Revista Cinema/1990 — 1998/012-CINEMA-anul-XII-nr-6-1974

ici Filmul istoric, 
9.9. o dimensiune 
a prezentului nostru 


1. Ce credeţi că este mai prețios 
în experienţa acumulată de filmul nostru istoric? 
2. Care îi sînt limitele? Cum pot fi depășite? 
3. Ce propuneţi pentru îmbunătățirea 
filmului nostru istoric? 


Lucian Bratu: 


Filme care să nu fie 
simple evocări 


de epoci îndepărtate, 
ci să capete 
un caracter 
de tulburătoare 
actualitate» 


1. Cind am realizat filmul «Tudor», 
nu dispuneam de nici o experiență per- 
sonală, nici chiar de cea a cinematogra- 
fiei românești, pentru că acest film 
începea un drum în sfera acestui gen. 
Între timp au apărut și alte filme isto- 
rice românești bune, astfel că acum ne 
putem referi la o experiență. 

Cel mai preţios element al acestei 
experiențe mi se pare a fi dovada de 
netăgăduit că avem la ora actuală forțe 
de creație care pot făuri opere și mai 
însemnate și o cinematografie care în 
repetate rînduri şi-a relevat maturitatea 
prin capacitatea ei organizatorică și de 
producție, trecînd cu succes examene 
dificile cu prilejul realizării unor ase- 
menea filme. 


2-3 nu ne lăsa copleșiți de per- 
sonalitatea istorică pe care o abordăm, 
adică a nu ne înşela să credem că simpla 
prezență pe ecran a unei mari şi intere- 
sante personalități din istorie poate 
aduce de la sine succesul filmului; a nu 
confunda filmul «pentru public» sau 
filmul de «succes comercial» cu aglo- 
merarea de bătălii în care uneori spec- 
tatorul discerne cu greu cine se bate 
cu cine, sau mai ales de ce; a avea mai 
multă încredere în mijloacele Filmului 
şi mai multă pasiune în a le căuta (crea- 
tor şi în substanță), nemulțumindu-ne 
doar de-a rămîne buni istoricieni, psi- 
hologi, moralişti, demografi etc ; a esen- 
ţializa structurile acestor filme pînă la 
adîncimea acelor zone de adevăruri 
care pot convinge și emoționa pe con- 
temporanul nostru, determinînd ca un 
film să nu rămînă doar la stadiul evo- 


cării unei epoci îndepărtate (oricît de 
tentant ar fi insolitul ei), ci să capete un 
caracter de tulburătoare actualitate. 
deși ne înfăţişează vremuri demult 
apuse. 

Pentru aceasta, în afara marilor mo- 
dele ale genului produse de alte cine- 
matografii, ne stă la dispoziție posibili- 
tatea de a dezbate în cadrul oferit 
de organizaţia obştească a cineaștilor 
români, toate problemele devenirii și 
promovării filmului istoric românesc. 


Dumitru Fernoagă: 


«Filme care să facă, 
în mod artistic, 


educația patriotică 
a spectatorilor 
și 
în special 
a tineretului» 


1. Aducerea pe ecran, în cadrul epo- 
peii naţionale a filmului românesc a 
unor personalități cu valoare de simbol 
din trecutul nostru, a unor momente 
ale luptei poporului nostru pentru 
libertate şi dreptate socială, pentru 
independența națională, a constituit ua 
pas hotărît menit să afirme cinemate- 
grafia noastră, atit în țară,cit şi peste 
hotare. 


2, Filmului de evocare atrecutulu 
cere — pe lîngă scrupuloasa recon 
tuire a epocii — o mai largă dimensiune 
socială, umană și psihologică, proprie 
momentelor şi personalităților mari ale 
istoriei. „Trebuie să depășim limitele 
unui anumit ilustrativism, a montărilor 
dominate de elementul spectaculos. în 
favoarea unei adînciri filozofice cu pro- 
funde rezonanţe în contemporaneitate 


3. Ca și pentru alte genuri cinemato- 
grafice şi în această categorie de filme 
trebuie să pornim, în primul rind. de la 
scenariu. 


Plecînd de la această cerință de bază 
și pentru a depăşi limitele actuale ale 
filmului istoric, am promovat în pro- 
ducţie filmele: Cantemir — scenariul 
Mihnea Gheorghiu, regia Gheorghe 
Vitanidis și Ştefan cel Mare (Bătălia 
de la Vaslui) — scenariul Valeria Sado- 
veanu, Constantin Mitru și Mircea Dră- 
gan, regia Mircea Drăgan. 

Sînt convins că aceste filme vor înfă- 
ţişa, în imagini artistice de o factură 
superioară, lupta de veacuri a poporului 
român pentru neatirnare, pentru păs- 
trarea ființei naționale, dirzenia, erois- 
mul unor personalități strălucite ale 
istoriei noastre. 

Cred că aceste filme vor sta cu cinste 
alături de Dacii, Columna, Mihai 
Viteazul și Tudor, constituind un 
mijloc de seamă în educaţia patriotică 
a spectatorilor, în special a tineretului. 


Mihnea Gheorghiu: 


«Filme pe măsura 
politicii culturale 
a României 
și a poziţiei 
tării noastre 
în lumea de azi 
şi de mîine) 


Sînt mai bine de zece ani de cind 

ematografia noastră socialistă a reu- 
sit să depășească etapa filmului istoric 
descriptiv şi decorativ, trecînd la nuan- 
tarea genului în lumina datelor contem- 
porane ale interpretării trecutului, adi- 
că în justa lumină a materialismului 
istoric şi dialectic. Această trăsătură de 
participare a peliculei la cronica vie a 
neamului, la politica națiunii noastre 
socialiste, cu argumentele raţiunii, ale 
logicii istoriei şi ale psihologiei maselor, 
și într-o viziune modernă a rolului per- 
sonalității, mi se pare că ar putea con- 
stitui aspectul pozitiv la care vă refe- 
riti. 


Resint, din păcate, destule, ca să me- 
rite o nouă atenţie. Este ingerința per- 


«Filmele cu caracter 
istoric cer, după cum 
se ştie, o bună şi des- 
tul de îndelungată do- 
cumentare. Dar şi cu- 


noaşterea istoriei 


cesită 


poate chiar mai pro- 


fundă decît cea din hri- 
Prezentul cere 
să studieze 
numai 
astfel îi va înțelege, 
va putea reda felul lor 


soave. 
artistului 
şi oamenii — 


de a gîndi.» 


Nicolae 
CEAUŞESCU 


petuă a falsei valori în această materie, 
atit de sensibilă la vetust și ridicol, încit 
exagerările în ambele sensuri (decorativ 
şi monumental cît și vulgarizatorul «ac- 
tual») ar putea sfirşi prin a îndepărta 
publicul tocmai de acest gen preferat 
de el pînă acum. 


3.0 exigență din cele mai acute la 
propunerile întîmplătoare, ca și faţă de 
artizanatul vulgarizator aflat în plin 
proces de grafomanie serială. Să se reia, 
cu toată seriozitatea ştiinţifică necesară, 
discuţia asupra planului epopeii națio- 
nale cinematografice, spre a se decide 
ce filme să se facă și cum și de către 
cine. Sîntem într-o etapă de dezvoltare 
pozitivă a filmului istoric românesc, în 
care se pot evita semnele decadenţei lui 
artistice (ce apar mai înainte de a fi 
lat tot ceea ce putea și ar trebui să 
jea) și trece la o etapă superioară în 
care să i se folosească puterile pe măsura 
nevoilor politicii culturale a României 
şi a cerințelor poziției ţării noastre în 
lumea de azi și de miine. 


Dumitru Ghișe: 


«Filme care 
să prelucreze 
datul istoric, 


dar încărcîndu-l 
nu numai cu emoție, 
ci și cu materie 
pentru o reflecţie 
contemporană» 


1, Însăși abordarea temelor istorice 
de mari proporții și semnificaţii, de care 
se leagă desfășurarea unor mijloace 
cinematografice de amplitudine, îmi 
pare a fi o achiziţie de preț a experienței 
noastre cinematografice în general. Mi 
se pare apoi valoros faptul că unele din 
filmele istorice realizate, pe lingă di- 


pe 
care o trăim acum ne- 
documentare, 


mensiunea lor educativ-patriotică, re- 
prezintă și o reușită artistică. Prin 
ceea ce au ele mai bun, aceste filme 
prelucrează datul istoric, transfigurin- 
du-l şi încărcîndu-l nu numai cu emoție, 
ci şi cu materie pentru o reflexie con- 
temporană. Filmul istoric bun devine 
în acest fel un bun film de actualitate. 


pE A factologia şi didac- 
ucismul! 

«istoria» în sine văzută ca o aglome- 
rare de întimplări, ca o grămadă de 
grăunţe pe care stă cocoțat cineastul, e 
lipsită de interes și har. Istoria poate 
deveni şi este interesantă în măsura în 
care o percepem, fără a deforma lu- 
crurile, cu ochiul zilelor noastre, sur- 
prinzind nexul faptelor, descoperind 
rațiunile lor adinci şi frumuseţea luptei 
și ascensiunii umane pe treptele istoriei. 
Aşadar, o «scurtă istorie» plină de 
poezie şi filozofie 


3.0 selecție tematică pe liniile direc- 
toare înfăţişate de curind în fața cineaş- 
tilor de tovarășul Nicolae Ceaușescu, 
secretarul general al partidului. Muncă 
intensă şi exigentă a scenariştilor şi 
regizorilor pentru transfigurarea artis- 
tică a temelor alese. O viziune contem- 
porană, adică marxistă, asupra istoriei 


Mircea Mureşan; 


«Filmul istoric 
trebuie să cultive 
sentimentele 


patriotice şi 
să educe spectatorul 
în spiritul dragostei 
față de eroismul 
poporului nostruð 


1. Cred că experiența acumulată ar 
putea avea două aspecte: unul (şi nu 


Pe platouri 
două filme 
despre 
Dimitrie 
Cantemir 


neapărat în ordinea importanței, deși 
ea nu e de neglijat) ar fi de ordinul 
organizării producţiei. Prin încercările 
maxime la care a fost supus centrul 
de producție de la Buftea de unele 
filme de mare anvergură, cum a fost 
«Mihai Viteazul» sau «Columna», s-a 
introdus o disciplină a pregătirii filmă- 
rilor, a programării lucrului, care a 
avut etecte pozitive asupra intregii 
structuri a sistemului de producție 
cinematografică. 


Al doilea aspect este de ordin artistic. 
Volumul imens de reconstituire pe 
bază de documentare, de consultări 
ştiinţifice largi, a implicat o rigoare pro- 
fesională, o obligație morală de a nu 
irosi o muncă uriaşă și, fireşte, valori 
obligație care a condus la o anumită 
ţinută de spectacol «frumos». Pe de altă 
parte, filmele istorice realizate au de- 
monstrat implicit necesitatea lor în- 
tr-un repertoriu cinematografic alcă- 
tuit cu menirea evidentă de a cultiva 
sentimente patriotice, de a educa spec- 
tatorii, în special pe cei tineri, în spiri- 
tul dragostei față de eroismul trecutului 
poporului nostru. 


3 


2; Dacă există limite, firește că ele 
sint mai degrabă subiective; țin de o 
anumită concepție asupra filmului isto- 
ric. Cred că realizatorii de fifm istoric 
şi-au propus pentru realizările lor o 
anumită viziune estetică și,din punctul 
lor de vedere, filmele sint reuşite po- 
trivit intenţiilor 


De obicei se spune că filmele noastre 
istorice sint in mod exagerat ilustrative 
(prin aceasta patetige) în dauna unei 
laturi interioare a fenomenului istoric 
tratat, a unor trăsături mai personale. 
mai umane ale eroilor. 


Cred că ambele viziuni — și cea 
practicată, și cea mai mult critică — 
sînt valabile. 


3, cred că avem obligația morală, 


” politică şi profesională să continuăm a 


face filme din trecutul istoric al țării 


noastre. Aceasta e problema principală. 
Nu știu dacă sugestii anume, teme sau 
subiecte propuse de mine, aici, ar avea 
vreo urmare. De aceea nici nu propun. 
Repet, tematica filmului istoric trebuie 
să intre în politica curentă, consecven- 
tă, cu o perspectivă îndelungată, a pro- 
ducătorilor, a caselor de filme. 


Sergiu Nicolaescu: 


«Filme 
care 
să răspundă 
imperativelor 


așteptărilor 
publicului) 


1. În primul rînd aș vrea să fac o 
diferenţiere între filmul istoric apro- 
piat şi filmul de epocă. Simt nevoia să 
fac această diferenţiere pentru că fil- 
mul nostru a obținut rezultate diferite 
și ele, în funcție de această împărțire. 
Filmul de epocă — «Tudor», «Dacii», 
«Columna», Mihai Viteazul» (ca să nu 
citez decit pe acestea)—s-a impus ca 
gen nu numai la noi în țară, ci și peste 
hotare. Este de fapt, pînă acum, sin- 
gurul gen de film din producția noastră 
care și-a cîștigat recunoaşterea pretu- 
tindeni. 

Mai vreau să precizez un lucru: fil- 
mului istoric nu i se pot impune nişte 
canoane, indiferent de epoca pe care 
o abordează. De asemenea vreau să 
precizez un lucru important de reținut 
și anume că acest gen de filme repre- 
zintă momentul în care au fost făcute 
şi susțin cu fermitate ideea că ele sînt 
o comandă socială a actualități. 

Răspunzind, deci, la întrebarea primă 
ţin să spun că filmul istoric îmi apare ca 
o necesitate şi că așa cum s-a făcut pînă 
acum (cu unele excepții și cu unele 
rezerve pe care nu este locul să le ana- 
lizez aici)el a permis acumularea unui 
profesionalism și a unei specializări 
care nu puteau fi dobindite decît cu 
multă muncă şi cu mulți bani. 


2; Dacă ar fi vorba de performante 
sportive,aş putea răspunde toarte uşor 
la această a doua întrebare. Aşa cum 
spuneam mai sus, filmul istoric repre- 
zintă momentul în care a fost el realizat 
lată de ce n-aş putea să spun cum aș face 
astăzi un film care să depășească în va- 
loare «Mihai Viteazul», pentru că nu 
știu dacă am să mai fac vreodată un 
film ca «Mihai Viteazul». Termenii 
creației cinematografice sint mereu 
alţii şi ei se amplifică în mai multe di- 
recţii. Implicaţiile sint tot mai nume- 
roase, iar îndatoririle realizatorului 
de asemenea. Aşa încit o nouă abordare 
a unei teme istorice — chiar dacă din 
aceeași epocă cu a unui alt film — ne 
apare astăzi mai încărcată din punct 
de vedere problematic. 


3, Teoretic. mai nimic. În momentul 
de față fac un film istoric. Dar încep 
acest film covirșit de o constatare ui- 
mitoare: publicul s-a schimbat enorm. 
Nu mai e același. El cere altceva și 
așteaptă altceva de la filmul istoric 
românesc. Exigența publicului îmi pare 


că a evoluat mai repede decit abilitatea 
noastră artistică. 

Cu noul meu film am să încerc să 
spun același lucru ca în «Dacii» sau 
«Mihai Viteazul», dar într-o formă 
nouă;cu care să mă pot reapropia de 
spectatori. Filmul istoric, după părerea 
mea, nu există și nu poate exista fără 
un public foarte numeros şi fără o ieşire 
mondială. Fără aceste două coordonate 
el este un act inutil. Filmul istoric este 
prin esența sa politic. Primele lui înda- 
toriri sînt sociale, patriotice, iar planul 
artistic este supus acestor două co- 
mandamente. Scopul nostru este astăzi, 
cred eu, să facem ca toate aceste ele- 
mente să meargă mină în mînă. 


Gheorghe Vitanidis: 


despre personalități 
sau perioade 
importante din 
istoria 
neamului nostru» 


1. Paradoxal, dar prestigiul cinema- 
tografiei româneşti post-belice se bi- 
zuie cu precădere pe filmele istorice și 
nu pe cele de actualitate. Realizarea 
unui film istoric este un act de curaj și de 
cultură. De la «Tudor» și «Mihai Vi- 
teazul», la «Ştefan» și «Cantemir», cred 
că s-au scris scenarii interesante, cu 
trimiteri în actualitate, dezvăluind pe- 
renitatea poporului român pe aceste 
meleaguri, cinstea și hărnicia lui, dra- 
gostea lui de glie şi de libertate, dorința 
lui de pace și bună înțelegere cu toți 
vecinii, jertfele lui pentru apărarea 
acestor idealuri, pentru împlinirea uni- 
tății dintre frații tuturor ținuturilor 
românesti. 

Noi, regizorii și colaboratorii noștri, 
am impus un spectacol cinematografic 
de prestigiu. Putem afirma așadar că 
am învățat și ştim să facem filme isto- 
rice, că avem pentru asta și actori 
remarcabili (atunci cînd sînt liberi şi 
pentru film). 


y AA este ușor să operezi, să mî- 
nuieşti, să lucrezi cu «idoli» sau cu 
«monștri sacri», care nu de puține ori 
te copleșesc. De aici o oarecare crispare 
a expresiei cinematografice. Limita cea 
mai mare și pericolul cel mai greu de 
evitat sint monumentalitatea exagerată, 
o anume prețiozitate, o oarecare an- 
chiloză a multor pelicule istorice; o 
limitare exagerat monocordă a genu- 
rilor cinematografice în domeniul fil- 
mului istoric. Sînt prea timide experi- 
mentele cinematografice, inovația lim- 
bajului de expresie. 

Prin filmele noastre istorice nu este 
suficient să închinăm doar imnuri, ode 
sau oratorii; alteori operăm cu mijloa- 
cele discutabile ale filmului de aventuri. 
Cum s-a mai spus, trebuie să coborim 
eroii istorici de pe soclu. 


3, Să extindem aria genurilor cinema- 
tografice — chiar dacă este vorba de 
personalități sau perioade istorice im- 
portante. Să facem filme istorice mai 
adevărate. 


Li 


3 


filmul 
românesc 


Le cunoasteti? Le ı 
Vă recunoasșteţi 
Personajele lor 


de actualitate 
"74 


Șase filme dintr-un an. 


Despre o anume fericire 


e Inginerul lon Mușat (Ovidiu Moldo- 
van) 


Este proaspăt absolvent, dar aerul stu- 
denției nu l-a părăsit încă, Aerul studen- 
ției, adică un aer de tinerețe, adică un aer 
unde certitudinile sint vesele și visele 
sint grave. Este proaspăt absolvent şi, ce 
curios, nici un moment nu se yindește la 
căpătuială, la comoditate, la aranjamente. 
Vrea doar, prin munca lui, să-i ajute pe 
ceilalți, simplu, fără emfază, fără a-și face 
din asta un merit, merit din acele merite 
imediat convertibile în avantaje şi privi- 
legii. Datoria pentru lon Mușat nu este 
datorie: ea înseamnă pur și simplu a trăi. 
lubirea lui pentru actrița Liana Popa este 
ca şi calea pe care a ales-o în viață: simplă, 
statornică, directă, sinceră. Și totuși nici 
o clipă clișeul caracterizării de «personaj 
pozitiv» nu i se potrivește. Mai curind, 
dacă e să găsim o formulă, lon Mușat 
este un revelator intens al slăbiciunilor 
celor din preajma lui. Așa după cum un 
chip foarte tinăr accentuează parcă ridu- 
rile figurilor pe lingă care trece. 

e Actriţa Liana Popa (Tamara Crețu- 
lescu) 

Este proaspătă absolventă, la teatru, 


şi crede mai mult în cariera de vedetă 
decit in meseria de actor. Un teatru de 
provincie nu poate fi decit o etapă obosi- 
toare, fără importanţă, o corvoadă. Un 
mare rol acolo? Mai bine o apariție de o 
clipă la televiziune. E şi ea îndrăgostită, 
dar nu de lon Mușat, ci de colegul lui 
Mușat, care şi-a făcut drum în centrală, 
care are maşină, care «are viitor». Ea nu 
știe însă că un carierist își păstrează tot 
viitorul doar pentru el, că cei care-şi fac 
drum cu coatele sau cu pumnii n-au ne- 
voie de tovarăși de drum. Nu știe, dar o 
va afla, pentru că totul se află pină la urmă, 
chiar și faptul că «exilul ei provincial» 
nu e decit începutul unei anume fericiri. 


e inginerul Liviu Filimon (lon Cara- 
mitru) 


Este proaspăt absolvent, dar minuie cu 
îndeminare și profesionalism tot felul de 
sfori şi de pile prin care să se plaseze 
acolo unde e mai comod și mai bine. Nu 
e atit cinic cît superficial, nu e atit detes- 
tabil cit inconsecvent. Pseudoprincipiile 
lui de viață provin dintr-o amoralitate 
uneori chiar naivă. Nu putem decit să-l 
compătimim. ; 


O actriță «din provincie», un inginer din fabrică, un inginer 


«de la centru»: 


* Inginerul Teodor Dan (Ștefan lór- 
dache) 

Pentru acest tinăr inginer, cam închis în 
sine, cam singuratic, uzina este un uriaș 
pariu şi o chezăşie. El nu este un salariat, 
ci un luptător; munca lui este mai intii 
de toate o bătălie crincenă cu orice inerție, 
cu orice umbră de compromis, cu orice 
abdicare şi renunțare, cit de mică, de la 
scopul propus. Teodor Dan duce o cru- 
ciadă personală, totală și capitală impo- 
triva birocraţilor evazivi şi a carieriștilor 
fățarnici. Rănile primite în aceste înfrun- 
tări le suportă cu stoicism, victoriile le 
primeşte cu o firească convingere. E un 
adevărat constructor și un pionier fără 
teamă în fața noului, riscului sau oboselii. 
Singura amintire, pe care o are dintr-o 
familie și o casă distruse în vremea răz- 
boiului, este o pendulă, care pentru el 
nu bate decit la timpul viitor. 

e Secretarul Roateș (George Constan- 
tin) 

Secretar la județeana de partid, răs- 


trei concepții despre prezent şi viitor 


punzător de soarta marii uzine, Ro 
este un om corupt. E vorba de o cu 
corupție, în care nu intră nici un e 
material sau personal. Roateş este 
de propria lui intransigenţă, de au 
mare care i-a fost încredințată, și 
folosită principial, dar rece și dista 
rupt de ceea ce se cheamă omen 
mijloacelor de producție merge. ş 
bine. Astae tot ce-l interesează pe 
Tulburările, fluctuațiile care se pet 
uzina vie, între «proprietarii» ei, el le s 
luționează fără multe discuţii, cu san 
uni şi sentințe. Izolarea lui în spatele pr 
priei autorități şi puteri este ma muit 
însă decit o sancţiune: este o sentință 
definitivă. 


e Prim-secretarul Muşat (Amza Pellea) 

Mușat este prim secretar al județului. 
Dacă, în cazul lui Roateș, puterea a deve- 
nit o formă rigidă de incomunicabilitate, 
la Mușat, ea înseamnă înțelegere, dăruire, 
neobosită apropiere de oameni. Autori- 


Sînt aceste personaje adevărate? 
Sînt memorabile? 
În ce măsură reprezintă ele 
societatea românească de azi, 


dinamica ei revoluționară, 
e dumneavoastră! 


Aşteptăm op 


Un constructor singuratic, 
un secretar despotic: trei 


tea lui Mușat este sfătoasă şi in conti- 
nuu dialog cu intransigența sa 
motivată şi i ontinuă dezbatere. 


Direcţiile pe care au mers cei doi vechi 


idealurile ei? 


un prim-secretar luminat, 
concepții despre proprietate 


prieteni şi activişti de partid constituie 
împreună o exemplară lecţie morală. Lec- 
ție ale cărei argumente sint doi oameni 
ai zilelor noastre. 


Dragostea începe vineri 


Lă Sanda Dobrescu (Adina Popescu) 
colo de cazul particular — o tinără 
a mă in facultate pentru că a sute- 
decepție sentimentală — din- 
unui personaj făcut din 
Sanda Dobrescu poartă 
m mesajul unei tinereți «cu pro- 
este reprezentanta celor care 
iv sau altul nu reușesc să 
tate, şi trebuie să-și schimbe 
ecția vieții. Ea răspunde practic 
întrebarea: ași acum încotro?» Un 
puns sincer şi direct al unei tinereți 
e nu se pierde cu firea, care știe să 
te și să găsească soluția cea mai bună, 
o o tinerețe perseverentă, ambițioasă și răz- 
bătătoare. Uneori enervant lucidă, uneori 
copleșitor naivă, întotdeauna cu capul 
în nori şi cu picioarele bine, dar bine 
înfipte în pămint. Tinereţea de azi, de 
aici, de acum. 

0 Meșterul Panait (Toma Caragiu) 

Este secretarul de partid al uzinei, deși 
nimeni nu-l numeşte vreodată astfel. | 
se spune tovarășul Panait, dar pentru 
toată lumea e clar că el este «tovarășul 
secretar». Meșterul Panait nu deţine o 
funcţie, ci funcţia aceea face parte din 
el. Ca încruntările nemulțumite sau a- 


muzat-candide. Cu mustața care-i aco- 
peră zimbetul sau lasă să se strecoare 
pe sub ea acel: «amin», cu care pune 
punct și diagnostic unei situații. Umorul 
lui ascunde, ca acela al țăranilor, sancţiu- 
nea unui viciu sau a unei nedreptăţi. 
Candoarea lui e de suprafaţă, și sub ea 
se ascunde o mare siguranţă de sine, o 
încredere în instinctul lui de om, cunoscă- 
tor de oameni. Graţie acelui instinct mai 
ales, meșterul Panait este omul cel mai 
temut, dar și cel mai iubit din uzină, este 
«omul lor», este secretarul. 


e Tovarășa Marieta (Margaita Po- 
gonat) 


Tipul de muncitoare foarte pricepută, 
foarte capabilă, despre care toată lumea 
ştie că «se descurcă» oricum, în orice 
situație, oricite i s-ar da de făcut. lute 
și precisă, ca mașina pe care o minuiește 
si aproape la fel de rece, de îngheţată ca 
ea. Aprigă, colțuroasă, aspră cu ea însăși 
şi cu cei din jur. Ea este muncitoarea 
model. Model de conștiinciozitate, de com- 
petențţă, de eficiență. Ea este de fapt 
Marieta, pur și simplu Marieta, o femeie 
foarte dreaptă, foarte dintr-o bucată și 
foarte singură, pentru că «nu se poate 


ecunoasteţi? 


in ele”? 


trăi oricum». Inițial «personaj de culoare 
cală», această Marietă devine un per- 


ne reprezintă? 


sonaj-lecţie, o lecţie avertisment pentru 
Sanda, fetișcana înşelată în dragostea ei 


Un meşter înțelept, o tînără cu probleme, o femeie 


dintr-o bucată: 


trei destine contemporane 


Trecătoarele iubiri 


Un inginer orgolios, un secretar devotat, un activist model: 
trei unghiuri ale adevărului 


este vorba lui obișnuită, şi-l caracteri- 
zează perfect. Sincer îndrăgostit de me- 
seria lui, sincer interesat de bunul mers 
al şantierului, dar la fel de sincer iubin- 
du-se pe sine și cariera sa. Personaj 
complex, pe muchea de cuțit intre bine 
și rău, un toarte interesant «negativ» cu 
încărcătură pozitivă, ratat din păcate prin- 
tr-o răsturnare brutală în tiparul unui 
negativ de duzină. Credibil şi deci con- 
vingător, atita vreme cit acel faimos «eu 
am întotdeauna dreptate» funcționează 
cu acoperire. 

e Tovarășul Dirdea (Cornel Coman) 

Secretarul de la județeana de partid. 
Tipul activistului ideal. Calm, ponderat, 
omenos şi foarte drept. Își cunoaște 
bine oamenii. Problemele lor sint şi pro- 
blemele lui. Este respectat și respectă 
la rindul lui pe cei din jur, chiar şi pe 
Obreia pentru ceea ce are bun si valoros 
în el. Nu ţine «să facă dreptate» în cazul 
Moruzan, ci «să se facă dreptate», in 
deea că cei care au greșit trebuie să-şi 
repare singuri greşeala. Ca tip uman, 
Dirdea este exact opusul lui Obreia: 
modest, lipsit de orgolii şi ambiţii perso- 


nale, preocupat de o singură idee — 
să-şi facă datoria. În cazul de față, da- 
toria lui fiind să miște oamenii din în- 
țepeneala respectuoasă, în care i-a fixat 
Obreja. 


9 Tovarășul Vasilescu (Nucu Pău- 
nescu) 

Muncitor vechi și vechi secretar de 
partid, deci cu experiență. Om de bună 
credință, devotat șantierului şi oricui se 
zbate pentru bunul lui mers. Obişnuit 
să fie activ, este speriat de bătrineţe. 
Obişnuit să fie util, îl sperie ideea inuti- 
lității. Fascinat de Obreja, de energia 
lui, de ideile lui noi, îşi face o sarcină de 
onoare din a-l ajuta să și le pună în apli- 
care, drept care greșește cot la cot cu 
el, dar convins că totul e spre binele 
șantierului. Relaţiile lui cu oamenii sint 
şi ele duble: de sufiet, dar ușor despotice; 
principiale, dar mereu dirijate din um- 
bră de Obreja, căruia îi acordă credit și 
ascultare fără limită. Pină la proba con- 
trarie. Dar acea probă contrarie îl transfor- 
mă pe Vasilescu într-un incredibil erou 
pozitiv, înșelat în buna lui credință, 


De bună voie si nesilit de nimeni 


e Arhitectul Andrei (George Motoi) 


A-ţi regăsi țara, locurile și chipurile ei, 
după o lungă absenţă, este ca și cum te-ai 
regăsi pe tine însuți după o lungă tăcere. 
A reveni acasă, în momentul în care o 
boală incurabilă pune un punct viitorului, 
nu poate decit să facă regăsirea mai acută, 
mai semnificativă. Andrei și călătoria lui 
în praa de noapte sint o definiție și în 
acelasi timp o dilemă:detiniție a «dorului», 
chinuitoare intrebare pusă unor iubiri 
mult mai puţin trecătoare decit însăși 
viața. Oarecum înstrăinat — nu de lunga 
lui absenţă fizică din țară, ci de apropierea 
morții — personajul percepe pulsul vieții 
pe aceste meleaguri, ca pe o speranţă 


difuză în nemurire. 


e Inginera Lena (Silvia Popovici) 
Neliniștea unei iubiri pierdute, senti- 
mentul ratării sentimentale, senzaţia timpu- 
lui și a tot ceea ce, iremediabil, se pierde 
în fuga lui, toate aceste stări sint subli- 
mate de-o majoră pasiune a meseriei ei 
de arhitect: Lena construiește, visează 
construind, ordonează peisaje, creează. 
Peisajul interior al personajului, bintuit 
de regrete și de temeri, își estompează 
liniile în fața acestui elan vital, îndreptat 
în afară, al utilității, participării şi integrârii 
într-o lume. Valoarea morală a acestui 
eian e cu atit mai mare cu cit își trage rădă- 
cinile şi seva dintr-o fragilă nefericire. 


Un bărbat care s-a întors să moară acasă. O femeie 
care s-a realizat în meserie, dar a eșuat în dragoste 


Trei scrisori secrete 


e Inginerul Obreja (Mircea Albulescu) 
Inginerul șef al șantierului, director- 
adjunct. Om al noului, excelent din punct 


de vedere profesional, foarte muncitor 
şi tenace, dar plin de sine și de conștiința 
valorii sale. «Eu am întotdeauna dreptate» 


O Julietă modernă, un tînăr încrezător în oameni, 
un părinte sufocat de prejudecăți 


€ Agnes (Ana Szeles) 

Are 18 ani şi iubește, dar între ea şi 
dragostea ei, stă,ca o mlaştină de netrecut, 
duşmănia veche dintre tatăl ei şi tatăl 
celui iubit. Are 18 ani şi e crescută ìn 


teama față de capul fam 
că-i datorează, prin 
tare şi supunere 


d timpurile este 
care seamănă foarte 


Cleijan (Romeo Pop) 
at şi sincer, dar mai ales 
tinâr ca să aibă întreaga cu- 
de oameni şi destula experiență 
av Matei e convins că ajunge să fii 
cinstit şi curat pentru ca totul în jurul 
tău să fie cinstit și curat. Dușmănia bă- 
trinilor i se pare un joc de copii mari, 
pe care-l va sparge precis dragostea lui. 
Matei este un tinăr pentru care lucrurile 
sint drepte, clare și definitive. Căsătoria 


cu o altă Agnes, infirmă și modificată 
sufletește, acel gest de uriaşă răspundere, 
făcut cald, cu dragoste și cu durere, îl 
definește perfect, vine de fapt în prelun- 
girea unui personaj de mare limpezime 
umusețe morală. Este semnul lui de 
aturizare. 

e Președintele de colectivă Barta-baci 
(Fabian Ferenc) 

Cindva nedreptăţit și neputind să uite 
acea nedreptate, cindva umilit şi nedorind 
să uite acea umilință, Barta-baci își poartă 
starea socială de azi ca pe o dovadă 
asupra celui care l-a nedreptăţit ieri. 
EI, Barta-baci, este azi preşedintele co- 
lectivei pe care celălalt, Clejan, a înfiin- 
țat-o, el este azi cel tare iar celălalt, duș- 
manul de atunci, un nimeni, un înfrînt. 
Şi iată că feciorul acelui înfrint îi cuce- 
reşte fiica, și iată că acolo unde se cu- 
vine, crede el, să existe doar ură, înflo- 
reşte dragostea, iar el Barta-baci incepe 
să se simtă invins, din nou învins, și în 
altă bătălie pe care nici măcar nu se 
pricepe s-o ducă. O bătălie pe care o 
pierde jalnic şi cumplit în egală măsură: 
bătălia cu propriile-i prejudecăţi, cu pro- 
priile-i resentimente, cu propria-i vio- 
lenţă interioară. 


5 


i 


fascinează cee 
pe alții îi sperie 
(Domokos Géza) 


Scriitorul Domokos Geza, di- 
rectorul editurii «Kriterion», co- 
autor al scenariului la filmul 


«Sentința», scenarist al unui film 
-monografie a judeţului Covasna, 
scenarist al filmului «De bună 
voie și nesilit de nimeni». 


— «De bună voie si 

nesilit de nimeni» re- 

prezintă prima dum- 

neavoastră colabo- 

rare ca scenarist cu 

studioul «Bucureşti». 
Sub ce auspicii a inceput această 
colaborare? 

— Încurajatoare. Scenariul s-a apro- 
bat repede, filmul s-a realizat în timp 
scurt şi a costat foarte puțin. Cred că 
am fost un debutant norocos. Pe de 
altă parte, profesional vorbind, am fost 
și sint incă fascinat de caracterul com- 
plex al acestei arte, de interferențele 


de gusturi, experiențe, convingeri, de 
tot acest joc al potrivirii unor elemente 
care la prima vedere par să nu se po- 
trivească. Mă fascinează adică, exact 
ceea ce pe alții îi sperie: caracterul co- 
lectiv al acestei arte. 


— Scenariul dumneavoastră e 
inspirat dintr-un fapt real. Prin ce 
anume v-a atras el atenţia? Ce în- 
cărcătură de idei şi de probleme ați 
întrevăzut în el? 


— Drept să spun, la început m-a 
impresionat faptul că băiatul acela s-a 
căsătorit totuși cu fata invalidă. M-a 
impresionat noblețea, frumusețea mo- 
rală a acelui gest. Pe urmă am fost 
preocupat de faptul că toată această 
poveste este in fond consecința unei 
realităţi sociale, de care trebuie să 
ținem seama. Căci iată: noi nu mai a- 
vem clase sociale antagonice dar a- 
vem, în cadrul aceleiași clase, deose- 
biri de stare socială. Asta duce, ca în 
filmul nostru, la o inegalitate a șanse- 
lor în făurirea unei vieţi personale, 
chiar şi în lucruri atit de intime cum e 
dragostea... M-a interesat şi o altă 
idee, sugerată de existența celor două 
personaje adverse: Clejan şi Barta. Ei 
sint exponenții a două etape din evo- 
luția societății noastre. O primă etapă 
de luptă, de cucerire a puterii, care 
cerea un anume stil și un anume tip 
uman, etapă în care au fost foarte utili 
oameni de genul lui Clejan — şi oa 
doua etapă, de așezare, de stăpinire a 
bunurilor cucerite, și care cerea, fireşte, 
alt tip uman. Astăzi, aceste două tipuri 
trăiesc alături și muncesc pentru ace- 
leași idealuri. Sigur că fiecare are în 
felul său dreptate, dar această drep- 
tate se integrează într-o realitate con- 
tradictorie, în evoluţie, deci în perfec- 
ționare. Acest lucru este firesc și util 
în viața societății, dar poate avea une- 
ori consecințe personale dramatice 


— Cu ce sentiment aţi dori să se 
plece de la acest film? 


— Cu un dram de încredere în p 
in capacitatea oamenilor 
in puterea lor de dăruire, în frumuse- 
tea lor morală 


De bună voie 
și nesilit 
de nimeni 


Tinăra regizoare Maria Cal- 
las-Dinescu, la primul ei 
ñim, pe o pajiste cunoscută 
da pūnā de capcane melo- 
drama clasică Ea ajunge cu 
că la sutietul spectato- 
senine increderi în ca- 


pacitatea emoției de a învinge prejudecata 
estetică. Tonul e cald și liniştit, fără tracul 
debutului, cu siguranța pe care i-o dă un 
scenariu bine povestit și o echipă de co- 
laboratori cu grijă aleşi. O melodramă cal- 
mă, în ciuda violenței sentimentelor, și mai 
ales a resentimentelor, sancționind eroa- 


Tace şi pentru o secundă llona e din 
nou prezentă, gravă și ginditoare, sub 
trăsăturile Anei Szeles. O întreb cum 
crede că va evolua cariera ei de acum 


re a durerii, să-l privească 
ată cuminte într-un colț, 
cişate în poală. li amintesc 


Ana Széles are 20 
la activul ei (dintre 
realizate in Ungara 


du-i toate întru grație şi sensibitaie Pe 
scenă, a început cu Julieta, visesaz 
azi la Ofelia, joacă in «Şcoala å 
de Molière și în «Hangiţa» de 
dar şi Vera în «Cei din urmă» ṣi 2 
din «Livada cu vișini», şi nimeni mu şte 
încă să spună dacă i se potrivește ma 
bine comedia sau drama. Ea însâş osc- 
lează între un gen şi celălalt ne» 
renunţe la niciunul. Are 32 de an 
incredibil adolescentină, incredibi şi jus- 
tificator pentru cei ce o distribuie încă 
şi mereu în roluri de fetișcană. în ultimul 
ei film, «De bună voie şi nesilit de nimenin 
are 18 ani. Şi îi are cu adevărat. Cam atit 
cred că avea şi Ilona din «Pădurea spinzu- 
raților», acea llonă greu de uitat care 
pregătea cu gesturi solemne ultima masă 
pentru bărbatul iubit și apoi răminea, 


wen Agnes. Se scuză zimbind: 

— Nu o spun de formă Nu pentru 
că este rolul cel mai proaspăt despre 
care întotdeauna se spune că este 
şi cel mai bun. Cu adevărat îl iubesc 
foarte tare. E un rol frumos, făcut din 
vorbe puține “și sentimente adinci, 
dintre acelea care se exprimă cu ochii 
doar... Poate e şi puțină recunoștință 
la mijloc. N-am mai făcut film de șase 
ani. Gindeam că m-au uitat cu toții. 
Că nu mai are nevoie nimeni de mine. 
Nici nu mi-a venit să cred cind scena- 
ristul Domokos Géza mi-a spus că 
s-a gindit la mine din prima clipă 
cînd a scris scenariul. De fapt, eu 
cred că întotdeauna scenariștii ar tre- 
bui să se gindească la un actor anume 
atunci cînd îşi scriu personajele... 


i de roluri pe scena Te: 5 şi mărturiseşte că pină acum, 
ACTO Maghiar din Ciu r 2 rea cu Agnes din «De bună incolo. Cit timp va mai juca fetişcane? 
RII a jucat tot timpu es s R de nimenin,și ea a trăit sub — Nu ştiu. Dar mi-aş dori foarte 
m cente suave şi vag nefericite, semānis =a acelui personaj. Acum a de- 


tare ca regizorii să aibă încredere în 
mine și să mă distribuie, în sfîrşit, 
în roluri de vîrsta mea. Pot să joc şi 
altceva decit fetișcane. Pot și vreau. 
Dar din păcate nu se scriu roluri de 
femei tinere. Nu știu de ce, însă toate 
mamele și nevestele sînt în virstă, 
si toate femeile din filmele noastre 
sint sub 30 de ani... Şi totuși, pentru 
mine, rolul Agnes este foarte impor- 
tant, pentru că de el, vreau să spun 
de felul cum îl va primi publicul, 
depinde tot ce voi face de acum înain- 
te. Este o răscruce... 


Şi din nou llona aceea sfioasă și tăcut? 
se instalează în fața mea, ca ori de cite ori 
Ana Széles incetează să mai zimbească. 
Vreau să știu ce o preocupă, ce o inte- 
resează dincolo de zidul meseriei ei. 


noi filme românești. in dezbatere 


rea dar fără ifose moralizatoare, cu o tris- 
tete ce se converteşte uneori în poezie, 
nu insă atunci cind regizoarea filmează 
prea în prim-plan o lacrimă, ci cind îi su- 
gerează doar gustul amar, într-o inspirată 
metaforă muzical-literară («cintecul pă- 
durii» poate deveni un șlagăr de succes) 
În genere, tot ce e discret schițat, delicat 
prefigurat, cum e începutul poveştii de 
dragoste, ne impresionează mai mult de- 
cit gesturile tot mai retorice la care autorii 
recurg in partea a doua a filmului (acci- 
dentul, operaţia, căsătoria precipitată), 
subliniate de zvircolirile mării sau de 
accentele patetice ale orchestrei. 
Autorul scenariului, scriitorul Domo- 
kos Géza, s-a inspirat dintr-o întîmplare 
reală. Dar abia cind o depăşeşte, cind nu 
i se mai supune fără condiţii, reușește să 
ajungă la semnificații mai profunde și 
atinge firescul dramatic al situaţiilor. Love- 
story-ul nostru aduce ca element nou 
întimplarea într-un sol conflictual spe- 
cific: această Veronă rurală românească, 
în care părinții invrăjbiţi îşi hrănesc o duş- 
mănie veche, fără motivaţie în noile con- 
diții de viață. De aici un tragism aparte, o 


magine de răspintie a vremii, în care preju- 
decățile vechi n-au murit incă, supravieţu- 
iesc,alimentind noi și dureroase conflicte. 
Un cadru al filmului sintetizează simbolic 
drama: fata însărcinată, alungată de fami- 
lie, trebăluieşte fără spor în ograda viito- 
rului socru. N-are încă un loc al ei, stă 
derutată între zidul casei vechi şi casa 
nouă care abia se înalță. Cărămizile ne- 
tencuite, ferestrele fără geamuri o sperie, 
prefigurindu-i un viitor incert. De aici în- 
colo, din păcate, limbajul cinematografic 
devine tot mai sărac, rezolvarea se preci- 
pită în secvenţe pur informative (sosirea 
băiatului şi oficierea pripită a căsătoriei) 
sau formal-emoţionale (citeva chipuri din 
asistență lăcrimind fără convingere). Şi 
cu cită mișcare, viaţă și culoare pornise 
filmul, cu hirjoana exuberantă de la săniuș, 
unde și imaginea şi montajul se întreceau 
să sugereze euforia, prospeţimea dimine- 
ţii de iarnă! Calitatea filmărilor e deose- 
bită. Tinerii operatori Costache Dumitru- 
Foni și Cornel Diaconu debutează cu 
nerv, dar işi pierd și ei ceva din suflul 
initial. 

Muzica lui Laurenţiu Profeta şi versurile 
semnate de Flavia Buref reuşesc să sub- 
limeze trăiri, dar și idei într-o armonie lirică 
de calitate. Ne bucură mult revederea cu 
Ana Széles. Talentul și intuiţia ei artistică 
impun personajului o eleganţă și o graţie 
a durerii, impresionante. E secondată de 
un tînăr interpret la al doilea rol al său, 
Romeo Pop, încă stingherit de aparat, dar 
capabil de un fior liric autentic. 


«Greul» interpretării îl duc trei actori 
maturi, personificind cu multă înțelegere, 
gravele neînţelegeri, prejudecăţi, fatale 
poveri ale trecutului pe care le duc cu ei 
părinţii copiilor. Aceşti trei mari actori 
sint Fabian Ferenc, Emanoil Petruţ şi Eli- 
sabeta Jar. În roluri episodice dar subtil 
creionate, Rodica Mandache și George 
Mihăiță. Filmul Mariei Callas-Dinescu de- 
gajă o înțelegere matură. 


lată deci încă o promisiune în aştepta- 
rea marelui film de actualitate românesc. 


Alice MĂNOIU 


Producţie a studioului «Bucureşti». Casa 
de filme cinci. Regia: Maria Callas-Dinescu 
Scenariul: Domokos Geza Imaginea: Costa, 
Dumitru-Foni, Cornel Diaconu. Decorurile 
ver Frentiu. Costumele: Nelly Grigoriu-Mer 
Muzica: Laurenţiu Profeta. Sunetul: ing. Oscar 
Coman. Montajul: Maria Neagu. Cu: Ana Sze- 
les, Romeo Pop, Emanoil Petruţ, Fabian Fe- 
c, Elisabeta Jar-Rozorea, Eugenia Bosin- 
nu, Rodica Mandache, George Mihăiţă, 
Constantin Codrescu, Paula Chiuaru, Gheor- 
ghe Naghi 


Există si debutanţi 
norocosi 


no Adia 
Mă preocupa 
condiția femeii 

ria Callas Dinescu) 


Maria Callas-Dinescu, absol- 
ventă a Institutului de artă tea- 
trală şi cinematografică, promo- 


tia 1969; realizatoare de scurt- 
metraje utilitare; debutează în 
filmul artistic cu «De bună voie 
și nesilit de nimeni». 


— Cum vă judecati 
debutul, Maria Callas- 
Dinescu? 

— Îmbucurător. În pri 
mul rind, pentru câ am 
avut şansa să mi se ofere 
un scenariu de actualitate. Asta mi-am 
dorit. De fapt, cred că debutul meu 
este legat de mai multe șanse: l-am 
întilnit pe Domokos Geza care e un 
scriitor foarte sensibil şi al cărui sce- 
nariu mi-a plăcut de cum l-am citit; 
am avut producător-delegat pe Vasi- 
lica Istrati, după părerea mea, reaac- 
torul ideal; am lucrat cu cineaști cu 
vechi state de serviciu, ca inginerul 
de sunet Oscar Coman şi monteuza 


nema 


Maria Neagu, oameni care m-au ajutat 
să nu simt aproape condiţia de debu- 
tant. Şi în chip ciudat, a mai fost o 
șansă, total opusă celor de pină acum: 
parte din echipă — scenograful Sever 
Frențiu și operatorii Costache Dumi- 
tru-Foni și Cornel Diaconu — sint și 
ei debutanţi, deci și-au pus tot sufle- 
tul și priceperea în acest film. . 

— Dacă aţi fi în situația să vă 
apărați filmul, care ar fi argumen- 
tele dumneavoastră? 

— Cred că nu am alt argument decit 
acela că este un film făcut cu bună 
credință şi cu dragoste. Ştiu că nu am 
făcut un film fără cusur, un film inata- 
cabil. Are foarte multe slăbiciuni ine- 
rente debutului, le știu și care sint, 
dar prefer să nu vorbesc despre ele. 
Ajunge că le știu, 

— Ce fel de filme veţi face de 
acum înainte, care sint preocupă- 
rile dumneavoastră tematice? În- 
teleg că iubiți filmul de actualitate, 
dar ce înțelegeți prin «film de actua- 
litate»? 

— În nici un caz acel film care numai 
se desfăsoară într-un cadru, într-un 
decor al zilelor noastre. Mă interesează 
problematica de actualitate. Mi-aș dori 
să descifrez și să aduc pe ecran acel 
specific al preocupărilor oamenilor 
zilelor noastre. Mă preocupă, de exem- 
plu, foarte mult condiția femeii, locul ei 
în societate, problemele ei... Ştiu însă 
că,intr-un fel, filmele mele vor fi auto- 
biografice, neințelegind prin asta po- 
vestea vieții mele, ci filme autobio- 
grafice ca sursă de cunoaștere, pentru 
cá memoria emoțională mă ajută foar- 
te mult să construiesc un subiect 
adevărat. Mi-e foarte greu să-mi ima- 
ginez un lucru care nu mi s-a întimplat. 

— Asta vă obligă să vă scrieți 
singură scenariile, deci să deveniți 
autor total. 

— Este dorința mea cea mai arză- 
toare. Cred că atita timp cit nu te aduci 
pe tine cu tot ce eşti și gindești, cu 
tot ce cunoști despre lume, cu tot ce 
ai de spus, n-ai făcut nimic. Meseria 
de regizor, după părerea mea, te obligă 
să fii autor tatal. Altfel, nu cred că te 
poti exprima pe de-a-ntregul. 


— Totul. Acum, de exemplu, mă 
preocupă spectacolul pe carei pre- 
gătesc pentru televiziune. Va fi un 
show... Dar și asta-i tot meserie... 
Ce mă interesează? Tot ce se întîmplă 
în jurul meu, dar numai în momentul 
în care sint mulțumită de ceea ce fac, 
de ceea ce joc, de meserie. Dacă nu, 
parcă sint stinsă, parcă nu trăiesc cu 
adevărat 

Ana Széles nu mai zimbeşte. Aştept 
imaginea acelei llone care ne-a însoțit 
tot timpul, dar nu, rămîn doar cu această 
Ana Széles in varianta ei gravă, drama- 
tică, dar ea insăși. Poate că Agnes va 
fi cu adevărat ultimul ei rol de fetişcană. 
Zred că e timpul. Sub zimbetele de com- 
plezență și sub aerul adolescentin, s-a 
schițat pe nesimţite portretul unei actrițe 
mature. Cineva trebuie doar să sufle 
"supră-i un pic de viață. Cineva trebuie 
să aibă curajul să o descopere așa cum 
e acum. Ea, Ana Széles, aşteaptă, 


«Filmul e frumos, uneori din cale 
əlară de frumos în imagine. Pe alocuri | 
= aiunge chiar la poezie, deși mai cade și 
intrebares = ia J n dulcegărie, bunăoară in așa-zisele 
adresat-o scene de dragoste, cu alergări printre 
ultimele spect copaci, cu îmbrăţişări pe covoare de 
tul «Griviţaz, în ziua de 13 imie 2 frunze moarte. Sini multe drame paralele 
şi răspunsurile in aces: film, dar cea mai interesantă mi 
«Mi-a plăcut acest Sim s-a părut cea a femeii interpretată de 
cut. Mai ales pen m2 omenesc Elisabeta Jar-Rozorea şi nu cea a ti- 
Şi pentru că ura şi da ze sint senti- nerilor indrăgostiți, cum ar fi fost nor- 
mente cit se poate de omeneşti. lar no mai să fie». (Stănescu Toma, 32 ani, 
de ce să nu rec asm facem fiime inginer ) 
cu fel de fel de probieme. muie dintre «Mi-a plăcut mai puțin decit aș fi do- 
ele interesante, dar în care at? de puțin rit să-mi placă. Prea multe imprumuturi, 
vorbim despre oameni Acest film care prea multe lucruri ştiute și văzute în 
vorbeşte cu o anume t ale filme. Realizatorii s-au lăsa! prea i 
mult încîntaţi de priveliști, de ma- 
gini frumoase, uneori băgate fără nici un 
rost în film. Sint și personaje a căror 
prezenţă nu explică nimic, nu se justi- 
lică prin nimic (inginerul agronom, fata 
care cintă la bal). Și apoi nu ştiu dacă 
«spiritele» trebuiau împăcate printr-o 
nenorocire atit de mare, cum e cea care 
i se întimplă fetei. Se prea poate ca 
lucrurile să se fi Intimplat chiar aşa în 
viată, dar nu e obligatoriu întotdeauna 
ca aria så copieze viata». (Pope Enache, 
35 ani, protesor) 


sa =a p 


Vasilescu. 4 ani) 

«Va să zică ştim şi noi să facem filme 
de dragoste. Putem să vorbim despre 
lucruri chiar aşa cum s-au intimplat in 
viață. Asta mi-a plăcut cel mai mult 
Chiar dacă în calea îndrăgostiților stau 
prea multe obstacole şi prea mulți oa- 
meni neințelegători, dragostea tot in- 
vinge, pentru că tinerii sint serioşi şi 
privesc viața cu seriozi:ate» (ionel 
Butnariuc,20 ani, muncitor) 


Gata cu rolurile de «fetişcană» 


(Ana Széles) 
Interviuri realizate de 
Eva SÎRBU 


Filmul 
politic 


Destul 
cu moda-retro! 


Pasionantă discuţie în presa fran- 
ceză («Le Monde», «Le Nouvel Obser- 
vateur») în jurul unor filme recente 
care au lansat așa-zisa «modă-retro». 
Retro, adică filme care privesc înapoi, 
la perioada ocupaţiei hitleriste, fără 
minie, fără ură, ci cu o «nouă optică», 
mai mult decit indulgentă față de călăi, 
mai mult decit suspicioasă față de 
victime. Teza acestor filme: victimele 
n-au fost atit de inocente, călăii n-au 
fost chiar atit de fioroși; nu toți au 
rezistat, iar «colaboraţioniștii» au fost 
şi ei «oameni»... Teze de un dezgustă- 
tor confort moral, idei care încearcă 
să pună pe acelaşi plan de vinovăție 
invadatorii și invadații, sub semnul 
unor «reconsiderări psihice» care jus- 
tifică toate lașităţile şi toate crimele 

Prestigiosul ziar «Le Monde» a lan- 
sat o discuţie sub titlul: «Ambiguitățile 
modei retro» în care redactorii s-au 
afirmat tranşant: 

«..„dacă se uită istoria pentru a ni se 
înfățișa citeva cazuri particulare, citeva 
«climate psihologice», se ajunge la 
enorme răsturnări de valori şi situaţi... 
Îţi vine să strigi: «destul»! (Martin 
Even). «Nu poţi să atingi problemele 
nazismului făcind doar pe «artistul», 
pe «modelistul»,fără să aduci la supra- 
față idei periculoase, îngrijorătoare. 
E primejdia acestei mode-retro... care 
ar putea fi reflexul, inconştient captat, 
al unei situaţii prefasciste instalate în 
societățile noastre de consum aflate 
pe drumul pierzaniei» (Jacques Si- 
clier). 

O bogată corespondenţă a susținut 
aceste atitudini, în termeni emoțio- 
nanţi, vehemenţi şi responsabili. O 
actriță: «Bravo! Mulţumesc! Era timpul 
să se strige «atenție, ne rupem gitul!» 
„„Un cititor din provincie cere să nu 
se manifeste nici o îngăduinţă față de 
aceste spectacole, avertizind: «Pe a- 
cest drum, peste citva timp, vom fi 
pregătiți să acceptăm un nou fas- 
cism!» ...Un parizian: «Efectul exercitat 
asupra conștiințelor tinere și mai 
puțin tinere, fără apărare, de către 
asemenea opere decadente se va face 
simţit în cițiva ani»... O profesoară: 
«Paginile d-voastră au stirnit printre 
colegii mei o mare neliniște: Dacă 
fascismul este deja printre noi? 
„„.E adevărat că modele sint trecătoare, 
dar eu cred că trebuie să căutăm o 
ieşire din aceste ambiguități și să 
îndemnăm creatorii să deschidă ochii 
asupra prezentului», 


Marea lume 
a celor mici 


Cum e mai bine? 


Revista «Filmul sovietic» consacră 
unul din numerele ei problemelor fil- 
mului pentru copii, investigind o pro- 


„Dacă aș fi 
bărbat...“ 


Liv Ullman, actrița filmelor lui 
Bergman («Bergman e un vizionar, a 
ajuns să scrie ceea ce mi se va întimpla 
peste un an sau doi»), femeia indepen- 
dentă, mamă a unei fetițe: 

«Seara, cind trebuie să mă duc la 
teatru, trebuie să-mi las fetița. Atunci 
mi se spune că-s o mamă rea. Cind 
mă ocup de fetița mea, mi se repro- 
şează lipsa unei conştiinţe profesio- 
nale. Dacă aș fi bărbat, lumea m-ar 
considera un erou! Dar cind discut 
veniturile mele şi întreb de ce cutare 
artist este plătit mai bine decit mine, 
mi se spune că are o familie «de ținut» 
Dar eu nu sint cap de familie? Educaţia 
copiilor, egalitatea salarizării, ţin de 
domeniul politic. Femeile trebuie să 
intre în viața politică în calitatea lor de 
femei... Şi nu numai conștiința femeilor 
trebuie să se trezească, ci și aceea a 
bărbaţilor!» 


Liv Ullman: 
«Şi eu sint cap de familie!» 


ducţie foarte bogată, cerind prerie 
unor numeroşi realizatori pasionat 
marea-lume-a-celor-mici. Retro 
două poziții de cert interes: 

Mark Donskoi: «Copilul se naste 
internaţionalist. Doar convențiile 
caţiei, ale mediului, ale raporturilor 
sociale pot să-i sădească în sufiet 
dușmănia față de alte popoare, ura 
rasială, gindul imoral că cel tare il 
poate strivi pe cel slab» 

Aleksandre Mitta: «Cu copiii se 
poate și trebuie să se discute despre 
tot şi toâte, pentru a nu te găsi în 
poziția struțului care-și viră capul în 
nisip ca să nu vadă primejdia.» 


Filmul e o lume, 
lumea e un film 


Obsesia 
istoriei 


e Sidney Pollack (autorul lui «...Și 
caii se împușcă, nu-i aşa ?») — despre 
ultimul său film «Aşa am fost», cu 
Barbra Streisand și Robert Redford, 
cotat ca una dintre cele mai bune reali- 
zări americane ale ultimilor ani: «...E un 
love-story politic, desfășurat între anii 
"30 şi '40, care explorează pentru prima 
oară cîteva din consecinţele perioadei 
mac-carthyste, a «vinătorii de vrăji- 
toare» de la Hollywood. Sigur, e greu 
să tratezi subiecte politice în film și 


epoca, 
noastră 


periculos din punct de vedere comer- 
cial. În afară de asta, povestea mea e şi 
«intelectuală» — după cum o altă 
dificultate constă în aceea că acţiunea 
desfășurindu-se în trei perioade deli- 
cate (1937—1938, 1944—1947 și 1950), 
actorii au de «acoperit» 14 ani. Dar 
cea mai dificilă problemă a rămas 
aceea de «a combina» politicul cu 
dragostea, lăsînd în prim-plan poves- 
tea de iubire. Pe de altă parte, dat fiind 
că americanii resimt încă mac-carthys- 
mul și tragedia care i-a urmat, nu am 
putut să nu iau o atitudine moralistă, 
de «predicator». Cum să prezinţi fap- 
tele în adevărul lor, cu obiectivitate, 
fără să iei o atitudine? Cred că acest 
film nu l-aș fi putut face cu 6 ani în 
urmă — şi l-am realizat acum, fiindcă 
acea vreme a trecut»... 

e Miklos lancs6 — într-un inter- 
viu acordat lui Gideon Bachmann: 
«Obsesia mea — nu pot suporta vio- 
lența, mai cu seamă în societate; nu 
pot suporta asuprirea. Nu pot accepta 
violenţa fizică. Ea reprezintă, în ochii 
mei, un mare pericol. Aceasta e veri- 
tabila rațiune a filmelor mele» 


Perioada mac-carthystă, «vinătoarea de vrăjitoare» într-un love-story 


(Robert Redford şi 


Cronica 
afacerilor 


t care se 

în 

Ecuator, cu producerea 
striele, cu tutunul şi cu 
în Republica Domini- 


wa casă R.K.O e o sucursală 

General Tire and Rubber Co. 
specabzată în cauciucărie şi avioane. 
e O parte a acțiunilor lui Metro 
Goldwyn Mayer (Casa cu leul ne- 


Tunelul 
timpului 


0 octogenară 
neînduplecată 


Gloria Swanson, la Paris, cu ocazia 
sărbătoririi celor 75 de ani — «75 de 
prăjituri cu 75 de luminări, o idee gro- 


Barbra Streisand) 


muritor) aparţine grupului de presă 
Time-Life, o altă parte, aceea a lui 
M-G.M Distribution, se înscrie în 
averea lui Loew Corporation, com- 
panie care fabrică țigările Kent, pro- 
prietară a unui «lanț» internaţional de 
hoteluri plus a unei mari industrii de 
divertisment. 

e Case mai mici de filme sint şi ele 
încorporate unor mari societăți care, 
la prima vedere, n-au nici în clin nici în 
minecă cu filmul: Mattel Radnitz 
aparţine lui Mattel — jucării, Brut 
Productions e a lui Faberge — parfu- 
muri. 

Profesorul chilian Armand Mattelart, 
de la Universitatea catolică din San- 
tiago, şi-a intitulat articolul din care 
am extras aceste date: «Industria cul- 
turală nu e o industrie ușoară»... 


e Criza actuală a industriei cinema- 
tografice japoneze e sintetizată de cri- 
ticul francez Max Tessier, în titlul 
studiului său din «Ecran-aprilie '74»: 
Eros + masacru = faliment. 


zavă, n-am mai văzut asa ceva În nici 
un film, ce-o să fac la a 80-a aniversare? 
O să ies dintr-un tort sau voi cobori 
din cer cu o parașută?» 

— Dar ce părere aveți despre filmele 
Hollywoodului de azi? 

— Nu le văd, nu-mi place genul ăsta 
de filme... Sint prea brutale, porno- 
grafice. Nu mă interesează. S-ar putea 
să fiu socotită ceea ce se numeşte în 
țara mea o puritană — ştiu că asta nu 
mai e la modă, dar iubesc bunul gust. 
Cred că se exagerează tot ce ține de 
sex, ca și cum pină azi nu s-ar fi ştiut 
de asta... În acest domeniu trebuie să 
existe o anumită frumuseţe, o anumită 
delicateţe». 


Omul care 
trece prin zid 


ese Echipa «Viaţă fără 

moarte» (titlul inițial 

«După furtună»), sce- 

nariul Titus Popovici, 

regia Sergiu Nicola- 

escu, se pregăteşte să 
primească botezul focului. O parte din 
filmările exterioare sint prevăzute 
pentru luna august, în R.D.G., în cola- 
borare cu studiourile DEFA din Ba- 
belsberg. Salutăm refacerea cuplului 
Titus Popovici— Sergiu Nicolaescu, 
care «după furtună» s-au decis pentru 
«colaborare fără de moarte și prietenie 
dincolo de mormint» eee Calda pri- 
mire făcută filmului «De bună voie și 
nesilit de nimeni», scenariul Domo- 
kos Géza, regia Maria Callas-Dinescu, 
ne-a confirmat așteptările. Ne facem 
o profesiune de credinţă în a sublinia 
aportul imaginii (cronicile au expediat 
oarecum atributele plastice ale filmu- 
lu:), care s-a dovedit inspirată. origi- 
nală, patetică. Semnatarii ei: debutan- 
ţii Costache Dumitru-Foni şi Cornel 
Diaconu. Excelsiorl... 


ese Încă un documentarist 
ia drumul filmului artistic de 
lung metraj: Constantin Va- 
eni cu «Zidul», producție a 
casei de filme nr. 3, scenariul 
Dumitru Carabăţ și Costa- 
che Ciubotaru. Tinărul cine- 
ast, care a făcut dovada re- 
marcabilelor sale calități re- 
gizorale de documentarist, 
are șansele să treacă cu suc- 
ces peste obstacolele și pre- 
judecăţile ce separă cele 
două genuri. Pină atunci 
el este «omul care trece prin 
zid». 


eee Baza hipică a studioului s-a mărit 
cu incă 3 cai preluati de la un club spor- 
tiv bucureștean. La intocmirea forme- 
lor de transfer, nobilele patrupede aler- 
gătoare au fost inregistrate în scripte 
drept... «mijloace fixe» eee Surprinde 
consecvența cu care Telecinemateca 
secondează programările de filme ale 
cinematografiei. Cinematografia: pre- 
mieră «Luminile oraşului» cu Charlie 
Chaplin; la o săptămină, televiziunea 
prezintă o retrospectivă Chaplin. Cine- 
matografia: premieră la sala Patria 
«Contesa Walewska» cu Greta Garbo; 
televiziunea, la o săptămină «Grand 
Hotel» cu Greta Garbo. Avem o sin- 
gură consolare. prioritatea iniţiativei. 
eee Deprinsde la o vreme să joace 
numai in roluri «mari», regizorul lon 
Popescu Gopo interpretează pe țarul 
Petru cel Mare în filmul «Dimitrie Can- 
temir», scenariul Mihnea Gheorghiu. 
regia Gheorghe Vitanidis. lon Po- 
pescu cel Înalt-Gopo cel Mare! ee. 
Remarcabilă inițiativa revistei «Cine- 
ma» de a se ocupa de «condiția femes 
în film». Sugerâm Manuelei Gheor- 
ghiu, deținătoarea rubrică, să se 
aplece cu interes şi întelegere ṣ ass- 
pra condiției femei dm echiza de 5 
mare. Va descoperi multe cimeaste 
anonime, hamice ş competente 
viste de nădejde, mame dewotate 
trudesc departe de casă şi ix 
proape 6 luni pe an. Nu e deloc 
E mai mult decit atit, este aproape œs 
sacrificiu. eee Se duc tratative pentru 
realizarea unui nou serial TV în culori 
în colaborare cu Telemunchen dest- 
nat programului Il al Televiziuni vest- 
germane. Este vorba de «Chemarea 
aurului» după Jack London (4 episoa- 
de a 90 minute), scenariul Walter Ul- 
brich, regia Sergiu Nicolaescu. De 
notat cu satisfacție că toți realizator 
principali (regie, scenografie, costu- 
me, imagine, sunet, montaj) vor f 
cineaști români. 

Constantin PIVNICERU 


Riscul poveștilor 
inventate 


Estetica cinematografiei 

și-a creat legi proprii — 

unele indispensabile — din- 

tre care nevoia de «story», 

nevoia de «staruri», adică 

nevoia de povești și de stele, 
de vedete, ocupă locuri de frunte. În legă- 
tură cu nevoia de vedete, mi-am spus 
cindva părerea și cred și acuin că obsesia 
stelelor e o prejudecată pe cale de dispa- 
riție. 

Dar nevoia de «story» a filmului e ceva 
mai complicată și necesită atenția noastră. 
Ceva dreptate au desigur producătorii și 
regizorii... Omul care se așează pe scaun 
într-o sală de cinematograf așteaptă in 
primul rind «să se intimple ceva». Spec- 
tatorul de film e mai infantil, şi deci ma 
puțin supus contemplării, fiind dinamic 
aşteaptă ca şi pe pinză să se petreacă e 
nimente ertraorimare Nu de pure 
spectatori simt meroa să colabo 
personale, să le ighvontească 


ot cese ce atinge Wajda — acest 
scãpitor, nelinistit, paradoxal, malițios 
5 melaacoäc Wajda — cu bagheta sa 
se celuloid, se transformă în aur. 

La ase te giodeşti văzind și revăzind 
capodopera ba, Nunta». Lăsind de-o 
pare fapt că Wajda ne-a dovedit şi 
a că e şi un subtil actor, lucid, trist, 
de erioară ironie, «Nunta» m-a 
zc mt aṣa cum de la «America, 
«America, America» lui Elia Kazan 
n-am ma simțit că cinematograful 
nu e nici pe departe o cenușăreasă a 
artelor, ci o artă soră cu poezia, dacă 
aparatul de filmat și actorii ştiu să 
asculte artistic dicteul de idei și 
sentimente al unui regizor excep- 
tional. 

Văzind şi revăzind «Nunta», acest 
cind febril, cind nostalgic eseu despre 


Filmele sînt mari 
nu prin 
întîmplările lor, 
ci prin 

semnificaţiile 


sugereze mai multă mișcare... Chiar cind 
asemenea reacții se manifestă mai puțin 
civilizat, işi au semnificația lor... Dacă in- 
drăgostiții sint prea timizi, spectatorii îi 
încurajează să se sărute, iar dacă detec- 
tiwul își bea prea liniştit și prea indelung 
cateaua în timp ce bandiții își fac de cap 
tras de minecă şi pus la treabă. Spec 
ul de film nu admite timp static, urâşte 
neala, moşmondeala, psa de in 


condiția umană, despre demnitate 
și fericire, despre jertfă, mi s-a părut 
că Fellini, Antonioni, Godard (să mă 
ierte condeierii de specialitate!) rămi- 
neau cu fiecare fascinant metru de 
peliculă semnat Wajda, undeva în 
urmă, într-un constructivism cinema- 
tografic cam cenușiu, în vreme ce, 
constelatia Waida, agresiv de trumoa- 
să și de adevărată, sclipea orbitor la 
orizontul de pinză „al ecranului sălii. 
«Nunta» este o probă de necontestat, 
nestemată, de poezie filozofică de 
care poate fi capabil filmul, un poem 
superb și obsedant, construit cu șapte 
note tradiționale ale conştiinţei: dra- 
goste, moarte, singurătate, bucurie, 
revoluție, memorie istorică, nevoie 
de sublim. 

Confirmind infinita poezie a lumii 


țiativă, confuzia — el reclamă acțiune. 
Spectacolul de film nu e numai operă de 
artă, ci și o treabă care trebuie făcută — 
îndrăgostiții să se căsătorească, bandiții 
să fie prinşi, pedepsiți, văduvele conso- 
late, etc., etc. 

Defectele filmului se trag din calitățile 
lui... Această nevoie de poveste, de ac- 
țiune, de mișcare,a fost atit de supralici- 
tată, incit această hoardă de evenimente 
pirjoleşte totul în goana ei nebună, ca 
altădată hoardele lui Atila... Ideile mor 
sfirtecate de avalanşa evenimentelor. Nu 
mai ai timp să răsufii. De-abia a murit un 
bandit, pe urmă moare altul, o rudă eva- 
dează, o marchiză cedează, o contesă 
fredonează, o verișoară pedalează. Naş- 
tere, moarte, viol, politețe, abjecţie, prea 
se prăvălesc deasupra capului spectato- 
rului. Din pricina acestor atitor eveni- 
mente, nu mai există timp pentru înţele- 
gerea lor. Faptele există numai în sine — 
lipsite fiind de orice semnificaţie. 

Filmele reuşite n-au fost acelea care au 
aglomerat tot felul de întimplări grozave, 
ci acelea care s-au străduit să desprindă 
o semnificaţie, fie și dintr-un fapt foarte. 
modest. Mai există și alte riscuri impor- 
tante, printre care riscul de a inventa po- 
veşti... Inventind povești, le uităm pe cele 
adevărate. Așa au apărut fabricanții, spe- 
cialiştii în «story»-uri, poveştile unor bu- 
nici plicticoși care n-au avut niciodată 
copii. Dinamismul poate să fie și o formă 
de trindăvie spirituală. E mai ușor să te 
arunci în saua calului decit să gindești... 

Am preluat și noi această obsesie a 
poveștilor lungi și aglomerate. Avem şi 
noi filme care nu fac nici o pauză între o 
bătaie sau alta, sau chiar între o prostie 
sau alta... Riscul este însă mare, căci 
dispare realismul filmului, problematica 
lui, semnificaţia lui morală și ideologică. 
Nimeni n-ajunge să pună mina pe un 
pistol fără să aibă motive puternice s-o 
facă, unde sint raţiunile politice și morale 
ale gesturilor umane? 

Eu nu susţin că ideile trebuie aduse cu 
forța pe ecran. Dacă nu sint, nu sint... 
Nici nu cer ca personajele să discute la 
micul dejun despre teoria relativității, sau 
să se întrebe toată ziua bună ce este viața... 
O, sigur că nu... 

Dar putem cere ca, o dată cu prezen- 
tarea faptelor, regizorul să incerce să ne 
sugereze măcar semnificaţia acestora. 
Căci dacă omului îi e dat să moară, să nu 
uităm că tot lui îi e dat să și înțeleagă viața 
pe care o trăiește. 

Am ascultat la radio, plingind cu la- 
crimi de emoție și de uimire, «Hamlet», 
în foarte buna traducere a lui Mihnea 
Gheorghiu; faptele se succedau amețitor 
ciudate și pline de o logică secretă, da 
faptele erau imediat însoţite de înțelegere: 
lor adincă. Nu se înainta în acțiune pină 
ce fondul nu era înțeles. Fiecare personaj 
era În același timp un filozof. Extraordi- 
nara bogăţie a faptelor nu impiedica deloc 
înțelegerea semnificațiilor celor mai adinci 
Nu există personaj al lui Shakespeare 
care să nu mediteze asupra faptelor sale. 

Dacă și genialul Shakespeare e de 
aceeaşi părere cu mine, înseamnă că 
n-am cum să greşesc... 

Teodor MAZILU 


Dacă n-aţi văzut „Nunta“ 


în care trăim, «Nunta» lui Wajda este 
un film major şi angajat, o simfonie 
dinamică și tulburătoare de adevăruri 
și simboluri. 

Crezind cu fanatism în ecoul creației 
sale, in faptul că marea masă a cine- 
fililor nu e totuşi refractară gindului 
adinc, peren, acest mare Wajda, acest 
minunat Wajda, ne oferă în «Nunta» 
o dublă lecţie: de lirism şi de filozofie 
a istoriei. 

Şi încă un lucru: marea forță a 
poeziei din filmul lui Wajda, în fond 
emblemă de spirit și trăire a tuturor 
filmelor sale, mi-a părut a fi patriotis- 
mul văzut ca o încercare superioară 
de transvaluare a tuturor valorilor, 
ceea ce mi se pare enorm. 


Dan MUTAŞCU 


ZE 


Cine este pentru? Cine este 


Jumătate din spectatorii 
ţării stau la ţară 


Există o psihologie specifică 


a spectatorului rural? 


Mediul rural, important nu 

numai ca număr de specta- 

tori — mai mult de jumătate 

din spectatorii țării — dar și 

ca problematică, a preocu- 

pat și preocupă oamenii de 
artă din cinematografie. Că spectatorul 
urban este mai puțin receptiv la filmele 
din această zonă nu este nici un secret. 
În schimb, țăranul anilor pe care-i trăim 
face vădite eforturi de a fi prezent cu su- 
fletul și mintea la ultimele producții, mai 
ales naţionale, nu atit dintr-un spirit pa- 
triotic — prezent şi el — ci, mai ales, din 
dorința de a cunoaște cit mai în amănunt 
cum curge arta și ce-i doare pe consă- 
tenii lor, locuitori ai marilor orașe. Pe 
plan artistic, spectatorul sătesc nu ține 
morțiș să fie reprezentat aevea: el cu- 
noaște diferența dintre artă și realitate, 
el vrea să rămină după vizionarea unui 
film de partea cuiva, vrea să adere la ade- 
vărurile de dincolo de îndeletnicirile lui 
zilnice. Spectatorul sătesc este un spec- 
tator urban în devenire, fără complexele 
acestuia, fără tribulaţiile lui în materie de 
valoare, nu odată văduvite de o informare 
exterioară. Că bate un vint nou și că ne 
aflăm în fața unui nou spectator, o afirmă 
și statisticile, seci, ce-i drept, dar revela- 
toare. Cinematografia are în curind de 
răspuns unei noi generaţii de spectatori, 
nu ca virstă, ci ca număr, acest număr fiind 
impresionant, o categorie de spectatori 
pentru care abaterea de la adevăr lezează 
mai mult decit o minciună, deoarece, în 
concepția lui, adevărul reprezintă suma 
tuturor lucrurilor. El poate face rabat artei, 
dar lipsei de adevăr niciodată. Mutaţiile 
în mediul rural în acești ani de multiple 
transformări au fost imense și ele conti- 
nuă să se maniteste nu numai în domeniul 
enumerărilor pozitive, ci şi în adinc, în 
sufletul lui, rămas încă atit de inchis, cu 
greu dispus la exteriorizări. 

Marile orașe înghit, anual, mii şi zeci 
de mii de tineri, care continuă să rămină, 
însă, prin tradiție, țărani. Rupţi de mediul 
care i-a generat, care le-a vegheat crește- 
rea și purtările, amestecați dar nu asimi- 
lați, şi în imposibilitate de a trece rapid 
pragul înțelegerilor noii vieți, acest țăran 
devenit orășean doar în îmbrăcăminte, 
își contrapune mereu practica vieţii de 
acasă celei noi şi viața nouă,creindu-i un 
surplus de libertate insuticient controlată, 
deseori îl împinge spre un complex de 
superioritate, de cele mai multe ori păgu- 
bitor. Multe sate au rămas fără tineri, multe 


Lăsaţi vedetele 


să joace şotron! 


Un respectabil afiș, respectabil ca mări- 
me, anunța «Un zimbet şi-o floare», cu par- 
ticiparea a fel de fel de vedete ale Estradei. 
La mijloc figura chiar steaua stelelor. Pe 
afiş scria aşa: «Cu participarea extraordina- 
ră a micuţei Lulu Mihăescu (Veronica)». 
N-ar fi oare mai potrivit ca această «micuță 
cu participări extraordinare» să fie trimisă 
să joace șotron în loc să joace la Estradă? 
Şi în loc de șlagăre să cinte «Hai la groapa 


sate au rămas fără ţărani, multe sate au 
rămas fără bătrini, multe sate au ajuns 
sateliții marilor întreprinderi, etc. Ceea ce 
spun nu sint teme posibile pentru cinema- 
tografie, ci simple realități enunțate de un 
om pentru care viața satului a rămas o 
preocupare de seamă. Diferența dintre 
sat și oraș nu înseamnă numai un exod 
de influenţe ale orașului asupra satului, 
ci ar trebui să presupună și o purificare 
a marilor urbi. Raportul nu este de reci- 
procitate, urbea adeseori anulează, prin 
grabă și indiferenţă, tradiții și comporta- 
mente. Ce nu poate asimila, respinge, din- 
tr-un spirit de apărare, cum (tot dintr-un 
spirit de apărare) acest nou spectator 
ajuns și un nou cătăţean, înfruntă menta- 
lități și se opune lor, distanța dintre sat 
și oraș, pe acest tărim al periferiei orașu- 
lui, crescind vizibil. 

A privi astăzi viața satului prin prizma 
de acum numai cincisprezece ani inseam- 
nă a face o eroare și poate tocmai această 
eroare în operele de artă, fie ele scrise sau 
văzute, este de vină pentru negăsirea ace- 
lui punct comun valabil și pentru orășean 
cit și pentru sătean, chiar dacă tema este 
țărănească. Există puncte de interferență 
dincolo de imbrăcăminte, dincolo de ma- 
şina de spălat și aragaz, există puncte de 
interferență culturală, cum tot așa există, 
în ciuda acelorași civilizaţii materiale a- 
junse la sat, deosebiri fundamentale de 
mentalitate, deosebiri de care omul de 
artă, permanent în priza marilor transfor- 
mări trebuie să fie conştient. Spectatorii 
oraşelor(nu puţini) văd in film necesitatea 
unui divertisment după orele de trudă, 
spectatorul satelor vede înainte de toate 
în film, glasul unei chemări spre o lume pi- 
nă nu demult, material şi spiritual, refuzat. 
Să se fi blazat spectatorul marilor orase. să 
fie mai puţin vulnerabi la glasul unei con- 
ştiinţe ce incepe să se nască în akă parte? 
De obicei, ceea ce pierde o categorie de 
spectatori ciştigă alta, capabilă să- preie 
şi calitățile pierdute şi să le dea și o nouă 
vigoare. Să fie acest nou spectator, spec- 
tatorul pină mai ieri sătesc? Tot ce se 
poate. Dar că acest nou spectator există 
este o realitate, și faţă de ei cinematogrz- 
fia noastră are mari datorii de impine s 
ea le va împlini doar în măsura in cae 
filmul cu o asemenea tematică va 5 priv 
cu înțelegerea și participarea etectwă s 
afectivă de care cinematografia dă ia si- 
tima vreme tot mai multă dovadă 


Petre SĂLCUDEANU 


cu furnici»? Ar fi'ceva cu adevărat extra- 
ordinar. Aproape normal. 


Tot Brown, dar altul 


Regizorul Clarence Brown, cunoscut mai 
ales pentru multele filme pe care le-a făcut 
cu Greta Garbo, ar fi cit se poate de indrep- 
tățit să pretindă o oaie, un miel, un dar 
acolo, orice, de la cei ce se ocupă cu publi- 
citatea filmelor. Pentru că a fost rebotezat 
din Clarence în Cristopher. Noul său 
certificat de botez l-a constituit uriașul afiș 
al filmului «Contesa Walewska» de pe fron- 
tispiciul cinematografului Patria. 


critica 
— 


„Să se pună la lucrare“ 


Cei treizecișișase de cri- 

tici, înregistrați ca atare, 

și-au reconstituit, de curind, 

secțiunea lor, în cadrul Aso- 
L ciației cineaștilor, au ales, 

cu  colegialitate perfectă, 
conducerea acestei secțiuni și au discu- 
tat o bucăţică de vreme, în chilioara de la 
Casa filmului ce le-a fost rezervată, posi- 
bilitatea unui plan de mumcă. În cursul 
voioaselor și (cred) fertilelor discuţii — 
la care, fireşte, am participat cu tragere 
de inimă, căci unde e discuţie se ivește 
lumina, iar unde nu se discută, adevărul 
are fața întunecată — gindul mi-a zburat 
spre Italia. Gindul e nestăpinit, el zboară 
unde nu-ți vine a crede, cind nici nu te 
aștepți... 

Vrasăzică, cineva zicea că să nu ne 
pripim, să nu ne-apucăm prea iute și prea 
abitir de treabă, iar eu il vedeam in inchi- 
puire pe distinsul scriitor roman Tit-Liviu 
scrijelind pe tăblița cerată, nemuritoarele 


vorbe: «...audendo atque agendo...», in- 
drăznind și lucrind, nu făcind socoteli 
leneşe. Căci ce așteaptă admirabilul — 
şi azi atit de numerosul — conclav al cine- 
aştilor? Ca acești admirabili colegi ai lor, 
criticii, teoreticienii, «să se pună în lucra- 
re» — cum tot în Italia, într-o însorită scri- 
soare, zicea cindva Bălcescu — să gene- 
ralizeze neistovit experiența dobindită de 
creaţie, eliminind zădărniciile, să ratifice 
debuturile, să caute cauzele autentice ale 
eșecurilor, să certifice o orientare, un stil, 
o potenţă artistică, să dea rivnitul chenar 
teoretic operei cinematografice românești, 
la realizarea căreia conlucrează azi atitea 
talente și energii. 

Că altfel, tot cu cite-o cronicuță anti- 
artistică ori cu cîte o macaronadă anti- 
critică se face doar o roată mică, precum 
se făcea, într-un joc toscan de copii din 
evul mediu, asemănător cu ceea ce mai 
tirziu, la noi, s-a numit a bate țurca. 


Valentin SILVESTRU 


filmul și literatura noastră 


Surse neexplorate 


Şi altă dată, dar și mai re- 

cent, în presa literară s-a 

discutat despre latura fabu- 

loasă — sau mai bine-zis 

despre direcția fabulos-exo- 

tică a literaturii române. În 
chip ciudat, cinematograful, tentat pretu- 
tindeni de spectaculozitatea pitorescului, 
a fost la noi mai puțin deschis acestei di- 
recţii care, între alte calităţi, ar avea și pe 
aceea că poate beneficia de o bună lite- 
ratură de pornire, venită probabil în epica 
cultă din tradiții folclorice (basm, legendă, 
poezie). Dar, în același timp, este ușor de 
văzut că punctul de pornire al acestei ca- 
tegorii literare e foarte generos prin rea- 
lismul abundenței unei tipologii incârcate 
de vitalitate şi de o generozitate situațio- 
nală foarte potrivite transpunerii cinema- 
tografice. 

Sint incă foarte multe surse literare ne- 
expicatate- Anton Pan şi Nicolae Filimon, 
Caragiale mwvelistul şi Matei Caragiale 
ide curind apărut într-o primă şi intere- 
sat imterpretare la Televiziune), Galac- 
Son, ion Vinee, St Bănulescu, Eugen Bar- 


Cinefagii 
Îi vezi în grupuri, stoluri, cîr- 
duri, pilcuri, cozi, mulțimi, pe 
vint şi ploaie, ninsoare și la- 
poviță, vara sau iarna, la 
Patria-n colț, la Luceafăru-n 
colț, la Drumul Sării-n colț, 
lingă toate colțurile-n colț, la un bilet în 
plus, la un abonament în plus, ciripind: 
n-aveţi un b... în plus, o legitimație-n plus, 
un unchi casier, o mătușă responsabilă, 
un controlor de b..., și le citești în ochi 
foamea de Eastman, de acțiune, de Bri- 
gitte Bardot, de Ilarion Ciobanu și Sergiu 
Nicolaescu, de un El și o Ea care pleacă 
în Texas, la Craiova sau la Polul Sud, via 


bu sau V. Voiculescu (din a cărui nuvelă 
«Alcyon sau Diavolul alb» ar putea ieși 
un excelent film de acţiune halucinantă). 

Există două pericole ce-ar putea ame- 
nința acest tip de filme: acela al deplasării 
către melodramă (cum s-a întimplat cu 
«Domnișoara Nastasia», după G.M. Zam- 
firescu), sau acel al tratării pitorescului, al 
exoticului în chip strict formal sau chiar 
formalist, ratindu-se astfel posibilitatea 
înțelegerii unui mediu real, istoric sau nu, 
din care operele literare s-au născut. 

Necesara diversitate de stiluri și su- 
biecte, pe care o cinematografie trebuie 
să le încerce, nu poate neglija o astfel de 
resursă specific-națională venită de la o 
literatură, mai precis de la nuvelă, care 
între toate genurile tradiționale, este cea 
mai favorabilă ecranizării. 

Este, așadar, un drum de incercat cu 
mai multe stăruințe. Nu unicul. Din el însă 
ar putea veni sugestii și stiluri ce-ar face 
mai ușoară recunoașterea acelui dorit 
specific. 


Gelu IONESCU 


Vadul Oii, şi te minunezi că jucăria lui 
Lumiere e formidabilă, cazi în extaz, în 
idolatrie, în fandaxie, în ergomanie, uiţi 
că ai treabă, că ai copii și nevastă, casă și 
masă, intri-n grup, în stol, în cird, în pilc, 
în coadă, în mulțime, începi să cauţi şi tu 
un b... în plus, un abonament în plus, o 
mătușă casier, un unchi controlor... 

Cinetagii sint o mare confrerie mo- 
dernă, o armată a tuturor bătăliilor, nu- 
mai ochi şi urechi, gata să vadă tot, 
să asculte tot, în zece acte, în zece 
serii, cu orice, cu oricine, fără zăbavă, cinci 
filme pe zi, sau zece, sau o sută, cite încap 
pe ecran, pe toate ecranele, filme bune, 
filme he-he (proaste?), filme-film, filme- 
nefilm, film pe piine, film pe peliculă, film 
pe coajă de copac, fiim pe coajă de lămîie, 
film pe orice, numai film să fie... 

La judecata de apoi, sfintul Petru are o 
întrebare încuietoare: — la spune, măi su- 
flete, ce film ţi-a plăcut mai mult și mai 
mult? — Filme de aventuri, răspunzi tu 
şi intri direct în rai. 


Marcel PĂRUȘ 


contra? Cine se abtine? 


A 
între 


talent și perfecțiune 


— Ştiu că scenariul meu nu 
atinge perfecțiunea. Dar, la 
urma urmei, nici Shake- 
speare nu-i perfect. 

— Shakespeare nu-i perfect, 
eu nu sint perfect, deci eu 
sint Shakespeare. 

— Exageraţi, nu m-am exprimat chiar 
atit de categoric, în definitiv, Shakespeare 
are calitățile lui, pe care nu vreau să le 
diminuez, i-am văzut filmele, sint destul 
de bune, deși, ca să fiu sincer, prea se 
ocupă, domnule, de tot felul de regi. Dar 
să revenim la mine: v-a plăcut scenariul 
meu? 

— Ca să fiu sincer, nu. 

— Păi, de ce, domnule? Ce nu are? 
Lupte? 

— Dimpotrivă. În scenariul dvs. mor 
cîteva milioane de oameni, Mai mulţi decit 
în cel de-al doilea război mondial. Nu ştiu 
de unde o să luaţi atiția figuranți... 

— M-am gindit și la asta! Dacă fiecare 
figurant moare de două-trei sute de ori, 
n-o să avem nevoie decit de vreo douăzeci 
de mii. Nu vă place dialogul? E foarte vioi. 

— Mai ales cind vorbește cite un perso- 
naj pe trei pagini, iar celălalt îi dă replica 
pe opt pagini. 

— Pe vremea aia se vorbea mult. Aveau 
timp. 

— Dar nu avem noi. 


nema 


travelling avant 


— Nu-i nimic. Scot cite două-trei pagini 
din fiecare replică. Tot nu se spune cine 
știe ce. 

— Asta-i adevărat. 

— În fond, ce să se spună? Domnitorul 
spune şi el ce spun toți domnitorii, căpi- 
tanii spun: «Am înţeles, Măria Ta», turcii 
spun: «Alah!». Dar, dacă vreţi, mai bag 
nişte idei actuale, că se poartă. 

— Ce să mai băgaţi?! Aveţi destule. Pa- 
harnicul Brazdă înfierează «imperialismul 
otoman», iobagul Rogojină strigă de ci- 
teva ori: «Fraţilor, să ascuțim lupta de 
clasă!» 

— Inițial striga: «Fraților, să ascuțim 
coasa!» Dar m-am gindit că e un unghi 
prea ingust. 

— Şi l-ați lărgit. 

— Exact. Dar de hatmanul Pasăre aveți 
ceva de-zis? E un personaj complex. Cînd 
joacă pe domnitor, cind... 

— „Cînd joacă bridge. Complex, da. 
N-am înţeles insă ce rost are să mai vor- 
bească pe o pagină şi jumătate după ce 
i se taie capul. 

— Să nu intrăm în amănunte nesemnifi- 
cative. Scenariul e bun, e foarte bun! În 
orice caz, nu e mai prost decit acela după 
care s-a făcut filmul...ă... 

— Vă rog, fără nume! Să nu intrăm în 
amănunte nesemnificative. 

Dumitru SOLOMON 


Homo Celuloidis (VI) 


0 prospecţie infructuoasă 


Era prima zi dintr-o perioadă 
de pregătire intensă, absor- 
bantă, extenuantă, a unui 
viitor film. Pentru această 
primă zi, Bărbosul işi pro- 
pusese să fie atent la ceea 
ce se întimplă în jurul lui: 
descoperise în ultimul moment că scenariu- 
lui fi lipseau precizările de plan doi, adică 
exact elementele mărunte care să confere 
veridicitate, autenticitate, naturalețe, con- 
cretete, viitoarei sale capodopere cinemato- 
gratice 
În timp ce se Imbrăca, de pe scări pătrun- 
seră pină la el o serie de zgomote puter- 
nice. A, îşi aduse aminte Bărbosul, azi se 
mută aici familia aceea cu doisprezece 
copii. În autobuz, iarăși nu putu fi atent la 
gindurile ce i se Invălmășeau In partea su- 
perioară a constituției sale anatomice, fiind- 
că o discuţie se derula prea sonor. Un băr- 
bat tinăr 5 explica superior altuia mai în 
virstă, se pare tatăl primului, motivele pen- 
tru care nu putea pleca acasă la părinţi, 
în satul natat — Eu, spunea el, Imi termin 
studiile la agronomie aici, în Bucureşti. 
Nu pot îi ingrat cu oraşul care m-a adă- 
postit atlția ani. Tot ceea ce am învățat, 


Cine cumpără 
„poze de actori“? 


Se vind, se vind bine, în Bucureşti — 
sperăm că şi în provincie — fotografii cu 
actori de film, de la noi sau de aiurea 
Inițiativa tipăririi acestor cărţi poștale ilus- 
trate aparține Asociaţiei cineaștilor. Şi e 
foarte binevenită. Pentru că race o bună 
populatizăre a actorului de fiim, pe de o 
parte și, pe de altă parte, pentru că vine în 
întimpinarea unei categorii de cinefili pen- 
tru care actorul înseamnă de multe ori 
insuși filmul. 

Un sondaj întreprins de revista noastră 
la 30 de debite de tutun și chioșcuri de ziare 


acestui oraș li datorez şi eu aici voi continua 
să lucrez. Tatăl prinse a fluiera uşor a 
mirare mare și Bărbosul se surprinse zi- 
cindu-şi că argumentul tinărului era în- 
tr-adevăr infailibil. Cobori la intimplare 
într-o staţie, vru să traverseze strada, dar 
fu oprit de un orb și rugat să-l ajute la tra- 
versare. Bărbosul îl luă uşor de cot și se 
miră că abia atunci își aduse aminte cit e 
de grăbit. Prin mijlocul părții carosabile, 
orbul intoarse capul şi privi lung după 
o tinără minijupată cam excesiv, dar faptul 
nu-l izbi pe Bărbos decit după citeva ore, 
la o rememorare întimplătoare a faptelor 
zilei. Mai asistă şi la un accident auto destul 
de grav şi se uită pierdut după şoferul vino- 
vat care fugea de la locul faptei. Se depărtă 
apoi întristat, gindindu-se că în ziua aceea 
avea ghinion: uite, domnule, are dreptate 
şi scenaristul. De unde naiba să scoţi ele- 
mentele de planul doi? Mai bine tăceam un 
film pentru copii. 

În timp ce flana «sur les grands boule- 
vards», în alt loc al orașului, miliția reținea 
pe conducătorul auto care fugise de la 
locul accidentului: era scenaristul lui. Sau 
ar fi putut să fie... 

Radu GEORGESCU 


a arătat că: a) cei mai frecvenți cumpărători 
sint tinerii sub 20 de ani; b) elevii sint cei 
mai constanti dintre cumpărători (unită- 
tile de pe lingă şcoli şi licee fac vinzările 
cele mai bune); c) fetele, sentimentale ca 
întotdeauna, cumpără mai multe cărți poșta- 
le decit băieții. (lată de ce, actorii au un 
avans bunicel faţă de reprezentantele sexu- 
lui slab, dar frumos); d) actorii români se 
vind la paritate cu cei străini. (Se caută 
Clint Eastwood, dar se vinde foarte bine şi 
Sergiu Nicolaescu); e) foarte căutaţi sint 
cintăreţii de muzică uşoară, mai ales cei 
care apar des la tv. f) cumpărătorii se inte- 
resează de eroii de seriale, inclusiv Columba 

Observațiile critice cele mai frecvente: 
nu plac pozele cu figuri înțepenite, à la 
«uite păsărica». În unele cazuri, displace 
calitatea tipografică, mai ales culorile cam 
prea sorcovite. 


Publicitatea nu 
înlocuieste calitatea 


Stimate tovarăşe director general, 


De repetate ori redacţia noastră a fost 
sesizată verbal sau în scris de unii creatori 
în legătură cu reclama filmelor românești. 
Persistă o anumită opinie după care publi- 
citatea nu ar da prioritate filmelor autohtone. 
Dimpotrivă, filmele de import s-ar bucura 
de o reclamă mai susținută. V-am fi recu- 
noscători dacă am afla și punctul dumnea- 
voastră de vedere. 


Revista «CINEMA» 


Redacţiei revistei «CINEMA» 


Vă voi răspunde nu prin teorii, ci prin 
cifre, pentru că mi se pare că sumele chel- 
tuite pentru publicitatea filmelor romå- 
nești sint edificatoare. 

În anul 1973, repertoriul cinematografic 


a cuprins 177 premiere, dintre care 18 au 
fost românești. 

Pentru publicitatea filmelor românești, 
care reprezintă 10% din totalul premiere- 
lor, s-au cheltuit 50% din fondurile exis- 
tente, în timp ce restul de 50%, s-a cheltuit 
pentru reclama celor 159 de filme străine. 

În trimestrul |/1974, repertoriul a cuprins 
42 premiere, dintre care 7 românești. Pen- 
tru lansarea celor 7 filme românești s-a 
cheltuit peste 60% din fondurile ae publi- 
citate ale trimestrului, în timp ce pentru 
cele 35 de filme de import s-au cheltuit 
40%, din fonduri. 

Citrele vorbesc de la sine, dar aceasta 
nu înseamnă că domeniul publicității nu 
rămine în continuare deschis tuturor ini- 
țiativelor şi măsurilor de perfecționare. 
Centrala Româniafilm va depune eforturi 
pentru îmbunătățirea în continuare a pu- 
blicității filmelor românești. 

Evident, aceste eforturi vor trebui du- 
blate de eforturile tuturor cineaștilor în 
veaerea creării unor filme valoroase, pen- 
tru că publicitatea nu este un panaceu. 
Ea nu poate compensa lipsa unor calități 
care determină adeziunea maselor de 
spectatori față de opera cinematografică. 

Director general, 
Marin STANCIU 


Din nou „Trei scrisori...“ 


Reclamantul lipsește 


— 0 temă generoasă, tema 

filmului «Trei scrisori secre- 

te». Un muncitor este dat 

afară abuziv de pe un mare 

şantier naval, dar colectivul 

îl înconjoară cu omenie, cu 
ințelegere şi pînă la urmă va fi repus în toate 
drepturile... 

— Păcat insă că oamenii se mișcă cu 
inimă numai după ce un secretar de la jude- 
teană lasă să se înțeleagă că dreptatea e de 
partea lui Moruzan, victima abuzului... 

— Şi crezi că asta sună cam a lașitate: 
luăm atitudine, numai dacă «cineva»... «de 
undeva»... dă dreptate victimei. Ei, da. E 
mai comod să lupţi așa pentru adevăr! 

— Dacă vrei să fiu sinceră, eu nici nu 
prea îmi explic de ce a fost dat afară Moru- 
zan. Doar pentru că a fost de altă părere cu 
Obreja, directorul-adiunct al şantierului și 
a tinut-o morţiş că o linie de la laminatorul 
de tablă, deşi învechită, ar mai putea fi 
utilizată? Să nu mă învinuiești că sint lega- 


Reluarea unor 
„scurte întîlniri“ 


Se poate spune că de cind sint săptămi- 
nale. «Virstele peliculei» (emisiune de T. Ca- 
ranfii) se mentin ia nivelul care le-a adus 
taima. Realizatorii nu și-au scăzut exigența, 
aceasta e evidentă totuşi au fost siliți la 
unele restructurări ale materialului, întins 
altădată pe o oră şi jumătate. E de înţeles. 
Totuşi, citeva oftări ne incearcă şi dintre 
ele. una măcar credem că merită a fi expli- 


— Dreptatea ar fi fost făcută, dar s-ar fi 
omorit filmul. 

— De ce? Crezi că n-ar fi fost interesant 
să fim martori cum reacționează fiecare 
din personajele filmului puse în fața intre- 
bării: este sau nu vinovat Moruzan? 

— Autorii au ales altă cale. Vezi, în 
film, sorp a este un personaj absent, 
ia proporții simbol. El este muncitorul 
intransigent şi principial, a cărui forță per- 
sistă, se simte, copleşește chiar în lipsa lui. 

— Adevărat. Subiectul se destăşoară, 
incontestabil, după o viziune originală. To- 
tuşi, dacă aceeași -temă ar fi fost notată 
într-o manieră mai puțin «tăcută», dacă nu 
s-ar fi căutat conflictul chiar în îngroșarea 
excesivă a personajelor, filmul n-ar fi avut 
decit de ciștigat. 

— De ce vorbeşti de «îngroșarea» perso- 
najelor? Crezi că un Obreja sau un Vasi- 
lescu nu există în realitate? 

— Cei doi sint prea contradictorii. Nu 
mi se par reali. Să mă explic: Obreja este un 
tehnician de înaltă clasă. Este pretenţios 
şi autoritar, dar el însuși nu se cruță, mun- 
ceşie ch zece, nu părăsește uzina pină 
seara tirziu. Este exagerat de ambițios, dar 
toate soluţiile tehnice, adoptate în uzină, 
trec prin creierul lui care este un creier 
foarte bun. Un asemenea creier electronic 
să se preteze la o intrigă jalnică, de alcov, 
numai ca să compromită un om de talia 
activistului Dirdea? Neconvingător. Neve- 
rosimil. Mai departe: Vasilescu este acti- 
vistul devotat pină la ultima suflare. $an- 
erui şi el sint una. Are experienţă politică 
şi iubește oamenii. Are suficientă autori- 
tate asupra lui Obreja. Şi atunci, de ce să-i 
facă jocul cu Moruzan? Din nou nevero- 
simil. Dar intulesc că filmul, pentru ca să 
aibă dramatism, ca să existe acel «conflict» 
care să susțină intriga, avea nevoie de un 
cărbune intens de negru lingă o pată intens 
de albă, asta și pentru că, de fapt, ambiția 
creatorilor a fost ca personajul principal 
să fie judecat în lipsă, ceea ce, trebuie să 
mărturisesc, presupune unele riscuri. 

Sanda GHIMPU 


citată: dispariţia rubricii consacrată acto- 
rilor români «față în față» cu vechile lor 
roluri. E păcat! Păstrăm o bună amintire 
unei antologice înttiniri a Dinei Cocea cu 
«O noapte de pomină», unei confruntări 
admirabile dintre Amza Pellea de azi cu 
un Amza Pellea abia ieşit din institut... 
Era în acea rubrică o bună școală nu numai 
a melancoliilor creatoare, dar şi a ochiului 
care descoperea fermecat una din cele mai 
substanţiale legi ale unui talent — evoluţia. 
Nu s-ar putea alterna utilele selectări ale 
lui Florian Potra din istoria filmului nostru 
cu asemenea momente de «scurtă întilnire» 
intre actorul de azi cu cel de ieri? 


11 


12 


Personajele dramei... 

Cele trei victime: 

Un savant britanic — Jack Drum- 

mond; soția sa; fiica lor de 6 ani. 

Cei implicați: 

Gaston Dominici — francez de ori- 
gine calabreză, proprietarul fermei nu- 
mite «Grand'Terre». 

Sardine, soția sa — trăiește incă 
la Lurs în virstă de 94 de ani. 

Cei 9 copii ai lor, dintre care: Clovis 
— cel mai mare, a depus mărturie 
împotriva tatălui (a murn «de bătrine- 
te» în 1971); Gaston-tiul și soția sa, care 
au susținut pină la un punct depoziţia 
lui Clovis; Gaston a murit de cancer 
la sfirşitul anilor '60, peste 20 de nepoți 
ai familiei Dominici 

Locul dramei: șoseaua naţională 
96, în punctul în care traversează satul 
Lurs în regiunea Alpilor din Haute 
Provence. 

Timpul acțiunii: 1952 — 15 luni de 
ancheta și ședințe ale procesului. 

Filmările au durat 6 săptămini. 

Verdictul: 1953, Gaston Dominici e 
condamnat la moarte; 1957, pedeapsa 
e comutată în închisoare pe viată 
de către preşedintele Franţei, Rent 
Coty; 1960 — grațierea e semnată de 
generalul De Gaulle, preşedintele ce- 
lei de a 5-a Republici Franceze. 

i Controverse pe marginea filmu- 
ui. 

D-na Delorme, președintă a Cons. 
general Lurs: «E de nesuportat gindul 
să revedem pe ecran durerosul calvar 
al familiei Drummond, cind martorii, 
judecătorii și toți cei care au parti- 
cipat la anchetă sint prezenți incă în 
viața publică». 


„Și „dosarul realităţii 


Gaston Dominici(cel adevărat! 
înainte de arestare 


Consătenii lui Dominici: «Este 
voltător că nu s-a ținut seama de mem- 
brii familiei Dominici care au azi o 
reputaţie ireproșabilă și mai ales de 
nepoți care vor afla cu această ocazie 
împrejurările tragice care au marcat 
destinul acestei familii»... «Bătrinul 
a plătit destul. Cinematograful ar face 
mai bine să-l lase în pace..» «Gabin 
ar face mai bine să-și vadă de rolurile 
lui decit să se amestece în viaţa lui 


= nc 


Filmul judiciar are o re- 

putație bine stabilită și un 

public constant. Fie că este 

vorba de marile acte jus- 

tițiare ale istoriei («Procesul 

de la Niirnberg») sau, dim- 
potrivă de marile erori judiciare («Afa- 
cerea Dreyfus», «Sacco şi Vanzetti») re- 
crearea in sala de cinema a atmosferei 
polemice din marile procese implică în- 
totdeauna spectatorul transtormindu-l ne- 
mijlocit în martor sau jurat. Este şi cazul 
filmului semnat de Claude-Bernard Au- 
bert care nu face altceva decit să recon- 
stituie piesele unui dosar celebru în Fran- 
ţa anului 1952, în urma căruia un țăran 
bătrin, calabrez de origine, Gaston Do- 
minici, a fost condamnat pentru triplă 
omucidere. Fără indoială, redeschiderea 
procesului pe ecran trădează intenţia re- 
abilitării postume a celui condamnat mai 
intii la moarte, apoi grațiat și după şapte 
ani de detenţie eliberat. 

Interesantă este poziția autorului care 
a optat pentru maxima sobrietate. nu a 
tolosit nici un moment retorica facilă, ilus- 
trind exclusiv cercetările celor 15 luni 
de anchetă. Şi totuși, așa cum cu 22 de 
ani în urmă, în ciuda verdictului, «crima 
de la Lurs» a rămas omologată drept 
o enigmă — tot așa, acum, pledoaria de- 
clarată a regizorului rămine fără obiect, 
mărturiile sale in imagini neputind să 
elucideze cazul. Dominici a fost sau nu 
vinovat? Eliberarea sa în cele din urmă 
reprezenta o tardivă îndreptare sau un 
act de clemenţă față de virsta sa înaintată? 
lată întrebări care nu-și găsesc răspunsul, 
Fireşte, filmul are curajul nobil de a acuza 
o justiție care se grăbește să condamne 
în lipsă de probe suficiente, contravenind 
clasicelor principii de drept roman care 
recomandau mai de grabă să greșești 
eliberind un vinovat decit să condamni 
un nevinovat. (Să nu uităm însă că în 
procesul respectiv au fost implicate şi 
relaţiile cu un alt stat.) Filmul are tensiu- 
nea pe care o produce o anchetă condusă 
cu tenacitate pe urmele adevărului. 


Adina DARIAN 


Coproductie  franco-italo-spaniolă Regia 
Ciaude-Bernard Aubert. Scenariul: Daniel Bou- 
langer, Lou's Emile Galey. Imaginea: Ricardo 
Aronovitch. Cu: Jean Gabin, Paul Crauchet 


Gaston. Toată treaba asta nu e 
o afacere comercialăa 


În apărarea fimului vorbeşte. 


Regizor Claude Bernari Aubert 
To crârie puticate asupra aces 


uială nu poate 
mască o probă» 
mterpretui Jean Gabin: «M-am 
ut insinte să accept acest 
văr, să interpretezi un per- 
sonaj 2 căra tragedie a zguduit Franța 
şi care râmine una din marile 
aie secolului, a fost pentru 
act de mare responsabilitate. 
poveste copleșitoare, at- 
tului, personalitatea ieșită 
n a bătrinului Dominici, dra- 
heta, procesul, tăcerea, ver- 
grațierea — sint tot atitea fapte 
captează interesul. O mulţime 
de întrebări au rămas nelămurite: lipsa 
de probe, mărturii depuse și imediat 
retractate, indicii neluate in conside- 
raţie, amprente șterse, o anchetă su- 
perficială. M-am lăsat pătruns de a- 
ceastă atmosferă și am trăit o expe- 
riență omenească și actoricească co- 
pleşitoare. Am incercat să redau viața 
lui Dominici cu discreție si demnitate». 
Avocatul apărării. d-l Pollak (Jean 
Gabin a acceptat rolul cu condiția ca 
avocatul să supervizeze întreg filmul), 
apare în final pe ecran pentru a de- 
clara; «Fie ca, niciodată, nimeni să 
nu mai fie subiectul unei astfel de 
tragedii»... s 


revedeti? 


7 păcate 


«Şapte păcate» de Ted Garnet este 
o capodoperă. Să nu vă sperie cuvintul 
capodoperă. O capodoperă se poate 
demonstra cu fapte palpabile, aşa cum 
se dovedeşte adevărul la o curte cu 
jurati. lată numai citeva dintre «piesele» 
producătoare de «convingere»: 

Personajul vagabondului este, prin 
definiție, tulburător. Darămite un rătă- 
citor sută la sută, pe care nu-l încap 
toate apele pămintului. Bijou (Marlene 
Dietrich) este un asemenea personaj 
maxim. Locuiește în Pacific și, pe tot 
întinsul Oceanului Pacitic, mai are trei 
insule din care să nu fi fost dată afară. 
De ce? Ea nu comite delicte pedepsite 
de cod. Dar este involuntar atit de fasci- 
nantă, încit, oriunde s-ar duce, bărbații, 
toți, încep să se certe pentru ea, să se 
bată, să se rănească, să se ucidă. ȘI 
autoritățile se văd obligate s-o expulzeze. 

Amiralul. sef al flotai din Pacific. toc- 
mai se află pe insula unde momentan 
se atla și Bijou. O convoacă pentru a-i 
comunica ştirea că trebuie să părăseas- 
că insula. l-o spune sub forma unei 
avalanșe de înjurături indignate, otense, 
insulte — «motivate» — căci această 
femeie işi permisese nerușinarea de 
a-i fi sucit capul locotenentului X (John 
Wayne), fală a flotei Statelor Unite și, 
pină la întilnirea cu Biiou. loaodnicul 
fiicei domnului amiral însuși. înnebunit 
locotenentul voia să sacrifice totul, vroia 
neinduplecat să se căsătorească cu 
această otreapă a Pacificului... Care 
otreapă află, cu ocazia asta, miracu- 
loasa întimplare și cade într-un fel de 
transă, extaz făcut din mii de ginduri, 
unde intră uimire, recunoștință, măgu- 
lire, reconciliere cu întreg genul uman, 
şi iubire, iubire, iubire... Este o perlă 
de estetică cinematografică acest dublu 
riu de ginduri care curg paralel, unul 
la suprafață, fățiș şi zgomotos, celălalt 
tăcut și subteran, ca acele ape freatice 
care însoțesc apa de deasupra pămin- 
tului. 

Tot In ordinea pieselor de capodoperă 
este bătaia, monstră,de la mijlocul fil- 
mului. Vastele mardeli sint o manie a 
cinematografului american și chiar a 
cinematografului îndeobste. Citeodată, 
aceste Incăierări sint esteticește înghi- 
tibile. Dar de data asta nu e numai o 
bătaie, ci un adevărat poem simfonic. 
Secvența aceasta e o piesă de muzeu, 
o capodoperă pină azi neegalată. În 
cursul ei, iată şi o replică-miracol! Pa- 
tronul localului, un italian dolofan şi 
foarte de treabă se află alături de Bijou, 
cu burta la pămint, adăpostit sub o 
masă. Primise un cuţit în spate. Bijou 
B întreabă:u«Te doare?» și el răspunde: 
«Nu... adică... numai cînd rid...» 


D.I. SUCHIANU 


Inamicul public nr. 1 


Una din cele mai bune comedii ale 
lui Fernandel. Pornind de la un qui- 
pro-quo — paşnicul Fernandel este 
luat drept un gangster singeros —se 
dezlănțule o sarabandă de gaguri de 
cea mai bună calitate, a căror intenție 
principală este parodierea filmelor cu 
duri şi senzații tari. Regia este datorată 
unui veteran al genului comic, drama- 
turgul și cineastul Henri Verneuil, iar 
în distribuție, alături de Fernandel, a- 
pare și celebra Zsa-Zsa Gabor. 


Joe Limonadă 


Cu ajutorul excelenţilor actori care 
sint Olga Schoberova și Karel Fiala 
(pantomimele acestuia din urmă sint 
cunoscute în lumea întreagă), regizor ! 
ceh Oldrich Lipsky a reușit o parodie 
exemplară a westernului. Există toate 
condimentele clasice ale genului: îm- 
pușcături, cai, saloon-uri pline de 
whisky şi fum de țigări, temei frumoase, 
cintece de cow-boy și, peste toate, 
umor, umor risipit cu vervă și inteli- 
genţă în fiecare imagine, umor pentru 
care «Joe Limonadă» a primit «Scoica 
de argint» la Festivalul de la San Sebas- 
tian — 1964. 


Dinu KIVU 


Mama vitregă 


Productie a studiourilor «Mostilm». Regia 


Oleg Bondarev. Scenariul: E. Smirnov, Ta- 
tiana Doronina. /maginea: Igor Cernih. Cu 
Tatiana Doronina, Leonid Nevedomski, Na- 
deida Fedosova, Vladimir Samoilov, Lena 
Kostreva. Premiul de interpretare feminină ac- 
triței Tatiana Doronina — Teheran 73. 


O idee mai veche, cea a titlurilor inșelă- 
toare, își găsește în cazul de față ilustrarea. 
Căci în acest film nu este nicidecum vorba 
de vreo scorpie și de un ingeras tiranizat 


x f ES 
Nu o mamă, ci un copil vitreg 
(Tatiana Doronina) 


sub ochii unui tată indiferent sau neputin- 
cios, ci de o încercare pe dos care dez- 
minte această idee preconcepută. Perso- 
najele se frămintă şi se chinuie fiecare după 
capacitatea sa de înțelegere, în dorinţa lor 
de fericire. Dar fericirea nu vine de la sine 
Mama, care o clipă și-a văzut căsnicia pusă 
sub semnul întrebării, înțelege să reciștig« 
armonia familiei cucerind cu răbdare dra- 
gostea făpturii prizărite şi încăpăținate a- 
părută deodată în casa ei şi transformind-o 
brusc în ochii tuturor în mamă «vitregă». 
De aici și latura pasionantă a filmului. 


Aura PURAN 
UE SE a z— 


Inima pe frînghie 


Producţie a studiourilor cehoslovace: Regia 
Otakar Krvinek. Scenariul: P. Geidos, Ota- 
kar Krivinek. /maginea: Oskar Saghy. Cu 
Kveta Fialova, Karol Machate. Viado Takac 


Adulții — cu problemele lor, mai simplu 
sau mai greu de rezolvat, și copiii — re- 
ceptivi la tot ce se întimplă în viața adul- 
ților, gata să dea amploare necuvenită unor 
fapte sau să se arate neașteptat de înțele- 
gători în împrejurări dramatice — sînt «su- 
biecții» acestei analize. Fragmentul de viață 
propus meditaţiei noastre e judecat de re- 
gizor cu pasiunea devenită meticulozitate 
de a-l lumina din toate unghiurile — morale 
şi psihologice — posibile, 1 chegind, pină 
în final, o lume simplă şi adevărată. 

Otakar Krivnek ne oferă, deci, un film 
de actualitate făcut cu simpatie și căldură 
față de semeni, un film care aduce în discu- 
tie fără să-și piardă nici un moment senină- 
tatea, situaţii deloc senine 


Julieta TINTEA 
Îi i e sai 


A trăi pentru iubire 


Productie a studiourilor iugoslave. Regia: şi 
scenariul: Kreso Golik. /maainea: Ivica Raj- 
koviċ. Cu: Viasta Knezović, Rade Serbedzija, 
Boris Dvornik, Franjo Majetić. 


Un cuplu tinăr se destramă pentru că ea 
iubește, dar el nu prea... şi astfel nu pot 
învinge împreună piedicile de care nu duc 


lipsă. De fapt, poate că nici nu e vorba deo 
despărțire, ci doar de o restabilire a ade- 
vărului, căci ei au fost tot timpul singuri; 
ea cu ginduri, speranțe, iluzii despre iu- 
bitul ei, cu generozitate greşite; el, cu mi- 
cile lui necazuri şi meschine ambiţii. 

Şi mai există în film și alte două cupluri 
de planul doi menite să dea replica primului. 
O femeie iși așteapta soţul și acesta vine 
din străinătate cu dragoste, dar mai ales 
cu o maşină și un televizor ultimul tip. 
Bucuria prosperității se sfirşește cu un 
accident și soția rămine văduvă. Un alt 
cuplu — singurul pe care-l găsim și-l 
ăsăm unit, deși ar fi avut toate motivele să 
se destrame — cel al doctorului, imbătrinind 
lingă o soție nebună,dar pe care o iubește 
si o îngrijește cu sacrificiu — dă măsura 
unei umanități neştirbite de-a lungul anilor. 


Ada PISTINER 
„PP E E A e > Sa 


Casă, dulce casă 


ie a studiourilor din Belgia și Fran- 

noit Lamy, Scenariu! și dialogurile. 
Rudolph uli, Benoit Lamy. /maginea: Mi- 
chel Baudour. Cu: Claude Jade, Jacques 
Perrin, Marcel Josz, Elise Mertens. 


Coproduci 
ta. Regia: 


Tinereţea nu este doar un datum biologic, 


ci o foarte aleasă calitate sufletească, un 
soi de nobilă încăpăținare în a nu ceda în 
fața scurgerii timpului. Este puterea de a 
te bucura, indiferent de virstă, de un suris, 
de o floare, de soare, de viaţă. Rondul cu 
aparatul de filmat întreprins într-un azil 
de bătrini din suburbia Bruxelles-ului este 
mai puțin o anchetă socială, ceea ce ar fi 
fost în intenția autorilor. (cum ştim, filmul 
francez rămine în ansamblul său tributar 
documentarului de ficțiune inspirat din fap- 
tul divers autentic), dar reuşeşte să fie o 
duioasă comedie pledind în tavoarea ti- 
nereții celor cu timplele albe. 


Chitty, chitty, 
bang, bang 


Producție a studiourilor engleze. Reoiz: Ken 
Hughes. Scenariul: Rosald D: Ken Hughes, 
după o nuvelă de lan Fleminy. /maginea: 
Christopher Challis. Cu: Dick Van Dyke, 
Sally Ann Wowes, Lionel Jeffries, Gert Fröbe, 
Heather Ripley, Adrian Hall. 


După ce a Insoţit-o pe Mary Poppin 
n minunatele ei năzdrăvănii, după ce 
invătat de la ea maaica formulă «supercar! 
fraginsukexpiaiido...», Dick Van Lyke a 
ciștigat pe drept diploma de ucenic intr-ale 
vrajitoriei. Acum, el este cel care ne 
vățuieşte că atita timo cit stii să cint 
ansezi, să rizi şi să iubeşti — tom e p 
sibi. E posibil să reinvii basmele cu f 
lrumoşi, împărați hapsini şi vraci minc 


Muzicalul ca terapeutică 
(Dick van Dyke) 


~r 


hoților de 


asul 


Í aA À 


tren: 50000 recompensă 


(Ann Margret şi John Wayne) 


de copii, cu maşini plutitoare-zburătoare ca 
re înlocuiesc cu succes calul năzdrăvan 
și putăle «citi-citi-beng-beng» inspirind re- 
frenul unei antrenante melodii; e posibil 
să învingi orice obstacol, să trăieşti exu- 
berant și să sfirșești orice poveste de viață, 
fericit. 

Statornica vocație a cinematografului an- 
glo-saxon pentru musical, născută din tra- 
diția scenică a music-hall-ului, e onorată 
acum cu un nou exemplu plin de fantezie, 
candoare și antren. Musicalul rămîne un 
univers miraculos în care un ritm și o melo- 
die produc efecte magice, demonstrind că 
într-adevăr totul e posibil, dacă știi să cînti, 
să dansezi, să rizi şi să iubeşti. 


A.D. 
EEE SE PIE SEE 


Căpitanul negru 


Producție a studiourilor sovietice. Regia: Oleg 
Lenţius. Scenariul: luri Lukin, Oleg Lenţius, 
Vladislav Stepanov. /maginea: Boris Miasni- 
kov. Cu: Aleksandr Goloborodko, irina Bori- 
sova, Les Serdiuk, Evgheni Gvozdev. 


Film de aventuri consumate în anii fră 
mintaţi ai Rusiei prerevoluționare. «Căpi- 


Cot la cot cu haiducii 


(Irina Bor 


tanul negru» relatează isprâvile unui erou 
justițiar pornit să se războiască cu regimul 
tarist prin fapte «haiducești». «Căpitanul 
negru» e numele conspirativ al unui răz- 
vrătit plin de bune intenții în acţiunile sale, 
dar revoluționar anarhic, care nu-și pune 
problema integrării sale într-un mai larg 
front de luptă antiţaristă. În cele din urmă, 
ei va întelege necesitatea subordonării tru- 


pei sale unei autorități superioare, dove- 
dindu-se spriiinitor devotat al cauzei pro- 
letariatului rus, pregătind prin fapte de 
mare curaj terenul revoluției. Filmul e di- 
namic, pasionant pe alocuri, intriga aven- 
turoasă e pigmentată cu momente de li- 
rism autentic. Un film plăcut. recomandabil 
în primul rînd tinerilor. P. RADO 


50.000 dolari 
recompensă 


Producție a studiourilor americane. Regia şi 
scenariul: Burt Kennedy. /maginea: William H. 
Clothier. Cu: JohnWayne Ann Margret, Rod 
Taylor, Ben Johnson, Christopher George, 


Un film cu John Wayne (şi nu numai cu el) 
și totuși... Un western, cu împușcături și 
cavalcade, dar... Este o încetineală a expu- 
nerii, în acest film, care spulberă toate 
posibilitățile de suspense; un mod inabil 
de a camufia enigmele care pulverizează, 
tot timpul, eventualul interes pentru acțiune. 
Filmul trenează, trenează la nesfirşit, ca- 
valcadele sint doar decorative, împușcă- 
turile sint absolut inofensive (pentru «cei 
buni», căci «cei răi» cad cu zecile, impo- 
triva oricărei logici), motivul intrigii e cusut 
cu aţă albă, în fine — păcat de timpul pier- 
dut (de spectatori). Cu toate astea... Dacă 
ati apucat să intraţi la acest film foarte plic- 
ticos, atunci duceţi sacrificiul pină la capăt, 
şi nu pierdeţi ultima lui secvență Se do- 
vedeste în ea că patriarhatul este doar o 
dulce iluzie a bărbaților, căci tot femeile 
sint cele care încurcă toate itele, și că în 
orice film prost există un «hic» pentru care 
merită să avem răbdare. 


D.K. 
ESI E E Eseu ata 


Farsa tragică 


Producție a studiourilor maghiare. Regia: Zol- 
tån Várkonyi. Scenariul: Gyula Maâr, Peter 
Zi Imaginea: Tamás Somló. Cu: László 

S, Péter Huszti, László Tahi Tóth. 


Clişeele filmelor politiste pot deveni pri- 
mejdioase nu numai pentru fanaticii admi- 
ratori ai genului, ci şi pentru creatorii lui. 
Eroul filmului, un prolific regizor al genului 
amintit, este acostat de doi îndrăzneti tineri 
hotăriți să-i demonstreze «maestrului» lipsa 
de har și previzibilitatea filmelor sale. Ma- 
estrul încearcă să-i pedepsească pe inge- 
nioşii denigratori înscenind, cu ajutorul 
echipei sale de filmare, asasinate şi furturi, 
de care cei doi sint făcuți vinovați. Prea 
bine cunoscători de soluții ale suspensului, 
cei doi nu se lasă păcăliți şi complică situ- 
atia folosind aceeași recuzită. Jocul devine 
insuportabil de echivoc şi iritarea jucători- 
lor duce la înfăptuirea unei adevărate crime. 
Intrebarea asupra vinovăției celor implicati 
în acest primeidios joc îndeamnă la medi- 
tatie pe creatorii de filme palpitante și la o 
mai mare detaşare pe fanaticii spectatori 


Dana DUMA 


«Percheziţia» începe ca o 
parodie de film-reclamă pen- 
tru coniac Courvoisier și 
sfirșeşte ca o farsă tragică 
a nostalgiei după un mod 
de viață străin. Ce impo- 

sibilă întoarcere la tine după ce te-ai otră- 

vit cu parfumuri (exotice) grele, ucigă- 
toare... 

Două femei și un puști de 10 ani revin 
în țară după o lungă călătorie de agrement. 
O mașină încărcată cu toate «minunile» 
societății de consum, înregistrate poetic 
de un aparat ce le dezmiardă în irizări 
multicolore, ca atunci cind le contempli 
în marile vitrine ale metropolelor. Obsesia 
design-ului, comerţul folosindu-se de ar- 
tă pentru a-și spori rentabilitatea, hip- 
noza pe care o exercită asupra consuma- 
torului, de la fraparea coloristică la vocea 
muzical-sofisticată, totul fascinează, mo- 
difică pe nesimţite optici, mentalități, prin- 
cipii de viață. Sensul exact al «Perche- 
ziției» e tocmai această contrabandă de 
idei străine şi nu atit de mărfuri străine. 
Privirea regizorului asupra fenomenului 
de poluare spirituală, de antrenare pe 
calea conformismului, de înstrăinare de 
tine și de ai tăi, e dirză și necruțătoare. 

Cei cinci de la punctul de graniţă (în 
final intervine şi al șaselea, soţul influent, 
omul care a uitat de unde pleacă și inte- 
resele cui trebuie să le «susțină»...) loc 
unic al dramei «clasice» ca unitate de 
timp și loc, modernă ca formulă de in- 
ventariere a fiecărei reacții noi, aruncă 
protagoniștii spre zone paroxistice. De- 
marează lent, pregătirea femeilor pentru 
trecerea graniței, apoi formalităţile desfă- 
șurate aparent politicos ca o cursă perfid 


întinsă, de ambele părţi. De fapt, zarurile; 


sint aruncate, grănicerul înțelege despre 
ce e vorba, cu intuiţia şi experienţa pro- 
fesională; percheziţia devine o formali- 
tate. Surplusul de agale, o talsă pistă 
contiictuala. Încercarea de mită, o cap- 
cană a dramaturgului. Reţinerea călă- 
torilor, un fals suspens. O aminare a 
ciocnirii din final. Cei doi bărbaţi rămin 
singuri să se înfrunte. Unul, incoruptibi- 
lul ce-și riscă postul, celălalt, învingătorul 
social pe bază de compromisuri. Finalul, 
dramatic și realist, trage cortina pe un 
episod al luptei revoluționare de fiecare 
zi. Demult, de la «Cuţitul în apă» al lui 
Polanski, n-a mai răsunat un semnal de 
alarmă socială atit de limpede și util. 
Un film care se va memora, desigur. 


Alice MĂNOIU 


Producție. a studiourilor poloneze. Regis și 

inea: Andrzej Kostenko, Witold Leszczyns- 

pi feeria Andrzej Bonarski, Andrzej Kos- 

lenko, Witold Leszczynski. Cu. Wieslawa Ma- 
zurkiewicz, Zdislaw Maklakiewicz. 


1150 de filme intr-un an 


Studiourile poloneze au turna: 
în 1973, 24 de filme de ficţiune de 
iung metraj. S-au remarcat, în ace 
iaşi an, apariţia unui nou cvartet de 
regizori debutanţi (Krolikiewicz, Kra 
use, Halor şi Gebsii) şi o 
diversificare a genurilor (drame 
hoiogice, filme istorice, Sime de 
război, filme despre copii, filme 
despre ieen-agers, filme de aventur 
şi comedii). Pentru 1974 se prevede 
realizarea a 50 de time de lung: 
traj + 300 de filme peniru telev 
ne și 800 de fiime de scuri-m 
de toate genurile. 


Nostalgia după un 


western fără pistoale 


Câluţul roib 


Imputărilor unei critici se- 

vere şi nu totdeauna obiec- 

tive, Steinbeck le-a răspuns 

netulburat, apărindu-și cu 

convingere «modeștii» eroi, 

refuzind lucid și deliberat 
cazurile complicate, anormale, aberante, 
care fac atita vogă într-o civilizaţie «mor- 
bidă și singeroasă» — cum o numește 
autorul. Steinbeck a preferat să rămină, 
așa cum îl definea cu oarecare ironie 
Lionel Trilling, «un nostalgic al relațiilor 
sociale și umane din California de la 
stifşitul secolului trecut și la începutul 
secolului nostru, deplingind dispariția lor 
pe un ton reținut, dar care se vrea cu atit 
mai convingător». «Căluțul roib», nuvela 
pe care, iva ani după prima sa apari- 
ție a reluat-o amplificind-o, ilustrează 
foarte bine tocmai acest sentiment nos- 
talgic pe care îl are cind scrie de California 
sa, ținutul natal pe care îl cunoaşte şi-l 
simte atit de bine. 

Vestul are legile sale dure, cere ca cei 
ce vin şi rămin aici să fie curajoşi şi puter- 
nici, gata să ia oricind toti å 
oameni care n-au timp de t 


de etuziuni sentimentale 


nedrept chiar, 
crispează; 
xasperat de 
d dificil şi nein- 
se adapteze vieţii 
cindva, povara fermei. 
simte că, mai devreme sau 
daea sau ceva va arunca 


inevitabila punte de legătură între cei 
doi — în acest caz, un minz care va muri 
şi mai ales un altul care se va naște — 
dar elementul declanșator şi revelator 
se lasă prea îndelung așteptat. Cele citeva 
intrigi adiacente (clasicul conflict din sa- 
loon sau episodul prieteniei copilului cu 
un bătrin mexican) creează centre de 
interes secundar, fără a izbuti însă să 
înlăture total senzația de linearitate și 
lentoare a filmului care rămine tributar 
unor clișee convenționale ce-l fac să 
oscileze între o poveste reconfortantă prin 
puritatea ei şi o istorioară care nu poate 
ocoli accentele simplist-moralizatoare. 

Realul centru de interes, datorită căruia 
se atinge uneori ceva din vibrația și emo- 
ţia pe care filmul le implica virtual, rămîn 
protagoniștii: Henry Fonda și alături de 
el, chiar dacă acum mai puțin tinără și 
frumoasă, dar încă plină de farmec şi 
distincție, Maureen O'Hara. 


Marina CONSTANTINESCU 
DI IERI IE ELE IEZI 


Producție a studiourilor americane. Regia: 
Robert Totten. Scenariul: Robert Totten, Bon 
Bishop — după John Steinbeck. Cu: Henry 
Fonda. Maureen O'Hara, Ben Johnson, Clint 
Howard. 


John STEINBECK: 


«Oamenii au nevoie de suflet, au 


nevoie de minte, au nevoie deo 
adevărată și profundă înțelegere. Nu 
neapărat și de o căldură filantro- 
pică. De asta au nevoie filantropii...» 


t în anul celei de 
aniversări a insurec- 

vei bulgare din septembrie 

1923, filmul (premiul «Tran- 

dafirul de aur» la cel de 

al XII-lea Festival naţional 
> m Vama încearcă să recompună în 
'omaită majestuoase momentul istoric 
aim. «van Kondarev» se voia insă, 
celesi timp, şi o ecranizare, egală în 
complexitate și semnificații cu modelul 
terar, romanul scriitorului Emilian Sta- 
new. Transpunerea cinematografică pier- 
de însă din consistenta romanului 
şi din elocvența personajelor. Confrun- 
tările dintre revoluționarul Kondarev (An- 
ton Gorcev) și judecătorul de instrucție 
Hristakiev (Ivan Andonov) apar ca simple 
enunțuri filozofice, fără substanţă emo- 
tonală, iar lirismul se consumă în ima- 
gini standard. Doar secvențele represiunii 
aobindesc puterea expresivă și autenti- 
citatea tragică a realității. Apelind la 
experiența sa de analist (suita de filme 
pe care le semnează din 1957: «Construc- 
torii din Dimitrovgrad», sint indeosebi 
studii psihologice), ca şi la forța sa de 
narator (a transpus pe ecran în 1962 
«Tutunul» de Dimitri Dimov), regizorul 


[=] 


Nikola Korabov s-a avintat cu elan în 
căutarea sensului istoric al dramei umane 
a personajelor din acel oraș de provincie, 
drame descrise cu atita strălucire de 
Stonev. Efortului său artistic i s-a alăturat 
actrița Katia Paskaieva (remarcabilă în 
«Cornul de capră») și un operator de talia 
lui Emil Wagenstein, aflat la cel de al 
36-lea lung metraj. 
loana CREANGĂ 
Îi i 
Producţie a studiourilor bulgare. Regia: Nikola 
Korabov. Scenariul: Nikola Tiholov, Nikola 
Korabov, după romanul «sivan Kondarev» de 
Emilian Stonev. Imaginea: Emil Wagenstein. 
Cu: Anton Gorcev, Katia Paskaleva, Ivan 
Andonov. 


111 premii pentru 208 filme 
T 


În acest an, filmul de animaţie din 
Bulgaria împlinește un sfert de se- 
col. Cu acest prilej, presa de spe- 
cialitate din țara vecină consacră 
spaţii largi acestui gen cinemato- 


grafic. Se evocă pionierii (Alexandr 
Denkov, Todor Dinov şi alții), se 
amintesc numeroasele premii obti- 
nute la festivalurile naţionale și in- 
ternaţionale (din 208 filme produse 
din 1948 pină astăzi, 111 au fost 
premiate). 


Ne-am permis în numărul 
J trecut să insistăm asupra 
unui paradox: pe toate me- 
ridianele„toată lumea este 
de acord că trebuie făcut 


totul pentru răspindirea cul- 
turii cinematografice,că nu se poate trăi 
fără o asemenea cultură iar, pe de altă 
parte, posibilitățile reale ale unei astfel 
de activități sint foarte mici, iar rezultatele 
întimplătoare și relativ limitate. 

Şi totuși, așa cum arătam, o bună Cine- 
matecă nu poate satisface necesități de 
masă şi nu poate asigura o informare ex- 
haustivă, ea poate, în schimb, deveni un 
centru de iradiere culturală, o bază pe 
care se formează ceda ce numeam altădată 
lideri de opinie, cinefili entuziaști și com- 
petenți care să ducă mai departe, în medii 
și în activități spirituale diferite, «cuvintul 
cel bun». 

Pe aceeași linie, dar influenţind un pu- 
blic incomparabil mai mare, acţionează 
așa-numitele cinematografe de artă. Exis- 
tența unor asemenea instituții nu este, 
cum cred unii, o manifestare de snobism 
aristocratic și nici excludere a celorlalte 
filme din împărăția artei, ci corespunde 
unei realități sociologice indiscutabile și 
unei necesități pedagogice tot atit de evi- 
dente. Nu există un public, ci mai multe 
publicuri, și apropierea de marile valori 
nu se face instantaneu, prin har divin, ci 
printr-un proces îndelungat şi complex 
care cere stăruință și ajutor calificat. 
Există astăzi, în urma acestui proces, la 
noi şi pretutindeni, un public care vede 
în film nu numai un mijloc de distracție 
şi deconectare și care este accesibil și 
filmelor mai dificile, cu o încărcătură de 
idei mai mare, un public care vrea să cu- 
noască şi ce s-a făcut ieri şi alaltăieri și 
nu numai astăzi. Experiența a numeroase 
țări dovedește că o rețea dezvoltată de 


Să nu pierdem 
timpul? 


Televiziunea: 
o vastă 
bibliotecă 

de «recitit» 

filme 


cinematografe de artă,cu un program alcă- 
tuit serios și fără concesii contribuie. in 
mod substanțial, la ridicarea nivelului pu 
blicului. Într-un sens asemănător acțio- 
nează şi cinecluburile sau rețeaua educa- 
tivă (universități populare, case de cul- 
tură, etc.) și școala (utilă mai ales în fa- 
miliarizarea publicului tinăr cu operele 
fundamentale, clasice ale artei cinemato- 
grafice). 

În sfirşit, două sint căile prin care răs- 
pindirea culturii cinematografice capătă 
realmente un caracter de masă. Una con- 
stă în reprogramarea sistematică și inten- 
să în reţeaua normală de difuzare, a filme- 
lor de valoare produse cu ani în urmă. Am 
semnalat cu alt prilej că tendința spre 
asemenea reprogramări e tot mai evidentă 
azi pe ecranele lumii şi am putea adăuga 
că un început meritoriu se observă și la 
noi în ţară (ciclurile Chaplin, Garbo; re- 
luarea «Nopţii furtunoase» etc.). 

Mai mult în această privință și cu o 
audiență incomparabil mai mare poate 
face televiziunea. Nu e cazul să insistăm 
aici asupra acestui semnificativ paradox: 
principalul «inamic» al cinematografiei, 
televiziunea, este în acelaşi timp și prin- 
cipalul instrument de propagare a culturii 
cinematografice. Graţie televiziunii, zeci 
şi zeci de milioane de oameni, altădată 


Cinematograful merită să fie cunoscut 


«Floare şi doi grădinari 


limitați la vizionarea întimplătoare și fără 
consecințe intelectuale a filmelor proiec- 
tate în cartierul sau în mica lor localitate, 
descoperă universul cinematografic, se 
familiarizează cu nume de creatori, cu 
stiluri, genuri și modalități de expresie, 
devin, într-o măsură mai mare sau mai 
mică, contemporani ai întregii istorii a 
cinematografiei. Desigur, acestea sint, 
în primul rind, doar virtualități: depinde 
de orientarea și capacitatea fiecărei tele- 
viziuni ca ele să devină realități cu eficiență 
deplină. 

Toate formele pe care le-am enumerat 
mai sus — şi la care am putea adăuga 
intţoducerea studierii în școli a unor ele- 
mente de artă cinematografică, editarea 
şi răspindirea unui număr important de 
cărți și publicaţii pe teme cinematografice 
— sint demult cunoscute și, într-o măsură 
mai mare sau mai mică, utilizate. Niciuna 
dintre ele nu poate satisface singură 
imensa sete de cultură cinematografică a 
publicului contemporan. Toate la un loc — 
şi acționind coordonat — pot face mult în 
această direcție. De aceea ne este poate 
permis să visăm la o dezbatere amplă, 


altfel decit printr-o 


(«lubire» de Karoly Makk) 


serioasă, competentă și responsabilă in 
care să fie antrenați toţi factorii interesați 
şi care să schițeze programul — cit se 
poate de elastic, bineînțeles — al unei 
activități despre a cărei importanţă nu mai 
e nevoie să insistăm. De nu, într-o ţară în 
care există o autentică efervescenţă spi- 
rituală, tot «O floare şi doi grădinari» va 
deține recordul frecventării de către public. 

Filmotecile personale, pe bază de video- 
casete, nu sint — primele lansări o de- 
monstrează — pentru miine ci, poate, 
pentru poimiine. Pină atunci, să nu pier- 


dem timpul. H. DONA 
O stagiune f. bună 


Stagiunea Cinematecii se apropie de 
stirşit. Se incheie ciclul «Lupta antifascistă 
reflectată în cinematografia românească 
şi universală». Se încheie ciclurile-medalion 
dedicate lui William Wyler, Howard Hawks, 
Henry Hathaway şi ce! al filmului finlandez 
A fost o stagiune dintre cele mai bune. 
Şi pentru a realiza un final în ton, Arhiva 
Naţională de filme ne propune o recapitu- 
lare: timp de două săptămini (incepind 
din 8 iulie) ciclul intitulat: «Din succesele 
stagiunii 1973—'74». 


retrospectivă Hitchcock 


Joaca dea suspensul 


Hitchcock, cineastul acesta 

cu un nume impas de or- 

tografiat corect de mai multe 

nema ori în aceeași pagină — cred 
că și l-a ales singur, cu o 

maliție în care îl recunoști 

desigur pe acela care îi declara lui Truttaut 
că abia așteaptă ca spectatorul unui film 
al său să spună: «Ah! De acum înainte 
ştiu ce se întimplă», pentru a-i replica: 
«Credeţi? O să vedem, o să vedem...» — 
Hitchcock deci, care-i spunea tot lui Trut- 
faut: «Eu conduc spectatorii cum aș cinta 
la orgă», prin urmare Hitchcock — mai 
zice el că «in filmele de mister şi suspens 
nu se poate face abstracție de umor» — 
vreau de fapt să spun că Hitchcock este 
individul acela scund şi gras cu figură de 
bonom care apare pentru citeva secunde 
în mai toate filmele lui Hitchcock. «De ce 
ţineţi să apăreți in filmele dumneavoas- 
tră?» îl întreabă Truffaut. «A, e un gag» 
— răspunde Hitchcock. «Dar azi e un gag 
destul de incomod, și pentru a-i lăsa pe 
oameni să vadă liniștiți filmul am grijă să 
mă arăt, ostentativ, în primele cinci mi- 
nute}. Din gag în suspens, din suspens în 
gag, într-o permanentă gradație drama- 
tică a neliniştii, care se insinuează perfid, 
— nu ştim pe unde, nu știmde unde — în 
fiece fotogramă a filmului, domnul Hitch- 
cock, personajul cu nume de gag, pindește 
şi controlează din umbră fiecare reacție 
a noastră, se joacă cu nervii și sufletul 
nostru, ne conduce de mină pe întuneric 
într-un labirint cu cărări încurcate abra- 
cadabrant, ne părăseşte apoi timp de două 
ceasuri, ne impinge ușurel de la spate, 


pas cu pas, spre ieşire, unde aşteaptă tot 
el, zimbitor, inocent, bonom, neştiutor 
chipurile, mirindu-se candid de zăpăceala 
noastră, de deruta noastră, de angoasa 
noastră: «Ce naiba, doar nu v-aţi speriat? 
Era doar o joacă, un gag». 

Curat gag, domnule Hitchcock, filmul 


Inocentele «Păsări» extermină 
un orășel: joaca? 


acela «Păsările», unde niște inocente zbu- 
rătoare extermină — de ce oare? — un 
pașnic orășel provincial. Curat gag, fil- 
mul «Psycho», unde lui Anthony Perkins 
nu-i place Brahms, ci jocul de-a masacrul 
și dedublarea. Curat gag «Cazul docto- 
rului Edwards», unde un dement e medic 
psihiatru. Curat gag filmul acela splendid 
numit «Vertigo» — unul din cele mai fru- 
moase filme de dragoste din istoria cine- 
matogratiei — în care un detectiv tomnatic 
iubeşte o moartă, o reinvie şi află că fe- 
meia adorată era «doar» o banală crimi- 


nală, pentru a-o ucide apoi din nou, defi- 
nitiv. 

Ştiţi cum se chema pe vremuri «gagul» 
acesta la care dumneavoastră ţineţi așa 
de mult? «Catharsis». Pe grecește in- 
seamnă «eliberare prin milă și teamă». 
E sentimentul de purificare a spectato- 
rului, e baia morală prin care trecem, cu- 
raţi, din spectacol în viaţă. De s-ar fi in- 
ventat cinematograful acum mai bine de 
două mii de ani, cel mai fanatic spectator 
al dumneavoastră s-ar fi numit Aristotel. 


Petre RADO 


primăvara culturală bucureșteană 


Trama trece pnn tata cinemato- 
gratului «Repubhcaa. biriarul în cattan 
de catifea domneşie pe capra trăsuri 
olteanui cu cobăta încârcată traversea- 
ză legănat strada. Porăresele stăpinesc 
colțurile de trotuar, în fata catenelei 
Corso s-au scos mesele, Calea Victo- 
riei e foarte piimă de maşini şi oameni 
ieșiți la plimbare — trebuie că e du- 
minică, duminică şi dimineața, pentru 
că la biserica Stavropoleos lumina cade 
proaspătă și moale dintr-o parte pe 
stilpii răsuciti, Ateneul e scăldat și el 
în aceeași lumină, iar în Piaţa Universi- 
tății statuile lasă umbre prelungi. Pa- 
latul Teletoanelor e cea mai înaltă clă- 
dire din București şi domină o Cale a 
Victoriei cu case scunde și rare, pentru 
că sintem în anul 1936 și în filmul lui 
Paul Călinescu, «București, oraşul con- 
trastelom din care s-a prezentat, la 
Casa Filmului, un act. Un act înseamnă 
300 de metri. Am văzut 300 de metri de 
iubire pentru oraşul de acum 38 de ani. 


Dvs., dragi copii! 


18 mai, sala «Capitol». Gala filmului 
de animaţie pentru copii. Acţiune orga- 


nizată de Întreprinderea cinematogra- 
fică București în colaborare cu Studioul 
Animafilm. Sală plină. 700 de copii. 
Fortotă de cămăși albe cu cravată roșie, 
de şorțuri bleu cu fundă roșie (grădini- 
ţa). zumzet imposibil de întrerupt. În 
cap de rind cite un far supraveghetor: 
o profesoară sau o educatoare. Pe scenă 
se face prezentarea realizatorilor. Di- 
rectoarea studioului Animafilm, Lucia 
Olteanu, cald și apropiat către sală: 
«Așa că,dragi copii, uitaţi-vă bine, dinsul 
e Nell Cobar, care a făcut pentru voi 
filmul «Mihaela». Aplauze. «Așa că, 
dragi copii, uitaţi-vă bine, dinsul este 
tovarășul regizor Zaharia Buzea care 
a făcut filmul «10 măgăruși». Aplauze. 
Linişte. Liniște relativă. Şi atunci, de 
pe scenă, a venit vocea cuiva: Filmele 
pe care dumneavoastră o să le vedeți 
aici... Dumneavoastră! Liniște totală, 
desăvirșită. Dumneavoastră, spunea 
regizorul Laurențiu Sirbu, vorbind 
publicului în cămăși albe și șorțuri de 
grădiniță și domniile-lor, publicul de 
miine, a incetat să se mai foiască în 
scaune, a încetat să mai zumzăie ca 
albinele. Erau în clipa aceea oameni 
serioși veniți la o gală serioasă. Erau: 
dumneavoastră. 


E.S 


Există în București, aproape 
de Gara de Nord, o stradă 
atit de liniştită, atit de puțin 
circulată, încit echipa filmu- 
lui «ilustrate cu flori de cimp» 
n-a fost deloc stinjenită, la 
primul tur de manivelă, de mulțimea curio- 
șilor care răsar ca din pămînt în astfel de 
ocazii. Curți pline de flori, case vechi, 
patinate de vreme, care ascund grădini 
pline de verdeață. Atmosferă patriarhală. 
Este exact ceea ce au căutat regizorul 
Andrei Blaier, operatorul Dinu Tănase 


nema 


lumea văzută cu ochi de 


şi scenogratul Vasile Rotaru, vizitind zeci 
de străzi, zeci de case, pentru a descoperi 
ceea ce le trebuia exact în inima Bucureș- 
tiului, doar cu două sau trei zile inainte 
de începerea filmărilor. 

Aici, pe strada Lipova, în casa cu numă- 
rul 39, se va petrece o dramă. Drama din 
film. O fată își va pierde iluziile, iar o alta, 
o dată cu iluziile, îşi va pierde și viața. 

Sint tineri eroi ai filmului imaginat de 
Andrei Blaier, regizor mereu interesat de 
universul unei generaţii aflată la virsta 
întrebărilor decisive. Atit de tineri incit 


cineast 


orice compromis lasă urme adinci în ființa 
lor. «ilustrate cu flori de cimp» este un 
film despre dragoste, afirmă regizorul. 
Un film despre sentimente, dar deloc sen- 
timental. Un film despre nevoia de a apăra 
puritatea dragostei. Este, dacă vreți, un 
«dove story» didactic, da, didactic, nu 
mă sperie acest termen, mai precis un 
anti- love-story. Drama etică pe care o 
vom propune atenţiei spectatorilor se 
consumă în vreo două zile şi se desfășoară 
pe trei planuri distincte, care se comple 
tează reciproc, prin intersectare şi supra 


antep zia- 
a poarta 


Cu o imensă 
ā vă poate fi de 
z, ağ vrea să vizitaţi 
le, așa ceva este 
ercați la direcția 
Sinteţi salutat cu reve- 
că sinteți un ziarist 
purile meseriei și 
nire cu domnul — (știți 
a ñimare) John Wayne...» Se 
aa miracol. Vlăjganul se apleacă 
hirtii, apoi rostește deferent: 
atoul 36, aleea F. la intersec- 
aleea Mary Pickford...» Tipul cu 
v-a crezut pe cuvint! Americanii 
carte des pe cuvint. Pină la proba 
Pe urmă nu mai cred cu nici 
NIMIC. 


<€ 


În iai] 
Pe aleea F 
O 


Văzut de afară. un mare studio cine- 
matografic la Hollywood nu lasă nici un 
fel de impresie. Decit, poate, una deza- 
greabilă. Garduri înalte de beton, amorfe. 
O fațadă banală, ceva afișe ușor de trecut 
cu vederea într-un oraș imens, supra- 
încărcat de publicitate. Dar după ce ai 
păşit dincolo de poarta cerberilor cu pis- 
toale la briu, intri ca Alice într-o ţară ipso- 


Fişa filmului: 


„Ilustrate 
cu flori de cîmp“ 


şi regia: Andrei Blaier. 
ea: Dinu Tănase. n 
Vasile Rotaru. Costum 
ileana Oroveanu-Kosman. Mu 
zica: Radu Şerban. 
Interpreti: Elena Albu, Carm 
Galin, Dan Nuţu, Draga Olteanu, 
Eliza Petrăchescu, Gheorghe 
Dinică, George Mihăiţă, Ana 
Ciclovan şi alţii 
Directorul filmului 
racaş 
O producţie a Casei de filme 3 
Producător-delegat: Radu Leșu. 


Sidonia Ca- 


punere. E mai intii povestea pașilor greșiţi 
ai unei fete, care greșește din prea multă 
dragoste, dintr-o greșită înțelegere a dra- 
gostei. Un sfirşit tragic la o virstă cind 
viața abia incepe, cu ecouri profunde 
într-o altă poveste de dragoste care n-ar 
fi trebuit să se sfirşească, ci să continue 
fericit. Totul pe fundalul unei nunți, văzută, 
desigur, ca un ritual al dragostei. Acesta 
vrem să fie filmul nostru». 


Filmul nostru. Pentru că e și filmul ope- 
ratorului Dinu Tănase, care își propune 
ca, împreună cu regizorul: «să folosim 
tot ce ştim noi despre cinematograf pen- 
tru a găsi solutia cea mai bună pentru 
fiecare cadru, pentru fiecare secvența». 

Filmul nostru. Şi pentru Dan Nuţu, vechi 
colaborator al regizorului, care afirmă că: 
«pur şi simplu, îmi place rolul acesta de 
marinar în permisie». Și pentru actrița 
Elena Albu, care trăiește emoțiile debutu- 
lui cinematografic: «intr-un rol de mare 
interiorizare, un rol în care reverberează 
toate actele celorlalți». Filmul nostru, adi- 
că şi al celorlalți excelenți interpreţi care 
figurează pe generic: Draga Olteanu, Eliza 
Petrăchescu, Carmen Galin, Gheorghe 
Dinică, George Mihăiţă. 


lită, fără asemănare, in care se intersec- 
tează paralele geografice, se intilnesc 
epoci istorice pe aceeași stradă. De la 
întretăierea aleilor «1» cu «A» se deschid 
perspectivele unor artere din Chicago 
1930 şi New Orleans 1890. La New Orleans 
cîntă, pașnic, o orchestră. La Chicago, 


Un regizor vizitează 
«uzina de vise» 


şi descoperă 
America 
de butaforie 


animaţie. Automobilele măcăie și, deo- 
dată, impuşcături. Dintr-o mașină se trage 
cu mitraliera într-o altă mașină. Trecătorii 
se sperie, polițiștii fluieră, mașinile deru- 
tate se tamponează, atacatorii dispar după 
colţ, din portiera găurită de gloanţe curge 
singe, aparatul de filmat se apropie pină 
la detaliu. Se anunţă că turnarea cadrului 
s-a terminat și se intimplă ceva ciudat. 
De prin dosul decorului răsar persoane 
care nu au nimic de a face cu filmul în 
lucru: sint funcționari, tehnicieni, curieri 
plecaţi cu treburi prin studio. Înhaţă nişte 
biciclete și pleacă grăbiţi. Atunci observi 
că în spatele fațadelor de carton se as- 
cund clădirile administrative, platourile, 
atelierele, magaziile, laboratoarele studi- 


Un zimbet 
pentru mai tirziu 


Primul tur de manivelă la 
filmul «Un zimbet pentru 
mai tirziu» s-a dat la Buftea 
Dar nu în vreunul din imen- 
sele platouri, mai puţin so- 
licitate acum, la începutul 
verii, cind majoritatea echipelor de filmare 
preferă ambianțele exterioare, ci într-unul 
din birourile administrative ale studiou- 
lui. Loc strimt, în care abia încap opera- 
torul Costache Dumitru-Foni, care se 
mișcă totuși dezinvolt o dată cu aparatul 
său instalat pe un travelling circular, re- 
gizorul Alexandru Boiangiu şi cei patru 
interpreți care apar în secvența respec- 
tivă. Şi asta pentru că, atit regizorul, crea- 
tor care practică de vreo două decenii fil- 
mul documentar și cu un succes bine cu- 
noscut, cit și scenaristul Mihai Caranfil, 
ziarist de profesie, și-au propus ca filmul 
lor să se desfășoare, pe cit posibil, în 
ambianţe autentice, cit mai apropiate de 


Inema 


cele autentice. Pentru că acțiunea filmu- 
lui «Un zîmbet pentru mai tirziu». se inspi- 
ră din fapte și întimplări care s-au petrecut 
în realitate, iar eroii acestui film au existat 
și există în realitate. O realitate din urmă 
cu peste un deceniu, desigur, dar nu mai 
puţin realitate. Ne-o spune însuși scena- 
ristul Mihai Caranfil: «Este vorba de un 
fapt autentic, petrecut în urmă cu mulţi 
ani, la un combinat siderurgic. Persona- 
jul principal al filmului are un corespon- 
dent în a şi este astăzi erou al muncii 
socialiste. Într-un fel, filmul relatează po- 
vestea foarte dramatică a împrejurărilor 
în care acest om a primit înaltul titlu. Apa- 
rent e vorba de un conflict tehnic, dar care 
nu e decit punctul de plecare într-o dramă 
foarte personală a unui om, cu foarte 
largi trimiteri pe plan social. Intenționăm 
să facem un film de dezbatere etică şi po- 
litică». Ideea preluată de regizor, care ada- 
ugă că «filmul trebuie să reflecte o socie- 


Alexandru Boiangiu, Petre Gheorghiu, Mihai Caranfil, 
Mircea Anghelescu, George Motoi şi Costache Dumitru-Foni. 
Şase oameni în căutarea nu a extraordinarului, ci a adevărului 


oului. Totul e îmbrăcat în decor. Toate 
marile studiouri sint la fel. Aici, se tur- 
nează o scenă lirică într-o piaţă din San 
Francisco, colo, la intrarea unui mare ho- 
tel, trag mașini negre din care descind 
businessmeni in haine negre, dincolo, 
de la un bar cu drugstore, se aude muzica 
unui tonomat. mai apare un cartier rezi- 
dențial din Los Angeles unde... Da, sint 
reconstruite în studio pină şi cartiere din 
Hollywood. Eventual, dacă studioul se 
numește «Universal», nu se află în Holly- 
wood, ci în Burbank, adică spre periferia 
orașului Los Angeles, și are la dispoziție 
şi un munte cu piraie, cascade și stinci... 
«20-th Century Fox» a construit pentru 
«Hello, Dolly» un întreg New York de 
epocă, chiar la intrare, cu biserici și tre- 
nuri aeriene cu tot. Producătorii ameri- 
cani sint de părere că e mult mai econo- 
micos și infinit mai practic să aibă totul 
la îndemină, să nu iasă pe stradă, să fie 
siliți să blocheze circulaţia, să fie asediați 
de curioși, etc. Bineinţeles, se găseşte la 
fața locului şi ceea ce denumim un «sat 
western», cu un «saloon» sau două, cu 
biroul șerifului, cu bărbier, cu «First Wes- 
tern Bank», cu stație de cale ferată «Santa 
Fe», inclusiv un munte din mucava ca 
fundal, mascind un acoperiş de depozit. 
La nevoie, se întinde pe vreo două sute 
de metri un fundal de cer pictat cu nori 
negri. La Los Angeles n-a plouat de luni 
de zile, dar pe ulița satului noroiul înghite 
roțile diligenţei pină la butuci. Se filmează 
în condiţii realiste, Diligenţa e întimpinată 
cu entuziasm, toată lumea iese la ferestre, 
în pragul prăvăliilor. O domnişoară îmbră- 
cată în organdiuri apretate şi panglici co- 
lorate, de emoție calcă greșit și cade co- 


pios într-o baltă. Atunci, din diligență 
coboară el: Clark Gable! Suride în mustă- 
cioară și o ridică pe biata fată ca pe un 
fulg. 


PS SEP IESE Es, 
Fantome de vinzare 
PS CEE A SEE IEEE 


Ei da, Clark Gable! Pentru că sintem 
acum 20 sau 30 de ani la Hollywood. 

Astăzi, marile studiouri sint mult mai 
puţin animate. Se pare că mișcarea pro- 
ducătorilor independenţi a luat pro- 
porții. Revoltaţi împotriva Hollywoodului, 
aceștia s-au mutat la San Francisco, la 
New York, la Detroit, considerind ei că 
un film se poate turna oriunde. Marile 
studiouri sint prea costisitoare, susțin ei. 
Dar, poate, mai există și explicaţia că in- 
teresul spectatorilor pentru film a scăzut 
considerabil. Fenomenul poate fi trecător, 
ca în Europa, unde după ciţiva ani de 
reflux, mulțimea revine la cinema. Cert 
este că astăzi, prin marile studiouri bin- 
tuie mai mult umbrele. Marele studio 
«Columbia» e de vinzare. S-au bătut 
scinduri la ferestre și s-au atirnat anun- 
turi galbene. Columbia s-a mutat cu 
arme și bagaje la televiziune. A creat cel 
mai puternic canal: «C.B.S.», în fapt un 
fel de rețea federală. «M.G.M > şi-a depla- 
sat interesul principal la Las Vegas. Cum 
«M.G.M.»a fost specializat în filme mamut, 
a înălțat în capitala jocurilor de noroc 
cel mai mare cazino. Se crede că banii 
investiţi la ruletă, la «Black Jack», la maşi- 
nile cu fise, măr, pară, portocală, au o 
soartă mai sigură decit într-o afacere cu 
film. Pentru patroni cel puţin. «Para- 
mount» produce în principal seriale pen- 


tate în plină mișcare, extrem de dinamică, 
deci şi cu inerentele conflicte determinate 
de nevoia de evoluție rapidă, intr-o vreme 
cind oamenii băteau pilonii pe care s-a 
ridicat industria noastră socialistă, dar 
şi pilonii morali pe care se înalță o nouă 
structură socială. Din conflictul în care 
sint angrenaţi, oamenii vor ieşi mai puter- 
nici, mai bărbați, dovedindu-și că pot 
depăși momentele grele, că pot înainta 
spre un viitor pentru care au plătit cu mari 
eforturi, uneori neințelegind împrejură- 
rile, alteori greşind din dorința de a sări 
etape, dar în final concentrindu-se în jurul 
unei idei majore care guvernează socie- 
tatea noastră: omenia și dreptatea». 

În prima zi de filmare s-a tras o secvență- 
cheie. Într-un birou, într-o cameră strimtă, 
patru oameni — un maistru oțelar (Du- 
mitru Furdui), un director general de 
combinat siderurgic (Petre Gheorghiu), 
un secretar de partid (George Motoi) şi 
un ofițer de securitate (Mircea Angheles- 
cu) discută bărbătește, analizind impreju- 
rările, cauzele şi consecințele unui acci- 
dent de muncă. Fără zimbete, secvența 
nu e decit un preludiu a ceea ce se va 
filma mai tirziu la Hunedoara și se va inti- 
tula «Un zimbet pentru mai tirziu», de 
fapt, un zîmbet pentru totdeauna. 


N.C. MUNTEANU 


Fişa filmului: 


„Un zîmbet 
pentru mai tîrziu“ 


Scenariul: Mihai Caranfil. 
Alexandru Boiangiu. /mag; 
Constantin  Dumitru-Foni. De- 
coruri: Arh. Constantin Simio- 
nescu. Costume: Oltea lonescu. 
terpreți: Dumitru Furdui, Geor- 
ge Motoi, Petre Gheorghiu, Ma- 
rin Moraru, Octavian Cotescu, 
Mircea Anghelescu, Dora Ivan- 
Mihai  Mereuţă, Costel 
Ştefan Mihăi- 
lescu Brăila, Mihai Mălaimare, 
Ştefan Radoff și alții 

Directorul filmulu 
Săvescu. 

O producție a Casei de filme 3 
Producător-delegat: Marcel Păruş. 


ciuc, 
Constantinescu, 


Geta-Vilcu 


tru TV, printre care și o iubire a noastra 
pierdută: «Mannix». «20-th Century Fox» 
a schimbat destinaţia a trei sferturi din 
terenuri. A dărimat platourile și a înălțat 
buildinguri zgirie-nori destinate birourilor 
de afaceri, băncilor, cabinetelor medicale 
şi la te miri ce altceva, într-un întreg cartier 
denumit «Century Plaza». Mai intenţio- 
nează să clădească la Long Beach, acolo 
unde e ancorat în chip de hotel şi transat- 
lanticul memorabil «Queen Mary», un 
parc de distracţii cu profil marin care ar 
rivaliza cu mult invidiatul Disney 
Se zice că s-ar cheltui cam 400 000 dolari, 
lucrarea urmind să fie terminată în 18 luni. 
Şi ca afacerea să se găsească pe mlini 
bune, proiectul a fost incredintat lui Irwin 
Allen, producătorul Simu «Aventurile 
lui Poseidona. În această insulă a plăce- 
rilorps-ar reconstrui umele decoruri din 
filme marine celebre. precum ar fi cafe- 
neaua din «Casabianca». Marele studio 
«Universal» oferă toruri turistice. Contra 
unei sume de $ dolari eşt plimbat cu nişte 
autobuze deschise de-a lungul și de-a 
latul imenselor teritorii ale studioului. Ţi 
se arată decoruri din filme cunoscute, 
citeva trucaje, un platou în care se filmea- 
ză fictiv, eşt tu însuţi filmat, eventual ești 
selecționat pentru un machiaj cinemato- 
grafic; în cele din urmă, un grup de casca- 
dori dă un spectacol «cow-boys în vest». 
Într-o jumătate de oră, instalat într-o tri- 
bună, vezi pe viu, de sus, o bătaie ca în 
filme, impușcături ca-n filme, căderi de 
pe cai tot ca-n filme, și tot ce ştiţi din 
filmele western mai spectaculos. E fru- 
mos și n-ai de ce regreta banii. 


Fără concluzii. - 
Mircea MUREŞAN 


sociaţia cineaștilor 


Jubileu XXX 


e Un prim eveniment în 
activitatea ideologică a 
Asociaţiei  cineaștilor, 
după Conferinţa națio- 
nală din aprilie, l-a cons- 
tituit simpozionul inti- 
tulat «Perspectivele ideologice-este- 
tice ale filmului istoric și social-politic 
în lumina cuvintării tovarășului Nicolae 
Ceaușescu la intilnirea cu membrii 
Consiliului Asociației cineaştilor». 
Lucrările simpozionului, desfășurate 
la Casa filmului, au fost conduse de 
regizorul lon Popescu-Gopo, preșe- 
dintele Asociaţiei. Regizorul Mircea 
Mureșan, vicepreședinte al Consiliu- 
lui ACIN, a prezentat o expunere in- 
troductivă. Cu un deosebit interes au 
fost ascultate intervențiile invitaţilor 
de onoare ai simpozionului, tovarășii 
Gheorghe Vasilichi şi Gheorghe Voi- 
cu, vechi activiști ai Partidului Comu- 
nist Român, precum și cuvintul tova- 
răşului Dan Berindei, de la Institutul 
de istorie al Academiei. Au mai luat 
cuvintul directori ai caselor de filme, 
regizori, critici si alti membri ai Aso- 
ciaţiei cineaștilor. 

@ În timp ce secţiile de specia- 
litate ale Asociatiei. în număr de 
zece, se pregătesc să-și reoraani- 
zeze activitatea, alegind noile birouri 
de secție, Consiliul Asociaţiei a înfiin- 
tat nu mai puțin de șaptesprezece co- 
misii de lucru, permanente sau tem- 
porare. Dintre cele permanente, re- 
marcăm: Comisia ideologică şi de 
educație estetică (responsabil: Mircea 
Mureșan), Comisia pentru învățămînt 
şi perfecționare profesională (res- 
ponsabil: Constantin  Pivniceru), 
Comisia editorială (responsabil: Eca- 
terina Oproiu), Comisia pentru activi- 
tăți culturale la Casa filmului (respon- 
sabil: Lucian Bratu), Comisia de spri- 
jinire a cinecluburilor (responsabil: 
Geo Saizescu), Comisia pentru pro- 
movarea tinerilor cineaști (responsa- 
bil: Dan Pița). Urăm tuturor secțiilor 
şi comisiilor o activitate bogată și efi- 
cientă. 

9 La uzinele «Republica» din Bucu- 
rești, la Turnu-Severin, la Arad şi 
Timişoara au avut loc primele intil- 
niri ale cineaștilor cu spectatorii, în 
cadrul unei ample suite de manifestări 
consacrate celei de a 30-a aniversări 
a Insurectiei nationale  antitasciste 
armate şi celui de al XI-lea Congres 
al Partidului. 

9 O delegaţie a Asociaţiei cineaşti- 
lor, compusă din scenaristul loan Gri- 
gorescu, vicepreședinte al Consiliului 
ACIN şi criticul Valerian Sava a parti- 
cipat la festivalul internațional al filmu- 
lui din țările Asiei și Africii care a avut 
loc la Taşkent (URSS). Cu această 
ocazie a fost semnată Înțelegerea pri- 
vind colaborarea pe anul 1974 dintre 
Asociaţia cineaștilor din România și 
Uniunea cineaştilor din URSS. Înţele- 
gerea a fost semnată, din partea ro- 
mână de către |. Grigorescu iar din 
partea sovietică de către G. Mariamov. 

9 Domnul Nicolas Pillat, vicepreșe- 
dinte fondator și secretar general al 
Comitetului internaţional pentru difu- 
zarea artelor și literaturii prin cinema 
a fost oaspetele Comitetului național 
român CIDALC și al Asociaţiei cineaş- 
tilor. Cu ocazia marelui jubileu din 
august, la Paris va avea loc, sub 
egida CIDALC„o seară consacrată 
filmului românesc. 


Marin PIRIIANU 


17 


condiţia 


actorulu 


Poate că greşesc, dar — 

nentru mine cel puțin — 

filmul lui Robert Bolt, «Lady 

Caroline Lamb» nu repre- 

zintă vreun punct de refe- 

rință pentru cultura cinema- 
tografică (pentru cultura propriu-zisă — 
vezi memoria lui Byron — nici atit!). Argu- 
mentele estetice sint vane în fața redusei 
anverguri a acestui film cam melodrama- 
tic. Cu toate acestea, pentru orice istorie 
sentimentală a cinematografului, «Lady 
Caroline» e un film care (vorba arhivaru- 
lui),dacă n-ar fi existat, trebuia inventat. 
Pentru că orice istorie sentimentală a fil- 
mului, orice istorie care se respectă, nu 
poate face abstracție din momentul (fie 
el nefericit) în care protagoniștii își fac, 
pentru prima dată, apariția «la față de 
cortină», în plină lumină a reflectoarelor. 
lar «Lady Caroline» consemnează un ast- 
fel de moment; aici, în această producţie 
de «serie B», o actriță îndrăznește saltul 
spre condiția nelumească de «star», aici, 
Sarah Miles (o lady a unui alt timp, o Caro- 
line a veacului nostru) se încumetă să 
iasă singură la rampă, la aplauze, lăsin- 
du-i în culise, în cabinete triste ale dema- 
chiajului, pe Sir Laurence Oliver și pe fru- 
mosul Richard Chamberlain. «S-a născut 
o stea», ar spune istoriogratul... 


«Momentul» acesta, absolut imprevi- 
zibil, intangibil, pentru logica noastra co- 
tidiană, are în el ceva de miracol. Îmi amin- 
tesc o zi de soare indoielnic, cu ani în 
urmă: pe culoarele Operei Române, ina- 
inte de începerea acelui neuitat «Rege 
Lear» al lui Scofield, două debutante ne 
ajutau — mai erau împreună cu mine 
acolo și alții, astăzi notorii nume în teatrul 
și filmul românesc — să intrăm «pe blat» 
în sala magiei lui «Royal Shakespeare 
Company». Cele două debutante se nu- 
meau — am atlat mai tirziu, la cofetăria 
«Tosca» — Julie Christie şi Diana Rigg. 
Cind vor fi făcut «saltul»? Cind vor fi ajuns 
să aibă o cotă mai mare decit a lui Paul 
Scofield şi Sir Laurence, la un loc? O 
istorie sentimentală ar trebui s-o ştie și 
s-o scrie cineva. 

Cred că acesta este și destinul pe care 
şi-l scrie acum, cu litere mari şi fără false 
modestii, Sarah Miles. Ani de-a rindul — 
cum de n-am observat-o? — a fost un 
«compars», un partener ideal pentru alții, 
cei cu rolurile principale. Este de necrezut 
cît de des nu am băgat de seamă că și ea 
joacă într-un film — în «Ceremonia» 
(Lawrence Harvey), «Mesagerul» (J. Lo- 
sey), «Servitorul» (J. Losey). E drept, ar 
exista (și ar fi trebuit cu toții să ne dăm 
seama că ne aflăm în fața unei viitoare 
vedete) «Blow Up». Un rol aproape fără 
replici — soția pictorului, bun prieten cu 


telex Animafilm 


ese Pămintul atit de 
răbdător, pe care trăim 
va fi strigat duios, prima 
oară pe numele său ade 
vărat. «Ma-ma!!» în fil- 
mul dedicat de Gopo,Con- 
gresului mondial demo- 
grafic ce va avea loc la București în luna 
august. eee Juriul de preselecție al 
Festivalului internațional al filmului de 
animaţie de la Zagreb (ediția 1974) a so- 
licitat românilor să onoreze festivalul 
cu participarea tilmelor «Galaxia» de 
Sabin Bălașa și «Cătălin și Cătălina» 
de Laurenţiu Sirbu. Oare «Galaxia» 
dedicată de Bălașa umanității — născulă 
şi văzută ca o fascinantă constelație 
va capta şi steaua norocului în compe- 


Sarah Miles 
la concurență cu Laurence Olivier 


Destide circumstanţele (Julie Christ 
face cu ochiul dintr-o secvență 
ling», şi-mi dă dre 


fotograful care distruge toate speranțele 
noastre de a afla adevărul. Dar cită liniște, 
cită siguranţă, în acel corp mat care con- 
trazice zbuciumul fără rost al Vanesse 
Redgrave, cită calmă acceptare a desti- 
nului era in acel gest furişat al miin 
care Sarah Miles o așează în d 
pe umărul chinuit de viziuni al lui D 

2 


line zimbeşte me 
tețe în colțul 


Hemmings. Sarah Miles în cine vor 
teluricul, cu toată forța e Giulietta 
atracție. Trebuie să fii un din anii 
obsedat al poluării de í F - abirie a anu- 


aşetati de crinoline 
h Miles a jucat, 
ul Cabiriei din 
u deceniu opt. A 
a Giulietta Masina) 
benignă, căci ei ii apar- 


descoperi in acest chip — 
şansa germinativă a n 
sofisticării! 

Căci singura armă care o 
Lady Caroline Lamb este o 
vieţii, refuzul sofisticării lui. La 
știe că trebuie să-și protejeze 
cite sint, şi să se sacrifice pent 


eie Dinu KIVU 


Non-stop 


929 <Ciopotelul» de LaurenţiuSirbu 
Jobenul» de Virgil Mocanu, avind 

nişt un viscol copilăros şi un 

cumsecade și indrăgostit, sin! 
"ai două dintre filmele aflate în pregă- 
tire care vor să spună copiilor: «lumea 
e frumoasă și veselă şi bună, trebuie 
doar să ştim s-o vedem». 999 Sint 
obiecte care nu pot fi concepute fără 
soț. Pantoful cu care atingem pămintul 
face parte dintre ele. lon Dogar Mari- 
nescu, în filmul «Un pantof, doi pan- 
tofi», se înfioară imaginindu-şi doi bo- 
toşei despărțindu-se şi urmind fiecare 
cite o pereche de pantofi «maturi», cea 
a părinților care divorțează. 


tiția internaţională la care participă c=e 
două filme românești? 


ese «Bate și ti se va deschide 


măr al revistei «Cinema», so- 
licitam un scenariu pentru o- 
mulețul de plastilină imaginat 
de Mihai Bădică. Şi el s-a si 


născut. L-a scris lon Dogar 


Marinescu și poartă titlu! 
«Non-stop»! Adică non-stop 
eroismului: intru progresul 
omenirii. 


Lucia OLTEANU 


cineclub 


Muncă 
egal 
pasiune 


O producție impresio- 
nantă: în 1973, cineclu- 
bul «Vestitorii» din Bucu- 
rești a realizat nu mai 
puțin de 20 de filme de 
ficțiune, documentare si 
desen animat. Pentru 1974, cineclu- 
biștii din bulevardul llie Pintilie au un 
plan și mai temerar: peste 30 de filme, 
de o mare varietate tematică şi de gen. 

Membrii acestui laborios cineclub 
au o activitate, in medie, de zece ani, 
încit se poate spune că avem de-a face 
cu nişte cineaști experimentați. Ei sint 
muncitori tipografi, studenți sau func- 
ționari. Pornind de obicei de la idei și 
subiecte analizate și chiar elaborate 
în colectiv, «vestitorii» definitivează 
de regulă și montajul și celelalte ope- 
rații tot în colectiv, chiar dacă îşi 
împart apoi genericele, în așa fel incit 
pe fiecare dintre ele să apară doar 
două, trei nume. 

Dintre filmele anului trecut, «Mun- 
ca noastră cea de toate zilele», al 
cărui principal semnatar este lon Pet- 
cu, a primit «Pelicula de aur» la Fes- 
tivalul cinecluburilor bucureştene. 
Filmul prezintă imagini din secțiile 
Combinatului Poligrafic «Casa Scin- 
teii», ilustrind modul cum muncitorii 
își înfrumusețează locul de muncă: 
mozaicuri policrome, geamuri cu imi- 
taţii de vitralii, acvarii cu pești exotici, 
colivii cu păsări cintătoare, mici «iz 
voare de munte» și mai ales flori ṣi 
plante. Fără a depăși nivelul corecti- 
tudinii, filmul probează totuși o sensi- 
bilitate reală și chiar o anumită eloc- 


vență; «Pentru mulți — se spune în 
pregeneric — Casa Scinteii înseamnă 
cărți; pentru mai mulţi, înseamnă 


reviste; pentu cei mai mulți, ziare; 
pentru noi, înseamnă casa în care ne 
petrecem a treia parte din viață.» 

Mai ambițios din punctul de vedere 
al expresiei cinematografice și mult 
mai condensat este «Băiețică», scurt- 
metraj după un scenariu semnat de 
loan Lăstun. El înfățișează un perso- 
naj cu alură de boem întirziat, în deco- 
rul unei camere dezordonate, citind 
Codul manierelor elegante, în timp 
ce stă cu picioarele pe masă. Plastici- 
tatea imaginii. suspensul mișcării de 
aparat și simțul poantei îi ajută pe 
autori să satirizeze eficace, intr-un 
minut și jumătate, atitudinea parazi- 
tară, suficiența, «nimicul». 

«Pila», film de animaţie, tinteste 
năravul sugerat chiar de titlu. Tot în 
direcția preocupărilor etice și satirice 
se inscrie «Cheia» de Mihai Mano- 
lescu. «Poveste pescărească» de 
Anton Rogoz și Cornel Militaru eva- 
dează într-un fel din linia tematică su- 
gerată mai sus şi încearcă șansele 
alegoriei. În fine, «Marsul» de lon 
Petcu și Alexandru Szabo, «Fabrica 
de timbre la 100 de ani» de Mihai 
Manolescu, E. Burtică și A. Dumi- 
trescu, «Lacuri în Paring» de Nicolae 
Grigore, Anton Rogoz și Gabriel Mi- 
ronescu sint, după cum se poate 
bănui din titluri, reportaje ale unor eve- 
nimente ale aniversărilor sau ale unor 
excursii, Ele au oferit autorilor posibi- 
litatea de a exersa tehnica cinemato- 
grafică, uneori poate doar cu titlu de 
curiozitate, alteori, nu ne indoim, din 
dorința de a depăși amatorismele de 
duminică. 

Cine ştie cîţi dintre acești vestitori 
nu vor trece de la hobby la pasiune? 


lon FĂGARAŞANU 


Pentru prima dată în 27 de 

ani»Festivalul de la Cannes 

s-a desfăşurat sub semnul 

unei apatii generale. Pentru 

prima dată în 27 de ani,pe 

culoarele Palatului Festiva- 
lului s-a murmurat cuvintul fiasco, chiar 
dacă cifrele statistice par să indice o situa- 
ție mai înfloritoare ca niciodată: în 16 zile 
de maraton cinematografic la populaţia 
oraşului Cannes i s-au adăugat încă 
20 000 de locuitori. Pe ecrane, în ritmul a 
30 de proiecții cotidiene, au rulat 400 de 
filme însumind 1600 km de peliculă. Dro- 
gheriile au vindut 2000 de flacoane cu 
calmante. Presa a numărat 1 800 de repre- 
zentanți din 30 de țări, etc. 

Atunci, de unde sentimentul de insa- 
tisfacție și enervare care a planat perma- 
nent peste Croazetă? 

Este adevărat că Festivalul a început cu 
un moment de mare strălucire, menit însă 
să rămină și unicul: prezentarea, în afară 
de concurs, a ultimei capodopere a lui 
Fellini, «Amârcord». Cronică a unei ado- 
lescențe trăite în vremea fascismului, evo- 
carea primelor emoții sentimentale, «A- 
mârcord» este o confesiune, în care rea- 
litatea se împletește cu visul, de o magică 
și tulburătoare frumusețe și face parte 
din categoria rară a operelor care îţi res- 
tituie increderea în arta atit de șovăielnică 
a cinematogratului. 

Competiția oficială a fost dublată de 
nenumărate alte manifestări desfăşurate 
simultan — săptămina criticii, chenzina 
realizatorilor și, mai ales, piața filmului 
unde în scurt timp tranzacțiile au atins 
sume fabuloase. Or, dacă pină acum, în 
raportul instabil dintre artă și finanțe, arta 
avusese primatul, impresia lăsată acum 
de Festivalul de la Cannes este că el nu 
mai trăieşte decit prin şi datorită acestui 
tirg al filmului unde se vine în primul rind 
pentru a cumpăra, a vinde, a prospecta, 
a investi. Şi, din nefericire, în 1974, tirgul 
filmului, această enormă bursă, a fost 
consacrat aproape în exclusivitate por- 
nograției. Poate de aici sentimentul de 
tristețe cu care s-a plecat de astă dată de 
la Cannes, sentimentul că eforturile artei 
autentice sint neputincioase în faţa va- 
lului de vulgaritate şi speculare a scanda- 
lului de dragul încasărilor grase. 


Pentru prima dată în 27 de ani, 
pe culoarele Palatului Festivalului 


s-a murmurat cuvîntul 


fiasco 


Dacă ar fi să spun ce m-a impresionat 
cel mai mult în acest festival, m-aş opri 
la întîlnirea întimplătoare, pe stradă, în 
fața hotelului Carlton — unde trag marii 
magnați ai filmului — cu un mare, foarte 
mare cineast francez care, pentru că 
refuză compromisurile, șomează cea mai 
mare parte a vremii. «Am venit la Cannes, 
mi-a mărturisit el zimbind trist, ca să fac 
trotuarul la Carlton, în speranța că, vă- 
zîndu-mă, producătorii îşi vor aminti de 
existența mea». 

Buletinul de sănătate, stabilit în mai 1974. 
arăta mai mult ca niciodată că filmul mon 
dial e măcinat de o boală lentă și probabil 
fără de leac. Tendinţele generale ar fi cam 
acestea: filmele de calitate și filmele de 
autor bat în retragere în fața filmelor pu' 
comerciale, de divertisment, deși, para- 
doxal, comedia pare să fie un gen pe cale 
de dispariție. Pe de altă parte, se observă 
tranziția de la o generaţie de cineaşti,for- 
mată la școala literaturii şi culturii asimi- 
late cu mijloace tradiționale — Fellini 
Pasolini, Resnais, Saura — la o generaţie 
de tineri şi foarte tineri cineaşti crescuți 
în plină efervescenţă a audio-vizualulur 
Coppola, Steven Spielberg, Rainer Fas- 
sbinder, etc. 


Palmares fără istorie 


Palmaresul n-a produs nici el surprize, 
dovedind că, atunci cind nu ai de unde să 
alegi, premiile se impun de la sine. Pentru 
o dată sarcina juriului — prezidat de aca- 
demicianul Rens Clair, secondat cu multă 
conștiinciozitate de Monica Vitti, a fost 
destul de simplă. Palma de aur a revenit 
deci, în unanimitate, cum era și firesc, 
singurului din cele 25 de filme care isi 
putea permite să aspire la ea: «Conver- 


S-a întîmplat la Cannes 


e Charles Vanel, care în ciuda celor 82 de 
ani a fost prezent la ceea ce el numeşte 
«intilnire cu vechii prieteni». e întimpinat 
cu o manifestaţie de simpatie în fața Pa- 


latului Festivalului, Cinefilii au memorie 
bună. 


e Ecranul Cannes-ului a lansat în premieră 
mondială, ultimul film al lui Claude Lelo- 
uch: «O viață». În premieră mondială, dar 
în afară de concurs... 

© Călduros salutat pe Croazetă de către 
a toarele sale, Giuliano Gemma. Pa- 


sația», producţie a studiourilor americane, 
în regia lui Francis Ford Coppola, nume 
binecunoscut publicului din lumea in- 
treagă pentru realizarea sa anterioară, 
«Nașul». De astă dată, Coppola, combi- 
nind elemente ale genului polițist cu o 
subtilă și aprofundată analiză psihologică, 
ridică problema, atit de gravă pentru 
epoca noastră, a responsabilităţi indivi- 
duale, ce ne revine pentru actele pe care 
le săvirșim. Eroul filmului «Conversatia», 
magistral interpretat de Gene Hackman, 


Marele premiu de interpretare 
sau triumful antivedetei 


radoxal, «căldura» nu s-a datorat vechii 
faime de signore-spaghetti, ciştigată cu 
filmele lui Sergio Leone, ci demonstraţiei 
pe care a făcut-o în filmul «O crimă de dra- 
goste». Demonstraţie actoricească, fi- 
reşte. 

e Jack Nicholson (premiul de interpre- 
tare masculină) despre Cannes și despre 
sine: «Îmi face mare plăcere să mă aflu 
la Cannes şi asta cu siguranță pentru că 


este un specialist în ale electronicii care 
iși ciștigă existența ca detectiv particular, 
inregistrind pe bandă de magnetofon con- 
versațiile celor pe care este pus,contra 
unui onorariu, să-i spioneze. Riguros con- 
struit, deși cu un final cam nebulos, impe- 
cabil interpretat și mai cu seamă de o 
largă semnificaţie socială și morală, «Con- 
versația» este in același timp o peliculă 
cu profunde implicaţii politice. 

Dacă Marele premiu a fost primit cu 
satisfacție de presă, nu acelaşi lucru se 
poate spune despre Premiul special al 
juriului ciştigat de Pier Paolo Pasolini 
pentru ecranizarea sa după «1001 de 
nopți». În ciuda peisajelor și decorurilor 
naturale splendide — filmul a fost tur- 
nat în Nepal, Tunisia, Iran și Etiopia — 
în ciuda unei costumaţii fabuloase, a unei 
atmosfere de miraj şi convenţie, Pasolini 
a făcut totuși din basmul basmelor un 
film profund plicticos. Şi chiar vizibil în 
ce privește caracterul primar la care re- 
duce relaţiile dintre personaje. Sedus de 
un estetism şi de un rafinament demon- 
strativ, Pasolini a anulat sensul filozofic 
al basmului în însăși substanța lui. 

Nu încape indoială că acest Premiu 
special al juriului s-ar fi cuvenit mai de- 
grabă producției spaniole «Verişoara An- 
gelica», care n-a obținut decit un simplu 
Premiu al juriului. Regizorul Carlos Sa- 
ura evocă aici, în manieră proustiană, cu 
o remarcabilă forță și poezie, războiul 
civil care a sfişiat Spania anilor 1936. 
Întregul film este într-adevăr o invocare 
a memoriei afective — cu ajutorul flash- 
back-urilor» spre a readuce în actualitate 
o dramă socială vie, ale cărei origini se 
situează în urmă cu 40 de ani. 

Premiul pentru cel mai bun scenariu 
a revenit americanului Steven >pielberg 
pentru filmul său,«Sugarland Express». 
Spielberg nu este un nume necunoscut. 
Anul trecut, la numai 22 de ani, el a debu- 
tat cu un răsunător succes international, 
«Duelui», povestea unei urmăriri, pe viață 
şi pe moarte, dintre două mașini pe o 
autostradă. De astădată, Spielberg a ima- 
ginat un film cu o naraţiune foarte com- 
plicată, inspirat de o temă mereu acută 
pe multe meridiane — relația sau mai 
exact ruptura dintre generații. Este tot o 
«urmărire», dar în planul mai abstract al 
concepțiilor și conștiinței de sine 


Actorii întilnesc vedetele 


La capitolul premiilor de interpretare 
Marie Jos6 Nat (admirabilă în «Viorile 
balului» — Franța — evocare a anilor 
ocupației naziste) a trăit probabil o clipă 
unică În cariera unei actrițe. Palma de aur 
a primit-o pentru un film autobiografic al 
soțului său, Michel Drach, unde ea apărea 
în dublă postură, de soție și mamă, alături 
de fiul lor David, un admirabil puști de 
cinci ani. (Din această cauză de altfel, la 
conferința de presă întrebările ziariştilor 
au avut mai degrabă caracter familial 
decit profesional). 

Premiul de interpretare masculină i-a 
revenit actorului american Jack Nichol- 
son, pentru rolul din «Ultima corvoadă» 
de Hal Ashby. Nu e deloc o coincidență 
cà de la o vreme încoace, la Cannes, ma- 
joritatea premiilor de interpretare le ciș- 
tigă americanii. Astăzi, cind domnia gigan- 
ticelor studiouri a apus, și star-systemul 
s-a demonetizat, forța cinematografului 
american stă în admirabila lui pleiadă de 
actori. Pentru că, dacă filmul «Conversa- 
ţia» a luat Marele Premiu, faptul se dato- 
rează în bună parte lui Gene Hackman. 
Nici el şi nici Jack Nicholson nu au însă 
nimic din junii primi de odinioară, nimic 
din frumuseţea romantică și tenebroasă 
a idolilor. Gusturile se schimbă. Esenţia! 
este ca cinematoaraful să supraviețuiască. 


Manuela GHEORGHIU 


aici pot să trec ușor neobservat. Pot să 
mă plimb pe Croazetă tără ca cineva să 
mă recunoască. Dacă,din întimplare, aș 
da aici o conferință de presă în fața a o 
mie de jurnaliști, și dacă Marlene Dietrich 
s-ar întimpla să treacă pe lingă mine, sînt 
convins că m-ar călca cu toții în picioare 
ca să alerge după ea, și eu aș rămîne 
acolo, lungit pe pămint, și acoperit de 
legitimaţiile lor...» 


Televiziunea noastră a 
inaugurat în această lună 
serialul pe care-l vom urmări 
săptămină de  săptămină 
'de-a lungul celor 13 episoa- 
de inspirate lui Eugen Bar- 


Fără a mai fi nevoie să ape- 
lăm la datele oferite de son- 
darea opiniei publice, o con- 
statare se impune de la sine: 
serialul tv. inspirat din ma- 
rile opere ale literaturii a 
constituit adevărata sfidare pe care 
micul ecran a adresat-o panoramicului, 
dovedindu-se nu numai un mijloc de diver- 
tisment ci, înainte de toate, un eficient 
instrument în amplul proces de culturali- 
zare a maselor. Nu facem o descoperire 
afirmind aceasta, deoarece faptul a deve- 
nit aproape un truism. Maturitatea cine- 


„Un August 
in flăcări” 


bu și N. Mihail de perioada de răscruce 
din istoria poporului nostru, perioada care 
a precedat evenimentele de la 23 August 
1944. Este vorba de un film de ficţiune, 
evident, ale cărui întimplări sint menite 
să descrie climatul politic şi social, ten- 


matografică a unei televiziuni s-a verificat 
tot mai mult în astfel de producții indeo- 
sebi atunci cind ele s-au impt 
lația internaţională. Adevâra 
realizată la un înalt nivel art 
cedee de transie 
şi atmosferei lit 
feră filmică, constit 
şi nu al slăbiciunii u 
indiferent cărui ecran es 
televiziunea reuşind, prin s 
pisoadelor dintr-un roman- 
compenseze handicapul mic 
siuni ale oglinzii kine 


siunea în care Partidul Comunist Român 
a dat lupta pentru a dezmembra maşina 
de război antonesciano-nazistă şi a de- 
termina actul de importanţă capitală con- 
sfințit la 23 August 1944. 


Pe lingă lupta armată, pe lingă încleș- 
tarea pe viaţă și pe moarte de pe fronturi, 
sintem introduși de astă dată în culisele 
luptei politice. Autorii şi-au propus să 
realizeze, paralel cu fresca socială, o ur- 
mărire, episod de episod, a demontării 
aparatului polițisto-represiv instaurat de 
Antonescu și aliaţii lui nazişti. Ei au ur- 
mărit să pună în lumină organizarea de 
către partid a luptei clandestine menită 
să "determine înlăturalea acestui regim. 


In culisele gestapoului 
(Marga Barbu 
și Vasilica 


l astaman) 


rarea continuității unei acțiuni şi prin 
inteligenta folosire a suspense-ului în 
fragmentarea punctată de amplasarea, la 
timpul oportun, a formulei contractuale 
dintre realizatorul-tv şi telespectator sin- 
tetizată de cuvintele: «va urma». 

Operele unor Tolstoi, Balzac, Flaubert, 
Stendhal, Faulkner, Turgheniev, Zola au 
căpătat in conştiinţa telespectatorului mo- 
dern dimensiuni noi care, în mod para- 
doxal, nu le-au limitat circulaţia prin vo- 
lume ci, din contră, le-au reimpus lecturii 

Literatura noastră clasică şi contempo- 
rană oferă producţiei de seriale tv. o ex- 
cepțională sursă de inspirație pentru ela- 
borarea unor cicluri de sroman-foiletonz 
capabile să se impu culaţiei interna 
tionale, cont el la o mai bună 
oastre spirituale 
primă etapă, selec- 


uate în 
zentative 
ale nu pot apă- 
ca ia adaptarea 
nah profesionalism, 

cinematografic al 


că sint 


Întimplările imaginate de autori — dacă 
nu au o valoare strict documentară — 
sint desprinse dintr-un climat și o stare 
de spirit revoluționare, a partidului și po- 
porului nostru. În acest sens»ele au va- 
loarea unui tribut de recunoştinţă plătit 
acestor temerari și devotați fii ai cauzei 
revoluției socialiste. 

Regizorii Dan Piţa, Alexandru Tatos 
şi Doru Năstase, împreună cu o pleiadă 
formată din cei mai cunoscuți și iubiți 
actori ai noştri, au realizat cele 13 episoade 
ca pe un poem închinat, în acest an jubi- 
liar, luptei pentru eliberare şi indepen- 
denţă națională, dusă cu un enorm spirit 
de sacrificiu de către Partidul Comunist 
Român -şi de către poporul nostru. 


iunea trebuie îndeplini 
cu orice pri 


(Florin Piersic) 


Dacă ne gindim cu seriozitate la elabo- 
rarea unui plan cincinal cinematografic 
în cadrul căruia filmul istoric și serialul 
tv. de evocare istorică să-și aibă locul lor 
bine stabilit, nu putem să facem abstracție 
de ceea ce ne poate oferi spre ecranizare 
tezaurul nostru literar. De la Filimon la 
Marin Preda si de la Negruzzi la Eugen 
Barbu, o pleiadă întreagă de romancieri 
şi nuvelişti, clasici şi contemporani — 
Sadoveanu, Istrati, Rebreanu, Cezar și 
Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Ben- 
gescu, Călinescu și Zaharia Stancu — 
invită prin opera lor la marea şi irezistibila 
tentaţie a încercării forțelor pe un tărim al 
dublei responsabilități: aceea a respec- 
tului față de literatură și, totodată, a de- 
monstrării inepuizabilelor posibilităţi ale 
artei cinematografice pusă sub semnul 
serialului tv. 

La potolirea insațiabilei «foame» a tele- 
viziunii mondiale de roman-foileton am 
putea contribui și noi, demonstrind că 
expresia «va urma» este traductibilă în 
orice limbă. Deci și din română. Cind se va 
petrece aceasta, nu depinde decit de noi. 


loan GRIGORESCU 


Acum, după întilnirea ofi- 

cială a primăverii cu vara, 

se poate discuta mai «la 

cald» o problemă ani la rind 

destul de friguroasă, aceea 

a sprijinului și concurenţei 
mai mult sau mai puțin reciproce dintre 
film și televiziune. Problema este demult 
«la ordinea zilei», şi va mai rămine, pro- 
babil, încă o bună bucată de vreme, pentru 
că are fel de fel de implicaţii și de compli- 
cații, privind producția, difuzarea, reperto- 
riul, și multe altele încă, printre care, nu 
în ultimul rind, relaţiile specifice cu spec- 
tatorii de toate calibrele. 


20 


N-are nici un rost să reluăm sarge 
te» vechi de tipul «ciți spectatori a 
(sau a ciștigat?) cinematograful pr 
riția televiziunii». Eu, unul, am 
deauna tentat să consider că filmu — 
artă, ca produs artistic — a avut m 
multe de ciștigat decit de pierdut 
instituția cu milioane și milioane de 
ecrane și, pentru că imi place în una 
să privesc înainte, cred că poate avea 
enorm de ciștigat argumentul audienței 
«de milioane», nefiind deloc de lepădat, 
după cum toate inițiativele culturale ale 
micului ecran în domeniul cinematografic 
(«telecinematecay, «istoria filmului», avirs- 


feluritele cicluri tematice, 
atură să recruteze, să for- 
să ianseze pe apele artei a şaptea, 
şi ali cinefili, din ce în ce mai 
oris... 


pe nedrept, «concurența» din- 
televiziune. Să luăm citeva exem- 
eè marile ecrane a rulat sau mai ru- 
însoțit, cum scria un prieten, de 
aryl frumos al inimii noastre, «Lumi- 
oraşului». Pe micile ecrane, un Chaplin 
pim şi mai «bătrin» decit acesta, atit de 
timâr după trei decenii şi jumătate, un 
Charlot de acum 60 de ani şi de acum 59 
(da, cam atit a trecut de atunci!), «mar- 
chizul» de la Keystone, «vagabondul» de 
la Essanay, «patinatorul pe rotile» de la 
Mutual, «polițistul» de pe Easy Street... 
Am auzit cite o voce încruntată: de ce 
«concurența» aceasta dintre film şi tele- 
viziune? În ceea ce mă priveşte, sint supra- 
convins că cel puţin cite unul sau doi 
dintre spectatorii care au căutat sau mai 
caută cu înfrigurare, «un bilet în plus» la 
«Luminile orasului», s-au asezat la rind 
pentru că l-au văzut pe Charlot neutrali- 


zind cu gingășie (adică prin gazare) na- 
mila de pe Easy Street... Să luam un alt 
exemplu. Marile ecrane sint în plină cam- 
panie de «reluări celebre». La televizor, 
cele «patru sute de lovituri» ale lui Truff- 
aut, într-un matineu pentru tineret (da, 
tinerii de astăzi...) au bătut cadenţele unui 
șoc nostalgic... Concurență? Poate, dar 
o «concurență» absolut binetăcătoare, 
pentru film și pentru televiziune deopo- 
trivă: a concura la bunăstarea spirituală 
şi culturală a spectatorilor, iată un fericit 
prilej de competiţie! 


Ar fi multe de spus, și despre șansele 
pe care micul ecran le oferă, generos, fil- 
melor românești, însutindu-le și înmiin- 
du-le, mereu, spectatorii. Din unghiul 
unor astfel de exemple să privim relațiile 
filmului cu televiziunea. Astfel riscăm să 
nu vedem pădurea din pricina unor așchii 
sau betisoare de chibrit. Astfel ne impie- 
dicăm de stopuri și uităm de scopuri. 
De fapt, «telescoapele» noastre, inaugu- 
rate acum, după schimbarea de anotimp, 
vor să fie, mai curind, niște telescopuri. 


Călin CĂLIMAN 


Ca telespectator multilate- 

ral evoluat, adică om și al 

toiletonului cult de luni sea- 

ra nu numai al celui «vio- 

lent» de simbătă noapte — 

mărturisesc că m-am obiș- 
nuit, în maturizarea mea, să suport chiar 
cu plăcere «şantajul» literar la care ne 
supun ecranizările marilor romane, ale 
marilor Saga scrise de genii care n-au 
văzut niciodată televizor la viața lor. Şi 
de ce nu? Dacă lucrurile nu cad la nivelul 
«Doamnei Bovary» filmată de scoțieni (1?) 
— tot ce am văzut mai prost în acest do- 
meniu sacru — atunci, de la o anumită 
cotă onorabilă în sus, toleranța mea (poate 
şi semn de teleimbătrinire) se acomodea- 
ză, suportă slăbiciunile evidente, pără- 
sește unele revolte deplasate («cum dragă, 
asta-i Madame Arnoux?»), acceptă unele 
evidențe («da, nu-i Madame Arnoux, dar 
se înțelege și așa în ce constă «Educaţia 
sentimentală»...) și se baricadează în une- 
le frumuseți reale — căci și ele există! — 
cum ar fi admirabilul Etienne din «Germi- 
nal», cum ar fi Léaud în Frédéric Moreau 
al lui Flaubert, rămas pentru totdeauna 
în sufletul meu sub semnul marii și spon- 
tanei vorbe: căsta-i!»... 


După care, bine prins de cele citeva 
frumuseți, mă întorc şi zic: de ce nu? De 
ce să nu ştie tot omul cine a fost Frederic 
Moreau, cum a pendulat sufletul său între 
trei femei, politică, revoluție, deziluzie, 
prostie, durere, toate inextricabil și atit 


Penuria mondială de hirtie 

a silit factorii responsabili 

din lumea tiparului să adop- 

te măsuri severe de econo- 

mie. Editorii francezi, întru- 

niți într-o consfătuire extra- 
ordinară, propun să publice cu precădere 
romane scurte, enciclopedii de dimensi- 
uni reduse (100—200 pagini). Experții din 
alte țări au recomandat, după cum se știe, 
reducerea numărului de pagini ale zia- 
relor, revistelor etc. şi — în consecință — 
micșorarea corespunzătoare a artico- 
lelor. Unii observatori ai fenomenului con- 
sideră că lipsa de hirtie va avea urmări ne- 
gative asupra mişcării intelectuale. Alţii 
socotesc că, dimpotrivă, criza va avea 
efecte salutare. Printre aceştia din urmă 
mă număr și eu, deoarece, potrivit convin- 
gerilor mele vechi, reducerea la minimum 
a cuvintelor determină dezvoltarea la ma- 
ximum a vieții spirituale. Interdicţia de a 
risipi fără noimă frazele, ca-n vremurile 
cind hirtia curgea din belșug pe toate dru- 
murile, va îngădui fiecăruia dintre noi să 
înfăptuiască — în sfirşit! — porunca înțe- 
lepților din totdeauna: să ne măsurăm cu- 
vintele. 


de genial legate de scenarist încit la ora 
bilanţului, la ora marilor melancolii, la ora 
părului pudrat de vreme, tinărul nu rămine 
decit cu o şuviță din părul iubitei, iubită 


bătrină şi ea, care vine tirziu în casa lui 
să-i spună că numai pe el l-a iubit şi, pof- 
tim, în semn de nu-mă-ulta, ia această 
amintire... E bine ca omul să știe că aceas- 
ta nu-i tema unui tango, ci a unei cărți 
nemuritoare, după care e bine să fugă prin 
librării s-o caute și să vadă cum tangourile 
coboară din marile romane adevărate. 
Poate că astfel va înțelege mai bine şi 
tangourile — ca «idee tristă care se dan- 
sează» (cum zice Borges) — și, prin tan- 
gouri, prin Léaud, prin telerezumat, va 
ajunge, în sfirșit, și la Flaubert, la cartea 
asta pe care atiţia intelectuali subțiri o 
subestimează neghiob, «că nu e «Sa- 
lambâ»... 


Salamb6-nesalambâ, eu cred că e foar- 
te important ca teleomul să știe că lumea 
de idei și simţire nu se oprește la Columbo 
(pe care subsemnatul l-a elogiat cit a 
putut, printre primii în presă...), că mai 
există cite ceva prin cultura și literatura 
lumii care, fie că se numeşte «Germinal», 
«Casa Budenbrock», «lon» sau «Familia 
Thibault», merită să ne pună pe ginduri, 
luni, la început de săptămină, cind nu e 
lege să fie doar «cintec, joc și voie bună»... 


BELPHEGOR 


Inclusiv pe ecranul tv. cu atit mai mult 
cu cit, prin definiție, acesta e mic. Şi cu 
atit mai mult,cu cit respectivul nu suportă 
(spre deosebire de hirtie, care ea, s-a 
arătat de-a lungul istoriei mai răbdătoare) 


“nici abuzul de text furnizat spectatorului 


în chip de lecţie de la catedră (ca-n anume 
emisiuni economice), nici fraza pină la al 
cărei capăt trebuie să aștepți două minute 
— sau termenii rarisimi solicitind dicțio- 
narul (ca-n anume emisiuni culturale). 
«Scrisul tv — notează Barnes și Noble 
într-o carte despre gazetărie (cartea se 
numește Survey of Journalism) trebuie 
să fie scurt şi la obiect... Elimină excesul 
de vorbe care amețesc. Pur şi simplu, fap- 
tele. Fereşte-te de prea multe adjective. 
Lasă vorbele şi substantivele concrete să 
ducă în spinare, la ritmul necesar, subiec- 
tul acțiunii». 

Ceea ce înseamnă că, dacă penuria de 
hirtie obligă pe oamenii scrisului să-și 
strunească stilourile, penuria de timp (şi 
nervi) a spectatorului obligă pe televizio- 
nişti să-şi țină gura din scurt. 


Al. MIRODAN 


Dosarele secrete ale tezaurelor 


Din toamnă vor fi televizate 7 episoade 
ale coproducției «Dosarele secrete ale te- 
zaurului» inițiate de O.R.T.F. în colaborare 
cu televiziunea din Bratislava, maghiară 
română şi B.B.C. Regizor. francezu' Jean- 
Jacques Sirkis. . lată tema cîtorva ntre 
ele: «Aurul în exii», aventura celor 14% tone 
de aur aparținind Băncii Franței care au 
fost puse la adăpost în timpul ocupației 
naziste; «Cele 7 chei ale orașului Praga» 
un tezaur vechi de peste o jumătate de mi- 


leniu apărat de o poartă cu 7 chei, tragicul 
sfirșit al oraşului Lidice nu a fost străin de 
această poveste de rezistență; Ungaria — 
«Falsul tezaur al prințului Windischgraetz», 
povestea falsificării în 1925 a 150 de milioane 
lire sterline, care-şi va afla deznodămintul 
abia în 1971 în fundul lacului Toplitzseel; 
şi «Tezaurul de la Pietroasa». Peripețiile 
«cloşcăi cu puii de aur» de la descoperire, 
în 1837 pină în zilele noastre. 


O educaţie esențială: aceea a sentimentelor 
(Jean Pierre-Leaud și Françoise Fabian) 


Wimbledonul este o ihstitu- 

tie a vieții britanice, fără de 

care Albionul n-ar mai ti 

Albion. A juca pe iarba tere- 

nului central de la Wimble- 

don este un vis pentru toți 
tenismenii din lume. 


Este cel mai prestigios turneu din lume. 
Forest Hills și Roland Garros rivalizează 
cu el, dar nu-l întrec în vechime, prestanţă, 
eleganță şi importanță pentru lumea te- 
nisului. Bugetul total al turneului este 
aproximativ 340 000 lire sterline, dintre 
care 67 000 provin din drepturile de tele- 
viziune, 3000 din vinzarea programelor 
și 270 000 din biletele de intrare. 


Administratorii bazelor sportive sint de 
acord că gazonul cel mai bun se găsește 
chiar în patria sa de origine — Anglia — 
iar englezii înşişi declară că cel mai bun 
gazon britanic se găsește pe courts-urile 
de la Wimbledon. Recepţia gazonului, 
efectuată înainte de începerea sezonului, 
se desfășoară cu un ceremonial devenit 
tradițional. Comisia de primire este alcă- 
tuită din patru membri specialiști în ma- 
terie. Prima şi cea mai de seamă grijă este 
ca in respectivul gazon, tuns ca peria, să 
nu se afle buruieni sau vreun gunoi oare- 
care. Conform unui vechi obicei, pentru fie 
care gunoi sau buruiană găsite, adminis- 
trația este obligată să plătească membru- 
lui din comisie ciù ng! Acest şiling 
este însoţit de un document care consem- 
nează performanta de a Ē gës voi in 
cuprinsul pajiști verzi de la Wimbledon 
Moneda se transformă astiel în raritate 


„numismatică, al cărei pret depăşeşte cu 


mult valoarea ei nominală. 


Cind intri pe poarta lui «All England 
Tennis Club», vechi de peste 100 de ani 
(clubul are actualmente 375 membri, dar 
«lista de aşteptare» este atit de lungă 
încît unii părinți şi-au înscris copiii chiar 
din ziua naşterii, sperind că astfel vor 
avea şanse să fie primiți mai repede), 
parcă ai păşit într-o altă lume. «Tea- 
Shops» — chioșcuri unde se vind cești 
cu ceai — unul lingă altul pe o imensă 
peluză verde pe care oamenii se plimbă 
consumind fragi cu frişcă din mici farfu- 
rioare sau Îşi sorb ceașca cu ceai aşezaţi 
pe iarbă. (În Anglia nu există plăcuțe pe 
care să scrie «nu călcaţi pe iarbă». Dim- 
potrivă). Poșta, banca, librăria sint des- 
chise. Vinzătorii de înghețată și de pro- 
grame mişună. 


Mulțimea constituie una din curiozită- 
tile Wimbledonului. 15 000 oameni pe te- 
renul central; 7 000 pe terenul nr. 1; 2 000 pe 
terenul nr. 2; 1 000 pe terenul nr. 3; alte mii 
pe terenurile secundare. Cei care nu au 
mai găsit bilete pentru tribune (biletele 
sint numerotate și nu se vind niciodată 
peste capacitatea tribunelor sau două bi- 
lete pe acelaşi loc, cum se mai obișnuiește 
pe alocuri). stau în curtea interioară și 
urmăresc evoluţia scorurilor meciurilor 
pe tabele luminoase. În fiecare seară, un 
mesager special pleacă de la Wimbledon 
într-o limuzină neagră cu șofer, îndrep- 
tindu-se spre Buckingham Palace cu rezul- 
tatele zilei şi cu programul meciurilor 
de a doua zi. În felul acesta, familia regală 
este prompt informată despre desfășu- 
rarea competiţiei. 


Aproximativ 300 000 persoane asistă 
în fiecare an la acest turneu. La terminarea 
lui, organizatorii au obiceiul de a face, 
printre altele, și un bilanţ al celor mincate 
şi băute de către spectatori. lată bilanţul 
turneului de anul trecut: 45 000 sandvișuri, 
195 000 cești de ceai, 300 000 cafele, 55 000 
pahare cu suc de fructe, 70 000 îngheţate, 
41 000 porții de fragi cu frişcă, 45 000 pe- 
rechi de crenvurşti şi 35 000 sticle cu bere. 


Dacă Wimbledonul este o lume în sine, 
terenul central este o altă lume în această 
lume. Tribunele din beton și din lemn 
verde au văzut de-a lungul anilor pe cei 
mai mari campioni ai tenisului. A avea un 
loc în tribunele «centralului» de la Wim- 
bledon este pentru orice englez o ocazie 
care nu trebuie scăpată, Bineînțeles, bi- 
letele se epuizează repede, cu citeva să 
tămini înainte de inceperea turneului. În 
zilele turneului, singura şansă rămin bi- 
letele rezervate la care renunţă, între timp, 
cei care le-au reținut. În 1969, în fața casei 
de bilete rezervate, ultima speranţă a în- 
tirziaţilor, domnul Neville Ellis a bătut 
recordul de răbdare, instalindu-se în fața 
ghişeului de joi la ora 6 dimineaţa pentru 
a vedea finala feminină de simbătă după- 
amiază dintre Billie Jean King și Judy 
Dalton. El a stat la ghișeu 54 ore, petrecind 
două nopți sub stele pină cind a intrat 
în posesia mult doritului bilet. La Wimble- 
don, în aceste zile, are loc cel de-al 98-lea 
turneu, iar finalele, oricare ar fi adversarii, 
sint prin ele însele un spectacol. 


Cristian ŢOPESCU 
21 


Qž: L 


Cei tari 


luptă, speră, se adapteaz 


(Liv Ullman şi Max von Sydow) 


Cea mai bună 


dintre lumi? 


O gigantică frescă suedeză, două filme, 
aproape cinci ore de proiecţie, datorate regi- 
zorului Jan Troell: «Emigranţii» și «Noua 
lume». O odisee, o saga despre speranța, 
fericirea şi nefericirea unei familii de țărani 
foarte săraci din puritana Suedie a seco- 
lului XIX. Un film despre lupta pentru exis- 
tență a unui cuplu de fermieri, munca ne- 


sfirşită și aproape inutilă pe un pămint 
sterp, scurgerea inexorabilă a anotimpuri- 
lor. Şi marea hotărire de a-și căuta norocul 
în America, țara tuturor posibilităţilor. Vin- 
turile înșelătoare ale speranţei in pinzele 
unei corăbii cu oameni dezrădăcinaţi care 
vor să supraviețuiască inainte de toate. Şi 
multe încercări, multe drame, multe decep- 
ţii. Cei slabi, cei bătrîni mor. Cei tari, cei 
tineri luptă. Luptă, speră, se adaptează. 
Realismul dur al naraţiunii cinematografice, 
desfăşurată in ritmuri lente, majestoase, 
jocul cu totul remarcabil al actorilor Liv 
Ullman și Max von Sydow, au făcut ca 
«Emigranţii» și «Noua lume», apreciate de 
Ingmar Bergman, să fie comparate cu 
marile filme suedeze de altădată. 


Debut 


la 50 de ani 


După o absenţă de aproape șapte ani de 
pe platouri, exceptind o scurtă apariţie ala 

ari de Katharine Hepburn în «Nebuna din 
Chaillot», Giulietta Masina se reintilnește 
cu publicul, dar nu pe marele, ci pe micul 
ecran. Şi asta cind toată lumea era con- 
vinsă că ea a abandonat definitiv filmul în 
favoarea gazetăriei (de şase ani ține o ru- 


brică zilnică în ziarul de mare tirai «La 
Stampa»). Giulietta Masina a debutat deci 
la televiziune la virsta de 50 de ani, jucind 
cu succes rolul principal în romanul foile- 
ton «Eleonora», realizat de Silverio Blasi, 
pe un scenariu de Tullio Pinelli, după o 
ideea (atenţie!) de Federico Fellini. Acţiu- 
nea serialului se desfășoară la Milano prin 
anii 1860—1875, iar Eleonora este o femeie 
care are curajul s-o rupă cu lumea în care 
s-a născut, o familie de burghezi confor- 
mişti, preferind tovărășia artiştilor, dra- 
gostea pentru un pictor de talent. 

«Ţin foarte mult la acest personaj și nu 
ezit o clipă să-l pun alături de Gelsomina, 
Cabiria şi Giulietta, cărora le datorez totul 
ca actriță» 


Giulietta Masina, 
sau curajul de a lua mereu totul de la capăt 


fe. 


H! 
li 


4, 


> 


Nu mai plînge 


baby! 


Tatum O'Neal, cea mai tinără laureată 
din istoria premiului Oscar, a fost între- 
bată cu ocazia primirii celebrei statuete, 
dacă a fost emoționată. «Emoționată? Nici- 
decum. Mi-a făcut doar plăcere. Da. Atit. 
Doar nu era să incep să lăcrimez cum a 
făcut plingărețul de Jack Lemmon». O mică 
diferență între succesul la 10 și cel la 49 
de ani! Cu același prilej, Tatum a definit 
astfel lumea filmului: «E un imens circ, cu 
acrobaţi, paiațe, dresori... Platoul are în- 
totdeauna un aer sărbătoresc ca o arenă, 
chiar şi atunci cind nimănui nu-i arde să 
ridă». 


Filmele 


străzii 


O cameră de cinema a fost așezată la 
vedere în Piaţa Republicii din Paris. Fără 
nici un trucaj au fost filmaţi trecătorii, oa- 
meni care vorbesc mai mult sau mai puțin 
sau deloc. Bărbaţi și femei care se confe- 
sează privind fix în obiectiv, spunind ce 
cred despre lume, despre viață, despre 


Ah! Părinţii din ziua de azi! 
(Tatum şi Ryan O'Neal) 


şomaj, despre rasism, de 
Hitler. etc. A rezultat un 
document, numit simplu «Piaţa Republi- 
cii». Un alt film, «Uman, prea uman» st 
turnat în uzina Citroen din Rennes 
din munca la banda rulantă montate 

paralel cu toate splendorile unui salon 


automobilistic de marcă. Fără comentariu. 
Căci dincolo de ceea ce e «frumos», se 
vede clar infernul monotoniei, al gesturilor 
repetate la nesfirşit, al descalificării unor 
muncitori deveniți roboți. Aceste remar- 
cabile filme-document au fost realizate de 
unul din foşti copii teribili ai fostului nou 
val francez, Louis Malle. Două filme politice, 
cu atit mai politice cu cit coboară mai 
aproape de lume, între oameni, pe străzi, 
în uzine. 


Cel mai frumo 
anotimp 


Amintirile revin obsesiv în toate filmele lui 
Andrei Tarkovski: amintiri dintr-un trecut 
apropiat («Flăcări şi flori»), amintiri din- 
tr-un trecut îndepărtat («Andrei Rubliov»), 
amintiri dintr-un viitor foarte îndepărtat 

Solaris»). Şi copilăria. A lui, a noastră, 

tuturor. Mereu puritatea şi poezia copi- 

riei. un mod de a le vorbi oamenilor despre 


ucrează Tarkovski în pre- 
s dintr-o poezie de 
regizorului și poet 

îngă iasomie/ 
nde o comoară/ 
eu stătea O albă, 


scunde sub piatra 
«Acest film, zice Tar- 


kovski, este consacrat celui mai frumos 
anotimp din viața unui om. Vrem să facem 
un film despre ceea ce inseamnă copilăria 
pentru fiecare dintre noi. Despre nostalgia 
copilăriei care trăiește de-a pururi în noi. 
Despre ceea ce înseamnă mama pentru 
fiecare dintre noi». 

Acţiunea filmului, în care vor exista multe 
elemente autobiogratice, începe în 1932 şi 
se termină în zilele noastre. Filmul va fi al- 
cătuit dintr-o multitudine de episoade, une- 
le reale, altele imaginare (unele jucate, alte- 
le luate din jurnalele de actualități ale tim- 
pului), aparent fără nici o legătură între ele, 
dar care prin alăturare vor crea o imagine 
poetică și, deopotrivă, concretă despre 
viață, despre lume, despre ceea ce este 
viu, unic şi irepetabil. 


Unde eşti copilări 
(Andrei Tarkovski) 


ochii şi 


urechile lumii 


see Documentarele «Con- 
cetățeanul» (R.D.G.), despre 
ultimele zile ale lui Salvador 
Allende, «De Facto» (Bulgaria) 
şi «Tristețea Dinozaurului» 
(Italia) şi-au împărțit «Premiul 
internaţional al juriului» de la 
Festivalul internațional al fil- 
mului de scurt metraj de la 
Oberhausen. 

eee Viitorul film al lui Fede- 
rico Fellini se va intitula «Cas- 
sanova», dar el nu va înfățișa 
o  fadă ilustrare a «memorii- 
lor» celebrului aventurier vene- 
tian şi nici măcar un tablou de 
epocă cu obiceiuri şi moravuri 
din secolul XVIII. «Vreau nu- 
mai să fac un portret psiholo- 
gic unui anume gen de italian 


` 
22 


ce imi pare, chiar şi azi, toarte 
actual». Adică un tablou cu 
obiceiuri și moravuri din seco- 
lul XX. 

ee Jeanne Moreau, critic 
cinematografic, în «L'Express» 
despre filmul lui Georges Cu- 
kor, «Femeile» (1939): «Un film 
fără bărbaţi e ca o natură fără 
copaci. Lupta pentru emanci- 
parea femeilor, acum, în 1974, 
este incomparabil mai nobilă 
decit în filmul lui Cukor, care 
mi se pare anacronic şi ireal». 
Şi despre «Bărbaţii preferă 
blondele»: «Marilyn Monroe 
e unică, încarnind acel perso- 
naj care va rămine o autentică 
eroină în lupta pentru indepen- 
dența femeii». Între noi femeile 


eee Discobolul ceh Oldrich 
Danek, multiplu campion mon 
dial și olimpic, va fi eroul unu 
documentar care se va intitula 
chiar «Discobolul». 


ese Kirk Douglas este pro- 


lina Mercouri 


ul de a ecraniza ro- 
= cel mai bogat din 
tău», carte de debut 
orului şi realizato- 
ard Balducci. Pri- 
mele disensiuni au şi apărut. 
Actorul vrea să filmeze la Las 
Vegas, o acțiune pe care scrii- 
torul a plasat-o la Marsilia și 
Neapole. 


ese Ingmar Bergman și-a 
minat sine die proiectul de a 
aniza opereta lui Franz Le- 
har «Văduva veselă». Costul 
producției depășește chiar şi 
posibilitățile producătorului 
Dino de Laurentis. 

eee Asociația africană a 
culturii a organizat la Onaga- 
dougou (Volta Superioară) un 
seminar cu tema «Rolul cine- 
astului african în renașterea 
civilizației negre». 

eee Joseph Losey va 
transpune pe ecran romanul 
«Voss» al scriitorului austra- 
lian Patrick White, laureat al 
Premiului Nobel în 1973. Eroul 
cărții și al viitorului film este 
exploratorul Ludwig Leich- 
hart, dispărut fără urmă in 
cursul unei tentative de a tra- 
versa continentul australian de 
la est la vest. 

eeo Jane Fonda se află în 
R.D. Vietnam pentru a realiza 
un film documentar despre oa- 


menii şi locurile unei țări greu 
incercate in ultimele decenii, 
şi care a știut să învingă. 


eee Richard Burton se 
pregătește să intre în istorie 
ca interpret al unui personaj 
istoric, Winston Churchill, 
într-un film care va fi realizat 
de televiziunea britanică, cu 
prilejul sărbătoririi a 100 de ani 
de la nașterea celebrului om 
politic. 


eee Mario Adorf în fața și 
în spatele camerei de luat ve- 
deri, ca protagonist și regizor 
al filmului «Bolnavul închipuit», 
Se scontează mult pe succesul 
de public al domnului Molière. 


Rubrica «Cinerama 


redactată de 
N.C. MUNTEANU 


Spectatori, nu fiţi numai spectatori? 


Abundentă corespondență pe o temă 
«a inima» foarte multor cititori: 


Prea puține filme pentru tineret! 


eNiţu Victor Octavian, Facultatea de 
Drept-— Cluj: «De ce aşa de puţine filme din 
viața studenților? Pină acum cîțiva ani 
această Intrebare o puteam pune într-un 
alt sens: de ce atit de puține filme de actua- 
litate? Astăzi, cind numărul filmelor care 
tratează probleme din viața de toate zilele 
a crescut, de ce privirile talentaţilor noștri 
regizori nu se îndreaptă mai mult asupra 
noastră, a studenților, a tinerilor în general? 
Acel excepțional film «Drum în penumbră» 
a pus în discuţie o problemă care ne pre- 
ocupă foarte mult: relația dragoste—res- 
ponsabilitate. Dar era oare un film pentru 
tineri? Această problemă, atit de magistral 
dezbătută în filmul amintit, nu e foarte ac- 
tuală și în rîndurile tinerilor?» 


„Unde ne sint licee: 


a Teodor Regina, Bucureşti: «Noi, elevi: 
de liceu, vrem un film al nostru. Gheorghe 
Vitanidis a încercat să se apropie de virsta 
noastră, cu «Gaudeamus igitur», film care 
de altfel s-a bucurat de succes. Dar de ce 
nu mai are încredere nimeni, de ce nu se 
mai hotărăște nimeni să intre cu aparatul 
de filmat în viaţa liceenilor?... Cine mai 
semnează cu noi această «cerere»?» 


Noi, cei între 14 ṣi 18 ani... 


* Emilian Fometescu, sir. Unirii, bl. 3— 
Tg. Jiu: «Am 16 ani şi aș vrea să ridic în 
această scrisoare problema filmului care 
ni se adresează nouă. acestei «categorii» 
de tineri, cei între 14 si 18 ani. Consider că 
astfel de filme lipsesc cu desăvirșire de pe 
ecranele noastre. Părerea mea este că edu- 
catia tineretului contemporan nu poate fi 
asigurată doar prin vizionarea de filme cu 
cow-boy și gangsteri. Îndrăznesc prea mult 
dacă vă scriu că oamenii s-au plictisit se- 
rios de acest gen de filme? Cel puţin aceas- 
ta este părerea mea, strict personală. N-aş 
vrea să credeți că vă scriu doar de dragul 
de a scrie. Nu. În nici un caz. Eu aș vrea 
să văd altfel de filme — v-o scriu cu toată 
sinceritatea» 


Părinţi şi copii 


* Nicolae Dobromir, Medgidia: «De ce 
nu se realizează filme despre relațiile dintre 
copii și părinţi? Cit de necesare ar fi aceste 
filme! Nu am văzut încă un film românesc 
In care o fată sau un băiat să fie apropiați 
de părinţii lor, să se sfătuiască — să nu mă 
înțelegeți greșit: nu spun că părinții să fie 
nişte copii în fața copiilor lor, şi nici copiii 
să nu aibă personalitatea lor. Dar relațiile 
dintre ei cred că trebuie să constituie o 
problemă pentru regizorii noştri. Ce-i mai 
frumos decit un film despre tineret, despre 
preocupările tineretului de azi, despre edu- 
catia comunistă a tineretului? Părerea mea 
este că o opinie publică, formată şi prin 
filme bune pe această temă, ar curma atitea 
povești de dragoste dureroase...» 


De ce, de ce, de ce? 


e Otilia Ionel, e/evă Medgidia: De ce 
privim atit de superficial iubirea în lumea 
tineretului, presărind în filmele noastre 
atitea scene vulgare? De ce persistă atita 
prost gust în descrierea oamenilor tineri? 
De ce un «te iubesc» este rostit ca și cum 
ai spune: «o, cit mi-e de foamei» De ce 
stoarcem cu greu o lacrimă inir-un film ce se 
vrea _lacrimogen? De ce am vrut să pling 
la «Ciprian Porumbescu» dar nu am putut 
decit să oftez? Şi cu toate astea, de ce toți 
spun că au plins? De ce cind ne inspirăm 
din viața tineretului ne preocupăm unilate- 
ral numai de munca sa și uităm de atitea 
alte întîmplări vitale, chiar și din afara 
cimpului muncii, dar care au bucuriile şi 
suferințele lor pline de semnificații? De ce 
nu încercăm și noi un «Love Story» romă- 
nesc, cu fapte reale — căci si în realitatea 
noastră există milioane de love-story-uri ?» 


e Obreja Iuliana, anu! /, Liceu! Lehliu 
«Am vizionat şi vizionez multe filme pe 
micul ecran. Mai toate sint filme polițiste, 


de aventură, sau tratează viața familiala a 
celor maturi, dar viața şi activitatea celor 
de 15 ani și chiar sub această virstă sint 
rar, foarte rar dezbătute. De ce? Oare 
această virstă nu are nici o importanță?» 


aaas 
«Uităm de multe fapte adevărate...» 


* Marilena Goldrun, str. P/ăieșilor nr. 1— 
lași: «Sint destui tineri printre noi care nu 
se gindesc să muncească cinstit, destui 
de mulți care fac lucruri necuviincioase — 
de ce nu se fac filme serioase, la cinema sau 
la televiziune despre ei? Sint tineri care 
vara, tot timpul sezonului, se ocupă cu 
«negoțul» pe litoral — iarna se întorc acasă, 
căci sint destui și părinții care acceptă 
să-i țină pe mincare! Sint lucruri știute, 
despre care se vorbește în ziare și în case, 
şi nu pot înțelege de ce cineaştii noştri nu 
încearcă să-i trezească la realitate prin 
filme de mare valoare estetică și etică. 
Sint fapte reale care cred că nu trebuie 
aruncate peste umăr. Sper că se va găsi 
cineva să facă un film pe aceste întimplări 
încă dureroase, care se petrec și printre 
noi, nu numai pe Coasta de Azur.» 


lată ce propunem 


Gindiți-vă la aceste cărti! 


e Florianda Virlan, Poiana-Cimpina— 
jud. Prahova: «S-a scris deseori că serialele 
românești lasă de dorit. S-a realizat totusi 
«Urmărirea» — dintre cele care au cores- 
puns cerințelor — şi aştept acum «Un 
august în flăcări»... Dar «La Medeleni»-i lui 
Teodoreanu nu se gindeşte nimeni? Am 
mai citit ideea asta în «Cinema», mă iertaţi 
c-o reiau și eu, poate o s-o găsiţi prea dul- 
ceagă, prea călduță, eu cred totuşi că me- 
rită să vă gindiţi la ea.» 


ena Maier, sir. Av. Popișteanu nr. 1— 
i: «Aş propune regizorilor noştri 
să facă un musical, primul musical romă- 
nesc, după spectacolul cu «Groapa» de 
Eugen Barbu, care, după părerea mea, ar 
putea fi cu mult mai bun şi mai frumos decit 
multe musical-uri străine. Propun de ase- 
menea, încă o dată, un serial după cartea 
lui Radu Tudoran, «Toate pinzele sus». 


e Marga Gaţu, com. Corod-—jud. Galaţi: 
«Pină acum în filmele noastre au apărut 
doar crimpeie din viața satului, dar nu satu/ 
cu oamenii, cu preocupările lor, cu transfor- 
mările prin care a trecut. Cu o floare ca «Vi- 
fornita» nu se face primăvara. lată de ce 
tin atit de tare să se ecranizeze «lon» al lui 

ebreanu. Ah. de-ar mai fi trăit marele 
Iliu, sint sigură că şi-ar fi înscris printre 
proiecte și «lon»» 


e Stefania Moraru și Adrian Bucu- 
rescu, str. Bujoreni nr. 31—București: «De 
ce nimeni nu se gindește la ecranizarea 
«Ciuleandrei» lui Liviu Rebreanu sau a 
«Concertului de muzică de Bach» a Hor- 
tensiei Papadat-Bengescu? De ce pentru 
ecranizarea lui «Oedip», cutare regizor 
străin apelează la bocetele românești, iar 
regizorii noştri n-au dus încă în lume spi- 
ritul zguduitor al cîntecelor noastre? 


© Mailena Goldrun: «Am recilit de 
curind «Şatra» de Zaharia Stancu. Nu s-ar 
putea vedea și filmul ei?» 


lată ce credem 
De a 


Cum mergem la tilm? 


e Dan lordan, sir. Negoi 76 C-—Sibiu 
“A trebuit să merg de două-trei ori la filme 
ca «Anonimul venetian», «Clasa munci- 
toare merge în paradis», «Starea de asediu», 
ca să le pot vedea în conditiuni acceptabile 
şi nu pot spune că am reușit totdeauna... 
Nu putem merge la film (mai ales la un film 
de artă) ca la Aprozar. E nevoie pentru a 
gusta și a întelege un film de un climat spe- 
cial. de o atmosferă adecvată. de liniste. 
Poate că în crearea şi în mentinerea unui 
astfel de climat spiritual, constă marea 
problemă a receptării cinematografului, căci 
de la această atmosferă pornește atitudi- 
nea spectatorului, a publicului. Nu pot ex- 
prima foarte clar aceste idei, dar le intuiesc, 
le simt, deși știu că problema este mult mai 
complexă...» 


scrisoarea lunii 


Tot despre... „O anume fericire“ 


„„«Spre diferență de articolul tovarășei Sanda Ghimpu intitulat «Despre o 
anume fericire sau despre trei tineri trişti» — eu pot spune că rar mi s-a intimplat 
să ies din sala de cinema cu gindul și sufletul alături de personajele pe care le-am 
urmărit timp de două ore într-un film românesc. Şi cu atit mai rar să fiu entuziasmată 
de autenticitatea situaţiilor create de eroii acţiunii. Încit mă intreb ce poate fi con- 
damnabil In atitudinea unui tinăr inginer, dornic să-și implinească cit mai grabnic 
năzuinţele legate de profesiunea aleasă? Nu este firesc ca micile neajunsuri și 
greutăţi intimpinate să-l decepționeze o clipă și să-l indîrjească apoi? Eu nu cred 
că drumul pe care-l alegem este neted întotdeauna și că fețele noastre iradiază 
în orice clipă seninătate şi fericire totală. Dar dacă lon Mușat nu ar fi luptat pentru 
idealul său cu tot «arsenalul» său — inteligenţă, putere, sensibilitate, dăruire de 
sine — cred că ar fi fost într-adevăr un erou «trist şi suferind» (cum se spune în 
articol) şi, aş mai spune eu, incredibil, fals. 

Pentru a fi un personaj pozitiv, eu cred că nu trebuie să fii neapărat volubil, 
să-ți popularizezi gindurile şi sentimentele cu surle şi trimbiţi, nici să rizi cu gura 
pină la urechi pentru a fi agreabil celor din jur. Tăcerile, neliniștile eroului nostru 
sint mai presus de toate acestea, ele valorează mai mult decit toate chicotelile şi 
teribilismele multor tineri «optimişti» care iubesc cu «băierile inimii dezlegate», 
cum am impresia că i-ar fi dorit tovarăşa Ghimpu. Cu o asemenea «privire»,ca aceea 
a autoarei, riscăm multe decepții, riscăm să ne placă sentimentalismele,nu senti- 
mentele adinci, vorbele frumoase fără acoperire, ghidușiile puerile. Privite la supra- 
față, multe dintre acestea sint chiar plăcute şi uneori necesare, dar ele nu constituie 
fondul permanent al existenței umane și nici sursele principale ale fericirii...» 


Schematizarea actorului 
e—a 


e Constantin Manole, st, Muncii m. 3— 
Oraș Gh. Gh. Dej: «Pentru regizorii noștri, 
lumea e tăcută doar din jad și smalțuri cloa- 
zonate? Vrem mai multă bogăție şi mai mult 
inedit! ...Prea se obişnuieşte să se schema- 
tizeze tipul de personaj; i se imprimă un 
joc de fizionomie prea eficace, ticuri, manii, 
dacă este necesar, și personaiul devine 
iumătate caricatural. Estetica aceasta «de 
scenă» îi mai face pe regizorii noştri de film 
încă tributari teatrului. Cred că partiturile 
actoricești ar trebui construite sau reparti- 
zate cu un ochi mult mai sensibil fată de 
registrul interpretativ al fiecărui actor. Dis- 
creția în prezentarea realității. reducerea 
gesticii și mimicii la esenţial sint departe 
de a constitui reușşitele filmului nostru. 
Unui temperament artistic ar trebui să-i 
corespundă unul regizoral adecvat, altfel 
totul trage spre exhibitie, în stilul «iată-ce- 
sint-in-stare-să-fac», cum se întimplă nu 
o dată cu actorii noștri.» 


Nesăratul și nepiperatul 


è Valentina Galkin, str. Grădina Bordei 
ni. 7— Bucureşti: «Nu credeti că s-a exage- 
rat cu mediocritățile, cu serialele pistruiate 
și bretdeniste, cu filmele muzicale nesărate 
şi nepiperate, la televiziune...? De ce nu se 
scot chiar şi de la naftalină filmele bune si 
foarte bune. care. după cite știu, există! 
Cum se face că,după ce eşti extaziat de un 
Kurosawa sau Kramer la telecinemateca 
de miercuri, ajungi să vezi vinerea, simbăta 
si mai ales duminica filme care-ti strică 
buna dispoziție? Ar fi cazul ca filmele si 
serialele să fie alese mai cu ariiă..» i 


Senzatia de «merge» 


e Daniel Bărbulescu, Com. Milcovul — 
Jud. Vrancea: «Unele filme românest 
cum A ieşi: pe uşa sâiui, le-ai categorisi şi 
ai scăpat de-o grik mu vi s-au intimpla: insă 
adesea să ieși cu o senzațe ambigui 
Cu o senzaţie de emergea__? O scăpare 
ce ține de domeniu secretariatului de pla- 
tou, o alipitură» ulterioară ia post-sincron 
(cele mai enervante!). un cişeu cinemato 
grafic răsutiat rău (de pisă «horele des 
chise» de actori — «Ciprian Porumbescu» 
abundă!) şi multe asemenea mărunțişur 
mă nemulțumesc profund ca spectator cu 
oarecari cunoștințe de «bucătărie» a filmu- 


: A Mihailopol 


Fo: 


Regizorii din nou pe coperta revistei 
«Cinemax. 

Manole Marcus fiimind «Actorul şi 
sălbaticii» cu Toma Caragiu şi Car- 
men Petrescu 


Dora H. 
Str. Bucium nr. 11 — Cluj 


lui. Filmul nostru e lipsit de perfecta orga- 
nizare a mecanismului său de producție. 
Să se renunţe la ideea că «mulți văd, putini 
pricep». 


Un tilm senzaţional 
———————— 


e Andreea Prahoveanu, Bd. Magheru 
34—Bucureşti: «lată un film senzational: 
«Luminile orașului» al lui Charlie Chaplin. 
Pentru mine a fost o sărbătoare — şi măr- 
turisesc că «senzațional» nu reprezintă 
decit expresia «slabă» a celui care nu a 
înteles filmul în toată profunzimea sa, în- 
credințat însă că nu există critic care să 
poată spune că a descoperit toate semnifi- 
catiile acestei capodopere... Poate că era 
normal ca. în 1930. Chaplin să intre în săli 
și să vadă dacă lumea ride la filmul lui. Dar 
cred că multumirea sa ar fi deplină, dacă 
ar vedea spectatorii anilor '70 plingind cu 
hohote, fiindcă asta ar însemna că, în fine, 
sensul artei lui a fost înteles. Aduc un 
omagiu umil, din umbră, mareiui creator, 
alături de toți iubitorii filmului care s-au 
grăbit să cumpere toate biletele. seară de 
seară. Este ceea ce-i doresc acestui film 
pentru încă o mie de ani». 


În două vorbe 


e Colea Rusu, Vaslui: Am înminat au- 
torilor dictionarului cinematografic scri- 
soarea prin care dezvăluiți citeva nedume- 
riri si inadvertente. Sperăm ca domniile-lor 
să vă răspundă. 

6 Silvia-Terezia Costea, sir. Motilor 
nr. 8— Cluj: Giuliano Gemma și Montgo- 
mery Wood sint unul și acelaşi actor. Pu- 
teti să ne puneti și întrebări mai grave, mai 
serioase. Puteti chiar participa şi la dezba- 
terile paginii noastre. Nu vă sfiiți! 

e Cornelia Cernătescu, Direcţia de Con- 
trol a veniturilor din Departamentul C.F.R.— 
Buc.: Fără a ne ascunde un zîmbet, vă co- 
municăm cu toată seriozitatea că,pină la 
wa redactării acesiui răspuns, Mike Con- 
Bors n-a muri 


„Curierul“ 
este selectat și redactat 
de Radu COSAȘU 


cinema 


Anul XII nr.6 (138) iunie 1974 


Redactor șef: Ecaterina Oproiu 


23 


Actorul cu A mare 


— Manole Marcus, sîn- 

teți la al cincilea film 

pe care îl realizaţi după 

un scenariu de Titus 
Popovici... 


— Îmi place să cred că după «Puterea 
și Adevărul», între mine și Titus Po- 
povici s-a creat o comuniune spirituală, 
gustul pentru același tip de cinema, un 
gust comun pentru ideile pe care am 
încercat să le aducem pe ecran. 


— Se spune că «Actorul și sălba- 
ticii» va aduce pe ecran un perso- 
naj celebru al scenei româneşti. 


— Ştiu, se spune că ar fi vorba de 
Constantin Tănase. Dar e o eroare. Vă 
rog să notaţi că acest film încordat, 
serios, a cărui acțiune se petrece în 
anul 1937, prefigurează, într-un fel, un 
fragment din viața unui mare artist- 
cetăţean. Nu ambiţionăm să facem o 
biografie, mai mult sau mai puțin ro- 
manțată, a marelui şi regretatului actor 
Constantin Tănase. Tănase a fost un 
fenomen unic, irepetabil, inconfunda- 
bil. Dacă vreți, pentru noi răr 
splendidă sursă de inspiraţie. Ati 
PECICA EPICE 7 EAE 

— Așa stind lucrurile, cum am 
putea încadra filmul la care lucraţi? 
PERI PE SP IRIS EAI o a 


— Va fi, să zicem, o incisivă satiră 
politică și un mare spectacol de film 
Dar, iertați-mă, eu nu mai cred demult 
în «genuri cinematografice» şi găsesc 
plictisitoare orice incercare de clasifi- 
care, de încadrare. Cinematograful cred 
că a depășit maniera hollywoodiană a 


Pe platouri: 


«Actorul şi 


sălbaticii)». 


Un film de Titus Popovici 
şi Manole Marcus. 
Un film cu Toma Caragiu 


anilor '30... și a filmului pe genuri. Cred 
într-un film complex, în care zimbetul 
se împletește cu lacrima, și în care ga- 
gul de bună calitate își poate găsi un 
loc perfect într-o profundă dramă psi- 
hologică. 


— În ce manieră veți aborda 
acest fiim? 
DEE > EP RE 

— Dacă acțiunea se petrece în 1937 
cum am mai spus, filmul va fi tratat în 


Fişa filmului: 
„Actorul şi 


Scenariul: Titus Popovici. Regia: Ma- 
nole Marcus. /maginea: Nicu Stan. 
Scenografia: Virgil Moise. Cos- 
tume: Florina Tomescu. Muzica: 
George Grigoriu. 

Interpreti: Toma Caragiu, Mircea 
Diaconu, Mircea Albulescu,Marga- 
reta Pogonat George Paul Avram, 
Carmen Berbecaru, Maria Chira, 


Conferința mondială a populației ` 


„0 lume pentru toți 


«O lume pentru toți» este. 
deviza Conferinței mondiale 
a populației. O planetă pen- 
tru toți, a imaginat lon Po- 
pescu Gopo într-un film, în 
sfîrșit din nou animat, numit 
«Măria-Sa Omul» şi dedicat 
acestei conferințe socotită a 
fi cea mai importantă dintre 
toate acțiunile organizate în 
cadrul anului mondial al 
populației. 

Terra văzută de Gopo este 
o mamă tandră și grijulie 
căreia noi, oamenii, copiii ei 
de pretutindeni, îi datorăm 
grijă şi tandrețe. Este pă- 
mîntul-matcă, planeta noastră 
a tuturor, care-și îndeamnă 
copiii-popoare să fie mai în- 
țelepți și mai puţin capri- 
cioşi, mai vigilenți și mai 
oameni. Este, oricum, o pla- 
netă văzută de cinematograf 
şi o dovadă că cinematograful 
se află mereu în miezul pro- 
blemelor timpului său. 


așa fel ca să intereseze publicul anului 
1975, cînd probabil va avea loc pre- 
miera, înțelegind prin asta un cinema 
modern, acut realist, potrivit, cit mai 
potrivit sensibilităţii contemporane. 


— Elaborind acest film, ați avut 
în vedere, dumneavoastră și sce- 
naristul Titus Popovici, un inter- 
pret anume? 


CP 
— Da, m-am gindit de la bun început 


sălbaticii“: 


Carmen Petrescu, 
Gheorghe  Simonca, Zephi Al- 
şec, Marin Moraru, Ovidiu lu- 
liu Moldovan, Florin Zamfirescu, 
Horia Popescu, Manu Nedeianu 

Directorul filmului: Vlad Nicolae. 

O producţie a Casei de filme 4, 
Producător-delegat: Marin Theodores- 
cu. 


lon Besoiu, 


Pămintul, mama noastră a tuturor 
(„Măria-Sa Omul“ de Gopo) 


la Toma Caragiu, pentru că, efectiv, 
numai el poate juca acest rol complex, 
rind pe rind dramatic, tragic și comic. 
Este un rol în care marele talent al aces- 
tui actor se poate manifesta din plin, 
cu treceri subtile și neașteptate de la 
music-hall la dramă. El va fi secondat 
de o remarcabilă echipă de actori, din 
care aș vrea să menționez în mod spe- 
cial pe Mircea Albulescu (strălucitul 
Stoian din «Puterea și Adevărul»), apoi 
Margareta Pogonat, Mircea Diaconu, 
Maria Chira, George Paul Avram, Car- 
men Petrescu, lon Besoiu şi o debu- 
tantă, Carmen Berbecaru, elevă la un 
liceu tehnic din Turnu-Severin. Sigur, 
n-am epuizat lista actorilor, mulți și 
foarte buni, care vor alcătui lumea, 
ambianța și atmosfera filmului. 
* 


Toma Caragiu filmează aproape în 
fiecare zi. l-am mărturisit bucuria noas- 
tră că, iată, în fine, se fac filme pentru 
actori. că după toate cite le-a făcut, me- 
rita un astfel de rol şi e grozav că scena- 
riştii şi regizorii s-au gîndit la el. Acto- 
rul s-a dovedit a fi sceptic, sau numai 
modest, iar dialogul s-a transformat 
în monolog: 

— «Nu sint chiar așa sigur că scena- 
ristul şi regizorul s-au gindit în mod 
special la mine cînd au conceput acest 
film, de unde atita cinste pe capul meu? 
Dar, după ce am citit scenariul, mi-am 
zis: Ăsta e, Caragiule! Acum ori nici- 
odată! Ori dai tot ce poţi, ori te lași! 
M-am decis la prima variantă. Nu numai 
pentru că rolul e grozav, pentru că e 
vorba de un mare animator al unei 
trupe de revistă și,se ştie,cit de specta- 
culoase pot fi culisele unui teatru, cîtă 
dramă şi cită comedie se află acolo. Ci 
pentru că e vorba de Actor, scrieți 
acolo cu A mare, de ceea ce înseamnă 
un actor-cetățean pentru lumea lui, 
pentru vremea lui. Eu sînt «Actorul». 
«Sălbaticii» sînt «cămășile verzi», tipi 
încuiați, răi și fără simțul umorului, în 
general fără nici un bun simţ. Ăia vor 
să-l facă pe Actor, care are o atitudine 
politică netă prin tot ceea ce face și 
simte, să nu spună într-un spectacol 
ceea ce crede despre ei. E acolo o scenă 
grozavă, o replică grozavă, care cred 
eu că e chiar cheia filmului și care sună 
cam aşa: «Poporul ăsta vreţi voi să-l 
opriți să ridă? Să-l dezvățaţi să rîdă?... 
Păi de două mii de ani poporul ăsta 
ride, cu sau fără voia cuiva, de prostie, 
de minciună, de ridicol... și cînd tre- 
buie, ia și toporul impotriva lor!... Și 
voi aţi vrea să nu mai rîdă? Să nu mai 
iubească?» Trebuie să recunoașteți că 
pentru un astfel de rol trebuie să fac 
totul ca să-mi izbutească. Dumnea- 
voastră ce credeți, o să reușesc? 

Da, Toma Caragiu, sîntem convinși 


că da! 
, N.C. MUNTEANU 


nr. 6 


XII (138) 


Anul 


evistă lunară 


da cultură 


cinematogratică