[RD] Care Santos_Cel mai frumos loc din lume e chiar aici

Care Santos 
Francesc Miralles 


Raftul 

Denisei 


___roman-- 

bestseller internaţional 


fer-Tv:. r 


























Scris Ia patru mâini de Care Santos şi Francesc 
Miralles, romanul Cel mai frumos loc din lume e 
chiar aici* tradus deja în 20 de ţări, emană gândire 
pozitivă şi poezie. 


Salvată în ultimul moment de la sinucidere de o întâm¬ 
plare neaşteptată, Iris porneşte într-o aventură care îi 
va schimba modul de a vedea viaţa. După moartea 
părinţilor ei într-un accident de maşină, dezorientată 
şi fără nici o perspectivă, ca va fi nevoită să ia lucrurile 
de la capăt. Iar revizitarea trecutului poate fi o expe¬ 
rienţă dureroasă şi plină de pericole, dar şi una adu¬ 
cătoare de fericire, mai ales când lui Iris îi apar în cale 
doi „iluminaţi". 

„Un duo creativ de scriitori semnează acest delicat ro¬ 
man. Pe de o parte, Care Santos, cunoscută prozatoare cu 
o spectaculoasă ascensiune, pe de alta, Francesc Miralles, 
un nume de referinţă pentru literatura motivaţională şi 
autor a numeroase bestselleruri internaţionale." 

Que leer 

a _ _ 

„In Cel mai frumos loc din lume e chiar aici am 
vrut să exprimăm neliniştile, iluziile, nemulţumirile 
şi bucuriile oamenilor de astăzi, totul învăluit în puţină 
magie cotidiană, pentru că, uneori, în lume se întâmplă 
lucruri fabuloase, dar noi, din cauza problemelor şi 
grijilor zilnice, nu ne dăm seama de farmecul vieţii, care 
ne e atât de la îndemână. “ 


Francesc Miralles 



Iris c distrusă când părinţii ei mor într-un 
accident. într-o zi întunecată şi rece, când 
se plimbă prin cartier pentru a evita să se 
întoarcă singură acasă, trăieşte tentaţia de 
a se sinucide aruncându-se de pe un pod. 
Dar lucrurile nu se întâmplă astfel şi pare 
că pentru Iris există un alt plan divin: din 
momentul în care îi iese în cale o cafenea 
cu nume straniu - Cel mai frumos loc din 
lume e chiar aici - şi întâlneşte un magi¬ 
cian care-i dăruieşte un ceas străvechi, oprit 
pentru totdeauna la ora 12, va trece printr-o 
scrie de schimbări radicale. în viaţa ei intră 
fermecătorul Luca, care e sursa multor în¬ 
tâmplări miraculoase ulterioare. Pe măsură 
ce lunile trec, Iris va afla răspunsul la toate 
întrebările cu adevărat importante: va reuşi 
oare să depăşească moartea părinţilor ei ? Se 
va mai îndrăgosti vreodată ? îşi va mai găsi 
locul într-o lume în care se crede complet 
singură ? 










Raftul 

Denisei 


Colecţie coordonată de 
> 

DENISA COMĂNESCU 






Redactor: Andreea Răsuccanu 
Coperta: Angcla Rotam 
Tehnoredactor: Manucla Mâxineanu 
Corector: Cristian Negoiţă 
DTP: Radu Dobreci, Carmen Petrescu 

Lucrare executată la Real 


CARE SANTOS & FRANCESC MIRALLES 

EL MEJOR LUGAR DEL MUNDO ESAQUtMISMO 

Copyright © 2008 by Care Santos Torres y Francesc Miralies Contijoch 

www.caresantos.com 

www. francescmi ralles.com 

Copyright © 2008 de las ilustraciones by Franzi Rost5s Becker 
Copyright © 2008 by Ediciones Urano, S.A. 

Aribau, 142, pral. - 08036 Barcelona 
www.mundourano.com 
www.edicionesurano.com 
AJI rights reserved. 

© HUMANITAS FICTION, 2017, pentru prezenta versiune românească 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
SANTOS, CARE 

Cel mai frumos loc din lume e chiar aici / Care Santos, 
Francesc Miralies; trad. din spaniolă de Cornelia Radulescu. - 
Bucureşti: Humanitas Fiction, 2017 
ISBN 978-606-779-160-0 

I. Miralies, Francesc 

II. Rădulescu, Cornelia (trad.) 

821.134.2-31 = 135.1 

EDITURA HUMANITAS FICTION 
Piaţa Presei Libere 1,013701 Bucureşti, România 
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 
www.humanitas.ro 

Comenzi online: www.libhumanitas.ro 
Comenzi prin e-mail: [email protected] 
Comenzi telefonice: 0372 743 382 / 0723 684 194 



Pentru Sandra Bruna , 
întotdeauna magică 




Să nu daţi uitării primirea de oaspeţi, căci unii, 
prin ea, au găzduit fără să ştie pe îngeri . 
EPISTOLA CĂTRE EVREI, 13:2 

Nu plânge pentru că ceva s-a sfârşit; 
zâmbeşte pentru că a existat. 
L.E. BOURDAK1AN 




PARTEA ÎNTÂI 


CELE ŞASE MESE 
ALE MAGICIANULUI 




Sub un cer lipsit de vise 


Duminică după-amiază nu e un moment 
potrivit pentru a lua decizii, mai ales dacă luna 
ianuarie acoperă oraşul cu o mantie cenuşie care 

înăbuşă visele. 

1 

Iris ieşise din casă după ce mâncase singură 
în faţa televizorului. Până la moartea părinţilor 
ei în acel accident de maşină, nu dăduse impor¬ 
tanţă faptului că nu avea un partener. Poate că, 
dintr-o timiditate incurabilă, i se părea aproape 
normal ca, la treizeci şi şase de ani, experienţa ei 
sentimentală să se fi limitat la un amor platonic 
neîmpărtăşit şi la câteva întâlniri fără „va urma“. 

Şi totuşi, după tragicul eveniment, totul se 
schimbase. După plicticoasele zile de lucru ca 
telefonistă la o companie de asigurări, nu se mai 
putea bucura de sfârşitul de săptămână petrecut 

11 



în familie. Acum era singură. Iar cel mai rău era 
că-şi pierduse chiar şi capacitatea de a visa. 

Fusese o vreme când Iris era în stare să-şi 
imagineze tot soiul de aventuri care să-i dea sens 
vieţii. Se vedea, de pildă, lucrând la un ONG, 
unde un coleg tot atât de retras se amoreza de 
silueta ei şi îi jura în tăcere dragoste eternă. 
Comunicau prin poezii al căror mesaj doar ei îl 
înţelegeau, amânând clipa sublimă în care aveau 
să se contopească într-o îmbrăţişare fără de sfârşit. 

în duminica aceea, pentru prima dată îşi dădu 
seama că şi asta se sfârşise. După ce a strâns masa 
şi a stins televizorul, o tăcere apăsătoare s-a înst㬠
pânit în micul ei apartament. Simţind că-i lipsea 
aerul, deschise fereastra şi văzu cerul plumburiu 

• W w w • 

şi rara pasan. 

Ieşind în stradă, avu o presimţire neagră. Nu 
se îndrepta spre un loc anume, însă presimţea 
că o paşte ceva teribil, care o atrăgea asemenea 
unei genuni. 

Ca în fiecare duminică, cartierul rezidenţial 
în care locuia Iris era la fel de pustiu ca sufletul 
ei. Fără să ştie de ce, se îndreptă ca un automat 
spre podul pe sub care circulau trenurile regionale. 

Un vânt îngheţat şi şuierător îi ciufulea părul, 
în vreme ce ea privea la hăul brăzdat de liniile 


12 



de cale ferată ca nişte cicatrice sclipitoare. Iris se 
uită la ceas: era cinci după-amiaza. în curând avea 
să treacă trenul care mergea spre nord. Duminica 
trecea câte unul din oră în oră. 

Ştia, cu trei secunde înainte să apară, că podul 
avea să vibreze de parcă ar fi anunţat un mic 
cutremur. Exact intervalul în care să se aplece 
peste hău şi să se lase învinsă de forţa gravitaţiei. 
Un zbor scurt, apoi trenul avea să o izbească chiar 
înainte de a atinge solul. 

Totul avea să se petreacă extrem de rapid. Şi 
ce înseamnă o clipă de durere în comparaţie cu 
o viaţă plină de amărăciune şi dezamăgire? 

O întrista doar gândul la tot ce lăsa netermi¬ 
nat. Şi, într-un fel, o nemulţumea faptul că urma 
să le facă neplăceri călătorilor, fiindcă serviciile 
feroviare aveau să se întrerupă în timp ce corpul 
lipsit de viaţă avea să aştepte sosirea procurorului 
şi a medicului legist. Noroc că duminica sunt 
puţini pasageri, iar oamenii nu sunt prea grăbiţi. 
Drept care n-aveau să piardă nici o întâlnire 
importantă, iată ce o mai consola. 

în timp ce se gândea la toate acestea, podul 
începu să vibreze, iar ea simţi cum corpul ei se 
apleca în mod spontan înainte. Era gata să închi¬ 
dă ochii ca să accepte mai uşor căderea, când o 


13 



bubuitură care răsună în spatele ei o făcu să se 
oprească. 

Iris se răsuci cu inima bătându-i nebuneşte 

> 

din cauza sperieturii şi zări un puşti de vreo şase 

a 

ani. In mână ţinea încă rămăşiţele balonului pe 
care-1 înţepase ca s-o sperie. Râse către ea şi o 
luă la goană pe stradă, în jos. 

îl urmări cu privirea, în timp ce o sudoare 
rece îi scălda ceafa şi mâinile. Ar fi vrut să alerge 
după el. Dar nu ca să-l certe, cum credea copilul, 
ci ca să-l îmbrăţişeze pentru că-i salvase viaţa. 
Dar până să se mişte din loc, o grăsană îmbujo¬ 
rată apăru de după colţ şi îl strigă: 

— Ângel! 

Copilul se grăbi să-şi apuce mama de mână, 
aruncând spre Iris o privire în care se citea teama 
că ea avea să-l pârască pentru năzdrăvănie. 

Dar Iris numai la asta nu se gândea. Plângea 
fără oprire, pentru că începea să-şi dea seama ce 
fusese pe punctul să facă. 

După ce lacrimile i s-au oprit şi i s-a limpezit 
privirea, ochii i-au căzut pe o cafenea din colţ pe 
care n-o văzuse niciodată, deşi trecea des pe acolo. 

„O fi nouă“, îşi zise, deşi aspectul localului 
nu venea în sprijinul acestei supoziţii. Putea trece 
drept un pub irlandez, toate erau atât de asemă- 


14 



nătoare, numai că acesta avea un aer de autenti¬ 
citate care-1 făcea unic. înăuntru, două lămpi cu 
lumină gălbuie atârnau peste nişte mese rustice, 
surprinzător de pline la acea oră dintr-o zi de 
duminică. 

Dar ceea ce-i atrase mai cu seamă atentia fu 

i 

firma luminoasă care pâlpâia deasupra intrării, ca 
şi cum ar fi vrut să o cheme acolo. Iris se opri o 
clipă şi citi cu glas scăzut: 

CEL MAI FRUMOS LOC DIN LUME 

E CHIAR AICI 




Ca norii care trec 


Un nume cam prea lung şi prea ciudat pentru 
o cafenea. Şi poate chiar asta — era curioasă din 
fire — a facut-o să intre. Când a trecut pragul, 
nici unul dintre clienţi nu a înălţat capul s-o pri¬ 
vească, parcă nici nu o observaseră. 

Doar bărbatul din spatele tejghelei, un om 
destul de bătrân, cu o coamă de păr alb, a salu¬ 
tat-o cu un zâmbet, semn universal de ospitalitate. 

Din cele şase mese, cinci erau ocupate de pe¬ 
rechi sau grupuri de prieteni, care vorbeau cu 
glas atât de scăzut, că nu se auzea nimic. 

Dat fiind că prin zonă treceau mai mereu 
aceleaşi persoane, Iris s-a mirat că nu recunoştea 
pe nici unul dintre clienţii cafenelei, unde tocmai 
atunci se auzea un cântec mai vechi al celor de 
la Beatles. Cântecul îi plăcuse mult pe când era 
adolescentă: 


17 



And in the end, the Iove you take is equal to 
the Iove you make ... 1 

A stat o clipă să asculte cântecul care îi provoca 
amintiri pe cât de plăcute, pe atât de îndepărtate. 
Era gata să plece, când omul cu păr alb i-a indicat 
cu un gest că se putea aşeza la masa liberă. 

Iris n-a îndrăznit să nu-i dea ascultare. 

De parcă faptul că ascultase muzica o obliga 
acum să şi comande ceva, s-a aşezat cuminte la 
masă şi a cerut o ciocolată caldă. 

După ritmul energic al Beatles-ilor a urmat o 
baladă lentă a lui Leonard Cohen: Im YourMan. 

în timp ce-şi apropia ceaşca de buze, Iris s-a 
simţit dintr-odată bine. Parcă era, cumva, pri¬ 
mită în rândurile lor de străinii aceia din cafenea 
care-şi vorbeau în şoaptă. 

A închis pe jumătate ochii, în timp ce-şi tra¬ 
ducea în minte melodia cantautorului din Que- 
bec, care fusese bucătar într-un templu zen - asta 
citise într-o revistă - înainte de a reveni pe scenă. 
Balada spunea cam aşa: Dacă vrei un doctor, te 
voi examina bucăţică cu bucăţică. Dacă vrei un 

1. „La sfârşit, dragostea pe care o primeşti e cât cea 
pe care o dai.“ (în engl., în orig.). 


18 



şofer, te poţi urca chiar acum. Iar dacă vrei să mă 
iei la o plimbare, ştii bine că poţi, pentru că ... 

— ...sunt omul tău. 

Speriată, Iris a deschis ochii. 

Crezuse că a auzit în gând glasul acela mascu¬ 
lin şi grav, numai că la masă, în faţa ei, era aşe¬ 
zat un bărbat. O privea curios, în timp ce-şi 
sprijinea bărbia în palmă. Să fi fost cam de vârsta 
ei, deşi părul uşor cărunt îi dădea un aer mai 
matur decât o facea tenul lipsit de riduri. 

Corect ar fi fost să-i spună să plece imediat, 
şi-a zis ea. Normele de bază ale educaţiei cer ca, 
deşi localul e plin, să ceri voie înainte să te aşezi 
la o masă. Numai că ea, uluită, a întrebat: 

— Cum de-ai ghicit...? 

— ...că îti traduceai cântecul? a întrebat-o 

» 

acelaşi glas pe care-1 auzise cu ochii închişi. E 

ceva absolut normal în cafeneaua asta si la masa 

> 

asta. 

— Ce vrei să spui? a întrebat ea după o pauză 
de câteva secunde. 

îndată i-a părut rău că-1 tutuise, numai că băr¬ 
batul îi inspira încredere. Ca şi cum n-ar fi fost 
complet străin. 

— Ne aflăm într-un loc special, a făcut el un 
gest spre tejghea. Patronul nu e un om oarecare. 


19 



A tăcut, aşteptând ca el să continue. Necu¬ 
noscutul a venit cu lămuriri, coborând şi mai 
mult vocea: 

— E un iluzionist. Unul dintre cei mai buni. 
Dar si un om de lume. A avut mult succes, dar 
de câţiva ani s-a retras. 

— Un iluzionist? 

— Exact, un magician. Un prestidigitator de 
modă veche. El ţi-a servit ciocolata. 

Uluită, Iris a privit instinctiv spre tejghea. 
Omul cu păr alb a aprobat dând din cap. L-a 
privit mai atent: ştergea pahare, mai multe şiruri. 
O ocupaţie banală, şi totuşi avea ceva special. 
Mişcările lui nu erau cele ale unei persoane în 
vârstă, de parcă trupul său ar mai fi păstrat vigoa¬ 
rea anilor tinereţii. Avea un aer în acelaşi timp 
decadent şi distins, ca un june-prim dintr-o foto¬ 
grafie veche. 

Tânărul cu păr cărunt şi-a continuat explica¬ 
ţiile. 

) 

— Nu numai patronul e special, ci şi localul. 
Fiecare masă are nişte însuşiri ciudate. 

j > 

— Ce fel de însuşiri? 

> 

— Să zicem că e vorba despre un soi de magie. 

Iris era convinsă că necunoscutul o lua peste 
picior, aşa cum fac adulţii cu copiii naivi. A obser- 


20 



vat inelul pe care-1 purta pe policar. Cunoscuse 

o singură persoană care purta inel pe degetul 

mare: tatăl ei. Faptul insolit i-a dat imediat o 

senzaţie de bine. Mai mult, dintr-odată îi era 

simpatic bărbatul care o lua peste picior vorbind 

cu un uşor accent străin. 

> 

— Nu zău? Şi în ce ar consta magia mesei la 
care stăm? 

— Păi, cine se aşază pe locul pe care stau eu 

poate citi gândurile celui care stă pe locul tău. 

De-asta am ştiut că traduceai cântecul lui Leo- 

> 

nard. 

— Aiureli, a răspuns ea cu o siguranţă care 
nu o caracteriza. Precis că mi-ai citit pe buze şi 
ai vrut să te dai mare. 

— Mai vrei o dovadă? a contraatacat el amu¬ 
zat, lăsându-se pe spătarul scaunului. Uite că 
ţi-o dau: chiar acum te gândeşti că nu m-ai văzut 
niciodată prin cartier. Te întrebi ce caut aici şi de 
unde vin, căci, deşi îti vorbesc bine limba, ti-ai 
dat seama că intonaţia nu e tocmai cea naturală. 

Era logic ca Iris să-şi cunoască din vedere ve¬ 
cinii, iar tipul era conştient de accentul pe care-1 
avea. Deci era logică pură, nu magie. Totuşi, ca 
să nu-1 dezamăgească, şi-a amintit de o maximă 
învăţată la Facultatea de Jurnalism: „Nu lăsa 


21 



nicicând realitatea să-ţi strice un subiect bun“. 
A rămas câteva clipe pe gânduri. Totul putea fi 
doar un truc de seducător profesionist. 

— Fireşte, ştiu şi treaba cu inelul, a rostit el 
chiar atunci. 

— Ce inel? a căscat ea ochii, în timp ce pulsul 
i se accelera. 

— Ştiu că te-a făcut să te gândeşti la cineva 
drag. Şi că te întrebi dacă, în afară de inel, mă 
mai asemăn şi în alte privinţe cu el. Ştiu şi că, 
nu de mult, acel cineva a plecat pentru totdeauna 
şi că absenţa lui te face foarte tristă. 

Prefacându-se indiferentă. Iris a sorbit din 
ceaşca de ciocolată, apoi a spus: 

— Prin urmare, trebuie să am grijă la ce mă 
gândesc. 

— N-aş spune asta. Prin ele însele, gândurile 
nu sunt nici bune, nici rele, ştiai? 

— Ce vrei să spui? 

— Oamenii de ştiinţă susţin că zilnic ne trec 
prin cap cam şaizeci de mii de gânduri. Pozitive 
sau negative, banale sau profunde. Nu trebuie 
judecate: sunt ca norii care trec. Suntem răspun¬ 
zători de faptele noastre, nu de gândurile noastre. 
Aşa că, dacă te nelinişteşte vreo idee, pur şi sim¬ 
plu pune-i eticheta de „gând“ şi las-o să treacă. 


22 



„Vorbeşte bine tipul 1 ', şi-a spus Iris, întrebân- 
du-se, totuşi, dacă omul chiar era în stare să-i 
citească gândurile. 

— Şi revenind la ce gândeai mai devreme, ai 
ghicit: nu sunt din cartier. Şi nici din ţara asta. 
Uneori am senzaţia că nici de pe planeta asta, 
că am picat aici accidental dintr-o lume îndepăr¬ 
tată. Şi m-am lovit atât de rău, că am uitat până 
şi de unde vin. Ca să aflu, va trebui să aştept să 
treacă pe aici nava mea şi să mă culeagă. 

Iris se amuza ascultându-1. Dacă voia să-i facă 
curte, era pe drumul cel bun; până una-alta, îi 
devenise simpatic. 

— Măcar ştii cum te cheamă, nu? 

— Mă cheamă Luca. 

— E un nume italian, la fel ca accentul tău, 
a spus ea, fără să se prezinte la rândul ei. Există 
italieni pe alte planete? 

— Totul e posibil, a surâs el melancolic. Dar, 
sincer, nu prea îmi pasă. Ştiu doar că noi doi ne 
aflăm acum în cafeneaua asta. 

Iris a oftat, apoi a repetat cu glas tare numele 
localului: 

— Cel mai frumos loc din lume e chiar aici. 


23 




Câine mic caută iubire mare 


întâmplarea de duminică a făcut ca Iris să 
înceapă săptămâna cu un mic zâmbet pe buze. 
Dintr-odată, sarcina de a răspunde la telefon la 
compania de asigurări nu i se mai părea chiar 
atât de îngrozitoare. Era obişnuită să răspundă 
aceloraşi întrebări, aşa că putea vorbi şi în acelaşi 
timp să se gândească la altceva. Orele treceau 
mai repede decât de obicei acum că-şi amintea 
întâlnirea cu Luca, din cafeneaua peste care 
dăduse în mod neaşteptat. 

Până şi munca aceea plicticoasă îşi avea mis¬ 
terele ei. Pe Iris o intriga de multă vreme aşa-nu- 
mita „oază fără apeluri". După ore întregi de 
apeluri neîntrerupte, brusc se făcea linişte, fără 
nici o explicaţie logică. De parcă ar fi trecut pe 
acolo un înger. Oaza aceea dura cel mult două 
minute, după care monitoarele reîncepeau să 


25 



pâlpâie, anunţând un nou val de apeluri tele¬ 
fonice. 

Ca de obicei, Iris profita de pauza asta ca să 
răsfoiască ziarul gratuit care circula pe la mese. 
A luat-o de la sfârşit, de Ia paginile cu programul 
TV şi ştirile sportive. A citit apoi titlurile secţiunii 
mondene şi privirile i-au fost atrase de un anunţ 
din josul paginii. 

Ilustraţia ce-1 înfăţişa pe căţelul de adoptat, 
cu un număr de telefon dedesubt, i-a trezit nişte 




amintiri plăcute. Semăna leit cu un câine pe 
care-1 văzuse cu mulţi ani în urmă, într-o cabană 
de munte, unde petrecuse cel mai frumos sfârşit 
de săptămână din viaţa ei. Mulţumi în gând căţe¬ 
lului din anunţ pentru că o făcuse să-şi reamin¬ 
tească atâtea lucruri uitate. In mijlocul „oazei“, 
închise ochii ca să-şi aducă mai bine aminte acele 
zile de aur. 

Iris avea şaisprezece ani şi plecase cu şcoala 

pentru patru zile la munte. La ora trei dimineaţa 

se urcase într-un autocar ticsit de schiuri si bo- 

» 

canei, ai cărui pasageri n-aveau deloc de gând să 
doarmă. 

Ea nu ştia să schieze, dar îşi dorea nespus de 

mult să vadă zăpada. în oraşul ei văzuse doar 

câte o ninsoare blândă, care nu se aşeza. Dar acum 

> 

avea să ajungă pentru prima dată într-o lume 
cu desăvârşire albă. 

Peisajul invernal o entuziasmase, deşi primii 
paşi pe schiuri s-au terminat brusc. în timp ce 
cobora în frână de plug pe o pistă pentru încep㬠
tori, se împiedicase, căzuse şi îşi sucise glezna, 
întinsă pe patul imaculat, Iris zărise o siluetă 
portocalie care aproape că zbura către ea. 

Salvamontistul avea probabil douăzeci şi ceva 
de ani. în clipa în care se aplecase peste ea ca s-o 


27 



întrebe cum se simte, ştiuse că băiatul cu faţa cam 
lătăreaţă îi plăcea. îi scosese bocancul şi se apucase 
să-i mişte atent piciorul îngheţat. Când Iris slobo- 
zise un strigăt de durere, îi spusese: „Cred că 
ţi-ai fracturat glezna”. 

Apoi o ridicase în braţe şi o dusese jos, la punc¬ 
tul de prim ajutor. Iris se simţea ca o prinţesă în 
braţele lui Făt-Frumos. Când au ajuns, Iris era 
deja amorezată de salvamontist. 

Spre mirarea colegilor, a refuzat să se întoarcă 
acasă pentru a fi examinată de un medic din oraş. 
A preferat să rămână la cabană, în pat, cu un ban¬ 
daj provizoriu, şi să ia antiinflamatoare. 

A doua zi, colegii au plecat, după micul dejun, 

cu schiurile pe umeri, şi au revenit tocmai Ia 

jumătatea după-amiezii. Deşi abia se putea mişca 

şi durerea năvălea în rafale greu de suportat, ea 

tremura de fericire: Olivier - asa se numea salva- 

> 

montisul - îi promisese că-i va aduce la prânz o 
supă caldă şi pâine proaspătă. 

A aşteptat cu mare emoţie scurta vizită; să fie 
oare adevărat că fericirea constă în puterea de a o 
aştepta, aşa cum Micul Prinţ îi spunea Vulpoiului? 
Nu s-a petrecut nimic special între ei, căci salva- 
montistul păstra distanţa şi nu era defel vorbăreţ, 
însă Iris a văzut în gestul lui un torent de iubire. 


28 



A doua zi la prânz a venit iar, în hanoracul 
portocaliu şi cu bolul de supă în mână; după el, 
un căţel, care semăna leit cu cel din anunţ, s-a 
strecurat rapid, a fugit spre patul ei şi i s-a căţărat 
în poală, unde s-a scuturat viguros de zăpadă. 
Văzând că umpluse patul cu pulbere albă, Olivier 
dăduse să-l gonească, dar ea îl implorase: „Nu, 
te rog! Lasă-1 să stea, a îngheţat de tot!“ 

Amuzat, salvamontistul îşi privea căţelul care, 
mândru nevoie mare, se culcuşea în braţele pro¬ 
tectoarei. „E un câine foarte alintat", a zâmbit 
el. „Vin să-l iau peste vreo două ore, când ies din 
tură. Poartă-te frumos, PiloP, a spus înainte de 
a închide uşa după el. 

Iris reusise exact ce-si dorea: Olivier avea să 

> i 

se întoarcă să-şi ia căţelul, care începea să închidă 
ochii si să se întindă a somn. Acum, amintin- 
du-şi, aproape că simţea în nări mirosul de blană 
udă care impregna încăperea. 

O siluetă deşirată o readuse pe Iris în biroul 
unde reîncepeau să pâlpâie toate telefoanele. 

— Ce e cu tine, o certă şeful de tură, nu vezi 
că sunt apeluri? 


29 




Masa trecutului 


Soarele asfinţise. în drum spre casă, Iris simţi 
dorinţa irepresibilă de a trece pe la cafeneaua 
descoperită cu o zi în urmă. După ziua lungă de 
la birou, se întreba chiar dacă totul fusese adev㬠
rat. Nu trecuseră decât douăzeci şi patru de ore, 
dar amintirea părea incredibil de îndepărtată. Şi 
dacă totul fusese doar un vis? 

Ajunsă la colţ, aproape că fu mirată să vadă 
firma luminoasă insolită - Cel mai frumos loc din 
lume e chiar aici — care clipea intermitent, de 
parcă ar fi ameninţat să se stingă dintr-un mo¬ 
ment în altul, trăindu-şi ultimele clipe ale unei 
vieţi îndelungate şi complicate. Temperatura sc㬠
zuse vertiginos, geamurile erau aburite. 

în timp ce Iris ştergea cu mâna o bucată de 
geam, îi reveni în memorie staţiunea de schi din 
adolescenţă, împreună cu salvamontistul şi căţelul 


31 



lui. Amintirea din adolescenţă să fi fost oare moti¬ 
vul scăderii bruşte de temperatură? Nu se spune 
că bătaia din aripi a unui fluture din Hong Kong 
declanşează un uragan în New York? Şi, dacă 
gândurile ar fi la rândul lor o bătaie din aripi, ori¬ 
cât de uşoară, oare n-ar putea influenţa realitatea? 

„Ia mai lasă filozofia 1 ', îşi spuse în timp ce-şi 
lipea nasul îngheţat de geam ca să privească în㬠
untru. Dezamăgire, localul era pustiu. Nici măcar 
magicianul cu claia de păr alb nu se afla la locul 
său în spatele tejghelei. Exact atunci, un zgomot 
ca de explozie răsună deasupra capului ei, spe- 
riind-o de moarte. 

I-a luat ceva timp să priceapă că firma lumi¬ 
noasă se stinsese definitiv. Si că în local se făcuse 

> 

întuneric. Nici o mişcare, nimeni care să se agite 
să repare pana de curent, pesemne că localul era 
închis. Era gata să plece, când uşa s-a deschis şi 
a zărit în beznă părul alb al magicianului. 

— De ce nu intri? O să îngheţi aici afară, a 
spus acesta cu un glas lugubru. 

— Dar a căzut lumina! 

— A căzut, dar o să revină. Intră, te conduc eu. 

Acestea fiind zise, a scos din buzunar o lan¬ 
ternă mică şi plată, ca acelea pe care le folosesc 
plasatorii în sălile de cinema, şi a luminat o masă 


32 



din centrul localului. După ce Iris s-a aşezat, omul 
a intrat într-o încăpere din spate, lăsând-o singură 
în întuneric. 

Ce naiba căuta ea într-o cafenea pustie, cufun¬ 
dată în beznă? La fel de densă ca bezna era şi 
liniştea. Se auzeau doar bătăile surde ale secunda- 

i 

rului unui ceasornic. Pesemne un vechi ceas de 
perete, după cum răsunau. 

Era gata să-l strige pe magician ca să o scoată 
de-acolo, să-i spună că trebuia să plece imediat, 
însă bătăile ceasului o hipnotizau. Deodată, un 
glas cunoscut: 

— Tic-tac, tic-tac... 

— Luca, tu eşti? a tresărit ea. 

— Nu, sunt un ceas, a răspuns el cu un uşor 
accent italian. Nu-1 auzi? Tic-tac, tic-tac... 

— Nu te mai prosti. Nu ţi s-a spus niciodată 
că te porţi ca un copil? 

— întunericul ne transformă pe toţi în copii. 
Până şi cei mai curajoşi caută în mod inconştient 
mâna mamei când se pomenesc în beznă. As¬ 
cultă, te rog, ceasul ăsta. 

Nedumerită, Iris a ascultat atent ticăitul secun¬ 
darului. Misteriosul ei însoţitor păstra tăcerea. 

— Pare un ceas ca toate ceasurile, dar nu e, a 
continuat Luca după câteva clipe. 


33 



— De ce spui asta? 

— Merge înapoi, căutând lucrurile uitate, E 
magic. 

— Sigur, ca toate de aici, a replicat Iris pe un 
ton cam ironic. Şi probabil că şi masa la care stăm 
e vrăjită. Care e trucul? Şi te previn că un truc 
pe-ntuneric n-are nici un haz. 

— Dimpotrivă! Reprezintă gradul maxim de 
măiestrie pentru un magician: întunericul dezv㬠
luie totul. 

— Dar eu nu văd nimic, a protestat ea. 

— Asta se întâmplă cu trecutul: e pretutin¬ 
deni, dar nu-1 vedem. De aceea nu reuşim să 
scăpăm lesne de el. Suntem precum o corabie 
imobilizată de o ancoră înfiptă în adânc. Ceea 
ce nu înseamnă că nu o putem smulge ca să ne 
continuăm ruta. 

— Eu nu am nici o rută, nu ştiu pe unde navi¬ 
ghez şi ce mă ţine legată. Nu ştiu nici măcar de 
unde vin. Cum pot atunci să umflu din nou pân¬ 
zele corăbiei? 

— Poate că te învaţă masa asta. 

) 

— Masa trecutului? 

— Poţi să-i spui şi aşa. Te va ajuta să scoţi la 
lumină întâmplări pe care le credeai uitate. Dacă 
tragi de ele, ajungi la ancoră. De fapt, nici nu ai 


34 



nevoie de ancoră: trebuie doar să tai frânghia care 
te ţine legată de trecut, iar vântul vieţii va face 
restul. 

— Hai să lăsăm corăbiile, a spus Iris, care înce¬ 
pea să se simtă ciudat de confortabil în întuneric. 

Vrei să ştii ceva? Chiar azi mi-am amintit o 
> 

întâmplare veche. Nimic important, dar am fost 
fericită s-o retrăiesc. 

— Dacă te-a făcut fericită înseamnă că e im¬ 
portantă. Atunci când ne îngropăm clipele de 
fericire renunţăm la cea mal bună parte a noastră; 
putem arunca peste bord multe lucruri, niciodată 
însă clipele acestea. 

— Dar se spune că memoria trebuie să se eli¬ 
bereze de amintiri ca să poată înmagazina infor¬ 
maţii noi... în fine, să lăsăm teoriile. Vreau o 
dovadă că masa asta e în stare să-mi readucă amin¬ 
tiri uitate. Surprinde-mă! 

După aceste cuvinte, Iris a simţit o atingere 
uşoară pe ceafa. Nu ştia ce să spună, dar l-a b㬠
nuit pe Luca. 

— Tu ai fost? 

Tăcere. Undeva în spatele ei s-a auzit zgomo¬ 
tul unui scaun tras, urmat de o tuse şi de un 
murmur de voci aproape imperceptibil. 

— De ce nu spui nimic? 


35 



în clipa aceea a revenit curentul. 

Uimită, Iris a constatat că localul era plin de 
lume. De parcă bezna îi silise pe toţi să se com¬ 
porte cu discreţie, revenirea luminii a ridicat brusc 
tonul conversaţiilor. Se auzea şi zgomotul ceştilor 
şi farfuriilor. Magicianul se afla la locul său, la 
bar, umplând de zor pahare. 

Doar Luca dispăruse. Dar înainte de a părăsi 
masa, lăsase pe ea, chiar în mijloc, un pacheţel 
aşezat vertical, atent învelit, cu o etichetă lipită 
pe care scria cu litere de tipar: 

PSIHANALISTUL DE BUZUNAR 

Iris a zâmbit Ia vederea ciudatului cadou. O 
glumă, precis. Cum adică, un psihanalist înalt 
de zece centimetri şi lat de patru? 

Era gata să deschidă pachetul misterios, când 
şi-a dat seama că un grup de bătrâni în frac şi pa¬ 
pion o privea atent. S-a uitat în jur şi a consta¬ 
tat, mirată, că toţi clienţii purtau haine de epocă 
şi afişau un aer ceremonios tipic altor vremuri. 

Şi-a amintit ce-i spusese Luca înainte de a se 
face nevăzut: „Trecutul e pretutindeni, dar nu-1 
vedem“. S-a mai uitat o dată prin sală — nu, nu 
cunoştea pe nimeni. 

36 



S-a ridicat, voia să deschidă cadoul neobişnuit 
la ea acasă. A pus pacheţelul în buzunar şi a ridi¬ 
cat mâna în semn de rămas-bun în direcţia magi¬ 
cianului, ocupat să-şi servească clientela târzie. 
N-a apucat să deschidă uşa, că patronul se afla 
lângă ea: 

— Şi chiar nu vrei să bei ceva? Azi avem pre¬ 
turi mai mici în onoarea clienţilor noştri. 

> > > 

— Ba da, dar nu aici. Mă duc acasă să trag o 
duscă de trecut. 

— Nu e rău. Intre trecut si viitor nu e decât 

1 

un pas. Căci orice ar spune maeştrii zen, ceea ce 
nu există e tocmai prezentul. 

— De ce spuneţi asta? 

— Uite, să-ţi dau un exemplu simplu: între¬ 
barea pe care mi-ai pus-o ţine deja de trecut. Iar 
răspunsul pe care ţi-1 voi da se află încă în viitor. 
Când îl vei avea, va fi de-acum în trecut, iar viito¬ 
rul va fi în altceva. Nu există timp pentru prezent! 
Venim din trecut către un viitor care, la rândul 
său, devine trecut: asa e viata! 

r ii 

— Păi atunci, credeţi că... nu există chiar 

* » 

nimic care să se petreacă în prezent? 

Magicianul a stat un pic pe gânduri, apoi a 
spus pe un ton energic: 


37 



— Mă rog, poate că da. Există şi lucruri care 
au loc mai ales în prezent. 

— Şi care ar fi astea? 

Omul s-a gândit o clipă, mângâindu-şi o barbă 
inexistentă. Brusc, toţi clienţii de la mese tăcuseră 
şi îi priveau curioşi. Până şi lumina parcă se schim¬ 
base, era mai puternică în jurul ei şi al magicia¬ 
nului, ca si cum localul s-ar fi transformat într-o 
sală de spectacol şi cei doi urmau să producă o 
scamatorie impresionantă. 

— Magia are Ioc în prezent, a spus el cu pri- 
virea-i scânteind. 

— Nu cred în magie. 

— înţeleg... Uite, văd că ai buzunare la 

haină... Mai ştii ce aveai în buzunare? 

> 

— Păi, am pus acolo cadoul pe care mi l-a 
făcut un prieten, dar... 

— Le poţi spune acestor domni ce aveai în 
buzunare când ai intrat aici? 

Iris si-a dat seama atunci că toti clienţii se uitau 

i > » 

la ea; asta a intimidat-o puţin, dar şi-a făcut curaj 
şi a intrat în joc: 

— Aveam cheile casei, ceva mărunţiş si câteva 

7 i 3 j 

bomboane. 

— Doar atât? Gândeste-te bine. 

i 

Iris a insistat: era sigură. 


38 



— Vrei să te uiţi acum şi să vezi ce ai în buzu¬ 
nare? începe cu dreptul. 

Iris a extras cheile şi le-a arătat publicului. Apoi, 
patru bomboane învelite în staniol colorat şi vreo 
două monede şi, fireşte, pacheţelul cu psihana¬ 
listul de la Luca. 

— Ce-ai zice dacă ţi-aş spune că în celălalt 
buzunar se află orele cele mai importante din 

viata ta? 

) 

N-a avut replică la ciudăţenia asta. A vârât 
totuşi mâna în buzunarul stâng. Nu era gol. 
Conţinea un obiect greu şi dur, pe care nu-1 
văzuse niciodată. Un vechi ceas de buzunar, aurit 
şi cu un cadran din sidef. Arăta orele douăspre¬ 
zece fix. Cu nişte ani în urmă, pesemne că fusese 
extrem de valoros, dar acum acele erau mâncate 
de vreme si nu mai funcţiona. 

> i 

Publicul a scos un murmur de admiraţie la 

> 

vederea obiectului. 

— Aparţine cuiva dintre domniile voastre? a 
vrut să ştie magicianul. 

Nu a răspuns nimeni. 

— Atunci e limpede că cea care are nevoie 
de el eşti dumneata; si, coborând vocea: Am în- 
ţeles că în seara asta ai stat la masa trecutului. 


39 



— Dar încă nu mi-am amintit nimic din 
ce-am uitat! 

— Aşa funcţionează masa aia, a surâs magicia¬ 
nul, cu efect întârziat. Ne vedem în viitor! Amin- 
teşte-ţi să te uiţi la ceas, te va ajuta să înţelegi 
timpul. 

După care s-a întors către spectatori şi a cerut 
cu glas tare: 

— Aplauze pentru asistenta mea de azi! 

Stingherită, Iris a primit ovaţiile entuziaste şi 
s-a grăbit să plece. Categoric, locul acela era mult 
mai straniu decât crezuse. 



Un psihanalist de buzunar 


întoarsă acasă, Iris a pus o pizza la cuptor, în 
timp ce privea cu alţi ochi locul care fusese c㬠
minul ei încă din copilărie. Exact cum spusese 
Luca, era ticsit de obiecte evocând un trecut care 
se rupsese în momentul morţii părinţilor ei. Foto¬ 
grafii de familie, dar şi obiecte care vorbeau 
despre clipe şi locuri care nu vor reveni niciodată. 

Şi-a scos paltonul şi s-a întrebat dacă n-ar fi 
mai simplu să smulgă ancora şi să se mute într-un 
apartament lipsit de toată încărcătura asta emo¬ 
ţională. Undeva unde ar putea să-şi aleagă singură 
amintirile care s-o însoţească. 

j 

Acest gând i-a readus în minte ciudatul anunţ 
pe care-1 decupase din ziar: 

CÂINE MIC CAUTĂ IUBIRE MARE 


41 



A zâmbit şi s-a uitat încă o dată la ilustraţia 
în care căţelul semăna atât de bine cu Pilof. Din- 
tr-odată a simţit impulsul de a suna. 

Telefonul a sunat de trei ori până să audă 
glasul molcom al unei femei. Aceasta a lămurit-o 
pe Iris că acolo era o societate de protecţie a 
animalelor, care se afla în afara oraşului. 

— Doriţi să adoptaţi un câine sau doar să ne 
faceţi o vizită? a întrebat femeia pe un ton amabil. 

— Adevărul e, a spus Iris cam ruşinată că 
sunase, că acest căţel din anunţ e leit cel pe care 
l-am văzut pe când eram foarte tânără. Mi-ar plă- 
cea să-l iau acasă, a adăugat, mirându-se singură 
de ceea ce tocmai spusese. 

Bătrânica cea amabilă a râs, apoi a lămurit-o: 

— Mă tem că asta nu e posibil. Nu avem 
nici un câine care să arate asa, e doar o ilustraţie 
pentru anunţ. 

— înţeleg, a spus Iris dezamăgită. 

— Dar să stiti că avem si alţi câini în căutare 

» > >i 

de o iubire mare! Dacă veniţi să ne vizitaţi, am 
să vi-i prezint cu mult drag. 

— Am să mă gândesc, a zis ea şi a închis. 

Apoi a scos pizza din cuptor, a tăiat-o şi a 
adus-o la masă. în timp ce lua prima îmbucătură, 
şi-a dat seama că povestea cu căţelul o făcuse să 


42 



uite de darul lui Luca. A scos „psihanalistul de 
buzunar" din pungă şi, emoţionată, a revenit în 
living. Orice-ar fi fost, era dovada clară că Luca 
exista şi că se gândise la ea. Desfâcând pachetul, 
a constatat, mirată, că era vorba despre un fotoliu 
mititel din cauciuc pe care se afla o clepsidră în 
chip de psihoterapeut. Pe cutie scria: Psihanalistul 
de buzunar . Nu pleacă în concediu în august! 



Apoi a întors cutia şi a citit: 

Cu toţii ne-am propus la un moment dat să fa¬ 
cem terapie . Dar de ce să investeşti o avere într-un 


43 




psihanalist când îl poţi avea acasă la tine, gata 

să te asculte în linişte ori de câte ori vrei? 

> 

Şi-a zis că Luca o lua peste picior, dar pe urmă 
a extras din cutie instrucţiunile de folosire pentru 
ca „psihanalistul'' să funcţioneze timp de o mini- 
şedinţă de cinci minute — atât avea nevoie nisipul 
pentru a se scurge. „Ce-ar fi să săpăm un pic în 
trecut?" şi-a spus Iris. „Dar nu vreau decât amin¬ 
tiri plăcute, celelalte n-au decât să fie date defi¬ 
nitiv uitării." 

Acestea fiind zise, a mai muscat din felia de 

* > 

pizza şi s-a dus să ia o foaie şi un pix, apoi a întors 
clepsidra cu chip de psihoterapeut. îşi propusese 
să noteze în cinci minute toate amintirile de ne¬ 
şters pe care, cu toate acestea, le îngropase în 
nisipul rutinei. 

LUCRURI PE CARE N-AR FI TREBUIT 
SĂ LE UIT NICIODATĂ 

• Nopţile de insomnie înainte de Crăciun (şi 
cum dădeam fuga în salon la şapte dimineaţa 
ca să desfac cadourile). 

• Prima plimbare pe bicicletă fără să cad. 


44 



• O călătorie la Tunis cu tăticu * si mămica , care 

> * 

mi-au spus că la întoarcere , pe aeroport , urlam 
că voiam să rămân acolo. 

• Sărutarea pe care mi-a jurat-o pe culoarul şco¬ 
lii băiatul cel mai nasol din clasă . 

• Olivier şi Pilof. 

• Un film dramatic care m-a făcut să râd cu 
lacrimi . 

• Iubitul acela din campus care săruta atât de 
bine (păcat că n-a durat). 

• Când a înflorit laleaua din bulbul pe care mi 
l-a dat cineva care fusese în Olanda . 

Psihanalistul a pus punct şedinţei, nisipul se 
scursese în întregime. O şedinţă scurtă, dar in¬ 
tensă. Iris avea ochii umezi. 

— Pe mâine, doctore, a spus în chip de ră- 
mas-bun. 




Lucrurile cele mai rele 
pot fi şi cele mai bune 


în marţea aceea, Iris a hotărât să-si ia o zi de 
concediu. După moartea părinţilor se dusese la 
lucru zilnic, drept care acum avea chef să bată 
străzile. Şeful de tură era însă de altă părere, 
după cum i-a dat imediat de înţeles: 

— Regulamentul de ordine interioară spune 

clar: trebuie să anunţi cu o lună înainte. 

> 

— E un caz de forţă majoră, a spus ea, silin- 
du-se să nu pufnească în râs. Mă duc să fac o 
adopţie. 

Glasul interlocutorului a trecut de la stupoare 
la curiozitate. 

— Adopţi un copil în calitate de mamă sin¬ 
gură? E băiat sau fată? 

— încă nu ştiu. Ştiu doar că e un căţel. 

> ) > 

Şi a închis repede, conştientă că gestul putea să 
o coste locul de muncă, sau măcar o admonestare 


47 



clin partea firmei. Numai că nu dădea doi bani 
pe asta. A luat anunţul dat de adăpostul pentru 
animale (adresa o notase pe spate) şi s-a gândit 
să treacă mai întâi pe la cafenea. Ar fi fost a treia 
vizită la Cel mai frumos loc din lume , dar prima 
din cursul acelei dimineţi. 

j 

Deşi era deschis, s-a întrebat dacă la ora aceea 
Luca era acolo; pesemne că nu, poate că era la 
lucru. Era italian, aşa îi spusese, dar cam asta 
era tot ce ştia despre el. 

Iar ea voia să afle mai multe. 

Ziua era senină, aşa că a mers agale, bucurân- 
du-se de soarele călduţ de iarnă. în timp ce tra¬ 
versa podul peste liniile de cale ferată, Iris s-a 
înfiorat. Cu doar trei zile în urmă fusese gata să 
termine cu totul chiar acolo. De atunci nu se 
schimbase nimic fundamental în viaţa ei, dar 
simplul fapt că rezistase tentaţiei suicidale o făcuse 
să cunoască acea cafenea magică. Iar acum era 
pe punctul de a adopta un căţel. 

„Tare ciudată e viaţa“, şi-a spus mergând mai 
departe, fără să privească înapoi. 

Cafeneaua era deschisă si dinăuntru emana 

> 

o aromă plăcută de ciocolată şi fursecuri proas¬ 
pete. I s-a făcut foame şi s-a simţit cuprinsă de 
bună dispoziţie, aşa că a împins hotărâtă uşa de 


48 



Ia intrare. Magicianul freca tejgheaua cu o cârpă 
umedă. Printre clienţi, Iris i-a recunoscut pe unii 
pe care-i văzuse în zilele precedente. Exact cum 
se întâmplase prima dată, nimeni n-a părut să o 
ia în seamă, în timp ce căuta o masă la care să se 
aşeze. 

Căutarea a fost scurtă, căci Luca o aştepta la 
o masă lipită de perete. Iris a simţit fluturi în 
stomac — o senzaţie pe care n-o mai avusese de 
mult timp. 

Italianul şi-a ridicat privirea şi i-a surâs în timp 
ce învârtea linguriţa în ceaşca de ciocolată, care 
parcă îşi răspândea aroma în întreg localul. Vizavi, 
pe masă, o aştepta una identică, plus o farfurie 
cu fursecuri. 

— De unde ştiai c-am să vin? 

> 

Drept răspuns, Luca a zâmbit. Se auzea un 
cântec care ei îi plăcea la nebunie. Pentru prima 
dată după mult timp, a avut impresia că se afla 
la locul şi momentul potrivit. Da, chiar aici îşi 
dorea să fie, nicăieri altundeva. Să fie asta feri¬ 
cirea? Adică să-ti dai seama că cel mai frumos 
loc din lume e chiar aici? 

Iris s-a aşezat la masă, atentă la prima strofa 
a cântecului lui Feist, o cântăreaţă canadiancă 
la modă: 


49 



Secret heart 
What are you made of? 

Wbat areyou so afraid of ? 1 

— Ei bine, şi ce are special masa asta? 

înainte de a răspunde, Luca a sorbit din cioco¬ 
lată, în timp ce Iris îi admira puloverul pe gât 
bleumarin, din care răsărea capul cuiva cu o 
expresie senină. Părul cărunt îi conferea un aer 
de aristocrat boem. 

— E masa cea mai terapeutică din local, i-a 
declarat în timp ce lăsa ceaşca pe farfurioară. 

— De ce? a vrut ea să ştie, aşteptând ca patro¬ 
nul să-i toarne ciocolata caldă în ceaşcă. 

» 

— Pentru că ne învaţă să găsim lumina în 

întuneric. Cine se asază aici află că lucrurile cele 

) 

mai rele pe care le-a păţit pot fi uneori şi cele 
mai bune. 

Imediat i-au revenit în minte podul de peste 
calea ferată, balonul care i-a bubuit în spate şi 
cum descoperise această cafenea, dar s-a prefăcut 
că nu pricepe nimic. Se bucura de răbdarea cu 
care îi vorbea Luca, o făcea să se simtă ca în copi¬ 
lărie, când tatăl ei îi spunea poveşti ca să adoarmă. 

1. „Inimă secretă / Din ce eşti tu făcută? / De ce 
ţi-e atât de frică?“ (în engl., în orig.). 


50 



— Acum un an am citit un articol referitor 
la acest fenomen. Un scriitor japonez povestea 
ce i se întâmplase unui ofiţer din ţara lui în tim¬ 
pul războiului din Manciuria. Militarul fusese 
capturat de sovietici şi aruncat în fundul unui 
puţ, lăsat să moară de frig şi sete în beznă. Numai 
că, în toată deznădejdea aia, o dată pe zi avea 
loc ceva minunat. 

— Ei, asta-i, ce poate fi minunat în fundul 
unui puţ? 

— Până şi într-o situaţie atât de disperată, 
omul primea în fiecare zi un dar. Atunci când soa¬ 
rele se afla chiar deasupra, preţ de câteva minute 
lumina pătrundea până în fundul puţului. Ofi¬ 
ţerul o descria ca pe o explozie strălucitoare de 
speranţă. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— După câteva zile a fost salvat de camarazii 
săi; în ciuda oricărui pronostic, a scăpat cu viaţă. 
Şi totuşi, mulţi ani după sfârşitul războiului, omul 
continua să-şi amintească de acel episod cu nos¬ 
talgie. 

Iris a muiat un fursec în ciocolata densă şi, 
înainte de a-1 duce la gură, a spus: 

— Dar nu pricep cum poţi fi nostalgic după 
o experienţă atât de groaznică. 


51 



— Ai pus punctul pe i, s-a entuziasmat Luca, 
aşezându-şi o mână peste a ei şi făcând-o să-şi do¬ 
rească s-o lase veşnic acolo. Tocmai pentru că trăia 
în cea mai neagră disperare, raza aceea de lumină 
reprezenta o injecţie de fericire pentru el. Deşi 
ofiţerul a reuşit să-şi refacă viaţa după război, spu¬ 
nea că niciodată nu mai trăise fericirea acelor mi¬ 
nute când lumina ajungea pe fundul puţului. 

— Frumoasă poveste, a spus Iris, simţind 
cum inima îi bate mai tare. 

— Si la fel de reală ca viata însăsi. Ne învaţă 

i ) j > 

ceva despre fericire: o pot percepe cu toată inten¬ 
sitatea doar cei care au avut si suisuri, si coborâ- 

> > ' > 

şuri, căci este vorba despre un joc de contraste. 
Cei care trăiesc căldicei, navigând printre emoţii 
moderate, nu vor cunoaşte nicicând esenţa vieţii. 
Asta e învăţătura poveştii cu puţul: uneori trebuie 
să atingi fundul prăpastiei ca să înţelegi măreţia 
cerului. 

— Vorbeşti ca un poet. Eşti poet? Uite, încă 
nu ştiu nimic despre tine. 

— Mă limitez la a repeta ce au spus alţii, a 
zis Luca, modest. în plus, masa asta e încărcată 
cu speranţă. 

Iris i-a zâmbit larg şi i-a mângâiat mâna cu 
buricele degetelor. 


52 



— De ce nu-mi povesteşti nimic despre viaţa 
ta? Nu e corect ca tu să ştii atâtea despre mine, 
iar eu... 

Dar Luca părea că n-o auzise şi a întrerupt-o: 

— Ca veteran al acestei cafenele, am să te pun 
la treabă, îţi dau o temă. Vreau ca la masa asta 
să-ţi aminteşti clipele cele mai grele prin care ai 
trecut şi să descoperi ce a ieşit bun din ele. 

— Sper să fiu o elevă silitoare. 

— Deja eşti, dar înainte de a începe trebuie 
să te duci la bar şi să-i ceri ceva magicianului. 
Am aflat că v-aţi împrietenit, a zâmbit el, iar Iris, 
amintindu-şi de seara precedentă, s-a îmbujorat. 
Mi-ar fi plăcut şi mie să văd trucul cu ceasul... 
Ştii că eşti privilegiată? De mult nu mai făcuse 
aşa ceva magicianul. 

— Da, a fost ceva special, a bâiguit ea, cău¬ 
tând ceasul în buzunarul paltonului. Cu toate 
că ceasul ăsta pe care mi l-a dăruit e tare ciudat. 
Merge, şi nu merge. Uită-te şi tu, a zis ea, punând 
ceasul pe masă. 

Acele arătau tot ora douăsprezece fix, ca în 
seara precedentă, dar se auzea un ticăit impercep¬ 
tibil; trebuia să-l lipeşti de ureche ca să constaţi 

că înăuntru funcţiona ceva. 

> 


53 



— Da, e curios, a spus Luca, ascultând cu 
atenţie. Poate că rolul acestui ceas nu e să măsoare 
timpul... Vezi că te aşteaptă magicianul, vrea să-ţi 
dea nişte veşti bune. 

— Veşti bune? 

— Du-te la el, i-a zis Luca şi i-a sărutat mâna. 

Iris s-a dus la bar, simţind că nu atingea p㬠
mântul. Mai întâi a vrut să-i mulţumească pentru 
seara precedentă: 

— Mi-ar plăcea să mai văd nişte scamatorii, 
cea de ieri a fost minunată. 

— Imposibil, a grăit omul, ştergând atent 
nişte pahare, de parcă ar fi avut tot timpul din 
lume. 

— De ce? 

— Ştii care e secretul magiei? 

— Habar n-am! 

— Sincronizarea. Pentru fiecare scamatorie 
există un moment exact. Şi presimt că unul ca 
acela de ieri nu se va repeta curând. Ştii de ce? 

Iris a ridicat din umeri. 

— O scamatorie din care să nu apară nimic 
nu merită osteneala. Ia asta nu te-ai gândit? Apro¬ 
po, ai văzut ce ţi-a apărut ieri în buzunar? 

— Un ceas. 

— Răspuns incorect. 


54 



Nu ştia dacă să râdă sau nu: magicianul era în 
acelaşi timp serios şi amuzant, o combinaţie destul 
ele deconcertantă. 

— Păi ce, atunci? 

— Asta va trebui s-o descoperi chiar dumneata. 
Dar, dacă nu mă înşel, ai venit să-ţi arăt ceva, nu? 

A scos dintre sticle un tablou şi i l-a întins, ca 
să-l vadă mai bine. Intr-un chenar de culoare 
indigo, apărea, gălbui, un fragment dintr-o poveste 
pentru copii. 


VESTI BUNE 

j 

Nu uita niciodată: orice sentiment îsi are si reversul 

9 9 

Când te simţi nefericit , asta e dovada că poţi fifericit ; 
Iar asta e o veste bună. 

Când te simţi singur , îţi dai seama ce bine ar fi să 
fii cu cineva. 

Iar asta e o veste bună. 

Trebuie să te doară ceva ca să apreciezi fericirea 
de a nu te durea nimic. 

Iar asta e o veste bună. 

De aceea, nu trebuie să te temi niciodată de tristeţe , 
de singurătate sau de durere. Ele sunt dovada că 
există bucuria , iubirea si liniştea. 

Iată nişte vesti bune. 

y y 


55 



Căzută pe gânduri, Iris i-a înapoiat magicia¬ 
nului micul tablou. Apoi s-a întors Ia masa spe¬ 
ranţei, descoperind că Luca plecase. 

A vârât mâna în buzunar şi s-a liniştit consta¬ 
tând că ceasul era acolo. Nu pricepea nimic, dar 
învăţase să nu se impacienteze. Un lucru era 
clar: într-o singură zi — cea precedentă -, doi oa¬ 
meni speciali îi dăruiseră două ceasuri. 



Când îţi linge mâna câinele fericirii 


Iris a părăsit cafeneaua tânjind deja după urm㬠
toarea întâlnire cu Luca. Se îndrăgostea de-a bine- 
lea de el şi asta o speria, pentru că trecuse mult 
timp de când nu i se mai întâmplase ceva de 
acest fel. Iar când se întâmplase, nu ieşise tocmai 
bine. 

Pentru ea, dragostea fusese până acum ceva 
asemănător cu urcarea în grabă a unui munte - 
odată ajunsă pe culme, prăbuşirea în prăpastie 
lipsită de orice sprijin. Nu voia să repete expe¬ 
rienţa. Pe de altă parte, ceva îi spunea că, în ce-1 
priveşte pe Luca, trecuse deja de o limită invizi¬ 
bilă, care n-o lăsa să se întoarcă. Brusc, i se părea 
de neconceput să renunţe la cafeneaua magică 
şi la conversaţiile cu el. 

Chiar si asa, era asaltată de îndoieli. Era cumva 
* » ' 

prea timidă? Trebuia oare să facă ea primul pas? 


57 



l)e la colegele de serviciu aflase că, la vârsta asta, 
bărbaţii nu prea aveau răbdare: dacă femeia vizată 
nu Ie netezea ea terenul, căutau, fără să le pese, în 
altă parte. 

Să fie Luca un simplu seducător? Atunci de 
ce nu vorbea niciodată despre el, aşa cum făceau 
majoritatea bărbaţilor? 

In timp ce se gândea la toate astea, Iris a ajuns 
la adăpostul pentru câini din afara oraşului, acolo 
unde un câine mic căuta o iubire mare. Din spec¬ 
tacolul de lătrături şi izbituri în gardul metalic 
şi-a dat seama că acolo se afla o colonie nume¬ 
roasă de câini abandonaţi. în plus, locul era izo¬ 
lat şi nu părea să fie foarte frecventat. 

A 

In timp ce suna, s-a întrebat dacă era oare 
adevărat ce se spunea despre aceste adăposturi: 
că animalele erau hrănite doar pentru o perioadă 
limitată - cel mult câteva săptămâni - şi apoi 
cele pe care nu le lua nimeni erau eutanasiate. 
Gândul cel negru s-a risipit în clipa în care pe 
poartă a ieşit persoana de la telefon: o bătrânică 
jovială de şaptezeci şi mulţi ani. 

— Tu eşti cea cu câinele mic? 

Iris a confirmat şi s-a lăsat condusă, printre 
cuştile cu câinii care lătrau înnebuniţi, până la 
secţiunea unde se aflau exemplarele de dimen- 


58 



siuni mai reduse. A trecut pe lângă o serie de 
canişi spălăciţi, lăsând în urmă alţii, destul de 
agresivi. în cele din urmă s-a oprit la o cuşcă în 
care se afla un căţeluş cu labe scurte. Alb cu pete 
negre. Una chiar pe ochi, parcă era un pirat. Iar 
când femeia s-a aplecat să-l mângâie pe botic, a 
aflat că aşa se şi numea: Piratul. 

Căţeluşul dădea energic din coadă, în timp 
ce Iris se lăsa linsă pe degete printre gratii. Sedusă 
de căţelandrul ciufulit, şi-a amintit de un poster 
pe care-l avusese pe perete în adolescenţă: „Câte¬ 
odată, câinele necunoscut al fericirii îmi linge 
mâna, iar eu nu ştiu unde am lăsat lesa“. 

— Ca să vezi întâmplare, a spus femeia. A 

fost adus chiar în dimineaţa asta. Iar pe căţelul 

din anunţ l-a desenat acu' vreo lună veterinarul 
> 

nostru, ai să-l cunoşti acuşica. 

’ y y 

Iris s-a hotărât să-l adopte pe micul Pirat, 
completând nişte formulare şi plătind o donaţie 
pentru adăpost. Bătrâna a rugat-o să aştepte un 
pic până-1 căuta pe veterinar, care trebuia să-i 
dea carnetul de sănătate si oarece indicaţii. A 

3 ) 

stat preţ de câteva minute într-un birou minus¬ 
cul, ascultând polifonia de lătrături ascuţite sau 
răguşite ale celor care n-avuseseră bafta Piratului. 


59 



Când s-a deschis uşa, lui Iris nu i-a venit să-şi 
creadă ochilor. Veterinarul era un tip pe care-1 
cunoscuse cu mulţi ani în urmă. Deşi acum era 
mai solid şi practic chel, expresia zâmbitoare de 
pe chip nu lăsa urmă de îndoială: era Olivier. 



Ecourile dragostei 


— Nu ţi se pare incredibil să dau de el chiar 
acolo, după mai bine de douăzeci de ani? l-a 
întrebat Iris pe Luca a doua zi, povestindu-i în¬ 
tâmplarea. 

Italianul o privea plin de interes, în timp ce 
ultimele licăriri ale serii se strecurau în cafeneaua 
unde se aprinseseră deja lămpile cu lumină găl¬ 
buie. La fel ca în zilele precedente, deşi clienţii 
conversau cu însufleţire, glasurile lor erau destul 
de coborâte şi nu se auzea mai nimic. Luca amâna 
răspunsul, timp în care ea a observat pentru prima 
dată ce scria deasupra uşii, chiar la ieşire, acolo 
unde stăteau acum. Pe o placă veche de metal, 
puteai citi: 

„INTRĂ TRIST, PLEACĂ FERICIT“ 


61 



Cam riscantă propunerea, şi-a zis ea, deşi era 
limpede că în cafeneaua aceasta se petreceau mici 
miracole. 

— Dacă te gândeşti un pic mai bine, treaba 
cu salvamontistul şi cu căţelul nu e greu de expli¬ 
cat: tu ai remarcat căţelul din anunţ pentru că 
semăna cu acela atât de simpatic pe care-1 văzuseşi 
în adolescenţă. 

— Miticul Pilof! 

— Altminteri nici nu te-ar fi interesat. La 
rândul său, Olivier l-a desenat tocmai pe fidelul 
lui camarad de pe vremea când lucra ca salva- 
montist, pesemne că în mintea lui acela era câi¬ 
nele ideal. Vezi că nimic nu e întâmplător? 

— Nu înţeleg unde vrei să ajungi cu toate 
astea. 

— Vreau să spun că hazardul ordonează lumea 
într-un mod mult mai profund decât ne imagi¬ 
năm noi. Eu ţi-am explicat cum ai ajuns să dai 
peste amorul tău platonic din adolescenţă, dar 
există ceva mai interesant decât faptul că l-ai re¬ 
întâlnit pe tipul ăsta la un adăpost pentru câini. 

— A, da? Ce anume? 

— Important este să afli de ce l-ai găsit tocmai 
acum şi nu în urmă cu, să zicem, cincisprezece 
ani. 


62 



Iris se uita Ia mâinile cu degete lungi şi îngrijite 
ale lui Luca şi la cum străjuiau ele ceaşca de cio¬ 
colată care începea să se răcească. I-ar fi plăcut 
ca mâinile lui să părăsească acel calm placid şi 
să le caute pe ale ei, numai că omul îi dădea îna¬ 
inte cu teoria: 

— Dacă l-ai reîntâlnit pe Olivier acum, în 
acest moment al vieţii tale, e pentru că a venit 
vremea să rezolvi un lucru lăsat neterminat. 

— Ce vrei să insinuezi? a întrebat Iris, lăsând 
ceaşca pe masă. 

— Hazardul e un lucru misterios, dar plin 
de înţelepciune. Dacă ţi l-a readus în cale pe sal- 
vamontist, există un motiv. Poate că de data asta 
tu trebuie să-l salvezi pe el! 

Nu-i plăcea defel senzaţia că Luca încerca să 
o arunce în braţele lui Olivier. Tocmai acum, 
când începea să se amorezeze de el, numai de 
redeşteptarea unui amor din adolescenţă, care 
nu dusese nicăieri, nu avea ea chef. 

— Ştii ceva, hai să-l lăsăm pe veterinar, a spus 
ea pe un ton categoric. Atunci mi s-a părut foarte 
romantic totul, chestia cu accidentul în zăpadă, 
cu bolul de supă şi aşa mai departe, numai că 
acum, când îmi amintesc, e cam jalnic. Nu mai 
sunt o adolescentă. Fără a mai pune la socoteală 


63 



faptul că în timp ce colegele mele de clasă aveau 
cate un iubit în fiecare noapte, eu îl aşteptam ca 
o toantă pe fat-frumos cu supa lui. Mă refugiam 
în vise pentru că n-am ştiut niciodată să mă lupt 
pentru ceea ce-mi doream cu adevărat... 

— .. .până acum. La şaisprezece ani n-ai avut 
curaj să dai piept cu dragostea, însă acum viaţa 
îţi oferă o a doua şansă ca să îndrepţi lucrurile. 
Nu ţi se pare palpitant? 

Iris era furioasă. I se părea intolerabil faptul 
că bărbatul pe care începea să-l iubească voia să 
scape de ea, împingând-o către prima ei dragoste. 

— Te rog, nu te supăra, i-a zis Luca. N-ai 
voie să te superi aici, ne aflăm la masa iertării. 

— Nu sunt supărată şi nici n-am pe cine să 
iert, a replicat ea, confuză şi enervată. 

— Posibil, însă cred că ai uitat să te ierţi pe 
tine însăţi. 

i 

— Să mă iert? De ce spui asta? 

— Te lamentezi întruna că n-ai făcut una sau 
alta, te plângi că ai făcut lucrurile prost în trecut, 
de parcă acum asta ţi-ar mai folosi la ceva. De 
ce nu te ierţi şi nu accepţi că ai făcut ce puteai 
mai bine de fiecare dată? Oamenii au dreptul să 
evolueze. Anii care trec slujesc şi la altceva decât 
la număratul firelor albe! 


64 



— Vorbeşti ca un guru, l-a certat Iris. Şi allă 
că nu găsesc nimic magic la masa asta a iertării. 

— O să găseşti în curând, a zâmbit el enigma¬ 
tic. Ştii povestea papagalului care spunea „te 
iubesc"? 

Ea a negat clătinând din cap, apoi a sorbit din 

ciocolată, aşteptând povestea. Ii plăcuse titlul. 

— Am citit-o în cartea unui pediatru care le 

cânta copiilor ca să adoarmă. Ascultă: 

Protagonista e o fetiţă pe nume Beatriz, orfană 

de mamă si cu un tată care munceşte toată ziua. 
> > 

După moartea soţiei sale, a devenit un tip distant 
şi nu prea are grijă de fetiţa care a devenit Ia rân¬ 
dul ei tristă şi solitară: nici la şcoală nu se joacă 
în recreaţii, iar colegii au poreclit-o „Ciudăţica". 

în fiecare dimineaţă îsi ia în tăcere micul de- 

> > 

jun alături de tatăl ei, care, după ce vede ştirile la 
televizor, o zbugheşte la lucru. Se întoarce seara 
târziu, când Beatriz doarme deja. Fetiţa se în¬ 
treabă dacă tatăl ei chiar o iubeşte sau dacă veni- 

j 

rea ei pe această lume e o simplă întâmplare. Nu-i 
poate ierta că nu o ia în braţe, nu o sărută şi 
nu-i spune vorbe drăgăstoase. Ori e foarte timid, 
aşa ca ea, ori îl interesează doar să ştie dacă şi-a 
făcut lecţiile sau şi-a luat pacheţelul cu mâncare 
pentru şcoală. 


65 



Şi aşa se scurg zilele, până într-o dimineaţă, 
când Beatriz vede un papagal care s-a oprit pe 
sârma de rufe din faţa geamului ei. Pasărea intră 
în casă şi fata îşi roagă tatăl să o lase s-o păstreze. 
Distant, dar arătându-se de acord, omul cumpără 
o colivie şi îi îngăduie să ţină papagalul în camera 
ei. în fiecare zi, când vine de la şcoală, îl învaţă 
cuvinte pe care papagalul le repetă. 

Numai că, într-o dimineaţă, pasărea spune 
ceva insolit. Trezindu-se, Beatriz aude „te iubesc“ 
şi se miră, pentru că sunt nişte vorbe pe care nu 
i le-a spus, pesemne că le-a reţinut dintr-o tele- 
novelă de la televizorul vecinilor. A doua zi, 
papagalul spune din nou „te iubesc", iar fata se 
miră, căci e sigură că nu l-a învăţat ea să spună 
asta. A treia zi, la fel, iar fata intră la bănuieli. în 
plus, e ciudat că pasărea rosteşte cele două cuvinte 
doar dimineaţa, iar în rest le repetă pe acelea în¬ 
văţate de la ea. 

Aşa că îi spune tatălui ei ce mister o frământă, 
poate are el o explicaţie. Omul se fâstâceşte teribil 
şi pleacă repede la lucru cu geanta în mână. Brusc, 
Beatriz înţelege totul şi începe să plângă, de astă 
dată de fericire. A înţeles că papagalul repetă în 
fiecare dimineaţă ceea ce aude seara târziu: asta 
îi spune tatăl ei când intră la ea în cameră, în 
timp ce ea doarme... 


66 



Bazarul copiilor 


Apropiindu-se de casă, Iris a văzut o lumină 
în dreptul intrării în bloc. Erau două felinare care 
luminau un mic talcioc instalat de copiii din 
vecini: pe două covoraşe uzate erau etalate jocuri 
electronice, păpuşi, maşinuţe, chiar şi CD-uri. 
S-a aplecat să vadă mai bine marfa şi i-a întrebat 
pe micii vânzători: 

— Cum de sunteţi pe stradă la ora asta? 

Un băieţel pistruiat care locuia în apartamen¬ 
tul de deasupra ei a răspuns pe un ton serios: 

— Părinţii ne lasă să-l ţinem deschis până la 
ora nouă, pe urmă trebuie să strângem şi să mer¬ 
gem la culcare. 

— Mi se pare o idee bună, a zâmbit Iris, dar 
n-ar fi mai bine să faceţi asta sâmbătă dimineaţa, 
când trec mai mulţi copii pe aici? 


67 



— Ăsta e bazarul de seară, a intervenit o fetiţă 
dolofană din bloc. îl deschidem în primele zile 
de miercuri şi joi din lună, când ne întoarcem 
de la şcoală. La nouă închidem. 

Iris s-a mai uitat o dată la obiectele expuse şi 
a observat o cutie de carton în care se aflau câteva 
monede pentru dat restul. 

— Si vindeti ceva? 

> > 

Fetita s-a uitat la cei doi asociaţi ai ei, care au 
ridicat din umeri. 

— Uite, eu am să cumpăr discul ăsta, a ridicat 
ea un vechi album al celor de la Rolling Stones. 
Cum de-a ajuns aici? 

— Tăticu’-l avea în dublu exemplar, a lămu- 
rit-o pistruiatul. 

A întrebat de preţ, iar puştii au rămas muţi. 
Au şopocăit între ei şi fetiţa a spus cu glas melo¬ 
dios o cifră mai mult decât modestă, cu care abia 
de-şi puteau cumpăra ceva dulciuri. Chiar şi aşa, 
în timp ce primeau bănuţii, chipurile lor strălu¬ 
ceau de bucurie. 

Ajunsă acasă, unde Piratul a primit-o cu nişte 
salturi incredibile pentru scurtimea labelor sale, 
a pus cântecul ei preferat. 

It is the evening ofthe day 
I sit and watch the children play 

68 



Doin * things I used to do 
They think are new 
I sit and watch 
As tearsgo by... x 

Vechea baladă se potrivea mănuşă cu scena 
din faţa blocului, şi-a zis ea; într-un fel, era chiar 
coloana sonoră a întâmplării. 

După ce a ţopăit în cerc până s-a plictisit, 
Piratul a adus în bot lesa de pe canapea, gata de 
plimbare, aşa că Iris şi-a pus din nou paltonul 
ca să-şi scoată micul prieten înainte de cină. 

In drum spre uşă şi-a zis că nu era chiar atât 
de singură cum credea. Prietenul ei cel misterios 
o aştepta la Cel mai frumos loc din lume ..., iar 
acasă o aştepta acum un câine cu care avea să-şi 
împartă zilele. 

Tocmai atunci a sunat telefonul si Iris a fost 

> 

pe punctul de a se dezechilibra, atât de tare trăgea 
căţelul de lesă. Era Olivier, care a luat-o direct, 
ca un copil: 

— Pot să te văd mâine seară? 

Surprinsă, a avut nevoie de câteva secunde 
până să răspundă: 

1. „Se lasă seara / Stau şi mă uit la copiii care se joacă 
/ Fac ce făceam şi eu la vârsta lor / Ei cred că e ceva nou / 
Stau şi mă uit la ei / Iar pe obraji îmi curg lacrimi" (în 
engl., în orig.). 


69 



— îi mai trebuie un vaccin Piratului? Oricum, 
asta nu e o oră potrivită pentru... 

— Nu pe Pirat vreau să-I văd, ci pe tine. Mi-ar 
plăcea să te invit la cină. 

Iată că se confirma ceea ce-i spusese Luca: 
pare-se că era rândul ei să-l ajute pe Olivier. Doar 
ca să-l contrazică, replica ei a fost categorică: 

— îmi pare rău, dar nu pot. 

A 

— In altă zi, atunci. 

— Te tog să nu insişti. în plus, nu mi se pare 
corect să iei telefonul cuiva care tocmai a adoptat 
un câine ca să-i ceri o întâlnire... 

Mirată de propria duritate, Iris şi-a dat însă 
imediat seama că exagerase, aşa că a continuat: 

— Poate că într-o zi bem o cafea si, cu ocazia 

> 

asta, îl revezi şi pe Pirat. 

— Sigur? 

— Am spus „poate". 

— îmi place acest cuvânt, înseamnă că orice 
e posibil, a spus Olivier, care, cu anii, devenise 
mai locvace. 

După convorbirea neaşteptată. Iris s-a lăsat 
târâtă afară de căţel, unde copiii cu bazarul s-au 
repezit imediat să-l mângâie. Privind încă o dată 
obiectele expuse, i-a venit o idee: 


70 



— Auziţi, acceptaţi şi donaţii pentru bazarul 
ăsta? 

— Adică cum? s-a mirat dolofana. 

— Adică m-am gândit să vă dau nişte chestii 
de care nu mai am nevoie ca să le vindeţi voi. 

— De acord, a spus pistruiatul. Şi-ţi dăm 
jumătate din ce scoatem. Dacă scoatem ceva... 

— Nu e nevoie. în definitiv, îmi faceţi un 
serviciu scăpându-mă de ele. 




Arta haikuurilor 


Când a intrat pentru a cincea oară în cafe¬ 
neaua magică, Luca o aştepta la o masă. Tocmai 
turna într-o cescută fără toarte un lichid verzui 

> i 

dintr-un ceainic de fontă. De data aceasta, pe 
masă nu se mai afla ciocolată caldă. 

Văzând-o, a umplut încet o a doua ceaşcă. 
Susurul infuziei semăna cu cel al unui mic izvor. 
Iris a luat ceaşca în mâini ca să se încălzească, în 
timp ce-1 întreba pe maestrul ceremoniei ceaiului: 

— Să înţeleg că masa asta e cea a ceremoniei 
ceaiului? 

— Nu neapărat, a spus Luca, delectându-se 

cu aroma. Nu uita că fiecare masă are anumite 

însuşiri magice, aşa că trebuie să ne aşteptăm la 

ceva mai mult decât la nişte ceai verde. 

> 

— Deci, ce magie ne aşteaptă azi? a întrebat 
ea, sprijinindu-şi mâinile pe lemnul vechi al mesei. 


73 



— Masa asta îi transformă pe cei care se aşază 
la ca în poeţi. 

Fraza sunase atât de serios, că Iris era mai-mai 
să pufnească în râs, dar s-a stăpânit ca să nu strice 
încântătorul joc care începuse în cea mai rea du¬ 
minică din viaţa ei. 

— Şi dacă aş fi deja poetă? l-a provocat ea. 

— Ai pus punctul pe i: orice om e poet prin 
însăşi natura lui, fapt e că majoritatea a uitat asta. 
Iar masa asta trezeşte la viaţă această trăsătură, 
care e o necesitate fundamentală, ca mâncatul, 
băutul si dormitul. 

— Sau sărutul. 

A regretat pe loc ce-i ieşise din gură: subcon¬ 
ştientul o trădase, scoţând la iveală ceea ce dorea 
înainte ca partea conştientă să o cenzureze. Cu 
toate acestea, Luca nu se arăta scandalizat. 

— De fapt, poezia înseamnă chiar sărutul dat 
vieţii. Putem trăi înconjuraţi de frumuseţe, dar 
dacă nu ştim să interacţionăm cu ea, relaţia noas¬ 
tră va fi de slabă intensitate. Aşa cum un cuplu 
de îndrăgostiţi ştie să-şi sporească dorinţa, şi fru¬ 
museţea cere să fie recunoscută pentru a-şi putea 
etala toate darurile. 

— Nu pricep unde vrei să baţi. Ce-are asta cu 
masa la care stăm? 


74 



Luca a ţinut ritmul următoarei replici bătând 
în tăblie cu arătătorul şi degetul mijlociu: 

— Are. Această masă va fi şcoala ta de arta 
liaikuului. Ştii ce sunt astea? 

A scos din buzunar o bucăţică de hârtie şi un 
creion, le-a pus pe masă în faţa ei, apoi a reumplut 
ceştile. 

— Ştiu că sunt un fel de poeme japoneze. 
Dar nu-i prea mică hârtia asta? Ce să încapă pe 
ea? E cât o carte de vizită, ce poţi să scrii pe ea? 

Părea că Luca se aşteptase la întrebarea ei, căci 
răspunsul nu s-a lăsat aşteptat: 

— Să-ţi spun ce a zis un celebru investitor 
american când a fost întrebat de ce ezită să finan¬ 
ţeze un proiect: „Nu cred în nici o idee care să 
nu poată fi scrisă pe dosul unei cărţi de vizită”. 
Cu alte cuvinte, voia să spună că, dacă ceva are 
nevoie de multe cuvinte, probabil că nu e un plan 
bun. 

— Superb, dar ce-are asta de-a face cu poezia? 

— Are, şi încă mult, ca să nu spun că totul. 
Arta haikuului, care e şi o artă a vieţii, constă 
tocmai în a spune mult în foarte puţine cuvinte. 
De obicei, lumea face exact pe dos, de aceea une¬ 
ori în viaţă ne e atât de greu. 

— Nu înţeleg! Ce vrei să spui? 


75 



— Că tendinţa noastră e să folosim multe 

> 

cuvinte, multe mijloace, mult timp pentru m㬠
runţişuri. Compunerea unui haiku ne învaţă să 
reducem frumuseţea lumii la esenţe. Iar cine do¬ 
mină această artă va savura fiecare strop de viaţă 
ca pe o delicatesă. 

— Pare cam greu. Ce-aş putea scrie eu pe hâr- 
tiuţa asta? Nici măcar nu ştiu cum se scrie un 
haiku! 

De parcă ar fi aşteptat vorbele ei, Luca a 
schimbat o privire cu magicianul, care şi-a lăsat 
treburile şi s-a dus să caute un disc. L-a găsit, l-a 
pus şi au răsunat lent notele introductive ale 
unui pian. Iris mai ascultase melancolica melodie 
cântată de Matinee, dar nu fusese atentă la text: 

Ifyou want to learn the art ofhaikus 

Sit down 

Life is what happens beyondyou 
Take pen and whitepaper ifyou want to 

Your hands 

Are also a canvas or two . 1 

1. „Dacă vrei să înveţi arta haikuului / Stai jos. / Viaţa 
e ceea ce se petrece dincolo de tine / Ia o pană şi o 
hârtie albă sau, dacă vrei / Palmele tale / Pot fi şi ele o 
suprafaţă sau două“ (în engl., în orig.). 


76 



în timp ce notele pianului zburau încă o dată 
prin aer, Iris şi-a zis că nu era nevoie să-şi scrie 
în palme, că doar avea hârtia aceea pe care i-o 
dăduse Luca. Problema era ce să scrie. Răspunsul 
i l-a dat acelaşi cântec cu armonie stranie; acum 
cântăreaţa spunea: 

Right now catch a view, a scene y a feeling 

Three lines 

Is allyou need to depict it. 

Feel how all things fiow in the same river 

Your life 

Is a raindrop you deliver . 1 

Lecţia de muzică prin care să se iniţieze în arta 
haikuului se terminase. în timp ce răsunau ulti¬ 
mele acorduri, Iris se întreba ce să scrie ca să 
nu-1 dezamăgească. 

Pesemne că Luca îi percepuse neliniştea, căci 
a rămas cu ceaşca de ceai în aer şi i-a spus: 

— Nu trebuie să scrii chiar acum. Masa asta 
te-a invitat să fii poetă, lasă-te în voia ei, haikuul 
va apărea la un moment dat. 

1. „Prinde chiar acum o imagine / O scenă, o sen¬ 
zaţie / Trei rânduri / Iti trebuie ca să le descrii / Să simţi 

) ) j 

că toate curg în acelaşi râu / Că viaţa ta / E o picătură 
de ploaie pe care o eliberezi chiar tu“ (în engl., în orig.). 


77 



— Nu mi se pare chiar uşor. Ştiu ce aş vrea 
să spun, dar nu şi cum. Uite, să-ţi zic: sunt îndr㬠
gostită de cineva. 

Italianul a primit mărturisirea cu un calm 
exasperant. Iris ar fi preferat să o întrebe despre 
cine era vorba, iar asta ar fi facut-o să fie sinceră, 
să dea Ia iveală sentimentele care zi de zi erau 
tot mai greu de ascuns. Dar Luca s-a mulţumit 
să-i zâmbească în tăcere, de parcă tot ce-şi dorea 
de la ea ar fi fost trei rânduri pe o hârtie. Iris a 
oftat din rărunchi şi a spus: 

— Bine, o să încerc. 



Ce se adaugă şi ce se scade 


în timp ce-I plimba pe Pirat înainte de cină, 
Iris era cuprinsă de un sentiment dulce-amar. 
Pe de o parte, îşi spunea că ar trebui să fie fericită 
cu noul curs pe care-1 luase viaţa ei. Cunoscuse 
pe cineva care îi arăta tot ce era necesar în viaţă, 
mai avea şi un prieten mititel asupra căruia să-şi 
reverse iubirea, până şi băiatul de care fusese amo¬ 
rezată în adolescenţă reapăruse din neant şi îi 
telefona. 

Numai că nimic nu părea să fie de-ajuns: inima 
îi dădea ghes să se arunce în braţele lui Luca. 
Intuiţia îi spunea că asta nu era posibil. Nu că ar 
fi fost însurat sau logodit, era altceva - nu şi-o 
putea explica în mod raţional — care îi repeta că 
era un vis irealizabil. 

După masă, imediat ce ajunsese acasă, încer¬ 
case să exprime aceste sentimente într-un haiku, 
însă hârtia rămăsese albă, aşa cum o primise. 


79 



în timp ce se gândea la toate acestea, a trecut 
pe lângă bazarul copiilor şi unul dintre ei i-a re¬ 
amintit: 

— Ziceai că ne dai ceva. Peste o jumătate de 
oră închidem şi nu mai deschidem decât luna 
viitoare. 

— Ai dreptate, a spus Iris, ciufulindu-i părul 
micului negustor. Hai, urcaţi şi am să vă dau 
câte ceva pentru bazarul vostru. 

— Vin eu, a sărit fetita. 

Dar voiau şi ceilalţi doi; s-au apucat să se certe 
cine urcă şi cine rămâne să păzească bazarul. 

— O să păzească Piratul lucrurile, a tranşat Iris 
problema. Chiar dacă numele lui nu inspiră prea 
mare încredere, o să vedeţi că e un paznic bun. 

De parcă ar fi înţeles perfect ce misiune i se 
încredinţa, câinele s-a aşezat pe covor printre 
jucării şi a lătrat de două ori, ca şi cum ar fi vrut 
să-i pună în gardă pe posibilii hoţi. Convinşi de 
paznicul cu labe scurte, cei trei copii au urcat 
cu ea în apartament. 

După ce a descuiat şi a aprins lumina, Iris a 
avut impresia că vedea toate obiectele ca după 
mult timp. Amintindu-şi de tehnica haikuului, 
s-a întrebat cum ar putea reduce la esenţă tot ce 
avea acolo, ce lucruri adăugau valoare vieţii şi 


80 



care i-o scădeau. Mare parte dintre obiectele care 
decorau casa fuseseră ale părinţilor, care nu mai 
aveau acum nevoie de nimic, iar pentru Iris repre¬ 
zentau un fel de ancoră care n-o lăsa să scape de 
durere. 

— Luaţi ce vreţi. De fapt, o să scap de aproape 
toate amintirile astea, s-a hotărât ea. 

Copiii au stat un pic pe gânduri, apoi fetiţa a 
luat un mic Turn Eiffel din metal - demult, fuse¬ 
seră la Paris să petreacă acolo Crăciunul. Pistruia¬ 
tul a ales vechiul flaut la care tatăl ei cântase pe 
când Iris era mică. Celălalt a ales o cutie frumoasă 
cu cărţi de joc, cu care mama ei facea pasienţe. 

Ciudat, Iris s-a simţit uşurată uitându-se la 
copiii care plecau cu obiectele acelea, ce însem¬ 
nau tot atâtea amintiri. Şi-a spus că în curând 
avea să facă curăţenie în trecutul ei, păstrând doar 
ceea ce avea să o ajute să trăiască mai departe. 

A coborât să-l recupereze pe Pirat şi i-a dat să 
bea apă rece, ca recompensă pentru vigilenţa lui. 
A scos din frigider un iaurt şi s-a aşezat pe cana¬ 
pea cu hârtia albă în faţă şi un creion în mână. 

Dar haikuul nu voia să iasă la iveală. 


81 




Un prezent interminabil 


— Viaţa mea nu contează, te asigur, a spus 
Luca în seara aceea de vineri, când, ca niciodată, 
părea grăbit. 

— Dar tu ştii multe despre mine, s-a revoltat 

ea. Mai multe decât oricine altcineva. Asa că e 

> 

drept să ştiu şi eu câte ceva despre viaţa ta. 

— Mă tem că ai să fii dezamăgită. 

— Asta o decid eu, nu crezi?... Bun, atunci 

spune-mi cu ce te ocupi. 

— Acum sunt în vacantă. 

> 

— Vacantă în ianuarie? 

— Păi, să zicem că n-am mai avut de mult 
nişte zile doar pentru mine. 

— Locuieşti prin apropiere? 

— Locuiesc aici. Ce, nu aici mă găseşti de 
fiecare dată? 

Iris s-a încruntat: 


83 



— Vorbesc serios. Stai în cartier, sau nu vrei 
să-mi spui? 

— Am avut un mic restaurant pe aici. Capo- 
lini. Acum nu mai există. 

— Capolini... ce înseamnă? 

— E numele meu. 

— Parcă îmi spune ceva... poate am şi mân¬ 
cat acolo. Unde era? 

— Acum nu mai are importanţă. 

— Şi de ce l-ai închis? 

— Am fost chemat în altă parte. 

Au tăcut amândoi. Iris a înţeles: 

j 

— De ce nu-ţi place să vorbeşti despre tine? 

— Ţi-am spus doar: ai fi dezamăgită. Şi să te 
dezamăgesc e ultimul lucru pe care mi I-aş dori. 

Iris a aşteptat un pic, apoi a întrebat: 

— Stăm cumva la masa tăcerii? 

— Nu chiar. 

— Şi-atunci, ce particularităţi are masa num㬠
rul şase? a revenit ea la atac, tânjind după intimi¬ 
tatea din zilele trecute. 

— Asta e o masă secretă, a spus Luca destul 
de trist. N-am voie să-ţi dezvălui magia ei. Ai s-o 
descoperi singură, la momentul potrivit. 

— Se pare că azi n-o să aflu nimic... Deci ce 
facem noi aici? De ce stăm în cafeneaua asta 
praruita? 


84 



— O ştii doar: cel mai frumos loc din lume 
e chiar aici, a spus italianul, cumva brusc stân¬ 
jenit. 

Atitudinea lui anunţa ceva ce Iris încă nu 
putea bănui. Şi asta nu era singura schimbare 
din cafenea de care îşi dăduse seama. Deşi era o 
seară de vineri, jumătate din mese erau neocu¬ 
pate. In plus, mobilierul şi pereţii păreau şi mai 
îmbătrâniţi decât cu o zi în urmă. De parcă ar fi 
trecut deodată mai mulţi ani - sau decenii. Până 
şi geamurile către stradă erau mai opace, abia 
vedeai prin ele. Era limpede, se întâmplau nişte 
lucruri pe care nu le pricepea. 

Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, iluzionistul a 
trecut pe lângă masa lor, a bătut-o uşor pe umăr 
şi i-a şoptit la ureche: 

— Aminteşte-ţi: există ceva ce aparţine mai 
ales prezentului. 

Un mesaj care a nedumerit-o şi mai mult, 
chiar că nu mai înţelegea nimic. Totuşi, s-a agăţat 
de cuvintele acelea, încercând să salveze seara. 

— Ajută-mă să mă lămuresc. Din ce am înv㬠
ţat până acum, gândurile noastre se îndreaptă 
ori spre trecut, ori spre viitor. Greşesc? 

— Nu. A gândi înseamnă să ieşi din prezent 
ca să pescuieşti în apele trecutului sau ale viitorului. 


85 



Cu toate acestea, experienţa e tot timpul prezen¬ 
tă. Asta e ecuaţia. 

> 

— Bine, bine, ca teorie e OK, dar eu am nevoie 
să ştiu ce ţine mai ales de prezent din tot ce trăim. 
Mâncatul, de exemplu? 

— Mă îndoiesc. Gustul mâncării ţine de pre¬ 
zent, fireşte, dar gătitul ţine de trecut, iar digestia, 
de viitor. 

— Atunci, ca să trăim în prezent trebuie să 
găsim o experienţă atât de intensă, încât să nu 
fie necesar să ne proiectăm în trecut sau în viitor, 
nu? 

— Cam aşa ceva. Una care să ne permită să 
oprim timpul în loc, să trăim într-un prezent 
interminabil. 

— Aici e aici, totul este să o descoperim. 

— Misticii o caută de secole, a spus Luca, 
curios să o asculte mai departe. 

— Da, dar se ştie cum e omul: căutăm departe 
ceea ce se află chiar lângă noi. O fi magia acestei 
mese, dar cred că am găsit modalitatea de a opri 
timpul. 

— Adevărat? 

— Ştiu acum ce fel de magie se află mai ales 
în prezent! 


86 



I-a luat capul între mâini, l-a tras spre ca şi 
l-a sărutat. Un sărut care ar fi putut dura câteva 
secunde sau câteva minute, dar amândoi au ştiut 
că se cufundaseră într-un prezent interminabil. 




Cum să scrii un haiku de dragoste 


Sâmbătă la prânz, Iris s-a ridicat din pat hot㬠
râtă să scrie un haiku pe care să i-1 dea lui Luca. 
Sperând ca micul poem să pecetluiască dragostea 
care se ivise între ei cu o seară înainte, a înghiţit 
la repezeală ceva, apoi s-a apucat să citească un 
manual despre arta haikuului. 

Autorul, Albert Liebermann, spune că un haiku 
e compus din trei versuri scurte care captează 
un anumit moment. Acest gen poetic e atent la 
detaliile cotidiene, Re din natură, fie din ambi¬ 
anţa urbană a poetului. De asemenea, poate reda 
o emoţie sau o stare sufletească concretă. 

Conform manualului, un haiku tradiţional 
trebuie să conţină următoarele elemente: 

1. Trei versuri fără rimă. 

89 



2. Să fie destul de scurt pentru ca, citindu-l cu 
voce tare , să poată fi cuprins în răgazul unei 
respiraţii. 

3. De preferinţă, să includă o referinţă la natură 
sau la anotimpuri . 

4. Să se refere mereu la prezent—chiar dacă omite 
verbele niciodată la trecut sau la viitor. 

5. Să exprime o observaţie sau o uimire a poe¬ 
tului. 

6. în cele trei versuri să fie prezent unul dintre 

cele cinci simţuri. 

* 

Toate bune şi frumoase, dar n-o prea ajuta 

pe Iris, care nu mai scrisese o poezie de când era 

foarte mică. Să-şi fi pierdut oare talentul poetic, 

cu care, după spusele lui Luca, ne naştem cu 

totii? 

) 

A continuat să citească din manualul lui Lie- 
bermann. A dedus că arta haikuului consta în 
dobândirea gradului maxim de simplitate - 
poetul trebuie să producă un fel de trăsături de 
penel eliberate de orice artificiu sau barochism. 

înainte de a aplica aceste trăsături de penel - 
lăsase creionul şi luase un stilou - pe hârtia de 
la Luca, a citit câteva haikuuri din carte. I-a pl㬠
cut mai ales unul de Kito: 


90 



Privighetoarea 

Ori nu vine deloc în unele zile. 

Ori vine de două ori în aceeaşi zi. 

Iar dintre autorii clasici, i-a atras atenţia unul 
de Issa, destul de curios: 

Se prezintă 

înaintea onoratului public 
Broscuţa acestui tufiş. 

Şi-a imaginat scena şi a zâmbit. Apoi s-a întors 
Ia stilou şi hârtie, sub soarele curajos de ianuarie. 

A simţit dintr-odată că pentru a scrie un haiku 
erau prea multe lucruri - ba chiar totul - în 
plus, astfel că şi-a lepădat pijamaua şi a rămas 
goală. Cu picioarele strânse sub ea pe pat şi cu 
soarele drept aliat, era pregătită acum să scrie. 
Şi-a adus aminte de definiţia pe care o dăduse 
Basho acestei arte: „Haikuul este ceea ce se întâm¬ 
plă în acest loc şi în acest moment“. 

S-a gândit la Luca şi trupul i-a fost străbătut 
de un fior. Era atât de prezent, încât îl percepea 
atât în ea, cât şi lângă ea. 

în timp ce soarele îi încălzea pielea, Iris a în¬ 
ţeles că ceea ce trebuia să facă era să descrie cu 


91 



umilinţă tocmai actul de a scrie un haiku pentru 
persoana iubită. Vârful peniţei a atins hârtia şi 
pulsul i s-a accelerat: 


Pana în mâna dreaptă. 
Inima în partea stângă. 
Iar tu, pretutindeni. 



A şasea masă 


S-a îmbrăcat cu ce a găsit mai frumos în dulap 
şi a plecat cu modestul haiku într-un buzunar şi 
cu ceasul pe care i-1 dăruise magicianul în celălalt. 

Ca în orice zi de sâmbătă la prânz, străzile 
cartierului erau pustii, familiile fiind reunite în 
jurul mesei. Se grăbea să se întâlnească cu cel 
care era pentru ea toată familia şi toată viaţa ei 
(în afară de Pirat, fireşte). 

A traversat podul, a luat-o pe stradă în jos şi 
a văzut bucuroasă firma localului si uşile deschise. 

> i 

S-a apropiat cu paşi înceţi, tot mai fericită să 
pătrundă în universul acela ascuns. 

A intrat si a constatat că încă nu venise nici 

y 

un client. Doar magicianul trebăluia în spatele 
tejghelei. Hotărâtă să-l aştepte pe Luca, Iris a 
cercetat din priviri cele şase mese. Stătuse de-acum 
la fiecare dintre ele, aşa că ezita unde să se aşeze. 


93 



Sprijinită de tejghea, nu s-a putut hotărî pentru 
nici una, ca şi cum aşezându-se la una cunoscută 
ar fi rupt vraja trăită în zilele precedente. Hipno¬ 
tizată de acele clipe unice, a trăit încă un prezent 
interminabil, răstimp în care în cafenea nu a 
intrat nimeni. 

Magicianul o privea cu coada ochiului, în 
timp ce lua sticlele de pe rafturi şi le punea în 
lăzi. Apoi a făcut acelaşi lucru cu paharele. Trezită 
din visare, Iris şi-a dat seama ce făcea omul: 
elimina însăşi raţiunea de a fi a unui local, curând 
cafeneaua avea să devină o coajă goală. 

— închideţi localul? 

) 

— N-avem încotro. 

— Dar de ce? Doar nu vă lipsesc clienţii... 

— Numărul lor e lipsit de importanţă. Impor¬ 
tant e ceea ce caută ei aici. 

Nedumerită de aceste cuvinte, Iris a scos cea¬ 
sul din buzunar: 

— Nu merge. Păcat, pentru că e foarte fru¬ 
mos. 

— Ba merge. Dar nu aşa cum te aştepţi tu să 
meargă, a spus omul, care, în timp ce închidea o 
ladă, părea deodată mai bătrân ca până atunci. 

Iris a fost cuprinsă de un sentiment de vre¬ 
melnicie, de tristeţe, avea impresia că nu mai înţe¬ 
legea nimic şi nu mai reţinea nimic. 


94 



— Nu mi-aţi spus cum vă numiţi, a mur¬ 
murat. 

Omul s-a oprit de parcă ar fi încercat să-şi 
amintească propriul nume. 

— Numele unui magician e lipsit de impor¬ 
tanţă. Ce contează e ca spectacolul să merite oste¬ 
neala. De asta îşi aminteşte publicul, iar noi, de 
aplauzele de la sfârşit. 

A terminat de umplut cutiile, a ieşit de după 
tejghea şi s-a uitat întrebător la singura clientă, 
care nu se dădea dusă. A privit-o cumva cu milă, 
după care a spus: 

— N-are rost să-l aştepţi. Nu mai vine. 

— De ce? a întrebat ea speriată. 

— Masa de ieri era masa despărţirilor. Cei 
care stau la ea nu se mai văd niciodată. 




PARTEA A DOUA 


TIC-TACUL VIEŢII 




Un râu de tristeţe care curge spre ocean 


în drum spre casă, Iris nu-şi putea lua gândul 
de la Luca, era pentru prima dată când nu venise. 
Era supărată, deşi nu avea motive: în definitiv, 
nu-si dăduseră întâlnire. Dar nici în celelalte zile 

y 

nu o făcuseră şi, totuşi, o aşteptase de fiecare dată. 
îşi explica lesne tristeţea: deşi îi era cam greu să 
recunoască, simpla idee de a nu-1 mai vedea pe 
Luca era de nesuportat. 

A rătăcit o vreme pe străzile pustii ale cartie¬ 
rului. Lumina soarelui nu mai părea atât de veselă, 
iar lăsarea serii părea apăsătoare. 

Ajunsă acasă, primită cu săriturile bucuroase 
ale Piratului, s-a dezbrăcat şi s-a închis în baie. 
Avea nevoie de un duş fierbinte. Şi să plângă. 

Plânsul sub dus era un obicei care data din 

) 

adolescenţă, când se simţea neînţeleasă de părinţii 
ei. Adolescenta trecuse, obiceiul nu. 

y 7 


99 



Iris s-a pregătit de vechiul ritual împotriva dis¬ 
perării: a deschis robinetul, a aşteptat ca apa să 
ajungă la temperatura potrivită şi a intrat sub 
duş, cu ochii închişi şi braţele întinse de o parte 
şi de alta a trupului. A stat aşa îndelung, rume- 
gându-şi tristeţea, ce se scurgea în canalizare pre¬ 
cum un râu ce merge direct către mare. Şi-a 
imaginat că atunci când tristeţea ei va ajunge la 
oceanele lumii, toate vietăţile marine care se vor 
întâlni cu ea se vor simţi un pic mai nefericite. 

Şi astfel, imaginându-şi sute de balene triste, 
mii de meduze, de delfini si foci abătute din cauza 
ei, şi-a recăpătat un zâmbet destul de timid. „Dacă 
ar şti Luca ce-mi trece prin minte, ar zice că am 
înnebunit", şi-a spus înainte de a opri apa. 

Acum avea treabă. Duşul „antitristeţe" se dove¬ 
dise eficient, căci venise clipa să ia o decizie. Şi-a 
pus pantalonii de bumbac cu care umbla prin 
casă, a deschis agenda şi a însemnat numărul de 
telefon al unei agenţii imobiliare din cartier. Au¬ 
zind vocea care i-a răspuns, a realizat că era ne¬ 
obişnuit ca tipii să lucreze sâmbăta. 

— Nu mă aşteptam să găsesc pe cineva, a spus 
ea mirată. 

— M-am angajat de câteva săptămâni, încă 
nu-mi permit să-mi iau o sâmbătă liberă... Nu¬ 
mele meu e Ângela, cu ce vă pot fi de folos? 


100 



— Aş vrea să-mi vând apartamentul. 

Nici nu-şi închipuise ce uşor avea să fie să spună 
asta. Nu-şi dăduse seama până în clipa asta, însă 
hotărârea era luată de câteva săptămâni. După 
ce aflase de accidentul părinţilor, întorcându-se 
în apartamentul pustiu, însă atât de încărcat cu 
amintiri, ştiuse că n-ar fi fost în stare să trăiască 
acolo. Dar una e să gândeşti, şi alta să faci. 

Şi-a amintit din nou de Luca şi de povestea cu 
puţul: iată că găsise şi ea un dar în situaţia aceea 
disperată. Darul era hotărârea pe care o luase. 
Fără să-şi dea seama cum, ceva în ea începea să 
se schimbe. 

— Bun, îmi notez, a spus Angela. Când vreţi 
să vin să văd casa? 

— Cât mai repede. S-ar putea astăzi? 

— Nu e ceva obişnuit, dar mie nu-mi pasă. 
Aşa plec din biroul ăsta plictisitor. Peste o oră 
vă convine? 

— Mi se pare perfect. 

Mulţumită de ce făcuse, Iris s-a dus la telefon, 
să asculte mesajele de pe robot. Vocea metalică 
a anunţat-o că avea două. După cum bănuia, 
ambele erau de la Olivier. 

„Bună, Iris. Te sun să te întreb dacă ai chef 
de cafeaua aia despre care am vorbit (pauză, ca şi 
cum şi-ar fi căutat următoarele cuvinte). Adevărul 


101 



c că, cu cât mă gândesc mai mult la întâlnirea 
noastră după atâţia ani, cu atât mai ciudată mi 
se pare. Voiam să ştiu dacă şi tu simţi la fel. Bun 
(altă pauză), mă suni tu. La revedere/ 1 

Cu o mutră plictisită, Iris a trecut la al doilea 
mesaj, deşi cu dragă inimă l-ar fi şters. Olivier îl 
lăsase la o oră după primul. „M-am gândit că, 
dacă ai chef, putem merge la cinema. Aştept să 
mă suni. Pa.“ 

Iris s-a făcut că nu aude ultima frază; mai avea 
ceva de făcut până la sosirea tipei de la agenţie. 
A căutat în buzunarul paltonului haikuul, l-a 

mototolit si l-a aruncat la coşul din baie. 

) > 

A fost tentată să facă acelaşi lucru şi cu ceasul, 
dar în ultima clipă i s-a făcut milă de vechitura 
aia, care continua să arate ora douăsprezece fix, 
deşi undeva în străfundul inimii sale se auzea un 
ticăit slab. L-a băgat la loc în buzunar, apoi a 
pus un disc, s-a aşezat pe canapea şi a închis ochii, 
începea să se simtă mult mai bine. 



Trecutul unora e viitorul altora 


— Dacă nu te superi, îmi explici şi mie de ce 
vrei să vinzi apartamentul? a întrebat Ângela, 
după ce a trecut dintr-o cameră în alta şi a făcut 
fotografii. 

— Pentru că locul ăsta tine de trecut, a fost 
tot ce i-a trecut prin minte. 

Agenta a completat o fişă cu toate datele - 
caracteristici, preţ, ore de vizită - şi a promis că 
va purcede neîntârziat la etapa următoare. înainte 
de a pleca, s-a oprit în vestibul: 

— Cred că luni pot să-ţi aduc primele per¬ 
soane interesate. Lumea caută case în zona asta, 
şi apartamente ca al tău nu prea găseşti la tot 
pasul. 

— Crezi că va fi greu să găseşti un cump㬠
rător? 

Ângela a mijit ochii, apoi a spus: 


103 



— Trecutul unora e viitorul altora. 

Iris a aprobat din cap, mulţumită. Niciodată 
nu fusese atât de rapidă în a lua o decizie, lucru 
care o încânta: tocmai descoperise că reuşise să 
se surprindă pe sine însăşi. 

Următorul pas era să înceapă să caute o urmă 
care să o ducă la Luca. A căutat într-un ghid vechi 
al restaurantelor din oraş unul care să poarte nu¬ 
mele Capolini. Nici unul, nici măcar o pizzerie. 

Nici măcar sunând la informaţii n-a aflat nimic. 

> 

Poate că Luca o păcălise. Dar de ce? Ce rost 
avea? Că nu părea să fie acest gen de om. 

Nedumerită, si-a zis să iasă să dea o tură. De 

1 i 

asemenea, să treacă şi pe la cafeneaua magică, cine 
ştie, poate că s-o fi petrecut o minune. în fond, 
ultimele zile o învăţaseră că acela era un loc 

i 

neobişnuit, unde orice era posibil. N-ar fi fost 
deloc ciudat să-l găsească exact ca în prima zi, 
cu firma luminoasă şi amicul ei magicianul 
aşteptându-şi clienţii la bar. 

Piratul a fost nebun de bucurie văzând că st㬠
pâna lui căuta lesa. Iris şi-a pus paltonul şi a ieşit 
cu câinele în stradă. 

Pe drum, Iris a fost atentă la toate firmele din 
cartier. Căuta un local anume, cu nume italie¬ 
nesc: Capolini. Nu a găsit acest nume pe traseul 


104 



ei obişnuit; era atât de absorbită, că nici măcar 
nu s-a uitat la şinele de tren când a trecut pe pod. 

Era foarte frig şi se întuneca. Ajunsă în faţa 
locului unde trăise atâtea clipe magice, a crezut 
mai întâi că întunericul îi juca o festă. S-a apro¬ 
piat mai mult, neputând să-şi creadă ochilor: Cel 
mai frumos loc din lume nu mai era acolo. 

Nici urmă de firma luminoasă defectă; geamu¬ 
rile erau bătute în scânduri; uşa era încuiată, iar 
în cutia poştală, pliantele publicitare dădeau pe 
dinafară. De parcă locul ar fi fost închis de mult 
timp. 

„Asta da magie“, şi-a zis ea, nedumerită, îna¬ 
inte de a trage de lesă şi a lua drumul spre casă. 




Trei luni de viaţă pentru o mincinoasă 


Sfârşitul de săptămână a trecut molcom şi 
banal. Iris s-a trezit târziu, după o noapte în care 
dormise prost. N-a avut poftă de mâncare şi a 
stat cu orele înaintea televizorului, cu gândurile 
în altă parte. Duminică după-masă, în timp ce 
dormita pe canapea fără chef de nimic, a sunat 
telefonul. Era Olivier. 

— Trebuie să apelez la pretextul vaccinului 
pentru Pirat ca să te revăd? a întrebat-o pe un 
ton atât de amabil, încât i-a fost cu neputinţă să 
fie sinceră: n-a putut să-i spună că nu avea chef 
de el şi nici că singurul bărbat cu care ar fi dorit 
să iasă dispăruse fără urmă din viaţa ei. 

— Cunosc un loc senzaţional, unde se servesc 

> 

chestii tropicale, a continuat veterinarul. Lasă-mă 
să te invit să guşti măcar una. 


107 



— Sunt răcită, a minţit Iris. Hai să lăsăm pe 
altă dată. Trebuie să mă odihnesc. 

— îmi pare rău că eşti bolnavă, dar mă şi 
bucur. 

— Cum aşa? 

— Pentru că ştiu că nu-mi dai plasă. Ştii, 
faptul că te-am revăzut e lucrul cel mai bun care 
mi s-a întâmplat de ani de zile. A fost o adevărată 
minune, parcă m-ai salvat dintr-o existenţă insu- 

Iris şi-a adus imediat aminte de ce-i spusese 

Luca despre reapariţia lui Olivier: „Hazardul 

ordonează lumea mai bine decât bănuim“. Ceva 

mai însufleţită, dar şi pentru că se simţea un pic 

vinovată că-1 mintise, a întrebat: 

> 

— De ce zici că viaţa ta e insuportabilă? 

— N-am cum să-ţi explic, e prea plicticos... 
Tu nu te simţi câteodată plictisită de viaţa ta? 

— Presupun că da. Dar probabil pentru că 
am o muncă de rutină. 

— Asta n-are nimic de-a face! Eu cred că ne 
plictisim de noi înşine şi de rutina noastră, oricât 
ar fi ea de fabuloasă. Mi-a zis cineva odată că 
plictiseala se vindecă dacă ne imaginăm c-o să 
murim în curând. E de încercat... Să ne ima- 



108 



ginăm că nc mai rămâne puţin de trăit. Să ne 
gândim cum am putea profita. 

Lui Iris subiectul i se părea la fel de plicticos. 
Nu spunea nimic, aşa că Olivier a continuat să 
vorbească, pe un ton mult mai scăzut, de parcă 
i-ar fi fost ruşine de propunerea pe care i-o facea: 

— Uite, imaginează-ţi că mai ai de trăit doar 
trei luni şi că în această perioadă trebuie să faci 

zece lucruri la care nu vrei să renunţi. Hai să ne 

» 

gândim la cele zece lucruri. Ce zici? 

Tăcerea ei a fost cât se poate de elocventă. 

— Iartă-mă, n-am vrut să te bat la cap cu 
chestiunile astea metafizice, cred că te-am plictisit. 

Şi-a dat seama că-1 jignise, aşa că s-a grăbit 
să-l liniştească: 

— Nu m-ai plictisit, dar nu mă simt bine. 
— Sigur, îmi pare rău. Noapte bună. Sună-mă 
oricând. 

Iris a rămas pe gânduri; Olivier putea să pară 
o fiinţă fragilă din cauza timidităţii, dar, de fapt, 
era acelaşi om pe care îl cunoscuse acum douăzeci 
de ani: sub carapacea de adult, se ascundea acelaşi 
tinerel nesigur pe el. Asta îi plăcea, deşi îi era 
greu să recunoască. 

După discuţia cu Olivier nu avusese deloc 

intenţia să facă lista cu cele zece lucruri, dar 
> * 


109 



timpul trecea şi ideea nu-i ieşea din minte. Chiar, 
ce ar vrea să facă dacă i-ar rămâne doar trei luni 
de trăit? La ce ar renunţa şi la ce nu? Şi-a amintit 
de o frază pe care o citise într-o carte veche de 
aforisme religioase: „Trăieşte fiecare zi din viaţă 
ca şi cum ar fi ultima 11 . 

A luat hârtie şi pix şi a făcut lista: 

ZECE LUCRURI DE FĂCUT 
ÎNAINTE SĂ MORI 

1. Să-l găsesc pe Luca (măcar ca să-mi iau 
râmas-bun). 

2. Să sărut pe cineva pe care să-l iubesc (şi să 
mă iubească) la nebunie. 

3. Să văd o ninsoare nemaipomenită. 

4. Să încerc mâncarea japoneză. 

5. Să râd în hohote ca o nebună. 

6. Să mă duc la un concert al unei trupe 
care-mi place. 

7. Să vând apartamentul părinţilor mei. 

8. Să-mi dau demisia. 

9. Să am o prietenă adevărată. 

10. Să-mi vopsesc părul în roşu. 


110 



Recitind lista, s-a mirat că nici una dintre aceste 
cele mai mari dorinţe nu i se părea greu de înde¬ 
plinit; i-a venit cheful să înceapă imediat. 

Somnul a cuprins-o înainte de a stabili şi cum 
să le ducă la bun sfârşit. 




O zi de luni nu chiar atât de groaznică 


Aşa cum îi promisese, luni dimineaţa, Ângela 
a venit însoţită de un domn, un neamţ foarte 
înalt, care dorea să vadă apartamentul. împreună 
cu soţia sa, ambii ieşiţi la pensie şi fără copii, 
căutau ceva în cartierul acela. Clientul a vrut să 
verifice tot, inclusiv ţevile şi întrerupătoarele. 

— încerc să-l conving că în zona asta nu mai 
găseşte el un apartament ca ăsta, i-a şoptit agenta, 
în timp ce clientul cerceta terasa. Facem pariu că 
reuşesc? N-ar fi prima dată. Ţi-am zis că înainte 
de a lucra aici am fost coafeză? Nu? Păi, mi se 
dusese buhul. Venea o ţipă doar să se tundă şi, 
dacă pleca cu extensii de mai multe culori, toţi 
ştiau că trecuse prin mâinile mele! 

Iris a crezut-o imediat: Ângela radia o sim¬ 
patie explozivă care nu te putea lăsa indiferent. 


113 



Profitând că neam ţul se apucase să măsoare o ca¬ 
meră, a întrebat-o ceea ce o rodea de ore în sir: 

— Ştii o cafenea din cartier care se cheamă 
Cel mai frumos loc din lume e chiar aicP. 

— Numele nu-mi spune nimic, unde se află? 

Iris i-a explicat amănunţit unde era adresa pe 
care o cunoştea atât de bine, dar agenta n-a 
lăsat-o să termine: 

— Gata, ştiu, dar acolo nu e nici o cafenea, ci 
un depozit vechi. E gol de o veşnicie. Ai vrea să-l 
vezi? Am cheile. 

— Poţi să mi-1 arăţi? 

» j 

— Bineînţeles. Am să-i spun şefului că ai putea 
să-l cumperi, nici o problemă. L-a văzut multă 
lume, dar nimeni nu l-a vrut. 

— De ce? E vreo problemă? 

— Aşteaptă să vezi şi-o să te lămureşti. 

După plecarea clienţilor, Iris i-a lăsat Piratului 
castronul cu mâncare şi s-a dus la lucru, aştep- 
tându-se la o zi grea şi plină de reproşuri. 

Nu se înşela. După ce nu venise la serviciu ca 
să adopte un căţel, şeful ei o luase la ochi. Asta 
se vedea în tensiunea care apărea ori de câte ori 
i se adresa. Noroc că nu-i vorbea prea des. 

In rest, ziua a fost la fel de plicticoasă ca de 
obicei. Un potop de apeluri, apoi acele oaze de 


114 



linişte. Atunci a prins un post de radio pe Inter¬ 
net şi a ascultat un cântec care i-a plăcut: 

Dreams are ready 
To be true. 

Just make them happen: 

This life is a blank page 
Write bere whatyou want . 1 

De parcă ar fi fost coloana sonoră a vieţii sale 
în acel moment şi acel loc, telefonul a sunat chiar 
pe ultimele acorduri ale melodiei învăluitoare. 
La început nu a recunoscut glasul bărbatului 
care sunase. 

— Aş dori nişte informaţii în legătură cu o 
asigurare. 

— Bun, ce fel de asigurare? a întrebat ea pe 
un ton profesionist. 

— Depinde ce-mi recomandaţi. Sunt bărbat, 
necăsătorit, sănătos. Conduc un automobil mic 
şi după mult timp am un chef nebun de viaţă. 
Totul, graţie unei fete. 

— Olivier, l-a recunoscut ea, ce faci? 

1. „Visele sunt gata / Să prindă viaţă / Trebuie doar 
să le laşi: / Viaţa e o pagină albă / Scrie pe ea ceea ce 
vrei" (în engl., în orig.). 


115 



— Dacă nu reuşesc să te văd altfel, m-am hot㬠
rât să-mi fac o asigurare, poate că aşa vorbesc cu 
tine personal. 

— Eşti nebun! 

> 

— Absolut de acord. Nebun după tine. Ce 
mă sfatuieşti? M-am gândit că ar fi bună o asi¬ 
gurare de viaţă. Apropo, ai făcut lista? 

— Nu pot vorbi acum, blochez centrala. 

— Dar e o problemă de serviciu! 

— Ar trebui să te pasez unuia dintre agenţii 
noştri. 

3 

— N-am ce vorbi cu agenţii voştri. 

— Dar asta e procedura. Ai nevoie de infor¬ 
maţii. 

> 

— Ziceam că mi le dai tu. 

— Atunci ar trebui să vii aici. 

— Perfect! La ce oră ieşi? 

> 

— La nouă şi jumătate. 

— Atunci vin la nouă, mă informez şi pe urmă 
te invit la barul hawaiian. Nu accept un refuz. 

Iris zâmbea, deşi el nu putea să vadă. Şi-a 
reamintit cuvintele cântecului si si-a zis că era 

3 > 

momentul să scrie ceva care să merite osteneala 
pe pagina albă a vieţii. Sau măcar să încerce. 

— Bine, dar în loc de chestii hawaiiene as 

* t 

prefera mâncarea japoneză. 


116 



— Minunat. Sunt expert în sushi şi sashimi. 
Ne vedem la ora nouă, prinţesă. 

Până la sfârşitul programului, zâmbetul de pe 
buzele ei nu s-a mai şters. Nici chiar când şeful a 
certat-o că blocase centrala. Şi nu doar a certat-o. 




O cină sub semnul norocului 


Olivier rezervase o masă la Ojiro, un restau¬ 
rant japonez recent deschis în centru. 

— Mi-am zis că o astfel de ocazie merita să 
mai ieşi din cartierul tău, i-a spus pe un ton suav, 
în timp ce ambala motorul. 

La ora asta, într-o zi de luni, traficul era rare¬ 
fiat, aşa că în mai puţin de un sfert de oră intrau 
pe uşa cu un design special a localului, pătrun¬ 
zând într-o lume absolut nouă pentru Iris. Masa 
lor era într-un colţ. Lista era scrisă în japoneză 
şi în spaniolă, dar ea n-a priceput mare lucru. 

— Alege tu, s-a predat Iris. 

Olivier a fost încântat de decizia ei. Când a 
venit chelneriţa, îmbrăcată într-un chimono ele¬ 
gant, a făcut comanda şi a cerut şi două beri 
japoneze. Totul, cu o siguranţă pe care Iris nu 

i-o cunoştea. 

» 


119 



— Vom începe cu o supă miso, după care vor 
veni trei feluri, ca la o masă japoneză tradiţională, 
i-a explicat apoi. 

— Trei feluri? 

— Da, am învăţat asta în anul petrecut la 
Osaka, într-un schimb universitar când faceam 
facultatea de medicină veterinară. Japonezii dau 
multă importanţă atât alegerii materiei prime, 
cât şi prezentării. Cele trei feluri pe care le vom 
mânca sunt gătite după tehnici diferite — a făcut 
o pauză şi s-a uitat la ea, ezitând parcă dacă să 
continue sau să n-o mai plictisească; primul se 
serveşte crud, al doilea e abia fiert, iar al treilea 
necesită o pregătire îndelungată şi lentă. Pentru 
ei e o modalitate de a nu uita că în viată totul 

i 

are valoare: ceea ce e simplu şi valoros, ceea ce 
putem dobândi rapid şi ceea ce reuşim după un 
timp. Iar la urmă, totul se termină cu o ceaşcă 
cu ceai verde şi amar precum moartea. 

— Si ce-ar fi dacă n-am mânca decât un sin- 
gur fel? Unul crud, sau unul abia fiert, sau unul 
care a fost gătit timp de multe ceasuri? 

— Atunci reîntâlnirea noastră ar fi un nabe- 
mono, adică o mâncare suculentă preparată de-a 
lungul a câtorva ore. Ba mai mult decât atât: cina 
asta a avut nevoie de aproape douăzeci de ani ca 
să fie gătită... 


120 



— Şi după ceaiul verde ce vine? a întrebat ea 
pe un ton fals ingenuu. 

— Asta n-o mai ştie nimeni. Important e să 
ajungem Ia ceai sătui, pentru că după aceea nu 
mai e cale de întoarcere. 

— Ce vrei să spui? s-a mirat ea, constatând 
că Olivier era din ce în ce mai sigur pe el; chiar 
şi glasul îi suna mai ferm. 

— Că nimeni nu are parte de o moarte bună 
dacă e cu burta goală. Ştii că unii s-au întors din 
moarte pentru că lăsaseră ceva neterminat pe 
timpul vieţii? înainte de plecare, trebuie să faci 
pace cu lumea şi cu cei pe care îi iubeşti. înce¬ 
pând cu tine însuţi. 

— Adică vrei să spui că în cazul ăsta moartea 
ne va fi mai uşoară? 

y 

— Bineînţeles! Dacă ai avut o viaţă plină, 
moartea vine ca un lucru firesc. Ceaiul fierbinte 
după o masă bună. 

Femeia în chimono aducea o tavă. 

— îmi place ideea asta de a vedea viaţa ca o 
masă! Atunci eu ce fel de mâncare as fi? 

t 

I s-a părut că, în timp ce răspundea, glasul îi 
tremura ca unui adolescent care face prima sa 
declaraţie de dragoste: 

— Tu eşti un bol plin cu orez alb. Ceva ce 
nu trebuie să lipsească. Simplu, dar nutritiv. Nici 


121 



prea greu, nici prea uşor. Valoros în sine, căci are 
clarul de a absorbi toate savorile vieţii. 

Iris a simţit că obrajii îi iau foc, ceva ce nu 
mai păţise de mulţi ani. 

Alături de două prosoape calde şi umede, 
chelneriţa adusese şi cele două beri Ebisu. Şi-au 
şters mâinile cu prosoapele, pe care le-au pus apoi 
la loc pe tava cea mică. Iris a turnat în pahare şi 
l-a ridicat pe al ei: 

— închin pentru cele două dorinţe care mi 
s-au împlinit astăzi. De mult doream să încerc 
mâncarea japoneză şi, iată, sunt pe punctul de a 
o face. 

— Si cealaltă? 

> 

— Mi-am dat demisia. O, nu, nu-ţi face 
griji - a adăugat, văzându-i expresia îngrijorată-, 
nici nu-mi pasă, era şi timpul să am curajul să o 
fac. Nu credeam c-am să fiu în stare. Acum 
nu-mi rămân decât opt lucruri de făcut înainte 
să mor. 

— Păi, atunci e o veste minunată. Să bem pen¬ 
tru ea! 

Au ciocnit, au băut, apoi Olivier a întrebat: 

— Te-ai gândit ce-ai să faci acum? 

— O să dorm, o să-l plimb pe Pirat, o să caut 
un prieten pe care l-am pierdut... Sper să vând 


122 



şi apartamentul alor mei. Ca să mă pot muta 
într-unul în care trecutul să nu fie peste tot. Şi, 
dacă e posibil, de unde să văd marea, am eu 
visul ăsta. 

— Mda... Bag de seamă că în viaţa ta se între¬ 
văd nişte schimbări majore. Sper să fiu şi eu una 
dintre ele... 

Iris şi-a plecat privirile cu timiditate. 

Atunci, Olivier i-a atras atenţia asupra etiche¬ 
tei berii japoneze: 

— Berea asta o să-ţi poarte noroc, ai să vezi. 
Te-ai prins cum se numeşte? 

Iris a ridicat din umeri, „Ebisu“ nu-i spunea 
nimic. 

— Ebisu e unul dintre cei şapte zei japonezi 
ai norocului. Precis că o să aibă grijă ca şi cele 
opt dorinţe rămase să ţi se împlinească. 

„Să dea Domnul", şi-a spus Iris, în timp ce 
sorbea îndelung din berea norocului. 




O bucăţică din altă lume 

) 


Prima zi liniştită, fără obligaţii, a început cu 
privirile nedumerite ale Piratului, care se uita la 
ea mirat, de parcă s-ar fi întrebat ce lene dăduse 
peste stăpâna lui. Ce, uitase că ar fi trebuit să 
iasă de mult la plimbare, ca în fiecare dimineaţă? 

Cuprinsă de o senzaţie neaşteptată de senin㬠
tate, Iris şi-a preparat un ceai verde şi l-a băut pe 
îndelete la masa din bucătărie. Apoi a făcut duş, 
s-a îmbrăcat comod, nu în stilul office obişnuit 
pe care-1 folosea la serviciu, şi a căutat lesa câinelui. 

Când a băgat mâna în buzunar, a dat peste 
ceasul stricat. L-a dus la ureche ca să audă ticăitul 
acela vag şi ciudat. Se auzea şi acum; oricât de 
ciudat putea părea, ceva din inima lui continua 
să trăiască. „Ia să-l duc eu la reparat", şi-a zis în 
timp ce deschidea uşa. 


125 



A fost o plimbare mai lungă decât de obicei. 
Cum la acea oră parcul era pustiu, l-a lăsat liber 
pe Pirat, ca să cerceteze în voie toate tufişurile. 
Strângându-şi mai bine paltonul, Iris s-a aşezat 
pe o bancă şi a savurat un timp dimineaţa rece 
şi senină. 

La ieşirea din parc, a legat câinele de un pom 

şi a intrat în ceasornicăria din cartier. 

— Ticăie, dar nu merge, i-a spus ea tipului 

cu mutră de bufniţă de după tejghea. 

Omul a cercetat atent vechitura, ducându-şi 

la ureche ceasul de buzunar cu delicateţea cu care 

> 

umbli cu obiectele de valoare. 

— A căzut? 

— Nu ştiu. Aşa l-am primit. 

Ceasornicarul şi-a continuat cercetarea. A pri¬ 
vit sfera printr-o lupă ataşată ochelarilor, a as¬ 
cultat ticăitul imperceptibil şi a căutat modalitatea 
de a deschide ceasul. In cele din urmă a spus: 

— Aşteptaţi un moment, trebuie să-l duc în 
atelier. 

Iris a aşteptat în prăvălia goală în care se auzea 
doar ticăitul numeroaselor ceasuri care se aflau 
acolo. După câteva minute, omul a revenit cu o 
figură consternată şi ceasul în mână: 

— Nu pot să fac nimic. Piesele componente 
nu se mai fabrică. 


126 



— Deci nu se poate repara? 

— Nu, dar chiar dacă aş putea, n-ar trebui 
să o fac. 

— De ce? 

— Pentru că cel care vi l-a dat a vrut să vă 
dăruiască o bucăţică din altă lume. Ceva ce nu 
mai există, dar încă se poate percepe — a apropiat 
el ceasul de urechea ei ca să audă zgomotul acela 
„din altă lume“. 

— Dar ce sens are să faci cadou un lucru care 

nu funcţionează? 

* 

— Poate că darul nu era la vedere. Uitati — 

> 

i-a arătat o hârtiuţă —, înăuntm am găsit o inscrip¬ 
ţie. Mi-am notat-o. 

> 

Iris a citit: 

LASĂ ÎN URMĂ TRECUTUL ŞI 
PREZENTUL VA PORNI 

— Ce înseamnă asta? 

— Habar n-am! Cert este că prietenul dum- 
neavoastră nu a vrut să vă dăruiască doar un ceas. 




Depozitul treburilor neterminate 


Cheia a scrâşnit în broască de parcă aceasta 
nu ar mai fi fost folosită de mult timp. Uşa s-a 
deschis spre un spaţiu întunecat şi neprimitor, 
care nu semăna nici pe departe cu cafeneaua în 
care îl cunoscuse pe Luca. 

w 

— Asta e locul şi, după cum vezi, nici urmă 
de cafeneaua despre care vorbeai tu, a spus Ângela. 

Duşumeaua era acoperită cu un strat gros de 
praf care amortiza paşii. Era frig şi umed, iar 
penumbra sporea misterul. Lumina slabă care 
reuşea să pătrundă din stradă făcea vizibilă o 
suprafaţă de doar câţiva metri pătraţi; restul era 
cufundat într-o beznă compactă. 

— Eşti mirată? 

i 

— Si încă cum... 

Iris se întreba cum era posibil ca un local să 
dispară cu totul sau să se transforme în altceva 


129 



într-un timp atât de scurt. Mobilul agentei a rupt 
tăcerea şi i-a întrerupt nedumeririle. Iris a făcut 
câţiva paşi, ca de somnambulă, în vreme ce Angela 
răspundea la telefon. 

— Stai o clipă, că n-am acoperire, a spus ea, 
făcându-i un semn că iese în stradă ca să vor¬ 
bească. 

Iris a mers mai departe pe duşumeaua plină 
de praf către partea din fund, curioasă, dar şi de¬ 
concertată. Şi-a dat seama că, pe măsură ce avansa, 
întunericul parcă se subţia. Ochii i s-au obşnuit 
repede şi a zărit un fel de rafturi pe care se aflau 
multe cutii, de mărimi şi culori diferite, toate 
acoperite de praf. 

„Trebuie să fie depozitul de care spunea Ângela“, 
şi-a zis ea privind cutiile. Erau unele mari de 
tot, în care ar fi încăput un frigider sau un dulap. 
In schimb, cele mici erau cât o cutie de pantofi. 
Pe toate era lipită o etichetă cu câte un nume 
scris de mână. 

„Or fi pachetele care trebuiau trimise destina- 
tarilor“, şi-a zis ea, deşi totul i se părea extrem 
de ciudat. Ce-o fi în cutiile alea? De ce se aflau 
aici? Cine erau destinatarii? Oare din cauza lor 
nu voia nimeni să cumpere localul? 

De undeva din spate se auzea muzică. Iris s-a 
oprit, ţinându-şi respiraţia. Peste nişte acorduri 


130 



fine s-a ridicat o voce melodioasă care parcă i se 
adresa direct: 


Where are you going, 

I asked\ 

Suburban Princess 

1 

Căci se întreba si ea unde se ducea, ce însem- 

nau toate acestea şi ce avea să găsească până la 

urmă. Ajunsă în faţa peretelui din spate, s-a oprit 

brusc. Se afla înaintea unei mese identice cu cele 

din cafeneaua dispărută. Pe suprafaţa de marmură, 

o ceaşcă fierbinte cu ciocolată abia turnată, răs- 
> 

pândind aceeaşi aromă delicioasă. O linguriţă 
curată pe farfurioară. 

Fără să încerce să găsească vreo explicaţie, Iris 
a dus ceaşca la gură şi a băut. Aroma şi gustul 
ciocolatei i l-au adus imediat în minte pe Luca, 
cu care băuse atâtea ceşti ca aceasta. Numai că 
acum era singură... Sau nu? 

Din întuneric se apropiau nişte paşi. Mai întâi 
speriată, Iris a recunoscut apoi silueta familiară: 
un bărbat slab şi distins, cu o coamă de păr c㬠
runt: magicianul. 

1. „Unde te duci, / Am întrebat, / Prinţesă subur¬ 
bană / In seara asta?“ (în engl., în orig.). 



131 



— Văd că ai descoperit depozitul treburilor 
neterminate... Ţi-ai găsit cutia? 

Bucuroasă că-1 vede, Iris s-a repezit să-l întrebe: 

— Ce s-a întâmplat cu cafeneaua? De ce totul 
pare atât de difer... ? 

Omul a întrerupt-o cu un gest ferm: 

— E important să găseşti cutia care poartă 
numele tău. 

Iris ardea de curiozitate să-l întrebe de Luca, 
dar omul fusese atât de autoritar, că n-a îndrăznit 
să nu-i dea ascultare; s-a întors la rafturi şi a 
început să citească etichetele lipite pe cutii. Erau 
foarte multe, treaba putea să-i ia o zi întreagă. 
Din fericire, nu a fost aşa: după doar câteva mi¬ 
nute, şi-a văzut numele scris citeţ pe latura unui 
pacheţel cât să-i încapă în palmă. 

— Iată-l! a exclamat ea voioasă. Pare-se că 

treburile mele neterminate nu sunt chiar asa de 

> 

multe. Ce e înăuntru? 

— Asta trebuie să descoperi singură. Dar nu 
subestima lucrurile din cauza aspectului lor exte¬ 
rior. Interiorul poate conţine o lume întreagă. 

— Alt truc de magie? 

— Da, într-un fel. Asta e locul unde treburile 
neterminate îşi aşteaptă momentul în care se vor 
împlini. Acum, stai la masă, bea-ţi ciocolata şi 
aşteaptă. 


132 



— A fost ideea lui Euca? E cu tine? 

— Ai răbdare, o să afli. 

Magicianul şi-a încheiat pe îndelete nasturii 
redingotei roase şi a adăugat: 

— Bucură-te de clipa asta. Şi nu uita că un 
drum de o mie de mile începe cu primul pas. 

Contrariată, Iris s-a aşezat înaintea ceştii fier¬ 
binţi si a deschis cutia. Mirată, a văzut o inimă 
de ciocolată albă învelită în celofan. Pe spate, 
eticheta: Gelateria Centaurul şi o adresă. 

— Trebuie să mă duc acolo?... Ei, mai eşti 
aici? 

Dar nu glasul magicianului s-a auzit, ci cel al 
agentei care se întorcea grăbită: 

— Iartă-mă că te-am lăsat singură, era un 
client pe care nu puteam să-l... Ei, dar văd că ai 
găsit şi o masă de la cafeneaua aia a ta? Ce faci 
aici, pe întuneric? 

Iris a vârât inima de ciocolată albă în buzunar, 
apoi a spus: 

— Ce vezi. Beam o ciocolată caldă. 

— O... ce? Zău că ai o imaginaţie bogată, 
Iris! Hai să plecăm, că altfel o să mă convingi şi 
pe mine că aici se petrec lucruri ciudate. 


133 




Marea viitorului 


— Am plecat mai devreme de la lucru şi am 
o surpriză pentru tine! 

Vocea lui Olivier era veselă si nerăbdătoare. 

> 

— E musai acum? Aveam alte planuri... 

Dar siguranţa din glasul lui Olivier era decon¬ 
certantă; nu se aşteptase ca el să insiste, şi încă 
atât de energic. Era limpede, nu mai era la fel de 
timid cu ea. 

— Da, chiar acum! Nici eu, nici surpriza nu 
putem aştepta. Trec să te iau în douăzeci de 
minute. 

Optimismul lui contagios i-a şters din minte 
senzaţia de nelinişte pe care i-o lăsaseră vizitarea 
depozitului şi reîntâlnirea cu magicianul. Cumva, 
începea să înţeleagă că locul acela şi oamenii săi 
aparţineau unei felii din viaţa ei care rămânea 
în urmă. în schimb, Olivier reprezenta viitorul. 


135 



Un viitor fericit şi cu glas voios, bucuros să o 
revadă. 

— Ce-ai păţit, prinţesă, că eşti cam palidă? a 
întrebat-o, în timp ce maşina rula pe bulevard, 
spre centru. 

— Nimic, doar că am avut o întâlnire cam 
bizară. 

— Aha. Ai văzut o fantomă? 

— Adevărul e că toată viaţa mea e plină de 
fantome... 

Spunând asta se gândea la Luca. Şi-a dat sea¬ 
ma că avea să-l caute în continuare, nu va re¬ 
nunţa să-l vadă, asta dacă vorbele magicianului 
erau adevărate. 

— E normal, trăim înconjuraţi de fantome. 
Totul este să aflăm cum să ne avem bine cu ele, 
a spus Olivier. 

Restul drumului l-au făcut în tăcere, fiecare 
cufundat în gândurile sale. Maşina a luat-o pe 
un bulevard, a cotit de mai multe ori şi a pătruns 
pe străzile aproape pustii ale unui cartier nou. 
Olivier a oprit în faţa unui edificiu recent ridicat: 
„Am ajuns". 

Iris a trântit portiera şi l-a urmat spre intrarea 
cu uşi de sticlă. Veterinarul a descuiat cu cheile 
lui, după care i-a făcut semn să intre în liftul 
transparent şi bine luminat. Oglinda a reflectat 


136 



două tipuri de emoţie: bucuria cumva copil㬠
rească a bărbatului, uimirea nedumerită a femeii. 


Au urcat până la ultimul etaj, unde au ieşit 
pe un palier cu podea strălucitoare. Olivier s-a 
îndreptat spre una dintre cele patru uşi, a descuiat 
si a invitat-o să intre, cu o reverenţă teatrală, 
zâmbind întruna. 


Iris a pătruns într-un apartament gol, nou- 
nouţ, radiatoarele mai aveau încă apărătoarea de 
plastic pe ele. Curioasă, a străbătut camerele, buc㬠
tăria, baia şi salonul spaţios, cu geamuri mari. 

— încă n-ai văzut lucrul cel mai tare, a spus 
el, ridicând persienele. 

Au ieşit pe terasă. Nouă etaje mai jos, strada 
era o lume în miniatură. Iar înaintea ochilor, 
albastrul imens al mării. Cu toate că ziua era 


cenuşie, imaginea i s-a părut de o frumuseţe 
supranaturală; Iris s-a şi văzut stând acolo într-o 
noapte de vară şi privind extaziată orizontul. 

— Ei, ce zici, seamănă un pic cu casa visurilor 
tale? a întrebat-o el, luând-o de mână. 

Iris a schitat un zâmbet timid. 

» 

— Cred că e foarte scump, iar eu sunt şo¬ 


meră... 


— Proprietarul e un prieten de-al meu şi e 
dispus să-l închirieze la un preţ modic, a spus el 
cu un tremur în glas. 


137 



Iris şi-a zis că niciodată viitorul nu i se înf㬠
ţişase cu atâta claritate ca acum. Dar nici nu-i 
provocase atâta teamă. 

— Ştiu şi eu... trebuie să mă gândesc. 

— Fireşte, prinţesă, o astfel de hotărâre nu 
se ia cu uşurinţă. 

Iris a zâmbit din nou. Imaginea mării o liniş¬ 
tea enorm. Fără să-şi ia ochii de la întinderea 
albastră, a murmurat: 

— Am impresia că toată viaţa mea e o luptă 
între trecut si viitor. 

j 

Şi imediat şi-a amintit de ce îi spusese Luca: 
„Există ceva ce nu se petrece decât în prezent". 
Ca de undeva din depărtare, i-au ajuns la ureche 
cuvintele lui Olivier: 

— Ai dreptate, de fapt, asta suntem cu toţii: 
o încurcătură teribilă fără nici o soluţie aparentă. 



Despre îngeri 


După ce au văzut apartamentul, Olivier a invi¬ 
tat-o la masă. S-au dus la un restaurant italian, 
dar Iris abia dacă a gustat ceva. Şi nu pentru că 
el nu ar fi fost un companion agreabil, ci pentru 
că gândurile nu-i dădeau pace. Sigur, voia să-l 
găsească pe Luca, numai că asta începea să semene 
cu o fixaţie absurdă. Pe de altă parte, se simţea 
tot mai bine în compania lui Olivier, care se purta 
cu ea cu o delicateţe şi o răbdare pe care nu le 

mai văzuse la alţi bărbaţi. 

) ) 

După două ore, când a lăsat-o în faţa uşii, şi-a 
luat la revedere de la ea cu un surâs înţelegător: 

— Mi-ar plăcea să ieşim diseară, dar ceva îmi 
spune că nu e momentul cel mai bun. Greşesc? 

— Sunt obosită şi am nevoie să mă gândesc, 
a spus ea cu un zâmbet chinuit. 


139 



— Nu-i grabă, însă nu uita că te aştept în 
viitor, precum marea. 

Acasă, Piratul a primit-o vesel ca de obicei, 

aşteptând să fie scos la plimbare. Numai că Iris 

s-a dus să-şi asculte mesajele de pe robot. îi era 

greu să recunoască, dar aştepta în continuare un 

semn de viată de la Luca. 

> 

Nu avea decât un mesaj de la Angela. Vocea 
suna de parcă ar fi fost răcită sau ar fi plâns. Da, 
plânsese, a dedus Iris după ce a ascultat: „Iartă-mă 
că te sun, dar nu ştiu cu cine altcineva aş putea 
vorbi... In plus, cred că eşti o persoană foarte 
înţelegătoare şi foarte sensibilă. în fine, iartă-mă 
că te bat la cap. Nu ştiam cui să-i spun că m-au 
dat afară de la serviciu şi, proasta de mine, sunt 
distrusă. Bun, mai sunt şi alte motive, dar prefer 
să nu le povestesc unui robot“. 

Iris a sunat-o imediat: 

— Şi eu sunt în şomaj şi te asigur că lucrul 
ăsta are şi părţile lui bune. De exemplu, ia spune, 
de când n-ai mai dormit după pofta inimii într-o 
zi de luni, la sfârsit de ianuarie? 

i 

— Cred că niciodată, ca să fiu sinceră. Şi nici 
n-am ieşit în oraş până seara târziu într-o zi de 
miercuri - ăsta ar putea fi alt avantaj, nu? 

— As zice că da. 

i 


140 



— Ce faci diseară? 

Luată prin surprindere, Iris nu a fost deloc 
evazivă, aşa cum făcuse cu Oii vier. 

— Nimic, în afară de a încerca să găsesc vreun 
sens la tot ce mi se întâmplă. 

— Atunci, putem s-o facem împreună. Eu o 
să caut un sens pentru viaţa ta, iar tu, pentru a 
mea. Ce zici? 

— Mi se pare corect. 

— Perfect, atunci, la nouă sunt la tine? 

— Grozav. Auzi... nu ştiu dacă are legătură 
cu numele tău, dar pentru mine ai fost un înger. 
Ştii ce e un înger? 

— Un înger e cel care te salvează de la cădere 
învăţându-te să zbori, a răspuns rapid Ângela. 
Pe diseară! 

Câinele o privea întrebător. Era cazul să-i facă 
o bucurie prietenului patruped, drept care l-a 
scos la plimbare. 

S-a dus special la podul de peste calea ferată. 

S-a oprit şi s-a uitat în jos, aducându-şi aminte 

de ultima dată când fusese acolo. Nu trecuse 

foarte mult de la acea zi de duminică, dar acum 

se simţea schimbată, parcă era alt om. Piratul a 

scos un lătrat înciudat si a tras de lesă. 

> 


141 



„Un înger c cel care te salvează de la cădere 
învăţându-te să zbori“, şi-a amintit Iris. După 
care şi-a spus: „Locul ăsta e plin de îngeri“. Şi a 
luat-o spre casă. Era pregătită pentru prima seară 
de prietenie din viaţa ei. 



Seara celor patru dorinţe îndeplinite 


în timp ce se plimbau fâră un ţel anume, Ân- 

gela i-a povestit capitolele cele mai dramatice din 

viaţa ei, care erau şi cele mai noi: 

— De când mă ştiu am fost o romantică incu- 

rabilă, sunt incapabilă să-mi ascund sentimentele. 

Nu lucram nici de o lună la agenţia imobiliară 

când m-am amorezat de şeful meu. O nenorocire! 

> 

Imediat omul a început să-mi arunce ocheade 
pline de înţeles şi să aranjeze astfel lucrurile ca 
să ne vedem între patru ochi în diverse locuri, 
chipurile în interes de serviciu. O agenţie imobi¬ 
liară e ideală pentru întâlniri clandestine între 
colegi: există apartamente disponibile peste tot. 

Intr-o sâmbătă dimineaţă m-a chemat la o vilă 

> 

superbă de la marginea oraşului, iar când am ajuns 
acolo mi-a mărturisit că n-avea să vină nici un 
client, că mă chemase pentru că era nebun după 


143 



mine şi trebuia să mi-o spună fără întârziere. 
Am muşcat momeala şi i-am picat în braţe ca o 
cretină! 

Au luat-o pe o străduţă cufundată în lumina 
slabă, gălbuie a unor felinare. 

— Fireşte, nici nu mi-a trecut prin cap că min¬ 
ţea. Sau că era însurat. Mi se păruse atât de sin¬ 
cer, atât de romantic... Şi atât de neaşteptat! 
Niciodată nu fusesem îndrăgostită în aşa hal, a 
fost o surpriză. Dar am trăit-o la maximum, de 
asta nu-mi pare rău. Au fost două luni fantastice, 
cu multe întâlniri şi multe atenţii din partea lui. 

Finalul a fost la fel de neaşteptat — şi devas¬ 
tator. Cred că a fost provocat de ultima noastră 
întâlnire, când m-am apucat să-i spun c-o să-l 

iubesc toată viata si că-mi doream un viitor 

> > 

alături de el. Există bărbaţi care nu suportă ver¬ 
bele conjugate la viitor. Cred că s-a speriat. Logic: 
e căsătorit - deşi nu-mi spusese asta - şi are doi 
fii. Ei sunt viitorul. 

Brusc, a început să vină la agenţie transformat 
în alt om. Aparent era acelaşi, la fel de încântător 
şi de atrăgător, numai că rece ca gheaţa. Se purta 
cu mine indiferent, eram o simplă angajată - 
după tot ce trăisem împreună! Timp de cincispre¬ 
zece zile m-am tinut tare, credeam c-am să reu- 
şese să mă port decent, să nu-i fac o scenă. In 


144 



fond, suntem adulţi şi nu-mi promisese nimic. 
Mie îmi fusese greu să mă prind mai din timp... 

Dar în după-amiaza asta m-au lăsat nervii. Am 
văzut că-i trage clopotele unei fete nou angajate 
şi n-am mai suportat. M-am dus la el în birou şi 
am făcut exact ce-mi promisesem să nu fac: i-am 
oferit un spectacol ca la carte, am şi plâns. Cred 
că i-a picat atât de prost, că m-a anunţat imediat 
că lucrul meu la agenţie nu mai putea continua, 
pentru că în trei luni nu vândusem nici măcar 
un apartament. Culmea e că avea dreptate. Nu 
mă interesa deloc să lucrez acolo, aveam ochi doar 
pentru el. Aşa că am acceptat concedierea, lichi¬ 
darea şi bătaia lui pe umăr, însoţită de urarea: 
„Sunt sigur c-ai să găseşti o slujbă mai pe gustul 
tău, îţi doresc succes". 

A făcut o pauză - era gata să plângă apoi a 
spus: 

— Precis că n-ai cunoscut o idioată mai mare 
decât mine. 

Iris s-a oprit şi a îmbrăţişat-o. Aşa, deodată, 
pentru că simţea că de asta avea nevoie prietena 
ei, care s-a simtit imediat mai bine si a reuşit 

7 i i f 

să-şi oprească lacrimile. 

Se făcuse foarte frig. Pe trotuarul opus, lumina 
caldă a unui local sclipea îmbietoare ca o reclamă. 


145 



Uşile erau închise, dar era multă lume înăuntru, 
de parcă ar fi avut loc o petrecere. 

— Intrăm? a propus Angela de cum s-a simţit 
mai liniştită. 

Nu au stat pe gânduri şi nu au regretat. în㬠
untru avea loc un concert live. Un grup format 
dintr-un pianist, un chitarist şi doi vocalişti — o 
fată şi un băiat — se afla pe o mică scenă ridicată 
în fundul localului. Au căutat un loc de unde să 
urmărească spectacolul şi l-au găsit într-un colţ 
lângă bar, unde Angela a cerut două beri. 

Iris a închis ochii, delectându-se cu muzica 
live, care o purta departe. A fost atentă la cuvinte: 

Forget the post. 

For get what’s next. 

You are nowhere and 

Everywhere now . 1 

Au stat cam o oră, bând bere, dansând, ba 
chiar încumetându-se să cânte refrenul la cererea 
pianistului. La sfârşit, au aplaudat în neştire: se 
distraseră de minune. 

Afară ploua necontenit şi era foarte frig, aşa 
că au mai stat si au comandat încă un rând, ase- 

» 7 i 

1. „Uită trecutul / Uită ce va veni / Acum eşti nic㬠
ieri / Şi pretutindeni" (în engl., în orig.). 


146 



zate la o masă, în timp ce muzicienii îşi strângeau 
instrumentele. 

— Ce curios, a spus Iris, până în seara asta 
abia dacă puneam piciorul într-un bar, iar acum 
am impresia că lucrurile cele mai importante din 
viaţa mea au loc chiar aici. 

Angela asculta, sorbind berea direct din sticlă. 

— Trec şi eu printr-o perioadă de schimbări, 
a continuat Iris, dar mă tem cumva, am o frică 
absurdă. Viaţa mă înfricoşează, dar nici să conti¬ 
nui ca până acum nu mai suport. Şi nu ştiu cum 
să scap de amintirile dureroase care nu-mi dau 
pace. Teamă mi-e că am ajuns la treizeci de ani 
si m-am înăcrit. 

Au stat de vorbă până târziu. înainte de închi¬ 
dere, patronul le-a adus două cafele. Alături, pe 
farfurioară, se aflau două pacheţele învelite în 
staniol. 

— Sunt plăcintele cu răvaş: citiţi cu atenţie 
ce scrie. 

Jocul le-a amuzat, aşa că au desfăcut imediat 
pacheţelele şi au citit textele. 

— Cred că al meu ţi se potriveşte ţie, a spus 
Iris. 

— Exact la asta mă gândeam şi eu. Fii atentă: 
Viaţa poate fi înţeleasă privind spre trecut , dar se 
trăieşte privind spre viitor . Iată răspunsul la pro¬ 
blemele tale, într-o plăcintă! 


147 



— Atunci, am şi eu soluţia la problemele tale: 
Nu plânge pentru că ceva s-a terminat , zâmbeşte 
pentru că a existat. 

— Ne-am schimbat destinele, a râs Ângela, 
exact cum a fost vorba! 

— în locul tău, n-as schimba viata ta cu a 
mea: crede-mă, e ca naiba. 

— Aşa cred şi eu despre a mea! 

Au început să râdă în hohote, fără să se poată 
opri. Erau conştiente că era efectul băuturii, dar 
râdeau întruna, ca nebunele, şi mai abitir după 
ce patronul încercase să le mai potolească, parcă 
erau două adolescente care se dădeau în spectacol 
într-o adunare serioasă. 

— Zău, fetelor, potoliţi-vă! Peste câteva minute 
închidem. Iar afară ninge, dacă n-aţi prins de 
veste. 

Nici una nu a fost atentă la cântecul care răsuna 
în bar: 


Dreaming with open eyes 
Is an art to be leamt 
In the secret school oftwilight . 1 


1. „Să visezi cu ochii deschişi / E o artă care se învaţă 
' > > 

/ La şcoala secretă a asfinţitului 11 (în engl., în orig.). 


148 



Nimeni nu mănâncă îngheţată 
când afară ninge 


— Seara de ieri a fost de-a dreptul magică! a 
fost primul lucru pe care Iris l-a spus când a su¬ 
nat Olivier. 

— Pentru că a nins? 

— Printre altele. Cred că ieri îngerii erau peste 
tot, fie învăţându-i pe oameni să zboare, fie înde- 
plinindu-le dorinţele. Ştiai că unii cred în chestiile 
astea? 

— Mă bucur că eşti binedispusă. E grozav, 
pentru că voiam să-ţi propun o plimbare, ce zici? 
In definitiv, zăpada ne poartă noroc. Ştiu că ţi-am 
promis să nu insist, dar o ninsoare ca asta nu 
cade în fiecare zi. 

— Absolut de acord, numai că în dimineaţa 

i 

asta am ceva de făcut... Dar putem lua masa Ia 
prânz într-un loc izolat şi plin de stalactite, s-a 
grăbit să adauge, simţindu-1 dezamăgit. 


149 



Cuvintele ei au avut efectul scontat, Olivier 
a râs un pic nervos, de parcă propunerea l-ar fi 
luat pe nepregătite, dar a fost de acord şi au sta¬ 
bilit să se vadă peste câteva ore. 

Cu toate că se simţea mult mai bine - ulti- 

> 

mele zile fuseseră pline de evenimente -, Iris nu 
uitase că avea de mers la Gelateria Centaurul. 
Şi cât mai degrabă, pentru ca nu cumva lucrurile 
să se schimbe şi acolo. Nici nu ştia câtă dreptate 
avea. 


S-a îmbrăcat bine, şi-a pus cizmele cu talpă 
de cauciuc, n-a uitat fularul şi mănuşile şi a por¬ 
nit-o pe străzile îngheţate şi înzăpezite. Oraşul 
era frumos şi necunoscut, de parcă s-ar fi costu¬ 
mat pentru o ocazie specială. 

în ciuda frigului, a mers pe jos, ca să se bucure 
de zăpada proaspăt căzută. Adresa pe care o căuta 
nu era aproape, dar chiar avea chef să se plimbe. 
Mai ciudat decât mersul printr-un oraş meditera- 
neean transformat în peisaj polar era însă că, pe 
o zi atât de geroasă, se ducea la o gelaterie. 

Centaurul se afla pe o străduţă pietonală. Un 
afiş anunţa cu litere roşii că acela era locul. Per- 

> > j 

sienele erau pe jumătate lăsate, dar înăuntru se 
vedea lumină. Iris s-a apropiat de uşa metalică 
şi a bătut de trei ori. Zgomotul i s-a părut aseme¬ 
nea unui gong care anunţa un început sau un sfârşit. 


150 



A auzit nişte paşi grei care se apropiau; per- 
sienele s-au ridicat automat. O femeie robustă, 
cu obrajii îmbujoraţi a întrcbat-o: 

— Ce doriţi? E închis. 

— îl caut pe patron. 

— Eu sunt, Paula mă numesc. 

— îmi pare bine. Eu sunt Iris. 

Şi-au dat mâna. Femeia a privit-o mijindu-şi 
ochii, de parcă ar fi vrut să o studieze înainte de 
a o pofti înăuntru. 

— Intră, nu sta acolo pe frigul ăsta. 

Iris şi-a scuturat zăpada de pe cizme, a intrat 
şi şi-a scos paltonul, în timp ce femeia cobora 
storul. Era un local spaţios, zugrăvit în culori 
vesele. Vitrina alinia un sortiment de îngheţată 
de diferite culori, dulciuri şi ciocolată. Totul p㬠
rea foarte nou. într-un borcan de lângă casa de 
marcat, Iris a văzut zeci de inimi de ciocolată 
albă precum cea pe care o adusese aici. 

— Trebuia să avem azi inaugurarea, dar pe 
vremea asta n-ar fi o idee bună, a spus Paula. 

— E un loc tare drăguţ, a spus Iris, care înce¬ 
pea să se întrebe ce naiba căuta ea acolo. 

— Mă bucur că-ţi place şi că eşti prima mea 
clientă. Cu ce te pot servi? E din partea casei. 

— Nu vreau să te deranjez, sincer. 


151 



— Nici un deranj, a zâmbit Paula. Spune ce 
vrei, îmi închipui că nu o îngheţată. O cafea? O 
ciocolată caldă? Pe frigul ăsta e cel mai potrivit. 

Iris a fost de acord. în timp ce pregătea cioco¬ 
lata, a întrebat-o cum de ajunsese tocmai aici. 

— Să zicem că localul mi-a fost recomandat 
de cineva care mă cunoaşte foarte bine şi care 
mi-a dat asta - i-a arătat inima de ciocolată albă. 

— Aha. Trebuie că e o persoană foarte dulce, 
precis că o cunosc. N-a trecut multă lume în 
timpul lucrărilor care parcă nu se mai terminau. 

înainte ca Iris să apuce s-o întrebe despre cei 
care trecuseră pe acolo să cumpere o inimă de 
ciocolată, Paula a continuat: 

— Nici nu-ţi poţi închipui în ce hal era totul! 
Incendiul a distrus tot. 

— Incendiul...? 

— Sigur, nu ştiai? Că a scris şi în ziare. Când 
am văzut prima dată localul, era groaznic, un 
loc dantesc. Dar asta a făcut să-l pot cumpăra: 
au lăsat din preţ cu condiţia să-l redeschid rapid, 
însă te asigur că nu a fost uşor să-l transform în 
ceea ce vezi acum. 

Iris s-a uitat în jur, căutând în zadar vreo urmă 
de incendiu. 

— Vino cu mine să-ti arăt ce-a mai rămas 

> 

din dezastrul pe care l-am găsit atunci. 


152 



Undeva în spate i-a arătat un zid din cărămizi 
calcinate, unde se vedea un cuptor cu lemne. 
Alături, un lighean mare de plastic plin cu veselă 
spartă. 

— E tot ce-a rămas din cel mai bun restaurant 
italienesc din cartier, după spusele clienţilor. Un 
local foarte căutat şi iubit, sper să nu se supere 
pe mine că le-am ocupat locul. 

Iris s-a uitat mai atent la farfuriile şi platourile 
ciobite. Erau decorate cu două dungi, una verde 
şi alta roşie, culorile drapelului Italiei. Iar în mij¬ 
loc, în aceleaşi culori, un nume cu o semnifica¬ 
ţie imediată si teribilă: 

t ) 

CAPOLINI 

Cu inima bătându-i repede, a întrebat: 

— Ai idee unde este patronul restaurantului? 

— N-aş putea să-ţi spun. Proprietarul nu 
mi-a vorbit despre asta, de parcă s-ar fi temut de 
reacţia mea. Dar cineva mi-a spus că a fost rănit 
în incendiu, se pare că era aici în noaptea aceea. 
Mai multe nu ştiu, îmi pare rău. 

Iris s-a întors la masa pe care o aştepta cio¬ 
colata caldă şi şi-a luat repede geanta. 

— Trebuie să plec. 

— Te aştept într-o zi fâră zăpadă, a spus Paula, 
dar Iris abia dacă a auzit-o. îi venea să plângă. A 


153 



bâiguit un „la revedere" şi un „mulţumesc" şi a 
plecat spre casă mergând ca o somnambulă. 

La jumătatea drumului şi-a dat seama că uitase 
inima de ciocolată pe masă, dar nu i-a părut rău. 
Dimpotrivă, i se părea ceva cât se poate de logic. 

în definitiv, nu orice loc e potrivit ca să pierzi 
o inimă, chiar dacă e de ciocolată. 



Trecutul miroase a hârtie veche 


Doar ziarele vechi şi scrisorile trimise 
păstrează adevărul trecutului. 

Inscripţia asta o citea Iris în timp ce aştepta 
ca angajatul hemerotecii, un bărbat în cămaşă 
albă şi ochelari cu rame negre, să-i aducă colecţia 
de ziare cerută. 

Locul mirosea a hârtie veche şi a praf. Ziarele 
mai vechi erau legate în volume mari, care se 
aliniau în vitrinele aşezate de jur împrejurul sălii. 
Cele mai recente erau în altă parte, şi acolo se 
dusese funcţionarul să le găsească. 

— Precis nu preferaţi să căutaţi pe Internet? a 
întrebat-o, lăsându-i pe masă două tomuri groase. 

— Precis. 

— Sunt în sala de alături. Dacă aveţi nevoie 

> 

de mine, apăsaţi butonul acesta, a mai zis bărba¬ 
tul înainte de a ieşi pe uşile duble de lemn. 


155 



Iris a rămas singură, într-o tăcere perfectă. 
„Ia să vedem u , a deschis ea primul tom, începând 
să citească titlurile evenimentelor petrecute cu 
şapte luni în urmă. 

Nu a fost greu: paginile cu ştiri locale erau 
colorate diferit. A descoperit destul de repede 
evenimentul pe care îl căuta: 


Un incendiu distruge complet 
Pizzeria Capolini 

în zorii zilei de ieri, un incendiu accidental a devastat 
bine-cunoscuta pizzerie Capolini. Focul s-a declanşat 
la puţin timp după ce patronul a închis localul la ora 
două noaptea, de la unul dintre cuptoarele cu lemne 
în care se cocea pizza care făcuse localul celebru. Flăcările 
s-au extins rapid în bucătărie şi pe pereţii placaţi cu 
lemn şi au distrus întreg restaurantul. Chemaţi de un 
vecin, pompierii au ajuns după o jumătate de oră, când 
deja nu se mai putea face nimic. 

Iniţial s-a crezut ca nu fuseseră victime, căci stabili¬ 
mentul era închis si încuiat. Totuşi, un comunicat ulte- 
rior al pompierilor informează că patronul localului, 
italianul Luca Capolini, a fost rănit grav în incendiu. 
Acesta a fost dus de urgenţă la Spitalul Del Mar, unde 
se află sub un pronostic rezervat. Totul pare să ducă la 
concluzia că omul adormise în încăperea din spate când 
se declanşase incendiul. 

i 


156 




Deasupra titlului, o fotografie arăta cum fusese 
pizzeria înainte ca focul să o distrugă: două fe¬ 
restre mari de o parte şi de alta a intrării pe care 
se afla drapelul italian cu numele de familie al 
lui Luca. Un loc pe care lumea îl asocia cu dis¬ 
tracţia si mâncarea bună. 

> > 

Iris citise totul ţinându-şi respiraţia. Nu mai 
pricepea nimic. Cum de Luca nu-i spusese nimic 
despre asta? Nici măcar nu pomenise de incen¬ 
diu. Si ce coincidentă macabră făcuse să fie dus 

> y 

la acelaşi spital unde se aflau părinţii ei în urma 
accidentului? 

De-abia atunci s-a uitat la data la care avusese 
loc totul: 8 noiembrie. 

A început să plângă ca o fetiţă, fără să se poată 
opri. A plecat în fugă, lăsând pe masă uriaşul 
tom deschis si scaunul tras de la locul lui. 

7 

Ajunsă în stradă, a oprit un taxi şi a cerut să 
fie dusă la Spitalul Del Mar. 

„E doar o coincidenţă, n-ar trebui să fiu în 
halul ăsta u , îşi repeta în sinea ei, în timp ce privea 
pe geam oraşul care defila pe lângă ea. Dar faptul 
că descoperise că incendiul de la pizzeria lui Luca 
avusese loc în ziua morţii părinţilor ei, aproape 
la aceeaşi oră, o neliniştise peste măsură. 


157 



Când în zare se vedea de-aeum clădirea spita¬ 
lului, şi-a amintit de inscripţia de la hemerotecă: 

„Poate că e în sfârşit momentul să las în urmă 
trecutul 1 *, şi-a mai zis. 



Trecând pragul adevărului 


Nu vom zâmbi niciodată acolo unde am fost 
nefericiţi. 

Iar Spitalul Del Mar era pentru Iris un aseme¬ 
nea loc. îşi amintea de parcă ar fi fost ieri dimi¬ 
neaţa fatidică în care primise groaznica veste: 
„Vă sunăm de la Spitalul Del Mar. Părinţii dum¬ 
neavoastră au avut un accident de maşină si au 

> i 

fost internaţi în urmă cu o oră“. 

) 

Intre somn şi un început de trezie, Iris între¬ 
base cu un firicel de voce dacă erau bine; frica 
de ce era mai rău a cuprins-o auzind de la capătul 
celălalt al firului glasul care îi spunea, pe un ton 
mâhnit, că prefera să o informeze personal. 

Fusese drumul cel mai atroce din viata ei - 

» 

nesiguranţă şi presimţiri sumbre, asaltată pentru 
prima dată de o senzaţie de gol şi de pierdere 
absolută. în timp ce o voce interioară nu înceta 


159 



să-i repete: „N-am să ajung la timp, n-am să ajung 
la timp“. Şi încă nu ştia că mare parte din acea 
senzaţie n-avea s-o părăsească multă vreme. 

De cum a întâlnit-o pe doctoriţa de gardă, cele 

mai negre bănuieli i s-au confirmat. Nu şi-a mai 

găsit părinţii în viaţă. Muriseră la puţin timp 

după internare, împreună, aşa cum făcuseră totul 

în viată. 

> 

Acum, trecând pragul spitalului, amintirile îi 
strângeau inima. 

La biroul de informaţii a întrebat o infirmieră 
grăbită unde se aflau pacienţii cu arsuri. 

— Aveţi o rudă internată aici? 

> 

— Da, a mintit ea. 

— Intrebaţi-o pe sora de la capătul culoarului, 
i-a spus femeia fâcându-i semn să o ia la dreapta. 

Acolo a dat de o ţipă la fel de antipatică. I-a 
repetat întrebarea. 

— Cum se numeşte persoana? a vrut să ştie 
infirmiera, o femeie nu tocmai tânără, cu cear¬ 
căne adânci si uniformă verde. 

> 

— Luca Capolini. Dar cred că a fost deja 
externat. 

De fapt, Iris era sigură, doar îl cunoscuse pe 
Luca la săptămâni bune după accidentul despre 
care citise în ziar. Arsurile nu puteau fi grave - 


160 



probabil că fusese internat pentru asfixie mai 
ales că nu văzuse nici o urmă de arsură pe chipul 
şi mâinile sale. Oricum, spitalul era singura pistă 
care-o putea duce la el. 

Femeia a tastat numele şi s-a uitat pe ecran. 

— Sigur acesta e numele? 

— Nu îl găsiţi? 

Infirmiera a privit-o peste ochelari. 

— Aşteptaţi puţin, a zis şi a intrat într-un 
birou alăturat. 

Iris a rămas singură şi plină de nelinişti, între- 
bându-se oare ce se întâmpla. A fost tentată să se 
uite pe ecran, dar n-a îndrăznit. Femeia a reve¬ 
nit repede: 

— Urmaţi-mă, vă rog. 

Docilă, a mers după ea de-a lungul unui culoar 

interminabil până la o sală de aşteptare cu pereţi 

albi si fotolii confortabile. 

> 

— Aşteptaţi un minut, o să vină imediat medi¬ 
cul, i-a spus infirmiera înainte de a pleca. 

Iris s-a aşezat, nedumerită şi nervoasă. Se sim¬ 
ţea, brusc, ridicolă. Şi dacă dă de Luca, ce va 
face? O să-l întrebe de ce dispăruse fără să-şi ia 
la revedere? O să-i spună că era îndrăgostită de 
el? A clătinat din cap în semn de refuz, zicându-şi: 
„Trebuie să învăţ să nu mai acţionez impulsiv“. 


161 



în timp cc se uita distrată spre uşă, i s-a părut 
că vede o siluetă subţire şi distinsă, un bărbat cu 
plete cărunte. în halat alb, dar sub care se zăreau 
hainele roase bine cunoscute. Magicianul, cu sigu¬ 
ranţă. A ieşit pe culoar, dar omul dispăruse ca un 
miraj. „Cred că o iau razna“, şi-a zis exact când 
îşi facea apariţia medicul. 

— Sunteţi Iris? Mi s-a spus că aţi întrebat de 
domnul Capolini. Sunteţi rude? 

— Nu, prieteni. 

— înţeleg. Luaţi loc, vă rog. Cred că nu aţi 
aflat nişte lucruri, i-a spus doctorul, un tip între 
două vârste, proaspăt ras, cu ochi albaştri, afabil 
şi plăcut, care a reuşit să o liniştească cât de cât. 
Trebuie să recunosc că sunt puţin nedumerit: 
domnul Capolini a stat la noi o vreme fără ca 
cineva să se intereseze de el. Credeam că nu are 
pe nimeni. Un lucru trist, fireşte. Nimeni nu tre¬ 
buie să fie singur în clipele cele mai grele, nu-i aşa? 

— Bineînţeles, i-a dat Iris dreptate. 

— Aşa că vizita dumneavoastră e un semn 
bun. Deşi tardiv, e bine de ştiut că cineva se gân¬ 
deşte la el. 

> 

— Tardiv...? 

— Aici vine clipa cea mai dureroasă, cea a ade¬ 
vărului care nu mai poate fi ascuns. 


162 



I-a căutat privirile şi şi-a pus o mână peste 
ale ei. Nu părea obişnuit să dea veşti rele. Poate 
că nimeni nu se obişnuieşte cu aşa ceva. 

— Domnul Capolini a murit acum două săp¬ 
tămâni... 

— Nu se poate! Două săptămâni? Nu, im- 

— Corpul i-a cedat în cele din urmă, dar încă 
de la internare speranţele erau puţine. Prea puţini 
supravieţuiesc după o comă prelungită. Nici 
măcar oameni tineri ca el. 

Ochii ei s-au umplut de lacrimi. 

— Regret nespus, sincer, aş fi vrut să vă dau 
vesti mai bune. 

9 

— Când... în ce zi a murit? 

A 

— Intr-o duminică după-amiaza. Prima după 
Crăciun. 

Iris îşi amintea perfect acea duminică. Ziua 
în care viaţa ei începuse să se schimbe. Când îl 
cunoscuse pe Luca la Cel mai frumos loc din lume 
e chiar aici . Când un înger o oprise să se arunce 
de pe pod peste şinele de tren. îşi amintea perfect 
si ora. 

9 

— Lăsaţi-mă să ghicesc. A murit la ora cinci 
după-amiază, a spus cu un tremur în glas. 

— Exact. Chiar eu am semnat certificatul de 
deces. 



163 



Trebuia să plece de acolo, şi repede. A bâiguit 
un „mulţumesc pentru tot“ inaudibil. Trebuia să 
iasă la aer, să simtă frigul pe obraz. Nici nu a auzit 
ce spunea doctorul cel amabil: 

— Cel care are pe cineva să-l plângă nu e chiar 
atât de singur... 

Pe culoarul cel lung inima îi bătea nebuneşte 
şi lacrimile îi înceţoşau privirea. A cuprins-o 
ameţeala, trebuia să se aşeze. A văzut în dreapta 
usa unei toalete si a intrat. Semiîntunericul i-a 

» j 

făcut bine. Şi-a dat cu apă rece pe faţă, refuzând 

să se uite în oglindă ca să nu-şi vadă chipul. S-a 

aşezat pe băncuţa din colţ şi a inspirat adânc. 

„Doar o clipă“, şi-a zis. 

Imediat, a început să se simtă mai bine, de 

parcă s-ar fi depărtat de lume. Sau de parcă ar fi 

început să înţeleagă aspectele mai complexe ale 

vieţii. 

> 



Fericirea e o pasăre care ştie să zboare 


„Bună, Iris, sunt eu, Luca. Nu deschide ochii. 
Nu te mişca. Există lucruri care se petrec doar 
în prezent, îţi aminteşti? De exemplu, povestea 
asta pe care vreau să ţi-o spun. E povestea unui 
sfârşit, dar n-ai voie să te întristezi. Nu e o dramă, 
dimpotrivă. O să-ţi povestesc cum poţi găsi fru¬ 
museţea în ultima clipă, când ai renunţat s-o mai 
cauţi. Prin urmare, e o poveste veselă. 

Imaginează-ţi că intri într-o încăpere în care 
un bărbat tânăr, care ţi-e şi prieten, îşi trăieşte 
ultimele minute. Imaginează-ţi că-1 iei de mână, 
plângi pentru el şi, cu sufletul făcut ţăndări, îi 
spui că o să-ţi fie dor de el. în secunda următoare, 
prietenul tău moare. N-a deschis ochii, dar tu ştii 
că a apucat să-şi ia rămas-bun, pentru că ţi s-a 
părut că îţi strângea uşor mâna. Un gest cald, 
deşi imperceptibil. Şi ştii că ultimele tale cuvinte 


165 



I-au ajutat să plece mai liniştit şi infinit mai 
fericit. 

E momentul să afli că bărbatul ăsta a fost o fiinţă 
arogantă, mânată de două idei fixe: femeile şi ba¬ 
nii. De-a lungul vieţii i-a dezamăgit pe toţi cei 
din jurul său, începând cu propriii săi părinţi, 
care ani în şir au aşteptat un singur lucru: un 
semn că se gândea măcar un pic la ei. Deşi ab¬ 
solut nemeritat, în dragoste a avut mai mult noroc 
decât majoritatea oamenilor. A cunoscut o fată 
minunată, care-1 iubea sincer, dar el n-a fost în 
stare să aprecieze norocul care dăduse peste el. 

Astfel că în clipa morţii era singur, doar cu 
infirmiera de noapte pe care nu o văzuse nici¬ 
odată. In timp ce i se părea că înaintează printr-un 
tunel foarte lung către o lumină strălucitoare, 
ultimul lui gând a fost că i-ar fi plăcut să sufere 
cineva pentru moartea lui şi să-l plângă. Un gând 
care în alte condiţii l-ar fi făcut să roşească de 
ruşine, găsindu-1 potrivit altora, nu lui. După care 
şi-a zis că aşa ceva nu avea sens, că nu se mai 
putea face nimic. 

Numai că partea esenţială din povestea asta 
de-abia începea, oricât de ciudat ar putea să pară. 
în tunelul acela mai erau şi alţii, nu era singur. 
S-a apropiat de un cuplu între două vârste, un 


166 



bărbat şi o femeie cu feţe senine, în ciuda tristeţii, 
care i-au spus că maşina lor se izbise de un ca¬ 
mion uriaş. Fuseseră aduşi la spital, dar muriseră. 
Era atât de ciudat să audă voci. Nu se auzeau 


ca în viaţă, păreau mai curând să provină din lu¬ 
mea viselor, din propria sa imaginaţie. Aşa auzise 

el că se strecoară morţii în lumea celor vii. Cei 

> 

doi i-au mai spus că regretul lor era că nu-şi putu¬ 
seră lua rămas-bun de la fiinţa pe care o iubeau 
cel mai mult pe lume, singura lor fiică, Iris. 

«Cei care pleacă fără să-şi ia rămas-bun nu 
pleacă niciodată de tot», a spus bărbatul. «Iar ca 
să fii fericit trebuie să-ti laşi morţii să plece.» «Si 
să rămâi cu cei vii», a adăugat femeia. După care 
au spus aproape intr-un glas şi cu multă tristeţe: 
«Pentru fiica noastră fericirea a fost mereu pre¬ 
cum o pasăre. îi era frică să n-o sperie şi să-şi ia 
zborul». 


Tânărul care tocmai murise a înţeles un lucru: 

) 

cei doi, care trăiseră o viaţă unul lângă celălalt, 

aveau acum o singură dorinţă, fericirea fiicei lor. 

Ce noroc pe ei că aveau ceva care să-i unească 

chiar si dincolo de lumea celor vii! 

> 

După care au dispărut, sau nu le-a mai auzit 
el vocile, nu era foarte clar ce se petrece. Cert este 
că din acea întâlnire fantasmatică omul a învătat 

i 


167 



cea mai importantă lecţie: şi-a dat seama că trece¬ 
rea sa prin lume fusese complet lipsită de sens, 
pentru că nu făcuse pe nimeni fericit. Aşa că şi-a 
dorit imposibilul, să aibă ocazia să îndrepte lu¬ 
crurile. 

Şi atunci s-a petrecut ceva şi mai ciudat. Fără 

să ştie cum, s-a pomenit într-un loc unde magia 

încă părea posibilă. Acolo a întâlnit o femeie cu 

suflet frumos. De cum i-a aflat numele, a înţeles 

> 

că i se oferea o a doua şansă, pe care nu trebuia 
să o piardă. O şansă pentru el, dar şi pentru a 
îndeplini ultima dorinţă a acelor părinţi preocu¬ 
paţi de viitoarea fericire a singurei lor fiice. După 
care va pleca definitiv. încă nu ştia cum, dar voia 
să facă asta cât mai bine posibil. Acum tu trebuie 
să decizi dacă a făcut bine sau, dimpotrivă, a 
zbârcit-o încă o dată.“ 

Iris avea ochii în lacrimi. „Deci ei te-au tri¬ 
mis../ 4 s-a auzit spunând ca de departe. „Iar tu 
i-ai ajutat să se ducă liniştiţi. Şi m-ai salvat şi pe 

mine. Voiam să-ti mulţumesc înainte de a-ti 

> ) > 

spune adio. Pleci?" 

N-a mai răspuns nimeni. S-a deschis uşa şi 
cineva a aprins lumina. Orbită, a văzut cum o 
femeie corpolentă în halat albastru împingea 
înăuntru căruciorul pentru curăţenie. 


168 



— Vai, scuze, vă simţiţi bine? 

— Da, da, s-a ridicat Iris repede. Cred că am 
avut o ameţeală, dar acum mi-a trecut. 

Afară, frigul a readus-o la realitate şi i-a uscat 
ultimele lacrimi. L-a rugat pe taximetrist să o 
ducă pe drumul de lângă mare. Voia să mai vadă 
o dată apartamentul pe care-1 vizitase împreună 
cu Olivier, să se apropie de fericire încet, fără 
grabă. 

„Ca să nu-şi ia zborul de cum mă vede“, şi-a 
zis îndreptându-se apoi spre o casă pe care nu o 

mai simţea ca fiind a ei. 

) 




Ce împachetezi din viaţă când te muţi 


„Iris, scumpo, sunt eu, Angela. II ţii minte pe 
domnul acela foarte înalt care a venit să-ti vadă 
casa, neamţul? M-a sunat să-mi spună că vrea 
să cumpere apartamentul. îi convine preţul şi e 
destul de grăbit. Săracul de el, nu ştia că nu mai 
lucrez la agenţia imobiliară. în fine, porcul ăla 
de fost şef al meu o să te sune el ca să-ţi spună. 
Eu voiam doar să ştii că sunt gata să te ajut să 
ambalezi lucrurile în cutii. Sunt o adevărată 
expertă în împachetat viaţa şi plecat în altă parte. 
Ah, uitam, să fie într-un ceas bun!“ 

Al doilea mesaj era de la agenţia imobiliară: 
un glas masculin care îi comunica, pe un ton 
serios şi neutru, ceea ce tocmai îi spusese Angela, 
adăugând: „Clientul vrea să mai vadă o dată casa 
înainte de a comanda mobila. Noi aşteptăm să 
ne sunaţi ca să începem formalităţile". 


171 



Ultimul mesaj era de la Olivicr, iar tonul nu 
era deloc vesel: „Bună, prinţeso. Ştiu bine că unul 
dintre defectele mele e că nu-mi dau seama când 
devin pisălog. îmi pare rău, nu voiam să te plicti¬ 
seşti de mine atât de repede, te consider o femeie 
atât de deosebită de cele pe care le-am cunoscut, 
atât de specială... Vezi, iar sunt pisălog. Nu mă 
învăţ minte nici măcar atunci când mi se dau 
papucii... în fine... Ai grijă de tine şi fii fericită. 
Lumea e mult mai tristă fără tine“. 

Mesajul i-a accelerat bătăile inimii. Uitase de 
întâlnirea lor de la prânz, cu toate evenimentele 
de care avusese parte peste zi. Şi l-a imaginat 
aşteptând ore în şir în faţa intrării, întrebându-se 
ce se întâmplase şi, după cum tocmai auzise, 
extrăgând propriile sale concluzii înainte de a se 
da bătut. Tocmai acum, când începea să simtă 
ceva pentru el... „Şi totuşi, ce cuvinte frumoase 
a găsit“, şi-a spus ea cu admiraţie. 

Dar până la Olivier, mai avea ceva urgent de 
rezolvat. A format numărul agenţiei şi a cerut să 
vorbească cu şeful. La telefon s-a auzit acelaşi glas 
monoton pe care-1 ştia de pe robot. încercând 
să nu-i tremure vocea, Iris i-a spus: 

— Vreau ca tot agenta care a venit prima dată 
cu acest client să-l însoţească si acum. 


172 



Cu tonul acela sigur pe el, patronul agenţiei 
i-a explicat că persoana la care se referea nu mai 
lucra acolo, dar că avea să trimită alt agent. 

— Nu mi se pare corect, l-a întrerupt ea. Fata 

aceea, nu i-am retinut numele... 

7 , » 

— Angela. 

— Exact, Ângela, mi s-a părut foarte compe¬ 
tentă. Meritul este al ei în totalitate. 

Omul începea să se enerveze: 

— Regret, dar nu e posibil. V-am spus doar 
că nu mai lucrează la noi. 

— Atunci, nu mai vând casa. Spuneţi-i clien¬ 
tului că m-am răzgândit. Bună seara — şi a închis. 

Nu era stilul ei, îi tremurau mâinile, dar era 
convinsă că procedase bine, că Angela avea să pri¬ 
mească ceea ce i se cuvenea si că cel din cauza 

) 

căruia rămăsese fără slujbă avea să o sune. A aştep¬ 
tat puţin lângă telefon, dar n-a sunat nimeni. 
Lângă ea, Piratul o privea întrebător. 

— Bine, e rândul tău, i-a spus în timp ce apuca 
lesa, facem o plimbare, dar o să fie scurtă. 

Şi scurtă a fost, cât să lase timp câinelui să-şi 
dezmorţească labele si să-si facă nevoile. S-au 

> > i 

întors acasă după câteva minute, iar patrupedul 
a înţeles că stăpâna sa era tare ocupată în ziua 
aceea. 


173 



Iris a făcut un duş, apoi s-a îmbrăcat şi când 
se pregătea să iasă, a sunat telefonul. Era Ângela: 

— Pot să aflu cum ai reuşit? 

— Nu înţeleg. 

— M-a sunat! Ca să-şi ceară scuze şi să mă 
anunţe că o să mă ocup de vânzarea apartamen¬ 
tului tău. Şi chiar n-ai nici o legătură? 

— Eu? Deloc! Presupun că s-a căit. Păi, nu 
se spune că bărbaţii se întorc mereu? 

Deloc convinsă, femeia a întrebat: 

— Pot să te invit diseară la cină ca să-ti multu- 

> > 

mese? 

— Am alte planuri pentru diseară, dar vreau 
să-ţi cer o favoare. 

— Orice vrei, doar spune! 

— Mai ai cheile de la depozitul ăla la care 
am fost noi? 

— Din întâmplare, da: când iubitul meu şef 
m-a concediat, am uitat să i le înapoiez. 

— îmi închipuiam eu. Te-ar deranja dacă...? 

— S-a făcut. La ce oră vrei să mergem? 

— în noaptea asta, mai târziu, pe la ora două, 
ce zici? 

— Eşti fiinţa cea mai ciudată pe care am cu¬ 
noscut-o vreodată, dar poţi conta pe mine, i-a re¬ 
plicat Ângela. Pentru o prietenă ca tine merită 
să fac noapte albă. 


174 



Iris s-a aranjat repede, în timp ce în cap îi răsuna 

cuvântul „prietenă", lucru care o bucura nespus. 

Era pentru prima dată când cineva o considera 

astfel, şi asta o făcea teribil de fericită, fără să 

ştie de ce. 

> 

Resemnat, Piratul o privea cu coada ochiului, 
întins pe jos şi oftând prelung înaintea perspec¬ 
tivei unei nopţi petrecute în singurătate. „Urea¬ 
ză-mi succes", i-a zis Iris, deja în vestibul şi cu 
cheile în mână. în ultima clipă, s-a întors şi i-a 
mai spus: 

— S-ar putea să mă întorc destul de târziu, 
îţi dau voie să faci pipi pe covorul ăsta vechi şi 
urât, ca să nu fie nevoie să-l luăm în casa cea 
nouă, I-a mângâiat ea pe cap. 

A mai aruncat o privire prin casă şi a ştiut că 
tot ce merita să ia la mutarea asta din viata cea 

j 

veche erau câinele cel răbdător şi pe ea însăşi. 

Pentru ca totul să fie perfect nu lipsea decât 
Olivier. 




în căutarea perfecţiunii eterne 


<*-s 

— îmi închipuiam eu c-am să te găsesc aici, 
a spus Iris când a auzit glasul lui Olivier răspun¬ 
zând la interfonul adăpostului pentru câini. 
Dacă-mi accepţi scuzele, te invit la cină. 

— Sigur, prinţesă, cobor imediat. 

Părea cam abătut. Ochii nu-i mai străluceau 
ca de obicei, iar zâmbetul era fortat. 

— Am fost o proastă. Mă înverşunam să caut 
fericirea undeva departe, uitând că poate fi la doi 
paşi. 

— Ştii, pe când eram Ia Osaka mi-am notat 
un haiku de Fusei care-mi place tare mult: „Cireşi 
în fapt de seară / Cu cât mă depărtez de ei / Cu 
atât mă întorc mai des să-i privesc*'. Apropo, ştii 
ce e acela un haiku? 

— Bineînţeles! Chiar am scris si eu unul. 

> i 


177 



Asta a părut să-l amuze pe veterinar. Parcă nu 
mai era atât de cenuşiu la faţă. 

— Ai darul să mă surprinzi mereu. Asta merită 
altă cină la un restaurant japonez, unul special. 
Mergem? 

Au mers până în centru. Olivier a lăsat maşina 
într-o parcare, apoi a dus-o pe străduţele înguste 
ale oraşului ascuns, niciodată căutat de turişti si 
evitat până şi de localnici. Undeva, după un colţ, 
au zărit o uşă simplă de lemn luminată de un 
felinar roşu de hârtie. 

— Am ajuns. Nici măcar nu are un nume. 
Patronii preferă ca obişnuiţii localului să-l nu¬ 
mească simplu HimitsUy adică „secret". Nu e atât 

un restaurant, cât o frăţie ascunsă. Aici toti ne 

> * 

cunoaştem între noi. 

> 

De cum a intrat, Iris si-a dat seama că locul 
era deosebit. Olivier i-a făcut semn să se descalte 
şi să-şi lase pantofii la uşă. Apoi a salutat-o cu o 
plecăciune adâncă pe japoneza în vârstă care 
aştepta în micul vestibul. Au urmat-o într-un 
salon mititel, cu numai trei mese de lemn, unde 
doar una era ocupată de altă pereche. Pe pereţi, 
gravuri japoneze înfăţişând oceanul învolburat 
şi zăpezile de pe muntele Fuji. 


178 



— Am decis să închiriez apartamentul pe care 
mi l-ai arătat. Fireşte, dacă amicul tău îşi menţine 
oferta. Aveai dreptate: e casa visurilor mele. 

Olivier a scos mobilul şi l-a sunat imediat pe 
proprietar. După două minute, apartamentul era 
al ei. 

— Te ajut cu mutarea, abia aştept! a exclamat 
entuziasmat. 

în mai puţin de două ore, el era a doua per¬ 
soană care se oferea pentru o corvoadă deloc pl㬠
cută. Iris şi-a zis că cineva care are doi prieteni 
dispuşi s-o ajute să se mute nu este un om singur. 

— Nu-mi iau mare lucru, ca să nu am prea 
multe de împachetat. Şi ca să urmez sfatul pe 
care mi l-a dat un ceas. 

La privirile lui nedumerite, a scos din buzunar 
vechitura aceea de ceas oprită la ora douăsprezece 
fix şi l-a pus pe masă. 

— E un ceas magic. Merge, şi nu merge. în㬠
untru are o inscripţie care spune „Lasă în urmă 
trecutul şi prezentul va porni“. E un hârb destul 
de misterios, nu ţi se pare? 

Olivier a dus ceasul la ureche: 

— Dar ticăie. 

— Un ticăit din altă lume, a nuantat Iris. 

7 j 


179 



— Sau dintr-un loc de departe, precum res¬ 
taurantul în care ne aflăm. 

Bătrâna care-i primise la intrare le-a adus supă 
miso şi o farfurie plină cu teci verzi. 

— Astea sunt edamame , i-a explicat Olivier, 
aperitivul preferat al japonezilor. Seamănă cu 
fasolea verde, dar sunt teci de soia. Mănânci doar 
boabele. 

Iris a luat o teacă şi a supt o boabă de un verde 
strălucitor. Era caldă si uşor sărată. 

> j 

— In Japonia e lucru obişnuit să vezi lumea 
uitându-se la televizor cu un castron cu soia în 
faţă. Oricum, e mult mai sănătoasă decât flori¬ 
celele de porumb. Apropo, spuneai că ai să-mi 
dai trei veşti bune. Una e cea cu apartamentul. 
Care sunt celelalte două? 

— Cea de-a doua e că au rămas doar două do¬ 
rinţe de pe listă. Berea Ebisu mi-a purtat noroc, 
aşa cum spuneai. 

Olivier a ridicat mâna şi a cerut vesel: 

— Avem urgentă nevoie de două beri Ebisu! 

Apoi s-a întors spre ea: 

— Va trebui să bem pentru cele două dorinţe 
încă neîndeplinite. Poţi să-mi spui despre ce este 
vorba? 

Din glasul şi de pe chipul lui dispăruse orice 
urmă de posomoreală, a constatat Iris. Acum părea 


180 



mai tânăr decât era, semăna cu adolescentul pe 
care-1 cunoscuse la cabana din munţi... Li s-au 
adus berile şi două căni de ceramică negricioasă. 

— Vreau să-mi vopsesc părul în roşu, a râs ca. 

— închin pentru zilele numărate ale părului 
tău castaniu, a rostit el teatral în timp ce cioc¬ 
neau. Si cealaltă? 

> 

— Ultima dorinţă e încă secretă. Dar poate 
c-ai s-o descoperi. 

— Ador secretele! Abia aştept s-o aflu. 

în timpul mesei au trăncănit de una şi de 
alta, savurând rulourile de orez cu somon si nişte 

> i 

fileuri delicate de ton crud. Când ultimul bol a 
fost luat de pe masă, Iris s-a dat expertă în 
bucătăria japoneză, facându-i cu ochiul: 

— Iar acum, ceaiul. Sfârşitul care vine negre¬ 
şit, precum moartea. 

La masă au fost aduse un ceainic din fontă si 

> 

două căni rustice, de culori diferite. încet, Olivier 
i-a umplut cana, în timp ce îi dădea alte explicaţii 
de cunoscător: 

— Ştiai că în Japonia se crede că pentru a 
învăţa cum se cuvine ceremonia ceaiului e nevoie 
de o viaţa de om?... O ceremonie a ceaiului în 
toată regula poate dura până la patru ore. Şi nu 
cuprinde doar ceaiul, ci şi o mâncare uşoară, un 


181 



aranjament floral şi un cod complicat de poziţii 

şi replici. Am citit undeva că cel care a creat 

acest ritual a trăit în secolul al XVI-lea. Pesemne 

că avea mult timp la dispoziţie! Se numea Rikyu, 

dacă nu mă înşel, şi a definit astfel ceremonia: 

„O întâlnire, un prilej“. Maestrul pretindea că de 

fiecare dată când îţi bei ceaiul cu cineva trăieşti o 

experienţă unică şi specială, ceva ce nu se va repeta 

nicicând exact la fel. în asta rezidă frumuseţea ei. 

> 

— Să înţeleg că doar unicitatea poate fi fru¬ 
moasă? Nu mi se pare drept! 

— Dar totul e unic! Dacă te uiţi atent, în 
natură nimic nu e perfect: tot ce e natural e asi¬ 
metric şi are termen de expirare. Şi nimic nu e 
complet, totul fierbe fără preget în marea oală a 
realităţii. Nimic nu e terminat, iar în asta constă 
frumuseţea vieţii, zic japonezii: în arta imperfec¬ 
ţiunii. Ei o numesc wabi-sabi . Adică imperfec¬ 
ţiunea, temporalul, neterminatul. Tot ce merită 
osteneala e wabi-sabi . 

— Văd că la Osaka nu ai studiat doar medi¬ 
cina veterinară, a spus Iris pe un ton admirativ. 
Dă-mi un exemplu concret de wabi-sabi . Să fie 
ceainicul ăsta? 

— Mai curând cele două căni. Sunt făcute din 
argilă naturală. Au o suprafaţă neregulată şi se to- 


182 



cesc prin uz, dar asta Ie face şi mai frumoase. Ide 
sunt wabi-sabi. 

— Ca şi cina noastră, a şoptit Iris. 

Olivier a privit-o drept în ochi. Timpul s-a 
oprit. Era ca şi cum toată lumea ar fi fost precum 
ceasul cel vechi de pe masă. Inima ei dădea să-i 
sară din piept. Avea senzaţia că, privind-o astfel, 
Olivier îi pătrundea în suflet şi i-1 oferea în acelaşi 
timp pe al său. 

— Ţii minte ce ţi-am spus ultima dată, când 
te-am comparat cu un bol cu orez alb? Ţi-am 
spus că valoarea lui îi stă în simplitatea şi delica¬ 
teţea lui, în stare să capteze toate savorile vieţii. 
Orezul e exact ca tine. Eşti wabi-sabi , prinţesă. 
Wabi-sabi în stare pură. 

S-au privit în tăcere, electrizaţi de emoţie. 
Privirea a fost urmată de un sărut. Lumea a dis¬ 
părut în timp ce buzele li se uneau. Pe urmă, cu 
pulsul încă accelerat. Iris i-a spus: 

— Am ceva pentru tine. E ceva foarte simplu, 
dar exprimă tot ce simt... 

A scos din geantă o hârtie, iar Olivier a citit: 


Pana în mâna dreaptă. 
Inima în partea stângă. 
Iar tu, pretutindeni. 


183 



— S-a mototolit, a spus el, ridicând hârtia 
ca pe o comoară. 

— A străbătut un drum lung până să-şi g㬠
sească adevăratul stăpân. 

Şi înainte ca el să poată spune ceva, l-a sărutat 
încă o dată: 

— Acum n-a mai rămas decât o singură do¬ 
rinţă. 

> 



Viata e o stradă cu sens unic 
> 


Dar înainte de a pune capăt acelei perioade 
din viaţa ei atât de plină de emoţii şi descoperiri, 
Iris trebuia să revină într-un loc special. 

S-a întâlnit cu Ângela acolo unde fusese Cel 
mai frumos loc din lume e chiar aici . Avea să-i spună 
atâtea noutăţi, dar le-a lăsat pe mai târziu şi a 
întrebat-o: 

— Parcă ziceai că ai fost coafeză, nu? 

— Asa e. 

> 

— Atunci, ai putea să mă vopseşti? Roşcată 
crezi c-o să-mi stea bine? 

— O să-ţi stea perfect! Bună idee. Chiar mâine 
cumpăr vopseaua, a spus ea, în timp ce descuia 
uşa cu o cheie ruginită. 

In prag, Iris a oprit-o: 

— Te superi dacă te rog să mă laşi singură? 
Simt nevoia să revin la... 


185 



— Nu-mi da explicaţii, între noi nu-şi au ros¬ 
tul. Te aştept aici. Dacă vrei ceva, fluieră! 

Vechea sală era luminată doar de felinarele de 
pe stradă. S-a mirat din nou să nu găsească nici 
urmă din cafeneaua unde petrecuse clipe atât de 
frumoase cu Luca, dar acum sentimentele ei erau 
altele. Locul era la fel de părăsit ca atunci când i-1 
arătase Angela, numai că de data asta nu mai 
exista nici o masă şi n-o aştepta nici o ceaşcă cu 
ciocolată caldă. Dispăruse şi dulapul cu pachetele 
„treburilor neterminate“. 

S-a oprit în mijlocul acestui decor dezolant 
şi a rămas aşa câteva secunde. Nu s-a întâmplat 
nimic. A numărat până Ia zece, până la cincizeci, 
până la o sută... Parcă nu voia să plece cu mâinile 
goale. S-a simţit caraghioasă şi a lăsat număratul. 
Ochii i se obişnuiseră cu întunericul. Tăcerea era 
compactă, se auzea doar ticăitul slab al ceasului 
magic. 

Dintr-odată, s-a simţit dezamăgită. Venise 
degeaba. N-avea să se întâmple nimic. Ce proastă 
fusese să-şi facă iluzii! A mai aruncat o ultimă 
privire de jur împrejur şi s-a îndreptat spre ieşire. 
Precis că Angela o s-o copleşească cu întrebările, 
iar ea nu avea nici un răspuns. 

întindea mâna spre clanţă, când a tresărit au¬ 
zind un glas pătrunzător: 


186 



— Acum ai aflat ce se întâmplă tot timpul în 
prezent? 

Ar fi recunoscut glasul dintr-o mie. Era al ma¬ 
gicianului. Coama lui albă a spart întunericul. 

— în afară de magie? a întrebat ea, bucuroasă 
de revedere. 

— Ceva mult mai important. 

— Mai importantă decât magia nu e decât 
fericirea. 

— Bingo! a exclamat el, în timp ce de undeva 
parcă se auzea un zgomot de cimbale. Doamnelor 
şi domnilor, vă rog să o aplaudaţi pe curajoasa 
noastră candidată! 

I s-a părut că aude nişte aplauze depărtate, în 
timp ce magul făcea o reverenţă teatrală şi zâm¬ 
bea mulţumit. Parcă îi spusese odată că „ceea ce 
contează sunt ovaţiile". 

— Am revenit aici pentru că speram să vă g㬠
sesc. Mi s-a părut că vă zăresc la spital... Dum¬ 
neavoastră eraţi, asa-i? 

— Cu toţii trebuie să ne întoarcem odată 
acolo unde am fost trişti. Din tristete se învaţă 

> ti 

multe. Cât despre cafeneaua asta... ai ajuns exact 
la timp. Eram gata să plec. 

— Unde plecaţi? 

— Oriunde. Un iluzionist e bine primit peste 
tot. Arta noastră nu cunoaşte graniţe. 


187 



— Voiam să vă mulţumesc. Cred că l-am găsit 
pe Luca... Ştiaţi că murise, nu? 

— Sigur că da, draga mea. Viaţa e o stradă cu 
sens unic. 

— Ştiaţi şi că părinţii mei au plecat fără să-şi 
ia rămas-bun, drept care nu puteau părăsi această 
lume liniştiţi, şi că nici eu nu puteam fi fericită. 

Magicianul zâmbea, mulţumit de cuvintele ei. 

— Nu mă mai tem de moarte, a continuat Iris, 
nu mi se mai pare atât de tristă ca înainte. 

— Asta-i minunat. Moartea e tristă doar pen¬ 
tru cei care n-au avut curajul să trăiască. 

— Şi ce e cel mai grozav e că nici de viitor nu 
mă mai tem. 

— „Lasă în urmă trecutul şi prezentul va pomi“, 
nu e aşa? O spune limpede chiar ceasul ăsta al tău. 

— E ceva ce nu pricep în ruptul capului. De 
ce a dispărut cafeneaua asta atât de repede? 

— Nu pricepi pentru că îţi pui întrebarea în 
mod greşit. Problema nu e de ce a dispărut, ci de 
ce se afla aici când ai venit tu pentru prima dată. 

Nedumerită, Iris a ridicat din umeri. 

A 

— Iţi aminteşti după-amiaza aceea când ai 
descoperit Cel mai frumos loc ... ? 

— Cum să nu! Una dintre cele mai triste din 
viaţa mea... îmi umblau prin cap tot felul de 


188 



idei ciudate. Aţi fi mirat dacă v-aş spune că voiam 
să mă sinucid? 

— Deloc. Clienţii mei au acelaşi tip de idei, 
de-aia îmi şi sunt clienţi. 

— Păi atunci... Cel mai jrumos loc... este... ? 

— Un loc de trecere. Altfel spus: un soi de 
sală de aşteptare, unde zăbovesc cei care urmează 
să treacă dincolo. Vechii greci credeau că după 
moarte oamenii trebuiau să traverseze o apă într-o 
barcă condusă de un cârmaci priceput, dar capri¬ 
cios. Dacă-i luăm în serios, cafeneaua ar fi barca, 
iar eu, barcagiul. 

— Prin urmare, toti clienţii erau... 

> j 

— Toti clienţii cafenelei erau călători în tre- 

t i 

cere. Da, nu te uita asa la mine, erau morţi. 

y 1 t 

— Şi de ce nu se aflau şi părinţii mei printre 
ei? 

— Nu toţi au nevoie să aştepte. In plus, din 
câte ştiu, ei l-au trimis pe Luca cu scopul de a 
rezolva treburile neterminate. Au plecat liniştiţi. 
Şi, graţie ţie, aşa a plecat şi Luca. 

— Dar eu eram vie! 

— Insă viata nu te mai interesa.Tocmai ai 

> 

spus că voiai să te sinucizi. 

— Vreţi să spuneţi că, dacă n-aş fi încercat 
să-mi iau viaţa, dacă aş fi avut planuri şi poftă 


189 



de viaţă, cafeneaua asta nici n-ar fi existat pentru 
mine? 

— Nu chiar. îţi spun că astea sunt motivele 
pentru care a dispărut. 

In clipa aceea Iris a auzit un cântec. A ascultat 
cu atenţie. Atât melodia, cât şi cuvintele i se 
păreau familiare, de parcă le-ar mai fi auzit. Avea 
impresia că i se adresau direct: 

Heaven afier heaven 
Our wings are growing 
This is such a perfect world 
When you 're in Iove . 1 

— A sosit clipa. Trebuie să mă duc, a spus 
magicianul. 

— Staţi, n-am apucat să vă întreb care e se¬ 
cretul ceasului! 

Răspunsul a venit ca de departe: 

— Nu e nici un secret, Iris. Dă-i voie prezen¬ 
tului să pornească. 

A încercat să-i zărească silueta în întuneric, 
dar plecase de-acum. Magicianul se făcuse nev㬠
zut. Pentru totdeauna, de data asta, a fost ea 
sigură. 

1. „Cer după cer / Ne cresc aripi / Lumea asta e 
perfectă / Când eşti îndrăgostit” (în engl., în orig.). 


190 



De parcă ar fi vrut să se agate de ultimul semn 
rămas de la cafenea şi de la oamenii de acolo, a 
scos ceasul din buzunar şi l-a privit. 

Secundarul începuse să se mişte. L-a dus la 
ureche şi a auzit tic-tacul puternic al vieţii. 

Prezentul pornise. 





Iris a deschis ochii când cele dintâi raze ale 

soarelui pătrundeau în noua ei casă. Era prima 

ei dimineaţă acolo si încă nu se obişnuise. Nici 
» * > 

măcar cu splendoarea mării care sclipea sub lu¬ 
mina noii zile. 

Il visase pe Luca. în vis, era îmbrăcat tot în 
alb şi venea spre ea într-o încăpere scăldată în 
lumină. Se apropia de ea, o săruta uşor pe buze 
şi îi spunea: „Mulţumită ţie n-o să mai fiu nici¬ 
odată singur. Şi nici tu, căci din clipa asta sunt 
îngerul tău păzitor". 

Mai simţea şi acum pe buze gustul acelui s㬠
rut. Un pic neliniştită, a avut impresia că, visân- 
du-1, comisese o infidelitate. S-a gândit imediat 
la Olivier. Ce-ar spune dacă i-ar povesti visul? 
Cum ar interpreta faptul că Luca revenise în gân¬ 
durile sale şi îi spusese că avea să vegheze la 


193 



fericirea ei? Dacă se înşelase atunci când luase 
ultimele decizii? Dacă apartamentul ăsta nu era 
de fapt locul în care trebuia să fie? 

Când s-a mai liniştit puţin, o aromă delicioasă 

inconfundabilă i-a pătruns în nări. Fără să se 

mişte din pat, mai întâi a privit lumina reflectată 

pe tavan, abia apoi a analizat mirosul. Era simplu, 

îl cunoştea atât de bine: ciocolată. 

> 

A sărit din pat şi s-a uitat pe noptieră. Era 
chiar acolo! O ceaşcă cu ciocolată aburindă, parcă 
atunci făcută, cu ceva scris pe porţelan. Cu inima 
bubuindu-i în piept, a citit: 

CEL MAI FRUMOS LOC DIN LUME 

E CHIAR AICI 



Mulţumiri 

» 


îi mulţumim lui Rocio Carmona, entuziasta 
editoare a acestei cărţi, pentru că a dat viaţă ca¬ 
fenelei magice; domnului doctor Eduard Estivill, 
pentru povestea cu papagalul şi pentru atâţia ani 
de optimism şi prietenie; lui Jaume Rossello, 
părinte spiritual şi editorul Călătoriilor lui Indigo, 
şi grupului de hoteluri Guru, pentru că a furni¬ 
zat banda sonoră a multor pasaje ale acestei istorii. 
Le mulţumim de asemenea cititoarelor si citi- 

* i 

torilor care se lasă emoţionaţi de poveşti, pentru 
că s-au aşezat cu noi la mesele din cafeneaua 
visurilor. 




CUPRINS 


Partea întâi 
CELE ŞASE MESE 
ALE MAGICIANULUI 

Sub un cer lipsit de vise. 11 

Ca norii care trec. 17 

Câine mic caută iubire mare. 25 

Masa trecutului. 31 

Un psihanalist de buzunar. 41 

Lucrurile cele mai rele pot fi şi cele mai bune ... 47 

Când îţi linge mâna câinele fericirii. 57 

Ecourile dragostei. 61 

Bazarul copiilor. 67 

Arta haikuurilor . 73 

Ce se adaugă şi ce se scade. 79 

Un prezent interminabil. 83 

Cum să scrii un haiku de dragoste. 89 

A şasea masă. 93 

197 
















Partea a doua 
TIC-TACUL VIEŢII 

y 


Un râu de tristeţe care curge spre ocean. 99 

Trecutul unora e viitorul altora.103 

Trei luni de viaţă pentru o mincinoasă .107 

O zi de luni nu chiar atât de groaznică .113 

O cină sub semnul norocului .119 

O bucăţică din altă lume.123 

Depozitul treburilor neterminate.129 

Marea viitorului .135 

Despre îngeri.139 

Seara celor patru dorinţe îndeplinite.143 

Nimeni nu mănâncă îngheţată 

când afară ninge.149 

Trecutul miroase a hârtie veche .155 

Trecând pragul adevărului.159 

Fericirea e o pasăre care ştie să zboare .165 

Ce împachetezi din viaţă când te muţi.171 

în căutarea perfecţiunii eterne.177 

Viaţa e o stradă cu sens unic.185 


Mulţumiri 

> 


193 

195 























La preţul de vânzare se adaugă 2%, 
reprezentând valoarea timbrului literar. 


Care Santos s-a născut în 1970, în oraşul 
Mataro, Barcelona. A studiat mai întâi 
dreptul, apoi filologia la Universitatea 
Autonomă din Barcelona. Kstc autoarea a 
11 romane, şase volume de proză scurtă, 
două volume de poezii, precum şi a nume¬ 
roase cărţi premiate pentru copii şi adoles¬ 
cenţi. La Editura I lumanitas Fiction i-au 
apărut romanele încăperi ferecate (llabita- 
ciones cerradas y 2011) în 2013, Aerul pe 
care îl respiri (El aire que respires, 2013) 
în 2014 şi Poftă de ciocolată (Desig de 
xocolata , 2014; Premio Ramon Llull) în 
2016. Noul ci roman, Media vida y e încu¬ 
nunat, în 2017, cu Premio Nadal. Opera lui 
Care Santos c publicată în peste 20 de ţări. 

Francesc Miralles s-a născut în 1968, la 
Barcelona. A studiat literatura germană 
la Universitatea din Barcelona. Este un 
scriitor prolific de succes, jurnalist şi muzi¬ 
cian. Printre romanele sale pentru adoles¬ 
cenţi se numără Un haiku per a VAlicia 
(2002, Premio Gran Angular) şi Interrail 
(2007, Premio Columna Jove). Romanul 
său Amor en minuscula (2006; în curs de 
traducere la Humanitas Fiction) a apărut 
deja în peste 20 de ţări. Este autorul mai 
multor volume de psihologie practică, de 
asemenea bestselleruri. Cărţile semnate îm¬ 
preună cu Alex Rovena sunt traduse în 
peste 12 limbi. 

Din 2008, când a apărut în spaniolă, roma¬ 
nul Cel mai frumos loc din lume e chiar aici 
(El mejor lugar del mundo es aquimismo) 
şi-a început o spectaculoasă traiectorie 

internaţională. 

> 


ISBN 978-606-779-160-0