John Perkins — Confesiunile unui asasin economic

n 
Perkins 


Perkir 


NEW YORK TIMES 


UNUI ASASIN 
ECO 


8s 
L Ic ERA 
INTERNATIONAL 


Săptămânay Financiară 


JOHN PERKINS 


CONFESIUNILE 
UNUI ASASIN 
ECONOMIC 


Mamei mele, Ruth Moody, si tatálui meu,Jason Perkins, 
care m-au învățat ce înseamnă dragostea si viata, 
insuflíndu-mi curajul atít de necesar pentru a scrie aceastá carte 


Cuprins 


PARTEA | 1963 DOT, cette aie cutus ees ease extr Uh calca a ata a at 
CAPITOLUL | — Se naşte un asasin economic... eee 
CAPITOLUL 2 = «implicat pe viaţă casei sac o erbe a ee loial dhs 
CAPITOLUL 3 — Indonezia: lecţii pentru un AE.. 
CAPITOLUL 4 — Salvarea unei ţări de la comunism... eee 
CAPITOLUL 5 — Vinzindu-mi sufletul... eee eee eee eee eee 

PARTEA |I — Din 1971 pînă în 1975... eee eee eee nnn 
CAPITOLUL 6 — Rolul meu ca inchizitor.........c eee ea 
CAPITOLUL 7 — Civilizaţia pusă la încercare... 
CAPITOLUL 8 — Isus, altfel închipuit... eee 
CAPITOLUL 9 — O ocazie unică în viaţă....... ceea nenea 
CAPITOLUL 10 — Preşedintele şi eroul... eee eee eee 
CAPITOLUL 11 — Piraţi în Zona Canalului... eee 
CAPITOLUL 12 — Soldati şi prostituate... eee eee eee 
CAPITOLUL 13 — Convorbiri cu Generalul... ern 
CAPITOLUL 14 — Începutul unei noi si sinistre perioade din istoria 
SCOMOMMCE Ai sasa ba cata ea Dap d dala i oale aul pe atu m tarie aaa 33 E aE Saal 
CAPITOLUL 15 — Afacerea de spălare a banilor Arabiei Saudite............... 
CAPITOLUL 16 — Proxenetii şi finantatorii lui Osama bin Laden............... 

PARTEA III — Din 1975 pînă În 1981... ne roe haus ance rtc ea aa patul 
CAPITOLUL 17 — Graham Greene si negocierile pentru Canalul 


CAPITOLUL 18 — Regele Regilor Iranului... eee 
CAPITOLUL 19 — Confesiunile unui om torturat... eee eee 
CAPITOLUL 20 — Căderea unui rege..........c mean 
CAPITOLUL 21 — Columbia: cheia de boltă a Americii Latine................... 
CAPITOLUL 22 — Republica americana contra imperiului global.............. 
CAPITOLUL 23 — CV-ul înşelător.......... eee eee eee eee ne nnn 
CAPITOLUL 24 — Preşedintele Ecuadorului în luptă cu Big Oil.................. 
CAPITOLUL 25 - DEMUSIONGZ pi cirese aicea ana o En ene EE a ua ati daf 
PARTEA. IV — DIN 1981 PÎNĂ IN PREZENT.. 5: at cae ti aaa a oa a al 
CAPITOLUL 26 — Moartea prezidenţială din Ecuador... 
CAPITOLUL 27 — Panama: o altă moarte prezidentialá............................ 
CAPITOLUL 28 — Compania mea de energie -Enron — şi George Bush 


CAPITOLUL 31 — Esecul unui AE în Irak... eee ee eee 
CAPITOLUL 32 — 11 septembrie şi consecinţele sale pentru mine 

DEUS Ola MITT 
CAPITOLUL 33 — Venezuela: salvată de Saddam.......................s sess 
CAPITOLUL 34 — Din nou în Ecuador... eee m 


Nota asupra editiei electronice 


O carte poate citeodata sa continá o bucatá din sufletul celui care a 
scris-o. Dacá o scrie cu inima. Si aceastá carte e scrisá cu inima si din 
suflet. E scrisá de un om care are CONSTIINTA. Constiinta de OM, 
care, mai devreme sau mai tírziu a tisnit la suprafatá, pe care 
societatea a reusit o buná bucatá de vreme sá i-o tiná sub capac. O 
anumitá parte a societátii, acea parte care nu tráieste decit pentru 
putere nemásuratá, care ne dovedeşte încă o dată că puterea poate fi 
ca un drog şi care nu se dă în lături de la nimic pentru a obţine. 
Lumina conştiinţei pînă la urmă a ieşit la suprafaţă... 

Cei care sînt într-o oarecare măsură cu evenimentele mondiale dar 
şi nationale, cartea o vor citi cu scrigsnete de másele. lar cei care au 
«dormit» pînă acum...se vor trezi brusc, sub un dus rece. In acelaşi 
timp, manipulatorii angajaţi de corporaţii, care ar vrea să pună şi pe 
această confesiune ştampila de «teoria conspirației» vor primi o 
cruntă lovitură. Chiar dacă se vede un uşor talent literar, cartea este 
«bintuita» de rigurozitatea unui economist de talie. Evenimentele sînt 
relatate sec, rece, a unui om educat să fie rece si care nu se sfieşte 
să-şi arate defectele de care s-a abuzat în formarea lui, de asasin 
economic. 

O să nedumerească sintagma «Strămoşi întemeietori», ceea ce 
denotă o necunoastere a istoriei americane, pentru cá este prea mult 
şi prea emfatic să spui vis-a-vis de vechimea actualului popor 
american, de strămoşi întemeietori. Perkins nu suflă nici un cuvintel 
despre băştinaşii nord-americani, care sînt ţinuţi ca animalele la 
grădina zoo, în rezervaţii ! Doar băştinaşii pot fi numiţi strămoşi cînd e 
vorba de America ! Mai ales că la un moment dat recunoaşte ca prin 
vene îi circulă şi sînge de Abnakis si ar fi fost frumos (fiind vorba de o 
confesiune !) să scrie ca părinţii părinţilor lui au cotropit New 
Hampshire şi au ucis populaţia Abnakis, nu doar că s-au stabilit 
acolo...Mai scrie că se trage dintr-o familie de yankei, veche de trei 
secole...Dacă şi istoria americană se calculează folosind metoda 
Markov, atunci nu ne va mira de unde a apărut un secol în plus ! Dar, 
istoria nu este specialitatea lui Perkins şi pentru că a avut curajul şi 
conştiinţa de a scrie aceste confesiuni, merită iertat. 

Cartea este editată în grafia veche, ante...'89 pentru că nu sînt de 
acord cu «onorabila» academie română care, în lipsă de ocupaţii 
demne de o Academie, se ocupă de gematrie ! Au mai încercat şi alţii 
să calce în picioare limba strámoseascá a românilor, aruncîndu-l pe 


Maria-sa EMINESCU la gunoi..O alta problema este că aceşti 
«academicieni» sint plátiti de noi, de contribuabili ! 


PREFATA 


Mercenarii sau asasinii economici (AE) sint profesionisti extrem de 
bine platiti care escrocheazá tari din intreaga lume pentru sume 
ajungind la trilioane de dolari. Ei directioneazá bani de la Banca 
Mondiala, de la Agentia SUA pentru Dezvoltare Internationala (USAID), 
precum si de la alte organizatii de «ajutorare» straine catre seifurile 
corporatiilor gigant si buzunarele acelor citorva familii de bogátasi 
care controleazá resursele naturale ale planetei. Mijloace de care 
uzeazá in acest scop variazá de la rapoarte financiare frauduloase, 
alegeri trucate, mitá, santaj, sex, ajungínd piná la crimá. Jocul lor 
datează de cînd si imperiul, cápátind însă noi si terifiante dimensiuni 
in actuala perioadá a globalizárii. 

E cít se poate de firesc sá fiu la curent cu aceastá realitate, cáci si 
eu personal am fost nici mai mult, nici mai putin decít un astfel de AE. 


Am scris aceste rinduri in 1982, la inceputul unei cárti avind titlul 
provizoriu Constiinta unui asasin economic. Cartea era dedicată 
preşedinţilor a două ţări, foşti clienţi de-ai mei pe care i-am respectat 
şi pe care i-am considerat spirite înrudite - Jaime Roldos, preşedintele 
Ecuadorului, si Omar Torrijos, preşedintele Republicii Panama. 
Amindoi muriserá, in 1981, in accidente tragice de avion. Mortile lor 
nu au fost insa accidentale. Ei au fost asasinati deoarece se opuneau 
fraternizárii dintre capii corporatiilor, ai guvernului si ai báncilor al 
cáror scop nu era si nu e altul decit cládirea imperiului global. Noi, AE, 
am ratat ocazia de a le schimba opiniile, drept care a intrat in scená 
cealaltá categorie de asasini economici, mai precis sacalii vinati de 
CIA, aflati mereu in urma noastrá, gata sá interviná. 

Am fost convins sá renunt la a mai scrie acestá carte. Am mai 
inceput-o de vreo patru ori in decursul urmátorilor douázeci de ani. De 
fiecare data, decizia mea de a o reincepe a fost influentatá de 
evenimentele mondiale curente: invazia americana in Panama din 
1989, primul rázboi din Golf, Somalia, ascensiunea lui Osama bin 
Laden. Si totusi, amenintárile sau mita m-au determinat de fiecare 
datá sá má opresc. 

In 2003, presedintele unei edituri de renume, detinutá de o 
corporatie internationala foarte influentá, a citit o copie a ceea ce 
devenise, de acestă data, Confesiunile unui asasin economic. A 
descris-o ca fiind “o poveste fascinantă ce trebuie neapărat relatată”. 
După care a zimbit trist, a dat din cap şi mi-a spus cá, tinind cont de 
faptul că cei din conducerea superioară ar putea avea de obiectat, nu 


isi permite riscul de a o publica. To el mi-a sugerat sa o transform intr- 
o ficţiune. “Te-am putea lansa pe piaţă într-o formula de romancier tip 
John Le Carré sau Graham Greene". 

Doar cá nimic din cele scrise in aceastá carte nu este fictiune. Este 
povestea adeváratá a vietii mele. In cele din urmá, un editor mai 
curajos, unul din cei nesupusi vreunei corporatii internationale, a 
consimtit sá má ajute sá trec la relatarea ei. 

Această poveste trebuie relatată. Trăim într-o perioadă de criză 
cumplită - dar şi de uimitoare oportunităţi. Istoria personală a acestui 
asasin economic special este cea a felului în care am ajuns în situaţia 
în care sîntem şi a cauzei pentru care, în mod curent, avem de 
înfruntat crize aparent insurmotabile. Repet: acestă poveste trebuie 
relatată, deoarece, numai intelegind greşelile trecute, vom fi în stare 
să exploatăm aşa cum trebuie oportunităţile viitoare; deoarece au 
avut loc acel 11 septembrie, precum şi războiul din Irak; deoarece, în 
afară de cei trei mii de oameni care au murit la 11 septembrie 2001 
din pricina teroriştilor, încă douăzeci şi patru de mii au murit de foame 
sau din cauze asemănătoare. De fapt, douăzeci şi patru de mii mor în 
fiecare zi, neputindu-si procura hrana necesară supravietuirii!. Dar, 
ceea ce mi se pare cel mai important, această poveste trebuie spusă, 
deoarece astăzi, pentru prima dată în istorie, o ţară are capacitatea, 
banii şi puterea de a schimba actuala stare de lucruri. Această ţară 
este ţara în care m-am născut şi pe care am slujit-o ca AE: Statele 
Unite ale Americii. 

Ce m-a determinat oare ca, în cele din urmă, să ignor amenitárile si 
mita? Răspunsul scurt şi imediat ar fi acela că unicul meu copil, 
Jessica, a absolvit liceul şi a pornit-o în lume pe cont propriu. Atunci 
cînd, nu de mult, i-am vorbit despre preocuparea mea legată de 
publicarea acestei cărţi, împărtăşindu-i unele dintre temerile mele, ea 
mi-a răspuns astfel: 

— Nu-ţi fie teamă, tati! Dacă ti se întîmplă ceva, voi continua eu de 
acolo de unde ai rămas tu. Trebuie să facem asta pentru nepoţii pe 
care sper să ti-i pot dărui într-o zi. 

Acesta este răspunsul meu, scurt şi cuprinzător. 

Versiunea mai lungă a răspunsului este asociată cu devotamentul 
meu pentru ţara unde am crescut, cu iubirea mea pentru idealurile 
exprimate de Strabunii nostri Intemeietori, cu profundul meu 
atasament fata de Republica americana ce promite astazi tuturor 
oamenilor de pretutindeni, ,dreptul la viatá, la libertate si la cáutarea 
fericirii”, precum si cu hotărîrea mea de după 11 septembrie de a nu 
mai rámine cu miinile in sin, pe margine, in vreme ce asasinii 
economici (AE) transforma aceasta republicá intr-un imperiu global. 
Acesta este cadrul versiunii ráspunsului meu lung, la care se adaugá 


prezenta mea in carne si oase la evenimentele din capitolele ce 
urmeaza. 

Povestea ce urmeazá este o poveste adevarata. Am trait fiecare 
clipa a ei. Locurile, oamenii, dialogurile, simtirile descrise, toate au 
insemnat o parte din viata mea. Este povestea mea personalá, 
petrecutá totusi in contextul mai larg al evenimentelor mondiale care 
ne-au modelat istoria, care ne-au adus in stadiul in care ne aflám in 
prezent, cládind bazele viitorului copiilor nostri. Nu am precupetit nici 
un efort pentru a prezenta cít mai fidel aceste experiente, oamenii si 
conversatiile purtate cu fiecare. De fiecare data cind discut despre 
evenimente istorice sau recreez dialogurile cu alte persoane, îmi vin 
in ajutor numeroasele documente publicate, notele si inregistrárile 
personale, amintirile - ale mele, dar si ale celorlati participanti, cele 
cinci manuscrise incepute de mine anterior si márturiile istorice ale 
altor autori, in special cele publicate recent de cei mai prestigiosi 
dintre ei, dezváluind lucruri care, pina de curínd, constituiserá 
informatii strict secrete sau indisponibile din cu totul alte motive. 
Referintele sînt furnizate în notele de final, permitind cititorilor 
interesaţi să aprofundeze respectivele subiecte. 

Editorul m-a întrebat dacă mă consider efectiv un asasin economic. 
L-am asigurat că am avut această calitate, deşi de cele mai multe ori 
referirea se făcea numai prin iniţiale. De fapt, din 1971, în ziua cînd 
am început să lucrez cu Claudine, instructoarea mea, aceasta m-a 
informat: 

— Sarcina mea este să te transform într-un asasin economic. 
Nimeni nu trebuie să ştie despre implicarea ta, nici măcar soţia. 

Acestea fiind spuse, luă un aer extrem de serios. 

— Dacă te-ai implicat o dată, înseamnă că te-ai implicat pe viaţă. 

In rare împrejurări, după acest episod, ne-am mai folosit tot 
numele; eram pur şi simplu nişte AE. 

Rolul Caludinei este un exemplu fascinant al manipulării stînd la 
baza afacerii în care intrasem. In afară de faptul că era frumoasă si 
inteligentă, ea mai era, pe deasupra, şi extrem de eficientă; îmi 
descoperise slăbiciunile pe care le exploata la maximum în favoarea 
ei. Meseria ei şi felul în care o exercita ilustrează perfect 
ingeniozitatea, dibăcia oamenilor aflaţi în culisele acestui sistem. 

Claudine spunea totul pe şleau cînd descria atribuţiile pe care eram 
chemat să le îneplinesc. Datoria mea, spunea ea, era „de a încuraja 
liderii mondiali să devină o parte din vasta reţea care promovează 
interesele comerciale ale SUA. Intr-un final, liderii respectivi sînt prinşi 
în capcana unei reţele de datorii care ne asigură loialitatea lor. Le 
putem impune orice dorim - pentru a ne satisface nevoile politice, 
economice sau militare. In schimb, ei îşi sprijină poziţiile politice pe 
oferta pe care o fac popoarelor lor: parcuri industriale, centrale 


energetice si aeroporturi. Detinátorii companiilor de  inginerie 
tehnologicá/constructii din Statele Unite au devenit fabulos de 
bogati". 

Astăzi, vedem rezultatele acestui sistem cuprins de amoc. 
Presedintii executivi ai celor mai respectate companii din tara noastrá 
angajeazá oameni cu salarii de mizerie pentru a trudi din greu, in 
conditii inumane, in atelierele din Asia. Companile petroliere polueazá 
in mod absurd riurile din pádurea tropicalá, ucigind deliberat oameni, 
animale si plante si comitind un adevărat genocid în moştenirea 
civilizatiilor strávechi. Industria farmaceuticá le refuzá medicamentele 
ce pot salva viata a milioane de africani infestati cu virusul HIV. 
Douásprezece milioane de familii din chiar Statele Unite tráiesc cu 
grija zilei de miine2. Industria energeticá a creat un Enron, industria 
contabilitatii, un Andersen. Raportul venitului unei cincimi din 
populatia din cele mai bogate tari fata de cel al unei cincimi din cele 
mai sărace a ajuns de la 30 la 1, in 1960, la 74 la 1, in 19955. Statele 
Unite cheltuiesc peste 87 de miliarde de dolari pentru a purta rázboiul 
din Irak, in timp ce Organizatia Natiunilor Unite estimeazá cá, dacá am 
folosi mai putin de jumátate din aceastá sumá, am putea asigura apá 
potabilá, alimentatie corespunzátoare, servicii sanitare si educatia 
elementará fiecárui locuitor de pe planeta’. 

Si ne mai mirám cá ne atacá teroristii? 

Unii ar pune problemele noastre actuale pe seama unei conspiratii 
organizate. Mi-as dori ca totul sa fie atit de simplu. Membrii unei 
conspiratii pot fi depistati si adusi in fata justitiei. Doar cá acest 
sistem este alimentat de ceva mult mai mult mai periculos decít 
conspitatia. El nu este condus de o mina de oameni, ci de un concept 
care a ajuns sá fie acceptat drept literá de lege: orice crestere 
economicá este in avantajul si cu cit este mai mare aceasta crestere, 
cu atit mai ráspindite sint beneficiile ei. Aceastá credintá mai are si un 
corolar, si anume cá aceia care exceleazá in alimentarea focului 
cresterii economice trebuie preamariti si recompensati, ín timp ce 
aceia náscuti la periferie pot fi exploatati dupá bunul plac. 

Evident, conceptul este unul eronat. Stim cá in multe tari doar o 
mică parte a populaţiei beneficiază de creşterea economică, în vreme 
ce pentru majoritatea acestă creştere poate genera efectiv situaţii din 
ce în ce mai disperate. Acest efect este întărit de concepţia conform 
căreia liderii industriali care pun în mişcare sistemul ar trebui să se 
bucure de un statut special, concepţie din care izvorăsc multe din 
problemele noastre actuale, constituind, probabil, şi motivul pentru 
care teoriile conspirației abundă. Cînd femeile şi bărbaţii sint 
recompensati pentru lăcomie, atunci lăcomia devine un stimulent 
corupător. Cînd înfruptarea din resursele Pămîntului o considerăm 
totuna cu sfintenia, cînd ne învăţăm copiii să se ia la întrecere cu toti 


dezechilibratii, cind uriase párti din populatie le considerám ca fiind 
inferioare unei elite minoritare, atunci chiar cá o cáutám cu 
luminarea. Si o gásim. 

In strádania lor de a duce pe culmi imperiul global, corporatiile, 
băncile si  guvernele (reunite sub denumirea colectivă de 
corporatocratie) îşi folosesc puterea financiară şi politică pentru a 
avea garantia că şcolile, afacerile şi mass-media noastră susţin atît 
conceptul fals, cît şi resortul acestuia. Ele ne-au adus în situaţia în 
care civilizaţia noastră mondială a ajuns un fel de maşină 
monstruoasă care necesită cantităţi de combustibil şi de întreţinere în 
creştere exponențială, intr-atit de uriaşe încît, în cele din urmă, 
aceasta va consuma totul, nemairáminindu-i altă soluţie decit să se 
devoreze pe sine. 

Corporatocratia nu este o conspirație, deşi membrii ei împărtăşesc 
valori şi țeluri comune. Una dintre funcţiile cele mai importante ale 
corporatocratiei este de a perpetua si de a extinde si consolida în 
permanenta acest sistem. Vietile celor care ,au reusit", precum si 
posesiunile lor — resedintele, iahturile si avioanele particulare - sînt 
prezentate ca niste modele care sá ne stimuleze pe noi toti sá consu- 
mam si iar sa consumam, la infinit. Orice ocazie este exploatata din 
plin pentru a ne convinge ca achizitionarea de bunuri este datoria 
noastră civică, prádarea planetei este benefică pentru economie si, în 
consecinţă, ea serveşte intereselor noastre superioare. Indivizi ca 
mine primesc salarii scandalos de mari pentru a crea legăturile siste- 
mului. Dacă dăm greş, o formă şi mai diabolică de asasin economic, 
şacalul, intră în scenă. lar dacă si şacalii eşuează, atunci treaba pica 
în sarcina armatei. 

Această carte reprezintă confesiunea unui om care, pe vremea cînd 
era AE, făcea parte dintr-un grup relativ restrins. În prezent, indivizi 
care joacă un asemenea rol abundă. Ei poartă titluri eufemistice, se 
plimbă pe coridoarele de la Monsanto, General Electric, Nike, General 
Motors, Wal-Mart şi pe cele ale aproape tuturor companiilor 
importante din lume. Intr-o acceptiune cit se poate de reală, Confesi- 
unile unui asasin economic este nu numai povestea mea, ci şi a lor. 

Ea este însă şi povestea lumii dumneavoastră şi a lumii mele, 
despre primul imperiu cu adevărat global. Istoria ne avertizează că, 
dacă nu vom reuşi să schimbăm această poveste, sfîrşitul tragic ne 
este asigurat. Imperiile nu durează la infinit. Rînd pe rînd, toate s-au 
năruit groaznic. In goana lor după o dominație tot mai extinsă, ele au 
distrus numeroase civilizaţii, pentru ca apoi, la rîndul lor, să se 
prăbuşească. Nici o ţară sau vreo uniune de ţări nu poate progresa pe 
termen lung, bazindu-se pe exploatarea celorlalţi. 

Această carte a fost scrisă pentru ca noi să luăm aminte şi să ne re- 
modelăm povestea. Sînt sigur că, în clipa în care suficient de mulţi 


dintre noi vom deveni constienti de felul in care sintem exploatati prin 
angrenajul economic care genereazá un apetit insatiabil pentru 
resursele naturale mondiale si care se reflectá ín sisteme de 
favorizare a sclaviei, atunci nu vom mai tolera aceastá situatie. Vom 
ajunge sa ne reconsiderám rolul in aceasta lume in care o mina de 
indivizi înoată în bogăţie, in vreme ce majoritatea se îneacă în 
mizerie, poluare şi violenţă. Ne vom dedica navigării pe un curs 
ducînd spre portul compasiunii, democraţiei şi dreptăţii sociale pentru 
toţi. 

A admite existenţa unei probleme reprezintă primul pas către gă- 
sirea unei soluţii. Mărturisirea unui păcat este începutul pocáintei. Prin 
urmare, fie ca această carte să însemne primul pas către salvarea 
noastră. Fie ca ea să constituie un imbold în vederea atingerii unor noi 
culmi de dăruire şi să ne conducă spre îndeplinirea visului nostru: 
crearea unor societăţi drepte şi echilibrate. Fără aceşti atit de 
numeroşi oameni ale căror vieţi le-am împărtăşit şi pe care i-am 
descris în paginile care urmează, cartea de faţă nu s-ar fi putut scrie. 
Le sînt recunoscător pentru experienţele trăite şi pentru lecţiile 
primite. 

In plus, mulţumesc şi celor care m-au încurajat să ies la liman si să- 
mi spun povestea: Stephan Rechtschaffen, Bill şi Lynne Twist, Ann 
Kemp, Art Roffey, şi celorlalţi, foarte mulţi, care au participat la ex- 
cursiile şi seminariile Dream Change, în mod special lui Eve Bruce, Lyn 
Roberts-Herrick şi Mary Tandall, precum şi incredibilei mele soţii şi 
partenere de mai bine de douăzeci şi cinci de ani, Winifred, şi fiicei 
noastre, Jessica. 

Le sînt recunoscător şi acelor numeroşi bărbaţi şi femei care mi-au 
furnizat puncte de vedere personale şi informaţii despre băncile 
multinaționale, corporatiile internationale şi intenţiile politice ale unor 
tari, cu mulţumiri speciale lui Michael Ben-Eli, Sabrina Bologni, Juan 
Gabriel Carrasco, Jamie Grant, Paul Shaw şi altor cîtorva care au dorit 
să rămînă în anonimat, dar care se ştiu. 

Din momentul în care manuscrisul a fost gata, fondatorul editurii 
Berrett-Koehler, Steven Piersanti, nu numai că a avut curajul să mă 
accepte, dar, mai mult, şi-a dedicat ore-n şir în calitate de strălucit 
editor, ajutîndu-mă să elaborez şi să reelaborez cartea. li adresez cele 
mai adînci mulţumiri lui Steven, apoi celui care mi-a făcut cunoştinţă 
cu el, lui Richard Perl, ca şi lui Nova Brown, Randi Fiat, Allen Jones, 
Chris Lee, Jennifer Liss, Laurie Pellouchoud şi Jenny Williams care au 
citit şi au venit cu critici pe marginea manuscrisului; lui David Korten 
care nu numai că a citit şi a criticat manuscrisul, dar m-a trecut prin 
ciur şi dirmon pentru a face faţă standardelor sale înalte, la nivel de 
excelenţă; agentului meu, Paul Fedorko; lui Valerie Brewster pentru 


realizarea designului cártii; si redactorului meu de carte, Todd Manza, 
adevărat meşter al cuvîntului, de o înţelepciune iesitá din comun. 

Un cuvint de multumire special lui Jeevan Sivasubramanian, 
redactor-sef la editura Berrett-Koehler, si lui Ken Lupoff, Rick Wilson, 
Maria Jesus Aguilo, Pat Anderson, Marina Cook, Michael Crowley, 
Robin Donovan, Kristen Frantz, Tiffany Lee, Catherine Lengronne, 
Dianne Platner — întregii echipe de la BK care a înţeles nevoia de a 
trezi constiinte si care a trudit neobosit pentru a contribui la ameli- 
orarea lumii în care trăim. 

Multumirile mele se cuvin şi tuturor acelor bărbaţi şi femei care au 
lucrat împreună cu mine la MAIN, fără să fie în cunoştinţă de cauză 
privind rolul pe care-i jucau, ajutind un AE să modeleze imperiul 
global; mulţumesc în mod special acelora care au lucrat pentru mine, 
cu care am călătorit în ţinuturi îndepărtate şi cu care am împărtăşit 
atit de multe şi preţioase momente. De asemenea, lui Ehud Sperling şi 
personalului său de la Inner Traditions International, editorul primelor 
mele cărţi despre culturile indigene şi şamanism, precum şi bunilor 
mei prieteni care m-au încurajat să devin scriitor. 

Veşnică recunoştinţă femeilor şi bărbaţilor care m-au primit în ca- 
sele lor din jungle, deşerturi sau munţi, în colibele din carton de-a 
lungul canalelor din Jakarta şi din mahalalele nenumăratelor oraşe din 
toată lumea, care şi-au împărţit hrana, dar şi vieţile cu mine, şi care 
au reprezentat, de fapt, sursa mea capitală de inspiraţie. 

John PERKINS august 2004 


PROLOG 


Quito, capitala Ecuadorului, se intinde de-a lungul unei vai vul- 
canice situatá sus, in Anzi, la o altitudine de trei mii cinci sute de 
metri. Locuitorii din acest oras, întemeiat cu mult înainte de sosirea lui 
Columb in Americi, sint obisnuiti sá vada piscurile dimprejur acoperite 
de západá, in ciuda faptului cá tráiesc doar la citeva mile la sud de 
ecuator. 

Oraşul Shell — zonă de frontieră şi bază militară, înfiinţată la mar- 
ginea junglei amazoniene a Ecuadorului pentru a deservi compania 
petrolieră al cărei nume îl poartă — este situat la aproape două mii de 
metri mai jos decît Quito. Oraş-furnicar, el este locuit în mare parte de 
soldati, muncitori petrolişti, precum si de indigeni apartinind triburilor 
Shuar şi Kichwa, care lucrează pentru aceştia ca prostituate, femeile, 
iar bărbaţii, ca muncitori necalificaţi. Pentru a călători de la un oraş la 
altul, trebuie să parcurgi o şosea pe cît de sinuoasă, pe atit de 
captivantă. Localnicii te vor avertiza că în timpul călătoriei vei simţi pe 
propria-ti piele toate cele patru anotimpuri pe parcursul aceleiaşi zile. 

Desi am condus pe această şosea de nenumărate ori, nicicind nu 
m-am săturat de priveliştea absolut spectaculoasă oferită privirilor. De 
o parte se înalţă stînci abrupte, presărate cu căderi de apă în cascade 
şi bromeliade strălucitoare. De cealaltă parte, pămîntul coboară brusc 
într-o genune pe unde rîul Pastaza, unul dintre cei mai mari afluenţi ai 
Amazonului, şerpuieşte de-a lungul Anzilor. Pastaza îşi poartă apa de 
la ghețarii din Cotopaxi — unul dintre cei mai înalţi vulcani activi din 
lume, considerat o zeitate pe vremea incaşilor — către Oceanul 
Atlantic, aflat la peste 3000 de mile depărtare. In 2003, am părăsit 
Quito într-un Subaru Outback, îndreptîndu-mă spre Shell într-o 
misiune care nu se compara cu nici una dintre misiunile pe care le 
acceptasem pînă atunci. Speram să pot pune capăt unui război la a 
cărui izbucnire contribuisem şi eu. Ca si în cazul situaţiilor atit de 
multe pentru care noi, asasinii economici, trebuie sá ne asumám 
responsabilitatea, este vorba despre un război practic necunoscut în 
afara ţării unde se desfăşoară. Plecasem spre a mă intilni cu 
reprezentanţii triburilor Shuar, Kichwa şi ai triburilor vecine lor, 
Achuar, Zaparo si Shiwiar — triburi hotărite, chiar cu preţul vieţii lor, 
să împiedice companiile petroliere americane să le distrugă căminele, 
familiile şi pămînturile. Pentru ei, acesta este un război legat de 
supraviețuirea copiilor si a civilizaţiilor lor, în timp ce pentru noi el 
este legat de putere, bani şi resurse naturale, reprezentind o parte a 
luptei pentru supremație mondială şi visul unui pumn de oameni 
nesátiosi: crearea imperiului global!. 


De fapt, ceea ce noi, asasinii economici, facem cel mai bine este sá 
cládim tocmai acest imperiu global. Sintem un grup de elitá alcátuit 
din femei si bárbati care utilizeaza organizatiile financiare inter- 
nationale pentru a crea conditiile in másurá sá determine aservirea 
celorlalte naţiuni corporatocratiei aflate în fruntea celor mai mari 
corporaţii, guverne şi bănci. Asemenea echivalentilor noştri din Mafie, 
şi noi, asasinii economici, facem tot felul de favoruri. Acestea iau 
forma împrumuturilor pentru dezvoltarea infrastructurilor — centrale 
electrice, autostrăzi, porturi, aeroporturi sau parcuri industriale. 

O condiţie a acordării acestor împrumuturi este ca numai compani- 
ile de construcţii şi inginerie tehnologică din ţara noastră să se ocupe 
de respectivele proiecte. In esenţă, cea mai mare parte din bani nu 
părăseşte niciodată Statele Unite, fiind pur şi simplu transferați din 
conturile de la Washington către firmele prestatoare din New York, 
Houston sau San Francisco. 

In ciuda faptului că banii sînt returnati aproape imediat corporațiilor 
membre ale corporatocratiei (creditorul), tara care le primeşte este 
obligată să returneze întreaga sumă, plus dobinda. Dacă un AE 
dobindeste un succes deplin, atunci împrumuturile sint atît de mari 
încît, după cîţiva ani, debitorul ajunge în imposibilitatea de a le mai 
plăti. In astfel de cazuri, întocmai cum procedează Mafia, ne 
revendicăm partea care ni se datorează, ceea ce înseamnă, de cele 
mai multe ori, una sau mai multe din următoarele pretenţii: control 
asupra voturilor din ONU, instalarea de baze militare sau accesul la 
resurse preţioase, cum ar fi petrolul sau controlul asupra Canalului 
Panama. Desigur, debitorul continuă să ne datoreze bani — şi, uite 
aşa, o altă ţară se mai adaugă la imperiul nostru global. 

Mergind cu maşina din Quito către Shell, în acea zi însorită din 
2003, m-am întors cu gîndul în urmă cu treizeci şi cinci de ani, cînd 
sosisem pentru întîia oară in această parte a lumii. Citisem deja cá, 
deşi Ecuadorul este numai de mărimea statului Nevada, el are mai 
mult de 30 de vulcani activi, peste 15% din speciile de păsări din 
întreaga lume şi mii de tipuri de plante neclasificate încă, şi că este o 
tara cu diverse civilizaţii în care aproape tot atitia oameni citi vorbesc 
limbile străvechi ale băştinaşilor vorbesc şi spaniola. Mi s-a părut o 
ţară fascinantă şi, fără îndoială, exotică; totuşi, cuvintele care îmi 
veneau mereu în minte pe atunci erau pură, neatinsă şi neprihănită. 
Multe aveau să se schimbe în treizeci şi cinci de ani. 

La vremea primei mele vizite, în 1968, Texaco de-abia descoperise 
petrolul din regiunea amazoniană a Ecuadorului. Astăzi, petrolul 
reprezintă aproape jumătate din exportul ţării. O conductă ce tra- 
versează Anzii, construită la scurt timp după vizita mea, a avut de 
atunci scurgeri de peste o jumătate de milion de barili în fragila 
pădure tropicală — de peste două ori cantitatea scursă în cazul Exxon- 


Valdez?. Azi, o nouá conductá, de 3 miliarde de dolari, cu o lungime de 
trei sute de mile, construitá de un consortiu organizat de tip AE, 
promite sá ducá Ecuadorul printre primii zece furnizori de petrol ai 
Statelor Unite?. Intinderi uriase din pádurea tropicalá au fost distruse, 
papagalii macao si jaguarii aproape cá au dispárut, trei culturi 
indigene din Ecuador au fost împinse în pragul extinctiei, iar rîuri pure 
au fost transformate in haznale curgátoare. 

In aceeasi perioadá, reprezentantii culturilor indigene au inceput sa 
riposteze. De exemplu, la 7 mai 2003, un grup de avocati americani, 
reprezentind peste treizeci de mii de locuitori indigeni ai Ecuadorului, 
au intentat un proces, de 1 miliard de dolari, împotriva 
ChevronTexaco Corp. Plingerea consta în faptul că, între 1971 si 1992, 
gigantul petrolier aruncase pînă la patru milioane de galoane pe zi de 
ape toxice, contaminate cu petrol, metale grele, cancerigene, în gropi 
deschise şi rîuri, şi că aceeaşi companie a lăsat neacoperite aproape 
350 de asemenea puțuri care continuă să omoare atît oameni, cit si 
animale“. 

Dincolo de fereastra maşinii mele, nori fantastici de ceaţă se rotesc 
deasupra pădurilor şi a canioanelor rîului Pastaza. Sudoarea mi-a 
înmuiat cămaşa, iar stomacul a început să-mi clocotească, dar nu din 
cauza infernalei călduri tropicale şi nici a serpentinelor. Faptul că 
ştiam care fusese rolul meu în distrugerea acestei minunate ţări mă 
răvăşea din nou. Din cauza semenilor mei de la MAIN şi a mea, 
Ecuadorul este azi într-o stare mult mai rea decit era înainte de a 
cunoaşte miracolele economiei, finanţelor şi tehnologiei moderne, 
începînd din 1970, în timpul perioadei denumite eufemistic Boom-ul 
petrolier, nivelul oficial de sărăcie a crescut de la 50 la 70%, iar 
datoria publică a ajuns de la 240 milioane de dolari la 16 miliarde. 
Intre timp, partea din resursele naţionale alocată celor mai sărace 
segmente ale populaţiei s-a redus de la 20 la 6%5. 

Din nefericire, Ecuadorul nu este o excepţie. Aproape fiecare ţară 
pe care noi, ca AE, am adus-o sub umbrela imperiului global a suferit 
o soartă similară. 

Datoria lumii a treia a crescut la peste 2,5 trilioane de dolari, iar 
costul administrării sale — peste 375 miliarde pe an în 2004 — este 
mai mult decit plăteşte toată lumea a treia pe educaţie şi sănătate, şi 
de douăzeci de ori mai mare decît suma primită anual ca ajutor 
internaţional de către ţările în curs de dezvoltare. Peste jumătate din 
populaţia lumii supravieţuieşte din mai puţin de doi dolari pe zi, ceea 
ce înseamnă, în mare, aceeaşi sumă pe care o primeau la începutul 
anilor '70. Intre timp, procentul de la virf, de 1 la sută din familiile 
lumii a treia, deţine între 70 şi 90% din toate resursele financiare 
private şi proprietăţile din ţările lor; procentul efectiv este în funcţie 
de ţara respectivă”. 


Subarul a incetinit pe másurá ce serpuia pe strázile frumoasei stati- 
uni Banos, faimoasă pentru băile fierbinţi create de riurile vulcanice 
subterane care curg din extrem de activul munte Tungurahgua. Copiii 
alergau pe lîngă noi, făcîndu-ne cu mina şi încercînd să ne vîndă gumă 
de mestecat şi prăjituri. Am lăsat Banos în urmă. Privelistea 
spectaculoasă s-a întrerupt brusc în momentul în care Subaru a ieşit 
fulger din paradis, cufundîndu-se într-o viziune modernă a /nfernului 
lui Dante. 

Un monstru uriaş creştea din apele rîului, un zid-mamut de culoare 
cenuşie. Betonul său şiroind de apă era total nepotrivit aici, complet 
nenatural şi incompatibil cu peisajul. Desigur, apariţia sa în acest loc 
nu ar fi trebuit să mă surprindă. Ştiusem mereu că avea să mă 
aştepte undeva, la cotitură. Il întîlnisem de nenumărate ori înainte, iar 
în trecut îl slăvisem ca pe un simbol al desávirsirii unui AE. Chiar şi 
asa, vázindu-l, m-au trecut fiorii. 

Acest zid hidos, disonant, este un baraj care blochează návalnicul 
riu Pastaza, deviindu-i apele prin tuneluri uriaşe ce străbat muntele, 
transformindu-i energia în electricitate. Este vorba despre Agoyan, un 
proiect hidroelectric de 156 de megawati. El alimentează industriile 
care îmbogăţesc o mina de familii ecuadoriene, dar tot el a fost sursa 
unor suferinţe inimaginabile pentru fermieri şi pentru populaţiile 
indigene care locuiesc de-a lungul rîului. Uzina hidroelectrică nu este 
decît unul dintre numeroasele proiecte desfăşurate datorită eforturilor 
mele şi ale celorlalţi asasini economici. Astfel de proiecte sînt motivul 
pentru care Ecuadorul este acum un membru al imperiului global, dar 
şi motivul pentru care shuarii, kichwaii şi vecinii lor ne ameninţă 
companiile petroliere cu războiul. 

Din cauza proiectelor asasinilor economici, Ecuadorul este copleşit 
de datoria externă, trebuind să aloce o parte exorbitantă din bugetul 
naţional pentru a o achita, în loc să-şi utilizeze capitalul pentru a-i 
ajuta pe milioanele de cetăţeni ai săi, înregistraţi oficial ca trăind sub 
pragul sever al sărăciei. Singura modalitate prin care Ecuadorul poate 
să-şi achite obligaţiile externe este de a-şi vinde pădurile tropicale 
către companiile petroliere. Într-adevăr, unul dintre motivele pentru 
care asasinii economici şi-au îndreptat de la început privirile asupra 
Ecuadorului s-a datorat convingerii că marea de petrol de sub 
regiunea Amazonului rivalizează cu cîmpurile petrolifere din Orientul 
Mijlociu. Imperiul global îşi revendică partea sa sub forma 
concesiunilor petroliere. 

Această cerere a devenit deosebit de urgentă după 11 septembrie 
2001, cînd Washingtonul se temea că s-ar putea opri furnizarea de 
petrol din Orientul Mijlociu. Pe deasupra, Venezuela, cel de-al treilea 
furnizor al nostru de petrol, alesese de curînd un preşedinte populist, 
pe Hugo Chavez, care a adoptat o poziţie foarte fermă împotriva a 


ceea ce noi numeam imperialismul SUA; el a amenintat sá intrerupá 
vinzárile cátre Statele Unite. Asasinii economici esuaserá in Irak si in 
Venezuela, dar reusiserá in Ecuador; acum aveam sá-i stoarcem de 
tot ceea ce ne putea da. 

Ecuadorul este una dintre tárile tipice, aduse de AE ín dependentá 
economicá si politicá totalá. Pentru fiecare 100 de dolari de petrol 
brut extras din pádurea tropicalá ecuadoriana, companiile primesc 75 
de dolari. Din suma rámasá de 25 de dolari, trei sferturi trebuie sa 
meargá in contul datoriei externe. Mare parte din ceea ce ramine 
acopera cheltuielile militare si guvernamentale — ceea ce inseamna 
cá ramin in jur de 2,5 dolari pentru sánátate, educatie si programe 
menite a-i ajuta pe sáraci?. Astfel, la fiecare sutá de dolari luatá 
pentru petrolul extras din Amazon, mai putin de 3 dolari ajunge la 
oamenii cu cea mai mare nevoie de bani, aceia ale cáror vieti au fost 
atit de crunt afectate de baraje, foraje si de conducte si care mor din 
lipsa mîncării comestibile si a apei potabile. 

Toţi aceşti oameni — milioane în Ecuador, miliarde pe întreaga 
planetă - sînt potenţiali terorişti. Nu din cauză că ar crede în 
comunism sau în anarhism sau pentru că ar fi răi în esenţă, ci, pur şi 
simplu, din pricina disperării. Uitindu-má la acest baraj, m-am 
întrebat: Cînd vor acţiona oamenii aceştia, aşa cum au făcut-o 
americanii împotriva Angliei în anii 1770 sau cei din America Latină 
împotriva spaniolilor, la începutul anilor 1880? 

Ingeniozitatea construcţiei acestui imperiu modern îi eclipsează pe 
centurionii romani, pe conchistadorii spanioli şi pe coloniştii europeni 
din secolele al optsprezecelea şi al nouăsprezecelea. Noi, AE, sîntem 
deosebit de abili; am învăţat din istorie. Astăzi, nu mai purtăm săbii. 
Nu mai purtăm armuri sau haine care să ne scoată în evidenţă, în ţări 
precum  Ecuadorul, Nigeria, Indonezia ne îmbrăcăm asemenea 
profesorilor sau proprietarilor de magazine de acolo. In Washington şi 
Paris, arătăm ca nişte birocrati din guvern sau ca nişte bancheri. 
Părem modeşti, normali. Vizităm şantiere în proiectare şi cutreierăm 
prin satele sărace. Proclamăm altruismul, discutăm cu ziarele locale 
despre minunatele acţiuni umanitare întreprinse de noi. Acoperim 
mesele de conferinţă ale comisiilor guvernamentale cu hirtiile noastre 
şi cu proiectele noastre financiare, şi ţinem cursuri la Harvard 
Business School despre miracolele macroeconomiei. Sîntem in 
legalitate, lucrăm pe faţă. Sau aşa ne autozugrăvim şi aşa sîntem 
acceptaţi. Acesta este felul în care funcţionează sistemul. Rareori 
recurgem la ceva ilegal, deoarece sistemul însuşi este construit pe 
subterfugii, fiind prin definiţie unul legitim. 

In orice caz — şi acesta este un avertisment foarte serios — dacă 
noi dăm greş, o rasă cu mult mai ticăloasă intră în scenă, aceia cărora 
AE le spun şacalii, bărbaţi care descind direct din acele imperii 


timpurii. Sacalii se aflá intotdeauna undeva, pindind din umbrá. Cind 
apar ei, sefi de state sint indepártati sau mor in , accidente"?? violente. 
Si dacă se intimpla ca vreun sacal să dea gres, aşa cum au făcut-o în 
Afganistan si in lrak, atunci reapar vechile modele. Cind sacalii 
eşuează, tineri americani sînt trimişi sa ucidă si să moară. 

In timp ce treceam pe lîngă monstru, acel zid-mamut, acea mata- 
hală din beton care se înălța din rîu, eram conştient de transpiratia 
care îmi îmbibase hainele şi de clocotul intestinelor mele. M-am 
îndreptat spre junglă pentru a má întîlni cu populaţia indigenă, 
hotarita să lupte pina la ultimul om pentru a pune capăt acestui 
imperiu la a cărui creare contribuisem, si eram coplesit de sentimente 
de vinovăţie. 

M-am întrebat în sinea mea: cum oare a reuşit copilandrul acela 
simpatic din New Hampshire să se vire într-o afacere atît de murdară? 


PARTEA | — 1963 — 1971 


CAPITOLUL | — Se naşte un asasin economic 


Totul a început cit se poate de firesc. 

Eram singurul copil la părinţi, născut în 1945 într-o familie 
apartinind clasei de mijloc. Părinţii mei se trăgeau dintr-o stirpe de 
yankei din New England veche de trei secole; atitudinile lor de 
republicani loiali, severi, moralişti reflectau generaţii de predecesori 
puritani. Ei fuseseră primii din familie care frecventaseră o şcoală 
superioară - obţinînd şi burse. Mama s-a angajat pe post de 
profesoară de latină la liceu. Tata a fost recrutat în de Al Doilea Război 
Mondial ca locotenent de marină, făcînd parte, ca artilerist, din garda 
militară însărcinată cu paza unui petrolier al marinei comerciale, 
petrolier gata oricînd să sară în aer. La venirea mea pe lume, în 
Hanover, New Hampshire, el se afla într-un spital din Texas, internat 
pentru recuperare în urma unei fracturi de şold. Nu l-am văzut decit 
după ce am împlinit un an. 

Şi-a luat apoi o slujbă, predind limbi străine la Tilton School, o 
şcoală-internat de băieţi aflată în zona rurală din New Hampshire. 
Campusul se înălța semet — unii ar spune ,sfidátor" — pe un deal, 
dominind oraşul cu acelaşi nume. Această instituţie superioară îşi li- 
mita înscrierile la un număr de aproximativ cincizeci de elevi anual, 
pentru fiecare nivel de clasă, de la a noua pînă la a douăsprezecea. În 
cea mai mare parte, elevii erau vlăstare ale unor familii înstărite din 
Buenos Aires, Caracas, Boston şi New York. 

Ce-i drept, familia mea ducea lipsa banilor şi totuşi nici vorbă ca noi 
să ne fi considerat nişte săraci. Deşi profesorii şcolii primeau salarii 
foarte mici, toate necesităţile le erau asigurate gratuit: mîncare, 
locuinţă, căldură, apă, chiar şi lucrători care să le tundă iarba sau să 
le curețe zăpada din curte. După ce am împlinit patru ani, am început 
să mănînc la cantina şcolii, să car mingile pentru echipele de fotbal pe 
care le antrena tatăl meu şi să le dau prosoapele băieţilor în vestiar. 

Este de la sine înţeles că profesorii şi soțiile acestora se simțeau 
superiori faţă de localnici. Imi auzeam adeseori părinţii făcînd haz des- 
pre statutul lor de stápini ai domeniului, domnind asupra ţăranilor 
umili - tirgovetii. Ştiam însă cá este mai mult decit o glumă. Prietenii 
mei din şcoala primară şi gimnazială aparţineau tocmai acelei clase 
de ţărani, săraci lipiti pămîntului. Părinţii lor aveau o bucată de pămînt 
pe care o lucrau, fiind fie tăietori de lemne, fie lucrători la moară. 
Aceştia îi urau pe „domnişorii de pe deal", iar, la rîndul lor, părinţii mei 


nu incurajau deloc prietenia mea cu fetele tirgovetilor, pe care le 
numeau ,,tirfe" si ,imputite". Impártisem aceleasi manuale si creioane 
cu fetele acelea din clasa |, iar, de-a lungul anilor, m-am şi îndrăgostit 
de vreo trei dintre ele: Ann, Priscilla şi Judy. Mi-a fost foarte greu să 
înţeleg punctul de vedere al părinţilor mei; oricum, m-am supus 
dorințelor lor. 

An după an, ne petreceam cele trei luni din vacanţa de vară a 
tatălui meu în cabana de lîngă lac pe care o construise bunicul meu în 
1921. Era înconjurată de păduri, iar noaptea puteam auzi bufnitele si 
leii din munţi. Nu aveam pe nimeni în apropiere; eram singurul copil 
pe care-i puteai întîlni prin acea zonă, dacă ai fi cutreierat-o pe jos. In 
primii ani, îmi petreceam zilele imaginindu-mi că cei trei copaci erau 
cavalerii Mesei Rotunde, iar pe domnitele aflate la ananghie le che- 
mau Ann, Priscilla şi Judy (în funcţie de perioada anului). Pasiunea 
mea era — nu aveam nici o îndoială — la fel de puternică precum cea 
a lui Lancelot pentru Guinevere, ba chiar cu mult mai tăinuită. La 
paisprezece ani, am fost admis gratuit la Tilton School. La îndemnurile 
părinţilor mei am renunţat la tot ceea ce avea legătură cu oraşul şi nu 
mi-am mai revăzut niciodată vechii prieteni. Cînd, în vacanţă, noii mei 
colegi de clasă se duceau acasă, la conacele şi apartamentele lor de 
lux, eu rámineam singurel pe deal. Prietenele lor erau domnisoare 
care-şi făceau intrarea în înalta societate; eu nu aveam nici o 
prietenă. Toate fetele pe care le cunoscusem erau ,curve"; asa cá le- 
am îndepărtat de mine, iar ele m-au dat repede uitării. Eram singur — 
şi îngrozitor de frustrat. 

Părinţii mei erau maeştri în ale manipulării; m-au asigurat că eram 
un privilegiat pentru că beneficiam de o asemenea ocazie şi că într-o 
zi aveam să le fiu recunoscător. Că îmi voi găsi soţia perfectă, una 
care să corespundă standardelor de moralitate ridicate ale noastre. In 
lăuntru-mi însă, clocoteam. Tinjeam după compania feminină, după 
sex, iar ideea unei prostituate era de-a dreptul ispititoare. Oricum, în 
loc să mă revolt, mi-am reprimat furia şi mi-am manifestat frustrarea, 
ambitionindu-má să excelez în tot ceea ce făceam. Am fost un student 
model, căpitan a două echipe sportive universitare, redactor-şef al 
ziarului şcolii. Eram hotărît să-i fac să se simtă prost pe colegii mei de 
clasă bogătani şi să părăsesc Tilton pentru totdeauna. In ultimul an 
acolo, am fost recompensat cu o bursă sportivă integrală la Brown şi 
cu o bursă de studii la Middlebury. Am ales Brown, pentru că, înainte 
de orice, preferam să fiu sportiv şi, apoi, pentru că facultatea era 
situată în oraş. Mama mea absolvise Middlebury, iar tatăl meu îşi 
luase acolo masteratul, aşa că, în ciuda faptului că Brown se afla în 
Ivy League, ei au preferat Middlebury. 

— Dac-o să-ţi rupi un picior? m-a întrebat tata. Mai bine să accepti 
bursa de studii. 


Şi uite-asa am cedat. 

In mintea mea, Middlebury nu era decit o versiune a lui Tilton la 
scará máritá — chiar daca in Vermontul rural, in loc de ruralul New 
Hampshire. Ce-i drept, era o scoala mixta, dar eu eram sárac, in timp 
ce aproape toti ceilalti erau bogati, iar eu, ín ultimii patru ani, nu mai 
fusesem la o scoala unde se aflau si fete. Imi lipsea increderea in 
mine, má simţeam inferior, eram pur şi simplu nefericit. Am încercat 
sá-i conving pe tata sa má lase sa má retrag de la scoala sau sá-mi 
iau un an de vacantá. Voiam sa má mut la Boston si sa invat ce 
inseamná femeile, ce inseamna adevárata viata. Nici nu a vrut sa 
auda. 

— Cum mai vine si asta, eu sa-i pregatesc pe copiii altora pentru 
facultate, iar al meu sa nu vrea să frecventeze nici una? mi-a zis el. 
Am ajuns să cred că viaţa este ticluită dintr-o serie de coincidente. 
Felul în care reactionám la ele — cum ne exercităm acel ceva pe care-i 
numim /iberul arbitru — reprezintă totul; alegerile pe care le facem, în 
nişte limite impuse de întorsăturile destinului, sînt cele care hotărăsc 
cine sîntem în fond şi la urma urmei. Două coincidente majore care 
mi-au modelat viaţa le-am trăit la Middlebury. 

Una concretizată printr-un iranian, fiul generalului care era consili- 
erul personal al şahului; cealaltă, printr-o tînără superbă, pe nume 
Ann, întocmai cum o chemase pe iubita mea din copilărie. 

Primul, căruia îi voi spune Farhad, jucase fotbal profesionist în 
Roma. Era înzestrat cu un fizic atletic, păr negru ondulat, ochi căprui 
catifelati, plus un trecut şi un farmec care-i făceau irezistibil sexului 
opus. Era opusul meu în multe privinţe. M-am chinuit enorm să-i cîştig 
prietenia, iar el m-a învăţat o mulţime de lucruri care aveau să mă 
ajute de minune în anii următori. Apoi, am mai intilnit-o şi pe Ann. 
Deşi serios implicată într-o relaţie amoroasă cu un tînăr ce frecventa o 
altă facultate, ea m-a luat sub aripa ei protectoare. Relaţia noastră 
platonică a fost prima iubire adevărată trăită de mine pînă atunci. 

Farhad m-a încurajat să beau, să merg la petreceri şi să-mi ignor 
părinţii. Am ales în mod conştient să mă opresc din studiat. Pentru a 
mă răzbuna pe tatăl meu, am hotărît să-mi rup piciorul „cel aca- 
demic". Notele mele scăzuseră; mi-am pierdut bursa. La jumătatea 
celui de-al doilea an, am decis să abandonez şcoala. Tata m-a ame- 
nintat cu dezmostenirea; Farhad m-a încurajat însă. M-am năpustit în 
biroul decanului şi... gata cu şcoala! Momentul acesta a fost unul 
crucial în viata mea. 

impreună cu Farhad, am sărbătorit ultima mea noapte în oraş într- 
un bar din apropiere. Un fermier beat, o matahală de om, m-a acuzat 
că flirtez cu soţia lui, m-a ridicat de la pămînt şi m-a izbit de un 
perete. Farhad s-a vírit între noi, a scos un cuţit şi i-a tăiat obrazul 
fermierului. Apoi m-a tirit de-a lungul încăperii, m-a împins spre o 


fereastră, pe pervazul aflat la înălţime, deasupra rîului Otter. Am sărit 
amîndoi şi am luat-o de-a lungul apei, înapoi spre camera noastră. 

In dimineaţa următoare, interogat fiind de poliţia campusului, am 
minţit şi am refuzat să recunosc că aş şti ceva despre incident. 
Oricum, Farhad a fost exmatriculat. Amîndoi ne-am mutat la Boston 
unde am stat împreună în acelaşi apartament. M-am pomenit cu o 
slujbă la redacţia ziarelor lui Hearst, Record American/Sunday Ad- 
vertiser, ca asistent personal al redactorului-sef al jurnalului Sunday 
Advertiser. 

Ceva mai tirziu, in acelasi an, 1965, citiva dintre prietenii mei de la 
ziar au fost incorporati în armată. Pentru a evita să împărtăşesc soarta 
acestora, am intrat la Business Administration College de la Univer- 
sitatea din Boston (UB). Intre timp, Ann se despártise de fostul ei 
prieten şi venea destul de des de la Middlebury să mă viziteze. Atenţia 
ei nu a putut decit să mă bucure. Ea absolvise în 1967, în timp ce eu 
mai aveam încă un an pina să termin UB. A refuzat cu îndirjire să se 
mute cu mine înainte de a ne căsători. Deşi glumeam pe seama 
faptului că eram şantajat — şi chiar îmi repugna efectiv ceea ce con- 
sideram că este o continuare a setului părintesc de principii morale 
arhaice şi puritane, — mă simţeam foarte bine cînd eram împreună, 
doar că voiam mai mult decit atît. Si, uite-aşa, ne-am căsătorit. Tatăl 
lui Ann, eminent inginer, concepuse un sistem de navigare pentru o 
importantă categorie de rachete, fiind răsplătit cu o poziţie la nivel 
superior în Departamentul Marinei. Prietenul lui cel mai bun, un bărbat 
pe care Ann îl poreclise Unchiul Frank (nu-i vorba despre numele lui 
adevărat), fusese angajat ca preşedinte executiv al celor mai înalte 
eşaloane ale Agenţiei Naţionale de Securitate (National Security 
Agency — NSA), cea mai puţin cunoscută — dar, după opinia multora, 
şi cea mai mare — organizaţie de spionaj din ţară. La scurt timp după 
căsătorie, am fost chemat de armată pentru efectuarea examenului 
fizic, pe care l-am trecut, ceea ce însemna că, după absolvire, puteam 
fi trimis în Vietnam. Ideea de a lupta în Asia de Sud-Est m-a bulversat 
emoţional, deşi războiul mă fascinase dintotdeauna. Fusesem crescut 
cu poveşti despre strămoşii mei colonialişti — care îi includeau pe 
Thomas Paine şi Ethan Allen — şi vizitasem toată regiunea New 
England pînă sus, în New York, unde se purtaseră atît bătăliile cu 
francezii si cu indienii, cît şi războaiele Revoluţiei. Citisem toate 
romanele istorice pe care le putusem găsi. De fapt, cînd Forţele 
Speciale ale Armatei au intrat pentru prima dată în Asia de Sud-Est, 
eram nerăbdător să mă ofer voluntar. Dar, după ce mass-media a 
arătat lumii atrocitățile şi inconsecventele politicii americane, am 
ajuns să-mi schimb atitudinea. M-am surprins întrebîndu-mă de care 
parte s-ar fi situat Paine. Eram sigur că s-ar fi alăturat inamicilor noştri 
din Vietcong. 


Unchiul Frank mi-a venit in ajutor. M-a informat cá o slujbă în cadrul 
NSA iti dădea posibilitatea aminárii încorporării, drept care a aranjat o 
serie de întîlniri la agenţia lui, inclusiv o zi de interviuri istovitoare 
monitorizate de poligraf. Mi s-a spus că aceste teste vor stabili dacă 
aveam stofa necesară pentru a fi recrutat şi antrenat de NSA şi că, 
dacă o aveam, ele vor sta la baza elaborării profilului meu, a punctelor 
mele slabe şi a celor forte, care vor fi utilizate pentru a-mi trasa 
cariera. Dată fiind atitudinea mea faţă de războiul din Vietnam, eram 
convins că aveam să pic testele. 

In timpul examinării, am recunoscut cá, în calitatea mea de ameri- 
can loial, eram împotriva războiului şi am fost surprins că intervie- 
vatorii nu au insistat asupra acestui subiect. In schimb, s-au axat pe 
educaţia pe care am primit-o, pe atitudinea faţă de părinţii mei, pe 
emoţiile generate de faptul că am fost crescut ca un puritan sărac, 
ajuns să trăiască printre atit de multi elevi bogaţi, dedati plăcerilor de 
tot felul. Ei au aprofundat şi frustrarea resimţită de mine datorită 
absenței din viata mea a femeilor, a sexului, a banilor, precum si 
lumea fanteziei stîrnite din această pricină. Am fost uimit de atenţia 
pe care au acordat-o relaţiei mele cu Farhad şi de interesul lor faţă de 
determinarea mea de a minţi poliţia campusului pentru a-i proteja. 

La început, am crezut că toate aceste lucruri, care mie mi se 
păreau atît de negative, mă făceau inapt pentru NSA, doar că interviul 
a continuat, sugerind contrariul. Abia cîţiva ani mai tîrziu am înţeles 
că, din punctul de vedere al NSA, toate aceste aspecte negative se 
dovedeau, de fapt, pozitive. Interesul lor avea mai puţin de-a face cu 
subiecte privind loialitatea faţă de patrie, cît mai ales cu cele legate 
de frustrările mele existenţiale. Supărarea faţă de părinţii mei, obsesia 
pentru femei şi ambiția mea de a duce o viata buna au fost 
considerate de ei drept atuuri: eram vulnerabil la seducţie. Hotárírea 
mea de a excela la învăţătură şi în sport, suprema-mi revoltă 
împotriva tatălui meu, capacitatea mea de a mă înţelege cu străinii, 
precum şi dispoziţia mea de a minţi poliţia erau exact calităţile ur- 
mărite de ei. Ulterior, am mai descoperit că tatăl lui Farhad lucra 
pentru agenţiile de spionaj ale SUA din lran; aşa că prietenia mea cu 
Farhad reprezenta un evident atu. 

La cîteva săptămîni după testarea de la NSA, mi s-a oferit o slujbă, 
insemnind, de fapt, începerea instrucției în arta spionajului, de care 
trebuia să mă apuc la cîteva luni după terminarea studiilor la UB. 
Oricum, înainte să accept oficial această ofertă, am urmat, din impuls, 
un seminar ţinut la UB de către un recrutor de la Peace Corps 
(organizaţie americană de cooperare cu ţările în curs de dezvoltare). 
Ca şi în cazul NSA, un avantaj important era acela că, dacă aveai o 
slujbă în Peace Corps, deveneai apt pentru aminarea încorporării. 
Decizia de a lua parte la seminarul respectiv a fost una dintre acele 


coincidente care nu par semnificative la momentul respectiv, dar 
care, ulterior, iti pot schimba radical viata. Recrutorul a descris citeva 
locuri din lume unde era neaparata nevoie de voluntari. Unul dintre 
acestea era si pádurea tropicalá din Amazon, unde, a subliniat acesta, 
populatiile indigene tráiau foarte asemanator cu indienii din America 
de Nord înainte de sosirea europenilor pe acele meleaguri. Visasem 
dintotdeauna să trăiesc precum Abnakis, tribul care populase New 
Hampshire înainte ca primii mei strămoşi să se stabilească acolo. 
Ştiam că prin vene îmi curge şi sînge de Abnakis, dorind, aşadar, să 
aflu despre tradiţiile pădurii pe care ei le înțelegeau atît de bine. După 
prelegere, l-am abordat pe recrutor şi l-am întrebat despre 
posibilitatea de a fi trimis in Amazon. El m-a asigurat că cererea de 
voluntari pentru acea regiune era mare, aşa că şansele mele nu erau 
grozave. L-am sunat pe Unchiul Frank. 

Spre surprinderea mea, Unchiul Frank m-a încurajat să iau în calcul 
şi oferta celor de la Peace Corps. El mi-a mărturisit că, după căderea 
capitalei Hanoi — care în acea perioada era considerată o certitudine 
de către oamenii cu poziţia lui -, Amazonul avea să devină un punct 
fierbinte. 

— Încărcat cu ţiţei, spunea el. Vom avea nevoie de agenţi buni aco- 
lo — oameni care să-i înţeleagă pe aborigeni. 

M-a asigurat că Peace Corps va reprezenta un excelent mod de a 
mă instrui şi m-a îndemnat să devin un bun vorbitor de spaniolă, dar 
şi un cunoscător al dialectelor indigene. 

— S-ar putea, a chicotit el, să ajungi să lucrezi pentru vreo 
companie privată în loc de guvern. 

La acea vreme, nu am înţeles la ce anume se referea. Fusesem 
avansat de la spion la AE, deşi nu auzisem niciodată termenul şi nici 
nu aveam să-i aud timp de cîţiva ani. Nu aveam nici cea mai vagă 
idee că existau sute de femei şi bărbaţi împrăştiaţi pretutindeni în 
lume, care lucrau pentru firme de consultanţă şi pentru alte companii 
private, oameni care nu primeau niciodată nici o centimă de la nici o 
agenţie guvernamentală şi care serveau, totuşi, interesele imperiului. 
Nici nu aveam cum bănui că un nou tip, cu titluri mai voalate, se va 
inmulti cu miile pînă la sfîrşitul mileniului, iar eu voi juca un rol 
semnificativ în modelarea acestei armate în creştere. 

Ann si cu mine am făcut cerere de înrolare în Peace Corps, 
solicitind detaşarea în Amazon. Cînd ne-a sosit înştiinţarea că ni s-a 
aprobat cererea, prima mea reacţie a fost una de extremă 
dezamăgire. In scrisoare se specifica faptul că vom fi trimişi în 
Ecuador. 

O, nu! mi-am spus. Am cerut Amazonul, nu Africa. Am luat un atlas 
pentru a căuta Ecuadorul. Am fost uimit că nu l-am putut localiza 
nicăieri pe continentul african. La index însă am descoperit că, într- 


adevár, tara se afla in America Latiná, iar pe hartá am observat cá 
reteaua de riuri care izvoráste din ghetarii Anzilor formeazá apele 
puternicului Amazon. Continuind lectura, m-am linistit, cáci se spunea 
cá junglele Ecuadorului erau unele dintre cele mai diversificate si 
formidabile din lume si cá populatii indigene tráiau incá la fel cum 
tráiserá de mii de ani incoace. Am acceptat. 

Ann si cu mine am urmat instructia de la Peace Corps in Sudul 
Californiei, dupa care, in septembrie 1968, ne-am indreptat spre 
Ecuador. In Amazon, am trait alaturi de tribul Shuar al carui stil de 
viata semana cu cel al populatiilor de indieni pre-colonialisti din 
America de Nord; de asemenea, în Anzi, am lucrat si cu urmaşi ai 
incasilor. Era o parte a unei lumi despre care nici nu visam cá ar mai 
putea exista. Pînă atunci, singurii latino-americani pe care îi intilnisem 
erau elevii bogati de la scoala unde preda tatál meu. M-am trezit ca 
simpatizam cu aceşti indigeni care îşi cistigau traiul vinind si cultivind 
pămîntul. Am simţit o stranie legătură de înrudire cu ei. Intr-un anume 
fel, ei îmi aminteau de tirgovetii pe care îi lăsasem în urmă. 

Intr-o zi, un bărbat în costum elegant, Einar Greve, a aterizat pe 
fişia de pămînt folosită drept pistă în comunitatea noastră. Era 
vicepreşedinte la Chas. T. Main Inc. (MAIN), o firmă internaţională de 
consultanţă care îşi menținea anonimatul si care era însărcinată cu 
studii prin care să determine dacă Banca Mondială ar trebui sau nu să 
împrumute miliarde de dolari Ecuadorului şi ţărilor vecine, pentru a 
construi baraje pentru hidrocentrale şi pentru alte proiecte de 
infrastructură. Einar era şi colonel în rezervă în Armata SUA. A început 
să-mi vorbească despre avantajele pe care le ai dacă lucrezi pentru o 
companie ca MAIN. Cînd i-am spus că am fost acceptat de NSA înainte 
de a mă înscrie in Peace Corps şi cá mă bătea gîndul să mă întorc la 
ei, m-a informat că, uneori, el avea statut de colaborator al NSA; mi-a 
aruncat o privire care m-a făcut să bănuiesc faptul că una dintre 
misiunile lui era să-mi evalueze capacităţile. Acum cred că el îmi 
reactualiza profilul psihologic, analizindu-mi in special, abilitatea de a 
supravieţui în medii pe care mulţi dintre nord-americani le-ar 
considera ostile. 

Am petrecut cîteva nopţi împreună în Ecuador, iar, după aceea, am 
ţinut legătura prin poştă. M-a rugat să-i trimit rapoarte în care să 
analizez perspectivele economice ale Ecuadorului. Avem o masinuta 
de scris portabilă, îmi plăcea să scriu şi eram de-a dreptul fericit să-i 
îndeplinesc rugămintea. Timp de aproape un an de zile, i-am trimis lui 
Einar cel puţin cincisprezece scrisori lungi. In aceste scrisori erau 
speculaţiile mele privind viitorul economic şi politic al Ecuadorului şi 
frustrarea în creştere pe care o depistasem printre comunităţile 
autohtone care se străduiau să împiedice companiile petroliere, 


agentiile internationale de dezvoltare in incercarile lor de a fi atrase in 
lumea moderna. 

In momentul in care misiunea mea de la Peace Corps a luat sfirsit, 
Einar m-a invitat la un interviu pentru o slujbá la sediul central din 
Boston al companiei MAIN. În timpul intílnirii noastre particulare, el a 
accentuat faptul cá activitatea de bazá de la MAIN este ingineria, dar 
ca cel mai mare client al sáu, Banca Mondialá, a inceput de curind sa 
insiste ca ei să păstreze în colectiv si economişti pentru a întocmi 
rapoarte critice care să poată fi folosite pentru a determina 
fezabilitatea şi amploarea proiectelor inginereşti. Mi-a mărturisit că 
angajase înainte trei economişti extrem de calificaţi, cu recomandări 
impecabile — doi cu titlu de Master, iar unul cu gradul de doctor. Toţi 
eşuaseră lamentabil. 

— Nici unul dintre ei, mi-a spus Einar, nu poate suporta ideea de a 
concepe rapoarte economice în ţări unde lipsesc statisticile de 
încredere. 

A continuat să-mi spună că, în plus, toţi au considerat imposibil să- 
şi îndeplinească condiţiile contractuale, care le impuneau să călă- 
torească în locuri îndepărtate, din tari ca Ecuador, Indonezia, Iran sau 
Egipt, să stea de vorbă cu liderii locali şi să facă aprecieri personale 
despre perspectivele dezvoltării economice în acele regiuni. Unul a 
suferit o depresie nervoasă într-un sat izolat din Panama; a fost 
escortat de poliţia din Panama la aeroport şi trimis cu avionul înapoi 
spre SUA. 

— Scrisorile pe care mi le-ai trimis dovedesc că nu te deranjează 
să-ţi pui pielea la bătaie, chiar dacă nu sînt disponibile date precise. 
Si, tinind cont de condiţiile în care trăieşti în Ecuador, am credinţa cá 
poţi supravieţui aproape oriunde. 

Mi-a spus că îl concediase deja pe unul dintre economişti, fiind pre- 
gătit să facă acelaşi lucru cu ceilalţi doi, dacă eu acceptam slujba. 

Ceea ce s-a şi întîmplat în ianuarie 1971, cînd mi s-a oferit o poziţie 
de economist la MAIN. Tocmai tmplinisem 26 de ani - vîrsta magică la 
care comisia de înrolare nu mă mai voia. M-am sfătuit şi cu cei din 
familia lui Ann; ei m-au încurajat să accept slujba şi cred că asta era 
părerea Unchiului Frank. Imi aminteam cá mentionase posibilitatea ca 
eu sá ajung sá lucrez pentru o firmá privatá. Nimic nu se specifica insá 
deschis si, totusi, nu aveam nici un dubiu ca angajarea mea la MAIN 
era consecinta aranjamentelor pe care Unchiul Frank le fácuse cu trei 
ani mai inainte, adáugate experientelor mele din Ecuador si dorintei 
mele de a scrie despre situatia economicá si politicá a acelei tári. 

Timp de citeva saptamini am fost ametit si cu un ,ego" umflat 
peste másurá. Tocmai imi luasem licenta la UB, care nu párea sá-mi 
garanteze o pozitie de economist la o companie de consultantá atít de 
exclusivistá. Stiam cá multi dintre colegii mei de la UB, care fuseserá 


respinsi de consiliu si se apucaserá sa-si ia MBA-uri si alte grade post- 
universitare, ar fi murit de invidie. Ma si vedeam ca pe un neinfricat 
agent secret, avind ca destinatie tinuturi exotice, relaxindu-má lingá 
piscinele hotelurilor, inconjurat de fermecátoare femei in costume de 
baie, sorbind tacticos dintr-un martini. Desi nu era decit pura fantezie, 
aveam sa descopár cá in ea sálásluia si ceva de domeniul 
verosimilului. Einar ma angajase ca economist, dar curind aveam sa 
aflu cá adevarata mea slujbá insemna mult mai mult decit atit, fiind, 
de fapt, cu mult mai aproape de ceea ce facea un James Bond decit as 
fi banuit eu vreodata. 


CAPITOLUL 2 — «Implicat pe viata» 


În limbaj juridic, MAIN s-ar caracteriza drept o corporatie strict 
controlatá; cel mult 596 din cei 2000 de angajati detineau compania. 
Acestia erau desemnati drept parteneri sau asociati, pozitia lor fiind 
una deosebit de rivnita. Partenerii nu numai cá aveau putere asupra 
tuturor celorlalti, dar si banii mergeau in mare parte tot la ei. Discretia 
era însuşirea lor caracteristică; aveau de-a face cu şefi de stat si alti 
oficiali sefi de guverne care impuneau consultantilor lor, ca Si 
avocatilor sau psihoterapeutilor, respectarea unui cod de confi- 
dentialitate absolutá. Comunicarea cu presa constituia un tabu. Nu 
era absolut deloc toleratá. In consecinta, este foarte putin probabil sa 
se fi auzit de noi in afara companiei MAIN, desi lumea era destul de 
familiarizatá cu concurenţii nostri, cum ar fi Arthur D. Little, 
Stone&Webster, Brown&Root, Halliburton si Bechtel. 

Folosesc termenul concurenti in sens larg, deoarece, ín realitate, 
MAIN era unica dintr-o categorie aparte. Majoritatea personalului 
nostru era formata din ingineri, si totusi nu detineam nici un fel de 
echipament si nu construiserám niciodata nici mácar un depozit de 
materiale. Multi dintre specialistii de la MAIN erau fosti militari si totusi 
nu aveamcontracte cu Ministerul Apárárii sau cu alte servicii militare. 
Obiectul nostru de activitate era unul atit de diferit fata de normal, 
incit in primele luni petrecute acolo nici nu mi-am putut da seama ce 
făceam de fapt. Ştiam numai cá prima mea misiune concretă va fi în 
Indonezia şi că voi face parte dintr-o echipă de unsprezece oameni 
trimişi pentru a crea o strategie privind alimentarea cu energie a 
insulei Java. Şi mai ştiam că Einar şi alţii, care îmi dăduseră detalii 
despre misiune, erau dornici să mă convingă că economia Javei avea 
să facă un spectaculos salt înainte şi că, dacă voiam să mă disting 
personal ca un bun analist (şi, prin urmare, să mi se ofere o 
promovare), trebuia să creez documentaţia care să demonstreze 
acest lucru. 


— Care să spargă toate topurile, îi plăcea lui Einar să spună. 

Străpungea aerul cu degetele pînă deasupra capului său. 

— O economie care se va înălța ca pasărea în zbor! 

Einar făcea călătorii frecvente care, de regulă, nu durau mai mult 
de două-trei zile. Nimeni nu discuta despre ele sau se părea că nici nu 
prea se ştia unde se duce acesta. Deseori, cînd se afla la birou, mă 
invita să bem o cafelutá împreună. Mă întreba despre Ann, despre 
noul nostru apartament şi despre pisica pe care o aduseserăm cu noi 
din Ecuador. Pe măsură ce îl cunoşteam mai bine, am început să fiu 
mai îndrăzneţ, încercînd să aflu mai multe despre el şi despre ceea ce 
implica slujba mea. Niciodată însă nu am primit vreun răspuns care să 
mă satisfacă; era un adevărat maestru la schimbat vorba. Intr-una din 
aceste situaţii mi-a aruncat o privire ciudată. 

— Nu-i cazul să-ţi faci griji, mi-a spus el. Avem planuri mari în ceea 
ce te priveşte. Recent, am fost la Washington... 

Vocea lui a devenit mai slabă şi el a zimbit enigmatic. 

— În orice caz, ştii că avem un proiect mare în Kuweit. Mai ai ceva 
timp pînă să pleci spre Indonezia. Cred că ar trebui să-ţi foloseşti o 
parte din el pentru a citi despre Kuweit. Biblioteca Publică din Boston 
(BPB) este o sursă excelentă, iar noi îţi putem obţine permis la 
bibliotecile de la MIT şi Harvard. 

După acest episod, mi-am petrecut destul timp în acele biblioteci, 
mai ales în BPB care se afla la o distanţă de numai cîteva străzi de 
birou şi aproape de apartamentul meu din Back Bay. M-am 
familiarizat cu Kuweitul, precum şi cu alte probleme de statistică 
economică din lucrările publicate de ONU, Fondul Monetar 
Internaţional (FMI) şi Banca Mondială. Ştiam că mi se va cere să 
concep modele econometrice pentru Indonezia si Java si am hotărît că 
aş putea foarte bine să încep să concep unul şi pentru Kuweit. 

Oricum, licenţa mea în administrarea afacerilor nu mă pregătise ca 
econometrist, aşa că am petrecut mult timp încercînd să găsesc o 
modalitate de abordare a problematicii. Am mers pina acolo încît m- 
am înscris la o serie de cursuri pe această temă. Pe parcurs am înţeles 
că statisticile pot fi manipulate pentru a produce o gamă variată de 
concluzii, inclusiv pe acelea care să oglindească predilectiile 
analistului. N 

MAIN era o supercorporatie. In 1971, existau aici numai patru femei 
care dețineau poziții profesionale. In orice caz, mai erau poate vreo 
două sute de femei printre angajații secretariatului — fiecare 
vicepreşedinte si director de departament avea o secretară — şi ai 
serviciului de stenografie care deserveau restul angajaților. Mă obis- 
nuisem cu acest gen de discriminare bazată pe sex si, prin urmare, 
am fost extrem de uimit de ceea ce s-a întîmplat într-una din zile la 
BPB, în sala cataloagelor. 


O brunetá atrágátoare a venit spre mine si s-a asezat pe un scaun 
chiar in fata mea, de partea cealaltá a mesei. Párea foarte rafinatá in 
costumul ei de femeie de afaceri, un costum de culoare verde-inchis. 
Mi-am zis cá trebuie sá fie cu cítiva ani mai mare decit mine, dar am 
incercat sá má controlez, sá par indiferent, ca si cum n-as fi observat- 
o. Dupá citeva minute, fárá nici un cuvint, ea a impins spre mine o 
carte deschisá. Continea un tabel cu informatiile pe care eu le cáutam 
despre Kuweit si o carte de vizitá cu numele, Claudine Martin, si cu 
titlul ei, Consultant de Specialitate la Chas. T. MAIN, Inc. M-am uitat ín 
ochii ei de un verde atit de plácut, iar ea si-a intins mina. 

— Am fost rugatá sá te ajut la instruire, mi-a spus. 

Nu-mi venea sa cred cá mie mi se intimpla ceea ce mi se intimpla. 

Incepind de a doua zi, ne-am întîlnit în apartamentul Claudinei din 
Beacon Street, la citeva strázi de sediul Prudential Centre detinut de 
MAIN. In timpul primei noastre ore impreuná, ea mi-a explicat ca 
pozitia mea era una destul de neobisnuitá si cá era necesar sá pás- 
trám totul strict confidential. Mi-a spus cá nimeni nu-mi dáduse 
lámuriri exacte despre slujba mea, deoarece nimeni, cu exceptia ei, 
nu fusese autorizat sá o facá. Apoi m-a informat cá obligatia ei era de 
a má transforma într-un asasin economic. 

Numai denumirea a fost suficientá pentru a-mi trezi vise de 
clandestinitate. Eram stínjenit de risul nervos pe care l-am auzit 
pornind din mine. Ea mi-a zimbit si m-a asigurat cá umorul era unul 
dintre motivele pentru care utilizau acest termen. 

— Cine l-ar lua în serios? a întrebat ea. 

Mi-am márturisit ignoranta privind rolul unui asasin economic. 

— Nu esti singur, a ris ea. Noi sintem o specie rará, intr-o afacere 
murdará. Nimeni nu trebuie sá stie despre implicarea ta, nici mácar 
sotia. 

Apoi a devenit serioasa. 

— Voi fi cinstitá cu tine, te voi invata tot ce voi putea in sáptámínile 
urmátoare. Apoi va trebui sa alegi. Decizia ta va fi finala. Doar ca 
odatá implicat, esti implicat pe viata. 

Dupá acest episod, rareori ne-am mai spus pe nume; eram pur si 
simplu niste AE. 

Acum stiu ceea ce nu stiam atunci — Claudine a profitat din plin de 
avantajele pe care i le-a furnizat profilul trasat de NSA privind 
slăbiciunile mele. Nu ştiu cine îi dăduse informaţiile — Einar, NSA, cei 
de la departamentul de resurse umane de la MAIN sau altcineva — 
ştiu doar ca le folosise cu o mare măiestrie. Abordarea ei, o 
combinatie de seductie fizica si manipulare verbala, era croita special 
pentru mine si, totuşi, ea se încadra în standardele de proceduri 
operative pe care le-am vázut folosite de atunci intr-o varietate de 
afaceri in situatii cind miza era mare, iar presiunea de a obtine afaceri 


profitabile, uriaşă. Ea a ştiut de la început cá nu-mi voi pune în pericol 
căsnicia, dezvăluind activităţile noastre clandestine. Şi era brutal de 
sinceră cînd era vorba să descrie partea întunecată a lucrurilor care 
mi se cereau. 

Nu am habar cine îi plătea salariul, deşi nu am nici un motiv să mă 
îndoiesc că ar fi fost, aşa cum era scris pe cartea de vizită, de la MAN. 
La acea vreme, eram prea naiv, intimidat şi vrăjit ca să mai pun 
întrebările care azi mi se par atit de fireşti. 

Claudine mi-a spus că meseria mea avea două obiective principale. 
Primul era să justific împrumuturi internaţionale uriaşe care erau 
direcționate înapoi către MAIN sau alte companii din SUA (cum ar fi 
Bechtel, Halliburton, Stone&Webster şi Brown&Root) prin proiecte 
gigantice de inginerie tehnologică şi construcţii. In al doilea rînd, 
trebuia să lucrez pentru a falimenta ţările care obțineau împrumu- 
turile (bineînţeles, după ce ar fi achitat sumele pentru MAIN şi alţi 
contractori din SUA), astfel încît să fie obligate pentru totdeauna la 
creditorii lor şi să devină ţinte uşoare, în cazul în care era nevoie de 
anumite favoruri, printre care baze militare, voturi în ONU sau accesul 
la ţiţei sau alte resurse naturale. 

Slujba mea era, spunea ea, să analizez efectele investiţiilor de mi- 
liarde de dolari într-o ţară. Şi, la modul mai specific, eu trebuia să 
concep studii care să proiecteze o creştere economică în viitorii 
douăzeci-douăzeci şi cinci de ani şi care să evalueze impactul pe care 
l-ar putea avea diferitele proiecte. De exemplu, dacă se lua decizia de 
a împrumuta unei ţări un miliard de dolari pentru a-i convinge pe 
liderii acesteia să nu susţină Uniunea Sovietică, eu trebuia să compar 
beneficiile acelei investiţii într-o uzină electrică cu beneficiile 
investiţiei într-o reţea naţională de căi ferate sau într-un sistem de 
telecomunicaţii. Sau mi se spunea că acelei ţări i se oferea ocazia de 
a i se furniza un serviciu public modern de electricitate, iar mie îmi 
revenea sarcina de a demonstra că acel sistem va avea drept rezultat 
o creştere economică suficientă pentru a justifica împrumutul. Fac- 
torul primordial, în fiecare caz, era produsul intern brut. Proiectul care 
avea drept rezultat cea mai mare medie anuală a PIB, era cîştigător. 
Dacă nu exista decît un singur proiect, trebuia să demonstrez că 
dezvoltarea acestuia va aduce beneficii importante PIB-ului. 

Aspectul ţinut sub tăcere al fiecăruia dintre aceste proiecte era 
acela că, prin ele, se intenţiona crearea unor profituri uriaşe pentru 
contractori, precum şi pentru o mina de familii bogate şi influente din 
tara care primea împrumutul, în timp ce se asigura dependenţa fi- 
nanciară pe termen lung şi, prin urmare, loialitatea politică a guver- 
nelor de pretutindeni. Cu cît împrumutul era mai mare, cu atît era mai 
bine. Faptul că povara datoriei apăsînd pe spinarea unei ţări îi priva 


pe cetátenii acesteia de servicii de sanatate, de educatie si de alte 
servicii sociale timp de decenii, nu era luat in consideratie. 

Claudine si cu mine discutam deschis despre esenţa înşelătoare a 
PIB-ului. De exemplu, creşterea PIB-ului poate avea ca rezultat profitul 
pentru o singură persoană, cum ar fi individul care deţine o companie 
de utilităţi publice, în ciuda faptului că majoritatea suportă povara 
datoriei. Cei bogaţi devin şi mai bogaţi, iar cei săraci, şi mai săraci. Şi 
totuşi, din punct de vedere statistic, acest fapt este înregistrat ca 
progres economic. 

Ca şi cetăţenii SUA, în general, majoritatea angajaţilor de la MAIN 
au impresia că le facem favoruri acestor ţări cînd le construim cen- 
trale electrice, autostrăzi şi porturi. Şcolile noastre şi presa ne-au 
învăţat să percepem aceste acţiuni ca pe nişte fapte altruiste. De-a 
lungul anilor, am auzit de multe ori argumente de genul: 

— Dacă au de gînd să ardă drapelul SUA şi să facă demonstraţii îm- 
potriva Ambasadei noastre, de ce naiba nu ne retragem din ţara lor şi 
să-i lăsăm să se afunde şi mai mult în propria sărăcie? 

Cei care spun astfel de lucruri sînt de foarte multe ori titrati, au 
diplome care dovedesc cît sint de educati. Oricum, acestor oameni 
nici nu le trece prin cap că motivul pentru care ne instalăm ambasade 
peste tot în lume este acela de a ne servi propriile interese, care, pe 
parcursul ultimei jumătăţi a secolului al XX-lea, au însemnat 
transformarea Republicii americane într-un imperiu global. In ciuda 
atestatelor de tot felul, astfel de oameni sînt la fel de ignoranti ca si 
coloniştii din secolul al XVIII-lea care credeau că indienii care luptau 
pentru a-şi apăra pămînturile erau unelte ale diavolului. In cîteva luni 
urma să plec spre insula Java, în Indonezia, care, în acea perioadă, era 
caracterizată drept cea mai populată proprietate de pe planetă. Se 
mai întîmpla ca Indonezia să fie şi o naţiune musulmană bogată în 
ţiţei, dar si un focar de activitate comunistă. 

— Este următoarea piesă de domino după Vietnam, spunea 
Claudine. Trebuie să-i cîştigăm pe indonezieni de partea noastră. 
Dacă se vor alătura blocului comunist, ei bine... 

Şi-a pus un deget în dreptul beregatei, după care a zimbit dulce. 

— Să zicem că e nevoie să vii cu o analiză foarte optimistă asupra 
economiei, cum va înflori ea după ce vor fi construite noile centrale 
electrice şi liniile de distribuţie. Acest lucru le va permite celor de la 
USAID şi băncilor internaţionale să justifice împrumuturile. De sigur, 
vei fi răsplătit şi te vei putea muta în ţări mai exotice, cu alte proiecte. 
Lumea este harta ta de cumpărături. 

Şi a continuat, avertizindu-má că rolul meu va fi unul foarte dur. 

— Experții de la bănci te vor urmări. Este meseria lor să îţi atace 
analizele — doar pentru aşa ceva sint plătiţi. Punindu-te pe tine într-o 
lumină proastă, ei apar într-una mai bună. 


Íntr-una din zile, i-am amintit lui Claudine cá echipa de la MAIN care 
urma să fie trimisă în Java era alcătuită din încă alti zece bărbaţi. Am 
întrebat dacă toţi primeau acelaşi gen de instruire. M-a asigurat că nu. 

— Ei sînt ingineri, mi-a spus. Proiectează centrale electrice, linii de 
distribuţie şi transport, porturi şi drumuri pe care să poată fi adus 
combustibilul. Tu eşti cel care prezice viitorul. Analizele tale vor de- 
termina amplitudinea sistemului pe care ei îl proiectează — şi cuan- 
tumul împrumutului. înţelegi? Tu reprezinti cheia. 

De fiecare dată cînd plecam din apartamentul Claudinei mă 
întrebam dacă ceea ce făceam era corect. Undeva în adincul sufletu- 
lui, simţeam eu cá nu. Dar frustrările trecutului meu mă bintuiau. 
MAIN părea să-mi ofere tot ceea ce îmi lipsise în viaţă şi totuşi mă tot 
întrebam dacă Tom Paine ar fi fost de acord. In cele din urmă, m-am 
convins cá, aflind mai multe, experimentind în mod direct, aş fi putut 
expune lucrurile mult mai bine mai tîrziu — vechea justificare cu 
„lucratul din interior". 

Cînd i-am împărtăşit lui Claudine ideea mea, mi-a aruncat o privire 
perplexă. 

— Nu fi caraghios. Odată intrat aici, nu mai poti scăpa nicicînd. 
Trebuie să iei decizii pentru tine personal, înainte de a te implica mai 
profund. 

Am înţeles-o, iar ceea ce mi-a spus m-a înspăimîntat. După ce am 
plecat, m-am plimbat pe Commonwealth Avenue, am luat-o pe 
Dartmouth Street, zicîndu-mi, spre a mă linişti, că eu reprezentam 
excepţia de la regulă. 

Cîteva luni mai tîrziu, într-o dupa-amiază, stăteam cu Claudine lîngă 
geam privind cum ninge pe Beacon Street. 

— Sîntem un club restrins, foarte exclusivist, mi-a spus ea. Sîntem 
plătiţi — bine plătiţi — ca să escrocăm ţările de pe glob de miliarde de 
dolari. O mare parte din misiunea ta este să-i încurajezi pe liderii 
mondiali să devină o parte din vasta reţea care promovează interesele 
comerciale ale SUA. In final, respectivii lideri sint ademeniti într-o 
retea de datorii care ne asigurá loialitatea lor. li putem folosi oricind 
dorim — pentru a ne satisface nevoile politice, economice sau militare. 
În schimb, aceşti lideri îşi susţin poziţiile politice, punind la dispoziţia 
cetăţenilor ţărilor lor parcuri industriale, centrale electrice şi 
aeroporturi. Intre timp, posesorii companiilor de inginerie tehnologică 
şi construcţii se imbogatesc serios. 

In acea dupa-amiazá, în decorul idilic din apartamentul lui Claudine, 
relaxîndu-ne stind la fereastră şi privind zăpada dántuind afară, am 
învăţat istoria profesiei pe care eram pe cale să o imbratisez. Claudine 
mi-a povestit cum, de-a lungul întregii istorii, imperiile au fost clădite 
în mare parte prin forţa militară sau prin ameninţarea cu ea. O dată 
cu sfîrşitul celui de Al Doilea Război Mondial însă, cu ascensiunea 


Uniunii Sovietice si cu spectrul holocaustului nuclear, solutia militará a 
devenit mult prea riscantá. 

Momentul decisiv a fost în 1951, cînd Iranul s-a revoltat împotriva 
unei companii petroliere britanice care-i exploata resursele naturale şi 
locuitorii. Compania era predecesoarea lui British Petroleum, BP-ul de 
astăzi. Drept răspuns, primul ministru iranian, bucurîndu-se de o mare 
popularitate şi ales in mod cit se poate de democratic (desemnat de 
revista Time, în 1951, drept Omul anului), Mohammad Mossadegh, a 
naționalizat toate proprietăţile petrolifere iraniene. O Anglie grav 
jignită a căutat ajutor la aliatul din cel de Al Doilea Război Mondial, 
adică la SUA. Oricum, ambele ţări se temeau că o desfăşurare de forţe 
militare ar putea provoca din partea Uniunii Sovietice o acţiune în 
numele Iranului. 

Aşadar, în loc să trimită acolo puscasii marini, Washingtonul l-a 
detaşat pe agentul CIA, Kermit Roosevelt (nepotul lui Theodore). El a 
acţionat strălucit, cîştigîndu-i pe oameni prin mite şi ameninţări. Apoi 
i-a împins să organizeze o serie de revolte de stradă şi demonstraţii 
violente care au creat impresia că Mossadegh nu numai că nu se 
bucura de popularitate, dar, pe deasupra, mai era şi inept. În cele din 
urmă, Mossadegh a fost învins, petrecîndu-şi tot restul vieţii în arest la 
domiciliu. Pro-americanul Mohammad Reza Shah a devenit un dictator 
fără contracandidat. Kermit Roosevelt a pregătit decorul pentru o 
nouă profesie, una în rîndurile căreia aveam să mă înscriu şi eu’. 

Mişcarea lui Roosevelt a remodelat istoria Orientului Mijlociu şi a 
demonstrat că vechile strategii de consolidare a unui imperiu erau 
depăşite. In plus, ea a mai coincis şi cu începutul experimentelor în 
„acţiuni militare nenucleare limitate", care, în cele din urmă, au avut 
drept rezultat umilirea SUA în Coreea şi Vietnam. Deja în 1968, anul în 
care am dat interviul la NSA, devenise clar că, dacă SUA voia să-şi 
realizeze visul întemeierii unui imperiu global (după cum prevăzuseră 
cei ca preşedinţii Johnson şi Nixon), ea trebuia să adopte strategii 
modelate după exemplul iranian furnizat de Roosevelt. Aceasta era 
singura cale de a-i învinge pe sovietici fără ameninţarea unui război 
nuclear. 

Mai exista însă o problemă. Kermit Roosevelt era angajat al CIA. 
Dacă ar fi fost prins, consecinţele ar fi fost dezastruoase. El orches- 
trase prima operaţie a SUA de demitere a unui guvern străin, fiind de 
aşteptat să urmeze multe alte operaţiuni de acest tip. Important era 
însă să se găsească o modalitate ca Washingtonul să nu fie implicat 
direct. 

Din fericire pentru strategi, în anii 1960 s-a asistat şi la un alt tip de 
revoluţie: întărirea corporațiilor internationale si a organizaţiilor 
multinaționale, cum ar fi Banca Mondială si FMI. Acesta din urmă era 
finanţat în primul rînd de SUA şi de suratele noastre în întemeierea 


imperiului din Europa. O relaţie simbioticá s-a dezvoltat între guverne, 
corporaţii şi organizaţiile multinaționale. 

La vremea cînd mă înscrisesem eu la şcoala de afaceri de la UB, se 
găsise deja soluţia la problema Kermit-ca-agent-CIA. Agenţiile de 
spionaj din SUA — inclusiv NSA — aveau sarcina să identifice potenţiali 
AE, care puteau fi apoi angajaţi de către corporaţii internaţionale. 
Aceşti AE nu trebuiau niciodată plătiţi de guvern, ci urmau să-şi ia 
salariile din sectorul privat. Aşadar, dacă ar fi fost dată în vileag, 
treaba lor murdară ar fi fost atribuită lacomiei corporațiilor, nicidecum 
politicii guvernamentale. In plus, corporaţiile care îi angajau, desi 
plătite de agenţiile guvernamentale şi de partenerii lor — băncile 
multinaționale (cu banii contribuabililor), erau ferite de controlul 
Congresului si de opinia publică, protejate de un ansamblu de ini- 
tiative legislative în plină dezvoltare, incluzind marca înregistrată, 
comerţul international şi legile privind libertatea informatiei?. 

— Prin urmare, înţelegi tu, a conchis Claudine, noi sîntem exact ur- 
mătoarea generaţie care continuă mindra tradiţie începută pe cînd tu 
erai de-abia în clasa întîi. 


CAPITOLUL 3 - Indonezia: lecţii pentru un AE 


În afara lucrurilor învăţate despre noua mea carieră, mi-am 
petrecut ceva timp citind şi despre Indonezia. 

— Cu cît ştii mai multe despre o ţară înainte să ajungi acolo, cu atit 
mai uşoară îţi va fi sarcina, mă sfătuise Claudine. Vorbele ei mi s-au 
întipărit bine în minte. 

Cînd Columb şi-a înălţat pînzele, pornind în 1492 în faimoasa-i 
călătorie, el urmărea să ajungă în Indonezia, cunoscută la acea vreme 
sub numele de Insulele Mirodeniilor. In toată perioada colonială, ea 
era considerată o comoară cu mult mai prețioasă decît Americile. 
Java, cu tesáturile ei bogate, cu mirodeniile ei legendare si regatele-i 
opulente constituia o prețioasă posesiune, dar şi scena unor ciocniri 
violente între aventurierii spanioli, olandezi, portughezi şi britanici. 
Regatul Olandei a ieşit triumfător în 1750, dar, chiar dacă olandezii 
controlau Java, le-au fost necesari mai bine de 150 de ani să supună şi 
celelalte insule. 

La invadarea Indoneziei de către japonezi, în timpul celui de Al Doi- 
lea Război Mondial, forţele olandeze au opus o minimă rezistenţă. 
Rezultatul a fost că indonezienii, în special javanezii, au suferit teribil, 
în urma armistiţiului japonez, un lider carismatic, pe nume Sukarno, a 
reuşit să proclame independenţa. In cele din urmă, luptele s-au 
încheiat după patru ani, la 27 decembrie 1949, cînd Olanda şi-a 
coborit steagul, redind suveranitatea unui popor care, timp de mai 
bine de trei secole, nu cunoscuse nimic altceva în afară de lupte şi 
dominație. Sukarno a devenit primul preşedinte al noii republici. 
Cîrmuirea Indoneziei s-a dovedit însă a fi o provocare mult mai 
serioasă decit infringerea olandezilor. Departe de a fi omogen, ar- 
hipelagul alcătuit din aproximativ 17500 de insule era asemenea unui 
butoi cu pulbere în care clocoteau primitivismul tribal, culturi 
divergente, zeci de limbi şi dialecte, grupuri etnice nutrind animozitati 
vechi de secole. Conflictele erau frecvente şi violente, dar Sukarno 
reuşea să le ţină sub control. In 1960, a suspendat Parlamentul, iar în 
1963 a fost numit preşedinte pe viaţă. El a constituit alianţe strînse cu 
guvernele comuniste din toată lumea, în schimbul echipamentului şi 
instrucției militare. Tot el a trimis trupe indoneziene înarmate cu 
echipament rusesc în Malaezia, aflată în apropiere, în încercarea de a 
răspîndi comunismul în toată Asia de Sud-Est şi de a cîştiga astfel 
acceptarea de către liderii socialişti mondiali. Opoziția s-a consolidat, 
iar în 1965 s-a declanşat o lovitură de stat. Sukarno a reuşit să 


supravietuiascá asasinatului numai datorita prezentei de spirit a 
amantei sale. 

Multi dintre ofiterii superiori ai armatei sale, precum si cei mai 
apropiati dintre asociatii sái au fost insá mai putin norocosi. Eve- 
nimentele le aminteau pe cele petrecute in Iran in 1953. In final, 
Partidul comunist a fost fácut responsabil — in special acele factiuni 
sprijinite de China. In masacrele initiate ulterior de armatá, au fost 
ucisi aproximativ trei pina la cinci sute de mii de oameni. Coman- 
dantul armatei, generalul Suharto, a preluat presedintia in 1968!. Pina 
in 1971, hotárirea SUA de a ademeni Indonezia, indepártind-o de 
comunism, se intensifica tot mai mult din cauza rezultatului rázboiului 
din Vietnam care párea foarte nesigur. In vara anului 1969, 
Preşedintele Nixon începuse o serie de retrageri de trupe, iar strategia 
SUA căpăta o perspectivă mult mai globală. Ea se concentra asupra 
prevenirii apariţiei efectului de domino — intrarea ţărilor din zona, una 
după alta, sub dominaţia comunismului — şi se focaliza asupra cîtorva 
tari; cheia o reprezenta Indonezia. Proiectul de electrificare al celor de 
la MAIN constituia o parte dintr-un plan mult mai cuprinzător care să 
asigure dominaţia americană în Asia de Sud-Est. 

Premisa politicii externe a SUA era cá Suharto va servi 
Washingtonul în aceeaşi manieră în care a făcut-o şahul Iranului. SUA 
mai spera ca această naţiune să servească drept model şi altor ţări 
din regiune. Washingtonul şi-a bazat o mare parte din strategia sa pe 
faptul că rezultatele bune obţinute în Indonezia ar putea avea 
repercusiuni pozitive asupra întregii lumi islamice, îndeosebi în 
explozivul Orient Mijlociu. lar, dacă toate acestea nu reprezentau o 
motivaţie suficientă, Indonezia dispunea de ţiţei. Nimeni nu cunoştea 
cu certitudine calitatea şi mărimea rezervelor sale, dar seismologii 
companiilor petroliere erau foarte optimişti în privinţa posibilităţilor. 

Pe măsură ce mă cufundam mai adînc în cărţile de la BPB, en- 
tuziasmul meu creştea. Imi şi imaginam deja aventurile care mă 
aşteptau. Să lucrez pentru MAIN însemna să-mi schimb stilul de viaţă 
sărăcăcios de la Peace Corps cu unul mult mai luxos şi mai fascinant. 
Perioada petrecută cu Claudine reprezenta deja împlinirea uneia 
dintre fanteziile mele; părea mult prea frumos ca să fie adevărat. Mă 
simţeam, cel puţin în parte, răzbunat pentru privatiunile de la şcoala 
aceea de băieţi. 

Şi se mai întîmpla ceva în viata mea: Ann si cu mine nu ne mai inte- 
legeam citusi de putin. Cred cá simtise faptul că duceam două vieţi. 
Eu am considerat că acesta era rezultatul resentimentului pe care I- 
am simţit cînd m-a forţat să mă căsătoresc cu ea, de la bun început. 
Nu conta faptul că m-a susţinut şi m-a ajutat în toate momentele grele 
din timpul misiunii mele în Ecuador, cînd eram în Peace Corps; încă o 
mai consideram ca pe o continuare a modelului meu comportamental 


de a má supune capriciilor párintilor mei. Desigur, acum, privind 
înapoi, sînt convins cá relaţia mea cu Claudine a constituit un factor 
major. Nu aveam cum sá-i spun lui Ann despre aceasta, dar ea a 
simtit bine despre ce-i vorba. In orice caz, ne-am decis sá ne mutám 
in apartamente separate. 

Intr-una din zile, in 1971, cu o saptamina inainte de plecarea mea 
in Indonezia, am ajuns acasá la Claudine unde, pe másuta din sufra- 
gerie, mă aşteptau tot felul de brinzeturi şi tipuri de pîine, precum si o 
sticlă de Beaujolais. A ţinut un toast în cinstea mea. 

-Ai reusit. 

A zimbit, dar parca párea ceva mai putin sincera. 

— In sfîrşit, acum esti unul de-ai nostri. 

Am sporováit de toate cele cam vreo jumătate de oră; apoi, în timp 
ce ne terminam vinul, mi-a aruncat o privire pe care nu o mai zărisem 
niciodată pînă atunci. 

— Să nu recunosti în fata nimănui nimic despre intilnirile noastre, 
mi-a spus ea cu o voce aspră. Dacă o vei face, nu te voi ierta nicicind 
şi voi nega faptul că te-am întîlnit vreodată în viaţa mea. 

S-a uitat dusmános la mine — poate pentru prima dată m-am simţit 
ameninţat de ea -, după care a scos un hohot de ris ostil. 

— Dacă ai de gînd să vorbeşti despre noi, viata iti va fi serios 
periclitată. Eram pur şi simplu năucit. Mă simţeam cumplit. Mai tîrziu 
însă, pe cînd mă întorceam pe jos la Prudential Centre, am fost nevoit 
să recunosc ingeniozitatea schemei. Adevărul este cá tot timpul 
petrecut împreună am fost numai în apartamentul ei. Nu exista nici un 
fel de dovadă a relaţiei noastre, iar nimeni de la MAIN nu fusese 
implicat în vreun fel. Mai exista apoi o parte din mine care îi aprecia 
francheţea; nu mă înşelase, aşa cum o făcuseră părinţii mei în 
legătură cu Tilton şi Middlebury. 


CAPITOLUL 4 - Salvarea unei tari de la comunism 


Aveam o viziune romantioasá asupra Indoneziei, tara în care aveam 
să locuiesc în următoarele trei luni. Unele dintre cărţile pe care le-am 
citit prezentau fotografii cu femei frumoase în saronguri în culori 
strălucitoare, dansatoare exotice din Bali, samani scotind flăcări pe 
nări, războinici dînd la visle în pirogile plutind pe apele de smarald, la 
poalele vulcanilor fumegind. In mod cu totul deosebit îmi atrágeau 
atenţia o serie de galioane sub pavilionul negru, apartinind ticálosilor 
de pirați Bugi care navigau pe mările arhipelagului si care îi 
terorizaseră pe primii marinari europeni într-atiît încît, întorşi pe la 
casele lor, aceştia din urmă îşi avertizau odraslele „Fiţi cuminţi că, de 
nu, vin Bugimenii* să vă ia". Dumnezeule, cum mi-au mai ráscolit 
acele imagini sufletul! 

Istoria şi legendele acelei tari reprezintă un corn al abundentei de 
figuri de pe alte tărimuri: zei miniosi, dragoni Komodo, sultani de 
triburi, străvechi poveşti care, cu mult înainte de naşterea lui Hristos, 
au circulat prin munţii Asiei, prin deserturile persane şi peste 
Mediterana pentru a se întipări în cele mai profunde unghere ale 
spiritului nostru colectiv. Chiar şi numai numele insulelor ei fabuloase 
— Java, Sumatra, Borneo, Sulawesi — mi-au sedus mintea. Era un 
tárim de misticism, de mituri şi de frumuseţe erotică; o înşelătoare 
comoară căutată, dar nicicînd găsită de Columb; o prinţesă mult 
rivnitá, dar niciodată posedată de Spania, Olanda, Portugalia, Japonia; 
o închipuire şi un vis. 

Aşteptările mele erau márete şi presupun cá ele le reflectau pe cele 
ale marilor exploratori. Ca şi Columb însă ar fi trebuit să-mi pot pune 
friu fanteziilor. Poate ar fi trebuit să-mi dau seama cá lumina 
călăuzitoare străluceşte deasupra unui destin care nu este întotdeau- 
na acela pe care ni-l dorim noi. Indonezia oferea comori, dar nu era 
cufărul cu panacee pe care îl aşteptasem. De fapt, primele mele zile în 
capitala clocotitoare a Indoneziei, Djakarta, în vara anului 1971, au 
fost şocante. 

Bugiman din Ib. engleză s-ar putea traduce prin „omul negru" (n. 
tr.) 


Frumuseţea exista, cu siguranţă, peste tot. Femei superbe purtind 
saronguri multicolore. Grădini luxuriante care străluceau graţie florilor 
tropicale. Dansatoare exotice din Bali. Ricşe cu scene în culorile 
curcubeului pictate pe părţile laterale ale locurilor pentru pasageri, 
aşezate în faţa şoferilor care dădeau la pedale. Conace ale colonialis- 
mului olandez şi moschee crenelate. Mai exista însă si o latură urită, 
tragică, a oraşului. Leprosi cu cioturi însîngerate în loc de miini. Tinere 
oferindu-şi trupul pentru cîţiva gologani. Splendidele canale olandeze 


de odinioará transformate in haznale. Cocioabe din carton in care 
locuiau familii întregi, de-a lungul malurilor pline de gunoaie ale 
riurilor negre. Claxoane zgomotoase si fum înecăcios. Frumosul si 
uritul, elegantul si vulgarul, spiritualul si profanul. Aceasta era 
Djakarta, unde mireasma ispititoare de cuişoare si de muguri de 
orhidee se luptă pentru dominație cu miasma canalelor de colectare. 
Mai văzusem sărăcie şi înainte. Unii dintre colegii mei din New 
Hampshire locuiau în bordeie din carton gudronat, fără apă caldă, şi 
apăreau la şcoală, în zilele geroase de iarnă, purtind jachete subţiri si 
pantofi sport făcuţi ferfenita, cu trupurile lor nespálate mirosind pu- 
ternic a sudoare şi bălegar. Am stat în bordeie din pămînt cu ţăranii 
din Anzi, a căror hrană consta aproape în exclusivitate din porumb 
uscat şi cartofi şi unde un nou-născut avea şanse egale să moară sau 
să supravieţuiască. Văzusem sărăcie, ce-i drept, dar nimic care să mă 
pregătească pentru Djakarta. 

Desigur, echipa noastră era cazată în cel mai elegant hotel din ţară, 
Hotel Intercontinental Indonezia. Aflat în proprietatea Pan-American 
Airways, ca şi restul hotelurilor din lanţul Intercontinental ráspindite 
pe întreg globul, acesta era conceput pentru a satisface capriciile 
străinilor bogaţi, în special ale preşedinţilor de companii petroliere şi 
ale familiilor lor. In seara primei noastre zile acolo, managerul nostru 
de proiect, Charlie Illingworth, a dat o masă în cinstea noastră într-un 
restaurant foarte elegant de la ultimul etaj al hotelului. Charlie era un 
cunoscător într-ale războiului; îşi dedicase o mare parte din timpul 
liber citirii cărţilor de istorie şi romanelor istorice despre marii 
comandanţi de armate şi bătăliile purtate de ei. Era prototipul 
soldatului de fotoliu, adept al războiului din Vietnam. Ca de obicei, în 
acea seară era îmbrăcat în pantaloni kaki şi cămaşă kaki cu mineci 
scurte, cu epoleti în stil militar. 

După ce ne-a urat bun venit, şi-a aprins un trabuc. 

— Pentru o viaţă de lux, a toastat el, ridicînd un pahar cu şampanie. 

Ne-am alăturat lui. 

— Pentru o viaţă de lux. 

Am ciocnit cu toţii. 

învăluit în fumu-i de trabuc, Charlie şi-a aruncat privirea de jur 
împrejurul camerei. 

— Vom fi de-a dreptul rásfátati aici, a spus el, dînd din cap 
apreciativ. Indonezienii vor avea mare grijă de noi, la fel şi cei de la 
Ambasada SUA. Să nu uităm însă că avem o misiune de îndeplinit. 

Şi-a îndreptat privirile în jos spre teancul de notițe pe care le tinea 
în mînă. 

— Da, sîntem aici spre a pune la punct o strategie pentru electrifi- 
carea insulei Java — cel mai populat ţinut din lume. Dar aceasta este 
numai partea vizibilă a aisbergului. 


Mina lui a devenit serioasá; mi l-a evocat pe George C. Scott ín rolul 
generalului Patton, unul dintre eroii lui Charlie. 

— Ne aflám aici pentru a aduce nici mai mult, nici mai putin decit 
salvarea acestei tári din ghearele comunismului. Dupá cum bine stiti, 
Indonezia are o istorie îndelungată si tragică. Acum, în acest moment 
cînd este pregătită si ea să se lanseze în secolul al XX-lea, este pusă 
din nou la încercare. Responsabilitatea noastră este de a ne asigura 
că Indonezia nu o ia pe urmele vecinilor ei de la nord, Vietnam, 
Cambodgia şi Laos. Un sistem electric integrat reprezintă un element- 
cheie. Acesta, mai mult decit oricare alt factor (poate cu excepţia 
țițeiului), va asigura instaurarea capitalismului şi a democraţiei. 

— Vorbind de petrol, a spus el. 

A mai tras un fum din trabuc şi a mai sărit peste cîteva foi cu 
notițe. 

-Ştim cu toții cît de mult depinde țara noastră de petrol. Din acest 
punct de vedere, Indonezia ne poate fi un aliat puternic. Asa că, dacă 
treceti la planificarea acestei strategii, faceți tot posibilul să vă asigu- 
rati cá industria petrolieră si toate celelalte care o deservesc — por- 
turi, conducte, companii de construcții — primesc ceea ce le trebuie, 
ca Si in cazul electricității, pe toată durata desfăşurării acestui plan pe 
25 de ani. 

Şi-a ridicat ochii de pe notițe, uitindu-se direct la mine. 

-Mai bine să gresesti în plus decît in minus. Doar nu vrei să-ți 
minjesti mîinile cu sîngele copiilor indonezieni — sau alor nostri. Nu 
vrei ca acestia sá tráiascá sub secera si ciocanul steagului Rosu al 
Chinei! 

In timp ce státeam intins pe pat, in noaptea aceea, mult deasupra 
oraşului, în siguranţă, în luxul unui apartament de prima categorie, 
mi-a răsărit în minte imaginea Claudinei. Discursurile ei asupra 
datoriei externe mă bintuiau. Am încercat să má liniştesc, rememorind 
lecţiile învăţate la cursurile de macroeconomie de la şcoala de afaceri. 
În fond, mi-am spus, mă aflu aici pentru a ajuta Indonezia să se ridice 
din stadiul economiei medievale şi să-şi ocupe locul în lumea 
industrială modernă. Ştiam însă cá de dimineaţă mă voi uita pe 
fereastră, aruncindu-mi privirile peste opulenta grădinilor hotelului şi 
peste piscinele sale şi văzînd bordeiele ráspindite pe distante de mile 
intregi. Aveam sá stiu cá nou-náscutii mureau din lipsa hranei si a 
apei potabile si cá adultii si tincii de citiva ani sufereau de boli 
cumplite si tráiau tn conditii execrabile. 

Tot invirtindu-ma si rásucindu-má in pat, mi s-a párut imposibil sa 
neg cá Charlie si oricare alt membru al echipei noastre se aflau aici 
din motive egoiste. Noi promovam interesele externe ale SUA si pe 
cele corporatiste. Eram minati de lácomie mai curind, decit de dorinta 
de a imbunatati viata uriasei majoritáti a indonezienilor. Mi-a venit in 


minte un singur cuvint: corporatocratie. Nu eram sigur daca fl mai 
auzisem undeva sau dacă îl inventasem, dar mi se părea că descrie 
exact noua elită căreia îi intrase în cap să încerce să guverneze 
planeta. 

Aceasta era o frátie bine sudată a cîtorva oameni împărtăşind ace- 
leaşi scopuri, iar membrii frátiilor se miscau cu uşurinţă şi frecvent de 
la un consiliu al unei corporaţii la altul, ca şi de la o poziţie guver- 
namentală la alta. Brusc, mi-am dat seama că actualul preşedinte al 
Băncii Mondiale, Robert McNamara, constituia un exemplu perfect în 
acest sens. El trecuse de pe poziţia de preşedinte al Companiei Ford 
Motors la cea de secretar al apărării naţionale sub preşedinţii Kennedy 
şi Johnson, iar acum ocupa postul de vîrf în cea mai puternică 
instituţie financiară din lume. 

Am mai înţeles si că profesorii mei de la universitate nu 
inteleseserá adevărata esenţă a macroeconomiei, şi anume cá, în 
multe cazuri, a ajuta o economie să crească îi îmbogăţeşte numai pe 
cei cîţiva din virful piramidei, în timp ce pe aceia de jos nu-i ajută în 
nici un fel, ba poate chiar îi coboară si mai mult. Într-adevăr, de cele 
mai multe ori, promovarea capitalismului are drept rezultat un sistem 
care seamănă cu societăţile feudale din evul mediu. Dacă vreunul 
dintre profesorii mei ar fi ştiut acest lucru, nu l-ar fi recunoscut în nici 
un caz — probabil din cauză că marile corporaţii şi indivizii care le 
conduc finanţează facultăţile. A spune adevărul ar însemna ca aceşti 
profesori să-şi piardă slujba — întocmai cum astfel de dezvăluiri m-ar 
putea costa şi pe mine acelaşi lucru. 

Aceste gînduri au continuat să mă ţină treaz în fiece noapte pe care 
am petrecut-o la Hotelul Intercontinental Indonezia. In final, cea mai 
bună metodă de apărare a fost una extrem de personală: mă 
luptasem din greu pentru a scăpa din New Hampshire, din şcoala de 
acolo si de înrolare. Printr-o combinaţie de coincidente si prin trudă 
grea, mi-am cîştigat un loc în acea viaţă de lux. Şi m-am mai liniştit 
spunindu-mi că, de fapt, făceam ceea ce era corect prin prisma 
culturii în care mă încadram. Eram pe cale să devin un economist 
respectat şi de succes. Făceam lucrurile pentru care mă pregătise 
şcoala de afaceri. Ajutam la implementarea unui model de dezvoltare 
care era aprobat de cele mai strălucitoare minţi ale grupurilor de 
experţi din lume. 

Cu toate acestea, în toiul nopţii, trebuia să mă consolez, cel mai 
adesea, cu promisiunea că, într-o bună zi, aveam să dezvălui ade- 
vărul. După care, puteam dormi liniştit, citind romanele lui Louis 
L'Amour despre pistolarii din Bătrînul Vest Sălbatic. 


CAPITOLUL 5 - Vinzindu-mi sufletul 


Echipa noastrá alcátuitá din unsprezece oameni a petrecut sase zile 
in Djakarta, completind formalitátile la Ambasada SUA, în întîlniri cu 
diverşi oficiali, organizindu-ne sau relaxindu-ne în jurul piscinei. 
Numărul americanilor care locuiau la Intercontinental m-a uimit. Mi-a 
făcut o imensă plăcere să privesc tinerele femei frumoase — soţii ale 
preşedinţilor companiilor de petrol sau de construcţii americane — 
care îşi petreceau zilele la piscină, iar serile în restaurantele luxoase, 
nu mai puţine de şase la număr, din interiorul sau din jurul hotelului. 

Apoi Charlie ne-a mutat trupa în munţi, în oraşul Bandung. Clima 
era mai blindá, sărăcia mai puţin evidentă, iar tentatiile ceva mai 
puţine. Ni s-a pus la dispoziţie o casă de oaspeţi a guvernului, 
cunoscută drept Wisma, dotată cu un administrator, un bucătar, un 
grădinar şi cîţiva servitori. Construită în timpul perioadei coloniale 
olandeze, Wisma era un adevărat rai pe pămînt. Veranda ei spațioasă 
dădea spre o plantație de ceai care se întindea de-a lungul dealurilor 
vălurite, pînă sus, pe pantele munţilor vulcanici ai Javei. In afară de 
găzduire, ni se dăduseră şi unsprezece jeepuri Toyota, fiecare dintre 
noi beneficiind de şoferul şi de translatorul sáu. In sfîrşit, eram 
membri în Clubul de golf şi de tenis din Bandung, foarte exclusivist, 
fiind gázduiti şi într-un complex de birouri la sediul central al 
Perusahaan Umum Listrik Negara (PLN), compania de electricitate 
deţinută de guvern. 

Pentru mine, primele zile la Bandung au însemnat o serie de intilniri 
cu Charlie şi Howard Parker. Howard avea vreo şaptezeci de ani, iar 
înainte de pensionare fusese analist principal pe probleme privind 
capacitatea de încărcare la New England Electric System. Acum era 
responsabil cu analizarea cantităţii de energie şi a capacităţii de încăr- 
care de care va avea nevoie insula Java în viitorii douăzeci şi cinci de 
ani, făcînd, în acelaşi timp, şi o împărţire a acesteia în analize urbane 
şi regionale. Dat fiind că cererea de electricitate este strîns legată de 
creşterea economică, analizele lui depindeau de proiecţiile mele 
economice. Restul echipei noastre trebuia să dezvolte strategia cores- 
punzătoare în funcţie de prevederile noastre, localizind şi proiectind 
uzine electrice, linii de transmisie şi distribuţie, precum şi sisteme de 
transportare a combustibilului într-o manieră care să satisfacă pro- 
iecţiile noastre cit mai eficient cu putinţă. In decursul întîlnirilor 
noastre, Charlie a evidenţiat permanent importanţa activităţii mele, 
bătîndu-mă la cap că prevederile mele trebuiau să fie foarte optimis- 
te. Claudine avusese dreptate: eu eram cheia întregii strategii. 

— Primele săptămîni petrecute aici, mi-a explicat Charlie, sint de- 
dicate culegerii datelor. 


El, Howard si cu mine eram asezati pe fotoliile uriase din ratan din 
biroul personal al lui Charlie. Peretii erau decorati cu tapiserii im- 
primate, infatisind naratiuni din textele antice hinduse din Ramayana. 
Charlie a pufáit dintr-un trabuc strasnic. 

-Inginerii vor pune cap la cap o prezentare detaliatá asupra actua- 
lului sistem electric, a capacitatilor portuare, strázilor, cáilor ferate, 
asupra tuturor chestiilor de acest tip. 

A indreptat trabucul spre mine. 

-Tu trebuie sa te misti repede. La sfirsitul primei luni, Howard 
trebuie să aibă deja o idee destul de clară despre întreaga 
desfăşurare a miracolelor economice care urmează să se producă din 
clipa cînd ne vom pune în aplicare noua schemă. Pînă la sfîrşitul celei 
de-a doua luni, va avea nevoie de mai multe detalii — repartizate pe 
regiuni. Ultima lună este consacrată umplerii golurilor. Aceasta este 
cea decisivă. în consecinţă, toţi ne vom pune capul la contribuţie. Aşa 
că, înainte să plecăm, trebuie să fim absolut siguri că dispunem de 
toate informaţiile necesare. Acasă de Ziua Recunostintei, iată care 
este mottoul meu. Nu există cale de întoarcere. 

Howard părea un tip binevoitor, cu un aer de bunicut, dar, de fapt, 
nu era decit un batrin acru care se simţea înşelat de viata. Nu ajun- 
sese niciodată în elita de la New England Electric System, drept care 
nutrea uriaşe resentimente faţă de aceasta. 

— Dat la o parte, îmi spunea în repetate rînduri, pentru cá am refu- 
zat sá urmez linia impusá de companie. 

Fusese fortat sa se pensioneze si atunci, nesuportind ideea de a sta 
acasá cu nevastá-sa, acceptase o slujbá de consultant la MAIN. 
Aceasta era cea de-a doua misiune a sa si fusesem avertizat atit de 
Einar, cît şi de Charlie să fiu cu mare băgare de seamă în ceea ce-i 
priveşte. Ei mi l-au descris ca fiind un rău, un încăpăținat si un 
răzbunător. 

După cum s-a dovedit, Howard a fost unul dintre cei mai înţelepţi 
profesori ai mei, deşi nu eram pregătit să accept vreunul la acea vre- 
me. Nu primise niciodată tipul de antrenament pe care mi-i aplicase 
mie Claudine. Cred ca îl considerau prea bătrîn sau, poate, prea 
incápátinat. Sau poate se gindiserá că nu va sta la ei decît pentru o 
scurtă perioadă de timp, pînă cînd vor reuşi să atragă pe cineva mai 
maleabil, angajat cu normă întreagă, unul asa ca mine. In orice caz, 
din punctul lor de vedere, el ajunsese să fie o problemă. Howard 
vedea limpede cum stau lucrurile şi rolul pe care ei doreau ca el să-i 
joace, dar era hotărît să nu fie un simplu pion. Toate adjectivele pe 
care Einar şi Charlie le folosiseră pentru a-i caracteriza erau corecte, 
dar cel puţin o parte din incápátinarea sa se trăgea din hotárírea-i 
personalá de a nu fi lacheul lor. Ma indoiesc ca el sa fi auzit mácar o 
data in viata lui termenul de asasin economic, dar stia cá intentia lor 


era de a-i folosi pentru a promova o formá de imperialism pe care el 
nu o putea accepta. 

După una din intilnirile noastre cu Charlie, m-a luat deoparte. Purta 
aparat auditiv si avea sub cámasá o cutiutá de unde putea regla 
volumul. 

-Asta ramine intre noi, mi-a sous Howard soptit. 

Státeam la fereastra biroului pe care fl ocupam impreuna, uitindu- 
ne la canalul serpuind dincolo de cládirea PLN. O tínárá femeie se 
scálda în apele murdare ale acestuia, încercînd să pară, cel putin, 
decentă, cu un sarong drapat pe trupul ei, de altfel, gol. 

-Vor încerca să te convingă cum că această economie va creşte 
vertiginos, a spus el. Charlie nu are pic de milă. Nu-i lăsa să te aibă la 
mînă. 

Vorbele lui mi-au produs o stringere de inimă, dar şi dorinţa de a-i 
convinge că Charlie avea dreptate; la urma urmei, cariera mea 
depindea de multumirea şefilor mei de la MAIN. 

— Bineînţeles că economia va exploda, am spus, cu ochii la femeia 
din canal. Uită-te numai la ce se întîmplă acum. 

— Aşadar, ai făcut-o, a mormăit el, aparent fără să bage în seamă 
scena din faţa noastră. Ai adoptat linia lor, nu-i aşa? 

O mişcare, în susul canalului, mi-a atras atenţia. Un om mai în 
vîrstă a coborit de pe o bancă şi-a dat jos pantalonii şi s-a lăsat pe 
vine, pe marginea apei, pradă chemării naturii. Tinára l-a văzut, dar 
nici că s-a sinchisit, continuînd să se spele. M-am întors cu spatele la 
fereastră şi l-am privit în ochi pe Howard. 

— Mai ştiu şi eu cite ceva, am spus. Sint eu tînăr, dar tocmai m-am 
întors după trei ani din America de Sud. Am văzut ce se poate întîmpla 
cînd se descoperă petrol. Lucrurile se schimbă rapid. 

— O, şi eu mai ştiu cite ceva, mi-a spus el în zeflemea. Al dracului 
de mulţi ani. Am să-ţi zic ceva, tinere. Mă doare în cot de zăcămintele 
tale de petrol şi de toate celelalte. Am făcut analize privind încărcarea 
electrică toată viaţa — în timpul Secesiunii, al celui de Al Doilea Război 
Mondial, vremuri de mari frámintári. Am văzut ce a făcut pentru Bos- 
ton Ruta 128, aşa-numită Miracolul din Massachusetts. Şi pot spune 
cu mîna pe inimă că nici o cantitate de energie nu a crescut vreodată 
cu mai mult de 7 pînă la 9% pe an, chiar în cea mai încărcată 
perioadă. Şi asta în vremurile bune. Şase procente ar fi mult mai 
corect. 

M-am holbat la el. O parte din mine începuse să creadă că el avea 
dreptate, dar mă simtisem atacat. Ştiam că trebuia să-i conving, de- 
oarece propria mea conştiinţă avea mare nevoie de justificări. 

-Howard, nu sîntem în Boston. Aceasta este o ţară unde, pînă 
acum, nimeni nu a putut obţine nici măcar electricitate. Aici lucrurile 
stau diferit. 


S-a întors pe calciie si şi-a vinturat palma în aer ca si cum ar fi vrut 
sá má facá sá dispar. 

— ,Da-i inainte", a mormáit el. Vinde-te. Nu-mi pasa nici cit negru 
sub unghie de argumentele tale. Si-a tras scaunul de la birou, 
prábusindu-se in el. 

— Imi voi elabora analiza, bazindu-má pe ceea ce cred eu, nu pe 
cine stie ce studiu economic elucubrant. 

A luat un creion si a început să mizgáleascá o foaie de hirtie. 

Era o provocare pe care nu o puteam ignora. M-am îndreptat spre 
biroul lui si m-am asezat in fata lui. 

— Ai sa te faci de ris daca eu voi veni cu ceea ce toatá lumea 
asteaptá — un boom comparabil cu goana dupá aur din California — 
iar analiza ta privind cresterea cantitátii de electricitate va fi aceeasi 
cu cea din Bostonul anilor '60. 

A aruncat creionul din mina si s-a holbat la mine. 

— |nconstientá! Asta este. Si la tine si la ceilalti, si-a fluturat el 
bratele cátre birourile de dincolo de peretii biroului nostru. V-ati 
vindut sufletele diavolului. Sinteti implicati pentru bani. Acum, simula 
el un zimbet, cáutindu-se sub cámasá, imi opresc aparatul auditiv si 
má intorc la lucru. 

M-am cutremurat piná in máduva oaselor. M-am nápustit afará din 
birou, indreptindu-ma cátre biroul lui Charlie. La jumátatea drumului, 
m-am oprit, nesigur de ceea ce aveam de gínd sá fac. Asadar, m-am 
intors si am coborit scárile, iesind pe usa, in soarele dupá-amiezii. 
Tinára ieşea din canal cu sarongul strîns înfăşurat în jurul trupului. 
Batrinul dispăruse. Citiva băieţi se jucau în canal, improscindu-se cu 
apă si tipind unul la altul. O femeie mai în vîrstă stătea în apă pînă la 
genunchi şi se spăla pe dinţi; o alta freca nişte haine. Mi s-a pus în git 
un nod uriaş. M-am aşezat pe o movilă din bucăţi de beton, încercînd 
să ignor miasma înţepătoare ce venea dinspre canal. M-am luptat din 
greu să-mi stápinesc lacrimile; trebuia să-mi dau seama ce anume má 
făcuse să mă simt atit de jalnic. Eşti implicat şi tu pentru bani. 
Cuvintele lui Howard îmi răsunau neîncetat în urechi. Imi atinsese un 
nerv sensibil. Băieţii au continuat să se împroaşte cu apă, vocile lor 
pline de veselie umplind văzduhul. Mă întrebam ce puteam face. Ce 
mi-ar fi trebuit pentru a deveni la fel de lipsit de griji ca şi ei? 
intrebarea mă chinuia în timp ce şedeam acolo, privindu-i cum se 
zbenguiau în binecuvintata lor inocentá, aparent inconstienti de 
riscurile la care se expuneau, jucindu-se în apa aceea fetidá. Un 
batrin, un cocosat cu un toiag noduros, mergea sontic-sontic, de-a 
lungul malului canalului. S-a oprit si i-a privit pe băieţi, fata 
descompunindu-i-se într-un zîmbet ştirb. 

Poate că ar trebui să am încredere în Howard; poate că împreună 
am putea găsi o soluţie. Am simţit imediat o senzaţie de uşurare. Am 


luat o pietricicá de jos si am aruncat-o în canal. Pe măsură ce cercurile 
de la suprafata apei se risipeau, se risipea si entuziasmul meu. Stiam 
că era imposibil să fac asa ceva. Howard era batrin si scîrbit. El 
dăduse deja cu piciorul unor ocazii de a-şi îmbunătăţi cariera. In mod 
cert, nu ar fi cedat acum. Eu eram tînăr, abia la început, şi în nici un 
caz nu voiam să ajung ca el. 

Holbîndu-mă fix la apa imputitá a canalului, am văzut deodată 
imagini cu şcoala elementară de pe deal, din New Hampshire, unde 
îmi petreceam vacantele singur, în timp ce ceilalţi băieţi îşi luau 
zborul către  domnişoarele lor. Incetisor, sentimentul de 
autocompátimire s-a instalat. Nici de astă dată nu aveam pe nimeni 
cu care să vorbesc. 

In noaptea aceea, m-am întins în pat gîndindu-mă îndelung la oa- 
menii din viaţa mea — Howard, Charlie, Claudine, Ann, Einar, Unchiul 
Frank — şi întrebîndu-mă cum ar fi fost existenţa mea dacă nu i-as fi 
întîlnit vreodată. Unde aş fi locuit? Cu siguranţă nu în Indonezia. M-am 
întrebat şi despre viitorul meu, despre direcţia în care mă îndreptam. 
Am meditat la decizia care se impunea. Charlie spusese clar că se 
aştepta ca eu şi Howard să venim cu rate de creştere de cel puţin 
17% pe an. Ce fel de analize aveam să concep? 

Deodată, mi-a venit un gînd care mi-a alinat sufletul. Cum de nu-mi 
dăduse prin cap mai devreme? Decizia nu-mi aparţinea absolut deloc. 
Howard spusese că el va face ceea ce va considera potrivit, indiferent 
de concluziile mele. Puteam să-mi mulţumesc şefii cu analizele mele 
economice, iar el să facă ceea ce credea; munca mea nu va avea nici 
un impact asupra strategiei. Cei din jur tot puneau accentul pe rolul 
meu determinant, dar se înşelau. O mare povară mi se luase de pe 
suflet. Am căzut într-un somn adînc. 

Cîteva zile mai tîrziu, Howard s-a îmbolnăvit de un serios atac 
bacterian. L-am dus în cea mai mare grabă la spitalul misionar catolic. 
Doctorii i-au prescris un tratament şi i-au recomandat să se întoarcă 
în cea mai mare grabă în SUA. Howard ne-a asigurat că avea deja 
toate datele necesare şi că ar putea completa cu uşurinţă proiectul 
din Boston. Cuvintele pe care mi le-a adresat la despărţire au fost o 
reluare a avertismentului său anterior. 

— Nu-i nevoie să falsifici cifrele, mi-a spus el. Nu voi lua parte la 
această mírsávie, indiferent de ceea ce îndrugi tu despre miracolele 
creşterii economice. 


PARTEA II — Din 1971 pina în 
1975 


CAPITOLUL 6 - Rolul meu ca inchizitor 


Contractele noastre cu guvernul indonezian, cu Banca Asiaticá pen- 
tru Dezvoltare si USAID impuneau ca cineva din echipa noastrá sá 
viziteze toate centrele cu populaţie numeroasă din zona inclusă în 
planul nostru strategic. Eu am fost desemnat să duc la bun sfîrşit 
această sarcină. După cum spunea Charlie, „Ai supravieţuit Ama- 
zonului; ştii cum să faci faţă insectelor, şerpilor şi apei de proastă 
calitate." 

Impreună cu un şofer şi cu un translator am vizitat o mulţime de 
locuri frumoase şi am stat în destule locuinţe de-a dreptul jalnice. M- 
am întîlnit cu oameni de afaceri şi lideri politici locali şi le-am ascultat 
opiniile privind perspectivele legate de creşterea economică, în orice 
caz, mi-am dat seama cá mulţi dintre aceştia erau reticenti în a-mi 
împărtăşi informaţiile de care dispuneau. Páreau intimidati de 
prezenţa mea. In mod frecvent, ei îmi spuneau că trebuie să iau 
legătura cu şefii lor, cu agenţii guvernamentale sau cu sediile centrale 
ale corporațiilor din Djakarta. Uneori aveam impresia cá se pusese la 
cale o conspirație împotriva mea. 

Aceste excursii erau, de regulă, scurte, nu mai mult de două-trei 
zile. În intervalul dintre ele mă întorceam la Wisma în Bandung. 
Femeia care o administra avea un fiu cu cîţiva ani mai mic decit mine. 
Se numea Rasmon, dar pentru toată lumea, cu excepţia mamei sale, 
el era Rasy. Student la economie, la o universitate din zonă, Rasy a 
fost imediat interesat de munca mea. De fapt, aveam senzaţia că, 
pînă la un anumit punct, má abordase în vederea găsirii unei slujbe. El 
începuse să mă înveţe şi indoneziana bahasa. 

Crearea unei limbi uşor de învăţat a fost considerată de preşedinte- 
le Sukarno o prioritate de vîrf, după ce Indonezia şi-a redobindit 
independenţa faţă de Olanda. In întreg arhipelagul se vorbesc peste 
350 de limbi şi dialecte!, iar Sukarno a înţeles că tara sa avea nevoie 
de un vocabular comun pentru a unifica oamenii de diverse culturi 
care populau mulţimea de insule. El a recrutat o echipă internaţională 
de lingvisti, rezultatul cu cel mai mare succes fiind crearea acestei 
indoneziana bahasa. Pornind de la dialectul Malay, ea evită foarte 
multe dintre schimbările timpurilor verbale, verbele neregulate şi alte 


complicatii caracteristice pentru majoritatea limbilor. Pe la inceputul 
anilor 1970, majoritatea indonezienilor vorbea aceastá limbá, desi ei 
continuau sa foloseascá in comunicare dialectul javanez sau alte 
dialecte locale din cadrul comunitátilor lor. Rasy era un profesor 
excelent, cu un minunat simt al umorului, iar, comparativ cu învăţarea 
dialectului Shuar sau chiar a limbii spaniole, bahasa mi se părea 
simplă. 

Rasy avea un motoscuter şi luase asupra sa sarcina de a-mi 
prezenta oraşul şi locuitorii săi. 

— Iti voi arăta o fata a Indoneziei pe care nu ai văzut-o niciodată, 
mi-a promis el într-o seară şi m-a îndemnat să încalec pe şa, în 
spatele lui. 

Am trecut pe lîngă spectacole de păpuşi în joc de umbre, muzicieni 
care cîntau la instrumente tradiţionale, pe lîngă fachiri inghititori de 
flăcări, jongleri si vînzători ambulanți care vindeau mărfuri ini- 
maginabile, de la casetele de contrabandă americane pînă la obiecte 
autohtone rare. In cele din urmă, am ajuns la o cafenea micuță 
intesatá de tineri şi tinere ale căror haine, pălării şi coafuri ar fi fost 
potrivite pentru un concert al formaţiei Beatles de la sfîrşitul anilor 
1960. În orice caz, toţi erau clar indonezieni. Rasy m-a prezentat unui 
grup aşezat în jurul unei mese şi ne-am alăturat acestuia. 

Toţi vorbeau engleza, mai mult sau mai puţin fluent, dar au 
apreciat şi mi-au încurajat strădaniile de a învăţa bahasa. Vorbeau 
deschis despre acest subiect şi m-au întrebat de ce americanii nu le 
învățau niciodată limba. Nu le-am putut da vreun răspuns. Nici nu 
puteam să le explic de ce eram eu singurul american sau european în 
această parte a oraşului, chiar dacă puteai vedea o mulţime de-alde 
noi la Clubul de tenis şi golf, la restaurantele de lux, la teatre sau la 
super-magazinele scumpe. 

A fost o noapte de care-mi voi aminti mereu. Rasy şi prietenii lui m- 
au tratat ca pe unul de-ai lor. Am simţit un sentiment de euforie 
datorat faptului cá eram acolo, glumind si rizind cu ei, şi cá ei 
impárteau cu mine oraşul, mîncarea şi muzica lor, că mă bucuram de 
mirosul tigárilor de cuisoare şi al altor arome, de ceea ce făcea parte 
din vieţile lor. Era ca şi cum aş fi fost din nou în Peace Corps şi m-am 
surprins întrebîndu-mă de ce mi-am imaginat că vreau să călătoresc 
la clasa întîi şi să mă separ de oameni ca aceştia. Pe măsură ce 
noaptea se scurgea lent, deveneau din ce în ce mai interesaţi să-mi 
afle părerile privind ţara lor şi războiul pe care ţara mea îl ducea în 
Vietnam. Toţi erau oripilati de ceea ce ei numeau „invazia ilegală" si 
s-au simţit usurati să afle cá le împărtăşeam sentimentele. 

Cînd eu şi cu Rasy ne-am întors la casa de oaspeţi era tîrziu şi totul 
era cufundat în beznă. l-am mulţumit din tot sufletul pentru că mă 
invitase în lumea sa; la rîndu-i, mi-a mulţumit pentru că fusesem 


deschis cu prietenii lui. Ne-am promis s-o mai facem si altá datá, ne- 
am imbrátisat şi ne-am îndreptat spre camerele noastre. 

Experienţa trăită împreună cu Rasy mi-a stírnit pofta de a petrece 
mai mult timp departe de echipa de la MAIN. In dimineaţa următoare, 
m-am întîlnit cu Charlie şi i-am spus că începusem să mă simt frustrat 
din pricina încercării de a obţine informaţii de la oamenii locului. În 
plus, toate statisticile de care aveam nevoie pentru a dezvolta o 
analiză economică nu puteau fi găsite decit la oficiile guvernului din 
Djakarta. Charlie şi cu mine am fost de acord că era nevoie să petrec 
una sau două săptămîni in Djakarta. 

El şi-a exprimat compasiunea pentru mine, care eram obligat sa pá- 
răsesc Bandungul pentru a mă duce în metropola clocotitoare, iar eu 
m-am prefăcut că detest această idee. In secret, de fapt, eram incitat 
de posibilitatea de a dispune de puţin timp numai pentru mine, de a 
explora Djakarta şi de a fi găzduit la elegantul Hotel Intercontinental 
Indonezia. Ajuns în Djakarta însă, am descoperit că, de această dată, 
priveam viaţa dintr-o altă perspectivă. Noaptea petrecută cu Rasy şi 
cu tinerii indonezieni, ca şi călătoriile mele de-a lungul şi de-a latul 
ţării, mă schimbaserá. Am constatat cá îi priveam pe compatrioţii mei 
americani într-o lumină diferită. Tinerele lor soţii nu-mi mai păreau atit 
de frumoase. Gardul din lanţuri din jurul piscinei şi barele din oţel de 
la geamurile de la etajele inferioare, pe care nici nu le observasem 
înainte, căpătaseră acum o înfăţişare amenințătoare. Mincarea din 
restaurantele elegante ale hotelului părea insipidă. 

Şi am mai observat încă ceva. In timpul întîlnirilor mele cu lideri 
politici şi oameni de afaceri importanţi, am devenit conştient de 
subtilitátile din modul lor de a má trata. Nu o simtisem mai înainte, 
dar acum îmi dădeam seama că prezenţa mea le displăcea multora 
dintre ei. De exemplu, cînd mă prezentau unul altuia, foloseau de 
multe ori termeni din bahasa care s-ar traduce, conform dicționarului 
meu, cu sensurile de /nchizitor si anchetator. Am neglijat intenţionat 
să le spun despre cunoştinţele mele de indoneziana bahasa - nici 
chiar translatorul meu nu ştia decît că pot reproduce cîteva fraze tip — 
şi mi-am cumpărat un dicţionar bun bahasa/englezá, pe care il 
consultam foarte des după ce má despárteam de ei. 

Aceste apelative erau doar coincidente de vocabular? Interpretări 
greşite din dicţionarul meu? Am încercat să mă autoconving de acest 
lucru. Şi totuşi, cu cît petreceam mai mult timp cu aceşti bărbaţi, cu 
atit mă convingeam mai adînc cá eram un intrus, că primiseră ordin 
de la cineva să coopereze cu mine şi că nu prea aveau altceva de ales 
decît să se supună. Nu aveam nici o idee dacă vreun oficial al 
guvernului, un bancher, un general sau Ambasada SUA trimisese 
ordinul. Tot ceea ce ştiam era că, deşi mă invitau în birourile lor, îmi 
ofereau ceai, ráspunzind politicos întrebărilor mele şi, într-o manieră 


foarte deschisá, páreau sá salute prezenta mea, sub aceste aparente 
exista o umbrá de resemnare si de urá. 

Acest lucru m-a fácut sá má indoiesc, de asemenea, si de ráspun- 
surile lor la întrebările mele si de validitatea datelor provenite de la ei. 
De exemplu, nu puteam niciodatá sa intru pur si simplu intr-un birou 
cu translatorul meu si să mă întîlnesc cu cineva; trebuia mai întîi sa 
stabilim o întîlnire. In sine, acest lucru nu ar fi trebuit să pară atit de 
straniu, doar că procedeul însemna o uriaşă pierdere de timp. Din 
moment ce telefoanele funcționau foarte rar, trebuia să mergem cu 
maşina pe străzile ultraaglomerate, care erau proiectate într-o 
manieră atît de contorsionată, încît putea să dureze şi o oră pentru a 
ajunge la o clădire aflată la o distanţă de numai cîteva corpuri de 
case. Odată ajunşi, eram rugaţi să completám o serie de formulare. In 
cele din urmă, apărea un secretar. Politicos - arborind întotdeauna 
acel zimbet curtenitor pentru care cei din Java sînt renumiţi — acesta 
îmi punea întrebări despre tipul de informaţii pe care îl doresc, după 
care fixa detaliile pentru o întîlnire. Fără excepţie, întîlnirea planificată 
era peste cel putin cîteva zile, iar cînd, în sfîrşit, avea loc, mi se 
înmîna un dosar de materiale dinainte pregătite. Proprietarii de 
întreprinderi îmi dădeau planuri pe 5-10 ani, bancherii aveau 
diagrame şi grafice, iar guvernanţii îmi furnizau liste de proiecte care 
erau în curs de a părăsi planşele de desen pentru a deveni motoare 
ale creşterii economice. Tot ceea ce îmi furnizau aceşti lideri ai 
comerţului şi guvernului şi tot ceea ce îmi spuneau ei în timpul 
discuţiilor indica faptul că Java era pe drumul către — poate — cel mai 
mare boom al tuturor economiilor din lume. Nimeni — nici măcar o 
singură persoană — nu a pus la îndoială vreodată această premisă şi 
nici nu mi-a dat vreo informaţie negativă. Pe cînd mă întorceam spre 
Bandung însă, m-am trezit analizind toate aceste experienţe trăite; 
ceva era extrem de neplăcut. Mi-a venit în minte că tot ceea ce 
făceam eu în Indonezia era mai mult un joc decit o realitate. Era ca şi 
cum am fi jucat pocher. Ne tineam cărţile ascunse. Nu puteam avea 
încredere unii în alţii şi nici nu puteam conta pe veridicitatea 
informaţiilor pe care ni le comunicam. Şi totuşi, acest joc era al naibii 
de serios, iar rezultatul lui, timp de decenii de acum încolo, avea să 
aibă un impact asupra a milioane de vieţi. 


CAPITOLUL 7 - Civilizaţia pusă la încercare 


— Te duc la un dalang, mi-a spus Rasy, zimbind. Ştii, e vorba 
despre faimoşii maeştri păpuşari indonezieni. Era efectiv încîntat că 
revenisem în Bandung. 

— |n astă seară, în oraş e un astfel de dalang, foarte vestit. 

M-a dus cu scuterul lui prin părţi ale oraşului despre care nici nu 
ştiam că există, prin cartiere populate de case tradiţionale, kampong, 
care puteau fi asemuite cu o versiune sărăcăcioasă a micilor temple 
ca acoperiş de ţiglă. Erau departe impresionantele conace tipice co- 
lonialismului olandez şi clădirile de birouri cu care mă obişnuisem. Se 
vedea clar că oamenii erau săraci, dar, cu toate acestea, comporta- 
mentul lor era plin de mindrie. Purtau saronguri imprimate, uzate pînă 
la urzeală, dar curate, bluze viu colorate şi pălării din paie cu borurile 
foarte mari. Oriunde mergeam eram intimpinati cu zimbete şi risete. 
Cînd ne opream, copiii se repezeau să mă atingă şi să-mi pipăie 
țesătura blugilor. O fetiţă mi-a înfipt în păr un boboc înmiresmat de 
frangipani. 

Am parcat scuterul lîngă un teatru ambulant unde erau adunate 
cîteva sute de oameni, unii în picioare, alţii aşezaţi pe scaune pliante. 
Era o noapte senină şi frumoasă. Deşi ne aflam în centrul celui mai 
vechi cartier din Bandung, nu existau stilpi de iluminat, aşa că stelele 
străluceau deasupra capetelor noastre. Arome de lemn ars, arahide şi 
cuişoare înmiresmau aerul. 

Rasy a dispărut în mulţime, revenind în curînd însoţit de mulţi 
dintre tinerii pe care-i întîlnisem la cafenea. Mi-au oferit un ceai 
fierbinte, nişte prăjiturele si sate, mici bucățele de carne prăjite în ulei 
de arahide. Probabil că am ezitat înainte de a gusta din ultimele, 
deoarece una dintre femei a arătat spre un foc de-abia pilpíiind. 

— Carne foarte proaspătă, a rís ea. De curînd prăjită. 

Apoi a început muzica — sunetele magice şi obsesive ale unui 
gama-long, un instrument evocînd imaginea clopotelor templelor. 

-Acest dalang interpretează singur toată muzica, mi-a soptit Rasy. 
Tot el manevrează şi toate păpuşile şi le interpretează vocile, vorbind 
în cîteva limbi. O să-ţi traducem noi. 

A fost un spectacol remarcabil, îmbinînd legendele tradiţionale cu 
evenimentele curente. Mai tîrziu aveam să aflu că da/ang-ul este un 
Şaman care face totul în transă. Avea peste o sută de păpuşi şi pentru 
fiecare glăsuia cu o voce diferită. Era o noapte pe care nu aveam săo 
uit niciodată şi care mi-a influenţat tot restul vieţii. 

După ce a încheiat o selecţie clasică de texte din Ramayana, 
dalang a scos o păpuşă Richard Nixon, completată cu nasul lung şi cu 
fălcile lăsate. Preşedintele SUA era îmbrăcat ca Unchiul Sam, cu o 
pălărie în stele-şi-dungi şi cu frac. Era însoţit de o altă păpuşă, care 


purta un costum din trei piese in dungi. Cea de-a doua pápusá cara 
într-o mina o găleată ornată cu semnul dolarului. Mina liberă şi-o 
folosea pentru a flutura steagul american deasupra capului lui Nixon, 
în maniera în care sclavii fluturau evantaiele pentru a-şi rácori stápinii. 

In spatele celor doi a apărut o hartă a Orientului Extrem şi Mijlociu, 
cu diferitele tari prinse în cuie, fiecare pe pozitia-i respectivă. Nixon s- 
a apropiat imediat de hartă, a luat Vietnamul de pe cui şi l-a îndesat în 
gură. Striga ceva ce se putea traduce cu: 

— Amar! La gunoi cu el. Nu mai avem nevoie de ăsta! N 

Apoi l-a zvîrlit în găleată si a luat in primire si celelalte țări. In orice 
caz, am fost surprins sa observ că selectiile următoare nu includeau 
dominoul statelor din Asia de Sud-Est. Mai exact, țările aparțineau 
toate Orientului Mijlociu — Palestina, Kuweit, Arabia Saudită, Irak, Siria 
si Iran. S-a întors apoi către Pakistan si Afganistan. Ori de cîte ori 
azvirlea o tara in gáleata-i, păpuşa Nixon scotea urlînd cite un epitet, 
iar toate vituperatiile sale erau remarci anti-islamice: „cîini 
musulmani", „monştrii lui Mohammed", „diavoli islamisti". 

Mulțimea devenise foarte irascibilă, tensiunea crescînd cu fiecare 
tara nou aruncată in găleată. Spectatorii păreau sfisiati între hohote 
de rís, soc si furie. Din cînd în cînd, mi se părea cá se simțeau jigniti 
de limbajul pápusarului. Eram si eu intimidat; ieseam în evidenţă din 
această mulţime, fiind mai înalt decît ceilalţi, şi eram îngrijorat că şi-ar 
putea dezlántui furia asupra mea. Nixon a spus apoi ceva care mi-a 
făcut părul măciucă, după cele traduse de Rasy. 

— Pe asta dă-o Băncii Mondiale. Vezi ce se poate face ca să luăm 
ceva bani pe Indonezia. 

A ridicat Indonezia de pe hartă, făcînd gestul de a o azvirli la gunoi, 
dar, chiar în acel moment, din umbră s-a năpustit o altă păpuşă. 
Aceasta reprezenta un bărbat indonezian, îmbrăcat într-o cămaşă 
imprimată şi o pereche de pantaloni kaki, purtind o insignă cu numele 
său clar tipărit. 

— E vorba de un politician foarte popular din Bandung, mi-a 
explicat Rasy. 

Păpuşa aceasta a zburat literalmente între Omul cu găleata şi 
Nixon, pe care l-a prins de mina. 

— Stai! strigă bărbatul. Indonezia e suverană. 

Mulțimea a izbucnit în aplauze. Apoi Omul cu găleata a ridicat 
steagul şi l-a înfipt ca pe o săgeată în indonezian, care s-a clătinat şi a 
murit într-o manieră foarte teatrală. Spectatorii au început să fluiere, 
să tipe, să strige „huo!" şi să-şi agite pumnii în aer. Nixon şi Omul cu 
găleata stăteau acolo privindu-ne. Au făcut o plecăciune şi au părăsit 
scena. 

— Cred că ar trebui să plec, i-am spus lui Rasy. El m-a luat 
protector pe după umeri. 


— E în regulă, mi-a zis. Nu au nimic împotriva ta, personal. 

Nu prea eram sigur de asta. 

Ceva mai tîrziu, ne-am retras la cafenea. Rasy şi ceilalţi m-au asi- 
gurat că nu fuseseră informaţi dinainte asupra scenetei cu Nixon şi 
Banca Mondială. 

-Nu poti să ştii niciodată la ce să te aştepţi din partea pápusarului, 
a completat un tînăr. 

M-am întrebat cu voce tare dacă totul a fost regizat în onoarea 
mea. Cineva a ris şi mi-a spus că Eul meu e unul uriaş. 

— Tipic pentru americani, a adăugat el, batindu-ma cu înţelegere 
pe spate. 

Indonezienii sînt foarte conştienţi în materie de politică, a spus tipul 
de lîngă mine. Americanii nu merg la spectacole de acest fel? 

O femeie superbă, licenţiată în limba engleză, s-a aşezat vizavi de 
mine la masă. 

— Dar tu nu lucrezi pentru Banca Mondială? m-a întrebat ea. 

l-am spus că sarcina mea venea de la Banca Asiatică pentru Dez- 
voltare (Asian Development Bank) şi de la Agenţia Statelor Unite 
pentru Dezvoltare Internaţională (United State Agency for Interna- 
tional Development). 

— Si, de fapt, nu sint toate acelasi lucru? Nu a mai asteptat 
ráspuns. Nu e asa cum a arátat piesa din seara asta? Nu se uita 
guvernul tau la Indonezia si la alte tari ca si cum ar fi un ciorchine 
de... 

Nu reusea sá gáseascá termenul. 

— Struguri, a sugerat unul dintre prietenii ei. 

— Exact. Un ciorchine de struguri. Poti culege si alege. Pástreaz-o 
pe Anglia. Máninc-o pe China. Si arunc-o pe Indonezia. 

— Dupa ce ne veti lua tot petrolul, a adáugat o alta femeie. 

Am încercat să mă apăr, dar nu eram deloc pregătit pentru asa 
ceva. Voiam să mă dau mare cu faptul că venisem în această parte a 
oraşului şi că am rămas să asist la întregul spectacol anti-SUA pe care 
l-as fi putut considera ca pe un afront personal. Voiam ca ei să vadă 
curajul meu de a face ceea ce făcusem, să-şi dea seama că eu eram 
singurul membru al echipei mele care se străduise să înveţe bahasa 
sau care avusese dorinţa de a le cunoaşte cultura. Voiam să le arat ca 
fusesem singurul străin care participase la spectacol. In loc de toate 
acestea, am încercat să reorientez conversaţia. l-am întrebat de ce 
credeau cá dalang-ul a singularizat numai tari musulmane, cu 
exceptia Vietnamului. 

Auzind asta, tinára absolventă de limbă engleză a izbucnit in ris. 

— Pentru cá asta este planul. 

Vietnamul este numai o actiune de acoperire, a intervenit unul 
dintre bárbati, asa cum a fost Olanda pentru nazisti. O treapta. 


— Adevărata ţintă, a continuat femeia, este lumea islamică. 

Nu puteam să las această chestiune fără nici o replică. 

— Cu siguranţă, am protestat eu, nu aveţi cum să credeţi cu 
adevărat că SUA este antimusulmană. 

— Şi nu e? a întrebat ea. De cînd? Ar fi bine să-i citeşti pe unul 
dintre istoricii voştri — un britanic pe nume Toynbee. Prin anii 
cincizeci, el a prezis că adevăratul război al secolului următor nu se va 
purta între comunişti şi capitalişti, ci între creştini şi musulmani. 

— Arnold Toynbee a afirmat aşa ceva? 

Eram uimit. 

Da. Citeşte Procesul intentat civilizației si Lumea si Occidentul. 

— Dar de ce să existe o animozitate între musulmani şi creştini? am 
întrebat. 

Au schimbat cîteva priviri pe deasupra mesei. Le era greu să 
creadă că puteam pune o întrebare atit de timpita. 

— Deoarece, a spus ea rar, ca şi cum s-ar fi adresat unei persoane 
mai încete la minte sau tare de urechi, Occidentul — în special liderul 
său, SUA — este hotărit să preia controlul asupra lumii, să devină cel 
mai mare imperiu din istorie. A ajuns deja foarte aproape de reuşită. 
Actualmente, Uniunea Sovietică îi stă în cale, dar sovieticii nu vor mai 
rezista mult. Toynbee a reuşit să întrevadă acest lucru. In spatele 
ideologiei lor, nu există vreo religie, vreo credinţă, vreo substanţă. 
Istoria demonstrează un lucru: credinţa — sufletul, încrederea într-o 
putere superioară — este esenţială. lar noi, musulmanii, o avem. O 
avem mai mult decit oricine din lume, chiar mai mult decît creştinii. 
Aşa că aşteptăm. Devenim tot mai puternici. 

— Nu ne grăbim, a intervenit unul dintre tineri, dar, în timp, vom 
lovi asemenea şarpelui. 

— Ce gind oribil! nu m-am mai putut abtine. Ce putem face pentru 
a schimba toate astea? 

Absolventa de la engleză m-a privit drept în ochi, zicindu-mi: 

— Íncetati să mai fiti atit de lacomi si de egoişti. Înţelegeţi cá mai 
existá si altceva pe lume ín afara imenselor voastre case si a maga- 
zinelor de lux. Oamenii mor de foame, iar voi nu aveti alta grijá decit 
Sa va asigurati petrolul pentru masini. Copiii mor de sete, iar voi 
umblati dupa ultima moda aparuta prin magazinele de firma. Natiuni 
ca a noastră se îneacă în sărăcie, dar oamenii vostri nici nu ne mai 
aud strigátele de ajutor. Va astupati urechile in momentul ín care 
ceilalţi încearcă să vă spună toate astea. li etichetati drept comunişti 
sau radicali. Ar trebui să vă deschideţi inimile către cei săraci şi 
defavorizati, în loc să-i conduceţi către o sărăcie şi o aservire tot mai 
profunde. Nu a mai rămas prea mult timp. Dacă nu reusiti să vă 
schimbaţi, sinteti condamnaţi. 


Citeva zile mai tirziu, popularul politician din Bandung, reprezentat 
de pápusa care s-a opus lui Nixon si Omului cu gáleata, a fost lovit si 
omorit de o masiná, iar soferul a fugit de la locul accidentului. 


CAPITOLUL 8 - Isus, altfel închipuit 


Amintirea acelui dalang mi-a rămas adînc întipărită în minte. La fel 
şi cuvintele frumoasei licentiate în limba engleză. Acea noapte din 
Ban-dung m-a catapultat la un nou nivel de gîndire şi simtire. Chiar 
dacă nu ignorasem în totalitate implicaţiile misiunii noastre din 
Indonezia, reacţiile mele fuseseră stápinite de emoţii şi, în general, 
fusesem în stare să-mi controlez sentimentele, apelind la rațiune, la 
exemplele din istorie sau la necesităţile biologice. Justificasem 
prezenţa noastră acolo ca pe o parte a condiţiei umane, 
autoconvingindu-ma că Einar, Charlie si noi ceilalţi nu făceam decit să 
actionám asa cum actionaserá toti oamenii dintotdeauna: avînd grijă 
de noi si de familiile noastre, in orice caz insá, discutia mea cu acei 
tineri indonezieni m-a determinat sá vád si un alt aspect al acestei 
probleme. Prin ochii lor, am perceput cá o abordare egoistá a politicii 
externe nu serveste si nici nu protejeaza generatiile viitoare din nici o 
parte a lumii. Este vorba despre un fel de miopie, aga cum o vádesc si 
rapoartele anuale ale corporatiilor sau strategiile pentru campaniile 
electorale ale politicienilor care elaboreazá politica externá. 

Dupá cum s-a dovedit, informatiile de care aveam nevoie pentru 
prevederile mele economice necesitau vizite mai frecvente la 
Djakarta. Am profitat de timpul petrecut singur acolo pentru a cugeta 
mai adînc asupra acestor chestiuni si pentru a scrie despre ele într-un 
jurnal al meu. Am rătăcit pe străzile acestui oraş, am dat bani 
cerşetorilor şi am încercat să leg conversații cu leprosi, prostituate si 
copii ai străzii, între timp, am analizat natura ajutorului internaţional şi 
am luat în considerare rolul legitim pe care statele dezvoltate (SD- 
urile, în jargonul Băncii Mondiale) l-ar putea juca în încercarea de a 
eradica sărăcia şi mizeria din statele mai puţin dezvoltate (SMPD-uri). 
Am început să mă întreb cînd este ajutorul extern unul cu adevărat 
sincer şi cînd este numai lăcomie şi egoism. Am început efectiv să-mi 
pun întrebarea dacă acest ajutor extern este vreodată altruist, iar, 
dacă nu e, cum se putea schimba acest lucru. Eram sigur că ţări ca a 
mea ar trebui să acţioneze decisiv pentru a-i ajuta pe bolnavii şi 
muritorii de foame ai lumii, dar tot atît de sigur eram că se întîmpla 
foarte rar — dacă se întîmpla vreodată — ca aceasta să constituie 
motivaţia fundamentală a intervenţiei noastre. 

Îmi tot revenea în minte o întrebare esenţială: dacă obiectivul 
ajutorului extern este imperialismul, atunci să fie acesta chiar aşa de 
incorect? M-am surprins adesea invidiindu-i pe oameni ca Charlie care 
credeau cu atita neclintire în sistemul nostru, încît voiau să-i impună 
şi restului lumii. Mă îndoiam că resursele limitate ar permite întregii 
lumi să ducă viaţa opulentă a SUA, cînd chiar Statele Unite aveau 
milioane de cetăţeni care trăiau în sărăcie. In plus, nu-mi era foarte 


clar daca oamenii din celelalte state voiau efectiv sa traiasca la fel ca 
noi. Propriile noastre statistici privind violenta, depresia, abuzul de 
medicamente, divorturile si crimele indicau faptul cá, desi eram una 
dintre cele mai sánátoase societáti din istorie, la fel de bine se putea 
sá fim si una dintre cele mai nefericite. De ce sá vrem ca ceilalti sá se 
ia la întrecere cu noi? 

Poate Claudine mă avertizase despre toate acestea. Nu mai eram 
deloc sigur de ceea ce încercase ea să-mi spună. In orice caz, acum, 
lăsînd argumentele intelectuale deoparte, devenise dureros de 
evident faptul că zilele inocentei mele luaseră sfîrșit. lată ce am scris 
în jurnal: 

Este oare cineva din SUA inocent? Deşi aceia din chiar vîrful pirami- 
dei economice cîştigă cel mai mult, milioane dintre noi depindem — fie 
direct, fie indirect — de exploatarea SMPD-urilor pentru a ne asigura 
traiul. Resursele şi mîna de lucru ieftină, care ne alimentează aproape 
toate afacerile, vin din locuri precum Indonezia şi foarte puţine fac 
cale întoarsă la ei. imprumuturile externe ne asigură că atît copiii din 
ziua de azi, cît şi nepoţii lor de miine vor fi chezăşia noastră. Ei vor 
trebui să permită corporațiilor noastre să le devasteze resursele 
naturale şi nu vor putea primi educaţie, îngrijiri medicale şi alte 
servicii numai şi numai ca să ne plătească nouă înapoi. Faptul că 
propriile noastre companii au primit deja bani pentru construirea 
uzinelor electrice, aeroporturilor şi parcurilor industriale nu este luat 
în calcul în această formulă. Să fie o dovadă de inocentá faptul cá 
majoritatea americanilor nu este conştientă de acest lucru? 
Neinformati şi intenţionat dezinformati, da. Dar inocenți? 

M-am întîlnit cu Ann la Paris, în drum spre casă, pentru a încerca o 
reconciliere. Chiar şi în timpul acestei vacante franceze, am continuat 
să ne ciondánim. In ciuda numeroaselor momente frumoase şi 
speciale trăite de noi, cred că amindoi inteleseseram că îndelungata 
noastră istorie de furie şi resentimente constituia o piedică mult prea 
mare. Si, în plus, erau atîtea lucruri pe care nu i le puteam spune. 
Singura persoană căreia i le-aş fi putut împărtăşi era Claudine, iar la 
ea mă gindeam permanent. Ann şi cu mine am aterizat la Aeroportul 
Logan din Boston şi am luat un taxi spre a ajunge fiecare la casa sa 
din Back Bay. 


CAPITOLUL 9 — O ocazie unică în viata 


Adevăratul test al Indoneziei mă aştepta la MAIN. Dimineaţa, la 
prima oră, m-am prezentat la sediul central de la Prudential Center şi, 
în timp ce aşteptam liftul împreună cu alţi angajaţi, am aflat că Mac 
Hali, enigmaticul preşedinte octogenar, şi executivul de la MAIN îl 
promovaseră pe Einar preşedinte al reprezentantei din Portland, 
Oregon. Rezultatul era că acum eu trebuia să-i raportez direct lui 
Bruno Zambotti. 

Supranumit ,vulpea argintie" datoritá culorii párului sáu si a 
straniei sale abilităţi de a dejuca planurile oricui ar încerca să-i 
provoace, Bruno avea ceva din înfăţişarea fermecătoare a lui Cary 
Grant. Era meşter la vorbă şi avea atit o diplomă de inginer, cît şi un 
MBA. Intelegea econometria si era vicepreşedintele responsabil cu 
departamentul de energie electrică de la MAIN, precum şi cu 
majoritatea proiectelor noastre internaţionale. Evident, el urma să fie 
alesul firesc în funcţia de preşedinte al corporației, în momentul în 
care mentorul său, care imbátrínea vizibil, Jake Dauber, avea să se 
pensioneze. Ca majoritatea angajaţilor de la MAIN, eram şi eu 
înfricoşat şi îngrozit de Bruno Zambotti. 

Exact înainte de prînz am fost chemat în biroul lui Bruno. După o 
discuţie cordială despre Indonezia, el a spus ceva care m-a făcut să 
sar de pe fotoliu. 

— |I concediez pe Howard Parker. Nu e nevoie să intrăm în amánun- 
te, e de-ajuns să spunem că a cam pierdut contactul cu realitatea. 

Zimbetul lui era satisfăcut, deconcertant, în timp ce bătea cu dege- 
tul peste un teanc de hirtii de pe birou. . 

— Opt procente pe an. Asta e analiza incárcáturii facuta de el. Iti 
vine sá crezi? Intr-o tará cu potentialul Indoneziei! 

A încetat să mai zimbeascá si m-a privit drept în ochi. 

— Charlie Illingsworth mi-a spus că previziunile tale economice 
merg direct la ţintă si că vor justifica creşterea încărcăturii cu 17—20 
de procente. Aşa e? 

L-am asigurat că aşa era. S-a ridicat în picioare şi mi-a întins mîna. 

— Felicitări. Tocmai ai fost promovat. 

Poate că ar fi trebuit să fi ieşit în oraş să sărbătoresc la un 
restaurant elegant cu alti angajaţi de la MAIN — sau chiar singur. 
Oricum, mintea mea era la Claudine. Ardeam de nerábdare sá-i spun 
despre promovare si despre experienţele mele din Indonezia. Imi 
interzisese să o sun din străinătate şi o ascultasem. Acum eram uimit 
să aflu că telefonul ei fusese deconectat, fără să existe un număr de 
contact. M-am dus să o caut. 

Un cuplu tînăr se mutase în apartamentul ei. Era vremea prinzului, 
dar cred că i-am luat din pat; vizibil deranjati, mi-au mărturisit cá nu 


stiau nimic despre Claudine. Am fácut o vizitá la agentia imobiliará, 
pretinzind cá sint un var al ei. Dosarele lor arátau cá nu inchiriasera 
niciodatá acel apartament cuiva cu numele ei; inchirierea anterioará 
se fácuse unui bárbat rámas anonim la cerere. Inapoi la Prudential 
Center, cei de la oficiul resurse umane de la MAIN sustineau cá nu 
exista nici un dosar cu ea. Admiseserá, totusi, cá existase un dosar al 
unui „consultant special" la care eu nu aveam acces. 

Dupa-amiazá tîrziu, eram epuizat şi golit de orice sentiment. Si co- 
lac peste pupázá, aveam probleme si cu oboseala datoratá decalajului 
de fus orar. Intors in apartamentul meu gol, m-am simtit teribil de 
singur si de párásit. Promovarea mea párea fara importanta sau, chiar 
mai ráu, ca o insigná pe care o primisem ca recunoastere a dorintei 
mele de a má vinde. M-am trintit pe pat, coplesit de disperare. 
Fusesem folosit de Claudine şi apoi îndepărtat. Hotărit să nu cedez în 
faţa chinului, mi-am reprimat sentimentele. Stăteam întins pe pat, 
holbîndu-mă ore în şir la pereţii goi. 

In cele din urmă, am reuşit să mă adun. M-am ridicat, am dat pe git 
o bere, după care am azvirlit cu sticla goală într-o masă. M-am uitat 
apoi pe fereastră. Privind pe o stradă îndepărtată, mi s-a părut că o 
văd venind spre mine. M-am repezit la uşă, dar m-am întors să mai 
arunc din nou o privire pe fereastră. Femeia se mai apropiase. Mi-am 
putut da seama că era atrăgătoare şi că mersul ei îmi amintea de cel 
al lui Claudine, doar că nu era Claudine. Mi s-a strîns inima, iar 
senzațiile mele au trecut de la furie si sila la frică. Prin faţa ochilor mi- 
a trecut fulgerător o imagine cu Claudine, prăbuşindu-se sub o ploaie 
de gloanţe, asasinată. Mi-am alungat această imagine, am luat cîteva 
pastile de Valium şi am băut pînă am adormit. 

In dimineaţa următoare, un telefon de la serviciul de personal de la 
MAIN m-a trezit din mahmureală. Şeful acestuia, Paul Mormino, m-a 
asigurat că îmi înţelegea nevoia de odihnă, dar mă implora să vin la 
birou în după-masa aceea. 

— Veşti bune, mi-a spus el. Cel mai bun lucru pentru o refacere ca 
lumea. 

M-am supus apelului şi am aflat că Bruno fusese mai mult decit 
parolist. Nu numai că fusesem promovat pe vechiul post al lui Howard, 
dar mi se oferise şi titlul de economist-şef, plus o mărire de salariu, 
ceea ce chiar că m-a mai bine-dispus un pic. Mi-am luat liber toată 
ziua şi am rătăcit pe străzi, de-a lungul rîului Charles, cu sticla de bere 
după mine. Cum stăteam acolo, privind ambarcatiunile şi tratindu-mi 
oboseala provocată de schimbarea fusului orar combinată cu 
mahmureala nesănătoasă, m-am convins singur că Claudine îşi făcuse 
meseria şi apoi se îndreptase către următoarea sa misiune. 
Intotdeauna evidentiase faptul că totul trebuia să rămînă secret. O să 


má sune ea pe mine. Mormino avusese dreptate: oboseala datorata 
decalajului de fus orar şi anxietatea mea se risipiră. 

In timpul urmátoarelor saptamini am incercat sa las deoparte gin- 
durile care-mi zburau spre Claudine. M-am concentrat asupra re- 
dactárii raportului privind economia Indoneziei si a revizuirii analizei 
lui Howard. Am ajuns la zi cu tipul de studiu pe care sefii meu voiau 
Sá-i vada: o crestere in cererea de electricitate in medie de 19 
procente pe an in primii doisprezece ani dupa ce noul sistem va fi 
terminat, scázind la 17 procente timp de încă opt ani si stabilizin-du- 
se la circa 15 procente pentru restul anilor rámasi pina la 25 din cei 
prevázuti de proiect. 

Mi-am prezentat concluziile la o întîlnire oficială cu agenţii inter- 
naţionale de împrumut. Echipele lor de experţi m-au chestionat pe 
larg, fără pic de îndurare. Atunci, emoţiile mi se transformaseră deja 
într-un soi de hotărtre sinistrá, nu foarte diferită de cea care mă 
împinsese în timpul şcolii elementare să excelez în loc să má revolt. Si 
totuşi, amintirea Claudinei mă urmărea îndeaproape. Cînd un 
economist tupeist, hotărît să-şi facă o reputaţie la Banca Asiatică de 
Dezvoltare, m-a verificat în decursul întregii după-amiezi, mi-am 
amintit sfatul dat de Claudine într-una din zilele acelea petrecute în 
apartamentul din Beacon Street, cu cîteva luni bune în urmă. 

— Cine poate prevedea viitorul cu 25 de ani înainte? mă întrebase 
ea. Ghicitul tău este la fel de bun ca şi al lor. Increderea înseamnă 
totul. 

M-am convins personal că sînt un expert, reamintindu-mi că eu 
avusesem mai multă experienţă cu ţările în curs de dezvoltare decît 
multi indivizi — unii avînd de două ori virsta mea — care trebuiau sá- 
mi judece mie activitatea. Trăisem în Amazon şi călătorisem în locuri 
din Java pe care nimeni altcineva nu voise să le viziteze. Frec- 
ventasem cîteva cursuri intensive care aveau drept scop să-i înveţe 
pe directori cele mai subtile lucruri despre econometrie şi mi-am spus 
că făceam parte dintr-o rasă nouă, că sînt un fel de copil minune 
orientat către statistică, divinizind econometria, care l-a încîntat pe 
Robert McNamara, preşedintele în funcţie al Băncii Mondiale, fostul 
preşedinte al Companiei Ford Motors şi secretarul cu apărarea pe 
vremea lui Kennedy. Era vorba despre un bărbat care-şi construise 
reputaţia pe numere, pe teoria probabilității, pe modelele matematice 
şi — bánuiam eu — pe bravada unui ego extrem de plin de sine. Am 
încercat să-i imit şi pe McNamara, dar şi pe şeful meu, Bruno. Am 
adoptat maniera de a vorbi a primului şi m-am apucat să merg tantos 
ca cel din urmă, legánindu-mi servieta într-o mina. Dacă privesc 
înapoi, am de ce să mă minunez de tupeul meu. Adevărul este că 
experienţa mea era extrem de limitată, dar ceea ce-mi lipsea la 
capitolul pregătire şi cunoştinţe, era suplinit la capitolul îndrăzneală. 


Si uite cá a mers. in cele din urmá, echipa de experti mi-a aprobat 
rapoartele. 

In lunile care au urmat, am avut intilniri in Teheran, Caracas, Gua- 
temala City, Londra, Viena si Washington DC. Am întîlnit personalităţi 
notorii, printre care sahul Iranului, foşti preşedinţi ai cîtorva tari si 
chiar pe Robert McNamara în persoană. Ca şi în şcoala elementară, 
aceasta era o lume a bărbaţilor. Am fost uimit de felul în care noul 
meu titlu şi bilanturile recentelor mele izbinzi în fata agenţiilor 
internationale de împrumut au influenţat atitudinea celorlalţi fata de 
mine. 

La inceput, toata aceasta atentie mi s-a urcat la cap. Am inceput sa 
má cred un fel de Merlin care putea sá-si fluture mina deasupra unei 
tari facind-o deodatá sa se lumineze, iar intreprinderile sa rásará 
precum florile. Apoi am fost deceptionat. Mi-am analizat propriile 
motive, dar si pe ale tuturor celor cu care am lucrat impreuná. Se 
párea cá un titlu onorific sau un doctorat nu insemna mare lucru cind 
era vorba de a ajuta pe cineva sa inteleaga situatia disperata a unui 
lepros trăind lîngă o hazna în Jakarta si má indoiam că talentul de a 
manipula niste statistici ar putea permite cuiva sa vada in viitor. Cu 
cit ajungeam sá-i cunosc mai bine pe cei care luau decizii ce schimbau 
soarta lumii, cu atît mai sceptic deveneam în privinţa posibilităţilor si 
a scopurilor acestora. Privind feţele celor din jurul meselor din sălile 
de şedinţă, m-am surprins făcînd mari eforturi pentru a-mi stápini 
furia. 

In cele din urmă însă, această perspectivă s-a schimbat si ea. Am 
ajuns să înţeleg că majoritatea acelor indivizi credeau că procedează 
asa cum se cuvine. Ca şi Charlie, ei erau convinşi că atit comunismul, 
cît şi terorismul reprezentau forte ale răului — mai degrabă decit 
reacţii previzibile la deciziile pe care ei şi predecesorii lor le luaseră — 
şi că era datoria lor faţă de patrie şi faţă de urmaşii lor, ca şi faţă de 
Dumnezeu, să convertească lumea la capitalism. Tot ei se agátau şi 
de principiul supravieţuirii celui mai puternic; dacă s-a nimerit să aibă 
norocul de a se fi născut într-o clasă privilegiată, nu într-una din cele 
care viețuiesc în bordeie din mucava, ei considerau cá este o obligaţie 
să transmită această moştenire şi urmaşilor lor. 

Am oscilat între a-i considera pe astfel de indivizi ca pe nişte 
participanţi la o conspirație sau ca pe o simplă frátie bine închegată 
care-şi propunea să domine lumea. Cu toate acestea, în timp, am 
început să-i asemăn cu proprietarii de plantaţii din sudul Americii, de 
dinaintea Războiului Civil. Erau nişte oameni strînşi laolaltă într-o 
asociaţie liberă, pe baza unor credinţe comune şi a unor interese 
proprii împărtăşite, mai degrabă decît un grup exclusivist care se 
reunea clandestin cu intenţii ticăloase bine definite. Stápinii plan- 
tatiilor crescuseră cu servitori si cu sclavi, fuseseră educati să creadă 


cá era dreptul lor, ba, mai mult chiar, cá era datoria lor sa aiba grija 
de „păgini" şi să-i convertească la religia proprietarilor si la felul lor de 
viaţă. Chiar dacă sclavia le repugna din punct de vedere filozofic, ei 
erau în stare, asemenea lui Thomas Jefferson, să o justifice ca fiind o 
necesitate, prăbuşirea ei avînd drept rezultat haosul economic şi 
social. Conducătorii oligarhiilor moderne — ceea ce eu numesc acum 
corporatocratie — par să se încadreze în acelaşi tipar. 

Am început să mă întreb de asemenea şi cine trage foloase de pe 
urma războiului şi a producţiei de arme în masă, de pe urma îndiguirii 
riurilor si a distrugerii mediului şi culturilor indigene. Am început să 
urmăresc cine beneficiază cînd sute de mii de oameni mor din cauza 
hranei insuficiente, a apei poluate sau a bolilor pentru care există 
totuşi un leac. Încetul cu încetul, am ajuns să înţeleg cá, în cele din 
urmă, nimeni nu are nici un avantaj, dar că, pe termen scurt, se dove- 
deşte că, cel puţin din punct de vedere material, beneficiază doar 
aceia din vîrful piramidei — cei ca mine şi ca şefii mei. 

Aceste constatări au generat o serie de numeroase alte întrebări: 
de ce persistă oare această situaţie? De ce ţine ea de atita vreme? 
Răspunsul se găseşte oare, pur şi simplu, în acea zicală străveche: 
„unde-i puterea, e şi dreptatea", adică cei care au puterea 
perpetuează acest sistem. 

Părea insuficient să susţin că numai puterea ar permite acestei si- 
tuatii să se perpetueze. Deşi afirmaţia „unde-i puterea, e şi dreptatea" 
explica o mare parte din dilemă, simţeam eu că mai trebuia sa fie o 
forţă mult mai irezistibilă care acţiona aici. Mi-am amintit de un 
profesor de economie de la şcoala de afaceri, un tip din nordul Indiei, 
care ţinea un curs despre resursele limitate, despre nevoia omului de 
a progresa continuu şi despre principiul muncii cu sclavi. Conform 
spuselor acestui profesor, toate sistemele capitaliste de succes 
implică ierarhii cu lanţuri de comandă rigide, adică o mînă de oameni 
la vîrf, care controlează ordinele date către subordonați, si o masivă 
armată de muncitori la bază, care, în termeni relativ economici, pot fi 
clasificați efectiv drept sclavi. In cele din urmă, m-am convins că noi 
încurajăm acest sistem, pentru că ne-a încredinţat Corporatocratia cá 
Dumnezeu ne-a dat dreptul să-i plasăm pe cîţiva dintre ai nostri în 
chiar vîrful piramidei capitaliste şi să ne exportám sistemul în toată 
lumea. 

Desigur, nu sîntem primii care procedează astfel. Lista celor care 
au practicat acest sistem începe cu mult în urmă, de la imperiile 
antice din Africa de Nord, din Orientul Mijlociu şi din Asia, croindu-şi 
drum prin Persia, Grecia, Roma, Cruciadele creştine, şi pînă la toţi 
întemeietorii de imperii din Europa post-Columbiană. Acest impuls 
imperialist a fost şi continuă să fie cauza majorităţii războaielor, a 
poluării, foametei, dispariţiei speciilor şi a genocidurilor. Şi a avut 


intotdeauna un impact serios asupra constiintelor si bunástárii 
cetátenilor respectivelor imperii, contribuind la stagnarea socialá si 
avind drept rezultat o situatie in care cele mai bogate civilizatii din 
istoria omenirii sînt lovite de cele mai înalte rate de sinucidere, con- 
sum de droguri si violenta. 

M-am gîndit îndelung la aceste probleme, evitind însă să iau în 
consideraţie esenţa rolului meu în toate acestea. Am încercat să nu 
mă gîndesc la mine ca la un AE, ci ca la un economist de virf. Suna 
astfel foarte indreptátit, iar dacá aveam nevoie de confirmári, má 
puteam uita pe statele mele de platá: toate erau de la MAIN, o 
corporatie privatá. Nu cistigam nici un bánut de la NSA sau de la alta 
agentie guvernamentala. Asa cá am reusit sa ma conving. Cit de cit. 

Intr-o dupa-amiazá, m-a chemat Bruno în biroul lui. S-a aşezat în 
spatele scaunului meu şi m-a bătut pe umăr: 

— Ai făcut o treabă excelentă, mi-a zis satisfăcut. Ca semn al 
aprecierii noastre, îţi oferim o ocazie unică în viaţă, ceva ce puţini 
oameni primesc vreodată, chiar dacă uneori au de două ori vîrsta ta. 


CAPITOLUL 10 - Preşedintele şi eroul 


Am aterizat pe aeroportul internaţional Tocumen din Panama într-o 
noapte tirzie de aprilie în 1972, în timp ce afară era un adevărat potop 
tropical. Cum era obiceiul pe atunci, am luat un taxi împreună cu alţi 
cîţiva directori, iar eu, dat fiind că vorbeam spaniola, am ajuns să stau 
pe locul de lîngă şofer. Mă uitam în gol prin parbrizul taxiului. Prin 
ploaie, farurile luminau un panou cu portretul unui bărbat arătos, cu 
sprincene proeminente şi cu ochi strălucitori. O parte a páláriei sale cu 
boruri largi era ridicată şi înclinată şmechereşte, pe o ureche. L-am 
recunoscut ca fiind eroul statului Panama de azi, Omar Torrijos. 

Mă pregătisem pentru această excursie în maniera mea personală, 
vizitind secţiunea de referinţă a Bibliotecii Publice din Boston. Ştiam 
că unul dintre motivele popularității lui Torrijos în rîndul cetăţenilor 
era rolul său de apărător al dreptului statului Panama de a se 
autoguverna şi al pretențiilor la suveranitatea asupra Canalului 
Panama. Era hotărit ca în timpul conducerii sale ţara să nu mai cadă 
în capcanele istoriei ei umilitoare. 

Panama făcea parte din Columbia, cînd inginerul francez Ferdinand 
de Lesspes, care condusese lucrările de construcţie a Canalului Suez, 
a hotărît să construiască un canal prin istmul Americii Centrale, care 
să lege Oceanul Atlantic de Oceanul Pacific. Incepind din 1881, 
francezul a depus un efort colosal, soldat însă cu un lanţ de catastrofe 
venite una după alta. In cele din urmă, in 1889, proiectul s-a sfîrşit cu 
un dezastru financiar — inspirîndu-i însă un vis lui Theodore Roosevelt. 
În timpul primilor ani ai secolului XX, Statele Unite au cerut Columbiei 
să semneze un tratat prin care să cedeze istmul unui consorţiu nord- 
american. Columbia a refuzat. In 1903, preşedintele Roosevelt a trimis 
acolo nava americană de război Nashville. Soldaţii americani au 
debarcat, l-au capturat şi ucis pe comandantul miliției locale şi au 
proclamat independenţa statului Panama. A fost instalat un guvern- 
marionetă şi a fost semnat primul Tratat privind Canalul Panama; el 
stabilea o zonă americană pe ambele maluri ale viitorului curs de apă, 
legaliza intervenţia militară a SUA şi dădea Washingtonului un control 
efectiv asupra acestei nou-născute naţiuni ,independente". 

Interesant este faptul că Tratatul a fost semnat de secretarul 
american de stat Hay şi de un inginer francez, Philippe Bunau-Varilla, 
care făcuse parte din echipa iniţială, nefiind însă semnat de nici un 
cetăţean din Panama. In esenţă, Panama a fost obligată sa 
părăsească statul Columbia pentru a servi Statelor Unite, într-o 
afacere pusă la cale de un american si un francez -— privind 
retrospectiv, un început profeticl. Mai bine de o jumătate de secol, 
Panama a fost condusă de o oligarhie de familii înstărite cu legături 
puternice la Washington. Aceşti conducători erau dictatori de dreapta 


care luau toate másurile pe care le considerau necesare pentru a fi 
siguri cá tara lor promova interesele Statelor Unite. Aproximativ ín 
aceeasi manierá a tuturor dictatorilor din America Latina care s-au 
aliat cu Washingtonul, conducătorii statului Panama interpretau 
interesele SUA în sensul de anihilare a oricărei mişcări populiste cu iz 
de socialism. Ei susțineau şi activităţile anticomuniste ale CIA si ale 
NSA de pe întreaga emisferă, sprijinind de asemenea afaceri uriaşe 
americane, cum ar fi Standard Oil al lui Rockefeller sau United Fruit 
Company (care a fost cumpărată de George H. W Bush). Aparent, 
aceste guverne nu-şi dădeau seama că interesele SUA erau 
promovate prin îmbunătăţirea vieţii celor care trăiau în sărăcie lucie şi 
care serveau drept eventuali sclavi pe plantațiile uriaşe si în 
corporaţii. 

Familiile conducătoare ale Republicii Panama au fost bine răsplătite 
pentru sprijinul lor: forţele militare ale SUA au intervenit în numele lor 
de zeci de ori, în perioada cuprinsă între declaraţia de independenţă a 
Republicii Panama şi anul 1968. Oricum, în acel an, în timp ce eram 
încă voluntar al Peace Corps în Ecuador, cursul istoriei panameze s-a 
schimbat brusc. O lovitură de stat l-a înlăturat pe Arnulfo Arias, 
ultimul din parada dictatorilor, iar Omar Torrijos s-a impus ca şef al 
statului, desi nu participase activ la lovitura2. 

Torrijos era privit cu admiraţie de clasa de mijloc şi de cea de jos 
din Panama. El însuşi crescuse într-un oras de provincie, Santiago, 
unde părinţii săi predau la o şcoală de acolo. Se ridicase rapid, trecînd 
prin gradele Gărzii Naţionale, cea mai importantă organizaţie militară 
din Panama şi o instituţie care, în anii 1960, cîştigase un sprijin tot 
mai larg în rîndurile săracilor. Torrijos îşi dobindise reputaţia de a-i 
asculta pe cei defavorizati. Se plimba pe străzile mahalalelor pline de 
cocioabe, ţinea întruniri în locuri în care alţi politicieni nici nu 
îndrăzneau să intre, îi ajuta pe cei fără slujbă să-şi găsească de lucru 
şi deseori dona din resursele sale financiare limitate familiilor lovite de 
boli sau de nenorociri?. 

Dragostea lui de viaţă şi compasiunea sa pentru oameni s-a întins 
chiar şi dincolo de graniţa statului Panama. Torrijos era hotărît să-şi 
transforme națiunea într-un azil pentru cei prigoniti, un loc care să le 
ofere protecţie refugiaților din ambele parti ale „gardului" politic, de la 
cei care se opuneau lui Pinochet în Chile pînă la luptătorii de dreapta 
anti-Castro. Mulţi au văzut în el un agent al păcii, percepţie care l-a 
făcut să dobindeascá admiraţia întregii emisfere. Şi-a căpătat de 
asemenea o reputaţie de lider dedicat rezolvării divergenţelor dintre 
variatele facţiuni ce sfişiau atit de multe ţări din America Latină: 
Honduras, Guatemala, El Salvador, Nicaragua, Cuba, Columbia, Peru, 
Argentina, Chile şi Paraguay. Micuta sa naţiune de două milioane de 
oameni servea ca model de reformă socială, fiind o sursă de inspiraţie 


pentru lideri mondiali, pentru sindicatele care plánuiau dezmembrarea 
Uniunii Sovietice sau pentru militantii islamisti, cum era Mouammar 
Gadhafi din Libia”. 

In prima mea noapte în Panama, oprit fiind la un semafor şi uitindu- 
mă cu atenţie printre ştergătoarele zgomotoase ale parbrizului, am 
fost emoţionat de acest om care-mi zimbea de pe panou — arătos, 
plin de farmec, curajos. Aflasem, după ore de studiu la BPB, că era un 
om care-şi apăra convingerile. Pentru prima dată în istorie, Panama 
nu mai era o marionetă a Washingtonului sau a altcuiva. Torrijos nu a 
cedat niciodată tentatiilor oferite de Moscova sau de Beijing; el credea 
în reforma socială şi în ajutorarea celor născuţi în sărăcie, dar nu 
pleda în favoarea comunismului. Spre deosebire de Castro, Torrijos 
era hotărit să cîştige independenţa faţă de SUA fără să creeze alianţe 
cu inamicii acestora. 

Am dat peste un articol dintr-un ziar obscur de pe rafturile de la 
BPB, articol în care Torrijos era lăudat pentru că era un om care avea 
să modifice istoria Americilor, opunindu-se unei tendinţe pe termen 
lung de dominație a SUA. Autorul cita ca punct de plecare Manifest 
Destiny — Manifestul Destinului — doctrină populară printre americani 
în anii 1840, conform căreia cucerirea Americii de Nord a fost 
predestinată divin şi Dumnezeu, nu oamenii, ordonase distrugerea 
indienilor, a pădurilor şi a bivolilor, asanarea mlaştinilor şi îndiguirea 
riurilor, precum si dezvoltarea unei economii care depinde de 
exploatarea neîncetată a muncii şi a resurselor naturale. Articolul mi-a 
dat de gîndit asupra atitudinii pe care o adopta ţara mea în raport cu 
lumea. Doctrina Monroe, enunțată în 1823, de preşedintele James 
Monroe, a fost folosită pentru a duce cu un pas mai departe 
Manifestul Destinului, cînd, în anii 1850 şi 1860, se afirma că SUA 
avea drepturi speciale asupra întregii emisfere, inclusiv dreptul de a 
invada oricare dintre naţiunile din America Centrală sau de Sud care 
refuza să sprijine politicile SUA. Teddy Roosevelt a invocat Doctrina 
Monroe pentru a justifica intervenţia SUA în Republica Dominicană, în 
Venezuela si în timpul ,eliberárii" Republicii Panama de dominaţia 
Columbiei. O serie întreagă de preşedinţi ai SUA-printre cei mai de 
seamă, Taft, Wilson şi Franklin Roosevelt — s-au bazat pe ea pentru a 
extinde activităţile pan-americane ale Washingtonului pina la sfîrşitul 
celui de Al Doilea Război Mondial. In cele din urmă, în ultima jumătate 
a secolului XX, Statele Unite au folosit ameninţarea comunistă pentru 
a justifica extinderea acestui concept într-o serie de ţări din lume, 
incluzind Vietnamul şi Indonezia”. Acum, se părea că un singur om 
stătea în calea Washingtonului. Ştiam cá nu era primul — lideri 
precum Castro sau Allende o făcuseră cu mult înaintea lui, — dar 
numai Torrijos o făcea din afara ideologiei comuniste şi fără a-şi 
eticheta mişcarea drept revoluţie. El spunea pur şi simplu că Panama 


avea propriile ei drepturi — suveranitatea asupra propriilor cetáteni, 
páminturi si un curs de apă care o strábátea — si că aceste drepturi 
erau la fel de valabile si acordate tot pe cale divina ca oricare dintre 
drepturile de care se bucurau Statele Unite. 

Torrijos mai avea obiecţii şi împotriva acelei School of the Americas 
(Şcoala Americilor), ca şi împotriva centrului de instrucţie militară al 
US Southern Command, ambele situate în Zona Canalului. Ani de zile, 
forţele armate ale SUA invitaseră dictatorii şi preşedinţii Americii 
Latine să-şi trimită fiii şi liderii militari în aceste centre — cele mai 
mari şi cele mai bine dotate din afara Americii de Nord. Acolo, ei în- 
vátau tehnici de interogare şi de operaţiuni sub acoperire, ca şi tactici 
militare pe care ar fi trebuit să le folosească pentru a lupta împotriva 
comunismului şi pentru a-şi proteja propriile bunuri şi pe acelea ale 
companiilor de petrol sau ale altor corporaţii private. De asemenea, ei 
aveau ocazia de a-şi crea legături cu elita Statelor Unite. Aceste 
facilităţi erau urite de latino-americani — cu excepţia acelor cîţiva 
bogătaşi care beneficiau de pe urma lor. Ele erau cunoscute pentru 
faptul că îi educau pe cei din trupele morţii, de dreapta, şi pe 
tortionarii care transformaserá atit de multe naţiuni în regimuri 
totalitare. Torrijos a afirmat clar că nu dorea centre de instrucţie pe 
teritoriul Republicii Panama — şi ca el considera Zona Canalului 
inclusă între graniţele sale. 

Vazindu-l pe chipeşul general pe panou şi citind sloganul de sub 
fata sa — „Idealul lui Omar este libertatea; nu s-a inventat încă glontul 
care să poată ucide un ideal!", — am simţit fiori pe şira spinării. Am 
avut o presimtire că povestea statului Panama din secolul XX nu era 
deloc pe sfirsite şi cá Torrijos se putea aştepta la momente dificile, 
dacă nu chiar tragice. 

Furtuna tropicală lovea în parbriz, semaforul arăta verde, iar şoferul 
claxona maşina din fata noastră. Am început să mă gîndesc la poziţia 
pe care o ocupam eu personal. Fusesem trimis în Panama să închei 
afacerea care avea să devină cu adevărat cel mai impresionant şi 
cuprinzător plan strategic al MAIN. Acest plan avea să creeze 
justificarea pentru investiţia de miliarde de dolari făcută de Banca 
Mondială, Banca de Dezvoltare Interamericană şi USAID în sectoarele 
energiei, transportului şi agriculturii din aceasta tara micuță, e drept, 
dar de o importanţă crucială. Era, bineînţeles, un subterfugiu, o 
modalitate de a îndatora pe vecie Republica Panama şi, prin urmare, 
de a o face să revină la statutul de marionetă, în timp ce taxiul o porni 
în noapte, un sentiment paroxistic de vină mă străfulgera, pe care am 
reuşit însă să mi-i reprim imediat. Ce-mi păsa mie? Făcusem pasul în 
Java, îmi vîndusem sufletul, iar acum îmi puteam clădi ocazia vieţii. 
Puteam deveni bogat, celebru şi puternic cit ai bate din palme. 


CAPITOLUL 11 - Pirati în Zona Canalului 


Ín ziua urmátoare, guvernul panamez a trimis pe cineva care sá má 
cáláuzeascá. Se numea Fidel si am fost imediat atras de el. Era înalt, 
subtire si era foarte mindru de tara sa. Strá-strábunicul sáu luptase 
aláturi de Bolivar pentru cistigarea independentei fata de Spania. l-am 
spus cá eu eram inrudit cu Tom Paine si am fost profund impresionat 
sa aflu cá Fidel citise Bunu/ simt tradus in spaniolá. Vorbea englezá, 
dar, cind a descoperit cá vorbeam fluent limba tárii sale, a fost 
coplesit de emotie. 

— Multi dintre compatriotii tái tráiesc aici de ani de zile si nici nu se 
sinchisesc să o înveţe, a spus el. 

Fidel m-a dus intr-o plimbare cu masina printr-un sector uluitor de 
prosper al oraşului sáu, căruia el îi spunea New Panama (Noua 
Panama). Pe cind treceam pe lingá zgirie-norii moderni din sticla si 
beton, mi-a explicat cá Panama avea mai multe bánci internationale 
decit oricare dintre tárile de la sud de Rio Grande. 

— Ni se mai spune adesea Elvetia Americilor, mi-a spus el. Le 
punem foarte putine intrebári clientilor nostri. 

Tirziu, la amiazá, pe cind soarele se furisa in Pacific, am luat-o pe 
un bulevard care urma conturul golfului. Un lung sir de vapoare erau 
ancorate la mal. L-am întrebat pe Fidel dacă era vreo problemă cu 
Canalul. 

— Mereu se întîmplă aşa, mi-a replicat el rizind. Cozi uriaşe, fiecare 
vapor asteptindu-si rîndul. Jumătate din trafic vine din sau se în- 
dreaptă spre Japonia. Chiar mai susţinut decît Statele Unite. 

Am recunoscut că asta era ceva nou pentru mine. 

— Nu mă surprinde citusi de puţine, a răspuns. Americanii din Nord 
nu ştiu prea multe despre restul lumii. 

Ne-am oprit într-un parc splendid în care arbuşti de bougainvillea, 
floarea de hirtie, se iteau printre ruinele antice. Un indicator îl pre- 
zenta ca fiind un fort construit pentru a proteja oraşul împotriva til- 
harilor de pirați englezi. O familie se asezase la un picnic pe înserat: 
tată, mamá, cu un fiu şi o fiică, şi un bátrin care am presupus că era 
bunicul copiilor. Am tînjit brusc după liniştea care părea să-i învăluie 
pe aceşti cinci oameni. Pe cînd treceam pe lîngă ei, cuplul a zimbit, 
ne-a facut cu mina şi ne-a salutat în englezeste. l-am întrebat daca 
erau turişti şi au început să rida. Bărbatul a venit către noi. 

-Eu sînt a treia generaţie în Zona Canalului, mi-a explicat el cu 
mîndrie. Bunicu-meu a venit la trei ani după construirea acestuia. El a 
condus unul dintre tractoarele care ridică navele din ecluze. 

A arătat spre batrin, care era preocupat să-i ajute pe copii să 
aranjeze masa. 

— Tatăl meu a fost inginer, iar eu i-am călcat pe urme. 


Femeia se intorsese sá-si ajute socrul si copiii. Dincolo de ei, soa- 
rele se scufundase in apa azurie. Era o scená de o frumusete idilicá, 
amintind de picturile lui Monet. L-am întrebat pe bărbat dacă erau 
cetăţeni americani. 

S-a uitat la mine, nevenindu-i parcă să creadă. 

— Bineînţeles. Zona Canalului este teritoriu al SUA. 

Băiatul a alergat către tatăl său pentru a-i anunţa că masa era 
gata. 

— Fiul tău va fi a patra generaţie? 

Bărbatul şi-a împreunat miinile ca pentru rugăciune şi le-a înălţat 
spre cer. 

— In fiecare zi mă rog la Bunul Dumnezeu să aibă această şansă. 
Este minunat să trăieşti in Zonă. Apoi, şi-a coborit miinile şi s-a uitat 
direct la Fidel. 

— Sper să o mai putem păstra pentru încă măcar vreo 50 de ani. 
Despotul acesta de Torrijos face cam multe valuri. Periculos om. 

M-a apucat furia instantaneu şi i-am spus în spaniolă: 

— Adios. Sper ca tu şi familia ta să vă distrati pe-aici şi să învăţaţi 
cît mai multe despre cultura panameză. 

Mi-a aruncat o privire scîrbită. 

— Nu vorbesc limba lor, mi-a spus el. 

După care, s-a întors brusc şi s-a îndreptat spre familia lui şi spre 
masă. Fidel s-a apropiat de mine, mi-a pus un braţ în jurul umerilor, 
stringindu-má uşor. 

-Multumesc, mi-a zis. 

Intorsi în oras, Fidel a condus printr-o zonă pe care o caracterizase 
drept mahala. 

— Nu cea mai rea, m-a informat. Dar tot o să-i prinzi gustul. Colibe 
din lemn şi şanţuri pline cu apă clocită se aliniau de-a lungul drumului, 
casele fragile sugerind bărci dezmembrate, scufundate într-o hazna. 
Mirosul de putreziciune şi de lături ne umpluse maşina, în timp ce 
copii cu burtile diforme fugeau pe lîngă noi. Cînd am încetinit, ei s-au 
adunat pe partea mea, strigîndu-mă unchiule şi cerşind bani. Scena 
aceasta mi-a reamintit de Jakarta. 

Foarte mulţi pereţi erau acoperiţi de graffiti. Erau cîteva inimi 
obişnuite, cu numele cuplurilor scrijelite în interior, dar majoritatea 
desenelor erau sloganuri exprimind ura faţă de Statele Unite: „Cară-te 
acasă, gringo!", „Nu te mai căca în canalul nostru", „Unchiul Sam, 
stápinul de sclavi" şi „Zi-i lui Nixon că Panama nu este Vietnam". Cea 
care m-a facut să-mi stea inima în loc suna astfel: „Moartea pentru 
libertate este calea către Hristos". Imprăştiate printre inscripţii erau 
afişe cu Omar Torrijos. 

— Acum, partea cealaltă, a spus Fidel. Am hirtiile oficiale, iar tu esti 
cetăţean american, aşa că putem merge. 


Sub un cer purpuriu, m-a condus ín Zona Canalului. Oricit de pre- 
gátit credeam cá as fi fost, nu a fost suficient. Nu-mi venea sá cred 
cîtă opulenţă era aici — clădiri albe, gigantice, peluze bine îngrijite, 
case luxoase, terenuri de golf, magazine şi săli de spectacol. 

— De fapt, mi-a spus el, tot ce este aici este proprietatea SUA. Nici 
una dintre afaceri — supermagazinele, frizeriile, saloanele de cosme- 
tică, restaurantele — nu se supune fiscalitátii sau legilor din Panama. 
Sînt 18 terenuri de golf, oficii poştale răspîndite convenabil în zonă, 
tribunale şi şcoli americane. Este efectiv o ţară în interiorul altei ţări. 

— Ce afront! 

Fidel s-a uitat la mine cu atenţie ca şi cum ar fi făcut o evaluare 
rapidă. 

— Da, a fost el de acord. Este un termen destul de nimerit pentru 
situaţia asta. Acolo, a arătat înapoi, către oraş, venitul pe cap de lo- 
cuitor este mai mic de 1000 de dolari anual, iar rata de şomaj este de 
30%. Evident, în mahalaua de cocioabe pe care tocmai am vizitat-o, 
nimeni nu cîştigă nici pe aproape o mie de dolari, de-abia, de-abia de 
are vreunul de lucru. 

— Şi ce se face pentru asta? 

S-a întors spre mine şi mi-a aruncat o privire care părea să se 
transforme din furie în tristeţe. 

— Ce putem face? Şi-a scuturat capul. 

— Nu ştiu, dar am să-ţi spun ceva: Torrijos încearcă. Cred cá asta i- 
ar putea aduce moartea, dar să fii sigur că o să facă tot ce-i va sta în 
putinţă. Este omul care o să moară luptind pentru poporul sáu. 

În timp ce ne îndepărtam de Zona Canalului, Fidel a început să 
zimbeascá. 

— Iti place să dansezi? 

Fárá sá mai astepte vreun ráspuns, mi-a spus: Hai sá mincám ceva 
Si apoi am sá-ti arát o alta fateta a tarii mele. 


CAPITOLUL 12 — Soldati şi prostituate 


Dupá o fripturá suculenta si o bere rece, am iesit din restaurant si 
am luat-o în jos pe o strádutá întunecată. Fidel m-a sfătuit să nu merg 
niciodată pe jos în zona aceasta. 

— Dacá-ti trece vreodată prin gînd să vii pe-aici, ia un taxi pînă la 
intrare. A arătat cu mîna în zare. 

Chiar acolo, în spatele gardului, este Zona Canalului. 

A condus mai departe pînă cînd am ajuns pe un teren viran intesat 
cu masini. A găsit un loc liber si a parcat. Un bătrîn s-a tirit spre noi. 
Fidel a coborit şi l-a bătut prieteneşte pe spate. Apoi şi-a trecut cu 
dragoste mina peste aripa maşinii. 

— Să ai mare grijă de ea. Este doamna mea. l-a întins omului o 
bancnotă. 

Am luat-o pe o cărare scurtă care ducea în afara parcării şi, dintr-o 
dată, ne-am pomenit pe o stradă inundată de lumini de neon pilpîind. 
Doi băieţi au trecut în fugă pe lîngă noi, indreptind, unul spre celălalt, 
două bete si scotind zgomote ca de mitralieră. Unul s-a izbit de 
piciorul lui Fidel. Micutul s-a oprit şi s-a dat puţin înapoi. 

-Imi cer scuze, domnule, a bolborosit el în spaniolă. Fidel şi-a pus 
ambele miini pe umerii băiatului. 

-Nici o problemă, prietene, a spus el. Dar, spune-mi, în ce trageţi tu 
şi cu prietenul tău? 

Celălalt băiat s-a apropiat de noi. Şi-a pus, protector, braţul în jurul 
micutului. 

— Frate-miu, a explicat el. Ne cerem scuze. 

— E-n regula, a chicotit Fidel cu blindete. Nu m-a lovit. L-am intre- 
bat doar in ce trageati. Cred cá jucam si eu acest joc in copilárie. Cei 
doi frati s-au uitat unul la altul. Cel mai mare a zimbit. 

— El este generalul iankeu din Zona Canalului. A incercat sa ne vio- 
leze mama si-i trimit pachet inapoi, acolo unde-i e locul. 

Fidel mi-a aruncat o privire scurta. 

— Si unde ii este locul? 

— Acasă la el, în Statele Unite. 

— Mama voastră lucrează aici? 

— Acolo. 

Băieţii au arătat cu mindrie spre o lumină de neon în josul străzii. 

— Barmanita. 

— Atunci, dati-i drumul. 

Fidel le-a intins cite o monedá. 

— Dar aveti grijá. Sá stati in luminá. 

— Da, sigur, domnule. Multumim. 

Şi s-au luat din nou la întrecere. 


Ín timp ce mergeam pe jos, Fidel mi-a explicat cá femeilor din Pana- 
ma le era interzis prin lege sá se prostitueze. 

— Ele pot sá serveascá la bar sau sá danseze, dar nu-si pot vinde 
trupurile. Asta este pentru importuri. 

Am intrat in bar unde am fost frapati de un cunoscut cintec ameri- 
can. Le-a trebuit un timp urechilor si ochilor mei ca sa se adapteze. 
Citiva soldati americani bine facuti stateau linga usa; banderolele din 
jurul braţelor îi identificau a fi din Poliţia Militară (PM). 

Fidel m-a condus de-a lungul tejghelei şi apoi am zărit scena. Trei 
tinere femei dansau pe ea, complet goale, doar cu capetele acoperite. 
Una purta o caschetă de marinar, alta, o beretă verde, iar a treia, o 
pălărie de cowboy. Aveau siluete impresionante şi rideau. Păreau că 
joacă un joc unele cu altele, ca şi cum ar fi fost o competiţie de dans. 
Muzica, felul în care dansau, scena — ar fi putut fi o discotecă din 
Boston, numai că ele erau dezbrăcate. 

Ne-am făcut loc printr-un grup de bărbaţi tineri care vorbeau en- 
gleza. Deşi purtau tricouri şi blugi, frizurile lor milităreşti îi dădeau de 
gol că sînt soldaţi de la baza militară din Zona Canalului. Fidel a bătut 
o chelneritá pe umăr. Ea s-a întors, a scos un țipăt de încîntare şi apoi 
i s-a aruncat de git. Grupul de tineri bărbaţi priveau cu insistenţă, 
uitindu-se dezaprobator unul la altul. M-am întrebat dacă ei 
considerau că acel Manifest Destiny se referea şi la femeile din 
Panama. Chelneriţa ne-a condus într-un colt. De undeva, ne-a facut 
rost de o másutá şi de două scaune. 

In timp ce ne instalam, Fidel s-a salutat în spaniolă cu doi bărbaţi 
de la masa alăturată. Spre deosebire de soldaţi, aceştia purtau cămăşi 
imprimate, cu mineci scurte, şi pantaloni sifonati. Chelnerita s-a întors 
cu două beri Balboa, iar Fidel i-a tras o pálmutá pe fund în timp ce 
aceasta da să plece înapoi. Ea a zimbit si i-a trimis un sărut. M-am 
uitat în jur şi m-am simţit uşurat să descopăr că tinerii de la bar nu ne 
mai priveau pe noi; nu aveau ochi decît pentru dansatoare. 

Majoritatea clienţilor erau soldaţi vorbitori de limbă engleză, dar 
mai erau şi alţii, ca cei doi de lîngă noi, care, evident, erau panamezi. 
Ei se evidentiau prin aceea că părul lor nu ar fi trecut de nici o 
inspectie si pentru cá nu purtau tricouri si blugi. Citiva dintre ei 
státeau la mese, altii se sprijineau de pereti. Páreau sa fie in stare de 
alertă maxima, ca nişte cîini ciobánesti pázind turme de oi. 

Femeile forfoteau printre mese. Ele se mutau în permanenţă, stind 
în poala cîte unui client, strigîndu-le pe chelnerite, dansind, rásucindu- 
se, cîntînd, făcînd cu rîndul pe scenă. Purtau fuste, tricouri, blugi 
strimti, rochii mulate, tocuri înalte. Una dintre ele era îmbrăcată într-o 
rochie lungă victoriană şi purta văl. Alta era numai în bikini. Era 
evident că numai cele mai frumoase puteau supravieţui aici. M-am 


minunat de numărul celor care ajunseseră în Panama şi m-am întrebat 
cît de mare trebuie să fi fost disperarea care le împinsese aici. 

— Toate sînt din alte ţări? am strigat către Fidel, încercînd să 
acopăr muzica. El a dat din cap. 

— Cu excepţia... 

A arătat către chelnerite. 

— Ele sînt panameze. 

— lar restul din ce ţări? 

— Honduras, El Salvador, Nicaragua şi Guatemala. 

— Vecini. 

— Nu pe de-a-ntregul. Costa Rica şi Columbia sînt cei mai apropiaţi 
vecini ai nostri. 

Chelnerita care ne condusese la masă s-a apropiat şi s-a aşezat pe 
genunchii lui Fidel. El o mîngiia uşor pe spate. 

— Clarissa, te rog, spune-i prietenului meu din America de Nord de 
ce şi-au părăsit ele ţările. 

El a arătat cu capul spre scenă. Alte trei noi fete luau pălăriile de la 
celelalte fete, care coboriseră de pe scenă şi se îmbrăcau. Muzica a 
trecut la salsa, iar nou-venitele îşi lepădau hainele în ritmul ei. 

Clarissa mi-a întins mîna dreaptă. 

— Incintata de cunoştinţă, mi-a spus. Apoi s-a ridicat si a strîns 
sticlele goale. Ca răspuns la întrebarea lui Fidel, aceste fete vin aici 
pentru a scăpa de brutalitate. O să mai aduc încă două Balboa. 

După ce a plecat, m-am întors spre Fidel. 

— Fii serios! am spus eu. Ele-s aici pentru dolari americani. 

— Adevărat. Dar de ce atit de multe din ţările conduse de dictatori 
fascişti? 

M-am uitat din nou spre scenă. Toate trei chicoteau şi îşi aruncau 
una alteia cascheta de marinar ca pe o minge. L-am privit pe Fidel în 
ochi. 

— Nu glumesti, nu-i asa? 

— Nu, a spus el cu seriozitate. Mi-ar fi plácut s-o fac. Majoritatea 
acestor fete si-au pierdut familiile — tati, frati, soti, iubiti. Au crescut 
cu tortura si moartea aláturi. Sá danseze si sá se prostitueze nu li se 
mai pare chiar atít de rău. Pot cîştiga o mulţime de bani aici, dupa 
care o pot lua de la inceput, pot cumpára un magazinas, pot deschide 
o cafenea micutá... 

A fost întrerupt de o altercaţie chiar lîngă bar. Am văzut o 
chelneritá arátindu-i pumnul unuia dintre soldati, care i-a prins mîna si 
a început să-i sucească încheietura. Ea a tipat si a căzut în genunchi. 
El a ris si a strigat la prietenii care-i însoțeau. Toti au început sa rida. 
Ea a încercat să-i lovească din nou, cu mina liberă. El i-a răsucit şi mai 
tare mina. Fata femeii s-a schimonosit de durere. 


Soldaţii din PM au rămas lîngă uşă, privind cu calm. Fidel a sărit în 
picioare si s-a indreptat spre bar. Unul dintre bárbatii de la masa de 
aláturi a intins mína si l-a oprit. 

— Tranquillo, hermano, a spus el. Fii calm, frate. Enrique 
controleazá situatia. 

Un panamez inalt, zvelt a iesit din umbrá, de lingá scená. Se misca 
precum o pisicá si, intr-o clipitá, s-a nápustit asupra soldatului. Cu o 
mina i-a înconjurat gitul, in timp ce cu cealaltă îi turna pe fata un 
pahar cu apa. Chelnerita a sters-o de-acolo. Citiva panamezi care 
záboveau pe margine, lingá pereti, au format un semicerc protector ín 
jurul luptátorului cel înalt. El l-a strivit pe soldat de bar si i-a spus ceva 
ce nu am putut auzi. Apoi si-a ridicat glasul si a vorbit rar in englezá, 
suficient de tare pentru ca toată lumea amutita din încăpere să poată 
auzi, în ciuda muzicii. 

— Tipilor, pentru voi accesul la chelnerite este interzis, iar pe 
celelalte nu le atingeti pînă nu le plătiţi. 

În sfîrşit, cei doi soldaţi din PM au intrat şi ei în acţiune. S-au apro- 
piat de grámada de panamezi. 

— |l luăm noi de aici, Enrique, i-au spus ei. 

Luptătorul l-a lăsat pe soldat jos, stringindu-1 încă o data de git, 
împingîndu-i capul pe spate si fácindu-i să scoată un scincet de 
durere. 

— M-ai înţeles? 

S-a auzit un mormăit slab. 

— Bine. 

L-a împins către cei doi soldaţi din PM. 

— Duceţi-l de aici. 


CAPITOLUL 13 - Convorbiri cu Generalul 


Invitatia a venit cu totul pe neaşteptate. Într-o dimineaţă, din peri- 
oada aceleiaşi vizite din 1972, stăteam într-un birou pe care mi-i dá- 
duserá la Instituto de Recursos Hidraulicos y Electrificacion, compania 
de stat de distributie a energiei electrice din Panama. Eram 
concentrat asupra unei pagini cu statistici, cind un bárbat a bátut usor 
în tocul uşii deschise. L-am invitat înăuntru, mulţumit de orice pretext 
care mi-ar fi putut distrage atenţia de la cifrele acelea. El s-a 
prezentat ca fiind şoferul Generalului şi mi-a spus că venise să mă ia 
şi să mă ducă într-unul din bungalourile acestuia. 

O oră mai tîrziu, stăteam de cealaltă parte a unei mese la care se 
afla Generalul Omar Torrijos. Era îmbrăcat lejer, în stil tipic panamez: 
pantaloni kaki şi o cămaşă cu míneci scurte cu nasturi în faţă, de 
culoare albastru-deschis, cu un fin model verde. Era înalt, voinic şi 
chipeş. Părea uluitor de relaxat pentru un om încărcat de respon- 
sabilitáti cum era el. O chică de păr închis la culoare îi cădea pe 
fruntea proeminentă. 

M-a întrebat despre călătoriile mele recent efectuate în Indonezia, 
Guatemala si Iran. Cele trei ţări îl fascinau, dar părea, în mod special, 
intrigat de regele Iranului, şahul Mohammad Reza Pahlavi. Sahul 
venise la putere în 1941, după ce britanicii şi sovieticii îl înlăturaseră 
pe tatăl sáu, pe care îl acuzaseră de a fi colaborat cu Hitler'. 

-Iti poti imagina, m-a întrebat Torrijos, să faci parte dintr-un com- 
plot care să-i detroneze pe propriul tău tată? 

Şeful statului Panama ştia destul de multe despre istoria acestei 
tari îndepărtate. Am vorbit despre felul în care sorții s-au întors 
împotriva sahului în 1951, si cum propriul său prim-ministru, 
Mohammad Mossadegh, l-a forţat să plece în exil. Torrijos ştia, ca si 
foarte mulţi alţii, de altfel, că CIA fusese cea care îl etichetase pe 
premier drept comunist şi care intrase în scenă pentru a-i reda şahului 
puterea. În orice caz, Torrijos nu ştia — sau, cel puţin, nu a pomenit — 
amănuntele despre care îmi vorbise Claudine, despre manevrele 
geniale ale lui Kermit Roosevelt şi despre semnificaţia lor: 
reprezentaseră începutul unei noi ere a imperialismului, bátul de 
chibrit care aprinsese conflagratia pentru imperiul global. 

— După ce şahul a redobindit puterea, a continuat Torrijos, el a lan- 
sat o serie de programe revoluţionare care aveau drept scop dezvolta- 
rea sectorului industrial şi aducerea Iranului în epoca moderna. 

L-am întrebat cum se făcea că ştia atit de multe despre Iran. 

— Este exemplul meu preferat, mi-a spus el. Nu am o prea mare 
consideraţie faţă de politica şahului — dorinţa lui de a-şi detrona 
propriul tată şi de a deveni o marionetă a CIA —, dar se pare că face 


lucruri bune pentru tara lui. Cred cá as putea învăţa cite ceva de la el. 
Dacá va supravietui. 

— Si credeti ca nu va reusi? 

— Are inamici puternici. 

— Dar si una din cele mai bune gărzi personale din lume. Torrijos 
mi-a aruncat o privire pliná de sarcasm. 

— Politia lui secretá, SAVAK, are reputatia de a fi formata din indi- 
vizi fárá scrupule. Asta nu-ti aduce multi prieteni. Nu va mai rezista 
prea mult. 

A facut o pauzá si si-a rotit privirea de jur imprejurul camerei. 

— Bodyguarzi? Am si eu citiva. 

A fluturat mína spre usá. 

— Crezi că-mi vor salva viata dacă tara ta ia hotărîrea de a scăpa 
de mine? 

Am intrebat dacá vedea cu adevárat acest lucru ca pe o 
posibilitate. Si-a ridicat sprincenele intr-un mod care m-a fácut sá má 
simt ca un prost cá pusesem o asemenea întrebare. 

— Noi avem Canalul. Care este mult mai mare decit Arbenz si 
United Fruit. 

Fácusem cercetári asupra Guatemalei si am inteles ceea ce voia sa 
spuná Torrijos. United Fruit Company fusese echivalentul politic al 
Canalului din Panama, în Guatemala. Fondată la sfîrşitul secolului XIX, 
United Fruit a devenit una dintre cele mai importante forte din 
America Centralá. La inceputul anilor 1950, candidatul reformator 
Jacobo Arbenz a fost ales presedinte al Guatemalei printr-un proces 
electoral láudat in toatá emisfera ca fiind un model de alegeri 
democratice. La acea vreme, mai putin de 396 din guatemalezi deti- 
neau 7096 din páminturi. Arbenz a promis că-i va ajuta pe săraci să 
scape de foamete, dupa alegerea sa punind in aplicare un program 
multilateral de reformá agrará. 

— Sáracii si clasa de mijloc din toatá America Latiná l-au aplaudat 
pe Arbenz, a spus Torrijos. Pentru mine, personal, el a fost un model. 
Dar, pe de alta parte, ne tineam respiratia. Stiam ca United Fruit se 
opunea acestor másuri, din moment ce era unul dintre cei mai mari si 
mai despotici proprietari de pámint din Guatemala. Tot ei detineau si 
plantatii imense in Columbia, Costa Rica, Cuba, Jamaica, Nicaragua, 
Santo Domingo si aici, in Panama. Nu-si puteau permite sá-i lase pe 
Arbenz sa ne dea idei noua, celorlalti. 

Restul îl ştiam: United Fruit a lansat o agresivă campanie de 
imagine în Statele Unite cu scopul de a convinge publicul şi Congresul 
american că Arbenz făcea parte dintr-un complot rusesc şi că 
Guatemala era un satelit al Uniunii Sovietice. In 1954, CIA a orchestrat 
o lovitură. Piloții americani au bombardat capitala Guatemalei (Ciudad 
de Guatemala), iar Arbenz, cel ales pe cale democratică, a fost înlă- 


turat, inlocuit fiind de colonelul Carlos Castillo Armas, un nemilos 
dictator de dreapta. 

Noul guvern datora totul celor de la United Fruit. Pe lîngă multu miri, 
guvernul a deturnat procesul de reforme privind proprietatea 
pămîntului, a abolit taxele pe dobinda şi dividendele plătite investi- 
torilor străini, a eliminat votul secret şi a trimis la închisoare mii de 
oameni care îl criticau. Oricine îndrăznea să vorbească fátis împotriva 
lui Castillo era persecutat. Istoricii au stabilit originea violenţei şi 
terorismului care a lovit Guatemala pînă la sfîrşitul secolului în alianţa, 
nu foarte secretă, dintre United Fruit, CIA şi armata din Guatemala, 
sub conducerea colonelului dictator2. 

— Arbenz a fost asasinat, a continuat Torrijos. Asasinat politic şi 
moral. 

A făcut o pauză şi şi-a exprimat nemulţumirea incruntindu-se. 

— Cum poate poporul tău să înghită toate minciunile turnate de 
CIA? Cu mine nu le va merge atît de uşor. Militarii de aici sînt oamenii 
mei. Asasinatul politic nu va fi suficient. 

A zimbit. 

— Insăşi CIA va trebui să mă omoare! 

Timp de cîteva clipe am rămas învăluiţi în tăcere, fiecare cufundat 
în propriile gînduri. Torrijos a rupt primul tăcerea. 

— Ştii cine deţine United Fruit? m-a întrebat el. 

— Zapata Oil, compania lui George Bush — ambasadorul nostru la 
ONU. 

— Un om plin de ambiţii. 

S-a aplecat spre mine şi mi-a spus cu voce joasă: 

-lar acum eu mă opun ortacilor săi de la Bechtel. 

Auzind acestea, am fost de-a dreptul surprins. Bechtel era cea mai 
puternică firmă de inginerie din lume şi un colaborator frecvent al 
celor de la MAIN. In cazul planului strategic pentru Panama, crezusem 
că ei vor fi unul dintre cei mai importanţi concurenţi ai noştri. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Ne-am gîndit să construim un nou canal, unul la nivelul mării, 
fără ecluze. Care să poată suporta şi nave mai mari. Japonezii ar 
putea fi interesaţi în finanţarea acestuia. 

— Ei sînt cei mai importanţi clienţi ai Canalului. 

— Exact. Bineînţeles, dacă vor da banii, ei vor face şi construcţia. 
Brusc, am înţeles. 

— Bechtel va fi lăsat pe dinafară. 

— Cel mai mare proiect de construcţie din istoria actuală. A făcut o 
pauză. 

— Preşedintele corporației Bechtel este George Schultz, fost 
secretar al Trezoreriei pe vremea lui Nixon. Iti imaginezi ce influenţă 
are — şi un temperament pe măsură. Bechtel este plin de ortaci de-ai 


lui Nixon, Ford si Bush. Mi s-a spus cá familia Bechtel trage sforile 
Partidului Republican. 

Aceastá conversatie mi-a creat o senzatie de disconfort. Eu eram 
unul dintre cei care perpetuau sistemul pe care el îl dispretuia atit de 
mult si, mai mult ca sigur, stia acest lucru. Sarcina mea de a-i 
convinge să accepte împrumuturile internationale în schimbul 
angajării firmelor de inginerie şi construcţii americane părea să se 
izbească de un zid uriaş. M-am hotărît să-i înfrunt fără ocolisuri. 

— Domnule General, de ce m-ati invitat aici? L-am întrebat. 

Şi-a privit ceasul de la mînă si a zimbit. 

— Da, acum este momentul potrivit să trecem la treburile noastre 
personale. Panama are nevoie de ajutorul tău. Eu am nevoie de aju- 
torul tău. 

Eram de-a dreptul uluit. 

— Ajutorul meu? Ce pot face pentru dumneavoastră? 

— Vom lua înapoi Canalul. Dar asta nu este de ajuns. 

S-a aşezat mai confortabil în scaun. 

— Trebuie să devenim un model. Trebuie să le arătăm celorlalţi că 
ne pasă de săraci şi trebuie să demonstrăm, fără să lăsăm nici o 
umbră de îndoială, că sîntem hotariti să ne dobindim independenţa şi 
că acest lucru nu ne este dictat de Rusia, China sau Cuba. Trebuie să 
demonstrăm lumii că Panama este o ţară dreaptă, că noi nu sîntem 
împotriva Statelor Unite, ci pentru drepturile celor săraci. 

Şi-a pus picior peste picior. 

— In acest scop, trebuie să construim o bază economică fără egal 
în această emisferă. Electricitate, da, dar electricitate care să ajungă 
pina si la cel mai sărac dintre săraci şi care să fie subventionata. 
Acelaşi lucru este valabil şi pentru transport şi pentru comunicaţii. 
Dar, în special, pentru agricultură. Pentru a realiza toate acestea este 
nevoie de bani — de banii vostri, ai Băncii Mondiale si ai Băncii de 
Dezvoltare Interamericană. 

S-a aplecat din nou spre mine. 

— |nteleg că MAIN vrea mai mult de lucru şi că, de regulă, obţine 
asta prin umflarea dimensiunilor proiectelor — autostrăzi mai largi, 
uzine de electricitate mai mari, porturi cu apă mai adinca. De data 
aceasta însă, lucrurile stau nitelus altfel. Dati-mi ce este mai bun 
pentru poporul meu şi vă voi oferi contractele pe care le vreţi. 

Ceea ce îmi propunea el era absolut neaşteptat şi mi se părea în 
egală măsură şocant şi incitant. Cu siguranţă, sfida tot ceea ce 
invátasem eu la MAIN. Fără îndoială, stia că jocul ajutorului 
international nu era decît o escrocherie — trebuia să stie. Cá acest joc 
exista numai pentru a-l îmbogăţi pe el şi pentru a-i împovăra ţara cu 
datorii. Că acest joc exista numai pentru ca Panama să fie îndatorată 
pe vecie Statelor Unite si corporatocratiei. Că acest joc exista numai 


pentru a mentine America Latiná pe drumul deschis de Manifest 
Destiny si pentru a o aservi pe vecie Washingtonului si Wall Street- 
ului. Eram sigur cá Torrijos stia cá sistemul se baza pe premisa cá toti 
cei care deţin puterea sînt coruptibili si cá decizia sa de a nu se folosi 
pentru beneficiul personal de acest avantaj va fi perceputá ca o 
ameninţare, o nouă formă de domino care putea declanşa o reacţie în 
lanţ, conducind, în cele din urmă, la prăbuşirea întregului sistem. L-am 
privit pe deasupra másutei de cafea pe acest om care, mai mult ca 
sigur, înţelegea că datorită Canalului el se bucura de o putere cu totul 
specială, unică aş spune, şi cá acest fapt îl punea într-o postură cít se 
poate de primejdioasă. Trebuia să aibă foarte mare grijă. Se 
constituise deja ca lider printre liderii SMPD. Dacă el, ca şi Arbenz, 
eroul lui, era hotărit să ia atitudine, toată lumea va fi cu ochii în patru. 
Cum va reacţiona sistemul? Mai precis, cum va reacţiona guvernul 
SUA? Istoria Americii Latine era impinzita de eroi morti. Mai ştiam, în 
plus, că îl aveam în faţă pe omul care îmi pusese la încercare toate 
justificările pe care mi le formulasem pentru propriile mele acţiuni. Nu 
încape vreo îndoială că acest bărbat avea şi el propriile-i defecte, dar 
nu era nicidecum un pirat, nici vreun Henry Morgan sau vreun Francis 
Drake — acei aventurieri fără căpătii care foloseau scrisori cu sigiliul 
regilor englezi ca documente pentru legitimizarea pirateriei. 
Fotografia de pe afiş nu era defel o altă iluzie politică. „Idealul lui 
Omar este libertatea: nu s-a inventat încă glontul care să poată ucide 
un ideal!" Nu scrisese şi Tom Paine ceva asemănător? Am ajuns, 
totuşi, să mă întreb: Poate că idealurile nu mor, dar ce se întîmplă cu 
oamenii din spatele lor? Che, Arbenz, Allende. Şi asta m-a condus la o 
altă întrebare: Cum aveam să reactionez eu dacă Torrijos avea să fie 
împins în rolul de martir? La despărţire, eram intelesi cá MAIN va primi 
contractul pentru planul de dezvoltare, iar eu urma să veghez ca 
cererile lui Torrijos sa fie îndeplinite. 


CAPITOLUL 14 - Începutul unei noi si sinistre perioade 
din istoria economică 


În calitate de economist-şef, nu răspundeam numai de un depar- 
tament din cadrul MAIN şi de studiile pe care le făceam pe tot globul, 
ci mi se cerea să fiu bine la curent cu ultimele tendinţe şi teorii 
economice. Inceputul anilor 1970 a fost o perioadă de mari 
transformări în ştiinţele economice mondiale. 

In timpul anilor '60, un grup de cîteva tari înființase OPEC-ul, car- 
telul naţiunilor producătoare de petrol, în mare măsură o replică la 
puterea marilor companii de prelucrare a titeiului. Iranul constituia, de 
asemenea, un factor important. Chiar dacă şahul îşi datora poziţia şi, 
pesemne, viaţa intervenţiei clandestine a Statelor Unite în timpul 
luptei cu Mossadegh — sau poate tocmai datorită acestui lucru, — el 
era pe deplin conştient că sorții puteau în orice moment să se întoarcă 
împotrivă-i. Şefii statelor celorlalte naţiuni bogate în petrol erau la fel 
de conştienţi de acest lucru şi la fel de paranoici în această privinţă. 
La fel de bine mai ştiau şi că cele mai importante companii petroliere 
internationale, denumite „Cela şapte surori", colaborau pentru a 
menţine cît mai jos preţurile petrolului — şi, în consecinţă, şi veniturile 
plătite ţărilor producătoare — ca mijloc de a-şi mări propriile profituri 
imense. OPEC fusese pus la cale pentru a riposta. 

Toată această situaţie a ajuns la limită la începutul anilor '70, cînd 
OPEC a reuşit să-i îngenuncheze pe gigantii industriali. O serie de 
acţiuni concertate, culminind cu embargoul pe petrol impus în 1973, 
reprezentat simbolic prin imensele cozi de la benzinăriile din SUA, au 
ameninţat să provoace o catastrofa economică ce putea rivaliza cu 
Marea Depresiune. Era un şoc sistemic pentru economia tarilor 
dezvoltate, de o amploare pe care numai puţini oameni aveau cum s- 
o înţeleagă. 

Criza petrolului nici că putea veni într-un moment mai prost pentru 
Statele Unite, o naţiune confuză, plină de teamă şi de îndoieli, 
refacîndu-se după un război umilitor în Vietnam şi după un preşedinte 
gata să îşi dea demisia. Problemele lui Nixon nu se limitau la Asia de 
Sud şi la Watergate. El intrase în scenă într-o perioadă care, 
retrospectiv, avea să fie privită drept pragul către o nouă epocă în 
politica şi economia mondiale. La acea vreme, se părea că ,micutii", 
incluzind ţările din OPEC, dobindeau atuuri importante. 

Eram fascinat de evenimentele internationale. Corporatocratia îmi 
oferea totul pe tavă, şi, totuşi, o parte tainică din mine se delecta pri- 
vindu-i pe stapinii mei cum sînt puşi la punct. Cred că acest lucru îmi 
mai atenua niţel sentimentul de vinovăţie. Vedeam umbra lui Tom 
Paine stind pe margine si sustinindu-i pe cei din OPEC. Nici unul dintre 
noi nu putea fi pe deplin conştient de impactul efectiv al embargoului 


in momentul producerii sale. Fara indoiala, aveam teoriile noastre, dar 
nu puteam înţelege ceea ce, de atunci încoace, a devenit clar. 
Retrospectiv, ştim că ratele de creştere economică după criza 
petrolului au fost la jumătate faţă de acelea din anii '50 şi '60, şi că 
ele s-au produs sub o presiune inflationista mult mai mare. Creşterea 
produsă a fost structural diferită şi nu a creat nici pe departe tot 
atitea locuri de muncă, aşa că rata şomajului a săltat bine. Şi, colac 
peste pupăză, sistemul monetar international a primit o lovitură; 
reţeaua cursului valutar fix, care era în vigoare de la sfîrşitul celui de 
Al Doilea Război Mondial, s-a prăbuşit semnificativ. 

La acea vreme, mă întîlneam frecvent cu prietenii să discutăm 
aceste chestiuni, în timpul mesei de prînz sau la o bere, după serviciu. 
Unii dintre aceştia lucrau pentru mine — personalul meu includea 
oameni foarte pricepuţi, femei şi bărbaţi, în general tineri, care, în cea 
mai mare parte a lor, erau liber-cugetători, cel puţin dacă îi judecai 
după standardele convenţionale. Alţii erau directori din grupuri de 
experţi din Boston sau profesori la colegiile din oraş, iar unul dintre ei 
era asistentul unui membru al Congresului. Aceste întîlniri erau 
neoficiale, la ele participînd, uneori, doar doi dintre noi, alteori, vreo 
doisprezece. Adunările erau mereu insufletite şi pline de controverse. 
Acum, cînd îmi amintesc de discuţiile de la acea vreme, sînt stînjenit 
de sentimentul de superioritate pe care l-am încercat adesea în acele 
momente. Ştiam lucruri despre care nu puteam să vorbesc, prietenii 
mei făceau, uneori, paradă de relaţiile lor — legături la Beacon Hill sau 
la Washington, profesori universitari şi doctori în filozofie, — iar eu 
replicam cu rolul meu de economist-şef la o firmă importantă de 
consultanţă, care má obliga să călătoresc la clasa întîi pe tot globul. 
Şi, totuşi, nu puteam să vorbesc despre intilnirile secrete cu oameni 
ca Torrijos sau despre lucrurile pe care le ştiam, despre felul în care 
manipulam ţări de pe toate continentele. Acestea reprezentau şi un 
motiv de aroganță, dar şi de frustrare. 

Cînd vorbeam despre puterea celor mici, eram nevoit să-mi impun 
un dificil exerciţiu de voinţă. Ştiam că nici unul dintre ei nu avea cum 
să ştie un lucru: Corporatocratia, banda ei de asasini economici si 
şacalii care aşteptau în fundal nu le vor permite niciodată ,,micutilor" 
să preia controlul. Nu trebuia decît să dau exemplul lui Arbenz si 
Mossadegh — şi pe cel mai recent, datînd de prin 1973, cînd CIA l-a 
eliminat pe preşedintele statului Chile, Salvador Allende, ales 
democratic. De fapt, eu înţelesesem că latul imperiului global se 
stringea din ce în ce mai mult, în ciuda OPEC-ului — sau, după cum 
bănuiam la vremea aceea, dar avea să se confirme mai tîrziu, chiar cu 
ajutorul OPEC-ului. 

Discuţiile noastre se concentrau de multe ori asupra similitudinilor 
dintre anii '70 şi '30, cei din urmă reprezentind un moment crucial în 


economia internationalá si in felul in care a fost studiata, analizata si 
perceputá. Acest deceniu a deschis calea economiei keynesiene si 
ideii cá guvernul ar trebui sa joace un rol important in managementul 
pietelor si ín asigurarea unor servicii, ca cele legate de sánátate, 
ajutor de şomaj şi alte forme de asigurare socială. Ne indepártam de 
vechile premise care sustineau ca pietele se regleaza singure si ca 
interventia statului trebuie sa fie minima. 

Depresiunea a avut drept rezultat acordul New Deal si politici care 
promovau reglementarea economicá, manipularea financiará guver- 
namentalá si aplicarea extensivá a politicii fiscale. In plus, atit De- 
presiunea, cit si cel de Al Doilea Rázboi Mondial au dus la crearea 
unor organizatii ca Banca Mondialá, Fondul Monetar International si 
Acordul General pentru Tarife si Comert (GATT). Anii '60 au 
reprezentat un deceniu de ráscruce al acestei perioade si al trecerii de 
la economia neoclasicá la cea keynesianá. El s-a desfasurat sub 
administratiile lui Kennedy si Johnson, iar poate singura si cea mai 
importantá influentá a fost exercitatá in aceasta perioada de un sin- 
gur om, Robert McNamara. 

McNamara era un vizitator frecvent al grupurilor noastre de discutii 
— in absentia, desigur. Toti cunosteam ascensiunea sa rapidá spre 
glorie, de la manager al analizei si planificárii financiare la Ford Motor 
Company in 1949 pina la presedinte al companiei Ford, in 1960, 
primul conducátor al acesteia ales din afara familiei Ford. La scurt 
timp dupá aceea, Kennedy l-a numit secretar de stat al Depar- 
tamentului Apárárii. 

McNamara a devenit un puternic apárátor al abordárii keynesiene a 
guvernárii, folosind modele matematice si date statistice pentru a 
determina nivelul trupelor, alocarea de fonduri si alte strategii în 
Vietnam. Pledoaria în favoarea unei „conduceri agresive" a devenit 
emblematică nu numai pentru responsabilii din guvern, ci şi pentru 
directorii corporațiilor. Ea a pus bazele unei noi perspective filozofice 
asupra predării managementului la cele mai bune şcoli de afaceri din 
SUA şi, în cele din urmă, a dus la apariţia unei noi specii de preşedinţi 
executivi care aveau să propulseze goana către imperiul globall. In 
timp ce stăteam în jurul mesei discutind despre evenimentele 
mondiale, eram fascinati cu deosebire de rolul lui McNamara în ca- 
litate de preşedinte al Băncii Mondiale, o slujbă pe care a acceptat-o 
după ce a părăsit postul de secretar al Apărării. Majoritatea prietenilor 
mei au scos în evidenţă faptul că el simboliza ceea ce, popular, purta 
denumirea de complexul militaro-industrial. Deţinuse poziţii superi- 
oare într-o corporație importantă, într-un departament al guvernului, 
iar acum, în cea mai mare bancă din lume. O asemenea aparent 
încălcare a separării puterilor în stat îi îngrozea pe mulţi; poate că eu 
eram singurul dintre ei care nu eram cítusi de puţin surprins. Acum 


inteleg cá cea mai mare si mai sinistrá contributie a lui McNamara la 
istorie a fost sá manevreze Banca Mondialá pina la a o transforma 
într-un agent al imperiului global la o scară inexistentă pînă acum in 
istoria lumii. Tot el a fost şi cel care a stabilit un precedent. 
Capacitatea lui de a umple golurile existente între componentele 
esenţiale ale corporatocratiei avea să fie preluată de succesorii săi. 
De exemplu, George Schultz a fost secretar al Trezoreriei şi 
preşedinte al Consiliului Politicii Economice în timpul lui Nixon, a 
deţinut funcţia de preşedinte la Bechtel, devenind sub Reagan 
secretar de stat. Caspar Weinberger a fost vicepreşedinte la Bechtel şi 
consilier general, iar, mai tîrziu, secretar al apărării sub Reagan. 
Richard Helms a fost director al CIA sub Johnson şi apoi a devenit 
ambasador in Iran, sub Nixon. Richard Cheney a fost secretar al 
Apărării în timpul lui George H.W. Bush, preşedinte la Halliburton şi 
Vicepreşedinte al SUA sub preşedinţia lui George W. Bush. Pînă şi un 
preşedinte al Statelor Unite, George H. W. Bush, a început ca fondator 
al Zapata Petroleum Corp, a slujit ca ambasador la ONU sub Nixon şi 
Ford şi a fost directorul CIA în timpul preşedinţiei lui Ford. i 

Privind retrospectiv, sînt uimit de inocenta din acea perioadă. In 
multe privinţe, continuam să fim prinşi în vechiul model de fondare a 
unui imperiu. Kermit Roosevelt ne arătase o cale mai bună în mo- 
mentul în care eliminase un democrat iranian, înlocuindu-l cu un rege 
despotic. Noi, asasinii economici, ne îndeplineam multe dintre misiuni 
în locuri precum Indonezia şi Ecuador şi, totuşi, Vietnamul era un 
exemplu uimitor despre cît de uşor puteam recurge, din nou, la 
vechile obiceiuri. 

Va fi nevoie de un membru de seamă al OPEC-ului — mai precis 
Arabia Saudită — care să schimbe acest lucru. 


CAPITOLUL 15 — Afacerea de spălare a banilor Arabiei 
Saudite 


În 1974, un diplomat din Arabia Saudită mi-a arătat nişte fotografii 
cu capitala ţării sale, Riad. Printre acestea era şi una cu o turmă de 
capre care scotoceau printr-o grămadă de gunoi din faţa unei clădiri 
guvernamentale. Cînd l-am întrebat pe diplomat despre ele, răspunsul 
lui m-a şocat. El mi-a spus că acesta era sistemul principal de 
salubrizare al oraşului. 

— Nici un saudit care se respectă nu ar accepta vreodată să adune 
gunoiul, mi-a spus el. Îl lăsăm în seama animalelor. 

Capre! In capitala celui mai mare regat al petrolului din lume. Părea 
incredibil. 

La acea vreme, făceam parte dintr-un grup de consultanţi care toc- 
mai începuse să pună cap la cap o soluţie pentru criza petrolului. 
Acele capre m-au făcut să realizez cum ar putea evolua acea soluţie, 
mai ales dacă aveam în vedere şi modelul de dezvoltare al ţării de-a 
lungul ultimelor trei secole. g 

Istoria Arabiei Saudite abundă in violență si fanatism religios. In 
secolul XVIII, Mohammed ibn Saud, un despot războinic local, şi-a unit 
forțele cu cele ale fundamentalistilor din secta ultraconservatoare 
Wahhabi. Era vorba de o uniune puternicá, familia Saud si aliatii lor, 
Wahhabi, ajungínd ca, pe parcursul urmátoarelor douá sute de ani, sá 
cucereascá o mare parte din Peninsula Arabica, inclusiv locurile sfinte 
ale musulmanilor, Mecca si Medina. 

Societatea saudita reflecta idealismul puritan al fondatorilor sai 
care i-au impus o interpretare strictá a preceptelor Coranului. Politia 
religioasá asigura respectarea dispozitiei de a se face rugáciuni de 
cinci ori pe zi. Femeilor li se cerea să se acopere din cap pina în 
picioare. Pedeapsa pentru infractiuni era drasticá; executiile publice si 
lapidárile erau la ordinea zilei. In timpul primei mele vizite in Riad, am 
fost uimit cind soferul mi-a spus cá-mi puteam lása aparatul de 
fotografiat, servieta si chiar portofelul la vedere in masiná, parcatá 
lîngă o piaţă în aer liber, fără să o încui. 

— Nimanui, mi-a spus el, nu i-ar trece nici măcar prin minte să le 
fure. Hotilor li se taie miinile. 

Mai tîrziu, în aceeaşi zi, m-a întrebat dacă n-aş vrea să vizitez aşa- 
numită Chop Chop Square şi să asist la o decapitare. Adeziunea 
wahhabismului la ceea ce noi am considera un puritanism extrem a 
făcut ca străzile să fie în siguranţă şi ferite de hoţi — şi a impus cele 
mai dure forme de pedeapsă corporală pentru aceia care încălcau 
legea. Am refuzat invitaţia. 

Perspectiva sauditilor asupra religiei ca element important al po- 
liticii si economiei a contribuit la acel embargo asupra petrolului care 


a zguduit lumea occidentalá. La 6 octombrie 1973 (Yom Kip-pur, cea 
mai sacrá sárbátoare a evreilor), Egiptul si Siria au lansat simultan 
atacuri asupra Israelului. Era inceputul Rázboiului din Octombrie — al 
patrulea si cel mai distructiv dintre rázboaiele ara-bo-israeliene, care 
avea sá aibá si cel mai mare impact asupra lumii. Presedintele 
egiptean, Sadat, l-a presat pe regele Arabiei Saudite, Faisal, sa se 
răzbune pe Statele Unite pentru complicitatea acestora cu Israelul, 
prin angajarea în luptă a ceea ce Sadat numea „arma petrolului". Pe 
16 octombrie, Iranul si alte cinci state arabe din Golf, inclusiv Arabia 
Saudită, au anunţat o creştere cu 70% a preţului impus al petrolului. 

Intilnindu-se în Kuweit City, miniştrii arabi responsabili cu petrolul 
au prezentat mai multe alternative. Reprezentantul irakian era 
vehement în favoarea luării Statelor Unite ca ţintă. l-a îndemnat pe 
delegati să nationalizeze afacerile americane din lumea arabă, să im- 
pună un embargo total pe petrol Statelor Unite şi tuturor naţiunilor 
prietene cu Israelul şi să retragă fondurile arabe din toate băncile 
americane. El a scos în evidenţă faptul că aceste conturi bancare erau 
substanţiale şi că acţiunea ar putea avea drept rezultat o panică nu 
foarte diferită de cea din 1929. 

Alţi ministri arabi nu au fost de acord cu un plan atit de radical, dar 
pe 17 octombrie ei au decis sá puná in aplicare un embargo limitat, 
care să înceapă cu o scădere de 5 la sută a producţiei si apoi cu 
impunerea unei scáderi lunare de 5 procente piná la realizarea 
obiectivelor lor politice. Au fost de acord cu faptul ca Statele Unite ar 
trebui pedepsite pentru pozitia lor proisraelitá si cá, prin urmare, ar 
trebui sa li se impuná cel mai sever embargo. Citeva dintre tárile 
participante la întîlnire au anunţat cá vor face reduceri în producţie nu 
de 5, ci de 10%. 

Pe 19 octombrie, presedintele Nixon a cerut Congresului un ajutor 
de 2,2 miliarde de dolari pentru Israel. In ziua urmátoare, producátorii 
din Arabia Sauditá au impus embargo total asupra transporturilor de 
petrol cátre Statele Unite!. 

Embargoul asupra petrolului a luat sfirsit pe 18 martie 1974. Durata 
sa a fost scurtá, dar impactul a fost imens. Pretul de vinzare al 
petrolului saudit a sárit de la 1,39 dolari barilul, la 1 ianuarie 1970, la 
8,32 dolari barilul la 1 ianuarie 19747. Politicienii si administratiile 
viitoare nu vor uita niciodata lectiile invatate in perioada primelor 
decenii ale anilor 1970. Intr-un final, trauma acelor citeva luni a servit 
la intárirea corporatocratiei; cei trei piloni ai acesteia — corporatiile 
mari, báncile internationale si guvernul — s-au consolidat mai bine ca 
niciodata. lar legátura dintre ele avea sa dureze. Embargoul a avut ca 
rezultat si schimbári semnificative de atitudine si de politicá. Wall 
Street-ul si Washingtonul s-au convins astfel cá un asemenea 
embargo nu va mai trebui nicicind tolerat. Protejarea rezervelor 


noastre de petrol fusese întotdeauna o prioritate; după 1973 însă, ea 
a devenit o obsesie. Embargoul a ridicat Arabia Saudită la statutul de 
jucător pe scena politicii mondiale, fortind Washingtonul să 
recunoască importanţa strategică a acestui regat pentru propria 
noastră economie. Mai mult chiar, el a încurajat liderii corporatocratiei 
americane să caute cu disperare metode de a aduce înapoi în ţară 
petrodolarii şi să analizeze cu atenţie faptul că guvernului Arabiei 
Saudite îi lipseau cadrele administrative şi instituţionale pentru a-şi 
administra corespunzător bogăţia înfloritoare. 

Pentru Arabia Saudită, venitul adiţional rezultat din fluctuațiile pre- 
tului petrolului a fost o binecuvintare cu două tăişuri. A umplut 
cuferele naţionale cu miliarde de dolari şi, pe de altă parte, a servit la 
subminarea unora dintre credinţele religioase spartane ale Wahhabi- 
lor. Sauditii bogaţi călătoreau în toată lumea. Ei frecventau şcoli si 
universităţi din Europa şi America. Cumpărau maşini scumpe şi-şi 
mobilau locuinţele cu mobilier în stil occidental. Credintele religioase 
conservatoare au fost înlocuite de o nouă formă de materialism — 
acela care a dat o soluţie temerilor legate de viitoarele crize ale 
petrolului. Aproape imediat după sfîrşitul embargoului, Washingtonul 
a început să negocieze cu arabii sauditi, oferindu-le sprijin tehnic, 
echipament şi instrucţie militară, precum şi ocazia de a-şi emancipa 
națiunea si de a o aduce în secolul XX, în schimbul petrodolarilor si, 
cel mai important punct, al asigurărilor că nu va mai exista niciodată 
un embargo asupra petrolului. Negocierile au avut drept rezultat 
crearea celei mai extraordinare organizaţii, Comisia Economică 
Reunită a SUA şi a Arabiei Saudite. Cunoscută sub numele de JECOR, 
ea a întruchipat un concept inovator, antagonic programelor străine 
tradiţionale de ajutorare: avea la bază banii sauditi cu ajutorul cărora 
trebuiau angajate firme americane în scopul construirii Arabiei 
Saudite. 

Deşi tot ceea ce ţinea de management şi responsabilitate fiscală 
revenea Departamentului Trezoreriei SUA, această comisie era 
complet independentă. In cele din urmă, ea va cheltui miliarde de 
dolari pe o perioadă de mai bine de 25 de ani, fără vreun control din 
partea Congresului. Dat fiind că nu era implicat nici un fond american, 
Congresul nu avea nici o autoritate în această chestiune, în ciuda 
rolului Trezoreriei. După studiul /n extenso asupra JECOR, David 
Holden şi Richard Johns au ajuns la următoarea concluzie: „A fost 
înţelegerea cu cele mai ambitioase scopuri dintre cele de acest tip, pe 
care SUA a angajat-o cu o tara în curs de dezvoltare. A avut po- 
tentialul de a consolida profund pozitia SUA in Regat, sustinind 
conceptul de interdependenta reciproca*". 

Intr-un stadiu incipient, Trezoreria a atras în afacere si pe MAIN, în 
calitate de consultant. Am fost convocat şi mi s-a spus că misiunea 


mea era crucialá si cá tot ceea ce fáceam si auzeam trebuia 
considerat strict confidential. Din punctul meu de vedere, párea o 
operaţiune clandestină. La vremea aceea, eram manipulat astfel încît 
să cred că MAIN era consultantul principal în acel proces; pe parcurs 
am ajuns să-mi dau seama că noi eram unul dintre numeroşii 
consultanţi a căror expertiză era solicitată. 

Din moment ce totul se făcea în cel mai mare secret, nu detineam 
informaţii secrete despre discuţiile reprezentanţilor Trezoreriei cu 
ceilalţi consultanţi, aşa că nu pot fi sigur de importanţa rolului meu in 
încheierea acestei afaceri. Ceea ce ştiu este că aranjamentul stabilea 
noi standarde pentru un AE şi că a lansat alternative inovatoare la 
abordările tradiţionale de promovare a intereselor imperiului. Şi mai 
ştiu şi că majoritatea scenariilor care au evoluat din studiile mele au 
fost, în cele din urmă, aplicate, că MAIN a primit drept răsplată unul 
dintre cele mai importante — şi extrem de profitabile — contacte în 
Arabia Saudită şi că, în acel an, eu am primit o primă cit se poate de 
generoasă. 

Sarcina mea era să dezvolt previziuni asupra a ceea ce avea să se 
întîmple cu Arabia Saudită, dacă o cantitate uriaşă de bani se investea 
în infrastructură, şi să realizez scenarii pentru modalităţile de a cheltui 
acei bani. Pe scurt, mi se cerea să-mi folosesc întreaga creativitate 
pentru a justifica infuzia sutelor de milioane de dolari în economia 
Arabiei Saudite, în condiţiile în care tehnologia şi construcţiile erau 
realizate de companii din SUA. Mi s-a spus să fac acest lucru de unul 
singur, să nu má bazez pe personalul meu şi am fost izolat într-o sálitá 
de conferinţe, cu cîteva etaje mai sus fata de locul unde se afla 
departamentul meu. Am fost avertizat că sarcina mea era o chestiune 
de securitate naţională, dar şi cu un foarte mare potenţial lucrativ 
pentru MAIN. 

Am înţeles, desigur, că obiectivul principal de această dată nu era 
unul obişnuit — să împovărăm ţara cu datorii pe care nu le va putea 
plăti niciodată — ci, mai degrabă, să găsim modalităţi de a asigura 
circulaţia celei mai mari părţi din petrodolari înapoi către SUA. Pe 
parcurs, Arabia Saudită avea să fie înghițită, economia ei devenind din 
ce în ce mai mult dependentă de noi şi, probabil, din ce în ce mai 
occidentalizată şi, prin urmare, din ce în ce mai permisivă faţă de 
sistemul nostru şi mai integrată în el. 

Odată lansat pe această pistă, am înţeles că acele capre rătăcind 
pe străzile Riadului erau cheia simbolică: ele erau punctul slab al tutu- 
ror saudiţilor bogaţi care călătoreau în întreaga lume. Acele capre 
implorau să fie înlocuite cu ceva mai potrivit pentru acest regat al 
deşertului care rivnea să intre în lumea modernă. Mai ştiam şi că 
economiştii OPEC puneau mare accent pe necesitatea ca ţările bogate 
în petrol să obţină mai multe produse cu valoare adăugată din petrolul 


pe care îl aveau. În loc să exporte petrol brut, economiştii le 
impuneau acestor tári sá-si dezvolte industrii proprii care sá-i prelu- 
creze in vederea obtinerii unor produse petroliere pe care le-ar putea 
vinde lumii intregi la preturi mai mari decit pretul petrolului brut. 
Aceastá dubla revelatie mi-a deschis portile spre o strategie pe care 
am simtit-o ca fiind profitabilá pentru toatá lumea. Caprele, binein- 
teles, reprezentau numai un punct de plecare. Veniturile din petrol ar 
putea fi investite pentru a angaja companii din SUA să înlocuiască 
acele capre cu cel mai modern sistem din lume de stringere si 
depozitare a gunoiului, iar sauditii ar putea fi foarte mindri de aceastá 
capodoperá a tehnologiei. 

Incepusem sá consider caprele ca pe o parte a ecuatiei care putea 
fi aplicatá la aproape toate sectoarele economiei, o formulá de succes 
in ochii familiei regale, ai Trezoreriei SUA si ai sefilor mei de la MAIN. 
Prin aceasta formula, banii vor fi folositi pentru a crea un sector 
industrial orientat spre prelucrarea petrolului brut in produse finite 
pentru export. Complexe petrochimice uriase ar putea lua nastere din 
desert, iar, pe linga ele, imense parcuri industriale. In mod natural, un 
asemenea plan ar fi cerut o capacitate energetica de producere a mii 
de megawati, linii de transmisie si distributie, autostrazi, conducte, 
retele de comunicatii si sisteme de transport, inclusiv aeroporturi, 
porturi îmbunătăţite, o vastă gama de servicii si infrastructura 
necesară pentru a menţine toate aceste rotite în mişcare. 

Toţi aveam mari speranţe că acest plan avea să se transforme într- 
un model al felului în care ar trebui făcute lucrurile şi în restul lumii. 
Globe-trotterii sauditi aveau să ne ridice osanale; ei aveau să invite 
lideri din numeroase ţări să vină în Arabia Saudită şi să fie martori la 
miracolul ce avusese loc; acei lideri ne vor chema, la rîndul lor, pentru 
a-i ajuta să facem planuri asemănătoare şi pentru ţările lor şi — în cele 
mai multe cazuri, pentru ţările din afara cercului OPEC — vom aranja 
cu Banca Mondială sau vom folosi alte metode bazate pe împrumut 
pentru a-i finanța. Imperiul global va fi slujit aşa cum se cuvine. 

Pe măsură ce trudeam la aceste idei, mă gíndeam la capre, 
cuvintele şoferului meu răsunîndu-mi adesea în minte: 

— Nici un saudit care se respectă nu va strînge gunoiul vreodată. 

Auzisem acest refren de atitea ori, în diferite contexte. Era clar că 
sauditii nu aveau nici o intenţie să-şi pună propriii oameni să lucreze 
ca gunoieri sau ca muncitori în uzinele industriale sau în construcţii. În 
primul rînd, erau prea puţini. In plus, Casa Regală Saud vorbise despre 
obligaţia sa de a le asigura cetăţenilor săi un anumit nivel de educaţie 
şi un standard de viaţă care erau incompatibile cu statutul de 
muncitori cu cîrca. Sauditii îi puteau organiza pe alţii, dar nu aveau 
nici dorinţa, nici motivaţia de a deveni muncitori în fabrici sau în 
construcţii. Prin urmare, ar fi fost necesar să importăm forţă de muncă 


din alte tari — tari unde mina de lucru era ieftiná si unde oamenii 
aveau nevoie de locuri de munca. Pe cit posibil, aceasta mina de lucru 
ar fi trebuit sa provina din alte tari islamice, din Orientul Mijlociu, cum 
era Egiptul, Palestina, Pakistan si Yemen. Aceastá perspectiva a creat 
o noua stratagema si mai cuprinzătoare încă, raportată la 
oportunităţile de dezvoltare. Va fi necesară construirea unor complexe 
de locuinţe mamut pentru aceşti lucrători, precum şi a unor complexe 
uriaşe de magazine, spitale, sedii pentru departamente de poliţie şi de 
pompieri, uzine de filtrare şi tratare a apei potabile şi de evacuare a 
apei reziduale, reţele electrice, de transport şi de comunicaţii — de 
fapt, rezultatul final fiind crearea unor oraşe moderne, acolo unde nu 
existase cîndva decit deşertul. Si în acest caz, exista posibilitatea de a 
exploata tehnologia, de exemplu, în uzine de desalinizare, în sisteme 
de microunde, complexe medicale şi tehnologie IT. 

Arabia Saudită reprezenta visul îndeplinit al oricărui strateg, dar şi 
o fantezie devenită realitate pentru oricine ar fi fost angajat într-o 
afacere în domeniul ingineriei şi construcţiilor. Ea reprezenta o 
oportunitate economică unică în istorie: o ţară subdezvoltată cu re- 
surse financiare, în principiu, nelimitate şi cu dorinţa de a păşi în era 
modernă în stil mare şi rapid. 

Trebuie să recunosc: îmi plăcea la nebunie slujba asta. Nici în 
Biblioteca Naţională din Boston şi nici în altă parte nu erau disponibile 
date sigure despre Arabia Saudită, date care să justifice folosirea în 
acest context a modelelor econometrice. De fapt, proporţiile uriaşe 
ale acestui demers — transformarea imediată şi totală a întregii 
naţiuni la o scară nemaipomenită pînă atunci — făceau ca, oricum, 
datele istorice existente să fie irelevante. 

Şi nici nu se aştepta nimeni la acest tip de analiză cantitativă, cel 
puţin nu în acest stadiu al jocului. Mi-am pus, pur şi simplu, imaginaţia 
la lucru şi am scris raportul care prevedea un viitor glorios pentru 
regat. Cunoşteam ceva cifre din experienţa mea, cifre pe care le 
puteam folosi pentru a estima chestiuni de genul costurilor 
aproximative pentru a produce un megawatt de electricitate, un 
kilometru de şosea sau servicii de reciclare a apei reziduale, de 
obţinere a apei potabile, de cazare şi hrană pentru un muncitor. Nu mi 
se cerea să cizelez aceste estimări şi nici să trag concluzii finale. 
Sarcina mea era pur şi simplu să descriu o serie de planuri (sau poate 
că ar fi mai corect să spun ,,viziuni") asupra a ceea ce era posibil şi să 
ajung la cîteva estimări, în linii mari, ale costurilor pe care ele le 
presupuneau. 

Aveam mereu în minte adevăratele obiective: plăţile către firmele 
din SUA trebuiau umflate, iar Arabia Saudită trebuia să devină din ce 
în ce mai dependentă de Statele Unite. Nu mi-a luat mult pînă să-mi 
dau seama că cele două erau foarte strîns împletite; aproape toate 


proiectele noi de dezvoltare vor necesita o actualizare si intretinere 
permanente, deoarece se bazau pe tehnologia de ultima ora, aceasta 
pentru a ne asigura cá tot companiile care le-au implementat le vor 
asigura si intretinerea, si modernizarea. De fapt, pe másurá ce 
avansam în îndeplinirea sarcinii mele, am început să pun cap la cap 
douá liste pentru fiecare proiect conceput: una pentru contractele 
privitoare la tipurile de design si de constructii la care sá ne asteptám 
Si cealaltá pentru acordurile de íntretinere pe termen lung si de 
management. MAIN, Bechtel, Brown&Roots, Halliburton, 
Stone&Webster si multe alte firme de inginerie si constructii din SUA 
aveau Sa scoata profituri frumoase in urmátoarele decenii. 

Dincolo de perspectiva pur economica, mai exista si o alta situatie 
care ar fi putut face Arabia Saudită dependentă de noi, desi într-un 
mod diferit. Modernizarea acestui regat bogat în petrol va declanşa 
tot felul de reacţii adverse. De exemplu, cea a musulmanilor con- 
servatori va fi una de furie; Israelul şi alte ţări din vecinătate s-ar 
putea simţi amenințate. Dezvoltarea economică a acestei naţiuni 
urma să impulsioneze dezvoltarea unei alte industrii: protejarea Pe- 
ninsulei Arabice. Companii private, specializate în aceste activităţi, ca 
şi industria militară şi de apărare a SUA urmează să se aştepte la 
contracte generoase — şi, repet, la acorduri de management si 
întreţinere pe termen lung. Prezenţa acestora va impune o altă fază 
de proiecte de inginerie tehnică şi construcţii, incluzind aeroporturi, 
depozite de rachete, baze militare şi toată infrastructura indispen- 
sabilă acestor dispozitive. 

Mi-am trimis raportul într-un plic sigilat prin curieratul intern, 
adresîndu-l „Managerului de Proiect de la Trezorerie". Mă intilneam 
ocazional şi cu membri ai echipei noastre — vicepreşedinţi de la MAIN 
şi superiori ai mei. Din moment ce nu aveam un nume oficial pentru 
acest proiect, aflat deocamdată în faza de cercetare şi elaborare, şi 
cum el nu era parte din JECOR, îl pomeneam — pe şoptite — numai cu 
numele de SAMA. Aparent, acest nume venea de la Saudi Arabian 
Money-laundering Affair (Afacerea de spălare a banilor Arabiei 
Saudite), dar el era, în acelaşi timp, şi un joc de cuvinte, din moment 
ce banca centrală a regatului se numea Saudi Arabian Monetary 
Agency, adică SAMA. 

Uneori, ni se alătura şi cîte un reprezentant al Trezoreriei. în timpul 
acestor întîlniri am pus şi cîteva întrebări. In principal, am descris doar 
ce aveam de făcut, am răspuns la comentariile lor şi mi-am dat 
acceptul de a încerca să fac orice mi se cerea. Vicepresedintii si 
reprezentanţii Trezoreriei au fost impresionați, în special, de ideea 
mea cu acordurile de întreţinere şi management pe termen lung. Ea l- 
a determinat pe unul dintre vicepreşedinţi să inventeze o frază 
referitoare la regat pe care aveam să o folosim deseori după aceea, 


considerat ,vaca pe care o s-o putem mulge pina iesim la pensie". 
Pentru mine, imaginea pe care mi-o evoca aceastá frazá era mai de- 
grabá aceea a unor capre, decit a unor vaci. 

In timpul acelor intilniri am înţeles cá mai erau implicaţi si cîţiva 
dintre concurenţii noştri care aveau sarcini similare si cá, la sfîrşit, toti 
ne aşteptam să primim contracte profitabile ca răsplată a eforturilor 
noastre. Am presupus că MAIN şi ceilalţi făceau deja o echilibrare a 
notei de plată pentru munca depusă pînă acum, asumîndu-şi un risc 
pe termen scurt. Această presupunere era întărită şi de faptul că 
suma pe care o luam pentru prestaţia mea, de pe fişa zilnică de 
pontaj, părea să fie un cont de cheltuieli de regie generale şi 
administrative. O asemenea abordare era tipică pentru faza de 
pregătire în care se cerceta şi se elabora propunerea finală în cazul 
majorităţii proiectelor. Desigur, în această situaţie, investiţia iniţială 
depăşea cu mult norma, dar vicepresedintii de care vorbeam păreau 
extrem de încrezători cu privire la plată. 

In ciuda faptului că ştiam despre implicarea concurenţilor noştri, 
toţi porneam de la premisa că erau suficiente lucruri de făcut pentru 
a-i putea satisface pe toţi. Eram în branşă de suficient de mult timp ca 
să cred că recompensa urma să reflecte gradul de acceptare al pro- 
iectului de către Trezorerie şi că cele mai bune contracte vor fi date 
consultantilor care vor veni cu strategiile ce urmau să fie şi aplicate. 
Am luat-o ca pe o provocare personală şi mi-am propus să ajung în 
stadiul final de proiectare-si-constructie. Steaua mea se ridicase rapid 
pe firmamentul de la MAIN. Dar postul de jucător-cheie în SAMA mi-ar 
fi garantat, în cazul acceptării proiectului, o ascensiune fulminantă. 

In timpul întâlnirilor noastre, discutam deschis şi despre posibilita- 
tea ca SAMA şi întreaga operaţiune JECOR să creeze noi precedente. 
Ea reprezenta o perspectivă inovatoare asupra muncii profitabile în 
tari care nu aveau nevoie să-şi facă datorii la bănci internationale. 
Iranul şi Irakul ne veneau imediat în minte ca două alte exemple de 
astfel de ţări. Mai mult, dată fiind natura umană, simţeam că liderii 
acestor ţări vor fi foarte motivaţi să încerce să imite modelul Arabiei 
Saudite. Părea absolut sigur că embargoul din 1973 - care initial 
păruse un lucru atit de negativ — va sfirşi prin a oferi multe daruri 
neaşteptate oamenilor de afaceri din domeniul ingineriei tehnice şi 
construcţiilor, contribuind în acelaşi timp la netezirea căii către 
imperiul global. 

Am lucrat la această fază vizionară vreo opt luni — deşi niciodată 
mai mult de cîteva zile la rînd de muncă intensivă, — izolat în propria 
mea sală de conferinţă sau în apartamentul meu cu vedere spre îm- 
prejurimile Bostonului. Oamenii mei aveau alte însărcinări şi îşi cam 
purtau singuri de grijă, chiar dacă eu îi verificam periodic. In timp, 
secretul asupra misiunii noastre s-a mai diluat. Mai mulţi oameni îşi 


dádeau seama cá se intimpla ceva de proportii care avea legáturá cu 
Arabia Saudita. Incitarea devenea mai mare, zvonurile circulau cu 
mare vitezá. Vicepresedintii si reprezentantii Trezoreriei deveneau 
mai deschişi — în parte, cred eu, datorită faptului cá ei înşişi începeau 
sa ne mai informaţi asupra detaliilor ingenioasei scheme concepute. 

Avînd acest plan, Washingtonul a vrut ca sauditii să garanteze 
menţinerea furnizării de petrol şi a preţurilor la niveluri ce puteau 
fluctua, trebuind însă să rămînă mereu la un nivel acceptabil pentru 
SUA şi pentru aliaţii noştri. Dacă alte ţări, precum Iran, Irak Indonezia 
sau Venezuela, ne amenințau cu embargoul, Arabia Saudită, cu 
rezervele ei uriaşe de petrol, urma să vină şi să umple golul; dar pînă 
şi simpla cunoaştere a acestei chestiuni ar putea, în cele din urmă, să 
descurajeze celelalte ţări să ia în consideraţie chiar şi varianta 
embargoului. In schimbul acestei garanţii, Washingtonul avea să-i 
ofere Casei de Saud o afacere extrem de atrăgătoare: obligaţia SUA 
de a asigura, în totalitate şi fără echivoc, sprijin politic şi — la nevoie — 
militar, asigurînd, astfel, continuitatea lor la conducerea ţării. 

Era o înţelegere pe care Casa de Saud nu o putea refuza, dată fiind 
localizarea lor geografică, lipsa puterii militare şi vulnerabilitatea lor 
aproape totală în fata unor vecini ca Iran, Siria, Irak şi Israel. În 
consecinţă, era şi firesc ca Washingtonul să-şi folosească atuurile şi să 
le impună o condiţie de o importanţă crucială, o condiţie care 
redefinea rolul unui AE în lume, servind, de asemenea, drept model pe 
care ulterior aveam să-i aplicăm în alte ţări, printre care, cel mai 
vizibil, în Irak. Retrospectiv, uneori îmi este greu să înţeleg cum a 
putut Arabia Saudită să accepte o asemenea condiţie. Desigur, o mare 
parte din lumea arabă, OPEC şi alte ţări islamice au fost dezgustate în 
momentul cînd au aflat termenii înţelegerii şi felul în care casa regală 
a capitulat în faţa cererilor Washingtonului. Condiţia era ca Arabia 
Saudită să folosească petrodolarii cístigati pentru a cumpăra 
obligaţiuni de stat emise de SUA; în schimb, dobinda cîştigată de pe 
urma acestor obligaţiuni va fi cheltuită de Departamentul Trezoreriei 
SUA, astfel încît să ajute Arabia Saudită să iasă din evul mediu şi să 
păşească în lumea modernă, industrializată. Cu alte cuvinte, dobinda 
rezultată din miliarde de dolari obţinuţi de pe urma venitului din 
petrolul regatului urma să fie folosită pentru a plăti companiile SUA în 
scopul înfăptuirii viziunii pe care eu (şi, probabil, alţi competitori de-ai 
mei) aveam să o pun la punct pentru a transforma Arabia Saudită într- 
o putere industrială modernă. Propria noastră Trezorerie urma să ne 
angajeze, pe cheltuiala sauditilor, pentru a construi proiecte de 
infrastructură şi chiar oraşe întregi de-a lungul întregii Peninsule 
Arabe. 

Deşi casa regală îşi rezervase dreptul de a verifica natura generală 
a acestor proiecte, realitatea era că un corp de elită format din străini 


(în majoritate necredinciosi, în ochii musulmanilor) aveau sa 
stabilească viitorul aspect şi imaginea economică a Peninsulei Arabe. 
Şi asta se întîmpla într-un regat fondat pe principiile conservatoare ale 
Wahhabi-lor, condus după aceste principii timp de cîteva secole la 
rînd. Era un act de curaj din partea lor, date fiind circumstanţele, dar 
şi presiunile politice şi militare pe care le exercita, fără îndoială, 
Washingtonul, iar eu bănuiam că familia Saud simţea că nu prea are 
de unde alege. 

Din perspectiva noastră, posibilităţile unor profituri imense păreau 
nelimitate. Era o afacere de mai mare dragul, cu potenţialul de a crea 
un uimitor precedent. Şi pentru ca afacerea să fie şi mai bună, nimeni 
nu avea nevoie de aprobarea Congresului — un demers urit de corpo- 
ratii, mai ales de cele private, ca Bechtel şi MAIN, care preferă să nu-şi 
deschidă registrele şi să nu-şi împărtăşească secretele cu nimeni. 
Thomas. S. Lippman, cercetător adjunct la Middle East Institute şi fost 
ziarist, rezumă elocvent punctele semnificative ale acestei înţelegeri: 

Sauditii, care se scaldă în bani pesin, vor aduce sute de milioane de 
dolari în trezorerie, care va reţine fondurile pînă cînd va fi nevoită să 
plătească furnizorii şi angajaţii. Acest sistem garanta faptul că banii 
saudiţi aveau să fie reintroduşi in economia americană... Si mai 
garanta că managerii comisiilor puteau aplica orice proiect pe care 
sauditii îl considerau folositor, fără să fie nevoie să obţină aprobarea 
lui de către Congres4. 

Stabilirea parametrilor pentru această întreprindere istorică a luat 
mai puţin timp decit şi-ar fi putut cineva imagina. După aceea, în orice 
caz, a trebuit să găsim o cale de aplicare a lor. Pentru a pune în 
mişcare întregul angrenaj, a fost trimis în Arabia Saudită cineva de la 
cel mai înalt nivel guvernamental — cu o misiune ultraconfidentialá. 
Nu am ştiut niciodată sigur, dar cred că cel trimis a fost Henry 
Kissinger. 

Oricine ar fi fost, prima sa misiune a fost de a aminti familiei regale 
ce s-a întîmplat în tara învecinată, Iran, cînd Mossadegh a încercat să 
pericliteze interesele celor de la British Petroleum. Apoi, el trebuie să 
prezinte un plan care să fie atit de atractiv pentru ei, încît să nu-l 
poată refuza, dar care, în realitate, să le arate reprezentanţilor Casei 
de Saud că aveau puţine alternative. Nu aveam nici o îndoială că le 
fusese dată impresia foarte clară că puteau fie să accepte oferta 
noastră şi astfel să primească asigurări că-i vom sprijini şi proteja în 
calitatea lor de conducători, fie să refuze — şi să apuce calea lui 
Mossadegh. Cînd omul Washingtonului s-a întors în SUA, acesta a 
adus cu el mesajul că familia Saud se va supune. 

Mai exista doar un mic obstacol. Trebuia să-i convingem pe jucătorii 
principali din guvern, ceea ce, după cum am fost noi informaţi, era o 
chestiune de familie. Arabia Saudită nu era o democraţie, şi totuşi, se 


parea cá in interiorul Casei de Saud se simtea nevoia unui consens, ín 
1975, mi s-a repartizat unul dintre acei jucátori-cheie. in mintea mea, 
el a fost intotdeauna Printul W., desi nu am reusit sá aflu dacá era cu 
adevárat mostenitor al coroanei. Misiunea mea era sá-i conving cá 
afacerea de spálare a banilor Arabiei Saudite ar fi un beneficiu pentru 
tara sa, dar si pentru el, personal. Nu a fost deloc usor cum mi s-a 
párut la inceput. Printul W. se considera un bun Wahhabi si insista 
asupra faptului cá nu voia sá-si vadá tara cálcind pe urmele 
mercantilismului occidental. El mai sustinea cá intelegea natura 
insidioasá a ceea ce propuseserám noi. Noi, spunea el, aveam 
aceleasi obiective ca si cruciatii de acum un mileniu: crestinarea lumii 
arabe. De fapt, el avea partial dreptate in aceastá privintá. In opinia 
mea, diferenta dintre cruciati si noi era o chestiune de grad. Catolicii 
din Europa medievală susțineau cá scopul lor era salvarea 
musulmanilor de Purgatoriu; noi sustineam că voiam să-i ajutăm pe 
sauditi să se modernizeze. Adevărul era ca, după părerea mea, 
cruciații, ca şi corporatocratia, căutau, în primul rînd, să-şi extindă 
imperiul. 

Cu excepţia credinţei religioase, singura slăbiciune a Prințului W. 
erau blondele frumoase. Pare de-a dreptul ridicol să mentionez ceea 
ce acum este recunoscut ca un stereotip nedrept şi ar trebui să amin- 
tesc faptul că, dintre numeroşii bărbaţi sauditi pe care i-am cunoscut, 
Prinţul W. era singurul care avea această înclinaţie sau cel puţin 
singurul care mi-a împărtăşit acest lucru. Ea a jucat însă un rol în 
structurarea acestei înţelegeri istorice, demonstrind în acelaşi timp cit 
de departe aş fi mers eu pentru a-mi îndeplini misiunea. 


CAPITOLUL 16 — Proxenetii si finantatorii lui Osama bin 
Laden 


De la început, Prinţul W. mi-a dat de înţeles cá se aştepta ca, de 
fiecare data cind venea la Boston, sa aibá la dispozitie o femeie pe 
placul sáu si cá se astepta ca aceasta sá indeplineascá mai multe atri- 
butii decit o simplá damá de companie. Era absolut evident insá cá nu 
voia o profesionistá, una pe care vreun membru al familiei sale sau 
vreun prieten să o intilneasca din întîmplare pe la vreo petrecere sau 
pe stradă. Intilnirile mele cu Prinţul W. se petreceau în secret, ceea 
ce-mi uşura sarcina de a-i îndeplini dorinţele. 

„Sally" era o blondă superbă, cu ochi albaştri, care locuia pe lîngă 
Boston. Soţul ei, pilot la United Airlines, care călătorea foarte mult, 
atit cu slujba, cît si în timpul liber, nu făcea mari eforturi de a-şi 
ascunde infidelitatea. Sally avea o atitudine mindra fata de activităţile 
soţului ei. Ea îi aprecia salariul, apartamentul de lux din Boston şi 
beneficiile de care se bucura o soţie de pilot pe vremea aceea. Cu 
zece ani înainte, fusese o hippy care practicase sexul promiscuu, iar 
ideea unei surse de venit suplimentare a încîntat-o. A fost de acord să 
facă o încercare cu Prinţul W., cu o singură condiţie: a insistat ca 
viitorul relaţiei să depindă în exclusivitate de comportamentul şi de 
atitudinea acestuia faţă de ea. 

Din fericire pentru mine, s-au potrivit unul cu celălalt. 

Afacerea Prinţul W. — Sally, un subcapitol al Afacerii de Spălare a 
banilor Arabiei Saudite, a reprezentat o altă serie de probleme pentru 
mine. MAIN interzicea cu stricteţe partenerilor să facă ceva ilegal. Din 
punct de vedere legal, eu procuram sex — proxenetism —, ceea ce era 
ilegal in Massachusetts, si astfel principala problemá care apárea era 
cea a modalitatii de a pláti serviciile prestate de Sally. Din fericire, 
departamentul financiar imi permitea o mare libertate în privinţa 
contului meu de cheltuieli. Eram un tip care dádea bacsisuri grase, 
asa cá am reusit sa conving citiva chelneri de la unele dintre cele mai 
scumpe restaurante din Boston să-mi dea chitante în alb; era o epoca 
in care oamenii, nu computerele, completau chitantele. A 

Prinţul W. devenea tot mai îndrăzneţ pe măsura trecerii timpului. În 
cele din urmă, m-a pus să aranjez ca Sally să vină în Arabia Saudită şi 
să locuiască în vila lui personală. Această cerere nu era una surprin- 
zătoare în acele vremuri; între anumite ţări europene şi cele din Ori- 
entul Mijlociu se practica un comerţ activ cu femei tinere. Aceste fe- 
mei primeau contracte pe perioade determinate, iar cînd contractul 
expira, ele se întorceau acasă cu conturi bancare substanţiale. Robert 
Baer, un ofiţer care, timp de douăzeci de ani, s-a ocupat de aceste 
cazuri în conducerea operaţională a CIA, specialist în Orientul Mijlociu, 
a rezumat astfel situaţia: „La începutul anilor 1970, cînd petrodolarii 


au intrat pe piaţă, libanezii întreprinzători au început să facă 
contrabandă cu prostituate pentru prinții din regate... Din moment ce 
nici o familie regală nu cunoştea moderatia în privinţa carnetului de 
cecuri, libanezii au devenit fabulos de bogati"1. Această situaţie îmi 
era cunoscută şi chiar ştiam oameni care îmi puteau aranja astfel de 
contracte. Oricum, din punctul meu de vedere, existau două obstacole 
majore: Sally şi plata. Eram sigur că Sally nu avea de gind să 
părăsească Bostonul şi să se mute într-un palat, în deşert, în Orientul 
Mijlociu. Şi era destul de evident şi faptul că nici o colecţie de chitante 
în alb de la restaurante nu ar fi putut acoperi asemenea sume. 

Prinţul W. a avut grijă de ultimul aspect, asigurindu-ma că îşi propu- 
sese să-şi plătească singur noua amantă; mie mi se cerea să fac 
numai aranjamentul. M-am simţit extrem de uşurat cînd mi-a 
mărturisit că nu se aştepta ca Sally din Arabia Saudită să fie exact 
aceeaşi persoană cu cea care îi tinuse companie în Statele Unite. Am 
dat telefoane la citiva prieteni care aveau contacte cu libanezii din 
Londra si Amsterdam. In cîteva săptămîni, o Sally-surogat semna 
contractul. Prinţul W. era o persoană complexă. Sally îi satisfăcea 
dorinţa trupească, iar capacitatea mea de a-i ajuta în acest sens m-a 
făcut să-i cîştig încrederea. In orice caz, acest lucru nu l-a convins 
deloc că SAMA era o strategie pe care ar fi dorit s-o recomande ţării 
sale. A trebuit să muncesc din răsputeri spre a-mi îndeplini misiunea. 
Am petrecut ore întregi arátindu-i statistici si ajutindu-| să analizeze 
studiile pe care le făcusem pentru alte ţări, inclusiv modele 
econometrice pe care le concepusem pentru Kuweit pe vremea cînd 
má antrenam cu Claudine, în acele cîteva luni dinaintea plecării in In- 
donezia. Intr-un final, s-a înduplecat. 

Nu cunoşteam amănunte despre ce se petrecuse între colegii mei, 
asasini economici, şi ceilalţi oameni-cheie sauditi. Tot ceea ce ştiu 
este că întregul pachet a fost, în cele din urmă, aprobat de familia 
regală. MAIN primea ca recompensă pentru partea sa unul dintre cele 
mai lucrative contracte administrate de Trezoreria SUA. Eram delegaţi 
să facem o analiză completă asupra sistemului electric al ţării, 
dezorganizat şi depăşit, şi să concepem unul nou care să îndeplineas- 
că standarde echivalente cu cele din Statele Unite. 

Ca de obicei, sarcina mea era să trimit acolo prima echipă, pentru a 
face previziuni privind încărcarea electrică pentru fiecare regiune a 
ţării. Trei dintre bărbaţii care lucrau cu mine — toti cu experienţă în 
proiecte internationale — se pregăteau să plece la Riad, cînd ne-a 
sosit vestea de la departamentul nostru juridic că, potrivit contrac- 
tului, eram obligaţi să avem în Riad un birou complet echipat şi care 
să intre în funcţiune în cîteva săptămîni. Timp de mai bine de o luna, 
această clauză trecuse aparent neobservată. înţelegerea noastră cu 
Trezoreria stipula, mai departe, că tot echipamentul trebuia să fie 


fabricat fie in Statele Unite, fie in Arabia Sauditá. Din moment ce 
Arabia Sauditá nu avea fabrici care sá producá asa ceva, totul trebuia 
sa fie trimis din SUA. Spre amáráciunea noastrá, am aflat cá se 
formaseră uriaşe cozi de vase petroliere, asteptind să intre în port în 
Peninsula Arabică. Transportarea întregului echipament în regat pe 
cale maritimă putea să dureze luni de zile. 

MAIN nu avea de gînd să piardă un contract atît de valoros din pri- 
cina cîtorva încăperi cu mobilă de birou. La o conferinţă cu toţi par- 
tenerii implicaţi, am organizat o sesiune de brainstorming timp de 
cîteva ore. Soluţia a fost găsită: un Boeing 747, pe care să-i umplem 
cu provizii de la magazinele din Boston şi care se fie trimis în Arabia 
Saudită. Imi amintesc gîndul pe care l-am avut atunci, că s-ar potrivi 
de minune ca avionul să fie în proprietatea United Airlines, iar 
comandantul să fie un anume pilot a cărui soţie a jucat un rol atît de 
important în cistigarea de partea noastră a Casei de Saud. 

Intelegerea dintre Statele Unite si Arabia Saudită a transformat re- 
gatul pur şi simplu peste noapte. Caprele au fost înlocuite cu două 
sute de camioane americane de colectare a gunoiului, strălucitoare, 
de culoare galbenă, furnizate printr-un contract de 200 de milioane de 
dolari de către compania de salubritate Waste Management, Inc.2 
După un model asemănător, fiecare sector al economiei saudite a fost 
modernizat, de la agricultură şi energie pînă la educaţie şi co- 
municatii. Aşa cum observase Thomas Lippman, în 2003: 

După propria lor concepţie, americanii au schimbat aspectul unei 
întinderi vaste, mohorite, populate de corturi nomade si de bordeie 
ţărăneşti din chirpici, reproducind pînă şi cafenelele din reţeaua 
Starbucks şi rampele de acces pentru scaunele cu rotile de la cele mai 
noi clădiri publice. Arabia Saudită de astăzi este o ţară a autostrăzilor, 
computerelor, a complexelor Mall cu aer condiţionat, pline cu aceleaşi 
magazine strălucitoare pe care le găsim şi în suburbiile prospere ale 
Americii, hoteluri elegante, restaurante fast-food, televiziune prin 
satelit, spitale cu tehnologie de ultima oră, clădiri uriaşe de birouri şi 
parcuri de distracţii cu carusele ametitoare?.Planurile pe care le-am 
conceput în 1974 au stabilit un standard pentru negocierile viitoare cu 
toate ţările bogate în petrol. intr-un fel, SAMA/JECOR a reprezentat 
următorul pas după cel făcut de Kermit Roosevelt în Iran, prezentind 
un alt nivel, mai inovator, de sofisticare a arsenalului de arme politico- 
economice folosite de o nouă rasă a soldaţilor imperiului global. 

Afacerea de Spălare a banilor Arabiei Saudite şi Comisia Comună 
au stabilit, de asemenea, noi precedente în jurisprudenţa 
internaţională, lucru deosebit de evident în cazul lui Idi Amin. Cînd 
faimosul dictator din Uganda a luat drumul exilului în 1979, i s-a 
acordat azil în Arabia Saudită. Deşi considerat un despot sîngeros, 
vinovat de moartea unui număr de vreo trei sute de mii de oameni, el 


s-a retras, ducind o viatá de lux, garnisitá cu masini si servitori pusi la 
dispozitia sa de Casa de Saud. Statele Unite s-au opus fárá nici o zar- 
va, dar nu au insistat, de frică sa nu-şi pericliteze aranjamentele cu 
Arabia Saudită. Amin şi-a petrecut ultimii ani de viaţă pescuind în voie 
sau plimbindu-se tacticos de-a lungul plajei. A murit în 2003, în Jiddah, 
în urma unui blocaj renal, la vîrsta de optzeci de ani4. 

Mai subtil şi, în esenţă, mai periculos a fost rolul permis Arabiei 
Saudite în finanţarea terorismului internaţional. Statele Unite nu au 
făcut un secret din dorinţa lor de a permite Casei de Saud să finanţeze 
războiul dus de Osama bin Laden în Afganistan împotriva Uniunii 
Sovietice, în anii 1980, iar Riadul şi Washingtonul au contribuit 
împreună, cu aproximativ 3,5 miliarde de dolari, la mişcarea 
mujahedinilor5. In orice caz, participarea SUA si a sauditilor a mers 
mult mai departe. 

Spre sfîrşitul anului 2003, U.S. News&World Report a facut un 
studiu exhaustiv intitulat „The Saudi Connection" („Legătura 
Saudită"). Publicaţia a trecut în revistă mii de pagini de înregistrări de 
procese, rapoarte ale spionajului SUA şi din străinătate şi alte 
documente, intervievînd, de asemenea, zeci de oficiali din guvern şi 
experti în terorism şi în Orientul Mijlociu. Cercetările au dus la 
următoarele concluzii: Dovada era incontestabilă: Arabia Saudită, 
aliatul pe termen lung al Americii şi cel mai mare producător de 
petrol, devenise, cumva, după spusele unui oficial de la 
Departamentul de Trezorerie, ,epicentrul" finanțării teroriste... 
Incepind cu sfîrşitul anilor 1980 — după dublul soc al revoluţiei 
iraniene si al războiului sovietic în Afganistan — acţiunile caritabile 
cvasi-oficiale ale Arabiei Saudite au devenit sursa prioritară de 
finanţare a mişcării jihad ce căpătase o ascensiune fulminantă. In vreo 
20 de ţări, banii erau folosiţi pentru baze de antrenament 
paramilitare, achiziţionarea de arme şi recrutarea de noi membri... 

Larghetea sauditilor i-a impulsionat pe unii dintre oficialii SUA să 
privească în partea cealaltă, spun unii ofiţeri în rezervă ai serviciilor 
de spionaj. Miliarde de dolari în contracte, subvenţii şi salarii mergeau 
spre oficiali americani din diverse domenii, dintre cei care colaborase- 
ră cu sauditii: ambasadori, directori regionali din CIA, chiar secretari 
de cabinet... 

Interceptarea electronică a convorbirilor îi implica pe membrii 
familiei regale în sprijinirea nu numai a organizaţiei Al-Qaeda, ci şi a 
altor grupări teroriste®. 

După atacurile din 2001 de la World Trade Center şi Pentagon, au 
apărut şi mai multe dovezi despre relaţiile secrete dintre Washington 
şi Riad. In octombrie 2003, revista Vanity Fair a publicat informaţii 
care nu mai fuseseră niciodată făcute publice, într-un articol de 
anchetă intitulat „Saving the Saudis" („Salvîndu-i pe sauditi"). Pe mine 


personal, povestea despre relatia dintre familia Bush, Casa de Saud si 
familia Bin Laden nu m-a surprins citusi de putin. Stiam cá acele relatii 
datau oricum de pe vremea Afacerii de Spálare a banilor Arabiei 
Saudite, incepute in anul 1974, si de pe vremea cind George H. W 
Bush era ambasador al SUA la ONU (din 1971 pina în 1973) si apoi 
seful CIA (din 1976 piná in 1977). Ceea ce m-a surprins insá a fost 
faptul cá adevárul ajunsese ín cele din urmá la nivelul presei. Vanity 
Fair trágea urmátoarele concluzii: Familia Bush si Casa de Saud, cele 
mai puternice doua dinastii din lume, avusesera relatii personale, de 
afaceri si politice foarte strinse, care durau de peste 20 de ani... 

In sectorul privat, sauditii sustineau compania Harken Energy, o 
companie de petrol bătăioasă în care investise George W. Bush. 
Recent, fostul preşedinte George H. W. Bush şi aliatul său pe termen 
lung, fostul secretar de stat, James A. Baker lll, au apărut în fata 
sauditilor la acţiunea de caritate pentru Carlyle Group, discutabil că e 
cel mai mare fond privat de investiţii din lume. Astăzi, fostul 
preşedinte Bush continuă să fie consilier senior al companiei, printre 
ai cărei investitori se pare că se numără şi un saudit acuzat de 
legături cu grupurile de sprijin terorist... 

La numai cîteva zile după atentatul de la 11 septembrie, sauditi 
bogaţi, inclusiv membri ai familiei bin Laden, au fost scoşi rapid din 
SUA în avioane particulare. Nimeni nu respecta ordinul de anulare a 
zborurilor, iar pasagerii nu au fost interogati. Să fi contribuit oare la 
aceasta lunga relaţie dintre familia Bush şi cei din Casa de Saud?7 


PARTEA III — Din 1975 pînă în 
1981 


CAPITOLUL 17 — Graham Greene şi negocierile pentru 
Canalul Panama 


Arabia Sauditá a propulsat multe cariere. A mea era deja bine con- 
turatá, dar, cu sigurantá, succesele mele in regatul desertului mi-au 
deschis noi porti. Pînă în 1977, îmi construisem un mic imperiu 
alcătuit dintr-o echipă de vreo douăzeci de profesionişti, cu cartierul 
general în biroul nostru din Boston, şi o trupă de consultanţi de la 
celelalte departamente şi oficii ale MAIN ráspinditi pe întreg globul. 
Devenisem cel mai tînăr partener din istoria centenară a firmei. Pe 
lîngă funcţia de economist-sef, am fost numit si director al 
Departamentului de Economie şi Planificare Regională. Tineam cursuri 
la Harvard şi la alte facultăţi, iar ziarele îmi solicitau articole despre 
evenimentele recente!. Aveam propriul meu iaht, ancorat în Golful 
Boston, lîngă istorica fregată de luptă Constitution, „Old Ironsides", 
renumită pentru a-i fi supus pe piraţii barbari nu la multă vreme după 
Războiul de Independenţă. Mi se plătea un salariu excelent şi aveam 
acţiuni cu dividende care, cu mult înainte de a împlini patruzeci de 
ani, îmi promiteau ascensiunea către înălțimile rezervate elitei 
milionarilor. Ce-i drept, căsnicia mea se destrămase, dar îmi 
petreceam timpul în compania celor mai frumoase şi mai inteligente 
femei de pe mai multe continente. Bruno a venit cu o idee de 
abordare inovatoare a previziunilor: un model econometrie bazat pe 
scrierile unui matematician rus de la începutul secolului. Modelul 
presupunea atribuirea de probabilitáti subiective estimărilor privind 
creşterile dintr-un anumit sector economic. Părea instrumentul ideal 
pentru a justifica ratele umflate ale creşterii pe care doream să o 
prezentăm în vederea obţinerii unor împrumuturi imense, iar Bruno m- 
a rugat să văd ce puteam face referitor la acest plan. 

Am adus în departamentul meu un tînăr matematician de la MIT, 
Dr. Nadipuram Prasad, şi i-am pus la dispoziţie un buget. In şase luni, 
el a dezvoltat metoda Markov de modelare econometricá. Impreuná, 
am întocmit o serie de prezentări tehnice care înfăţişau această 
metodă ca pe o metodă revoluţionară de analiză a impactului avut de 
investiţiile în infrastructură asupra dezvoltării economice. 

Era exact ceea ce ne doream: un instrument care să ,,demonstreze" 
ştiinţific faptul că noi le făceam ţărilor o favoare, ajutindu-le să con- 


tracteze datorii pe care nu aveau cum să le achite nicicînd în totali- 
tate. În plus, numai un econometrist foarte iscusit, cu o grămadă de 
timp si de bani, ar fi fost capabil să priceapă chichitele si incilciturile 
metodei Markov sau să pună sub semnul întrebării concluziile sale. 
Hîrtiile au fost publicate de cîteva organizaţii prestigioase, iar noi le 
prezentam în mod oficial la conferinţe şi universităţi din numeroase 
tari. Documentele — şi noi împreună cu ele — au devenit faimoase în 
industrie.? 

Atit Omar Torrijos, cît si eu ne-am onorat înţelegerea secretă. M-am 
asigurat că studiile noastre erau cinstite şi că recomandările noastre îi 
luau în calcul şi pe cei săraci. Deşi am auzit bombănindu-se cum că 
analizele mele din Panama nu erau umflate cum erau de obicei, ba 
chiar şi cá miroseau a socialism, un fapt era cert: MAIN obținea în 
permanenţă contracte de la guvernul lui Torrijos. Aceste contracte 
includeau şi unul în premieră — realizarea unor strategii inovatoare 
care să aibă în vedere agricultura împreună cu sectoarele tradiţionale 
de infrastructură. Am privit şi eu de pe margine cum Torrijos şi Jimmy 
Carter se pregăteau să renegocieze Tratatul privind Canalul Panama. 

Negocierile asupra Canalului au trezit un interes imens, generînd 
un adevărat entuziasm în întreaga lume. Toţi aşteptau să vadă dacă 
Statele Unite vor face ceea ce toţi considerau a fi un gest de corecti- 
tudine — să le permită panamezilor să preia controlul asupra Canalului 
— sau dacă, dimpotrivă, vor încerca să impună din nou versiunea 
noastră globală pentru Manifest Destiny, zdruncinat oarecum de 
conflictul din Vietnam. Mulţi aveau impresia că la preşedinţia SUA 
fusese ales, exact la momentul oportun, un om cinstit şi plin de 
compasiune. Oricum, bastioanele conservatoare ale Washingtonului şi 
amvoanele dreptei religioase răsunau de indignare. Cum era posibil ca 
noi să renuntám la acest bastion al siguranţei nationale, la acest 
simbol al ingeniozitátii Statelor Unite, la această panglică de apă care 
lega averile Americii de Sud de capricioasele interese comerciale ale 
SUA? 

In timpul călătoriilor mele în Panama, mă obisnuisem să fiu cazat la 
Hotel Continental. Mă rog, la cea de-a cincea vizită, m-am mutat peste 
drum, la Hotel Panama, deoarece Continentalul era în renovare, iar 
lucrările de construcţie erau foarte zgomotoase. La început, mi-a 
displăcut această inconvenientá — Continentalul fusese casa mea 
departe de casă. Acum însă, holul impresionant în care mă aflam, cu 
fotoliile lui din ratan şi cu ventilatoare de tavan cu palete din lemn, 
începea să mă cucerească. Ar fi putut foarte bine să fie decorul 
filmului Casab/anca, şi îmi imaginam deja cum Humphrey Bogart ar fi 
putut intra aici din clipă în clipă. Am lăsat din mînă New York Review 
of Books, din care tocmai terminasem de citit un articol despre 
Panama scris de Graham Greene, şi mi-am atintit privirea spre acele 


ventilatoare suspendate, amintindu-mi de o seará de acum aproape 
doi ani. 

— Ford este un presedinte slab care nu va mai fi reales, a prezis 
Omar Torrijos în 1975. 

Se adresa unui grup de panamezi influenti. Eu eram unul dintre 
putinii stráini care fuseserá invitati la clubul vechi, elegant, cu ven- 
tilatoarele lui zbirniind de sus, de pe tavan. 

-Acesta este motivul pentru care m-am hotárít sá accelerez pro- 
blema Canalului. Este un moment propice pentru a lansa o lupta 
politica decisivá in vederea recistigarii sale. 

Discursul lui m-a inspirat. M-am întors in camera de hotel si am 
schitat o scrisoare pe care, in cele din urmá, am pus-o, la postá pe 
adresa Boston Globe. Cei de la Boston mi-au ráspuns, iar un redactor 
de la ei m-a sunat la birou pentru a-mi cere sá scriu un articol pentru 
rubrica lor , Op-Ed". „Colonialism in Panama Has No Place in 1975" 
(Colonialismul nu isi are locul ín Panama ín 1975) a ocupat aproape o 
jumátate de pagina in comparatie cu articolele de fond ale numárului 
din 19 septembrie 1975. 

Articolul enunta trei motive principale pentru transferul Canalului in 
posesia statului Panama. In primul rînd, „situaţia prezentă este 
nedreaptă — un motiv excelent pentru orice decizie." In al doilea rînd, 
„tratatul existent generează riscuri mult mai grave de securitate decît 
dacă Panama ar deţine controlul". M-am referit la un studiu făcut de 
Interoceanic Canal Commission, care concluziona că „traficul ar putea 
fi oprit timp de doi ani din pricina unei bombe plasate — posibil chiar 
de un singur om — într-o laterală a Barajului Gatun", aspect pe care 
însuşi generalul Torrijos l-a accentuat în mod public. Şi în al treilea 
rind, „situaţia prezentă creează probleme serioase pentru relaţiile 
îngrijorătoare deja dintre Statele Unite şi America Latină". Am încheiat 
în felul următor: 

Cea mai bună cale de a asigura procesul continuu şi eficient de 
lucru în Zona Canalului este să-i ajutăm pe panamezi să cîştige 
controlul si să-şi asume responsabilitatea asupra acestei zone. 
Procedind astfel, am putea fi mîndri de a fi iniţiat o acţiune care să 
reafirme devotamentul faţă de cauza autodeterminării la care ne-am 
angajat în urmă cu 200 de ani... 

Colonialismul era la modă la răscruce de secole (începutul anilor 
1900), aşa cum fusese şi în 1775. Poate că ratificarea unui asemenea 
tratat poate fi înţeleasă în contextul acelor vremuri. Astăzi însă, ea nu 
are nici o justificare. Colonialismul nu-şi are locul în 1975. Celebrind 
bicentenarul independenţei noastre, ar trebui ca noi să ne dăm seama 
de acest lucru şi să actionám în consecinta3. 

Scrierea acelui articol a însemnat o mişcare îndrăzneață pentru 
mine, mai ales că recent fusesem făcut partener la MAIN. Partenerilor 


li se recomanda sa evite presa si, in orice caz, sa se abtina de la 
publicarea de diatribe politice in paginile dedicate editorialelor din cel 
mai prestigios ziar din New England. Am primit prin curieratul intern o 
grámadá de note ráutácioase, majoritatea anonime, atasate la copii 
ale articolului. Am fost sigur ca, pe unul dintre ele, am recunoscut 
scrisul lui Charlie Illingworth. Primul meu manager de proiect se afla la 
MAIN de mai bine de 10 ani (in comparatie cu mine, care aveam o 
vechime de numai vreo cinci ani) si nu era inca partener. Un craniu 
fioros cu oase încrucişate era desenat clar pe bilet, iar mesajul era 
simplu: ,Sá fie oare acest Tov. cu adevárat partener ín firma 
noastrá?" 

Bruno m-a convocat in biroul lui si mi-a spus: 

— O să-ţi para foarte rau pentru asta. MAIN este un loc destul de 
conservator. Vreau să ştii însă că vad în tine un tip istet. Lui Torrijos o 
sá-i placá; sper din tot sufletul cá-i vei trimite si lui o copie. Bun. Ei 
bine, pácálicilor de aici, care cred cá Torrijos este socialist, putin le 
pasa, atita timp cit contractele curg. 

Bruno avusese dreptate — ca de obicei, de altfel. Eram acum in 
1977. Presedinte la Casa Alba era Carter si negocieri serioase asupra 
Canalului erau în curs de derulare. Multi dintre rivalii companiei MAIN 
aleseseră tabăra greşită şi fuseseră alungaţi din Panama, dar noi 
aveam de muncă înzecit. lar eu stăteam în holul Hotelului Panama, 
tocmai terminînd de citit un articol de Graham Greene din New York 
Review of Books. 

Articolul „The Country with Five Frontiers" (Tara cu cinci frontiere) 
era un articol îndrăzneţ, abordînd corupţia la nivelul ofiţerilor superiori 
din Garda naţională a Republicii Panama. Autorul accentua faptul că 
Generalul însuşi acceptase să le ofere multora dintre angajaţii săi 
privilegii, cum ar fi locuinţe de lux, deoarece „Dacă eu nu-i plătesc, o 
va face CIA." Implicatia era evidentă: agenţia de spionaj a SUA era 
hotarita să submineze dorinţele preşedintelui Carter si, dacă era 
necesar, să-i mituiascá pe şefii armatei să saboteze negocierile“ 
pentru tratat. Nu mă puteam abtine să nu mă întreb dacă nu cumva 
şacalii îi dădeau deja tîrcoale lui Torrijos. 

In secţiunea , People" a revistei TIME sau in Newsweek văzusem o 
fotografie a lui Torrijos împreună cu Greene; legenda pozei indica 
faptul că scriitorul era un oaspete special care devenise în timp un 
bun prieten. Mă întrebam ce părere avea Generalul despre acest 
romancier — în care aparent avea încredere — care scrisese această 
critică. 

Articolul lui Graham Greene a ridicat o altă întrebare, legată de 
acea zi din 1972 cînd stătusem vizavi de Torrijos, la masa pentru 
cafea. La acea vreme, presupuneam că Torrijos ştia despre jocul 
ajutorului extern al cărui scop era să-i facă pe el bogat, împovărînd 


tara cu datorii. Fusesem sigur cá el stia cá acest procedeu se baza pe 
premisa cá oamenii care au puterea sint coruptibili si cá decizia sa de 
a nu urmări beneficiul personal — ci, mai curind, de a folosi 
imprumutul extern pentru a-si ajuta poporul — ar putea fi vázutá ca o 
ameninţare ducind, în cele din urmă, la prăbuşirea întregului sistem. 
Lumea întreagă îşi îndrepta privirile spre acest om: acţiunile sale 
aveau ramificații care se întindeau mult dincolo de Panama si care, 
prin urmare, trebuiau luate în serios. 

Mă întrebasem cum ar fi reacţionat corporatocratia dacă împrumu- 
turile făcute de Panama i-ar fi ajutat pe săraci fără să contribuie la 
datoriile imposibile. Acum mă întrebam dacă Torrijos regreta intele- 
gerea pe care o făcuse în acea zi — şi nu eram foarte sigur nici de 
ceea ce simţeam eu personal referitor la astfel de tranzacţii. Mă 
îndepărtasem de rolul meu de AE. Jucasem jocul lui în locul jocului 
meu, acceptínd să-i ofer onestitatea mea în schimbul unor contracte 
mai numeroase. În termeni pur economici, fusese o decizie inteleapta 
de afaceri pentru MAIN, în contradicţie însă cu ceea ce mă instruise 
Claudine, căci nu propulsa imperiul global. Să fi fost aceasta cea care 
acum slobozise şacalii din lesă? 

Mi-am amintit cum, în acea zi, pe cînd páráseam bungaloul lui Tor- 
rijos, mă gîndeam că istoria Americii Latine este presărată cu eroi 
morţi. Un sistem bazat pe figuri publice coruptibile nu acceptă cu 
plăcere personalităţile publice care refuză să fie corupte. 

Apoi m-am gîndit că ochii îmi joacă feste. O figură cunoscută se 
plimba agale de-a lungul holului. La început, am fost atît de surprins, 
încît am crezut că era Humphrey Bogart, doar că Bogart era mort 
demult. Apoi am recunoscut în bărbatul care trecea agale pe lîngă 
mine pe una dintre cele mai mari figuri ale literaturii engleze 
moderne, pe autorul lucrărilor The Pride and the Glory (Minarie şi 
Glorie), The Comedians (Comediantii), Our Man in Havana (Omul 
nostru din Havana) si al articolului din revista pe care tocmai o puse- 
sem pe másuta de lingá mine. Graham Greene a ezitat un moment, s- 
a uitat cu atenţie în jur şi s-a îndreptat spre cafenea. 

Am fost tentat să strig sau să alerg după el, dar m-am oprit singur. 
O voce lăuntrică îmi spunea că nu trebuie să-i tulbur intimitatea; o 
alta mă avertiza că avea să mă evite. Am luat New York Review of 
Books şi am fost surprins peste o clipă să descopăr că mă aflam în 
pragul cafenelei. 

Tocmai luasem micul dejun mai devreme, iar şeful de sală mi-a 
aruncat o privire bizară. M-am uitat de jur împrejur. Graham Greene 
stătea singur la o masă de lîngă perete. Am arătat către masa de 
lîngă el. 

— Acolo, i-am spus şefului de sală. Pot sta acolo să mai iau micul 
dejun o dată? 


Eram un tip care dádea mereu bacsisuri bune; seful de salá a zimbit 
cu intelegere si m-a condus la masá. 

Romancierul era cufundat in lectura ziarului sáu. Am comandat ca- 
fea si un corn cu miere. Voiam sá aflu párerile lui Greene despre 
Panama, despre Torrijos si despre afacerea Canalului, dar nu aveam 
nici o ideea despre cum as fi putut aborda o astfel de conversatie. 
Atunci, el si-a ridicat privirea pentru a sorbi din pahar. 

— Scuzati-ma, i-am spus. 

S-a uitat la mine — sau asa mi s-a párut mie. 

— Da? 

— Îmi pare rău cá vă deranjez. Dar sinteti Graham Greene, nu-i 
asa? 

— Ei bine, da, asa-i. 

A zimbit cu cáldurá. 

— Majoritatea oamenilor din Panama nu má recunosc. 

Am exagerat spunindu-i cá era autorul meu preferat si apoi i-am 
fácut o scurtá descriere a vietii mele, inclusiv a muncii mele de la 
MAIN si a íntilnirilor pe care le avusesem cu Torrijos. M-a întrebat daca 
eu eram consultantul care scrisese un articol despre plecarea Statelor 
Unite din Panama. 

— |n Boston Globe, dacá-mi aduc eu bine aminte. 

Eram de-a dreptul uluit. 

— Un lucru curajos, datá fiind pozitia dumitale, a spus el. N-ai vrea 
sá vii la masa mea? A 

M-am mutat si am stat acolo, cu el, vreo o oră şi jumătate. In timp 
ce discutam amindoi, mi-am dat seama cit de apropiaţi deveniseră el 
şi Torrijos. Vorbea despre General ca un tată despre fiul lui. 

— Generalul, mi-a zis el, mi-a propus să scriu o carte despre ţara 
sa. Şi exact asta fac. Aceasta nu va fi o ficţiune - ceva destul de 
neobişnuit pentru mine. 

L-am întrebat dece, de regulă, scrie romane în loc de cărţi 
documentare. 

— Fictiunea este mai lipsită de pericole, a replicat. Majoritatea 
chestiunilor de care mă ocup sînt controversate. Vietnam, Haiti. 
Revoluţia din Mexic. O mulţime de editori s-ar teme să publice altceva 
decît romane despre asemenea subiecte. 

A arătat către new York Review of Books, aflată pe masa de la care 
mă ridicasem. 

— Cuvinte ca acelea pot face mult rău. 

Apoi a zimbit. N 

— Şi, în afară de asta, îmi place să scriu ficțiune. Imi lasă mai multă 
libertate. 

M-a privit insistent. 


— Cel mai important este sá scrii despre lucruri care conteazá. Cum 
e articolul táu din G/obe despre Canal. 

Admiratia lui pentru Torrijos era evidentá. Se párea cá seful statului 
Panama putea sá impresioneze la fel de mult un romancier ca si un 
sărac bătut de soartă. Si la fel de evidentă era şi îngrijorarea lui 
Greene pentru viata prietenului sáu. 

— Este un efort colosal, a exclamat el, sá conduci Gigantul 
Nordului. 

Si-a scuturat capul cu tristete. 

— Má tem pentru siguranta lui. 

A sosit momentul sá plece. 

— Trebuie să prind avionul de Franţa, mi-a spus, ridicindu-se încet 
şi stringindu-mi mina. 

M-a privit adinc in ochi. 

— Dumneata de ce nu scrii o carte? 

A inclinat capul cu un gest de incurajare. 

O ai deja în dumneata. Dar, tine minte, fá-o despre lucruri care 
conteaza. 

S-a intors si s-a indepártat. Apoi s-a oprit si a mai facut citiva pasi 
înapoi în restaurant. 

— Nu te teme, a precizat el. Generalul va reuşi. O să ia înapoi 
Canalul. Şi, într-adevăr, Torrijos a reuşit această performanţă. In 
acelaşi an, 1977, el a negociat cu succes noi tratate cu preşedintele 
Carter care a transferat Canalul şi Zona Canalului sub control 
panamez. Apoi Casa Albă a trebuit să convingă Congresul SUA să-l 
ratifice. A urmat o luptă aprigă îndelungată. Mărturia finală arată că 
Tratatul privind Canalul Panama a fost ratificat la un vot diferenţă. 
Conservatorii au jurat răzbunare. 

Cînd, cu multi ani mai tîrziu, a apărut pe piaţă noua carte a lui 
Graham Greene, Getting to Know the General (Cum l-am cunoscut pe 
General), ea era dedicată „Prietenilor prietenului meu, Omar Torrijos, 
din Nicaragua, El Salvador şi Panama ™. 


CAPITOLUL 18 - Regele Regilor Iranului 


Între anii 1975 şi 1978, am vizitat frecvent Iranul. Uneori, făceam 
naveta între America Latină, Indonezia şi Teheran. Sahul Sahilor (în 
traducere literală, „Regele Regilor", titlul său oficial) avea o situaţie 
complet diferită de a celor din celelalte tari în care lucraserám. Iranul 
era bogat în petrol şi, ca şi Arabia Saudită, nu era necesar să facă 
datorii pentru a-şi finanța ambitioasa listă de proiecte. In orice caz, 
Iranul era sensibil diferit faţă de Arabia Saudită, în privinţa numărului 


mare al populatiei, care, desi predominant orientalá si musulmaná, nu 
era de origine arabá. In plus, tara avea o istorie tumultuoasá la nivel 
politic - atit in plan intern, cit si in relatiile cu vecinii sai. Prin urmare, 
am aplicat o abordare diferita: Washington si comunitatea oamenilor 
de afaceri şi-au unit forţele pentru a-i transforma pe şah într-un 
simbol al progresului. Am depus un imens efort pentru a arăta lumii ce 
putea obţine un adept puternic şi democratic al intereselor 
corporatiste şi politice ale SUA. Nu mai conta titlul său evident 
nedemocratic sau mai puţin evidenta lovitură dată de CIA primului 
său ministru ales pe cale democratică; Washingtonul şi partenerii săi 
europeni erau hotáríti să prezinte guvernul sahului ca pe o alternativă 
la acelea din Irak, Libia, China, Coreea si alte naţiuni unde se simţea 
un puternic curent antiamerican. 

In ciuda aparentelor, şahul era un prieten, cu vederi progresiste, al 
celor nápástuiti. In 1962, el ordonase ca întinse domenii private să fie 
parcelate şi returnate ţăranilor care le detinuserá. In anul următor, el 
a inaugurat propria sa Revoluţie Albă, care propunea o agendă extrem 
de cuprinzătoare de reforme socio-economice. In anii 1970, puterea 
OPEC a crescut, iar şahul a devenit un lider mondial din ce în ce mai 
influent. In acelaşi timp, Iranul şi-a dezvoltat una dintre cele mai 
puternice structuri militare din Orientul Mijlociu musulman!. 

MAIN era implicată în proiecte care acopereau mare parte din ţară, 
de la zonele turistice de-a lungul Mării Caspice, în nord, pînă la bazele 
militare secrete ce dominau Strimtoarea Hormuz, în sud. Inca o dată, 
obiectivul nostru era să analizăm potenţialul de dezvoltare regională 
şi apoi să proiectăm sistemele de producere, distribuţie şi transport al 
energiei electrice care să furnizeze energia atît de importantă, 
necesară stimulării creşterii industriale şi comerciale pe care o 
prognozau analizele noastre. 

Am vizitat aproape toate regiunile importante din Iran, în diverse 
momente. Am mers pe urmele bátrinei caravane prin munţii de- 
şertului, de la Kirman pînă la Bandar Abbas, şi am cutreierat ruinele 
de la Persepolis, palatul legendar al vechilor regi şi una dintre 
minunile lumii antice. Am făcut un tur al celor mai faimoase şi 
spectaculoase obiective turistice ale ţării: Shiraz, Isfahan, precum şi 
magnificul oras de corturi de lîngă Persepolis, unde fusese încoronat si 
şahul. In acest răstimp, am început să nutresc o sinceră afecţiune 
pentru acest pamint şi pentru poporul lui atît de eterogen. 

Aparent, Iranul părea să fie un model al cooperării dintre creştini Si 
musulmani. Am aflat însă, în curînd, că aparențele linistite pot masca 
resentimente adinci. 

Tirziu, într-o seară de prin 1977, m-am întors la hotel unde am găsit 
un bilet care-mi fusese virit pe sub uşă. Am fost şocat să descopár că 
era semnat de un bărbat pe nume Yamin. Nu-i întîlnisem niciodată, 


dar imi fusese descris in timpul unei sedinte guvernamentale ca fiind 
un radical foarte cunoscut si subversiv. Cu o scriere foarte frumos 
mestesugita in limba engleză, biletul má invita să mă întîlnesc cu 
acest bărbat la un anumit restaurant. El conţinea însă si un 
avertisment: trebuia să vin numai dacă eram interesat să descopăr o 
parte a Iranului pe care majoritatea oamenilor „în poziţia mea" nu au 
văzut-o niciodată. Mă întrebam dacă Yamin ştia care era cu adevărat 
poziţia mea. Mi-am dat seama că îmi asumam un risc enorm, dar, cu 
toate acestea, nu puteam rezista tentatiei de a intilni acest personaj 
enigmatic. 

Taxiul m-a lăsat în fata unei portite dintr-un zid nespus de înalt -atít 
de înalt încît nu puteam vedea clădirea din spatele lui. O superbă 
iraniană, invesmintata într-o rochie lungă neagră, m-a condus 
înăuntru şi m-a însoţit de-a lungul unui coridor iluminat de lămpi cu 
ulei fixate de tavanul jos. La capătul coridorului, am intrat într-o 
cameră care radia ca interiorul unui diamant, orbindu-mă cu stră- 
lucirea sa. După ce ochii mi s-au acomodat, în cele din urmă, am 
văzut că pereţii erau încrustaţi cu pietre semiprețioase şi cu perle. 
Restaurantul era luminat de luminári albe, înalte, aşezate în cande- 
labre din bronz cu modele complicate. 

Un bărbat înalt, cu părul lung şi negru, purtind un costum bleuma- 
rin făcut pe comandă, s-a apropiat de mine şi mi-a strîns mîna. S-a 
prezentat ca fiind Yamin, cu un accent care sugera că era un iranian 
ce fusese educat în sistemul britanic, şi, din primul moment, am fost 
surprins de cît de puţin arăta el a radical subversiv. M-a condus 
printre cîteva mese, la care erau aşezate cupluri ce luau masa liniştit, 
spre un separeu foarte intim; m-a asigurat că aici puteam vorbi în 
deplină siguranţă. Am avut impresia clară că acest restaurant era de- 
dicat intilnirilor clandestine. A noastră era, pe cit se părea, singura 
întîlnire neamoroasá din acea seară. 

Yamin a fost foarte cordial. Ín timpul discutiei noastre, mi-a fost cít 
se poate de limpede cá má considera numai un consultant economic, 
nu o persoaná care ar fi avut si motivatii mai ascunse. Mi-a explicat cá 
má alesese pe mine, deoarece stia cá eu fácusem parte din Peace 
Corps ca voluntar si deoarece i se spusese cá exploatez orice posibila 
ocazie pentru a ajunge sá-i cunosc tara si pentru a má familiariza cu 
oamenii ei. 

-Esti foarte tînăr comparativ cu majoritatea celor din bransa ta, a 
spus el. Si te intereseazá sincer istoria noastrá, ca si problemele noas- 
tre actuale. Tu esti speranta noastrá. 

Acest lucru, ca si decorul, aspectul sáu si prezenta atitor alti 
oameni în restaurant m-au facut să má simt cit de cit în largul meu. 
Mă obisnuisem ca oamenii să fie prietenoşi cu mine, cum fusese Rasy 
in Java, sau Fidel in Panama, si acceptam acest lucru ca pe o mare 


favoare si ca pe o oportunitate. Stiam cá má evidentiam fata de cei- 
lalti americani datoritá faptului cá eram indragostit la nebunie de 
locurile pe care le vizitam. Imi dádusem seama cá oamenii se ata- 
seazá foarte repede de tine dacá iti deschizi ochii, urechile si inima 
cátre cultura lor. 

Yamin m-a intrebat dacá aveam vreo idee despre proiectul 
inflorirea Desertului. 

— Sahul crede cá deserturile noastre au fost cindva cimpii fertile si 
páduri luxuriante. Cel putin asa sustine el. Conform teoriei sale, ín 
timpul domniei lui Alexandru cel Mare, armate uriase au traversat 
aceste paminturi, împreună cu milioane de capre si de oi. Animalele 
au consumat toatá iarba si vegetatia. Disparitia plantelor a dus la 
secetá, asa cá, in cele din urmá, intreaga regiune a devenit un desert. 
Acum, tot ceea ce ar trebui noi sá facem ar fi — cel putin aga spune 
sahul — sá plantám milioane si milioane de copaci. Abia dupá aceea — 
instantaneu — ploile se vor porni iarási, iar desertul va inflori din nou. 
Desigur, aceastá actiune va costa sute de milioane de dolari. 

A zimbit cu ingaduinta. 

— Companii ca a voastrá vor culege profituri uriase. 

— Inteleg cá nu credeti in aceasta teorie. 

— Deşertul este un simbol. A-I înverzi este mai mult decît o chesti- 
une de agriculturá. 

Citiva chelneri ne-au asaltat cu távi de mincare iranianá foarte fru- 
mos ornată. Cerindu-mi mai întîi permisiunea, Yamin a început să 
aleagá diverse feluri de pe távi, dupa care s-a intors spre mine. 

— O intrebare pentru dumneavoastrá, domnule Perkins, daca imi 
permiteti sa fiu atit de indraznet. Ce a distrus culturile bástinasilor din 
tara dumneavoastrá, adica ale indienilor? 

Am ráspuns cá senzatia mea era cá, la acest lucru, au contribuit 
mai multi factori, printre care lácomia si armele superioare. 

— Da. Evident cá au contribuit si toate acestea. Mai mult decit orice 
însă, nu se reduce oare totul, în esenţă, la o distrugere a mediului lor? 
A început să-mi explice cum, din momentul în care pădurile şi anumite 
animale, cum ar fi bivolii, sînt distruse, iar oamenii, mutaţi în 
rezervaţii, adevăratul fundament al culturilor lor se năruie. 

— Vezi, acelaşi lucru se întîmplă şi aici, a spus el. Deşertul este 
mediul nostru natural. Proiectul înflorirea Deşertului pune în pericol 
nici mai mult, nici mai putin decit întreaga noastră structură. Și- 
atunci, cum să putem noi permite să se intimple aşa ceva? 

l-am spus că, după cum intelesesem eu, ideea care sustinuse pro- 
iectul venise de la poporul său. Mi-a răspuns cu un rinjet sarcastic, 
spunînd că ideea fusese sădită în mintea şahului de către chiar gu- 
vernul SUA si cá şahul nu era decit o marionetă de care acesta se 
folosea. 


— Un adevárat persan nu ar permite nicicind asa ceva, a replicat 
Yamin. 

Apoi s-a lansat într-o amplă disertaţie despre relaţiile dintre 
oamenii lui — beduinii — şi deşert. A scos în evidenţă faptul că mulţi 
dintre iranienii de la oraş îşi petrec vacantele în desert. Îşi instalează 
corturi suficient de mari pentru întreaga familie şi se mută în ele timp 
de o săptămînă sau mai mult. 

— Noi — poporul meu - sîntem o parte a deşertului. Oamenii pe 
care sustine şahul că-i conduce cu mina lui de fier nu sînt numai din 
deşert. Ei sînt chiar deşertul. 

Mi-a povestit apoi despre experienţele lui personale în deşert. Cînd 
seara a luat sfîrşit, m-a însoţit înapoi pînă la usita din peretele uriaş. 

Taxiul mă aştepta în stradă, chiar în faţă. Yamin mi-a strîns mîna şi 
şi-a exprimat recunoştinţa pentru timpul pe care l-am petrecut 
împreună cu el. A mai pomenit încă o dată de virsta mea tînără şi de 
francheţea mea, iar faptul că eu ocupam poziţia pe care o ocupam îi 
dădea speranţe pentru viitor. 

— Nici nu ştii cît de încîntat sînt că am petrecut acest timp cu un 
om ca tine. 

Continua să-mi ţină mina într-a lui. 

— Nu am să-ţi cer decit o singură favoare. Nu-mi e deloc uşor să ti- 
o cer. O fac însă numai pentru că, după timpul petrecut împreună în 
această seară, ştiu că va însemna ceva pentru tine. Vei avea mult de 
cîştigat de pe urma ei. 

— Ce pot face pentru dumneata? 

— Mi-ar face mare plăcere să te prezint unui prieten foarte drag 
mie, un om care-ţi poate spune o mulţime de lucruri despre al nostru 
Rege al Regilor. Acest om te-ar putea şoca, dar te asigur că merită să- 
| cunoşti. 


CAPITOLUL 19 - Confesiunile unui om torturat 


La citeva zile dupa aceea, Yamin m-a condus cu masina in afara Te- 
heranului, prin suburbii sárácite, nápádite de praf, de-a lungul unui 
vechi drum strábátut de cámile, piná aproape de marginea desertului. 
Pe cind asfintitul se lása deasupra orasului, a oprit masina lingá un 
pilc de bordeie din chirpici, inconjurate de palmieri. 

— O oazá veche, veche, mi-a explicat el, datind cu citeva secole 
inaintea sosirii lui Marco Polo aici. 

M-a condus pina la unul dintre bordeie. 

— Omul dináuntru are un doctorat ín filozofie obtinut la una din 
cele mai prestigioase dintre universitatile voastre. Din motive care vor 
deveni în curînd lesne de înţeles, el trebuie să rămînă anonim, îi poti 
spune Doc. 

A bătut la uşa din lemn dinapoia căreia s-a auzit un răspuns slab. 
Yamin a împins uşa şi m-a lăsat să intru. Cámáruta nu avea ferestre, 
fiind luminată doar de o lampă cu ulei aflată pe o masuta joasă dintr- 
un colţ. Pe măsură ce ochii mi se obişnuiau cu întunericul, am văzut 
că podeaua murdară era acoperită cu covoare persane. Apoi, a 
început să se contureze din umbră silueta unui bărbat. Stătea aşezat 
în faţa lămpii într-un mod care-i masca trăsăturile feţei. Nu-mi puteam 
da seama decit că era înfăşurat în cîteva pături şi că purta ceva în 
jurul capului. Stătea într-un scaun cu rotile, de altfel singura mobilă 
din încăpere, în afară de másutá. Yamin m-a invitat să iau loc pe 
covor. El s-a dus şi l-a imbrátisat tandru pe bărbat, spunindu-i cîteva 
cuvinte la ureche, după care s-a întors şi s-a aşezat lîngă mine. 

— V-am povestit despre domnul Perkins, a spus el. Sîntem amindoi 
onorati că ne-ati oferit ocazia de a vă vizita, domnule. 

— Domnule Perkins. Sinteti binevenit. 

Vocea, cu un accent aproape imperceptibil, era gravă şi ragusita. 
M-am aplecat spre el, în spaţiul destul de mic ce ne despártea, cînd I- 
am auzit spunînd: 

— Aveţi în fata ochilor un om frint. Nu am fost întotdeauna aşa. 
Cîndva am fost şi eu puternic, ca dumneata. Am fost un sfetnic 
apropiat şi de încredere al şahului. 

A urmat o pauză lungă. 

— Sahul Şahilor, Regele Regilor. 

Tonul lui suna, mi se părea mie, mai mult trist decît furios. 

— Am cunoscut personal multi dintre conducătorii lumii. 
Eisenhower, Nixon, De Gaulle. Aceştia se bazau pe mine să-i ajut să 
conducă această ţară în lagărul capitalist. Şahul avea încredere în 
mine... A scos un sunet care ar fi putut fi o tuse, dar pe care am 
interpretat-o ca fiind un hohot de ris. 


— lar eu aveam incredere in sah. Credeam in propaganda lui. Eram 
convins cá lranul avea sa conducă lumea musulmană spre o epoca 
nouă, că Persia îşi va îndeplini promisiunea. Părea că acesta era 
destinul nostru — al şahului, al meu, al nostru, cei care încercam să ne 
ducem la bun sfîrşit misiunea pentru care credeam că am venit pe 
lume. 

Grămada de pături s-a mişcat; scaunul cu rotile a scos un scîrţiit si 
s-a întors puţin. Puteam vedea conturul feţei acestui bărbat din profil, 
barba-i stufoasă şi — apoi mi-a sărit în ochi — aplatizarea feţei sale. Nu 
avea nas! M-am cutremurat şi mi-am înăbuşit un icnet. 

— Nu-i o privelişte prea plăcută, nu-i aşa, domnule Perkins? Păcat 
că nu-l puteţi vedea într-o lumină mai puternică. Este cu adevărat 
grotesc. 

Şi, din nou, s-a auzit un ris înăbuşit. 

— Dar, cum sînt sigur că puteţi să intelegeti, trebuie să rămîn 
anonim. Bineînţeles cá mi-ati putea afla identitatea daca ati încerca, 
deşi aţi putea afla că sînt mort. Oficial, eu nu mai exist. Şi totuşi, am 
încredere că nici nu veţi încerca să o faceţi. Dumitale şi familiei 
dumitale vă va fi mai bine să nu ştiţi cine sînt. Bratul sahului si al 
SAVAK-ului ajunge departe. 

Scaunul a scirtiit, revenind în poziţia iniţială. Am simţit un sen- 
timent de uşurare, ca şi cum, dacă n-aş mai fi văzut profilul acela, s-ar 
fi şters urmele violenţei actului respectiv. Pe vremea aceea, nu ştiam 
de acest obicei comun civilizaţiilor islamice. Persoanele bănuite de a fi 
adus dezonoarea sau ruşinea asupra societăţii sau a liderilor acesteia 
erau pedepsite prin tăierea nasului. In felul acesta ei erau însemnați 
pe viaţă — după cum mi-a demonstrat-o clar faţa acestui bărbat. 

— Sînt sigur, domnule Perkins, că vă întrebaţi de ce v-am invitat 
aici. 

Fara sa mai astepte ráspunsul meu, barbatul din scaun a continuat: 

— Vezi dumneata, acest individ care-si spune Regele Regilor este in 
realitate un demon. Tatal sau a fost mazilit de catre CIA voastra cu — 
detest sa spun asta — ajutorul meu, deoarece se spunea ca fusese 
colaborator al nazistilor. Si apoi s-a întîmplat calamitatea declansata 
de Mossadegh. Astazi, sahul nostru este pe cale de a-i surclasa pe 
Hitler pe tarimul răului. lar acest lucru îl face cu buna ştiinţă a 
guvernului dumitale care îi acordă întreg sprijinul. 

— Dar de ce? am întrebat. 

— Cit se poate de simplu. El vă este singurul aliat efectiv din Orien- 
tul Mijlociu, iar industria mondială se roteşte în jurul axei petrolului 
care este Orientul Mijlociu. Ah, da! Mai aveți şi Israelul, desigur, dar 
acesta este mai curind o povară pentru voi, decit un bun de pret. lar 
acolo nu se află petrol. Politicienii voştri trebuie să împace votul 
evreiesc, spre a le lua banii pentru finanţări de campanii. Aşadar, tare 


má tem că v-aţi cam pricopsit cu Israelul. În orice caz, Iranul repre- 
zinta cheia. Companiile voastre petroliere — care dețin mai multă 
putere chiar decit evreii — au nevoie de noi. Voi aveți nevoie de sahul 
nostru — sau credeți că aveți nevoie, cum ati crezut că aveati nevoie 
si de liderii corupți ai Vietnamului de Sud. 

— Sugerati că lucrurile ar sta altfel? Iranul este echivalentul Vietna- 
mului? 

— Posibil, chiar mult mai rău. Vedeţi, acest şah nu va mai rezista 
multă vreme. Lumea musulmană îl urăşte. Nu numai arabii, dar şi 
musulmanii de pretutindeni — Indonezia, Statele Unite, iar cea mai 
mare parte chiar aici, propriu-i popor persan. 

S-a auzit o lovitură şi mi-am dat seama că dăduse cu pumnul în 
scaun. 

— Este diabolic! Noi, persanii, îl urîm. 

Apoi tăcere. li puteam auzi numai respiraţia greoaie, ca şi cum 
acest efort l-ar fi epuizat. 

— Doc este foarte apropiat de mullahi, mi-a spus Yamin, încet şi 
calm. Există un curent subteran foarte puternic printre facțiunile 
religioase de aici, răspîndit în cea mai mare parte a ţării noastre, 
excepţie făcînd numai o mînă de oameni din clasa comercianților care 
beneficiază de capitalismul şahului. 

— Nu mă îndoiesc de tine, i-am zis. Dar trebuie să-ţi spun că în tim- 
pul celor patru vizite aici, nu am observat nimic din toate acestea. Toţi 
cei cu care am vorbit par să-i iubească pe şah şi să se bucure de 
ascensiunea economică. 

— Tu nu vorbeşti dialectul farsi, a insistat Yamin. Auzi numai ceea 
ce ţi se spune de către cei care beneficiază cel mai mult. Aceia care 
au fost educati în Statele Unite sau în Anglia şi care au ajuns să 
lucreze pentru şah. Doc, cel pe care-i vezi aici, este o excepţie — 
acum. 

A făcut o pauză, parind că-şi cîntărea cuvintele pe care urma să le 
spună. 

— Este acelaşi lucru care se întîmplă azi cu presa voastră. 
Reprezentanţii ei vorbesc numai cu cei cîţiva care fac parte dintre 
rubedeniile lui, din cercul lui de apropiaţi. Desigur, în cea mai mare 
parte, şi presa voastră este controlată de petrol. Aşa că ei aud numai 
ce vor să audă şi scriu ceea ce finantatorii lor vor să citească. 

— De ce îţi spunem noi toate aceste lucruri dumitale, domnule 
Perkins? 

Vocea lui Doc era parcă şi mai răguşită decit înainte, ca şi cum 
efortul de a vorbi şi emoţiile îi secátuiau putina energie pe care acest 
om opăstrase pentru întîlnirea cu mine. 

-Pentru că am vrea să te convingem să pleci şi să-ţi convingi şi 
compania să stea departe de ţara noastră. Vrem să te avertizăm că, 


desi credeti cá veti face o multime de bani aici, totul nu-i decit o 
iluzie. Acest guvern nu va dura. 

S-a auzit din nou mina sa lovind în scaun. 

— lar cînd se va prăbuşi, cel care îl va înlocui nu va avea nici un fel 
de simpatie pentru dumneata sau pentru cei de teapa dumitale. 

— Vreti să spuneţi că nu ne vom primi banii? 

Doc a fost întrerupt de un acces de tuse. Yamin s-a dus la el şi l-a 
frecat pe spate. După ce tuşea a încetat, i-a spus lui Doc citeva 
cuvinte în farsi, după care s-a aşezat la locul lui. 

-Trebuie să punem capăt acestei conversații, mi-a spus Yamin. Ca 
răspuns la întrebarea dumitale: aşa este, nu veţi fi plătiţi. Veţi face 
toată treaba şi cînd va veni timpul să vă luaţi banii, şahul o să dispară. 

In timp ce ne întorceam cu maşina, l-am întrebat pe Yamin de ce el 
şi Doc voiau să scutească MAIN-ul de dezastrul financiar pe care îl 
prezicea. 

— Am fi fericiţi să vedem cum compania ta dă faliment. Cu toate 
acestea însă, cel mai bine ar fi să vă vedem părăsind Iranul. Numai 
dacă o singură companie ca a voastră ar pleca, ea ar putea declanşa 
un val de plecări. Este ceea ce sperăm noi. Vezi tu, noi nu vrem o baie 
de sînge aici, dar şahul trebuie să plece şi vom încerca totul pentru a 
uşura lucrurile. Aşa că ne rugăm lui Allah să-i poţi convinge pe domnul 
Zambotti să se cărăbănească de aici cît mai e timp. 

— De ce tocmai eu? 

— |n timpul cinei pe care am luat-o împreună, mi-am dat seama, 
cînd am discutat despre proiectul înflorirea Deşertului, că eşti deschis 
spre adevăr. Ştiam că informaţiile noastre despre tine erau corecte — 
eşti un om între două lumi, un om prins la mijloc. 

Am ajuns astfel să mă întreb cam cit de multe ştia omul acesta des- 
pre mine. 


CAPITOLUL 20 - Caderea unui rege 


Într-o seară, în cursul anului 1978, pe cînd stăteam singur în selec- 
tul bar din holul Hotelului Intercontinental din Teheran, am simţit o 
atingere pe umăr. M-am întors şi am văzut un iranian îndesat, 
îmbrăcat într-un costum elegant. 

— John Perkins! Nu-ţi mai aminteşti de mine? 

Fostul jucător de fotbal luase mult în greutate, dar vocea îi era 
inconfundabilă. Era vechiul meu prieten de la Middlebury, Farhad, pe 
care nu-i mai văzusem de mai bine de zece ani. Ne-am imbrátisat şi s- 
a aşezat lîngă mine. Intr-o clipită, mi-am dat seama cá ştia totul 
despre mine şi despre slujba mea. Tot atit de evident era însă şi faptul 
că nu avea de gînd să-mi împărtăşească prea multe despre slujba lui. 

— Hai să trecem direct la subiect, mi-a spus el în timp ce 
comandam al doilea rînd de beri. 

— Miine plec la Roma cu avionul. Părinţii mei locuiesc acolo. Am un 
bilet pentru tine la aceeaşi cursă cu mine. Aici lucrurile încep să se 
destrame. Trebuie să pleci. 

Mi-a întins un bilet de avion. Nu am pus nici o clipă la îndoială cele 
spuse de el. 

La Roma, am cinat la párintii lui Farhad. Tatál sáu, generalul iranian 
in rezervá care, odinioará, pentru a-i salva viata sahului, se asezase 
pe traiectoria glontului tras de un pretins asasin, si-a exprimat 
deziluzia cu privire la fostul lui sef. El ne-a spus cá in ultimii ani, sahul 
isi dáduse arama pe fatá, o datá cu aroganta si lácomia. Generalul 
dádea vina pe politica SUA — ín special pe sprijinul acordat de acestea 
Israelului, liderilor corupti si guvernelor despotice — pentru vrajba 
care afecta Orientul Mijlociu si a prezis cá sahul va dispărea în cîteva 
luni. 

— Ştii, mi-a spus, voi ati sădit seminţele rázvrátirii la începutul 
anilor cincizeci, cînd l-aţi îndepărtat pe Mossadegh. La acea vreme, 
aveati impresia — ca şi mine, de altfel — că era o chestie foarte 
inteligentă. 

Acum însă, ea ajunge să vă tortureze — să ne tortureze.! 

Eram uimit de predicțiile lui. Mai auzisem ceva asemănător de la 
Yamin şi de la Doc, dar, venind de la acest om, ele căpătau o altă 
semnificaţie. Pînă atunci, toată lumea ştiuse de existenţa unui curent 
islamic fundamentalist, dar ne convinseserăm singuri că şahul era 
extrem de iubit de majoritatea poporului său şi, prin urmare, era 
invincibil din punct de vedere politic. în orice caz, generalul era de 
neclintit. 

— Ţine minte vorbele mele, mi-a spus el solemn, căderea şahului 
va însemna doar începutul. Ea va fi o repetiţie a ceea ce se 


prefigureazá tn lumea musulmana. Furia noastrá a mocnit sub nisipuri 
mult prea mult. in curind ea va izbucni. 

La ciná, am aflat o multime de lucruri despre Ayatollah Rouhollah 
Khomeini. Farhad si tatăl sáu au spus clar cá nu sînt susţinători ai 
siismului fanatic al acestuia, dar erau in mod vizibil impresionati de 
atacurile pe care acesta le lansase la adresa sahului. Mi-au spus cá 
acest cleric, al cárui nume de botez s-ar traduce prin ,cel inspirat de 
Dumnezeu", s-a născut într-o familie de intelectuali, şiiţi convinşi, intr- 
un sat de lîngă Teheran, în anul 1902. 

Khomeini îşi făcuse clară poziţia de a nu se amesteca în luptele din- 
tre Mossadegh şi şah de la începutul anilor 1950, dar el a început să 
se opună în mod deschis şahului în anii 1960, criticîndu-l pe 
conducător atît de dur, încît a fost surghiunit, mai întîi în Turcia, apoi 
în oraşul sfint al siitilor, An Najaf din Irak, unde a fost recunoscut drept 
lider al opoziţiei. A trimis scrisori, articole şi mesaje înregistrate pe 
casete în care îi îndemna pe iranieni să se revolte, să-i îndepărteze pe 
şah şi să creeze un stat religios. La două zile după cina luată 
împreună cu Farhad si cu părinţii lui, am primit vestea că Iranul era 
pradă bombardamentelor şi razmeritelor. Ayatollah Khomeini şi 
mullahii lui au început ofensiva în urma căreia aveau să deţină în 
curînd controlul. Evenimentele s-au derulat apoi cu rapiditate. Furia 
de care vorbea tatăl lui Farhad a explodat într-o revoltă islamică 
violentă. Şahul a fugit din ţară în Egipt, în ianuarie 1979, şi, mai apoi, 
diagnosticat cu cancer, s-a îndreptat spre un spital din New York. — . 

Oamenii lui Ayatollah Khomeini au cerut ca el să se întoarcă. In 
noiembrie 1979, o gloată de militanti islamişti a luat cu asalt Amba- 
sada Statelor Unite din Teheran şi a ţinut ostatici cincizeci şi doi de 
oameni timp de 444 zile2. Preşedintele Carter a încercat să negocieze 
eliberarea ostaticilor. Dat fiind că această metodă a eşuat, el a autori- 
zat o misiune militară de salvare, lansată în aprilie 1980, care însă a 
fost un dezastru, dovedindu-se a fi ciocanul ce avea să bată şi ultimul 
cui în coşciugul prezidenţial al lui Carter. 

O presiune infernală, exercitată de grupurile americane comerciale 
şi politice, l-a forţat pe şahul suferind de cancer să părăsească Statele 
Unite. Din momentul în care părăsise Teheranul avusese mari pro- 
bleme în a-şi găsi un refugiu; toţi prietenii săi de dinainte îl abando- 
naseră, în orice caz, Generalul Torrijos şi-a arătat obisnuita compa- 
siune, oferindu-i şahului azil in Panama, în ciuda unei dezaprobări 
personale pe care o nutrea faţă de politica acestuia. Şahul a sosit şi a 
primit găzduire exact în aceeaşi staţiune unde se negociase, nu 
demult, noul Tratat privind Canalul Panama. Mullahii au cerut 
predarea şahului în schimbul ostaticilor de la Ambasada americană. 
Aceia din Washington care se opuseseră Canalului l-au acuzat pe 
Torrijos de corupţie şi colaborare cu şahul, precum şi de periclitarea 


vietilor unor cetáteni americani. Si ei au cerut ca sahului sa-i fie 
predat lui Ayatollah Khomeini. Culmea ironiei ! Numai cu citeva 
saptamini înainte, multi dintre aceşti oameni fuseseră cei mai acerbi 
susţinători ai sahului. Mindrul cîndva Rege al Regilor s-a întors, in cele 
din urmá, in Egipt, unde a murit de cancer, previziunea lui Doc s-a 
adeverit. MAIN a pierdut milioane de dolari in Iran, asemenea multora 
dintre rivalii nostri. Carter a ratat sansa de a fi reales. Administratia 
Reagan-Bush si-a pavat drumul spre Washington promitind eliberarea 
ostaticilor, invingerea mullahilor, restabilirea democratiei in Iran si 
indreptarea situatiei privind Canalul Panama. 

Pentru mine, lecţiile au fost absolut convingătoare. Iranul ilustra, 
fara nici un dubiu, ideea ca Statele Unite erau o natiune care facea 
mari eforturi pentru a nega adevárul despre rolul nostru in lume. 
Părea de neînțeles cum am putut fi atît de dezinformati cu privire la 
sah si la valul de urá care se abátuse asupra lui. Nici chiar aceia dintre 
noi care lucram la companii ca MAIN si care aveam birouri si personal 
in Iran, nu stiuserám. Am fost sigur cá NSA si CIA trebuie sá-si fi dat 
seama de ceea ce era atít de evident pentru Torrijos, chiar cu destul 
de mult timp înainte, in 1972, cînd l-am întîlnit, dar că agenţiile 
noastre de spionaj ne-au incurajat intentionat, pe noi toti, sa trecem 
acest lucru cu vederea. 


CAPITOLUL 21 - Columbia: cheia de boltá a Americii 
Latine 


Desi Arabia Sauditá, Iranul si Panama constituiau obiecte de studiu 
fascinante, dar şi îngrijorătoare, ele reprezentau totuşi nişte excepţii 
de la regulă. Datorită vastelor depozite de petrol ale primelor două şi 
a Canalului din cea de-a treia, ele nu se potriveau şablonului. Situaţia 
Columbiei era mai apropiată de tipic, iar MAIN era firma de proiectare 
şi inginerie care se ocupa acolo de un uriaş proiect hidroelectric. 

Un profesor universitar din Columbia, care scria o carte despre is- 
toria relaţiilor panamericane, mi-a spus cîndva că Teddy Roosevelt 
intelesese semnificaţia ţării sale. Se zice că, arátind pe o hartă, pre- 
şedintele SUA şi răposatul Rough Rider descriau Columbia ca fiind 
„cheia de boltă a arcului Americii de Sud". Nu am verificat niciodată 
această informaţie. Este însă foarte adevărat că, pe hartă, Columbia, 
aşezată în vîrful continentului, pare să susţină tot restul acestuia. Ea 
leagă toate ţările sudice de istmul Panama şi, prin urmare, de America 
de Nord şi de cea Centrală. 

Chiar dacă Roosevelt a descris-o sau nu în termenii aceştia, el a 
fost unul dintre numerosii preşedinţi care i-au înţeles poziţia crucială. 
Timp de aproape două secole, SUA a privit Columbia ca pe o cheie de 
boltă sau — poate, mai corect, — ca pe un portal al emisferei sudice 
atit pentru afaceri, cît şi pentru politică. 

Pe deasupra, ţara este înzestrată cu o frumuseţe naturală 
copleşitoare: plaje străjuite de palmieri atît pe coasta Atlanticului, cît 
şi pe cea a Pacificului, munţi maiestuoşi, pampasul care rivalizează cu 
Marile Cimpii ale Vestului Mijlociu American, precum şi întinse păduri 
tropicale cu o biodiversitate fabuloasă. La fel şi oamenii, au o calitate 
specială, combinînd particularităţi fizice, culturale şi artistice ale unui 
trecut etnic diversificat, ce datează începînd cu indienii Taironas pînă 
la emigranții din Africa, Asia, Europa şi Orientul Mijlociu. Din punct de 
vedere istoric, Columbia a jucat un rol crucial în istoria şi cultura 
Americii Latine. In timpul perioadei coloniale, Columbia era reşedinţa 
viceregelui pentru toate teritoriile spaniole, la nord de Peru şi la sud 
de Costa Rica. Marile flote de galioane purtătoare de aur ridicau 
pînzele din oraşul de pe coasta oceanului, Cartagena, pentru a 
transporta comori inestimabile din ţări foarte sudice, ca Chile sau 
Argentina, pînă în porturile Spaniei. Multe acţiuni importante dintr-o 
serie întreagă de războaie de independenţă s-au desfăşurat în 
Columbia; de exemplu, forţele unite sub Simon Bolivar au ieşit 
victorioase împotriva regaliştilor spanioli în bătălia crucială de la 
Boyaca, din 1819. 

In vremurile moderne, Columbia şi-a cîştigat o nouă reputaţie gratie 
unora din cei mai străluciți scriitori, artişti, filozofi ai Americii Latine, 


dar si a altor intelectuali de valoare, precum si datoritá guvernelor 
sale relativ democratice si responsabile din punct de vedere fiscal. A 
devenit un model al programelor de intemeiere a natiunilor derulate 
de preşedintele Kennedy în întreaga Americă Latină. Spre deosebire 
de Guatemala, guvernul columbian nu a fost compromis de reputaţia 
de a fi o creaţie a CIA, iar, spre deosebire de Nicaragua, guvernul a 
fost unul ales, reprezentînd o alternativă atit la dictaturile de dreapta, 
cît si la comunism. In fine, spre deosebire de multe alte ţări, printre 
care puternicele Brazilia şi Argentina, Columbia nu a înşelat încrede- 
rea acordată de SUA. Imaginea Columbiei ca aliat de nădejde s-a per- 
petuat, în ciuda flagelului cartelurilor drogurilor din aceasta tara’. 

Momentele de glorie din istoria Columbiei sînt însă contrabalansate 
de ură şi violenţă. Reşedinţa viceregelui Spaniei a fost, de asemenea, 
cămin al Inchiziției. Forturi magnifice, ferme (haciendas) şi oraşe au 
fost construite peste oasele sclavilor indieni şi africani. Comorile 
transportate pe galioane, obiectele de cult şi capodoperele de artă 
care au fost topite pentru a fi transportate mai uşor, toate au fost 
smulse din inimile popoarelor antice. Insesi mindrele culturi au fost 
nimicite de săbiile conchistadorilor şi de molime. Mai recent, alegerile 
prezidenţiale controversate din 1945 au avut drept rezultat o 
profundă scindare între partidele politice, ducînd în cele din urmă la 
lupte aprige între conservatori şi liberali, în perioada cunoscută sub 
denumirea de La Violencia (1948-1957), în timpul căreia au murit 
peste două sute de mii de oameni. 

In ciuda conflictelor si a ironiilor, atît Washingtonul, cit şi Wall 
Street au privit, dintotdeauna, Columbia ca pe un factor esenţial în 
promovarea intereselor politice şi comerciale panamericane. lar acest 
lucru se datorează — pe lîngă poziţia geografică crucială a Columbiei - 
cîtorva factori, incluzind percepţia că liderii din întreaga emisferă 
privesc spre Bogota, căutînd inspiraţie şi călăuzire, precum şi faptului 
că aceasta tara este atît sursa multor produse cumpărate de SUA — 
cafea, banane, textile, smaralde, flori, petrol şi cocaină - cît şi o piaţă 
de desfacere pentru mărfurile şi serviciile noastre. Unul din cele mai 
importante servicii pe care le-am vîndut Columbiei, în ultima decadă a 
secolului al XX-lea, a fost consultanta de specialitate în inginerie si 
construcţii. Columbia era reprezentativă pentru numeroasele locuri în 
care am lucrat. Era relativ uşor să demonstrezi că ţara îşi putea face 
datorii mari, plătindu-le ulterior din beneficiile realizate atit din 
proiectele propriu-zise, cît şi din resursele naturale ale ţării. Astfel, 
investiţiile uriaşe în echipamente pentru energie electrică, autostrăzile 
şi telecomunicatiile aveau să ajute Columbia să-şi deschidă 
cuprinzătoarele-i rezerve de gaze şi petrol, precum şi vastele teritorii 
amazoniene subdezvoltate; în schimb, aceste proiecte aveau să 
genereze veniturile necesare achitării împrumutului, plus a dobinzii. 


Asa stăteau lucrurile în teorie. Realitatea însă, în concordanţă cu 
adevăratul nostru scop raportat la întreaga lume, era să subjugăm 
Bogota, pentru a promova imperiul global. Sarcina mea era, aşa cum 
fusese în atitea alte locuri, să prezint dosarul pentru împrumuturi cu 
mult mai mari decit ar fi fost necesare. Columbia nu prezenta 
avantajele de pe urma unui Torrijos; prin urmare, am simţit că nu 
aveam altă soluţie decit să concep nişte analize economice şi ale 
necesarului energetic mult umflate. 

Cu excepţia acceselor ocazionale de vinovăţie privind sarcina pe 
care o aveam, Columbia a devenit, pentru mine, un refugiu personal. 
Ann şi cu mine petrecusem acolo cîteva luni la începutul anilor 1970, 
şi începusem chiar să plătim ratele pentru o micuță cafenea situată în 
munţi, de-a lungul coastei Caraibiene. Cred că perioada de timp 
petrecută împreună atunci a fost cea mai apropiată posibil de 
vindecarea rănilor pe care ni le provocasem unul altuia în anii 
anteriori. In cele din urmă însă, rănile s-au adincit prea mult, asa cá, 
de-abia după destrămarea căsătoriei, am început să cunosc cu 
adevărat această ţară. 

In perioada anilor 1970, MAIN fusese răsplătită cu un număr de 
contracte pentru dezvoltarea unei game variate de proiecte de 
infrastructură, printre care o reţea de amenajări hidroelectrice şi de 
sisteme de distribuţie care să transporte electricitatea din inima 
junglei în oraşele cocotate în virf de munte. Mi s-a oferit un birou în 
oraşul de coastă Barranquilla, iar acolo, în 1977, am întîlnit o 
columbiancă superbă care avea să devină un puternic agent de 
schimbare în viaţa mea. Paula avea păr lung, blond şi ochi de un 
verde izbitor — nu era ceea ce majoritatea străinilor se aşteaptă să 
vadă la o bástinasá. Mama şi tatăl ei emigraserá din nordul Italiei, iar 
ea, pentru a-şi păstra moştenirea culturală, devenise designer 
vestimentar. A făcut însă un pas mai departe şi şi-a deschis o mică 
fabrică, unde creaţiile ei erau transformate în haine, pe care apoi la 
vindea la buticuri de lux în întreaga ţară, dar şi în Panama şi 
Venezuela. Era o persoană plină de compasiune care m-a ajutat să 
trec peste unele dintre traumele personale cauzate de distrugerea 
căsniciei şi care îşi avuseseră originea în atitudinea mea faţă de 
femei, afectindu-má într-un mod atît de dezastruos. Tot ea m-a 
învăţat o mulţime de lucruri despre consecinţele acţiunilor pe care le 
presupunea meseria mea. 

După cum am mai spus înainte, viaţa este tesutá dintr-o serie de 
coincidente asupra cărora nu avem nici un control. Pentru mine, 
acestea înseamnă a fi fost fiul unui profesor la o şcoală de băieţi din 
provincialul New Hampshire, întîlnirea cu Ann şi cu Unchiul ei Frank, 
războiul din Vietnam şi întîlnirea cu Einar Greve. Odată supuşi însă 
acestor coincidente, avem de făcut şi nişte alegeri. Felul în care 


reactionam, acţiunile pe care le intreprindem în fata acestora, sînt 
hotaritoare. De exemplu, ambitia de a excela la invátáturá, cásátoria 
cu Ann, voluntariatul in Peace Corps si optiunea mea de a deveni un 
asasin economic — toate aceste decizii m-au propulsat spre locul 
ocupat de mine acum in viata. 

Paula a fost o alta coincidenta, iar influenta ei asupra mea avea sa 
mă facă sa actionez într-un fel care imi va modifica întregul curs al 
existentei. Pina sa o intilnesc, reusisem sa má inteleg destul de bine 
cu sistemul. Mi se întîmpla adeseori să pun la îndoială ceea ce 
făceam, uneori simtindu-ma chiar vinovat, şi totuşi, de fiecare dată, 
descopeream o cale de a gîndi la rece staționarea mea in sistem. 
Poate că Paula a apărut exact la momentul potrivit. E posibil însă ca, 
după experienţele din Arabia Saudită, Iran şi Panama, să fi ajuns 
oricum sa fac eu însumi pasul hotăritor. Dar sînt sigur că, exact aşa 
cum o femeie, Claudine, fusese indispensabilă pentru a mă convinge 
să intru în rîndul asasinilor economici, tot aşa o alta, Paula, era 
catalizatorul de care aveam nevoie în acel moment. Ea m-a convins să 
má cufund în adîncul fiinţei mele şi să-mi dau seama că nu voi fi 
nicicînd fericit atita vreme cit voi continua să joc acest rol. 


CAPITOLUL 22 - Republica americana contra imperiului 
global 


— O sá fiu sincerá cu tine, mi-a spus Paula intr-o zi, pe cind ne 
aflam într-o cafenea. Indienii si toti fermierii care trăiesc de-a lungul 
rîului pe care îl indiguiti, vă urăsc. Chiar şi oamenii de la oraşe, care 
nu sînt direct afectaţi, simpatizează cu trupele de gherilă care vă 
atacă şantierele de construcţii. Guvernul vostru îi numeşte pe aceştia 
comunişti, terorişti şi traficanţi de droguri, dar adevărul este că ei sînt 
pur şi simplu oameni care au familii şi care trăiesc pe acele paminturi 
pe care compania voastră le distruge. 

Tocmai îi povestisem despre Manuel Torres, un inginer angajat de 
MAIN şi unul dintre oamenii care fusese atacat, de curînd, de gherilă 
pe şantierul nostru de construcţii al barajului pentru hidrocentrală. 
Manuel era cetăţean columbian şi căpătase slujba datorită unei 
reglementări a Departamentului de Stat al SUA care ne interzisese să 
trimitem cetăţeni americani pe acest şantier. Noi îi spuneam doctrina 
„Columbienii sînt neglijabili" şi ea simboliza o atitudine pe care 
începusem să o urăsc. Sentimentele mele faţă de asemenea politici 
mă făceau să-mi vină din ce în ce mai greu să mă mai suport. 

După spusele lui Manuel, au tras cu mitraliere AK-47 în aer şi apoi 
au tras spre picioare, i-am spus Paulei. Părea calm cînd mi-a povestit 
intimplarea, dar ştiu că era aproape isterizat. Nu au împuşcat pe 
nimeni. Le-au dat numai acea scrisoare şi i-au trimis pe rîu în jos în 
bărcile lor. 

— Dumnezeule! a exclamat Paula. Sărmanul om a fost îngrozit. 

— Normal că a fost. 

l-am spus că l-am întrebat pe Manuel ce credea, adică dacă erau 
din FARC (Forţele Armate Revolutionare Columbiene) sau din M-19, 
referindu-mă la cele două celebre grupări de gherilă columbiene. 

— Şi? 

— A spus că din nici una. Mi-a zis însă că el credea ceea ce spuneau 
în scrisoare. 

Paula a luat un ziar pe care îl adusesem şi a citit scrisoarea cu glas 
tare. 

— Noi, cei care trudim zi de zi doar pentru a supravieţui, jurăm pe 
sîngele strămoşilor noştri că nu vom permite niciodată baraje pe 
riurile noastre. Sîntem simpli indieni şi metişi, dar mai bine murim 
decît să stam cu miinile-n sin în timp ce pămîntul nostru este inundat. 
li prevenim pe fraţii noştri columbieni: încetaţi să mai munciti pentru 
companiile de construcţii. 

A lăsat ziarul din mînă. 

— Ce i-ai spus? 

Am ezitat, dar numai pentru o clipă. 


— Nu am avut de ales. Trebuia sá urmez linia companiei. L-am 
intrebat dacá credea cá scrisoarea suna ca si cum ar fi fost scrisá de 
un fermier. 

Ea má privea, rábdátoare. 

— A dat din umeri. 

Privirile noastre s-au intilnit. 

— Doamne, Paula, má detest pentru rolul pe care trebuie sá-i joc. 

— Si ce ai fácut dupá aceea? a insistat ea. 

— Am dat cu pumnul în birou. L-am intimidat. L-am întrebat dacă 
fermierii înarmaţi cu AK-47 aveau vreo semnificaţie logică din punctul 
lui de vedere. După care l-am întrebat dacă ştie cine a inventat AK-47. 

— Şi a ştiut? 

— Da, dar de-abia i-am putut auzi răspunsul. „Un rus", a spus. Bine- 
înţeles, l-am asigurat că dăduse un răspuns corect, că inventatorul 
fusese un comunist pe nume Kalaşnicov, un ofiţer cu înalte decoraţii 
din Armata Roşie. L-am făcut să înţeleagă că cei care scriseseră acel 
bilet erau comunişti. 

— Tu chiar crezi ce spui? m-a întrebat ea. 

Intrebarea ei mi-a tăiat respiraţia. Cum puteam să răspund cu sin- 
ceritate? Mi-am amintit de lran şi de momentul în care Yamin m-a 
descris ca pe un om agăţat între două lumi, un om prins la mijloc, în 
anumite privinţe, mi-aş fi dorit să fi fost în acea tabără pe care o 
atacaseră gherilele sau să fi fost un membru dintr-o gherilă. Un sen- 
timent ciudat m-a cuprins, un fel de invidie faţă de Yamin şi de Doc şi 
faţă de rebelii columbieni. Toţi aceştia erau oameni care credeau în 
ceva, oameni cu convingeri statornice. Ei aleseseră lumile reale, nu un 
teritoriu al nimănui undeva, între aceste lumi. 

— Am o sarcină de îndeplinit, i-am răspuns eu în cele din urmă. 

Ea a zimbit cu delicateţe. 

— O urăsc, am continuat eu. Mă gindeam la oamenii ale căror ima- 
gini îmi apăruseră atit de des în minte, în ultimii ani, Tom Paine si alti 
eroi ai războiului de independenţă, pirați şi oameni ai graniţelor. Ei 
stăteau la margini, nu în mijloc. Ei luaseră atitudine şi suportau 
consecinţele. 

— Pe zi ce trece, ajung să-mi urăsc tot mai mult slujba. Ea m-a luat 
de mina. 

— Slujba ta? 

Ochii ni s-au întîlnit şi ne-am privit un timp. Am înţeles ceea ce 
insinua. 

— Pe mine însumi. 

Mi-a strins mina si a dat usor din cap. Am simtit imediat un senti- 
ment de usurare, la simplul fapt cá acceptam acest lucru. 

— Ce ai de gind sa faci, John? 


Nu-mi venea nici un răspuns. Senzatia de usurare de mai înainte s- 
a transformat în atitudine defensivă. Am început sa turui justificárile 
obişnuite: că încercam să fac bine, că exploram noi căi de a schimba 
sistemul din interior şi — vechea rezervă — că, dacă aş renunţa, 
cineva mult mai rău mi-ar lua locul. Imi puteam da seama însă, din 
felul în care mă privea, că nu credea o iotă din ce-i ziceam. Ba, chiar 
mai rău, ştiam că nici măcar eu nu credeam. Ea mă obligase să 
înţeleg un adevăr esenţial: nu slujba mea, ci eu eram de vină. 

— Dar tu? am întrebat-o eu după un timp. Tu ce crezi? 

A scos un oftat uşor, mi-a dat drumul la mînă şi a întrebat: 

— Incerci să schimbi subiectul? 

Am dat din cap afirmativ. 

— Bine, a fost ea de acord. Cu o singură condiţie. Că vom reveni 
asupra lui într-o bună zi. 

A luat o linguriţă şi a început să o examineze. 

— Ştiu că unele trupe de gherilă s-au antrenat în Rusia şi în China. 

Şi-a băgat linguriţa în ceasca de cafe con leche, a amestecat şi apoi 
a început s-o lingă tacticos. 

— Ce altceva ar putea face? Au nevoie să înveţe despre armele 
moderne şi să se lupte cu soldaţii care au fost antrenați în şcolile 
voastre. Uneori vînd cocaină pentru a cîştiga bani de provizii. Cum ar 
putea altfel să-şi cumpere arme? Au de înfruntat o soartă cumplită. 
Banca 
voastră Mondială nu-i ajută să se apere. De fapt, chiar ea este cea 
care îi împinge în această situaţie. 

A luat o gură de cafea. 

— Eu cred că ei luptă pentru o cauză dreaptă. Electricitatea nu le 
va fi de folos decit cîtorva, celor mai bogaţi columbieni, iar alţii, mii, 
vor muri din cauza peştilor şi a apelor contaminate, după ce veţi 
construi barajele alea ale voastre. 

Auzind-o cu cîtă compasiune vorbea despre cei care ni se opuneau 
-mi se opuneau — mi s-a făcut pielea de găină. Mi-am dat seama că 
îmi încleştasem braţele pe lîngă corp. 

— Cum de ştii atît de multe lucruri despre trupele de gherilă? 

Chiar în timp ce rosteam întrebarea, am avut un sentiment de pani- 
că, o presimtire că nu voiam să aflu răspunsul. 

— Am fost la şcoală cu unii dintre ei, mi-a zis. A ezitat, a împins 
ceaşca ceva mai departe. 

Fratele meu s-a alăturat mişcării. 

Gata. Aflasem. Mă simţeam absolut demoralizat. Credeam că ştiam 
totul despre ea, dar chestia aceasta... Aveam în minte imaginea ful- 
gurantă a unui bărbat care vine acasă şi-şi găseşte soţia în pat cu un 
alt bărbat. 

— Cum de nu mi-ai spus niciodată? 


— Párea lipsit de importantá. De ce as fi fácut-o? Nu este ceva cu 
care sá má laud. 

S-a oprit. 

— Nu l-am mai vázut de vreo doi ani. Trebuie sá fie foarte precaut. 

— De unde ştii cá mai este încă în viata? 

. — Nu ştiu, doar cá recent guvernul l-a pus pe lista celor căutaţi. 
Asta este un semn bun. 

Má luptam cu impulsul de a o judeca sau de a má apára. Speram ca 
ea sá nu-mi observe gelozia. 

— Cum a devenit unul dintre ei? am intrebat. 

Din fericire, isi tinea privirea pironitá in ceasca de cafea. 

— Demonstrind în fata unei companii petroliere — occidentale, pre- 
supun. Protesta impotriva forárii pe pamint indigen, in pádurile unui 
trib amenintat cu disparitia — el, impreuna cu vreo duziná de prieteni. 
Au fost atacati de armată, bătuţi şi aruncaţi în închisoare — nefácind 
nimic ilegal, ia aminte. Stăteau doar în faţa clădirii, flutureînd 
pancarte şi cîntînd. 

Ea s-a uitat pe o fereastră din apropiere. 

-L-au ţinut în închisoare aproape şase luni. Nu ne-a povestit nicio- 
dată ce s-a întîmplat acolo, dar după ce a ieşit era cu totul alt om. 

Era prima din numeroasele conversații de acest fel cu Paula si nu 
ştiam pe atunci că acestea pregăteau terenul pentru ceea ce avea să 
urmeze. Sufletul îmi era sfişiat şi, totuşi, mă lăsam în continuare 
condus de portofelul meu şi de acele slăbiciuni pe care le identifica- 
seră cei de la NSA cînd îmi făcuseră profilul psihologic, cu un deceniu 
în urmă, în 1968. Fortindu-ma să văd aceste lucruri şi să îmi 
conştientizez sentimentul mai profund care se ascundea în spatele 
fascinatiei mele pentru pirați şi alte tipuri de rebeli, Paula m-a ajutat 
pe tot parcursul drumului spre salvare. 

Dincolo de dilemele mele personale, timpul petrecut de mine în 
Columbia m-a ajutat şi el să înţeleg distincţia dintre vechea republică 
americană şi noul imperiu global. Republica oferea speranţa lumii. 
Fundamentele ei erau mai mult morale şi filozofice decît materialiste. 
Ea se baza pe conceptele de egalitate şi justiţie pentru toti. Putea fi 
însă şi pragmatică, nu numai un vis utopic, ci şi o entitate 
mărinimoasă, care respira, era vie. Ea îşi putea deschide braţele pen- 
tru a-i adăposti pe nápástuiti. Era o sursă de inspiraţie şi în acelaşi 
timp o forţă de care trebuia să se ţină cont; la nevoie, ea era gata să 
se avinte în acţiune, cum a făcut-o în timpul celui de Al Doilea Război 
Mondial, pentru a apăra principiile în care credea. Chiar instituţiile — 
mari corporaţii, bănci, birocraţia guvernamentală — care amenințau 
republica ar fi putut fi folosite mai bine pentru a declanşa schimbări 
fundamentale în întreaga lume. Aceste instituţii posedă reţele de 
comunicaţii şi sisteme de transport care ar putea folosi la stirpirea 


bolilor, a foametei si chiar a rázboaielor — cu conditia ca ele sá fie 
convinse sá apuce aceastá cale. 

Imperiul global, pe de alta parte, reprezinta inamicul republicii. El 
este egocentric, servindu-si doar propriile interese, lacom, materialist, 
un sistem bazat pe mercantilism. Ca si in cazul imperiilor de mai 
inainte, bratele sale se deschid numai pentru a acumula resurse, 
pentru a pune mina pe tot ce-i sta în cale spre a-şi satisface pofta 
insatiabilá. El va folosi orice mijloace i se vor párea necesare pentru a- 
i ajuta pe conducátorii sái sá dobindeascá si mai multá putere si 
bogátie. 

Desigur, pe másurá ce incepeam sa inteleg aceasta distinctie, mi- 
am dezvoltat si o abordare mai clará asupra propriului meu rol. 
Claudine má avertizase; ea scosese cu sinceritate in evidentá ceea ce 
urma sá mi se ceará, dacá acceptam slujba la MAIN. Totusi, a fost 
nevoie de intreaga experientá de lucru din tári ca Indonezia, Panama, 
Iran si Columbia pentru a ajunge sa inteleg implicatiile ei mai adinci. 
Si a mai fost nevoie de rábdare, de dragoste si de povestile de viata 
ale unor femei ca Paula. 

Am fost loial republicii americane, dar ceea ce promovam noi prin 
aceasta noua, extrem de subtila forma de imperialism, era echiva- 
lentul financiar a ceea ce incercasem să cîştigăm pe cale militară în 
Vietnam. Daca Asia de Sud-Est ne-a invatat cá armatele au limitele 
lor, economistii au reactionat prin crearea unui plan mai bun, iar 
agentiile de ajutor extern si antreprenorii privati care le serveau (sau, 
mai corect, care erau serviti de acestea) au devenit maestri in execu- 
tarea acestui plan. 

In tari de pe toate continentele, am vázut femei si bárbati care 
munceau pentru corporatiile din SUA — desi nu fáceau in mod oficial 
parte din reteaua de asasini economici — si care participau la ceva cu 
mult mai amenintátor decit scenariile imaginate de teoriile conspi- 
ratiei. Asemenea multor ingineri de la MAIN, acesti angajati erau orbi 
la consecintele actiunilor lor, convinsi cá atelierele mizere si fabricile 
care produc pantofi si piese auto de schimb pentru companiile lor fi 
ajutau pe cei săraci să-şi învingă sărăcia, cînd, de fapt, îi îngropau 
într-o sclavie si mai adîncă, reminiscență a conacelor medievale şi a 
plantațiilor sudiste. Ca şi acele manifestări timpurii de exploatare, 
şerbii şi sclavii moderni erau instruiți să creadă că le era mai bine 
decit sufletelor nefericite care trăiau la margine, în gropile întunecate 
ale Europei, în junglele Africii sau în sălbăticia de la frontierele 
americane. 

Confruntarea dintre cele două tendinţe, să continui la MAIN sau să 
plec, devenise un cîmp de bătălie deschis. Nu aveam nici un dubiu: 
conştiinţa mea voia să renunţ, dar partea cealaltă, pe care îmi plăcea 
să o consider persoana concepută la şcoala de afaceri, nu era aşa de 


convinsá. Propriul meu imperiu nu inceta sa se lárgeascá; tot adau- 
gam noi angajati, tári si actiuni la diferitele portofolii si la Eul meu. In 
plus fata de seductia exercitata de bani si de stilul de viata, dar si de 
betia pe care ti-o dá puterea, mi-o aminteam deseori pe Claudine 
avertizindu-má cá o data ce am intrat in acest joc, nu mai puteam iesi 
niciodatá. Bineinteles, Paula zimbea batjocoritor. 

Ce stia ea? 

l-am explicat că avusese dreptate în privinţa foarte multor lucruri. 

— Asta s-a întîmplat cu mult timp în urmă. Vieţile oamenilor se 
schimbă. Oricum, ce mai contează? Tu nu eşti deloc mulţumit de tine. 
Ce poate face Claudine sau oricine altcineva pentru a înrăutăţi 
lucrurile mai mult de atît? 

Era un refren pe care Paula îl repeta adesea şi cu care, în cele din 
urmă, am fost de acord. l-am dat dreptate şi am recunoscut şi faţă de 
mine că toţi banii, toată aventura şi strălucirea nu mai justificau 
zbuciumul, vinovăția şi stresul. Ca partener la MAIN, devenisem bogat 
şi ştiam că, dacă aş sta mai mult, aş fi în permanenţă prins în cursă. 

Intr-o zi, în timp ce ne plimbam pe plajă, pe lîngă vechiul fort spa- 
niol din Cartagena, un loc ce făcuse faţă nenumăratelor atacuri ale 
piraţilor, Paula a adus în discuţie o abordare la care nu má gindisem 
niciodată. 

— Dar dacă nu ai spune nimic despre lucrurile pe care le ştii? a în- 
trebat ea. 

— Vrei să spui... să păstrez tăcerea? 

— Exact. Nu le da un motiv să te ia la ochi. Mai bine dă-le un motiv 
să te lase în pace şi să nu mai agite apele. 

Mi se părea extrem de logic — mă întrebam de ce nu-mi venise mie 
în minte pînă acum. Nu voi scrie cărţi şi nu voi face ceva ca să dez- 
vălui adevărul aşa cum ajunsesem să-i văd eu. Nu voi fi un cruciat; 
dimpotrivă, voi fi pur şi simplu un om, concentrindu-má asupra 
bucuriei de a trăi, a călătoriilor de plăcere, poate chiar îmi voi în- 
temeia o familie cu cineva ca Paula. Mă săturasem; pur şi simplu 
voiam să scap. 

-Tot ce te-a învăţat Claudine este o înşelăciune, a adăugat Paula. 
Viaţa ta este o minciună. 

A zimbit condescendent. 

Te-ai uitat de curînd pe vreun CV de-al tău? Am recunoscut că nu. 

— Atunci, fă-o, m-a sfătuit ea. Am citit versiunea spaniolă alaltăieri. 
Dacă seamănă cit de cit cu cea englezească, am senzaţia că vei găsi 
lucruri foarte interesante în el. 


CAPITOLUL 23 — CV-ul inselator 


Eram in Columbia cind a sosit vestea cá presedintele de la MAIN, 
Jake Dauber, se pensionase. Dupá cum era de asteptat, presedintele 
şi directorul executiv, Mac Hali, l-a numit pe Bruno în locul lui Dauber. 
Liniile telefonice dintre Boston şi Barranquilla au luat-o razna. Toti 
prevedeau cá si eu aveam să fiu, în curînd, promovat; la urma 
urmelor, eram unul dintre cei mai de încredere protejaţi ai lui Bruno. 

Aceste schimbări şi zvonuri reprezentau pentru mine un stimulent 
şi mai puternic de a-mi revizui poziţia. In timp ce mă aflam încă în 
Columbia, am urmat sfatul Paulei si am citit versiunea spaniolă a CV- 
ului meu. M-a şocat. Ajuns din nou în Boston, am luat originalul în 
limba engleză şi un număr din noiembrie 1978 al revistei corporației, 
MAINLINES; acea ediţie cuprindea un articol în care se vorbea şi 
despre mine, „Specialists Offer MAIN's Clients New Services". 
(„Specialiştii oferă clienţilor de la MAIN noi servicii") (Vezi pagina 162.) 

Pe vremuri eram foarte mindru de acest CV si de articol, totusi, 
acum, vazindu-le prin prisma Paulei, am început să simt cum creşte în 
mine un sentiment de furie şi deprimare. Materialul din aceste 
documente era o înşelăciune intenţionată, ca să nu spun o minciună. 
lar aceste documente aveau o semnificaţie si mai adîncă, o realitate 
care era reflectarea vremurilor noastre şi care 


EXPERIENŢĂ 


John M. Perkins este Manager al Departamentului economic din 
cadrul Oficiului de sisteme electrice si de mediu. 

De cind s-a angajat la MAIN, dl Perkins este responsabilul unor 
proiecte de anvergurá in Statele Unite, Asia, America Latina si 
Orientul Mijlociu. Aceastá activitate a inclus si planificarea dezvoltárii, 
analiza economicá, previziuni raportate la necesarul cantitátii de 
energie, studii de marketing, amplasarea uzinelor, analize privind 
alocarea de combustibil, studii de fezabilitate economicá, studii 
consacrate mediului înconjurător şi impactului economic, planificarea 


investiţiilor şi consultanţă managerială. În plus, numeroase proiecte 
au necesitat instruirea clienţilor pentru a folosi tehnicile dezvoltate de 
dl Perkins şi echipa lui. 

Recent, dl Perkins a fost responsabilul unui proiect implicând 
elaborarea unui pachet de programe computerizate pentru |) 
proiectarea cererii de energie şi cuantificarea relaţiei dintre 
dezvoltarea economică si producţia de energie, 2) evaluarea 
impactului proiectelor asupra mediului şi la nivel socio-economic şi 3) 
aplicarea modelului Markov şi a celui econometrie la planificarea 
economică naţională şi regională. 

Inainte de a se angaja la MAIN, dl Perkins a trăit trei ani în Ecuador, 
perioadă în care a realizat studii de marketing, organizind si 
conducînd o companie de materiale de construcţii. De asemenea, a 
mai condus şi o serie de studii de fezabilitate în organizarea 
cooperativelor de credit şi economii de pe teritoriul Ecuadorului. 

STUDII 

Licenţiat în Administraţia Afacerilor, Universitatea din Boston Studii 
postuniversitare: Elaborare de modele, Economie în inginerie, 
Econometrie, Metode probabilistice 

LIMBI STRAINE 

Engleză, spaniolă 

ASOCIAŢII PROFESIONALE 

Asociaţia Economică Americană 

Societatea pentru Dezvoltare Internaţională 

PUBLICAŢII 

„Procedeul Markov aplicat în prevederea privind cererea de energie 
electrică" „O macro-abordare a previziunilor de energie electrică" „Un 
model pentru descrierea interrelatiilor directe sau indirecte dintre 
economie şi mediul înconjurător" „Energia electrică la sistemele 
interconectate" „Metoda Markov aplicată în planificare" 

REFERINŢE 

Studii de previzionare 

Studii de marketing 

Studii de fezabilitate 

Studii de desemnare a amplasării 

Studii de impact economic 

Planificarea investiţiei 

Studii privind furnizarea de combustibil 

Planificarea dezvoltării economice 

Programe de instruire 

Management de proiect 

Planificarea alocatiei 

Consultanţă în management 

CLIENŢI 


Compania Petroliera Arabo-Americana, Arabia Saudită Banca 
Asiatica de Dezvoltare Corporatia Boise Cascade Corporatia City 
Service Compania Dayton Power & Light Compania General Electric 
Guvernul Kuweitului 

Instituto de Recursos Hidraulicos y Electrificacion, Panama Banca 
de Dezvoltare Interamericana Banca Internațională pentru 
Reconstructie si Dezvoltare Ministerul Energiei, Iran New York Times 

Autoritatea Energiei Electrice a statului New York 

Perusahaan Umum Listrik Negará, Indonezia 

Compania de electricitate si petrol South Carolina Electric 

Asociatia Tehnicá din Industria Celulozei si Hirtiei 

Corporatia Union Camp Departamentul Trezoreriei SUA, Regatul 
Arabiei Saudite. 


SPECIALISTII OFERÁ CLIENTILOR DE LA MAIN NOI SERVICII 


de Pauline Ouellette 

Privind la fetele din spatele birourilor, este usor sá-ti dai seama cá 
Economia si Planificarea Regionalá reprezintá una dintre disciplinele 
cele mai recent constituite si cu cea mai rapida dezvoltare de ia MAIN. 
Piná la aceastá datá din acest grup fac parte circa 20 de specialisti, 
angajati de-a lungul unei perioade de sapte ani. Acesti specialisti 
includ nu numai economisti, ci si urbanisti, demografi, experti ín 
marketing si primul sociolog de la MAIN. 

Desi au existat diverse persoane care au avut o influentá asupra 
demarárii activitátii grupului de economisti, aceasta s-a concretizat 
efectiv, gratie eforturilor unui singur om, John Perkins, care, ín 
prezent, este si seful grupului. 


Angajat in ianuarie 1971 ca asistent al sefului de analiza privind 
necesarul de electricitate, John a fost unul dintre putinii economisti 
care lucrau pentru MAIN la acea vreme. Prima sa însărcinare a fost ca, 
impreuná cu o echipá de 11 oameni, sá facá un studiu asupra nece- 
sarului de energie electricá in Indonezia. 

„Voiau să vada dacă puteam supravieţui acolo timp de trei luni, a 
spus el rizind melancolic." Dar, cu un trecut ca al sáu, John nu avea 
nici o problema cu ,supravietuirea". Tocmai îşi petrecuse trei ani în 
Ecuador, la o Cooperativá de materiale de constructii, ajutindu-i pe in- 
dienii Quechua, descendenti directi ai incasilor. Munca indienilor, de 
cárámidari, isi aminteste John, era exploatatá fárá scrupule, asa cá el 
a fost rugat de o agentie ecuadorianá sa infiinteze o cooperativa. A 
închiriat apoi un camion pentru a-i ajuta să vindá cărămida direct 
către consumatori. Ca o consecinţă, profiturile le-au crescut rapid cu 
60%, Profiturile se distribuiau între membrii cooperativei, care după 2 
ani şi jumătate ajunseseră la 200 de familii. 

In acea perioadă, John Perkins l-a întîlnit pe Einar Greve (un fost 
angajat), care lucra în oraşul Paute, Ecuador, la un proiect 
hidroelectric pentru MAIN. Cei doi s-au împrietenit şi, ca urmare a unei 
corespondențe neîntrerupte, lui John i s-a oferit un post la MAIN. 

Circa un an mai tîrziu, John devenea şeful departamentului de 
analiză privind încărcarea electrică şi, pentru că cererile clienţilor şi 
instituţiilor, cum ar fi Banca Mondială, erau în creştere, el şi-a dat 
seama că la MAIN era nevoie de mai mulţi economişti. „Deşi MAIN era 
o firmă de inginerie, a afirmat el, clienţii ne spuneau că trebuie să fim 
mai mult decât atit". Pentru a satisface cererile clienţilor, în 1973, el a 
angajat mai mulţi economişti, rezultatul fiind stabilirea bazelor unei 
discipline care i-a adus titlul de economist-şef. 

Cel mai recent proiect al lui John se raportează la dezvoltarea 
agricolă în Panama, de unde s-a întors de curînd după o şedere de o 
lună. în Panama a fost realizat primul studiu sociologic al celor de la 
MAIN, condus de Martha Hayes, primul sociolog al companiei. Marti a 
petrecut o jumătate de lună în Panama pentru a determina care este 
impactul proiectului asupra vieţii şi culturii oamenilor. Pentru a 
participa la acest studiu, au fost angajaţi specialişti în agricultură şi 
alte domenii înrudite. 

Extinderea Departamentului de Economie şi Planificare Regională s- 
a produs rapid şi, totuşi, John crede că a fost norocos pentru că 
fiecare dintre oamenii pe care i-a angajat s-a dovedit a fi un 
profesionist extrem de muncitor. In timp ce îmi vorbea pe deasupra 
biroului său, era evident şi demn de admiraţie faptul că angajaţii lui se 
bucurau de tot sprijinul şi interesul său. 

MAINLINES Noiembrie 1978 


ajungea pina in inima marsului nostru cátre imperiul global: ele 
erau exemplul de strategie calculatá pentru modificarea aparentelor, 
pentru a ascunde realitatea dosita in spatele lor. Intr-un anume fel, 
ciudat, ele simbolizau istoria vietii mele, un furnir strálucitor acoperind 
suprafete din material sintetic. 

Desigur, nu m-a consolat in nici un fel sá stiu cá trebuia sá-mi asum 
responsabilitatea pentru ceea ce apárea in CV-ul meu. Conform pro- 
cedurilor de operare standard, mi se cerea sá actualizez periodic atit 
un CV cu informatiile elementare, cit si un dosar cu informatii 
suplimentare pertinente despre clientii deserviti si cu detalii despre 
tipul de muncá prestatá. Dacá un specialist in marketing sau un 
manager de proiect dorea sá má includá intr-o propunere sau sá-mi 
folosească referintele într-un alt fel, el putea aranja aceste date 
elementare într-o manieră care să puna accentul pe ceea ce îi era lui 
necesar. De exemplu, ar fi putut alege sá-mi reliefeze experienta 
dobindita in Orientul Mijlociu sau in sustinerea prezentárilor in fata 
Báncii Mondiale sau a altor foruri multinationale. De fiecare data cind 
se proceda astfel, respectiva persoaná trebuia sa obtina aprobarea 
mea inainte de a publica efectiv CV-ul revizuit. Doar cá, din moment 
ce, ca Si ceilalti angajati de la MAIN, cálátoream foarte mult, de foarte 
multe ori se fácea exceptie de la aceasta regula. Astfel, CV-ul pe care 
imi sugerase Paula sá-i citesc, ca si versiunea sa in englezá, erau 
complet noi pentru mine, desi informatiile fáceau, neindoielnic, parte 
din dosarul meu. 

La prima vedere, CV-ul párea destul de inocent. La punctul Experi- 
entá, se scria cá fusesem responsabil cu proiectele majore din SUA, 
Asia, America Latină si Orientul Mijlociu si se înşira un pomelnic cu 
tipurile de proiecte: planificarea dezvoltárii, analize economice, 
previziuni asupra încărcării de energie si asa mai departe. Această 
secţiune se încheia cu descrierea activităţii pe care am desfaşurat-o în 
cadrul organizaţiei Peace Corps, în Ecuador; fuseseră însă omise orice 
referiri la organizaţie în sine, lăsînd impresia că fusesem un director la 
o companie de materiale de construcţii, în loc de voluntar care ajuta o 
mică întreprindere formată din ţărani analfabeți din Anzi deveniți 
cărămidari. 

Urma apoi o lungă listă cu clienti. Această listă includea Banca In- 
ternationalá pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (numele oficial al 
Băncii Mondiale); Banca Asiatică de Dezvoltare; Guvernul Kuweitului; 
Ministerul iranian al Energiei; Compania Petrolieră Arabo-Americană 
din Arabia Saudită; Institutul de Resurse Hidraulice şi Electrificare 
(Instituto de Recursos Hidraulicos y Electrificacion); Perusahaan 
Umum „Listrik Negara" si multi alţii. Dar clientul care mi-a atras 
atenţia a fost cel aflat pe ultima poziţie: Departamentul Trezoreriei 


SUA, Regatul Arabiei Saudite. Am fost uimit de faptul cá o asemenea 
aláturare a putut fi printata, chiar daca era in mod evident o parte din 
dosarul meu. 

Pentru o clipá, am lásat deoparte CV-ul, revenind asupra articolului 
din MAINLINES. Mi-am amintit cu precizie interviul si pe autoarea sa, o 
tinárá foarte talentatá si bine intentionatá. Mi-i dáduse pentru a-i da 
aprobarea mea inainte ca ea sá-i dea spre publicare. Mi-am amintit cá 
am fost încîntat de portretul atit de mágulitor pe care mi-i făcuse, aşa 
că l-am aprobat imediat. Incă o dată, responsabilitatea cădea pe 
umerii mei. Articolul începea astfel: 

Privind la feţele din spatele birourilor, este uşor să-ţi dai seama că 
Economia şi Planificarea Regională reprezintă una dintre disciplinele 
cele mai recent constituite şi cu cea mai rapidă dezvoltare de la 
MAIN... Deşi au existat diverse persoane care au avut o influenţă 
asupra demarării activităţii grupului de economişti, aceasta s-a 
concretizat efectiv, graţie eforturilor unui singur om, John Perkins, 
care, în prezent, este şi şeful grupului. 

Angajat în ianuarie 1971 ca asistent al şefului de analiză privind 
necesarul de electricitate, John a fost unul dintre puţinii economişti 
care lucrau pentru MAIN la acea vreme. Prima sa însărcinare a fost ca, 
împreună cu o echipă de 11 oameni, să facă un studiu asupra 
necesarului de energie electrică în Indonezia. 

Articolul rezuma întregul istoric al muncii mele anterioare, descria 
cum „petrecusem trei ani în Ecuador" şi apoi continua cu următoarele: 

In acea perioadă, John Perkins l-a întîlnit pe Einar Greve (un fost 
angajat) [de atunci a părăsit MAIN pentru a deveni preşedinte al 
Companiei Tucson Gas&Electric], care lucra în oraşul Paute, Ecuador, 
la un proiect hidroelectric pentru MAIN. Cei doi s-au împrietenit şi, ca 
urmare a unei corespondențe neîntrerupte, lui John i s-a oferit un post 
la MAIN. Circa un an mai tîrziu, John devenea şeful departamentului 
de analiză privind încărcarea electrică şi, pentru că cererile clienţilor şi 
instituţii lor, cum ar fi Banca Mondială, erau în creştere, el şi-a dat 
seama că MAIN era nevoie de mai mulţi economişti... 

Nici una dintre afirmaţiile din documentele acestea nu era o min- 
ciună pe fata — suportul pentru amindoua se afla în dosarul meu, 
exista în evidente; ei au propagat însă o percepţie pe care acum o 
descopăr răstălmăcită şi epurată. lar într-o cultură care venerează 
documentele oficiale, ei sávirgeau ceva cu mult mai ticălos. Minciunile 
pe faţă pot fi combătute. Documente ca acestea două erau imposibil 
de negat, deoarece ele se bazau pe cioburi de adevăr, nu erau de-a 
dreptul nişte înşelăciuni, şi deoarece erau produse de o corporație 
care dobindise încrederea altor corporaţii, a băncilor internationale şi 
a guvernelor. 


Acest lucru era, in mod special, valabil pentru CV, deoarece era un 
document oficial, spre deosebire de articol, care nu era decit un 
interviu publicat intr-o revista. Logoul MAIN, care apárea in josul CV- 
ului meu si pe copertele tuturor propunerilor si rapoartelor, pe care 
CV-ul părea cá le amintea, avea o pondere însemnată în lumea 
afacerilor internaţionale; era un sigiliu de autenticitate care implica un 
anumit nivel de încredere, similar celui de pe diplomele şi certificatele 
care atirna pe pereţii din birourile doctorilor şi avocaţilor. 

Aceste documente mă înfăţişau drept un economist foarte compe- 
tent, şeful de departament al unei firme prestigioase de consultanţă, 
care călătorea în jurul globului, conducind o gamă variată de studii 
care aveau să facă lumea mai civilizată şi mai prosperă. Minciuna nu 
consta în ceea ce se spunea, ci în ceea ce se omitea. Dacă m-aş pune 
în pielea altcuiva — şi aş avea o perspectivă obiectivă — ar trebui să 
recunosc că acele omisiuni ridicau multe întrebări. 

De exemplu, nu se făcea deloc referire la recrutarea mea de către 
NSA sau la legătura lui Einar Greve cu Armata şi la rolul său de om de 
contact pentru NSA. Nu se discuta, evident, nici despre faptul că se 
exercitase o mare presiune asupra mea de a produce previziuni 
economice umflate, sau despre faptul că munca mea evolua în jurul 
aranjamentelor în vederea unor împrumuturi uriaşe pe care ţări ca 
Indonezia sau Panama nu aveau cum să le returneze vreodată. Nu 
apărea nici o laudă privind integritatea predecesorului meu, Howard 
Parker, nici vreo informaţie despre faptul că devenisem şeful 
departamentului de analiză a încărcării electrice, deoarece fusesem 
dispus să furnizez studiile părtinitoare pe care le doreau şefii mei, în 
loc să spun — precum Howard — ceea ce credeam că este adevărat si 
să fiu concediat pentru asta. Cea mai surprinzătoare a fost însă acea 
ultimă poziţie de pe lista cu clienţi ai mei: Departamentul Trezoreriei 
SUA, Regatul Arabiei Saudite. 

Mă tot întorceam la rîndul acela şi mă întrebam cum ar fi putut fi 
interpretat de cei care l-ar fi citit. Aceştia ar fi putut foarte bine să 
întrebe care este legătura dintre Departamentul Trezoreriei SUA şi 
Regatul Arabiei Saudite. Poate că unii ar crede că este o greşeală de 
tipar, o comprimare într-un singur rind a două rînduri consecutive. 
Majoritatea cititorilor nu ar ghici însă niciodată adevărul, faptul că 
totul fusese făcut cu un motiv foarte bine definit. Acea ultimă poziţie 
era acolo pentru ca aceia din cercul închis al lumii unde activam eu să 
înţeleagă că făcusem parte din echipa care perfectase afacerea 
secolului, afacerea care schimbase cursul istoriei lumii, dar care nu 
ajunsese niciodată în ziare. Ajutasem la crearea unei înţelegeri care 
garanta flux continuu de petrol pentru SUA, apăra domnia Casei de 
Saud şi participa la finanţarea lui Osama bin Laden şi la protecţia 
criminalilor internaţionali, ca Idi Amin al Ugandei. Acel simplu rînd din 


CV-ul meu li se adresa initiatilor. El spunea cá seful economic de la 
MAIN era tipul care putea livra marfa. Paragraful final al articolului din 
MAINLINES era o observatie personalá a autoarei, iar ea atingea un 
nerv foarte sensibil: 

Extinderea Departamentului de Economie si Planificare Regionala s- 
a produs rapid, si, totusi, John crede cá a fost norocos pentru cá 
fiecare dintre oamenii pe care i-a angajat s-a dovedit a fi un 
profesionist extrem de muncitor. In timp ce imi vorbea pe deasupra 
biroului sáu, era evident si demn de admiratie faptul cá angajatii lui se 
bucurau de tot sprijinul si interesul sáu. 

Adevárul este cá nu m-am considerat niciodatá un economist get- 
beget. Am absolvit cu o licentá in administratie de la Universitatea din 
Boston, cu specializarea marketing. Am fost intotdeauna slab la 
matematicá si la statisticá. La Middlebury College, m-am specializat in 
literaturá americaná; scriam cu mare usurintá. Pozitia mea de 
economist-sef si de manager al Departamentului de Economie si 
Planificare Regionalá nu putea fi atribuitá calitátilor mele nici ín 
domeniul economiei, nici in cel al planificárii, ci, mai curínd, dis- 
ponibilitátii mele de a concepe tipul de studii si de concluzii pe care le 
doreau clientii sau sefii mei, dispozitie combinatá cu un talent natural 
de a-i convinge pe ceilalti prin intermediul cuvintului scris. In plus, am 
fost suficient de deştept încît să-mi angajez oameni foarte 
competenţi, mulţi cu diplomă de masterat şi cîţiva cu doctorate, 
dobindind astfel nişte angajaţi care ştiau cu mult mai multe decit 
mine despre elementele tehnice ale meseriei mele. Nu-i de mirare că 
autoarea acelui articol a tras concluzia că „era evident şi demn de 
admiraţie faptul că angajaţii lui se bucurau de tot sprijinul şi interesul 
sáu". 

Tineam aceste douá documente si altele similare in sertarul de sus 
al biroului, revenind destul de frecvent la ele. Ulterior, m-am surprins 
uneori, înainte de a intra în birou, plimbindu-má printre birourile 
angajaţilor, privind la acei bărbaţi şi femei care lucrau pentru mine şi 
simtindu-ma vinovat pentru ceea ce le fácusem şi pentru rolul pe care 
cu toţii îl jucam în adincirea prăpastiei dintre bogaţi şi săraci. Mă 
gîndeam la oamenii care mureau de foame în fiecare zi în timp ce 
personalul meu şi cu mine dormeam în hoteluri de cinci stele, mîncam 
la cele mai rafinate restaurante si ne constituiam portofoliile 
financiare. 

M-am gîndit la faptul că oamenii pe care îi instruisem au intrat 
acum în rîndul AE. Eu i-am adus aici. Eu îi recrutasem şi îi antrenasem. 
Dar nu fusese acelaşi lucru ca atunci cînd am intrat eu. Lumea se 
schimbase, iar corporatocratia progresase. Deveniserám mai buni, 
adicá mai periculosi. Cei care lucrau pentru mine erau o specie dife- 
rita de mine. Nu existaseră în viata lor poligraful celor de la NSA si nici 


o Claudine. Nimeni nu le spusese deschis ce se astepta de la ei sá 
facá pentru a duce mai departe misiunea imperiului global. Nu 
auziserá niciodatá termenul asasin economic, sau mácar AE, si nici nu 
li se spusese cá odatá intrati aici, aici vor rámine pentru totdeauna. Ei 
invatasera pur şi simplu luîndu-mă pe mine ca exemplu, precum si din 
sistemul meu de recompense si pedepse. Stiau cá asteptam de la ei 
sá producá tipul de studii si rezultatele pe care eu le voiam. Salariile 
lor, primele de Cráciun, chiar si propriile lor slujbe, depindeau de 
multumirea pe care mi-o produceau. 

Eu, bineinteles, fácusem tot ce-mi trecuse prin cap pentru a le 
usura povara. Scrisesem lucrári, tinusem cursuri, folosisem fiecare 
ocazie posibilá pentru a-i convinge de importanta previziunilor 
optimiste, a împrumuturilor uriaşe, a infuziei de capital care ar stimula 
cresterea PIB-ului si ar face ca lumea sá deviná un loc mai bun. A fost 
nevoie de mai putin de un deceniu pentru a ajunge in acest punct ín 
care seductia, puterea de constringere, sa ia o forma mult mai subtilá, 
un fel de spálare delicatá pe creier. Acum, aceste femei si acesti 
bárbati care státeau la birouri lingá biroul meu, privind panorama 
zonei Back Bay din Boston, iesiserá in lume, pentru a promova cauza 
imperiului global. Intr-un sens cit se poate de concret, eu îi creasem, 
exact asa cum Claudine má crease pe mine. Doar cá, spre deosebire 
de mine, ei fuseserá tinuti in intuneric. Am stat treaz multe nopti, 
gindindu-ma, fácindu-mi griji din pricina acestor lucruri. Referirea 
Paulei la CV-ul meu deschisese cutia Pandorei si adesea eram invidios 
pe naivitatea angajatilor mei. li mintisem intentionat si, procedind 
astfel, îi apárasem de propria lor conştiinţă. Ei nu erau nevoiţi să se 
lupte cu problemele de morală care nu-mi dădeau mie pace. 

M-am gîndit îndelung si la ideea integrităţii în afaceri, la aparente 
faţă de realitate. Evident, mi-am spus, oamenii s-au înşelat unii pe alţii 
de la începutul istoriei. Legendele şi folclorul sînt pline de poveşti 
despre adevăruri distorsionate şi despre afaceri necinstite: înşelarea 
negustorilor pungaşi, cămătari şi croitori dornici să-i convingă pe 
împărat că hainele lui sînt invizibile numai pentru el. insă, oricît de 
mult aş fi vrut să trag concluzia că lucrurile erau şi acum la fel cum 
fuseseră întotdeauna, că faţada CV-ului meu de la MAIN şi realitatea 
din spatele ei erau numai reflectări ale naturii umane, în sufletul meu 
ştiam că nu era deloc aşa. Lucrurile se schimbaseră. Acum înţeleg că 
am atins un nou nivel de înşelătorie, acela care ne va duce la 
distrugere — nu numai morală, dar şi fizică, a culturii noastre — în 
cazul în care nu trecem cît mai curînd la schimbări esenţiale. 

Exemplul crimei organizate ne poate oferi o metaforă. Capii Mafiei 
încep de cele mai multe ori ca pungaşi de cartier. Dar, în timp, cei 
care ajung în virf, îşi modifică aspectul. Incep să poarte costume 
impecabil croite, posedă afaceri legale şi se înfăşoară în mantia înaltei 


societáti. Contribuie la operele de binefacere locale si sint respectati 
de comunitatea lor. Imprumuta bani cu larghete celor aflati la 
disperare. Ca si John Perkins din CV-ul de la MAIN, acestia par niste 
cetăţeni model. Sub această patina, se află însă o dirá de singe. 
Atunci cind datornicii nu pot pláti, asasini plátiti intrá in scená pentru 
a-si lua tributul. Daca acesta nu este garantat, atunci apar sacalii cu 
bite de baseball. In cele din urmá, ca ultimá solutie, sint scoase 
armele. 

Am inteles cá strálucirea mea ca economist-sef, seful Departamen- 
tului de Economie şi Planificare Regională, nu era o simplă înşelăciune 
făcută de un afacerist şarlatan, nu era ceva de care un cumpărător să 
se poată păzi. Ea era parte dintr-un sistem sinistru care avea drept 
scop nu să ducă de nas un client naiv, ci să promoveze cea mai 
subtilă şi eficientă formă de imperialism pe care a cunoscut-o vreo- 
dată lumea. Fiecare dintre oamenii personalului meu deţinea şi un 
titlu — analist financiar, sociolog, economist, economist principal, 
econometrist, expert în stabilirea preţurilor si aşa mai departe — şi, 
totuşi, nici unul dintre aceste titluri nu indica ceea ce era fiecare în 
parte, în felul ei sau al lui, adică un AE, nu indica faptul că fiecare 
dintre aceştia servea interesele imperiului global. După cum aceste 
titluri ale personalului meu nu sugerau nici faptul că noi reprezentam 
doar partea vizibilă a aisbergului. Fiecare companie internaţională 
importantă — de la cele care vind pantofi şi echipament sportiv pînă la 
cele care produc utilaje grele — are proprii ei echivalenți ai AE. Marşul 
a început şi cuprinde cu repeziciune planeta. Băieţii de cartier şi-au 
lepădat gecile din piele, s-au îmbrăcat în costume elegante şi şi-au 
luat un aer de respectabilitate. Bărbaţi şi femei au descins din sediile 
centrale ale corporațiilor din New York, Chicago, San Francisco, 
Londra si Tokyo, împrăştiindu-se pe toate continentele pentru a-i 
convinge pe politicienii corupți să permită ca ţările lor sa fie 
incátusate de corporatocratie si pentru a-i aduce pe cei disperati sá-si 
vindá trupurile atelierelor cu conditii mizere sau liniilor de asamblare. 

Era rascolitor sa imi dau seama cá detaliile nerostite din spatele cu- 
vintelor scrise din CV-ul meu si acelea ale articolului defineau o lume 
de fum şi oglinzi al căror rost era sa ne inlantuie pe toti într-un sistem 
care este de dispretuit din punct de vedere moral si, în ultima 
instanţă, autodistructiv. Indemnindu-ma să citesc printre rînduri, Paula 
m-a stimulat să mai fac un pas pe drumul care, în cele din urmă, avea 
să îmi schimbe viaţa. 


CAPITOLUL 24 — Preşedintele Ecuadorului în luptă cu Big 
Cil 


Munca mea in Columbia si Panama mi-a oferit numeroase ocazii de 
a ramine in legáturá si de a vizita cea dintii tara care devenise casa 
mea cind nu eram acasá. Ecuadorul suferise sub un sir lung de 
dictatori si de oligarhii de dreapta, manipulate de interesele politice si 
economice ale SUA. Intr-un fel, tara era o republică bananierá în 
adevăratul sens al cuvîntului, iar corporatocratia îi adusese prejudicii 
majore. Exploatarea serioasă a petrolului în bazinul amazonian 
ecuadorian a început la sfîrşitul anilor 1960, iar rezultatul a fost 
cumpărarea masivă pe care clubul restríns al familiilor care 
conduceau Ecuadorul a jucat-o pe mina băncilor internationale. Aceşti 
indivizi şi-au împovărat tara cu uriaşe datorii, bazindu-se pe 
promisiunea obţinerii veniturilor din petrol. Drumuri şi parcuri 
industriale, baraje hidroelectrice, sisteme de distribuţie şi transport şi 
alte proiecte s-au ivit instantaneu în toată tara. Companiile 
internaţionale de construcţii şi inginerie tehnică au dat lovitura, 
imbogátindu-se peste noapte — încă o data. 

Un singur om, a cărui stea se înălța deasupra acestei tari din Anzi, 
făcea excepţie de la regula corupţiei politice si a complicitátii cu Cor- 
poratocratia. Acesta era Jaime Roldos, profesor universitar si avocat, 
în vîrstă de vreo patruzeci de ani, pe care l-am întîlnit cu diverse 
prilejuri. Era carismatic şi fermecător. Odată, m-am oferit impetuos să 
iau avionul pînă la Quito şi să-i ofer servicii gratuite de consultanţă ori 
de cite ori ar fi avut nevoie. Am spus-o jumătate în glumă, dar si 
fiindcă aş fi făcut bucuros acest lucru în timpul liber de care 
dispuneam — îmi plăcea şi, după cum i-am spus-o prompt, căutam 
mereu o scuză serioasă pentru a-i putea vizita tara. El a rís şi mi-a 
oferit şi el o înţelegere similară, spunîndu-mi că, ori de cîte ori aveam 
nevoie să-mi negociez factura la benzină, îi puteam telefona. 

Isi stabilise o reputaţie de populist si nationalist, o persoană care 
credea cu putere în drepturile celor săraci şi în responsabilitatea poli- 
ticienilor de a folosi cu prudenţă resursele naturale ale ţării. Cînd, în 
1978, şi-a început campania pentru preşedinţie, el a captat atenţia 
conationalilor săi şi a cetăţenilor din celelalte ţări în care petrolul era 
exploatat pentru interese străine — sau în care oamenii doreau 
independenţa faţă de puternicele forţe din exterior. Roldos era unul 
din rarii politicieni moderni care nu se temea să se opună status quo- 
ului. Vîna companiile petroliere şi sistemul, deloc subtil, care le 
sprijinea. 

De exemplu, a acuzat Summer Institute of Linguistics (SIL) — un 
grup cu o misiune evanghelică din SUA — de o colaborare ticăloasă cu 
companiile petroliere. li ştiam destul de bine pe misionarii de la SIL, 


din vremea cind eram in Peace Corps. Organizatia intrase in Ecuador, 
ca si in multe alte tari, sub pretextul de a studia, inregistra si traduce 
limbile indigene. 

SIL lucrase mult timp cu tribul Huaorani din regiunea bazinului 
amazonian, in primii ani de exploatare petrolieră, cînd s-a înregistrat 
apariţia unui eveniment repetat cu o frecvenţă dubioasă. De fiecare 
dată cînd seismologii raportau la sediul unei corporaţii că o anumită 
regiune are caracteristici care indicau o probabilitate ridicată de a 
conţine petrol în subsol, SIL intervenea şi îi încuraja pe indigeni să se 
mute de pe acel teritoriu în rezervatiile misionare; acolo ei aveau să 
primească mîncare, adăpost, haine, medicamente şi educaţie în stil 
misionar, gratuit. Condiţia era ca aceştia să-şi doneze pămînturile 
companiilor petroliere. 

Circulau o mulţime de zvonuri că misionarii de la SIL foloseau o 
gamă întreagă de tehnici necinstite pentru a convinge triburile să-şi 
abandoneze căminele şi să se mute în rezervaţii. O istorie repetată 
frecvent era aceea cá ei donau mîncare împănată din greu cu laxative 
— apoi ofereau doctoriile care să trateze epidemia de diaree. Pe întreg 
teritoriul tribului Huaorani, SIL a paraşutat coşuri de mîncare cu fund 
dublu, conținînd mici emițătoare radio; receptoarele din staţiile de 
comunicare extrem de sofisticate, folosite de personalul militar 
american de la baza armatei din Shell, erau reglate pe frecvenţa 
emitátoarelor. De fiecare dată cînd un membru al tribului era muşcat 
de un şarpe veninos sau se îmbolnăvea grav, un reprezentant de la 
SIL sosea imediat cu vaccinul antiveninos sau cu medicamentele 
potrivite — de cele mai multe ori folosind chiar elicopterele com- 
paniilor petroliere. 

In acele zile de la începuturile exploatării petroliere, cinci misionari 
SIL au fost găsiţi morti, cu săgeți tip Huaorani înfipte în trupuri. Mai 
tîrziu, Huaoranii au susţinut că au făcut acest lucru pentru a-i avertiza 
pe cei de la SIL să îi lase în pace. Mesajul nu a fost luat în seamă. Mai 
mult, el a avut efectul contrar. Rachel Saint, sora unuia dintre bărbaţii 
ucişi, a făcut un turneu în Statele Unite, aparind pe posturi de 
televiziune nationale pentru a strînge bani si a sprijini SIL si 
companiile petroliere, care, afirma ea, îi ajutau pe aceşti „sălbatici" să 
devină civilizati si educati. 

SIL a primit finantare prin donatii Rockefeller. Jamie Roldos a sus- 
tinut cá aceste legáturi cu Rockefeller dovedeau cá, de fapt, SIL nu 
era decit o fatadá pentru furtul paminturilor indigene si pentru 
promovarea exploatarii titeiului; vlástarul familiei, John D. Rockefeller, 
fondase Standard Oil — care mai tirziu a renuntat in favoarea celor 
mari, printre care Chevron, Exxon si Mobil’. 

Roldos m-a impresionat ca fiind un om care mergea pe calea 
deschisă de Torrijos. Ambii au înfruntat cele mai importante 


superputeri ale lumii. Torrijos voia sa ia inapoi Canalul, in timp ce 
pozitia puternic nationalistá a lui Roldos cu privire la titei ameninta 
cele mai influente companii. Ca si Torrijos, Roldos nu era un comunist, 
ci apăra mai degrabă drepturile ţării sale de a-şi hotărî singură desti- 
nul. Şi aşa cum o făcuseră în cazul lui Torrijos, experţii preziseseră că 
marii afacerişti şi Washingtonul nu-i vor accepta pe Roldos ca 
preşedinte şi că, odată ales, el va avea aceeaşi soartă cu a lui Arbenz 
din Guatemala sau cu a lui Allende din Chile. 

Mie mi se părea că cei doi împreună ar putea reprezenta avangarda 
unei noi mişcări în politica Americii Latine şi că acea mişcare ar putea 
constitui fundamentul unor schimbări ce vor afecta fiecare naţiune de 
pe planetă. Aceşti oameni nu erau nici Castro, nici Gadhafi. Ei nu 
puteau fi asociaţi nici cu Rusia, nici cu China sau, ca în cazul lui 
Allende, cu mişcarea socialistă. Erau lideri populari, inteligenţi, 
carismatici care erau pragmatici, nicidecum dogmatici. Erau 
nationalisti, dar nu antiamericani. In contextul în care corporatocratia 
se sprijinea pe trei piloni — marile corporaţii, băncile internaţionale şi 
guvernele colaborationiste — Roldos si Torrijos aveau posibilitatea de 
a darima pilonul colaborárii guvernamentale. 

O parte importantá din platforma lui Roldos constituia ceea ce s-a 
numit ulterior Politica Hidrocarburilor. Aceastá politica se baza pe 
premisa cá cea mai importantá resursá potentialá a Ecuadorului era 
ţiţeiul si că toată exploatarea viitoare ar trebui făcută în asa fel încît 
să aducă cel mai mare beneficiu pentru un procent cit mai ridicat al 
populaţiei. Roldos credea cu tărie în obligaţia statului de a-i ajuta pe 
cei săraci şi defavorizati şi îşi exprimase nădejdea cá Politica Hidro- 
carburilor ar putea fi folosită, de fapt, ca vehicul al implementării 
reformei sociale. In acest scop, el ar fi trebuit să meargă pur şi simplu 
pe sîrmă, căci ştia că în Ecuador, ca şi în alte atitea ţări, nu putea fi 
ales fără ajutorul cel puţin al unora dintre cele mai influente familii şi, 
chiar dacă ar fi reuşit să cîştige fără ei, fără sprijinul lor nu şi-ar fi 
văzut însă niciodată programul implementat. 

Eu personal am simţit o mare uşurare cînd, în această perioadă cru- 
cială, la Casa Albă preşedinte a fost Carter. In ciuda presiunilor din 
partea Texaco şi a altor interese privind ţiţeiul, Washingtonul a rămas 
destul de mult timp afară din joc. Ştiu că nu aşa ar fi stat lucrurile sub 
alte administrații — republicane sau democrate. 

Mai mult decît orice însă, cred că Politica Hidrocarburilor este cea 
care i-a convins pe ecuadorieni să-i trimită pe Jaime Roldos la Palatul 
Prezidential din Quito — primul lor preşedinte ales democratic după un 
lung şir de dictatori. El a subliniat bazele acestei politici, în discursul 
său inaugural din 10 august 1979: 

Trebuie să luăm măsuri concrete pentru a ne apăra resursele ener- 
getice ale ţării. Statul (trebuie) să menţină diversitatea exporturilor 


sale si Sa nu-si piarda independenta economica... Deciziile noastre vor 
fi dictate numai de interesele nationale si apárarea nerestrictionata a 
drepturilor noastre suverane?. 

Ajuns preşedinte, Roldos a trebuit să se concentreze asupra compa- 
niei Texaco, deoarece la vremea aceea aceasta devenise 
protagonistul principal din jocul petrolului. Era o relaţie extrem de 
anevoioasă. Uriaşa companie petrolieră nu avea încredere în noul 
preşedinte şi nici nu voia să ia parte la vreo politică ce urma să 
stabilească noi precedente. Texaco era conştientă de faptul că astfel 
de politici ar putea servi drept model altor ţări. 

Un discurs ţinut de consilierul cel mai important al lui Roldos, Jose 
Carvajal, a rezumat atitudinea noii administrații: 

Dacă un partener [Texaco] nu vrea să îşi asume riscuri, să facă 
investiţii de exploatare sau să exploateze anumite zone ale unei 
concesiuni petroliere, celălalt partener are dreptul să facă acele 
investiţii şi apoi să le preia, în calitate de proprietar... 

Noi credem că relaţiile noastre cu companiile externe trebuie să fie 
corecte; trebuie să fim tari în luptă; trebuie să fim pregătiţi pentru tot 
felul de presiuni, dar nu ar trebui să arătăm frică sau vreun complex 
de inferioritate cînd negociem cu străinii”. 

In prima zi a anului 1980, am luat o decizie. Era începutul unui de- 
ceniu nou. Peste douăzeci şi opt de zile, aveam să împlinesc treizeci şi 
cinci de ani. M-am hotărît ca, in acest nou an, să fac o schimbare 
majoră în viaţa mea, iar, pe viitor, să încerc să mă transform, după 
modelul eroilor moderni, ca Jaime Roldos şi Omar Torrijos. 

În plus, s-a întîmplat ceva şocant. Din punctul de vedere al pro- 
fitabilitátii, Bruno fusese cel mai de succes preşedinte din istoria 
MAIN. Dar, cu toate acestea, brusc şi fără nici un avertisment, Mac 
Hali l-a concediat. 


CAPITOLUL 25 - Demisionez 


Concedierea lui Bruno de cátre Mac Hali a sosit la MAIN ca un 
trásnet. A produs agitatie si disensiuni in toatá compania. Bruno isi 
avusese portia lui de duşmani, dar chiar si unii dintre aceştia erau 
panicaţi. Pentru multi dintre angajaţi era evident că motivul fusese 
invidia. In timpul discuţiilor la masa de prînz sau la o cafea, multi 
mărturiseau că erau convinşi că Mac Hali s-a simţit ameninţat de 
acest bărbat care era cu peste cincisprezece ani mai tînăr şi care con- 
dusese firma către noi culmi de rentabilitate. 

— Hali nu l-ar fi lăsat pe Bruno să-şi consolideze o imagine atît de 
bună, a spus cineva. Hali trebuie să fi ştiut că nu mai era decit o 
chestiune de timp pînă cînd Bruno ar fi preluat conducerea şi bătrînul 
ar fi fost alungat de pe păşune. 

Ca şi cum ar fi vrut să confirme aceste teorii, Hali l-a numit pe Paul 
Priddy noul preşedinte. Paul fusese ani de zile vicepreşedinte la MAIN, 
un individ amabil, inginer de formaţie. După părerea mea, era un om 
şters, fără iniţiativă, care avea să se plece în faţa capriciilor 
preşedintelui şi care nu avea niciodată să îl pună în pericol cu profituri 
cosmice. Pentru mine, plecarea lui Bruno era devastatoare. Fusese 
mentorul meu personal şi un factor esenţial în activitatea noastră 
internaţională. Priddy, pe de altă parte, se concentrase pe sarcini în 
ţară şi nu ştia mare lucru despre adevărata natură a rolului nostru de 
peste hotare. Trebuia să întreb încotro avea să se îndrepte compania 
de acum încolo. L-am sunat pe Bruno acasă şi l-am găsit filozofind. 

— Ei bine, John, el ştia că era o cauză pierdută, mi-a spus Bruno 
despre Hali, aşa că i-am cerut un pachet de acţiuni foarte bun şi l-am 
obţinut. Mac controlează o parte uriaşă de acţiuni care îi dau drept de 
vot, iar odată ce luase hotărîrea, nu am mai putut face nimic. 

Bruno mi-a împărtăşit faptul că avea în vedere citeva oferte de 
posturi de conducere la nişte bănci multinaționale, care ne fuseseră 
clienţi. 

L-am întrebat ce credea că trebuie să fac eu. 

— Fii cu ochii în patru, m-a sfătuit. Mac Hali şi-a pierdut contactul 
cu realitatea, dar nimeni nu i-ar spune asta — mai ales acum, după 
ceea ce mi-a făcut mie. 

Spre sfîrşitul lunii martie 1980, încă afectat de concedierea lui Bru- 
no, mi-am luat o vacanţă cu gînd să navighez către Insulele Virgine. 
Eram însoţit de ,, Mary", o tînără care lucra si ea pentru MAIN. Desi nu 
m-am gíndit la asta atunci cind am ales aceastá destinatie, acum mi- 
am dat seama cá istoria acelui loc a reprezentat un factor care m-a 
ajutat in a má hotari să încep să-mi pun în aplicare promisiunea pe 
care mi-o făcusem de Anul Nou. Prima mea bănuială a apărut înainte 
de prînz, pe cînd înconjuram Insula St. John si ne îndreptam spre 


Canalul Sir Francis Drake, care separá Insulele Virgine Americane de 
cele Britanice. 

Canalul fusese numit, bineinteles, dupá flagelul englezesc ce s-a 
abátut asupra galioanelor spaniole. Acel fapt mi-a amintit de multele 
momente din ultimii zece ani cind má gindeam la pirati si la alte figuri 
istorice, la bárbati ca Drake si Sir Henry Morgan, care jefuiau, prádau 
si exploatau si care erau totusi láudati — mai mult chiar, ridicati la 
rangul de cavaleri — pentru actiunile lor. De multe ori má intrebasem 
— dat fiind cá fusesem crescut in respect fata de acesti oameni — 
dacă ar trebui să am scrupule în privinţa exploatării unor tari ca 
Indonezia, Panama, Columbia şi Ecuador. Atiţia dintre eroii mei — 
Ethan Allen, Thomas Jefferson, George Washington, Daniel Boone, 
Davy Crockett, Lewis şi Clark, ca să numesc numai cîţiva dintre ei — 
exploataserá indieni, sclavi şi paminturi care nu le aparținuseră, iar eu 
mă întorsesem spre exemplul lor pentru a-mi domoli sentimentul de 
vinovăţie. Acum, luînd-o pe canalul Sir Francis Drake, mi-am dat 
seama de absurditatea rationamentelor mele anterioare. 

Mi-am amintit cîteva lucruri pe care îmi convenise să le ignor de-a 
lungul anilor. Ethan Allen a petrecut cîteva luni pe nave-închisoare 
britanice fetide şi înghesuite, mare parte din timp în cătuşe grele de 
fier, şi, apoi, un timp mai îndelungat, într-o temniţă englezească. El a 
fost prizonier de război, capturat în 1775 în Bătălia de la Montreal, 
luptind pentru acelaşi tip de libertate pe care o urmăreau acum 
pentru poporul lor Jaime Roldos si Omar Torrijos. Thomas Jefferson, 
George Washington si toti ceilalţi Strámosi întemeietori şi-au riscat 
vietile pentru idealuri asemánátoare. Victoria revolutiei nu era un 
rezultat anticipat; ei isi dáduserá seama cá, daca pierdeau, aveau sa 
fie spinzurati ca trádátori. Daniel Boone, Davy Crockett si Lewis si 
Clark au îndurat multe greutăţi si au facut mari sacrificii. 

Dar Drake si Morgan? Eram uşor nesigur în privinţa acestei peri- 
oade din istorie, dar imi aminteam cá Anglia protestantá se simtise 
foarte amenintata de Spania catolicá. Trebuia sa accept posibilitatea 
cá Drake si Morgan au devenit pirati pentru a lovi chiar in inima 
Imperiului spaniol, in acele nave care transportau aur, pentru a apára 
sanctitatea Angliei, mai degrabă decît din dorinţa lor de îmbogăţire 
personală. 

In timp ce navigam pe canal în sus, plimbindu-ne înainte şi înapoi în 
bătaia vintului, apropiindu-ne mai mult de munţii care se înălţau din 
mare — Insula Great Thatch la nord şi St. John la sud, — nu-mi puteam 
alunga din minte aceste ginduri. Mary mi-a întins o bere si a dat mai 
tare volumul pentru a asculta un cintec de-al lui Jimmy Buffett. Totusi, 
în ciuda frumuseţii care má înconjura si a senzatiei de libertate pe 
care navigatul ti-o inspira, de regula, acum má simteam infuriat. Am 
incercat sa ignor starea aceasta. Am dat pe git berea. 


Emotia nu voia să má părăsească. Am fost înfuriat de acele voci din 
istorie şi de felul în care mă folosisem de ele pentru a-mi justifica 
propria lăcomie. Eram furios şi pe părinţii mei, şi pe Tilton — şcoala 
aceea fátarnicá de pe deal — pentru că-mi bágaserá pe git toată isto- 
ria asta. Am deschis o altă sticlă de bere. As fi fost in stare să-l omor 
pe Mac Hali pentru ceea ce-i fácuse lui Bruno. 

O barcá din lemn, cu un steag de culorile curcubeului, a trecut pe 
lîngă noi, cu pinzele flutureindu-i în vînt de o parte si de alta, trecînd 
prin canal cu vintul din pupa. Vreo sase tineri si tinere tipau si ne 
fáceau cu mína, hipioti in saronguri multicolore, un cuplu gol puscá pe 
puntea din fatá. Era evident, dacá te uitai la barcá si la felul in care 
arátau ei, cá locuiau la bord, o societate comunalá, pirati moderni, 
liberi, dezinhibati. 

Am incercat sa le fac si eu cu mina, doar cá mina mea nu s-a supus. 

M-am simtit coplesit de invidie. 

Mary státea pe punte, privindu-i cum se pierdeau in depártarea din 
fata pupei noastre. 

— Ti-ar plăcea să ai o astfel de viata? m-a întrebat ea. 

Si atunci am inteles. Nu avea legáturá cu párintii mei, cu Tilton sau 
cu Mac Hali. Ceea ce uram eu era viata mea. A mea. Persoana 
responsabilá, cea pe care o dispretuiam, eram eu. Mary a strigat ceva. 
Aráta peste arcul dinspre tribord. A venit mai aproape de mine. 

— Golful Leinster, a spus. Aici vom ancora diseará. 

Acolo, adápostit de Insula St. John, se afla un golfulet unde vasele 
de pirati se ascundeau pentru a astepta flota cu aur, care trecea prin 
acest curs de apá. Am navigat mai aproape, apoi i-am dat círma lui 
Mary si m-am indreptat spre puntea din fata. In timp ce ea manevra 
barca în jurul recifului coralier Watermelon şi al frumosului golf, m-am 
aplecat, am înfăşurat parima şi am scos ancora din lăcaşul ei. Ea a 
lăsat să cadă pinza cea mare. Am aruncat ancora peste bord; lanţul a 
zornăit în apa de cristal, iar barca a început să plutească în derivă 
pînă s-a oprit. 

După ce ne-am instalat, Mary s-a dus să înoate şi apoi a tras un pui 
de somn. l-am lăsat un bilet şi m-am dus să iau barca de la tárm, vis- 
lind şi acostînd chiar sub ruinele unei vechi plantaţii de zahăr. Am stat 
aici, lîngă apă, mult timp, încercînd să nu mă gîndesc la nimic, 
concentrindu-ma pentru a mă goli de orice emoție. Dar nu a mers. 
Dupa-amiază tîrziu, m-am căznit să urc dealul abrupt şi am ajuns să 
stau pe zidurile părăginite de pe această veche plantație, privind în 
jos la vasul nostru ancorat. Am privit cum soarele cobora înspre 
Caraibe. Totul părea foarte idilic, şi totuşi ştiam că plantatia care mă 
înconjura fusese scena unei nenorociri inimaginabile; sute de sclavi 
africani muriseră aici — forţaţi cu ţeava pustii să construiască conacul 
impunător, să planteze şi să recolteze trestia-de-zahăr şi să manipule- 


ze maşinile care transformau zahărul brut în ingredientul de bază al 
romului. Tihna locului masca istoria sa plină de sălbăticie, cam tot aşa 
cum masca şi furia care năvălea în mine. 

Soarele a dispărut în spatele unei insule înconjurate de munţi. Un 
imens arc purpuriu s-a întins de-a lungul cerului. Marea a început să 
se întunece, iar eu am ajuns fatá-n faţă cu adevărul socant cá şi eu 
fusesem un negustor de sclavi, că slujba mea de la MAIN nu fusese 
numai despre folosirea datoriilor pentru a include ţările sărace în 
imperiul global. Previziunile mele umflate nu erau simple vehicule prin 
care să ne asigurăm că, dacă ţara noastră va avea nevoie de petrol, 
noi aveam să ne luăm tributul de sînge, iar poziţia mea de partener nu 
era legată doar de creşterea rentabilitátii firmei. Munca mea se 
referea şi la oameni şi familiile lor, oameni ca cei care muriseră pentru 
a construi zidul pe care stăteam eu, oameni pe care eu îi 
exploatasem. 

Timp de 10 ani, fusesem mostenitorul acelor stápini de sclavi care 
mărşăluiseră în jungla africana şi tirisera femei şi bărbaţi pe navele 
care aşteptau la mal. Abordarea mea fusese mai modernă, mai subtilă 
— nu trebuise niciodată să văd trupuri pe moarte, să miros carnea 
putrezită sau să aud gemetele agoniei. Dar ceea ce făcusem era abso- 
lut la fel de sinistru şi, dat fiind că eu mă puteam retrage, mă puteam 
desprinde de aspectele personale, de trupuri, de carne şi de gemete, 
poate că la o analiză finală păcătosul mai mare eram eu. 

M-am uitat din nou la vas, care se mişca în jurul ancorei, 
împotrivindu-se mareei care se prelingea. Mary era pe punte, 
relaxîndu-se, bind probabil o mărgarita si asteptindu-má pentru a-mi 
oferi si mie una. In acel moment, vázind-o în acea ultimă geaná de 
lumină a zilei, atit de relaxată, de încrezătoare, am fost izbit de ceea 
ce îi făceam ei şi tuturor celorlalţi care lucrau cu mine, de felul în care 
îi transformam în asasini economici. Eu le făceam ceea ce-mi făcuse 
mie Claudine, dar fără a fi cinstit ca ei. li seduceam, prin prime si 
promovári, sá deviná exploatatori, si totusi, ca si mine, si ei erau 
prinşi în capcana sistemului. Si ei erau inrobiti. 

M-am întors cu spatele la mare, la golf şi la cerul purpuriu. Mi-am 
închis ochii în faţa zidului construit de sclavii smulşi din căminele lor 
din Africa. Am încercat să alung totul din minte. Cînd am deschis ochii, 
mă uitam la un bát mare, strimb, gros ca o bită de baseball şi de două 
ori mai lung. Am sarit in picioare, am apucat bátul si am inceput sa 
lovesc peretii din piatrá. Am dat in ei piná cind m-am prábusit de 
epuizare. După aceea, m-am întins în iarbă, privind la norii care 
pluteau deasupra mea. 

In cele din urmă, m-am întors la barcă. Am stat în picioare pe plajă, 
uitindu-má la nava ancorată în apele azurii şi am ştiut ce trebuia să 
fac. Ştiam că dacă mă întorceam înapoi la viaţa mea de dinainte, la 


MAIN si la tot ceea ce reprezenta ea, eram pierdut pentru totdeauna. 
Máririle de salariu, pensia, asigurárile si beneficiile, actiunile... Cu cit 
státeam mai mult, cu atit mai dificil imi era sá ies. Devenisem un 
sclav. Puteam continua să mă flagelez, asa cum izbisem în pereţii 
aceia de piatră, sau puteam scăpa. 

Două zile mai tîrziu, m-am întors la Boston. Pe 1 aprilie 1980, am 
intrat în biroul lui Paul Priddy şi mi-am dat demisia. 


Vo A 


PARTEA IV — DIN 1981 PÎNĂ IN 
PREZENT 


CAPITOLUL 26 — Moartea prezidenţială din Ecuador 


Nu era cîtuşi de putin uşor să pleci de la MAIN; Paul Priddy a refuzat 
să mă creadă. Mi-a facut cu ochiul: — Intti aprilie! 

L-am asigurat că eram foarte serios. Amintindu-mi sfatul Paulei — 
să am grijă să nu mă contrazic cu cineva sau să nu creez suspiciuni 
cum că aş putea divulga activitatea mea de AE, — am scos în evidenţă 
faptul că apreciam tot ceea ce MAIN făcuse pentru mine, dar că era 
timpul să merg mai departe. Că voisem întotdeauna să scriu despre 
oamenii din întreaga lume pe care MAIN mă ajutase să-i cunosc, dar 
nu din perspectivă politică. l-am spus că voiam să devin liber- 
profesionist pentru National Geographic şi alte reviste şi să continui să 
călătoresc. Mi-am declarat loialitatea faţă de MAIN şi am jurat că 
aveam să-i înalţ osanale ori de cite ori voi avea prilejul. In cele din 
urmă, Paul a cedat. 

După aceea, toţi ceilalţi au încercat să mă convingă să renunţ la 
demisie. Mi s-a amintit frecvent despre poziţia mea excelentă, fiind 
acuzat chiar de nebunie. Am ajuns să înţeleg că nimeni nu voia să 
accepte faptul că plecam din proprie iniţiativă, cel puţin în parte, 
deoarece asta îi obliga să se privească pe ei înşişi. Dacă nu eram ne- 
bun că plecam, atunci ei ar fi trebuit să-şi examineze propria stare de 
sănătate psihică pentru cá ramineau. Aşa că le era mai uşor să mă 
vadă ca pe o persoană care-şi ieşise din minţi. Enervante, în mod 
special, erau reacţiile oamenilor mei. în ochii lor, eu eram cel care îi 
părăsea, şi se părea că nu exista cineva destul de puternic care să-mi 
ia locul. In orice caz, eram hotărît. După toti acei ani de ezitări, acum 
eram hotărît să fac efectiv curăţenie. 

Din nefericire, nu prea a mers aşa de uşor. Ce-i drept, nu mai 
aveam slujbă, iar, din moment ce fusesem departe de a fi un partener 
cu drepturi depline, suma obţinută din vînzarea acţiunilor nu îmi ajun- 
gea pentru a mă retrage. Dacă aş mai fi stat cîțiva ani la MAIN, aş fi 
putut deveni milionarul de patruzeci de ani pe care mi-l imaginasem; 
dar, la treizeci şi cinci de ani, mai aveam cale lungă pina să în- 
deplinesc acest obiectiv. Era un aprilie rece, deprimant, în Boston. 

Apoi, într-o zi, Paul Priddy m-a sunat, încercînd să mă convingă să-i 
fac o vizită la birou. 


— Unul dintre clientii nostri ne amenintá cá ne páráseste, mi-a spus 
el. Ne-au angajat deoarece voiau ca tu sá-i reprezinti in boxa mar- 
torilor experti. 

M-am gîndit îndelung la asta. Chiar în momentul în care má ase- 
zasem vizavi de Paul, la biroul lui, luasem deja decizia. Mi-am spus 
preţul — un procent care era de trei ori mai mare decit salariul meu de 
la MAIN. Spre surprinderea mea, a acceptat şi aşa am luat startul într- 
o nouă carieră. 

In anii următori, am fost angajat ca martor expert, extrem de bine 
plătit — în principal pentru companiile de utilităţi electrice din SUA 
care căutau să aibă noi uzine electrice, pentru care erau necesare 
aprobări pentru construcţie eliberate de către comisiile de speciali- 
tate. Unul dintre clienţii mei era Compania de Servicii Publice din New 
Hampshire. Treaba mea era să justific, sub juramint, fezabilitatea 
economică a unei centrale nucleare foarte controversate, de la 
Seabrook. 

Deşi nu mai eram implicat direct în America Latină, am continuat să 
urmăresc evenimentele de acolo. Ca martor expert, aveam timp liber 
cu carul între infátisárile în boxa martorilor. Am păstrat legătura cu 
Paula şi mi-am reînnoit vechi prietenii din timpul perioadei mele 
petrecute în cadrul Peace Corps, în Ecuador — o tara care ajunsese 
deodată în centrul scenei politicilor petroliere internaţionale. 

Jaime Roldos avansa. El îşi luase în serios promisiunile din cam- 
panie, fiind pe cale să lanseze un atac complex asupra companiilor de 
petrol. Părea să înţeleagă clar nişte lucruri pe care mulţi dintre cei 
aflaţi pe ambele maluri ale Canalului Panama le ignoraseră fie din 
greşeală, fie intenţionat. El înţelegea curentele subterane care 
amenințau să transforme lumea într-un imperiu global şi să-i re- 
trogradeze pe cetăţenii ţării sale, oferindu-le un rol minor, apropiat de 
servitute. Pe măsură ce citeam articole de presă despre el, eram 
impresionat nu numai de hotărîrea sa, dar şi de abilitatea lui de a 
percepe chestiuni foarte profunde. lar cele mai profunde chestiuni 
conduceau spre faptul că pătrundeam într-o nouă epocă a politicii 
mondiale. 

În noiembrie 1980, Carter a pierdut alegerile prezidenţiale în faţa 
lui Ronald Reagan. Tratatul privind Canalul Panama, pe care îl re- 
negociaserá el cu Torrijos, situaţia din Iran şi, în special, ostaticii ţinuţi 
în Ambasada Statelor Unite şi încercarea eşuată de a-i salva, fuseseră 
factori decisivi. În orice caz, se mai întîmpla ceva, mult mai subtil. Un 
preşedinte, al cărui ţel cel mai important era pacea mondială şi care 
era hotărît să reducă dependenţa SUA fata de petrol, era înlocuit cu 
un om care credea că locul cuvenit Statelor Unite se afla în vîrful 
piramidei mondiale, constituite pe forţa militară, şi că a controla 
cîmpurile petrolifere, indiferent unde se aflau, făcea parte din al 


nostru Manifest Destiny. Un presedinte care instalase panouri solare 
pe acoperişul Casei Albe era înlocuit cu unul care, imediat dupa ce s-a 
instalat în Biroul Oval, a pus să fie scoase acestea. 

Carter poate că nu a fost un politician eficient, dar el avea o viziune 
asupra Americii care se încadra în modelul aceleia descrise în Decla- 
raţia de Independenţă. Privind retrospectiv, acum îmi pare anacronic 
şi naiv, o întoarcere la idealurile care au modelat această naţiune şi 
care i-au adus pe multi dintre strămoşii noştri către țărmurile ei. Dacă 
îl comparăm cu predecesorii şi succesorii săi imediati, el reprezintă o 
anomalie. Viziunea sa asupra lumii era incompatibilă cu cea a 
asasinilor economici. 

Reagan, pe de altă parte, era în mod indiscutabil un constructor al 
imperiului global, un slujitor al corporatocratiei. La vremea alegerii 
sale, mi s-a părut convenabil faptul că fusese actor la Hollywood -un 
om care urmase ordinele primite de la potentati şi care ştiuse cum să 
se orienteze. Aceasta avea să fie semnătura lui. El avea să livreze 
pentru cei care făceau un du-te-vino între birourile de preşedinţi 
executivi, consiliile băncilor şi sălile guvernamentale. Avea să-i 
servească pe cei care păreau să-i ajute, dar care, de fapt, conduceau 
guvernul — oameni ca vicepreşedintele George W. H. Bush, secretarul 
de stat George Schultz, Secretarul apărării Caspar Weinberger, 
Richard Cheney, Richard Helms şi Robert McNamara. El avea să apere 
ceea ce voiau ei: un Stat American care să controleze lumea şi toate 
resursele ei, o lume care să răspundă la comenzile Americii, o armată 
americană care să impună regulile făcute de americani şi un sistem 
de comerţ internaţional şi bancar care să susţină America la 
preşedinţia imperiului global. 

Privind spre viitor, mi se părea că intrăm într-o perioadă care avea 
să fie propice asasinilor economici. Era o altă întorsătură a destinului 
că alesesem să mă retrag exact în acest moment din istorie. Cu cît mă 
gîndeam mai mult la asta, cu atit îmi părea mai bine. Ştiam că 
sincronizarea mea fusese perfectă. Cit despre ceea ce reprezenta ea 
pe termen lung, nu puteam da în bobi; în orice caz, ştiam din istorie 
că imperiile nu durează o vesnicie şi cá pendulul se mişcă întotdeauna 
în ambele direcţii. Din punctul meu de vedere, oameni ca Roldos 
dăruiau speranţa. Eram sigur că noul preşedinte al Ecuadorului în- 
telegea multe dintre subtilitatile situaţiei actuale. Ştiam că fusese un 
admirator al lui Torrijos şi că îl aplaudase pe Carter pentru poziţia sa 
curajoasă referitoare la chestiunea Canalului Panama. Eram sigur că 
Roldos nu va ezita. Puteam numai să sper că determinarea sa va 
reprezenta un îndemn şi pentru liderii celorlalte ţări, care aveau ne- 
voie de tipul de inspiraţie pe care îl ofereau el şi Torrijos. 

La începutul anului 1981, administraţia Roldos şi-a prezentat în faţa 
Congresului ecuadorian noua lege privind hidrocarburile. Dacă 


aceasta ajungea sá fie implementatá, atunci ea avea sá reformeze 
relaţiile ţării cu companiile de petrol. Conform multor standarde, 
aceasta putea fi considerată revoluţionară şi chiar radicală. Ea viza, 
desigur, schimbarea felului în care se făceau afacerile. Influenţa ei 
avea să se ráspindeascá dincolo de graniţele Ecuadorului, în mare 
parte din America Latină şi în întreaga lume’. 

Companiile petroliere au reacţionat previzibil — au tras toate 
frinele. Oamenii lor de la relaţii publice s-au apucat de treabă pentru 
a-i discredita pe Jaime Roldos, iar cei care făceau lobby pentru ei au 
apărut în Quito şi la Washington cu serviete pline de ameninţări şi 
mite. Au încercat să-i zugrăvească pe primul preşedinte al Ecuadorului 
ales în mod democratic, în vremurile moderne, ca pe un al doilea 
Castro. Dar Roldos nu avea să cedeze în fata intimidárilor, ráspunzind 
prin denuntarea conspirației dintre politică si petrol şi religie. El a 
acuzat în mod deschis Summer Institute of Linguistics de a fi 
colaborat în secret cu companiile petroliere si apoi, făcînd o mişcare 
extrem de curajoasă — sau poate necugetatá, — el a ordonat celor de 
la SIL să părăsească tara". 

La numai cîteva săptămîni după ce a trimis pachetul de legi la Con- 
gres şi la cîteva zile după ce i-a expulzat pe misionarii de la SIL, 
Roidos i-a avertizat pe străinii care aveau interese în Ecuador, inclusiv 
companiile de petrol, dar fără a se limita la acestea, că dacă nu aveau 
să implementeze proiecte care să-i ajute pe cetăţenii ţării, vor fi 
forţaţi, la rîndul lor, să părăsească teritoriul acesteia. El a ţinut un 
discurs important pe Stadionul Olimpic Atahualpa din Quito, după care 
a plecat spre o restrînsă comunitate din sudul Ecuadorului. 

A murit acolo, într-un îngrozitor accident de elicopter, pe 24 mai 
19815. 

Lumea a fost şocată. Locuitorii Americii Latine erau revoltați. 
Ziarele din întreaga emisferă titrau: .Asasinat CIA!" La faptul cá 
Washingtonul şi companiile de petrol îl urau se adăugau şi destule 
circumstanţe care păreau să sprijine aceste acuzaţii, iar aceste suspi- 
ciuni căpătau o şi mai mare greutate pe măsură ce începeau să fie cu- 
noscute şi alte lucruri. Nu s-a dovedit niciodată nimic, dar martori 
oculari au afirmat că Roidos i-a avertizat dinainte despre încercări de 
asasinat şi cá îşi luase precautii, inclusiv călătoria cu două elicoptere, 
în ultimul moment unul dintre ofiţerii săi de securitate îl convinsese să 
urce la bordul elicopterului-momeală. Cel care sărise în aer. 

In ciuda reacției internationale, ştirile ajungeau cu greu în presa din 
SUA. 

Osvaldo Hurtado a devenit preşedintele Ecuadorului. El a reabilitat 
Summer Institute of Linguistics şi companiile petroliere care îl 
sponsorizau. Pina la sfîrşitul anului, a lansat un program ambitios de 
márire a forárilor petroliere executate de Texaco si de alte companii 


străine în Golful Guayaquil si în Bazinul Amazonului*. Omar Torrijos, 
elogiindu-1 pe Roidos, l-a numit ,,fratele" sáu. El a mai márturisit si ca 
avea cosmaruri despre propria sa asasinare; se vedea cazínd din cer 
într-o uriaşă minge de foc. Fusese o adevărată profetie. 


CAPITOLUL 27 — Panama: o alta moarte prezidentiala 


Am fost de-a dreptul înmărmurit de moartea lui Roidos, desi poate 
că n-ar fi trebuit să fiu. Eram orice, dar nu naiv. Ştiam despre Arbenz, 
Mossadegh, Allende — şi despre mulţi alţi oameni ale căror nume nu 
ajunseseră niciodată în ziare sau în cărţile de istorie, dar ale căror 
vieţi fuseseră distruse şi uneori întrerupte cu violenţă pentru că se 
opuseserá corporatocratiei. In orice caz, eram şocat. Era atit de 
surprinzător. 

După succesul nostru fenomenal în Arabia Saudită, ajunsesem la 
concluzia că asemenea acţiuni pe faţă, nejustificate, absurde, aparti- 
neau trecutului. Credeam că şacalii fuseseră trimişi la grădina zoolo- 
gică. Acum constatam însă că mă înşelasem. Nu aveam nici o îndoială 
că moartea lui Roidos nu fusese un accident. Avea toate semnele unui 
asasinat orchestrat de CIA. Am înţeles că totul fusese făcut atît de 
evident pentru a transmite un mesaj. Noua administraţie a lui Reagan, 
la care se adăuga imaginea de cowboy de Hollywood improvizat, era 
vehiculul ideal pentru a transmite un asemenea mesaj. Şacalii se 
întorseseră şi voiau ca acest lucru să fie ştiut de Omar Torrijos sau de 
oricine altcineva ar mai fi avut fie doar şi ideea de a se alătura unei 
cruciade împotriva corporatocratiei. 

Torrijos nu putea fi însă îngenuncheat. Ca şi Roidos, el refuza să se 
lase intimidat. La rîndul lui, eliminase Summer Institute of Linguistics 
şi refuzase cu încăpăţinare să cedeze la insistenţele administraţiei 
Reagan de a renegocia tratatul privind Canalul. 

La douá luni dupá moartea lui Roidos, cosmarul lui Omar Torrijos a 
devenit realitate; a murit intr-un accident de avion la 31 iulie 1981. 

America Latiná si intreaga lume s-a cutremurat. Torrijos era cunos- 
cut pe întreg globul; el era respectat ca fiind bărbatul care fortase 
Statele Unite să cedeze Canalul Panama posesorului de drept şi care 
continua să-i înfrunte pe Ronald Reagan. Era un campion al drepturilor 
omului, şeful unui stat care-şi deschisese braţele pentru a-i primi pe 
refugiații din toate zonele spectrului politic, inclusiv pe şahul Iranului, 
O voce carismaticá sustinind dreptatea socială, care, după opinia 
multora, urma să fie nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace. Acum 
era mort. „Asasinat CIA!" a devenit încă o dată titlul articolelor şi al 
editorialelor de presă. 

Graham Greene şi-a început cartea Getting to Know the General 
(Cum l-am cunoscut pe General), cea rezultată în urma acelei călătorii 
cînd l-am şi întîlnit la Hotelul Panama, cu următorul paragraf: 

In august 1981, aveam geanta burdusitá pentru cea de-a cincea 
vizită în Panama, cînd am primit telefonic vestea că murise Generalul 
Omar Torrijos Herrera, prietenul şi gazda mea. Avionul micut în care 
zbura către casa pe care o deţinea în Coclesito, în munţii din Panama, 


se prábusise si nu existau supravietuitori. La citeva zile dupa aceea, 
garda sa personalá, sergentul Chuchu, alias Jose Jesus Martinez, fost 
profesor de filozofie marxistá la Universitatea Panama, profesor de 
matematicá si poet, mi-a spus prin telefon: 

— Era o bombá in avion. Stiu cá era o bombá in avion, dar nu-ti pot 
spune, prin telefon, de ce!. 

Oamenii de pretutindeni au deplins moartea acestui om, care-si 
cîştigase reputaţia de apărător al celor săraci si defavorizati, si au 
cerut cu insistentá Washingtonului sa deschida o anchetá asupra ac- 
tivitátilor CIA. In orice caz, aşa ceva nu avea să se întîmple. Erau multi 
cei care îl urau pe Torrijos, iar lista includea persoane cu o putere 
incredibilă. Inainte de moartea sa, se stia ca era detestat de 
presedintele Reagan, de vicepresedintele Bush, de Secretarul apárárii, 
Weinberger, si de Consiliul Sefilor de Personal, ca si de executivii unor 
companii puternice. 

Sefii militari erau in mod special infuriati de prevederile din Tratatul 
Carter-Torrijos care îi obligau să închidă Şcoala Americilor şi centrul 
de război tropical de la Southern Command SUA. In consecinţă, aceşti 
şefi se confruntau cu o problemă serioasă. Fie trebuiau sa pună la cale 
o modalitate de a se sustrage noului tratat, fie trebuiau să găsească o 
altă ţară dispusă să le adăpostească bazele — o perspectivă prea 
puţin probabilă pentru sfîrşitul secolului XX. Desigur, mai aveau şi o 
altă opţiune: să se descotorosească de Torrijos şi să renegocieze 
tratatul cu succesorul acestuia. 

Printre inamicii corporatisti ai lui Torrijos se numărau multinati- 
onalele gigantice. Majoritatea aveau legături strînse cu politicieni 
americani implicaţi în exploatarea forţei de muncă şi a resurselor 
naturale ale Americii Latine — ţiţei, lemn, fier, cupru, bauxită si 
páminturi pentru agricultură. Acestea deţineau firme de producţie, 
companii de comunicaţii şi inginerie si alte corporaţii avînd ca obiect 
de activitate tehnologia. 

Grupul Bechtel, Inc. era un exemplu important de relaţie amiabilă 
între o companie privată şi guvernul SUA. Cunoşteam prea bine 
Bechtel; deseori, noi, cei de la MAIN, lucram foarte aproape de ei, iar 
arhitectul-şef de acolo mi-a devenit prieten apropiat. Bechtel era 
compania de inginerie şi construcţii cea mai influentă din Statele 
Unite. Preşedinţii ei şi directorii executivi îi includeau pe George 
Schultz şi pe Caspar Weinberger, care îl urau pe Torrijos pentru că 
începuse să cocheteze îndrăzneţ cu ideea unui plan japonez ce urma 
să înlocuiască Canalul existent cu unul nou, mai eficient?. O asemenea 
mişcare nu numai că transfera proprietatea Canalului de la Statele 
Unite către Panama, dar îi excludea şi pe cei de la Bechtel de la 
participarea la proiectul de inginerie extrem de incitant, cu cel mai 
mare potenţial lucrativ al secolului. 


Torrijos îi înfruntase pe oamenii aceştia, si o făcuse cu gratie, 
farmec şi cu un minunat simţ al umorului. Acum era mort şi fusese 
înlocuit cu un protejat, Manuel Noriega, un om căruia îi lipsea 
inteligenţa, farmecul si istetimea lui Torrijos, un om pe care multi îl 
credeau incapabil sá li se opuná celor alde Reagan, Bush si Bechtel la 
nivel mondial. 

Eu, personal, am fost rávásit de aceastá tragedie. M-am gindit ore 
in sir la discutiile mele cu Torrijos. Intr-o noapte, tirziu, m-am uitat 
indelung la o fotografie de-a lui dintr-o revistá si mi-am adus aminte 
de prima mea noapte in Panama, cálátorind cu un taxi prin ploaie si 
oprind în fata unei fotografii a sa de pe un panou uriaş. „Idealul lui 
Omar este libertatea; nu s-a inventat încă glontul care să poată ucide 
un ideal!" Amintirea acelui slogan m-a înfiorat, la fel cum mi se 
intimplase şi în acea noapte ploioasă. 

Nu aveam cum şti pe-atunci că Torrijos avea să colaboreze cu Car- 
ter la redarea Canalului Panama oamenilor cărora el le aparţinea de 
fapt, sau că această victorie, împreună cu încercarea lui de a re- 
concilia diferendele dintre socialiştii din America Latină şi dictatori, 
vor infuria atit de mult administraţia Reagan-Bush, încît va face tot 
posibilul sá-i ucidá. Nu aveam cum sá stiu cá, intr-o altá noapte 
întunecată, el avea să fie ucis într-un zbor de rutină la bordul avi- 
onului său, Twin Otter, sau că aproape întreaga opinie publică din 
afara Statelor Unite nu avea nici o îndoială că moartea lui Torrijos, la 
virsta de cincizeci şi doi de ani, era o crimă în plus din seria 
asasinatelor comise de CIA. 

Dacă Torrijos ar fi trăit, fără îndoială cá el ar fi căutat să tina în friu 
violenţa în creştere care a lovit atitea naţiuni din America Centrală şi 
de Sud. Pe baza dosarului său, putem presupune că ar fi încercat să 
pună la cale o înţelegere pentru a atenua distrugerea regiunilor 
amazoniene din Ecuador, Columbia şi Peru, de către companiile de 
petrol internaţionale. Un rezultat al unei asemenea acţiuni ar fi fost 
generarea unor conflicte teribile pe care Washingtonul le numeşte 
războaie teroriste sau ale traficantilor, dar pe care Torrijos le-ar fi 
vázut ca pe niste actiuni intreprinse de oameni disperati pentru a-si 
proteja familiile si cáminele. Si ceea ce este cel mai important, sint 
convins cá el ar fi servit drept model pentru o nouá generatie de lideri 
ai Americilor, Africii si Asiei — lucru pe care CIA, NSA sau asasinii 
economici nu l-ar fi permis. 


CAPITOLUL 28 — Compania mea de energie -Enron — si 
George Bush 


in momentul mortii lui Torrijos, trecuserá citeva luni de cind n-o mai 
vázusem pe Paula. Aveam relatii cu citeva femei, printre care se 
număra si Winifred Grant, o tînără specialistă în probleme de mediu, 
pe care o intilnisem la MAIN si al cărei tată se intimplase sa fie 
arhitectul-şef de la Bechtel. Paula se întîlnea cu un ziarist columbian. 
Am rámas prieteni, dar am cázut de acord sá renuntám la aspectul 
romantios al legáturii noastre. 

Mă luptam cu slujba mea de martor expert, mai ales în cazul justi- 
ficării uzinei nucleare Seabrook. De multe ori aveam senzaţia că mă 
vindusem din nou, revenind la un vechi rol pur şi simplu de dragul 
banilor. Winifred mi-a fost de un imens ajutor în această perioadă. Era 
o ecologistă declarată, intelegind totuşi necesitatea practică a 
producerii unor cantităţi şi mai mari de energie electrică. Crescuse în 
zona Berkeley din Golful de Est al oraşului San Francisco şi absolvise 
UC Berkeley. Era o tipă fără prejudecăţi, ale cărei principii de viaţă 
contrastau cu cele ale părinţilor mei puritani şi ale lui Ann. 

Relaţia noastră a evoluat. Winifred şi-a luat o perioadă de concediu 
de la MAIN şi am navigat împreună pe coasta Oceanului Atlantic, spre 
Florida. Nu ne grăbeam, abandonam vasul în diferite porturi, astfel 
încît eu să pot depune mărturii în diverse procese. In cele din urmă, 
am ridicat pînzele spre West Palm Beach, Florida, unde am închiriat 
un apartament. Ne-am căsătorit şi fiica noastră, Jessica, s-a născut pe 
17 mai 1982. Aveam 36 de ani, fiind cu mult mai în vîrstă decit toti 
ceilalţi tătici care-şi pierdeau vremea pe la cursurile Lamaze. 

O parte din rolul meu în cazul Seabrook era să conving Comisia de 
Servicii Publice din New Hampshire că energia nucleară era cea mai 
bună şi cea mai economică alternativă prin care se putea genera 
electricitate în stat. Din nefericire, cu cît mai temeinic studiam 
chestiunea, cu atît mai mult începeam să pun la îndoială validitatea 
propriilor mele argumente. Literatura de specialitate se schimba în 
permanenţă în acele vremuri, reflectind un progres constant al 
cercetării, iar rezultatele indicau, cu tot mai multă convingere, că 
multe alte forme de energie alternative erau superioare din punct de 
vedere tehnic şi mult mai economice decît energia nucleară. 

Balanța începea să se clatine în defavoarea vechii teorii conform 
căreia energia nucleară era sigură. Se ridicaseră probleme serioase 
referitor la integritatea sistemelor de rezervă, la pregătirea operato- 
rilor, la tendinţa umană de a face greşeli, la uzura echipamentului, 
precum şi la depozitarea necorespunzătoare a deşeurilor nucleare. Eu 
personal nu mă simţeam sigur pe poziţia pe care trebuia să o adopt — 
pe care eram plătit să o adopt — sub juramint în ceea ce era similar cu 


o curte de judecatá. Ín acelasi timp, má convinsesem cá unele dintre 
tehnologiile nou apárute ofereau metode de generare a energiei 
electrice care chiar puteau influenţa benefic mediul înconjurător. 
Acest lucru era valabil, în special, în zona de generare a electricităţii 
din substanţe care, în urmă cu ceva timp, erau considerate drept 
produse reziduale. 

Intr-o bună zi, l-am informat pe şeful meu de la compania de utili- 
táti din New Hampshire cá nu mai puteam depune mărturie în numele 
lor. Am renunţat la această carieră profitabilă şi m-am hotărit să 
întemeiez o companie care să promoveze unele dintre noile tehnologii 
de pe plansa de proiectare, punînd astfel teoria în practică. Winifred 
m-a sprijinit sută la sută, în ciuda incertitudinilor legate de această 
aventură şi a faptului că pentru ea era prima dată în viaţă cînd 
începea să pună bazele unei familii. 

La cîteva luni după naşterea fiicei noastre, Jessica, în 1982, am 
înfiinţat Independent Power Systems (IPS), o companie a cărei misiune 
viza, printre altele, să dezvolte uzine de energie benefice pentru 
mediu şi să reprezinte un model care să-i inspire pe ceilalţi să 
procedeze şi ei la fel. Era o afacere cu riscuri foarte mari şi, în cele din 
urmă, toţi concurenţii noştri au eşuat. În orice caz, nouă ne-au venit în 
ajutor ,coincidentele". In realitate, eram conştient cá, de fiecare dată 
cînd cineva ne dădea o mina de ajutor, era vorba, de fapt, despre o 
recompensă pentru serviciile mele anterioare şi pentru că păstrasem 
tăcerea. 

Bruno Zambotti acceptase un post de virf la Banca de Dezvoltare 
Interamericană. El a fost de acord să facă parte din consiliul IPS şi să 
ajute la finanţarea tinerei societăţi. Am primit sprijin de la Bankers 
Trust; ESI Energy; Prudential Insurance Company; Chadbourne and 
Parke (o mare firmă de avocatură de pe Wall Street, unde fusese 
asociat şi Ed Muskie, senator, candidat la preşedinţie şi secretar de 
stat); şi Riley Stoker Corporation (o firmă de inginerie deţinută de 
Ashland Oil Company, care proiecta şi construia boilere extrem de 
sofisticate şi de inovatoare pentru uzine electrice). Eram sprijiniți chiar 
şi de Congresul SUA, care a nominalizat IPS pentru a fi scutită de la 
plata unei taxe specifice şi care, pe parcurs, ne-a dat un avantaj clar 
în faţa concurenţei. 

In 1986, IPS şi Bechtel, simultan — dar independent una de cea- 
laltă, — au început construcţia de uzine electrice care foloseau teh- 
nologii inovatoare, de ultimă generaţie, pentru arderea cărbunelui 
rezidual fără a produce ploaie acidă. Pînă la sfîrşitul deceniului, aceste 
două uzine au revoluţionat industria de utilităţi, contribuind în mod 
direct la o nouă legislaţie antipoluare, dovedind o dată pentru 
totdeauna cá numeroase aşa-zise produse reziduale puteau fi 
convertite în electricitate şi că pînă şi cărbunele putea fi ars fără a 


produce ploaie acidá, contrazicind, asadar, argumentele contrare pe 
care le sustinea compania de utilitáti de atita vreme. Uzina noastrá 
mai stabilea si cá asemenea tehnologii neprobate, de ultimá 
generatie, puteau fi finantate de o companie mica, independenta, prin 
Wall Street si prin alte mijloace conventionale’. Si ca beneficiu 
aditional, uzina electricá a IPS directiona cáldura spre o será 
hidroponicá de trei acri şi jumătate, în loc să se folosească de lacuri 
sau de turnuri de răcire. 

Rolul meu de preşedinte la IPS îmi asigura un contact nemijlocit şi 
amănunţit cu industria energetică. Aveam de-a face cu unii dintre cei 
mai influenţi oameni din branşă: avocaţi, specialişti în lobby, bancheri 
de investiţii şi directori de cel mai înalt nivel de la firme importante. Şi 
mai aveam şi avantajul unui socru care petrecuse peste treizeci de ani 
la Bechtel, care se ridicase pînă la poziţia de arhitect-şef şi care era, la 
acel moment, responsabil cu construcţia unui oraş în Arabia Saudită — 
un rezultat direct al misiunii pe care o îndeplinisem la începutul anilor 
1970, în timpul Afacerii de Spălare a banilor Arabiei Saudite. Winifred 
crescuse în apropiere de sediul central al firmei Bechtel din San 
Francisco şi era şi ea un membru al familiei corporatiste; prima sa 
slujbă, după absolvirea Universităţii Berkeley, a fost la Bechtel. 

Industria energetică trecea printr-o perioadă de restructurări 
majore. Marile firme de inginerie se luptau pentru a prelua sau cel 
puţin pentru a concura cu acele companii de utilităţi care înainte se 
bucuraseră de privilegiile monopolurilor locale. Dezordinea era cuvín- 
tul de ordine al zilei, iar regulile se schimbau peste noapte. Existau 
oportunităţi din belşug pentru indivizii ambitiosi care să profite de 
situaţii descumpănitoare pentru justiţie şi Congres. Perioada aceasta a 
fost denumită de experţii în industrie drept epoca „Vestului Sălbatic al 
Energiei". 

Una dintre victimele acestui proces era MAIN. După cum prezisese 
Bruno, Mac Hali îşi pierduse contactul cu realitatea şi nimeni nu 
îndrăznea să i-o spună verde-n fata. Paul Priddy nu deținuse niciodată 
controlul, iar conducerea de la MAIN nu numai că nu reuşise să profite 
de schimbările care se petreceau în industrie, dar a comis şi o serie de 
greşeli fatale. Numai la cîţiva ani după ce Bruno adusese profituri 
uriaşe, MAIN a renunţat la rolul său de asasin economic, ajungind sa 
fie strimtoratá din punct de vedere financiar. Asociaţii au vîndut MAIN 
uneia dintre cele mai mari firme de inginerie şi construcţii care îşi 
jucase corect cărţile. 

In timp ce eu primisem aproape treizeci de dolari pe acţiune pentru 
stocul meu în 1980, asociaţii rămaşi au reuşit să vîndă la mai puţin de 
jumătate din suma aceasta, circa patru ani mai tîrziu. Astfel s-au 
sfîrşit în umilinţă o sută de ani de serviciu indepliniti cu fruntea sus. 
Mă întrista să văd compania închisă, dar mă simţeam împăcat pentru 


faptul cá má retrásesem atunci cind am fácut-o. O perioadá, numele 
MAIN s-a pástrat si sub noua conducere, pentru ca ulterior sá se 
renunte la el. Logoul care avusese o pondere atit de mare in tari din 
intreaga lume cázuse in uitare. 

MAIN era un exemplu de companie care nu se adaptase bine la 
atmosfera in schimbare din industria energeticá. La cealaltá extrema 
a spectrului se afla o companie pe care noi, cei din interior, o consi- 
deram fascinantá: Enron. Una dintre organizatiile cu cea mai mare 
ascensiune din bransá párea sa fi rásárit din senin, incepind imediat 
să încheie afaceri-mamut. Majoritatea intilnirilor de afaceri se deschid 
cu cîteva momente de conversaţie de complezentá, în timp ce 
participanţii îşi ocupă locurile, îşi toarnă cafea sau îşi aranjează 
hîrtiile; în zilele acelea, conversaţia se învirtea, de cele mai multe ori, 
în jurul lui Enron. Nimeni din cei din afara companiei nu-şi putea 
închipui cum reuşea Enron să înfăptuiască asemenea miracole. Cei din 
interior ne zimbeau şi păstrau tăcerea. Din cînd în cînd, atunci cînd 
erau încolţiţi, vorbeau despre noi abordări privind managementul, 
despre „finanţare creatoare" şi despre hotărîrea lor de a angaja 
directori care ştiau să-şi croiască drum pe culoarele puterii din 
capitalele lumii. 

Mie, toate acestea îmi sunau ca o nouă versiune a tehnicilor 
asasinatului economic. Imperiul global mărşăluia înainte în pas rapid. 

Pentru cei ca noi, interesaţi de petrol şi de evenimentele de pe sce- 
na internaţională, mai exista un subiect foarte fierbinte care apărea 
frecvent în discuţii: fiul vicepreşedintelui, George W. Bush. Prima sa 
companie energetică, Arbusto (termenul spaniol pentru bush — „tu- 
fig"), fusese un eşec, fiind salvată în ultimul moment printr-o fuziune 
cu Spectrum 7, în 1984. Apoi, Spectrum 7 a fost şi ea la un pas de 
faliment şi a fost cumpărată, în 1986, de Harken Energy Corporation; 
G. W. Bush a rămas ca membru în consiliul de administraţie şi 
consultant cu un salariu anual de 120000 dolari?. 

Noi toţi presupuneam că faptul de a avea un tată vicepreşedinte al 
SUA avusese o mare influenţă în luarea acestei decizii, din moment ce 
portofoliul de realizări ca manager în afacerea cu petrol deţinut de 
tînărul Bush nu era, în mod cert, o garanţie. Şi părea că nu e deloco 
coincidenţă faptul că Harken a profitat de această ocazie pentru a se 
extinde la nivel internaţional pentru prima dată de la înfiinţarea sa, 
începînd să caute, în mod activ, oportunităţi de investiţii în petrol in 
Orientul Mijlociu. Revista Vanity Fair scria „Din momentul în care Bush 
şi-a luat locul în consiliu, lucruri minunate au început să n se întîmple 
celor de la Harken — noi investiţii, surse de finanţare neaşteptate, 
drepturi de forare apărute din senin.'? 

In 1989, Amoco era în negocieri cu guvernul statului Bahrain pentru 
drepturi de forare pe platforma marină. Atunci, vicepreşedintele Bush 


a fost ales presedinte. La scurt timp dupa aceea, Michael Ameen — un 
consultant de la Departamentul de Stat desemnat sa-i tina la curent 
cu informatii pe noul ambasador al SUA in Bahrain, Charles Hostler — 
a aranjat cîteva intilniri între guvernul din Bahrain si Harken Energy. 
Brusc, Amoco a fost înlocuită de Harken. Desi Harken nu mai forase 
pina atunci in afara sud-estului Statelor Unite, si niciodata linga tarm, 
ea a obtinut drepturile exclusive de forare in Bahrain, ceva ce nu se 
mai intimplase niciodata in lumea arabá. In citeva sáptámini, pretul 
actiunilor de la Harken Energy a crescut cu peste douázeci de 
procente, de la 4,50 dolari, pînă la 5, 50 dolari per acţiune“. 

Chiar şi oamenii versati în domeniul energiei au fost socati de ceea 
ce se petrecuse în Bahrain. 

— Sper că G. W. Bush nu pune la cale ceva care îl va costa scump 
pe taicá-sáu, spunea un avocat, prieten de-al meu care se 
specializase în industria energetică şi care era şi un susţinător de bază 
al Partidului Republican. Savuram cite un cocteil într-un bar aflat în 
colţ pe Wall Street, ceva mai sus de World Trade Center. El şi-a 
exprimat neliniştea. 

— Mă întreb dacă merită cu adevărat, a continuat, dînd din cap cu 
tristeţe. Merită cariera fiului său să rişte preşedinţia? 

Eu eram mai putin surprins decît colegii mei de generaţie, dar cred 
că aveam o perspectivă unică asupra lucrurilor. Lucrasem pentru 
guvernul din Kuweit, Arabia Saudită, Egipt si Iran, cunosteam în- 
deaproape politica din Orientul Mijlociu şi ştiam că Bush, ca oricare 
dintre directorii de la Enron, făcea parte dintr-o reţea pe care eu şi 
colegii mei, asasini economici, o creaserăm; ei erau domnii feudali şi 
stapinii plantaţiei?. 


CAPITOLUL 29 - lau mită 


În această perioadă a vieţii mele, am ajuns să înţeleg că intraserăm 
cu adevărat într-o nouă eră a economiei mondiale. Evenimentele care 
începuseră să se petreacă în timp ce Robert McNamara — omul care 
mi-a servit drept model — domnea în funcţia de secretar al apărării şi 
preşedinte al Băncii Mondiale îmi întrecuseră cele mai cumplite 
temeri. Abordarea economică a lui McNamara, inspirată din teoria 
keynesiană, precum şi susţinerea de către el a conducerii agresive 
deveniseră omniprezente. Conceptul de asasin economic se lărgise 
atit de mult încît includea toate genurile de directori din cele mai 
variate domenii. Poate că nu mai erau recrutaţi sau analizati psiho- 
logic de NSA, dar funcţiile îndeplinite de ei erau aceleaşi. 

Singura diferenţă era acum faptul că unii directorii executivi 
corporatişti, pe post de asasini economici, nu mai trebuia să se 
implice personal în folosirea fondurilor de la comunitatea bancară 
internaţională, în timp ce vechea mea branşă continua să prospere, 
noua versiune a acesteia căpăta aspecte cu mult mai sinistre chiar. In 
timpul anilor 1980, tineri şi tinere se ridicau din rîndurile 
managementului mediu, imaginîndu-şi că scopul scuză mijloacele: un 
bilanţ final sporit. Imperiul global era pur şi simplu o cale spre cîştiguri 
din ce în ce mai mari. 

Noile tendinţe erau întruchipate de industria energetică, în cadrul 
căreia lucram şi eu. Documentul privind Politica de Reglementare a 
Utilitátii Publice (The Public Utility Regulatory Policy Act — PUR-PA) a 
fost înaintat de Congres în 1978, suferind ulterior o serie de modificări 
legale si devenind, in cele din urmá, lege, in 1982. Initial, Congresul 
concepuse aceasta lege ca pe o modalitate de a incuraja companiile 
mici, independente, ca cea pe care o detineam eu, sá dezvolte surse 
alternative de combustibili si alte abordári inovatoare in domeniul 
producerii energiei electrice. Conform acestei legi, companiilor 
importante de utilitáti li se cerea sá cumpere energie generatá de la 
companii mai mici, la preturi corecte si rezonabile. Politica aceasta era 
rezultatul dorintei Cartelului de a reduce dependenta de petrol a SUA 
si de petrol, in general, nu numai de cel importat. Scopul legii era clar: 
sá stimuleze atít sursele alternative de energie, cit si dezvoltarea 
companiilor independente care reflectau spiritul antreprenorial al 
Americii. În orice caz, realitatea s-a dovedit una total diferită. 

In timpul anilor 1980 şi pînă la începutul anilor 1990, accentul s-a 
deplasat de pe spiritul de iniţiativă pe descentralizare. Am văzut cum 
majoritatea micilor independenţi era înghițită de firmele mari de in- 
ginerie şi construcţii, şi chiar de către companiile de utilităţi publice. 
Cele din urmă au găsit portite legale care le dădeau posibilitatea să 
creeze companii pe acţiuni, de tip holding, care puteau deţine atît 


companiile de utilitati, cit si corporatii independente producátoare de 
energie. Multe dintre acestea au lansat programe agresive pentru a-i 
duce la faliment pe independenti si a-i cumpára, in cele din urmá. 
Ceilalti au luat-o, pur si simplu, de la zero si si-au dezvoltat propriile 
lor alternative la companiile independente. 

Ideea de a micsora dependenta fata de petrol nu a avut nici un 
efect. Reagan le era profund îndatorat companiilor de petrol; Bush îşi 
fácuse propria avere tot gratie petrolului. Si aproape toti actorii 
principali si membrii cabinetului sub aceste douá administratii fie 
fáceau parte din industria titeiului, fie erau implicati in companii de 
inginerie si constructii aflate in strinsa legáturá cu aceasta. Mai mult, 
la o analiză finală, petrolul si construcţiile nu erau partizane; multi 
democrați obtinuserá profituri din ele, fiind şi ei strîns legati de cele 
două domenii. 

IPS continua să-şi menţină o viziune asupra energiei ca factor bene- 
fic asupra mediului înconjurător. Eram dedicati scopurilor initiale ale 
PURPA si se párea cá ducem o viatá de poveste. Eram printre putinii 
independenţi care nu numai cá  supravietuiserá, dar chiar 
prosperaserá. Nu aveam nici o îndoială cá motivul era faptul cá în 
trecut, fácusem o serie de servicii corporatocratiei. 

Ceea ce se întîmpla în domeniul energiei simboliza o tendinţă care 
afecta întreaga lume. Preocupările privind bunăstarea socială, mediul 
înconjurător şi alte chestiuni legate de calitatea vieţii deveneau 
secundare în fata lácomiei. In acest proces, se punea un accent uriaş 
pe promovarea afacerilor private. La început, acest lucru era justificat 
de principii teoretice, inclusiv de concepţia asupra capitalismului 
considerat superior şi învingător în faţa comunismului. Oricum, într-un 
final, asemenea justificări nu erau necesare. Era acceptat aprioric 
faptul că un proiect deţinut de investitori bogaţi era intrinsec mai bun 
decît unul deţinut de guverne. Organizaţii internationale, cum ar fi 
Banca Mondială, au adoptat această idee, sustinind descentralizarea 
şi privatizarea sistemelor de canalizare şi furnizare de apă potabilă, a 
reţelelor de comunicare, de servicii publice şi a altor facilităţi care 
pînă atunci fuseseră administrate de guvern. 

Ca rezultat, a fost simplu să se extindă conceptul de AE la o 
comunitate mai mare, să fie trimişi directori din domenii de afaceri 
mult mai variate în misiuni rezervate anterior cîtorva dintre noi, atent 
aleşi, care formau un club foarte exclusivist. Aceşti directori executivi 
s-au răspîndit pe toată planeta. Ei căutau locurile cu cea mai ieftină 
forţă de muncă, cele mai accesibile resurse şi cele mai mari pieţe, 
fiind nemiloşi în demersurile lor. Ca şi asasinii economici care îi 
precedaseră — cum fusesem eu în Indonezia, în Panama şi în 
Columbia, — ei găseau modalităţi pentru a-şi justifica fărădelegile. 
Asemenea nouă, şi ei ademeneau o serie de comunităţi şi ţări, 


promitind afluentá, posibilitatea ca o tará sá-si foloseascá sectorul 
privat pentru a scápa de datorii. Construiau scoli si autostrázi, donau 
servicii de telefonie, televiziune si medicale. In cele din urmă însă, 
dacă găseau mînă de lucru mai ieftină sau resurse mai accesibile în 
altă parte, plecau. In situaţia în care abandonau o comunitate ale 
cărei speranţe le alimentaseră, consecinţele erau de cele mai multe 
ori devastatoare, dar aveai senzaţia că ei fac acest lucru fără nici un 
moment de ezitare sau vreo tresărire a propriilor conştiinţe. 

Trebuia să mă întreb, totuşi, care era efectul tuturor acestor fapte 
asupra sufletelor lor, dacă aveau şi ei momentele lor de îndoială, aşa 
cum eu le avusesem pe ale mele. Oare stăteau ei vreodată lîngă vre- 
un canal plin ochi privind cum o tînără femeie încerca să se spele în 
apă, în timp ce un batrin îşi făcea nevoile în amonte? Nu mai exista 
oare nici un Howard Parker care să le pună întrebările cele dure? 

Deşi mă bucuram de succesele de la IPS şi de viaţa de familie, nu 
puteam lupta împotriva momentelor de depresie puternică ce mă 
invada. Eram acum tatăl unei fetiţe şi mă temeam de viitorul pe care 
ea avea să-i moştenească. Eram copleşit de vinovăţie pentru rolul pe 
care eu însumi îl jucasem. 

Mai puteam să mă uit şi înapoi şi să observ o tendinţă istorică 
foarte nelinistitoare. Sistemul modern de finanţare internaţională 
fusese elaborat spre sfîrşitul celui de Al Doilea Război Mondial, la o 
întîlnire a şefilor mai multor ţări, ţinută în Bretton Woods, New 
Hampshire — statul unde má náscusem eu. Banca Mondială şi Fondul 
Monetar International fuseserá formate pentru a reconstrui o Europá 
devastatá, ele dobindind un remarcabil succes. Sistemul s-a ráspindit 
rapid si a fost imbunatatit de toti marii aliati al Statelor Unite si salutat 
ca un panaceu la opresiune. Primeam asigurári cá acesta avea sá ne 
salveze pe toti din ghearele diavolesti ale comunismului. Nu má 
puteam abtine însă să nu mă întreb unde aveau să ne ducă toate 
acestea. Spre sfîrşitul anilor 1980, odată cu prăbuşirea Uniunii 
Sovietice şi a mişcării comuniste internaţionale, a devenit evident 
faptul că descurajarea comunismului nu fusese scopul acestora; era la 
fel de evident şi faptul că imperiul global, cu originile în capitalism, 
avea să domnească în voie. După cum observa Jim Garrison, 
preşedintele forumului Starea Lumii (State of the World): 

Luată cumulativ, integrarea lumii ca ansamblu, mai ales în termenii 
globalizării economice şi ai calităţilor mitice ale capitalismului 
de ,,piata liberă", reprezintă un veritabil ,.imperiu" de drept... Nici o 
naţiune de pe pamint nu a fost în stare să reziste magnetismului 
captivant al globalizării. Puţini au fost capabili să scape de „adaptările 
structurale" şi de „condiţiile" Băncii Mondiale, Fondului Monetar 
International sau arbitrajului Organizaţiei Mondiale a Comerţului, 
acele instituţii financiare , care, oricît de inadecvate ar fi, tot 


determina ce inseamna globalizarea economicá, care sint regulile si 
cine este recompensat pentru supunere si pedepsit pentru infractiuni. 
Atit de mare este puterea globalizării, încît, în chiar timpul vieţii 
noastre, este posibil să vedem integrarea, chiar dacă inegală, a 
economiilor naţionale din întreaga lume într-un sistem unic, global de 
piaţă liberă”. 

Pe măsură ce rumegam aceste chestiuni, am luat hotărîrea de a 
scrie o carte de dezvăluiri, Constiinta unui asasin economic, dar nu 
am făcut nici un efort de a păstra tăcerea asupra acestui proiect. Nici 
azi nu sînt genul de scriitor care să scrie în condiţii de izolare. Mie mi 
se pare necesar să port discuţii despre munca pe care o fac. Inspirația 
îmi vine şi de la ceilalţi, mă bazez pe ei să mă ajute să-mi amintesc ca 
să am o perspectivă corectă asupra lucrurilor din trecut. Imi place să 
citesc prietenilor mei bucăţi din materialele la care lucrez, în felul 
acesta putînd să le aud reacţiile. Imi dau seama că poate fi riscant, 
dar ştiu că pentru mine nu există altă cale de a scrie. Aşadar, nu 
făcusem absolut deloc un secret din faptul că scriam o carte despre 
perioada petrecută la MAIN. 

Intr-o după-amiază din 1987, un alt fost partener de la MAIN m-a 
contactat şi mi-a oferit un contract de consultanţă extrem de profitabil 
cu Stone & Webster Engineering Corporation (SWEC). La acea vreme, 
SWEC era una dintre primele companii de inginerie şi construcţii din 
lume şi încerca să-şi găsească şi ea un loc în peisajul schimbător al 
industriei energetice. Persoana de legătură mi-a explicat că trebuia să 
aparţin de o filială nouă, o sucursală independentă de dezvoltare 
energetică, structurată după modelul companiilor ca cea deţinută de 
mine, IPS. Am fost uşurat să aflu că nu mi se cerea să mă implic în 
proiecte internaţionale de tip asasinat economic. 

De fapt, mi-a spus el, nu mi se cereau prea multe de făcut. Eram 
unul dintre puţinii oameni care fondaseră şi conduseseră cu succes o 
companie energetică independentă şi aveam o reputaţie excelentă în 
acest domeniu. Inainte de toate, cei de la SWEC voiau să se foloseas- 
că de CV-ul meu şi să mă includă pe lista lor de consilieri, ceea ce era 
legal şi conform practicilor standard din această industrie. Oferta era 
deosebit de atrăgătoare pentru mine, deoarece, datorită cîtorva 
împrejurări, mă gîndeam să vind IPS-ul. Ideea de a mă alătura celor de 
la SWEC şi de a primi un avans spectaculos era binevenită. 

In ziua în care m-au angajat, preşedintele executiv de la SWEC m-a 
invitat la un prînz în doi. Am discutat liber un timp şi, pe măsură ce 
discutam, mi-am dat seama că o parte din mine era nerăbdătoare să 
se întoarcă la consultanţă, să lase în urmă responsabilitátile inerente 
cînd ai de condus o companie energetică complexă, responsabilitatea 
pe care o ai faţă de peste o sută de oameni cînd construieşti o 
centrală sau cînd te confrunti cu toate pierderile pe care le presupune 


construirea si administrarea unei centrale electrice. Deja imi fácusem 
o viziune asupra modului in care voi cheltui avansul substantial pe 
care ştiam cá era pe punctul de a mi-i oferi. Ma hotărisem sa il 
folosesc, printre altele, la crearea unei organizatii nonprofit. Ajunsi la 
desert, gazda mea a deschis discutia despre subiectul uneia dintre 
cártile pe care deja o publicasem, 7he Stress-Free Habit (Obiceiul 
eliberat de stres). Mi-a spus cá auzise lucruri minunate despre 
aceasta. Apoi m-a privit direct in ochi. 

— Mai aveţi de gînd să scrieţi si alte cărţi? m-a întrebat el. 

Mi s-a strîns stomacul. Brusc, mi-am dat seama despre ce era 
vorba. Nu am ezitat. 

— Nu, am spus. Nu am de gînd să public nici o carte în momentul 
acesta. 

— Mă bucur să aud asta, mi-a răspuns. Compania noastră pune 
mare preţ pe discreţie. Ca şi cei de la MAN. 

— Inteleg. 

S-a lásat pe spate si a zimbit relaxat. 

— Desigur, cárti de genul ultimei aparitii, care se ocupá de stres si 
de alte lucruri asemánátoare, sint perfect acceptabile. Mai mult chiar, 
uneori ele pot constitui un stimulent in cariera unei persoane. In ca- 
litate de consilier la SWEC aveti toata libertatea sa publicati lucruri 
de felul acesta. 

M-a privit ca si cum astepta un ráspuns. 

— E bine de stiut. 

— Da, perfect acceptabil. in orice caz, se intelege de la sine cá nu 
veti mentiona niciodatá numele companiei noastre in cártile dumnea- 
voastrá si cá nu veti scrie despre nimic din ceea ce ar putea afecta 
natura afacerii noastre aici sau despre activitatea pe care ati 
desfásurat-o la MAIN. Nu veti mentiona subiecte de politicá sau pe 
teme privind bánci internationale si proiecte de dezvoltare. 

S-a uitat insistent la mine. 

— Este pur si simplu o chestiune de confidentialitate. 

— Se înţelege de la sine, l-am asigurat eu. A 

O clipă, am avut senzaţia că mi-a stat inima-n loc. Incercam din nou 
un sentiment vechi, asemănător cu cele trăite în preajma lui Howard 
Parker în Indonezia, în timp ce conduceam maşina prin Panama City, 
avindu-l în dreapta pe Fidel, sau în momentele în care stăteam cu 
Paula într-o cafenea din Columbia. Ma vindeam — din nou. Nu era 
vorba despre o mită în sensul legal — era cît se poate de cinstit şi 
legitim ca această companie să mă plătească pentru a-i permite să-mi 
includă numele în diagrama lor, să mă convoace atunci cînd aveau 
nevoie de sfaturi sau pentru ca să particip la cîte o întîlnire din cînd în 
cînd, — dar am înţeles adevăratul motiv pentru care eram angajat. 


Mi-a oferit o sumá anualá care era echivalentá cu un salariu de di- 
rector executiv. 

Mai tîrziu, în aceeaşi dupa-amiazá, stăteam náuc în aeroport, astep- 
tind avionul cu care aveam să mă întorc în Florida. Mă simţeam ca o 
prostituată. Ba mai rău, simţeam că mi-am trădat fiica, familia, ţara. 
Şi, totuşi, mi-am spus, nu prea aveam de ales. Ştiam că, dacă nu 
acceptam această mită a lor, ar fi urmat amenințările. 


CAPITOLUL 30 - Statele Unite invadeazá Panama 


Torrijos era mort, dar Panama continua sá ocupe un loc special ín 
inima mea. Tráind in Florida de Sud, aveam acces la multe surse de 
informaţii referitoare la evenimentele actuale din America Centrală. 
Mostenirea lui Torrijos dăinuia, chiar daca era filtrată prin oameni care 
nu fuseserá dáruiti cu personalitatea si cu tária de caracter cu care 
fusese înzestrat acesta. Incercári de a încheia acorduri în emisferă au 
continuat şi după moartea lui, la fel ca şi hotărîrea statului Panama de 
a forţa Statele Unite să acţioneze în conformitate cu termenii 
Tratatului privind Canalul Panama. 

Succesorul lui Torrijos, Manuel Noriega, părea la început hotărit să 
o ia pe urmele mentorului său. Nu l-am întîlnit niciodată pe Noriega în 
persoană, dar, după părerea generală, el s-a străduit iniţial să ducă 
mai departe cauza celor săraci şi oprimati din America Latină. Unul 
dintre cele mai importante proiecte ale sale a fost să continue 
cercetarea privind perspectivele în vederea construirii unui nou canal 
care să fie finanţat şi construit de japonezi. După cum era de 
prevăzut, el a intimpinat o uriaşă rezistenţă din partea Washingtonului 
şi a companiilor private americane. Exact aşa cum scrie însuşi 
Noriega: 

Secretarul de Stat, George Schultz fusese director executiv la 
compania multinațională de construcţii Bechtel; Secretarul pe 
probleme de apărare, Caspar Weinberger, fusese vicepreşedinte la 
Bechtel. Pentru Bechtel nimic nu ar fi fost mai plăcut decit să cîştige 
miliarde de dolari din veniturile pe care le-ar fi generat construcţia 
canalului... Administratiile Reagan si Bush se temeau de posibilitatea 
ca Japonia să primească un eventual proiect de construcţie a 
canalului; nu era vorba numai de o preocupare exagerată pentru 
securitate, ci şi de o problemă de rivalitate comercială. Firmele de 
construcţii americane erau pe punctul de a pierde miliarde de dolari! 

Noriega nu era însă Torrijos. El nu avea harul şi nici integritatea 
fostului său şef. Cu timpul, şi-a dobindit dezgustátoarea reputaţie 
legată de corupţie şi trafic de droguri, fiind suspectat chiar de a fi pus 
la cale asasinarea rivalului său politic, Hugo Spadafora. 

Noriega şi-a clădit reputaţia în calitate de colonel aflat la 
conducerea unităţii G-2 a Forţelor de Apărare din Panama, o unitate 
de spionaj militar care reprezenta punctul naţional de legătură cu CIA. 
In această calitate, el stabilise relaţii strînse cu directorul CIA, William 
J. Casey. CIA a folosit această legătură pentru a-şi pune în aplicare 
planul referitor la Caraibe, precum şi la America de Sud şi Centrală. 
De exemplu, cînd administraţia Reagan a vrut să-i dea un avans lui 
Castro, avertizindu-l despre invadarea Granadei de către SUA, în 
1983, Casey a apelat la Noriega, rugindu-l să fie el mesagerul. De 


asemenea, colonelul a mai ajutat CIA sá se infiltreze ín cartelul 
columbian, dar şi în alte carteluri ale drogurilor. 

Prin 1984, Noriega fusese promovat la gradul de general si coman- 
dant suprem al Fortelor de Apárare din Panama. Se povesteste cá, in 
acel an, cînd a sosit in Panama City, fiind intimpinat la aeroport de 
seful local al CIA, Casey a intrebat: ,Unde mi-e prietenul? Unde-i 
Noriega?" Cînd generalul a vizitat Washingtonul, cei doi s-au întîlnit în 
particular, acasă la Casey. Mulţi ani mai tîrziu, Noriega avea să 
recunoască faptul că această legătură strinsa cu Casey l-a facut să se 
simtă invincibil. El credea că CIA, ca şi G-2, era cea mai puternică 
filieră a guvernului din ţara sa. Era convins că, în ciuda atitudinii pe 
care ar adopta-o în privinţa Tratatului privind Canalul Panama sau a 
bazelor militare americane din Zona Canalului?, Casey l-ar proteja. 
Astfel, în timp ce Torrijos reprezentase o emblemă internaţională 
pentru dreptate şi egalitate, Noriega a devenit un simbol al corupţiei 
şi al decadentei. Faima sa în această privinţă i-a fost pecetluită la 12 
iunie 1986, cînd New York Times titra pe prima pagină un articol cu 
titlul „Cel mai puternic bărbat din Panama bănuit de trafic de droguri 
şi bani negri." Reportajul scris de un cîştigător al premiului Pulitzer 
susţinea că generalul era asociat ilegal şi secret în mai multe afaceri 
din America Latină; că fusese spion atît pentru Statele Unite, cit si 
pentru Cuba, actionind ca un fel de agent dublu; cá, la ordinele sale, 
G-2 l-a decapitat, de fapt, pe Hugo Spadafora; si cá Noriega 
condusese personal ,cea mai importantá afacere cu droguri din 
Panama". Acest articol era insotit de un portret deloc mágulitor al 
generalului, iar o urmare în ziarul de a doua zi cuprindea si mai multe 
detalii?. 

La celelalte probleme ale sale, generalul Noriega mai adăuga şi un 
preşedinte al SUA care suferea de o problemă de imagine pe care zi- 
ariştii o numeau „factorul lasitate"^ al lui George H. W. Bush. Acesta a 
căpătat o semnificaţie specială în momentul în care Noriega a refuzat 
cu incápátinare să accepte o prelungire a Şcolii Americilor cu încă 15 
ani. Memoriile generalului ne furnizează o perspectivă interesantă: 

Oricit de hotáríti şi de mîndri am fi fost de a continua moştenirea 
lásatá de Torrijos, Statele Unite nu voiau in nici un caz sa se intimple 
asa ceva Ei doreau o prelungire sau o renegociere pentru acel obiectiv 
(Scoala Americilor), spunînd cá date fiind preparativele în vederea 
unui război în America Centrală, încă mai aveau nevoie de el. Acea 
Şcoală a Americilor era însă o ruşine pentru noi. Noi nu voiam pe 
pămîntul nostru un teren de instrucţie pentru echipele morţii şi pentru 
armatele represive de dreapta5. 

Poate de aceea, lumea ar fi trebuit să anticipeze, dar, în realitate, 
ea a fost şocată cînd, la 20 decembrie 1989, Statele Unite au atacat 
Panama actionind cu ceea ce se spunea cá ar fi fost cel mai mare 


asalt aeropurtat asupra unui oras de la cel de Al Doilea Rázboi 
Mondial incoace®. Era un atac nejustificat asupra unei populatii civile. 
Panama si cetátenii ei nu reprezentau absolut nici o amenintare 
pentru Statele Unite sau pentru vreo altá tará. Politicienii, guvernele si 
presa din intreaga lume au denuntat actiunea unilateralá a SUA ca pe 
o încălcare flagrantă a dreptului international. 

Dacă această operaţiune militară ar fi fost îndreptată asupra unei 
tari care comisese un genocid sau alte crime împotriva umanităţii — 
de exemplu, Chile a lui Pinochet, Paraguayul lui Stroessner, Nicaragua 
lui Somosa, El Salvadorul lui Daubuisson sau Irakul lui Saddam -lumea 
poate ar fi inteles. Dar Panama nu fácuse nimic de felul acesta; tot ce 
fácuse fusese numai sa se opuná dorintelor nutrite de o mina de 
politicieni si directori de corporatii care detineau puterea. Ea insistase 
ca Tratatul privind Canalul Panama sá fie onorat, purtase discutii cu 
reformatorii sociali si explorase posibilitatea construirii unui nou canal 
cu finantare si companii de constructii japoneze. Drept rezultat, 
Panama suferea urmari ingrozitoare. Asa cum afirma Noriega: 

Vreau sá fie foarte clar: campania de destabilizare lansatá de 
Statele Unite in 1986, culminind cu invazia statului Panama din 1989, 
a fost rezultatul respingerii de cátre SUA a oricárui scenariu in care 
viitorul control asupra Canalului ar putea fi in miinile unui stat Panama 
independent, suveran — sprijinit de Japonia... între timp, Shultz si 
Weinberger, deghizati în oficiali care acţionează în interesul public si 
profitind de ignoranta populaţiei în privinţa puternicelor interese 
economice pe care le reprezintă ei, au pus la punct o campanie de 
propaganda prin care să má anihileze’. 

Justificarea susţinută de Washington pentru atacuri s-a bazat pe un 
singur om. Singura motivaţie pentru care Statele Unite şi-au trimis 
tinerii şi tinerele să-şi rişte vieţile si constiintele, ucigind oameni 
nevinovaţi, inclusiv un număr nespecificat de copii, şi să dea foc unor 
porţiuni imense din Panama City, era Noriega. Acesta era caracterizat 
drept diabolic, un inamic al poporului, un monstru traficant de droguri 
şi, ca atare, el furnizase administraţiei o scuză pentru invazia masivă 
a unei ţări cu două milioane de locuitori care se întîmpla să reprezinte 
— stranie coincidenţă! — cea mai importantă proprietate imobiliară din 
lume. 

Invazia mi s-a părut intr-atit de tulburătoare, încît gîndul la ea m-a 
adus într-o stare de depresie care a durat cîteva zile bune. Ştiam că 
Noriega avea gărzi personale şi totuşi nu mă puteam abtine sa cred 
că şacalii l-ar fi putut elimina, aşa cum au făcut-o cu Roldos sau cu 
Torrijos. Majoritatea bodyguarzilor sai, bánuiam eu, fuseseră antrenați 
de personal militar american şi, pesemne, plătiţi să se uite în altă 
parte sau să pună ei înşişi în practică asasinatul. 


Cu cit má gindeam si citeam mai mult despre invazie, cu atit mai 
convins eram cá reprezenta un semnal cá politica SUA revenise la 
vechile metode ale constituirii imperiilor, cá administratia Bush era 
hotarita sa realizeze mai multe decit Reagan si sá demonstreze lumii 
cá nu va ezita sa foloseasca forta masiva pentru a-si atinge scopurile. 
De asemenea, se parea ca telul, in Panama, pe linga inlocuirea mos- 
tenirii lui Torrijos cu o administratie de forma, in favoarea Statelor 
Unite, era sa bage in sperieti tari ca Irakul, facindu-le sa cedeze. 

David Harris, redactor colaborator la New York Times Magazine si 
autorul unui numar insemnat de carti, face o serie de observatii 
interesante. In cartea sa din 2001, Shooting the Moon (Luna in bataia 
pustii), el spune: 

Dintre miile de conducátori, potentati, oameni influenti, membri ai 
clicilor si dictatori cu care au avut americanii de-a face în toate col- 
turile lumii, generalul Manuel Antonio Noriega este singurul pe care 
americanii l-au vinat in acest mod. Numai o singurá data in 225 de ani 
de existenta nationala oficiala, Statele Unite au invadat o alta tara, 
ducîndu-l pe conducătorul ei in Statele Unite pentru a fi judecat si 
tinut in detentie pentru violarea legislatiei americane savirsita pe 
pămîntul strámosesc al acelui conducător”. 

In urma bombardamentului, Statele Unite s-au trezit, brusc, într-o 
situaţie delicată. Pentru o perioadă de timp, părea că întreaga situaţie 
avea să se întoarcă împotriva lor. Poate că administraţia Bush reuşise 
să inábuse zvonurile despre slăbiciunea sa, dar, de această dată, avea 
de înfruntat problema legitimitátii pentru a nu crea imaginea unui 
derbedeu sfruntat surprins într-un act de terorism. Era ştiut cá, pe o 
perioadă de trei zile, armata SUA interzisese accesul presei, al Crucii 
Roşii şi al altor observatori din afară în zonele în care se bombardase 
din greu, timp în care soldaţii incinerau şi îngropau victimele. Presa a 
pus întrebări privind distrugerea dovezilor despre comportamentele 
criminale şi inumane şi despre numărul celor care muriseră din cauză 
că li s-a refuzat acordarea la timp a îngrijirilor medicale, doar cá 
aceste întrebări nu au primit niciodată un răspuns. 

Nu vom afla niciodată multe dintre adevărurile despre invazie şi 
nici nu vom cunoaşte adevăratele proporţii ale masacrului. Secretarul 
cu apărarea, Richard Cheney, susţinea existenţa unui număr de victi- 
me cuprins între cinci şi şase sute, dar organizaţiile pentru apărarea 
drepturilor omului au estimat numărul acestora ca fiind între trei şi 
cinci mii, plus alte douăzeci şi cinci de mii rămase pe drumuri?. 
Noriega a fost arestat, transportat cu avionul la Miami şi condamnat la 
patruzeci de ani de închisoare; la vremea aceea, el era singura 
persoană din Statele Unite etichetată în mod oficial drept prizonier de 
război!”. 


Întreaga lume era scandalizată de această încălcare a dreptului 
internaţional şi de distrugerea inutilă a unui popor lipsit de apărare, 
aflat în miinile celei mai puternice forte militare, dar puţini erau cei 
din Statele Unite care erau conştienţi de atacul sau de crimele pe care 
Washingtonul le comisese. Accesul presei era foarte limitat. O serie de 
factori contribuiserá la această situaţie, incluzind politica guver- 
namentală, telefoanele date de Casa Albă către editori şi directori de 
televiziuni, membri ai Congresului care nu îndrăzneau să se opună ca 
nu cumva factorul laşitate să devină problema lor, precum şi jurnalişti 
care-şi imaginau că publicul avea nevoie mai degrabă de eroi decît de 
obiectivitate. 

O excepţie a constituit-o Peter Eisner, redactor la Newsday şi repor- 
ter corespondent la Associated Press, care se ocupa de invazia statu- 
lui Panama şi care a continuat să analizeze, timp de mai mulţi ani, 
această situaţie. în The Memoires of Manuel Noriega: America's 
Prisoner (Memoriile lui Manuel Noriega: Prizonier al Americii), 
publicatá in 1997, Eisner scrie: 

Moartea, nimicirea si nedreptatea care au fácut ravagii in numele 
luptei împotriva lui Noriega si minciunile care au însoţit acel 
eveniment erau amenintari la adresa celor mai elementare principii 
ale democratiei americane... Soldatilor li s-a ordonat sá ucidá ín 
Panama, ordin pe care l-au executat întocmai, după ce li s-a spus cá 
trebuiau să salveze o ţară din ghearele unui dictator crud şi corupt; 
imediat după intrarea lor în acţiune, concetátenii acestora [SUA] s-au 
aliniat în spatele lor în pas de defilare". 

După cercetări îndelungate, inclusiv interviuri cu Noriega în celula 
acestuia din Miami, Eisner afirmă: 

In punctele cheie, nu cred că dovezile arată că Noriega a fost 
vinovat de acuzaţiile care i s-au adus. Nu cred că acţiunile sale ca 
lider al unei armate străine sau ca şef al unui stat suveran justifică o 
intervenţie în Panama sau că el constituia o ameninţare la securitatea 
naţională a SUA12. 

Eisner concluzionează: 

Analiza mea asupra situaţiei politice şi reportajele mele din Panama 
dinaintea, din timpul şi după invazie, m-au condus la concluzia că 
invazia Statelor Unite în Panama a fost un abominabil abuz de putere. 
Invazia a servit, în principal, scopurilor arogantilor politicieni 
americani şi aliaţilor lor panamezi, cu preţul unei vărsări de sînge 
inimaginabile13. 

Familia Arias şi oligarhia pre-Torrijos — care au servit drept mari- 
onete ale SUA în perioada cînd Panama a fost smulsă Columbiei, pînă 
la preluarea puterii de către Torrijos — şi-au reintrat în drepturi. Noul 
Tratat privind Canalul Panama a devenit o chestiune controversată, în 
esenţă, Washingtonul controla din nou canalul navigabil, în ciuda celor 


prezentate de documentele oficiale. Pe másurá ce reflectam asupra 
acelor incidente si asupra celor pe care le tráisem in perioada cind 
lucrasem pentru MAIN, m-am trezit întrebîndu-mă mereu acelaşi 
lucru: Cite decizii — inclusiv acelea cu un impact istoric asupra a 
milioane de oameni - sînt luate de femei şi bărbaţi care sint minati 
mai curînd de motivații personale decît de dorinţa de a face bine? Citi 
dintre guvernanţii din fruntea ţării noastre nu sînt minati mai degrabă 
de lăcomie decît de loialitate naţională? Cite războaie sînt duse pentru 
că un preşedinte nu vrea ca cei care l-au votat să-i considere un laş? 

In ciuda promisiunilor mele făcute preşedintelui de la SWEC, frus- 
trarea şi senzaţia de neputinţă pe care le simţeam în legătură cu inva- 
zia din Panama m-au îmboldit să încep lucrul la cartea mea, numai că 
de data aceasta hotărisem să mă concentrez asupra lui Torrijos. 
Vedeam povestea sa ca pe o modalitate de a dezvălui multe dintre 
nedreptátile care ne infectează lumea si ca pe o cale de a mă 
debarasa de propriul sentiment de vinovăţie. De data aceasta însă, 
eram hotárít sá pástrez tácerea asupra a ceea ce fáceam, fárá sá cer 
sfaturi de la prieteni si colegi de generatie. 

Pe másurá ce avansam cu lucrul la carte, eram uimit de amploarea 
a ceea ce realizasem in calitate de AE, in atit de multe locuri. Am 
încercat să má concentrez asupra cîtorva tari care ieseau în evidenţă, 
dar lista cu locurile unde lucrasem şi a căror situaţie se inráutátise 
după aceea era copleşitoare. Mai eram oripilat şi de dimensiunea 
propriei mele coruptii. Făcusem foarte multe introspectii în propriul 
meu suflet, realizind totuşi că, in timp ce mă aflam în mijlocul 
evenimentelor, nu avusesem o perspectivă mai largă asupra 
lucrurilor. Astfel, pe cînd eram în Indonezia, îmi făceam griji asupra 
lucrurilor despre care discutasem cu Howard Parker sau asupra 
problemelor pe care le ridicaseră Raisy şi tinerii lui prieteni 
indonezieni. In perioada cît am lucrat în Panama, am fost profund 
afectat de implicaţiile a ceea ce văzusem în timpul vizitei făcute 
împreună cu Fidel prin mahalale, Zona Canalului şi discotecă. In Iran, 
conversațiile avute cu Yamin şi Doc m-au tulburat îngrozitor. Acum, 
scrierea acestei cărţi mi-a oferit o privire de ansamblu. Am înţeles cit 
de simplu fusese să nu văd tabloul mai larg şi, prin urmare, să-mi 
scape din vedere adevărata semnificaţie a acţiunilor mele. 

Cît de simplu sună acest lucru şi cît de evident este el; şi totuşi, cit 
de insidioasă este natura acestor experienţe. Pentru mine ea evocă 
imaginea unui soldat. La început, el este inocent. Poate pune la în- 
doială moralitatea misiunii sale de a ucide alţi oameni, dar, în mare 
parte, el are de-a face cu propria frică, trebuind să se concentreze 
asupra supravieţuirii. După ce îşi omoară primul inamic, el este co- 
pleşit de emoţii. E posibil să-şi pună întrebări despre familia celui ucis 
şi să aibă un sentiment de remuscare. Dar, pe măsura trecerii 


timpului si a participarii sale la mai multe lupte, el ajunge sa ucida 
mai multi oameni, otelindu-se, devenind nesimtitor. Se transformá 
intr-un soldat profesionist. 

Eu devenisem un soldat profesionist. Acceptarea acestui fapt 
însemna deschiderea unei porti spre înţelegerea procesului prin care 
se comiteau crimele şi se construiau imperiile. Puteam înţelege acum 
de ce atítia oameni erau devotați acestor acte atroce — cum, de 
exemplu, iranieni buni, familişti, puteau lucra pentru poliţia secretă a 
şahului, cum germani cu suflet bun puteau să îndeplinească ordinele 
lui Hitler, cum buni americani, femei şi bărbaţi, puteau bombarda 
Panama City. 

In calitatea mea de AE, nu am luat niciodată bani direct de la NSA 
sau de la vreo altă agenţie guvernamentală; MAIN mi-a plătit salariul. 
Eram un cetăţean privat, angajat la o corporație privată. Înțelegerea 
acestui lucru m-a ajutat să disting mai clar rolul important al 
directorului executiv-ca-asasin economic din cadrul unei corporaţii. O 
categorie de soldaţi cu totul nouă a apărut pe scena lumii, iar aceşti 
oameni au devenit insensibili la propriile lor acţiuni. lată cele scrise de 
mine în acest sens: 

Azi, femei şi bărbaţi merg în Thailanda, Filipine, Botswana, Bolivia şi 
în oricare altă ţară unde speră să găsească oameni care caută de 
lucru cu disperare. Ei merg în aceste locuri cu scopul precis de a-i 
exploata pe oamenii nenorociti — oameni ai căror copii sînt mai mult 
decît subnutriti, care mor de foame, oameni care locuiesc în cartiere 
de dărăpănături la marginea oraşelor, oameni care şi-au pierdut 
speranţa într-o viaţă mai bună, oameni care au încetat pînă şi să mai 
viseze la ziua de miine. Aceste femei şi aceşti bărbaţi îşi părăsesc 
birourile lor elegante din Manhattan, San Francisco sau Chicago, 
traversează continente şi oceane în nave luxoase, se cazează la 
hoteluri de cinci stele şi iau masa în cele mai bune restaurante pe 
care le găsesc în ţara respectivă. Apoi pleacă în căutarea oamenilor 
disperaţi. 

Mai avem încă şi astăzi negustori de sclavi. Ei nu mai consideră 
necesar să se afunde în pădurile din Africa pentru a căuta specimene 
rare care să le aducă o grămadă de bani la licitaţiile din Charleston, 
Cartagena şi Havana. Ei recrutează pur şi simplu oameni disperaţi şi 
construiesc o întreprindere care să producă jachete, blugi, pantofi de 
sport, piese de automobile şi mii de alte obiecte pe care ei le pot 
vinde pe pieţe după bunul plac. Sau pot alege nici măcar să nu fie ei 
proprietarii unei întreprinderi; în locul lor, ei angajează un om de 
afaceri autohton care să le facă toată treaba murdară. 

Aceste femei şi aceşti bărbaţi se consideră cinstiţi. Ei se întorc la 
casele lor cu fotografii infatisind privelişti pitoreşti si ruine antice, pe 
care le arată copiilor lor. Frecventează seminarii unde se bat reciproc 


pe umár si schimbá sfaturi intre ei despre cum sa se acomodeze la 
excentricitatea obiceiurilor din tari atit de îndepărtate. Şefii lor 
angajează avocaţi care îi asigură că ceea ce fac ei este perfect legal. 
Au la dispoziţie departamente întregi de psihoterapeuti şi alti experti 
în resurse umane care să-i ajute să se autoconvingă de faptul că ei, în 
realitate, îi ajută pe oamenii aceia disperaţi. 

Negustorul tradiţional de sclavi îşi spunea că are de-a face cu specii 
care nu erau pe de-a-ntregul umanizate, oferindu-le posibilitatea de a 
fi crestinati. El mai înţelegea si că sclavii erau fundamentali pentru 
supraviețuirea societăţii căreia el îi aparţinea, cá ei reprezentau teme- 
lia economiei sale. Negustorul modern de sclavi se autoconvinge că 
oamenilor săraci le este mai bine să cîştige un dolar pe zi decît să nu 
cîştige nimic şi că li se oferă ocazia de a se integra într-o comunitate 
internaţională mult mai largă. El mai înţelege si că aceşti oameni sînt 
fundamentali pentru supraviețuirea propriei companii, că ei reprezintă 
temelia stilului său de viaţă. Nu îşi face niciodată timp să se gindeascá 
la influenţele mai largi pe care el, cu stilul lui de viaţă, şi sistemul 
economic din spatele lui le au asupra lumii — sau la impactul pe care 
acestea îl vor avea, în cele din urmă, asupra viitorului propriilor lui 
copii. 


CAPITOLUL 31 — Esecul unui AE in Irak 


Rolul meu de presedinte la IPS, in anii 1980, si de consultant la 
SWEC, de la sfirsitul anilor 1980 si o buna parte din anii 1990, mi-a 
oferit acces la informatii despre Irak la care nu prea ajungeau multi 
oameni. Intr-adevár, in anii 1980, majoritatea americanilor stiau 
putine lucruri despre aceastá tará. Pur si simplu nu se afla pe agenda 
lor de preocupári. In orice caz, eu unul eram fascinat de ceea ce se 
petrecea acolo. 

Tineam legátura cu prieteni vechi ce lucraserá pentru Banca Mon- 
dialá, USAID, FMI sau alte organizatii financiare internationale, si cu 
oameni de la Bechtel, Halliburton si celelalte companii de inginerie si 
constructii, inclusiv de la cea a socrului meu. Multi dintre inginerii 
angajati de colaboratorii firmei mele, IPS, si alte companii energetice 
independente, erau implicaţi, la rîndul lor, în proiecte din Orientul 
Mijlociu. Eram conştient că asasinii economici aveau mult de lucru în 
Irak. 

Administratiile Reagan si Bush erau hotárite să transforme Irakul 
intr-o a doua Arabie Saudită. Erau multe motive care îl obligau pe 
Saddam Hussein sá urmeze exemplul Casei de Saud. El nu trebuia 
decit sá observe beneficiile pe care acestia le tráseserá de pe urma 
Afacerii de Spálare a banilor Arabiei Saudite. De cind fusese fácutá 
intelegerea, se ridicaserá orage moderne ín desertul saudit, caprele 
stringátoare de gunoi din Riad se transformaserá ín masini de 
salubrizare, iar, acum, sauditii se bucurau de roadele unora dintre 
cele mai avansate tehnologii din lume: uzine de desalinizare de 
ultimul tip, sisteme de procesare a reziduurilor menajere, retele de 
comunicatii si instalatii de producere a energiei electrice. 

Fárá indoialá, Saddam Hussein era constient de faptul cá sauditii se 
bucurau de un tratament special cind era vorba de chestiuni de drept 
international. Bunii lor prieteni din Statele Unite se fáceau ca nu vad 
multe dintre activitatile Arabiei Saudite, inclusiv finantarea grupurilor 
de fanatici — multe considerate de aproape toatá opinia publica 
internaţională drept radicale, aflate la limita terorismului — şi 
găzduirea criminalilor internaţionali. De fapt, Statele Unite căutau şi 
ofereau în mod activ sprijin financiar pentru războiul împotriva Uniunii 
Sovietice dus de Osama bin Laden în Afganistan. Administratiile 
Reagan si Bush nu numai cá fi incurajau pe sauditi in acest sens, dar 
fortau si alte tari să procedeze la fel — sau cel putin să închidă ochii la 
anumite realitati. 

Prezenţa asasinilor economici in Bagdad era foarte masivă în peri- 
oada anilor 1980. Ei credeau cá, in cele din urmá, Saddam va alege 
calea cea buná, iar eu a trebuit sá fiu de acord cu aceastá presupu- 
nere. La urma urmelor, daca Irakul ajungea la un acord cu Statele 


Unite, similar cu acela al sauditilor, Saddam putea fi absolut sigur de 
conducerea tárii, avind chiar posibilitatea sá-si lárgeascá influenta si 
asupra acelei párti a lumii. 

Aproape cá nici nu mai conta faptul cá era un tiran patologic, cá 
avea miinile minjite de singele masacrelor provocate sau cá obsesiile 
si actiunile sale sálbatice evocau imagini ale lui Adolf Hitler. Statele 
Unite toleraserá si chiar sprijiniserá de nenumarate ori astfel de 
oameni. Am fi fost fericiţi să-i oferim obligaţiuni ale guvernului SUA în 
schimbul petrodolarilor, al promisiunii de a furniza continuu petrol şi al 
unei înţelegeri prin care dobinda acelor obligaţiuni să fie folosită 
pentru a angaja companii din SUA care să îmbunătăţească 
infrastructura întregii ţări, să creeze noi oraşe şi să transforme 
deserturile în oaze. Am fi fost dispuşi să-i vindem tancuri şi avioane de 
război şi să-i construim centrale chimice şi nucleare, cum făcuserăm 
în atitea alte ţări, chiar daca acele tehnologii puteau fi folosite şi la 
fabricarea de arme de luptă performante. 

Irakul era extrem de important pentru noi, mult mai important decît 
se putea observa la suprafatá. in mod contrar opiniei publice, in Irak 
nu era vorba numai de petrol. Era vorba si despre rázboi, si despre 
geopoliticá. Atit Eufratul, cit si Tigrul curgeau prin Irak; astfel, dintre 
toate ţările din acea zona a lumii, lrakul controlează cele mai 
importante surse la nivelul rezervelor de apa aflate, efectiv, in criza 
acuta. In anii 1980, importanta apei - atit din punct de vedere politic, 
cit si economic — devenea din ce in ce mai evidentá pentru cei din 
domeniile energiei si constructiilor. In goana dupá privatizare, multe 
dintre companiile importante, care vizaserá preluarea unor mici 
companii de energie independente, tinteau acum  privatizarea 
sistemului de alimentare cu apa din Africa, America Latina si Orientul 
Mijlociu. 

In plus fata de petrol si apa, Irakul are si o poziţie strategică 
specială. Se învecinează cu Iranul, Kuweitul, Arabia Saudită, lordania, 
Siria si Turcia si are iesire la Golful Persic. Este la o razá de actiune a 
unei rachete atít fatá de Israel, cit si fatá de fosta Uniune Sovieticá. 
Strategii militari echivaleazá Irakul modern cu valea riului Hudson din 
timpul rázboiului franco-indian si al Revolutiei americane. In secolul 
XVIII, francezii, englezii si americanii stiau cá cine controla valea ríului 
Hudson controla, de fapt, întregul continent. Astăzi, este bine 
cunoscut faptul cá cine controleazá lrakul detine cheia cu care 
controlează întregul Orient Mijlociu. 

Şi mai presus de toate, Irakul reprezenta o vastă piaţă pentru teh- 
nologia şi experienţa americană în materie de inginerie. Faptul că era 
situat în vîrful unuia dintre cele mai întinse cîmpuri petrolifere din 
lume (estimat de unii ca fiind chiar mai mare decit cel al Arabiei 
Saudite) reprezenta o garantie că avea posibilitatea de a finanța 


programe gigantice de infrastructură şi industrializare. Toți 
protagonistii importanti — companii de inginerie si constructii, 
furnizori de sisteme computerizate, producátori de avioane, rachete si 
tancuri, companii chimice si farmaceutice — se concentrau asupra 
Irakului. 

In orice caz, pina la sfîrşitul anilor 1980, era evident faptul că 
Saddam nu se lăsa convins de scenariile asasinilor economici, ceea ce 
însemna o uriaşă frustrare şi o mare ruşine pentru administraţia Bush. 
Ca şi Panama, Irakul contribuia la crearea imaginii de pampalau a lui 
George H. W. Bush. Şi, în timp ce Bush căuta o cale de rezolvare, 
Saddam făcea jocurile. In august 1990, el a invadat regatul bogat în 
petrol al Kuweitului. Bush a ripostat cu o denuntare a încălcării legilor 
dreptului internaţional de către Saddam, chiar dacă trecuse mai puţin 
de un an de cînd chiar el, Bush, orchestrase invadarea unilaterală şi 
ilegală a statului Panama. 

Nu a fost deloc o surpriză cînd preşedintele a ordonat, în cele din 
urmă, un atac militar total. Cinci sute de mii de trupe americane au 
fost trimise ca parte a unei forţe internaţionale. In primele luni ale 
anului 1991, un atac aerian a fost lansat împotriva țintelor irakiene 
militare şi civile. Acesta a fost urmat de un atac terestru de o sută de 
ore, soldat cu o victorie ruşinoasă asupra armatei irakiene, net in- 
ferioară şi dispunind de o dotare depăşită cu mult. Kuweitul era în 
siguranţă. Un adevărat despot fusese aspru pedepsit, deşi nu fusese 
deferit justiţiei. Sondajele de popularitate ale lui Bush au crescut pînă 
la 90% printre cetăţenii americani. 

În timpul invaziei din Irak, eu mă aflam în Boston pentru nişte 
intilniri — într-adevăr, una dintre puţinele ocazii cînd mi s-a cerut să 
fac ceva pentru SWEC. Imi aduc aminte, ca şi cum ar fi fost ieri, 
entuziasmul cu care a fost primită decizia lui Bush. Normal, cei de la 
organizaţia Stone &Webster erau încîntaţi, desi nu doar datorită 
faptului că luasem atitudine faţă de un dictator sîngeros. Pentru ei, o 
victorie a Statelor Unite în Irak oferea posibilitatea unor profituri 
uriaşe, promovări şi măriri de salarii. 

Incintarea nu se mărginea numai la aceia dintre noi care făceau 
parte din branşe ce urmau să profite din plin de pe urma războiului. 
Oameni din toată ţara păreau nerăbdători să vadă cum ţara lor se 
impunea pe calea armelor. Cred că existau multe motive pentru o 
asemenea atitudine, printre care şi schimbarea de filozofie care s-a 
petrecut în momentul în care Reagan l-a infrint pe Carter, cînd os- 
taticii iranieni au fost eliberaţi, iar Reagan şi-a anunţat intenţia de a 
renegocia Tratatul privind Canalul Panama. Invazia statului Panama 
de către Bush a atitat flăcările care mocneau deja. 

Sub retorica patriotică şi chemările la acţiune, eu cred că se 
petrecea totuşi o transformare mult mai subtilă în felul în care 


interesele SUA — si, prin urmare, aproape toti cei care lucrau pentru 
corporatii americane — priveau lumea. Marsul cátre imperiul global 
devenise o realitate la care participa cea mai mare parte a cetátenilor 
tárii. Ideile duale despre globalizare si privatizare fáceau ravagii in 
psihicul nostru. 

La o analizá finalá, acest lucru nu era valabil numai pentru Statele 
Unite. Imperiul global devenise acea realitate; el se intindea dincolo 
de orice granite. Ceea ce inainte privise numai corporatiile americane 
devenise cu adevárat international, chiar si din punct de vedere legal. 
Multe dintre acestea erau incorporate in numeroase tari; puteau alege 
dintr-o gama variata de legi si reglementari pe baza cárora sá-si 
desfasoare activitátile, iar o multitudine de acorduri comerciale si 
organizatii globalizante fáceau acest lucru si mai usor. Cuvinte de 
tipul democrație, socialism si capitalism erau aproape perimate. 
Corporatocratia devenise un fapt si se proclama din ce in ce mai mult 
ca singura influentá importantá asupra economiei si politicii mondiale. 

Într-o ciudată întorsătură a evenimentelor, eu am fost învins de cor- 
poratocratie cind am vindut IPS, in noiembrie 1990. Era o afacere 
profitabilá pentru mine si partenerii mei, dar am vindut, in principal, 
din priciná ca Ashland Oil Company crease o presiune insuportabilá 
asupra noastrá. Stiam din proprie experientá cá a ne lupta cu ei 
implica un pret uriaş sub multe aspecte, în timp ce vînzarea ne-ar fi 
îmbogăţit. În orice caz, mi s-a părut de-a dreptul ironic faptul cá o 
companie petrolieră avea să devină noul proprietar al companiei mele 
de energie alternativă; o parte din mine se simţea ca un trădător. 
SWEC îmi solicita foarte puţin timp. Din cînd în cînd, mi se cerea să 
zbor la Boston pentru întâlniri sau pentru a ajuta la pregătirea unei 
propuneri. Citeodatá eram trimis în locuri ca Rio de Janeiro pentru a 
mă imprieteni la cataramá cu cei care trăgeau sforile acolo. Odată, 
am zburat în Guatemala cu un avion particular. li sunam frecvent pe 
directorii de proiect să le aduc aminte că figuram pe statul lor de plată 
şi că eram disponibil. Faptul că primeam atítia bani pentru o muncă 
atit de puţină îmi apăsa conştiinţa. Cunoşteam bine afacerea şi voiam 
să contribui cu ceva util. Doar că aşa ceva nu figura în agenda lor. 

Imaginea de om agăţat la mijloc má bintuia. Voiam să actionez ast- 
fel încît să-mi justific existenţa, ceva care să transforme lucrurile 
negative din trecutul meu în ceva pozitiv. Am continuat să lucrez pe 
ascuns — şi foarte sporadic — la Constiinta unui asasin economic, fara 
să-mi fac însă iluzii că această carte va fi vreodată publicată. 

In 1991, am început să fiu ghid în Amazon pentru mici grupuri de 
oameni care voiau să stea cu Shuarii şi să înveţe de la aceştia, care, la 
rîndul lor, erau nerăbdători să le împărtăşească învăţăturile despre 
gestionarea mediului înconjurător şi despre tehnicile indigene de 
vindecare. În anii care au urmat, cererea pentru astfel de excursii a 


crescut rapid, avind drept rezultat formarea unei organizatii nonprofit, 
Dream Change Coalition. Dedicata schimbarii mentalitátii oamenilor 
din tárile industrializate fata de pamint si relatia noastra cu el, Dream 
Change Coalition s-a extins în jurul întregii lumi şi a delegat oameni 
care să formeze organizaţii cu misiuni asemănătoare în multe ţări. 
Revista TIME a ales-o printre cele treisprezece organizaţii ale căror 
pagini de internet reflectau idealurile şi scopurile Zilei Pămîntului 
(Earth Day)’. 

De-a lungul anilor 1990, m-am implicat din ce in ce mai mult ín 
lumea nonprofitului, ajutind la crearea cítorva organizatii si fácind 
parte din consiliul de administratie al altora. Multe dintre ele au apá- 
rut datoritá muncii extrem de sustinute a celor de la Dream Change, 
care insemna sa lucreze cu bástinasi din America Latina — shuarii si 
achuarii din Amazon, quechua din Anzi, maiasii din Guatemala -sau 
să-i înveţe pe americani si europeni despre aceste culturi. SWEC 
aproba această activitate filantropică; era în concordanţă cu propria 
sa credinţă în Calea Unificării. De asemenea, am scris mai multe cărţi, 
fiind atent ca acestea să se concentreze pe învăţăturile băştinaşilor, 
evitind orice referire la activităţile mele de AE. In afară de faptul cá 
reuşeau să-mi alunge plictiseala, aceste măsuri mă ajutau sa păstrez 
contactul cu America Latină şi cu chestiunile de politică pe care le 
îndrăgeam atît de mult. 

Par, oricît aş fi încercat să mă conving că activităţile mele nonprofit, 
ca şi cele de scriitor, îmi asigurau un echilibru, acesta mi se părea din 
ce în ce mai greu de dobindit. In inima mea, eu ştiam cá má eschivam 
de la responsabilitátile fatá de fiica mea. Jessica mostenea o lume in 
care milioane de copii se năşteau impovarati de datorii pe care nu 
aveau Sa le achite niciodata. lar eu trebuia sa accept ca eram 
responsabil pentru aceasta. 

Cartile mele deveneau din ce in ce mai populare, mai ales una, in- 
titulata The World is As You Dream It (Lumea este asa cum o visezi). 
Succesul ei a dus la cresterea cererilor adresate mie de a tine cursuri 
si de a participa la seminarii. Uneori, in timp ce stateam in fata audi- 
toriului din Boston, din New York sau din Milano, aveam viziunea 
întregii ironii. Dacă lumea este asa cum o visezi, de ce oare visasem 
eu o astfel de lume? Cum reusisem sa joc un rol atit de activ in 
transformarea in realitate a unui asemenea cosmar? 

In 1997, am fost însărcinat să tin un seminar de o saptamina la 
Institutul Omega din Caraibe, intr-o statiune de pe Insula St. John. Am 
ajuns acolo noaptea tirziu. Cind m-am trezit, a doua zi dimineata, am 
iesit pe balconul micut si m-am surprins privind chiar golfuletul unde, 
cu saptesprezece ani mai înainte, luasem decizia de a părăsi MAIN. M- 
am prábusit pe un scaun, coplesit de emotie. 


Întreaga săptămînă mi-am petrecut mare parte din timpul liber pe 
balconaşul acela, privind în jos spre golful Leinster, încercînd să îmi 
înţeleg sentimentele. Mi-am dat seama că, deşi îmi dădusem demisia, 
nu făcusem pasul următor şi că decizia mea de a rămîne la mijloc 
reprezenta un pret devastator. Pina la sfîrşitul săptămînii, am ajuns la 
concluzia că lumea în care trăiam nu era cea pe care voiam să o visez 
şi că era necesar să fac exact ceea ce le spuneam studenţilor mei să 
facă: să-mi schimb visurile, astfel încît ele să reflecte ceea ce îmi 
doream cu adevărat în viaţă. 

Intors acasă, am renunţat la activitatea mea de consultanţă 
corporatistă. Preşedintele SWEC, cel care mă angajase, era acum 
pensionat. Cineva nou îi luase locul, cineva mai tînăr decît mine şi 
care nu era, aparent, deloc preocupat de faptul că aş putea să-mi 
spun povestea. Initiase un program de reducere a cheltuielilor si era 
fericit cá nu mai era nevoit sá-mi pláteascá acea retributie 
exorbitantă. M-am hotărît să termin cartea la care lucrasem atît de 
mult şi însăşi luarea acestei decizii mi-a dat o minunată senzaţie de 
eliberare. Am împărtăşit ideea aceasta prietenilor apropiaţi, 
majoritatea oameni din lumea nonprofitului, implicaţi în conservarea 
civilizaţiilor si culturilor indigene si a pădurii tropicale. Spre 
surprinderea mea, aceştia au fost îngroziţi de idee. Se temeau că 
dacă voi dezvălui aceste lucruri, îmi voi submina activitatea de 
instruire şi că voi pune în pericol organizaţiile nonprofit pe care le-am 
sprijinit. Mulţi dintre noi ajutam triburile amazoniene să-şi protejeze 
pămînturile de companiile petroliere; o dezvăluire totală, mi s-a spus, 
ar fi putut duce la pierderea credibilitátii mele şi la periclitarea întregii 
acţiuni. Unii dintre colaboratorii mei m-au ameninţat chiar că-mi vor 
retrage sprijinul lor. r 

Aşadar, încă o dată, m-am oprit din scris. In schimb, m-am concen- 
trat pe cáláuzirea oamenilor spre inima Amazonului, arátindu-le un loc 
si un trib rámase aproape neatinse de lumea moderná. De fapt, acolo 
má si aflam pe 11 septembrie 2001. 


CAPITOLUL 32 — 11 septembrie şi consecinţele sale 
pentru mine personal 


Pe 10 septembrie 2001, cálátoream în josul unui rîu afluent al 
Amazonului ecuadorian, împreună cu Shakaim Chumpi, coautorul 
cártii mele Spirit of the Shuar (Spiritul Shuarilor). Conduceam un grup 
de şaisprezece nord-americani spre comunitatea sa aflată în inima 
pădurii tropicale. Vizitatorii veniseră să afle informaţii despre tribul 
Shuarilor pe care să-i ajute să-şi conserve pretioasele păduri tropicale. 

Shakaim luptase ca soldat în recentul conflict armat dintre Peru şi 
Ecuador. Cei mai mulţi cetăţeni din naţiunile consumatoare de petrol 
nu au auzit niciodată de acest război, şi totuşi acesta s-a purtat în 
primul rînd pentru a le putea furniza acestora ţiţei. Deşi graniţa dintre 
cele două ţări a fost disputată timp de mai mulţi ani, numai recent 
această rezolvare a devenit urgentă. Motivul urgentei a fost acela că 
era necesar pentru companiile petroliere să ştie cu care dintre cele 
două ţări trebuia să se negocieze pentru a obţine concesionarea 
pămînturilor bogate în petrol. Granițele trebuiau delimitate. 

Shuarii formau prima linie de apărare a Ecuadorului. Ei se dovedi- 
será a fi luptători feroce, dominind de foarte multe ori forţele mult mai 
bine echipate şi în superioritate numerică. Shuarii nu ştiau nimic 
despre politica din culisele războiului sau că acea rezolvare avea să 
deschidă porţile companiilor petroliere. Ei luptau deoarece aveau o 
lungă tradiţie războinică si pentru că nu aveau de gînd să permită 
soldaţilor străini să le calce pămînturile. 

In timp ce visleam în josul rîului, privind un stol de papagali guralivi 
care zburau pe deasupra noastră, l-am întrebat pe Shakaim dacă 
armistițiul încă mai rezista. 

-Da, mi-a răspuns el, dar mă tem că trebuie să te previn că acum 
ne pregătim de război împotriva voastră. 

A început să-mi explice că, bineînţeles, nu se referea la mine perso- 
nal sau la cei care făceau parte din grupul nostru. 

-Voi sinteti prietenii noştri, m-a asigurat el. 

El susţinea cá se referea la companiile noastre petroliere si la 
forţele noastre militare care aveau să vină în junglă pentru a-i învinge. 

-Am văzut ce le-au făcut celor din tribul Huaorani. Le-au distrus 
pădurile, le-au poluat ríurile si au ucis o mulţime de oameni, inclusiv 
copii. Astăzi, Huaorani abia dacă mai există ca populaţie. Nu vom 
permite să ni se întîmple acelaşi lucru şi nouă. Nu vom lăsa 
companiile petroliere să vină pe pămîntul nostru, după cum nu le vom 
permite acest lucru nici peruanilor. Am jurat cu toţii să luptăm pînă la 
ultimul om”. 

In acea noapte, grupul nostru a stat în jurul focului în centrul unei 
superbe case construite din stinghii despicate de bambus, înfipte în 


pamint si acoperite cu un acoperis din stuf. Le-am spus despre 
conversatia cu Shakaim. Am fost cu totii surprinsi sá constatám cít de 
multi oameni din toatá lumea simteau la fel cind era vorba despre 
companiile noastre petroliere si despre tara noastrá. Oare citi dintre 
ei, asemenea Shuarilor, erau ingroziti de faptul cá vom pátrunde in 
existentele lor, cá le vom distruge cultura si páminturile? Oare citi ne 
urau? 

In dimineata urmátoare, m-am dus la biroul micut unde tineam 
statia de emisie receptie. Trebuia sá aranjez cu pilotii sá viná si sá ne 
ia peste cíteva zile. In timp ce vorbeam cu ei, am auzit un strigát. — 
Dumnezeule! a exclamat bárbatul de la celálalt capát al statiei. New 
York-ul este atacat. I 

A închis radioul care emitea muzica în fundal. In următoarea jumá- 
tate de oră, am fost informaţi minut cu minut asupra evenimentelor 
care se desfăşurau în Statele Unite. Ca şi pentru ceilalţi, şi pentru 
mine au fost momente pe care nu le voi uita niciodată. Cînd m-am 
întors acasă, în Florida, am ştiut că trebuia să vizitez Kilometrul Zero, 
„Ground Zero", locul pe care se aflaseră cele două turnuri ale World 
Trade Center, aşa cá am aranjat să iau avionul pina la New York. Era o 
zi însorită de noiembrie nepotrivit de îmbietoare. M-am plimbat prin 
Central Park, plin de entuziasm, apoi m-am îndreptat spre acea parte 
a oraşului unde pe vremuri petrecusem o mare parte din timp, zona 
de lîngă Wall Street, care purta acum denumirea de Ground Zero. 

Pe măsură ce mă apropiam, entuziasmul meu făcea loc unei 
senzaţii de teroare. Priveliştea şi mirosurile erau copleşitoare — o 
distrugere de neimaginat. Scheletele contorsionate şi topite ale acelor 
clădiri, cîndva márete; dárimáturile; mirosul rinced de fum, ruine 
carbonizate si carne arsá. Vázusem totul la televizor, dar sá má aflu 
acolo era cu totul si cu totul altceva. 

Nu fusesem pregátit pentru asa ceva, dar, mai ales, nu pentru oa- 
meni. Trecuserá douá luni si ei inca státeau acolo, lingá cei care 
locuiserá sau munciserá acolo, lingá cei care supravietuiserá. 

Un egiptean zábovea in fata micului sáu magazin de reparatii de 
incáltáminte si dádea din cap parcá nevenindu-i sá creadá. 

— Nu ma pot obisnui cu asta, a murmurat el. Mi-am pierdut multi 
clienti, multi prieteni. Nepotul meu a murit acolo sus. 

A arátat spre cerul albastru. 

— Cred că l-am văzut sărind. Nu ştiu... Sáreau atit de multi, tinin- 
du-se de miini si dind din brate ca si cum ar fi putut zbura. N 

M-a surprins felul în care oamenii vorbeau unul cu celălalt. In New 
York City. Si era ceva care depásea orice limbaj. Li se intilneau pri- 
virile. Desi indurerati, schimbau priviri pline de compasiune, jumătăți 
de zîmbet care spuneau mai mult decît un milion de vorbe. 


Dar mai era ceva, o senzaţie legată de chiar locul însuşi. La 
inceput, nu mi-am putut da seama; apoi m-a izbit: era lumina. 
Manhattanul de jos fusese ca un canion intunecat, pe vremea cind 
fáceam eu pelerinaje in aceasta parte a orasului pentru a stringe 
capital pentru IPS, cind puneam la cale strategii cu bancherii care 
voiau sa investeascá in mine, in timpul cinelor de la Ferestrele Lumii. 
Trebuia sa te urci sus de tot, în vîrful acelui World Trade Center, dacă 
voiai sá vezi luminá. Acum, lumina era la nivelul strázii. Canionul 
fusese despicat foarte mult, iar noi, cei care státeam pe strázi, linga 
ruine, eram incalziti de razele soarelui. Nu má puteam abtine sa nu 
mă întreb daca privelistea cerului, lumina, îi ajutaseră pe oameni să-şi 
deschidă inimile. M-am simţit vinovat chiar şi numai pentru că 
avusesem asemenea gînduri. 

Am dat colţul spre Trinity Church şi am luat-o în jos spre Wall 
Street. Inapoi, la vechiul New York, învăluit în umbră. Nici cer, nici 
lumină. Oamenii se grábeau pe trotuare, ignorindu-se. Un poliţist a 
răcnit la o maşină oprită. 

M-am aşezat pe primele trepte care mi-au ieşit în cale, la numărul 
paisprezece. De undeva, sunetele unor ventilatoare uriaşe sau ale 
unui aparat de aer condiţionat s-au înălţat deasupra celorlalte 
zgomote. Mi se păreau că vin din masivul perete de piatră al clădirii 
Bursei din New York. Am privit oamenii. Ei se precipitau în susul Şi în 
josul străzii, plecind de la birouri, grăbindu-se spre casă sau 
indreptindu-se spre un restaurant sau un bar pentru a discuta afaceri. 
Citiva dintre ei se plimbau perechi, perechi şi vorbeau unul cu celălalt. 
Totuşi, cei mai multi erau singuri si tácuti. Am încercat să îi privesc în 
ochi; nu am reuşit defel. 

Tignalul unei alarme de maşină mi-a atras atenţia în josul străzii. 
Un bărbat se năpustea afară dintr-un birou, indreptind o cheie spre 
maşină; alarma s-a oprit. Am stat acolo, în tăcere, cîteva minute lungi. 
După un timp, am căutat în buzunar si am scos o bucată de hirtie 
frumos împăturită, acoperită de cifre. 

Apoi l-am văzut. Mergea tirsiit, uitindu-se insistent la picioare. Avea 
o barbă gri, rară şi purta un trenci soios, care părea şi mai nelalocul 
lui într-o asemenea dupa-amiază călduroasă pe Wall Street. Ştiam că 
este afgan. 

S-a uitat la mine. Apoi, după numai o secundă de ezitare, a început 
să urce treptele. A dat din cap politicos şi s-a aşezat lîngă mine, lăsînd 
între noi o distanţă de vreo douăzeci-treizeci de centimetri. Din felul în 
care privea drept înainte, mi-am dat seama că de mine depindea dacă 
să încep sau nu conversaţia. 

— Frumoasă dupa-amiază. 

— Superbă. 

Avea 0 voce gravă. 


— În vremuri ca acestea, ne dorim raze de soare. 

— Adică din cauza Gemenilor? A incuviintat din cap. 

— Eşti din Afganistan? 

M-a privit insistent. 

— Este atît de evident? 

— Am călătorit mult. Recent, am vizitat Himalaya, Kaşmirul. 

— Kasmir. 

Şi-a mîngiiat barba. 

— Lupte. E 

— Da, India şi Pakistanul, hinduşii şi musulmanii. Iti vine să-ţi pui 
întrebări asupra religiei, nu? 

Privirile ni s-au întîlnit. Ochii lui erau căprui închis, aproape negri. 
Mi s-au părut plini de înţelepciune şi tristeţe. S-a întors către clădirea 
Bursei din New York. Cu un deget lung şi încovoiat, a arătat spre 
clădire. 

— Sau, poate, am admis eu, este vorba despre economie, nu 
despre religie. 

— Ai fost soldat? 

Nu m-am putut abtine să nu zimbesc. 

— Nu. Consultant economic. 

l-am întins hirtia cu cifre statistice. Acestea erau armele mele. A 
întins mîna şi le-a luat. 

— Cifre. 

— Statistici internaţionale. 

El a cercetat lista, apoi a ris uşor. 

— Nu pot să citesc. Mi-a dat-o înapoi. 

— Cifrele astea ne spun că douăzeci şi patru de mii de oameni mor 
zilnic de foame. 

El a fluierat încetişor, apoi s-a gîndit o clipă la asta si a oftat. 

— Era cit pe ce să fiu şi eu unul dintre ei. Aveam o mică fermă de 
rodii în apropiere de Kandahar. Au sosit ruşii, iar mujahedinii s-au 
ascuns în spatele copacilor şi în santurile cu apă. 

A ridicat miinile, tinindu-le ca si cum ar fi avut o puşcă. 

— l-au prins în capcană. 

Şi-a lăsat miinile în jos. 

— Toti pomii si santurile mele au fost distruse. 

— Ce ai fácut dupá asta? 

A arátat cu capul spre lista pe care o aveam in mina. 

— Spune si despre cersetori? 

Nu, dar aveam impresia cá stiam. 

— Cam optzeci de milioane in intreaga lume, cred. 

— Eu am fost unul dintre acestia. 

A dat din cap, párind pierdut in ginduri. Am stat in tácere timp de 
citeva minute, pina cind a prins din nou a vorbi. 


— Nu-mi place cersetoria. Copilul meu moare. Asa cá, eu cultiv 
mac. 

— Opiu? 

A dat din umeri. 

— Nici pomi, nici apa. Singurul mod de a ne hráni familiile. 

Am simtit un nod ín git, o senzatie deprimantá de tristete combi- 
natá cu vinovátie. 

— Noi considerám un lucru ráu cultivarea macului pentru opiu, dar, 
multi dintre cei mai bogati oameni ai vostri isi datoreazá averile 
traficului de droguri. 

M-a privit in ochi si am avut senzatia cá imi pátrunde in suflet. 

— Ai fost soldat, a decretat el, dind din cap pentru a confirma acest 
simplu fapt. 

Apoi s-a ridicat încetişor si a luat-o schiopátind pe trepte în jos. Vo- 
iam să mai stea, dar m-am simţit fără puterea de a mai spune ceva. 
Am reuşit să mă ridic în picioare şi am pornit-o după el. La capătul 
scărilor, m-am oprit din pricina unui indicator. Pe el era desenată o 
imagine a clădirii unde státusem. In capătul acestuia, trecătorii erau 
anunţaţi că acel indicator fusese pus acolo de Heritage Trails din New 
York. Pe el scria aşa: 

Mausoleul din Halicarnas ridicat în vîrful turnului clopotniţei bisericii 
San Marco din Veneţia, la colţul străzii Wall cu Broad -acesta este 
conceptul arhitectural al clădirii din Wall Street nr. 14. In vremurile 
sale bune, cea mai înaltă clădire de bancă, acel zgirie-nori de 539 de 
picioare, adăpostise iniţial sediul central al Bankers Trust, una dintre 
instituţiile financiare cele mai bogate din ţară. 

Am rămas acolo, înfiorat de uimire, şi m-am uitat în sus la această 
clădire. La putin timp după sfîrşitul secolului trecut, numărul 14 de pe 
Wall Street jucase rolul pe care avea să şi-i asume mai tîrziu World 
Trade Center; fusese chiar simbolul puterii şi dominaţiei economice. Si 
mai fusese şi sediul Bankers Trust, una dintre firmele pe care eu o 
angajasem să-mi finanţeze compania de energie. Era o parte esenţială 
a moştenirii mele — moştenirea unui soldat, după cum bine mă 
nimerise bătrînul afgan. 

Faptul că ajunsesem atunci acolo, stind de vorbă cu el, părea o 
stranie coincidenţă. Coincidentá. Cuvintul m-a încremenit. M-am gîndit 
la felul în care reacţiile noastre la coincidente ne modelează vieţile. 
Cum ar trebui oare să reactionez eu la aceasta? 

In timp ce mergeam, scrutam atent capetele din mulţime, dar nu 
mai vedeam nici urmă de el. La clădirea următoare, se afla o statuie 
imensă învelită în plastic albastru. O inscripţie de pe o veche clădire 
cu faţada din piatră arăta că aici era Clădirea Federală, Wall Street nr. 
26, unde, pe 30 aprilie 1789, George Washington depusese juramintul 
în calitate de prim preşedinte al Statelor Unite. Acesta era exact 


punctul in care primul om fusese consfințit si primise res- 
ponsabilitatea de a apára dreptul la viatá, la libertate si la cáutarea 
fericirii pentru toti oamenii. Atit de aproape de Ground Zero; atít de 
aproape de Wall Street. 

Am luat-o pe lîngă bloc, pe Pine Street. Acolo am ajuns fata în fata 
cu sediul mondial al firmei Chase, banca pe care a construit-o David 
Rockefeller, o banca alimentatá cu bani din petrol si imbogatita de 
oameni ca mine. Aceastá bancá, o institutie care servise asasinilor 
economici si care era un lider in promovarea imperiului global, re- 
prezenta, in multe sensuri, insusi simbolul corporatocratiei. 

Mi-am adus aminte cá citisem despre World Trade Center cá era un 
proiect initiat de David Rockefeller, in 1960, si cá ín ultimii ani 
complexul fusese considerat o pacoste. Avea reputatia de a fi un esec 
din punct de vedere financiar, nepotrivit pentru fibrele optice mo- 
derne si tehnologiile pentru Internet si împovărat cu un sistem de 
lifturi ineficient si extrem de costisitor. Acele doua turnuri fusesera 
poreclite pe vremuri David si Nelson. Acum, pacostea dispáruse. 

Am mers mai departe, incet, aproape fárá nici o tragere de inimá, 
in ciuda dupá-amiezei calde, simteam un fior si mi-am dat seama cá 
pusese stapinire pe mine o teamă ciudată, o presimtire. Nu-i puteam 
identifica originea si am încercat să scap de ea, grăbind pasul. In cele 
din urmă am ajuns din nou să privesc acea gaură care mocnea, 
metalul contorsionat, acea gigantică cicatrice în pămînt. M-am sprijinit 
de o parte a clădirii care scăpase de distrugere şi m-am uitat cu 
atenţie în străfundurile ei. Incercam să-mi imaginez oamenii care se 
năpusteau afară din turnul care sta să se prăbuşească şi pompierii 
care dădeau năvală pentru a-i salva. Am încercat să mă gîndesc la 
oamenii care săriseră, la disperarea pe care o simtiserá. Dar nimic din 
toate acestea nu mi-a trecut prin minte. 

In schimb, l-am văzut pe Osama bin Laden luînd bani şi arme de 
milioane de dolari de la un bărbat angajat de o companie de 
consultanţă care avea contract cu guvernul Statelor Unite. Apoi m-am 
văzut pe mine stînd la un computer în faţa unui ecran gol. 

M-am uitat în jur, dincolo de Ground Zero, la străzile New Yor-kului 
care fuseseră ocolite de foc şi care acum reveneau la normal. Mă 
întrebam ce părere aveau oamenii care mergeau azi pe stradă despre 
toate acestea — nu numai despre distrugerea turnurilor, dar şi despre 
ferma de rodii distrusă şi despre cele douăzeci şi patru de mii de 
oameni care mureau de foame în fiecare zi. Mă întrebam dacă ei se 
gîndeau vreodată la astfel de lucruri, dacă ar putea renunţa la slujbele 
lor, la maşinile lor consumatoare de benzină şi la dobinzile lor, 
suficient de mult timp ca să-şi dea seama de aportul lor la lumea pe 
care aveau să o lase moştenire copiilor lor. Mă întrebam ce ştiau ei 
despre Afganistan — nu despre Afganistanul de la televizor, acela plin 


de corturi militare si de tancuri, ci despre Afganistanul acelui batrin. 
Ma intrebam ce gindeau cei douázeci si patru de mii care mureau in 
fiecare zi. 

Şi apoi iar mă vedeam pe mine însumi stînd în fata unui ecran gol 

de computer. 
_ M-am forţat sa mă concentrez din nou asupra acelui Ground Zero. 
In acel moment, un lucru era cert: tara mea se gindea la răzbunare, 
concentrindu-se asupra unor state ca Afganistanul. Eu má gindeam 
insá la toate celelalte locuri din lume in care oamenii ne urau com- 
paniile, armata, politicile si marsul nostru către imperiul global. 

Mă întrebam: Dar ce se întîmplă cu Panama, Ecuador, Indonezia, 
lran, Guatemala, mare parte din Africa? 

M-am smuls de lîngă peretele de care mă sprijinisem şi am început 
să mă îndepărtez. Un om scund, oacheş, flutura un ziar în aer şi striga 
ceva în spaniolă. M-am oprit. 

— Venezuela în prag de revoluţie! urla el peste zgomotul de trafic, 
peste sunetul claxoanelor şi forfoteala oamenilor. 

l-am cumpărat ziarul si am rămas acolo un timp, examinind atent 
articolul de fond. Era despre Hugo Chavez, preşedintele antiamerican 
al Venezuelei ales democratic, şi despre curentul subteran de ură 
generat în America Latină de politicile SUA. 

Ce era oare cu Venezuela? 


CAPITOLUL 33 - Venezuela: salvata de Saddam 


Am urmárit Venezuela ani la rind. Era un exemplu clasic de tara 
care se ridicase de la sárácie la bogátie gratie petrolului. Tot ea mai 
reprezenta si un model de instigare la agitatie a bogatilor in cáutare 
de petrol, de dezechilibru intre bogati si sáraci, de tara exploatata 
fárá rusine de corporatocratie. Devenise exemplul tipic al locului in 
care asasinii economici de modá veche, ca mine, convietuiau cu 
versiunea corporatistá, de stil nou. 

Evenimentele despre care am citit in ziua aceea la Ground Zero 
erau rezultatul direct al alegerilor din 1998, cind sáracii si defavorizatii 
Venezuelei l-au ales presedinte pe Hugo Chavez, cu o majoritate 
zdrobitoare!. Acesta a instituit imediat másuri drastice, preluind 
controlul asupra curtilor de judecatá si asupra altor institutii, dizolvind 
Congresul venezuelean. El a denuntat Statele Unite pentru ,impe- 
rialismul nerusinat", a vorbit cu convingere impotriva globalizárii si a 
introdus o lege a hidrocarburilor, care era, de fapt, o reminiscenta, 
chiar si cu numele, a aceleia pe care o introdusese Jaime Roldos în 
Ecuador, cu putin înainte ca elicopterul lui să se prăbuşească. Legea 
dubla drepturile de exploatare pe care le pláteau companiile 
petroliere stráine. Apoi, Chavez a sfidat independenta traditionalá a 
companiei detinute de stat, Petroleos de Venezuela, inlocuindu-i pe 
directorii acesteia cu oameni care îi erau loiali?. : 

Petrolul venezuelean este crucial pentru economiile lumii. In 2002 
aceastá tará era cea de-a patra mare exportatoare de petrol si 
furnizoarea numărul trei pentru Statele Unite?. Petroleos de 
Venezuela, cu patruzeci de mii de angajati si cu vinzári anuale de 50 
miliarde de dolari, reprezintá 8096 din venitul din exporturi al tárii. 
Reprezintá, de departe, cel mai important factor al economiei 
venezuelene*. Prin preluarea industriei, Chavez s-a impus pe scena 
mondialá ca un jucátor deosebit de important. 

Multi locuitori ai Venezuelei priveau acest lucru ca pe un semn al 
destinului, o desavirsire a unui proces care incepuse cu optzeci de ani 
mai inainte. Pe 14 decembrie 1922, o uriasa explozie de petrol a tisnit 
din pamint lîngă Maracaibo. O sută de barili de materie brută s-au 
răspîndit în aer timp de trei zile la rînd, acest unic eveniment geologic 
schimbind Venezuela pentru totdeauna. Pînă în 1930, Venezuela era 
cel mai mare exportator de petrol. Venezuelenii considerau petrolul 
soluţia la toate problemele lor. 

Veniturile din petrol pe următorii patruzeci de ani au permis Vene- 
zuelei să evolueze de la una dintre cele mai sărace naţiuni din lume la 
una dintre cele mai bogate din America Latină. Toate statisticile la 
nivelurile vitale ale ţării s-au îmbunătăţit: sănătatea, educaţia, situaţia 


fortei de munca, longevitatea, datele referitoare la natalitate si 
supravietuirea nou-náscutilor. Afacerile au prosperat. 

In timpul embargoului impus de OPEC ín 1973, pretul petrolului a 
sárit in aer, iar bugetul national al Venezuelei a crescut de patru ori. 
Asasinii economici s-au pus pe treabá. Báncile internationale au 
invadat tara cu imprumuturi care aveau sa fie folosite pentru vaste 
proiecte de infrastructurá si dezvoltare industrialá, precum si pentru 
cei mai inalti zgirie-nori de pe continent. Apoi, in anii 1980, au sosit 
asasinii economici de tip corporatist. Pentru acestia era ocazia ideala 
de a táia rául de la rádáciná. Clasa de mijloc din Venezuela cápátase 
consistenta si reprezenta o piatá bogata pentru o larga varietate de 
produse si totusi inca mai exista un sector de sáraci foarte numeros, 
care era disponibil pentru munca in ateliere si fabrici. 

Apoi, pretul petrolului s-a prábusit, iar Venezuela nu si-a mai putut 
pláti datoriile. In 1989, FMI a impus másuri dure de austeritate si a 
făcut presiuni asupra Caracasului de a sprijini corporatocratia în di- 
verse alte feluri. Venezuelenii au reactionat violent; revoltele au ucis 
peste douá sute de oameni. lluzia cá petrolul era o sursá inepuizabila 
de sprijin a fost spulberatá. Intre 1978 si 2003, venitul pe cap de 
locuitor din Venezuela a scăzut cu peste 40%:. 

Pe măsură ce creştea sărăcia, resentimentele se amplificau. A 
rezultat polarizarea: clasa de mijloc înfruntîndu-se cu clasa săracă. 
Cum se întîmplă de cele mai multe ori în ţări a căror economie 
depinde de producţia de petrol, situaţia demografică s-a schimbat 
rapid. Economia în prăbuşire a făcut ravagii pe seama clasei de mijloc, 
şi foarte mulţi au căzut în rîndul sărăcimii. 

Noua situaţie demografică a pregătit scena pentru Chavez, dar şi 
pentru conflictul cu Washingtonul. Indatá ce a preluat puterea, noul 
preşedinte a întreprins acţiuni care nu au făcut decit să provoace 
administraţia Bush. Chiar înainte de atacurile din 11 septembrie, 
Washingtonul îşi revizuia opţiunile. Asasinii economici eşuaseră. Era 
oare timpul să trimită şacalii? 

Apoi, 11 septembrie a schimbat toate priorităţile. Preşedintele Bush 
şi consilierii săi s-au concentrat asupra mobilizării comunităţii interna- 
tionale de a sprijini activităţile SUA din Afganistan şi invazia din Irak. 
Pe deasupra, economia SUA se afla în mijlocul unei recesiuni. Vene- 
zuela a retrogradat pe locul al doilea. In orice caz, era evident că, la 
un anumit punct, Bush şi Chavez aveau să se razgindeasca. Cu Irakul 
şi alţi furnizori de petrol din Orientul Mijlociu în primejdie, Washin- 
gtonul nu-şi putea permite să ignore Venezuela pentru mult timp. 

Rătăcind prin zona Ground Zero şi Wall Street, întîlnindu-l pe 
bătrînul afgan şi citind despre Venezuela lui Chavez, toate acestea m- 
au făcut să mă întorc la un punct pe care îl evitasem mulţi ani, 
fortindu-má să privesc atent la consecinţele lucrurilor pe care le 


fácusem in ultimele trei decenii. Era cu neputintá sa neg rolul pe care 
îl jucasem sau faptul că munca mea ca AE afecta acum generaţia fiicei 
mele la modul foarte negativ. Stiam cá nu mai pot amína actiunea 
pentru ráscumpárarea a ceea ce fácusem. Trebuia sá spun totul 
despre viata mea, într-un fel care să-i poată ajuta pe oameni sa 
devină conştienţi de existenţa corporatocratiei şi să înţeleagă de ce 
atit de mulţi oameni din întreaga lume ne urăsc. 

Am început încă o dată să scriu, dar, pe măsură ce o scriam, mi se 
părea că povestea era prea veche. Era necesar să o actualizez cumva. 
M-am gîndit să călătoresc în Afganistan, în Irak si Venezuela şi să scriu 
comentarii contemporane despre cele trei ţări. Ele păreau să 
întruchipeze o ironie la adresa afacerilor lumii noastre: fiecare trecea 
printr-un tumult politic traumatizant şi se pricopsise cu lideri care 
lăsau foarte mult de dorit (un taliban crud şi despotic, un Saddam 
psihopat şi un Chavez inept din punct de vedere economic), în nici un 
caz însă corporatocratia nu răspundea încercînd să rezolve pro- 
blemele mult mai profunde ale ţărilor respective. Dimpotrivă, reacţia 
era de a submina liderii care stăteau în calea politicii noastre privind 
petrolul. Sub multe aspecte, Venezuela era cazul care intriga cel mai 
mult deoarece, în timp ce în Afganistan avusese deja loc intervenţia 
militară, care părea inevitabilă si în Irak, reacţia administraţiei 
americane fata de Chavez raminea un mister. In ceea ce mă privea, 
chestiunea nu era dacă Chavez era sau nu un bun conducător, ci era 
legată de reacţia Washingtonului faţă de un lider care stătuse în calea 
marsului corporatocratiei către imperiul global. 

Înainte aveam timp să organizez asemenea excursii, însă, încă o 
dată, au intervenit circumstanţele. Munca mea nonprofit m-a dus de 
cîteva ori în America de Sud, în 2002. O familie din Venezuela, ale 
cărei afaceri erau pe punctul de a da faliment sub regimul lui Chavez, 
m-a însoţit într-una dintre excursiile mele în Amazon. Am devenit prie- 
teni apropiaţi şi am ascultat şi punctul lor de vedere. Am mai întîlnit şi 
oameni din America Latină, de la capătul celălalt al spectrului 
economic, care îl considerau pe Chavez un salvator. Evenimentele 
desfăşurate în Caracas erau simptomatice pentru lumea pe care noi, 
asasinii economici, o creaserăm. 

Pînă în decembrie 2002, atît situaţia din Venezuela, cit şi cea din 
Irak au atins apogeul crizei. Cele două ţări evoluau în direcţii perfect 
opuse una faţă de cealaltă. In Irak, toate eforturile subtile - atît din 
partea asasinilor economici, cît şi a şacalilor — eşuaseră în încercarea 
de a-i forţa pe Saddam să cedeze, iar acum ne pregăteam pentru 
soluţia ultimă — invazia. In Venezuela, administraţia Bush punea în 
practică modelul iranian al lui Kermit Roosevelt. Aşa cum se scria şi în 
New York Times: 


Sute de mii de venezueleni au umplut strázile astázi, pentru a-si 
afirma devotamentul fata de greva nationalá, acum in cea de-a 28-a 
zi, pentru a forta inlaturarea presedintelui Hugo Chavez. 

Greva, la care s-a adáugat un numár de aproximativ 30000 de 
muncitori petrolieri, ameninta sa facá, in lunile care vor veni, ravagii 
in sinul acestei natiuni, al cincilea producátor de petrol din lume... 

Zilele acestea, greva a ajuns într-un impas, dl Chavez foloseşte 
spărgători de grevă, încercînd să normalizeze operaţiunile din 
companiile de petrol deţinute de stat Cei care i se opun, o coaliţie 
formată din oameni de afaceri şi lideri sindicali, afirmă că greva lor va 
duce compania, şi împreună cu ea şi guvernul Chavez, la prăbuşire6. 

Acesta era exact felul în care CIA îl eliminase pe Mossadegh şi îl în- 
locuise cu şahul. Analogia era perfectă. Părea că istoria se repeta fără 
nici un fel de abatere, cincizeci de ani mai tîrziu. Cinci decenii, dar tot 
petrolul continua să fie forţa care punea lucrurile în mişcare. 

Pe 4 ianuarie 2003, susţinătorii lui Chavez au intrat în conflict cu 
oponenții acestuia. Doi oameni au murit împuşcaţi si alte zeci au fost 
răniţi. In ziua următoare, am vorbit cu un vechi prieten care făcuse 
parte dintre şacali multă vreme. Ca şi mine, nici el nu lucrase nicio- 
dată pentru nici un guvern, dar condusese operaţiuni clandestine în 
multe ţări. Mi-a spus că un angajator particular l-a abordat pentru a 
instiga greva din Caracas si pentru a mitui ofiţerii din armată — dintre 
care multi fuseseră antrenați la Şcoala Americilor — pentru a se 
întoarce împotriva preşedintelui lor ales. El refuzase oferta, dar mi-a 
mărturisit că „omul care a acceptat misiunea ştie ce face". 

În aceeaşi lună, ianuarie 2003, preţul petrolului neprelucrat a 
crescut foarte mult, iar rezervele americane s-au apropiat de cel mai 
de jos nivel din ultimii 26 de ani. Dată fiind situaţia din Orientul 
Mijlociu, ştiam că administraţia Bush făcea tot ce-i stătea în putinţă 
să-l învingă pe Chavez. Apoi, a sosit vestea că au reuşit; Chavez 
fusese înlăturat. New York Times a folosit această întorsătură de 
evenimente pentru a face o retrospectivă istorică — şi, de asemenea, 
pentru a identifica pe cel care părea să fi jucat rolul lui Kermit 
Roosevelt în Venezuela contemporană: 

Statele Unite... au sprijinit regimuri autoritare în toată America Cen- 
trală şi de Sud în timpul Războiului Rece, pentru a-şi apăra interesele 
politice şi economice. 

In micuța Guatemala, CIA a pus la cale o lovitură de stat pentru a 
elimina guvernul ales pe cale democratică în 1954 şi a susţinut 
guverne de dreapta împotriva grupărilor rebele de stînga timp de 
patru decenii, în general, au murit peste 200000 de civili. 

In Chile, lovitura de stat sprijinită de CIA a dus la preluarea puterii 
de către generalul Augusto Pinochet, între 1973-1990. In Peru, un gu- 
vern încă fragil din punct de vedere democratic încearcă să 


lămurească rolul agenţiei în sprijinirea, timp de un deceniu, a 
preşedintelui acum destituit şi căzut în dizgrație, Alberto Fujimori, şi a 
rău famatului şef al spionajului, Vladimiro L Montesinos. 

Statele Unite au fost nevoite să invadeze Panama în 1989 pentru a- 
i prinde pe narco-dictatorul Manuel A. Noriega, care, timp de aproape 
20 de ani, a fost un informator de valoare pentru serviciile de spionaj 
americane. lar lupta pentru a ridica o opoziţie neînarmată din Nicara- 
gua împotriva radicalilor, în anii 1980, prin orice mijloace, inclusiv prin 
vînzarea de arme către iranieni pentru a obţine bani peşin, a dus la 
incriminarea unor membri marcanţi ai administraţiei Reagan. 

Printre cei care au fost investigati atunci se afla şi Otto J. Reich, un 
veteran al luptelor din America Latină. Impotriva lui Reich nici măcar 
nu s-a depus vreo plingere. El a devenit ulterior ambasador al Statelor 
Unite în Venezuela, iar acum este asistent al secretarului de stat pen- 
tru afaceri interamericane prin numirea sa direct de către preşedinte. 
Prăbuşirea lui Chavez reprezintă încă un trofeu adăugat la colecţia 
sa8. 

Dacă dl Reich şi administraţia Bush sárbátoreau lovitura împotriva 
lui Chavez, petrecerea avea să fie însă întreruptă pe neaşteptate, într- 
o uimitoare răsturnare de situaţie, Chavez a obţinut victoria şi a 
preluat din nou puterea în mai puţin de 72 de ore. Spre deosebire de 
Mossadegh în Iran, Chavez a reuşit să-şi păstreze armata de partea 
sa, în ciuda tuturor eforturilor celorlalţi de a-i întoarce pe ofiţerii de 
rang superior împotriva lui. In plus, el avea şi compania petrolieră de 
stat de partea sa. Petroleos de Venezuela a sfidat miile de muncitori 
grevişti şi a reuşit o revenire. 

Indata ce lucrurile s-au limpezit, Chavez a mărit şi mai mult 
strinsoarea sa guvernamentală asupra muncitorilor de la compania 
petrolieră, a exclus din armată pe cei cîțiva ofiţeri neloiali care 
fuseseră convinşi să-l trădeze şi şi-a forţat numeroşi opozanți să 
părăsească tara. El a cerut închisoare pe 20 de ani pentru doi dintre 
liderii opoziţiei, agenţi cu legături la Washington care se alăturaseră 
şacalilor pentru a dirija greva naţională”. 

In ultima instanţă, urmarea tuturor acelor evenimente a însemnat o 
adevărată nenorocire pentru administraţia Bush. Cum susţine şi Los 
Angeles Times: 

Oficialii administraţiei Bush au recunoscut marţi că discutaseră 
îndepărtarea preşedintelui venezuelean, Hugo Chavez, cu luni de zile 
înainte, cu ofiţeri superiori şi cu lideri civili din Venezuela... Felul în 
care administraţia a gestionat lovitura de stat a fost pus sub semnul 
intrebárii!?. 

Era evident faptul cá nu numai asasinii economici esuaserá, dar si 
sacalii. Venezuela din 2003 s-a dovedit a fi foarte diferită de Iranul din 


1953. M-am intrebat daca acest lucru era un semn sau, pur si simplu, 
o anomalie — si ce va face Washingtonul în continuare. 

Cel putin deocamdatá, cred cá in Venezuela o crizá serioasá a fost 
prevenitá — iar Chavez era salvat — de Saddam Hussein. Administra- 
tia Bush nu putea face fatá in acelasi timp Afganistanului, Irakului si 
Venezuelei. Momentan, nu avea nici puterea militará, nici sprijinul 
politic pentru a face asta. In orice caz, ştiam cá aceste împrejurări se 
puteau schimba rapid, existind posibilitatea ca presedintele Chavez sá 
aibă de înfruntat o aprigă opoziţie în viitorul apropiat. Fără îndoială, 
Venezuela era o punere în gardă că în cincizeci de ani nu se 
schimbaseră prea multe, cu excepţia rezultatului. 


CAPITOLUL 34 - Din nou in Ecuador 


Venezuela reprezenta un caz clasic. Totusi, in timp ce urmáream 
evenimentele de acolo, eram surprins de faptul cá liniile de front cu 
adevárat importante erau trasate de alte tári. Acest lucru era sem- 
nificativ nu pentru cà acestea ar fi reprezentat mai multi dolari sau 
mai multe vieti omenesti, ci pentru ca implicau si alte chestiuni care 
depaseau cu mult scopurile materiale ce definesc, de regula, impe- 
riile. Aceste fronturi se întindeau dincolo de armatele de bancheri, 
directori şi politicieni, în adîncurile sufletului civilizaţiei moderne. lar 
ele erau stabilite într-o ţară pe care ajunsesem să o cunosc si să o 
iubesc, cea în care lucrasem pentru prima dată ca voluntar în Peace 
Corps: Ecuador. 

In anii premergători primei mele vizite acolo, în 1968, această tári- 
şoară devenise o victimă de predilecție a  corporatocratiei. 
Contemporanii mei şi chiar eu, precum şi echivalentii nostri 
corporatisti, reusiseram să o aducem la un faliment efectiv. l-am 
împrumutat miliarde de dolari, astfel încît să poată angaja firmele 
noastre de inginerie şi construcţii care să conceapă proiecte ce aveau 
să vină în ajutorul familiilor celor mai bogate. Drept rezultat, în acele 
trei decenii, nivelul oficial de sărăcie a crescut cu valori între 15-70%, 
datoria publică a crescut de la 240 milioane la 16 miliarde de dolari, 
iar partea din resursele naţionale alocată celor mai săraci cetăţeni a 
scăzut de la 20 la 6%. Astăzi, Ecuadorul trebuie să aloce aproape 50% 
din bugetul naţional numai pentru achitarea datoriei — în loc să ajute 
milioane de cetăţeni clasificați oficial sub limita sáráciei!. 

Situaţia din Ecuador demonstrează în mod clar că aceasta nu a fost 
rezultatul unei conspirații, ci un proces apărut în timpul guvernării atît 
a democratilor, cît şi a republicanilor, un proces care a implicat toate 
băncile multinaționale, multe corporaţii şi misiuni de ajutor 
internaţional dintr-o mulţime de ţări. Statele Unite au jucat rolul 
principal, dar noi nu am acţionat singuri. 

In timpul acestor trei decenii, mii de bărbaţi şi femei au participat la 
aducerea Ecuadorului în starea precară în care se aflase la începutul 
mileniului. Unii dintre ei, ca mine, fuseseră conştienţi de ceea ce fă- 
ceau, dar marea majoritate îndepliniseră numai nişte sarcini pe care 
le invátaserá în domeniile lor — afaceri, inginerie, drept — sau urma- 
seră liniile trasate de nişte şefi, după exemplul meu, care demonstrau 
sistemul prin propriul lor exemplu de lăcomie şi prin recompense şi 
pedepse astfel calculate, încît să-i perpetueze. In cel mai rău caz, 
asemenea participanţi vedeau rolul pe care-i jucau ca pe ceva 
nepericulos; în cea mai optimistă perspectivă, ei ajutau o naţiune 
sărăcită. 


Desi inconstienti, indusi în eroare si, în multe cazuri, 
autoiluzionindu-se, aceşti jucători nu erau membrii nici unei 
conspirații clandestine; ei erau mai degrabă produsele unui sistem 
care promovează cea mai subtilă şi eficientă formă de imperialism pe 
care a văzut-o vreodată lumea. Nimeni nu mai trebuia să se 
străduiască pentru a găsi bărbaţi şi femei care ar fi putut fi mituiti sau 
ameninţaţi — ei fuseseră deja recrutaţi de către companii, bănci si 
agenţii guvernamentale. Mita consta în salarii, bonusuri, pensii şi 
polite de asigurare; amenințările aveau la bază moravuri sociale, 
presiunea celorlalţi şi întrebări nerostite despre viitorul educaţiei 
copiilor lor. 

Sistemul fusese o reuşită spectaculoasă. Pe cînd noul mileniu se 
pregătea să intre în scenă, Ecuadorul era prins şi legat fedeles. El era 
al nostru, în acelaşi fel în care donul Mafiei îl are pe tatăl căruia i-a 
finanţat nunta fiicei si mica afacere. Ba mai mult, i-a refinantat-o. Ca 
nişte buni mafioţi, nu ne-am grăbit. Ne puteam permite să fim 
răbdători, ştiind că dedesubtul pădurilor tropicale ale Ecuadorului se 
întinde o mare de petrol, ştiind că va veni şi ziua mult aşteptată. 

Acea zi venise deja cînd, la începutul anului 2003, mi-am făcut 
drum din Quito, prin junglă, către oraşul Shell, în maşina mea Subaru 
Outback. Chavez se reinstalase la conducerea Venezuelei. El îl 
înfruntase pe George W. Bush şi cîştigase. Saddam rămăsese pe 
poziţie şi se pregătea pentru o viitoare invazie. Rezervele de petrol 
erau la cel mai scăzut nivel din ultimele trei decenii, iar perspectivele 
de a obţine mai mult din sursele noastre primare păreau sumbre — şi, 
prin urmare, cam la fel arăta şi sănătatea bilanturilor corporatocratiei. 
Aveam nevoie de un as în minecá. Era vremea să ne luăm tributul de 
la Ecuador. 

In timp ce conduceam prin uriaşul baraj de pe Riul Pastaza, mi-am 
dat seama că aici, în Ecuador, lupta nu era o simplă înfruntare între 
bogatii lumii şi săraci, între cei care exploatează si cei exploataţi. 
Aceste fronturi ne definesc, în esenţă, pe noi ca civilizaţie. Eram gata 
să obligam aceasta tarisoara să-şi puna la dispoziţia companiilor 
noastre petroliere pădurea tropicală. Devastarea care avea să urmeze 
era incomensurabilă. 

Dacă insistam pe colectarea datoriei, repercusiunile aveau să depă- 
şească mult capacitatea noastră de a le socoti. Nu era vorba numai 
despre distrugerea culturilor indigene, despre vieţi omeneşti şi despre 
mii de specii de animale, reptile, peşti, insecte şi plante, dintre care 
unele ar fi putut conţine tratamente nedescoperite încă pentru o serie 
întreagă de boli. Nu era vorba numai despre faptul că pădurea 
tropicală absoarbe gazele — emanate de industriile noastre, contribu- 
ind la efectul de seră — şi produce oxigenul esenţial pentru vieţile 
noastre, adunind norii care, în cele din urmă, creează un procent 


important din apa potabilá a lumii. Aceastá chestiune depásea toate 
argumentele standard folosite de cátre ecologisti cind vor sá salveze 
locuri asemánátoare si pátrundea in adincurile sufletului nostru. 

Dacă aveam să continuăm cu aceasta strategie, însemna să 
continuăm un model imperialist care fusese pus la punct cu mult 
înainte de Imperiul Roman. Criticăm fatis sclavia, dar imperiul nostru 
global pune lanţuri mult mai multor oameni decît au făcut-o romanii si 
toate celelalte puteri coloniale, înaintea noastră. M-am întrebat cum 
putem aplica o politică cu o perspectivă atit de limitată în Ecuador şi 
să trăim cu conştiinţa încărcată. 

Uitindu-má cu atenţie prin geamurile maşinii la pantele defrişate 
ale Anzilor, o zonă în care, în timpul petrecut de mine la Peace Corps, 
se afla o vegetaţie luxuriantă, mi-am mai dat seama brusc de un alt 
lucru. M-a izbit ideea că această privelişte a Ecuadorului ca un front 
important era o chestiune pur personală şi că, de fapt, oricare dintre 
ţările unde am lucrat, oricare tara la ale cărei resurse rîvnea imperiul, 
era la fel de semnificativă. Eu mă ataşasem de aceasta, ataşament 
care provenea din zilele anilor 1960, căci aici îmi pierdusem inocenta. 
In orice caz, era o chestiune personală, o atitudine subiectivă. 

Deşi pădurile tropicale din Ecuador sînt preţioase, ca şi populaţiile 
indigene şi toate celelalte forme de viaţă care le populează, ele nu 
sint mai preţioase decît deserturile din Iran şi decît beduinii din 
moştenirea lui Yamin. Nu sînt mai preţioase decît munţii insulei Java, 
decît mările de pe coastele Filipinelor, decît stepele Asiei, decit 
sălbăticia Africii sau pădurile Americii de Nord, decît copcile de gheaţă 
ale Arcticii, sau decît sutele de alte locuri amenințate. Fiecare dintre 
ele ne obligă să scotocim în adîncurile sufletelor noastre individuale 
sau colective. 

Mi-am adus aminte de o statistică ce rezuma toate aceste lucruri: 
raportul venitului unei cincimi din populaţia lumii din ţările cele mai 
bogate faţă de cel al unei cincimi din ţările cele mai sărace a evoluat 
de la 30 la 1 ín 1960 la 74 la 1 în 19952. lar Banca Mondială, Agenţia 
Statelor Unite pentru Dezvoltare Internaţională (USAID), FMI şi restul 
băncilor, corporațiilor si guvernelor implicate în  ,ajutorul" 
internaţional ne spun în permanenţă că îşi fac datoria şi că se 
realizează progrese. 

Aşa că iată-mă din nou în Ecuador, în ţara care era numai unul 
dintre fronturile războiului, dar care deţinea un loc aparte în inima 
mea. Era în anul 2003, după treizeci şi cinci de ani de la sosirea mea 
ca membru al unei organizaţii a SUA care include în denumirea sa 
cuvintul peace (pace). De data aceasta, venisem cu scopul de a 
împiedica un război la provocarea căruia ajutasem şi eu timp de trei 
decenii. 


Putea sa pară că evenimentele din Afganistan, Irak si Venezuela 
erau de ajuns pentru a ne impiedica sa pornim un alt conflict; totusi, 
in Ecuador situatia era foarte diferitá. Acest rázboi nu ar fi avut nevoie 
de armata SUA, pentru cá el ar fi fost purtat de citeva mii de rázboi- 
nici indigeni echipati numai cu sulite, securi si pusti cu un singur 
glonţ, încărcat prin gura ţevii. Ei ar fi înfruntat o armată ecuadoriana 
moderna, o mina de consultanti din Fortele Speciale ale SUA si 
mercenari antrenati ca sacali angajati de companiile petroliere. 
Acesta ar fi fost un rázboi asemánátor cu conflictul din 1995 dintre 
Ecuador si Peru, despre care marea majoritate din Statele Unite nici 
nu ar fi auzit, iar evenimentele recente sporiserá probabilitatea 
izbucnirii lui. 

In decembrie 2002, reprezentantii companiilor petroliere au acuzat 
o comunitate indigená de a le fi luat o echipá de muncitori ca ostatici; 
ei au sugerat cá războinicii implicaţi erau membrii unei grupări 
teroriste, cu implicaţii despre posibile legături cu Al-Qaeda. Era o 
chestiune care complica lucrurile în mod special, deoarece compania 
petrolieră nu primise aprobarea guvernului de a începe să foreze, în 
orice caz, compania susţinea că muncitorii săi aveau dreptul să 
execute investigaţii preliminare, care nu implicau forarea — o pre- 
tentie vehement contestată de grupurile indigene la cîteva zile după 
aceea, cînd şi-au relatat versiunea. 

Muncitorii petrolieri — stăruiau reprezentanţii triburilor — trecuseră 
în mod ilegal pe nişte páminturi unde nu le era permis să calce; ráz- 
boinicii nu avuseseră arme şi nici nu-i amenintaserá pe muncitori cu 
violente de nici o natură. In realitate, ei îi escortaseră pe muncitori 
pînă în satul lor, unde le-au oferit mîncare şi chicha, un tip de bere 
locală. In timp ce vizitatorii lor petreceau, războinicii l-au convins pe 
ghidul grupului de muncitori să ia barca şi să-şi vadă de drum înapoi. 
Oricum, susţinea tribul, muncitorii nu au fost niciodată reţinuţi 
împotriva voinţei lor; ei erau liberi să se ducă unde doreau?. Mergind 
cu maşina pe drumul acela, îmi aminteam de ceea ce îmi spuseseră 
Shuarii în 1990 cînd, după ce vindusem IPS, mă întorsesem să-i ajut 
să-şi salveze pădurile. „Lumea este aşa cum o visezi", îmi spuseseră 
ei şi apoi au scos în evidenţă faptul că noi, cei din Nord, visaserăm 
industrii uriaşe, o mulţime de maşini şi zgírie-nori gigantici. Acum 
descoperiserăm că viziunea noastră era, de fapt, un coşmar care, în 
cele din urmă, ne va distruge. „Schimbaţi-vă visul", m-au sfătuit 
Shuarii. Şi totuşi, iată-l din nou, după mai bine de un deceniu, iar, în 
ciuda muncii multor oameni şi a numeroaselor organizaţii nonprofit, 
inclusiv a celor cu care lucrasem eu, coşmarul atinsese proporţii noi şi 
îngrozitoare. 

Cînd, în cele din urmă, maşina mea a intrat în oraşul Shell din 
junglă, am fost dus pe sus la o întîlnire. Femeile şi bărbaţii care par- 


ticipau la ea reprezentau mai multe triburi: Kichwa, Shuar, Achuar, 
Shiwiar si Zaparo. Unii merseserá citeva zile prin junglá; altii 
zburaserá cu niste avioane micute, finantate de organizatii nonprofit. 
Citiva isi purtau kilturile traditionale, aveau fetele vopsite si legáturi 
cu pene în jurul capului, desi multi încercau să-i imite pe cei de la 
oras, purtind pantaloni, tricouri si pantofi. 

Reprezentantii comunitátii acuzate de a fi luat ostatici au luat 
cuvintul primii. Ei ne-au spus cá, la scurt timp dupa ce muncitorii s-au 
intors la compania petrolierá, peste o sutá de soldati ecuadorieni au 
venit la mica lor comunitate. Ei ne-au reamintit cá acesta era incepu- 
tul unui sezon special in pádurea tropicalá, aparitia fructelor chonta. 
Pom sacru pentru culturile indigene, chonta rodeste o datá pe an si 
semnaleazá inceputul perioadei de imperechere pentru multe dintre 
păsările din regiune, inclusiv pentru specii rare sau în pericol de dis- 
paritie. Păsările sînt extrem de vulnerabile în timp ce zboară, ín stol, 
spre fructe. Triburile au impus o politica stricta, interzicind vinarea 
acestor pásári in timpul sezonului in care chonta rodeste. 

— Perioada în care au sosit soldaţii nu ar fi putut fi aleasă mai rău, 
ne-a explicat o femeie. 

l-am simţit durerea, dar şi pe cea a insotitorilor ei, cînd ne-au de- 
pănat tragice relatări despre felul în care soldaţii au încălcat inter- 
dicţiile. Aceştia au împuşcat păsările atit pentru distracţie, cit si 
pentru mîncare. In plus, ei au prădat grădinile familiilor, plantațiile de 
bananieri si cîmpurile de manioc, de foarte multe ori distrugind 
ireparabil, pe alocuri, solul superficial. Ei au folosit explozibili în rîuri 
ca să pescuiască şi au mîncat animalele de casă ale unor familii. Au 
confiscat pustile de vinătoare ale localnicilor, au săpat latrine 
insalubre, au poluat riurile cu benzină şi solvenţi, au molestat sexual 
femeile şi nu au ţinut cont de depozitarea corespunzătoare a 
gunoiului, ceea ce a atras insectele şi viermii. 

-Aveam două opţiuni, a spus un bărbat. Puteam lupta sau ne 
puteam infringe mindria, făcînd tot ce ne stătea în putinţă pentru a 
repara stricăciunile. Am hotărit că nu era încă momentul să luptăm. 

El a descris în amănunt cum au încercat să compenseze abuzurile 
militarilor, îndemnîndu-şi oamenii să reziste fără mîncare. El i-a zis 
post, dar mie mi se părea mai degrabă mai aproape de înfometare 
voluntară. Batrinii şi copiii au început să sufere de malnutriție şi să se 
îmbolnăvească. Vorbeau despre ameninţări şi mite. 

— Fiul meu, a spus o femeie, vorbeşte engleza la fel de bine ca spa- 
niola şi cîteva dialecte indigene. A lucrat ca ghid şi translator la o 
companie de ecoturism. li plăteau un salariu decent. Compania 
petrolieră i-a oferit de zece ori mai mult. Ce putea el să facă? Acum 
scrie scrisori prin care îşi acuză fosta companie şi pe toate celelalte 
care vin să ne ajute, iar în scrisorile sale el numeşte companiile pe- 


troliere prietenii nostri. Ea şi-a scuturat trupul, asa cum un cîine isi 
scuturá blana de apá. 

— Nu mai este unul de-ai nostri. Fiul meu... 

Un om mai in virsta, purtind o bentitá cu pana de tucan traditionala 
pentru samani, s-a ridicat în picioare. 

— Ştii despre cei trei pe care i-am ales ca reprezentanţi împotriva 
companiilor petroliere, care au murit într-un accident de avion? Ei 
bine, nu am să repet aici ceea ce spun foarte mulţi, cum că exact 
companiile petroliere sînt cele care au provocat accidentul. Dar îţi pot 
spune cá cele trei morti au săpat o groapă adinca în organizaţia 
noastră. Companiile petroliere nu şi-au pierdut timpul şi au umplut 
acel gol cu oamenii lor. N 

Un alt bărbat a scos un contract si l-a citit. In schimbul a trei sute 
de dolari, acesta ceda un teritoriu întins unei companii de exploatare 
a lemnului. Era semnat de trei oficiali ai tribului. 

— Astea nu sînt semnături adevărate, a spus el. Eu ar trebui să ştiu 
asta cel mai bine; unul dintre semnatari este fratele meu. Este vorba 
despre un alt tip de asasinare. Discreditarea conducătorilor noştri. 

Părea o ironie si ciudat de potrivit că aceste lucruri se petreceau 
într-o regiune din Ecuador unde companiile petroliere nu primiseră 
încă permisiunea de a fora. Acestea foraseră în multe zone din jurul 
acesteia, iar locuitorii de acolo văzuseră rezultatele, fuseseră martori 
la distrugerea vecinilor lor. In timp ce stăteam acolo si ascultam, m- 
am întrebat cum ar reacționa cetăţenii țării mele daca intilniri ca 
aceasta ar fi difuzate pe CNN sau la ştirile de seară. 

Intílnirile erau fascinante si revelatiile profund tulburătoare. Dar se 
mai întîmpla şi altceva, în afara cadrului formal al acestora. In timpul 
pauzelor, la prínz şi seara, cind vorbeam cu oamenii ín particular, 
eram frecvent întrebat de ce Statele Unite amenințau Irakul. Războiul 
ce plutea în aer se discuta pe primele pagini ale ziarelor ecuadoriene 
care ajungeau pînă ín acest oras din junglă, iar articolele erau foarte 
diferite de cele din State. Ele includeau referințe la proprietatea 
familiei Bush asupra unei companii petroliere şi asupra concernului 
United Fruit, precum şi la rolul de fost preşedinte executiv la 
Halliburton al vicepresedintelui Cheney. 

Aceste ziare erau citite femeilor si bárbatilor care nu fuseserá la 
scoala niciodata. Toata lumea párea sa fie interesatá de acest subiect. 
Si iatá-má aici, in pádurea tropicalá amazonianá, printre ,analfabeti" 
pe care multi din America de Nord îi consideră ,ínapoiati", chiar 
„Ssălbatici", si totuşi s-au pus întrebări pertinente care loveau în chiar 
inima imperiului global. 

Pe cînd ieşeam din Shell, lăsînd în urmă barajul hidroelectric şi 
îndreptîndu-mă spre culmile Anzilor, mă tot gindeam la diferenţa 
dintre ceea ce văzusem şi auzisem în timpul acestei vizite în Ecuador 


si lucrurile cu care má obisnuisem in Statele Unite. Se párea cá 
triburile amazoniene aveau foarte multe lucruri să ne înveţe, cá în 
ciuda educaţiei noastre şi a multelor ore pe care noi le petreceam ci- 
tind reviste şi urmărind ştirile la televizor, nouă ne lipsea conştiinţa pe 
care ei cumva o găsiseră. Această direcţie de gindire m-a dus cu 
gîndul la „The Profecy of the Condor and Eagle" (Profetia Con dorului si 
a Vulturului), pe care am auzit-o de multe ori prin toatá America 
Latiná, si la profetiile similare pe care am avut ocazia sá le cunosc 
cálátorind in jurul lumii. 

Aproape orice cultura cunoscuta de mine prevestise ca spre sfirsitul 
anilor 1990 aveam să intrăm într-o perioadă de puternică tranziţie. În 
mănăstirile din Himalaya, în lăcaşurile de cult din Indonezia şi în 
rezervatiile indigene din America de Nord, din adincurile Amazonului 
piná la piscurile Anzilor si piná in orasele antice maiase din America 
Centrală am auzit că momentul nostru este unic în istoria umanităţii si 
că fiecare dintre noi s-a născut în această perioadă pentru cá are o 
misiune de îndeplinit. 

Titlurile şi cuvintele profetiilor diferă uşor. Ele vorbesc puţin diferit 
despre un Nou Ev, Al Treilea Mileniu, Epoca Vărsătorului, începutul 
celui de-Al Cincilea Soare sau sfîrşitul vechilor calendare şi începutul 
altora noi. In ciuda variatelor terminologii însă, ele au foarte multe în 
comun, iar „Profeţia Condorului şi a Vulturului" este tipică. Ea afirmă 
cum, cu multă vreme în urmă, în negurile istoriei, societăţile umane s- 
au împărţit şi au urmat două căi diferite: aceea a condorului 
(reprezentînd inima, intuitivă şi mistică) şi aceea a vulturului 
(reprezentînd creierul, rational şi material). În anii 1490, spunea 
profeția, cele două cái vor converge, iar vulturul va impinge condorul 
pînă aproape de dispariţie. Apoi, peste cinci sute de ani, în anii 1990, 
va începe o nouă epocă, una în care condorul şi vulturul vor avea 
ocazia să se împace şi să zboare împreună pe acelaşi cer, de-a lungul 
aceleiaşi căi. Dacă vulturul şi condorul profită de această ocazie 
favorabilă, ei vor crea cel mai remarcabil produs, ceva ce nu s-a mai 
văzut pînă acum. 

„Profeţia Condorului şi a Vulturului" poate fi interpretată la mai 
multe niveluri — interpretarea tip este că ea prevede îmbinarea cu- 
nostintelor indigene cu tehnologiile ştiinţei, echilibrarea yin — yang şi 
crearea de punti între culturile nordului şi cele ale sudului. Oricum, cel 
mai puternic este mesajul pe care această profeție ni-l transmite 
despre conştiinţă: el spune că am intrat într-o perioadă cînd putem 
beneficia de multe şi felurite căi de a ne vedea pe noi înşine şi lumea 
noastră şi că le putem folosi pe acestea pentru a ne înălța la niveluri 
superioare ale înţelegerii şi conştiinţei. Ca fiinţe umane, noi ne putem 
trezi cu adevărat şi ne putem transforma într-o specie mult mai 
conştientă. 


Oamenii condorului din Amazon au procedat astfel, încît să mi se 
para evident faptul cá, dacă e să punem întrebări despre natura a 
ceea ce inseamna a fi uman in acest mileniu nou si despre determi- 
narea noastrá de a ne evalua propriile intentii in urmátoarele citeva 
decenii, atunci este nevoie sa ne deschidem bine ochii si sa vedem 
consecinţele acţiunilor noastre — acţiuni ale vulturului — în locuri 
precum Irak si Ecuador. Trebuie să ne zgiltiim singuri pînă cînd ne 
trezim. Noi, cei care facem parte din națiunea cea mai puternică pe 
care a cunoscut-o vreodată istoria, trebuie să încetăm să ne mai 
preocupăm atît de deznodámintul telenovelelor, de rezultatul 
meciurilor sau al bilanturilor contabile trimestriale şi să reevaluám, 
mai degrabă, cine sîntem şi unde vrem să ajungă copiii noştri. 
Alternativa pe care o avem dacă încetăm să ne mai punem aceste 
întrebări esenţiale este pur şi simplu una mult prea periculoasă. 


CAPITOLUL 35 — Dincolo de aparente 


La scurt timp dupá intoarcerea mea din Ecuador, in 2003, Statele 
Unite au invadat Irakul, pentru a doua oará in putin mai mult de un 
deceniu. Asasinii economici esuaserá. Sacalii esuaserá. Asa cá tineri si 
tinere erau trimişi să ucidă şi să moară în nisipurile deşertului. O 
întrebare importantă pe care a ridicat-o invazia, dar pe care mi-am 
dat seama că puţini americani erau în stare să o ia în seamă, era 
legată de ce însemna oare acest lucru pentru Casa de Saud. Dacă 
Statele Unite preluau controlul asupra Irakului, care, conform sta- 
tisticilor, are mai mult petrol decît Arabia Saudită, părea inutil să 
continue să-şi onoreze înţelegerea făcută cu familia regală Saudită în 
anii 1970, înţelegere care a început cu Afacerea de Spălare a banilor 
din Arabia Saudită. 

Sfirsitul lui Saddam — ca şi acela al lui Noriega din Panama — avea 
să modifice ecuaţia. In cazul statului Panama, o dată ce ne-am re- 
instalat marionetele la conducere, am avut controlul asupra Canalului, 
indiferent de termenii tratatului pe care Torrijos si Carter i-au 
negociat. Din moment ce controlam Irakul, puteam desfiinţa atunci 
OPEC-ul? Era posibil oare ca familia Saud sa ajunga lipsitá de 
importanţă pe arena politică a petrolului mondial? Citiva experti 
intrebau deja de ce Bush ataca Irakul, in loc sá concentreze toate 
resursele in Afganistan in scopul prinderii retelei Al-Qaeda. Era oare 
posibil ca, din punctul de vedere al administratiei sale — al acestei 
familii de petrolisti — sá fie mai importante obtinerea necesarului de 
petrol si justificarea contractelor in domeniul constructiilor decit lupta 
impotriva teroristilor? 

Mai exista insa si o alta turnurá posibilá: OPEC putea incerca sa se 
impuna din nou. Daca Statele Unite ar prelua controlul asupra Irakului, 
celelalte tari bogate in petrol nu ar avea cine stie ce de pierdut daca 
ar ridica preturile si/sau ar reduce furnizarea de titei. Aceasta 
posibilitate se lega de un alt scenariu — unul cu implicatii care, foarte 
probabil, s-ar putea manifesta in cazul citorva popoare din afara lumii 
finanţelor internationale de la un nivel mai înalt si ar putea răsturna 
echilibrul geopolitic, putind duce, in cele din urmá, la prábusirea 
sistemului pe care corporatocratia a trudit atit de mult să-l clădească. 
Acesta ar putea, sá fie efectiv singurul factor care ar provoca 
autodistrugerea primului imperiu global din istorie. In ultima instanta, 
imperiul global depinde in foarte mare másurá de faptul cá dolarul 
actioneazá ca valuta de referintá pe piata lumii si de faptul cá 
Monetária Statelor Unite are dreptul de a-i emite. In consecinta, 
imprumutám tári ca Ecuadorul, stiind clar cá acestea nu vor putea 
niciodată să ni-i returneze; de fapt, noi nici nu dorim ca ei să-şi 
onoreze datoriile, din moment ce imposibilitatea lor de a plăti este cea 


care ne dá pírghia necesará sá actionám efectiv, cea care ne oferá 
tributul de singe. In conditii normale, am risca, intr-un final, sa ne 
risipim fondurile de care dispunem; la urma urmelor, nici un creditor 
nu-si poate permite prea multe imprumuturi nerambursate. Oricum, 
situatia noastra nu este deloc una normala. Statele Unite tiparesc o 
valuta care nu este sustinuta de aur. Intr-adevar, aceasta nu se 
sprijină pe nimic altceva decît pe încrederea pe care întreaga lume o 
are în economia noastră şi în capacitatea noastră de a stapini forţele 
şi resursele imperiului pe care l-am creat pentru a ne susţine. 
Capacitatea de a tipări moneda de schimb ne dă o putere imensă. 
Aceasta înseamnă că, printre altele, noi putem continua să acordăm 
împrumuturi care nu vor fi plătite niciodată — dar şi cá noi înşine 
putem acumula datorii uriaşe. La începutul anului 2003, datoria 
naţională a Statelor Unite a depăşit şocanta cifră de 6 trilioane de 
dolari, estimindu-se cá ea va ajunge pina la 7 trilioane pina la sfirsitul 
anului — în linii mari, 24 000 dolari pentru fiecare cetăţean al SUA. 
Mare parte din această datorie este datorată ţărilor din Asia, mai ales 
Japoniei şi Chinei, care au cumpărat titluri de tezaur emise de 
guvernul SUA (în principal, chitante neoficiale) cu fondurile strînse din 
vînzarea bunurilor de larg consum — inclusiv electronice, computere, 
automobile, aparatură casnică şi îmbrăcăminte — către Statele Unite 
şi către piaţa mondialá!. 

Atita timp cît lumea acceptă dolarul ca pe moneda ei de referinţă, 
această datorie excesivă nu reprezintă un obstacol serios în calea cor- 
poratocratiei. In orice caz, dacă o altă monedă de referinţă va apărea 
în locul dolarului şi dacă unii dintre creditorii Statelor Unite (Japonia 
sau China, de pildă) ar decide să îşi revendice datoriile, situaţia s-ar 
schimba dramatic. Statele Unite s-ar afla, în scurt timp, într-o situaţie 
deosebit de precară. 

De fapt, în prezent, existenţa unei astfel de monede de referinţă nu 
mai este ipotetică; euro a intrat pe scena financiară internaţională la 1 
ianuarie 2002 şi capătă un prestigiu din ce în ce mai mare, devenind 
mai puternic din lună-n lună. Euro oferă o ocazie unică pentru OPEC, 
dacă acesta alege să-şi ia revanşa pentru invazia din Irak sau dacă, 
dintr-un alt motiv, decide să-şi îndrepte forţele împotriva Statelor 
Unite. O decizie luată de OPEC de a substitui dolarul cu euro ca 
monedă standard de referinţă ar zgudui imperiul din temelie. Dacă 
acest lucru s-ar întîmpla şi dacă unul sau doi creditori majori ar cere 
să li se returneze datoriile în euro, impactul ar fi enorm. 

Acestea erau gindurile care mă frámintau în acea dimineaţă din 
Vinerea Mare, pe 18 aprilie 2003, în timp ce parcurgeam pe jos scurta 
distanţă de acasă pina la garajul tainic ce îmi servea drept birou. M- 
am aşezat la masa de lucru, am deschis computerul şi, ca de obicei, 
am accesat pagina de internet a ziarului New York Times. Titlul 


principal mi-a sárit in ochi; m-a smuls imediat din preocupárile mele 
referitoare la noile realitáti din finantele internationale, la datoria 
naţională si la euro, transportindu-má înapoi la vechea mea profesie: 
„SUA încredinţează firmei Bechtel un contract important în 
Reconstrucţia Irakului". 

Articolul susţinea că „Administraţia Bush a recompensat Grupul 
Bechtel din San Francisco cu primul contract important legat de un 
plan gigantic de reconstrucţie a Irakului." Ceva mai în josul paginii, 
autorii îi informau pe cititori că „irakienii vor lucra, prin urmare, pentru 
a-şi reface ţara cu Banca Mondială şi cu Fondul Monetar Internaţional, 
instituţii în care Statele Unite se bucură de o influenţă considerabila2". 

O influenţă considerabilă! Putin spus. 

Mi-am îndreptat atenţia spre un alt articol din Times, „Compania 
are legături la Washington si în Irak". Am trecut peste primele pa- 
ragrafe, care repetau mare parte din informaţia din articolul prece- 
dent, şi am ajuns la cel în care se specifica faptul că: 

Bechtel are legături trainice cu instituţia securităţii naţionale... Un 
director este George Schultz, secretar de stat sub preşedintele Ronald 
Reagan. Inainte de a se alătura administraţiei Reagan, dl Schultz, 
consilier asociat la Bechtel, a fost şi preşedintele companiei, lucrînd 
alături de Caspar W. Weinberger, fost director executiv la compania 
din San Francisco, înainte de a fi numit secretar al apărării. Anul 
acesta, Preşedintele Bush l-a desemnat pe managerul general de la 
Bechtel, Riley P. Bechtel, să facă parte din Consiliul Prezidential 
pentru Export?. 

Aceste articole conţineau, /n nuce, povestea istoriei moderne, a do- 
rintei de realizare a imperiului global. Ceea ce se petrecea în Irak si 
era descris în presă era rezultatul muncii pe care Claudine mă 
instruise să o fac cu aproape treizeci de ani în urmă şi al muncii altor 
femei şi bărbaţi care împărtăşeau o dorinţă de parvenire nu foarte 
diferită de cea pe care şi eu o simtisem. Acesta era punctul forte al 
progresului corporatocratiei pe calea atragerii fiecărui om din lume în 
sfera sa de influentă. 

Articolele pomenite erau despre invadarea din 2003 a Irakului si 
despre contractele care se semnau în acel moment, atît pentru re- 
construcţia ţării din ruinele create de soldaţii noştri, cît şi pentru 
reclădirea ei din temelii după modelul modern, occidentalizat. Totuşi, 
fără să o spună deschis, ştirile din 18 aprilie 2003 se refereau şi la 
începutul anilor 1970, la Afacerea de Spălare a banilor Arabiei 
Saudite. ASAS / SAMA şi contractele care au rezultat în urma ei 
creaserá noi şi irevocabile precedente care le permisesera — si chiar 
mandataserá — companiilor de inginerie şi construcţii din SUA şi 
industriei petroliere să se implice în dezvoltarea unui regat al deşer- 
tului. Dintr-o singură lovitură puternică, ASAS a stabilit noi reguli 


pentru managementul global al petrolului, a redefinit geopoliticile si a 
fondat o aliantá cu familia regalá Sauditá care avea sá-i asigure 
acesteia hegemonia, precum si angajamentul lor de a juca dupá re- 
gulile noastre. 

Pe másurá ce citeam acele articole, nu má puteam abtine sa nu ma 
intreb citi oameni stiau, asa cum stiam eu, cá Saddam ar fi putut fi 
incá la putere, dacá ar fi jucat asa cum au fácut-o cei din Arabia 
Saudita. Ar fi avut propriile lui rachete si uzine chimice; noi i le-am fi 
construit si oamenii nostri ar fi fost responsabili cu actualizarea si 
administrarea lor. Ar fi fost o afacere foarte profitabilă — asa cum 
fusese si Arabia Saudita. 

Piná acum, curentul principal din mass-media fusese foarte precaut 
să nu facă publică aceasta poveste. Dar, iată, azi ea ieşise la iveală. 
Este adevărat, nu era decit o aluzie măruntă; articolele nu erau decit 
o sfioasă umbră a unui rezumat şi totuşi povestea părea să iasă la 
lumină. Intrebindu-má dacă New York Times nu adopta o poziţie 
nonconformistă, am accesat pagina de internet a CNN-ului şi am citit: 
„Bechtel cîştigă contractul în Irak". Povestea de la CNN era foarte 
asemănătoare cu cele din Times, doar că ea adăuga: 

Alte cîteva companii au fost prezentate, în diverse momente, drept 
posibile candidate pentru această sarcină, fie în calitate de 
participante individuale la licitaţie, fie ca parte dintr-o echipă, iar 
printre acestea s-au numărat secţia Kellogg Brown & Root (KBR) de la 
compania Halliburton — al cărei vicepreşedinte, Dick Cheney, a fost 
cîndva preşedinte executiv... (Deja) Halliburton a cîştigat un contract, 
care ar putea valora 7 miliarde de dolari si ar putea dura pina la doi 
ani, prin care se obligă să facă reparaţii de urgenţă la infrastructura 
petrolieră a Irakului4. 

Se părea că povestea cu marşul spre imperiul global începea, într- 
adevăr, să iasă la iveală. Nu cu detalii, nici cu faptul că era o poveste 
tragică despre datorii, înşelăciune, sclavagism, exploatare şi cea mai 
flagrantă acaparare, pe care a cunoscut-o istoria, de inimi, minţi, 
suflete şi resurse umane din întreaga lume. Nimic din aceste articole 
nu făcea aluzie la faptul că povestea din lrakul anului 2003 era o 
continuare a unei istorii ruşinoase. Nici nu se arăta cum aceasta 
istorie, datînd de cînd datează şi imperiul, căpătase acum noi şi te- 
rifiante dimensiuni, atit din cauza amplorii sale din timpul actualei 
globalizări, cît şi datorită subtilitátii cu care se înfăptuiesc lucrurile, în 
ciuda lacunelor ei însă, povestea părea să iasă cu adevărat la lumină, 
aproape împotriva propriei voințe. 

Ideea unei poveşti şovăielnice care se împotrivea dezvăluirii, dar 
care avea unele scurgeri de informaţii, îmi era foarte familiară. Imi 
amintea de propria mea istorie şi de numerosii ani în care i-am aminat 
relatarea. O foarte lungă perioadă de timp ştiusem că aveam de făcut 


o confesiune si totusi am tot amínat sa o fac. Gindindu-ma 
retrospectiv, inteleg cá dubiile mele, soaptele vinovátiei, toate aces- 
tea au existat inca de la inceput. Ele se declansasera in apartamentul 
Claudinei, chiar înainte de a mă angaja sa merg în Indonezia, în acea 
primă călătorie, şi m-au hărțuit aproape fără încetare în toti aceşti ani. 

Şi mai ştiam si că, daca dubiile, durerea şi vinovăția nu m-ar fi chi- 
nuit cu obstinatie, nu as fi renunţat niciodată. Ca atît de multi alţii, aş 
fi fost prins în capcană. Nu aş fi stat pe o plajă din Insulele Virgine 
luînd hotărîrea de a-mi da demisia de la MAIN. Totuşi, continuam să 
amîn momentul, întocmai cum noi, ca o adevărată civilizaţie, 
continuăm să aminám. 

Aceste titluri de ziar păreau să facă aluzie la alianţa dintre marile 
corporaţii, băncile internaţionale şi guverne, dar, asemenea CV-ului 
meu de la MAIN, poveştile de-abia atingeau suprafaţa realităţii. Erau 
asemenea unui strat de lac strălucitor. Adevărata poveste avea puţin 
de-a face cu faptul că firmele mari de inginerie şi construcţii primeau 
încă o dată miliarde de dolari pentru a transforma o ţară după propria 
noastră imagine — în sînul unui popor care nu avea nici cea mai vagă 
dorinţă de a reflecta această imagine — sau cu faptul că o elită de 
bărbaţi repetau un ritual vechi de cînd lumea, acela de a abuza de 
privilegiile pe care le ofereau înaltele lor poziţii în guvern. 

Această imagine este mult prea simplă. Ea sugerează că tot ceea 
ce ar trebui noi să facem, dacă ne-am hotărî să îndreptăm greşelile 
sistemului, ar fi să-i alungăm pe aceşti oameni. Ea se hrăneşte din 
teoriile conspirației şi, prin urmare, ne furnizează o scuză convenabilă 
de a aprinde televizorul şi de a uita de toate cele, confortabil instalaţi 
în această perspectivă la mina a treia asupra istoriei, de genul: , Ei" 
vor avea grijă de asta; vasul statului este călit pe mare şi se va aşeza 
din nou pe cursul cel normal. E posibil să fim nevoiţi să aşteptăm 
următoarele alegeri, dar, în cele din urmă, toate se vor sfirsi cu bine. 

Adevărata poveste a imperiului modern — a corporatocratiei care 
exploatează oameni disperaţi şi care pune în aplicare cea mai brutală, 
cea mai egoistă şi, în fond, cea mai importantă deposedare de resurse 
din istorie — nu are prea mult de-a face cu ceea ce se arăta în ziarele 
din dimineaţa aceea, dar are foarte mult de-a face cu noi. Şi asta, 
desigur, explică de ce ne este atît de greu să ascultăm adevărata 
istorie. Preferăm să credem mitul conform căruia mii de ani de 
evoluţie socială umană au perfectat un sistem economic ideal, decît 
să acceptăm faptul cá ne lăsăm păcăliţi de un concept fals si îl 
acceptăm ca literă de lege. Ne-am autoconvins că umanitatea 
beneficiază de creşterea economică si, cu cit această creştere este 
mai mare, cu atît sint mai răspîndite beneficiile. In cele din urmă, ne- 
am convins unii pe alţii că un corolar al acestui concept este valid şi 
justificat din punct de vedere moral, şi anume că oamenii care 


exceleazá in alimentarea focului cresterii economice ar trebui venerati 
si recompensati, in timp ce aceia care s-au náscut la periferie sint 
destinati exploatárii. 

Acest concept si corolarul sáu sînt folosite pentru a justifica toate 
tipurile de piraterie - sint acordate licente pentru a práda, jefui si 
ucide oameni nevinovati in Iran, Panama, Columbia, Irak si in alte 
párti. Asasinii economici, sacalii si armatele sint infloritoare atíta timp 
cit activitátile lor pot fi infatisate drept stimuli pentru cresterea 
economică — şi aproape întotdeauna ele demonstrează acest lucru. 

Graţie „ştiinţelor“ partinitoare de previzionare, gratie econometriei 
si statisticii, dacá bombardezi un oras si apoi fl reconstruiesti, datele 
prezintá un urias salt economic. 

Adevărata poveste este că trăim într-o minciună. Ca si în cazul CV- 
ului de la MAIN, am creat un strat protector sub care se ascund, de 
fapt, cancerele fatale. Aceste cancere sînt radiografiate de statisticile 
noastre, care dezvăluie faptul cumplit că cel mai puternic şi mai bogat 
imperiu din istorie are rate inspáimintátoare de sinucideri, consum de 
droguri, divorturi, molestare a copiilor, violuri si crime, şi cá, 
asemenea unui cancer, aceste nenorociri îşi întind tentaculele pe o 
rază din ce în ce mai mare, de la an la an. In inimile noastre, fiecare 
simte o durere. Strigăm după o schimbare. Cu toate acestea, ne virim 
pumnul în gură, înăbuşind aceste strigăte, şi uite aşa mergem mai 
departe neauziti. 

Ar fi minunat dacă am putea arunca toată vina pe o conspirație, dar 
nu putem. Imperiul depinde de eficienţa marilor bănci, corporaţii şi 
guverne — Corporatocraţia -, dar nu este vorba despre o conspirație. 
Această corporatocratie este totuna cu noi — noi o concretizám — iar 
acesta este, desigur, motivul pentru care multora dintre noi li se pare 
greu Sa ia atitudine si sa i se opuna. Mai repede aruncám o privire la 
conspiratorii care forfotesc in penumbrá, deoarece majoritatea dintre 
noi lucrăm într-una dintre acele bănci, corporaţii sau guverne, sau 
depindem de ele în schimbul mărfurilor şi serviciilor pe care ei le 
produc si le vind. Nu avem cum să ajungem să muscám mina 
stápinului care ne hrăneşte. 

Aceasta era situaţia la care meditam în timp ce stăteam şi mă 
uitam la titlurile de pe ecranul monitorului. lar ele ridicau un număr de 
întrebări. Cum te poti împotrivi unui sistem care arată cá-ti oferă casă, 
maşină, mîncare, haine, electricitate şi asistenţă medicală — chiar 
dacă ştii că acel sistem creează o lume în care 24000 de oameni mor 
de foame în fiecare zi şi milioane de alţi oameni te urăsc sau, oricum, 
urăsc politicile pe care le aplică reprezentanţii aleşi de tine? Cum să 
găseşti curajul de a te abate de la linie şi de la conceptele 
provocatoare pe care tu şi vecinii tăi le-aţi privit întotdeauna ca pe 
literă de lege, chiar atunci cînd suspectaţi că sistemul este pe cale de 


autodistrugere? Încetişor, m-am ridicat şi m-am întors în casă spre a- 
mi mai turna cafea în ceaşcă. 

Am făcut un scurt ocol, ducîndu-mă să-mi ridic şi exemplarul din 
Palm Beach Post care se afla lîngă căsuţa poştală de lîngă aleea noas- 
tră. Continea acelaşi articol despre Bechtel-lrak, reprodus din New 
York Times. Acum am observat însă data de pe frontispiciu: 18 aprilie. 
Este o dată celebră, cel puţin în New England, care mi-a fost inoculată 
de părinţii mei susţinători infocati ai Războiului de Independenţă şi de 
un poem al lui Longfellow: 

Ascultati, copiii mei, şi-aşa veţi auzi 

De Paul Revere cum el călători, 

În miez de noapte, 

Pe 18 april, în saptes'cinci; 

În viatá-acum nici unul nu veţi mai găsi 

Ce an şi zi de-atunci să-şi poată aminti. 


Anul acesta, Vinerea Mare a coincis cu aniversarea călătoriei lui 
Paul Revere. Vederea acelei date pe frontispiciul ziarului Post m-a 
făcut să mă gîndesc la argintarul colonialist care călărea pe 
întunecatele străzi ale oraşelor din New England, flutureîndu-şi pălăria 
si strigind „Vin englezii!" Revere îşi riscase viaţa pentru a da de veste, 
iar americanii loiali reactionaserá. La acea vreme, ei au oprit un 
imperiu. M-am întrebat ce anume îi motivase, de ce erau atît de 
dornici acei americani colonişti să iasă din rînd. Mulţi dintre fruntaşii 
revoluţiei fuseseră prosperi. Ce îi insufletise intr-atit încît să-şi rişte 
afacerile, să muşte mina care-i hrănise, să-şi pericliteze vieţile? 
Fiecare dintre ei avea, fără îndoială, motive personale şi totuşi trebuie 
să fi existat o forţă unificatoare, o energie sau un catalizator, o 
scînteie care să aprindă toate acele focuri individuale în acel unic 
moment din istorie. 

Şi apoi mi-am dat seama: cuvintele. 

Relatarea adevăratei istorii despre Imperiul Britanic şi despre sis- 
temul lui egoist şi, în final, autodistructiv fusese cea care aprinsese 
acea scînteie. Expunerea unor adevăruri evidente, prin spusele unor 
oameni ca Tom Paine şi Thomas Jefferson, a aprins imaginaţia co- 
nationalilor lor, le-a deschis inimile şi minţile. Colonistii au început să 
pună întrebări, iar, cînd au făcut-o, au descoperit o nouă realitate care 
dezvăluia înşelăciunile. Ei au ajuns să discearnă adevărul de aparente, 
au înţeles felul în care Imperiul Britanic îi manipulase, îi înşelase şi-i 
transformase în sclavi. 

Ei au văzut că stápinii lor englezi concepuserá un sistem şi apoi 
reuşiseră să convingă majoritatea oamenilor de o minciună — aceea 
că era cel mai bun sistem pe care omenirea îl putea oferi, că 
perspectivele de a trăi într-o lume mai bună depindeau de 


directionarea resurselor cátre regele Angliei, cá o abordare imperiala 
a comertului si politicii era cel mai eficace si uman mijloc de a ajuta 
marea majoritate a populatiei - cind, de fapt adevárul era cá sistemul 
îi imbogatea numai pe cîţiva pe spezele celor multi. Această minciună 
şi exploatarea ce decurgea din ea au durat şi s-au extins timp de 
decenii, pînă cînd o mina de filozofi, afacerişti, fermieri, pescari, 
colonişti, scriitori şi oratori au început să rostească adevărul. 

Cuvinte. Mă gîndeam la puterea lor în timp ce îmi umpleam din nou 
cana cu cafea, indreptindu-ma spre birou si asezindu-má în fata 
computerului. 

Am ieşit de pe site-ul CNN şi am deschis un fişier la care lucrasem 
cu o noapte înainte. Am citit primul paragraf pe care îl scrisesem: 

Această poveste trebuie spusă. Trăim o vreme de criză cumplită — 
şi de uimitoare oportunităţi. Istoria personală a unui anumit asasin 
economic este cea a felului în care am ajuns în situaţia de acum şi a 
cauzei pentru care, în mod curent, avem de înfruntat crize aproape 
insurmontabile. Această poveste trebuie relatată, deoarece, numai 
intelegind greşelile noastre trecute, vom fi în stare să exploatám aşa 
cum trebuie oportunităţile viitoare... Dar, ceea ce mi se pare cel mai 
important, este că această poveste trebuie spusă, deoarece astăzi, 
pentru prima dată în istorie, o ţară are capacitatea, banii şi puterea de 
a schimba actuala stare de lucruri. Este vorba despre ţara în care m- 
am născut şi pe care am slujit-o ca AE: Statele Unite ale Americii. 

De data aceasta, nu voi mai renunţa. Coincidentele din viaţa mea si 
alegerile pe care le făcusem în funcţie de ele mă aduseseră în acest 
punct. Aveam să merg mai departe. 

M-am gîndit din nou la celălalt bărbat, acela care călărea în galop 
prin ţinuturile întunecate din New England, strigindu-si avertismentul. 
Argintarul ştia că acele cuvinte ale lui Jefferson şi ale lui Paine îl 
precedaseră, că oamenii citiseră acele cuvinte în casele lor şi le 
discutaseră prin cîrciumi. Paine atrăsese atenţia asupra adevărului 
privind tirania Imperiului Britanic. Jefferson declarase că națiunea 
noastră era închinată principiilor vieţii, libertăţii şi dobindirii fericirii. 
lar Revere, călărind în noapte, a înţeles că femeile şi bărbaţii din 
colonii căpătaseră putere datorită spuselor acestora şi că ei aveau să 
se ridice şi să lupte pentru o lume mai bună. 

Cuvinte... 

Am luat hotărîrea de a nu mai sta pe gînduri, de a finaliza, în sfîrşit, 
ceea ce începusem de atitea ori de-a lungul tuturor acestor ani, de a 
mă purifica, de a mărturisi — de a aşterne slovele acestei cărţi. 


EPILOG 


Am ajuns la finalul acestei cărţi şi, în acelaşi timp, la un început. 
Probabil că vă puneţi întrebarea care este pasul următor, ce puteţi 
face pentru a vă opune corporatocratiei si a opri acest mars nebunesc 
şi auto-distructiv către imperiul global. Sînteţi pregătiţi să lăsaţi cartea 
din mînă şi să vă nápustiti asupra lumii. 

Vreti idei, iar eu v-aş putea oferi cîteva. 

Aş putea sublinia un lucru: capitolul final, pe care tocmai l-aţi citit, 
despre Bechtel si Halliburton în Irak este deja de domeniul istoriei. In 
momentul în care îl citiţi, ar putea părea redundant. In orice caz, 
semnificaţia acelor articole de ziar merge mult mai departe de mo- 
mentul la care se referă. Acel capitol, sper, va schimba felul în care 
veţi percepe ştirile, vă va ajuta să citiţi printre rîndurile tuturor arti- 
colelor pe care veţi pune mîna şi să puneţi întrebări despre implicaţiile 
mai profunde ale fiecărui reportaj de radio sau televiziune. Lucrurile 
nu sînt aşa cum par. Reţeaua NBC (National Broadcasting Company) 
este deţinută de General Electric, ABC (American Broadcasting 
Company) este deţinută de Disney, CBS (Columbia Broadcasting 
System), de Viacom, iar CNN (Cable News Network) reprezintă o parte 
din uriaşul concern AOL (America Online) Time Warner. Majoritatea 
ziarelor, revistelor şi editurilor noastre sînt deţinute — şi manipulate — 
de uriaşe corporaţii internaţionale. Presa noastră este o parte a 
corporatocratiei. Preşedinţii şi directorii care controlează aproape 
toate canalele de informaţii ştiu care le este locul; ei sînt învăţaţi de-a 
lungul vieţii că una dintre cele mai importante sarcini a lor este de a 
perpetua, consolida şi extinde sistemul pe care l-au moştenit. Ei sînt 
extrem de eficienţi în îndeplinirea acesteia, iar dacă se întîmplă să 
intimpine vreun obstacol, atunci pot fi lipsiţi de scrupule. Asa că 
dumneavoastră vă revine misiunea de a vedea şi de a da în vileag 
adevărul ascuns în spatele aparentelor. Dezvăluiţi-l familiei şi 
prietenilor dumneavoastră; daţi lumii de ştire. V-aş putea da o listă cu 
ceea ce puteţi face practic. De exemplu, vă puteţi reduce consumul 
de benzină. In 1990, înainte de a invada Irakul, am importat 8 
milioane de barili de ulei; pînă în 2003, la a doua invazie, această 
cantitate a crescut cu mai mult de 50%, la peste 12 milioane de 
barili:. Data viitoare cînd aveţi de gînd să mergeţi la cumpărături, mai 
bine citiţi o carte, faceţi sport sau meditati. Aduceti-va la o scară mai 
redusă casa, garderoba, maşina, biroul şi, pe cît posibil, toate celelalte 
lucruri din viaţa dumneavoastră. Protestati împotriva acordurilor 
comerciale „libere" şi împotriva companiilor care exploatează oameni 
disperaţi în atelierele insalubre sau care distrug mediul înconjurător. 


V-as putea spune cá, in interiorul actualului sistem, existá incá spe- 
rante mari, cá nu este nimic absolut rau in bánci, corporatii sau gu- 
verne — sau in oamenii care le conduc - şi cá aceştia nu fac neapărat 
parte din corporatocratie. As putea intra in mai multe detalii, despre 
felul in care problemele cu care ne confruntám azi nu sint rezultatul 
ráului inerent al institutiilor; ele sint, mai degrabá, rezultatul unor idei 
eronate privind dezvoltarea economicá. Greseala rezidá nu in 
instituţiile ca atare, ci în percepţia noastră asupra modului lor de 
funcţionare si a felului în care interacționează una cu cealaltă, precum 
şi asupra rolului pe care managerii lor îl joacă în acest proces. 

De fapt, acele reţele de comunicare şi de distribuţie extrem de 
eficiente din întreaga lume ar putea fi folosite pentru a înfăptui 
transformări pozitive şi umanitare. Imaginati-va că logoul Nike, arcele 
Mc Donald's şi sigla Coca-Cola ar deveni simboluri ale unor companii 
care ar avea ca scop principal îmbrăcarea şi hrănirea săracilor lumii, 
într-un mod care să nu afecteze negativ mediul înconjurător. Acest 
lucru nu este mai putin realist decît trimiterea unui pámintean să 
trăiască pe Lună, ruinarea Uniunii Sovietice sau crearea unei infra- 
structuri care să permită acestor companii să ajungă în cel mai în- 
depărtat colţ al planetei. Avem nevoie de o revoluţie în abordarea pe 
care o avem asupra educaţiei, asupra felului în care ne încurajăm 
copiii să gindeascá, să pună sub semnul întrebării, să îndrăznească să 
acţioneze. Un exemplu îl puteţi da chiar dumneavoastră. Fiţi educator 
şi, în acelaşi timp, elev; stimulati-i pe cei din jur, determinîndu-i să vá 
urmeze exemplul. 

V-aş putea încuraja să întreprindeţi anumite acţiuni care să aibă un 
impact asupra instituţiilor din viata dumneavoastră. Luaţi cuvintul 
dacă participaţi la întruniri, scrieţi scrisori şi e-mailuri, dati telefoa— ne 
şi puneţi întrebări, exprimati-vá îngrijorarea, votati pentru consilii 
şcolare, consilii locale şi organisme de conducere cu vederi largi. 
Atunci cînd trebuie să faceţi cumpărături, faceti-le cu responsabilitate; 
implicati-vá personal. 

V-as putea aminti de ceea ce mi-au spus shuarii in 1990, cá lumea 
este asa cum o visezi si cá putem schimba vechiul cosmar al indus- 
triilor poluante, al autostrázilor înecăcioase si al oraşelor supraaglo- 
merate cu un nou vis, bazat pe principii ce respectă Pamintul, de 
responsabilitate socială, de egalitate şi echitate. Ne stă în putere să 
ne transformăm pe noi înşine, să schimbăm paradigma. 

V-aş putea enumera surprinzătoarele oportunităţi pe care le avem 
la dispoziţie pentru a crea o lume mai bună, chiar acum: suficientă 
mîncare şi apă pentru toată lumea, medicamente care să vindece boli 
şi să prevină epidemii care lovesc, necruţător, milioane de oameni; 
sisteme de transport care pot asigura minimul necesar pentru a 
întreţine viaţa în cele mai îndepărtate colţuri ale planetei; capacitatea 


de a creste nivelul de educatie si de a asigura servicii de Internet care 
ar putea da posibilitatea tuturor de pe planetá sá comunice unii cu 
alţii; mijloace pentru rezolvarea conflictelor care ar putea face 
rázboaiele inutile; tehnologii care sá exploreze atít nemárginirea 
spatiului, cit si cea mai mica energie, cea subatomicá, putind fi apli- 
cate apoi pentru dezvoltarea unor case mai ecologice si mai eficiente 
pentru toatá lumea; suficiente resurse pentru a realiza toate cele de 
mai sus; si cite si mai cite... 

V-as putea sugera citiva pasi pe care-i puteti face imediat, pentru 
a-i ajuta pe ceilalti sá inteleagá crizele, dar si ocaziile de a face 
schimbári. 

*Tineti prelegeri despre Confesiunile unui asasin economic la li- 
brăria sau la biblioteca din apropiere (un model în acest sens puteţi 
accesa de pe site-ul www.JohnPerkins.org). 

* Puneti la punct o prezentare pentru o şcoală generală din veci- 
nătate, prezentare axată pe unul dintre subiectele dumneavoastră 
preferate (sport, bucătărie, chiar şi furnici, de fapt despre aproape 
orice) si folositi-o pentru a-i ajuta pe elevi să devină conştienţi de 
adevărata natură a societăţii pe care o au în moştenire. 

* Trimiteţi e-mailuri la toate adresele din agenda dumneavoastră, 
exprimîndu-vă sentimentele pe care vi le-a trezit această carte sau 
altele pe care le-aţi citit. 

Senzatia mea este însă că v-aţi gîndit deja la multe dintre aceste 
lucruri. Nu este nevoie decit să alegeţi cîteva dintre ele şi să le rea- 
lizati, dar şi să vá dati seama că toate acestea sînt o parte dintr-un 
demers mult mai amplu pe care eu şi cu dumneavoastră se cuvine să- 
i întreprindem. Trebuie să ne dedicăm absolut şi fără echivoc trezirii la 
realitate, a noastră, dar şi a celorlalţi. Trebuie să percepem 
înţelepciunea profetiilor, să ne deschidem inimile şi minţile spre 
posibilităţile existente, să devenim conştienţi şi apoi să actionám. 

În orice caz, această carte nu este o reţetă; ea este, pur şi simplu, o 
confesiune. Este o mărturisire a unui om care şi-a permis, cu de la 
sine putere, să devină un pion, o unealtă, un asasin economic; un om 
care a investit într-un sistem corupt, deoarece acesta îi oferea atît de 
multe cîştiguri şi pentru că o astfel de investiţie era mai uşor de 
justificat; un om care putea mai mult, dar care era mereu în stare să 
găsească scuze pentru propria lăcomie, pentru exploatarea oamenilor 
disperaţi şi pentru devastarea planetei; un om care a avut un avantaj 
enorm de a fi fost născut într-una din cele mai bogate naţiuni din 
istoria lumii şi care îşi permitea să-şi plingá de milă pentru că părinţii 
lui nu se aflau în vîrful piramidei; un om care şi-a ascultat profesorii, a 
citit cărţi despre dezvoltarea economică şi apoi a urmat exemplul 
altor bărbaţi şi femei care legitimau fiecare acţiune ce promova 
imperiul global, chiar dacă acea acţiune avea drept rezultat crima, 


genocidul si distrugerea mediului; un om care i-a instruit pe altii sá-i 
calce pe urme. Aceasta este confesiunea mea. 

Faptul cá ati ajuns cu lectura pina aici aratá cá va regásiti pina la 
un anumit nivel in confesiunea mea, cá dumneavoastrá si cu mine 
avem multe in comun. Poate cá am cálátorit pe drumuri diferite, dar 
am condus acelasi tip de masiná, am folosit acelasi tip de combustibil 
si am oprit sá luám masa la aceleasi restaurante detinute de aceleasi 
corporatii. 

Pentru mine, confesiunea a însemnat o parte esenţială din nevoia 
mea de trezire. Ca toate confesiunile, ea este primul pas către 
mintuire. 

Acum este rindul dumneavoastra. Trebuie sa va faceti propria 
confesiune. Atunci cind va veti fi lamurit cine sinteti, de ce va aflati 
aici in aceasta perioada a istoriei, de ce ati facut lucrurile pe care le- 
ati facut — cele de care sinteti mindru, dar si cele cu care nu va láu- 
dati — si unde aveti de gind sa ajungeti in viitor, veti simti imediat un 
sentiment de eliberare. Poate fi chiar o euforie. 

Credeti-ma cind va spun ca scrierea acestei carti a fost o 
experienta extrem de emotionanta, dar si dureroasa si umilitoare. A 
reuşit să má sperie într-un mod în care nimic nu m-a mai speriat 
vreodată. Dar m-a ajutat să ajung la o senzaţie de uşurare pe care nu 
am mai simtit-o pînă acum, un sentiment pe care nu îl pot descrie 
altfel decit ca fiind unul extatic. 

Puneti-va personal următoarele întrebări. Ce trebuie să 
mărturisesc? Cum i-am înşelat pe cei din jur, dar şi pe mine? Cînd am 
aminat confesiunea? De ce am permis să fiu absorbit de un sistem 
despre care ştiu că este nedrept? Ce voi face pentru a mă asigura că 
urmaşii noştri şi toţi copiii de pretutindeni vor fi capabili să 
împlinească visul Strămoşilor noştri întemeietori, visul la viaţă, 
libertate şi căutarea fericirii? Ce acţiune voi întreprinde pentru a pune 
capăt foametei inutile şi pentru a avea siguranţa că nu se va mai 
repeta nicicind un 11 septembrie ca cel din 2001 ? Cum aş putea să-i 
fac pe copiii noştri să înţeleagă că oamenii care trăiesc în lux, dar vor 
din ce în ce mai mult, au vieţi dezechilibrate, trebuind să fie 
compátimiti şi, în nici un caz, absolut niciodată, luaţi drept model, 
chiar dacă ei ni se prezintă, prin intermediul mass-media pe care o 
controlează, drept simboluri culturale şi încearcă să ne convingă de 
faptul că apartamentele de lux şi iahturile aduc fericirea? Ce 
schimbări voi face pentru a încerca să-mi schimb atitudinea şi 
percepţia? Ce instituţii voi alege pentru a-i învăţa pe alţii, dar şi pe 
mine personal, tot mai multe despre aceste lucruri? 

Acestea sînt întrebările esenţiale pentru vremurile în care trăim. Fi- 
ecare dintre noi ar trebui să răspundă la ele în felul său şi să exprime 
aceste răspunsuri cît mai clar şi mai lipsit de echivoc cu putinţă. Pai- 


ne, Jefferson si toti ceilalti patrioti ne privesc. Cuvintele lor continuá sá 
ne inspire si astăzi. Se aud încă pina la noi spiritele acelor bărbaţi si 
femei care si-au abandonat fermele si bárcile de pescuit si s-au 
impotrivit puternicului Imperiu Britanic, ale acelora care au luptat 
pentru emanciparea sclavilor, in timpul Rázboiului Civil, si ale celor 
care si-au dat viata pentru a apára lumea de fascism. Si tot asa si 
spiritele celor care au rámas acasá, producind mincarea si hainele si 
oferindu-le sprijin moral, si ale tuturor femeilor si bárbatilor care au 
aparat ceea ce s-a cístigat in acele bátálii: profesori, poeti, artisti, 
antreprenori, medici, muncitori... dumneavoastrá si cu mine. A sosit 
vremea noastrá. Acum este momentul ca fiecare dintre noi sá-si 
ocupe locul în prima linie si să-şi pună acele întrebări importante, să 
caute în lăuntru-i propriile răspunsuri şi să treacă la acţiune. 
Coincidentele din viaţa dumneavoastră şi alegerile pe care le-aţi făcut 
drept replică la ele v-au adus pînă în acest punct... 


John Perkins - istoria personala 


1963 Absolva scoala elementara, este admis la Middleburry 
College. 

1964 Se imprieteneste cu Farhad, fiul unui general iranian. 
Abandoneaza colegiul Middlebury. 

1965 Lucreaza la ziarul Hearst din Boston. 

1966 Admis la Boston University College of Business 
Administration (Colegiul Universitatii din Boston pentru Administrarea 
Afacerilor). 

1967 Se căsătoreşte cu o fostă colegă de la Middlesbury, al cărei 
,Unchi Frank" este un important om de legatura la National Security 
Agency (Agentia Nationalá de Securitate) (NSA). 

1968 Catalogat de NSA ca asasin economic ideal. Cu binecuvinta- 
rea ,Unchiului Frank", se alatura agentiei guvernamentale Peace 
Corps (Corpul Pácii) si este trimis in Amazonul ecuadorian unde 
vechile triburi indigene se luptá cu companiile petrolier americane. 

1969 Tráieste in pádurea tropicala si in Anzi. Experimenteazá in 
mod direct practicile de înşelătorie si de distrugere practicate de 
companiile petroliere si de agenţiile guvernamentale, precum si 
impactul lor negativ asupra culturilor bástinase si a mediului 
inconjurator. 

1970 In Ecuador, se intilneste cu vicepreşedintele unei firme de 
consultanta internationala, MAIN, care este si un agent de legatura al 
NSA. 

1971 Se angajeaza la MAIN, trece printr-o instructie strict secreta, 
în Boston, în vederea calificării ca asasin economic, si este trimis, într- 
un grup de unsprezece oameni, în Java, Indonezia. Se luptă cu 
propria-i conştiinţă care se opune falsificării unor studii economice. 

1972 Datorită disponibilitátii sale de a „coopera", este promovat 
economist-sef şi este privit ca un adevărat „copil minune". Intilneste 
lideri importanţi, inclusiv pe preşedintele Băncii Mondiale, Robert 
McNamara. Este trimis într-o misiune specială în Panama. Se 
împrieteneşte cu preşedintele, carismaticul lider al statului Panama, 
Omar Torrijos; află despre istoria imperialismului american şi despre 
hotărîrea lui Torrijos de a transfera proprietatea asupra Canalului de 
la SUA către Panama. 

1973 Ascensiune fulminantă. Construieşte un imperiu în MAIN; 
continuă activitatea în Panama; călătoreşte foarte mult şi realizează 
studii în Asia, în America Latină şi în Orientul Mijlociu. 

1974 Rol esenţial în succesul imens pe care asasinatul economic |- 
a avut în Arabia Saudită. Familia regală este de acord să investească 
miliarde de dolari din venitul asigurat de titlurile de stat americane şi 


sa permitá Departamentului Trezoreriei SUA sa foloseasca dobinda din 
aceste investitii pentru a angaja firme americane care sa construiasca 
sisteme electrice si de alimentare cu apa, autostrázi, porturi si orase 
in intreg regatul. In schimb, Statele Unite garanteazá cá familia regala 
va continua sa detina puterea. Aceasta reusitá va servi drept model 
viitoarelor intelegeri fácute de asasini economici, inclusiv al aceleia 
din Irak, eşuate în cele din urmă. 

1975 Din nou promovat — cel mai tînăr partener de la MAIN în toa- 
tă istoria de 100 de ani a firmei — şi numit manager al Planificárii 
Regionale şi Economice. Publică o serie de lucrări cu impact 
important; ţine cursuri la Harvard şi la alte instituţii. 

1976 Coordonează proiecte importante în toată lumea, în Africa, 
Asia, America Latină, America de Nord şi în Orientul Mijlociu, învaţă 
din abordarea revoluţionară a şahului Iranului privind construirea unui 
imperiu prin asasinat economic. 

1977 Datorită relaţiilor personale din Columbia, devine sensibil la 
răscoala fermierilor care sint etichetati drept comunişti şi traficanţi de 
droguri, dar care, de fapt, nu sînt decît nişte ţărani care-şi apără 
familiile şi căminele. ; 

1978 Scos din Iran de Farhad. Impreuná, zboará la Roma, la casa 
tatálui lui Farhad, un general iranian care prezicea eliminarea 
iminentá a sahului si care dádea vina pe politica SUA, pe liderii corupti 
si pe guvernele despotice pentru dezbinarea pliná de urá din Orientul 
Mijlociu. El a avertizat cá dacá Statele Unite nu devin mai 
intelegátoare, situatia se va deteriora. 

1979 Se luptá cu propria-i constiintá in momentul cind sahul fug 
din tara si iranienii atacă Ambasada americana, luînd cincizeci si doi 
de ostatici. Intelege cá Statele Unite reprezintá o natiune care se 
stráduieste sá nege adevárul despre rolul sáu imperialist in lume. 
Dupá ani de tensiune si separári frecvente, divorteazá de prima sotie. 

1980 Suferá de depresie, de vinovátie si de intelegerea faptului cá 
banii şi puterea l-au prins în capcana MAIN. Isi dă demisia. 

1981 Este profund afectat cînd preşedintele Ecuadorului, Jaime 
Roldos (care desfăşurase o campanie susţinută împotriva platformei 
petroliere), şi preşedintele statului Panama, Omar Torrijos (care 
stirnise mínia puternicelor interese ale Washingtonului, datorită 
poziţiei sale în chestiunea Canalului Panama şi a bazelor militare 
americane), au murit în îngrozitoare accidente de avion, care aveau 
toate elementele caracteristice unor asasinate comise de CIA. Se 
căsătoreşte pentru a doua oară cu o femeie al cărei tată este arhitect- 
şef la Corporaţia Bechtel şi responsabil cu proiectarea şi construirea 
oraşelor din Arabia Saudită — activitate finanțată prin înţelegerea din 
1974. 


1982 Creeazá Independent Power Systems Inc (IPS), o companie 
care avea drept obiect de activitate producerea electricitátii ne- 
dăunătoare mediului înconjurător. Are un copil: Jessica. 

1983-1989 Reuseste în mod spectaculos ca preşedinte executiv ai 
IPS, cu mult ajutor din partea ,coincidentelor" — oameni bine plasați, 
scutiri de taxe etc. Ca tată, se îngrozeşte de crizele mondiale şi de 
fostul sáu rol ca asasin economic. Incepe să scrie o carte de 
dezvăluiri, dar i se oferă un post de consultant, foarte profitabil, cu 
condiţia de a nu scrie cartea. 

1990-1991 In urma invaziei statului Panama de către trupele SUA 
şi a intemnitarii lui Noriega, vinde IPS si se pensionează, la vîrsta de 
45 de ani. Cochetează cu cartea despre viaţa unui asasin economic, 
dar este convins să îşi canalizeze energiile către crearea unei 
organizaţii nonprofit, un efort asupra căruia, i se spune, o astfel de 
carte ar avea un impact negativ. 

1992-2000 Urmăreşte eşecul asasinilor economici din lrak, care a 
avut drept rezultat Războiul din Golf. Începe, a treia oară, să scrie 
cartea despre asasini economici, dar este din nou învins prin 
ameninţări şi mite. Incearcá să-şi liniştească conştiinţa, scriind cărţi 
despre populaţiile indigene, prin sprijinul acordat organizaţiilor 
nonprofit, prin prelegeri ţinute la adunările New Age, prin călătoriile în 
Amazon şi în Himalaya, întîlnirea cu Dalai Lama etc. 

2001-2002 Conduce un grup de nord-americani în adincurile 
Amazonului, pe data de 11 septembrie 2001 aflindu-se acolo, la unul 
dintre triburile băştinaşe. Stă o zi la Ground Zero (Kilometrul Zero) şi 
se hotărăşte să scrie cartea care îi putea vindeca durerea, dezvăluind 
adevărul ascuns în spatele asasinilor economici. 

2003-2004 Se întoarce în Amazonul ecuadorian pentru a intilni 
triburile bástinage care amenintasera cu războiul companiile 
petroliere; scrie Confesiunile unui asasin economic. 


NOTE 


Prefata 

1. United Nations World Food Programme, 
http://www.wfp.org/index.asp?section=| (accesat pe 27 decembrie 
1003). Mai mult, National Association for Prevention of Starvation 
(Asociaţia Naţională pentru Prevenirea Foametei) estimează că „În 
fiecare zi, 34000 de copii mor de foame sau de boli curabile generate 
de foame" (http://www.napsoc.org, accesată pe 27 decembrie 2003). 
Starvation.net estimează că „dacă am adăuga şi celelalte două cauze 
principale (după foamete) care provoacă moartea celor mai săraci 


dintre sáraci, bolile infectioase declansate de apa nepotabila si SIDA, 
ne-am apropia de 50000 de morti zilnic" (http://www. starvation.net, 
accesatá pe 27 decembrie 2003). 

2. Cercetárile Departamentului pentru Agriculturá al Statelor Unite, 
raportate de Centrul de Cercetare si Acţiune în Nutritie (Food 
Research and Action Center — FRAC), http://www.frac.org (accesat la 
27 decembrie 2003). 

3. Natiunile Unite. Raportul de dezvoltare umaná (New York: 
Natiunile Unite, 1999) 

4. ,In 1998, Programul de Dezvoltare al Naţiunilor Unite estima cá 
ar mai costa inca 9 miliarde (in plus fata de cheltuielile curente) 
pentru a furniza apa potabila si asistentá medicala pentru toti oamenii 
de pe planetá. Ar mai costa 12 miliarde de dolari ín plus, spun ei, 
pentru a acoperi cheltuielile de asistenţă medicală reproductivă 
pentru toate femeile din întreaga lume. Alte 13 miliarde de dolari ar fi 
suficiente nu numai pentru a da de mîncare fiecărui om de pe planetă, 
dar şi pentru a furniza asistenţa medicală minimă. lar alte 6 miliarde 
de dolari ar putea asigura educaţia elementară pentru toţi... Adunate, 
dau o sumă totală de 40 miliarde de dolari" -John Robbins, autorul 
lucrărilor Dieta pentru o nouă Americă şi Revoluţia alimentației, 


http://www.foodrevolution.org (accesată pe 27 decembrie 2003). 


Prolog 

1. Gina Chavez et al., Tarimiat— Firmes en Nuestro Territorio: FIPSE 
vs. ARCO, eds. Mario Melo si Juana Sotomayor (Quito, Ecuador: CDES 
si CONAIE, 2002) 

2. Sandy Tolan, ,Ecuador: Lost Promises", National Public Radio, 
Morning Edition, 9 lulie 2003, 
http://www.npr.org./programs/morning/features/2003/jul/lati-noil 
(accesata pe 9 iulie 2003). 

3. Juan Forero, „Seeking Balance: Growth vs. Culture in the 
Amazon", New York Times, 8 mai 2003. 

4. Abby Ellin, ,Suit Says Chevron Texaco Dumped Poisonns in 
Ecuador", New York Times, 8 mai 2003. 

5. Chris Jochnick, „Perilous Prosperity", New Internationalist, iunie 
2001, http://www. newint.org/issue335/perilous.htm. Pentru informatii 
detaliate, a se vedea, de asemenea, Pamela Martin, The Globalization 
of Contentious Politics: The Amazonian Indigenous Rights Movement 
(New York: Rutledge, 2002); Kimerling, Amazon Crude (New York: 
Natural Resource Defense Council, 1991); Leslie Wirpsa, trad., 
Upheavel in the Back Yard: lllegitimate Debts and Human Rights — 
The Case of Ecuador — Norway (Quito, Ecuador: Centro de Derechos 
Economicos y Sociales, 2002) si Gregory Palast, „Inside Corporate 
America", Guardian, 8 octombrie, 2000. 


6. Pentru informatii despre impactul petrolului asupra economiilor 
nationale si mondiale, a se vedea Michael T. Klare, Resource Wars: 
The New Landscape of Global Conflict (New York: Henry Hoit and 
Company, 2001); Daniel Yergin, The Prize: The Epic Questfor Oil, 
Money & Power (New York: Free Press, 1993) si Daniel Yergin si Joseph 
Stanislaw, The Commanding Heights: The Battlefor the WorldEconomy 
(New York: Simon & Schuster, 2001). 

7. James S. Henry, „Where the Money Went", Across the Board, 
martie/aprilie 2004, pp 42-45. Pentru informatii detaliate, vezi cartea 
lui Henry The Blood Bankers: Tales from the Global Underground 
Economy (New York Four Walls Eight Windows, 2003). 

8. Gina Chavez et al, Tarimiat — Firmes en Nuestro Territorio: FIPSE 
vs. ARCO, eds. Mario Melo sl Juana Sotomayor (Quito, Ecuador: CDES 
Si CONAIE, 2002); Petroleo, Ambiente y Derechos en la Amazonia 
Centro Sur, Edition Victor Lopez A, Centro de Derechos Economicos y 
Sociales, OPIP, IACYT-A (sub auspiciile Ox-fam America) (Quito, 
Ecuador: Seragrafic, 2002). 

9. Sandy Tolan, ,Ecuador: Lost Promises", National Public Radio, 
Morning Edition,9 iulie, 2003, 

http://www.npr.org/programs/morning/features/2003/jul/latinoil 
(accesată 9 iulie 2003) 

10. Pentru mai multe despre şacali şi alte tipuri de asasini plătiţi, a 
se vedea R W. Singer, Corporate Warriors: The Rise of the Privatized 
Military Industry (Ithaca, NY si Londra: Corneli University Press, 2003); 
James R. Davis, Fortune's Warriors: Private Armies and the New World 
Order (Vancouver si Toronto: Douglas&McIntyre, 2000); Felix I. 
Rodriguez si John Weisman, Shadow Warrior: The CIA Hero of 100 
Unknown Battles (New York: Simon and Schuster, 1989). 

Capitolul 2 

1. Pentru o privire mai detaliată asupra acestei operaţiuni 
hotáritoare, a se vedea Stephen Kinzer, AU Shah's Men: An American 
Coup and the Roots of Middle East Terror (Hoboken, NJ: John Wiley& 
Sons Inc., 2003). 

2. Jane Mayer, „Contract Sport: What Did the Vice-President Do for 
Halliburton?", New Yorker, 16 si 23 februarie 2004, p. 83. 

Capitolul 3 

1l. Pentru mai multe informaţii privind istoria Indoneziei, a se vedea 
Jean Gelman Taylor, /ndonesia: Peoples and Histories (New Haven şi 
Londra: Yale University Press, 2003) si Theodore Friend, /ndonesian 
Destinies (Cambridge MA si Londra: The Belknap Press of Harvard 
University, 2003). 

Capitolul 6 

1l. Theodore Friend, /ndonesian Destinies, (Cambridge MA and 
London: The Belknap Press of Harvard University, 2003), p. 5. 


Capitolul 10 

1. A se vedea David McCullough, The Path Between the Seas: The 
Creation of the Panama Canal 1870-1914 (New York: Simon and 
Schuster, 1999); William Friar, Potrait of the Panama Canal From 
Construction to the Twenty First Century (New York: Graphic Arts 
Publishing Company, 1999); Graham Greene, Conversation with the 
General (New York: Pocket Books, 1984). 

2. A se vedea ,Zapata Petroleum Corp.", Fortune, aprilie 1958, p. 
248; Darwin Payne, /nitiative in Energy: Dresser Industries Inc. 
1880—1978 (New York, Simon and Schuster, 1979); Steve Pizzo et al., 
Inside Job: The Looting of America's Sav-ings and Loans (New York: 
McGraw Hill, 1989); Gary Webb, Dark Alliance: The CIA, The Contras 
and the Crack Cocaine Explosion (New York: Seven Stories Press, 
1999); Gerard Colby si Charlotte Dennet, 7hy Will Be Done, The 
Conquest of the Amazon: Nelson Rockefeller and Evangelism in the 
Age of Oii (New York: Harper-Collins, 1995). 

3. Manuel Noriega cu Peter Eisner, The Memoirs of Manuel Noriega, 
America's Prisoner (New York: Random House, 1997); Omar Torrijos 
Herrera, Ideario (Editorial Universitaria Centroamericano, 1983); 
Graham Greene, Conversations with the General (New York: Pocket 
Books, 1984). 

4. Graham Greene, Conversations with the General (New York: 
Pocket Books, 1984); Manuel Noriega cu Peter Eisner, 7he Memoirs of 
Manuel Noriega, America's Prisoner (New York: Random House, 1997). 

5. Derrick Jensen, A Language Older than Words (New York: 
Context Books, 2000), pp. 86-88. 

6. Graham Greene, Conversations with the General (New York: 
Pocket Books, 1984); Manuel Noriega cu Peter Eisner, 7he Memoirs of 
Manuel Noriega, America's Prisoner (New York: Random House, 1997). 

Capitolul 13 

1. Willilam Shawcross: The Shah's Last Ride: The Fate of an Ally 
(New York: Simon and Schuster, 1988); Stephen Kinzer, AU Shah's en: 
An American Coup and the Roots ofMiddle East Terror (Hoboken, NJ: 
John Wiley & Sons Inc., 2003), p. 45- 

2. S-a scris foarte mult despre Arbenz, United Fruit si istoria 
violentá a Guatemalei; a se vedea, de exemplu, Howard Zinn (fostul 
meu profesor de stiinte politice de la Universitatea din Boston), A 
People's History of the United States (New York: Harper & Row, 1980); 
Diane K. Stanley, For the Record: The United Fruit Company's Sixty- 
Six Years in Guatemala (Guatemala City: Centro Impresor Piedra 
Santa, 1994). Pentru o informare rapidá, a se vedea ,The Banana 
Republic: The United Fruit Company", 
http://www.mayaparadise.com/ufcle.html; „CIA Involved in Guatemala 
Coup, 1954", http://www.english.upenn.edu/-afilreis/ 


50s/guatemala.html. Pentru mai multe informatii despre implicarea 
familiei Bush: ,Zapata Petroleum Corp.", Fortune, aprilie 1958, p. 248. 

Capitolul 14 

1l. „Robert S. McNamara: 8th Secretary of Defense", 
http:/www.defenselink.mil. (accesat pe 23 decembrie, 2003). 

Capitolul 15 

1. Pentru mai multe amănunte privind evenimentele care au dus la 
embargoul asupra petrolului din 1973 si impactul acestuia, a se 
vedea: Thomas W. Lippman, /nside the Mirage: America's Fragile 
Partnership with Saudi Arabia (Boulder CO: Westview Press, 2004), p. 
155-159; Daniel Yergin, The Prize: The Epic Quest for OU, Money and 
Power (New York: Free Press, 1993); Steven Schneider, The OU Price 
Revolution (Baltimore: John Hopkins University Press, 1983); lan 
Seymour, OPEC: Instrument ofChange (London: McMillan, 1980). 

2. Thomas W Lippman, /nside the Mirage: America's Fragile 
Partnership with Saudi Arabia (Boulder CO: Westview Press, 2004), p. 
160. 

3. David Holden si Richard Johns, The House of Saud: The Rise and 
the Rule of the Most Powerfuyl Dynasty in the Arab World (New York: 
Hoit Rinehart and Winston, 1981), p. 359. 

4. Thomas W. Lippman, op cit (15/2)), p. 167. 

Capitolul 16 

1. Robert Baer, Sleeping with the Devil: How Washington Sold Out 
Our Soul for Saudi OU (New York: Crown Publishers, 2003), p 26. 

2. Thomas W Lippman, /nside the Mirrage: America's Fragile 
Partnership with Saudi Arabia (Boulder CO: Westview Press, 2004), p. 
162. 

3. Thomas W Lippman, op cit (16/2), p. 2. 

4. Henry Wasswa, „ldi Amin, Murderous Ugandan Dictator, Dies", 
Associated Press, 17 august 2003. 

5. ,The Saudi Connection", U.S. News&WorldReport, 15 decembrie 
2003, p. 21. 

6. Idem, p. 19, 20, 26. 

7. Craig Unger, ,Saving the Saudis", Vanity Fair, octombrie 2003. 
Pentru mai multe informatii privind implicarea familiei Bush, etc, a se 
vedea ,Zapata petroleum Corp.", Fortune, aprilie 1958, p. 248; Darwin 
Payne, /nitiative in Energy: Dresser Industries, Inc. 1880-1978 (New 
York: Simon and Schuster, 1979); Nathan Vardi, ,Dessert Storm: 
Bechtel Group is Leading the Charge" and „Contacts for Contracts", 
both in Forbes, 23 iunie 2003, p. 63-66; Graydon Carter, „Editor's 
Letter: Fly the Friendly Skies...", Vanity Fair, octombrie 2003; Richard 
A. Oppel si Diana B. Henriques, ,A Nation at War: The Contractor. 
Company has ties in Washington, and to Iraq", New York Times, 18 
aprilie 2003. 


Capitolul 17 

1. A se vedea spre exemplu: John M.Perkins, ,Colonialism in 
Panama Has No Place in 1975", Boston Evening Globe, Op-Ed page, 19 
septembrie, 1975, John M.Perkins, „U.S. — Brazil Pact Upsets 
Ecuador", The Boston Globe, Op-Ed page, 10 mai, 1976. 

2. Pentru exemple de articole publicate de John Perkins in reviste 
tehnice, a se vedea: John Perkins et al., „A Markov Process Applied to 
Forecasting, Part 1 — Economic Development" si ,A Markov Process 
Applied to Forecasting, Part I| — The Demand for Electricity", The 
Institute of Electrical and Electronics Engineers, Conferance Papers C 
73 475 — 1 (iulie 1973) si, respectiv, C 74 146-7 (ianuarie 1974); John 
M. Perkins si Nadipuram R. Prasad, „A Model for Describing Direct and 
Indirect  Interrelationships Between the Economy and the 
Environment", Consulting Engineer, aprilie 1973; Edwin Vennard, John 
M.Perkins si Robert C.Ender, ,Electric Demand from Interconnected 
Systems", TAPPI Journal (Technical Association of the Pulp and Paper 
Industry), a 28-a editie a Conferintei, 1974; John M.Perkins et al, 
„lranian Steel: Implications for the Economy and the Demand for 
Electricity" şi „Markov Method Applied to Planning", prezentată la a 
patra Conferinta iranianá pe tema ingineriei tehnice, Universitatea 
Pahlavi, Shiraz Iran, 12-16 mai, 1974; si Economic Theories and 
Applications: A Collection of Technical Papers cu un Cuvint înainte de 
John M.Perkins (Boston: Chas.TMain, Inc., 1975). 

3. John M.Perkins, ,Colonialism in Panama Has No Place in 1975", 
Boston Evening Globe, Op-Ed page, 19 septembrie 1975. 

4. Graham Greene, Getting to Know the General (New York: Pocket 
Books, 1984), p. 89 — 90. 

5. Graham Greene, op cit (17/4), 1984). 

Capitolul 18 

1. William Shawcross, The Shah's Last Ride: The Fate of an Ally 
(New York: Simon and Schuster, 1988). Pentru informatii detaliate 
despre ascensiunea Sahului, a se vedea H. D. S. Greenway, „The Iran 
Conspiracy", New York Review of Books, 23 septembrie, 2003; 
Stephen Kinzer, A// the Shah's Men: An American Coup and the Roots 
ofMiddle East Terror (Hoboken, NJ: John Wiley & Sons, Inc., 2003). 

2. Pentru mai multe informatii despre Yamin, proiectul inflorirea 
Desertului si despre Iran, a se vedea John Perkins, Shapeshifiing 
(Rochester, VT: Destiny Books, 1997).] 

Capitolul 20 

1. Pentru mai multe informatii despre preluarea puterii de catre 
Sah, a se vedea H.D.S. Greenway, „The Iran Conspiracy", New New 
York Review of Books, 23 septembrie 2003; Stephen Kinzer, A// the 
Shah's Men: An American Coup and the Roots of Midie East Terror 
(Hoboken, NJ: John Wiley & Sons, Inc., 2003). 


2. A se vedea reportajele din revista 7/ME despre Ayatollah 
Rouhollah Khomeini, din 12 februarie 1979, 7 ianuarie 1980 si 17 
august 1987. 

Capitolul 21 

1. Gerard Colby si Charlotte Dennet, Thy WillBe Done, the 
Conquest of the Amazon: Nel-son Rockefeller andEvangelism in the 
Age of 'OU(NewYork: HarperCollins, 1995), p. 381. 

Capitolul 24 

2. Pentru mai multe detalii asupra SIL, istoricul si activitatile 
acestuia, si asocierea cu companiile petroliere si cu familia 
Rockefeller, a se vedea Gerard Colby si Charlotte Dennet, 7hy WillBe 
Done, the Conquest of Amazon: Nelson Rockefeller and Evangelism in 
theAge of OU (New York: HarperColllins, 1995); Joe Kane, Sav-ages 
(New York: Alfred A. Knoptf, 1995) (pentru informatii despre Rachel 
Saint, p.85, 156, 227). 

3. John D, Martz, Politics and Petroleum in Ecuador (New Brunswick 
and Oxford: Transaction books, 1987), p. 272. 

4. Jose Carvajal Candall, ,Objetivos y Politicas de CEPE" (Quito, 
Ecuador: Prim-erSminario, 1979), p. 88. 

Capitolul 26 

1. John D. Martz, Politics and Petroleum in Ecuador (New Brunswick 
and Oxford: Transaction Books, 1987), p 272. 

2. Gerard Colby si Charlotte Denett: Thy WillBe Done, The 
Conquest of the Amazon: Nelson Rockefeller and Evangelism in the 
Age ofOU (NewYork, HarperCollins, 1995), p.813. 

3. John D. Martz, op cit (26/1)), p 303. 

4. John D. Martz, op cit (26/1), p. 381, 400. 

Capitolul 27 

1. Graham Greene, Getting to Know the General (New York: Pocket 
Books, 1984), p.ll. 

2. George Schultz era secretar al trezoreriei si preşedintele 
Consiliului Politicii Economice pe vremea lui Nixon-Ford, 1972-1974, 
presedinte al Grupului Bechtel, 1974-1982, Secretar de Stat sub 
Reagan-Bush, 1982-1989; Caspar Weinberger a fost director al 
Oficiului de Management si Buget si secretar al Sanatatii, Educatiei si 
Asistentei sociale sub Nixon-Ford, 1973-75, vicepresedinte si consilier 
general la Bechtel Group, 1975-80, secretarul apararii sub Reagan- 
Bush, 1980-87. 

3._In timpul audierilor in cazul Watergate din 1973, in marturia sa 
din fata Senatului SUA, John Dean a fost primul care a dezvaluit 
complotul SUA vizind asasinarea lui Torrijos; in 1975, ín cadrul 
investigaţiilor Senatului asupra CIA, conduse de senatorul Frank 
Church, au fost prezentate mărturii suplimentare şi documentaţia 
planului de asasinare atît a lui Torrijos, cit si a lui Noriega. A se vedea, 


pentru exemplificare, Manuel Noriega cu Peter Eisner, 7he Memories 
of Manuel Noriega, America's Prisoner (New York: Random House, 
1997), p.107. 

Capitolul 28 

1. Pentru informatii suplimentare despre IPS, despre compania 
Archbald Power Corporation detinuta in totalitate si despre fostul 
presedinte executiv, John Perkins, a se vedea Jack M. Daly si Thomas J. 
Duffy, „Burning Coal's Waste at Archbald", Civil Engeneering, iulie 
1988; Vince Coveleskie, „Co-Generation Plant Attributes Cited", The 
Scranton Times, 17 octombrie 1987; Robert Curran, .Archbald Facility 
Dedicated", Scranton Tribune, 17 octombrie 1987; ,Archbald Plant Will 
Turn Coal Waste into Power", Citizen's Voice, Wilkes-Barre, PA, 6 iunie 
1988; ,Liabilities to Assets: Culm to Light, Food", editorial, Citizen's 
Voice, Wilkes-Barre, PA, 7 iunie 1988. 

2. Joe Conason, ,The George W Bush Success Story", Harpes 
Magazine, februarie 2000; Craig Unger, ,Saving the Saudis", Vanity 
Fair, octombrie 2003, p.165. 

3. Craig Unger, ,Saving the Saudis", Vanity Fair, octombrie 2003, 
p.178. 

4. Vezi George Lardner Jr. si Lois Romano, , The turning Point After 
Corning Up Dry", Washington Post, 30 July 1999; Joe Conason, ,The 
George W Bush Success Story", Harpers Magazine, februarie 2000; si 
sam Parry, „The Bush Family Oiligarchy — PartTwo: The Third 
Generation", 
http:/www.newnetizen.com/presiden-tial/bushoiligarchy.htm (accesata 
pe 19 aprilie 2002). 

5. Aceastá teorie a cápátat noi semnificatii si párea gata sa cada 
sub reflectorul opiniei publice cind, citiva ani mai tirziu, párea clar cá 
cea mai respectata firma de contabilitate, aceea a lui Arthur 
Andersen, conspirase impreuná cu directorii de la Enron sá-i insele cu 
miliarde dolari pe consumatorii de energie, angajatii de la Enron si 
publicul American. Iminenta rázboiului din Irak, din 2003, a distras 
atentia publicului in altá directie. In timpul rázboiului, Bahrain a jucat 
un rol critic în strategia preşedintelui George W Bush. 

Capitolul 29 

1. Jim Garrison, American Empire: Global Leader or Rogue Power? 
(San Francisco: Berrett-Koehler Publishers, Inc., 2004), p.38. 

Capitolul 30 

1. Manuel Noriega cu Peter Eisner, The Memoirs of Manuel Noriega, 
America's Prisoner (New York: Random House, 1997), p.56. 

2. David Harris, Shooting the Moon: The True Story of an American 
Manhunt Un-likeAny Other, Ever (Boston: Little, Brown and Company, 
2001), p.31-34. 

3. David Harris, op cit (30/2), p.43 


4. Manuel Noriega cu Peter Eisner, op cit (30/1)), p.212; a se vedea 
si Craig Unger, ,Saving the Saudis", Vanity Fair, octombrie 2003, 
p.165. 

5. Manuel Noriega cu Peter Eisner, op cit (30/1), p.l 14. 

6. vezi www.famoustexans.com/georgebush.htm, p.2. 

7. Manuel Noriega cu Peter Eisner, op cit (30/1), p.56-57. 

8. David Harris, op cit (30/2), p.6. 

9. vezi www.famoustexans.com/georgebush.htm, p.3. 

10. David Harris, op cit (30/2), p.4. 

11. Manuel Noriega cu Peter Eisner, op cit (30/1), p.248. 

12. Manuel Noriega cu Peter Eisner, op cit (30/1)., p.211. 

13. Manuel Noriega cu Peter Eisner, op cit (30/1)., p.xxi. 

Capitolul 31 

1. Morris Barret, „The Web's Wild World", TIME, 26 aprilie 1999, 
p.62. 

Capitolul 32 

1. Pentru mai multe informatii despre tribul Huaorani, a se vedea 
Joe Kane, Savages (New York: Alfred A. Knopf, 1995). 

Capitolul 33 

1l. ,Venezuela on the Brink", editorial, New York Times, 18 
decembrie 2002. 

2. The Revolution WillNot Be Televised, regia Kim Bartley si 
Donnacha O'Brian (in asociatie cu Irish Film Board, 2003). Vezi 
www.chavezthefilm.com. 

3. , Venezuelan President Forced to Resign", Associated Press, 12 
aprilie 2002. 

4. Simon Romero, ,Tenunous Truce in Venezuela for the State and 
its Oil Company", New York Times, 24 aprilie, 2002. 

5. Bob Edwards, ,What Went Wrong with the Oil Dream in 
Venezuela", National Public Radio, Morning Edition, 8 iulie 2003. 

6. Ginger Thompson, , Venezuela Strikers Keep Pressure on Chavez 
and Oii Exports", New York Times, 30 decembrie 2002. 

7. Pentru mai multe detalii despre sacali si alte tipuri de asasini, a 
se vedea: P. W Singer, Corporate Warriors: The Rise of the Privatized 
Military Industry (Ithaca NY si Londra: Corneli University Press, 2003); 
James R. Davis, Fortune's Warriors: Private Armies and the New World 
Order (Vancouver si Toronto: Douglas & Mc-Intyre, 2000); Felix |. 
Rodriguez si John Weisman, Shadow Warrior: The CIA Hero of 100 
Unknown Battles (New York: Simon & Schuster, 1989). 

8. Tim Weiner, ,A Coup by Any Other Name", New York Times, 14 
aprilie 2002. 

9. „Venezuela Leader Urges 20 Years for Strike Chiefs", Associated 
Press, 22 februarie 2003. 


10. Paul Richter, ,U.S. Had Talks on Chavez Ouster", Los Angeles 
Times, 17 aprilie, 2002. 

Capitolul 34 

1. Chris Jochnick, „Perilous Prosperity", New /nternationalilst, iunie, 
2001, 

http://www.newint.org/issue335/perilous.htm. 

2. Natiunile Unite. Human Development Report (New York: United 
Nations, 1999). 

3. Pentru informaţii suplimentare asupra situaţiei ostaticilor, a se 
vedea Alan Zibel, ,Natives Seek Redress for Pollution", Oakland 
Tribune, 10 decembrie 2002; Hoy (Quito, Ecuador ziar cotidian) 
articolele din 10-28 decembrie 2003; ,Achuar Free Eight Oil 
Hostages", E/ Commercio (Quito, ziar cotidian), 16 decembrie 2002 
(transmis si de Reuters); „Ecuador: Oil Firm Stops Work Because Staff 
Seized, Demands Government Action", si ,Sarayacu — Indigenuous 
Groups to Discuss Release of Kidnapped Oil Men", £/ Universo 
(Guayaquil, Ecuador, ziar cotidian), http://www.eluniverso.com, 24 
decembrie 2002 si Juan Forero, „Seeking Balance: Growth vs. Culture 
in the Amazon", New York Times, 10 decembrie 2003. Informatii 
curente, actualizate, despre populatiile amazoniene din Ecuador sint 
disponibile pe pagina de Internet Pachamama Alliance Web: 
http.7/www. pachamama.org. 

Capitolul 35 

Statisticile privind datoria nationalá de la Biroul Datoriei Publice, 
publicate pe 

www.publicdebt.treas.gov/pd/opdpenny.htm; 


statisticile privind venitul national de la Banca Mondiala, publicate 


e 
www.worldbank.org/data/databy-topic/GNIPC. pdf. 
Elizabeth Becker si Richard A. Oppel, ,A Nation at War: 


Reconstruction. U.S. Gives Bechtel a Major Contract in Rebuilding 
Iraq", New York Times, 18 aprilie 2003, 

http://www.nytimes.com/2003/04/18/international/worldspecial/ 
18REBU.html. 

Richard A. Oppel si Diana B. Henriques, ,A Nation at War: The 
Contractor. Company Has Ties in Washington, and to Iraq", New York 
Times, 

http://www.nytimes.com/2003/04/18/international/ 
worldspecial/18CONT.html. 

http://money.cnn.com/2003/04/17/news/companies/war- 
bechtel/index.htm. 

Epilog 

1. Energy Information Administration, raportat in USA Today, 1 
martie, 2004, p.l. 


9)