George R.R. Martin — Furtuna pe Windhaven

MARTI 


LISA TUTTLE 


George R.R. Martin s-a născut în 1948 la New Jersey 
și a absolvit jurnalismul cu summa cum laude la 
Northwestern University, Illinois. În anii '70 a scris o serie 
de nuvele, printre care și Regii nisipurilor (1979), pentru 
care i-au fost decernate premiile Hugo și Nebula, apoi a 
continuat cu romane SF, fantasy și horror. În anii '80 a 
fost producător și scenarist de televiziune, editor al seriei 
Twilight Zone la CBS Television și producător al filmului 
Frumoasa și Bestia. Una dintre nuvelele sale a fost 
ecranizată cu titlul Zburătorii noptii. În 1996, Martin a 
început să scrie seria fantasy CÂNTEC DE GHEAŢĂ ȘI 
FOC, alcătuită din șapte romane, dintre care cinci au și 
fost publicate (Urzeala tronurilor, încleștarea regilor, 
Iureșul săbiilor, Festinul ciorilor, și Dansul dragonilor), iar 
două se află încă în stadiul de proiect (The Winds of 
Winter și A Dream of Spring). Saga CÂNTEC DE GHEAŢĂ 
ȘI FOC este considerată o capodoperă a genului, fiind 
până în prezent tradusă în peste treizeci de limbi, cu peste 
2 200 000 de exemplare vândute numai în Statele Unite. 
Drepturile cinematografice au fost achiziţionate de HBO, 
care a difuzat deja primele două sezoane ale serialului. 


Lisa Tuttle a câștigat Premiul John W. Campbell pentru 
cel mai bun scriitor debutant în anul 1974. Este autoarea a 
numeroase povestiri și romane, printre care Lost Futures 
(nominalizat la Premiul Arthur C. Clarke) și The Pillow 
Friend. A semnat mai multe cărți pentru copii. Născută în 
Texas, a ales să locuiască împreună cu familia într-un ţinut 
scoţian, în care peisajul seamănă cu cel din Windhaven. 


George R.R. Martin 
Lisa Tuttle 


FURTUNĂ 
PE WINDHAVEN 


Traducere din limba engleză: 
Oana Chițu 


NEMIRA 
2013 


Această carte le este dedicată 
cu iubire și recunoștință mamei 
mele și tatălui meu, deși nu o 
vor citi. 


LISA TUTILE 


Dedic povestea lui Elizabeth, 
lui Arm, lui Mary Kaye, Carol, 
Meredyth, Ann și Yvonne și 
celorlalți zurbagii de la Courier, 
în speranța că vor continua să 
facă nebunii, să pună întrebări 
și să fie dați afară din birouri. 


GEORGE R.R. MARTIN 


Odată ce ai gustat zborul 

pe pământ vei păși cu privirea 
mereu întoarsă spre cer, 

căci acolo sus ai fost 

și într-acolo tânjești a te 
întoarce. 


LEONARDO DA VINCI 


PROLOG 


Furtuna se dezlănţuise aproape toată noaptea. 

În patul larg pe care îl împărțea cu mama ei copila 
zăcea trează, ascultând de sub plapuma aspră din iarba- 
lânii. Sunetul ploii, izbindu-se de scândurile cabanei din 
arbore-de-lâmâie, era neîntrerupt și stăruitor. Uneori 
auzea bubuiturile îndepărtate ale tunetelor și, când 
fulgerele licăreau, dungi subţiri de lumină pătrundeau 
printre obloane, luminând cămăruţa. Când se stingeau, 
întunericul le lua din nou locul. 

Copila simţea ropotul apei biciuind podeaua și știa că în 
acoperiș se deschisese o altă spărtură. Pământul bătătorit 
avea să se transforme în noroi, iar mama să se înfurie, dar 
nu era nimic de făcut. Maică-sa nu se pricepea la peticit 
acoperișuri și nici nu își permiteau să angajeze pe cineva. 
Într-o zi, i-a spus femeia, vechea cabană avea să se 
prăbușească din cauza furtunilor zguduitoare. Atunci îl 
vom vedea din nou pe taică-tău, mai zicea ea. Fetiţa nu și-l 
amintea prea bine, dar mama vorbea foarte des despre el. 

Obloanele s-au zguduit la o rafală puternică de vânt, iar 
copila a început să tragă cu urechea la scârţâitul înfiorător 
al lemnului și la bătaia surdă a hârtiei cerate ce ţinea loc 
de geam și, pe scurt, i s-a făcut teamă. Maică-sa dormea, 
neștiind nimic din toate astea. Furtunile se iscau des, iar 
femeia se odihnea ori de câte ori se întâmpla. Fetei îi era 
frică să o trezească. Era aprigă și nu-i plăcea să fie 
deranjată pentru un fleac cum e spaima de copil. 

Pereţii au pârâit și s-au scuturat din nou, fulgerul și 
tunetul au venit aproape în același timp, iar fetița s-a 
cutremurat sub plapumă, întrebându-se dacă aceea avea 
să fie noaptea în care urma să-l întâlnească pe tatăl ei. 

Dar nu era așa. 

În cele din urmă, furtuna s-a potolit și chiar și ploaia s-a 
oprit. Camera era întunecată și tăcută. 

Fata a scuturat-o pe maică-sa, trezind-o. 


— Ce-i? a întrebat ea. Ce-i? 

— Furtuna s-a terminat, Mamă, a răspuns copila. 

Auzind așa, femeia a încuviinţat și s-a ridicat. 

— Îmbracă-te, i-a zis fetei, în timp ce bâjbâia după haine 
prin beznă. 

Mai aveau cel puţin încă o oră până la răsărit, dar era 
important să ajungă repede pe plajă. Fata știa că furtunile 
sfărâmau bărci; bărcuţe de pescuit, ce întârziaseră prea 
mult în larg sau se aventuraseră prea departe, iar uneori 
la fel păţeau și navele mari de comerț. Dacă ieșeai afară 
după o vijelie, era posibil să găsești obiecte aduse de apă 
pe plajă, tot felul de lucruri. Odată dăduseră peste un cuţit 
cu muchia din metal ștanţat; când îl vânduseră, mâncaseră 
pe săturate două săptămâni. Totuși, dacă îţi doreai să 
găsești rămășițe valoroase, nu îţi puteai permite să fii 
leneș. Un om delăsător ar fi așteptat până la răsărit și nu 
ar fi găsit nimic. 

Mama și-a aruncat peste umăr un sac gol din pânză, 
pentru cărat obiecte. Rochia fetei avea buzunare largi. 
Amândouă purtau ghete. Femeia a dat jos o prăjină lungă, 
cu un cârlig sculptat din lemn la capăt, în caz că vedea 
ceva în apă, plutind prea departe pentru a ajunge. 

— Vino, copilă, a zorit-o ea. Nu mai pierde vremea. 

Plaja era rece și cufundată în întuneric, străbătută de o 
adiere rece și neîntreruptă ce venea din apus. Nu erau 
singure. Alţi trei sau patru oameni se aflau deja acolo, 
dând târcoale prin nisipurile umede și lăsând urme de 
ghete, ce se umpleau repede cu apă. Din timp în timp, câte 
unul se oprea să cerceteze ceva. Unul ţinea o lampă. 
Avuseseră și ele cândva o lampă bună, când trăia tatăl ei, 
dar după ceva vreme trebuiseră să o vândă. Maică-sa se 
plângea adesea din pricina asta. Nu vedea noaptea la fel 
de bine ca fata ei, iar uneori se împiedica pe întuneric și 
de multe ori nu observa lucruri pe care ar fi trebuit să le 
observe. 

S-au despărțit, ca de obicei. Fata a mers spre nord, de-a 
lungul plajei, în timp ce femeia a cercetat partea din sud. 

— Întoarce-te când răsare soarele, i-a zis mama. Ai 


treburi de făcut. N-o să mai rămână nimic după răsărit. 

Fata a dat din cap și s-a grăbit să-și înceapă căutarea. 

Recolta era slabă în noaptea aceea. Copila s-a plimbat 
mult timp, urmărind mereu linia apei, căutând de zor cu 
ochii în pământ. Îi plăcea să găsească obiecte. Dacă 
aducea acasă o bucată de metal sau poate un dinte de 
scila, lung cât braţul ei, încovoiat, galben și înfiorător, 
mama ei zâmbea și îi spunea ce fiică bună e. Dar nu se 
întâmpla prea des. De cele mai multe ori, o certa pentru că 
era prea visătoare și punea întrebări prostești. 

Când lumina slabă a răsăritului a început să stingă 
stelele, tot nu avea nimic în buzunare, în afară de două 
bucăţi albicioase ca laptele, din sticlă-de-mare, și o scoică. 
Era o scoică mare și grea, cât palma ei, cu cochilia aspră, 
ca de piatră, ceea ce însemna că e din cele mai bune de 
mâncat, cu carne neagră și untoasă. Dar nu reușise să 
găsească decât una. Toate celelalte rămășițe de pe mal 
erau doar lemne plutitoare. 

Se hotărâse să se întoarcă, așa cum îi ceruse maică-sa, 
când a văzut pe cer lucirea de metal - o scânteie bruscă, 
argintie, ca și cum s-ar fi născut o nouă stea, umbrindu-le 
pe celelalte. 

Se afla la nord, mult în larg, deasupra mării. S-a uitat în 
direcţia în care o zărise și o clipă mai târziu a strălucit din 
nou, puţin spre stânga. Ştia ce este: primele raze ale 
soarelui, reflectându-se, înainte de a atinge lumea, pe 
aripile unui zburător. Voia să urmeze lumina, să alerge, să 
o privească. Îi plăcea să urmărească zborul păsărilor: micii 
ploieri, cumpliții caprimulg și condorii; iar zburătorii cu 
aripile lor de argint erau mai grozavi decât oricare alte 
păsări. Dar se apropiau zorile, iar mama îi spusese să se 
întoarcă acasă. 

A luat-o la goană. Dacă se grăbea, s-a gândit ea, dacă 
alerga într-acolo și apoi fugea repede înapoi, ar avea timp 
să-l privească pentru câteva clipe, înainte ca maică-sa să îi 
observe absenţa. Așa că a alergat și a alergat, trecând de 
leneșii treziți mai târziu ce tocmai ieșiseră să cutreiere 
plaja. Scoica îi sălta în buzunar. 


Când a ajuns la locul zburătorului, un spaţiu vast de 
nisip, unde aterizau adesea mesagerii, aflat dedesubtul 
stâncii înalte de unde decolau, cerul se colorase spre est 
într-un portocaliu palid. Copilei îi plăcea să urce stânca și 
să privească de acolo, de sus, cu vântul jucându-i-se în păr 
și cu picioarele atârnate deasupra marginii, iar văzduhul 
pretutindeni în jur. Dar azi nu era timp. Trebuia să se 
întoarcă curând, de nu, mamei avea să-i sară ţandăra. 

Ajunsese oricum prea târziu. Zburătorul atinsese 
pământul. 

Pasărea a mai survolat o dată, grațios, pe deasupra 
nisipului, aripile fâlfâindu-i la nouă metri deasupra capului 
ei. Fata a rămas ţintuită, privind cu ochii mari. Apoi, 
deasupra apei, el s-a înclinat; o aripă de argint s-a aplecat 
iar cealaltă s-a ridicat și dintr-odată s-a întors, formând un 
cerc larg. După aceea s-a îndreptat și a zburat drept 
înainte, coborând grațios, astfel încât abia dacă a atins 
nisipul, în timp ce luneca deasupra lui. 

Pe plajă se aflau și alţi oameni - un tânăr și o femeie mai 
în vârstă. Alergau alături de zburător, pe când el se 
apropia, și l-au ajutat să se oprească, apoi au făcut ceva la 
aripi și ele au căzut. Cei doi au strâns aripile încet și cu 
grijă, în timp ce zburătorul a dezlegat chingile ce le ţinea 
legate de corp. 

Tot uitându-se, fata a observat că era chiar cel care-i 
plăcea ei. Știa că există o mulţime de zburători, văzuse o 
grămadă și învățase chiar să-i recunoască pe unii, dar 
numai trei veneau aici mai des, cei trei care locuiau pe 
insula ei. Copila își imagina că trebuie să fi stat sus pe 
stânci, în case ce arătau precum cuiburile păsărilor, dar cu 
pereţi din argint preţios. Unul dintre cei trei era o femeie 
severă, grizonantă, cu un chip aspru. Al doilea era doar un 
băiat, brunet și nespus de chipeș, cu o voce plăcută; el îi 
plăcea mai mult. Dar preferatul ei era bărbatul de pe plajă, 
la fel de înalt, suplu și lat în umeri cum fusese tatăl ei, 
bărbierit, cu ochi căprui și păr ondulat, roșcat. Zâmbea 
mult și părea să zboare cel mai des. 

— Tu, a zis el. 


Copila s-a uitat în sus, speriată și l-a surprins zâmbindu- 


— Nu te teme, a liniștit-o bărbatul. Nu-ţi fac rău. 

Fata s-a dat un pas înapoi. li urmărise de multe ori pe 
zburători, dar niciunul nu o mai băgase de seamă. 

— Cine este? și-a întrebat zburătorul ajutoarele, care 
stăteau în spatele lui, ţinând aripile strânse. 

Băiatul a ridicat din umeri. 

— Vreo căutătoare de scoici. Nu știu. Am mai văzut-o 
pierzându-și vremea pe aici. Vrei să o gonesc? 

— Nu, a răspuns bărbatul. 

El i-a zâmbit din nou copilei. 

— De ce ești așa speriată? a întrebat-o. E în regulă. Nu 
mă deranjează că vii pe aici, fetiţo. 

— Mama mi-a spus să nu-i deranjez pe zburători, a 
explicat fata. 

Bărbatul a râs. 

— Atunci, să știi că pe mine nu mă deranjezi. Poate într- 
o zi ai să crești și ai să-i ajuţi pe zburători, ca prietenii mei 
de aici. Ti-ar plăcea? 

— Nu, a clătinat fata din cap. 

— Nu? a zis el. 

Bărbatul a ridicat din umeri, cu zâmbetul încă pe buze. 

— Dar ce ţi-ar plăcea să faci? Să zbori? 

Fata a dat din cap, timidă. 

Femeia mai în vârstă a chicotit, dar bărbatul i-a aruncat 
iute o privire, încruntându-se. Apoi a pășit către fetiţă, s-a 
aplecat și a luat-o de mână. 

— Păi, dacă o să zbori, trebuie să exersezi, să știi. Ai 
vrea? 

— Da. 

— Acum ești prea mică pentru aripi, i-a răspuns 
zburătorul. Uite. 

A cuprins-o cu mâinile-i puternice și a ridicat-o pe 
umeri, așa că picioarele fetei îi atârnau pe piept, iar 
mâinile îi umblau nesigure în păr. 

— Nu, a spus el. Nu te ţii, dacă vrei să fii zburător. 
Braţele trebuie să-ţi fie aripi. Poţi să-ţi ţii mâinile drepte? 


— Da, a replicat ea. 

Și-a ridicat braţele și le-a ţinut întinse, ca pe o pereche 
de aripi. 

— Mâinile o să-ţi obosească, a avertizat-o bărbatul, dar 
nu ai voie să le cobori. Nu și dacă vrei să zbori. Un 
zburător trebuie să aibă braţe puternice, care nu obosesc 
niciodată. 

— Sunt puternică, a insistat fata. 

— Bun. Ești gata? 

— Da, și a început să-și miște braţele. 

— Nu, nu, nu! a certat-o el. Nu le mișca. Noi nu suntem 
ca păsările, să știi. Credeam că ne-ai privit. 

Copila a încercat să-și amintească. 

— Şoimii, a spus ea deodată. Sunteţi ca șoimii. 

— Uneori, a răspuns zburătorul mulțumit. Şi precum 
condorii și ca alte păsări ce planează. Ştii, noi nu zburăm 
cu adevărat. Plutim, la fel ca șoimii. Noi lunecăm cu 
vântul. Așa că nu ai voie să mişti braţele; trebuie să le ţii 
ţepene și să încerci să simţi vântul. Acum îl simţi? 

— Da. 

Era o adiere mai caldă, dulceagă, îmbibată de mirosul 
mării. 

— Atunci, prinde-l cu braţele tale, lasă-l să te străbată. 
Fata a închis ochii și a încercat să simtă vântul pe mâini. 

Şi a prins să se miște. 

Zburătorul începuse să pășească rapid pe nisip, parcă 
purtat de vânt. Când adierea își schimba direcţia, și-o 
schimba și el, trecând brusc de la un sens de mers la altul. 
Fata își ţinea braţele nemișcate, vântul părea să se 
întețească, iar acum bărbatul alerga de-a binelea și ea 
sălta pe umerii lui, din ce în ce mai repede. 

— O să mă duci în apă, a strigat el. Intoarce, întoarce! 
lar ea și-a înclinat aripile, așa cum îi văzuse făcând de 
atâtea ori, o mână în sus, alta în jos, și zburătorul s-a 
întors la dreapta și a început să alerge în cerc, până când, 
în cele din urmă, fata și-a îndreptat braţele, iar el a 
schimbat direcţia în care pornise. 

Bărbatul a alergat și a tot alergat, iar ea a zburat, până 


ce amândoi au început să gâfâie și să râdă. 

În final s-a oprit. 

— De-ajuns, a zis el. Un zburător începător n-ar trebui 
să stea în aer prea mult. 

A ridicat-o de pe umeri și a așezat-o înapoi pe nisip, 
zâmbind. 

— Acum, gata, a adăugat. 

O dureau braţele de la cât de mult le ţinuse întinse, dar 
era peste măsură de entuziasmată, deși știa că acasă o 
așteaptă bătaia. Soarele se ridicase de-a binelea deasupra 
liniei de orizont. 

— Îţi mulţumesc, i-a spus ea, respirând tot cu greu. 

— Mă cheamă Russ, s-a prezentat el. Dacă mai vrei să 
zbori, vizitează-mă odată. Nu am niciun învățăcel. 

Copila a dat încântată din cap. 

— Dar tu, a întrebat el scuturându-și nisipul de pe haine, 
cum te numești? 

— Maris, a răspuns fata. 

— E un nume drăguţ, a replicat politicos zburătorul. Ei 
bine, trebuie să plec, Maris. Dar poate mai zburăm 
împreună, ce zici? 

Bărbatul i-a zâmbit, s-a întors și a luat-o în jos, pe plajă. 
Cele două ajutoare i s-au alăturat, unul cărând aripile 
strânse. Au început să vorbească în timp ce se îndepărtau 
de ea, iar fata i-a auzit râsetul. 

Şi deodată a început să alerge în spatele lui, aruncând 
nisipul în urma ei, străduindu-se să ţină pasul cu el. 

Bărbatul a simţit-o venind și s-a întors. 

— Ce-i? 

— Poftim, i-a zis ea. 

A băgat mâna în buzunar, de unde a scos scoica și i-a 
întins-o. 

Pe chipul zburătorului s-a citit brusc uimirea, apoi 
uimirea i s-a stins, înecată de căldura zâmbetului său. El a 
acceptat serios darul. 

Copila și-a aruncat braţele în jurul lui, l-a îmbrățișat cu 
patimă și a rupt-o la fugă. Alerga cu braţele deschise, atât 
de repede, încât i se părea că zboară. 


Partea întâi 


FURTUNI 


Maris plutea cu furtuna la trei metri deasupra mării, 
strunind vânturile cu aripile din împletitură metalică. 
Zbura cu nesat, fără astâmpăr, gustând din plin primejdia 
și stropii de ploaie, nederanjată de frig. Cerul era de un 
albastru de cobalt, ameninţător, vânturile își adunau 
puterile, iar ea avea aripi; îi era de ajuns. Acum putea să și 
moară și ar fi sfârșit fericită, zburând. 

Plana mai bine decât oricând, rotindu-se și plutind 
printre curenţii de aer, fără grijă, prinzându-i mereu pe cei 
care urcau sau pe cei care coborau și care aveau să o ducă 
mai departe ori mai iute. Nu făcea alegeri greșite, nu era 
obligată să aterizeze precipitat deasupra oceanului 
tumultos; schimbările de direcţie erau doar spre plăcerea 
ei. Ar fi fost mai sigur să zboare sus, ca un copil, deasupra 
valurilor, cât mai sus, păzită de propriile ei greșeli. Dar 
Maris mătura întinderea de apă ca un zburător, ceea ce 
însemna că un singur plonjon, doar atingerea apei cu 
aripa, ar fi dus la o rostogolire neîndemânatică din înaltul 
cerului. Dar însemna și moartea: nu poţi înota prea 
departe, când anvergura aripilor este de șase metri. 

Maris era curajoasă, dar cunoștea mișcarea vânturilor. 

A zărit în faţă gâtul unei scile, un cordon sinuos, negru, 
desfășurat pe fundalul orizontului. Aproape fără să 
gândească, ea a răspuns chemării. Mâna dreaptă a tras în 
jos de hamul de piele al aripii, iar cea stângă a apăsat în 
sus. Şi-a mutat complet centrul de greutate. Aripile mari 
din argint - dintr-o țesătură subţire și ușoară ca un fulg, 
dar extrem de trainică - s-au mișcat odată cu ea, 
întorcându-se. Vârful uneia aproape că a șters crestele 
valurilor de dedesubt, pe când cealaltă s-a ridicat; Maris a 
prins din plin curentul ascendent de aer și a început să 
urce. 

Moartea, moartea din înaltul cerului o îngrijorase, dar 
nu avea să sfârșească astfel - s-a repezit prin aer, ca un 
pescăruș îndrăzneţ, prânz pentru un monstru înfometat. 

Peste câteva minute a ajuns în dreptul scilei și s-a oprit, 


dându-i rotocoale, puțin mai încolo de punctul în care o 
putea înhăţa. De sus îi zărea corpul, de-abia ascuns sub 
valuri, rândurile de înotătoare, negre și lucioase, bătând 
ritmic apa. Capul mic, legănându-se dintr-o parte într-alta, 
deasupra gâtului lung, nu o băga în seamă. Poate că-i 
cunoaște pe zburători, s-a gândit ea atunci, și nu-i place 
gustul. 

Vântul era rece acum și plin de sare. Furtuna prindea 
puteri; fata simțea un tremur în aer. Exaltată, Maris a 
lăsat scila departe, în urmă. Apoi a rămas din nou singură, 
zburând fără nicio greutate prin universul cuprins doar 
între mare și cer, unde singurul sunet ce se auzea era 
vântul trecându-i peste aripi. 

Incetul cu încetul, insula s-a ridicat din mare: destinaţia 
ei. Oftând cu părere de rău că i se termină călătoria, Maris 
s-a lăsat în jos. 

Gina și Tor, doi dintre înrădăcinaţi - Maris n-ar fi putut 
să spună ce făceau atunci când nu se îngrijeau de 
zburătorii veniţi în vizită -, erau la datorie, pe limba de 
pământ. A dat o dată roată deasupra lor, pentru a le 
atrage atenţia. Ei s-au ridicat de pe nisipul fin și i-au făcut 
cu mâna. A doua oară când s-a întors, erau pregătiţi. Maris 
s-a aruncat tot mai jos, până când picioarele i-au ajuns la 
doar câţiva centimetri de sol; Gina și Tor au alergat de-a 
curmezișul plajei, paralel cu ea, fiecare de o parte a 
aripilor. Degetele ei au măturat suprafaţa și a început să 
încetinească, împroșcând cu nisip. 

În cele din urmă s-a oprit, întinsă pe burtă, pe nisipul 
rece și uscat. Se simţea prost. Un zburător la sol e ca o 
țestoasă rostogolită pe spate; se poate pune pe picioare 
dacă trebuie, dar este un proces dificil și nedemn. Cu toate 
astea, fusese o aterizare bună. 

Gina și Tor au început să-i strângă aripile, unite de un 
cablu de treizeci de centimetri. Pe măsură ce fiecare spiță 
se desprindea și se unea cu următorul segment, țesătura 
din pânză dintre ele se lăsa moale. Când toate spițele au 
fost strânse, aripile atârnau ca două pliuri lălâi din metal, 
ce atârnau de pe axul central, legat de spatele lui Maris. 


— Îl aşteptam pe Coll, a zis Gina în timp ce strângea 
ultimul segment metalic. 

Firele de păr scurte și negre i se ridicau ca niște ţepi în 
jurul chipului. 

Maris a scuturat din cap. Poate o fi fost călătoria lui 
Coll, dar ea se simţise disperată, tânjind după văzduh. Își 
luase aripile - încă erau ale ei - și plecase cu mult înainte 
ca el să iasă din așternut. 

— Cred că o să zboare pe săturate, după săptămâna 
viitoare, a zis Tor vesel. Încă avea nisip în părul lins, blond 
și tremura puţin din cauza adierii aduse de mare, dar 
zâmbea în timp ce vorbea. 

— O să zboare cât o vrea. 

A pășit în faţa lui Maris, vrând să o ajute să-și dezlege 
aripile. 

— Am să le port, s-a repezit Maris la el nerăbdătoare, 
deranjată de trăncăneala lui. 

Oare să înţeleagă el? Cum să înţeleagă oricare dintre ei? 
Ei erau înrădăcinaţi. 

A luat-o în sus pe limba de nisip, spre cabană, urmată 
alene de Gina și Tor. Acolo a mâncat gustarea obișnuită și 
a stat în faţa unui foc uriaș, uscându-se și încălzindu-se. La 
întrebările prietenoase a răspuns scurt, încercând să tacă, 
să nu se gândească la asta ca și cum ar fi ultima oară când 
zboară. Pentru că era un zburător, toţi îi respectau 
tăcerea, deși se simțeau dezamăgiţi. Pentru înrădăcinați, 
zburătorii erau legătura permanentă cu celelalte insule. 
Mările, lovite zilnic de furtuni și colcăind de scile, pisici- 
de-mare și alţi prădători, erau prea periculoase pentru 
călătoriile obișnuite pe nave, cu excepţia porţiunilor dintre 
insule ce făceau parte din același arhipelag restrâns. 
Zburătorii erau punți de legătură și ceilalţi așteptau de la 
ei vești, bârfe, cântece, povești și aventuri. 

— Insularul e gata să te primească oricând te simţi 
odihnită, a spus Gina, atingând-o pe Maris timid pe umăr. 

Ea s-a tras înapoi, gândind: Da, pentru voi e suficient să- 
i Slujiți pe zburători. V-aţi dori unul drept soț, poate pe 
Coll, când mai crește - și nici nu știți ce înseamnă pentru 


mine ca el să fie zburător, nu eu. În schimb, a răspuns 
doar atât: 

— Sunt gata acum. A fost un zbor ușor. Vânturile au 
făcut toată treaba. 

Gina a condus-o într-o altă cameră, unde Insularul îi 
aștepta mesajul. Ca și prima încăpere, aceasta era lungă și 
foarte sărac mobilată, cu un foc orbitor trosnind într-un 
cămin masiv, din piatră. Insularul stătea așezat într-un 
scaun moale, aproape de flăcări; s-a ridicat când a intrat 
Maris. Zburătorii erau întotdeauna primiţi ca egali, chiar 
și pe insule, unde căpeteniile erau zei și aveau puteri 
supranaturale. 

După ce au schimbat saluturile ritualice, Maris a închis 
ochii și a lăsat mesajul să curgă. Nu știa și nici nu-i păsa 
ce spune. Cuvintele se foloseau de vocea ei fără să-i 
tulbure gândurile conștiente. Probabil politică, și-a zis ea. 
În ultima vreme, totul era politică. 

Când mesajul s-a terminat, Maris și-a deschis ochii și i-a 
zâmbit Insularului intenţionat, cu nerușinare, căci omul se 
arăta îngrijorat de vorbele ei. Dar și-a revenit repede și i-a 
întors zâmbetul. 

— Îţi mulţumesc, a răspuns el cam fără vlagă. Te-ai 
descurcat de minune. 

Au invitat-o să-și petreacă noaptea acolo, dar a refuzat. 
Era posibil ca furtuna să se domolească până dimineaţa; în 
plus, îi plăceau zborurile nocturne. Tor și Gina au însoţit-o 
afară, în sus, pe cărarea pietroasă către stânca 
zburătorilor. Acolo se aflau felinare înfipte în rocă, la 
fiecare treizeci de centimetri, pentru a ușura ascensiunea 
șerpuitoare pe timp de noapte. 

La capătul potecii era o cornișă formată natural, dar 
lărgită și adâncită de oameni. Dincolo de ea, prăpastia 
adâncă de douăzeci și patru de metri și brizanţii ce se 
spărgeau de o plajă stâncoasă. Pe cornișă, Gina și Tor au 
desfăcut aripile și au fixat spițele la loc, iar țesătura din 
metal s-a întins mult, fermă și argintie. Şi Maris a sărit. 

Vântul a prins-o și a ridicat-o. Zbura din nou, marea era 
întunecată dedesubt și furtuna uruia deasupra. Odată ce a 


plonjat, nu s-a mai uitat înapoi la cei doi înrădăcinaţi 
melancolici care o urmăreau cu privirea. Mult prea curând 
avea să devină unul dintre ei. 

Nu s-a întors spre casă. A zburat, în schimb, alături de 
vânturile furtunii ce suflau crâncen acum, dinspre apus. 
Curând avea să tune și să plouă și apoi Maris ar fi trebuit 
să urce deasupra norilor, unde nu risca atât de mult ca 
fulgerele să o pârjolească în înaltul cerului. Acasă urma să 
fie liniște, odată ce furtuna trecea. Oamenii ar fi ieșit, 
scrutând plaja în căutarea rămășițelor aduse de vijelie, iar 
câteva șalupe mici ar fi ieșit în larg, sperând la captura ce 
poate nu era pierdută pentru totdeauna. 

Vântul îi șuiera drept în faţă și o împingea, iar ea înota 
grațios în apa văzduhului. Apoi, curios, gândul i-a zburat la 
Coll. Și dintr-odată n-a mai simţit aerul. A început să 
șovăie, să piardă altitudine, apoi s-a tras brusc înapoi, 
cârmind şi căutând senzaţia de mai înainte. Şi 
blestemându-și zilele. Fusese atât de bine adineaori - chiar 
trebuia să se termine așa? Putea fi ultimul zbor din viaţa ei 
și trebuia să fie cel mai bun. Dar nu avea rost: își pierduse 
încrederea. Ea și vântul nu se mai iubeau. 

A început să zboare, dimpotrivă, spre furtună, zbătându- 
se cumplit, luptându-se până ce mușchii i s-au încordat și 
au început s-o doară. Urcase acum; odată ce atingerea 
vântului te părăsea, nu mai era sigur să zbori atât de 
aproape de apă. 

Era istovită, obosită de atâta zbor, când a zărit faţada 
pietroasă a Cuibului și și-a dat seamă cât de departe 
ajunsese. 

Cuibul nu era decât un pisc imens ce împungea aerul, 
ieșind din mare, un turn năruit din piatră, înconjurat de 
spumă învolburată, în locurile în care apele se izbeau de 
pereţii lui înalţi și abrupți. Nu era o insulă; nimic nu 
creștea aici, cu excepţia mănunchiurilor de licheni aspri. 
Cu toate astea, păsările își făceau cuiburile în cele câteva 
crevase ferite și pe cornișe, iar pe culmea stâncii 
zburătorii își construiseră adăpost. Aici, unde nicio navă 
nu putea amara, unde, în afară de zburătoare - păsări și 


oameni nimeni putea să urce, aici se afla cabana lor 
întunecată, din piatră. 

— Maris! 

A privit în sus, auzindu-și numele, și l-a văzut pe Dorrel 
plonjând spre ea, râzând, cu aripile-i umbrite pe fundalul 
norilor. În ultima clipă, s-a întors cu spatele la el, s-a 
înclinat brusc, alunecând din faţa traiectoriei lui. 
Zburătorul a urmărit-o în jurul stâncii, iar Maris a uitat că 
e obosită și că o dor toate și s-a pierdut în joaca sinceră a 
zborului. 

Când au aterizat în sfârșit, ploaia tocmai începea, 
bubuind dintr-odată dinspre est, biciuindu-le chipurile și 
lovindu-se violent de aripile lor. Maris și-a dat seama că 
era aproape amorţită de frig. Au coborât fără niciun ajutor 
într-o groapă de aterizare, acoperită cu pământ moale, 
tăiată în stânca solidă, iar Maris a alunecat trei metri prin 
nămolul proaspăt, înainte de a se opri. Apoi a durat cam 
cinci minute să-și dezmorțească picioarele și să dibuie 
legăturile triple ce îi înconjurau trupul. A fixat cu grijă 
aripile de pripon, apoi a apucat vârful uneia dintre ele și a 
început să o strângă. 

Când a terminat, dinţii îi clănţăneau tare și o dureau 
braţele. Dorrel s-a încruntat pe când o privea lucrând; 
aripile lui, împachetate cu grijă, îi atârnau peste umăr. 

— Ai stat mult afară? a întrebat el. Ar fi trebuit să te las 
să aterizezi. Îmi pare rău. Nu mi-am dat seama. Cred că ai 
zburat cu furtuna tot drumul, doar cu puţin înaintea ei. E 
vreme rea. Am prins și eu câteva vânturi laterale. Te simţi 
bine? 

— Ah, da. Eram obosită - dar nu așa de tare, cel puţin 
acum nu mai sunt. Mă bucur că ai fost acolo să mă 
întâmpini. A fost un zbor pe cinste și aveam nevoie de 
unul. Ultima parte a drumului a fost grea, am avut 
impresia că o să mă prăbușesc. Dar un zbor bun e mai 
binevenit ca odihna. 

Dorrel a râs și a îmbrăţișat-o. Ea îi simţea trupul încălzit 
de zbor, contrastând cu răceala trupului ei. Şi-a dat și el 
seama și a strâns-o mai bine în braţe. 


— Hai înăuntru înainte să îngheţi. Garth a adus sticle de 
kivas din Insulele Shotan, iar una dintre ele ar trebui să fie 
caldă de acum. O să-ţi revii, stând între noi și kivas. 

Salonul comun al cabanei era încălzit și vesel, ca 
întotdeauna, dar aproape pustiu. Garth, un zburător 
scund, bine-făcut, cu zece ani mai mare decât ea, era 
singur acolo. l-a privit din locul lui de lângă foc și i-a 
strigat pe nume. Maris a vrut să răspundă, dar gâtul îi era 
înțepenit de încordare, iar dinţii, încleștaţi. Dorrel a 
condus-o lângă foc. 

— Am ţinut-o afară, în frig, ca un idiot de aripi-așchie, a 
zis Dorrel. E fierbinte kivasul? Toarnă-ne puţin. 

Și-a dat jos repede hainele ude și înnămolite și a tras 
două prosoape mari dintr-un teanc, aproape de foc. 

— De ce ar trebui să-mi irosesc kivasul pe tine? a 
mormăit Garth. Pentru Maris, da, că ea e frumoasă și un 
zburător superb, apoi a făcut o reverență ironică. 

— Ar trebui să irosești kivasul pe mine, a replicat 
Dorrel, frecându-se iute cu prosopul mare. Asta, dacă nu 
cumva vrei să-l vezi împrăștiat pe jos. 

Garth a răspuns și au schimbat iute câteva insulte și 
ameninţări. Maris nu îi asculta - mai auzise toate astea și 
înainte. Şi-a stors apa din păr, cu ochii la urmele pe care 
umezeala le lăsa pe pietrele vetrei și la cât de repede 
dispăreau. S-a uitat la Dorrel, încercând să-i reţină felul de 
a se înclina, trupul - corpul unui bun zburător - și 
expresiile ce se succedau repede pe chipul lui, pe când îl 
tachina pe Garth. Dar băiatul s-a întors, în momentul în 
care a simţit-o pe Maris privindu-l, iar ochii i s-au 
îmblânzit. Ultima vorbă de duh a lui Garth s-a stins fără 
ecou în liniștea din jur. Dorrel a atins-o încet pe Maris, 
urmând cu mana linia maxilarului ei. 

— Încă tremuri. 

El i-a luat prosopul din mâini și l-a înfășurat în jurul ei. 

— Garth, ia sticla de pe foc, că o să explodeze și hai să 
ne încălzim. 

Kivasul, un vin fierbinte, iute, aromat cu stafide și nuci, 
se bea în căni mari din piatră. Nişte dâre subţiri de jăratic 


i-au luat cu asalt venele la prima înghiţitură și Maris s-a 
oprit din tremurat. 

Garth i-a zâmbit. 

— Bun, așa-i? Nu că Dorrel l-ar aprecia. L-am făcut pe 
un pescar rablagit de vreo doișpe sticle. Le găsise într-o 
epavă; nu știa peste ce dăduse, iar nevastă-sa nu le voia în 
casă. I-am dat zdrăngănele în locul lor, niște mărgele din 
metal, pe care le luasem pentru soră-mea. 

— Şi soră-ta ce mai primește? a întrebat Maris, între 
două înghiţituri de kivas. 

Garth a ridicat din umeri. 

— Ea? Ah, era o surpriză oricum. O să-i aduc ceva din 
Poweet data viitoare când merg acolo. Nişte ouă pictate. 

— Dacă nu cumva mai descoperă ceva și le dă la schimb, 
pe drumul de întoarcere, l-a luat peste picior Dorrel. Dacă 
soră-ta va primi vreodată ceva, șocul va strica toată 
bucuria. Eşti făcut pentru negustorie. Cred că ţi-ai da și 
aripile, dacă ar merita trocul. 

Garth a pufnit indignat. 

— Mai bine închizi gura când mai vrei să zici așa ceva, 
păsărico. 

Apoi s-a întors către Maris. 

— Ce face fratele tău? Nu l-am mai văzut deloc. 

Ea a sorbit din nou din băutură, străduindu-se din 
răsputeri să se calmeze. 

— Împlinește săptămâna viitoare anii, a spus ea 
destinsă. Aripile vor fi atunci ale lui. N-am de unde ști 
încotro umblă. Poate nu-i place compania ta. 

— Poftim? s-a mirat Garth. Și de ce, mă rog? 

Părea jignit. 

Maris a dat absentă din mână și a schiţat un zâmbet. Nu 
voise să sune așa dur. 

— Imi place mult, a continuat Garth. Tuturor ne place, 
nu, Dorrel? Este tânăr, tăcut, poate un pic cam precaut, 
dar ar trebui să se dea pe brazdă. Cumva, e altfel - dar, 
vai, spune niște povești... Şi cântă! Inrădăcinaţii vor 
ajunge să-i adore aripile. 

Garth a dat din cap a mirare. 


— De unde învaţă toate povestirile? Am călătorit mai 
mult ca el, și totuși... 

— Le născocește, a răspuns Maris. 

— El singur? 

Garth era impresionat. 

— Atunci, va fi cântăreţul nostru. Le vom lua premiul 
esticilor la următorul concurs. Vesticii au întotdeauna cei 
mai buni zburători, a zis el cinstit, dar povestitorii noștri n- 
au fost niciodată pe măsura titlului. 

— Eu am cântat pentru Vest la ultima întâlnire, a 
obiectat Dorrel. 

— Exact ce spuneam. 

— Tu ţipi ca o pisică-de-mare. 

— Da, a recunoscut Garth, dar nu mă amăgesc în 
legătură cu veleităţile mele. 

Maris a pierdut replica lui Dorrel. Mintea îi zburase 
departe de dialogul lor și urmărea flăcările, gândindu-se, 
strângând în mâini vinul cald încă. Se simţea liniștită aici, 
în Cuib, chiar și acum, după ce Garth îl pomenise pe Coll. 
Și curios de comod. Nimeni nu trăia pe stânca 
zburătorilor, dar într-un fel îi era ca o casă. Casa ei. Îi 
venea greu să creadă că nu avea să mai vină aici. 

Și-a amintit de prima dată când zărise Cuibul, acum 
șase ani buni, chiar în ziua următoare celei în care 
împlinise anii. Era o fată de treisprezece ani, mândră că 
zburase singură așa departe, și totuși speriată și sfioasă. 
În cabană găsise doisprezece zburători așezați în jurul 
unui foc bând, râzând. Petrecerea era în toi. Dar se 
opriseră și îi zâmbiseră. Garth era un tânăr destul de tăcut 
pe atunci, Dorrel, un băietan slăbănog, doar cu puţin mai 
mare decât ea. Nu-l cunoștea pe niciunul dintre ei. Dar 
Helmer, un zburător între două vârste, din insula cea mai 
apropiată de a ei, era printre cei de acolo și el a prezentat- 
o. Chiar și acum își amintea chipurile lor, numele: Anni, 
roșcata, din Culhall, Foster, cel care mai târziu s-a 
îngrășat atât de tare, că n-a mai putut zbura, Jamis 
Bătrânul și, mai ales, cel poreclit Corbul, un june îngâmfat 
care se îmbrăca în blană neagră și în metal și câștigase 


premii pentru Est în trei concursuri consecutive. Mai era 
cineva, o bălaie deșirată, din Insulele Mărginașe. 
Petrecerea se ţinea în cinstea ei; se întâmpla rar ca un 
Mărginaș să zboare atât de departe. 

I-au urat cu toţii bun venit lui Maris și în scurtă vreme 
parcă îi și furase locul de musafir de onoare blondei înalte. 
I-au dat vin, deși era mică, și au făcut-o să cânte cu ei, i-au 
spus povești despre zbor; pe multe dintre ele fata le auzise 
înainte, dar niciodată de la oameni ca ei. În final, când a 
simţit că face parte din grup, nu i-au mai dat atâta atenţie, 
iar festivitatea și-a reluat cursul firesc. 

Fusese o petrecere stranie, de neuitat, iar un incident 
anume îi rămăsese adânc înrădăcinat în memorie. Corbul, 
singurul înaripat Estic din grup, un mic beţivan, s-a 
răzvrătit. 

— Vă numiţi zburători, a zis el pe un ton usturător, pe 
care Maris avea să-l țină minte pentru totdeauna. Veniţi cu 
mine, vă arăt eu ce înseamnă să zbori. 

Și întreaga liotă s-a mutat afară, pe stânca zburătorilor, 
cea mai înaltă de pe piscul Cuibului. Cobora o sută optzeci 
de metri, spre pietrele ascuţite ce răsăreau precum niște 
colţi, iar apa se învolbura cu furie la atingerea lor. Cu 
aripile strânse, Corbul a pășit spre marginea stâncii. A 
desfăcut cu grijă primele trei cordoane de la spiţele 
aripilor lui și și-a strecurat mâna printre bucle. Dar nu a 
blocat aripile; balamalele încă se mișcau, iar spiţele 
deschise se îndoiau flexibile înainte și înapoi, întocmai 
braţelor lui. Celelalte articulaţii metalice le ţinea strânse 
în mâini. 

Maris se întrebase atunci ce o pune la cale. Urma să afle 
în curând. 

Băiatul a alergat și a sărit cât a putut de departe de pe 
stânca zburătorilor. Cu aripile tot strânse. 

Ea a rămas fără glas și apoi a alergat spre muchia 
stâncii. Ceilalţi au urmat-o, unii palizi, alţii rânjind. Dorrel 
stătuse lângă ea. 

Corbul se prăbușea, greu ca o piatră, cu mâinile în 
lateral, cu țesătura aripilor fâlfâind ca o pelerină. Aluneca 


cu capul în jos, iar căderea parcă nu se mai oprea. 

Apoi, chiar în ultima clipă, când aproape că atinsese 
stâncile, când Maris aproape că simţise impactul - niște 
aripi de argint au lucit, brusc, în lumina soarelui. Aripi 
răsărite din neant. lar Corbul a prins vântul și și-a luat 
zborul. 

Maris rămăsese înmărmurită. Dar Jamis Bătrânul, cel 
mai în vârstă dintre zburătorii vestici, nu făcuse altceva 
decât să râdă. 

— Trucul Corbului, a mârâit el. L-am mai văzut de două 
ori. Își unge spiţele aripilor. După ce a căzut destul, le face 
vânt cât poate de tare. În timp ce fiecare se potrivește în 
locașul ei, mișcarea o face pe următoarea să se desprindă. 
Da, drăguţ. Aș pune pariu că a exersat mult înainte să 
încerce în faţa cuiva. Într-o zi, însă, una dintre chingile 
alea se va bloca și nu va mai trebui să-l ascultăm pe Corb. 

Dar nici măcar vorbele lui nu au reușit să spulbere 
vraja. Maris îi văzuse deseori pe zburători, nerăbdători cu 
ajutoarele lor, înrădăcinaţii; își trăgeau aripile aproape 
deschise în sus și desfăceau ultima chingă scuturându-se 
brusc. Dar nu mai asistase niciodată la așa ceva. 

Corbul îi întâmpinase rânjind cu superioritate, la groapa 
de aterizare. 

— Când veţi putea face asta, s-a adresat el grupului, 
atunci vă veţi numi zburători. 

Fusese îngâmfat și nechibzuit, da, dar în clipa aceea și 
ani mai târziu Maris se crezuse îndrăgostită de el. 

A clătinat din cap abătută și a terminat kivasul. Acum 
totul părea prostesc. Corbul murise cu mai puţin de doi 
după petrecerea respectivă, pierind în mare, fără urmă. 
Zeci de zburători mureau în fiecare an, iar aripile le 
dispăreau de obicei odată cu ei; din pricina zborului 
stângaci se prăbușeau și se înecau, se știa că scilele cu gât 
lung îi atacau pe planorii nechibzuiţi, furtunile îi aruncau 
din ceruri, fulgerele vânau metalul aripilor - da, pentru 
zburători existau o mulţime de feluri de a muri. 
Majoritatea, așa bănuia Maris, pur și simplu se rătăceau și 
nu mai ajungeau la destinaţie, zburând la întâmplare, până 


ce îi dobora oboseala. Câţiva, poate, întâlneau acea 
ameninţare rară și temută din ceruri: curenţii statici. Dar 
Maris știa acum despre Corb că fusese cel mai bun 
candidat la un sfârșit tragic, un zburător necugetat, fără 
pic de simţ al cerului. 

Vocea lui Dorrel a smuls-o din visare. 

— Maris! a spus el. Să nu adormi! 

Ea a pus jos cana goală; degetele îi luaseră forma 
vasului din piatră aspră, căutând căldura pe care o 
simţiseră adineaori. Şi-a tras greu mâna înapoi și și-a 
ridicat puloverul. 

— Nu e uscat, a protestat Garth. 

— 'Ţi-e frig? a întrebat Dorrel. 

— Nu. Trebuie să mă întorc. 

— Eşti prea obosită, a zis Dorrel. Rămâi peste noapte. 

Maris și-a desprins privirea de a lui. 

— Nu trebuie. Sunt îngrijoraţi. 

Dorrel a oftat. 

— Atunci, ia haine uscate. 

El s-a ridicat, s-a îndreptat spre capătul mai îndepărtat 
al încăperii comune și a deschis ușile unui dulap din lemn 
sculptat. 

— Vino aici și alege ce ţi se potrivește. 

Ea nu s-a clintit. 

— Mai bine îmi iau hainele mele. Nu mă mai întorc aici. 

Dorrel a șuierat o înjurătură. 

— Nu spune asta - știi tu - ah, haide, ia straiele. Doar 
știi că le poţi folosi fără probleme. Lasă-ţi-le pe ale tale, în 
schimb, dacă așa vrei. Nu te las să pleci în haine ude. 

— Îmi pare rău, a spus Maris. 

Garth i-a zâmbit, în timp ce Dorrel stătea în picioare, 
așteptând. Ea s-a ridicat încet, trăgându-și prosopul mai 
bine în jurul trupului pe când se îndepărta de foc. Pe gât 
simţea vârfurile ude și reci ale părului ei scurt și negru. A 
căutat cu Dorrel prin teancul de haine până ce a găsit o 
pereche de pantaloni și un pulover maro, din iarba-lânii, 
potrivite pe trupul ei zvelt și musculos. Dorrel a privit-o 
cum se îmbracă, apoi și-a găsit repede ceva de îmbrăcat și 


pentru el. După aceea s-au îndreptat către suportul de 
lângă ușă și au dat jos aripile. Maris și-a trecut degetele 
lungi și puternice pe deasupra spițelor, asigurându-se că 
nu sunt slăbite sau stricate; aripile se defectau arareori, 
dar când se întâmpla, necazurile apăreau întotdeauna la 
spiţe. Ţesătura în sine sclipea la fel de subţire și rezistentă 
ca în clipa în care corăbierii stelari o aduseseră în acea 
lume. Mulțumită, Maris și-a pus aripile. Erau în formă; 
Coll putea să le poarte ani de-a rândul și copiii lui la fel, și 
generaţii întregi după el. 

Garth ieșise să-i stea alături. Fata l-a privit. 

— Nu prea mă pricep la cuvinte cum se pricepe Coll sau 
Dorrel, a început el. Eu... ei bine... La revedere, Maris! 

S-a înroșit, arătând jalnic. Zburătorii nu își luau la 
revedere unul de la celălalt. Dar eu nu sunt zburător, s-a 
gândit ea, așa că l-a îmbrățișat pe Garth, l-a sărutat și și- 
au spus cuvântul de despărțire, cuvântul înrădăcinaţilor. 

Dorrel a ieșit afară cu ea. Vânturile băteau puternic, 
cum se întâmpla mereu în preajma Cuibului, însă furtuna 
trecuse. In aer se mai simţea doar aburul ușor, umed, al 
stropilor mării. Dar stelele luminau. 

— Rămâi cel puţin la cină, a rugat-o Dorrel. Garth și cu 
mine ne-am lupta pentru privilegiul de a te servi. 

Maris a scuturat din cap. N-ar fi trebuit să vină; ar fi 
trebuit să zboare direct acasă și să nu-și ia niciodată la 
revedere de la Garth sau de la Dorrel. Nu pentru a face 
sfârșitul mai ușor de suportat, ci pentru a reuși să pretindă 
că lucrurile aveau să rămână întotdeauna la fel și apoi, în 
cele din urmă, să dispară. Când au ajuns pe piscul înalt al 
zburătorilor, același de pe care Corbul se aruncase cu 
mult timp în urmă, i-a căutat mâna lui Dorrel și au stat 
tăcuţi o vreme. 

— Maris, a rostit el, în cele din urmă, șovăind. 

Băiatul se uita drept în faţă, spre mare, stând lângă 
umărul ei, ţinând-o de mână. 

— Maris, ai putea să te căsătorești cu mine. Mi-aș 
împărţi aripile cu tine, n-ar fi nevoie să renunţi definitiv la 
zbor. 


Ea și-a retras mâna dintr-a lui și a simţit cum rușinea îi 
îmbujorează obrajii. N-avea niciun drept; era crud din 
partea lui să se prefacă astfel. 

— Nu face asta! a șoptit ea. Aripile nu sunt ale tale, ca 
să le împărți. 

— Tradiţia, a replicat el disperat. 

Fata își dădea seama că și el se simte stânjenit. Voise să 
o ajute, nu să înrăutăţească situaţia. 

— Am putea încerca. Aripile sunt ale mele, dar ai putea 
să le foloseşti... 

— Of, Dorrel, nu spune asta! Insularul, Insularul tău nu 
ar accepta niciodată așa ceva. E mai mult decât tradiţie, e 
lege. Ar putea să ne ia aripile și să le dea cuiva care le 
acordă mai mult respect, așa cum a păţit Lind, 
contrabandistul. În plus, chiar dacă fugim într-un loc unde 
nu există lege sau Insular, undeva unde să fim doar noi - 
cât ai îndura să-ţi împărţi aripile? Fie că sunt eu sau 
altcineva. Nu pricepi? Am ajuns să ne urâm unul pe 
celălalt. Nu sunt un copil care poate exersa în timp ce tu 
te odihnești. Nu pot trăi astfel, zburând pentru că sunt 
tolerată, știind că aripile nu vor putea fi niciodată ale 
mele. Și ai ajunge să te saturi de felul în care te privesc - 
ne-am sătura amândoi - ah... 

Maris a izbucnit, căutându-și cuvintele. 

Dorrel a rămas tăcut o clipă. 

— Îmi pare rău, i-a zis el. Am vrut să fac ceva - să te 
ajut, Maris. Doare nespus să știu ce urmează să ţi se 
întâmple. Am vrut să-ţi ofer ceva. Nu pot suporta gândul 
că vei pleca și vei deveni... 

Ea i-a prins din nou mâna și a strâns-o tare. 

— Da, da. Taci. 

— Ştii că te iubesc, Maris. Ştii, nu? 

— Da, știu. Şi eu te iubesc, Dorrel. Dar... nu mă voi 
mărita niciodată cu un zburător. Nu acum. N-aș putea. L- 
aș ucide, pentru aripile lui. 

Fata l-a privit, încercând să îndulcească adevărul 
sumbru al vorbelor ei. Și eșuând. 

S-au îmbrățișat, într-un echilibru precar, chiar în 


momentul plecării, încercând să-și spună acum, prin 
apăsarea trupurilor, tot ce ar fi vrut să-și spună vreodată. 
Apoi s-au retras și s-au privit, cu ochii plini de lacrimi. 

Maris a dibuit aripile, tremurând, brusc înfrigurată din 
nou. Dorrel a vrut să o ajute, dar degetele i s-au încurcat 
în ale ei și au început să râdă șovăielnic de neîndemânarea 
lor. L-a lăsat să desfacă aripile. Când una dintre ele era 
întinsă complet, iar cealaltă doar pe jumătate, ea și-a adus 
dintr-odată aminte de Corb și l-a împins deoparte pe 
Dorrel. Băiatul a privit-o zăpăcit. Maris a ridicat aripa, ca 
un veteran istovit al aerului și a prins ultima spiţă, 
scuturând-o scurt și cu forță. Apoi a fost gata de plecare. 

— Mergi cu bine, i-a urat el în cele din urmă. 

Ea a dat să spună ceva, apoi a renunţat, dând din cap 
prostește. 

— Şi tu, a îngăimat ea în cele din urmă. Ai grijă, până 
ce... 

Dar nu a mai putut rosti ultima minciună, cum nu putea 
să-și ia la revedere. S-a întors cu spatele, a alergat, 
îndepărtându-se de el și a plonjat de pe pisc, prinsă de 
vânturile nopţii, pe un cer întunecat și rece. 

A fost un zbor lung și singuratic pe deasupra mării 
înstelate, neclintite. Vânturile băteau neoprite dinspre est, 
forțând-o să cârmească mereu, să piardă timp și viteză. 
Până când a zărit farul din Mica Amberly, insula ei natală, 
a trecut și miezul nopţii. 

Sub el se mai zărea o lumină, întorcându-se spre plaja 
lor de aterizare. A văzut-o în timp ce glisa încetișor și lin și 
s-a gândit că e cabanierul. Dar ar fi trebuit să iasă din 
serviciu acum mult timp; puţini zburători se mai aflau sus 
la o oră așa târzie. Fata s-a încruntat, nedumerită, chiar în 
timp ce se zgâlțâia din toate încheieturile, de la impactul 
cu solul. 

Maris a mormăit ceva, s-a grăbit să se ridice și a început 
să desfacă hamurile. S-ar fi cuvenit să știe destul de bine 
că nu trebuie să se lase distrasă în momentul aterizării. 
Lumina înainta în faţa ei. 

— Deci ai hotărât să te întorci, a rostit vocea, aspră și 


furioasă. 

Era Russ, tatăl ei - de fapt, tatăl vitreg -, omul care 
venea spre ea, cu o lampă în mâna sănătoasă, în vreme ce 
dreapta îi atârna inertă și inutilă de-o parte a corpului. 

— M-am oprit mai întâi la Cuib, a zis ea apărându-se. Nu 
te-ai îngrijorat? 

— Coll trebuia să plece, nu tu. 

Chipul îi era împietrit. 

— El era în pat, a replicat Maris. S-a mișcat prea lent - 
știam că va pierde cel mai bun moment al furtunii. N-ar fi 
prins nimic, în afară de ploaie și ar fi durat o veșnicie să 
ajungă acolo. Asta, dacă ajungea vreodată. Încă nu e bun 
pe vreme ploioasă. 

— Atunci, trebuie să înveţe să devină mai bun. Trebuie 
să facă propriile lui greșeli acum. Tu i-ai fost profesor, dar 
în curând aripile vor fi ale lui. El e zburătorul, nu tu. 

Maris a tresărit ca trăsnită. Acela era omul care o 
învățase să zboare, care fusese atât de mândru de ea și de 
felul în care intuia ce să facă. li repetase de multe ori că 
aripile urmau să fie ale ei, chiar dacă nu era sânge din 
sângele lui. El și soţia lui o adoptaseră atunci când le 
fusese limpede că n-o să aibă un copil al lor care să le 
moștenească. El avusese accidentul și nu mai avea acces 
la cer și era important să găsească un înlocuitor - dacă nu 
putea fi un membru al familiei, atunci cineva la care ţinea. 
Soţia lui refuzase să înveţe; trăise treizeci și cinci de ani 
ca înrădăcinat și nu intenţiona să se arunce de pe nicio 
stâncă, cu sau fără aripi. În plus, era prea târziu; 
zburătorii trebuiau antrenați de mici. Așa că Maris a fost 
cea pregătită, adoptată și îndrăgită - Maris, fiica 
pescarului, fata ce mai degrabă privea stânca zburătorilor 
decât să se joace cu ceilalţi copii. 

Și apoi, în ciuda tuturor probabilităților, se născuse Coll. 
Mama lui a murit după nașterea îndelungată și istovitoare 
- Maris, încă o fetiță, își amintea o noapte sumbră, mulţi 
oameni alergând dintr-o parte într-alta și, mai târziu, pe 
tatăl ei vitreg plângând într-un colţ - dar Coll 
supravieţuise. Maris, devenită dintr-odată mamă-copil, 


ajunsese să ţină la el, să-l iubească. La început, nu se 
așteptaseră să trăiască. Ea a fost fericită când previziunile 
lor au fost dezminţite; iar trei ani îl iubise ca pe un frate și 
ca pe un fiu totodată; în timp ce se antrena cu aripile sub 
privirea vigilentă a tatălui lor. 

Și așa a fost, până în noaptea în care același părinte i-a 
spus că fiul său, bebelușul Coll, trebuia să primească 
aripile ei. 

— Sunt un zburător mult mai bun decât va reuși el 
vreodată să fie, a replicat acum Maris, pe plajă, cu vocea 
tremurândă. 

— Nu contest. N-are niciun sens. El e sânge din sângele 
meu. 

— Nu e drept! a tipat ea, eliberându-se de revolta pe 
care o înăbușise înăuntrul ei, încă din ziua în care 
împlinise anii. 

Coll fusese puternic, sănătos, dar prea mic pentru a 
purta aripile, însă aveau să fie ale lui în ziua majoratului. 
Maris nu putea ridica pretenţii, n-avea niciun drept. Asta 
era legea zburătorilor de generaţii întregi, din vremea 
corăbierilor stelari, legendarii făuritori de aripi. Primul 
născut al fiecărei familii de zburători urma să moștenească 
aripile de la părintele lui. Îndemânarea nu conta deloc; așa 
era legea moștenirii, iar Maris venea dintr-o familie de 
pescari ce nu avea nimic să-i ofere, în afară de rămășițele 
împrăștiate ale unei bărci. 

— Drept sau nedrept, așa-i legea, Maris. Ştii de mult, 
chiar dacă ai ales să nu ţii seama de ea. Ani în șir te-ai 
jucat de-a zburătorul, iar eu te-am lăsat, căci Coll avea 
nevoie de un dascăl priceput și insula este prea mare 
pentru a se baza doar pe doi zburători. Dar ai știut tot 
timpul că va veni și ziua asta. 

Ar fi putut să-i vorbească mai blând, s-a gândit ea 
furioasă. Sigur știe ce înseamnă să renunti la legătura cu 
cerul. 

— Acum, vino cu mine, a zis el. Nu vei mai zbura 
niciodată. 

Aripile ei erau încă întinse; doar o legătură era 


desprinsă. 

— O să fug, a replicat ea înnebunită. Nu o să mă mai 
vezi niciodată. O să mă duc pe o insulă, unde nu au 
zburător. O să fie bucuroși să mă primească, indiferent de 
cum am căpătat aripile. 

— Niciodată, a rostit tatăl ei cu tristețe. Ceilalţi 
zburători ar evita locul acela, așa cum s-a întâmplat după 
ce Insularul Smintit de pe Kennehut l-a executat pe 
Purtătorul-Veștilor-Rele. Ti-ar lua aripile furate, oriunde 
te-ai duce. Niciun Insular nu și-ar asuma un asemenea 
risc. 

— Atunci, am să le distrug! a amenințat Maris, în pragul 
isteriei. Atunci, nici el nu o să zboare, la fel ca... la fel ca... 

Sticla s-a spart de pietre și lumina s-a stins când tatăl ei 
a scăpat lampionul. Ea a simțit cum o strânge de mâini. 

— N-ai putea, nici să vrei. Și n-ai fi în stare să-i faci așa 
ceva lui Coll. Dă-mi aripile. 

— N-aș... 

— Nu știu ce n-ai face. De dimineaţă am crezut că ai 
plecat să te sinucizi, zburând prin furtună. Știu ce simţi, 
Maris. De asta m-am speriat și m-am înfuriat atât de tare. 
Nu trebuie să-l învinuiești pe Coll. 

— Nu-l învinuiesc. Şi nu l-aș împiedica să zboare - dar și 
eu îmi doresc atât - Tată... te rog! 

Lacrimile îi curgeau pe obraji, ascunse de bezna din jur, 
și s-a apropiat de bărbat, căutându-i mângâierea. 

— Da, Maris, a spus el. 

Nu o putea îmbrăţișa; aripile îl împiedicau. 

— Nu pot face nimic. E în firea lucrurilor. Va trebui să 
înveţi să trăiești fără aripi, cum am învăţat și eu. Cel puţin 
tu le-ai avut un timp - știi cum e să zbori. 

— Nu mi-e de-ajuns! a replicat plângând, cu 
încăpățânare. Când eram mică credeam că va fi de ajuns. 
Nici nu eram a ta, ci doar o străină, și tu erai cel mai mare 
zburător al insulei Amberly. Vă priveam pe tine și pe 
ceilalți de pe stâncă și obișnuiam să-mi spun - dacă aș 
avea aripi, chiar și o clipă, mi-ar ajunge o viaţă întreagă. 
Dar nu e așa, nu e. Nu pot renunţa la ele. 


Furia a dispărut de pe chipul tatălui ei. I-a atins obrajii 
blând, ștergându-i lacrimile. 

— Poate că ai dreptate, a încuviinţat el, pe un ton grav, 
tărăgănat. Poate că nu a fost un lucru bun. Am crezut că 
dacă te las să zbori un timp, doar puţin - tot ar fi mai bine 
decât deloc, un dar minunat. Dar nu am avut dreptate, nu? 
Acum nu vei mai fi fericită niciodată. Nu vei putea fi un 
înrădăcinat, căci ai zburat și vei ști întotdeauna de ce ai 
fost privată. 

Vorbele i s-au curmat brusc și Maris și-a dat seama că 
se referea atât la el însuși, cât și la ea. 

A ajutat-o să-și desprindă aripile și să le strângă și au 
mers împreună spre casă. 

Locuinţa lor era o construcţie simplă din lemn, 
înconjurată de copaci și pământ. În spatele ei curgea un 
izvor. Russ i-a spus noapte bună din pragul ușii și a luat 
aripile cu el, la etaj. Chiar și-a pierdut toată încrederea!? 
s-a întrebat Maris. Ce am făcut? Şi a simţit cum plânsul o 
îneacă din nou. 

În schimb, a mers în bucătărie, a găsit niște brânză, 
carne rece și ceai și s-a întors cu ele în sufragerie. În 
mijlocul mesei se afla o lumânare ovală, îngropată în nisip. 
A aprins-o, a mâncat și a urmărit jocul flăcării. 

Coll a intrat chiar când terminase și a rămas pironit în 
prag, cu o expresie ciudată pe chip. 

— Salutare, Maris, a zis nesigur. Mă bucur că te-ai 
întors. Te așteptam. 

Era înalt pentru un puști de treisprezece ani, cu un trup 
fragil, mlădios, cu părul blond-roșcat și tuleiele abia mijite 
în mustață. _ 

— Salutare, Coll, a răspuns fata. Nu sta acolo. Imi pare 
rău că am luat aripile. 

Băiatul s-a așezat. 

— Ştii că nu mă deranjează. Zbori mult mai bine ca mine 
și... știi tu. S-a înfuriat Tata? 

Ea a dat din cap în semn că da. 

El arăta amărât și speriat. 

— A mai rămas doar o săptămână, Maris. Ce o să ne 


facem? 

Privea drept în jos, la lumânare, nu la ea. 

Maris a oftat și și-a pus încet mâna pe braţul lui. 

— Vom face ce trebuie, Coll. N-avem de ales. 

Vorbiseră și înainte și îi știa chinul, așa cum și el îl știa 
pe al ei. Era sora lui, aproape mama lui, împărţise cu 
Maris rușinea și secretul. O ultimă ironie a sorții. 

S-a uitat la ea, privind-o cum își privește un copil mama; 
deși știa acum că e la fel de neajutorată ca el, tot spera. 

— De ce nu avem de ales? Nu înţeleg. 

Maris a oftat. 

— Așa e legea, Coll. Aici nu încălcăm tradiţia, știi doar. 
Cu toţii avem o datorie. Dacă ar exista o alternativă, aș 
păstra aripile, aș fi zburător. lar tu ai deveni povestitor. 
Amândoi ne-am simți mândri, știind că suntem buni la ce 
facem. Viaţa de înrădăcinat va fi grea. Imi doresc atât de 
mult aripile! Le-am avut și nu mi se pare drept să mi se ia 
- poate că dreptatea constă în ceva ce nu înţeleg. Oameni 
mai înţelepţi ca noi au hotărât să fie așa și poate, poate că 
mă comport copilărește, vrând ca totul să fie ca mine. 

Coll și-a umezit, încordat, buzele. 

— Nu. 

Maris s-a uitat întrebătoare la fratele ei. 

Băiatul a scuturat din cap, cu încăpățânare. 

— Nu e drept, Maris. Pur și simplu nu e. Eu nu vreau să 
zbor, nu vreau să-ţi iau aripile. E o prostie. Te rănesc și nu 
îmi doresc asta, dar nu vreau să-l rănesc nici pe Tata. Cum 
să-i spun? Sunt moștenitorul lui și toate celelalte - se 
presupune că aripile vor fi ale mele. M-ar uri. Cântecele nu 
povestesc despre zburători cărora le-a fost frică de cer, 
așa cum îmi este mie. Zburătorii nu se tem - eu nu sunt 
făcut pentru așa ceva. 

Mâinile îi tremurau vizibil. 

— Coll, nu-ţi face griji. O să fie bine, chiar o să fie. Toată 
lumea e speriată la început. Chiar și eu am fost. 

Nu se gândea că zisese o minciună, ci își dorea doar să-l 
îmbărbăteze. 

— Dar nu e drept, a strigat el. Nu vreau să renunţ la 


cântecul meu, iar, dacă zbor, nu voi putea cânta, nu ca 
Barrion, nu așa cum îmi doresc. De ce să mă oblige? 
Maris, de ce nu poţi fi tu zburătorul, așa cum visezi? De 
ce? 

Ea l-a privit cum sta pe punctul de a izbucni în plâns și a 
simţit nevoia de a vărsa lacrimi alături de el. Nu avea un 
răspuns pentru el și nici pentru ea. 

— Nu știu, a zis cu voce stinsă. Nu știu, micuţule. Cu 
toate astea, așa a fost dintotdeauna și așa trebuie să fie. 

S-au privit, amândoi captivi, prizonieri ai unei legi mai 
vechi decât oricare dintre ei și ai unei tradiţii pe care nu o 
înțelegeau. Neajutoraţi și răniţi, și-au repetat aceleași 
lucruri de nenumărate ori, până când, într-un târziu, au 
mers la culcare, fără a găsi vreo soluţie. 

Dar singură, în patul ei, Maris a fost din nou cuprinsă de 
resentimente, de gândul pierderii pe care o suferea și 
totodată de rușine. A plâns până a adormit, iar în noaptea 
aceea a visat cerul învineţit de furtună, pe care nu avea să 
mai zboare niciodată. 


XXX 


Săptămâna a părut o veșnicie. 

În zilele acelea nesfârșite, Maris a urcat de zeci de ori 
pe stânca zburătorilor, stând neajutorată, cu mâinile în 
buzunare, privind în largul mării. Vedea bărci de pescuit, 
pescăruși și o dată, foarte departe, un banc de pisici-de- 
mare, lucioase și cenușii. O durea și mai tare că lumea pe 
care o cunoștea era dintr-odată ferecată, felul în care 
orizontul părea să se micșoreze deasupra ei, dar nu se 
putea abţine să nu vină. Așa că rămânea acolo, tânjind 
după vânt, însă singurul lucru ce mai zbura pe coama 
curenților era părul ei. 

O dată l-a surprins pe Coll uitându-se la ea de departe. 
După aceea, niciunul dintre ei n-a adus vorba despre asta. 

Russ avea aripile acum, aripile lui, așa cum fuseseră 
mereu, până ce Coll urma să le ia. Când Mica Amberly 
avea nevoie de un zburător, Corm răspundea chemării din 
colțul cel mai îndepărtat al insulei sau vesela Shalli, care îi 


fusese  însoţitoare lui Maris în copilărie, învăţând-o 
noţiunile simple despre cer. În ceea ce-l privește pe tatăl 
ei, insula nu avea un al treilea zburător, până când Coll 
nu-și reclama dreptul prin naștere. 

Și atitudinea lui faţă de Maris se schimbase. Uneori se 
enerva când o vedea îngândurată, alteori o îmbrăţișa și 
puţin mai lipsea să nu plângă. Nu găsea o cale de mijloc 
între furie și milă, așa că, neajutorat, încerca să o evite. În 
schimb, îşi petrecea timpul cu Coll, arătându-se 
entuziasmat și emoționat. Băiatul, fiu supus, se străduia 
să-i înțeleagă și să-i imite starea. Dar Maris știa că și el se 
plimba îndelung și petrecea mult timp singur, cu chitara 
lui. 

În ziua de dinaintea majoratului, Maris a stat pe stânca 
zburătorilor, cu picioarele atârnându-i peste margine, 
urmărind-o pe Shalli cum formează arcuri argintii pe cerul 
amiezei. Urmărea pisicile-de-mare pentru pescari, așa-i 
spusese lui Maris, dar ea știa adevărul. Fusese zburător 
destul timp ca să recunoască o ieșire de plăcere. Chiar și 
acum, când şedea acolo, prinsă, simţea ecoul acelei 
bucurii; ceva se rupea în ea ori de câte ori Shalli se înclina 
și o rază de lumină argintie, ruptă din soare, se răsfrângea 
puţin în aripă. 

Așa are să sfârșească totul? se întreba Maris. Nu se 
poate. Nu, așa a început. Imi amintesc. 

Și chiar își amintea. Uneori i se părea că-i urmărise pe 
zburători încă dinainte de a putea merge, deși mama ei, 
adevărata ei mamă, îi spusese că nu-i așa. Totuși, Maris 
avea amintiri clare despre stâncă; fugea de acasă și venea 
aici în fiecare săptămână, când avea patru sau cinci ani. 
Acolo - aici - stătuse privind zburătorii ce veneau și 
plecau. Maică-sa o găsea mereu acolo și întotdeauna se 
înfuria. 

— Eşti o înrădăcinată, Maris, îi spunea după ce-i dădea 
o bătaie. Nu-ţi irosi timpul cu gânduri neghioabe. N-o să 
îngădui ca fiica mea să ajungă o Aripiașchie. 

Era o poveste veche; mama i-o spunea mereu când o 
prindea cocoţată pe stâncă. Aripiașchie fusese fiul unui 


tâmplar, care dorise să devină zburător. Dar, bineînţeles, 
nu făcea parte dintr-o astfel de familie. Lui nu îi păsa, zice 
povestea; nu își asculta părinţii sau prietenii, nu voia decât 
să se înalțe pe cer. În final, în atelierul tatălui său, și-a 
construit o pereche de aripi frumoase: mari, ca de fluture, 
din lemn sculptat și lăcuit. Și toată lumea a fost de părere 
că sunt minunate, cu excepţia zburătorilor; ei doar au 
clătinat din cap, fără să scoată o vorbă. În cele din urmă, 
Aripiașchie s-a suit pe stâncă. Ei îl așteptau acolo, muti, 
dând roată și unduindu-se ușor, în liniște, în lumina 
dimineţii. Aripiașchie a alergat să-i ajungă și s-a prăbușit, 
întâlnindu-și moartea. 

— lar morala, îi spunea întotdeauna maică-sa, e că nu 
trebuie să încerci să fii ce nu ești. 

Dar oare despre asta era vorba? Copila Maris nu își 
pusese această întrebare; ea doar îl considerase pe 
Aripiașchie un nerod. Dar, după ce a crescut, povestea îi 
revenea adesea în minte. Uneori se întreba dacă nu cumva 
maică-sa o interpretase greșit. Aripiașchie câștigase, se 
gândea ea. El zburase, chiar dacă doar o clipă, însă 
momentul meritase chiar și preţul vieţii. Era moartea unui 
zburător. lar ceilalți nu veniseră să-l batjocorească sau să-l 
îndepărteze - nu, ei zburaseră ca însoțitori ai lui, pentru că 
era doar un începător și pentru că-l înțelegeau. 
Înrădăcinaţii râdeau deseori de Aripiașchie; numele 
devenise sinonim cu prostănac. Dar cum putea un zburător 
să audă povestea și să nu plângă? 

Maris s-a gândit la Aripiașchie atunci, în timp ce o 
urmărea pe Shalli zburând, iar vechile întrebări îi răsăreau 
din nou în minte. A meritat, Aripiașchie? s-a întrebat ea. O 
clipă de zbor, și apoi moartea veșnică? Dar pentru mine a 
meritat? Doisprezece ani de vânturi furtunoase, și acum o 
viață întreagă fără de ele? 

Când Russ a observat-o prima oară pe stâncă se simţise 
cel mai fericit copil din lume. Când a adoptat-o și a 
îndemnat-o mândru spre cer, a crezut că moare de 
bucurie. Tatăl ei adevărat era mort, se rătăcise cu barca, 
fusese ucis de o scila, după ce o furtună îl abătuse mult 


din drum; mama fusese fericită să scape de ea. S-a 
năpustit asupra unei noi vieţi, asupra cerului; părea că 
toate visele ei devin realitate. Aripiașchie avusese o idee 
bună, își zicea pe atunci. Dorește-ţi ceva din toată inima, și 
se va împlini. 

Credinţa a părăsit-o după nașterea lui Coll, când i se 
spusese. 

Coll. Totul se învârtea în jurul lui Coll. 

Așa că, pierdută, Maris a alungat orice gând și a privit 
liniștită și melancolică. 

A sosit și ziua, așa cum știuse că se va întâmpla. 

S-a dat o petrecere, deși Insularul însuși a fost gazda. 
Era un bărbat corpolent, amabil, cu un chip blând, ascuns 
sub o barbă deasă, sperând că asta îl face să pară de 
temut. Când i-a întâmpinat la ușă, hainele îi străluceau a 
bogăţie: materiale scumpe, brodate, inele de cupru și 
alamă și un colier greoi, din oţel adevărat, fasonat. Dar 
primirea a fost călduroasă. 

Înăuntrul cabanei se afla o încăpere mare, pentru 
petreceri. Sus erau grinzi de lemn, la vedere, torţe 
luminau puternic de-a lungul pereţilor, iar pe jos se 
întindea un covor stacojiu. Şi o masă, gemând sub 
greutate - kivas din Insulele Shotan și vinurile făcute în 
Amberly, brânză adusă din Culhall, fructe din Insulele 
Mărginașe, boluri mari cu salată verde. În vatră, o pisică- 
de-mare se perpelea în frigare, iar un bucătar o dregea cu 
iarbă-amară și suc propriu. Era un animal mare, cât o 
jumătate de om, jupuit de blana gri-albăstruie și lăsând la 
vedere un trup rotund ca un butoi, ce se îngusta spre 
perechea de înotătoare puternice. Stratul zdravăn de 
grăsime ce proteja pisicile-de-mare de frig începuse să 
pocnească și să sfârâie în flăcări și chipul ciudat de felină 
fusese umplut până la refuz cu nuci și ierburi. Mirosea 
delicios. 

La petrecere se aflau toţi prietenii lor înrădăcinaţi, care 
s-au adunat în jurul lui Coll, felicitându-l. Unii s-au simţit 
chiar obligaţi să vorbească și cu Maris, să-i spună cât de 
norocoasă e să aibă un frate zburător și că a fost ea însăși 


unul. A fost, a fost, a fost. Îi venea să urle. 

Dar zburătorii erau cei mai răi. Veniseră acolo în număr 
mare, bineînţeles. Chipeș ca întotdeauna, risipindu-și 
farmecul, Corm perora într-un colț, spunând povești 
despre locuri îndepărtate ochilor  visători ai 
înrădăcinatelor. Shalli dansa; înainte ca seara să se 
termine, avea să istovească zeci de bărbaţi cu explozia ei 
de energie. Alţi zburători sosiseră din insule străine. Anni 
din Culhall, băiatul Jamis cel Tânăr, Helmer din Marea 
Amberly, a cărui fiică avea să-și dobândească aripile în 
mai puţin de un an, alţi câţiva din Vest, trei amici din Est. 
Prietenii ei, fraţii ei, camarazii ei din Cuib. 

Dar acum ei o ocoleau. Anni i-a zâmbit politicos și a 
întors privirea. Jamis i-a transmis salutul tatălui său, apoi 
s-a lăsat o tăcere stânjenitoare, balansându-se de pe un 
picior pe altul, până ce Maris s-a despărţit de el. Oftatul 
lui de ușurare a fost aproape audibil. Chiar și Corm, care 
se lăuda că nu era niciodată emoţionat, parcă nu se simţea 
în largul lui lângă ea. I-a adus o cană de kivas fierbinte, 
apoi a zărit un prieten în cealaltă parte a camerei, la care 
trebuia pur și simplu să meargă. 

Simţindu-se dată la o parte și izolată, Maris a găsit un 
scaun din piele, lângă geam. A șezut acolo, sorbind din 
kivas și ascultând cum vântul întețit mișca obloanele. Fata 
nu-i învinuia. Cum poţi vorbi cu un zburător fără aripi? 

Era mulțumită că Garth și Dorrel nu veniseră și nici o 
altă persoană dintre cele la care ajunsese să ţină în mod 
deosebit. Și era rușinată de gândul acesta. 

Apoi s-a auzit zarvă la ușă, iar starea i s-a schimbat 
ușor. Sosise Barrion cu chitara în mână. 

Maris i-a zâmbit. Deși Russ considera că are o influenţă 
negativă asupra lui Coll, fata îl plăcea. Cântărețul era un 
om înalt, ce trecuse prin multe, cu o coamă de păr rebel, 
grizonant, care îl făcea să pară mai bătrân decât era. Faţa 
lui prelungă purta urmele vântului și ale soarelui, dar în 
jurul gurii i se vedeau și riduri de râs și în ochi îi sclipea o 
poftă nepotolită de poante. Barrion avea o voce gravă, 
profundă, era obraznic și avea o înclinaţie spre poveștile 


fantastice. Se spunea că e cel mai iscusit cântăreț din 
Vest. Dar tot Barrion mai zisese că vizitase sute de insule, 
treabă de neînchipuit pentru un om fără aripi. Și mai 
pretindea că chitara lui sosise acum șapte veacuri de pe 
Pământ, cu corăbierii stelari. Familia lui o moștenise, 
povestea el serios, ca și cum s-ar fi așteptat ca Maris și 
Coll să-l creadă. Dar ideea în sine era nebunească - să îi 
acorzi unei chitare importanţa unei perechi de aripi! 

Cu toate astea, mincinos sau nu, înaltul Barrion era 
destul de amuzant și de romantic și cânta precum vântul 
însuși. Coll studiase sub îndrumarea lui, iar acum erau 
prieteni buni. 

Insularul l-a bătut pe umăr, Barrion a râs, s-a așezat și s- 
a pregătit să cânte. În cameră s-a făcut liniște; chiar și 
Corm s-a oprit în mijlocul poveștii pe care o spunea. 

A început cu Cântecul Corăbierilor Stelari. 

Era cea mai veche baladă, prima dintre cele pe care le 
considerau de drept ale lor. Barrion a cântat-o simplu, cu 
ușurința cu care faci ceva familiar și îndrăgit, iar inima lui 
Maris s-a înmuiat ascultând vocea lui profundă. De câte ori 
nu-l auzise pe Coll ciupind coardele propriului său 
instrument și cântând aceeași piesă! Pe atunci glasul îi era 
în schimbare; asta îl înfuria. Fiecare a treia strofă era 
întreruptă de o notă falsă și un minut de sudalme. Maris 
stătea în pat și chicotea la zgomotele ce veneau dinspre 
hol. 

Acum asculta cuvintele, în timp ce Barrion cânta dulce 
despre corăbierii stelari și nava lor minunată, cu pânze de 
argint, întinse pe sute de metri, pentru a prinde vânturile 
cosmice. Toată povestea era acolo. Furtuna misterioasă, 
nava afectată, sicriele în care au adormit pentru scurt 
timp; apoi, purtaţi departe de drumul lor, ei au ajuns aici, 
într-o lume formată dintr-un ocean infinit, cu furtuni 
devastatoare, o lume în care singurele bucățele de uscat 
erau cele o mie de insule stâncoase, împrăștiate, iar 
vânturile suflau necontenit. Cântecul istorisea aterizarea 
lor într-o navetă ce nu era menită să facă așa ceva, despre 
moartea a mii de suflete în coșciugele lor și felul în care au 


navigat - abia puţin mai grei decât aerul -, plutind pe 
deasupra mării, preschimbând apele în argint, împrejurul 
Insulelor Shotan. Barrion a cântat magia corăbierilor 
stelari și visul de a-și repara nava și moartea lentă și grea 
a acelui vis. A continuat să cânte melancolic despre 
puterile din ce în ce mai slăbite ale mașinăriilor vrăjite, 
puteri ce s-au stins în cele din urmă pentru totdeauna. În 
final, a urmat scena bătăliei, pe ţărmul Marii Insule 
Shotan, când Bătrânul Căpitan și acoliţii lui au coborât să 
apere pânzele preţioase din metal, de copiii lor. Apoi, cu 
ultima scânteie de magie, fiii și fiicele corăbierilor stelari, 
primii copii de pe Windhaven, au tăiat pânzele în fâșii 
ușoare și incredibil de rezistente. Şi, cu ajutorul 
bucăţelelor de metal pe care le-au mai găsit pe navă, au 
făcut aripile. 

Căci populaţia împrăștiată de pe Windhaven avea nevoie 
să comunice. Fără combustibil, fără metal, înfruntând 
oceane zbuciumate și pline de prădători, fără nicio altă 
resursă în afară de vânturile puternice: alegerea a fost 
simplă. 

Ultimele acorduri s-au stins în aer. Sărmanii corăbieri, 
și-a zis Maris, ca de fiecare dată. Bătrânul Căpitan și 
echipajul lui erau de asemenea zburători, deși aripile lor 
erau cosmice. Dar felul lor de a zbura a trebuit să dispară 
pentru ca un altul să-i ia locul. 

Barrion a rânjit auzind părerea cuiva și a început un nou 
cântec. A interpretat șase piese de pe vechiul Pământ, apoi 
a privit alene în jur și le-a oferit o compoziţie proprie, un 
cântec deocheat, de beţie, despre o scila în călduri, care a 
confundat o barcă de pescuit cu perechea ei. Maris de-abia 
a ascultat. Gândul îi era tot la corăbierii stelari. Într-un fel, 
și ei erau ca Aripiașchie, s-a gândit; nu au putut renunța la 
visul lor. Ceea ce a însemnat că au trebuit să moară. Mă 
întreb dacă li s-a părut că a meritat. 

— Barrion, l-a strigat Russ, așezat pe podea, ăsta e un 
majorat de zburător. Zi-ne niște cântece de zbor. 

Artistul a rânjit și a încuviinţat. Maris s-a uitat la Russ. 
Bărbatul stătea lângă masă, cu un pahar de vin în mâna 


bună și zâmbetul pe buze. E mândru, și-a zis fata. Fiul lui 
devine în scurt timp zburător, iar pe mine m-a uitat. S-a 
simţit rănită și abătută. 

Barrion a cântat despre zbor; balade din Insulele 
Mărginașe, din Insulele Shotan, din Culhall și din insulele 
Amberly și Poweet. A cântat despre zburătorii-strigoi, 
pierduţi de-a pururi pe mare, când l-au ascultat pe 
Căpitanul-Insular și au luat săbiile cu ei, pe cer. Incă se 
vedeau în zona curenților statici, umblând neajutoraţi prin 
furtuni, purtaţi de aripi fantomatice. Sau cel puţin așa 
spunea legenda. Dar zburătorii care se lovesc de curenţii 
statici arareori se mai întorc să povestească, așa că nimeni 
nu poate să bage mâna-n foc pentru nimic. 

A cântat cântecul lui Royn cel Sur, care trecuse de 
optzeci de ani când și-a găsit nepotul mort în urma unei 
dispute pentru o iubită și și-a luat aripile ca să prindă 
vinovatul și să-i facă de petrecanie. 

A mai cântat balada lui Aron și a lui Jeni, cea mai tristă 
dintre toate. Jeni se născuse înrădăcinată și, chiar mai rău, 
oloagă; fata locuia cu mama ei, o spălătoreasă, și zi de zi 
ședea la fereastră, privind stânca zburătorilor de pe Mica 
Shotan. Așa s-a îndrăgostit de Aron, un zburător delicat și 
zglobiu, iar în visele ei băiatul îi împărtășea iubirea. Dar 
într-o zi, când era singură în casă, l-a văzut hârjonindu-se 
pe cer cu un camarad, o femeie cu părul ca de foc, iar 
când au aterizat s-au sărutat. Când maică-sa a ajuns acasă, 
Jeni era moartă. Când a aflat, Aron nu a lăsat ca femeia pe 
care nu o cunoscuse niciodată să fie îngropată. A purtat-o 
pe braţe până pe stâncă; apoi, legănând-o pe trupul lui, a 
înaintat cu vânturile în largul mării și i-a oferit o 
înmormântare demnă de un zburător. 

Barrion i-a închinat un cântec și lui Aripiașchie, deși nu 
unul foarte reușit; l-a portretizat ca pe un nerod amuzant. 
Totuși, Barrion l-a cântat alături de cel despre Purtătorul- 
Veștilor-Rele și Dansul-Vântului, cântecul de nuntă al 
zburătorilor și alte câteva. Maris de-abia se putea mișca, 
atât era de fascinată. Kivasul i se răcise în mână, uitat în 
fața cuvintelor. Era un sentiment plăcut, o tristeţe 


neîmblânzită, și îi aducea în suflet amintirea vântului. 

— Fratele tău e născut zburător, a șoptit o voce blândă 
lângă ea și fata l-a văzut pe Corm așezându-i-se pe 
mânerul fotoliului. 

A arătat delicat, cu paharul de vin, spre locul în care 
stătea Coll, la picioarele lui Barrion. Tânărul avea mâinile 
împreunate strâns în jurul genunchilor, iar privirea îi era 
vrăjită. 

— Vezi cum îl emoţionează cântecul, a zis Corm ușor. 
Pentru înrădăcinaţi, sunt doar melodii, dar, pentru 
zburători, înseamnă mult mai mult. Noi doi știm asta, 
Maris, și fratele tău la fel. Îmi dau seama uitându-mă la el. 
Îmi imaginez cum trebuie să te simţi, dar gândește-te la el, 
fetițo. lubește zborul la fel ca tine. 

Maris s-a uitat în sus, către Corm și abia s-a abținut să 
nu râdă de dovada lui de înţelepciune. Da, Coll părea 
fascinat, însă numai ea știa de ce. El de cântat era 
îndrăgostit, nu de zbor; cântecele îl interesau, nu tema lor. 
Dar cum ar fi putut să știe Corm, zâmbăreţul și chipeșul 
Corm, care era atât de sigur de sine, dar cunoștea atât de 
puţine. 

— Crezi că doar zburătorii au vise, Corm? l-a întrebat ea 
în șoaptă, apoi și-a întors repede privirea spre locul în care 
Barrion tocmai termina un cântec. 

— Mai sunt o grămadă de cântece de zbor, a zis acesta, 
și dacă le interpretez pe toate, o să stăm aici până în zori 
și nu aș mai apuca să mănânc nimic. 

Bărbatul s-a uitat la Coll. 

— Ai răbdare. O să înveţi mai multe decât știu eu, de 
îndată ce vei ajunge în Cuib. 

Lângă Maris, Corm a înălţat paharul, în semn de salut. 

Coll s-a ridicat. 

— Vreau să cânt unul. 

Barrion a zâmbit. 

— Cred că îţi pot încredința chitara mea. Altcuiva n-aş 
îndrăzni s-o dau, dar ţie da. 

Bărbatul s-a ridicat, cedând scaunul tânărului tăcut și 
palid. 


Coll s-a așezat, a ciupit corzile emoţionat, mușcându-și 
buzele. Clipea des din cauza luminii torţelor, s-a uitat 
către Maris și a clipit din nou. 

— Vreau să interpretez un cântec nou, despre un 
zburător. Eu - ei bine, eu l-am inventat. N-am fost de faţă, 
înţelegeţi, dar am auzit povestea și, ei bine, e adevărată. 
Trebuia să fi fost un cântec și nu a fost, până acum. 

— Atunci, cântă-l, băiete! a izbucnit Insularul. 

Coll a zâmbit și s-a uitat iar la Maris. 

— Se numește Prăbușirea Corbului. 

Și l-a cântat limpede, cu o voce frumoasă, chiar așa cum 
se întâmplase. Maris l-a urmărit cu ochii larg deschiși, 
ascultând plină de amărăciune. Înţelesese totul perfect. 
Surprinsese chiar și sentimentul, greutatea ce s-a răsucit 
în ea când aripile strânse ale Corbului au înflorit, luminate 
ca niște oglinzi, în soare, și și-a croit drum înapoi, din 
calea mortii. Toată dragostea de copil pe care o simţise 
pentru el era acum pusă în cântecul lui Coll; Corbul despre 
care povestea el era un prinţ înaripat, victorios, întunecat 
și curajos și îndrăzneţ. Așa cum Maris și-l imaginase odată. 

Are un dar, şi-a spus ea. Corm a privit-o și a întrebat: 

— Ce? 

Și dintr-odată și-a dat seama că își șoptise gândul. 

— Coll, a răspuns ea, în șoaptă. 

Ultimele note ale cântecului îi răsunau în ureche. 

— Ar putea fi mai bun ca Barrion, dacă ar avea ocazia. 
Eu i-am spus povestea, Corm. Am fost acolo alături de alţi 
câţiva zeci, când Corbul și-a făcut trucul. Dar niciunul nu 
ar fi putut să povestească mai frumos decât Coll. Are un 
dar special. 

Corm i-a zâmbit complice. 

— Adevărat. Anul viitor îi desfiinţăm pe Estici în 
competiția de cântece. 

lar Maris l-a privit, dintr-odată furioasă. Totul era pe 
dos, s-a gândit ea. Din celălalt colţ al camerei, Coll o 
privea întrebător. Ea i-a făcut un semn cu capul, iar el a 
zâmbit mândru. 

Iar ea luase o hotărâre. 


Dar chiar atunci, înainte ca băiatul să înceapă o nouă 
melodie, Russ a venit în faţă. 

— Acum, a rostit el, trebuie să devenim serioși. Am 
cântat și am vorbit, am mâncat și am băut bine, aici la 
căldură. Dar afară bat vânturile. 

Cu toţii au început să asculte cu gravitate și, așa cum 
era de așteptat, sunetul vijeliilor, uitat ca un zgomot de 
fundal, pentru atâta timp, părea acum să umple camera. 
Maris l-a auzit și s-a cutremurat. 

— Aripile, a zis tatăl ei. 

Insularul a înaintat, ţinându-le în mâinile sale cu 
sfințenie. Și-a rostit discursul ritualic: 

— Îndelungă vreme au servit aceste aripi Insula 
Amberly, legându-ne de popoarele de pe Windhaven 
generaţii întregi, încă de pe vremea corăbierilor stelari. 
Cu ele au zburat Marion, fiica unui corăbier, și apoi fata ei, 
Jeri și fiul ei Jon și Anni și Flan și Denis... 

... înșiruirea de nume a ţinut mult timp... 

— ... și în cele din urmă Russ și fiica lui, Maris. 

La pomenirea neașteptată a numelui ei în mulţime s-a 
iscat rumoare. Nu fusese un zburător adevărat și n-ar fi 
trebuit inclusă. Îi dădeau titlul de zburător, chiar dacă îi 
luau aripile, s-a gândit ea. 

— Iar acum tânărul Coll le va moșteni și, așa cum au 
făcut Insularii de generaţii întregi, eu le ţin doar pentru un 
scurt răstimp, ca să le aduc noroc cu atingerea mea. lar 
prin mine, întregul popor de pe Mica Amberly le atinge, 
iar prin vocea mea urează Zbor înalt, Coll! Insularul a 
înmânat aripile strânse lui Russ, care le-a luat și s-a întors 
spre Coll. Băiatul stătea acolo, cu chitara la picioare, 
părând pipernicit și foarte palid. 

— E timpul ca cineva să devină zburător, a zis Russ. E 
timpul ca eu să dau mai departe aripile, iar Coll să le 
accepte și ar fi o prostie să și le pună în casă. Hai să 
mergem pe stânca zburătorilor și să vedem cum un băieţel 
devine bărbat. 

Purtătorii de torţe, toţi zburători, erau gata. Au părăsit 
cabana, cu Coll așezat la loc de onoare între tatăl lui și 


Insular, cu zburătorii urmărindu-l îndeaproape cu făcliile. 
Maris și restul grupului veneau mai în spate. 

Au mers zece minute, cu pași lenți, într-o liniște stranie, 
până ce, ajunși pe platforma de pe stâncă, s-au așezat într- 
un semicerc imperfect. Singur, pe margine, Russ a pus 
aripile pe umerii fiului său, cu o singură mână și refuzând 
ajutorul. Chipul lui Coll era alb ca varul. Băiatul stătea 
nemișcat în timp ce Russ desfăcea aripile, privind drept la 
abisul de dinaintea lui, unde valurile întunecate se agăţau 
de plajă. 

În final, operaţia s-a terminat. 

— Fiule, tu ești zburător, a rostit Russ. 

Apoi s-a dat înapoi, alături de ceilalţi, aproape de Maris. 
Coll şedea singur sub stele, cocoţat pe margine, iar aripile 
uriașe și argintii îl făceau să pară și mai mic decât fusese 
vreodată. Lui Maris îi venea să strige, să facă ceva; simţea 
cum lacrimile îi pornesc la vale, pe obraji. Dar nu s-a putut 
mișca. Ca și ceilalţi, a așteptat pentru tradiționalul zbor de 
inițiere. 

Și, în sfârșit, Coll s-a aruncat de pe stâncă, trăgând 
puternic aer în piept. 

S-a împiedicat la ultimul pas și a plonjat, dispărând din 
vedere. Gloata s-a îmbulzit înainte. Până ce petrecăreţii au 
ajuns la margine, băiatul își revenise și acum urca 
încetișor. A dat un rotocol larg deasupra oceanului, apoi a 
planat aproape de stâncă și din nou peste apă. Uneori, 
tinerii zburători le ofereau prietenilor un spectacol, dar 
Coll nu era din aceia. Ca un spectru înaripat, argintiu, el 
rătăcea straniu, pierdut pe un cer, care nu-i era casă. 

Alte aripi erau și ele desfăcute; Corm și Shalli se 
pregăteau să zboare. În puţin timp, aveau să i se alăture 
lui Coll în văzduh, să execute câteva schimbări de poziţie, 
apoi să-i lase pe înrădăcinaţi în urmă, îndreptându-se spre 
Cuib, să-și petreacă restul nopţii, sărbătorindu-l pe cel mai 
nou membru al grupului. 

Totuși, înainte să sară vreunul, direcţia vântului s-a 
schimbat; Maris a simţit modificarea, ca un zburător 
priceput ce era. Și a auzit-o, un vârtej rece, urlând 


singuratic deasupra stâncilor din pisc. Dar, mai presus de 
toate, a văzut, căci deasupra valurilor, Coll se clătina 
vizibil. A pierdut ușor din altitudine, s-a zbătut să scape și 
a început brusc să se rotească. Cineva a tras aer în piept, 
speriat. Apoi, repede, din nou, a preluat controlul și s-a 
îndreptat înapoi spre ei. Dar luptându-se necontenit. Sufla 
un vânt aspru, turbat, ce-l împingea în jos; genul de vânt, 
pe care un zburător ar fi trebuit să-l strunească, să-l 
potolească și să-l îmblânzească. Coll se lupta cu el, iar 
forța aceea îl învingea. 

— Are necazuri, a zis Corm. 

lar chipeșul zburător și-a aruncat spițele în lăcașurile 
lor, dintr-o singură mișcare. 

— Am să-l însoțesc. 

Și, zicând asta, și-a luat zborul. 

Totuși, era prea târziu. Cu aripile îndoindu-se înainte și 
înapoi, după cum era lovit de agitația născută din senin, 
Coll se îndrepta spre plaja de aterizare. S-a luat o decizie 
nerostită, iar întregul grup s-a deplasat într-acolo să-l 
întâlnească, în frunte cu Maris și tatăl ei. 

Coll a coborât în viteză, în prea mare viteză. Nu 
stăpânea vântul; nu, era împins. Aripile i-au fremătat când 
a căzut și s-a înclinat, unul dintre vârfuri a șters solul, în 
timp ce celălalt arăta spre cer. Greșit, greșit, totul fusese 
greșit. Chiar când se grăbeau spre plajă, Coll a aterizat, 
împroșcând cu nisip uscat, iar în jur s-a auzit scrâșnetul 
oribil al metalului, în timp ce băiatul zăcea în siguranţă, pe 
Nisip. 

Dar aripa stângă îi era moale și stricată. 

Russ a ajuns la el primul, a îngenuncheat alături de fiul 
lui și a început să meșterească la cordoane. Ceilalţi s-au 
adunat în jurul lor. Apoi Coll s-a ridicat puţin și cu toţii au 
văzut că tremura, cu ochii scăldațţi în lacrimi. 

— Nu-ţi face griji, l-a încurajat Russ, forțându-se să pară 
neafectat. E doar o spiţă, fiule; se rup tot timpul. O s-o 
reparăm cu ușurință. Ai fost puţin nesigur, dar cu toţii am 
păţit-o prima oară. Data viitoare o să fie mai bine. 

— Data viitoare, data viitoare, data viitoare! a zis Coll. 


Nu pot s-o fac, nu pot s-o fac, Tată. Nu mai vreau o dată 
viitoare! Nu-ţi vreau aripile! 

Acum plângea de-a binelea, iar trupul i se zgâlțâia de 
sughițuri. 

Audienţța a rămas amuţită, iar chipul lui Russ s-a 
înăsprit. 

— Eşti fiul meu și un zburător. Va exista o dată viitoare. 
Și vei învăţa. 

Coll tot suspina și tremura, cu aripile date jos, zăcând 
desfăcute la picioarele lor, rupte și inutile, cel puţin pe 
moment. N-avea să mai zboare nimeni spre Cuib în 
această noapte. 

Taică-său a întins braţul sănătos și și-a luat fiul pe după 
umăr, scuturându-l: 

— Tu auzi? Auzi? N-o să mai ascult asemenea prostii. 
Zbori, sau nu mai ești fiul meu. 

Sfidarea lui bruscă a dispărut ca prin minune. A 
încuviinţat, înghițindu-și lacrimile, și a privit în sus: 

— Da, Tată, a răspuns el. Imi pare rău. Doar că m-am 
speriat acolo, sus. Nu am vrut să spun așa ceva. 

În timp ce îi urmărea din mulţime, Maris și-a amintit că 
băiatul n-avea decât treisprezece ani. Treisprezece și era 
speriat și nici de departe un zburător. 

— Nu știu de ce am spus-o. N-am vrut. Serios. 

Iar Maris și-a găsit curaj. 

— Ba da, ai vrut, a rostit ea tare, amintindu-și de felul în 
care Coll cântase despre Corb, de decizia pe care o luase. 

Ceilalţi s-au întors și au privit-o uluiţi, iar Shalli și-a 
așezat mâna pe umărul ei, vrând să o oprească. Dar Maris 
s-a scuturat și și-a făcut loc înainte, ca să stea între Coll și 
tatăl lui. 

— A fost intenţionat, a spus ea încet, cu o voce sigură, în 
timp inima îi tremura. Nu vezi, Tată? El nu e un zburător. 
E un fiu bun și ar trebui să fii mândru de el, dar n-o să 
îndrăgească niciodată vântul. Nu-mi pasă de ce zice legea. 

— Maris, i s-a adresat Russ, iar în tonul lui nu era urmă 
de căldură, ci doar disperare și durere. Ai fi în stare să îi 
iei aripile propriului tău frate? Am crezut că-l iubești. 


În urmă cu o săptămână ar fi plâns, dar acum lacrimile îi 
secaseră. 

— İl iubesc, într-adevăr, și îi doresc o viața lungă și 
fericită. Nu va fi împlinit ca zburător; face asta doar ca să 
te facă pe tine mândru. Coll e un cântăreţ bun. De ce 
trebuie să-i răpești viața pe care o iubește? 

— Nu-i răpesc nimic, a replicat Russ intransigent. 
Tradiţia... 

— O tradiţie prostească, a intervenit o voce nouă. 

Maris și-a căutat din priviri aliatul și l-a văzut pe Barrion 
făcându-și loc prin mulţime. 

— Maris are dreptate. Coll cântă ca un înger și cu toţii 
am văzut cum zboară. 

S-a uitat dispreţuitor la zburătorii din grup. 

— Voi, zburătorii, sunteţi niște făpturi atât de obișnuite 
cu rutina, încât ați uitat să gândiţi. Urmaţi tradiţia 
orbește, oricine ar fi rănit. 

Aproape nebăgat în seamă, Corm aterizase și își 
strânsese aripile. Acum stătea în faţa lor, cu chipu-i fin și 
întunecat, umbrit de furie. 

— Zburătorii și tradiţiile lor au făcut din Insula Amberly 
o minune, au croit istoria planetei Windhaven de mii de 
ori. Nu-mi pasă de cât de bine cânţi, Barrion, nu ești mai 
presus de lege. 

L-a privit pe Russ și a continuat. 

— Nu te îngrijora, prietene. Vom face din fiul tău un 
zburător cum n-a mai văzut Amberly. 

Dar apoi Coll s-a uitat în sus și, deși lacrimile încă îi 
curgeau pe obraji, pe chipul lui s-au citit dintr-odată mânia 
și hotărârea. 

— Nu! a strigat el, iar privirea pe care i-a aruncat-o lui 
Corm era sfidătoare. N-o să faceţi din mine nimic din ce nu 
vreau să fiu, nu-mi pasă cine ești. Nu sunt laș, nu sunt 
copil, dar nu vreau să zbor, nu vreau, NU VREAU! 

Vorbele îi erau ca un fluviu, de-abia stăpânite în vânt, pe 
când secretul lui ieșea la iveală și toate barierele cădeau 
brusc. 

— Voi, zburătorii, credeţi că sunteţi grozavi, că toţi 


ceilalți vă sunt inferiori, dar nu-i așa, să știți, nu-i așa. 
Barrion a călătorit pe sute de insule și știe mai multe 
cântece decât zeci de zburători. Nu mă interesează ce 
crezi, Corm. El nu e un înrădăcinat; el călătorește pe nave, 
când ceilalţi sunt prea speriaţi. Voi, zburătorii, staţi la 
adăpost de scile, dar Barrion a omorât una odată, cu un 
harpon, de pe o bărcuţă din lemn. Pun pariu că n-aţi știut 
toate astea. Pot să fiu și eu ca el. Am talent. El merge pe 
Insulele Mărginașe și vrea ca eu să-l însoțesc, mi-a spus că 
într-o zi îmi va da chitara lui. Poate să facă zborul frumos, 
prin cuvintele lui, dar poate face același lucru cu 
pescuitul, vânătoarea sau orice. Zburătorii nu știu, dar el 
știe. El este Barrion! El este un cântăreț și e la fel de bun 
ca un zburător. Și pot să o fac și eu, așa cum s-a întâmplat 
astă-noapte cu povestea Corbului. 

L-a privit cu ură pe Corm. 

— Ia-ţi aripile vechi, dă-i-le lui Maris, ea e zburătorul, a 
strigat el dând cu piciorul în materialul dezumflat de pe 
jos. Vreau să merg cu Barrion. 

S-a lăsat o tăcere înspăimântătoare. Russ a rămas tăcut 
mult timp, apoi și-a privit fiul cu un chip ce îmbătrânise 
într-o clipită. 

— Nu sunt aripile lui, ca să le ia, Coll, a zis el. Au fost 
ale mele și ale tatălui meu și ale mamei lui înainte, iar eu 
am vrut... eu am vrut... 

Vocea i s-a stins. 

— Tu ești de vină pentru toate astea, s-a răstit Corm 
furios, uitându-se la Barrion. Şi tu, da, tu, propria lui soră, 
a adăugat el, mutându-și privirea la Maris. 

— Prea bine, Corm, a replicat ea. Noi suntem vinovați, 
Barrion și cu mine, pentru că îl iubim pe Coll și vrem să-l 
vedem fericit - și în viaţă. Zburătorii au urmat tradiţia 
prea multă vreme. Barrion are dreptate, nu pricepeţi? In 
fiecare an, zburători neîndemânatici moștenesc aripile de 
la părinţii lor și mor cu ele, iar Windhaven este din ce în ce 
mai săracă, căci aripile nu pot fi înlocuite. Câţi zburători 
existau pe vremea corăbierilor stelari? Câţi sunt azi? Nu 
vedeţi ce ne face tradiţia? Aripile sunt un obiect sacru; ar 


trebui purtate de cei care iubesc cerul, care zboară cel mai 
bine și le păstrează cel mai bine. In loc, dreptul din 
naștere e singurul mod prin care le dăm mai departe. Un 
drept înnăscut, nu priceperea; dar pe un zburător îl 
salvează de moarte numai îndemânarea, e tot ce ţine 
Windhaven laolaltă. 

Corm a pufnit. 

— Asta-i o batjocură. Tu nu ești zburător, Maris, și nu ai 
niciun drept să vorbești despre așa ceva. Cuvintele tale 
pângăresc cerul și încalcă tradiţia. Dacă fratele tău decide 
să renunţe la dreptul lui, foarte bine. Dar nu-și va bate joc 
de legea noastră și le va da cui va avea el chef. 

Bărbatul a privit în jur, la mulţimea încă uluită. 

— Unde e Insularul? Spune-ne legea! 

Vocea ÎInsularului era moale, șovăielnică. 

— Legea... tradiţia... dar e un caz special, Corm. Maris 
s-a descurcat bine în slujba Insulei Amberly și știm cu toţii 
cum zboară. Eu... 

— Legea, a insistat Corm. 

Insularul a clătinat din cap. 

— Da, e datoria mea, dar... legea spune că, dacă un 
zburător renunţă la aripile lui, pe ele trebuie să le ia altul 
de pe insulă, un senior, și împreună cu Insularul să le 
păstreze până e ales alt purtător. Dar, Corm, niciun 
zburător nu și-a cedat vreodată aripile... legea e folosită 
doar când unul dintre voi moare fără moștenitori, în cazul 
nostru Maris este... 

— Legea e lege, a rostit Corm. 

— Şi o vei urma orbește, a intervenit Barrion. 

Corm l-a ignorat. 

— Eu sunt zburătorul senior de pe Mica Amberly, de 
când Russ a dat mai departe aripile. Le voi lua în grija 
mea, până când găsim pe cineva demn de a fi zburător, 
cineva care să aprecieze onoarea ce i se face și să respecte 
tradiţia. 

— Nu! a strigat Coll. Vreau ca Maris să aibă aripile 
mele. 

— Nu ai nimic de spus în privința asta, i s-a adresat 


Corm. Ești un înrădăcinat. 

Şi rostind cuvintele, s-a aplecat și a cules de pe jos 
aripile stricate. A început să le împăturească meticulos. 

Maris s-a uitat în jur, căutând ajutor, dar era în zadar. 
Barrion și-a desfăcut braţele în semn de neputinţă, Shalli 
și Helmer îi ocoleau privirea, iar tatăl ei stătea înfrânt și 
îndurerat, fără a mai fi zburător, nici măcar cu numele, ci 
doar un bătrân schilod. Unul câte unul, petrecăreţii au 
început să plece. 

Insularul a venit la ea. 

— Maris, a început el, îmi pare rău. Ţi-aș da aripile, 
dacă aș putea. Legea nu e făcută ca o pedeapsă, ci doar ca 
o călăuză. Dar e legea zburătorilor și nu pot să-i înfrunt. 
Dacă îl refuz pe Corm, Mica Amberly va ajunge ca 
Kennehut, iar cântecele mă vor numi smintit. 

Fata a încuviințat. 

— Înţeleg, a spus. 

Cu aripile sub ambele braţe, Corm a străbătut plaja cu 
pași mari. 

Insularul s-a întors și a plecat, iar Maris s-a îndreptat 
spre Russ. 

— Tată... a îngăimat ea. 

El a privit-o. 

— Tu nu ești fiica mea, i-a zis el și și-a întors faţa de la 
ea. 

Maris l-a privit pe bătrân îndepărtându-se greoi, cu pași 
rigizi, spre continent, să-și ascundă rușinea. 

În cele din urmă, doar ei trei au rămas singuri pe plaja 
de aterizare, tăcuţi și istoviți. Maris s-a dus la Coll și l-a 
îmbrățișat. Au rămas așa, doi copii căutând mângâierea, 
pe care niciunul nu era în stare să o dea. 

— Ştiu eu un loc, a zis Barrion în final, iar vocea lui i-a 
dezmeticit. 

S-au despărțit ameţiţi, l-au privit pe cântăreţ aruncându- 
și chitara pe umeri și l-au urmat acasă. 


XXX 


Pentru Maris, au venit zile întunecate și neliniștite. 


Barrion locuia într-o cabană înghesuită, lângă port, 
aproape de un chei părăsit, o ruină, iar acolo au stat și ei. 
Coll era mai fericit decât îl văzuse ea vreodată; cânta în 
fiecare zi cu Barrion și știa că până la urmă avea să fie 
interpret. Doar faptul că Russ refuza să-l vadă îl deranja 
pe băiat, dar chiar și de asta uita adesea. Era tânăr și 
descoperise că mulţi de vârsta lui îl admirau, vinovaţi, ca 
pe un răzvrătit și se bucura de senzaţie. 

Dar, pentru Maris, lucrurile nu erau la fel de ușoare. 
Rar ieșea din cabană să se plimbe pe chei la apus și să 
privească bărcile de pescuit acostând. Nu se putea gândi 
decât la pierderea ei. Era prinsă și neajutorată, încercase 
din răsputeri, făcuse ce trebuia, însă aripile ei tot nu se 
aflau lângă ea. Tradiţia prima, ca un Insular dement și 
crud, iar acum o ţinea prizonieră. 

La două săptămâni după incidentul de pe plajă Barrion 
s-a întors la cabană, după o zi petrecută în docuri, unde 
mergea adesea să culeagă cântece noi de la pescarii din 
Amberly și să cânte la hanurile de pe partea cealaltă a 
cheiului. În timp ce mâncau câte un bol de tocană 
fierbinte, din carne, el s-a uitat la Maris și la băiat și a 
spus: 

— Am închiriat o barcă. Într-o lună plec spre Insulele 
Mărginașe. 

Coll a zâmbit nerăbdător. 

— Venim și noi? 

Barrion a încuviințat. 

— Tu sigur că da. Și tu, Maris? 

— Nu, a clătinat ea din cap. 

Cântărețul a oftat. 

— Nu câștigi nimic dacă rămâi aici. Viaţa va fi dificilă 
pentru tine pe Amberly. Chiar și pentru mine, vremurile se 
înăspresc. Insularul se întoarce împotriva mea, instigat de 
Corm, iar oamenii respectabili încep să mă evite. In plus, 
există atâtea locuri de văzut. Vino cu noi. 

A zâmbit. 

— Poate te învăţ și pe tine să cânți. 

Maris se juca absentă cu furculița în tocană. 


— Cânt mai prost decât zboară fratele meu, Barrion. Nu, 
nu pot merge. Eu sunt un zburător. Trebuie să rămân și 
să-mi recâștig aripile. 

— Te admir, Maris, a rostit el, dar lupta ta e zadarnică. 
Ce poţi să faci? 

— Nu știu. Orice. Poate mă ajută Insularul. Aș merge la 
el. Insularul face legea și el înţelege. Dacă va pricepe că 
așa e mai bine pentru poporul de pe Amberly, atunci... 

— Nu-l poate înfrunta pe Corm. Problema ţine de codul 
zburătorilor și nu are nicio influenţă asupra ei. În plus... a 
adăugat Barrion, ezitant. 

— Ce? 

— Am vești. Se vorbește peste tot în docuri. Au găsit un 
zburător nou sau mai de grabă unul vechi. Devin din 
Gavora este pe drum, cu barca, să-și primească locuinţa și 
să poarte aripile tale. 

Bărbatul a privit-o cu atenţie, pe chip citindu-i-se 
îngrijorarea. 

— Devin! 

Maris a trântit furculiţa și s-a ridicat. 

— Legile le-au luat toate minţile? 

A început să măsoare camera cu pași mari. 

— Devin e un zburător mai prost decât a fost vreodată 
Coll. Şi-a pierdut aripile când a coborât prea jos și a atins 
apa. Dacă n-ar fi fost o navă în apropiere, ar fi murit. Şi 
Corm vrea să-i dea altele? 

Barrion a zâmbit, cu amărăciune. 

— E un zburător și păstrează vechea tradiţie. 

— De cât timp a plecat? 

— În urmă cu câteva zile, așa zice lumea. 

— Călătoria durează două săptămâni, pe vreme bună, a 
zis Maris. Dacă am de gând să acţionez, trebuie să o fac 
înainte ca el să ajungă aici. Odată ce poartă aripile, ele vor 
fi ale lui și le voi pierde. 

— Dar, Maris, s-a opus Coll, ce poţi să faci? 

— Nimic, a răspuns Barrion. Ah, am putea să furăm 
aripile, bineînţeles. Corm le-a reparat și sunt ca și noi. Dar 
unde te-ai duce? N-ai fi bine primită niciunde. Renunţă, 


fato. Nu poţi schimba legea zburătorilor. 

— Nu? a stăruit ea. 

Dintr-odată glasul i se însufleţise. A rămas locului și s-a 
aplecat deasupra mesei. 

— Eşti sigur? Oare tradiţiile n-au fost niciodată 
schimbate? De unde au venit toate? 

Barrion arăta nedumerit. 

— Păi, mai întâi a fost Consiliul, chiar după ce a fost ucis 
Bătrânul Căpitan, apoi Căpitanul-Ilnsular de pe Marea 
Shotan a dat mai departe aripile nou făurite. Atunci s-a 
hotărât ca niciun zburător să nu poarte vreo armă pe cer. 
Și-au amintit bătălia și felul în care vechii corăbieri stelari 
au utilizat ultimele două sănii plutitoare ca să verse foc de 
sus. 

— Da, a aprobat Maris, și adu-ţi aminte că au mai fost 
alte două Consilii. La mulţi ani după aceea, când un alt 
Căpitan-Insular a vrut să-i îngenuncheze pe ceilalţi 
Insulari și să ia întreaga Windhaven sub stăpânirea lui, el 
a trimis zburătorii de pe Marea Shotan pe cer, cu săbiile, 
ca să lovească Mica Shotan. Iar zburătorii celorlalte insule 
s-au strâns la Consiliu și l-au condamnat, după ce 
luptătorii lui strigoi au dispărut. Așa că a fost ultimul 
Căpitan-Insular, iar acum Marea Shotan e pur și simplu o 
insulă obișnuită. 

— Da, a zis Coll, iar al treilea Consiliu s-a reunit când 
toţi zburătorii au votat să nu mai aterizeze pe Kennehut, 
după ce Insularul Smintit l-a ucis pe Purtătorul-Veștilor- 
Rele. 

Barrion încuviinţă. 

— Prea bine. Dar nu s-a mai făcut niciun Consiliu de 
atunci. Ești sigură că s-ar strânge? 

— Normal, a răspuns Maris. E una dintre tradiţiile 
scumpe lui Corm. Orice zburător poate cere reunirea 
Consiliului. Și aș putea să-mi susţin cazul în faţa lor, a 
tuturor înaripaţilor din Windhaven, și... 

Fata s-a oprit. Barrion a privit-o, iar ea s-a uitat la el, 
străbătuţi de același gând. 

— Orice zburător, a spus el, neaccentuând cu voce tare. 


— Dar eu nu sunt zburător, a replicat Maris. 

S-a prăbușit pe scaun. 

— Iar Coll a renunţat la aripile lui și Russ, chiar dacă ar 
vrea să se întâlnească cu noi, le-a dat mai departe. Corm 
nu ar accepta cererea noastră. Zvonul nu s-ar răspândi. 

— Ai putea s-o întrebi pe Shalli, a sugerat Coll. Sau să 
aștepți pe stânca zburătorilor sau... 

— Shalli e mult prea neexperimentată pentru Corm și 
prea fricoasă, a replicat Barrion. Am auzit ce se spune. li 
pare rău pentru tine, ca și Insularului, dar nu va încălca 
tradiția. Corm ar putea încerca să-i ia și ei aripile. Cât 
despre ceilalţi... pe cine ai putea conta? Și cât poţi să 
aștepți? Helmer vine des în vizită, dar e la fel de încuiat 
precum Corm. Jamis e prea tânăr și așa mai departe. Le-ai 
cere să facă un sacrificiu destul de mare. 

Bărbatul a dat din cap în semn că se îndoiește. 

— N-o să meargă. Niciun zburător n-o să vorbească în 
numele tău, cel puţin nu în timp util. Peste două 
săptămâni, Devin o să-ţi poarte aripile. 

Toţi trei tăceau. Maris fixa cu privirea farfuria cu tocana 
rece și se gândea. Nu-i nicio cale, se întreba ea, chiar nu e 
nicio cale? Apoi s-a uitat la Barrion. 

— Mai devreme, a început ea precaut, ai zis ceva despre 
furatul aripilor... 


XXX 


Vântul sufla rece și umed, sălbatic, biciuind valurile; 
spre răsărit, pe cer se strângeau nori de furtună. 

— O vreme bună de zburat, a zis Maris. 

Barca se clătina ușor sub ea. 

Barrion a zâmbit, și-a tras pelerina un pic mai bine, ca 
să se ferească de umezeală. 

— Asta, dacă ai putea zbura, a adăugat el. 

Ochii ei s-au îndreptat spre țărm, unde casa din lemn, 
întunecată, a lui Corm se vedea ridicată în fața copacilor. 
O lumină ardea la etaj. Trei zile, și-a spus Maris cu 
amărăciune. Ar fi trebuit să fie solicitat până acum. Cât 
timp își permiteau să aștepte? Cu fiecare oră ce trecea, 


Devin se apropia mai mult, omul care avea să-i ia aripile. 
— Crezi că astă-seară...? l-a întrebat pe Barrion. 
Bărbatul a ridicat din umeri. Își curăța unghiile cu un 

stilet lung, special. 

— Ar trebui să știi mai bine ca mine, a răspuns el fără 
să-și ridice privirea. Farul e încă întunecat. Cât de des 
sunt solicitați zburătorii? 

— Destul de des, a replicat Maris gânditoare. 

Dar oare Corm avea să fie chemat? Plutiseră deja în larg 
două nopţi la rând, așteptând semnalele ce l-ar fi dus 
departe de aripi. Poate că Insularul o folosea doar pe 
Shalli, până ce ajungea Devin. 

— Nu-mi place, a zis ea. Trebuie să facem ceva. 

Barrion a băgat stiletul în teacă. 

— Aș putea folosi instrumentul pe Corm, dar n-am de 
gând. Sunt alături de tine, Maris, iar fratele tău mi-e ca un 
fiu, dar n-o să omor pe nimeni pentru o pereche de aripi. 
Nu. Așteptăm până ce lumina farului îl cheamă pe Corm și 
atunci intrăm. Orice altceva este prea riscant. 

Să-l omorâm, şi-a zis Maris. Oare s-ar ajunge la asta, 
dacă ar da buzna când Corm s-ar afla înăuntru? lar apoi a 
fost sigură că așa s-ar întâmpla. Corm era Corm și nu se 
dădea bătut. Mai fusese o dată în casa lui. Își amintea 
setul de cuțite crestate, din obsidian, ce luceau pe peretele 
lui. Trebuia să existe și o altă cale. 

— Insularul n-o să-l solicite, a rostit. 

Cumva, știa deja. 

— Doar dacă nu e o urgenţă. 

Barrion a scrutat norii ce se adunau la est. 

— Şi? N-avem de unde scoate urgenţa. 

— Dar putem fabrica un semnal, a replicat Maris. 

— Hmmm, a fost răspunsul cântăreţului. 

Lua ideea în calcul. 

— Da, cred că am putea. 

I-a zâmbit larg. 

— Maris, încălcăm din ce în ce mai multe legi, pe zi ce 
trece. E destul de grav că vrem să furăm aripile, dar acum 
vrei să mă strecor în far și să trimit un semnal fals. E bine 


că sunt cântăreţ, altfel ne-am duce la fund ca infractorii 
cei mai răi din istoria Insulei Amberly. 

— Cum ne-ajută faptul că ești cântăreț? 

— Cine compune melodiile? Mai degrabă ne-aș face pe 
toţi eroi. 

Și-au zâmbit. 

Barrion a luat vâslele și le-a mânuit iute spre mal, spre o 
plajă mocirloasă, ascunsă după copaci, dar nu departe de 
casa lui Corm. 

— Așteaptă aici, a sfătuit-o el, în timp ce intra până la 
genunchi în apa ce clipocea. Mă voi duce la far. Intră și ia 
aripile de îndată ce-l vezi pe Corm plecând. 

Maris a dat din cap a încuviinţare. 

Aproape o oră a stat singură în întunericul din ce în ce 
mai adânc, privind fulgerele ce luminau în depărtare, spre 
răsărit. Curând furtuna avea să se abată asupra lor; deja 
simţea mușcătura vântului. În cele din urmă, pe cel mai 
înalt deal din Mica Amberly, marele far al Insularului a 
început să pâlpâie sacadat. Maris a înţeles dintr-odată că 
Barrion știa semnalul, chiar dacă ea nu i-l descrisese. 
Cântărețul știa multe, mai multe decât crezuse Maris. 
Poate că, până la urmă, nu era un mincinos atât de mare. 

Peste câteva minute, ea era trântită în ierburi, la ceva 
metri de ușa lui Corm, cu capul lăsat în jos, la adăpostul 
umbrelor și al copacilor. Ușa s-a deschis și zburătorul cu 
părul ca tăciunele a ieșit, cu aripile atârnate peste umăr. 
Era îmbrăcat gros. Îmbrăcăminte pentru zbor, s-a gândit 
Maris. Bărbatul a pornit-o cu pași repezi, în jos, pe drumul 
principal. 

După ce s-a îndepărtat, a fost floare la ureche să 
găsească un pietroi, să se furișeze într-o latură a clădirii și 
să spargă un geam. Din fericire, Corm nu era căsătorit și 
trăia singur; asta, în cazul în care nu avea o femeie la el în 
noaptea aceea. Dar studiaseră casa cu atenţie și nimeni nu 
intrase sau ieșise, cu excepţia unei menajere care lucra 
ziua. 

Maris a dat la o parte cioburile, apoi s-a ridicat 
sprijinindu-se de pervaz și a pătruns înăuntru. Era beznă, 


dar ochii i s-au obișnuit repede. Trebuia să găsească 
aripile, aripile ei, înainte de a se întoarce Corm. Urma să 
ajungă curând la far și să descopere că fusese alarmă 
falsă. Barrion n-avea să zăbovească și să riște să fie prins. 

Căutarea nu a durat mult. Chiar în spatele ușii de la 
intrare, pe cârligul în care stăpânul își agăța propriile 
aripi, fata le-a găsit pe ale ei. Le-a dat jos cu grijă, cu 
dragoste și dor, și și-a trecut mâinile peste metalul rece, 
ca să verifice spiţele. În sfârșit, şi-a spus ea și a continuat: 
Nu mi le vor mai lua niciodată. 

Și le-a pus și a fugit. A ieșit și s-a avântat în pădure, pe 
un drum diferit de cel pe care mersese Corm. Urma să 
sosească curând acasă și să descopere furtișagul. Maris 
trebuia să ajungă pe stânca zburătorilor. 

I-a luat o jumătate de oră pe muchie, iar de două ori a 
fost nevoită să se ascundă în tufișurile de pe marginea 
cărării, ca să nu dea nas în nas cu un alt călător nocturn. 
Chiar când a urcat pe stâncă, a descoperit că mai erau 
câteva persoane - doi oameni de la pavilionul zburătorilor 
- pe plaja de aterizare, așa că a trebuit să se pitească în 
spatele unor roci și să aștepte, urmărindu-le felinarele. 

Era amorţită de la poziția ghemuită în care stătea și 
tremura din cauza frigului, când, departe, deasupra mării, 
a observat o altă pereche de aripi argintii, coborând rapid. 
Zburătorul a dat o dată un rotocol jos, deasupra plajei, 
atrăgându-le atenţia celor de la pavilion, apoi s-a apropiat 
lin de punctul de sosire. În timp ce îi dezlegau aripile, 
Maris a văzut că zburătorul cu pricina era Anni din 
Culhall, venită, fără îndoială, cu un mesaj. Asta era șansa 
ei, chiar acum. Oamenii urmau să o însoţească pe Anni la 
Insular. 

Când s-au îndepărtat de ea, Maris s-a grăbit să se ridice 
în picioare și a suit repede cărarea pietroasă, spre stânca 
zburătorilor. A fost greu să-și desfacă singură aripile, dar a 
reușit, deși punctele de prindere din stânga erau 
înţepenite și a trebuit să le forțeze de cinci ori, până s-a 
fixat ultima spiță. Corm nici măcar nu a avut grijă de ele, 
s-a gândit ea cu amărăciune. 


Apoi, dând uitării incidentul și tot restul, și-a luat avânt 
și a sărit pe spinarea vânturilor. 

Vijelia din ce în ce mai aprigă a lovit-o aproape ca un 
pumn, s-a rostogolit, mișcându-se și rotindu-se până ce a 
prins un curent ascendent puternic, și a început să urce, 
mai iute, mai sus și mai sus. Fulgerul a luminat în spatele 
ei și fata a simţit un mic fior de teamă. Dar apoi totul s-a 
liniștit. Zbura din nou, iar, dacă avea să fie pârjolită pe 
cer, n-avea cine să o plângă pe Mica Amberly, mai puţin 
Coll, și nici că exista o moarte mai potrivită. S-a înclinat și 
a zburat și mai sus și, în ciuda voinţei ei, a lăsat să-i scape 
un hohot de bucurie. 

Iar o voce i-a răspuns. 

— Întoarce-te! a zis glasul, ţipând mânios. 

Speriată, pierzând controlul o clipă, Maris s-a uitat în 
sus, în spatele ei. 

Fulgerul a despicat din nou cerul deasupra Micii 
Amberly, iar în lumina lui, aripile camuflate de bezna 
nopții au lucit argintii, ca în toiul zilei. Dintre nori, Corm 
venea cu toată viteza spre ea. 

Striga în timp ce se apropia. 

— Ştiam că tu ai fost, a spus el. 

Însă vântul îi spulbera vorbele. 

— ... a trebuit să... în spatele... nu m-am întors deloc 
acasă... stâncă... am așteptat. Intoarce-te! Te fac eu să 
cobori! Înrădăcinato! 

Însă Maris a înţeles ultimul cuvânt și i-a râs lui Corm în 
nas. 

— Atunci, încearcă! i-a strigat ea sfidătoare. Arată-mi ce 
zburător minunat ești, Corm! Prinde-mă dacă poţi! 

Și atunci, încă râzând, a aplecat o aripă și a cotit chiar 
sub nasul lui, iar el a continuat să coboare tot urlând, în 
timp ce fata a urcat. 

Se amuzase de mii de ori cu Dorrel, fugărindu-se în jurul 
Cuibului, jucând prinselea pe cer; dar acum cursa era pe 
viață și pe moarte. Maris jongla cu vânturile, căutând 
viteza și altitudinea și instinctiv a găsit curenţii și a urcat 
mai sus și mai repede. Departe, sub ea, Corm și-a redresat 


direcţia, s-a înclinat în sus, a virat și s-a repezit asupra ei, 
de jos. Dar, până să atingă înălțimea fetei, ea se 
îndepărtase mult înainte. Intenţiona să-și păstreze 
avantajul. Nu era un joc și nu-și permitea să riște. Dacă 
dușmanul ar fi ajuns deasupra, furia îi era de ajuns să o 
forţeze să coboare, centimetru cu centimetru, până ar fi 
înecat-o în ocean. Corm ar fi regretat după aceea, ar fi jelit 
aripile pierdute, dar Maris știa că ar fi făcut-o oricum. 
Până aici era în stare să meargă, de dragul tradiţiei 
zburătorilor. S-a întrebat în treacăt cum s-ar fi comportat 
ea într-o asemenea situaţie în urmă cu un an. 

Acum Mica Amberly se pierduse în urma lor și singura 
bucată de uscat ce se mai vedea era farul lucitor din 
Culhall, mult la dreapta și jos, pe linia orizontului. Dar și 
acela a dispărut în curând și n-au mai rămas decât marea 
întunecată de dedesubt și cerul de deasupra. lar Corm, 
nepotolit, zburând încă în spatele ei, profilându-se pe 
fundalul furtunii. Dar - Maris a privit înapoi și a clipit - 
părea mai mic. Oare câștiga avans? Corm era un zburător 
priceput, de asta putea fi sigură. Intotdeauna se 
descurcase bine în competiţii, în echipa vesticilor, când ea 
nu avea voie să participe. Şi totuși, acum, distanţa dintre 
ei se mărea. 

Fulgerul a mai licărit o dată, iar tunetul s-a rostogolit 
lugubru peste mare, câteva clipe mai târziu. De dedesubt, 
o scila urla în faţa furtunii, ghicind în bubuit o provocare 
furioasă. Dar pentru Maris însemna cu totul altceva. 
Timpul, timpul; furtuna se îndepărta din ce în ce mai mult. 
Fata se îndrepta spre nord-vest, vijelia probabil spre vest; 
în orice caz, ieșea într-o parte, din calea ei. 

Ceva i-a tresăltat în suflet. S-a înclinat și s-a întors în 
aer doar de dragul de a se întoarce, s-a rostogolit ca un 
comediant, din pur entuziasm, sărind de pe un curent pe 
altul, ca un acrobat al aerului. Vânturile îi aparţineau 
acum; nimic nu mai putea merge prost. 

Corm s-a apropiat în timp ce Maris se juca și, când fata 
s-a rostogolit la loc, și a început să urce din nou, l-a văzut 
la mică distanţă și i-a auzit tipetele stinse. Corm striga 


ceva despre cum nu va fi în stare să aterizeze, că era o 
paria, cu aripile ei furate. Sărmanul Corm! Ce știa el? 

Maris s-a lăsat în jos până ce aproape că a gustat sarea, 
a auzit apele gonind la câţiva metri sub ea. Dacă bărbatul 
avea să o omoare, dacă avea să o împingă în valuri, ei 
bine, ea era acum cât se poate de vulnerabilă. Fata 
ștergea suprafaţa mării; tot ce trebuia să mai facă el era s- 
o prindă din urmă, să o domine de sus și să se năpustească 
asupra ei. 

Ştia, Maris știa că bărbatul nu era în stare s-o facă, 
oricât și-ar fi dorit. Pe când fata ieșea de sub pătura de 
nori învolburaţi, zburând spre un cer întunecat, senin, de 
pe care stelele făceau cu ochiul la aripile ei, Corm 
rămăsese doar un punct minuscul, în urma ei, pierzându- 
se rapid în zare. Maris a așteptat până ce nu i-a mai zărit 
aripile, apoi a prins un nou curent ascendent și a schimbat 
direcţia spre sud, știind că urmăritorul avea să zboare 
orbește tot înainte, până ce ar fi renunţat și ar fi făcut cale 
întoarsă spre Mica Amberly. 

Era singură cu aripile ei și cerul și, una peste alta, se 
simţea liniștită. 


XXX 


Peste câteva ore primele lumini de pe Laus au fulgerat 
în direcţia ei, prin beznă; faruri arzătoare licăreau 
deasupra Vechii Fortăreţe de pe insula stâncoasă. Maris s- 
a înclinat într-acolo și, curând, forma pe jumătate ruinată 
a străvechiului castel s-a înălțat drept înainte, pustie, 
animată doar de niște lumini pâlpâitoare. 

A zburat chiar deasupra ei, de-a lungul micii insule 
montane, spre pista de aterizare de pe creasta nisipoasă 
dinspre nord-vest. Laus nu era populată îndeajuns pentru 
a întreţine pavilionul zburătorilor și, cu acea ocazie, Maris 
se simţea recunoscătoare. N-avea să o întâmpine nimeni 
ori s-o ia la întrebări. A aterizat singură, nebăgată în 
seamă, împroșcând pretutindeni cu nisip și încercând să 
iasă din strânsoarea aripilor. 

La capătul fâșiei de pământ pentru aterizări, la baza 


stâncii zburătorilor, cabana lui Dorrel se vedea întunecată 
și pustie. Băiatul nerăspunzând la bătăile ei, Maris a 
deschis ușa nezăvorâtă și a intrat, strigându-l. Dar în casă 
era liniște. A fost dezamăgită, însă curând sentimentul a 
lăsat loc neliniștii. Unde era el? Cât timp avea să fie 
plecat? Nu cumva Corm ghicise unde venise ea și avea s-o 
prindă acolo, înainte de a se întoarce Dorrel? 

A aţâţat jarul din cărbunii negricioși, îngrămădiţi în 
vatră și a aprins o lumânare din nisip. Apoi a privit în jur la 
cabana mică și dichisită, căutând indicii despre locul în 
care plecase Dorrel și despre cât trecuse de la plecare lui. 

lată: ordonatul Dorrel lăsase firimituri de plăcintă cu 
pește pe masa altfel curată. Fata și-a îndreptat privirea 
spre un colţ îndepărtat și, da, casa era într-adevăr pustie, 
Anitra nu se afla pe prăjina ei. Așa că asta trebuia să fie; 
Dorrel ieșise la vânătoare împreună cu condorul lui. 

Sperând că nu plecaseră departe, Maris s-a înălțat din 
nou în aer, pornind în căutarea lui. L-a găsit odihnindu-se 
pe o stâncă, în apele nu prea adânci, dar primejdioase, din 
extremitatea vestică a Insulei Laus, cu aripile încă pe 
umeri, dar strânse, iar Anitra, cocoţată pe încheietura lui, 
savurând o bucată din peștele pe care tocmai îl prinsese. 
Dorrel îi vorbea păsării și nu a observat-o pe Maris până 
nu a coborât deasupra lui, acoperind soarele cu aripile. 

Apoi băiatul s-a holbat la ea în timp ce fata dădea roată 
și s-a lansat riscant în jos, iar o clipă pe chipul lui 
inexpresiv nu s-a văzut niciun semn că ar recunoaște-o. 

— Dorrel! a strigat ea pe un glas ascuţit din pricina 
agitaţiei. 

— Maris? 

Indoiala i-a străbătut chipul. 

Fata s-a întors și a prins un curent ascendent. 

— Vino pe mal. Trebuie să vorbesc cu tine. 

Incuviinţând, Dorrel s-a ridicat brusc și a lăsat condorul 
să zboare. Pasărea, nemulțumită, a dat drumul peștelui și 
a urcat spre cer, pe aripile-i albe, rotindu-se ușoară și 
așteptându-și stăpânul. Maris a cotit în direcţia din care 
venise zburătoarea. 


De data asta, când s-a lăsat în jos pe fâșia de pământ, 
coborârea i-a fost atât de bruscă și de stângace, că și-a 
julit genunchii foarte tare. Maris era nedumerită și 
dezorientată; tensiunea provocată de furtișag, încordarea 
din zborul lung, după zilele fără exerciţiu, îmbinarea 
ciudată dintre durere, teamă și bucurie la regăsirea lui 
Dorrel o copleșiseră dintr-odată, era zbuciumată și nu știa 
ce să facă. Înainte ca Dorrel să i se alăture, ea a început 
să-și desprindă aripile, străduindu-se să se liniștească 
mișcând mâinile într-un anumit fel. Nu trebuia să se 
gândească, nu încă, nu trebuia să îngăduie. Sângele îi 
ţâșnea sălbatic din genunchi, curgându-i pe picioare. 

Dorrel a aterizat corect și ușor lângă ea. Era șocat de 
apariția ei bruscă, dar nu-și lăsa emoţiile să-i afecteze 
zborul. Era mai mult decât un motiv de mândrie pentru el: 
era aproape ceva înnăscut, în egală măsură moștenit, ca 
aripile. Anitra și-a reluat locul pe umărul lui, pe când se 
elibera de aripi. 

Băiatul a pășit spre ea și și-a deschis braţele. Condorul a 
scos un sunet enervat, dar nu l-a împiedicat pe Dorrel să-și 
manifeste afecțiunea, indiferent că pasărea se cocoţțase pe 
el. Însă fata i-a aruncat deodată aripile în mâinile întinse. 

— Poftim, a zis Maris. Mă predau. Am furat aripile de la 
Corm, iar acum ţi le predau ţie, împreună cu mine. Am 
venit să te rog să convoci un Consiliu în numele meu, 
pentru că ești zburător, iar eu nu sunt, și doar un zburător 
are dreptul la asta. 

Dorrel a privit-o fix, nedumerit, parcă trezit brusc dintr- 
un somn adânc. Maris nu mai avea răbdare cu el și se 
simţea extenuată. 

— Ah, o să-ţi explic, a zis ea. Hai la tine acasă, unde mă 
pot odihni. 

A fost un drum lung, dar l-au făcut mai mult în tăcere și 
fără să se atingă. O singură dată Dorrel a întrebat: 

— Maris... tu chiar ai furat...? 

— Da, cum ţi-am zis, i-a tăiat-o ea. 

Apoi a oftat și s-a foit ca și cum și-ar fi dorit să-l atingă, 
dar s-a oprit. 


— Iartă-mă, Dorrel, nu am vrut... Sunt istovită și cred că 
și speriată. Nu am crezut niciodată că te voi revedea în 
asemenea împrejurări. 

Apoi a tăcut din nou, iar el n-a mai stăruit, doar Anitra 
tulburând muţenia nopţii cu cârâitul și murmurele ei de 
nemulțumire, pentru că-și pierduse prematur peștele. 

Odată ajunși acasă, Maris s-a lăsat într-un fotoliu mare, 
încercând să se relaxeze, să oprească tumultul lăuntric. L- 
a privit pe Dorrel și a simţit că se calmează, în timp ce 
băiatul își vedea de rutina lui zilnică: a așezat-o pe Anitra 
pe prăjina ei și a tras draperiile ce atârnau în jurul coliviei 
(alţii își acopereau păsările pentru a le face să tacă, dar el 
nu era de acord), a aprins focul și a pus un ibric cu apă, la 
fiert. 

— Ceai? 

— Da. 

— Pun muguri de kerri, în loc de miere, a zis el. Ar 
trebui să te liniștească. 

A simţit cum căldura lui o inundă pe loc. 

— Mulţumesc. 

— Vrei să ieși din hainele alea? Poţi să îmbraci halatul 
meu. 

Ea a clătinat din cap - ar fi fost un efort prea mare să se 
miște acum -, apoi a văzut că el se uită la picioarele ei 
goale de sub kiltul scurt și se încruntă cu îngrijorare. 

— Te-ai rănit. 

A turnat într-o farfurie apă caldă din ibric, a luat o cârpă 
și niște alifie și a îngenuncheat dinaintea ei. Pânza umedă 
cu care-i curăța sângele închegat era fină ca o limbă 
moale. 

— Ah, nu-i atât de rău pe cât părea, a șoptit el în timp 
ce-și vedea de treabă. Doar genunchii... doar niște julituri 
superficiale. A fost o aterizare cam neîndemânatică, 
drăguţo. 

Apropierea lui și atingerea-i catifelată o stârneau, iar 
toată tensiunea, teama și osteneala au dispărut ca prin 
farmec. Una dintre mâinile lui a urcat pe coapsă și a 
întârziat acolo. 


— Dorr, a rostit ea încetișor, aproape prea fascinată de 
moment ca să mai vorbească, iar băiatul și-a ridicat capul, 
ochii li s-au întâlnit și, în sfârșit, ea se întorsese la el. 


XXX 


— O să meargă, a spus Dorrel. Trebuie să vadă asta. Nu 
te pot refuza. 

Luau micul dejun. În timp ce el făcea ouă și ceai, Maris 
îi explicase planul ei, în detaliu. 

Acum fata zâmbea și scobea cu lingura în oul moale. Se 
simţea fericită și plină de speranţă. 

— Cine va merge primul să convoace Consiliul? 

— M-am gândit la Garth, a răspuns Dorrel entuziasmat. 
Ne întâlnim la el acasă, ne împărțim insulele învecinate și 
ne despărțim. Vor vrea și alţii să te ajute. 

— Mi-aș dori să poţi veni și tu, a continuat el, iar ochii i 
s-au umplut de melancolie. Ar fi plăcut să zburăm din nou 
împreună. 

— Vom zbura o grămadă împreună, Dorr, dacă... 

— Da, da, vom zbura de multe ori, dar ar fi fost frumos 
în dimineaţa asta, în mod special. Ar fi plăcut. 

— Da, așa e. 

Fata a continuat să zâmbească și, în cele din urmă, a 
imitat-o și el. Tocmai se întindea peste masă s-o ia de 
mână pe Maris ori s-o atingă, când, auzind o bătaie bruscă 
în ușă, puternică și autoritară, au încremenit. 

Dorrel s-a ridicat să răspundă. Așezată pe scaunul ei, 
fata era chiar în vizorul musafirului, dar nu avea niciun 
rost să se ascundă și nici nu exista vreo ușă secundară. 

Afară era Helmer, cu aripile strânse, prinse de spate. S- 
a uitat direct la Dorrel, dar nu și dincolo de el, în cabană, 
la Maris. 

— Corm a invocat dreptul zburătorilor de a convoca un 
Consiliu, a vestit el nepăsător, încordat și excesiv de 
formal. 

— E vorba despre fostul zburător, Maris din Mica 
Amberly, care a furat aripile altcuiva. Se cere prezenţa ta. 

— Poftim? s-a ridicat ea repede. Helmer... Corm a 


convocat un Consiliu? De ce? 

Dorrel i-a aruncat o privire peste umăr, apoi s-a uitat la 
Helmer, care o ignora fățiș, dacă nu cumva chiar cu 
stânjeneală. 

— De ce, Helmer? a întrebat el mai încet decât Maris. 

— Ţi-am spus. Și nu am timp să stau aici și să dau din 
gură. Trebuie să informez și alți zburători și nu-i o zi 
ușoară de zburat. 

— Așteaptă-mă și pe mine, l-a rugat Dorrel. Zi-mi niște 
nume, niște insule spre care să mă duc. lţi va ușura 
misiunea. 

Lui Helmer i-a tresărit colțul gurii. 

— N-am crezut că ai vrea să pornești într-o asemenea 
misiune, pentru un astfel de motiv. Nu am avut de gând 
să-ţi cer ajutorul. Dar, dacă te oferi... 

Helmer i-a dat instrucţiuni succinte, în timp ce 
zburătorul mai tânăr și-a pus repede aripile. Maris se 
plimba prin odaie, neliniștită, stăpânită de un sentiment 
ciudat și din nou confuză. Helmer părea hotărât să o 
ignore și, ca să nu mai creeze un moment de stânjeneală 
pentru amândoi, nu l-a mai întrebat nimic. 

Înainte să plece, Dorrel a sărutat-o și a strâns-o tare în 
braţe. 

— Dă-i Anitrei de mâncare în locul meu și încearcă să nu 
te îngrijorezi. Sper să mă întorc la scurt timp după lăsarea 
întunericului. 

După ce zburătorii au plecat, casa a devenit 
înăbușitoare. Nici afară nu era mai bine, a descoperit 
Maris stând în pragul ușii. Helmer avusese dreptate; nu 
era o zi bună de zburat. Te făcea să te gândești la curenţii 
statici. S-a înfiorat, temându-se pentru Dorrel. Dar el era 
prea priceput și prea isteţ ca să-și facă griji, și-a zis ea, 
încercând să se încurajeze. Ar fi turbat să stătea toată ziua 
în casă, imaginându-și situaţii periculoase pentru el. Era 
destul de frustrant că trebuia să aștepte acolo, departe de 
cer. S-a uitat în sus la bolta acoperită de nori luminoși. 
Dacă după Consiliu urma să fie numită înrădăcinată 
pentru totdeauna... 


Dar era destul timp pentru tristeţe în viitor, așa că s-a 
hotărât să nu se gândească la asta acum. Fata a intrat iar 
în casă. 

Vietate de noapte, Anitra dormea în spatele draperiilor 
ei; cabana era tăcută și pustie. Şi-ar fi dorit ca prietenul ei 
să fie acolo, să-i ușureze sufletul, împărtășindu-i gândurile, 
să-și dea cu părerea despre motivul pentru care Corm 
convocase Consiliul. De una singură, gândurile i se 
răsuceau în minte ca o pasăre în colivie. 

Pe dulapul lui Dorrel se afla un joc geechi. Maris l-a tras 
jos și a aranjat pietricelele netede, albe și negre, într-un 
model simplu, de deschidere, unul cu care mintea ei se 
simţea bine. Absentă, fata a început să miște piesele, 
jucând de ambele părţi, combinând pietricelele, cu 
gândurile departe, în configurații noi, fiecare sugerată de 
cea de dinainte, inevitabile ca destinul. Iar ea a început să 
raționeze. 

Corm e un om mândru, iar eu i-am rănit orgoliul. Se știe 
că e un zburător bun, iar eu, o fată de pescar, i-am furat 
aripile și l-am întrecut când m-a urmărit. Acum, ca să-și 
recâștige imaginea, trebuie să mă umilească groaznic, în 
public. Nu-i de ajuns să-și recupereze aripile. Nu, toată 
lumea, flecare zburător trebuie să vadă cum mă umilește 
și mă declară o paria. 

Maris a oftat. Asta era. Acesta era Consiliul care-l 
surghiunea pe înrădăcinatul ce furase aripile - ah, da, se 
vor scrie cântece. Dar poate că nu schimba cu nimic 
situația. Chiar dacă dușmanul i-o luase înainte cu un pas, 
Consiliul încă putea fi întors împotriva lui. Ea, acuzata, 
avea dreptul să vorbească, să se apere, să atace tradiţia 
rigidă. lar Maris știa că șansele ei sunt aceleași în 
Consiliul lui Corm și în cel pe care l-ar fi convocat Dorrel. 
Doar că acum își dădea seama de adevărata amploare a 
jignirii suferite de Corm și a furiei lui. 

S-a uitat în jos, la tabla de geechi. Pietricelele albe și 
negre erau înșiruite, străbătând centrul tăbliei, întoarse 
una spre cealaltă. Ambele armate se angajaseră să atace 
formațiunea inamică; era clar că nu urma să fie un joc de 


expectativă. Cu următoarea mișcare începeau capturile de 
război. 

Maris a zâmbit și a spulberat cu palma pietricelele de pe 
tablă. 


XXX 


A durat o lună întreagă până s-a întrunit Consiliul. 

Dorrel a anunţat patru zburători în prima zi și cinci în a 
doua, iar fiecare dintre ei i-a vestit pe ceilalți și așa mai 
departe, astfel zvonul propagându-se peste mările de pe 
Windhaven ca niște unde mereu mișcătoare. Un zburător 
special a fost trimis în Insulele Mărginașe, altul în pustiul 
Artelliei, marea insulă îngheţată din nord. Curând au aflat 
toți și unul câte unul și-au luat zborul către locul de 
întâlnire. 

Adunarea a avut loc pe Marea Amberly. De drept, 
Consiliul ar fi trebuit ţinut pe Mica Amberly, casă atât a lui 
Maris, cât și a lui Corm, dar pe insulă nu se afla nicio 
clădire îndeajuns de încăpătoare pentru o astfel de ocazie, 
iar Marea Amberly avea una: o sală uriașă, rece și umedă, 
arareori folosită. 

Aici s-au reunit zburătorii din Windhaven. Nu toţi, căci 
întotdeauna se iveau urgenţe și câţiva încă nu primiseră 
veștile, iar alţii erau plecaţi în zboruri lungi și periculoase; 
dar majoritatea sosiseră. Niciodată nu se mai ţinuse o 
întâlnire ca aceasta. Chiar și întrecerile anuale de la Cuib 
păleau în comparaţie cu adunarea de aici, părând un 
simplu concurs local, între Est și Vest. Sau cel puţin așa se 
gândea Maris în luna în care a așteptat și a privit, pe când 
străzile din Orașul de Chihlimbar se umpleau de zburători 
veseli. 

Era o atmosferă de sărbătoare. Cei sosiți mai devreme 
dădeau petreceri în fiecare noapte, spre bucuria 
negustorilor autohtoni de vin, își spuneau povești și 
cântece și cleveteau la infinit despre Consiliu și rezultatul 
lui. Barrion și alţi cântăreţi îi desfătau noaptea, în timp ce 
ziua se întreceau și se hârjoneau în aer. Întârziaţii erau 
întâmpinați cu zarvă când se răsfirau, după ce intrau în 


oraș. Maris, care zburase înapoi din Laus, după ce primise 
permisiunea specială de a purta aripile încă o dată, voia 
din tot sufletul să li se alăture. Prietenii ei se aflau cu toții 
acolo, așa cum erau și ai lui Corm și, într-adevăr, întreaga 
armată înaripată a Vestului se adunase în locul acela. 
Esticii sosiseră și ei, mulţi îmbrăcaţi în costume din blană 
și metal, ceea ce-i amintea de vestimentația Corbului din 
ziua aceea îndepărtată. Erau prezenţi trei artellieni cu 
tenul palid, fiecare purtând un cercel argintiu în 
sprânceană, aristocrați din ţinutul sumbru și neospitalier 
în care zburătorii erau atât regi, cât și mesageri. Ei s-au 
amestecat, ca fraţi și egali cu înaripaţii în uniforme roșii 
din Marea  Shotan, și cu cei doisprezece înalţi 
reprezentanţi ai Insulelor Mărginașe, cu escadronul de 
preoţi, cu aripi pârlite, din luxuriantul Arhipelag de Sud, 
care se închinau Zeului Văzduh, ca și Insularului. Văzându- 
i, întâlnindu-i, pășind printre ei, mărimea, amploarea și 
diversitatea culturală a planetei Windhaven a surprins-o 
pe Maris, ca în multe alte ocazii. Zburase, chiar dacă 
pentru scurt timp; fusese una dintre puţinii privilegiați. Și 
totuși, încă rămâneau atât de multe locuri pe care nu le 
văzuse. Dacă și-ar fi recăpătat aripile... 

În cele din urmă, au sosit toţi participanţii. Consiliul a 
fost stabilit la apus; la noapte, hanurile din Orașul de 
Chihlimbar aveau să fie goale. 

— Ai o șansă, i-a spus Barrion fetei pe treptele marii 
săli, chiar înainte de întâlnire. 

Coll și Dorrel o însoțeau și ei. 

— Cei mai mulţi sunt într-o dispoziţie bună, după 
săptămâni întregi de băut vin și cântat. M-am învârtit de 
colo-colo, am vorbit, am cântat și știu un lucru: te vor 
asculta. 

Barrion a schiţat rânjetul lui de lup viclean. 

— Pentru zburători, e o chestie destul de neobișnuită. 

Dorrel a dat din cap aprobator. 

— Eu și Garth am vorbit cu mulţi dintre ei. Ţin cu tine, 
mai ales cei tineri. Majoritatea delegaților mai în vârstă 
tind să ia partea lui Corm și a tradiţiei, dar nici ei nu sunt 


pe deplin hotărâți. 

Maris a clătinat din cap. 

— Zburătorii mai bătrâni sunt mai numeroși decât cei 
tineri, Dorr. 

Barrion i-a pus fetei mâna pe umăr părintește. 

— Atunci, va trebui să-i atragi și pe ei de partea noastră. 
După toate lucrurile pe care am văzut că le-ai făcut deja, 
ar trebui să fie floare la ureche. 

Și a zâmbit. 

Delegații se înșiruiseră înăuntru, iar acum, dinspre ușa 
aflată în spatele ei, Maris l-a auzit pe Insularul Marii 
Amberly bătând tobele de ceremonie, vestind deschiderea 
Consiliului. 

— Trebuie să mergem, a zis Maris. 

Barrion a încuviinţat. Ca unul ce nu zbura, era exclus de 
la întrunire. Bărbatul a strâns-o de umăr o dată, ca să-i 
poarte noroc, apoi și-a luat chitara și a coborât treptele 
încet. Maris, Coll și Dorrel s-au grăbit să intre. 

Sala era o fostă carieră de piatră, uriașă, înconjurată de 
torţe. În centrul podelei adâncite era așezată o masă 
lungă. Zburătorii stăteau în jurul ei, în semicerc, pe 
scaune din rocă neșlefuită, ce urcau, rând cu rând, până în 
punctul în care zidul se unea cu plafonul. Jamis Bătrânul, 
cu fața brăzdată de trecerea timpului, stătea la mijlocul 
mesei lungi. Deși se scurseseră câţiva ani de când 
devenise înrădăcinat, experienţa lui și caracterul erau încă 
la mare preţ și călătorise cu barca pentru a conduce 
discuţiile. De o parte și de alta a lui stăteau singurii 
neînaripaţi admiși: creolul Insular al Marii Amberly și 
corpolentul conducător de pe Mica Amberly. Corm ocupa 
al patrulea scaun, la colţul din dreapta al mesei. Al cincilea 
loc era gol, la stânga. 

Maris s-a îndreptat spre scaunul acela, pe când Dorrel și 
Coll au urcat scările, spre ale lor. Toba s-a auzit din nou, 
cerând tăcere. Ea s-a așezat și s-a uitat de jur împrejur, iar 
în cameră s-a lăsat liniștea. Coll găsise un loc, sus, printre 
tinerii neînaripaţi. Mulţi dintre ei sosiseră cu bărcile din 
insulele învecinate, ca să fie martori la cum se scrie 


istoria; dar nici Coll, nici ei nu jucau niciun rol în luarea 
deciziei. Acum îl ignorau pe băiat, după cum fusese de 
așteptat; copilandrii dornici de zbor cu greu puteau 
înţelege un tânăr ce renunţase de bunăvoie la aripi. Coll 
arăta îngrozitor de stingherit și de singuratic, cam ca 
Maris. 

Tobele s-au oprit. Jamis Bătrânul s-a ridicat, iar vocea 
lui profundă a străbătut sala. 

— Acesta e primul Consiliu al zburătorilor, din istoria 
tuturor celor prezenţi, a început el. Majoritatea cunoașteţi 
deja împrejurările în care a fost convocat. Regula mea e 
simplă. Corm va vorbi primul, din moment ce a cerut 
întâlnirea. Apoi Maris, pe care el o acuză, va avea ocazia 
să-i răspundă la învinuiri. După aceea, oricare zburător 
sau fost zburător își va putea spune părerea. Vă cer doar 
să vorbiţi tare și să vă prezentaţi înainte de a lua cuvântul. 
Mulţi dintre noi nu ne cunoaștem. 

Bărbatul s-a așezat. 

Corm s-a ridicat în picioare și a început. 

— Am convocat Consiliul, prin dreptul zburătorilor, a 
spus el, pe un ton sigur și răsunător. S-a comis o 
infracţiune, iar felul și implicaţiile ei sunt de așa natură, 
încât necesită o reacţie din partea noastră, a tuturor 
zburătorilor uniţi. Decizia pe care o luăm ne va influenţa 
viitorul, ca toate hotărârile Consiliilor din trecut. 
Imaginaţi-vă cum ar fi fost lumea asta, dacă părinții noștri 
ar fi decis să ducă bătăliile în aer. Relaţia apropiată dintre 
toți zburătorii n-ar mai fi existat - am fi fost dezbinaţi de 
rivalități mărunte locale, în loc să fim purtaţi de aer, cum 
se cuvine, deasupra problemelor de pe uscat. 

Corm a continuat, înfățișând o imagine a dezastrului 
care ar fi urmat, dacă acel Consiliu de demult ar fi votat 
greșit. Maris și-a zis că e un bun orator; vorbea cum cânta 
Barrion. S-a scuturat de sub influenţa farmecului pe care 
Corm îl emana și s-a întrebat cum e posibil să-l 
contraatace. 

— Problema de azi e la fel de gravă, a continuat Corm, 
iar decizia voastră nu va afecta o singură persoană, cu 


care e posibil să simpatizaţi, ci pe toţi copiii noștri, 
generaţii de acum încolo. Cumpăniţi bine, în timp ce 
ascultați părerile la noapte. 

Vorbitorul a privit în jur și, deși ochii arzători nu i s-au 
oprit asupra ei, Maris s-a simţit oricum intimidată. 

— Maris din Mica Amberly a furat o pereche de aripi, a 
zis el. Cred că povestea vă este cunoscută... 

Dar Corm a spus-o oricum, începând cu datele nașterii 
ei, până la scena de pe plajă. 

— ... și s-a găsit un nou purtător. Dar înainte ca Devin 
din Gavora, care se află acum printre noi, să sosească și 
să-și ceară aripile, ea le-a furat și a fugit. Dar faptele ei nu 
se sfârșesc aici. Hoţia e rușinoasă, dar nici măcar furtul 
unor aripi nu este un motiv să convoci un Consiliu. Maris 
știa că nu poate spera să păstreze aripile. Nu le-a luat 
pentru a fugi, ci mai degrabă cu gândul de a se revolta 
împotriva tradiţiilor noastre vitale. Ea pune la îndoială 
însăși baza societăţii noastre. Ar deschide o dispută despre 
proprietatea aripilor, ne-ar ameninţa cu anarhia. Dacă nu 
ne exprimăm clar dezacordul, dacă nu-i judecăm faptele în 
Consiliul ce va intra în istorie, s-ar putea degenera foarte 
ușor. Maris ar trece drept o revoluţionară curajoasă, și nu 
hoata care e de fapt. 

Maris a tresăltat la auzul ultimului cuvânt. Hoaţă. Oare 
chiar asta era? 

— Ea are prieteni printre cântăreții cărora le-ar face 
plăcere să-și bată joc de noi, a comentat Corm, cântând 
melodii în cinstea îndrăznelii ei. 

Iar lui Maris i-au răsunat în minte cuvintele lui Barrion: 
Mai degrabă ne-aș face pe toți eroi. L-a căutat din ochi pe 
Coll și a văzut că ședea acum mai drept, cu un zâmbet abia 
schiţat pe buze. Cântăreţii aveau cu adevărat putere, dacă 
erau buni. 

— Așa că trebuie să vorbim deschis, pentru întreaga 
istorie, denunțând faptele ei, a mai spus Corm. 

S-a întors către Maris și a privit în jos, spre ea. 

— Maris, te acuz că ai furat aripile. Și îi conjur pe 
zburătorii din Windhaven, reuniți în Consiliu, să te declare 


paria și să jure că nu vor ateriza pe insula pe care o vei 
numi patrie, oricare ar fi ea. 

Bărbatul s-a așezat și, în tăcerea groaznică ce a urmat, 
Maris a ghicit cât de tare îl jignise de fapt. Nici nu-și 
imaginase că va cere așa ceva. Nemulţțumindu-se să-i ia 
doar aripile, Corm era în stare să-i răpească însuși dreptul 
la viaţă, silind-o să plece în surghiun, fără prieteni, pe vreo 
stâncă pustie și îndepărtată. 

— Maris, i s-a adresat Jamis cu blândeţe. 

Fata nu se ridicase. 

— E rândul tău. Li vei răspunde lui Corm? 

Ea s-a ridicat încet în picioare, dorindu-și să aibă 
puterea unui cântăreţ, dorindu-și ca măcar o dată în viaţa 
ei să vorbească cu încrederea din glasul lui Corm. 

— Nu pot nega furtul, a început ea, privind în sus la 
șirurile de chipuri plate, la marea de străini. 

Vocea îi era mai fermă decât se gândise că va fi. 

— Am furat aripile din disperare, pentru că erau singura 
mea șansă. O barcă ar fi fost mult prea înceată și nimeni 
de pe Mica Amberly nu voia să mă ajute. Trebuia să fac 
rost de un zburător care să convoace un Consiliu în 
numele meu. Așa aveam să îmi predau aripile. Pot dovedi 
ce am spus, dacă... 

A privit la Jamis și el a plecat capul. 

Dorrel a recunoscut indiciul. El s-a ridicat, pe la mijlocul 
rândurilor din sală. 

— Dorrel din Laus, s-a prezentat el tare. Eu garantez 
pentru Maris. Cum a ajuns la mine, mi-a dat aripile spre 
păstrare și nu le-a mai purtat de atunci. Nu numesc asta 
furt. 

In jurul lui s-a auzit un murmur aprobator; familia-i era 
cunoscută și respectată, cuvântul lui era de preţ. 

Maris înscrisese un punct, iar acum continua, simţindu- 
se din ce în ce mai încrezătoare, cu fiecare cuvânt. 

— Am dorit întrunirea unui Consiliu pentru ceva ce eu 
consider foarte important pentru noi toţi și pentru viitorul 
nostru. Dar Corm mi-a luat-o înainte. 

Fără să-și dea seama, a făcut o mică grimasă, iar în 


public a observat câteva zâmbete pe chipurile zburătorilor 
pe care nu-i cunoștea. 

Scepticism? Dispreţ? Sau poate încurajare, aprobare? 
Trebuia să-și despartă mâinile și să le ţină nemișcate de-o 
parte și de alta a trupului. Nu i-ar fi fost cu nimic de ajutor 
să gesticuleze în faţa tuturor. 

— Corm spune că mă împotrivesc tradiţiei, a continuat 
Maris, dar nu e adevărat. V-a zis că e un lucru îngrozitor, 
dar nu a specificat de ce. Nu a explicat de ce trebuie să 
apăr eu tradiția. Doar pentru că ceva a fost întotdeauna 
făcut într-un anumit fel nu înseamnă că schimbarea e 
imposibilă sau indezirabilă. Au zburat oamenii pe planeta 
corăbierilor stelari? Dacă nu, se presupune că a fost un 
lucru bun? Ei bine, până la urmă, noi nu suntem păsărea- 
zugrav, să stăm cu ciocul înfipt în pământ, continuând să 
mergem, până într-o zi când ne împiedicăm și murim - nu 
trebuie să alegem aceeași cale în fiecare zi -, nu ne stă în 
fire. 

Maris a auzit un râset printre ascultători și a fost 
încântată. Putea să zugrăvească imagini cu vorbele, ca și 
Corm! Păsările alea de peșteră, împiedicate, trecuseră din 
mintea ei în mintea altcuiva și stârniseră un hohot de râs; 
adusese vorba despre încălcarea tradiţiei, și totuși ei 
ascultau. Însufleţită, a continuat. 

— Suntem oameni și, dacă avem un instinct mai 
puternic, acela este instinctul - voinţa - de a schimba. 
Lucrurile au suferit întotdeauna modificări și, dacă suntem 
înţelepţi, vom folosi varietatea în interesul nostru, spre 
binele nostru, înainte de a fi obligaţi să ne adaptăm forțat. 
Tradiţia trecerii aripilor de la părinte la copil a funcţionat 
destul de bine mult timp - desigur, e preferabilă anarhiei 
sau vechiului obicei de judecată prin luptă, care a început 
în Est, în Zilele de Jale. Dar nu e singura modalitate, nici 
cea mai bună alternativă. 

— Gata cu vorbăria! a răcnit cineva. 

Maris a privit în jur ca să identifice sursa și a fost 
surprinsă când l-a văzut pe Helmer ridicat de pe scaun, în 
al doilea rând din faţă. Chipul zburătorului era înverșunat 


și stătea cu braţele împreunate. 

— Helmer, i-a spus Jamis ferm, Maris are cuvântul. 

— Nu-mi pasă, s-a opus el. Ne atacă legile, dar nu 
propune o soluţie mai bună. Şi dintr-un motiv întemeiat. 
Metoda asta a mers bine atâţia ani pentru că nu există 
niciuna mai bună. Se poate să fie greu, da. E greu pentru 
tine fiindcă nu te-ai născut zburător. Sigur că e dificil. Dar 
poţi sugera o altă posibilitate? 

Helmer, şi-a zis ea când vorbitorul s-a așezat. 
Bineînţeles, furia lui era scuzabilă, fiind unul dintre cei pe 
care tradiţia avea să-i rănească curând - îl rănea deja. Încă 
tânăr, urma să devină înrădăcinat în mai puţin de un an, 
când fiica lui împlinea vârsta și îi lua aripile. Pesemne că 
acceptase pierderea, ca pe ceva inevitabil, ca pe un fapt 
legitim al unei tradiţii onorabile. Dar acum Maris ataca 
legea, singurul lucru ce conferea nobleţe sacrificiului pe 
care Helmer avea să-l facă în curând. Dacă situația 
rămâne neschimbată, s-a gândit Maris în treacăt, oare cu 
timpul Helmer nu va începe să-și urască fiica din cauza 
aripilor ei? Și Russ... dacă nu ar fi fost rănit... dacă fratele 
meu nu s-ar fi născut... 

— Ba da, a răspuns Maris tare, dându-și seama dintr- 
odată că sala îi aștepta în liniște replica. Da, am o 
posibilitate; n-aș fi îndrăznit niciodată să convoc un 
Consiliu dacă... 

— Păi, nici nu l-ai convocat! a strigat cineva și ceilalți au 
izbucnit în râs. 

Ea a simţit că îi ard obrajii și spera că nu se îmbujorase. 

Jamis a lovit tare cu mâna în masă. 

— Vorbește Maris din Mica Amberly, a spus el 
răsunător. Cine o va mai întrerupe va fi dat afară! 

Maris i-a zâmbit, recunoscătoare. 

— Propun o nouă soluţie, una mai bună, a continuat ea. 
Propun ca dreptul de a purta aripile să fie câștigat. Nu 
prin naștere sau vârstă, ci prin singurul criteriu care 
contează - îndemânarea! 

Și, în timp ce vorbea, ideea i-a venit brusc, mai 
elaborată, mai concretă decât conceptul vag de dispută 


liberă. 

— Propun înfiinţarea unei academii de zbor, accesibilă 
tuturor, fiecărui copil ce-și dorește să aibă aripi. 
Bineînţeles, standardele ar trebui să fie foarte înalte, iar 
mulți vor fi respinși. Dar cu toţii ar avea astfel dreptul să 
încerce - fiul unui pescar, fiica unui cântăreţ sau a unei 
țesătoare -, oricine ar putea să viseze, să spere. Iar pentru 
cei care trec toate încercările va exista o evaluarea finală. 
La întrecerea noastră anuală, ar avea ocazia să se întreacă 
cu un zburător la alegere. Și, dacă se dovedesc buni, atât 
de buni, încât să-l doboare, atunci câștigă aripile! Așa, cei 
mai buni zburători vor păstra întotdeauna aripile. lar un 
zburător înfrânt, ei bine, va aștepta un an și va încerca din 
nou să le dobândească, de la cel care le-a luat înainte. Sau 
el, sau ea ar putea să provoace pe altcineva, un zburător 
mai slab. Niciunul nu și-ar permite să fie leneș, nimeni 
dintre cei care nu iubesc cerul n-ar fi obligat să zboare și... 

Fata s-a uitat la Helmer, a cărui expresie era de 
nedeslușit. 

— Mai mult, până și copiii zburătorilor ar trebui să 
participe pentru a-și câștiga dreptul la zbor. Vor cere 
aripile părinţilor doar când vor fi pregătiţi, când vor putea 
într-adevăr să zboare mai bine ca tatăl sau mama lor. 
Niciun zburător n-ar fi obligat să devină înrădăcinat doar 
pentru că s-a căsătorit devreme și are un fiu care 
împlinește anii, când, de drept, el ar trebui să se afle încă 
pe cer. Doar priceperea va fi importantă, nu cine ești sau 
vârsta pe care o ai - omul nu tradiţia! 

Maris s-a oprit, fiind pe punctul de a-și mărturisi propria 
poveste despre ce însemnase să fie fata unui pescar și să 
știe că cerul nu îi va aparține niciodată - durerea, dorul. 
Dar de ce să-și răcească gura degeaba? Toţi cei prezenţi 
erau zburători din naștere și n-ar fi căpătat de la nimeni o 
urmă de compasiune pentru  înrădăcinaţii atât de 
dispreţuiţi. Nu, era important ca următorul Aripiașchie, 
născut pe Windhaven, să aibă șansa să zboare, dar nu 
reprezenta un bun argument. Spusese destule. Le 
înfăţișase viziunea ei, iar hotărârea le aparținea. L-a privit 


fugitiv pe Helmer, brusc sigură că avea să-i dea votul lui. 
Tocmai îi oferise o șansă să-și recâștige viaţa, fără a fi 
crud cu fiica lui. Maris s-a așezat mulțumită și zâmbitoare. 

Jamis Bătrânul s-a uitat la Corm. 

— Sună foarte bine, a zis el. 

Zâmbind, stăpân pe situaţie, Corm nu s-a deranjat nici 
măcar să se ridice. La vederea calmului de care dădea 
dovadă, Maris a simţit cum toate speranţele, cu greu 
adunate, se destramă. 

— Un vis frumos pentru o fată de pescar și este de 
înţeles. Poate că nu pricepi ce-i cu aripile, Maris. Cum te 
aștepți ca familiile care au zburat - ei bine, dintotdeauna - 
să-și pună aripile la bătaie, să le dea mai departe 
străinilor. Străini care, în lipsa unei tradiţii sau a onoarei 
familiale, ar putea să nu le îngrijească cum trebuie, să nu 
le respecte. Chiar crezi că vreunul dintre noi și-ar da 
moștenirea unui înrădăcinat indolent? In defavoarea 
copiilor noștri? 

— Te-ai așteptat să-mi dau aripile lui Coll, care nu putea 
să zboare la fel de bine ca mine, a izbucnit Maris. 

— N-au fost niciodată ale tale, a replicat Corm. 

Fata a strâns din buze și nu a mai spus nimic. 

— Dacă ai crezut că îți aparţin, greșeala ta, a adăugat 
Corm. Gândește-te. Dacă aripile sunt trecute de la o 
persoană la alta, ca o pelerină, dacă sunt ţinute doar un an 
sau doi, ce mândrie ar mai simţi proprietarul lor? Ar fi 
împrumutate, nu deţinute, și toată lumea știe că un 
zburător trebuie să aibă aripile lui, ori nu e zburător deloc. 
Doar un înrădăcinat și-ar dori o astfel de viață pentru noi! 

Maris simţea dispoziţia sălii schimbându-se cu fiecare 
cuvânt al lui Corm. Bărbatul își structurase argumentele 
cu atâta ușurință, încât fetei îi scăpaseră, înainte să le 
poată analiza. Trebuia să-i răspundă, dar cum? 
Atașamentul unui zburător faţă de aripi era aproape la fel 
de puternic ca acela față de picioarele lui; nu avea cum să 
nege, nu o putea contracara. Şi-a adus aminte de propria-i 
furie, când a descoperit că adversarul ei nu avusese grijă 
cum trebuie de aripi, și totuși nu-i aparținuseră niciodată, 


ci doar tatălui și fratelui ei. 

— Aripile sunt sacre, a izbucnit ea. Chiar și acum un 
zburător știe că trebuie să le dea, cu timpul, mai departe 
copiilor lui. 

— E cu totul altceva, a replicat Corm înţelegător. 
Membrii familiei nu sunt străini, iar fiul unui zburător nu e 
înrădăcinat. 

— Este mult prea important ca să ne prostim cu 
legăturile de familie! s-a repezit Maris la el, pe un ton din 
ce în ce mai ridicat. Fii atent ce spui, Corm! Ia aminte la 
snobismul pe care l-ai cultivat în sufletul tău, în sufletele 
altor zburători; fii atent la disprețul tău pentru 
înrădăcinaţi, ca și cum ei și-ar putea schimba condiţia, cu 
legile actuale! 

Cuvintele ei musteau de mânie, iar publicul devenea tot 
mai ostil. Şi-a dat seama brusc că avea să piardă totul 
dacă îi ridica în slăvi pe înrădăcinaţi, în detrimentul 
zburătorilor. 

Maris și-a impus să se calmeze. 

— Ne mândrim cu aripile noastre, a explicat ea, 
revenind raţională la argumentele forte. Iar mândria, dacă 
este suficient de puternică, ar trebui să ne determine să 
facem orice pentru a le păstra. Zburătorii pricepuţi își vor 
păstra dreptul la cer. Dacă sunt provocati la întrecere, nu 
vor fi înfrânți cu ușurință. Dacă pierd, vor reveni. Și vor 
avea mulțumirea că zburătorul care le ia aripile e unul 
bun, că înlocuitorul lor le va cinsti și le va folosi cu 
înţelepciune, indiferent de originea lui. 

— Aripile sunt menite să... a început Corm, dar Maris l-a 
întrerupt. 

— Aripile nu sunt menite să se piardă în mare, a 
continuat, iar zburătorii neîndemânatici, zburătorii care nu 
au încercat niciodată să se perfecționeze, pentru că nu au 
fost nevoiţi, ei sunt cei care au irosit aripile. Unii abia 
dacă-și merită titlul. Și cum rămâne cu copiii prea mici 
pentru zbor, deși au atins, teoretic, vârsta necesară? Intră 
în panică, zboară prostește și mor, luând aripile cu ei. 

Maris s-a uitat spre Coll. 


— Sau ce spuneţi despre cei care nu s-au născut pentru 
a zbura? A proveni dintr-o familie de zburători nu 
înseamnă neapărat a fi și talentat. Coll, pe care îl iubesc ca 
pe un frate și ca pe un fiu, nu a fost făcut pentru cer. 
Aripile erau ale lui, totuși, nu am putut să i le dau - nu am 
vrut să i le dau - ah, chiar dacă le-ar fi dorit, n-aș fi 
îndrăznit să i le cedez... 

— Sistemul tău nu va schimba asta, a strigat cineva. 

Maris a clătinat din cap. 

— Nu, n-ar schimba. Tot n-aș fi împăcată cu gândul că 
mi-au luat aripile, dar dacă aș fi învinsă, aș putea rămâne 
la academie să mă antrenez, așteptând ca anul viitor să 
încerc să le recuperez. Ah, nu vedeţi că nimic nu e 
perfect? Căci nu există suficiente aripi, iar lucrurile nu vor 
fi mai bune, ci se vor înrăutăţi. Dar trebuie să oprim 
procesul ăsta, nu trebuie să mai lăsăm aripile să se piardă 
în fiecare an, să înlăturăm toţi zburătorii necalificaţi, să nu 
mai irosim atâţia. Vor mai exista accidente, pericole, dar 
nu vom mai pierde aripi și zburători din cauza hotărârilor 
proaste, a fricii și a nepriceperii. 

Obosită, Maris a rămas fără cuvinte, dar discursul ei 
agitase publicul, îl atrăsese din nou spre ea. Zeci de mâini 
erau ridicate. Jamis a indicat pe cineva și un locuitor bine 
făcut al insulei Shotan s-a ridicat din mulţime. 

— Dirk din Marea Shotan, s-a anunţat el, cu voce stinsă, 
apoi a repetat când cei din spatele lui au început să strige: 
Mai tare! Mai tare! 

Cuvântarea lui a fost stângace și timidă. 

— Am vrut numai să spun că... stăteam aici și 
ascultam... eu... eu nu m-am așteptat niciodată la asta, să 
votez pur și simplu pentru schimbarea legii... 

Bărbatul a clătinat din cap, nereușind să exprime ce 
avea în minte. 

— Ah, la dracu’! a exclamat el în final. Are dreptate. Mi- 
e pe jumătate rușine să o recunosc, dar n-ar trebui. Este 
purul adevăr... Nu vreau ca fiul meu să-mi ia aripile. Mi-e 
teamă. Lăsaţi-mă să vă spun că e băiat bun și îl iubesc, dar 
din când în când are atacuri de panică, știți la ce mă refer, 


boala tremurăturilor. Nu poate zbura așa... n-ar trebui să 
zboare... dar a crescut gândindu-se doar la asta, iar anul 
viitor, când împlinește treisprezece ani, va aștepta să-și 
primească aripile și, la cum stau lucrurile acum, voi fi 
obligat să i le dau și-atunci va zbura, va muri și eu îmi voi 
fi pierdut și fiul și aripile și în curând aș putea să sfârșesc 
și eu. Nu! 

Dirk s-a așezat, congestionat și respirând greu. 

Mai multe persoane au început să-l încurajeze, strigând. 
Maris, înflăcărată, l-a privit pe Corm și a văzut că 
zâmbetul i se stingea pe buze. Avea brusc îndoieli. 

Un chip familiar s-a ridicat atunci și i-a zâmbit, de pe un 
rând superior. 

— Mă numesc Garth din Skulny, a zis el. Şi eu sunt de 
partea lui Maris! 

Un alt vorbitor i-a venit în ajutor, apoi un altul, iar Maris 
s-a bucurat. Dorrel își împrăștiase amicii prin public, iar 
acum încercau să întoarcă mulţimea în favoarea ei. Și 
părea să meargă! Căci, printre strigătele de susţinere ale 
zburătorilor cunoscuţi, unii străini ridicaseră și ei glasul, 
manifestându-și aprobarea. Atunci, câștigaseră? În orice 
caz, Corm părea îngrijorat. 

— Sunteţi de acord că legea noastră e greșită, dar nu 
cred că academia ta e răspunsul. 

Cuvintele au zdruncinat optimismul satisfăcător al lui 
Maris. Cea care vorbea era o femeie înaltă, blondă, o 
căpetenie de zbor, din Insulele Mărginașe. 

— Există un motiv pentru care tradiția noastră e așa și 
nu ar trebui să-i slăbim influenţa, ori altfel, copiii noștri se 
vor întoarce la sistemul stupid de lupte. Trebuie să-i 
antrenăm mai bine. Trebuie să le insuflăm mai multă 
mândrie și să le dezvoltăm deprinderile necesare, de când 
sunt foarte mici. Așa m-a învăţat mama și așa fac și eu cu 
fiul meu. Poate că e necesar un test anume... ideea ta de 
întrecere este bună. 

Gura i s-a strâns într-o expresie ironică. 

— Recunosc, nu aștept cu nerăbdare ziua, ce va să vie 
curând, în care va trebui să-mi dau aripile mai departe lui 


Vard. Amândoi vom fi prea tineri când va sosi momentul. 
Dar să concureze cu mine, să demonstreze că e la fel de 
bun - ba nu, mai bun - ca mine, mi se pare o idee 
excelentă. 

Alţi zburători din sală dădeau din cap aprobator. Da, da, 
desigur, de ce nu-și dăduseră până acum seama ce idee 
grozavă era proba? Toată lumea știa că majoratul e o 
chestiune arbitrară, că unii mai erau copii când își 
primeau aripile, alţii adulţi. Da, tinerii trebuiau mai întâi 
să se dovedească demni de a fi zburători... valul de 
exaltare a cuprins întreaga adunare. 

— Dar academia, a continuat vorbitoarea cu blândeţe, 
nu e necesară. Aducem pe lume suficienţi zburători. [ţi 
știu povestea și pot să îţi înţeleg părerile, dar nu le pot 
împărtăși. N-ar fi înţelept. 

Femeia s-a așezat, iar Maris și-a simţit inima înecându-i- 
se în amărăciune. Asta-i pusese capac, și-a zis ea. Acum 
vor vota pentru aplicarea testului, dar cerul va rămâne în 
continuare inaccesibil celor născuţi din părinţi nepotriviţi; 
zburătorii vor refuza cel mai important aspect. Fusese atât 
de aproape de reușită, dar nu suficient. 

Un bărbat slab, îmbrăcat în mătase și argint s-a ridicat 
în picioare. 

— Arris, zburător și Prinţ al Artelliei, s-a prezentat el. 

Ochii de un albastru glacial luceau sub coroana din 
argint. 

— Sunt de acord cu sora mea din Insulele Mărginașe. 
Copiii mei sunt os regesc, născuţi și crescuţi pentru aripi. 
Ar fi o glumă proastă să-i oblig să concureze cu niște 
oarecare. Dar un test, pentru a stabili când sunt vrednici, 
ei bine, asta e o iniţiativă demnă de un zburător. 

Bărbatului i-a urmat o femeie de culoare, îmbrăcată 
toată în piele. 

— Zeva-kul din Deeth, Arhipelagul de Sud, a început ea. 
În fiecare an duc mesaje de la Insularul meu, dar îi slujesc 
și Zeului Văzduh, ca toţi cei din castele superioare. Ideea 
de a da aripile unui inferior, unui copil al pământului, 
posibil un necredincios - nu! 


Ecoul răspunsului ei, multiplicat de alte glasuri, s-a 
propagat și s-a rostogolit de-a lungul sălii. | 

— Joi, din Insula Braţul-Furtunii cea Indepărtată. Eu 
spun să ne întrecem pentru câștigarea aripilor, dar să 
concureze doar copiii zburătorilor. 

— Tomas din Mica Shotan. Odraslele înrădăcinaţilor n- 
ar putea niciodată să iubească cerul, așa cum îl iubim noi. 
Ar fi o risipă de timp și bani pentru a construi academia de 
care vorbește Maris. Dar sunt de acord cu testul. 

— Sunt Crain, din Poweet, și îi susţin pe ceilalţi. De ce 
ar trebui să ne amestecăm cu fiii de pescari? Ei nu își pun 
la bătaie bărcile, nu? 

Sala s-a cutremurat de hohote, iar bătrânul zburător a 
rânjit larg. 

— Da, o glumă, o glumă bună! Ei bine, fraţilor, am 
deveni noi înșine o poantă, academia ar fi un banc dacă ar 
lăsa orice lepădătură să i se alăture. Aripile sunt ale 
zburătorilor, iar de-a lungul anilor a rămas așa pentru că 
ăsta e cursul faptelor. Ceilalţi oameni sunt mulţumiţi și 
doar foarte puţini dintre ei vor să zboare. Pentru unii, e 
doar un capriciu trecător sau prea înspăimântător ca să se 
gândească la el. De ce ar trebui să încurajăm speranţe 
deșarte? Ei nu sunt zburători, n-au fost niciodată meniţi să 
fie și pot să trăiască așa cum se cuvine în alt... 

Maris asculta, nevenindu-i să creadă și înfuriindu-se, 
mâniată de tonul lui moralizator și îngâmfat... și apoi a 
observat cu groază că și alţi zburători, printre care și cei 
tineri, dădeau mulţumiţi din cap, în ritmul vorbelor lui. Da, 
erau mai buni pentru că erau născuţi din zburători, da, 
erau superiori și nu doreau să se amestece, da, da. Brusc, 
nu a mai contat că în trecut ea nutrise aceleași sentimente 
faţă de înrădăcinaţi. Dintr-odată nu se putea gândi decât 
la tatăl ei, tatăl biologic, pescarul mort, pe care de-abia îl 
cunoscuse. Amintiri, crezute uitate, i-au revenit în minte: 
în special senzaţii - hainele băţoase, ce duhneau a sare și 
a pește; mâinile calde și aspre, dar blânde, ce-i netezeau 
părul și îi ștergeau lacrimile de pe obraji, după ce o certa 
mama - și povești pe care i le istorisise, cu vocea lui 


șoptită, povești despre ce văzuse ziua din schiful lui micuţ 
- cum arătau păsările, fugind din calea unei furtuni 
abătute din senin, cum săreau bancurile de opah spre 
cerul nopţii, ce atingere avea vântul și cum răsunau 
valurile izbindu-se de barcă. Tatăl ei fusese un om atent și 
curajos, înfruntând oceanul în fiecare zi, în bărcuţa lui 
fragilă, iar Maris și-a dat seama, în furia ei clocotitoare, că 
bărbatul acela nu fusese inferior nimănui de acolo, 
nimănui de pe Windhaven. 

— Snobi, a spus ea agresiv, fără să-i pese de cum afecta 
votul. Voi toţi sunteţi niște snobi. Vă credeţi superiori doar 
pentru că aveţi părinţi zburători și ați moștenit aripi, fără 
să aveţi vreun merit. Aveţi impresia că aţi moștenit și 
talentul părinţilor voștri? Atunci, cum rămâne cu cealaltă 
jumătate a moștenirii? Sau v-aţi născut toţi din căsnicii 
între zburători? 

A împins înainte un deget acuzator spre un chip 
familiar, de pe al treilea rând. 

— Tu, Sar, ai încuviinţat adineaori. Da, tatăl tău a fost 
zburător, dar mama ta a fost negustoreasă, copil de 
pescari. li dispreţuiești? Dacă mama ta îți mărturisește că 
acela nu-i tatăl tău adevărat? Ce-ai zice dacă ţi-ar spune că 
ești rodul întâlnirii ei cu un negustor din Est? Ce-ai face 
atunci? Te-ai simţi obligat să renunţi la aripi și să-ţi 
clădești un alt destin? 

Sar cel cu chipul rotund se holba doar la ea; nu fusese 
niciodată prea isteţ, nu înţelegea de ce-l alesese pe el 
exemplu. Ea și-a retras degetul și și-a dezlănţuit furia 
împotriva tuturor. 

— Tatăl meu adevărat a fost pescar, om bun, curajos, 
cinstit, nu a purtat niciodată aripi și nu le-a vrut nicicând. 
Dar dacă, dacă, era ales zburător, ar fi fost cel mai bun 
dintre ei! S-ar fi scris cântece despre el, slăvindu-l! Dacă 
voi credeţi că ne moștenim talentul de la părinţi, uitaţi-vă 
la mine. Mama știa să toarcă și să culeagă stridii. Eu nu 
pot. Tata nu știa să zboare. Eu știu. lar câţiva dintre voi 
știu cât de pricepută sunt... mai pricepută decât unii care 
s-au născut pentru asta. 


Maris s-a întors și s-a uitat de-a lungul mesei. 

— Mai pricepută decât tine, Corm, a spus ea, iar vorbele 
i-au răsunat în toată sala. Sau ai uitat? 

Corm i-a întors o privire fulgerătoare; era roșu la faţă de 
mânie, iar la gât îi pulsa o venă. Nu a răspuns. Ea s-a 
adresat din nou sălii. Vocea i s-a înmuiat și le-a vorbit din 
nou, cu falsă bunăvoință. 

— Vă este teamă? i-a întrebat. Aţi păstrat aripile doar 
prin vicleșug? Vă sperie gândul că toţi copiii nespălaţi de 
pescari vor veni să vi le înșface, să vă demonstreze că sunt 
zburători mai buni decât voi și să vă facă de râs? 

Apoi a amuţit, iar furia i s-a stins. S-a așezat la loc pe 
scaun, iar tăcerea a apăsat grea asupra sălii din piatră. In 
cele din urmă, s-a ridicat o mână, apoi alta, dar Jamis se 
uita inexpresiv drept înainte, gânditor. Nimeni nu s-a 
clintit, până ce, în final, bărbatul a făcut o mișcare, ca și 
cum se trezise din somn, și a arătat către cineva din 
mulţime. 

Sus, în dreptul zidului, se ridicase un bătrân, cu o mână 
moale, stând singur în lumina galbenă și pâlpâitoare a 
torţelor. Publicul s-a întors să-l urmărească. 

— Russ, din Mica Amberly, a început el. 

Vocea îi era blândă. 

— Prieteni, Maris are dreptate. Am fost proști și nici că 
e vreunul mai neghiob decât mine. Acum nu foarte multă 
vreme, aflându-mă pe o plajă, am spus că eu nu am nicio 
fiică. În noaptea asta mi-aș dori să-mi pot retrage 
cuvintele, mi-aș dori să mai am dreptul de a o numi pe 
Maris fata mea. M-a făcut tare mândru. Dar nu e sânge din 
sângele meu. Nu, așa cum a zis, ea e copilul unui pescar, 
un om mai bun ca mine. N-am făcut decât să o iubesc 
pentru scurt timp și să o învăţ să zboare. Să știți că n-a 
fost nevoie de mult antrenament. Mica mea Aripiașchie. 
Nimic n-o putea opri, nimic. Nici măcar eu, când, ca un 
netot, am încercat să-i destram visul după nașterea lui 
Coll. Maris e cel mai îndemânatic zburător din Amberly, 
iar legătura ei cu mine nu are nimic de-a face cu asta. 
Doar dorința ei contează, doar visul. lar dacă voi, fraţi 


zburători,  simţiți asemenea dispreț pentru copiii 
înrădăcinaţilor, atunci mai rușinos e să vă temeţi de ei. 
Atât de mică vă este încrederea în fiii voștri? Sunteţi 
convinși să nu și-ar putea păstra aripile, în faţa provocării 
însetate a unei fiice de pescar? 

Russ a clătinat din cap. 

— Nu știu. Sunt bătrân, iar în ultima vreme lucrurile nu 
mi-au fost limpezi. Dar știu atâta lucru: dacă mi-aș mai fi 
putut folosi braţul, nimeni nu ar fi putut să-mi răpească 
aripile, nici dacă ar fi fost un vlăstar de condor. Și nimeni 
nu-i va răpi lui Maris aripile până ce nu va fi gata să le 
cedeze singură. Nu. Dacă vă învăţaţi cu adevărat copiii să 
zboare bine, își vor păstra dreptul la cer. Dacă sunteţi atât 
de demni pe cât vă lăudaţi, veţi face întocmai și o veţi 
demonstra, îngăduind ca aripile să fie purtate doar de cei 
care le-au câștigat, de aceia care și-au dovedit măiestria în 
aer. 

Russ s-a așezat din nou, iar întunericul din capătul sălii 
l-a înghiţit. Corm a dat să răspundă, dar Jamis Bătrânul l-a 
redus la tăcere. 

— Am auzit destul de la tine, a zis el. 

Corm a clipit des, stupefiat. 

— Voi spune eu ceva, a rostit Jamis. Apoi vom vota. Russ 
a vorbit înţelept, în numele nostru, dar trebuie să mai 
adaug un lucru. Oare nu ne tragem cu toţii din corăbierii 
stelari? Planeta Windhaven e, în fond, o mare familie. Și, 
dacă vom căuta îndeajuns în trecut, fiecare dintre noi va 
găsi un zburător în arborele lui genealogic. Ţineţi cont de 
asta, camarazi. Şi amintiţi-vă că, atunci când copilul vostru 
mai mare va moșteni aripile, fratele sau surorile lui mai 
mici și micuţii lor vor fi înrădăcinaţi generaţii întregi. Ar 
trebui oare să le refuzăm dreptul la cer pentru totdeauna, 
doar pentru că strămoșii lor n-au făcut parte din prima 
generaţie de zburători? 

Jamis a zâmbit. 

— Poate ar fi bine să adaug că am fost al doilea copil al 
mamei. Fratele meu mai mare a murit într-o furtună, cu 
șase luni înainte să-și primească aripile. Un fleac, nu? 


Bătrânul a privit în jur la cei doi Insulari ce-l încadrau și 
care rămăseseră tăcuţi pe parcursul întregii dezbateri, 
conform legii zburătorilor. Jamis i-a șoptit mai întâi ceva 
unuia dintre ei, apoi celuilalt și a dat din cap a 
încuviinţare. 

— Propunerea lui Corm de a o numi pe Maris din Mica 
Amberly paria este neîntemeiată, a anunţat Jamis. Vom 
vota acum propunerea lui Maris de a înființa o academie 
de zbor deschisă tuturor. Eu sunt pentru. 

După aceea nu a mai existat nici cea mai mică îndoială. 


XXX 


În cele ce au urmat, Maris a fost ușor șocată, ameţită de 
victorie, și totuși fără a crede că se sfârșise cu adevărat, 
că nu trebuia să mai lupte. Aerul din afara sălii era curat și 
umed; vântul sufla neobosit dinspre est. Fata stătea pe 
scări și savura briza, pe când prieteni și străini se adunau 
în jurul ei, dorind să-i vorbească. Dorrel își ţinea braţul în 
jurul ei, nu punea întrebări și nici nu se minuna; era un 
sprijin bun. Și acum ce urmează? s-a întrebat ea. Mă 
întorc acasă? Unde se afla Coll? Poate plecase să-l aducă 
pe Barrion și barca. 

Mulțimea din jurul ei s-a dat la o parte. Russ se afla 
acolo, cu Jamis alături. Tatăl ei vitreg ţinea o pereche de 
aripi. 

— Maris, a început el. 

— Tată? 

Vocea îi tremura. 

— Așa ar fi trebuit să se întâmple, a zis el zâmbindu-i. Aș 
fi mândru dacă mi-ai permite să te numesc din nou fiica 
mea, după câte am făcut. Aș fi încă și mai mândru dacă mi- 
ai purta aripile. 

— Ţi-ai câștigat dreptul la ele, a adăugat Jamis. Vechile 
reguli nu se mai aplică, iar tu te încadrezi cu siguranţă în 
cele noi. Până ce dăm drumul academiei, nu le va purta 
nimeni, în afară de tine și de Devin. Iar tu ai avut mai 
multă grijă de ele decât Devin de ale lui. 

Fata a întins mâinile să ia aripile de la Russ. Acum îi 


aparţineau. Zâmbea, înviorată, însufleţită să le simtă 
greutatea în mâini și atingerea familiară. 

— Ah, Tată, a rostit ea. 

Apoi, lăcrimând, s-a îmbrățișat cu Russ. 

Când s-au oprit din plâns, au mers împreună - un grup 
mărișor - la stânca zburătorilor. 

— Să pornim spre Cuib, i-a propus ea lui Dorrel. 

Apoi l-a observat pe Garth chiar în partea opusă, cum îl 
văzuse în gloată adineaori. 

— Garth, vino și tu! Vom da o petrecere! 

— Da, a aprobat Dorrel, dar Cuibul e potrivit pentru 
asta? 

Maris s-a înroșit. 

— Ah, sigur că nu! 

Fata a privit în jur. 

— Nu, ne vom întoarce acasă, pe Mica Amberly, și toată 
lumea e invitată: noi, Tata, Insularul și Jamis, iar Barrion 
ne va cânta, dacă îl găsim și... 

Apoi l-a zărit pe Coll alergând spre ea, cu faţa aprinsă. 

— Maris! Maris! 

A venit în fugă la ea și a luat-o în braţe entuziasmat, 
apoi i-a dat drumul, zâmbind larg. 

— Unde ai dispărut? 

— Cu Barrion. A trebuit. Compun un cântec. Am doar 
începutul deocamdată, dar o să fie grozav, sunt sigur, cu 
adevărat grozav. E despre tine. 

— Despre mine? 

Coll era, evident, mândru de isprava lui. 

— Da. Vei fi celebră. Toată lumea îl va cânta și va ști 
cine ești. 

— Cred că deja știu, a replicat Dorrel. Crede-mă. 

— Ah, dar vreau să zic că o să fie pentru totdeauna. Cât 
timp se va cânta melodia, ei te vor cunoaște - fata care și-a 
dorit aripile atât de mult, încât a schimbat lumea. 

Și poate că era adevărat, s-a gândit Maris mai târziu, 
când își punea aripile și se ridica în aer, alături de Dorrel 
și Garth. Dar că schimbase lumea nu-i părea nici pe 
jumătate la fel de important sau de adevărat ca vântul ce-i 


flutura prin păr, întinderea cunoscută a mușchilor, în timp 
ce se ridica, cârmind printre curenţii pe care îi crezuse pe 
veci pierduţi. Avea aripile, avea cerul; era din nou întreagă 
și se simţea fericită. 


Partea a doua 


PARVENITUL 


Când vine vorba despre moarte, cel mai ciudat e cât de 
simplu se petrece totul, cât de liniștit și de sublim. 

Curenţii statici o surprinseseră pe Maris. Cu o clipă mai 
devreme, furtuna urla împrejurul ei. Din pricina ploii 
strângea ochii, iar apa se aduna și i se scurgea pe obraji, 
lovindu-se cu un sunet metalic de argintul aripilor ei, pe 
când vânturile suflau turbate, împingând-o încolo și 
încoace, aruncând-o cu dispreţ dintr-o parte într-alta, ca 
pe un copil abia învăţat cu cerul. Sub spiţe, braţele o 
dureau din cauza efortului. Nori negri întunecau orizontul, 
pe când marea de dedesubt se agita înspumată și zăludă; 
uscat nu zăreai niciunde în apropiere. Blestema, trupul o 
durea, dar zbura mai departe. 

Apoi au învăluit-o liniștea, pacea și moartea. 

Vânturile au amuţit, iar ploaia a contenit. Marea a 
încetat să mai geamă. Norii înșiși păreau să se retragă, 
până ce s-au îndepărtat la infinit. S-a lăsat o tăcere 
stranie, o muţenie înfiorătoare, ca și cum timpul ar fi luat o 
pauză, să-și recapete răsuflarea. 

Aflată în zona curenților statici, cu aripile strălucitoare 
larg deschise, Maris a început să se prăbușească. 

A fost o cădere lină, treptată, o călătorie minunată, 
grațioasă și inevitabilă. Fără nicio adiere care să o 
împingă sau să o ridice, nu putea decât să alunece în faţă 
și în jos. În depărtare vedea locul în care avea să se 
scufunde în apă. 

O vreme instinctele ei de zburător s-au supus eforturilor 
depuse. S-a lăsat într-o latură și-n alta, a încercat să-și 
schimbe direcţia, a căutat în zadar un curent ascendent 
sau orice fel de mișcare pe cerul neclintit. Aripile, cu o 
anvergură de șase metri, se ridicau și picau la loc, iar o 
rază palidă de soare a lucit dintr-odată, reflectată de 
metalul argintiu. Dar continua să coboare. 

Apoi s-a domolit, potolită ca aerul din jur, agitaţia-i 
interioară amuţind ca marea de sub ea. Maris a simţit 
pacea profundă a renunţării, alinarea, la gândul că se 


oprește din lupta îndelungată cu vânturile. Întotdeauna 
fusese la mila lor, și-a zis ea, nu le controlase niciodată cu 
adevărat. Ele erau sălbatice, iar ea, slăbită și fusese o 
neroadă să-și imagineze altceva. A privit în sus, 
întrebându-se dacă avea să vadă zburătorii strigoi, despre 
care se spunea că bântuie zona curenților statici. 

Vârfurile ghetelor au atins mai întâi apa, apoi trupul ei a 
spart oglinda cenușie și netedă a oceanului. Impactul cu 
apa rece a ars-o ca o flacără și s-a scufundat... 

... Și s-a trezit, udă și chinuindu-se să respire. 

Liniștea îi bubuia în urechi. Sudoarea i s-a uscat în aerul 
răcoros și s-a ridicat, dezorientată și orbită. 

În partea cealaltă a camerei zărea un șir subţire de 
cărbuni îngrămădiţi, dar nu se aflau de partea bună a 
patului, ca să fi fost în Cuib și prea departe de vatra de 
acasă. Aerul mirosea vag a umezeală și a mâl. 

A recunoscut izul. Se afla la academie, s-a gândit ea 
ușurată, la Aripiașchie; dintr-odată toate umbrele prindeau 
contur în lumina banalului și a familiarului. Tensiunea i s-a 
scurs încet din trup, iar acum era pe deplin trează. 
Trăgându-și peste cap o cămașă ţesută grosolan, Maris a 
pășit de-a lungul camerei întunecate, spre șemineu, a luat 
dintr-o grămadă o feștilă împletită și a aprins o lumânare 
din nisip. 

În lumina ei, a observat cana din piatră, de lângă patul 
jos, și a zâmbit. Tocmai ce-i trebuia să alunge coșmarurile. 

S-a așezat turcește pe saltea și a sorbit vinul rece, tare, 
privind fix la flăcăruia pâlpâitoare a lumânării. Visul o 
tulbura. Ca toţi zburătorii, Maris se temea de curenții 
statici, dar până acum nu avusese coșmaruri în legătura cu 
asta. Şi liniștea ce-o cuprinsese, sentimentul de renunțare 
și acceptare - erau părțile cele mai rele. Sunt zburător, şi- 
a zis ea, iar acela nu a fost visul unui zburător adevărat. 

Cineva a bătut la ușă. 

— Intră, a răspuns ea, punând deoparte cana cu vin. 

S'Rella stătea în prag, o fată înaltă, cu pielea întunecată, 
cu părul tuns scurt, după moda celor din Sud. 

— Servim micul-dejun în curând, Maris, a anunţat ea, iar 


pronunția ușor estompată a cuvintelor îi trăda originea. 
Totuși, Sena vrea să te vadă înainte. Sus, în camera ei. 

— Mulţumesc, i-a zâmbit ea. 

S'Rella îi plăcea poate cel mai mult dintre toţi elevii 
academiei Aripiașchie. Insula din Arhipelagul de Sud, unde 
se născuse S'Rella, reprezenta o lume îndepărtată de Mica 
Amberly, dar, în ciuda diferenţelor dintre ele, Maris se 
regăsea mult în fata mai mică decât ea ca vârstă. S'Rella 
era mărunţică, dar hotărâtă, cu o robusteţe ce-i ascundea 
puţinătatea trupului. Zbura încă stângaci, dar dădea 
dovadă de atâta încăpățânare cât să spere la îmbunătăţire 
rapidă a aptitudinilor ei. Maris lucra cu grupul Senei de 
zburători în devenire de aproape zece zile și ajunsese să o 
considere pe S'Rella printre primii trei sau patru dintre cei 
mai promiţători candidaţi. 

— Să te aştept ca să-ţi arăt drumul? a întrebat-o fata, 
când Maris a coborât din pat, vrând să se spele în lavoarul 
din colţul îndepărtat al camerei. 

— Nu, a răspuns Maris. Fuguţa la micul-dejun. O găsesc 
pe Sena și singură. 

A zâmbit ca să îndulcească refuzul, iar S'Rella i-a întors 
gestul, un pic timidă, înainte de a pleca. 

Peste câteva minute, Maris se răzgândise, în timp ce 
bâjbâia pe un coridor îngust și întunecat, în căutarea 
separeului Senei. Academia Aripiașchie era o clădire 
veche, un mugure imens din piatră, străbătut de tunele și 
peșteri, unele naturale, altele săpate de mâna omului. 
Camerele de la etajele inferioare erau permanent inundate 
și, chiar și mai sus, în porțiunile ocupate, multe încăperi și 
niciun hol nu aveau ferestre, fiind izolate de soare și stele. 
Mirosul mării te întâmpina pretutindeni. În vremurile 
vechi, școala fusese o fortăreață, clădită în timpul revoltei 
Colţului Mării împotriva Marii Shotan și apoi lăsată de 
izbeliște până ce Insularul de pe Colțul Mării o pusese la 
dispoziția zburătorilor, ca așezământ pentru academie. În 
cei șapte ani scurși de atunci, Sena și oamenii ei 
restauraseră mare parte din construcție, dar încă era ușor 
să te rătăcești în aripile abandonate. 


Timpul trecea pe nesimţite pe coridoarele din 
Aripiașchie. Uneori se scurgeau zile întregi până când 
cineva observa că torţele se stinseseră în alveolele din 
perete, iar lămpilor li se terminase uleiul. Maris a pășit cu 
grijă pe un astfel de culoar îngust și întunecat, agitată și 
simțindu-se puţin apăsată de greutatea bătrânei cetăţi. 
Nu-i plăcea să se afle închisă în subsol; contravenea 
tuturor instinctelor ei de zburător. 

Ușurată, Maris a zărit drept în faţă o sclipire palidă. A 
cotit brusc încă o dată și a regăsit teritoriul familiar. 
Camera Senei trebuia să fie prima pe stânga, dacă nu 
cumva se învârtise în cerc. 

— Maris, i-a zis Sena, privind-o și zâmbindu-i. 

Femeia ședea într-un scaun de nuiele, cioplind într-un 
bloc neted de lemn, cu un cuţit din os, dar pe care l-a pus 
deoparte invitând-o pe Maris să intre. 

— Era cât pe ce să o chem din nou pe S'Rella și să o 
trimit în căutarea ta. Te-ai rătăcit în labirint? 

— Aproape, a răspuns Maris, dând din cap. Trebuia să- 
mi fi luat o lumânare. Ajung ușor din camera mea la 
bucătărie, în salon sau afară, dar mai departe nu prea. 

Sena a râs, însă doar din politeţe, mascându-și starea 
deloc bună. Profesoara era un fost zburător, având de trei 
ori vârsta lui Maris, devenită înrădăcinată în urmă cu zece 
ani, după un accident comun printre zburători. In general, 
forța și entuziasmul îi ascundeau vârsta, dar în dimineaţa 
aceea arăta îmbătrânită și obosită. Ochiul ei mort, ca o 
bucată lăptoasă din sticlă-de-mare părea să apese în jos, în 
partea stânga a chipului ei. Părea lăsat și parcă tremura 
sub propria-i greutate. 

— Ai trimis-o pe S'Rella cu un motiv la mine, a început 
Maris. Ai vești? 

— Da, vești, a răspuns Sena, și nu sunt bune. M-am 
gândit că e mai bine să nu fac anunţul la masă, înainte de 
a discuta cu tine. 

— Spune. 

— Esticii au închis Templul Aerului, a zis Sena. 

Maris a oftat și s-a lăsat pe spate, în scaun. Dintr-odată 


se simțea epuizată. Vestea nu o surprindea foarte tare, dar 
tot era descurajantă. 

— De ce tocmai acum? a întrebat. Am vorbit cu Nord 
acum trei luni, când m-au trimis cu un mesaj pe 
îndepărtata Hunderlin. Se gândea să ţină școala deschisă 
cel puţin până la următoarea întrecere. Ba chiar mi-a spus 
că au câţiva elevi care promit. 

— A murit cineva, a explicat Sena. Unul dintre elevii de 
nădejde a greșit și a lovit cu aripa latura unei stânci. Nord 
n-a putut decât să privească neajutorat când fata s-a 
zdrobit de pietrele de dedesubt. Mai rău, părinţii ei se 
aflau acolo. Oameni cu stare, influenţi - negustori din 
Cheslin, cu mai mult de zece vase. Fata se dădea în 
spectacol pentru ei. Părinţii au mers la Insular, 
bineînţeles, cerând să li se facă dreptate. Au zis că Nord a 
fost neglijent. 

— Şi a fost? a întrebat Maris. 

Sena a ridicat din umeri. 

— Era un zburător mediocru și când avea aripile și nu 
cred să fi fost mai bun de atât, ca profesor. Era 
întotdeauna nerăbdător să facă impresie. Şi își lăuda și 
supraestima constant elevii. Anul trecut, i-a susţinut pe 
nouă dintre ei în concurs. Toţi au eșuat, iar majoritatea 
nici nu aveau ce să caute acolo. Eu am sprijinit doar trei. 
Mi s-a spus că fata asta care a murit se afla la Templul 
Aerului de doar un an. Un an, Maris! Poate era talentată, 
dar a fost mâna lui Nord când a lăsat-o să zboare prea 
departe, atât de curând. Oricum, e prea târziu acum. Ştii 
că academiile au fost un soi de drenă, una inutilă, după 
spusele unor Insulari. Aveau nevoie doar de o scuză. L-au 
concediat pe Nord și au închis școala. Punct. Și acum toţi 
copiii esticilor pot să renunţe la visuri și să se limiteze la 
bucăţica lor. 

Vocea îi era tristă. 

— Atunci am rămas ultimii, a rostit Maris, sumbru. 

— Suntem ultimii, a replicat Sena, ca un ecou. Și pentru 
cât timp? Insularul a trimis un mesager la mine noaptea 
trecută, iar eu m-am dus șchiopătând sus, să primesc 


veștile astea îmbucurătoare, apoi am stat de vorbă. Nu e 
mulțumită de noi, Maris. Zice că ne-a pus la dispoziţie 
carne, un cămin și bani timp de șapte ani și noi nu i-am dat 
niciun zburător în schimb. E nerăbdătoare. 

— Înţeleg, a răspuns Maris. 

Îl cunoștea pe Insularul de pe Colţul Mării doar după 
reputaţie, dar era de ajuns. Insula se afla aproape de 
Marea Shotan, dar își câștigase independenţa în urmă cu 
amar de vreme și și-o apărase feroce. Conducătorul de 
acum era o femeie mândră și ambițioasă, plină de 
resentimente, pentru că patria ei nu avusese niciodată un 
zburător. Luptase din greu să facă din Colțul Mării 
adăpostul academiei de zbor pentru Arhipelagul de Vest și 
odată dăduse dovadă de extravaganţă, cu ajutorul oferit. 
Dar acum aștepta rezultate. 

— Nu înţelege, a zis Maris. Niciun înrădăcinat nu 
înţelege cu adevărat. Elevii de la Aripiașchie intră în 
competiții aproape nepregătiţi și concurează cu zburători 
experimentați și copii de zburători, crescuţi și educați ca 
să poarte aripile. Dacă ti-ar da timp... 

— Timp, timp, timp, a rostit Sena, iar în glas i se simţea 
o urmă de mânie. Da, i-am spus Insularului. Tu, Maris, tu 
ești un zburător. Şi eu am fost, odată. Știm care sunt 
greutăţile. E nevoie de antrenament an de an, de exerciţiu, 
până ce braţele tremură de efort și palmele devin carne 
vie, tot strângând mânerele aripilor. Înrădăcinaţii nu 
cunosc nimic din toate astea. Prea mulţi au crezut că lupta 
a luat sfârșit acum șapte ani. Au sperat că săptămâna 
următoare cerul o să se umple de pescari, cizmari și 
sticlari și au fost descurajaţi când a trecut prima 
competiție și toţi zburătorii și copiii de zburători i-au 
înfrânt pe oponenții înrădăcinaţi. Cel puţin pe atunci le 
păsa. Acum mă tem că s-au resemnat. În șapte ani, de la 
marele tău Consiliu, un singur înrădăcinat a câștigat 
aripile. Și apoi le-a pierdut din nou, după un an, chiar la 
următoarea întrecere. În zilele de azi cred că oamenii de 
pe insule mai vin să asiste la întâlniri doar ca să-și vadă 
fraţii zburători, câștigând aripile în numele familiei. 


Provocările din partea candidaţilor mei sunt privite ca un 
soi de introducere comică, un spectacol scurt, dat de niște 
măscărici ca să destindă atmosfera, înainte de întrecerea 
propriu-zisă. 

— Sena, Sena... a spus Maris îngrijorată. 

Femeia mai în vârstă își pusese toată patima propriei 
vieţi distruse în speranţele tinerilor ce soseau la 
Aripiașchie, cerșind dreptul la cer. Acum supărată, 
evident, vocea îi tremura fără să vrea. 

— Îţi înţeleg deznădejdea, a rostit Maris, prinzând-o de 
mână. Dar lucrurile nu stau atât de prost. 

Ochiul sănătos al profesoarei a fixat-o cu scepticism și 
femeia și-a tras palma dintr-a ei. 

— Ba sunt, a insistat ea. Bineînţeles că ţie nu-ţi zic 
nimic. Nimeni nu vrea să aducă vești proaste și toţi știu ce 
mult înseamnă academiile pentru tine. Dar este adevărat. 

Maris a încercat să o întrerupă, dar Sena i-a făcut semn 
să tacă. 

— Nu, destul. Și să nu mai aud o singură remarcă 
despre deznădejdea mea. Nu te-am chemat aici să mă 
consolezi sau ca să întârziem la masă. Am vrut să-ţi dau 
veștile în particular, înainte să-i anunţ pe ceilalţi. Și am 
mai vrut să te rog să zbori pe Marea Shotan pentru mine. 

— Astăzi? 

— Da, a răspuns Sena. Te-ai descurcat de minune cu 
copiii. E un avantaj real să aibă printre ei un zburător 
adevărat. Dar ne putem lipsi de tine o zi. Ar trebui să-ţi ia 
doar câteva ore. 

— Sigur, a răspuns Maris. Despre ce e vorba? 

— Zburătorul care i-a adus Insularului veștile despre 
Templul Mării purta și un alt mesaj. Un mesaj personal 
pentru mine. Un elev al lui Nord dorește să-și continue 
studiile aici și speră că-l voi sprijini la următoarea 
competiţie. Cere permisiunea să vină încoace. 

— Aici? s-a mirat Maris. Din Est? Fără aripi? 

— Am înțeles că are promisiunea unui negustor 
îndeajuns de curajos să înfrunte largul mării, a replicat 
Sena. Călătoria e periculoasă, cu siguranţă, dar, dacă 


dorește să o facă, eu nu-l voi împiedica. Dacă ești de 
acord, du răspunsul meu Insularului de pe Marea Shotan. 
În fiecare lună trimite trei zburători spre Est, iar unul se 
pregătește să plece mâine. E important să ne grăbim. Va 
dura patru săptămâni până sosesc navele, dacă vântul e 
bun, iar până la competiţie mai sunt doar două luni. 

— Aș putea duce singură mesajul direct în Est, a sugerat 
Maris. 

— Nu, a refuzat Sena. Avem nevoie de tine aici. 
Transmite doar vorbele mele celor de pe Marea Shotan și 
întoarce-te să le însoţești în zbor pe vrăbiuţele mele 
neîndemânatice. 

Femeia s-a ridicat nesigură de pe scaunul din nuiele, iar 
Maris s-a grăbit să o ajute. 

— lar acum să ne vedem de micul dejun, a continuat 
Sena. Trebuie să mănânci înainte de a zbura și, la cât am 
stat de vorbă, mi-e teamă că ceilalți ne-au halit portile. 


XXX 


Dar masa încă le aștepta când au ajuns în salon. Două 
vetre arzând încălzeau marea sală și luminau aerul 
dimineţii umede. Zidurile de piatră, ușor curbate, se 
ridicau spre un tavan arcuit și înnegrit. Mobila era 
grosolană și tare sărăcăcioasă: trei mese lungi din lemn, 
cu bănci de-a lungul ambelor părţi. Pe băncuţe se 
înghesuiau acum elevii, sporovăind, glumind și râzând, cu 
mâncarea cel puţin pe jumătate terminată, în farfurie. 
Vreo douăzeci de zburători în devenire se aflau în locuinţă, 
de toate vârstele, de la o femeie cu doar doi ani mai tânără 
decât Maris până la un băiat ce abia împlinise zece ani. 

Când au intrat, în sală s-a făcut liniște o clipă, iar Sena a 
trebuit să ridice glasul să se facă auzită prin vacarm și 
zornăituri. Dar după ce a terminat ce avea de spus, s-a 
lăsat cu adevărat tăcerea. 

Maris a primit o bucată de pâine neagră, un castron cu 
budincă și miere de la Kerr, un tânăr durduliu, ce făcea pe 
bucătarul. Apoi și-a găsit loc pe una dintre bănci. În timp 
ce mânca schimba politicoasă câteva vorbe cu elevii din 


ambele părți, dar își dădea seama că niciunuia nu-i făcea 
cu adevărat plăcere, iar după puţin timp, amândoi și-au 
cerut scuze și au plecat. Nu-i putea învinui. Își amintea 
cum se simţise în urmă cu câţiva ani, când visul ei de a fi 
zburător fusese ameninţat, așa cum erau acum ale lor. 
Templul Aerului nu era singura academie care-și zăvorâse 
porțile. După trei ani de eșecuri, prima care cedase fusese 
cea de pe Artellia, pustiul continent-insulă. În negura 
uitării îi urmaseră cele din Arhipelagul de Sud și din 
Insulele Mărginașe. Templul Aerului din Estul planetei era 
a patra academie închisă, ceea ce însemna că doar 
Aripiașchie mai rezista. Nu era de mirare că elevii păreau 
deprimati. 

Maris a șters farfuria cu ultima bucată de pâine și a 
înghițit dumicatul, făcându-şi loc să plece de la masă. 

— Sena, nu mă voi întoarce până mâine-dimineață, a zis 
ea ridicându-se. Zbor spre Cuib, după ce mă duc pe Marea 
Shotan. 

Femeia s-a uitat în sus, desprinzându-și privirea din 
farfurie și a încuviințat din cap. 

— Foarte bine. Am de gând să-i las pe Leya și pe Kurt să 
încerce un zbor azi. Restul se vor antrena. Intoarce-te cât 
poţi de repede. 

Apoi a început din nou să mănânce. 

Maris a simţit pe cineva în spatele ei și, întorcându-se, a 
observat-o pe S'Rella. 

— Maris, pot să te ajut cu aripile? 

— Sigur că da. Mulţumesc! 

Fata a zâmbit. Au pășit împreună pe coridorul scurt, 
spre cămăruţa în care ţineau aripile. Pe zid atârnau acum 
trei perechi: ale lui Maris și două ale academiei, lăsate, cu 
limbă de moarte, de zburători fără urmași. Nu era deloc 
surprinzător că micii aripiașchie se descurcau lamentabil 
în competiţii, și-a zis Maris cu amărăciune, pe când 
contempla aripile. Un zburător își trimite copilul pe cer 
aproape în fiecare zi, în anii de antrenament, dar la 
academii - cu atât de mulţi elevi și așa de puţine aripi - 
timpul pentru exercițiu nu era tocmai la îndemână. 


Învăţau atât cât se putea la sol. 

A alungat gândul și și-a ridicat aripile de pe raft. 
Formau un pachet compact, spiţele erau strânse cu grijă, 
una peste alta, țesătura din metal atârna moale între ele și 
cădea spre podea ca o pelerină din argint. Lui S'Rella i-a 
fost ușor să le ţină ridicate, cu o singură mână, în timp ce 
Maris le-a desfăcut parţial, verificând grijulie, cu degetele 
și cu privirea, fiecare spiţă și încheietură, pentru semne de 
uzură sau defecte, ce ar fi putut deveni evidente prea 
târziu, punând-o în pericol, în aer. 

— E rău că au închis Templul Aerului, a zis S'Rella, în 
timp ce Maris mânuia aripile. Ştii, așa s-a întâmplat și în 
Sud. De asta a trebuit să vin aici, la Aripiașchie. Şcoala 
noastră a fost desființată. 

Maris s-a oprit și s-a uitat la ea. Aproape uitase că fata 
timidă, din Sud, fusese victima unei alte decizii nefericite. 

— Unul dintre elevii de la Templul Aerului vine aici, cum 
ai făcut și tu, i-a spus Maris. Așa că nu vei mai fi singură 
printre sălbaticii cadeți din Aripiașchie. 

I-a zâmbit fetei. 

— 'Ţi-e dor de casă? a întrebat-o S'Rella dintr-odată. 

Maris a stat o clipă pe gânduri. 

— Să fiu sinceră, nici nu știu dacă am cu adevărat o 
casă, a răspuns ea. Oriunde m-aș duce, acolo e căminul 
meu. 

S'Rella a rumegat mărturisirea în liniște. 

— Presupun că e ceva bun, dacă ești zburător. 
Majoritatea simt la fel? 

— Poate puţin, a replicat Maris. 

S-a uitat înapoi la aripi și mâinile au început din nou să-i 
lucreze. 

— Dar nu la fel de mult ca mine. Cea mai mare parte a 
zburătorilor au mai multe lucruri ce-i leagă de insulele lor 
decât am eu, deși niciodată la fel de numeroase ca 
înrădăcinaţii. Mă ajuţi să întind spita asta blocată? 
Mulţumesc! Nu, n-am vrut să zic că e așa pentru că sunt în 
mod special zburător, dar vechea mea casă nu mai e și 
încă nu mi-am făcut alta. Tata - tatăl meu vitreg, de fapt - 


a murit acum trei ani. Soţia lui s-a stins cu mult înainte, iar 
ambii mei părinţi biologici s-au dus și ei. Am un frate 
vitreg, Coll, dar a plecat să cânte și să caute aventuri în 
Insulele Mărginașe acum o grămadă de timp. Casa 
modestă de pe Mica Amberly mi-a părut îngrozitor de 
mare și de goală, fără Coll și Russ. Și, din moment ce nu 
mai aveam la cine să mă întorc, am început să merg acolo 
din ce în ce mai rar. Insula rămâne. Insularului i-ar plăcea 
să-și găsească al treilea zburător mai des pe acasă, dar se 
descurcă bine cu cei doi, la îndemână. 

Maris a ridicat din umeri. 

— Prietenii mei sunt în general zburători. 

— Înţeleg. 

Maris a privit-o pe S'Rella, care se uita fix la aripa pe 
care o ţinea încă, mult mai concentrată decât era nevoie. 

— Îţi e dor de casă, i-a zis Maris cu blândeţe. 

S'Rella a dat din cap încetișor. 

— Aici e altfel. Ceilalţi sunt altfel decât oamenii pe care 
îi cunosc. 

— Un zburător trebuie să se obișnuiască cu asta, a 
replicat Maris. 

— Da. Dar iubeam pe cineva. Am discutat despre 
căsătorie, dar știam că nu o se întâmple niciodată. L-am 
iubit - încă îl iubesc dar am vrut mai mult să fiu zburător. 
Ştii cum e. 

— Ştiu, a rostit Maris, încercând să o încurajeze. Poate, 
după ce îţi câștigi aripile, ar putea să... 

— Nu. Nu și-ar părăsi niciodată locul de baștină. Nu 
poate. E fermier, iar pământul a rămas mereu în familie. 
El... ei bine, nu mi-a cerut niciodată să renunţ la zbor, iar 
eu nu l-am rugat să-și lase moștenirea. 

— Zburătorii s-au mai căsătorit și înainte cu fermieri, a 
zis Maris. Ai putea să te întorci. 

— Nu fără aripi, a replicat S'Rella înflăcărată. 

Ochii ei i-au întâlnit pe ai lui Maris. 

— Nu contează cât timp trece. lar dacă - sau până când 
- îmi voi câștiga aripile, ei bine, el se va fi căsătorit. 
Trebuie. Să fii fermier nu e o treabă pentru o singură 


persoană. Va vrea o soţie care iubește pământul și mulţi 
copii. 

Maris a tăcut. 

— Oricum, eu m-am hotărât, a adăugat S'Rella. Doar că 
uneori mi se face... dor. Poate că mă simt singură. 

— Da, a încuviințat Maris, punând o mână pe umărul 
fetei. Hai, am un mesaj de livrat. 

S'Rella a condus-o. Maris și-a aruncat aripile peste un 
umăr și a urmat un pasaj întunecat, ce dădea înspre o 
ieșire bine consolidată. Coridorul se deschidea pe ceea ce 
fusese înainte o platformă de observaţie, o cornișă întinsă, 
la o mie două sute de metri deasupra locului în care 
valurile mării se ridicau și se sfărâmau de stâncile din 
Colţul Mării. Cerul era plumburiu și greu, dar mirosul 
sălbatic și sărat al oceanului și braţele viguroase și 
nerăbdătoarea ale vântului o înveseleau. 

S'Rella a ţinut aripile când zburătorul și-a răsucit 
hamurile în jurul corpului. Când au fost bine prinse, a 
început să le desfacă spiță cu spiţă, potrivind-o pe fiecare 
în lăcașul ei, astfel încât țesătura argintie se desfășura 
acum întinsă și robustă. Maris a așteptat răbdătoare, 
conștientă de rolul ei de dascăl, deși murea de 
neastâmpăr. Doar când aripile au fost pe deplin întinse, i-a 
zâmbit S'Rellei, și-a strecurat mâinile printre mânere și și- 
a îmbrăcat braţele în lucrătura uzată, din piele, a 
coardelor. 

Apoi, patru pași repezi și s-a aruncat în gol. 

O clipă sau mai puţin de o clipă a căzut, dar după aceea 
vânturile au prins-o, umflându-i aripile și bubuind ca o 
tobă, ridicând-o și prefăcându-i prăbușirea în zbor. 
Senzaţia semăna cu cea a unui mic șoc electric, ce o 
îmbujora, îi tăia respiraţia și îi făcea pielea de găină. Clipa 
aceea, mai scurtă decât o secundă, merita totul. Era mai 
grozav și mai electrizant decât oricare alt sentiment pe 
care-l trăise Maris, mai minunat decât dragostea, mai 
minunat decât orice. Însufleţită și înălţată, s-a alăturat 
vântului puternic din vest, ca într-o îmbrăţișare de iubire. 

Marea Shotan se afla la nord, dar pentru moment a lăsat 


curentul să o poarte, răsfățându-se liberă și fără pic de 
efort în adierea ușoară, înainte să-și înceapă cursa cu 
vânturile, când trebuia să vireze și să se răsucească, să le 
pună la încercare și să le oblige să o ducă acolo unde avea 
trebuinţă. Un stol de ploieri a trecut ca o săgeată pe lângă 
ea, purtând fiecare o culoare vie, diferită. Graba lor era 
semn rău, vestind furtuna ce sta să izbucnească. Maris a 
urmat păsările, urcând mai sus și tot mai sus, până când 
Colţul Mării a devenit o pată verde și cenușie, mult spre 
stânga, mai mică decât mâna ei. Zărea și Egglandul, iar în 
depărtare a observat pâlcul ceţos ce învăluia coasta sudică 
a Marii Shotan. 

A început să se învârtă în cerc, încetinindu-și înaintarea, 
conștientă de cât de ușor ar fi fost să rateze destinaţia. 
Curenţii opuși îi șuierau la urechi, ademenind-o spre nord, 
cu promisiunea unei vijelii. S-a ridicat din nou, căutând 
ispita în aerul rece de deasupra mării. Acum coasta Marii 
Shotan, Colţul Mării și Eggland erau toate împrăștiate în 
faţa ei, pe suprafaţa metalică a oceanului, ca niște jucării 
întinse pe o masă. A văzut formele minuscule ale bărcilor 
de pescuit, legănându-se spre porturile și golfurile din 
Shotan și Colţul Mării, iar pescărușii și vulturii-gunoieri 
dând rotocoale stâncilor tăioase din Eggland. 

O minţise pe S'Rella, și-a dat ea seama dintr-odată. Avea 
o casă și se afla chiar acolo, pe cer, cu vântul ce sufla rece 
și puternic și cu aripile prinse pe spate. Lumea de sub ea, 
cu grijile ei legate de negoţ, politică, hrană, războaie și 
bani îi era străină și chiar și în cele mai bune momente se 
simţise un pic desprinsă de ea. Era zburător și, ca toți 
zburătorii, nu se simţea întreagă când își scotea aripile. 

Zâmbind complice, Maris a pornit să-și ducă mesajul. 


XXX 


Insularul Marii Shotan era un om ocupat, asaltat de 
datoriile nesfârșite ale cârmuirii celei mai vechi, bogate și 
populate insule de pe Windhaven. Când a sosit Maris, era 
într-o ședință - o neînțelegere legată de pescuit, între 
Mica Shotan și Skulny -, dar a ieșit să o întâlnească. 


Zburătorii se aflau pe aceeași treaptă socială cu Insularii 
și era primejdios, chiar și pentru cineva atât de influent ca 
el, să îi trateze cu desconsiderare. Omul a ascultat calm 
mesajul Senei și a făgăduit că în dimineaţa următoarea 
informaţia va ajunge în Est, prin zburătorii lui. 

Maris și-a sprijinit aripile de zidul sălii de conferinţe, din 
Vechiul Bârlog al Căpitanului, așa cum era numită bătrâna 
reședință încăpătoare a Insularului, și a cutreierat străzile 
orașului de dincolo de zidurile ei. Era singura așezare 
urbană adevărată din Windhaven, cea mai veche, cea mai 
mare și prima dintre ele. O găsea nesfârșit de fascinantă. 
Peste tot se ridicau moriști de vânt, cu lamele lor imense 
bătând aerul, înfruntând cerul ca cenușa. Acolo locuiau 
mai mulți oameni decât pe Mica și Marea Amberly la un 
loc. Se vedeau magazine și prăvălii de tot felul, la vânzare 
cu bunuri necesare și nimicuri la care nici cu gândul nu 
gândeai. 

A petrecut câteva ceasuri în piaţă, clătindu-și ochii 
veselă și trăgând cu urechea la sporovăiala celor din jur, 
deși nu a cumpărat mare lucru. După aceea a luat o cină 
ușoară, opah afumaţi și pâine neagră, ce au alunecat mai 
bine cu o cană de kivas, vinul piperat, motiv de mândrie 
pentru insulele Shotan. Hanul la care a luat masa avea un 
cântăreţ, iar Maris l-a ascultat cu bunăvoință, deși în sinea 
ei îl credea mult inferior lui Coll și celorlalţi cântăreţi, 
întâlniți pe Amberly. 

Amurgul se apropia cu pași repezi, când și-a luat zborul 
din Stormtown, în pragul unei vijelii scurte ce a spălat 
străzile. A fost mânată de vânturi bune tot drumul și 
tocmai se întuneca când a ajuns în Cuib. 

Stânca se ridica din mare ca o huidumă, neagră, pe 
fundalul oferit de stelele scânteietoare, o coloană măcinată 
de intemperii, din piatră antică, ale cărei ziduri abrupte se 
înălțau la aproape două sute de metri, drept în sus, dintre 
apele înspumate. 

Maris a zărit lumini la ferestre. A dat un ocol și a 
coborât cu îndemânare în groapa pentru aterizări, plină cu 
nisip umed. I-a luat câteva minute bune să-și desprindă și 


să împăturească singură aripile. Le-a atârnat de un cârlig, 
în spatele ușii. i 

Un foc mic ardea în vatra din salonul comun. În faţa lui, 
doi zburători, pe care îi cunoștea doar din vedere, erau 
captivaţi de un joc de geechi, împingând pietricele albe și 
negre pe suprafaţa tablei. Unul i-a făcut cu mâna. Ea i-a 
răspuns clătinând din cap, dar până să sfârșească gestul 
privirea celuilalt se mutase deja înapoi la joc. 

Mai era cineva acolo, prăbușit într-un fotoliu, lângă foc, 
ţinând în mâini o cană de lut, concentrat la flăcări. Dar 
când a intrat fata, el și-a ridicat imediat privirea. 

— Maris! a exclamat el, ridicându-se grăbit și zâmbind 
larg. 

Și-a pus cana deoparte și a înaintat. 

— Nu mă așteptam să te văd aici. 

— Dorrel, a început fata, dar el deja ajunsese lângă ea, a 
îmbrăţișat-o și s-au sărutat scurt, dar pătimaș. 

Unul dintre jucătorii de geechi se uita cumva distrat la 
ei, dar privirea i s-a mutat brusc când adversarul a făcut o 
mutare. 

— Ai zburat tocmai din Amberly? a întrebat-o Dorrel. 
Cred că ţi-e foame. Așează-te lângă foc și-ţi aduc de-ale 
gurii. Avem brânză, șuncă afumată și niște chec în 
bucătărie. 

Maris i-a prins mâna și a strâns-o, apoi l-a condus înapoi 
spre foc, alegând două scaune îndepărtate de jucători. 

— Am mâncat acum puţină vreme, a replicat ea, dar 
mulțumesc oricum. Și zbor din Marea Shotan, nu din 
Amberly. A fost floare la ureche. Vânturile sunt 
prietenoase în noaptea asta. Mi-e teamă că n-am mai 
călcat în Amberly de aproape o lună. Insularul se va 
înfuria. 

Nici Dorrel nu părea prea mulțumit de veste. Chipul 
uscăţiv i s-a contorsionat, încruntându-se. 

— Ai zburat? Sau te-ai dus din nou pe Colţul Mării? 

Dorrel i-a eliberat mâna și a luat din nou cana, sorbind 
din ea atent. Din vas se ridicau aburi. 

— Am fost pe Colţul Mării. Sena m-a rugat să petrec 


ceva timp cu elevii. Lucrez cu ei de zece zile. Înainte am 
fost într-o misiune lungă, pe Deeth, în Arhipelagul de Sud. 

Dorrel a pus cana jos și a oftat. 

— Nu cred că vrei să știi ce gândesc, i-a zis el relaxat, 
dar am să-ţi spun oricum. Stai prea mult departe de 
Amberly, lucrând la academie. Sena e profesoară acolo, nu 
tu. E plătită cu bani grei. Nu văd să-ţi dea ţie vreo cotă 
parte. 

— Am suficient bănet, a replicat Maris. Russ a avut grijă 
de mine. Slujba Senei e mai grea, iar cadeţii de la 
Aripiașchie au nevoie de ajutorul meu - văd arareori 
zburători pe Colţul Mării. 

Vocea ei s-a îndulcit, mieroasă. 

— De ce nu vii și tu acolo câteva zile? Laus rezistă o 
săptămână fără tine. Am putea împărţi camera. Mi-ar 
plăcea să te am lângă mine. 

— Nu. 

Tonul vesel îi pierise dintr-odată lui Dorrel și părea ușor 
enervat. 

— Mi-aș dori să stau o săptămână cu tine, Maris, în 
cabana mea din Laus sau în casa ta din Amberly sau chiar 
aici, în Cuib. Dar nu la Aripiașchie. Ti-am mai spus: n-am 
de gând să antrenez niște înrădăcinaţi, ca să ia aripile 
prietenilor mei. 

Vorbele lui au rănit-o. S-a tras înapoi în scaun și și-a 
mutat privirea spre flăcări. 

— Vorbești precum Corm, acum șapte ani, a zis ea. 

— Nu merit reproșul, Maris. 

Fata s-a întors din nou spre el. 

— Atunci, de ce nu vrei să ne ajuţi? De ce-i dispreţuiești 
atât pe elevii de la Aripiașchie? Strâmbi din nas în faţa lor, 
ca cel mai conservator zburător bătrân, dar acum șapte 
ani erai de partea mea. Ai luptat pentru asta, ai crezut 
împreună cu mine. N-aș fi reușit niciodată fără ajutorul tău 
- mi-ar fi luat aripile și m-ar fi alungat. Ai riscat și tu 
luându-mi apărarea. Ce te-a făcut să te schimbi așa? 

Dorrel a scuturat viguros din cap. 

— Nu m-am schimbat, Maris. Acum șapte ani am luptat 


pentru tine. Nu îmi păsa de academiile alea scumpe la 
care visai - am luptat pentru dreptul tău de a-ţi păstra 
aripile și de a fi zburător. Pentru că te iubeam, Maris, și aș 
fi făcut orice de dragul tău. Și... a continuat el, pe un ton 
puţin glacial, erai cel mai bun zburător pe care-l văzusem 
în viaţa mea. Ar fi fost o nelegiuire, o nebunie, să-i dea 
aripile fratelui tău și să te osândească pe tine. Hei, nu mă 
privi așa! Bineînţeles că îmi păsa și mie de principiul tău. 

— Oare? a întrebat Maris. 

Era o ceartă veche, dar încă o supăra. 

— Normal. N-aș fi desfiinţat toate lucrurile în care 
credeam doar ca să-ţi fac pe plac. Sistemul de atunci era 
nedrept. Legea trebuia schimbată - ai avut dreptate. Așa 
credeam și încă mai cred și acum. 

— Crezi... a mormăit Maris cu amărăciune. Așa spui tu, 
dar cuvintele sunt frunze-n vânt. Nu vei face nimic în 
numele credinţei tale - nu vrei să mă ajuţi acum, deși 
suntem pe punctul de a pierde tot ce am luptat să 
îndeplinim. 

— Nu vom pierde nimic. Am câștigat. Am schimbat 
regulile - am schimbat lumea. 

— Dar, fără academii, ce însemnătate mai are? 

— Academiile! Eu nu am militat pentru academii. Să 
schimb legea greșită - iată ce am visat. Voi fi de acord să- 
mi cedez aripile unui înrădăcinat, dacă mă întrece. Dar nu- 
l voi învăţa eu cum. lar tu asta îmi ceri. Tocmai tu, dintre 
toți oamenii, ar trebui să înţelegi mai bine ce înseamnă 
pentru un zburător să-și piardă dreptul la cer. 

— Mai știu și cum e să vrei să zbori, dar să fii conștient 
că nu ai nicio șansă de-a o face vreodată, a replicat Maris. 
Avem un elev la academie - S'Rella. Dorrel, ar fi trebuit să 
auzi ce mi-a spus azi-dimineaţă. Işi dorește să zboare mai 
mult decât orice pe lume. Seamănă mult cu cea care eram 
când Russ începuse să mă antreneze. Vino și ajut-o, Dorr! 

— Dacă-ţi seamănă într-adevăr, va zbura curând, fie că 
aleg să o sprijin, fie că nu. Așa că n-am s-o fac. Astfel, dacă 
îl învinge pe unul dintre prietenii mei în competiţie, nu mă 
voi simţi vinovat. 


Dorrel a golit cana și s-a ridicat. 

Maris s-a încruntat și tocmai căuta un nou argument, 
când partenerul ei a întrebat: 

— Bei un ceai cu mine? 

Fata a încuviințat dând din cap, urmărindu-l cum se 
duce la ibricul de pe foc, din care ieșeau aburi de ceai 
aromat. Postura lui, mersul, felul în care s-a înclinat să 
toarne ceai - atât de familiare ei. Îl cunoștea mai bine 
decât cunoscuse, poate, vreodată pe cineva, și-a zis Maris. 

Când Dorrel s-a întors cu băuturile calde și îndulcite și 
și-a reluat locul aproape de ea, mânia dispăruse, iar 
gândurile îi rătăceau în altă parte. 

— Ce s-a întâmplat cu noi, Dorr? Acum câţiva ani ne 
făceam planuri de nuntă. Acum ne transmitem semnale 
luminoase, fiecare de pe insula lui, și ne dondănim ca doi 
Insulari pe drepturile de pescuit. Ce s-a întâmplat cu 
visurile noastre de a trăi împreună și de a avea copii - 
unde s-a dus iubirea noastră? 

Maris a surâs cu regret. 

— Nu știu ce s-a întâmplat. 

— Ba da, știi, a răspuns Dorrel blând. A intervenit 
neînțelegerea asta. Dragostea și loialitatea îţi sunt 
împărţite între zburători și înrădăcinaţi. Ale mele nu sunt. 
Viaţa nu mai e simplă - cel puţin pentru tine. Nu ne mai 
dorim aceleași lucruri și ne e greu să ne înțelegem unul pe 
altul. Ne-am iubit atât odinioară... 

Dorrel a sorbit din ceaiul fierbinte, cu ochii în jos. Ea l-a 
privit așteptând, cuprinsă de tristeţe. Pentru o clipă, și-a 
dorit să se poată întoarce la vremurile de demult, când 
dragostea lor era întreagă și atât de puternică, că părea că 
nicio furtună nu o va zdruncina vreodată. 

Dorrel s-a întors din nou la ea. 

— Dar încă te iubesc, Maris. Situaţia e alta, dar iubirea 
nu a murit. Poate că nu ne putem uni destinele, dar, când 
suntem împreună, ce-ar fi să ne iubim doar și să nu ne mai 
certăm? 

Ea i-a zâmbit, puţin neîncrezătoare, și a întins mâna 
spre el. A prins-o strâns și i-a întors zâmbetul. 


— Acum, gata cu sfada și cu ce ar fi putut să fie. Avem 
prezentul - hai să ne bucurăm de el! Îţi dai seama că au 
trecut aproape două luni de când nu ne-am văzut? Pe unde 
ai umblat? Ce-ai mai văzut? Pune-mă la curent, iubito. 
Ceva bârfe suculente, ca să mă înveselești, a propus el. 

— Veștile nu sunt foarte îmbucurătoare, a replicat 
Maris, gândindu-se la mesajul pe care-l auzise și îl livrase 
mai devreme. Esticii au închis Templul Aerului. Unul 
dintre elevii de acolo a murit într-un accident. Altul se va 
îmbarca pe o navă spre Colţul Mării. Bănuiesc că ceilalţi 
au renunţat și au plecat acasă. Nu știu ce va face Nord. 

Și-a tras mâna și s-a întins după ceai. 

Dorrel a clătinat din cap, cu un mic zâmbet pe buze. 

— Până și veștile tale sunt tot despre academii. Ale mele 
sunt mai interesante. Insularul de pe Capul Scilei a murit 
și fiica lui mai mică a fost aleasă succesoare. Se zice că 
Kreel - îl știi? Un băiat blonduţ, cu un deget lipsă la mâna 
stângă? Poate l-ai observat la ultima competiţie; a făcut o 
mulțime de rotiri complicate - în fine, se zice că el 
urmează să devină al doilea zburător de pe Capul Scilei, 
pentru că noului Insular i s-au aprins călcâiele după el! îţi 
dai seama - un Insular căsătorit cu un zburător? 

Maris a zâmbit ușor. 

— S-au mai văzut cazuri. 

— Nu în vremurile noastre. Ai auzit de flota de pescari 
ieșită în largul Marii Amberly? A distrus-o o scila, deși au 
reușit să o ucidă, iar cei mai mulţi au scăpat cu viaţă, chiar 
dacă bărcile au dispărut. O altă scila, moartă, a fost adusă 
de valuri pe ţărmul din Culhall, am văzut stârvul. 

Dorrel a ridicat din sprâncene și s-a ţinut de nas. 

— Îi simţeam duhoarea, chiar și zburând contra 
vântului! Iar în Artellia umblă vorba că două prințese- 
zburător militează pentru a declara război Insulelor de 
Fier. 

S-a oprit, întorcând capul când o rafală puternică de 
vânt a zguduit ușa de la intrare. 

— Ah, a exclamat el, reluându-și poziţia și sorbind din 
ceai, e doar vântul. 


— Ce se întâmplă? s-a mirat Maris. Ești foarte neliniștit. 
Aștepţi pe cineva? 

— Am crezut că o să vină Garth. 

Dorrel a ezitat. 

— Trebuia să ne întâlnim aici, în după-amiaza asta, dar 
nu a apărut. Nu-i nimic important, dar livra un mesaj în 
Culhall și a zis că ne vedem când se întoarce ca să ne 
îmbătăm împreună. 

— Atunci, poate că s-a îmbătat de unul singur. Ştii cum 
e Garth. 

Maris vorbea dezinvoltă, dar observa că el e cu adevărat 
îngrijorat. 

— O groază de lucruri pot să-l întârzie - poate a trebuit 
să ducă un răspuns înapoi. Sau a decis să rămână pe 
Culhall la vreo petrecere. Sunt sigură că e bine. 

Totuși, Maris își făcea și ea griji. Ultima oară când îl 
văzuse, Garth se îngrășase, ceea ce este întotdeauna 
periculos pentru zburători. Și era prea mare amator de 
petreceri, mai ales de vin și mâncare. Spera că este bine, 
sănătos. Garth nu se dovedise niciodată un zburător 
imprudent - un gând liniștitor -, dar nici nu fusese 
vreodată mai mult decât puternic și priceput în aer. Pe 
măsură ce înainta în vârstă, creștea în greutate, iar 
reflexele îi încetineau, îndemânarea sigură din tinereţe îi 
devenea din ce în ce mai nesigură. 

— Ai dreptate, a zis Dorrel. Garth își poate purta singur 
de grijă. E posibil să se fi întâlnit cu niște tovarăși buni pe 
Culhall și a uitat de mine. Îi place să tragă la măsea, dar n- 
ar zbura beat. 

A golit cana și a zâmbit forțat. 

— Am putea să-l tratăm la fel și să uităm de el. Cel puţin 
în noaptea asta. 

Ochii li s-au întâlnit și s-au mutat amândoi pe o 
banchetă moale, aproape de foc. Acolo au reușit un timp 
să lase deoparte neînțelegerile și temerile, bând ceai și, 
mai târziu, vin, și-au adus aminte de vremurile bune și au 
clevetit despre zburători pe care îi cunoșteau. Seara a 
trecut ca un abur îmbătător și, mult mai încolo în noaptea 


aceea, au împărţit patul și ceva mai mult decât amintiri. 

Era plăcut să îmbrăţișeze pe cineva la care ţinea, și-a zis 

Maris, și să fie îmbrăţișată la rându-i, după atâtea nopţi 

singuratice, în patul ei îngust. Cu capul lui pe umăr, 

simţindu-i trupul viguros, ca o alinare certă, odihnindu-se 

lângă ea, a adormit în cele din urmă, încălzită și fericită. 
Dar a visat din nou că se prăbușește. 


XXX 


Maris s-a trezit devreme de dimineaţă, înfrigurată și 
speriată din cauza visului. L-a lăsat pe Dorrel dormind și a 
luat singură micul dejun, brânză întărită și pâine, în 
salonul pustiu. Când soarele mătura cu coama lui 
orizontul, și-a pus aripile și s-a predat vântului. Până spre 
miezul zilei, se întorsese în Colţul Mării, zburând ca 
însoțitor pentru S'Rella și pentru un băiat pe nume Jan, în 
timp ce-și încercau aripile de începători. 

A rămas să exerseze cu elevii de la Aripiașchie încă o 
săptămână, urmărindu-le progresul inconstant în aer, 
ajutându-i cu antrenamentul și povestindu-le în fiecare 
seară, adunaţi în jurul focului, despre zburători vestiți. 

Insă se simţea din ce în ce mai vinovată pentru absenţa 
îndelungată de pe Mica Amberly și, în final a plecat, 
promițându-i Senei că se va întoarce în timp util pentru a-i 
pregăti pe elevi de competiţie. 

Zborul spre insula ei a durat o zi întreagă. Când a zărit 
focul arzând în farul cunoscut, era extenuată și s-a 
prăbușit bucuroasă în patul ei lung și pustiu. Dar 
așternuturile erau reci, în cameră se așezase praful și îi 
venea greu să adoarmă. Propria ei casă îi părea acum 
înghesuită și străină. S-a ridicat în capul oaselor și a mers 
să caute ceva de mâncare. Însă fusese plecată prea mult 
timp, puţinele alimente lăsate în bucătărie erau râncede 
sau expirate. Înfometată și nefericită, s-a întors în patul 
friguros, la un somn agitat. 

Insularul a întâmpinat-o politicos, dar rece, în dimineaţa 
următoare. 

— A fost o perioadă foarte solicitantă, i-a zis el. Am 


trimis după tine de mai multe ori, ca să aflu de fiecare dată 
că lipsești. Corm și Shalli au plecat în misiuni, în locul tău. 
Încep să se sature de situaţia asta. Iar acum Shalli este 
însărcinată. Ar trebui să ne mulţumim cu un singur 
zburător, ca o insulă săracă, pe jumătate cât a noastră? 

— Dacă ai îndatoriri pentru mine, spune-mi acum, a 
replicat Maris. 

Nu putea spune că nemulţumirea lui nu era îndreptăţită, 
dar în același timp îi era imposibil să promită că va sta 
departe de Colţul Mării. 

Insularul s-a încruntat, dar nu avea ce să facă. Bărbatul 
i-a citit un mesaj lung, încâlcit, pentru negustorii din 
Poweet: grâne în schimbul pânzelor, dar numai dacă aveau 
să trimită navele să le ia, și mită, constând în fier, ca 
ajutor într-o dispută oarecare dintre cei din Amberly și 
oamenii din Kesselar. 

Maris a memorat mesajul cuvânt cu cuvânt, fără a-l lăsa 
să-i invadeze toate gândurile, cum făceau adeseori 
mesagerii ca ea. Apoi a pornit spre stânca zburătorilor și, 
de acolo, spre cer. 

Îngrijorat să nu-i scape din nou, Insularul a tinut-o 
ocupată. Nu se întorcea bine dintr-o misiune, că și pornea 
în alta; de patru ori a zburat spre Poweet și înapoi, de 
două ori în Mica Shotan, de tot atâta ori pe Marea 
Amberly, o dată pe Kesselar și de trei ori spre Culhall, 
spre Capul Stâncos și Laus (Dorrel nu era acasă, plecat și 
el la datorie) și o dată a pornit într-un zbor lung spre 
Odihna Vulturului, în Est. 

Când a reușit, în final, să se elibereze, s-a îndreptat iar 
spre Colţul Mării, cu doar trei săptămâni înainte de 
întrecere. 


XXX 


— Câţi elevi vei sprijini în concurs? a întrebat Maris. 

Vântul și ploaia biciuiau insula, dar zidurile solide din 
piatră ce le înconjurau ţineau vremea departe. Sena ședea 
pe un taburet jos, cu o cămașă ruptă în mâini, iar Maris 
era lângă ea, încălzindu-și spatele la foc. Se aflau în 


camera profesoarei. 

— Speram să-mi dai un sfat, a răspuns Sena, ridicându- 
și privirea de la lucrul de mână, cam nereușit. Cred că 
anul ăsta vor fi patru, poate cinci. 

— S'Rella va participa cu siguranţă, a zis Maris 
gânditoare. 

Opinia ei o putea influenţa pe Sena, iar ajutorul acesteia 
era important pentru viitorii zburători. Doar cei care 
primeau aprobarea ei aveau permisiunea de a provoca un 
concurent. 

— Şi Damen. Sunt cei mai buni. După ei... poate Sher și 
Leya? Sau Liane? 

— Sher și Leya, a rostit Sena, cosând. Mi-ar face zile 
amare dacă aș sprijini-o pe una, și pe cealaltă nu. Va fi și- 
așa o corvoadă să le explic că nu au voie să provoace 
aceeași persoană și să concureze în echipă. 

Maris a râs. Sher și Leya erau două dintre cele mai 
tinere aspirante și prietene de nedespărțţit. Fetele erau 
înzestrate și entuziaste, deși oboseau prea ușor și clacau 
în situaţii neprevăzute. Maris se întrebase adesea dacă 
tovărășia lor imperturbabilă le întărea sau le făcea să 
persiste în greșelile comune. 

— Crezi că pot să câștige? 

— Nu, a răspuns Sena, fără să-și ridice privirea. Dar 
sunt destul de mari să încerce și să suporte înfrângerea. 
Experienţa le va fi benefică. Le va mai domoli. Dacă 
visurile lor nu rezistă la un eșec, nu vor deveni niciodată 
zburători. 

Maris a încuviinţat din cap. 

— Iar în legătură cu Liane nu ești sigură? 

— Nu-l voi sprijini pe Liane, a răspuns Sena. Nu e 
pregătit. Mă întreb dacă va fi vreodată. 

Maris era surprinsă. 

— L-am văzut zburând, a replicat ea. E puternic și 
uneori planează magistral. Recunosc că are toane și e 
inconstant, dar când se află în perioada lui bună, îi întrece 
pe S'Rella și pe Damen. S-ar putea să fie cea mai mare 
șansă a ta. 


— Ar putea, a recunoscut Sena, dar nu-l voi sprijini. O 
săptămână planează ca un condor, iar următoarea se 
clatină și se împiedică precum un copil aruncat spre cer 
pentru prima oară. Nu, Maris. Vreau să câștig, dar o 
victorie dobândită prin Liane ar fi cel mai rău lucru care i 
s-ar putea întâmpla. M-aș aventura chiar să pun rămășag 
că ar muri în decurs de un an. Văzduhul nu e un port sigur 
pentru cineva cu o dibăcie care oscilează în funcţie de 
stările lui. 

Maris a dat din cap, fără prea multă convingere. 

— Poate că e o hotărâre înţeleaptă, a zis ea. Dar, atunci, 
cine e al cincilea candidat? 

— Kerr, a răspuns Sena. 

Punând deoparte andreaua din os, femeia a studiat 
cămașa la care lucrase, apoi a întins-o pe masă și s-a dat 
înapoi să o privească pe Maris de la aceeași înălțime, cu 
ochiul cel sănătos. 

— Kerr? E bunicel, dar este emotiv, cam grăsuţ și nu se 
coordonează bine, iar braţele nu-i sunt nici pe jumătate 
atât de puternice, pe cât ar trebui. Kerr e fără de speranţă, 
cel puţin pe moment. În câţiva ani, poate... 

— Părinţii își doresc să-l vadă concurând acum, a 
replicat Sena pe un ton sfârșit. Zic că deja și-a irosit doi 
ani. Deţin o mină de cupru pe Mica Shotan și sunt foarte 
nerăbdători ca fiul lor să-și ia aripile. Sponsorizează 
academia cu bani frumoși. 

— Înţeleg, a rostit Maris. 

— Anul trecut i-am refuzat, a continuat Sena. Acum nu 
mai sunt așa sigură. Academia își pierde sprijinul 
Insularului, dacă nici de data asta nu înregistrăm o 
victorie. Doar sponsorii bogaţi mai stau între noi și 
închiderea școlii. Poate e mai bine pentru toată lumea să 
le facem pe plac. 

— Pricep, a zis Maris. Deși nu sunt întru totul de acord. 
Totuși, presupun că n-avem de ales. Și nu-i va face așa rău 
lui Kerr să piardă. Uneori pare chiar să se distreze în rolul 
de măscărici. 

Sena a pufnit. 


— Presupun că trebuie să fac întocmai. Deși urăsc ideea. 
Speram să mă convingi tu să mă răzgândesc. 

— Nu, a replicat Maris. Îmi supraestimezi darul vorbirii. 
Îţi voi da, totuși, câteva sfaturi. În ultimele săptămâni, 
rezervă aripile doar pentru participanţii la competiţie. Au 
nevoie să se călească. Celorlalţi ocupă-le timpul cu 
exerciţii și lecţii. 

— Așa am făcut anii trecuţi, a replicat Sena. Se mai și 
întrec în glumă unul cu celălalt. Te-aș ruga și pe tine să te 
întreci cu ei, chiar și pentru a-i învăţa să piardă. S'Rella a 
concurat anul trecut, Damen a fost învins de două ori, dar 
ceilalţi trebuie să treacă prin experienţa asta. Sher... 

— Sena, Maris, veniţi repede! 

Strigătul se auzise de pe hol, iar Kerr, abia suflând, a 
apărut în prag. 

— Insularul a trimis pe cineva, au nevoie de un zburător, 
ei... 

Gâfâia, căutându-și din greu cuvintele. 

— Mergi cu el, iute, i-a zis Sena lui Maris. Vin și eu cât 
pot de repede. 

Și străinul care aștepta în salon, printre elevi, avea 
răsuflarea întretăiată; alergase tot drumul, de la Turnul 
Insularului. Cu toate astea, vorbele păreau să-i curgă 
slobode. 

— Tu ești zburătorul? 

Era tânăr și, evident, extenuat și privea în jur ca o 
pasăre prinsă într-o colivie. 

Maris a încuviințat. 

— Trebuie să zbori pe Shotan. Te rog! Şi să-l aduci pe 
vraciul lor. Insularul mi-a spus să vin la tine. Fratele meu e 
bolnav. Nu mai gândește cum trebuie. Are piciorul rupt - e 
grav, se vede osul - și nu vrea să-mi spună cum să-i dau 
ajutor sau ce să fac ca să-i scad febra. Grăbește-te, te rog! 

— Colţul Mării nu are vraciul ei? a întrebat Maris. 

— Fratele lui e vindecătorul, a lămurit-o Damen, un 
tânăr uscăţiv, născut pe insulă. 

— Cum îl cheamă pe vraciul de pe Marea Shotan? a 
întrebat Maris chiar când Sena intra șchiopătând în 


cameră. 

Femeia mai în vârstă a înţeles imediat situaţia și a 
preluat controlul. 

— Sunt mai mulţi, a răspuns ea. 

— Grăbește-te! a implorat-o străinul. Fratele meu poate 
să moară. 

— Nu cred că moare de la un picior rupt, a început 
Maris, dar Sena i-a făcut semn să tacă. 

— Atunci, ești scrântită, a replicat tânărul. Are febră. 
Delirează. S-a prăbușit de pe o stâncă când s-a urcat după 
ouă de vulturi-gunoieri și a zăcut singur aproape o zi 
întreagă până să-l găsesc. Te rog! 

— Există o tămăduitoare, Fila, pe un cap apropiat al 
insulei, a zis Sena. E bătrână și arțăgoasă și nu îi plac 
călătoriile pe mare, dar fiica ei locuiește cu ea și îi 
cunoaște meșteșugul. Dacă nu poate veni ea, îţi va spune 
numele altuia disponibil. Nu-ţi pierde vremea în 
Stormtown. Vindecătorii de acolo vor vrea mai întâi să știe 
cât bănet ai, înainte să-și culeagă ierburile. Şi oprește-te la 
Debarcaderul din Sud și spune-i căpitanului de feribot să 
aștepte un pasager important. 

— Voi pleca îndată, a zis Maris, aruncând iute o privire 
la oala de tocană aburindă, de deasupra focului. 

Era flămândă, dar mai putea aștepta. 

— S'Rella, Kerr, veniţi să mă ajutaţi cu aripile! 

— Mulţumesc, a bolborosit străinul, dar Maris și elevii 
deja plecaseră. 

Incepuse, în cele din urmă, furtuna. Maris a mulțumit în 
gând pentru norocul ăsta și a zburat drept peste canalul 
sărat, ștergând valurile la doar câţiva centimetri distanţă. 
Era periculos să zbori atât de jos, dar n-avea timp să urce, 
iar scilele se aventurau oricum arareori atât de aproape de 
uscat. Zborul a fost destul de scurt. A găsit-o ușor pe Fila, 
dar - așa cum bănuise Sena - bătrâna s-a arătat reticentă 
la propunerea de a călători. 

— Valurile îmi fac rău, a bombănit ea acră. Iar băiatul 
ăla de pe Colţul Mării se crede oricum mai grozav ca mine. 
Intotdeauna s-a crezut, ţânc prostănac, iar acum vine 


jelind după ajutor. 

Dar fiica ei și-a cerut scuze în numele maică-sii și a 
plecat curând spre feribot. 

La întoarcere Maris s-a răsfăţat, bucurându-se de 
atingerea senzuală a vânturilor, ca pentru a compensa 
modul brutal în care zburase spre Marea Shotan. Norii de 
furtună se risipiseră; soarele lucea orbitor pe oglinda apei, 
iar un curcubeu se arcuia străpungând cerul spre răsărit. 
A pornit în căutarea lui, avântându-se pe un curent cald de 
aer ce se înălța de pe Shotan. A băgat în sperieţi un stol de 
gâște, când li s-a alăturat, urcând la ele. Maris a izbucnit 
în râs văzând cum se împrăștie păsările zăpăcite, 
înclinându-se în același timp. Trupul ei răspundea 
instinctiv la schimbările subtile ale vântului. Zburătoarele 
s-au risipit în toate direcţiile: unele spre Colţul Mării, 
altele spre Eggland sau Marea Shotan, câteva spre largul 
mării. lar mai departe a observat... Maris și-a strâns ochii, 
ca să fie sigură de ce vede. O scila, gâtul ei se ițea din apă 
ca să înșface vreo pasăre imprudentă de pe cer? Nu, se 
vedeau mai multe forme. Atunci, poate era un banc de 
pisici-de-mare plecate la vânat. Sau corăbii. 

A dat ocol și a alunecat pe deasupra oceanului, lăsând 
insulele în urmă, și în scurt timp a văzut limpede. Erau 
nave. Cinci navigau laolaltă, iar când vântul a adus-o mai 
aproape, a zărit și culorile, vopseaua spălăcită de pe 
pânze, drapelele zdrenţuite fluturând și agitându-se 
deasupra, coca toată neagră. Navele locale erau mai puţin 
stridente; acestea străbătuseră cale lungă. Era o flotă 
comercială din Est. 

Maris s-a lăsat jos ca să observe mai bine echipajul ce 
trudea să schimbe pânzele, trăgând toţi deodată și 
schimbând grabnic direcţia, pentru a se păstra în direcţia 
curentului favorabil. Câţiva mateloţi au privit în sus, au 
strigat și i-au făcut cu mâna, dar majoritatea se 
concentrau la treburile lor. Să înfrunţi mările de pe 
Windhaven era întotdeauna o încercare primejdioasă și 
multe luni pe an orice călătorie între grupurile îndepărtate 
de insulele era, categoric, împiedicată de furtunile 


violente. Pentru Maris, vântul era un partener, dar pentru 
marinari, semăna cu un ucigaș zâmbitor, mimând prietenia 
doar pentru a câștiga șansa să despice o pânză sau să 
frângă o navă în mii de așchii, izbind-o de stânci tăinuite. 
Vasele erau prea mari pentru a se bucura de hârjoana 
zburătorilor; o ambarcaţiune pe mare se afla într-o 
continuă bătălie. 

Dar aceste nave erau destul de în siguranţă; furtuna 
trecuse și, abia pe la apus, cel mai devreme, se va mai fi 
ridicat una asupra lor. În Stormtown avea să fie sărbătoare 
la noapte; sosirea unei flote comerciale estice, de o așa 
mărime, era mereu un motiv de bucurie. Cel puţin o treime 
din vasele ce se aventurau în traversările periculoase 
dintre arhipelaguri sfârșeau înghiţite de mare. Maris 
bănuia că grupul de nave avea să acosteze în mai puţin de 
o oră, judecând după poziţia lui și puterea vântului. S-a 
mai rotit o dată deasupra, conștientă pe deplin de graţia și 
libertatea ei în văzduh, spre deosebire de sforțările celor 
de jos, și a hotărât să ducă vestea spre Marea Shotan, în 
loc să se întoarcă imediat pe Colţul Mării. Ar fi putut chiar 
să îi aștepte, s-a gândit ea, curioasă în legătură cu 
încărcătura și mesajele lor. 


XXX 


În taverna gălăgioasă de pe faleză, Maris a băut vin 
peste măsură; i-l băgau pe gât clienţii încântați, căci ea 
adusese vorba de apropierea flotei. Acum toată lumea se 
afla la docuri, petrecând și dându-și cu părerea despre ce 
cărau negustorii. 

Când s-a auzit în văzduh strigătul ce vestea sosirea 
navelor - mai întâi o voce, apoi mai multe -, Maris s-a 
ridicat, împleticindu-se înainte, fără pic de echilibru, 
ameţită de vin. Era să cadă, însă puzderia de trupuri din 
jurul ei, grăbindu-se spre ușă, a susţinut-o și a purtat-o în 
aceeași direcţie. 

Afară, lucrurile o luaseră razna, iar Maris s-a întrebat o 
clipă dacă făcuse bine că rămăsese; nu vedea nimic, nu 
afla nimic în gloata entuziasmată și fără astâmpăr. 


Ridicând din umeri, și-a croit încet drum afară din mulțime 
și s-a așezat pe un butoi răsturnat. Putea la fel de bine să 
stea deoparte, să ochească pe cineva care să o pună la 
curent. S-a sprijinit cu spatele de un zid neted din piatră și 
și-a încrucișat braţele, așteptând. 

A trezit-o cineva care nu mai contenea să-i scuture 
umărul. A clipit de câteva ori, uitându-se în sus, drept în 
ochii străinului. 

— Tu ești Maris? a întrebat el. Maris, zburătorul? Maris 
din Mica Amberly? 

Era un băiat foarte tânăr, cu chip sever și cioplit, de 
pustnic: expresia îi era controlată, opacă și nu dezvăluia 
nimic. Așezaţi pe o asemenea frunte, ochii lui te înfricoșau 
- mari, negri și apoși. Părul ruginiu era tras precis pe 
spate, descoperindu-i fruntea lată, și înnodat la spate. 

— Da, a răspuns Maris, îndreptându-și spatele. Eu sunt. 
De ce? Ce s-a întâmplat? Cred că am aţipit. 

— Probabil, a rostit băiatul monoton. Am sosit cu vasul. 
Ei mi te-au arătat. Am crezut că poate ai venit să mă 
întâmpini. 

— Ah! 

Maris a privit rapid în jur. Gloata se împrăștiase. 
Docurile erau pustii, cu excepţia unui grup de negustori ce 
stăteau pe o rampă și a unui echipaj de hamali care 
descărcau lăzi cu stofe. 

— M-am așezat aici, așteptând, a mormăit ea. Pesemne 
că am aţipit. Nu prea am dormit azi-noapte. 

Înfăţișarea tânărului avea ceva supărător de familiar, s-a 
gândit Maris, cam ameţită. S-a uitat mai îndeaproape la el. 
Hainele-i erau croite ca-n Est, dar simple: dintr-un 
material cenușiu, fără imprimeuri, gros și călduros, cu o 
glugă ce atârna pe spate. Sub unul din braţe ţinea o plasă 
din pânză, iar la brâu, vârât în teaca din piele, purta un 
cuţit. 

— Ziceai că ești de pe navă? a întrebat ea. Scuze, sunt 
încă pe jumătate adormită. Unde sunt ceilalţi marinari? 

— Ei mănâncă sau beau, iar negustorii presupun că s-au 
dus la târg, a răspuns băiatul. Călătoria a fost grea. Am 


pierdut o navă în furtună, deși, în afară de doi oameni, toţi 
au fost scoși din apă, în siguranţă. După aceea locul s-a 
aglomerat și a fost inconfortabil. Marinarii s-au bucurat să 
coboare pe țărm. 

Tânărul s-a oprit. 

— Totuși, eu nu sunt matelot. Îţi cer scuze. Am făcut o 
greșeală. Nu cred că ai fost trimisă să mă întâmpini. 

Dintr-odată Maris și-a dat seama cine e personajul. 

— Bineînţeles, a izbucnit ea. Tu ești elevul de la Templul 
Aerului. 

Băiatul s-a întors înapoi spre ea. 

— lartă-mă! a zis ea. Uitasem complet de tine. 

Maris a sărit de pe butoi. 

— Mă numesc Val, s-a prezentat el, ca și cum se aștepta 
să însemne ceva pentru ea. Val din Arrenul de Sud. 

— Prea bine, a replicat Maris. Tu știi cine sunt. Sunt 
sigură că... 

Băiatul și-a mișcat desaga jenat. Mușchii din jurul gurii 
s-au crispat. 

— Mi se mai zice și O-Aripă. 

Ea n-a spus nimic. Dar chipul a dat-o de gol. 

— Văd că mă cunoști, până la urmă, a rostit tânărul, 
puţin cam acid. 

— Am auzit de tine, a recunoscut Maris. Intenţionezi să 
intri în competiţie? 

— Intenţionez să zbor, a răspuns Val. Muncesc pentru 
asta de patru ani. 

— Înţeleg, a replicat ea cu răceală. 

S-a uitat în sus, la cer, evitându-l. Se apropia apusul. 

— Trebuie să mă întorc pe Colţul Mării, a adăugat ea. O 
să creadă că m-am înecat în ocean. li voi anunţa că ai 
sosit. 

— Nu ai de gând nici măcar să vorbești cu căpitanul? a 
întrebat-o el sardonic. Se află în taverna de peste drum; 
toarnă povești gloatei credule. 

Val și-a înclinat capul spre una din clădirile dintr-o 
latură a docului. 

— Nu, a răspuns Maris repezită. Dar mulțumesc! 


Fata s-a întors să plece, dar s-a oprit auzindu-se 
strigată. 

— Pot să închiriez o barcă să mă ducă pe Colţul Mării? 

— Poţi să închiriezi orice în Stormtown, a răspuns 
Maris, dar o să te coste. Există un feribot ce face curse 
regulat de la Debarcaderul din Sud. Poate e mai bine să-ţi 
petreci noaptea aici și să iei feribotul mâine-dimineaţă. 

Maris s-a întors din nou și s-a îndepărtat, pășind pe 
străzile pietruite, spre pavilionul zburătorilor, unde-și 
lăsase aripile. Se simțea puţin rușinată că-l abandonase 
așa brusc, când el bătuse atâta cale, doar pentru a deveni 
zburător, dar nu atât cât să facă drum întors. O-Aripă, și-a 
zis ea enervată. Era surprinsă că-și dezvăluise numele și 
chiar și mai uimită că venise să-și încerce iar norocul într- 
o competiţie. Probabil era conștient de cum avea să fie 
întâmpinat. 


XXX 


— Ai știut! a strigat Maris, furioasă cât să nu-i pese că o 
aud elevii. Ai știut, iar mie nu mi-ai zis nimic! 

— Normal că am știut, a replicat Sena. 

Vocea-i era egală, iar ochiul ei sănătos privea la fel de 
impasibil și de fix ca acela bolnav. 

— Nu ţi-am spus mai devreme pentru că am bănuit că 
vei reacţiona așa. 

— Cum ai putut, Sena? i-a reproșat Maris. Chiar ai de 
gând să-l sprijini în competiţie? 

— Dacă-i destul de bun, a replicat Sena, și am toate 
motivele să fiu de părere că va fi întocmai. Mi-e lehamite 
să-l sprijin pe Kerr, dar nu și în ce-l privește pe Val. 

— Tu nu știi ce credem despre el? 

— Credem? 

— Noi, zburătorii, a lămurit-o Maris, pierzându-și 
răbdarea. 

A început să se plimbe în sus și în jos, în faţa focului, 
apoi a făcut o pauză, uitându-se din nou la Sena. 

— E imposibil să câștige din nou. Iar, dacă o face, crezi 
că asta va ţine Aripiașchie deschisă? Academiile încă 


încearcă să uite prima lui victorie. Dacă învinge iar, 
Insularul de pe Colţul Mării ar... 

— Insularul ar fi mândru și mulțumit, a întrerupt-o Sena. 
Am impresia că Val intenţionează să se stabilească aici, 
dacă va câștiga. Nu înrădăcinaţii îl numesc O-Aripă, ci 
doar voi, zburătorii. 

— Își zice singur așa, a răspuns Maris, ridicând din nou 
glasul. Și știi cum a căpătat porecla. Nici în anul în care a 
purtat aripile el nu a fost decât pe jumătate zburător. 

Maris a început din nou să pășească nervoasă. 

— La fel sunt și eu, a zis calm femeia mai în vârstă, 
privind flăcările. Un zburător fără aripi. Val are șansa de a 
zbura din nou, iar eu îl pot ajuta. 

— Ai face orice să ai un elev câștigător, nu? a întrebat-o 
Maris acuzator. 

Sena și-a întors chipul ridat, fixându-și ochiul sănătos, 
răscolitor asupra lui Maris. 

— Ce-a făcut ca să-l urăști atât? 

— Ştii bine, a răspuns Maris. 

— A câștigat o pereche de aripi, a adăugat Sena. 

Lui Maris i-a părut dintr-odată o străină. S-a dat înapoi, 
întorcându-se cu spatele la femeia vârstnică, evitând 
săgetarea ochiului alb, hidos. 

— Mi-a împins o prietenă la suicid, a zis Maris pe un ton 
grav, apăsat. Şi-a bătut joc de durerea ei, i-a furat aripile; 
mai rămânea să o împingă cu propriile lui mâini de pe 
stâncă. 

— Bazaconii! a pufnit Sena. Ari și-a luat singură viaţa. 

— O cunoșteam pe Ari, a replicat Maris încetișor, cu faţa 
tot spre foc. N-avea aripile de multă vreme, dar era un 
zburător adevărat, unul dintre cei mai buni. Toţi o plăceau. 
Val n-ar fi putut niciodată să o înfrângă în luptă dreaptă. 

— Dar a învins-o. 

— Am vorbit cu ea în Cuib chiar după ce i-a murit 
fratele, a continuat Maris. A fost martoră la toată scena. 
Băiatul ieșise cu barca în larg, la pescuit de opah, iar ea 
zbura deasupra, veghindu-l. A văzut scila venind, dar fata 
se afla prea departe, iar vântul i-a spulberat ţipetele de 


avertizare. A încercat să se apropie, însă nu a ajuns la 
timp. A văzut barca făcându-se țăndări, iar gâtul dihăniei 
s-a ridicat din apă, cu trupul fratelui ei între fălci. Apoi s-a 
scufundat. 

— Nu ar fi trebuit să meargă la întrecere, a zis simplu 
Sena. 

— Se afla doar într-o vacanţă de o săptămână, a spus 
Maris. Nu a intenţionat să participe. În ziua aia era în 
Cuib, dar părea atât de deprimată. Toată lumea a crezut 
că o vor înveseli jocurile, concursurile, cântecele și 
petrecerile. Cu toţii am insistat să meargă, fără să ne 
treacă prin cap că o va provoca cineva. Nu în starea ei. 

— Ştia regulile stabilite de Consiliu, a stăruit Sena. 
Consiliul tău, Maris. Orice participant la competiţie poate 
fi provocat, iar niciun zburător sănătos nu are voie să 
absenteze mai mult de doi ani la rând. 

Maris s-a întors iar spre profesoară, încruntată. 

— Vorbești despre lege. Dar ce-ai zice de omenie? Da, 
Ari ar fi trebuit să se ţină deoparte. Dar voia cu disperare 
să-și vadă de viaţă și avea nevoie să se afle printre 
prietenii ei și să-și ia gândul de la tristeţe o vreme. Am 
vegheat asupra ei. Pe-atunci era neîndemânatică, adesea 
părea să uite unde e și ce face, dar i-am purtat de grijă. Se 
bucura de concurs. Nu ne-a venit să credem când a 
provocat-o băiatul ăla. _ 

— Băiat, a repetat Sena. Intocmai. Avea cincisprezece 
ani. 

— Ştia ce face. Juriul a încercat să-i explice situaţia, dar 
n-a vrut să-și retragă provocarea. A zburat bine, iar Ari a 
evoluat prost și gata. O-Aripă s-a întregit. La doar o lună 
după întâmplare s-a sinucis. 

— Val se afla peste ocean la momentul ăla, a zis Sena. 
Zburătorii nu au avut niciun motiv să-l învinovăţească și 
să-l evite așa și cu atât mai puţin să-l pedepsească la 
competiția din anul următor, pe Culhall. Provocare după 
provocare, de la zburători retrași și copii abia ajunși la 
vârsta potrivită, de la cei mai buni și talentaţi. 

— Pe-atunci nu exista nicio regulă care să interzică 


provocările multiple, a sărit Maris, apărându-se. 

— Totuși, observ că acum există. A fost corect? 

— Nu a contat. Oricum a pierdut la a doua întrecere. 

— Da. O fată care se antrenase cu aripile de la șapte 
ani, al cărei tată era senior pe Mica Shotan a fost în stare 
să-l învingă, după ce Val reușise deja să doboare un 
concurent, a replicat Sena. 

Profesoara a bolborosit ceva enervată și s-a ridicat încet 
de pe scaun. 

— Şi ce l-a impulsionat să zboare bine? îl aștepta o altă 
provocare și altele după ea. Și voi toţi i-aţi spus că oricum 
e doar un parvenit. 

Sena s-a îndreptat spre ușă. 

— Unde te duci? a vrut să știe Maris. 

— La cină, a răspuns Sena posacă. Am să le dau vești 
elevilor mei. 


XXX 


Val a sosit a doua zi dimineaţa, la micul dejun. Sena 
scobea în coaja de ou, într-o liniște mohorâtă, pe când 
învăţăceii îi aruncau priviri curioase. Maris se așezase 
mult mai departe de profesoară, ascultându-i pe S'Rella și 
pe robustul și tânărul Liane încercând să convingă un al 
treilea - o femeie ștearsă, tăcută, pe nume Dana, cea mai 
în vârstă dintre cadeți - să rămână la școală. Cu o seară în 
urmă, la cină, Sena anunţase numele celor cinci 
participanţi la întrecere. Descurajată, Dana plănuia să se 
întoarcă acasă și să-și reia viaţa de unde o abandonase. 
S'Rella și Liane nu prea aveau succes în strădania lor de a 
o face să se răzgândească. Din timp în timp, Maris adăuga 
câteva vorbe despre importanţa dorinţei, însă nu-i păsa 
cine știe ce. Adevărul era că Dana începuse mult prea 
târziu și, oricum, nu fusese niciodată cu adevărat 
talentată. 

Toate discuţiile au contenit când Val a pășit în sală. 

Băiatul și-a scos pelerina de călătorie, grea, din lână, și 
a lăsat desaga pe podea. N-ai fi zis că băgase de seamă 
liniștea ce se așternuse brusc sau felul în care ceilalţi se 


holbau la el. 

— Mi-e foame, a zis el. Aveţi ceva mâncare în plus? 

Cuvintele lui au spulberat vraja. Toată lumea a început 
să vorbească în același timp. Leya i-a adus un platou cu 
ouă și o cană de ceai, iar Sena s-a ridicat, l-a întâmpinat, 
zâmbind și l-a condus la masă ca să se așeze și să mănânce 
cu ea. Maris i-a țintuit cu privirea, tăcută și neliniștită, 
până ce S'Rella a început să o tragă de mânecă. 

— Te-am întrebat dacă tu crezi că va învinge din nou, a 
zis fata. 

— Nu, a răspuns Maris, prea tare. 

Apoi s-a ridicat brusc. 

— Nimeni nu a mai pierdut vreun frate de curând. Cum 
ar putea să câștige? 


XXX 


După-amiază, Val a făcut-o să-și regrete vorbele. 

Sher și Leya fuseseră în văzduh toată dimineaţa, 
parcurgând circuite, pe când Sena le dădea instrucţiuni, 
ţipând la ele de la sol, iar Maris le observa din aer. După- 
amiază era rândul S'Rellei și al lui Damen să folosească 
aripile academiei, dar Sena rezervase o pereche pentru 
Val, căci stătuse țintuit la pământ o lună și avea nevoie să 
simtă vântul. S'Rella s-a oferit repede voluntar. 

Când a ieșit Val, cu aripile împăturite, prinse pe spate, 
pe platforma de observaţie era mare înghesuială. 
Majoritatea elevilor veniseră să-l vadă zburând. Maris, cu 
aripile încă desfăcute, aștepta printre ei. 

— Damen, a zis Sena, vreau să exersezi planarea azi. 
Zboară cât poţi de jos, deasupra apei. Tine aripile întinse 
și ferme. Te clatini prea mult. Trebuie să-ţi îmbunătăţești 
tehnica de zbor. Dacă nu, într-o zi te vei prăbusși. 

Profesoara s-a uitat la celălalt elev. 

— Val, ai face bine doar să te relaxezi deocamdată. E 
timp mai încolo de alte exerciţii. 

— Nu, a răspuns Val. 

Băiatul stătea drept, pe când doi dintre elevii mai mici îi 
desfăceau și fixau aripile. 


— Zbor mai bine când n-am încotro. Stabileşte un nivel 
de dificultate. 

Tânărul l-a privit pe Damen, care se înclina, așteptând 
să-și ia zborul. 

— Sau hai să ne întrecem. 

Sena a scuturat din cap. 

— E prea devreme, Val. O să te anunţ când e timpul 
pentru jocuri. 

Dar Maris și-a făcut loc înainte, dintr-o pornire 
impulsivă de a afla cât de priceput e infamul Val O-Aripă. 

— Lasă-i să se întreacă, Sena, a propus ea. Damen s-a 
antrenat destul. Are nevoie de o fugăreală. 

Damen se uita când la Maris, când la Sena, evident 
încântat de idee, dar nevrând să-și nesocotească dascălul. 

— Nu știu, a zis el. 

Val a strâns din umeri. 

— Cum vrei. Oricum, mă îndoiesc că mi-ai fi fost un 
adversar puternic. 

Pentru Damen, asta întrecea deja orice măsură. Băiatul 
era din fire foarte mândru cu statutul lui de unul dintre cei 
mai buni elevi de la Aripiașchie. 

— Nu te mai umfla în pene, O-Aripă, s-a burzuluit el. 

Cadetul a ridicat un braţ și a arătat încolo, peste apă, 
către locul în care valurile se spărgeau și se înspumau la 
contactul cu muchia unei stânci, pe jumătate scufundate. 

— Când suntem amândoi în aer și ne dă Maris semnul, 
facem trei ture dus-întors. De acord? 

— De acord, a aprobat Val, analizând pietrele din 
depărtare. 

Sena și-a strâns buzele, dar nu a comentat nimic. 
Văzând că nu mai există niciun fel de obiecţie, Damen a 
surâs larg, a luat-o la goană și a plonjat. Vântul l-a prins și 
l-a ridicat pe coama lui. Băiatul s-a înălţat, s-a învârtit o 
dată deasupra liniei de țărm și a trecut pe deasupra 
colegilor de la sol. Umbra i se unduia de-a lungul stâncii. 
Val a pășit spre margine, cu aripile pe deplin întinse. 

— Dă-mi cuțitul, Val, a zis S'Rella dintr-odată. 

Ceilalţi și-au îndreptat privirea către tânăr. Lama lui din 


obsidian, ornamentată și cu muchii fasonate din argint, era 
încă vârâtă în teaca de la șold. 

Val a întins mâna spre el și l-a scos, uitându-se curios la 
obiect. 

— Ce-i cu el? 

— E tradiţia zburătorilor, a zis Sena. Pe cer nu trebuie 
purtat niciun tăiș. S'Rella, ia-l tu. Îl vom pune bine. 

S'Rella a dat să facă astfel, dar Val i-a făcut semn să se 
dea la o parte. 

— A fost cuțitul tatălui meu, singurul lucru de valoare pe 
care l-a deţinut vreodată. Il iau cu mine pretutindeni. 

Băiatul l-a înfipt înapoi în lăcașul lui. 

— Dar e-n tradiţia zburătorilor, a repetat eleva 
nedumerită. 

Val a zâmbit sardonic. 

— Ah, dar eu sunt doar pe jumătate zburător. Dă-te 
înapoi, S'Rella! 

Iar când fata i-a făcut loc, s-a și aruncat în gol. 

Maris a pășit către marginea din afară a platformei, 
între S'Rella și Sena. Cu toţii îl priveau pe Val urcând în 
spirale spre Damen. 

În spate fata îi auzea pe ceilalți vorbind despre noul 
elev. 

— O-Aripă, a zis o voce, probabil a lui Liane. 

Și Damen l-a numit la fel, după ce Val l-a ridiculizat. 
Esticul nu ratase nicio ocazie de a-și face dușmani, s-a 
gândit Maris. Apoi s-a întors către Sena, spunându-i 
același lucru. 

— Zburătorii n-au ratat nicio șansă să și-l scoată de la 
inimă, a replicat Sena. 

Până și ochiul ei bolnav era rotit în sus, privind cerul, 
unde Damen și Val dădeau rotocoale mari, unul în jurul 
celuilalt, ca două păsări de pradă, căutându-și punctele 
vulnerabile. 

— Tu trebuie să dai startul, i-a amintit profesoara lui 
Maris. 

Maris și-a strâns mâinile căuș și a strigat cât a putut de 
tare. 


— Zburaţi! 

Vântul i-a purtat vorbele până la ei. 

Damen a ieșit primul din cerc, lunecând domol, lejer pe 
deasupra apei, ca și cum ar fi avut tot timpul din lume. Val 
O-Aripă venea chiar în spatele lui, cu aripile argintii 
întinse, oscilând puţin ca o roză a vânturilor, înclinat mai 
întâi într-o parte, apoi în cealaltă, de parcă n-ar fi fost în 
echilibru desăvârșit. Ambii zburători se ţineau la o 
altitudine mică. Maris a ridicat mâna, ca să-și ferească 
ochii din faţa luminii solare, reflectată pe aripile lor. 

Pe la jumătatea primei runde, Damen a câștigat 
distanţă, iar Val a început să urce. 

— Vântul se înteţește, a observat Sena. 

Maris a dat din cap. Se simţea și adierea unui vânt 
lateral. Trebuiau să zboare; nu le-ar fi venit prea ușor să 
lase briza să-i plimbe încotro își doreau. 

Damen a ajuns la stânci cu mult înaintea competitorului 
său și a început a doua rundă. Dinspre cadeți s-a auzit un 
strigăt slab; Damen câștiga. Dar băiatul a pierdut timp; s-a 
întors prea încet și prea amplu, șovăind la un moment dat, 
când s-a pomenit cu vântul în faţă, până să apuce să-l 
stăpânească iar. Pe drumul înapoi a părut mai puţin stabil. 

Val a început să cârmească tare înainte de a face cale 
întoarsă și a schimbat treptat direcţia, în timp ce urca. 
Zbura mult mai sus decât Damen, dar la o distanţă 
considerabilă, în spatele lui. Când tânărul a cotit, în cele 
din urmă, Damen se afla deja la jumătatea căii. Dar 
manevra lui Val a fost mai elegantă și mai îngrijită decât a 
rivalului. 

— Damen îl bate, s-a entuziasmat Liane. 

Cadetul a planat deasupra copiilor. 

— Hei, Damen! a ţipat Liane, cu mâinile pâlnie la gură. 
Du-te! 

Damen s-a rotit lent - din nou, întoarcerea era prea 
amplă - și și-a aplecat aripa, în semn că auzise îndemnul, 
dar gestul l-a costat scump. A pierdut vântul o clipă și a 
alunecat abrupt și periculos, iar când a trecut prin faţa lor 
forma vechii fortărețe s-a așezat brusc între el și curentul 


principal. A planat alene, pierzând viteză și a trebuit să se 
zbată, ca să-și revină în forță. 

Val nu a făcut nicio astfel de greșeală. El a virat scurt, 
suficient de sus, deasupra lor, așa că nu a pierdut nicio 
suflare de vânt, cât de mică. Iar dintr-odată părea să se 
miște și mai repede ca înainte. 

— Val a câștigat, a observat Maris brusc. 

Nu voise să spună cu voce tare, dar înainte să-și dea 
seama cuvintele îi și ieșiseră pe gură. 

Sena zâmbea. S'Rella părea derutată. 

— Dar, Maris, uite! Damen e în frunte acum. 

— Damen planează doar dus de vânt, a răspuns Maris. 
Val se folosește de el. Căuta numai curentul potrivit, iar 
acum l-a găsit. Privește, S'Rella! 

N-a durat mult. Avantajul lui Damen se micșora 
constant, când cei doi zburători se îndreptau pentru ultima 
oară către stâncă. Cadetul de la Aripiașchie a deviat grav 
din drum, încercând să se întoarcă mai întins decât 
înainte. Până să-și redreseze poziţia, Val ajunsese la finiș. 
Peste câteva momente, Damen a părut vizibil uimit când 
umbra aripilor lui Val s-a lăsat asupra lui. Apoi pata 
neagră s-a mutat în faţa tânărului cadet. 

Elevii amuţiseră. Chiar și Liane. 

— Transmite-i felicitările mele, a zis Maris. 

S-a întors cu spatele și a intrat din nou în clădire. 


XXX 


Camera ei era rece și umedă. Maris a aprins focul în 
vatră și s-a hotărât să încălzească kivasul pe care îl 
cumpărase din Stormtown. Bea din a treia ceașcă, în 
sfârșit relaxată, când Sena a venit pe nepusă masă și s-a 
așezat. 

— Cum a mers antrenamentul? s-a interesat Maris. 

— Se întrece cu toţi, a răspuns Sena. Damen a făcut faţă 
binișor înfrângerii, dar nu i-a mai ars de altă cursă, așa că 
și-a cedat aripile pentru restul după-amiezii. Au fost toţi 
nerăbdători să se pună la încercare. 

Profesoara a zâmbit, mândră de entuziasmul lor. 


— Le-a înfrânt lejer pe Sher și pe Jan, i-a umilit pe Kerr 
și pe Egon. Egon aproape că s-a prăbușit în ocean. Totuși, 
cursa cu S'Rella a fost strânsă. A folosit toate trucurile cu 
care l-a înfrânt pe Damen. E isteaţă. 

— A făcut șase curse? s-a mirat Maris. 

— Şapte, a corectat-o Sena zâmbitoare. Liane aproape 
că l-a bătut. Vântul bate foarte tare acum. I-a cam dat de 
furcă lui Val. E slab, nu-i așa puternic pe cât ar putea. O să 
am grijă să se îndrepte. Tracţiuni, flotări. Și apoi, 
bineînţeles că obosise până la el, dar Liane a insistat. 
Băiatul ăsta rezistă la vânturile aspre. E forţos ca o scila. 
Câteodată zici că își croiește drum pe cer doar prin 
puterea fizică, la felul în care își răsucește aripile. Totuși, 
Val l-a înfrânt. La mustață. Apoi a vrut și Leya să-l 
provoace, dar furtuna stătea să înceapă și i-am gonit pe 
toţi înăuntru. Ce mai zici de O-Aripă acum, Maris? 

În timp ce se gândea, fata i-a turnat Senei o cană de 
kivas. 

— Cred că e în stare să zboare, a răspuns ea în final. Tot 
nu sunt de acord cu ce i-a făcut lui Ari. Şi nu mi-a plăcut 
nici treaba de adineaori cu pumnalul. Însă nu pot să-i neg 
talentul. 

— Va câștiga? 

Maris a sorbit din băutură, lăsând căldura dulceagă să-i 
alunece în trup. Ea a închis ochii repede și s-a lăsat pe 
spate. 

— Poate, a răspuns. Îmi vin în minte zeci de zburători 
care nu se stăpânesc atât de bine, pe cât a făcut-o el azi. 
La fel, știu o grămadă, mai buni, care îi cunosc trucurile și 
alte câteva pe deasupra. Spune-mi pe cine va provoca și îţi 
dau un pronostic. În afară de asta - ei bine, viteza e doar 
un atu al zburătorului. În concurs vor avea în vedere și 
eleganța, și precizia. 

— Corect, a zis Sena. Mă ajuţi să-l pregătesc? 

Maris privea fix la podeaua cenușie, din piatră. 

— Mă pui într-o situaţie foarte dificilă, a răspuns ea. Și 
de dragul unei fiinţe care nici nu-mi place. 

— Deci doar cei pe care îi tolerezi au dreptul să zboare? 


a întrebat Sena. Ăsta e principiul pentru care te-ai luptat 
acum șapte ani? 

Maris a ridicat capul, întâlnind privirea insistentă a 
Senei. 

— Ştii bine că nu. Cei mai buni merită aripile. 

— Şi recunoști că Val e înzestrat, a adăugat Sena. 

Femeia a băut din kivas, așteptând un răspuns. 

Maris a încuviinţat din cap reticentă. N 

— Dar dacă va câştiga, ceilalți nu vor uita trecutul. li 
spui tu Val, dar pentru ei va rămâne întotdeauna O-Aripă. 

— Nu-ţi cer să-i fii însoțitor pentru tot restul carierei lui, 
a replicat Sena acru. Te rog doar să mă ajuţi acum, să-l 
ajuţi pe Val să-și ia aripile. 

— Ce vrei să fac? 

— Nimic din ce n-ai făcut pentru ceilalți. Arată-i unde 
greșește. Învaţă-l lucrurile pe care le-ai acumulat tu în toţi 
anii de zburător, ca și cum le-ai transmite propriului tău 
copil. Dă-i sfaturi. Impulsionează-l. Provoacă-l. E prea 
talentat ca să aibă de câștigat comparându-se cu micii mei 
aripiașchie și ai văzut azi cât de puţin e dispus să mă 
asculte. Sunt bătrână și oloagă și nu mai zbor decât în 
vise. Dar tu ești un înaripat activ și renumit ca fiind unul 
dintre cei mai buni. Va avea nevoie de tine. 

— Mă întreb... a început Maris. 

Apoi a sorbit ultima picătură de kivas din cană și a pus 
vasul deoparte. 

— Ei bine, presupun că trebuie să-l sfătuiesc, dacă va 
accepta. 

— Bun, a zis Sena. 

Femeia a dat iute din cap și s-a ridicat. 

— Îţi mulțumesc! Acum, cu permisiunea ta, trebuie să 
mă ocup de alte treburi. 

În pragul ușii, s-a oprit și s-a întors pe jumătate. 

— Ştiu că îţi e greu, Maris. Poate că, dacă l-ai cunoaște 
pe Val mai bine, v-aţi apropia. El te admiră, să știi. 

Maris a fost surprinsă de ultimele cuvinte ale 
profesoarei, dar a încercat să nu o arate. 

— Eu nu-l pot admira pe el, a replicat fata. Și, cu cât mi 


se dezvăluie mai mult, cu atât descopăr din ce în ce mai 
puţine lucruri cu care să simpatizez sau care să-mi placă. 

— E tânăr, a spus Sena. Viaţa lui n-a fost ușoară și vrea 
cu orice preţ să-și câștige aripile din nou - nu-i chiar atât 
de diferit de tine, cea de acum câţiva ani. 

Maris a înghiţit în sec, alungându-și furia, înainte să se 
lanseze într-o tiradă despre cât de diferit era de fapt Val 
O-Aripă de copila de pe vremuri; vorbele ei ar fi părut doar 
ranchiunoase. 

Tăcerea s-a prelungit, apoi a auzit îndepărtându-se pașii 
moi, incerți, ai Senei. 


XXX 


În următoarea zi a început antrenamentul final. 

Cei șase concurenţi au zburat de la răsăritul soarelui 
până la apus. Dintre copiii care nu participau, unii au 
plecat acasă, să-și viziteze familiile de pe Colţul Mării, din 
Insulele Shotan sau din alt ţinut învecinat. Ceilalţi, care 
băteau drum lung și primejdios pentru a ajunge pe insulele 
lor, s-au cocoţat pe o stâncă golașă, privind la tovarășii 
mai norocoși și visând la ziua în care și ei aveau să capete 
șansa de a-și câștige aripile. 

Sena stătea dedesubt, pe platforma de aterizare, 
sfătuindu-i și încurajându-i pe novici. Din când în când, se 
sprijinea într-un baston din lemn, folosit însă mai des ca să 
gesticuleze și să dea indicaţii. Echipată, Maris îi însoțea în 
zbor; îi încercuia, îi urmărea, îi avertiza. Le-a impus ritmul 
S'Rellei, lui Damen, Sher, Leyey și Kerr, punându-i să se 
întreacă pe rând, câte doi, cerându-le să efectueze genul 
de acrobaţii aeriene despre care știa că vor impresiona 
juriul. 

Lui Val i s-au oferit aripile la fel de des ca și celorlalţi, 
dar Maris s-a surprins observându-l în liniște. Băiatul mai 
participase la competiție de două ori, s-a gândit ea; știa ce 
se așteaptă de la el. A-l trata la fel ca pe ceilalţi cadeți ar fi 
însemnat a-l înjosi. Dar, conștientă de promisiunea făcută 
Senei, i-a analizat îndeaproape stilul de zbor, iar seara, la 
cină, l-a căutat. 


În salon era aprinsă doar o vatră, băncile părând ciudat 
de pustii. Când a sosit Maris, o masă era ocupată de elevii 
ce nu concurau, iar Sena stătea la a doua, vorbind 
însufleţită cu Sher, Leya și Kerr. S'Rella și Val se 
așezaseră singuri, separat. 

Maris l-a lăsat pe Damen să-i umple farfuria cu tocană 
de pește, apoi și-a turnat un pahar de vin alb și a mers să 
se alăture celorlalţi. 

— Cum e mâncarea? a întrebat în timp ce s-a așezat 
vizavi de Val. 

Tânărul o privea destins, dar Maris nu putea citi nimic 
în ochii lui mari și negri. 

— Excelentă, a răspuns el. Dar nici la Templul Aerului n- 
aveam de ce ne plânge. Zburătorii mănâncă bine. Chiar și 
cei cu aripi din lemn. 

De lângă el, S'Rella a împins la o parte o bucată din 
flotorul nadei, cu vădită indiferenţă. 

— Asta nu-i așa de bună, a zis fata. Damen face totul 
fără gust. Ar trebui să fii aici când gătesc eu, Val. 
Mâncarea sudică are o grămadă de condimente. 

Maris a râs. 

— Prea multe, dacă mă întrebi pe mine. 

— Nu mă refer la arome, a intervenit Val. Vorbesc de 
hrană. Tocana asta are patru sau cinci feluri de pește și 
bucățele de legume și cred că sosul e cu vin. Are o 
mulțime de ingrediente și niciunul nu e stricat. Dar 
zburătorii, Insularii și comercianții bogaţi s-ar putea 
plânge de o astfel de masă. 

S'Rella părea jignită. Maris s-a încruntat și a pus cuțitul 
jos. 

— Majoritatea înaripaţilor mănâncă modest, Val. Nu ne 
permitem să ne îngrășăm. 

— Mi s-a dat pește împuţit și am mâncat tocană fără 
oscior de pește în ea, a replicat Val cu răceală. Am crescut 
cu resturi de pe farfuriile zburătorilor. Voi fi bucuros să-mi 
petrec viaţa mâncând atât de simplu. 

Ultimul cuvânt avea mult sarcasm. 

Maris a roșit. Părinţii ei adevăraţi nu fuseseră bogaţi, 


dar taică-său pescuia în apele insulei Amberly și nu 
suferiseră niciodată de foame. După moartea lui, când a 
adoptat-o Russ, nu-i lipsise niciodată nimic. Ea a sorbit 
puţin din vin și a schimbat subiectul. 

— Val, am vrut să vorbesc cu tine despre întoarcerile 
tale. 

— Da? 

Tânărul a înghiţit ultima bucată de pește și a împins 
deoparte farfuria goală. 

— Fac ceva greșit, zburătorule? 

A vorbit pe un ton atât de plat, încât Maris n-a reușit să- 
și dea seama dacă mai era sarcastic sau nu. 

— Nu chiar greșit. Dar am observat că de fiecare dată 
alegi să te întorci în direcţia vântului. De ce? 

Val a ridicat din umeri. 

— E mai simplu. 

— Da, a recunoscut Maris. Dar nu mai bine. Te 
propulsează, dar necesită, de asemenea, un spaţiu mai 
vast. Și tinzi să te rotești mai mult la o astfel de 
întoarcere, în special în cazul curenților înalţi. 

— Întoarcerea contra vântului e mai grea la altitudine 
mare, a replicat Val. 

— Necesită mai multă forță, a admis Maris. Dar tu 
trebuie să lucrezi la asta. N-ar trebui să eviţi dificultăţile. 
Un obicei ca al tău ar putea părea inofensiv, dar o să 
trebuiască odată să te întorci contra curenților și ar fi bine 
să știi s-o faci cum trebuie. 

Expresia lui Val era rezervată ca întotdeauna. 

— Înţeleg, a aprobat el. 

Prinzând curaj, Maris a atins un subiect mai delicat. 

— Şi încă ceva. Am văzut că ai purtat din nou cuțitul în 
timpul antrenamentului. 

— Da. 

— Data viitoare să nu se mai întâmple, l-a avertizat 
Maris. Nu cred că înţelegi. Indiferent de ce înseamnă 
obiectul ăla pentru tine, aici e vorba de legea zburătorilor. 
Niciun tăiș nu trebuie purtat cât ești pe cer. 

— Legea zburătorilor, a pufnit Val glacial. Spune-mi, 


cine le-a dat zburătorilor dreptul de a impune reguli? 
Există cumva regulile fermierilor? Ale sticlarilor? Insularii 
fac legea. Singura lege. Dar l-am lăsat deoparte în anul în 
care am avut aripile. Am ascultat legea voastră, a 
zburătorilor. N-a făcut decât să mă înjosească. Am rămas 
tot O-Aripă. Ei, pe atunci eram doar un băieţel îngrozit de 
reguli, dar acum am crescut. Aleg să port cuțitul. 

S'Rella s-a uitat la el întrebătoare. 

— Dar, Val, cum poţi să nesocotești legea zburătorilor, 
dacă vrei să fii zburător? 

— N-am zis niciodată că voi deveni înaripat, a replicat 
el. Ci doar că intenţionez să câștig aripile și să zbor. 

Se uita când la Maris, când la S'Rella. 

— S'Rella, nici tu nu vei fi zburător, de vei câștiga. Ţine 
minte ce ţi-am spus, dacă e să se întâmple. Vei fi ca mine, 
o parvenită. 

— Nu-i adevărat! a izbucnit Maris, înfuriată. Eu nu m- 
am născut într-o familie de zburători, dar m-au acceptat ca 
pe una de-a lor. 

— Oare? a întrebat Val. 

Pe buze i s-a ivit un zâmbet mic, ironic și s-a ridicat de 
pe bancă. 

— Vă rog să mă scuzaţi. Am nevoie de odihnă. Mâine 
trebuie să exersez întoarcerile contra vântului și îmi va fi 
de folos toată puterea. 

Când a plecat, Maris s-a întins peste masă, vrând să ia 
mâna S'Rellei într-a ei, dar fata i-a aruncat o privire 
neliniștită și s-a tras înapoi. 

— Trebuie să plec și eu, a spus ea, iar Maris a rămas 
singură. 

A stat acolo mult timp, gândindu-se, și doar când Damen 
s-a apropiat de ea și-a amintit de mâncarea pe jumătate 
neatinsă din farfurie. 

— Toți ceilalţi s-au retras, i-a zis el încetișor. Ai de gând 
să termini de mâncat, Maris? 

— Ah, a făcut ea, nu, îmi pare rău. Mi-e teamă că m-a 
distras ceva și s-a răcit. 

Maris a zâmbit și l-a ajutat pe Damen cu vesela, apoi l-a 


lăsat să curețe în salon și a pornit de-a lungul coridoarelor 
întunecate, din piatră, în căutarea camerei lui Val. 

A găsit-o doar după ce a greșit o dată drumul, iar mânia 
i-a crescut mergând mai departe. Era hotărâtă să 
lămurească lucrurile cu Val. Dar la bătăile ei insistente a 
răspuns nimeni alta decât S'Rella. 

— Ce cauţi aici? a întrebat Maris nedumerită. 

S'Rella a ezitat, rușinată și nesigură. Dar din cameră s-a 
auzit vocea lui Val. 

— Nu e obligată să răspundă, a zis el. 

— Nu, bineînţeles că nu, a recunoscut Maris stingherită. 

Nu avea niciun drept să se intereseze de ei doi, și-a dat 
ea seama. A atins-o pe fată, pe umăr. 

— Îmi pare rău. Pot să intru? Vreau să vorbesc cu Val. 

— Dă-i drumul, a făcut elevul, iar S'Rella i-a zâmbit lui 
Maris timid și a deschis ușa. 

Ca în toată academia, odaia lui Val era mică, îmbibată 
de umezeală și rece. Băiatul aprinsese un foc în vatră, ca 
să mai îmblânzească răcoarea, dar până acum reușise doar 
pe jumătate. Maris a observat cât de golașă era încăperea, 
fără pic de obiecte personale sau decoraţiuni care să 
transmită vizitatorului ceva despre ocupantul ei. 

Val stătea întins pe podea, în faţa focului, făcând flotări. 
Își aruncase cămașa pe pat şi exersa pe jumătate gol. 

— Ei? a început el fără să încetinească ritmul. 

Maris se holba la el, îngreţoșată de ce vede. Val avea tot 
spatele crestat de linii și cicatrici albicioase, mărturii ale 
unor corecţii aplicate cu multă vreme în urmă. Fata a 
trebuit să-și dezlipească ochii de la ele ca să-și aducă 
aminte de ce venise acolo. 

— Vreau să discutăm, Val, a zis ea. 

Tânărul a sărit în picioare, zâmbindu-i și gâfâind. 

— Dă-mi cămașa, S'Rella, i-a cerut el, apoi și-a tras 
bluza peste cap. 

— Despre ce vrei să vorbim? 

Părul, acum desprins, îi cădea pe umeri într-o cascadă 
ruginie, îndulcindu-i rigiditatea chipului și făcându-l curios 
de vulnerabil. 


— Pot să mă așez? a întrebat Maris. 

Val a arătat către singurul scaun din cameră, iar Maris a 
stat jos. Tânărul a ocupat taburetul jos, de lângă foc. 
S'Rella s-a sprijinit de marginea patului îngust. 

— N-am de gând să joc nicio șaradă cu tine, Val, a 
continuat Maris. Noi doi avem mult de muncă. 

— Ce te face să crezi că eu mă joc? a întrebat băiatul. 

— Ascultă-mă, a reluat ea. Îmi dau seama că ești plin de 
resentimente față de zburători. Te-au izolat, ţi-au dat o 
poreclă insultătoare și ţi-au luat aripile, poate pe nedrept, 
cu întrecerile multiple. Dar dacă lași asta să-ţi învenineze 
sentimentele faţă de orice zburător, mi-e teamă că tu vei 
pierde. Recâștigă aripile în competiţie și te vei alătura 
înaripaţilor pentru tot restul vieţii. Dacă refuzi ca ei să-ţi 
devină prieteni, vei rămâne singur. Asta îţi dorești? 

Val nu părea mișcat. 

— Windhaven e plină de oameni și doar câţiva sunt 
zburători. Sau nu-i pui la socoteală pe înrădăcinaţi? 

— De ce ești așa pornit să fii urâcios? Parcă ţii morţiș 
să-ți faci dușmani. Poate ai impresia că zburătorii ţi-au 
greșit și poate că ai dreptate. Dar în dispute există doar 
rareori un singur vinovat. Încearcă să înţelegi. Nici ce i-ai 
făcut tu lui Ari nu a fost inocent. Dacă îţi dorești iertare, 
lasă deoparte ranchiuna pentru zburători. Acceptă și vei fi 
acceptat. 

Val a schiţat un surâs subţire, cu buzele lui ca niște linii. 

— Ce te face să crezi că vreau să fiu acceptat? Sau 
iertat? Nu am făcut nimic să mă simt cu musca pe căciulă. 
Aș provoca-o pe Ari din nou. Din păcate, nu e disponibilă 
anul ăsta. 

Lui Maris cuvintele i-au îngheţat deodată pe buze, de 
furie. 

— Vai, a replicat S'Rella uimită, în șoaptă, cum poţi 
spune așa ceva? Fata s-a sinucis. 

— Înrădăcinaţii mor în fiecare zi, a replicat Val, 
îndulcindu-și puţin glasul. Unii se și sinucid. Dar nimeni nu 
face mare caz sau nu le dedică melodii, nu le răzbună 
moartea meschină și măruntă. Trebuie să-ţi ferești spatele, 


S'Rella. Așa m-au învăţat ai mei. Nimeni altcineva nu ţi-l 
va feri. 

Ochii i s-au mutat la Maris. 

— Ştii, ţi-am cunoscut fratele, a zis el brusc. 

— Pe Coll? a întrebat fata surprinsă. 

— A fost pe Arrenul de Sud acum șapte ani, în drum 
spre Insulele Mărginașe. Cu el mai era un cântăreț mai 
bătrân. 

— Barrion, a zis Maris. Mentorul lui Coll. 

— Au stat o săptămână sau două, cântând în tavernele 
din docuri, în așteptarea unei nave care să-i ducă departe, 
în est. Atunci am auzit prima oară de tine, Maris din Mica 
Amberly. O vreme ai fost eroul meu. Frate-tău are o baladă 
despre tine. 

— Acum șapte ani, a spus Maris. Trebuie să se fi 
întâmplat imediat după Consiliu. 

Val a zâmbit. 

— Era primul despre care auzeam. Aveam în jur de 
doisprezece ani, tocmai la vârsta la care un copil de 
zburător își primește aripile, dar, bineînţeles, nu speram la 
așa ceva. Până când fratele tău a sosit pe insula mea și a 
cântat despre tine și despre Consiliu și academii. Câteva 
luni mai încolo, când s-a deschis Templul Aerului, eu am 
fost printre primii elevi. Pe-atunci încă te îndrăgeam, 
pentru că făcuseși lucrul ăla posibil. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

Val s-a întors pe jumătate, așezat pe taburetul lui, și a 
întins mâinile spre foc. 

— Am fost dezamăgit. Am crezut că deschiseseși lumea 
tuturor, căci până atunci aparținuse doar zburătorilor. 
Simţeam că te cunosc așa de bine. Eram naiv. 

Tânărul s-a întors din nou, iar Maris s-a foit în scaun, 
simțindu-se  inconfortabil, sub privirea lui intensă, 
acuzatoare. 

— Am crezut că semănăm, a continuat el. Am crezut că 
vrei să despici trupul scârnav al societăţii zburătorilor. Am 
aflat că mă înșelasem. Tot ce ţi-ai dorit a fost să faci parte 
din toată schema. Visai la glorie, la statut, la bogăţie și 


libertate, trăgeai să petreci în Cuib cu restul și să te uiţi cu 
dezgust la înrădăcinaţii mizerabili. Ai îmbrățișat tot ce 
uram eu. Ironia e că nu poți fi zburător, oricât îţi dorești. 
Nu mai mult decât mine, decât S'Rella, aici de faţă, decât 
Damen sau decât oricare dintre noi. 

— Eu sunt zburător, a replicat Maris încet. 

— Așa te lasă ei să-ţi închipui, a răspuns Val, pentru că 
te străduiești așa de tare să te adaptezi, să le semeni. Dar 
amândoi știm că nu au cu adevărat încredere în tine sau că 
nu te acceptă, cum l-ar accepta pe unul de-ai lor. Ai aripi, 
dar ești încă suspectă, nu? Recunoști sau nu, tu ai fost 
prima O-Aripă. 

Maris s-a ridicat. Cuvintele lui o înfuriaseră, dar nu voia 
să se descarce asupra lui ori să-și piardă demnitatea 
certându-se cu el în fața S'Rellei. 

— Greșești, a zis ea cât putea de calm și de încet. 

Dar apoi și-a dat seama că nu știa cum să-l contrazică. 

— Îmi pare rău pentru tine, Val, a continuat. Urăști 
zburătorii și te dezgustă înrădăcinaţii. Dispreţuiești pe 
oricine, în afară de propria persoană. Nu-ţi vreau 
respectul sau recunoștința. Tu nu respingi doar privilegiile 
zburătorilor, ci și responsabilităţile lor. Eşti absolut egoist 
și egocentrist. Dacă nu i-aș fi promis Senei, n-aș fi făcut 
nimic să te ajut să-ţi recapeţi aripile. Noapte bună! 

Maris a ieșit din cameră. Val nu s-a clintit și nu a 
chemat-o înapoi. Dar, când ușa se închidea în urma ei, l-a 
auzit vorbindu-i S'Rellei: 

— Vezi cum e, a zis el nepăsător. 

În noaptea aceea Maris a visat iar și s-a răsucit în pat, 
trezindu-se cu așternuturile înfășurate în jurul ei, jilave de 
sudoare. Fusese mai rău ca înainte. Cădea, cădea la 
nesfârșit, prin aerul mort, și pretutindeni în jurul ei 
pluteau zburători, aruncându-se pe aripile lor argintii și 
privind-o fără să o ajute. 


XXX 


Antrenamentul a continuat zi de zi. 
Sena a răgușit, a devenit tensionată și irascibilă și îi 


veghea pe cadeți ca un Insular tiranic. Damen și-a scurtat 
întoarcerile și a suportat zilnic cuvântările despre cum 
trebuia să-și folosească și mintea, nu doar braţele. S'Rella 
a lucrat la decolări și aterizări și la exerciţiile de acrobație, 
căutând eleganța care să-i domolească forţa. Sher și Leya, 
deja suficient de graţioase, au stat în aer ore în șir, la 
mare altitudine, punându-și la încercare rezistența. Kerr s- 
a pregătit în toate aspectele. 

Iar Val O-Aripă a făcut ce dorea. Maris îl urmărea de la 
distanță, ca și pe ceilalţi, și i se adresa foarte puţin. li 
răspundea la întrebări, în câteva rânduri i-a dat și sfaturi 
când el i le-a cerut și i-a arătat întotdeauna o amabilitate 
distantă și prudentă. 

Preocupată exclusiv de zborul protejaţilor ei, Sena nu a 
observat nimic, dar cadeţii au înţeles semnalele date de 
Maris și s-au detașat de Val. Băiatul contribuia singur la 
această situație; avea o limbă veninoasă și nicio remușcare 
în fața dușmanilor pe care îi colecţiona. I-a zis lui Kerr pe 
șleau că nu are nicio șansă de câștig, amărându-l, iar pe 
Damen îl batjocorea necontenit, mândru și încăpățânat, 
învingându-l iar și iar în curse amicale. Elevii, în frunte cu 
Damen, Liane și alți câţiva, au început curând să-l 
numească pe față O-Aripă. Dar, în caz că asta îl deranja 
cumva, băiatul nu a lăsat să se vadă nimic. 

Izolarea lui Val nu era chiar totală. Dacă ceilalţi îl 
excludeau complet, S'Rella îi rămăsese alături. Fata se 
purta mai mult decât amabil cu el; îi căuta compania, îi 
cerea sfatul, mâncau împreună și, ori de câte ori Sena 
forma perechile pentru întreceri, S'Rella era prima care îl 
provoca pe Val. 

Maris ghicea raţiunea din spatele faptelor ei. Să-și pună 
puterile la încercare cu cele ale unui zburător mai bun o 
ajuta mai mult decât orice altceva să înveţe și să treacă 
peste slăbiciuni. Iar Maris știa că S'Rella era hotărâtă să 
câștige aripile anul acela. Existau și alte motive, mai puţin 
practice, pentru care fata se simţea atrasă de Val. Mica 
sudistă păruse întotdeauna puţin nelalocul ei printre 
cadeţii de la Aripiașchie, toţi estici. Gătea altfel, vorbea cu 


un accent care abia se simţea, spunea chiar și alte povești, 
la întâlnirile lor. Val O-Aripă, din Est, era la fel de rupt de 
societatea aceea, iar Maris credea că e normal ca cele 
două păsări insolite să zboare împreună. 

Totuși, pe Maris o nemulţumea să-i vadă pe copii 
vorbind. S'Rella era tânără și ușor de impresionat, iar 
Maris nu-și dorea să fie influenţată de ideile lui Val. In 
plus, o relaţie prea strânsă cu O-Aripă ar fi scos-o din 
grațiile celorlalți zburători, iar S'Rella era suficient de 
sensibilă pentru a fi rănită astfel. 

Dar Maris și-a izgonit grijile într-un cotlon îndepărtat al 
minţii și nu a intervenit cu nimic. Acum nu avea timp de 
probleme personale; trebuia să-i antreneze pe micii 
aripiașchie pentru adevărata provocare. 

La finalul fiecărei zile de antrenament se întrecea cu 
fiecare elev în parte. Cu două zile înainte de plecarea 
programată spre locul competiţiei, vântul bătea tare din 
nord, iar dinţii lui tăiau ca ferăstrăul în trupurile rebegite 
ale elevilor. Din clipă în clipă se făcea mai frig. 

— Nu trebuie să așteptați, le-a zis Maris. E prea frig ca 
să staţi degeaba. După ce ieșiți din cursă, ajutaţi-l pe 
următorul elev cu aripile și apoi puteţi intra. A 

Efortul o încălzea pe Maris, dar o și obosea. În final, 
epuizată și începând să simtă cu adevărat gerul, Maris a 
văzut că rămăsese singură cu Val. 

Umerii i-au căzut moi. Nu se așteptase ca el să se mai 
afle acolo. Să se întreacă acum, când băiatul se odihnise, 
iar ea era frântă... A privit la cerul violet, agitat, și a lins 
sarea uscată adunată în colţul buzelor. 

— E târziu pentru zbor, a spus ea. Vânturile sunt 
vijelioase și se întunecă. Ne putem întrece altă dată. 

— Vânturile vor fi cu atât mai mult o provocare, a 
răspuns Val. 

Ochii lui îi ţintuiau insensibili pe ai lui Maris, iar atunci 
ea a știut, cu o strângere de inimă, că băiatul așteptase 
mult o astfel de ocazie. 

— Sena s-ar putea îngrijora, a început ea vag. 

— Bineînţeles, dacă zborul cu cadeţii te-a obosit... 


— Odată am zburat treizeci de ore fără să mă odihnesc, 
a replicat ea înţepată. Nu-mi vine de hac o după-amiază de 
joacă. 

Val zâmbea batjocoritor. Maris și-a dat seama că îi 
picase în cursă. 

— Pune-ţi aripile, a hotărât ea. 

Nu s-a oferit să-l ajute, dar se vedea că băiatul se 
obișnuise să se echipeze singur. Maris a încercat să-și 
întindă mușchii discret, spunându-și că o înfrângere în fața 
lui, la cât de obosită se simţea și la ce vânturi capricioase 
băteau, n-ar fi însemnat nimic. Iar el trebuia să știe asta. 

— Ca de obicei? De două ori dus și întors? 

Maris a dat din cap că da, privind dincolo de valurile 
învolburate și cenușii, spre vârful ascuţit al stâncii din 
îndepărtare, pe care o foloseau ca linie de finiș. Oare de 
câte ori zburase într-acolo astăzi? De treizeci de ori? Mai 
mult? Nu mai conta. Avea să parcurgă ultimele două ture 
ca și cum ar fi fost primele; așa o îmboldea mândria. 

— Cine va juriza? a întrebat Maris. 

Val a potrivit în loc ultimele două spiţe. 

— O să ne dăm seama, a răspuns. Asta-i tot ce contează. 
Eu plec primul. Tu dai semnalul. De acord? 

— Da. 

Maris l-a urmărit cum din câţiva pași a ajuns rapid la 
marginea stâncii și s-a aruncat în faţă. Trupul i s-a clătinat 
pe curenţii contrari ca o bărcuţă pe o apă agitată, până ce 
băiatul a preluat controlul, a cotit la dreapta și a început 
să urce. 

Maris a tras o gură bună de aer în piept și a încercat să- 
și limpezească gândurile. A alergat ușor înainte și și-a luat 
avânt. S-a aflat o clipă în picaj, după care aripile ei au 
captat curenţii și a fost ridicată. Nu s-a grăbit să ajungă la 
nivelul lui Val, înălțându-se într-o spirală neregulată, 
rezervându-și cele câteva clipe pentru a-și intra din nou în 
mână, astfel încât trupul ei să știe cum să folosească mai 
bine vântul. 

Când l-a prins din urmă, cei doi zburători și-au dat 
precauţi roată unul altuia, căznindu-se să-și păstreze 


poziţiile, în bătaia vânturilor zbuciumate. Privirile li s-au 
intersectat, iar Maris s-a uitat în altă parte, drept în faţă, 
către stânca ce le servea de reper. 

— Pe locuri... Start! a strigat ea și au început cursa. 

Vânturile suflau cu forţă, dar nestatornice. Curentul 
predominant din nord era întrerupt ba dintr-o direcţie, ba 
dintr-alta, de rafale. Spre est, cerul era tot acoperit de o 
pătură de nori negri, forme adunate buluc, gata de 
furtună. Maris a privit tăria neliniștită și a început din nou 
să avanseze în altitudine, căutând pe înălțimi un curent 
mai stabil și mai puternic. Se zbătea să nu se abată de la 
drum; rafalele o împingeau în toate părțile, cerându-i toată 
atenţia și obligând-o să se întoarcă tot timpul pe jumătate 
și să-și corecteze poziţia. Nu-și permitea niciun fel de 
ocoliș. 

Deși nu-l căuta cu privirea, Maris îl zărea adesea pe Val. 
Uneori plana sub ea, dar cel mai adesea i se alătura, 
periculos de aproape. Zbura bine, iar pe ea nu o ajuta cu 
nimic să-și dea seama că tânărul se folosea de toate 
sfaturile pe care i le dăduse. I-a venit atunci în minte că nu 
avea să fie ușor sau simplu să-l învingă. Apoi Val s-a 
năpustit înainte. 

Maris a fost cuprinsă de un val de adrenalină și și-a 
smucit corpul spre stânga, să prindă curentul schimbător 
ce-i dăduse lui impulsul. Poate că i se zicea O-Aripă printre 
inamici, dar în aer știa cum să și le folosească pe 
amândouă. Cursele împotriva cadeţilor o înmuiaseră, și-a 
zis Maris. Reflexele ei erau întârziate. 

În faţă, doar puţin mai înainte, aripile lui Val măturau 
creasta stâncii, din jur, împrejur. Maris a observat că 
băiatul s-a întors în direcţia vântului, făcând un ocol larg și 
legănându-se putintel, dar prinzând viteză cu fiecare clipă. 
Apoi, s-a îndreptat spre platou. 

Hotărâtă să-l întreacă, Maris a zburat periculos de 
aproape de rocă. Vârful aripii a zgâriat piscul, iar impactul 
ușor a dezechilibrat-o, dându-i bătaie de cap. Zburătorul a 
tăiat aerul strâmb, pierzând avântul și încetinind, cu inima 
în gât, înainte să preia din nou controlul. Val mărise 


distanţa dintre ei. Ea se simţea recunoscătoare că măcar 
tânărul nu-i văzuse stângăcia. 

Maris pierduse altitudine, dar deasupra rocilor a prins 
un curent ascendent puternic și dintr-odată a început din 
nou să se înalțe. Zbura nestăpânită, gândindu-se doar la 
nevoia imperioasă de viteză, căutând și mișcându-se până 
ce găsi un curent stabil pe care-l putea urma. 

Vântul a adus-o mai aproape de Val, dar era așa de 
pornită să-i treacă în faţă, încât abia a băgat de seamă că 
se apropia de uscat. Brusc, Maris a fost trasă în jos, prinsă 
ca într-un cârlig de un curent ce a smuls-o asemenea unei 
gheare îngheţate. Val reușise cumva să evite capcana și 
zbura în continuare înaintea lui Maris, pe când ea încerca 
să-și oprească prăbușirea și se înclina, ca să se elibereze 
de vântul păcătos. Tânărul a dat un rotocol deasupra 
fortăreței și a estimat direcţia curenților, după fumul 
subţire ce se înălța din coșurile academiei. Apoi a pornit 
din nou înapoi, zburând din ce în ce mai sus, înainte ca 
Maris să-și redreseze poziţia. 

În seara aceea cerul însuși parcă îl favoriza pe Val, s-a 
gândit Maris, copleșită de resentimente, când cotea la 
rândul ei. Vânturile se jucau cu ea și o încetineau, suflând 
aiurea ori de câte ori încerca să le stăpânească, dar pe Val 
îl lăsau să zboare liber. Băiatul părea aproape să nu-și dea 
seama de fluctuațiile riscante ale furtunii și găsea mereu, 
în tumultul permanent, cel mai lin și sigur curent pe care 
să alunece. 

Maris a știut atunci că pierduse cursa. Val se afla mult 
deasupra ei, știind că altitudinea înseamnă adesea viteză. 
Fetei i-ar fi luat prea mult să ajungă la nivelul lui, chiar 
dacă găsea traiectoria optimă. A încercat să recupereze 
distanța dintre ei, lupta împotriva rafalelor haotice o 
epuizase, iar conștiința faptului că era deja prea târziu i-a 
răpit dorința de a mai depune vreun efort. Val a pierdut 
câteva clipe coborând pentru aterizare, dar tot a trecut 
peste stâncă, a doua și ultima oară, cu o lungime de aripă 
înaintea ei. Tânărul câștigase, fără îndoială. 

Maris se simţea prea stoarsă de puteri din cauza cursei 


ca să-i mai zâmbească băiatului când au atins amândoi 
solul, nisipul fin din groapa de aterizare, și prea tristă ca 
să mai simuleze nepăsarea. În liniște, și-a dat jos aripile 
cât a putut de repede. Degetele-i amorțite alunecau des și 
dibuiau fără rost curelele. In cele din urmă, tot fără a 
scoate o vorbă, și-a aruncat aripile peste umăr și s-a 
îndreptat spre fortăreaţa dărăpănată. 

Val i-a blocat drumul. 

— Nu voi spune nimănui, a zis el. 

Capul lui Maris s-a ridicat brusc și a simţit un val de 
rușine inundându-i fierbinte obrajii. 

— Nu-mi pasă de ce spui - despre orice - nimănui! 

— Cum? 

Zâmbetul lui abia zărit o lua în zeflemea și și-a dat 
seama de cât de goale îi sunaseră cuvintele. Evident că-i 
păsa. 

— N-a fost un concurs cinstit, a izbucnit ea și, în aceeași 
clipă, a regretat acuza neconvingătoare și puerilă. 

— Nu, a recunoscut Val, pe un ton suficient de plat, 
încât Maris să nu-și dea seama dacă intenţionase sau nu să 
fie ironic. Ai zburat toată ziua, pe când eu am fost odihnit. 
N-aș fi putut niciodată să te bat, dacă eram amândoi într-o 
stare bună. Știm cu toţii. 

— Am mai pierdut și înainte, a replicat Maris, încercând 
din greu să-și controleze emoțiile. Nu mă deranjează. 

— Înţeleg, a spus Val. Foarte bine. 

Apoi tânărul a zâmbit din nou. 

Maris a ridicat iritată din umeri, iar aripile i-au zgâriat 
spatele. 

— Sunt foarte obosită, a făcut ea. Te rog să mă scuzi. 

— Sigur. 

Val s-a dat la o parte, iar Maris a pășit greoi pe lângă el, 
a străbătut ostenită parcela cu nisip și a început să urce 
treptele roase, acoperite de mușchi, ce duceau la intrarea 
dinspre mare a fortăreței. Dar în capătul lor, un impuls a 
făcut-o să ezite și să privească înapoi, înainte de a se 
ascunde înăuntru. 

Val nu o urmase. Băiatul stătea tot pe platou, așezat pe 


prund. Se profila ca o siluetă subţire în crepusculul ce-și 
strângea faldurile, cu aripile strânse, sprijinite ușor pe un 
umăr. Se uita dincolo de întinderea mării, unde un vultur- 
gunoier solitar naviga în cercuri neregulate, pe fundalul 
norilor roșii de la apus. 

Pe Maris a trecut-o un fior și apoi a pășit înăuntru. 

Intrecerea anuală era o festivitate ce ţinea trei zile. Mai 
demult, nu aveau loc decât jocuri și petreceri la care se 
bea, fără nicio miză, în afară de orgoliul personal. Pe 
atunci, evenimentul nu era atât de amplu și se ţinea, în 
mod tradiţional, în Cuib. Dar cu șapte ani în urmă se 
înființase sistemul de provocări și de atunci numărul 
participanţilor-zburători crescuse considerabil și fusese 
nevoie să mute competiţia pe insule. 

Insularii contribuiau bucuroși, punând la dispoziţie 
locuri de cazare și de muncă. Pentru poporul lor, acelea 
erau zile de sărbătoare, ce atrăgeau hoarde de vizitatori 
de pe alte plaiuri, înzestrați cu multe monede din metal. 
Inrădăcinaţii vedeau puţine spectacole asemănătoare, iar 
pentru mulţi dintre ei zburătorii erau tot personaje din 
povești romanţioase sau de aventuri. 

În anul acela concursul se desfășura pe Skulny, o insulă 
nici mare, nici mică din nord-estul Micii Shotan. Insularul 
de pe Colţul Mării tocmise o navă pentru Sena și cadeți, 
iar un mesager-alergător tocmai adusese vorbă că barca 
aștepta în singurul port al insuliței. Aveau să plece odată 
cu fluxul de seară. 

— Pornim la drum pe întuneric, a bombănit Sena, 
așezându-se lângă Maris, la micul dejun. Căutăm necazul 
cu lumânarea. 

Kerr și-a ridicat nasul din farfuria cu budincă. 

— Ah, dar trebuie să navigăm odată cu fluxul, a zis el 
entuziasmat, de asta plecăm seara. 

Sena i-a aruncat o privire usturătoare, cu ochiul ei cel 
bun. 

— Ştii o grămadă despre navigaţie, nu? 

— Da, doamnă. Fratele meu, Rac, e căpitan pe un vas de 
comerț, unul dintre cele mai mari trei vase, iar celălalt 


frate e tot marinar, deși este doar ajutor pe un feribot. M- 
am gândit că... ei bine, înainte să vin la Aripiașchie, voiam 
să devin și eu matelot. Seamănă cel mai bine cu zborul. 

Sena s-a cutremurat. 

— E ca zborul, dar fără control, dar cu greutăţi legate 
de tine, care te trag în mare. E ca și cum ai zbura orb, da, 
asta-i viaţa pe mare. 

Vorbise tare cât să o audă toţi, iar încăperea s-a umplut 
de hohote de râs. Kerr a roșit și s-a concentrat asupra 
castronului. 

Maris s-a uitat la Sena cu înţelegere, încercând să nu 
râdă, de dragul elevului. Deși nu mai zburase de ani buni, 
profesoara nu scăpase niciodată de teama, aproape 
ilogică, a zburătorilor de călătoria pe mare. 

— Cât va dura? a întrebat Maris. 

— Ah, cu voia vânturilor, se aude că vom face trei zile, 
cu oprire în Stormtown. Ce contează? Ori ajungem acolo, 
ori ne înecăm cu toţii. 

Profesoara a privit-o pe Maris. 

— Tu zbori azi spre Skulny? 

— Da. 

— Bun, a zis Sena, întinzându-se să o atingă pe braţ. 
Atunci, nu trebuie să piară toată lumea. Avem două 
perechi de aripi pe care le vom folosi în competiţie. Ar fi o 
prostie să le luăm cu noi pe barcă... 

— Navă, a corectat-o Kerr. 

Sena i-a aruncat o privire. 

— Barcă sau navă, ar fi o tâmpenie. Putem la fel de bine 
să le dăm un rost. N-ai vrea să iei cu tine doi cadeți? 
Zborul lung le va fi un bun exerciţiu. 

Maris s-a uitat în jos, la masă, și a simţit cum toţi cei de 
aproape de ea au încetat dintr-odată orice mișcare. Nu se 
mai ridica nicio lingură, nu se mai clintea niciun maxilar, 
în așteptarea răspunsului ei. 

— E o idee bună, a răspuns Maris, zâmbind. O iau cu 
mine pe S'Rella și... 

A ezitat, încercând să se hotărască asupra celui de-al 
doilea însoțitor. 


La două mese mai jos, Val a lăsat lingura și s-a ridicat. 

— Merg eu, a anunţat el. 

Privirile li s-au întâlnit la jumătatea drumului. 

— S'Rella și Sher sau Leya, a zis ea, neîncrezătoare. Ele 
au cea mai mare nevoie de un astfel de zbor. 

— Atunci eu rămân cu Val, a intervenit S'Rella timid. 

— Iar eu aș prefera să călătoresc cu Leya, a adăugat și 
Sher. 

— Vor merge S'Rella și Val, a încheiat Sena iritată. Și să 
nu mai aud niciun comentariu! Dacă noi, restul, murim pe 
mare, ei doi au cele mai mari șanse să devină zburători și 
să ne cinstească amintirea. 

Profesoara a împins deoparte bolul cu budincă și s-a 
întors pe bancă. 

— Acum trebuie să mă întâlnesc cu stăpânul nostru, 
Insularul, și să o lingușesc un pic. Ne vedem înainte să 
porniţi spre Skulny. 

Maris abia a auzit-o; privirea îi era încă pironită pe a lui 
Val. Tânărul i-a surâs cu zâmbetul lui îngust, apoi s-a 
întors și a urmat-o pe Sena afară din cameră. S'Rella a 
plecat și ea imediat după. 

Kerr vorbea cu ea, și-a dat Maris seama deodată. S-a 
concentrat din nou și i-a zâmbit băiatului. 

— Scuze. Nu te-am auzit. 

— Nu e așa de periculos, a zis el încetișor. Iar călătoria 
spre Skulny, cu atât mai puţin. Sunt doar câteva mile de 
ocean deschis, în porțiunea dintre Mica Shotan și Skulny. 
În cea mai mare parte vom urma ţărmul insulelor Shotan, 
fără să pierdem niciodată din vizor uscatul. lar navele nu 
sunt așa de fragile pe cât crede ea. Știu multe despre 
nave. 

— Sunt sigură, Kerr, a zis Maris. Sena gândește doar ca 
un zburător. După libertatea de a avea propriile ei aripi, îi 
vine greu să călătorească pe mare și să-și pună viaţa în 
mâinile celor ce manevrează pânzele și ale timonierului. 

Kerr și-a mușcat buza. 

— Cred că pricep, a recunoscut el, fără convingere. Dar, 
dacă toţi zburătorii socotesc așa, nu sunt prea isteţi. Nu-i 


așa de primejdios pe cât zice ea. 

Satisfăcut, Kerr și-a reluat masa. 

Maris se adâncea în gânduri, pe măsură ce mânca. 
Băiatul avea dreptate, și-a dat ea seama, cu un sentiment 
vag de neliniște; zburătorii erau adesea prea limitați în 
felul lor de a gândi, judecând dintr-o singură perspectivă. 
Dar faptul că verdictul aruncat de Val asupra lor, a 
tuturor, era oarecum întemeiat o tulbura mai mult decât 
era dispusă să recunoască. 

După aceea, i-a căutat pe S'Rella și pe Val. Nu se aflau 
în camerele lor și nici în vreun alt loc comun și nimeni nu 
părea să aibă habar unde plecaseră după ce părăsiseră 
salonul. Maris a rătăcit pe coridoarele întunecate și reci, 
până când s-a pierdut de-a dreptul, alegându-și calea în 
funcţie de zonele luminate, de torțele prinse în nișe. 

Se gândea să strige după ajutor și să râdă de cât de 
neajutorată se simţea în reţeaua de ziduri, când a auzit, 
foarte slab, murmur de voci și s-a grăbit într-acolo. A cotit 
încă o dată la dreapta și i-a găsit pe elevi împreună, 
șezând apropiaţi într-un alcov îngust, cu o fereastră, ce 
dădea spre mare. Ceva din felul în care stăteau aplecaţi 
unul spre celălalt arăta un moment de intimitate, iar lui 
Maris i-a sărit dintr-odată ţandăra. 

— V-am căutat peste tot, a început ea abrupt. 

S'Rella s-a întors pe jumătate cu spatele la Val și s-a 
ridicat. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat ea zeloasă. 

— Ştiţi că vom zbura spre Skulny, nu? a zis Maris. Puteţi 
fi gata de plecare într-o oră? Tot ce vreţi să luaţi cu voi 
puteţi împacheta și da Senei. 

— Pot fi gata într-un minut, a răspuns S'Rella, iar 
zâmbetul ei i-a înmuiat lui Maris încordarea. 

— Am fost așa de fericită când m-ai ales! N-ai idee ce 
înseamnă pentru mine. 

Cu chipul luminat, fata a sărit înainte și a îmbrăţișat-o 
pe Maris. 

Amica ei a cuprins-o în braţe. 

— Ba cred că am, a răspuns ea. Acum dă-i bice și 


pregătește-te! 

S'Rella și-a luat repede la revedere de la Val și a plecat. 
Maris a rămas, urmărind-o, apoi s-a întors către băiat, 
șovăind. 

Val mai privea, încă zâmbind, spre tunelul în care 
dispăruse S'Rella, dar cu el se întâmpla ceva. Maris și-a 
dat seama că era un surâs sincer. Asta se petrecuse. Pe 
chipul băiatului se citea afecțiunea, iar înfăţișarea-i părea 
mai blândă, mai umană, decât îi fusese vreodată dat lui 
Maris s-o vadă. 

Apoi ochii i s-au mutat fulgerător la ea, iar surâsul s-a 
modificat ușor. Colţurile gurii au tresărit ușor, iar acum el 
îi adresa zâmbetul lui Maris, batjocoritor și ostil. 

— Nu ţi-am mulțumit că m-ai ales, a zis el. Am fost așa 
de fericit când ai spus că pot zbura cu tine! 

— Val, a comentat Maris, pe un ton ostenit, poate că nu 
ne suntem pe plac unul altuia, dar avem de făcut un zbor 
lung împreună. Ai putea încerca măcar să te porți civilizat. 
Nu mă lua peste picior. Ai de gând să-ţi strângi lucrurile? 

— Nu mi le-am despachetat niciodată, a răspuns băiatul. 
Îi voi da valiza Senei și voi purta cuțitul. E singurul lucru 
ce contează. Nu-ţi face griji, voi fi gata. 

Val a ezitat. 

— Şi nu te voi deranja pe Skulny. Când aterizăm, îmi 
găsesc singur cazare. E bine așa? 

— Val... a început Maris. 

Dar tânărul s-a întors și a continuat să privească fix, cu 
chipu-i glacial și impenetrabil, prin ferestruica celulei la 
cerul nestatornic, înnorat. 


XXX 


Sena i-a adus pe ceilalți cadeți pe platou, ca să-i vadă pe 
Maris, S'Rella și Val plecând. Cu toţii se veseleau, râdeau 
și glumeau, întrecându-se care să-i ajute cu aripile pe cei 
trei eroi. Pe grup pusese stăpânire o bucurie sălbatică și 
neastâmpărată, contagioasă; Maris simţea ea însăși cum 
se însuflețește și pentru prima oară aștepta concursul cu 
nerăbdare. 


— Lăsaţi-i în pace, lăsaţi-i în pace! striga Sena râzând. 
Sigur n-o să poată zbura cu voi toţi agăţaţi de aripi. 

— Aș vrea să poată, a mormăit Kerr și și-a apăsat nasul 
roșu ca para de la vânt. 

— Veţi avea ocazia, a zis S'Rella, parcă apărându-se. 

— Nu-ţi poartă nimeni pică, s-a repezit Leya. 

— Eşti cea mai bună dintre noi, a completat Sher. 

— Lăsaţi-o mai moale! a intervenit Sena, punându-și un 
braţ pe după umerii Leyei și cu celălalt cuprinzând-o pe 
Sher. 

— Acum mergeţi! Vă vom face cu mâna și ne vom întâlni 
din nou pe Skulny. 

Maris s-a întors către S'Rella și a văzut că fata o 
urmărea cu atenţie, cu tot corpul crispat și pregătit pentru 
cel mai mic semn. Și-a amintit de primele ei zboruri, când 
încă nu-i venea să creadă că are aripi. A atins-o pe S'Rella 
pe umăr și i-a vorbit cu blândeţe. 

— Vom sta toţi trei aproape și vom zbura încetișor, a 
spus ea. Cascadoriile sunt pentru întrecere - acum ne vom 
concentra doar pe zbor. Știu că va fi o călătorie lungă 
pentru tine, dar nu trebuie să te îngrijorezi - ai suficientă 
forță pentru a parcurge o distanță dublă. Doar relaxează- 
te și ai încredere în tine. Te voi veghea, dar nu vei avea cu 
adevărat nevoie de mine. 

— Îţi mulțumesc, a zis S'Rella. Voi face tot ce pot. 

Maris a încuviințat din cap și le-a făcut semn elevilor, 
iar Damen și Liane au venit în faţă și i-au desfăcut aripile, 
spiță cu spiţă, întinzând materialul argintiu, până ce 
aripile au atins șase metri. Apoi dusă a fost, plonjând de pe 
stâncă, însoţită de un cor de urări de bine și cuvinte de 
despărțire, spre adierea vântului, rece, susținută, mirosind 
vag a ploaie. A făcut un ocol, privind-o pe S'Rella cum 
decolează și analizând-o, ca și cum s-ar fi aflat în concurs. 

Nu încăpea îndoială că fata progresase mult în ultima 
vreme. Stângăcia dispăruse. Pe margine nu a ezitat, ci s-a 
desprins corect de pe platoul fortăreței, simțind bine 
vântul și începând aproape imediat să se înalțe. 

— Nu cred deloc că aripile tale sunt din lemn! i-a strigat 


Maris. 

Apoi s-au răsucit amândouă pe cer, așteptându-l 
înfrigurate pe Val. 

Tânărul stătuse proptit de ușă în timpul ceremoniei 
voioase și al pregătirilor, izolat de restul, cu chipul 
inexpresiv și prudent. Avea deja aripile pe umeri, căci și le 
pusese fără ajutor. Acum se îndrepta liniștit spre grupul de 
elevi și viitori zburători și s-a oprit cocoţat pe buza râpei, 
cu un picior pe jumătate în afară. A desfăcut minuţios 
primele trei spiţe, dar nu le-a fixat. 

Val și-a strecurat apoi mâinile printre buclele curelelor, 
s-a îndoit de la mijloc, a îngenuncheat și s-a ridicat din nou 
în picioare. 

Damen a dat să-l ajute să-și desfacă aripile, dar Val s-a 
întors și i-a zis ceva caustic - Maris s-a rotit deasupra, dar 
vântul a dus cuvintele aiurea, iar Damen a rămas perplex. 

Apoi Val a râs și a sărit. 

S'Rella tremura vizibil în aer, aripile i se scuturau de la 
șocul suferit. De dedesubt Maris a auzit pe cineva ţipând, 
iar pe altcineva blestemând. 

Val a căzut, drept ca o săgeată, patru metri, opt metri... 

Şi dintr-odată prăbușirea s-a oprit - aripile răsăriseră ca 
din senin, scânteind în soare, împrăștiind în jur sclipiri alb- 
argintii, pe măsură ce se deschideau, aproape vii. Aerul 
șuiera pe lângă ele, iar Val a prins curentul, l-a domolit și 
l-a încălecat. Brusc, zbura, măturând suprafaţa brizanţilor 
iute ca vântul și ca gândul, apoi s-a tras înapoi, înălțându- 
se, avântându-se. Valurile, pietrele și moartea rămâneau 
doar o amintire în urma lui, iar Maris auzea vag ecoul 
hohotului de râs triumfător, smuls de vânt. 

S'Rella se blocase, privindu-l încă pe Val. Maris îi striga 
comenzi, iar fata a ieșit din amorțeala în care se afla, 
răsucindu-și aripile într-o parte și înclinându-se din nou 
spre uscat. Deasupra fortăreței, cu stânca ei golașă, 
încălzită de soare, eleva a găsit un curent ascendent 
puternic și a urcat din nou în siguranţă. 

Dedesubt, Sena îi striga sudalme lui Val și își agita 
bastonul, stăpânită de o furie isterică. Băiatul nu-i dădea 


atenţie. El se înălța tot mai sus, iar dinspre cadeţii adunaţi 
pe platou s-au ridicat pocnetele stângace ale aplauzelor. 

Maris a pornit pe urmele lui, cotind. A ieșit din traseul 
circular și s-a îndreptat peste mare. Val se afla deja 
înaintea ei. Dar de data asta zbura domol și se răsfăţa cu 
succesul acrobaţiei lui. 

Când l-a ajuns, zburând cât îndrăznea de aproape de el - 
deasupra și puţin în spate, la dreapta -, Maris a început 
să-l ocărască, împrumutând liberă cuvinte din vocabularul 
mult mai amplu al Senei. 

Val i-a râs în nas. 

— A fost primejdios, fără rost și prostesc, a ţipat Maris. 
Puteai să mori... o spiţă blocată... dacă nu le-ai fi scuturat 
destul de tare... 

Val nu contenea cu hohotele. 

— A fost riscul meu, i-a strigat el. Și nu le-am scuturat... 
am instalat arcuri... mai bine decât Corbul. 

— Corbul a fost un nesocotit, a urlat ea. E mort de 
mult... ce înseamnă el pentru tine? 

— Fratele tău a cântat și melodia aia, a ţipat Val. 

Apoi a cotit și a plonjat, departe de ea, încheind brusc 
discuţia. 

Amorţită și dându-și seama că n-are rost să-l mai 
urmărească pe Val, Maris s-a întors și a căutat-o pe 
S'Rella, care o urma la câteva zeci de metri mai în spate, 
dedesubt. Maris s-a lăsat în jos să i se alăture, încercând 
să-și liniștească inima ce bătea ca zănatica, vrând să-și 
relaxeze mușchii încordaţi și să simtă vântul. 

S'Rella era palidă ca o fantomă și zbura aiurea. 

— Ce s-a întâmplat? a urlat ea când Maris s-a apropiat. 
Puteam să mor. 

— A fost o cascadorie, i-a răspuns Maris. Un zburător pe 
nume Corbul făcea asta. Val a inventat propria lui 
variantă. 

S'Rella a zburat în tăcere un moment, gândindu-se la 
spusele lui Maris, apoi culoarea i-a revenit vag în obraji. 

— Am crezut că l-a împins cineva, a strigat ea. O 
cascadorie... A fost minunat. 


— A fost o tâmpenie! a replicat Maris. 

În sinea ei se simţea îngrozită că S'Rella își bănuise 
colegii că l-ar fi împins pe Val spre moarte. Tânărul o 
influenţase, s-a gândit cu amărăciune. 

După cum prezisese, restul zborului a fost ușor. Maris și 
S'Rella au planat aproape una de cealaltă, Val înainte și 
mult mai sus, preferând, din câte se pare, compania 
ploierilor. L-au urmărit cu greu întreaga după-amiază. 

Vânturile prielnice i-au împins, purtându-i constant spre 
Skulny, astfel încât nu a fost nevoie decât să se relaxeze și 
să planeze. Din timp în timp devenea plictisitor, dar Maris 
nu regreta nicio clipă. Au trecut pe lângă coasta Marii 
Shotan, împânzită de flote comerciale, risipite pretutindeni 
dincolo de micile orașe din porturi, aducând cu ele o 
captură cât se putea de mare pe vreme liniștită. Au mai 
văzut din aer și Stormtown, golful lui imens, din centrul 
urbei, morile de vânt, patruzeci sau cincizeci la număr, 
lopătând de-a lungul întregului țărm - S'Rella a încercat să 
le numere, dar moriștile au rămas în urmă înainte să 
termine măcar jumătate. lar în largul mării, între Mica 
Shotan și Skulny, aproape de apus, au zărit o scila, cu 
gâtul înălțat din apele verzi-albăstrii și rândurile de 
înotătoare agitându-se puţin sub suprafaţă. S'Rella părea 
entuziasmată. Auzise vorbindu-se despre scile toată viața 
ei, dar aceea era prima pe care o vedea cu propriii ei ochi. 

Au ajuns pe Skulny doar cu puţin înainte să se 
înnopteze. Când se roteau, pregătindu-se de aterizare, au 
observat dedesubt niște siluete. Așezau felinare pe prăjini 
de-a lungul plajei ca să-i ghideze pe zburătorii întârziaţi. 
Mica așezare a înaripaţilor din apropiere scânteia deja 
luminată și era tare însufleţită: petrecerile, și-a zis Maris, 
începeau devreme în anul acela. 

Maris a încercat să facă din aterizarea ei un exemplu 
pentru S'Rella, dar chiar când era pe brânci, scuturându-și 
nisipul din păr, a auzit-o pe fată lovind cu un bufnet solul 
și și-a dat seama că eleva sigur fusese prea preocupată de 
propria ei aterizare ca să mai bage de seamă cât de 
neîndemânatică sau iscusită fusese profesoara ei. 


Urale de veselie s-au auzit deodată în jurul lor. Mâini 
dornice să le sprijine s-au întins către ele. 

— Să te ajut, zburătorule? Pot să te ajut, te rog? 

Maris s-a lăsat pe un braţ puternic și a privit drept în 
faţă un băiat cu părul încâlcit de vânt. Chipul îi era 
înflăcărat de încântare; se afla aici pentru gloria 
momentului alături de zburători și se simţea, probabil, în 
al nouălea cer că insula lui găzduiește competiţia. 

Dar, când el o ajuta pe Maris, și un altul pe S'Rella, 
deodată s-au auzit iar foșnetul vântului la atingerea cu 
aripile și o altă bufnitură. Maris s-a uitat într-acolo, 
zărindu-l pe Val. Fetele îl pierduseră din vedere undeva 
aproape de apus, iar Maris crezuse că se afla deja la sol. 

Băiatul s-a ridicat stângaci în picioare, cu aripile mari 
clătinându-i-se pe spate, iar două tinere s-au îndreptat 
către el. 

— Să te ajutăm, zburătorule. 

Replica suna aproape ca un refren. 

— Să te ajutăm, zburătorule, iar mâinile lor s-au și 
repezit asupra lui. 

— La o parte! s-a răstit el furios. 

Fetele au sărit înapoi, speriate, și chiar și Maris s-a uitat 
în sus. Val se purta mereu calm și controlat; izbucnirea 
aceea nu-l caracteriza. 

— Vrem doar să te ajutăm cu aripile, zburătorule, a zis 
fata cea mai îndrăzneață. 

— Voi n-aveţi pic de mândrie? s-a oţărât Val. 

Elevul își dezlega singur curelele. 

— N-aveţi altceva de făcut decât să vă guduraţi pe lângă 
zburătorii care vă tratează ca pe niște gunoaie? Ce sunt 
părinţii voștri? 

— Tăbăcari, zburătorule, a răspuns fata serioasă. 

— Atunci, mergi de-nvaţă tăbăcăria, a replicat el. E o 
meserie mai onorabilă decât să slujești pentru înaripaţi. 

Tânărul i-a întors spatele și a început să-și împăturească 
aripile cu grijă. 

Între timp, Maris și S'Rella se eliberaseră și ele de 
echipament. 


— Poftim! a zis băiatul care o ajutase pe Maris când îi 
întindea aripile strânse îngrijit. 

Dintr-odată stânjenită, Maris s-a căutat în buzunare și i- 
a întins băiatului o monedă de fier. Inainte acceptase 
întotdeauna ajutorul, fără plată, dar ceva din spusele lui 
Val atinsese o coardă sensibilă. 

Însă băiatul a izbucnit în râs şi i-a refuzat banii. 

— Nu știi, a zis el, că-ţi poartă noroc să atingi aripile 
unui zburător? 

Apoi a plecat și, când băietanul se îndrepta ţintă spre 
tovarășii lui, Maris a văzut că pe plajă mișunau copii. Se 
aflau peste tot, ajutând cu prăjinile, jucându-se în nisip, 
așteptând ocazia să ajute un înaripat. 

Dar, privindu-i, Maris s-a gândit la Val și s-a întrebat 
dacă pe insulă mai erau alţii nu atât de încântați de 
zburători și de competiţie, alţii care rămăseseră acasă 
făcându-și inimă rea, bosumflaţi și purtând ranchiună 
castei privilegiate, ce ocupa cerul de pe Windhaven. 

— Să-ţi iau aripile, zburătorule? s-a auzit o voce tăioasă, 
iar Maris s-a uitat într-acolo. 

Era Val, maimuţărindu-se. 

— Poftim! a zis el pe tonul lui normal și i-a întins aripile 
pe care le purtase. Presupun că le vrei ca să le pui la 
păstrare. 

Maris a luat aripile, ţinând stângace câte o pereche în 
fiecare mână. 

— Unde te duci? 

Val a ridicat din umeri. 

— E o insulă mărișoară. Trebuie să existe pe undeva un 
oraș-două, o tavernă-două și un pat în care să dorm. Am 
câteva monezi. 

— Ai putea veni la cabană cu mine și cu S'Rella, a 
replicat Maris ezitant. 

— Oare? a făcut Val, cu o voce absolut nepăsătoare. 

Zâmbetul i-a tremurat pe buze. 

— Ar fi o scenă interesantă. Presupun că mai dramatică 
decât decolarea mea de azi. 

Maris s-a încruntat. 


— N-am uitat, a spus ea. Știi, S'Rella s-ar fi putut răni. A 
șocat-o plonjonul tău prostesc. Trebuie să... 

— Cred că am mai auzit toate astea și înainte, a 
întrerupt-o Val. Scuză-mă! 

Băiatul s-a întors și a plecat, pășind repede de-a lungul 
plajei, cu mâinile vârâte adânc în buzunare. 

În spatele ei, Maris a auzit-o pe S'Rella râzând și 
vorbind cu ceilalţi tineri, împărtășindu-le bucuria primului 
ei zbor lung. Când Maris s-a apropiat, fata s-a desprins de 
grup și a alergat spre ea, prinzând-o de mâini. 

— Cum m-am descurcat? a întrebat ea fără răsuflare. 
Cum a fost? 

— Ştii prea bine; nu vrei decât să te laud, i-a răspuns 
Maris pe un ton ce se dorea deopotrivă glumet și 
dojenitor. 

— Foarte bine. O să-ţi spun. Ai zburat ca și cum n-ai fi 
făcut altceva toată viaţa, ca și cum te-ai născut pentru 
văzduh. 

— Știu, a zis S'Rella timidă. 

Apoi a izbucnit într-un râs voios. 

— A fost minunat. Nu mai vreau nimic. Doar să zbor! 

— Știu cum te simţi, a zis Maris. Dar în momentul ăsta 
ne-ar prinde bine odihna. Hai să intrăm, să ne așezăm 
lângă foc și să vedem cine a mai ajuns devreme. 

Dar, când s-a întors, S'Rella încă stătea pe loc. Maris a 
privit-o întrebătoare și apoi a înţeles; S'Rella se temea de 
reacția celor din cabană. Până la urmă, ea era o străină și, 
fără îndoială, Val îi împuiase capul cu povești despre cum 
fusese el respins. 

— Ei, a făcut Maris, ai putea să intri, dacă nu cumva ai 
chef să te întorci la noapte. Tot o să te întâlnească la un 
moment dat. 

S'Rella a dat din cap, puţin timorată, și au început să 
urce panta pietruită spre cabană. 

Era o clădire mică, de două camere, din piatră albă, 
moale, bătută de intemperii. Sala principală, bine luminată 
și supraîncălzită de un foc sălbatic, era zgomotoasă, 
aglomerată și neprimitoare, după curăţenia aerului de 


afară. Feţele zburătorilor păreau să se contopească, pe 
când Maris căuta chipuri familiare ale unor prieteni 
speciali. S'Rella stătea emoţionată în spatele ei. Şi-au 
agăţat aripile pe cârligele atârnate de-a lungul pereţilor și 
și-au croit drum prin cameră. 

Un tip bărbos, masiv, la vârsta a doua, turna un lichid în 
oala imensă cu un conţinut înmiresmat, ce atârna 
deasupra focului. Omul urla sudalme la un musafir care 
cerea de-ale gurii. Ceva din înfățișarea lui i-a atras atenţia 
lui Maris, după ce trecuseră de el și, simțind un șoc scurt, 
straniu, l-a recunoscut pe bucătarul obez. Când 
îmbătrânise și se îngrășase Garth atât de tare? 

Pășea spre el, când niște braţe delicate au cuprins-o din 
spate, îmbrăţișând-o cu foc, și Maris a simţit adierea slabă 
a unui parfum floral. 

— Shalli! a zis ea întorcându-se. 

I-a observat pântecele rotund. 

— Nu mă așteptam să te găsesc aici - am auzit că ești 
însărci... 

Shalli i-a pecetluit buzele cu degetul. 

— Şşş! Mă bate Corm la cap destul. Și îi tot spun că 
micul nostru zburător trebuie să înveţe încă de pe acum. 
Dar, sincer, am grijă. Am zburat ușor și domol. Nu puteam 
rata ocazia! Corm a vrut să iau o barcă. Poţi să-ţi 
imaginezi? 

În timp ce vorbea, chipul frumos și viu al lui Shalli 
trecea de la o expresie comică la alta. 

— Nu ai de gând să concurezi? 

— Ah, nu! N-ar fi corect. Eu cu pasagerul extra. 

Femeia și-a bătut abdomenul ușor cu palma și a râs. 

— Sunt în juriu. Şi i-am promis lui Corm că după aceea 
voi rămâne acasă și voi fi o mămică bună până ce se naște 
copilul, în cazul în care nu intervine vreo urgenţă. 

Maris a simţit cum o înghiontește vina, știind că 
„urgenţele“ ce o făceau pe Shalli să zboare se datorau 
doar absenței ei de pe Amberly. Dar după competiţie își 
jurase să stea acasă și să-și vadă de datorii. 

— Shalli, mi-ar plăcea să faci cunoștință cu o prietenă 


de-ale mele, a zis Maris. 

S'Rella se pitea timidă în spatele zburătorului, așa că 
Maris a împins-o ușor înainte. 

— Ea e S'Rella, cea mai promițătoare elevă a noastră. A 
zburat cu mine azi, de la Aripiașchie; a fost cel mai lung 
zbor al ei de până acum. 

— Aaa! a făcut Shalli, arcuindu-și sprâncenele. 

— Ea e Shalli. Vine din Mica Amberly, ca mine. Ea mi-a 
fost însoțitor când abia învăţam să folosesc aripile. 

Cele două s-au salutat politicos. Apoi, măsurând-o din 
cap până-n picioare, Shalli i-a zis S'Rellei: 

— Noroc la concurs! Totuși, ai face bine să nu-l baţi pe 
Corm. Cred că aș lua-o razna, să-l am în jurul casei tot 
timpul! 

Shalli a zâmbit, dar S'Rella părea să fi luat gluma în 
serios. 

— Nu vreau să fac rău nimănui, a spus ea, dar cineva 
trebuie să piardă. Vreau să câștig, ca orice alt zburător. 

— Păi, nu-i tocmai același lucru, a murmurat Shalli. Dar 
eu doar glumeam, copilă. N-ai vrea să-l provoci pe Corm, 
serios! N-ai avea cine știe ce șanse. 

A privit spre celălalt colţ al camerei și a continuat: 

— Te rog, scuză-mă, Corm a găsit un taburet pentru 
mine, iar acum se presupune că trebuie să mă așez, dacă 
nu vreau să-i rănesc sentimentele. Vorbim mai încolo, 
Maris. Mi-a făcut plăcere să te cunosc, S'Rella. 

Cele două prietene au urmărit-o îndepărtându-se ușor 
prin încăperea aglomerată. 

— N-aș avea...? a întrebat S'Rella, cu vocea gâtuită. 

— N-ai avea ce? 

— Nicio șansă în fața lui Corm. 

Maris a privit-o tristă, neștiind ce să răspundă. 

— E foarte bun, a reușit să rostească, în cele din urmă. 
Zboară de aproape douăzeci de ani și a câștigat premii în 
multe întreceri. Nu, probabil că nu ai fi un adversar 
redutabil. Dar nu-i o rușine, S'Rella. 

— Care dintre ei e? a întrebat fata. 

Maris a râs. 


— Ah, da. Jumătate dintre fetele înrădăcinate de pe 
Amberly se îndrăgosteau de el când era tânăr. Toate au 
rămas cu inima frântă când s-a căsătorit cu Shalli. 

Remarca i-a adus din nou zâmbetul pe buze S'Rellei. 

— Pe insula mea toţi băieţii visau la S'Landra, 
zburătorul nostru. Ai fost și tu îndrăgostită de Corm? 

— Niciodată. Îl cunoșteam prea bine. 

— MARIS! 

Urletul se auzise dinspre stâlpii de susţinere, atrăgând 
atenţia întregii mulţimi. Garth o striga din partea cealaltă 
a camerei, făcându-i semn să se apropie. 

Chipul lui Maris s-a luminat de un surâs generos. 

— Vino, a zorit-o ea pe S'Rella, trăgând-o prin 
îmbulzeală, dând ușor din cap și salutând vechi cunoștințe 
pe măsură ce înainta. 

Când a ajuns la el, Garth a zdrobit-o într-o îmbrăţișare 
formidabilă, apoi a împins-o în spate, ca să se uite la ea. 

— Pari obosită, a concluzionat el. Zbori prea mult. 

— Iar tu, a completat ea, mănânci prea mult. 

Maris și-a înfipt un deget în burta ce-i atârna bărbatului 
peste curea. 

— Ce-i asta? Naști odată cu Shalli? 

Garth a pufnit în râs. 

— Ah, a mârâit el, e vina surorii mele. Ştii că-și face 
singură berea. Are o mică afacere. Trebuie să o ajut, 
bineînţeles, cumpărând din când în când. 

— Probabil că ești un client fidel, a zis Maris. Când ţi-ai 
lăsat barbă? 

— Cam acum o lună, două. Mi se pare că nu te-am văzut 
de o jumătate de an. 

Maris a dat din cap în semn că da. 

— Dorrel era îngrijorat pentru tine ultima oară când am 
fost împreună în Cuib. Zicea ceva despre o beţie, iar tu nu 
ai mai ajuns. 

Bărbatul s-a încruntat. 

— Ah, a făcut el, da, știu tot. Dorrel nu mai contenește 
cu reproșurile. Am fost bolnav, atâta tot, nu-i mare mister. 

Garth s-a întors la foc și a amestecat în tocană. 


— O să fie de mâncare în curând. Ţi-e foame? Am făcut-o 
singur, în stil sudist, cu o grămadă de mirodenii și vin. 

Maris s-a întors. 

— Ai auzit, S'Rella? Se pare că vei avea parte de 
mâncare bună. 

A împins-o pe fată înainte, să-l cunoască pe Garth. 

— S'Rella e cadet la Aripiașchie, unul dintre cei mai 
buni. O sa lase un biet suflet fără aripi anul ăsta. S'Rella, 
el e Garth din Skulny, una dintre gazdele noastre aici și un 
vechi prieten. 

— Nu atât de vechi! a protestat Garth. 

Bărbatul i-a zâmbit fetei. 

— Măi să fie! Ești frumoasă cum era Maris înainte să 
slăbească și să se extenueze. Zbori la fel de bine? 

— Încerc, a răspuns S'Rella. 

— E și modestă, a zis el. Ei bine, pe Skulny știm să 
tratăm zburătorii, chiar și începători. Spune-mi dacă vrei 
ceva. Ti-e foame? Mâncarea va fi gata îndată. De fapt, 
poate mă ajuţi cu mirodeniile. Ştii, nu sunt chiar din Sud; 
poate nu am înţeles corect cum se face. 

Garth a luat-o de mână și a adus-o mai aproape de foc, 
apoi i-a băgat pe sub nas o lingură plină cu tocană. 

— Ia gustă! Zi-mi ce crezi! 

Pe când S'Rella sorbea, Garth i-a aruncat o privire lui 
Maris și a arătat ceva cu degetul. 

— Uite, ești chemată, a observat el. 

Dorrel stătea în pragul ușii, ţinând încă aripile-i strânse 
în mâini, strigând la ea, acoperind vacarmul petrecerii. 

— Du-te, a îndemnat-o Garth cu asprime. O să-i dau de 
lucru S'Rellei. Până la urmă, eu sunt gazda. 

Apoi a împins-o pe Maris spre ușă. 

Fata i-a zâmbit și și-a croit drum prin sala ce devenise și 
mai neîncăpătoare. După ce și-a agăţat aripile, Dorrel i-a 
venit în întâmpinare. A cuprins-o în braţe și a sărutat-o 
scurt. Maris s-a trezit că tremură când s-a sprijinit de 
trupul bărbatului. 

Când i-a dat drumul, în ochii lui se citea îngrijorarea. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Dorrel. Tremuri. 


A privit-o cu atenţie. 

— Şi arăţi obosită, epuizată. 

Maris i-a zâmbit forțat. 

— Garth a zis același lucru. Nu, sunt în regulă. Serios. 

— Ba nu ești. Te cunosc prea bine, scumpo. 

Bărbatul și-a pus mâinile lui blânde, familiare, pe umerii 
ei. 

— Serios. Nu-mi poţi spune? 

Maris a oftat. Şi-a dat seama brusc că se simţea într- 
adevăr obosită. 

— Cred că eu nu mă cunosc, a șoptit ea. N-am dormit 
prea bine în ultima lună. Am coșmaruri. 

Dorrel și-a petrecut un braţ pe după umerii ei și a 
condus-o prin mulţimea de zburători spre o masă mare, 
din lemn, de lângă perete, plină cu sticle de vin, lichior și 
mâncare. 

— Ce fel de coșmaruri? s-a interesat el. 

Dorrel a turnat un vin bogat, roșu, în două pahare și a 
tăiat două felii de brânză albă, sfărâmicioasă. 

— Doar unul. Cad. Mă prăbușesc, fără să am pic de 
vânt, lovesc valurile și mor. 

Ea a luat o bucăţică de brânză și a înghiţit-o cu o gură 
zdravănă de vin. 

— E bun, a zis ea zâmbind. 

— Așa și trebuie. Doar e din Amberly! Dar te îngrijorezi 
atât pentru vis? N-am crezut că ai fi superstiţioasă. 

— Nu, a răspuns Maris, însă nu e doar asta. Nu pot 
explica. Doar că... nu-mi dă pace. E mai mult de atât. 

Fata a ezitat. 

Dorrel îi privea chipul, așteptând. 

— Competiţia, a continuat ea. S-ar putea să fie 
probleme. 

— Ce fel de probleme? 

— Mai știi când ne-am întâlnit în Cuib? Ti-am zis atunci 
că unul dintre elevii de la Templul Aerului se îmbarcase pe 
o navă, spre Aripiașchie. 

— Da, a răspuns el, sorbind din vin. Și ce-i cu asta? 

— Băiatul se află acum pe Skulny, are de gând să 


participe și nu e un elev oarecare. E vorba despre Val. 

Chipul lui Dorrel era împietrit. 

— Val? 

— O-Aripă, a zis Maris în șoaptă. 

Dorrel s-a încruntat. 

— O-Aripă, a repetat el. Păi, atunci, înțeleg de ce ești 
supărată. Nu m-aș fi gândit niciodată că o să mai încerce. 
Se așteaptă să fie primit bine? 

— Nu, a răspuns Maris. Ştie cum stau lucrurile. lar 
părerea lui despre zburători nu e cu nimic mai bună decât 
a noastră despre el. 

Dorrel a ridicat din umeri. 

— O să fie neplăcut, dar nu trebuie să-ţi strice 
sărbătoarea, a adăugat bărbatul. O să fie ușor de ignorat și 
nu-mi imaginez că ar fi nevoie să ne îngrijorăm cu privire 
la o eventuală victorie a lui. N-a mai pierdut nimeni vreo 
rudă recent. 

Maris s-a tras un pic înapoi. Vocea lui părea dintr-odată 
aspră, iar zeflemeaua sunase crud pe buzele lui. Și, cu 
toate astea, fuseseră exact cuvintele pe care i le spusese și 
ea lui Val în ziua sosirii, la academie. 

— Dorr, a zis fata, e bun. Se antrenează de câţiva ani. 
Cred că o să câștige. Are talent. Știu bine, doar ne-am 
întrecut. 

— V-aţi întrecut? s-a mirat Dorrel. 

— La antrenament, a răspuns ea. La academie. Ce...? 

El a golit paharul și l-a pus deoparte. 

— Doar n-o să-mi spui că l-ai ajutat și pe el. Pe O-Aripă? 

— Îmi e elev, iar Sena m-a rugat să lucrăm împreună, a 
stăruit Maris, cu încăpățânare. Nu mă aflu acolo să fac 
favoruri și să-i sprijin doar pe cei care-mi plac. 

Dorrel a tras o înjurătură și a prins-o de braţ. 

— Hai afară, i-a zis el. Nu vreau să vorbesc așa ceva 
aici, unde ne-ar putea auzi cineva. 

Aerul era rece, iar vântul bătea dinspre ape, îmbibat de 
sare. De-a lungul plajei prăjinile fuseseră ridicate, iar 
felinarele aprinse, pentru a-i întâmpina pe călătorii- 
zburători nocturni. Maris și Dorrel s-au îndepărtat de 


cabana aglomerată și s-au așezat împreună pe nisip. 
Majoritatea copiilor plecaseră acum și cei doi erau singuri. 

— Poate că de asta m-am temut, a spus Maris cu 
amărăciune în glas. Ştiam că ai să te împotrivești. Dar nu 
pot face excepţii - noi nu ne permitem să facem excepţii. 
Nu înţelegi? Nu vrei să încerci măcar să înţelegi? 

— Aș putea, a replicat el. Dar nu promit să și reușesc. 
De ce, Maris? Nu e un înrădăcinat oarecare, nu-i un mic 
aripiașchie ce se visează zburător. El este O-Aripă, pe 
jumătate zburător, chiar și atunci când avea aripi. El a 
ucis-o pe Ari. Ai uitat? 

— Nu, a răspuns Maris. Nu-s bucuroasă de situaţia cu 
Val. E greu să-ţi placă ceva la el, urăște zburătorii, iar 
asupra lui parcă bântuie fantoma lui Ari. Dar trebuie să-l 
ajut, Dorr. Din cauza a ceea ce am făcut acum șapte ani. 
Aripile trebuie să fie ale celor care le folosesc mai bine, 
chiar dacă sunt... ei bine, ca Val. Răzbunători, mânioși și 
fără inimă. 

Dorrel a scuturat din cap. 

— Nu pot fi de acord, a replicat el. 

— Mi-aș dori să-l cunosc mai bine, a zis Maris, ca să pot 
înţelege de ce e așa. Cred că i-a urât pe zburători încă 
dinainte să-l numească O-Aripă. 

Fata s-a întins și l-a luat de mână. 

— Când nu se izolează în castelul lui de gheaţă, acuză 
tot timpul, face remarci acide. Din câte spune el, și eu sunt 
o parvenită, chiar dacă pretind altceva. 

Dorrel a privit-o și i-a strâns mâna cu putere. 

— Nu, a zis el. Tu ești un zburător, Maris. Să nu-ți fie 
frică! 

— Oare? a întrebat ea. Nu sunt sigură că știu ce e un 
înaripat. Înseamnă mai mult decât a avea doar aripi și a 
zbura bine. Şi Val a avut aripi și se descurcă onorabil, dar 
tu însuţi ai zis că e doar pe jumătate zburător. Dacă 
înseamnă să... ei bine, să accepţi lucrurile cum sunt, să îi 
disprețuiești pe înrădăcinaţi și să nu-i ajuţi pe cadeți, de 
teamă că îi vor răpi dreptul unui prieten zburător... dacă la 
asta se rezumă, nu cred că sunt ca voi. Și câteodată mă 


întreb dacă nu cumva încep să-i dau dreptate lui Val. 

Dorrel i-a dat drumul, dar a rămas cu ochii ţintă la ea. 
Chiar și pe întuneric ea îi simţea apăsarea privirii 
îngrijorate. 

— Maris, a zis el ușurel. Eu sunt un zburător, născut 
moștenitor al aripilor. Val O-Aripă sigur mă urăște pentru 
asta. Dar tu? 

— Dorr, a replicat ea jignită, știi bine că nu-i așa. Te-am 
iubit și am avut întotdeauna încredere în tine... ești cu 
adevărat cel mai bun prieten al meu. Dar... 

— Dar... a repetat el ca un ecou. 

Maris nu putea să se uite la partenerul ei. 

— N-am fost mândră de tine când ai refuzat să vii la 
Aripiașchie, a îndrăznit ea. 

Vacarmul îndepărtat al petrecerii și tumultul melancolic 
al valurilor spălând plaja parcă ocupaseră întreaga lume. 
În final, Dorrel a întrerupt tăcerea. 

— Mama mea a fost zburător și bunica înaintea ei și, 
generaţii la rând, perechea de aripi pe care o port a rămas 
în familia noastră. Înseamnă foarte mult pentru mine. 
Copilul meu, de voi avea vreodată unul, va zbura și el într- 
o bună zi. Tu nu te-ai născut în tradiţia asta și mi-ai fost 
cea mai dragă persoană din lume. Ai demonstrat mereu că 
meritai aripile, cel puţin la fel de mult ca orice fiu de 
zburător. Ar fi fost o nedreptate îngrozitoare să-ţi fie 
refuzate. Sunt mândru că te-am putut ajuta. Sunt mândru 
că am luptat alături de tine în Consiliu, dar acum am 
impresia că am avut alte idealuri. După cum înțelegeam eu 
atunci, ne-am războit pentru dreptul oricărei persoane ce 
își dorea îndeajuns de mult și muncea din greu să devină 
zburător. Nu încercam să distrugem marea tradiţie a 
zburătorilor, să aruncăm aripile și să-i lăsăm pe 
înrădăcinaţi și pe aspiranţi să se bată pentru ele, ca 
vulturii-gunoieri asupra unui maldăr de pește. Voiam, sau 
așa am crezut, să deschidem cerul, să deschidem Cuibul, 
să dăm accesul în lumea zburătorilor oricui se dovedea 
demn să poarte aripi. M-am înșelat? Am luptat de fapt ca 
să renunțăm la tot ce ne face speciali și diferiţi? 


— Nu mai știu, a răspuns Maris. Acum șapte ani nu mă 
puteam gândi la nimic mai frumos decât să fii zburător. Și 
nici tu. Nu ne-a dat niciodată prin cap că există oameni 
care ar vrea să ne poarte aripile, dar resping toate valorile 
noastre. Nu ne-am gândit niciodată, dar ei există. Iar noi 
le-am permis și lor să acceadă la cer, Dorr. Am schimbat 
mai multe decât credeam. Iar acum nu le putem întoarce 
spatele. Societatea s-a schimbat și trebuie să o acceptăm 
și să îi facem faţă. Poate că nu ne convin roadele faptelor 
noastre, dar nu le putem nega. Val e una dintre ele. 

Dorrel s-a ridicat și și-a scuturat nisipul de pe haine. 

— Eu nu pot accepta urmările, a zis el, mai mult mâhnit 
decât mânios. Am făcut multe de dragul tău, Maris, dar am 
limitele mele. E adevărat că lumea s-a schimbat - din 
cauza a ceea ce am făcut - dar nu trebuie să tolerăm și 
răul ce însoțește binele. Nu trebuie să îi primim călduros 
pe cei ca Val O-Aripă, care strâmbă din nas la tradiţiile 
noastre și caută să ne destrame identitatea. Ne va distruge 
în cele din urmă cu egoismul și cu ura lui. Și pentru că nu 
înţelegi lucrurile astea, îl vei ajuta. Dar eu nu. Pricepi? 

Maris a dat din cap fără să-l privească. 

Un minut s-a scurs în tăcere. 

— Te întorci cu mine la cabană? 

— Nu, a răspuns ea. Nu acum. 

— Noapte bună, Maris. 

S-a întors și s-a îndepărtat de ea. Ghetele lui măcinau 
nisipul sub talpă. Apoi ușa cabanei s-a deschis - dinăuntru 
au răbufnit zgomotele petrecerii - și s-a închis la loc. 

Pe plajă era liniște și calm. Felinarele luminau în vârful 
parilor, pâlpâind slab sub briza mării, iar Maris a auzit 
zornăitul lor vag și freamătul nesfârșit al apei 
rostogolindu-se mereu înainte și înapoi. 

Nu se mai simţise niciodată atât de singură. 


XXX 


Maris și S'Rella au petrecut noaptea într-o cabană de- 
abia terminată, pentru două persoane, nu departe de țărm, 
una din cincizeci de astfel de căsuțe ridicate de Insularul 


de pe Skulny pentru a caza zburătorii. Sătucul era, 
deocamdată, doar pe jumătate plin, dar Maris știa că cei 
sosiți mai devreme ocupaseră deja locurile mai 
confortabile din cabana principală și aripa dedicată 
oaspeţilor din Marea Vilă a Insularului. 

Pe S'Rella nu o deranja austeritatea căsuţei lor. Era 
foarte veselă când Maris a regăsit-o, în final, la sfârșitul 
petrecerii. Garth o ţinuse aproape de el toată seara, 
prezentând-o aproape tuturor, obligând-o să înghită trei 
porţii din tocana lui, după ce fata o lăudase imprudentă și 
o tratase cu anecdote jenante despre jumătate dintre 
zburătorii prezenți. 

— E de treabă, a spus S'Rella, dar bea prea mult. 

Maris n-a putut să nu-i dea dreptate, deși nu fusese 
întotdeauna așa: când venise să o ia pe S'Rella, Garth avea 
ochii injectaţi și aproape că se clătina pe picioare. Maris l- 
a ajutat să ajungă în camera din spate și l-a băgat în pat, 
în timp ce el bălmăjea cu jumătate de glas ceva de 
neînțeles. 

Următoarea zi a răsărit plumburie și zbuciumată de 
vânt. Cele două prietene s-au trezit la strigătele unui 
negustor ambulant, iar Maris s-a strecurat afară și a 
cumpărat doi cârnaţi aburinzi din căruţul lui. După micul 
dejun, și-au pus aripile și au zburat. Nu se aflau mulţi 
înaripaţi în aer; atmosfera de sărbătoare se răspândise ca 
o epidemie și majoritatea participanţilor beau și discutau 
în cabană, îi prezentau omagiile lor Insularului sau 
hoinăreau pe Skulny, descoperindu-i atracțiile. Dar Maris 
a insistat ca S'Rella să exerseze și au stat pe cer aproape 
cinci ore, planând pe vânturile stabile, ascendente. 

Sub ele, plaja clocotea din nou de copii nerăbdători să-i 
ajute pe zburătorii nou-sosiţi. În ciuda numărului lor, 
niciunul nu stătea degeaba. Aterizările au continuat de-a 
lungul întregii zile. Cel mai spectaculos moment - la care 
S'Rella s-a uitat cu ochii căscaţi de uimire și încântare - a 
fost când zburătorii de pe Marea Shotan s-au apropiat în 
formaţie, zburând într-un grup compact de aproximativ 
patruzeci de inși, splendizi, în uniformele lor vișinii și cu 


aripile ca argintul, sclipind în soare. 

Până la începutul competiţiei, Maris a știut practic că 
toţi zburătorii din insulele împrăștiate aveau să fie acolo. 
Şi Estul era bine reprezentat, deși nu la fel de bine ca 
Vestul, aflat acolo aproape în unanimitate. Mai mic și mai 
îndepărtat, Sudul avea și mai puţini reprezentanţi, iar din 
Insulele Mărginașe, din pustiita Artellia și vulcanicele 
Insule de Tăciune și alte locuri de la capătul lumii nu 
venise decât o mână de concurenți. 

Se făcuse după-amiază, iar Maris și S'Rella stăteau în 
faţa cabanei, cu două pahare cu lapte cald, piperat, când 
și-a făcut apariţia Val. 

Lui Maris i-a aruncat zâmbetul lui pe jumătate 
zeflemitor și s-a așezat lângă S'Rella. 

— Sper că te-ai bucurat de ospitalitatea zburătorilor, a 
rostit el plat. 

— Au fost drăguţi, a replicat S'Rella, îmbujorându-se. 
Nu vii diseară? O să mai fie o petrecere. Garth o să frigă o 
pisică-de-mare întreagă, iar sora lui aduce bere. 

— Nu, a răspuns el. Au destulă bere și mâncare unde 
stau și îmi convine mai mult. 

Băiatul și-a întors privirea la Maris. 

— Ne convine tuturor, fără îndoială. 

Maris nu s-a lăsat atinsă de comentariul acid. 

— Unde stai? 

— Într-o tavernă, la doi kilometri de aici, pe drumul 
paralel cu marea. Nu-i genul de loc în care să mergi în 
vizită. Nu-s mulţi zburători acolo, doar mineri, oameni de 
la far și alţi câţiva, ce refuză să vorbească despre meseria 
lor. Mă îndoiesc că ar ști să trateze un zburător cum se 
cuvine. 

Maris s-a încruntat, enervată. 

— Dar tu te oprești vreodată? 

— Să mă opresc? 

Val a zâmbit. 

Dintr-odată, Maris simţea o nevoie bolnăvicioasă să-i 
șteargă tânărului surâsul de pe buze și să-i arate că se 
înșela. 


— Nici măcar nu-i cunoşti pe zburători, a zis ea. Cu ce 
drept îi urăști? Sunt oameni, ca tine - ba nu, de fapt, sunt 
altfel. Sunt mai calzi și mai generoși. 

— Li s-a dus vestea pentru cordialitatea și dărnicia lor, a 
replicat Val. Nu-i de mirare că de asta doar zburătorii sunt 
bineveniţi la petrecerile lor. 

— Pe mine m-au primit bucuroși, l-a contrazis S'Rella. 

Val a măsurat-o din ochi lung, precaut. Apoi a ridicat din 
umeri, iar zâmbetul ca o lamă i s-a ivit din nou pe buze. 

— M-ai convins, a spus el. Voi veni deseară la petrecere, 
dacă vor lăsa un înrădăcinat să treacă de ușă. 

— Atunci, ești invitatul meu, a replicat Maris, dacă 
refuzi să te numești zburător. Și lasă acasă ostilitatea aia 
blestemată câteva ore! Dă-le o șansă. 

— Te rog, a insistat S'Rella, luându-i mâna și zâmbindu- 
i, plină de speranţă. 

— Ah, vor avea ocazia să-și arate afecțiunea și 
amabilitatea, a răspuns Val. Dar nu le voi cerși eu, nici nu 
le voi lustrui aripile și nici nu voi cânta balade în cinstea 
lor. 

Val s-a ridicat brusc. 

— Acum aș vrea să zbor niţel. E vreo pereche de aripi 
disponibilă? 

Maris a dat din cap și l-a îndrumat spre cabina unde se 
aflau cele trebuincioase zborului. După ce tânărul a plecat, 
s-a întors către S'Rella. 

— Ţii mult la el, nu? a întrebat ea lin. 

S'Rella și-a coborât ochii și a roșit. 

— Ştiu că e rău câteodată, dar nu se poartă mereu așa. 

— Poate că ai dreptate, a recunoscut Maris. Nu m-a 
lăsat să-l cunosc prea bine. Doar că... să ai grijă, în regulă, 
S'Rella? Val a strâns multă durere, iar uneori oamenii ca el 
se răzbună provocându-le altora durere, chiar și celor care 
ţin la ei. 

— Știu, a replicat fata. Doar nu crezi că-l vor jigni 
deseară, nu? Zburătorii adică. 

— Eu zic că Val exact asta vrea, a răspuns Maris, astfel 
încât să-ți demonstreze că a avut dreptate în legătură cu ei 


- cu noi. Dar sper să-i arătăm că se înșală. 

S'Rella a tăcut. Maris a terminat băutura și s-a ridicat. 

— Vino, i-a zis ea. Mai e timp pentru antrenament și ai 
nevoie. Hai să ne punem aripile la loc. 

Până s-a înserat, toţi zburătorii aflaseră că Val O-Aripă a 
ajuns pe Skulny și are de gând să participe la concurs. 
Maris nu știa sigur cum se dusese zvonul. Poate că lui 
Dorrel îi scăpase ceva sau poate că Val fusese recunoscut 
ori vestea călătorise cu vreun zburător din Est, informat că 
Val pleca pe mare, de la Templul Aerului. În orice caz, 
zvonul umbla peste tot. Maris auzise de două ori epitetul 
„O-Aripă“ când se întorcea cu S'Rella în cabana din 
sătucul zburătorilor. În faţa căsuţei, o fată mai tânără, pe 
care Maris o cunoștea din vedere, din Cuib, a oprit-o șia 
întrebat-o verde-n faţă dacă e adevărat. Când Maris a 
recunoscut, a fluierat prelung și a clătinat din cap. 

Nu se întunecase încă de-a binelea, când Maris și 
S'Rella au pornit spre cabană, dar camera principală se 
umpluse deja pe jumătate de zburători, care beau și 
stăteau la taclale, adunaţi în bisericuțe. Pisica-de-mare 
promisă se perpelea în frigare, deasupra focului, dar, după 
cum arăta, mai avea câteva ore până să fie gata. 

Sora lui Garth, o voinică blondă, Riesa, i-a adus lui 
Maris o cană din berea ei, din unul dintre cele trei butoaie 
pântecoase, de lemn, înșirate lângă perete. 

— E bună, a dat Maris verdictul după ce a gustat. Deși 
mărturisesc că nu sunt expert. De regulă beau vin și kivas. 

Riesa a izbucnit în râs. 

— Ei bine, Garth ar băga mâna în foc pentru ea. lar ela 
băut suficientă bere la viaţa lui ca să fie căpetenia unei 
mici flote comerciale. 

— Unde-i Garth? a întrebat S'Rella. Am crezut că va fi 
aici. 

— Vine mai târziu, a răspuns Riesa. Nu se simţea 
grozav, așa că m-a trimis pe mine înainte. Cred că a fost 
doar o scuză ca să nu mă ajute cu butoaiele. 

— Nu se simţea bine? s-a interesat Maris. E totul în 
regulă? S-a îmbolnăvit cam des în ultima vreme, nu? 


Zâmbetul plăcut al Riesei s-a stins. 

— Ţi-a spus, Maris? Nu eram sigură. S-a întâmplat doar 
în ultima jumătate a anului ăsta. E vorba despre articulaţii. 
Când i se înrăutățește starea, i se umflă încheieturile 
groaznic și chiar când nu sunt inflamate are dureri. 

Femeia s-a dat un pic mai aproape. 

— Să fiu sinceră, sunt îngrijorată pentru el. Și Dorrel la 
fel. A fost la vracii de aici și din Stormtown, dar niciunul n- 
a reușit mare brânză. Și bea mai mult decât înainte. 

Maris era consternată. 

— Știu că Dorrel își făcea griji pentru el, dar am crezut 
că e vorba doar de băutură. 

Ea a ezitat puţin. 

— Riesa, Garth i-a spus Insularului despre problemele 
lui? 

Riesa a scuturat din cap. 

— Nu, lui... 

S-a întrerupt ca să toarne bere pentru un estic cu faţa 
ciupită de vărsat de vânt și a continuat doar după ce 
acesta a plecat. 

— li e teamă, Maris. 

— De ce? a întrebat S'Rella în șoaptă, mutându-și 
privirea de la Maris la Riesa și înapoi. 

Fata stătuse tot timpul lângă amica ei, ascultând. 

— Dacă un zburător e bolnav, a lămurit-o Maris, 
Insularul poate să-i convoace pe ceilalţi mesageri ai insulei 
și, dacă se pun de acord, el îi poate lua aripile suferindului 
ca să nu se piardă în mare. 

Maris și-a îndreptat apoi privirea spre Riesa. 

— Atunci, Garth pleacă încă în misiuni, ca și cum ar fi 
sănătos, a zis ea, îngrijorată. Insularul nu-l lasă deloc mai 
moale. 

— Nu, a răspuns Riesa, mușcându-și buza. Mi-e teamă 
pentru el, Maris. Câteodată durerea îl apucă așa, din 
senin, și dacă s-ar întâmpla în timp ce zboară... l-am spus 
să discute cu ÎInsularul, dar nici nu vrea să audă. Aripile 
înseamnă totul pentru el, știi doar. Voi, zburătorii, sunteţi 
la fel. 


— Voi vorbi eu cu el, a spus Maris hotărâtă. 

— Dorrel i-a explicat de mii de ori, a replicat Riesa. Nu 
ajută. Ştii cât de căpos poate fi Garth. 

— Ar trebui să-și cedeze aripile, a izbucnit S'Rella. 

Riesa i-a aruncat o privire usturătoare. 

— Nu știi ce vorbești. Tu ești mica aripiașchie pe care a 
întâlnit-o Garth aseară? Prietena lui Maris? 

S'Rella a încuviinţat dând din cap. 

— Da, Garth mi-a spus despre tine, a continuat Riesa. Ai 
înţelege mai bine dacă ai fi zburător. Noi două putem 
judeca doar din afară, nu suntem în stare să simțim ce 
simte un zburător pentru aripile lui. Cel puţin așa mi-a 
spus Garth. 

— Dar voi fi zburător, a stăruit S'Rella. 

— Cu siguranță, micuţo, a răspuns Riesa, dar acum nu 
ești și de asta vorbești cu atâta ușurință despre renunțare. 

Dar S'Rella părea jignită. Fata stătea foarte ţeapănă și a 
Zis: 

— Nu sunt un ţânc și chiar înţeleg. 

Cuvintele i se îngrămădeau la gură, dar chiar atunci s-a 
deschis ușa și și-au întors privirile într-acolo. 

Val își făcuse apariţia. 

— Scuză-mă, a zis Maris, prinzând-o pe Riesa de braţ și 
strângând-o ca și cum ar fi vrut să o încurajeze. Vorbim 
mai încolo. 

Maris s-a grăbit spre locul în care se oprise Val, dând 
roată camerei, cu ochii lui negri, cu o mână sprijinită pe 
plăseaua cuţitului înflorat, într-o atitudine pe jumătate 
agitată, pe jumătate sfidătoare. 

— Cam slabă petrecerea, li s-a adresat el, rezervat. 

— E devreme, a replicat Maris. Mai e timp. Hai să 
căutăm ceva de mâncat și de băut. 

Maris a arătat către un colț îndepărtat, unde era așezată 
o masă extravagantă, cu ouă picante, fructe, brânză, 
pâine, diverse fructe de mare, prăjituri și produse de 
patiserie. 

— Pisica-de-mare e felul principal, dar vom avea de 
așteptat ore în șir ca să gustăm din ea, a încheiat fata. 


Val a prins repede pontul cu pisica-de-mare din frigare 
și masa cu bunătăți. 

— Dar văd că zburătorii mănâncă simplu din nou, a 
observat el. 

S-a lăsat însă condus de-a lungul camerei, unde a 
înfulecat două ouă picante și o bucată de brânză, înainte 
să se întrerupă pentru a-și turna o cupă de vin. 

În jurul lor, petrecerea se animase; Val nu atrăsese în 
mod special atenţia nimănui. Dar Maris nu-și dădea seama 
dacă era pentru că ceilalţi îl acceptaseră sau pur și simplu 
nu-l recunoscuseră. 

Câteva clipe au stat toţi trei tăcuţi, S'Rella i-a zis ceva 
lui Val în șoaptă, în timp ce tânărul sorbea din băutură și 
mai ciugulea puţină brânză. Maris își dădea berea peste 
cap și urmărea ușa principală cam îngrijorată ori de câte 
ori se deschidea. Câţiva zburători de pe Shotan, pe care-i 
cunoștea vag, au intrat deodată, îmbrăcaţi încă în 
uniformele lor roșii, urmaţi de alţi șase estici, complet 
necunoscuţi. Unul s-a suit pe butoaiele Riesei, un camarad 
i-a aruncat o chitară și tânărul a început să cânte molatic, 
binișor melodii ale înaripaţilor. Mulțimea se tot aduna la 
picioarele lui, iar ascultătorii au început să-i strige ce vor 
să asculte. 

Uitându-se tot la ușă de fiecare dată când se dădea de 
perete, Maris s-a tras un pic mai aproape de Val și de 
S'Rella și a încercat să tragă cu urechea la ei. 

Apoi muzica s-a întrerupt. 

Solistul și chitara au amuţit în toiul cântecului, iar 
liniștea s-a scurs în odaie, conversațiile încetând rând pe 
rând, iar ochii întorcându-se curioși la omul cocoţat pe 
butoaiele cu bere. În mai puţin de un minut toţi cei din 
cabană se uitau la el. 

Iar băiatul privea ţintă la Val. 

Acesta s-a răsucit către artist și a ridicat paharul cu vin. 

— Salutări, Loren, a strigat el, pe tonul lui plat, 
exasperant. Închin în cinstea talentului tău! 

Tânărul și-a golit paharul, întunecându-se la faţă, iar 
majoritatea zburătorilor l-au privit încurcaţi și așteptând 


să continue. 

— Cântă Balada lui Aron și a lui Jeni, a cerut cineva. 

Chitaristul a scuturat din cap. 

— Nu, a răspuns el. Am o melodie mai potrivită. 

Solistul a făcut acorduri și a început să interpreteze un 
cântec necunoscut lui Maris. 

Val s-a întors către fată. 

— Nu-l recunoști? a întrebat el. 

— E foarte popular în Est. I se spune Balada lui Ari și a 
lui O-Aripă. 

Val și-a mai turnat niște vin și a săltat din nou paharul, 
închinând batjocoritor în cinstea cântărețului. 

Simţind că-i fuge pământul de sub picioare, Maris și-a 
dat seama că mai auzise melodia în anii trecuţi și, ce era 
mai rău, îi plăcuse. Era o poveste dramatică, emoţionantă, 
despre trădare și răzbunare, avându-i ca personaje pe O- 
Aripă - răufăcătorul - și pe zburători - eroii. 

S'Rella își mușca buza de furie, de-abia abținându-se să 
nu izbucnească în plâns. A dat să înainteze, dar Val a 
oprit-o, punându-i mâna pe braţ, și dat din cap. Maris nu 
putea decât să se uite neajutorată, ascultând cuvintele 
dure, atât de diferite faţă de cele ale cântecului pe care 
Coll îl compusese în cinstea ei. Își dorea ca fratele ei să fie 
acolo și să inventeze pe loc o replică muzicală la balada 
aceea. Cântăreţii, chiar și amatorii precum esticul din 
celălalt colț al camerei, aveau o influenţă stranie asupra 
oamenilor. 

Când a terminat de cântat, toată lumea înţelesese. 

Băiatul a aruncat din nou chitara prietenului său și a 
sărit pe podea. 

— Voi cânta pe plajă, dacă vrea cineva să asculte, a 
anunţat el. 

Apoi și-a luat instrumentul și a plecat, urmat de toți 
esticii ce sosiseră cu el și de un grup mărișor. Ca prin 
minune, cabana se golise din nou pe jumătate. 

— Loren mi-a fost vecin, a explicat Val. E din Arrenul de 
Nord, chiar dincolo de golf. Nu l-am mai văzut de ani buni. 

Zburătorii din Shotan șușoteau între ei, aruncându-le 


când și când celor trei câte o privire insinuantă, apoi au 
plecat împreună. 

— Nu m-ai prezentat prietenilor tăi înaripaţi, i-a zis Val 
S'Rellei. Haide! 

Băiatul a luat-o de mână și a condus-o cu forţa spre 
patru oameni strânși în cerc. Maris n-a avut de ales și i-a 
urmat. 

— Eu sunt Val, din Arrenul de Sud, s-a prezentat el 
zgomotos. Ea e S'Rella. Strașnică vreme de zburat azi, nu? 

Unul dintre cei patru, un bărbat imens, de culoare, cu 
un maxilar puternic, s-a încruntat la el. 

— Îţi admir curajul, O-Aripă, a tunat el, dar în rest ești 
un nimic. O cunoșteam pe Ari, deși nu foarte bine. Vrei să 
pălăvrăgim amândoi despre vreme? 

— Asta-i cabana zburătorilor și petrecerea zburătorilor, 
a intervenit agresiv unul dintre tovarășii lui. Ce treabă 
aveţi voi doi pe-aici? 

— Ei sunt invitaţii mei, a replicat Maris furioasă. Sau îmi 
negi și mie dreptul de a mă afla aici? 

— Nu, dezaprob doar gusturile tale în materie de 
invitați. 

Tipul a bătut pe umăr huiduma de lângă el. 

— Hai! Mi-a venit dintr-odată chef să ascult muzică. 

Val a abordat alt grup, două femei și un bărbat, cu căni 
în mâini. Înainte să ajungă la ei, toţi trei au lăsat cănile jos 
- pe jumătate pline - și au plecat. 

În cameră mai rămăseseră doar șase zburători, pe care 
Maris îi știa din vedere, din părţile îndepărtate ale 
Vestului, și un blond, din Insulele Mărginașe. Ca la un 
semn, și-au luat și ei tălpășița, dar în drum spre ușă unul 
dintre înaripaţi, un bărbat trecut bine de prima tinereţe, s- 
a oprit și i-a vorbit lui Val. 

— Poate că nu-ţi mai aduci aminte, dar am fost în juriu 
în anul când i-ai luat aripile lui Ari, a început omul. Noi am 
judecat corect, însă unii nu ne-au iertat niciodată pentru 
rezultatul pe care l-am dat. Poate nu ai știut ce faci, poate 
ai știut. Nu contează. Dacă le-a fost așa de greu să mă 
ierte pe mine, pe tine nu te vor absolvi niciodată de vină. 


Mi-e milă de tine, dar n-ai nicio șansă. Fiule, n-ai făcut 
bine că te-ai întors. N-au să te lase niciodată să devii 
zburător. 

Val se purtase calm până atunci, dar de data asta chipul 
i s-a schimonosit într-un acces de furie. 

— N-am nevoie de mila ta! i-a aruncat el. Nu vreau să fiu 
unul dintre voi. Și nu sunt fi-tu! Pleacă din fața mea, 
boșorogule, sau îţi iau ţie aripile anul ăsta. 

Zburătorul cu părul argintiu a clătinat din cap, iar un 
însoțitor l-a apucat de cot. 

— Hai să mergem, Cadon. Îţi faci degeaba griji pentru 
el. 

Când au părăsit și ei cabana, în cameră mai rămăsese 
doar Riesa, împreună cu Maris, Val și S'Rella. Femeia își 
găsise o preocupare strângând cănile ei de bere, punându- 
le la spălat și nu-i privea pe cei trei. 

— Căldură și generozitate, a făcut Val. 

— Nu sunt toţi... a dat Maris să zică, dar a descoperit că 
nu putea să continue. 

S'Rella parcă stătea să plângă. 

Apoi ușa s-a izbit de perete și în prag a apărut Garth, 
încruntat, nedumerit și enervat. 

— Ce se întâmplă aici? a zis el. Mă târăsc pe brânci de 
acasă să fac pe gazda, și îi găsesc pe toţi pe plajă. Maris? 
Riesa? 

Bărbatul a trântit ușa și a traversat camera. 

— Dacă s-a bătut careva, îi rup gâtul idiotului care a 
început cearta. Zburătorii n-au de ce să se ciondănească 
precum înrădăcinaţii. 

Expresia de pe chipul lui Val era sinceră. 

— Eu sunt cauza petrecerii tale ratate, a recunoscut el. 

— Te cunosc de undeva? a întrebat Garth. 

— Val. Din Arrenul de Sud. 

Apoi tânărul a așteptat reacţia celuilalt. 

— N-a început nimic, a intervenit Maris brusc. Crede- 
mă, Garth. El e invitatul meu... 

Garth părea încurcat. 

— Atunci, de ce...? 


— Mi se mai spune și O-Aripă. 

Pe chipul lui Garth s-a văzut dintr-odată că pricepe cu 
cine avea de-a face, iar Maris și-a dat seama cum trebuie 
să fi arătat ea în ziua în care îl întâlnise pe Val la docurile 
din Stormtown și s-a gândit, tot îngrozită, la cum se simţea 
băiatul. 

Indiferent de ce gânduri îi treceau atunci lui Garth prin 
minte, el s-a străduit să se stăpânească. 

— Aș vrea să-ţi urez bun-venit, a zis el, dar aș minţi. Ari 
a fost o femeie drăguță, pe cinste, care nu a făcut 
niciodată rău nimănui și l-am cunoscut și pe fratele ei. Cu 
toţii i-am cunoscut. 

Garth a oftat și s-a uitat la Maris. 

— Şi zici că e invitatul tău, nu? Ce-ai vrea să fac? 

— Ari a fost și prietena mea, a spus Maris. Garth, eu nu- 
ţi cer să uiţi de ea. Dar Val nu a ucis-o. El i-a luat aripile, 
nu viaţa. 

— Tot aia e, a mormăit Garth, dar cu jumătate de gură. 

L-a privit apoi pe Val. 

— Totuși, pe atunci erai doar un băieţel și n-aveai de 
unde ști că Ari o să se sinucidă. Am și eu păcatele mele, 
deși niciunul nu e așa de mare ca al tău și presupun că... 

— N-am niciun păcat, l-a întrerupt Val. 

Garth a clipit. 

— Provocarea ta a fost o greșeală, a zis el. Ari și-a pus 
capăt zilelor. 

— Aș provoca-o iar, a replicat Val. Nu era în stare să 
zboare. Moartea a fost chiar din cauza ei, nu din a mea. 

Garth era mereu amabil și prietenos, chiar și când 
răbufnea în vreuna dintre crizele lui rare de fanfaronadă și 
lăudăroșenie. Maris nu-i văzuse niciodată chipul atât de 
rece și aspru ca acum. 

— leşi afară, O-Aripă! a șuierat el. Cară-te din cabană și 
nu mai intra niciodată în ea, cu aripi sau fără! Piei din 
ochii mei! 

— Nu mă voi întoarce, a replicat Val fără chef. Cu toate 
astea, îți mulţumesc pentru cordialitate și generozitate. 

Băiatul a zâmbit și s-a îndreptat spre ușă. S'Rella a 


pornit în urma lui. 

— S'Rella, a făcut Garth. Cu tine nu am nimic. Poţi să 
stai, fato, nu am... 

S'Rella s-a răsucit pe călcâie. 

— Tot ce a spus Val e adevărat. Vă urăsc pe toţi! 

Iar fata l-a urmat pe O-Aripă în bezna de afară. 


XXX 


S'Rella nu s-a întors în micul lor adăpost în noaptea 
aceea, dar a ajuns la puţin timp după răsărit, însoţită de 
Val, gata amândoi de antrenament. Maris le-a dat aripile, 
i-a condus pe treptele întortocheate și golașe din piatră, ce 
duceau la stânca zburătorilor. 

— Întreceţi-vă! le-a zis ea. Zburaţi deasupra coastei, 
folosindu-vă de briză și planând cât mai jos. Daţi ocol 
întregii insule! 

Doar când au dispărut din raza ei vizuală Maris și-a pus 
și ea aripile. Întregul parcurs urma să dureze câteva ore, 
iar ea a fost recunoscătoare pentru pauză. Se simţea 
obosită și irascibilă, fără niciun chef de vorbă, fie chiar și 
în cea mai bună companie, iar Val, se înţelegea de la sine, 
nu se includea niciodată în această categorie. S-a predat 
mângâierii ca de balsam a vântului și s-a îndreptat spre 
mare. 

Dimineaţa era străvezie și mută, vântul bătea cuminte 
din spate. Maris a pus căpăstru curenților, lăsându-i să o 
poarte încotro le era voia; îi era totuna unde mergea. Nu 
voia decât să zboare, să simtă atingerea brizei, să 
risipească toate necazurile mărunte în aerul rece și pur al 
văzduhului înalt. 

Nu erau multe de văzut: vulturi-gunoieri, pescăruși și un 
uliu sau doi aproape de malurile insulei Skulny, câte-o 
barcă de pescuit din loc în loc și, mai încolo, oceanul 
nesfârșit, apa verde-albăstruie, străbătută de dungi lungi, 
albicioase, de soare. La un moment dat a zărit un banc de 
pisici-de-mare, ca niște pete graţioase, argintii, ale căror 
salturi jucăușe le aruncau la șase metri deasupra valurilor. 
O oră mai târziu a surprins cu privirea o vedere rară: o 


năluca-vântului - pasăre mare, neobișnuită, cu aripi semi- 
transparente, întinse și subţiri ca pânzele de vapor. Maris 
nu mai văzuse niciodată o năluca-vântului, deși îi auzise pe 
alţi zburători povestind despre ele. Le plăceau altitudinile 
mari, unde oamenii zburau arareori și nu se aventurau 
aproape niciodată spre țărm. Specimenul acesta plana 
destul de jos pe curenţi, de-abia lopătând din aripile-i 
imense. Maris i-a pierdut curând urma. 

A cuprins-o un sentiment profund de liniște și a simţit 
cum toată agitația și mânia de la sol i se pierd în urmă. 
Asta înseamnă să zbori, și-a zis ea. In rest, misiunile, 
onorurile ce i se aduceau, traiul dulce, prietenii și 
dușmanii din societatea zburătorilor, regulile și legile și 
legendele, răspunderea și libertatea fără îngrădire, toate 
rămâneau în umbră. Ce simțea acum era pentru ea 
adevărata recompensă: bucuria simplă a zborului. 

Maris s-a gândit că și S'Rella trăia aceeași senzaţie. 
Poate de asta se apropiase așa de mult de mica sudistă, 
din cauza felului în care arăta când se întorcea de pe cer, 
cu obrajii înflăcăraţi, ochii scânteind și toată numai un 
zâmbet. Apoi și-a dat dintr-odată seama că Val nu se 
manifestase niciodată așa. Gândul a întristat-o. Chiar dacă 
reușea să-și câștige aripile, băiatul pierdea nespus de 
mult; zborul lui era motorul unei mândrii nestăpânite, 
cobora din văzduh cu chipul pe care se citea mulţțumirea, 
dar nu putea să găsească plăcerea de a se afla pe cer. De 
avea să dobândească vreodată aripile sau nu, pacea și 
fericirea zburătorului adevărat urmau să-i fie refuzate 
pentru totdeauna. lar ăsta, s-a gândit Maris, era crudul 
adevăr despre destinul lui Val. 

Când soarele i-a indicat că se făcuse deja amiază, Maris 
s-a înclinat în cele din urmă și a plutit într-un cerc alungit 
și delicat, întorcându-se spre Skulny. 

După-amiază târziu Maris se odihnea singură în cabană, 
când o bătaie puternică, insistentă, în ușă a făcut-o să 
tresară. 

Vizitatorul era un străin, un bărbat scund, subţire, cu 
obrajii supţi, cu părul grizonant, tras ferm pe spate și 


înnodat. Un estic: coafura și hainele din blană îl dădeau de 
gol. Pe un deget purta un inel din oţel, iar pe altul, unul de 
argint, mărturii ale bogăției. 

— Mă numesc Arak, s-a prezentat el. Am zburat pentru 
Arrenul de Sud în ultimii treizeci de ani. 

Ea a deschis ușa mai larg și l-a poftit să ia loc pe 
singurul scaun din odaie. Ea s-a așezat pe pat. 

— Vii de pe insula lui Val. 

Bărbatul a făcut o grimasă. 

— Adevărat. Despre Val O-Aripă vreau să-ţi vorbesc. 
Unii dintre noi am discutat... 

— Noi? 

— Zburătorii. 

— Care zburători? 

Egocentrismul de care părea să dea dovadă o făcea pe 
Maris ostilă; nu-i plăceau premisa lui și nici tonul folosit. 

— Nu contează, a răspuns Arak. Am fost trimis să 
vorbesc cu tine, pentru că noi simţim că, deși nu te-ai 
născut zburător, spiritul tău aparţine văzduhului. Nu l-ai 
ajuta pe Val O-Aripă, dacă ai ști ce fel de om e. 

— Îl cunosc, a zis Maris. Nu-mi place și nu am uitat 
moartea lui Ari, dar merită o șansă. 

— A avut mai multe șanse decât a meritat vreodată, a 
replicat Arak furios. Ştii din ce neam se trage? Părinţii lui 
au fost barbari, amărâţi și ignoranti. E din Lomarron, nici 
vorbă de Arrenul de Sud. Cunoști insula Lomarron? 

Maris a dat din cap, amintindu-și momentul în care 
zburase într-acolo, cu trei ani înainte. Era o insulă 
muntoasă, stearpă, dar bogată în minereuri. Din cauza 
belșugului, războiul era la ordinea zilei acolo. Majoritatea 
înrădăcinaţilor lucrau în mine. 

— Ai lui au fost mineri, și-a dat fata cu părerea. 

Dar Arak a scuturat din cap. 

— Străjeri, a răspuns el. Asasini profesioniști. Taică-său 
a fost cuţitar, iar maică-sa mânuia praștia. 

— Multe insule au companii de străjeri, a replicat Maris 
stingherită. 

Arak părea să se bucure de joc. 


— Pe Lomarron au parte de mai multă acţiune decât pe 
oricare altă insulă, a continuat el. Pe scurt, prea multă. 
Maică-sii i-au retezat mâna într-o încăierare, fulgerător, de 
la încheietură. Nu a trecut mult și a avut loc un armistițiu. 
Dar tatăl lui a omorât pe cineva, nesocotind ordinele, iar 
toţi trei au fost nevoiţi să părăsească insula într-o barcă de 
pescuit, furată. Așa au ajuns pe Arrenul de Sud. Mama era 
schiloadă, bună de nimic, scurtă de-o mână, dar taică-său 
a intrat iar în serviciul de pază. Deși pentru puţin timp. 
Intr-o noapte s-a îmbătat și i-a destăinuit tot unui tovarăș, 
iar zvonul a ajuns la Insular și apoi pe Lomarron. Bărbatul 
a fost spânzurat ca escroc și ucigaș. 

Maris a amuţit. 

— Ştiu toate astea, a continuat Arak, căci mi s-a făcut 
milă de biata văduvă. Am luat-o menajeră și bucătăreasă, 
fără să-mi pese că era neîndemânatică și înceată, oloagă 
fiind. Le-am dat un acoperiș deasupra capului, mâncare pe 
săturate și l-am crescut pe Val ca pe propriul fiu. În lipsa 
tatălui, ar fi trebuit să urmeze modelul meu. l-am fost un 
exemplu bun; l-am disciplinat. Dar totul a fost în zadar - 
era putred din născare. Mi-am irosit bunătatea pe amândoi 
și tot ce vei face pentru el se va duce pe apa sâmbetei. 
Maică-sa era leneșă și nu mișca un pai, se plângea tot 
timpul și se tânguia de starea ei. Nu făcea nimic la timp, 
dar se aștepta să fie plătită. Val se juca de-a cuţitarul și 
ucigașul. Ba a încercat chiar să-l momească și pe fiul meu 
în jocurile lui bolnave, dar l-am oprit la timp. Avea o 
influenţă înspăimântătoare asupra lui. Ştii, furau amândoi, 
și el, și maică-sa. Mereu lipsea câte ceva. Trebuia să-mi 
păstrez bănetul sub cheie. Odată, în toiul nopţii, crezând 
că dorm, l-am prins chiar lucrând ceva la aripile mele. Îi 
dai șansa de a câștiga aripile pe drept, și el ce face? O 
atacă pe sărmana Ari, care nu avea nicio șansă, și asta se 
numește că a omorât-o. N-are pic de conștiință. N-am 
putut să-i bag minţile în cap cât a fost copil, iar acum... 

Maris s-a ridicat, amintindu-și deodată cicatricile de pe 
spatele lui Val. 

— L-ai bătut? 


— Cum? 

Arak s-a uitat surprins la ea. 

— Normal că l-am bătut. E singura cale de-a face om din 
cineva. Cu nuiaua din abanos când era mic și nițeluș cu 
biciul, când a mai crescut. Același tratament l-am aplicat și 
copilului meu. 

— Același tratament... Cum rămâne cu celelalte lucruri 
pe care le împărţeai cu fiul tău? Val și mama lui au stat 
vreodată cu voi la masă? 

Arak s-a ridicat, cu faţa schimonosită vădit de 
consternare. Chiar și în picioare era mărunt și a trebuit să- 
și ridice privirea la Maris. ; 

— Ba bine că nu! a izbucnit el. Imi erau slugi, 
înrădăcinaţi plătiți să facă treabă. Servitorii nu stau la 
masă cu stăpânii lor. Le-am dat tot ce au avut nevoie... să 
nu cumva să ai impresia că i-am ţinut nemâncati. 

— Le-ai dat doar resturi! a pufnit Maris cu furia omului 
sigur de ce spune. Resturi și goz, pleava la care strâmbai 
tu din nas. 

— Eu eram un zburător înstărit, pe când tu scotoceai în 
gunoaie ca să-ţi încropești cina. Nu-mi spune tu mie cum 
să-mi hrănesc slugile! 

Maris s-a apropiat de el, dominându-l cu înălțimea ei. 

— L-ai crescut împreună cu fiul tău, nu? Şi ce i-ai zis 
când îl antrenai pe copil, iar Val te-a întrebat dacă poate 
încerca aripile? 

Arak a pufnit într-un râs înăbușitor. 

— l-am scos repejor ideea din căpăţână, cu biciul! a 
răspuns el. Asta, înainte să inventezi tu drăcoveniile de 
academii pentru înrădăcinaţi și să le împui tărtăcuţele cu 
fumuri. 

Maris l-a împins. Nu mai atinsese aproape niciodată pe 
cineva într-un acces de furie, dar acum îi făcuse vânt 
bărbatului cu ambele mâini, vrând să-l rănească. Arak s-a 
clătinat, cu hohotul curmându-i-se în gât. Fata l-a bruscat 
iar și el s-a împiedicat și a căzut. Maris se înălța deasupra 
lui, citindu-i în ochi îndoiala temătoare. 

— Ridică-te, i-a ordonat ea. Ridică-te și ieși, slăbănog 


mizerabil! Ţi-aș smulge aripile de pe umeri, dacă aș putea. 
Întinezi cerul. 

Arak s-a pus pe picioare și s-a grăbit spre ușă. 

Afară și-a recăpătat curajul. 

— Sângele apă nu se face, a zis el cu luare-aminte. 
Ştiam că așa va fi. Le-am spus. Înrădăcinatul tot 
înrădăcinat rămâne. Academiile se vor închide. Ar fi 
trebuit să-ți luăm aripile mai devreme, dar nu-i târziu nici 
acum. 

Tremurând din încheieturi, Maris a închis ușa. 

Deodată, i-a trecut prin cap o bănuială teribilă, a 
deschis din nou și a alergat pe urmele omuleţului. Văzând- 
o că se apropie, Arak a iuţit pasul, dar l-a ajuns în curând 
și l-a trântit pe nisip. Câţiva zburători priveau scena cu 
ochii cât cepele, dar niciunul nu a intervenit. 

Arak s-a chircit sub greutatea ei. 

— Eşti nebună de legat! a urlat el. Dă-mi pace! 

— Unde a fost executat tatăl lui Val? l-a întrebat 
autoritară Maris. 

El s-a ridicat, clătinându-se. 

— Pe Lomarron sau pe Arrenul de Sud? 

— Pe Arren, bineînţeles. N-avea niciun rost să-l trimitem 
înapoi, a răspuns bărbatul, dându-se din faţa ei. Frânghia 
noastră era la fel de bună ca oricare alta. 

— Dar crima a fost comisă pe Lomarron, așa că 
Insularul de acolo a trebuit să dea sentința, a continuat 
Maris raţionamentul. Cum a ajuns mesajul ăsta la 
Insularul vostru? Tu l-ai livrat, nu? Tu ai dus mesajul în 
ambele părti! 

Arak a fulgerat-o cu privirea și i-a fugit de sub nas, 
mâncând pământul. Maris nu l-a mai urmărit de data asta. 

Expresia de pe faţa lui fusese o mărturie clară. 


XXX 


În noaptea aceea vântul bătea dinspre mare iute și rece, 
dar Maris se plimba cu pași mărunți, neavând cine știe ce 
chef să renunţe la solitudine, în favoarea unei discuţii cu 
Val. Voia să-i vorbească tânărului - simţea că așa trebuie 


-, dar nu știa sigur ce să spună. Avea pentru prima oară 
impresia că îl înţelege. Iar compasiunea o tulbura. 

Era furioasă pe Arak; se lăsase dusă de val în 
confruntarea cu el și, se gândea ea acum, se purtase fără 
cap. N-avea nicio justificare pentru mânia ei, chiar dacă 
Val era îndreptăţit în ura lui. Un zburător nu poate fi 
învinovăţit pentru mesajul pe care-l duce - toată lumea 
știa asta, făcea parte din tradiţie. Ea, personal, nu 
transmisese niciodată un mesaj care să ducă la moartea 
cuiva, dar o dată purtase informaţii soldându-se cu 
întemnițarea unei femei acuzate de furt - oare femeia 
aceea îi purta și ea ranchiună lui Maris, ca și Insularului 
care o condamnase? 

A băgat mâinile în buzunare și și-a strâns umerii, ca să 
se apere de frigul mușcător, încruntându-se, în vreme ce 
răsucea ideea în minte. Arak era un nesuferit și posibil să-l 
fi încântat ideea de a contribui ca instrument al răzbunării 
unei crime și, fără îndoială, profitase de situaţie. Îi folosise 
pe Val și pe mama lui ca mână de muncă ieftină, oricât de 
moralizator vorbise despre generozitatea lui. 

Când se apropia de taverna la care se cazase Val, Maris 
tot mai despica firul în patru. Arak era zburător, iar 
zburătorii nu aveau voie să refuze un mesaj, oricât de 
neplăcut sau necinstit ar fi sunat. Nu trebuia ca antipatia 
nutrită pentru bătrân să o lase să alunece pe panta 
condamnării lui pentru execuţia (corectă sau nu) a 
bărbatului ce fusese tatăl lui Val. Iar asta era ceva ce și 
Val, dacă reușea să devină vreodată mai mult decât un 
parvenit, trebuia să înţeleagă. 

Taverna era o dărâmătură întunecoasă și rece, mirosind 
vag a mucegai. Focul ardea prea slab ca să încălzească 
cum trebuie toată încăperea principală, iar lumânările de 
pe masă fumegau. Val juca zaruri cu trei femei brunete, 
greoaie, îmbrăcate în uniforma maro cu verde a străjerilor, 
dar, de îndată ce l-a chemat Maris, s-a desprins de ele și i- 
a ieșit înainte, ţinând în mână un pahar de vin. 

Băiatul își savura băutura în liniște, etalând un chip de 
nepătruns, în timp ce Maris a început să vorbească. Când 


ea a terminat, zâmbetul lui de-abia mijit i s-a stins iute pe 
buze. 

— Afecţiune și bunătate, a făcut el. Arak mi-a dat din 
belșug și una, și alta. 

După aceea nu a mai scos niciun cuvânt. 

Tăcerea s-a prelungit, incomodă. 

— Asta-i tot ce poţi spune? a întrebat Maris în cele din 
urmă. 

Expresia lui Val s-a schimbat doar puţin. Ridurile din 
jurul gurii s-au crispat, ochii i s-au îngustat; arăta mai 
încordat ca niciodată. 

— Ce te așteptai să-ți răspund, zburătorule? Ai crezut că 
am să te iau în braţe, ca am să te primesc la mine, că am 
să cânt un imn de laudă pentru înțelegerea de care ai dat 
dovadă? Ce? 

Pe Maris a speriat-o ţâfna din vocea lui. 

— Eu... Nici nu mai știu la ce m-am așteptat, a izbutit ea 
să zică. Dar am vrut să mă asigur că știi că te înţeleg și că 
sunt de partea ta. 

— N-am nevoie de protecţie! a repezit-o Val. Nu am 
nevoie de tine, de mila ta. Și, dacă ai impresia că-ţi sunt 
recunoscător că ţi-ai băgat nasul în trecutul meu, te înșeli 
amarnic. Ce a fost între mine și Arak ne privește și 
niciunul dintre noi nu are trebuinţă de părerile tale. 

Val și-a golit paharul, a pocnit din degete, iar 
cârciumarul a venit și le-a așezat o nouă sticlă pe masă. 

— Ai vrut să te răzbuni pe Arak și pe bună dreptate, a 
stăruit Maris, dar ai schimbat gândul ăsta într-unul 
îndreptat împotriva tuturor zburătorilor. Ar fi trebuit să-l 
provoci pe Arak, nu pe Ari. 

Val și-a turnat vin și a gustat. 

— Are câteva cusururi ideea asta melodramatică a ta, a 
replicat el mai calm. În primul rând, Arak nu avea aripi în 
anul în care Templul Aerului m-a sprijinit. Fiul lui 
împlinise anii; Arak se retrăsese. Acum doi ani, fiu-său s-a 
ales cu febră în Sud și a dat colțu', iar Arak și-a pus iar 
aripile. 

— Înţeleg, a zis Maris. Și nu l-ai provocat pe fiul lui 


pentru că îţi era prieten. 

Val a hohotit, hain. 

— Nici pe departe. Progenitura lui era un bătăuș 
ignorant ce semăna tot mai mult cu taică-său pe zi ce 
trece. N-am vărsat o lacrimă când l-au aruncat în mare. 
Ah, ne-am jucat odată împreună, când era prea mic să-și 
înţeleagă poziția de superioritate, și am fost adesea biciuiţi 
cot la cot, dar asta nu ne-a legat în niciun fel. 

Băiatul s-a aplecat în faţă. 

— Nu l-am provocat pe ţânc pentru că era priceput, 
adică din același motiv pentru care nu l-aș fi ales pe Arak. 
Nu mă interesează răzbunarea, orice ai crede tu. Tot ce 
vreau sunt aripile și avantajele lor. Draga ta Ari a fost cel 
mai slab zburător pe care l-am întâlnit atunci și am știut 
imediat că o voi putea învinge. Zburând împotriva lui Arak 
sau a lui fiu-său, aș fi pierdut. Simplu ca bună ziua! 

Val a mai luat o gură de vin, iar ea îl privea siderată. 
Oricare ar fi fost lucrul pe care și-l pusese ea în cap să-l 
obţină prin discuţia respectivă, el refuza să se întâmple. Şi 
și-a dat seama că nu avea să se întâmple în veci și nici nu 
ar fi avut cum. Se simţea o neroadă că îndrăznise să 
creadă altceva. Val O-Aripă era cine era, iar realitatea nu 
se schimba prin simplul fapt că Maris cunoscuse forțele 
brute ce-l ciopliseră astfel. Băiatul stătea în faţa ei, 
privind-o cu același dispreţ distant dintotdeauna, și atunci 
fata a înţeles că nu se vor împrieteni niciodată, indiferent 
de situație. 

Maris a mai făcut o încercare. 

— Nu-ţi imagina că toţi zburătorii sunt făcuţi după 
chipul și asemănarea lui Arak. 

Auzindu-și cuvintele, fata s-a întrebat de ce nu spusese 
oare noi, de ce vorbea despre zburători ca și cum s-ar fi 
exclus din categoria lor. 

— Arak nu reprezintă un model, Val. 

— Eu și Arak ne înţelegem perfect unul pe celălalt, a 
replicat parvenitul. Știu prea bine cine e, mersi! Imi dau 
seama că e mai crud decât majoritatea, zburător sau 
înrădăcinat, mai puţin inteligent și mult mai irascibil. Asta 


nu face ca opinia mea despre ceilalţi zburători să nu fie 
corectă. Atitudinea lui e împărtășită de o mare parte a 
prietenilor tăi, fie că-ţi convine, fie că nu. Arak e doar mai 
slobod la gură și niţel mai tranșant în ce zice. 

Maris s-a ridicat. 

— Nu mai avem ce ne spune. Vă aştept mâine la 
antrenament pe tine și pe S'Rella, a rostit ea, în timp ce-i 
întorcea spatele. 


XXX 


Sena și ceilalți cadeți au sosit cu câteva ore înainte de 
începerea competiţiei, în ziua stabilită. Au ancorat în cel 
mai apropiat port și au mers pe jos cei douăzeci de 
kilometri de-a lungul mării. 

Maris plecase în zbor și nu a aflat decât după câteva ore 
că ei își făcuseră apariţia. Când s-au regăsit, prima grijă a 
Senei a fost să o întrebe de aripile academiei și le-a trimis 
pe Sher și pe Leya să le aducă degrabă. 

— Trebuie să profităm de fiecare secundă de vânt 
favorabil ce ne-a mai rămas, a hotărât profesoara. Am 
coclit pe nava aia prea mult. 

După ce elevele le-au lăsat singure, Sena i-a făcut semn 
lui Maris să se așeze și s-a uitat la ea cu luare-aminte. 

— Spune-mi, ce e în neregulă? 

— Ce vrei să zici? 

Femeia a scuturat din cap nerăbdătoare. 

— Mi-am dat seama din prima clipă, a continuat ea. 
Zburătorii poate că s-au purtat distant cu noi în anii 
trecuţi, dar ne-au tratat întotdeauna respectuos. De data 
asta, parcă duhnește a dușmănie. E din cauza lui Val? 

Maris i-a povestit pe scurt tot ce se întâmplase. 

Profesoara s-a încruntat. 

— Ei, e neplăcut, dar trecem peste. Necazurile îi vor 
căli. Au nevoie. 

— Oare? Ăsta nu e genul de rezistenţă pe care o capeţi 
înfruntând vântul, vremea rea și aterizările dificile. E 
vorba de altceva. Crezi că e musai să le înăsprim și inimile, 
nu doar trupul? 


Sena și-a pus o mână pe umărul fetei. 

— Poate că este. Pari amărâtă și îţi înțeleg dezamăgirea. 
Am fost și eu cândva zburător și mi-ar fi plăcut să am o 
părere mai bună despre vechii mei prieteni. Facem noi 
faţă, înaripaţi și cadeți, împreună. 

În noaptea aceea zburătorii s-au dezlănţuit la cabană 
într-o petrecere turbată, atât de gălăgioși, că i-au auzit 
Maris și toţi sătenii. Dar Sena nu și-a lăsat protejaţii să 
participe. Era necesar să se odihnească, i-a anunţat ea, 
după o ultimă întrevedere în căbănuţa ei. 

Profesoara a început prin a le prezenta regulile. 
Competiția dura trei zile, dar greul, adică întrecerile, 
aveau să se desfășoare doar dimineaţa. 

— Mâine vă veţi alege adversarul și veţi concura, a zis 
Sena. Juriul vă va puncta în funcţie de viteză și rezistenţă. 
Ziua următoare vor testa eleganța. În a treia zi, precizia: o 
să fie o cursă cu obstacole, ca să vă demonstrațţi 
autocontrolul. 

Seara și după-amiaza erau dedicate unor concursuri mai 
puţin importante, jocurilor, întrecerilor de plăcere, 
competițiilor de interpretare și de cel-mai-mare-băutor și 
așa mai departe. 

— Lăsaţi mărunţișurile zburătorilor care nu participă la 
întrecerile adevărate, i-a avertizat Sena. N-aveţi niciun 
amestec în prostelile lor. Pot doar să vă sece de puteri. 
Priviţi, dacă vă face plăcere, dar nu vă implicaţi. 

Când a terminat de anunţat regulile, profesoara le-a 
răspuns o vreme la nedumeriri, până ce o întrebare a 
lăsat-o mască. Curiosul era Kerr, ce slăbise puţin în timpul 
voiajului de trei zile pe mare și acum arăta surprinzător de 
în formă. 

— Sena, a început el, cum ne dăm seama pe cine ar fi 
mai potrivit să provocăm? 

Femeia s-a uitat la Maris. 

— Am mai avut problema asta, a răspuns ea. Copiii 
zburătorilor știu tot ce e de știut când ajung la vârsta 
necesară să participe la întreceri, dar n-auzim nicio bârfă 
din partea seniorilor și știm puţine despre cine este slab 


sau bine pregătit. Informaţiile pe care le am eu sunt 
expirate de zece ani. Le dai tu un sfat, Maris? 

Fata a dat din cap aprobator. 

— Păi, evident, trebuie să găsiţi pe cineva destul de slab 
ca să-l bateţi. Aș zice să-i provocati pe estici sau pe vestici. 
Zburătorii de mai departe sunt, în general, cei mai 
pricepuţi din zona lor. Când competiţia are loc în Sud, cei 
mai nepregătiţi sunt sudiștii, dar numai cei mai capabili 
vestici zboară atâta amar de drum. De asemenea, ar fi bine 
să evitaţi zburătorii de pe Marea Shotan. Sunt organizaţi 
aproape militar și se antrenează fără oprire. 

— Anul trecut am provocat-o pe o femeie de pe Marea 
Shotan, a intervenit Damen grav. Înainte nu-mi păruse 
cine știe ce, dar după aceea m-a bătut fără pic de efort. 

— Probabil că la început s-a prefăcut stângace dinadins, 
încercând să atragă provocarea cuiva, a explicat Maris. 
Am întâlnit câţiva care făceau asta. 

— Dar tot rămân o grămadă de oameni, a zis Kerr 
nemulțumit. Nu-i cunosc pe niciunul. Îmi poţi indica o 
persoană anume pe care să o pot înfrânge? 

Pe Val l-a bufnit râsul. Băiatul stătea lângă ușă, iar 
S'Rella ședea aproape, ca o umbră. 

— Tu nu ești în stare să învingi pe nimeni, cu excepţia 
Senei, a postulat el. Provoac-o pe ea! 

— Ai să ţi-o iei, O-Aripă! i-a trântit-o și Kerr. 

Profesoara i-a făcut semn să tacă și s-a întors fulgerător 
spre Val. 

— Tăcere! Să nu mai aud, Val. 

Apoi Sena și-a îndreptat din nou privirea spre Maris. 

— Kerr are dreptate. Ne poţi numi niște zburători 
vulnerabili? 

— Ştii tu, a făcut Val. Așa, ca Ari. 

Tânărul rânjea. 

Odată, demult, sugestia ar fi oripilat-o pe fată. Odată ar 
fi considerat-o o trădare de cea mai joasă speţă. Acum 
avea dubii. Cei mai slabi zburători se puneau singuri în 
pericol pe ei înșiși și aripile lor, iar numele lor nu 
reprezentau un secret pentru o persoană abonată la 


bârfele din Cuib. 

— Eu... Păi, cred că vă pot ajuta, a început ea, ezitând. 
Unul ar fi Jon, din Culhall. Se zice că are vederea proastă, 
iar pe mine nu m-au impresionat niciodată abilităţile lui. 
Bari din Poweet ar fi altul. Fata s-a îngrășat treisprezece 
kilograme anul ăsta, semn clar că-i un zburător părăsit de 
voinţă și de vigoare. 

Maris a mai numit încă vreo șase, toţi subiecte frecvente 
de discuţie, renumiţi pentru mangoseala sau indolenţa lor 
ori pentru amândouă, bătrâni sau foarte tineri. Apoi, a 
adăugat instinctiv pe listă încă un zburător. 

— Şi un estic pe care l-am cunoscut ieri ar merita o 
încercare. Arak de pe Arrenul de Sud. 

Val a scuturat din cap, în semn de dezaprobare. 

— O fi Arak mărunt, dar în niciun caz nu e plăpând, a 
rostit el calm. Ar întrece pe oricine din cameră, poate mai 
puţin pe mine. 

— Cum vine asta? 

Ca de obicei, pe Damen l-a scos din sărite insulta. 

— Mai vedem noi. Am încredere în opinia lui Maris. 

Cadeţii au mai vorbit câteva minute, jonglând cu numele 
indicate de Maris. În cele din urmă, Sena i-a luat la goană 
și i-a sfătuit să se odihnească. 

În faţa adăpostului pe care-l împărţise cu Maris, S'Rella 
și Val și-au luat la revedere. 

— Mergi, i-a zis ea. Rămân aici la noapte. 

Băiatul părea puţin încurcat. 

— Da? Păi, cum vrei. 

Când Val nu s-a mai văzut din întuneric, Maris a 
întrebat-o pe S'Rella: 

— S'Rella? Eşti bine-venită, normal, dar de ce...? 

Fata s-a întors la Maris cu chipul sumbru. 

— L-ai sărit pe Garth, a zis ea. 

Maris a fost luată prin surprindere. Se gândise și ea la 
Garth, bineînţeles. Omul era bolnav, bea peste măsură, lua 
în greutate; poate că cel mai bine era să piardă aripile. 
Mai știa însă și că amicul ei n-ar fi fost niciodată de acord, 
plus că erau apropiaţi de atâta amar de vreme și nu fusese 


în stare să-i pomenească numele în faţa cadeţilor. 

— N-am putut, a răspuns Maris. E prietenul meu. 

— Dar noi nu suntem? 

— Ba normal că da. _ 

— Dar nu atât de buni precum Garth. Îţi pasă mai mult 
să-l menajezi pe el decât dacă ne căpătăm noi aripile sau 
nu. 

— Poate am greșit să-l omit, a recunoscut Maris. Dar ţin 
prea mult la el și nu-mi vine ușor... S'Rella, sper că nu i-ai 
spus nimic lui Val despre Garth, nu? 

Dintr-odată devenise neliniștită. 

— Las-o baltă! a răspuns S'Rella. 

Fata a trecut ca o vijelie pe lângă Maris, a intrat în 
cabană și a început să se dezbrace. Maris n-a avut decât 
să o urmeze neajutorată, regretându-și deja întrebarea. 

— Vreau să înţelegi, a încercat Maris când fata se 
strecura sub plapumă. 

— Înţeleg! a replicat S'Rella. Eşti zburător! 

Eleva s-a rostogolit pe-o parte, cu spatele la Maris, și n- 
a mai scos un sunet. 

XXX 

Ziua următoare a început radioasă și pașnică. 

De unde stătea, în faţa cabanei zburătorilor, Maris avea 
impresia că jumătate din populaţia insulei Skulny se 
adunase să urmărească întrecerile. Dădeai de oameni la 
tot pasul: se plimbau în sus și-n jos, pe mal, se cățărau pe 
faţada accidentată a stâncii, să vadă bine, ședeau pe iarbă, 
pe nisip, singuri sau în grup. Plaja forfotea de copii de 
toate vârstele, alergând în toate direcţiile, împroșcând cu 
nisip în agitația lor, jucându-se în apa resacurilor, țipând 
înfocaţi, năvălind cu braţele întinse drept în faţă, 
prefăcându-se că sunt zburători. Vânzătorii își croiau drum 
prin mulțime: un bărbat era înfășurat cu o frânghie din 
cârnaţi, altul căra burdufuri cu vin, o femeie împingea un 
cărucior cu plăcinte cu carne. Până și marea clocotea de 
spectatori. Maris zărea în larg mai mult de zece bărci 
împovărate cu pasageri, plutind placid pe talazuri, dar știa 
că dincolo de unde răzbate ea cu privirea se aflau încă și 


mai multe. 

Doar cerul era pustiu. 

În mod normal, văzduhul trebuia să roiască de zburători 
nerăbdători, scânteind de lucirile aripilor argintii ce 
executau răsuciri, iar cârmacii lor făceau un ultim 
exercițiu sau puneau vântul la încercare. Dar astăzi nu se 
întâmpla astfel. 

Azi aerul era neclintit. 

Liniştea neînsufleţită te băga în sperieţi. Domina o 
atmosferă nefirească, neobișnuită: briza răcoroasă de 
mare ar fi trebuit să bată necontenit de-a lungul coastei. 
Cu toate astea, asupra întregului peisaj apăsa un aer 
sufocant. Până și norii îngheţaseră istoviţi pe albastrul de 
deasupra. 

Zburătorii pășeau alene pe plajă, cu aripile atârnate 
peste umeri, din când în când aruncând neliniștiți câte o 
privire spre cer, așteptând să reînceapă vântul și șușotind 
între ei prevăzători. 

Înrădăcinaţii nu mai aveau astâmpăr până la începerea 
competiției, cei mai mulţi nebăgând de seama că ceva nu e 
la locul lui. Până la urmă, se anunţa o zi frumoasă și 
senină. Deasupra stâncilor juriul își instala postul, iar 
membrii își ocupau locurile. Întrecerea nu putea întârzia 
din cauza vremii; poate concursurile nu aveau să fie la fel 
de captivante în aerul somnoros, dar rămâneau, totuși, 
probe de iscusinţă și rezistenţă. 

Maris a zărit-o pe Sena străbătând nisipurile, în fruntea 
micilor  aripiașchie, îndreptându-se spre scările ce 
conduceau la stânci. Fata s-a grăbit să li se alăture. 

În faţa mesei juriului se făcuse deja coadă. În spatele ei 
se aflau Insularul de pe Skulny și patru zburători, din Est, 
din Sud, din Vest și din Insulele Mărginașe. 

Crainicul Insularului, o femeie plină, cu pieptul bombat 
ca un butoi, stătea pe marginea stâncii. In timp ce fiecare 
concurent numea un adversar, ea își ducea mâinile pâlnie 
la gură și striga numele pentru a-l auzi toţi, iar ucenicii ei 
răspândeau vorbele pe întreaga plajă, urlând încontinuu, 
până ce vestea ajungea la zburătorul provocat, iar acesta 


se deplasa către locul întrecerii. Apoi cei doi concurenţi se 
întâlneau, iar coada înainta. Majoritatea numelor îi sunau 
vag familiare lui Maris și știa că era vorba despre 
provocări între membrii aceleiași familii: părinţii își 
încercau copiii sau - într-un caz -, un frate mai mic cerea 
dreptul fratelui mai mare de a purta aripile. Dar, chiar 
înainte ca elevii de la Aripiașchie să ajungă la masa 
juriului, o brunetă de pe Marea Shotan, fiica unui zburător 
de seamă, a numit-o pe Bari din Poweet, iar Maris l-a auzit 
pe Kerr înjurând printre dinţi. Uite așa pierduse o ţintă 
convenabilă! 

După aceea a venit rândul lor. 

Lui Maris i se părea că e și mai liniște. 

Insularul era vioi, dar cei patru zburători aveau chipuri 
grave și crispate. Femeia din Est jongla cu ocheanul din 
lemn ce-i fusese pus în faţă, pe masă, tipul blond și 
musculos din Insulele Mărginașe stătea încruntat și chiar 
și Shalli își arăta preocuparea. 

Sher a vorbit prima, urmată de Leya. Amândouă au 
numit zburători sugeraţi de Maris. Crainicul a strigat 
numele, iar Maris a auzit cum reverberau ţipetele de-a 
lungul întregii plaje. 

Damen l-a indicat pe Arak din Arrenul de Sud, iar 
femeia din Est a surâs pe furiș auzindu-i numele. 

— Arak va fi atât de încântat! a zis ea. 

Kerr l-a provocat pe Jon de pe Culhall. Maris nu a fost 
mulțumită de alegere. Jon era un zburător prost, un posibil 
adversar, și sperase ca va fi ales de un elev performant al 
academiei - Val, S'Rella sau Damen. Kerr era cel mai slab 
dotat dintre cei șase, iar Jon probabil că avea să scape 
basma curată. 

Val O-Aripă a ajuns în faţa mesei. 

— Ce alegi? a mormăit mărginașul. 

Omul era încordat ca toţi ceilalţi colegi, chiar și ca 
Insularul. Maris și-a dat seama că și ea se afla la limita 
calmului, temându-se de ce ar fi putut face Val. 

— E musai să aleg doar unul? a replicat Val sardonic. 
Ultima oară am avut zeci de oponenți. 


Shalli i-a tăiat-o scurt: 

— Regulile s-au schimbat, după cum bine știi. Nu mai 
sunt permise provocările multiple. 

— Păcat! a făcut Val. Speram să fac o colecţie de aripi. 

— Păcat va fi dacă vei câștiga orice pereche de aripi, 
parvenitule! i-a aruncat replica și femeia din Est. Mai 
așteaptă și alţii. Numește-ţi adversarul și fă pași. 

Val a ridicat din umeri. 

— Atunci, îl provoc pe Corm de pe Mica Amberly. 

Tăcere. Shalli s-a uitat la el, mai întâi contrariată, apoi a 
zâmbit. Estica a chicotit în barbă, iar mărginașul a hohotit 
fățiș. 

— Corm de pe Mica Amberly! a tunat crainicul. Corm de 
pe Mica Amberly! 

Alte câteva voci mai subţiri au imitat chemarea. 

— Înseamnă că trebuie să ies din juriu, a spus Shalli 
molcom. 

— Nu, Shalli, i-a replicat femeia din Est. Avem încredere 
în imparțţialitatea ta. 

— Nu-ţi cer să te dai la o parte, a intervenit Val. Shalli s- 
a uitat la el mirată. 

— Foarte bine. Îţi baţi singur piroane în tălpi. 

— Aripă. Corm nu e un copilandru în doliu. 

Val i-a zâmbit tainic și a plecat, iar Maris și Sena l-au 
luat imediat la întrebări. 

— De ce ai făcut așa ceva? l-a interpelat Sena. 
Profesoara se înfuriase. 

— E clar că mi-am pierdut vremea cu tine! Corm! Maris, 
povestește-i cât de bun e Corm! Spune-i căposului ăstuia 
tâmpit că tocmai și-a aruncat aripile la gunoi! 

Val se uita la ea. 

— Cred că știe cât de priceput e Corm, a răspuns Maris, 
încrucișându-și privirea cu a lui. Și mai știe și că Shalli e 
soţia lui. Cred că de asta l-a ales. 

Val n-a apucat să zică nici pâs! Coada înaintase, în 
spatele lor, iar acum crainicul striga un alt nume. Maris l-a 
auzit, iar capul a început să i se învârtească și stomacul i 
s-a strâns. 


— Nu! a făcut ea, deși cuvântul îi amuţise în gât ṣi nu a 
auzit-o nimeni. 

Dar, ca și cum i-ar fi răspuns, crainicul a repetat 
numele: Garth de pe Skulny! Garth de pe Skulny! 

S'Rella se îndepărta de masa juriului, cu ochii plecaţi. 
Când și-a ridicat, în final, privirea, chipul îi era 
împurpurat, dar sfidător. 

Doi câte doi, concurenţii și-au luat zborul spre soarele 
dimineţii, străduindu-se să înainteze prin aerul apăsător - 
liniștea dispăruse, dar vânturile băteau încă alene și 
neregulat -, fâlfâind dintr-odată stângaci. Zburătorii erau 
echipați cu aripile lor, adversarii le împrumutaseră de la 
juriu, de la prieteni sau de la spectatori. Traseul avea să-i 
ducă pe o insuliţă stâncoasă, Cununa, unde urmau să 
aterizeze și să primească un însemn de la Insular, înainte 
să facă drum întors. În condiţii normale, zborul ar fi durat 
cam trei ore; Maris bănuia însă că pe vremea aceea vor 
face mai mult. 

Cadeţii de la Aripiașchie și adversarii lor s-au lansat în 
ordinea în care își provocaseră oponenții. Sher și Leya au 
pornit satisfăcător. Damen a avut ceva necazuri; Arak i-a 
strigat sudalme când dădeau roată în aer, așteptând 
semnalul de start, și a zburat periculos de aproape de el 
când au cotit spre ocean. Lui Maris i s-a părut că și de la 
distanță Damen arăta tulburat. 

Kerr s-a descurcat și mai rău. Plonjonul a fost ca vai și- 
amar, băiatul părând mai degrabă că se împiedică și, când 
s-a aruncat brusc spre plajă, un țipăt a urcat dinspre 
spaţiul de la poalele stâncii. În cele din urmă, și-a revenit 
cât de cât pe poziţii și s-a tras în sus, dar până să ajungă 
deasupra mării, celălalt concurent câștigase deja un 
avantaj consistent. 

Corm era voios și zâmbitor când se pregătea de meciul 
cu Val, glumind și flirtând cu cele două fete de 
înrădăcinaţi, care-l ajutau cu aripile, strigând comentarii 
către public și făcându-i cu mâna lui Shalli. Ba i-a aruncat 
un rânjet chiar și lui Maris. Dar nu i-a adresat niciun 
cuvânt lui Val înainte de lansare. 


— Asta e pentru Ari, a răcnit el pe un ton războinic, apoi 
a început să alerge, iar vântul l-a primit pe coama lui. 

Val nu a răspuns nimic. Doar și-a desfăcut aripile în 
liniște, a sărit tăcut de pe stâncă, a suit și i-a dat ocol lui 
Corm tot mutește. Crainicul a anunţat începutul cursei și 
ambii au zbughit-o în direcţii opuse, întorcând amândoi 
corect. Umbrele aripilor au trecut peste chipurile înălțate 
ale copiilor de pe plajă. Când au dispărut la orizont, Corm 
se afla înainte, dar doar cu o lungime de aripă. 

La final a venit rândul S'Rellei și al lui Garth. Maris, 
împreună cu Sena, stăteau aproape de juriu. Se uita în jos 
la stânca zburătorilor să-i vadă și, zărindu-i, a simţit un 
cuţit care îi străpunge inima. Garth era grav și palid, iar 
de la distanţă părea prea voinic și împiedicat ca să aibă 
vreo șansă în fața adversarului zvelt și tânăr. Amândoi s-au 
pregătit în tăcere. Garth i-a adresat doar o dată sau de 
două ori cuvântul surorii lui, iar S'Rella nu a scos nicio 
vorbă. Niciunul nu a pornit cu dreptul. Garth avea ceva 
mai mult de furcă cu aerul dens din pricina greutăţii. 
S'Rella i-a trecut iute înainte, dar bărbatul a recuperat 
distanţa până să dispară împreună pe cerul senin. 

— Știu că ai vrut să îi ajuţi pe cadeţii tăi, dar chiar nu te- 
ai putut abtine să trădezi un prieten? 

Dorrel o interpelase pe Maris pe un ton calm, înșelător. 
Mâhnită, fata s-a întors la el. Nu-și mai vorbiseră din 
noaptea aceea petrecut pe plajă. 

— N-am vrut să iasă așa, Dorr, s-a tânguit ea. Dar poate 
tot răul e spre bine. Ştim amândoi că e bolnav. 

— Da, bolnav, a izbucnit el. Dar voiam să-l ocrotesc. 
Dacă pierde, e ca și mort. 

— S-ar putea să-l vedem ucis în cazul în care câștigă. 

— Cred că ar prefera. Dar, dacă fetița îi ia aripile... O 
plăcea, știai? Mi-a povestit despre ea, cât de drăguță a fost 
în noaptea aia când Val a distrus petrecerea de la cabană. 

Şi Maris fusese rănită și înfuriată din pricina alegerii 
S'Rellei, dar mânia neîndurătoare a lui Dorrel o făcea să-și 
îndrepte simțămintele spre o altă ţintă. 

— S'Rella n-a făcut nimic greșit, a replicat ea. 


Provocarea a fost cât se poate de adecvată și nu Vala 
distrus petrecerea, cum spui tu. Cum îndrăznești să zici 
așa ceva: zburătorii l-au jignit primii și apoi i-au întors 
spatele. 

— Nu pricep ce e în capul tău, s-a resemnat Dorrel 
tăcut. Am refuzat să văd cât te-ai schimbat. Dar e 
adevărat, au dreptate. Te-ai întors împotriva noastră. 
Preferi compania cadeţilor și a parvenitului în locul 
adevăraţilor zburători. Nu te mai recunosc! 

Tristeţea de pe chipul lui a rănit-o mai mult decât 
asprimea cuvintelor. Maris s-a silit să îi dea o replică. 

— Nu, a zis ea, nu mă recunoști. 

Dorrel a mai întârziat o clipă lângă ea, așteptând să 
continue, dar Maris știa că, dacă mai deschide gura, din 
piept nu aveau să-i răzbată decât un țipăt sau un suspin. 
Fata vedea mânia luptându-se cu durerea pe faţa lui 
Dorrel, iar în cele din urmă furia a ieșit învingătoare. 
Bărbatul s-a întors fără a-i mai adresa niciun cuvânt și s-a 
îndepărtat cu pași mari, apăsaţi. 

Urmărindu-l cum o părăsește, Maris a simţit că 
sângerează de moarte și a știut că ea singură își provocase 
rana. 

— Alegerea mea, a susurat ea, iar lacrimile au început 
să i se rostogolească pe obraji când privea orbită spre 
mare. 


XXX 


Porniseră în pereche, dar când s-au întors, peste câteva 
ore, au sosit pe rând. 

Hoardele de  înrădăcinaţi  staţionaseră pe plajă, 
scormonind cerul cu ochii lor flămânzi. Așteptând 
rezultatele competiţiei, ei își văzuseră de propriile lor 
jocuri și concursuri, ca și de mâncare și băutură. 

Membrii juriului urmăreau orizontul prin telescoapele 
lor, meșterite de cel mai iscusit făuritor de lentile din 
Stormtown. Pe masă, în faţa lor, se aflau niște casete din 
lemn, câte una pentru fiecare pereche și două grămăjoare 
de pietricele: albe, pentru zburători, și negre, pentru 


adversarii lor. Când se încheia o cursă, fiecare membru 
introducea o mărgea în cutia din lemn. Dacă întrecerea se 
dovedea extrem de strânsă, juriul se putea hotări să voteze 
o probă de baraj, punând în cutie câte o pietricică din 
ambele culori. Sau, - dar se întâmpla rar -, dacă 
învingătorul se detașa clar, i se puteau acorda două pietre 
albe sau negre. 

Primul zburător a fost observat din bărci, înainte ca 
oricine altceva de pe mal să-l vadă, iar strigătul s-a 
propagat peste valuri. Pe plajă, oamenii au început să se 
ridice și să-și înalțe mâinile, protejându-și ochii de soare. 
Shalli s-a uitat prin telescop. 

— Vezi ceva? a întrebat un coleg. 

— Un zburător, a răspuns Shalli râzând. Acolo - a 
încercat să arate -, sub norul acela. Nu-mi dau încă seama 
cine e. 

Ceilalţi și-au îndreptat și ei privirile spre punctul 
indicat. Maris de-abia distingea pata mică la care se 
zgâiau toţi; pentru ea putea să semene cu un vultur sau un 
ploier, dar ei aveau telescoapele. 

Femeia din Est l-a recunoscut prima pe zburător. 

— E Lane, a zis surprinsă. 

Și ceilalți au părut impresionați. Lane plecase în a treia 
pereche, și-a amintit Maris, ceea ce însemna că-și depășise 
nu doar fiul, ci și pe ceilalți patru, care porniseră înaintea 
lui. 

Până să aterizeze, alți doi zburători s-au aruncat 
năvalnic dintre nori, unul dintre ei cu câteva lungimi de 
aripă înaintea celuilalt. Era prima pereche, a anunţat 
juriul. Unul dintre asistenții Insularului a pasat pătratele 
de lemn în josul mesei, iar Maris a auzit pocnetele 
mărunte ale pietricelelor aruncate înăuntru. 

Când casetele au fost puse deoparte, fata s-a tras mai 
aproape. În prima cutie ea a numărat cinci mărgele negre 
și una albă; patru membri votaseră pentru adversar, unul 
pentru baraj. Cealaltă, reprezentând cursa lui Lane, 
conţinea cinci bile albe, dar când se uita cei de la masă au 
mai introdus trei - își făcuseră apariţia alţi doi zburători, 


depărtaţi bine unul de celălalt, dar niciunul nu era fiul lui 
Lane. Când băiatul a apărut, în cele din urmă, după vreo 
douăzeci de minute, cinci concurenţi sosiseră deja înaintea 
lui, iar cutia lui Lane însuma acum zece pietricele albe. 
Copilul întârziase cumplit, iar Maris și-a dat seama că 
tânărul pierduse deja. 

Pe măsură ce fiecare zburător ce se apropia era 
recunoscut, juriul îi comunica numele crainicului, care îl 
striga spre ceilalți. In cazul unora dintre anunţuri, dinspre 
înrădăcinaţii îmbulziţi pe plajă răzbăteau ovaţii slabe și, 
din când în când, Maris mai detecta și un vaiet zgomotos. 
Bănuia că în mare parte aclamaţiile erau motivate 
financiar, mai degrabă decât cu un substrat personal. 
Majoritatea înrădăcinaţilor nu-i cunoșteau suficient de 
bine pe zburătorii de pe alte insule, ca să-și fi format 
simpatii și antipatii, dar pariurile erau o tradiţie a 
sărbătorii, iar fata știa că mulţi bani treceau acum în alte 
mâini. Pentru S'Rella avea să fie, oricum, dificil. Se aflau 
pe Skulny, casa lui Garth, iar bărbatul era deopotrivă 
cunoscut și popular printre spectatori. 

— Arak din Arrenul de Sud! a răcnit crainicul. 

Sena a bombănit câteva cuvinte de dulce. Maris a 
împrumutat telescopul de la Shalli. Inaripatul era într- 
adevăr Arak, zburând singur, în faţa nu doar a lui Damen, 
ci și a lui Sher, a Leyei și a adversarilor lor. 

Unul câte unul, cadeţii și rivalii lor se îmbulzeau la locul 
de start. 

Arak a sosit primul, apoi bărbatul provocat de Sher, apoi 
Damen, urmat de adversarul Leyei. Peste câteva minute, la 
orizont au apărut umbrele a trei zburători, îngrămădiţi 
unul într-altul; Sher și Leya, inseparabile ca întotdeauna, 
și, aproape de ele, - trecând în faţă -, Jon din Culhall. Sena 
mesteca iar sudalme, cu chipul stâlcit din cauza deziluziei. 
Maris a încercat să spună ceva încurajator, dar nu-i venea 
nimic în minte. Juriul introducea pietricele în cutiuţe. Pe 
plajă, Damen atinsese solul și ieșea din legăturile aripilor, 
pe când ceilalţi se pregăteau de aterizare. 

Un moment cerul s-a păstrat curat, fără niciun grăunte 


uman, care să-i păteze seninul. Kerr pierdea și el zdravăn; 
Jon din Culhall se afla la sol acum, iar Kerr nu se zărea 
nicăieri. Maris a profitat de clipa de liniște, pentru a 
verifica cum îi punctase juriul pe elevi. 

Fata nu se arăta prea bucuroasă. Caseta lui Sher avea 
șapte pietre albe, a Leyei, cinci, a lui Damen, opt. Kerr 
acumulase deocamdată șase mărgele albe împotriva lui, 
dar membrii juriului mai aruncau câte una, pe măsură ce 
minutele treceau, iar el nu-și făcea apariţia. 

— Hai odată! a murmurat Maris pentru sine. 

— Văd pe cineva, a anunţat zburătorul din Sud. E foarte 
sus și se înclină spre apă acum. 

Ceilalţi și-au înălțat telescoapele. 

— Da, a confirmat altul. 

Acum îl observaseră și oamenii de pe plajă pe noul-sosit, 
iar Maris auzea zumzetul mulțimii făcând speculaţii. 

— E Kerr? a întrebat Sena agitată. 

— Nu sunt sigură, a răspuns estica. Așteaptă! 

Dar Shalli a lăsat telescopul jos, ca trăsnită. 

— E O-Aripă, a îngăimat ea. 

— Dă-mi să văd, a repezit-o Sena, smulgându-i ocheanul 
din mâini. 

— Ele. 

Profesoara i-a trecut instrumentul lui Maris, rumenă 
toată. 

Val era, fără tăgadă. Vântul se înteţise puţin, iar băiatul 
profita de ocazie lunecând de pe curent pe curent, 
strunind briza cu eleganța unui veteran. 

— Anunţă-l, a ordonat Shalli crainicului, fără pic de 
vlagă. 

— Val O-Aripă, Val din Arrenul de Sud. 

Gloata a încremenit o clipă, apoi a răbufnit zgomotoasă; 
ovaţii furtunoase, vaiete, blesteme. Val O-Aripă nu 
rămăsese indiferent nimănui. 

De deasupra o altă pereche argintată de aripi a tăiat 
aerul în două. Maris bănuia că e Corm, iar o privire furișă, 
prin ocheanul lui Shalli, i-a confirmat gândul. Dar bărbatul 
se afla în spate, mult prea înapoi, fără nicio șansă de a 


recupera distanţa. Nici vorbă de umilire pentru el, dar în 
mod cert fusese învins. 

— Maris, i s-a adresat Shalli, vreau să fii martoră, astfel 
încât nimeni să nu se îndoiască de corectitudinea mea. 

Femeia a deschis pumnul, iar în căușul palmei ei stătea 
o singură mărgică neagră. Când Maris îi urmărea gesturile 
i-a dat drumul bilei în casetă. După ea au urmat alte patru 
pietricele. 

— Încă unul, a zis cineva. Ba nu, doi. 

Val aterizase și își scotea liniștit aripile. Ca și până 
atunci, a refuzat ajutorul copiilor de înrădăcinaţi ce se 
buluciseră în jurul lui. Corm a coborât, alunecând 
deasupra plajei și a stâncilor, apoi a dat un ocol jos, ca o 
pasăre de pradă înfuriată, nevrând să ajungă la sol și să-și 
înfrunte înfrângerea. Corm nu învățase niciodată să 
piardă, a reflectat Maris. 

Toţi ochii s-au îndreptat către cei doi noi zburători. 

— Garth din Skulny, a zis blondul din Insulele 
Mărginașe, și adversarul lui. Fata zboară aproape de el. 

— Da, e Garth, a intervenit Insularul. 

Bărbatul nu fusese foarte mulţumit când S'Rella îi 
provocase un zburător. Riscul de a pierde o pereche de 
aripi nu reprezenta un gând plăcut pentru niciun Insular. 

— Zboară, Garth, spunea el acum, luându-i partea, pe 
faţă. Grăbește-te! 

Sena s-a strâmbat la el. 

— Fata se descurcă bine, i-a zis profesoara lui Maris. 

— Nu îndeajuns, a replicat ea. 

Acum îi vedea limpede. S'Rella se afla la una-două 
lungimi de aripă mai în spate. Dar având plaja în vizor, 
fata părea să șovăie. Garth și-a început coborârea, 
trecându-i scurt prin faţă, iar turbulenţele create de 
mișcarea lui au făcut-o să se clatine. Aripile i s-au balansat 
o clipă, înainte să-și recâștige stabilitatea, dându-i ocazia 
lui Garth să câștige încă puţin avans. 

Bărbatul a trecut pe deasupra plajei, la trei anverguri 
distanţă de ea. Pietricelele au început să zăngăne în cutie. 
Maris s-a întors să vadă rezultatul. Fusese o cursă strânsă, 


genuină, dinamică. Poate că unii dintre membri aveau să 
ceară baraj. 

Unul a făcut întocmai cum a gândit Maris, dar doar 
unul. Maris a numărat. Cinci mărgele albe pentru Garth și 
una singură neagră, pentru S'Rella. 

— Hai să coborâm la ea, i-a propus Maris Senei. 

— Kerr nu a ajuns încă, a replicat profesoara. 

Fata aproape că uitase de el. 

— Oh, sper că e în siguranţă. 

— N-ar fi trebuit să-l aduc aici, a bodogănit Sena. La 
dracu' cu bănetul alor lui! 

Femeile au așteptat cinci minute, apoi s-au făcut zece, 
cincisprezece. Sher, Leya și Damen, tare pleoștit, au venit 
la ele. La orizont au apărut și alte aripi, dar niciuna nu era 
a lui Kerr. Maris a început să se îngrijoreze serios. 

Dar, în cele din urmă, a sosit și băiatul, ultimul dintre 
cei care-și luaseră zborul de dimineaţă. A apărut dintr-o 
direcție greșită. Kerr a explicat că fusese purtat aiurea de 
curenți, departe de Skulny, și se simţea din cale-afară de 
rușinat. 

Până atunci însă în cutia lui își făcuseră loc zece 
pietricele albe. 

Grupurile de înrădăcinaţi începeau să se destrame pe 
plajă, plecând în căutare de mâncare, de băutură sau de 
umbră. Zburătorii se pregăteau pentru jocuri. Sena a făcut 
semn din cap. 

— Hai! l-a îndemnat ea pe elev, punându-și braţul peste 
umerii lui Kerr. Să-i găsim pe ceilalţi și să înfulecăm ceva. 


XXX 


După-amiaza a trecut repede. Unii dintre cadeți au mers 
să urmărească jocurile - un mărginaș și doi zburători de 
pe Shotan au câștigat premii la individual, iar Vestul a 
primit medalii la întrecerea pe echipe -, ceilalţi preferând 
să se odihnească, să schimbe impresii sau să se distreze. 
Damen adusese un set de geechi, iar el și Sher și-au 
petrecut câteva ore aplecaţi asupra tablei, încercând 
amândoi să-și ia recompensa pentru mândria lor șifonată. 


Seara au început petrecerile. Elevii de la Aripiașchie au 
ținut și ei un mic chef, în faţa căbănuţei Senei, dându-și 
silinţa, cu inima cam îndoită, să se binedispună. Leya a 
cântat la cimpoi, Kerr a născocit povești de pe mare și cu 
toţii au băut din burduful cu vin adus de Maris. Val se 
purta ca de obicei, apatic, distant și inatacabil, dar restul 
au rămas la fel de morocănoși. 

— N-a murit nimeni, a zis Sena, în final, arțăgoasă. Când 
o să vă pierdeţi un ochi și o să vă zdrobiţi un picior, ca 
mine, atunci veţi avea tot dreptul să fiți cătrăniţi. Acum 
nici să n-aud! Căraţi-vă d-aici, stol de vrăbii, înainte să-mi 
sară muștaru'! 

Profesoara a vânturat ciomagul ameninţător spre ei. 

— Acum, valea și la culcare! Mai sunt două zile de 
competiţii și cu toţii puteţi câștiga, dacă zburaţi bine. 
Mâine mă aștept la mai mult din partea voastră. 

Inainte de a se întoarce la cabană, Maris și S'Rella s-au 
plimbat un timp pe plajă, vorbind și trăgând cu urechea la 
freamătul molatic, nedomolit al mării. 

— Eşti supărată pe mine? a întrebat S'Rella sfielnic. 
Pentru că l-am provocat pe Garth? 

— Am fost, a răspuns Maris cu un oftat. 

N-avea curaj să-i mărturisească despre despărţirea de 
Dorrel. 

— Poate că nu eram îndreptăţită. Dacă-l învingi, aripile 
sunt de drept ale tale. Acum mi-a trecut. 

— Mă bucur, a zis S'Rella. Am fost furioasă pe tine, dar 
nu mai sunt. Îmi pare rău! 

Maris a luat-o de după umeri. Au făcut câţiva pași în 
tăcere, apoi S'Rella a spus: 

— Am pierdut, nu? 

— Nu, a replicat Maris. Mai ai șanse. Ai auzit-o pe Sena. 

— Da, a făcut eleva, dar mâine vor puncta eleganța, iar 
eu n-am fost niciodată bună la asta. Chiar dacă înving la 
cursa cu obstacole, voi rămâne atât de în urmă, încât n-am 
să mai pot recupera nimic. 

— Taci acum, a liniștit-o Maris. Nu mai vorbi așa! Tu 
zboară cât de bine poţi și lasă restul pe seama juriului. E 


tot ce poţi face. Dacă pierzi, mai ai o ocazie la anul. 

S'Rella a dat din cap. Au ajuns la căbănuţă. Fata a luat-o 
înainte, să deschidă ușa, dar, ajungând acolo, s-a dat 
speriată înapoi. 

— Ah! a exclamat ea. 

Vocea îi suna dintr-odată înspăimântată. 

— Maris! a scâncit ea. 

Alarmată, Maris a dat fuga lângă ea. S'Rella tremura din 
încheieturi și privea fix la ușa cabanei. Maris s-a uitat și ea 
într-acolo, iar stomacul i s-a revoltat. 

Cineva bătuse în cuie, pe scânduri, doi ploieri morți. 
Păsările spânzurau puhave și răvășite, cu penele lor 
strălucitoare pătate de  întunecime.  Piroanele le 
străpungeau trupurile mărunte, iar sângele se prelingea 
vâscos, în fire neîntrerupte, pe nisip. 

Maris a intrat să ia un cuţit și s-a întors să dea jos de pe 
ușă avertismentele macabre. Dar, când a desprins primul 
cui, ploierul mort a căzut și Maris a descoperit cu oroare 
că pasărea nu fusese doar omorâtă, ci de-a dreptul 
măcelărită. 

O aripă îi fusese smulsă. 

XXX 


Cea de-a doua zi se anunţa friguroasă și înnorată. De 
dimineaţă plouase și, chiar dacă înainte să înceapă 
competiţia s-a oprit, atmosfera era încă jilavă și rece, iar 
cerul apăsa încărcat de nori. Inrădăcinaţii-spectatori 
veniseră într-un număr mai mic - nu mai era așa de plăcut 
să stai pe plajă -, iar marea zbuciumată legăna doar 
câteva bărci. 

Insă pentru zburători nu conta decât vântul, iar în 
această a doua zi curenţii suflau constant cu forţă, 
promițându-le un zbor excelent. 

Maris a tras-o pe Sena departe de cadeți, pe plaja de 
sub stâncă, și i-a vorbit încet. 

— Cine ar face o asemenea grozăvie? s-a minunat ea, cu 
vocea modificată de uimire. 

Maris i-a apăsat profesoarei degetul pe buze. Nu voia să 


audă și ceilalţi. S'Rella se panicase zdravăn din cauza 
incidentului și nu avea niciun rost să-i neliniștească și pe 
ceilalţi. 

— Presupun că un zburător, a șuierat Maris pătimașă. 
Un zburător dus cu capul și plin de ură. Dar n-avem nicio 
dovadă. Ar putea să fie fapta unuia dintre concurenţii 
provocaţi sau a unui prieten de-ai lor ori pur și simplu a 
unui străin care îi urăște pe cadeți. E posibil să fie de vină 
chiar și un localnic opărit că a pierdut bani pariind 
împotriva lui Val O-Aripă. Eu, personal, îl bănuiesc pe 
Arak, dar n-am nicio dovadă. 

Sena a încuviinţat din cap. 

— Bine ai făcut să nu le spui nimic. Sper doar ca S'Rella 
să nu fie prea afectată. 

Maris s-a uitat la fata ce stătea printre colegii ei, 
discutând încetișor cu Val. 

— Azi trebuie să facă o figură bună, dacă nu, s-a 
terminat. 

— Începe! a strigat Damen, arătând cu degetul spre 
stânci. 

Prima pereche de concurenţi se avântase pe cer, iar 
acum se deplasau sprinteni deasupra plajei. Maris știa că 
trebuiau să se învârtească peste mare, iar fiecare dintre 
participanţi să-și demonstreze talentul printr-o serie de 
cascadorii și manevre. Acrobaţiile rămâneau la alegerea 
fiecăruia; unii se mulțumeau să execute trucurile clasice 
cât mai bine, pe când alţii încercau să fie îndrăzneţi și 
ambiţioși. Mai rar vedeai câștigători sau învingători clar 
delimitati; la proba asta, juriul deţinea puterea. 

Primele două cupluri n-au impresionat prin nimic. Au 
executat plonjoane lungi, aterizări și întoarceri elegante și 
joase, toate stăpânite cu pricepere, dar nu spectaculoase. 
Zburătorul Lane, care se descurcase atât de bine cu o zi în 
urmă, era și un acrobat desăvârșit. Sărind de pe stâncă, s- 
a aruncat jos, spre plajă, trecând atât de aproape de nisip, 
încât înrădăcinaţii au trebuit să se ferească din calea lui. 
Apoi bărbatul a detectat un curent ascendent și s-a repezit 
în sus, planând printre nori și ieșind din raza vizuală, 


înainte de a se întoarce iar în picaj, cu o viteză 
periculoasă, doar ca să se oprească în ultima clipă. A 
încercat să cotească vertical și să facă o buclă completă și 
a staționat o singură dată, după care a ieșit repede din 
încremenire. Pe Maris a apucat-o admiraţia pentru 
vitalitatea lui. Fiul său nu-i semăna defel; sărmanul băiat 
avea să aștepte mult și bine să-și dobândească aripile, 
dacă la anul nu provoca pe cineva din afara familiei. După 
ce au încheiat, Maris a numărat optsprezece pietre albe în 
urna de vot, cu opt mai multe decât cele zece acumulate 
de Lane în cursa precedentă. 

Sher era prima elevă de la Aripiașchie care încerca 
aerul. Fata a început cu dreptul; s-a lansat corect, aproape 
perfect, cu excepţia unei mici șovăieli, urmate de turele 
standard de întoarceri, rotocoale, plonjoane și suișuri, 
toate executate cu graţie. Sher părea flexibilă și plină de 
voioșie în aer, în comparaţie cu manevrele lenevoase ale 
adversarului ei. Maris i-ar fi dat câștig de cauză lui Sher, 
la limită, dar când s-a uitat la masa juriului, a descoperit 
că aceștia fuseseră mai critici cu eleva decât se gândise 
ea. Doi dintre ei îi acordaseră votul zburătorului, doi îi 
plasaseră la egalitate și doar unul fusese de partea lui 
Sher, care pierdea acum cu unsprezece pietricele la trei. 

Când Maris i-a anunţat rezultatul, Sena a oftat. 

— Am început să mă obișnuiesc. Urăsc proba de 
cascadorii. O fi încercând juriul să fie drept, dar 
prejudecățile tot își fac loc. Nu e nimic de făcut, poate 
doar ca puii noștri să zboare așa de bine, încât victoria să 
le sară în ochi. 

A urmat Leya, cu același program ca al lui Sher, dar fără 
norocul ei. Vântul se tot schimba în timpul zborului, 
furându-i graţia elastică pe care Maris o admirase de 
multe ori. Execuţia ei părea neregulată, iar de câteva ori, 
rafalele au aruncat-o dintr-o parte într-alta, distrugând 
virajele bune. Și rivalul ei avea probleme, dar mai puţine. 
Patru membri i-au dat lui votul și doar unul a declarat 
întrecerea strânsă, punând-o pe Leya în dezavantaj. 

Damen a fost mai ambițios decât oricare dintre ele. 


Când Arak a început iar să-i arunce cu sudalme, băiatul l-a 
împroșcat la rândul lui cu câteva, făcând-o pe Maris să 
zâmbească. Apoi cadetul a început cu o imitație 
acceptabilă a spectaculoasei scheme plonjon-deasupra- 
plajei pe care Lane o folosise mai înainte. Arak a încercat 
să-l pună în umbră, să zboare mai aproape de Damen, 
astfel încât să-l forțeze să-și întrerupă stângaci 
alunecarea, dar tânărul s-a răsucit mai departe cu un viraj 
frumos și a dispărut după un nor, lăsându-l în urmă pe 
bătrânul zburător. Un membru al juriului, cel din Insulele 
Mărginașe, a bombănit în legătură cu tacticile lui Arak, 
dar ceilalţi doar au ridicat din umeri. 

— Orice s-ar zice, rămâne cel mai bun zburător, a 
insistat estica. Uită-te ce viraje strânse face. Băiatul e 
energic, dar cam neglijent. 

Maris a trebuit să admită că femeia avea dreptate; 
Damen executa de obicei întoarceri largi, mai ales contra 
vântului. 

La momentul votului, patru pietre îi fuseseră acordate 
lui Arak și doar una lui Damen, din partea mărginașului. 

— Jon din Culhall, Kerr de la Aripiașchie! a răcnit 
crainicul. 

Vântul se înteţea, iar Kerr zbura neinspirat, ca de 
obicei. 

După câteva minute, Sena s-a întors către Maris. 

— Îmi vine greu să privesc, până și cu un ochi, s-a 
lamentat ea. 

Jon a acumulat alte opt mărgele albe, iar pe Maris a 
cuprins-o mila pentru elev. 

— Corm din Mica Amberly! a vestit pristavul. Val O- 
Aripă, Val din Arrenul de Sud! 

Concurenţii au pășit la vedere pe stânca zburătorilor, cu 
aripile prinse, dar nedesfăcute, iar Maris a simţit unda de 
înfiorare ce a străbătut publicul. Oamenii de pe plajă erau 
zgomotoși și până și străjile și asistenții s-au strâns mai 
aproape de Insular să privească. 

Astăzi Corm nu mai râdea și nu mai făcea pe glumeţul. 
Stătea la fel de tăcut ca Val, cu păru-i brunet răvășit de 


vânt, pe când cineva îi desfăcea și îi fixa aripile. Ca 
întotdeauna, Val a împins la o parte ajutoarele. 

— Corm poate fi destul de zvelt, a avertizat-o Maris, pe 
Sena. Val s-ar putea să aibă de furcă azi. 

— Da, a aprobat Sena, aruncând o privire spre locul lui 
Shalli, la masa juriului. 

Mulțimea devenea nerăbdătoare; cei doi zburători încă 
nu își luaseră avânt. Asistenţii lui Corm se dăduseră 
înapoi, iar el stătea cu aripile pe deplin întinse, dar Val nu 
dădea semne că vrea să și le desfacă pe ale lui. În schimb, 
inspecta legăturile uneia dintre ele, ca și cum ar fi căutat 
vreun defect. Corm i-a zis ceva tăios, iar Val a privit în sus, 
dezlipindu-și ochii de la ce manevra, și a gesticulat amplu. 

— Prea bine, s-a auzit Corm spunând limpede. 

Apoi bărbatul a început să alerge, iar o clipă mai târziu 
plutea cu vântul. 

— Uite-l pe Corm, a zis Shalli. Unde-i O-Aripă? 

— Nu știe că asta-l va costa? a bolborosit Sena. 

Maris a strâns-o de cot. 

— Are de gând să o facă din nou, a spus ea 
impacientată. 

— Ce? a întrebat Sena, dar chiar când a rostit cuvintele 
faţa i s-a luminat, iar Maris și-a dat seama că înţelesese. 

Val a plonjat. 

Până jos era cale lungă, iar dedesubt se aflau doar 
nisipul și spectatorii; mai greu și mult mai periculos decât 
să execute același truc deasupra apei. Dar apoi s-a smucit 
într-o parte și a reușit; a început brusc să cotească în sus, 
îndepărtându-se de plajă, pornind spre mare. Oamenii 
cădeau în nisip ca seceraţi, iar unul nu se mai oprea din 
tipat, dar din rândul spectatorilor se auzeau și strigăte. 

Apoi s-a lăsat tăcerea, liniștea picura asupra gloatei, iar 
spectatorii și-au deschis larg piepturile, trăgând aer. Val a 
ras valurile, lunecând ca pe o întindere de gheaţă, și a 
început să se înalțe lejer. Băiatul a zburat tihnit către locul 
în care Corm, de-abia observat, făcuse o buclă complicată. 

Au izbucnit aplauze și ovaţii și, odată cu toate acestea, 
înrădăcinaţii de pe țărm au izbucnit într-un refren ritmat, 


necontenit, susținut de bătăi din palme: O-Aripă, O-Aripă, 
O-Aripă! Nici măcar plonjonul impresionant al lui Lane nu- 
i înfiorase așa. 

Femeia din Est râdea cu poftă. 

— N-am crezut că voi mai vedea vreodată șmecheria 
asta! a exclamat ea. Să fiu a naibii, pe toţi dracii! Nici 
Corbul n-o făcea așa de bine! 

Shalli arăta distrusă. 

— Un truc ieftin! a zis ea. Și de asemenea periculos. 

— Poate, a fost de acord mărginașul, dar eu nu am mai 
văzut așa ceva. Chiar, cum a reușit? 

Estica a încercat să-l explice și s-au adâncit în discuţie. 
În depărtare, Val și Corm continuau giumbușlucurile. Val 
zbura bine, deși Maris a observat că virajele lui în direcţia 
vântului încă nu erau desăvârșite. Corm se descurca și mai 
frumos, ţinând pasul cu Val și reluând fiecare acrobație a 
lui mai elegant, sprijinit de priceperea dobândită în anii 
lungi de zbor. Dar efortul lui era acum în van, s-a gândit 
Maris; după Prăbușirea Corbului, nimic nu mai avea să 
redreseze balanţa. 

Fata avea dreptate. Shalli a fost singura excepţie. 

— Una peste alta, Corm a fost mai bun, a insistat ea. O 
acrobație imprudentă nu schimbă starea de fapt. 

Femeia a aruncat o bilă albă în cutie, cu o mișcare 
sugestivă din încheietură. 

Dar ceilalți membri doar i-au zâmbit iertători, iar cele 
patru mărgele ce au urmat-o pe-a ei au fost negre. 

— Garth din Skulny, S'Rella de la Aripiașchie! 

Privindu-i, lui Maris i s-a părut că în dimineaţa aceea 
S'Rella și Garth, deși total diferiţi ca înfățișare, semănau 
ca două picături. Garth trebuie să fi fost încântat de 
victoria precedentă și erau șanse ca aripile lui să fie în 
siguranţă, însă el părea mai palid și mai îmbătrânit. De- 
abia dacă i-a zis câteva cuvinte Riesei și a trecut să-și 
îmbrace atent echipamentul. S'Rella și-a mușcat buzele în 
timp ce ajutoarele i-au desfăcut aripile și parcă abia se 
abţinea să nu plângă. 

Niciunul dintre ei nu a încercat vreo cascadorie 


spectaculoasă, când s-au lansat. Garth s-a înclinat la 
dreapta, S'Rella la stânga și au trecut pe deasupra plajei și 
a bărcilor la fel de ușor. Câţiva localnici i-au făcut cu mâna 
lui Garth și i-au strigat numele când luneca deasupra 
capetelor lor, însă, în rest, mulțimea era tăcută, cu 
răsuflarea încă tăiată de la saltul lui Val. 

Sena a clătinat din cap. 

— S'Rella n-a oferit niciodată o priveliște la fel de 
frumoasă ca Sher și Leya, dar poate zbura mai bine de 
atât. 

Fata tocmai făcuse o pauză, iar acum pierdea în 
altitudine printr-o răsucire banală în direcţia vântului. 
Maris nu putea decât să-i dea dreptate profesoarei. S'Rella 
nu se descurca deloc minunat. 

— Doar recapitulează mișcările, a zis Maris. Cred că e 
încă afectată de întâmplarea de azi-noapte. 

Garth profita din plin de încetineala adversarului. 
Bărbatul s-a avântat cu îndemânarea lui cunoscută, 
domoală, a executat rotiri elegante și pline de poezie și a 
alunecat într-o buclă, dar S'Rella nu încerca să facă nimic. 

— Asta-i floare la ureche, a comentat Insularul de pe 
Skulny cu un oftat de ușurare. 

Bărbatul se pregătea deja să arunce o piatră albă. Maris 
nu putea decât să spere că n-avea să pună două. 

— Ce face Garth? s-a mirat Maris cu voce tare. 

Aripile lui se aplecaseră spre mare, înclinându-se mai 
întâi într-o parte, apoi în cealaltă, aproape zguduindu-se. 

— Dar e debalansat de-a binelea. 

— De-ar observa juriul! a zis Sena, cu acreală. Uite, 
acum s-a îndreptat! 

Își revenise, într-adevăr. Aripile mari, argintii, își 
reluaseră poziţia corectă, iar Garth plutea acum departe 
de plajă, pe coama vântului, coborând ușurel. 

— Planează numai, a observat Maris derutată. Nu face 
nicio acrobație. 

Garth a continuat să se îndepărteze spre apele adânci, 
de dincolo de talazuri. Zbura grațios, dar foarte drept; nu 
era mare filozofie să fii elegant, când nu trebuia decât să 


urmezi vântul. Bărbatul pierdea pas cu pas în altitudine. 
Acum ajunsese la aproape nouă metri deasupra apei și se 
scufunda mai departe. Zborul lui părea atât de molcom, de 
liniștitor. 

Maris a tras aer în piept. 

— Cade, a rostit ea. 

Fata s-a întors spre juriu. 

— Ajutaţi-l! a strigat ea. Cade! 

— Ce tot urlă? a întrebat estica. 

Shalli și-a ridicat ocheanul și l-a ochit pe Garth. Bărbatul 
ștergea acum valurile. 

— Are dreptate, a încuviinţat ea cu o voce pierită. 

Atunci s-a creat o mare învălmășeală. Insularul a sărit 
de pe scaun și a început să-și agite braţele și să strige 
ordine. Doi străjeri au luat-o la goană pe scări, iar ceilalţi 
s-au împrăștiat în alte părti. 

Crainicul și-a dus palmele ca două lopeţi la gură și a 
răcnit. 

— Ajutaţi-l! Ajutati zburătorul! Voi, cei din bărci, ajutați 
zburătorul! 

Pe plajă, alţi pristavi răspândeau refrenul, iar spectatorii 
au alergat spre țărm, ţipând și arătând cu degetele spre 
cer. 

Garth a lovit apa. Mișcarea de înaintare l-a readus 
deasupra valurilor o dată, de două ori, iar în urma aripilor 
lui s-au deschis ca evantaiele pelicule de stropi. Dar 
bărbatul a pierdut repede în viteză, a încetinit și s-a oprit. 

— E în regulă, Maris, spunea Sena. E-n regulă. Uite, o 
să ajungă la el! 

O bărcuţă de pescuit, alertată de tipetele de pe plajă, se 
ducea iute în direcţia lui. Maris urmărea scena cu 
înfrigurare. Le-a luat un minut să-l ajungă pe Garth și încă 
un minut să-l pescuiască din apă într-un năvod, pe care l- 
au aruncat peste bord. Dar de la distanță Maris n-avea 
cum să-și dea seama dacă prietenul ei mai trăiește sau nu. 

Insularul și-a coborât ocheanul. 

— L-au prins și pe el, și aripile. 

S'Rella zbura jos, deasupra bărcii care-l salvase pe 


Garth. Își dăduse prea târziu seama de ce se petrecea și 
pornise în căutarea lui, dar era puţin probabil să-l poată 
ajuta în vreun fel. 

Abătut, Insularul și-a trimis încă un străjer să afle 
informaţii despre starea lui Garth și apoi și-a reluat locul. 
Membrii juriului discutau agitaţi, iar Sena și Maris s-au 
cufundat într-o tăcere tulbure până ce bărbatul s-a întors, 
peste zece minute. 

— E în viaţă și își revine, deși a înghiţit apă, i-a anunţat 
străjerul. Îl duc acasă. 

— Ce s-a întâmplat? a vrut să știe Insularul. 

— Sora lui zice că e bolnav de ceva timp, a răspuns 
omul. Se pare că a suferit un atac. 

Insularul a scos o înjurătură. 

— Nu mi-a spus niciodată nimic de așa ceva. 

Bărbatul i-a fulgerat cu privirea pe zburătorii din juriu. 

— Trebuie să decidem și pentru cursa asta? 

— Mi-e teamă că da, a replicat Shalli împăciuitoare, 
după care a ridicat o pietricică neagră. 

— Îi dai votul fetei?! a exclamat Insularul. Garth o 
depășise cu mult, până să îi vină rău. Vreţi să îi acordati 
fetișcanei victoria? 

— Doar nu vorbeşti serios, domnule, nu!? a intervenit 
bărbatul bine făcut din Insulele Mărginașe. Garth al vostru 
a căzut în ocean. Ar fi putut să se dea peste cap la fel de 
bine ca Lane, și tot pierdea. 

— Trebuie să-i dau dreptate, a zis și estica. Insularule, 
tu nu ești zburător și nu înţelegi. Garth e norocos că a 
scăpat teafăr. Dacă se prăbușea în misiune, fără vreo navă 
care să-l pescuiască din apă, ar fi devenit hrană pentru 
scile. 

— Nu s-a simţit bine, a insistat Insularul, disperat să nu 
piardă aripile. 

— Nu contează, a încheiat sudista tăcută și a aruncat 
prima bilă în cutia de vot, făcându-i vânt cu degetul mare. 

Mărgeaua era neagră. Alte trei pietre negre au urmat-o 
repede, la rând. Shalli a introdus votul ei vădit 
demoralizată, iar Insularul a ales, sfidător, o sferă albă. 


XXX 


Prăbușirea lui Garth i-a adâncit mai mult în mâhnire pe 
zburători și pe cadeți. Deasupra jocurilor de după-amiază 
și acrobaţiilor plutea ușor un nor negru de furtună, iar 
concurenţii erau secaţi de entuziasm. Marele câștigător a 
fost o fată din Est, de pe Odihna Vulturului, dar concurase 
aproape de una singură, din moment ce majoritatea 
zburătorilor renunţaseră la concurs în ultima clipă. Câţiva 
dintre cei fără interes direct în competiţie au fost văzuţi 
chiar luându-și tălpășița spre casă. Kerr, singurul cadet 
care s-a deranjat să asiste la jocuri, a povestit că și 
spectatorii se răriseră, iar numele lui Garth era pe buzele 
tuturor. 

Sena a încercat să încurajeze elevii, dar s-a dovedit o 
corvoadă. Sher și Leya își făceau socoteli amănunțite în 
legătură cu șansele de câștig, fără a spera însă la nimic. 
Damen era într-o stare absolut jalnică, iar Kerr mai avea 
puţin și se strecura afară să se arunce în mare. S'Rella 
părea și ea aproape la fel de abătută. Fata a fost ostenită 
și retrasă toată ziua, iar seara s-a certat cu Val. 

S-a întâmplat chiar după cină. Damen își aranja tabla de 
geechi și căuta un adversar, iar Leya își scosese din nou 
cimpoiul. Val a găsit-o pe S'Rella alături de Maris, pe 
plajă, și li s-a alăturat nepoftit. 

— Hai la tavernă, i-a sugerat el S'Rellei, să ne 
sărbătorim victoriile. Vreau să mă descotorosesc de rataţii 
ăștia și să aud ce zice lumea despre noi, poate chiar să 
vedem ce pariuri se fac pentru mâine. 

— N-am nimic de sărbătorit, a replicat S'Rella ursuză. 
Am zburat îngrozitor. Garth a fost mult mai bun ca mine. 
N-am meritat să câștig. 

— Câștigi sau pierzi, S'Rella, a zis Val. N-are nicio 
legătură dacă meriţi sau ba. Hai! 

Băiatul a încercat să o prindă de mână și să o facă să se 
ridice, dar ea s-a smucit nervoasă. 

— TȚie nu-ţi pasă absolut deloc de ce a păţit Garth? 

— Nu chiar. Și nici ţie n-ar trebui să-ți pese. Din câte îmi 
amintesc, ultimul lucru pe care i l-ai spus a fost cât de tare 


îl urăști. Ar fi fost în avantajul tău dacă se îneca. Ar fi 
trebuit să-ţi dea aripile lui. Acum vor găsi probabil o cale 
de a te păcăli. 

Ascultându-l, Maris a început să-și piardă cumpătul. 

— Termină, Val! a izbucnit fata. 

— Vezi-ţi de treaba ta, zburătorule! s-a răţoit O-Aripă. 
Vorbeam cu ea. 

S'Rella a sărit în picioare. 

— De ce ești atât de urâcios tot timpul? Te porţi 
întotdeauna brutal cu Maris, iar ea n-a căutat decât să te 
ajute. Iar chestiile despre Garth... Garth a fost drăguţ cu 
mine, și eu ce-am făcut? L-am provocat și aproape că a 
murit și tu îndrugi neadevăruri îngrozitoare despre el. Să 
nu mai scoţi o vorbă! Să nu îndrăznești! 

Chipul lui Val s-a împietrit ca o mască mortuară. 

— Înţeleg, a replicat el impersonal. Cum vrei. Dacă îţi 
sunt așa de dragi zburătorii, dă fuga la Garth și zi-i să-și 
păstreze aripile. Voi sărbători de unul singur. 

Le-a întors spatele și s-a îndepărtat cu pași mari pe 
nisip, spre drumul ce ducea la cuibul lui. 

Maris i-a luat mâna S'Rellei. 

— Ai vrea să-l vizitezi pe Garth? i-a propus ea din senin. 

— E posibil? 

Maris a încuviințat dând din cap. 

— Locuiește cu Riesa într-o casă mare, la opt kilometri 
pe cărarea de pe deal. li plac apropierea mării și cabana. 
Am putea vedea cum se mai simte. 

S'Rella era încântată și au pornit la drum imediat. Maris 
se temea puţin pentru cum aveau să fie primite, dar, în 
același timp, era îndeajuns îngrijorată pentru Garth ca să- 
și asume riscul. Frământările ei s-au dovedit neîntemeiate. 
Riesa le-a zâmbit larg când a deschis ușa și a început 
aproape instantaneu să plângă. Maris a trebuit s-o ia în 
braţe și s-o liniștească. 

— Oh, veniţi să-l vedeţi, veniţi să-l vedeţi, repeta Riesa 
printre lacrimi. Va fi așa de bucuros! 

Garth stătea în pat, proptit de un munte de perne. Pe 
picioare avea o pătură lăţoasă, din lână. Chipul îi era palid 


ca ceara și umflat, dar când le-a zărit în pragul ușii faţa i s- 
a destins într-un zâmbet sincer. 

— Ah! a intonat el ca un tenor, cu vocea-i puternică 
dintotdeauna. Maris! Și micul demon, vânător de aripi! 

Le-a făcut semn să se așeze lângă el. 

— Veniţi mai aproape și vorbiţi cu mine! Riesa nu știe 
decât să facă tam-tam și să-și frângă mâinile și nici măcar 
nu vrea să-mi aducă din berea ei. 

Maris a zâmbit. 

— N-ai nevoie de nicio bere, a zis ea apăsat când se 
îndrepta spre patul lui și l-a sărutat ușurel pe frunte. 

Cu toate astea, S'Rella întârzia. Când a văzut, Garth a 
luat o mină serioasă. 

— Ah, a făcut el, nu te teme. Nu sunt supărat pe tine. 

Fata a înaintat, așezându-se lângă Maris. 

— Adevărat? 

— Adevărat! a răspuns Garth, fără să șovăie. Riesa, adu- 
le niște scaune! 

Sora lui s-a conformat, iar când musafirele au luat loc 
Garth și-a reluat vorba. 

— Am fost furios când m-ai provocat - și rănit -, nu pot 
nega. 

— Îmi pare rău! a izbucnit S'Rella. N-am vrut să-ţi fac 
rău. Nu te urăsc - așa cum am zis în seara aia în cabană. 

Bărbatul a fluturat din mână, în semn de liniște. 

— Știu. Şi nu trebuie să regreţi. Apa a fost al dracului de 
rece și m-a readus la realitate. În plus, am avut toată după- 
amiaza la dispoziţie să meditez. Am fost un nerod și sunt 
norocos că mai apuc s-o spun. Am greșit că am păstrat 
secretul despre sănătatea mea și ai făcut bine să mă 
provoci, știind totul. 

Garth a dat aprobator din cap. 

— Ştii, nu suportam să devin înrădăcinat. Iubesc zborul 
prea mult, îmi îndrăgesc prietenii și călătoriile. Dar acum 
s-a terminat; mica mea partidă de înot mi-a demonstrat. În 
cele din urmă, întrebarea e dacă vreau să fiu un 
înrădăcinat viu sau un zburător ţeapăn. Înainte de ziua de 
azi reușisem de fiecare dată să-mi controlez durerea, să 


ajung încotro trebuia. Dar în dimineaţa asta... ah, a fost 
chinuitor! Durerea îmi străpungea braţele și picioarele. 
Însă nu mai vreau să pomenesc. E destul că s-a întâmplat. 

Garth s-a întins și i-a luat mâna S'Rellei într-a lui. 

— Vreau să zic că nu pot concura mâine și nici nu aș 
face-o, chiar de aș putea. Riesa și marea mi-au băgat 
minţile în cap. Aripile sunt ale tale. 

S'Rellei nu-i venea să creadă. Se holba la el, iar chipul i 
s-a luminat de un zâmbet șovăielnic. 

— Ce-ai să faci de-acum, Garth? l-a întrebat Maris. 

Chipul lui s-a strâns într-o grimasă. 

— Sunt la mâna vracilor, a zis el. După mine, am trei 
opţiuni. Poate dau ortu' popii sau rămân schilod, dar, dacă 
voi găsi un vindecător care știe meserie, mă gândeam să 
îmi încerc norocul în negoţ. Am destul bănet pus deoparte 
ca să-mi cumpăr o navă și astfel aș putea să și călătoresc, 
să văd celelalte insule, deși mă și sperie gândul de a 
naviga. 

Bărbatul a chicotit. 

— Tu și Dorr glumeaţi pe seama mea, spunând că aș fi 
un negustor dat dracului. Îţi amintești, Maris? Ziceaţi că 
mi-aș vinde și aripile, dacă trocul merită, doar pentru că 
îmi plăcea să fac câte un schimb din când în când. Ce mai 
negustor! Uite, S'Rella îmi ia aripile gratis! 

Garth s-a pus pe râs, molipsind-o și pe Maris. 

Au vorbit mai mult de o oră despre negustori și marinari 
și, în cele din urmă, despre zburători, destinzându-se când 
se amuzau la glumele lui Garth și cleveteau. 

— Corm e oţărât tare pe prietenul vostru, Val, a spus 
Garth la un moment dat, și nu pot să zic că-l învinovăţesc. 
E un zburător priceput, care nu a luat niciodată în 
considerare posibilitatea de a-și pierde aripile. lar acum se 
pare că s-a petrecut imprevizibilul. Și în faţa cui? A lui O- 
Aripă, dintre toţi oamenii. Ai avut ceva de-a face cu asta, 
Maris? 

Fata a scuturat din cap. 

— Nici gând. A fost doar ideea lui Val. N-o să 
recunoască în ruptul capului, dar cred că a intenţionat să 


învingă un zburător performant ca să îi facă să-și ia gândul 
de la Ari. Soţia lui Corm este în juriu, ceea ce a făcut 
isprava să pară și mai atractivă și, bineînţeles, în cazul în 
care pierdea, avea o scuză bună. Ar fi dat vina pe 
prejudecățile zburătorilor. 

Garth a încuviinţat și a făcut o glumă deocheată despre 
Corm, apoi s-a întors către sora lui. 

— Riesa, de ce nu-i arăţi casa S'Rellei? 

Riesa a priceput aluzia. 

— Da, vino după mine, te rog! a răspuns ea, iar S'Rella a 
urmat-o. 

— E simpatică, a zis Garth după ce au plecat, și îmi 
amintește mult de tine, Maris. Mai ţii minte când ne-am 
întâlnit prima oară? 

Maris i-a zâmbit. 

— Ţin minte. A fost în timpul primei mele vizite în Cuib. 
S-a dat o petrecere în noaptea aia. 

— Era și Corbul acolo. Atunci ne-a arătat el trucul. 

— Uitasem, a spus Maris. 

— Tu l-ai învăţat pe O-Aripă să-l facă? 

— Nu! 

Garth a izbucnit în hohote. 

— Toată lumea e convinsă că tu ești vinovata. Ne 
amintim cu toţii cât de impresionată ai fost atunci de Corb. 
Coll a compus și-un cântec, nu? 

Maris a zâmbit. 

— Da. _ 

Garth a dat să spună ceva, apoi s-a răzgândit. În cameră 
s-a lăsat tăcere o vreme, iar voioșia s-a stins pe chipul lui 
Garth. 

Bărbatul a început să plângă, luptându-se să-și înghită 
amarul, dar nereușind; el și-a întins mâinile masive spre 
fată, iar ea s-a apropiat, s-a așezat pe marginea patului și 
l-a îmbrățișat, mângâindu-l pe cap. 

— Am știut... Nu am vrut să mă vadă S'Rella... ah, 
Maris, doare ca dracu’, e cumplit! 

— Of, Garth, a șoptit Maris, sărutându-l ușurel și 
chinuindu-se să-și învingă propriile lacrimi. 


Se simţea atât de neajutorată. S-a gândit o clipă la cum 
ar fi reacţionat ea, în locul lui Garth. S-a cutremurat și a 
respins nălucirea, strângându-l mai tare în braţe. 

— Să vii să mă vezi, i-a cerut el. Eu... știi tu cum e... 
Când nu zbori, nu poţi merge în Cuib. E destul de rău că- 
mi pierd libertatea și vântul, dar nu vreau să te pierd și pe 
tine și pe ceilalți prieteni doar pentru că... Ah, fir-ar să fie 
de lacrimi! Promite-mi că mă vizitezi. Hai, zi că vii! 

— Îţi promit, Garth, a răspuns ea, căznindu-se să nu 
sune afectată. Asta, în cazul în care nu te faci atât de 
rotund, încât n-am să pot suporta să mă uit la tine. 

Bărbatul a început să râdă, printre lacrimi. 

— Ah! a făcut el. Și tocmai când mă gândeam că pot să 
mă îngraș în voie! Tu... 

Afară s-au auzit pașii S'Rellei și Riesei, care se 
întorceau, iar Garth și-a șters repede lacrimile, cu pătura. 

— Mergeţi, le-a zis el, zâmbind din nou. Hai, valea, m-aţi 
epuizat! Dar să veniţi iar mâine, când se termină tot, și să- 
mi povestiţi cum au fost jocurile. 

Maris a dat din cap în semn de aprobare, iar S'Rella a 
venit lângă ea și, înainte de a-și lua la revedere, l-a sărutat 
iute și timid pe Garth. 


XXX 


Au parcurs lent cei opt kilometri spre sat, sporovăind și 
desfătându-se în vântul răcoros ce bântuia în noapte. Au 
vorbit despre Garth și un pic despre Val, iar S'Rella a 
pomenit de aripi - aripile ei - cu uimire în glas. 

— Sunt un zburător, a intonat ea voioasă. E adevărul- 
adevărat. 

Dar n-avea să fie atât de simplu. 

Sena le aștepta în cabana lor, pe marginea patului, 
nervoasă. Când au intrat, a sărit în picioare. 

— Unde-aţi umblat? 

— Am mers să vedem cum se simte Garth, a răspuns 
Maris. S-a întâmplat ceva? 

— Nu știu. Am fost chemate de juriu, la cabană. 

Sena i-a aruncat S'Rellei o privire sugestivă, cu ochiul ei 


sănătos. 

— Toate trei. Și deja am întârziat. 

Au plecat imediat. Pe drum, Maris i-a comunicat Senei 
ce-i spusese Garth despre aripi, dar bătrâna profesoară nu 
părea mulțumită. f 

— Păi, rămâne de văzut, a rostit ea. Încă n-aş ieși cu ele 
la joacă. 

Zburătorii nu mai petreceau în noaptea aceea. Camera 
principală era mai mult goală - doar vreo șase vestici, pe 
care Maris îi cunoștea vag, stăteau cuminţi pe scaune -, 
iar atmosfera lâncezea, departe de a fi festivă. Unul dintre 
musafiri s-a ridicat când au intrat cele trei femei și le-a zis: 

— În spate. 

Cei cinci membri ai juriului se ciorovăiau în jurul unei 
mese rotunde, dar s-au întrerupt imediat când s-a deschis 
ușa. 

— Maris, Sena, S'Rella - intraţi, vă rog! le-a poftit Shalli, 
ridicându-se. Și închideţi ușa. 

Femeile și-au ocupat locurile la masă, iar Shalli și-a 
împreunat atentă mâinile în faţă când a reluat 
convorbirea. 

— V-am chemat pentru că avem o neînțelegere și o 
implică pe tânăra S'Rella, iar voi aveţi dreptul să vă 
spuneţi părerea. Garth a trimis vorbă că nu va participa 
mâine... 

— Știm, a întrerupt-o Maris. Tocmai venim de la el. 

— Bun, a reluat Shalli. Atunci, ne înţelegeţi dilema. 
Trebuie să decidem ce facem cu aripile. 

S'Rella a rămas ca trăsnită. 

— Sunt ale mele, a zis ea. Așa mi-a promis Garth. 

Insularul bătea darabana în tăblia mesei și stătea 
încruntat. 

— Aripile nu-i aparțin lui Garth, ca să le dea, a rostit el 
răspicat. Uite, copilă, îţi voi pune o întrebare: dacă îţi dăm 
aripile, promiţi să-ţi faci așezământ aici și să zbori pentru 
Skulny? 

Fata nici nu s-a clintit sub privirea lui pătrunzătoare, a 
observat Maris cu mulţumire. 


— Nu, a răspuns ea, direct. N-aș putea. Adică, sunt 
convinsă că e drăguţ pe Skulny, dar... asta nu e casa mea. 
Am de gând să mă întorc în Sud cu aripile, pe Veleth, 
insulița în care m-am născut. 

Insularul a clătinat violent din cap. 

— Nu, nu, nu! Poţi să te întorci pe stânca ta, dacă așa ti- 
e pe plac, dar fără aripi. 

Bărbatul s-a uitat la ceilalți membri. 

— Vedeţi?! I-am dat o șansă. Insist. 

Sena a izbit cu pumnul în masă. 

— Ce înseamnă comedia asta? Ce se petrece aici? 
S'Rella are dreptul la aripi, e mai îndreptăţită decât 
oricine. Fata l-a provocat pe Garth, iar el n-a trecut proba. 
Cum îndrăzniţi să spuneţi că nu-i daţi aripile? 

Sena i-a străpuns pe toţi cu privirea. 

Shalli, care părea să fie purtătorul de cuvânt, a strâns 
din umeri cu părere de rău. N 

— Avem o divergență, e explicat ea. Intrebarea e cum se 
va vota în concursul de mâine. Unii cred că, dacă Garth nu 
zboară, S'Rella ar trebui declarată învingătoare prin 
neprezentare. Dar Insularul e de părere că nu putem 
puncta o probă la care participă un singur zburător. El 
insistă ca hotărârea să se ia doar pe baza celor două curse 
deja desfășurate. Dacă rămâne așa, Garth are în prezent 
cu o pietricică mai mult și înseamnă că-și păstrează 
aripile. 

— Dar a renunțat la ele! a intervenit Maris. El nu poate 
să zboare, e prea bolnav. 

— Legea are grijă, a replicat Insularul. Dacă un zburător 
cade la pat, aripile lui sunt încredințate Insularului și 
celorlalți zburători ca să le folosească, în cazul în care el 
sau ea nu are moştenitori. Vom da aripile cuiva care le 
merită, cuiva dispus să se mute pe Skulny. I-am acordat o 
șansă fetei și i-ați auzit toți răspunsul. Atunci, trebuie să 
alegem pe altcineva. 

— Am sperat că S'Rella va accepta să rămână pe insulă, 
a completat Shalli. Așa s-ar fi rezolvat problema. 

— Nu, a repetat S'Rella, încăpățânată, însă cu chipul 


întunecat de tristeţe. 

— Ce propui tu e o păcăleală, s-a răţoit Sena la Insular. 

— Tind să îţi dau dreptate, a intervenit bărbatul masiv 
din Insulele Mărginașe. 

Omul și-a trecut degetele prin părul blond, ciufulit. 

— Singurul motiv pentru care Garth e acum în avantaj e 
că tu, Insularule, ai votat azi pentru el, chiar și după ce a 
căzut în ocean. N-a fost nici pe departe corect. 

— Am judecat bine, a replicat Insularul. 

— Garth vrea ca S'Rella să aibă aripile lui, a zis Maris. 
Dorinţa lui nu contează nici cât negru sub unghie? 

— Nu, a răspuns lInsularul. Aripile nu i-au aparţinut 
niciodată pe de-a întregul. Ele sunt sacre, sunt ale tuturor 
de pe Skulny. 

Insularul a privit în jur, rugându-i să-l înțeleagă. 

— Nu-i drept să le dăm sudistei, să reduc, fără niciun 
rost, numărul zburătorilor de pe insulă la doi. Ascultati- 
mă! Dacă Garth s-ar fi simţit bine, și-ar fi apărat aripile 
împotriva oricărui concurent și nu s-ar fi ajuns niciodată 
aici. De mi-ar fi spus despre boala lui, așa cum cer legile 
voastre, până acum am fi găsit alt purtător pentru aripi, în 
stare să le păstreze pe Skulny. E doar vina lui Garth că și-a 
ascuns starea, că am ajuns în impasul ăsta. Aveţi de gând 
să-mi pedepsiţi tot poporul pentru că un zburător a ţinut 
un secret? 

Maris a trebuit să admită că argumentele lui păreau 
drepte. Și ceilalţi membri păreau că ezită. 

— E adevărat, a replicat sudista măruntă. M-aș bucura 
să văd o nouă pereche de aripi zburând spre Sud, dar 
cererea ta e greu de negat. 

— Și S'Rella are drepturi, a stăruit Sena. Trebuie să-i 
daţi ce-i al ei. 

— Dacă îi încredințaţi aripile Insularului, a adăugat 
Maris, îi furaţi fetei privilegiul să concureze. li mai lipsește 
o bilă. Are șanse formidabile. 

În acel moment, S'Rella a luat cuvântul. 

— Nu mi-am câștigat aripile, a zis ea neîncrezătoare. Mi- 
a fost rușine de cum am zburat azi. Dar aș putea să le 


dobândesc pe merit, dacă aș mai avea oportunitatea. Știu 
că aș putea. Garth așa își dorește. 

Shalli a oftat. 

— S'Rella, scumpo, nu-i atât de simplu. N-avem cum să 
reluăm întreaga competiţie, de dragul tău. 

— Fata trebuie să aibă aripile, a bubuit mărginașul. 
Uite, eu îi acord deja pietricica pentru proba de mâine. 
Acum e șase la șase. Cine mi se mai alătură? 

Bărbatul a dat roată cu privirea. 

— N-ai aici sfere de vot, s-a răstit Insularul, și nu se 
poate să concureze un singur zburător. 

Căpetenia și-a încrucișat braţele pe piept și s-a lăsat pe 
spate, cu un aer ameninţător. 

— Mi-e teamă că sunt de părerea ÎInsularului, a zis 
sudista. Altfel, aș fi acuzată că favorizez un vecin. 

Mai rămâneau Shalli și femeia din Vest, iar amândouă 
păreau să pregete. 

— Nu există vreo cale de-ai mulţumi pe toţi? a întrebat 
Shalli. 

Maris s-a uitat la S'Rella și i-a atins braţul. 

— Chiar ai de gând să zbori iar și să încerci să câștigi 
aripile? 

— Da, a răspuns fata. Vreau să le capăt prin propriile 
puteri. Vreau să fiu vrednică de ele, indiferent de ce spune 
Val. 

Maris a dat aprobator din cap și s-a întors către juriu. 

— Atunci, am o propunere, a zis ea. Insulare, ai doi 
zburători pe Skulny. li consideri apți? 

— Da, a replicat el, cu suspiciune în glas. Și ce-i cu asta? 

— Doar atât - îţi sugerez să reiei meciul. Păstraţi scorul 
așa cum e: S'Rella în dezavantaj cu o pietricică. Dar, din 
moment ce Garth nu e în stare să zboare, vei numi un 
înlocuitor, un alt zburător de-ai tăi, care să-i poarte aripile. 
Dacă cel ales câștigă, atunci premiul rămâne pe Skulny și 
îl veţi putea acorda oricui credeţi de cuviință. Dacă învinge 
S'Rella, nimeni nu va putea să-i nege dreptul de a merge 
în Sud, ca zburător. Ce zici? 

Insularul a analizat ideea un timp. 


— Păi, a început el, așa aș putea să accept. Jirel o să 
zboare în locul lui Garth. Dacă fata asta o întrece, atunci, 
și-a câștigat dreptul, deși n-o să fiu mulţumit. 

Shalli părea incredibil de ușurată. 

— O sugestie minunată! a concluzionat ea zâmbitoare. 
Ştiam că ne putem baza pe judecata lui Maris. 

— Atunci, ne-am înțeles? s-a grăbit să afle estica. 

Toţi cei prezenţi au încuviințat, cu excepţia bărbatului 
din Insulele Mărginașe, care a clătinat din nou din cap șia 
mormăit: 

— Fata ar trebui să aibă aripile. Omul a căzut în ocean. 

Dar nu a protestat prea convingător. 

În faţa cabanei, în aerul rece al nopţii, începuse să cadă 
o ploaie măruntă. Dar Sena le-a oprit oricum, arătându-se 
preocupată. 

— S'Rella, a zis ea, sprijinindu-se în toiag, ești sigură că 
asta vrei? Există posibilitatea să pierzi aripile. Se zice că 
Jirel ar fi un zburător înzestrat. Şi poate am fi reușit să-i 
atragem pe jurati de partea noastră, dacă insistam. 

— Nu, a replicat S'Rella grav. Nu, așa îmi doresc să se 
întâmple. 

Sena a privit-o drept în ochi mult timp și în final a dat 
din cap, în semn de aprobare. 

— Bun, a spus ea satisfăcută. Hai acasă. Mâine avem de 
înfruntat cerul. 


XXX 


În a treia zi, Maris s-a trezit înainte de răsărit, derutată 
de beznă și de frig, conștientă că ceva nu era la locul lui. 
În ușă se auzeau bătăi. 

— Maris, a zis S'Rella din patul alăturat. Răspund eu? 

Maris nu putea zări fata în camera întunecoasă; zorile 
erau încă departe și nu ardea nicio lumânare. 

— Nu, a șoptit Maris. Liniște! 

Fetei îi era frică. Bubuiturile nu mai conteneau, iar 
Maris și-a adus aminte de ploierii morți și se întreba cine o 
fi de partea cealaltă a ușii, la ora aia, străduindu-se atât să 
le trezească. Ea a coborât din pat și a reușit să găsească 


cuțitul pe care-l folosise să dea jos păsările măcelărite. Nu 
era mare lucru de capul lui, doar un briceag mic, din tablă. 
Nu semăna deloc cu un pumnal de luptă, dar îi dădea un 
sentiment de siguranţă. Doar când a pus mâna pe șuriu a 
mers să vadă cine e afară. 

— Cine-i acolo? 

Bocăniturile s-au oprit. 

— Raggin, a rostit o voce gravă pe care nu o știa. 

— Raggin? Nu cunosc niciun Raggin. Ce dorești? 

— Vin de la Securea-de-Fier, a răspuns glasul. Il cunoşti 
pe Val? Tipul care stătea cu mine? 

Maris a simţit că i se risipesc temerile și s-a grăbit să-i 
dea drumul. Bărbatul luminat de razele lunii era slăbănog 
și gârbovit, cu un nas coroiat și o barbă neîngrijită, dar lui 
Maris i s-a părut dintr-odată cunoscut chipul lui: era 
cârciumarul de la taverna lui Val. 

— Care-i baiul? S-a întâmplat ceva rău? 

— Mă pregăteam să închid, dar amicul tău încă nu 
apăruse. M-am gândit că și-a găsit vreo drăguță cu care să 
se culce, dar după aceea am dat peste el afară, zăcând pe 
spate. Cineva i-a dat rău la oase. 

— Val, s-a alarmat S'Rella, venind fuga spre ușă. Unde- 
i? Se simte bine? 

— E în camera lui, a răspuns Raggin. L-am târât în sus 
pe scări și n-a fost treabă ușoară. Dar mi-am adus aminte 
că avea cunoștințe aici, așa că mi-am zis că mai bine vin să 
mă interesez și m-au trimis încoace. Mergeţi cu mine? Nu 
știu ce să-i fac. 

— Îndată, a replicat Maris grabnic. Hai, S'Rella, 
îmbracă-te! 

S-a repezit la rândul ei să-și strângă hainele și imediat 
se îndreptau iute pe faleză. Maris ţinea într-o mână un 
lampion. Drumul mergea o vreme paralel cu stâncile 
dinspre mare, iar un pas greșit, în beznă, s-ar fi putut 
dovedi fatal. 

Taverna era întunecată și avea obloanele trase, iar ușa 
principală fusese blocată din interior cu o bârnă grea, din 
lemn. Raggin le-a lăsat să aștepte în faţa clădirii și a 


dispărut prin spate, căutând să pătrundă prin ceea ce 
numea el „pasajul secret”. Când le-a dat drumul să intre, 
bărbatul a zis: 

— Trebuie să ne baricadăm. Pe aici umblă o grămadă de 
tipi cu tupeu. Nici nu ţi-ar veni să crezi ce fel de clienţi am 
uneori, zburătorule. 

Fetele de-abia i-au ascultat explicaţia. S'Rella s-a repezit 
pe scări, spre odaia pe care o împărțise din când în când 
cu Val, iar Maris a urmat-o îndeaproape. S'Rella tocmai 
aprindea o lumânare la căpătâiul lui Val, când Maris a 
ajuns și ea. 

Lumina roșiatică, pâlpâitoare a umplut cămăruţa, iar 
forma cuibărită în pături s-a mișcat, scâncind ca un animal 
rănit. S'Rella a pus jos coloana de ceară și a tras plăpumile 
la o parte. 

Ochii lui Val au găsit-o pe fată și au părut să o 
recunoască. Mâna lui dreaptă s-a crispat disperată, să o 
apuce pe S'Rella. Dar când a dat să vorbească, singurele 
sunete pe care le-a scos au fost niște gemete gâtuite, 
devastate de durere. 

Lui Maris i s-au înmuiat picioarele. Tânărul fusese lovit 
cu sălbăticie în cap și în umeri, iar chipul îi era de 
nerecunoscut, sub masa de vânătăi și umflături. O tăietură 
de pe obraz încă sângera, iar pe cămașă și pe bărbie era 
numai sânge uscat. Gura îi era și ea înroșită când a 
deschis-o, vrând să spună ceva. 

— Val! a strigat S'Rella, izbucnind în lacrimi. 

I-a atins fruntea, iar el s-a chircit departe de palma ei, 
încercând să vorbească. 

Maris s-a dus mai aproape. Val o înlănţuise strâns pe 
S'Rella, cu mâna stângă, trăgând-o și smucind-o spre el. 
Dar braţul drept îi atârna moale pe lângă trup, iar 
cearșaful era îmbibat de sânge, sub el. Membrul lâncezea 
într-o poziţie anormală, iar jacheta se vedea străpunsă, 
murdară de lichidul stacojiu. Fata a îngenuncheat, pe 
partea dreaptă a patului și i-a atins delicat braţul, însă Val 
a scos un țipăt atât de ascuţit, încât S'Rella a sărit 
îngrozită. Atunci a observat Maris muchia zimţată a osului 


ițindu-și capătul prin pielea și îmbrăcămintea lui. 

Raggin se uita la ele din pragul ușii. 

— Are mâna ruptă, n-o atinge, a zis el, vrând să se facă 
util. Urlă dacă-l atingi. Ar fi trebuit să auziţi ce răcnete a 
scos când l-am adus sus. Cred că are și piciorul fracturat, 
nu știu sigur. 

Val se liniștise, dar gâfâia ostenit. Maris s-a ridicat. 

— De ce n-ai chemat un vraci? l-a luat la rost pe Raggin. 
De ce nu i-ai dat nimic pentru durere? 

Raggin s-a tras înapoi siderat, ca și cum nici nu i-ar fi 
trecut vreodată prin minte. 

— V-am chemat pe voi, nu? Cine să plătească vraciul? 
Că el sigur nu poate. N-are nici pe departe atâţia bani. I- 
am căutat în lucruri. 

Maris și-a strâns pumnii, încercând să-și înăbușe furia. 

— Du-te după un vindecător în clipa asta! a ordonat ea. 
Puțin îmi pasă dacă trebuie să alergi douăzeci de 
kilometri, dar să te întorci rapid. Că, de nu, îţi jur că 
vorbesc cu Insularul și-ţi închide spelunca. 

— Zburătorii! s-a oţărât cârciumarul. Faci pe şefa, nu? 
Păi, mă duc, dar cine plătește vraciul? Eu asta vreau să 
aflu și la fel o să vrea și el. N 

— Lua-te-ar naiba! a izbucnit Maris. Il plătesc eu, 
blestematule, plătesc eu! Băiatul e zburător, iar dacă osul 
nu se vindecă cum trebuie, dacă nu e îngrijit, nu va mai 
zbura niciodată. Du-te odată! 

Raggin i-a mai aruncat o uitătură acră și s-a întors spre 
scări. Maris s-a dus lângă patul lui Val. Băiatul gemea și 
încerca să se miște, dar fiecare gest părea să-i provoace 
dureri mari. 

— Nu-l putem ajuta? a întrebat S'Rella, ridicându-și 
ochii spre Maris. 

— Ba da, a răspuns. Până la urmă, ne aflăm într-o 
tavernă. Coboară la parter, găsește proviziile de băutură și 
vino cu câteva sticle. Ar trebui să-i ușureze chinul până 
sosește vraciul. 

S'Rella a dat din cap și a pășit spre ușă. 

— Ce să aduc? a întrebat ea. Vin? 


— Nu, ceva mai tare. Caută niște coniac. Sau - lichiorul 
ăla din Poweet, cum îi zice? - din cereale și cartofi... 

S'Rella a făcut semn că a înţeles și a plecat. În scurt 
timp s-a întors cu trei sticle de coniac făcut pe insulă și o 
butelcă fără etichetă, ce răspândea un miros înțepător. 

— Miroase zdravăn, a observat Maris. 

A gustat chiar ea licoarea, apoi a pus-o pe S'Rella să-i 
ţină capul lui Val, în timp ce îi picura lichidul pe limbă. 
Tânărul părea nerăbdător să o asculte, sorbind băutura cu 
nesaţ, în timp ce prietenele lui făceau cu schimbul, 
tinându-i sticla la gură. 

După mai mult de o oră Raggin s-a întors, în cele din 
urmă, cu un vindecător. Val deja își pierduse cunoștința. 

— Uite-ţi vraciul, a zis cârciumarul. 

Bărbatul a observat apoi recipientele goale de pe podea 
și a adăugat: 

— Ai să le plătești și p'alea, zburătorule! 


XXX 


După ce i-a pus lui Val mâna și piciorul la loc - Raggin 
avusese dreptate, ambele erau rupte, deși nu la fel de grav 
-, vindecătorul le-a fixat cu atele și i-a pansat faţa 
tumefiată, apoi i-a dat lui Maris o sticlă plină cu o 
substanţă verde închis. Ă 

— E mai bună decât coniacul, a explicat el. li va amorţi 
durerea și va putea dormi. 

Bărbatul a plecat, lăsându-le singure cu Val. 

— Zburătorii l-au bătut, nu-i așa? a întrebat S'Rella 
suspinând alături de amica ei în odaia afumată, luminată 
de feștilă. 

— Un braţ și un picior rupte, și nicio zgârietură pe 
partea cealaltă, a zis Maris, scrâșnind din dinţi. Da, îmi 
miroase a zburători. Nu cred că ar fi fost vreunul în stare 
să facă așa ceva, dar bănuiesc că cineva a pus la cale un 
plan. 

Mânată de un imbold subit, Maris s-a îndreptat spre 
locul în care făcuseră grămadă hainele rupte și pătate de 
sânge ale lui Val și a scotocit printre ele. 


— Hmmm, exact cum mă gândeam. Cuţitul lui a 
dispărut. Poate l-au luat atacatorii sau poate că l-a avut în 
mână și l-a scăpat. 

— Sper că și l-a înfipt în ei, oricine ar fi fost, a zis 
S'Rella cu obidă. Crezi că e vina lui Corm? Pentru că Val 
urma să-i ia aripile mâine? 

— Adică azi, a corectat-o Maris cu mâhnire în glas, 
privind pe fereastră. 

Spre est cerul se arăta îmbujorat de primele raze ale 
zorilor. 

— Dar nu, n-a fost Corm. Nu că el nu l-ar fi distrus cu 
cea mai mare plăcere, dacă ar fi avut ocazia, dar ar fi 
recurs la mijloace legale. Corm e prea mândru să se 
preteze la violenţă. 

— Atunci, cine? 

Maris a clătinat din cap. 

— Nu știu. Cineva sărit de pe fix, în orice caz. Poate un 
prieten de-al lui Corm sau de-al lui Ari. Poate Arak ori 
acoliţii lui. Val și-a făcut o groază de dușmani. g 

— Voia să vin cu el, a îngăimat S'Rella vinovată. In 
schimb, am fost să-l vizitez pe Garth. Dacă aș fi mers cu el, 
cum m-a rugat, nimic din toate astea nu s-ar fi petrecut. 

— Dacă plecai cu el, a replicat Maris, probabil că zăceai 
și tu aici, însângerată și cu oasele rupte. S'Rella, scumpo, 
mai ţii minte ploierii ăia pe care ni i-au lăsat? Au vrut să 
ne transmită un mesaj. Şi tu ești o parvenită. 

Maris a privit către răsărit. 

— Și eu la fel. Poate e timpul să recunoaștem. Sunt doar 
pe jumătate zburător și așa voi rămâne întotdeauna. 

Fata i-a zâmbit S'Rellei. 

— Dar presupun că mai mult contează care jumătate. 

S'Rella părea  încurcată, dar Maris și-a încheiat 
monologul. 

— Gata cu vorbăria. Mai sunt câteva ore până începe 
competiția și mi-aş dori să dormi puţin. Azi trebuie să-ţi 
câștigi aripile, ai uitat? 

— Nu pot, a protestat S'Rella. Nu acum. 

— Ba mai ales acum, a contrazis-o Maris. Cine i-a făcut 


asta lui Val ar sări în sus de fericire să știe că te-a făcut și 
pe tine să renunti la vis. Așa vrei? 

— Nu, a răspuns S'Rella. 

— Atunci, culcă-te! 

Mai târziu, când S'Rella adormise, Maris s-a uitat iar 
afară. Soarele se ridicase pe jumătate, cu chipu-i roșcovan 
brăzdat de nori grei, întunecaţi. Venea o zi grozavă, cu 
vânt favorabil. O zi numai bună de zburat. 


XXX 


Competiţia începuse de mult când au sosit Maris și 
S'Rella. Întârziaseră când Raggin le interpelase la tavernă, 
cerându-și plata, și fusese nevoie de o discuţie lungă 
pentru a-l convinge că avea să-și recupereze datoriile. 
Maris i-a smuls promisiunea că se va îngriji de Val și nu va 
lăsa pe nimeni altcineva să urce la etaj. 

Au găsit-o pe Sena la locul ei obișnuit, lângă juriu, 
urmărindu-i pe concurenţii veniţi devreme în întrecerea de 
obstacole. Maris a trimis-o pe S'Rella să se alăture 
celorlalţi cadeți și s-a grăbit să ajungă pe stâncă. Sena a 
părut ușurată să o vadă. 

— Maris! a exclamat ea. Mi-a fost teamă că s-a 
întâmplat ceva rău. Val și S'Rella sunt cu tine? În curând o 
să fie rândul lor. De fapt, Sher e următoarea. 

— S'Rella e gata de zbor, a răspuns Maris, apoi i-a 
povestit despre Val. 

Toată vitalitatea și vigoarea parcă se scurgeau din 
trupul profesoarei în timp ce o asculta pe Maris. Ochiul 
sănătos i s-a aburit de lacrimi, s-a aplecat mai grea asupra 
bastonului și dintr-odată a părut chiar mult mai bătrână. 

— N-am vrut să cred, a murmurat ea fără putere. N-am 
vrut - nici măcar după întâmplarea oribilă cu păsările, nici 
măcar atunci -, n-am putut să cred că ar face o asemenea 
faptă. 

Chipul îi era tern, cenușiu. 

— Ajută-mă, copilă! Trebuie să stau jos. 

Maris i-a întins braţul și a condus-o spre masa juriului, 
unde Shalli și-a ridicat privirea spre ele îngrijorată. 


— E în regulă? 

— Nu, a răspuns Maris, dându-i Senei drumul pe un 
scaun. Val nu va zbura azi, a continuat ea, întorcându-se 
brusc cu faţa la jurati. Noaptea trecută a fost atacat și 
bătut la taverna unde era cazat. Are un braţ și un picior 
rupte. 

Toţi cei patru au înmărmurit. 

— Îngrozitor! a spus Shalli. 

Estica a tras o înjurătură, mărginașul a scuturat din cap, 
iar Insularul a sărit în picioare. 

— E înfiorător. N-am să permit ca o asemenea faptă să 
rămână nepedepsită pe insula mea. Îl vom găsi pe cel care 
a fost în stare să comită grozăvia, promit. 

— Un zburător e autorul, a replicat Maris, sau, în orice 
caz, o persoană angajată de un zburător. l-au fracturat 
braţul și piciorul drept. O-Aripă. Ințelegeti. 

Shalli s-a încruntat. 

— E înfiorător, dar niciun zburător n-ar face așa ceva. Şi 
dacă insinuezi cumva că soţul meu... 

— Ai vreo dovadă că a fost un zburător? a întrerupt-o 
femeia din Est. 

— Cunosc taverna la care stătea Val O-Aripă, a 
intervenit Insularul. Securea-de-Fier, nu? E un loc rău 
famat, cu clienţi de cea mai joasă speţă, oameni violenti. 
Putea fi oricine. Vreun beţivan arţăgos, un îndrăgostit 
gelos, un parior păcălit. Mi s-au înfățișat multe cazuri 
asemănătoare și toate se întâmplaseră acolo. 

Maris se uita ţintă la bărbat. 

— N-ai să afli niciodată cine a fost, indiferent de 
promisiuni, a zis ea. Nu asta mă preocupă. Vreau să-i duc 
aripile lui Val înapoi la noapte. 

— Aripile... lui Val? 

— Mi-e teamă, a vorbit sudistul, că trebuie să aștepte și 
să încerce la anul. Regret că a fost rănit, când era atât de 
aproape de victorie. 

— Aproape? 

Maris s-a uitat în lungul mesei, a găsit cutia pe care o 
căutase, a ridicat-o și le-a zdrăngănit-o pe sub nas. 


— Nouă pietre negre la una albă. E mai mult decât 
aproape. Val câștigase. Chiar de pierdea azi cu cinci pietre 
la zero, tot ieșea învingător. 

— Nu, a rostit Shalli apăsat, cu încăpățânare. Corm își 
merită șansa. Nu te las să-l păcălești de dragul lui O-Aripă, 
oricât de milă mi-ar fi de el. Corm se pricepe foarte bine la 
obstacole. Era în stare să câștige cu zece la nimic. Dacă 
fiecare dintre noi îi acorda câte două mărgele, atunci își 
păstra aripile. 

— Zece la zero? s-a mirat Maris. Care să fi fost șansele? 

— Şanse erau. 

— E adevărat, i-a ţinut isonul estica. Nu-i putem acorda 
victoria lui O-Aripă. Nu e corect față de Corm, care a 
zburat ca un profesionist ani de-a rândul. Cred că trebuie 
să-l scoatem din concurs pe Val. 

Capetele coborau și se ridicau, dar Maris n-a reușit 
decât să zâmbească. 

— Îmi era teamă că așa veţi hotărî. 

Fata și-a pus mâinile în șolduri și i-a privit sfidătoare. 

— Dar Val își va primi aripile. Noroc că există un 
precedent. L.-aţi stabilit chiar voi, aseară, în discuţia 
despre S'Rella și Garth. Lăsaţi scorul așa și să continuăm 
jocul. Chemaţi-l pe Corm. Îl voi înlocui pe Val. 

Ştia că n-o puteau refuza. 


XXX 


Maris și-a luat aripile și s-a alăturat nerăbdătoare și din 
ce în ce mai neliniștită mulţimii fremătătoare de 
concurenți. î 

Obstacolele fuseseră ridicate noaptea. În nisip stăteau 
bine înfipte nouă structuri din lemn, solicitându-le 
participanţilor să execute o serie de viraje și cotituri 
dificile. Prima poartă se ridica chiar pe stânca zburătorilor 
și era alcătuită din doi pari înalţi, din abanos, fiecare de 
cam doisprezece metri, la o distanţă de cincisprezece 
metri unul de celălalt. O frânghie le unea capetele. Pentru 
a înscrie, zburătorul trebuia să alunece prin acea poartă. 
Era destul de simplu, însă următorul obstacol se afla la 


doar câţiva metri mai jos, pe plajă, nu drept în faţă, ci mai 
încolo, într-o parte, astfel încât concurentul era nevoit să 
întoarcă rapid înainte de a o rata. De asemenea, a doua 
poartă nu se înălța la fel de sus. Parii erau mai scunzi și 
puţin mai apropiaţi. Şi tot așa, traseul ducea departe, spre 
bancurile de nisip, pentru a coti apoi abrupt, înapoi spre 
uscat. Era o cursă întortocheată ce-ţi făcea aripile să se 
îndoaie, iar fiecare dintre porţi se restrângea mai mult, în 
raport cu cea anterioară, până la al nouălea și ultimul 
obstacol, constituit din aceiași pari, numai că acum plasați 
la doar doi metri de pământ și exact șase metri depărtare. 
Nimeni nu depășise vreodată a șaptea poartă. Și nici 
măcar ăsta nu era un rezultat mediu; dintre toţi zburătorii 
ce urmau să-și încerce îndemânarea de dimineaţă, doar 
fenomenalul Lane reușise mai înainte să treacă printr-a 
șasea poartă. 

Aspiranţii dădeau în general startul cursei; zburătorului 
i se oferea privilegiul de a ști ce scor are de depășit. Cu 
aripile pe umeri, Maris a urmărit încercările cadeţilor. 

Sher s-a strecurat de pe stâncă direct prin prima poartă, 
abia izbutind să nu atingă frânghia, s-a înclinat brusc spre 
al doilea obstacol, dar a continuat să coboare repede, ba 
chiar prea repede. Panicată, mica aripiașchie s-a îndreptat 
rapid, evitând să atingă solul, și a început deodată să se 
înalțe, zburând pe deasupra porții, nu prin ea. Zburătorul 
provocat de Sher a pătruns doar prin două obstacole, dar 
nu a fost suficient să-i asigure fetei victoria. 

Văzând-o pe Sher, Leya a ales altă strategie. A plonjat 
de pe stâncă, a dat un ocol larg deasupra plajei, coborând 
încetul cu încetul ca să alunece echilibrat prin prima 
poartă, în loc să piardă altitudine. A dat să întoarcă cu 
mult înainte să pătrundă cum se cuvine prin spaţiul 
delimitat de pari, astfel încât s-a învârtit elegant în jurul 
unei prăjini, îndreptându-se deja spre al doilea obiectiv. A 
planat ușor și prin acela, cotind din nou mai devreme, doar 
că acum mai abrupt, mai forţat, contra vântului. Leya s-a 
descurcat binișor, nimerind și a treia structură, dar după 
aceea nu a mai avut niciun punct de sprijin pentru cotituri. 


A zburat calm în largul mării, ratând de departe a patra 
poartă. Câţiva spectatori au aplaudat-o oricum, iar rivalul 
ei nu a reușit să înscrie decât două puncte înainte de a 
ateriza pripit în nisip. Așa că Leya se putea lăuda cu 
primul ei triumf, deși nu era de ajuns pentru a câștiga 
perechea de aripi. 

Crainicul i-a anunţat pe Damen și pe Arak. Amândoi au 
întâmpinat probleme. Damen a intrat prin porţi într-o 
viteză prea mare, astfel că nu a avut vreme să-și revină la 
timp după a doua, pentru a se întoarce spre al treilea 
obstacol. Arak a alunecat prea sus, prin cea de-a două 
structură; marginea superioară a aripii a atins frânghia și 
i-a fost de ajuns să-l dezechilibreze și să-l abată de la 
drum. Dar, chiar și terminând la egalitate, Arak și-a 
păstrat aripile. 

Surprinzător, și Kerr a dus la bun sfârșit o cursă 
strânsă. Imitând-o pe Leya, a pătruns drept prin prima 
poartă, începându-și virajul și alunecând cu ușurință prin 
următoarea. Dar, ca și Leya, a întâmpinat dificultăţi când a 
cotit contra vântului, spre a treia structură, dar, spre 
deosebire de colega lui, el a ratat-o. A căzut greu, în nisip, 
la câţiva metri de poartă, iar micii înrădăcinaţi au dat 
buzna peste el, vrând să-l ajute cu aripile. Jon din Culhall 
s-a străduit să evite soarta lui Kerr, menţinându-se la o 
altitudine mai mare, dar a trecut peste și în dreapta celui 
de-al treilea obstacol. 

— Corm din Mica Amberly, a anunţat crainicul. Val O- 
Aripă, Val din Arrenul de Sud. 

A urmat o scurtă pauză. 

— Maris din Mica Amberly zboară ca înlocuitor pentru 
Val, Maris din Mica Amberly. 

Fata stătea pe stânca zburătorilor, cu ajutoarele 
meșterind în spatele ei, fixând la loc fiecare spiţă. La 
câţiva zeci de metri mai încolo, Corm aștepta și el ca 
asistenții să termine. Maris s-a uitat către bărbat, iar 
privirea lui întunecată, arzătoare, a întâlnit-o pe-a ei. 

— Maris O-Aripă, a strigat el cu obidă, asta ai ajuns? Mă 
bucur că Russ nu mai trăiește să te vadă. 


— Russ ar fi mândru de mine, i-a replicat ea cu mânie, 
știind că el vrusese să o înfurie. 

Fata îl întrecuse, cu șapte ani în urmă, într-o competiție 
mult mai furtunoasă. Avea încredere că putea să-l învingă 
și acum. Precizie, stăpânire, reflexe bune, intuiţie; astea 
erau ingredientele, iar ea avea suficient din toate. 

Aripile i se întindeau ample și suple, metalul zumzăia 
încetișor la atingerea vântului și se simțea pe deplin 
liniștită și sigură pe sine. S-a întins, și-a înfășurat mâinile 
în jurul curelelor, a început să alerge, a sărit și s-a ridicat 
pe creasta brizei. A zburat tot mai sus și, din plăcere, s-a 
răsucit într-o buclă, apoi a plonjat, alunecând prin aer, 
mereu în jos, mânând curenţii și jonglând cu micile 
vârtejuri, înclinată spre porţi. S-a dezechilibrat brusc când 
a pătruns prin primul obstacol. Aripile au trasat o dungă 
argintie, diagonală, de la vârful unui par la baza celuilalt, 
dar și-a revenit elegant și s-a înclinat în partea opusă, 
apropiindu-se de al doilea obiectiv și pătrunzând ca o 
săgeată prin lăcașul corect. Zburătorul simţea, iubea cu 
patimă văzduhul, nu-și anticipa mișcările; pentru Maris, 
totul se rezuma la instinct, la reflex și la a cunoaște vântul, 
și devenise una cu el. A urmat a treia poartă, dificilul viraj 
contra vântului, dar înaripatul l-a efectuat rapid, cu 
ușurință și foarte corect, apoi s-a dat peste cap deasupra 
mării, corectându-și unghiul, planând acum spre a patra 
structură. A trecut și prin aceea, iar la a cincea a virat 
larg, în direcţia curenților. Al șaselea obstacol se ridica 
aproape drept în faţă, la îndemână, dar strâmt, așa că s-a 
lăsat un pic în jos și aproape că a șters nisipul în zbor, cu 
aripile întinse larg. Spectatorii strigau și ovaționau. 

Cursa a fost gata cât ai bate din palme. 

Când a șasea pereche de pari se ridica în faţă, Maris s-a 
lovit de un curent descendent, apărut ca din senin acolo 
unde n-avea ce să caute. Vântul a împins-o, a zdruncinat-o 
doar o clipă, dar a fost de ajuns pentru ca aripile să radă 
solul. În momentul următor, picioarele lăsau urme prin 
nisipul umed, iar ea a alunecat stângace înainte de a se 
opri definitiv, în umbra porții. 


O fetiţă blondă a venit în goană și a ajutat-o să se ridice 
și după aceea să-și desfacă aripile. Maris gâfâia, îmbătată 
de zbor. Cinci obstacole trecuse. Nu era cel mai bun scor 
al zilei, dar se păstra totuși un rezultat satisfăcător, iar 
atât îi era destul. Corm și Val ajunseseră la un scor atât de 
strâns, încât nu ajuta cu nimic să o bată. Ar fi trebuit s-o 
umilească, s-o zdrobească, să strângă câte două pietricele 
de la fiecare jurat, ceea ce părea cu neputinţă. 

Corm își dăduse și el seama. Deconcertat de zborul ei, 
rivalul nici măcar nu s-a mai obosit. A eșuat la a patra 
poartă, cedându-le astfel o victorie decisivă lui Maris și lui 
Val. Fata a simţit că urcă în al nouălea cer când se târa 
agale pe plajă, cu aripile strânse pe umeri. 

Crainicii trâmbiţau rezultatele în dreapta și în stânga. 
S'Rella stătea încordată pe  povârniș. Soarele se 
răsfrângea argintiu în aripi, iar Maris a zărit-o în spatele ei 
pe Jirel din Skulny, cu părul precum cremenea. 

S'Rella a făcut saltul, iar Maris a rămas locului să o 
privească, înălțându-și inima odată cu a protejatei ei, 
tresăltând de speranţă. S-a aplecat și a dat un ocol, s-a 
apropiat lejer, nu impetuos ca Maris, și a ieșit planând 
ușurel, ca Leya și Kerr. Eleva a trecut prin prima poartă, 
virând, paralelă cu pământul, întorcând apoi în direcţia 
opusă - Maris a simţit o clipă cum bătăile inimii i se opresc 
în loc -, după aceea a pătruns și prin a doua structură, 
executând un viraj extrem de abrupt, precis ca o tăietură 
de chirurg, ca și cum vântul însuși s-ar fi abătut din calea 
lui, la porunca fetei. S-a mai întors o dată și a depășit al 
patrulea obstacol - oamenii au început să se ridice și să o 
aclame. Al cincilea a fost floare la ureche și fata se 
îndrepta acum ţintă spre al șaselea, unde Maris dăduse 
greș. Însă aripile i s-au balansat puţin, redresându-se apoi, 
și a zburat mai sus ca profesoara ei. Curentul a scuturat-o 
și pe ea, dar nu a pus-o la pământ, iar de îndată a alunecat 
ușoară printre parii porţii cu numărul șase - strigătele 
năvăleau de pretutindeni -, la al șaptelea punct a fost 
nevoită să se încline o fracțiune de secundă, într-un unghi 
potrivit, iar S'Rella s-a descurcat de minune și a ieșit din 


spaţiul pătrat al porţii, pornind ca o nălucă spre al optulea 
obstacol... 

... dar lăcașul a fost prea strâmt, parii prea apropiaţi, și 
S'Rella a zburat la doar câţiva centimetri prea într-o parte. 
Aripa stângă a lovit lemnul, trosnind, iar spiţele s-au 
sfărâmat odată cu stâlpul. Eleva a căzut lată pe nisip. 

Maris era doar unul zecile de oameni ce alergau spre 
copilă. 

Când a ajuns, S'Rella stătea pe nisip, râzând din toată 
inima și suflând din greu, înconjurată de înrădăcinaţi ce 
strigau la ea, felicitând-o cu glasurile lor aspre de atâtea 
ţipete. Copiii s-au îngrămădit să-i atingă aripile. Însă fata, 
cu chipul împurpurat de vânt, nu reușea să se mai 
oprească din hohote. 

Maris și-a croit drum prin mulțime și a îmbrăţișat-o, iar 
S'Rella a continuat să chicotească. 

— Ești în regulă? a întrebat-o Maris, împingând-o, ca să 
o privească mai bine. 

S'Rella a dat din cap cu toată puterea, scuturată încă de 
avalanșa de veselie. 

— Atunci, ce-i...? 

Fata a arătat cu mâna spre aripa ei, aceea care lovise 
poarta. Materialul, indestructibil, era neatins, dar o spiță 
de suport zăcea ruptă. 

— Se repară ușor, a liniștit-o Maris, după ce s-a uitat cu 
atenţie la mecanism. Nicio problemă. 

— Nu vezi? a făcut S'Rella, sărind în picioare. 

Aripa dreaptă s-a clătinat sus-jos, netedă și vibrantă, dar 
stânga spânzura moale și frântă. Ţesătura argintie mătura 
nisipul. 

Maris a privit-o și a început și ea să hohotească. 

— O-Aripă, a zis, ţinându-se de burtă. 

Fetele s-au prăbușit înlănţuite în nisip, râzând fără să se 
poată stăpâni. 

— Jirel nu te-a dezonorat, l-a asigurat Maris pe Garth în 
noaptea aceea, în vreme ce se odihnea alături de el, la 
căldura focului. 

Bărbatul se simţea înviorat, arăta mai înzdrăvenit și bea 


din nou bere. 

— Fata te-a înlocuit onorabil, a zburat prin cinci porti, la 
fel de pricepută ca mine. Dar cinci nu-s șapte, bineînţeles, 
și nu a fost suficient să câștige. Nici măcar Insularul nu l-a 
putut declara meci nul. : 

— Bun, a zis Garth. S'Rella merită aripile. Imi place 
fetişcana. Pune-o să-ți promită că va veni să mă viziteze. 

Maris a zâmbit. 

— Aşa voi face, s-a angajat ea. I-a părut rău că nu a 
putut veni astă-seară, dar a ţinut neapărat să meargă 
direct la Val. Mă duc și eu la ei, după ce plec de aici. Nu 
mor de nerăbdare, dar... 

Fata a oftat. 

Garth a tras o dușcă zdravănă și a rămas mult timp cu 
privirea pironită în flăcări. 

— Mi-e milă de Corm, a spus el. Nu mi-a plăcut 
niciodată, dar știa să zboare. 

— Nu te mai frământa, l-a liniștit Maris. E cătrănit 
acum, dar îi trece. În curând sarcina lui Shalli va avansa 
prea mult ca să mai poată zbura și el îi va ţine locul câteva 
luni. După cum îl cunosc, o va bate probabil la cap și după 
ce naște, să-și împartă aripile cu el. La anul va putea să 
provoace pe cineva. Și știu, de asemenea, că nu-l va alege 
pe Val. Corm e mai isteţ. Fac prinsoare că va numi pe 
cineva ca Jon din Culhall. 

— Ah, a zis Garth, dacă afurisiţii ăia de vraci mă fac om, 
mai că l-aș lua și eu la trântă pe Jon. 

— Va fi preferatul tuturor la anul, a fost de acord Maris. 
Până și Kerr ar vrea să-și mai încerce o dată cu norocul cu 
el, deși mă îndoiesc că Sena îl va mai sprijini până nu se 
maturizează. O să aibă o recoltă bună la anul. Cu victoriile 
lui Val și a S'Rellei, academia o să prospere din nou. Va 
avea în curând atâţia elevi, că n-o să știe cum să se 
descurce cu ei. 

Maris a chicotit. 

— De altfel, tu și Corm n-aţi fost singurii zburători 
deposedaţi de aripi. Bari din Poweet și le-a pierdut într-o 
întrecere familială, iar Hara Grăsuna a pierdut în faţa 


propriei fiice. 

— Un cârd de foști zburători, a mormăit Garth. 

— Şi o grămadă de parveniţi, a adăugat Maris, 
destinzându-se într-un zâmbet. Lumea se schimbă, Garth. 
Inainte vorbeam doar despre înrădăcinaţi și zburători. 

— Da, a recunoscut bărbatul, dând pe gâtlej încă o gură 
de bere. Apoi ai zăpăcit totul. Înrădăcinaţi zburători și 
zburători fără aripi. Când va lua sfârșit? 

— Nu știu, a recunoscut Maris, apoi s-a ridicat. Aș mai 
sta, dar trebuie să vorbesc cu Val și am întârziat o 
grămadă să ajung pe Mica Amberly. Cu Shalli gravidă și 
Corm fără aripi, Insularul mă va munci ca pe un rob. Dar 
îmi fac timp să te vizitez, promit! 

— Bun. 

Garth și-a desfăcut buzele într-un zâmbet larg. 

— Zboară cu bine! 

După ce a plecat Maris, bărbatul i-a cerut Riesei altă 
bere. 


XXX 


Val stătea proptit în pat, într-o poziţie incomodă, cu 
capul săltat doar cât să poată mânca, și sorbea supa din 
linguriţa aflată în mâna stângă. S'Rella era lângă el, 
susţinând bolul. Când a intrat Maris, și-au ridicat privirile, 
iar degetele lui Val s-au clătinat, vărsând lichidul fierbinte 
pe pieptu-i gol. A drăcuit, iar S'Rella l-a ajutat să se 
șteargă. 

— Val, a rostit Maris indiferentă, dând din cap în semn 
de salut. 

Fata a așezat pe podea, lângă ușă, aripile pe care i le 
adusese, pe vremuri ale lui Corm din Mica Amberly. 

— Aripile tale. 

Umflăturile de pe faţă i se retrăseseră, astfel încât Val 
își arăta din nou chipul lui cunoscut, deși buza buricată îi 
croia un zâmbet dispreţuitor, ce nu-i era caracteristic. 

— S'Rella mi-a povestit ce ai făcut, a rostit el greoi. 
Presupun că acum vrei să-ţi mulțumesc. 

Maris și-a împreunat braţele peste piept, așteptând. 


— Ştii, prietenii tăi, zburătorii, mi-au făcut asta, a zis el. 
Dacă oasele se sudează strâmb, n-am să pot folosi 
niciodată ticăloasele alea de aripi. Nici dacă se vindecă 
cum trebuie, n-o să mai fiu la fel de bun. 

— Știu, a recunoscut Maris, și regret. Dar nu prietenii 
mei sunt făptașii, Val. Nu toţi zburătorii îmi sunt apropiaţi. 
Și nu toţi îţi sunt dușmani. 

— Te-ai dus la petrecere, a replicat Val. 

Maris a încuviințat dând din cap. 

— N-o să-ţi fie ușor, iar mare parte a misiunii e pe capul 
tău. Respinge-i, dacă așa îţi place, urăște-i pe toţi. Sau 
descoperă-i pe cei demni de a-i cunoaște. Depinde numai 
de tine. 

— Îţi zic eu pe cine o să descopăr, a spus Val. Pe ăia 
care m-au adus în starea asta, și apoi pe ăia care i-au 
plătit. 

— Da, a făcut Maris. Și după? 

— S'Rella mi-a găsit cuțitul, a anunţat-o Val simplu. L- 
am pierdut în tufișuri, azi-noapte. L-am tăiat destul de 
adânc pe unul dintre ei, așa că-l voi recunoaște după 
cicatrice. 

— Unde ai de gând să mergi, după ce te faci bine? a 
întrebat Maris. 

Val a părut bulversat de schimbarea bruscă de subiect. 

— Mă gândeam să mă duc pe Colţul Mării. Am auzit cât 
de mult își dorește Insularul de acolo un zburător. Dar 
S'Rella zice că și cel de aici e destul de dornic. Am să 
discut cu amândoi, să văd ce-mi oferă. 

— Val de pe Colţul Mării, a rostit Maris. Sună 
interesant. 

— Mă voi numi întotdeauna O-Aripă, a replicat tânărul. 
Şi poate și tu la fel. 

— Semizburători, a recunoscut ea. Amândoi. Dar ce 
jumătate alegi? Val, îi poți face pe Insulari să-ţi cadă la 
picioare. Înaripaţii te vor dispreţui, majoritatea, iar câţiva 
dintre cei mai tineri și lacomi te vor lua drept model. Aș 
uri să văd asta întâmplându-se. N-ai decât să porţi cuțitul 
dăruit de tatăl tău când zbori, chiar dacă încalci una dintre 


cele mai vechi și înțelepte legi. E o faptă măruntă, o 
tradiţie, iar zburătorii te vor ocări iar, dar nimeni n-o să se 
atingă de tine. Însă, și fii atent la ce îţi spun, dacă îi afli pe 
cei care au plănuit să fii bătut și îi ucizi cu același cuţit, s-a 
terminat cu O-Aripă. Zburătorii te vor numi paria, îţi vor 
lua aripile și niciun Insular de pe Windhaven nu va fi de 
partea ta sau îţi va da adăpost, indiferent de nevoile lor. 

— Vrei să uit? a zis Val. Să uit așa ceva? 

— Nu, a răspuns Maris. Găsește-i și predă-i unui Insular 
sau convoacă un complet de judecată. Lasă-ţi inamicul să- 
și piardă aripile, casa și viaţa, nu tu. [i se pare o 
alternativă chiar atât de proastă? 

Val a zâmbit strâmb, iar Maris a observat că-și pierduse 
și câţiva dinţi. 

— Nu, a replicat băiatul. Aproape că îmi face cu ochiul. 

— Tu alegi, a încheiat Maris. N-ai să zbori ceva vreme, 
așa că vei avea timp berechet să te gândești la propunerea 
mea. Te consider suficient de istet să foloseşti cum trebuie 
acel timp. 

Ea s-a uitat apoi la S'Rella. 

— Trebuie să mă întorc pe Mica Amberly. E în drumul 
tău, dacă te duci înapoi în Sud. Ai vrea să zbori cu mine și 
să te odihnești o zi în casa mea? 

S'Rella a dat din cap încântată. 

— Da, mi-ar plăcea grozav... Asta, dacă Val va fi în 
regulă. 

— Zburătorii au credit nelimitat, a răspuns rănitul. 
Dacă-i făgăduiesc lui Raggin destul bănet, o să aibă grijă 
de mine, mai bine decât ar fi avut părinţii mei. 

— Atunci, vin, s-a hotărât S'Rella. Dar ne mai întâlnim, 
Val, nu? Acum avem amândoi aripi. 

— Da, a răspuns tânărul. Du-te și încearcă-le! Eu le voi 
contempla pe ale mele. 

S'Rella l-a sărutat și a traversat încăperea către locul în 
care rămăsese ţintuită Maris. S-au îndreptat amândouă 
spre ieșire. 

— Maris! a strigat-o Val precipitat. 

Fata s-a întors, auzindu-i glasul. A intrat în cameră la 


timp ca să-l surprindă ducându-și mâna ciudat la ceafă, 
sub pernă, și ţâșnind la suprafață cu o viteză 
înspăimântătoare. Lama alungită a sărit prin aer și s-a 
izbit de cadrul ușii, la nici un metru de capul lui Maris. Dar 
cuțitul era din obsidian ornamental, lucios, negru și 
ascuţit, însă nu elastic, așa că s-a făcut ţăndări. 

Maris trebuie să fi arătat îngrozită; Val zâmbea. 

— N-a fost niciodată al tatălui meu, a mărturisit el. 
Taică-meu n-a avut niciodată nimic. L-am furat de la Arak. 

Privirile li s-au încrucișat la mijlocul distanţei, iar Val a 
izbucnit într-un râs chinuit. 

— Te rog, scapă tu de el, O-Aripă! 

Maris și-a îndulcit trăsăturile cu un zâmbet și s-a aplecat 
să strângă cioburile. 


Partea a treia 


PRĂBUȘIREA 


S-a veștejit în nici un minut. 

Când îl părăsise pe Insularul din Thayos se simţea încă 
tânără. Maris a pornit-o prin galeria subterană ce unea 
donjonul stâncos cu marea, un tunel igrasios, întunecat, 
săpat în munte. A mers iute, ţinând în mână o lumânare, 
cu aripile strânse, legate pe umeri, înconjurată de ecouri și 
de picurul lent al apei. Pe jos se făcuseră bălți, iar 
umezeala îi pătrunsese prin ghete. Dorea să iasă cât mai 
grabnic la suprafaţă. 

Doar când s-a aflat la celălalt capăt îndepărtat al 
masivului, scăldată de lumina crepusculului, a zărit cerul. 
Bolta era de un mov sumbru, ameninţător, un violet atât 
de închis, că părea negru; semăna cu o zdrobitură urâtă, 
umflată de sânge și pulsând de durere. Vântul îi tăia 
răsuflarea cu răceala lui și vuia sălbatic. Aproape că 
simţea violenţa furiilor ce stăteau să se dezlănţuie, o vedea 
în norii apăsători. S-a oprit în dreptul scărilor tocite ce 
duceau la stânca dinspre mare și o clipă i-a dat prin cap să 
se întoarcă, să se odihnească peste noapte la cabană și să- 
și amâne zborul până în zori. 

Însă gândul la lungul drum înapoi, prin culoar, a speriat- 
o și nu se simţea deloc fericită să se afle acolo. Thayos îi 
părea un tărâm pustiu și posomorât, iar Insularul, 
neobrăzat, abia reușind să-și camufleze firea crudă sub 
protocolul ce se impunea în relaţiile cu zburătorii. Mesajul 
pe care i-l încredinţase îi împovăra tare sufletul. Cuvintele 
lui fuseseră mânioase, haine, influențate de primejdia 
războiului, iar Maris voia neapărat să le livreze și să și le 
șteargă din memorie, să se elibereze de corvoadă cât mai 
repede. 

Așa că a stins făclia și a urcat scările cu pași mari, 
nerăbdători. Chipul îi era străbătut de riduri, iar în păr îi 
luceau șuviţe cenușii, dar rămăsese mlădioasă și sprintenă 
ca la douăzeci de ani. 

Când a ajuns pe o platformă largă, din piatră, acolo 
unde se terminau treptele, și-a desfăcut aripile. Ele au 


zbârnâit imediat în vânt și au smucit-o pe purtătoare când 
fixa ultimele spiţe. Întunecimea purpurie a vijeliei se 
reflecta negricioasă în metalul argintiu, iar razele soarelui 
ce murea la orizont aruncau dâre incandescente, ca niște 
tăieturi proaspăt deschise, mustind sângeriu. Maris s-a 
precipitat. Voia să o ia din loc înaintea furtunii, să se 
folosească de curenţi pentru a-și mări viteza. Și-a strâns 
hamurile în jurul trupului, a verificat aripile o ultimă dată 
și și-a trecut mâinile printre curelele tăbăcite. Din doi pași 
a ajuns la marginea stâncii și s-a aruncat în gol, cum 
făcuse de nenumărate ori. Vântul era ibovnicul ei bătrân și 
credincios. S-a lăsat învăluită de îmbrăţișarea lui și a 
început să planeze. 

La orizont a zărit fulgerele. Spre răsărit cerul s-a 
despicat de la puterea unui trăsnet, ca o furcă 
interminabilă, cu trei dinţi. Apoi vântul s-a domolit și a 
adiat încetișor asupra ei, iar ea s-a prăbușit, înclinându-se 
și răsucindu-se, pentru a prinde un curent mai puternic, 
până ce vijelia a lovit-o brusc, șfichiuind ca un bici. Vântul 
a prins să sufle ca turbat, ivit parcă din senin, cu o forţă 
teribilă, iar când Maris se lupta să-l stăpânească, curentul 
și-a schimbat direcţia. Apoi a deviat încă o dată și încă o 
dată. Ploaia îi pișca faţa, o orbea, iar în urechi își simţea 
puternic pulsul. 

Vijelia a împins-o înapoi și a dat-o peste cap, de parcă ar 
fi fost o jucărie. N-avea mai mulţi sorți de izbândă decât o 
frunză dusă de vânt. S-a clătinat astfel până când a simţit 
că-i vine rău și ameţeală, conștientă că se afla în picaj. 
Privind peste umăr, a văzut muntele ridicându-se iute spre 
ea - un zid gol de piatră, lucios de la umezeală. A încercat 
să se tragă înapoi, dar nu a reușit decât să se răsucească, 
prinsă în braţele sălbatice ale vântului. Aripa stângă a 
zgâriat stânca, a căzut, iar Maris s-a prăbușit, ţipând, într- 
o parte, cu aripa dreaptă neputincioasă; deși a încercat să 
fâlfâie dintr-un singur braţ, știa că e în zadar, iar ploaia îi 
întuneca privirea. Furtuna o fărâmiţa între colții ei mortali 
și, cu ultima sclipire de luciditate, și-a dat seama că 
moartea îi ieșise în întâmpinare. 


Marea și-a deschis apele spre ea, a zdrobit-o, apoi a 
scuipat-o ca pe un obiect străin. Au găsit-o târziu, a doua 
zi, pe o plajă pietroasă, la patru kilometri de stânca 
zburătorilor din Thayos, cu trupul sfărâmat și inconștientă, 
dar în viaţă. 

Când și-a revenit, după câteva zile, îmbătrânise mult. 


XXX 


Arareori s-a trezit de-a binelea în cursul acelei 
săptămâni, iar apoi n-a reușit să-și aducă aminte mare 
lucru. Durerea o însoțea permanent, în somn sau la trezie, 
când se întorcea sau când stătea nemișcată. A dormit în 
cea mai mare parte a timpului, iar visele îi păreau aievea, 
ca durerea necontenită. Străbătea tunele nesfârșite, pe 
sub pământ, mergea până începeau să o chinuie cumplit 
picioarele, dar nu reușea niciodată să găsească treptele ce 
urma să o ducă la cer. Cădea la infinit, prinsă în zona 
curenților statici, fără ca forţa și priceperea să-i fie de 
ajutor în văzduhul mort. După aceea se făcea că stă 
înaintea Consiliului și pledează, însă cuvintele răsunau 
estompate și prea moi, iar oamenii n-o ascultau. li era 
cald, incredibil de cald, și nu se putea mișca. Cineva îi 
luase aripile și-i legase mâinile și picioarele. S-a căznit să 
miște și un singur deget, să vorbească. I se năzărea că are 
de transmis un mesaj urgent. Nu se putea clinti, nu putea 
vorbi, iar pe obraji nu știa dacă îi curg lacrimi sau picuri 
de ploaie. Cineva i-a tamponat faţa și i-a dat să bea un 
lichid gros, amar. 

La un moment dat, a început să fie conștientă că se afla 
într-un pat mare, cu o vatră alături, în care arde tot timpul 
un foc puternic, iar ea e acoperită de straturi grele de 
blănuri și pături. Murea de cald și a încercat să împingă 
învelitorile, dar n-a fost în stare. 

Parcă în cameră tot intrau și ieșeau oameni. Pe unii i-a 
recunoscut - prietenii ei - dar, deși i-a rugat să dea 
plăpumile la o parte, ei nu au ajutat-o. Nu dădeau semne 
că ar auzi-o, dar adesea se așezau la capul patului și îi 
vorbeau. Povesteau lucruri de demult ca și cum s-ar fi 


petrecut chiar atunci, iar asta o zăpăcea, dar, pe de altă 
parte, totul era tulbure, așa că se simţea pur și simplu 
mulțumită să-i aibă alături pe amicii ei. 

A vizitat-o Coll, care i-a cântat melodiile lui, însoţit de 
Barrion, cel cu zâmbetul vioi și vocea-i profundă, 
răsunătoare. Bătrână și invalidă, Sena a șezut pe marginea 
saltelei și nu i-a spus nimic. Corbul a apărut și el o dată, 
îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, așa de 
îndrăzneţ și de chipeș, că lui Maris inima i s-a strâns din 
nou de atâta dragoste înăbușită. Garth i-a adus niște kivas 
fierbinte, aburind, apoi i-a zis glume, iar ea a râs șia uitat 
să mai bea. Val O-Aripă a privit-o din pragul uşii, 
inexpresiv ca întotdeauna. S'Rella, vechea ei prietenă, a 
venit des să o vadă, povestindu-i întâmplări din trecut. Iar 
Dorrel, prima ei iubire și încă un prieten de nădejde, i-a 
ţinut companie de nenumărate ori, ajutând-o să-și învingă 
durerile și buimăceala. Au mai vizitat-o și alţii: vechi iubiţi, 
pe care nu credea că-i va mai vedea vreodată, i s-au 
înfățișat ca să-i vorbească, să o implore, să o acuze, apoi 
au dispărut, lăsându-i întrebările fără răspuns. Grăsunul 
T'mar i-a adus în dar figurine cioplite de el în piatră, iar 
Halland, cântăreţul, robust, cu barba-i neagră, arăta la fel 
ca atunci când locuiseră împreună pe Mica Amberly. Apoi 
și-a amintit că bărbatul se pierduse pe mare și a lăcrimat, 
iar plânsul a orbit-o. 

A mai venit s-o vadă și un bărbat străin, și totuși 
cunoscut. Îi știa atingerea blândă și sigură a mâinilor și 
sunetul aproape muzical al vocii ce-i pronunţa numele. 
Spre deosebire de ceilalţi musafiri, el se apropia mai mult 
de Maris, îi sălta capul și o hrănea cu supe fierbinţi, 
lăptoase, ceaiuri aromate și îi dădea o licoare amăruie și 
vâscoasă, ce o adormea. Nu își aducea aminte cum sau 
când îl întâlnise, dar se simțea bucuroasă să-l vadă. 
Bărbatul era uscăţiv și scund, dar puternic. Pielea palidă 
era fermă, peste oasele și trăsăturile chipului lui, pătat de 
vârstă. Părul alb, des, îi curgea pe spate, pornind de pe 
fruntea-i înaltă. Ochii încastraţi sub boltele bogate ale 
sprâncenelor și prinși în păienjenișul subţiratic al ridurilor, 


străluceau ca două nestemate albăstrui. Dar, deși îl vedea 
așa des și îl cunoștea, Maris nu reușea să-și aducă aminte 
cum îl cheamă. 

Odată, când stătea alături de ea și o veghea, Maris s-a 
străduit să se smulgă din starea ei somnolentă și i-a spus 
cât de cald îi e, rugându-l să dea la o parte din pături. 

Bărbatul a scuturat din plete. 

— Ai febră, i-a zis el. Camera e răcoroasă, iar tu ești 
foarte bolnavă. Ai nevoie de căldură. 

Surprinsă de năluca ce-i răspunde în sfârșit, s-a chinuit 
să se ridice ca să-l vadă mai bine. Trupul i-a răspuns cu 
încetineală la sforţări, iar o durere insuportabilă i-a sfâșiat 
toată partea stângă. 

— Ușurel, i-a zis îngrijitorul ei. 

Degetele lui reci i s-au alipit de frunte. 

— Oasele trebuie să se sudeze, înainte de a te putea 
mișca. Uite, bea din asta. 

I-a ridicat capul și i-a apăsat pe buze muchia groasă a 
unei cești. A simțit pe limbă amăreala cunoscută și a 
înghiţit poţiunea, ascultătoare. Tensiunea și chinul i s-au 
scurs din trup când capul i-a picat din nou moale, pe 
pernă. 

— Dormi și nu-ţi face griji, a liniștit-o fantoma. 

— Cine...? a reușit Maris să murmure, cu mare 
dificultate. 

— Mă numesc Evan, a zis el. Sunt vindecător. Ești sub 
oblăduirea mea de patru săptămâni. Îţi revii, dar ești încă 
slăbită. Acum trebuie să te odihnești și să-ți păstrezi 
forțele. 

— Săptămâni. 

Cuvântul o speria. Probabil fusese cumplit de bolnavă, 
grav rănită, ca să-și petreacă o lună în casa unui vraci. 

— U-unde? 

Omul și-a pus degetele viguroase, subţiri, pe gura ei, 
făcând-o să tacă. N 

— Te afli pe Thayos. Acum gata cu întrebările. [i 
povestesc totul mai târziu, când mai prinzi putere. Dormi. 
Lasă-ţi trupul să se vindece. 


S-a lăsat în voia somnului. Îi spusese că se făcea bine și 
că era nevoie să-și păstreze energia. Alunecând în vis, s-a 
gândit doar că nu mai vrea să aibă coșmarul acela 
îngrozitor despre zborul înfricoșător prin furtună, cum se 
prăbușește și se zdrobește. 


XXX 


Mai târziu, când s-a trezit, lumea din jur era cufundată 
în beznă. Doar cărbunii mocnind în vatră dădeau formă 
umbrelor. Cum a început să se foiască, Evan și-a și făcut 
apariția. A ațâțat focul, i-a controlat fruntea și s-a așezat 
ușurel pe pat. 

— A cedat febra, a anunţat-o el. Dar încă nu ești 
vindecată. Știu că vrei să te mişti, îmi va fi greu să te ţin 
pe loc. Ești foarte slăbită, iar corpul ţi se va însănătoși mai 
bine, dacă nu-l soliciți. Dacă nu reușești să te abţii 
singură, va trebui să-ți mai dau tesis. 

— Tesis? 

Propria ei voce avea o rezonanță ciudată. Maris a tușit, 
încercând să-și dreagă glasul. 

— Băutura amară care îţi linişteşte trupul și mintea, 
aduce somnul și relaxarea, scăpându-te de chinuri. E o 
licoare tare sănătoasă, din o grămadă de ierburi 
tămăduitoare, dar în cantități mari devine otrăvitoare. Am 
fost nevoit să-ți dau mai multă decât aș fi vrut, ca să te fac 
să stai cuminte. Legăturile n-au ajutat deloc - te-ai 
zvârcolit, te-ai zbătut, sforțându-te să te eliberezi. N-ai 
vrut nici în ruptul capului să laşi oasele rupte să se 
odihnească și să se refacă. Când luai tesis, alunecai în 
somnul liniştit, binefăcător și fără dureri, de care aveai 
nevoie. Dar nu mai vreau să-ţi dau. Te așteaptă chinul, 
însă ai să-i faci faţă. Dacă nu, o să-ţi administrez 
calmantul. Mă înţelegi, Maris? 

Femeia l-a privit în ochii strălucitori ca cerul. 

— Da, a răspuns ea. Pricep. O să încerc să stau 
nemișcată. Să mă atenţionezi. 

Bărbatul a zâmbit, iar chipul i s-a luminat deodată, 
întinerit. 


— O să te atenţionez, a repetat el. Eşti obișnuită cu 
activitatea, cu mișcarea, mereu pe drumuri. Dar nu poţi 
merge niciunde să-ţi recapeţi sănătatea - trebuie să o 
aștepți aici, odihnindu-te, cât poţi de răbdătoare. 

Maris a început să dea din cap în semn de aprobare, 
atentă, căci simţea o durere înfundată, ca de entorsă, în 
partea stângă. 

— N-am fost niciodată răbdătoare, a zis ea. 

— Nu, dar am auzit că ești puternică. Folosește-te de 
forța asta ca să stai potolită și s-ar putea să te vindeci. 

— Trebuie să-mi spui adevărul, a adăugat Maris. 

Femeia i-a privit chipul, încercând să citească răspunsul 
în expresia lui. A simţit frica scurgându-i-se în trup ca 
gheaţa ucigătoare dintr-o otravă. Tânjea după puterea de 
a sta în capul oaselor, dorind să-și pipăie braţele și 
picioarele. 

— Îţi povestesc ce știu, a răspuns Evan. 

Teama i s-a ghemuit în gât, ca un nod, și de-abia a putut 
să mai îngaime ceva. Cuvintele îi erau mai mult șoapte. 

— Cât... Cât de rău am fost rănită? 

A închis ochii, speriată de ce ar fi putut citi pe chipul lui. 

— Ai fost zdruncinată zdravăn, dar ai supravieţuit. 

Evan i-a mângâiat obrazul, iar ea a deschis ochii. 

— Ţi-ai rupt ambele picioare în cădere - stângul e 
secţionat în patru locuri. Le-am fixat și acum par să se 
vindece, dar nu atât de repede cât s-ar fi vindecat dacă ai 
fost mai tânără, dar cred că vei putea merge fără să 
șchiopătezi. Braţul stâng a fost zdrobit, iar osul a străpuns 
mușchiul. M-am gândit că va trebui să-l amputez. Dar n-a 
fost nevoie. 

Bărbatul și-a apăsat degetele pe buze și apoi și le-a 
retras, ca într-un sărut. 

— Am curăţat rana, am folosit esenţă de floare-de-foc și 
alte plante. Mâna va fi rigidă multă vreme, dar n-a fost 
afectat nervul, așa că, în timp și cu exerciţii destule, brațul 
îți va fi din nou viguros și îl vei putea folosi. Ţi-ai rupt două 
coaste când ai căzut și te-ai lovit cu capul de stâncă. Ai 
fost inconștientă trei zile, sub supravegherea mea - n-am 


știut dacă ai să te mai trezești. 

— Doar trei membre rupte, a făcut Maris. A fost o 
aterizare ușoară, până la urmă. 

Apoi s-a încruntat. 

— Mesajul... 

Evan a dat din cap. 

— L-ai repetat de nenumărate ori în delirul tău, ca pe un 
descântec, hotărâtă să-l transmiţi. Dar n-ai de ce să-ţi faci 
griji. Insularul a fost anunţat despre accidentul tău, iar 
până la ora asta vestea trebuie să fi ajuns deja pe Thrane, 
printr-un alt zburător. 

— Bineînţeles, a șoptit Maris. 

A simţit ridicându-se o greutate despre care nici nu 
avusese habar că atârna asupra ei. 

— Un mesaj așa de urgent, a continuat Evan, cu vocea 
modificată de amărăciune, n-ar fi putut să aștepte vremea 
bună. Te-a trimis prin furtună, ca să fii rănită. Ai fi putut 
muri. Războiul încă nu a început, dar face deja victime. 

Tristeţea lui a tulburat-o mai mult decât faptul că 
pomenise de război, ceea ce de-abia o nedumerea. 

— Evan, i s-a adresat Maris blând, zburătorul alege când 
e momentul să pornească la drum. Insularii nu au nicio 
putere asupra noastră, pe vreme de război și pe timp de 
pace. De vină a fost nerăbdarea mea de a părăsi insulița 
voastră sumbră. 

— Iar acum insuliţa asta posomorâtă ţi-e casă o vreme. 

— Pentru câtă vreme? a întrebat ea. Cât o să dureze 
până să zbor din nou? 

Omul a privit-o tăcut. 

Atunci i-a trecut prin cap tot ce era mai rău. 

— Aripile mele! 

Femeia s-a zbătut să se ridice. 

— S-au pierdut? 

Evan a imobilizat-o repede, punându-și mâinile pe 
umerii ei. 

— Stai cuminte! 

Ochii lui albaștri au scânteiat. 

— Am uitat, a șoptit ea. O să stau liniștită. 


Tot trupul îi zvâcnea dureros, sub apăsarea blajină. 

— Te rog... aripile mele? 

— Sunt la mine, a răspuns el, apoi a scuturat din cap. 
Zburătorii. Trebuia să mă gândesc... Am mai vindecat 
înaripaţi înainte. Era bine să le atârn deasupra patului, ca 
să fie primul lucru pe care îl vezi. Insularul a dorit să le 
repare, dar am insistat să le păstrez. Ti le aduc. 

A dispărut în camera alăturată. S-a întors în câteva 
minute, cu obiectele mult dorite. 

Aripile erau scâlciate, rupte și nu se împătureau bine. 
Membrana argintie era indestructibilă, însă spiţele erau 
din metal obișnuit, iar Maris a observat că unele se 
sfărâmaseră, iar altele se îndoiseră și se răsuciseră 
grotesc. Argintul strălucitor era acoperit de o crustă de 
nămol întărit și murdărit de pete mari, negre, din loc în 
loc. După felul nesigur în care le ţinea Evan, aripile păreau 
compromise. 

Dar Maris știa mai bine. Cel puţin nu se pierduseră în 
apă. Puteau fi refăcute. Văzându-le, inima i-a fost 
străbătută de un fior. Însemnau însăși viaţa pentru ea; 
avea să zboare din nou. 

— Mulţumesc! i-a spus lui Evan, înghițindu-și lacrimile. 

Vindecătorul a atârnat aripile pe zidul din faţa patului, 
unde Maris să le poată privi. Apoi s-a întors către ea. 

— Va dura mai mult și va fi mai anevoios să-ți reparăm 
trupul decât aripile, a zis el. Mult mai mult decât ai vrea. 
Nu e vorba de câteva săptămâni, ci de luni, multe luni și 
nici măcar atunci nu-ți pot promite nimic. Oasele ţi s-au 
sfărâmat, iar mușchii ţi s-au strivit. E puţin posibil, la 
vârsta ta, să-ţi recâștigi puterea pe de-a întregul. Vei 
putea merge, dar de zburat... 

— Voi zbura. Picioarele, coastele și braţul mi se vor 
vindeca, a replicat Maris, abia auzită. 

— Da, cu timpul, sper să se vindece. Dar s-ar putea să 
nu fie suficient. 

El s-a apropiat și Maris i-a citit îngrijorarea pe chip. 

— Rana de la cap... e posibil să-ţi fi afectat văzul sau 
echilibrul. 


— Oprește-te! a făcut Maris. Te rog! 

Din ochi i-au picurat lacrimi. 

— E prea devreme, a continuat Evan. Îmi pare rău! 

Bărbatul și-a trecut palmele peste obrajii femeii, 
ștergându-i. 

— Trebuie să te odihnești și să speri, nu să te zbuciumi. 
Ai nevoie de timp să-ţi revii. Îţi vei pune iar aripile, dar nu 
înainte de a fi cu adevărat pregătită, nu înainte de a-ţi zice 
eu că ești gata. 

— Un vindecător înrădăcinat, spunându-i unui zburător 
când poate să zboare, a mormăit Maris în glumă, cu un aer 
ameninţător. 


XXX 


Chiar dacă putea să îndure, perioada impusă de repaus 
nu-i era pe plac. Cu cât zilele treceau, iar Maris petrecea 
din ce în ce mai multă vreme trează, cu atât îi venea mai 
greu să stea nemișcată. Evan îi stătea alături în cea mai 
mare parte a timpului, amintindu-i să fie cu băgare de 
seamă, vorbindu-i, vorbindu-i mereu, astfel încât mintea ei 
neliniștită să aibă ceva de făcut, chiar dacă trupul era 
nevoit să rămână neclintit. 

lar Evan s-a dovedit un povestitor înzestrat. Se 
considera mai mult spectator al vieţii și mai puţin actor și 
de multe ori dădea dovadă de o perspectivă detașată și de 
un spirit de observaţie ascuţit. O făcea deseori să râdă; o 
provoca să se gândească și a reușit chiar să o determine 
să uite, uneori minute întregi, că e ţintuită la pat, cu trupul 
sfărâmat. 

La început, i-a povestit legende despre societatea de pe 
Thayos. Descrierile lui erau atât de expresive, încât ea 
reușea să vadă cu adevărat oamenii. Dar, după o vreme, 
vorbăria lui s-a concentrat asupra propriei persoane și și-a 
depănat în faţa ei întreaga viaţă, ca un fel de răsplată 
pentru mărturisirile pe care ea i le făcuse în timpul 
delirului. 

Omul se născuse în urmă cu șaizeci de ani, în pădurile 
adânci din Thayos, o insulă de la marginea Estului. Părinţii 


lui fuseseră pădurari. 

În codru se mai aflau și alte familii, alţi tovarăși de 
joacă, dar, încă de copil, Evan preferase să-și petreacă 
timpul în singurătate. li plăcea să se pitească în tufișuri și 
să spioneze păsările-zugrav, sfioase și cu penajul ca mâlul, 
să descopere locurile unde creșteau cele mai îmbătătoare 
flori și cele mai gustoase rădăcini, să stea tăcut într-o 
poieniţă, cu o bucată de pâine veche, și să ademenească 
păsările să-i mănânce din palmă. 

Când a împlinit șaisprezece ani, s-a îndrăgostit de o 
moașă mereu pe drumuri. Jani, moașa, era o femeie 
mărunţică, cu pielea cafenie, ageră, și cu limba ascuţită. 
Ca să se apropie de ea, Evan s-a proclamat de unul singur 
ajutorul ei. La început, femeia s-a arătat amuzată de 
interesul lui, dar în curând l-a acceptat, iar el, cu atenţia 
sporită de dragoste, a învăţat multe lucruri de la ea. 

Când femeia a trebuit să plece, Evan și-a mărturisit 
sentimentele. Jani n-avea de gând să rămână și nici să-l ia 
cu ea - nu ca iubit, nici ca prieten și nici măcar în calitate 
de ajutor, deși recunoștea că băiatul deprinsese bine 
meșteșugul și era iscusit. Ea călătorea întotdeauna singură 
și cu asta, basta. 

El a continuat să-și exerseze noile deprinderi de 
vindecător după ce a plecat Jani. Din moment ce vraciul 
cel mai la îndemână locuia în satul Thossi, la o zi de mers 
prin pădure, n-a trecut mult și a fost din ce în ce mai 
solicitat. În cele din urmă, a devenit ucenicul omului din 
Thossi. Ar fi putut să urmeze școala specială, dar asta ar fi 
însemnat să străbată marea, iar idea de a călători pe apa 
amenințătoare îl îngrozea mai tare decât orice pe lume. 

Când a învăţat tot ce a fost de învăţat, Evan s-a întors în 
codru, ca să trăiască și să muncească. Deși nu se 
căsătorise niciodată, n-a locuit întotdeauna singur. Avea 
trecere la femei - soţii în căutarea unui amant fără 
pretenţii, călătoare ce îi rămâneau alături câteva zile sau 
luni, paciente care nu-l părăseau până ce patima nu li se 
vindeca. 

Ascultându-i vocea blajină și domoală și fixându-i chipul 


cu privirea atâtea ore, încât ajunsese să-l cunoască la fel 
de bine ca iubitele lui, Maris a înţeles atracţia. Ochii 
senini, scânteietori, mâinile dibace, blânde, pomeţii înalţi 
și nasul acvilin. Totuși, se întreba ce simte el - oare era 
atât de independent pe cât se arăta? 

Intr-o zi, i-a întrerupt povestirea despre o familie de 
vulpi-căţărătoare pe care le găsise recent, întrebându-l: 

— Nu te-ai îndrăgostit niciodată? După Jani, vreau să 
Zic. 

Bărbatul s-a arătat surprins. 

— Ba da, normal. Doar ţi-am spus despre... 

— Dar nu cât să te căsătorești. 

— Uneori mă îndrăgosteam. Așa s-a întâmplat cu S'Rai. 
A locuit aici cu mine aproape un an și am fost foarte 
fericiți împreună. Am iubit-o nespus. Mi-am dorit să 
rămână. Dar avea viaţa ei în altă parte. N-a vrut să stea în 
pădure cu mine; a plecat. 

— De ce nu te-ai dus cu ea? Nu ţi-a propus? 

Evan părea nefericit. 

— Ba da. Voia să merg cu ea, cumva, însă, mi s-a părut 
imposibil. 

— N-ai mai călătorit niciodată nicăieri? 

— Am străbătut întreaga Thayos ori de câte ori a fost 
nevoie, a răspuns el, parcă apărându-se. Și am locuit în 
Thossi aproape doi ani, când eram mai tânăr. 

— Toată insula arăta cam la fel, a zis Maris, ridicând din 
umărul sănătos. 

In stângul a simţit un junghi, dar l-a ignorat. Acum avea 
voie să stea în capul oaselor și îi era teamă că Evan o să-i 
refuze privilegiul ăsta, dacă recunoaște că are dureri. 

— În unele părţi sunt mai mulţi copaci, altele sunt 
stâncoase. 

El a izbucnit în râs. 

— O perspectivă foarte superficială! Pentru tine, toate 
cotloanele pădurii ar arăta la fel. 

Observaţia era atât de evident adevărată, că n-a mai fost 
nevoie de replică. 

— N-ai plecat niciodată din Thayos? a insistat Maris. 


Chipul lui s-a crispat. 

— Ba da, o dată. Avusese loc un accident: o barcă făcută 
ţăndări de stânci, iar femeia din ea era grav rănită. Am 
fost transportat cu o navă de pescuit ca să o îngrijesc. M- 
am îmbolnăvit atât de tare pe drum, că abia am reușit să 
văd de pacientă. 

Maris a zâmbit înțelegătoare, dar a clătinat din cap. 

— Cum poţi ști că ăsta-i singurul loc în care vrei să 
trăiești, dacă nu ai mai ieșit nicăieri în lume? 

— Maris, nu susţin așa ceva. Aș fi putut pleca, aș fi putut 
avea altă viață. Dar a fost alegerea mea. Ce am aici mi-e 
cunoscut - e al meu, la bine și la rău. E cam târziu acum să 
mai deplâng ocaziile pierdute. Sunt fericit astfel. 

Bărbatul s-a ridicat, încheind conversaţia. 

— E timpul să tragi un pui de somn. 

— Pot să... 

— Poţi să faci ce vrei, cât timp rămâi întinsă în pat, fără 
să te miști. 

Ea a râs și l-a lăsat să o ajute să se lase înapoi pe spate. 
Nu voia să recunoască, dar poziția anterioară o obosise, 
iar odihna îi părea acum o binecuvântare. O frustra 
încetineala cu care i se vindeca trupul. Și nu înţelegea de 
ce, doar pentru câteva oase rupte, se epuiza așa de 
repede. A închis ochii, ascultând zgomotele făcute de Evan 
când aţâţa focul și punea ordine în odaie. 

S-a gândit la vraci. Se simţea atrasă de el și, bineînţeles, 
împrejurările jucaseră un rol hotărâtor la crearea unei 
anumite intimităţi. Işi imaginase că, odată ce se va 
recupera, pot să devină parteneri. Acum, când aflase mai 
multe despre viața lui, avea îndoieli. Evan iubise și fusese 
părăsit de prea multe ori. li era prea drag ca să vrea să-l 
rănească și mai știa că, de îndată ce va fi în stare să 
zboare din nou, avea să-l lase pe Evan cu insula lui. Era 
mai bine, s-a hotărât ea, pe jumătate adormită, să rămână 
doar prieteni. Trebuia să ignore plăcerea ce i-o dădea 
scânteia din ochii de culoarea cicorii și să uite fanteziile 
inspirate de trupul lui zvelt, musculos, și de mâinile 
pricepute. 


A zâmbit, a căscat și a adormit, visând că-l învăţa să 
zboare. 


XXX 


A doua zi a sosit S'Rella. 

Maris era somnoroasă și pe jumătate aţipită, așa că la 
început a crezut că visează. Aerul închis din cameră s-a 
împrospătat deodată de aroma înţepătoare a curenților 
marini, iar când s-a uitat în sus a zărit-o pe S'Rella în prag, 
cu aripile atârnate peste un braţ. O clipă i s-a părut că 
seamănă cu fetișcana timidă, subţirică ce fusese cu mai 
mult de douăzeci de ani în urmă, când Maris îi dăduse 
lecţii de zbor. Dar apoi a zâmbit sigură, iar gestul i-a 
luminat chipul întunecat și slab, accentuându-i liniile 
brăzdate acolo de trecerea timpului. lar când a înaintat, 
împroșcând cu apă sărată de pe aripi și haine, fantoma 
fetiţei de la Aripiașchie s-a făcut nevăzută și a devenit 
S'Rella din Veleth, zburător experimentat și mamă a două 
fete mari. Prietenele s-au îmbrățișat stângaci din cauza 
mulajului uriaș ce-i proteja braţul lui Maris, dar cu emoție 
nestăvilită. ȘI 

— Am plecat de îndată ce am auzit, i-a zis S'Rella. Imi 
pare rău că a trebuit să stai singură aici atât timp, dar 
comunicarea între zburători, și în special între cei-de-o- 
aripă, nu mai e cum era. Posibil să nici nu fi ajuns încoace, 
dar a trebuit să livrez un mesaj pe Marea Shotan și după 
aceea m-am hotărât să vizitez Cuibul. O toană cam 
ciudată, dacă mă gândesc mai bine - cred că au trecut 
patru sau cinci ani de când n-am mai călcat pe acolo. 
Corina se afla acolo, abia sosită din Amberly, și mi-a spus 
că un zburător estic tocmai a adus vestea despre 
accidentul tău. Am plecat imediat. Am fost așa de 
îngrijorată... 

Spunând asta, femeia s-a aplecat să-și ia din nou 
prietena în braţe, iar aripile aproape că i-au alunecat din 
mâini. 

— Dă-mi voie să le atârn undeva, s-a oferit Evan repede, 
înaintând. 


S'Rella i le-a dat, abia uitându-se la el. Avea ochi doar 
pentru Maris. 

— Cum... Cum te simţi? a întrebat ea. 

Pacienta a zâmbit. Cu mâna sănătoasă a dat la o parte 
pătura, scoțând la iveală două picioare imobilizate. 

— Sunt dărâmată, după cum vezi, dar îmi revin. Cel 
puţin, așa mă asigură Evan. Coastele deja nu mă mai dor. 
Şi sunt sigură că și ghipsul de la picioare e gata de a fi 
scos - mă mănâncă îngrozitor! 

Maris s-a încruntat, a scos un pai lung dintr-o vază cu 
flori de la capătul patului și l-a vârât în golul dintre mulaj 
și carne. 

— Mă ajută câteodată, dar uneori îmi face și mai rău 
pentru că mă gâdilă. 

— Şi braţul? 

Maris a căutat răspunsul pe chipul lui Evan. 

— Nu mă băga la înaintare, Maris. Ştii la fel de multe ca 
mine. Consideră că braţul se vindecă cum trebuie și nu s-a 
mai infectat. Cât despre picioare... vei putea să te scarpini 
în voie într-o zi sau două. 

Ea a săltat ușor de bucurie, apoi s-a oprit să-și recapete 
suflarea. S-a albit la faţă și a înghiţit cu greutate. 

Incruntându-se, Evan a pășit spre pat. 

— Ce s-a întâmplat? Ce te-a durut? 

— Nimic, a răspuns Maris iute. Nimic. Am ametit un pic, 
atâta tot. Cred că mi-am zgâlțâit mâna. 

El a dat din cap, dar nu părea mulțumit. 

— Pun de ceai, a anunţat și le-a lăsat singure. 

— Acum vreau noutăţi de la tine, a cerut Maris. Pe ale 
mele le știi. Evan s-a purtat minunat, dar recuperarea 
durează așa de mult și m-am simţit cumplit de izolată aici. 

— E un loc îndepărtat, a recunoscut S'Rella. Și rece. 

Sudiștii considerau că întreaga lume e rece, în afară de 
arhipelagul lor. Maris a zâmbit larg - era o glumă veche 
între ele - și i-a strâns mâna S'Rellei. 

— De unde să încep? a întrebat vizitatoarea. De la 
veștile bune sau de la cele rele? Bârfe sau politică? Tu ești 
aia ţintuită la pat, Maris. Ce-ai vrea să afli? 


— Totul, a replicat bolnava, dar poţi începe cu fetele 
tale. 

S'Rella a zâmbit. 

— S'Rena s-a hotărât să se mărite cu Arno, băiatul care 
are afacerea cu plăcinte cu carne, în docurile din Garr. Ea 
deține doar standul cu prăjituri din fructe, bineînţeles, și 
au hotărât să-și unească forțele ca să încolţească 
ameninţarea celor din piața de pe faleză. 

Maris a pufnit în râs. 

— Pare un aranjament foarte rezonabil. 

S'Rella a oftat. 

— Ah, da, o căsătorie de convenienţă; foarte pragmatic. 
Nu-i nicio scânteie de romantism în sufletul ei - câteodată 
mă îndoiesc că e fiica mea. 

— Marrisa e visătoare cât pentru amândouă. Ea ce mai 
face? 

— Ah, umblă de colo-colo. E îndrăgostită de un cântăreţ. 
N-am mai primit vești de la ea de o lună. 

Evan a adus două căni aburinde, pline cu ceai, un 
amestec special, aromat cu muguri albi, apoi a dispărut. 

— Şi în Cuib ce se mai aude? a vrut să știe Maris. 

— Foarte puţin, dar nimic de bine. Janis a dispărut în 
timpul unui zbor dinspre Geer spre Mica Shotan. 
Zburătorii se tem că l-au înghiţit apele. 

— Ah, a făcut Maris. Îmi pare rău! Nu l-am cunoscut 
niciodată foarte bine, dar se spunea că e un zburător 
iscusit. Tatăl lui a prezidat Consiliul atunci când am 
adoptat sistemul academiilor. 

S'Rella a încuviinţat, dând din cap. 

— Lori din Varon a născut, a continuat ea, dar pruncul a 
fost bolnav și a murit după o săptămână. Fata este sfâșiată 
și Garret la fel. Iar fratele lui T'katin a fost ucis într-o 
furtună. Ştii, a comandat o navă de comerț. Se zice că 
vijelia a înecat toată flota. Sunt timpuri grele, Maris. Am 
auzit că se războiesc iar pe Lomarron. 

— S-ar putea să pornească revolta și pe Thayos în 
curând, a zis Maris sumbru. N-ai nicio veste veselă? 

S'Rella a clătinat din cap. 


— Cuibul n-a fost un loc așa de voios. Mi s-a părut că nu 
eram binevenită. Cei-de-o-aripă nu prea merg acolo și iată- 
mă pe mine pângărind ultimul sanctuar al zburătorilor 
puri. Erau stânjeniţi, deși Corina și alți câţiva au încercat 
să fie politicoși. 

Maris a încuviinţat. Era o poveste veche. Relaţiile dintre 
zburătorii de tradiţie și parveniţii care își câștigaseră 
aripile în concurs deveneau din ce în ce mai tensionate. Cu 
fiecare an, cerul primea mai mulţi înrădăcinaţi, iar 
familiile de zburători se simțeau amenințate. 

— Ce știi de Val? a întrebat Maris. 

— Val e tot Val, a răspuns S'Rella. Mai bogat ca 
niciodată, dar, altfel, a rămas neschimbat. Ultima oară 
când l-am vizitat pe Colţul Mării, purta o centură din zale 
de oţel. Nici nu vreau să-mi imaginez cât o fi costat. 
Lucrează o grămadă cu cadeţii. Toţi îl admiră. Restul 
timpului și-l irosește petrecând în Stormtown cu Athen, 
Damen, Ro și ceilalți camarazi de-o-aripă. Am auzit că s-ar 
ţine cu o înrădăcinată de pe Poweet, dar n-aş crede că s-a 
deranjat să-i spună Carei. Am încercat să-l cert, dar știi cât 
de împăcat cu sine poate fi Val... 

Maris a zâmbit. 

— Ah, da, a recunoscut ea. 

A sorbit din ceai, iar prietena ei a continuat, aducându-i 
vești de pe întreaga Windhaven. Au bârfit alți zburători, au 
povestit despre prieteni comuni, familii și locuri pe care le 
vizitaseră împreună, discutând mult despre o groază de 
lucruri. Maris se simţea în largul ei, fericită și relaxată. 
Captivitatea avea să se sfârșească în curând - urma să 
meargă în câteva zile, apoi putea să înceapă să exerseze și 
să se antreneze pentru zbor -, iar S'Rella, cea mai bună 
prietenă a ei, îi era acum alături, amintindu-i de viaţa 
adevărată ce aștepta dincolo de zidurile acelea groase și 
ajutând-o să se întoarcă. 

După câteva ore, Evan s-a întors cu farfurii cu brânză și 
fructe, pâine din ierburi, proaspăt scoasă din vatră, și ouă 
amestecate cu ceapă sălbatică și ardei. Au stat toţi trei pe 
patul încăpător și au mâncat înfometați. Conversaţia sau 


poate speranța nou-născută îi dăduse lui Maris o poftă 
nestăpânită. 

Discuţia s-a abătut către politică. 

— Chiar va începe războiul aici? a întrebat S'Rella. Din 
ce cauză? 

— De la o stâncă, a bolborosit Evan. O stâncă de nici un 
kilometru lățime și trei lungime. Nici nu are nume. Stă ca 
un cub în Strâmtoarea Tharin, între 'Thayos și Thrane, și 
toată lumea credea că n-are nicio valoare. Doar că acum 
au găsit fier acolo. O echipă din Thrane a descoperit 
minereul, a început să-l exploateze și n-au de gând să 
renunţe la dreptul lor. Necazul e că stânca se află mai 
aproape de Thayos decât de Thrane, așa că Insularul 
nostru încearcă să pună mâna pe ea. A trimis zeci de 
străjeri ca să oprească operaţiunile, dar fără succes, iar 
acum Thrane fortifică așezarea. 

— Thayos nu pare să aibă o poziţie prea stabilă, a zis 
S'Rella. Insularul vostru chiar e în stare să pornească un 
război din pricina asta? 

Evan a oftat. 

— Aș vrea să cred altceva, dar pe Thayos e la putere un 
om războinic și hrăpăreţ. I-a mai învins pe cei din Thrane 
în trecut, într-o dispută legată de pescuit, și e sigur că o 
poate face din nou. Mai degrabă ar sacrifica oameni cu 
nemiluita decât să facă un compromis. 

— Mesajul pe care urma să-l livrez la Thrane era plin de 
ameninţări, a intervenit Maris. Mă mir că n-au început 
încă luptele. 

— Ambele insule strâng aliaţi, arme și făgăduinţe, a zis 
el. Mi s-a spus că la castel e vânzoleală mare în fiecare zi. 
Fără îndoială că Insularul te va strânge și pe tine cu ușa 
când vei pleca, S'Rella. Zburătorii noștri, Tya și Jem, n-au 
mai avut nici măcar o zi de odihnă în ultima lună. Jem a 
livrat majoritatea mesajelor traversând Strâmtoarea, iar 
Tya a purtat oferte și promisiuni către zeci de posibili 
aliaţi. Din fericire, niciunul n-a părut interesat. De fiecare 
dată s-a întors cu refuzuri. Cred că doar asta mai întârzie 
războiul. 


Bărbatul a oftat din nou. 

— Însă e doar o chestiune de timp, a zis el cu glasul 
ostenit. Și mulţi vor fi murit, înainte de a se termina. Voi fi 
chemat să-i peticesc pe cei care mai pot fi peticiți. E o 
bătaie de joc - un vindecător tratează pe timp de război 
simptomele, dar nu i se dă voie să trateze cauza - războiul 
însuși - decât dacă vrea să înfunde închisoarea, ca 
trădător. 

— Presupun că ar trebui să mă simt ușurată că nu mai 
am nicio legătură, a rostit Maris, dar vocea îi șovăia. 

Nu avea aceleași sentimente ca Evan în ceea ce privește 
războiul; zburătorii stăteau mai presus de asemenea 
conflicte, la fel cum alunecau pe deasupra apelor 
învolburate. Ei erau neutri, niciodată afectaţi. Obiectiv 
vorbind, războiul era o faptă regretabilă, dar așa ceva n-o 
atinsese niciodată pe Maris sau pe cei dragi ei și nu putea 
să înţeleagă cu adevărat oroarea. 

— Când eram mai tânără, puteam să învăţ un mesaj fără 
să-l ascult. Se pare că mi-am pierdut talentul. Unele dintre 
vorbele auzite mi-au tăiat pofta de zbor. 

— Ştiu, a aprobat S'Rella. Am văzut rezultatele unor 
mesaje pe care le-am livrat și uneori mă simt tare 
vinovată. 

— Să nu te simţi, a replicat Maris. Tu ești zburător. Nu e 
vina ta. 

— Ştii, Val nu e de acord, a spus S'Rella. M-am certat cu 
el o dată pe tema asta. El consideră că suntem 
responsabili. 

— E de înţeles, a răspuns Maris. 

S'Rella și-a strâns sprâncenele, neînțelegând. 

— De ce? 

— Sunt surprinsă că nu ţi-a povestit niciodată, a replicat 
Maris. Tatăl lui a fost spânzurat. Un zburător a livrat 
ordinul de execuţie de pe Lomarron pe Arrenul de Sud. De 
fapt, cel în cauză a fost Arak. Îl mai ţii minte? 

— Prea bine, a răspuns S'Rella. Val întotdeauna l-a 
suspectat pe Arak că ar fi fost în spatele bătăii pe care a 
încasat-o atunci. Îmi amintesc ce furios a fost când nu i-a 


putut găsi complicii, ca să-i dovedească vinovăția. 

Femeia mai tânără a zâmbit ironic. 

— Îmi aduc aminte și petrecerea de pe Colţul Mării, 
când a murit Arak, cu tort negru și tot tacâmul. 

Evan le privea îngândurat. 

— De ce livrezi mesaje, dacă te simţi vinovată? a 
întrebat-o el pe S'Rella. 

— De ce? Pentru că sunt zburător, a răspuns ea. E 
datoria mea. Asta trebuie să fac. Primești răspunderea 
odată cu aripile. 

— Presupun, a făcut Evan. 

Bărbatul s-a ridicat și a început să strângă farfuriile 
goale. 

— Sincer, nu cred că aș putea accepta ideea. Dar eu 
sunt un înrădăcinat, nu zburător. N-am fost născut să port 
aripi. 

— Nici noi... a început Maris, dar el ieșise din cameră. 

A simţit o undă de enervare, dar S'Rella a început să 
vorbească din nou; Maris a fost atrasă iar în discuţie și, nu 
după multă vreme, uitase complet motivul iritării. 

În cele din urmă, a sosit și momentul să-și scoată 
ghipsul. Picioarele aveau să-i fie eliberate, iar Evan îi 
promisese că nu va mai dura mult nici pentru braţ. 

Maris a ţipat când și-a văzut picioarele. Erau atât de 
subţiri și albe, atât de ciudate. El a început să le maseze 
ușor, spălându-le cu o soluţie caldă, cu miros vegetal, 
frământând blând, dibace, mușchii amorţiţi de prea multă 
vreme. Maris a oftat cuprinsă de plăcere și relaxare. 

Când el a terminat în sfârșit și s-a ridicat, punând 
deoparte bolul și cârpa, a crezut că o să explodeze de 
nerăbdare. 

— Pot să merg? a întrebat ea. 

Bărbatul s-a uitat la ea, rânjind. 

— Poţi? 

Inima i-a tresăltat auzind provocarea și s-a așezat în 
capul oaselor, trecându-și picioarele peste marginea 
patului. S'Rella s-a oferit să o sprijine, dar Maris a 
scuturat ușor din cap, îndepărtând-o. 


Apoi s-a ridicat. Pe propriile ei picioare, fără ajutor. Dar 
ceva nu era în regulă. A ametit și a simţit că stă să leșine. 
N-a scos niciun cuvânt, dar chipul a dat-o de gol. 

Evan și S'Rella s-au apropiat. 

— Ce e în neregulă? a întrebat bărbatul. 

— Cred... cred că m-am ridicat prea repede. 

Transpira și se temea să mai miște, de frică să nu cadă, 
să leșine sau să vomeze. 

— Ia-o încet, a îndemnat-o Evan. Nu-i nicio grabă. 

Vocea îi era caldă și liniștitoare și omul i-a prins braţul 
sănătos. S'Rella a sprijinit-o pe partea stângă. De această 
dată, Maris nu i-a mai refuzat și nu a mai încercat să 
meargă singură. 

— Încetul cu încetul, a zis Evan. 

Ajutată și ghidată de ei, a făcut primii ei pași. Incă se 
simţea ușor rău și, straniu, dezorientată. Dar și triumfa în 
același timp. Picioarele îi mergeau din nou! 

— Acum pot să merg singură? 

— Nu văd de ce nu. 

A pășit fără sprijin o dată, apoi a doua oară. A prins 
curaj. Era simplu! Își simțea picioarele puternice ca 
întotdeauna. Încercând să ignore greața, Maris a făcut al 
treilea pas, iar camera s-a înclinat într-o parte. 

A bătut precipitat din braţe și s-a împiedicat, căutând să 
se echilibreze în odaia ce o luase deodată la vale, apoi 
Evan a prins-o. 

— Nu! a ţipat ea. Pot și singură! 

El a ajutat-o să se ridice iar pe picioare și a stabilizat-o. 

— Te rog, dă-mi drumul! 

Maris și-a șters fața cu mâna tremurândă și a privit în 
jur. Camera era neclintită, podeaua la fel de plată ca 
întotdeauna. Picioarele o susțineau ferm. A tras tare aer în 
piept și a început din nou să meargă. 

Dușumeaua i-a alunecat brusc de sub tălpi și ar fi căzut 
drept în nas, dacă nu o susţinea Evan din nou. 

— S'Rella, a zis el, dă-mi ligheanul. 

— Sunt bine... pot să merg... lasă-mă... 

Dar nu a mai fost în stare să scoată niciun sunet, pentru 


că a trebuit să vomite și, din fericire, S'Rella îi ţinea vasul 
în faţă. 

După aceea, instabilă, dar simțindu-se mai bine, Maris a 
pășit înapoi spre pat cu ajutorul lui. 

— Ce s-a întâmplat? l-a întrebat ea pe vraci. 

Bărbatul a scuturat din cap, dar părea îngrijorat. 

— Poate te-ai forţat prea mult de la început, a răspuns 
el. 

Omul s-a întors. 

— Acum trebuie să plec să îngrijesc de colicii unui 
bebeluș. Mă întorc într-o oră, o oră și ceva. Nu încerca să 
te ridici până nu vin eu. 


XXX 


Când i-a scos mulajul de la braţ, a săltat de fericire, 
extaziată că membrul s-a dovedit întreg și puternic, fără 
stricăciuni permanente. Ştia că avea să muncească din 
greu să pună la loc mușchii înainte de a zbura iar. Dar, 
după atâta timp de vegetat, ideea de exerciţii lungi și grele 
mai degrabă o entuziasma decât o descuraja. 

Mult prea curând, S'Rella a anunţat-o că urma să plece. 
Sosise un alergător trimis de Insular. 

— Are un mesaj urgent pentru Arrenul de Nord, le-a zis 
ea, strâmbându-se cu dezgust, iar zburătorii lui sunt 
plecaţi în alte misiuni. Dar oricum era vremea să o iau din 
loc. Trebuie să mă întorc pe Veleth. 

Cei trei s-au strâns în jurul unei mese nefinisate din 
lemn, în bucătăria lui Evan, bând ceai și mâncând pâine și 
unt, ca gustare de despărţire. Maris s-a întins peste tăblia 
mesei și a luat mâna S'Rellei într-a ei. 

— O să-mi lipsești, i-a spus ea, dar mă bucur că ai venit 
să mă vezi. 

— Mă întorc cât pot de repede, a asigurat-o prietena ei, 
deși mă aștept să-mi dea mult de lucru. În orice caz, voi 
împrăștia vestea recuperării tale. Prietenii tăi vor fi ușuraţi 
când vor auzi. 

— Maris nu și-a revenit pe de-a întregul, a corectat-o 
Evan încet. 


— Ah, e o chestiune de timp, a adăugat Maris înveselită. 
Până să ajungă noutăţile la cineva, eu voi fi zburat deja. 

Femeia nu înţelegea expresia sumbră de pe chipul lui. 
Se așteptase să fie la fel de optimist ca ea când îi scosese 
mâna din ghips. 

— S-ar putea să ne întâlnim pe cer înainte să apuci să te 
întorci! 

Evan a privit-o pe S'Rella. 

— Te conduc, s-a oferit el. 

— Nu-i nevoie să te deranjezi, a zis ea. Știu calea. 

— Mi-ar plăcea să te conduc. 

Maris s-a crispat sesizând ceva indefinit în tonul lui. 

— Spune ce ai de spus aici, a sărit ea repede. Orice ar fi, 
poţi să-mi spui și mie. 

— Nu te-am minţit niciodată, Maris, a început Evan. 

Bărbatul a oftat, iar umerii i-au căzut grei, ca sub o 
povară, iar Maris l-a văzut dintr-odată bătrân. 

El s-a lăsat pe spate, în scaun, dar a privit fix în ochii 
pacientei lui. 

— Nu te-ai întrebat niciodată ce e cu ameţeala care te 
apucă ori de câte ori te ridici, te așezi sau te întorci brusc? 

— Sunt încă slăbită. Trebuie să am grijă. Asta e tot, a 
răspuns Maris, deja defensivă. Membrele sunt sănătoase. 

— Da, da, nu avem de ce să ne îngrijorăm din cauza 
picioarelor tale sau a braţului. Dar mai e ceva în neregulă, 
un lucru ce nu poate fi pus la loc, fixat și lăsat să se 
vindece. Cred că s-a întâmplat când ai căzut și te-ai lovit 
cu capul de piatră. Ţi-a afectat creierul. Ti-a distrus simţul 
echilibrului, percepţia adâncimii, poate și vederea. Nu știu 
exact despre ce e vorba. Știu prea puţin... nimeni nu 
cunoaște așa de multe. 

— N-am nimic, a replicat Maris destul de calm. La 
început am fost ameţită și slăbită, dar mă simt mai bine. 
Acum pot să merg - trebuie să recunoști - și voi putea 
zbura din nou. 

— Înveţi să te adaptezi, să compensezi lipsurile, asta e 
tot, a răspuns Evan. Dar ţi s-a dat peste cap echilibrul. Vei 
fi probabil nevoită să te conformezi vieţii la sol. Dar în 


aer... abilitatea de care ai nevoie acolo sus s-ar putea să fi 
dispărut. Nu cred că mai poţi zbura, în lipsa ei. De simţul 
acesta depind foarte multe... 

— Ce știi tu despre zbor? Cum îmi poţi spune tu de ce 
am nevoie? 

Vocea ei răsuna rece și tăioasă ca gheaţa. 

— Maris, a șoptit S'Rella. 

Femeia a încercat să prindă mâna prietenei ei, dar 
bolnava s-a tras într-o parte. 

— Nu te cred, a continuat Maris. Nu-i nimic în neregulă 
cu mine, care să nu se poată vindeca. Voi zbura din nou. 
Sunt doar un pic bolnavă, atât. De ce să iei în considerare 
ce e mai rău? De ce ar trebui să iau eu în considerare 
asta? 

Evan stătea nemișcat. Apoi s-a ridicat și s-a deplasat 
către colţul în care se afla ușa din spate, unde ţinea 
lemnele de foc. Separate de bușteni și vreascuri, se 
vedeau câteva scânduri lungi, plate, cherestea rămasă 
după ce bărbatul făcuse atelele. 

Omul a ales una de aproape doi metri, lată de 
șaptesprezece centimetri și groasă de cinci, și a așezat-o 
pe podeaua goală a bucătăriei. 

Evan s-a îndreptat și s-a uitat la Maris. 

— Poţi să mergi de-a lungul ăsteia? 

Maris a ridicat din sprâncene surprinsă și totodată 
batjocoritoare. În mod absurd, stomacul i s-a strâns de 
nervozitate. Normal că izbutea; nici nu-i trecea prin cap că 
e posibil să pice la o asemenea încercare. 

Femeia s-a ridicat lent de pe scaun, prinzând cu o mână 
marginea mesei. A traversat camera cu ușurință, nu foarte 
încet. Podeaua nu i-a alunecat de sub picioare și nici nu s-a 
încovoiat cum se întâmplase în prima zi. Era o prostie să 
spui că simţul echilibrului îi fusese afectat în vreun fel; n- 
avea să cadă de pe dușumeaua plană și nici de la o 
înălţime de cinci centimetri. 

— Să salt într-un picior? l-a întrebat. 

— Doar mergi normal de-a lungul ei. 

Maris a pășit pe scândură. Nu era tocmai suficient de 


largă ca să stai normal, cu picioarele alăturate, așa că a 
trebuit să facă un alt pas imediat, fără timp de gândire. Își 
amintea de muchiile stâncilor înalte, pe care ţopăise când 
era copil, unele mai înguste decât lemnul acela. 

Scândura i s-a clătinat și i s-a mișcat sub tălpi. În ciuda 
propriei voințe, Maris s-a trezit ţipând când simţea cum 
pică într-o parte. Evan a prins-o. 

— Ai mișcat stinghia! a izbucnit ea furioasă. 

Dar vorbele i-au sunat țâfnoase și copilărești. El doar o 
privea. Ea a încercat să se calmeze. 

— Îmi pare rău! a zis. N-am vrut să spun asta. Lasă-mă 
să mai încerc o dată. 

Bărbatul i-a dat drumul în tăcere și s-a tras înapoi. 

Acum încordată, s-a suit iar și a făcut trei pași, apoi a 
început să șovăie. Un picior a trecut peste, pe podea. A 
blestemat și l-a tras înapoi și a mai înaintat un pas, simțind 
scândura cum devine iar instabilă. A greșit din nou. Și-a 
pus talpa înapoi pe lemn și a avansat, înclinându-se într-o 
parte și căzând. 

Evan nu a mai susţinut-o. Femeia a lovit podeaua, 
sprijinită în mâini și pe genunchi, și a sărit în sus, cu capul 
învârtindu-i-se de sforțare. 

— Ajunge! 

Mâinile lui blânde și ferme s-au așezat iar asupra ei, 
trăgând-o departe de scândura îngrozitoare. Ea o auzea pe 
S'Rella plângând încetișor. 

— Foarte bine, a făcut Maris. 

Femeia a încercat să-și mascheze îngrijorarea din glas. 

— Ceva nu e regulă. Foarte bine. Recunosc. Dar tot mă 
vindec. Dă-mi timp. Mă voi face bine. Voi zbura din nou. 


XXX 


De dimineaţă Maris a început să exerseze plină de 
avânt. Evan îi adusese greutăţi din piatră și a început 
drumul antrenamentului regulat. A fost dezamăgită să 
observe că ambele braţe, nu doar cel rănit, erau la fel de 
slăbite de odihna prelungită, impusă. 

Hotărâtă să încerce zborul cât de curând, Maris a pus 


să-i fie duse aripile la castel, la fierăria Insularului. Femeia 
de acolo era ocupată cu pregătirile pentru războiul ce 
bătea la ușă, dar un zburător nu putea fi nicicând refuzat, 
așa că a promis să îndrepte și să repare spiţele stricate 
într-o săptămână. S-a ţinut de cuvânt. 

Maris a verificat aripile cu atenţie în ziua când i-au fost 
înapoiate, împăturind și desfăcând fiecare spiţă, trecându- 
și palmele peste material să se asigure că e întins și bine 
montat. Mâinile ei s-au apucat de treabă, ca și cum n-ar fi 
încetat niciodată să o facă; erau mâini de zburător și la 
nimic nu se pricepeau mai bine decât la îngrijitul aripilor. 
Maris se simţea aproape tentată să și le pună și să apuce 
pe lungul drum spre stânca zburătorilor. Aproape, dar nu 
întocmai. Echilibrul încă nu-i revenise, și-a zis ea, deși 
acum era mai stăpână pe propriile picioare. În fiecare 
noapte făcea proba scândurii pe furiș. Încă nu reușise s-o 
treacă, dar progresase. Nu era pregătită să zboare, dar 
curând avea să fie. Curând. 

Când nu se antrena, mergea uneori cu Evan în pădure, 
fiind nevoit să culeagă ierburi și să aibă grijă de alţi 
pacienţi. A învăţat-o denumirile plantelor pe care le 
folosea și i-a explicat pentru ce era benefică fiecare, când 
și cum să o folosească. Bărbatul i-a arătat și tot felul de 
animale; sălbăticiunile din pădurile răcoroase din Est nu 
semănau deloc cu cele ce locuiau în codrii prietenoși ai 
Micii Amberly, iar Maris le-a găsit fascinante. Evan părea 
că se simte în largul lui în pădure, astfel încât creaturile 
nu se temeau de el. Ciori ciudate, albe, cu ochii stacojii, îi 
ciuguleau firimituri dintre degete, iar omul cunoștea 
intrări secrete în vizuinele maimuţelor-de-pământ, ce 
preschimbaseră solul într-un fagure de miere și o dată i-a 
oprit mâna și i-a indicat un torționar cu glugă, lunecând 
voluptuos din ram în ram, în căutarea unei prăzi nevăzute. 

Maris i-a spus povești despre aventurile ei pe cer și în 
altele insule. Zburase mai mult de patruzeci de ani și 
amintirile îi erau doldora de minuni. I-a vorbit despre viaţa 
pe Mica Amberly, despre Stormtown, cu morile lui de vânt 
și cheiuri, despre ghețarii masivi, alb-albăstrui, din Artellia 


și munţii de foc din Insulele de Tăciune. l-a pomenit de 
izolarea Insulelor  Mărginașe,  sărăcite de Oceanul 
Nesfârșit de la răsărit și de camaraderia ce înflorise odată 
în Cuib, înainte ca zburătorii să se despartă în grupuri. 

Niciunul dintre ei nu aducea vorbea despre ce îi 
dezbina. Evan nu o contrazicea pe Maris când pomenea de 
zbor și nici ea, când bărbatul îi amintea de vreo rană 
invizibilă la cap. Subiectul stătea între ei ca un teren 
alunecos, lat cât o scândură, pe care niciunul nu voia să 
calce. Maris și-a păstrat secrete micile ei accese de 
amețeală. 

Într-o zi, când ieșeau din casa lui, ea l-a oprit înainte de 
a pătrunde mai mult în pădure. 

— Toţi copacii ăia mă fac să mă simt tot închisă, s-a 
plâns ea. Am nevoie să văd cerul, să miros aerul curat, 
deschis. Cât de departe e marea? 

Evan a arătat spre nord. 

— Cam la trei kilometri, încolo. Poţi observa unde se 
răresc arbuștii. 

Maris a zâmbit larg. 

— Pari reticent. Te întristezi când nu ai vegetaţie prin 
preajmă? Nu-i musai să vii, dacă nu suporţi gândul, dar nu 
înţeleg cum poţi să respiri în pădure. E prea întunecată și 
înghesuită. Nu miroase decât a pământ, a putregai și 
frunze mucegăite. 

— Mirosuri minunate, a zis Evan, întorcându-i zâmbetul. 

Au început să meargă spre nord. 

— Marea e prea rece, pustie și întinsă pentru gustul 
meu. Mă simt confortabil, ca acasă, în pădurea mea. 

— Ah, suntem atât de diferiţi! 

Femeia i-a atins braţul și a surâs cu generozitate, 
mulțumită de contrast. Și-a aruncat capul pe spate și a 
adulmecat aerul. 

— Da, deja simt marea! 

— O simţeai și din pragul casei - duhnește a mare pe 
toată insula, a subliniat el. 

— Codrul a mascat mireasma. 

leșind din desiș, Maris și-a simţit inima mai ușoară. 


Întreaga viaţă și-o petrecuse pe mare sau dincolo de ea. Îi 
simţise lipsa în fiecare dimineaţă, în casa vraciului, tânjind 
după bătăile valurilor și mirosul pătrunzător de sare, dar 
cel mai tare îi fusese dor de imensitatea cenușie, 
desfășurându-se larg sub un cer la fel de vast și turbulent. 

Liziera s-a terminat brusc și au apărut stanele pietroase. 
Maris a rupt-o la fugă. Femeia s-a oprit pe marginea 
stâncii, respirând greu, și și-a fixat privirea pe întinderea 
mării și a cerului. 

Firmamentul se profila indigo, înţesat de nori cenușii, 
alergaţi de vânt. Curenţii băteau relativ ușor la înălţimea 
aceea, dar ea își dădea seama, după rotocoalele domoale 
ale unei perechi de vulturi-gunoieri, că mai sus vremea era 
încă favorabilă pentru zbor. Poate nu potrivită livrării unui 
mesaj urgent, dar una numai bună de joacă, de fugăreală, 
de picaje și râsete, în aerul rece. 

Femeia l-a auzit pe Evan apropiindu-se. 

— Cum să spui că priveliștea asta nu e minunată?! a 
întrebat ea fără a se întoarce. 

A înaintat încă un pas, pe muchie, s-a uitat în jos... șia 
simţit că lumea i se prăvălește sub picioare. 

S-a luptat să inspire, iar braţele au prins să i se agite, 
căutând un punct de sprijin, dar se prăbușea, se prăbușea 
întruna și nici măcar îmbrăţișarea lui viguroasă nu o putea 
opri. 


XXX 


În ziua următoare furtuna nu a contenit. Maris a stat 
înăuntru, pradă deznădejdii, meditând la ce se întâmplase 
pe stânci. Nu s-a mai antrenat. A mâncat fără poftă și și-a 
făcut curaj să se îngrijească de aripi. Evan o urmărea în 
liniște, încruntându-se adesea. 

Ploaia a continuat și a doua zi, dar partea mai rea a 
vijeliei trecuse, iar aversele s-au mai liniștit. Vraciul a 
anunţat-o că urma să plece. 

— Am nevoie de niște lucruri din Portul Thayos, a zis el. 
lerburi care nu cresc aici. Am înţeles că a sosit un 
negustor săptămâna trecută. Poate reușesc să-mi 


completez stocul. 

— Poate, a repetat Maris monoton. 

Se simţea ostenită, deși de dimineaţă doar luase micul 
dejun. Se simţea bătrână. 

— Ti-ar plăcea să te plimbi cu mine? N-ai văzut 
niciodată Portul Thayos. 

— Nu, a răspuns Maris. Nu mă simt în stare acum. Voi 
rămâne în casă. 

El a părut nemulțumit, dar s-a întins, oricum, după 
pelerina lui grea, de ploaie. 

— Foarte bine, a replicat. Mă întorc înainte să se 
întunece. 

Dar se înserase de mult când a apărut, în cele din urmă, 
cu un coș ticsit de plante îmbuteliate. Ploaia se oprise, în 
sfârșit. La apus, Maris începuse să-și facă griji pentru el. 

— Ai întârziat, i-a reproșat ea când a intrat în casă, 
scuturându-și picurii de pe haină. Ești în regulă? 

Omul radia de fericire, cum nu îl mai văzuse niciodată. 

— Am vești, vești bune, a zis el. Tot portul vuiește. N-o 
să mai fie niciun război. Insularii de pe Thayos și Thrane 
au căzut de acord să se întâlnească pe stânca aia 
blestemată, să ajungă la un compromis în legătură cu 
drepturile de forare! 

— Niciun război, a rostit Maris ca un ecou stins. Bun, 
bun. Deși cam ciudat. Cum s-a întâmplat? 

Evan a aprins focul și a început să prepare ceaiul. 

— Ah, a fost o coincidenţă, a explicat el. Tya s-a întors 
dintr-o altă misiune fără niciun răspuns. Insularul nostru a 
fost refuzat din toate părţile. Fără aliaţi, el nu s-a 
considerat destul de puternic să se impună. Mi s-a povestit 
că e furios, dar ce poate să facă? Nimic. Așa că l-a trimis 
pe Jem spre Thrane, să stabilească o întâlnire, să 
negocieze ce înțelegere o putea. Orice e mai bun decât 
nimic. Mă gândeam că va găsi ajutor pe Cheslin sau pe 
Thrynel, mai ales dacă le-a promis mult fier. Iar între 
Thrane și Insulele Arren nu există în niciun caz vreo iubire 
pierdută, a râs Evan. Ah, ce mai contează?! Nu mai începe 
războiul. Oamenii din Port se simt salvaţi, cu excepţia 


câtorva străjeri ce speraseră să-și înfunde buzunarele cu 
gologani. Toată lumea sărbătorește și ar trebui să ne 
bucurăm și noi. 

S-a îndreptat către coș și a scotocit printre ierburi, 
scoțând la iveală un opah gras. 

— M-am gândit că poate fructele de mare te vor 
înveseli, i-a spus. Știu cum să gătesc ăsta cu păpădie și 
nuci amare - o să-ţi salte pe limbă de plăcere. 

A găsit un cuţit lung, de os și a început să curețe 
peștele, fluierând voios în timp ce lucra. Veselia îi era atât 
de molipsitoare, că Maris s-a surprins surâzând, la rândul 
ei. 

La ușă s-a auzit o bătaie puternică. 

Evan și-a ridicat privirea, mirat. 

— Vreo urgenţă, fără îndoială, a zis el, blestemând. Fii 
bună și răspunde tu. Am mâinile pline de solzi. 

Fata din prag purta o uniformă verde-închis, garnisită 
cu blană cenușie; un străjer și încă unul dintre mesagerii 
Insularului. 

— Maris din Mica Amberly? a întrebat ea. 

— Da, a răspuns Maris. 

Fetișcana a dat din cap. 

— Insularul de pe Thayos îţi transmite salutările lui și te 
invită pe tine și pe vraciul Evan să-l onorati cu prezenţa la 
cină mâine-seară. Dacă îţi îngăduie starea de sănătate. 

— Starea mea e minunată, a pufnit Maris. Cum de ni se 
face dintr-odată cinstea asta, copilă? 

Mesagerul etala deja o seriozitate care-i depășea cu 
mult vârsta. 

— Insularul îi cinstește pe toţi zburătorii, iar accidentul 
tău, pe când te aflai în serviciul lui, i-a împovărat 
conștiința. Dorește să-și arate recunoștința faţă de toţi 
zburătorii care și-au îndeplinit misiunile, oricât de scurte, 
pentru 'Thayos, în situaţia urgentă ce tocmai a trecut. 

— Aha, a făcut Maris. 

Tot nu era mulțumită de explicaţie. Insularul nu i se 
păruse genul care să ţină la asemenea obiceiuri onorabile. 

— Asta e tot? 


Fata a șovăit. Detașarea a părăsit-o o clipă, iar Maris a 
observat că era chiar foarte tânără. 

— Nu face parte din mesaj, zburătorule, dar... 

— Da... a îmboldit-o Maris. 

Evan se oprise și el din lucru și stătea acum în spatele 
ei. 

— Târziu, în după-amiaza asta, a sosit un zburător cu un 
mesaj personal pentru Insular. A primit-o pe femeie în 
apartamentele lui private. Era din Vest, cred. Purta haine 
ciudate și avea părul tuns prea scurt. 

— Descrie-o, dacă poţi, a spus Maris. 

A scos o monedă din cupru din buzunar și a început să 
se joace cu ea. 

Fata s-a uitat la ban și a zâmbit. 

— Ah, era o vestică tânără, în jur de douăzeci, douăzeci 
și cinci de ani. Avea părul negru, tuns ca al tău. Foarte 
drăguță. Cred n-am mai văzut pe nimeni așa de arătos. 
Mie mi s-a părut că a zâmbit frumos, dar oamenii de la 
cabană n-au plăcut-o. Mi-au spus că nici măcar nu s-a 
obosit să le mulțumească pentru ajutor. Avea ochii verzi. 
Purta un colier din trei șiruri de mărgele de sticlă-de-mare 
colorată. E suficient? 

— Da, a răspuns Maris. Eşti foarte vigilentă, a adăugat 
ea, întinzându-i moneda. 

— O cunoști? a întrebat-o Evan. 

Maris a dat din cap. _ 

— O cunosc de când s-a născut. li știu și părinţii. 

— Cine e? a vrut el să știe, nerăbdător. 

— Corina, a replicat femeia. Din Mica Amberly. 

Mesagerul rămăsese pironit în dreptul ușii. Maris s-a 
uitat iar la ea. 

— Da? a făcut ea. Mai e ceva? Acceptăm invitaţia, 
bineînţeles. Poţi să-i mulțumești Insularului din partea 
noastră. 

— Încă un lucru, a adăugat fata în pripă. Am uitat. 
Insularul îţi transmite, cu tot respectul, că ţi se cere să 
aduci aripile, dacă nu te împovărează prea tare. 

— Desigur, a încuviinţat Maris amorţită. Desigur. 


Apoi a închis ușa. 
XXX 


Fortăreaţa Insularului din Thayos era un loc sumbru, 
aspru, singuratic, departe de orașe și sate, așezat într-o 
vale îngustă și izolată. Se afla aproape de mare, dar 
protejat de ea printr-un zid solid de creste muntoase. Pe 
pământ, doar două drumuri duceau către ele, iar ambele 
erau întărite de strajă. Un turn de veghe, din piatră, se 
înălța deasupra celui mai înalt vârf, sentinelă veghind 
asupra tuturor căilor de acces spre castel. 

Cetatea însăși era veche și dezolantă, din blocuri imense 
de piatră neagră, erodată. Stătea cu spatele la munte, iar 
Maris știa de la vizita anterioară că o mare parte a așezării 
se întindea subteran, în odăi cioplite din rocă dură. Fațada 
exterioară lăsa la iveală un set dublu de ziduri ample - pe 
parapete patrulau străjeri, cu arcuri lungi -, înconjurând 
un grup de clădiri din lemn și două turnuri negre, dintre 
care cel mai înalt măsura aproape cincisprezece metri. 
Ferestrele turnului erau zăvorâte cu stinghii solide din 
lemn. Valea, atât de aproape de mare, era umedă și rece. 
Solul era acoperit doar cu un lichen rezistent, violet, și cu 
mușchi verde-albăstrui, ce se agăța de bolovani și se 
întindea pe jumătate din zidurile castelului. 

Venind pe drumul dinspre 'Thossi, Maris și Evan au fost 
opriţi o dată la punctul de control din vale, apoi au trecut, 
ca să fie întrerupţi iar, la zidul exterior, reușind în cele din 
urmă să intre. Ar fi putut să îi reţină mai mult, însă Maris 
ducea aripile argintii, lucitoare, iar străjerii nu se încurcau 
cu zburătorii. In curtea interioară era agitaţie mare - 
copiii se jucau cu dulăi lăţoși, porcii cu mutre sălbatice 
fugeau pretutindeni, străjerii exersau trasul cu arcul și se 
antrenau cu ciomegele. La umbra unui zid era ridicată o 
spânzurătoare, cu lemnul lat crăpat și bătut zdravăn de 
ploi și vijelii. Puștanii se zbenguiau cu toţii în preajma ei, 
iar unul folosea un laţ pe post de leagăn. Celelalte frânghii 
înnodate atârnau goale, bălăbănindu-se ca două prevestiri 
rele în vântul tăios al serii. 


— Locul îmi inspiră gânduri negre, i-a spus Maris lui 
Evan. Insularul de pe Mica Amberly locuiește într-o vilă 
uriașă din bușteni, pe un deal, cu fața la oraș. Are 
douăzeci de camere pentru musafiri, o sală de banchet 
colosală, ferestre încântătoare, din sticlă colorată, și un far 
ca să-i cheme pe zburători, dar îi lipsesc zidurile, străjerii 
sau spânzurătorile. 

— Insularul tău e ales de popor, a zis el. Cel de aici 
provine dintr-o linie de conducători ce au stăpânit încă din 
vremurile corăbierilor stelari. Şi mai uiţi, Maris, că Estul 
nu-i așa de blând ca Vestul. Aici iernile durează mai mult. 
Furtunile sunt mai reci și mai turbate. Solul nostru are mai 
mult metal, dar nu-i la fel de bun pentru agricultură ca 
acela din Vest. Foametea și războiul dau mereu târcoale în 
Thayos. 

Au intrat pe o poartă impunătoare în castel, iar ea a 
amuţit. 

Insularul i-a întâmpinat în apartamentele lui, așezat pe 
un tron simplu, din lemn, flancat de doi străjeri cu chipuri 
acre. Dar s-a ridicat când au intrat vizitatorii. Insularii și 
zburătorii erau egali. 

— Sunt încântat că mi-ai acceptat invitaţia, zburătorule, 
a început el. Mi-am făcut griji din cauza sănătăţii tale. 

În ciuda vorbelor politicoase, Maris nu-l plăcea. Era un 
bărbat înalt, bine proporţionat, cu trăsături echilibrate, 
aproape frumoase, și păr sur, lung, prins la spate, după 
moda esticilor. Dar în atitudinea lui se simţea ceva 
tulburător, iar ochii îi păreau umflaţi și colţul gurii i se 
crispa, fără ca barba bogată să ascundă spasmul. 
Veșmintele îi erau bogate și sobre; o haină albastră- 
cenușie, împodobită cu blană neagră, cizme înalte până la 
coapse, o centură lată din piele, încrustată cu oţel, argint 
și pietre preţioase. Purta și un mic pumnal din metal. 

— Mulţumesc pentru grijă, a replicat Maris. Am fost 
grav rănită, dar acum mi-am revenit. Aveţi o comoară aici, 
pe Thayos. Vorbesc de Evan. Am întâlnit mulţi vindecători, 
dar puţini atât de pricepuţi ca el. 

Insularul s-a cufundat iar în scaun. 


— Va fi răsplătit onorabil, a rostit, de parcă Evan nici nu 
s-ar fi aflat de față. Munca bine făcută merită o răsplată pe 
cinste, așa-i? 

— Îl voi plăti eu însămi, a zis Maris. Am suficient bănet. 

— Nu, a insistat Insularul. Accidentul tău aproape 
mortal, petrecut când erai în slujba mea, mi-a provocat 
mare suferință. Lasă-mă să-mi arăt recunoștința. 

— Îmi achit singură datoriile, a replicat ea. 

Chipul Insularului a împietrit într-o expresie distantă. 

— Prea bine, a capitulat el. Atunci, să discutăm altceva. 
Dar mai bine să aștepte pentru la cină. Plimbarea trebuie 
să te fi înfometat. 

Bărbatul s-a ridicat subit. 

— Vino! Vei vedea că am pus o masă pe cinste, 
zburătorule. Mă îndoiesc că ai mai mâncat vreodată așa de 
bine. 

După cum s-a dovedit mai târziu, Maris mâncase mult 
mai bine de nenumărate ori la viaţa ei. Mâncare era din 
belșug, dar toată, prost gătită. Supa de pește era de 
departe prea sărată, pâinea, prea tare și uscată, iar 
felurile din carne fuseseră fierte peste măsură, că nu mai 
rămăsese nici pic de gust. Până și berea îi părea acră. 

Au mâncat într-o sală de banchet, întunecată și 
igrasioasă, la o masă lungă, pregătită pentru douăzeci de 
persoane. Cumplit de stânjenit, Evan fusese așezat mult în 
josul mesei, printre câţiva ofiţeri din garda Insularului și 
copiii mai mici ai căpeteniei. Maris ocupa un loc 
privilegiat, lângă bărbatul de vază, chiar alături de 
moștenitorul lui, o femeie morocănoasă, cu chip tăios, care 
n-a scos trei cuvinte toată seara. Vizavi de ea erau alți 
zburători. Cel mai aproape de Insular stătea un bărbat 
vlăguit, cu faţa pământie și nasul borcănat; Maris l-a 
recunoscut, era Jem. A treia venea Corina din Mica 
Amberly. Fata i-a zâmbit de peste masă. Corina chiar era 
grozav de drăguță, și-a zis ea, amintindu-și ce-i spusese 
mesagerul. Dar, pe de altă parte, tatăl ei, Corm, fusese 
întotdeauna un bărbat chipeș. 

— Arăţi foarte bine, i-a zis Corina. Mă bucur. Am fost 


tare îngrijoraţi din cauza ta. 

— Sunt în regulă, a răspuns Maris. Sper să zbor din nou 
cât mai curând. 

O umbră a întunecat chipul frumușel al Corinei. 

— Maris... a început ea. 

Apoi s-a răzgândit. 

— Așa sper, i-a spus pe un ton firav. Toată lumea 
întreabă de tine. Ne-ar plăcea să te întorci acasă. 

Fata și-a plecat privirea și s-a prefăcut ocupată să 
mănânce. 

Între Jem și Corina era al treilea zburător, o tânără 
necunoscută lui Maris. După o încercare eșuată de a 
începe o conversaţie cu fiica Insularului, Maris a ales să o 
studieze pe străină, în loc să-și vadă de mâncare. Fata era 
cam de aceeași vârstă cu Corina, dar deosebirea dintre ele 
era izbitoare. Mica vestică vibra de energie și de 
frumuseţe; părul brunet, pielea curată, sănătoasă, ochii 
verzi, scânteietori și alerți și un aer de încredere și ușor 
rafinament. Un zburător, fiica a doi zburători, născută și 
crescută să se bucure de privilegii și tradiţii ce însoțeau 
aripile. 

Femeia de lângă ea era slabă, deși în înfățișare i se citea 
o forţă încăpăţânată. Ciupiturile de vărsat de vânt îi 
acopereau obrajii scofâlciţi, iar părul blond, spălăcit, era 
prins într-un nod ciudat la ceafă și tras pe spate într-un fel 
ce-i făcea fruntea să pară anormal de lată. Când a zâmbit, 
a băgat de seamă că are dinţii încălecaţi și decoloraţi. 

— Tu ești Tya, nu? a întrebat Maris. 

Femeia a privit-o cu ochii negri, șireţi. 

— Sunt, a răspuns, cu o voce surprinzător de plăcută: 
rece și domoală, cu o nuanţă ironică. 

— Nu cred că ne-am cunoscut, a continuat Maris. Ai 
zburat mult? 

— Mi-am câștigat aripile acum doi ani, pe Arrenul de 
Nord. 

Maris a încuviințat dând din cap. 

— Am ratat competiţia aceea. Eram în misiune pe 
Artellia. Ai zburat vreodată în Vest? 


— De trei ori, a replicat Tya. În două rânduri pe Marea 
Shotan și o dată pe Culhall. Niciodată în Insulele Amberly. 
Cel mai mult am călătorit în Est, în special zilele astea. 

Fata i-a aruncat Insularului o privire tăioasă, cu coada 
ochiului, și a zâmbit complice spre Maris. 

Corina, care ascultase conversaţia, a încercat să fie 
politicoasă. 

— Cum ţi s-a părut în Stormtown? a întrebat-o. Și în 
Cuib? Ai vizitat Cuibul? 

Tya a zâmbit îngăduitoare. 

— Sunt parvenită, a zis ea. M-am pregătit la Templul 
Aerului. Noi nu mergem în Cuib, zburătorule. Cât despre 
Stormtown, a fost impresionant. Nu-i niciun oraș 
asemănător în Est. 

Corina a roșit. Maris s-a enervat o clipă. O întristau 
tensiunile dintre zburătorii-moștenitori și parveniţii de-o- 
aripă; cerul de pe Windhaven nu mai era lăcașul prietenos 
de odinioară, în mare parte din cauza ei. 

— Cuibul nu-i un loc atât de rău, Tya. Mi-am făcut o 
grămadă de prieteni acolo. 

— Tu nu ești parvenită, a răspuns fata. 

— Serios? Val O-Aripă însuși mi-a spus odată că sunt 
prima de-o-aripă, fie că recunosc, fie că nu. 

Tya a scrutat-o cu privirea. 

— Nu, a rostit ea în final. Nu-i corect. Tu ești altfel, 
Maris. Nici unul dintre bătrânii zburători, dar nici de-o- 
aripă. Nu știu ce reprezinţi. Dar sigur te simţi singură. 

Cele trei au terminat de mâncat într-o tăcere încordată, 
stânjenitoare. 

Când s-au strâns cupele de la desert, Insularul i-a trimis 
din încăpere pe membrii familiei, pe consilieri și pe 
străjeri, astfel încât în sală au mai rămas doar cei patru 
zburători și Evan. Bărbatul a încercat să scape și de vraci, 
dar omul n-avea de gând să plece. 

— Maris e încă sub îngrijirea mea, a zis el. Rămân cu 
bolnava. 

Insularul i-a aruncat o privire înfuriată, dar nu a mai 
stăruit. 


— Prea bine, a pufnit el. Avem treburi de discutat. 
Treburi de zburători. 

Bărbatul și-a întors ochii fulgerători spre Maris. 

— Voi fi direct. Am primit un mesaj de la omologul meu, 
Insularul Micii Amberly. Se interesează de sănătatea ta. 
Au nevoie de aripi. Când te vei simţi în putere să te întorci 
pe Amberly? 

— Nu știu, a răspuns Maris. Vezi bine că mi-am revenit. 
Dar zborul de la Thayos spre Amberly e obositor pentru 
orice înaripat și încă nu mi-am revenit de tot. Voi părăsi 
Thayos cât voi putea de repede. 

— E un zbor lung, a aprobat Jem, mai ales pentru cineva 
care nu a mai exersat nici măcar pe distanţe mici. 

— Da, a încuviințat Insularul. Tu și vindecătorul v-aţi 
plimbat mult. Pari sănătoasă din nou. Mi s-a spus că 
aripile au fost reparate. Și, cu toate astea, nu zbori. N-ai 
venit niciodată la stânca zburătorilor. Nu te antrenezi. De 
ce? 

— Nu sunt pregătită, a răspuns Maris. 

— Insularule, a intervenit Jem, e așa cum ţi-am povestit. 
Încă nu s-a vindecat, indiferent de ce se vede din exterior. 
Dacă ar fi putut, ar fi zburat. 

Ochii bărbatului s-au întors către femeie. 

— Regret dacă te rănesc, i-a zis, dar știi că spun 
adevărul. Și eu sunt înaripat. Şi știu. Zburătorii zboară. 
Nu-i chip să ţii un mesager sănătos la sol. Iar tu nu ești o 
oarecare - mi se povestea că iubești zborul mai presus de 
orice. _ 

— ÎI iubeam, a răspuns Maris. Îl iubesc. 

— Insularule... a început Evan. 

Maris a întors capul să se uite la el. 

— Nu, Evan, a zis ea, povara nu-i a ta. 

Apoi s-a adresat iar căpeteniei. 

— Nu sunt pe deplin vindecată, a recunoscut femeia. 
Echilibrul meu... e ceva în neregulă cu el. Dar îmi revin. 
Nu mai e așa de rău ca la început. 

— Îmi pare rău, a zis Tya iute. 

Jem a dat și el din cap. 


— Ah, Maris! a făcut Corina. 

Fata părea adânc îndurerată, cu lacrimi în ochi. Corina 
nu moștenise nimic din maliţia tatălui ei și știa ce 
înseamnă echilibrul pentru un zburător. 

— Poţi să zbori? a întrebat Insularul. 

— Nu știu, a recunoscut Maris. Mai am nevoie de timp. 

— Ai avut vreme din plin, a replicat bărbatul, 
întorcându-se către Evan. Vindecătorule, îmi poţi spune 
când se va vindeca? 

— Nu, a zis Evan trist. Nu-ţi pot da o dată. Nu știu. 

Insularul a luat un aer ameninţător. 

— Problema e a Insularului de pe Mica Amberly, dar 
povara pică pe mine. lar eu consider că un zburător care 
nu poate să planeze nu e zburător deloc și nu are nevoie 
de aripi. Dacă recuperarea ta e atât de incertă, doar un 
nerod ar mai spera în ea. Te întreb încă o dată, Maris, ești 
în stare să sui pe cer? 

Ochii lui o ţintuiau, iar colțul gurii i s-a strâmbat într-un 
spasm slab, răutăcios. Maris știa că i se terminase timpul. 

— Sunt! a spus ea. 

— Bun. Noaptea asta e la fel de bună ca oricare alta. 
Zici că poţi să zbori. Foarte bine. Ia-ţi aripile. Arată-ne. 


XXX 


Drumul prin tunelul igrasios și ud a fost la fel de lung pe 
cât și-l amintea Maris și la fel de singuratic, deși acum 
avea companie. Nu vorbea nimeni. Nu se auzeau decât 
pașii. Doi străjeri conduceau grupul, cu torţe aprinse. 
Zburătorii își purtau aripile. 

La celălalt capăt al coridorului subteran se lăsase o 
noapte rece, înstelată. Marea foșnea neliniștită la 
picioarele lor, ca o întindere vastă, întunecată, de 
melancolie. Maris a urcat scările spre stânca zburătorilor. 
Femeia a suit cu băgare de seamă, iar când a ajuns în 
capăt o dureau coapsele și gâfâia. 

Evan a luat-o repede de mână. 

— Pot încerca să te conving să renunti? 

— Nu, a răspuns ea. 


Bărbatul a dat din cap. 

— Așa mă gândeam și eu. Atunci, zboară cu bine! 

Vraciul a sărutat-o și s-a dat la o parte. 

Insularul s-a așezat lângă stâncă, încadrat de străjeri. 
Tya și Jem și-au desfăcut aripile. Corina a rămas în urmă, 
până când a chemat-o Maris. 

— Nu sunt mânioasă, a spus ea. Nu e fapta ta. Un 
zburător nu poartă vina pentru mesajul ce-l duce. 

— Mulţumesc, a zis Corina. 

Chipul mic și drăgălaș al fetei părea palid în lumina 
stelelor. 

— Dacă eșuez, e de datoria ta să înapoiezi aripile, nu? 

Corina a încuviinţat, șovăind. 

— Ştii ce are Insularul de gând să facă cu ele? 

— Va găsi un alt zburător, poate pe cineva care și le-a 
pierdut în concurs. Până atunci... ei bine, Mama e bolnavă, 
dar Tata e încă în formă. 

Maris a râs stins. 

— Grozavă ironie a sorții! Corm mi-a dorit întotdeauna 
aripile, dar voi face tot ce îmi stă în putere ca să nui le 
cedez nici de data asta. 

Corina a surâs. 

Aripile îi erau complet întinse; Maris simţea impulsul 
cunoscut, stăruitor, al vântului. A verificat curelele și 
spițele, i-a făcut semn Corinei să se dea la o parte și s-a 
dus spre marginea prăpastiei. Ajunsă acolo, s-a fixat bine 
pe picioare și s-a uitat în jos. 

Lumea a prins să se învârtească năucitor. Departe, 
dedesubt, brizanţii se spărgeau de rocile negre, se înecau 
în mare și se izbeau de pietrele spălate permanent de apă. 
Maris și-a înghiţit nodul din gât și s-a străduit să nu 
alunece în genune. Încetul cu încetul, lucrurile și-au 
recăpătat stabilitatea. Nu mai mișca nimic. Stânca era 
doar o stâncă, iar sub ea - oceanul nesfârșit. Cerul se 
desfășura sus - prietenul și iubitul ei. 

Maris a îndoit braţele și a apucat mânerele. Apoi a tras 
aer în piept cu nesaţ și a sărit. 

Avântul a propulsat-o departe de rocă, iar curenţii au 


prins-o, susținând-o. Vântul bătea puternic, rece ca 
gheaţa, un vânt ce te pătrundea până la oase, dar nu 
vijelios, ci unul pe care se putea zbura ușor. S-a relaxat și 
s-a lăsat în voia bunului ei prieten, a alunecat în jos, 
trasând o curbă lungă și graţioasă. 

Dar curentul a împins-o iar spre munte, iar ea i-a 
surprins cu coada ochiului pe Insular și pe ceilalți 
zburători - Jem își desfăcuse aripile și era gata să plonjeze 
- înainte să hotărască să se întoarcă de la ei. Femeia și-a 
răsucit trupul și a încercat să se încline. 

Cerul s-a legănat și a venit peste ea ca un val. Maris s-a 
aplecat prea mult, a rămas nemișcată, iar când a încercat 
să-și corecteze poziţia, mutându-și centrul de greutate în 
direcţia potrivită, s-a bălăbănit îngrozitor. Respirația i se 
oprise în gât. 

Senzaţia dispăruse. A închis ochii o clipă și a simţit că-i 
vine rău. Cădea, trupul îi spunea asta prin toţi porii. Se 
prăbușea, urechile îi țiuiau, iar intuiţia vântului o părăsise. 
O avusese dintotdeauna: schimbări subtile ale curenților, 
mișcări la care trebuia să reacționeze înainte de a-și da 
bine seama de ele, gustul unei furtuni ce aștepta la 
orizont, prevestirile zonei de curenţi statici. Acum nu mai 
percepea nimic din toate astea. Zbura printr-o mare pustie 
și infinită de aer, ameţită, iar vântul turbat, straniu, pe 
care nu-l putea înţelege, se juca cu ea după bunul lui plac. 

Aripile imense, argintii, i s-au zguduit cumplit înainte și 
înapoi, corpul i s-a cutremurat, a deschis ochii din nou, 
dintr-odată disperată. Şi-a recăpătat echilibrul și a 
încercat să zboare, ghidându-se doar după văz. Dar rocile 
nu stăteau locului și era prea întuneric, iar lumina 
strălucitoare a astrelor de sus părea să danseze și ea, să 
ţopăie, batjocorind-o. 

Vertijul a cuprins-o cu totul, a dat drumul la mânere - 
nu mai făcuse niciodată așa ceva, niciodată -, iar acum nu 
mai zbura, ci doar atârna sub aripi. S-a aplecat în faţă, 
prinsă în hamuri, și a vomat, expediind cina Insularului în 
valurile mării. Tremura din toate încheieturile. 

Jem și Corina se născuseră în familii de zburători și 


acum veneau după ea, dar lui Maris nu-i păsa. Era slăbită, 
ostenită și bătrână. Sub ea se vedeau bărci glisând pe 
alunecușul negru al oceanului. A prins din nou mânerele, a 
încercat să se înalțe, dar n-a reușit decât să se întoarcă 
abrupt pe coama curentului, sfârșind prin a pierde 
altitudine. A încercat să-și revină la poziţie, dar nu era în 
stare. 

Plângea. 

Marea aluneca în sus spre ea, lucind vălurită. 

O dureau urechile. 

Nu putea să zboare. Era zburător, fusese întotdeauna 
zburător, îndrăgostită de vânt, o Aripiașchie, un copil al 
văzduhului, solitar, a cărui singură casă fusese cerul, un 
zburător, zburător - iar acum nu putea să planeze. 

A închis iar ochii pentru ca lumea să stea nemișcată. 

Marea a primit-o în braţele ei, biciuind-o, iar în urmă a 
suflat un jet de apă sărată. Așteptase, s-a gândit. Toţi anii 
aceia. 


XXX 


— Lasă-mă în pace! i-a zis ea în seara aceea când s-au 
întors în sfârșit acasă. 

Evan i-a făcut pe plac. 

Maris a dormit mai toată ziua următoare. 

După aceea s-a trezit devreme, când prima rază 
obraznică de lumină s-a strecurat în cameră. Se simţea 
îngrozitor, îngheţată și transpirată, iar pe piept îi atârna o 
greutate imensă. O clipă nu și-a dat seama ce era în 
neregulă. Apoi și-a amintit. Nu mai avea aripile. A încercat 
să se gândească la asta, dar disperarea, mânia și mila de 
sine au umplut-o până la refuz și în curând s-a făcut din 
nou covrig sub pături și a încercat să adoarmă la loc. Când 
dormea nu trebuia să facă faţă durerii. 

Dar somnul nu voia să vină. S-a ridicat, în cele din urmă, 
și s-a îmbrăcat. Evan se afla în camera alăturată, unde 
gătea ouă. 

— 'Ţi-e foame? a întrebat-o el. 

— Nu, a răspuns Maris monoton. 


El a clătinat din cap și a mai spart două ouă. Ea s-a 
așezat la masă, iar când el i-a adus o farfurie cu omletă a 
început să se joace absentă cu furculița. 

Era o zi umedă, cu vânt și vijelie zdravănă. Când și-a 
terminat micul dejun, Evan a mers să-și vadă de-ale lui. 
Aproape de după-amiază a lăsat-o singură, iar ea s-a 
învârtit fără noimă prin casa pustie. În cele din urmă s-a 
așezat la fereastră să privească ploaia. 

La mult după ce se întunecase a sosit și Evan, ud 
leoarcă și fără chef. Ea era încă la geam, în adăpostul 
întunecat și rece. 

— Ai fi putut măcar să aprinzi focul, a mormăit el. 

Părea dezgustat. 

— Ah, a făcut ea, privindu-l pierdută. Nu mi-a dat prin 
cap. 

El a aprins vatra. A dat să-l ajute, dar s-a răstit la ea și a 
dat-o la o parte. Au mâncat în tăcere, iar masa a părut să-i 
redea lui Evan buna dispoziţie. După aceea a pregătit unul 
dintre ceaiurile lui speciale, a așezat o cană în faţa lui 
Maris și s-a cufundat în scaunul lui preferat. 

Ea a gustat licoarea aburindă, conștientă de privirea lui 
stăruitoare. In cele din urmă, a ridicat ochii spre el. 

— Cum te simţi? a întrebat-o. 

A stat să se gândească. 

— Moartă, a răspuns ea în sfârșit. 

— Povestește-mi. 

— Nu pot, a replicat femeia și a început să plângă. Nu 
pot! 

Când nu s-a mai putut opri din plâns, vraciul i-a 
preparat un somnifer și a pus-o la culcare. 


XXX 


În ziua următoare Maris a ieșit la plimbare. 

A ales o potecă pe care i-o arătase Evan, o cărare bine 
bătătorită, care nu ducea la stânci, ci chiar pe malul mării. 
Toată ziua a umblat pe o plajă rece, acoperită de grohotiș 
și aproape infinită. Când a obosit, s-a odihnit la marginea 
apei și a aruncat cu pietricele în valuri, urmărindu-le cum 


saltă și se scufundă, cu sufletul plin de plăcerea măruntă, 
melancolică a gestului. 

Până și marea arăta altfel acolo, și-a zis ea. Era 
plumburie și îngheţată, ștearsă. Ducea dorul undelor 
azurii și verzui ale apelor din jurul insulei Amberly. 

Lacrimile i s-au rostogolit pe obraji și le-a lăsat să curgă 
în voie. La un moment dat și-a dat seama că suspină, dar 
nu-și aducea aminte când sau de ce începuse să plângă. 

Marea se desfășura uriașă și goală, plaja se întindea la 
nesfârșit, iar cerul noros, sălbatic, o împresura de 
pretutindeni, dar Maris se simţea asaltată, sufocată. S-a 
gândit la toate locurile din lume pe care n-avea să le mai 
vadă niciodată, iar amintirea fiecăruia dintre ele o 
împungea ca un cuţit. Și-a adus aminte de ruinele 
copleșitoare ale Vechii Fortăreţe de pe Laus, de Academia 
Aripiașchie, gigantică și sumbră, cioplită în stânca Colţului 
Mării. De Templul Zeului Ceresc din Deeth. De palatele 
aerisite ale prinţeselor-zburători din Artellia. De morile de 
vânt din Stormtown și de Vechiul Bârlog al Căpitanului, 
mai bătrâne decât timpul însuși. De orașele-arbust din 
Setheen și Alessy, de cimitirele și câmpurile de luptă din 
Lomarron, de podgoriile insulelor Amberly și de berăria 
primitoare, plină de fum a Riesei din Skulny. Toate erau 
pierdute acum. lar Cuibul... Ar fi putut ajunge în alte 
locuri, pe o navă, însă Cuibul era adăpostul zburătorilor, 
închis acum pentru totdeauna. 

S-a gândit la prietenii ei, risipiţi în toate colţurile lumii, 
întocmai ca insulele numeroase. Unii probabil că aveau să 
o viziteze, dar mulţi fuseseră smulși de lângă ea, ca și cum 
nici n-ar fi existat. Ultima dată când îl întâlnise, T'Mar se 
îngrășase și trăia fericit în coliba lui din piatră, pe Hethen, 
învățându-și nepoata să picteze armonia unei bucăţi de 
piatră. Acum era mort pentru ea, la fel ca Halland; o 
amintire și nimic mai mult. N-avea să-l mai vadă niciodată 
pe Reid și nici pe frumoasa și joviala lui soţie. Nu mai 
putea să-și petreacă noaptea bând bere cu Riesa, istorisind 
despre Garth. Gata cu suvenirurile din lemn, cumpărate de 
la S'mael, sau glumele cu bucătarul de la micul han din 


Poweet. 

N-avea să mai privească nicicând spectacolele aeriene 
de la concursurile anuale sau să clevetească și să cânte 
printre zburători la vreo petrecere. 

Amintirile o străpungeau ca mii de ace și s-a lăsat în 
voia durerii, suspinând până ce aproape nu a mai avut aer. 
Işi dădea seama de cum arată: o bătrână ridicolă, bocind și 
gemând de una singură pe o plajă. Dar nu se putea 
stăpâni. 

De-abia suporta să se gândească la zbor, la bucuria 
intensă și la libertatea pierdute pe vecie. Imaginile i se 
plăsmuiau însă în minte de la sine: lumea risipită sub ea, 
satisfacția de a avea aripi, fiorul de a merge în faţa 
furtunii, nenumăratele nuanţe ale cerului, singurătatea 
grandioasă a înălțimilor. Toate acele lucruri pe care nu 
putea să le zărească sau să le simtă, ci doar să le vadă în 
gând. Odată dăduse peste un curent ascendent, ce o 
înălțase aproape de infinit, spre tărâmurile în care 
călătoriseră corăbierii stelari, de unde marea însăși 
dispărea în genune și nimic nu mai zbura, în afară de 
nălucile-vântului, stranii și imateriale. O zi pe care n-o va 
uita niciodată. Niciodată. 

Lumea i s-a întunecat în jur, iar stelele au început să 
răsară. Sunetul mării domina atmosfera. Maris era 
amorţită, înghețată  bocnă, secată de lacrimi, 
confruntându-se cu vidul existenţei. In cele din urmă, a 
pornit pe lungul drum înapoi spre cabană, întorcând 
spatele întinderii de apă și cerului. 

În casă era cald și mirosea bogat și ademenitor a 
tocană. Văzându-l pe Evan lângă vatră, inima a prins a-i 
bate mai cu putere. Ochii lui azurii erau infinit de blajini 
când i-a rostit numele. A alergat spre el și i s-a aruncat cu 
braţele de gât, strângându-l cu putere, ca și cum viaţa i-ar 
fi depins de asta. A închis ochii, alungând ameteala. 

— Maris, a murmurat el. Maris. 

Părea mulțumit și surprins. A ridicat braţele și a tras-o 
și mai aproape, protector. După care, în cele din urmă, a 
condus-o la masă și i-a servit cina. 


Evan a vorbit în timp ce mâncau, povestindu-i întâmplări 
de peste zi: aventura pe care o avusese urmărind o capră, 
găsise un măslin sălbatic, îi gătise un desert special. 

Femeia a dat din cap, de-abia trecând prin minte ce-i 
spunea, dar liniștită, auzindu-i glasul și dorind să continue. 
Vorbele lui, prezența lui îi dovedeau că lumea nu se 
sfârșise de tot. 

Până la urmă, l-a întrerupt. 

— Evan, trebuie să știu. Această... rană a mea. Există 
vreo șansă să mă vindec vreodată? Să-mi... revin? 

Bărbatul și-a lăsat lingura, iar chipul i s-a împietrit 
deodată. 

— Nu știu, Maris. Cred că nimeni n-ar fi în stare să-ţi 
spună dacă e trecătoare sau definitivă. Nu pot fi sigur. 

— Atunci, zi-mi părerea ta. 

Pe faţa lui se citea durerea. 

— Nu, a răspuns încet. Nu cred că te vei recupera total. 
Nu cred că mai poţi redobândi ce ai pierdut. 

Maris a încuviințat din cap, aparent calmă. 

— Înţeleg. 

A împins mâncarea la o parte. 

— Mulţumesc. Trebuia să întreb. Cumva, încă speram. 

Apoi, s-a ridicat. 

— Maris... 

Ea i-a făcut semn să nu se apropie. 

— Sunt obosită. A fost o zi grea pentru mine și trebuie 
să mă gândesc. Sunt hotărâri de luat acum și am nevoie să 
fiu singură. Îmi pare rău, a rostit ea, schițând un zâmbet. 
Tocana a fost bună. Regret că renunţ la desertul tău, dar 
nu mi-e foame. 


XXX 


Când s-a trezit, în cameră era beznă și se simţea frigul. 
Focul pe care îl aprinsese era stins. S-a săltat în capul 
oaselor și a sfredelit cu privirea întunericul. Nu mai avea 
lacrimi, s-a gândit ea. Le vărsase pe toate. 

Când a dat păturile la o parte și s-a ridicat în picioare, 
podeaua s-a clătinat, iar ea a șovăit ameţită o clipă. Și-a 


revenit, și-a pus un halat scurt și apoi a mers în bucătărie, 
unde a aprins o lumânare, de la cărbunii ce încă mocneau 
în vatră. Sub tălpile ei goale, pardoseala de lemn era rece 
când a străbătut holul, trecând prin faţa camerei de lucru, 
unde Evan își pregătea poţiunile și alifiile și a 
dormitoarelor goale, rezervate celor ce veneau la el. 

Când a deschis ușa de la odaia lui, Evan s-a rostogolit pe 
spate dintr-o mișcare și a clipit. 

— Maris, a întrebat, cu vocea răgușită de somn, ce s-a 
întâmplat? 

— Nu vreau să fiu moartă, a zis ea. 

A traversat camera și a așezat lumânarea pe măsuţa de 
la capătul patului. El s-a ridicat și i-a prins mâna. 

— Am făcut pentru tine tot ce mi-a stat în putinţă, ca 
vindecător, i-a spus el. Dacă îmi vrei dragostea... dacă mă 
vrei pe mine... 

Femeia i-a curmat vorbele cu un sărut. 

— Da, a răspuns ea. 

— Draga mea, a rostit el, privind-o la lumina flăcării 
minuscule. 

Umbrele îi schimonoseau chipul și o clipă Maris s-a 
simţit jenată și speriată. 

Dar a trecut. El și-a azvârlit plapuma, iar ea și-a aruncat 
halatul de pe umeri și s-a ghemuit în pat, lângă el. Braţele 
vraciului au încolăcit-o, iar mâinile i s-au mișcat blând, 
tandru și familiar. Trupul îi era cald și plin de viaţă. 


XXX 


— Învaţă-mă să vindec, i-a spus Maris în dimineaţa 
următoare. Mi-ar plăcea să lucrez cu tine. 

Evan a zâmbit. 

— Îţi mulţumesc, i-a răspuns. Nu-i așa de simplu. De 
unde interesul ăsta brusc pentru tainele tămăduirii? 

Femeia s-a încruntat. 

— Trebuie să fac ceva. Nu mă pricep decât la un singur 
lucru, la zburat, iar acum îmi e imposibil. Aș putea să mă 
îmbarce pe o navă spre Amberly și să-mi petrec restul 
zilelor în casa moștenită de la tatăl meu vitreg, pierzându- 


mi vremea cu nimicuri. Aș fi îngrijită - chiar dacă n-aș 
avea o lețcaie, oamenii de acolo nu-și lasă zburătorii 
retrași să ajungă muritori de foame. 

Maris s-a îndepărtat de masa cu micul-dejun și a început 
să se plimbe în sus și în jos. 

— Sau aș putea rămâne aici, dacă am ceva de făcut. 
Dacă nu-mi găsesc o preocupare care să-mi umple zilele, 
să mă facă utilă, mi-e teamă că amintirile mă vor distruge, 
Evan. A trecut vremea să am copii - m-am decis să nu 
devin mamă acum ani buni. Nu știu să navighez, să cânt 
sau să construiesc case. Grădinile pe care le-am sădit au 
pierit mereu, nu sunt în stare să cos și să stau încuiată 
într-un magazin, căci asta mi-ar da ghes la băutură. 

— Văd că ai luat în considerare toate opţiunile. 

Pe buze îi fâlfâia umbra unui zâmbet. 

— Da, le-am luat, a răspuns serioasă. Nu știu dacă am 
talent de vindecător, n-am niciun motiv să cred asta. Dar 
sunt hotărâtă să muncesc din greu și, în plus, am memorie 
de zburător. Nu există nicio șansă să confund otrăvurile cu 
medicamentele. Te pot ajuta să culegi ierburi, să amesteci 
leacurile, să imobilizezi victimele în timp ce le tai sau ce-o 
fi. Am asistat la două nașteri - aș face tot ce mi-ai cere, 
oricând ai avea nevoie de încă o pereche de mâini. 

— Am lucrat singur multă vreme, Maris. N-am răbdare 
cu stângăciile, ignoranţa sau greșelile. 

Ea a zâmbit. 

— Sau cu părerile care nu se potrivesc cu ale tale. 

El a izbucnit în râs. 

— Da. Presupun că aș putea să te învăţ și să-mi prindă 
bine ajutorul tău. Dar nu sunt sigur că te cred când spui că 
vei face tot ce-ţi cer. E cam târziu să începi acum prin a fi 
un umil servitor. 

Femeia l-a privit încercând să-și ascundă panica ce-o 
cuprinsese. Dacă o refuza, ce îi rămânea de făcut? Era în 
stare să-l implore să o lase să stea acolo. 

Evan probabil a întrezărit ceva din toate astea pe chipul 
ei, căci i-a prins mâna și a strâns-o tare. 

— O să încercăm, a zis el. Dacă tu ești dispusă să înveţi, 


atunci și eu sunt dornic să te ajut. A venit timpul să-mi 
transmit cunoștințele cuiva, astfel încât, dacă mă mușcă o 
căpușă albastră sau sunt țintuit la pat de febra- 
mincinoșilor, n-o să se piardă chiar tot după moartea mea. 

Ea a surâs, ușurată. 

— Cum începem? 

El s-a gândit un moment. 

— În pădure sunt sătuce și tabere pe care nu le-am mai 
vizitat de o jumătate de an. Călătorim o săptămână sau 
două, dăm consultaţii și așa îţi vei face o idee despre 
ocupaţia mea și vom vedea dacă ai ce-ţi trebuie. 

l-a eliberat mâna, s-a ridicat și s-a îndreptat către 
magazie. 

— Vino și ajută-mă să împachetez! 


XXX 


Maris a învăţat o mulțime de lucruri în călătoriile cu 
Evan prin păduri, dar puţine dintre ele plăcute. 

Era o muncă anevoioasă. Deși vraci răbdător, Evan se 
dovedise un profesor exigent. Dar pe ea o bucura. Era bine 
să-și cunoască limitele, să muncească până cădea lată. N- 
avea timp să-și mai deplângă pierderea și dormea adânc în 
fiecare noapte. 

Dar, în timp ce se mulțumea cu ajutorul dat lui Evan și 
îndeplinea cu plăcere sarcinile trasate de el, pentru ea s- 
au ivit alte obiective noi, la care nu se putea adapta la fel 
de ușor. Îi era greu să aline pacienţii și încă și mai greu 
când nu exista alinare. Avea coșmaruri despre o femeie 
căreia îi murise copilul. Evan fusese cel care o anunţase pe 
nefericită, dar, în furia și jalea ei, ea s-a întors împotriva 
lui Maris, refuzând să dea crezare realităţii, sperând într- 
un miracol imposibil. Maris se minuna cum de poate el să 
reziste așa de bine și să îndure atâta durere, teamă și 
mâhnire, an de an, fără să cedeze. A încercat să-i imite 
calmul și felul ferm, blajin de a fi, amintindu-și că 
vindecătorul îi zisese că e puternică. 

Se întreba dacă în timp avea să dobândească mai multă 
pricepere și siguranță. Uneori, Evan părea să știe ce-i de 


făcut din pur instinct, credea ea, exact ca aripiașchie ce 
călăreau vântul, ca și cum s-ar fi născut să-l moștenească, 
pe când alţii se luptau neajutoraţi, lipsiţi de darul necesar 
cunoașterii curenților. Printr-o simplă atingere Evan putea 
ușura suferința pacienţilor, dar Maris nu stăpânea un 
asemenea talent. 

Când se lăsa noaptea, în a nouăsprezecea zi a 
periplurilor, au continuat să meargă mai repede amândoi, 
în loc să oprească și să ridice tabăra. Până și Maris, pentru 
care toţi copacii arătau la fel, recunoștea partea aceea de 
pădure. Curând s-a zărit casa lui Evan. 

Dintr-odată bărbatul a prins-o de încheietura mâinii, 
oprind-o. Omul se uita fix în faţă, către cabană. La 
fereastră lucea o lumină, iar pe coș ieșea fum. 

— Un prieten? a presupus ea. Cineva care are nevoie de 
ajutorul tău? 

— Poate, a șoptit el. Dar mai există și alții... fugarii, 
oameni alungaţi din satele lor din cauza unor fapte rele 
sau a nebuniei. Asaltează drumeţii ori sparg case și 
așteaptă... 

Cei doi s-au apropiat tiptil de cabană, Evan mergând în 
faţă, îndreptându-se spre fereastra luminată, mai degrabă 
decât spre ușă. 

— Un bărbat și un copil... Nu arată rău, a murmurat 
vraciul. 

Era o fereastră înaltă. Cocoţată pe vârfuri, sprijinindu-se 
de Evan, Maris de-abia a putut privi înăuntru. 

A zărit un bărbat masiv, roșcat, bărbos, pe un taburet 
din faţa focului. La picioarele lui stătea un copil, privind în 
sus, la chipul omului. 

Intrusul a întors ușor capul, iar focul i-a luminat 
rubicond părul întunecat. Maris i-a zărit faţa în lumină. 

— Coll! a strigat ea bucuroasă. 

S-a poticnit și aproape că a căzut, dar a prins-o el. 

— Fratele tău? 

— Da! 

A luat-o la goană, ocolind casa, iar când a pus mâna pe 
clanţă, ușa s-a deschis din interior și Coll a cuprins-o în 


braţele lui generoase, ca de urs. 

Maris era mereu surprinsă de proporțiile fratelui ei 
vitreg. De obicei, se întâlneau o dată la câţiva ani, iar în 
timpul dintre regăsiri și-l închipuia ca pe micul Coll, 
frăţiorul ei firav, stângaci și subdezvoltat, relaxat doar cu 
o chitară în mână, când își putea depăși condiţia prin 
muzică. 

Dar copilul plăpând se împlinise și-și atinsese înălţimea 
maximă. Anii de călătorii, câștigându-și traiul pe alte 
insule, trudind ca marinar și lucrând orice era la 
îndemână, când spectatorii erau prea nevoiași să plătească 
pentru cântările lui, îl întăriseră. Părul odinioară arămiu 
se închisese și acum bătea spre castaniu - roșcatul i se mai 
vedea doar în firele din barbă și în lucirea focului. 

— Tu eşti Evan, vindecătorul? a întrebat Coll, 
întorcându-se spre bărbat. 

O ţinea pe Maris de un cot. La semnul afirmativ al lui 
Evan, a continuat. 

— Îmi pare rău că am fost atât de nepoliticoși, dar ni s-a 
spus în Portul Thayos că Maris locuiește aici cu tine. Vă 
așteptăm de patru zile. Am spart un oblon ca să intrăm, 
dar l-am reparat - ba cred că-l vei găsi chiar mai bun ca 
înainte. 

S-a uitat în jos spre ea și a îmbrăţișat-o din nou. 

— Ne era teamă că te-am pierdut. Că ţi-ai luat iar 
zborul. 

Maris a încremenit. A citit îngrijorarea pe chipul lui 
Evan, dar a clătinat ușor din cap. 

— Mai vorbim despre asta, a răspuns ea. Hai să ne 
așezăm lângă foc - îmi pică picioarele de atâta mers. Evan, 
ești drăguţ să prepari ceaiul tău delicios? 

— Am adus kivas, a sărit Coll. Trei sticle, în schimbul 
unui cântec. Să încălzesc una? 

— Ar fi minunat, a fost ea de acord. 

Când se îndrepta spre dulăpiorul cu cănile grele din lut, 
a zărit iar copilul, ascuns pe jumătate în umbră și s-a oprit 
de îndată. 

— Bari? a întrebat ea mirată. 


Fetița a înaintat șovăind, cu capul în pământ, privind în 
sus doar printre gene. 

— Bari, a repetat Maris cu duioșie în glas. Tu ești! Sunt 
mătușa ta, Maris! 

S-a aplecat să îmbrăţișeze copila, apoi s-a tras înapoi să 
o privească mai bine. 

— Normal, n-ai cum să-ţi amintești de mine. Nu erai 
decât o păsăruică ultima oară când te-am văzut. 

— Tata cântă despre tine, a zis Bari. 

Vocea i-a susurat limpede, ca un clinchet. 

— Dar tu cânţi? a întrebat Maris. 

Fetița a ridicat încurcată din umeri și a pus ochii în 
pământ. 

— Câteodată, a îngăimat ea. 

Bari era o fetiță subțirică, zveltă, de cam opt ani. Păru-i 
șaten deschis era tuns scurt, atârnându-i pe cap ca o 
beretă mătăsoasă, încadrând un chip pistruiat, în formă de 
inimă, cu doi ochi mari, verzi. Hainele semănau cu o 
versiune mai mică a veșmintelor tatălui ei: o tunică din 
lână, încinsă cu o curea, peste pantalonii de piele. Pe un 
lănţișor de la gât îi atârna o bucată întărită de rășină, 
transparentă și aurie. 

— De ce nu aduci perne și pături mai aproape de foc, să 
ne facem cu toții comozi? a sugerat Maris. Sunt în cufărul 
de lemn, din colţul acela. 

Femeia a adus cănile și s-a întors lângă vatră. Coll a 
prins-o de mână și a tras-o în jos, la el. 

— Ce bine să te pot vedea mergând, vindecată, a spus el 
cu vocea-i profundă, caldă. Când am auzit de accident, m- 
am temut că vei rămâne infirmă ca Tata. Tot drumul din 
Poweet până aici am sperat să primesc vești mai bune, dar 
nu am auzit nimic de tine. Mi-au spus că a fost o căzătură 
îngrozitoare, pe o piatră; că ţi-ai rupt ambele braţe și 
picioarele. Dar acum văd cu ochii mei că ești întreagă. Cât 
mai durează până să zbori înapoi pe Amberly? 

Maris s-a uitat în ochii omului pe care îl iubise ca pe un 
frate peste patruzeci de ani, deși n-aveau nicio legătură de 
sânge. 


— Nu mă mai întorc niciodată pe Amberly, Coll, a zis ea. 

Glasul îi suna egal. 

— N-o să mai zbor vreodată. Când m-am prăbușit, m-am 
rănit mai grav decât am vrut să cred. Braţul și picioarele 
mi s-au vindecat, dar mai e ceva ce nu a putut fi refăcut. 
Când m-am lovit la cap... Simţul echilibrului mi-a fost 
afectat. Nu mai sunt în stare să zbor. 

Coll s-a holbat la ea și s-a întunecat la faţă. Apoi a 
scuturat din cap. 

— Maris... nu... 

— Nu mai are niciun rost, a spus ea. A trebuit să accept 
situaţia. 

— Nu se mai poate face nimic? 

A intervenit Evan, spre ușurarea ei. 

— Nu. Maris și cu mine am făcut tot ce ne-a stat în 
putință. Rănile de la cap sunt lucruri tainice. Nici măcar 
nu știm ce anume s-a întâmplat și aș băga mâna în foc că 
nu-i vindecător în toată lumea care să știe cum să 
procedeze. 

Coll a dat din cap, părând șocat. 

— N-am vrut să se înţeleagă greșit... Doar că mi-e tare 
greu să accept. Maris, nu mi te pot imagina ţintuită la 
pământ! 

Ea știa că nu e rău intenţionat, dar durerea și lipsa lui 
de înţelegere îi zgândăreau rănile. 

— Nu trebuie să-ți imaginezi nimic, a replicat ea mai 
degrabă țâfnoasă. Acum asta e viaţa mea, în ochii tuturor. 
Aripile au fost deja duse înapoi pe Amberly. 

Coll nu a spus nimic. Ea nu voia să îi vadă suferința de 
pe chip, așa că a continuat să privească ţintă la flăcări și a 
lăsat tăcerea să apese între ei. A auzit pocnind o sticlă din 
piatră pe care au destupat-o, apoi pe Evan turnând kivasul 
aburind în trei căni. 

— Pot să gust și eu? 

Bari s-a ghemuit lângă tatăl ei, uitându-se în sus, plină 
de speranţă. Coll i-a zâmbit și a dat din cap în glumă. 

Urmărindu-i pe amândoi, tată și fiică, Maris a simţit cum 
se risipește încordarea. Privirea i s-a încrucișat cu a lui 


Evan când el i-a dat o cană cu vin fierbinte, aromat, și a 
zâmbit. 

Femeia s-a întors la Coll și era cât pe ce să zică ceva, 
când ochii i s-au oprit pe chitara ce zăcea la îndemână, ca 
întotdeauna. Văzând-o, a simţit că o năpădesc amintirile și 
dintr-odată i s-a părut că Barrion, mort de mulţi ani, se 
afla acolo, în cameră, cu ei. Chitara îi aparținuse lui și 
declarase că fusese transmisă din generaţie în generaţie în 
familia lui, încă din vremurile corăbierilor stelari. Maris nu 
știuse niciodată când să-l creadă și când nu - exagerările 
și minciunile frumos ticluite îi veneau lesne, ca respiraţia - 
dar instrumentul sigur era foarte vechi. El i-l încredinţase 
lui Coll, protejatul lui și fiul pe care nu-l avusese niciodată. 
Maris s-a întins să pipăie lemnul neted, închis la culoare, 
lăcuit în multe straturi și șters de atâtea atingeri. 

— Cântă-ne, Coll! l-a rugat Maris. Cântă-ne ceva nou. 

Înainte să fi rostit cuvintele, chitara era deja la el în 
braţe, legănată pe piept. 

— Balada asta se numește Plânsul Cântărețului, a zis el, 
cu un zâmbet ironic pe buze. 

Și a început să cânte o melodie tristă, pătrunzătoare, 
despre un cântăreţ părăsit de soţie pentru că este prea 
dedicat muzicii. Maris a bănuit că își povestea propria lui 
căsnicie, deși fratele ei nu-i spusese niciodată de ce se 
sfârșise, iar ea nu se prea aflase prin preajmă ca să știe 
multe despre ea. 

Refrenul suna astfel: Cântăreții nu se însoară, / 
Cântăreţii nu se cunună, / Sărută doar muzica, în al ei 
zbor, / Și mireasă o fac cu-al lor dor. 

Apoi a cântat o melodie despre iubirea furtunoasă dintre 
un Insular mândru și un parvenit, încă și mai trufaș - 
Maris a recunoscut unul dintre nume, dar nu auzise 
povestea. 

— E adevărat? l-a întrebat ea când a terminat melodia. 

Coll a râs. 

— Îmi amintesc că obișnuiai să-i pui aceeași întrebare și 
lui Barrion! O să-ţi răspund tot ca el: Nu-ţi pot spune când, 
unde sau dacă s-a întâmplat aievea, dar, oricum, e o 


întâmplare reală! 

— Acum cântă melodia mea! a cerut Bari. 

Coll și-a sărutat fiica pe năsuc și a interpretat un 
cântecel voios, cu o temă fantezistă, despre o fetiță pe 
nume Bari, care se împrietenește cu o scila, iar monstrul o 
duce cu el, să descopere comorile ascunse în peștera de 
sub valuri. 

Mai încolo a cântat compoziţii mai vechi: balada lui Aron 
și a lui Jeni, cântecul despre zburătorii-strigoi, despre 
Insularul Smintit de pe Kennehut, propria versiune a 
legendei lui Aripiașchie. 

Înspre noapte, când Bari a mers la culcare, au dat gata 
și cea de-a treia sticlă de kivas și și-au povestit vieţile. 
Acum mai calmă, Maris a vorbit cu fratele ei despre 
decizia de a rămâne cu Evan. 

Primul impact a trecut, Coll știind că nu e nevoie să-și 
exprime compasiunea, dar a lăsat de ghicit că nu îi 
înţelege alegerea. 

— Dar de ce să stai aici, în Est, departe de toţi prietenii 
tăi? 

Apoi, cu jovialitatea insuflată de aburii alcoolului, a 
adăugat. 

— Nu vreau să te jignesc, Evan. 

— Oriunde m-aș hotări să rămân, tot aș fi departe de 
cineva, a replicat Maris. Ştii doar că cei dragi mie sunt 
împrăștiați în toate colțurile lumii. 

Femeia a sorbit din băutura fierbinte, îmbătătoare, 
simțind cum se relaxează. 

— Întoarce-te cu mine pe Amberly, a ademenit-o el. Am 
trăi în casa în care am crescut. Am putea să mai așteptăm 
până la primăvară, când se mai domolește marea, dar, 
serios, călătoria nu e chiar așa de rea. 

— Poţi să păstrezi casa, a zis ea. Poţi trăi acolo cu Bari. 
Sau să o vinzi, dacă vrei. Nu mă pot întoarce acolo, am 
prea multe amintiri despre el. Aici, pe Thayos, pot începe o 
viaţă nouă. O să fie greu, dar Evan mă ajută. 

Maris l-a luat de mână. 

— Nu pot suporta să lenevesc; îmi face bine să mă simt 


utilă. 

— Dar ca vindecătoare? 

Coll a clătinat din cap. 

— E ciudat să mă gândesc la tine astfel. 

Apoi Coll și-a îndreptat privirea spre Evan. 

— E bună de ceva? Sincer! 

Evan îi ţinea mâna lui Maris între palme și o desmierda. 

— Învață repede, a zis el după câteva momente de 
gândire. Își dorește mult să fie de ajutor și nu cedează în 
faţa sarcinilor plictisitoare sau anevoioase. Nu știu încă 
dacă are darul vindecării sau nu, dacă va fi vreodată cu 
adevărat pricepută. Dar trebuie să recunosc - egoist din 
partea mea - că mă bucur că o am aici. Sper că nu va vrea 
niciodată să mă părăsească. 

Obrajii ei s-au aprins, iar femeia și-a plecat capul și a 
mai luat o gură de vin. Era mirată, însă încântată de 
ultimele lui cuvinte. Nu prea vorbiseră despre dragostea 
dintre ei, nu-și făcuseră promisiuni romantice, nu 
ridicaseră pretenţii și nici nu schimbaseră complimente. 
Și, deși încercase să și-o scoată din minte, undeva în 
adâncul ei se temea că-l pusese pe Evan în faţa faptului 
împlinit, în legătură cu relaţia lor, și îi dăduse impresia că 
se instalase în viaţa lui înainte chiar de a se gândi la asta. 
Dar în glasul lui simţise afecţiune. 

S-a lăsat tăcere. Ca să o întrerupă, l-a întrebat pe Coll 
despre Bari. 

— Când ai început să o iei cu tine în călătorii? 

— De vreo șase luni, a răspuns el. 

Bărbatul și-a pus cana goală jos și a ridicat chitara. A 
lovit strunele, intonând câteva acorduri slabe când vorbea. 

— Noul soț al mamei ei e un tip violent, a bătut-o o dată 
pe Bari. Maică-sa n-ar zice nici pâs în faţa lui, dar n-a avut 
nimic împotrivă să o iau. Mi-a spus că s-ar putea să fie 
gelos pe Bari, că tot încearcă să aibă un copil al lui. 

— Cum se simte micuța? 

— Cred că e fericită cu mine. E micuță și tăcută. Știu că 
îi e dor de maică-sa, dar se bucură că nu se mai află în 
casa în care orice făcea era greșit. 


— Atunci, o faci cântăreaţă? a întrebat Evan. 

— Dacă vrea. Eu știam deja, înainte să ajung la vârsta 
ei, dar Bari nu s-a decis ce vrea să facă în viaţă. Cântă ca o 
privighetoare, dar a fi cântăreţ presupune mai mult decât 
să reiei melodiile altora și încă n-a dovedit talent la 
compus. 

— E foarte mică, a spus Maris. 

Coll a ridicat din umeri. 

— Da. Mai e timp. Nu o forţez. 

Bărbatul a clipit des și a căscat cu poftă. 

— A trecut de ora de culcare. 

— Te conduc într-o cameră, s-a oferit Evan. 

Coll a râs și a scuturat din cap. 

— Nu-i nevoie, a replicat el. După patru zile, mă simt ca 
acasă. 

S-a ridicat, iar Maris s-a săltat și ea, strângând vasele 
goale. L-a sărutat pe Coll de noapte bună, apoi a mai 
rămas, așteptându-l pe Evan să înăbușe focul, să îndrepte 
mobila și să meargă împreună, mână în mână, în patul pe 
care-l împărțeau. 


XXX 


În următoarele zile Coll a înveselit-o pe Maris. Erau 
mereu nedespărțţiţi, iar el îi povestea aventurile lui și îi 
cânta. În toţi anii aceia de când plecase să hoinărească 
împreună cu Barrion, iar Maris devenise zburător cu 
drepturi depline, cei doi fraţi nu mai petrecuseră atâta 
timp împreună. Acum, pe măsură ce treceau zilele, iar Coll 
și Bari amânau clipa în care aveau s-o părăsească, s-au 
apropiat mai mult decât în vremea când Coll era un 
copilandru. Cântărețul i-a vorbit pentru prima dată despre 
căsnicia lui ratată și gândul că fusese vina lui, pentru că 
stătea mereu departe de casă. Maris nu a deschis discuţia 
despre accident sau nefericirea ei, dar, pe de altă parte, 
nici nu era nevoie. Coll știa prea bine ce însemnau aripile 
pentru ea. 

Zilele s-au preschimbat, aproape pe nesimţite, în 
săptămâni, iar Coll și Bari au continuat să-i rămână 


alături. Coll a mers dincolo de sat, să cânte în hanurile din 
Thossi și Portul Thayos, iar Bari a început să-l urmeze pe 
Evan în drumurile lui. Fetița era tăcută, discretă și atentă, 
iar el se simţea încântat de interesul ei. Locuiau toți patru 
comod, făcând cu rândul la treburile casnice, iar seara se 
adunau în jurul focului ca să povestească și să se distreze 
cu jocuri. Maris îi spunea lui Evan, lui Coll, și sieși că e 
fericită. Nu-și putea închipui altă viaţă. 

Apoi, într-o zi, a sosit S'Rella. 

Maris era singură acasă după-amiaza și a răspuns la 
ciocăniturile din ușă. Primul impuls a fost să se bucure de 
prezenţa vechii ei prietene, dar chiar când își deschidea 
braţele să o cuprindă, privirea i-a fost atrasă de aripile pe 
care S'Rella le ţinea atârnate pe un braţ, iar inima i s-a 
strâns de durere. Când o conducea spre un scaun de lângă 
vatră și a așezat ceainicul pe foc, s-a gândit dezamăgită că 
S'Rella avea să zboare din nou și să o lase în urmă. 

l-a venit greu să ia loc lângă prietena ei și să-i ceară 
vești, prefăcându-se interesată. 

Chipul S'Rellei radia de un entuziasm abia mascat. 

— Am venit aici cu treburi, a zis ea. Am un mesaj pentru 
tine. Vreau să te rog, să te invit să faci o călătorie spre 
Colţul Mării și să locuiești acolo ca noul director al 
Academiei. Au nevoie de un profesor puternic, titular la 
Aripiașchie, nu ca cei care s-au tot perindat pe acolo în 
ultimii șase ani. Cineva dedicat, un profesionist. Un 
conducător. Ca tine, Maris. Toată lumea te admiră - nu 
există o persoană mai potrivită ca tine pentru slujba asta. 
Cu toţii te vrem acolo. 

Maris s-a gândit la Sena, dusă de aproape cincisprezece 
ani, așa cum fusese în ultima perioadă a lungii ei vieţi. 
Zburătorul decrepit, infirm, stând pe stânca de la 
Academie, strigând până răgușea când încerca să le 
transmită cunoștințele ei micilor cadeți ce dădeau ocol în 
aerul de deasupra. Fără a mai putea să zboare vreodată, 
țintuită la pământ pentru totdeauna, cu un picior 
nefolositor și un ochi orb, albicios. Singură, pe vecie, 
fixând vânturile furtunii cu privirea, urmărindu-i pe 


aripiașchie îndepărtându-se de ea în zbor, an după an. Și 
tot așa, până când, în cele din urmă, și-a dat duhul. Cum 
de reușise să îndure? 

A străbătut-o un fior cumplit și a clătinat sălbatic din 
cap. 

— Maris? a exclamat S'Rella, șocată. Ai fost mereu cel 
mai înfocat susținător - din întreg sistemul - al Academiei. 
Mai sunt atâtea de făcut... Ce se întâmplă? 

Maris a ţintuit-o cu privirea, încordată și stând să tipe. 
În schimb, a rostit în șoaptă: 

— Cum poţi să mă întrebi așa ceva? 

— Dar... 

S'Rella și-a desfăcut mâinile, întrebătoare. 

— Ce ai de făcut aici? Maris, știu cum te simţi, crede- 
mă. Dar viaţa ta nu s-a sfârșit. Îmi amintesc că odată mi-ai 
zis că noi, zburătorii, suntem o familie. Lucrurile nu s-au 
schimbat. E o prostie să te izolezi așa. Intoarce-te! Ai 
nevoie de noi acum, iar noi de tine. Locul tău e la 
Aripiașchie - fără tine, nici n-ar fi existat vreodată. Nu-i 
întoarce spatele! 

— Nu înţelegi, s-a opus Maris. Cum ai putea? Tu poți să 
zbori. 

S'Rella s-a întins și a prins-o de mână, deși degetele i-au 
rămas moi, impasibile la atingerea ei. 3 

— Încerc să pricep, a replicat femeia. Îmi închipui ce 
greu trebuie să-ți fie. Crede-mă, de când am auzit veștile, 
n-am făcut decât să mă gândesc la cum ar fi viața mea, 
dacă m-aş accidenta. Ştii că o dată am stat la sol un an, 
așa că am ceva idee despre cum e, deși n-a fost nevoie 
niciodată să mă împac cu gândul de a nu mai zbura 
niciodată. Toți suntem nevoiți să luăm varianta asta în 
considerare. Câteodată se întâmplă în competiţii, altă dată 
din cauza accidentelor și, cel mai adesea, din pricina 
vârstei. 

— Întotdeauna m-am gândit că voi muri pur și simplu, a 
zis Maris șoptit. Nu că am să supraviețuiesc fără a putea 
să zbor. 

S'Rella a dat din cap, înţelegătoare. 


— Ştiu, a spus ea. Dar acum, că e așa, trebuie să te 
adaptezi. 

— Încerc, a replicat Maris. Încercam. 

Femeia și-a tras mâna. 

— Mi-am făcut o viaţă nouă aici. Dacă n-ai fi venit... 
dacă aș putea să uit, pur și simplu... 

Vedea în umbra de suferinţă de pe chipul S'Rellei că o 
jignise. Numai că ea n-avea de gând să renunţe prea ușor. 

— N-ai cum să uiţi, i-a zis. N-are rost. Trebuie să 
continui să faci lucrurile pe care le știi. Vino și predă la 
Aripiașchie. Rămâi aproape de prietenii tăi. Ascunzându-te 
aici, nu reușești decât să te minţi singură... 

— Bine, e o păcăleală, a izbucnit Maris tăioasă. 

Femeia s-a ridicat, a mers către fereastră și a privit 
orbește ceţurile umede, maronii și verzi ale pădurii. 

— De amăgire am nevoie, dacă vreau să supraviețuiesc. 
Nu pot suporta să mi se amintească permanent de ce am 
pierdut. Când te-am văzut în pragul ușii, nu m-am gândit 
decât la aripile tale și la cât de mult îmi doream să mi le 
pun și să zbor naibii de aici. Credeam că am renunţat la 
visele astea. Mi-am imaginat că mi-am găsit un loc aici. Îl 
iubesc pe Evan și învăţ multe, ca asistentă. Fac ceva util. 
M-am bucurat să-l am pe Coll aproape și să îi cunosc fiica. 
Dar a fost de ajuns să văd o singură pereche de aripi și 
totul s-a întors pe dos, viaţa mi s-a spulberat. 

Tăcerea a cuprins toată cabana. În cele din urmă, Maris 
s-a întors de la geam să o privească pe S'Rella. A observat 
lacrimile de pe obrajii ei, dar și dezaprobarea 
încăpățânată. 

— Prea bine, a capitulat, oftând. Spune-mi că greșesc. 
Zi-mi ce-ţi trece prin cap. 

— Cred, a răspuns S'Rella, că nu faci bine. Cred că îţi 
îngreunezi situaţia din viitor. Nu-ţi poţi șterge viaţa cu 
buretele, ca și cum nici n-ar fi existat, nu trăieşti într-o 
lume fără zburători. Poate că te ascunzi aici și te prefaci 
că ești asistenta unui vindecător, dar n-ai să reușești 
niciodată să-ți uiţi cu adevărat natura de zburător. Avem 
încă nevoie de tine - încă îţi poţi clădi destinul. 


Deocamdată nu ţi-ai încheiat socotelile cu viaţa, va trebui 
să o înfrunţi în continuare. Vino la Aripiașchie, Maris! 

— Nu, nu, nu! S'Rella, n-aș face față. S-ar putea să ai 
dreptate, iar ce încerc eu aici să fie greșit, dar nu am de 
ales. Nu rezist la durere. Trebuie să supraviețuiesc și să 
mă prefac că am uitat ce am pierdut sau, de nu, îmi voi 
pierde minţile. N-ai cum să știi - aș muri să-i văd zburând 
în jurul meu, bucurându-se în aer, și să știu că sunt 
incapabilă de a mă mai înălța vreodată alături de ei. Să mi 
se amintească tot timpul de handicapul meu. Nu pot. 
Academia se va descurca și fără mine. Nu îndrăznesc să 
mă întorc. 

S-a oprit, tremurând din cauza tensiunii, a fricii, a 
readucerii aminte. 

S'Rella s-a ridicat și a ţinut-o în braţe, până ce s-a 
liniștit. 

— În regulă, i-a șoptit ea. Nu te bat la cap. N-am niciun 
drept să-ți dau sfaturi. Dar... dacă te răzgândești, dacă vei 
chibzui mai bine mai încolo, știu că postul va fi mereu 
disponibil pentru tine. E hotărârea ta. Nu-ţi mai pomenesc 
niciodată de asta. 


XXX 


În ziua următoare, Maris și Evan s-au trezit devreme și 
și-au petrecut dimineaţa înveselind un bătrân bolnav și 
plângăreţ în coliba lui singuratică din pădure. Bari, care se 
deșteptase și ea la prima rază de soare, s-a luat după ei, 
din moment ce tatăl ei încă dormea. Fetiţa reușise cel mai 
bine să aducă un surâs pe buzele subţiri ale suferindului. 
Maris se bucura. Nu era în apele ei și se simţea jalnic, iar 
vaietele bătrânului o iritau și mai tare. Trebuia să-și 
înăbușe impulsul de a se răţoi la el. 

— Ai fi zis că stă să moară, la cum se smiorcăia, a spus 
ea pe drumul de întoarcere. 

Micuța Bari s-a uitat straniu la ea. 

— Păi, moare, a îngăimat fetiţa, apoi și-a ridicat privirea 
spre Evan, căutându-i susţinerea. 

Vindecătorul a încuviințat dând din cap. 


— Are dreptate, a aprobat el ţâfnos. Semnele sunt destul 
de limpezi, Maris. N-ai ascultat nimic din ce te-am învăţat? 
Bari a fost mai atentă decât tine în ultima vreme. Mă 
îndoiesc că omul va mai rezista trei luni. De ce crezi că i- 
am dat tesis? 

— Semne? a făcut întrebat mirată. 

S-a simţit stânjenită. Putea să memoreze ușor indicaţiile 
lui Evan, dar îi venea greu să aplice cunoștințele. 

— Se plângea de dureri de oase, a spus ea. Credeam 
că... până la urmă e bătrân, iar bătrânii adesea... 

Evan a scos un sunet ce-i trăda nerăbdarea. 

— Bari, a zis el, de unde știi că e pe moarte? 

— Am simţit în cot și în genunchii lui, cum mi-ai arătat, 
a răspuns ea entuziasmată și mândră de lucrurile învăţate 
de la Evan. Erau umflate și tari. Și avea o gâlmă și sub 
bărbie, în spatele favoriţilor. Pielea era rece. Suferă de 
bolfe? 

— Da, a răspuns Evan satisfăcut. Copiii își revin adesea, 
dar adulţii nu se fac bine niciodată. 

— N-N-am observat, a recunoscut Maris. 

— Nu, a comentat Evan. Nu ai observat. 

Şi-au continuat drumul în tăcere. Bari ţopăia voioasă, iar 
Maris se simţea peste poate de ostenită. 


XXX 


Adia un suflu anemic de primăvară. 

Maris se veselea pășind prin aerul curat al zorilor, 
împreună cu Evan. Castelul sinistru al Insularului îi 
aștepta la căpătui drumului, dar soarele lucea pe cer, 
aerul era proaspăt, iar briza aproape că o mângâia prin 
pelerina de pe umeri. Roșii, albastre și galbene, florile se 
ițeau ca niște nestemate dintre peticele de mușchi verzui- 
cenușiu și humus negru de pe marginea drumului. Păsările 
cântau și zburdau din pom în pom, ca scânteile abia zărite 
sau ca bucăţelele rupte din bolta cerească. Era o zi în care 
viaţa și putinţa de a te mișca erau ele însele o bucurie. 

Evan pășea tăcut lângă ea. Maris știa că încerca să 
deslușească mesajul ce-i pusese pe drum. Un nepoftit îi 


trezise bătând la ușă, înainte să se lumineze. Unul dintre 
mesagerii Insularului îi anunţase, fără suflare, că la castel 
e nevoie de un vraci. Nu putea spune mai multe, nu știa 
mai multe, doar că cineva era rănit și are nevoie de ajutor. 

Încălzit și buimac de somn, cu părul cărunt, zbârlit ca 
penele unei păsări fudule, Evan n-avea niciun chef să 
plece. 

— Toată lumea știe că Insularul își ţine vindecătorul 
aproape, pentru familie și servitori, a obiectat el. De ce nu 
se poate ocupa el de urgenţă? 

Alergătorul, care, evident, nu știa alte amănunte, părea 
nedumerit. 

— Vraciul, Reni, a fost de curând întemnițat pentru 
trădare, pentru suspiciune de trădare, a explicat el 
gâfâind, fără vlagă. 

Evan a tras o înjurătură. 

— Trădare! E o nebunie! Reni n-ar... Ah, foarte bine, nu- 
ți mai bate capul, băiete! Voi veni cu asistenta mea și o să 
ne ocupăm de rană. 

În scurt timp au ajuns în valea îngustă și au zărit 
fortăreaţa masivă, din piatră, a Insularului, dominând 
orizontul. Maris și-a strâns pelerina mai bine pe trup. 
Aerul părea mai rece: primăvara nu se aventurase dincolo 
de zidurile muntoase. Nu se vedeau nicio floare și nicio 
mlădiță luminoasă de iederă, care să mai îmblânzească 
nuanța monotonă a rocii și a lichenilor, iar singurele 
păsări ce glăsuiau erau pescărușii răgușiţi, devoratori de 
stârvuri. 

Un străjer în vârstă, cu faţa brăzdată de cicatrici, cu un 
hanger la talie și un arc prins la spate, i-a întâmpinat 
înainte de a mai păși câţiva metri în vale. Femeia i-a 
interogat în amănunt, i-a percheziţionat și a luat asupra ei 
trusa chirurgicală a lui Evan, până să-i escorteze prin cele 
două puncte de control și prin poartă, spre castel. Maris a 
băgat de seamă că pe meterezele înalte și vaste patrulau și 
mai mulţi străjeri decât la ultima vizită și a observat că 
printre trupele ce se antrenau în curte se simţea un fior 
nou de înverșunare și ardoare înăbușită. 


Insularul îi aștepta singur în sala exterioară, însoţit doar 
de gărzile nelipsite, aflate la cinci pași mai în spate. Chipul 
i s-a întunecat când a zărit-o pe Maris și i s-a adresat dur 
lui Evan. 

— Am trimis după tine, vindecătorule, nu după 
zburătorul ăsta inapt. 

— Maris e acum asistenta mea, a replicat Evan calm. 
După cum ar trebui să știi foarte bine, nu este zburător. 

— Odată ce-ai fost zburător, rămâi pe vecie zburător, a 
bombănit lInsularul. Are prieteni asemenea și n-avem 
trebuinţă de ea aici. Paza... 

— Mi-e ucenic, l-a întrerupt Evan. Garantez în numele 
ei. Jurământul ce mă constrânge pe mine o va constrânge 
și pe ea. Nu vom sufla o vorbă din ce vedem aici. 

Insularul tot s-a încruntat. Maris se încordase de furie - 
cum putea să vorbească așa despre ea, ignorând-o ca și 
cum nici n-ar fi fost de faţă? 

În cele din urmă, Insularul a continuat, bolborosind: 

— Nu am încredere în „ucenicia“ asta, dar te pun 
chezaș, vindecătorule. Însă, ţine minte, de va rosti vreo 
vorbă despre ce vede azi aici, veţi atârna amândoi în 
ștreang. 

— Ne-am grăbit să ajungem, a zis Evan rece. Dar judec, 
după cum vorbești, că nu-i nicio urgenţă. 

Insularul i-a întors spatele, fără să-i răspundă, și a trimis 
după încă o pereche de străjeri. Apoi a plecat, necinstindu- 
i nici măcar cu o ocheadă aruncată peste umăr. 

Gardienii, ambii tineri și înarmaţi până în dinţi, i-au 
însoţit în jos, pe niște trepte abrupte din piatră, spre un 
tunel săpat în roca dură a muntelui, departe, sub 
apartamentele locuite ale cetăţii. Pe ziduri fumegau 
feștile, dispuse la intervale mari, răspândind o lumină 
incertă, pâlpâitoare. Pe coridorul îngust și scund aerul 
mirosea a mucegai și a fum înţepător. Maris a simțit că o 
cuprinde panica și l-a strâns tare pe Evan de mână. 

În cele din urmă, au ajuns la un coridor ramificat, 
tapetat cu uși grele din lemn. S-au oprit la una dintre ele, 
iar străjerii au dat la o parte drugii grei ce o blocau. 


Înăuntru era o celulă înghesuită din piatră, cu o saltea 
aspră pe podea și o ferestruică rotundă, tăiată sus de tot. 
O tânără stătea sprijinită de perete, avea părul lung, blond 
spălăcit. Buzele umflate, un ochi înnegrit, iar hainele, 
murdare de sânge. Lui Maris i-a luat câteva clipe să o 
recunoască. 

— Tya! a exclamat ea surprinsă. 

Gărzile i-au lăsat, zăvorând ușa în urma lor, asigurându- 
i că sunt afară, dacă aveau nevoie de ceva. 

În timp ce Maris se holba la fată, neînțelegând nimic, 
Evan s-a apropiat de Tya. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat-o el. 

— Brutele Insularului n-au fost prea drăguţe când m-au 
arestat, a răspuns Tya, pe tonul ei distant, ironic. 

S-ar fi zis că vorbea despre altcineva. 

— Sau poate că am greșit eu să mă împotrivesc. 

— Unde ai fost rănită? s-a interesat Evan. 

Tya a făcut o grimasă. 

— Cred că mi-au rupt clavicula. Și mi-au ciobit un dinte. 
Asta-i tot - în rest, doar vânătăi. Sângele ăla e de la buze. 

— Maris, trusa, a cerut el. 

Ea i-a dus echipamentul și a privit-o pe Tya. 

— Cum a putut să aresteze un zburător? De ce? 

— Sunt acuzată de trădare, a răspuns Tya. 

Apoi a inspirat scurt atunci când degetele lui au pipăit-o 
în jurul gâtului. 

— Șezi, a îndemnat-o Evan, ajutând-o. O să-ţi fie mai 
bine. 

— Cred că s-a ţicnit, a continuat Maris. 

Cuvântul i-a adus aminte de Insularul Smintit din 
Kennehut. Lovit de nenorocire, la vestea morții fiului său 
pe meleaguri străine, l-a ucis pe mesagerul ce-i vestise 
jalnica întâmplare. După aceea zburătorii l-au evitat, până 
ce mândra și bogată insulă Kennehut a ajuns o ruină, un 
tărâm pustiit, sinonim cu demenţa și disperarea. De 
atunci, niciun Insular nu a mai îndrăznit să atingă nici 
măcar cu un deget vreun zburător. Până în ziua aceea. 

Maris a clătinat din cap, privind-o fix pe Tya, dar 


neobservând-o cu adevărat. 

— Şi-a pierdut minţile într-atât încât să-și închipuie că 
mesajele de la inamicii lui reprezintă propriile tale 
sentimente? Să numești asta trădare e o eroare în sine. 
Omul e de-a dreptul scrântit. Nu îi ești supusă, știe că 
zburătorii sunt mai presus de legile neînsemnate ale 
locului. Cum a fost în stare să-i facă ceva așa de îngrozitor 
unui egal al lui? Pentru ce te condamnă? 

— Ah, știe el ce am făcut, a replicat Tya. Nu zic că am 
fost arestată degeaba. Doar că nu m-am așteptat să afle. 
Încă nu reușesc să mă dumiresc cum de a știut, în ciuda 
precauţiilor pe care mi le-am luat. 

Fata a tresărit de durere. 

— Dar acum nu mai contează. Războiul ar fi izbucnit, la 
fel de sângeros și crud, și dacă nu m-aș fi amestecat eu. 

— Nu pricep. 

Tya a rânjit. Ochii ei negri priveau încă sarcastic și vioi, 
în ciuda vânătăilor și durerii vădite. 

— Nu? Am auzit că unii zburători bătrâni pot să ducă 
mesaje fără să știe ce spun. Dar eu am știut întotdeauna 
fiecare ameninţare, fiecare promisiune ademenitoare, 
fiecare potenţială alianță. Am ajuns să cunosc lucruri 
despre care n-avem de gând să vorbesc. Am schimbat 
mesajele. Şi m-am întors cu răspunsuri ce aveau să 
întârzie sau să deturneze lupta mult căutată. Strategia 
asta a mers până când mi-a descoperit înșelăciunea. 

— Bun, Tya, a zis Evan. Gata cu vorba! O să-ţi fixez 
clavicula și o să doară. Poţi să nu te miști sau vrei să te 
țină Maris? 

— Voi fi cuminte, vraciule, l-a asigurat Tya, apoi a 
inspirat adânc. 

Maris se holba la Tya, încă nevenindu-i să-și creadă 
urechilor. Tya săvârșise ceva de neînchipuit: schimbase un 
mesaj ce-i fusese încredinţat. Se amestecase în politica 
înrădăcinaţilor, în loc să se ţină deoparte, cum făceau 
mereu zburătorii. Fapta nesocotită de a închide un 
zburător nu-i mai părea atât de nesăbuită - ce altceva ar fi 
putut face Insularul? Nu era de mirare că fusese atât de 


nemulțumit de prezenţa lui Maris. Când vestea avea să 
ajungă la alți mesageri... 

— Ce are Insularul de gând cu tine? a întrebat femeia. 

Pentru prima dată, Tya își luase o mină serioasă. 

— Pedeapsa obișnuită pentru trădare e moartea. 

— N-ar îndrăzni! 

— M-aș mira. M-am temut că o să mă îngroape aici, că o 
să mă omoare în taină și o să-i reducă la tăcere pe străjerii 
care m-au arestat. Atunci, aș fi dispărut pur și simplu. S-ar 
fi crezut că am pierit pe mare. Dar acum, că ai ajuns aici, 
nu cred că mai poate să facă toate astea. Tu ai fi în stare 
să-l demaști. 

— Şi atunci, ne-ar spânzura pe amândoi ca pe niște 
mincinoși trădători, a adăugat Evan. 

Vorbise relaxat. Apoi a adăugat ceva mai serios: 

— Ai dreptate, Tya. Insularul n-ar fi trimis după mine, 
dacă ar fi vrut să te ucidă în secret. l-ar fi venit mai lesne 
să te lase să mori. Cu cât știe mai puţină lume despre 
arestarea ta, cu atât se pune mai puţin în pericol. 

— Există o lege a zburătorilor - Insularul nu are niciun 
drept să te judece, a zis Maris. Va trebui să te predea, pur 
și simplu, zburătorilor. Se va convoca un complet de 
judecată și ţi se vor lua aripile. Ah, Tya! N-am mai auzit 
niciodată de un zburător care să facă așa ceva. 

— Nu-i așa că te-am uimit, Maris? a zâmbit Tya. Nu poţi 
să vezi mai departe de oroarea de a fi încălcat legea. Nici 
măcar tu? Ţi-am spus eu, nu ești deloc de-o-aripă. 

— Ai impresia că are vreo importanţă? a întrebat-o 
Maris în șoaptă. Trăiești cu impresia că parveniţii se vor 
strânge cerc în jurul tău și îţi vor cânta în strună? Că vei 
reuși cumva să-ţi păstrezi aripile? Ce Insular te-ar mai 
vrea? 

— Insularilor nu le-o fi plăcând, a replicat Tya, dar e 
timpul să-și dea seama că nu ne pot controla. Am prieteni 
printre cei de-o-aripă ce îmi dau dreptate. Insularii au prea 
multă putere, mai ales aici, în Est. Și cu ce drept? Ăla 
dobândit prin naștere? Tot regula asta decidea și cine 
moștenește aripile, dar Consiliul tău a schimbat situaţia. 


De ce să se hotărască astfel cine conduce? Nu îţi dai 
seama de câte e în stare un Insular, Maris. În Vest este 
altfel. Și ai reușit să te mentii deasupra tuturor, ca ceilalți 
zburători, din garda veche. Dar pentru parveniţi lucrurile 
stau altfel. Noi creștem ca toţi ceilalți înrădăcinaţi, n-avem 
nimic deosebit. lar după ce ne câștigăm aripile, Insularii 
ne iau încă drept supuși. Aripile pe care le purtăm le 
impun respectul și ne tratează ca pe egali, dar cinstea asta 
nu e de durată. Ne putem pierde dreptul la cer în orice 
competiție și redevenim mărunți și umili cetăţeni. In Est, 
în Insulele de Tăciune, în mare parte din Sud și chiar și în 
unele insule din Vest - acolo unde Insularii moștenesc 
puterea -, ei privesc cu respect zburătorii născuţi pentru 
aripi. Poate că reușesc să se ascundă, dar pentru noi, cei 
care am luptat și am muncit să ne obţinem drepturile, simt 
un soi de dispreţ. Ne tratează doar superficial ca pe egali, 
încearcă tot timpul să ne controleze, să ne vândă și să ne 
cumpere, ne dau ordine și ne încredințează mesaje, de 
parcă am fi un stol de porumbei călători. Ei bine, ce am 
făcut eu îi va scutura un pic, îi va face să se gândească mai 
bine data viitoare. Nu suntem servitorii lor și n-avem de 
gând să ne mai supunem livrării mesajelor cu care nu 
suntem de acord, să cărăm ameninţări cu moartea de colo- 
colo și ultimatumuri, ca să aprindem războaie ce ne-ar 
putea distruge familiile, prietenii și pe alţi nevinovaţi! 

— Nu poţi să alegi așa, a întrerupt-o Maris. N-ai cum, 
mesagerul nu e de vină pentru mesaj. 

— Asta-și zic zburătorii de veacuri întregi, a replicat 
Tya. 

Ochii îi fulgerau de furie. 

— Dar normal că mesagerul e vinovat! Am creier, inimă, 
conștiință - n-am să mă prefac că îmi lipsesc. 

Dintr-odată un gând ca un jet de apă rece i-a astâmpărat 
lui Maris patima: N-am nicio legătură cu toate astea! 
Fusese părăsită în mânia și deznădejdea ei. Ce treabă avea 
să se certe pentru treburile zburătorilor? Ea nu mai era 
dintre ei. S-a uitat la Evan. 

— Dacă ai terminat, să plecăm, a zis ea tărăgănat. 


El i-a pus o mână pe umăr și a încuviinţat din cap, apoi 
s-a uitat la Tya. 

— E numai o fractură oarecare, a spus el. N-ar trebui să 
fie probleme la vindecare. Doar odihnește-te. Nu face nicio 
mișcare bruscă, că s-ar putea să disloce atela. 

Tya a rânjit strâmb, afișându-și dantura spălăcită. 

— Cum ar fi să evadez? N-am nimic în plan. Dar ar fi 
bine să-l anunţaţi pe Insular, ca nu cumva să uite gărzile 
lui de masajul cu ciomegele. 

Evan a bătut la ușă, chemând străjerii și aproape 
imediat s-a auzit scrâșnetul drugilor imenși. 

— La revedere, Maris, a strigat Tya. 

Ea a ezitat, ieșind pe ușă. Apoi s-a întors. 

— Nu cred că Insularul va îndrăzni să te înfrunte el 
însuși, i-a spus serioasă. Va trebui să-i lase pe egalii tăi să 
te judece. Dar nu vor fi blânzi, Tya. Ce ai făcut tu e prea 
primejdios. Afectează prea mulţi oameni - îi afectează pe 
toţi. 

Tya a privit-o stăruitor. 

— La fel a fost și ce ai făcut tu, Maris. Dar consider că 
lumea e pregătită pentru o nouă schimbare. Ştiu că fapta 
mea a fost îndreptăţită, chiar dacă am dat greș. 

— Poate că lumea e într-adevăr gata, a continuat Maris 
neclintită. Dar asta să fie oare calea schimbării? N-ai făcut 
decât să înlocuiești amenințările cu minciuni. Crezi că 
zburătorii sunt mai înţelepţi și nobili decât Insularii? Că ar 
trebui să poarte întreaga răspundere pentru ce mesaje să 
modifice, pe care să le accepte și pe care nu? 

Tya s-a uitat din nou la ea, fără să pară mișcată. 

— Aș face-o iar, a încheiat ea. 

Drumul înapoi prin tunel a părut mai scurt. Insularul îi 
aștepta din nou în sala aerisită și i-a privit tăios pe 
amândoi, ca și cum ar fi căutat semne de mânie sau teamă. 

— Un accident din cele mai nefericite, a rostit el. 

Evan a replicat: 

— N-are decât clavicula fracturată și câteva vânătăi. Ar 
trebui să-și revină repede, dacă e hrănită și se odihnește 
cum trebuie. 


— Va fi foarte bine îngrijită, în timpul detenţiei aici, a 
răspuns Însularul. 

Bărbatul s-a uitat la Maris, deși își adresa cuvintele lui 
Evan. 

— L-am trimis pe Jem să vestească arestarea ei. O 
datorie ingrată - zburătorii n-au niciun conducător, nicio 
formă rațională de organizare ce ar face lucrurile prea 
ușoare. În schimb, vestea trebuie să ajungă la cât mai 
mulţi, iar asta necesită timp. Dar se va face. Jem zboară 
pentru mine de mulţi ani, iar mama lui a zburat pentru 
tata. Pe el, cel puţin, mă pot baza. 

— Atunci, intenţionezi să o dai pe Tya pe mâna 
judecătorilor zburători? a întrebat Maris. 

Gura Insularului s-a strâns spasmodic. Căpetenia l-a 
privit pe Evan, ignorând-o pe ea, ca într-un soi de comedie 
foarte elaborată. 

— Mi-a trecut prin minte că zburătorii și-ar dori să 
trimită pe cineva care să le reprezinte punctul de vedere. 
Care să condamne oficial faptele Tyei, să pledeze pentru 
iertare, să prezinte vreun soi de termeni împăciuitori. Dar 
fărădelegea s-a îndreptat împotriva mea - împotriva 
insulei - și numai Insularul de pe Thayos poate să judece și 
să împartă pedepsele într-un asemenea caz. Ești de acord? 

— Nu cunosc legea și nici ce ar trebui să facă un 
Insular, a murmurat Evan. Tot ce știu e să vindec oamenii. 

Maris a simţit pe braţ apăsarea de avertizare a vraciului 
și nu a zis nimic. S-a lăsat o tăcere copleșitoare. De ani 
întregi femeia spunea întotdeauna ce gândea. 

Insularul i-a zâmbit triumfător lui Evan. Chipul lui arăta 
că e dezgustat. 

— Poate că ai vrea să înveţi? Tu și asistenta ta sunteţi 
bineveniţi să luaţi masa cu mine, iar apoi vă promit un 
spectacol mai edificator. La apus va fi spânzurat un 
trădător - Reni, vraciul. 

— Pentru ce ticăloșie? 

— Trădare, cum am menţionat. Reni ăsta are familia pe 
Thrane. Și a fost văzut adesea în compania zburătorului 
infam - de fapt, se zice că trăiau împreună. A fost 


complicele ei. N-ai vrea să rămâi și să vezi care e soarta 
celor ce-mi încalcă porunca? 

Lui Maris îi era greață. 

— Nu prea cred, a răspuns Evan. Acum, dacă ne 
îngădui, trebuie să ne vedem de drum. 

N-au mai schimbat niciun cuvânt, până ce străjerii nu i- 
au lăsat la gura văii și s-au văzut liberi, pe cărarea spre 
casă, presupunând că sunt în siguranţă, departe de 
urechile dușmane. 

— Sărmanul Reni! a exclamat el atunci. 

— Sărmana Tya! a zis și Maris. Are de gând să o 
spânzure și pe ea. Ah, ce a făcut a fost greșit, fără 
îndoială, dar ce soartă! Nu știu ce vor face zburătorii, dar 
nu pot tolera așa ceva. Un zburător n-are cum să fie acuzat 
și executat de un Insular! 

— E posibil să nu se întâmple, a replicat Evan. Săracul 
Reni va muri, cu siguranţă, dar s-ar putea să fie suficient, 
ca să-l domolească pe Insular. E un om însetat de sânge, 
dar nu-i complet zălud. Își dă sigur seama că, în cele din 
urmă, va trebui să o predea pe Tya zburătorilor, că 
pedeapsa trebuie să vină de la ei. 

— Oricum, soarta Tyei nu e treaba mea, a oftat Maris. E 
un obicei greu de înfierat, după patruzeci de ani în care m- 
am considerat zburător. Dar acum sunt înrădăcinat, ca 
oricare altul, iar ce i se întâmplă Tyei n-ar trebui să aibă 
nicio însemnătate pentru mine. 

El a cuprins-o cu braţul și a tras-o aproape în timp ce 
mergeau. 

— Maris, nu se așteaptă nimeni de la tine să uiţi că ai 
fost vreodată zburător sau să rupi legăturile. 

— Știu, a zis ea. Nimeni, în afară de mine. Dar n-are 
rost, Evan. Sunt nevoită. Nu știu cum să fac faţă altfel. 
Când eram mai tânără, aveam impresia că povestea lui 
Aripiașchie e romantică. Îmi spuneam că visele sunt cele 
mai importante și că, dacă îţi dorești ceva îndeajuns de 
mult, îl vei avea, până la urmă, chiar dacă trebuie să-ţi dai 
viața. Nu mi-a dat prin cap să mă întreb ce s-ar fi ales de 
Aripiașchie, dacă ar fi fost salvat din ocean, dacă 


prăbușirea lui legendară nu l-ar fi ucis. Dacă ar fi fost 
cules, plutind pe aripile alea ridicole din lemn, și 
încredinţat prietenilor săi înrădăcinaţi. Oare cum ar fi 
făcut faţă eșecului, viselor spulberate? Ce compromisuri ar 
fi făcut? 

Femeia a oftat și și-a sprijinit capul de umărul lui Evan. 

— Am avut o viaţă lungă ca zburător, mai lungă decât a 
multora. Ar trebui să fiu mulțumită. Mi-aș dori să fiu. Într- 
un fel, sunt încă un copil, Evan. Nu am învăţat niciodată să 
suport dezamăgirea, am crezut că există întotdeauna o 
cale de a obține ce vreau, fără să renunţ la nimic și fără 
concesii. E greu, Evan. 

— Să crești mare poate fi destul de dureros, a răspuns 
vraciul. Iar să te vindeci durează. Acordă-ţi timp, Maris. 

Coll și Bari nu erau acasă. Își propuseseră să mai dea o 
raită prin Thayos înainte să se îmbarce pe nava care 
mergea în celelalte insule estice. Aveau să se întoarcă în 
curând, așa îi asigurase Coll pe Maris și pe Evan, dar sora 
lui știa că vor să-și prelungească șederea, iar până să-i 
revadă pe Coll și pe Bari aveau să treacă ani, nu luni. 

În fapt, însă, n-au trecut decât câteva zile. 

Coll clocotea de furie. 

— E nevoie de permisiunea Insularului, ca să părăsești 
stânca asta nenorocită! a răspuns când Maris l-a 
întâmpinat surprinsă. 

Bărbatul mai avea puţin și se punea pe tipat. 

— Sunt vremuri de restriște, când cântăreții sunt bănuiţi 
de spionaj! 

Bari a scos timidă căpșorul de după trupul masiv al 
tatălui ei, apoi s-a aruncat mai întâi în braţele lui Maris și 
după aceea în ale lui Evan. 

— Mă bucur că ne-am întors, a murmurat ea. 

— Atunci, s-a declarat război cu Thrane? a întrebat 
Evan. 

În ciuda surâsului adresat fetiţei, chipul îi era sumbru. 

Coll s-a lăsat greu în scaunul încăpător de lângă vatră. 

— Nu știu dacă se numește război sau nu, a răspuns el. 
Dar pe străzi se vorbește că Insularul a trimis deja trei 


nave de luptă, ticsite cu străjeri, ca să preia controlul 
asupra minei de fier. 

Se juca cu chitara în timp ce vorbea, degetele-i 
neastâmpărate lovind coardele la întâmplare. 

— Şi, în timp ce stă aici așteptând rezultatul micii lui 
aventuri, nimeni nu are voie să acosteze ori să plece din 
Thayos fără îngăduinţa expresă și personală a Insularului. 
Negustorii sunt înfuriaţi, dar le e teamă să protesteze. 

Coll s-a încruntat. 

— Stai să vezi când oi ieși de aici! O să compun un 
cântecel să-i bășice urechile Insularului, când l-o auzi. Și o 
să am grijă să ajungă la el, o să am grijă. 

Maris a pufnit în râs. 

— Vorbești ca Barrion. El zicea mereu că voi, cântăreții, 
sunteţi cei care conduc cu adevărat. 

Replica i-a smuls un zâmbet lui Coll, dar Evan a rămas 
la fel de posomorât. 

— Nicio melodie nu-i va vindeca pe răniţi și nu va învia 
morții, a intervenit el. Dacă războiul stă să izbucnească, 
trebuie să plecăm din pădure spre Port. Acolo vor aduce 
victimele, pe cei ce vor supravieţui înfruntărilor. O să aibă 
nevoie de mine. 

— Oamenii parcă au luat-o deja razna, a adăugat Coll. 
Auzi tot felul de zvonuri și povești care mai de care mai 
năstrușnice. Nu-i o atmosferă prea plăcută în oraș. 
Insularul l-a spânzurat pe vindecător, iar oamenilor le e 
teamă să mai meargă la castel. Vom da de belea în curând 
și nu doar din cauza luptei cu Thrane. 

Ochii lui s-au îndreptat către Maris. 

— Se întâmplă ceva și cu zburătorii. Cred că am 
numărat zece perechi de aripi traversând Strâmtoarea. 
Presupun că livrează mesaje de război, dar am băut cu un 
tăbăcar din Capul Scilei, care mi-a zis altceva. Femeia mi-a 
spus că are o soră printre gărzi și că fata s-a lăudat că ar fi 
arestat un zburător cu puţin timp în urmă. Insularul a 
decis să judece el un zburător pentru trădare! Îţi vine să 
crezi așa ceva? 

— Da, a recunoscut Maris. E adevărat! 


— Ah! a făcut Coll. 

Părea surprins și distras de la cuvântarea lui. 

— Mi-aţi putea da un ceai? 

— Il aduc eu, s-a oferit Evan. 

— Continuă, l-a îndemnat Maris. Ce se mai aude? 

— S-ar putea să știi mai mult decât mine. Ce-i cu arestul 
ăsta? Mie nu prea mi-a venit să cred. Tu ce știi? 

Maris a ezitat. 

— Am fost avertizaţi să nu vorbim. 

Coll a bătut nerăbdător cu degetele în chitară. 

— Sunt fratele tău, la dracu’! Cântăreț au ba, pot să-mi 
țin gura. Acum dă-i drumul! 

Așa că ea i-a povestit cum fuseseră chemaţi la cetate și 
ce aflaseră acolo. 

— Asta explică o grămadă, a spus Coll când sora lui și-a 
încheiat relatarea. Ah, oricum am auzit vorbindu-se - 
oamenii bârfesc, până și străjerii, iar secretele Insularului 
nu-s așa de bine tăinuite pe cât își imaginează el. Dar nu 
mi-am închipuit să fie adevărat. Nu-i de mirare că se 
preumblă atâţia zburători pe aici. Lasă-l pe Insular să 
încerce să-i ţină la un loc! 

Bărbatul și-a răsfrânt buzele într-un rânjet. 

— Care-s celelalte bârfe? l-a zorit Maris. 

— Da, a făcut Coll. Păi, știai că Val O-Aripă a fost pe 
Thayos? 

— Val? Aici? 

— A plecat acum, din nou. Cică și-a luat zborul acum 
câteva zile. Părea tare trudit, ca după o călătorie lungă. Și 
nu a fost singur. Era însoţit de alți cinci sau șase. Toţi 
zburători. 

— Ştii câteva nume? _ 

— Doar pe al lui Val. Il știu toţi ca pe un cal breaz. Dar 
pe ceilalţi mi i-au descris oamenii. O bondoacă din Sud, cu 
părul cărunt. Un bărbat uriaș, cu barba neagră și cu un 
dinte de scila la gât. Câţiva vestici, dintre care doi 
semănau destul ca să fie fraţi. 

— Damen și Athen, a spus Maris. Nu sunt sigură de 
ceilalţi. 


Evan s-a întors cu ceștile cu ceai aburind și un platou cu 
felii groase de pâine. 

— Îi recunosc eu, a zis el. Cel puţin pe unul dintre ei. 
Bărbatul cu colier este Katinn din Lomarron. Vine des în 
Thayos. 

— Bineînţeles, a încuviințat Maris. Katinn. E un lider 
printre parveniţii din Est. 

— Ce mai știi? a întrebat Evan. 

Coll și-a pus deoparte chitara și a suflat în ceai ca să-l 
răcească. 

— Am auzit că Val i-a reprezentat pe zburători. A 
încercat să-l convingă pe Insular să o elibereze pe femeia 
asta, pe Tya. 

— O înșelătorie, a comentat Maris. Val nu-i reprezintă 
pe zburători. Toţi cei pe care i-ai numit sunt de-o-aripă. 
Familiile vechi, tradiționaliștii încă îl urăsc pe Val. Nu i-ar 
permite nicicând să vorbească în numele lor. 

— Da, am auzit, a confirmat Coll. Oricum, se bârfea că 
Val s-a oferit să convoace un complet de judecată pentru 
Tya. A fost destul de înţelegător să lase fata în custodia 
Insularului până... 

Maris a dat înfrigurată din cap. 

— Da, da. Dar ce a răspuns Însularul? 

Coll a ridicat din umeri. 

— Unii zic că a fost rece ca gheaţa, alţii, că s-a luat la 
hartă cu Val O-Aripă. În orice caz, a insistat ca judecata să 
aibă loc la curtea lui și el să dea sentinţa. Prin oraș umblă 
vorba că verdictul a fost deja pronunţat. 

— Deci nu i-a ajuns nenorocitul de Reni! a îngăimat 
Evan. Insularul trebuie să mai ucidă pe cineva ca să-și 
răzbune mândria. 

— Cum a reacţionat Val? s-a interesat Maris. 

Coll a sorbit din ceai. 

— Mi-a ajuns la ureche că a plecat după întâlnirea cu 
Insularul. Unii sunt de părere că parveniţii vor porni un 
raid asupra cetăţii și o vor salva pe Tya. Se mai zvonește și 
că a fost convocat un Consiliu al zburătorilor, ca să se ia o 
măsură împotriva insulei Thayos și să o izoleze. 


— Nu mă mir că oamenii sunt speriaţi, a zis Evan. 

— Şi zburătorii ar trebui să se teamă, a completat Coll. 
Localnicii nu prea-i au la inimă. Am auzit într-o tavernă 
aproape de stâncile din nord o discuţie despre cum 
zburătorii, zice-se, ar fi făcut mereu legea pe Windhaven, 
cum ar fi pecetluit ei soarta insulelor și a indivizilor, prin 
mesajele purtate și minciunile scornite. 

— E absurd! a izbucnit Maris contrariată. Cum pot să 
gândească așa ceva? 

— Cum, necum, ideea e că asta cred, a replicat Coll. 
Sunt fiu de zburător. Deși nu am zburat, am fost crescut în 
spiritul lor. Le înţeleg tradiţiile, legăturile ce-i unesc, 
sentimentul că sunt mai presus de ceilalţi. Dar mai știu și 
că oamenii, pe care zburătorii îi numesc „înrădăcinaţi“, ca 
și cum ar fi toţi o apă și-un pământ, s-au unit și ei într-o 
familie mare. 

A pus jos cana cu ceai și a ridicat iar chitara, ca și cum 
obiectul i-ar fi conferit elocventă. 

— Tu știi cât de dispreţuitori pot fi înrădăcinaţii cu 
zburătorii. 

— Am prieteni la sol, a spus Maris. lar parveniţii au 
început toţi ca înrădăcinaţi. 

Coll a oftat. 

— Da, mai sunt și cei care adoră zburătorii. Cabanierii 
atingă aripile, pierde-vară cărora le place să se bage în pat 
cu vreun zburător și așa își fac un statut. Dar mai există și 
alţii. Inrădăcinaţii care îi urăsc pe zburători arareori se 
împrietenesc cu vreunul, Maris. 

— Ştiu că sunt probleme. Nu pot să uit ostilitatea de 
care ne-am lovit când Val și-a căpătat aripile, amenințările, 
bătaia, răceala. Dar lucrurile se schimbă, cu siguranţă, 
acum societatea zburătorilor nu se mai limitează doar la 
moștenitori. 

Coll a scuturat din plete. 

— E mai rău, a replicat el. În trecut, când dreptul se 
dobândea în familie, mulţi îi considerau speciali pe 
zburători. În numeroase insule din Sud zburătorii sunt 


preoţi, o castă aleasă, binecuvântată de Zeul Văzduhului. 
În Artellia sunt prinți și prințese. Așa cum Insularii din Est 
le urmează la conducere părinţilor, așa își luau zburătorii 
aripile de la ai lor. Dar nimeni n-ar mai face acum greșeala 
de-ai crede pe zburători aleși divini. Apar brusc noi 
întrebări. Cum se face că ţâncul jegos de fermier, cu care 
am crescut, a devenit deodată așa de ţanţoș? Ce mă 
desparte pe mine de fostul vecin și ce-i dă lui atâta 
libertate, putere și bogăţie? Parveniţii nu păstrează 
distanţa ca vechii zburători, ci le poruncesc tovarășilor din 
trecut și uneori se amestecă în treburile lor. Nu se retrag 
complet din treburile politice de pe insule - încă au 
interese. Toate astea nu fac bine. 

— Acum douăzeci de ani niciun Insular n-ar fi îndrăznit 
să întemnițeze un zburător, a zis Evan îngândurat. Dar 
oare ar fi cutezat vreunul să modifice un mesaj? 

— Normal că nu, a făcut Maris. 

— Totuși, mă întreb câţi vor crede așa ceva, a spus Coll. 
Acum, că s-a dovedit înșelătoria, e clar că a existat 
posibilitatea ca și în trecut să se fi recurs la ea. Fermierii 
pe care i-am auzit discutând erau convinși că zburătorii au 
manipulat mesajele tot timpul. Din câte am înţeles, 
Insularul de pe Thayos devine mai degrabă un erou pentru 
că e primul care a dat în vileag adevărul. 

— Un erou? a pufnit Evan scârbit. 

— Nu se poate schimba tot din cauza unei minciuni bine 
intenţionate, a stăruit Maris. 

— Nu, a replicat Coll. Se schimbă de mult. Și e doar vina 
ta. 

— A mea? N-am nicio legătură cu toată tevatura. 

— Nu? 

Coll i-a zâmbit larg. 

— Mai gândește-te. Barrion obișnuia să-mi spună o 
poveste, surioară. Despre cum a plutit cu tine într-o barcă, 
așteptând să furaţi aripile de la Corm ca să poţi convoca 
Consiliul. Îţi aduci aminte? 

— Normal! 

— Ei bine, aţi zăbovit acolo ceva vreme, sperând să 


plece Corm, iar în tot timpul ăla Barrion s-a gândit bine la 
ce făceaţi voi doi. La un moment dat, zicea el, când își 
curăța unghiile cu un cuţitaș, i-a trecut prin cap că cel mai 
bun lucru pe care l-ar fi putut face cu pumnalul ar fi fost 
să-l folosească asupra ta. Imi spunea că ar fi scutit 
Windhaven de o harababură. Că, dacă ai fi câștigat, aveau 
să se petreacă mai multe schimbări decât îţi imaginai și 
câteva generaţii ar fi avut de suferit. Barrion și-a închipuit 
lumea ta, Maris, dar și-a mai spus și că erai naivă. N-ai 
cum să schimbi o notă în mijlocul cântecului, mă atenţiona 
el. Odată ce ai făcut primul pas, ceilalţi trebuie să-l 
urmeze întocmai, până ce recreezi toată melodia. Vezi tu, 
totul se leagă. 

— Şi-atunci, de ce m-a ajutat? 

— Barrion a fost mereu un zurbagiu, a răspuns Coll. 
Presupun că și-a dorit să modifice cântecul, să scoată o 
piesă mai bună. 

Fratele ei vitreg a rânjit răutăcios. 

— Şi în plus, nu l-a avut niciodată la inimă pe Corm. 


XXX 


După o săptămână fără vești, Coll s-a hotărât să se 
întoarcă în Port, să mai afle câte ceva. Docurile și 
tavernele unde-și desfășura activitatea erau mereu o sursă 
bună de vești. 

— Poată că mă voi duce chiar la cetatea Insularului, a 
zis el dezinvolt. Am compus un cântecel despre căpetenia 
noastră de aici și tare mi-ar plăcea să-i văd fața când îl 
aude! 

— Să nu îndrăznești! l-a ameninţat Maris. 

Bărbatul a zâmbit larg. 

— Încă n-am luat-o pe arătură, surioară. Dar, dacă 
Insularului îi place muzica, s-ar putea să merite vizita mea. 
Aș mai auzi câte ceva. Tu doar să ai grijă de Bari. 


XXX 


Peste două zile, un negustor de vin i-a adus lui Evan un 


pacient: un câine negru, uriaș, lățos, perechea celuilalt 
dulău cumplit, ce-i trăgea căruciorul din lemn din sat în 
sat. Un călău mascat îi schilodise animalul, iar acum 
patrupedul zăcea printre burdufurile cu băutură, cu blana 
întărită de sânge închegat și nămol. 

Evan n-a putut face nimic ca să-l salveze, dar pentru 
eforturile lui negustorul l-a răsplătit cu un burduf de vin 
roşu, acrișor. 

— Au osândit-o pe trădătoarea aia de zburător, le-a 
povestit omul când beau lângă foc. O să fie spânzurată. 

— Când? a întrebat Maris. 

— Cine știe? Zburătorii sunt în tot locul și cred că 
Insularului i-e frică de ei. Fata e închisă în castelul lui. 
Cred că așteaptă să vadă ce-au de gând înaripaţii. Dacă ar 
fi după mine, i-aș veni de petrecanie și-aș încheia odată 
socotelile. Dar nu m-am născut Insular. 

Maris a rămas în pragul ușii când vânzătorul a pornit la 
drum, urmărind cum trag amândoi în hamuri, bărbatul și 
câinele supravieţuitor. Evan s-a apropiat de ea din spate și 
a luat-o în braţe. 

— Cum te simţi? 

— Confuză, a răspuns Maris, fără să se întoarcă. Şi 
speriată. Insularul vostru i-a provocat pe zburători fără 
nicio rezervă. Îţi dai seama cât de grav e? Trebuie să fac 
ceva, nu pot să tolerez un asemenea lucru. 

Femeia i-a atins mâna vraciului. 

— Mă întreb despre ce se discută în Cuib în noaptea 
asta? Știu că nu am voie să mă las atrasă în treburile 
zburătorilor, dar e greu... 

— Sunt prietenii tăi, a intervenit Evan. E firesc să-ţi faci 
griji. 

— Grija mea îmi va aduce și mai multă suferinţă, a 
adăugat Maris. Totuși... 

Femeia a clătinat din cap și s-a întors spre el, tot în 
braţele lui. 

— Acum îmi dau seama cât de mărunte sunt necazurile 
mele, a zis ea. N-aș vrea să fiu în locul Tyei la noapte, deși 
ea e încă zburător, iar eu nu mai sunt. 


— Bun, a făcut vraciul. 

A sărutat-o ușurel. 

— Căci eu pe tine te vreau alături, nu pe Tya. 
Maris i-a surâs și au intrat împreună în casă. 


XXX 


Au sosit în toiul nopţii: patru străini, îmbrăcaţi ca 
pescarii, cu botine grele, pulovere și chipiuri negre, 
garnisite cu blană de pisică-de-mare, aducând mirosul 
înțepător, sărat al mării. Trei purtau cuțite lungi, din os, 
iar ochii le luceau ca apa îngheţată dintr-un lac în miezul 
iernii. Al patrulea a grăit: 

— Nu-ţi aduci aminte de mine, dar ne-am mai întâlnit, 
Maris. Numele meu e Arrilan și sunt din Insula Inelului 
Frânt. 

Maris l-a măsurat din cap până-n picioare, amintindu-și 
de un tinerel pe care-l mai văzuse o dată sau de două ori. 
Chipul îi era de nerecunoscut sub barba blondă, netunsă 
de trei zile, dar ochii pătrunzători, azurii păreau familiari. 

— Tu ești, a conchis ea. Eşti departe de casă, 
zburătorule. Unde-ţi sunt aripile? Și manierele? 

Arrilan a zâmbit sec. 

— Manierele? Să-mi fie iertată îndrăzneala, dar am venit 
într-un suflet și m-am pus în primejdie. Am traversat 
marea dinspre Thrynel ca să te vedem, iar apele au fost 
agitate și periculoase pentru o barcă așa mică cum e a 
noastră. Când bătrânul a încercat să ne facă vânt de aici, 
ne-am pierdut răbdarea. 

— Dacă-i mai zici lui Evan „bătrân”, o să-mi pierd eu 
răbdarea, a replicat Maris tăios. De ce aţi venit? De ce nu 
aţi zburat? 

— Aripile mele se află în siguranță pe Thrynel. Ne-am 
gândit că e mai bine să trimitem pe cineva la tine, în 
secret, pe cineva necunoscut pe Thayos. Pentru că mă trag 
din Insulele de 'Tăciune și sunt nou printre zburători, m-au 
ales pe mine. Părinţii mei au fost pescari și m-au crescut 
ca atare. 

Băiatul și-a dat jos chipiul și și-a scuturat pletele 


frumoase, aurii. 

— Pot să mă așez? a întrebat. Avem treburi importante 
de discutat. 

— Evan? a făcut Maris. 

— Ia loc, l-a invitat vraciul. Pun de ceai. 

— Ah, a zâmbit Arrilan. Ar fi binevenit. Marea e rece. 
Îmi pare rău dacă vorbesc prea aspru. Vremurile sunt și 
ele aspre. 

— Da, a recunoscut Evan, ieșind să scoată apă pentru 
ceainic. 

— De ce te afli aici? a întrebat Maris, când Arrilan și cei 
trei tovarăși ai lui s-au așezat. Despre ce e vorba? 

— M-au trimis să te iau de aici. Ştii că de-abia poţi să te 
îmbarci pe vreo navă din Port. Nu ţi s-ar da voie să pleci. 
Noi avem o bărcuţă de pescuit, ascunsă nu prea departe. 
Vei fi în siguranţă. Dacă ne surprind străjerii, le zicem că 
suntem pescari simpli din Thrynel, abătuţi de o furtună 
spre nord-est. 

— Se pare că mi-aţi plănuit bine evadarea, a observat 
Maris. Păcat că nu s-a gândit nimeni să mă întrebe mai 
întâi! 

S-a uitat ţintă la zburătorul deghizat, încruntându-se. 

— A cui a fost ideea? Cine te-a trimis? 

— Val O-Aripă. 

Maris a zâmbit. 

— Bineînţeles. Cine altcineva?! Dar de ce vrea Val să 
plec din Thayos? 

— Pentru siguranţa ta, a răspuns Arrilan. E primejdios 
să trăiești aici ca fost zburător, neajutorată. 

— Nu sunt un pericol pentru Insular, l-a contrazis ea. N- 
ar avea niciun motiv să... 

Tânărul a scuturat înfrigurat din cap. 

— Nu e vorba despre Insular, ci despre populaţie. Nu 
știi ce se întâmplă aici? 

— Așa se pare, a recunoscut Maris. Poate mă pui tu la 
curent. 

— Vestea arestării Tyei s-a răspândit pretutindeni în 
Windhaven. A ajuns până și în Artellia și în Insulele de 


Tăciune. Mulți  înrădăcinaţi au început să-și arate 
neîncrederea în zburători. Chiar și Insularii. 

Tânărul a roșit. 

— Căpetenia Inelului Frânt m-a chemat de îndată ce a 
auzit și a vrut să știe dacă am minţit-o vreodată sau dacă 
am modificat vreun mesaj. M-a obligat să-i jur credinţă. 
Chiar în timp ce mă descosea mi s-a părut că se îndoiește 
de cuvintele mele. Şi m-a ameninţat! M-a ameninţat cu 
temniţa, ca și cum i-ar fi dat mâna, ca și cum ar fi avut 
dreptul... a izbucnit băiatul, părând să-și înghită, la 
propriu, ura. 

— Desigur, sunt de-o-aripă, a reluat el. Toţi suntem 
acum suspecți, dar cel mai rău e pentru parveniţi. S'wena 
din Deeth a fost prinsă de huligani și bătută, după ce i-a 
luat apărarea Tyei, în timpul unei discuţii într-o tavernă. 
Alţii sunt batjocoriţi, ocoliţi, chiar și scuipaţi în orașele din 
Est. Pe Jem, care e pe cât se poate de tradiționalist, l-au 
lovit cu o piatră ieri, în Thrane. lar casei lui Katinn din 
Lomarron i-au dat foc când omul era plecat. 

— N-am știut că e așa de grav, a îngăimat Maris. 

— Da, a zis Arrilan. Și se înrăutățește. Lucrurile s-au 
înfierbântat cel mai tare aici, pe Thayos. Val crede că 
bandele vor veni și după tine în curând, așa că ne-a trimis 
să te luăm cu noi, ca să fii în siguranţă. 

Evan se întorsese și pregătea ceaiul. 

— Poate ar trebui să mergi, i-a spus el lui Maris, cu 
îngrijorare în glas. Urăsc ideea că ai fi în pericol. Cu 
timpul, răscoala va răsufla și atunci te-ai putea întoarce 
sau aș veni eu la tine. 

Ea a clătinat din cap. 

— Nu cred că mă paște vreo primejdie. Poate dacă aș 
umbla pe străzi, urlându-mi grija pentru Tya... dar aici, în 
pădure, sunt doar un fost-zburător ramolit, inofensiv, care 
nu a făcut nimic să stârnească furia cuiva. 

— Găștile nu judecă, i-a spus Arrilan. Nu înţelegi? 
Trebuie neapărat să vii cu noi, pentru binele tău. 

— Ce drăguţ din partea lui Val să fie așa preocupat 
pentru mine! a exclamat Maris, uitându-se ţintă la tânăr. 


Și cât de neobișnuit! Într-o perioadă ca asta, Val sigur are 
multe năpaste pe cap. Chiar nu mi-l pot imagina rupându- 
și din timp și depunând eforturi să orchestreze o strategie 
așa de complicată ca să o salveze pe sărmana Maris, nici 
pe departe așa de neajutorată pe cât o crede. Dacă Val 
chiar v-a trimis să mă puneţi la adăpost, înseamnă că s-a 
gândit că-i voi fi cumva de folos. 

Arrilan a tresărit vizibil. 

— El... Greșești! E foarte îngrijorat pentru soarta ta. 
El... 

— Şi pentru ce altceva mai e îngrijorat? Ai putea la fel 
de bine să-mi spui pentru ce ai venit, de fapt. 

Arrilan a zâmbit cu căință. 

— A zis el că n-o să te lași păcălită, a îngânat băiatul. 

Tânărul părea plin de admirație. 

— Ţi-aș fi dezvăluit oricum de îndată ce te duceam 
departe de aici. Val a convocat Consiliul zburătorilor. 

Maris a încuviințat din cap. 

— Unde? 

— Pe Arrenul de Sud. E aproape, dar izolat de ostilităţi, 
iar Val are prieteni acolo. Zburătorilor le va lua o lună sau 
chiar mai mult să se strângă, dar avem timp. Insularul e 
speriat și va fi destul de precaut până ce ajunge Consiliul 
la un rezultat. 

— Ce are de gând Val? 

— Ce altceva? Va cere ca Thayos să fie sancţionat, până 
e eliberată Tya. Niciun zburător nu va mai ateriza aici sau 
pe altă insulă cu care întreţine legături. Stânca asta va fi 
ruptă de lume. Insularul ori va ceda, ori va fi distrus. 

— Dacă Val câștigă. Parveniţii sunt încă o minoritate, iar 
Tya nu e nici ea nevinovată, a observat Maris. 

— Tya e zburător, a subliniat  Arrilan, luând 
recunoscător ceașca de ceai din mâna lui Evan. Val se 
bizuie pe loialitatea zburătorilor. De-o-aripă sau nu, fata e 
de-a noastră și nu o putem abandona. 

— M-aș mira, a făcut Maris. | 

— Ah, vom lupta, bineînţeles. li bănuim pe Corm și pe 
alții că vor încerca să se folosească de incident ca să-i 


compromită pe parveniţi și academiile. 

Tânărul a zâmbit pe deasupra ceștii. 

— Nu prea ne-ai fost de ajutor, să știi. Val zice că ţi-ai 
ales cel mai prost moment ca să te prăbușești. 

— N-am prea avut de ales, a replicat Maris. Dar încă nu 
mi-ai explicat de ce ai venit după mine. 

— Val vrea să prezidezi Consiliul. 

— Cum? 

— E tradiţie ca un zburător retras să conducă discuţiile, 
știi bine. El crede că ești cea mai bună alegere. Eşti foarte 
cunoscută și respectată atât printre parveniţi, cât și 
printre moștenitorii de drept și n-am întâmpina nicio 
problemă să te facem pe tine acceptată printre ei. Orice 
alt parvenit ar fi respins. Și avem nevoie de cineva pe care 
să ne putem baza, nu vreo relicvă mumificată ce ţine 
morțţiș ca lucrurile să fie cum erau înainte. Val e de părere 
că vei fi de un ajutor nepreţuit. 

— S-ar putea, a zis Maris, amintindu-și de rolul 
important pe care-l jucase Jamis Seniorul în Consiliul 
convocat de Corm. 

— Dar va trebui să găsească pe altcineva. Am terminat 
cu zburatul și Consiliile zburătorilor. Vreau să fiu lăsată în 
pace. 

— Nu va fi liniște până ce nu vom învinge. 

— Nu-s vreo pietricică pe tabla de geechi a lui Val și, cu 
cât află mai repede, cu atât mai bine! E conștient că voi 
plăti cu vârf și îndesat, dacă fac ce spune el. Cum 
îndrăznește? Te-a trimis să mă păcălești, să mă minti, 
vorbindu-mi despre siguranţă, pentru că știa că voi refuza. 
Nu suport să văd nici măcar un zburător în faţa ochilor - ai 
impresia că voi rezista să fiu printre mii ca tine, privindu-i 
cum se joacă în cer și ascultându-i cum își povestesc? Iar 
la sfârșit să rămân singură, o babă infirmă, în timp ce voi 
vă luaţi zborul? Chiar crezi că mi-ar plăcea? 

Maris și-a dat seama că începuse să tipe. Durerea i se 
făcuse ghem în stomac. 

Vocea lui Arrilan a sunat posomorâtă. _ 

— De-abia te cunosc, de unde să știu ce simţi? Imi pare 


rău! Sunt sigur că și Val regretă. Dar nu pot da înapoi. E o 
chestiune mai importantă decât simțămintele tale. Totul 
depinde de Consiliul ăsta, iar el ţine morțiș să te aibă 
acolo. 

— Transmite-i scuzele mele, a îngăimat Maris. Zi-i că-i 
urez noroc, dar nu vin. Sunt bătrână și ostenită și îmi 
doresc doar să fiu lăsată în pace. 

Arrilan s-a ridicat. Ochii îi luceau glacial. 

— I-am făgăduit că n-am să-l dezamăgesc, a zis el. 
Suntem patru împotriva voastră. 

Tânărul a făcut un gest mărunt, iar femeia din dreapta 
lui a scos un cuţitaș din teacă. Însoţitoarea și-a desfăcut 
buzele într-un rânjet și Maris a văzut că avea dinţi de 
lemn. Bărbatul din spatele ei s-a ridicat și el de jos, ţinând 
la rândul lui un pumnal. 

— Ieșiţi afară! i-a avertizat Evan. 

Vraciul stătea aproape de ușa cabinetului, iar în mâini 
avea arcul de vânătoare cu o săgeata, gata să tragă. 

— Cu aia nu poţi dobori decât pe unul dintre noi, a 
observat femeia cu dantură din lemn. Dacă ai noroc. Şi n- 
ai mai apuca să pui altă săgeată, babacule. 

— Adevărat, a zis Evan. Dar vârful e înmuiat în venin de 
căpușă albastră, așa că unul dintre voi va da colţul. 

— Puneţi cuţitele la loc! le-a poruncit Arrilan. Te rog, 
lasă ăla jos! Nu-i nevoie să moară nimeni. 

Băiatul s-a uitat apoi la Maris. 

— Chiar ai avut impresia că mă poţi obliga? a întrebat 
ea. 

Apoi a scos un sunet, arătându-și dezgustul. 

— Poţi să-i transmiţi lui Val că, dacă tactica lui e la fel 
de bună ca a ta, parveniţii sunt ca și terminati. 

Arrilan s-a uitat la tovarășii lui. 

— Plecaţi, le-a zis. Așteptaţi afară. 

Reticenţi, cei trei s-au dus, târșâind, spre ușă. 

— Gata cu amenințările! a spus Arrilan. Îmi pare rău, 
Maris. Poate înţelegi cât de disperat sunt. Avem nevoie de 
tine. 

— Aveţi, poate, nevoie de zburătorul ce am fost odată, 


dar făptura aceea a murit când s-a prăbușit. Lăsaţi-mă în 
pace! Sunt doar o bătrână, o ucenică de vraci, și doar la 
atât mai visez. Nu mă mai răni târându-mă în lume! 

Pe chipul lui Arrilan se citea fățiș sila. 

— Şi când te gândești că încă se mai cântă despre o lașă 
ca tine! a pufnit el. 

Când a plecat tânărul, ea s-a întors către Evan. 
Tremura, iar capul și-l simţea imponderabil și ametit. 

Vraciul a coborât arcul mare pe care-l ţinuse și l-a pus 
deoparte. Avea un aer ameninţător. _ 

— Moartă? a întrebat el cu amărăciune. În tot timpul 
ăsta ai fost moartă? Și eu, care gândeam că înveţi să 
trăiești din nou! Dar se pare că patul meu a fost doar un 
mormânt pentru tine. 

— Ah, Evan, nu! a strigat ea descurajată. 

Își dorea alinare, nu alte reproșuri. 

— Ai zis cu gura ta, a continuat el. Tot mai crezi că viaţa 
ți s-a terminat odată cu prăbușirea? 

Chipul i s-a strâns de suferinţă și mânie. 

— N-am de gând să iubesc un cadavru. 

— Ah, Evan! 

Femeia s-a lăsat brusc pe vine, simțind că i se înmoaie 
picioarele. 

— Nu am vrut să... Am vrut doar să zic că sunt moartă 
pentru zburători sau că ei sunt morţi pentru mine. Acel 
capitol al existenţei mele s-a dus. 

— Nu cred să fie așa de ușor, a replicat Evan. Dacă 
încerci să ucizi o parte din tine, riști să te pierzi cu totul. 
Cum a spus fratele tău - de fapt, cum a spus Barrion - 
despre a schimba nota dintr-un cântec. 

— Preţuiesc destinul nostru împreună, Evan, a continuat 
Maris. Te rog să mă crezi! Doar că Arrilan - blestematul 
ăsta de Consiliu al lui Val - mi-a reînviat toate amintirile. 
Mi-am adus aminte de tot ce am pierdut. Durerea m-a ars 
iar. 

— Te-a făcut să-ţi plângi de milă, a replicat Evan. 

Maris a simţit un val de furie. Nu era în stare să 
priceapă? Oare ar fi putut un înrădăcinat să înţeleagă 


vreodată ce-i fusese dat să sufere? 

— Da, a răspuns ea cu un glas de gheaţă. Mi-am plâns 
de milă. N-am dreptul? 

— Vremea pentru lamentări a trecut de mult. Trebuie să 
te împaci cu ce ești acum. 

— Mă voi împăca. Mă împac. Învăţam să uit. Dar să fiu 
atrasă iar în disputa asta ar distruge tot; mi-aș pierde 
minţile. Nu vezi atâta lucru? 

— Nu văd decât o femeie care se leapădă de tot ce a fost 
vreodată, i-a replicat el. 

Ar fi vrut să spună mai multe, dar un zgomot i-a făcut să 
se uite cu atenţie în jur și au observat-o pe micuța Bari 
stând în pragul ușii, puţin speriată. 

Chipul lui Evan s-a îmblânzit și s-a dus către copilă, pe 
care a ridicat-o în braţele lui puternice. 

— Am avut niște vizitatori, a liniștit-o el, sărutând-o. 

— Dacă tot s-a trezit toată casa, n-ar fi mai bine să 
pregătesc micul dejun? a propus Maris. 

Bari a zâmbit cu toţi dinţii și a dat din cap. Pe chipul lui 
Evan nu se putea citi nimic. Ea s-a întors și a început să 
trebăluiască, hotărâtă să uite incidentul. 


XXX 


În săptămânile ce au urmat abia dacă au vorbit despre 
Tya sau despre Consiliu, dar veștile ajungeau la ei regulat, 
fără să le caute. Un crainic, în piaţa din Thossi, bârfe de la 
tarabagii, drumeţi care aveau nevoie de leacurile sau 
sfaturile lui Evan, cu toţii vorbeau despre război și despre 
Insularul însetat de sânge. 

Maris știa că zburătorii de pe Windhaven se strângeau 
pe Arrenul de Sud. Înrădăcinaţii insuliţei nu aveau să uite 
niciodată zilele acelea, nu mai mult decât oamenii de pe 
Mica și Marea Amberly în vremea ultimului Consiliu. Până 
atunci străzile din Portul de Sud și Arrenton - orașele 
prăfuite, după cum bine își aducea aminte - vor fi luat deja 
un aer festiv. Negustori de vin, patiseri, cârnăţari și 
vânzători se strângeau la un loc de prin insulele 
învecinate, străbătând marea cumplită în bărci șovăitoare, 


sperând să stoarcă ceva bănuțţi de la zburători. Hanurile și 
tavernele trebuie să fi fost neîncăpătoare, iar înaripaţii să 
umble în hoarde pe te miri unde, umplând măruntele 
așezări până la refuz. Maris parcă îi și vedea în gând: 
zburătorii din Marea Shotan, în uniformele vișinii, 
artellienii spelbi și băţoși, cu coroanele de argint așezate 
pe frunţi, preoţii Zeului Văzduh, din Sud și din Insulele 
Mărginașe, și localnicii Tăciunilor, cu care nu mai dăduse 
nimeni ochii de ani. Prietenii vechi urmau să se 
îmbrăţișeze călduros și să povestească toată noaptea; 
amanțţii aveau să schimbe surâsuri nesigure și să găsească 
alte căi de a-și petrece ceasurile nopţii. Cântăreţii și 
povestitorii depănau legendele vechi și compuneau altele 
noi, potrivite ocaziei. Atmosfera zumzăia de zvonuri, fală și 
cântare, înmiresmată cu aroma picantă de kivas și carne 
friptă. _ 

Toţi prietenii sigur se aflau acolo, s-a gândit Maris. li 
vedea în vis: zburători mai tineri și mai în vârstă, parveniţi 
și moștenitori, mândri și timizi, scandalagii și liniștiți; se 
strângeau împreună, iar luciul aripilor și clinchetul 
râsetelor aveau să răzbată în tot Arrenul de Sud. 

Și aveau să zboare. 

Maris a încercat să-și alunge imaginea din minte, dar 
gândul venea nepoftit, iar în năluciri se înălța pe cer, 
alături de camarazii ei. În somn simţea vântul atingând-o 
cu degetele lui cunoscute, line, purtând-o spre paradis. În 
jur vedea sute de aripi arzând pe cerul de un albastru tare, 
virând și înclinându-se în cercuri languroase și elegante. 
Propria ei aripă reflecta lumina solară și fulgera scurt, ca o 
oglindă: un suspin neauzit de fericire. Își imagina aripile, 
în razele apusului, sângerii pe cerul portocaliu și violet, 
apoi preschimbându-se ușor în indigo și întorcându-se la 
nuanţa lor argintie când se stingea și ultima străfulgerare 
a zilei, iar pe boltă nu mai rămâneau decât stelele, pe post 
de călăuze. 

Maris și-a amintit gustul ploii, zvâcnetul tunetului 
îndepărtat și marea sclipind la răsărit, chiar pe când 
soarele ieșea îmbăiat din apă. Şi-a adus aminte cum era să 


alerge și să se arunce de pe stânca zburătorilor, 
încredințându-se toată vântului, aripilor și propriei ei 
îndemânări. 

Câteodată începea să tremure și tipa în noapte, iar Evan 
o cuprindea cu braţele și îi șoptea vorbe de alinare, dar ea 
nu-i povestea visele ei. El nu fusese zburător, nu văzuse 
niciodată un Consiliu și n-avea cum să înţeleagă. 

Timpul trecea. Bolnavii veneau la Evan sau mergea el la 
ei, mureau sau îmbătrâneau. Maris și Bari lucrau cot la cot 
cu vraciul, făcând ce puteau. Dar Maris a descoperit că 
mintea nu-i stătea mereu la treburi. Odată, Evan a trimis-o 
în pădure să strângă iarba-somnului, o plantă ce-i trebuia 
ca să prepare tesis, dar ei i-a zburat gândul la Consiliu 
când se plimba prin pădurea rece și umedă. Trebuie să fi 
început deja, își zicea ea, și parcă auzea în închipuire 
cuvântările lui Val, lui Corm și ale celorlalţi, le cântărea 
argumentele și aducea altele împotriva lor, întrebându-se 
pe cine aleseseră să prezideze. Când s-a întors, în cele din 
urmă, în coșul de la subraţ avea doar iarba-mincinosului, 
asemănătoare cu leacul căutat, dar fără proprietăţi 
benefice. Evan a luat coșul și a oftat cu năduf, clătinând 
din cap. 

— Maris, Maris! a exclamat el. Ce mă fac eu cu tine? 

S-a întors către Bari. 

— Scumpo, mergi și adună-mi iarba-somnului până nu 
se întunecă. Mătușii tale nu-i e bine. 

Maris nu putea decât să-i dea dreptate. 

Apoi, într-o zi, după vreo șase săptămâni de absenţă, 
Coll s-a întors târându-se din greu pe drum, cu chitara 
agăţată la spate. Nu venea singur. S'Rella pășea alături de 
el, cu aripile încă pe umeri, împleticindu-se ca adormită. 
Chipurile le erau pământii și supte. 

Când i-a văzut apropiindu-se, Bari a strigat tare și a 
alergat să-și îmbrăţișeze tatăl. Maris s-a întors către 
S'Rella. 

— Eşti bine? Cum a decurs Consiliul? 

Prietena ei a început să plângă. 

S-a dus lângă ea și a îmbrăţișat-o, simțind că tremura. 


Femeia a încercat de două ori să vorbească, dar n-a reușit 
decât să ofteze din toţi rărunchii și să se înece. 

— E-n regulă, S'Rella, i-a zis neajutorată. Gata, gata, e-n 
regulă, sunt aici! 

Ochii ei i-au întâlnit pe ai lui Coll. 

— Bari, a rostit Coll cu voce tremurătoare, du-te după 
Evan și adu-l la noi. 

Privind-o îngrijorată pe S'Rella, fetița a dat fuga, 
ascultându-și tatăl. 

— Eram la cetatea Insularului, a explicat Coll, după ce a 
plecat micuța. A aflat că sunt fratele tău și s-a hotărât să 
mă închidă până ce se termină Consiliul. S'Rella a venit 
acolo, după întrunire. Străjerii au prins-o și au dus-o și pe 
ea la castel. Mai erau și alţi zburători. Jem, Ligar din 
Thrane, Katinn din Lomarron, un copilandru amărât din 
Vest. În afară de mine și de înaripaţi, încă patru cântăreţi, 
vreo doi povestitori și, bineînţeles, toţi crainicii și 
mesagerii Insularului. Vezi tu, vrea să se împrăștie vestea 
despre ce a făcut. Am fost martori. Gărzile ne-au repezit în 
curte și ne-au obligat să privim. 

— Nu! a făcut Maris, strângând-o pe S'Rella mai 
aproape. Nu, Coll, doar n-a îndrăznit! N-a fost în stare... 

— Au spânzurat-o pe Tya din Thayos ieri, la apus, a 
anunţat Coll răspicat. Și nu mai are niciun rost să negi. Am 
văzut cu ochii mei. A vrut să ţină o cuvântare, dar 
Insularul nu i-a dat voie. N-au strâns laţul bine, așa că nu 
și-a rupt gâtul în cădere și s-a chinuit mult până să se 
sufoce. 

S'Rella s-a desprins din braţele lui Maris. 

— Ai fost norocoasă, a spus ea cu greu. Ar fi putut să 
trimită după tine. Ah, Maris! N-am fost în stare să mă uit 
în altă parte... Eu... A fost oribil! N-au lăsat-o nici măcar 
să-și spună ultimele cuvinte. Iar partea cea mai rea... 

Femeii i-a pierit din nou glasul. 

Evan și Bari se apropiau, dar Maris de-abia dacă auzea 
pașii sau pe Evan. O învăluise o mare de gheaţă, aceeași 
senzaţie de moleșeală pe care o avusese la moartea lui 
Russ sau când Halland pierise în valuri. 


— Cum de-a cutezat? a îngăimat ea. N-a făcut nimeni 
nimic? Nu l-a oprit nimeni? 

— Câţiva ofițeri dintre străjeri l-au avertizat, în special 
unul mai mare în rang - bănuiesc că ea îi comandă garda 
personală. N-a vrut să asculte. Santinelele care ne-au 
condus afară erau înspăimântate. Unii și-au ferit privirea 
când s-a deschis trapa. Până la urmă, n-au putut decât să 
se supună. În fond, sunt străjeri, iar el e Insularul lor. 

— Dar Consiliul? a întrebat Maris. De ce n-a făcut nimic 
Consiliul? Și Val, zburătorii? 

— Consiliul, a replicat S'Rella mâhnită, a numit-o paria 
și i-a luat aripile. 

Furia îi secase lacrimile. 

— Consiliul i-a dat permisiunea să înfăptuiască omorul! 

— Şi, ca să știe toată lumea că a spânzurat un zburător, 
a adăugat Coll trudit, Insularul i-a pus aripile pe umeri. 
Inchise, bineînţeles, dar tot se vedeau. A făcut glume pe 
seama lor. I-a zis să-și folosească aripile ca să nu cadă, să- 
și ia zborul. 

Mai târziu, după ce au băut câteva căni din ceaiul lui 
Evan și au mâncat pâine cu cârnaţi, S'Rella și-a recăpătat 
calmul și le-a povestit tot despre dezastruosul Consiliu, în 
timp ce Coll a mers afară să discute cu fiica lui. 

Povestea era simplă. Val O-Aripă, care convocase al 
cincilea Consiliu al zburătorilor din istoria planetei, 
pierduse controlul asupra tratativelor. De fapt, nu-l 
deținuse niciodată. Aliaţii lui și parveniţii de-abia alcătuiau 
un sfert din totalul participanţilor, iar trei dintre cei care 
prezidaseră - Insularii din Arrenul de Nord și de Sud și 
zburătorul retras, Kolmi din Thar Kril - nu-i susţinuseră 
cauza. Nici nu începuse bine întâlnirea, că s-au și auzit 
voci înfierbântate să o denunțe pe Tya și abuzul ei, inclusiv 
Kolmi. 

— Fetișcana asta înrădăcinată nu a înţeles deloc ce 
înseamnă să fii zburător, a redat S'Rella vorbele lui Kolmi. 

Veteranului i s-au alăturat și alţii. Unul susţinuse că nu 
i-ar fi trebuit date aripile niciodată. Comisese o fărădelege 
nu doar faţă de Insular, dar și împotriva tovarășilor ei 


zburători, adăugase altul. Își trădase jurământul, îi făcuse 
pe toţi înaripaţii să pară suspecti, continuase un al treilea 
glas. 

— Katinn din Lomarron a încercat să-i ia apărarea, le-a 
relatat S'Rella, dar i-au închis gura. Katinn s-a enervat și i- 
a blestemat pe toţi. Ca și Tya, a văzut multe lupte la viaţa 
lui. Unii dintre prietenii Tyei au încercat să o susţină, să-i 
explice măcar gestul, dar ceilalţi nu au vrut să asculte. 
Când s-a ridicat Val și a dat să înainteze propunerea 
noastră, am crezut o clipă că mai avem o șansă. A vorbit 
calm și rațional, cum nu l-ai mai văzut vreodată. I-a 
domolit recunoscând că Tya săvârșise o faptă abominabilă, 
dar a continuat spunând că zburătorii trebuie să o apere 
oricum, că nu ne permitem să-l lăsăm pe Insular să-și facă 
de cap, că destinele noastre sunt unite cu al Tyei. A fost un 
discurs foarte bine ticluit. Dacă l-ar fi ţinut oricine 
altcineva, în afară de Val, e posibil să-i fi îmbunat, dar, din 
păcate, publicul clocotea de dușmani. Cât de mulţi dintre 
veterani îl urăsc încă! Val a propus să-i fie luate Tyei 
aripile cinci ani, după care ar fi trebuit să le câștige în 
competiție. A mai zis să insistăm ca doar zburătorii să-i 
judece pe zburători, ceea ce însemna să o eliberăm din 
Thayos, ameninţându-l sau sancționându-l pe Insular. A 
pregătit oameni să-l susţină și să vorbească în numele lui, 
dar a fost în zadar. Kolmi nici nu ne-a luat în seamă. Nu 
am avut ocazia să spunem ce gândim. Consiliul s-a 
desfășurat toată ziua și zece parveniţi de-abia au reușit să 
deschidă gura. Kolmi ne-a refuzat pur și simplu dreptul de 
a ne face ascultați. După Val, i-a dat cuvântul unei femei 
din Lomarron, care a povestit cum a fost spânzurat tatăl 
lui Val, un ucigaș, și cum o împinsese Val însuși pe Ari la 
sinucidere, luându-i aripile. A zis că „nu-i de mirare că 
vrea să-i luăm apărarea ticăloasei ăsteia“. Au mai fost și 
alţii ca ea; s-a discutat mult despre infracţiune, despre 
faptul că cei de-o-aripă au înţeles doar pe jumătate ce 
înseamnă să fii zburător, iar propunerea lui Val s-a pierdut 
în harababură. După aceea niște veterani au venit cu ideea 
de a închide academiile, dar n-a fost bine primită. Corm a 


luat cuvântul în favoarea ei, dar fiica lui l-a înfruntat. Aia 
da, imagine. Şi Artellienii au fost pentru și alți câţiva din 
garda veche și au reușit să impună votarea, dar n-au 
întrunit majoritate. Academiile sunt în siguranţă. 

— Măcar atât, a zis Maris. 

S'Rella a dat din cap aprobator. 

— Apoi a vorbit Dorrel. Ştii cât e de apreciat. A ţinut o 
cuvântare rafinată - mult prea rafinată. La început a 
pomenit de motivațiile idealiste ale Tyei și de solidaritatea 
lui cu încercarea fetei. Dar după aceea a completat că nu 
putem lăsa compasiunea sau altă emoție să ne hotărască 
parcursul. A zis că păcatul Tyei lovește chiar în inima 
societăţii zburătorilor. Dacă Insularul nu se mai poate 
baza pe zburători să livreze mesajele veridic și obiectiv, să 
se comporte ca voci ale lui pe pământurile îndepărtate, 
atunci, care mai e rostul nostru? Și, dacă nu mai suntem 
de niciun folos, cât va mai trece până ce ne vor lua aripile 
cu forța și ne vor înlocui cu oamenii lor? A mai spus că nu 
ne putem lupta cu străjerii. Trebuie să recâștigăm 
încrederea pierdută și că singura cale e să o declarăm pe 
Tya paria, în ciuda intentiilor ei nobile. Să o lăsăm în voia 
sorții, oricât am simpatiza cu ea. Dacă o apăram pe Tya în 
vreun fel, a adăugat Dorrel, înrădăcinaţii ar fi înţeles 
greșit că suntem de acord cu fapta comisă. Trebuia să ne 
exprimăm clar dezaprobarea. 

Maris a încuviinţat din cap. 

— În mare parte, e adevărat, a recunoscut ea, fără a lua 
în seamă grozăvia consecinţelor. Imi dau seama că 
discursul a fost convingător. 

— Au mai urmat și alţii, de aceeași părere cu Dorrel. 
Tera-kul din Yethien, bătrânul Arris din Artellia, o femeie 
din Insulele Mărginașe, Jon din Culhall, Talbot de pe 
Marea Shotan - lideri, fiecare, și foarte respectaţi. Toţi l- 
au sprijinit. Val clocotea de furie, iar Katinn și Athen 
strigau în cor, cerând cuvântul, dar Kolmi de-abia s-a uitat 
la ei. Discuţiile s-au prelungit ore întregi și, în final, în mai 
puţin de un minut, s-a pomenit iar propunerea lui Val, dar 
nu a câștigat voturi suficiente, iar Consiliul a declarat-o pe 


Tya paria și a fost dată pe mâna conducătorului din 
Thayos. Nu i-am cerut noi Insularului să o spânzure. La 
sugestia lui Jirel din Skulny am ajuns chiar să-l rugăm să 
n-o facă. Dar a rămas doar o rugăminte. 

— Insularul nostru arareori bagă în seamă rugăminţile, 
a replicat Evan încet. 

— Pentru mine, acela a fost sfârșitul, a continuat 
S'Rella. Atunci au plecat parveniţii. 

— Au plecat? 

S'Rella a dat din cap. 

— Când s-a încheiat votul, Val s-a ridicat de pe scaun, 
iar privirea lui... mamă, sunt bucuroasă că n-a avut o armă 
la îndemână, că îi ucidea pe toţi. În schimb, a vorbit; i-a 
numit pe toţi neghiobi și lași și chiar mai rău. S-a strigat, l- 
au înjurat, s-au încăierat. Val și-a chemat toţi prietenii și 
ne-a spus să ne luăm tălpășiţa. Damen și cu mine a trebuit 
să ne facem loc cu coatele până la ușă. Zburătorii, oameni 
pe care îi cunoșteam, pe unii de ani, ne-au huiduit și ne-au 
batjocorit. A fost oribil, Maris! Furia... 

— Cu toate astea, aţi ieșit. 

— Da. Şi am zburat, aproape toţi parveniţii, pe Arrenul 
de Nord. Val ne-a condus pe un câmp întins, un vechi 
câmp de luptă, și s-a urcat pe o fortificaţie năruită și ne-a 
vorbit. Am ţinut propriul Consiliu. Un sfert din toţi 
zburătorii de pe Windhaven s-a aflat acolo. Am votat 
impunerea unei sancţiuni asupra Thayosului, chiar dacă 
ceilalți n-aveau să o facă. De asta am zburat cu Katinn 
încoace; urma să-l anunţăm împreună pe Insular. Fusese 
deja înștiințat despre cealaltă hotărâre, dar Katinn și cu 
mine trebuia să-l punem în faţa amenințării parveniţilor. 

Femeia a râs cu amărăciune. 

— Ne-a ascultat distant și când am terminat ne-a spus 
că neamul nostru nu-i făcut pentru zburat și că nimic nu l- 
ar mulţumi mai mult decât să nu mai prindă picior de 
parvenit pe Thayos. Ne-a promis că ne va arăta fix ce 
crede el despre noi, despre Val și despre toţi cei de-o- 
aripă. Și ne-a arătat. La apus au venit gărzile lui și ne-au 
dus în curte, împreună cu restul, și acolo și-a făcut 


demonstraţia. 

S'Rella se făcuse cenușie la faţă. Povestirea îi 
deschisese din nou rănile. 

— Ah, S'Rella! a oftat Maris mâhnită. 

Femeia s-a întins să-i cuprindă mâna prietenei ei, dar 
când a atins-o a tresărit speriată și a izbucnit iar în 
lacrimi. 

Cu greu s-a abătut somnul asupra lui Maris. Se întorcea 
de pe o parte pe alta și se perpelea ca pe frigare. Visele îi 
erau întunecate și nelămurite, zboruri de coșmar ce se 
terminau la capătul unei frânghii. 

S-a trezit cu câteva ore înainte de răsărit, în beznă, în 
acordurile unei muzici îndepărtate. 

Evan dormea alături, sforăind ușor, cu nasul în perna de 
fulgi. Maris s-a ridicat, și-a pus hainele și a ieșit din 
cameră. Bari se odihnea confortabil, într-un somn naiv de 
copil, lipsit de grijile ce apăsau pe umerii celorlalţi. S'Rella 
dormea și ea, încolăcită sub pături. 

Camera lui Coll era goală. 

Maris a luat urma muzicii domoale, stinse. Și-a găsit 
fratele afară, sprijinit de o latură a casei, sub lumina 
stelelor, umplând aerul răcoros al crepusculului cu 
melancolia cuminte a chitarei. 

S-a așezat lângă el, pe solul umed. 

— Compui un cântec? 

— Da, a încuviinţat Coll. 

Degetele lui căutau ușor ritmul. 

— De unde ai știut? 

— Mi-am amintit, a răspuns Maris. Când eram tineri, te 
trezeai în toiul nopţii să ieși afară ca să lucrezi la un nou 
cântec, pe care voiai să-l ţii secret. 

Coll a mai lovit o dată dramatic o coardă, apoi a pus 
chitara deoparte. 

— Înseamnă că nu m-am schimbat, a replicat el. Păi, n- 
am de ales. Când cuvintele îmi dau buza în gând, nu mai 
pot să adorm. 

— L-ai terminat? 

— Nu. Mă gândeam să-l numesc Căderea Tyei, iar 


versurile le am deja în mare parte, dar nu și melodia. 
Aproape că o aud, dar de fiecare dată e alta. Uneori pare 
mohorâtă și tragică, un cântec domol, trist, ca balada lui 
Aron și a lui Jeni. Dar mai încolo mi se năzare că ar trebui 
să fie mai ritmat și să pulseze ca sângele unui om ce-și 
înghite propria furie, că ar trebui să frigă, să doară și să 
palpite. Tu ce crezi, surioară? Cum să-l fac? Ce ţi-a 
inspirat căderea Tyei? Mânie sau durere? 

— Şi una, și alta, a zis Maris. Nu-ţi sunt de ajutor, dare 
singurul răspuns pe care îl am. Și una, și alta și chiar mai 
mult. Mă simt vinovată, Coll. 

I-a povestit despre Arrilan, tovarășii lui și oferta făcută. 
Coll a ascultat-o cu răbdare și, când a terminat, i-a luat 
mâna într-a lui. Degetele îi erau acoperite de bătături, însă 
erau moi și calde. 

— N-am știut, a spus el. S'Rella n-a pomenit nimic. 

— Mă îndoiesc că știe. Val i-a cerut probabil să nu 
vorbească despre refuzul meu. Are o inimă bună, Val O- 
Aripă, orice se spune despre el. 

— Singura ta vină e naivitatea, a zis Coll. Chiar dacă te 
duceai, mă mir să se fi schimbat ceva. O persoană în plus 
sau în minus nu-i așa o mare diferenţă. Consiliul s-ar fi 
spart cu sau fără tine, iar Tya tot ar fi fost spânzurată. N- 
ar trebui să te mai torturezi cu remușcări pentru ceva ce 
n-ai fi putut să împiedici. 

— Poate că ai dreptate, a recunoscut Maris. Dar s-ar fi 
cuvenit să încerc, Coll. Poate mă ascultau - Dorrel și 
prietenii lui, grupul din Stormtown, Corina, până și Corm. 
Mă cunosc cu toţii. Val n-a putut niciodată să ajungă la 
sufletele lor. Poate că eu aș fi reușit să-i ţin pe zburători 
uniți, dacă mergeam să prezidez, cum mi-a cerut Val. 

— Pure speculaţii, a făcut Coll. Te perpelești degeaba. 

— Poate că e timpul să mă pedepsesc, a rostit Maris. Mi- 
era teamă de durere, de asta nu m-am dus cu Arrilan când 
a venit după mine. Am fost o lașă. 

— Nu răspunzi tu pentru toţi zburătorii de pe 
Windhaven, Maris. Trebuie să te gândești mai întâi la tine, 
la nevoile tale. 


Maris a zâmbit. 

— Acum mult timp am fost egoistă și am schimbat 
întreaga lume ca să-mi convină mie. Ah, mi-am zis atunci 
că e spre binele tuturor, dar noi doi știm că tot ce am făcut 
a fost, de fapt, doar pentru mine. Barrion avea dreptate, 
Coll. Am fost naivă. Nici nu mi-a trecut prin cap ce avea să 
urmeze. Ştiam doar că vreau să zbor. Ar fi trebuit să mă 
duc. Era răspunderea mea. Nu mi-a păsat decât de 
durerea mea, de viața mea, când se cerea să iau în 
considerare lucruri mai importante. Am mâinile pătate de 
sângele Tyei, a spus Maris, înălțând o palmă. 

El i-a prins degetele și le-a strâns tare. 

— Prostii! Eu n-o văd decât pe sora mea torturându-și 
sufletul de pomană. Tya e moartă, nu se mai poate face 
nimic, și chiar de ar fi fost ceva, șansa ta a zburat de 
acum. S-a dus. Nu te neliniști niciodată pentru trecut, așa 
mi-a spus Barrion odată. Preschimbă-ţi suferinţa în cântec 
și dă-o lumii. 

— Eu nu știu să compun muzică, l-a contrazis Maris. Nu 
pot să zbor. Am promis că mă voi face utilă, dar le-am 
întors spatele celor care au avut nevoie de mine și m-am 
prefăcut că sunt vindecătoare. Nu-s vraci. Nu-s zburător. 
Așa că... ce sunt? Cine sunt? 

— Maris... 

— Doar atât, a adăugat femeia. Maris din Mica Amberly, 
fata care a schimbat cândva lumea. Dacă am fost în stare 
atunci, poate voi fi din nou. Măcar să încerc. 

Ea s-a ridicat brusc, cu chipul grav în lumina pală, al 
cărei lustru vag picura la răsărit, asupra orizontului. 

— Tya a murit, a încheiat Coll. 

Și-a luat chitara și s-a ridicat în picioare, faţă în faţă cu 
sora lui vitregă. 

— Consiliul s-a destrămat. Nu mai există nicio soluţie, 
Maris. 

— Nu, s-a împotrivit ea. N-am de gând să accept. Nu s-a 
terminat. Nu-i prea târziu ca să schimb finalul cântecului 
despre Tya. 

Evan s-a trezit repede, la atingerea ușoară a lui Maris, și 


s-a ridicat în capul oaselor, gata să răspundă la orice 
urgenţă. 

— Evan, a zis femeia, așezându-se lângă el, știu ce am 
de făcut. A trebuit să-ți spun ţie mai întâi. 

Bărbatul și-a trecut cu palma peste cap, netezind părul 
alb, ciufulit și încruntându-se. 

— Ce? 

— Eu... Trăiesc, Evan! N-oi putea să zbor, dar știu încă 
cine sunt. 

— Mă bucur să te aud spunând asta atât de convinsă! 

— Și, de asemenea, nu sunt vraci. Nu voi fi niciodată. 

— Văd că ai început să descoperi câte ceva. S-a 
întâmplat în timp ce dormeam? Da... știam, deși nu ţi-am 
spus niciodată de-a dreptul. Nu păreai că ai vrea să știi. 

— Normal că nu voiam. Am crezut că e singura cale. Ce 
altceva mă mai aștepta? Durere, amintirea suferinței și a 
neputinței. Ei bine, necazul și trecutul încă mă macină, dar 
nu e musai să și fac umbră degeaba pământului. Trebuie 
să învăţ să trăiesc cu durerea, să o accept sau să o ignor, 
pentru că am treburi de rezolvat. Tya a murit, iar 
zburătorii sunt dezbinaţi și numai eu pot îndrepta situaţia. 
Așa că, vezi tu... 

Maris și-a mușcat buza și și-a ferit privirea de a lui. 

— Te iubesc, Evan! Dar trebuie să te părăsesc. 

— Stai! 

A atins-o pe obraz și a întors-o spre el. Ei i-a venit în 
minte clipa când plonjase prima dată în adâncimile lor 
albastre și a simţit deodată împunsătura, neașteptat de 
intensă, a pierderii ce o suferea. 

— Spune-mi acum de ce trebuie să mă părăsești, i-a 
cerut Evan. 

Maris a dat din mâini încurcată. 

— Pentru că... Nu am niciun rost. Locul meu nu e aici. 

Evan și-a ţinut răsuflarea - Maris n-ar fi știut să spună 
de fusese suspin sau hohot de râs ce încercase vraciul să 
înăbușe. 

— Ai impresia că te-am iubit ca ucenic, ca vindecător? 
Pentru potenţialul tău ajutor? Sincer, ca vraci, mi-ai cam 


pus răbdarea la încercare. Te iubesc ca pe o femeie, 
pentru ceea ce ești. Și acum, că ai ajuns să te cunoști, te-ai 
gândit că ar trebui să mă părăsești? 

— Am lucruri de care trebuie să mă ocup, a zis ea. Nu 
știu care-mi va fi soarta. S-ar putea să eșuez. Pentru tine s- 
ar putea dovedi periculos să fim văzuţi în continuare 
împreună. Nu vreau să-ţi asumi riscul de a împărtăși 
soarta lui Reni. 

— Nu risc nimic din cauza ta, a răspuns el răspicat. Risc 
pur și simplu pentru că vreau. 

Bărbatul i-a luat mâna și a ţinut-o strâns. 

— Probabil că au să se ivească situaţii în care să fiu de 
ajutor - lasă-mă să-ţi fiu alături. Vom împărţi povara, 
primejdiile și totul va părea mai simplu. Știi, pot mai mult 
decât să-ți servesc prietenii cu ceai. 

— Dar nu-i nevoie, a replicat Maris. N-ar trebui să-ţi pui 
zadarnic viaţa în pericol. Asta nu-i lupta ta. 

— Nu e lupta mea? 

El părea indignat, însă cu o urmă de blândeţe în glas. 

— Oare Thayos nu e casa mea? Ce decretează Insularul 
mă afectează pe mine, pe prietenii mei, pe pacienți. 
Apropiaţii mei se află în pădurile și munţii ăștia. Tu ești 
străinul. Orice ai obține pentru neamul tău, pentru 
zburători, se va răsfrânge și asupra noastră. lar eu îi 
cunosc cum tu nu i-ai cunoaște niciodată. Şi ei mă cunosc, 
la rândul lor, și au încredere în mine. O grămadă îmi 
datorează mai mult decât se poate plăti cu monede. Ei mă 
vor ajuta, iar eu am să te susţin pe tine. Cred că ai nevoie 
de un sprijin. 

Maris își simțea puterea scurgându-i-se prin trup, 
trecându-i din strânsoarea mâinii lui în braţ. A zâmbit, 
bucuroasă că nu e singură și simțindu-se mult mai 
hotărâtă. 

— Da, Evan, am nevoie de tine! 

— Atunci, îţi aparţin. Cum începem? 

Maris s-a sprijinit de căpătâiul de lemn al patului, 
strecurându-și capul în golul dintre braţul îndoit al lui 
Evan. 


— Ne trebuie o ascunzătoare, un câmp de aterizare; un 
loc sigur pentru zburători, unde să vină și de unde să 
plece fără ca Insularul sau spionii lui să știe că se află pe 
Thayos. 

L-a simţit pe Evan dând aprobator din cap, de cum a 
terminat propoziţia. 

— Ca și rezolvat, a făcut vraciul. Știu o fermă părăsită, 
nu departe de aici. Stăpânul ei a murit chiar iarna trecută, 
așa că vegetaţia încă nu a pus stăpânire pe clădire, deși o 
să o adăpostească bine de ochii inamici. 

— Bun. Poate ar fi indicat să ne mutăm cu toţii acolo un 
timp, în cazul în care străjerii vin să ne caute. 

— Eu trebuie să rămân aici, a contrazis-o Evan. Dacă nu 
mă pot găsi gardienii, n-o să dea de mine nici bolnavii. Lor 
trebuie să le stau la dispoziţie. 

— Nu pare sigur. 

— Cunosc o familie în Thossi, cu treisprezece copii. Am 
ajutat-o pe mamă la o naștere grea și i-am salvat copilașii 
de la moarte de nenumărate ori - mi-ar înapoia favorul 
bucuroși. Casa lor e la drumul mare, iar de un micuţ s-ar 
putea lipsi întotdeauna. Astfel, dacă străjerii o să vină 
după noi, ne-ar putea vesti unul dintre frati. 

Maris a zâmbit. 

— Perfect! 

— Altceva? 

— Mai întâi, să o trezim pe S'Rella. 

Maris s-a ridicat, desprinzându-se din îmbrăţișarea lui 
molatică, și și-a legănat picioarele la marginea patului. 

— Am nevoie de ea ca zburător, să livreze mesaje, multe 
mesaje. Dar primul e crucial. Cel către Val O-Aripă. 


XXX 


Val i-a răspuns la chemare, bineînţeles. 

Maris îl aștepta în pragul unei cabane înghesuite, din 
scânduri, cu două camere, greu încercată de vreme și cu 
mobilier năpădit de mucegai. Zburătorul a dat trei 
rotocoale deasupra câmpului sufocat de buruieni, înainte 
să decidă că e sigur să aterizeze. Aripile argintii brăzdau 


cerul mohorât. 

Când s-a lăsat la sol, ea l-a ajutat să-și desprindă 
hamurile, deși înlăuntrul ei, ceva s-a strâns dureros și a 
vibrat când mâinile au atins materialul fin, metalic. Val a 
îmbrăţișat-o și i-a surâs. 

— Arăţi bine pentru o babă oloagă! a întâmpinat-o el. 

— Eşti tare bun de gură pentru un idiot! i-a întors-o și 
ea. Intră! 

În cabană se afla Coll, care-și acorda chitara. 

— Val! a zis el, înălţând capul în chip de salut. 

— Stai jos, l-a poftit Maris. Vreau să asculţi ceva. 

Zburătorul a privit-o fulgerător, încurcat. Dar s-a așezat. 

Coll a cântat Cântecul Tyei. La insistenţele surorii lui, 
compusese două versiuni. Lui Val i-a prezentat-o pe cea 
tristă. 

Bărbatul a ascultat politicos, arătându-se doar vag 
neliniștit. 

— Tare drăguţ! i s-a adresat el lui Coll, când a terminat 
de cântat. Foarte trist! 

Apoi Val și-a mutat privirea acră spre Maris. 

— Pentru asta ai trimis-o pe S'Rella după mine și m-ai 
pus pe drumuri, cu riscul vieţii, în ciuda jurământului de a 
nu mai călca pe Thayos? Pentru asta? Ca să ascult un 
cântec? 

O-Aripă s-a încruntat. 

— Cât de tare te-ai lovit la cap când ai căzut? 

Coll a izbucnit în râs. 

— Dă-i o șansă! i-a spus el. 

— E-n regulă, a zis Maris. Val și cu mine suntem 
obișnuiți unul cu celălalt, nu? 

Val a zâmbit subţire. 

— Îţi dau șansa, a încuviinţat el. Spune-mi despre ce-i 
vorba. 

— Despre Tya, a răspuns Maris. Și despre cum să 
îndreptăm ce s-a greșit în Consiliu. 

Val s-a încruntat iar. 

— E prea târziu. Tya a murit. Noi am răspuns, iar acum 
așteptăm să vedem ce se va întâmpla. 


— Dacă așteptăm, abia atunci va fi prea târziu. Nu ne 
permitem să stăm cu mâinile-n sân până închid zburătorii 
academiile sau limitează întrecerile doar la cei care promit 
să ignore sancţiunea. Le-ai dat o armă lui Corm și alor lui 
când ai renunţat, când ai acţionat de capul tău. 

Val a scuturat din plete. 

— Am făcut ce a trebuit. Şi pe an ce trece se ivesc mai 
mulţi parveniţi. Insularul poate să râdă cât poftește acum, 
dar n-o să rânjească o veșnicie. 

— Nici nu ai o veșnicie la dispoziţie, l-a înfruntat Maris. 

O clipă femeia a amuţit, cu gândurile rostogolindu-i-se 
așa de repede în minte, că-i era teamă să mai spună vreun 
cuvânt. Nu-și putea îngădui să-l îndepărteze pe Val. Se 
înțelegeau cu adevărat unul pe altul, așa cum îi explicase 
lui Coll, dar Val rămăsese tot orgolios și temperamental, 
cum o arătaseră și faptele lui din timpul Consiliului. Acum 
i-ar fi venit greu să admită că greșise. 

— Ar fi trebuit să vin când ai trimis după mine, a rostit 
Maris, după un timp. Dar mi-a fost teamă și m-am 
comportat egoist. Poate aș fi reușit să previn ruptura. 

Val a replicat nepăsător: 

— Nu mai are sens. Ce-a fost a fost. 

— Nu înseamnă că nu e chip să se schimbe situaţia. Am 
înţeles, ai simţit că e nevoie să se facă ceva, dar ce ai 
săvârșit tu s-a dovedit cu mult mai rău decât pasivitatea. 
Dacă se hotărau zburătorii să-ţi ia și ţie aripile, să 
izgonească de pe cer toţi parveniţii? 

— Numai să încerce! 

— Ce-ai putea face? Să te iei la trântă cu fiecare, parte-n 
parte? Dacă se hotărăsc să le confiște aripilor tuturor celor 
care te susţin cu sancţiunea ta, rămâi fără soluţii. 
Exceptând, poate, ideea de a omori câţiva zburători și de a 
fi martor la spânzurarea mai multor parveniţi. Insularul i- 
ar sprijini cu toate forțele pe înaripaţi. 

— Dacă se întâmplă așa ceva... 

Val a ţintuit-o cu privirea. Chipul parcă-i stătea să se 
crape de atâta încordare. 

— Dacă se întâmplă așa ceva, vei ajunge să-ţi vezi visul 


spulberându-se. Chiar înseamnă așa mult pentru tine? Tot 
mai înseamnă? Când știi că tu însăţi nu vei mai fi capabilă 
să zbori vreodată? 

— Chestia asta e mai importantă decât speranţa sau 
viața mea, a replicat Maris. A depășit demult stadiul ăsta. 
Ştii prea bine. Și ţie îţi pasă, Val. 

Liniștea din mica baracă părea să se strângă în jurul lor 
ca un laţ. Nici măcar degetele lui Coll nu mai umblau pe 
corzile chitarei. 

— Da, a recunoscut Val cu un oftat. Dar ce... cepot să 
fac? 

— Renunţă la sancţiune, a răspuns Maris degrabă, 
înainte ca dușmanii să o folosească împotriva ta. 

— Insularul o să anuleze execuţia Tyei? Nu, Maris, 
pedeapsa mea e singura putere pe care o mai avem. Ori ni 
se alătură și ceilalţi zburători, ori rămânem dezbinaţi. 

— E un gest fără rost și o știi foarte bine, s-a opus 
Maris. N-o să plângă Thayosul de dorul parveniţilor! 
Moștenitorii vor zbura pe aici ca și până acum, iar 
Insularul va avea la dispoziţie aripile să-i livreze mesajele. 
N-are nicio însemnătate. 

— Ba înseamnă că ne ținem de cuvânt; că nu vorbim ca 
să ne aflăm în treabă. În plus, am votat cu toţii pentru 
aplicarea sancţiunii. N-aș putea să o revoc singur, nici 
dacă aș vrea. Îţi pierzi vremea. 

Ea a surâs ironic, dar în sine era optimistă. El începea 
să bată în retrage. 

— Nu te juca cu mine, Val! Tu reprezinţi parveniţii. De 
aceea te-am chemat aici. Știm amândoi că o să facă orice 
le-ai sugera. 

— Sincer, îmi ceri să uit ce-a înfăptuit Insularul? Să o uit 
pe Tya? 

— Nimeni n-o va uita. 

S-a auzit zumzetul unei corzi. 

— Va avea cântecul meu grijă de asta, a intervenit Coll. 
Îl voi cânta în Port peste câteva zile. O să-l preia și ceilalţi 
cântăreţi. Curând va răsuna pretutindeni. 

Val se holba la el, nevenindu-i să creadă ce-i aud 


urechile. 

— Adică ai de gând să interpretezi melodia în Port? Te- 
ai ţăcănit? Nu știi că simplul nume ale Tyei stârnește 
blesteme și bătăi? Cântă balada în orice tavernă de acolo, 
și pun pariu că vei sfârși cu beregata tăiată în vreun șanț. 

— Cântăreţii au o anumită libertate, a răspuns Coll. Mai 
ales dacă sunt talentaţi. Poate că, auzind prima dată 
numele Tyei, îmi voi atrage câteva huiduieli, dar după ce 
vor fi ascultat toată melodia, vor simţi altfel. N-o să treacă 
mult până ce Tya o să devină o eroină, o victimă tragică. Şi 
toate, datorită cântecului meu, deși puţini o să recunoască 
sau o să-și dea seama. 

— N-am mai întâlnit niciodată atâta îngâmfare! a 
izbucnit Val stupefiat. 

Bărbatul s-a uitat la Maris. 

— Tu l-ai pus să facă așa ceva? 

— Am discutat. 

— I-ai pus în vedere și faptul că e posibil să fie ucis? 
Unii oameni or fi vrând să asculte un cântec ce o 
înnobilează pe Tya. Dar alţi străjeri furioși sau beţivi vor 
încerca să-l oprească pe rapsod de la a-și răspândi 
minciunile și îi vor zdrobi capul. La asta ai cugetat? 

— Pot să am și singur grijă de mine, a replicat Coll. Nu 
toate melodiile mele sunt apreciate, mai ales la început. 

— E viaţa ta, a făcut Val, clătinând din cap. Dacă mai 
trăiești, îmi închipui că ţi-ai vedea cântecul făcând minuni. 

— Vreau să trimiţi niște zburători încoace, a continuat 
Maris. Parveniţi care știu să cânte onorabil. 

— Vrei ca fratele tău să-i pregătească pentru ziua când 
își vor pierde aripile. 

— Melodia lui trebuie să ajungă dincolo de hotarele 
insulei Thayos, a răspuns Maris. Imi doresc ca zburătorii 
care-l vor învăţa cel mai bine să-i înveţe pe cântăreţi, 
oriunde s-ar duce, și mai vreau să-l răspândească în tot 
locul, ca un mesaj din partea noastră. Pe Windhaven se va 
ști despre Tya și vor încerca să cânte balada lui Coll 
despre strădania ei. 

Val s-a uitat la ea gânditor. 


— Prea bine, a zis el. Îmi voi trimite oamenii aici, în 
secret. Departe de Thayos, melodia s-ar putea să devină 
populară. 

— Vei răspândi și zvonul că sancţiunea împotriva insulei 
a fost revocată. 

— Ba nici gând! a pufnit Val. Răzbunarea Tyei trebuie să 
fie mai aprigă decât o simplă baladă! 

— Ai cunoscut-o pe Tya? a întrebat Maris. Nu știi ce a 
încercat să facă? A căutat să împiedice războiul și să le 
demonstreze Insularilor că nu au cum să-i controleze pe 
zburători. Dar pedeapsa ta nu va face decât să ne arunce 
iar la mâna lor, pentru că ne-a dezbinat și ne-a slăbit. Doar 
împreună înaripaţii au puterea să-i înfrunte pe Insulari. 

— Zi-i asta lui Dorrel, a replicat Val glacial. Nu da vina 
pe mine! Am convocat Consiliul tocmai pentru a acţiona ca 
un grup și a o salva pe Tya, nu ca să ne plecăm în faţa 
Insularului din Thayos. Dorrel mi-a furat Consiliul și ne-a 
învrăjbit. Lui să-i spui și vezi ce-ţi răspunde! 

— Intenţionez să o fac, a răspuns Maris. S'Rella e chiar 
acum în drum spre Laus. 

— Îl aduce aici? 

— Da. Pe el și pe alţii. Acum nu mai pot merge la ei. 
Cum ai amintit și tu, sunt oloagă. 

Femeia a rânjit sumbru. 

Val a șovăit, încercând, evident, să așeze informaţiile 
cap la cap. 

— Tu vrei mai mult decât revocarea sancţiunii, a zis el în 
cele din urmă. E doar primul pas spre a-i uni pe parveniţi 
și pe moștenitori. Ce ţi-ai propus să faci, dacă reușești să 
ne aduci la un loc? 

Lui Maris i-a tresărit inima de încântare, știind că urma 
să aibă acordul lui. 

— Ştii cum a murit Tya? l-a întrebat. Ştiai că Insularul a 
fost crud și suficient de prost cât să o spânzure cu aripile 
încă prinse pe spate? După aceea i le-au luat și le-au dat 
omului de la care le câștigase cu doi ani mai înainte. 
Trupul i-a fost îngropat într-un loc nemarcat, pe un câmp, 
chiar în afară cetăţii, laolaltă cu hoţii, ucigașii și alte 


scursuri. A murit cu aripile pe umeri, dar nu a avut parte 
de o înmormântare de zburător. Şi nu a plâns-o nimeni. 

— Şi? Ce-are a face cu mine? Ce vrei, în definitiv? 

Femeia a surâs. 

— Vreau să-i plângi moartea, Val. Atâta tot. Vreau să 
plângi moartea Tyei. 


XXX 


Maris și Evan au auzit veștile de la o povestitoare 
nomadă, o femeie trecută, arțăgoasă, din Portul Thayos, 
care s-a oprit la ei puţin pentru ca vindecătorul să-i scoată 
un ghimpe ce i se înfipsese adânc sub piele, la unul dintre 
picioarele desculţe. 

— Străjerii noștri au căpătat mina de pe Thrane, a zis 
bătrâna când vraciul îi scotea ţepul. Cică ar vrea să calce 
chiar pe Thrane. 

— Ce nesocotinţă! a exclamat Evan. N-aduc decât mai 
multă moarte. 

— Se mai aude și altceva? s-a interesat Maris. 

Zburătorii continuau să se preumble pe la 
ascunzătoarea ei, dar trecuse mai mult de o săptămână de 
când Coll, transmiţându-le cântecul altor șase parveniţi, 
pornise spre Port. Zilele se rostogoliseră pe axa lor, reci, 
ploioase și tensionate. 

— Zburătorul ăla, a zis femeia. 

Povestitoarea a tresărit când cuțitul lui Evan, din os 
subţire, i-a spintecat carnea. 

— Ai grijă, vraciule, l-a atenţionat ea. 

— Zburătorul? 

— Unii zic că-i strigoi, a explicat femeia. 

Evan îi scosese spinul și acum îi freca rana cu salvie. 

— Poate-i fantoma Tyei. O femeie, îmbrăcată toată în 
negru, mută și neliniștită. A apărut de la apus, cu două zile 
înainte să plec. Cabanierii au ieșit să o întâmpine, să o 
ajute cu aterizarea și să aibă grijă de aripi. Dar n-a 
aterizat. A planat încet deasupra munţilor și a cetăţii 
Insularului și de-a lungul ținutului, spre Port. Nu a coborât 
nici acolo. De când a venit prima dată, a zburat mereu în 


cerc larg, o dată și încă o dată, de la Port până la castel și 
înapoi, și nu a aterizat deloc, nici n-a strigat vreun cuvânt. 
Doar planează mereu, pe soare sau pe furtună, fie zi, fie 
noapte. O afli acolo de la apus și până la răsărit. Nu 
mănâncă și nu bea. 

— Fascinant! a făcut Maris, înfrânându-și zâmbetul. O fi 
o fantomă? 

— Poate, a răspuns bătrâna. Am văzut-o cu ochii mei de 
multe ori. Mă plimb pe aleile din Port și deodată simt că 
mă atinge o umbră și mă uit în sus și o văd pe ea. A iscat 
discuţii, nu glumă. Oamenilor le e frică, iar unii străjeri zic 
că Insularului îi e cel mai teamă, deși încearcă să nu se 
arate. Nu vrea în ruptul capului să iasă afară, când trece 
ea pe deasupra castelului. Poate își închipuie că o să vadă 
faţa Tyei. 

Evan i-a înfășurat un bandaj înmuiat în alifie în jurul 
tălpii rănite. 

— Gata, a anunţat bărbatul. Încearcă să te sprijini pe el. 

Femeia s-a ridicat în picioare, sprijinindu-se de Maris. 

— Doare un pic. 

— A fost infectat, a replicat Evan. Ești norocoasă. Dacă 
mai zăboveai câteva zile, puteai să pierzi piciorul. Poartă 
cizme. Potecile din pădure sunt primejdioase. 

— Puțin îmi pasă de cizme! a zis femeia. Îmi place să 
simt pământul, iarba și piatra sub călcâi. 

— Îţi place și să te împungă ţepii sub piele? a răspuns 
vraciul. 

S-au ciondănit astfel un timp, iar, în final, povestitoarea 
a acceptat să-și îmbrace doar piciorul rănit în niște cârpe 
moi și doar până se vindecă. 

Când a plecat, Evan s-a întors către Maris, cu un surâs 
pe buze. 

— Cum de stă așa hămesită fantoma asta? 

— Poartă o desagă cu nuci și fructe uscate și un burduf 
de apă, l-a lămurit Maris. Zburătorii fac adesea așa, mai 
ales în călătoriile lungi. Cum altfel credeai că ajungem 
până în Artellia sau pe Insulele de Tăciune? 

— Nu prea m-am întrebat asta. 


Maris a dat din cap gânditoare. 

— Bănuiesc că o schimbă cu cineva pe furiș noaptea, ca 
fantoma să aibă timp să se odihnească. Isteţ din partea lui 
Val să trimită o persoană ce seamănă cu Tya! Ar fi trebuit 
să-mi dea mie prin cap. 

— Ţi-au dat destule, a zis Evan. Nu-ţi mai face atâtea 
reproșuri. De ce ești așa serioasă? 

— Mi-aș dori, a îngăimat Maris, să fi fost eu zburătorul. 


XXX 


Peste două zile o fetiță a sosit gâfâind la ușa lor. Era 
unul dintre copiii familiei atât de îndatorate lui Evan, iar 
Maris, cumplit de încordată, s-a întrebat o clipă dacă nu 
cumva străjerii o căutau deja. Dar copila aducea doar 
vești; Evan le ceruse să îi anunţe orice noutate auzită în 
Thossi. 

— A sosit un negustor, a spus fata. A zis ceva de 
zburători. 

— Ce-i cu ei? a întrebat Maris. 

— I-a zis lu’ bătrânu' Mullish de la han că Insularu' e 
speriat. Sunt trei, a povestit ea. Trei zburători negri, care 
se tot răsucesc pe cer. 

Fetița s-a ridicat și a început să se învârtească în cerc, 
cu braţele slăbănoage întinse, ca să le arate oamenilor ce 
voia să spună. Maris s-a uitat la Evan și a zâmbit. 


XXX 


— Acum sunt șapte înaripaţi negri, i-a anunţat un bărbat 
corpolent. 

Omul venise la ușa lor, bătut și sângerând - un dezertor 
din rândul străjerilor -, îmbrăcat în zdrenţe. 

— A încercat să mă trimită pe Thrane, a explicat el, dar 
să fiu al dracului dacă mă duc! 

Când nu vorbea, tușea și scuipa des sânge. 

— Sapte? 

— Număr de rău augur, a bâiguit bărbatul, tușind iar. 
Toţi în negru; și asta culoare nenorocoasă. Nu prevestesc 


nimic bun. 

Omul a început deodată să se zguduie așa de tare, din 
cauza tusei, că n-a mai putut scoate niciun cuvânt. 

— Încet, a făcut Evan, încet! 

Vraciul i-a dat vin amestecat cu ierburi și împreună cu 
Maris l-a condus în pat. 

Însă trupeșul dezertor n-avea de gând să se odihnească. 
Când i s-a terminat criza, a început din nou să 
pălăvrăgească. 

— Dacă aș fi Insular, i-aș scoate pe arcași la înaintare și 
i-aș săgeta pe înaripaţi când zboară peste cetate. Da, așa 
aș face. Unii spun că săgețile ar trece prin ei, dar nu și eu. 
Eu cred că-s din carne și oase, ca noi. 

Omul s-a plesnit peste pântecele încăpător. 

— Nu poţi să-i lași să zboare de capul lor. Ne aduc 
ghinion la toţi. Vremea a fost rea în ultimul timp, iar 
pescuitul a mers prost și am auzit că niște oameni s-au 
îmbolnăvit sau au murit în Port, după ce i-a atins umbra 
aripilor ălora. Pe Thrane se va întâmpla ceva îngrozitor. 
Eu știu și de asta n-am vrut în ruptul capului să merg. Nu 
și cu șapte înaripaţi negri pe cer. Nu, eu nu. Ascultă-mă, e 
făcătură diavolească și o să se abată nenorocirea peste 
noi. 

În orice caz, rotofeiului nu i-a adus decât rele. Când a 
venit cu micul dejun în dimineaţa următoare, Maris i-a 
găsit trupul imens înlemnit și rece. Evan l-a îngropat în 
pădure, printre mormintele altor câtorva călători. 


XXX 


— Thenya s-a dus în Portul Thayos să-și vândă 
tapiseriile, a povestit alt copil, din liota de ţânci pe care-i 
moșise Evan. 

Acum a fost un băiat. 

— Când s-a întors în Thossi, a zis că acum sunt mai mult 
de zece zburători îndoliaţi pe cer și că planează în cerc 
mare, de la Port până la cetate. Și sosesc din ce în ce mai 
mulţi în fiecare zi. 


XXX 


— Douăzeci de înaripaţi, toţi în negru, tăcuţi, sumbri, a 
zis tânăra cântăreaţă. 

Fata avea păr de aur și ochi azurii, o voce dulce și o fire 
prietenoasă. 

— Ce subiect de cântec! M-aș apuca acum de compus, 
dacă aș ști cum se va termina... 

— De ce crezi că sunt aici? a întrebat Evan. 

— Pentru Tya, bineînţeles, a răspuns tânăra, surprinsă 
de întrebare. 

— A minţit ca să oprească războiul, iar Insularul a ucis-o 
din cauza asta. Pun rămășag că zburătorii poartă negru 
pentru ea. Mulţi oameni o jelesc. 

— Ah, da, a exclamat Evan. Tya. Povestea ei ar face un 
cântec grozav. Te-ai gândit să scrii unul? 

Fata a zâmbit larg. 

— Dar există deja unul. L-am auzit în Port. Vrei să-l 
asculţi? 


XXX 


Maris s-a întâlnit cu Katinn din Lomarron pe câmpia 
părăsită, unde tâlharii subţiratici, verzui și dragonii 
diformi de pământ se îmbulzeau iute prin grâul sălbatic. 
Bărbatul masiv, cu dintele de scila la gât, a coborât 
elegant pe aripile-i argintate, îmbrăcat complet în negru. 

Maris l-a condus în cabană și i-a dat apă. 


— Deci...? 
Omul și-a șters umezeala de pe buze și i-a rânjit 
grosolan. 


— Am zburat foarte sus și am văzut cercul sub mine. Ah, 
să fi fost acolo! Aș zice că sunt patruzeci de aripi. Insularul 
cred că face pe el de frică. S-a și împrăștiat zvonul. Sosesc 
mai mulţi parveniţi din tot Estul, iar Val însuși a dus vorba 
în Vest, ca să nu treacă prea mult până ni se alătură și 
alții. De acum e sigur să ne mai desprindem din cerc, 
pentru pauză sau mâncare, fără să observe vreun deștept. 
N-o invidiez pe săraca Alain că a început. E un zburător 


puternic, fără îndoială. N-am auzit-o niciodată văitându-se 
de oboseală. Zilele astea se odihnește în secret pe Thrynel, 
dar o să ni se alăture în curând. Cât despre mine, mă 
îndrept chiar acum spre cercul de pe cer. 

Maris a încuviințat dând din cap. 

— Şi de balada lui Coll ce știi? 

— O cântă pe Lomarron, în Arrenul de Sud și pe Odihna 
Vulturului. Am auzit-o chiar eu de câteva ori. Și a ajuns și 
în Sud și pe Insulele Mărginașe, și în Vest, normal - pe 
Amberly a ta, pe Culhall și pe Poweet. Am înţeles că se 
răspândește printre cântăreții din Stormtown. 

— Bun, a zis Maris. Bun. 


XXX 


— Insularul l-a trimis pe Jem sus, pe cer, să-i 
interogheze pe zburători, i-a informat prietenul lui Evan, 
repetând ce auzise în Thossi. 

— Şi se zice că i-a recunoscut și i-a strigat pe nume, dar 
ei n-au vrut să-i răspundă. Musai să vii în oraș să-i vezi, 
Evan. Văzduhul e umbrit de înaripaţi la orice oră. 


XXX 


— Insularul le-a poruncit zburătorilor să-și ia tălpășiţa, 
dar nu s-au dat bătuţi. Și, până la urmă, de ce l-ar asculta? 
Vorba cântăreților, cerul e al înaripaţilor! 


XXX 


— Am înţeles că a sosit un zburător din Thrane cu un 
mesaj de la Insularul de acolo pentru al nostru, dar când l- 
a întâmpinat căpetenia în sala de audienţe s-a făcut alb ca 
varul de frică, căci înaripatul era acoperit în negru, din 
cap până în picioare. Femeia i-a transmis mesajul, iar 
Insularul dârdâia de teamă, dar înainte să termine 
zburătorul, a întrerupt-o și a întrebat-o de ce poartă doliu. 
„Merg să mă alătur cercului și să o plâng pe Tya“, a 
răspuns ea. Și chiar așa a și făcut. 

— Jem zboară cu înaripaţii negri! 


— Insularul le-a dat străjerilor ordin de retragere din 
Thrane. Se zvonește că s-ar teme de zburătorii întunecaţi 
și vrea să-i aibă în preajmă pe cei mai buni arcași. Cetatea 
a devenit neîncăpătoare. Oamenii zic că Insularul nu mai 
vrea să iasă afară, ca să nu cadă asupra lui umbra aripilor. 


XXX 


S'Rella a sosit cu vestea îmbucurătoare că Dorrel se afla 
la doar o jumătate de zi distanţă de ei. Maris a stat chiar 
ea de pază pe stânci toată după-amiaza, prea nerăbdătoare 
să aștepte acasă, cu S'Rella. În cele din urmă, eforturile i- 
au fost răsplătite. La orizont s-a ivit o siluetă neagră ce 
plana spre continent. Femeia s-a grăbit în pădure, să-l 
întâmpine. 

Era o zi caniculară, înăbușitoare, rea pentru zbor. Maris 
lovea aerul cu palma, în stânga și în dreapta, alungând 
insectele pe când înainta greoi prin iarba înaltă, ce 
aproape camufla cabana. Inima i-a luat-o la galop, 
emoţionată, când a împins ușa masivă din lemn, prinsă în 
balamale. 

Femeia a clipit, orbită de bezna ce se lăsase brusc 
înăuntru, după ce mersese atâta drum prin soarele aprins. 
Apoi i-a simţit mâna pe umăr și i-a auzit glasul cunoscut, 
rostindu-i numele. 

— Ai... venit, a îngăimat ea. 

Dintr-odată Maris rămăsese fără grai. 

— Dorrel! 

— Te-ai îndoit? 

Acum vedea. Zâmbetul familiar, postura-i neschimbată. 

— Te deranjează dacă stăm jos? a întrebat bărbatul. 
Sunt teribil de obosit. Am avut un drum lung din Vest și nu 
mi-a făcut prea bine să o ajung pe S'Rella din urmă. 

Prietenii s-au așezat aproape unul de celălalt, pe două 
scaune pereche, ce odată fuseseră foarte frumoase. Dar 
acum pernuţele erau pline de colb, verzui și umede de 
mucegai. 

— Ce mai faci, Maris? 

— Păi... supraviețuiesc. Mai întreabă-mă peste o lună 


sau cam așa, s-ar putea să-ţi dau un răspuns mai bun. 

S-a uitat ţintă în ochii lui ca smoala, îngrijoraţi, apoi s-a 
întors iar. 

— A trecut mult timp, nu, Dorrel? 

Omul a încuviinţat din cap. 

— Când nu ai apărut la Consiliu, am înţeles... Ai făcut ce 
era mai bine pentru tine. Am fost mai mult decât bucuros 
când am primit-o pe S'Rella cu rugămintea ta de a te 
întâlni aici. 

Bărbatul s-a îndreptat puţin în scaun. 

— Dar, desigur, n-ai trimis după mine doar pentru 
plăcerea de-aţi revedea un vechi prieten. 

Maris a inspirat adânc. 

— Am nevoie de ajutorul tău. Ştii de cerc? De zburătorii 
negri? 

Dorrel a dat din cap. 

— Zvonul s-a și împrăștiat. Şi i-am văzut pe drum. E o 
imagine impresionantă. E isprava ta? 

— Da. 

Bărbatul a clătinat din cap. 

— Şi-aș băga mâna în foc că nu ai de gând să te oprești 
aici. Care-i planul? 

— Mă ajuţi? Ne trebuie sprijinul tău. 

— Ne trebuie? Să înţeleg că ai luat partea parveniţilor? 

Dorrel nu vorbea pe un ton mânios și nici dispreţuitor, 
însă Maris era conștientă că se îndepărtase de ea, chiar 
dacă pe nesimţite. 

— Nu-i vorba despre tabere, Dorrel. Cel puţin, nu în ce-i 
privește pe zburători. Nici nu trebuie - într-acolo e 
moartea, sfârșitul a tot ce preţuim mai mult. Zburătorii, 
de-o-aripă sau moștenitori, nu trebuie să stea despărțiți, 
dezbinaţi, la mila unui Insular. 

— De acord. Dar e prea târziu. A fost prea târziu încă de 
când Tya a desconsiderat legile și tradiţiile, rostind prima 
minciună. 

— Dorr, a făcut, cu glasul ademenitor și chibzuit. Nici eu 
nu aprob fapta Tyei. A vrut să facă un bine, în cele din 
urmă, a săvârșit un rău, dar... 


— Eu sunt de acord, tu ești de acord, a întrerupt-o el. 
Dar. Întotdeauna se ajunge la asta. Tya e moartă - măcar 
aici nu mai încape loc de îndoială. E moartă, dar lupta încă 
nu s-a încheiat, e departe de a se fi încheiat. Alţi parveniţi 
o numesc eroină, martiră. A murit pentru amăgire, pentru 
libertatea de a înșela. Câte minciuni vor mai fi spuse? Cât 
timp va trece până ce oamenii să aibă din nou încredere în 
noi? De când parveniţii au refuzat să o repudieze pe Tya și 
s-au separat de noi, se vorbește printre... ei bine, printre 
unele persoane... despre închiderea academiilor și 
suspendarea întrecerilor. Se vrea întoarcerea la vechile 
obiceiuri, la timpurile de demult, când un zburător 
rămânea zburător odată pentru totdeauna. 

— Doar nu vrei așa ceva. 

— Nu. Nu vreau. 

Umerii i-au căzut o clipă, cum nu îi stătea în fire, șia 
oftat. 

— Dar nu contează ce ne dorim. Lucrurile nu mai stau în 
puterile noastre. Val le-a semnat condamnarea la moarte 
parveniţilor când i-a dus afară de la Consiliu și a votat 
sancţiunea lui ilegală. 

— Pedepsele pot fi revocate, l-a contrazis Maris. 

Dorrel s-a uitat fix la ea. Ochii i s-au îngustat. 

— Așa ţi-a spus Val O-Aripă? Nu-l cred. A pus la cale 
vreun joc murdar și te folosește împotriva mea. 

— Dorrel! 

Femeia s-a săltat în picioare, indignată. 

— Ai puţină încredere în mine! Nu-s una dintre 
marionetele lui! Nu a promis să anuleze sancţiunea și nici 
nu mă manipulează. Am încercat să-l conving că ar fi spre 
binele tuturor să procedez astfel încât parveniţii și 
moștenitorii să redevină o familie. Val e încăpățânat și 
repezit, dar nu prost. N-a vrut să-mi promită că o să 
revoce sancţiunea, dar l-am făcut să-și vadă greșeala - că 
pedeapsa este inutilă, din moment ce e pusă în aplicare 
doar de un grup mic, și că ruptura dintre zburători n-a 
făcut absolut nimănui niciun bine. 

Dorrel s-a uitat la ea gânditor. Apoi s-a ridicat și el și a 


început să pășească împrejurul camerei mici și prăfuite. 

— E o realizare, dacă l-ai făcut pe O-Aripă să-și 
recunoască eroarea, a zis el. Dar la ce mai folosește acum? 
E de acord că planul nostru a fost corect? 

— Nu, a răspuns Maris. Nu cred nici eu că a fost corect. 
Consider că ai fost prea aspru. Ah, știu ce ţi-ai spus - știu 
că a trebuit să vă eliberaţi de infracțiunea Tyei și cea mai 
bună cale a fost să o predaţi Insularului spre a fi 
executată. 

Dorrel s-a oprit și s-a încruntat la Maris. 

— Ştii că nu asta a fost intenţia mea. Nu m-am gândit că 
Tya merită să moară. Dar propunerea lui Val a fost 
absurdă. Ar fi părut că-i tolerăm faptele. 

— Consiliul ar fi trebuit să insiste pentru pedepsirea 
Tyei și apoi să-i ia aripile de tot. 

— Chiar i-am luat aripile. 

— Nu, s-a opus femeia. L.aţi lăsat pe Insular să o facă, 
după ce a spânzurat-o cu ele prinse pe umeri. De ce crezi 
tu că a procedat așa? Ca să arate că poate ucide un 
zburător și să scape basma curată. 

El părea oripilat. A traversat camera și a prins-o strâns 
de braţ. 

— Maris, nu! A spânzurat-o cu aripile prinse pe spate? 

Femeia a dat din cap în semn că da. 

— Nu știam. 

Bărbatul s-a prăbușit înapoi în scaun, ca și cum i-ar fi 
retezat cineva picioarele. 

— S-a făcut înţeles, a continuat Maris. A demonstrat că 
zburătorii pot fi omorâţi la fel de ușor ca oricine. Acum, că 
tu și cu Val i-aţi dezbinat în două bande rivale, Insularii 
vor profita de ocazie la maximum. Vor cere jurăminte de 
loialitate, vor impune reguli și legi, guvernând peste 
zburătorii lor, îi vor executa pe rebeli, pentru trădare - cu 
timpul, cine știe, vor avea pretenţia ca aripile, 
proprietatea lor, să fie trecute cui vor ei. Şi mâine pot fi 
arestaţi și executaţi și alţi zburători. Nu trebuie decât să-și 
dea seama încă un Insular că deţine puterea - că 
zburătorii sunt acum mult prea fragmentaţi să se mai 


împotrivească. 

Maris s-a așezat și l-a țintuit din ochi pe Dorrel, cu 
răsuflarea aproape tăiată, sperând la un răspuns favorabil. 

Dorrel a clătinat încet din cap. 

— Vorbele tale au un sâmbure tulburător de adevăr. 
Dar... ce pot face? Numai Val și ceilalţi parveniţi pot hotărî 
să revină. Doar nu te aștepți să-i conving pe zburători să 
adopte și ei o pedeapsă? 

— Bineînţeles că nu. Dar nu depinde doar de Val, nu se 
poate. Există două tabere și fiecare trebuie să dea un 
semnal de împăcare. 

— Şi care ar fi semnalul ăla? 

Maris s-a aplecat înainte. 

— Alătură-te zburătorilor negri, a zis ea. Plânge-o pe 
Tya. Reunește-te cu ei. Când o să audă că Dorrel din Laus 
e pe cer cu zburătorii îndoliaţi, vor urma și alţii. 

— S-o plâng? 

Bărbatul s-a încruntat. 

— Vrei să mă îmbrac în negru și să zbor în cerc? 

Vocea-i suna bănuitoare. 

— Și altceva? Ce mai trebuie să fac cu zburătorii tăi 
negri? Ăsta ţi-e planul? Să impui o sancţiune asupra 
insulei, ţinând cerul ocupat cu toţi parveniţii? 

— Nu. Nu e o pedeapsă. Ei nu împiedică niciun zburător 
care aduce un mesaj pe Thayos sau pleacă de aici. lar dacă 
tu sau oricare dintre amicii tăi ar trebui să părăsiţi cercul, 
nu v-ar opri nimeni. Doar fă gestul ăsta. 

— Sunt sigur că e mai mult decât un gest și decât o 
ceremonie de doliu, a rostit Dorrel. Maris, fii cinstită cu 
mine. Ne cunoaștem de un amar de vreme. În numele 
dragostei ce încă ţi-o port aș fi în stare de multe fapte. Dar 
n-am de gând să-mi încalc credinţa și nici să mă las dus de 
nas. Te rog, nu juca una dintre farsele lui O-Aripă și nu 
încerca să te folosești de mine! Cred că merit sinceritatea. 

Maris i-a întors privirea, neclintită, dar în inimă a simţit 
împunsătura vinovăţiei. Chiar încerca să-l manipuleze - 
bărbatul era un element important al planului ei și fusese 
sigură că nu o va dezamăgi, în numele a tot ce 


însemnaseră odată unul pentru celălalt. Dar nu 
intenţionase să-l înșele. 

I-a răspuns încet. 

— Dorr, întotdeauna te-am considerat prietenul meu, 
chiar și atunci când am fost rivali. Dar nu-ţi cer să faci asta 
pentru mine doar din prietenie. E mai mult de atât. Cred 
că și pentru tine e important ca ruptura dintre moștenitori 
și parveniţi să se vindece. 

— Atunci, spune-mi tot adevărul. Spune-mi ce vrei să fac 
și de ce. 

— Îmi doresc să zbori cu înaripaţii negri, să demonstrezi 
că parveniţii nu au rămas singuri. Intenţionez să-i reunesc 
pe zburători, să arăt lumii că încă sunt o forţă unită. 

— Crezi că, dacă zbor cu Val O-Aripă, noi doi o să 
trecem peste toate neînțelegerile? 

Maris a zâmbit trist. 

— Poate că odată, demult, chiar am fost naivă să îmi 
închipui așa ceva. Dar nu și acum. Sper doar ca înaripaţii 
să acţioneze ca un grup. 

— Cum? Ce ţi-ai pus în minte să se întâmple după 
jelania stranie de pe cer? 

— Zburătorii negri nu poartă arme, nu ameninţă pe 
nimeni și nici măcar nu aterizează pe Thayos, a zis ea. 
Doar poartă doliu. Dar prezenţa lor îl agită foarte tare pe 
Insular. Nu înţelege. E deja atât de speriat, că și-a chemat 
înapoi trupele de pe Thrane - astfel, zburătorii au reușit 
acolo unde Tya a fost învinsă și au pus capăt războiului. 

— Dar Insularul își va înfrânge teama, cu siguranţă. lar 
înaripaţii negri n-o să dea ocol insulei mereu. 

— Căpetenia de aici e un om aprins, războinic și 
cumplit, a explicat Maris. Agresivii îi suspectează 
întotdeauna pe ceilalți de violenţă. Și nu-i stă în fire să 
aștepte să facă altcineva primul pas. Cred că are un plan și 
o să-și pună strategia în aplicare nu peste multă vreme. Le 
va da zburătorilor un motiv să lupte. 

Dorrel s-a încruntat. 

— Făcând ce? O să tragă cu săgeți în noi, ca să ne 
gonească de pe cer? 


— În noi? 

El a clătinat din cap, dar pe buze i se citea un surâs. 

— Ar putea fi periculos, Maris. Să-l provocăm... 

Zâmbetul lui îi dăduse curaj lui Maris. 

— Zburătorii nu fac altceva decât să zboare. Dacă 
locuitorii din Port se tulbură din cauza umbrelor, asta-i 
doar din pricina Insularului și a oamenilor lui. 

— Mai ales a vracilor și a cântăreților! Știm cu toţii ce 
instigatori pot fi! Voi face cum îmi ceri, Maris. Va fi o 
poveste bună de adormit nepoţii, când își vor face apariţia. 
Oricum, nu-mi voi mai păstra aripile prea mult, din 
moment ce Jan devine un zburător atât de bun. 

— Oh, Dorr! 

Bărbatul a ridicat o mână. 

— Voi purta negru, adică doliu pentru Tya, a spus el 
precaut. Şi mă voi alătura cercului întins de zburătorii ce o 
jelesc. Dar nu voi face nimic prin care să dau de înţeles că- 
i accept faptele sau că urmez impunerea sancţiunii asupra 
Thayosului pentru moartea ei. 

S-a ridicat din scaun și s-a întins. 

— Bineînţeles, dacă se întâmplă ceva, dacă Insularul va 
socoti de cuviință să-și manifeste puterile asupra noastră 
și să ne amenințe, va trebui să lucrăm împreună, parveniţi 
și moștenitori. 

Maris s-a ridicat și ea. Pe buze îi înflorise un zâmbet. 

— Ştiam că așa vei înțelege situaţia, a replicat ea. 

Și-a încolăcit braţele în jurul lui și l-a tras spre ea într-o 
îmbrăţișare călduroasă. Apoi el i-a ridicat bărbia și a 
sărutat-o, poate doar de dragul vremurilor apuse, dar o 
clipă au simţit că anii ce se așterneau între ei nici nu 
existaseră vreodată și că erau tineri din nou și îndrăgostiţi, 
iar cerul, în lărgimea lui infinită, și tot ce mișca sub el le 
aparţineau. 

Dar sărutarea s-a curmat și s-au despărţit din nou: 
prieteni vechi, uniţi prin amintiri și regrete vagi. 

— Mergi cu bine, Dorr, i-a urat Maris. Să te întorci 
repede! 


XXX 


Întorcându-se de pe stâncile dinspre mare, unde-l zărise 
pe Dorrel pornind în zbor spre Laus, Maris se simţea 
însufleţită de speranţă. Într-un colţ al inimii își făcuse loc 
și tristețea - dorul prea bine cunoscut o cuprinsese iar 
când îl ajutase pe Dorrel să-și desfacă aripile și-l urmărise 
cum se ridică pe cerul albastru, încins. 

Dar, de data asta, durerea era puţin mai blândă. Deși ar 
fi dat orice să mai zboare cu el, avea acum și alte lucruri 
de luat în considerare și nu-i venea greu să-și mute 
gândurile zadarnice de la cer și să-și ocupe mintea cu ceva 
mai practic. Dorrel îi promisese că se va întoarce curând, 
cu mai mulți susţinători, iar ea se bucura acum de 
imaginea unui cerc și mai larg de zburători negri, imagine 
care i se ivise în gând. 

Când se apropia de casa lui Evan, un strigăt a smuls-o 
brusc din visare. 

A alergat pe ultima sută de metri și a dat ușa de perete. 
I-a văzut de îndată pe Bari plângând și pe Evan încercând 
să o liniștească. Un pic mai într-o parte stăteau S'Rella și 
un băiat din Thossi. 

— Ce s-a întâmplat? a strigat Maris, închipuindu-și ce 
era mai rău. 

Auzind-o, Bari s-a întors și a dat buzna, lăcrimând, în 
braţele mătușii ei. 

— Tata, l-au luat pe tata, zi-le, te rog, zi-le... 

Maris a îmbrăţișat-o pe copila îndurerată și a mângâiat- 
o absentă. 

— Ce i s-a întâmplat lui Coll? 

— A fost arestat și dus la cetate, a răspuns Evan. 
Insularul a întemnițat alţi șase cântăreţi - toţi cei știuţi că 
au interpretat melodia despre Tya. Intenţionează să-i 
judece pentru trădare. 

Maris a tinut-o în continuare, strâns, pe Bari. 

— A avut loc o revoltă în Portul Thayos, a completat 
băiatul din Thossi. Când au venit la Hanul Peștelui 
Argintat să o ridice pe Lanya, cântăreaţa, străjerii au dat 
nas în nas cu clienţii ce au voit să o apere. I-au bătut cu 


bâtele. N-a murit nimeni. 

Maris a ascultat înlemnită, străduindu-se să facă faţă 
veștii, să gândească. 

— Voi zbura la Val, a zis S'Rella. Voi răspândi vestea 
printre zburătorii negri - vor veni cu toţii. Insularul nu va 
avea decât să-i dea drumul lui Coll! 

— Nu, s-a opus Maris. 

Încă o ţinea pe Bari în braţe, iar suspinele fetiţei 
încetaseră. 

— Nu, Coll e un înrădăcinat, un cântăreț. N-are nicio 
legătură cu zburătorii, n-o să se mobilizeze în apărarea lui. 

— Dar e fratele tău! 

— Şi ce contează?! 

— Trebuie să facem ceva, a insistat S'Rella. 

— Vom face. Am sperat să-l provocăm pe Insular. Dar ne 
aşteptam să-i ţintească pe zburători, nu pe înrădăcinați. 
Dar acum, că lucrurile stau astfel... Coll și cum mine am 
discutat posibilitatea asta. 

Maris i-a ridicat blând chipul lui Bari și i-a șters 
lacrimile. 

— Trebuie să pleci acum. 

— Nu! Îl vreau pe tata! Nu plec fără el! 

— Bari, ascultă-mă! E musai să fugi înainte să te prindă 
Insularul. Tatăl tău n-ar vrea asta. 

— Nu-mi pasă, a stăruit fetiţa încăpățânată. Nu-mi pasă 
dacă mă prinde Insularul! Vreau să fiu cu tata! 

— Nu ti-ar plăcea să zbori? a întrebat Maris. 

— Să zbor? 

Feţișoara lui Bari s-a luminat brusc de mirare. 

— S'Rella o să te lase să zbori cu ea peste ocean, a 
răspuns Maris, dacă ești curajoasă. 

Apoi femeia și-a îndreptat privirea spre amica ei. 

— Poţi să o iei, da? 

S'Rella a aprobat din cap. 

— E ușurică. Val are oameni pe Thrynel. O să fie un zbor 
lejer. 

— Eşti curajoasă? i-a zis Maris fetei. Sau o să-ţi fie frică? 

— Nu mi-e teamă, a replicat Bari cu înfocare, rănită în 


orgoliu. Tata a zburat și el, să știi. 

— Știu, a zis Maris zâmbind. 

Și-a amintit groaza lui Coll de zbor și a sperat ca Bari să 
nu-l fi moștenit. 

— Şi-l vei salva pe tata? a întrebat micuta. 

— Da, a zis Maris. 

— Şi după ce o duc pe Thrynel? a intervenit S'Rella. 
După, ce fac? 

— După, a răspuns Maris, ridicându-se și luând-o pe 
Bari de mână, vreau să livrezi la cetate un mesaj pentru 
Insular. Spune-i că eu am pus totul la cale, că eu i-am 
implicat pe Coll și pe ceilalţi cântăreţi. Dacă mă vrea pe 
mine, și mă va voi, zi-i că mă voi preda de îndată ce-i 
eliberează pe Coll și pe ceilalţi. 

— Maris, a avertizat-o Evan, o să te spânzure. 

— Poate, a replicat Maris. E un risc pe care trebuie să 
mi-l asum. 


XXX 


— E de acord, a anunţat-o S'Rella la întoarcere. În semn 
de credinţă, le-a dat drumul tuturor, mai putin lui Coll. Au 
fost duși cu o barcă pe Thrynel și le-a ordonat să nu se mai 
întoarcă niciodată pe Thayos. l-am văzut chiar eu plecând. 

— Şi Coll? 

— Mi-a dat voie să vorbesc cu el. Părea nevătămat, deși 
era îngrijorat pentru chitară - nu i-au dat voie să o 
păstreze. Insularul a zis că-l va ţine pe Coll trei zile. Dacă 
nu apari până atunci la castel, o să-l spânzure. 

— Atunci, trebuie să plec pe dată, a zis Maris. 

S'Rella a luat-o de mână. 

— Coll mi-a spus să te avertizez. A zis să nu vii sub nicio 
formă. E prea periculos. 

Maris a ridicat din umeri. 

— Şi pentru el e la fel de primejdios. Normal că mă duc. 

— S-ar putea să fie o capcană, a intervenit Evan. Nu poţi 
avea încredere în Insular. Poate are de gând să vă 
spânzure pe amândoi. 

— N-am ce face. Dacă nu apar la cetate, Coll va muri cu 


siguranţă. Nu pot să trăiesc cu așa ceva pe conștiință, eu l- 
am băgat în necaz. 

— Nu-mi place cum sună, a zis Evan. 

Maris a oftat. 

— Insularul tot va pune mâna pe mine mai devreme sau 
mai târziu, doar dacă nu zbor imediat de pe Thayos. Dacă 
mă predau, am o șansă de a-l salva pe Coll. Și poate, dea 
face mai mult. 

— Ce altceva ai mai putea face? s-a minunat S'Rella. O 
să te atârne în ștreang și, probabil, pe fratele tău la fel și 
cu asta, basta. 

— Dacă mă ucide, a replicat Maris calmă, ne vom fi 
căpătat pretextul. Moartea mea îi va uni pe zburători ca 
nimic altceva până acum. 

Sângele i s-a scurs S'Rellei din obraji. 

— Maris, nu! a șoptit ea. 

— M-am gândit eu că despre asta trebuie să fie vorba, a 
cugetat Evan, pe un ton nefiresc de împăcat. lată tertipul 
planurilor tale. Te-ai decis că vrei să trăiești doar atât cât 
să devii martiră. 

Maris s-a încruntat. 

— Mi-a fost teamă să-ţi spun. Mi-am închipuit că așa se 
va întâmpla - a trebuit să iau posibilitatea în considerare 
când am plănuit totul. Ești furios? 

— Furios? Nu. Dezamăgit. Rănit. Şi foarte trist. Te-am 
crezut când mi-ai spus că te-ai hotărât să trăiești. Păreai 
mai fericită și puternică și mi-am zis că mă iubești cu 
adevărat și că te pot ajuta. 

A oftat. 

— Nu mi-am dat seama că, în loc de viaţă, aleseseși pur 
și simplu ce ai crezut a fi o moarte mai nobilă. Mă lupt 
zilnic cu sfârșitul și nu l-am găsit nicicând nobil, dar poate 
că m-am uitat prea îndeaproape. Vei avea parte de ce-ţi 
dorești, iar după ce mori cântăreții sigur vor avea grijă ca 
povestea ta să sune foarte frumos. 

— Nu vreau să mor, s-a opus ea, foarte încet. 

S-a dus către Evan și l-a strâns de umeri. 

— Uită-te la mine și ascultă-mă, l-a zguduit ea. 


Ochii lui albaștri i-au întâlnit pe ai ei, iar femeia a citit 
amărăciunea din lucirea lor și s-a urât pentru că-l făcuse 
să treacă prin așa ceva. 

— Iubirea mea, trebuie să mă crezi, a zis ea. Mă duc la 
cetate pentru că e singurul lucru pe care-l pot face. 
Trebuie să încerc să-mi salvez fratele și pe mine și să-l 
conving pe Insular că nu-i de șagă cu zburătorii. 
Intenţionez să-l împing la capătul răbdării și să-l aduc pe 
punctul să facă ceva prostesc, recunosc. Și știu că-i un joc 
periculos. Am fost mereu conștientă că eu sau un prieten 
de-al meu ar putea muri. Dar nu-i în niciun caz vreun 
proiect elaborat de a-mi oferi un sfârșit demn. Evan, vreau 
să trăiesc. Și te iubesc. Te rog, nu te îndoi de asta. 

Maris a inspirat adânc. 

— Am nevoie să ai încredere în mine. Am avut nevoie de 
ajutorul și dragostea ta tot timpul. Știu că Insularul s-ar 
putea să mă ucidă, dar trebuie să merg acolo și mă supun 
riscului ca să pot trăi. E singura cale. O fac pentru Coll și 
pentru Bari, pentru Tya, pentru zburători și pentru mine. 
Pentru că trebuie să aflu cu adevărat că încă am un rost pe 
lume. Că am supraviețuit cu un scop. Înţelegi? 

Evan a privit-o, studiindu-i chipul. În cele din urmă a dat 
din cap. 

— Da. Înţeleg. Te cred. 

Maris s-a întors. 

— S'Rella? 

În ochii celeilalte femei luceau lacrimi, dar zâmbea 
șovăitor. 

— Mi-e teamă pentru tine. Dar ai dreptate. Trebuie să te 
duci. Și o să mă rog să reușești, de dragul tău și al nostru, 
al tuturor. Nu vreau să câștigăm, dacă preţul e viaţa ta. 

— Încă un lucru, a adăugat Evan. 

— Da? 

— Vin cu tine. 

Erau amândoi în negru. 

Nu porniseră la drum nici de zece minute, când l-au 
întâlnit pe unul dintre amicii lui Evan, o fetiţă, grăbindu-se 
cu răsuflarea tăiată pe cărarea dinspre Thossi, ca să-i 


avertizeze că vreo șase străjeri se îndreaptă spre ei. 

S-au întâlnit cu garda o jumătate de oră mai târziu. 
Oamenii erau sleiţi de puteri, înarmaţi cu bâte cu ţepi și 
arcuri, și purtau uniforme soioase, pătate de sudoare de la 
lungul marș forțat. Dar pe Evan și pe Maris i-au tratat 
aproape cu respect și n-au părut deloc surprinși să-i 
găsească pe drum. 

— Ni s-a poruncit să vă escortăm înapoi la cetatea 
Insularului, a zis tânăra din fruntea grupului. 

— Bine, a răspuns Maris, impunându-le un ritm vioi. 


XXX 


Cu o oră înainte de a cobori în valea izolată a 
Insularului, Maris i-a văzut, în sfârșit, pe zburătorii negri 
pentru prima dată. 

De la distanță păreau un roi de insecte, fărâme mici, 
întunecate, târându-se pe suprafaţa tăriei, deși se mișcau 
cu o încetineală languroasă, pe care gângăniile n-ar fi 
putut-o imita niciodată. N-au ieșit din vedere nici o dată de 
când Maris observase mișcarea lentă la orizont. Nici nu 
apuca unul să dispară în spatele unui copac sau al unei 
formaţiuni stâncoase, că altul apărea îndată în locul lui. 
Soseau necontenit, o procesiune nesfârșită, iar Maris știa 
că șirul aerian se întindea pe kilometri întregi în spate, 
spre Port, spre cetate și mare, înainte de a se undui într- 
un inel imens ce-și întâlnea capătul deasupra valurilor. 

— Uite, i-a zis Maris lui Evan, arătând ceva cu degetul. 

Bărbatul s-a uitat, i-a zâmbit și s-au luat de mâini. 
Cumva, faptul că-i văzuse pur și simplu pe zburători o 
însufleţise pe Maris, îi dăduse putere și încredere. Când 
mergea mai departe, petele mobile de pe cerul după- 
amiezii căpătau formă și sens, crescând până ce le-a 
surprins lucirea argintie a soarelui pe aripi și modul în 
care se înclinau pe curenţii potriviti. 

Zburătorii treceau direct peste punctul unde cărarea 
spre Thossi se intersecta cu drumul principal ce ducea la 
Port, iar pe parcursul călătoriei trecătorii au pășit chiar pe 
sub umbrele lor. De acum Maris îi distingea destul de bine 


pe înaripaţi; unii zburau sus, unde vântul bătea mai 
puternic, dar majoritatea planau la nivelul vârfurilor de 
copaci, iar argintiul aripilor și negrul hainelor erau la fel 
de remarcabile. La câteva minute, un zburător îi prindea 
din urmă pe Maris și pe Evan și chiar și pe escortele lor, 
astfel încât umbra aripilor trecea tăcută pe deasupra lor, 
ca brizanţii silenţioși ce spală plajele. 

Maris a observat că străjerii nu priveau deloc în sus. De 
fapt, ceremonia de pe cer părea să-i facă ursuzi și să-i 
enerveze și cel puţin unul din grup - un tânăr alb ca 
brânza și cu faţa ciupită - tremura ori de câte ori îl 
acopereau umbrele. 

Aproape de apus, drumul a început să urce spre cele din 
urmă dealuri și primul punct de control. 

Insoţitorii lor au mărșăluit înainte, fără să se oprească. 
După câţiva metri, cărarea a coborât abrupt, la un post 
înalt de observare, de unde se vedea întreaga vale, de 
dedesubt. 

Maris a inspirat adânc și a simţit mâna lui Evan 
strângându-se într-a ei. 

In aburul roșiatic, scânteietor al apusului, culorile se 
estompau și dispăreau pe când umbrele se lăsat dezolant 
pe solul văii. Sub ele, lumea părea înmuiată în sânge, iar 
castelul se cocoșa ca un animal monstruos, rănit, făcut din 
negură și întunecat ca bezna. Focurile dinăuntrul ei 
unduiau fierbinţi și însăși piatra neagră parcă se chircea și 
palpita, astfel că cetatea semăna cu adevărat cu o bestie 
tremurând de frică. 

Deasupra, în așteptare, planau zburătorii. 

Valea mișuna de ei; Maris a numărat zece înainte de-a 
pierde șirul. Căldura ce perpelea stânca producea curenţi 
ascendenți puternici, iar înaripaţii se avântau pe ei, 
urcând pe jumătate spre cer, înainte de a se rostogoli 
liberi, în spirale ample și elegante. Dădeau rotocoale, 
încercuind, zăbovind; vulturi negri gunoieri, nerăbdători 
să se hrănească din trupul monstrului muribund. Era o 
priveliște sumbră, mută. 

— Nici nu mă mir că-i e teamă, a zis Maris. 


— Nu trebuie să ne oprim, li s-a adresat ofițerul tânăr 
ce-i conducea. 

Aruncând o ultimă privire, Maris și-a continuat drumul 
în josul văii, unde muţii zburători îndoliaţi trasau cercuri 
înfiorătoare deasupra fortăreței umbrite, iar Insularul de 
pe Thayos aștepta în sălile lui reci din piatră, speriat de 
cerul deschis. 


XXX 


— Mi-am pus în gând să vă spânzur pe toți trei, a zis 
Insularul. 

Stătea pe tronul din lemn, în apartamentele de întruniri, 
pipăind un cuţit greoi din bronz, ce-i zăcea pe genunchi. 
Pe deasupra cămășii albe, din mătase, lucea stins lanţul 
din argint, însemn al poziţiei lui, scos în evidență de 
lumina lămpilor cu ulei, dar chipul îi contrasta puternic cu 
îmbrăcămintea: palid, tras și chinuit de spasme. 

Camera era ticsită de străjeri; oamenii se înșiruiau de-a 
lungul zidurilor, muţi, impasibili. În sală nu se afla nicio 
fereastră. Poate că acela fusese motivul pentru care o 
alesese Insularul. Afară s-ar fi văzut zburătorii dând roată 
pe cerul serii, presărat cu stele. 

— Coll trebuie eliberat, a spus Maris, încercând să-și 
alunge spaima din glas. 

Insularul s-a încruntat și a făcut un gest cu pumnalul. 

— Aduceţi cântăreţul! a ordonat el. 

Un ofiţer din gardă s-a grăbit să îndeplinească porunca. 

— Frate-tău mi-a dat de furcă, a continuat căpetenia. 
Cântecele lui sunt trădătoare. Nu văd niciun sens în a-l 
elibera. 

— Avem o înţelegere, a răspuns Maris iute. Am venit. 
Acum trebuie să-i redai lui Coll libertatea. 

Gura Insularului s-a schimonosit. 

— Să n-ai impresia că-mi poţi spune ce să fac! Cu ce 
drept crezi tu că-mi poţi dicta condiţii? Noi nu ne putem 
târgui. Eu sunt Insular aici. Eu sunt Insula Thayos. Tu și 
fratele tău îmi sunteţi prizonieri. 

— S'Rella mi-a transmis promisiunea ta, a replicat ea. 


Va ști că ţi-ai încălcat făgăduiala și curând zburătorii și 
toţi Insularii de pe Windhaven vor afla adevărul. Cuvântul 
tău nu va mai valora nimic. Cum vei mai conduce atunci, 
cum vei mai negocia? 

Ochii bărbatului s-au îngustat ca două lame. 

— Serios? Poate că nu va fi cazul. 

Apoi a zâmbit. 

— Totuși, n-am promis că-i voi da drumul întreg. Mă 
întreb cât de bine va mai cânta frate-tău despre Tya, cu 
limba smulsă din gură și fără degetele de la mâna dreaptă. 

Dintr-odată a cuprins-o ameţeala, ca și cum s-ar fi aflat 
pe buza unei prăpăstii, fără aripi și cât pe ce să cadă. Apoi 
a simţit cum Evan o ia din nou de mână, iar când degetele 
i s-au împreunat cu ale ei, a găsit deodată răspunsul pe 
care-l căuta. 

— N-ai îndrăzni, a zis ea. Până și gărzile tale s-ar revolta 
la o asemenea atrocitate, iar zburătorii ar duce vestea 
crimei tale oriunde i-ar mâna vântul. Niciun cuţit nu te-ar 
mai putea proteja atunci. 

— Intenţionez să-i dau drumul, a zis Insularul tare, nu 
pentru că mi-e teamă de prietenii lui și de amenințările 
tale goale, ci pentru că sunt milos. Dar nici el și nici un alt 
cântăreț nu va ma pomeni vreodată de Tya pe insula mea. 
Va fi trimis departe de Thayos, fără a se mai putea 
întoarce vreodată. 

— Şi noi? 

Insularul a surâs și și-a trecut degetul mare peste lama 
pumnalului din bronz. 

— Vraciul nu reprezintă nimic. Mai puţin decât nimic. Şi 
el poate să plece. 

S-a aplecat înainte și a îndreptat ascuţișul spre Maris. 

— Cât despre tine, zburător infirm, îmi voi arăta mila și 
în ceea ce te privește. Vei fi și tu liberă. 

— Dar există un preţ, a spus Maris sigură. 

— Vreau să nu mai văd urmă de zburător negru pe cerul 
meu, a răspuns Insularul. 

— Nu, s-a opus Maris. 

— Nu? a strigat bărbatul, înfigând vârful ascuţit al 


pumnalului în mânerul scaunului. 

— Unde te trezești? M-am săturat de aroganta ta! Cum 
îndrăznești să refuzi!? Te spânzur la prima rază de soare, 
dacă vreau. 

— Nu ne vei spânzura, a replicat ea. 

Gura Insularului tremura. 

— Zău? a făcut el. Atunci, continuă. Spune-mi ce să fac 
și ce nu. Sunt nerăbdător să aud. 

Vocea îi răsuna gâtuită, abia stăpânindu-și mânia. 

— Poate ti-ar plăcea să ne pui în ștreang, a continuat 
Maris, dar nu te încumeţi. Din cauza zburătorilor mori de 
neastâmpăr să scapi de noi. 

— Am izbutit să ucid un zburător, a zis omul. Pot să le 
vin de hac și altora. Înaripaţii tăi negri nu mă sperie. 

— Nu? Atunci de ce n-ai făcut niciun pas din 
apartamentele tale, zilele astea, chiar și pentru a vâna sau 
a te plimba prin curte? 

— Zburătorii sunt juruiţi să nu poarte arme, a replicat 
Insularul. Ce rău mi-ar putea face? Lasă-i să plutească 
acolo sus pe vecie. 

— De veacuri niciun zburător n-a mai purtat vreun tăiș 
în văzduh, a recunoscut Maris, alegându-și cu grijă 
cuvintele. E legea înaripaţilor, e tradiţia lor. Dar tot 
regulile lor spun și că ei trebuie să rămână departe de 
treburile înrădăcinaţilor și să livreze mesajele fără să se 
gândească de două ori la ce înseamnă. Cu toate astea, Tya 
a făcut ce-a făcut. lar tu ai ucis-o, în ciuda tradiţiei de 
veacuri, ce spune clar că niciun Insular n-are dreptul să 
judece un zburător. 

— A fost o trădătoare, a răspuns Insularul. Trădătorii își 
merită soarta, fie că poartă aripi, fie că nu. 

Maris a ridicat din umeri. 

— Ideea este, a zis ea, că tradiţiile nu reprezintă cine 
știe ce siguranţă în vremurile astea tulburi. Te crezi la 
adăpost pentru că zburătorii nu au arme? 

Femeia l-a fixat rece cu privirea. 

— Ei bine, fiecare zburător care-ţi va aduce un mesaj va 
purta negru, iar unii dintre ei vor jeli în sufletul lor. Când 


îi vei asculta îți vei pune mereu întrebarea: „Oare asta va 
fi? Oare va deveni o nouă Tya, Maris sau un nou Val O- 
Aripă? Oare vechea orânduire se va termina aici și acum, 
într-o baie de sânge?” 

— Nu se va întâmpla niciodată, a contrazis-o Insularul 
strident. 

— E de neînchipuit, a admis ea. La fel de inimaginabil ca 
și ce i-ai făcut Tyei. Spânzură-mă, și nu vei reuși decât să 
grăbești lucrurile. 

— Ucid pe cine vreau eu. Gărzile mă apără. p 

— Pot să oprească o săgeată trasă din văzduh? li vei 
bate scânduri la toate ferestrele? Vei refuza să mai 
primești zburători? 

— Mă ameninţi! a izbucnit Insularul deodată înfuriat. 

— Te avertizez, l-a corectat Maris. Poate nu ţi se va 
întâmpla nimic rău, dar nu vei ști niciodată cu siguranţă. 
Zburătorii negri vor avea grijă de asta. Te vor urmări tot 
restul vieţii, bântuindu-te ca fantoma Tyei. Ori de câte ori 
vei privi spre stele, vei zări aripi. Ori de câte ori o umbră 
va trece asupra ta, vei avea îndoieli. Nu vei mai fi în stare 
să privești pe fereastră sau să te plimbi la soare. 
Zburătorii îţi vor împresura cetatea pe vecie, ca muștele 
deasupra unui stârv. Te vor însoţi la groapă, casa îţi va fi 
închisoare și nici măcar acolo nu te vei simţi în siguranţă. 
Zburătorii pot trece orice zid și, odată ce au scăpat de 
aripi, arată ca oricare altul. 

Insularul a stat nemișcat cât a vorbit ea, iar femeia l-a 
urmărit cu atenţie, sperând că-l împinge în direcţia dorită. 
În ochii lui umflaţi se citeau sălbăticia și imprevizibilul ce 
o speriau. Vocea ei suna calm, dar fruntea-i era scăldată 
de broboane de sudoare, iar mâinile i se umeziseră. 

Privirea Insularului se tot plimba din loc în loc, ca și 
cum ar fi căutat să scape de nălucile zburătorilor negri, 
până când, în cele din urmă, ochii i s-au fixat asupra unui 
străjer. 

— Adu-mi zburătorul! a pufnit el. Mai repede, mai 
repede! 

Omul probabil că aștepta chiar în faţa camerei, căci a 


intrat pe dată. Maris l-a recunoscut; un înaripat slab, 
chelios, gârbovit, pe care nu-l știuse niciodată cu adevărat. 

— Sahn! a spus ea tare când numele i-a revenit în minte. 

Bărbatul nu i-a răspuns. 

— Insulare, a zis el politicos, dar anemic. 

— Femeia asta mă ameninţă, a zis Insularul mânios. Zice 
că zburătorii negri mă vor vâna până la moarte. 

— Minte, a răspuns Sahn repede și deodată Maris și-a 
amintit cine era omul. 

Sahn din Thayos, moștenitor, conservator; Sahn, care în 
urmă cu doi ani își pierduse aripile în faţa unui parvenit 
novice. Acum și le recăpătase, în urma morții ei. 

— Zburătorii negri nu reprezintă o ameninţare. Nu 
reprezintă nimic. 

— Zice că nu-mi vor da pace, a adăugat Insularul. 

— Se-nșală, a replicat Sahn, cu glasul lui subțiratic, 
lingușitor. N-ai de ce te teme. Vor pleca curând. Au 
îndatoriri, Insularii lor, vieţi de trăit, familii, mesaje de 
livrat. Nu pot rămâne de tot. 

— Alţii le vor lua locul, a replicat Maris. Sunt mulţi 
înaripaţi pe Windhaven. Nu vei ieși nicicând din umbra 
aripilor. 

— Nu-i da atenţie, stăpâne, a spus Sahn. Zburătorii n-o 
susţin. Doar câţiva parveniţi, scursurile văzduhului. Când 
vor pleca, nu le va lua nimeni locul. Trebuie doar să 
aștepți, Insulare. 

Ceva din glasul lui, dincolo de vorbe, o șoca și o scârbea 
și deodată și-a dat seama ce anume: Sahn vorbea cum îi 
vorbește un servitor stăpânului, nu de la egal la egal. li era 
frică de Insular și rămăsese lângă el doar din cauza 
aripilor, iar vocea lui arăta limpede că știa toate astea. 
Pentru prima dată un zburător devenise sluga Insularului 
său. 

Insularul s-a întors iar către Maris, privind-o cu ochii lui 
glaciali. 

— Așa cum mă gândeam și eu, a spus. Tya m-a mintit și 
am aflat. Val O-Aripă a încercat să mă sperie cu 
amenințările lui goale. Iar acum, tu. Sunteţi cu toţii niște 


mincinoși, dar eu sunt mai isteţ decât credeţi. Zburătorii 
tăi negri nu vor mișca un deget. Sunt doar parveniţi. 
Adevăraţii înaripaţi nu dau doi bani pe Tya. Consiliul a 
demonstrat. 

— Da, a aprobat Sahn, încuviințând din cap. 

O clipă Maris s-a lăsat cuprinsă de furie. Îi venea să se 
repeadă în cealaltă parte a camerei, să-l zguduie pe 
zburătorul mărunt până-l face bucăţi. Dar Evan a strâns-o 
tare de mână, iar când l-a privit, bărbatul a clătinat din 
cap. 

— Sahn, a zis ea blând. 

Precaut, omul i-a întâlnit privirea. Tremura, a observat 
ea, poate din pricină că îi era rușine de ce devenise. Când 
îl studia, i s-a năzărit că vede în el câte puţin din fiecare 
zburător pe care-l cunoscuse vreodată. De ce-am fi în stare 
ca să putem zbura, și-a zis ea... 

— Sahn, a repetat femeia. Jem s-a alăturat zburătorilor 
negri. El nu e de-o-aripă. 

— Nu, a admis Sahn. Dar a cunoscut-o bine pe Tya. 

— Dacă-l sfătuiești pe Insularul tău, a zis Maris, spune-i 
și cine e Dorrel din Laus. 

Sahn a șovăit. 

— Cine? a izbucnit Insularul cu ochii pendulând între 
Maris și Sahn. Cine? 

— Dorrel din Laus, a spus el reticent. Un zburător 
vestic, Insulare. Provine dintr-o familie cu tradiţie. Un 
zburător foarte bun. Are aproape vârsta mea. 

— Şi ce-i cu el? Ce-mi pasă mie? 

Insularul era nerăbdător. 

— Sahn, a continuat ea, ce s-ar întâmpla dacă Dorrel s- 
ar alătura cercului? 

— Nu! a făcut Sahn iute. El nu e parvenit. N-ar face-o. 

— Şi dacă...? 

— E iubit. Un lider. Ar veni și alţii. 

În mod clar, lui Sahn nu-i plăcea să recunoască. 

— Dorrel din Laus aduce cu el o sută de zburători din 
Vest ca să se adauge cercului, a rostit Maris cu nesat. 

Probabil că exagera, dar ei nu aveau cum să știe. 


Gura Insularului a tresărit. 

— E adevărat? l-a întrebat pe zburătorul lui de casă. 

Sahn a tușit incomod. 

— Dorrel, eu... ei bine, e greu de zis, stăpâne. E 
influenţabil, dar... dar... 

— Tăcere, a cerut Insularul, sau voi găsi alt stăpân 
pentru aripile alea! 

— Ignoră-l, l-a îndemnat Maris, tăios. Sahn, un Insular 
n-are nicio putere să ne acorde sau să ne răpească aripile. 
Zburătorii s-au unit pentru a demonstra adevărul acesta. 

— Tya a murit purtând aripile, a zis Sahn. El mi le-a dat 
mie. 

— Sunt ale tale, nu te condamnă nimeni, a spus ea. Dar 
Insularul tău n-ar fi trebuit să procedeze cum a procedat. 
Dacă îți pasă, dacă ești de acord că moartea Tyei a fost 
nedreaptă, vino alături de noi. Ai ceva de îmbrăcat? 

— Negru? Păi... cred că da. 

— Ai înnebunit? s-a răstit Insularul, arătând spre Sahn 
cu pumnalul. Prindeţi-l pe bezmetic! 

Ezitând, doi dintre străjeri s-au aruncat înainte. 

— Nu vă apropiaţi! a zis Sahn răsunător. Sunt zburător, 
lua-v-ar dracu’! 

Iar ei s-au oprit, privind înapoi la Insular. 

Bărbatul a făcut iar semn spre el, iar buzele i s-au 
strâmbat într-un spasm. Parcă nu-și găsea cuvintele. 

— Îl veţi... îl veţi lua pe Sahn și... 

Dar nu a apucat să termine. Ușile camerei s-au dat de 
perete și doi străjeri au intrat târându-l de mijloc pe Coll. 
L-au îmbrâncit spre Insular. El s-a împleticit și a căzut pe 
brânci, apoi s-a ridicat șovăitor. Partea dreaptă a feţei îi 
era numai o vânătaie violetă, iar ochii îi erau la fel de 
negri ca veșmintele. 

— Coll! a exclamat Maris oripilată. 

El a reușit să surâdă anemic. 

— E vina mea, surioară. Dar sunt în regulă. 

Evan a mers la el și i-a examinat chipul. 

— Nu am ordonat asta, s-a apărat Insularul. 

— Ai zis că n-ar trebui să cânte, a replicat un gardian. 


Nu se mai oprea. 

— E bine, a zis Evan. Vânătaia o să se vindece. 

Maris a oftat ușurată. În ciuda discuţiei despre moarte, 
o șocase să-i vadă faţa. 

— Sunt sătulă, i-a spus ea Insularului. Ascultă, dacă vrei 
să-mi auzi condiţiile. 

— Condiţii? 

Parcă nu-i venea să creadă. 

— Sunt Insular pe Thayos și tu ești un nimic. Nu-mi poţi 
pune condiţii. 

— Ba pot și o voi face. Ai face bine să fii atent. Dacă nu 
mă asculti, nu vei fi singurul care va avea de suferit. Nu 
cred că-ți dai seama de poziţia în care vă aflaţi tu și toată 
insula. Pe cuprinsul întregului ţinut oamenii cântă balada 
lui Coll, iar cântăreții se mută din insulă în insulă, 
răspândind-o în toată lumea. În curând pe Windhaven se 
va ști cum ai ucis-o pe Tya. 

— A fost o mincinoasă, o trădătoare. 

— Zburătorii nu sunt slugi și nu pot fi trădători, a 
explicat ea, și a minţit ca să oprească un război crud. Ah, 
va fi mereu o controversă. Dar ai fi un nătâng să 
subestimezi puterea cântăreților. Devii un om din ce în ce 
mai urât. 

— Liniște! a poruncit Insularul. 

— Poporul tău nu te-a iubit niciodată, a continuat Maris. 
Și oamenii sunt speriaţi. Zburătorii negri îi înspăimântă, 
cântăreții sunt arestaţi, zburătorii, uciși, negoţul a fost 
întrerupt, războiul tău a răsuflat, până și străjerii 
dezertează. lar tu ai pricinuit toate astea. Mai devreme 
sau mai târziu, vor dori să se descotorosească de tine. 
Sunt deja conștienți că nimic altceva nu-i va alunga pe 
înaripaţii îndoliaţi. 

— Poveștile răsună pretutindeni, a adăugat Maris. 
Thayos e blestemată, e condamnată, Tya bântuie castelul, 
Insularul e smintit. Vei fi surghiunit ca primul Insular 
nebun, insula va fi evitată precum Kennehut. Dar poporul 
tău nu va îndura prea mult timp. El știe soluţia. Se va 
ridica împotriva ta. Cântăreţii vor aprinde scânteia. 


Zburătorii negri vor înteţi flăcările. Vei arde de viu. 

Insularul a zâmbit viclean, grosier. 

— Nu, a zis el. Vă voi ucide pe toţi și voi isprăvi cu tot. 

Femeia i-a răspuns la zâmbet. 

— Evan e un vraci ce și-a dedicat viaţa Thayosului și 
sute de localnici îi sunt îndatoraţi. Coll e unul dintre cei 
mai mari cântăreţi de pe Windhaven, cunoscut și iubit pe o 
sută de insule. Iar eu sunt Maris de pe Mica Amberly, fata 
din baladă, cea care a schimbat lumea. Sunt o eroină 
pentru oamenii care nu m-au cunoscut niciodată. Ne vei 
omori pe toţi trei? Prea bine. Zburătorii negri vor vedea și 
vor duce vestea, rapsozii vor compune cântece. Cât timp 
crezi că vei conduce atunci? Următorul Consiliu al 
zburătorilor nu se va mai rupe, Thayos va deveni precum 
Kennehut, un ţinut mort. 

— Minciuni! a spus Insularul, pipăind cuțitul. 

— Nu le vrem răul oamenilor tăi, a adăugat Maris. Tya e 
moartă și nimic n-o mai aduce înapoi. Dar tu îmi vei 
accepta condiţiile. De nu, toate lucrurile de care te-am 
avertizat se vor petrece întocmai. În primul rând, ne vei da 
trupul Tyei, pentru a-l arunca în marea din cer, așa cum 
sunt înmormântați zburătorii. În al doilea rând, vei încheia 
pacea, așa cum și-a dorit ea. Vei renunţa la orice pretenţie 
asupra minei ce a declanșat conflictul cu Thrane. Apoi vei 
trimite în fiecare an câte un copil sărman la Academia 
Templul Aerului, ca să se antreneze. Tyei i-ar fi plăcut 
asta. Și, în final, în final... - Maris s-a oprit puţin, privind 
furtuna din ochii bărbatului, și a continuat, indiferentă - 
vei renunţa la conducere și te vei retrage, iar familia ta va 
fi dusă din Thayos pe o insulă unde nu ești cunoscut și îţi 
vei putea trăi restul zilelor în pace. 

Insularul își plimba buricul degetului mare pe lama 
cuţitului. Se tăiase, dar nu părea să bage de seamă. O 
bobiță măruntă de sânge îi pătase albul imaculat al 
cămășii de mătase. Gura i s-a strâns. În liniștea ce i-a 
precedat cuvintele, Maris s-a simţit deodată slăbită și 
ostenită. Făcuse tot ce-i stătuse în puteri. Spusese tot ce 
știuse. Acum aștepta. 


Bratul lui Evan i-a cuprins umerii, iar cu coada ochiului 
a văzut buzele tumefiate ale lui Coll deschizându-se într-un 
surâs și dintr-odată Maris s-a simţit mai bine. Orice avea 
să se întâmple mai departe, dăduse ce avusese mai bun. 
Se simţea de parcă abia se întorsese dintr-un zbor cumplit 
de lung; membrele o dureau și îi tremurau, era năclăită de 
sudoare și îngheţată până în măduva oaselor, dar își 
amintea cerul și ridicarea aripilor și asta-i era de ajuns. 
Era mulţumită. 

— Condiţii! a pufnit Insularul. 

Glasul îi suna veninos. 

S-a ridicat de pe tron, cu pumnalul mânjit de sânge în 
mână. 

— Îţi arăt eu condiţii! a zis. 

A arătat cu lama spre Evan. 

— Luaţi-l pe bătrân și tăiaţi-i mâinile! a ordonat el. Apoi 
daţi-l afară și să încerce să se vindece singur. Ce mai 
priveliște! 

Bărbatul a hohotit, iar mâna i s-a mișcat într-o parte, 
indicându-l pe Coll. 

— Cântărețul să-și piardă o mână și limba! 

Cuţitul s-a deplasat iar. 

— Iar tu, a zis el, când vârful de bronz a ajuns la ea, din 
moment ce îndrăgești așa tare negrul, voi avea grijă să te 
satur de culoarea asta. Te voi închide într-o celulă fără 
ferestre sau lumină, unde-i beznă zi și noapte, și vei 
rămâne acolo până ce vei uita ce-i soarele. Cum îţi plac 
condiţiile astea, zburătorule? Ia spune! 

Maris a simţit că ochii i se inundă de lacrimi, dar n-avea 
de gând să le arate. 

— Mi-e milă de poporul tău, a zis ea încet. N-a păcătuit 
cu nimic ca să te merite. 

— Luaţi-i, a strigat Insularul, și faceţi cum v-am 
poruncit! 

Străjerii s-au uitat unul la celălalt. Unul a pășit ezitant 
înainte și s-a oprit când a văzut că e singur. 

— Ce așteptați? a ţipat Insularul. Prindeţi-i! 

— Stăpâne, a spus o femeie înaltă, demnă, în uniforma 


marilor ofițeri. Vă rog să vă mai gândiţi! Nu putem schilodi 
un cântăreţ ori să o întemnițăm pe Maris din Mica 
Amberly. Am fi terminati. Zburătorii ne-ar distruge. 

Insularul s-a holbat la ea, apoi a arătat cu pumnalul. 

— Eşti și tu arestată, trădătoareo! Vei ocupa celula de 
lângă ea, dacă îţi place așa de mult. 

— Luaţi-i! le-a zis celorlalţi străjeri. 

Nu s-a clintit nimeni. 

— Trădători! a bombănit. Sunt înconjurat de trădători. 
Veţi muri cu toţii. 

Ochii lui au găsit-o pe Maris. 

— Iar tu, tu vei fi prima. Te ucid cu mâna mea. 

Ea simţea împunsătura doar văzându-i cuțitul din mână, 
tăișul lung din bronz, pata de sânge de pe lamă. Evan 
stătea tensionat alături. Insularul a surâs și s-a îndreptat 
spre ei. 

— Opriţi-l! a ordonat femeia pe care încercase să o 
aresteze. 

Glasul ei suna ostenit, dar ferm. Ca la un semn, străjerii 
l-au înconjurat pe Insular. Un munte de om i-a imobilizat 
braţele, iar o femeie zveltă i-a luat cuțitul la fel de ușor și 
îndemânatic ca și cum l-ar fi tras din teacă. 

— Regret, a zis femeia ce preluase conducerea. 

— Dă-mi drumul! a cerut prizonierul. Sunt Insularul 
vostru! 

— Nu, a răspuns ea. Nu. Stăpâne, mi-e teamă că ești 
foarte bolnav. 


XXX 


Străvechea cetate mohorâtă nu găzduise nicicând o 
asemenea festivitate. 

Zidurile cenușii erau împodobite cu pânze strălucitoare 
și lampioane colorate, iar miresmele de mâncare și vin, de 
fum de lemn și artificii îmbibau aerul. Porţile se 
deschiseseră larg pentru toată lumea. Străjerii încă 
umblau prin castel, dar puţini purtau uniformă, iar armele 
fuseseră date uitării cu totul. 

Spânzurătorile fuseseră demontate, eșafodajul, 


preschimbat într-o scenă unde jonglerii, magicienii, clovnii 
și cântăreții se dădeau în spectacol pentru mulțimi. 

Înăuntru ușile era date de perete, iar în săli mișunau 
chefliii. Prizonierilor li se redase libertatea și până și celor 
mai răi netrebnici din Portul Thayos li se îngăduise să 
participe la petrecere. În salonul mare, mesele fuseseră 
așternute, acoperite cu roţi mari de caşcaval, coșuri cu 
pâine și pește de tot soiul, afumat, murat sau prăjit. 
Vetrele miroseau încă de la porcul și pisica-de-mare 
perpelite, iar băltoace de bere și vin luceau pe pardoseala 
din piatră. 

Muzica și râsetele umpleau atmosfera; era o sărbătoare 
bogată și impresionantă cum nu se mai pomenise în 
Thayos. Iar printre gloatele de localnici își făceau loc figuri 
îndoliate - dar nu după chip: zburătorii. Acești înaripaţi, 
parveniţi și moștenitori laolaltă, împreună cu rapsozii 
surghiuniţi, erau invitații de onoare, sărbătoriţi și cinstiți 
de toată lumea. 

Maris umbla prin gloata gălăgioasă, gata să ocolească 
pe oricine o mai recunoștea. Petrecerea durase prea mult. 
Se simţea obosită și îi era puţin rău de la mâncare și de la 
prea multă băutură, ambele fiind tributuri impuse de 
admiratori. Nu voia decât să-l găsească pe Evan și să 
meargă acasă. 

Cineva i-a rostit numele și s-a întors precaută. L-a văzut 
pe noul Insular de pe Thayos, într-o rochie lungă, brodată, 
ce nu i se potrivea. Femeia nu părea să se simtă în largul 
ei fără uniformă. 

Maris a forţat un zâmbet. 

— Da, Insulare. 

Fostul ofițer al străjerilor s-a strâmbat. 

— Presupun că va trebui să mă obișnuiesc cu titlul ăsta, 
dar încă îmi aduce aminte de cineva cu totul altfel decât 
mine. Nu prea te-am văzut azi. Poţi să-mi acorzi câteva 
minute? 

— Da, bineînţeles. Cât vrei. Mi-ai salvat viaţa. 

— N-a fost un gest așa de nobil. Faptele tale au 
necesitat mai mult curaj decât ale mele și n-au fost 


egoiste. Povestea pe care o vor născoci despre mine va 
vorbi despre cum am complotat cu grijă și am plănuit să-l 
detronez pe Insular și să-i iau locul. Nu e adevărat, dar ce 
le pasă cântăreților de adevăr? 

Glasul îi răsuna plin de amărăciune. Maris s-a uitat la ea 
surprinsă. 

Femeile au pășit împreună prin camerele pline cu 
jucători, beţivi și amanți, până ce au găsit o sală goală, 
unde s-au putut așeza și vorbi. 

Pentru că Insularul nu scotea încă niciun sunet, Maris a 
spus: 

— Sigur nu-i e nimănui dor de vechiul Insular? N-a fost 
un om prea plăcut. 

Noua căpetenie s-a încruntat. 

— Nu, nu i se va duce dorul și nici mie, atunci când nu 
voi mai fi. Dar a fost un conducător bun ani de-a rândul, 
până ce a devenit prea speriat și a început să acţioneze 
prostește. Mi-a părut rău că a trebuit să fac ce am făcut, 
dar nu am avut de ales. Petrecerea asta e încercarea mea 
de a face trecerea cât mai veselă, nu insuportabilă. De a 
mă achita de datoria de-a face oamenii fericiţi. 

— Cred că apreciază gestul, a zis Maris. Toţi par foarte 
mulțumiți. 

— Da, acum, dar uită repede. 

Insularul s-a foit ușor pe scaun, ca și cum ar fi voit să 
alunge gândul. Linia dintre sprâncene i s-a relaxat, iar 
trăsăturile i s-au îmblânzit. 

— N-am intenţionat să te plictisesc cu problemele mele 
personale. Te-am tras deoparte pentru a-ţi spune cât ești 
de respectată pe Thayos și cât de mult îţi apreciez 
încercările de a păstra pacea între zburători și locuitorii 
insulei. 

Maris se întreba dacă nu cumva roșise. 

— Te rog, a făcut ea. De-ajuns! Ca să fiu sinceră, eu... 
m-am gândit la zburători, nu la poporul de pe Thayos. 

— Nu contează. Ce ai înfăptuit e important. Ţi-ai riscat 
viaţa. 

— Am făcut tot ce am putut, a răspuns Maris. Dar, până 


la urmă, n-am obţinut prea mult. Un armistițiu, o pace 
temporară. Adevărata greutate sunt conflictele dintre 
moștenitori și parveniţi și dintre Insulari și zburătorii cu 
care lucrează. Există în continuare și vor răbufni din nou... 

S-a întrerupt, dându-și seama că Insularului nu-i păsa și 
nu voia să știe că acel final fericit nu era, în fapt, deloc 
sfârșitul. 

— Zburătorii nu vor mai avea necazuri pe Thayos, a zis 
Insularul. 

Maris a observat că femeia avea abilitatea folositoare de 
a face cea mai simplă propoziţie să sune ca o lege. 

— Îi respectăm pe zburători şi pe cântăreți. 

— O alegere înţeleaptă, a replicat, apoi a zâmbit larg. 
Nu strică niciodată să ai cântăreții de partea ta. 

Insularul a continuat ca și cum nu s-ar fi întrerupt. 

— Iar tu, Maris, vei fi întotdeauna binevenită, dacă 
hotărăști vreodată să vii în vizită. 

— În vizită? 

Ea s-a încruntat, nedumerită. 

— Îmi dau seama că, din moment ce nu mai zbori, 
călătoria pe mare va fi... 

— Despre ce vorbești? 

Insularul părea deranjat de toate întreruperile. 

— Știu că pleci pe Colţul Mării în curând, ca să te 
stabilești la Academia Aripiașchie. 

— Cine ţi-a spus? 

— Cântărețul, Coll, cred. Era secret? 

— Nu-i secret. Nu-i nici măcar adevărat, a oftat Maris. 
Mi s-a oferit slujba la Academie, dar nu am acceptat-o. 

— Dacă vei rămâne pe Thayos, vom fi, bineînţeles, foarte 
mulțumiți, iar în cetatea asta... în cetatea mea, vei găsi 
mereu ospitalitate. 

Insularul s-a ridicat, dând astfel semn că-și încheia 
mărturisirea. Maris s-a ridicat de pe scaun și au mai vorbit 
câteva clipe despre lucruri neînsemnate. Cu greu era 
atentă. Gândurile îi erau iar date peste cap de un subiect 
pe care-l crezuse încheiat. Oare Coll visase că va reuși să 
facă situaţia reală, dacă vorbește despre ea? Trebuia să 


discute cu el. 

Dar, când l-a găsit, după câteva minute, în curtea 
exterioară, aproape de poartă, nu era singur. Bari se afla 
lângă el, iar S'Rella purta aripile. 

Maris s-a grăbit să li se alăture. 

— S'Rella... doar nu pleci, nu? 

Prietena ei a luat-o de mâini. 

— Trebuie. Insularul vrea să livrez un mesaj pe Deeth. 
M-am oferit să-l duc. Trebuie să mă întorc acasă și oricum 
aș fi zburat spre sud într-o zi sau două. Nu era nevoie să 
plece Jem sau Sahn atât de departe, când pot să mă duc eu 
la fel de bine. Tocmai l-am trimis pe Evan să te caute, să-ţi 
spună că plec. Dar, știi, nu trebuie să fie o despărțire 
tristă, doar ne vedem curând la Aripiașchie. 

Maris i-a aruncat o privire fulgerătoare lui Coll, dar el 
părea neatent. Ea i-a zis S'Rellei: 

— Ti-am spus că-mi voi trăi viața pe Thayos. 

S'Rella s-a arătat surprinsă. 

— Dar ești sigură că nu te-ai răzgândit, după toate cele 
întâmplate? Şi știi doar că încă te vor la Academie - acum 
mai mult ca oricând. Ai devenit iar o eroină! 

Maris s-a posomorât. 

— Aș vrea să încetaţi cu asta! De ce sunt eroină? Ce-am 
făcut? Am peticit lucrurile un pic. Nu s-a stabilit nimic. 
Măcar tu îţi dai seama, nu, S'Rella? 

Femeia a scuturat din cap nerăbdătoare. 

— Nu schimba vorba. Cum rămâne cu discursul minunat 
pe care ni l-ai oferit, despre cât de important e să ai un 
scop în viaţă - cum poţi să întorci acum spatele operei 
tale? Ai recunoscut că nu ești bună de vindecător, deci ce 
vei face pe Thayos? Ce ai de gând cu viaţa ta? 

Își pusese și ea aceeași întrebare și rămăsese trează 
mare parte din noapte, tot certându-se de una singură. 
Acum a răspuns încet: 

— O să găsesc ceva. Poate îmi face rost Insularul de o 
slujbă. 

— Dar e o pierdere de vreme! Maris, au nevoie de tine la 
Aripiașchie. Acolo e locul tău. Ești zburător, chiar și fără 


aripi, ai fost și vei fi întotdeauna. Credeam că ai înţeles! 

În ochii S'Rellei scânteiau lacrimi. Maris s-a lăsat 
cuprinsă de remușcări și încolţită, nu-și dorea să poarte o 
asemenea discuţie. 

— Locul meu e lângă Evan. Nu-l pot părăsi, a răspuns 
ea, străduindu-se să-și păstreze tonul egal și calm. 

— Și se zice că indiscreţii nu aud niciodată bine de unii 
singuri. 

Maris s-a întors și l-a zărit pe Evan. În ochi i se citea 
atâta blândeţe, că a uitat îndoielile chinuitoare. Luase 
hotărârea bună. Nu-l putea părăsi. 

— Dar, știi, nu-ţi cere nimeni să te desparți de mine, a 
zis el. Tocmai am vorbit cu un vraci mai tânăr, nerăbdător 
să se mute în casa mea și să-mi preia pacienţii. Sunt gata 
să plec într-o săptămână. 

Maris a căscat ochii la el. 

— Să pleci? Să-ţi părăsești casa? Dar de ce? 

Bărbatul a zâmbit. 

— Ca să merg cu tine pe Colţul Mării. S-ar putea să nu 
fie o călătorie prea plăcută, dar cel puţin o să ne sprijinim 
unul pe altul la boală. 

— Dar... nu înţeleg. Evan, doar nu vorbești serios - tu 
aparții acestui loc! 

— Vreau să merg cu tine, oriunde ar fi, a răspuns omul. 
Nu-ţi pot cere să rămâi pe Thayos, doar ca să te ţin lângă 
mine. Nu pot fi așa de egoist, știind că au nevoie de tine la 
Aripiașchie și că locul tău e acolo. 

— Dar cum să pleci? Cum o să pleci? Tu nu ai fost 
niciodată departe de Thayos. 

Evan a râs, cumva forțat. 

— Parcă mi-ai propune să trăiesc în mare! Pot să mă 
despart de Thayos ca oricine altcineva, pe o navă. Viaţa nu 
mi s-a sfârșit încă, iar până se va termina nu există niciun 
motiv pentru care n-aș putea să mă schimb. Sunt sigur că 
un vraci bătrân ca mine va găsi ceva de lucru pe Colţul 
Mării... 

— Evan... 

A îmbrăţișat-o. 


— Știu. Crede-mă, m-am gândit bine. Doar n-ai crezut că 
dormeam noaptea trecută, când te învârteai și te răsuceai, 
întrebându-te ce-i de făcut! M-am hotărât că nu te pot lăsa 
să ieși din viaţa mea. Pentru prima oară de când sunt, 
trebuie să prind curaj și să îndrăznesc să fac altceva. Vin 
cu tine. 

Maris nu și-a mai putut reţine lacrimile, deși n-ar fi știut 
să zică de ce plânge. El a tras-o mai aproape și a strâns-o 
tare în braţe, până ce și-a revenit. 

Când s-au desprins din îmbrăţișare, l-a auzit pe Coll 
asigurând-o pe Bari că mătușa ei e fericită, că plângea de 
bucurie; apoi a văzut-o pe S'Rella stând puţin mai la o 
parte, cu faţa luminată de mulțumire și de iubire. 

— Cedez, a zis Maris. 

Vocea îi tremura. S-a șters pe obraji cu palmele. 

— Nu mai am nicio scuză. Voi veni pe Colţul Mării - vom 
veni pe Colţul Mării - de îndată ce găsim o navă. 


XXX 


Grupul restrâns, de câţiva prieteni, ce o conducea pe 
S'Rella la stânca zburătorilor s-a preschimbat într-o 
adevărată procesiune, o prelungire a petrecerii din castel. 
Maris, Evan și Coll erau eroii mulțimii și unii oameni își 
doreau să stea lângă ei, să vadă cu ochii lor ce era așa de 
special la zburătorul, vraciul și cântăreţul ce-l detronaseră 
pe Insularul tiranic, puseseră capăt războiului și punct 
amenințării înspăimântătoare a înaripaţilor negri. Dacă 
cineva mai credea în vinovăția Tyei, părerea asta rămânea 
nerostită, reprimată ca o opinie nedorită. 

Maris știa că până și în gloata prietenoasă și veselă 
vechile resentimente rămăseseră îngropate. Nu izgonise 
definitiv disensiunile dintre înrădăcinațţi și zburători și nici 
conflictele dintre parveniţi și moștenitori. Mai devreme 
sau mai târziu, lupta avea să înceapă iar. 

Drumul prin tunelul săpat în munte n-a mai fost 
singuratic. Vocile răsunau tare, cu ecou, reverberând din 
pereţii de stâncă, și zeci de torţe ardeau înflăcărate și 
fumegau, preschimbând total coridorul umed și întunecat. 


Au ieșit afară, în noaptea neagră și vijelioasă, ale cărei 
stele rămâneau ascunse de nori. Maris a văzut-o pe S'Rella 
aproape de marginea stâncii, vorbind cu un alt zburător, 
un parvenit ce purta tot negru. La vederea prietenei ei 
cocoţate pe piatra atât de familiară, a simţit cum i se 
strânge stomacul, iar capul i se învârtește. Dacă nu o 
sprijinea Evan, ar fi căzut. Ştia că nu-și dorea să o 
privească pe S'Rella plonjând de pe stânca de pe care ea 
se prăbușise nu o dată, ci de două ori. I s-a făcut dintr- 
odată teamă. 

Câţiva tineri s-au grăbit în faţă, luptându-se pentru 
privilegiul de a o ajuta să se pregătească de zbor. S'Rella 
s-a întors pe jumătate, căutând-o din priviri, iar ochii li s- 
au întâlnit. Maris a inspirat adânc, redobândindu-și 
echilibrul, încercând să se elibereze de frică, i-a dat 
drumul mâinii lui Evan și a pășit înainte. 

— Lasă-mă să te ajut, s-a oferit ea. 

Ştia senzațiile atât de bine. Textura țesăturii din metal, 
greutatea aripilor în mâini, spiţele rigide, potrivindu-se în 
lăcașurile lor. Chiar dacă nu mai purta ea însăși aripi, 
mâinilor ei le plăcea să facă gesturile atât de cunoscute, 
deși plăcerea era îndoită de tristeţe. 

Când aripile s-au desfăcut de tot și ultimele spiţe s-au 
fixat, a simţit că o apucă iar frica. Ştia că senzaţia e 
iraţională și nu i-o putea mărturisi S'Rellei, dar i se părea 
că, dacă amica ei va sări de pe stânca primejdioasă, se va 
prăbuși la fel ca ea. 

În cele din urmă, forțându-se, femeia a reușit să 
îngaime: 

— Zbori cu bine! 

Glasul îi era tare slăbit. 

S'Rella a cercetat-o cu privirea. 

— Ah, Maris, a făcut zburătorul. Nu vei regreta, ai făcut 
alegerea potrivită. Ne vedem în curând. 

Apoi, nemaigăsindu-și cuvintele, S'Rella s-a aplecat și și- 
a sărutat prietena. 

— Zbori cu bine! i-a urat, ca de la un zburător, la altul, 
apoi s-a întors spre marginea stâncii, spre mare și spre 


cerul deschis și a plonjat pe coama vântului. 

Mulțimea a izbucnit în aplauze când zburătorul a prins 
un curent ascendent și a cotit deasupra platformei din 
piatră, cu aripile licărind în umbră. Apoi, înălțându-se și 
mai mult și îndreptându-se spre largul apei, a dispărut la 
orizont aproape imediat, părând că se contopește cu cerul 
nopţii. 

Maris a continuat să cerceteze văzduhul cu privirea, 
mult după ce S'Rella se făcuse nevăzută. Inima stătea să-i 
explodeze, dar în ea își făcuseră loc hotărârea, durerea, 
însă și o scânteie din fericirea de altădată. Avea să 
supravieţuiască. Și fără aripi, tot zburător era. 


EPILOG 


Bătrâna s-a trezit când s-a deschis ușa într-o cameră ce 
mirosea a boală. Se mai simțeau și alte mirosuri: de apă 
sărată, fum, mâl, mireasma persistentă a ceaiului aromat, 
ce se răcise la capătul patului. Dar deasupra tuturor plana 
duhoarea copleșitoare și supărătoare a morbului, din 
pricina căruia atmosfera era densă și lipicioasă precum 
clisa. 

În prag, o femeie ţinea o lumânare fumegândă. Bătrâna 
îi vedea lumina, o ceaţă gălbuie și pâlpâitoare, și deslușea 
fiinţa ce ţinea obiectul și o altă siluetă lângă ea, deși 
chipurile le erau șterse. Vederea ei nu mai era ce fusese 
odată. Capul i se scutura cumplit, ca de fiecare dată când 
se trezea. Fusese așa de ani întregi. Femeia a dus la frunte 
o mână fină, împânzită de vene albăstrui și-a strâns din 
ochi. 

— Cine e? a întrebat ea. 

— Odera, a răspuns femeia cu lumânarea. 

Maris a recunoscut glasul vraciului. 

— Se află aici cel pe care l-ai chemat. Te simţi în putere 
să-l primești? 

— Da, a răspuns bătrâna. Da. 

S-a străduit să se ridice în capul oaselor, în pat. 

— Vino mai aproape, a zis ea. Vreau să te văd. 

— Să rămân? a întrebat Odera șovăitoare. Ai nevoie de 
mine? 

— Nu, a răspuns bolnava. Nu. Vremea vindecării a 
trecut. Îl vreau doar pe el. 

Odera a încuviinţat din cap - femeia în vârstă a deslușit 
gestul, deși chipul celeilalte îi rămânea înceţoșat -, a 
aprins grijulie lămpile cu ulei de la fitil și a închis ușa în 
urma ei. 

Vizitatorul și-a tras un scaun din lemn, cu spătarul 
drept, din celălalt colț al camerei și s-a așezat aproape de 
pat, unde ea îl putea zări binișor. Era doar un băiat, de- 


abia dacă avea douăzeci de ani, fără fir de păr în barbă, cu 
doar câteva tuleie pale, încercând să schițeze o mustață 
deasupra buzei de sus. Părul lui era foarte deschis și 
cârlionțat, sprâncenele mai că nu se vedeau. Dar avea un 
instrument - un fel de chitară primitivă, pătrăţoasă și cu 
doar patru strune - și a început să-l acordeze, de îndată ce 
a luat loc. 

— Ai vrea să-ți cânt ceva? a întrebat tânărul. O melodie 
anume? 

Vocea îi răsună plăcut, cadenţat, doar cu un slab accent. 

— Eşti tare departe de casă, a spus bătrâna. 

Băiatul a zâmbit. 

— De unde știi? 

— După graiul tău, a răspuns ea. Au trecut ani buni de 
când nu am mai auzit un asemenea glas. Vii din Insulele 
Mărginașe, nu? 

— Da, a răspuns el. Casa mea e un colţișor de la capătul 
lumii. Probabil că nici nu ai auzit de el. Se numește Braţul 
Furtunii Îndepărtate. 

— Ah! a exclamat bătrâna. Mi-amintesc bine. Turnul de 
Est și ruinele celui de dinainte. Băutura amară pe care 
poporul tău o prepară din rădăcini. Insularul vostru a 
insistat să o încerc. A râs, văzându-mi expresia de pe faţă, 
când am înghiţit. Era un pitic. N-am văzut în viaţa mea un 
om mai urât, dar nici mai isteţ. 

Cântărețul a părut surprins o clipă. 

— A murit acum aproape treizeci de ani, a zis el. Dar ai 
dreptate, am auzit povești. Atunci, ai fost acolo? 

— De trei sau patru ori, a răspuns femeia, savurând 
reacția tânărului. Acum amar de vreme, înainte să te naști 
tu. Am fost zburător. 

— Ah, a făcut el, bineînţeles. Trebuia să mă gândesc. Pe 
Colţul Mării sunt o grămadă de zburători, nu? 

— Nu chiar, a replicat ea. Ne aflăm la Academia 
Aripiașchie și majoritatea celor de aici sunt doar visători 
ce au încă de luptat până să-și câștige aripile sau profesori 
care au renunţat demult la ale lor. Ca mine. Eu am fost 
profesoară, până m-am îmbolnăvit. Acum nu fac decât să 


zac în patul ăsta. 

Cântărețul a atins coardele, aducând la viaţă o explozie 
de sunete ce s-au topit iute în liniște. 

— Ce ti-ar plăcea să asculţi? a întrebat-o el. Pe 
Stormtown e la modă o nouă melodie. 

Chipul i s-a posomorât. 

— E cam deșucheată, totuși. Poate nu-ţi place. 

Bătrâna a râs. 

— Eh, poate că te înșeli. Ai fi surprins să știi ce amintiri 
am. Dar nu te-am chemat aici ca să-mi cânti. 

Băiatul a fixat-o cu ochii mari, verzi. 

— Poftim? a făcut el nedumerit. Dar mi-au spus - mă 
aflam într-un han din Stormtown, tocmai sosisem, nava din 
Est acostase alaltăieri și deodată mă trezesc cu băiatul 
ăsta care îmi zice că e nevoie de un cântăreţ. 

— Şi ai venit. Ai plecat de la han. Nu-ţi era bine acolo? 

— Ba da, a replicat. Până la urmă, n-am mai vizitat 
Insulele Shotan până acum, iar clienţii nu erau nici surzi, 
nici zgârciţi. Dar... 

Tânărul s-a întrerupt brusc, iar panica i s-a întipărit pe 
chip. 

— Dar ai venit oricum, a continuat bolnava, pentru că ți- 
au spus că o bătrână muribundă ceruse un cântăreţ. 

Tânărul n-a răspuns. 

— Nu te simţi vinovat, a adăugat ea. Nu trădezi niciun 
secret. Știu că sunt pe moarte. Odera și cu mine suntem 
sincere una cu alta. Probabil că ar fi trebuit să mor cu 
multă vreme în urmă. Mă doare capul tot timpul și mi-e 
teamă că orbesc. Se pare că oricum am supravieţuit mai 
mult decât majoritatea. Oh, nu mă înţelege greșit. Nu 
vreau să mă duc. Dar nici nu mor de nerăbdare să continui 
așa. Nu-mi place durerea și nici să fiu o povară. Mă sperie 
moartea, dar cel puţin mă va elibera de duhoarea din 
camera asta. 

Femeia i-a citit chipul și a surâs. 

— Nu-i nevoie să te prefaci că nu simţi nimic. E un miros 
bolnăvicios. 

Bătrâna a oftat. 


— Prefer aromele tari. Mirodeniile și apa sărată, chiar și 
sudoarea. Vântul. Furtuna. Încă îmi amintesc mireasma pe 
care o lasă tunetul. 

— Sunt și melodii pe care le-aș putea cânta, a zis băiatul 
precaut. Cântece voioase, care înveselesc. Amuzante sau 
triste, dacă îţi plac. Ar putea să mai alunge durerea. 

— Kivasul o alungă, i-a zis ea. Odera îl face tare și 
câteodată îl drege cu iarba-somnului sau alte plante, îmi 
dă tesis să mă adoarmă. N-am nevoie de vocea ta, pentru 
suferințele mele. 

— Știu că sunt tânăr, a zis băiatul, dar sunt priceput. 
Lasă-mă să-ţi arăt. 

— Nu. 

Bolnava a zâmbit. 

— Sunt sigură că ai talent, chiar sunt. Deși probabil că 
n-aș ști să te apreciez. Poate că îmi pierd și auzul sau e 
doar un truc al vârstei, dar niciun rapsod dintre cei 
ascultați în ultimii zece ani nu m-a încântat ca aceia din 
vechime. l-am cunoscut pe cei mai buni. l-am ascultat pe 
S'Lassa și pe T'rhennian în duet, pe Veleth, acum amar de 
vreme. M-au distrat Jared din Geer și Gerri Chiorul, cel 
fără adăpost. Odată am cunoscut un cântăreţ pe nume 
Halland. Aș pune rămășag că el m-a amuzat cu melodii 
mult mai îndrăzneţe decât cea de care mi-ai pomenit. Când 
eram tânără, l-am auzit pe Barrion și nu o dată. 

— Sunt la fel de bun ca oricare dintre ei, a insistat 
cântăreţul încăpățânat. 

Bătrâna a oftat. 

— Nu te îmbufna! l-a certat ea. Sunt sigură că ești 
minunat. Dar n-ai să reușești niciodată să convingi pe 
cineva așa bătrân ca mine să recunoască. 

Băiatul și-a lovit nervos instrumentul. 

— Dacă nu vrei un cântec pe patul de moarte, a zis el, 
de ce ai trimis pe Stormtown după un rapsod? 

— Vreau să-ţi cânt eu, a replicat femeia. Nu va fi prea 
rău, deși nu știu să cânt. O să recit, în mare parte. 

Cântărețul și-a pus deoparte instrumentul și și-a 
împreunat braţele pe piept, pregătindu-se să asculte. 


— E o dorinţă ciudată, a zis el, dar înainte să devin 
cântăreţ am fost spectator. Numele meu e Daren, apropo. 

— Bun, a făcut bolnava. Încântată, Daren. Îmi doresc să 
mă fi cunoscut când eram niţel mai în putere. Acum fii 
atent. Vreau să înveţi cuvintele și să cânţi balada după ce 
voi muri eu, dacă o consideri frumoasă. Dar știu că îţi va 
plăcea. 

— Cunosc deja o grămadă de cântece grozave, a spus 
tânărul. 

— Nu și pe ăsta, a răspuns ea. 

— L-ai compus chiar tu? 

— Nu, a negat ea. Nu. A fost un soi de dar, un cadou de 
rămas-bun. Fratele meu l-a cântat când trăgea să moară și 
m-a obligat să învăţ toate versurile. Atunci suferea foarte 
tare, iar moartea l-a scăpat de durere, dar nu s-a dus până 
ce nu s-a convins că am reţinut toate vorbele. Așa că le-am 
învăţat repede, plângând tot timpul, apoi s-a stins. S-a 
întâmplat într-un orășel de pe Mica Shotan, acum mai 
puţin de zece ani. Așa că îţi dai seama că melodia 
înseamnă mult pentru mine. Acum, dacă ești bun, ascultă- 
mă. 

Femeia a început să cânte. 

Glasul îi era dogit și bătrânesc, gâtuit de durere, iar 
efortul îl încorda la maximum, așa că uneori tușea sau 
gâfâia. Falsa și era conștientă de nepriceperea ei. Nu era 
în stare să cânte corect acum, la bătrâneţe, cum nu 
reușise nici când era tânără. Dar știa cuvintele, le 
învățase. Versuri duioase, pe o melodie simplă, domoală și 
melancolică. 

Povestea moartea unui zburător vestit. Când a 
îmbătrânit, zicea cântecul, iar zilele i s-au scurtat, femeia 
a găsit o pereche de aripi, cum i se întâmplase odată, în 
tinereţea-i legendară. Și le-a pus pe umeri și a alergat. Toţi 
prietenii au urmat-o în goană, strigându-i să se oprească, 
să se întoarcă, căci era tare bătrână și slăbită și nu mai 
zburase de mult, iar mintea nu-i mai era limpede și uitase 
să desfacă aripile. Dar ea nu voia să asculte. A ajuns la 
stâncă înainte ca ei să o prindă și a plonjat de pe margine, 


prăbușindu-se. Prietenii ei au ţipat și și-au acoperit ochii 
să n-o vadă cum se zdrobește pe suprafața mării. Dar, în 
ultima clipă, aripile i s-au desfăcut dintr-odată, întinzându- 
se netede, argintii, de pe umeri. Vântul a prins-o pe 
spatele lui, a ridicat-o și, de la locul lor, amicii i-au auzit 
râsetul. Ea a dat roată sus, deasupra lor, cu părul 
spulberat de vânt, cu aripile argintii sclipind ca lumina 
speranţei, iar ei au văzut că întinerise. Le-a făcut cu mâna, 
și-a înclinat aripile în semn de salut și a zburat spre vest, 
dispărând odată cu soarele. Nu au mai văzut-o niciodată. 

Când a terminat, în cameră s-a așternut tăcerea. 
Cântărețul şedea într-o parte, în scaun, privind fix la 
licărul unei lămpi cu ulei, cu ochii pironiți departe și 
cufundat în gânduri. 

În cele din urmă, femeia a tușit, enervată. 

— Ei bine? a întrebat ea. 

— Ah! 

Băiatul a zâmbit și s-a ridicat. 

— Îmi pare rău. E o baladă frumoasă. Mă gândeam doar 
la cum ar suna pe un fundal muzical. Şi interpretată de un 
glas omenesc, fără îndoială, unul care să nu gâfâie și să se 
chinuie așa de tare. 

Femeia a încuviinţat din cap. 

— Păi, sigur ar suna foarte bine. Ai reţinut toate 
versurile? 

— Normal, a răspuns el. Vrei să ţi-l cânt? 

— Da, a replicat bolnava. Cum altfel aș ști dacă l-ai 
priceput cum trebuie? 

Cântărețul a zâmbit cu toată gura și și-a luat 
instrumentul. 

— Ştiam eu că o să te răzgândești, a spus el satisfăcut. 

A atins coardele cu degetele ce se mișcau cu o 
încetineală înșelătoare, iar melancolia a invadat cămăruţa. 
Apoi băiatul i-a cântat melodia cu glasul lui înalt, dulce și 
vibrant. 

Surâdea când a isprăvit. 

— Ce zici? 

— Nu ţi-o lua în cap! a răspuns femeia. Ai înțeles toate 


versurile. 

— Şi cântatul? 

— Bunicel, a recunoscut ea. Bunicel. Și vei fi și mai bun. 

Băiatul părea mulțumit. 

— Văd că nu ai exagerat, recunoști într-adevăr talentul. 

Și-au zâmbit din toată inima. 

— Ciudat că nu am mai auzit balada niciodată! Le-am 
cântat pe toate celelalte despre ea, desigur, dar nicicând 
pe asta. Nici n-am știu că Maris a murit așa. 

Ochii lui verzi o fixau, iar lumina reflectată în apele lor îi 
dădea un aer meditativ. 

— Lasă viclenia! a replicat bătrâna. Ştii prea bine că eu 
sunt și că n-am încheiat-o cu viața nici așa, nici altminteri. 
Cel puţin, nu încă. Dar se va întâmpla cât de curând. 

— Chiar o să furi aripile iar și o să te arunci de pe 
stâncă? 

Ea a oftat. 

— Aș irosi o pereche de aripi. Nu mă aștept să reușesc 
să fac Căderea Corbului, nu la vârsta mea. Deși mi-am 
dorit întotdeauna. Am văzut trucul ăsta de vreo șase ori în 
viața mea, iar ultima oară fetei i s-a stricat o spiță și a 
murit. Nu l-am încercat niciodată eu însămi. Dar am visat 
să încerc, Daren, da, am visat. E lucrul pe care mi-am dorit 
dintotdeauna să-l fac și nu am reușit. Nu-i tocmai rău, 
pentru o viața așa lungă ca a mea. 

— Nu-i deloc rău, a corectat-o băiatul. 

— Cât despre moartea mea, a continuat zburătorul, păi, 
mă aștept să-mi dau duhul aici, în patul ăsta, nu peste mult 
timp. Poate îi conving să mă ducă sus, să văd apusul 
pentru ultima oară. Sau poate că nu. Vederea mi-e așa de 
slăbită, că probabil nici n-aș zări soarele cum trebuie. 

Maris a plesnit din limbă. 

— În orice caz, după ce voi muri, unii zburători îmi vor 
lega trupul într-un ham și se vor lupta să se înalțe în aer 
cu greutatea cadavrului meu și mă vor duce departe, în 
largul mării, pentru a-mi oficia ceva cunoscut sub 
denumirea de înmormântarea zburătorilor. De ce, habar 
nu am. Stârvul sigur nu zboară. Când îl dezlegi cade ca un 


pietroi, se scufundă și îl mănâncă scilele. N-are niciun 
sens, dar așa e tradiţia. 

Femeia a oftat iar. 

— Val O-Aripă a avut o idee bună. E îngropat chiar aici, 
pe Colţul Mării, într-un mormânt uriaș, săpat în piatră, cu 
un monument deasupra. L-a făcut chiar el. Eu însă n-am 
reușit niciodată să sfidez tradiţia ca Val. 

Băiatul a dat din cap, aprobator. 

— Ai prefera ca lumea să rețină mai degrabă cântecul 
ăsta decât felul real în care ai murit? 

Bătrâna s-a uitat la el, cu lehamite. 

— Am crezut că ești cântăreţ, a zis ea. 

Apoi și-a întors privirea. 

— Un cântăreţ ar trebui să înţeleagă. Balada - așa mor 
cu adevărat. Coll a știut când a compus-o pentru mine. 

Tânărul a șovăit. 

— Dar... 

Ușa s-a deschis din nou, iar Odera, vraciul, s-a întors în 
prag, cu o lumânare în mână și un pahar în cealaltă. 

— De ajuns cu cântatul, a spus ea. O să te extenuezi. E 
timpul pentru somnifer. 

Bătrâna a încuviinţat din cap. 

— Da, a zis ea. Mă doare și mai tare capul. Să nu cazi 
niciodată pe stânci, de la trei sute de metri, Daren. Sau, 
dacă se întâmplă, să nu aterizezi în cap. 

Femeia a luat băutura de la Odera și a dat-o imediat pe 
gât. 

— Îngrozitoare! s-a strâmbat ea. Puteai măcar s-o 
îndulcești. 

Odera a început să-l tragă pe Daren spre ieșire. Băiatul 
s-a oprit, chiar înainte să ajungă acolo. 

— Balada, a zis el. O s-o cânt. O s-o cânte și alţii. Dar nu 
până ce - știi tu -, până ce nu aflu... 

Femeia a dat din cap, cu membrele deja înmuiate de 
leac, paralizate de moleșeala domoală a tesisului. 

— Așa s-ar cuveni, a mai rostit bătrâna. 

— Cum se numește? a întrebat cântăreţul. Balada? 

— Ultimul zbor, i-a răspuns ea zâmbind. 


Ultimul ei zbor, bineînţeles, și cel din urmă cântec al lui 
Coll. Și asta părea să se potrivească. 

— Ultimul zbor, a repetat băiatul. Maris, cred că înţeleg. 
Cântecul e adevărat, nu? 

— Adevărat, a zis ea. 

Dar nu era sigură că tânărul o auzise. Vocea îi era 
anemică, iar Odera îl trăsese afară și închidea ușa. După 
un timp, vraciul s-a întors să stingă lămpile și a lăsat-o pe 
Maris singură, în camera mică, mirosind a boală, de sub 
stâncile spălate de sânge ale Academiei Aripiașchie. 

În ciuda calmantului, bătrâna nu putea să adoarmă. O 
cuprinsese un soi de entuziasm, un sentiment prostesc, 
ghiduș, pe care nu-l mai trăise de mult. 

Undeva, departe, deasupra capului, i s-a părut că aude 
cum izbucnește furtuna și sunetul ploii bătând darabana 
pe piatra tocită de trecerea timpului. Fortăreața era 
rezistentă, redutabilă, și știa că n-avea să se prăbușească. 
Și totuși, simţea că în noaptea aceea urma să-și cunoască 
în sfârșit tatăl. 


SFÂRȘIT