Cristina Martin — Clubul Bildelberg. Stapanii Lumii

Articol |. Cristina 
Martin 


Articol I. Cristina Martin 


Articol II. Clubul Bildelberg. 
Stâăpânii Lumii 

Tatălui meu, pentru lacrimile pe care le-am vărsat şi pentru 
cele pe care le vom mai vărsa. 


CUPRINS: 

INTRODUCERE. 

Scepticism şi certitudine. Aparenţă şi realitate... 13 

Clubul Bilderberg. Stăpânii lumii!... 8 

Cine guvernează lumea? 19 

Atributele Clubului Bilderberg 20 

O organizaţie nedemocrată care asigură apărarea 
democraţiei 22 

Mit şi realitate 22 

O societate pe măsură 23 

Forţa hotărâtoare a versiunii oficiale 24 

2 Originile Clubului Bilderberg 27 

Cele două tabere ale Războiului Rece 29 

Adevărata faţă a Planului Marshall 30 

Americbri Hfestyle 32 

Mişcarea în vederea Uniunii Europene 33 

Ia naştere Clubul Bilderberg. 35 

Prima întrunire şi definiţia oficială... 36 

Clubul Bilderberg a fost fondat în Olanda... 39 

Marii preoţi ai capitalismului 39 

3 Fondatorii 40 

Primii participanţi 40 

Personaje-cheie 41 

Un personaj nazist şi corupt 41 

Joseph H. Retinger 43 

David Rockefeller 44 


Familia Rotschild 47 

Henry Kissinger 50 

4 Structura. Cercurile concentrice. Întrunirile.52 
Sancta sanctorum 55 

Consensul ca normă 56 

Secretul ca esenţă 57 

Jocuri belice 58 

Călătorii private plătite din bugetul public 59 
Puteri legislative 61 

Hoteluri de lux cu teren de golf 62 
Securitate de elită 63 

Un singur minut de glorie. 

Confidenţa unui bilderberger 64 

Filiala Clubului Bilderberg din Spania. 
Caietul de la Bitâcora 66 

La Toja văzută din interior 67 

5 Identitatea secretă a fiecărui bilderberger 70 
Legea tăcerii 72 

Frivola monarhie 73 

Miniştri şi parlamentari „democraţi” 74 
Bănci şi multinaționale 76 

Jurnalişti şi intelectuali 77 

Alţi participanţi 78 

Reprezentare globală 1 79 

Doamna de Fier. Un exemplu lămuritor 80 
Doar un for de dezbateri 81 

6, Celelalte cluburi ale puterii 82 

Teoria conspirației 83 

Caracteristici comune 84 

Skull & Bones. Ordinul capului de mort 85 
Masa rotundă a lui Cecil Rhodes 90 
Consiliul Afacerilor Externe. 

Adevăratul guvern al SUA 92 

Bohemian Grove 96 

Comisia Irilaterală 97 

Masa rotundă a industriaşilor 101 


Pelerinii libertăţii 102 

Pentaveret 102 

7, Legătura cu masoneria 103 

O societate frăţească şi totalitară 105 

Clubul Bilderberg şi aleşii 106 

Textele masonice esenţiale ale satanismului 107 

Masoneria invizibilă a aleşilor 109 

Marea lojă Rockefeller 666 1 10 - Frăția III. 

Corporatismul Clubului Bilderberg. 

O trăsătură tipic masonă H 3 ui. 

Simbolismul ocult al bancnotei de un dolar 115 W) 

Preşedinţi americani masoni 117 

Ordinul! Illuminaţi şi profeţiile lui Albert Pike 118 

8, Manipularea instituţională a societăţii 122 

Institutul Tavistock S 23 (r) 

Cultura narco şi muzica - ]j instrumente de control al 
tineretului 124 3 

Fundaţiile 'Tavistock 125 y. 

Instituţiile Tavistock în SUA 126 

Războiul ca proces de organizare socială. 

Raportul Iron Mountain 128 

Duşmanul necesar 131 

9, Evenimente internaţionale pregătite în Clubul 
Bilderberg 147 

Rolul dramatic al Americii Latine 150 

Chile şi lovitura de stat dată de CIA 151 

Propagandă politică sau acţiune militară 152 

Reagan lichidează fantomele din Guatemala 152 

A treia opţiune: blocada 153 

Panama, un paradis narcotizat 153 

Înlocuirea duşmanului necesar 154 

Irak. Piatra din pantof 156 

Sfârşitul consensului? 159 

Stresa. 2004 160 

A cincizecea aniversare 161 

Israelul şi foaia de parcurs 162 


Alte decizii care au marcat istoria 163 

Armata unică a NATO 164 

ONU 165 

50. Ultimele întruniri 167 

Agenda Clubului Bilderberg 167 

2005 şi eşecul constituţiei europene 168 

2006 şi rebelul Hugo Chăvez 169 

Piaţa imobiliară americană 172 

Aderarea Turciei la UE 173 

Clubul Bilderberg 2007 174 

Războiul nesfârşit pentru resurse 176 i I. Aservirea mass- 
mediei 178 „Lluzia” mesajului informativ 180 

Manipulare informativă 181 

Propagandă de război S 82 

Ziarişti 'ân Clubul Bilderberg 183 

Informaţie şi propagandă 184 

Reporteri îndrăzneţi 186 

Alianţă contra Clubului Bilderberg 189 

Titlul de pe uşă 190 

Datoria externă nu prezintă interes 191 

12, Democraţia şi noua ordine a stăpânilor lumii 193 

Duşmanii democraţiei 195 

Imperativul tăcerii 197 

Rolul patern 198 

Noua Ordine Mondială 199 

Războiul ca mijloc de dominație 201 

Statele Unite versus Europa 202 

Un guvern unic: ONU 203 

Obiective iluzorii 205 

Pleacă acasă, ONU! 206 

Judecător şi parte 207 

O religie globală unică 209 

Tributul adus ONU 211 „3, lriumful Clubului Bilderberg 
212 

Un sistem eclectic 214 

Societatea epicuriană 215 t. 


Cu pietre şi lănci 216 
Acţiune socială 217 

Preţul bunăstării 218 
Unirea face puterea 219 & 
Sclavi globali 220! 


INTRODUCERE. 

Scepticism şi certitudine. Aparenţă şi realitate. 

Când mi s-a încredinţat redactarea cărţii Clubul 
Bilderberg. Stăpânii lumii, m-ara înfiorat, căci acţiunile 
acestuia păreau mai degrabă ştiinţifico-fantastice decât 
reale. Împinsă de dorinţa de a cunoaşte, am dus la bun 
sfârşit o amplă investigaţie, care n-a izbutit, totuşi, să-mi 
risipească tot scepticismul cu privire la acest domeniu. Deşi 
îmi puneam neîntrerupt întrebări, încă din studenţie, 
despre ceea ce percepeam a fi o lume neînchipuit de 
haotică, cât timp am lucrat la acest volum n-am reuşit să 
înţeleg psihologia de păsări de pradă a celor ce ne 
guvernează la adăpostul unor surâsuri perfecte şi 
indolente. 

Cultura noastră este rodul concepţiei caracteristice 
forţelor dominante care s-au succedat de-a lungul istoriei, 
pentru care noi, adică poporul, nu suntem decât nişte 
unelte în slujba intereselor acestor forţe. În pofida 
progresului tehnic ori a instaurării Statului Bunăstării, încă 
din zorii civilizaţiei sumeriene, am progresat pe baza 
aceleiaşi structuri organizatorice, în care înalta ierarhie i-a 
dominat pe cetăţeni, transformându-i în sclavii unui model 
social trasat şi condus, epocă după epocă, de acelaşi arhetip 
al puterii. 

În urma unei analize conştiincioase, celor care stăm în 
afara sferei lor de acţiune nu ni se pare complicat să 
înţelegem ce modus operandi aplică actualii despoţi 
totalitari, ci să le pătrundem profund setea nejustificată de 


câştig. Una dintre sursele mele de informare, care a lucrat 
împreună cu ei, mi-a relatat că pe aceştia îi motivează râvna 
de a controla şi manipula, ca şi principiul „cu cât mai multe 
persoane, cu atât mai bine”: „Mi-am întrebat un vechi 
prieten dacă nu-i erau de ajuns banii pe care îi avea”, mi-a 
relatat sursa mea. „Eşti de-acum multimilionar”, i-am spus, 
„ai construit un imperiu din nimic, ce mai poţi cere de la 
viaţă?” Iar el mi-a răspuns: „Mai mult, vreau mai mult, 
vreau totul”. Există oameni care se bucură atunci când îi 
umilesc pe ceilalţi şi care trăiesc într-o atmosferă ne spus 
de competitivă, unde relaţiile personale sunt fictive. Se 
prefac prieteni, dar sunt, în fond, rivali, vor să se distrugă 
reciproc, ca să se aleagă cu banii şi influenţa celuilalt. 
Împreună cu sursa mea, am căzut de acord şi am subliniat 
faptul că oligarhii aplică în societate tocmai acest model de 
convieţuire, bazat pe concurenţa atroce şi distrugerea 
solidarităţii sociale, care a caracterizat societăţile 
începuturilor. Strategia constă în dezagregarea nucleului 
familial şi transformarea individului într-o fiinţă solitară, 
ruptă de rădăcinile şi valorile comune, susceptibilă şi uşor 
maleabilă. 

Oligarhii sunt manipulatori profesionişti, experţi în 
folosirea mijloacelor de comunicare socială, a filmului şi 
artei ca instrumente eficiente de propagandă, pentru a 
putea manevra populaţia după cum le convine. Paradoxal, 
în aşa-zisa „societate informaţională”, e mai greu ca oricând 
să captăm esenţa şi fundalul acţiunilor acestora, să 
separăm adevărul de minciună, realitatea de aparenţă, 
datele denaturate de cele sigure, fiindcă printre aceşti 
bilderbergeri figurează proprietarii imperiilor informative 
mondiale, care creează, inventează şi interpretează 
informaţiile. Unul dintre cei mai celebri şi abili este Rupert 
Murdoch, patronul conglomeratului audiovizual american 
News Corp, al cărui vârf de lance este canalul de ştiri Fox 
News. În Familia Simpson, una dintre seriile cele mai 
populare pe care le difuzează acest canal, domnul Burns, 


personaj înrudit ca personalitate cu mulţi dintre 
bilderbergeri, afirmă: „Nimeni nu poate controla toate 
canalele informaţionale, cu excepţia lui Rupert Murdoch”. 
Alt grup omniprezent şi omnipotent este PRISA, condus de 
magnatul mediatic Jesus Polanco, ce se extinde în America 
Latină ca o epidemie imundă. Dat fiind că membrii Clubului 
controlează canalele „oficiale”, numai presa independentă a 
izbutit să publice articole serioase. Trebuie avută mare 
grijă cu datele care ne parvin pe această temă, fiindcă, prin 
intermediul colaboratorilor săi, organizaţia pune 
intenţionat în circulaţie informaţii denaturate despre Clubul 
Bilderberg, cu scopul de a induce în eroare opinia publică. 
Din toate cele expuse, e uşor de înţeles că activitatea unui 
jurnalist nealiniat este extrem de complicată; dar, în pofida 
dificultăţilor iniţiale, nu mi-am pierdut curajul, iar rezultatul 
investigaţiei mele a fost prima carte din lume special 
consacrată Clubului Bilderberg, şi a văzut lumina tiparului 
în 2005. Acum nu mai pare atât de ciudat să se vorbească 
despre Clubul Bilderberg, căci tot mai multă lume cunoaşte 
numele acestei organizaţii de putere. În cartea mea, am 
dezvăluit calitatea auctorială a actualilor „faraoni” ai 
omenirii şi impactul deciziilor luate de ei asupra viitorului 
umanităţii, dar am descoperit curând că, din cauza frânei 
puse de scepticism, prima mea carte nu dezlegase enigme 
semnificative, care rămăseseră ascunse în umbră. Am 
considerat că multe lucruri rămăseseră nepovestite, şi mi- 
am continuat investigația, în căutarea a noi răspunsuri. Aşa 
am explorat iar Istoria, căutând începuturile relaţiilor 
transatlantice dintre bilderbergeri, între Primul Război 
Mondial şi crearea Societăţii Naţiunilor, nucleul ONU. Din 
această perspectivă, am izbutit să cunosc psihologia lor de 
pradă, pe care mai înainte nu o adâncisem total, căci îmi 
lipsiseră referirile apropiate. Treptat şi aproape pe 
nesimţite, viziunii mele iniţiale, plină de precauţie, i-a luat 
locul o mai mare implicare personală, care m-a stimulat să 
continuu denunţarea categorică a vicleşugurilor şi 


abuzurilor comise de către cei care au desfigurat conceptul 
de democraţie, făcând din el argumentul cel mai 
convingător în favoarea primei înfruntări mondiale (fiindcă 
în ea sunt implicate, direct ori indirect, toate puterile şi 
țarile) din secolul XXI, aşa-zisul Război din Irak. 

Această a doua etapă a cercetării mele s-a concretizat în 
ediţia revizuită şi actualizată a cărţii Clubul Bilderberg. 
Stăpânii lumii, pe care, cititorule, o ţii acum în mână. Am 
mai afirmat sincer că, luând cunoştinţă de existenţa acestui 
lobby, m-au luat în egală măsură cu asalt atât scepticismul 
cât şi curiozitatea care puseseră stăpânire pe mine încă de 
la prima investigaţie. În această a doua lucrare, am 
renunţat la orice urmă de îndoială cu privire la profundul 
impact al Clubului Bilderberg asupra întregii planete, şi am 
descoperit că zona sa operativă e mult mai extinsă decât 
credeam eu la început. Lumea, aşa cum arată ea astăzi, e 
opera Clubului Bilderberg. Membrii săi sunt creatorii 
actualului sistem de convieţuire, semizeii pământului, aşa 
cum au fost şi strămoşii lor în epoci anterioare. Majoritatea 
oamenilor nu bănuiesc până unde ajung reţelele acestora, 
iar cei care credem în influenţa lui nu vom izbuti) să-i 
convingem din cauza spălării creierelor şi radiaţiilor pe 
care numeroşi bilderbergeri le proiectează zilnic de pe 
fronturi felurite şi nebănuite. Cu toate acestea, faptul nu 
trebuie să ne descurajeze în ducerea la bun sfârşit a 
misiunii de a-i demasca, deoarece, în calitate de cetăţeni 
liberi, avem propria noastră răspundere faţă de 
comunitatea în care trăim şi de urmaşii noştri. Lumea ea 
noastră, deşi în mâinile Clubului Bilderberg. Acesta ne-a 
luat-o din mâini iar drumul pe care l-a trasat ne face să 
suferim şi ne afectează fericirea. Tăcerea este cel mai bun 
aliat al lor, dar noi nu vom tăcea. 

Când mi-am publicat prima carte, mulţi m-au întrebat 
dacă, după dezvăluirea tainelor referitoare la cea mai 
puternică alianţă de pe globul pământesc, nu mă temeam 
pentru viaţa mea. În prima ediţie, povestisem că un 


cercetător, al cărui nume nu l-am dezvăluit din raţiuni 
legate de securitatea sa personală, mă sfătuise să nu scriu 
despre Bilderberg: „Oamenii aceştia sunt foarte periculoşi, 
au să te omoare şi-au să-ţi omoare familia, au să vă ia totul, 
nici un avocat n-are să vrea să te apere. N-ai să mai găseşti 
de lucru niciodată, vor suna peste tot la telefon, îţi vor 
dezvălui numele, ca nimeni să nu te angajeze, îţi vor 
retrage cartea din librării. Pe mine au încercat de multe ori 
să mă ucidă ori să mă răpească”. 

După ce am auzit toate acestea, m-a cuprins o nelinişte 
cum nu mai simţisem nicicând şi m-am gândit câteva zile la 
amplitudinea şi sensul pe care le puteau avea sfaturile lor. 
În cele din urmă, am ajuns la concluzia că, dacă aşa-numiţii 
bilderbergeri voiau să-şi păstreze intimitatea, n-aveau să se 
manifeste în faţa mea, căci asta ar fi însemnat să iasă din 
anonimat şi să-şi vădească existenţa, rupând secretul atât 
de bine păstrat. În plus, nu voiam să-mi mai îngădui teama 
faţă de nimeni şi nimic, nici n-aveam să îngădui ca teama să 
hotărască în numele meu cu privire la vreo chestiune ori 
circumstanţă. Aşa ceva ar fi fost eşecul meu de cetăţean şi 
jurnalist. Nu mi-a fost teamă atunci, nu-mi este nici acum. 
Vă invit, deci, să nu vă fie nici vouă, fiindcă teama noastră e 
victoria lor, deoarece ne stimulează în numele lor să fim tot 
mai supuşi. 

În aceste pagini reeditate şi actualizate, vi se va revela 
existenţa unei instituţii obscure, alcătuită din unii dintre cei 
mai siniştri oameni ai momentului, ca, bunăoară, Henry 
Kissinger, care consideră că apărarea drepturilor omului e 
sentimentalism pur şi trebuie anulat, ca să nu influenţeze şi 
să nu afecteze acţiunile întreprinse de către bilderbergeri. 
Pe lângă faptul că este considerat unul dintre cei mai 
prestigioşi analişti de politică externă din lume, lui 
Kissinger i s-a acordat în 1973 Premiul Nobel pentru Pace, 
cu toate că este autorul unui raport secret în care planifică 
reducerea drastică a populaţiei, folosirea resurselor 


strategice şi producerea de alimente ca armă de control 
social. Propunerile sale sunt încă în vigoare. 

Nu vreau să închei această introducere fără să subliniez 
importanţa pe care o are pentru cartea mea activitatea 
prealabilă desfăşurată de o serie de cercetători importanţi. 
Mulţi dintre ei au fost urmăriţi şi ponegriţi în deceniile 
anterioare, fiindcă spuseseră adevărul, conceptul care îi 
sperie cel mai tare pe oligarhi. Cu contribuţiile şi curajul 
lor, precursori ca profesorul Anthony Sutton, sociologul 
britanic Mike Peters, analistul Noam Chomsky, istoricul 
britanic Carroll Quingley şi spaniolul Ricardo de la Cierva, 
au adus contribuţii serioase la rezolvarea acestui puzzle, pe 
care astăzi îl putem completa pentru a cunoaşte întreaga 
istorie a Clubului Bilderberg. Le mulţumesc tuturor, inclusiv 
celor ce zilnic fac să ajungă adevărul la cei din jurul nostru. 

CAPITOLUL 1. 

Clubul Bilderberg. Stăpânii lumii „Să nu-i credem pe cei 
mulţi care spun că trebuie educat poporul liber, ci pe 
filosofii care ne asigură că numai cei cidţi sunt liberi”. 

Epictet (55-135), filosof roman, fost sclav. 

În spatele lumii, ascuns de ochii oamenilor de rând, într-o 
îngrijorătoare tăcere sepulcrală, un grup de taină se 
străduieşte să proiecteze şi să conducă destinele tuturor 
fiinţelor de pe planetă. Înaintează în tăcere, iară răgaz, 
cucerind treptat teritoriul libertăţilor personale, 
reducându-l la simpla opţiune între produsele pe care le 
oferă piaţa globală. Sunt membrii Clubului Bilderberg, pe 
cât de temuţi pe atât de neştiuţi, ţinta detractorilor 
infailibili şi a devotaţilor necondiţionaţi. În decursul a trei 
zile din luna mai sau iunie, o serie de bilderbergeri din elita 
politică, economică şi intelectuală a lumii se întrunesc cu 
cea mai mare discreţie într-unui dintre hotelurile cele mai 
luxoase de pe planetă. Bancheri, şefi de guvern, stăpâni ai 
imperiilor mediatice, regi şi prinți stau în spatele uşilor 
închise, uzurpând dreptul de decizie care aparţine doar 
unuia dintre noi. 


Toţi bilderbergerii se regăsesc în maxima filosofului, 
economistului şi istoricului scoţian David Hume, care a 
observat cu perspicacitate: „Omul e lup faţă de om”. Sunt 
prădători autentici, pe care nimeni şi nimic nu i-a oprit 
niciodată când au vrut să-şi atingă țelul: dominaţia întregii 
lumi. Clubul Bilderberg nu urmăreşte banii, deoarece 
aceştia sunt deja în mâinile membrilor lui, ci doar puterea, 
fiindcă doreşte să obţină controlul absolut asupra tuturor. 
În universul acesta ideal, noi, cetăţenii, nu suntem decât 
sclavi, iobagi fără lanţuri vizibile dar iremediabil legaţi de 
lumea nedreaptă, de sistemul ideologic, economic şi 
cultural atroce care ne-a fost impus prin false lozinci 
democratice. Refuzând orice posibilitate de dezvoltare a 
aşanumitei Lumi a treia, Clubul poartă un război mut pe 
pământul occidental, unde spiritul omului liber e 
iremediabil îngropat în ca tacombe închise, gestionate 
printr-un sistem de muncă, de consum, învăţământ şi loisir, 
planificat şi telecomandat în chip inteligent. Aceasta este 
versiunea cea mai sofisticată a sclaviei, în care poporul 
continuă să fie în serviciul păturii dominante, fără a fi pe 
deplin conştient de acest fapt, dându-i totodată un ajutor 
precis în vederea implantării modelului ei de globalizare. 

Treptat, aceşti bilderbergeri construiesc o lume fără 
naţiuni şi frontiere, aidoma celei închipuite de John Lennon, 
deşi cu o subtilă diferenţă: modelul ei e în mod hotărât 
unilateral şi implantat cu forţa. Cu toate că unii nu văd, 
vieţuim într-un totalitarism global, pe care nu l-am ales, ale 
cărui arme, precum cele ale oricărui guvern dictatorial, 
sunt minciuna şi manipularea datelor şi evenimentelor, în 
vederea controlării populaţiei, care trăieşte într-o perpetuă 
stare de frică, nefericire şi neliniște interioară. 

CINE GUVERNEAZĂ LUMEA? 

V-aţi întrebat vreodată cine mânuieşte firele lumii? V-aţi 
gândit la posibilitatea ca, în spatele lui Jacques Chirac ori 
Anthony Blair să mai fie cineva? Dacă da, aţi nimerit-o. Aşa 
cum a scris Benjamin Disraeli (prim-ministrul Marii Britanii 


în 1867) în romanul său Coningsby (1844): „Lumea e 
guvernată de personaje pe care cei ai căror ochi nu ajung 
până în culise nu pot nici măcar să şi le închipuie”. 

În spatele scenei pe care are loc spectacolul politic 
internaţional, există organizaţii secrete, care colaborează în 
vederea instaurării Noii Ordini Mondiale. Deşi expresia este 
veche, căci apare şi pe bancnota de un dolar american, în 
zilele noastre ea se referă la noua lume globalizată. 
Oligarhiile au adoptat-o conştient de la illuminati din 
Bavaria, un ordin secret fundat în 1776, care urmărea să 
preia controlul total al planetei. Clubul Bilderberg nu este o 
instituţie secretă unică, dar, atât prin raza sa de acţiune, 
cât şi prin identitatea membrilor şi dimensiunile 
obiectivelor lui, este cea mai ambițioasă dintre toate, fiind 
alianţa secretă cea mai extinsă de pe planetă. A izbutit să-şi 
ţină în umbră adevăratele țeluri oculte, printr-un ansamblu 
de mecanisme orchestrat cu cea mai mare grijă, stimulat de 
mass-media, utilizând propaganda, dezinformarea, secretul 
şi trecerea sub tăcere a anumitor fapte, pentru ca acestea 
să fie percepute confuz, şi incitând la pasivitate socială, prin 
practicarea filosofiei haosului constructiv ori a dezordinii 
create în folos propriu. Clubul Bilderberg a jurat să atace şi 
să distrugă până şi ultima urmă de libertate şi 
independenţă a popoarelor, anihilând orice tip de 
organizaţie socială, politică şi economică naţională capabilă 
să-i afecteze planurile. A instaurat un guvern invizibil, dar 
adevărat şi omnipotent, bazat pe structuri solide, care se 
întind ca tentaculele unei caracatiţe în toate „ colţurile 
planetei. El este „Fratele cel Mare, portretizat de George 
Orwell. Nimic nu scapă privirilor sale, nici nu lasă loc 
improvizaţiei, totul este dinainte aranjat şi pregătit. Aceşti 
bilderbergeri se întrunesc fără ştirea lumii, ca să-şi 
definitiveze strategiile cu ajutorul cărora să-şi stabilească 
propria globalizare, stimulată de condiţiile, optica şi 
scopurile lor: instaurarea unui singur guvern, creearea 
monedei unice, la adăpostul unei religii unice. Dorinţa lor 


de putere se va concretiza într-un viitor nu prea îndepărtat 
în asumarea conducerii ONU. Ei vor transforma Naţiunile 
Unite într-un guvern planetar, omogen, care nu va face 
diferenţă între ţări, ci între regiunile de pe glob, şi va 
impune aceleaşi legi unor culturi atât de diferite cum sunt, 
bunăoară, cea orientală şi cea occidentală, cea hindusă şi 
cea arabă, cea germană şi cea spaniolă. Lumea unică de 
sub controlul acestor „stăpâni” trezeşte fiori, din cauza 
asemănării ei cu sistemul imaginat de către George Orwell 
în Ferma animalelor şi în 1984. 

ATRIBUTELE CLUBULUI BILDERBERG. 

Acum câţiva ani, Henry Kissinger a definit secretul drept 
ceea ce aspiri să citeşti pe prima pagină a lui New York 
Times. A trecut mai bine de o jumătate de secol de la 
fondarea lui, dar Clubul Bilderberg n-a apărut nicicând, nici 
pe prima pagină a acestui ziar, nici pe a altei publicaţii 
„oficiale”. Dar, în pofida intenţiei secrete, existenţa lui e 
gata să treacă pragul tăcerii, deşi numai pentru unii, fiindcă 
majoritatea cetăţenilor ignoră total existenţa, activităţile şi 
obiectivele acestui Club. După jumătate de secol de tăcere, 
mitologia lui începe să iasă din întrunirile clandestine, 
datorită simplelor infiltrări ale presei nealiniate, scurgerilor 
de informaţii interesate şi tendenţioase efectuate chiar de 
către acest grup, şi mai ales, datorită descoperirilor 
revelatoare făcute de către cercetătorii independenţi. 

Bilderberg este un club ultraselect, ultraexclusivist, 
rezervat celor mai puternici, iar admiterea în el depinde de 
existenţa prealabilă a unor proprietăţi bancare, funcţii de 
putere, influenţe teritoriale, intelectuale, economice şi 
politice. O instituţie supranaţională, un grup creat în cadrul 
unei societăţi democratice, pe care aparent promite că o va 
apăra, dar în umbra căreia acţionează în realitate. Mai 
presus de bine şi de rău. 

Cine sunt aceşti bilderbergeri? Ce dezbat în întrunirile lor 
secrete? E, oare, posibil dialogul cu ei, ori scopul invitaţilor 


nu-i decât îndeplinirea fidelă a mandatului dat de clanul 
superior? 

Oficial, Clubul Bilderberg a fost fondat în 1954; 
evenimentele care au provocat începerea şi încheierea celui 
de-al Doilea Război Mondial au stat şi la baza creării lui, dar 
el exista deja în esenţă, zămislirea sa fiind iniţiată cu mult 
înainte. Într-un fel sau altul, dorinţa şi ambiția celor 
puternici de a-i controla şi conduce pe ceilalţi, de a 
organiza lumea conform unei viziuni globale proprii, au 
aspirat întotdeauna să găsească un drum pe care să se 
poată materializa. Au încercat acest lucru şi câţiva regi 
medievali europeni, folosindu-se de cavalerii templieri, ca şi 
marile imperii care s-au succedat în decursul istoriei. 

Înaintea Clubului Bilderberg au mai fost fondate şi alte 
instituţii cu acelaşi obiectiv, dar nu numai cu o funcţionare 
şi o operabilitate cunoscute public. Tocmai asociaţiile oculte 
au urzit de-a lungul veacurilor cele mai multe planuri de 
cucerire a puterii planetare; se numără printre ele 
masoneria, Ordinul illuminati, şi, pe alt plan, deşi inexorabil 
concretizate, marile grupuri de bănci internaţionale. Clubul 
Bilderberg preia ştafeta vechilor societăţi secrete şi le 
actualizează dorinţa de cucerire, în secolele al XX-lea şi al 
XXI-lea. Puterea a stimulat omenirea încă de la începuturi, 
dar, pentru a o dezvolta în chip absolut, a fost nevoie să 
urmărească atent mişcările rivalului, ale duşmanului. 
Pentru Clubul Bilderberg, duşmanii sunt platformele de 
protest civic, mişcările naţionaliste ale popoarelor care 
refuză să-i accepte jugul, comunismul războiului rece, 
cunoaşterea adevărată şi, în definitiv, lupta omului de rând 
pentru a obţine libertatea autentică. 

O ORGANIZAŢIE NEDEMOCRATĂ CARE ASIGURĂ 
APĂRAREA DEMOCRAŢIEI. 

Prin organismele publice şi private în care îşi desfăşoară 
activitatea, membrii Clubului Bilderberg promit să apere 
instaurarea democraţiei în toate ţările lumii. Dar, la o primă 
analiză, pe care o vom adânci întrun capitol ulterior, 


observăm, ţinând seama de alcătuirea sa internă, că el nu 
predică prin propriul exemplu. E un club închis, neales de 
către public, cu atât mai puţin reprezentativ datorită 
acestui fapt, căci membrii lui sunt la o depărtare de ani- 
lumină de esenţa omului de pe stradă. Sunt oameni de 
afaceri multimilionari, influenţi în politică, finanţe şi bănci, 
edituri şi armată, care nu ţin seama dacă opinia publică le 
aprobă sau nu Noua Ordine Mondială. Aşa cum bine a 
arătat bancherul James P Warburg: „Fie că vreţi, fie că nu, 
vom avea un guvern mondial. Singura chestiune e dacă va fi 
acceptat ori impus”. 

Clubul Bilderberg se situează deasupra metodelor 
parlamentare, deasupra legii; mai mult, membrii lui fac 
legea, dictează ordinele care, prin reţelele lor de influenţă, 
vor fi aprobate ulterior de organismele democratice. 
Această legislaţie, care afectează viaţa a milioane de 
oameni de rând, face parte dintr-un plan global care a 
obţinut deja consensul Clubului Bilderberg. Cel mai rău e 
că, deşi unele dintre ţelurile lui generice aduc beneficii 
cetăţenilor, fondul manevrelor murdare pe care le foloseşte 
pentru a le atinge ilicit le răpesc valoarea şi importanţa, 
după cum vom vedea în continuare. 

MIT ŞI REALITATE. 

Încă din vremea Bibliei şi chiar mult mai demult, din 
vremea Greciei clasice şi a civilizaţiei sumeriene, omenirea 
a evoluat între mit şi realitate, o realitate plasată uneori 
deasupra realului. Imitând faptele, legendele au ajuns până 
în zilele noastre, nefiind nici cât negru sub unghie sigur că 
ele s-ar fi petrecut cu adevărat. Analele romane erau 
inventate iar şi iar, ori de câte ori se urca pe tron un nou 
împărat, care manipula evenimentele anterioare pentru a-şi 
face cunoscută propria-i himeră reinventată. Nu încape nici 
o îndoială că istoria au scris-o învingătorii. 

Tocmai în acest soi de legendă sunt învăluiţi aceşti 
bilderbergeri, care s-au înconjurat intenţionat într-o aură 
de mister, pentru a potenţa teama şi respectul faţă de forţa 


faptelor lor. Ei au avut pretenţia să rămână în întuneric, dar 
ceva le-a eşuat: taina le-a fost revelată. Dar, dacă principala 
lor caracteristică a dat greş, vor putea, oare, să facă alte 
planuri, mai ambiţioase? 

Membrii Clubului Bilderberg îşi emit unele pretenţii în 
presă, fiindcă lumea e prea mare pentru ei, şi cer ajutorul 
tuturor celor care ar vrea să facă parte din sistemul lor şi să 
le pună planurile în aplicare. Îi caută, de aceea, pe cei ce 
înţeleg parţial realitatea omenirii, de pildă, au cenzurat 
documentul Top Secret din prima mea carte. În opinia unui 
cercetător independent, care îi urmăreşte de douăzeci de 
ani, şi al cărui anonimat îl păstrez: „Cei care lucrează cu ei 
şi le cunosc planurile sunt terorizaţi şi, de aceea, provoacă 
scurgeri de informaţii, căci încearcă pe toate căile ca 
aceştia să nu-şi atingă obiectivele”. Totuşi, eu susţin 
contrariul: membrii Clubului provoacă scurgeri de 
informaţii, încercând să obţină adeziuni la sistemul lor, 
pentru a-l răspândi ca pe o epidemie, în toate colturile 
lumii. 

O SOCIETATE PE MĂSURĂ. 

Păstrând proporţiile, sistemul social ales de bilderbergeri 
e versiunea înnoită a piramidei instituţionale ultra- 
conservatoare din Evul Mediu timpuriu, structurată pe trei 
trepte ierarhice. La vârf stătea regele feudal absolut, care 
primea puterea chiar de la Dumnezeu. La picioarele lui se 
aflau, în ordine descrescătoare, trei trepte. Întâi, nobilimea 
războinică şi marii seniori feudali, apoi clerul, şi, în fine, cei 
care munceau: burghezia, meşteşugarii, slujitorii şi ţăranii. 

Dintre bilderbergeri, cei iniţiaţi se situează în vârful 
ierarhiei, ca regi şi stăpâni ai planetei, de acolo arbitrează 
şi controlează. Gândesc pentru toţi şi pun în aplicare cele 
mai convenabile strategii, din punctul lor de vedere. Nobilii 
de vază sunt scutierii lor, şi au misiunea de a le implementa 
ideile în toate mediile sociale. Restul, poporul de jos şi clasa 
medie, sunt pionii de pe tabla de şah, muncitorii care, fără 


să ştie, susţin cu propriul lor efort maşinăria pe care Clubul 
a pus-o pF' 

În mişcare. Ei nu ştiu că pe piaţa globală sunt vasalii celor 
din vârful unei piramide opace şi imperceptibile. 

Pe bancnotele americane de un dolar apare tocmai o 
piramidă, simbolul adoptat de Ordinul illuminati în căutarea 
Noii Ordini Mondiale, menţionată la baza acelui poliedru. 

FORŢA HOTĂRÂTOARE A VERSIUNII OFICIALE. 

Nicholas Murray Butler (Premiul Nobel pentru pace, 
1931), preşedinte al Fundaţiei Carnegie şi al Consiliului 
Relaţiilor Externe, a lăsat posterităţii o observaţie 
perspicace: „Oamenii se împart în trei categorii: un grup 
restrâns, care produce evenimente; unul ceva mai numeros, 
care urmăreşte ducerea lor la bun sfârşit şi supraveghează 
modul de realizare a acestui lucru şi, în fine, o covârşitoare 
majoritate, care nu află niciodată ce s-a petrecut în 
realitate”. Murray a fost profesor de filosofie la 
Universitatea Columbia şi a avut o carieră politică bogată, 
fapt pentru care nu se poate pune la îndoială importanţa 
mărturiei sale. 

Unii nu cred în existenţa şi forţa reală a societăţilor 
secrete, punând dezvăluirile referitoare la aceste instituţii 
pe seama paranoiei de care suferă analiştii. Pe plan 
psihologic, avem idei atât de înrădăcinate în mintea 
noastră, încât, deşi evidenţa sare în ochi, sub forma unor 
fapte demonstrate, o negăm şi ne străduim să credem în 
versiunea oficială, pe care ne-o oferă mediile de presă şi 
oamenii politici. 

Fără nici o îndoială, Clubul Bilderberg există. Însăşi 
Enciclopedia Britanică îl defineşte astfel în paginile sale: 
„întrunire anuală de trei zile, la care participă o sută dintre 
cei mai influenţi bancheri, economişti, oameni politici şi 
funcţionari de stat din Europa şi Statele Unite. Această 
conferinţă are loc în fiecare an în altă ţară occidentală şi în 
cel mai strict secret. Ea oferă un climat de intimitate 


neprotocolară, în care cei ce influenţează politicile 
internaţionale se simt în largul lor”. 

Începând de aici, enunţurile se diversifică în funcţie de 
sursele de informaţie, dar e limpede, Clubul Bilderberg nu 
lasă indiferent pe nimeni. Cei care nu numai că îl cunosc, 
dar îi şi urmăresc de ani de zile mişcările, au opinii diferite. 
Unii îl acuză că ar controla guvernele occidentale după voia 
lui şi, în funcţie de interesele sale financiare, că ar numi şi 
demite prim-miniştri. Vorbesc dispreţuitor despre membrii 
lui, numindui „gardienii lumii”, şi dau asigurări că aceştia 
sunt răspunzători de toate evenimentele importante din 
istoria noastră actuală: cele două războaie mondiale, 
asasinarea lui John F. Kennedy şi a Indirei Gandhi, 11 
septembrie şi 11 martie, ca să dăm câteva exemple. 

Pentru alţii, membrii săi sunt evrei sionişti, iar pentru 
câţiva - un grup de nazişti; sunt etichetaţi, fără nici o 
distincţie, fie drept conservatori, fie drept liberali. Biserica 
catolică îi critică aspru, învinovăţindu-i de decăderea 
familiei, apărarea avortului, campaniile de control a 
natalității, deoarece mulţi obţin beneficii economice 
incomensurabile ca proprietari ai imperiilor farmaceutice, 
care urmăresc aceste scopuri. Dar atât moderaţii, cât şi cei 
mai radicali vorbesc urât despre acest Club şi despre 
majoritatea membrilor lui. Şi, chiar dacă folosesc fraze 
răsunătoare, în realitate au dreptate. 

Cei mai apocaliptici îi consideră drept autorii unei 
conspirații planetare îngrozitoare ce are, printre scopurile 
cele mai inocente, pe acela de a pune capăt suprapopulării, 
pledând că nu există pe glob resurse suficiente pentru toţi. 
Li se impută elaborarea unui manual care oferă scopuri, 
mijloace, strategii şi termene de execuţie, destinat 
societăţii, care ar putea fi foarte bine comparat cu ceea ce 
se numeşte marketingplanning al oricărui produs de 
consum. 

În contrapartidă cu aceste presupuneri, altor voci, 
bunăoară cea a fostului ministru de externe spaniol Josep 


Pique, membru al Trilateraleil, aşa-numitele teorii ale 
conspirației le provoacă un zâmbet sceptic. Pentru el, aceşti 
bilderbergeri „sunt mai mult discreţi decât secreţi”, de 
aceea susţine că acest Club „a fost creat pentru a se ieşi din 
banalitatea în care căzuse 'Trilaterala, dar nu depăşeşte 
condiţia de întrunire privată, unde se aud voci venite din 
toate mediile sociale. Organizatorii vor să asculte 
academicieni, oameni de presă, oameni de afaceri, ca să-şi 
for 

1 Comisia Trilaterală, organism de presiune, înfiinţat în 
1973 de către D. Rockefeller, în scopul apărării intereselor 
comune ale SUA, Europei şi Japoniei. Nu acceptă membri ai 
vreunui guvern, ci reuneşte oameni de afaceri, oameni 
politici şi intelectuali. Comisia a dictat termenii în care s-au 
desfăşurat relaţiile comerciale cu ţările subdezvoltate şi 
comuniste, (n.tr.) meze o viziune completă a ceea ce doresc 
societăţile,. Pique subliniază, despre Club, că „are un 
caracter marcat liberal, iar ideile lui sunt globaliste. 
Secretul a stimulat întotdeauna imaginaţia, şi astfel au 
apărut toate teoriile conspirației, pe care eu nu le 
împărtăşesc,. Dar fostul ministru adaugă şi că aceşti 
bilderbergeri „au potenţat intenţionat secretismul, 
stimulând structurarea în jurul lor a unei întregi maşinării 
mitologice, fiindcă îşi închipuie că este bine să ofere 
aparenţa puterii”. 

Ce urmăreşte Clubul Bilderberg? Cu ce scop s-au unit cele 
mai influente şi puternice persoane de pe planetă? De ce se 
întrunesc cu uşile închise, neluând în seamă societatea? 

Deciziile luate de către bilderbergeri se repercutează 
asupra vieţii cotidiene a tuturor locuitorilor planetei. Gora 
Greider, secretar de redacţie la ziarul suedez Dala 
Demokrate, afirmă că există o legătură între actuala ordine 
mondială şi influenţa exercitată de către Clubul Bilderberg 
încă de acum cincizeci de ani. După Greider: „Clubul 
Bilderberg a contribuit la instaurarea tipului de capitalism 


pe care îl cunoaştem astăzi şi la solidarizarea principalelor 
elite mondiale din lumea afacerilor”. 

Istoricul britanic Carroll Quigley, profesor la Universitățile 
Georgetown, Princeton şi Harvard, decedat în 1977, a 
afirmat în opera sa de căpătâi, Tragedy and Hope. „Puterea 
capitalismului financiar are un ţel transcendental, care este 
nici mai mult nici mai puţin decât crearea unui sistem de 
control financiar mondial în proprietate privată, capabil să 
domine sistemul politic al fiecărei ţări, ca şi economia lumii, 
cape untot'. 

Acesta este țelul pe care şi-l propun bilderbergerii, elita 
gânditorilor strategici occidentali, a principalelor motoare 
politice din Occident, liderii afacerilor şi băncilor, care îşi 
apără clandestinitatea, susţinând că, şi fără mijlocirea 
presei, ei îşi pot expune în totală libertate opiniile, fără 
teama de a fi interpretaţi greşit ori manipulaţi. Dar, dacă se 
întrunesc să dezbată în vederea binelui comun, de ce sunt 
greşit interpretaţi? De ce nu-şi fac cunoscute public 
concluziile? De ce se tem? În pofida evidenţei, ei insistă să 
susţină că Clubul Bilderberg „nu e un corp executiv; acolo 
nu se ia nici o decizie”. În această carte, vom demonstra 
contrariul. 

CAPITOLUL. 2 

Originile Clubului Bilderbe „Ce urmăreşte cineva care are 
putere? Mai multă putere”. 

Se întreabă şi răspunde Oracolul în faţa lui Nero. 

Matrix Revolutions. 

Demn şi riguros moştenitor al maximei iluministe „totul 
pentru popor, dar fără popor” şi al doctrinei fiziocrate 
„laissezfaire, laissezpasser” (x1 să se facă, lăsaţi să treacă) 
din secolul al XVIII-lea, Clubul Bilderberg s-a născut în plin 
Război Rece. 

Istoria actuală se configurează în al Doilea Război 
Mondial, care a marcat o cotitură ireversibilă în relaţiile 
internaţionale şi consolidarea hegemoniei americane. La 
sfârşitul conflagrației, ţările aliate şi Uniunea Sovietică îşi 


împart lumea, configurând o hartă nouă a teritoriilor şi 
influențelor. Planeta se împarte între aşa-zisele ideologii 
definite în anii douăzeci, şi ceea ce, în 1945, era chiar mult 
mai mult decât ele: capitalismul şi comunismul. 

Temerea că sfera de influenţă capitalistă se va vedea 
depăşită şi anexată la sfera comunistă a stimulat crearea 
mai multor instituţii, care să funcţioneze ca o stavilă, 
punând în mâinile învingătorilor cel mai mare beneficiu 
conjunctural. Unele dintre ele s-au dezvoltat sub auspiciile 
cadrului democratic, ca de pildă ONU, alta s-a plasat de la 
început în ţara nimănui, într-un spaţiu total în afara legii, 
dincolo de raza de acţiune a acesteia: Clubul Bilderberg. 

Perioada de formare a grupului a început pe la jumătatea 
celui deal Doilea Război Mondial, după ce sovieticii au 
înfrânt armatele germane la Stalingrad şi Kursk, în 1942 şi, 
respectiv, 1943. Strategii europeni şi americani şi-au dat 
seama că se apropia apusul lui Hitler, pe care, de altfel, îl 
ajutaseră să ia puterea, astfel încât elita bancară, 
legislatorii internaţionali şi monarhia europeană au decis să 
se întrunească, într-o încercare de a defini tacticile 
necesare prin intermediul cărora să nu permită 
comunismului să se extindă în restul lumii, şi să-şi impună 
astfel propriul statu-quo. Americanii arătau că natura 
regimului sovietic era expansionistă, iar influenţa lui 
trebuia oprită în zonele de importanţă strategică pentru 
Statele Unite. Prinţul Bernhard al Olandei a argumentat 
atunci: „Trebuie să răspândim comerţul liber, nu să ridicăm 
bariere în calea ţărilor din Lumea a treia; aceasta va fi cea 
mai bună garanţie pentru oprirea expansiunii comuniste”. 
Liberalizarea frontierelor în faţa comerţului şi aderarea, fie 
chiar şi cu forţa, a unui număr cât mai mare de ţări la 
doctrina capitalistă era un obiectiv vital. 

Pentru neofiţii geopoliticii e mai puţin paradoxal să 
constate că sistemul bancar internaţional, în aparenţă 
principalul lor duşman, a finanţat revoluţia sovietică din 
1917, proiectele lui Lenin şi Stalin, ca şi cele două 


conflagrații mondiale ce s-au încheiat cu Războiul Rece, aşa 
cum dovedesc cercetările cunoscuţilor istorici Carroll 
Quingley şi Gary Allen. În consecinţă, sistemul bancar 
internaţional a obţinut beneficii enorme, exploatând 
resursele Uniunii Sovietice. 

Deşi nebunia sa a atins nuanţe de domeniul absurdului, 
senatorul american Joseph McCarthy a denunţat existenţa 
unei conspirații care urmărea stimularea războiului ca 
acţiune aducătoare de beneficii, şi a susţinut că Tratatul de 
la Yalta (1945), semnat de către Churchill, Stalin şi 
Roosevelt, era cauza conflictelor postbelice. Graţie 
publicării corespondenţei personale a lui Churchill şi a altor 
documente declasificate, la jumătatea anilor '70, s-a aflat că 
ei conveniseră în secret să se cedeze Europa Răsăriteană - 
Uniunii Sovietice, a Orientului Mijlociu - Marii Britanii, iar a 
Pacificului şi Asiei de Sud-Est - SUA. „La Yalta”, a arătat 
McCarthy la 23 septembrie 1950, „s-a semnat sentinţa 
capitală a tinerilor care mor azi în munţii şi văile Coreei. 
Aici s-a semnat condamnarea la moarte a tinerilor care 
mâine vor pieri în junglele Indochinei (ulterior numită 
Vietnam). Cum putem să ne explicăm situaţia noastră din 
prezent, dacă nu credem că bărbaţii ce deţin cele mai înalte 
funcţii în guvern s-au înţeles să provoace acest dezastru? 
Trebuie să fie o mare conspirație, la o scară atât de uriaşă, 
că orice aventură prealabilă din istoria umanităţii e mică pe 
lângă ea. Ce se poate spune despre şirul neîntrerupt al 
hotărârilor şi documentelor care contribuie la strategia 
eşecului? Ele nu pot fi atribuite incompetenţei”. 

CELE DOUĂ TABERE ALE RĂZBOIULUI RECE. 

SUA a obţinut beneficii uriaşe din devastarea vechiului 
continent, al cărui teritoriu a fost pustiit în decursul celui 
de-al Doilea Război Mondial, pe când al său s-a păstrat 
intact. Încă de la începutul secolului al XX-lea, SUA s-a 
detaşat ca prima putere industrială, dar această bătălie 
avea să-i ofere controlul nu doar a 50% din bogăţiile lumii, 
ci şi al celor două ţărmuri ale Atlanticului, astfel încât piaţa i 


s-a întreit. „Nicicând n-a existat în istorie o epocă în care un 
stat să fi exercitat un control atât de complet al lumii, nici 
atâta securitate”, comentează analistul Noam Chomsky. În 
faţa Statelor Unite s-a ivit o şansă unică, iar această ţară n- 
avea s-o lase să-i scape, astfel încât să pună mâna pe cârma 
lumii, şi să-şi creeze o poziţie privilegiată. De aceea, în 
timpul războiului s-a străduit să schiţeze, prin 
Departamentul de Stat şi al Consiliului Relaţiilor Externe 
(CFR), un adevărat guvern în umbra SUA, o structură 
mondială pe care s-o instaureze în epoca postbelică. Au 
existat contradicții, arată Chomsky. Memorandumul 68 al 
Consiliului Naţional de Securitate, din 1950, a definit 
criteriul liniei dure, reprezentată de secretarul de stat 
Dean Acheton. Acesta sprijinea promovarea unei „strategii 
a regresului” din blocul contrar, care „să facă să germineze 
sămânţa distrugerii în sistemul sovietic”, astfel încât SUA să 
poată negocia termenii unui acord „cu Uniunea Sovietică 
ori cu statul sau statele succesoare”. Memorandumul 
recomanda „sacrificiul şi disciplina” în SUA, ori, ceea ce-i 
acelaşi lucru, creşterea cheltuielilor militare şi 
restrângerea serviciilor sociale. Şi, mai mult, că avea să fie 
necesară reducerea „exceselor toleranţei”, care generau 
tulburări interne nedorite. 

Ideile directorului planificării din Departamentul de Stat, 
George FE. Kennan, figură-cheie a Războiului Rece, idei care 
urmau linia liberală, fuseseră expuse într-un document 
secret, Studiul 23 de planificare a politicii (1948), în 
următorii termeni: „Dispunem de circa 50% din bogăţiile 
lumii, dar reprezentăm doar 6,3% din populaţia mondială 
(...). În această situaţie, suntem, neîndoios, obiectul invidiei 
şi resentimentelor. Misiunea noastră reală este elaborarea 
unui model de relaţii care să ne permită să menţinem 
această situaţie de inegalitate (...). În vederea ei, trebuie să 
renunţăm la orice senti gm mm. 

MV. FO fD. 


C'+-uiu mentalisme şi visuri; trebuie să ne concentrăm 
global atenţia asupra obiectivelor noastre naţionale 
imediate (...). Trebuie să nu mai evocăm țeluri vagi şi 
nerealiste, ca drepturile omului, creşterea nivelului de trai 
şi democratizarea. Nu e prea departe ziua când va trebui să 
folosim concepte de putere directă. Va fi cu atât mai bine cu 
cât ne vor sta în cale cât mai puţine lozinci idealiste”. 

Directiva internă era clară: nimic despre drepturile omului 
şi sentimentalismele cusute cu aţă albă, care blocau drumul 
spre hegemonia mondială. Era un discurs cu uşile închise, 
deschis, între egali, aidoma celor folosite de către 
bilderbergeri. Şi acum, ca şi atunci, ei vorbesc poporului în 
alţi termeni, îi fac apologia lozincilor idealiste şi a 
democraţiei, în timp ce în paralel vorbesc despre putere 
reală şi directă. 

Formulările lui Kennan au devenit textele constituţionale 
ale Războiului Rece, sinteza noii politici antisovietice a 
administraţieilruman. Kennan a jucat un rol fundamental şi 
în dezvoltarea programelor şi instituţiilor care defineau 
epoca, mai ales a Planului Marshall. 

ADEVĂRATA FAŢĂ A PLANULUI MARSHALL. 

În acea epocă, Consiliul Relaţiilor Externe (CFR), nucleul 
american al incipientului Club Bilderberger, şi-a proiectat 
idealurile postbelice în „Zona Mare”, cum au numit 
americanii zona alcătuită din Europa Occidentală, vechiul 
Imperiu Britanic, Orientul Mijlociu, cu resursele lui 
incomparabile, şi Lumea a treia, care trebuia să se 
subordoneze nevoilor economice ale SUA. Începea 
implantarea Noii Ordini Mondiale, în care fiecărei zone a 
planetei urma să i se atribuie un rol specific. Lumea a treia 
trebuia să-şi îndeplinească funcţia esenţială, de sursă de 
materii prime şi piaţă de desfacere a societăţilor industriale 
capitaliste; ea trebuia exploatată în vederea reconstruirii 
Europei şi Japoniei, după Kennan, care a adăugat că 
exploatarea Africii avea să presupună şi un excelent 


stimulent psihologic pentru descurajata Europă 
postbelică2. 

2 Chomsky, Noah, Ce vrea cu adevărat unchiul Sam (n.a.) 

Pe mapamondul pe care doreau să-l traseze după 
depăşirea sistemului de înfruntări şi neîncredere dintre 
marile puteri din epoca Războiului Rece, Clubul Bilderberg 
a jucat un rol esenţial. Kennan şi-a expus idealurile fără 
urmă de rea-intenţie, profund convins că deţinea adevărul. 
„Aşa se fac lucrurile”, i-a răspuns Dick Cheney, 
vicepreşedintele lui George W. Bush, jurnalistului şi 
documentaristului englez John Jonson, când acesta l-a 
întrebat despre activităţile nelegale ale Clubului 
Bilderberg. Istoria demonstrează că, în majoritatea 
cazurilor, gândirea e mult mai mortală şi mai primejdioasă 
decât bomba atomică. 

În 1954, când s-a constituit oficial Clubul Bilderberg, 
graţie efectelor Planului Marshall, Europa se întrema lent 
după tragedia provocată de al Doilea Război Mondial. 
Americanii încurajaseră bătălia în stilul vicleanului 
Rotschild, a cărui formulă de a pune naţiunile să se înfrunte 
între ele, în vreme ce fiecăreia i se acordau credite, a ţinut 
sub control climatul politic al Europei încă din a doua 
jumătate a secolului al XVIII-lea, aşa cum arată Jim Marrs în 
cartea sa intitulată Societăţile secrete. 

Pe 5 iunie 1947, George Marshall, secretar de stat al SUA, 
a ţinut un discurs la Universitatea Harvard, invitând ţările 
europene să participe la un plan de cooperare în scopul 
reconstrucției economice, cu exigenţe explicite în vederea 
liberalizării comerţului şi creşterii productivităţii. Truman a 
ratificat Planul Marshall la 3 aprilie 1948, şi a creat 
Administraţia de Cooperare Economică (ACE), condusă de 
Paul G. Hoffman. În acelaşi an, ţările participante (Austria, 
Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Germania Federală, 
Grecia, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Marea 
Britanie, Suedia, Turcia, Statele Unite, Ţările de Jos) au 


semnat acordul pentru fundarea OCDE ca agenţie 
coordonatoare. 

Banii care proveneau din Statele Unite aveau ca obiectiv 
esenţial renaşterea capacităţii de consum a clasei medii 
europene, care începea să dispună de bani, pe care să-i 
cheltuiască pe produse fabricate în Statele Unite. Exerciţiul 
acestei generozităţi fără pereche a adus beneficii 
formidabile corporațiilor americane care l-au promovat. De 
pildă, General Motors a câştigat 5,5 milioane de dolari între 
iulie 1950 şi 1951 (14, % din total), iar compania Ford -1 
milion de dolari (4,2% din total). 

Uniunea Sovietică şi statele din Europa de Est au fost şi 
ele invitate să semneze planul, dar 1. V. Stalin l-a considerat 
o ameninţare la adresa lor şi n-a permis participarea 
ţărilor-satelit ale URSS. Înainte de război, Europa 
Occidentală depindea de importurile din Europa de Est, dar 
rutele lor comerciale au fost blocate de Cortina de Fier. 
Succesul manevrei americane era trasat milimetric. 

AMERICAN LIFESTYLE. 

În cei patru ani cât a durat acordarea ajutoarelor 
americane, Europa a primit 13 miliarde de dolari şi a atins 
o prosperitate superioară celei de dinainte de război. Dar, 
în spatele acestei aparente generozităţi a SUA, Planul 
Marshall a fost mecanismul prin care SUA şi-a introdus 
sistemul de gestiune în Europa. Ca tactici economice, a 
stimulat unificarea europeană, eliminând taxele comerciale, 
şi a creat instituţii în vederea coordonării economiei 
europene. În plus, Planul Marshall era nucleul central al 
noii doctrine de stăvilire a înaintării Uniunii Sovietice, fapt 
pentru care primele loturi importante ale ajutorului au fost 
destinate în ianuarie 1947 Greciei şi Turciei, ţări 
considerate a fi prima linie a luptei împotriva expansiunii 
comuniste. Disciplina leninistă afirma că, de cum aveau să 
înceapă să se prăbuşească, economiile capitaliste vor 
începe, în disperarea lor, să-şi dezvolte comerţul cu 
adversarii comunismului, afirmă Chomsky. Ideea nu-i lipsită 


de logică, deşi Lenin n-a trăit pentru a o vedea pusă în 
practică. 

Planul urmărea în principal să împiedice lipsa de 
solvabilitate europeană, care ar fi avut consecinţe nefaste 
pentru economia americană, să prevină expansiunea 
comunismului în Europa, să creeze o structură care să 
favorizeze implantarea şi menţinerea unor regimuri 
democratice. Dar n-a fost vorba doar despre un sistem 
economic şi politic, ci şi despre unul cultural, care conţinea 
alt obiectiv neîndoios militarist, ce constituia o necesitate 
prealabilă dezvoltării NATO. Pe de-o parte, dacă ne referim 
la cetăţean, planul a fost o cale subtilă a pătrunderii în 
Europa a aşa-numitului American lifestyle, şi a culturii lui: 
consumism, individualism, loisir şi productivitate. Succesul 
strategic pe care l-a constituit Planul Marshall a încurajat 
SUA să dorească să stimuleze acest climat favorabil în 
relaţiile cu Europa. 

MIŞCAREA ÎN VEDEREA REALIZĂRII UNIUNII 
EUROPENE. 

Planul Marshall a fost iniţiat în cadrul War and Peace 
Study Groups (Grupuri de studiu al războiului şi păcii), 
organizaţie creată de către CFR, căreia Fundaţia 
Rockefeller i-a oferit circa 50.000 de dolari pentru 
finanţarea primului an al proiectului. A fost perfecţionat în 
1946, de către grupul de studii al Proiectului de 
Reconstrucţie European (aşa cum, de fapt, se şi numea 
Planul Marshall), patronat în principal de David Rockefeller. 
În paralel s-a prezentat şi o propunere complementară: 
crearea Europei Occidentale a Cărbunelui şi Oţelului, un alt 
bastion ridicat împotriva URSS, care a devenit Comunitatea 
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, în 1952. Acesta a fost 
primul pas al mişcării de unificare a Europei, al cărui 
principal propulsor a fost specialistul în operaţiuni 
financiare Joseph H. Retinger, evreu de origină poloneză, 
aproape stabilit în SUA, important membru al masoneriei 
din Suedia. La începutul lui mai 1946, acesta creează Liga 


Independentă pentru Cooperare Europeană (ILEC), al cărui 
secretar a fost, alături de directorul ei, ministrul belgian 
Paul von Zeeland. În pofida numelui său, organismul era 
alcătuit din numeroase persoane importante, care 
aparţineau aşanumitului establishment american, după cum 
subliniază sociologul britanic Mike Peters. 

El a schiţat din interiorul instituţiei un plan special în 
vederea creării unei Europe federale, în care statele să 
renunţe la o parte din suveranitatea lor. Retinger şi Paul 
van Zeeland au colaborat strâns în timpul războiului şi cu 
alţi membri importanţi ai Clubului Bilderberg, ca bunăoară 
John McCloy (CFR, Chase Manhattan Bank; primul 
preşedinte al Băncii Mondiale), William Averell Harriman 
(CFR, Pilgrims, Skull & Bones), George Franklin (CER, 
Comisia Trilaterală), John Foster Dulles (CFR), William 
Wiseman (asociat al Băncii Khun & Loeb), M. Leffingwelle 
(asociat al Băncii Morgan), Nelson şi David Rockefeller. Pe 
baza acestor conexiuni, începând din 1943, s-a pregătit 
naşterea uniunii vamale Benelux (Belgia, Ţările de Jos şi 
Luxemburg), un soi de prototip al Pieței Comune3. 

3 Peters, Mike, The Bilderberg Group and the project of 
European unification (n.a.) 

La scurtă vreme după ce s-a creat ILEC, ambasadorul SUA 
în Marea Britanie (care anterior ocupase acelaşi post în 
Uniunea Sovietică), William Averell Harriman, l-a invitat pe 
Retinger în SUA, unde şi-a asigurat sprijinul american 
pentru ILEC. Harriman fusese şi coordonatorul Planului 
Marshall şi candidat al democraţilor în alegerile 
prezidenţiale din 1952. Mai târziu, până la moarte, avea să 
participe la celelalte evenimente care au marcat evoluţiile 
mondiale, ca decan al ambasadorilor SUA şi negociator în 
Războiul din Vietnam. „Am găsit în America”, a relatat 
Retinger, „un sprijin unanim pentru ideile noastre printre 
specialiştii în finanţe, oamenii de afaceri şi politici. Dl. 
Lefingwell, asociat majoritar al băncii ]. P Morgan, Nelson şi 
David Rockefeller, Alfred Sloan (de la General Motors), 


Charles Hoock, Preşedintele Companiei American Rolling 
Mills, Sir William Wiseman (ŞIŞ din Marea Britanie), asociat 
al Kuhn & Loeb (banca de investiţii din New York), George 
Franklin şi, mai ales, vechiul meu prieten Adolf Berle Jr. 
(CFR), mi-au fost cu toţii favorabili. Berle a decis să 
conducă secţia americană (a ILEC). John Foster Dulles, 
secretar de stat al lui Eisenhower, a acceptat şi el să dea o 
mână de ajutor. Fratele său, Allen Dulles, a fost o piesă- 
cheie în War and Peace Study Groups, iar ulterior a fost 
director al CIA'4. 

Persoanele la care se referea Retinger erau înalţi 
reprezentanţi ai societăţilor secrete americane. Leffingwell 
i-a precedat pe John McCloy şi David Rockefeller în fruntea 
CFR (1946-1953) şi fusese director din 1927, pe când 
Franklin era director executiv al CFR între 1953- 1957, iar 
ulterior avea să fie coordonatorul Comisiei Trilaterale. 

Rezultatul acestor activităţi a fost fondarea Mişcării 
Europene, al cărei prim congres, la Haga, în 19486, a stat la 
originea Consiliului Europei. Mişcarea a primit substanţiale 
contribuţii, care au constat atât în fonduri secrete ale 
guvernului Statelor Unite cât şi din partea Comitetului 
American pentru Europa Unită (ACUE). Numele 
menţionate anterior sunt semnificative în acest context5. 

4 Pomian, John. Joseph Retinger, Memoirs of an Eminence 
Grise Sussex, University. 

Press, 1972 (n.a.) 

5 Peters, Mike, The Bilderberg Group and theproject of 
European unification (n.a.) 

IA NAŞTERE CLUBUL BILDERBERG. 

Joseph Retinger a fost ideologul şi promotorul Clubului 
Bilderberg. În 1952, când a revenit în Europa dintr-un voiaj 
făcut în SUA, ia cerut prietenului său, Prinţul Bernhard de 
Olanda, tatăl actualei Regine Beatrix, să-l ajute să-i atragă 
pe liderii NATO să participe, alături de alţi lideri mondiali, 
la o dezbatere deschisă şi sinceră pe teme internaţionale. 
Prinţul era în strânsă legătură cu înalte cercuri financiare şi 


politice occidentale, ca mână forte a Casei de 
OrangeNassau, din care face parte familia regală a Olandei 
(posesoarea uneia dintre cele mai mari averi din lume), în 
care a intrat prin căsătoria cu Prinţesa Juliana. Bernhard a 
primit propunerea cu mare entuziasm, căci dezbaterile cu 
privire la prezent şi schiţarea viitorului, mai întâi al Europei 
şi Americii, apoi al lumii, erau ceva emoţionant. 

În vederea acestui nou proiect, Retinger şi-a contactat 
cunoscuţii americani, David Rockefeller, ambasadorul 
William Averrell Harriman şi directorul Agenţiei Centrale 
de Investigaţii (CIA), generalul Walter Bedell Smith, care, 
după ce i-a auzit propunerea, i-a răspuns: „De ce naiba n-ai 
venit întâi la mine?”. CIA s-a implicat profund în 
organizarea Clubului Bilderberg şi de atunci a păstrat 
eficient secretul atât al existenţei acestuia, cât şi al 
obiectivelor interne şi securităţii membrilor săi. 

Alt participant activ la punerea în mişcare a clubului a fost 
Paul Rijkens, preşedintele firmei multinaționale Unilever, 
una dintre cele mai mari şi puternice companii capitaliste 
din lume. Recomand consultarea paginii sale web 
(www.unilever.com) pentru înţelegerea expansiunii şi 
importanţei sale pe glob. Rijkens avea strânse legături cu 
Banca Rotterdam şi compania de electrocasnice Phillips. 

Bedell Smith l-a pus pe Retinger în contact cu Charles D. 
Jackson, consilier special al preşedintelui Eisenhower şi al 
CIA în materie de atacuri psihologice de război. Jackson era 
preşedintele Comitetului pentru Europa Liberă 
(precursorul Congresului pentru Libertate Culturală, CCF), 
care finanța operaţiunile şi organizarea intelectualilor şi 
oamenilor politici social-democraţi şi anticomuniști; a 
condus postul de radio Europa Liberă în Germania, finanţat 
de CIA. 

În prealabil, fusese redactorul-şef al revistei Fortune şi 
directorul administrativ al revistei Life. În plus, avea 
legături strânse cu clanul Rockefeller. Nu întâmplător, 
principalul finanţator al Clubului a fost magnatul David 


Rockefeller, care poate fi considerat, încă de la început, 
membrul american cheie din Bilderberg. Era preşedinte al 
Chase Manhattan Bank, membru al CFR, al Consiliului 
pentru Afaceri, al Consiliului SUA, al Camerei de Comerţ 
Internaţional şi fondatorul Comisiei Trilaterale. Alte 
contribuţii economice importante au fost aduse de familia 
de evrei de origine engleză Rotschild. 

Printre documentele găsite în biroul personal al lui 
Jackson, la moartea acestuia, şi oferite de către soţia sa 
Bibliotecii Eisenhower în 2005, figurau documentele 
secrete ale întrunirilor Clubului Bilderberg. În timp ce 
Prinţul Bernhard şi Retinger pregăteau lista invitaţilor din 
țarile europene, Jackson o controla pe cea americană. Din 
comitetul american făceau parte, printre alţii, Dean Rusk, 
Henry Heinz-fiul şi Joseph Johnson. În logistică s-a făcut 
simţit ajutorul lui Henry Kissinger, care începuse să lucreze 
încă de pe atunci pentru Rockefeller. Deşi ideea a fost 
primită cu mare entuziasm de către preşedintele Truman, 
primul grup american n-a fost gata până în timpul 
administraţiei Eisenhower. 

PRIMA ÎNTRUNIRE ŞI DEFINIŢIA OFICIALĂ. 

Prima întrunire oficială a Clubului Bilderberg a avut loc 
între 29 şi 31 mai 1954, în localitatea olandeză Oosterbeek. 
Cu ocazia acesteia, grupul şi-a luat numele de la amfitrionul 
său, Hotelul Bilderberg, al cărui proprietar era Prinţul 
Bernhard. Suveranul, având strânse legături cu Shell Oii şi 
cu holdingul internaţional Societe Generale din Belgia, a 
fost gazdă şi maestru de ceremonii. 

În cursul primei întâlniri, participanţii şi-au manifestat 
indignarea faţă de politica macabră a senatorului Joseph 
Raymond McCarthy, şi „vânătoarea de vrăjitoare” 
concepută de către acesta. Ideologia lui naționalistă bloca 
drumul planurilor globale ale celor prezenţi şi numeroşi 
europeni şi-au manifestat teama în legătură cu posibilitatea 
ca SUA să evolueze spre o dictatură fascistă. În a treia zi, 
Prinţul Bernhard a anunţat: „Deşi nu figura pe agendă, s-a 


vorbit atât de mult despre mccarthism că, dacă vom avea 
timp, am să cer ca Jackson să expună opinia americană 
despre el”. C. D. Jackson a domolit temerile manifestate de 
o serie de bilderbergeri europeni, dând asigurări: „Fie că 
moare de glonţul unui asasin, fie că dispare în modul 
tradiţional american, vă spun că, atunci când vom asista la 
următoarea noastră întrunire, McCarthy va fi dispărut de 
pe scena americană”6. McCarthy a murit în 1957, în urma 
unor complicaţii derivate din alcoolismul său cronic, după 
cum au menţionat surse oficiale, dar înainte fusese criticat 
de către Senat, pierzându-şi întreg prestigiul şi puterea. 
Toate acestea i-au convins pe europeni că americanii se 
ţineau de cuvânt. 

Un participant la întrunirea inaugurală, Jorge McGhee de 
la Departamentul de Stat al SUA a declarat că „diferendele 
cele mai aprige între europeni şi americani s-au risipit încă 
de la prima întrunire a Clubului Bilderberg. De atunci, n-a 
mai existat nicicând un conflict atât de îndârjit între noi şi 
Europa”. 

Secretarul lui Retinger, John Pomian, a rememorat într-o 
carte a sa momente de la acea întâlnire: „lotul era foarte 
nou şi diferit. Ne-am dus în Olanda. Nu existau reporteri, 
iar securitatea era copleşitoare, cu gărzi în fiecare colţ din 
hotel. La deschidere, toţi erau neliniştiţi, nervoşi, şi se 
priveau de sus în jos ca străinii. Se temeau să nu spună 
ceva în plus. Prinţul Bernhard mergea de la unul la altul, 
afişându-şi farmecul personal. Treptat, atmosfera s-a 
destins, iar cei de faţă au început să converseze între ei. 
Prinţul şi-a păstrat calmul şi, când a simţit că încordarea 
creştea, i-a făcut pe toţi să se destindă cu câte o frază 
ingenioasă, ori şi-a impus autoritatea. Deşi este un bărbat 
încântător, ştie să fie şi sever. Reimpunea ordinea într-un 
mod atât de subtil, că nimeni nu se putea simţi ofensat”. 

Din cauza presiunilor pe care diferite organisme de presă 
le-au exercitat pentru ca enigmaticul Club Bilderberg să-şi 


deschidă porţile pentru public, în 1989, acesta a emis o 
severă notă infor 

6 Hatch, Alden H. R. H., Prince Bernhard ofthe 
Netherlands; An Authorized Biography, London, Harrap, 
1962 (n.a.) mativă în care, după ce şi-a schiţat sumar 
originile, şi-a rezumat motivul primei întruniri în următorii 
termeni: „întâlnirea a reflectat îngrijorarea multor cetăţeni 
americani importanţi de pe ambele ţărmuri ale Atlanticului 
cu privire la faptul că Europa Occidentală şi SUA nu 
colaborau pe cât de strâns ar fi trebuit în chestiuni de 
importanţă critică. S-a căzut de acord asupra faptului că, în 
dezbaterea regulată şi extraoficială, ar fi de ajutor să se 
promoveze o mai bună înţelegere între forţele şi tendinţele 
principale, care afectaseră naţiunile occidentale în dificila 
perioadă postbelică”. Rezultatul a fost atât de bun, că ei au 
hotărât să se reîntâlnească anual, atât pentru a evalua 
rezultatele măsurilor stabilite la întâlnirea prealabilă, cât şi 
pentru a avansa, fixând mereu noi obiective. 

În acelaşi stil, Clubul s-a definit drept „o instituţie care 
urmăreşte întărirea unităţii nord-atlantice, frânarea 
expansionismului sovietic, promovarea cooperării şi 
dezvoltării economice a ţărilor din zona occidentală”. Dar, 
în spatele vorbelor şi intenţiilor, se ascundeau şi metodele 
ce urmau să fie folosite în vederea ducerii la bun sfârşit a 
strânsei înţelegeri dintre ţările occidentale şi adevăratele 
lor țeluri. 

Conform definiţiei, observăm că natura Clubului este 
supranaţională iar obiectivul său constitutiv a fost acela de 
a-i uni pe membrii Alianţei Nord-Atlantice (NATO) în scopul 
realizării politicilor externe ale acestora, după încheierea 
celui de-al Doilea Război Mondial. Cum s-a dovedit după 
mulţi ani, aceste preocupări se traduc în visul tuturor 
bilderbergerilor de a realiza unitatea mondială, edificând o 
planetă omogenă, guvernată de normele şi principiile lor, în 
care să pună bazele unui nou statu-quo. Odată cu 
constantele transformari sociale, ţelurile lor iniţiale s-au 


schimbat, luând-o înaintea, şi, uneori, adaptându-se 
evoluţiei în timp. 

Dar se crease deja o instituţie care urmărea întărirea 
armoniei în zona occidentală, Alianţa Nord-Atlantică (1949), 
aşa că ce rost mai avea, oare, înfiinţarea alteia, adică a 
Clubului Bilderberg? De ce atâta mister, doar în scopul 
armonizării politicilor de pe ambele ţărmuri ale 
Atlanticului? Încă de la început, în sânul Clubului 
Bilderberg, miza a fost mai mare decât ni s-a spus oficial. 

CLUBUL BILDERBERG A FOST FONDAT ÎN OLANDA. 

Faptul că acest Club a văzut lumina zilei în Olanda nu 
înseamnă că cetăţenii din Ţările de Jos sunt mai informaţi în 
privinţa lui. Din contră, cu excepţia câtorva, ei împărtăşesc 
ignoranţa restului lumii, „în Olanda, există foarte puţine 
informaţii referitoare la Clubul Bilderberg”, explică Gerrit 
Jan, corespondentul ziarului olandez De Telegraafm Spania. 
Dacă răscoleşti prin colecţiile de ziare ale bibliotecilor, 
adaugă el, „nu găseşti aproape nimic. La început, toţi voiau 
să ştie ce coceau marile capitale ale lumii în Hotelul 
Bilderberg, dar Prinţul a ţinut întotdeauna presa la 
distanţă, cu excepţia câtorva medii importante ale 
sectoarelor conservatoare. Dacă îl întrebi pe olandezul de 
rând despre Club, el îţi va răspunde că a fost creat în 1954, 
şi cam atât. Dar nici presa olandeză nu prea pune astfel de 
întrebări. Totuşi, aceasta nu justifică faptul că noi, jurnaliştii 
olandezi, nu ştim că Clubul Bilderberg a fost fondat în 
scopul unirii marilor capitale din Europa şi SUA. De atunci, 
toate întrunirile anuale au avut loc într-un climat de 
discreţie şi lipsă de transparenţă”. 

MARII PREOŢI Al CAPITALISMULUI. 

Banca Rotschild, Rockefeller şi Henry Kissinger au făcut 
încă de la început parte din sâmburele tare al grupului; au 
fost trei piese-cheie în decursul istoriei, iar unii i-au botezat 
„marii preoţi ai capitalismului”. Treptat s-a reuşit ca la 
acest Club să adere cât mai multe persoane învestite cu 
putere şi influenţă, şi, în aceeaşi măsură, să i se 


însănătoşească rândurile, scăpând de participanţii care îi 
interesau mai puţin, ori nu le erau prea utili. 

David Rockefeller, fondator şi al Comisiei Trilaterale, a 
definit cel mai exact țelul ocult al Clubului Bilderberg: 
„Ceva trebuie să ia locul guvernelor, iar puterea privată mi 
se pare o instituţie potrivită acestui scop” (declaraţie făcută 
publică la 1 februarie 1999, în Newsweek International). 

De cum s-a născut, Clubul Bilderberg a devenit o 
puternică alianţă secretă, la care aderau magnați de 
anvergură, strategi internaţionali, elita politică, academică 
şi militară, şi a cărei existenţă, susţine. 

Clubul, salvează hegemonia occidentală şi reprezentanţii 
ei în lume. De aceea, în întrunirile şi domeniile unde îşi 
exercită influenţa, aceştia încearcă, din punctul lor de 
vedere, să-i sensibilizeze pe oamenii politici cu privire la 
nevoile economiei şi sistemului financiar internaţional, ţel a 
cărui atingere le aduce beneficii incomensurabile. 

Cursul ulterior al evenimentelor a demonstrat că soarta 
lumii este cu adevărat hotărâtă tocmai la întrunirile 
Clubului Bilderberg. Acesta foloseşte şi alte organizaţii 
secrete, cu caracteristici similare, pentru a-şi pune în 
practică strategiile. La întrunirile acestea n-au acces nici 
martori indiscreţi, nici jurnalişti care se opun sistemului, şi 
doar de curând au început să fie admise şi femei. Mulţi 
susţin că acest club este o asociaţie de sorginte satanică, 
implicată în rituri mistice şi conspirații globale. Faptul e 
parţial adevărat, adică, mulţi dintre membrii săi fac parte şi 
din societăţi de acest tip, aşa cum vom vedea, însă trebuie 
să subliniem că nu toţi. 

Putem afirma, totuşi, că obiectivele sale se rezumă la unul 
singur: ştirbirea progresivă a suveranităţii naţionale şi 
transferarea acesteia către instituţii cu caracter oligarhic şi 
transnaţional. Aşa cum bine a semnalat David Rockefeller, 
Clubul Bilderberg urmăreşte să obţină „o suveranitate 
supranaţională a elitei intelectuale şi a băncilor mondiale, 
care este cu siguranţă preferabilă autodeterminării 


naţionale practicată în secolele trecute”. O adaptare 
modernă a filosofiei aristotelice. 

CAPITOLUL 3 

Fondatorii „Nimic nu-i mai primejdios decât bogăţia fără 
putere”. 

Ernst Jiinger (1895-1998), filosof, istoric şi scriitor 
german. 

PRIMII PARTICIPANŢI. 

La 15 septembrie 1971, John Rarick, membru al 
Congresului American, a dezvăluit în Camera 
Reprezentanţilor adevărata politică promovată de Clubul 
Bilderberg, după modelul plin de succes al Planului. 

Marshall: „Sub pretext că susţinea ajutorul pentru 
Europa, el le impunea negociatorilor internaţionali ai CER o 
elită de conducere”. 

Printre participanţii europeni la prima întrunire a Clubului 
figurau toate ţările din NATO şi Suedia; prim-miniştrii 
Belgiei şi Italiei, Paul van Zeeland şi, respectiv, Alcide de 
Gaşperi (CDU); prim-ministrul, de dreapta, al Franţei, 
Antoine Pinay, şi liderul socialist Guy Mollet; diplomaţi 
precum Pietro Quaroni, din Italia, şi Panaiotis Pipinelis, din 
Grecia; avocatul german Rudolf Miller, industriaşul Otto 
WolflF von Amerongen, şi ministrul de externe danez, Ole 
Bjorn Kraft (proprietar de jurnale din Danemarca). Din 
Anglia au venit Denis Healey şi Hugh Gaitskell din Partidul 
Laburist, Robert Boothby din Partidul Conservator, Sir 
Oliver Franks şi Sir Colin Gubbins, care condusese Special 
Operations Executive (SOE) în timpul războiului?. 

Pe lângă americanii citați, au mai asistat la prima întrunire 
George Ball şi Dean Rusk. Ball era şef al Lehman Borthers, 
vechi funcţionar al Departamentului de Stat, unde 
răspunsese de politica Alianţei Nord-Atlantice, şi, ulterior, 
membru al Comisiei Trilaterale. Menţinea importante 
legături cu Franţa. Rusk fusese ministru al Afacerilor 
Externe între 1961-1969 şi prim-preşedinte al Fundaţiei 
Rockefeller (1952-1960). În final, lista cuprindea un număr 


de şaizeci şi şase de participanţi. De atunci, grupul s-a 
extins treptat. 

PERSONAJE-CHEIE. 

Un personaj nazist şi corupt. Bernhard Zu Lippe- 
Biesterfeld a fost preşedintele Clubului Bilderberger încă 
de la înfiinţarea acestuia, până în 1976, când o afacere 
tulbure, de corupţie, l-a obligat să renunţe la funcţie. Din 
acest motiv, întrunirea nici n-a mai avut loc ' 

În acel an. La rândul său, Joseph Retinger a fost secretar 
al Clubului până la moartea sa, în 1960, când economistul 
olandez Ernst van der Beugel a preluat ştafeta. În 1977, 
Alee Douglas-Home, fost prim-ministru al Marii Britanii, era 
numit preşedinte. 

Bernhard de Olanda a murit de cancer la 1 decembrie 
2004, chiar în anul când Clubul şi-a sărbătorit nunta de 
argint. S-a născut la 

7 Peters, Mike, The Bilderberg Group and the project of 
European unification (n.a.) 

29 iunie 1911 într-o familie de aristocrați germani sărăciţi, 
şi era văr cu Prinţul-consort Philip, soţul Reginei Elisabeta a 
Angliei. 

Era un tânăr chipeş, foarte înalt şi extraordinar de 
atrăgător. Strălucea prin eleganţă vestimentară şi a purtat 
întotdeauna o garoafă la butoniera de la rever. Neamţ get- 
beget, a aderat la Partidul Nazist în mai 1933, pe care l-a 
părăsit pentru a se căsători cu prinţesa Juliana de Olanda, 
aşa cum semnalează fişa lui. Când a abandonat partidul, i-a 
trimis Fiihrerului o scrisoare de renunțare, pe care a 
semnat-o cu salutul oficial: „Heil Hitler!”. 

Corespondentul ziarului olandez De Telegraafm Spania, 
Gerrit Jan, defineşte obscura personalitate a Prințului 
Bernhard în următorii termeni: „Era un bărbat fără 
scrupule. În tinereţe, fusese nazist militant, el a spus că 
fusese forţat la aceasta, că n-avusese altă ieşire, dar nu-i 
adevărat. Nimeni nu i-a crezut dezminţirile. În plus, a jucat 
un rol activ în relaţia cu SUA. Întotdeauna s-a crezut că 


fusese agent dublu, că lucra şi pentru aliaţi, şi pentru 
nazişti. Faptul nu s-a putut demonstra, dar se va afla 
curând, fiindcă se vor cunoaşte o serie de interviuri pe care 
le-a acordat în timpul vieţii ziarului De Volkskrant, cu 
condiţia să nu-i fie publicate decât după moarte”. 

Gerrit Jan cerceta o afacere tulbure, fără să ştie că Prinţul 
Bernhard era implicat în ea până în gât. Cu toate că era 
obişnuită cu constantele scandaluri pe care acesta le 
provoca, opinia publică olandeză a fost profund afectată: 
„La începutul lui mai 1975, unui coleg american şi mie ne-a 
parvenit informaţia că avea să izbucnească un mare 
scandal. Ne-am mobilizat, fiindcă ştiam că era vorba despre 
un înalt funcţionar implicat într-un caz de corupţie legat de 
compania Lockheed Corp dar, spre marea noastră surpriză, 
am aflat că era vorba chiar despre Prinţul Bernhard. 
Scandalul a fost naţional, fiindcă el primea mită un milion 
de dolari pentru promovarea în întreaga Europă a 
produselor companiei de armament Lockheed. Din această 
cauză, i s-au retras funcţiile de reprezentare oficială şi nu i 
s-a mai permis să poarte uniforma Armatei olandeze”. 

Viaţa de familie a lui Bernhard a fost aidoma celei publice, 
după cum subliniază Jan: Avea copii din afara căsătoriei, doi 
în Franţa, doi la Londra, şi nu şi-i putea întreţine din 
veniturile de Prinţ, aşa că avea nevoie de mita de la 
Lockheed. Corespondentul arată că, la logodna Reginei 
Juliana cu Bernhard, „nimeni n-avea încredere în el, din 
cauza trecutului său. Nu s-au căsătorit din dragoste; 
poporul l-a acceptat, fiindcă se temea ca prinţesa să nu 
rămână fată bătrână, căci n-avea un fizic prea plăcut, iar el 
a fost primul care a acceptat să se căsătorească cu ea”. 

Cu tot entuziasmul său iniţial, Prinţul avea să înţeleagă cu 
timpul că misiunea sa legată de Clubul Bilderberg nu era 
simplă, şi necesita mari doze de răbdare: „E dificil să 
reeduci oamenii educați în spirit naţionalist. E foarte greu 
să-i convingi să renunţe la o parte din suveranitate în 
favoarea unei instituţii supranaţionale”. 


Joseph H. Retinger. Intrigant de mâna întâi, Joseph 
Retinger a fost o piesă esenţială în opera de cimentare a 
unităţii europene; deşi e foarte greu să afli date din viaţa 
sa, majoritatea sunt oferite de Martin Lozano, care ne va fi 
de folos şi pentru a defini profilul lui Rockefeller. 

Retinger s-a născut la Cracovia în 1887, într-o familie 
bogată de origine iudeo-austriacă, iar de educaţia lui s-a 
ocupat un membru al Societăţii Fabiene8. Când a împlinit 
optsprezece ani, a plecat să studieze Literele la Paris, unde 
a avut primele contacte cu sferele sociale înalte. Prietenia 
cu colonelul american Mendell House l-a ajutat să adere la 
activităţile Mesei Rotunde şi ale CER. A dus o viaţă 
aventuroasă, cu călătorii neîntrerupte, care l-au aruncat pe 
scenele politico-diplomatice ale conflictelor europene din 
prima jumătate a secolului al XX-lea. Activitatea lui 
frenetică se caracterizează printr-un paralelism şocant cu 
aventurile celebrilor agenţi itineranţi ai francmasoneriei 
iluministe. 

La Paris, a studiat şi la Şcoala de Ştiinţe Politice; apoi, la 
Miinchen, a studiat psihologia. Mai târziu, în 1914, s-a 
înscris la London School of Economics, unde a menţinut 
contacte intense cu cercurile fabie- 

8 Fabian Society, asociaţie socialistă engleză, fondată în 
1883-1884 de un grup de intelectuali, din care au făcut 
parte, încă de la început, George Bernard Shaw şi Graham 
Wallas. Fabienii credeau în trecerea evolutivă şi treptată la 
socialism. În 1900, Fabian Society s-a integrat în Partidul 
Laburist, (n.t.) ne britanice din jurul acestei instituţii 
influente. Iniţiat în francmasoneria suedeză, a plecat în 
Statele Unite, unde şi-a extins relaţiile la nivel înalt. În 
Mexic, a sprijinit înfiinţarea Partidului Revoluționar 
Instituţional, şi, mandatat de acesta, a purtat tratative 
diplomatice cu Vaticanul. În fine, la încheierea celui de-al 
Doilea Război Mondial, Joseph Retinger şi-a construit o 
magnifică reţea de contacte şi relaţii de influenţă, care se 
întindea în întreaga Europă şi în toată America. Despre el 


se spunea că, de cum ridica receptorul, putea vorbi cu 
preşedintele Statelor Unite. Cu toată restrânsă lui 
importanţă publică, a avut o mare influenţă în cele mai 
discrete şi selecte anticamere ale puterii. Subliniindu-i rolul 
şi discreţia, Bernhard de Olanda i-a adus un ultim omagiu în 
aceşti termeni: „Istoria cunoaşte numeroase persoane 
importante care, în viaţă, au fost centrul atenţiei generale. 
Ele au fost admirate şi lăudate de toţi şi nimeni nu le ignoră 
numele. Există, totuşi, şi altele, a căror influenţă, mai mare, 
le-a marcat personalitatea pe timpul vieţii, deşi nu sunt 
cunoscute decât într-un cerc foarte restrâns de iniţiaţi. 
Joseph Retinger a fost una dintre aceste persoane”. 
(Bulletin no. 5 du Centre de Culture Europeen). 

David Rockefeller. Prințului Bernhard al Olandei şi lui 
Retinger li se atribuie titlul de părinţi ai Clubului Bilderberg 
fiindcă l-au promovat în Europa şi SUA. Dar tatăl autentic al 
acestuia a fost, din umbră, multimilionarul David 
Rockefeller care, printre alte multe calităţi, o avea şi pe 
aceea de mason. Ela pus în practică acest proiect ambițios 
cu proprii lui bani, aşa cum mai înainte procedase şi cu 
Trilaterala, pe care o vom analiza în continuare. 

Primul protagonist al legendarei saga a familiei 
Rockefeller a fost John Davison Rockefeller, care s-a născut 
în 1839, la Richford (New York), într-o familie care 
descindea din imigranţi iudeo-germani, sosiți în Statele 
Unite în 1733. După o lungă experienţă în domeniul 
petrolier, acesta a înfiinţat de unul singur compania 
Standard Oii şi, plecând de la ea, a fost protagonistul unei 
ascensiuni imparabile, care a culminat cu dominaţia practic 
absolută a trustului Rockefeller în industria petrolului. În 
această ascensiune, şi-a zdrobit concurenţii prin tot soiul de 
vicleşuguri, extorsiuni, mituiri şi ilegalităţi. Expresia 
preferată a fondatorului dinastiei era „Dumnezeu să 
binecuvânteze Standard Oii”, iar lozinca imperiului său 
economic este: „Pentru binele omenirii”. Una dintre căile 
prin care şi-a consolidat imperiul a fost penetrarea băncilor, 


care a culminat în 1955 cu fuziunea dintre Chase National 
Bank şi Bank of the Manhattan Company, legată de grupul 
Warburg, din care a rezultat Chase Manhattan Bank, 
prezidată, începând din 1969, de David Rockefeller, nepotul 
fondatorului dinastiei şi actualul patriarh. Tatăl său, John D. 
Rockefeller, a creat o serie de fundaţii filantropice, cărora 
le-a transferat mare parte din activele sale. De pildă, 
menţionăm că Fundaţia Rockefeller a primit patru milioane 
de acţiuni de la Standard Oii din New Jersey şi două 
milioane de titluri de la Standard Oii din Indiana. Deşi 
primul care î întrezărit avantajele filantropiei moderne a 
fost scoţianul Andrew Carnegie, familia Rockefeller avea să 
profite mai mult din acest înstrument valoros, fiindcă nu le- 
a folosit doar pentru a-şi îmbunătăţi imaginea, ci şi pentru 
a-şi camufla reglările de conturi antitrust. Ca şi cum n-ar fi 
destul, fundaţiile sunt scutite de plata impozitelor. 

Aceste instituţii au dispus în ultimele cinci decenii de o 
putere şi o influenţă hotărâtoare în elita politică şi 
financiară mondială, căci de la ele au provenit majoritatea 
actanţilor politicii americane din această perioadă. Şi cei 
din perioada postbelică, dar şi cei care au preluat ştafeta în 
generaţia următoare, veneau direct din organele de 
conducere ale fundațiilor, mă refer la Walt W. Rostow, 
Zbigniew Brzezinski şi Henry Kissinger. 

Încă din 1936, Fundaţia Rockefeller era un precursor în 
domeniul controlului natalității. Morala epocii nu cadra cu 
asimilarea teoriilor anticonceptive, dar trecerea timpului şi 
o campanie propagandistică eficientă au înlăturat 
nenumărate obstacole în calea acestora. „La sfârşitul anilor 
1950, controlul natalității ajunsese una dintre priorităţile 
politicii externe americane”, arată scriitorul Martin Lozano. 
„într-atât, încât în 1958, Departamentul de Stat a adoptat 
teza generală conform căreia tocmai creşterea demografică 
era cel mai mare obstacol al dezvoltării economice şi sociale 
şi al menţinerii stabilităţii politice în ţările Lumii a treia. 


Mare parte din bugetul alocat de administraţia americană 
controlului natalității în zonele subdezvol 

4] V. 

Ră rd. 

C„+- 

Ln u tate provenea tradiţional de la Fundaţiile Ford şi 
Rockefeller, al căror proverbial altruism se manifestă şi în 
lumea occidentală prin aportul multimilionarilor la cauza 
favorabilă avortului”9. 

Pe aceeaşi cale, Fundaţiile Rockefeller au finanţat mişcări 
pseudospirituale moderne, şi chiar secte precum Hare 
Krishna. David Rockefeller a subvenţionat personal felurite 
societăţi pseudo-iniţiatice, care dau asigurări că reprezintă 
tradiţia pierdută, cum e cazul celei numite AMORC10. 

Clanul subvenţionează şi campaniile politice ale 
candidaţilor apropiaţi cauzei. În 1950, RobertTaft, candidat 
la preşedinţie, a denunţat faptul că „începând din 1936, pe 
toţi candidaţii republicani la preşedinţia Statelor Unite i-a 
nominalizat Chase Manhattan Bank”. Puterea lui David 
Rockefeller s-a întins asupra unei imense reţele de influenţe 
şi relaţii sociale, ţesute în spaţiu şi timp de către fundaţiile 
trustului, ca şi asupra posturilor de primă categorie 
ocupate în organizaţii precum Round Table, Consiliul 
Relaţiilor Externe, Comisia Trilaterală ori Clubul 
Bilderberg, fără a mai pomeni de preşedinţia Băncii Chase 
Manhattan. Autentica sa putere nu rezidă în organizaţiile 
politice, ci în organismele de acest tip. În cartea sa 
autobiografică intitulată Random Reminiscenses, David 
Rockefeller a afirmat că „una dintre instituţiile care ne-a 
ajutat cel mai mult a fost Departamentul de Stat”. 

Clanul Rockefeller n-a ezitat să obţină beneficii din 
momentele cele mai delicate care au caracterizat aceste 
ultime secole, negociind cu criminali şi dictatori de tot soiul, 
în vremuri de pace dar şi de război. Atât Războiul din 
Vietnam, cât şi cel arabo-israelian din 1973, au provocat 
numeroase denunţuri, în care trusturile petroliere (printre 


ele, EXON şi SOCONY ale lui Rockefeller) erau acuzate că 
obțineau beneficii din prima, şi o promovau pe a doua, în 
scopul de a determina creşterea preţurilor la ţiţei. Aşa au 
afirmat jurnalul Washington Observer şi jurnalistul de 
investigaţie C. Baker în cartea sa intitulată Rockefeller şi 
marea farsă a crizei energetice (The Great Rockefeller 
Energy Hoax, 1974). 

9 Martin Lozano, Nuevo Orden Mundial. Alba Longa 
Editorial, 1996 (n.a.) 

10 Antiquae et Misticae Ordo Rosae Cruciş. (n.t.) 

Împreună cu Fundaţia Carnegie, clanul a finanţat 
programe de selecţie rasială şi eugenie în Germania 
nazistă. 

Pe plan internaţional, David Rockefeller este cel mai 
cunoscut membru al clanului. Din anii 1960 şi până astăzi, 
el a dat ocol planetei în avionul cu reacţie personal, pentru 
a se întâlni şi negocia cu şefi de stat şi prim-miniştri de 
orice sorginte ideologică. Peste tot a fost primit cu respect 
reverenţios, mai ales în ţările fostului lagăr sovietic. Această 
ultimă circumstanţă a fost comentată de George Gilder, un 
intim al familiei, în următorii termeni: „Când David se duce 
în Rusia, e tratat ca un rege. Şi e curios că nimeni nu-i în 
stare să facă reverenţe, să laude şi să proslăvească un 
Rockefeller la fel de bine ca marxiştii”. 

Timp de treizeci şi cinci de ani, acest membru al prolificei 
dinastii a fost preşedinte al Chase Manhattan Bank, de 
unde a extins în întreaga lume urzeala reţelei de interese 
economico-politice a Statelor Unite. În plus, deşi este 
acuzat că a menţinut relaţii obscure cu dictatori de talia lui 
Saddam Hussein şi Augusto Pinochet, se apără astfel în 
autobiografia sa: „Mi-ar plăcea să fi făcut lucrurile mai bine, 
dar n-am făcut nimic atât de grozav, încât să mă căiesc”. 
Preferă să fie cunoscut pentru mecenat şi binefaceri, duse 
la bun sfârşit prin intermediul Fundaţiei Rockefeller. 

După cum notează cercetătorul Jim Marrs, „perspectiva 
unei singure lumi” a familiei Rockefeller este menţionată în 


raportul anual din 1997 al Fundaţiei. Nepoata lui David, 
Abby M. O'Neil, pe atunci preşedinta acesteia, a scris că 
Fundaţia avea drept scop: „promovarea unei strategii 
mondiale cu o perspectivă globală explicită şi un accent pus 
pe convergenţa acordurilor naţionale şi internaţionale”. 

Familia Rotschild. Pe lângă Rockefeller, mai există pe 
arena internaţională un nume-cheie: Rotschild. De origine 
iudeo-germană, numele acestei familii este protagonistul 
evenimentelor politicoeconomice din ultimele două secole, 
deoarece ea este unul dintre responsabilii implicaţi în 
modelarea lumii de azi. 

Mayer Amschei (1473-1812), francmason important, a 
înfiinţat la Frankfurt o casă bancară specializată în afacerile 
care aveau să facă familia bogată şi puternică: creditul 
acordat caselor regale, deşi familia a făcut avere şi cu 
comerţul pe scară largă (bunuri de lux, furnituri militare), 
contrabanda, specula financiară, schimburile internaţionale 
şi decontarea poliţelor. După unii cercetători, averea 
familiei s-a născut plecând de la banii lui Wilhelm al IX-lea, 
care vindea mercenari germani celor ce luptau contra 
independenţei Americii. După cum scrie David Icke, clanul 
„a dobândit controlul Băncii Angliei. Dacă se purta un 
război, familia Rotschild era în spatele acestuia, stimulând 
conflictul şi finanţând ambele tabere”. 

Din motivele rasiale şi antisemite existente în epocă, 
Mayer şi-a schimbat numele originar, Bauer, în cel de 
Rotschild, pe care l-a luat de la scutul roşu (rotschild) care 
împodobea casa unde locuiseră strămoşii lui în ghetoul din 
Frankfurt. La începuturile industrializării europene, familia 
Rotschild s-a consacrat cu succes şi finanţării unor sectoare 
în dezvoltare, precum căile ferate, mineritul, metalurgia. 

Epoca războaielor din preajma Revoluţiei franceze şi a 
imperiului napoleonian (1792-1815) i-a permis lui Mayer 
Amschel să-şi extindă afacerea în întreaga Europă, să 
deschidă sucursale conduse de cei cinci fii (a mai avut, în 
plus, şi cinci fiice); cel mai mare dintre ei, Amschel Mayer 


(1773-1855) a rămas la casa centrală din Frankfurt, 
ajutându-şi tatăl şi luându-i locul după moarte. 

Al doilea fiu al fondatorului, Salomon Amschel (1774- 
1855), a creat în 1820 sucursala din Viena, care a rămas 
deschisă până când naziştii au anexat Austria, iar el a fugit 
de persecuția antisemită (1934). Pentru serviciile aduse de 
familia Rotschild casei imperiale de Habsburg, aceasta i-a 
înnobilat, făcându-i baroni pe cei cinci fii ai lui Mayer 
Amschel. 

Al treilea dintre ei, Nathan (1777-1836), s-a ocupat de 
prima sucursală deschisă în străinătate, cea din Anglia 
(1804), instalată mai întâi la Manchester, şi mai târziu la 
Londra, unde funcţionează şi acum. Ramura britanică a 
familiei Rotschild, integrată în viaţa naţională, şi-a asumat 
conducerea (ereditară) a evreilor englezi, cărora le-a oferit 
primul reprezentant în Parlament. Fratele său, Karl (1778- 
1855), a condus sucursala din Napoli, închisă la începutul 
secolului al XX-lea. 

Cel mai mic dintre fraţi, James (1792-1868), s-a ocupat de 
importanta sucursală din Paris, fondată pe vremea lui 
Napoleon (1811). Din această generaţie, James şi Nathan 
au fost bancherii cei mai calificaţi ai familiei, şi, pe lângă 
faptul că au condus primele două sucursale mai importante, 
au fost şi liderii consorţiului de familie, ducându-l pe culmi, 
la calitatea de principal grup bancar mondial, la jumătatea 
secolului al XIX-lea. Începând cu a doua generaţie de 
bancheri, familia Rotschild a combinat cu abilitate 
fidelitatea faţă de interesele familiei cu inserţia în 
societăţile de primire, în ale căror cercuri de afaceri au 
ajuns să ocupe poziţii de conducere. Pentru a menţine 
coeziunea întinsei reţele de familie, au practicat frecvent 
endogamia şi, în orice caz, au încercat cel puţin să 
contracteze căsătorii în cadrul comunităţii evreieşti. Cu 
toate acestea, poziţia lor hegemonică în finanţele europene 
a început să decadă pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, în 
faţa concurenţei altor grupuri europene şi americane. 


Alt sprijin a fost oferit imperiului său financiar de către 
Prinţul de Thurn und Taxis, care deţinea monopolul 
poştelor, şi i-a putut înforma despre conţinutul scrisorilor ce 
făceau cunoscute date-cheie, înainte ca acestea să parvină 
guvernului. Legătura lor de putere se vădeşte în 
următoarea anecdotă: Mayer Rotschild lucra la biroul său, 
când soseşte Prinţul: „Luaţi-vă un scaun”, îl invită. 
Musafirul reacţionează orgolios: „Sunt Prinţul de Thurn 
und Taxis!”. Rotschild îi replică senin: „Foarte bine, atunci 
luaţi-vă două scaune!”. 

Rotschild a înţeles foarte repede valoarea informaţiilor, 
organizând propriul serviciu de poştă. După înfrângerea lui 
Napoleon la Waterloo, a câştigat milioane la bursa din 
Londra, deoarece Nathan Rotschild era înformat despre 
cursul evenimentelor cu câteva ore înaintea guvernului. 

După moartea lui Mayer Amschei, în 1812, secretarul lui 
Metternich a scris: „Ei sunt evrei obişnuiţi şi ignoranţi, cu 
un aer respectabil. Dar au un instinct valoros, care îi ajută 
să intuiască ceea ce este corect şi, dintre două lucruri 
corecte, pe cel mai bun. Sunt cei mai bogaţi oameni din 
Europa”. 

Familia Rotschild a simpatizat cu cauza sionistă şi a fost 
cea mai mare protectoare a evreilor care, făcând pionierat, 
au emigrat în Palestina, pentru a se stabili acolo în calitate 
de colonişti. Este importantă în acest sens activitatea unuia 
dintre fiii lui James, Edmond (1845-1934), care a finanţat 
crearea celei de-a doua colonii evreieşti în Israel, alcătuită 
din emigranţi sosiți din Rusia, când Palestina mai era încă 
sub dominație turcească: Rizhon LeZiyyon (1882). Un nepot 
de-al lui Nathan, Lionel (1868-1937), a fost un cunoscut 
zoolog (deşi se ocupa în paralel şi de afaceri bancare) şi 
fondator al Muzeului de Istorie Naturală Rotschild din 
Londra. A fost membru al Camerei Comunelor şi unul dintre 
marii adepţi ai sionismului. Lui i-a adresat Lordul Balfour o 
scrisoare, în care guvernul britanic se declara dispus să 
creeze un „cămin naţional” pentru evrei în Palestina. 


(Declaraţia Balfour din 1917, fundamentul ulterior al 
statului Israel). 

Tot banii (sub formă de împrumuturi) familiei Rotschild au 
ajutat şi la lansarea familiei Rockefeller1 1. 

Henry Kissinger. Henry Alfred Kissinger s-a născut în 
Fiirth, Germania, la 27 mai 1923, iar la cincisprezece ani a 
emigrat cu familia sa, de origine israelită, în SUA, unde a 
devenit unul dintre cei mai influenţi bărbaţi americani. Şi-a 
câştigat fără nici un ajutor una dintre cele mai proaste 
reputaţii din istoria actuală, din cauza faptului că a 
participat la conspirații politice care urmăreau înlăturarea 
regimurilor socialiste din America Latină şi promovarea 
războaielor cu scopuri imperialiste şi economice. În anii 
1950, Rockefeller i-a oferit cheia de acces în cercul sus- 
puşilor şi, nu mult după aceea, a intrat la Pentagon. A lucrat 
cu preşedinţii John F. Kennedy, Richard Nixon, Henry Ford, 
Jimmy Carter şi George Walker Bush, aducând servicii 
oligarhiei financiare, în special lui David Rockefeller, care I- 
a lansat şi tutelat, dar nu s-a uitat nici pe sine şi a devenit 
unul dintre funcţionarii cei mai bogaţi din America. 
Antisemiţii îl acuză că este evreul care i-a garantat 
Israelului obţinerea constantă a unor imense subvenţii şi a 
celor mai bune arme. Evreii ortodocşi l-au dat afară din 
sinagogă, acuzându-l de trădare căci consideră că, în 
războiul purtat de sărbătoarea Yom Kippur12, a amânat 
intenţionat ajutorul militar american, pentru ca Israelul „să 
facă o baie de sânge” şi astfel să accepte un acord de pace. 

11 www.biografiasyvidas.com. (n.a.) 

12 (Yom) Kippur, una dintre cele mai mari sărbători ale 
religiei iudaice; are loc la zece zile după Anul Nou evreiesc, 
între septembrie şi octombrie, fiind ziua marii căinţe ori a 
marii iertări pentru greşelile comise, (n.t.) 

În 1973, a primit Premiul Nobel pentru pace, alături de 
partenerul său de negocieri, vietnamezul Le Duc 1 ho, 
pentru acordurile semnate în vederea încetării războiului; 


dar, deşi acesta din urmă a refuzat premiul, considerând că 
nu-şi încheiaseră misiunea, el l-a acceptat. 

Tot în acel an, a participat activ la loviturile de stat din 
Chile şi Uruguay. În Chile este acuzat că, pe lângă 
organizarea aşa-numitei operaţiuni Condor, a elaborat şi un 
plan de eliminare sistematică a opozanților, cu scopul de a 
„combate comunismul!” în America Latină. În timpul 
convorbirii avute cu Augusto Pinochet la Santiago de Chile, 
în ziua de 8 iunie 1976, Henry Kissinger i-a spus 
generalului: „în SUA, simpatizăm cu ceea ce încercaţi să 
faceţi aici. Cred că guvernul anterior se îndrepta spre 
comunism. Vă dorim toate cele bune”. Mai rău este că 
Henry Kissinger ştia ce se întâmpla în Chile, fiindcă tocmai 
îi trimisese un raport preşedintelui Ford, informându-l 
despre practicarea torturii în acea ţară, de parcă aceasta ar 
fi fost ceva natural. A adăugat în raport şi că noua putere 
soluţiona chestiunea expropierii companiilor americane: 
„Ne interesează neapărat supraviețuirea Juntei, căreia 
trebuie să-i asigurăm sprijinul nostru discret, dar ferm”, a 
adăugat în documentul său. 

Cu ocazia loviturii de stat din Argentina, la 24 martie 
1976, a încurajat şi sprijinit Junta militară să ia puterea. 
Este cunoscută implicarea sa directă în bombardamentele 
secrete din Laos şi Cambodgia, ordonate în 1969 fără 
permisiunea Congresului, bombardamente care au 
provocat masacrarea nelimitată a civililor. Kissinger a 
sprijinit şi regimul indonezian al generalului Suharto, 
acuzat de genocidul populaţiei din Timorul Oriental. 

Există numeroase iniţiative care urmăresc trimiterea lui 
Kissinger în judecată internaţională, ca şi retragerea 
premiului Nobel primit. Unii magistrați au încercat fără 
succes să-l aducă pe banca acuzării, pentru numeroase 
crime împotriva umanităţii. Cu ocazia acuzării lui Pinochet 
de către judecătorul spaniol Baltasar Garzân, The New York 
Times a semnalat că nu-i departe nici ziua când personaje 
abjecte, precum Henry Kissinger, vor trebui să dea 


socoteală în tribunale internaţionale pentru faptele lor. Iar 
Kissinger a răspuns: „Nu cred că persoanele binecunoscute 
sunt în primejdie. Eu, cel puţin, nu-mi fac griji”. Jurnalistul 
Christopher Hitchens, autorul cărţii de succes Judecarea lui 
Henry Kissinger (The Trial of Henry Kissinger) susţine că, la 
şaptezeci şi opt de ani, Kissinger se teme şi îşi consultă 
avocaţii înainte de a întreprinde orice călătorie în 
străinătate. 

În decembrie 1974, iritat de acuzaţiile pe care i le 
aduceau apărătorii drepturilor omului, Kissinger le-a spus 
colaboratorilor lui: „Astea nu-s decât prostii sentimentale. 
Aici facem politică externă, nu regenerare morală”. Cu 
acest soi de răspunsuri, nu mai e ciudat că însăşi Catedra 
UNESCO pentru problemele păcii din Universitatea 
Bradford, în Marea Britanie, a cerut Fundaţiei Nobel să-i 
retragă premiul lui Henry Kissinger. 

Profesorul universitar emerit al Şcolii Wharton 
(Universitatea din Pennsylvania), Edward Herman, 
semnalează: „Rolul jucat de el în genocidurile din 
Cambodgia, Chile şi Timorul Oriental face din Kissinger un 
criminal de război de primă clasă, cel puţin de categoria 
ministrului de externe al lui Hitler, Joachim von Ribbentrop, 
spânzurat în 1946. Dar Kissinger se bucură de impunitatea 
liderilor şi agenţilor puterii dominante”. 

Poate că ceasul lui se apropie. 

CAPITOLUL 4 xuctura. Cercurile concentrice. Întrunirile 
„E. greu să crezi că cineva spune adevărul când ştie că, în 
locul său, tu ai fi minţit”. 

Henry Mencken (1880-1956), jurnalist şi critic social 
american. 

Ignorat de lumea obişnuită, un rit secret se repetă anual 
încă din 1954, în umbra a patru bărbaţi de categorie grea 
din finanţele şi strategia politică internaţionale: magnatul 
american David. 

Rockefeller, preşedintele companiei FIAT, Giovanni Agnelli 
(decedat nu de mult); fostul secretar de stat al SUA, Henry 


Kissinger, şi Denis Healy (ministrul economiei din Marea 
Britanie în anii '70). De la acea dată emblematică, 
bilderbergeri sosiți din toate colţurile lumii se întâlnesc 
clandestin, celebrându-şi mult aşteptata întrunire anuală, la 
care asistă toată lumea selectă din economie, politică, 
mediul intelectual şi finanţe. Nicicând nu s-a mai concentrat 
atâta putere într-un spaţiu atât de restrâns. 

Cu toate că secretul protejează neîndurător funcţionarea 
internă a Clubului, se ştie că nu toţi membrii acestuia joacă 
roluri similare şi că ierarhia Clubului Bilderberg se 
structurează în trei cercuri concentrice. Din primul 
moment, Clubul a fost administrat de un grup restrâns 
care, începând din 1965, s-a numit Comitetul Director 
(Steering Committee); el este cercul intermediar şi 
constituie categoria grea a Clubului, fiind alcătuit din 
preşedinte, secretariatele şi trezorieriile de pe ambele 
ţărmuri ale Atlanticului. Fotoliul prezidenţial îl ocupă, 
începând din anul 2000, vicontele belgian Etienne Davignon 
(la rândul său preşedinte al conglomeratului Societe 
Generale din Belgia). La moartea lui Retinger, în 1960, 
secretariatul a trecut în mâinile lui E. H. Van der Beugel, 
fostul director al biroului olandez al Planului Marshall (care 
ulterior avea să devină preşedintele liniilor aeriene KLM şi 
al Institutului Internaţional de Studii Strategice din 
Londra). După demisia Prințului Bernhard, fostul prim- 
ministru britanic, Lordul Alex Douglas Home, a fost numit 
preşedinte al Clubului. I-au urmat Walter Scheel, fost 
preşedinte al Germaniei; Eric Roii, fost şef al S. G. Warburg 
şi Lordul Peter Carrington, fost secretar general al NATO, 
deţinând această funcţie şi în prezent. 

Comitetul Director, ale cărui întruniri sunt mai frecvente, 
este alcătuit din cincisprezece membri permanenţi 
americani şi douăzeci şi patru europeni, însărcinaţi cu 
elaborarea listei exclusiviste a participanţilor, pe baza 
agendei tematice prevăzute a fi luată în discuţie. Modelul 
obişnuit este ca fiecare membru să invite câte două 


personalităţi: tandemul ideal este format dintr-un om politic 
de rang înalt şi un industriaş, ori un bancher şi/ori un 
intelectual (profesor sau jurnalist). În Fundaţie s-a mai 
stabilit să fie invitate două personalităţi din fiecare ţară, 
care să reprezinte punctele de vedere conservator şi 
liberal. Secretarul lui Retinger, John Pomian, a arătat în 
cartea sa intitulată Memoriile unei eminenţe cenuşii 
(Memoirs ofan Eminence Grise13), că, la început, „nu a fost 
uşor să aduni în aceeaşi sală lideri guvernamentali cu 
ideologii opuse. În primii trei sau patru ani, selecţionarea 
participanţilor era o misiune delicată şi dificilă; mai ales în 
cazul oamenilor politici. Nu era simplu să convingi lideri 
importanţi să ia parte la întrunire. Retinger a dat dovadă de 
o mare abilitate şi o misterioasă capacitate de a selecţiona 
persoane care în câţiva ani aveau să ajungă în posturile cele 
mai înalte din ţările lor. Astăzi există foarte puţini membri ai 
guvernelor de pe ambele ţărmuri ale Atlanticului care să nu 
fi asistat cel puţin o singură dată la o asemenea întrunire. 

Selecţiile membrilor Comitetului Director încheie lista 
finală, pe care apar nu mult peste o sută de nume. După 
cum a arătat chiar Retinger, invitaţiile „nu sunt trimise 
decât unor persoane importante, şi în general respectate, 
care, prin cunoştiinţele speciale ori experienţa lor, prin 
contactele personale şi influenţa în cercurile naţionale şi 
internaţionale, pot duce mai departe obiectivele Clubului 
Bilderberg”. O observaţie care defineşte însăşi esenţa 
acestui Club. 

Cei care alcătuiesc Comitetul Director au propria lor 
agendă şi abordează temele cele mai discrete, fără ca restul 
participanţilor, cu care se întâlnesc pentru a dezbate 
chestiuni mai generale, să ştie acest lucru. Tema energiei 
nucleare este de ani de zile o constantă, şi recent a intrat 
pe agendă şi biotehnologia. 

Finacial Times a publicat în luna mai, 1995, numele 
câtorva membri ai Comitetului Director, cum ar fi Josef 
Ackermann, de la Deutsche Bank; Jorma Ollila, de la Nokia; 


Richard Perle, fost consilier la Pentagon; Vernon Jordan, 
consilier al fostului preşedinte Bill Clinton; Jiirgen 
Schrempp, de la Daimler Chrysler; Peter Sutherland, de la 
Goldman Sachs International; Daniel Vasella, de la 
Novartis; şi James Wolfenhson de la Banca Mondială. 
Aparţin acestui cerc intermediar şi Zbigniew Brzezinski 
(fost consilier pentru securitate naţională în administraţia 
Carter), Paul Volker (fost preşedinte al 

13 Sussex University Press, 1972. (n.t.) 

Rezervei Federale) şi spaniolul Jaime Carbajal y Urquijo, 
distins expert financiar, vestit pentru eficacitatea, 
profesionalismul şi discreţia sa, prieten intim al Maiestăţii 
Sale Regele Spaniei. 

Toate aceste nume erau cunoscute deja, iar ziarul nu a 
adus foarte multe informaţii în plus. 

SANCIA SANCTORUM. 

Cercul intern şi inaccesibil al Clubului îl constituie aşa- 
numitul Comitet al înţelepţilor, alcătuit din patru iniţiaţi, 
nume luat de la cunoscutul Ordin illuminati şi masonerie. 
Este cel mai ermetic dintre toate trei, ţine dezbateri intime 
şi nu se ştie din cine este alcătuit, cu excepţia lui David 
Rockefeller. 

Ultimul cerc, extern, este alcătuit din invitaţi ocazionali şi 
afiliaţi permanenţi. Participanţii ocazionali sunt cunoscuţi 
ca „inocenţi”, fiindcă, după unii critici foarte duri ai 
Clubului Bilderberg, aceştia. lucrează pentru atingerea 
unor scopuri pe care nu le cunosc, fixate L. 

În prealabil de către iniţiaţi. E important să se facă 
deosebirea între - membrii activi şi invitaţii ocazionali, 
fiindcă ultimii obişnuiesc să c vină pentru a ţine câte o 
conferinţă din domeniul lor de specialitate, Qori să 
vorbească despre experienţa lor în diferite domenii, şi 
ignoră existenţa unui grup mai mic şi impenetrabil, care 
dezbate temele internaţionale de cea mai mare importanţă. 
De aceea, arată sociologul Mike Peters, unii au fost profund 
decepţionaţi după unele întruniri, cum este, bunăoară, 


cazul lingvistului expert în mijloace de comunicare în masă 
din anii '60, Marshall McLuhan. După ce a participat S5 la 
întrunirea din 1969, el a declarat în Danemarca că a fost 
„aproape (r) asfixiat de banalitatea şi lipsa de relevanţă a 
acesteia” şi i-a descris pe bilderbergeri drept „nişte minţi 
uniforme din secolul al XIX-lea, care 3 au pretenţia să aibă 
legătură cu secolul al XX-lea”. Altul, dintre cei ţj care au 
discreditat întrunirea, a fost Christopher Price: „atunci 
candidatul laburist pentru Lewisham West a găsit totul ca 
fiind foarte arogant... Împodobind tortul fără să aibă ce face 
cu el'14. 

W. 

O). Ai,. 

' Robert Eringer, Pentacle Books, 1980. (n.t.) 

În pofida dezamăgiţilor, succesul Clubului Bilderberg se 
datorează mai ales capacităţii fondatorilor şi actualilor lui 
conducători de a aduna şi entuziasma oameni puternici şi 
influenţi din toate domeniile, cu suficientă greutate şi 
trecere pentru a pune în practică împreună toate 
aspiraţiile. Puterea Clubului devine eficientă nu abordându- 
i potenţialul ca pe un tot, ci studiind munca independentă 
pe care o duce la bun sfârşit fiecare dintre membrii săi. 

CONSENSUL CA NORMĂ. 

Deliberările dintre bilderbergeri se bazează pe principiul 
consensului. Nici vorbă de voturi ori hotărâri formale; la 
ora luării unei hotărâri, toţi trebuie să fie de acord să ducă 
la bun sfârşit o anumită acţiune. În acest caz concret, 
Clubul a preluat ştafeta acestei reguli de neatribuţiune de 
la CFR, astfel încât toţi participanţii pot vorbi liber, dat fiind 
că ei convin să păstreze cu sfinţenie secretul măsurilor pe 
care le adoptă. Şi aceasta cu toate că jurnalişti influenţi 
ocupă chiar unele fotolii la întrunirile Clubului Bilderberg. 

Dar ceea ce nu se ştie este dacă regula se aplică în toate 
cele trei cercuri luate ca un tot, ori în fiecare dintre ele 
separat. Membrii activi au o atât de mare influenţă şi un 
rang atât de înalt, încât, dacă se ajunge la un acord unanim, 


acesta va fi aplicat în politica internaţională ori naţională 
într-un viitor apropiat. Acordurile nu sunt niciodată date 
publicităţii, fiind puse în practică în secret, ceea ce 
întăreşte garanţia discursului liber al participanţilor. 
„Francheţea este regula de aur”, semnalează preşedintele 
Etienne Davignon. „Clubul Bilderberg este un succes şi 
datorită faptului că nimeni nu deranjează pe nimeni. 
Fiecare participant socoteşte că e util să asculte ceva 
deosebit de ceea ce este obişnuit să audă”. Un participant 
punctual la întrunirile Clubului Bilderberg a declarat: „Aici 
se poate ajunge la rădăcina lucrurilor, aici se vorbeşte de 
geopolitică, de strategie”. 

Nimeni nu poate solicita să fie admis în Club. Nici auto- 
invitarea nu e posibilă. Dat fiind posibilităţile pe care le 
oferă, a fi membru al Clubului Bilderberg, şi a avea relaţii 
cu felul de persoane care participă la conferinţe, multe 
instituţii şi personalităţi au oferit chiar şi bani pentru a 
asista, dar au fost refuzate. Aşa cum a semnalat un membru 
al clubului, „mergi la Davos şi plăteşti ca să fii văzut. La 
Clubul Bilderberg vii ca să vezi, fără să te faci văzut”. Dar, 
ca să te duci, trebuie să primeşti o invitaţie formală. 

Atât lista, cât şi intervenţiile participanţilor urmează 
ordinea alfabetică, detaliu care, pentru unii cercetători, 
este încă o dovadă că, la ora deciziei în chestiuni 
internaţionale, ţările şi funcţiile contează mai puţin decât 
multinaţionalele ori categoria unor personalităţi. 

Asia Times a subliniat că, până acum, nu au fost invitaţi ori 
acceptaţi la întruniri nici un latinoamerican, african, asiatic 
ori vreo persoană din Orientul Mijlociu, cu foarte puţine 
excepţii. Aceste excepţii sunt tot mai normale, aşa că acum 
sunt invitaţi polonezi, turci, palestinieni, slovaci, iranieni, 
israelieni, etc. 

SECRETUL CA ESENŢĂ. 

Caracteristica esenţială a Clubului este voinţa lui secretă, 
tăcerea. 


În care se învăluie, zelul cu care toţi bilderbergerii se 
întrunesc departe de lume, fără ca vreo vorbă relevantă 
pronunţată în sală să devină de domeniul public. Mulţi 
cercetători coincid în a semnala că, în ciuda ignorării 
generale a existenţei sale, Clubul nu mai poate fi considerat 
un grup secret. Eu nu sunt de această părere, fiindcă se 
cunosc doar existenţa unui Club numit Bilderberg şi alte 
câteva detalii în plus, dar conţinutul dezbaterilor continuă 
să fie un secret bine păzit, deoarece documentele 
întrunirilor nu sunt date publicităţii şi nici nu ştim la ce 
consens s-a ajuns pentru anii care vin. Graţie zidului de 
netrecut pe care membrii l-au ridicat în jurul lor, temele 
abordate de peste cincizeci de ani în întruniri sunt imposibil 
de ştiut cu exactitate. Toţi bilderbergerii se apără de 
acuzaţiile de obscurantism care li se aduc cu argumentul că 
nu-s „un club secret, ci discret”. Acest obscurantism se 
referă nu numai la secret, ci şi la orientările masonice şi 
illuminate care li se impută, atribuţii pe care le vom analiza 
în continuare. 

Van der Pilj este un bilderberger care susţine „Clubul este 
mai mult decât o instituţie nord-atlantică omnipotentă şi 
secretă, el serveşte drept cadru pentru dezvoltarea unor 
idei îndreptate într-o direcţie concretă. Secretul era 
necesar pentru a permite mai curând articularea 
diferenţelor decât menţinerea proiectelor ascunse 
cunoaşterii publice. În acest sens, Clubul Bilderberg a 
funcţionat ca germenele noilor iniţiative ale unităţii nord- 
atlantice”. Uneori, alţi bilderbergeri recunosc, totuşi, că 
grupul este cel care a exercitat adevărata putere. 

JOCURI BELICE. 

La fel cum alarmanta şi presupusa schimbare a climei 
urmăreşte să manipuleze emoţiile cetăţenilor, trezind în ei o 
mare nevoie de a fi protejaţi, altă strategie folosită de 
bilderbergeri în dorinţa de a aborda toate domeniile 
societăţii mondiale sunt jocurile belice. Aşa sunt cunoscute, 
în jargonul grupului, anumite practici mai vechi ale 


Consiliului Relaţiilor Externe. Scriitorul Martin Lozano le 
descrie ca pe distracţia predilectă aleasă de bilderbergeri; 
ea constă în a presupune situaţii de criză maximă pe teme 
de politică internaţională, pentru a prevedea scenarii cu 
toate eventualele obstacole ce s-ar putea ridica în fata 
deznodământului dorit. 

Seminariile sau forurile de reflecţie unde sunt dezvoltate 
aceste simulacre au loc îndeobşte în locuri ferite, sub 
auspiciile unor instituţii academice, ca de pildă Institutul 
Averell Harriman, Consiliul Yale de Studii Internaţionale, ori 
Academia pentru Dezvoltarea Educaţiei, toate legate de 
Ordinul Skull & Bones. Participanţii la aceste seminarii 
sunt, în general, experţi recrutaţi din înaltele sfere 
ştiinţifice şi academice, legaţi de figuri-cheie ale politicii 
externe din ţările lor. 

În paralel cu jocurile belice, au loc, completându-se 
reciproc, şi jocuri politice. „în realitate”, explică Lozano, 
„jocul belic se pune în mişcare când intervin, ori sunt 
introduse într-un joc politic, evenimente critice, cum ar fi 
lovituri de stat, grave tulburări sociale, magnicidii, invazii 
etc.”. Jocurile belice sunt concepute astfel încât să prevadă 
toate incidentele posibile, ca şi soluţiile cele mai adecvate 
fiecărui caz, dar uneori evenimentul real, fie spontan, fie 
provocat, are loc într-un mod diferit de ceea ce s-a 
prevăzut. Atunci e nevoie să se intervină, pentru a corecta 
devierile şi a reorienta procesul spre deznodământul 
convenabil. 

E vorba, în definitiv, de utilizarea tuturor vicleşugurilor şi 
mijloacelor la îndemână, oricât de ilegale ar fi ele, pentru ca 
populaţia să fie ţinută departe de adevăr, într-o stare de 
control absolut unde, poate într-un viitor mai apropiat decât 
credem, libertatea de acţiune şi gândire va fi doar o 
amintire efemeră, un mit ce va aprinde imaginaţia 
urmaşilor noştri. 

CĂLĂTORII PRIVATE PLĂTITE DIN BUGETUL PUBLIC. 


Membrii Clubului Bilderberg se apără, susţinând şi că sunt 
un grup „privat”, alcătuit din oameni obişnuiţi. Peters 
explică astfel fragilitatea acestor argumente: „Când liderii 
politici ajung la un acord general împreună cu liderii din 
industria şi finanţele internaţionale, şi fac presiuni asupra 
celor mai influenţi magnați şi jurnalişti, pentru a dezvolta 
acest acord concret, aceasta nu mai este o întrunire 
asemenea celei la care participă oameni obişnuiţi ori 
particulari”. Oamenii politici susţin că nu asistă oficial, ci în 
nume personal. Afirmația e falsă. Sensul legal al acestor 
întruniri neguvernamentale se prăbuşeşte după 
răspunsurile obţinute de doamna comisar Patricia McKenna 
din Parlamentul european. De exemplu, la 14 mai 2003: 
„Domnule Preşedinte”, a spus doamna comisar, „mâine va 
începe la Versailles o întrunire a grupului Bilderberg. Ridic 
această problemă pentru că diferiţi comisari - domnii 
Monti, Liikanen, Solbes Mira, Verheungen, Vitorino şi 
Bolkestein - au asistat în trecut la întruniri ale grupului 
Bilderberg. De fapt, comisarul Prodi a fost membru al unui 
Comitet Director în anii 1980, când Wim Duisemberg era 
trezorierul Clubului Bilderberg. Alt motiv pentru care am 
abordat acest subiect este acela că am prezentat urgent o 
întrebare scrisă, prin intermediul Parlamentului, dar, ori de 
câte ori revin asupra Clubului Bilderberg se încearcă 
evitarea acestei probleme încâlcite. Trebuia să mi se fi dat 
un răspuns pe 25 aprilie dar n-am primit niciunul încă. 
Întrunirea grupului Bilderberg începe la sfârşitul acestei 
săptămâni. De câte ori am încercat să pun o întrebare în 
acest Parlament, ori în cel anterior, comisarilor le-a fost 
frică să-mi răspundă. Vreau cu adevărat să aflu dacă domnii 
comisari asistă la aceste întruniri în calitate de cetăţeni 
particulari, ori reprezentând Comisia. Dacă ei reprezin ta 
Comisia, trebuie să ştim ce se întâmplă la întrunirile 
grupului Bilderberg, căci e vorba, de fapt, despre o 
organizaţie secretă, care hotărăşte politica mondială fără 
nici un fel de intervenţie publică. A sosit momentul ca 


porţile Clubului Bilderberg să se deschidă iar opinia publică 
să afle cu adevărat ce se întâmplă, fiindcă la întrunirile sale 
participă cea mai mare parte a protagoniştilor din lumea 
actuală. Preşedintele acestui Parlament, domnul Cox, a 
asistat la una dintre aceste întruniri în Suedia, acum doi 
ani. Oamenii trebuie să ştie ce se întâmplă la întrunirile 
grupului Bilderberg, iar dacă, după un timp, eu pun o 
întrebare, Comisia ar trebui să răspundă. Nu există nici un 
motiv pentru ca ea să nu răspundă. 

— Doamnă McKenna, am luat notă de aceste comentarii, 
pe care le voi transmite Comisiei Europene, pentru ca, 
deoarece vă referiţi la comisari, să puteţi primi un răspuns 
pertinent la aceasta”. 

McKenna punea încă din 1998 întrebări în Parlament cu 
privire la participarea la întrunirile Clubului Bilderberg a 
unor membri diferiţi ai Comisiei Europene, ca, bunăoară, 
Emma Bonino (a asistat în 1998), Hans van den Broek 
(1995), Leon Brittan (1998), Ritt Bjerregaard (1995), Mărio 
Monti (1996) etc. La 19 mai 2000, a întrebat despre 
actualul ministru spaniol al economiei, Pedro Silbes Mira, 
care pe atunci era membru în Comitetul Director al 
Comisiei Trilaterale. Şi a obţinut un răspuns: „Comisia 
consideră important ca membrii ei să ia parte la activitatea 
forurilor internaţionale şi să-şi exprime punctele de vedere 
în chestiuni de interes public. Aşa cum a avut ocazia de a 
aminti Comisia, în răspunsurile la întrebările orale şi scrise 
ale deputaţilor din Parlamentul European15, membrii săi au 
o funcţie politică, şi, câtă vreme îşi respectă obligaţiile 
impuse de funcţie, ei sunt liberi să-şi exprime independent 
opiniile politice pe propria lor răspundere. 

Domnul Solbes Mira a fost membru al Comitetului 
Internaţional de conducere al Comisiei Trilaterale. Şi-a 
prezentat demisia odată ce a acceptat să fie membru al 
Comisiei Europene. Activităţile 

15 Răspunsul cel mai recent a fost dat la întrebarea scrisă 
E-2617/98 a domnului Wibe, DO C96P125 din 08.04.1999. 


(n.a.) 

Comisiei Trilaterale şi calitatea de membru al acesteia nu- 
şi justifică menţionarea în declaraţiile de venituri. Domnii 
Solbes Mira şi Patten sunt membri ai Comisiei Trilaterale, 
iar apartenenţa la aceasta nu presupune obligaţii şi 
angajamente, ci se obţine prin simpla participare la 
întrunirile ei. 

În ceea ce priveşte întrunirile Clubului Bilderberg, domnul 
Lamy are intenţia de a asista la cea din iunie viitor. În ceea 
ce priveşte participarea membrilor din Comisia anterioară 
la întrunirile Clubului, nu s-au decontat din bugetul 
instituţiei decât cheltuielile de călătorie şi diurnele”. 

Răspunsul Parlamentului european presupune, însă, o 
contradicţie importantă. Pe de o parte, se afirmă că toţi cei 
cu funcţie de comisar asistă în nume personal la întrunirile 
Clubului Bilderberg, iar pe de alta se dau asigurări că 
diurnele şi cheltuielile de călătorie le plăteşte Comisia 
europeană. Cum este cu putinţă ca buzunarele europenilor 
să suporte cheltuielile cuiva care asistă în nume personal la 
o întrunire privată? Acesta este încă un motiv ca să avem 
tot dreptul ca tematica întrunirilor să devină publică, iar 
secretizarea să dispară. 

PUTERI LEGISLATIVE. 

Datorită anumitor filtrări, nu ignorăm unele dintre temele 
care în decursul istoriei de cincizeci de ani a Clubului au 
fost abordate clandestin. Deciziile acestuia ajung la noi cu 
întârziere, ceea ce înseamnă că membrii lui lucrează cu 
mulţi ani în avans, şi că proiecţiile lor se transformă puţin 
câte puţin în legi elaborate pentru a fi aprobate în 
parlamente, şi stabilite pentru a pune societatea în mişcare. 
Clubul Bilderberg interconectează persoane cu aceeaşi 
cultură şi formaţie academică, unite în vederea atingerii 
unui ţel comun. Multinaţionalele din mâinile stăpânilor 
lumii, care manevrează mai mulţi bani decât întregul PIB al 
multor ţări, acţionează ca nişte însule independente, cu o 
putere mai mare decât constituţiile statelor suverane, care 


au capacitatea de a impune legi ale muncii, economice şi 
sociale în ţări sărace şi destructurate. 

„în timp ce negau cu furie faptul că guvernează lumea în 
secret”, arată jurnalistul Jon Ronson, „membrii Clubului 
Bilderberg pe care 

— Am intervievat mi-au recunoscut că, din când în când, 
problemele internaţionale au fost influențate de întrunirile 
lor,. Englezul i-a cerut lui Denis Healy un exemplu şi acesta 
i-a povestit: „în timpul războiului din Malvine, cererea 
guvernului britanic de a i se aplica Argentinei sancţiuni 
internaţionale a căzut pe un teren nefavorabil. Dar, într-una 
dintre întrunirile Clubului, David Owen (ministrul de 
externe al Marii Britanii şi Commonwealth-ului) s-a ridicat 
şi a ţinut cel mai înflăcărat discurs în favoarea aplicării lor. 
Dizertaţia lui a schimbat multe păreri. Sunt sigur că mulţi 
miniştri de externe s-au dus în ţările lor şi au relatat 
spusele lui David Owen. Şi ştiţi ceva? Sancţiunile au fost 
impuse”. 

HOTELURI DE LUX CU TEREN DE GOLF. 

Dominaţi de dorinţa lor ilegitimă şi ermetică, aceşti 
bilderbergeri se întrunesc o singură dată pe an, şi, pentru o 
mai mare securitate, aleg de fiecare dată alt oraş pentru 
întrunirea următoare. Îşi dau întâlnire întotdeauna în oraşe 
mici, ca să treacă tot mai neobservaţi. Însă, e inevitabil ca 
hotelul să dispună de un teren de golf. 

În Spania, au ales pentru întrunirea din 1989 localitatea 
La 'Toja, din Galicia, unde Felipe Gonzâlez, pe atunci prim- 
ministru, a jucat rolul de amfitrion. Unii susţin că, o vreme, 
liderul social-muncitoresc a refuzat neobositele invitaţii ale 
Clubului, fiindcă nu voia să aibă relaţii cu elita economică 
mondială. Dar, până la urmă, Gonzâlez s-a dat bătut în faţa 
forţei capitalului sau, mai bine zis, după cum dezvăluie date 
neîndoioase ale anumitor cercetători, nu le-a mai refuzat 
niciodată. 

E important să subliniem că alegerea locurilor unde să se 
ţină întâlnirile nu este aleatorie. La fel, Clubul nu se 


întruneşte din întâmplare înaintea reuniunii G-816. Este 
semnificativ faptul că ediţia 2001 a avut loc în oraşul suedez 
Goteborg, unde doar câteva zile mai târziu s-a ţinut 
întâlnirea semestrială la nivel înalt a Uniunii Europene. 
Deci, participanţii aleg pentru întrunirile lor locuri din 

16 Grupul celor mai'bogate opt ţări din lume. (n.t.) 
npropierea celor unde urmează să se desfăşoare o întâlnire 
de nivel înalt ori internaţională, unde se revăd, astfel încât 
să nu-şi piardă preţiosul limp cu deplasările. "Țările care i-au 
găzduit cel mai des pe bilderbergeri sunt Suedia, SUA Şi 
Canada. 

Invitaţilor nu li se îngăduie să-şi aducă nici soţia/soţul, nici 
corpul de gardă, care nu pot asista la conferinţă, şi trebuie 
să cineze într-o sală separată. Li se cere expres să nu 
acorde interviuri jurnaliştilor. Odăile, băuturile răcoritoare, 
vinul şi cocktailurile dinaintea cinei le plăteşte Clubul; 
telefonul, room-service-ul şi spălătoria - participanţii. Există 
două sesiuni de dimineaţă şi două de după-amiază, cu 
excepţia zilei de sâmbătă, când sesiunile au loc doar după- 
amiaza, pentru ca toţi bilderbergerii să poată juca golf. 
Clubul Bilderberg îşi aduce inclusiv proprii bucătari şi 
chelneri, pe lângă gărzile de corp, pentru a evita orice 
amestec neavenit. 

Fotoliile sunt dispuse în ordine alfabetică, şi schimbate în 
fiecare an. De pildă, dacă Umberto Agnelli, preşedintele 
FIAT, se aşază în faţă, în anul următor Norbert 
Zimmermann, preşedintele de la Berndorf, fabrica 
austriacă de tacâmuri şi obicte din metal, îi va lua locul. 

SECURITATE DE ELITĂ. 

La cheltuielile pentru diurna şi deplasările comisarilor, şi 
ale altor funcţionari care au îndrăznit să recunoască, 
trebuie adăugate şi cele pentru sistemul de securitate la 
locul de destinaţie, care cad în sarcina guvernului ţării unde 
are loc întrunirea şi, ca atare, sunt plătite din bugetul 
general al acesteia. Decontul economic provoacă teama 
ţărilor amfitrioane, când li se apropie rândul. Trebuie 


rezervat un hotel de cinci stele pentru patru zile, plus 
mesele, transportul şi securitatea, cheltuieli care cad în 
sarcina ţărilor gazdă, cu unele ajutoare din partea 
companiilor care subvenţionează Clubul. În plus, trebuie 
contat pe siguranţa militară, serviciul secret, poliţia 
naţională şi locală, şi, ca şi cum acestea n-ar fi de ajuns, 
trebuie angajată şi securitatea privată, pentru a proteja 
izolarea participanţilor. Paza polițistă şi militară de fier nu 
îngăduie nici unui străin să se apropie de hotelul care îi 
găzduieşte pe invitaţi. Serviciile de informaţii ale CIA şi 
MOSAD ori a M16 îi păzesc pe participanţi. 

UN SINGUR MINUT DE GLORIE. CONEFIDENŢA UNUI 
BILDERBERGER. 

În 2004, Clubul a ales pentru nunta sa de aur oraşul 
italian Stresa. Era o întrunire specială, trecuse o jumătate 
de secol de când, în splendidele saloane ale Hotelului 
Bilderberg, Prinţul Bernhard le urase bun venit celor mai 
influente persoane din lumea financiară şi politică 
occidentală a epocii. 

Defilarea deja tradiţională a limuzinelor negre care îi 
transportau pe bilderbergeri dispăruse de-acum la 
orizontul italian, iar localnicii asistau uimiţi la desfăşurarea 
de forţe ale poliţiei, care tulbura liniştitul orăşel. 

Preşedinta Comunităţiil 7 din Madrid, Esperanza Aguirre, 
cunoaşte direct această imagine. Ea însăşi mi-a confirmat 
că a asistat la întruniri. „Am fost de două ori, când eram 
preşedinta Senatului; m-a invitat Matiaş Rodriguez Inciarte 
(vicepreşedintele băncii Santander Central Hispano)”. 
Niciodată nu m-aş fi gândit că Aguirre îmi va vorbi despre 
acest club secret, aşa că am continuat s-o întreb: 

— Ce teme aţi abordat la întruniri? 

— Nu vă pot spune, domnişoară, fiindcă ei sunt foarte 
discreţi. 

Preşedinta folosea vorba magică: discreţi; cea pe care de 
nenumărate ori o repetă toţi bilderberger îi pentru a se 
apăra de acuzaţiile că ar fi conspiratori din umbră, urmaşi 


direcţi ai masonilor. Aguirre a făcut câţiva paşi înainte, apoi 
a dat înapoi, şi mi-a făcut o mare dezvăluire, pe care nici n- 
o citisem, nici n-o auzisem nicăieri: 

— Dar vă pot comenta un rit pe care îl folosesc la întruniri: 
nu-ţi îngăduie să vorbeşti decât un minut; după trecerea 
acestui timp, în sală se aprinde o lumină roşie, care arată că 
ţi s-a terminat timpul afectat. E foarte nostim, seamănă cu 
metodele folosite în unele programe de televiziune. Ai 
terminat sau nu de expus ceea ce voiai, nu mai poţi spune 
nimic. Mie, care sunt la litera A, a continuat, mi-a venit 
rândul să vorbesc lângă Agnelli şi un portughez foarte 
amuzant, al cărui nume nu mi-l mai amintesc. Râdea mult, 
fiindcă 

17 Titlu echivalent cu acela de prefect din România; 
Spania este împărţită administrativ în 17 comunităţi, 
echivalentul regiunilor din România, (n.t.) 

Îi spusesem: „V-am citit CV-ul”. Iar el mă privea uimit: „Mi- 
aţi citit cu adevărat CV-ul?”. 

— Am râs de ne-am prăpădit. 

Bănuiesc că Esperanza Aguirre se referea la doctorul 
Joaquin Feitas de Amarai, fondatorul partidului CDS 
portughez, membru al Opus Dei. În acest caz, preşedinta îşi 
rememora reuniunea care avusese loc la Sintra, lângă 
Lisabona, la 3-6 iulie 1999. La acea întrunire se întâlnise cu 
Regina Beatrix a Olandei, dar omologa spaniolă a acesteia, 
Regina Sofia, nu asistase. 

Un singur minut! Un minut glorios! Arareori expresia 
„timpul e aur” a avut mai mult conţinut decât la întrunirile 
secrete ale guvernanţilor globali. Am fost impresionată de 
această revelaţie, şi, în plus, am aflat că înaintea întrunirilor 
se distribuie CV-urile celor de faţă. După această premieră 
jurnalistică, preşedinta a vrut să mai sublinieze şi alt 
amănunt: 

— Vă mai pot spune că nu este permis să ai escortă. 

— Atunci cum şi cu cine se ajunge la destinaţie? Am 
iscodit-o. 


— Ei te iau de la aeroport şi te duc direct la hotel. Nu poţi 
avea escortă, ci doar beţele de golf. 

— Spuneaţi că v-a invitat Inciarte. Ce credeaţi că ar putea 
aduce întrunirea? 

— Asta n-aş putea să vă spun, întrebaţi-i pe Rodriguez 
Inciarte şi pe Jaime Carvajal. 

De astă dată, Esperanza a plecat cu pas ferm pe culoar, 
dând limpede de înţeles că dialogul se sfârşise, aşa că am 
încercat o ultimă întrebare. Neîndoioasa ei hotărâre de a 
pleca m-a făcut să ridic glasul pentru a mă face auzită: 

— V-a plăcut experienţa de a asista la întrunirile Clubului 
Bilderberg? 

Preşedinta celei mai importante comunităţi din Spania n-a 
şovăit nici o clipă, şi, întorcându-se spre mine, a spus: 

— M-a încântat. 

Esperanza Aguirre este singurul participant spaniol la 
întruniri ale Clubului Bilderberg care şi-a împărtăşit 
impresiile unui jurnalist spaniol. Discreţia impusă de către 
bilderbergeri, la care s-a referit ea la începutul convorbirii 
noastre, a împiedicat-o să-mi explice că la întrunirile 
Clubului Bilderberg se elaborează agenda geopolitică 
mondială pe termen scurt, mediu şi lung, iar conţinutul 
concluziilor e comunicat altor organe de nivel inferior. Sau 
că G-8, Organizaţia Mondială a Comerţului, Fondul Monetar 
International, Banca Mondială şi NATO îşi vor îndeplini 
mandatele (Clubul Bilderberg are membri în toate aceste 
instituţii) şi le vor duce la bun sfârşit în diferitele ţări de 
influenţă din zona occidentală. Mă întreb dacă ea este unul 
dintre invitaţii care cunoaşte intenţiile oculte ale Clubului 
Bilderberg, ori face parte dintre „inocenţi”. 

FILIALA CLUBULUI BILDERBERG DIN SPANIA. CAIETUL 
DE LA BITĂCORA. 

Pe 7 ianuarie 1989, se deschidea ia Berlin Poarta 
Brandemburg, simbolul divizării Europei. După aceea s-a 
dărâmat zidul Berlinului; odată cu căderea Cortinei de Fier, 
s-a considerat că s-a încheiat Războiul Rece. 


În acelaşi an, dar câteva luni mai târziu, Spania a avut 
privilegiul de a fi gazda întrunirii anuale a Clubului 
Bilderberg. Felipe Gonzâlez, pe atunci preşedintele 
guvernului spaniol, îşi începea a treia legislatură (mai avea 
încă una în faţă), iar ţării îi venise rândul la preşedinţia 
Comunităţii Europene. 

Surprinzător, şi în ciuda oricărui pronostic, căci nici un 
bilderberger nu acţionează vreodată astfel, prim-ministrul 
spaniol a primit presa, care venise la intrarea staţiunii 
balneo-climaterice din provincia Pontevedra. 

Pe 12 mai 1989, agenţia de ştiri EFE a primit următoarele 
declaraţii făcute de către Gonzâlez la intrarea în staţiunea 
La Toja şi a transmis: 

El a afirmat la sosire că întrunirea „este foarte utilă”, 
fiindcă la ea participă reprezentanța simbolică a unora 
dintre personalităţile de primă mărime ale gândirii şi 
intereselor importante ale Europei Occidentale şi Statelor 
Unite. 

„Utilitatea acestei întruniri”, a spus, „se datorează faptului 
că ea este prea puţin copleşită de interese politice imediate, 
şi chiar mult mai puţin de presiuni de altă categorie, ca 
atare atmosfera de gândire este benefică, fiind foarte 
liberă. 

Fiecare poate spune cu adevărat ceea ce vrea, a adăugat, 
iar concluziile sunt îndeobşte documente foarte importante, 
care avansează an de an, pe măsură ce aceste întruniri au 
loc”. 

Fostul preşedinte al guvernului spaniol a subliniat 
„utilitatea” întrunirii, fiindcă în cadrul ei nu se exercită 
presiuni de nici un tip: „Fiecare poate spune ceea ce 
doreşte”. 

O zi după ce acesta a urat bun venit iluştrilor 
bilderbergeri, agenţia de ştiri l-a întrebat pe Gonzâlez 
despre desfăşurarea primei sesiuni a lucrărilor. Şi a 
reprodus întrebările şi răspunsurile în format interviu, pe 
care în continuare îl transcriem şi noi literal: 


]: E bine în La Toja? 

F. Gonzâlez: Foarte bine, foarte bine. Nivelul dezbaterilor 
este foarte, foarte interesant, din cauza libertăţii de a spune 
ce vrei să spui, fără ceea ce vă spuneam ieri despre 
construcţiile unui tip sau altul. M-am simţit foarte, foarte 
bine. Uneori e greu, dar foarte plăcut. 

].: S-a vorbit despre vreo perspectivă nouă? 

F. Gonzâlez: Păi, s-a făcut o analiză foarte interesantă, 
după mine, a relaţiilor dintre Est şi Vest. Şi o analiză foarte 
interesantă a perspectivelor Comunităţii Europene. Cele 
două teme au fost... Cele de până acum, cele atinse şi 
aprofundate. Mâine e una extraordinară, legată de mediul 
înconjurător, cu o comunicare pe care am citit-o deja, 
splendidă, cu adevăratfoarte bună. În fine, experienţa e 
foarte plăcută, foarte naturală. În continuare, agenţia EFE 
l-a întrebat pe prim-ministru despre chestiuni de politică 
internă, ca şi despre reuniunea extraordinară la nivel înalt 
a NATO, care urma să aibă loc la începutul aceleiaşi luni, şi 
să abordeze, printre altele, modernizarea rachetelor 
aliaţilor, un subiect care figura şi pe agenda Clubului 
Bilderberg. Cu toate acestea, EFE nu a publicat 
răspunsurile lui pe această temă. 

LA TOJA VĂZUTĂ DIN INTERIOR. 

Omul politic britanic Lord Patty Ashdown, unul dintre cei 
mai importanţi şi mai influenţi bilderbergeri din Europa, a 
asistat la întrunirea din Spania. Englezul a fondat Partidul 
Liberal Democrat (The Lib Dem's), şi a demisionat din 
fruntea acestuia în august 1999. 

Actualmente este înaltul reprezentant al comunităţii 
internaţionale şi reprezentant al Uniunii Europene în 
Bosnia-Herţegovina. 

La zece ani după participarea la întrunirea din La Toja, şi-a 
publicat prima carte de memorii politice, intitulată Jurnalul 
lui Ashdown. Volumul 1. 1988-1997 (The Ashdown Diaries. 
Volume One. 1988- 1997). În paginile 42-47 ale acestei cărţi 
şi-a descris şederea în Santiago de Compostela, cu ocazia 


conferinţei Clubului Bilderberg din 1989. Pentru 
importanţa sa în cercetarea noastră, reproducem ceea ce 
este mai important din acest text: 

JOI, I LI MAI, SANTIAGO DE COMPOSTELA. SPANIA 

„La două după-amiază am luat de pe aeroportul londonez 
Heathrow un avion cu destinaţia Santiago de Compostela, 
pentru a asista la conferinţa Clubului Bilderberg unde, 
după cum mi se povestise, participau cele cincizeci de 
persoane care guvernează lumea. 

La sosire, i-am descoperit acolo pe Henry Kissinger, Lordul 
Carrington; Regele şi Regina Spaniei, prim-ministrul 
Spaniei, Felipe Gonzâlez; prim-ministrul Belgiei, Wilfried 
Martens şi mulţi miniştri din guvernul englez Tory18. 

Cina a fost excelentă. Am mâncat o duzină de stridii şi 
peşte. A fost amuzant. Apoi, Cecil Parkinson, John Smith şi 
cu mine ne-am. Înstalat în fotolii, ca să bem brandy. Cecil şi- 
a expus părerea categorică şi sinceră despre recentele 
evenimente din Europa de Est. Iom Garton Ash ne-a făcut 
unele comunicări excepţionale. 

După-amiază, discuţia, condusă de Lordul Carrington, a 
abordat controlul armelor, iar Henry Kisinger şi Teo 
Sommer (redactorul-şef al ziarului Die Zeii) şi-au expus 
punctele de vedere. A fost fascinanat. Kissinger a fost cam 
lent la început, dar apoi s-a transformat într-un orator 
strălucit. 

În continuare, am vorbit despre Europa. Giovanni Agnelli 
şi Lloyd Bentsen şi-au expus propriile versiuni. Dar 
protagonist a fost Meyer Sutherland, care s-a arătat şi mai 
strălucit. 

18 Guvernul conservator britanic, (n.t.) 

S-a ajuns la consensul general că economia Uniunii 
Sovietice este cea mai instabilă şi favorabilă unei căderi, 
împreună cu majoritatea ţărilor care aparţin blocului din 
Est. De aceea, Vestul n-ar trebui să încurajeze dizolvarea 
Pactului de la Varşovia, ci să ajute procesul de regrupare 
cât mai serios cu putinţă. 


SÂMBĂTĂ 13 MAI, SANTIAGO DE COMPOSTELA. 

În cursul dimineţii, am abordat relaţiile cu Statele Unite şi 
Uniunea Sovietică. A fost, de departe, cea mai bună 
reuniune. Rosanne Ridgeway, şefa Departamentului pentru 
Dezarmare de la Casa Albă, a explicat poziţia acesteia. Este 
o femeie admirabilă, care domină tot ce are în jur. Dar 
punctul său de vedere cu privire la modernizare mi s-a 
părut cam imprecis. Aparent, sovieticii sunt dispuşi să ofere 
reduceri masive ale forţelor lor convenţionale, sub aspectul 
pasivităţii. Ea nu deosebeşte chestiunea modernizării de 
cea a armelor nucleare din Germania. E, probabil, nebună! 

După-amiază, s-a vorbit despre uniunea monetară din 
Europa.: = 

Aproape toţi au atacat-o pe doamna Thatcher, chiar şi cei 
mai îndâr- $ jiţi admiratori ai săi. Singura excepţie a 
constituit-o Cecil Parkinson,: = care şi-a vădit spiritul de 
apărător loial, dar total lipsit de sens, fapt pentru care 
tuturor ni s-a părut absurd. Rd. 

LO. 

A 

DUMINICA, 14 MAI, SANTIAGO DE COMPOSTELA fc. 

Cil. 

Am avut contacte cu 1IN la unsprezece dimineaţa (e 
interesant că. 

IIN n-a făcut public faptul că Paddy e un bilderberger (...). 
Ţ3 

Era o zi splendidă, fără nori. Mi-am petrecut toată după- 
amiaza la gs8 piscină, revizuind manuscrisul cărţii mele 
Cetăţean britanic şi făcând - corecturi. Voiam să fiu sigur că 
cititorii n-au să vadă în ea doar o. Q succesiune de idei, ci o 
expunere profundă a modului în care pro- -2 gresează 
politica în Marea Britanie... 

BRANDY DUPĂ MASA. 

Paddy ne oferă ocazia de a pătrunde în secvenţa de sesiuni 
şi de a cunoaşte unele dintre detaliile caracteristice ale 
întrunirii din La. 


Toja. Plecând de la exemplul său, observăm atmosfera 
destinsă care caracterizează întâlnirile dintre 
bilderbergeri. Între brandy, dezbateri de după-amiază şi băi 
în piscină, stăm la taifas. Aparent, toate întâlnirile par 
prieteneşti şi nu se deosebesc cu nimic de o întâlnire 
informală între prieteni şi cunoscuţi, cu excepţia unui 
detaliu subtil: aici nu se discută fotbal, ci geopolitică. lar cei 
care iau cuvântul nu sunt taţi de familie, ori directori 
agresivi, care încearcă să se relaxeze într-un hotel de lux, ci 
bărbaţii cei mai puternici ai planetei. 

Printre ei, trebuie subliniată prezenţa Majestăţilor lor, 
Regii Spaniei, Don Juan Carlos şi Dona Sofia, care n-au 
pomenit niciodată, în nici un comunicat de presă al Casei 
Regale, întrunirile Clubului Bilderberg la care au participat. 
Ar fi de aşteptat ca monarhii să înformeze despre acest tip 
de chestiuni de mare importanţă pentru poporul spaniol. 

S-au aflat în staţiunea din Pontevedra Miguel Boyer (pe 
atunci membru al Comitetului de Experţi pentru Studierea 
Uniunii Monetare şi Economice a Europei, Comitetul 
Delors, care a trasat Planul Delors pentru moneda unică 
europeană), Jesus de Polanco, proprietarul grupului PRISA, 
şi ministrul de externe austriac Franz Vranitzky. 

CAPITOLUL 5 

Identitatea secretă a fiecărui bilderberger „O conştiinţă 
bună nu se teme de nici un martor”. 

Lucius Aeneus Seneca (4 î. Hr. - 65 d. Hr.), filosof roman. 

Acum, când cunoaşteţi natura Clubului Bilderberg, şi 
modul în care a intervenit în evenimentele internaţionale 
care au modelat istoria recentă, este indispensabil să 
dezvăluim cine sunt bărbaţii şi femeile care participă la 
conclavul adepților globalizării. 

Pentru a-şi implanta ideile şi a-şi perpetua privilegiile de 
putere, pentru Clubul Bilderberg e vital să aibă o 
compoziţie foarte variată. Ca şi la prima întrunire, grupul 
selecţionează personalităţi internaţionale care sunt ori vor 
ajunge pe cele mai înalte culmi ale puterii în propriile lor 


ţări, ori în domeniile lor profesionale. Se consideră că a 
treia parte dintre membrii săi aparţine lumii politice, iar 
restul finanţelor, mjloacelor de comunicare şi industriei. 

Toţi jură categoric să nu dezvăluie nimănui conţinutul 
întrunirilor la care iau parte, nici al hotărârilor luate, şi, 
contrar celor semnalate de către unele surse, nu participă 
în nume personal; dacă n-ar fi poziţia înaltă pe care o ocupă 
în societate, ori posibilitatea fiecăruia de a o atinge, nu s-ar 
afla acolo. Sunt bărbaţi influenţi, capabili să pună în 
practică, de pe poziţia lor profesională şi socială, deciziile 
luate prin consens la aceste întruniri. 

Trinidad Jimenez, secretara pentru politică internaţională 
a PSMS19, cu care am avut o discuţie referitoare la grupul 
în cadrul căruia mi-a confirmat că a asistat la întruniri, s-a 
arătat prudentă şi discretă când a vorbit despre 
bilderbergeri. În opinia sa, acum grupul nu lucrează în 
umbră pentru a se transforma într-un guvern mondial: „Eu 
însămi fac parte din Club şi Trilaterală, şi vă pot asigura că 
lucrurile s-au schimbat. E mult mai dificil să abordezi lumea 
acum; aşa era pe vremuri”. 

E adevărat că, în anii postbelici, planeta era mai greu de 
controlat, fiindcă era mai puţin populată, şi existau doar 
două blocuri de influenţă: ţările din Est şi ţările din Vest. 
Acum, controlul e mai complicat, fiindcă societatea este 
alcătuită din grupări monetare, grupuri etnice, organizaţii 
neguvernamentale, asociaţii locale etc. Dar nu de aceea s- 
au schimbat obiectivele stabilite de câtre bilderbergeri. 
Singura schimbare este faptul că, pentru a-şi atinge 
ţelurile, acum participanţii la întrunirile Clubului au nevoie 
de implicarea altor mulţi agenţi sociali, fiindcă în lumea 
eclectică a secolului al XXI-lea au nevoie de complicitatea şi 
bunăvoința unei ample diversităţi de reţele sociale în sânul 
cărora să-şi introducă subtil obiectivele, prin intermediul 
conceptelor generale pe care societatea le acceptă treptat, 
şi, ca atare, le reproduce şi asimilează. 

19 PSOE (Partidul Socialist Muncitoresc din Spania), (n.t.) 


În continuare, vom trece pragul ermetic al celor puternici 
şi zidul de tăcere în spatele căruia guvernul invizibil se 
concretizează şi funcţionează. Vom pătrunde în scheletul 
care îi susţine pe liderii G-8 şi vom face încă un pas dincolo 
de Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi 
Organizaţia Mondială a Comerţului, fără să neglijăm firele 
ascunse de care trag şefii de stat şi de guvern din Uniunea 
Europeană şi SUA. Vom dezvălui cine sunt persoanele care 
au toată capacitatea de a elabora şi duce la bun sfârşit 
deciziile care schimbă lumea, şi vom afla cine creează şi 
arbitrează conflictele globale, întrând în sancta sanctorum 
din Clubul Bilderberg. 

LEGEA TĂCERII. 

După mulţi ani de refuzuri, sufletul Clubului, David 
Rockefeller, şi-a publicat în 1999 o autobiografie în care se 
recunoaşte, până la urmă, drept tatăl Clubului Bilderberg şi 
a Comisiei Trilaterale. Dar dezvăluirile sale nu au trecut, 
nici de această dată, de afirmaţia modestă, cunoscută, de 
altfel, de multă vreme. 

Legea secretului din Club i-a împiedicat pe jurnaliştii 
membri să publice în mijloacele de comunicare în masă 
listele celor prezenţi; cu toate acestea, n-au putut evita, 
după fiecare ediţie, ca unii dintre cei care asistaseră la 
întruniri să le dezvăluie în presa independentă, ori 
cercetătorilor particulari. Astfel, s-a aflat identitatea 
majorităţii celor pe care îi numim bilderbergeri, permanenţi 
şi ocazionali, deşi unii dintre ei şi-au apărat anonimatul, 
fiindcă au posibilitatea de a cere Clubului ca numele să nu 
le apară pe listă. 

În decursul elaborării acestei cărţi, am telefonat la biroul 
principal al Clubului Bilderberg, instalat în localitatea 
Leinen, din Olanda, solicitând tot soiul de informaţii cu 
privire la natura grupului şi componentelor sale. 
Domnişoara care mi-a răspuns la telefon mi-a zis sec: „Nu 
oferim nici un fel de informaţii despre Club, în nici un caz 
prin telefon, şi cu atât mai puţin oricui”. Ei consideră că un 


jurnalist neinvitat este „un oarecare”. Insistenţa mea a fost 
zadarnică. 

Pe bilderbergeri îi unesc unele trăsături comune: fac parte 
din familiile cele mai bogate din lume, au studiat în aceleaşi 
universităţi, unde şi-au format o concepţie identică despre 
lume. După studii, au continuat să se frecventeze în 
cluburile exclusiviste ale înaltei societăţi, ca şi în mediul lor 
profesional. Unii sunt proprietarii celor mai complexe şi 
prospere afaceri de pe planetă, alţii ocupă funcţii de 
conducere în guvernele cele mai influente de pe glob şi 
există şi unii care îşi exercită influenţa socială prin 
intermediul mijloacelor de comunicare, ori al celor mai 
prestigioase universităţi din lume. Tot ei răspund de luarea 
prin consens a deciziilor aparent democratice pe care 
ulterior le vor semna şi aplica în parlamente, ONU, FMI, 
BM, OMC ori NATO. Sunt oamenii globali, şefii guvernului 
secret şi mondial, cu averi şi puteri incomensurabile, care 
depăşesc graniţele teritoriale ale propriilor naţionalităţi. 

FRIVOLA MONARHIE. 

Prezenţa capetelor încoronate la întrunirile europene ale 
Clubului este ceva obişnuit: ele asistă în fiecare an. Prinţul 
Bernhard din "Ţările '- = de Jos (care a decedat), fiica sa, 
Regina Beatrix; Regele Gustav al 5 

Suediei, Prinţul Filip al Belgiei; Regele Juan Carlos şi 
Regina Sofia ai Spaniei, ori Prinţul Charles al Angliei sunt 
figuri constant prezente <n5 la aceste întruniri. Olanda, 
Anglia şi Belgia sunt unele dintre ţările nj cele mai bogate şi 
mai avansate din punct de vedere social, membre ale 
Uniunii Europene, iar ponderea lor în conducerile Clubului 
W) 

Bilderberg este de la sine înţeleasă. 

Cei care critică activităţile frivole ale monarhiilor pot 
vedea acum căror alte activităţi relevante îşi dedică ele 
timpul suveran. În de- 2 cursul cercetărilor pe care le-am 
efectuat, am contactat Casa Regală?! 5 spaniolă, încercând 
să obţin o audienţă la Regina Sofia, în legătură cu prezenţa 


ei la întrunirile Clubului Bilderberg. Departamentul de XI 
presă mi-a comunicat că aşa ceva era imposibil, dat fiind că 
„membrii Familiei Regale acordă rar interviuri, deoarece 
primesc numeroase cereri” şi, la fel, nici nu obişnuiesc să 
dea informaţii „despre activităţile oficiale ale Maiestăţilor şi 
Alteţelor lor”. Mi-a atras atenţia faptul că se consideră 
prezenţa la întrunirile Clubului Bilderberg drept un act 
oficial al Reginei, cu toate că pe agenda de activităţi pe care 
departamentul de presă obişnuieşte s-o trimită jurnaliştilor 
nu a apărut 

3Q3u s niciodată întrunirea Clubului. În acest sens, 
aceasta a apărut doar o dată pe pagina de internet a 
Fundaţiei Regina Sofia din 24 mai 2002, care informa că 
Regina luase parte la conferinţa Clubului Bilderberg de la 
Stenungsund, Suedia. Departamentul de presă al Casei 
Regale mi-a comunicat că singurele detalii pe care mi le 
putea oferi se refereau la anii când dona Sofia participase 
la întruniri, confirmându-mi următorii: 1991 (Baden-Baden, 
Germania), 1994 (Helsinki, Finlanda), 1996 (Ioronto, 
Canada), 2001 (Goteborg, Suedia) şi 2005 (Rottach-Egern, 
Germania). Când Prinţesa spaniolă, dona Leticia, şi-a 
anunţat prima sarcină, pe 8 mai 2005, Regina Sofia asista la 
întrunirea anuală a Clubului Bilderberg, de aceea primele 
declaraţii publice le-a făcut Regele singur, şi au trebuit să 
se mai scurgă câteva zile până ce Regina s-a întors şi a 
apărut în faţa reporterilor, pentru a-şi manifesta bucuria în 
legătură cu vestea cea bună. Mi-am întrebat interlocutorul 
dacă prezenţa Maiestăţii Sale Regina la întrunirile Clubului 
Bilderberg se datora activităţii de tutelare şi implantare a 
sistemului de micro-credite în ţările defavorizate, prin 
fundaţia care îi poartă numele. Cu aceeaşi amabilitate cu 
care m-a tratat încă de la început, acesta mi-a spus că nu-mi 
puteau răspunde la întrebare”. 

MINIŞTRI ŞI PARLAMENTARI. DEMOCRAŢI” 

Începând cu Eisenhower, toţi preşedinţii americani au fost 
membri ai Clubului, care a funcţionat ca un cerc de 


recrutare a tinerilor promiţători din politică, lumea militară, 
serviciile de informaţii şi finanţe. În acelaşi mod au fost 
prezenţi majoritatea celor mai importanţi membri ai 
guvernelor europene, de exemplu Lionel Jospin, fost prim- 
ministru al Franţei; Romano Prodi, membru al Comitetului 
Director din anii '80, prim-ministru al Italiei, fost preşedinte 
al Comisiei Europene; fostul preşedinte al guvernului 
spaniol, Jose Maria Aznar (1999, Sintra, în Portugalia); 
comisarii europeni Pascal Lamy şi Mario Monti; Valery 
Giscard d'Estaing, autorul proiectului de Constituţie 
Europeană, fost preşedinte al Republicii franceze; fostul 
ministru britanic al economiei, Kenneth Clarke, cunoscut 
europeist şi iubitor de jazz; ori Graham Avery, di rectorul 
Departamentului pentru Strategie, Coordonare şi Analiză a 
Relaţiilor Externe din Comisia Europeană, principalul 
consilier pentru extinderea Comunităţii Europene. 

Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Politică 
Externă şi Securitate, Javier Solana, e alt participant 
constant. Gradul de cinism al acestor înalţi apărători ai 
„democraţiei” şi „păcii mondiale”, termeni care în propriul 
lor cod secret capătă alte semnificaţii, poate determina 
declaraţii precum cea făcută de Solana în săptămânalul 
duminical pe care jurnalul El Păiş l-a publicat pe 27 
noiembrie 2005: „Sufăr pentru suferinţa străină”. Se poate 
ca fostul secretar general al ONU să-şi fi confundat vocaţia 
profesională. 

Nu lipsesc niciodată preşedintele Clubului, Etienne 
Davignon, şi fondatorii acestuia, David Rockefeller, Henry 
Kissinger, Giovanni Agnelli (ultimii doi au decedat recent) 
ca şi Denis Healy. Bush tatăl şi fiul obişnuiesc să fie 
reprezentaţi de unii membri ai administraţiei lor, de pildă 
fostul secretar american al apărării, Donald Rumsfeld, vechi 
interlocutor al lui Saddam Husein şi Richard Perle, 
cunoscut cu porecla de Prinţul Tenebrelor, fost consilier 
pentru apărare în administraţia Bush, unul dintre 
apărătorii Iniţiativei Strategice de Apărare şi 


Detaşamentului Euro-rachete (în ultimul timp, apare pe 
liste ca reprezentant al Institutului American de Comerţ); 
Bill şi Hillary Clinton; geniul informaticii, Bill Gates; 
Umberto Agnelli (Preşedinte al FLAT şi frate cu Giovanni); 
Jose M. Durao Barroso, preşedintele Comisiei Europene; 
senatorul John Kerry, fost candidat la preşedinţia SUA; Alan 
Greenspan, fost guvernator al Băncii pentru Rezerva 
Federală a SUA şi fost director al Băncii Morgan; senatorul 
american John Edwards; prim-ministrul portughez Pedro M. 
Santana Lopes, ca şi prim-ministrul Danemarcei. 

Mai sunt şi alţii: Paul Wolowitz, preşedintele Băncii 
Mondiale, fost subsecretar al Ministerului Apărării al SUA, 
unul dintre principalii proiectanți ai invadării Irakului, şi 
fanatic pro-israelian; Emma Bonino, lider al Partidului 
Radical Italian, comisar european, care susţine „egalizarea 
tuturor drogurilor, pentru a-i ruina pe traficanţii de 
stupefiante” şi atribuie „corupţia instituţiilor banilor 
murdari proveniţi din droguri”; Frederik Reinfeldt, fost 
prim-ministru al Suediei; Zbigniew Brzezinky, fost consilier 
al lui Jimmy Carter şi consilier al preşedintelui Bush; Anna 
Lindh, ministru de externe suedez, asasinată; chiar şi Klaus 
Schwab, preşedintele Forului de la Davos. 

Alte personalităţi, dintre cele mai cunoscute din Clubul 
Bilderberg, sunt multimilionarul George Soros, actual critic 
al „imoralităţii pieţei”, deşi îşi datorează averea speculei la 
bursă; Cem Boyner, preşedintele Mişcării Noua Democraţie 
din Turcia (liberal); Dwayne Andreas, acţionar majoritar la 
Archer-Daniel Midland; Jean Claude Trichet, preşedintele 
Băncii Centrale Europene; Lordul Carrington, fost secretar 
britanic pentru apărare, secretar general al NATO; Paul 
Volcker, fost preşedinte al Rezervei Federale; Jessica T. 
Mathews, preşedinta Fundaţiei Carnegie pentru Pacea 
Internaţională, creată de multimilionarul scoţian, tată al 
filantropiei moderne, Andrew Carnegie; Jorge Sampaio, fost 
preşedinte al Portugaliei; Giorgio La Malfa, secretar 
general al PR120; Carlos Ferrer Salat, preşedintele 


UNICE21, ca şi reprezentanţi ai Naţiunilor Unite, diplomaţi 
şi ambasadori. 

BĂNCI ŞI MULTINAŢIONALE. 

Grupurile bancare internaţionale se numără printre 
pietrele unghiulare ale Clubului: Lazard Freres & Co,, 
Barclays, Chase Manhattan Bank, Banca Morgan, Goldman 
Sachs, Deutsche Bank, Societe Generale de Belgique, UBS, 
Warbur, grupul bancar Warburg, Rotschild, Baruch, Schi if, 
Rockefeller ori Loeb & Co, printre alţii. Trebuie adăugate 
Banca Centrală a Turciei; Banca Imperială de Comerţ a 
Canadei; Banca Finlandei, reprezentată de preşedintele 
său, Sirkka Hămălăinen; Uniunea Băncilor din Elveţia; 
CitiBank N. A. Şi Ricardo Salgado, preşedintele grupului 
Espirito Santo din Portugalia. 

Dintre firmele protagoniste ale dezvoltării capitalismului 
în lume le putem enumera pe cele petroliere, şi, printre 
reprezentanţii lor, pe Meter D. Sutherland, preşedinte al BP 
şi Goldman Sachs; Milliam 

20 Partidul Republican Italian, (n.t.) 

21 Federaţia Oamenilor de Afaceri Europeni, (n.t.) 

C. Ford, preşedinte şi director al Ford Motor Company; 
Jurgen E. Schrempp, consilier delegat al DaimlerChrysler; 
ca şi pe directorii de la France Telecom, Coca-Cola, Pepsico, 
Danone, compania petrolieră norvegiană Statoil, cea anglo- 
germană Royal Dutch Shell, multinaţionala farmaceutică 
Novartis, Danish Oii and Gas Corporation, Nokia, 
Siemmens, Renault, BMW, Telecom, Nestle, Repsol ori 
Heineken N. V, ca să enumerăm doar pe unii. 

JURNALIŞTI ŞI INTELECTUALI. 

Să nu-i uităm pe baronii presei: Donald Graham, 
preşedinte al The Washington Post; Juan Luis Cebrian, 
consilier delegat al Grupului Prisa; Martin H. Wolf, de la 
Financial TimesWilliam P. Bundy, fost jurnalist la Foreign 
AffairsThe National Post Newspaper, Adrien W. Wooldridge, 
de la The Economist. Directorii de la The New York Times, 
The Wall Street Journal, ABC News, Die Zeit, Le Nouvel 


Observateur, Le Figaro, La Republica, ziarul turcesc Hunier, 
Paul Lendvai, director al postului de radio International 
AustralianWill Hutton, publicist la The Observer, Thomas L. 
Friedman, de la Foreign Ajfairs, publicist la New York 
TimesGianni Riotta de la La StampaCBS NewsUgo Stille de 
la Corriere della Sera, acestea fiind doar câteva dintre 
mediile care asistă la întrunire, fără să informeze. 

Printre intelectualii şi academicienii care au fost invitaţi la 
întrunirile Clubului Bilderberg îi putem enumera pe 
Bernstein Richard, cunoscut filosof american şi recunoscut 
profesor la New School for Social Research (New York), 
principalul apărător al pragmatismului american: „Pot fi 
puncte de vedere comune cu privire la pragmatism. Există 
o tradiţie filosofică, frecvent antitetică, cum s-ar spune, 
diferită de ideea populară despre pragmatism. Acesta este 
deschidere, discuţie, dialog şi acceptarea faptului că se pot 
comite erori. Crede în importanţa experimentării ideilor. În 
cel mai bun sens, pragmatismul american este un adevărat 
compromis cu democraţia oamenilor obişnuiţi”. 

Sunt bine cunoscuţi şi Maarten C. Brands, profesor de 
istorie la Universitatea din Amsterdam; Maria Carrilho, 
profesoară de soci. 

Ologie la o universitate din Portugalia; Kenneth W. Dam, 
profesor de drept la Universitatea din Chicago; Theodore L. 
Eliot Jr., decan emerit al Şcolii Juridice Fletcher, fost 
ambasador al SUA; Ustun Erguder, rectorul Universităţii 
Bosforului, Turcia; Lawrence Freedman, directorul 
Departamentului de Studii asupra Războiului de la King's 
College; Timothy Garton Ash, de la Saint Anthony's College 
din Oxford; Francesco Giavazzi, profesor de economie la 
Universitatea Bocconi din Milano; Victor Halberstadt, 
profesor de economie publică la Universitatea din Leida, 
Olanda; Sylvia Ostry, preşedinta Centrului de Studii 
Internaţionale al Universităţii din Toronto, Canada; Emma 
Rotschild, directoarea Centrului de Istorie şi Economie de 
la Cambridge, sunt câţiva dintre erudiţii invitaţi să se 


alăture ideologiei Clubului Bilderberg. Se observă că 
majoritatea sunt specialişti în economie, studii sociale şi 
istoria războiului. 

ALŢI PARTICIPANŢI. 

Începând cu decada anilor 1990, vin la întâlnirile de la 
Clubul Bilderberg noi invitaţi, din Europa de Est, ca Dmitri 
Trenin, directorul Centrului Carnegie din Moscova; Gyorgy 
Suryanyi, preşedintele Băncii Naţionale a Ungariei; Veton 
Surroi, redactorul şef al publicaţiei KOHA Ditore din 
Iugoslavia; Hanna Suchocka, fost prim-ministru al Poloniei, 
sub preşedinţia lui Lech Walesa, membră a Academiei 
Pontificale de Studii Sociale de la Vatican; ca şi alţii, din 
Kosovo, Bulgaria şi Ucraina. 

Dintre spanioli, au participat, ori mai participă încă la 
întrunirile Clubului, Esperanza Aguirre, preşedinta 
Comunităţii din Madrid; Rodrigo Rato, director executiv al 
Fondului Monetar Internaţional; Jaime Carvajal y Urquijo, 
specialist în finanţe, membru al Comitetului Director, 
prieten din tinereţe cu Regele Juan Carlos al Spaniei; Juan 
Antonio Yănez Barnuevo, fost ambasador al Spaniei la 
Naţiunile Unite; Francisco Lopez, din conducerea băncii 
Argentaria; Guillermo de la Dehesa, preşedinte al 
Institutului de Comerţ; Emilio de Ybarra y Churruca, 
vicepreşedinte al BBVA; Javier Solana Madariaga, 
responsabil pentru politică externă al Uniunii Europene; 
Matiaş Rodriguez Inciarte, vicepreşedinte al. 

Central Hispano din Santander; Pedro Solbes Mira, fost 
membru al Trilateralei, actual ministru al economiei din 
Spania; Joaquin Almunia Amann, fost secretar general al 
PSMS, comisar european pentru economie; Bernardino 
Leon, actual secretar pentru relaţii externe în Ministerul 
Economiei. Alţii sunt Jordi Pujol, fost preşedinte al 
Comunităţii din Catalonia; Manuel Fraga Irribarne, 
fondatorul Partidului Alianţa Populară, fost ministru al 
comunicaţiilor, fost preşedinte al Comunităţii din Galicia; 
Federico Trillo, fost ministru al apărării sub preşedinţia lui 


Jose Maria Aznar; Narcis Serra, care, în 2005, a fost numit 
preşedinte al băncii Caixa din Catalonia, fost ministru al 
apărării în cabinetul lui Felipe Gonzâlez. Serra a studiat la 
prestigioasa London School of Economies, de sorginte 
fabiană, unde a avut importante contacte internaţionale. 

REPREZENTARE GLOBALĂ. 

Pe lista participanţilor la întrunirile Clubului Bilderberg 
apar preşedinţi de guvern şi miniştri, comisari europeni, 
specialişti în finanţe şi strategi internaţionali, reprezentanţi 
ai OCM, FMI, Băncii Mondiale, secretari generali ai NATO, 
administratori ai unor grupuri industriale, experţi în 
chestiuni de apărare, viitori lideri politici europeni şi 
americani şi mediatori de înalt nivel. 

Băncile internaţionale un jucat un rol de bază în 
conturarea lumii actuale, izbutind să pătrundă în toate 
domeniile vieţii sociale şi să devină indispensabile prin 
sistemul lor de credite şi împrumuturi, în vederea 
dezvoltării unei ţări; fapt pentru care participarea şi 
consensul lor în chestiuni globale devin inevitabile. 
Presiunea marilor bănci internaţionale asupra deciziilor la 
nivel mondial nu este una imaginară, ci un fapt recunoscut 
Chiar din interiorul sistemului financiar. The Financial Times 
din Londra scria pe 20 septembrie 1929: „O jumătate de 
duzină de bărbaţi, în frunte cu cele cinci mari bănci, pot 
dărâma întregul edificiu al finanţelor guvernamentale, dacă 
hotărăsc să nu reînnoiască finanţarea bonurilor de tezaur şi 
a titlurilor de datorii”. 

Aceşti bancheri, mare parte dintre ei de origină iudaică, 
şefi de guvern şi de stat, preşedinţi de multinaționale şi 
medii de comunicare, ce constituie autentica putere a lumii, 
se învăluie la sfârşitul de săp tămână de dinaintea reuniunii 
G-8 în cel mai profund şi mai eficient mister şi nimic din ce 
discută şi hotărăsc nu ajunge în paginile jurnalelor, nici în 
societate. Totuşi, Etienne Davignon a declarat: „E absurd, o 
fantasmă. Ideea unui cenaclu al stăpânilor lumii este falsă”, 
dar, ajunşi aici, e imposibil să îl mai credem. 


DOAMNA DE FIER. UN EXEMPLU LĂMURITOR. 

Am văzut deja că în Clubul Bilderberg se aplică regula 
consensului, ceea ce, practic, înseamnă că, dacă aderi la 
majoritate nu întâmpini obstacole în drumul tău, 
dimpotrivă, dar, dacă te depărtezi radical de directivele 
generale, eşti pierdut. 

Adepții lui Margaret Thatcher acuză Clubul Bilderberg că 
a făcut presiuni pentru a o înlătura din politică, fiindcă s-a 
opus categoric introducerii monedei unice, euro. „Lhatcher 
face parte dintre cei buni”, dă asigurări jurnalistul 
american James Tucker. „Clubul Bilderberg i-a ordonat să 
restrângă suveranitatea britanică, dar ea a spus că n-o va 
face cu nici un chip, aşa că au dat-o afară”. Jurnalistul 
relatează că s-a întâlnit odată cu Doamna de Fier la un 
cocktail şi n-a vrut să-i scape ocazia de a o aborda. „Ce 
simte cineva când este denunţat de băieţii din Club?” a 
întrebat-o. Tucker dă asigurări că fostul prim-ministru i-a 
răspuns: „Consider un mare dar faptul că am fost înlăturată 
de Clubul Bilderberg”. 

Dar, la început, Doamna de Fier a fost foarte apreciată în 
Club, membrii acestuia o adorau. Jurnalistul Jon Ronson 
pomeneşte de amintirea pe care Denis Healy i-o păstrează 
din acei ani. „Am învitat-o pe Margaret Thatcher în 1975”, 
îşi aminteşte englezul. „Nu era o persoană obişnuită, a stat 
acolo în primele două zile şi n-a scos o vorbă. Oamenii au 
început să se plângă, fiindcă invitaţii trebuie să-şi câştige 
privilegiul de a fi acolo, nu pot să stea ca şoarecii în 
biserică, era acolo ca să vorbească. Senatorul Mathias de 
Maryland mi s-a adresat: „Doamna pe care aţi invitat-o n-a 
scos nici o vorbă”. Trebuia, într-adevăr, să-i spun ceva. Aşa 
că am avut un schimb de cuvinte liniştite cu ea la cină. A 
părut ruşinată. E evident că s-a gândit la asta întreaga 
noapte, fiindcă a doua zi a lansat brusc un special. 

Thatcher de trei minute. Nu-mi amintesc exact ce a spus, 
dar auditoriul a rămas cu gura căscată. Ca rezultat al acelui 
discurs, David Rockefeller, Henry Kissinger şi alţi americani 


s-au îndrăgostit de ea. Au adus-o la întâlnirea de nivel înalt 
din America, au înconjurat-o cu limuzine, şi au prezentat-o 
tuturor”. 

Aşa cum te ridică, Clubul Bilderberg te şi cufundă în iad. 
DOAR UN FOR DE DEZBATERI. 

Informaţia devine materia primă cea mai valoroasă a lumii 
şi de aici decurge rolul esenţial pe care îl joacă secretul în 
această societate şi sateliții săi. Când s-au pronunţat public, 
membrii ei au apărat evoluţia accidentală a istoriei. Ei cred 
că aceasta este rezultatul succesiunii de fapte ori acte 
divine pe care liderii mondiali nu pot nici să le schimbe, nici 
să le împiedice. Zbigniew Brzezinski, consilierul pentru 
securitate al preşedintelui Jimmy Carter, azi membru în 
Comitetul Executiv al Trilateralei, s-a pronunţat cu privire 
la acest lucru în 1981: „Istoria este mult mai mult produsul 
haosului decât al conspirației. Oamenii politici sunt tot mai 
excedaţi de cursul evenimentelor şi fluxul informaţiei”. 

Cu toată aglomerarea unor importante personalităţi, Denis 
Healy, unul dintre fondatorii Clubului Bilderberg, a încercat 
să ne facă să credem că membrii care alcătuiesc grupul „nu 
stabilesc politica mondială, ci dezbat pur şi simplu linia 
politică ce trebuie urmată cu persoanele care o aplică”. Cel 
puţin aceasta este o afirmaţie mai sigură decât refuzurile 
insipide cu care suntem obişnuiţi. 

Unii membri ai Clubului au arătat necontenit că acesta 
este un for în care persoane care se cunosc, ori care au 
puncte de vedere ori interese comune, se întrunesc şi 
participă la dezbateri. Preşedintele său, vicontele Davignon, 
a spus în acest sens: „Nu suntem o clasă conducătoare 
globală, deoarece cred că nu există o clasă conducătoare 
globală. Pur şi simplu, cred că suntem oameni cu influenţă, 
interesaţi să stăm de vorbă cu alţi oameni, şi ei cu 
influenţă”. Şi a adăugat: „Afacerile şi politica influenţează 
societatea, e un fapt de mare bun simt. Dar asta nu 
înseamnă că lumea afacerilor trebuie y să-şi ia drepturi de 


lider ales democratic”. Vicontele vorbeşte despre ceea ce ar 
trebui să fie, şi nu despre ceea ce este în realitate. 

Cercetătorul Jim Marrs subliniază: „în plină eră 
industrială, ştiinţifică şi nucleară, viaţa dintr-un sistem 
democratic este hotărâtă, la fel ca într-un sistem totalitar, 
de un pumn de oameni. În pofida abordărilor diferite în 
studierea puterilor din SUA, atât analiştii politici, cât şi 
sociologii sunt de acord că deciziile-cheie în domeniile 
politic, economic şi social, sunt luate de către o minoritate 
aleasă”. 

Nu există nici o îndoială că sunt mai angajante deciziile pe 
care Clubul le ia în formă secretă şi privată, decât cele pe 
care le iau congresele şi parlamentele. Healy recunoaşte că 
toţi bilderbergerii discută cu cei care aplică politica, dar că, 
în multe cazuri, aceştia sunt aceiaşi. Preşedintele Woodrow 
Wilson a arătat: „Unii dintre bărbaţii cei mai importanţi din 
SUA, care activează în domeniile comerţului şi industriei, se 
tem de cineva şi de ceva. Ştiu că într-un anumit loc există o 
putere atât de organizată, subtilă, prudentă, 
interconectată, completă şi penetrantă, că e mai bine să nu 
spui nimic împotriva ei”. 

După cum a confirmat o sursă a grupului, „evenimentele 
mondiale nu au loc la întâmplare, ele sunt gândite pentru a 
avea loc; mai ales dacă este vorba despre chestiuni 
naţionale, cum e comerţul. Cea mai mare parte din ceea ce 
se întâmplă sunt lucruri dirijate de puţinii care au în mână 
puterea”. Acum ştiţi cine sunt mulţi dintre cei care fac 
legea. 

CAPITOLUL. 6 

Celelalte cluburi ale puterii „însuşi cuvântul „secret, este 
repugnant într-o societate liberă şi deschisă; şi suntem un 
popor care se opune în mod intrinsec şi istoric societăţilor 
secrete, jurămintelor secrete şi procedeelor secrete. Am 
hotărât de mult că ascunderea excesivă şi nejustificată a 
faptelor pertinente face să crească primejdiile, la care se 
recurge doar ca justificare”. 


Preşedintele John F. Kennedy, discurs adresat jurnaliştilor 
la 27 aprilie 1961 

Pentru ca mecanismul să funcţioneze, este necesar 
contactul neîntrerupt între bilderbergeri şi membrii altor 
instituţii cu putere şi influenţă internaţionale. Atât nucleul, 
cât şi secţiunile cele mai importante ale Clubului au stat în 
decursul anilor pe diferite scene, fiindcă aparţin altor 
societăţi închise, al căror tot formează, aşa cum se spune, 
„sectele puterii planetare”. 

Aceste instituţii sunt adevărate centre de putere, sunt 
instituţiile mişcării globalizatoare, ale marelui capitalism, 
altfel spus al capitalismului industrial, care controlează 
puterea economică, şi aspiră la cea politică şi culturală. 

Prin intermediul acestor nuclee, elitele îşi consolidează 
poziţiile internaţionale, construind legături solide şi 
permanente între ele, pătrunzând inclusiv pe cale 
matrimonială. Aceste instituţii sunt intim legate reciproc, 
iar membrii lor găsesc, astfel, o cale uşoară pentru a 
contacta oameni din apropierea centrelor de putere. În 
plan individual, reprezentanţii lor se asociază din ambiţie, 
organizând întruniri concertate prin prietenii comune, cu 
persoane care aparţin aceleiaşi clase sociale şi au un nivel 
economic şi social asemănător, în scopul de a-şi potenţa 
relaţiile internaţionale. Dezbaterea continuă şi persistentă 
îi ajută să stabilească mijloacele necesare pentru a trece 
peste obstacolele care îi împiedică să ajungă la ceea ce pe 
vremuri se numea utopia guvernului mondial. 

TEORIA CONSPIRAȚIEI. 

Majoritatea cercetătorilor atribuie acestor societăţi 
secrete calitatea de autori ai unui complot conspirativ 
mondial, care urmăreşte preluarea puterii şi controlul 
absolut al tuturor aspectelor vieţii. Cu toate acestea, alţi 
autori dispreţuiesc „teoriile conspirației”, le ridiculizează şi 
le neagă prestigiul. Apărătorii lor au fost reduşi la tăcere de 
către mass-media, deşi, de la o vreme, au dispus totuşi de o 
difuzare nesemnificativă în programe minoritare, unde li s-a 


îngăduit să-şi schiţeze poziţiile în mod serios. Deschiderea 
timidă nu i-a scutit de umbra paranoiei, potenţată chiar 
dinspre nucleul puterii. 

„A conspira” provine din cuvântul latin conspiro care, 
începând din 1302, se folosea cu sensul de „a respira 
împreună”, înglobând astfel şi sensul de „voințe unite 
pentru a acţiona împotriva altora”. Fiecare va socoti dacă 
sensul Clubului Bilderberg este acela de a conspira ori nu 
împotriva locuitorilor planetei, dar eu consider că membrii 
săi acţionează congenital şi inerent în favoarea clasei 
dominante pe care o reprezintă. Este un atribut înnăscut. 
Încă de la începuturile civilizaţiei, cei puternici s-au 
justificat, oferind poporului falsa credinţă că ei şi-au primit 
sceptrul de la Dumnezeu însuşi, precum faraonii şi regii 
sumerieni. Ei au fost dominați întotdeauna de tendinţa de a- 
şi extinde puterea, căci, aşa cum semnalează cercetătorul 
Ricardo de la Cierva, „puterea vrea să ajungă mereu prima 
oriunde”, pentru a obţine cele mai mari privilegii şi 
beneficii. Toţi bilderbergerii fac ceea ce le este propriu, de 
aceea ei nu împărtăşesc teoriile care îi etichetează drept 
conspiratori. Totuşi, faptul că acesta este un atribut originar 
nu înseamnă că puterea pe care o deţin a fost obţinută pe 
cale naturală, ori că le revine în chip legitim. Metodele lor 
de control social, bazate pe înşelăciune şi minciună, 
acţionează împotriva naturii şi trebuiesc eradicate, pentru 
ca dreptatea şi adevărul să se impună ca bază a convieţuirii 
între diferitele regiuni ale pământului, supuse în prezent 
înşelăciunilor şi abuzurilor. Toate acestea ar putea părea o 
utopie, fiindcă suntem atât de obişnuiţi cu supunerea, şi, în 
ultima vreme, atât de dresați de mass-media, că ne-am 
pierdut capacitatea de a protesta şi de a ne răzvrăti 
împotriva a ceea ce ne aduce prejudicii. 

CARACTERISTICI COMUNE. 

Profesorul Manuel Guerra de la Universitatea din Burgos, 
expert în secte, califică aceste cluburi drept „o reclamă a 
masoneriei”, în sensul că aceste sectoare şi personalităţi 


masonice alcătuiesc instituţii şi activităţi ce corespund 
ramurii invizibile a masoneriei, pe care le vom studia 
detaliat în următorul capitol. 

Majoritatea acestor instituţii au trăsături comune: 
secretomania, schimburile între finanţe şi politică şi un 
fondator ori iniţiator care îi uneşte pe toţi, cum este cazul 
lui David Rockefeller. Dacă multimilionarul american apare 
în scenă, structura masonică se vădeşte automat. Această 
sectă de putere planetară apare configurată într-o reţea de 
societăţi secrete, legate toate de masonerie. 

La fel, Clubul Bilderberg, Trilaterala, Skull & Bones şi CFR 
sunt guvernate de principii masonice: secularizarea ori 
anticreştinismul, corporatismul membrilor. Robert Gaylon 
Ross, fost agent secret american şi autor al cărţii Cine sunt 
membrii elitei? (Who's Who ofthe Elite), a denunţat faptul 
că „membrii Clubului Bilderberg, CER şi Comisiei 
Trilaterale au ocupat fără să facă tapaj aproape toate 
poziţiile-cheie din guvernul nostru, din presă, sindicate, 
universităţi, bânci, fundaţii şi industrie. Ei urmăresc să 
distrugă legea de drept, Constituţia şi suveranitatea 
naţională, şi să transforme ţara într-un controlor al uniunii 
globale. Participanţii la această conspirație sunt nişte 
trădători”. Vom analiza şi noi aceste alte organizaţii secrete. 

SKULL & BONES. ORDINUL CAPULUI DE MORI. 

Skull & Bones este o societate masonică, secretă şi 
independentă, adică nu a aderat la nici o Mare Lojă 
obişnuită. Este cea mai truculentă şi macabră dintre toate, 
din punct de vedere ritual, şi este cunoscută sub numele de 
Ordinul (The Order), pur şi simplu. 

Se consideră că acum poate conta pe circa 900 de 
membri, printre care George W. Bush, care a aderat în 
1968, şi a fost unul dintre primii care şi-au confirmat public 
apartenenţa la aceasta. 

Este o frăţie universitară, pe care au fondat-o în 1832, în 
cadrul universităţii americane Yale, studentul William 
Huntington Russel, văr cu Samuel Russe1122, şi Alphonso 


Taft, o frăţie inspirată dintr-una similară, care funcţiona în 
Germania. După cum se observă, metodele şi obiectivele 
societăţilor moderne nu s-au născut în Statele Unite, ci au 
fost împrumutate de la societăţile secrete care dominaseră 
Europa în decursul secolelor. 

22 în 1923, Samuel Russell a fondat firma Russello and 
Company, cu scopul de a cumpăra opiu din Ilurcia şi a-l 
duce prin contrabandă în China. Compania a fuzionat cu 
sindicatul Perkins în 1930, şi a devenit principalul traficant 
american de opiu. Multe dintre marile averi americane s-au 
bazat pe traficul ilegal de opiu în China. (A se vedea filmul 
Războiul opiului (The Opium War). Regizor: Xie Jin, 1999). 
(n.a.) 

Secretul existenţei Ordinului Skull & Bones a fost 
dezvăluit opiniei publice graţie cercetărilor efectuate de 
către profesorul Anthony Sutton care, la începutul anilor 
'80, a primit un pachet ciudat prin poştă. Un membru 
dezamăgit al Ordinului îi trimisese două volume cu listele 
complete ale membrilor acestuia, decedați şi în viaţă, având 
alături o întrebare enigmatică: „Vă spun ceva aceste 
nume?”. Profesorul a acceptat provocarea şi i-a cerut 
personajului anonim săi trimită toată documentaţia de care 
dispunea. Rezultatul acestei corespondențe a fost cartea 
Societăţi secrete americane (American Secret 
Establishment), în urma publicării căreia profesorul a fost 
dat afară din două importante universităţi americane, cea 
din Stanford şi cea din California. În plus, a fost declarat un 
autor blestemat. 

În cartea sa, care sintetizează roadele celei mai complete 
cercetări asupra Ordinului, Sutton subliniază că doctrina 
educativă a Universităţii Yale, din prima jumătate a 
secolului al XIX-lea, prezintă asemănări importante cu 
moştenirea ideologică a Ordinului illuminati din Bavaria. 
Acest fapt reprezintă un exemplu limpede de penetraţie a 
filosofiei masoneriei şi a Ordinului illuminati într-o instituţie 


de învăţământ. Doctrina Ordinului include şi baza 
idealismului hegelian. 

În fiecare an, cincisprezece tineri, purtători ai celor mai 
puternice nume din ţară, sunt selecționați dintre studenţii 
cei mai promiţători, pentru a fi admişi în grup. Pe 
coridoarele universităţii se bârfeşte că forma cea mai 
rapidă şi mai sigură de a ajunge în cercurile puterii este 
apartenenţa la acest club. 

Sediul societăţii ori lojei se află în campusul de la Yale, şi 
este un soi de panteon complet închis, iară ferestre spre 
exterior, numit Mormântul 322. Primele două cifre se referă 
la anul creării Ordinului (1832); cifra doi de la sfârşit arată 
că este asociaţia numărul 2. Numărul 1 este Ordinul 
illuminati din Bavaria. Lozinca societăţii este scrisă în limba 
germană pe mormânt, şi sună astfel: „Wer war der Thor, 
wer Weiser, Bettler oder Kaiser? Ob Arm, ob Reich, im lode 
gleich” („Cine este nebun, cine este înţelept, cerşetorul ori 
regele? Amândoi, sărac ori bogat, sunt egali în faţa morţii”). 

În decursul ritualului de iniţiere, noii membri au obligaţia 
de a-şi face cunoscute fanteziile sexuale, pe lângă alte 
secrete deloc onorabile, stând dezbrăcaţi şi culcaţi într-un 
sicriu. Apoi li se dă un os a cărui inscripţie îi identifică drept 
membri ai „celei mai puternice dintre societăţile secrete”. 
Noii adepţi îşi iau angajamentul să nu dezvăluie nici un 
detaliu despre activităţile pe care le au în societate, să 
păstreze secretă apartenenţa lor la aceasta şi să nege orice 
legătură cu ea. Cei care respectă regulile sociale ale 
societăţii se autointitulează „Cavaleri” (Knights), iar cei 
care se răzvrătesc sunt numiţi „Barbari” (Barbarians). În 
decursul unui an, membrii societăţii se întâlnesc cel puţin o 
dată pe săptămână, îşi fac lungi autoanalize, şi îşi aduc 
critici unii altora. Relaţia dintre patriarh, adică mentor, şi 
discipolul său, este atât de puternică încât trebuie să 
meargă până la încrederea oarbă. Întâmplător, John Kerry a 
fost patriarhul lui George W. Bush. În mai 1918, după cum 
dezvăluie experţii, senatorul Prescott Bush, bunicul 


actualului preşedinte al SUA, a făcut parte din grupul care 
a profanat mormântul lui Geronimo, legendarul şef rebel al 
apaşilor. Unul dintre complicii săi, Neil Malion, a promis să-i 
arunce indianului cu acid în cap, ca să-i ardă părul şi 
carnea. Apoi, acesta i-a fost arătat în ritualurile lor 
nocturne. Ordinul procedase deja la fel cu cadavrul 
căpeteniei revoluţionare mexicane Pancho Villa. Nişte 
necunoscuţi îi deschiseseră coşciugul şi îi tăiaseră capul. Se 
consideră că Skull & Bones plătiseră pentru această 
profanare. 

Directorul Institutului pentru Studierea Noilor Mişcări 
Religioase, al cărui sediu se află la 'Torino, cel mai reputat 
expert în secte, Massimo Introvigna, susţine existenţa 
acestor ritualuri macabre oculte în cadrul societăţii. Dar 
subliniază că ele fac parte dintr-un „satanism ludic” propriu 
clasei de vârf, inspirat din tradiţia masonică engleză, şi care 
nu presupune riscuri mai mari decât cele implicate în acest 
soi de huliganisme. Introvigna arată că riturile simbolizează 
purificarea şi naşterea neofitului ca om nou. Unii vecini ai 
clădirii dau asigurări că au auzit ţipete stranii şi şoapte în 
decursul riturilor de iniţiere. 

Dar ceea ce este cel mai grav în acţiunile membrilor 
societăţii Skull & Bones nu rezidă în riturile iniţiatice de 
sorginte satanică, practicate în anii studenţiei, ci în 
comportările lor ulterioare, în fruntea organelor 
democratice în care pătrund. După cum au denunţat 
numeroşi cercetători, printre care şi Sutton, majoritatea 
membrilor ar fi implicaţi într-o serie de infracţiuni care 
merg de la traficul de stupefiante până la politicile 
eugenetice, pentru a reduce drastic populaţia Lumii a treia 
şi minoritățile etnice din SUA. 

De trei generaţii, familia Bush face parte din Skull & 
Bones; l-au precedat pe actualul preşedinte nu numai 
bunicul, ci şi tatăl, George H. W. Bush, ca şi alţi bărbaţi din 
familie. În mod paradoxal, Bush tatăl a admis că a aparţinut 
acestei grupări secrete în cartea sa O misiune de îndeplinit 


(A charge to keep): „Eu am intrat în Skull & Bones, o 
societate secretă, dar, cum este secretă, nu pot să spun 
nimic mai mult despre ea”. 

Alt exemplu despre legătura directă dintre această 
societate şi guvernul american îl constituie unul dintre 
fondatorii săi, William H. Russell, care a fost secretar de 
război în administraţia Grant. William Taft, fiul s ' celuilalt 
creator, Alphonse Taft, a fost singurul preşedinte al SUA 
care a fost şi preşedintele Curţii Supreme. George Bush 
tatăl a fost primul preşedinte care, înaintea mandatului, a 
fost director al CIA. Au aparţinut acestei societăţi şi alţi 
înalţi funcţionari ai administraţiei Bush, ca James Baker III, 
secretar de stat, şi C. Boyden Gray. 

Autoarea cărţii Secretele mormântului, fostă studentă la 
Yale, Alexandra Robbins, arată că „pe de o parte, cineva e 
selecționat pentru Skull & Bones, dacă asociaţia se aşteaptă 
ca acesta să aibă succes; pe de alta, dacă e membru al 
acesteia, cineva are mari posibilităţi de a avea succes”. 

O observaţie perspicace a făcut publicistul ziarului The 
New York Observer, care cercetează societatea de treizeci 
de ani: „Nu poţi să nu faci unele comparații cu mafia, de 
pildă, în sensul că e o formă de protecţie. Dar mă gândesc 
că Skull & Bones a avut ceva mai mult succes decât mafia, 
fiindcă liderii celor cinci familii ale acesteia sunt de ceva 
vreme în puşcărie, iar liderii familiilor din această societate 
sunt de patruzeci şi opt de ani la Casa Albă”. 

Toate sursele coincid în a afirma că finanţarea Ordinului 
provine din comerţul clandestin cu opiu. Conform criticilor 
săi cei mai severi, onorurile publice şi recompensa 
economică sunt garantate, dar în schimbul unei absolute 
subordonări faţă de grup. 

Acesta este alcătuit din familii patriciene americane a 
căror putere se perpetuează ereditar, ca şi cum ar fi o 
monarhie. Printre membrii săi se află vreo douăzeci dintre 
numele cu cel mai valoros pedigri din finanţe şi industrie, 
conform listei membrilor, publicată de istoricul britanic 


Anthony Sutton. Pe aceasta apar preşedinţi, spioni, membri 
ai CIA şi Agenţiei pentru Securitate Naţională, judecători 
de la Curtea Supremă, conducători ai industriei şi, mai nou, 
chiar şi homosexuali şi femei, ceea ce înainte nu era permis. 
De la crearea sa, societatea a izbutit să-şi creeze în SUA o 
reţea socială şi politică fără egal. Familiile Bush şi Harriman 
au fost susţinute de către doi patriarhi puternici: Percy 
Rockefeller, care a intrat în Skull & Bones în 1900, şi E. H. 
Harriman, în 1913. Alte nume ilustre care fac parte din 
Skull & Bones sunt Lord, Whitney, Jay, Bundy, 
Weyerhaeuser, Pinchot, Goodyear, Sloane, Stimson, Phelps, 
Perkins, Pillsbury, Kellogg, Vanderbilt, Lovett etc. Şi John 
Kerry face parte din societate; numele său de botez este 
„Marele Diavol”. Actualul rege al inteligenţei americane, 
profesorul John Negroponte, este şi el un fiu al grupului 
Skull & Bones şi are o lungă listă de încălcări ale 
drepturilor omului. Numele său cifrat este „Hades”. Ca un 
amănunt picant, un adept al Skull & Bones apare şi în 
serialul Familia Simpson: ambițiosul om de afaceri fără 
scrupule Charles Montogomery Burns, care a intrat în Skull 
& Bones înainte de a-şi lua licenţa la Yale, în 1914. 

Una dintre ideile care definesc gândirea societăţii Skull & 
Bones este aceea că istoria nu poate fi schimbată decât prin 
folosirea imperialismului militar, conform paradigmei 
Imperiului Roman. O viziune împărtăşită şi de alte societăţi 
secrete pe care le vom analiza în continuare. Altă 
caracteristică intrinsecă a sa este dogma supremaţiei 
anglosaxone, care atinge culmi aproape rasiste. 

Oamenii de la Skull & Bones au răspuns de decizia de a 
extinde participarea SUA la războiul din Vietnam, care a 
fost un dezastru atât pentru ţară cât şi pentru această 
societate secretă. Conducerea acestei instituţii a încercat să 
evite catastrofa şi a desemnat câţiva membri, care să 
militeze împotriva războiului, ca McGeorge Bundy. Acesta, 
din noul său post în fruntea puternicei Fundaţii Ford, a 
finanţat mişcările antirăzboinice. O strategie foarte 


inteligentă. După cum putem vedea, ei dispun de 
mecanisme în favoarea şi împotriva oricărei situaţii; astfel, 
câştigă întotdeauna. 

Odată cu alegerea lui George Bush ca preşedinte, Skull & 
Bones a depăşit etapa ostracizării, recuperându-şi mare 
parte din putere şi influenţa. După ce Zidul Berlinului şi 
Uniunea Sovietică au dispărut, Skull & Bones îşi îndreaptă 
acum întregul potenţial spre instaurarea Noii Ordini 
Mondiale, proiectată de Statele Unite ca unică supraputere 
mondială. Încă de la crearea sa, societatea a fost un bastion 
al WASP23, după cum semnalează De la Cierva. 

MASA ROTUNDĂ A LUI CECIL RHODES. 

Pentru a înţelege profunzimea activităţilor desfăşurate în 
prezent de către societăţile secrete, trebuie să ţinem seama 
de ideile altui profesorprofet, de astă dată de la Oxford, 
masonul britanic John Ruskin. 

De la catedra sa de bele arte, acesta a promovat 
orientarea unui nou imperialism, care trebuia să se bazeze 
pe datoria morală şi reforma socială. Cu toate acestea, 
departe de teorie, studenţii lui n-au fost colonizatori 
exemplari, ci prădători. Noul sistem ideologico-strategic al 
profesorului Ruskin propovăduia unirea Marii Britanii cu 
SUA sub aceeaşi ideologie imperială, care avea să-şi pună 
amprenta pe viitorul tuturor popoarelor lumii, sub 
hegemonia anglo-saxonă. 

În lumina cercetărilor efectuate de autorul englez David 
Icke, „John Ruskin, bărbatul care i-a inspirat pe Cecil 
Rhodes, Alfred Milner şi pe toţi cei care au format 
societatea secretă a Mesei Rotunde, era sub influenţa 
scrierilor ezoterice ale lui Platon şi ale doamnei Blavatski 
(fondatoarea Societăţii Teozofice oculte), a cărţilor Lordului 
Edward BulwerlLytton şi a societăţilor secrete de tipul 
Ordinului Aurorei de Aur”. 

Ruskin susţinea că lectura sa zilnică era Republica lui 
Platon şi că asimilase profund conceptul platonic al 
societăţii perfecte, care se baza pe puterea clasei 


conducătoare, aflată deasupra restului populaţiei. 
Fondatorii comunismului, Marx şi Engels, au fost şi ei 
cititori pasionaţi ai lui Platon, şi s-au făcut ecoul viziunii lui 
Ruskin. Profesorul îşi completa teoria cu impunerea unui 
control strict al statului prin întermediul unui dictator ori al 
unei clase conducătoare speciale. „Ţelul 

23 White Anglo-Saxon Protestant, (n.t.) meu constant, 
arăta Ruskin, „a fost să demonstrez superioritatea eternă a 
unor oameni asupra altora, uneori a unui om asupra 
celorlalţi,. Un biograf al lui Ruskin a semnalat că profesorul 
s-a delimitat de gândirea convenţională, ducând „o viaţă 
solitară şi introspectivă, foarte adesea urmărită şi atacată 
de nebunie”. 

Discipolul său cel mai fidel, Cecil Rhodes (1853-1902), şi el 
mason, şi-a însuşit şi a răspândit această teorie, depăşindu- 
şi profesorul. Cecil s-ar stabilit câţiva ani în Africa, unde a 
descoperit şi exploatat mine de diamante, devenind, după 
1851, părintele societăţilor secrete moderne, care îşi au 
originea în Masa Rotundă. Între 1910-1915, filialele Mesei 
Rotunde s-au răspândit în Marea Britanie, Africa de Sud, 
Canada, Noua Zeelandă, Australia, India şi Statele Unite. 

Mesele Rotunde, care au pornit de la illuminati şi 
francmasonerie, aveau structura piramidală a cercurilor 
interne şi externe. Primul cerc se numea „Cercul Iniţiaţilor 
ori Aleşilor”, pe când cel extern primea numele de 
„Asociaţia Aghiotanţilor”. Specialiştii britanici în finanţe 
Lord Milner, înalt comisar pentru Africa de Sud şi Lord 
Victor Rotschild, aparţineau cercului intern. Acesta din 
urmă şi-a pus averea în serviciul înfiinţării de filiale ale 
organizaţiei Masa Rotundă, botezată astfel în onoarea 
cavalerilor conduşi de legendarul Rege Arthur. 

Conform opiniei doctorului Coleman, fost agent al 
serviciului de spionaj britanic, care îşi dobândise averea 
controlând aurul, diamantele şi traficul de stupefiante, 
„membrii Mesei Rotunde pătrundeau în evantai în lume, 
pentru a prelua controlul politicilor fiscale şi monetare, şi 


conducerea politică din toate ţările unde operau”. Coleman 
a explicat că „Masa Rotundă în sine este un labirint de 

companii, instituţii, bănci şi sisteme educative, care ar avea 
nevoie de o muncă de un an pentru a i se stabili structura”. 

În testamentul său, Rhodes a cerut „stabilirea, 
promovarea şi dezvoltarea unei societăţi secrete, al cărei 
ţel şi obiectiv adevărat să fie prelungirea guvernului 
britanic în lume (...) pentru a recupera, în cele din urmă, 
Statele Unite ale Americii”. 

După cum a semnalat Carroll Quigley (mentorul academic 
al lui Bill Clin ton), este posibil ca organizaţia Mesei 
Rotunde, care proclama pacea ca fiind marele său obiectiv, 
să fi stimulat direct crearea bombei atomice. 

La moartea lui Rhodes, în 1902, bancherii Milner, 
Rotschild şi asociaţii lor, au preluat controlul absolut al 
filialelor Mesei Rotunde, care au început să se 
răspândească dincolo de graniţele imperiului britanic. După 
semnarea Tratatului de la Versailles, la sfârşitul Primului 
Război Mondial (1919), Mesele s-au metamorfozat în 
Institutul Regal al Afacerilor Internaţionale (Royal Institute 
of International Affairs, AILA) din Marea Britanie, şi 
Consiliul Relaţiilor Externe (Council of Foreign Relations, 
CFR) din SUA. Posterior, ele au reînviat în alte ţări sub 
numele de Institutul Canadian de Afaceri Internaţionale, 
Consiliul Chilian al Relaţiilor Externe etc. După Donald 
Gibbons, „Royal Institute of International Affairs a fost 
creeat pentru a perpetua puterea britanică în lume şi a 
ajutat la crearea Council of Foreign Relations, ca parte a 
efortului protipendadei britanice de a-şi lega interesele 
politice externe de Statele Unite”. Icke subliniază în plus: 
„Presupusa „relaţie specială, dintre Marea Britanie şi 
Statele Unite este, de fapt, cea dintre RILA şi CFR”. O altă 
misiune a RILA era aceea de a influenţa opinia publică 
astfel încât să accepte globalizarea. 

Membrii ei, dintre care cei mai importanţi sunt masonul 
Lord Rotschild, istoricul ArnoldToynbee, Lordul Esher ori 


Lordul Milner, erau în contact prin scrisori şi prin revista 
trimestrială Masa Rotundă, fondată în 1910. 

Printre alte ajutoare, crearea Royal Institute of 
International Affairs s-a bazat şi pe finanţarea lui Sir Abe 
Bailey şi a familiei Astor, proprietara ziarului The Times, pe 
atunci cea mai influentă publicaţie din lume. Atât RÂIA cât 
şi CFR au fost înfiinţate, printre alţii, de colonelul House, 
consilierul preşedintelui Woodrow Wilson, bancherii 
Warburg şi Baruch. 

CONSILIUL AFACERILOR EXTERNE. ADEVĂRATUL 
GUVERN AL SUA. 

CFR fost creat în 1921, de colonelul Edward Mandell 
House, consilierul omniprezent şi omnipotent al 
preşedintelui Woodrow Wilson, ca o predare de ştafetă a 
Mesei Rotunde. Banca Morgan s-a ocupat de finanţarea sa. 

Articolul 2 din statutul lui constitutiv avertiza că membrii 
care dezvăluie vreun detaliu referitor la întrunirile 
organizaţiei pot fi daţi afară din grup. Acesta îi defineşte 
natura de societate secretă. În raportul anual din 1992 se 
arată: „în cursul tuturor întrunirilor, regula Consiliului este 
discreţia. Aceasta le garantează participanţilor că pot vorbi 
deschis fără ca mai târziu vreun membru să dezvăluie 
concluziile”. 

Oficial, Consiliul Relaţiilor Externe se defineşte ca un 
centru de cercetări cu privire la relaţiile internaţionale. 
După cum sublinia raportul său din 1999, cele trei obiective 
principale ale lui sunt: 

1. Creşterea înţelegerii în problemele mondiale şi găsirea 
de idei noi pentru politica externă americană. 

2. Transformarea Consiliului într-o organizaţie naţională, 
pentru a beneficia de abilitatea şi experienţa liderilor la 
nivel naţional. 

3. Descoperirea şi stimularea generaţiei următoare de 
filosofi şi lideri pentru politica externă. 

Conform paginei web, www.cfr.org, a Consiliului, membrii 
se întrunesc în sesiuni închise la nivel înalt, pentru a 


dezbate chestiuni legate de apărare şi teme militare, 
drepturile omului, ştiinţă şi tehnologie, globalizare, ca şi 
implicarea opiniei publice în politică şi societate. Dar 
concluziile acestor dezbateri nu sunt niciodată date 
publicităţii. 

În spatele caracterului aparent inofensiv pe care îl 
afişează Consiliul, se ascund o puternică organizaţie para- 
masonică şi una dintre cheile instaurării guvernului mondial 
din secolul al XX-lea până în zilele noastre. Aşa cum au 
denunţat unele surse care au aparţinut grupului, CFR este 
adevăratul guvern al Statelor Unite. Nu mult după ce s-a 
constituit, CFR a devenit platforma socială de putere, adică 
establishment-u (literal, „stabilire”, deşi e mai corectă 
traducerea „instituţie”) Americii. Acest consiliu se află 
deasupra marilor partide politice, la fel ca şi una dintre 
sursele sale de recrutare, Skull & Bones. Judecătorul de la 
Curtea Supremă Felix Frankfurter, membru al CFR, a 
subliniat, făcând o aluzie directă la această instituţie: 
„autenticul guvern de la Washington este invizibil şi-şi 
exercită puterea din spatele scenei”. 

La început, au alcătuit conducerea CFR practic toate 
băncile internaţionale americane, şi bărbaţii cei mai 
influenţi din guvern, comunicaţii, afaceri, marile finanţe, 
muncă, fundaţii şi mediul intelectual, aşa cum a semnalat 
Gary Allen, în cartea sa Nimeni nu îndrăzneşte să o 
numească conspirație (None Dare Call it Conspiracy, 1976). 

Eminentul profesor a descris Clubul Bilderberg ca pe o 
prelungire mondială a CER. 

Amiralul Chester Ward a fost membru al acestei 
organizaţii timp de mai bine de zece ani, şi, după ce a 
părăsit-o, i-a denunţat adevăratele scopuri: „în cadrul CFR, 
există un grup mult mai mic, dar mult mai puternic, alcătuit 
din bancheri internaţionali de pe Wall Street şi principalii 
lor agenţi. Aceştia vor, mai ales, ca monopolul mondial al 
băncilor să se sustragă oricărei puteri, ca să ajungă sub 
controlul guvernului mondial. Acest nucleu al CFR îl conduc 


fraţii Rockefeller”. Ward face o dezvăluire esenţială: „CFR 
ca atare nu stabileşte programele partidelor politice, nu le 
alege candidaţii la preşedinţie, nu controlează nici 
apărarea, nici politicile externe ale SUA. Cu toate acestea, 
unii membri CFR, ca indivizi acţionând de comun acord cu 
alţi membri ai CFR, fac într-adevăr aceste lucruri”. Şi 
continuă: „Membrii CFR au un singur ţel comun, acela ca 
suveranitatea şi independenţa naţională a SUA să se dea 
bătute. Înainte de toate, aspiră la monopolul bancar 
mondial, care le-ar oferi controlul asupra guvernului 
mondial”. Cartea sa, intitulată Kissinger pe canapea 
(Kissinger on the Couch), publicată în 1975, dezvăluia 
detaliat procedeele executive ale instituţiei: „Când membrii 
conducători ai CFR hotărăsc că guvernul SUA trebuie să 
adopte o anume politică, cele mai importante servicii de 
cercetare ale CFR încep să lucreze atât pentru a dezvolta 
argumente intelectuale şi emoţionale care să susţină noile 
politici, cât şi pentru a induce în eroare şi a discredita atât 
intelectual, cât şi politic, orice opoziţie”. 

Alt membru al CFR, Nicholas Murray Butler, care este 
preşedinte al Pilgrim Society şi membru al Fundaţiei 
Carnegie, a rezumat ponderea CFR şi a altor instituţii în 
aceşti termeni: „Oamenii se împart în trei categorii: un 
grup restrâns, care produce evenimente; unul ceva mai 
numeros, care urmăreşte ducerea lor la bun sfârşit şi 
supraveghează modul de realizare a acestui lucru şi, în fine, 
o mare majoritate, care nu află niciodată ce s-a petrecut în 
realitate”. 

Organizaţia are peste trei mii cinci sute de membri şi 
foloseşte revista Foreign Affairs pentru a-şi exprima ideile 
pe care vrea să şi le facă publice. Enciclopedia Britanică 
spune despre această publicaţie: Adeseori, | această revistă 
prezintă o serie de idei de tatonare. Dacă sunt bine primite 
în comunitatea celor care citesc Foreign Affairs, ele vor 
apărea mai târziu în politica guvernamentală ori legislativă 


a SUA. În mod normal, posibilele politici care pot elimina 
acest test dispar”. 

Membrii americani ai Clubului Bilderberg fac parte şi din 
CFR, ca şi, încă de la crearea agenţiei, aproape toţi 
directorii CIA. Toate Administraţiile SUA au racolat membri 
din rândurile ei, aşa cum demonstrează jurnalistul şi 
cercetătorul James PerlofF. 

În 1998, când preşedintele Clinton era ameninţat cu 
destituirea, din cauza scandalului provocat de legătura lui 
cu bursiera Monica Lewinsky, el a fugit la New York, ca să 
ceară ajutorul prietenilor lui din CFR, aşa cum a relatat 
ulterior redactorul-şef al Foreign Affairs, John FE. McManus: 
„Bill Clinton ştie prea bine că a obţinut preşedinţia fiindcă 
membrii „societăţii secrete, din care făcea parte l-au ales şi 
sperau să le ducă planurile mai departe”. 

Şi mediile creştine critică de mai bine de un deceniu 
existenţa acestor societăţi. Ca şi alţii, PerlofF arată că se 
duce o luptă îndârjită „între împărăţia lui lisus şi demonicul 
guvern mondial: Împărăţia Antihristului. Mulţi americani 
importanţi din establishment fac parte dintr-una din 
taberele în conflict, nu chiar din cea recomandată de 
Scripturi. Fie conspiratori ori nu, fie conştienţi sau nu de 
ultimele consecinţe ale acţiunilor lor, puternica lor influenţă 
a ajutat lumea să se îndrepte spre evenimente 
apocaliptice”. 

Pe un plan mai puţin spiritual se situează, imediat după 
alegerile prezidenţiale din 1972, următorul comentariu al 
profesorului Gary Allen: „Realmente nu există nici cea mai 
mică diferenţă între vechiul guvern mondial al CER, 
partizanul lui Nixon (republican), şi noul guvern mondial al 
CFR, partizanul lui Humphrey (democrat). S-a schimbat 
doar retorica, pentru a înşela lumea”. Mulţi experţi au 
continuat să observe acest paralelism între succesivii 
candidaţi democrați şi republicani. Un exemplu recent îl 
constituie alegerile prezidenţiale din 2004, în care „s-au 


înfruntat” George W. Bush şi John Kerry, amândoi membri ai 
Skull & Bones şi ai CER. 

BOHEMIAN GROVE. 

Originea acestei organizaţii secrete ajunge până în 1879 
şi, aşa cum indică şi numele ei, membrii săi se distrează 
revelându-şi, în cadrul întrunirilor, latura cea mai boemă a 
personalităţii. În faţa unui auditoriu distins, ei îşi dezvăluie 
talentele artistice cele mai ascunse în domenii ca muzica, 
teatrul şi comedia. Timp de două săptămâni şi jumătate, 
două mii de membri se întâlnesc în comitatul Sonoma din 
California, aproape de localitatea Monterrey, pentru a-şi 
ţine, pe un ton foarte ludic, întrunirea cea mai importantă a 
anului. 

Structura membrilor organizaţiei Bohemian Grove 
dezvăluie liniile caracterului său globalizant şi dorinţa de a 
forma un guvern mondial condus de o elită omogenă. 

Bohemian Grove este tot o asociaţie exclusivistă, în care 
femeile şi presa sunt interzise. Cu toate acestea, n-a putut 
evita ca la una dintre sale ultimele întruniri un jurnalist să 
prindă pe peliculă dezinvoltura cu care Colin Powell a 
dansat şi cântat pe muzica celor de la Village People; 
prestaţia lui memorabilă a făcut înconjurul lumii. 

Deşi organizaţia dă asigurări că obiectivul clubului nu este 
altul decât potenţarea „spiritului boem” şi ruperea, pentru 
câteva zile, de stresul muncii, întâmplările de la întâlniri 
frizează absurdul şi chiar cruzimea. Reuniunile încep cu un 
ritual numit „arderea grijilor”, în timpul căruia se dă foc 
unei bufnite albe, înaltă de doi metri. Societatea Bohemian 
Grove este ţinta criticilor celor mai îndârjite, tocmai din 
cauza multelor enigme care o înconjoară şi a denunţurilor 
cu privire la practicile satanice, încălcările legilor şi 
culturile ciudate care i se atribuie. 

Pe lângă prestațiile teatrale şi muzicale ale invitaţilor, 
aceste întâlniri suscită polemici şi prin deliberările secrete 
pe care le găzduiesc. Acolo sunt stimulate relaţiile 
internaţionale, prietenia interesată şi contactele, se iniţiază 


afaceri şi relaţii financiare de natură dubioasă. De pildă, o 
serie de cercetători au ajuns la concluzia că, la întrunirea 
din 1942, membrii acestei organizaţii au conceput proiectul 
Manhattan, care a stat la originea bombei nucleare lansate 
la Hiroshima. 

La Bohemian Grove se întâlnesc milionarii americani şi 
persoanele cele mai puternice şi mai influente din 
douăsprezece ţări. Cincizeci de mem bri ai săi sunt 
conducătorii uneia dintre cele o mie de companii care 
figurează pe lista revistei Fortune. Alţii sunt funcţionari ai 
guvernului, ori consilieri ai multor persoane importante. 
Bush tatăl şi fiul, Henry Kissinger, „dansatorul” Colin 
Powell, Ronald Reagan, Gerald Ford, William Randolph 
Hearst Jr., Caspar Weinberg şi George Schultz, printre alţii, 
au făcut ori fac parte din acest club. 'Toate marile figuri ale 
industriei, finanţelor şi politicii americane trec prin aceste 
întruniri. 

COMISIA TRILATERALĂ. 

David Rockefeller a fost părintele atât al Clubului 
Bilderberg, cât şi al Comisiei Trilaterale. A fondat-o în 1973 
fiindcă, aşa cum a argumentat în Wall Street Journal, se 
simţea „îngrijorat” în faţa deteriorării relaţiilor dintre 
America de Nord, Europa şi Japonia: „Un grup de cetăţeni 
este interesat să potenţeze înţelegerea şi cooperarea între 
aliaţii internaţionali”. Numele Comisiei vine din simbologia 
masonică: un triunghi în vârfurile căruia stau cele trei ţări 
care o alcătuiesc. Jurnalistul Andreas Faber-Kaiser 
comentează legătura masonică dintre membrii ei în 
următorul fel: „Comisia Trilaterală este o grupare de 
persoane din SUA, Europa Occidentală şi Japonia, legate de 
marile finanţe, lumea afacerilor şi politică, ce oferă elitei 
provenite din masonerie posibilitatea de a se întâlni, în 
scopul unei colaborări secrete”. 

Rockefeller anunţase crearea Comisiei cu ocazia întrunirii 
Clubului. 


Bilderberg din 1972, care a avut loc la Knokke-Heist, în 
Belgia, unde ideea a fost primită cu mare entuziasm, într-un 
context internaţional dominat de conflictele cu China şi 
devalorizarea dolarului. 

Pentru punerea în mişcare a Comisiei Trilaterale, D. 
Rockefeller, care o prezida, s-a bazat pe inspiraţia şi 
ajutorul altui profesor, de astă dată de la Universitatea 
Columbia, polonezul Zbigniew Brzezinski, fost consilier 
pentru securitate naţională al lui Jimmy Carter. În cartea sa 
din 1970, Între două epoci: rolul SUA în era tehnotronică 
(Between two Ages: America's Roles în the 'Technotronic 
Era), care avea să devină baza ideologică a Trilateralei, 
Brzezinski a susţinut necesitatea de a se crea o alianţă 
mondială între nucleele conducătoare din Europa, America 
de Nord şi Extremul Orient. El a anunţat în această carte 
venirea unei singure lumi, pe baza unei „societăţi mar cate 
în plan cultural, psihologic, social şi economic de impactul 
dintre tehnologie şi electronică, în special în domeniul 
informaticii şi telecomunicaţiilor”. Din concepţia lui 
Brzezinski despre societatea globală nu lipseau nici ţările 
care aparţineau pe atunci lagărului comunist. El şi-a arătat 
deschis admiraţia pentru ideile lui Karl Marx şi a declarat 
că marxismul era „un scenariu mai vital şi mai creator 
pentru formarea figurii omului universal”. A adăugat că 
acesta este, simultan, „o victorie a omului exterior şi activ 
asupra omului interior şi pasiv şi o victorie a raţiunii asupra 
credinţei”. Brzezinski a susţinut în cartea sa şi că 
suveranitatea naţională „nu mai este un concept viabil”, 
pronosticând „o mişcare unită în vederea formării unei 
comunităţi mai mari, prin dezvoltarea naţiunilor (...), 
manifestată prin varietatea relaţiilor indirecte şi a limitările 
deja în vigoare ale suveranităţii naţionale”. Trilaterala avea 
să fie una dintre axele noului sistem global: „[elul formării 
unei comunităţi de naţiuni dezvoltate este mai puţin 
ambițios decât acela al instaurării unui guvern mondial, dar 
mai fezabil”. 


Trilaterala şi-a demonstrat imediat eficacitatea, oferind un 
membru de-al său pentru preşedinţia SUA, Jimmy Carter. 
Pe acesta l-a propus candidat la întrunirea de la Kyoto, din 
1975. Rezultatul a fost pozitiv, iar Carter s-a instalat la Casa 
Albă. La fel s-a întâmplat şi cu Bill Clinton, membru al 
Masoneriei lempliere (Ordinul Templierilor), al CFR şi al 
Clubului Bilderberg. 

Încă de la naşterea sa, Trilaterala a fost considerată de 
către unii un autentic „guvern din umbră”, iar de către alţii 
„braţul politic” al Clubului Bilderberg. Alţii o definesc ca pe 
un soi de sinarhie, ori guvern financiar universal. Pentru De 
la Cierva, Clubul Bilderberg şi Comisia Trilaterală sunt cele 
două ramuri mondiale ale CFR. Membrii Trilateralei fac 
îndeobşte parte şi din Clubul Bilderberg iar dacă sunt 
americani, şi din CFR. 

Fostul senator şi candidat la preşedinţie Barry Goldwater 
a fost de aceeaşi părere cu cei care critică Trilaterala, când 
a afirmat: „în fond, trilateraliştii au pretenţia să creeze o 
putere economică mondială superioară celei existente în 
statele-naţiune. În calitate de conducători şi creatori ai 
sistemului, ei vor guverna lumea”. 

Cele petrecute la întrunirea de la Washington a 
Trilateralei, în noiembrie 1999, dovedesc capacitatea 
atribuită acestor centre de putere de a desemna şi valida 
preşedinţi şi funcţii publice. Zbigniew Brzezinski s-a plâns 
în discursul său de valul de naționalism ori antiglobalism 
care se manifesta în toate părţile, inclusiv în SUA. Şeful de 
atunci al forţelor NATO în Iugoslavia, generalul Crack, s-a 
delimitat deschis de consilierul prezidenţial. Această 
înfruntare l-a costat funcţia: a fost aproape imediat 
destituit, fiindcă încălcase respectarea neîntreruptă a 
directivelor venite din sferele înalte. 

Trilaterala susţine că ea nu este un organism secret, deşi 
activităţile sale nu sunt cunoscute de către opinia publică. 
Nu de multă vreme, are o pagină web oficială, 
www.trilateral.org, cu care îşi pune în mişcare mecanismul 


relaţiilor publice prin care îşi spală imaginea. Acolo îşi 
publică numele membrilor, scopurile oficiale şi proiectele, 
deşi acestea sunt doar însemnări superficiale, fiindcă ceea 
ce se întâmplă cu adevărat între zidurile sale este destinat 
doar membrilor săi. 

Pe acest site, se spune că Trilaterala nu este o entitate 
guvernamentală, ci una „creată de persoane particulare”. 
La fel ca şi în alte societăţi globaliste, majoritatea celor trei 
sute cincizeci de membri sunt puternici, extrem de bogaţi şi 
îşi exercită influenţa asupra funcţiilor publice, ori chiar le 
deţin. 'Toţi fac parte din domeniul afacerilor, mijloacelor de 
comunicare şi politicii internaţionale. Se întâlnesc o dată pe 
an, prin rotaţie, în Europa, SUA şi Japonia. Există schimburi 
permanente între Clubul Bilderberg, Comisia Trilaterală şi 
Consiliul Relaţiilor Externe. 

Printre aspectele neclare ale Comisiei Trilaterale se 
remarcă propriul său inspirator, Brzezinski, care s-a lăudat 
că este ideologul aşa-numitei curse afgane. Celebrul 
profesor a cerut guvernului american să-i instige pe 
mujahedinii talibani să lupte împotriva sovieticilor. După el, 
aceasta era „singura şansă ca sovieticii să aibă propriul lor 
Vietnam”. Cursa mai are consecinţe şi astăzi, printre ele 
lupta împotriva terorismului inaugurat la 11 septembrie, 
căci nu s-a ţinut seama de faptul că, înarmându-i şi 
antrenându-i pe mujahedinii talibani, creau nucleul din 
jurul lui Osama Bin Laden şi Al-Qaeda. Acesta este reversul 
monedei. 

În cartea Comisia Trilaterală laWashington (Trilaterals O 
ver Washington), scrisă în urmă cu douăzeci de ani, autorii, 
Anthony Sutton şi Patrick M. Word, au subliniat un fapt 
actual şi astăzi: „Conform valorilor morale ale Bibliei, SUA 
merită cu siguranţă să fie judecată: perversiunea îşi iese 
din matcă, abuzarea copiilor proliferează, invidia şi 
zgârcenia sunt cheile succesului, iar moralitatea este 
coruptă. Suntem gata să cădem în prăpastia unei epoci 
tenebroase, iar cel mai logic catalizator ori motivator al 


acestui fapt care se întrezăreşte la orizont este Comisia 
Trilaterală”. 

Membrii Trilateralei sunt astfel distribuiţi: 150 europeni şi 
110 americani, dintre care 15 din Canada, 10 din Mexic şi 
85 din SUA. În anul 2000, secţiunea japoneză s-a extins 
până la Pacificul asiatic, iar numărul membrilor ei a crescut 
la 118, printre care 75 din Japonia, 11 din Corea, 7 din 
Australia şi Noua Zeelandă şi 15 din Indonezia, Malaezia, 
Filipine, Singapore şi Tailanda. În plus, noul grup asiatic 
cuprinde participanţi din China, Hong Kong şi laiwan. După 
Jim Marrs, un raport din 1978 a dezvăluit că finanţarea 
primită de către Comisie de la jumătatea lui 1976 până la 
jumătatea lui 1979 a fost de circa 1.180.000 de dolari. Cea 
mai mare parte dintre ei proveneau de la fundaţiile libere 
de impozite, ca Rockefeller Brothers Found, Ford şi 
Marshall, ca şi de la corporaţii ca Time, General Motors, 
Exxon ori Bechtel. 

Dintre spanioli se remarcă oamenii politici şi de afaceri 
Josep Pique, Rodrigo Rato (preşedintele FMI), Jesus Aguirre 
(Duce de Alba, decedat), Ana Patricia Botin (Directoare la 
Banesto, consilieră a BSCH), Abel Matutes (fost ministru de 
externe, director al întreprinderilor Matutes), Emilio 
Ybarra (preşedintele BBVA), Pedro Ballve (directorul 
companiei Campofrio), masonul Antonio Garrigues Walker 
(avocat), liderul socialist Julio Feo (consilier al lui Felipe 
Gonzâlez), omul politic catalan Ramon Frias Fargas, 
Trinidad Jimenez (PSMS), istoricul academician Carmen 
Iglesias, bancherul Carlos March Delgado, Luis Maria 
Ans6n (preşedintă a La Raz6n), Miguel Herrero de Min6n 
(raportor constituţional, avocat şi consilier internaţional), 
Nemeşio Fernândez-Cuesta (Repsol-YPF), marchizul de 
Tamardn şi Jaime Carvajal de Urquijo (director al companiei 
Ford din Spania). În 1995, Miguel Herrero y Rodriguez de 
Mindn a fost avansat membru al Comitetului Executiv al 
Comisiei. Vicepreşedinte al Trilateralei penrru zona 


europeană este prestigiosul avocat Antonio Garrigues 
Walker. 

Dintre americani, îi putem cita pe Madeleine K. Albright, 
Henry Kissinger (figura cea mai caracteristică a Comisiei), 
Bill Emmot (The Economist) şi Richard B. Cheney. Iar dintre 
companiile internaţionale putem aminti Tyssen, Mobil, 
Peugeot-Citroen, FIAT, Mitsubishi, Barclays Bank, Exxon, 
General Electric. 

Este membru al Trilateralei şi scriitorul Mărio Vargas 
Llosa, candidat la alegerile prezidenţiale din Peru în 1990. 
E foarte posibil ca Trilaterala să fi stat în spatele 
candidaturii lui. 

În 2002, David Rockefeller a fost numit preşedinte de 
onoare al Comisiei Trilaterale. Din câte s-a aflat, Henry 
Kissinger aproape că i-a stors lacrimi cu un discurs foarte 
sensibil şi plin de laude. 

Cei interesaţi pot solicita lista completă a membrilor, ca şi 
alte informaţii la contactus trilateral.org. 

MASA ROTUNDĂ A INDUSTRIAŞILOR Acesta este un 
grup de presiune care scapă cunoaşterii publice a 
majorităţii, creat în 1983, cu scopul de a-i „reprezenta pe 
industriaşii europeni”. După mai bine de douăzeci de ani de 
la punerea sa în funcţiune, ERI îi reprezintă nu numai pe 
oamenii de afaceri, ci şi pe toţi cetăţenii europeni, deoarece 
propunerile şi indicaţiile sale devin tn automat legi 
comunitare, pe care le aprobă guvernele europene fără W 
să le schimbe măcar vreo vorbă. <D. 

Q 

1. (c) 

În materie de legislaţie, Masa Rotundă are o putere 
enormă. Revista Options, editată de către Centrul pentru 
cercetare şi informare asu- [O pra consumului, a denunţat 
faptul că Uniunea Europeană hotărăşte qq anumite măsuri 
economice tocmai după câte o întrunire a Mesei - Rotunde 
a Industriaşilor. Printre ele, este notabil un document aljQ. 


ERI, din 1985, care formula un plan în vederea eliminării 
barierelor comerciale din Europa. Doar un an după aceea, 
Documentul Unic European a reprodus actul ERT. Singura 
schimbare operată în acest document a fost data la care 
trebuia să înceapă să funcţioneze Piaţa Unică: 1992, în loc 
de 1990. Moneda unică europeană a fost şi ea cerută 
insistent de către ERI, cu un an înaintea Tratatului de la 
Maastricht. Membrii Mesei Rotunde sunt cincizeci de 
industri aşi europeni, care facturează peste 950 de miliarde 
de euro (60% din producţia industrială europeană). Printre 
ei se remarcă preşedinţii companiilor Siemens, Bayer, 
Deutsche Lufthansa, Carlsberg, Renault, Nokia, FIAT, 
Pirelli, Vodafone, BP Ericsson şi Nestle. 

Dintre spanioli îi putem cita pe Cesar Alierta Izuel, de la 
Telefonica; Alfonso Cortina, de la Repsol-YPE, ori Jose 
Antonio Garrido, de la Iberdrola. 

Punerea anuală în mişcare a unor asemenea cantităţi de 
bani le conferă puteri maxime şi le permite să administreze 
unele decizii parlamentare. 

PELERINII LIBERTĂȚII. 

Principalul propulsor al acestui grup a fost Friederich von 
Hayek, urmat de Karl Popper şi Milton Friedman, printre 
alţii. Şi-a formulat astfel teoria fundamentală: „Libertatea 
este esenţială, dacă vrem să mărim randamentul pe baza 
satisfacţiei individuale. Îndepărtarea de asemenea libertăţi 
individuale duce la producerea nu numai a mai puţinor 
bunuri şi servicii, ci şi a unor tipuri de bunuri şi servicii 
greşite. Nu putem să ne îmbogăţim consimţind pur şi 
simplu să fim sclavi”. 

Începând din 1947, aproape o sută de pelerini liberali din 
America, Europa, Japonia, Africa de Sud şi Israel se 
întrunesc pentru a schimba lumea. Ei susţin că planificarea 
guvernamentală este principala ameninţare pentru 
societatea deschisă şi ordinea spontană a pieţei. 

Şapte dintre pelerinii cei mai iluştri au fost distinşi cu 
Premiul Nobel pentru economie. Figuri politice notabile, 


precum Ludwig Erhard, Vaclav Klaus şi Băieţii din Chicago, 
se numără printre membrii acestui clan. 

PENTAVERET. 

Mark Oliver, jurnalist la ziarul britanic The Guardian, are o 
părere deosebită despre autenticii stăpâni ai lumii: „Leoria 
mea este că nu Clubul Bilderberg conduce lumea, ci grupul 
numit Pentaveret”, în opinia lui Oliver, acest club ar fi 
format din cele mai bogate cinci familii ori instituţii din 
lume, care conduc mijloacele de comunicare în masă şi 
toate chestiunile internaţionale. După cum susţine acest 
jurnalist, Pentaveret se întruneşte de trei ori pe an într-un 
conac din Colorado, numit The Meadows (Păşunea). 

„Membrii grupului Pentaveret”, arată Mark, „sunt regina 
Elisabeta a Angliei, reprezentanţii Vaticanului, familiile 
Gettys şi Rotschild, şi, lucrul cel mai oripilant, colonelul 
Sander, creatorul companiei Kentucky Fried Chicken, care 
a decedat”. 

Faptul că reporterul ia ca punct de referinţă doar un film 
de Mike Myers, însurat cu o criminală (So I Married an Axe 
Murderer), pentru a umple golul informativ al teoriei sale şi 
a încerca să-i dea credibilitate, nu înseamnă că are şi 
dreptate. Totuşi, cu toate cercetările pe care le-am efectuat, 
n-am găsit, pentru moment, nici o dovadă a existenţei 
acestui Pentaveret. Poate că există doar în planul ficţiunii, 
ori au izbutit să păstreze un secret total. 

Societăţile secrete au în comun o mulţime de membri. 
După cum am văzut, unele au devenit urmaşele altora, ca 
de pildă CFR, care a moştenit Masa Rotundă, ori au asimilat 
teorii precedente, pentru a-şi actualiza lista de idei. Poate 
că țelul acestor cluburi ermetice nu constă în pregătirea 
unui complot mondial, dar este sigur că în întrunirile ei 
secrete, elita puterii mondiale negociază politicile şi 
strategiile globale, la adăpostul dezbaterilor publice şi 
democraţiei pe care o laudă atât de mult. 

CAPITOLUL 7 


Legătura cu masoneria „În spatele unei mari averi se află 
întotdeauna o mare crimă”. 

Naşul, Mărio Puzo (1920-1999), scriitor şi scenarist 
american. 

Nu există nici o îndoială că acţiunea masoneriei a 
influenţat episoade succesive din istoria mondială. Aşa cum 
au demonstrat riguros cercetările unor reputați autori, ea a 
favorizat expansiunea imperiului bri. 

[13 €: 

Clrd +-ui. 

VO) 

J2 

&” 

2 îi. 

JQ 3 u tanic iar Napoleon a manevrat-o ca să servească 
ambițiilor politicii lui. De asemenea, a fost o parte 
indispensabilă a gestionării şi dezvoltării celor trei 
internaţionale Socialiste. Rolul său a fost fundamental în 
campaniile anticatolice din Franţa, Spania, Italia şi America 
Latină, ca şi în procesele revoluţionare înregistrate în 
aceste ţări. 

Unii istorici au evidenţiat manevrele sângeroase 
organizate de masonerie pentru a-şi atinge scopurile, ca, de 
pildă, asasinarea liderilor de avangardă, folosirea armelor 
neconvenţionale, loviturile de stat şi invadarea directă ori 
indirectă a unor ţări. Metodologia masonică e direct 
conectată cu unele din procedeele folosite de bilderbergeri 
împotriva a ceea ce au considerat un obstacol în atingerea 
obiectivelor lor, dar nu s-a cunoscut decât puţin ori nimic 
despre legătura Clubului Bilderberg cu masoneria. 

Chestiunea cea mai apropiată care îi leagă este faptul 
precis că acest Club este opera masonilor. Prinţul Bernhard 
al Olandei şi Joseph Retinger, acesta din urmă de grad înalt, 
au făcut parte din loji diferite, iar faptul că David 
Rockefeller era sufletul grupului dezvăluie în mod 
indiscutabil orientarea lor masonică. În plus, mulţi dintre 


membrii actuali ai Clubului, ca şi mare parte din Comitetul 
Director, fac parte din masonerie, aşa cum vom vedea în 
acest capitol; ca atare, observăm că orientarea Clubului 
este dirijată de către masoni. 

Masoneria modernă, din care face parte şi Clubul 
Bilderberg, este o societate secretă care apare la sfârşitul 
secolului al XVII-lea şi depăşeşte vechea masonerie, 
adoptând o poziţie mai ambițioasă şi globalistă. Din această 
categorie face parte masoneria globală, care influenţează 
din umbră nu numai Clubul Bilderberg, ci şi restul centrelor 
de putere ori societăţile secrete, cum sunt, bunăoară, Skull 
& Bones, Masa Rotundă ori CFR, care pledează pentru 
impunerea unui guvern unic. „Aceste reţele de putere şi 
influenţă”, arată istoricul Ricardo de la Cierva, „au origini 
verificat masonice. În ele se întâlnesc puterea politică, 
socială şi financiară. Membrii lor sunt pe orbita masonică, 
dar mulţi nu vor să intre oficial în masonerie, deoarece 
aceasta este anticreştină şi le e mai convenabil, mai comod, 
să n-o facă”. Aceasta înseamnă că Bilderberg şi restul 
cluburilor sunt deschise pentru cei ce nu sunt masoni, 
nefiind loji oficiale, ci companii de promovare a masoneriei. 

O SOCIETATE FRĂŢEASCĂ ŞI TOTALITARĂ. 

Conform Marii Loji Unite, „Masoneria este una dintre cele 
mai vechi frăţii din lume”. Rădăcinile ei ajung în Evul 
Mediu, când breasla meşterilor de la marile catedrale 
creştine a decis să se unească în vederea luptei pentru 
recunoaşterea şi profesionalizarea muncii lor, creându-şi 
propriile organizaţii, în care au jurat să păstreze secretul 
tehnicilor de edificare a capodoperelor pe care le creau. 
Din punctul de vedere al muncii, țelul lor era să evite 
amestecul profesional şi să fixeze onorariile pentru 
serviciile lor. Secretul construcţiilor se transmitea din tată 
în fiu şi se creau diferite loji (care purtau numele locurilor 
unde se întâlneau), în care se grupau pe meserii. 

Cu toate acestea, au existat şi alte organizaţii masonice, 
despre care se presupune că păstrau o serie de secrete 


foarte diferite, cu privire la viaţa lui lisus din Nazaret, cum 
ar fi Ordinul lemplierilor, Catarii, Prioratul din Sion ori 
Rozacrucienii, printre altele. 

Aceste vechi societăţi au inspirat mişcările moderne cu 
caracter masonico-ezoterico-religios, care au adoptat o 
serie de doctrine din Antichitate, dar care, în majoritatea 
cazurilor, au luat-o pe un drum greşit, ajungând la un 
eclectism plin de confuzii, care s-a îndepărtat de ţelurile pe 
care le urmăreau multe grupări originare. Grupările 
moderne cred că au fost alese pentru a continua căutarea 
înţelepciunii, existenţa şi sensul lui Dumnezeu, dar acţiunile 
membrilor lor sunt evident contradictorii. 

Până în secolul al XXI-lea, masoneria a evoluat substanţial, 
dar a continuat să-şi păstreze caracteristicile: 
secretomania, corporatismul, transmiterea cunoştinţelor 
secrete de la o generaţie la alta, hotărârea de a-şi soluţiona 
problemele în zona de influenţă a lojelor şi pe baza 
statutelor ori constituţiilor proprii. 

Masoneria este astăzi cu adevărat o reţea complexă, care 
se întinde ca o confederație de-a lungul şi de-a latul 
diferitelor grupări integrate în marile loji. Din punct de 
vedere teologic, există o diferenţă între masoneria obişnuită 
şi cea ascunsă. Unele loji masonice au ieşit în evidenţă prin 
ritualuri satanice şi crime sângeroase, cum este cazul celei 
mexicane, iar unii autori coincid în a semnala că una dintre 
exigenţele indispensabile pentru a obţine gradul 33 de 
Suveran Mare Inspector General al Ritului Scoţian e să 
comiţi personal un asasinat. 

CLUBUL BILDERBERG ŞI ALEŞII. 

Una dintre principalele chestiuni ale definirii şi cunoaşterii 
sensului profund al masoneriei moderne este coexistenţa a 
două masonerii: una vizibilă, a celor trei coloane, a 
şorţurilor, emblemelor, riturilor şi chiar a măsurilor şi a 
parţialelor declaraţii publice; şi una invizibilă, dar reală, 
care acţionează pe diferite căi: Masoneria celei de-a Patra 
Coloane. Aceasta nu este cunoscută nici măcar de către 


masonii de grad înalt şi din ea face parte masoneria 
globalistă şi diabolică, aşa cum bine a dovedit De la Cierva. 

Manly P. Hali, considerat cel mai mare filosof al Masoneriei 
actuale, autorul cărţii Prelegeri despre filosofia antică 
(Lectures on Ancient Philosophy), explică toate acestea în 
felul următor: „Francmasoneria este o frăţie în cadrul unei 
frăţii; o organizaţie exterioară, care ascunde frăţia 
interioară a aleşilor. E necesar să se examineze existenţa 
acestor două organizaţii separat, totuşi în interdependenţă, 
una fiind vizibilă, iar cealaltă invizibilă. Societatea vizibilă 
este o camaraderie splendidă de bărbaţi liberi, care s-au 
angajat să se dedice unor țeluri etice, educative, frăţeşti, 
patriotice şi umanitare. Societatea invizibilă este augustă, 
are o demnitate maiestuoasă, iar membrii ei sunt în 
serviciul unui arcanum arcanorum (secretul secretelor, 
arcanul arcanelor)”. 

Clubul Bilderberg acţionează chiar în masoneria invizibilă, 
dar să fie limpede că el nu este o lojă, deşi cei care îl conduc 
sunt masoni, ceea ce înseamnă că, în practică, acţiunile şi 
ideologia lor sunt parte integrantă din cosmologia 
masonică. De aceea, iniţiaţii bilderberger se consideră, 
Aleşi”, folosesc şi conduc Clubul şi pe cei care participă din 
idealism masonic. 

Aibert Pike (1809-1891), care mai este încă, la peste un 
secol de la moartea sa, unul dintre autorii masoni cei mai 
citați şi respectaţi, a fost un membru strălucit al masoneriei 
invizibile, şi a fixat Ritul Scoţian Vechi, despre care se 
acceptă că este cel mai practicat în SUA şi în alte locuri din 
lume. A fost poreclit „Papa masonilor” şi „un Platon al 
masoneriei”, şi a împletit propriile cunoştinţe cu Cabbala, 
Gnoza, misterele lui Isis sau cultul lui Krishna. Într-o 
manieră semioficială, Pike s-a dăruit decenii la rând 
educaţiei masonice a iniţiaţi- ' y y y lor, iar ediţia în facsimil 
a cărţii sale, Moralitate şi dogmă (Morals and. 

Dogma), a fost prezentată şi garantată de către Consiliul 
Suprem de Gradul 33. De-a lungul paginilor acesteia, Pike 


face constant aluzii la Lumină, întuneric, Bestie şi numărul 
ei diabolic, 666, spunând: „Ca toate religiile şi misterele, ca 
ermetismul şi alchimia, masoneria îşi ascunde tainele faţă 
de toţi, cu excepţia adepților, înţelepţilor şi aleşilor, 
foloseşte explicaţii false şi interpretări înşelătoare ale 
simbolurilor, pentru a dezorienta pe cei care merită să fie 
dezorientaţi, pentru a ascunde Adevărul, pe care ea îl 
numeşte Lumină, şi a-i îndepărta de ea”. Din aceste scrieri 
înţelegem că adevărul profund al Luminii masonice nu este 
revelat decât aleşilor din masoneria invizibilă, şi că, după 
masonii care fac parte din ea, acest adevăr se referă la 
sensul final al existenţei omului pe pământ, la relaţia 
acestuia cu Dumnezeu şi universul. Şi Pike şi cei care 
conduc masoneria invizibilă încearcă să-şi convingă 
membrii că în doctrina lor poate fi găsită piatra filosofală a 
existenţei. Dar să nu uităm că Pike era un devotat satanist, 
şi că, aşa cum afirmă diferiţi autori masoni, folosea o 
brățară, pentru a-l invoca pe Satana. 

TEXTELE MASONICE ESENŢIALE ALE SATANISMULUI. 

Pentru a înţelege caracterul religiei unice pe care masonii 
vor s-o răspândească în lume, religie identificată de mulţi 
cu mişcarea New Age24, e important să analizăm întâi 
mesajul unor texte masonice cheie, din care derivă 
aspectele de bază ale noii doctrine. 

Dumnezeul acceptat de către masonii iniţiaţi este aşa- 
numitul Mare Arhitect al Universului, care nu-i un 
Dumnezeu personal şi concret; poate fi unul creştin, budist, 
evreu, panteist ori musulman, după credinţa fiecăruia. 
Masonii îl definesc ca pe un soi de energie universală, şi 
apare reprezentat simbolic în litera G de pe stemele şi 
stindardele lor. Acest Dumnezeu a fost identificat de către 
Albert Pike şi adepţii săi cu Lucifer, atunci când au reluat şi 
introdus în SUA Ritul Scoţian Vechi şi Acceptat de 
masonerie. 

În Moralitate şi dogmă (Morals and Dogma), Pike expune 
ritualul masonilor iniţiaţi în vederea obţinerii gradului 19, 


care sună astfel: 

24 în rom., Noua Eră. (n.t.) „În Ierusalimul Ceresc, 
domneşte lumina primitivă; Oraşul Luminii se va impune în 
faţa Oraşului întunericului”. Şi continuă: „LUCIFER, 
Purtătorul Luminii! Numele ciudat şi misterios dat 
Spiritului întunericului! Lucifer, Fiul Dimineţii! Oare el 
poartă Lumina, şi, cu strălucirile ei, orbeşte sufletele slabe, 
senzuale ori egoiste? Nu vă îndoiţi de acest lucru! Fiindcă 
tradiţiile sunt pline de revelații şi inspiraţii divine; iar 
inspiraţia nu este nici a unui ev, nici a unei credinţe. Platon 
şi Filon erau şi ei inspirați”. 

După interpretarea lui Ricardo de la Cierva, „Pike 
foloseşte cuvântul Lucifer ca sinonim al Satanei, şi ne spune 
că Lumina Masonică, a celei de-a Patra Coloane, a 
masoneriei invizibile, este lumina lui Lucifer, lumina 
Satanei”. 

Iniţiatului i se va dezvălui treptat, pe măsură ce atinge 
treptele gradelor, secretul masoneriei, care constă în 
aflarea faptului că lumina îl salvează de lumea întunericului, 
a beznei; fiindcă bezna este, printre altele, absenţa 
cunoaşterii, în care rămân neiniţiaţii. Această lumină nu-i 
alta decât cea a lui Lucifer, a Satanei. Pentru illuminati, 
Lucifer este Dumnezeu, iar lisus un imitator. La fel cum 
pentru creştini Satana este imitatorul lui lisus, cum bine a 
spus jurnalistul Andreas Faber-Kaiser. În opinia masonilor, 
această lumină este o forţă creată în vederea binelui, dar 
care poate fi utilizată şi în vederea răului, căci i se atribuie 
Satanei un semn pozitiv: acela de a fi un instrument al 
libertăţii şi voinţei libere. 

Faptul că masonul poate acţiona liber, folosind forţa lui 
Lucifer, ca şi spiritul luminii şi adevărului, înseamnă că el 
poate duce la bun sfârşit orice acţiune, chiar dacă aceasta 
pare perversă aprioric, deoarece acţiunile rele se dovedesc 
a fi bune prin înţelegerea pe care o oferă spiritul luminii. În 
practică, această concluzie poate însemna că e bine ca 
anumiţi oameni să moară ori să flămânzescă, pentru ca alţii 


să trăiască în exces. Mai înseamnă şi că, pentru ca o elită 
globală să-şi arate puterea garantată de bogăţia infinită, de 
miliarde de euro, multe persoane trebuie să sufere de 
foame şi să fie exploatate. Aşa afirmă şi Albert Pike în 
Moralitate şi dogmă (Morals and Dogma): „Frecvent, un om 
sau mai mulţi trebuie să fie sacrificați, în sens obişnuit, 
pentru bunăstarea tuturor...”. 

De la Cierva povesteşte că Jack Lang, intelectual şi adept 
al socialismului radical francez, a îndrăznit să organizeze în 
oraşul istoric. 

Blois o întrunire generală de rituri masonice, cu piosul 
scop de a consacra Satanei nici mai mult, nici mai puţin 
decât Franţa. Motivul era o corespondenţă cabalistică, sub 
semnul Satanei, care coincidea cu 30 iunie 2000. Cel care 
făcea convocarea a fost, în diferite guverne socialiste, 
ministru al culturii. 

MASONERIA INVIZIBILĂ A ALEŞILOR. 

Autorul paginii web www.cuttingedge.org, David Bay, 
descrie masoneria invizibilă ca satanică, şi conchide că 
Manly este un ales al acesteia. Subliniază, în plus, că 
masonii de grad înalt care refuză demonismul masonic, 
aparţin masoneriei vizibile, superficiale, care există, fără ca 
măcar să ne dăm seama, numai pentru a induce în eroare, 
după cum explică Pike. Autorul deduce că numai 5% dintre 
masoni aparţin facțiunii învizibile, care ar fi miezul dur al 
ordinului. Ceilalţi 95% se indignează, pe drept cuvânt, în 
faţa acuzațiilor de satanism, pentru că n-au asistat 
niciodată la asemenea manifestări. 

Masoneria aleşilor, pe care nu ajunge să o cunoască şi să o 
practice decât un mic procentaj dintre masonii de grad 
înalt, aşa cum afirmă înşişi Albert Pike şi Manly P. May, se 
împarte în trei categorii, după De la Cierva: 1) miezul dur al 
masoneriei aleşilor; 2) masoneria ezoterico-satanistă; 3) 
masoneria invizibilă a puterii mondiale. În definitiv şi în 
ultimă instanţă, acestea sunt acelaşi lucru, căci 


interacționează şi se confundă între ele; sunt, pur şi simplu, 
trei feţe ale aceleiaşi monede, ori trei câi de acţiune. 


Mondialismul masonic are rădăcinile înfipte în doctrina 
masonului german Karl Christian Friederich Krause, care, 
în 1611, a susţinut teoria cunocută drept Federaţia 
Umanității, o urzeală masonică universală, care urma să 
ducă la crearea unui stat mondial. Pare să fie, deci, un 
precursor al guvernului unic visat de Clubul Bilderberg. 
Doctrina krausistă a fost exportată în întreaga lume, deşi cu 
timpul şi-a pierdut forţa, şi aproape a dispărut. 

Cu toate acestea, nu se poate nega faptul că organizaţiile 
para-masonice mondialiste şi invizibile, organe-cheie ale 
globalizării, cum sunt Clubul Bilderberg, CFR, Skull & 
Bones şi Comisia Trilaterală, s-au adăpat şi ele tot din 
teoriile krausiste. 

MAREA LOJĂ ROCKEFELLER 666 

Profesorul Manuel Guerra de la Facultatea de Teologie 
pentru Nordul Spaniei, din Burgos, specialist în proiecția 
internaţională a sectelor, ocultism şi satanism, a studiat în 
profunzime aceste domenii în lucrările sale, Dicţionar 
Enciclopedic al Sectelor şi Satanism şi Luciferism. Le 
consideră două forme de religiozitate alternativă şi magică 
ale vremii noastre. Pe lângă faptul că dezvăluie aspecte 
interesante ale pătrunderii adânci a satanismului şi 
luciferismului în societatea actuală, acest important autor 
dezvăluie existenţa Marii Loji Rockefeller 666, al cărei sediu 
central se află la New York, în apropiere de Rockefeller 
Center. Şi-a instalat o firmă luminoasă, cu numărul 666, 
chiar în vârful unui zgârie-nori unde s-a instalat, în al cărui 
hol se află o statuie a lui Prometeu, eroul grec care a furat 
focul (o metaforă a înţelepciunii divine şi a înţelegerii legilor 
universului) de la zei, pentru a-l da oamenilor. În sediul 
Lojei nu sunt admise decât persoane de înalt nivel economic 
şi cultural, iniţiate în gradele 30-33 ale masoneriei de Rit 
Scoţian. Marele maestru este în prezent David Goldman, 
care a ajutat grupuri muzicale precum Rolling Stones. E în 
legătură cu filiala spaniolă a Ordinului! Iluminaţi, care i-a 
obţinut recunoaşterea oficială, cu toate că înşelăciunea 


acestei frăţii şi a marelui său maestru, Gabriel Lopez de 
Rojas, a fost dezvăluită public de către jurnalistul Jose 
Rodriguez. 

Loja Rockefeller este un ordin secret iluminist de origine 
luciferică, al cărui ritual urmăreşte, după profesorul 
Guerra, „iluminismul cel mai sumbru”, care aspiră să 
găsească o lumină superioară celei masonice. Printre 
trăsăturile esenţiale ale satanismului se evidenţi- „j ază 
credinţa în Lucifer drept Dumnezeu unic, adică zeitate 
unică, deasupra căreia nu mai există alta. Ceea ce creştinii 
identifică cu Dumnezeu, pentru ei pur şi simplu nici nu 
există. O altă trăsătură a acestui tip de instituţii despre care 
profesorul consideră că aparţin sectei demoniace, este 
recunoaşterea lui Lucifer drept binefăcătorul omenirii, 
precum Prometeu (de aici statuia din holul sediului Lojei 
Rockefeller 666) ori Behemot. Aceşti masoni revin la mitul 
clasic al eroului condamnat de zei pentru că le dăduse 
oamenilor focul furat de la ei, şi îl reinterpretează pe 
Prometeu ca pe un simbol al înnoirii spirituale, al salvării 
dreptăţii şi adevărului prin sacrificiu şi suferinţă. Ei susţin 
că lumina coboară pe pământ în încercarea de a-i îndepărta 
pe muritori de întuneric, aducându-le conştiinţa, 
cunoaşterea trecutului şi viitorului (înţelepciunea); iar 
acesta este încă un atribut mai curând al divinității decât al 
omului. 

Guerra subliniază că în decursul întrunirilor au loc 
liturghii roşii, numite aşa pentru că în ritual predomină 
această culoare, în care se pune pe altar efigia unui tânăr, 
împodobită cu simbolurile pontificale şi regale. Deşi nu se 
comit sacrificii umane, se practică, în schimb, rituri sexuale 
lascive. 

FRĂŢIA. 

Jurnalistul britanic de origine indiană Stephen Knight 
(1952-1985) a publicat, în 1983, Frăția (Ihe Brotherhood), 
iar după optsprezece luni a murit în împrejurări ciudate. În 
această carte, el pătrunde în inima masoneriei engleze, şi 


subliniază că în epoca redactării cărţii „peste 70% din şefii 
poliţiei din întreaga Anglie sunt membri ai masoneriei”. Ela 
descoperit o reţea importantă de detectivi corupți şi 
criminali în poliţie şi Scotland Yard. În acest ultim corp s-a 
făcut o curăţenie care a culminat cu concedierea a 300 de 
detectivi până în 1975. Un procentaj important dintre 
aceştia erau masoni25. 

Vedem astfel că masoneria nu e prezentă doar în Clubul 
Bilderberg, ci şi într-un corp al uneia dintre poliţiile cele 
mai importante din lume, care asigură şi siguranţa celor pe 
care îi numim bilderbergeri în decursul întrunirilor. Masoni 
în interiorul şi în exteriorul hotelului ales. 

După părerea jurnalistului decedat, influenţa masonă se 
observă atât în organele guvernului cât şi în Parlamentul 
englez. Spre 1970, 60- 70% din înalții judecători britanici 
erau masoni. Mulţi dintre ei au trecut prin hotelul 
Bilderberg. 

Knight a dezvăluit în cartea sa şi apartenenţa membrilor 
familiei regale la masonerie, cum este cazul Ducelui de 
Edinburgh, care a fost iniţiat la 5 decembrie 1952. Soţia sa, 
Elisabeta II, era deja regină, 

25 De la Cierva, Ricardo, Masoneria invizibilă, p. 370. 
(n.a.) calitate în care devenise Marea Protectoare a Marii 
Loji a Angliei, cu toate că, fiind femeie, nu putea fi membru 
al ordinului. Prinţul Charles de Wales a refuzat să fie 
mason, provocând un mare scandal al masoneriei, căci 
membrii ei au considerat că prin acest refuz a întrerupt un 
obicei care datează în familia regală încă din secolul al 
XVIII-lea, dat fiind că, începând de atunci, toţi regii Angliei 
au fost practic masoni. Masoneria s-a infiltrat în Biserica 
Anglicană, aşa cum a făcut şi cu cea catolică, ajungând 
chiar să celebreze liturghii negre la Vatican. 

Actualmente, se consideră că în întreaga lume există între 
patru şi cinci milioane de masoni, dintre care majoritatea în 
ţări anglo-saxone, Statele Unite, Marea Britanie şi ţările din 
Commonwealth. Dar nu este deloc demnă de dispreţ 


dimensiunea infiltrării masoneriei şi în alte ţări, precum 
Germania, Franţa, Italia, Benelux, Canada, Portugalia şi 
cele mai importante oraşe latino-americane. 

După cum a afirmat de curând Ramân Torres Izquierdo, 
Suveranul Mare Comandor al Consiliului Suprem de Gradul 
33 al Ritului Scoţian din Spania, Parlamentul European are 
în structura sa un procent de masoni de până la 60-70%. El 
dă asigurări că în guvernul spaniol actual există mai mulţi 
masoni decât în cel anterior, şi spune chiar mai mult: „Se 
poate afirma că toate valorile din Constituţia spaniolă din 
1978 sunt apărate de masonerie şi aş îndrăzni să insist: 
etica democraţiei este masoneria”. 

Recent, De la Cierva a dezvăluit că preşedintele 
guvernului spaniol, Jose Luis Rodriguez Zapatero, este 
mason: „Am verificat. Sunt convins şi am şi bănuieli 
serioase, că şi unii miniştri sunt, deşi pentru moment nu pot 
să le dezvălui numele”. Istoricul subliniază că în prezent 
masoneria din Spania are multă influenţă, şi afirmă fără 
ocolişuri că „acesta este un guvern mason, ca şi grupul 
Prisa”. Vechiul ministru mason critică şi faptul că „politica 
înverşunat anticreştină şi anticatolică a lui Rodriguez 
Zapatero are drept scop înlăturarea influenţei exercitate de 
către Biserica Catolică în societate” şi semnalează că 
preşedintele guvernului este „mai moderat” în purtări, 
datorită reacției mondiale la moartea lui loan Paul al II-lea, 
şi alegerii lui Ratzinger. 

CORPORATISMUL CLUBULUI BILDERBERG. O 
TRĂSĂTURĂ TIPIC MASONĂ. 

Solidaritatea internă, corporatismul, este una dintre 
caracteristicile principale ale Clubului. Calitatea de mason 
este o garanţie a ascensiunii sociale, fiindcă „fraţii” se 
sprijină unul pe altul. Clubul Bilderberg, care este masonic 
prin orientare şi ritual, pune ad litteram în practică sensul 
fraternității dintre membri, în baza căreia cine este admis 
definitiv în grup triumfă definitiv. Aceasta înseamnă şi că, 
dacă noul discipol nu urmează linia fraţilor bilderbergeri, 


ori dacă aceştia îşi dau seama că el nu le va servi scopurile, 
va trebui să iasă pe unde a intrat. 

Revista The Economist sublinia în urmă cu câţiva ani: 
„Când faci escală la Bilderberg ai şi intrat deja”. Fraza îşi 
atinge întreaga dimensiune, dacă ţinem seama de ceea ce 
jurnalistul James Tucker, considera „exemplul cel mai 
dramatic al unei recrutări utile”. El se referea la William ]. 
Clinton, care a asistat pentru prima oară la o întrunire a 
Clubului Bilderberg la Baden Baden, Germania, în 1991., 
Acolo i-au explicat în ce consta NAFTA (Acordul de Comerţ 
Liber între Canada, Mexic şi Statele Unite, care a început 
să funcţioneze la 1 ianuarie 1994. Acesta urmărea 
reducerea sau eliminarea barierelor comerciale între cele 
trei ţări) şi i-au cerut să îl sprijine. În anul următor, a fost 
ales preşedinte”. Clinton fusese invitat de către amicii săi 
din CFR şi nu după multă vreme obținuse nominalizarea 
pentru Partidul Democrat, care l-a dus direct la Casa Albă. 

lată un exemplu relevant al unei formule identice cu cea 
masonică. El apare în explicaţia lui Leon Zeldis Mandel, 
Mare Maestru Adjunct de Onoare al Marii Loji din Israel, cu 
privire la Ritul Scoţian: „în tradiţia noastră masonică, 
neofitul este dus într-un loc specific din Lojă, şi învăţat că 
este piatra de temelie a templului ideal pe care îl edificăm. 
În plus, există un întreg grad ori ceremonie masonică, cea a 
lui Mark Maşter, ori Maestrul Mărcii, care se referă în mod 
special la piatra unghiulară”. În cadrul Clubului Bilderberg, 
fiecărui nou membru i se spune ce se aşteaptă de la el, şi 
acesta devine astfel piatra unghiulară a templului pentru 
care este recrutat. Fiecare piatră trebuie să-şi aibă locul, 
iar toţi împreună alcătuiesc templul. 

Masonii ar fi putut să adopte această imagine de la rândul 
16 din capi toiul 28 al Cărţii lui Isaiia: „Drept aceea aşa zice 
Domnul Dumnezeu: „Pus-am în Sion o piatră, piatră de 
încercare, piatra din capul unghiu lui cea de mare preţ, 
bine pusă în temelie; cel care se va bizui pe ea nu se va 
clătina!„26. În textul intitulat Manual de Disciplină, găsit 


printre pergamentele de la Marea Moartă, esenienii fac 
referire la acelaşi lu cru: „Ei27 vor fi o prețioasă piatră din 
capul unghiului”. 

Dar Clinton nu este singura piatră unghiulară, căci 
desemnarea lui n-a fost un fapt izolat; sunt aleşi îndeobşte 
dintre membrii Clubului Bilderberg nu doar preşedinţii 
Statelor Unite, ci şi cei europeni. Anthony Blair s-a întâlnit 
pentru întâia oară cu cei pe care îi numim bilderbergeri în 
1993. În anul următor, a fost ales preşedinte al Partidului 
Laburist şi în mai 1997 s-a instalat în Downing Street. 
Romano Prodi a asistat la întrunirea din 1999; în 
septembrie acelaşi an, a ajuns preşedintele Comisiei 
Europene. 

Un alt caz este cel al lui George Robertson, care a 
participat la întrunirea Clubului Bilderberg în 19986, un an 
înainte de a fi numit secretar general al NATO. La fel, John 
Edwards a fost invitat să întâlnească acest grup select cu o 
lună înainte ca John Kerry să-l aibă în vedere ca posibil 
vicepreşedinte al SUA, în caz că ar fi câştigat alegerile. 
Sunt notorii şi demersurile făcute de Henry Kissinger şi 
Giovanni Agnelli pentru a-l convinge pe Berlusconi că în 
Italia era convenabil să-l numească pe Renato Ruggiero 
(membru al Clubului) în funcţia de ministru de externe. Şi 
Rodrigo Rato a participat la o întrunire a Clubului 
Bilderberg, înainte de a fi numit director general executiv 
al Fondului Monetar Internaţional; Esperanza Aguirre a 
participat în anii 1998, 1999 şi 2000, iar ulterior a fost 
aleasă preşedinta Comunităţii din Madrid, fiind prima 
femeie într-o astfel de funcţie. 

Există, fireşte, mult mai multe exemple. Alte cazuri sunt 
ale celor doi prim-miniştri francezi Lionel Jospin, care a fost 
invitatul Clubului Bilderberg în 1996, înainte de a fi ales, şi 
Michel Rocard, care a condus Republica franceză între 
1988-1991. Înainte de a fi 

26 Textul românesc al acestui verset a fost preluat din 
Biblia tradusă de Părintele Gala Galaction, 1938. (n.t.) 


27 Membrii comunităţii eseniene. (n.t.) secretar general al 
ONU, Kofi Annan a avut aceeaşi funcţie şi în Clubul 
Bilderberg. Pentru conferenţiarul în Economie Aplicată de 
la Universitatea Autonomă din Barcelona, Arcadi Olivares, 
„una dintre datele care atrag cel mai mult atenţia, din tot 
acest eşafodaj este faptul că fiica lui Wallemberg (una 
dintre marile averi ale Suediei), Nane Lagergren, este 
căsătorită cu Kofi Annan, şi că fostul secretar general al 
Naţiunilor Unite a fost înainte secretar general al Clubului 
Bilderberg. Aceasta înseamnă că Annan are cel puţin 
aprobarea unei mari părţi din ceea ce se numeşte 
establishment-ul american. Kofi Annan a fost numit direct 
de către Bill Clinton”. 

Angela Merkel a participat la întrunirea Clubului 
Bilderberg în 2005, iar Hillary Clinton a fost prima femeie 
care a asistat la o întrunire a Clubului, afirmă felurite surse. 
Aceasta s-a întâmplat în 1997 şi, tocmai pe baza acestei 
vizite, toate mijloacele de comunicare internaţionale s-au 
făcut ecoul posibilităţii ca ea să devină prima femeie 
preşedinte al SUA. 

Un asemenea şir de coincidenţe între binomul: prezenţă la 
întrunirile Clubului Bilderberg - numiri excepţionale ar fi 
uimitor, dacă nu s-ar cunoaşte fraternitatea existentă în 
frăţiile de sorginte masonică. Membrii acestora se ajută 
între ei, un stimulent care rimează cu sistemul masonic de 
promovare. 

Dar aceste întâmplări suspecte au generat acuzaţii, pe 
care preşedintele Davignon le-a ocolit, semnalând că 
Steering Committee are observatori de mare talent şi „doar 
îi evaluează pe noii băieţi care se remarcă la începutul 
carierei lor”. 

SIMBOLISMUL OCULI AL BANCNOIEI DE UN DOLAR. 

La 4 iulie 1776, delegaţii celor treisprezece state din Noua 
Anglie proclamau Declaraţia de Independenţă a Statelor 
Unite ale Americii. Dintre cei treisprece semnatari ai 
Declaraţiei de Independenţă, nouă erau masoni (Ellery, 


Franklin, Hancock, Hewes, Hooper, Paine, Stockton, Walton 
şi Whipple), ca şi nouă dintre cei treisprezece delegaţi- 
semnatari englezi (Adams, Carroll, Dickinson, Ellery, 
Hancock, Harnett, Laurens, Roberdau şi Bayard Smith), la 
fel ca şi cei treisprezece semnatari ai Constituţiei 
americane (Bedford, Blair, Breariey, Broom, Carroll, 
Dayton, Dickinson, Franklin, Gilman, King, McHenry, 
Paterson şi Washington). Majoritatea membrilor 
Congresului care au ratificat acele acorduri erau şi ei 
membri ai ma soneriei, ca aproape toţi comandanții armatei 
republicane care luptase împotriva trupelor metropolei 
engleze. 

După ce a promulgat Declaraţia de Independenţă, 
Congresul i-a însărcinat pe John Adams, Benjamin Franklin 
şi Thomas Jefferson să elaboreze emblema oficială a noului 
stat şi fiecare dintre ei a sugerat o imagine bazată pe 
simbolismul biblic şi grecesc, dar imaginea definitivă a 
propus-o secretarul Congresului, Charles Thompson, 
maestrul unei loji masone din Philadelphia, în fruntea căreia 
se afla Benjamin Franklin. 

Reversul emblemei reproduce simbolul Ordinului 
illuminati din Bavaria, care apăruse anterior pe coperţile 
celor mai radicale texte iacobine, în vremea Revoluţiei 
Franceze. În centru, este o piramidă alcătuită din 
treisprezece trepte (cele treisprezece state noi), iar pe cea 
de la bază apare o dată, scrisă cu cifre romane: 
MDCCLXXVI1, 1776, anul independenţei şi creării Ordinului 
illuminati din Bavaria. Triunghiul care formează vârful 
edificiului are raze de jur împrejur şi un ochi în interior; 
este Ochiul care Vede Totul, un simbol luat din vechiul 
Egipt, care face aluzie la omniscienţa lui Horus, Zeul Soare 
(religia egipteană este una a Luminii). Reversul Marii 
Embleme înclude două legende: una în partea superioară, 
înconjoară triunghiul şi spune Annuit Coeptis „El a favorizat 
ceea ce am întreprins”, cu referire la ochiul din triunghi, 
care reprezintă o forţă providenţială. Cealaltă apare la baza 


piramidei şi spune Novus Ordo Seclorum „Noua Ordine a 
Secolelor” ori „Noua Ordine a Erelor”. Referirile la o Nouă 
Ordine şi o Nouă Eră, foarte recurente în epoca modernă, 
provin de la scriitorul roman Virgiliu şi fac o paralelă între 
noul stat american şi vechea Romă imperială. În 
simbolismul ilumi nist, legenda face aluzie la Noua Eră a 
Vărsătorului, care urmează după Era Peştilor ori Era 
Creştină, ere între care, conform tradiţiei, există o perioadă 
de trecere care durează două sute cincizeci de ani. 
Desenatorii Emblemei credeau că Statele Unite avea să 
joace un rol important în cursul acestei tranziţii. 

Este important să semnalăm că George Washington i-a 
scris în 1798 pastorului protestant G. Y. Snyder o scrisoare 
în care spunea: „Eu n-aveam intenţia să pun la îndoială 
faptul că doctrina susţinută de illuminati şi principiile 
iacobinismului se răspândiseră în Statele Unite. Din contră, 
nimeni nu este mai convins decât mine de acest fapt. Ideea 
pe care voiam să v-o expun era aceea că eu nu credeam că 
lojele din ţara noastră căutaseră, ca asociaţii, să 
răspândească doctrinele diabolice ale primilor şi principiile 
pernicioase ale ultimilor, dacă este posibil să-i separâm pe 
unii de ceilalţi. Este prea evident că. 

Î individualităţile au făcut-o, ori că fondatorul sau 
intermediarii folosiţi pentru a crea societăţi democratice în 
Sta tele Unite au avut acest proiect, ca să ne mai permitem 
să punem acest lucru la îndoială”. 

În 1945, Franklin Delano Roosevelt, fratele mason şi 
preşedinte al SUA, a dus procesul pe cele mai înalte culmi, 
dând dispoziţie ca reversul Marii Embleme americane să se 
imprime pe reversul bancnotei de un dolar. După primul 
preşedinte al ţării, George Washington, iniţiat al lojei 
Fredicksburg nr. 4 din Virginia, şi ulteirior Mare Maestru al 
lojei Alexandria nr. 22, cincisprezece succesori ai lui la 
preşedinţia SUA au purtat şorţul de mason. Influenţa 
masoneriei a devenit pregnantă încă de la început în toate 


domeniile existent, modelându-i componentele ideologice şi 
politice, şi inspirând mare parte din simbolismul ei. 

H1 

PREŞEDINŢI AMERICANI MASONI. 

Masoneria a rămas legată de preşedinţia SUA, cu tot ceea 
ce o asemenea legătură presupune relativ la pătrunderea în 
structura instituţională, socială şi politică a acestei mari 
țari. 

Mulţi preşedinţi ai SUAau fost masoni, bunăoară Franklin 
D. Roosevelt (membru şi al CFR) şi Harry S. Truman, care a 
fost iniţiat în gradul 33 al Ritului Scoţian (CFR). La rândul 
lui, John E Kennedy era catolic, nu mason, dar membru al 
CFR. Lyndon B. Jonson era mason de gradul 33 (CER); 
Gerald R. Ford a fost mason şi preşedinte al CFR; George 
Bush I este mason şi membru al Comisiei Trilaterale, al 
Skull & Bones şi al CFR William ]. Clinton este mason 
recunoscut, membru al Clubului Bilderberg, Trilateralei şi 
CFR, trei organizaţii globaliste. Clinton a fost afiliat la 
organizaţia masonică de tineret Demolay şi este membru al 
modernului Ordin al Templului mason. Fostul său 
vicepreşedinte Al Gore a mărturisit că este mason. 

Începând cu Eisenhower, care nu era mason, dar făcea 
parte, în schimb, din CFR, toţi preşedinţii americani au 
făcut parte din Clubul Bilderberg. 

Influenţa masoneriei se face observată şi în lumea 
băncilor, care este esenţa integratoare a Clubului. ]. 
Pierpont Morgan, bilderberger, este un stâlp de bază al 
masoneriei invizibile, ca şi John D. Rockefeller, care nu şi-a 
ascuns niciodată calitatea de mason, dar nici n-a făcut caz 
de ea. Ginerele său, fostul senator Nelson Aldrich, soţul 
fiicei lui, Abby, este şi el mason. Alt bilderberger mason, 
care a şi fost preşedintele grupului, este Lordul Carrington, 
fost secretar general al NATO. 

ORDINUL ILLUMINATI ŞI PROFEŢIILE LUI ALBERI PIKE. 

Illuminati era o societate secretă, fondată de profesorul 
universitar german de drept canonic Adam Weishaupt, în 


secolul al XVIII-lea. Societatea, care copiase schema 
organizatorică ierarhică a iezuiţilor, a fost condusă 
despotic, căci subordonaţilor li se cerea o obedienţă totală 
şi oarbă faţă de şefi. A fost subvenţionată de bancherul 
evreu Meyer Amschei Rotschild, a cărui familie este una 
dintre cele mai bogate şi mai puternice din lume, acuzată, 
pe de altă parte, că urmează tradiţia satanico-ezoterică. 
Grupul începuse să se formeze cu trei ani mai înainte, la 
Frankfurt, în cadrul unei reuniuni la care bancherul 
invitase o duzină dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi, 
în vederea elaborării unui plan global de control al bogăției 
totale a lumii, după cum afirmă scriitorul german Jan van 
Helsing. 

Concluziile întrunirii au fost făcute publice în raportul 
intitulat Noul Testament al Satanei, care conţinea felurite 
recomandări pentru a obţine controlul bogăției şi menţiona 
anarhia drept calea principală pntru a atinge acest ţel. 
Adam Weishaupt a fondat conducerea Ordinului illuminati 
la 1 mai 1776. În opinia jurnalistului Andreas Faber-Kaiser, 
„faptul că această zi e o sărbătoare mondială - Ziua Muncii 
- lămureşte şi mai abitir strânsa legătură care există” între 
illuminati şi Internaţionalele. 

Socialiste. Weishaupt a revenit în sânul Bisericii Catolice, 
iar după moartea sa, în 1830, masonul Albert Pike a fost 
ales să continue activitatea Ordinului illuminati în Statele 
Unite. În 1871, acesta a conceput un plan pentru 
accelerarea instaurării Noii Ordini Mondiale, prin 
provocarea a trei războaie mondiale. Şi-a expus proiectul în 
corespondenţa sa cu masonul Giuseppe Mazzini, membrul 
selecționat de către Ordinul illuminati în 1834, pentru a-i 
conduce operaţiunile în Europa. Mai mulţi autori coincid în 
a spune că Mazzini a fost fondatorul mafiei, care la 
începuturi era un ordin inițiatic de luptă împotriva 
abuzurilor absolutiste. Acronimul MAFIA ar însemna 
Mazzini Autorizza Furti, Incendi, Avvelenamenti, adică 
„Mazzini autorizează furturi, incendii, otrăviri”. 


În plus, Pike dispunea de un ghid spiritual ori daimon, care 
îi oferea „înţelepciunea Divină” şi îi spunea cum să-şi atingă 
obiectivul mondialist. E de presupus că tocmai acesta i-ar fi 
sugerat şi viziunea pe care i-a descris-o în scrisori lui 
Mazzini. Prima dintre ele, datată 15 august 1871, plănuia 
provocarea a trei războaie mondiale, pentru a atinge un 
obiectiv limpede: 

! Primul război mondial trebuie să izbucnescă pentru a le 
permite membrilor Ordinului illuminati să-i înlăture pe țarii 
Rusiei şi să transforme această ţară în fortăreaţa 
comunismului ateu. Se va profita de divergenţele provocate 
de către agenteut28 între imperiile britanic şi german, 
pentru a stimula acest război. La sfârşitul războiului, se va 
construi comunismul, de care se va fi profita pentru a 
distruge celelalte guverne şi a slăbi religiile”. 

În scrisoare, Pike îi explică lui Mazzini care ar fi următorul 
pas: „Al doilea război la nivel mondial trebuie promovat 
profitând de conflictele dintre fascişti şi sioniştii politici. 
Acest război trebuie să înceapă pentru a distruge 
naționalismul, iar sionismul politic trebuie să fie destul de 
puternic pentru a fonda statul suveran al lui Israel în 
Palestina, în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, 
trebuie să se înfiinţeze o internaţională comunistă suficient 
de puternică pentru a înfrunta tot ansamblul creştinătăţii, 
pe care s-o ţinem în frâu şi s-o menţinem până când vom 
avea nevoie de ea pentru cataclismul final”. 

28 Agenţii Ordinului illuminati. (n.a.) 

Ţelul plănuit în scrisoare a fost atins. Mai rămâne de văzut 
şi dal. I ultimul război, care urma să fie provocat pentru 
îndeplinirea planii lui globalist al lui Pike, va avea şi el loc: 
„Al treilea război mondial trebuie stimulat profitând de 
contradicții le provocate de agenteur trimişi de illuminati 
printre sioniştii politici şi liderii lumii islamice. Războiul 
trebuie condus astfel încât Islamul (lumea arabă 
musulmană) şi sionismul politic (statul Israel) să se distrugă 
reciproc. Între timp, restul ţărilor, odată divizate în această 


chestiune, se vor vedea obligate să intre în luptă până la 
epuizarea fizică, morală, spirituală şi economică”. 

În scrisoare, Albert Pike îi scria lui Giuseppe Mazzini că cei 
care plănuiesc dominaţia completă a lumii vor provoca cel 
mai mare cataclism cunoscut vreodată pe planetă: „Îi vom 
elibera pe nihilişti şi atei, provocând un cataclism social 
formidabil, care va arăta clar naţiunilor, în toată oroarea lor, 
roadele ateismului absolut, originea comportamentului 
sălbatic şi a celei mai sângeroase confuzii. Atunci şi peste 
tot, cetăţenii, obligaţi să se apere de minoritatea mondială a 
revoluţionarilor, îi vor extermina pe distrugătorii civilizaţiei, 
iar mulţimea, deziluzionată de creştinism - ale cărui spirite 
deiste îşi vor fi pierdut, începând din acel moment, busola şi 
calea - va primi adevărata lumină prin manifestarea 
universală a doctrinei pure a lui Lucifer, revelată în sfârşit 
în faţa privirii publice. Această manifestare va rezulta din 
mişcarea reacționară generală care va urma distrugerii 
creştinismului şi ateismului, ambele învinse şi distruse în 
acelaşi timp”. 

Faptul că aceste scrisori, păstrate la British Museum din 
Londra, sunt anterioare evenimentelor descrise în ele, 
arată că cele petrecute cu adevărat în urma Primului şi 
celui de-al Doilea Război Mondial par scoase din planul 
Pike. 

De la cunoşterea acestui plan malefic, este logic să credem 
că evenimentele petrecute succesiv la 11 martie şi la 11 
septembrie sunt în conexiune directă cu pregătirile unui al 
treilea război mondial. Planul conceput de illuminati descrie 
cu o impresionantă exactitate evenimentele care au avut loc 
pe planetă de la începuturile secolului al XX-lea şi până azi. 
Cursul celor produse după primul atentat, despre care s-a 
presupus că ar fi fost comis de către „terorismul 
internaţional”, ne duce iremediabil în Orientul Mijlociu, aşa 
cum arată scrisoarea lui Pike, o constatare care, în plan 
raţional, provocă mai puţină mirare, iar în plan emoţional 
dă fiori din cauza asemănării cu realitatea. 


Pentru a-şi asigura controlul bogăției mondiale, familia 
Rotschild a folosit alte căi strategice. Planul lor secret de 
orientare a destinelor omenirii prevedea că Nathan 
Rothschild avea să subvenţioneze munca lui Karl Marx, a 
cărui gândire s-a materializat în opera sa, Capitalul. La 
British Museum din Londra sunt păstrate unele dintre 
primele ediţii ale cărţilor lui, ca şi cecurile cu care l-a plătit 
bancherul. Numele Rotschild înseamnă „scut” ori 
„protector al roşilor”. 

La moartea lui Mazzini, Pike l-a desemnat pe unul dintre 
illuminati, Adrian Lemmi, să se ocupe de chestiunile 
europene; lui i-au urmat Vladimir Ilici Ulianov Lenin şi, 
ulterior, Iosif Visarionovici Djugaşvili Stalin. Aşa cum am 
arătat mai înainte, atât revoluţia lui Lenin, cât şi bolşevicii 
au fost finanţaţi de către bănci britanice, franceze şi 
germane, controlate de către clanul Rotschild. 

În consonanţă cu illuminati din URSS, autorul paginii web 
wwW. Nuevorden.net/main.html dă asigurări că, „dintr-un 
motiv ori altul, în decursul conferinţei de la Ialta, de după al 
Doilea Război Mondial, aliaţii occidentali i-au cedat 
jumătate din Germania şi Europa lui Stalin. De ce, oare, au 
dat puterile capitaliste toată Europa de Est Uniunii 
Sovietice, când Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa 
împreună erau mai puternice decât aceasta? Singura 
explicaţie ar fi că masonii Churchill şi Roosevelt i-au dat 
masonului (de rang mai mare decât al lor) din Ordinul 
illuminati, Stalin, jumătate din Europa, la ordinul 
Sinedriului”. 

În pofida credinţei generalizate că Ordinul illuminati s-a 
stins la sfârşitul secolului al XIX-lea, putem afirma că acesta 
continuă să fie operativ şi în prezent. Astăzi este integrat în 
conducerea superioară a masoneriei moderne europene şi 
americane, formând Loja Aleşilor. Deasupra întregului 
ansamblu al masoneriei invizibile se înalţă „Consiliul celor 
33”, alcătuit din cei mai înalţi 33 de masoni iniţiaţi din lume. 
Peste aceştia se situează „Marele Consiliu al celor 13”, 


alcătuit din treisprezece Mari Druizi, pe o treaptă 
superioară acţio nează „Iribunalul” şi, în sfârşit, apare şi 
nemenţionabilul nume de gradul 72 al cabaliştilor, care 
înseamnă „iluminaţi”. 

Nu putem să trecem cu vederea mesajul cifrat emis la 1 
august 1972, după sabat, adică „sâmbăta vrăjitoarelor”, de 
către Phillip Rotschild, care a anunţat în faţa „Consiliului 
celor 13”, în cazinoul Bilderberg din San Antonio, 
planificarea istoriei începând cu 1980, după cum a făcut 
public Andreas Faber-Kaiser, în 1993. Indicaţiile erau foarte 
concrete: „Când veţi vedea că se sting luminile din New 
York, să ştiţi că ne-am atins țelul”. 

CAPITOLUL. 8 

Manipularea on? Lă a societăţii i „Prima victimă a 
războiului este adevărul” 

Rudyard Kipling (1865-1936) Poet şi scriitor britanic. 

Când guvernanţii au înţeles că puteau manipula psihologic 
masele, prin procedee subtile de control social, în lumea 
cunoscută a început o metamorfoză iremediabilă ce duce 
până în prezent, dar care îşi va atinge punctul culminant 
undeva, în viitor. Metodele moderne de omogenizare civică 
au fost elaborate după succesul deja experimentat de 
propaganda de război şi ulterior progreselor ştiinţifice ale 
şcolii lui Sigmund Freud. Un rol important au avut, de 
atunci, publicitatea, cinematograful, presa scrisă şi radioul, 
dar mai ales televiziunea şi lumea telerealităţii pe care 
aceasta a creat-o. Manipularea la care sunt supuşi cetăţenii 
acum ne trimite iremediabil la o întâlnire cu cartea 1984, a 
scriitorului şi publicistului George Orwell: „Dumneata îţi 
închipui că există ceva numit natură umană, care, ultragiată 
de ceea ce facem, se va întoarce împotriva noastră. Dar noi 
creăm natura umană. Omul este maleabil la nesfârşit”. 

INSTITUTUL TAVISTOCK. 

Orice acţiune de manipulare globală este gestionată din 
interiorul unei instituţii: Institutul Tavistock de Relaţii 
Umane, al cărui sediu se află la Londra, pe Ilabernack 


Street, numărul 30. De acolo, acesta conduce nenumărate 
filiale răspândite pe întreaga planetă, cum sunt Rand 
Corporation, MII, Centrul de Cercetare Stanfcrd, Institutul 
Hudson, Fundaţia Heritage şi Centrul de Studii 
Internaţionale şi Strategice din Georgetown, unde se 
formează şi personalul Departamentului de Stat. Tavistock 
studiază comportamentul individual şi colectiv, urmărind să 
controleze şi să conducă acţiunile şi gândirea prin tehnici 
de persuasiune, sugestie, manipulare şi spălarea creierului. 

În 1921, după ce Primul Război Mondial luase sfârşit, 
acest centru ştiinţific a început să cerceteze posibilităţile 
oferite de controlul minţii. Obiectul său de studiu era 
„nevroza de război” pe care le-o provoca soldaţilor 
britanici, „un punct de ruptură” a echilibrului psihologic, 
cauzat de stresul intens suferit în conflict şi de teroarea pe 
care le-o stârneau bombardamentele. Ulterior, metoda 
ştiinţifică descoperită la Tavistock a fost aplicată în 
domeniul general al comportării umane, iar institutul a 
început să evalueze reacţiile individuale şi colective ale 
persoanelor supuse la diferiţi stimuli, în intenţia de a 
controla şi manipula oamenii conform descoperirilor lui 
Freud. 

Antecedentele soldaţilor au servit cercetării cauzelor şi 
condiţiilor ce-l fac pe un individ să-şi piardă controlul 
mental şi contactul cu realitatea anterioară, lăsându-l fără 
apărare în faţa unui stimul nou. Ţelul era distrugerea 
apărării psihice a individului şi, de aceea, cercetătorii s-au 
străduit să afle variabilele care trebuiau aplicate fiecărui 
caz concret. Acest ţel a fost întotdeauna acelaşi: controlul. 
Ei au încercat să afle cheile dezintegrării ori descompunerii 
sociale, în vederea modificării percepţiilor individuale care 
alterează credinţele sau valorile prealabile. Oamenii de 
ştiinţă de la Tavistock au descoperit că un individ care îşi 
pierde rădăcinile este mai uşor de gestionat şi, ca atare, 
pentru a putea fi manipulat, trebuia să i se distrugă nucleul 


familial şi principiile religioase, sexuale şi de orice sorginte, 
inculcate din copilărie. 

Interacțiunea mass-media, directivele metodelor 
educative, crearea multor contexte de recreere, 
manipularea opiniei publice şi implementarea contraculturii 
narco printre tineri joacă un rol primordial în procesul de 
spălare a creierului, care facilitează controlul 
comportamentului. Credem, de pildă, că opinia noastră 
despre anumite chestiuni s-a for mat în libertate, dar, 
pentru a fi aşa, ar trebui să dispunem de toată informaţia 
referitoare la faptul concret pe care dorim să-l analizăm. 
Presa este proprietatea oamenilor de afaceri şi, ca atare, e 
cu neputinţă să dispunem de toate datele, aşa că opinia 
noastră va fi constant condiţionată de versiunile maniheiste 
incomplete, oferite de putere. 

Tavistock a dezvoltat o asemenea putere în Statele Unite, 
încât nimeni nu se remarcă şi nici nu triumfă în nici un 
domeniu fără să fi studiat ştiinţa comportamentului la 
această instituţie ori la una dintre filialele sale. 

CULTURA NARCO ŞI MUZICA - INSTRUMENIE DE 
CONTROL AL TINERETULUI |. 

Introducerea drogurilor în microcosmosul adolescenților 
este unul dintre mecanismele care au funcţionat cel mai 
bine în vederea controlului şi manipulării indivizilor în faza 
vitală, când dispun de cea mai mare energie. Cercetătorii 
de la Tavistock au intuit puterea de acţiune nelimitată a 
tinerilor şi, de aceea, s-au grăbit să găsească metode 
pentru frânarea acestui potenţial uriaş. Drogurile fac parte 
dintre metodele cele mai eficiente de a le induce inerție, 
căci îi prostesc, îi aruncă în inacţiune, iar folosirea lor 
continuă generează psihoze, depresii, temeri nefondate, 
apatie, pierderea încrederii şi respectului de sine, paranoia 
şi alte boli mentale, unele ireversibile. Strategia interzicerii 
a fost foarte eficientă, căci a stimulat consumarea lor de 
către acest segment de vârstă, în cursul căruia răzvrătirea 
este drapelul sub care ei se identifică şi îşi realizează 


coeziunea de grup. Una dintre cele mai grave consecinţe 
ale drogurilor este faptul că tinerii consumatori nu sunt 
conştienţi de cum îi manipulează controlorii sociali şi nici 
nu-şi dau seama că drogurile nu le soluţionează problemele, 
ci le fac şi mai mari, uneori fiind chiar prea târziu pentru a 
se mai putea interveni. 

CIA (ai cărei agenţi se formează şi ei la Tavistock) şi-a 
folosit proprii funcţionari, administrându-le LSD pentru a le 
studia reacţiile, fapt care a provocat numeroase morți. 
Experimentul a fost folosit în cadrul programului MK Ultra, 
iniţiat când compania de medicamente elveţiană Sandoz 
AG, proprietate a S. G. Warburg Co., a dezvoltat Acidul 
Lisergic (LSD). James Paul Warburg, consilier al lui 
Roosevelt, a creat aşa-numitul Institute for Policy Studies, 
special pentru a promova acest drog. Rezultatul a fost 
contracultura narco a LSD din anii 1960, aşa-numita 
„revoluţie a studenţilor”, pe care CIA a finanţat-o cu 
douăzeci şi cinci de milioane de dolari. 

Contracultura narco a adus psihicului tinerilor daune 
emoţionale care n-au fost încă depăşite. Pătrunderea 
drogurilor a fost stimulată de marile festivaluri de muzică 
rock, unde s-a făcut experimentul social de spălare a 
creierelor unor adolescenţi neavizaţi. Acestui experiment i 
s-a adăugat fenomenul Beatles, cu compoziţii atonale care, 
după opinia experţilor, induc un comportament violent, 
necontrolat, dezorganizat. Dar anarhia lor era juvenilă, 
domesticită, de laborator. 

FUNDAŢIILE 'TAVISTOCK. 

Institutul Tavistock a fost creatorul fundațiilor ce susţin 
proiecte cu scopuri nesemnificative, care n-au nimic de-a 
face cu acţiunile aparent filantropice pe care le arborează. 
De exemplu, Fundaţia Rockefeller a pus în mişcare felurite 
tehnici de control ale lumii agricole. Kenneth Warnimont, 
directorul acestei instituţii, a organizat programe de 
instigare împotriva fermierilor independenţi din Mexic şi 
America Latină, consideraţi o ameninţare la adresa 


globalizării pe care o promovează Clubul Bilderberg, 
fiindcă, producând pentru ei înşişi, aceştia se pot 
autosubvenţiona. În Rusia sovietică, bolşevicii credeau că 
obţinuseră controlul total asupra poporului, până când şi-au 
dat seama de independenţa sfidătoare a micilor fermieri, 
chiaburii pe care ei îi numeau kulaci. 

În anii 1930, Stalin a dat dispoziţii GPU29 să ia cu japca 
ogoarele şi vitele kulacilor, pe care să le lase apoi să moară 
de foame, obli- 

29 GPU este sigla sub care este cunoscută 
Gosudarstvennoie Politiceskoie Upravlenie, poliţia politică 
sovietică ce are şi funcţii judiciare, creată în februarie 1922 
pentru a înlocui CEKA. Din cauza nepopularităţii şi pentru a 
i se limita puterea acumulată în exces, GPU a fost 
desfiinţată în 1934, şi înlocuită cu NKVD care, ulterior, avea 
să devină KGB. (n.t.) gându-i, astfel să renunţe la micile lor 
parcele, pentru a intra în colhozuri, gospodării agricole 
colective. PCUS, partidul oamenilor muncii, i-a exterminat 
pe ţărani şi i-a adus în stare de sclavie pe muncitori. Multe 
regimuri totalitare au descoperit în micii fermieri cel mai 
mare oponent al lor. Regimul de teroare al Revoluţiei 
Franceze a luptat nu împotriva aristocraților - dintre care 
mulţi îl simpatizau - ci a micilor agricultori care refuzau să- 
şi predea recoltele tribunalelor revoluţionare, în schimbul 
unor titluri inutile. În Statele Unite, fundaţiile poartă acum 
acelaşi soi de război de exterminare împotriva fermierilor 
americani. Formula tradiţională de „pământ şi muncă” 
pentru fermier a fost alterată de nevoia acestuia de a 
cumpăra mărfurile industriale de care are nevoie pentru 
muncile agricole - şi care îl face vulnerabil mai ales în faţa 
manipulării indicilor de interes ai pieţei. Micii fermieri 
americani înfruntă acelaşi tip de exterminare, văzându-se 
obligaţi să renunţe la îngusta lor parcelă de pământ pentru 
a-şi închiria propria forţă de muncă marilor imperii 
agricole30. 

INSTITUŢIILE TAVISTOCK ÎN SUA. 


Aşa cum s-a arătat deja, Institutul Tavistock conduce 
numeroase filiale răspândite pe întreaga planetă. Dintre 
ele, cele mai importante din SUA sunt următoarele: 

Planning Research Corporation. Aceasta este una dintre 
cele aproximativ trei sute cincizeci de întreprinderi care 
conduc cercetarea şi studiile politice, făcând recomandări 
guvernului. Preşedintele Eisenhower le-a calificat drept „o 
posibilă primejdie pentru politica publică, deoarece aceasta 
ar putea deveni supusul elitei ştiinţifico-tehnologice”. 

Institutul Hudson. Această instituţie a făcut mai mult ca 
oricare alta pentru a modela forma în care americanii 
reacţionează la evenimentele politice şi sociale, gândesc, 
votează şi acţionează în general. Institutul Hudson s-a 
specializat în cercetări cu privire la politicile de apărare şi 
relaţiile cu Rusia. Mare parte din activitatea sa militară 

30 
http/educateyourself.org/now/nwotavistockbestkeptsecret.h 
tml. (n.a.) este considerată „secretă” şi este una dintre 
instituţiile destinate spălării creierelor, făcând parte din 
Comitetul celor 300. Unul dintre clienţii săi cei mai 
importanţi este Departamentul American pentru Apărare, 
care se ocupă şi de chestiunile de apărare civilă, securitate 
naţională, politică militară şi controlul armelor. 

National Training Laboratory. Fondată în 1947, cu sediul 
în Bethel, statul Mâine, această instituţie se ocupă cu 
spălarea creierelor liderilor din guvern şi instituţiile 
educative, ca şi din birocraţiile corporative, după metoda 
Tavistock. Ulterior, îi foloseşte pe aceşti lideri în conducerea 
întrunirilor de grup din organizaţii, ori angajează alţi lideri 
de grup cu antrenament similar pentru a face acelaşi lucru. 
National Training Laboratory dezvoltă metoda psihologică 
cunoscută drept „dinamică de grupuri”, creată de către 
neamţul Kurt Lewin chiar la Tavistock. Într-un grup de 
spălare a creierului condus de Lewin, un număr de indivizi 
de felurite provenienţe şi personalităţi este manipulat de 
către un grup-lider, în scopul de a-şi forma o opinie 


consensuală, ajungând astfel la o nouă identitate de grup. 
Cheia procesului este crearea unui mediu controlat, unde 
se induce uneori stresul (numit adesea disonanţă) pentru a 
distruge structura convingerilor individuale. Folosind 
presiunea unor egali din alt grup de membri, individul este 
„distrus”, destabilizat, i se scoate la iveală o nouă 
personalitate, cu noi valori. Experienţa degradantă obligă 
persoana să nege că în ea s-ar fi produs vreo schimbare. 
Astfel se spală creierul unui individ fără ca acesta să-şi fi 
dat seama ce s-a petrecut. 

Universitatea Pennsylvania, Facultatea de Finanţe şi 
Comerţ din Wharton. Fondată de către Eric Trist, unul 
dintre creierele de la Tavistock, Wharton se numără printre 
cele mai importante centre 'Tavistock în ceea ce priveşte 
cercetarea conduitei. Clientul său este Departamentul 
Muncii din SUA, pe care îl învaţă cum să facă publice 
statistici „pregătite” la Wharton Econometric Forecasting 
Associates Incorporated. Această metodă a fost foarte 
solicitată în 1981 şi a dovedit că existau mai multe milioane 
de şomeri decât cele reflectate în statisticile USDL. Modelul 
Econometric Wharton este folosit de către marile companii 
din Comitetul celor 300 din SUA, Europa Occidentală, 
Fondul Monetar Internaţional, Naţiunile. 

Unite, Banca Mondială şi Institutul de Cercetare Socială. 
Printre clienţii săi figurează Fundaţia Ford, Departamentul 
pentru Apărare al SUA, Serviciul Poştei Americane şi 
Departamentul American pentru Justiţie. Printre studiile 
sale se numără „Semnificaţia umană a schimbării sociale”, 
„Tinerii în tranziţie” şi „Cum îşi văd americanii sănătatea 
mentală”. 

Institutul de Viitorologie. Acesta este finanţat de către 
Fundaţia Ford şi preia previziunile pe termen lung de la 
Tavistock. Proiectează şi analizează ceea ce se consideră că 
vor fi schimbările esenţiale care se vor produce din 
cincizeci în cincizeci de ani. Aşa-numitele Panouri Delphi 
decid ce este normal şi ce nu şi pregătesc documente de 


poziţie care orientează guvernul pe drumul corect, pentru a 
lăsa fără lideri grupurile de indivizi ce provoacă dezordini 
civile31. 

RĂZBOIUL CA PROCES DE ORGANIZARE SOCIALĂ. 
RAPORTUL IRON MOUNTAIN. 

Unul dintre rapoartele secrete cele mai semnificative, rod 
al cercetărilor pe care bilderbergerii le subvenţionează, în 
râvna lor de a controla lumea, este cel cunoscut sub numele 
de Iron Mountain, a cărui istorie debutează la începutul 
anului 1961, când preşedintele John F. Kennedy îşi făcea 
publică hotărârea de a pune capăt Războiului Rece. 
Comunicatul coincide cu selectarea unui grup de experţi 
care să analizeze consecinţele posibilei instaurări a unei 
păci mondiale permanente. Operaţiunea a fost coordonată 
de către trei membri importanţi ai administraţiei Kennedy, 
care făceau parte, în plus, din cele mai importante trei 
societăţi secrete: Dean Rusk, membru al Clubului 
Bilderberg şi CFR; McGeorge Bundy, membru al Clubului 
Bilderberg, CF R şi Skull & Bones; şi secretarul pentru 
apărare Robert McNamarra, membru al Clubului 
Bilderberg, Comisiei Trilaterale şi CFR. Delegaţia de 
cercetare, care a început să lucreze în 1963, era alcătuită 
din importanţi economişti, istorici, sociologi, oameni de 
ştiinţă, un astronom şi un industriaş. 

31 
http/educateyourself.org/now/nwotavistockbestkeptsecret. 
Htrnl. (n.a.) 

Concluziile acestei cercetări au apărut în raportul Iron 
Mountain, numit astfel deoarece întrunirile cele mai 
importante avuseseră loc într-un adăpost nuclear subteran 
cu acelaşi nume, situat lângă Hudson, New York. Iron 
Mountain era sediul lui Hudson Institution, un cabinet de 
consultanţă al CFR, care se construise ca refugiu în caz de 
război nuclear. În plus, găzduia birourile Standard Oii ale 
lui Rockefeller, Dutch Shell Oii, ale băncii Morgan şi ale 


Manufacturers Hanover Trust. Recent, a fost transformat în 
muzeu. 

Conţinutul raportului Iron Mountain a fost dat publicităţii 
în 1966, deoarece unul dintre cei cincisprezece membri ai 
grupului, identificat cu numele de John Doe, l-a „scăpat” 
presei. Marile canale de înformare americane l-au ţinut sub 
tăcere şi doar Dial Press a îndrăznit să-l publice, după un 
an. Doe era convins că trebuia să împărtăşească rezultatele 
acestei cercetări tuturor cetăţenilor, care susţinuseră 
studiul cu impozitele şi contribuţiile lor la buget. Restul 
colegilor lui credeau contrariul şi se temeau că publicarea 
raportului avea să declanşeze o periculoasă „criză de 
încredere” faţă de guvernanţi. 

Băieţii de la Iron Mountain, cum s-au autointitulat, şi-au 
orientat studiile spre „Fezabilitatea şi Oportunitatea Păcii” 
şi au conchis că „Războiul nu este, cum se crede adeseori, 
un instrument politic pe care ţările îl folosesc ca să-şi 
extindă ori să-şi apere valorile politice sau interesele 
economice proprii. Din contră, el conţine fundamentul 
organizării sistemului social. Acesta a guvernat majoritatea 
societăţilor omeneşti în decursul istoriei şi la fel se întâmplă 
şi acum”. Cercetătorii au conchis că războiul era de dorit şi 
necesar, fiind „principala forţă structuratoare” şi 
„stabilizatorul economic esenţial al societăţilor moderne”. 
În plus, unul dintre punctele cele mai importante ale 
raportului a confirmat că, pentru a schimba viaţa tuturor 
locuitorilor planetei, nu există cale mai eficientă decât 
lupta, o afirmaţie istorică promulgată de Karl Marx. 

Pe lângă faptul că sprijineau conceptul de „război 
dezirabil”, cercetătorii au propus reintroducerea sclaviei 
prin tehnologia modernă şi au pus problema folosirii 
politicii ca posibil substitut al controlului social exercitat 
anterior prin crearea de duşmani potenţiali. 

„Dezvoltarea acestei forme sofisticate de sclavie”, au 
adăugat, „este o precondiţie inevitabilă pentru controlul 
social, într-o lume a păcii”. Şi încheiau: „Trebuie să afirmăm 


din răsputeri că, de război ca sistem nu ne vom putea lipsi 
prea uşor, până nu vom decide, cu toată precizia, cu ce 
sisteme de control social avem de gând să-l înlocuim şi 
suntem convinşi, mai presus de orice îndoială raţională, că 
aceste instituţii suplinitoare îşi vor atinge ţelurile”. 

După cum vedem, în ciuda discuţiilor despre posibilităţile 
deschise de către o pace durabilă în sistemul organizării 
sociale, adevăratul scop al raportului era asigurarea, mai 
presus de orice, a controlului social. Alesul grup de studii a 
evidenţiat faptul că, pentru a implementa un model de pace 
permanentă, era necesar să se găsescă substitute ale 
războiului - şi au menţionat câteva formule, precum 
programul economic de cercetare spaţială, gigantic şi iară 
un ţel concret, orientat spre obiective de neatins, ori 
crearea de duşmani fictivi ca, de pildă, o ameninţarea 
extraterestră stabilită şi recunoscută, ori o poluare a 
mediului masivă şi globală. În plus, au arătat că s-ar putea 
introduce jocuri violente, de orientare socială, în scopul 
creării unei forţe poliţieneşti internaţionale omniprezente 
şi, virtual, omnipotente. 

E semnificativ să subliniem faptul că raportul nu a ridicat 
nici o secundă chestiunea educaţiei şi formării culturale a 
cetăţenilor ca metodă pentru depăşirea conflictelor belice, 
ci pe cea a substituirii acestora cu alte ameninţări, care să 
poată sugestiona şi determina populaţia să fie uşor 
manevrabilă. Mai mult, a apărat abrutizarea persoanelor 
prin folosirea jocurilor violente. 

E îngrijorătoare similitudinea acestor premise cu situaţia 
actuală, când observăm tot mai des scene de maximă 
violentă la unele evenimente sportive precum fotbalul, ori în 
jocurile video destinate copiilor. Altă coincidenţă suspectă 
este anunţata „schimbare climatică” pe care cei puternici o 
folosesc pentru a teroriza societatea şi care era deja 
stabilită în Iron Mountain drept alternativă a războiului. Cei 
pe care îi numim bilderbergeri şi adepţii lor profită de 
schimbarea naturală care se produce la anumite perioade 


de timp în clima planetei, pentru a controla populaţia, scop 
căruia îi alocă milioane de euro proveniţi din impozitele 
noastre. De pe o zi pe alta, fără vreun aviz prealabil, 
schimbarea climei a devenit răspunzătoare de toate relele 
din lume, până şi de foametea din Africa. Nu ne putem nega 
responsabilitatea în gestionarea corectă a resurselor 
planetei, dar aceşti bilderbergeri se folosesc de situaţie 
pentru a îmbina chestiuni de naturi diferite, în scopul 
alarmării noastre extreme. 

Semnatarii raportului lron Mountain au subordonat 
oprirea sistemului de război găsirii unei formule mai bune, 
care să le servească scopurile „în termenii supravieţuirii şi 
stabilizării societăţii”, dar nu l-au discreditat niciodată. În 
raport îşi puneau problema dacă era convenabilă 
instaurarea modelului păcii, dat fiind că „deşi sistemul de 
război repugna subiectiv unor importante sectoare ale 
opiniei publice, el a demonstrat că este eficient încă de la 
începutul istoriei scrise, oferind bazele pentru dezvoltarea 
multor civilizaţii durabile şi impresionante, inclusiv cea 
dominantă astăzi”. Pentru acel grup de oameni de ştiinţă, 
un sistem viabil de pace „ar continua să fie un voiaj în 
necunoscut, cu un risc inerent şi inevitabil, indiferent de 
punctul până unde aceşti factori neexploraţi ar rămâne 
controlabili. La gradul nostru actual de cunoaştere, 
sistemul de război trebuie să fie identificat cu stabilitatea, 
iar cel de pace cu speculaţia socială”. 

Oamenii de ştiinţă de la Iron Mountain au recomandat 
crearea Agenţiei de Cercetări Permanente cu privire la 
Război şi la Pace, care ar urma să fie secretă şi n-ar da 
socoteală decât preşedintelui. Aşa cum arată şi numele său, 
agenţia s-ar ocupa de studierea tranziţiei la un model social 
de pace. Nu s-a aflat dacă acest organism a fost sau nu 
creat, dar ştim, totuşi, că sistemul de război, valabil şi 
astăzi, dă randament din plin. 

DUŞMANUL NECESAR. 


Raportul Iron Mountain propune crearea unui „duşman 
necesar” în vederea perpetuării sistemului de război, ori 
drept complement al acestuia, pentru a menţine coeziunea 
societăţii sub ameninţarea unui atac extern. Pentru 
aplicarea acestei soluţii, studiul oferă drept model 
„precedentele în tratamentul acordat grupurilor etnice 
defavorizate, despre care se presupune că sunt 
amenințătoare în unele societăţi şi în decursul anumitor 
perioade istorice”. 

Folosirea acestei fantome artificiale, inoculată de 
propaganda guvernamentată, ar fi cheia procesului de 
constituire a unui sistem de pace permanent: „Oricât ar 
părea de improbabil posibilul duşman alternativ, trebuie să 
subliniem că trebuie găsit unul, de o calitate şi de 
dimensiuni credibile, dacă tranziţia la pace urmează să fie 
dusă la bun sfârşit într-o zi, fără a provoacă dezintegrarea 
societăţii. După socoteala noastră, o asemenea ameninţare 
trebuie mai curând inventată, în loc să se dezvolte plecând 
de la condiţii necunoscute”. 

Pentru ca ea să fie eficientă e indispensabil ca „duşmanul 
alternativ să implice o ameninţare de distrugere imediată, 
tangibilă şi direct resimţită. Această ameninţare trebuie să 
justifice nevoia de a plăti un „preţ de sânge, în mari zone 
de interes uman. Un posibil duşman ar fi modelul poluării 
mediului, dacă primejdia pe care ar prezenta-o pentru 
societate ar fi genuin iminentă. Modelele fictive ar trebui să 
aibă ponderea unei convingeri extraordinare, susţinută de o 
nicidecum mică pierdere de vieţi omeneşti. Construirea 
unei structuri actualizate, mitologică ori religioasă, în acest 
scop ar prezenta dificultăţi în era noastră, dar ea trebuie 
oricum considerată o alternativă”. 

Revin la constatarea semnificativă despre actuala 
maşinărie propagandistică pe care ţările occidentale o pun 
în mişcare pentru a-i pune în alertă pe locuitorii planetei în 
legătură cu posibilul pericol pe care l-ar aduce poluarea 
mediului înconjurător şi, mai ales, schimbarea climei, care 


se presupune că ameninţă viaţa pe Pământ. Cred că toate 
acestea sunt alarme iară fundament, fictive, denunţate de 
anumite sectoare ştiinţifice care au fost trecute sub tăcere 
în mass-media. Aceşti critici susţin că, după anumite 
perioade de timp, se produc schimbări climatice pe planetă, 
complet normale în evoluţia acesteia. 

Logo Skull & Bones: Skull & Bones are datoria de a da 
ascultare zeiţei elocvenţei, care ocupă în panteon locul 
oratorului Demostene (după moartea lui în 322 d. Hr.). 
Despre această zeiţă se spune că se va întoarce a doua oară 
la începutul unei noi societăţi. În 1967, un student fără 
legătură cu Skull & Bones a donat societăţii 322 000 de 
dolari. 

Mormântul Skull & Bones: începând din 1883, una dintre 
răspunderile grupului de 15 seniori constă în selecţionarea 
a 15 membri juniori care să-i înlocuiască, fapt numit în 
interiorul societăţii tapped (recrutare). Membrii tapped îşi 
dau întâlnire la mormântul Skull & Bones de câteva ori pe 
săptămână, în anul terminal de facultate. Membrii 
„dizidenţi” ai Skull & Bones, intervievaţi de câtre Alexandra 
Robbins în cartea sa Secretele Mormântului (Secrets of the 
Tomb), dezvăluie că aceştia ciriau pe Mormânt, folosind un 
serviciu de argintărie care aparținuse lui Hitler, şi mâncau 
alimente costisitoare. Fiecare dintre membri primeşte un 
nume de cod, cu toţii se numesc Knights (Cavaleri) şi îi 
consideră barbari pe toţi ceilalţi, în plus, ceasurile 
participanţilor la întrunirile de la Mormânt sunt intenţionat 
date înainte cu cinci minute, pentru a da tuturor senzaţia că 
lumea lor a luat-o înaintea celei a barbarilor, din exterior. 

Membrii Skull & Bones: Fiecărei „cohorte” de 
cincisprezece membri din această societate i se făcea o 
fotografie. Decorul era întotdeauna acelaşi, cu oase 
omeneşti şi un ceas care arăta ora 8 seara. 

Membri ai Skull & Bones cu George Bush tatăl. 

Carnetul de membru. 

Skull & Bones al lui George Bush-tatăl. 


: e,„te”t. Il4*$tgjşş iferlwrî: mlter BiiA,. Sfcttfl HfKÎ! K”S 
lift. 

Titk C/MM Vitk* pwwrij? Î ifrnsn. 

Mănuşa albastră a Marii Loji. 

Siglă masonică. 

Insigna oficială a M15 (vechiul serviciu secret britanic), cu 
clare simboluri masonice. 

Simboluri masonice pe bancnota de un dolar. 

Harry S. Truman, preşedinte al SUA, 1945-1953. Mare 
maestru ai masoneriei din Missouri şi, ulterior, deţinătorul 
gradului 33, cel mai mare din organizaţie. 

Ger6nimo, căruia membrii Skull & Bones aveau să-i 
profaneze mormântul. 

Albert Pike. A fost un personaj cu adevărat excepţional, cu 
o vastă cultură şi un talent ieşit din comun pentru învăţarea 
limbilor străine. Mason de gradul 33, a făcut parte şi din Ku 
Klux Klan. Legătura dintre ambele societăţi secrete este 
una dintre chestiunile cele mai incomode, istoric vorbind, 
pentru masoneria din Statele Unite. A rămas cunoscut mai 
ales pentru o serie de opere în care încerca să explice 
viziunea globală a masoneriei. Cartea sa cea mai 
importantă este Morală şi dogmă, care prezintă vechiul rit 
scoţian al masoneriei, volum publicat în 1872 (Cesar Vidal, 
Libertate digitală). 

[. 

John Waine acceptând gradul 33 de iniţiat mason. 

Omniprezentul David Rockefeller, răspunzător direct de 
multe dintre deciziile politice luate în ultimii cincizeci de 
ani. 

Henry Kissinger. Fondator al Clubului Bilderberg, una 
dintre persoanele cele mai influente din lume. 

LZ5 

C: 

CL 

) ft] +- 

LI. 


Coperta dosarului consacrat întrunirii Clubului Bilderberg 
din 1980. 

M/fcPS RM!: îâ' FAX „[27HW BroakMmi iW iiHii. 

PRESS RELEASE miMtM&fltY meetings 9 i u” 200% 

The S4th Silderberg Meeting will be held în Ottawa, 
Canada, 8-1 June 2006- The Conference will; deal mainly 
wish Furopean-American relations, Energy, Russia, lian, 
'the Middle Eitsl Asia, Terrorism, and Imcnigiation. ]. 

Approximately 130 participants will attend of whom about 
two -thirds come from Europe <tn4 baiame from North 
America, About one-Third is from government and politics, 
ami two*ibtfd$ are ' from finance. Industry, labor, 
education, and communications. The meeting is private în 
order to ' encourage franjk and open discus*ion, Bildcrbcrg 
takes its name from the hotel în Holland, where the fust 
meeting took place în May 1954 That pioneering meeting 
grew out of the concern expressed by leading citizens on 
both sides of the Atlantic that Western Europe and North 
America were not working together as closely as they 
should on common problems of critical importance. H was 
felt that regular, eff-the-record | discussions would help 
create a better understanding of the complex fosces arid 
major trends: affecting Western nations în the difficult post- 
war period. 

The Cold War has now ended. Bui în practically all 
respects there are more, not fewer, common; problems - 
from trade to jobs, from monetary policy to investment* 
from ecological ch&itenges w ihe task of promoting 
international security. It is bard to think of any major issue 
în either Europe or North America w hose unilateral 
solution would not have repercussions for the other Thus 
the concept ofa Europcan-Amcrican forum has not been 
overtaken by time. The dialogue between these two regions 
is still - even increasingly - critical. 

What is unique about Bilderberg as a forum is the broad 
cross-section of leading citizens that are assembled for 


nearly three days of informal and off-ihc-record discussion 
about topics of current concern especially în the fields of 
foreign affairs and the international economy; x,„tlong 
feeling; among participants that în view of the differing 
attitudes and experiences of the Western nations, there 
remains a clear need to further develop ats understanding 
în which these concerns can be: accommodated; the privacy 
of „He meetings, which has no. Purpose other than to allow 
participant to speak iheir minds openly and freely. 

În short, Bilderberg is a small, flexible, informal and oif- 
the-record international forum în which j different 
viewpoints can be expressed and mutual understanding 
enhanced. 

Bildcrberg s only activity is its annual Conference, At the 
meetings, no resolutions are proposed, no votes taken, and 
no policy statements issued. Since 1954, fifty-three 
conferences hay? Been held. The names of the participants 
are made available to the press Participants are chosen for 
their experience, their knowledge, and their standing; ait 
participants attend Bilderberg în a private and; not an 
official capacity 

: Pafi|cip9Ris'h&ve agreed not to give interviews to the 
press dtirig the meeting. Jn ewptitffi wish the news, media 
after the conference: it is an establwhe,! Rule that tk 
atifeulion should”M individual participants of what was 
discussed during ihc meet sag. 

There will be no press conference. A list of partidpaitu is 
appended; 

Comunicatul de presă care anunţă că se va ţine o 
conferinţă de presă despre întrunirea Clubului Bilderberg 
din 2006, la Ottawa, Canada. 

Io: 

Embassv West Hotel June 9, 2006 

Date. 

Number of Pages: 6 

Fa* No; 6i3 729 1600 


Prima pagină a unui fax adresat Hotelului Embassyân 
timpul întrunirii Clubului Bilderberg din 2006, la Ottawa, 
Canada. Nu se ştie cine a putut da în vileag lista 
participanţilor. 

Fpi UŞA. 

P 

08* c. 

A.!SB.B'f.K 

„e. 

CDS. OB ISA Vilj-; cos cult]. 

INT? -1./,-! 

11 j ar-9ijr „c ' Pete IgraSittoiipes AriciiToujd. 

Gcorgr Egunm ' BsHs. Etiwsrd „. SJsotw. Franc” Pinto 
ffis1S|| MjeBii; 

Bjilerjileiit, bermt-e, BifcCirt, Bressffld.'ĂŞe,”-! 

Broiim-r OsEr:;: ]J7 I,c. 

CotriM, Kasrt it r-i: i; mi. 

C13/%ce!...' 

a 
N), le b-U 
i: 

—Rf(UfLftI': is 

Fi ÎL MR Pa IE eu a 

— TI! re, SiililiiliilSI 

9. E SPORI Lie d 11 

[i-: niimr, Der Sisnsla'd 'i. 'l oftts Mmganefit ti S.'! 1 CEC, 
AXA 

aici EL | 

— Tferf CEO, Tit ':-am! Mi.,i.1 |!!! 

C <rd Clnj +- bfla. 

„JQ. 

L. 


(C) 
JQ 3 y. 


Lista participanţilor la întrunirea Clubului Bilderberg din 
2006, de la Ottawa, Canada (1). 

I/wm Hi II:” în umim Bmtotrwt Satei H mmaooo. 

F Patrhifc Member of Parliament. 

USA LX'] i, Icii The; şi Partner, O'Melvesiy & Myers LLP 

O OC. Pfr, „r, Math”. Chairmun of tha Board 
oFManagemem, Axel Spring” AO. 

MC Ei.'rer. Anders President, DONG A/S i tlkra, J<hi Vice 
Chairman, Fiat S.),.A. 

„SA ' fddtttin, Martin S. P resident „iiyi CEO, National 
Bureau of Economic Research. 

U'SA Geitluitr, Timothy FE. President and CEO, Federal 
Reserve Bank of New York. 

USA Gigas, PwIA: Editor of the Editorial page. The Wall 
Street Journal. 

IS'R CiWy, Btval Head of Coordination and Strategy at the 
Office of the Prime Minisier. 

IRL (c) won, Dr”, _hairman, Al1B Croup 

8 Goldschmidt, Pt&rt Former IAEA Deputy Director 
General and Former Head ofthe. 

Department of Safeguards; Visiting Scholar, Carnegie 
Endowment for international Peace ' A Gusenbauer, Alfred 
Parliamentary Leâder SPO. 

NL. Halfecrstadt, Vktor Professor of Economics, Leiden 
University; Former Honorary. 

Secretary General of Bilderberg Meetings. 

B Bans”, hm-'Vimv. CEO, Sue* Trecitbel S. A. 

FIN fleMwta. Eero Minister of Finance. 

USA Holbrooke, Richard C Vice Chairman, Perseus, LLC. 

USA Hubhard, Alls) B, Assistant to the President for 
Ecor.om c Policy, Director Nations! Economic Council. 

N Jensen, Siv Member of Partisane” 

D Joflc, Josef Publisher-Editor, Die Zetl. 

USA Johnson, James A. Vice Chairman, Pa jeus, LLC. 

USA Jordan, ]Jr., Vernon E Senior Managing Director, 
Lazard Frere s & Co. LLC 


00 KVeukv. Anatoli Editor at Large, lise Times f Kerdrel, 
Yves de Editor, Le Figaro. 

CB Ken of Kmlochard, John Deputy Chairman, Royal Dutch 
Shell pic. 

USA Kimsey, Janies V. Pounding CEO and Choitroan 
Emeritus, America Online, inc. 

„USA Kissinger, Heray A Chairman, Kissinger Associates. 

Ni Kteisterlte, Gerald 1. President and CEO, Royal Philips 
Electronics. 

TR Kof, Mustafa V. Chairman, Koc Holding A. S. 

TR KSprtila, Rental Founding Chaftnan, ARI Movement. 

FIN Koritmtot, Sixtsn Managing Director, The Research 
Institute of (r) „ Finis”)! 

Economy E'TCa and Finnish Business and Policy fontm 
SVA. 

TR Korv, Fchmi Senior Writer, Yeni Sofali. 

CON Koss, Johann O. President and CEO, Right To Play. 

USA Kfayis. Henry R. Founding Partner. Kohlborg Kravis 
Roberts & Co. 

USA Kravis, Maric-Josie Senior Fellow, Hudson institute, 
Inc. 

WT Kiocs, Neelie Commissioner, European Commission. 

INT KfOIWabttrg, Ed Director of the Private Office, NATO 
Headquarters. 

CM Kudelskt Andrf Chairman of the Boots nndCEO, 
KwfalsU Orsup. 

P Lauvcrgcon. Aanc Chairman of the Executive Board, A 
REV/, E Left” Cross, Bernardino Secretary of State, 
Ministry of Foreign Affairs. 

Lista participanţilor la întrunirea Clubului Bilderberg din 
2006, de la Ottawa, Canada (2). 

PH,: 1 (r)I! 4 <fil]/nW *',l 

„Pl MM. 

I] Uţţmi, Maurice ChaifTOM, FQRTIS '. 

CON Lloyd, Ronald S Chairman „d CBO, Credit Suisse Fir 
it Bosse” 


USA Luti, William 1, Special Assistant to the President for 
Defense Policy at”i Strategy, National Security Council 
'USA' MaUww]t Jessica T President, Carnegie Endowment 
fbr International Peace. 

CDN MckKtăm, Frank Deputy Clijiir, Toronto Dominion 
Bank financial Group. 

USA Merash, MatV C, Partner, Akân Otimp Strauss Hauer 
& Feld LLP t Monlbrial, Thierr? De President, French 
Institute for International Relations 

INT Monti, Mario President, Univcrsila Commeroiale Luigi 
Boceoni. 

USA Muw]k, Craig 1, Chief Technical Officer Advanced 
Strategies and Policy, Microsoft. 

Corporation. 

N Myklebust, Egâl Chairman of the Board of Directors 
SAS, Norsk Hydro ASA. 

D Nsss, Matthias Deputy Editor, Die Zeit 'r. 

NL Netherlands, H. M. The Queen of The cm „Nicfceraon, 
Ken iBinary Corp. 

CDN Nixon, Gordor, President and CEO, Royoi Bonk of 
Canada. 

N Korvin, Harold Chairman A. Partner, ECON 
Management AS 

'"IfFUL O'Brien, Penis Chairman, Comrjumicorp Group Ltd. 

PL Ofechowski, Andree? Leader Civic Platform. 

FIN Otlila, Jorma Chairman, Royal Dutch Shell pic. 

GB Osborne, George Shadow Chancellor of the Exchequer. 

TR Oui, Soli Froteortf Inter raţional Relations and PotWeal 
Science. 

Istanbul Biigi University. 

I PadoaScbiopp, lommaso Minister of Finance. 

USA PătaM, George E. Governor of S'eiv York State. 

USA f earbtiiie, Norman Senior Advisor, Time Warner Inc. 

USA Pei, Minxin Director, Carnegie Endowment for 
International Peaec. 

USA. Petit, Ki. 


— Hai. L K Resident Fellow, American Enterprise Institute 
for Public. 

Policy Research. 

D PflBger, Friedbert State Secretary of Defence. 

IN T Piebalgs, Aridris Commissioner, European 
Commission f Pmautl, Francols-Hauri President, Artemis; 
Chairman and CEO, PPR Group. 

CDN Ptichsid, ]. Robert S Presidait, Torstar Corporation. 

USA Raiwer, Steven Managing Principal, Quadrangle 
Group LLC. 

S Reinfeldt, Fredrtk Chairman Conservative Party, CDN 
Rilsman, Heath” Chair and CEO, Indigo Books & Music inc. 

USA Rockefeller, David Former Member, ]J? Morgan 
International Council. 

E Rodriguetteciarre, Motlas Executive Vice Chairman, 
Grupo Satitander, Ciudad Grupo. 

Santandcr. 

USA Ho,„, Dennis B Director. „Washington Institute for 
Neat East Policy. 

F Roy, OHvfar Senior Rcssarchcr, French National Center 
for Scientific Research. 

_USA tij rupleu/n Managing Director, Kisiiitjjei Associates, 
Ine. 

USA Sadjapour, Karfe Analyst, international Crisis Oroup. 

LZD. 

C 

<nj a. 

03 HLI) 

? O 

<O-Q a. 


(V 

— O. 

Lista participanţilor la întrunirea Clubului Bilderberg din 
2006, de la Ottawa, Canada (3). 

EEilriS oywmtecwm'wagiWuHWiKWii (KU iM/fWl mmrwi. 


USA Sam, Rojw Co-Founder ami Chairman Emeritus, The 
ARS CoipotMiof. În” 

Summit Foundaifon 

! WJ Sarwighalam, Mahmoodl Associate Professor of 
Interantioaal Relations, School of ISCWMitic and Political 
Sciences, National finiveraiiji of Irrst (SMtfcf Odtcsim; 

1 Scarom, Paolo CEO, Eni S.p.A. 

D Schity, Otto Former Minister of Interior AlIair*; Member 
of Parliament; Member of the Committee on Foreign Affairs. 

A Scholten, Rudolf Member of the Board of Executive 
Directors, Oesterreichisdie. 

Kontrolibank AG 

1 Schrempp, Jurgen E. Former Chairman of the Board of 
Management, DaimlerChrysler AG t Schutz, Ekkehard D. 
Chairman, IhysscnKrupp AG. 

OK Seidanfaden, Toger Executive Editor-în-Chief, Politiken 
f* Silva, Augusto Santos Minister for Parliamentary Affairs. 

VSA Steinberg, James B. Dean, Lyndon B. Johnson School 
of Public Affairs, Univetsity of. 

Texas. 

SPresident and CEO, AB Etatrolux mi Sutherland. Peter D. 
Chairman, BP pic aod Chairman, Goldman Sachs 
International i Trecmonti, Ciulio Vice President of the 
Chamber of Deputies. 

OR Tsouksiis, Loukas President, Hellenic Foundation for 
European and Foreign. 

Policy (EUAMEP) 

NI Vertagen, Maxim” ]. M. Parliamentary Leader, Christian 
Democratic Appeal (CDA) 

USA Vinocur, John Senior Correspondent, International 
Herald Tribune s Walitnl-ctg, Jatvob Chairman, Investor AB. 

CDN V-'augh, Richard E. President and CEO, Bank of Nova 
Scotia. 

ML Wellink, A. H. E. M. President, De Nederlandschs Bank 

08 Wolţ Martin H. Associate Editor aod Economics 
Commentator, "The Financial. 


USA Wolfensohn, James I. Special Envoy for the Oaza 
Disengagemenit. 

USA Zelikow, Philip D. Counselor of the Department, US 
Deportment of State. 

CHN Zhang, Yt Deputy Secretary General, China Society 
for Strategy and. 

Management Rcscareh. 

USA Zocillick, Robert B. Deputy Secretary of State. 

D ZumwinUi, Klaus Chaimiaii ofthe Board ofMfUiagcmen! 
Dwtsche Post AG. 

Rapporteurs. 

CB Bnsdov; Vertdclmc vor, Periş Correspondent, The 
Economist. 

G8 Wooidridgi, Adrian D. Foreign Correspondent, The 
Economist. 

Lista participanţilor la întrunirea Clubului Bilderberg din 
2006, de la Ottawa, Canada (4). 

From: The Rt. Hon. Kenneth Clarke, QC. MP 

HOUSE OF COMMONS. 

LONDON SW1A OA A 

24(tm) March, 2003 

Dear Mr. Martin, Thank you very much for your recent 
letter. This year's Bildeifcerg Meeting, is being '. Held, at 
Versailles?”'Franc*, but X am afraid it is not open to the 
public. The whole point of the meetings is that they are 
informal and relaxed exchanges of views between 
politicians and businessmen, who can talk to each other 
without being on the record or reported publicly. Some of 
the people are very well known and, if they were talking în 
public, they would have to speak în the language ofa press 
release, which does inhibit the flow of argument. 

Yours sincerely. 

Mr. E. M. Martin, Imverbervie, Montrose, SCOTLAND 
DD10 OPX. 

Scrisoarea lui Rt Hon. Kenneth Clarke, liderul Partidului 
Conservator Unionist britanic, despre Clubul Bilderberg. 


CAPITOLUL. 9 

Evenimente internaţionale pregătite în Clubul Bilderberg 
„O naţiune care cheltuieşte mai mulţi bani pentru 
armament militar decât pentru programe sociale se 
îndreaptă către moartea spirituală” 

Martin Luther King (1929-1968), Premiul Nobel pentru 
pace. 

Conferinţa anuală a Clubului Bilderberg este cea mai 
importantă din lume. Nici o alta nu se poate compara cu ea, 
de vreme ce acţionează la nivel planetar şi concentrază 
elita conducătoare a principalelor instituţii internaţionale 
cum sunt, bunăoară, Banca Mondială, ONU, NATO, FMI, ca 
şi liderii financiari şi politici ai ţărilor occidentale ce 
exercită hegemonia puterii mondiale. Ţinând seama de 
situaţia şi influenţa politică, economică şi socială a 
membrilor săi şi analizând temele abordate în cadrul 
întrunirilor, se observă o coordonare vădită între ceea ce se 
dezbate în Clubul Bilderberg şi ceea ce se întâmplă în plan 
internaţional. 

Enumerarea chestiunilor prezente pe agenda de lucru a 
Clubului devine, astfel, dovada relevantă a faptului că 
acesta funcţionează ca un guvern mondial invizibil. În cele 
mai recente întruniri, distinşii bilderbergeri au abordat 
chestiuni legate de problematica regiune a Orientului 
Mijlociu, războiul din Irak, conflictul din Balcani sau 
imparabilul gigant chinez. Ei şi-au îndreptat din nou atenţia 
spre subiecte economice: au mizat puternic pe Acordul 
pentru Comerţ Liber şi au decis că trei monede mondiale 
vor fi preponderente: dolarul, euro şi yenul, care, datorită 
valorii lor egale, funcţionează în ultimă instanţă ca o 
singură valută. 

Am vorbit deja despre conspirație, dar nu şi despre ce 
părere au aceşti bilderbergeri despre ea, căci, cum era de 
aşteptat, ei neagă existenţa vreuneia. Cei care deţin pe 
nedrept puterea globală nu se considera conspiratori 
pentru că, pe de o parte, cred că modul lor de a acţiona e 


cel mai bun, singurul corect. lar pe de altă păite, atât 
interesele lor personale cât şi beneficiile de putere şi cele 
materiale pe care le obţin îi determină să acţioneze în acest 
fel Ei îşi neagă responsabilitatea în desfăşurarea istoriei, 
afirmând că aceasta e rezultatul unei succesiuni accidentale 
de fapte, interme diate de unele acte divine, pe care nu le 
pot distorsiona ori împie dica. Astfel, Zbigniew Brzezinski, 
membru în Comitetul Executiv al Trilateralei, a negat în 
1981 existenţa conspirației: „Istoria e mai curând rodul 
haosului decât al conspirației. Oamenii politici suni tot mai 
depăşiţi de cursul evenimentelor şi fluxul informaţiei.” 
Cercetătorul Gary Alien afirmă, în acest sens: „Credem că 
un mare număr de evenimente mondiale mai importante, 
care au hotărât destinele omenirii, au loc pentru că aşa a 
plănuit cineva. Dacă neam referi pur şi simplu la statistici, 
jumătate, din întâmplările care afectează bunăstarea 
americanilor ar trebui să fie bune pentru ei. Dacă ar fi 
vorba despre o pură incompetenţă, liderii noştri ar trebui 
să comită din când în când câte o greşeală în favoarea 
noastră. Dar, în realitate, noi nu vedem nici coincidenţă, nici 
prostie, ci mai degrabă planificare şi genialitate”. 
Jurnalistul englez Jon Ronson, autorul cărţii Ei: aventuri cu 
extremişti (Ihem: Adventures with Extremists), a obţinut de 
la fostul ministru al economiei şi apărării din Marea 
Britanie, Denis Healey, mărturisirea a ceea ce nici un 
bilderberger nu recunoscuse vreodată: „A spune că ne 
străduiam în vederea unui guvern mondial unic este 
exagerat, dar nu total incorect. În Clubul Bilderberg, noi 
simţeam că nu putem să continuăm luptând mereu unul 
împotriva celuilalt, omorând oamenii şi lăsându-i cu 
milioanele fără cămine. Aşadar, am considerat că o singură 
comunitate mondială ar fi ceva bun. Clubul Bilderberg”, a 
continuat Healey, „e un mod de a strânge împreună oameni 
politici, de afaceri, bancheri şi jurnalişti. Politica trebuie să-i 
implice şi pe cei care nu sunt oameni politici. Facem un 
efort special ca să avem alături de noi politicieni mai tineri 


care sunt, evident, în ascensiune, pe care să-i punem să 
colaboreze cu unii experţi financiari şi industriali, care să le 
dea sfaturi înțelepte. Acest fapt face să crească posibilitatea 
de a avea o politică globală sensibilă”. 

„Ceea ce faceţi nu-i o conspirație mondială?” l-a întrebat 
Ronson. „Prostii!” - a mârâit fostul ministru. N-am mai auzit 
aşa ceva! Asta nu-i o conspirație! E lumea! Aşa se fac 
lucrurile. Şi, în mod sigur, e un mod absolut potrivit”. 

Healey a adăugat: „Dar am să vă spun ceva. Dacă 
extremiştii şi liderii grupărilor militare cred că acest Club 
există ca să-i dea jos pe ei, atunci au dreptate. Noi suntem 
împotriva fundamentalismului islamic, de exemplu, pentru 
că acesta este împotriva democraţiei.” 

E semnificativ că Healey a spus că toţi bilderbergerii s-au 
unit ca să oprească războiul dintre ei, dar n-a spus dacă ei 
duc sau nu un război împotriva celorlalţi. Ei au iscat luptele 
care răvăşesc lumea de la începuturile secolului al XX-lea şi, 
în plus, chiar Healey a afirmat că: „Ceea ce se întâmplă în 
lume nu-i accidental, sunt unii care au grijă ca lucrurile să 
se petreacă astfel. Cea mai mare parte a chestiunilor 
naţionale sau relative la comerţ sunt dirijate de cei la care 
sunt banii”. 

Unii vor rămâne circumspecţi în faţa atâtor dezvăluiri, dar 
ţineţi seama că nu doar unii jurnalişti independenţi critică 
autoritatea celei mai puternice organizaţii din lume. Şi 
Corporate European Observatory, unul dintre cele mai 
importante centre de cercetări în domeniul politicilor 
liberale, a reliefat într-una dintre publicaţiile sale din anul 
2000 că acest Club Bilderberg nu emite cu siguranţă 
mandate „oficiale”, dar reuşeşte „să stabilească un consens 
între elitele politică, economică şi cea a mass-mediei”. Este 
acelaşi lucru, dar spus cu alte cuvinte. 

Renumitul cercetător american Jim Marrs declară: „În 
plină eră industrială, ştiinţifică şi nucleară, într-un sistem 
democratic, dar şi într-o societate totalitară, viaţa e 
hotărâtă de o mână de oameni. În ciuda diferenţelor de 


abordare a studiului puterii în SUA, experţii, atât analiştii 
politici cât şi sociologii, sunt de acord că deciziile-cheie, 
politice, economice şi sociale sunt luate de o minoritate 
aleasă”. 

Preşedintele Clubului, Etienne Davignon afirmă: „Când 
oamenii spun că suntem guvernul secret al lumii, eu le 
răspund că, dacă ar fi adevărat, ar trebui să ne fie dureros 
de ruşine de noi înşine”. În continuare, le vom aminti 
motivele care, dacă au conştiinţă, n-ar trebui să-i lase să 
doarmă liniştiţi. 

ROLUL. DRAMATIC AL AMERICII LATINE. 

Să ne amintim că, la începuturile Clubului Bilderberg, 
„duşma nul necesar” era comunismul. Pe atunci, termenul 
îngloba orice doctrină contrară celei a învingătorilor. De 
aceea, aşa cum semnalează cercetătorul Noam Chomsky, 
popoarele care s-au opus imperialismului capitalist au fost 
considerate apărătoarele unui naționalism eretic, care 
trebuia zdrobit, şi au fost incluse în aşa-numitul lagăr 
comunist. 

În 1955, un grup de studiu la nivel înalt, care s-a alăturat 
obiective lor Clubului Bilderberg, a argumentat că 
principala ameninţare pe care o prezentau puterile 
comuniste era refuzul lor de a juca rolul de serviciu care 
consta în „suplimentarea economiilor Occidentului”. Acesta 
a fost unul dintre motivele care au dus la războiul din 
Vietnam. Faptul că aceste ţări erau independente de galaxia 
anglosaxonă era un exemplu periculos, care putea să se 
extindă în toată lumea. Pentru planurile făcute de 
bilderbergeri, aceasta era un fapt inacceptabil, căci ar fi 
distrus idea guvernului unic mondial, ivită încă din secolul 
al XIX-lea. Trebuia să se acţioneze, fiindcă ameninţarea 
reală nu venea din ţările sovietice, deşi aşa susţinea 
propaganda epocii, ci din rezistenţa populară antifascistă, 
din idealurile democratice şi cererea masivă de 
amendamente sociale. 


Acţiunea strategică desfăşurată atunci în America Latină, 
care trebuia să-şi îndeplinească misiunea de furnizor de 
materii prime, a fost riguros expusă de îioam Chomsky în 
cartea sa intitulată Ce vrea cu adevărat Unchiul Sam. Pe ea 
ne vom baza pentru a expune, în continuare, evenimentele 
brutale care au devastat Lumea Nouă şi care au şi astăzi 
repercusiuni nefaste, menţinând-o în subdezvoltare, în 
ciuda bogățiilor deosebite din vastul său teritoriu. De aceea, 
deşi nu legitimează sistemul, mişcările populiste care s-au 
extins de curând în America Latină, ai căror principali 
reprezentanţi sunt Evo Morales, Hugo Châvez sau Lulă da 
Silva, au cauze adânc înrădăcinate în istorie. 

CHILE ŞI LOVITURA DE STAT DATĂ DE CIA. 

În anii 1970, Salvador Allende a ţinut, la sediul Naţiunilor 
Unite, un vestit şi emoţionant discurs, în care a vorbit 
despre existenţa unui „conflict frontal” între popoare şi 
companiile transnaţionale, „care nu depind de nici un stat 
(...) şi constituie un mare pericol (...)” pentru popoare. 
Preşedintele chilian a încheiat spunând că, în ciuda tuturor 
obstacolelor, „valorile omenirii nu vor putea fi distruse”. 
Socialistul Allende, care era şi mason (Mare Maestru al 
Marii Loji din Chile), îi expropriase pe latifundiari, dând 
pământurile ţăranilor săraci. Prin acest tip de măsuri, 
preşedintele chilian devenise principalul motiv de 
îngrijorare al secretarului de stat al SUA, Henry Kissinger, 
care expusese situaţia şi în reuniunile Clubului Bilderberg. 
Ambasadorul de atunci al SUA în Chile, Edward Korry, 
aminteşte, într-un documentar recent, cum se enerva 
Kissinger când vorbea despre Allende: „dădea cu pumnul 
unei mâini în podul palmei de la cealaltă şi striga că o să-l 
distrugă, o să-l înfunde economic. Îl numea fecior de lele, 
ticălos”. Ambasadorul a subliniat că Allende „avansa pe un 
teren necunoscut, fără exemple, fără modele. Voia să 
instaureze o societate marxist-leninistă, mai voia şi ca 
burghezia s-o accepte, ceea ce presupunea sinuciderea 


clasei burgheze. Fidel Castro i-a spus că, fără armată, nu 
putea s-o facă, lucru pe care „el comandante” 

Îl învățase din Lenin. Allende era un bărbat cumsecade, 
dar se voia un erou al panteonului marxist-leninist”. 
Preşedintele chilian n-a luat niciodată în seamă sfatul lui 
Fidel Castro cu privire la folosirea armatei, deoarece 
credea cu tărie în pace. De aceea, când Kissinger a 
provocat lovitura de stat şi militarii au intrat în palatul 
prezidenţial La Moneda din Santiago de Chile, preşedintele 
s-a sinucis. 

Când Salvador Allende a câştigat alegerile, SUA 
investiseră deja două milioane şapte sute de mii de dolari în 
campania electorală a adversarului său politic, bani plătiţi 
de CIA şi de sectoarele publice şi private americane. Dar 
mai plătiseră şi Casele Regale din Belgia, Ţările de Jos, între 
care Coroana olandeză a Prințului Bernhard, ca şi Vaticanul 
şi un partid din Italia. Acea campanie propagandistică 
urmărea să contracareze discursul marxist-leninist al lui 
Ailende, pe care îl considerau o influenţă destabilizatoare, 
cu caracter sovietic. În vocabularul folosit de bilderbergeri, 
stabilitatea înseamnă securitate pentru firmele 
multinaționale şi clasele sus-puse care le conduc. 

Nixon ceruse CIA ca Allende să nu fie învestit preşedinte, 
dar planu rile lor nu funcţionaseră. Pentru Kissinger, 
mandatarul chilian era „un virus”, un măr putred, o armă 
puternică de propagandă contrară, aşa că Allende trebuia 
anihilat prin recurgerea la unul din cele două modele 
folosite de SUA în America Latină ca să-şi lichideze 
adversarii. 

PROPAGANDĂ POLITICĂ SAU ACŢIUNE MILITARĂ. 

Cele două modele erau: acţiuni organizate înainte sau 
după alegerile prezidenţiale. Adică, ori se evita cu orice 
preţ victoria candidatului opus, prin fraudă electorală şi 
contra-campanie politică, ori se destabi lizau guvernele 
alese democratic, prin logistică militară. Acest sistem a avut 
drept rezultat folosirea diabolică a forţei în ţări ca 


Nicaragua, unde opoziţia (înarmată de anglo-saxoni) 
tortura femeile, spânzurându-le de picioare, cu pieptul şi 
faţa tăiate, ca să moară fără să sângereze, şi ucidea copiii, 
izbindu-i de stânci. „SUA au încercat întotdeauna să 
stabilească relaţii cu militarii din alte ţări, căci aceasta era o 
modalitate de a înlătura guvernele care le scăpaseră de sub 
control. Aşa s-a întâmplat în Chile, în 1973 şi în Indonezia, 
în 1965. Înainte de loviturile de stat, am fost ostili 
guvernelor, dar am continuat să le trimitem arme. 
Menţineţi relaţii bune cu militarii şi ei vor da jos guvernul 
pentru dumneavoastră”, spune cu ironie Chomsky. 

REAGAN LICHIDEAZĂ FANTOMELE DIN GUATEMALA. 

În 1952, un memorandum al CIA a descris Guatemala 
drept „contrară intereselor americane, prin influenţa 
comunistă bazată pe apărarea militantă a reformelor 
sociale şi prin politica naționalistă”. CIA a pregătit o lovitură 
militară de succes, transformând ţara într-un abator. În 
1988, presiunea exercitată împotriva ziarului Epoca, 
contrar afirmațiilor reprezentanţilor SUA, a dus la 
dispariţia sa printr-un atentat terorist. Unul dintre 
jurnaliştii de la acea publicaţie, Julio Godoy, a afirmat, după 
un timp: „Suntem tentaţi să credem că, la Casa Albă, cineva 
are cultul zeilor azteci, şi le sacrifică sângele celor din 
America Centrală”. 

A TREIA OPŢIUNE: BLOCADA 

$ Brazilia a avut aceeaşi soartă, dintr-un motiv similar. 
Administraţia Kennedy a hotărât căile de urmat pentru 
lovitura militară din 1964. 

I, a fel şi Argentina, Honduras, Guatemala. Nici o ţară n-a 
scăpat, peniru că, dacă lipseau mijloacele militare, se trecea 
la al treilea model: blocada, care priva şi continuă să 
priveze populaţia de alimentele de bază. „De la revoluţia 
bolşevică din 1917 până la colapsul guvernelor comuniste 
din Europa de Est, la sfârşitul anilor 1980, orice atac se 
putea justifica prin apărarea împotriva amenințării 
sovietice”. 


Liderii militari au construit state corupte, de inspiraţie 
neonazistă, cu represiuni civile, torturi şi execuţii care au 
scăldat în sânge America Latină, făcând-o să regreseze din 
cauza muncii conspirative prestate de către marii preoţi ai 
capitalismului. 

În februarie 1980, arhiepiscopul din El Salvador, Oscar 
Romero, i-a scris preşedintelui Jimmy Carter, rugându-l să 
nu mai trimită ajutoare militare guvernului lui Roberto 
D'Aubuisson, fiindcă „se vor intensifica nedreptatea şi 
represiunea împotriva organizaţiilor populare care luptă 
pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului”. 
O săptămână mai târziu, în timp ce oficia liturghia, 
arhiepiscopul a fost asasinat. În El Salvador, copiii erau 
luaţi din sânul familiilor şi supuşi unui riguros antrenament 
militar de tip nazist, care îi îndoctrina cu privire la 
asasinatele brutale însoţite de obicei de ritualuri sexuale şi 
satanice. 

PANAMA, UN PARADIS NARCOITIZAT. 

În 1981, preşedintele statului Panama, OmarTorrijos, 
moare într-un accident aerian atribuit CIA şi colonelului 
Manuel Antonio Noriega care, doi ani mai târziu, devine 
şeful statului. Noriega, criminal şi traficant de droguri, a 
servit interesele SUA şi Europei, continuând să figureze pe 
listele CIA. Dar, când au hotărât că devenise periculos, 
adepţii globalizării i-au atribuit intenţii de independenţă, l- 
au acuzat de trafic de droguri şi au impus ţării sancţiuni 
economice. În 1988, ei au pus în mişcare sistemul şi dintr-o 
dată, după un deceniu în care fuseseră ignorate, 
evenimentele din Panama au devenit o chestiune prioritară 
în presa internaţională, care le-a dedicat pagini întregi, 
evocând crimele împotriva drepturilor omului comise de 
maleficul colonel Noriega. Cazul seamănă perfect cu ceea 
ce s-a întâmplat în Irak. Când Saddam Husseim era 
prietenul adepților globalizării, presa nu denunța abuzurile 
comise de preşedintele irakian, deşi erau mult mai crunte 
decât ale celui panamez. De fapt, chiar în ziua când a 


invadat Panama, Casa Albă a anunţat că va ridica 
embargoul pentru împrumuturile acordate Irakului, pentru 
ca acesta să poată face comerţ cu occidentalii. 

Când Statele Unite au invadat Panama, în 1989, presa 
făcuse din Noriega un demon biblic, ascunzând adevăratul 
motiv al acţiunii militare: asigurarea controlului Canalului 
înainte de 1 ianuarie 1990, dată la care acesta trebuia 
înapoiat panamezilor. Capcana este evidentă şi a funcţionat. 
Din perspectiva timpului, ea pare uşor de recunoscut, 
deoarece se acţionează mereu la fel şi ştim deja că în 
politică nu există coincidenţe. 

În procesul în care a fost învinuit de trafic de droguri şi 
atentate împotriva drepturilor omului, colonelul Noriega a 
încercat să se apere acuzând SUA şi dând asigurări că 
deţine probe privitoare la crimele americane. Procesul 
judiciar a fost de curând desecretizat, dar dovezile la care 
el se referise nu apar nicăieri în aceste documente. 

Sistemul judiciar american a autorizat deblocarea a şase 
milioane de dolari din averea atribuită lui Noriega, pentru 
cheltuieli de apărare. Cazul atrage serios atenţia pentru că 
este imposibil, din punct de vedere economic, ca un militar 
să adune o avere chiar şi de un milion de dolari. Lui 
Noriega nu i-au folosit la nimic pledoariile. A fost 
condamnat la patruzeci de ani de închisoare (reduşi la 
treizeci) ca prizonier de război, după ce fusese absolvit în 
ambele procese pentru presupusa participare la traficul cu 
cocaină şi marijuana în SUA. 

ÎNLOCUIREA DUŞMANULUI NECESAR. 

Totul pare să fie absolut predictibil. Nici un bilderberger 
nu poate permite pierderea frâielor politice şi sociale ale 
acestor ţări, pentru că ele conferă magnaţilor industriei 
controlul economic şi cultural. 

Un dictator îşi păstrează funcţia, iar atacurile sale 
împotriva drepturilor populaţiei vor fi trecute sub tăcere de 
către presa înregimentată atâta vreme cât serveşte 
aparatului globalizării. Dar, dacă tiranului îi trece prin 


minte erezia independenţei de lanţurile care-l ţin legat de 
interesele marilor preoţi, se organizează o campanie 
internaţională de presă care îl denigrează şi îi răpeşte 
legitimitatea în faţa societăţii. Următorul pas este invadarea 
ţării pentru a se apăra drepturile omului (care înainte nu 
contaseră câtuşi de puţin). 11 septembrie inaugurează o 
nouă modalitate prin care comunismul încetează să mai fie 
principalul inamic al lumii, sau inamicul necesar, pentru a 
ceda locul terorismului internaţional. Adăugarea 
adjectivului „internaţional” garantează minciuna cum că 
toată planeta e în pericol, iar politica de securitate devine 
indispensabilă şi puternică în statele occidentale. Toţi uniţi 
împotriva unui duşman comun. Toţi în armonie, pregătiţi 
pentru apărare (care nu reprezintă nimic altceva decât 
atacul). Cetăţenilor li se inculcă teama de acest inamic total, 
de care doar guvernul şi NATO îi pot salva. Un cetăţean 
speriat e susceptibil, uşor de manipulat. Guvernele măresc 
impozitele şi reduc cheltuielile sociale cu preţul bugetului 
securităţii. Se fabrică tot mai multe arme, deşi cele mai 
multe nu vor fi folosite niciodată, dar cresc depozitele în 
bani ale proprietarilor de fabrici, şi sporeşte capitalul oferit 
finanţelor publice. Creşte bugetul pentru cercetare 
nucleară, înarmare şi spionaj. 

În conferinţa ţinută pe 21 mai 1992, la întrunirea Clubului 
Bilderberg de la Evian, Franţa, Henry Kissinger a explicat 
clar celor prezenţi: „Astăzi, americanii ar fi jigniţi dacă 
trupele ONU ar intra în Los Angeles ca să reinstaureze 
ordinea, dar mâine vor fi recunoscători! Asta s-ar întâmpla 
dacă li s-ar spune că există o ameninţare externă care ne 
pune în pericol existenţa. Atunci, toţi oamenii din lume ar 
cere lideri mondiali care să-i salveze de acest rău. 
Principala teamă a fiecăruia este cea de necunoscut. Când li 
se prezintă acest scenariu, oamenii îşi abandonează de 
bună voie drepturile individuale în favoarea garantării 
securităţii şi le tranferă guvernului mondial”. 


Acest fragment a fost înregistrat de un delegat elveţian, şi 
înmânat lui John Coleman, fost membru al poliţiei 
americane, devenit scriitor şi critic al atrocităților şi 
planurilor secrete ale adepților globalizării. Textul atrage 
atenţia datorită paralelismului cu ceea ce s-a transformat, 
un deceniu mai târziu, într-o reflectare fidelă a situaţiei 
mondiale. 

IRAK. PIATRA DIN PANTOF 

2002 marchează o cotitură în ceea ce priveşte Clubul 
Bilderberg. Cu un an înainte, ziarul suedez Expressen GT 
se făcuse ecoul întrunirii ţinute între 24-27 mai la 
Goteborg, în vestul Suediei. Conform acestui ziar, 
participanţii au abordat atunci criza alimentară, extinderea 
UE, viitorul NATO, proiectele militare ale SUA, dezvoltarea 
globalizării, preluarea puterii de către Silvio Berlusconi şi 
relaţiile cu China, Japonia şi Rusia. 

La următoarea întrunire, calmul care caracteriza de obicei 
întrunirile Clubului Bilderberg s-a transformat în furtună. 
Jurnalistul britanic Tony Gosling, care face cercetări în 
acest domeniu de mai bine de treizeci de ani, afirmă că unul 
dintre asistenţi, economistul britanic Will Hutton i-a 
declarat că prima oară când a auzit vorbindu-se de 
invadarea Irakului a fost la întrunirea Clubului Bilderberg 
din anul 2002, ţinută la Chantilly, Virginia (30 mai-2 iunie). 
Nu e singurul care afirmă că plănuirea viitorului atac 
împotriva acestei ţări arabe a început în interiorul Clubului 
Bilderberg. 

În pofida opoziţiei anumitor ţări din Europa, care cereau 
ca ONU să legitimeze acea propunere pentru a putea fi 
pusă în aplicare, Donald Rumsfeld, secretarul american al 
apărării, a elaborat, în 2002, strategia de intervenţie în 
Irak, încercând să-i convingă pe europeni de oportunitatea 
ocupării de poziţii în Orientul Apropiat. 

Altă dezvăluire semnificativă, venită din sânul Clubului 
Bilderberg, explică faptul că, în Irak, se ajunge la înfruntări 
„corp la corp” pentru a se orienta comportamentele 


reţelelor de influenţă. Niciodată până atunci nu se 
realizaseră contacte corp la corp atât de sălbatice precum 
cel care a dominat chestiunea invadării Irakului. 

E vorba despre problema cea mai recentă cu care s-au 
confruntat bilderbergerii chiar la ei acasă. Puținele dar 
revelatoarele scăpări din presă, referitoare la cele discutate 
în cadrul întrunirii din 2004, de la Stresa (Italia) au lăsat să 
se întrezărească un început de disconfort printre membrii 
europeni, din cauza previzibilei hotărâri luate în mod 
unilateral de câtre SUA, de a ataca această ţară. După cum 
a dezvăluit pe ascuns comisarul european Pascal Lamy, 
„înfruntările dintre francezi şi americani în privinţa 
războiului din Irak au fost serioase”. 

Cu un an înainte, la Versailles, ilustrul bilderberger Donald 
Rumsfeld a afirmat (în faţa unui auditoriu divergent asupra 
acestei chestiuni) că nu va fi război. Disensiunea cu care 
Clubul a intrat în secolul al XXI-lea i-a deranjat teribil pe 
membrii mai vechi, pe întemeietorii încă în viaţă, de vreme 
ce aduce atingere scopului oficial pentru care acesta a fost 
creat, şi anume consolidarea relaţiilor transatlantice. 

Deşi dezaprobată de o însemnată parte a Europei, în 
fruntea căreia se aflau Germania şi Franţa (vechea 
Europă), decizia SUA de a invada Irakul ar putea ascunde o 
strategie mai adâncă: delimitarea Americii de Nord de orice 
acord mondial, cu scopul de a-şi consolida şi 
supradimensiona imperiul şi aşa puternic. Să fie, oare, 
neînțelegerile din Club şi consolidarea imperiului american 
în detrimentul Europei? 

În acel moment de ruptură de după invadarea Irakului, în 
ciuda ieşirilor necontrolate şi atacurilor verbale ale SUA la 
adresa unor ţări europene, în special a Franţei, Europa s-a 
abținut să riposteze. Poate a considerat că, în fond, nu-i 
convenea un conflict deschis cu atotputernicul imperiu 
american. Nu se pune nimeni cu americanii. lexanii le 
acoperă spatele. 


Mai trebuie ţinut cont şi de faptul că - potrivit raportului 
World Trade în the 2 Ist Century (Comerţul mondial în 
secolul al XXI-lea), elaborat de Institutul Francez pentru 
Relaţii Internaţionale. 

— În anul 2050 creşterea economiei mondiale va fi de doar 
12%, în comparaţie cu 20%, cât este acum. Analiza prevede 
o zi a Judecăţii de Apoi economice pentru continentul 
european. 

Raportul a conchis că extinderea Uniunii Europene nu va 
fi suficientă pentru garantarea egalităţii cu Statele Unite: 
UE va avea o pondere mai mică în procesul de globalizare, 
prezicându-i-se o mişcare lentă, dar inexorabilă pe rampa 
de ieşire din istorie. SUA îşi va menţine hegemonia 
tehnologică. China, tot mai importantă (incluzând Taiwanul) 
va creşte, pentru a răspunde aproape unui sfert din 
economia mondială, iar participarea la comerţ a regiunii 
JaponiaCoreea, împreună cu yenul, va scădea brusc ca 
importanţă. 

Cum era şi logic, aceste concluzii n-au fost pe placul 
membrilor din Europa. „Foarte deprimant”, i-a mărturisit 
un bilderberger lui Tucker, „dezolant”. 

La câteva zile după întrunirea Clubului Bilderberg din 
2003, la Versailles, James Tucker a publicat un articol în 
publicaţia American Free Press, reflectând constrângerea 
la care Clubul îl supunea pe Bush pentru neplăcerile 
politicii unilaterale pe care o promova administraţia sa. 

„începând cu Nixon”, semnala Tucker, „toţi preşedinţii 
americani au participat la activităţile Clubului Bilderberg, 
dar nici un preşedinte al SUA n-a fost vreodată sub 
presiunea Clubului, cum e acum George Bush. Este o 
situaţie fără precedent ca un preşedinte al SUA să stea sub 
focul ostil al Clubului Bilderberg. Grupul s-a bucurat 
împreună cu participanţii săi de progresele constante 
făcute pe drumul spre un guvern al lumii, dar a avut o 
influenţă directă asupra fiecărui preşedinte, începând cu 
Richard Nixon”. 


Totuşi, Clubul Bilderberg va trebui cu siguranţă să facă 
pace cu Bush. Texasul e un important bastion economic 
mondial. 

În acelaşi articol, Tucker vorbea de cinismul european, 
denunţând faptul că această organizaţie a alocat „contracte 
suculente” pentru reconstrucţia Irakului, unor firme 
conduse de membrii săi, cum ar fi Kissinger Associates, 
gigantul Bechtel (guvernat de George Schultz) sau Kellogg 
Brown & Root, condus de Dick Cheney înainte de a fi 
vicepreşedinte al SUA. 

„Europenii sunt cinici faţă de SUA şi cer Naţiunilor Unite 
să accepte ca petrolul irakian să fie controlat de „coaliția 
voluntarilor, în beneficiul irakienilor,, şi ca veniturile să fie 
folosite pentru reconstrucţia a ceea ce s-a distrus. Asta le 
oferă efectiv SUA şi Marii Britanii controlul asupra Irakului, 
cu un bacşiş pentru Polonia şi Spania”. 

Cu petrolul irakian ca punct principal pe agendă, prezenţa 
preşedintelui companiei British Petroleum, Meter 
Sutherland, la conferinţa de la Versailles, nu a surprins pe 
nimeni. Alături de el au stat, încă o dată, Regina Beatrix a 
Olandei, Regele şi Regina Spaniei, preşe dintele Adunării 
Naţionale Franceze, Jean Louis Debre, şi David Rockefeller, 
aşa cum dovedesc fotografiile făcute de ziarişti în faţa 
hotelului 'Trianon Palace, unde, la sfârşitul Primului Război 
Mondial, învinşilor germani li se înmânase Tratatul de la 
Versailles. 

SFÂRŞITUL CONSENSULUI? 

Tocmai acutele discrepanțe dintre SUA şi Franţa au 
transformat întrunirea în ceva mult mai relevant decât cea 
ţinută lângă Paris, dar, ca unic răspuns, presa a păstrat iar 
tacerea. Articolele lui James Tucker de la AFP şi cele ale lui 
Tony Gosling de pe website-ul său au fost, din nou, printre 
puţinele voci discordante care s-au făcut remarcate. 

În acest context de neînţelegeri, Dominique Mo'fsi, 
directorul adjunct al IFRI (Institutul Francez de Relaţii 
Internaţionale) şi unul dintre cei mai competenţi 


observatori ai vieţii politice franceze, a rezumat situaţia 
într-o frază sobră, dar încărcată de semnificaţie în 
terminologia stăpânilor lumii: „Azi nu mai există consens”. 
Economistul britanic Will Hutton spusese cu altă ocazie: 
„Consensul stabilit este fundalul pe care politica devine 
mondială”. Totuşi, unul dintre cei patru întemeietori ai 
Clubului Bilderberg, Denis Healy, care a devenit apoi 
ministrul britanic al muncii, s-a încăpățânat să nege politica 
de consens: „Nu există absolut nimic din toate acestea. În 
Club, nu încercăm nicicând să ajungem la consens în 
chestiunile importante. El este pur şi simplu un loc pentru 
discuţii”. Bineînţeles, noi nu-l credem. 

Healy încerca doar să-şi ocrotească „progenitura”. Şi, 
până la conflictul din Irak, Clubul Bilderberg a reuşit să 
obţină aprobarea unanimă în toate deciziile internaţionale, 
o aprobare întemeiată pe multilateralitate, adică egalitate 
de influenţă între puternicii planetei. 

Alt cercetător anti-Bilderberg, care preferă să-şi păstreze 
anonimatul pentru propria-i siguranţă, mi-a povestit că 
puternicul grup „nu va permite ca Bush să ia totul pe gratis. 
E sigur că s-au şi gândit la pedeapsa pe care i-o vor da”. Am 
spus deja, mai devreme, că nu suntem de aceeaşi părere. 

Scriitorul Paulo Coelho observa: „Ministrul de Externe al 
Franţei, Dominique de Villespin, a avut onoarea de a fi fost 
aplaudat în plen. 

STRESA. 2004 

Totuşi, la reuniunea de la Stresa (Italia), din 3-6 iunie 
2004, dincolo de înfâerbântarea iniţială, provocată de 
neînțelegerile cu privire la războiul din Irak, europenii (cu 
Franţa şi Germania în frunte) au dat de înţeles 
reprezentanţilor americani că doreau să lase de-o parte 
diferendele, în schimbul promisiunii SUA de a nu invada nici 
o altă ţară iară ordinul expres al ONU. 

Fostul şef al diplomaţiei franceze, Hubert Vedrine, s-a 
arătat doritor să „coopereze, fără îndoială, cu nişte State 
Unite omniprezente”, fără ca prin asta „să renunţăm la 


propriile noastre idei despre organizarea lumii”. Adică, „să 
fim prieteni, aliaţi, dar nu aliniaţi”, înainte de a-şi părăsi 
postul, în 2002, el a subliniat felul în care Franţa vedea 
Statele Unite: „Are tendinţa să abordeze probleme globale 
în mod unilateral, fără să se consulte cu nimeni”. Aceasta 
„Nu-i viziunea noastră despre lume, nici despre relaţiile 
internaţionale şi nici despre globalizare”. 

Un an mai târziu, Condoleeza Rice, făcând uz de forţa sa 
de seducţie într-un turneu-fulger prin Europa (care a 
cuprins şi o vizită în Spania), a ales Franţa pentru a pleda în 
favoarea apropierii dintre Europa şi SUA. Rana pare că se 
cicatrizează, deşi aparențele încearcă să ne convingă de 
contrariul. 

După o săptămână, la a 41-a Conferinţă de la Miinchen 
asupra politicii de securitate, cancelarul Gerhard Schroder 
a denunţat faptul că „NATO nu mai este primul loc în care 
asociaţii transatlantici discută şi îşi coordonează 
strategiile”. Să fi făcut, oare, o aluzie directă la Clubul 
Bilderberg? 

Când a ţinut un discurs împotriva războiului. Onoare care, 
din câte ştiu, a mai fost acordată doar o singură dată în 
istoria ONU, cu ocazia unui discurs al lui Nelson Mandela. 
Vă mulţumesc, domnule Bush, că încercaţi să dezbinaţi o 
Europă care luptă pentru unificarea ei. E un semnal de 
alarmă ce nu va fi ignorat”. 

A CINCIZECEA ANIVERSARE. 

Maşinăria Comitetului Director începe să funcţioneze în 
luna ianuarie: delegaţii încheie lista, după o atentă selecţie 
a participanţilor, iar din birourile principale se trimit 
invitaţiile destinatarilor excluvişti. 

Odată cu întrunirea din 2004 de la Stresa, grupul şi-a 
sărbătorit a cincizecea aniversare. A fost un moment foarte 
important, nu numai datorită împlinirii a unei jumătăţi de 
secol, ci şi pentru că destinul necruţător a vrut ca aceea să 
fie ultima întrunire la care a participat unul dintre cei mai 
iluştri întemeietori. La 1 decembrie 2002, Prinţul Bernhard 


de Olanda se despărţea de lumea pentru a cărei edificare 
se străduise să militeze cu atâta râvnă. 

Departe de a o slăbi, trecerea anilor a consolidat o alianţă 
la care au subscris membri din diferite ţări şi unde s-au 
conjugat ocazional idei şi nevoi opuse. Aceasta se datorează 
faptului că, în general, scopurile pe care grupul şi le-a 
propus în 1954, au fost atinse: instaurarea unui nou sistem 
mondial pe o planetă omogenă şi globalizată, condusă de o 
elită financiară şi intelectuală - o moştenire substanţial 
platonică. 

De atunci, s-a depăşit epoca cernită a Războiului Rece, a 
căzut în mod nesperat zidul Berlinului, iar Europa e tot mai 
aproape de unirea într-o confederație de state unde ţări 
diferite, ca Turcia, vor juca un rol relevant în extinderea 
spre est. Pe de altă parte, după dispariţia URSS şi 
deschiderea economică a Chinei, a apărut un orizont nou în 
relaţiile Orient-Ocident, unde trebuie să existe luări de 
poziţie strategice rapide şi eficiente. Atentatul asupra 
Turnurilor Gemene marchează un „înainte” şi un „după” în 
devenirea istorică. În pofida dificultăţilor şi controverselor 
generate de invadarea ulterioară a Irakului, lumea 
occidentală pătrunde definitiv în Orientul Apropiat. Aceste 
progrese strategico-teritoriale sunt completate de evoluţia 
societăţilor în care inovațiile tehnologice şi comunicarea 
obligă la reinventarea constantă a formei în care stabilim şi 
menţinem relaţii. 

La fel ca pe parcursul schimbărilor din sistemul mondial, 
marii preoţi ai capitalismului au obţinut privilegii şi beneficii 
enorme. Puterea şi influenţa lor s-au extins în ţări unde 
comunismul nu le permitea să pătrundă, aşa cum se 
întâmplă acum. Drept rezultat, membrii Clubului 
Bilderberg şi sateliții lor şi-au consolidat puterea şi şi-au 
adus reciproc servicii printr-un sistem de întruniri secrete 
şi alianţe cu bătaie lungă, în care ocupă treptat poziţii 
complete sau parţiale. E normal să-şi dorească perpetuarea 
acestei stări de fapt, în pofida neînțelegerilor din ultimul 


timp, şi mai crâncene după invadarea Irakului, pornită din 
Statele Unite ale Americii. 

Deciziile pe care elita gânditorilor şi strategilor occidentali 
le-a pus în practică de mai bine de cincizeci de ani, 
conjugate cu principalele motoare politice din Vest, liderii 
comerţului şi băncilor, au o mare influenţă şi se 
repercutează inexorabil asupra vieţii de zi cu zi a tuturor 
locuitorilor planetei. 

În zilele noastre, nu punem la îndoială paralelismul dintre 
cursul istoriei şi forţa sau presiunea exercitată de către 
bilderbergeri. După cum evidenţiază secretarul de redacţie 
al ziarului suedez Dala Demokraten, Gora Greider, legătura 
dintre ordinea actuală a lumii şi influenţele exercitate de 
Club, începând din 1954, e sigură. În opinia lui Greider, 
Clubul Bilderberg a contribuit „la instaurarea tipului de 
capitalism pe care-l cunoaştem azi şi la solidarizarea dintre 
principalele elite mondiale din sfera afacerilor”. 

În acest context, profesorul Gary Allen, autor al cărţii 
Nimeni nu îndrăzneşte să o numească conspirație (None 
Dare Call It Conspiracy), subliniază că dezvoltarea 
socialismului ar fi servit la concentrarea şi consolidarea 
puterii în mâinile anumitor elite, îndepărtând clasa medie şi 
favorizând conjunctura necesară pentru o etapă de 
supunere planetară într-un viitor foarte apropiat. 

ISRAELUL ŞI FOAIA DE PARCURS. 

Dar jugul Bilderberg n-a căzut peste Bush doar pentru 
Irak. În întruniri mai recente, la Versailles şi Stresa, s-au 
abordat şi teme mai relevante. Clubul l-a incitat pe Bush să 
pedepsească economic Israelul pentru acţiunile împotriva 
Palestinei, doar dacă procesul de pace progresează şi se 
împart trofeele de război din Irak cu Europa. La scurt timp 
după întrunirea din 2004, Ariei Sharon şi George Bush 
aveau prevăzută o întâlnire pe 20 mai. După spusele lui 
Tucker, „preşedintele SUA a primit mesaje constante şi 
urgente de la puternicii bilderbergeri întruniţi la Versailles: 
Spuneţi-i lui Sharon că trebuie să accepte modestele 


măsuri cerute de foaia de parcurs către pace, căci, de nu, 
miliardele de dolari ale ajutorului SUA le vor fi retrase”. 

Un reprezentant european le-a spus atunci americanilor: 
Acesta e limbajul pe care îl înţelege Israelul, dar Sharon nu 
crede în îndeplinirea lui. America s-a opus israelienilor în 
expansiunea şi ocuparea teritoriilor palestiniene prin vorbe, 
dar nu şi cu bani. Oare de ce se teme atât de presiunea 
Israelului?” 

Relevanţa strategică a Israelului a fost exprimată în 
decursul anilor de diferiţi autori, ca Nahum Goldmann, 
fondatorul Congresului Evreiesc Mondial şi, ulterior, 
preşedinte al Israelului, care la Congresul Evreiesc 
Canadian din mai 1947, s-a referit la acest subiect în 
următorii termeni: „Orientul Mijlociu, situat între trei 
continente, răspântie a Europei, Asiei şi Africii, e probabil 
regiunea strategică cea mai importantă din lume. Amintesc 
că însărcinatul cu administrarea petrolului în America de 
Nord în timpul războiului, domnul Ickes, mi-a declarat că 
rapoartele experţilor confirmau existenţa în Orientul 
Mijlociu a unei cantităţi de petrol mai mare decât în toată 
America de Nord şi Centrală la un loc, de zece până la 
douăzeci de ori mai mare. lar dumneavoastră ştiţi ce 
înseamnă petrolul în lume. Odată ce am stabilit un Stat 
evreiesc în Palestina, totul va fi în favoarea noastră. 
Palestina e astăzi centrul strategiei politice mondiale, aşa 
gândesc oamenii de stat care se ocupă acum de sionism. Aş 
vrea ca sioniştii să înţeleagă acest fapt. Nu întotdeauna 
contează onoarea, ori ceea ce se susţine în justiţie. 
Naţiunile şi guvernele lumii îşi hotărăsc atitudinea în 
funcţie de interesele lor realiste. Acelea vor fi consideraţiile 
decisive. Nu toate aspectele umanitare ale problemei 
palestiniene vor fi, aşadar, hotărâtoare, iar noi trebuie să ne 
adaptăm politica la aspectele realiste ale chestiunii”. 

Israelul este un sprijin simbolic pentru membrii 
societăţilor secrete pe care le-am analizat. Nu e o valoare 
doar strategico-teritorială, economică şi politică, ci şi una 


spirituală pentru adepţii diverselor doctrine cu rădăcinile în 
Antichitate, care văd în Israel „poporul ales de Dumnezeu”. 

ALTE DECIZII ISTORICE CARE AU MARCAT ISTORIA. 

Pe lângă războiul din Irak, şi alte evenimente istorice sunt 
direct legate de acţiunile desfăşurate de către 
bilderbergeri. 

Să ne întoarcem în 1954. La prima întrunire oficială a 
grupului, s-a hotărât crearea Uniunii Europene. Multe 
veacuri de războaie constante şi sângeroase au dus la 
concluzia că singura şi cea mai bună formă de legitimare a 
unei păci durabile între ţările europene este unirea politică 
şi economică. 

Cele trei organizaţii care au precedat Uniunea, 
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECA), 
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom) şi 
Comunitatea Economică Europeană (CEE), au fost, de 
asemenea, rodul deliberărilor din cadrul Clubului 
Bilderberg. Fără nici o îndoială, moneda unică europeană, 
euro, este o altă reuşită a grupului. Ştiţi deja cui să 
mulţumiţi pentru exagerata creştere a preţurilor pe care a 
adus-o introducerea euro în Spania şi în toată Europa. 

Dar mai e ceva. În Iugoslavia, liderii sârbi au acuzat Clubul 
Bilderberg de provocarea războiului care a dus la căderea 
regimului lui Slobodan Miloşevici. Sunt unii care îi 
consideră pe bilderbergeri chiar direct răspunzători de 
atentatul lui Osama Bin Laden. 

Unele publicaţii de stânga, dar şi de dreapta, au acuzat 
Clubul Bilderberg de constituirea unei diagrame sioniste 
liberale, o conjurație iudeo-masonică, şi i-au atribuit alte 
manevre obscure. Publicaţia britanică de stânga Big Issue 
arată că, în timpul reuniunii ţinute la Sintra, în Portugalia, 
în 1999, conducătorii NATO au fost de acord să dea carte 
albă Rusiei ca să bombardeze Cecenia. 

Mulţi alţi detractori dau asigurări că, în 1973, Clubul 
Bilderberg a autorizat creşterea preţului petrolului cu 
400%, Kissinger a pregătit în interiorul Clubului războiul de 


Yom Kippur (Israelul împotriva Egiptului şi Siriei), iar tot 
Clubul este răspunzător de planificarea şi coordonarea 
războiului din Golf. 

ARMATA UNICĂ A NATO. 

Altă temă dezbătută de multă vreme, devenită imediat un 
obiectiv prioritar, este crearea unei armate a Naţiunilor 
Unite, independentă de NATO. La întâlnirea din 2003, 
chestiunea a fost reluată. Secretarul de atunci al NATO, 
Lordul George Robertson, s-a aflat - la fel ca mulţi europeni 
- în fruntea opozanților acestui nou corp militar. Robertson 
a combătut teza, susţinând operabilitatea incoerentă a 
creării unei armate a Naţiunilor Unite. S-a bazat pe acordul 
deja existent, prin care „NATO ar trebui să fie pregătită să 
opereze dincolo de aria sa tradiţională de responsabilitate 
în Europa. NATO poate să acţioneze oriunde în lume, dacă 
este mandatată de Consiliul de Securitate al ONU”. 

Alt oponent european a subliniat că „NATO trebuie să 
rămână forţa globală exclusivă, capabilă să impună voinţa 
Naţiunilor Unite în orice parte a lumii”. Pentru moment, 
proiectul n-a întrunit consensul. 

Dar, în privinţa obiectivelor sale, Clubul nu renunţă. La 
ultimele întruniri, mai ales membrii europeni fac presiuni 
asupra lui Tony Blair pentru ca Marea Britanie să adopte în 
sfârşit euro ca monedă oficială. Prim-ministrul este, fără 
îndoială, în favoarea monedei unice europene, dar poporul 
britanic continuă să se opună, iar pentru Blair ar fi foarte 
riscant, din punct de vedere politic, să adopte hotărârea 
fără a o ratifica printr-un referendum popular, care n-a fost 
încă hotărât. 

Tucker evidenţiază că ultima dată când Clubul Bilderberg 
„a pedepsit o ţară pentru că nu i-au plăcut rezultatele unui 
scrutin corect, a fost atunci când Partidul Naționalist din 
Austria, condus de Jorg Haider, era în creştere”. Guvernul 
austriac format în 2000 cu participarea blocului lui Haider, 
considerat xenofob şi nazist, a primit sancţiuni economice 
din partea Uniunii Europene. 


ONU. 

Eminentul doctor în Ştiinţe Economice al UAB32 şi 
vicepreşedinte al organizaţiei Justicia i Pau33, Arcadi 
Olivares, subliniază că responsabilii financiari al Clubului 
„sunt distinşi mecenaţi, între care se evidenţiază familia 
Wallenberg, cea mai bogată din Suedia, datorită faptului că 
este acţionarul majoritar al firmelor Electrolux, Ericsson şi 
ABB”. 

32 Universitatea Autonomă din Brazilia, (n.t.) 

33 În limba portugheză, Dreptate şi Pace. (n.t.) 

Să ne amintim că, pentru profesor, e destul de semnificativ 
faptul că actualul secretar general al Naţiunlor Unite, Kofi 
Annan, căsătorit cu una dintre fiicele lui Wallenberg, a fost, 
înainte de a ocupa această funcţie, secretar al Clubului 
Bilderberg., Aceasta înseamnă cel puţin că Annan contează 
pe aprobarea unei părţi importante din establishment în 
America. Ba mai mult, că principalul conducător al ONU e 
supus directivelor date de Clubul Bilderberg. Dacă n-ar fi 
fost aşa, n-ar fi fost niciodată ales”. 

Dacă plecăm de la premisa că ONU s-a înfiinţat în vederea 
apărării drepturilor omului, cu faimoasa Cartă din 1946, în 
mâinile cui ne aflăm? Ce înseamnă această mască? În cine 
ne putem încrede? 

Ca exemplu edificator, să amintim recentul şi gravul 
scandal în care a fost implicat Kofi Annan, prin fiul său Kojo, 
rodul primei sale căsătorii cu nigeriana Titi Alakija. 
Zvăpăiatul de treizeci de ani este cercetat pentru posibila 
sa implicare în presupusele fapte de corupţie de la firma 
Cotecna, în cadrul programului ONU „Petrol pentru 
Alimente”. După cum a conchis cercetarea condusă de 
Congresul SUA, graţie acestui program, înalţi funcţionari 
ONU şi oameni de afaceri americani s-au îmbogăţit. Acestor 
îmbogăţiţi trebuie să-l adăugăm pe actualul vicepreşedinte, 
Dick Cheney, care, începând cu anul 2000, a încasat 
aproape două milioane de dolari de la principalul 
antreprenor din Irak, Halliburton. 


În pofida ipocriziei care domneşte în relaţiile 
internaţionale şi între guverne şi popoarele pe care le 
conduc, profesorul Olivares ne îndeamnă să nu stăm cu 
braţele încrucişate: „Oamenii îşi schimbă atitudinea. Când 
ştiu ce se întâmplă, se schimbă. De aceea, cel mai important 
e să se răspândească acest tip de informaţii, ca oamenii să 
ştie cine hotărăşte, cine este Kofi Annan, şi de ce hotărăşte 
un lucru şi nu altul”. 

Clubul Bilderberg a adus pe agenda sa toate evenimentele 
mondiale petrecute din 1954 încoace. Şi a dat pentru 
fiecare un răspuns strategic şi o politică de acţiune 
integrală. 

La treizeci de ani de la începerea propriei lui cruciade, 
James Tucker dă asigurări: „E sigur că există Clubul 
Bilderberg, şi nu ca să se distreze. Fără îndoială, Clubul 
încalcă orice tipare convenţionale”. 

Toate evenimentele generate de guvernul mondial, dintre 
care pe unele le-am analizat pe scurt în acest capitol, l-au 
determinat pe Noam Chomsky să conchidă: „Legal vorbind, 
mă gândesc că există un motiv foarte serios pentru a-i da în 
judecată pe toţi preşedinţii americani de după al Doilea 
Război Mondial. Toţi au fost adevăraţi criminali, sau 
implicaţi în grave crime de război”. Sprijinim fără rezerve 
propunerea sa. 

CAPITOLUL 10 

Ultimele întruniri „Cea mai mare pedeapsă pentru cei 
care nu sunt interesaţi de politică este că vor fi guvernaţi 
de persoane care sunt interesaţi de ea” 

Arnold ]. Toynbee (1889-1975), istoric englez. 

AGENDA CLUBULUI BILDERBERG. 

Dacă, în anii '80, Balcanii şi destrămarea URSS au umplut 
agenda Clubului Bilderberg, în anii '90, aceasta a inclus de 
la politica emigrației până la perspectivele republicilor ex- 
sovietice, trecând prin dezvoltarea economiei japoneze şi 
relaţiile atlantice într-o epocă a schimbărilor. Una dintre 
temele aflate în fruntea listei în decursul întregului deceniu 


a fost tipul de Europă care trebuie construit. În 1994, una 
dintre conferințele întrunirii a avut drept titlu: „Europa, 
coeziune sau confuzie?”. Analiza muncii, într-un moment 
favorabil migraţiei, s-a axat pe dezbaterea tipului de 
meserii şi ţările în care acestea se puteau dezvolta. După 
cum vedeţi, Clubul controlează totul, până şi obţinerea unui 
loc de muncă. Încă de pe atunci, cei pe care îi numim 
bilderbergeri erau preocupaţi de consecinţele schimbărilor 
politice provocate de fundamentalismul islamic şi de 
periculoasa Chină, chestiuni a căror dezbatere a stat sub 
premiza: „Consecința convulsiei sau stabilitatea”. În acea 
perioadă, Ruşi; i atrăgea atenţia Clubului Bilderberg prin 
repercusiunile internaţio nale ale ideologiei sale, după 
căderea zidului Berlinului. La sfârşitul deceniului, crea 
îngrijorare modelul de relaţii comerciale care tre buia să se 
dezvolte între Uniunea Europeană şi SUA. Agenda din 1999 
conţinea, printre altele, teme ca: genetica şi ştiinţa, Kosovo, 
redesenarea arhitecturii financiare internaţionale, viitorul 
NATO şi relaţia dintre informare, tehnologie şi politica 
economică. 

În anul 2000, priorităţile erau: alegerile din SUA, 
globalizarea, noua economie, Balcanii şi extinderea 
europeană. Chestiunile care au concentrat atenţia în primii 
ani ai secolului al XXI-lea evoluau de la terorismul 
internaţional până la ponderea economiei chineze în 
Occident, trecând prin importanta problemă energetică şi 
crearea euro. Interesele din Orientul Mijlociu, Maghreb, 
Israel, războaiele din Afganistan şi Irak, ca şi politicile 
Iranului şi Coreei de Nord încheie principalele teme tratate 
în aceşti ultimi ani. 

2005 ŞI EŞECUL CONSTITUŢIEI EUROPENE. 

La ultimele întruniri, adepţii globalizării au dezbătut 
evenimentele care modifică structura pe care a evoluat 
Occidentul până la începutul secolului al XXI-lea. În 2005, 
participanţii la întrunirea care a avut loc la Rottach-Egern, 
lângă Miinchen, Germania, între 5 şi 8 mai, n-au prevăzut 


respingerea de către europeni, în frunte cu Franţa, a 
Constituţiei comunitare, aprig susţinută de preşedintele 
Clubului, Etienne Davignon şi al cărei artizan a fost un 
bilderberger, fostul preşedinte al Republicii Franceze, 
Valery Giscard D'Estaing. După găselniţa neaşteptată şi 
dăunătoare pentru strategii atât europeni cât şi americani, 
adepţii globalizării au hotărât că e prudent să aştepte un 
timp, până să dea al doilea atac. 

Europa este o zonă strategică esenţială pentru America, 
aşa că SUA are nevoie de ea puternică şi unită de aceleaşi 
legi şi criterii de acţiune, încă din 1997, Zbigniew 
Brzezinski a subliniat în cartea sa, Marea tablă de şah, 
următoarele: „Europa are o poziţie geostrategică 
fundamentală, de forţă pentru America. Alianţa Nord- 
Atlantică autorizează. 

America să aibă o influenţă politică şi o pondere militară 
pe continentul european. Dacă Europa creşte, faptul acesta 
va avea consecinţe directe în beneficiul Americii. Europa 
Occidentală se transformă în mare măsură într-un 
protectorat american, iar ţările ei ne amintesc că eram 
vasalii şi tributarii vechilor imperii. Europa trebuie să 
soluţioneze problema creată de sistemul de distribuţie 
socială, fiindcă acesta este prea greoi şi limitează 
capacitatea de iniţiativă”. 

Faptul că părintele Constituţiei europene n-a fost altul 
decât preşedintele Clubului Bilderberg ne oferă o idee 
destul de exactă despre orientarea documentului şi 
scopurile pe care le urmărea. Franţa a fost prima ţară care 
s-a opus la ceea ce a considerat că era un pericol pentru 
independenţa ei politică, socială şi economică. Constituţia 
europeană era prea rigidă şi compactă pentru ţări care, în 
pofida asemănărilor care le unesc, s-au mândrit 
întotdeauna cu diferenţele care le definesc. 

Altă problemă inclusă de către Clubul Bilderberg pe 
agenda din 


2005 a fost imparabila traiectorie economică a Chinei, 
care ameninţă stabilitatea unor ţări ca Tailanda, 
Bangladesh, Maroc, Tunisia şi Egipt, deoarece mare parte 
dintre pieţele lor depind de firmele textile. China îşi exportă 
hainele la un preţ cu cincizeci şi opt la sută mai mic decât 
restul lumii, ceea ce îi permite să concureze şi să triumfe pe 
pieţele din Occident. Actualul preşedinte francez, Jacques 
Chirac, participant nu doar o dată la întrunirile Clubului, 
avertiza categoric: „Nu putem accepta ca aceste produse să 
ne invadeze ţările fără nici o regulă”. O admonestare care 
contează pe aplauzele patronatelor şi sindicatelor din 
Uniunea Europeană şi SUA. 

2006 ŞI REBELUL HUGO CHÂVEZ. 

În 2006, Clubul Bilderberg şi-a ţinut întrunirea anuală în 
Hotelul Brook Street Resort din Ottawa, Canada, între 8 şi 
11 iunie. Agenda sa includea proliferarea armelor nucleare 
în Iran, Coreea de Nord şi Pakistan, repercusiunile 
economice ale noilor politici latinoamericane şi extinderea 
imperialismului chinez. Prim-ministrul canadian, Stephen 
Harper, care, la conferinţa Clubului Bilderberg din 2003, 
ţinută la Versailles, se arătase ostil invadării Irakului, s-a 
comportat ca o gazdă, în pofida purtătorului de cuvânt al 
guvernului său, care dăduse asigurări că nu va veni - 
evident ca să deruteze. Presa i-a putut constata 
participarea când l-a văzut sosind la hotel în maşina oficială. 

Reporterii care aşteptau în apropierea hotelului au avut 
ocazia să-i i; i lui Richard Perle interviuri despre lipsa de 
publicitate a conferinţe lor., Acesta este un grup 
particular, a răspuns fostul consilier al lui Ronald Reagan 
şi asistent personal al lui George Bush. Reporterii l-au 
întrebat atunci dacă membrii Clubului vor face din nou 
speculaţii în legătură cu preţul petrolului: „Dacă am face 
aşa ceva, aş negocia cu viitorul petrolului şi n-o fac”. Cu un 
an înainte, la întrunirea de la Rottach-Egern, Germania, 
participanţii pledaseră pentru creşterea substanţială a 
preţului țițeiului, iar la scurtă vreme, preţul barilului urcase 


de la patruzeci la şaptezeci de dolari. Henry Kissinger a 
prezis pentru următorii ani o creştere de până la o sută 
cincizeci de dolari. 

După petrol, discuţia s-a aprins pe parcursul dezbaterilor 
în legătură cu o posibilă invadare a Iranului, temă care, 
încă din anul precedent, dădea bătaie de cap membrilor 
Clubului. În Canada, după cum a informat James Tucker, 
toţi bilderbergerii din Europa i-au abandonai pe trimişii lui 
George Bush, dându-le de înţeles că le refuzau orice sprijin 
în înfruntarea războinică pe care preşedintele o dorea atât 
de mult, aşa cum exagera: „o opţiune cu cărţile pe masă”. 
Un asistent european a dat asigurări că ei nu vor sprijini 
nici o intervenţie în Iran: „Nu-l vom ajuta să menţină un 
război în favoarea Israelului”. 

Diferiţi participanţi au evidenţiat că Israelul dispune de 
arme nucleare încă din 1963, că nici n-a semnat vreodată 
Tratatul de Neproliferare a Armelor Nucleare şi nici 
arsenalul nu i-a fost supus vreunor controale internaţionale. 
George Ball, membru al Clubului Bilderberg, numărul doi în 
Departamentul de Stat sub preşedinţii John Kennedy şi 
Lyndon Johnson, a fost primul care a dezvăluit că Israelul 
posedă arme nucleare. 

„Nu este normal ca Iranul să aibă nevoie de o asemenea 
forţă de descurajare împotriva Israelului?”, s-a exprimat un 
bilderberger necunoscut. „Dacă dumneavoastră invadaţi 
Iranul”, a semnalat el, referindu-se la americani, „Israelul 
vă este singurul aliat. Mult noroc”. 

Această discuţie au ascultat-o Eival Gildy din Israel, şeful 
pentru coordonare şi strategie din cabinetul prim- 
ministrului, Ziad Abu. 

Amr, membru al Consiliului Legislativ palestinian, 
preşedintele Consiliului palestinian pentru Relaţii Externe, 
profesor de Ştiinţe Politice la Universitatea din Birzeit şi 
Ahmad Chalabi, fost primministru al Irakului, sursă-cheie 
pentru dezinformarea în legătură cu armele de distrugere 
în masă ale Irakului. 


William Luti, consilier special al lui George Bush pentru 
politica de apărare, şi Richard Perle, fost consilier în 
Departamentul Apărării, un apropiat al lui Bush, au răspuns 
că Statele Unite încearcă pur şi simplu să oprească 
proliferarea armelor nucleare şi să facă din lume un „seif”. 
Dar un european i-a replicat: „Cum credeţi că lumea va fi 
un „seif, dacă voi invadaţi Iranul, iar acesta răspunde 
trimițând rachete asupra aliatului vostru, Israelul? Israelul 
va răspunde atacând cu arme nucleare, iar voi veţi avea 
mult dorita proliferare”. 

Robert Zoellick, secretar pentru comerţ, consilier 
principal al preşedintelui Bush, a afirmat că va fi necesar să 
se continue alegerea „invadare”, presând Iranul să-şi 
abandoneze programul nuclear. 

„Vă înşelaţi”, a constatat europeanul. „Iranul nu se va lăsa 
intimidat de Statele Unite. Scutiţi-ne de multe probleme şi 
uitaţi de invadarea lui”. Americanii au tăcut. În cele din 
urmă, s-a hotărât că cea mai bună alegere era calea 
diplomatică, prin care ulterior s-a luat hotărârea ca Iranul 
să nu fie invadat. 

Ambianţa Clubului Bilderberg a fost descrisă drept 
„dificilă”, când a venit rândul să se dezbată chestiunea 
petrolului, o polemică urmărită cu atenţie de magnații 
țițeiului, de pildă bancherul David Rockefeller, Regina 
Beatrix a Olandei şi Franco Bernabe, vicepreşedinte al 
Companiei Rothschild din Europa. Acordul general al 
Clubului Bilderberg a fost să nu se forţeze preţurile țițeiului 
în acel moment, aşa că i-a invitat pe vânzătorii de petrol să 
se bucure de câştigurile din ultimul an. 

Proiectul Clubului este extinderea Ariei Comerţului Liber 
(ALCA) din Alaska în "Ţara de Foc, făcând din continent o 
„Uniune americană”. În faţa acestei coaliţii, Hugo Châvez, 
preşedintele Venezuelei, şi-a expus Alternativa Bolivariană 
pentru America Latină şi Caraibe (ALBA), calificată drept o 
propunere „revoluţionară”, deoarece pretinde să se exporte 
în naţiunile vecine, pentru a bloca extinderea ALCA, pe care 


a catalogat-o drept „încă o unealtă a imperialismului pentru 
a exploata America Latină”. Bariera lui Châvez îi irită pe 
bilderbergeri, pentru că instituirea unei „Uniuni 
americane” este un pas critic pe calea atingerii obiectivului 
de a stabili Naţiunile Unite ca guvern mondial. 

PIAŢA IMOBILIARĂ AMERICANĂ. 

În 2006, Timothy Geithner, preşedintele Rezervei Federale 
a Băncii din New York, a prezis dobânzi tot mai mari şi 
dificultăţi pentru fami liile care au obţinut ipoteci cu tarife 
ajustabile sau dobânzi variabile. „Probabil că mulţi îşi vor 
pierde casele”, pentru că tarifele ipotecilor vor creşte, iar 
economiile lor nu le vor putea suporta. Cineva a murmurat 
atunci: „Proştii de americani îşi merită soarta”. Ziaristul 
James Tucker a explicat într-un articol că multe familii, mai 
ales tinere, au cumpărat case scumpe cu dobânzi scăzute, 
dar variabile. Alţii au plătit doar dobânda, nu şi rata., 
Aceştia sunt cei mai vulnerabili,, a comentat Geithner. Când 
se va atinge un vârf al construcţiilor imobiliare şi preţurile 
vor începe să urce, iar mulţi vor vedea că urmează să dea 
pe casă mai mult decât face ea pe piaţă, băncile vor rămâne 
cu locuinţele şi le vor vinde. Din nou s-a auzit: Americani 
proşti”. 

Jurnalul canadian Otawa Citizen a relatat pe larg despre 
întrunirea Clubului din 2006 şi a cercetat structura de 
securitate pe care conferinţa şi-o apăra cu eficienţă. Un 
purtător de cuvânt al poliţiei naţionale l-a trimis pe 
jurnalistul James Bagnall la firma particulară Globe Risk 
Holdings, unde acesta telefonase. Bagnall a reuşit să 
vorbească cu preşedintele companiei din Toronto, Alan Bell, 
care i-a dat asigurări că nu ştia nimic despre existenţa 
Clubului Bilderberg şi a negat că firma sa fusese 
contractată să protejeze întrunirea din acea săptămână: 
„N-am auzit niciodată vorbindu-se de această conferinţă. Ce 
este? Cu ce se ocupă ei?” a întrebat Alan Bell, înainte de a 
încheia convorbirea. Jurnalistul a reliefat că directorul 
hotelului folosise exact aceleaşi cuvinte, când el îi telefonase 


ca să-l întrebe despre diverşii oaspeţi pe care îi găzduia la 
acel sfârşit de săptămână. Conform paginii web a firmei, 
Globe Risk Holdings e specializată în „planificare 
strategică” şi-şi recrutează angajaţii în principal din 
rândurile elitei militare antiteroriste şi ale unităţilor de 
forţe speciale. Pagina subliniază că „au acţionat în toată 
lumea, în zone de mare risc” care înclud Africa, America 
Centrală, America de Sud şi Asia. Globe Risk Holdings a 
procedat cu succes la aplicarea legii în organizaţii 
guvernamentale din zone de securitate internaţională, 
minerit, siguranţa exploatării de energie, antiterorism, 
sechestrări etc. Firma subliniază pe site: „Bine informaţi şi 
discreţi, consultanţii noştri lucrează în echipă pentru a oferi 
serviciile necesare şi a acoperi nevoile tuturor clienţilor 
noştri”. 

După cum vedeţi, elita securităţii private poartă de grijă 
elitei guvernamentale globale. Vreme de încă un an, cei pe 
care îi numim bilderbergeri nu şi-au limitat cheltuielile, iar 
bugetul lor a atins cinci sute de mii de euro pentru un total 
de trei zile. Au rezervat tot hotelul, care are patru sute de 
camere cu toate serviciile incluse, între care se evidenţiază 
cel mai mare complex de relaxare din America de Nord, 
unde şedinţa de două ore costă două sute nouăzeci şi cinci 
de euro. 

ADERAREA TURCIEI LA UE. 

Clubul Bilderberg continuă să delibereze cu privire la 
admiterea Turciei în Uniunea Europeană. Două dintre cele 
mai importante periodice din această ţară mediteraneană, 
Hurriyet şi Zaman, au trimis fiecare câte un reporter 
pentru a încerca să acopere întâlnirea Clubului Bilderberg 
din 2003. Aceste ziare au relatat că ministrul turc de 
finanţe, Aii Babacan, a asistat la întrunire alături de alţi 
funcţionari naţionali, în pofida opoziţiei islamiste. 
Cercetătorul şi expertul turc în probleme de terorism, 
Aytunc Altidal, editorialist la Zaman, a scris: „Această primă 
întâlnire formală dintre noul partid la putere, Dreptate şi 


Dezvoltare (AKP) şi lorzii Noii Ordini Mondiale, care au 
monitorizat îndeaproape Turcia timp de mai mulţi ani, s-a 
dovedit a fi deosebit de importantă”. 

Altidal a adăugat: „Cererile făcute Partidului Dreptate şi 
Dezvoltare vor fi variate. Dacă vor fi satisfăcute, acest 
partid va avea libertate de acţiune în politica naţională şi 
internaţională. Dacă nu, se va afla într-o situaţie foarte 
dificilă”. 

Este semnificativ că partidul la putere în Turcia a fost 
inevitabil obli gat să-i întâlnească pe stăpânii lumii, care i- 
au impus o serie de pn tenţii referitoare la acţiunile sale în 
sfera internă şi externă. Oare nu există suficiente căi şi 
organe democratice în UE capabile să emiu acest tip de 
pretenţii şi cereri? 

Aceştia sunt termenii în care i se vorbeşte Turciei. Dacă 
suntem aten ii la manifestările mass-media, la sfârşitul lui 
2006 lucrurile nu suni favorabile admiterii sale în UE, dar, 
în cadrul Clubului Bilderberg, prevalează dorinţa arzătoare 
a integrării ei urgente, căci Turcia con stituie un punct 
strategic esenţial pe agenda lui geopolitică. 

De fapt, i se conferă atâta importanţă ţării de pe malul 
Bosforului, încât următoarea întrunire, din 2007, va avea 
loc la Istanbul, con form primelor date pe care le deţin. În 
acest sens, nu poate fi în tâmplător că ultimul laureat al 
Premiului Nobel pentru literatură, Orhan Pamuk, este turc. 
Şi chiar mai puţin întâmplător e faptul că editura 
Mondadori a obţinut toate drepturile asupra operei lui cu o 
lună înainte ca premiul să devină public. 

CLUBUL BILDERBERG 2007 

După cum am văzut, conform tuturor indiciilor, toţi 
bilAerbergerii se vor întruni în 2007 în Turcia, leagănul 
civilizaţiei bizantine, mai precis la Istanbul. Capitala 
administrativă a ţării este unul dintre cele mai mari şi mai 
frumoase oraşe din Europa. Istanbulul este vechiul 
Constantinopol al Imperiului Bizantin şi, în decursul lungii 
lui istorii, a fost sub dominație romană şi grecească, 


persană, creştină şi musulmană. Mai mult chiar, a făcut 
parte din imperiul macedonean al lui Alexandru cel Mare şi 
chiar al celților, printr-o impunere retributivă. Din anii 
1970, delegaţi turci au fost invitaţi la reuniunile Clubului 
Bilderberg. Pentru că se situează chiar la mijlocul 
continentelor european şi asiatic, Turcia este un punct 
strategic important, pe care globaliştii doresc să-l 
controleze. 

Nu e întâmplătoare alegerea acestei ţări tocmai într-un 
moment crucial al negocierilor pe care le susţine cu Europa 
privitor la intrarea sa în Uniunea Europeană. UE îi cere 
public Turciei să introducă în legislaţie schimbări 
substanţiale referitoare la drepturile omului şi emanciparea 
femeii în societate. Turcia este una dintre ţările musulmane 
cele mai moderne din lume şi cel mai mare succes aleia 
fost separarea religiei de politică, menţinând-o pe cea dintâi 
în afara guvernului, trăsătură seculară opusă sistemului 
dominant din ţările arabe. În timp ce tranziţia către o 
societate democratică, cerinţă indispensabilă a integrării în 
Uniunea Europeană, se face lent, aşa-numiţii bilderbergeri 
încep să se neliniştească în faţa urgenţelor interne pe care 
se presupune că le are Turcia. 

Integrarea sa în Europa va permite alianţei membrilor din 
Clubul Bilderberg să se consolideze serios în zona Mării 
Caspice, ca şi să menţină influenţe deschise asupra statelor 
din estul Mediteranei. Lupta pentru materii prime şi 
resursele de gaz şi petrol din zona asiatică este unul dintre 
motivele expansiunii militariste a celor pe care îi numim 
bilderbergeri, ca războiul dus de SUA în Afganistan şi Irak. 
În cartea sa, Brzezinski a subliniat importanţa acestei zone 
pentru imperiul american: „Importanţa geopolitică a 
Eurasiei nu scade. Şi acest fapt este vizibil nu doar la 
periferia sa occidentală (Europa), unde se află cea mai 
mare parte a puterii economice şi politice a lumii, ci şi în 
regiunea orientală (Asia), care a devenit de curând un 
centru vital de expansiune economică şi influenţă politică în 


creştere. Prin urmare, dilema despre cum pot Statele Unite 
(depăşind restul lumii) să manipuleze relaţiile complexe 
între puterile euroasiatice - şi în particular cum pot să 
prevină apariţia unei puteri euroasiatice, dominantă şi 
antagonistă - este esenţială pentru ca Statele Unite să-şi 
poată exercita hegemonia mondială”. Ţinând seama de 
această premisă, nu-i de mirare că profesorul Zbigniew 
Brzezinski, una dintre persoanele cele mai influente în sfera 
gândirii geostrategice, a fost ideologul ultimului război din 
Afaganistan. Brzezinski continuă să avertizeze că puterea 
care va izbuti să domine Eurasia va putea controla două 
dintre cele trei regiuni ale lumii, care sunt cel mai 
dezvoltate şi productive din punct de vedere economic, în 
plus, cine controlează Eurasia va controla Africa. Analistul a 
conchis: „Eurasia este, în consecinţă, tabla de şah pe care 
se desfăşoară lupta pentru întâietate mondială”. 

RĂZBOIUL NESFÂRŞIT PENTRU RESURSE. 

După cincizeci şi trei de ani, Clubul Bilderberg este o 
instituţie perfect consolidată, a cărei secretomanie 
facilitează complicitatea şi cârdăşia dintre stăpânii banilor 
şi responsabilii politici, fără să-l în grijoreze amestecul din 
afară în acordurile şi afacerile lor. 

S-a petrecut o schimbare importantă în lume, pe care 
articolul „Noua geografie a conflictului”, publicat în revista 
Foreign Affairs (editată de CFR) a surprins-o foarte bine. În 
numărul din mai-iunie 2001 se arată că, în octombrie 1999, 
militarii Statelor Unite au luat o hotărâre im portantă, care 
reflecta o schimbare strategică în gândirea lor: scoaterea 
Asiei Centrale din comandoul Pacificului şi includerea ei în 
comandoul central. Această regiune fusese considerată de 
importanţă secundară după sfârşitul celui de-al Doilea 
Război Mondial, „dar regiunea dintre Urali şi graniţa 
occidentală a Chinei - se arăta în articol - a devenii acum 
un obiectiv strategic important, din cauza enormelor 
rezerve de petrol şi gaze naturale care, după cum se crede, 
se găsesc sub şi în jurul Mării Caspice. Deoarece comandoul 


central controlează deja forţele americane din regiunea 
Golfului Persic şi a Asiei Centrale, înseamnă că persoanele 
însărcinate să protejeze aprovizionarea cu petrol a Statelor 
Unite şi a aliaţilor lor îi vor acorda acum atenţia cuvenită”, 
în timpul Războiului Rece, înfruntarea dintre SUA şi URSS 
avea loc pe plan militar, dar sărăcia resurselor energetice a 
dus la o reconsiderare a importanţei acestei zone. „în 
spatele schimbării operate în geografia strategică stă noua 
atenţie acordată protecţiei resurselor esenţiale, mai ales a 
petrolului şi a gazelor naturale. Dacă divizările Războiului 
Rece s-au creat şi format pe baze ideologice, acum 
concurenţa economică stimulează relaţiile internaţionale, 
iar cea pentru accesul la beneficiile economice atât de 
vitale s-a intensificat”. Este important să constatăm că 
lumea se învârte acum în jurul concurenţei comerciale şi de 
subzistență în locul celei militare, de altădată: „Funcţionarii 
însărcinaţi cu securitatea au început să acorde mult mai 
multă atenţie problemelor care se ivesc din concurenţa 
intensificată pentru a obţine accesul la aceste materii 
cruciale, în special petrolul, care se găseşte de obicei în 
regiuni pentru care se dau lupte sau care sunt instabile în 
plan politic”. 

Clubul Bilderberg plănuieşte şi previne problemele care 
marchează schimbări în epocă, strălucind deasupra unei 
urzeli de pânze şi puteri difuze, opace, care scapă 
cunoaşterii publice. O orbită secretă, care-şi stabileşte 
interconexiunile printr-un cerc închis de cluburi 
extraexclusiviste şi întruniri internaţionale. În aceste centre 
de schimburi reciproce, negocieri şi întâlniri - în care se 
învârt mereu aceleaşi personaje - se elaborează şi se 
dezbat analize şi acorduri care preced îndeobşte marile 
decizii mondiale. 

David Rockefeller a comentat odată: „Uneori, ideile 
prezentate de rapoartele Comisiei Trilaterale devin politici 
oficiale. Astfel de recomandări au fost întotdeauna serios 


dezbătute în afara cercului nostru, şi au fost reflectate de 
guverne în deciziilor lor”. 

Unul dintre distinşii participanţi la Trilaterală şi-a 
exprimat dorinţa ca deliberările să se transpună cu 
adevărat în practică: „Sper ca punctele de vedere 
formulate de aceste persoane experimentate să aibă într- 
adevăr o influenţă reală în politica internaţională”. 

Funcționarea sistemului arată că balanţele finale ale 
băncilor şi corporațiilor, fluxurile financiare şi patrimoniul 
familiilor privilegiate, dinastiilor şi magnaţilor, chiar şi 
paradisurile fiscale, depind toate, la nivel central, de 
rezultatul opţiunilor politice concrete, inclusiv de 
intervenţiile militare sau acţiunile represive violente. 

Puterea şi banii sunt argumente mai mult decât suficiente 
pentru ascunderea a ceea ce se doreşte să se oculteze, iar 
imensa bunăstare de care se bucură câţiva poate suferi 
enorme modificări dacă se cunosc deschis hotărârile 
izvorâte din aceste foruri şi care ar trebui să fie luate în 
democraţie. Când o elită, cu o asemenea acumulare de 
putere şi bogăţie, se adună ca să delibereze, nu trebuie s-o 
facă atât de ermetic. Lumea, cu mizeriile şi lipsurile ei, 
merită o explicaţie despre ceea ce fac ei. Nu-i nevoie să fii 
viitorolog ca să prezici că opusul va aduce doar noi 
înfruntări, mai crunte şi mai frecvente, iar acestea nu vor 
mai fi între extremişti sau terorişti şi guverne, ci între 
cetăţeni lămuriţi şi grupurile privilegiate care, departe de 
orice convingere democratică, hotărăsc asupra vieţii, 
libertăţii şi drepturilor a milioane de persoane. 

Dacă vine momentul când cetăţenii îşi dau la o parte vălul 
de pe conştiinţă şi-şi dau seama că alţii decid pentru ei - 
fără să le ofere nici o expli căţie, deoarece consideră că 
acţiunile lor sunt corecte - cum vor opri ei, oare, zguduirea 
societăţii? Ar putea avea loc o altă revoluţie, similară ce lei 
franceze din faza ei iniţială, aceea în care poporul, 
înfometat şi furios în faţa inegalităţilor şi nedreptăţilor 
promovate de puterea absolută a re gelui, sătul de 


privilegiile celor puţini, provoacă o baie de sânge. Atunci ar 
mai avea Clubul timp să-şi facă cunoscute intenţiile, 
deciziile? Să ne spună că fac totul pentru binele nostru? 
Informaţia înseamnă putere şi, mai devreme sau mai târziu, 
ea ajunge la toţi. Informaţia aduce, de ase menea, 
schimbări. Deşi pare să fie invers, societatea e tot mai 
informaţii şi-şi dă seama de adevăratele intenţii ale celor 
puternici. 

Dar Clubul Bilderberg uneşte şi cimentează coaliția 
invizibilă dintre puterile factice printr-o nelimitată reţea de 
influenţe, ale cărei rami ficaţii pătrund în principalele 
sectoare ale societăţii. 

Nu se ştie exact ce au stabilit acum, dar poate că viitorul 
Orientului Apropiat şi al preşedintelui Venezuelei a fost deja 
hotărât, deşi acest lucru nu înseamnă că lucrurile ies 
întotdeauna cum vor membrii Clubului; observați, de altfel, 
ce se întâmplă în Irak. Războiul de acolo a devenit prea 
lung, iar revolta grupărilor politico-religioase ale ţării pun 
la grea încercare sfârşitul conflictului. 

În orice caz, se pregăteşte deja viitorul conflict, care va 
avea drept scenă Arabia Saudită. SUA o ajută să formeze un 
nou Al-Qaeda, pentru a-i combate pe suniţii din Iran şi a 
proteja ramura wahabi a Islamului. 

CAPITOLUL 11 

Aservirea mass-mediei „într-o epocă de minciună 
universală, să spui adevărul e un act revoluţionar „, 

George Orwell (1903-1950), ziarist şi scriitor britanic. 

Zvonurile care au circulat vreme de decenii în legătură cu 
posibila exis tenta a Clubului Bilderberg s-au transformat, 
cu trecerea timpului, în informaţii sigure şi fapte 
verificabile. La peste o jumătate de secol de la crearea sa, 
Clubul Bilderberg cu greu reuşeşte să-şi mai ţină secretă 
existenţa, dar nu şi concluziile întrunirilor. Presa americană 
independentă a fost prima care a început să investigheze şi 
să-şi publice datele despre activităţile lui clandestine şi 


oculte. Încet-încet, unii ziarişti europeni s-au unit în scopul 
demascării şi denunţării sensului său ocult. 

De la început, toţi şi-au pus aceeaşi întrebare: dacă aceşti 
bilderbergeri se întrunesc ca să conducă omenirea spre cel 
mai bun destin posibil, dacă dezbat edificarea unei lumi mai 
juste şi mai drepte, de ce se întrunesc în secret? Ce motiv îi 
împiedică să facă publice actele întrunirilor lor? Dacă, într- 
adevăr, departe de puterea care i se atribuie, Clubul este 
un for de dezbatere sau de întrunire a unor prieteni cu idei 
comune, în cursul căreia se comentează drumul parcurs de 
omenire în dezvoltarea ei, aşa cum asigură purtătorii lor de 
cuvânt, cum se face că, mai târziu, recomandările lor devin 
legi? 

Se observă, în rândul populaţiei, o nelinişte tot mai mare 
faţă de direcţia în care se îndreaptă lumea. O lipsă de 
încredere în oamenii politici şi mass-media. Mulţi pun la 
îndoială adevărul ştirilor uniforme emise de presă. Ei 
înţeleg că acestea sunt marcate de interesele proprietarilor. 

„Informaţia e ceva despre care cineva foarte puternic nu 
vrea să se afle”, a subliniat Lordul Northcliffe, unul dintre 
principalii magnați ai presei engleze de la începutul 
secolului al XX-lea. Altă opinie relevantă a acestuia a fost: 
„Ştirea este doar un lucru pe care cineva doreşte să îl 
ascundă; restul e publicitate”. În explicaţiile lui 
documentate găsim unele răspunsuri logice şi limpezi la 
întrebările pe care le-am formulat în acest capitol. 

Clubul Bilderberg, culmea procesului istoric şi evolutiv al 
societăţilor secrete, a rezervat un rol fundamental mass- 
mediei. Canalele. 

I de informare planetară se ocupă de introducerea 
vicleană, discretă şi favorabilă în rândurile opiniei publice, a 
ideilor şi scopurilor proiectate de bilderbergeri pentru a-şi 
realiza programul globalizator. Mijloacele de comunicare 
sunt instrumente indispensabile pentru controlul gândirii şi 
- ca o consecinţă imediată - a acţiunii sociale. Ironic sau 
paradoxal, în acest caz, e tocmai faptul că instituţia care, 


conform codului deontologic al jurnalismului, ar trebui să 
informe ze cetăţeanul, lucrează pentru a atinge exact 
contrariul: dezinforma rea acestuia. Într-o societate 
democratică, dezinformarea foloseşte diferite căi de 
acţiune: 1) Tăcerea, care constă în nedivulgarea 
discursurilor celor care apără idei contrare, ca şi faptele 
care i-ar punt în încurcătură pe cei puternici. În paginile 
presei nu e loc pentru criticii sistemului. 2) Denigrarea şi 
ridiculizarea: când face cunoscut un adevăr hotărâtor, 
gânditorul eminent este defăimat şi minimali zat, tocmai 
pentru a-l discredita. Metoda e similară în sfera poliţi cii, 
economiei, culturii etc. Faptul constă în zdrobirea 
adversarului printr-un procedeu neloial sau nelegal în 
democraţie (ca minciuna, de exemplu), care denaturează 
realitatea sau scoate la lumină aspec te mai puţin favorabile 
ale persoanei, amplificându-le. 3) Negarea constă în 
nerecunoaşterea unui eveniment veridic, prin argumente 
solide (deşi absurde), susceptibile de a fi crezute de către 
cetăţeni prin aplicarea logicii faptelor. 

Dezinformarea urmăreşte să ţină informaţia adevărată 
departe de receptorii mesajului, fapt pentru care 
manipulează fără scrupule realitatea, conform propriilor 
interese ale celor care o practică, pentru a influenţa şi 
modela comportamentul colectiv. 

Un exemplu foarte actual îl găsim în aşa-numitul „război 
din Irak”. Pentru a îndrepta voinţa cetăţenilor în favoarea 
lui, guvernanţii şi li derii lor manipulatori de opinie au dat 
asigurări că Saddam Husseim poseda arme de distrugere în 
masă şi era unul dintre promotorii terorismului 
internaţional. Ştim cum s-au petrecut evenimentele care au 
dus la înlăturarea dictatorului irakian. Şi mai ştim şi că 
presa independentă a făcut presiuni pentru ca George 
Bush, principalul susţinător al atacării Irakului, să admită 
public că n-au existat nici-odată mult trâmbiţatele arme de 
distrugere în masă, expresie apărută după 11 septembrie. 

„ILUZIA” MESAJULUI INFORMATIV. 


Presa pune în contact puterea cu societatea, în calitate de 
intermediar, iar munca ei constă în supravegherea 
vârfurilor piramidei şi denunţarea posibilelor încălcări şi 
nelegiuiri. De aceea, este important să înţelegem 
mecanismul prin care puterea se foloseşte de presă. 

Concentrarea mass-mediei în mâinile unor magnați care 
au legături cu societăţi precum Clubul Bilderberg este 
paradigma perfectă a maximei semiologului şi filosofului 
canadian din anii '60, Marshall McLuhan: „Mesajul este 
mijlocul”. Aceasta înseamnă că ştirile oferite de către 
mijloacele de comunicare vor fi controlate de proprietarul 
lor. McLuhan, considerat un vizionar al societăţii informării, 
a inventat termenul de „sat global” pentru a descrie 
interconexiunea umană la scară mondială, generată de 
canalele electronice de comunicare. După cum s-a exprimat 
McLuhan, mesajul nu poate fi redus la un simplu „conţinut” 
sau „informaţie”, pentru că astfel am exclude unele dintre 
cele mai importante caracteristici ale mediei: capacitatea 
de a schimba cursul şi funcţionarea relaţiilor şi activităţilor 
umane. Analistul a definit „mesajul” emis de un canal 
informaţional drept orice schimb de scară, ritm sau 
conduită pe care acel canal îl provoacă în societăţi sau 
culturi. „Conţinutul” devine o „iluzie”, în sensul că este 
mascat de intervenţia canalului sau a mediatizării. 

MANIPULARE INFORMATIVĂ. 

Deşi în prezent popularitatea lui George Bush e în 
scădere, majoritatea cetăţenilor americani continuă să 
creadă cu tărie în el, în pofida faptului că ela declarat că a 
minţit. Cotidianul Avangarda a publicat, la sfârşitul lui 
octombrie 2005, un interviu despre intenţiile de vot ale 
unui paznic american de închisoare, Robert Farmer, de 
şaizeci şi cinci de ani, veteran al războiului din Coreea, cu 
puţin înainte de alegerile legislative pe care le-au câştigat 
democraţii. Farmer susţinea fără rezerve că decizia lui 
Bush de a ataca Irakul a fost corectă. 


— Dacă ei n-ar fi venit aici, noi nu ne-am fi dus acolo, 
spune Farmer. 

Dar nu Saddam a atacat turnurile gemene, îi aminteşte 
ziaristul. 

Preşedintele nostru credea că a fost el. Avea motive 
serioase să creadă asta. (...) lar eu a trebuit să-l sprijin. 

— Ce chestiuni vă interesează înaintea alegerilor? 

— Totul e important, dar cea mai importantă este 
securitatea noastră. Ştiţi ce înseamnă războiul, trebuie să 
fim fermi, să îndurăm? 

— Trebuie să ne apărăm teritoriul. Vreau ca nepoţii mei să 
trăiască în siguranţă. Dacă nu poţi să câştigi războiul într-o 
săptămână, vor li unii care vor sări din barcă. În Vietnam s- 
a întâmplat la fel. Nu pu tem s-o facem acum, trebuie să 
continuăm. Libertatea nu-i gratuită, nici ieftină. Dacă porţi 
un război, cineva trebuie să moară pentru libertate. E trist, 
dar adevărat”. 

Răspunsurile domnului Farmer reflectă gândirea 
cetăţeanului american mediu. Credinţa lui, care-i va 
determina votul, e rezultatul în formaţiei pe care i-au 
trimis-o preşedintele şi mass-media, pe care el.1 crezut-o 
fără măcar să ia în calcul posibilitatea de a o pune sub 
semnul întrebării. Să subliniem că e un bărbat de şaizeci şi 
cinci de ani, din ge neraţia participanţilor la războaiele din 
Coreea şi Vietnam. Din cauza vârstei, îndrăznesc să afirm 
că nu-i familiarizat cu Internetul sau alte mijloace de 
comunicare actuale. Nu cred că se informează din presa 
independentă, ci că toate ştirile îi vin pe aceleaşi căi, prin 
acelaşi ziar pe care obişnuieşte să-l citească de decenii, 
acelaşi canal de televiziune prin care vede lumea de pe 
canapeaua lui moale. 

E important să înţelegem cum funcţionează în societăţile 
democratice subtila şi ireductibila forţă a propagandei 
politice şi religioase. Când un lider vrea să convingă 
poporul despre punerea în practică a unui proiect anume 
(de exemplu, războiul din Irak, apărarea de terorismul 


internaţional), o face prin repetarea la infinit a unei axiome, 
indiferent dacă aceasta este adevărată sau nu. Pentru că, în 
clipele când societatea se mişcă într-un ritm vertiginos, nu-i 
nevoie s-o demonstrezi, nu e timp. Felul în care s-a folosit 
Bush de cuvânt, minciună şi manipulare seamănă cu cel 
folosit de liderii altor ţări şi partide, indiferent de orientare, 
atât de dreapta cât şi de stânga. În prezent există o mică 
diferenţă între cele două tendinţe, câtă vreme e importantă 
obţinerea votului. Nu mai există ideologii, ci doar „bun- 
simţ”. 

PROPAGANDĂ DE RĂZBOI. 

În timpul Primului Război Mondial, majoritatea ziarelor 
americane mai importante erau controlate de interesele 
bancherilor Rockefeller şi Morgan. Congressional Record 
din 1917 a reţinut următoarele: „în martie 1917, oamenii 
lui P Morgan au adunat doisprezece dintre cei mai 
importanţi oameni din presa scrisă, pe care i-a pus să 
aleagă cele mai influente ziare din SUA şi să hotărască de 
câte dintre ele au nevoie ca să controleze politica generală 
a presei zilnice. Au ajuns la concluzia că aveau nevoie să 
controleze doar douăzeci şi cinci dintre jurnalele cele mai 
importante. S-a ajuns la un acord: s-a cumpărat linia 
editorială a ziarelor, care erau plătite lunar; s-a numit un 
director la fiecare jurnal, care se ocupa de supervizarea şi 
corectarea adecvată a informaţiei despre militarism, politici 
financiare şi alte teme de natură naţională şi internaţională, 
considerate vitale pentru interesele cumpărătorilor acestor 
publicaţii”. 

Era sfârşitul jurnalismului şi începutul propagandei. 
Rockefeller şi Morgan voiau războiul, din care au obţinut 
beneficii substanţiale. Cu ajutorul mijloacelor de 
comunicare, au schiţat posturile necesare pentru a 
convinge poporul american să intre în război. Observăm că 
metoda folosită de Bush n-are nimic nou. 

Figura şi prestigiul directorului de ziar sunt eclipsate de 
strălucirea cristalelor de la Clubul Bilderberg. Dacă nu 


participă la joc, jurnaliştii nu vor putea niciodată şi în nici 
un chip să dezvăluie conţinutul întrunirilor şi, cu atât mai 
mult, simpla existenţă a grupului. „Au făcut jurământ de 
tăcere ca şi cum Clubul ar fi o şcoală de maici. Au reuşit ca 
editorii principalelor periodice să dea asigurări că n-a 
existat nici-odată Clubul Bilderberg”, semnalează un editor 
independent. 

ZIARIŞTI ÎN CLUBUL BILDERBERG. 

Astfel, cei mai importanţi directori de presă şi redactori- 
şefi din lume vin la întruniri şi acceptă legea tăcerii impusă 
de Clubul Bilderberg. În plus, se angajează să-l pună într-o 
lumină pozitivă şi să scrie ca nişte zbiri despre scopurile 
Clubului. Faţă de ceea ce am văzut deja în capitolul trei, 
între organele de presă care, într-un moment sau altul, au 
asistat sau continuă să participe la întâlnirile elitei se află şi 
The Financial Times, The Economist, Norwegian 
Broadcasting Corp., Politiken, Newsweek, La Republica şi 
grupuri precum conglomeratul audiovizual american News 
Corp al lui Rupert Murdoch, sau PRISA, care-l trimite acolo 
pe Juan Luis Cebriăn, consilierul său delegat. 

Alte trusturi prezente sunt Corriere della Sera, DieZeit, 
LeFigaro, Iht New York Times, Washington Post, Wall Street 
Journal şi The National Post. Un obişnuit al Clubului este şi 
Andrew Knights, director, îl News Corporation, cu o bogată 
experienţă în calitate de fost direct oi al News 
International, The Daily Telegraph şi The Economist. 

Ei îşi vor lua sarcina să ridice în slăvi, în paginile 
giganticelor lor buletine informative, ba un succes 
umanitar, ba noile propuneri ale ONU şi Uniunii Europene, 
ba cuceririle NATO. 

La întrunirea Clubului Bilderberg din 2006 au fost 
prezenţi următorii reprezentanţi mass-media şi ziarişti: 

Oscar Bronner, editor la Der Standard (Austria); Philip 
Crawley, direc tor şi redactor-şef la Globe andMail 
(Canada); Paul A. Gigot, redactor şef la The Wall Street 
Journal (SUA); Hubert Burda, director şi redat tor-şef la 


Hubert Burda Media Holding GmbH&Co. KG (Belgia); Josel 
Joffe, redactor-şef la Die Zeit (Germania); Maathias Nass, 
publicist la DieZeit, Anatole Kaletsky, publicist la The Times 
(Marea Britanie); Yves de Kerdrel, publicist la Le Figaro 
(Franţa); Fehmi Koru, scriitor, unul dintre cei mai influenţi 
publicişti islamişti din Turcia; Denis O'Brien, preşedinte al 
Communicorp Group Ltd. (Irlanda); Toger Seidenfaden, 
redactor-şef la Politiken (Danemarca); John Vinocur, 
corespondent al International Herald Tribune (SUA); 
Martin H. Wolf, publicist economic la The Financial Times 
(Marea Britanie) şi jurnaliştii de la The Economist, 
Vendeline von Bredow, corespondent la Paris şi Adrian D. 
Wooldridge, corespondent în Marea Britanie. 

Academicienii şi intelectualii care au asistat la întrunirea 
din 2006, ţinută în Canada, au fost, printre alţii: Soli Ozel, 
profesor de Relaţii Internaţionale şi Ştiinţe Politice al 
Universităţii Bilgi din Istanbul (Turcia); Mahmood 
Sarjolghalam, profesor asociat al Universităţii Naţionale din 
Iran şi James B. Steinberg, decan al. 

Universităţii din Texas. 

INFORMAŢIE ŞI PROPAGANDĂ. 

Prin prisma unui informator de clasă, ziariştii prezenţi la 
întrunirea. 

Clubului Bilderberg nu trădează prin tăcere codul 
deontologic pe care au jurat să-l respecte? Cum rămâne cu 
munca lor de informare a societăţii? Dar cu rolul de paznic 
în faţa corupţiei, crimelor, abuzurilor de putere? Contează 
mai mult poziţia socială şi banii decât profesia demnă pe 
care ar trebui s-o reprezinte? Evident, întrebarea are deja 
un răspuns. 

Nu doar inteligenţa militară veghează la securitatea aşa- 
numiţilor bilderbergeri în timpul întrunirilor, iar imperiile 
de presă au grijă de interesele lor. În faţa axiomei că 
înaintarea globalizării e inevitabilă, cei care preferă să fie 
de partea Celor puternici s-au predat. 


Dezbaterile din Clubul Bilderberg nu se fac cunoscute 
opiniei publice, pentru că magnații acestuia nu permit 
informarea în legătură cu ce se întâmplă acolo, în pofida 
faptului că cercurile lor sunt mai mult decât notorii, atât 
prin caracterul emiţătorilor cât şi prin mesajele pe care 
aceştia le exprimă. Aşa cum reflectă cu perspicacitate Asia 
Times: „Nu există afacere precum afacerile (particulare ale) 
elitei”. 

Această atitudine de supunere şi alianţă cu puterea 
situează mijloacele de comunicare în modelul de 
propagandă analizat de Noam Chomsky şi Edward S. 
Herman în cartea Fabricarea consensului (Manufacturing 
Concent), pe care au publicat-o în 1988. Autorii dau 
asigurări că rolul mediiilor de comunicare este acela de a 
„antrena mentalitatea societăţii în sensul devotamentului 
faţă de guvern şi ordinea socială, economică şi politică”. Un 
exemplu clar este domnul Farmer. 

În alte studii, Chomsky a analizat expresiile care se 
folosesc când se vorbeşte despre războiul din Irak: „A vorbi 
despre „a avea un conflict, este, în sine, pură propagandă”. 
Cercetătorul notează că sistemul de propagandă este mai 
eficace în democraţiile occidentale decât în regimurile 
totalitare. Adică, „în Uniunea Sovietică se ştia, în 
majoritatea cazurilor, că informaţiile mijloacelor de stat 
erau invenţii şi minciuni. Sistemul de propagandă 
occidental e mai complicat şi mai rafinat”, aşa cum am spus 
la începutul acestui capitol. 

Din altă perspectivă, servitutea mass-media ar putea fi 
întemeiată pe convingerea fermă şi concordanța totală, din 
partea redactorilor şi proprietarilor, cu ideile şi obiectivele 
Clubului Bilderberg. 

REPORTERI ÎNDRĂZNEŢI. 

Opuşi servituţii mass-mediei ca instituţie deja stabilită în 
Clubul Bilderberg sunt jurnaliştii independenţi, îndrăzneţi, 
cutezători şi chiar romantici, care au ales să-şi practice 
profesia demn şi onest. Ei lucrează zi de zi pentru a afla 


adevărul şi a le face cunoscute cititorilor ţelurile oculte ale 
celor puternici. Pe lângă faptul că aduc critici acerbe 
bilderbergerilor, aceşti jurnalişti independenţi fac cercetări 
în decursul întregului an, pentru a descoperi care va fi 
punctul geografic ales pentru următoarea întrunire. O dată 
localizat hotelul, stau la pândă în împrejurimi ca să 
fotografieze orice mişcare. Astfel, imaginile lor au 
reconfirmat existenţa Clubului, ca şi prezenţa şi identitatea 
membrilor şi invitaţilor. 

Printre aceşti jurnalişti se evidenţiază americanul James 
Tucker, considerat un pionier în această activitate. În anii 
1970, acest ziarist din Washington a auzit vorbindu-se de 
un grup care guverna lumea în secret şi o presimţire sau 
poate o intuiţie jurnalistică l-a făcut să creadă că informaţia 
ar putea fi adevărată. A abandonat o promițătoare carieră 
în presa sportivă locală şi şi-a consacrat viaţa urmăririi 
Clubului Bilderberg. 

E un anti-bilderberger absolut. „Aceste somităţi bolnave”, 
semnalează, „sunt mereu în mişcare. Sunt blestemaţi, şi 
răutatea lor se împrăştie în penumbră, cu uşa închisă. 
Conduc lumea dintr-o încăpere”. Tucker şi-a publicat 
primele critici aduse Clubului Bilderberg în ziarul The 
Spotlight, care şi-a încetat apariţia în 2001. Angajaţii lui au 
creat American Free Press, de unde îi denunţă acum pe 
bilderbergeri. Tucker dă asigurări că se teme zilnic pentru 
viaţa lui: „Dacă se întâmplă să mă înhaţe, vor face ca 
întâmplarea să pară un atac obişnuit din Washington, un jaf 
în plină stradă. „Mort pentru un pumn de dolari, va titra 
presa”. 

Ziaristul şi documentaristul londonez Jon Ronson a vrut să 
cunoască de aproape caracterul Clubului şi, în acest scop, i- 
a cerut ajutorul veteranului Tucker. În 2001, americanul l-a 
luat cu el la Sintra, Portugalia, la complexul pentru golf al 
Hotelului Cesar Park, unde s-au întâlnit toţi bilderbergerii. 
Alături de acesta, ela trăit o aventură palpitantă, pe care 


mai târziu a relatat-o în cartea intitulată Ei: aventuri cu 
extremiști (Editura Bronce, februarie 2002). 

„Ei aleg mereu un hotel de cinci stele cu amenajări pentru 
jocul de golf”, i-a povestit Tucker lui Ronson, „dar, crede- 
mă, nu vin acolo ca să joace golf; sunt prea ocupați să 
inventeze războaie”. 

După cum relatează în carte, odată ajunşi la Sintra, 
Ronson şi Tucker au început să dea târcoale prin hotel, 
căutând vreo pistă. După-amiaza târziu au hotărât să se 
întoarcă în sat şi şi-au dat seama că îi urmărea o maşină cu 
geamuri negre. S-au speriat şi au telefonat urgent la 
Ambasada Britanică, pentru a-şi face cunoscută situaţia. 
Funcţionara de la biroul de presă care le-a răspuns le-a zis: 
„Ştiţi ceva, Clubul Bilderberg e mult mai mare decât noi. 
Suntem doar o ambasadă mică. Înţelegeţi? Sunteţi în afara 
jurisdicției noastre. Tot ce pot să vă spun e să vă întoarceţi 
la hotel şi să staţi cuminţi”. 

Dar, evident, nu i-au dat atenţie. Cei doi reporteri s-au 
întors a doua zi la uşa hotelului, unde i-au văzut sosind pe 
atotputernicii lumii: David Rockefeller; Giovanni Agnelli; 
Vernon Jordan, prieten apropiat al lui Bill Clinton, 
consilierul şi partenerul lui de golf, timp de treisprezece ani 
director al celei de-a doua (ca mărime) fabrici de tutun din 
America, R. ]. R. Nabisco; James Wolfensohn, preşedinte al 
Băncii Mondiale; Joaquin Freitas do Amarai, fondatorul CDS 
portughez, membru al Opus Dei; Peter Mandelson, prieten 
al lui Blair, numit comisar european al Regatului Unit în 
2004, poreclit „Prinţul tenebrelor”, datorită faimei sale de 
conspirator şi manipulator din umbră; Richard Holdbrooke, 
reprezentant al Naţiunilor Unite şi, bineînţeles, Henry 
Kissinger. Mai erau şi directori oficiali executivi de companii 
şi giganţi farmaceutici, de tutun, fabricanți de maşini, etc. 

„Sunt stăpânii universului”, a declarat Tucker, 
„conducătorii lumii. Acum le ştii numele”. Reporterul a 
adăugat: „Putem doar să ne întrebăm ce lucruri diabolice 
fac acolo chiar în acest moment”. 


La puţin timp după aceea, a sosit Lordul Conrad Black, 
magnatul celui de-al treilea (ca mărime) conglomerat de 
comunicaţii din lume. Acesta a răspuns odată, cu privire la 
absenţa accesului presei la întrunirile Clubului Bilderberg: 
„Faptul că nu există ziarişti face dezbaterea mai intimă. Nu 
se produc indiscreţii masive”. Carevasăzică, se simt în 
deplină libertate să vorbească deschis şi fără nici o mediere 
despre planurile lor de cucerire mondială, fără ca nimeni să 
le tulbure liniştea şi să le treacă spusele prin sita judecății 
opiniei publice. 

Un exemplu al reţelelor de influenţă ale celor puternici îl 
aflăm chiar în cazul lui Conrad Black. La începutul lui 2004, 
el a fost dat afară din consiliul Hollinger International, 
proprietarul, printre alte publicaţii, al Chicago Sun-Times, 
Jerusalem Post şi al bastionului dreptei britanice, The Daily 
Telegraph. Se descoperise că Black şi apropiații lui din 
consiliul Hollinger, printre care Henry Kisinger şi Richard 
Perle - până de curând asistent al lui Bush pentru probleme 
de apărare - luau milioane de dolari din companie, sub 
formă de plăţi fără acoperire. 

Pentru Black, faptul de a poseda Telegraph era mult mai 
mult decât o investiţie bună; era o modalitate de a obţine 
prestigiu social şi putere: „Distincţiile pe care cultura 
britanică le conferă proprietarilor de mari periodice”, a 
semnalat odată, „sunt motive de enormă satisfacţie”. De 
copil, Conrad credea cu tărie că avea o misiune specială în 
viaţă. Directorul publicaţiei Spectator a reliefat că Black 
dorea „să fie nu invincibil, ci nemuritor”. Fiind consilier la 
Hollinger, Richard Perle, promotorul războiului din Irak, 
încasa milioane de dolari ca director de filială a unei 
companii numite Ravelston. Cât despre Kissinger, s-a 
demonstrat că un grup de studiu neoconservator la care 
participa percepea anual 200 000 de dolari de la acţionarii 
din Hollinger. 

Au mai fost consilieri la Hollinger - muncă plătită în aur - 
categoria grea a dreptei europene, ca fostul prim-ministru 


britanic Margaret Thatcher şi fostul preşedinte al Franţei, 
Valery Giscard d'Estaing34. 

Mai presus de orice pronostic, întâlnirea din Portugalia a 
găsit ecou întrun mic ziar local de limbă engleză, Week 
News, al cărui redactor-şef era preotul Paul Luckman. 
Acesta s-a întâlnit cu cei doi reporteri şi, după ce au 
discutat despre investigaţiile lor, le-a împărtăşit viziunea sa 
particulară, pe care mai târziu londonezul a înglobat-o în 
textul lui: 

— Poate că am luat-o razna, le-a mărturisit preotul, dar 
Cartea Revelaţiilor vorbeşte despre o ordine mondială, o 
ordine financiară, o religie a lumii. O fi existând vreun rost 
al dezordinii, al copiilor 

34 ElMundo, Cayetana Alvarez de Toledo, 25 ianuarie 
2005. (n.a.) care nu-şi respectă părinţii şi, atunci, se va 
forma un grup foarte puternic. Aşa, totul se va potrivi. 

— Ştiu că-s oameni răi, a subliniat Tucker, şi îi urăsc, dar 
nu cred că-s satanici. 

— Cred că Paul nu spune că-s satanici, a încheiat Jonson. 
Ceea ce spune cu adevărat este că ei sunt Satana.” 

ALIANŢĂ CONTRA CLUBULUI BILDERBERG. 

Mulţi jurnalişti au suferit presiunile şi metodele 
antidemocratice aplicate de către Clubul Bilderberg ca să 
nu fie violată sancta sanctorum. Conform lui Tucker, forţele 
de securitate au primit uneori ordin „să împuşte mortal”. În 
1998, un ziarist scoţian a tras o mare spaimă în momentul 
în care Clubul a vrut să-i dea o lecţie. Urmărise un grup de 
bilderbergeri până la hotelul Turnberry, din Ayrshire, dar, 
când a început să pună întrebări „imprudente”, poliţia din 
Strathclyde i-a pus cătuşe şi l-a reţinut la comisariat câteva 
ore, sub un pretext absurd. Alt exemplu al presiunii 
exercitate de grup asupra presei este cel al sociologulului 
britanic Mike Peters, eminent cercetător al societăţilor 
secrete. Peters povesteşte că, în 1976, jurnalistul C. Gordon 
Tether a fost concediat de la Financial Times, când a 
încercat să publice un articol prea explicit despre Club; în 


editorialul său din Financial Times din 6 mai 1975, C. 
Gordon Tether a scris: „Dacă grupul Bilderberg nu este o 
conspirație, atunci e o imitație foarte bună”. Aproape un an 
mai târziu, pe 3 martie 1976, Tether a reluat subiectul: 
„Aşa-numiţii bilderbergeri au insistat mereu ca plecările şi 
venirile lor să fie învăluite într-un mare secret. Până de 
curând, s-a mers cu secretul atât de departe, încât 
întrunirea lor anuală a fost complet exclusă din presa 
mondială. Recent, s-a ridicat vălul doar cât să se ştie că 
întrunirile au loc. Dar s-a păstrat interzicerea totală a 
informării despre ei. Orice „conspiratomanie, care numără 
Clubul Bilderberg printre monumentele sale se va întreba 
de ce se tăinuieşte ce se petrece acolo dacă e atât de lipsit 
de importanţă, de ce se fac atâtea eforturi pentru ca acest 
Club să fie ascuns”. Acest al doilea editorial nu s-a publicat 
niciodată; a fost cenzurat de redactorul-şef de la Financial 
Times, Mark Fisher, membru al Comisiei Trilaterale. La trei 
luni după incident, Tether a fost concediat. 

TITLUL. DE PE UŞĂ. 

În timpul întrunirii de la Versailles, locuitorii cartierului 
Trianon se întrebau de ce pe săteni îi supravegheau mai 
mult de o sută de poliţişti, care întrerupseseră circulaţia 
normală. „Forţele noastre de poliţie au fost grupate în 
această zonă ca să controleze excesul de viteză al 
cetăţenilor care călătoresc la sfârşit de săptămână, cu 
ocazia înălţării”, a dat asigurări purtătorul de cuvânt al 
poliţiei. 

Pe 20 mai, relatează într-un articol Christopher Bollyn, 
American Free Press l-a întrebat pe David Oakley, redactor- 
şef pentru ştiri al ziarului londonez Financial Times, de ce 
publicaţia sa nu făcea referiri la întrunirea Clubului 
Bilderberg, care era în plină desfăşurare. „Suntem foarte, 
foarte ocupați, a răspuns Oakley. Ne-ar plăcea să scriem 
despre ea, şi chiar să publicăm ceva pe prima pagină, dacă 
am putea să aflăm despre ce vorbesc. Altfel, n-ar avea nici 
un sens”. 


Dar poate că episodul cel mai edificator despre refuzul 
marilor mijloace de comunicare de a scrie despre Clubul 
Bilderberg este următorul: James Tucker a telefonat 
redactorului-şef de la Wall Street Journal, Paul Gigot, un 
obişnuit al întrunirilor. Secretara acestuia, care s-a 
recomandat Marianne, a spus că Gigot nu putea vorbi la 
telefon şi s-a arătat foarte surprinsă când reporterul a 
întrebat-o de ce ziarul lor nu informa niciodată despre 
Clubul Bilderberg: „El este consilier, nu reporter. 
Participanţii nu dau informaţii despre astfel de lucruri”. 
Tucker a exclamat: „Dar e o ştire capitală! Se ignoră o ştire 
de prim ordin!”. Marianne i-a replicat: „Dar de ce-i o ştire 
de prim ordin?”. Tucker a lămurit-o: „Când ai alături o sută 
douăzeci de lideri mondiali din politică, finanţe, inclusiv şefi 
de stat şi înalţi funcţionari ai guvernului american, cum să 
nu fie o ştire?”. S-a făcut tăcere şi Tucker a adăugat: 
„întrunirile Clubului Bilderberg sunt ermetice, nu lasă 
ziariştii să intre”. Marianne a răspuns: „Asta-i problema 
lor”. 

Secretara n-a putut să spună nici de ce propriul lor ziar, ca 
şi Washington Post şi cele mai importante trei canale de 
televiziune din Statele Unite, au participat la întrunirea de 
la Versailles dar n-au informat despre eveniment. „Trebuie 
să-i întrebaţi pe ei” a încheiat Marianne. 

„Jurnaliştii invitaţi trebuie să-şi lase titlul la uşă”, explică 
surse ano nime din Clubul Bilderberg. 

DATORIA EXTERNĂ NU PREZINTĂ INTERES. 

Alt jurnalist care lucrează împotriva imperiului Bilderberg 
este britanicul Tony Grosling. De treizeci de ani, acesta este 
pe urma membrilor Clubului şi, dintr-un mic birou instalat 
acasă, lansează în lume critici acerbe prin intermediul 
paginii web www.bilderberg.org. 

În 2003, eli-a urmărit încă o dată pe bilderbergeri, de 
astă dată până la Versailles. Aşteptând în spatele 
dispozitivului de poliţie desfăşurat la intrarea hotelului 
Trianon Palace, i-a văzut apropiindu-se pe David 


Rockefeller, însoţit de garda de corp personală şi James 
Ford şi nu a lăsat să-i scape ocazia să-l intervieveze: 
„Despre ce aţi discutat pe parcursul întrunirii Clubului 
Bilderberg? L-a întrebat Grosling. 

— Schimbările situaţiei din lume, a răspuns laconic 
Rockefeller. 

— Cred că veţi obţine mai multe informaţii întrebând pe 
fiecare dintre participanţi despre părerile lor personale, a 
intervenit garda de corp. 

— Eu cred că printr-o conferinţă de presă s-ar obţine mai 
multe informaţii, a replicat englezul. 

— Dar la reuniune asistă mulţi oameni de presă, a 
subliniat garda de corp, prefăcându-se că nu cunoştea 
regulile jocului. 

— Ştiu, a argumentat Grosling, dar este amuzant, pentru 
că doar presa independentă comentează întrunirea. Cum e 
posibil ca ziarul londonez The Times să nu vorbească 
nciodată despre întrunirile Clubului Bilderberg? 

— Nu e un secret, ci o întrunire particulară. Există o 
diferenţă între particular şi secret, a încheiat magnatul 
petrolului, urmând fidel discursul clanului. 

— Nu este o organizaţie guvernamentală, a spus garda de 
COrp. 

— Dar sunt mulţi oameni din guverne acolo. Şi sunt teme 
ca datoria Lumii a treia, care e o problemă serioasă pentru 
milioane de persoane, neinclusă încă pe agenda Clubului 
Bilderberg, a protestat Grosling. 

— N-ar fi potrivit, a semnalat Rockefeller. Alegem teme pe 
care grupul este interesat să le discute. 

— Puterea pe care mulţi dintre aceşti oameni o au 
presupune şi responsabilităţi. În special cea a membrilor 
guvernelor care se află acolo, înăuntru, a replicat englezul. 

— Facem diverse lucruri în acest sens, ca de exemplu 
congrese, a conchis magnatul înainte de a se depărta”. 

Unele dintre jurnalele care publică ştiri despre Clubul 
Bilderberg sunt The Guardian, din Anglia şi pagina web 


American Free Press. Printre spaniolii care au reuşit să-şi 
publice articolele despre Club se află ziariştii Magdalena 
Bandera, Rolando Balcells şi Rafael Pal. Alte informaţii 
demne de evidenţiat sunt publicate pe www.solidaridad.net. 

După cum semnalează Magda Bandera, „Forul Economic 
Mondial de la Davos reuneşte în fiecare an, în acest oraş 
elveţian, elita lumii, pentru a aminti public temele cele mai 
arzătoare. Clubul Bilderberg face acelaşi lucru, dar cu uşile 
închise, fără conferinţe de presă şi publicitate. Ca 
întotdeauna, antiglobaliştii vor organiza manifestații 
împotriva G-8. Şi problema este că în prezent există un 
establishment al disidentei”. 

Sociologul Universităţii din Louvain, Geoffrey Gueuns, 
autor al studiului Toate puterile amestecate, conchide că 
Clubul Bilderberg stabileşte „pactul structural între elitele 
afacerilor, politică şi mijloacele de comunicare”. 

Discursul Clubului ajunge la opinia publică prin 
intermediul canalelor de informare, evocând concepte 
precum globalizarea, drepturile omului, alianţa nord- 
atlantică, solidaritatea, pacea mondială, securitatea 
internaţională. Termeni pe care îi citim zilnic în presă, cu 
care neam obişnuit aproape pe nesimţite. Aceştia apar, ca 
regulă generală, însoţiţi de atribute pozitive. Nu doar 
analiza jurnalistică dispare treptat din genurile folosite în 
presă, ci, de la începutul deceniului trecut, şi informaţia 
devine spectacol. Propaganda şi publicitatea acoperă 
încetâncet lacunele pe care le lasă informaţia prin moartea 
ei treptată. Mă refer la mijloacele de comunicare în masă, 
nu la presa independentă care, la fel, încetul cu încetul, 
câştigă un spaţiu valoros. 

Dar mass-media sunt astăzi un ansamblu de canale 
informaţionale globaliste, alienante, subjugate - în definitiv, 
o fabrică de ficțiuni. 

CAPITOLUL 12 

Democraţia şl noua ordine a stăpânilor lumii „ O 
colectivitate este întotdeauna mai uşor de dus de nas decât 


un om” 

PioBaroja (1872-1956), scriitor spaniol. 

Cei pe care îi numim bilderbergeri au fluturat steagul 
democraţiei ca pe cea mai mare comoară ce trebuie 
cucerită pe pământ. Ea este conceptul de căpătâi al 
strategiei expansioniste puse în aplicare în vederea 
instituirii Noii Ordini Mondiale pe tot globul pământesc. 
Atât de perimat şi răsuflat este în ultima vreme acest 
termen, că nu-i de prisos să amintim care este semnificaţia 
lui reală. Democraţia e un sistem de guvernare în care 
cetăţenii îşi aleg guvernanţii prin vot, iar puterea se sprijină 
pe suveranitatea naţională. În celebrul său discurs de la 
Gettysburgh, Abraham Lincoln a definit democraţia drept 
„guvernarea poporului, pentru popor şi prin popor”. 
Winston Churchill a afirmat că „democraţia este cel mai 
prost dintre regimuri, cu excepţia tuturor celorlalte care au 
fost deja încercate”. Dar filosoful erudit spaniol Miguel de 
Unamun035 a dat cea mai potrivită definiţie a democraţiei, 
semnalând că ea este înţeleasă ca „proces istoric de 
realizare efectivă a libertăţii şi egalităţii, proces de reală şi 
crescândă participare a tuturor oamenilor la viaţa politică şi 
economică a societăţii”. 

Odată schiţată esenţa acestui concept, se profilează o 
întrebare obligatorie şi importantă. Ce model de 
democraţie are pretenţia să instaureze Clubul Bilderberg? 
Este, oare, democratic ca elita 

35 Scriitorul şi filosoful existențialist spaniol Miguel de 
Unamuno (1864-1936) este gânditorul cel mai fecund al 
generaţiei de la 1898 şi cel mai cunoscut dincolo de 
graniţele Spaniei. Din 1900, a devenit rectorul Universităţii 
din Salamanca, de la a cărei conducere a fost succesiv 
înlăturat de guvernele reacționare şi repus în funcţie de 
regimurile progresiste, (n.t.) mondială să adopte legi şi 
măsuri fără a-l consulta pe cetăţean? Democraţia, deplin 
acceptată de societatea occidentală drept regimul politic 
cel mai puţin prost dintre toate, este justificarea perfectă cu 


care bilderbergerii apără şi implementează chestiunile cu 
ajutorul cărora ating ţelurile pe care şi le propun. Ceea ce 
înseamnă că democraţia stăpânilor lumii nu este legitimă, 
dar este depăşită şi a fost despuiată de semnificaţia sa 
originală; este o pseudo-democraţie, în care predomină 
puterea financiară şi factice, în faţa suveranităţii naţionale 
care îi este proprie. 

Pentru Noam Chomsky, „problema adevăratelor 
democraţii este faptul că ele cad în capcana păcatului de a 
crede că guvernele ar trebui să răspundă nevoilor propriei 
lor populaţii, în locul nevoilor resimţite de către investitorii 
americani”. 

Democraţia occidentală, prefabricată de stăpânii lumii, 
este o iluzie care se sprijină pe falsul principiu „toţi suntem 
egali”. Oamenii care apără public şi foarte insistent 
egalitatea s-au format în instituţii de elită, au primit o 
educaţie şi cunoştinţe ce sunt la o depărtare de ani lumină 
de cele primite de câtre restul populaţiei. Este imposibil ca 
aceştia să se dedice luptei pentru egalitatea tuturor când ei 
fac parte dintr-o organizaţie bazată pe clase, situată mult 
deasupra restului cetăţenilor lumii. Egalitatea nu-i 
interesează, pentru că, odată cu instaurarea ei, şi-ar pierde 
privilegiile. Ceea ce dau ei poporului sunt rămăşiţe de 
egalitate. 

Conform discursului care caracterizează grupul şi pe 
acoliţii lui, internaţionalizarea finanţelor şi schimbul 
sistematic de mărfuri vor fi garanţia îmbunătăţirii 
condiţiilor de viaţă a majorităţii persoanelor dintr-un 
context democratic. Dar cu ce preţ? Vorbim despre 
edificarea unui nou stat al bunăstării, o versiune revăzută şi 
adăugită a celui anterior, prezentat drept modelul ideal, 
implantabil într-o lume globalizată, în care suveranităţile 
naţionale cedează teren suveranităţii ' mondiale, gestionată 
de către bilderbergeri. 

Stăpânii lumii sunt duşmanii democraţiei autentice, pentru 
că obţin beneficii mai mari de pe urma regimurilor corupte 


decât de pe urma unui sistem complet curat, în care toate 
legile sunt puse în aplicare cu stricteţe şi la fel pentru toţi. 

Filosoful şi Sfântul Augustin din Hipona a exprimat cu 
deosebită claritate forma nedreaptă în care se manifestă cei 
puternici în societate: „Dacă luăm guvernelor dreptatea, ce 
devin ele, oare, dacă nu găşti de criminali la scară mare? Şi 
ce-s aceste bande, dacă nu nişte regate în miniatură? Sunt 
găşti conduse fiecare de către o căpetenie, care se 
angajează unele faţă de altele prin pacte reciproce şi 
împart prada de război după o lege acceptată de ele. Să 
presupunem că unei astfel de găşti i se adaugă alte şlehte 
de tâlhari şi ea creşte până când ocupă poziţii, defineşte 
cartiere, cucereşte oraşe, supune popoare. Gaşca se 
autodefineşte atunci deschis drept regat, titlu care, fără 
doar şi poate, îi conferă nu ambiția pierdută, ci impunitatea 
dobândită. Un corsar căzut prizonier a fost întrebat de 
către celebrul Alexandru cel Mare în persoană: „Cum ţi se 
pare să supui marea prin jaf?, La această întrebare, 
corsarul a răspuns cu câteva vorbe foarte profunde: „La fel 
cum ţi se pare şi ţie să dispui de lumea întreagă. Numai că 
eu, care muncesc pe o nenorocită de galeră, sunt numit 
bandit, iar ţie, pentru că o faci cu o întreagă flotă, ţi se 
spune împărat”. 

DUŞMANII DEMOCRAŢIEI. 

Pentru bilderbergeri, principalul duşman, sau reversul a 
ceea ce numim moneda democraţiei, sunt mişcările 
populare care critică şi denunţă excesele şi abuzurile 
sistemului. De aici rezultă marele interes al membrilor 
Clubului Bilderberg pentru controlul şi stoparea 
impulsurilor opiniei publice faţă de mijloacele de 
comunicare socială. Această repulsie faţă de libera asociere 
cetăţenească a fost exprimată de Samuel Huntington, 
Michel Crozier şi Joji Watanuki în raportul Criza 
democraţiei: raport al Comisiei Trilaterale asupra eficienţei 
în guvernare a democraţilor (The Crisis of Democracy: 
Report on the Governability of Democracys to the Trilateral 


Comission, 1975). Textul voia să denunțe „excesele 
democraţiei”, care, pentru autori, nu erau decât pericolul 
pe care îl prezentau ele pentru puterea stabilită, forurile şi 
mobilizarea cetăţenească. 

Puterea a fost copleşită de opoziţia generalizată în acea 
epocă a grupărilor care cereau alt tip de globalizare, aşa- 
numiții hippies. Samuel Huntington a afirmat atunci că 
„unele dintre problemele ridicate de guvernarea Statelor 
Unite în prezent provin dintr-un exces de democraţie. Se 
impune o mai mare moderație a democraţiei”. 

În prezent, platformele de protest sunt considerate 
antiglobaliste şi induc teama chiar în rândul celor puternici. 
Puterea se sperie ca nu curnva societatea să aibă propriile 
sale căi prin care să-şi arate opoziţia faţă de deciziile luate 
de oamenii politici, reprezentanţi ai poporului şi aleşi chiar 
de el, să nu uităm acest lucru. Aceste platforme de protest 
popular au apărut pentru a pune sub semnul întrebării 
politica externă a Statelor Unite în chestiuni ca războiul din 
Vietnam sau rolul CIA în lovitura de stat din Chile şi au 
pledat, în plus, pentru acordarea de noi drepturi sociale. 

Cum era de aşteptat, raportul a fost profund refuzat de 
către societate. Indignaţi, tinerii hippies şi-au focalizat 
protestele mânioase asupra guvern ului condus de James 
Carter, care a făcut parte din Trilaterală, aşa cum mai 
târziu aveau să facă şi Bill Clinton şi cei doi Bush. 

Mişcările actuale împotriva globalizării se concentrează la 
uşa reuniunilor G-8 şi este deja timpul ca ele să-şi exercite 
presiunea şi asupra Clubului Bilderberg, poate şi în faţa 
caselor unor personaje ca David Rockefeller sau discipolul 
său cel mai avantajat, Henry Kissinger, care ar trebui să 
înapoieze Premiul Nobel pentru pace dacă ar avea o urmă 
de conştiinţă. 

Clubul Bilderberg este locul ideal pentru a încheia în taină 
acordurile dorite de cei bogaţi şi puternici, fără ca acestea 
să trebuiască să urmeze căile democratice, pentru a evita 
lentorile şi refuzurile organismelor parlamentare şi ale 


platformelor cetăţeneşti. Clubul Bilderberg se transformă 
în judecător şi parte pe un eşichier delicat, unde sunt în joc 
nu doar ambițiile personale şi colective ale membrilor săi, ci 
şi viitorul omenirii. 

Julio Anguita, fost coordonator general al grupării politice 
spaniole Stânga Unită (SU) şi istoric al comunismului 
spaniol, comentează astfel asupra chestiunii dacă este legal 
sau nu faptul că oamenii politici cei mai puternici şi oamenii 
de afaceri cei mai bogaţi din lume se întrunesc în umbră ca 
să decidă în numele tuturor, în cadrul unor regimuri 
democratice: „Ei îşi apără interesele. Ar trebui să nu li se 
permită. Dar eu nu cred în cei care se consideră 
democrați”. 

IMPERATIVUL TĂCERII. 

Cei pe care îi numim bilderbergeri au dezvoltat diverse 
metode pentru anihilarea duşmanului intern, mişcarea 
hippy şi alţi detractori ai sistemului. Într-o conferinţă 
despre terorismul de stat organizată de către iezuiţi în 
ianuarie 1994, în El Salvador, se atrăgea, pe bună dreptate, 
atenţia asupra „pertinenţei de a cerceta ponderea pe care 
cultura teroarei a avut-o în a atenua aşteptările majorităţii 
cu privire la posibilităţile care nu erau ale celor puternici”. 
Aşteptarea este speranţa de mai bine sau de o schimbare 
atribuită viitorului, pentru care, dacă puterea dominantă îşi 
foloseşte metodele în scopul prezentării unui orizont închis 
şi fără alternative, nu există nici o posibilitate de a opta, ci 
doar o supunere la ideile impuse de către puterile 
conducătoare. 

În ceea ce o priveşte, fiziciana israeliană Ruchma Marton, 
eminentă reprezentantă a avangardei în investigarea 
metodelor de tortură pe care le folosesc forţele de 
securitate din ţara ei, subliniază că, deoarece mărturisirile 
obţinute prin tortură nu au nici o valoare, adevăratul scop 
al acesteia nu este mărturisirea ci „tăcerea indusă de 
teamă”. „leama este contagioasă, adaugă, şi se extinde la 
ceilalţi membri ai grupului oprimat, paralizându-i. 


Inducerea tăcerii prin supliciu este adevăratul obiectiv al 
torturii, în sensul său cel mai profund şi fundamental”. 

Un exemplu al roadelor „culturii fricii” îl găsim în 
Columbia, unde, încă de la începutul anilor '80, cetăţenii 
îndură războiul murdar purtat de forţele de securitate ale 
statului cu cele paramilitare. Rezultatul este marasmul 
actual generat de forme pseudo-democratice şi teroare 
totalitară, ceea ce Eduardo Galean036 numea „Democra- 
tadura”37 din Columbia, tară care se află în fruntea ţărilor 
din emisfera sudi- 'yy că ce au un indice ridicat de 
vulnerabilitate a drepturilor omului. Această republică 
ibero-americană a contat în încălcările acestor 

35 Scriitorul uruguayan Eduardo Galeano (n. 1941) şi-a 
atras recunoaşterea internaţională pentru eseul Venele 
deschise ale Americii Latine (Las venas abiertas de America 
latina, 1971), în care denunţă oprimarea acestui 
subcontinent. (n.t.) 

36 Joc de cuvinte greu de tradus, dar uşor de înţeles, 
parafraza altuia, tot latinoamerican (dicta-dura/dicta- 
blanda), care face aluzie la dictatura pretins democratică 
din Columbia, (n.t.) drepturi pe anumiţi „complici”, 
principalul dintre ei fiind SUA, deşi trebuie să menţionăm şi 
Marea Britanie, Israelul şi Germania, care au colaborat la 
pregătirea şi aprovizionarea cu arme a reţelei de moşieri 
militari-traficanţi de droguri care o guvernează. Mergând la 
sursa faptelor, expertul în probleme latinoamericane Piero 
Gleijeses a subliniat: „Pacea şi ordinea erau garantate 
printr-o represiune feroce, iar cei de azi continuă acelaşi 
curs”. 

Reducerea duşmanului intern la tăcere este esenţială în 
„democratadurele” pe care SUA şi aliaţii lor doresc să le 
impună pe domeniile lor „de îndată ce îşi asumă, pe baza 
propriilor interese, răspunderea în privinţa bunăstării 
sistemului capitalist mondial”, după cum argumenta 
diplomatul şi istoricul CIA, Gerald Haines, într-o dezbatere 
despre invadarea Braziliei de către americani, în 1945. 


Destinul cetăţenilor lumii şi al propriei lor libertăţi depinde 
de dispoziţia şi capacitatea noastră de a recunoaşte şi 
stăvili acest tip de acţiuni. 

ROLUL. PATERN. 

Membrii Clubului Bilderberg îşi asumă un rol tutelar şi 
patern, şimilar celui jucat de către conducătorii totalitari 
faţă de cetăţeni, în vederea dezvoltării regimurilor 
instaurate de ei (Benito Mussolini, Lenin, Augusto Pinochet, 
Fidel Castro). Din poziţia lor privilegiată şi controlând toate 
instrumentele sociale şi financiare, ei orchestrează 
modelarea sistemului internaţional. 

Conducătorii ţărilor dezvoltate sunt invitaţi să-şi unească 
poziţiile şi eforturile în vederea obţinerii stabilităţii 
mondiale. Ideea promovată de bilderbergeri este aceea de 
a se ajunge la o astfel de situaţie de calm prin 
standardizarea şi exportarea modelului economic şi politic 
dominant. Această paradigmă ideală nu este alta decât 
democraţia de pe piaţa liberă, care constituie punctul 
nevralgic al vieţii, economiei şi dezvoltării. 

Cei pe care îi numim bilderbergeri vor să exporte 
democraţia în restul lumii şi să dispună de o planetă bazată 
pe propria lor definiţie a democraţiei. Dar ideea lor se 
loveşte de feluritele culturi şi civilizaţii care există de sute şi 
mii de ani. Cea mai recentă şi mai gravă repercusiune a fost 
răspunsul fundamentalist al unui anumit grup, adept al 
Islamului (11 septembrie). Este foarte greu de găsit linia de 
mijloc pe care să se poată întâlni două culturi atât de 
diferite. Delimitarea sa va dura multă vreme. 

Clubul Bilderberg absoarbe şi coordonează temerile şi 
necesităţile elitelor economice şi financiare mondialiste; el 
le transformă în chestiuni politice pe care le induce în 
societate prin concepte difuzate de câtre mass-media. 
Ulterior, aceste puncte de vedere sunt asumate de 
preşedinţi şi înalţi funcţionari, de obicei membri ai Clubului, 
şi devin legi. În acest fel, temerile şi nevoile lor determină 
destinul a milioane de cetăţeni care nu ştiu cine decide 


pentru ei. Rezultatul este cel recunoscut de către ziaristul 
Jonathan Vankin, care studiază teoriile conspiraţiilor în care 
este implicat guvernul SUA: „Guvernul pare distant şi 
oarecum autoritar. Secretomania este instrumentul cel mai 
eficace al puterii. Treptat, ne izolăm unii de alţii, ţintuiţi în 
faţa calculatorului şi televizorului, prizonieri în spatele 
ecranelor de protecţie. Avem sentimentul unei risipiri 
frustrante în viaţa modernă americană”. 

Centrele de putere nici nu clipesc în strădania lor de a 
sugera celorlalte ţări, prin metode mai mult decât 
îndoielnice, că, pentru ele, cel mai bine este să adere la 
doctrinele lor şi să le accepte şefia. 

În ce o priveşte, SUA luptă pentru a-şi perpetua 
supremaţia economică şi culturală prin implantarea 
filosofiei Noii Ordini Mondiale, reactivată după căderea 
zidului Berlinului. 

NOUA ORDINE MONDIALĂ. 

Expresia Noua Ordine Mondială îşi are rădăcinile în 
Ordinul secret illuminati, care încearcă riguros să scoată la 
lumină strădaniile elitei guvernamentale europene în 
vederea întemeierii unei republici universale de sorginte 
liberală, care să pună capăt puterii Bisericii şi guvernelor 
naţionale. Să ne aducem aminte că Ordinul illuminati a 
adoptat printre lozincile sale şi Novus Ordo Seclorum, care 
făcea aluzie la noul sistem mondial ce se va construi cu 
trecerea timpului. 

Până la începuturile secolului al XX-lea, planul pentru 
stabilirea unei Noi Ordini Mondiale era dezvoltat de 
masoneria din Ordinul illuminati sau Cei Aleşi, dar, după 
formarea grupului Masa Rotundă şi a filialelor sale, 
bunăoară CFR şi, mai târziu, Clubul Bilderberg, „torţa a 
fost transmisă de la un secol la altul”, cum bine a scris 
ziaristul William TI. Still. 

În prezent, conceptele întemeietoare ale Noii Ordini 
Mondiale au evoluat de la începutul secolului al XVIII-lea şi 
s-au concretizat întrun ansamblu de obiective totale: 


formarea unui guvern mondial într-un sistem postnaţional 
lipsit de suveranităţi naţionale. ONU ar centraliza această 
putere globală, păzită de armata NATO. O monedă, o religie 
şi un steag comun completează obiectivele de atins ale 
idealiştilor NOM. 

În pofida faptului că unii cercetători dau asigurări că 
aceste scopuri au şi fost atinse în linii mari şi că nimic nu va 
ridica obstacole în faţa maşinăriei guvernului global, aceste 
obiective nu sunt chiar atât de apropiate cum par. Ideologia 
radicală a NOM nu este acceptată de ansamblul elitei 
mondialiste, care înfruntă multe aspecte ale teoriei. 
Americanii sunt cei mai aprigi apărători ai Noii Ordini, pe 
când mare parte dintre europeni, moştenitorii unei istorii 
care-şi trage sevele din leagănul civilizaţiei, optează pentru 
lupta cu formele şi au devenit demnii detractori ai 
radicalismului. 

Totuşi, ambele ramuri se întâlnesc în proiectul comun de 
cucerire a epicentrului financiar internaţional. Profesorul 
Carroll Quigley l-a expus astfel în monumentala sa operă 
Tragedie şi speranţă (Tragedy and Hope, 1966): „Puterea 
capitalismului financiar are un obiectiv epocal, nu altul 
decât crearea unui sistem de control financiar mondial în 
mâini private, capabil să domine sistemul politic din fiecare 
ţară şi economia lumii ca pe un tot”. Cine controlează banii, 
controlează lumea, pentru că aceasta se învârte în jurul 
economiei şi finanţelor. Stăpânirea politicilor fiecărei 
naţiuni şi schiţarea lor în funcţie de interesele grupurilor 
bancare internaţionale se bazează pe aplicarea aşa-numitei 
„formule Rothschild”, care îi este atribuită întemeietorului 
acestei dinastii de bancheri, Meyer Amschel: „Daţimi voie 
să emit şi să controlez moneda unei naţiuni şi n-o să mă mai 
intereseze cine face legile”. Puterea banilor se construieşte 
ca un epicentru generator de organizare socială, 
distanţându-se în practică de teoria democratică pentru 
care matricea ar trebui să fie puterea cetăţenilor de a alege 
liber legile şi acţiunile la care râvnesc. 


RĂZBOIUL CA MIJLOC DE DOMINAȚIE. 

Care sunt legile, armele sau mecanismul prin care se 
manifestă puterea elitei? Am studiat deja acest lucru 
vorbind despre Raportul Iron Mountain: acesta a analizat 
războiul ca formă de dominație şi control exercitate de cel 
puternic asupra societăţilor mai slabe. Dar cum se 
legitimează, oare, acesta în sânul societăţilor democratice, 
în care folosirea războiului pentru atingerea obiectivelor 
este a priori neviabilă? În acest caz se recurge la 
ameninţarea unui pericol extern care trebuie combătut şi, 
pentru a convinge populaţia de acest fapt, se manipulează 
cunoştinţe şi se recurge la cultivarea fricii, iar, în ultimă 
instanţă, la războiul împotriva dușmanului extern. 

Alt document secret ieşit de curând la lumină este 
„Raportul Kissinger”, care consideră reducerea numărului 
populaţiei un bine necesar pentru dezvoltarea lumii. Este 
foarte posibil ca politicianul american să fi împrumutat 
ideea de la filosoful englez Bertrand Russell, laureat al 
Premiului Nobel, în pofida faptului că acesta făcuse presiuni 
asupra lui Winston Churchill ca să lanseze bomba atomică 
peste Moscova, imediat după încheierea celui de-al Doilea 
Război Mondial. În cartea sa din 1953, Impactul ştiinţei 
asupra societăţii (The Impact of Science Upon Society), el 
propune o soluţie dramatică pentru decimarea populaţiei: 
„Dar vremurile grele, spuneţi dumneavoastră, sunt 
excepţionale şi putem să le facem faţă prin metode tot 
excepţionale. Acest lucru a fost mai mult sau mai puţin 
adevărat în decursul lunii de miere a dezvoltării industriale, 
dar nu va mai fi adevărat decât dacă se reduce considerabil 
creşterea populaţiei lumii. Până acum, războiul n-a avut un 
efect prea mare asupra acestei creşteri, care a continuat pe 
parcursul a două războaie mondiale. De fapt, această 
chestiune a fost frustrantă. Poate că războiul bacteriologic 
ar fi mai eficient. Dacă la fiecare generaţie s-ar răspândi în 
lume o ciumă neagră, supraviețuitorii ar putea să procreeze 
liber fără ca, totuşi, să populeze prea mult planeta. Poate că 


această stare de lucruri este cam neplăcută, dar ce dacă? 
Persoanele cu adevărat nobile sunt indiferente la fericire, în 
special a celorlalţi”. 

Mesajul său este absolut înspăimântător, cu atât mai mult 
dacă luăm aminte la tragicele efecte ale SIDA din zilele 
noastre şi la zvonurile neconfirmate despre posibilitatea ca 
această boală să fie rodul unui virus de laborator. 

STATELE UNITE VERSUS EUROPA. 

Să ne aducem aminte că generalul Colin Powell, pe 
vremea aceea secretar de stat al SUA, a apărut pe 
neaşteptate la întrunirea Clubului Bilderberg din 2002, cu 
obiectivul clar de a apăra poziţia americană în intervenţia 
din Irak, în faţa dezacordului aproape generalizat al ţărilor 
aliate din Europa. Cu acelaşi scop, Powell s-a prezentat şi în 
faţa Comisiei Trilaterale, la începutul lui aprilie 2002. Dar 
armonia care caracteriza de ani de zile relaţiile 
euroatlantice s-a angrenat într-un conflict ale cărui soluţii 
se reduc numeric în chip periculos. Principalele puteri ale 
lumii nu sunt de acord cu privire nu doar la Irak, ci şi la alte 
chestiuni internaţionale, cum ar fi acordurile de la Kyoto, 
divergenţele în crearea unui Tribunal Penal Internaţional, 
analiza aşa-numitei „axe a răului” sau politica de colonizare 
israeliană. 

Europenii se delimitează în multe chestiuni de poziţia 
americană şi n-au încredere în SUA. Fostul preşedinte 
francez Francois Mitterand s-a plâns de toate acestea într- 
un interviu particular, acordat spre sfârşitul vieţii: „Poporul 
francez nu ştie, dar suntem în război cu Statele Unite. Un 
război permanent, economic, fără morţi. Da, americanii 
sunt foarte duri, într-adevăr, sunt voraci; vor să aibă putere 
asupra lumii şi să n-o împartă cu nimeni. Acesta este un 
război necunoscut, permanent, fără morţi aparente, dar un 
război pe viaţă şi pe moarte.” (Citat din Courrier 
International, aprilie 2000). 

La începutul lui 2005, după divergenţele elementare 
dintre poziţiile americane şi cele europene - în frunte cu 


Franţa şi Germania - în privinţa invadării Irakului, 
diplomaţia SUA s-a văzut obligată să facă un tur prin 
Europa, pentru a cicatriza rănile deschise. Secretarul de 
stat al SUA, Condoleeza Rice, a arătat, în Franţa, că ţara sa 
„este dispusă să conlucreze cu Europa pentru țeluri 
comune, iar Europa trebuie să fie dispusă să acţioneze 
împreună cu Statele Unite. Este timpul să deschidem un 
nou capitol în relaţile noastre, un nou capitoi în alianţa 
noastră (...). Este momentul să depăşim neînțelegerile din 
trecut”. Cu câteva zile mai înainte afirmase, la Londra, că 
un atac militar al ţării sale în Iran „nu se află pe agendă în 
acest moment”. Ultimele două cuvinte au produs 
neîncredere, de vreme ce predecesorul său în această 
funcţie, Colin Powell, afirmase acelaşi lucru cu câţiva ani 
înainte, referindu-se, atunci, la Irak. 

Acelaşi cercetător independent de care am mai pomenit şi 
în alte capitole şi căruia vom continua să-i respectăm 
anonimatul, mi-a declarat, la sfârşitul lui 2004, că toţi 
bilderbergerii „studiază tema energiei nucleare a Iranului. 
Utilizarea acestei resurse ar scoate Iranul din sărăcie, dar 
aceiaşi bilderbergeri nu i-o permit. Ei ţin acea ţară sub 
papuc prin intermediul FMI, al Băncii Mondiale etc. 
Greenpeace este o creaţie a Clubului, care finanţează 
această organizaţie pentru ca ea să lupte împotriva 
energiei nucleare, care este o sursă excelentă de energie”. 

Ceea ce s-a întâmplat la sfârşitul lui 2006, pe tema 
nucleară iraniană, fusese pregătit deja cu ani în urmă în 
cadrul întrunirilor. 

În timpul campaniei lansate în vederea reconcilierii cu 
Europa, Bush a făcut aluzie la democraţie drept pretext 
pentru invadarea Irakului. A spus că SUA şi-au propus să 
favorizeze „condiţiile în care toate naţiunile şi toate 
societăţile să poată alege singure recompensele şi motivele 
pentru libertate politică şi economică”. Grupul luptă pe 
toate poziţiile şi în mod oficial pentru instaurarea 
democraţiei în lume şi pentru întărirea credinţei în virtuțile 


globalizării şi, bineînţeles, în liberalizarea economiilor. 
Clubul Bilderberg se străduieşte din greu să deschidă şi să 
traseze drumul pe care vrea să ducă lumea. Este vorba 
despre ceea ce Will Hutton, analist economic care a asistat 
la întruniri, numeşte influențarea „bunului-simţ 
internaţional prin intermediul politicii”. 

UN GUVERN UNIC: ONU. 

Gary Allen a semnalat că unul dintre principalele scopuri 
pentru care Banca Internaţională a stimulat din culise 
Primul Război. 

Mondial a fost crearea imediat după acesta a unui guvern 
mondial. La puţin timp după semnarea armistiţiului (11 
noiembrie 1918), preşedintele Statelor Unite, Woodrow 
Wilson şi nedes părţitul său colonel Edward Mandell House 
au făcut în acest scop o călătorie în Europa. Înainte se 
întâlniseră la New York cu o sută de bărbaţi importanţi, ca 
să dezbată ce fel de lume se va naşte după război. 
Adunarea se autointitulase „Comisia de investigare” şi 
schiţase sistemul de pace al faimoaselor „paisprezece 
puncte” ale lui Wilson. Caracterul grupului era globalist, de 
vreme ce revendica suprimarea tuturor barierelor 
economice dintre ţări, egalitatea condiţiilor comerciale şi 
instituirea unei „Asociaţii Generale a Naţiunilor”. Proiectul 
său mondialist avea să primească numele de Societatea 
Naţiunilor. 

La sfârşitul războiului, preşedintele Wilson s-a dus să 
semneze acordurile de la Versailles39 împreună cu 
asistenții săi personali, printre care se numărau, alături de 
colonelul House, bancherii Paul Warburg şi Bernard Baruch 
şi douăzeci şi patru de membri ai „Comisiei de învestigare”, 
care nu era altceva decât viitoarea CFR. Pactul mai 
includea şi crearea Ligii Naţiunilor, care, la început, n-a fost 
ratificată de către Senatul american pentru că acesta nu 
avea încredere în caracterul supranaţional al instituţiei. Dar 
colonelul n-a renunţat la idee şi a continuat să conspire din 
umbră până când a reuşit, totuşi, ca, în Tratatul de la 


Versailles, să fie inclusă şi mult visata lui Societate a 
Naţiunilor. Sediul ei avea să fie stabilit la Geneva. 

Ministrul britanic de externe, Lordul Nathaniel Curzon, alt 
delegat la Versailles, a denunţat atunci condiţiile precare 
ale Tratatului care, după părerea lui, configura cadrul 
potrivit pentru un nou război, căruia i-a prevăzut şi data: 
Asta nu este o pace, ci doar un armistițiu de douăzeci de 
ani”. Verdictul său a fost corect, de vreme ce al Doilea 
Război Mondial a început în 1939, exact două decenii mai 
târziu. 

Anii '30 aveau să marcheze eşecul Societăţii Naţiunilor, 
din cauza asaltului dat de puterile fasciste şi militariste, 
care au vizat s-o facă ineficientă în unirea poziţiilor în 
favoarea păcii şi intereselor comune. Începutul celui de-al 
Doilea Război Mondial avea să fie certificatul de deces al 
primei societăţi internaţionale, dizolvată la 18 aprilie 1946, 
pentru a face loc Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU). 

39 Conferinţa de Pace din 28 iunie 1919, de la Paris, (n.t.) 

Investigaţii realizate de autori reputați demonstrează că 
cele două războaie mondiale au fost încurajate de către 
grupurile bancare internaţionale şi alţi membri ai 
societăţilor secrete care operau în epocă. „Membrii CFR 
erau interesaţi să profite de al Doilea Război Mondial, ca şi 
de primul, pentru a-şi justifica astfel aspiraţia către un 
guvern mondial”, semnalează James Perloff în cartea sa 
intitulată în umbra puterii: Consiliul Relaţiilor Externe şi 
declinul american (The Shadows of Power: The Council on 
Foreign Relations and the American Decline, 1988). 
„Globaliştii sperau să folosească ameninţarea Axei pentru a 
forţa Statele Unite şi Marea Britanie să menţină o alianţă 
atlantică permanentă, ca etapă intermediară spre guvernul 
mondial”. Şi aşa s-a întâmplat. 

Clubul Bilderberg şi-a asumat schimbarea conducătorilor 
din acel moment, ca să stabilească un guvern mondial prin 
intermediul ONU; nu pentru că voiau să transforme 
Naţiunile Unite într-un guvern planetar, ci creaseră 


Organizaţia ca să dea viaţă unei administrații unice, 
omogene, care să nu difere de la o ţară la alta, cide lao 
regiune la alta. ONU foloseşte un limbaj sentimentalist, 
care stimulează emoția şi face caz de scopuri mari şi înalte, 
în spatele cărora se ascunde adevărata sa rațiune de a fi: 
impunerea aceloraşi legi unor persoane foarte diferite şi cu 
tradiţii culturale distincte, cum sunt orientalii şi 
occidentalii, indienii şi chinezii, germanii şi spaniolii. Se 
visează la o muncă imposibilă fără folosirea forţei. 

OBIECTIVE ILUZORII. 

La peste o jumătate de secol de la crearea sa, Organizaţia 
Naţiunilor Unite a dat dovezi clare de ineficienţă în 
atingerea scopurilor pe care le-a înscris în Carta Universală 
a Drepturilor Omului, promulgată în 1948. 

În acel moment, a enunțat patru obiective şi principii 
fundamentale: să menţină pacea şi securitatea 
internaţională; să susţină relaţiile de prietenie între naţiuni; 
să intensifice cooperarea internaţională, în vederea 
soluționării problemelor economice, sociale, culturale şi 
umanitare şi pentru a stimula respectarea drepturilor 
omului şi a libertăţilor fundamentale, în sfârşit, să fie un 
mijloc de armonizare a eforturilor depuse de naţiuni în 
vederea atingerii acestor scopuri comune. 

Ţinând cont de minţile machiavelice ale creatorilor săi, 
este imposibil să se pretindă că unul dintre scopuri a fost 
munca pentru încurajarea prieteniei; cel puţin nu în sensul 
care i se atribuie acestui termen. Este vorba mai degrabă 
despre un text cifrat, căruia doar fondatorii şi continuatorii 
îi cunosc conţinutul semantic real, la fel cum tot ei cunosc şi 
semnificaţia fiecărui cuvânt pe care îl conţine Carta, aplicat 
în aria hegemoniei lor. 

În primii ani, ONU a reuşit să-i ţină departe pe cetăţeni de 
adevăratul său caracter, dar mulţi cercetători şi scriitori 
pun acum sub semnul întrebării practicile antidemocratice 
ale acestui for. Fiind un organism supranaţional, din care 
fac parte societăţi complexe, şi operând mai ales în ţări 


îndepărtate, despre care mass-media informează puţin sau 
deloc - oricum într-un plan global lipsit de transparenţă - e 
greu să se demonstreze punct cu punct tertipurile sale, dar 
nu şi diferenţa dintre vorbe şi fapte. 

PLEACĂ ACASĂ, ONU! 

În ultima vreme, plouă cu critici din toate părţile. La 
sfârşitul lui oc tombrie 2006, sute de haitieni au manifestat 
paşnic împotriva staţionării în ţara lor a căştilor albastre ale 
ONU, pe care i-au acuzat de asasinarea unor civili în timpul 
înfruntărilor de stradă produse cu ocazia manifestaţiilor 
împotriva organizaţiilor criminale din localitatea Ciudad del 
Sol (Puerto Principe). „Ne-am săturat să auzim prostiile 
ONU. Oamenii suferă”, a anunţat unul dintre manifestanţii 
care nu ! y, încetau să strige „Jos ONU!” şi „Du-te acasă, 
ONU!”. 

Aproape nouă mii de căşti albastre au sosit în ţara din 
Caraibe în iunie 2004, ca să înăbuşe revolta grupărilor 
rebele, după înlăturarea fostu lui şi primului preşedinte ales 
democratic, Jean Bertrand Aristide. La început, trupele 
ONU au fost primite cu bucurie, căci se spera ca ele să 
înlocuiască figura absentă a lui Aristide şi să vegheze la 
desfăşurarea alegerilor prezidenţiale, din care a ieşit 
învingător actualul preşedinte, Rene Preval, care sprijină 
prezenţa forţelor ONU cât timp este nevoie de ele. În pofida 
înfruntărilor, Consiliul de Securitate al ONU a hotărât în 
august să prelungească cu încă şase luni prezenţa căştilor 
albastre în Haiti şi a dat asigurări că, aşa cum spun soldaţii, 
trupele ripostează la împuşcături doar când sunt atacate40. 

ONU nu este un organism independent, cum se pretinde 
în Statutul său, căci deciziile sale pot fi contracarate de un 
veto al oricăruia dintre cei cinci membri permanenţi, ţările 
cele mai bogate din lume (SUA, Marea Britanie, Franţa, 
China, Rusia). Când au fost trimişi să evalueze ponderea 
armelor de distrugere în masă din Irak, observatorii au 
constatat că observaţiile lor au fost manipulate în favoarea 
proiectului de invazie, apărat din toate puterile de către 


SUA şi aliaţii lor. La câtva timp după Operaţiunea 
Libertatea, unul dintre observatori a mărturisit că n-a 
descoperit niciodată mult trâmbiţatele arme, iar puţin după 
aceea a fost găsit mort. 

JUDECĂTOR ŞI PARTE. 

După dezastruoasele rezultate din Irak, toţi bilderbergerii 
au fost de acord ca nicio ţară să nu mai fie invadată fără ca 
ONU să legitimeze o asemenea acţiune. Dar acest for a 
demonstrat că lucrează în favoarea intereselor ţărilor mai 
mari, ceea ce înseamnă că medierea sa în conflictele 
internaţionale nu este sinonimă cu justiţia, democraţia, 
egalitatea între popoare şi libertatea. 

Însuşi sistemul ierarhic al organului său suprem, Consiliul 
de Securitate, care face deosebire între ţările de rangul 
întâi, cu drept de veto, şi ţările de rangul al doilea, lipsite de 
acest drept, este contrar principiului egalităţii dintre toate 
popoarele, propovăduit de ONU. 

În pofida faptului că nu toţi termenii coincid, istoricul 
italian Ernesto Galii della Logia apără ultima accepţie a 
instituţiei: „ONU nu poate fi tribunalul a nimic; nici 
judecătorul a nimic, şi, cu atât mai puţin, judecătorul binelui 
şi răului, pentru că prima condiţie a oricărui judecător este 
independenţa, adică să nu fie şi judecător şi parte; în 
schimb, în Palatul de Cristal fiecare este şi judecător şi 
parte şi-şi apără, inevitabil şi în primul rând, doar interesele 
proprii. Dar vreau să fie foarte clar: Înțelegerea a ceea ce 
este într-adevăr ONU 

40 Ziarul barcelonez La Vanguardia, 28.10.2006. (n.a.) nu 
înseamnă diminuarea importanţei sale. Ba mai mult, ONU 
este o mare adunare de state, din care nu emană sentinţe 
conforme cu normele de drept, care nu formulează 
declaraţii morale, dar face ceva la fel de important, sau 
poate chiar mai important decât cele de mai sus: conferă 
(sau refuză) legitimitatea politică”. 

De pe altă poziţie, deosebită de cea istorică, Biserica a dat 
semnalul de alarmă faţă de manevrele ONU şi de pericolul 


ca aceasta să se transforme într-un guvern mondial. 
Monseniorul Michel Schooyans, profesor la Universitatea 
din Louvain şi reprezentantul Vaticanului pe lângă Naţiunile 
Unite, a declarat că „sub masca responsabilităţii împărţite 
şi a globalizării, Organizaţia cheamă statele să-şi limiteze 
suveranitatea şi să profeseze o gândire unică”. Schooyans a 
afirmat: „Ne aflăm în faţa unui proiect gigantic, ce are 
ambiția să realizeze utopia lui Kelsen, cu scopul de a 
legitima şi crea un guvern mondial unic, în care agenţiile 
ONU ar putea să devină ministere. Astfel, FAO s-ar 
transforma în Ministerul Mondial al Agriculturii; UNIDO, în 
Ministerul Mondial al Industriei, iar ILO în Ministerul 
Mondial al Afacerilor Sociale. În alte cazuri, ar fi necesare 
instituţii complet noi: printre acestea s-ar putea include o 
Poliţie Mondială, o Curte Internaţională de Justiţie, etc. Ni 
se dau asigurări că este urgentă crearea unui nou guvern 
mondial, politic şi legal şi este neapărat necesară grăbirea 
găsirii fondurilor pentru punerea în aplicare a proiectului”. 

După cum semnalează monseniorul Schooyans în cartea sa 
intitulată Faţa ascunsă a ONU: „suprastructura la care are 
pretenţii ONU a fost detaliat descrisă într-un raport al 
PNUD din 1994. Textul, scris de Jean Tinbergen, Premiul 
Nobel pentru economie în 1969, consideră că problemele 
omenirii nu mai pot fi rezolvate de guvernele naţionale, fapt 
pentru care avem nevoie de un guvern mondial”. Profesorul 
adaugă că „ONU proiectează în beneficiul său un viitor 
cabinet al lumii şi se prezintă tot mai mult ca un suprastat 
mondial. Organizaţia tinde să guverneze toate aspectele 
vieţii, gândirii şi activităţilor umane, exercitând un control 
tot mai centralizat asupra informaţiei şi a cunoaşterii”. 

Monseniorul Michel Schooyans a denunţat şi noua etică a 
Drepturilor omului, promovată de ONU prin documentul 
doctrinar numit Carta. 

Pământului: Acest instrument ideologic este folosit pentru 
a legitima politicile de control al populaţiei la scară 
mondială, în special în ţările mai sărace, care mănâncă şi nu 


produc. Încă de acum treizeci de ani există o nouă teorie, 
conform căreia drepturile omului trebuie să se supună 
imperativelor Terrei. Aceasta este o reformulare a doctrinei 
malthusiene şi susţine că nu există suficiente resurse pe 
glob pentru ca toţi oamenii să poată fi hrăniţi. Încă din 
secolul al XIX-lea, se ştie că malthusianismul este o teorie 
falsă. Ea serveşte la justificarea (o justificare factice, 
antiştiinţifică) politicilor care nu vor să-şi arate adevărata 
faţă: „Nu vrem o populaţie bătrână, de handicapaţi şi 
bolnavi”. 

O RELIGIE GLOBALĂ UNICĂ. 

Carta Terrei apără o spiritualitate universală nouă, religia 
unică pe care o proclamă Noua Ordine Mondială. Deşi au 
contat pe consultarea a mai bine de trei sute de lideri 
religioşi, unii dintre cei mai influenţi, ca Dalai Lama, au fost 
excluşi. ONU i-a justificat absenţa, argumentând că nu voia 
să supere China. Catolicii au rămas şi ei pe dinafară „printr- 
o manevră proprie masonilor, care, de la începutul 
existenţei lor în istorie, au urmărit să excludă puterea 
Bisericii din toate mediile”, după cum reclamă Salvador 
Arguedas, eminent analist al Cartei Terrei. 

Fostul preşedinte sovietic, fost şef al KGB, Mihail 
Gorbaciov, este unul dintre principalii redactori ai acesteia 
şi o defineşte astfel: „este manifestul unei noi etici pentru 
noua lume, un Decalog al Erei Noi”. Este, în realitate, un 
cod de comportament şi o credinţă universală care ar 
începe să orienteze lumea începând din anul 2000., Aceste 
noi concepte, continuă să explice Gorbaciov, „vor trebui 
aplicate oricărui sistem de idei, moralei şi eticii, şi vor defini 
un nou mod de viaţă. Mecanismul pe care-l vom folosi va fi 
înlocuirea Celor Zece Porunci cu principiile conţinute în 
această Cartă, sau Constituţie a Terrei”, care pretinde să 
înlocuiască Declaraţia universală din 1948. Proiectul 
cuprins în acest document este ambițios. 

Pentru cei care înţeleg semnificaţia termenilor globalişti, 
Gorbaciov a vorbit clar când s-a exprimat astfel: „Consiliul 


de Securitate al. 

Naţiunilor Unite trebuie să accelereze Noua Ordine 
Mondială, i. 

Naţiunile Unite au armele legale pentru a o face. Trebuie 
edificat o lume nouă, pe baza unui sistem nou de valori 
liberale, sociale şi democratice. Ecologia este miezul acestui 
nou sistem de valori, ela borat în Carta Terrei, iar 
globalizarea trebuie să fie conceptul de bază al succesului 
acestei Carte a Terrei. De aceea, fundaţia mea (Crucea 
Verde) are ca scop crearea şi încurajarea conştiinţei 
globale”. 

Carta 'lerrei completează doctrina religiei sau eticii unice 
a Noii Ordini Mondiale cu Noua Etică Globală, pe care Hans 
Kung a prezentat-o acum câţiva ani la Forul Economic de la 
Davos, sub auspi ciile World Wildl'ife Found (WWE, Fondul 
pentru Viaţă Sălbatică, a Prințului Phillip de Edinbourgh). 
Hans Kung a spus acolo că nu se poate construi Noua 
Ordine Mondială fără o nouă etică planetară, semnalează 
Arguedas. „Hans Kung este vârful vizibil al procesului de 
impunere, prin intermediul Naţiunilor Unite, a noii etici cos 
mice, sinteză care depăşeşte toate religiile lumii, amestec 
de gnoză, expresie a bunelor intenţii şi alte caracteristici 
ale spiritualităţii vagi şi alienante a New Age”. Conform lui 
Arguedas: „noua ideologii tună şi fulgeră în vederea 
menţinerii intacte a naturii, adică a pădn rilor, mărilor şi 
munţilor, dar nu cunoaşte diferenţele naturale dintre 
bărbat şi femeie, încercând să impună noi drepturi, 
contrare naturii înseşi, bazate pe teoria genului şi a liberei 
opţiuni sexuale”. 

Monseniorul Michel Schooyans conchide că „argumentaţia 
ecolo gică dezvoltată în Carta Terrei este, în realitate, un 
artificiu ideolo gic pentru camuflarea a ceva mai grav: 
intrăm într-o nouă revoluţie culturală. Adevărurile 
fundamentale ale ONU, referitoare la rolul central al omului 
în lume, sunt încet-încet zădărnicite. Puternic în fluenţat de 
New Age, acest proiect urmăreşte crearea unei noi religii 


mondiale unice care ar implica interzicerea imediată a 
prozelitismu lui tuturor celorlalte religii. Pentru ONU, 
globalizarea nu trebuie să cuprindă doar sferele politicii, 
economiei, dreptului; ci şi sufletul în întregime. De acum 
înainte, drepturile omului sunt rodul unoi proceduri 
consensuale”. 

Carta a fost obiectul atâtor critici înainte de a intra în 
vigoare, încât a devenit aşa-numita Campanie a Mileniului, 
prezentată în aprilie 

2000, în care statele membre sunt chemate stăruitor să 
dezvolte un plan de acţiune concretizat în opt obiective, 
printre care figurează eradicarea sărăciei şi a foametei, 
generalizarea învăţământului primar, reducerea SIDA, 
salvarea mediului înconjurător şi dobândirea egalităţii între 
sexe. Raportul, ale cărui propuneri nu aduc nimic nou, a 
constituit baza Declaraţiei Mileniului, care a fost semnată 
de către şefi de state şi guverne la întâlnirea la nivel înalt 
desfăşurată în septembrie 2000, la care au participat lideri 
spirituali şi religioşi. 

În pofida tuturor acestor fapte, fostul secretar general al 
ONU, Koffi Annan, ca şi Organizaţia Naţiunilor Unite însăşi, 
au primit Premiul Nobel pentru pace la 10 decembrie 2001. 
În timpul ceremoniei de înmânare a premiului, Comitetul 
Nobel a reliefat munca lui Annan în fruntea forului: „a pus 
mai presus de orice viaţa Organizaţiei”. Cu privire la 
premiul oferit ONU, Comitetul a semnalat că dorea „să 
proclame faptul că unicul drum negociabil spre pacea 
mondială şi cooperare trece prin Naţiunile Unite”. 

TRIBUTUL ADUS ONU. 

Clubul Bilderberg concepe de ani de zile un sistem 
tributar prin care tuturor cetăţenilor să li se impună plata 
unui impozit către ONU. Este de presupus că această 
contribuţie personală, care la început va fi mică, pentru a 
creşte apoi treptat, va fi destinată eradicării sărăciei de pe 
planetă. Faptul că noi, cetăţenii, trebuie să plătim ceva 
direct ONU ar fi un pas esenţial către identificarea acestei 


organizaţii cu un guvern supranaţional al tuturor 
locuitorilor planetei. 

Toţi bilderbergerii sunt conştienţi de criticile pe care le pot 
primi odată cu implementarea ideii, dar nici că le pasă. Nu 
se grăbesc, pentru că răbdarea le-a fost mereu cel mai bun 
aliat. Dar noi, depozitarii democraţiei, nu putem sta cu 
braţele încrucişate în timp ce o mână de bilderbergeri 
manipulează lumea după capul lor. Avem responsabilitatea 
de a îngriji ceea ce am obţinut cu atâta efort şi de a lupta 
pentru a îmbunătăţi lumea şi a eradica viciile şi corupţia 
care o pândesc. Filosoful şi scriitorul portughez Jose 
Saramago comentează: „Să nu fim atât de naivi încât să 
credem tot ce ne spun ei; trebuie să fim critici. Nu avem 
democraţie, avem plutocraţie, puterea celor bogaţi. Puterea 
adevărată o au banii, companiile multinaționale. Se dă o 
bătălie pentru adevărata democtaţie. Pentru reformarea şi 
chiar reinventarea ei. Cealaltă bătălie se dă pentru 
drepturile omului. Fără democraţie nu există drepturile 
omului, iar fără drepturile omului nu există democraţie. 
Bătăliase dă pentru democraţie şi drepturile omului”. 

CAPITOLUL 13 

Triumful Clubului Bilderberg „În timp ce, la un gest al tău, 
Sire, oraşul dintâi şi cel de pe urmă îşi înalţă zidurile fără 
pată, eu adun cenuşa celorlalte oraşe posibile, care dispar 
pentru a-i lăsa locul şi care nu vor putea fi reconstruite, nici 
păstrate în memorie. Doar dacă ştii rămăşiţa ultimă a 
nefericirii pe care nici o piatră preţioasa nu va reuşi s-o 
compenseze, vei putea calcula numărul exact de carate pe 
care trebuie să le aibă diamantul final şi nu vei greşi de la 
început socotelile proiectului tău j,. 

Oraşele invizibile, Italo Calvino (1923-1985), scriitor 
italian. 

Istoria Clubului Bilderberg este istoria planetei noastre 
după cel de-ai Doilea Război Mondial. Planul Marshall a unit 
cele două ţărmuri ale Atlanticului şi a jucat un rol esenţial în 
crearea noii Europe, răsări ta din distrugerile şi haosul 


inerente oricărui război. În acel moment, a început 
transformarea bătrânului continent din vasal în senior. 

Nu mult după aceea, a început dezvoltarea Noii Ordini 
Mondiale Globalizrea Aceasta aduce cu sine crearea unui 
guvern unic, care să conducă şi să gestioneze viaţa tuturor 
locuitorilor planetei noastre, prin mijlocirea ONU. Acest 
guvern ar urma să fie ajutat de o forţă militară unică, a 
NATO, şi să impujnă o singură religie sau etică (cum preferă 
ei să-i spună), numită New V, bazată pe credinţele 
masoneriei. Acest ansamblu de idei este completat cu o 
monedă unică, ce poate primi nume diferite, dar tinde să 
atingă aceeaşi valoare pe piaţă. 

Liderii lumii occidentale, experţi în finanţe şi strategi ai 
politicii externe, participă la întrunirile Clubului Bilderberg 
pentru a şlefui şi consolida un acord generai virtual, o iluzie 
globalistă, definită cu condiţiile puse de ei: ce este bun 
pentru bănci şi marile afaceri este bun pentru toţi ceilalţi. 

Pentru ca lumea lor ideală să devină reală, fiecare 
cetăţean trebuie saşi joace cu fidelitate rolul desemnat sub 
lozinca: „munceşte, consumă şi supune-te sistemului, 
pentru că nu există alternativă la lumea minunată pe care 
am făuri *o pentru tine”. 

Dacă ne-am opune acesto x porunci, principiile pe care se 
bazează structura Clubului s-ar nă rui, iar sistemul ar 
rămâne gol, fără susţinere. N-aş avea obiecţii clacă ar 
exista o distribuţie mai corectă a bogăției, dacă toţi 
locuitorii planetei noastre s-ar bucura cel puţin de 
satisfacerea nevoilor de bază, dar este inadmisibil ca în plin 
secol al XXI-lea să existe o difer-enţă ca de la cer la 
pământ între Lumea a treia şi ţările cele mai derzvoltate, 
faptul este complet absurd. Nu putem să stăm cu braţele 
încrucişate, uitându-ne la acest spectacol înspăimântător, 
ca şi cum mu ne-ar privi. Rolul Clubului Bilderberg în istorie 
este atât de sem xrificativ încât e necesar să fie cunoscut, 
pentru a şti unde ne aflăm şi încotro ne îndreptăm. 


Arthur Schnitzler a scris în 1948, în cartea intitulată 
Despre război şi pace, Cât timp există cineva care, prin 
intermediul războiului, poate să-şi mărească bogăţia sau s-o 
dobândească şi, în acelaşi timp, să aibă puterea şi influenţa 
de a provoca o deflagraţie, războaiele vor rămâne în viaţă. 
Pe acest lucru trebuie să ne bazăm când ridicăm problema 
„păcii mondiale,. Nu pe motive religioase, filosofice sau 
etice; acestea n-au nici o importanţă. Cu nostalgia şi 
sentimentalismul nu se va putea înrmuia niciodată inima 
diplomaților, nici a generalilor şi susținătorilor armatei. 
Solidaritatea celor puternici este mai trainică decât a popoa 
relor”. 

Pentru stăpânii lumii, războiul este necesar în multe 
puncte ale pl. I netei, pentru stabilirea ulterioară a unei 
ordini superioare în care S. I nu existe bariere comerciale şi 
ideologice între ţări, ci doar supn nerea în faţa legii stabilite 
de ei. Moartea a milioane de nevinovaţi, care cad şi vor 
continua să cadă în această spirală nebunească, este 
numită de stăpânii lumii „daune colaterale”, de neevitat în 
atingerea stadiului suprem al omenirii. Se pune, însă, 
următoarea întrebare oare a fost necesară şi inevitabilă 
atâta vărsare de sânge nevinovai doar ca să trăim azi cu 
necesităţile acoperite? Konrad Lorenz a aR. IL tat: „Când o 
ideologie universală, alături de politica desprinsă din ea, se 
bazează pe minciună, rezultatul aduce, simplu, cu sine, cele 
mai potrivnice consecinţe”. 

Democraţia, a spus Miguel de Unamuno, „este un proces 
istoric”, în care este indispensabilă participarea activă a 
tuturor actanţiloi implicaţi. Nu putem lăsa în mâna celor 
puternici un tezaur ines timabil, cum este propria noastră 
viaţă, deşi încetul cu încetul ne supunem, din cauza 
surogatelor pe care ni le impune sistemul. 

În lumea actuală se impune o nouă sinergie, care s-a 
deplasat către puterile tradiţionale delimitate de 
Montesquieu. Puterea juridică, cea executivă şi cea 
legislativă se unesc într-una singură: cea financia ră, care 


controlează totul prin manipulare socială. Clubul Bilderbeiy, 
i-a îngrămădit pe toţi într-o singură barcă şi i-a pus să 
navigheze într-o singură direcţie: cucerirea totală a 
planetei noastre. Receni, Clubul şi-a făcut publică intenţia 
de a cuceri şi spaţiul sistemului so lar, o opţiune prevăzută 
în Raportul Iron Mountain. În acest sistem, în care nucleul 
financiar înghite totul, democraţia devine obiect ele schimb 
de liberă folosinţă, o marfa de o importanţă asemănătoare 
oricărui produs de consum. Globaliştii nu importă doar 
hrană şi haine, ci şi ceea ce este mai periculos şi mai subtil: 
idei. lar peste ele, destinul nou al lumii pe care au schiţat-o 
îşi pierde conturul. 

UN SISTEM ECLECTIC. 

Societatea actuală, numită de cei mai mulţi neocapitalistă 
sau ui tracapitalistă, este rodul eclectic al marilor ideologii 
care au mai cat existenţa omului încă din secolul al XIX-lea: 
capitalismul, liberalismul, comunismul şi fascismul. Dacă ne- 
am opri să analizăm caracteristicile globalizării din secolul 
al XXI-lea, am observa în ea poziţii, acţiuni şi tendinţe 
proprii acestor patru doctrine. Nu este, oare, fascist statul 
care lasă să moară imigranții în largul mării, ca apoi să 
profite de amărâţii care supraviețuiesc? Nu este, oare, 
marxist sistemul de impozite în care cine are mai mult 
plăteşte mai mult? Nu este, oare, capitalul cel care 
organizează până şi ultimul amănunt al existenţei noastre 
sociale? Socialismul utopic apare la orizontul nostru, 
menţinându-ne doritori şi devotați acestui sistem capabil să 
conţină tot, care caută neîncetat să se perfecţioneze, ţinând 
seama de variabila aşteptărilor. În ceea ce-l priveşte, 
liberalismul se transformă într-o armă cu două tăişuri, prin 
apărarea iniţiativei individuale şi prin controlul intervenţiei 
statului şi puterilor publice în viaţa socială, eonomică şi 
culturală. Este ceea ce apără toţi bilderbergerii nelăsându- 
se controlaţi de nici un stat şi de nici o lege externă, care 
să-i frâneze. 


Prin mijlocirea excelentei lor elocvenţe, stăpânii lumii 
încearcă să ne distragă atenţia de la realitate, între 
îngustele limite dihotomice ale dreptei şi stângii, ale 
moralei şi eticii, ale capitalismului şi comunismului, când 
astăzi există o singură cale în funcţiune: globalizarea. 

SOCIETATEA EPICURIANĂ. 

Fără să ne dăm seama, contribuim zi de zi la construirea 
unei pseudo-democraţii, creată în laboratoare de oamenii 
de ştiinţă, la ordinele date de către bilderbergeri. Sistemul 
eclectic pe care se situează viaţa noastră - orchestrată în 
jurul banului - prejudiciază stabilitatea emoţională. Fiinţa 
omenească trebuie să găsească echilibrul între diferitele 
aspecte care o compun: munca, banii necesari pentru a trăi, 
visele, odihna, divertismentul, viaţa socială, relaţiile 
personale, căutarea fericirii. Dar azi domină o psihologie 
lipsită de suflet, o întoarcere la epicureism, care tânjeşte 
după plăcerea trupească şi intelectuală, fără să-i mai pese 
de altceva. Acest sistem filosofic fusese condamnat la uitare 
la începuturile Evului Mediu, de vreme ce creştinismul nu l- 
a adaptat crezului său, cum a făcut cu aristotelismul şi 
platonismul, care i-au influenţat puternic pe stăpânii lumii. 

Epicureismul este dus astăzi la forme extreme, bolnave, 
cum este paradoxul numeroaselor cazuri de bulimie şi 
anorexie întâlnite în societăţile abundenței. Această 
contradicţie capătă nuanţe absurde şi crude într-o lume în 
care oamenii continuă să moară de foame. 

Suntem atât de ocupați să muncim şi să consumăm, încât 
uneori nu ne dăm seama pe ce drum mergem. Nu ştim să 
părăsim acest drum, pentru că nu ne mai aparţinem nouă 
înşine, ci sinergiei pieţii sociale. Am sucombat în faţa 
iluzionismului şi a oazei create de către bilderbergeri, de 
care ascultăm cu încredere oarbă: lăsaţi lumea în mâinile 
noastre, spun ei, pentru că suntem singurii care ştim cum 
funcţionează ea şi cum să vă ducem spre fericire. Cu 
siguranţă, ei ştiu, pentru că tocmai ei au inventat sistemul. 

CU PIETRE ŞI LĂNCI. 


Se împlineşte deja pronosticul făcut de către genialul 
fizician Albert Einstein: „Nu ştiu cum va fi altreilea război 
mondial, dar al patrulea va fi cu pietre şi lănci”. În Oaxaca 
(Mexic) studenţii, profesorii şi întreaga populaţie au ieşit în 
stradă anul trecut, pentru a protesta împotriva sistemului 
nedrept care-i martirizează. Cetăţeni înarmaţi cu pietre s- 
au înfruntat cu poliţia în uniformă, dotată cu 
pistoalemitralieră, măşti de gaz, căşti şi scuturi. Încă o dată, 
au murit ziarişti, dar cine i-a împuşcat? Cei cu pietre sau cei 
cu pistoale-mitralieră? 

În Franţa, locuitorii cartierelor sărace şi periferice din 
Paris şi alte oraşe s-au răsculat. În lipsa unei educaţii 
intelectuale, ei nu cunosc alt mod de a se revolta împotriva 
sistemului care-i ignoră şi se foloseşte de ei. Aveau 
prevăzut, oare, şi acest lucru „marii apărători ai 
democraţiei” în cercetările lor secrete? Cazurile, cu 
diferenţele lor substanţiale, ne duc înapoi la manifestaţia 
studenţilor şi muncitorilor din piaţa chineză Tienanmen, din 
iunie 1989. Guvernul Partidului Comunist Chinez a trimis 
atunci armata şi tancurile pentru a reprima mitingul 
tineretului şi, cu acea ocazie, au murit mii de persoane. 
După violenţă, guvernul a făcut un mare număr de arestări, 
încercând să-i suprime pe presupuşii instigatori ai mişcării, 
a expulzat presa străină şi a controlat strict felul în care au 
fosi reflectate evenimentele în presa naţională. Represiunea 
violentă a protestatarilor din piaţa Tienanmen a dus la 
condamnarea internaţională a acţiunii întreprinse de către 
guvernul Republicii Populare Chineze. 

ACŢIUNE SOCIALA. 

Cât timp nu se inventează ceva mai bun, alternativa 
posibilă la Noua Ordine Mondială este democraţia 
autentică. Dar cel mai mare duşman al acesteia nu sunt 
Clubul Bilderberg şi ansamblul de societăţi care acţionează 
în secret pentru a controla lumea, ci indiferența pe care o 
arată poporul. 


Globaliştii au accentuat această apatie cu ajutorul armelor 
de manipulare socială, dar poporul, ca depozitar al puterii 
suverane, trebuie să-şi asume răspunderea şi să combată 
maşinaţiile „marilor preoţi”. Cunoaşterea existenţei 
Clubului Bilderberg, ca şi a planurilor sale secrete, este un 
pas fundamental, dar următorul este organizarea. Membrii 
săi trebuie luaţi ca exemplu: cetăţenii trebuie să-şi formeze 
proprile societăţi, în spatele organismelor pe care le 
controlează Clubul Bilderberg, evitând sponsorizarea de 
către aceştia, pentru a acţiona în deplină libertate. Scopul 
acestora trebuie să fie încurajarea acţiunii comune şi 
globale, în toate punctele planetei. Se poate continua 
războiul tăcut după exemplul lor, în mod liniştit, cu răbdare, 
fără grabă, treptat. Sunt unele interese în conflict care 
trebuie rezolvate: cele ale stăpânilor lumii şi cele ale 
bărbaţilor şi femeilor care populează planeta. 

Lupta se dă astăzi împotriva puterii nedrepte şi arbitrare, 
împotriva unui sistem şi a unor guverne care ne mint şi-şi 
ascund obiectivele adevărate. Ca şi împotriva modelului de 
manipulare în masă cu ajutorul mijloacelor de comunicare, 
cinematografului, teatrului, artei. Oligarhia a pus în mâinile 
noastre o armă eficientă: Internetul. Datorită acestei reţele 
putem crea propria noastră globalizare. 

Poemul atribuit lui Bertold Brecht continuă să reflecte 
mecanismul actual: „Mai întâi s-au dus după anarhişti, dar, 
cum eu nu eram anarhist, nu m-am îngrijorat, pe urmă s-au 
dus după comunişti, dar, cum eu nu eram comunist, nu m- 
am îngrijorat; mai târziu s-au dus după socialişti, dar, cum 
eu nu eram nici socialist, tot nu m-am îngrijorat. 

După aceea au venit după mine, dar era deja prea târziu”. 

PREŢUL BUNĂSTĂRII. 

Clubul Bilderberg finanţează şi susţine unele pseudo- 
mişcări care combat globalizarea, ca de pildă Greenpeace şi 
alte ONG-uri, pentru a-şi face cunoscută în societate 
platforma contestatară, prin care-şi spală conştiinţa. lată 
exemplul cutremurului produs în Asia, în decembrie 2004. 


Există, oare, mai mare cinism decât să finanţezi ajutorul 
umanitar şi să trimiţi tone de alimente şi bani celor afectaţi 
de acest accident când în fiecare zi mor mii de copii din 
Africa, de foame, SIDA sau boli endemice? Cu doar jumătate 
din ce s-a trimis acolo sar putea soluţiona întreaga 
problemă africană. Dar acesta este încă un moment din 
ordinea stabilită în aşa-numita lume dezvoltată. Şi este 
stabilit, plecându-se de la normele de comportament 
schiţate de către Clubul Bilderberg. Ca să trăim liniştii 
emoţional, uităm de ceea ce se întâmplă cu adevărat în 
jurul nostru. Adică, nu rămânem pasivi la evenimentele 
mondiale, dar optăm pentru un conformism adecvat 
comodităţii pe care ne-o induce acest sistem de reglare 
socială. 

Motivul acestei hotărâri este că, la fel ca în orice 
tranzacţie, obţinem, în schimb, beneficii. În ţările 
dezvoltate, trăim într-o anume pace socială, un concept pe 
care Clubul Bilderberg l-a introdus în conştiinţa şi sistemul 
nostru şi pe care l-am asimilat ca obiectiv prioritar al 
bunăstării noastre (deşi nu ştim exact ce înseamnă aşa 
ceva). 

Dar globalizarea aduce cu sine şi o trezire la ceea ce ne 
înconjoară şi ne provoacă să fim conştienţi că facem parte 
dintr-un complex de interlegături: planeta Terra, care 
cuprinde ansamblul locuitorilor ei. În triburile antice, 
conştiinţa solidară a apartenenţei la un grup însemna că 
toţi se ajutau între ei, că bunăstarea unui singur membru 
presupunea şi era răspunderea întregii comunităţi, un 
sistem care continuă să existe şi astăzi în colectivităţile mici. 
Cât timp vom mai putea, oare, să trăim ignorând suferinţa 
pe care modelul oferit de Clubul Bilderberg o provoacă în 
restul comunităţii globale? Dacă, pentru ca fiecare 
adolescent dintr-o ţară superdezvoltată să aibă şase 
perechi de jeanşi, un chinez trebuie să sucombe în 
atelierele morţii, este de preferat să-i învăţăm pe tineri că 
trebuie să aibă doar ce le este cu adevărat de trebuinţă. 


Laureatul Premiului Nobel, Konrad Lorenz, întemeietorul 
etologiei, ştiinţa comportamentului, a semnalat în cartea sa, 
intitulată Cele opt păcate de moarte ale civilizaţiei- 
„Omenirea este îndoctrinată cu un fals cod de valori, 
apreciat doar de cei care-l manipulează”. 

UNIREA FACE PUTEREA. 

Controlul celor puternici nu se aplică doar în sfera 
economică, ci şi în cea socială şi, prin urmare, şi în cea 
educativă. Şi în aceste domenii, membrii Clubului 
Bilderberg introduc concepte şi cuvinte care pătrund în 
creierul şi obiectivele noastre vitale. Totul este bine 
organizat, cum se arată în capitolul 8. Acesta este Războiul 
Liniştit, psihologic, cel mai uşor şi mai rapid război purtat 
pentru atingerea obiectivelor. Aşa au stabilit ei. Peste 1000 
de ani, poate că va veni rândul Africii să se desprindă şi să 
se instituie într-un nou imperiu, într-o zi vom trăi poate în 
lumea ideală spre care tind cele mai bune sentimente ale 
noastre, dar aceasta trebuie să se întâmple încetu 1 cu 
încetul. Nu trebuie să uităm că până mai ieri trăiam în 
peşteri şi că noi, horno sapiens, sau oamenii din Cro- 
Magnon, am exterminat specia oamenilor din Neanderthal 
ca să le luăm în stăpânire teritoriile. De atunci am 
progresat mult, iar în majoritatea cazurilor am făcut-o prin 
intermediul războaielor. Dar barbaria ne-a făcut să şi 
pierdem mult. Am învăţat ce greşeli ar trebui evitate pentru 
a atinge cea mai mare bunăstare pentru cel mai mare 
număr de persoane (societăţi), care este ideea Clubului 
Bilderberg. Stăpânii lumii funcţionează prin obiective: 
pentru atingerea unui anume scop trebuie folosite anume 
metode. Ar putea părea nazişti, dar ideologia lor este strict 
socialistă. Sunt buni, sunt răi? Niciuna nici alta, fiindcă ei 
conduc, dar noi le permitem acest lucru. Economia domină 
lumea, iar lumea este dominată de imperiul care în acest 
moment se erijează în stăpân şi senior. Întâietatea acestuia 
va dispărea cu trecerea timpului. Acum e rândul Statelor 
Unite, dar înainte a fost rândul imperiului persan, al celui 


nacedonean al lui Alexandru cel Mare, al celui roman, al 
celui spaniol etc., care au domnit pe faţa pământului. 

La ultima sa vizită în Europa, pe 21 februarie 2005, în 
auditoriul principal al Concert Noble, din Bruxelles, George 
W. Bush a califi cat drept „dezacord trecător” conflictul SUA 
cu Europa cu privire la războiul din Irak. Şi a avertizat: 
„Nimeni pe pământ nu ne va putea diviza. Nici o 
neînțelegere temporară, nici o divergență trecătoare între 
guvernele SUA şi ale Europei, nici o putere de pe Terra nu 
ne va diviza vreodată”. Este clar că pe ei nu-i interesează, 
pentru că forţa lor stă în unire. Bush a anunţat începutul 
„unei noi ere” în relaţiile dintre cele două continente. 
Aceste declaraţii ale împăratului suni un avertisment către 
navigatori, către navigatorii din umbră care, deocamdată, 
nu i-au putut ţine piept. Unii au trebuit să-şi lase coada 
între picioare, ba chiar s-au văzut obligaţi să-i dea 
ascultare. Ori, pur şi simplu s-au retras în vizuinile lor. 

Toate aceste date ne fac să ne întrebăm în mâinile a ce fel 
de oameni ne aflăm. Progresele tehnologice nu doar ne-au 
făcut viaţa mai uşoară, dar ne-au şi furnizat o informare 
concretă, globală. lar această informare a generat 
întrebări, chestiuni de tip economic, organizatoric, filosofic. 
Încă o dată, ca şi alţi gânditori din trecut, am aruncat o 
privire sensibilă asupra lumii secolului al XXI-lea. Încotro ne 
îndreptăm acum? Mă întorc la fraza lui Albert Einstein. 

SCLAVI GLOBALI. 

Toţi bilderbergerii se consideră fiinţe superioare, se cred 
cei luminaţi, aleşi ca să ne conducă spre o Nouă Ordine 
Mondială. Nu există alternativă, nu există libertate pentru 
cei care nu doresc să adere la sistemul lor: vor fi declaraţi 
marginali şi inadaptaţi. De aceea, nu putem fi complicii 
tăcuţi ai acestei noi cruciade promovate de „imperiul 
binelui”. Dacă nu reacţionăm repede, vom ajunge într-un 
punct de unde întoarcerea va fi dificilă, în care libertatea 
individuală va fi înlocuită cu sclavia globală, şi ne vom vedea 
obligaţi să ne supunem unor suprastructuri internaţionale 


în care viaţa unui om nevinovat va fi condi ţionată de 
securitatea colectivă. Acum ne dau dovezi exemplare, cum 
este cazul operatorului spaniol de televiziune Jose Couso, 
asasinat în balconul hotelului Palestina de către marinarii 
americani, în timp ce şi desfăşură munca informativă în 
Irak, pentru că SUA nu doreau să se ia imagini ale ofensivei 
aliate din Irak. Împreună cu el au mai fosi asasinați un 
operator al agenţiei Reuters, ucrainianul Taraş Protsyuk şi 
iordanianul Tarek Ayub, de la canalul de televiziune 
Aljazeera. În Irak s-a purtat războiul cel mai sângeros şi 
mai cenzurat în presă; în doar douăzeci de zile au căzut 
unsprezece reporteri. Altă acţiune exemplară a fost 
asasinarea de către poliţia britanică, în metroul din Londra, 
a unui tânăr brazilian confundat, conform versiunii oficiale, 
cu un terorist, numai pentru că purta un rucsac, ca orice 
adolescent din lume. În decursul dezbaterilor, s-a întâmplat 
ca mijloacele de comunicare să introducă în societate 
termeni cu referire la preferința de a trăi în siguranţă sau 
de a trăi liberi. Şi, în timp ce noi pierdem libertăţi, stăpânii 
lumii îşi văd de drumul lor. 

Clubul Bilderberg doreşte să pună mâna pe puterea 
absolută (care cuprinde economicul şi culturalul), să pună 
capăt tuturor libertăţilor şi să ne transforme în sclavi. Cei 
care lucrează cu ei şi le cunosc planurile sunt înspăimântați 
şi strecoară informaţii presei şi cercetătorilor, pentru că 
încearcă, prin toate mijloacele, să-i împiedice să-şi atingă 
obiectivele. 

Deşi nu este absolut sigur că vor să înlăture toate 
libertăţile, este vorba despre menţinerea acestora la un 
nivel care, după părerea lor, este benefic pentru toţi. 
Această libertate controlată o putem califica drept o formă 
de sclavie, dar nu în sensul clasic al cuvântului. Vor doar să 
ne convingă, printre altele, că fiecare om are un nivel 
social, economic sau intelectual strict şi că poate chiar să 
atingă un altul, foarte puţin deosebit, dar nu poate ajunge, 
totuşi, mai departe. Vor să ne convingă şi că avem un rol 


concret în societăţile pseudo-democratice pe care pretind 
că doresc să le construiască. Mai mult decât despre sclavie, 
este vorba despre domesticire. Ne instruiesc ca să 
redevenim docili, să lăsăm lumea în mâinile lor şi să ne 
dedicăm doar muncii şi consumului, fără să gândim sau să 
acţionăm, ci să ne distrăm cu porcăriile de la televiziune. 
Pentru ei suntem animale domestice. Cel mai rău nu este că 
acţionează în numele noastru, ci că noi le permitem să 
gândească în locul nostru. Suntem destul de inteligenţi ca 
să înţelegem evenimentele, soluţiile, dacă ei ni le explică 
aşa cum sunt, fără să ne ascundă date. Fapt este căeinu 
doresc să le explice, pentru că înţelegerea noastră le-ar 
răpi din puterea şi capacitatea de manipulare. Obiectivul 
membrilor Clubului Bilderberg este confuzia, haosul, 
pentru ca să ajungem să avem încredere în ei, care deţin 
înţelegerea absolută, cheile lumii. 

De aceea ne înşală, denaturând date, povestind minciuni, 
vânzând etică precum baloanele de săpun, în totală 
impunitate. Ne duc cu zăhărelul, absorbiți, prostiţi cu 
banalităţi fără importanţă, dar împodobite cu staniol şi 
beteală, încât să ni se pară că problema capitală a 
existenţei noastre este dacă homosexualii se pot sau nu 
căsători. Cu toate acestea, problemele lumii sunt altele. 

În faţa acestei perspective, trebuie să reflectăm la spusele 
lui Frederick Douglas, din 1844: „Puterea nu dă nimic fără 
o preliminară revendicare. N-a făcut-o şi n-o va face 
niciodată. Limitele tiranilor sunt fixate de capacitatea de 
îndurare a celor pe care-i oprimă”. Ştia ce spune, pentru 
că, înainte de a deveni unul dintre cei mai prestigioşi 
aboliţionişti din ţara sa, se născuse sclav pe o plantație de 
bumbac din Maryland. 

Când stăpânul lui Frederick a descoperit că soţia lui îl 
învăţa să citească, a certat-o: „Un negru nu trebuie să facă 
altceva decât să se supună stăpânului, să facă ce i se spune. 
Învățătura ar duce la pierderea celui mai bun negru din 
lume. Dacă-l înveţi pe un negru să citească, va fi imposibil 


să-l păstrezi. Nu va putea să fie sclav pe vecie”. Pentru toţi 
bilderbergerii, noi, cetăţenii de azi, suntem ca negrii pe 
care stăpânii nu voiau să-i înveţe să citească, pentru ca nu 
cumva să devină conştienţi de realitatea sclaviei lor. 

„Pentru ca un sclav să fie mulţumit, trebuie să nu 
gândească. Trebuie să-i întuneci viziunea morală şi mentală 
şi, ori de câte ori este posibil, să-i anihilezi puterea de a 
gândi” a scris Frederick. Acesta este motivul pentru care 
„ochiul” trebuie să vadă tot, să ştie în fiece clipă cum 
gândesc şi acţionează cetăţenii, pentru a îndrepta rapid şi 
eficient drumul oii rătăcite, al criticului subversiv care 
poate să pună în pericol nedreapta sa construcţie. 

Vreţi să fiţi sclavi sau preferaţi să fiţi liberi? 


SFÂRŞIT