Jules Verne — Naufragiatii De Pe Jonathan

Jules Verne 


Jules Verne 


NAUFRAGIAJII DE PE 
„JONATHAN 


Guanacul. 

Un animal grațios, cu gâtul lung elegant arcuit, cu crupa 
plină, picioare nervoase, lungi şi subţiri, părul roşcat bălţat 
cu alb, cu coadă scurtă, egretă stufoasă de păr. Numele lui 
localnic: guanaco; în româneşte: guanac. Văzute de 
departe, rumegătoarele acestea dau deseori iluzia că ar fi 
cai cu călăreţi în spate, şi mulţi călători s-au lăsat înşelaţi de 
aparenţa aceasta, luând drept o ceată de călăreţi câte una 
dintre turmele lor învălmăşite în galop năvalnic la orizont. 

Unică fiinţă vie vizibilă în regiunea aceea pustie, guanacul 
de care este vorba în rândurile de faţă, se opri pe creasta 
unei coline pierdute în mijlocul unei prerii întinse în care 
trestiile foşăiau zgomotos, tremurându-şi vârfurile ascuţite 
deasupra tufelor de mărăciniş. Cu botul în vânt, aspira 
adierile uşoare ale unui vântuleţ din est. 

Câmpia era brăzdată ici şi colo de râpele formate de ploile 
furtunoase care scrijeliseră pretutindeni solul moale. 
Adăpostit de una dintre adâncăturile acestea, la o mică 
depărtare de colină, un indian se apropia neobservat de 
guanacul nostru. Aproape gol, acoperit doar cu câteva 
petece de blană, înainta pe tăcute, târându-se pe iarbă în 
aşa fel ca să nu sperie vânatul pe care îl ochise. Cu toate 
acestea însă, animalul simţea apropierea primejdiei şi 
începuse să dea semne de nelinişte. 

Deodată, un lasou se auzi şuierând prin aer. intită asupra 
animalului, fâşia subţire de piele nu-şi atinse obiectivul; 


alunecă pe crupă şi căzu jos. 

Lovitura dăduse greş. Guanacul o rupse la fugă. Când 
indianul ajunse în vârful colinei, vânatul dispăruse în 
tufişurile din apropiere. 

Dar dacă guanacul era în afară de orice primejdie, nu tot 
aşa stăteau lucrurile şi cu omul. 

După ce strânse lasoul, al cărui capăt era prins la 
cingătoare, indianul se pregătea tocmai să coboare, când 
un răget furios izbucni la câţiva paşi de el şi în aceeaşi clipă 
o fiară se repezi asupra lui. 

Era un jaguar uriaş, cu blana cenuşie bălţată cu negru. 
Indianul ştia cât de feroce este animalul acesta, capabil să-l 
sfâşie dintr-o singură muşcătură. Făcu un salt înapoi. Spre 
nenorocul lui însă, se împiedecă de o piatră şi căzu. încercă 
să se apere cu un fel de cuţit făcut dintr-un os de focă, 
foarte ascuţit, pe care reuşise să şi-l tragă de la brâu. O 
clipă crezu chiar că are să se poată ridica pentru a susţine 
lupta în condiţii mai favorabile. Dar nu avu timp. Uşor rănit, 
jaguarul turba de furie, şi sărmanul indian, trântit la 
pământ şi sfâşiat de ghearele fiarei, părea iremediabil 
pierdut. 

Chiar în clipa aceea însă, răsună pocnetul scurt a unei 
carabine şi jaguarul se prăbuşi fulgerat, cu inima străpunsă 
de glonte. 

La o sută de paşi de acolo, un norişor alburiu se destrăma 
printre stâncile falezei. Pe una dintre stâncile acestea sta în 
picioare un om cu carabina la ochi. 

Cu trăsături ariene foarte pronunţate, bărbatul acesta nu 
era compatriot cu rănitul. Nu avea pielea negricioasă, cu 
toate că era foarte bronzat, nici nasul turtit, nici pomeţii 
ieşiţi în afară, şi nici ochii mici care caracterizează rasa 
indigenă. Dimpotrivă, figura îi era inteligentă, şi fruntea lui 
înaltă era cutată de o mulţime de încreţituri, proprii 
oamenilor obişnuiţi să gândească. Părul, tuns scurt, era 
aproape cărunt. Cu toate acestea, nu părea să aibă mai 
mult de patruzeci-patruzeci şi cinci de ani. Era înalt şi 


părea înzestrat cu o putere de atlet, o constituţie viguroasă 
şi o sănătate de fier. Din chipul energic şi grav, ca şi din 
toată făptura lui, respira un aer de mândrie, o trufie cu 
totul diferită de orgolioasa vanitate a proştilor, lucru care îi 
dădea o adevărată nobleţe în atitudine şi gesturi. 

Când îşi dădu seama că nu mai era nevoie să tragă încă 
odată, noul venit lăsă carabina în jos, o dezarma, o luă la 
subţioară şi se întoarse cu faţa spre sud. 

În direcţia aceea se întindea ţărmul larg al oceanului. 
Aplecându-se spre poalele falezei, omul nostru strigă: 
„Caroly...!” şi adăugă două sau trei cuvinte într-o limbă 
aspră şi guturală. 

Câteva minute mai târziu, printr-o crăpătură a falezei, 
apăru un adolescent de vreo şaptesprezece ani, urmat de 
aproape de un bărbat în puterea vârstei. Judecând după 
aspectul lor fizic, cu totul deosebit de cel al albului, 
amândoi păreau a fi indieni. Cel mai în vârstă era bine 
făcut, cu umerii largi, pieptul bombat, capul mare pe un gât 
puternic, avea pielea aproape neagră, părul ca abanosul, 
ochii vii şi barba foarte rară, formată doar din câteva fire 
răzlețe. 

Caracterele animalităţii, însă o brutalitate blândă şi 
mângâietoare, se luptau pe chipul lui cu cele ale umanităţii; 
îl puteai compara mai degrabă cu un câine bun şi credincios 
decât în mod paradoxal cu o fiară sălbatică. De altfel, graba 
şi supunerea cu care răspundea chemării stăpânului său nu 
era alta decât cea a unuia dintre acei curajoşi câini Terra- 
Nova, care sunt pentru om mai mult un prieten decât un 
tovarăş-servitor. 

Cât despre băiat, fiul lui, probabil, un tânăr cu corpul 
suplu ca de şarpe şi complet gol, el părea superior tatălui 
său din punct de vedere intelectual. Fruntea lui mai largă, 
ochii plini de foc exprimau inteligenţă şi - ceva mai mult — 
cinste şi sinceritate. 

Ajunşi sus pe colină, după câteva cuvinte schimbate în 
limba localnică, grai caracterizat printr-o aspirare scurtă a 


jumătăţii majorităţii cuvintelor, cei trei oameni se 
îndreptară spre rănitul care zăcea întins lângă jaguarul 
mort. 

Nefericitul îşi pierduse cunoştinţa. Din pieptul sfâşiat de 
fiară, sângele curgea în şiroaie. Cu toate acestea, simțind 
mâinile care îl atingeau, deschise ochii. 

Când îi văzu pe cei care îi veneau în ajutor, privirea i se 
lumină de o licărire slabă de bucurie şi pe buzele lui palide 
apăru un zâmbet când murmură: 

— Kav-ger! 

Kav-gerul, nume care în limba indigenă înseamnă prieten, 
binefăcător, salvator, şi care evident că era al albului, făcu 
un semn afirmativ. 

În timp ce el dădea primele îngrijiri rănitului, Caroly 
cobori din nou prin crăpătura falezei, pentru ca să se 
reîntoarcă peste puţin timp cu un săculeţ în care se afla o 
trusă şi câteva sticluţe pline cu sucul anumitor plante din 
ţinut. Apoi, în timp ce indianul ţinea pe genunchi capul 
rănitului, căruia îi descoperiseră bustul, Kav-gerul spălă 
rănile şi şterse sângele. Apropie pe urmă marginile rănilor 
şi le acoperi cu tampoane de scamă îmbibată cu conţinutul 
uneia dintre sticluţe, şi, desfăcându-şi cingătoarea de lână, 
o înfăşură în jurul corpului indigenului în aşa fel, ca să 
menţină strâns pansamentul. 

Profitând de faptul că rănitul deschisese iarăşi ochii, 
Caroly întrebă: 

— Unde este tribul tău? 

— Colo... acolo... murmură indigenul, arătând cu mâna 
spre est. 

— Trebue să fie tabăra aceea pe care am zărit-o ieri 
noapte pe malul canalului, la opt sau zece mile de aici, zise 
Kav-gerul. 

Caroly făcu un semn afirmativ cu capul. Kav-gerul reluă: 

— Tu şi cu Halgo să luaţi pe braţe rănitul şi o să-l culcaţi 
în barcă. Mai mult nu putem face pentru el. 


Caroly şi fiul lui se apucară imediat de treabă. Luară 
rănitul pe braţe şi coborâră spre țărm. Unul dintre ei urma 
să se reîntoarcă apoi, pentru a lua jaguarul; blana acestuia 
era foarte căutată de negustorii străini. 

În timp ce tovarăşii săi se ocupau cu cele spuse mai sus, 
Kav-gerul se depărta puţin şi se urcă pe una dintre stâncile 
care dantelau faleza. De acolo, privirea lui îmbrăţişa, rând 
pe rând, toate punctele orizontului. 

La picioarele lui se întindea până departe un litoral 
desenat capricios, formând limita nordică a unui canal larg 
de câteva leghe1. Ţărmul de apus, tăiat cât se vedea cu 
ochii de sumedenie de ape curgătoare, se pierdea în 
depărtare, acolo unde numeroase insule şi insulițe păreau 
norişori de aburi lipiţi pe linia orizontului. Extremităţile 
canalului rămâneau invizibile, dincolo de linia aceasta, spre 
est, cât şi spre vest. 

Spre nord, se întindeau prerii nesfârşite şi câmpii 
brăzdate de numeroase cursuri de apă care se vărsau în 
ocean, fie în torente năvalnice, fie în cascade zgomotoase. 
Pe suprafaţa acestor imense prerii se ridicau din loc în loc 
insulițe de verdeață, păduri dese în care ai fi căutat 
zadarnic să descoperi vreun sat şi ale căror creste se 
împurpurau de razele soarelui, atunci în asfinţit. Mai 
departe se profilau la orizont vârfurile semeţe ale unui lanţ 
de munţi strălucind sub albeaţa scânteietoare a ghețarilor. 

Spre est, relieful se accentua şi mai mult. Faleza se ridica 
în etaje succesive, înălțându-se în cele din urmă, brusc, în 
creste ascuţite care se pierdeau în înaltul cerului. 

Regiunea părea absolut pustie; canalul, la fel. Nici o 
vietate, nici un vas pe întinsul luciu al apei. Cât vedeai cu 
ochii, nici din insulele de la sud, nici de pe tot întinsul 
litoralului nu se înălța vreun firişor de fum care să trădeze 
existenţa unor făpturi omeneşti prin părţile acelea. 

Atmosfera era plină de acea melancolie care precede 
imediat crepusculul. Păsările străbăteau văzduhul în stoluri 
gălăgioase, căutându-şi culcuşuri pentru noapte. 


1. Leghe - Unitate de măsură pentru distanţe: leghe 
kilometrică modernă (4 km), leghe terestră comună (4,444 
km), leghe marină (5,555 km). 

În picioare pe stânca pe care se urcase, cu braţele 
încrucişate, Kav-gerul păstra o imobilitate de statuie. Chipul 
îi era însă scăldat în lumina unui extaz aproape fanatic şi 
ochii îi străluceau de un entuziasm sfânt în timp ce privea 
acea magnifică întindere de apă şi pământ, ultimă părticică 
de pe glob care nu aparţinea nimănui, cea din urmă 
ţărişoară neîncovoiată sub jugul legilor. 

Rămase mult timp astfel, scăldat în lumină şi mângâiat de 
adierea vântului, apoi desfăcu braţele, le întinse spre 
orizontul larg din faţa lui, şi un suspin adânc îi umflă 
pieptul. Atunci, în timp ce privirea lui părea că înfruntă 
cerul şi străbate cu mândrie pământul, scoase un strigăt 
care cuprindea în el toată pofta lui sălbatică de libertate 
absolută, fără limită. 

Strigătul lui era cel al anarhiştilor din toate ţările, era 
celebra formulă, aşa de caracteristică, în care - în patru 
cuvinte - se cuprinde toată doctrina acestei secte 
redutabile. 

— Nici Dumnezeu, nici stăpân!... strigă el cu voce 
puternică, în timp ce, cu corpul pe jumătate plecat 
deasupra valurilor, pe marginea falezei, părea că mătură, 
cu un gest larg, întreg orizontul imens. 

ii. o existenţa misterioasă. 

Sub numele de Magellania, geografii indică sumedenia de 
insule şi insulițe grupate la capătul de sud al continentului 
Sudamerican, între Atlantic şi Pacific. Ținuturile cele mai de 
miazăzi ale acestui continent, adică teritoriul patagon, 
prelungit prin cele două peninsule întinse, Roi Guillaume şi 
Brunswick, se termină cu unul dintre capurile acesteia din 
urmă, Capul Froward. Restul, adică grupul de insule de 
dincolo de Strâmtoarea Magellan, formează regiunea 
căreia i s-a dat, pe bună dreptate, numele ilustrului 
navigator portughez din secolul al XVI-lea. 


Consecința acestei aşezări geografice este că, până în 
1881, regiunea din Lumea Nouă de care vorbim nu făcea 
parte din nici un stat civilizat, nici chiar din cele imediat 
vecine, Chile şi Argentina, care îşi disputau pe atunci 
pampasurile Patagonieil. Magellania nu aparţinea nimănui, 
şi coloniile fondate acolo îşi păstrau toată independenţa. 

1. Regiune naturală în sudul Americii de sud, între Rio 
Colorado şi Rio Negro (la nord) şi Strâmtoarea Magellan (la 
sud), cuprinzând sudul Argentinei şi o parte a statului Chile. 

Şi, cu toate acestea, are o suprafaţă destul de însemnată; 
pe o întindere de cincizeci de mii de kilometri cuprinde, pe 
lângă un mare număr de insule de mai mică importanţă, 
Ţara de Foc, Ţara Deznădejdii, insulele Clarence, Hoste, 
Navarin, plus Arhipelagul Capului Horn, format la rându-i 
din insulele Grevy, Wollaston, Freycinet, Hermitte, 
Herschell, şi insuliţele şi recifurile prin care se termină 
enormul continent american. 

Dintre diferitele regiuni ale Magellaniei, Ţara de Foc este 
cea mai întinsă. La nord şi la vest, insula aceasta se termină 
printr-un litoral foarte întortochiat, începând de la 
promontoriul Espiritu Santo până la Magdalena Sound. 
După ce proiectează spre vest o peninsulă dominată de 
dealul Sarmiento, se prelungeşte spre sud-est, prin Capul 
San Diego, printr-un fel de sfinx ghemuit, cu coada 
înmuiată în apele Strâmtorii Lemaire. 

În insula aceasta s-au petrecut faptele pe care le vom 
povesti. Canalul pe care îl avea în faţă Kav-gerul în timpul 
extaticei lui meditații este canalul Beagle, care se află la sud 
de Ţara de Foc şi al cărui ţărm opus este format de insulele 
Gordon, Hoste, Navarin şi Pieton. Ceva mai la sud sunt 
împrăştiate insulele capriciosului arhipelag al Capului Horn. 

Cu aproape zece ani înainte de ziua aleasă ca punct de 
plecare al povestirii de faţă - în 1870 adică - cel pe care 
indienii aveau să-l numească mai târziu Kav-ger apăruse 
pentru prima oară pe litoralul fuegian. Cum venise? Fără 
îndoială că pe unul dintre numeroasele vase cu pânze sau 


aburi care circulă prin întortochiatul labirint maritim al 
Magellaniei şi al insulelor care o prelungesc în largul 
oceanului Pacific, făcând cu indigenii comerţ de blănuri şi 
piei. 

Prezenţa străinului acesta se putea deci explica uşor; însă, 
cât priveşte numele, naționalitatea lui, chestiunea nu mai 
părea aşa uşor de rezolvat. 

Nu se ştia nimic despre el. De altfel, trebuie să adăugăm, 
nimeni nu încercase să obţină informaţii în privinţa aceasta. 
Cine avea calitatea să-l întrebe lucruri de felul acesta într-o 
ţară unde nu exista nici o autoritate? Nu era într-unul din 
acele state organizate în care poliţia se interesează de 
trecutul oamenilor şi unde este imposibil ca un om să 
rămână mult timp necunoscut. Aici, nimeni nu era 
depozitarul vreunor puteri oarecare şi se putea trăi în afară 
de orice obiceiuri sau legi, în cea mai desăvârşită libertate. 

În primii lui doi ani de şedere pe insulă, Kav-gerul nu 
căută să se stabilească într-un anumit loc. Străbătând 
ţinutul în lung şi lat, se puse în legătură cu indigenii, 
evitând însă totdeauna rarele factoreriil exploatate ici şi 
colo de colonişti de rasă albă. Şi, dacă uneori intra în 
legătură cu vreuna dintre corăbiile care acostau într-un 
port din arhipelag, nu făcea lucrul acesta decât prin 
intermediul unui fuegian şi numai atunci când avea nevoie 
să-şi reînnoiască rezervele de muniții şi de substanţe 
farmaceutice. Cumpărăturile acestea le plătea fie prin 
schimburi cu produse locale, fie cu bani gheaţă, de care nu 
părea să ducă lipsă. 

Restul timpului şi-l petrecea în lungi peregrinări din trib în 
trib şi din tabără în tabără. Trăia, la fel cu indigenii, din 
vânătoare şi pescuit, colindând mereu ţinutul, îngrijind 
bolnavii, ajutând văduvele şi orfanii, adorat de oamenii 
aceştia simpli care, în scurt timp, îi decernară frumosul 
nume sub care era cunoscut acum de la un capăt la celălalt 
al arhipelagului. 


Nu încăpea nici o îndoială: Kav-gerul era un om foarte 
instruit şi părea să fi studiat în special medicina. Cunoştea 
şi o mulţime de limbi, astfel că francezii, englezii, spaniolii, 
germanii şi norvegienii care îl întâlneau în trecere prin 
aceste ţinuturi îndepărtate îl puteau lua drept compatriot 
de-al lor. Poliglot, enigmaticul nostru personaj îşi îmbogăţi, 
în scurt timp, bagajul lingvistic cu yaghonul; vorbea în mod 
curent idiomul acesta, care este cel mai folosit în 
Magellania şi de care s-au servit până şi misionarii pentru a 
traduce câteva pasaje din Biblie. 

1. (Rar) Punct de schimb” azi în ţinuturile nordice izolate), 
în care se cumpără produse locale în schimbul altor 
produse. 

Departe de a fi nelocuibilă, aşa cum se crede de obicei, 
Magellania se înfăţişează cu totul altfel decât au descris-o 
primii exploratori sosiți în ţinut. Ar fi exagerat, fireşte, să o 
considerăm un paradis terestru, şi suntem primii care să 
recunoaştem că ar fi de prost gust să negăm că 
extremitatea de sud, Capul Horn, nu are o reputaţie foarte 
proastă, prin furtunile care bântuie pe acolo cu o furie fără 
margini. Dar sunt atâtea alte ţări cu un climat mai aspru şi 
care totuşi hrănese populaţii mult mai dese! Dacă climatul 
este ceva cam prea umed, arhipelagul acesta se bucură, în 
schimb, datorită oceanului care îl înconjoară, de o 
temperatură perfect regulată, aşa că nu are de suferit de 
pe urma unor geruri ca în Rusia, Suedia şi Norvegia. Media 
termometrică nu coboară niciodată sub cinci grade Celsius, 
şi nici nu se ridică peste cincisprezece. 

În lipsa observaţiilor meteorologice, însuşi aspectul 
insulelor te oprea să faci aprecieri prea pesimiste. Vegetaţia 
atinge o amploare nebănuită şi imensele păşuni de aici ar 
putea hrăni nenumărate turme de vite. Cu siguranţă că s-ar 
aclimatiza uşor şi oricare dintre vegetalele noastre 
comestibile începând cu grâul, care ar creşte de minune. 

Şi, cu toate acestea, regiunea este aproape nelocuită. 
Populaţia se compune numai dintr-un mic număr de indieni, 


cunoscuţi sub numele de fuegieni sau peşerezi, adevăraţi 
sălbatici de pe ultima treaptă a umanităţii, trăind o viaţă 
rătăcitoare şi mizerabilă prin pustietăţile acestea întinse. 

Cu mult timp înainte de a începe povestirea de faţă, Chile 
păru că dă oarecare atenţie regiunilor acestora 
necunoscute, fondând staţiunea Punta-Arenas pe ţărmul 
Strâmtorii Magellan. Se oprise însă aici; şi, cu toate că 
această colonie prospera, nu mai făcuse nici o altă 
încercare de a pune piciorul în arhipelagul magellanic 
propriu-zis. 

Ce evenimente îl aduseseră pe Kav-ger în ţinutul acesta 
necunoscut? Mister; însă unul pe care strigătul scos din 
vârful falezei - sfidare adresată cerului şi pasionată 
mulţumire pământului - îl lămurea într-o oarecare măsură. 

„Nici Dumnezeu, nici stăpân!” este formula clasică a 
anarhiştilor. S-ar putea presupune deci că şi Kav-gerul 
făcea parte din secta aceasta eteroclită de criminali şi 
exaltaţi. Primii, roşi de invidie şi ură, gata oricând să comită 
violenţe şi asasinate; ultimii, adevăraţi poeţi care visează o 
omenire himerică, în care răul să fie stârpit pentru 
totdeauna, prin suprimarea legilor menite să-l combată. 

Din ce grup făcea parte Kav-gerul? Era unul dintre 
apologiştii acţiunii directe şi ai propagandei prin fapte, unul 
dintre indivizii aceia care, respinşi rând pe rând de toate 
naţiunile, nu-şi mai putuse găsi alt refugiu decât în capătul 
acesta de lume nelocuibil? 

O astfel de ipoteză nu s-ar fi potrivit de loc cu bunătatea 
lui, de care dăduse de atâtea ori dovadă de când sosise în 
arhipelagul magellanic. Un om care nu precupeţea nimic 
din ceea ce îi sta în putere pentru a veni în ajutorul unei 
fiinţe omeneşti nu se putea să fi fost însufleţit vreodată de 
gânduri de distrugere. Era anarhist, odată ce o declara el 
însuşi, dar nu putea face parte decât din tagma visătorilor 
şi nu din aceea a profesioniştilor bombei şi cuţitului Şi dacă 
presupunerea aceasta era adevărată, atunci exilul lui nu 
putea fi decât consecinţa unei drame sufleteşti, nu 


pedeapsa dictată de o voinţă străină. Probabil că, îmbătat 
de visul lui, nu putuse suporta legile strâmte, care, în lumea 
civilizată, îi apasă pe oameni din leagăn până în mormânt; 
trăise o clipă când i se păruse de nerespirat aerul din acea 
pădure de legi numeroase prin care oamenii cumpără, cu 
preţul libertăţii lor, puţin confort şi siguranţă. Şi cum 
caracterul lui îi interzicea impunerea prin forţă a ideilor, nu 
putuse face altceva decât să plece în căutarea unei ţări în 
care să nu existe sclavie. Aşa se explică, probabil, că, în cele 
din urmă, ajunsese în Magellania, singurul colţ de pe glob 
în care domnea încă libertatea absolută. 

În primii doi ani de la sosire, Kav-gerul a rămas în insula 
cea mare în care debarcase. 

În acest timp, încrederea pe care o inspira indigenilor îi 
sporiră faima, mereu crescândă, asupra triburilor lor. 
Veneau să-l consulte până şi din cele mai îndepărtate insule. 
Kav-gerul nu refuza nimănui sfaturile şi îngrijirile de care 
ar fi avut nevoie şi pe care era el în măsură să le dea. De 
multe ori chiar, în unele împrejurări grave, când se ivea 
vreo epidemie, îşi risca fără şovăială viaţa pentru a combate 
flagelul. în scurt timp, faima lui se răspândi în tot ţinutul. 
Trecu dincolo de Strâmtoarea Magellan. Se aflase că un 
străin stabilit în Ţara de Foc primise de la indigenii 
recunoscători titlul de Kav-ger şi fu poftit de câteva ori la 
Punta-Arenas. Răspunsul fusese totdeauna un refuz, asupra 
căruia nu-l putuse face să revină niciuna dintre stăruinţele 
depuse. Părea că nu voia cu nici un preţ să mai pună 
piciorul într-o ţară în care nu exista libertate. 

Pe la sfârşitul celui de-al doilea an, se produce însă un 
incident ale cărui consecinţe aveau să influenţeze enorm 
viaţa lui de mai târziu. 

Dacă misteriosul Kav-ger stăruia în încăpăţânarea lui de a 
nu călca în colonia chiliana de la Punta-Arenas, situată în 
Patagonia, patagonezii nu se jenează să invadeze din când 
în când teritoriul magellanic. Debarcând cu caii lor pe 
ţărmul sudic al strâmtorii, întreprind lungi turnee - raid-uti, 


cum se spune în America - de la un capăt la altul al Ţării de 
Foc. Atacă şi jefuiesc localnicii şi le răpesc copiii, pe care îi 
duc ca sclavi la triburile patagone. 

Între patagonezi sau şnelţi şi fuegieni există unele 
diferenţe etnice destul de accentuate din punct de vedere 
al rasei şi al obiceiurilor, primii fiind mult mai de temut 
decât ultimii. Aceştia trăiesc din pescuit şi nu sunt grupaţi 
decât în familii, în timp ce ceilalţi sunt vânători şi formează 
triburi compacte sub autoritatea unui şef. Pe de altă parte, 
statura fuegienilor este ceva mai mică decât a vecinilor lor 
de pe continent. Se caracterizează prin capul mare şi 
pătrat, prin pomeţii proeminenţi ai obrajilor, prin 
sprâncenele rare şi craniul lor plat. Sunt, în general, nişte 
biete fiinţe degenerate, cu toate că rasa lor este departe de 
a se stinge, căci numărul copiilor este considerabil, la fel ca 
şi al câinilor, care viermuiesc în jurul taberelor. 

Cât despre patagonezi, ei sunt înalţi, viguroşi şi bine 
proporţionaţi. Lipsiţi de barbă, îşi lasă părul lung să atârne 
pe umeri, prinzându-l pe frunte într-o fâşie lată de pjele. 
Faţa lor măslinie este ceva mai lată în regiunea maxilarelor 
şi a bărbiei decât sus, la tâmple; ochii sunt puţini cam oblici, 
ca la tipul mongol; nasul lat, turtit. Călăreţi îndrăzneţi şi 
neobosiţi, au nevoie de spaţiu, de păşuni imense pentru caii 
lor şi mai neobosiţi, cât şi de terenuri de vânătoare. 

Kav-gerul îi întâlnise deseori în decursul incursiunilor lor 
prin Ţara de Foc, dar nu intrase niciodată în legături mai 
apropiate cu vandalii aceştia, pe care nici guvernele din 
Chile şi Argentina nu-i pot domoli. 

Abia în noiembrie 1872 fu nevoit să intervină împotriva lor 
şi în favoarea pegerezilor din Baia-fără-rost. 

Baia aceasta, situată pe coasta de vest a Fuegiei, în 
apropiere de Strâmtoarea Magellan, formează o adâncitură 
tăiată aproape exact în faţa teritorului în care Sarmiento îşi 
ridicase acea colonie de sinistră amintire, Port-Famine. 

Debarcând pe ţărmul sudic al Băii-fără-rost, o ceată de 
şnelţi atacase o tabără a yacanaşilor, care nu cuprindea mai 


mult de douăzeci de familii. Superioritatea numerică era de 
partea atacanţilor, care erau, în acelaşi timp, şi mai 
puternici, şi mai bine înarmaţi decât indigenii. 

Aceştia încercară totuşi să lupte, sub comanda unui indian 
canoe care tocmai sosise în tabără cu piroga lui. Omul 
acesta se numea Caroly şi se îndeletnicea cu meseria de 
pilot, călăuzind vasele de mărfuri care se aventurau pe 
canalul Beagle şi printre insulele arhipelagului Capului 
Horn. 

Caroly organiză rezistenţa şi, ajutat de yacanaşi, încercă 
să-i respingă pe asediatori. Din nefericire, lupta era prea 
inegală. Peşerezii nu puteau opune o împotrivire serioasă. 
Tabăra fu invadată, colibele fură dărâmate, sângele curse 
din belşug. Indigenii se împrăştiară în toate părţile. 

În timpul luptei, fiul lui Caroly, Halg, în vârstă de nouă ani 
pe atunci, rămăsese în pirogă, aşteptându-şi părintele, când 
doi patagonezi se repeziră asupra lui. 

Dacă băiatul s-ar fi depărtat de țărm, ar fi fost la adăpost 
de orice atac; rămăsese însă pe loc, fiindcă se gândea la 
tatăl lui, care ar fi putut avea şi el nevoie la un moment dat 
de refugiul sigur pe care îl oferea piroga. 

Unul dintre şnelţi sări în luntre şi puse mâna pe băiat. în 
aceeaşi clipă, Caroly fugea din tabăra căzută în mâinile 
agresorilor. Alergă în ajutorul fiului său, răpit de şnelţi. O 
săgeată, slobozită din arcul unuia dintre patagonezi, îi 
şuieră pe la ureche, fără să-l atingă, şi aproape în acelaşi 
timp răsună pocnetul unei arme. Lovit mortal, patagonezul 
care ducea copilul se prăbuşi la pământ, în timp ce 
tovarăşul lui o luă la fugă. 

Focul de puşcă fusese tras de un om de rasă albă, pe care 
întâmplarea îl adusese la locul bătăliei. Omul acesta era 
Kav-gerul. 

Nu era timp de stat pe gânduri: piroga fu împinsă repede 
în larg, tocmai se depărtase cu câţiva zeci de metri, când 
patagonezii o acoperiră cu un nor de săgeți, dintre care una 
îl atinse pe Halg în umăr. 


Cum rana aceasta prezenta oarecare gravitate, Kav-gerul 
nu-şi putea părăsi tovarăşii, atât timp cât credea că 
îngrijirile lui puteau fi necesare. Rămase deci în pirogă şi 
străbătu canalul Beagle, până când ambarcaţiunea se opri 
într-un golfuleţ mic, bine adăpostit, din Insula-Nouă, unde 
îşi avea locuinţa Caroly. 

Când debarcară, indianul îl rugă pe Kav-ger să-l urmeze. 

— Colo este casa mea, zise el; aici locuiesc eu cu fiul meu. 
Dacă nu vrei să stai decât câteva zile, vei fi binevenit, şi 
piroga mea te va duce apoi pe ţărmul celălalt al canalului. 
Dacă vrei să rămâi aici pentru totdeauna, locuinţa mea va fi 
a ta şi eu voi fi servitorul tău. 

Din ziua aceea, Kav-gerul nu mai plecă din Insula Nouă. 
Datorită priceperii lui, coliba indianului canoe devenise mai 
confortabilă şi Caroly putu în scurt timp să-şi exercite 
meseria de pilot în cele mai bune condiţii. Fragila lui pirogă 
fu înlocuită cu o barcă mai solidă - Wel-Kiej - în care fusese 
depus omul rănit de jaguar. 

Însă noua existenţă pe care o ducea nu-l abătu pe Kav-ger 
de la opera lui umanitară. Continuă să viziteze familiile 
indigene şi să alerge oriunde era de făcut un serviciu sau 
de vindecat o durere. 

Se scurseră astfel câţiva ani şi se părea că Kav-gerul va 
continua, până la sfârşitul ei, viaţa aceasta slobodă într-o 
ţară liberă, când un eveniment neprevăzut îi schimbă în 
întregime cursul. 

iii. sfârşitul unei ţări Libere. 

Insula-Nouă este situată la intrarea de est a Canalului 
Beagle. Lungă de opt kilometri, largă de patru, fâşia 
aceasta de pământ are forma unui pentagon neregulat. 
Pădurile nu lipsesc, în special cele de fag, frasini şi cipri de 
înălţime mijlocie. în zonele mai adăpostite, solul era 
minunat pentru cultura cerealelor şi a legumelor, în zonele 
unde pătura de humus era prea subţire, natura semănase 
broderii frumoase de licheni, muşchi şi lycopode. 


Pe insula aceasta, în dosul unei faleze înalte, locuia de vreo 
zece ani indianul Caroly. Şi nici nu ar fi putut alege un loc 
mai favorabil îndeletnicirii lui. Toate corăbiile care ieşeau 
din Strâmtoarea Lemaire treceau pe lângă Insula Nouă şi 
aveau absolută nevoie de un pilot dacă voiau să se 
aventureze pe diversele canaluri ale arhipelagului. 

Vasele acestea se iveau însă destul de rar prin paraginile 
magellanice, şi numărul lor restrâns nu era suficient pentru 
a asigura existenţa lui Caroly şi a fiului său. Aşa că indianul 
se ocupa în restul timpului cu pescuitul şi vânătoarea, 
reuşind să-şi procure în felul acesta obiectele de schimb 
care îi asigurau tot ce îi era necesar. 

Natural, insula aceea, de dimensiuni foarte reduse, nu 
putea oferi prea mari posibilităţi cinegetice; în schimb, în 
vecinătatea ei sunt alte insule ceva mai mari: Navarin, 
Hoste, Wolaston, Dawson, fără să mai punem la socoteală 
Ţara de Foc, cu şesurile şi pădurile ei imense, din care nu 
lipsesc nici rumegătoarele, nici fiarele sălbatice. 

Timp îndelungat, Caroly nu avusese drept locuinţă decât o 
grotă naturală săpată în granit, o locuinţă preferabilă, de 
altfel, bordeielor yacanaşilor. De la sosirea Kav-gerului însă, 
grota fusese înlocuită cu o casă construită cu materiale pe 
care insula le oferea din belşug. 

Aici se reîntoarse Kav-gerul cu tovarăşii săi, după acea 
excursie în [ara de Foc, călătorie al cărei episod a format 
primele rânduri ale acestei povestiri. Mai înainte însă, Wel- 
Kiej se îndreptase spre tabăra indianului rănit. Tabăra 
aceasta se afla pe ţărmul de răsărit al Canalului Beagle. în 
jurul colibelor grupate capricios pe malul unui râuleţ se 
hârjonea o haită întreagă de câini, care salutară cu 
lătrăturile lor sosirea bărcii. în apropiere păşteau doi cai 
piperniciţi. Firişoarele albăstrui de fum se ridicau deasupra 
acoperişului câtorva colibe. 

De îndată ce Wel-Kiej-vă fu semnalat, apărură pe țărm 
vreo şaizeci de bărbaţi şi femei, urmaţi de o droaie de copii 
goi. 


Când Kav-gerul sări pe uscat, toţi se grăbiră în 
întâmpinarea lui. Felul cum îl primeau aceşti sărmani 
indieni dovedea marea recunoştinţă pentru toate serviciile 
primite de la el. Kav-gerul îi asculta în linişte pe toţi. 
Mamele îl duseră lângă copiii lor bolnavi, mulţumindu-i cu 
efuziune, pe jumătate liniştite de prezenţa lui. 

Intră în cele din urmă într-una din colibe, din care ieşi 
aproape imediat, însoţit de două femei, una în vârstă, 
cealaltă mai tânără, ţinând de mână un copil. Erau mama, 
soţia şi fiul indianului rănit de jaguar şi mort pe drum, cu 
toate îngrijirile care îi fuseseră date. 

Cadavrul lui fu depus pe țărm şi fu înconjurat de toţi 
indigenii din tabără. Kav-gerul povesti atunci împrejurările 
în care murise defunctul, apoi se urcă în barcă şi plecă, 
lăsând cu generozitate văduvei pielea jaguarului, care 
reprezenta o valoare imensă pentru aceste sărmane 
creaturi omeneşti. 

Odată cu apropierea iernii, care se şi anunţase, viaţa îşi 
reluă cursul obişnuit în casa din Insula-Nouă: sosiră câţiva 
negustori falklandezi pentru cumpărarea blănurilor, din 
care Kav-gerul şi tovarăşii lui aveau deja un depozit 
respectabil şi pe care le vândură cât se poate de avantajos, 
completându-şi proviziile şi muniţiile necesare în perioada 
de timp nefavorabil dintre iunie şi septembrie. 

În ultima zi a lunii mai, Caroly fu solicitat de o corabie care 
avea nevoie de serviciile lui, aşa că Halg şi Kav-gerul 
rămaseră singuri pe Insula-Nouă. 

Băiatul, în vârstă de şaptesprezece ani pe atunci, îl iubea 
pe Kav-ger ca şi pe tatăl său, iar acesta ţinea la el ca la 
propriul lui copil, dându-şi toate silinţele să dezvolte 
inteligenţa tânărului sălbatic şi să facă din el un om cu totul 
diferit de compatrioţii lui din Magellania, fiinţe aşa de 
departe de orice suflu de civilizaţie. 

Inutil să spunem că, în primul rând, Kav-gerul insuflase 
tânărului Halg ideile de independenţă care îi erau mai dragi 
decât orice. Sămânţa aceasta cădea pe un teren admirabil 


pregătit pentru a o primi. într-adevăr, fuegienii au nebunia 
libertăţii. Ei îşi sacrifică totul, şi de dragul ei renunţă la 
avantajele pe care li le-ar asigura o viaţă mai sedentară. 
Oricare ar fi bunăstarea relativă cu care sunt înconjurați, 
nimic nu-i poate reţine şi nu stau pe gânduri să o şteargă la 
prima ocazie spre a-şi relua veşnica peregrinare, 
înfometați, nefericiţi, dar liberi. 

Pe la începutul lui iunie, era iarnă în Magellania. Şi, dacă 
gerul nu era prea grozav, furtunile începuseră cu o urgie de 
nedescris, înecând Insula-Nouă într-o masă compactă de 
zăpezi. Se scurseră astfel iunie, iulie şi august. Pe la 
jumătatea lui septembrie, temperatura se îmblânzi simţitor 
şi negustorii din Falkland începură să se arate în regiunea 
strâmtorii. 

În ziua de 19 septembrie, Caroly plecă cu un vapor, care 
pătrunsese în canalul Beagle având la mizenă pavilionul 
pilotului. Absența lui dură vreo opt zile. 

La întoarcere, Kav-gerul îi puse, ca de obicei, întrebări 
asupra felului cum decursese călătoria. 

— N-a fost nimic, răspunse Caroly. Oceanul liniştit, vântul 
favorabil. 

— Unde ai lăsat corabia? 

— La Darmin Sound, unde ne-am întâlnit cu un alt vas. 

— Unde se ducea vaporul ăsta? 

— Spre [ara de Foc. Venind încoace, l-am văzut ancorat 
într-un golfuleţ, unde debarcase un detaşament de soldaţi. 

— Soldaţi?... exclamă Kav-gerul. De ce naţionalitate? 

— Chilieni şi argentinieni. 

— Ce făceau? 

— După câte mi s-a spus, însoțeau doi comisari porniţi în 
recunoaştere spre Ţara de Foc şi insulele vecine. 

— De unde veneau comisarii aceştia? 

— De la Punta-Arenas. Vasul le era pus la dispoziţie de 
guvernator. 

Kav-gerul tăcu şi rămase mult timp gânditor. Ce însemna 
oare sosirea comisarilor văzuţi de Caroly? Ce căutau prin 


locurile acelea? Să fi fost vorba de o explorare geografică 
sau hidografică? 

Nu cumva recunoaşterea aceasta avea să se întindă 
asupra întregului arhipelag, şi, într-o bună zi, vasul avea să 
ancoreze pur şi simplu în Insula-Nouă, chiar în faţa 
locuinţei lor? 

Un lucru care îi dădea şi mai mult de gândit era faptul că 
expediţia era trimisă de guvernul chilian şi de cel 
argentinian. Ce intervenise oare ca aceste două state să se 
pună, aşa dintr-o dată, de acord asupra unei regiuni asupra 
cărei amândouă îşi arogau drepturi? 

Frământat de toate aceste întrebări, Kav-gerul ajunsese 
sus, pe colina la poalele căreia era clădită casa. De aci 
privirea îi alunecă departe în larg, îndreptându-se instinctiv 
spre sud, în direcţia acelor ultime ridicături de pământ 
american care formează Capul Horn. Avea să fie nevoit să 
se ducă până în pustietăţile acelea, ca să poată găsi o 
bucăţică liberă de pământ? Şi cine ştie dacă nu şi mai 
departe!... Trecu cu gândul dincolo de Cercul Polar, 
pierzându-se în imensele regiuni ale Antarcticului, care îi 
sfida cu misterul lui de nepătruns şi pe cei mai îndrăzneţi 
exploratori... 

Cât de mare i-ar fi fost amărăciunea dacă ar fi ştiut cât de 
întemeiate erau temerile lui! într-adevăr, Gracias a Dios, 
vasul marinei chiliene, avea la bord doi comisari: D. Idiaste, 
din partea statului Chile, D. Herrera, din partea Republicii 
argentiniene, ambii cu misiunea de a pregăti împărţirea 
Magellaniei între cele două ţări, care aveau pretenţii de 
posesiune asupra ei. 

Chestiunea aceasta, care se tărăgăna de mulţi ani, dăduse 
loc la discuţii interminabile, fără să se poată ajunge la o 
soluţie care să satisfacă pe deplin ambele părţi, şi situaţia 
asta ameninţa să dea naştere unui conflict grav dacă se mai 
prelungea. Soluţionarea ei se dovedea urgentă şi din punct 
de vedere politic; Anglia nu sta cu mâinile în sân, şi nu 
aştepta decât prilejul. Din arhipelagul Falkland putea 


ajunge uşor în Magellania. într-o bună zi s-ar fi trezit cu 
pavilionul ei înfipt în ţinut, şi nimic nu-i mai greu de scos 
afară decât pavilionul englez! Era timpul să se termine într- 
un fel. 

Încheindu-şi explorarea, domnii Idiaste şi Herrera se 
înapoiară, unul la Santiago, celălalt la Buenos-Aires. O lună 
mai târziu, la 17 ianuarie 1881, un tratat punea capăt 
problemei magellanice. Patagonia era anexată Argentinei, 
afară de teritoriul cuprins între 52* latitudine şi 70* 
longitudine vestică. în schimbul acestei cesiuni, Chile 
renunţa la Insula Statelor şi la regiunea din [ara de Foc 
situată pe meridianul 63*. Toate celelalte insule, fără 
excepţie, rămâneau anexate la Chile. 

Convenţia aceasta spulbera independenţa Magellaniei. Ce 
avea să facă în continuare Kav-gerul, din moment ce 
pământul pe care călca devenise chilian? 

Ştirea despre noul tratat ajunse în Insula-Nouă la 25 
februarie, adusă de Caroly, care se întoarsese dintr-una din 
călătoriile lui. 

Kav-gerul nu-şi putu stăpâni o pornire de mânie. Nu rosti 
un cuvânt, dar ochii îi scăpărau de furie şi mâna i se întinse 
într-un ' 

teribil gest de ameninţare spre nord. Apoi, abia 
stăpânindu-şi enervarea, începu să se plimbe încoace şi 
încolo. Se părea că până şi pământul îi fuge de sub picioare. 

Într-un târziu, se linişti, şi chipul lui îşi recapătă răceala 
obişnuită. 

— Informaţia este sigură? îl întrebă el pe Caroiy. 

— Da, răspunse indianul. O am de la Punta-Arenas. Se 
pare că la intrarea strâmtorii au fost ridicate două 
pavilioane: unul chilian, la Capul Orange, altul argentinian, 
la Capul Espiritu Santo. 

— Şi toate insulele din sudul canalului Beagle depind acum 
de Chile? 

— Toate. 

— Şi Insula-Nouă? 


— Da. 

— Trebuia să vie şi asta!... murmură Kav-gerul cu vocea 
schimbată de o emoție violentă. 

Se îndreptă apoi spre casă şi se închise în camera lui. Cine 
era oare omul acesta? Ce îl silise să vină să se îngroape în 
pustietatea Magellaniei? De ce părea că omenirea se 
reduce pentru el la cele câteva triburi fuegiene cărora îşi 
consacra toată puterea de muncă şi tot devotamentul? 

Evenimentele care aveau să survină în scurt timp, şi care 
fac subiectul acestei povestiri, ne vor informa pe deplin 
asupra primei întrebări. Cât despre celelalte două, 
răspunsul îl avem în viaţa anterioară a Kav-gerului. 

Om de curaj şi de acţiune, perfect cunoscător al ştiinţelor 
politice şi naturale, Kav-gerul nu era primul savant care 
săvârşise greşeala de a lua drept sigure principii care, la 
urma urmei, nu sunt decât ipoteze, şi de a împinge aceste 
principii aproape până la absurd. Numele câtorva 
reformatori dintre aceştia grozavi sunt, credem, 
arhicunoscute. 

Socialismul, doctrina aceasta care nu pretinde nici mai 
mult, nici mai puţin decât să refacă societatea, de sus până 
jos, n-are meritul noutăţii. Saint-Simon, Fourrier, Proudhon 
şi tuffi guanti sunt, după mulţi alţii care se pierd în negura 
timpurilor, precursorii acestui colectivism. Ideologi mai 
moderni, ca Lassalle, Karl Marx, Guesde şi alţii, nu au făcut 
decât să reia ideile primilor, modificându-le mai mult sau 
mai puţin şi axându-le pe socializarea mijloacelor de 
producţie, nimicirea capitalului, abolirea concurenţei, 
substituirea proprietăţii sociale celei individuale. Niciunul 
dintre ei nu vrea să ţină seamă de contingentele vieţii. 
Doctrina lor reclamă o aplicare imediată şi totală. Cer 
exproprierea în masă, impun comunismul universal. 

Teoria este mai mult sau mai puţin discutabilă, dar un 
lucru se poate afirma precis: este îndrăzneață. Una şi mai şi 
încă este însă teoria anarhistă. 


Anarhiştii resping complexul de legi tiranice pe care le 
necesită funcţionarea societăţii colectiviste. Ceea ce 
preconizează ei este individualismul absolut, integral. Ceea 
ce vor este suprimarea oricărei autorităţi, distrugerea 
oricărei legături sociale. 

Dintre aceştia din urmă făcea parte şi Kav-gerul, suflet 
vijelios, de neimblânzit, intransigent, incapabil de supunere, 
refractar oricăror legi prin care oamemi încearcă, pe 
bâjbâite, să reglementeze raporturile lor sociale. Fireşte că 
nu se asociase niciodată violenţei propagandiştilor prin 
faptă. Nu alungat din Franţa, Germania, Anglia sau Statele- 
Unite, ci dezgustat de preţioasa lor civilizaţie şi grăbit să 
scape de greutatea unei autorităţi pe care nu o putea suferi 
căutase el un colţ de pământ unde să poată trăi în deplină 
libertate. 

Crezuse că a găsit ce căuta în arhipelagul acesta situat la 
graniţele lumii locuite. Şi iată că tratatul semnat între Chile 
şi republica Argentina răpea acestei regiuni independenţa 
de care se bucurase până atunci, iată că, în urma acestui 
tratat, tot teritoriul Magellaniei situat la sudul canalului 
Beagle trecea sub stăpânirea chiliana. Nici o porţiune din 
arhipelag nu scăpa de autoritatea guvernatorului din 
Punta-Arenas, nici măcar Insula-Nouă, în care îşi găsise 
refugiul atât de căutat. 

Să fugi la aşa mari depărtări, să faci atâtea sforţări şi 
sacrificii, ca să ajungi la un asemenea rezultat! 

Kav-gerul avea nevoie de mult timp ca să-şi revină în urma 
loviturii acesteia, care îl izbise aşa cum izbeşte trăsnetul un 
copac în plină vigoare, distrugându-l din rădăcini. Gândul îi 
fugea mereu spre viitor, care nu-i mai oferea nici o 
siguranţă. în curând aveau să apară în insulă noii stăpâni. 
Ştia foarte bine că prezenţa lui aici şi raporturile lui cu 
indigenii stârniseră oarecare nelinişte la PuntaArenas. 
Acum, guvernatorul avea dreptul să-l întrebe cine era, să-i 
scotocească trecutul, viaţa, să-l oblige să rupă acest 
incognito la care ţinea mai mult ca la orice... 


Trecură câteva zile. Kav-gerul nu mai scoase nici un 
cuvânt referitor la schimbarea adusă de tratatul încheiat, 
dar era mai posomorât ca oricând. La ce se gândea oare? 
Intenţiona să plece din insulă, să se despartă de 
credinciosul lui indian şi de băiatul acesta pe care îl iubea 
acum atât? 

Unde se putea duce? în ce colţ de lume putea regăsi 
libertatea, fără de care se părea că nu putea trăi? 

Era pe la începutul lui martie. Timpul frumos mai ţinea 
încă o lună, şi în epoca aceasta obişnuia Kav-gerul să 
viziteze taberele fuegienilor. De data aceasta însă nu părea 
câtuşi de puţin grăbit să pornească la drum. Barca sta 
mereu ancorată în golfuleţul din apropierea casei. 

Tocmai în ziua de 7 martie îl chemă el pe Caroly. 

— Pregăteşte barca pentru mâine dimineaţă. 

— Plecăm pentru mai mult timp? 

— Da, câteva zile. 

— Merge şi Halg cu noi? întrebă Caroly. 

— Da. 

— Şi câinele? 

— Şi Zoi. 

Wel-Kiej porni la drum în zori. Vântul bătea de la est. Spre 
nord, în larg, oceanul se ridica în valuri din ce în ce mai 
agitate. 

Dacă, într-adevăr, Kav-gerul avea de gând să se îndrepte 
spre Ţara de Foc, barca avea de luptat din greu, căci vântul 
se înteţea din ce în ce mai mult. Dar nu fu cazul. După ce 
ocoliră InsulaNouă, Kav-gerul luă direcţia insulei Navarin, a 
cărei dublă creastă se estompa vag în negura matinală a 
răsăritului. 

Pe la apusul soarelui, Wel-Kiej acostă în partea de sud a 
acestei insule, în interiorul unei mici adâncituri în ţărmul 
abrupt, care oferea un adăpost destul de comod pentru 
noapte. 

A doua zi, tăind oblic Baia Nassau, barca se îndreptă spre 
insula Wollaston, la ţărmul căreia ancoră chiar în amurgul 


aceleiaşi zile. 

Vremea se înăsprea tot mai mult. Vântul se înteţea, 
îngrămădind nori grei la orizont. Furtuna era aproape. Cum 
ordinul Kav-gerului era ca barca să continue drumul spre 
sud, trebuia alese trecători mai adăpostite. Lucru pe care 
Caroly îl avu în vedere de cum părăsiră insula Wollaston, 
ocolind-o pe partea apuseană în aşa fel, ca să dea în 
strâmtoarea care desparte insula Hermitte de insula 
Herschel. 

Ce scop urmărea Kav-gerul? Ce avea să facă când ar fi 
trecut dincolo de Capul Horn, iar în faţa lui s-ar fi întins 
oceanul imens...? 

În după amiaza zilei de 15 martie, ambarcaţiunea acostă 
la capătul acesta al arhipelagului, nu fără să fi trecut prin 
serioase primejdii. Kav-gerul debarcă imediat şi, fără să 
spună un cuvânt, alungând câinele care se luase după el şi 
lăsând pe cei doi indieni pe țărm, se îndreptă spre cap. 

Insula Horn nu este decât o îngrămădire haotică de stânci 
enorme. Pe creasta nu prea ridicată în partea de nord, se 
poate ajunge destul de uşor. 

Kav-gerul întreprinse ascensiunea aceasta. 

Ce voia să facă acolo sus? Ce avea de văzut altceva decât 
imensa întindere albastră a oceanului? 

Furtuna ajunsese acum în culmea violenţei. Pe măsură ce 
urca, Kav-gerul lupta tot mai din greu cu vântul dezlănţuit 
cu furie. Uneori era silit să se încovoaie pentru a nu fi luat 
ca un fir de pai. 

Nisipul şi apa îi şfichiuiau faţa. Halg şi Caroly îl vedeau de 
jos din ce în ce mai mic, luptând din răsputeri cu vijelia. 

Mersul acesta anevoios dură mai bine de o oră. Ajuns sus, 
Kav-gerul înainta până la marginea falezei, şi aici, în 
picioare, sub rafalele uraganului, rămase nemişcat cu 
privirea aţintită spre nord. 

Spre est începea să se întunece, însă orizontul opus mai 
era încă luminat de ultimele raze ale soarelui. Nori mari 
răvăşiţi de vânt, pachete enorme de aburi deşi, treceau la 


mică înălţime, cu o iuţeală fantastică. Oriunde îţi aruncai 
privirea, numai oceanul fără sfârşit. 

Dar ce căuta aici, în definitiv, omul acesta? Avea un scop, o 
speranţă, în sufletul lui aşa de adânc tulburat? Sau nu căuta 
decât marea odihnă a morţii, aici, la capătul pământului? 

Timpul trecea, bezna deveni aproape completă. Totul din 
jur dispărea înghiţit de întuneric. 

Era o noapte adâncă, neagră ca un capăt de iad... 
Deodată, un fulger scapără slab în depărtare, o detunătură 
se stinse abia perceptibil printre stâncile țărmului... 

Lovitura de tun de pe o corabie în primejdie! 

iv. pe coasta. 

Era atunci ora opt seara. Vântul, care de câtva timp sufla 
de la sud-est, bătea în coastă cu o violenţă formidabilă. 
Orice corabie prinsă în vecinătatea acestui cap risca o 
eşuare aproape sigură. 

Într-o asemenea primejdie se afla şi vasul acela care 
chema ajutor prin lovituri de tun. Probabil că furia 
uraganului nu mai îngăduia nici un petec de pânză pe 
catarguri, astfel că, în voia rafalelor, nava se vedea târâtă 
fără nădejde de scăpare spre stâncile țărmului. 

Între timp, la auzul detunăturii, indianul şi cu fiul lui 
porniseră şi ei spre vârful insuliţei... După o jumătate de 
oră, erau alături de Kav-ger, când se auzi o nouă lovitură de 
tun, de data aceasta mult mai distinct. Ce ajutor nădâjduia 
nefericita corabie, pe un asemenea timp şi prin pustietăţile 
acelea? 

— Este spre vest, constată Caroly, după direcţia din care 
auzise detunătura. 

— încearcă să ocolească capul, completă Kav-gerul. 

— Nu are să reuşească. 

— Nu cred nici eu, spuse Kav-gerul, prea este întărâtat 
oceanul. De ce nu s-o fi îndepărtând spre larg? 

— Probabil că nu poate. 

— Sau nu ştie că este aşa de aproape de uscat... Trebue 
să-i dăm de veste... Un foc, să aprindem repede un foc! 


exclamă Kav-gerul. 

Adunară în grabă câteva braţe de crengi uscate, pe care le 
rupseră din copacii crescuţi prin apropiere, şi le 
îngrămădiră la un loc cu câteva smocuri de iarbă uscată. în 
scurt timp, vârful capului era învăpăiat de lumina flăcărilor 
enorme care, întreţinute de vânt, aruncau nori strălucitori 
de scântei în toate părţile, în timp ce fumul se învârtejea 
spre nord, în rotogoale groase. La mugetul vijeliei se 
adăugau acum pârâiturile lemnelor, ale căror noduri 
pocneau ca nişte cartuşe. 

Era imposibil ca lumina împrăştiată de rugul aprins de 
Kav-ger să nu fi fost observată. De altfel, căpitanul vasului 
ştia că trebuie să fie prin apropierea capului, iar focul nu 
avea alt rol decât să-i precizeze poziţia. în felul acesta, 
putea încerca să se salveze refugiindu-se într-una din 
strâmtorile adăpostite de insula Horn. 

Dar câte primejdii comporta manevra aceasta pe un 
întuneric aşa de adânc! Dacă nu se afla pe bord cineva care 
să cunoască perfect regiunea, naufragiul era aproape sigur. 

În timpul acesta, focul continua să-şi proiecteze lumina în 
beznă. Halg şi Caroly îl alimentau mereu. Combustibil era 
din belşug, şi focul putea fi întreţinut, la nevoie, până 
dimineaţa. 

În picioare pe vârful unei stânci, Kav-gerul încerca să 
stabilească direcţia în care se afla nava. La un moment dat, 
o rază de lună se strecură printre grămezile negre de nori. 
Timp de o clipă cei trei bărbaţi putură zări, pierdut în abisul 
de spumă albă al valurilor, un vas mare cu patru catarge, 
gonind spre est şi luptând din greu cu vijelia şi cu oceanul 
înfuriat. 

În aceeaşi clipă se auziră nişte pârâituri groaznice. Cele 
două catarge de dinapoi se rupseră, de la bază chiar, şi se 
prăbuşiră de-a lungul bordului. 

— Este pierdut! exclamă Caroly. 

— La el! strigă Kav-gerul. 


Şi, nesocotind orice primejdie, toţi trei se repeziră la vale, 
spre țărm, unde ajunseră în câteva minute. Peste alte 
câteva minute, barca ieşea din golfuleţ, cu Halg la cârmă şi 
cei doi bărbaţi la lopeţi, deoarece, pe o asemenea vreme, ar 
fi fost imposibil să ridice pânza. 

Cu toate că lopeţile erau mânuite de braţe viguroase, 
reuşiră cu greutate să scoată barca în larg. împinsă cu 
putere în toate părţile, Wel-Kiej se clătina ameninţător, 
urcând munţi de spumă şi prăbuşindu-se în abisuri de 
întuneric. Cu toate acestea, se apropia mereu de corabie, 
ale cărei lumini de poziţie se distingeau acum bine. Se 
vedea masa ei uriaşă, care se legăna violent pe valuri ca o 
stâncă neagră, mai opacă decât oceanul şi cerul. Cele două 
catarge, reţinute de frânghiile lor, pluteau în urmă, în timp 
ce mizena şi catargul cel mare sfâşiau bezna cu semicercuri 
din ce în ce mai largi. 

— Ce dracul face căpitanul de nu a scăpat de catargele 
astea? exclamă Kav-gerul. Cum o să poată trece prin 
strâmtori cu o asemenea coadă la urma vasului? 

Într-adevăr, primul lucru urgent era tăierea frânghiilor 
care ţineau lângă corabie catargele prăbuşite în valuri. 
Probabil însă că pe bord domnea cea mai mare dezordine. 
Pesemne chiar că nu mai exista nici căpitan, de vreme ce nu 
se observa nici o încercare de manevră, cu toate că situaţia 
era dintre cele mai grave. 

— La dracu', dar nu mai este nimeni acolo pe bord? 
exclamă la rândul lui Caroly, ca răspuns la observaţia Kav- 
gerului. 

La urma urmei, nu era exclus ca echipajul să fi părăsit 
vasul, încercând să ajungă la uscat cu bărcile. 

Wel-Kiej ajunsese, în sfârşit, alături de corabie şi fu cât pe- 
aici să se lovească de ea dacă Halg nu ar fi întors brusc 
cârma. Barca lunecă de-a lungul babordului, la câteva 
degete de corpul întunecos al epavei. De clipa aceasta 
profită Caroly, pentru a pune mâna pe un capăt de frânghie, 
pe care îl legă de vârful bărcii. Apoi, urmat de fiul său şi de 


Kav-ger - acesta cu câinele în braţe - trecură dintr-un salt 
pe bordul navei. 

Se convinseră numaidecât că aceasta nu era părăsită. 
Dimpotrivă, era plină de o mulţime de bărbaţi, femei şi 
copii, cea mai mare parte dintre ei întinşi pe jos, în culmea 
groazei. 

Din cauza întunericului, nimeni nu observase apariţia 
noilor sosiți. 

Kav-gerul se îndreptă spre partea dinapoi, sperând să-l 
găsească acolo pe cârmaci... Dar nu era nimeni. Corabia 
plutea în voia vântului. 

Unde erau căpitanul, ofiţerii? Cum de îşi părăsiseră astfel 
posturile, lăsând vasul în voia soartei? 

Kav-gerul apucă braţul unui marinar. 

— Unde este comandantul? îl întrebă el în englezeşte. 

— Picat peste bord, odată cu atâţia alţii, răspunse 
matelotul cu indiferenţă. 

Prin urmare, vasul nu mai avea căpitan şi nici tot 
echipajul. 

— Secundul? întrebă din nou Kav-gerul. 

O nouă ridicare din umeri; marinarul era ca prostit. 

— Secundul?... mormăi el. Strivit în întrepunte, cu 
picioarele sfărâmate şi capul zdrobit. 

— Dar locotenentul?... Maistrul de echipaj?... Unde sunt? 
Marinarul făcu semn că nu ştie. 

— Ei, la naiba! exclamă Kav-gerul. Dar cine comandă aici? 

— Kav-gerul! interveni Caroly. 

— La cârmă, atunci! porunci acesta. 

Şi, însoţit de Caroly, alergă spre pupă, prinzând cu braţe 
puternice roata cârmei. O sforţare... Corabia se îndreptă 
încet spre babord şi, prinzând vântul din spate, începu 
parcă să înainteze. Kav-gerul nădăjduia să poată trece 
astfel pe la vest de insula Horn. 

Unde se ducea corabia aceasta? O vom afla mai târziu. Cât 
despre numele ei şi cel al portului de origine, acestea se 


aflau scrise pe roata cârmei. lată ce citi Kav-gerul, la lumina 
unui felinar de bord: Jonathan, SAN-FRANCISCO. 

Valurile uriaşe îngreuiau foarte mult manevrarea cârmei, a 
cărei acţiune era, de altfel, aproape nulă, vasul neavând 
viteză proprie suficientă. Cu toate acestea, Kav-gerul şi 
Caroly căutau să îl menţină în direcţia strâmtorii, 
orientându-se după ultimele licăriri pe care le mai arunca 
focul aprins pe vârful Capului Horn. 

În câteva minute, ar fi putut ajunge la intrarea canalului, 
care se deschidea la tribord, între insula Hermitte şi insula 
Horn. Dacă reuşeau să evite stâncile care presărau partea 
centrală a canalului, poate ar fi putut ancora într-un un loc 
mai adăpostit, unde ar fi aşteptat în siguranţă ivirea zorilor. 

Furia furtunii creştea însă mereu. Valurile uriaşe, care se 
rostogoleau uneori peste bord, înnebuneau pasagerii. Ar fi 
fost mai bine ca toţi oamenii aceştia să se fi retras la 
adăpost, în cabine sau în întrepunte. Dar cum să te faci 
auzit şi înţeles de nefericiţii aceia? Nici gând de aşa ceva. 

În sfârşit, după o luptă titanică cu valurile enorme, 
îndârjite parcă de prada care încerca să le scape, vasul 
trecu de cap, se strecură cu greu printre stâncile care-şi 
scoteau capul de sub valuri în partea de vest a canalului şi, 
mânat de o pânză pe care Halg şi Caroly reuşiseră să o 
ridice pe catargul din faţă, ajunse în ape relativ mai calme, 
la adăpostul insulei Horn. 

În perioada asta de linişte, Kav-gerul observă că un om se 
urcase pe dunetă şi se apropiase de el. 

— Cine eşti dumneata? întrebă noul venit. 

— Pilotul, răspunse Kav-gerul. Dar dumneata? 

— Maistru de echipaj. 

— Unde sunt ofiţerii? 

— Morți. 

— Toţi? 

— Toţi. 

— De ce nu eşti la postul dumitale? 


— Am fost lovit de catargurile sfărâmate. Abia mi-am 
recăpătat cunoştinţa. 

— Bine. Odihneşte-te. Pentru manevră, sunt aici eu şi 
tovarăşul meu. însă, când ai să poţi, strânge-ţi oamenii şi fă 
puţină ordine. 

Departe de a fi dispărut cu totul, primejdia era încă 
serioasă. Corabia urma să ajungă la capătul nordic al 
insulei, şi acolo avea să fie prinsă de-a curmezişul de valuri 
şi de vânt. Kav-gerul nu mai avea decât o speranţă: să 
înainteze spre vest şi să ajungă pe coasta meridională a 
insulei Hermitte. Acolo se aflau destule locuri sigure unde 
ar fi putut pune corabia în siguranţă. Apoi, când oceanul s- 
ar fi liniştit, Caroly ar fi profitat de primul vânt favorabil 
pentru a duce vasul la Punta-Arenas, prin Strâmtoarea 
Magellan. 

Dar câte primejdii până lângă coasta aceasta atât de 
dorită! Cum să evite sumedenia de stânci cu care este 
împânzit oceanul prin ţinuturile acelea? Cu pânzele reduse 
la un capăt de foc, pe bezna aceea de nepătruns, care îi 
erau şansele? 

Se scurse astfel o oră groaznică, şi ultimele stânci ale 
insulei Horn fură depăşite. Valurile prinseră din nou vasul în 
dansul lor formidabil. 

Atunci, ajutat de câţiva marinari, maistrul de echipaj - 
după o jumătate de oră de sforţări - reuşi să mai întindă o 
pânză pe catargul mizenei. Natural că, pentru un vas de un 
astfel de tonaj, acţiunea acestei bucăţi de pânză nu prea 
însemna mare lucru. Cu toate acestea, efectul nu întârzie să 
se vadă, şi atât de mare era puterea vântului, încât cele 
şapte-opt mile care erau până la insula Hermitte fură 
stăbătute în mai puţin de o oră. 

Pe la ora unsprezece, Kav-gerul şi Caroly începuseră să 
creadă în succesul încercării lor, când un pârâit groaznic 
domină o clipă mugetul vijeliei. 

Catargul mizenei se rupsese de la vreo zece picioare 
deasupra punţii, şi, târând cu el o parte din catargul cel 


mare, se prăvăli peste babord, sfărâmă bastingajul şi 
dispăru în valuri. Jonathan se înclină atât de mult, încât 
ameninţa să se răstoarne. 

— Suntem pierduţi! strigă o voce. 

— Şi n-avem barcă de salvare, gemu alta. 

— O avem pe cea a pilotului! urlă o a treia. Mulțimea se 
repezi spre pupă, unde era legată Wel-Kiej. 

— Stop! porunci Kav-gerul, cu o voce aşa de puternică, 
încât fu ascultat pe loc. 

În câteva clipe, maestrul de echipaj formă un cordon de 
mari- - 38 - nări care bară drumul pasagerilor înnebuniţi. 
Aşteptară astfel cu toţii deznodământul! 

O oră mai târziu, Caroly întrevăzu o masă enormă spre 
nord. Prin ce minune străbătuse nevătămat Jonathan 
canalul care desparte insula Herschell de insula Hermitte? 
Fapt este că îl parcursese, odată ce avea în faţa lui 
înălțimile insulei Wolaston. Era însă tocmai vremea 
refluxului, şi insula Wolaston rămase în scurt timp spre 
tribord. 

Care avea să fie mai tare, vântul sau curentul? Niciunul, 
nici altul. Pe la ora unu dimineaţa, o izbitură puternică 
zgudui întreg vasul şi, peste o clipă, înclinându-se mult spre 
tribord, Jonathan rămase nemişcat. 

Nava americană se împotmolise pe coasta de răsărit a 
acelei regiuni a insulei Hoste, care poartă numele de Falsul 
Cap Horn. 

v. naufragiaţii. 

Clipperul american Jonathan plecase din San-Francisco cu 
destinaţia Africa Australă. Era o călătorie pe care o corabie 
rapidă o poate efectua în cinci săptămâni, dacă este 
favorizată de timp. 

Corabia aceasta de trei mii cinci sute de tone era 
înzestrată cu patru catarge, catargul mizeriei şi catargul 
cel mare cu pânze pătrate, celelalte două cu pânze aurice şi 
latine: brigantine şi săgeți. Comandantul, căpitanul Leccar, 
un excelent marinar în puterea vârstei, avea în subordine 


pe secundul Musgrave, pe locotenentul Maddison, maistrul 
de echipaj Hartlepool şi un echipaj de douăzeci şi şapte de 
oameni, toţi americani. 

Jonathan transporta pasageri, peste o mie de emigranţi 
adunaţi de o societate de colonizare şi trimişi la Lagoa, 
unde guvernul portughez le acordase o concesiune. 

Aşa că, în afară de proviziile necesare pentru călătorie, 
clipperul era încărcat şi cu toate cele necesare la început 
coloniei. Alimentaţia acestor emigranţi era asigurată, 
pentru aproape un an şi jumătate, de făină, conserve şi 
băuturi alcoolice. Pe Jonathan se mai găsea, de asemenea, 
şi material pentru instalaţii provizorii: corturi demontabile, 
obiecte de menaj. în scopul de a favoriza punerea în valoare 
a terenurilor concesionate, societatea se îngrijise să 
furnizeze coloniştilor instrumente agricole, seminţe de 
cereale şi legume, un număr oarecare de vaci, porci şi oi şi 
tot felul de păsări de curte. Cum nu fuseseră neglijate nici 
armele şi muniţiile, viitorul noii colonii era deci asigurat 
pentru o perioadă de timp destul de mare. 

Chiar de la început însă, se părea că elementele naturii se 
coalizaseră pentru a împidica succesul întreprinderii. După 
un drum parcurs greu de tot, Jonathan fu prins în dreptul 
Capului Horn de una dintre cele mai cumpite furtuni care 
se pomeniseră pe meleagurile acelea. 

Căpitanul Leccar, din lipsa observaţiilor solare, se credea 
mai departe de uscat. Se grăbi deci cu manevra spre 
tribord, nădăjduind să ajungă astfel mai degrabă în Atlantic, 
unde ar fi fost mai la adăpost. Abia fu executat ordinul 
acesta, când un val enorm izbi în bordura tribordului, o 
rupse şi târi cu el în ocean pe căpitan, împreună cu câţiva 
pasageri şi marinari. încercarea de a li se veni în ajutor fu 
zadarnică, deoarece în câteva clipe dispăruseră sub valuri. 

În urma acestei catastrofe începuse Jonathan să lanseze 
semnalele de alarmă auzite de Kav-ger şi de tovarăşii lui. 

Aşadar, focul aprins pe vârful capului, vâlvătaia care i-ar fi 
arătat greşeala şi poate că i-ar fi îngăduit chiar s-o repare, 


nu fusese văzut de căpitanul Leccar. în lipsa lui, secundul 
Musgrave încercase apoi să vireze de bord pentru a câştiga 
spaţiu, manevră aproape imposibilă, dat fiind starea 
oceanului şi pânzăria redusă, impusă de violenţa furtunii. 
După multe sforţări fără succes, era totuşi cât pe-aci să 
reuşească, dacă nu ar fi fost aruncat în valuri, împreună cu 
locotenentul Maddison, odată cu căderea catargelor de la 
pupă. Lot în clipa aceea, o sfărâmătură îl lovea în cap pe 
maistrul de echipaj şi îl trântea leşinat pe punte. Restul se 
ştie. 

Acum, călătoria se terminase. Solid încleştat între vârfurile 
stâncilor, Jonathan zăcea nemişcat pentru totdeauna pe 
coasta insulei Hoste. La ce depărtare era de uscat? 
Rămânea de văzut dimineaţa. în orice caz, primejdie 
imediată nu mai era. Târâtă de propriu-i avânt, corabia 
intrase adânc între stânci şi era imposibil să fie 
despotmolită în noaptea aceea. 

Ajutat de maistrul de echipaj Hartlepool, Kav-gerul reuşi 
să explice situaţia aceasta nouă turmei înnebunite de 
groază care acoperea puntea. Câţiva emigranţi - unii de 
bunăvoie, alţii aruncaţi de violenţa zguduitorii - căzuseră în 
apă şi valurile le loveau cadavrele de stâncile țărmului. 
Imobilitatea navei îi liniştise însă pe ceilalţi. încet, încet, 
bărbaţi, femei şi copii porniră să-şi caute în întrepunte un 
adăpost împotriva ploii care cădea cu găleata. Kav-gerul 
rămase să vegheze asupra siguranţei obşteşti, în tovărăşia 
lui Halg, a lui Caroly şi a maistrului de echipaj. 

Adăpostiţi în interiorul corăbiei, unde domnea o linişte 
relativă, cea mai mare parte dintre emigranţi adormiră. 
Trecând dintr-o extremă într-alta, bieţii oameni îşi 
recăpătaseră încrederea deîndată ce simţiseră deasupra lor 
o energie şi o inteligenţă, căreia i se supuneau acum 
aproape orbeşte. Ca şi cum lucrul acesta ar fi fost foarte 
natural, de la sine înţeles, se lăsau în seama Kav-gerului, 
convinşi că el are să vegheze asupra siguranţei lor. Erau 
nişte bieţi oameni dezarmaţi în faţa unei asemenea 


încercări! Dârzi în răbdătoarea lor resemnare faţă de 
vicisitudinile obişnuite ale vieţii, împrejurările de felul 
acesta îi lăsau aiuriţi, paralizaţi, căutând cu tot sufletul lor 
voinţa unui conducător căruia să i se supună. Francezi, 
italieni, ruşi, irlandezi, englezi, germani, până-şi japonezi 
făceau parte din glota aceea de emigranţi. Diversitate de 
rase, dar şi de profesii. Natural că majoritatea făceau parte 
din clasa agricolă, dar şi clasa lucrătoare propriu-zisă era 
bine reprezentată. Se aflau chiar şi câţiva care, înainte de a 
se expatria, exercitaseră profesiuni libere. Majoritatea erau 
celibatari; numai o sută sau o sută cincizeci dintre aceştia 
erau căsătoriţi, târând după ei o adevărată turmă de copii. 

Toţi însă, fără deosebire, aveau aerul acela care 
caracterizează nefericitele zdrenţe omeneşti, victimele 
propriei lor neputinţe. Dezechilibraţi moral, unii de o 
insuficienţă fizică sau intelectuală, alţii de lovituri 
nemeritate ale soartei, toţi fuseseră, probabil, nevoiţi să se 
recunoască inadaptabili la mediul lor şi se hotărâseră să-şi 
caute norocul pe alte meleaguri. 

-—lIGloata aceea hibridă era un microcosm, o miniatură a 
societăţii, în care, afară de bogăţie, toate clasele erau 
reprezentate. Sărăcia, cea adevărată, era, de altfel, lipsă şi 
ea, societatea de colonizare pretinzând fiecărui emigrant 
posesia unui capital de minimum cinci sute de franci, capital 
care, după putinţa fiecăruia, atingea la unii sume de 
douăzeci sau treizeci de ori mai mari. în general, gloata 
aceea nu era nici mai bună, nici mai rea decât altele; era 
gloata pur şi simplu, cu neegalităţile, calităţile şi defectele 
ei, amestec confuz de dorinţe şi sentimente contradictorii, 
adunătură anonimă din care se desprinde uneori o voinţă 
unică şi totală, asemenea curentului care se formează şi se 
izolează în masa amorfă a mării. 

Ce avea să devină gloata aceasta pe care soarta o arunca 
pe o coastă neospitalieră? Cum avea să rezolve ea eterna 
problemă a vieţii? 

vi. pe uscat. 


Insula Hoste este una dintre insulele cele mai fantezist 
formate din ţinutul acela. Coasta nordică, de la ţărmul 
canalului Beagle, este aproape dreaptă pe jumătate din 
întinderea ei, însă restul se prezintă ca o îngrămădire 
fantastică de vârfuri ascuţite sau o broderie complicată de 
golfuri înguste, unele dintre ele adânci până la a străbate 
insula dintr-o parte într-alta. 

Insula aceasta este şi una dintre cele mai mari ale 
arhipelagului magellanic. Lărgimea ei este cam de cincizeci 
de kilometri şi lungimea de peste o sută, fără peninsula 
Hargy, încovoiată ca o seceră şi al cărei cap este cunoscut 
sub numele de Falsul Cap Horn. La vestul acestei peninsule 
se împotmolise Jonathan, la poalele unei mase granitice 
enorme care desparte Baia Orange de Baia Scotchwell. 

Dimineaţa, în negura umedă a zorilor pe care o risipeau 
ultimele răbufniri ale vijeliei în agonie, apăru o faleză 
uriaşă. Jonathan zăcea la capătul unui promontoriu care, 
format dintr-o culme foarte ascuţită, se lega cu peninsula 
printr-o creastă înaltă. La poalele culmii se întindea un 
amalgam de stânci negricioase, înconjurate de nisip neted 
şi încă umed. De îndată ce lumina le îngădui să distingă vag 
coasta, cei mai mulţi dintre naufragiaţi se grăbiră spre 
uscat, sărind din stâncă în stâncă, deoarece apele erau pe 
atunci în plin reflux. Nimic nu i-ar fi putut opri în graba lor 
de a se vedea cât mai curând pe uscat. 

Câţiva emigranţi însă, mai inteligenţi sau mai puţin 
impulsivi decât ceilalţi, rămăseseră pe bord, în preajma 
Kav-gerului, de la care aşteptau parcă un cuvânt de ordine. 
Şi cum acesta nu prea părea dispus să-şi întrerupă 
conversaţia cu maistrul de echipaj, unul dintre emigranții 
aceştia se desprinse, în cele din urmă, dintr-un grup de 
câteva persoane şi se îndreptă spre cei doi interlocutori. 
După înfăţişarea lui, după mers, ca şi după noblețea 
chipului său, omul acesta, în vârstă de aproximativ cincizeci 
de ani, făcea parte dintr-o clasă superioară mediului în care 
se găsea acum. 


— Domnule, spuse el adresându-se Kav-gerului, înainte de 
toate vă mulţumesc Ne-aţi salvat de la o moarte sigură. 
Fără dumneavoastră şi fără tovarăşii care vă însoțesc, am fi 
fost, cu siguranţă, pierduţi. 

Din vocea, din gesturile pasagerului acestuia, respira 
cinstea şi sinceritatea. Kav-gerul strânse cordial mâna care 
i se întindea, apoi răspunse: 

— Suntem foarte fericiţi că am putut evita o nenorocire 
aşa de groaznică. 

— Daţi-mi voie să mă prezint. Sunt emigrant şi mă numesc 
Harry Rhodes. Cu mine am pe soţia, fiica şi fiul meu, reluă 
pasagerul, arătând spre două femei şi unul dintre bărbaţii 
care formau grupul din care plecase. 

— Tovarăşul meu, recomandă la rându-i Kav-gerul: este 
pilotul Caroly, iar tânărul este Halg, fiul lui. Fuegieni 
amândoi, după cum vedeţi. 

— Şi dumneavoastră? 

— Sunt un prieten al indienilor. M-au botezat Kav-ger, şi 
alt nume nu-mi mai ştiu. 

Harrry Rhodes se uită mirat la interlocutorul lui. Acesta îi 
susţinu privirea cu un aer calm şi rece. Emigrantul nu mai 
stărui, apoi întrebă: 

— Ce credeţi că o să facem? 

— Tocmai despre asta vorbeam cu domnul Hartlepool, 
răspunse Kav-gerul. Totul depinde de starea în care se află 
corabia. Nu putem hotărî nimic până nu suntem lămuriţi în 
privinţa aceasta; 

— în ce parte a Magellaniei ne aflăm? reluă Harry Rhodes. 

— Pe coasta de sud-est a insulei Hoste. 

— Aproape de Strâmtoarea Magellan? 

— Nu. Dimpotrivă, foarte departe. 

— Drace! exclamă Harry Rhodes. 

— Aşa că, vă repet, totul depinde de starea vasului. După 
ce o vom cunoaşte, vom lua o hotărâre. 

Urmat de Hartlepool, Harry Rhodes, Halg şi Caroly, Kav- 
gerul cobori pe stânci şi făcu ocolul clipperului, 


convingându-se de la prima vedere că Jonathan putea fi 
considerat definitiv pierdut. Corpul corăbiei era spart în 
douăzeci de locuri şi crăpat pe toată lungimea tribordului, 
avarii absolut ireparabile când este vorba de un vas de fier. 
Nu mai exista nici o speranţă de a-l putea repara. 

— Părerea mea este că ar fi bine să debarcăm încărcătura 
şi s-o punem în siguranţă, spuse atunci Kav-gerul. între 
timp, se poate repara barca noastră, care a avut serios de 
suferit din cauza lovirii de stânci, şi cu ea Caroly îl va duce 
la Punta-Arenas pe unul dintre emigranţi, ca să aducă la 
cunoştinţa guvernatorului nenorocirea întâmplată. Cu 
siguranţă că acesta se va ocupa de repatrierea 
dumneavoastră. 

— Bună idee, aprobă Harry Rhodes. 

— Cred că ar fi bine să comunicăm planul acesta şi 
celorlalţi, reluă Kav-gerul. Dacă n-aveţi nimic împotrivă, îi 
vom aduna pe toţi pe plajă. 

Fură nevoiţi să aştepte mult timp reîntoarcerea diferitelor 
cete împrăştiate în toate părţile. Pe la ora nouă dimineaţa 
însă, foamea îi aduse pe toţi în preajma corăbiei 
împotmolite. Atunci, urcându-se pe o bucată de stâncă, 
Fiarry Rhodes aduse la cunoştinţa tuturor propunerea Kav- 
gerului. 

Succesul fu mediocru. Unii auditori părură foarte puţin 
satisfăcuţi şi se auziră murmure. 

— Asta-i acum! Să descărcăm o corabie de trei mii de 
tone! mormăiau unii. 

— Dar ce suntem noi? se indignară alţii. 

— Ca şi cum n-am fi destul de prăpădiţi şi aşa! 
bodăgăneau supăraţi câţiva. 

În cele din urmă, se auzi, mai tare, o voce: 

— Cer cuvântul! 

— Poftim, încuviinţă Harry Rhodes, coborând de pe 
tribuna improvizată. 

În locul lui se urcă imediat un bărbat în toată puterea 
vârstei, cu trăsăturile feţei destul de frumoase, cu ochii 


albaştri visători şi cu o barbă deasă castanie, de care părea 
întrucâtva mândru, mângâindu-şi-o mereu cu mâinile, a 
căror albeaţă trăda omul neobişnuit cu munci mai 
grosolane. 

— Camarazi, începu el într-o englezească stricată, mirarea 
pe care aţi manifestat-o mulţi dintre voi este foarte 
naturală. Ce ni se propune? Să stăm un timp nedeterminat 
pe insula aceasta pustie şi să muncim ca nişte proşti pentru 
salvarea unor bunuri care nu ne aparţin. De ce să aşteptăm 
aici reîntoarcerea bărcii, când am putea foarte bine să ne 
ducem cu toţii, rând pe rând, la Punta-Arenas? 

Auditoriul primi cuvintele acestea cu murmure 
aprobatoare. Din mijlocul mulţimii, Kav-gerul răspunse: 

— Wel-Kiej este la dispoziţia dumneavoastră, dar nici în 
zece ani nu va putea transporta toată lumea la Punta- 
Arenas. 

— Fie! admise oratorul. Să aşteptăm aici până se 
reîntoarce. Dar ăsta nu-i un motiv ca să ne trudim cu 
descărcarea materialelor! Să ne luăm frumugşel obiectele 
care sunt proprietatea noastră personală, şi atât!... Cu ce 
suntem datori faţă de societate, ca să muncim pentru 
bunurile ei? Dimpotrivă, ea este datoare faţă de noi, fiindcă 
este răspunzătoare de situaţia în care ne aflăm. Dacă n-ar fi 
fost aşa de calică, dacă vasul şi comandantul ar fi fost mai 
buni, nu am fi ajuns unde ne aflăm. Şi, la urma urmei, chiar 
de n-ar fi aşa, putem uita că facem parte din numeroasa 
clasă a exploataţilor, transformându-ne în vite de muncă ale 
exploatatorilor? 

Argumentul păru foarte apreciat. O voce spuse: Bravo! 
Izbucniră râsete. 

Încurajat, oratorul continuă cu şi mai mare înflăcărare: 

— Exploataţi, asta suntem noi, lucrătorii - şi spunând 
acestea oratorul se bătea în piept cu toată energia - noi, 
care nu ne-am putut câştiga pe locurile unde am copilărit 
pâinea muiată de sudoarea celei mai grele trude! Am fi 
nişte dobitoci dacă ne-am rupe spinările acum cu toată 


fierăria asta fabricată de lucrători ca şi noi. Ea este totuşi 
proprietatea capitalismului asupritor şi egoist care ne-a silit 
să ne părăsim familiile şi patria. 

Dacă majoritatea emigranților ascultau nedumeriţi tirada 
aceasta spusă într-o englezească stricată, cu un pronunţat 
accent străin, o parte dintre ei păreau entuziasmați. în jurul 
tribunei improvizate se adunase un grup mic, care aproba 
zgomotos cuvintele oratorului. 

Kav-gerul puse şi de data aceasta lucrurile la punct. 

— Nu ştiu cui aparţine încărcătura de peJonathan, rosti el 
calm, dar experienţa câştigată de mine în ţinuturile acestea 
mă autorizează să vă spun că s-ar putea să vă fie foarte 
folositoare cândva. Şi, cum nu ştim deloc ce ne rezervă 
viitorul, părerea mea este că ar fi bine să nu o lăsăm să se 
irosească. 

Oratorul cu barba stufoasă nu părea deloc dispus să se 
angajeze într-o discuţie în contradictoriu, aşa că Harry 
Rhodes profită de ocazie pentru a se urca din nou pe stâncă 
şi a supune la vot propunerea Kav-gerului, care fu adoptată 
prin ridicare de mâini, fără nici o altă opunere. 

Apoi, Harry Rhodes adăugă: 

— Kav-gerul întreabă dacă nu este printre noi unul sau 
mai mulţi dulgheri care să-l ajute să-şi repare barca. 

— Prezent! strigă un bărbat voinic, ridicând mâna în sus, 
peste capetele celorlalţi. 

— Prezent! răspunseră aproape în acelaşi timp alţi doi 
emigranţi. 

— Primul care s-a oferit este Smith, un lucrător angajat de 
societate, îl lămuri Hartlepool pe Kav-ger. E un om 
cumsecade. Pe ceilalţi nu-i cunosc. Tot ce ştiu este că unul 
se numeşte Hobard. 

— Pe orator îl cunoaşteţi? 

— Este un emigrant, francez cred. Mi s-a spus că se 
numeşte Beauval, dar nu sunt sigur. 

Maistrul de echipaj nu se înşela. Oratorul, a cărui viaţă o 
vom povesti pe scurt mai jos, era francez şi se numea 


Beauval. 

Ferdinand Beauval fusese la început avocat şi poate că ar 
fi reuşit în profesiunea aceasta, căci nu-i lipsea nici 
inteligenţa, nici talentul, dacă nu ar fi avut nenorocul să se 
apuce de politică chiar de la începutul carierei. Mânat de o 
ambiţie arzătoare, se înrolase, fără să ştie bine ce vrea, în 
partidele extremiste. în scurt timp, ajunse să neglijeze bara 
în favoarea întrunirilor politice. Poate că ar fi reuşit să fie 
ales deputat, dacă ar fi putut să aştepte. Din păcate, 
resursele lui modeste se sfârşiră înainte ca succesul să-i fi 
încoronat sforţările. Silit să recurgă la expediente, se 
compromisese în afaceri dubioase, şi de atunci începu 
pentru el degringolada, care, din eşec în eşec, îl adusese 
întâi la sărăcie, apoi la mizerie, pentru ca, în cele din urmă, 
să-l silească să-şi caute o soartă mai bună în America. 

Dar nici aici nu avu mai mult noroc. După ce colindă câtva 
timp din oraş în oraş, încercând rând pe rând toate 
meseriile, se împotmolise, în cele din urmă, definitiv, la San- 
Francisco, unde se văzu silit să recurgă la o a doua 
expatriere. 

Reuşind să-şi procure capitalul minim necesar, se 
înscrisese în convoiul emigranților, ademenit de un 
prospect care făgăduia marea cu sarea primilor colonişti ai 
concesiunii Golful Lagoa. Acum, după naufragiul Jonathan- 
u, speranţele îi erau spulberate pentru a treia oară. 

Cu toate acestea, Ferdinand Beauval nu-şi pierduse 
încrederea în steaua lui bună. înfrângerile de până acum îi 
lăsaseră intactă încrederea în el însuşi şi era sigur că, până 
la urmă, tot are să reuşească. 

Aşa că nu-şi neglijase nici o clipă calităţile de conducător 
de oameni pe care şi le atribuia. Abia îmbarcat peJonathan, 
îşi dăduse toată silinţa în a-şi propaga ideile; ba uneori 
chiar cu atâta ardoare, că Leccar, căpitanul, se văzuse silit 
să intervină. 

Dar, în ciuda acestor piedici puse în calea propagandei lui, 
Ferdinand Beauval repurtase ici şi colo câteva succese de la 


începutul călătoriei cu sfârşit aşa de tragic. într-adevăr, unii 
dintre tovarăşii săi - nu prea mulţi, din păcate - se lăsaseră 
seduşi de teoriile demagogice, care erau calul lui de bătaie 
obişnuit. Se formase, în cele din urmă, în jurul lui un grup 
compact, căruia îi lipsea un singur lucru pentru a fi şi 
impresionant: numărul. 

Şi totuşi, poate că efectivul discipolilor săi ar fi fost mai 
impunător dacă Beauval nu s-ar fi lovit, de la început chiar, 
de un concurent de temut. Adversarul acesta era un 
american din nord, un anume Lewis Dorick, un tip rece ca 
un sloi de gheaţă şi cu vorbe tăioase ca un ascuţiş de brici. 
Lewis Dorick acesta profesa aceleaşi teorii ca şi Beauval, 
numai că le împingea ceva cam prea departe. în timp ce el 
preconiza un socialism în care statul, unic proprietar al 
mijloacelor de producţie, să stabilească fiecăruia atribuţia 
cea mai potrivită însuşirilor sale, Dorick făcea paradă de un 
comunism mai pur, în care totul trebuia să fie proprietatea 
tuturor. 

De altfel, între cei doi lideri sociologi exista o diferenţă şi 
mai caracteristică decât dezacordul principiilor lor. în timp 
ce Beuval, latin imaginativ, se îmbăta cu vorbe şi visuri, în 
fond fiind lupul cel mai blând cu putinţă, Dorick, sectar mai 
îndârjit şi mai doctrinar, cu inimă de piatră, nu ştia ce-i 
aceea milă. în timp ce unul, capabil să scoată din minţi un 
auditoriu, era absolut inofensiv ca individ, celălalt constituia 
prin el însuşi un pericol. 

Dorick predica egalitatea într-un fel care te-ar fi dezgustat 
pentru totdeauna de ea. Era un om care nu privea în jos, ci 
în sus. Soarta mizerabilă de care au parte majoritatea 
oamenilor nu-l mişca de fel, însă gândul că un mic număr 
dintre ei ocupau un rang social superior celui al lui îl făcea 
să turbeze de furie. 

NAUFRAGIAŢII DEJPE JONATHAN. 

Asta îl şi nenorocise, de altfel. Profesor de literatură şi de 
istorie, Dorick nu putuse rezista îndemnului de a răspândi 
cu totul alte învățături, proclamându-şi maximele libertine 


într-o formă care n-avea nimic comun cu o pură discuţie 
teoretică. 

Purtarea aceasta nu întârzie să-şi arate roadele. Dorick 
fusese poftit politicos să-şi caute alt post. Şi cum aceleaşi 
cauze produc efecte identice, pierdu şi postul acesta la fel 
ca şi pe primul, pe al treilea întocmai şi pe al doilea, şi aşa 
mai departe, până ce, în cele din urmă, ajunse să nu mai 
bată decât la uşi închise. Rămas pe drumuri, din profesor se 
transformase în emigrant şi ajunsese pe puntea Jonathan- 
uluil în timpul călătoriei, Dorick şi Beauval îşi recrutaseră 
partizani, unul prin căldura elocinţii care nu excludea o 
critică conştiincioasă a ideilor, celălalt prin autoritatea 
inerentă omului care se afirmă ca deţinător al adevărului 
integral. Şi, cu toate că clientela recrutată de fiecare dintre 
ei era destul de modestă, începuseră să se urască pe 
ascuns, din ce în ce mai mult. 

În timpul scurtului dialog dintre Kav-ger şi Hartlepool, 
Harry Rhodes îşi continuase cuvântarea. 

— Acum, când propunerea este adoptată, zise el, trebuie 
să încredinţăm cuiva comanda. Nu este o treabă uşoară 
descărcarea unei corăbii de trei mii cinci sute de tone. O 
astfel de muncă cere metodă şi autoritate. Cred că ar trebui 
să facem apel la domnul Hartlepool, maistrul de echipaj. 
Rog pe cei care sunt de acord să ridice mâna în sus. 

Cu foarte puţine excepţii, toate mâinile se ridicară într-o 
singură mişcare. 

— lată că am aranjat şi asta, constată Harry Rhodes. Apoi, 
întorcându-se spre maistrul de echipaj, întrebă: 

— Ce ordine aveţi de dat? 

— Să mergem la masă, răspunse Hartlepool zâmbind. 
Avem nevoie de puteri pentru munca care ne aşteaptă. 

În timpul mesei, Hartlepool se trase mai la o parte cu Kav- 
gerul. 

— Dacă îmi permiteţi, domnule... glăsui el cu un aer 
îngrijorat... am să îndrăznesc să afirm că sunt un foarte bun 


marinar... Dar am avut totdeauna un căpitan... de ordinele 
căruia ascultam. 

— Ce vrei să spui? întrebă Kav-gerul. 

— Vreau să zic... răspunse Hartlepool din ce în ce mai 
încurcat... că mă pot lăuda că am executat totdeauna 
ordinele... dar că nu sunt în stare să dau vreunul. Pot sta Ia 
cârmă o viaţă întreagă... Dar comanda... hm!... asta nu mă 
priveşte... 

Plăcut impresionat, Kav-gerul se uită cu coada ochiului la 
maistrul de echipaj. Existau, prin urmare, oameni; oameni 
buni, cinstiţi şi puternici, pentru care şeful era o necesitate? 

— Ceea ce înseamnă, explică el, că te-ai însărcina bucuros 
cu cele ce sunt de făcut, dar că ai prefera să primeşti în 
prealabil câteva indicaţii generale. Nu? 

— Foarte adevărat! răspunse Hartlepool. 

— Nimic mai simplu atunci, continuă Kav-gerul. De câte 
braţe poţi dispune? 

— La plecarea din San-Francisco, Jonathan avea un 
echipaj de treizeci şi patru de oameni, inclusiv statul major, 
bucătarul şi cei doi muşil, şi transporta o mie o sută 
nouăzeci şi cinci de pasageri. In total, o mie două sute 
douăzeci şi nouă de persoane. Din păcate, mulţi sunt morţi 
acum. 

— Socoteala asta o s-o facem mai târziu. Să contăm 
deocamdată pe o mie două sute de persoane. Exceptând 
femeile şi copiii, rămân aproximativ şapte sute de bărbaţi. 
Pe aceştia ai să-i împărţi în două grupuri; două sute vor 
rămâne pe bord pentru a scoate încărcătura pe punte, iar 
ceilalţi vor trece sub comanda mea. Mă voi duce cu ei în 
pădurea de colo şi vom tăia vreo sută de copaci, cu care 
vom construi apoi un fel de schelă de la vapor la țărm. In 
felul acesta, şi cu personalul de care dispunem, vom 
termina descărcarea în trei zile. 

1. elevi-marinari. 

Kav-gerul prevăzuse bine; în seara de 19, toată 
încărcătura Jonathan-uixA se găsea depozitată pe țărm. 


În acelaşi timp, cu ajutorul a trei dulgheri, Smith, Hobard 
şi Charley, barca fusese reparată şi ea. Nu mai rămânea 
decât să fie ales un delegat pentru Punta-Arenas. Ferdinand 
Beauval profită de ocazie pentru a se urca din nou la 
tribună. Hotărât lucru însă, n-avea noroc. Cu toate că reuşi 
să obţină vreo cincizeci de voturi, în timp ce Dorick nu avu 
niciunul, majoritatea o obţinu un oarecare Germain Riviere, 
un agricultor franco-canadian. De acesta, alegătorii erau 
siguri cel puţin că o să se reîntoarcă; era tată a patru 
băieţaşi voinici, pe care îi lăsa în urma lui. 

În dimineaţa de 20 martie, Wel-Kiej părăsi insula, sub 
comanda lui Caroly. Colonia procedase deja la o instalaţie 
provizorie până la înapoierea bărcii; adică pentru vreo trei 
săptămâni. în definitiv, naufragiaţii nu erau într-o situaţie 
chiar aşa de mizerabilă. Se aflau destul de aproape de 
ţinuturi locuite, şi alimente aveau din belşug. Aşa că nu era 
cazul ca emigranții să se simtă prea îngrijoraţi; dacă nu ar 
fi fost clima cam aspră, s-ar putea spune că nu era mare 
deosebire între viaţa de acum şi cea care i-ar fi aşteptat la 
început în Africa. 

Instalarea era aproape pe terminate când, la 24 martie, 
vremea îşi dădu din nou în petec. Timp de trei zile şi trei 
nopţi, plouă şi fu vijelie. Când se însenină, Jonathan 
dispăruse. Marea îşi completase opera de distrugere. 

După furtună, urmă o perioadă de timp frumos, care fu 
folosită în primul rând pentru numărarea supravieţuitorilor 
naufragiului. Apelul nominal făcut de Hartlepool după 
listele de bord dovedi că naufragiul făcuse treizeci şi una de 
victime, dintre care cincisprezece oameni din echipaj şi 
restul pasageri. Populaţia insulei se compunea, prin 
urmare, din o mie două sute de persoane. 

Kav-gerul hotări să profite de timpul frumos, pentru a 
explora insula Hostes sau cel puţin împrejurimile taberei. 
Avea să fie însoţit de Hartlepool, Harry Rhodes, Halg şi încă 
trei emigranţi, Gimelli, Gordon şi Ivanoff. In ultimul moment 
însă, se mai prezentară doi candidaţi. 


Kav-gerul voia tocmai să pornească spre locul de întâlnire 
fixat, când atenţia îi fu atrasă de doi copii de vreo zece ani, 
care se îndreptau spre el. Unul dintre ei, cu o mutrişoară 
dezgheţată - obraznică aproape - mergea mândru, cu nasul 
în vânt, cu o trufie aproape comică. Celălalt îl urma la vreo 
cinci paşi mai în urmă, cu un aer de modestie care se 
potrivea foarte bine înfăţişării lui timide. 

Primul se apropie de Kav-ger şi i se adresă: 

— Excelenţă... 

Amuzat de titlul acesta neaşteptat, Kav-gerul privi mai 
atent copilul, care îi susţinu îndrăzneţ privirea, fără să 
coboare ochii. 

— Excelenţă !... repetă Kav-gerul râzând. De ce îmi spui 
aşa, bâieţaş? 

Copilul păru foarte mirat. 

— Nu se spune aşa regilor, miniştrilor şi episcopilor? 
întrebă el cu un ton care trăda vădita lui îngrijorare de a se 
fi abătut cumva de la regulile politeţei. 

— Eh! rosti amuzat Kav-gerul. Dar unde ai auzit tu că li se 
spune Excelenţă regilor, miniştrilor şi episcopilor? 

— în ziare, răspunse copilul, sigur de el. 

— Citeşti ziare? 

— De ce nu? Ori de câte ori am. 

— Ah! Ah!... silabisi Kav-gerul. Şi cum te numeşti, 
ştrengarule? 

— Dick. 

— Dick şi mai cum? Copilul păru că nu înţelege. 

— Cum se numeşte tatăl tău? 

— N-am tată. 

— Mama ta, atunci? 

— Nici mamă, nici tată, Excelenţă. 

— Asta-i bună! exclamă Kav-gerul, din ce în ce mai 
interesat de băieţaşul acela ciudat. Află atunci că nu ştiu să 
fi fost vreodată rege, ministru sau episcop! 

— Sunteţi guvernator! declară cu emfază copilul. 
Guvernator!... Kav-gerul păru căzut din cer. 


— Cine ţi-a spus asta? întrebă el. 

— Hm... zise încurcat Dick. 

— Ei? stărui Kav-gerul. 

Dick păru din ce în ce mai încurcat. Şovăia. 

— Hm... eu unul nu ştiu nimic... răspunse el în cele din 
urmă. Dar odată ce dumneavoastră sunteţi mai mare aici... 
Şi cum toată lumea vă spune aşa... 

— Ia te uită!... se miră Kav-gerul. Apoi, cu voce mai gravă, 
adăugă: 

— "Te înşeli, dragul meu. Nu sunt nici mai mare, nici mai 
mic decât ceilalţi. Aici nu există nici un stăpân! 

Dick făcu ochii mari şi se uită neîncrezător la Kav-ger. 
Cum era posibil să nu existe nici un stăpân? Pentru el, ieşit 
dintr-o lume de tirani, asta era ceva de neconceput. Există 
oare vreo ţară fără stăpân? 

— Nici un stăpân, afirmă iarăşi Kav-gerul, după o scurtă 
pauză. Unde te-ai născut? 

— Nu ştiu. 

— Ce vârstă ai? 

— Vreo unsprezece ani, cred! 

— Nu prea eşti sigur...! 

— Zău că nu! 

— Şi tovarăşul tău, care îl face pe sfinxul colo, ce este cu 
el? 

— Este Sand. 

— Fratele tău? 

— Aproape... Este prietenul meu. 

— Aţi fost crescuţi împreună? 

— Crescuţi?... protestă Dick. Noi n-am fost crescuţi, 
domnule? 

Kav-gerul simţi că i se strânge inima. Câtă tristeţe în 
cuvintele pe care băieţaşul acesta le rostea cu dârzenia 
unui cocoşel înfuriat. Existau oare copii care nu fuseseră 
„crescuţi”? 

— Atunci, unde l-ai cunoscut? 

— La Friscol, pe chei. 


— De mult? 

— Da, foarte de mult. Eram mici pe atunci, răspunse Dick, 
căutând să-şi adune amintirile. Sunt de atunci cel puţin... 
şase luni. 

— Adevărat, este mult timp de atunci, aprobă serios Kav- 
gerul. Se întoarse apoi spre tovarăşul băieţaşului. 

— La dispoziţie, prichindelule, îi spuse el, şi ai grijă să nu- 
mi spui şi tu Excelenţă. Ţi-ai pierdut cumva graiul? 

— Nu, domnule, îngână copilul, mototolindu-şi între 
degete bereta de marinar. 

— Atunci, de ce nu spui nimic? 

— Este sfios, domnule, explică Dick. 

Cu ce dispreţ rostise piciul cuvintele acestea! 

— A, este sfios? întrebă râzând Kav-gerul. Tu însă nu prea 
pari să fii. 

— Nu, domnule, declară simplu Dick. 

— Şi bine faci, drăguţule!... Dar, în sfârşit, ce naiba căutaţi 
voi pe aici? 

— Suntem muşi, domnule. 

Acum îşi aminti Kav-gerul că Hartlepool îi vorbise de doi 
muşi care făceau parte din echipajul Jonathan-wlvă. Nu-i 
observase până atunci printre copiii emigranților. Era de la 
sine înţeles că nu-i ieşiseră în cale fără motiv. 

— Cu ce vă pot servi? întrebă el. Tot Dick luă cuvântul şi 
acum. 

— Am vrea să mergem cu dumneavoastră. 

— De ce? 

Ochii lui Dick scânteiară. 

— Să vedem şi noi... 

Să vedem şi noi!... O lume întreagă în câteva cuvinte. 
Toată curiozitatea, toate visele miraculoase şi confuze ale 
copiilor. Chipul lui Dick implora, toată fiinţa lui micuță era 
încordată de dorinţă. 

1. San-Francisco. 

— Dar tu, stărui Kav-gerul, adresându-se lui Sand, vrei să 
vezi şi tu? 


— Nu, domnule. 

— Dar ce vrei, atunci? 

— Eu merg cu Dick, răspunse copilul, în şoaptă. 

— 'Ţii mult la Dick ăsta? 

— O, foarte mult, afirmă Sand. 

Din ce în ce mai interesat, Kav-gerul privi o clipă la cei doi 
copii. Ciudată pereche! Dar încântătoare şi mişcătoare 
totodată, în sfârşit, dădu sentinţa. 

— O să mergeţi cu noi. 

— Trăiască guvernatorul! strigară cei doi copii aruncându- 
şi beretele în aer şi sărind în sus ca ieşiţi din minţi. 

Kav-gerul află apoi de la Hartlepool cine erau noile sale 
cunoştinţe. Maistrul de echipaj nu ştia mare lucru, dar, cu 
siguranţă, nici cei în cauză nu cunoşteau mai mult. 

Copii părăsiţi la un colţ de stradă, trăiseră şi crescuseră ca 
prin minune şi începuseră să-şi câştige pâinea de la cea mai 
fragedă vârstă, exercitând tot felul de meserii: lustragii, 
comisionari, hamali, vânzători de flori, de ziare etc. 

Până cu şase luni mai înainte, habar nu aveau unul de 
existenţa celuilalt, când întâmplarea îi pusese faţă în faţă pe 
neaşteptate. Dick trecea pe chei, cu mâinile în buzunare, cu 
bereta într-o parte, fluierând vesel printre dinţi un cântec 
favorit, când dădu cu ochii de Sand, care sta împietrit în 
faţa unui dulău enorm, care lătra la el rânjidu-şi colții 
ameninţători. Fără să şovăie o clipă, Dick se repezi hotărât 
între băiatul îngheţat de frică şi teribilul lui adversar. 

Nu ştim dacă atitudinea lui băţoasă îl intimidase, într- 
adevăr, pe animal; cert este însă că acesta se dăduse la 
rândul lui înapoi şi sfârşise prin a fugi de acolo, cu coada 
între picioare. Fără să se mai sinchisească de el, Dick se 
întorsese apoi spre Sand: 

— Cum te cheamă? îl întrebase el cu mândrie. 

— Sand, răspunse acesta cu glasul înecat de lacrimi. Dar 
pe tine? 

— Dick... Dacă vrei, hai să fim prieteni. 


Drept orice răspuns, Sand se aruncase în braţele eroului, 
pecetluind astfel începutul unei prietenii nepieritoare. Aflat 
prin apropiere, Hartlepool văzuse toată scena. Intrase în 
vorbă cu cei doi copii şi le aflase astfel toată povestea tristei 
lor vieţi. Dorind să facă ceva pentru Dick, care îl 
impresionase prin curajul de care dăduse dovadă, îi 
propuse să intre ca mus pe Josuah Brener, o corabie cu trei 
catarge pe care era îmbarcat atunci. De Ia primele cuvinte 
însă, Dick îi pusese condiţia sine qua non, şi anume să-l ia şi 
pe Sand. De voie, de nevoie, Hartlepool se învoi, şi de atunci 
nu se mai despărţise de cei doi prieteni inseparabili, care îl 
urmaseră când el trecuse pe Jonathan. Aceştia erau noii 
recruți care măreau expediţia proiectată. 

La 28 martie, excursioniştii porniră la drum în zori. Cum 
nu aveau deloc pretenţia să exploreze toată insula, ci numai 
împrejurimile, o luară de-a lungul coastei, spre nord. 

Chiar de la început, îşi dădură seama că ţinutul nu era aşa 
de păcătos cât îl crezuseră la început. Peninsula Hardy era 
stâncoasă şi pustie, însă spre nord-vest se vedeau coline 
pline de verdeață, prerii întinse pe care tronau pâlcuri dese 
de copaci. 

Micul detaşament se împărţise în grupuri mici, în jurul 
cărora se zbenguiau voioşi Dick şi Sand. Cei trei agricultori 
vorbeau rar, privind uimiţi în jurul lor, în timp ce Harry 
Rhodes şi Halg ţineau tovărăşie Kav-gerului, care îşi păstra 
atitudinea rezervată obişnuită, cu toate că familia Rhodes îi 
plăcea din ce în ce mai mult. Mama, serioasă şi bună; copiii, 
Edward, în vârstă de optsprezece ani, şi Clary, de 
cincisprezece, cinstiţi şi sinceri; tatăl, un om, un adevărat 
om de caracter. 

Cei doi bărbaţi discutau prieteneşte despre ceea ce îi 
interesa în situaţia în care se găseau. Harry Rhodes profită 
de ocazie pentru a afla amănunte despre Mqggellânia, 
informându-l în schimb, pe tovarăşul lui despre unii 
emigranţi mai remarcabili. 


În felul acesta, Kav-gerul află cum Harry Rhodes, posesor 
al unei averi destul de însemnate, fusese ruinat la cincizeci 
de ani din vina altora, şi cum, în urma acestei nenorociri 
nemeritate, nu şovăise să se expatrieze, pentru a încerca să 
asigure viitorul soţiei şi copiilor lui. Află apoi că, din punct 
de vedere al profesiei, emigranții se împărțeau astfel: şapte 
sute cincizeci de agricultori - printre care cinci japonezi - 
cuprinzând o sută patrusprezece bărbaţi căsătoriţi, 
întovărăşiţi de soțiile şi copiii lor, dintre care mulţi majori, în 
număr de două sute şaizeci şi doi; trei liberi profesionişti, 
cinci foşti rentieri şi patruzeci şi unu de lucrători. La aceştia 
din urmă se adăugau alţi patru lucrători neemigranţi, un 
zidar, un tâmplar, un dulgher şi un lăcătuş, angajaţi de 
societatea de colonizare pentru a ajuta la realizarea 
instalaţiilor în noua colonie. 

Enumerând aceste categorii diverse, Harry Rhodes le 
cercetă mai în amănunt pe fiecare dintre ele. Cu privire la 
agricultori, nu avea prea mult de spus. Tot ce ştia era că 
fraţii Moore păreau să fie nişte temperamente violente şi că 
familiile Riviere, Gimelli, Gordon şi Ivanoff păreau compuse 
din oameni de treabă şi muncitori. Restul îi era necunoscut. 

Dintre cei cinci rentieri, patru erau reprezentaţi prin 
familia Rhodes. Al cincilea era pur şi simplu jalnic. în vârstă 
de aproximativ douăzeci şi şase de ani, istovit de o viaţă de 
petreceri care-i înghiţise toată averea, până Ia ultimul ban, 
tânărul acesta, John Rame, nu părea bun de nimic, aşa că 
prezenţa lui printre emigranţi nu-şi avea aproape nici un 
rost. 

Mai erau, în sfârşit, cei trei rataţi liberi profesionişti. 
Aceştia proveneau din trei ţări diferite: Germania, America 
şi Franţa. Germanul se numea Fritz Gross şi era un beţiv de 
frunte, unul dintre cei mai respingători împătimiţi ai 
băuturii. Grăsimea lui şi halul de murdărie în care se afla îl 
făcuseră celebru până şi în mediul acela puţin pretenţios al 
emigranților. Degeneratul acesta era muzicant, violonist, şi 
uneori chiar un violonist genial. Doar vioara îl făcea să se 


mai trezească din starea de completă abrutizare în care se 
afla. O mângăâia cu dragoste şi, atunci când influenţa 
alcoolului făcea să-i dispară tremurul convulsiv al mâinilor 
şi îl inspira, scotea din delicatul instrument accente de o 
frumuseţe de negrăit. Harry Rhodes avusese de două ori 
ocazia să asiste la miracolul acesta. 

Pe francez şi pe american îi cunoaştem deja. Erau 
Ferdinand Beauval şi Lewis Dorick, cei doi revoluționari. 
între timp, ajunseră la Baia Scotchwell, care stârni 
admiraţia excursioniştilor prin bogăţia de vegetaţie şi de 
animale a regiunii. 

Partea sudică a ținutului acesta nu era decât la două mile 
depărtare de locul în care se împotmolise Jonathan. Şi ar fi 
fost minunat de potrivită pentru instalarea definitivă a 
taberei. 

Se înnoptase de-a binelea când micul detaşament se 
întoarse în tabără. Erau tocmai pe punctul de a se despărţi, 
când în liniştea nopţii ajunseră până la ei sunetele dulci şi 
line ale unei viori. 

— O vioară!... murmură Kav-gerul, adresându-se lui Harry 
Rhodes. Să fie cumva Fritz Gross, de care mi-aţi vorbit. 

— Asta înseamnă că este beat, răspunse cu convingere 
Harry Rhodes. 

Nu se înşela. Fritz Gross era, într-adevăr, beat. Când îl 
văzură, câteva clipe mai târziu, privirea lui tulbure, faţa 
congestionată şi balele care îi curgeau din gură nu lăsau 
nici o îndoială în privinţa stării lui. Sta rezemat de o stâncă, 
deoarece numai astfel îşi putea menţine echilibrul, însă 
melodia care ieşea de sub arcuş era sublimă, în jurul lui se 
înghesuiau vreo sută de emigranţi, care în clipa aceea 
uitaseră de tot, de soarta lor nefericită, de viitorul nesigur, 
şi se lăsau furaţi de vis pe aripile muzicii. 

— Muzica este tot aşa de necesară ca şi pâinea, spuse Kav- 
gerul arătând spre Fritz Gross şi spre auditorii lui. Care 
este rostul unui astfel de om în sistemul lui Beauval? 


— Să-l lăsăm pe Beauval în pace, răspunse Harry Rhodes 
bine dispus. 

Apoi, îşi continuară drumul. 

— Cea ce nu pot să-mi explic, murmură Harry Rhodes 
după ce făcură câţiva paşi, este cum naiba şi-a putut 
procura Fritz Gross alcool. 

Se convinseră în curând că mijlocul întrebuințat de Fritz 
Gross nu era din cale afară de original. Dădură peste un om 
tolănit pe jos. 

— Este Kennedy, constată Hartlepool aplecându-se asupra 
adormitului. O puşlama veritabilă. 

Kennedy era beat mort. La fel şi alţi câţiva emigranţi, pe 
care îi găsiră tolăniţi pe jos ceva mai departe de acolo. 

— Ia te uită! exclamă Harry Rholdes, au profitat de 
absenţa şefului, pentru a jefui depozitul. 

— Care şef? întrebă Kav-gerul. 

— Cum care şef? Dumneavoastră! 

— Nu sunt mai şef decât oricare altul, obiectă cu 
nervozitate Kav-gerul. 

— Se poate, conveni Harry Rhodes. Asta nu înseamnă însă 
că nu sunteţi considerat de toată lumea ca atare. 

Kav-gerul voia tocmai să răspundă, când fu întrerupt de 
strigătul sălbatic al unei femei. Ţipătul venea dintr-un cort 
din apropiere. 

vii. prima lege. 

Familia Ceroni, compusă din tatăl, Lazăre, din mamă, 
Tullia, şi o fiică, Graziella, era originară din Piemont. Lazăre 
şi Tullia se căsătoriseră cu şaptesprezece ani mai înainte; 
nu aveau nimic pe atunci, dar se iubeau, şi o iubire cinstită 
este o forţă care ajută în lupta pentru viaţă. 

Din nefericire, menajul Ceroni avu o soartă mai tristă. 
înhăitat cu oameni de cea mai josnică moralitate, bărbatul 
deveni în scurt timp un credincios client al cârciumilor, al 
localurilor care au dreptul să ofere alcool, în numele 
libertăţii, tuturor dezmogşteniţilor. Beţia îl făcea din ce în ce 
mai ursuz, mai rău, mai violent, mai crud, începură 


scandaluri aproape zilnice, şi biata Tullia suferi bătăi şi 
schingiuiri cu o resemnare de adevărată martiră. Şi, cu 
toate că nimic nu ar fi putut-o împiedeca să-şi părăsească 
bărbatul, ea rămase totuşi lângă el. Făcea parte dintre 
femeile care nu mai iau înapoi ceea ce au dăruit odată. Din 
punct de vedere al interesului material, tangibil, 
caracterele acestea merită epitetul de „absurde”, dar au şi 
ceva admirabil, căci prin ele ne este dat să înţelegem toată 
frumseţea sacrificiului şi înălţimea morală la care se pot 
ridica unii oameni. 

Graziella crescu în iadul acesta. Se obişnui din fragedă 
copilărie să-şi vadă tatăl beat şi mama bătută. La o vârstă 
când toate celelalte fetiţe nu se gândesc decât la joc, ea 
făcu o aspră cunoştinţă cu realităţile vieţii şi fu constrânsă 
să lupte din greu pentru o bucăţică de pâine. 

La şaisprezece ani, Graziella era o fată serioasă, înarmată 
cu o voinţă de fier împotriva mizeriilor vieţii, pe care le 
cunoştea aşa de bine. Ca fizic, era înaltă, slabă, negricioasă. 
Fără să fie frumoasă propriu zis, farmecul ei cel mai mare 
consta în ochi şi în expresia de inteligenţă care îi lumina 
chipul. 

Purtarea lui Lazăre Ceroni nu întârzie să-şi arate 
consecinţele; erau din ce în ce mai strâmtarăţi, şi în scurt 
timp au început să trăiască în mizerie. Băutura costă bani şi 
nu produce nimic. Cheltuială dublă adică. Mizeria se 
transformă în sărăcie cu lustru, şi apoi, ca o consecinţă, o 
cale de scăpare este expatrierea, în speranţa unei vieţi mai 
bune. Aşa că, din exod în exod, după ce cutreieră Franţa, 
după ce străbătu oceanul, America, familia Ceroni se 
împotmoli la San-Francisco. Călătoria durase cincisprezece 
ani! La San-Francisco, Lazăre fu nevoit să deschidă ochii şi 
să-şi dea seama de realitate. Pentru prima oară ascultă 
rugăminţile soţiei sale şi îi făgădui să se facă om de treabă. 

Se ţinuse de cuvânt şi, graţie hărniciei cu care se apucă de 
lucru şi suprimării alcoolului, în şase luni reuşise să adune 
suma de cinci sute de franci pretinsă de societatea de 


colonizare a Băii Lagoa. Sărmana Tullia reîncepea să 
creadă în posibilitatea unei vieţi fericite, când naufragiul 
Jonathan-complică rău de tot lucrurile. 

Condamnat, prin însăşi forţa împrejurărilor, Ia a nu face 
nimic, Lazăre se împrietenise cu unii dintre emigranţi, şi 
fireşte că nu cu cei mai buni. Aceştia, covârşiţi şi ei de 
plictiseala unei vieţi lipsite de absolut orice activitate, nu 
scăpară ocazia care li se oferea prin plecarea temporară a 
celor pe care toţi îi considerau şeful lor. Nici nu se 
depărtase bine Kav-gerul cu tovarăşii lui şi ceata aceasta de 
derbedei şi pusese mâna pe un butoiaş de rom, începând o 
orgie bahică în toată regula. Ademenit de exemplul 
celorlalţi şi neputându-se împotrivi viciului lui redeşteptat la 
vederea acelei beţii crunte, Lazăre îi imitase şi nu se hotări 
să se reîntoarcă la cortul în care îl aşteptau plângând soţia 
şi fiica lui decât când simţi că nu-l mai ţin picioarele. 

Şi inevitabila scenă începu chiar de la intrare. Sub pretext 
că mâncarea nu era gata, italianul se înfurie când i se puse 
mâncarea dinainte, din cauza tristeţii celor două femei, şi, 
aţâţându-se singur, începu în curând să răcnească şi să 
înjure cât îl ţinea gura. 

Graziella se uita îngheţată de spaimă şi dezgust la omul 
acela ieşit din minţi care era tatăl ei. O durea şi-i era şi 
ruşine. 'Tullia însă nu mai putu răbda. Ei, cum asta! 
Speranţele ei duse pe apa sâmbetei, recăderea în infernul 
de mai înainte!... O podidiră lacrimile. Fu de ajuns, încât să 
izbucnească furtuna. 

— Stai că te învăţ eu să miorlăi! răcni Lazăre, în culmea 
furiei. 

— Şi înfipse mâinile în gâtul nefericitei femei, în timp ce 
Graziella se lupta zadarnic să-i desfacă degetele, care se 
strângeau tot mai mult. 

Dramă mută. Nici Graziella, nici mama ei nu strigară după 
ajutor. 

De ruşinea lumii, dramele acestea rămân în familie. Cu 
toate acestea, biruită de durere şi de spaimă, Tullia scăpă la 


un moment dat un strigăt, strigătul răguşit pe care îl auzise 
Kav-gerul. Asta îl înfurie şi mai rău pe nebun. Strânse cu şi 
mai mare violenţă. 

Deodată, o mână de fier îi prinse ca într-un cleşte umărul, 
silindu-l să dea drumul victimei şi să fugă împleticindu-se 
până în partea cealaltă a cortului. 

— Ce?... Ce este asta?... bolborosi el. 

— Tăcere! porunci cineva. 

Beţivanul tăcu chitic şi, copleşit de alcool, adormi imediat. 
Un somn greu, din care cu greu l-ar fi putut trezi cineva. 

Kav-gerul se plecase asupra femeii leşinate şi se grăbi să-i 
dea îngrijirile necesare. Halg, Rhodes şi Hartlepool priveau 
în tăcere, emoţionaţi. 

În cele din urmă, Tullia deschise ochii, şi, văzând chipurile 
străine care o înconjurau, îşi dădu imediat seama de cele 
petrecute. Primul gând fu să-l scuze pe cel care o 
brutalizase în aşa hal. 

— Mulţumesc, domnule, spuse ea ridicându-se. N-a fost 
nimic... Nu mai am nimic... Ce proastă sunt că m-am speriat 
aşa de tare! 

— Oricine s-ar fi speriat la fel! exclamă Kav-gerul. 

— Ba nicidecum, protestă cu vioiciune Tullia. Lazăre nu-i 
un bărbat rău. Voia să glumească... 

— Face des glume de felul acesta? întrebă Kav-gerul. 

— Niciodată, domnule, niciodată! afirmă Tullia. Lazăre 
este un bărbat bun... Nu există om mai bun ca el... 

— Nu-i adevărat! întrerupse o voce plină de hotărâre. 
întorcându-se spre locul de unde venea vocea, Kav-gerul şi 
tovarăşii lui o văzură abia acum pe Graziella, care stătuse 
retrasă până atunci într-un colţ mai puţin luminat al 
cortului. 

— Cine eşti? întrebă Kav-gerul. 

— Fiica lui, răspunse Graziella arătând spre beţivul care 
sforăia netulburat în ungherul în care căzuse. Oricât mi-ar 
fi de ruşine, trebuie să v-o spun, ca să mă credeţi şi să veniţi 
în ajutorul mamei. 


— Graziella! se rugă Tullia. 

— Am să spun tot, continuă fata cu şi mai multă hotărâre. 
Este prima oară când găsim şi noi oameni gata să ne apere. 
Nu vreau să-i las să plece fără să-i rog să le fie milă de noi. 

— Vorbeşte, copilul meu, spuse Kav-gerul cu bunătate. le 
poţi bizui pe ajutorul nostru. 

Încurajată astfel, Graziella povesti toată viaţa lor alături de 
beţivul acela care îi era tată, descrise toată mizeria vieţii 
aceleia de lipsuri groaznice şi de brutalizări neomeneşti. 

În timpul acesta, mama ei începu să plângă încetişor. 
Trecutul acesta de suferinţă, pe care i-l împrospăta în minte 
cuvintele fiicei sale, o împiedeca să-i mai ia apărarea 
călăului. 

— Bine ai făcut că mi-ai spus toate astea, copilul meu, zise 
Kav-gerul când Graziella termină povestirea. Fii sigură că 
vă vom da tot ajutorul. Deocamdată, în seara asta, mama ta 
nu mai are nevoie decât de odihnă. 

Când ieşiră afară din cort, cei trei bărbaţi se priviră o clipă 
în tăcere. Era cu putinţă ca un om să ajungă într-un 
asemenea hal de abrutizare? Oftară apoi adânc şi voiau să 
pornească la drum, când Kav-gerul observă că Halg nu era 
cu dânşii. 

Bănuind că băiatul rămăsese în cort, Kav-gerul intră iar. 
într-adevăr, Halg era acolo, aşa de cufundat în 
contemplarea Graziellei, încât nu observase plecarea 
tovarăşilor lui, după cum nu remarcă nici reîntoarcerea 
doctorului. Privirea îi era plină de milă şi de o adevărată 
încântare. în faţa lui, la câţiva paşi, Graziella sta tăcută, cu 
ochii plecaţi spre pământ. Niciunul dintre ei nu vorbea, însă 
liniştea aceasta era mai elocventă decât orice. 

Kav-gerul zâmbi. 

— Halg! şopti el cu jumătate de voce. 

Tânărul tresări şi îl urmă imediat pe doctor afară din cort. 

În timp ce toţi patru mergeau tăcuţi prin întuneric, Kav- 
gerul se gândea la cele auzite din gura fetei. Cel mai bun 
serviciu pe care l-ar fi putut face celor două femei era să 


împiedece aprovizionarea cu alcool a călăului lor. Ar fi fost 
de ajuns două santinele. 

Bine, fie! Dar cine să posteze cele două santinele? Cine 
avea dreptul să dea ordine, să încerce a limita libertatea 
celorlalţi? Ar fi fost un act de şef, şi pe insula Hoste nu 
exista şef. 

Haida-de! Virtualmente, tot exista unul! Şi acesta nu era 
decât cel care îi salvase de la o moarte sigură pe ceilalţi, cel 
care cunoştea ţinutul şi era superior tuturor celorlalţi prin 
inteligenţă, cultură şi caracter. 

Ar fi fost o laşitate să se amăgească singur. îşi dădea bine 
seama că spre el se îndreptau toate privirile acelor 
nefericiţi, de la el aşteptau încrezători ajutor, sfaturi şi 
hotărâri. Cu sau fără voia lui, nu putea scăpa de 
răspunderea pe care i-o punea pe umeri încrederea 
aceasta. Cu sau fără voia lui, şeful impus, prin însăşi forţa 
lucrurilor şi prin consimţământul tacit al majorităţii 
naufragiaţilor, era el. 

Ei, cum! El, omul îndrăgostit de libertate, care detesta 
toate legile, să fie în situaţia de a restrânge independenţa 
altora şi de a impune legi! 

Supremă ironie: apostolul anarhist, adeptul faimoasei 
formule „Nici Dumnezeu, nici stăpân”, transformat în 
conducător! Să se supună acestei odioase încercări a 
soartei? Nu era mai bine să fugă departe de gloata aceea 
cu suflete de sclavi? 

Dar ce ar fi devenit ei, atunci? Câte suferinţe ar fi adus 
dezertarea asta! Ai dreptul să îndrăgeşti abstracţiile, dar 
nu te mai poţi numi om dacă de dragul lor închizi ochii în 
faţa realităţilor vieţii şi nu-ţi sacrifici mândria pentru a 
atenua cât îţi stă în putere mizeria umană. Oricât ţi-ar 
părea de sigure teoriile dragi, trebuie să faci tabula rasa' cu 
ele atunci când binele altora cere asta. 

Ajunşi în apropierea cortului locuit de familia Rhodes, 
înainte de se despărţi de tovarăşii săi, Kav-gerul luase o 
hotărâre. 


— Crezi că se poate conta pe echipajul Jonathan-ului? îl 
întrebă el pe Hartlepool. 

— în afară de Kennedy şi de Sirdey, bucătarul, răspund de 
toţi, spuse Hartlepool. 

— De câţi oameni dispui? 

— Cu mine, cincisprezece. 

— Cei patrusprezece au să-ţi asculte ordinele? 

— Sunt sigur că da. 

— Dar dumneata? 

— Eu? 

— Este printre noi cineva de ordinele căruia ai fi dispus să 
asculţi? 

— Dar... fireşte că da... dumneavoastră domnule, răspunse 
Hartlepool. 

— De ce e? 

— Doamne!... rosti Hartlepool, încurcat. Trebuie doar să 
avem şi noi un şef. Asta se înţelege de la sine, ce naiba! 

— Şi de ce să fiu tocmai eu şeful? 

1. (lat.) Tablă ştearsă. Anticii scriau pe table cerate, 
putând şterge, la nevoie, cele scrise. Expresia înseamnă a 
şterge cu buretele trecutul, a o lua de la capăt. 

— Fiindcă altul nu este... nu văd cine ar putea fi... 
Răspunsul era, într-adevăr, fără replică. 

După alte câteva clipe de tăcere, Kav-gerul rosti cu voce 
plină de hotărâre: 

— începând din seara asta, depozitul de materiale va fi 
păzit. Vei pune santinele. Cu schimbul, două câte două. Nu 
se apropie nimeni de depozit. Atenţie specială la depozitul 
de băuturi spirtoase. 

— Am înţeles, domnule, răspunse Hartlepool. în cinci 
minute, santinelele vor fi la post. 

— Bună seara, spuse apoi Kav-gerul, depărtându-se 
repede, supărat pe el însuşi şi pe toată lumea. 

viii. la baia scotchwell. 

Wel-Kiej-vX se reîntoarse de la Punta-Arenas la 16 aprilie. 
De îndată ce zăriră barca, emigranții se îngrămădiră pe 


țărm, curioşi şi nerăbdători, îmbulzindu-se şi îmbrâncindu- 
se ca să ajungă cât mai în faţă. Cum, de obicei, în frunte 
ajung numai cei puternici, se înţelege de la sine că femeile 
şi, mai ales, copiii se găseau în urma grupului compact 
format de bărbaţi. 

Printre copiii care se zbenguiau era, fireşte, şi Dick. 
Numai că el nu se resemnase să stea în dosul „celor mari” 
şi, curajos cum era, reuşise să ajungă în primele rânduri, 
târându-l după el şi pe inseparabilul Sand, împreună cu un 
alt băieţaş, cu care cei doi muşi legaseră de opt zile o 
prietenie care se şi pierdea în negura timpurilor. Băieţaşul 
acesta, Marcel Norely, de aceeaşi vârstă ca şi cei doi 
camarazi ai lui, era un sărman micuţ firav, cu chipul sufe- 
rind şi, ceva mai mult, cu piciorul drept paralizat, rămas cu 
câţiva centimetri mai scurt decât cel stâng. Infirmitate care, 
de altfel, nu-l împiedeca pe Marcel să fie totdeauna voios şi 
mare amator de jocuri, la care se dovedea tot aşa de 
sprinten ca şi ceilalţi, graţie unei cârji, de care se servea cu 
o dibăcie admirabilă. 

Spuneam deci că Dick, Sand şi Marcel se strecurară 
printre cei din faţă. Ispravă care, din păcate, nu a fost dusă 
la bun sfârşit fără să deranjeze mai mult sau mai puţin pe 
cei din jur, şi întâmplarea făcu ca printre aceştia să fie şi 
Fred Moore, cel mai mare dintre cei doi fraţi Moore, pe 
care Harry Rhodes îi semnalase Kav-gerului ca fiind 
temperamente deosebit de violente. 

Fred Moore, un vlăjgan înalt şi voinic, scoase o înjurătură 
când se simţi înghiontit. Fu de ajuns ca Dick să-şi dea 
drumul la gură. Se întoarse spre Sand şi Marcel, care 
tocmai îi imitau exemplul, croindu-şi drum cu oarecare lipsă 
de delicateţe. 

— Ei, băieţi! le spuse el, nu-l înghiontiţi aşa pe domnul, ce 
naiba! N-are nici un rost. N-avem decât să stăm mai în 
urmă să privim pe deasupra capului său. 

Dată fiind statura prichindelului, cuvintele minusculului 
orator stârniră hohote de râs printre cei din jur, lucru care 


îl supără foarte rău pe Fred Moore. 

— Mormolocule! şuieră el dispreţuitor. 

— Mulţumim de compliment, Măria Ta, cu toate că nu prea 
pronunţaţi bine engleza, se ploconi ironic Dick. 

Fred Moore făcu un pas spre el, dar vecinii lui îl opriră, 
sfătuindu-l să lase copiii în pace. Dick profită de ocazie 
pentru a o şterge frumos de-a lungul țărmului, printre alţi 
emigranţi mai paşnici. 

— Am să-ţi rup urechile, broscoiule, îi strigă înfuriat Fred 
Moore. Simţindu-se ceva mai la adăpost, Dick îi răspunse cu 
un dispreţ comic: 

— 'Ţi-ar trebui o scară pentru aşa ceva, camarade! 

Fred Moore dădu înciudat din umeri, în timp ce Dick, 
satisfăcut că avusese ultimul cuvânt, nu se mai ocupă deel 
şi îşi concentra toată atenţia asupra bărcii care tocmai 
atingea ţărmul. 

Din ea sări imediat Caroly, care, după ce îşi ajută 
pasagerul să coboare, plecă spre tabără în tovărăşia lui 
Halg şi a Kav-gerului. 

În timp ce se depărtau discutând despre incidentele 
călătoriei şi fericiţi că se văd din nou laolaltă, emigranții îl 
năpădiseră pe Germain Riviere cu întrebări care, în fond, se 
reduceau la una singură: de ce se înapoiase barca şi de ce 
nu venise în locul ei o corabie suficient de mare pentru 
repatrierea tuturor? 

Neştiind cui să răspundă mai întâi, Germain ceru, cu un 
gest, tăcere, apoi povesti pe scurt tot ce făcuse în timpul 
absenței lui din insulă. La Punta-Arenas fusese primit de 
guvernator, care făgăduise că va da ajutor naufragiaţilor. 
Cum însă, pentru moment, nu se afla la Punta-Arenas nici 
un vas de tonaj mai mare, îi sfătuia să aibă răbdare. De 
altfel, situaţia nu era prea alarmantă. Aveau alimente 
pentru aproape un an şi jumătate şi puteau să stea liniştiţi 
fără prea mari incoveniente, cu toate că aşteptarea avea să 
fie destul de lungă. 


Din gură în gură, vestea fu aflată de toţi emigranții, şi îi 
lăsă aiuriţi. Siliţi să vegeteze timp îndelungat pe insula 
aceea, să îndure o iarnă care numai blândă nu se putea 
chema! Se făcu o linişte mormântală, plină de stupoare, în 
care numai ochii îţi vorbeau, încet, încet, stupoarea se 
transformă în furie. înjurăturile şi blestesmele la adresa 
guvernatorului plouară cu nemiluita, până ce, din lipsă de 
combustibil, furia aceasta se domoli de la sine şi emigranții 
se împrăştiară posomorâţi spre corturile lor. 

Şi, încetul cu încetul, o idee încolţi în mintea lor: era 
cineva care, probabil, ştia ce ar fi fost de făcut într-o 
asemenea situaţie, deoarece îi mai salvase dintr-una şi mai 
grea. Aşa că privirile lor sfioase se îndreptau spre Kav-ger, 
care tocmai se apropia, însoţit acum de Harry Rhodes şi de 
Germain Riviere. Aveau încredere în el, şi asta îi scutea de a 
se mai frământa, odată ce aveau pe cineva care să 
gândească şi să ia hotărâri în locul lor. 

Harry Rhodes îi comunică Kav-gerului răspunsul 
guvernatorului de la Punta-Arenas şi îi expuse îngrijorarea 
care domnea printre emigranţi, din cauza iernii aspre care 
se apropia. 

Asupra acestui ultim punct, răspunsul Kav-gerului fu 
liniştitor, în Magellania iarna nu este nici pe departe aşa de 
grea cum este în Islanda, Canada sau în statele nordice ale 
Uniunii americane; clima arhipelagului este aproape 
asemănătoare celei a Africii sudice, spre care fusese 
îndreptat Jonathan. 

— Să dea Dumnezeu să fie aşa, spuse Harry Rhodes cu 
oarecare îndoială. Nu ar fi însă mai bine să iernăm în [ara 
de Foc? Acolo cel puţin am fi în apropiere de oameni. 

— Nu, răspunse Kav-gerul. Nu ne-ar fi de nici un folos. 
Dimpotrivă, am avea numai neajunsuri, căci am fi nevoiţi să 
lăsăm aici materialele şi alimentele descărcate de pe 
Jonathan. Trebuie să rămânem pe insula asta, dar ne vom 
muta tabăra. 

— Unde? 


— La Baia Scotchwell. Vom găsi acolo uşor un teren 
potrivit pentru aşezarea corturilor şi a caselor demontabile. 
Vedeţi doar că aici nu este nici o palmă de pământ neted. 

— Cum? exclamă Harry Rhodes. Să transportăm la două 
mile de aici atâta material? 

— Trebuie neapărat, afirmă Kav-gerul. Pe lângă faptul că 
Baia Scotchwell este perfect adăpostită de vânturile de vest 
şi sud, ne oferă şi apă potabilă din belşug, prin râuleţul care 
se varsă în ea. Şi trebuie ca instalarea aceasta să se facă 
imediat. Cel mai de temut duşman prin locurile acestea este 
umezeala. Prima noastră grijă trebue să fie apărarea 
împotriva ei. Repet, nu avem timp de pierdut, căci iarna 
este pe drum. 

— Trebuie să vorbiţi cu tovarăşii noştri despre asta, 
propuse Harry Rhodes. Vor înţelege mai bine situaţia dacă 
le-o explicaţi dumneavoastră. 

— Prefer să faceţi în locul meu, răspunse Kav-gerul. Stau 
însă la dispoziţia oricui, dacă va fi nevoie de mine. 

Harry Rhodes se grăbi să comunice emigranților 
propunerea Kav-gerului. Spre marea lui mirare, aceştia nu 
o primiră aşa de rău cum se aşteptase el. Decepţia cauzată 
de răspunsul guvernatorului îi descurajase, aşa că erau 
mulţumiţi că aveau ceva de făcut, în interesul lor şi pe 
răspunderea unui om în care aveau încredere. 

Numai că nu ştiau cu ce să înceapă mai întâi. Cum să 
transporte cu bine atâtea materiale, cale de două mile într- 
un ţinut în care nu exista nici urmă de drum? Aşa că Harry 
Rhodes primi însărcinarea de a se duce să-l roaee pe Kav- 
ger să organizeze el planul de lucru. 

Kav-gerul nu avu nimic împotriva acestei dorinţe, astfel că, 
sub conducerea lui, lucrul începu imediat. 

Începură prin construirea unui drum rudimentar pe 
porţiunea de teren care se întindea de-a lungul țărmului 
până la Baia Scotchwell. La 20 aprilie, lucrarea aceasta fu 
gata şi urmă partea cea mai grea: transportul. 


În scopul acesta, fură fabricate un fel de care primitive: o 
platformă de trunchiuri de copaci bine ciopliţi, pusă pe 
roate masive tăiate din trunchiuri de arbori groşi. Natural 
că vehiculele astea preistorice erau greoaie şi incomode, 
dar nu conta; se puteau folosi de ele, şi asta era de ajuns. în 
scurt timp, un lung şir de care de felul acesta, trase de 
bărbaţi, femei şi copii, începură să circule repede de-a 
lungul țărmului, între faleză şi ocean. 

Kav-gerul nu se mărginea numai la încurajări şi sfaturi, ci 
participa efectiv la lucru. Nu stătea o clipă locului. în 
continuu du-te vino pe parcursul urmat de convoi, se 
nimerea să se afle totdeauna exact acolo unde era nevoie 
de o îndrumare sau de o mână de ajutor. Emigranţii priveau 
miraţi la omul acesta neobosit care participa de bunăvoie la 
istovitoarea lor muncă, cu toate că nu-l împiedeca nimeni să 
plece de unde venise. 

La asta Kav-gerul nici nu se gândea cel puţin. Se legase 
trup şi suflet de misiunea pe care întâmplarea i-o pusese pe 
umeri şi era mulţumit că poate fi de ajutor acelei gloate 
triste, care, prin însăşi nefericirea ei, îi era dragă. 

Dar dacă el nu înţelegea să dezerteze, erau alţii care, 
lipsiţi de o asemenea conduită morală, nu aveau alt gând 
decât de a fugi. Şi, într-adevăr, nu era nimic mai uşor decât 
să pună mâna pe barcă şi să o şteargă pe alte meleaguri 
mai ospitaliere. Teamă de urmărire nu puteau avea, 
deoarece alt vas nu mai exista în preajma insulei. Era aşa 
de simplu, încât este aproape de mirare că nimeni nu 
încercase până atunci aşa ceva. 

Singurul neajuns era că Wel-Kiej-ul era în permanenţă 
păzită de Halg şi Caroly, care dormeau noaptea pe vas, iar 
ziua erau mereu pe drum, transportând materiale. Astfel 
că, în situaţia asta, cei dornici de a pune mâna pe barcă 
erau nevoiţi să aştepte o ocazie favorabilă. 

Ocazia aceasta se ivi, în sfârşit, la 10 mai. în ziua aceea, 
Kav-gerul tocmai sosise de la Baia Scotchwell când îi zări pe 
cei doi fuegieni gesticulând pe țărm, în timp ce Wel-Kiej se 


depărta cu toate pânzele întinse. La bord erau patru 
bărbaţi, dar nu li se putea distinge chipurile, din cauza 
depărtării care se mărea din ce în ce mai mult. 

Din câteva cuvinte, Caroly îl puse pe Kav-ger la curent cu 
cele petrecute. Profitând de o scurtă absenţă a lui Caroly şi 
a fiului său, cei patru bandiți se urcaseră repede în barcă şi 
o şterseseră. Când tâlhăria fusese observată de cei din 
apropiere, era prea târziu. 

Între timp, emigranții care se reîntorceau de la noua 
tabără se strângeau în jurul Kav-gerului, într-un grup din 
ce în mai compact, privind neputincioşi barca ce se depărta 
legănându-se grațios pe valuri. Era o adevărată nenorocire 
furtul acesta, căci pierdeau un preţios mijloc de a termina 
mai repede lucrul şi, totodată, posibilitatea de a comunica, 
la nevoie, cu restul lumii. Pentru proprietarii Wel-Kiej-ului 
însă, nenorocirea se transforma în dezastru. 

Cu toate acestea, Kav-gerul nu-şi trăda prin nici un semn 
mânia. Privea şi el barca îndepărtându-se. Chipul îi era 
calm şi rece ca întotdeauna. Când Wel-Kiej-ul dispăru, în 
cele din urmă, după o cotitură a țărmului, se întoarse spre 
cei care îl înconjurau şi spuse liniştit: 

— La lucru! 

Munca reîncepu cu un zel îndoit. Pierderea bărcii îi obliga 
pe lucrători să se grăbească, dacă voiau să sfârşească 
înainte de venirea iernii. 

Emigranţii admirau calmul şi seninătatea Kav-gerului. 
Nimic nu se schimbase în purtarea lui; era tot aşa de bun şi 
de harnic ca şi mai înainte. Autoritatea lui crescu foarte 
mult. 

În chiar seara acelei zile de 10 mai, Hartlepool începu o 
anchetă pentru descoperirea autorilor furtului. Natural că 
rezultatul acestei anchete nu aduse prea mare lumină, dat 
fiind faptul că anchetatorul avea de-a face cu o mulţime de 
oameni, care nu fuseseră niciodată prea îndrăgostiţi de 
disciplină. îi îngădui totuşi să-şi îndrepte bănuielile spre 
patru indivizi, pe care nimeni nu-i mai văzuse în cursul serii. 


Doi făceau parte din echipaj, bucătarul Sirdey şi marinarul 
Kennedy. Ceilalţi doi erau emigranţi, foarte deochiaţi, doi 
pretinşi lucrători, numiţi Furster şi Jackson. 

În privinţa primilor, bănuielile se confirmară în scurt timp, 
dar despre ceilalţi doi nu s-a aflat mare lucru. 

Într-adevăr, a doua zi dimineaţa, Kennedy şi Sirdey se 
înfăţişară, ca de obicei, la lucru. La drept vorbind, păreau 
rupţi de oboseală. Sirdey era chiar rănit. Abia mergea şi 
avea zgârieturi adânci pe faţă. 

Hartlepool îl cunoştea foarte bine pe potlogarul acesta, al 
cărui caracter murdar nu-i inspira decât dispreţ, îl întrebă 
cu asprime: 

— Unde ai fost ieri, cocoşule1? 

— Unde am fost?... răspunse cu o mirare ipocrită Sirdey. 
Unde sunt în fiecare zi. 

— Dar nu te-a văzut nimeni, potlogarule. Nu cumva te-ai 
rătăcit prin preajma bărcii? 

— Bărcii? repetă Sirdey cu aerul unui om care nu înţelege 
NIMIC. 

— Hm!... exclamă nemulţumit Hartlepool. Apoi, reluă: 

— Ai putea să-mi spui ce este cu zgârieturile de pe faţa ta? 

— Am căzut, explică Sirdey. Chiar voiam să vă înştiinţez că 
n-am să pot lucra astăzi. Abia pot să merg. 

— Hm!... mârâi din nou Hartlepool, depărtându-se. 

1. Nume dat bucătarilor de pe vasele de comerţ îşi dădea 
seama că nu poate scoate nimic de la pungaşul acela. 

În ce-l priveşte pe Kennedy, n-avea nici măcar un pretext 
ca să-l ia la rost. Deşi galben ca ceara şi părând că se simte 
foarte rău, bucătarul îşi văzu de treburile obişnuite, fără să 
sufle un cuvânt. 

A doua zi, lucrul începu la ora obişnuită, fără ca problema 
să fi fost rezolvată. Primii sosiți la Baia Scotchwell avură 
însă o surpriză. Pe țărm, la mică depărtare de gura râului, 
zăceau cadavrele lui Jackson şi Furster. în apropierea lor 
era barca, spartă şi pe trei sferturi plină cu apă şi nisip. 


Acum, întâmplarea putea fi reconstituită uşor. Manevrată 
neîndemânatic, barca se lovise de stânci în apropiere de 
Baia Scotchwell, se spărsese şi se scufundase. Dintre cei 
patru oameni îmbarcaţi, doar Kennedy şi Sirdey - după 
toate probabilitățile - reuşiseră să ajungă înot pe uscat, însă 
ceilalţi nu se putuseră salva şi, la prima maree, corpurile lor 
fuseseră aduse pe țărm, alături de WelkKiej-pe jumătate 
distrus. 

După o examinare serioasă, Kav-gerul constată că epava 
bărcii era încă utilizabilă. Aşa că dădu dispoziţii să fie trasă 
pe țărm, departe de curentul mareelor. în ziua de 13 mai 
transportul materialelor fu terminat complet şi se procedă 
imediat la instalarea caselor demontabile, care - foarte 
ingenios fabricate - se ridicau cu o repeziciune uimitoare. 
Cu aceeaşi grabă fură însă şi ocupate, operaţie care 
provocă certuri violente. într-adevăr, nu ajungeau pentru 
adăpostirea a o mie două sute de persoane; puteau găzdui 
cel mult două treimi dintre naufragiaţi. De aici, certuri şi, în 
cele din urmă, încăierări. Cei mai puternici reuşiră să ocupe 
primii casele şi interziceau celorlalţi intrarea. Totuşi, fură 
nevoiţi să cedeze în faţa numărului lor mare şi se învoiră să 
locuiască împreună cu cei pe care voiau să-i exproprieze. 
Avu deci loc o nouă selecţionare, bazată tot pe forţa 
competitorilor. Apoi, când casele adăpostiră efective destul 
de impozante pentru a înfrunta fără primejdie restul 
imigranţilor rămaşi pe dinafară, aceştia fură nevoiţi să se 
resemneze şi să se mulţumească cu corturile. 

Aproape cinci sute de persoane, în majoritate femei şi 
copii, rămaseră astfel pe dinafară. Bărbaţi erau puţini, în 
general părinţi şi soţi nevoiţi să împărtăşească soarta 
întregii familii. Printre alţii şi Kav-gerul cu cei doi fuegieni, 
care nu erau oameni să se sperie de nopţi petrecute în aer 
liber, precum şi supraviețuitorii din echipajul Jonathan-uhn, 
cărora Hartlepool le dăduse ordin să rămână în corturi. 
Oamenii aceştia de treabă se supuseseră fără să 
crâcnească. Tot printre cei nefavorizaţi de soartă se 


numărau John Rame şi Fritz Gross, scoşi din luptă din cauza 
slăbiciunii lor fizice, precum şi familia Rhodes, al cărei şef 
nu-i plăcea să recurgă la violenţe. 

Aceste cinci sute de persoane se instalară deci în corturi. 
Micşorarea numărului ocupanților le îngădui să pună pereţi 
dubli, făcându-le mai călduroase. în acest timp, ceilalţi se 
ocupau de amenajarea interioară a caselor şi astupau cu 
grijă orice crăpătură, cel mai important lucru fiind - după 
sfaturile Kav-gerului - lupta împotriva umezelii; alţii se 
aprovizionau cu lemne din pădurea învecinată sau 
împărțeau alimentele. Zidarii lucrau în grabă sobe 
rudimentare. 

Nu terminaseră bine preparativele acestea şi iarna îşi făcu 
apariţia - din fericire destul de târziu - sub forma unui 
viscol de o violenţă înspăimântătoare. în câteva minute 
pământul fu acoperit cu un linţoliu alb. A doua zi, se circula 
foarte greu prin tabără, deoarece zăpada se depusese într- 
un strat de peste un metru grosime. 

Din fericire, emigranții erau la adăpost de frig. închişi în 
case sau adăpostiţi de corturile cu pereţi dubli, încălzite de 
văpaia flăcărilor din sobe, naufragiaţii de pe Jonathan erau 
gata să înfrunte asprimea unei ierni arctice. 

IX. iernarea. 

Timp de cincisprezece zile, viscolul şuieră fără întrerupere 
şi zăpada căzu cu nemiluita. Vreme de două săptămâni, 
emigranții fură siliţi să stea îngropaţi în adăposturi, fără a 
îndrăzni să scoată nasul afară. 

Se înţelege de la sine că sechestrarea aceasta forţată era 
o pacoste pentru toţi, - iar pentru cei care se procopsiseră 
cu case era o adevărată mizerie. Casele acestea erau 
construite din simple panouri de lemn prinse între ele şi 
erau lipsite de cel mai elementar confort. Cu toate acestea, 
momiţi de aspectul lor - ca şi de faptul că se numeau case! 
emigranții se încăieraseră pentru adăposturi şi se 
îngrămădiseră înăuntru peste măsură. Le transformaseră în 
adevărate dormitoare, care deveneau săli comune şi 


bucătării în timpul zilei. Din îngrămădeala asta, din traiul 
laolaltă al mai multor căsnicii, rezulta în mod obişnuit o 
promiscuitate permanentă, supărătoare atât din punct de 
vedere igienic, cât şi al bunei înţelegeri dintre locatari. 
Trândăveala şi plictiseala sunt generatoare de certuri, şi 
emigranții se plictiseau de moarte în chichinetele acelea 
troienite de zăpadă. 

La drept vorbind, bărbaţii tot mai găseau cu ce să-şi 
omoare vremea. Se trudeau să mobileze grosolan încăperile 
acelea lipsite de orice mobilă. Ciopleau toată ziua cu 
toporul, făcând scaune şi mese, pe care noaptea le dădeau 
în lături ca să întindă aşternuturile 

— 78- pentru dormit. Femeile însă nu aveau nici o 
ocupaţie. După ce terminau cu grija copiilor şi sfârşeau cu 
gătitul mâncării, care - dat fiind faptul că principala lor 
alimentaţie consta din conserve - nu le lua prea mult timp, 
nu le mai rămânea decât taifasul pentru a-şi omori timpul. 
Şi nu se dădeau în lături. Le mergea gura toată ziua - şi nu 
trebuie să uitaţi că şi prea marea activitate a acestui organ 
este generatoare de certuri. De mirare este doar că 
disputele nu începuseră chiar din prima zi. 

Cei care se adăposteau în corturi, dacă aveau de suferit 
din pricina vremii, beneficiau, în schimb, de alte avantaje, în 
unele privinţe. Dispuneau de loc mai mult, unele familii 
având la dispoziţie chiar un cort întreg, cum erau, de 
exemplu, familiile Rhodes şi Ceroni. Cei cinci japonezi 
locuiau împreună într-un cort mai retras. 

Tabăra se întindea pe malul drept al râului care, venind 
dinspre vest, trecea pe lângă ea, cotea imediat, făcând 
aproape cale întoarsă, şi îşi continua cursul spre nord-vest, 
pentru a se vărsa în ocean la vreo trei kilometri depărtare. 
Chiar pe malul râului se ridica una dintre cele mai elegante 
case, însă aşa de micuță, că numai trei persoane puteau 
locui în ea. Şi-o adjudecase, chiar din prima zi, fără ceartă 
şi fără scandal, un emigrant numit Patterson. Om practic, 
oferise adăpost altor doi tovarăşi de nenorocire; beneficia 


astfel de linişte şi de avantajul moral al alegerii. Firav şi 
slâbuţ fiziceşte, alesese doi tovarăşi puternici, voinici ca 
brazii. Cu ei alături era sigur că nimeni nu avea să-i dispute 
proprietatea. Hercule nr. 1 se numea Blaker, Hercule nr. 2, 
Long. Primul era un ţăran tânăr de douăzeci şi şapte de ani, 
fire voioasă şi caracter cinstit şi sincer. Din păcate, o 
bulimiel îndărătnică îi amăra necontenit viaţa. Din cauza 
sărăciei, nu avusese niciodată fericirea de a-şi potoli 
vreodată complet, foamea şi emigrase numai în speranţa că 
va ajunge să-şi poată astâmpăra, în sfârşit, stomacul. Al 
doilea era un lucrător, fierar, cu creierul mic şi muşchii 
enormi, 

1. Foame patologică, exagerată, continuă o brută voinică şi 
maleabilă ca şi fierul roşu pe care îl ciocănea în timpul 
lucrului. 

Cât despre Patterson, el nu emigrase atât din cauza 
mizeriei, cât din dorinţa de câştig. Cu el, soarta se arătase 
bună şi rea în acelaşi timp. Este just că soarta hotărâse să 
fie născut şi părăsit pe marginea unui drum irlandez, dar îl 
înzestrase, în schimb, cu o zgârcenie fantastică, dându-i, 
prin urmare, mijlocul de a câştiga toate bunurile care îi 
lipseau în clipa sosirii lui pe lume. Datorită acestei avariţii, 
reuşise, într-adevăr, să agonisească o avere respectabilă la 
vârsta de douăzeci şi cinci de ani. Muncă îndârjită, 
privaţiuni de tot felul, exploatare cinică a celorlalţi, nimic nu 
precupeţise pentru a ajunge la rezultatul acesta. 

Cu toate acestea, oricât ar fi de genial, un tânăr lipsit de 
cel mai mic capital iniţial nu poate progresa decât încetul 
cu încetul pe calea îmbogăţirii. Câmpul lui de activitate era 
prea mic ca să-i îngăduie o ascesiune rapidă. Aşa că 
Patterson nu progresa decât anevoie, muncind din greu şi 
rivalizând cu Harpagon în zgârcenie, când auzi povestindu- 
se despre posibilităţile minunate pe care le-ar fi avut în 
America un om fără scrupule ca el. îmbătat de basmele 
acestea miraculoase, nu mai visă altceva decât Lumea-Nouă 
şi se hotări să pornească într-acolo, nu în speranţa de a 


ajunge miliardar ca aţâţi alţii porniţi de mai jos decât el, dar 
cu siguranţa că va reuşi să-şi rotunjească averea mai 
repede decât în patria lui. 

Abia ajuns pe pământul Americii, fu momit de reclama 
promițătoare a societăţii de colonizare făcute Băii Lagoa. 
încrezător în promisiunile societăţii, îşi spuse că acolo avea 
să găsească un teren virgin, în care micul lui capital putea fi 
utilizat cu folos, şi se îmbarcă pe Jonathah, împreună cu 
ceilalţi emigranţi. 

E drept că speranţele îi cam fuseseră înşelate, dar 
Patterson nu era dintre cei care se descurajează repede. El 
avea răbdare: dacă un singur naufragiat ar fi reuşit să 
câştige ceva, în dezastrul comun acela ar fi fost, cu 
siguranţă, el. 

Ajutat de Blaker şi de Long, îşi instalase căsuţa la oarecare 
distanţă de ocean, chiar pe malul râului, şi anume în 
singurul loc prin care cineva putea cobori spre albia lui. In 
susul apei, ţărmul se ridica brusc, sub forma unei faleze de 
aproape cincisprezece metri înălţime; în jos, după o mică 
întindere de pământ plan, terenul cobora brusc şi râul se 
transforma în cascadă. Emigranţii aveau deci de ales: ori să 
facă un drum de mai bine de de un kilometru în susul apei, 
ori să treacă prin faţa casei lui Patterson pentru a-şi umple 
urcioarele şi găleţile. 

Casele celelalte şi corturile se înşirau într-o ordine 
pitorească pe ţărmul oceanului. Kav-gerul locuia cu Halg şi 
Caroly într-o ajupa construită de cei doi indieni, un fel de 
colibă rudimentară din crengi şi iarbă uscată. Avea însă 
pentru ei un avantaj: era în apropierea locului în care era 
împotmolită barca, astfel că puteau profita de orice clipă de 
vreme frumoasă pentru a continua reparaţiile de care avea 
nevoie ambarcaţiunea. 

Timp de cincisprezece zile, cât ţinu viscolul, nici vorbă nu 
putea fi de aşa ceva. Asta nu însemna că stăteau cu mâinile 
în sân, ca restul emigranților. Kav-gerul, în special, vizita 
zilnic tabăra, deoarece prezenţa lui acolo era din ce în ce 


mai necesară, într-adevăr, mulţi dintre emigranţi 
îmbolnăvindu-se de diferite boli, în special bronşite. 

După vizitele medicale, Kav-gerul intra în cortul familiei 
Rhodes, unde discuta timp de o oră sau două despre tot ce 
îi interesa pe naufragiaţi. îi plăcea din ce în ce mai mult 
familia aceasta, îl încânta bunătatea plină de simplitate a 
doamnei Rhodes şi a fiicei ei, Clary, care îndeplineau cu 
devotament rolul de infirmiere pe lângă bolnavii lui. Preţuia 
mult sufletul cinstit şi judecata dreaptă a lui Harry Rhodes, 
pentru care nutrea un sentiment tot mai profund de 
prietenie. 

— încep să cred că a fost o fericire potlogăria pungaşilor 
care v-au furat barca, îi spuse într-o zi Harry Rhodes. Poate 
că, dacă ar fi fost în bună stare, ne-aţi fi părăsit de îndată ce 
se termina instalarea. Pe când aşa, sunteţi prizonierul 
nostru. 

— Cu toate acestea, tot va trebui să plec, obiectă Kav- 
gerul. Cum însă atunci nu va mai fi nimeni pe insulă, cred 
că nimic nu mă va putea împiedeca. 

— Vă înapoiaţi pe Insula Nouă? 

Kav-gerul nu răspunse decât printr-un gest vag. Da. Pe 
Insula-Nouă locuia. Acolo trăise ani îndelungaţi. Să se 
reîntoarcă? Nu mai avea motive. Insula-Nouă nu mai era un 
ţinut liber. 

— Dacă aş fi vrut să plec, spuse el schimbând subiectul, 
cred că cei doi tovarăşi ai mei nu ar fi fost prea încântați. 
Halg, în special, ar fi părăsit insula cu regret şi poate că nici 
n-ar fi vrut să plece. 

— De ce? întrebă doamna Rhodes. 

— Pentru simplul motiv că Halg pare să aibă nefericirea de 
a fi îndrăgostit. 

— Frumoasă nefericire! glumi Harry Rhodes. îndrăgostit! 
De altfel, la vârsta lui, nu-i de mirare. 

— Nu spun nici eu altfel, recunoscu Kav-gerul. Mă gândesc 
numai la suferinţa bietului băiat, la vremea despărțirii. 


— De ce să se despartă de cea pe care o iubeşte, câtă 
vreme ar putea-o lua în căsătorie? întrebă Clary, care, ca 
toate fetele, se interesa de chestiunile sentimentale. 

— Fiindcă este vorba de fiica unui emigrant. Cu siguranţă 
că fata n-ar consimţi să rămână în Magellania; pe de altă 
parte, nu văd ce ar putea face Halg dacă s-ar duce într-una 
din ţările dumneavoastră aşa-zis civilizate, fără să mai 
punem la socoteală că nu s-ar despărţi cu inima uşoară de 
tatăl lui şi de mine. 

— O fată a unui emigrant, spuneţi? întrebă Harry Rhodes. 
Nu cumva este vorba de Graziella Ceroni? 

— Am întâlnit-o de câteva ori, se amestecă şi Edward. 
Deloc rea, aş putea afirma că este chiar drăguță. 

— Halg o găseşte fermecătoare! zise Kav-gerul, zâmbind. 
Până acum nu văzuse decât fuegiene, care, recunosc, nu 
prea sunt grozave. 

— Aşadar, despre ea este vorba? întrebă Harry Rhodes. 

— Da. în seara când am fost nevoiţi să intervenim în 
incidentul dintre părinţii ei, am remarcat impresia 
puternică pe care a făcut-o fata asupra lui Halg. O 
adevărată revelaţie, aş putea spune. Ştiţi bine cât de 
nefericite sunt femeile acestea două, Graziella şi mama ei; 
de la milă la dragoste nu-i decât un pas. 

— Drumul cel mai frumos spre dragoste, declară doamna 
Rhodes. 

— în orice caz, ceea ce vă pot destăinui este că, din seara 
aceea, Halg urmează drumul acesta cu o sârguinţă vrednică 
de admirat. Nici nu vă puteţi imagina schimbarea produsă 
în el. Să vă dau un exemplu: indigenii din Magelania nu 
prea fac mare caz de eleganţă, ajungând deseori ca, în 
disprețul climei, care numai prea blândă nu este uneori, să 
umble complet goi. Pervertit de civilizaţie, Halg, căruia am 
făcut, greşeala de a-i da unul dintre costumele mele vechi, a 
şi început să aibă veleităţi de dandy. Şi asta nu-i nimic! A 
descoperit printre emigranţi un bărbier şi I-a pus să-i 
aranjeze frumos părul. Este poate primul fuegian care a 


fost în stare de extravaganţa asta. Şi asta nu-i tot. Şi-a 
procurat, nu ştiu cum, un costum nou, elegant, şi nu mai îl 
poţi vedea decât îmbrăcat europeneşte şi încălţat cu pantofi 
care, de altfel, trebuie că-l strâng grozav. Caroly nu-şi crede 
ochilor. înţeleg însă foarte bine ce poate să însemne asta. 

— Dar Graziella, se interesă doamna Rhodes, cum priveşte 
sforţările astea de a-i fi pe plac? 

— Vă închipuiţi, cred, că n-am întrebat-o. Judecând însă 
după faţa mereu veselă a lui Halg, presupun că nu-i merg 
prea rău treburile. 

— Asta nu mă miră, interveni Harry Rhodes, Halg este 
băiat frumos. 

— Ca fizic, nu este rău, aprobă Kav-gerul cu o evidentă 
satisfacţie. Vă asigur că, moralmente, este şi mai bine. O 
inimă vitează, credincioasă, bună, devotată şi inteligentă, 
lucru care, cred, nu este de natură să-i dăuneze. 

— Este elevul dumneavoastră, nu? întrebă doamna 
Rhodes. 

— Puteţi spune: fiul meu, rectifică Kav-gerul, căci îl iubesc 
ca pe copilul meu. Tocmai asta mă face să fiu mâhnit 
văzându-l într-o situaţie care, în cele din urmă, n-are să-i 
aducă decât suferinţe. 

Părerile Kav-gerului erau cât se poate de juste. Graziella şi 
Halg se simțeau atraşi de o simpatie din ce în ce mai vie. 
Din prima clipă când o văzuse, toate gândurile fuegianului 
se îndreptară spre ea, iar de atunci nu trecuse o singură zi 
ca să nu se revadă. Martor la scena care necesitase 
intervenţia Kav-gerului, cunoştea situaţia nenorocită a 
familiei, de care, de altfel, cu flerul extraordinar al 
îndrăgostiţilor, profită fără scrupul. Sub pretext că se 
îngrijeşte de nevoile şi de siguranţa celor două femei, stătea 
toată ziua pe lângă ele, discutând vrute şi nevrute în limba 
engleză, pe care o cunoşteau toţi. 

Fata îşi dădu în curând seama de cauzele acestui 
neobişnuit şi arzător zel, însă sentimentele pe care le 
inspira tânărului indigen o amuzaseră, în loc să o farmece. 


Cu părul lui negru, lins, cu nasul uşor turtit şi pielea 
aproape negricioasă, Halg îi făcea impresia unui om de cu 
totul altă rasă. După clasificarea ei fantezistă, oamenii se 
împărțeau în două rase distincte: oameni şi sălbatici. Halg, 
fiind sălbatic, nu putea fi om. Raționamentul era cam aspru. 
Aşa că, la început, nici nu-i trecu prin cap că ar putea exista 
vreodată o legătură oarecare între un sălbatic îmbrăcat în 
piei de animale şi o italiancă de clasă superioară cum se 
credea ea. 

Încetul cu încetul însă se obişnui cu trăsăturile şi cu 
costumul sumar al sfiosului ei adorator şi ajunse, în cele din 
urmă, să-l considere la fel cu ceilalţi. Este foarte adevărat 
că şi Halg făcu toate sforţările ca să provoace revoluţia 
aceasta a părerilor ei. într-o bună zi, Graziella îl văzu 
ivindu-se îmbrăcat europeneşte, şi chiar cu tot dichisul. Se 
înţelege că hainele acestea nu erau ceea ce s-ar numi 
ultima expresie a modei, dar asta nu-l împiedeca pe Halg să 
se creadă elegant, la modul cel mai desăvârşit chiar, şi să se 
admire toată ziua într-o oglindă pe care şi-o procurase. 

Câtă trudă pe elpână să găsească printre emigranţi pe 
unul mai binevoitor care să fie dispus să facă pe frizerul de 
ocazie, şi câtă frământare până să-şi poată procura 
costumul acela aşa de elegant. Şi poate că, până la urmă, 
toată truda lui s-ar fi dovedit zadarnică, dacă nu ar fi avut 
norocul să dea peste Patterson. 

Patterson vindea orice şi nu ar fi lăsat niciodată să-i scape 
ocazia de a încheia o afacere. Dacă nu avea obiectul cerut, 
îl găsea totdeauna, dând cu o mână şi primind cu alta, 
alegându-se oricum cu ceva câştig. Aşa că el îi furnizase 
costumul cerut şi pusese mâna pe toate economiile 
tânărului. 

Acesta nu avea nimic de regretat, căci sacrificiul îi fu 
recompensat. Atitudinea Graziellei se schimbase imediat. 
După clasificarea ei personală, Halg încetase de a mai fi un 
sălbatic şi devenise om. 


De atunci, lucrurile progresau cu paşi uriaşi, şi cei doi 
tineri se apropiară din ce în ce mai mult unul de altul. Harry 
Rhodes avea dreptate. Halg, dacă facem abstracţie de tipul 
special al rasei sale, era un băiat cu adevărat frumos. înalt, 
robust, obişnuit cu viaţa în aer liber, avea acea graţie în 
atitudine pe care numai supleţea membrelor şi armonia 
mişcărilor o pot da. Pe de altă parte, în afară de faptul că 
inteligenţa lui, dezvoltată de lecţiile Kavgerului, nu era de 
loc mediocră, în ochii lui nu citeai decât simceritate şi 
cinste; mai mult decât era necesar că să înduioşeze inima 
unei fete nefericite. 

Din ziua în care Halg şi Graziella se simţiră complici fără 
să-şi fi spus un cuvânt, timpul trecu repede pentru ei. Ce 
importanţă avea viscolul? Ce-i privea pe ei gerul? 
Intemperiile făceau intimitatea mai dulce şi mai de grabă se 
temeau decât doreau ca timpul să se facă frumos. 

Cu toate acestea, vremea se îmbunătăţi şi emigranții, care 
n-aveau aceleaşi motive de indiferenţă, apreciară cum se 
cuvine schimbarea. Tabăra se însufleţi ca prin farmec. 
Corturile şi casele se goliră. în timp ce bărbaţii îşi 
dezmorţeau braţele înţepe- - '86 '- nite de lunga 
inactivitate, cumetrele, bucuroase că-şi pot găsi noi 
auditoare, mergeau din uşă în uşă, făcând vizite şi 
schimbând vorbe drăguţe, lucru pe care care îl cam 
uitaseră în ultimele cincisprezece zile. 

Caroly profită de timpul frumos pentru a începe repararea 
WelKiej-xAxsi, cu dulgherii care îl mai ajutasară odată. 

În timp ce Caroly şi tovarăşii lui mânuiau rindeaua şi 
ferestrăul, Kav-gerul, dornic de a-şi procura ceva provizii 
proaspete, plecă la vânătoare cu Zoi. Cu toată asprimea 
iernii, viaţa animală îşi urma cursul. Pădurile erau pline de 
păsări nandul, guanaci şi vulpi, pe deasupra câmpiilor 
zburau în stoluri gâşte de munte, potârnichi mici, becaţe şi 
becaţine. Litoralul era plin de scoici bune de mâncat. 
Balenele ajungeau până în apropierea insulei, şi lupii de 
mare mişunau pe lângă țărm. 


De pescuit însă nu putea fi vorba. Peştele urcă iarna, ceva 
mai spre nord, în canalul Beagle şi în Strâmtoarea 
Magellan. 

Din excursia lui, Kav-gerul se înapoie cu vânat mult şi cu 
veşti despre cele patru familii care crezuseră necesar să se 
despartă de tabără şi să se instaleze la câteva mile 
depărtare în interiorul insulei. Dizidenţii aceştia nu erau 
altcineva decât familiile Riviere, Gimelli, Gordon şi Ivanoff. 
După reîntoarcerea lui Riviere de la PuntaArenas, toţi patru 
luaseră hotărârea de a se stabili separat. Agricultori de 
treabă, sănătoşi, bine echilibraţi, aveau nevoie de muncă şi 
căutau cu orice preţ un teren de activitate pentru mâinile 
lor pe care nu puteau să le ţină în buzunare. 

Şi îl găsiseră. Cu ocazia tăierii lemnelor pentru fabricarea 
schelei necesare la descărcarea Jonathan-uhii, Riviere 
remarcase bogăţia pădurilor de pe insulă; şi când, la Punta- 
Arenas, află că vor fi nevoiţi să rămână mai mult timp acolo, 
se hotări să folosească ocazia pentru a încerca o exploatare 
a masei lemnoase. în scopul acesta, îşi procură imediat din 
oraş instrumentele necesare 

1. n.tr. Specie din America de sud, asemănătoare struţului 
până şi prin stupiditate. 

şi le încarcă în barcă. Din punct de vedere al producţiei, 
afacerea avea să fie minunată, deoarece pădurile nu erau 
proprietatea nimănui şi, prin urmare, nu costau absolut 
nimic. Rămânea însă problema transportului. Riviere era 
convins că şi aceasta avea să se rezolve cu timpul. înainte 
de a se apuca de treabă, îşi împărtăşise planul lui Gimelli, 
Gordon şi Ivanoff, cu care legase prietenie încă de pe 
Jonathan. Aceştia îl aprobară din toată inima, regretând 
numai că nu-l puteau imita şi ei pe socoteala lor proprie. Cu 
toate acestea, o idee născând alta, le veni în gând un plan 
asemănător, încă din primele zile, observaseră fertilitatea 
solului. De ce nu ar înerca o crescătorie de vite sau ceva 
plugărie? N-aveau mare lucru de pierdut, căci, dacă până în 
şase luni rezultatul părea defavorabil, urmau să părăsească 


insula odată cu ceilalţi. Dacă însă, dimpotrivă, înregistrau 
succesul pe care îl sperau, nimic nu îi putea obliga să plece. 
Africa sau Magellania, ce importanţă avea, odată ce tot erau 
departe de ţara lor? Aşa că nu riscau decât câteva luni de 
muncă pierdută. 

Aceste patru familii, compuse din bărbaţi inteligenţi, femei 
serioase, fete şi băieţi robuşti şi sănătoşi, aveau în mâinile 
lor toate atuurile pentru a reuşi acolo unde alţii n-ar fi 
putut-o scoate la capăt. îşi puseră deci de îndată planul în 
aplicare, cu aprobarea şi concursul lui Hartlepool şi al Kav- 
gerului. 

În timp ce emigranții se ocupau cu transportarea 
materialelor de pe corabie la Baia Scotchwell, dizidenţii îşi 
pregătiră plecarea. Improvizară un car cu osii de lemn şi 
roţi pline, foarte primitiv, fireşte, însă mare şi solid. în carul 
acesta încărcară provizii, seminţe, grâne, unelte de 
agricultură, utensile de menaj, arme, muniții, într-un cuvânt 
tot ce era necesar pentru începutul exploatării. Avură grijă 
să ia şi patru sau cinci perechi de păsări. Gordon, care avea 
să se consacre, în special, creşterii vitelor, îşi alese câteva 
exemplare de ambele sexe din rasele bovină, ovină şi 
porcină. Prevăzuţi astfel cu toate cele necesare, porniră 
spre nord, în căutarea unui teren potrivit viitoarelor lor 
ocupaţii. 

Găsiră ceea ce căutau la doisprezece kilometri de Baia 
Scotchwell. Acolo se întindea un platou întins, mărginit la 
vest de păduri dese şi la est de o vale largă, prin mijlocul 
căreia curgea un râuleţ. Valea aceasta constituia un loc 
admirabil de păşune pentru turme oricât de numeroase. 
Ceva mai mult, platoul părea acoperit de o scoarță de 
humus care promitea să fie excelentă pentru agricultură 
atunci când avea să fie răscolită de plug. 

Coloniştii se apucară de treabă. Prima grijă fu să 
construiască patru mici ferme cu pereţi din trunchiuri de 
copaci. Deşi asta necesita un spor de muncă, era mai bine, 


pentru buna înţelegere dintre ei, ca fiecare să-şi aibă 
locuinţa lui proprie. 

Timpul rău, zăpada şi frigul nu constituiseră o piedică, 
astfel că fermele erau gata când îi vizitase Kav-gerul. De 
altfel, minunat de ceea ce poate face o voinţă mânată de un 
ţel precis, acesta îşi repetă vizitele. Riviere era pe punctul 
de a termina construcţia unui fierăstrău mecanic, pentru 
care folosea o cădere de apă din apropiere. La rândul lor, 
Gimelli şi Ivanoff se apucaseră să desţelenească pământul 
în vederea arăturilor, al căror timp se apropia, în timp ce 
Gordon construia de zor adăposturi pentru animalele lui. 

Chiar dacă sforţările acestea ar fi fost sortite să rămână 
zadarnice, Kav-gerul admira nevoia aceasta a lor de 
activitate, care era preferabilă apatiei celorlalţi emigranţi. 

Aceştia, ca nişte copii mari ce erau, se bucurară de soare 
atât cât putură, apoi, când cerul se posomori din nou, se 
îngropară în adăposturi, ducând aceeaşi viaţă vegetativă, 
până când timpul frumos avea să-i facă să scoată iar nasul 
la aer. Se scurse în felul acesta o lună de zile, cu alternanţe 
de timp frumos, puţin, şi timp urât, mult. Veni şi ziua de 21 
iunie, data solstițiului de iarnă pentru emisfera australă. 

Între timp, felul cum se grupaseră emigranții suferise mari 
schimbări. Se născuseră prietenii noi şi se iscaseră certuri 
în cele vechi, lucru care provocase mutarea locuitorilor din 
casele demontabile. Pe de altă parte, începuseră să se 
contureze grupuri aparte în gloata emigranților, aşa cum se 
conturează insuliţele la suprafaţa fluviilor când scad apele. 

Unul dintre grupurile acestea era format de Kav-ger, din 
cei doi fuegieni, Hartlepool şi familia Rhodes. în jurul lui 
gravita echipajul Jonathan-ului, inclusiv Dick şi Sand, aşa 
cum orbitează un satelit natural în jurul unei planete. 

Alt grup era cel format tot din oameni liniştiţi şi serioşi şi îi 
cuprindea pe cei patru lucrători angajaţi de societatea de 
colonizare, Smith, Wright, Lawson şi Fock, plus vreo 
cincisprezece lucrători îmbarcaţi pe Jonathan pe propriul 
lor risc. 


Al treilea grup nu număra decât cinci membri; cei cinci 
japonezi, care trăiau la un loc, în linişte şi mister, şi pe care 
nimeni nu-i mai văzuse aproape de loc în ultimul timp. 

Al patrulea îl avea ca şef pe Ferdinand Beauval, în al cărui 
câmp magnetic evoluau vreo cincizeci de emigranţi. 

Al cincilea, destul de redus ca număr, asculta de Lewis 
Dorick. Printre membrii lui trebuie menţionaţi marinarul 
Kennedy, maestrul bucătar Sirdey şi încă vreo cinci sau şase 
pretinşi lucrători, care, în realitate, nu erau decât nişte 
răufăcători de meserie, în mod pasiv, Lazăre Ceroni, John 
Rame şi încă vreo doisprezece beţivi completau grupul. 

Restul mulţimii rămânea la un loc, cu toate că înlăuntrul ei 
se formau în mod natural numeroase fracțiuni distincte, 
după simpatii şi antipatii personale. 

Mai erau şi câţiva izolaţi. Fritz Gross, ajuns în ultimul hal 
de abrutizare, fraţii Moore, care, prin firea lor violentă, nu 
puteau fi în raporturi bune cu aceleaşi persoane trei zile la 
rând, şi Patterson, care trăia retras alături de cei doi acoliţi 
ai lui, Blacker şi Long. 

Dintre toate partidele acestea - dacă denumirea nu este 
prea pretențioasă - cel care profita mai bine de 
împrejurările actuale era, incontestabil, cel care îl 
recunoştea drept şef pe Lewis Dorick, nimeni altul decât 
Lewis Dorick în persoană. 

EI îşi aplica principiile. Când timpul i-o îngăduia, colinda 
bucuros din cort în cort, din casă în casă, zăbovind 
pretutindeni mai mult sau mai puţin. Sub perfidul motiv că 
proprietatea individuală este o noţiune imorală, că totul 
aparţine tuturor şi nimic nimănui, punea mâna pe orice îi 
plăcea. Un fler subtil, special, îl ajuta să-i ghicească imediat 
pe cei de la care avea să se teamă de o rezistenţă serioasă. 
De aceştia nu se atingea, scoţându-şi din plin paguba cu cei 
slabi, nehotărâţi, timizi sau proşti. Nefericiţii aceştia, 
terorizaţi în adevăratul sens al cuvântului de îndrăzneala 
obraznică şi de tonul totdeauna poruncitor al comunistului, 
se lăsau jumuliţi fără să sufle un cuvânt de protestare. Era 


de ajuns ca Dorick să-i privească lung cu ochii lui ca oţelul. 
în viaţa lui nu mai avusese fostul profesor asemenea 
succese. Insula Hoste era pentru el o adevărată ţară a 
Canaanului. 

Discipolii lui urmau cu credinţă exemplul maestrului lor. 
Nu aveau pretenţia de a-i egala „măestria”, dar făceau şi ei 
ce puteau. Şi se descurcau aşa de bine, încât nu mai era 
mult ca proprietatea colectivă să devină proprietatea 
particulară a acestor fanatici negativişti ai dreptului de 
proprietate. 

Kav-gerul avea cunoştinţă de aceste abuzuri de putere şi 
se minuna de aplicarea ciudată a unor doctrine liberare 
înrudite cu cele pe care le profesa el însuşi. Să pună capăt 
acestei tiranii? în ce calitate? Cu ce drept să isce un conflict 
protejând proprio mofu oameni care nici măcar nu-i cereau 
ajutor împotriva altora, care, la urma urmei, nu erau 
altceva decât semenii lor? 

Ceva mai mult, avea destule griji personale ca să se mai 
ocupe şi de ale altora. Numărul bolnavilor se mărea pe zi ce 
trecea. Nu mai putea face faţă. La 18 iunie avu un caz 
mortal, un copil de cinci ani răpus de o bronhopneumonie 
pe care nici o îngrijire medicală nu o putuse combate. Pe 
urmă, starea sufletească a lui Halg îl îngrijora tot mai mult. 
Citea ca într-o carte deschisă în sufletul simplu al tânărului 
fuegian şi ghicea tulburarea din ce în ce mai mare care 
punea stăpânire pe inima lui. Cum aveau să se sfârşească 
toate astea când toţi emigranții aveau să plece pentru 
totdeauna din Magellania? Halg ar fi urmat-o pe Graziella şi 
ar fi fost sortit să moară de durere şi mizerie departe de 
ţara lui. 

Chiar în ziua aceea, 18 iunie, Halg se reîntoarse mai 
neliniştit ca de obicei de la familia Ceroni, pe care o vizita 
zilnic. Kav-gerul află imediat motivul, fără să-l mai întrebe. 
Halg îi spuse singur că în ajun, după plecarea lui, Lazăre 
Ceroni se îmbătase din nou şi, ca de obicei, provocase o 
scenă groaznică. 


Vestea aceasta îl puse pe Kav-ger pe gânduri. Odată ce 
Ceroni se îmbătase, însemna că avea alcool la dispoziţie. Or, 
alcoolul era păzit de marinarii din fostul echipaj al 
Jonathan-ului. 

Întrebat, Hartlepool declară că nu mai înţelege nimic şi îl 
asigură că oamenii lui îşi făceau conştiincios datoria. Cu 
toate acestea, deoarece cazul Ceroni îl neliniştea şi pe el, 
făgădui să fie cu mai mare băgare de seamă, pentru a evita 
repetarea lui. 

La 24 iunie, trei zile după solstiţiu, se produse primul 
incident de oarecare importanţă, nu prin faptul că a avut 
loc, cât prin consecinţele indirecte pe care avea să le aibă în 
viitor. Era o zi frumoasă. Un vânt uşor de la sud alungase 
toţi norişorii de pe cer şi soarele dădea puţină căldură, care 
îi scosese afară din bârloguri pe toţi emigranții. 

Dick şi Sand, pe care nici cea mai aspră vreme nu era în 
stare să-i ţină în cort, fură primii printre aceşti amatori de 
aer liber. împreună cu Marcel Norely şi cu alţi doi copii de 
vârsta lor, se juca.u voioşi, fără să observe o altă ceată de 
jucători, adulţi, care se distrau în apropiere. într-adevăr, nu 
numai copiii simt uneori plăcerea de a se juca. Oamenii 
mari se distrează şi ei bucuros cu jocuri copilăreşti. 

— Ei, zevzecule, nu poţi să te mai uiţi şi în jurul tău? se 
auzi la un moment dat o voce groasă, şi, în acelaşi timp, 
Sand se simţi tras de ureche. 

Degetele strângeau cam tare urechea copilului, care 
începu să plângă. 

Probabil că totuşi lucrurile ar fi rămas aici dacă Dick, 
împins de firea lui arţăgoasă, nu ar fi crezut nimerit să 
intervină. Fred Moore - căci el era cel pe care îl supărase 
Sand prin zburdălnicia lui - fu nevoit deodată să dea 
dramul micii lui victime pentru a se apăra împotriva unui 
ajutor neprevăzut al micului prizonier, aliat care - fiecare 
uzează de armele de care dispune - îl pişcă cât putea de 
tare pe la spate. Se întoarse repede şi se găsi faţă în faţă cu 
îndrăzneţul care îl mai înfruntase odată. 


— Tot tu eşti, mucosule! exclamă el întinzând mâna ca să-l 
înhaţe pe minusculul lui adversar. 

Dar Dick nu era Sand şi nu se lăsa prins aşa de uşor ca 
acesta. Făcu un salt în lături şi o rupse la fugă, urmărit de 
Fred Moore, care înjura ca un birjar. 

Urmărirea aceasta ţinu câtva timp. De câte ori era cât pe 
aci să fie prins, Dick se ferea în lături ca o zvârlugă, şi Fred 
Moore, din ce în ce mai înfuriat, nu mai găsea în faţa lui 
decât golul. Cu toate acestea, partida era prea inegală ca să 
poată ţine până la infinit. Nu se puteau compara picioarele 
lui Dick cu cele ale lui Fred Moore. Cu toată minunata 
apărare a fugarului, veni clipa în care fu nevoit să se dea 
bătut. 

Însă chiar în clipa aceea, tocmai când Fred Moore, 
alergând din toate puterile, nu mai avea decât să întindă 
mâna ca să obţină victoria, se împiedică de un obstacol 
neprevăzut şi căzu, julindu-şi genunchii şi mâinile. Profitând 
de norocul acesta, Dick şi Sand se grăbiră să dispară în 
direcţia corturilor. 

Obstacolul care provocase căderea lui Fred Moore era un 
băț, având unul dintre capete în mâna lui Marcel Norely. 
Curajosul copil întrebuinţase singurul mijloc care îi stătea 
în putere pentru a veni în ajutorul prietenului lui în 
primejdie: strecurase băţul între picioarele emigrantului. Şi 
acum, mulţumit la culme de succesul obţinut, râdea din 
toată inima, fără să-i treacă prin cap că făcuse un act de 
eroism. Eroism care consta, în primul rând, din faptul că 
băţul buclucaş nu era dăcât cârja lui. Aruncând-o, se 
condamnase singur la o imobilitate care avea să-l lase la 
discreţia lui Fred Moore. 

Acesta se ridică furios şi, dintr-o săritură, fu lângă Marcel, 
pe care îl ridică în aer ca pe o pană. Adus astfel la realitatea 
brutală a situaţiei, copilul se opri din râs şi începu să ţipe 
cât îl ţinea gura. Aşa ceva nu putea impresiona însă un om 
ca Fred Moore. Ridică mâna... 


În aceeaşi clipă simţi cum cineva i-o prinde pe la spate, 
oprindui avântul, în timp ce o voce dojenitoare îi spunea: 

— Ei, se poate, domnule Moore!... Un copil!... Fred Moore 
se întoarse. Cine îşi permitea să-i dea lui lecţii? 

Îl recunoscu pe Kav-ger care, accentuând tonul de dojana, 
continuă cu vocea lui liniştită: 

— Şi infirm pe deasupra...! 

— Ce te bagi? strigă Fred Moore. Dă drumul, că de nu... 
Kav-gerul nu păru de loc dispus să dea urmare somaţiei. 
Fred Moore făcu o sforţare ca să-şi libereze mâna. Nu reuşi 
însă. Asta îl scoase din fire; îi dădu drumul lui Marcel şi 
ridică mâna, gata să lovească. Rezultatul fu o apăsare 
bruscă şi violentă a degetelor care îi ţineau strâns braţul. 
Durerea îl făcu pe Fred Moore să-şi lase pumnul în jos. 
Genunchii i se muiară. 

Abia acum îi dădu drumul Kav-gerul. Cuprins de furie, 
Fred Moore duse mâna la brâu şi scoase un cuţit lat, 
țărănesc. Vedea roşu, cum s-ar spune. în ochi îi lucea 
nebunia crimei. 

Din fericire, îngroziţi de întorsătura pe care o luau 
lucrurile, ceilalţi jucători interveniră şi puseră mâna pe 
năbădăiosul lor tovarăş, la care Kav-gerul se uita cu o 
privire plină de o uimire amestecată cu tristeţe. 

Existau deci oameni care, mânaţi de furie, să-şi iasă din 
fire într-un asemenea hal? Om era acela care se zbătea ca 
scos din minţi, răcnind, în mâinile tovarăşilor lui? 

— Ne mai întâlnim noi, camarade! reuşi, în cele din urmă, 
să bolborosească, înecat de furie, Fred Moore. 

Kav-gerul ridică din umeri şi se depărta fără să se mai uite 
înapoi. După câţiva paşi uitase incidentul acesta absurd. 
Făcea bine că-i dădea atât de puţină importanţă? Viitorul 
urma să-i dovedească că Fred Moore avea memorie mai 
bună. 

X. se zăreşte o corabie. 

Pe la începutul lui iulie, o mare nenorocire se abătu peste 
capul lui Halg. Se ivise un rival. Rivalul acesta, pe nume 


Patterson, care îi procurase pe bani grei costumul de care 
era aşa de mândru, intrase în legături cu familia Ceroni şi 
dădea târcoale în mod vizibil Graziellei. 

Sărmanul Halg era disperat de complicaţia asta neplăcută. 
Cum putea lupta el, biet băiat de optsprezece ani, pe 
jumătate sălbatic, cu un om ajuns, care dispunea de o avere 
fabuloasă? Fiindcă, pentru mintea lui simplă, averea lui 
Patterson era cu adevărat fabuloasă. 

Din fericire, tinereţea şi dragostea lui aşa de nevinovată 
atârnaseră mai greu în balanţa cu care judeca Graziella 
oamenii. Irlandezul se încăpăţâna să se impună, doar 
pentru că nu voia să vadă răceala cu care îl trata Graziella 
şi mama ei. Cele două femei nu-l băgau de loc în seamă şi 
abia dacă îi răspundeau în silă la încercările lui de a intra în 
vorbă. 

Patterson nu se sinchisea de asta şi îşi continua manevra 
învăluitoare cu acea lucidă stăruinţă care fusese temelia 
tuturor succeselor lui de până atunci. Nu neglijase însă să- 
şi facă şi un aliat, care nu era altul decât Lazăre Ceroni în 
persoană. Dacă cele două femei îl primeau rău, italianul 
părea, dimpotrivă, încântat de căutarea pe care o avea fiica 
lui. Era în cei mai buni termeni cu Patterson, cu care se 
trăgea uneori la o parte, pierzându-se în conciliabule 
misterioase, cu aerul unor oameni care nu prea ţin ca 
lumea să-şi vâre nasul în afacerile lor. Dar ce afaceri ar fi 
putut avea de dezbătut un ţăran avar cu un beţiv ordinar? 

Consfătuirile acestea secrete erau o cauză de îngrijorare 
serioasă pentru Halg, agravată şi mai mult de purtarea lui 
Lazăre Ceroni. Acesta continua să se îmbete şi să facă din 
ce în ce mai des scandaluri groaznice. Cu toate cercetările 
întreprinse de Kavger şi de Hartlepool, felul în care îşi 
procura Ceroni alcool rămânea un mister de nepătruns. 

Într-adevăr, nu exista pe insula Hoste nici un strop de 
băutură spirtoasă, afară de proviziile de felul acesta 
provenind din fosta încărcătură a Jonathan-ului. lar acestea 
erau păzite zi şi noapte de şaisprezece oameni din echipaj, 


împărţiţi în opt grupe a câte două santinele, care se 
schimbau din trei în trei ore. 

Marinarii, inclusiv Kennedy şi Sirdey, nu se plângeau de 
munca aceasta suplimentară la care erau supuşi. Niciunul 
dintre ei nu îşi îngăduia să murmure împotriva ordinelor lui 
Hartlepool, de care ascultau ca şi cum ar fi fost încă pe 
corabie. Spiritul lor de disciplină rămăsese intact. Formau 
un grup slab numeric, dar puternic prin spiritul de unitate 
care domnea în sânul lui. Ştim că din grupul acesta de 
oameni de treabă făceau parte şi cei doi copii, Dick şi Sand. 
Erau şi ei gata oricând să dea o mână de ajutor acolo unde 
s-ar fi simţit nevoia şi le-ar fi îngăduit slabele lor puteri. 

Pentru moment însă, nimeni nu se gândea să recurgă la 
bunăvoința lor. Scutiţi de serviciul de gardă, din cauza 
vârstei lor, se bucurau de o libertate desăvârşită şi îşi 
petreceau timpul jucându-se toată ziua. 

Aşa se întâmplă că, într-una din zile, hoinărind cu alţi 
câţiva copii de-a lungul țărmului, descoperiră o grotă 
naturală scobită în peretele falezei, de partea cealaltă a 
capului care mărginea Baia Scotchwel la est. Grota aceasta, 
cu deschizătura spre ţărmul pe care se împotmolise 
Jonathan, spre sud prin urmare, nu le-ar fi reţinut prea 
mult atenţia dacă nu ar fi avut o particularitate care păru 
interesantă copiilor. în fundul ei se deschidea o crăpătură 
care dădea într-altă peşteră, în întregime subterană, de 
unde pornea o galerie întortocheată străbătând tot masivul 
până la o grotă superioară, care se deschidea pe versantul 
de nord al falezei. De acolo se vedea tabăra, spre care te 
puteai cobori lăsându-te să aluneci în jos pe povârnişul 
stâncos. 

Descoperirea aceasta îi umplu de bucurie pe micii 
exploratori. Se feriră însă de a da sfoară în ţară; grupul 
acela de peşteri era domeniul lor, pe care voiau să-l 
păstreze doar pentru ei. 

Aşa că, ori de câte ori se duseră într-acolo ca să se joace, o 
făcuseră în cea mai mare taină. 


Dacă Dick şi Sand erau cei mai fericiţi muritori, petrecând 
de minune, vreo cincizeci de emigranţi reuşiseră şi ei, prin 
mijloace ceva mai mature, să lupte împotriva plictiselii 
produse de viaţa aceea vegetativă. Se ocupau cu 
vânătoarea de lupi de mare, îndeletnicire care numai 
uşoară nu se poate numi. Trebuie să aştepţi cu răbdare ca 
amfibiile acestea, foarte bănuitoare, să ajungă la țărm, să le 
tai retragerea la timp, operaţie nu lipsită de riscuri, 
deoarece animalele acestea îşi aleg ca loc de zbenguială 
punctele cele mai stâncoase ale litoralului. 

Cu toate acestea, călăuziţi admirabil de Caroly, vânătorii 
obţinură succese strălucitoare. Reuşiră să facă prăzi 
bogate, care reprezentau o avere frumuşică, deoarece 
pieile acestor lupi de mare sunt foarte căutate, fără să mai 
punem la socoteală grăsimea lor, care putea fi 
întrebuințată, pe loc, la încălzit şi iluminat. 

În afară de aceştia, restul emigranților, foarte deprimaţi, 
preferau să stea închişi în adăposturile lor, părând că nu 
mai trăiese decât ca să se certe toată ziua. Şi totuşi, 
temperatura nu era prea scăzută. Perioada cea mai 
friguroasă, între 15 iulie şi 15 august, avu un minimum 
termometrie de douăsprezece grade şi media de cinci 
grade sub zero. Dacă nu ar fi fost umezeala aceea 
pătrunzătoare şi furtunile care bântuiau aproape 
necontenit regiunea, clima insulei ar fi putut fi considerată 
chiar blândă. 

Certurile acestea produceau multă amărăciune Kav- 
gerului. Era prea inteligent ca să nu vadă lucrurile în 
adevărata lor lumină şi prea sincer ca să ocolească 
consecinţele logice ale observaţiilor pe care le făcea. 

În adunătura aceea de oameni strânşi din toate colţurile 
lumii, patima predominantă era ura. Nu ura aceea care, 
deşi blamabilă, e totuşi logică, ura care umple inimile celor 
care au suferit o gravă nedreptate, ci o ură reciprocă şi 
latentă, esenţială am putea spune, o ură care în acele 
împrejurări excepţionale îi asmuţea pe unii contra altora 


pentru orice fleacuri, ca şi cum natura ar fi vrut să 
amestece în germenii vieţii şi un instinct imperios de 
distrugere. 

Un alt lucru de mirare pentru Kav-ger era şi starea de 
lâncezeală în care se complăceau tovarăşii lui. Cu excepţia 
câtorva, niciunul nu avea curajul să reacționeze. Trăiau de 
la o zi la alta. Aveau masă şi casă şi nu cereau mai mult. Nici 
o nevoie de luptă împotriva materiei pentru a o supune 
voinţei, nici o dorinţă de a-şi îmbunătăţi soarta, nici o poftă 
de a scruta viitorul. Sclavi docili, gata să execute tot ce li se 
comanda, nu întreprindeau nimic din iniţiativă proprie, 
lăsând totdeauna pe seama altuia sarcina de a lua hotărâri 
în numele lor. 

În sfârşit, Kav-gerul nu putea concepe acea delăsare 
generală care îngăduia unui număr mic dintre ei să domins 
o majoritate imensă, creând câţiva exploatatori pe spinarea 
unei turme de exploataţi. 

Aşa sunt oamenii? Nu cumva legile acelea imperfecte care 
îi constrâng să gândească şi să-şi pună inteligenţa la 
contribuţie împotriva forţei brute a lucrurilor, legile acelea 
care tind să limiteze despotismul unora şi sclavia altora, 
care strunese toate instinctele rele, nu cumva legile acestea 
sunt necesare, nu cumva este utilă autoritatea care le 
aplică? 

Kav-gerul nu ajunsese încă până acolo ca să răspundă 
afirmativ la o asemenea întrebare, dar faptul că şi-o pusese 
arăta ce mare transformare se produsese în felul lui de a 
gândi. Era nevoit să recunoască că era o mare deosebire 
între omul real şi făptura ideală, pe care o visa el. Aşa că, a 
priori, nu este nimic absurd în pretenţia unora care susţin 
că omul trebuie apărat împotriva lui însuşi, împotriva 
slăbiciunii, lăcomiei şi viciurilor lui, şi afirmă cu tărie că 
legile nu sunt altceva decât expresia tranzacţională a 
aspirațiilor individuale, cum ar fi în mecanică rezultanta 
forţelor divergente. 


Cât timp Kav-gerul trăise printre cetăţenii din Lumea 
Veche, nu remarcase decât apăsarea teancurilor enorme de 
legi, ordonanţe şi decrete, şi incoerenţa, caracterul lor prea 
deseori ofensator îl orbise până într-atât, încât îl împinsese 
să nege necesitatea superioară a principiului lor. Acum însă, 
amestecat în mulţimea aceea pe care întâmplarea o 
confruntase cu condiţii de viaţă extrem de primitive, asista, 
asemeni unui chimist aplecat asupra retortei sale, la 
reacţiile neîncetate care se produc în vălmăşagul etern al 
vieţii, în lumina acestei experienţe, necesitatea pe care o 
negase odinioară începea să-i apară din ce în ce mai mult ca 
reală şi bazele vieţii lui morale începeau să fie zdruncinate. 
Cu toate acestea, nu voia să se dea bătut încă. Chiar dacă 
nu-şi putea opri evoluţia ideilor, firea lui libertină protesta. 
în orice clipă problema îi apărea în minte şi începea atunci 
lupta între argumentele care îi susțineau sau îi dărâmau 
doctrina. Luptă neîncetată, aproape crudă, care îl consuma, 
îl istovea. 

Mai mult însă decât orice, chiar decât imperfecţiunea 
oamenilor, neputinţa lor de a rupe cu obiceiurile lor 
constituia pentru Kav-ger un prilej necontenit de mirare. 
Chiar acolo, pe coasta aceea pustie, la marginea lumii 
locuite, naufragiaţii nu se dezbăraseră de obiceiurile şi 
ideile lor de mai înainte. Principiile, adică mai bine zis 
convențiile şi prejudecățile care stăpâniseră viaţa lor de 
odinioară, aveau şi acum aceeaşi putere asupra lor. în 
special, noţiunea de proprietate rămânea literă de lege. Nu 
exista unul care să nu spună cu tonul cel mai natural din 
lume: „Asta este a mea”, şi niciunul nu avea conştiinţa 
comicului acestei pretenţii a unei făpturi aşa de fragile şi de 
pieritoare de a monopoliza pentru ea, numai şi numai 
pentru sine, o părticică oarecare din Univers. Oricât de 
absurdă o vedea Kav-gerul, pretenţia asta era totuşi bine 
înfiptă în creierul lor şi nu voiau să renunţe la ea. Nimănui 
nu-i treeea prin cap să cedeze ceva din al lui în folosul 
altora mai nenorociţi ca el, decât în schimbul unei 


contravalori, obiect de altă natură sau un serviciu oarecare. 
în orice caz, trebuia să fie o vânzare. Cuvântul „a da” părea 
şters din vocabularul lor. 

Kav-gerul se gândea că prietenii lui fuegieni, care 
cutreierau în cete răzlețe ţinuturile magellanice, ar fi fost 
foarte miraţi de teoriile acestea, ei, care nu posedaseră 
niciodată nimic în afară de persoana lor. 

Cu ocazia schimburilor sau, ca să întrebuinţăm cuvântul 
potrivit, vânzărilor care se produceau în mod constant, se 
întâmpla ca, uneori, cedantul să n-aibă nevoie de nici un 
serviciu, nici de obiectele posedate de partea cealaltă. în 
cazuri de felul acesta, tranzacţia se încheia cu ajutorul 
aurului. Kav-gerul se minuna grozav de pu-terea aceasta a 
aurului, care, în fond, nu este decât un bun imaginar: nu se 
mănâncă, nu poate servi ca protecţie împotriva frigului sau 
a ploii. Şi totuşi, se transformă în bunuri reale care posedă 
însuşirile acestea. Ce fenomen ciudat şi miraculos această 
înclinare unanimă a omenirii în faţa unei materii 
esențialmente inutile, a cărei valoare nu constă decât într-o 
convenţie generală asupra acestui lucru. Nu se aseamănă 
oamenii în privinţa aceasta cu copiii care, în joacă, îşi vând 
cu toată seriozitatea pietricele, pe care imaginaţia lor le 
transformă în obiecte preţioase? Ar fi de ajuns ca unul 
dintre copii să descopere şi să proclame că aceste obiecte 
preţioase nu sunt în realitate decât pietricele şi jocul s-ar 
sfârşi. 

Fireşte, Kav-gerul nu nega - principiul proprietăţii odată 
admis - comoditatea care rezulta din utilizarea unei valori 
arbitrare, reprezentativă a tuturor celorlalte. Comoditatea 
aceasta însă se lovea, după el, de un incovenient mult mai 
mare decât avantajele ce decurgeau din ea. Aurul este cel 
care, în regimul proprietăţii individuale, permite crearea şi 
creşterea continuă a averilor. Fără el, oamenii ar fi mai mult 
sau mai puţin egali. Numai datorită lui se concentrează 
într-o singură mână atâta putere şi belşug cât ar ajunge 


pentru mii şi mii de alte făpturi, care muncesc totuşi pentru 
ele. 

Fireşte că, în mare măsură, Kav-gerul se înşela. Aurul nu 
este decât un mijloc de satisfacere a nevoii de acaparare, 
inerentă firii omului. Dacă nu ar fi avut mijlocul acesta, ar fi 
găsit un altul, care ar fi prezentat aceeaşi proporţie de 
inconveniente şi avantaje şi, în orice caz, ar fi fost ce este, o 
făptură ilogică şi complexă, în care se întâlnesc, în egală 
măsură, răul şi binele. 

Acestea erau, printre sute şi sute altele la fel, argumentele 
pro şi contra care se ciocneau în mintea Kav-gerului, ca 
nişte soldaţi pe un câmp de bătălie. Se dusese vremea când 
dreptul la o libertate integrală avea în ochii lui valoarea 
unei dogme. Acum, maximele lui libertine îşi pierduseră 
mult din aparenţa lor de siguranţă. Ajunsese să discute cu 
el însuşi necesitatea autorităţii şi a unei ierarhiii sociale. 

Faptele aveau să-i furnizeze în scurt timp noi argumente în 
favoarea afirmației, dovedindu-i că există printre oameni, ca 
şi printre animale, adevărate fiare sălbatice, ale căror 
instincte primejdioase trebuie înfrânate. Capabili de orice 
pentru a-şi satisface patimile care îi stăpânesc, oamenii de 
felul acesta ar împrăştia în jurul lor jale şi moarte dacă nu 
ar fi legea care le ordonă: Opreşte! 

O dramă de felul acesta, zguduitoare, căci cauza ei era 
foamea, nevoia aceasta primordială a oricărui organism viu, 
se desfăşura chiar atunci în casa ocupată de Patterson, 
Long şi Blaker, sărmana fiinţă pe care natura ironică o 
înzestrase cu o nepotolită poftă de mâncare, catalogată în 
patologie sub numele de bulimie. 

Când se făcuse împărţeala alimentelor, Black îşi primise 
partea ca toţi ceilalţi; însă, din cauza bolii lui, raţia aceasta, 
socotită pentru patru luni, se terminase în mai puţin de 
două. Şi de atunci, ca şi în trecut, mai mult încă decât în 
trecut, era chinuit în permanenţă de foame. 

Natural că, dacă ar fi fost o fire ceva mai puţin timidă, ar fi 
găsit uşor un leac împotriva suferințelor. Era de ajuns un 


cuvânt din partea Kav-gerului pentru ca să i se dea un 
supliment de hrană. Blaker însă, puţin înzestrat în materie 
de inteligenţă, nici nu se gândea măcar la un asemenea act 
de îndrăzneală. Aşezat prin naştere în partea cea mai de jos 
a scării sociale, sărăcia nu-l mai mira, şi de mult timp se 
lăsase în voia acelei pasivităţi resemnate care este ultima 
resursă a nenorociţilor. Ar fi murit de foame dacă nu i-ar fi 
venit Patterson în ajutor. 

Irlandezul observase cu ce repeziciune îşi consuma 
tovarăşul său alimentele, şi lucrul acesta îl făcu să întrevadă 
imediat posibilitatea unei afaceri avantajoase. în timp ce 
Blaker mânca de stingea pământul, Patterson economisea 
alimente. împins de teribila lui avariţie, se lipsea de strictul 
necesar, hrănindu-se mai mult cu resturile pe care le 
aruncau ceilalţi. 

Veni şi ziua când Blaker nu mai avu nimic de mâncare. 
Clipa asta o aştepta Patterson. Sub pretext că-i face un 
serviciu, propuse tovarăşului său să-i vândă o parte din 
proviziile proprii. Târg primit cu entuziasm şi perfectat pe 
loc, care se repetă mereu atâta timp cât cumpărătorul avea 
bani, vânzătorul pretextând lipsa de alimente pentru a mări 
din ce în ce mai mult preţurile. Când însă buzunarele lui 
Blaker se goliră, Patterson întoarse foaia. închise pur şi 
simplu prăvălia, fără să se mai sinchisească de privirile 
disperate ale nefericitului pe care îl condamna astfel să 
moară de foame. 

De altfel, convins că mâhnirea lui era ceva cât se poate de 
natural, acesta se resemnase, ca de obicei. Lungit într-un 
colţ, cu mâinile încrucişate pe stomacul chinuit de foame, 
sta ceasuri întregi nemişcat, sub privirea indiferentă a lui 
Patterson, pe care puţin îl interesa moartea unui om de la 
care nu mai putea câştiga nici un ban. 

În cele din urmă însă, suferinţa puse capăt resemnării 
nefericitului. După patruzeci şi opt de ore de chinuri, ieşi 
din casă clătinându-se pe picioare, rătăci în neştire prin 
tabără şi dispăru... 


Într-o seară, înapoindu-se spre locuinţa lui, Kav-gerul se 
împiedecă de un corp întins pe jos. Se apleacă, şi, după 
gemete, îşi dădu seama că cel pe care el îl credea adormit 
era bolnav. După ce îi dădu să bea ceva întăritor, Kav-gerul 
îl întrebă: 

— Ce ai? 

— Mi-e foame, răspunse Blaker cu voce slabă. 

— Foame? repetă el. Nu ţi-ai primit partea de alimente ca 
toată lumea? 

Blaker îi povesti atunci, pe scurt, în fraze întretăiate, toată 
povestea tristă. Kav-gerul asculta uluit istorisirea aceasta 
de necrezut. 

Se găsise, prin urmare, un om care să aibă curajul de a se 
deda la un negoţ aşa de crud, un om care, în ciuda tuturor 
nenorocirilor, îşi păstrase intactă o lăcomie aşa de 
groaznică! Negustor hoţ care minţise pentru a putea vinde 
cât mai scump ceea ce îi dăduseră alţii gratuit, comerciant 
mârşav care vânduse fără milă viaţa semenului său! 

Îşi păstră însă reflecţiile pentru el. Oricât de mare era 
infamia celui vinovat, era mai bine să-l lase nepedepsit, 
decât să provoace noi certuri. Se mulţumi să-i dea lui 
Blaker alte provizii, asigurându-l că o să-i ofere mereu, 
oricât şi oricând ar fi avut nevoie. 

Numele de Patterson îi rămase însă săpat în memorie, 
individul care îl purta rămase pentru el prototipul a tot ce 
are mai mârşav specia umană. Aşa că nu fu prea surprins 
când, trei zile mai târziu, Halg rosti numele acesta în 
legătură cu o afacere aproape tot atât de murdară ca şi 
prima. 

Băiatul se înapoia din vizita lui zilnică la Graziella. De 
îndată ce îl zări pe Kav-ger, alergă repede spre el. 

— Ştiu cine îi furnizează alcool lui Ceroni, îi spuse el într- 
un suflet. 

— în sfârşit!... zise Kav-gerul, răsuflând parcă uşurat. 
Cine? 

— Patterson. —- Patterson? 


— EI, afirmă Halg. L-am văzut adineauri dându-i rom. 
Acum îmi explic de ce sunt aşa de buni prieteni amândoi. 

— Eşti sigur că nu te înşeli? stărui Kav-gerul. 

— Foarte sigur. Ce este curios este că Patterson îşi vinde 
marfa, nu o dăruieşte. O vinde. Şi încă destul de scump. Am 
putut auzi discuţia dintre ei. Ceroni se plângea că toate 
economiile lui au trecut în buzunarele lui Patterson şi că nu 
mai are nici un ban. Patterson nu spunea nimic, dar părea 
foarte puţin dispus să continue aprovizionarea în mod 
gratuit. 

Halg tăcu o clipă, apoi reluă cu mânie: 

— Dacă Ceroni nu mai are bani, este în stare de orice. Ce 
au să se facă soţia şi fiica lui? 

— Vom vedea... răspunse Kav-gerul. Şi, după o pauză: 

— Fiindcă veni vorba despre asta, urmă el cu un ton de 
reproş afectuos, să mergem până la capăt. Nu ţi-am vorbit 
până acum, dar îţi ştiu gândurile. Unde crezi că ai să ajungi 
cu ele, copilul meu? 

Halg rămase tăcut, cu ochii plecaţi în jos. 

— Peste puţin timp, o lună cel mult, toţi oamenii aceştia 
vor pleca, şi odată cu ei şi Graziella, reluă Kav-gerul. 

— De ce să nu stea cu noi? obiectă tânărul fuegian 
ridicând capul. 

— Şi mama ei? 

— Şi mama ei, bineînţeles. 

— Crezi că o să vrea să-şi părăsească bărbatul? Halg făcu 
un gest mânios. 

— Va trebui să vrea! 

Kav-gerul clătină din cap cu un aer de îndoială. 

— Graziella are să mă ajute s-o conving. Din partea ei, 
sunt liniştit. Este hotărâtă să rămână aici. Pe lângă că s-a 
săturat de viaţa pe care o duce alături de tatăl ei, sunt şi 
printre emigranţi oameni de care îi e frică. 

— Frică? repetă surprins Kav-gerul. 

— Da. In primul rând, de Patterson. li dă mereu târcoale 
de vreo lună de zile, căutând să se pună bine cu Ceroni. lar 


de câteva zile a mai apărut unul, un oarecare Sirk, unul din 
banda lui Dorick. Acesta este cel mai primejdios. 

— Ce face? 

— Graziella nu poată pleca nicăieri Iară să nu-i iasă în 
cale. I-a vorbit grosolan. Fata l-a pus la locul lui şi el a 
ameninţat-o. Este un om primejdios, Graziellei îi este frică. 
Noroc că sunt şi eu pe aici! 

Kav-gerul nu-şi putu opri un zâmbet auzind explozia 
aceasta de mândrie tinerească. 

— Linişteşte-te, Halg, linişteşte-te, îl domoli el. Să 
aşteptăm până în ziua plecării, vom vedea atunci ce 
întorsătură iau lucrurile. Până una alta, îţi recomand sânge 
rece. Furia nu este numai inutilă, ci şi dăunătoare. Adu-ţi 
aminte totdeauna că violenţa n-a dat niciodată rezultate 
bune şi că nu trebuie să recurgem la ea decât când suntem 
nevoiţi să ne apărăm. 

În ceea ce privea chestiunea alcoolului, descoperirea lui 
Halg nu rezolvase de loc problema. Nu era cunoscut decât 
furnizorul. 

Zilele următoare se scurseră fără să aducă însă vreo 
lămurire. Tot ce se putu constata fu că Lazăre Ceroni 
continua să se îmbete ca şi mai înainte. 

Şi timpul trecea. Veni ziua de 15 septembrie. Wel-Kiej-vă 
era reparată, gata să fie pusă pe apă de îndată ce se va fi 
îmbunătăţit timpul. 

De altfel, mărirea progresivă a zilelor anunţa echinocțiul 
de primăvară. în cel mult o săptămână, iarna se sfârşea. Pe 
la începutul lui octombrie, tabăra primi vizita câtorva 
fuegieni, care se arătară foarte surprinşi văzând că insula 
Hoste este aşa de populată, într-adevăr, naufragiul 
Jonathansurvenit la începutul iernii, nu era cunoscut încă 
de indienii din arhipelag. Acum însă vestea avea să se 
răspândească foarte repede. 

Emigranţii nu avură de ce să se plângă de sălbaticii 
aceştia; nu tot aşa era însă şi situaţia fuegienilor. Câţiva 
civilizaţi, puţini din fericire, se crezură obligaţi să-şi arate 


superioritatea purtându-se brutal cu sălbaticii aceştia 
inofensivi. Unul dintre ei merse chiar până acolo, încât 
încercă să-şi însuşească puţinele bunuri ale indienilor, într-o 
zi, atras de strigăte de ajutor, Kav-gerul fu nevoit să vină în 
ajutorai unei tinere megiene pe care o maltrata Sirk, 
derbedeul despre care îi vorbise Halg. Mişelul căuta să 
pună mâna pe brăţările de aramă pe care le purta fata la 
mâini şi pe care el le credea de aur. Pedepsit cu asprime, 
laşul o luă la fugă, înjurând cât îl ţinea gura. Era al doilea 
emigrant care se declara pe faţă duşman Kav-gerului. 

Între timp, începea jumătatea a doua a lunii octombrie, 
epoca fixată pentru sosirea corăbiei tăgăduite de 
guvernatorul din PuntaArenas, dar nu se vedea nimic la 
orizont. Naufragiaţii începeau să fie îngrijoraţi de 
întârzierea aceasta. Fireşte, nu duceau lipsă de nimic. 
Rezervele de alimente erau încă departe de a fi pe 
terminate. Oricum, nu doreau să mai petreacă încă o iarnă 
în situaţia asta. începuseră să vorbească din ce în ce mai 
insistent de o nouă călătorie la Punta-Arenas. 

Între timp, datorită cercetărilor întreprinse de maistrul de 
echipaj, fu lămurită şi misterioasa afacere a alcoolului. 

Stând într-o zi de vorbă la familia Rhodes, Kav-gerul fu 
anunţat că Hartlepool dorea să-i vorbească. 

— Ce ai să-mi spui, Harlepool? întrebă el când maistrul de 
echipaj îşi făcu apariţia. 

— Vreau să vă înştiinţez că sunt lămurit acum asupra 
chestiunii cu alcoolul. 

— Aşadar, era din proviziile Jonathan-ului? 

— Da. 

— Cunoşti vinovaţii? 

— Sunt doi: Kennedy şi Sirdey. 

— Ai dovezi? 

— De netăgăduit. 

— Ce dovezi? 

— Să vă spun. Din ziua în care mi-aţi vorbit de Patterson, 
am început să am oricare bănuieli. Ceroni nu-i în stare să 


facă nimic singur, dar Patterson este un vulpoi. Am pus să 
fie supravegheat în mod special. 

— De cine? întrebă Kav-gerul încruntând din sprâncene, 
deoarece nu-i plăcea spionajul. 

— Cei doi muşi, răspunse Hartepool. Sunt dezgheţaţi şi au 
izbutit să lămurească misterul în mod inteligent. I-au 
surprins pe Kennedy şi pe Sirdey azi dimineaţă, tocmai în 
clipa în care, profitând de neatenţia tovarăşilor lor care 
erau de pază, goleau un butoiaş cu rom în sticlele lui 
Patterson. 

Amintirea martiriului celor două femei şi gândul la 
suferinţele lui Halg îl făcură pe Kav-ger să-şi uite o clipă 
doctrinele lui libertine. 

— Sunt nişte trădători, se înfurie el - trebuie să luăm 
măsuri împotriva lor! 

— Asta e şi părerea mea, aprobă Hartlepool, de aceea am 
venit să vorbesc cu dumneavoastră. 

— Cu mine? De ce nu ai luat dumneata măsurile necesare? 
Hartlepool dădu din cap cu aerul unui om care ştie bine ce 
spune. 

— De la naufragiul Jonathan-uhii nu am decât autoritatea 
pe care vor ei să mi-o recunoască, explică el. Şi sunt sigur 
că ăştia doi n-au să mă asculte. 

— Şi de ce m-ar asculta pe mine? 

— Fiindcă le este teamă de dumneavoastră. 

Kav-gerul fu foarte surprins de răspuns. Inspira teamă 
cuiva? Mereu acelaşi argument: puterea, baza primelor 
raporturi sociale. 

— Haidem! rosti el cu un aer posomorât. 

Pomi direct spre cortul care adăpostea încărcătura 
Jonathan-ului. Tocmai intrase în post Kennedy. 

— Aţi trădat încrederea pe care o avem în voi... îi spuse cu 
asprime Kav-gerul. 

— Dar... domnule... se bâlbâi Kennedy. 

— Aţi trădat-o, afirmă rece Kav-gerul. începând din clipa 
asta, dumneata şi Sirdey nu mai faceţi parte din echipajul 


Jonathan-uhxi. 

— Dar... încercă să protesteze Kennedy. 

— Sper că nu trebuie să v-o spun de două ori. 

— Bine, domnule... am înţeles, bolborosi Kennedy, 
scoţându-şi cu un aer umil bereta. 

În clipa aceea, în urma Kav-gerului se auzi o voce: 

— Cu ce drept dai ordine omului acesta? 

Kav-gerul se întoarse şi-l văzu pe Lewis Dorick, care, 
însoţit de Fred Moore, asistase la diferendul cu Kennedy. 

— Şi dumneata cu ce drept mă întrebi? îi întoarse el 
întrebarea cu un ton semeţ. 

Văzându-se susţinut, Kennedy îşi pusese din nou bereta pe 
cap, rânjind cu obrăznicie. 

— Dacă nu-l am, mi-l iau, ripostă Lewis Dorick. Nu ne 
trebuie stăpân aici! 

Stăpân!... Se găsea cineva care să-l acuze pe Kav-ger că 
îşi lua aere de stăpân! 

— Ei, aşa s-a obişnuit domnul, interveni Fred Moore ironic. 
Domnul nu este la fel cu toată lumea. Comandă, 
decretează... Poate că domnul este împărat, nu? 

— Omul acesta nu este dator să asculte de nimeni, spuse 
tăios Lewis Dorick arătând spre Kennedy. N-are decât să-şi 
reia locul în echipaj dacă îi face plăcere. 

Kav-gerul nu rosti un cuvânt, însă, când văzu că adversarii 
lui fac un pas înainte, strânse hotărât pumnii. Dacă era silit, 
avea să se apere. Nu se temea de duşmani de teapa celor 
din faţa lui. Puteau fi şi zece, şi nu erau decât trei! Ce 
ruşine însă ca o făptură cugetătoare să fie silită să recurgă 
la aceleaşi argumente ca şi o brută! 

Din fericire, nu fu nevoit să ajungă până acolo. Harry 
Rhodes şi Hartlepool, care îl urmaseră de aproape, puseră 
capăt, prin ivirea lor, acestei situaţii penibile. Dorick, Moore 
şi Kennedy bătură imediat în retragere. 

Kav-gerul privi după ei trist. Deodată, se auziră strigăte 
puternice venind dinspre râu. Urmat de tovarăşii săi, Kav- 
gerul se îndreptă într-acolo, unde găsiră câţiva emigranţi 


strânşi în junii unui grup mai mic, care făcea un tapaj 
groaznic. 

Motivul acestei răzmeriţe subite? Era aşa de neînsemnat, 
aşa de vechi, încât niciunul dintre beligeranţi nu l-ar fi 
putut preciza. 

Totul începuse cu şase săptămâni mai înainte: o femeie 
pretindea că împrumutase alteia un obiect oarecare de 
menaj, şi, la rândul ei, aceasta din urmă susţinea cu tărie că 
i-l înapoiase. Cine avea dreptate? Nimeni nu ştia. Din vorbă 
în vorbă, cele două femei ajunseseră la ocări. Câteva zile 
mai târziu, cearta reîncepuse, mai grav de data aceasta, 
căci bărbaţii se crezură obligaţi să se amestece şi ei. De 
altfel, motivul diferendului era aproape uitat; nu mai stăruia 
decât un început de ură reciprocă care creştea din ce în ce 
mai mult, împingându-i pe cei patru adversari să-şi arunce 
în orice ocazie vorbele cele mai grele, acuzându-se reciproc 
de cele mai urâte fapte, în mare parte născocite. 

De la vorbe la lapte nu era decât un pas. Cei doi bărbaţi 
ajunseră să se încaiere, şi unul dintre ei mănâncă o bătaie 
în lege. A doua zi, fiul învinsului se crezu obligat să-şi 
răzbune părintele şi se încinse o nouă bătălie, mai serioasă 
decât precedenta, deoarece locuitorii din casele în care 
stăteau combatanții nu putură rezista dorinţei de a lua şi ei 
parte la luptă. 

Războiul odată declarat, cele două grupuri se apucară să 
facă o propagandă intensă, recrutându-şi fiecare noi 
partizani. Până la urmă, majoritatea emigranților se împărţi 
în două tabere. Pe măsură însă ce armatele deveneau tot 
mai numeroase, conflictul se agrava. Nimeni nu-şi mai 
amintea originea litigiului. Se discuta acum asupra 
destinaţiei de adoptat când avea să sosească vasul pentru 
repatriere. Să-şi urmeze drumul spre Africa? Nu ar fi fost 
mai bine să se înapoieze în America? Acesta era motivul 
tărăboiului. Dintr-o neînsemnată ceartă a două femei, se 
ajunsese la dezbaterea unei chestiuni grave. Adversarii 
erau, de altfel, convinşi că nu vorbiseră niciodată altceva, şi 


cele două teze puse faţă în faţă erau apărate cu o pasiune 
egală. Perorau cu aprindere în grupuri mici, aruncându-şi 
în cap, ca pe nişte proiectile, argumente pro şi contra, în 
timp ce cei cinci japonezi priveau cu mirare la tovarăşii lor 
înfierbântaţi. 

Ferdinand Beauval, fericit că se simte în elementul lui, 
încerca în zadar să se facă ascultat. Se agita zadarnic 
colindând din grup în grup, căci nu-l asculta nimeni. 
Zumzetul de voci se accentua în vociferări din ce în ce mai 
violente, furtuna nu era departe. Primul care avea să treacă 
la fapte avea să declanşeze ipso facto toţi pumnii, şi scena 
ameninţa să se sfârşească printr-o păruială generală. 

Aşa cum o ploaie mică potoleşte uneori o furtună, după 
cum spune proverbul, un singur om reuşi să pună capăt 
dintr-odată acelei stări de aţâţare generală. Unul dintre 
emigranţi venea în goană spre mulţimea certăreaţă, 
strigând cât putea: 

— O corabie! Se vede o corabie. 

xi. liberi! 

O corabie!... Nimic nu i-ar fi putut domoli mai repede pe 
emigranţi decât cuvântul acesta. Adunarea se sparse 
numaidecât şi mulţimea se revărsă ca o cascadă spre țărm. 
Nu se mai gândea nimeni la ceartă. Se înghesuiau, se 
înghionteau pe tăcute. într-o clipă, toţi emigranții se 
strânseseră pe vârful capului din est, de unde se putea 
vedea tot întinsul oceanului. 

Harry Rhodes şi Hartlepool urmaseră şi ei mulţimea, 
îndreptându-şi cu oarecare emoție privirea spre orizontul 
de sud, unde, într-adevăr, o dâră de fum anunţa prezenţa 
unui vapor. 

În scurt timp se ivi şi corpul vasului, mărindu-se treptat; 
era un vapor de vreo patru sute de tone, la catargul căruia 
flutura un pavilion care încă nu se distingea bine, din cauza 
distanţei prea mari. 

Emigranţii se priviră între ei dezamăgiţi. Un vas aşa de 
mic nu putea îmbarca toată lumea de pe insulă. Probabil că 


nu era vasul de ajutor făgăduit de guvernatorul de la Punta- 
Arenas. 

Chestiunea aceasta se lămuri însă în scurt timp. Vasul 
înainta repede. Nu se înnoptase bine când nu mai era decât 
la cel mult trei mile de insulă. 

— Pavilion chilian, spuse Kav-gerul, după ce examina cu 
atenţie fâşia de pânză de la pupa vasului. 

Peste trei sferturi de oră, în întunericul adânc care se 
lăsase, un zuruit de lanţuri arătă că vaporul ancora. Atunci, 
mulţimea se împrăştie, comentând în grupuri evenimentul. 

Noaptea se scurse în linişte. In zori, emigranții văzură 
corabia ancorată la câteva sute de metri de țărm. 
Hartlepool, la întrebarea unora, declară că era un avizo al 
marinei militare chiliene. 

Şi nu se înşela, lira, inlr-adevăr, un avizo chilian. Pe la ora 
opt dimineaţa, comandantul acestuia debarcă pe uscat, 
unde fu înconjurat imediat de chipuri îngrijorate, lui asaltat 
cu întrebări. De ce li se trimisese un vapor aşa de mic? 
Când urma să vină altul? Nu cumva aveau da gând să-i lase 
să moară pe insula Hoste? Comandantul nu ştia cui să 
răspundă mai întâi. Aşteptă să se domolească potopul acela 
de întrebări, şi, când se făcu puţină linişte, luă cuvântul, 
vorbind tare, ca să fie auzit de toți. 

Ţinu de la început să-şi liniştească auditoriul. Emigranţii se 
puteau bizui pe bunăvoința guvernului chilian. Sosirea 
avizo-ului era cea mai bună dovadă că nu fuseseră uitaţi. 

Le explică apoi că cl nu venise decât ca să le aducă la 
cunoştinţă o propunere a guvernului chilian, care, probabil, 
avea să-i atragă: Chile se declara gata să cedeze insula 
Hoste, oferind-o naufragiaţilor nu ca pe o concesiune 
vremelnică, ci în deplină proprietate, fără nici o condiţie şi 
fără nici o restricţie. 

Propunere clară, cinstită. Am putea adăuga: şi 
îndemânatică. Renunţând la insula Hoste, în scopul de a-i 
asigura imediat punerea în valoare, Chile atrăgea, într- 
adevăr, colonişti din celelalte insule, Clarence, Dawson, 


Navarin, Hermitte, rămase în stăpânirea statului respectiv. 
Dacă noua colonie mergea bine, lucru foarte probabil, de 
altfel, toată lumea avea să se convingă că Magellania avea o 
climă blândă, avea să afle de resursele ei agricole şi 
minerale, şi lucrul acesta îi putea ademeni pe mulţi. 

Punta-Arenas, port deschis, debarasat de orice 
chiţibuşărie vamală, avea înaintea lui un viitor strălucit. 
Prin portul acesta, Chile îşi asigura preponderența asupra 
Strâmtorii Magellan. Nu ar fi stricat câtuşi de puţin să 
obţină un rezultat asemănător şi în partea de sud a 
arhipelagului. în scopul acesta, guvernul din Santiago, 
călăuzit de un simţ politic foarte fin, se hotărâse să renunţe 
la insula Hoste - sacrificiu mai mult aparent decât real - 
aceasta fiind absolut pustie. 

— 1 12 — 

Rămânea acum de ştiut dacă naufragiaţii de pe Jonathan 
vor accepta oferta care li se făcea. Guvernul înţelegea să 
rezolve cât mai în grabă chestiunea aceasta. Avizo-ul sosise 
cu propunerea şi avea să plece cu răspunsul. Comandantul 
avea depline puteri pentru a trata cu emigranții, urmând să 
rezolve toată chestiunea în maximum cincisprezece zile, 
după care trebuia să plece, indiferent dacă tratatul era 
semnat sau nu. 

Dacă răspunsul era negativ, guvernul avea să avizeze mai 
târziu asupra mijloacelor de repatriere. Poate că ar fi cerut 
societăţii de colonizare să trimită o navă de ajutor, lucru 
care, fireşte, ar fi necesitat oarecare timp. 

Vă puteţi deci uşor închipui ce efect extraordinar produse 
oferta guvernului din Santiago. 

Nimeni nu se aştepta la aşa ceva. Incapabili să ia vreo 
hotărâre într-o asemenea împrejurare serioasă, emigranții 
începură prin a se uita prostiţi unul la altul; apoi, gândul 
tuturor zbură spre cel pe care ei îl credeau cel mai în stare 
de a lua hotărâri în interesul comun. Se întorseră toţi, ca la 
comandă, spre vest, adică spre golfuleţul în care se legăna 
Wel-Kiej. 


Dar Wel-Kiej dispăruse. 

Fu o clipă de adevărată stupoare. Apoi, mulţimea începu 
sa se agite, pentru ca, în cele din urmă, să fie nevoită să 
recunoască un lucru cert: Kav-gerul plecase. 

Emigranţii rămaseră înlemniţi. Sărmanii oameni se 
obişnuiseră să se lase în grija Kav-gerului, a cărui 
inteligenţă şi devotament le cunoşteau prea bine toţi. Şi 
uite că el îi părăsea tocmai în clipa în care soarta lor era în 
joc. Dispariţia lui produse aproape acelaşi efect de senzaţie 
ca şi apariţia vasului chilian în apele insulei Hoste. 

Harry Rhodes fu şi el foarte mâhnit, dar pentru alte 
motive, înţelegea ca prietenul lui să părăsească insula în 
ziua în care plecau şi emigranții, dar de ce nu aşteptase 
până atunci? Nu se rupe în mod aşa de brutal o prietenie 
sinceră, fără măcar un cuvânt de rămas bun. 

Pe de altă parte, de ce plecarea asta pripită care semăna 
mai de grabă a fugă? Era provocată cumva de sosirea 
vasului chilian? Dat fiind misterul care înconjura viaţa 
omului acesta, căruia nu i se cunoştea nici măcar 
naționalitatea, toate ipotezele erau admisibile. 

Absența sfătuitorului lor obişnuit, de sfaturile căruia ar fi 
avut nevoie acum mai mult decât oricând, îi puse în mare 
încurcătură pe emigranţi. începură să se împrăştie, astfel 
că în scurt timp comandantul avizo-ului se trezi aproape 
singur. Se depărtaseră discret cu toţii, pentru a nu fi siliţi să 
ia parte la vreo hotărâre şi a-şi crea astfel răspunderi. 

În schimb însă, oferta guvernului chilian fu subiect de 
discuţie permanentă timp de opt zile. în general, bieţii 
oameni erau foarte uimiţi. Pentru mulţi dintre emigranţi, 
propunerea părea aşa de surprinzătoare, încât mulţi din ei 
refuzau să o ia în serios. Rugat de tovarăşii lui, Harry 
Rhodes tăcu o vizită comandantului, pentru a obţine 
asigurări formale că independenţa insulei Hoste va fi 
garantată de republica chiliana. 

Comandantul îşi dădu toată silinţa să fie cât mai 
convingător. Arătă ce urmărea guvernul chilian şi cât de 


avantajos era pentru emigranţi să se stabilească definitiv 
într-un ţinut a cărui prosperitate le era garantată. Nu uită 
să pomenească şi de prosperitatea coloniei din Punta- 
Arenas şi să adauge că Chile înţelegea să dea coloniştilor 
tot ajutorul de care ar fi avut nevoie aceştia. 

— Actul de donaţie este gata, mai spuse comandantul! Nu 
mai rămâne decât să fie semnat. 

— De către cine? întrebă Harry Rhodes. 

De către delegaţii aleşi de adunarea generală a 
emigranților. 

Într-adevăr, aceasta era singura modalitate pentru a 
perfecta un angajament de natura aceasta. Mai târziu, când 
noua colonie avea să se ocupe de treburile interne, avea să- 
şi aleagă, probabil, şi un şef, alegere în care Chile înţelegea 
să nu se amestece în nici un fel. 

În cazul în care cititorul ar putea fi mirat de urmările pe 
care le-ar fi avut propunerea aceasta, credem nimerit să 
facem o descriere exactă a situaţiei. 

Ce erau emigranții aceştia? Nişte oameni sărmani, pe care 
necesităţile vieţii îi siliseră să se expatrieze. Ce importanţă 
avea, aşadar, pentru ei dacă se stabileau aici sau într-altă 
parte, din moment ce viitorul le era asigurat şi condiţiile de 
trai erau convenabile? Din punct de vedere al climei, insula 
Hoste era aşa cum am văzut: nici mai bună, nici mai rea 
decât alte ţinuturi locuite de oameni; din punct de vedere al 
securităţii, insula era mult mai avantajoasă decât Baia 
Lagoa, destinaţia iniţială a emigranților. Acolo ar fi avut de- 
a face cu triburile barbare ale cafrilor, pe când aici, în 
regiunea aceasta pustie, erau departe de vecinătăţi de 
acestea primejdioase; pe de altă parte, societatea de 
colonizare nu obținuse concesiunea sud-africană decât 
pentru un termen limitat, şi guvernul portughez nu renunţa 
la drepturile lui în folosul coloniştilor. Pe când în 
Magellania, dimpotrivă, aceştia s-ar fi bucurat de o libertate 
desăvârşită, iar insula Hoste, devenită proprietatea lor 
definitivă, era ridicată la rangul de stat suveran. Mai 


atârnau apoi în balanţă şi greutăţile unei noi călătorii pe 
ocean, precum şi faptul că guvernul chilian se interesa de 
soarta coloniei. Se puteau bizui pe ajutorul lui. în scurt 
timp, s-ar fi stabilit o comunicaţie regulată cu Punta-Arenas, 
s-ar fi întemeiat aşezări pe litoralul Strâmtorii Magellan şi 
în alte pufete ale arhipelagului; pe urmă, nici Argentina nu 
avea să-şi lase în părăsire posesiunile ei din Fuegia. Avea să 
întemeieze acolo aşezări comerciale rivale cu Punta-Arenas. 

Toate argumentele acestea, trebuie să recunoaştem, aveau 
oarecare greutate şi sfârşiră prin a triumfa. După 
îndelungate conciliabule, majoritatea emigranților tindea în 
mod evident către acceptarea ofertei. 

Ce păcat că plecase Kav-gerul, tocmai acum când era 
atâta nevoie de sfaturile lui! Poate probabil că el ar fi fost 
de părere să fie acceptată propunerea aceasta, care reda 
libertatea uneia dintre cele unsprezece insule mari ale 
arhipelagului magellanic. Harry Rhodes era sigur că numai 
Kav-gerul ar fi putut vorbi în sensul acesta, cu autoritatea 
aceea pe care i-o dădeau atâtea servicii aduse obştei. 

În ceea ce îl privea pe el, personal, Harry Rhodes era 
pentru acceptare şi - fenomen care nu avea şanse să se mai 
reproducă vreodată - în privinţa aceasta era absolut de 
aceeaşi părere cu Ferdinand Beauval. într-adevăr, liderul 
socialist făcea o propagandă activă în favoarea acceptării. 
Ce nădăjduia el oare? Plănuia să-şi pună doctrina în 
practică? Ce câmp magnific pentru marea experienţă a 
unui colectivism sau chiar a unui comunism integral, ce 
aventură miraculoasă, ce material minunat gloata aceea 
incultă, proprietară, ca în primele începuturi ale lumii, a 
unui teritoriu pe care nimeni nu era îndrituit să îl 
revendice! 

Astfel că Ferdinand Beauval se frământa ca scos din minţi, 
colindând din casă în casă şi din cort în cort şi pledându-şi 
cu aprindere cauza. 

În sfârşit, trebuia să se voteze o hotărâre. Termenul fixat 
de guvernul chilian se apropia, şi comandantul avizo-ului 


grăbea lucrurile cât îi sta în putere. 

În ziua de 26 octombrie fu convocată o adunare generală. 
Luară parte la scrutinul definitiv toţi emigranții majori, în 
număr de opt sute douăzeci şi patru, restul fiind compus din 
femei, copii şi tineri sub vârsta de douăzeci şi unu de ani, 
plus câţiva absenţi, ca şefii familiilor Gordon, Rivicre, 
Ivanoft şi Gimelli. 

Rezultatul scrutinului a fost de şapte sute nouăzeci şi două 
de voturi în favoarea acceptării, adică o majoritate 
considerabilă. Nu fuseseră decât treizeci şi doi de opozanți, 
care, în cele din urmă, n-avură încotro şi se supuseră 
hotărârii majorităţii. 

Se procedă apoi la alegerea a trei delegaţi. Cu ocazia 
aceasta, Ferdinand Beauval obţinu un succes măgulitor. Fu 
ales de emigranţi, care, dintr-un instinctiv sentiment de 
prevedere, îi dădură ca tovarăşi pe Harry Rhodes şi 
Hartlepool. 

Tratatul fu semnat în aceeaşi zi chiar, şi imediat fu ridicat 
pe țărm drapelul hostelian - jumătate alb, jumătate roşu - 
pe care avizo-ul îl salută cu douăzeci şi una de lovituri de 
tun. Arborat pentru prima dată, drapelul flutură vesel în 
adierea uşoară a vântului, anunțând lumii naşterea unei ţări 
libere. 

xii. prima copilărie a unui popor. 

A doua zi de dimineaţă, avizo-ul ridică ancora şi dispăru în 
câteva clipe în dosul capului. Luase cu el zece dintre cei 
cincisprezece marinari de pe Jonathan. Ceilalţi cinci, 
printre care Kennedy, Hartlepool şi bucătarul Sirdey, 
preferaseră să rămână pe insulă în calitate de colonişti. 

Kennedy şi Sirdey aveau toate motivele să ia hotărârea 
aceasta. Rău văzuţi amândoi de căpitani, le-ar fi tost foarte 
greu să găsească angajamente, astfel că preferaseră să 
rămână pe insulă, unde nădăjduiau să ducă o viaţă mai 
uşoară, într-o societate la început de organizare, în care 
legile nu puteau fi aşa de aspre multă vreme de aici încolo. 
Ceilalţi marinari sperau, ca şi Hartlepool, în posibilitatea 


unei vieţi libere într-o ţară nouă, devenind din marinari 
simpli pescari. 

Realizarea sau eşecul visului lor avea să depindă în mare 
parte de orientarea care avea să se dea guvernării insulei. 
într-un stat bine administrat, cetăţenii au şansa de a se 
îmbogăţi prin munca lor. 

Dimpotrivă, dacă puterea centrală nu ştie să descopere şi 
să aplice măsurile menite să grupeze eforturile individuale, 
orice muncă rămâne fără folos. Astfel că organizarea 
coloniei era una dintre cele mai importante chestiuni. 

Deocamdată însă, hostelienii - acesta era numele pe care îl 
adoptaseră - nu-şi prea băteau capul cu rezolvarea acestei 
probleme. Nu se gândeau decât la petrecere. Magicul 
cuvânt libertate îi îmbătase ca pe nişte copii mari. Nu-şi 
frământau mintea să-i pătrundă înţelesul adânc, nu îşi 
spuneau că libertatea este o ştiinţă care trebuie învățată şi 
că, pentru a fi liber, trebuie mai întâi să trăieşti. 

Nu există serbare populară fără tărăboi. Hotărâră deci să 
facă chef mare în ziua aceea; astfel că, în timp ce femeile 
trebăluiau prin bucătării, bărbaţii se îndreptară spre 
depozitul de băuturi. 

Se înţelege de la sine că, de la proclamarea 
independenţei, depozitul acesta nu mai era supravegheat. 
împrejurările îi ridicaseră pe naufragiaţi la demnitatea de 
naţiune, astfel că nimeni în afară de ea nu era îndrituit să-i 
reglementeze exerciţiul suveranităţii. De altfel, cine să mai 
facă de gardă, odată ce cea mai mare parte dintre marinari 
plecaseră? 

Dădură deci cep unui butoi şi erau tocmai pe punctul de a 
proceda la împărţire, când câţiva dintre emigranţi avură o 
idee mai bună. Alcoolul acesta era, la urma urmei, al lor, al 
tuturor. De ce să nu fie distribuit atunci până la ultimul 
strop? Propunerea fu primită cu un entuziasm aproape 
general. După o evaluare aproximativă a depozitului, 
rezultă că fiecare bărbat avea drept la o parte şi fiecare 
femeie sau copil la o jumătate de parte. Hotărârea aceasta 


fu pusă în aplicare imediat, fiecare primindu-şi partea în 
mijlocul unei veselii generale. 

Seara, petrecerea atinse punctul culminant. Fură uitate 
toate certurile. Toate naţionalităţile se contopiră într-una 
singură, fraternizară. Se organiză un bal în sunetele unui 
acordeon binevoitor şi perechile începură să danseze de zor 
în mijlocul cercului de cheflii. 

Inutil să mai spunem că printre aceştia era şi Lazăre 
Ceroni. Deşi încă de la ora şase seara nu mai era în stare să 
se ţină pe picioare, la ora zece el încă bea. Lucrul acesta 
promitea un sfârşit trist de serbare pentru Tullia şi pentru 
Graziella. 

În acelaşi timp, ceva mai retras, în întuneric, un alt beţiv 
trăgea de zor la măsea. Acesta îşi regăsea în groaznica 
otravă, pentru câteva ore, o parte din sufletul pe care tot ea 
i-l ruinase. Deodată, un cântec admirabil întrerupse dansul. 
Sătul până în gât de alcool, Fritz Gross îşi regăsea geniul. 
Timp de două ore, cântă neîntrerupt, improvizând melodii 
sublime, în mijlocul unui cerc de sute de chipuri cu ochi 
strălucitori şi guri larg căscate ca şi cum ar fi vrut să soarbă 
torentul muzical care izvora din genialul instrument al 
violonistului. 

Dintre toţi auditorii lui Fritz Gross, cel mai atent şi mai 
pasionat era un copil. Sunetele acelea, de o frumuseţe de 
negrăit, erau pentru Sand o adevărată revelaţie. 
Descoperea muzica şi pătrundea tremurând în regatul 
acesta necunoscut lui până atunci. Stând în picioare în 
centrul cercului format de emigranţi, chiar în faţa 
muzicantului, privea, asculta, netrăind decât prin urechi şi 
ochi, cu sufletul vrăjit vibrând de o emoție vie, plină de 
bucurie. 

Ce cuvinte ar putea reda pitorescul spectacolului? Jos, pe 
pământ, un om aproape inform din cauza mărimii lui 
colosale, cu capul plecat în piept, cu ochii închişi, cântând, 
cântând fără răgaz, pierdut într-o lume de fantastic sublim, 
la lumina unei facle fumegânde care îi proiecta o umbră 


imensă în noapte. în faţa acestui om, un copil în extaz, şi în 
jurul acestui straniu grup o mulţime tăcută, invizibilă 
aproape în întunericul din jur. O pâlpâire vremelnică a 
torţei lumina o clipă un nas, o frunte, o ureche, plăsmuite 
parcă de bezna în care sta cufundată gloata învăluită de 
vraja cântecului gingaş şi dulce al viorii. 

Pe la miezul nopţii, istovit, Fritz Gross lăsă să-i cadă 
arcuşul din mână şi adormi buştean. Tăcuţi, emigranții se 
împrăştiară pe la locuinţele lor. 

A doua zi nu mai exista nici o urmă din emoția aceasta 
trecătoare, şi coloniştii fură cuprinşi din nou de pofta de 
chef. Petrecerea începu iar şi probabil că n-avea să să 
termine decât odată cu ultima picătură de alcool. 

— 119- 

Reîntorcându-se pe insulă, la patruzeci şi opt de ore după 
plecarea avizo-ului, WelKiej-ul pică în toiul chefului. Nimeni 
nu păru să-şi mai amintească că barca lipsise timp de două 
săptămâni, şi cei sosiți cu ea fură primiţi ca şi cum n-ar fi 
plecat de pe insulă. Kav-gerul nu-şi putea crede ochilor. Ce 
era cu pavilionul acela necunoscut împlântat pe țărm, şi ce 
însemna veselia aceea de care fuseseră cuprinşi toţi 
emigranții? 

Harry Rhodes şi Hartlepool îl puseră în curent cu ultimele 
evenimente. Kav-gerul îi ascultă, adânc mişcat. Pieptul i se 
umfla ca şi cum ar fi respirat un aer mai curat, chipul îi era 
transfigurat. Mai exista, prin urmare, un ţinut liber în 
arhipelagul magellanic! 

Cu toate acestea, nu suflă un cuvânt despre motivele 
plecării lui. De ce ar fi făcut-o? Ar fi reuşit să-l facă pe Harry 
Rhodes să înţeleagă de ce, hotărât să rupă orice legătură 
cu universul civilizat, decisese să plece de cum zărise avizo- 
ul guvernamental, pe care el îl presupunea însărcinat să 
afirme autoritatea guvernului chilian, şi de ce, ascuns într- 
unui din golfurile insulei Hardy, aşteptase plecarea acelui 
avizo, pentru ca numai după aceea să revină în tabără? 


— Nefericiţii aceştia nu concep libertatea decât 
îmbătându-se zdravăn, spuse Harry Rhodes ca încheiere a 
relatărilor sale. Nu prea au aerul să se gândească la 
necesitatea de a organiza şi instala o conducere oarecare. 

— Ei, răspunse Kav-gerul, uşurinţa lor este scuzabilă. Au 
îndurat atâtea până acum! Nebunia asta are să treacă şi au 
să se apuce şi de lucururi serioase. Cât despre alegerea 
unei conduceri, eu unul mărturisesc cinstit că nu-i văd 
utilitatea. 

— Cu toate acestea, trebuie să însărcinăm pe cineva să 
facă puţină ordine în harababura asta - obiectă Harry 
Rhodes. 

— la lăsaţi astea! răspunse Kav-gerul. Ordine are să se 
facă de la sine. 

— Având însă în vedere trecutul... 

— Pe noi nu trebuie să ne intereseze decât prezentul. Până 
acum tovarăşii noştri se considerau încă cetăţeni ai Americii 
sau Europei. De acum încolo, sunt hostelieni, mai exact ceva 
cu totul deosebit. 

— Aşadar, părerea dumneavoastră? 

— Să-şi trăiască viaţa în linişte. Au norocul să fie scutiţi de 
legi. Să nu se apuce să-şi facă aşa ceva. La ce ar servi legile 
acestea? Sunt convins că, prin însăşi firea lui, omul este 
paşnic. Dacă n-ar fi prejudecățile şi ideile rămase din secole 
întregi de sclavie, omenirea ar putea trăi o viaţă minunată. 
Pământul stă întreg la dispoziţia oamenilor. Să-l exploateze 
din plin şi să se bucure frăţeşte de bogăţiile lui. De ce să 
reglementezi aşa ceva? 

Harry Rhodes nu părea deloc convins de adevărul acestor 
puncte de vedere optimiste. Nu răspunse însă nimic, 
lăsându-l pe Hartlepool să vorbească. 

— în aşteptarea unor dovezi de fraternitate mai 
convingătoare decât fraternizarea la chef, zise el, noi am 
crezut nimerit să confiscăm toate armele şi muniţiile. 

Într-adevăr, societatea de colonizare adăugase la 
încărcătura Jonathan-uhxi şi şaizeci de carabine, câteva 


butoiaşe cu praf de puşcă, gloanţe, plumb şi cartuşe. 
Nimeni nu-şi mai adusese aminte până acum de materialul 
acesta de război. Hartlepool însă profitase de dezordinea 
generală pentru a-l pune, prevăzător, la adăpost. Şi poate 
că ar fi fost greu să găsească o ascunzătoare convenabilă, 
dacă Dick nu i-ar fi destăinuit existenţa peşterilor care 
străbăteau dintr-o parte într-alta masivul vârfului de est al 
insulei. Astfel că, ajutat de Harry Rhodes şi de cei doi muşi, 
maistrul de echipaj transportase tot materialul acolo, 
îngropându-l adânc în peştera superioară. De atunci 
Hartlepool se simţea mai liniştit. Kavgerul aprobă măsura 
aceasta de prevedere. 

— Bine ai făcut, Hartlepool, zise el. Ce nevoie au tovarăşii 
noştri de arme, în ţinutul acesta pustiu? 

— N-au nevoie, afirmă maistrul de echipaj. La bordul 
Jonathan-lui regulamentele erau formale. Emigranţii au fost 
percheziţionaţi amănunţit şi orice armă găsită asupra lor, 
confiscată. Aşa că nu mai există alte arme în afară de cele 
ascunse de noi, iar pe astea nu are să le găsească nimeni. 
Aşa că... Hartlepool se întrerupse brusc. Părea foarte 
îngrijorat. 

— Mii de draci! exclamă el. Ba da, mai sunt arme. N-am 
găsit decât patruzeci şi opt de puşti, şi erau şaizeci. 
Credeam că este o greşeală. Acum însă îmi amintesc că cele 
douăsprezece lipsă au fost luate de Rivicre, Ivanoff, Gimelli 
şi Gordon. Din fericire, aceştia sunt oameni cumsecade, 
astfel că nu avem de ce ne teme. 

— Sunt alte pericole ceva mai amenințătoare decât armele 
astea. Alcoolul, de exemplu. Deocamdată, toată lumea se 
sărută, dar n-o să meargă lucrurile mereu aşa. Lazăre 
Ceroni a şi început să-şi dea în petec: dacă nu eram eu şi 
Hartlepool de faţă, ar fi ieşit rău de tot scandalul. 

— Omul ăsta e un monstru, zise Kav-gerul. 

— Ca toţi beţivii, de altfel. Nu contează, norocul celor două 
femei este că s-a reîntors şi Halg... Şi fiindcă veni vorba, ce 
mai face tânărul nostru sălbatic? 


— Este bine, atât cât poate fi un tânăr în starea lui 
sufletească. Nu este nevoie să vă mai spun că nu prea i-a 
venit uşor să plece cu noi. A fost nevoie să-i dau cuvântul 
meu de onoare că o să ne reîntoarcem în cât mai scurt timp 
posibil. 

În timpul acesta, Halg se grăbise să se ducă la Graziella. 
Din nefericire, bucuria revederii fu întunecată oarecum de 
mâhnirea Graziellei în legătură cu purtarea tatălui ei. Pe de 
altă parte, era exasperată şi de curtea asiduuă pe care i-o 
făcea Patterson, precum şi de faptul că era urmărită mereu 
de Sirk. Nu putea face un pas prin insulă fără să se expună 
grosolăniilor acestui individ mârşav. Halg o ascultă 
tremurând de indignare. 

— într-un colţ al cortului, clocindu-şi beţia, Lazăre Ceroni 
dormea dus. Cu siguranţă că, de îndată ce urma să se 
trezească, avea să o ia da capo, deoarece cheful general 
care se încinsese pe insulă nu dădea nici un semn că ar fi pe 
sfârşite. Atât doar că îşi schimba caracterul, devenind mai 
puţin copilăresc. Alcoolul îşi desăvârşea opera. Starea de 
lâncezeală pe care o provoca după trezire nu putea fi 
combătută decât prin doze din ce în ce mai mari, astfel că, 
încet-încet, uşoara ameţeală de la început făcea loc unei 
beţii crunte, care avea să devină violentă când dozele aveau 
să se mărească. 

Simţind primejdia, unii dintre emigranţi începeau să dea 
bir cu fugiţii, revenind încetul cu încetul la realitate şi 
începând să-i preocupe problema existenţei pe insulă. 


Problemă grea, dar rezolvabilă totuşi. Insula avea o 
suprafaţă de aproape două sute de kilometri pătraţi, şi solul 
era în majoritate cultivabil, aşa că putea hrăni uşor chiar o 
populaţie mai numeroasă. Condiţia era însă ca emigranții să 
nu se eternizeze la Baia Scothwell, ci să se răspândească 
prin ţinut. Uneltele necesare, seminţele nu le lipseau. Pe de 
altă parte, marea majoritate a emigranților erau agricultori. 
Aşa că era foarte natural ca ei să se ocupe tot cu 
agricultura. La început, fireşte că animalele domestice erau 
ceva cam prea puţin numeroase, dar cu siguranţă că, 
treptat-treptat, prin intermediul guvernului chilian, aveau 
să fie importate şi altele, din Patagonia, Argentina, Ţara de 
Foc şi insulele Falkland, unde se creşteau în stil mare oile. 

Câţiva dintre emigranţi îşi dădură seama de necesitatea 
aceasta de muncă şi activitate intensă. Astfel că, de îndată 
ce se termină cu distribuirea alcoolului, ei se duseră la 
depozitul de materiale şi unelte şi-şi aleseră cu grijă ceea ce 
socoteau necesar în vederea realizării planurilor lor: unul, 
unelte de agricultură, altul, vite de prăsilă, altul, unelte 
pentru exploataţii forestiere. Pe urmă, încărcând totul în 
care, plecaseră în căutare de locuri potrivite cu felul de 
activitate plănuit. 

Singurul dintre ei care rămase pe loc tu Patterson. Aici, 
ajutat de Long şi Blaker, care, în ciuda dureroasei 
experienţe avute, rămăsese alături de el, irlandezul se 
apucă în primul rând să-şi împrejmuiască locul pe care îl 
luase de la început în deplină proprietate cu titlul de prim 
ocupant. In scurt timp, un gard de bârne solide înconjură 
locul acesta din trei părţi, cea de-a patra fiind chiar ţărmul 
mării. în acelaşi timp, pământul, săpat cu grijă, fu 
însămânţat cu legume. Patterson plănuia să se ocupe cu 
legumicultura. 

După două zile de chef, socotind că au sărbătorit îndeajuns 
independenţa, altă serie de emigranţi începu să revină la 
realitate. Observară atunci că unii dintre tovarăşii lor nu-şi 
neglijaseră interesele în folosul chefului, aşa cum făcuseră 


ei până atunci. Convinşi însă că e mai bine mai târziu decât 
niciodată, se grăbiră să viziteze şi ei depozitul cu materiale, 
care, din fericire, se găseau încă din belşug. Nu le fu deci 
greu să se aprovizioneze şi ei cu cele necesare, ca apoi să 
pornească pe urmele înaintaşilor lor. 

În zilele următoare exemplul acesta avu imitatori din ce în 
ce mai numeroşi, astfel că, treptat, ceata de cheflii se 
micşora vizibil, în timp ce noi caravane porneau spre 
interiorul insulei. încetâncet, aproape toţi coloniştii plecară 
de la Baia Scotchwell. 

În aceeaşi măsură însă se micşora şi stocul de materiale; 
astfel că ultimii veniţi rămaseră cam cu buzele umflate. 
Dacă proviziile de alimente erau încă din belşug, 
materialele agricole lipseau aproape cu desăvârşire. Mai 
bine de trei sute de colonişti fură nevoiţi să se lipsească de 
orice animal de fermă, şi mulri dintre ei abia găsiră câteva 
unelte care le erau absolut necesare în viitoarea lor 
activitate pe insulă. 

Neavând însă ce face altceva, se mulţumiră şi cu puţinul 
găsit şi porniră pe drumul spre necunoscut. Aproape toţi 
coloniştii în stare să mânuiască sapa şi cazmaua plecaseră, 
astfel că nu mai rămăseseră la Baia Scotchwell decât exact 
optzeci şi unu de locuitori, pe care ocupațiile lor anterioare 
îi punea într-o vădită stare de inferioritate faţă de viaţa care 
li se înfăţişa pe insulă. 

În afară de vreo zece plugari, rămaşi vremelnic aici din 
motive de sănătate, şi dintre care unul singur, căsătorit, era 
însoţit de soţia lui şi trei copii, rămăşiţa aceasta a gloatei 
împrăştiate era formată numai şi numai din colonişti de 
origine orăşeană. Era compusă din John Rame şi familia 
Rhodes, Beauval, Dorick şi Fritz Gross, cei cinci marinari 
Patterson, Long şi Blacker, cei patruzeci şi trei de lucrători, 
printre care Lazăre Ceroni cu familia şi, în sfârşit, Kav- 
gerul, cu cei doi tovarăşi ai săi, Halg şi Caroly. 

Aceştia trei din urmă nu-şi schimbaseră pentru nimic felul 
lor de trai. Atât doar că înlocuiseră primitiva lor ajupa 


printr-o locuinţă ceva mai confortabilă. 

Kav-gerul comunicase celor doi indigeni intenţia lui de a 
nu se mai înapoia pe Insula Nouă. Voia să-şi petreacă restul 
vieţii într-un ţinut liber, condiţie pe care insula Hoste o 
satisfăcea pe deplin. Halg fu încântat de hotărârea aceasta, 
care se potrivea aşa de bine cu planurile lui. Cât despre 
Caroly, el se supuse, ca de obicei, voinţei aceluia pe care îl 
considera drept stăpânul lui şi nu făcu nici o obiecţie, cu 
toate că şederea pe insulă îi reducea aproape la zero 
ocaziile de a-şi exercita meseria de pilot. 

Hotărât să trăiască numai prin el însuşi, Kav-gerul 
renunţase chiar la partea lui de provizii din depozitul 
Jonathan-uhxi; îşi însuşise însă una dintre casele 
demontabile rămase libere după plecarea emigranților şi o 
transportase, bucată cu bucată, pe ţărmul celălalt al râului, 
unde, ajutat de câţiva lucrători care-i oferiseră singuri 
serviciile, o clădi din nou, întărind-o cu bârne din trunchiuri 
de copaci şi transformând-o într-o locuinţă nu prea 
elegantă, dar, în schimb, extrem de solidă şi de confortabilă. 

Construcţia fiind terminată, Halg şi Karoly se îmbarcaseră 
pe Wel-Kiej şi plecară spre Insula-Nouă, de unde se 
înapoiară peste trei săptămâni, aducând tot mobilierul din 
vechea lor locuinţă. 

Pe urmă, viaţa îşi reluă cursul regulat. Caroly şi Halg se 
ocupau cu pescuitul şi cu săratul peştelui care prisosea 
consumaţiei zilnice, în timp ce Kav-gerul cutreiera insula în 
căutarea vânatului. Marşurile acestea zilnice îi îngăduiau să 
se ţină în permanent contact cu coloniştii. îi vizită, rând pe 
rând, aproape pe toţi, şi putu constata că, de la început 
chiar, se diferenţiau între ei din punct de vedere al felului 
de muncă şi de trai. Unii progresau, alţii stăteau pe loc sau 
dădeau înapoi. 

Cele patru familii care începuseră munca înaintea tuturor 
figurau în fruntea celor mai prospere exploataţii. 
Fierăstraiele lui Rivicre funcționau din plin, şi scândurile 


fabricate până atunci reprezentau încărcătura câtorva 
corăbii cu un tonaj destul de respectabil. 

Germain Rivicre primi vizita Kav-gerului cu mare bucurie 
şi profită de ocazie pentru a se informa asupra ultimelor 
evenimente, plângându-se că nu fusese chemat şi el la 
alegerea conducerii coloniei. Cine fusese ales şef? în ce fel 
urma să fie guvernată insula? 

Rămase foarte dezamăgit când află că nu se făcuse nici o 
alegere şi că emigranții plecaseră care încotro fără să se 
mai ocupe de alegerea unei conduceri. Mai dezamăgit însă 
decât de orice fu când îşi dădu seama că interlocutorul său, 
omul pentru care simţea tot atât respect, cât şi 
recunoştinţă, aproba purtarea acestor oameni nesăbuiţi. 

— Dar lemnul meu? întrebă el, arătând Kav-gerului 
grămezile de scânduri rânduite frumos pe malul râuleţului. 
Cum am să-l pot vinde? 

— De ce să ţi-l vândă alţii, oameni care n-ar avea nici un 
folos din asta? De altfel, sunt convins că ai s-o scoţi la capăt 
Şi singur. 

— Se poate, spuse Rivicre. Asta nu înseamnă însă că n-ar fi 
mai uşor pentru noi dacă, în schimbul unei mici contribuţii, 
am avea pe cineva care să se intereseze de nevoile generale 
ale coloniei. Nu prea o să ne fie uşoară viaţa dacă nu 
împărţim cât de cât munca, dacă nu ne gândim decât la 
interese personale şi suntem obligaţi să ne procurăm, 
fiecare în parte, cele necesare. Cred că un schimb de 
servicii reciproce ne-ar uşura mult viaţa. 

— Aveţi atât de multe nevoi? întrebă Kav-geral zâmbind. 
Germaine Rivicre părea însă serios îngrijorat. 

— Este firesc ca oricine să caute ca munca să-i fie 
răsplătită, zise el. Dacă insula Hoste nu-mi poate oferi 
răsplata aceasta, voi pleca - şi vă asigur că nu numai eu - 
de îndată ce voi fi pus de-o parte ceva economii care să-mi 
îngăduie să pot trăi într-o ţară ceva mai plăcută. Pentru 
asta, aşa cum spuneaţi, n-o să-mi fie greu s-o scot la capăt şi 


nici altora n-o să le fie, probabil. însă cei ce nu vor reuşi să 
facă ceva rămân ca vai de capul lor. 

— Eşti ambițios, domnule Riviere! spuse Kav-gerul. 

— Dacă n-aş fi, nu m-aş strădui atât, răspunse Germain 
Riviere. 

— Şi este bine asta? 

— Foarte bine. Fără munca şi eforturile noastre, lumea ar 
fi ca în primele timpuri ale ei, şi progresul n-ar fi decât o 
vorbă goală. 

— Un progres care nu se obţine decât pentru folosinţa 
unora... constată cu amărăciune Kav-gerul. 

— A celor mai curajoşi şi mai inteligenţi! 

— Şi în detrimentul majorităţii semenilor lor. 

— în detrimentul celor mai leneşi şi mai laşi, care, în orice 
caz, sunt sortiţi să fie veşnic învinşi. Bine guvernaţi, sunt 
nenorociţi. Lăsaţi de capul lor, mor, cu siguranţă. 

— Cu toate acestea, omul nu are nevoie de prea multe 
lucruri ca să trăiască. 

— Cei slabi, bolnavi sau proşti vor avea totdeauna stăpâni, 
în lipsa legilor, ar fi nevoiţi să sufere tirania celor mai 
puternici decât ei. 

Kav-gerul clătină din cap cu un aer foarte puţin convins. 
Ştia bine basmul acesta etern. Imperfecţiunea omenească, 
inegalitatea înnăscută, acestea sunt veşnicele scuze 
invocate de cei ce vor să justifice asuprirea şi nedreptăţile. 

Şi totuşi, era tulburat. Amintindu-şi de purtarea lui Lewis 
Dorick şi a bandei lui din timpul iernii, de neruşinarea cu 
care îi exploataseră pe emigranții mai slabi decăt ei, de 
desele incidente cu sărmanii lui prieteni indigeni, cuvintele 
auzite din gura lui Riviere, un om pe care îl stima foarte 
mult, căpătau o putere de o ciudăţenie impresionantă. 

La vecinii lui Riviere auzi aproape aceleaşi lucruri. Gimelli 
şi Ivanoff semănaseră câteva hectare cu grâu şi secară. 
Ogorul era acum verde şi făgăduia o recoltă minunată. 
Gordon însă făcuse mai puţine progrese. Păşunile pe care şi 
le alesese erau aproape goale încă; aştepta însă cu răbdare 


timpul când animalele aveau să se înmulțească îndeajuns 
pentru a-i putea furniza din belşug lapte şi unt. 

În timpul care-i rămânea liber după lungile peregrinări pe 
insulă, Kav-gerul îngrijea de o mică grădină, pe care o 
semănase cu legume şi alte plante folositoare, în scopul de 
a-şi asigura complet mijloacele de existenţă, fără să depindă 
de nimeni. 

Ducea o viaţă fericită, alături de cei doi indigeni. Natural, 
nu se putea bucura de confortul pe care îl poţi dobândi în 
ţările mai civilizate, dar nu-l regreta, când se gândea cu ce 
preţ este plătit. Nu dorea nimic în afară de ceea ce avea şi 
se simţea fericit. 

Familia Ceroni se instalase şi ea într-una din casele 
părăsite de primii lor ocupanţi, şi începea să uite aproape 
cu totul nenorocirile care se abătuseră asupra ei în ultimul 
timp. Lazăre Ceroni se lăsase de beţie, pentru simplul, dar 
seriosul motiv, că pe toată întinderea insulei nu mai exista 
nici un strop de alcool. Era deci nevoit să se facă om de 
treabă, dar sănătatea lui părea grav compromisă de 
ultimele excese la care se dedase. Sta aproape toată ziua 
tolănit în faţa casei, perpelindu-se la soare şi privindu-şi 
posomorât mâinile care-i tremurau necontenit. 

Cu veşnica răbdare şi blândeţe care o caracterizau, Tullia 
încercase să combată lâncezeala asta, care o îngriiora. 
Toate sforţările ei eşuară însă, astfel că nu mai spera decât 
în binefacerile pe care le putea aduce abstinenţa aceasta 
forţată. 

Dacă Lazăre Ceroni, pe care abrutizarea îl scutea de 
plictiseală, nu suferea deloc din cauza inactivităţii, nu tot 
astfel stăteau bucurile şi cu ceilalţi lucrători camarazi ai lui. 
Aceştia nu ştiau cum să-şi mai omoare timpul şi, pe de altă 
parte, mulţi dintre ei începeau să se îngrijoreze în mod 
serios de viitor. Rămăseseră pe insulă, dar asta nu rezolva 
NIMIC. 

Fiecare îşi bătea mintea ca să găsească un mijloc de a-şi 
omori plictiseala. Unii dintre ei îşi improvizaseră o afacere 


de antreprenori de lucrări, fiecare în specialitatea lui. 
Deasupra uşii câtorva case se puteau vedea atârnate firme 
care anunțau că acolo locuiau un lăcătuş, un zidar, un 
tâmplar, un cizmar sau un croitor. Din păcate, clienţii 
lipseau aproape cu desăvârşire. Şi chiar dacă meseriaşii 
aceştia porniţi pe hărnicie ar fi avut ce lucra şi ar fi câştigat 
bani, ce puteau face cu banii? Le era imposibil să cumpere 
ceva, în special produse alimentare, care, în situaţia în care 
se aflau, aveau întâietatea asupra oricăror alte necesităţi. 
De aceea, cei mai inteligenţi dintre ei renunţară la 
exercitarea profesiunii obişnuite, mărginindu-şi activitatea 
şi talentul numai la căutarea hranei. Cum n-aveau arme, 
vânătoarea nu putea fi trecută printre mijloacele de 
existenţă la care ar fi putut recurge; agricultură nu puteau 
face, fiindcă nu se pricepeau deloc; nu le mai rămânea deci 
decât pescuitul. Se apucară, prin urmare, de pescuit, 
urmând exemplul altor câţiva colonişti. 

Într-adevăr, în afară de Kav-ger şi cei doi tovarăşi ai lui, se 
mai dedicase pescuitului şi Hartlepool, cu ceilalţi patru 
marinari de pe Jonathan. începuseră să construiască 
împreună o barcă de aceeaşi mărime cu Wel-Kiej, iar între 
timp cutreierau oceanul cu câteva pirogi uşoare, făcute 
după modelul celor fuegiene. 

Ca şi Kav-gerul, Hartlepool şi marinarii lui sărau peştele 
care le rămânea. în felul acesta, se asigurau cel puţin 
împotriva riscului de a muri de foame. Ademeniţi de 
succesul lor, câţiva emigranţi lucrători reuşiră să-şi fabrice 
câteva luntri mici şi se apucară şi ei de pescuit. 

Dar plasa şi undiţa sunt tot atât de greu de mânuit ca şi 
alte unelte. Trebuie să ai practică în domeniul acesta. Astfel 
că amatorii noştri au avut parte de experienţe supărător de 
infructuoase. 

În timp ce plasele lui Caroly şi ale lui Hartlepool gemeau 
de peşte, ale lor erau aproape totdeauna goale. Se 
convinseră în scurt timp că nu se puteau bizui pe meseria 
asta, pentru a-şi putea procura rezerve de hrană. Cel mult 


dacă reuşeau să-şi procure din când în când ceva peşte 
proaspăt, pentru a-şi îmbogăţi masa zilnică. De multe ori 
însă nu izbuteau nici măcar atât şi se reîntorceau de la 
pescuit plouaţi de-a binelea, ca să spunem aşa. 

Într-una din aceste zile de insucces amar, luntrea acestor 
ucenici pescari întâlni în cale Wel-Kiej-v care se înapoia 
spre țărm sub conducerea lui Caroly şi a lui Halg. Pe puntea 
bărcii se vedeau aranjaţi frumos vreo douăzeci de peşti, 
dintre care unii de o mărime apreciabilă. Vederea lor stârni 
pofta pescarilor ghinionişti. 

— Ei, indienilor!... strigă unul dintre lucrătorii care formau 
echipajul luntrii. 

Caroly cârmi spre ei. 

— Ce doriţi? întrebă el când fu mai aproape de aceştia. 

— Nu vă este ruşine să duceţi o astfel de pradă numai 
pentru voi singuri, când sunt atâţia bieţi oameni nevoiţi să 
rabde de foame? întrebă glumind unul dintre lucrători. 

Caroly începu să râdă. Era prea pătruns de principiile 
altruiste ale Kav-gerului ca să stea prea mult pe gânduri. 

— Prinde! spuse el... Şi jumătate din peştii de pe Wel-Kiej 
trecură pe luntrea lucrătorilor. 

— Mulţumim, camarade! exclamară bucuroşi aceştia, 
punând din nou mâna pe lopeţi. 

Cu toate că printre lucrători era şi Sirk, Halg nu se 
opusese acestui act de generozitate al tatălui său. De 
altminteri, Sirk nu era singur şi, chiar de ar fi fost, tot 
trebuia ajutat. 

În timp ce mai mulţi colonişti încercau să-şi omoare în felul 
acesta timpul, alţii trăiau în cea mai completă stare de 
lâncezeală. Pentru unii dintre ei, apatia aceasta era foarte 
normală. Ce ar fi putut face un Fritz Gross sau un John 
Rame, primul abrutizat cu desăvârşire de alcool, al doilea 
naiv şi complet necunoscător al realităţilor vieţii? 

Deşi n-aveau scuze de felul acesta, Kennedy şi Sirdey nu 
făceau absolut nimic toată ziua. Bazaţi pe experienţa din 
vara trecută, rămăseseră pe insulă cu gândul că au să 


trăiască mereu pe spinarea altora. Deocamdată, totul 
decurgea după dorinţa lor. Nu cereau nici ei mai mult şi 
lăsau timpul să treacă fără să facă nimic şi fără să se 
preocupe de viitor. 

Aproape la fel era cazul şi cu Dorick şi Beauval. Foarte rău 
pregătiţi prin viaţa lor de mai înainte cu condiţiile de trai de 
acum, erau foarte dezorientaţi. Pe o insulă virgină, 
cunoştinţele unui fost avocat sau profesor de literatură şi 
istorie nu prea făceau bani. 

Niciunul, nici altul nu se aşteptaseră la cele ce se 
întâmplaseră. Plecarea - foarte naturală, de altfel - a marei 
majorităţi a tovarăşilor lor îi surprinsese ca o catastrofă şi le 
răsturnaseră toate planurile. Plecarea aceasta îl lipsea pe 
Dorick de obişnuita lui clientelă de fricoşi şi puşlamale, iar 
pe amândoi la un loc de ceea ce politicienii de meserie 
numesc, cu un cinism aproape involuntar, „masă 
electorală”. 

După două luni de descurajare, Beauval începu însă să-şi 
vină în fire. Dacă îi lipsise spiritul de hotărâre, dacă, 
scăpându-le din mână, lucrurile se aranjaseră fără să mai 
fie nevoie de intervenţia lui, asta nu însemna însă că totul 
era pierdut. Ce nu tăcuse atunci putea face de acum încolo. 
Hostelienii nu se grăbiseră să-şi aleagă un şef, locul era încă 
liber, n-avea decât să-l ocupe. 

Deîndată ce concepu planul acesta, Beauval trecu repede 
Ia realizarea lui. în câteva zile se convinse că avea de-a face 
cu trei partide, în afară de cel al neutrilor şi al 
indiferenţilor: unul, al cărui şef se putea considera el, un al 
doilea, predispus să asculte de sugestiile lui Lewis Dorick, şi 
al treilea, aflat sub influenţa Kavgerului. După o chibzuire 
atentă, constată că aceste trei partide erau de forţe sensibil 
egale. 

În urma acestor preliminarii, Beauval începu campania şi, 
în scurt timp, îşi câştigă, cu elocevenţa lui admirabilă, încă 
vreo şase voturi. Apoi, procedă la un simulacru de alegere, 


care se termină repede, dat fiind marele număr de abţineri. 
Rezultatul fu aproape treizeci de voturi în favoarea lui. 

Ales în felul acesta şi luându-şi alegerea în serios, Beauval 
nu mai avu nici o grijă pentru viitor. Ce fel de şet ar fi fost el 
dacă titlul acesta nu i-ar fi dat dreptul să trăiască pe 
socoteala alegătorilor săi! 

Fu cuprins însă de alte' griji. Cel mai elementar bun simţ îi 
spunea că prima datorie a unui guvernator este să 
guverneze. Or, lucrul acesta nu părea aşa de uşor în 
practică, cum îşi imaginase în teorie. 

Probabil că Lems Dorick, în locul lui, nu ar fi avut atâta 
bătaie de cap. Teoriile lui comuniste erau foarte simple. Era 
limpede că formula lui: „lotul în comun” ar fi fost mai uşor 
de aplicat, fie că ar fi impus-o prin legi severe, uşor de 
imaginat, fie că cei interesaţi s-ar fi supus de bunăvoie. Şi, 
într-adevăr, hostelienii nu s-ar fi prea dat la o parte de la 
încercarea unei experienţe de felul acesta. Puţini ca număr, 
izolaţi de restul lumii, aveau toate şansele să ajungă la un 
rezultat fericit şi poate că, în felul acesta, ar fi reuşit, 
datorită formulei comuniste, să-şi asigure strictul necesar şi 
să realize egalitatea perfectă, procedând prin nivelare; şi 
nu prin ridicarea celor umili, ci prin coborârea celor mari. 

Din păcate, Ferdinand Beauval nu profesa comunismul, ci 
colectivismul, a cărui organizare, dacă nu era imposibilă, 
necesita, în schimb, un mecanism mult mai complicat şi mai 
delicat. 

De altfel, cine ştie dacă doctrina aceasta era realizabilă. 
Dacă mişcarea socialistă, care s-a afirmat în a doua 
jumătate a secolului al XIX-lea, nu a fost inutilă, dacă a avut 
binefăcătorul rezultat de a provoca mila generală atrăgând 
atenţia tuturor asupra mizeriei oamenilor, de a orienta 
spiritele spre căutarea mijloacelor de a o micşora, de a 
provoca iniţiative generoase şi legi aproape bune în cea mai 
mare parte, rezultatul acesta n-a putut fi obţinut decât 
păstrând intactă ordinea socială pe care pretindea să o 
distrugă. Socialismul s-a arătat totdeauna neputincios în a 


elabora un plan de reconstituire. Toţi cei care au atacat 
problema aceasta n-au preconizat decât proiecte de o 
naivitate aproape copilărească. 

Partea cea mai critică a situaţiei lui Beauval era tocmai 
inexistenţa oricărui lucru de criticat sau de dărâmat, 
deoarece pe insula Hoste totul era în curs de construire. Nu 
avea nici un fel de precedente lămuritoare. 

—lântr-adevăr, socialismul nu este o ştiinţă scrisă. Nu 
formează un corp de doctrină complet. Este distrugător, nu 
creator. Silit, aşadar, să inventeze, Beauval constată că este 
foarte anevoios lucru să improvizezi o ordine socială 
oarecare şi înţelegea că, dacă oamenii au mers bâjbâind 
spre un viitor etern, mărginindu-se să-şi facă viaţa 
suportabilă prin tranzacţii reciproce, asta era din cauză că 
nu putuseră face altfel. 

Cu toate acestea, tot avea un fir director. Nu este şcoală 
socialistă care să nu preconizeze suprimarea concurenţei 
prin socializarea mijloacelor de producţie. Este un 
minimum de revendicări comun tuturor sectelor, şi crezul 
colectiviştilor în special. Beauval n-avea decât să i se 
conformeze. 

Din păcate, dacă un astfel de principiu are, cel puţin, 
aparenţa unei raţiuni de a exista într-o societate 
îmbătrânită, în care activităţile seculare au acumulat 
mijloace de producţie complexe şi puternice, pe insula 
Hoste nu exista aşa ceva. Singurele instrumente de 
producţie erau braţele şi curajul coloniştilor, afară de cazul 
când, transformând colectivismul în comunism, nu ar fi fost 
considerate ca atare până şi uneltele de muncă, pădurile, 
ogoarele şi păşunile. Din cauza aceasta, Benval se afla în 
cea mai mare încurcătură. 

În timp ce se frământa cu aceste probleme grave, alegerea 
lui începea să aibă nişte consecinţe ciudate. Tabăra, 
aproape pustie acum, se golea şi mai mult. Toată lumea 
pleca. 


Primul care dădu exemplul fu Harry Rhodes. Neliniştit 
întrucâtva de turnura pe care o luau evenimentele, trecu 
râul chiar în ziua marelui succes obţinut de Beauval. 
Transportându-şi casa, bucată cu bucată, o montă din nou 
pe malul stâng al râului, treabă la care fu ajutat de câţiva 
tâmplari pricepuţi. 

Exemplul familiei Rhodes găsi imitatori rând pe rând, 
Smith, Wrighet, Lawson, Fock, plus cei doi lemnari, Hobart 
şi Charley, şi încă alţi doi lucrători, trecură râul şi se 
stabiliră pe malul stâng. Un orăşel, rival primului, începu să 
se ridice astfel în jurul Kav-gerului, aşezare care, trei luni 
de la proclamarea independenţei, număra douăzeci şi unu 
de locuitori, dintre care doi copii, Dick şi Sand, şi două 
femei, Clary Rhodes şi mama ei. 

În orăşelul acesta viaţa se scurgea în linişte, buna 
înţelegere domnind netulburată printre locuitorii lui. A fost 
de ajuns că Beauwal să treacă râul, pentru a provoca 
primul incident. 

În ziua aceea, Halg era angajat într-o discuţie foarte 
serioasă cu Kav-gerul, conversaţie la care asista şi Harry 
Rhodes. Halg cerea un sfat asupra felului cum trebuia să se 
poarte faţă de câţiva colonişti de pe celălalt mal. Era vorba 
de acei pescari nepricepuţi care făcuseră odată apel la 
generozitatea celor doi fuegieni. încurajați de succesul 
cererii lor, o reînnoiseră la intervale din ce în ce mai scurte, 
şi acum nu trecea o zi fără ca Halg să nu le dea o parte din 
peştele prins de el. Nu se mai jenau deloc. De vreme ce 
găsiseră pe cineva care să muncească în locul lor, socoteau 
că nu mai merită să se obosească şi ei. Rămâneau deci pe 
uscat şi aşteptau liniştiţi întoarcerea bărcii, pentru a 
pretinde, ca pe ceva ce li se cuvenea de drept, o parte din 
peşte. 

Pe Halg începea să-l irite o astfel de neruşinare, cu atât 
mai mult cu cât din ceata aceasta de leneşi făcea parte şi 
Sirk. Nu-i refuzase încă, deoarece voise să ceară părerea 
Kav-gerului. 


Răspunsul Kav-gerului fu limpede: 

— Priveşte spaţiul acesta imens, Halg, îi spuse el cu o 
blândeţe senină, arătând cu mâna întinsul nesfârşit al 
oceanului. El ne învaţă cea mai largă filosofie. Ce nebunie! 
Să fii un fir de pulbere pierdut într-un univers imens şi să te 
agiţi pentru câţiva peşti!... Oamenii au o singură datorie, 
copilul meu, care este, în acelaşi timp, o necesitate dacă vor 
să învingă: să se iubească şi să se ajute unii pe alţii. Cei de 
care vorbeşti tu este evident că nu şi-au făcut datoria. Ăsta 
nu-i un motiv ca să-i imiţi şi tu. Regula este simplă: asigură- 
ţi mai întâi propria ta existenţă, apoi caută să o asiguri la 
cât mai mulţi dintre semenii tăi. Ce te priveşte dacă ei 
abuzează? Urât din partea lor, nu dintr-a ta. 

Halg ascultase cu respect expunerea aceasta de principii. 
Era tocmai pe punctul sa răspundă, când Zoi, culcat la 
picioarele celor trei oameni, mârâi încet. Aproape imediat 
se auzi o voce în spatele lor, la câţiva paşi depărtare. 

— Kav-ger! chema cineva. Kav-gerul întoarse capul. 

— Domnul Beauvall... zise el. 

— în persoană... Vreau să vă vorbesc Kav-ger. 

— Vă ascult. 

Beauval însă tăcu o clipă. Adevărul este că era foarte 
încurcat. Cu toate acestea, îşi pregătise în amănunţime 
discursul. în faţa Kav-gerului însă, a cărui seriozitate rece îl 
intimida în mod ciudat, nu-şi mai amintea frazele pompoase 
şi îşi dădea seama de enormitatea, de marea stupizenie a 
răspunsului său. 

Tot gândindu-se la principiul fundamental al doctrinei 
socialiste, Beauval sfârşise prin a descoperi că existau pe 
insula Hoste instrumente de producţie cărora li se puteau 
aplica la nevoie doctrina aceasta. Luntrile, şi mai cu seamă 
Wel-Kiej-unu erau instrumente de producţie? Nu intra în 
categoria asta şi carabina Kavgerului, pe care acesta o 
avea, ca întodeauna, la el? Arma aceasta era, mai mult 
decât orice, invidia lui Beauval. Ce superioritate îi asigura 
ea celui care o poseda! Prin urmare, ce putea fi mai natural, 


mai legitim, decât ca superioritatea aceasta să şi-o asigure 
el, guvernatorul, adică omul care personifica interesul 
obştesc? 

— Kav-ger, spuse în sfârşit Beauval, ştiţi sau nu că am fost 
ales de câtva timp guvernator al insulei Hoste? 

Kav-gerul zâmbi ironic pe sub mustață, dar nu răspunse 
decât cu un gest de indiferenţă. 

— Am socotit că datoria mea este, reluă Beauval, să pun în 
serviciul colectivităţii avantajele deosebite care s-ar putea 
găsi în posesia unora dintre membrii ei. 

Beauval făcu o pauză, aşteptând o aprobare. Cum Kav- 
gerul continua să tacă, el urmă, din ce în ce mai încurcat: 

— în ceea ce vă priveşte, Kav-ger, dumneavoastră aveţi, 
sunteţi chiar singurul, o armă şi o barcă. Puşca este singura 
armă de foc din toată colonia, iar barca este singurul vas cu 
care s-ar putea întreprinde o călătorie de durată mai 
lungă... 

— Şi aţi dori să vi le însuşiţi, încheie ironic Kav-gerul. 

— Protestez împotriva cuvântului, exclamă Beuval făcând 
un gest afectat, ca de întrunire publică. Ales pe baza unui 
program colectivist, mă mărginesc doar să-l aplic. Demersul 
meu nu tinde la nimic care să semene cu o spoliere. Nu este 
vorba de o confiscare, ci, lucru cu totul diferit, de o 
socializare a instrumentelor de producţie. 

— Poftiţi şi le luaţi, spuse calm Kav-gerul. Beauval se trase 
un pas înapoi. Zoi scoase un mârâit rău prevestitor. 

— Trebuie să trag concluzia că refuzaţi să vă conformaţi 
hotărârilor autorităţii din colonie? întrebă el. 

O flacără de mânie prinse să lucească în ochii Kav-gerului. 
îşi luă puşca şi se ridică în picioare. Apoi, lovind cu patul în 
pământ, spuse cu asprime: 

— Destulă comedie! Am spus: poftiţi şi le luaţi! Aţâţat de 
atitudinea stăpânului său, Zoi îşi arătă colții. Beauval, 
intimidat de manifestaţia aceasta duşmănoasă şi de statura 
atetlică a interlocutorului său, socoti că e preferabil să nu 
mai stăruie. Bătu prudent în retragere, bâlbâind câteva 


fraze, din care abia se putea înţelege că „aşa stând 
lucrurile, cazul va fi supus consiliului, care va hotări 
măsurile ce trebuie luate”. 

Kav-gerul îi întoarse spatele, fără să-l mai asculte, şi privea 
gânditor întinderea lucie a oceanului. Incidentul avea totuşi 
o morală, pe care Harry Rhodes ţinu s-o scoată imediat în 
evidenţă. 

— Ce credeţi de demersul lui Beauval? întrebă el. 

— Ce vrei să cred? răspunse Kav-gerul. Ce mă interesează 
pe mine ce spune şi ce face paiaţa asta? 

— Bine, să-i spunem paiaţă! continuă Harry Rhodes. Dar 
este guvernator totodată. 

— Numit cu de la sine putere, căci nu sunt în tabără nici 
şaizeci de colonişti. 

— Ajunge şi un singur vot când nimeni n-are mai mult. 
Kav-gerul ridică din umeri. 

— Vă rog dinainte să mă iertaţi, continuă Harry Rhodes, 
dar am să vă întreb dacă nu simţiţi oarecare regrete sau 
mai bine zis unele remuşcări? 

— Eu? 

— Dumneavoastră. Sunteţi singurul om din întreaga 
colonie care cunoaşte ţinutul în întregime, singurul 
înzestrat cu inteligenţa, energia şi autoritatea necesară 
pentru a vă impune acestei gloate ignorante şi slabe, şi 
rămâneţi totuşi un spectator indiferent! în loc să grupaţi 
energiile împrăştiate, vă mulţumiţi să păstraţi această 
atitudine de indiferenţă, fără să vă gândiţi, probabil, că 
sunteţi răspunzător de toate nenorocirile care se pot 
întâmpla. 

— Răspunzător?... protestă Kav-gerul. Care este datoria 
pe care nu mi-am îndeplinit-o? 

— Ajutorul pe care îl datorează cel tare celor slabi. 

— Nu am făcut cu prisosinţă asta? N-am salvat mJonathan- 
vXI Se poate plânge cineva că i-am refuzat ajutorul şi 
sfatul? 


— Sunteţi datori să faceţi mai mult, afirmă cu tărie Harry 
Rhodes. Orice om superior este obligat să dirijeze 
evenimentele, să apere împotriva lui însuşi un popor 
dezarmat şi să-l călăuzească... 

— Răpindu-i libertatea! întrerupse cu amărăciune Kav- 
gerul. 

— De ce nu? Dacă pentru oamenii cumsecade ajunge 
vorba, alţii nu se supun decât siliţi: de legea care 
porunceşte, de forţa care o aplică. 

— Niciodată! exclamă cu violenţă Kav-gerul. 

Apoi, după o pauză, reluă cu o voce ceva mai liniştită: 

— Să fim înţeleşi odată pentru totdeauna, prietene. Află că 
sunt duşman neîmpăcat al oricărei forme de conducere a 
oamenilor. 'Ioată viaţa am fost frământat de problema 
aceasta şi am ajuns la convingerea că nu există împrejurare 
care să îndreptăţească pe cineva să atenteze la libertatea 
semenului său. Orice lege e dictată în vederea aşa-zisului 
interes al maselor şi în detrimentul indivizilor, este o 
înşelăciune. Individul trebuie, dimpotrivă, să se dezvolte în 
cea mai deplină libertate, şi atunci masele se vor bucura de 
o fericire totală, născută din cea particulară. Am sarificat 
acestei convingeri, care este baza vieţii mele şi pe care n- 
am putut-o face să triumfe în putreda Lume-Veche, am 
sacrificat acestui ideal mai mult decât orice om, şi am venit 
aici, în Magellania, ca să trăiese şi să mor liber pe un 
pământ întocmai. Convingerile mi-au rămas aceleaşi. Ştiu 
că libertatea are neajunsurile ei, dar acestea se vor micşora 
de la sine, cu timpul, şi sunt, în orice caz, mai mici decât 
cele ale legilor care au idioata pretenţie de a le suprima. 
Evenimentele petrecute în ultima vreme m-au mâhnit, dar 
nu mi-au schimbat ideile. Am fost, sunt, şi voi fi unul dintre 
acei oameni catalogaţi sub infamul nume de anarhişti. Am, 
ca şi ei, o singură deviză: nici Dumnezeu, nici stăpân! Să 
fim înţeleşi asupra lucrului acesta, odată pentru totdeauna, 
şi să nu mai revenim niciodată asupra acestui subiect. 


Aşadar, cu toate că experienţa îi zdruncinase credinţa, 
Kavgerul nu voia să recunoască lucrul acesta. Departe de a 
şi-o părăsi, se crampona de ea asemeni celui ce se îneacă, 
care îşi vede salvarea şi într-un fir de pai. 

Harry Rhodes ascultase cu atenţie profesiunea aceasta de 
credinţă, spusă cu un ton hotărât care nu admitea replică. 
Drept orice răspuns, zâmbi cu tristeţe. 

xiii. halg şi sirk. 

Kav-gerul preţuia libertatea mai mult decât orice pe lume, 
o respecta pe a altora şi şi-o apăra cu îndârjire pe a sa. Cu 
toate acestea, din persoana lui emana atâta autoritate, 
încât era ascultat ca şi de cel mai despotic dintre stăpâni. 
Zadarnic evita orice cuvânt care să se asemene cu un ordin, 
căci cel mai neînsemnat sfat al lui era luat drept ca atare şi 
toţi i se conformau cu supunere desăvârşită. 

Nu este deci de mirare că Halg se purta conform 
maximelor celui pe care îl considera ca stăpân al lui. Sirk şi 
acoliţii lui îşi putură face de cap nepedepsiţi, întrucât Halg, 
oricât de furios ar fi fost în sufletul lui, nu se crezu în drept 
să le refuze o parte din peştele prins, atât timp cât fură 
realizate condiţiile precizate de Kav-ger. 

Veni însă şi timpul când regulile acestea duseră la 
concluzii absolut diferite. Faptul că este cineva pescar 
priceput şi că a crescut de mic copil pe apă nu constitue o 
garanţie împotriva unui insucces accidental. Halg făcu 
experienţa aceasta într-o zi, când, după ce cutreieră 
oceanul în toate direcţiile, cercetându-şi zadarnic plasele, 
fu nevoit să se mulţumească cu un singur peşte, mic şi 
acesta, de altfel. 

Sirk, tolănit pe țărm în tovărăşia altor patru colonişti, îl 
aştepta, ca de obicei, să se reîntoarcă. Când Wel-Kiej trase 
la țărm, cei cinci oameni ieşiră în întâmpinarea lui Halg. 

— Am avut ghinion azi, camarade, spuse unul dintre 
emigranţi. Noroc că te avem pe tine, altfel am fi fost nevoiţi 
să mâncăm răbdări prăjite. 


Trântorii aceştia nu-şi prea puneau imaginaţia la 
încercare. Termenii lor de milogeală erau zilnic aceiaşi, iar 
Halg răspundea scurt: „La dispoziţia dumneavoastră.” De 
data aceasta însă răspunsul fu altul. 

— Imposibil astăzi, răspunse Halg. Solicitatorii fură foarte 
miraţi. 

— Imposibil?... repetă unul dintre ei. 

— Uitaţi-vă şi dumneavoastră. Un singur peşte, mic şi 
acesta, iată tot ce am putut aduce. 

— O să ne mulţumim şi cu el, declară unul dintre 
emigranţi, care binevoi să facă haz de necaz. 

— Dar eu? obiectă Halg. 

— Tu? exclamară la unison cele cinci voci, cu un accent de 
adâncă uimire. 

Într-adevăr, tânărul sălbatic era pur şi simplu uimit. 
Credea el cumva că înseamnă ceva persoana lui pentru cei 
cinci „civilizaţi” care îi făceau onoarea de a apela la 
serviciile lui? 

— Ei, camarade, exclamă unul dintre colonişti, ai şi tu un 
fel de a vedea camaraderia!... Nu cumva ai avea obrazul să 
ne refuzi? 

Halg tăcu. Bazat pe principiile enunțate de Kav-ger, era 
convins că el are dreptate. „Să-ţi asiguri întâi propria ta 
existenţă, apoi...” întâi, spusese Kav-gerul. Peştele acela mic 
fiind aproape insuficient pentru masa lor de seară, era 
îndreptăţit, prin urmare, să refuze să-l împartă cu alţii. 

— Ei bine, asta-i boacănă de tot! exclamă lucrătorul, 
indignat de ceea ce el considera o dovadă a celui mai 
revoltător egoism. 

— Ce atâta vorbărie! interveni Sirk cu un ton provocator. 
Dacă nu ni-ldă el, i-lluăm noi! 

Apoi, adresându-se lui Halg: 

— O dată!... De două ori!... De trei ori...! 

Halg nu răspunse nimic. 

— înainte, băieţi! comandă Sirk. 


Atacat de cinci oameni deodată, Halg fu trântit la pământ. 
Peştele îi fu smuls din mână. 

— Kav-ger! chemă el în cădere. 

La strigătul acesta, Kav-gerul şi Caroly ieşiră din casă, îl 
văzură pe Halg angajat în bătălia asta inegală şi alergară în 
ajutorul lui. 

Agresorii o rupseră la fugă şi trecură de partea cealaltă a 
râului, luând cu ei peştele cucerit prin forţă. Halg se ridică 
imediat de jos, puţin cam ameţit, dar fără nici o rană. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Kav-gerul. Halg îi povesti 
incidentul, în timp ce Kav-gerul asculta posomorât. 

Era o nouă dovadă de răutate omenească care ataca 
teoriile lui optimiste. Cât mai avea să treacă până să se dea 
bătut, până să vadă omul aşa cum este? 

Oricât de departe împingea el altruismul, nu putea să nu-i 
dea dreptate lui Halg, care, de altfel, nici nu ar fi admis o 
contrazicere în privinţa aceasta. 

— Nu-mi este de peşte, exclamă el, gâfâind încă din cauza 
luptei. Dar nu pot fi sclavul oamenilor ăstora! 

— Evident... evident, recunoscu Kav-gerul cu un ton 
împăciuitor. 

Da, era adevărat, mai exista şi amorul propriu ca motiv de 
discordie între oameni. Omenirea nu se încaieră numai 
pentru satisfacerea nevoilor materiale. Are şi nevoi morale, 
tot aşa de imperioase, dacă nu şi mai stringente. 

Şi, mai presus de toate, orgoliul, care a făcut de atâtea ori 
să sângere pământul. Putea el, Kav-gerul, să nege violenţa 
furioasă a orgoliului, el, al cărui suflet neîmblânzit nu 
putuse suferi niciodată opresiunea? în timpul acesta, Halg 
continua să-şi verse mânia. 

— Eu!... Eu să cedez lui Sirk...! 

Iar pasiunile acestea care îi îndârjeau pe unii împotriva 
altora pe cei pe care Kav-gerul se încăpăţâna să-i considere 
ca pe fraţii săi! 

[i făcu lui Halg semn să se liniştească, apoi se depărta în 
tăcere. 


Dar nu renunţa să-şi apere visul împotriva atacurilor 
faptelor. Căuta şi găsea scuze agresorilor. Că erau vinovaţi, 
nici vorbă că erau, dar de unde puteau cunoaşte bieţii 
oameni, triste produse ale civilizaţiei Lumii-Vechi, alte 
argumente decât forţa când chiar viaţa le era în joc? 

Şi situaţia tuturor coloniştilor era destul de precară. 
Alimentele începeau să se sfârşească, şi până la recoltă mai 
era încă mult timp. Insula era ameninţată serios de 
foamete, şi primejdia aceasta devenea tot mai evidentă, 
când o şansă de salvare fu oferită în mod generos 
coloniştilor neprevăzători. 

Chile nu-şi uitase făgăduiala de a veni în ajutorul naţiunii 
nounăscute. Pe la jumătatea lui februarie, o corabie sub 
pavilion chilian ancoră în faţa taberei. Corabia aceasta, 
Ribarto, un vas de comerţ cu pânze, cu o capacitate de 
şapte până la opt sute de tone, sub comanda căpitanului 
Jose Fuentes, aducea coloniştilor alimente, cereale de 
sămânță, animale de fermă şi unelte de muncă, o 
încărcătură extrem de prețioasă, care avea să uşureze mult 
succesul acestora dacă o întrebuinţau cu chibzuială. 

De îndată ce vasul fu ancorat, comandantul debarcă şi se 
puse în legătură cu guvernatorul insulei. Ferdinand Beauval 
i se prezentase cu îndrăzneală în calitatea aceasta - pe 
bună dreptate, de altfel, odată ce nimeni nu revendica titlul 
acesta - şi descărcarea lui Ribarto începu imediat. 

În timpul acesta, căpitanul Fuentes căută să se achite şi de 
o altă însărcinare care îi fusese dată. 

— Domnule guvernator, îi spuse el lui Beauval, guvernul 
meu este informat că pe insulă s-ar fi stabilit o persoană 
cunoscută sub numele de Kav-ger. Este adevărat? 

Beauval răspunse afirmativ şi căpitanul reluă: 

— Aşadar, informaţiile noastre sunt exacte. Aţi putea să-mi 
spuneţi cam ce fel de om este Kav-gerul acesta? 

— Un revoluţionar, răspunse Beauval cu o candoare de 
care nici el nu-şi dădea seama. 


— Revoluționar? Ce înţelegeţi prin asta, domnule 
guvernator? 

— Ceea ce înţelege toată lumea, explică Beauval. Adică un 
om care nu recunoaşte legile şi refuză să se supună 
autorităţilor constituite legal. 

— V-a făcut cumva neajunsuri? 

— Am avut de furcă cu el, preciza Beauval cu un ton plin 
de importanţă. Este ceea ce s-ar numi un încăpățânat. Dar 
am să-l domolesc curând. 

Comandantul vasului chilian părea foarte interesat. După 
ce reflectă câtva timp, întrebă: 

— Aş putea să-l văd şi eu pe Kav-gerul acesta, care a atras 
deseori atenţia guvernului meu? 

— Nimic mai uşor, răspunse Beauval... Uite-l, tocmai vine 
în spre noi. 

Şi, spunând acestea, Beauval arătă cu mâna pe Kav-ger, 
care tocmai trece puntea peste râuleţ. Comandantul îi ieşi 
în întâmpinare. 

— Un cuvânt, domnule, vă rog, i se adresă el ridicându-şi 
uşor chipiul galonat. 

Kav-gerul se opri. 

— Vă ascult, spus-e el în cea mai curată spaniolă. Dar 
comandantul tăcea, privindu-l cu un aer de surpriză pe care 
nu căuta să şi-o ascundă. 

— Ei bine? întrebă nerăbdător Kav-gerul. 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule, reluă, în cele din urmă, 
căpitanul. Mi s-a părut că vă recunosc, că ne-am mai întâlnit 
undeva odată. 

— Nu prea cred, răspunse Kav-gerul cu un zâmbet ironic 
pe buze. 

— Cu toate acestea... 

Comandantul se întrerupse, lovindu-se cu palma peste 
frunte. 

— Am găsit!... exclamă el. Aveţi dreptate. într-devăr, nu v- 
am mai văzut niciodată. Semănaţi însă de minune cu un 


portret care a fost răspândit în milioane de exemplare şi aş 
jura aproape că acesta era al dumneavoastră. 

Pe măsură ce vorbea, un fel de tulburare respectuoasă îi 
atenua timbrul vocii şi schimba atitudinea comandantului. 
Când termină, ţinea chipiul în mână. 

— Vă înşelaţi, domnule, spuse cu răceală Kav-gerul. 

— Cu toate astea, aş jura... 

— Când aţi văzut portretul în chestiune? 

— în urmă cu aproape zece ani. 

Kav-gerul nu şovăi să denatureze întrucâtva adevărul. 

— Sunt mai bine de douăzeci de ani de când am părăsit 
ceea ce numiţi dumneavoastră lumea. Aşa că nu pe mine 
mă reprezenta portretul acela. Şi, apoi, cum să mă 
recunoaşteţi? în urmă cu douăzeci de ani eram tânăr. lar în 
prezent... 

— Dar ce vârstă aveţi? întrebă buimăcit căpitanul, 
întrebarea îi scăpase aproape fără să vrea. Abia după ce o 
puse îşi dădu seama de nepoliteţea pe care o comisese. 

— V-am întrebat eu de a dumneavoastră? răspunse Kav- 
gerul cu răceală. 

Căpitanul îşi muşcă buzele. 

— Presupun că nu m-aţi oprit din drum ca să discutăm 
despre fotografii, reluă Kav-gerul. 

Căpitanul îşi puse iar chipiul pe cap, reluându-şi tonul 
oficial. 

— Guvernul meu, începu el, m-a însărcinat să mă interesez 
de intenţiile dumneavoastră. 

— Intenţiile mele?... în ce privinţă? 

— în privinţa domiciliului dumneavoastră. 

— Ce îl priveşte? 

— îl priveşte foarte mult. 

— Bah! 

— Vă rog să credeţi. Guvernul meu cunoaşte influenţa 
dumneavoastră asupra indigenilor din arhipelag şi v-a ţinut 
totdeauna sub observaţie. 

— Foarte drăguţ... zise cu ironie Kav-gerul. 


ji: 

— Atât timp cât Magellania era res nullius, continuă 
căpitanul, a putut sta în expectativă. în prezent, situaţia s-a 
schimbat. După anexare... 

— După jaf, rectifică Kav-gerul printre dinţi. 

— Vă rog? 

— Nimic. Continuaţi, vă rog. 

— După anexare, reluă comandantul, în dorinţa de a-şi 
stabili complet autoritatea în arhipelag, şi-a pus întrebarea 
ce atitudine să adopte cu privire la dumneavoastră. 
Atitudinea aceasta va depinde în întregime ce aveţi de gând 
să faceţi. Misiunea mea constă în a mă interesa de planurile 
pe care le aveţi. Vă aduc un tratat de alianţă... 

— Sau o declaraţie de război. 

— Exact. Rămâne să vă hotărâți cum veţi uza de influenţa 
dumneavoastră, pe care nu v-o contestăm: contra sau în 
serviciul operei noastre de civilizaţie? 

— Niciuna, nici alta. Neutru sau, mai bine zis, indiferent. 
Căpitanul clătină din cap cu un aer de îndoială. 

— Dată fiind situaţia dumneavoastră specială în arhipelag, 
neutralitatea aceasta mi se pare un lucru foarte greu de 
realizat. 

— Ba, dimpotrivă, foarte uşor, răspunse Kav-gerul. Am 
părăsit Magellania fără gând de înapoiere. 

— Aşa?... Dar aici... 

— Aici sunt în insula Hoste, ţară liberă, şi sunt hotărât să 
nu mai pun piciorul în acea regiune a arhipelagului care a 
încetat de a mai fi liberă. 

— Aveţi de gând, prin urmare, să vă stabiliţi pe insulă? 
Kav-gerul făcu un semn afirmativ. 

— Asta simplifică mult lucrurile, într-devăr, spuse 
căpitanul cu vădită satisfacţie. Prin urmare, pot asigura 
guvernul meu că nu vă va avea împotriva lui? 

— Spuneţi guvernului dumneavoastră că nici nu vrea să 
ştiu că există, răspunse Kav-gerul, salutând şi reluându-şi 
mersul. 


Căpitanul îl urmări o clipă cu privirea. Nu prea era convins 
că asemănarea pe care o remarcase era ceva imaginar, şi 
această similitudine trebuie că avea în ea, într-un fel sau 
într-altul, ceva neobişnuit, deoarece era foarte tulburat. 

— Ciudat, murmură el, în timp ce Kav-gerul se depărta. 

Nu mai ayu însă ocazia să-şi verifice temeinicia bănuielilor, 
deoarece nu mai obţinu o a doua întrevedere cu Kav-gerul. 
Ca şi cum s-ar fi temut de o cercetare a vieţii lui anterioare, 
acesta dispăru chiar în aceeaşi seară, plecând într-unui din 
obişnuitele lui turnee prin insulă. 

Căpitanul fu nevoit deci să se mărginească la 
supravegherea descărcării corăbiei, lucru care se termină 
într-o săptămână. 

Pe lângă încărcătura trimisă cu atâta generozitate 
coloniştilor din noua colonie, Ribarto adusese o sumedenie 
de lăzi şi pachete, pe cheltuiala unuia dintre colonişti, care 
nu era altul decât Harry Rhodes. 

Nepricepându-se la agricultură, Harry Rhodes avusese 
ideea de a se transforma în comerciant importator. Astfel 
că, atunci când fusese proclamată independenţa insulei şi 
naţiunii nou-născută i se întrezărea un viitor frumos, el îl 
însărcinase pe comandantul avizo-ului să-i expedieze unele 
mărfuri de îndată ce va găsi ocazie. Comandantul se 
achitase cu conştiinciozitate de misiunea aceasta, şi Ribarto 
adusese la ordinul şi în contul lui Harry Rhodes o 
sumedenie de obiecte de toate felurile, puţin importante în 
parte, dar având calitatea de a fi de primă necesitate. 
Pachetele şi lăzile conţineau: aţă, ace, piepteni, chibrituri, 
încălţăminte, haine, tocuri, creioane, hârtie de scris, tutun 
şi o sumedenie de alte obiecte la fel de necesare coloniei. 

Natural că planul lui Harry Rhodes era cât se poate de 
bun. Cu toate acestea, după felul cum decurgeau lucrurile, 
se părea că o să rămână cu mărfurile nevândute. Niciunul 
dintre hostelieni nu părea dispus să cumpere ceva. 

Dezinteresarea aceastea se dovedi aşa de evidentă, încât 
Harry Rhodes fu convins de eşecul întreprinderii şi se gândi 


să se îmbarce cu marfa pe Ribarto şi să plece dintr-o ţară în 
care nu prea vedea ce ar fi avut de făcut. 

Unde să se ducă însă cu mărfurile acestea amestecate, aşa 
de preţioase într-un ţinut aproape sălbatic, dar aproape 
fără valoare în cele civilizate? După oarecare chibzuială, se 
hotări să mai aibe răbdare. Mai aveau să treacă şi alte 
corăbii pe lângă insulă, astfel că putea prinde oricând 
ocazia de a pleca, dacă situaţia nu se îmbunătăţea. 

Terminând descărcarea, Ribarto ridică ancora şi ieşi în 
larg. Peste câteva ore, ca şi cum n-ar fi aşteptat decât 
plecarea corăbiei, se ivi şi Kav-gerul. 

Viaţa îşi reluă cursul obişnuit, unii îngrijindu-şi grădina, 
alţii pescuind, Kav-gerul continuându-şi vânătorile, 
majoritatea ne făcând nimic şi trăind într-o tihnă perfect 
justificată de mărirea stocului de provizii. Populaţia fiind 
foarte restrânsă, nici o sută de suflete, erau alimente 
pentru cel puţin optsprezece luni. 

Se bea. Se juca. Se dansa, deoarece Fritz Gross reînviase, 
graţie alcoolului adus de Ribarto. Coloniştii mai cumpătaţi 
făceau cerc în jurul genialului muzicant. Până şi Kav-gerul 
trecea uneori râuleţul, atras de cântecele acestea 
minunate, cu atât mai deosebite, cu cât erau unicele în 
ţinutul acesta aşa de îndepărtat. Câţiva locuitori din Bourg 
Neuf - aşa fusese numit grupul de case ridicat pe malul 
celălalt al râului - îl însoțeau aproape întotdeauna, în 
special Harry Rhodes cu familia şi Halg cu Caroly, pentru 
care muzica era o adevărată revelaţie, care îi lăsă pur şi 
simplu cu gura căscată de admiraţie. Cât despre Dick şi 
Sand, nu lipseau de la nici o audiție şi soseau în fugă de 
cum începea să se audă vioara. 

La drept vorbind, Dick nu venea decât ca să caute o nouă 
ocazie dejoacă. Sărea şi dansa până îşi pierdea răsuflarea, 
respectând foarte puţin cadenţa cântecului. Nu era însă 
acelaşi lucru cu tovarăşul lui. Sand se aşeza totdeauna în 
primele rânduri, unde, cu ochii mari şi gura căscată, 


înfiorat de o emoție adâncă, asculta pierdut, fără să piardă 
o notă, până ce ultima se stingea uşor în aer. 

Atitudinea lui sfârşi prin a fu remarcată de Kav-ger. 

— îţi place atât de mult muzica, băieţaş? îl întrebă el într-o 
zi. 

— O, domnule!... suspină Sand. Şi adăugă cu un aer 
extaziat: 

— De-aş putea cânta... de-aş putea cânta ca domnul 
Gross...! 

— Adevărat? zise Kav-gerul, amuzat de ardoarea copilului. 
Ţi-ar plăcea atât de mult? Ei bine, poate că vei fi satisfăcut! 

Sand îl privi neîncrezător. 

— De ce nu? reluă Kav-gerul. La prima ocazie, am să-ţi 
comand o vioară. 

— Adevărat, domnule? spuse Sand cu ochi strălucind de 
fericire. 

— Ţi-o făgăduiesc, băieţaş, afirmă Kav-gerul. Numai că 
trebuie să ai răbdare! 

Botezul capitalei şi organizarea plăcerilor fură de ajuns 
pentru a epuiza aptitudinile organizatorice ale lui 
Ferdinand Beauval. Ceva mai mult, ţinea să-şi admire 
singur opera, constatând satisfacția generală. îşi aducea 
aminte de cei vechi; panem et circenses cereau romanii. Nu 
satisfăcuse şi el această revendicare antică? Pâinea o 
asigurase Ribarto şi recoltele viitoare o completau. Circul 
era reprezentat de vioara lui Friz Gross, admițând că nu 
era plăcere însăşi existenţa aceasta de perpetuu farniente 
în care trăia fracțiunea de colonie care avea fericirea de a 
se afla sub autoritatea imediată a guvernatorului. 

Trecu luna februarie, apoi martie, fără ca optimismul 
acestuia să fie tulburat de ceva. Pacea Liberiei nu fu 
tulburată decât de câteva certuri, dar acestea erau 
incidente fără importanţă, asupra cărora Beauval socotea 
foarte nimerit politiceşte să închidă ochii. 

Ultimele zile ale lui martie aduseseră însă din nefericire 
sfârşitul tihnei lui. Primul incident care o tulbură şi care fii 


preludiul nenorocirilor care aveau să se ivească în curând 
se arătă lipsit de importanţă. Nu era vorba decât de o 
ceartă, însă această dispută, dat fiind caracterul şi 
consecinţele ei, nu păru lui Beauval sortită unei soluţionări 
paşnice şi îl făcu să iasă din reținerea sa abilă. Lucrurile 
ieşiră însă rău, şi intervenţia lui avu un rezultat la care nu 
se aştepta deloc. 

Eroul acestui incident fu Halg. 

După lupta inegală pe care fusese nevoit să o susţină 
împotriva lui Sirk şi a celor patru emigranţi care îl 
întovărăşeau, cei doi rivali nu se mai văzuseră timp de 
câteva săptămâni. Temându-se, probabil, de o intervenţie 
ceva mai eficace a Kav-gerului, agresorii încetaseră de 
atunci să mai aibă pretenţii asupra unei părţi din peştele 
prins. Ribarto împăcase pe toată lumea. Ce importanţă 
aveau câţiva peşti mai mult sau mai puţin, acum când erau 
provizii din belşug? 

Din nefericire, încărcătura lui Ribarto nu era numai 
alimentară. Conţinea şi o oarecare cantitate de alcool, iar 
prin imprudenţa lui Beauval, periculoasa băutură 
revoluţiona în scurt timp toată tabăra. 

În familia Ceroni, în special, lucrurile luară o întorsătură 
foarte rea. Necontenitele scandaluri provocate de Lazăre 
Ceroni avură drept consecinţă o accentuare a urii dintre 
Sirk şi Halg. în timp ce acesta din urmă se erija în apărător 
al Tulliei şi al fiicei sale, primul părea că încurajează viciul 
mizerabilului soţ şi părinte. Atitudinea aceasta a lui Sirk îl 
umplea de furie pe tânărul indian, care nu putea ierta 
rivalului său lacrimile vărsate de Graziella. 

Tânăra fată se ferea să-l pună pe Halg la curent cu cele ce 
avea de suferit, dar acesta ghicea în parte şi, conştient de 
jocul lui Sirk, ura lui creştea din zi în zi. Aşa stăteau 
lucrurile când, în dimineaţa de 29 martie, în clipa când Halg 
trecea podeţul pentru a se duce pe malul drept, zări la o 
sută de metri de el pe Graziella, care alerga din toate 
puterile, iar înapoia ei Sirk, urmărind-o de aproape. 


— Halg! Halg!... Ajutor!... strigă Graziella de cum îl văzu 
pe tânărul indian. 

Acesta se repezi imediat în ajutorai ei, tăind drumul 
urmăritorului. Sirk însă nu se intimida de un adversar aşa 
de firav. îşi continuă goana cu acelaşi avânt. 

Se convinse imediat însă că judeca greşit. Halg era tânăr, 
însă datora vieţii sălbatice o agilitate de maimuţă şi muşchi 
de fier. Când duşmanul lui fu aproape, braţele indianului se 
destinseră brusc, ca două resorturi, şi pumnii lui loviră în 
acelaşi timp faţa şi stomacul adversarului. Ameţit, Sirk se 
prăbuşi la pământ. 

Tinerii se grăbiră să bată în retragere şi să caute adăpost 
pe malul stâng al râului, urmăriţi de vociferările învinsului, 
care, revenindu-şi cu greu în simţiri, le striga din urmă cele 
mai groaznice ameninţări. 

Halg şi Graziella îşi continuară fuga până ce ajunseră la 
Kavger, pe care fata îl rugă cu lacrimi în ochi să o ajute. 
Kav-gerul o ascultă cu calmul lui obişnuit. 

— Şi acum, ce ai de gând? întrebă el. 

— Să rămân lângă dumneavoastră! exclamă Graziella. 
Apăraţi-mă, vă rog! 

— De asta poţi fi sigură, spuse mişcat Kav-gerul. Cât 
despre rămasul aici, asta te priveşte; fiecare este liber să 
facă ce vrea. Cel mult dacă mi-aş îngădui să-ţi dau un sfat 
unde să locuieşti. Părerea mea este că ai face bine să ceri 
adăpost familiei Rhodes, care te va primi cu siguranţă, dacă 
am s-o rog. 

Soluţia aceasta înţeleaptă nu întâmpină, într-adevăr, nici o 
dificultate. Fugara fu primită cu braţele deschise de familia 
Rhodes, şi în special de Clary, bucuroasă să aibă o prietenă 
de vârsta ei. 

Cu toate acestea, Graziella era chinuită de o grijă. Ce avea 
să ajungă mama ei în iadul din care ea reuşise să scape? Tot 
Kavgerul o linişti şi în privinţa aceasta, asigurând-o că o va 
aduce şi pe Tullia. 


Numai că demersul acesta al lui nu avu succes. Tullia 
aprobă plecarea Graziellei şi fu foarte bucuroasă ştiind-o în 
siguranţă de cealaltă parte a râului şi sub protecţia unei 
familii onorabile, dar refuză cu încăpățânare să-şi 
părăsească bărbatul. 

Înapoindu-se cu răspunsul acesta, la care se aştepta, de 
altfel, Kav-gerul îl găsi la familia Rhodes pe Ferdinand 
Beauval, angajat într-o discuţie care se îndrepta tot mai 
mult spre ceartă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Kav-gerul. 

— S-a întâmplat, răspunse mâniat Harry Rhodes, că 
domnul acesta îşi permite să vină la mine s-o ceară pe 
Graziella ca s-o ducă drăguţului ei de tată. 

— De când îl privesc pe domnul Beauval chestiunile 
familiare de felul acesta? întrebă Kav-gerul cu un ton 
prevestitor de furtună. 

— Tot ce se petrece în colonie îl priveşte pe guvernator, 
explică Beauval, silindu-se să evidenţieze prin atitudine şi 
accent demnitatea cuvenită funcţiei sale înalte. 

— Şi guvernatorul...? 

— Sunt eu. 

— Ah! Ah!... făcu Kav-gerul. 

— Am primit o plângere... începu Beauval, fără să observe 
ironia amenințătoare a întreruperii. 

— De la Sirk! spuse Halg, care era la curent cu intimitatea 
dintre aceşti doi oameni. 

— Nicidecum, rectifică Beauval. Plângerea este chiar a 
tatălui fetei, Lazăre Ceroni. 

— Pe naiba! obiectă Kav-gerul. Nu cumva Lazăre Ceroni 
vorbeşte şi când doarme? Fiindcă eu ştiu că doarme. în 
clipa asta sforăie din toate puterile. 

— Glumele dumneavoastră n-au nici o legătură cu crima 
care s-a săvârşit pe teritoriul coloniei, răspunse Beauval 
enervat. 

— O crimă? la te uită! 


— Da, o crimă. O fată, minoră încă, a fost răpită de la 
familia ei. O asemenea faptă este calificată drept crimă de 
legile tuturor ţărilor. 

— Sunt oare legi şi pe insula Hoste? întrebă Kav-gerul, 
care, la auzul cuvântului lege, începu să ia o atitudine 
foarte puţin liniştitoare. Cine a făcut legile acestea? 

— Eu, răspunse Beauval cu mândrie, eu, care reprezint 
coloniştii şi care, în această calitate, am dreptul la 
supunerea tuturor. 

— Cum aţi spus? exclamă Kav-gerul. Supunere, nu? La 
naiba, iată răspunsul, meu: pe insula Hoste, ţinut liber, 
nimeni nu datoreşte supunere nimănui. Liberă a venit 
Graziella aici, şi liberă va rămâne, dacă aşa vrea ea...! 

— Dar... încercă să spună Beauval. 

— Nu există nici un dar! Cine îndrăzneşte să vorbească de 
supunere, are de-a face cu mine. 

— Asta rămâne de văzut, ripostă Beauval. Legea trebue 
respectată şi voi recurge la forţă... 

— Forţă? exclamă Kav-gerul. încercaţi numai! Până atunci 
însă, vă sfătuiesc să nu abuzaţi de răbdarea mea şi să 
plecaţi frumugşel spre capitala dumneavoastră, dacă nu vreţi 
să fiţi condus acolo ceva mai repede decât v-ar fi, poate, 
plăcut! 

Atitudinea Kav-gerului era aşa de puţin liniştitoare, încât 
Beauval socoti prudent să bată în retragere, urmat la 
douăzeci de paşi de Kav-ger, Harry Rhodes, Hartlepool şi 
Caroly. 

Când fu în siguranţă de partea cealaltă a râului, se 
întoarse amenințând: 

— O să ne mai vedem! 

Oricât ar fi fost de inofensivă mânia lui Beauval, tot trebuia 
să se ţină întrucâtva cont de ea. Orgoliul lovit poate da 
curaj şi celui mai laş, astfel că nu era exclus ca el să încerce, 
cu complicitatea tovarăşilor lui obişnuiţi, vreo lovitură care 
ar fi putut avea urmări neplăcute. 


Din fericire, primejdia aceasta nu era greu de evitat 
întorcându-se din nou după vreo sută de paşi, Beauval îi 
văzu pe Hartlepool şi Caroly trăgând pe țărm puntea care 
lega cele două maluri. în felul acesta, era tăiată orice 
comunicaţie cu Liberia, şi orice surpriză devenea 
irealizabilă. 

xiv. a doua iarnă. 

Când, o dată cu începutul lui aprilie, sosi iarna, nici o 
întâmplare mai importantă nu întrerupsese monotonia vieţii 
locuitorilor insulei Hoste. Cât timp temperatura fu blândă, 
continuară să trândăvească fără nici o grijă pentru viitor, 
astfel încât schimbările atmosferice care caracterizează 
echinocțiul îi surprinse în plină reverie. Imediat însă ce 
începu să sufle vântul rece al iernii, Liberia deveni pustie. 
Ca şi în anul precedent, locuitorii se închiseră în case. 

După furtuni, veni zăpada. O perioadă de calm şi oarecare 
căldură aduse dezgheţul, transformând insula într-o 
mlaştină imensă. Apoi, începu iar viscolul. 

Comunicaţia între Bourg-Neuf şi capitală era foarte 
stânjenită, aşa că Beauval ar fi fost foarte încurcat în cazul 
că ar fi vrut să-şi pună amenințările în aplicare. Nu cumva 
uitase însă de ele? De când fusese expulzat aşa de energic 
din Bourg-Neuf, ameniţările acestea rămăseseră literă 
moartă. Ceva mai mult, guvernatorul era năpădit acum de 
griji mult mai grave şi mai urgente decât cea a ofensei pe 
care o avusese de suferit. 

Redusă aproape la zero după proclamația independenţei, 
populaţia Liberiei tindea acum să crească în mod 
neliniştitor. Emigranţii plecaţi în interiorul insulei, cei care 
nu reuşiseră în încercările loc de colonizare, se reîntorceau 
la țărm, aducând cu ei germeni de tulburări pe care 
Beauval nu le prevăzuse. 

Este drept că el personal nu era câtuşi de puţin ameninţat. 
Aşa cum scontase şi el de altfel, nimeni nu protesta în faţa 
faptului împlinit, nimeni nu părea câtuşi de puţin surprins 
găsindu-l înălţat la demnitatea de guvernator. Sărmanii 


oameni aveau înnăscută în ei obişnuinţa de a se socoti 
inferiori oricui, astfel că nimic nu li părea mai normal decât 
această dominare din partea unui semen al lor. 

Îşi ofereau umili supunerea, cu condiţia să le fie asigurată 
pâinea de toate zilele. Cedau unuia onorurile puterii, cu 
condiţia ca el să ia toate iniţiativele, să-şi asume toate 
răspunderile, pe care mulţimea, maleabilă atât timp cât era 
satisfăcută, le putea arunca în spatele lui în ziua când 
stomacurile aveau să ţipe de foame. 

Or, în Liberia, creşterea neprevăzută a gurilor de hrănit 
avansa cu mult scadenţa aceasta. 

La 15 aprilie fu văzut înapoindu-se primul dintre acei 
emigranţi care se recunoşteau învinşi în lupta lor împotriva 
naturii! Se ivi pe înserat, târând după el soţia şi patru copii. 
Dureros spectacol! Femeia firavă, slabă, îmbrăcată în 
zdrenţe, copiii micuţi, agăţându-se aproape goi de rochia 
mamei lor. înaintea lor, tatăl, mergând singur şi descurajat. 

Fură imediat înconjurați şi asaltaţi cu întrebări. 

Înviorat de faptul că se afla iarăşi printre oameni, bărbatul 
îşi povesti pe scurt peripeţiile. Plecat printre cei din urmă, 
fusese nevoit să umble timp îndelungat până să găsească un 
loc neocupat. Abia în a doua jumătate a lui decembrie se 
apucase şi el de muncă, în primul rând, îşi construise o 
locuinţă, pe care o termină cu mare greutate; deoarece îi 
lipseau şi uneltele, şi priceparea necesară pentru o astfel de 
lucrare. 

După şase săptămâni de eforturi necontenite, văzându-se 
proprietarul unei colibe grosolane, se apucase de curățirea 
locului de cultură. Din nefericire, ceasul rău şi ghinionul îl 
duseseră într-o regiune cu pământul tare şi împânzit de 
sumedenie de rădăcini, astfel că, deşi muncea din zi până în 
noapte, la sosirea iernii nu reuşise să-şi pregătească decât o 
foarte mică porţiune de teren culţivabil. 

Cum nu mai putea spera la nici un fel de recoltă, şi, pe de 
altă parte, alimentele începeau să se termine, fusese nevoit 
să se resemneze să-şi părăsească tot ce realizase până 


atunci şi să parcurgă din nou, în sens invers, lungul drum 
pe care îl mai străbătuse o dată cu inima aşa de voioasă. 
Timp de zece zile, cu familia după el, străbătu cu greutate 
insula, îngropat uneori în zăpada răscolită de viscol sau 
înglodându-se până în genunchi în noroi când se mai 
încălzea vremea, pentru ca, în cele din urmă, să ajungă în 
tabără zdrenţuit, istovit şi aproape mort de foame. 

Beauval se ocupă imediat de bieţii oameni, dându-le în 
stăpânire una dintre casele demontabile şi alimente din 
belşug, asupra căror înfometaţii se repeziră cu lăcomie. 
După care, el consideră incidentul ca rezolvat în chipul cel 
mai satisfăcător. 

Zilele următoare îi zdruncinară însă convingerea aceasta. 
Nu trecea o zi fără să se ivească câte unul sau mai mulţi 
dintre emigranții plecaţi în primăvară. Unele familii se 
reîntorceau cu câţiva membri mai puţini. Unde erau cei 
lipsă! Morți, fără îndoială. 

Din zi în zi, cei care se înapoiau în Liberia erau tot mai 
numeroşi, şi exodul acesta necontenit ridica în faţa 
guvernatorului cele mai neliniştitoare probleme. 

Pe 15 iunie, populaţia capitalei se mărise cu mai bine de 
trei sute de colonişti nou-veniţi. Până atunci, Beauval 
reuşise să o scoată la capăt. Prin îngrijirea lui, fiecare îşi 
găsise adăpost în casele demontabile în care se înghesuiau 
iarăşi ca odinioară. Unele dintre casele acestea fuseseră 
însă transportate pe malul celălalt al râului, unde alcătuiau 
Bourg-Neuf-ul, altele fuseseră distruse din neglijenţă şi 
neprevedere, câteva alcătuiau ceea ce numea Beauval 
„palatul” lui, astfel că mulţi fură nevoiţi să recurgă tot la 
corturi pentru a se adăposti. 

Problema cea mai grea era însă cea a alimentelor. 
Mulțimea aceea de guri lacome micşora cu repeziciune 
proviziile aduse de Ribarto. în loc să aibă existenţa 
asigurată pentru un an şi ceva, cum socotise Beauval, 
colonia nu putea ajunge nici până în primăvară. Lucru pe 
care acesta avu norocul să-l înţeleagă şi, făcând în sfârşit un 


act de autoritate, dădu un decret prin care reglementă cu 
severitate distribuirea alimentelor. 

Lucrul acesta complică rău situaţia. Nimeni nu voia să ţină 
seama de un decret lipsit de orice posibilitate de 
sancţionare. Ca să-l poată aplica, guvernatorul fu nevoit să- 
şi alcătuiască dintre partizanii lui mai credincioşi o gardă 
de vreo douăzeci de oameni, care să păzească proviziile. 
Măsura aceasta stârni proteste, dar decretul fu aplicat şi 
Beauval, ascultat. 

Când era însă pe punctul de a crede că a sfârşit cu 
dificultăţile sau cel puţin că a amânat dezastrul atât cât era 
omeneşte posibil, alte catastrofe se abătură asupra Liberiei. 

Toţi coloniştii care se întorceau pe coastă se înapoiau 
deprimaţi, slăbiţi fiziceşte, atât din cauza climei, cât şi a 
lipsurilor şi oboselii. Şi ceea ce trebuia să se întâmple se 
întâmplă. Izbucni o epidemie groaznică. Boala şi moartea 
făceau ravagii în populaţia aceasta ajunsă în ultimul hal de 
debilitate. 

Toate nenorocirile acestea făcură ca bieţii oameni să-şi 
aducă aminte de Kav-ger. Până atunci nu se sinchisiseră de 
lipsa lui. Se uită uşor binefacerile din trecut care mai pot fi 
sperate pentru viitor. Nenorocirile abătute peste capul lor 
făcură însă ca ei să se gândească la cel care îi mai ajutase 
de atâtea ori. De ce îi părăsea tocmai în împrejurările 
acelea groaznice? Oricare ar fi fost motivul sciziunii între 
tabăra principală şi anexa ei, cât li se păreau de 
neînsemnate motivele acestea, în raport cu suferinţele lor! 
Astfel că, încetul cu încetul, din ce în ce mai numeroase, 
privirile începură să se îndrepte spre Bourg-Neuf, ale cărui 
acoperişuri ieşeau ici şi colo din zăpadă pe malul celălalt. 

Într-o zi - 10 iulie - reţinut în casă de o negură deasă care 
se lăsase asupra insulei, Kav-gerul se ocupa cu repararea 
uneia dintre bluzele sale de piele de guanac, când i se păru 
că aude o voce care îl chema din depărtare. Trase cu 
urechea şi, peste o clipă, desluşi o nouă chemare. Kav-gerul 
ieşi afară. 


În ziua aceea era moină; zăpada topită forma pretutindeni 
bălți de noroi peste care se târau pâcle dese de ceaţă, în 
timp ce negura opacă a cerului începea să se transforme în 
apă, care cădea în cascadă peste solul mocirlos. Nu se 
zărea nici la o sută de paşi. 

— Kav-ger! chema o voce în ceaţă. 

Aproape pierdută în depărtare, vocea aceasta care venea 
de pe malul celălalt al râului ajungea la Kav-ger ca un 
tânguit jalnic. Asta îl făcu să grăbească pasul şi să se 
apropie de râu. Dureros spectacol! Pe ţărmul celălalt, 
despărțiți de el prin apele repezi ale râului, pe care 
distrugerea podeţului le făcea de netrecut, se târau vreo 
sută de oameni. Oameni? Spectre mai de grabă! De îndată 
ce îl zăriră pe cel care întrupa toate speranţele lor, se 
ridicară toţi deodată şi întinseră spre el braţe rugătoare. 

— Kav-ger! Kav-ger! 

Cel căruia îi cereau ei astfel ajutorul fu cutremurat, din 
cap până în picioare, de milă. Ce catastrofă se abătuse oare 
asupra Liberiei, pentru ca locuitorii ei să fi ajuns într-un aşa 
hal? 

Făcând un semn de încurajare spre nefericiţii aceia, Kav- 
gerul plecă după ajutoare. în mai puţin de o oră, Halg, 
Hartlepool şi Caroly aruncară din nou puntea peste râu şi 
Kav-gerul trecu pe malul opus, unde fu înconjurat imediat 
de chipuri îndurerate şi înspăimântate. 

Mişcat până la lacrimi, Kav-gerul asculta, privea. îi 
povesteau nenorocirile abătute asupra lor. îi explicau bolile 
de care sufereau, îl implorau pentru viaţa fiinţelor dragi, 
soţii sau copii care agonizau în Liberia. 

Kav-gerul îi asculta cu răbdare şi atenţie pe fiecare în 
parte, căci ştia că cel mai bun remediu în nenorocire este 
bunătatea compătimitoare, apoi le vorbi tuturor, rugându-i 
să se ducă imediat pe la casele lor, deoarece avea să-i 
viziteze pe toţi, fără să uite pe nimeni. Fu ascultat imediat. 
Supugşi ca nişte copilaşi, nefericiţii porniră înapoi spre 
tabără. 


Încurajându-i cu vorba şi fapta, găsind pentru fiecare 
cuvântul potrivit, Kav-gerul îi întovărăşi şi pătrunse cu ei în 
tabără! Ce schimbare. Ce dezordine, ce neglijenţă! Fusese 
de ajuns un an pentru a transforma în ruină construcţiile 
acelea fragile. Unele păreau neocupate. In orice caz, 
majoritatea erau încuiate şi, în afară de gunoiul din jur, 
nimic nu arăta că fuseseră locuite vreodată. Cu toate 
acestea, în pragul uşilor apăreau ici şi colo colonişti cu feţe 
întunecate, năpădite de disperare şi descurajare. 

Kav-gerul se apucă imediat de lucru. Ce viaţă începu 
pentru el din ziua aceea! Pe orice vreme, pleca din zori de 
la Bourg-Neuf spre Liberia, unde, până noaptea târziu, 
colinda din casă în casă, împărțind, o dată cu îngrijirile 
medicale, şi cuvinte de mângâiere, şi speranţă. 

Cu toate ravagiile pe care le făcea moartea, numărul 
emigranților nu descreştea. Pe măsură ce unii mureau, 
soseau alţii care umpleau golurile. Soseau necontenit, într-o 
stare de istovire cu atât mai accentuată, cu cât aceştia 
rezistaseră mai mult. 

Oricât i-ar fi fost de mare ştiinţa şi devotamentul, Kav- 
gerul nu putea domina fatalitatea lucrurilor; zadarnic lupta 
corp la corp cu moartea lacomă, căci victimele se înmulţeau 
în fiecare zi. 

Într-o dimineaţă, tocmai când sosise în tabără, fu chemat 
la căpătâiul unei matahale informe, care horcăia. Masa 
aceasta enormă era un om, pe care soarta îl catalogase sub 
numele de Fritz Gross pe nesfârşita listă a trecătorilor pe 
pământ! 

Cu un sfert de oră mai înainte, ieşind în frigul de afară, 
muzicantul se prăbuşise ca trăsnit. Zece inşi abia îl 
putuseră târî până în colţul în care agoniza. După chipul lui 
vânăt, după respiraţia scurtă şi greoaie, Kav-gerul 
diagnostică o congestie pulmonară, şi o sumară examinare 
îl convinse că orice îngrijire medicală era de prisos pentru 
organismul acela distrus de alcool. 


Şi nu se înşelase. După scurt timp, Fritz Gross sucombă. 
Corpul lui enorm se răci treptat, cuprins de răceala veşnică. 
Kav-gerul fu izbit însă de o ciudăţenie. Probabil că o clipă 

de luciditate redase bolnavului, într-o străfulgerare, 
conştiinţa geniului său, care avea să dispară o dată cu el, şi 
îl făcuse, poate, să-şi dea seama de felul cum şi-l irosise. 
înainte de a-şi da ultima suflare, se gândise să-şi ia adio de 
la singurul lucru pe care îl iubise pe pământ. îşi căutase 
bâjbâind vioara, ca să poată strânge în braţe în clipa 
supremei plecări instrumentul minunat. 

Kav-gerul luă în mână vioara aceasta din care ieşiseră 
atâtea cântece dumnezeieşti şi rămasă fără stăpân. înapoiat 
la Bourg-Neuf, se îndreptă spre casa ocupată de Hartlepool 
şi de cei doi muşi. 

Deschise uşa şi îi întinse vioara lui Sand. 

— îţi făgăduisem o vioară, copilul meu, zise el. Uite-o. 
îmbujorat de bucurie, Sand luă cu mâini tremurânde 
instrumentul atât de dorit. 

— Şi este o vioară care se pricepe la muzică! adăugă Kav- 
gerul. E vioara lui Fritz Gross. 

— Dar atunci... bâlbâi Sand... Domnul Gross... vrea... 

— A murit, spuse simplu Kav-gerul. 

— Un beţiv mai puţin, declară cu răceală Hartlepool. 
Acesta fu discursul funebru pentru Fritz Gross. 

Peste câteva zile muri şi Lazăre Ceroni, lucru care îl 
interesa ceva mai direct pe Kav-ger, căci în felul acesta 
realizarea visului lui Halg era mult mai uşoară. Tullia nu-l 
chemă în ajutor decât când orice intervenţie era de prisos. 
în ignoranţa ei, ea lăsase boala să se dezvolte nestingherită, 
fără să se îngrijoreze mai mult ca de obicei. Când află că 
omul căruia ea îi sacrificase totul era iremediabil pierdut, 
rămase ca lovită de trăsnet. 

Când totul se sfârşi, după ce mortul fu îngropat, Kav-gerul 
se ocupă de Tullia. Sărmana femeie părea pe altă lume. 
Atâta amar de ani de suferinţe pe care îi trăise numai în 
dragostea pentru cel care tocmai o părăsise! Voința care o 


susţinuse era frântă şi, scârbită de viaţă, Tullia nu mai era 
în stare să lupte pentru ea. 

Kav-gerul o luă cu el la Bourg-Neuf, alături de Graziella. 
Singurul leac în stare de a vindeca inima aceasta sfâşiată de 
durere era numai iubirea de mamă. 

Asta însemna ruina planurilor lui Sirk. Lazăre Ceroni mort, 
Graziella şi Tullia stabilite definitiv la Bourg-Neuf, nu mai 
putea avea nici o speranţă. Dacă Kav-gerul ar fi cunoscut 
gândurile sălbatice care se învârtejeau în capul lui Sirk, 
poate că s-ar fi îngrozit cu tot curajul lui. 

xv. sânge! 

Defilarea celor care reveneau în Liberia ţinu multă vreme. 
Soseau zilnic, şi asta tot timpul cât dură iarna. Insula Hoste 
semăna un rezervor inepuizabil, părând că înapoiază mult 
mai mulţi nefericiţi decât primise. Pe la începutul lui iulie, 
exodul ajunse la apogeu, apoi descrescu din zi în zi, pentru 
a înceta definitiv în ziua de 29 septembrie. 

În ziua aceea fu văzut un emigrant care, coborând de pe 
culmi, se târi cu greu până la tabără. Pe jumătate gol, slab 
ca un schelet, era într-un hal de plâns. Se prăbuşi în faţa 
primelor case. 

Întâmplarea era destul de obişnuită ca să mişte pe cineva. 
Nefericitul fu ridicat, i se dădu ceva întăritor şi apoi fu lăsat 
în plata Domnului. 

Din clipa aceea, exodul încetă definitiv. Ce deducţii se 
puteau trage de aici? Că cei care nu mai dădeau nici un 
semn de viaţă aveau o soartă mai bună sau că erau morţi? 

Se înapoiaseră pe țărm mai bine de şapte sute cincizeci de 
colonişti, majoritatea în ultimul grad de degradare fizică. 
Cu toate acestea, pentru rezerva de alimente a coloniei 
gurile de hrănit erau încă tot prea numeroase. Când 
Beauval se hotărâse să reglementeze distribuirea 
alimentelor, măsură destul de tardivă, de altfel, nu putea 
prevedea că numărul supuşilor lui va creşte în aşa 
proporţii, iar când îşi dădu seama de greşeala săvârşită şi 
vm s-o repare, era prea târziu. Faptul era deja consumat. În 


ziua de 25 septembrie fură distribuiţi ultimii biscuiţi, şi 
mulţimea văzu cu groază spectrul foamei înălțându-se 
ameninţător în faţa ei. 

Prima ei victimă fu Blaker. Muri după trei zile, în chinuri 
groaznice, cu toate îngrijirile Kav-gerului, care fusese 
anunţat prea târziu. 

Din ce trăiră coloniştii în zilele următoare? Cine ar putea 
spune? Unii avuseseră prevederea de a economisi ceva 
alimente. Dar ceilalţi? 

Kav-gerul nu mai ştia unde-i este capul. La bolnavii pe 
care îi avea de îngrijit se adăuga acum numărul tot mai 
mare al înfometaţilor. Era înconjurat de chipuri spectrale, 
era asurzit de un tânguit groaznic de rugăminţi şi blesteme. 
Făcu tot ce era omeneşte posibil. împărţi cu generozitate 
proviziile lui personale, uitând că primejdia de care voia să 
scape pe alţii îl ameninţa şi pe el. 

Şi asta nu putea întârzia mult. Peştele sărat, vânatul 
afumat, legumele uscate, totul se împuţina cu repeziciune. 
Dacă situaţia se mai prelungea astfel încă o lună, toată 
lumea avea să moară de foame. 

La propunerea lui Harry Rhodes, fu examinată cu 
seriozitate sugestia de a se împărţi emigranților cele 
patruzeci şi opt de arme ascunse de Hartlepool. Poate că în 
felul acesta s-ar fi putut procura ceva vânat. Propunerea fu 
însă respinsă. larna, vânatul era foarte rar şi nu s-ar fi ajuns 
la un rezultat apreciabil, deoarece vânătorii experimentați 
erau puţini. Pe de altă parte, armele acestea ar fi putut crea 
grave primejdii. Nu era greu de ghicit că mulţimea îşi 
pierdea pe zi ce trecea calmul. Coloniştii nu mai îşi 
ascundeau ura pe care o simțeau unii pentru alţii. Se 
învinovăţeau reciproc de starea actuală de lucruri, fiecare 
punând răspunderea în spinarea vecinului său. 

Exista însă un om pe care toată lumea îl blestema la 
unison, iar omul acesta era Ferdinand Beauval, care 
avusese imprudenţa de a-şi asuma misiunea grea de 
conducător al semenilor săi. 


Era încă tolerat. Rămasă de capul ei, mulţimea, vârtej 
confuz de voințe care se neutralizau, nu era în stare să-i 
reacționeze. Inerţia ei o făcea extrem de răbdătoare şi, 
oricare îi erau suferinţele, nu îndrăznea să se atingă de şef, 
cuprinsă de o spaimă religioasă în faţa prestigiului lui, pe 
care totuşi ea singură i-l crease. Şi poate că, în cele din 
urmă, niciunul dintre colonişti nu şi-ar fi manifestat mânia 
decât prin conciliabule misterioase şi ameninţări platonice 
în surdină dacă nu s-ar fi găsit printre ei unul care să-i aţâţe 
să treacă la fapte. 

Lewis Dorik nu considera de disprețuit aparenţa aceasta 
de autoritate şi poate că, la urma urmei, avea dreptate. Nu 
există o expresie populară - vulgară, dar expresivă şi 
pitorească - care prin învârteală exprimă, în felul ei, toate 
avantajele decurgând din politică? E lucru ştiut că până şi 
în cea mai mizerabilă societate omenească fruntaşii se 
bucură de oarecare avantaje. Avantajele acestea voia 
Dorick să şi le asigure pentru el şi tovarăşii lui. 

Răbdase cu greu până atunci situaţia aceasta de a se 
vedea sub „autoritatea” rivalului său. Acum, socotind că 
ocazia era favorabilă, întreprinsese o campanie pe care 
nemulţumirea obştească o sortea unui succes desăvârşit. 
Oameni capabili să judece imparţial erau foarte puţin 
numeroşi, iar subiectele de violenţă critică abundau. Dorick 
profită de situaţie şi critică tot ce era sau nu era vrednic de 
criticat. Poate totuşi că ar fi fost foarte încurcat dacă l-ar fi 
întrebat cineva ce ar fi făcut în locul adversarului său. Cum 
însă nimeni nu-i puse întrebarea aceasta indiscretă, 
încurcătura în speţă îi fu cruţată. 

Beauval observă din timp manevrele rivalului său. De la 
fereastra clădirii pe care o botezase cu numele pompos de 
„Palatul guvernamental”, el privea deseori, gânditor, 
mulţimea care forfotea încoace şi încolo, din zi în zi mai 
numeroasă, pe măsură ce vremea se încălzea. Din privirile 
piezişe ce i se aruncau, din pumnii care se ridicau 
ameninţători spre el uneori, îşi dădea seama că Dorick 


câştiga mereu teren, şi, foarte puţin dispus să se dea bătut, 
făcea de acum planuri de apărare. 

Fireşte, nu putea tăgădui starea nenorocită în care se afla 
colonia, dar el dădea vina pe împrejurări, mai ales pe climă. 
Imperturbabila lui încredere în el însuşi rămânea aceeaşi. 
La naiba, dacă nu făcuse nimic, cauza era că nu se putea 
face nimic, şi nimeni altul n-ar fi putut face mai mult! 

Încăpăţânarea aceasta a lui Beauval nu se datora numai 
unui sentiment de mândrie. Nu-şi mai făcea acum iluzii 
asupra prestigiului pe care îl dă o asemenea demnitate. Se 
mai gândea şi la importanta rezervă de alimente pe care 
reuşise să o pună de-o parte, şi la care ar fi fost nevoit să 
renunţe dacă nu mai era el şeful. 

Astfel că lupta mai mult pentru a-şi apăra viaţa decât 
pentru a-şi păstra funcţia. Avu abilitatea de a nu contesta 
niciuna dintre cauzele de nemulţumire enumerate de 
Dorick. Pe terenul acesta ar fi fost învins dinainte. 
Dimpotrivă, protestă mai cu violenţă decât oricare. 

De exemplu, cei doi adversari nu erau de aceeaşi părere 
asupra soluţiilor de adoptat pentru remedierea situaţiei. în 
timp ce Dorick preconiza o schimbare de conducere, 
Beauval cerea unire şi arunca în spinarea altora 
răspunderea de nenorocirile care se abătuseră asupra 
coloniei. 

Şi cine erau, după el, răspunzători de nenorocirile 
acestea? Nimeni alţii decât emigranții care nu fuseseră 
nevoiţi să se refugieze în tabără în cursul iernii. 
Raționamentul lui Beauval era simplu. De vreme ce nu 
veniseră, însemna că reuşiseră. Aveau, prin urmare, 
alimente, pe care ei, înfometaţii, erau în drept să le 
confisce. 

Aţâţările acestea găsiră ecou în gloata aceea disperată, şi 
sugestiile lui Beauval fură puse în practică aproape imediat. 
în ziua de 15 octombrie, o adevărată armată, de mai bine 
de două sute de oameni, plecă să cucerească pâine, sub 
comanda fraţilor Moore. 


Hoarda aceasta colindă insula timp de cinci zile, în toate 
direcţiile. Rezultatul se văzu imediat: victimele acestei 
neprevăzute catastrofe soseau una după alta la guvernator 
pentru a-i cere să facă dreptate. Acesta îi alunga însă cu 
asprime, reproşându-le egoismul lor ruşinos. Cum îi lăsase 
inima ca ei să se ghiftuiască cu bunătăţi, în timp ce tovarăşii 
lor mureau de foame? Aiuriţi, nefericiţii băteau în 
retragere, iar Beauval triumfa. Rezultatele dovedeau că 
pista indicată de el era bună. Nu se înşelase. Aşa cum 
afirmase el într-o doară, cei care nu se retrasaseră în 
tabără în cursul iernii trăiseră în belşug. 

Acum, situaţia lor era la fel cu a celorlalţi. Truda lor se 
dovedise fără folos, tot ce reuşiseră să încropească fusese 
distrus, făcut una cu pământul. 

Cu toate acestea, prada jefuitorilor era foarte 
neînsemnată. Cei pe care ei îi invidiau abia de reuşiseră, 
prin truda lor, să-şi asigure existenţa, fără să devină, aşa, 
dintr-o dată, bogaţi. Astfel că nu găsiseră aproape nimic în 
fermele acestea modeste. 

Din cauza aceasta, şi deziluzia celor care colindau insula 
fu mare, şi şi-o manifestau adeseori prin acte de adevărată 
sălbăticie. 

Mulţi dintre colonişti fură puşi la chinuri pentru a 
destăinui ascunzătoarea în care ţineau alimentele 
imaginare. Aceleaşi cauze produceau aceleaşi efecte, insula 
Hoste îşi avea, ca şi Franţa, revoluţia ei. 

A cincea zi, hoarda de jefuitori ajunse la locul ocupat de 
familia Riviere şi celelalte trei familii vecine, la care se 
gândiseră tot timpul, sperând o pradă mai bogată de la 
fermele acestea, pe care toţi le ştiau prospere. 

Îi aştepta o decepţie. 

Aşezate una lângă alta, cele patru ferme, construite pe 
laturile unui patrulater întins, formau împreună un fel de 
cetăţuie, şi încă una inexpugnabilă, deoarece apărătorii ei 
erau singurii dintre colonişti care posedau arme. Atacatorii 
fură primiţi cu focuri de puşcă şi avură, de la prima salvă, 


şapte oameni ucişi sau răniţi. Ceilalţi nu mai statură pe 
gânduri şi o rupseră la fugă. 

Întâmplarea aceasta îi linişti imediat pe bandiți. Porniră în 
grabă spre Liberia, unde ajunseră pe înserat, anunţaţi de 
departe de vacarmul furios al sutelor de guri care înjurau şi 
blestemau cu furie pe toate tonurile. Cuvântul „Trădare!... 
Trădare!” era laitmotivul acestui concert groaznic. 

Trădare!... Cei care rămăseseră în Liberia fură cuprinşi de 
spaimă, şi mai mult decât oricine, Beauval. Presimţea că se 
întâmplase o nenorocire, de care el avea să fie făcut 
răspunzător. Astfel că, fără să ştie exact ce primejdie îl 
ameninţa, fugi şi se baricadă în „palatul” lui. 

Nici nu terminase bine operaţia aceasta, că zgomotosul 
cortegiu şi ajunsese la uşa „palatului”, unde se opri pe loc. 
Ce voiau de la el? Ce era cu răniții şi cu morţii aceia pe care 
îi întindeau jos în faţa locuinţei lui? Ce însemnau toate 
astea? 

În timp ce Beauval se silea să pătrundă misterul acesta se 
producea o altă dramă, care avea să semene deznădejdea 
printre locuitorii Bourg-Neuf-ului şi să-l lovească pe Kav-ger 
drept în inimă. 

Cuprins totuşi de o nelinişte nelămurită, ieşise în seara 
aceea la plimbare pe malul râului, însoţit de tovarăşii lui 
obişnuiţi, Harry Rhodes, Hartlepool, Halg şi Caroly. Cum 
malul stâng era cu câţiva metri mai înalt decât cel drept, 
dacă ar fi fost ziuă, ar fi putut vedea de acolo Liberia. Acum 
însă tabăra era cufundată în întuneric. 

Cei cinci bărbaţi se opriseră pe mal, contemplând gâditori 
orizontul vag iluminat în direcţia Liberiei, când auziră o 
voce venind din spre malul celălalt. 

— Kav-ger! striga cineva gâfâind, ca şi cum ar fi venit până 
acolo în cea mai mare goană. 

— Prezent!... răspunse Kav-gerul. 

O umbră trecu podul şi se apropia de grup. Era Sirdey, 
fostul bucătar al Jonathan-văm. 


— Este nevoie de dumneavoastră acolo, spuse el, 
adresându-se Kav-gerului. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă acesta neliniştit. 

— Dezastru: morţi şi răniţi... 

— Răniţi?... Morţi?... Ce înseamnă asta? 

— S-au dus o ceată, la Riviere... Se pare că cei de acolo 
aveau puşti... Şi gata nenorocirea! 

— Nefericiţii...! 

— Rezultatul: trei morţi şi patru răniţi. Morţii nu mai au 
nevoie de nimic, dar poate că răniții... 

— Haidem, întrerupse Kav-gerul, pornind imediat, în timp 
ce Halg alerga să aducă trusa cu instrumentele 
chirurgicale. 

Pe drum, Kav-gerul încercă, să afle amănunte, dar Sirdey 
nu ştia nimic altceva decât cele spuse mai înainte. El nu 
luase parte la expediţie şi nu ştia ce se petrecuse decât din 
auzite. Venise la Kav-ger din proprie iniţiativă, fără să fi fost 
trimis de nimeni. 

— Bine ai făcut, aprobă acesta. 

Caroly, Hartlepool şi Halg îi însoțeau. După vreo două sute 
de metri, Kav-gerul întoarse capul şi-l zări pe Halg 
traversând în fugă podeţul, cu trusa în mână. îşi continuă 
deci drumul cu aceeaşi grabă, când un strigăt îl făcu să se 
oprească pe loc. Părea că este vocea lui Halg!... Cuprins de 
o presimţire groaznică, Kav-gerul porni în goană înapoi, 
atât de turburat, că nu se mai sinchisi de Sirdey, care îşi 
continuă drumul spre Liberia, nici nu observă o umbră 
care, după ce făcuse un ocol măricel, gonea cu repeziciune 
în aceeaşi direcţie. 

Oricât de repede alerga Kav-gerul, Zoi i-o luase înainte, 
dispărând în întuneric. După câteva clipe se auziră 
lătrăturile lui tânguitoare, urmate apoi de un mârâit furios 
care se stingea din ce în ce mai mult în depărtare, ca şi cum 
animalul s-ar fi luat pe urmele cuiva. 

După puţin timp, alt strigăt de agonie sfâşie tăcerea nopţii. 


Strigătul acesta însă Kav-gerul nu-l mai auzi. Ajunsese în 
locul unde se auzise primul strigăt, şi aci dăduse peste 
Halg, lungit jos într-un lac de sânge, cu un cuţit înfipt până 
în prăsele între umeri. 

Caroly, sosit din urmă, se aruncă deznădâăjduit asupra 
corpului fiului său. Kav-gerul îl dădu la o parte cu asprime. 
Nu era timp de văicăreli. Luă trusa căzută jos şi îngenuchie 
lângă rănit, sfâşiindu-i bluza de sus şi până jos. Apoi, cu cele 
mai mari precauţiuni, trase arma ucigătoare afară din rană 
şi o examina cu atenţie. Era groaznică. Lama cuţitului, 
pătrunzând între omoplaţi, străbătuse pieptul aproape 
dintr-o parte în alta, perforând plămânul. Livid, cu ochii 
închişi, Halg abia respira, în timp ce o spumă sângerândă i 
se scurgea printre buze. 

În câteva clipe, Kav-gerul îi făcu un pansament provizoriu, 
apoi, la un semn al lui, Caroly, Hartlepool şi Harry Rhodes 
se apropiară pentru a lua în primire rănitul. 

Abia acum auzi Kav-gerul lătrăturile lui Zoi. Cu siguranţă 
că animalul găsise ceva. 

Pornind în direcţia de unde venea zgomotul, Kav-gerul 
rămase înmărmurit în faţa unui spectacol groaznic. întins 
jos, într-un lac de sânge, zăcea un corp cu beregata sfâşiată 
de o rană înspăimântătoare. Din arterele retezate, sângele 
ţâşnea în valuri. Rana nu era produsă de o armă. Era opera 
lui Zoi, care, turbat de furie, o lărgea mereu cu colții. 

Kav-gerul alungă câinele şi îngenunchie în balta de sânge 
din jurul omului. îl recunoscu: era Sirk. Orice ajutor era de 
prisos; omul era mort. 

Drama era uşor de reconstituit. Urmându-l pe Sirdey, 
complice poate şi el la crima plănuită, Sirk se năpustise 
asupra lui Halg şi îl asasinase pe la spate. Apoi, în timp ce 
Kav-gerul şi tovarăşii săi se ocupau de rănit, Zoi se repezise 
pe urmele vinovatului, a cărui crimă fu pedepsită astfel 
aproape imediat după săvârşire. 

Drama aceasta fulgerătoare se desfăşurase în mai puţin de 
cinci minute. Cei doi actori zăceau la pământ, unul mort, 


altul muribund. 

Gândul Kav-gerului se îndreptă din nou spre Halg. Grupul 
format de cei trei bărbaţi care duceau pe braţe corpul inert 
al tânărului indian începea să dispară în noapte. Kav-gerul 
suspină adânc. Copilul acela însemna tot ceea ce iubea el pe 
pământ. O dată cu el dispărea şi cea mai puternică, poate 
unica lui rațiune de a trăi. 

xvi. un sef. 

Când Halg, tot leşinat, fu aşezat în pat, Kav-gerul îi 
schimbă pansamentul cu altul mai bun. Pleoapele rănitului 
tremurară, buzele începură să i se mişte, în obrajii palizi i 
se urcă puţină roşeaţă şi trecu din starea de leşin în cea de 
somn. 

Avea să scape de groaznica lui rană? Ştiinţa omenească nu 
putea da un răspuns afirmativ. Situaţia era gravă, dar nu 
absolut disperată, şi nu era chiar imposibil ca rana din 
plămân să se cicatrizeze. 

După ce îi dădu toate îngrijirile pe care i le dictară 
dragostea şi experienţa lui, Kav-gerul recomandă pentru 
Halg o linişte desăvârşită şi să nu fie mişcat, apoi porni 
grăbit spre Liberia, unde poate mai aveau nevoie de el şi 
alţii. 

În douăzeci de minute fu în tabără. Trecând repede 
printre casele cufundate în întuneric, se îndreptă spre locul 
viran din faţa „palatului” guvernatorului, când o privelişte 
ciudată şi cu un pitoresc dintre cele mai interesante îl făcu 
să se oprească o clipă. 

Luminată de un cerc de torţe fumegânde, întreaga 
populaţie a Liberiei se strânsese acolo, împărţită în trei 
grupuri distincte. Cel mai numeros se afla chiar în dreptul 
Kav-gerului. Compus numai din femei şi copii, grupul acesta 
era tăcut, privind la celelalte două. Dintre acestea, unul 
luase poziţie de atac în faţa „palatului” guvernatorului, în 
timp ce celălalt părea că vrea să-i facă faţă. 

Sirdey nu minţise. In mica piaţă din faţa „palatului” zăceau 
întinse pe pământ şapte corpuri. Răniţi sau morţi? De la 


depărtarea aceea, Kav-gerul nu putea şti încă nimic precis, 
lumina răspândită de torţe fiind insuficientă. 

Socotind după atitudine, cele două grupuri rnai puţin 
numeroase erau animate de sentimente foarte războinice. 
Cu toate acestea, de o parte şi de alta a corpurilor lungite 
pe pământ părea să existe un fel de zonă neutră pe care 
niciunul, nici altul dintre adversari nu îndrăzneau să o 
treacă. Cei care, după toate probabilitățile, păreau să fie 
atacatorii, nu schiţau nici cel mai mic gest de atac, astfel că 
apărătorii lui Beauval nu aveau ocazia să-şi arate curajul. 
Bătălia nu începuse încă. Cele două grupuri erau încă în 
perioada premergătoare încăierării, cea a discuţiilor mai 
mult sau mai puţin violente. în loc de gloanţe, schimbau 
cuvinte, care deveneau din ce în ce mai violente. Până la 
încăierare nu mai era decât un pas. 

Când Kav-gerul pătrunse în cercul de lumină, se făcu o 
linişte adâncă. Fără să dea vreo atenţie celor din juru-i, 
acesta se duse drept spre corpurile întinse jos şi se plecă 
asupra unuia dintre ele, apoi asupra altuia, sfâşiind hainele 
celor care aveau nevoie de un pansament grabnic. Spusele 
lui Sirdey se dovediră exacte. Erau, într-adevăr, trei morţi şi 
patru răniţi. 

Când termină, Kav-gerul aruncă o privire în jurul lui, şi, cu 
toată tristeţea sa, nu-şi putu stăpâni un zâmbet, văzându-se 
înconjurat de sute de chipuri care exprimau cea mai 
respectuoasă şi mai copilărească curiozitate. Cei cu torţele 
se apropiaseră pentru a-i lumina pacienţii. Imitându-i, cele 
trei grupuri se contopiseră treptat, treptat într-unui singur, 
care îl înconjura în cea mai adâncă tăcere. 

Kav-gerul ceru să i se vină în ajutor şi, cum nimeni nu 
binevoia să se urnească din loc, fu nevoit să cheme pe nume 
pe câţiva dintre ei. 

În câteva minute, morţii şi răniții fură ridicaţi şi 
transportaţi în locuinţele lor, sub supravegherea Kav- 
gerului care, între timp, căuta să afle cauzele masacrului. 
Era astfel informat de intrarea în scenă a lui Lewis Dorick, 


de starea de încordare dintre mulţime şi Ferdinand 
Beauval, cât şi de tertipul imaginat de aceasta pentru a ieşi 
din încurcătură; expediţia în scop de jafân interiorul insulei, 
al cărei rezultat dezastruos Kavgerul îl putea constata de 
visu. 

Sentimentul acela de amărăciune şi ruşine care urmează 
după eşuarea unei acţiuni oarecare nu le era necunoscut 
oamenilor acestora, căci îl mai încercaseră şi alteori. înainte 
de a fi aruncaţi de soartă pe insula Hoste, făcuseră parte 
din proletarii celor două lumi, şi nu odată fuseseră în 
situaţia de a-şi apăra ceea ce credeau ei drepturile lor, cu 
mijloace foarte puţin paşnice. învingători uneori, este 
adevărat, mult mai deseori învinşi, încercaseră acelaşi 
sentiment de amărăciune şi revoltă. 

Înapoierea lor se asemăna acum cu ultimul act al unei 
greve sfârşite prost. Starea sufletească era aceeaşi. Se 
credeau traşi pe sfoară şi turbau de furia propriei lor 
prostii. Unde erau şefii, Beauval, Dorick?... La dracu!'! O 
şterseseră! 

Aşa a fost de când lumea. Vulpile şi corbii nu sunt numai 
subiecte de fabulă. 

Beauval era răspunzător de toate cele întâmplate. După ei, 
cel puţin. Şi înțelegeau să-i ceară socoteală. Aici însă se 
loviseră de partizanii acestuia, şi scandalul începea să se 
contureze. Nu erau deocamdată decât la înjurături, dar 
încăierarea plutea în aer. 

Când Kav-gerul străbătu din nou piaţa pentru a se înapoia 
la Bourg Neuf, aceasta era pustie. Cu obişnuita ei 
mobilitate, mulţimea, gata totdeauna să se înflăcăreze 
brusc, se domolise la fel de repede. Casele erau întunecate 
şi tăcute. Toată lumea dormea. 

Pe drum, Kav-gerul se gândea la cele ce aflase. Când 
auzise numele de Dorick şi Beauval, se mulţumise să ridice 
indiferent din umeri; dar expediţia în interiorul insulei 
merita ceva mai multă atenţie. Jafurile, actele acelea de 
barbarie erau de cel mai prost augur. Colonia, destul de 


conpromisă şi aşa, era pierdută fără scăpare dacă 
emigranții intrau în luptă pe faţă unii împotriva altora. 

Ce se alegea acum, în contact cu faptele, de teoriile pe 
care îşi clădise viaţa generosul iluminat? Rezultatul îl vedea 
cu ochii lui, sigur, tangibil, de netăgăduit. Lăsaţi de capul 
lor, oamenii aceştia se dovedeau incapabili să trăiască şi 
erau ameninţaţi să moară de foame, turmă proastă care nu- 
şi putea găsi teren de păşune dacă nu avea un păstor care 
să o conducă. Cât despre ţinuta lor morală, aceasta nu 
întrecea cu nimic simţul lor practic. 

Belşugul, mediocritatea, mizeria, arşiţa soarelui şi 
pişcăturile gerului fuseseră tot atâtea pretexte pentru 
ieşirea la suprafaţă a mulţimii de tare sufleteşti. 
Nerecunoştinţa şi egoism, abuzuri de putere şi laşităţi, 
neprevedere şi lenevie, iată de ce erau în stare majoritatea 
acestor oameni, al căror interes, în lipsă de alt scop mai 
nobil, ar fi fost tocmai concentrarea unei singure voințe 
într-o mie de creiere. Şi acum, iată-i că ajungeau şi mai rău 
decât oricând, în optsprezece luni aventura se şi încheiase, 
ca şi cum natura ar fi regretat ceea ce făcuse, şi-ar fi 
recunoscut greşeala. Moartea lovea în dreapta şi în stânga, 
fără cruţare. Dispăreau unul după altul, reclamaţi rând pe 
rând de pe pământul în care totul se transformă şi care, 
continuând ciclul etern, producea alte făpturi, vai! din 
nefericire prea asemănătoare cu ei! 

Şi, ca şi cum ar fi socotit că secera morţii nu-i îndeplinea 
cu destulă repeziciune opera, o ajutau cu propriile lor 
mâini. Colo, de unde plecase Kav-gerul, morţi şi răniţi. Aici, 
pe unde trecea, cadavrul lui Sirk. La Bourg Neuf, pieptul 
înjunghiat al unui copil. Peste tot, sânge...! 

Înainte de a se duce la culcare, Kav-gerul îl examina pe 
Halg. Starea rănitului era staţionară: nici mai bună, nici mai 
rea. O hemoragie bruscă era încă de temut, şi primejdia 
aceasta avea să continue a fi amenințătoare timp de câteva 
zile. 


Rupt de oboseală, a doua zi se deşteptă târziu. Soarele era 
sus când ieşi din casă. Ceaţa se împrăştiase, timpul era 
trumos. Kavgerul porni la drum spre Liberia, ca de obicei, 
grăbind cât mai mult pasul, spre a recâştiga timpul pierdut. 

La podeţ se lovi însă de o barieră alcătuită din absolut 
toată populaţia masculină a Bourg-Neuf-ului, afară de Halg 
şi Caroly. Erau cincisprezece bărbaţi şi, lucru neobişnuit, 
înarmaţi cu puşti care păreau îndreptate spre el. Nu erau 
soldaţi, dar atitudinea lor avea ceva milităresc în ea. Calmi, 
stăteau toţi cu arma la picior, ca în aşteptarea ordinelor 
unui şef. 

Harry Rhodes, aflat la câţiva paşi înaintea lor, făcu semn 
Kavgerului să se oprească; acesta se opri pe loc, privind 
mica trupă cu un aer uimit. 

— Kav-ger, spuse Harry Rhodes cu oarecare solemnitate, 
de mult timp vă implor să veniţi în ajutorul nefericitei 
populaţii a insulei Hoste, primind să fiţi şeful ei. îmi 
reînnoiesc rugămintea pentru ultima oară. 

Kav-gerul nu răspunsese nimic. închise ochii, ca şi cum ar 
fi vrut să vadă mai bine în sufletul lui. Harry Rhodes 
continuă: 

— Ultimele evenimente trebuie să vă fi dat de gândit. Noi, 
în orice caz, am luat o hotărâre. Azi noapte am adus din 
ascunzătoare armele acestea, pe care le-am distribuit 
camarazilor noştri. Suntem înarmaţi acum şi ne putem 
impune, prin urmare, voinţa cu uşurinţă. Lucrurile au ajuns 
la un punct în care orice şovăială din partea noastră ar fi o 
adevărată crimă. Trebuie să acţionăm. Dacă stăruiţi în acest 
refuz, am hotărât să iau comanda acestor oameni. Din 
păcate, nu am nici influenţa, nici autoritatea de care aţi dat 
dovadă. N-o să fiu ascultat şi o să curgă sânge. Pe 
dumneavoastră, dimpotrivă, vă vor asculta fără crâcnire. 
Hotărâţi! 

— Ce s-a mai întâmplat? întrebă Kav-gerul, cu calmul lui 
obişnuit. 


— Asta, răspunse Harry Rhodes, arătând cu mâna spre 
casa în care agoniza Halg. 

Kav-gerul tresări. 

— Şi încă ceva, adăugă Harry Rhodes, pornind cu el spre 
ţărmul râului, unde, dintr-un loc mai înalt, putură vedea 
Liberia şi câmpia mlăştinoasă care se întindea înjur cât 
vedeau cu ochii. 

Tabăra se deşteptase dis-de-dimineaţă şi părea cuprinsă 
de o înfrigurare neobişnuită. Emigranţii voiau să termine 
treaba începută în ajun, procedând la funeraliile solemne 
ale celor trei morţi. Perspectiva acestei ceremonii animase 
toată lumea. Pentru camarazii victimelor, era vorba de o 
manifestaţie; pentru partizanii lui Beauval, de o primejdie; 
pentru ceilalţi, de un spectacol. 

Toţi coloniştii, cu excepţia lui Beauval, formară deci 
cortegiul funebru, care nu neglija să treacă prin faţa casei 
guvernatorului, nici să se oprească câtva timp în piaţă, 
lucru de care profită Lewis Dorick pentru a ţine o cuvântare 
violentă. Cortegiul pomi apoi din nou. 

La morminte, Lewis Dorick luă din nou cuvântul şi 
pronunţă pentru a suta oară un rechizitoriu culminant 
împotriva administraţiei coloniei. După el, cauza tuturor 
nenorocirilor nu era decât neprevederea, incapacitatea şi 
principiile retrograde ale guvernatorului. Sosise clipa 
potrivită pentru a-l răsturna pe incapabilul acesta şi a numi 
alt şef în locul lui. 

Succesul lui Dorick fu strălucit. Răspunsul fu un tunet de 
aplauze şi strigăte de „Trăiască Dorick!” şi „La palat! La 
palat!”. Mai bine de o sută de oameni porniră în pas grăbit, 
care, în cele din urmă, se transformă în goană vijelioasă şi 
amenințătoare spre „palatul” guvernatorului. 

Avântul lor se lovi de un prim obstacol. Cei care se 
înfruptaseră până atunci din avantajele puterii se 
improvizară în apărători ai ei. Cele două tabere se ciocniră 
cu violenţă şi pumnii intrară în funcţiune! 


Tabăra lui Beauval însă, mai slabă, fu nevoită să dea 
înapoi. Fu alungată pas cu pas, metru cu metru, până la 
palat. în piaţă, încăierarea reîncepu cu şi mai mare violenţă. 
Victoria rămase mult timp nehotărâtă. Cu fălcile rupte şi 
coastele frânte, beligeranţii erau scoşi unul câte unul din 
luptă. 

Cu cât încăierarea devenea mai violentă, cu atât coloniştii 
se înfuriau mai tare. La un moment dat, au fost scoase 
cuțite şi sângele începu să curgă din nou. 

După o eroică rezistenţă, apărătorii lui Beauval fură, în 
cele din urmă, coplegşiţi şi atacatorii se năpustiră în 
dezordine în inte- - 175 - riorul palatului, nimicind tot ce 
întâlniră în cale. Dacă ar fi dat acum de Beauval, l-ar fi 
sfâşiat în zeci de bucăţi. Din fericire, le fu cu neputinţă să-l 
găsească. Beauval dispăruse. Văzând ce întorsătură iau 
lucrurile, o ştersese la timp, şi în clipa aceea fugea cât îl 
ţineau picioarele spre Bourg-Neuf. 

Dispariţia aceasta duse la culme furia învingătorilor; 
mulţimea îşi pierde totdeauna capul la rău, ca şi la bine. în 
lipsă de alte victime, atacatorii se năpustiră asupra a tot ce 
le cădea sub mână. Locuinţa lui Beauval fu răscolită, 
mobilierul, hârtiile, toate lucrurile lui fură aruncate pe 
fereastră, făcute grămadă şi aprinse. Câteva clipe mai 
târziu - întâmplare sau intenţie? - ardea şi „palatul”. 

Alungaţi de fum, coloniştii se repeziră afară, lovind în 
dreapta şi în stânga cu pumnii şi cu picioarele. 

Se iscă o panică de nedescris. Bărbaţi, femei şi copii, o 
rupseră la fugă peste câmp, urmăriţi de furioşii care nici ei 
nu-şi mai puteau explica sălbatica furie care îi cuprinsese. 

Din înălţimea pe care se urcase cu Harry Rhodes, Kav- 
gerul nu zări decât un nor de fum pe care vântul îl 
rostogolea în valuri negre şi dese spre ocean. Norul acesta 
ascundea cu totul casele, din care se ridicau strigăte de 
spaimă, chemări, înjurături, tânguiri de durere sau ţipete 
de disperare. Dincolo de râu nu se vedea distinct decât o 
singură făptură vie, un om care alerga din răsputeri, cu 


toate că nu se vedea nimeni în urma lui. Omul acesta ajunse 
în goană la podeţ, îl trecu şi căzu cu sufletul la gură în faţa 
micii trupe înarmate. Era Ferdinand Beauval. 

lată ce văzu în primul rând Kav-gerul. în simplitatea lui, 
tabloul erau elocvent şi îi înţelese imediat semnificaţia: 
Beauval, alungat în mod ruşinos şi silit să fugă, iar în urma 
lui răzmeriţa, care semăna în Liberia incendiul şi moartea. 

Aşadar, oamenii erau în stare să ajungă chiar şi până aici! 
Nu numai că cel mai neînsemnat interes îi făcea în stare să 
comită grozăvii, dar puteau chiar să distrugă chiar pentru 
plăcerea de a vedea curgând sânge! Nu erau doar orgoliul, 
nevoile sau patimile care îi făceau pe oameni să se 
năpustească unii asupra altora; mai era şi nebunia, care 
cuprinde deseori mulțimile, făcându-le să continue 
violențele până la cele mai smintite acte de distrugere şi de 
omor. 

Cuprins de nebunia aceasta - eroism sau tâlhărie 
ordinară, după împrejurări - banditul îl doboară fără motiv 
pe trecătorul inofensiv; nebunia aceasta cauzează în cursul 
revoluțiilor hecatombe de nevinovaţi; ea înflăcărează 
armatele şi câştigă bătăliile. 

Ce se alegea, în faţa unor asemenea fapte, de visurile Kav- 
gerului? Dacă libertatea totală era bunul firesc al 
oamenilor, nu era oare cu condiţia că ei să rămână oameni 
şi să nu fie gata oricând de a se transforma în fiare ca acei 
la ale căror isprăvi asista el acum? 

Kav-gerul nu-i dăduse încă nici un răspuns lui Harry 
Rhodes. Privi spectacolul groaznic timp de câteva minute, 
drept şi neclintit pe colina de pe malul râului. Pe chipul lui 
nu se putea citi niciuna dintre reflecţiile dureroase care îi 
chinuiau mintea. 

Şi, cu toate acestea, ce luptă groaznică în sufletul lui! Să 
închidă ochii, negând evidenţa şi încăpăţânându-se egoist 
într-o religie mincinoasă, în timp ce nefericiţii aceia se 
masacrau reciproc, să recunoască glasul raţiunii, să 
intervină în dezastrul acela şi să salveze ce mai putea? Ceea 


ce-i poruncea judecată lui dreaptă era, vai! negarea întregii 
lui vieţi. însemna să-şi vadă sfărâmat la picioare idolul cel 
mai drag, să recunoască că se lăsase înşelat de un miraj, să- 
şi spună că tot ce clădise realizase pe minciună, că nimic 
din ceea ce fusese crezul lui nu era adevărat şi că se 
sacrificase prosteşte unei himere! 

Deodată, din norul de fum care acoperea Liberia, ţâşni un 
fugar, apoi altul, apoi zece, apoi o sută, majoritatea femei şi 
copii. Unii încercau să găsească refugiu pe culmile din est, 
dar cei mai mulţi, urmăriţi de aproape de adversarii lor, 
fugeau în neştire în direcţia Bourg-Neuf-ului. în urma 
tuturor alerga o femeie. Un bărbat o ajunse din câteva 
salturi, o apucă de păr, o trânti la pământ, ridică pumnul... 

Kav-gerul se întoarse spre Harry Rhodes şi spuse cu o 
voce gravă: 

— Primesc! 

SFÂRŞITUL PARTII |. 

Partea a Il-a iii. primele masuri în fruntea a cincisprezece 
voluntari, Kav-gerul străbătu câmpia în marş forţat şi 
ajunse în câteva minute în Liberia. 

În piaţă bătălia continua, dar cu mai puţină înverşunare, şi 
numai în virtutea inerţiei, deoarece motivul nu-l mai ştia 
nimeni precis. 

Sosirea micului detaşament înarmat îi zăpăci cu totul pe 
beligeranţi. Era ceva la care nu se aşteptaseră. Nici o clipă 
nu se gândiseră că s-ar fi putut întâmpla să aibă de luptat 
împotriva unor forţe superioare, capabile să pună, scurt, 
capăt fanteziilor lor criminale, încăierarea se opri brusc. 
Cei care fuseseră bătuţi o rupseră la fugă, în timp ce ceilalţi 
rămaseră fiecare în locul unde se afla, gâfâind, zăpăciţi, cu 
aerul unor oameni care, într-o clipă de rătăcire, ar fi comis 
cine ştie ce faptă ruşinoasă, de care abia acum îşi dădeau 
seama. 

Prima grijă a Kav-gerului fu să combată incendiul, 
deoarece o adiere de vânt ameninţa să-l extindă în toată 
tabăra. Fostul „palat” al lui Beauval era aproape în 


întregime mistuit de flăcări. Câteva lovituri de topor fură de 
ajuns pentru a nărui clădirea rudimentară, în scurt timp nu 
mai rămase decât un morman de tăciuni, din care se înălţau 
nori de fum negru, greu mirositor. 

Lăsând apoi cinci oameni de pază, porni cu ceilalţi zece 
pentru a aduna emigranții împrăştiaţi prin insulă, lucru 
care nu 

necesită nici o oboseală. De pretutindeni, coloniştii se 
înapoiau spre Liberia: atacatorii, domoliţi între timp, 
formau avangarda, iar în urma lor, la un interval cât se 
poate de prudent, soseau învinşii, care încă nu-şi reveniseră 
bine din panica lor. Când îl zăriră însă pe Kav-ger, se 
liniştiră şi grăbiră pasul, în aşa fel că intrară în Liberia o 
dată cu zbirii lor de mai înainte. 

În mai puţin de o oră, toată lumea era adunată în piaţa din 
faţa „palatului”, extrem de înghesuită, aşa de compactă era 
mulţimea, că nimeni n-ar fi zis că puţin mai înainte fusese 
împărţită în două tabere duşmane. Din tot tărăboiul care 
abia se sfârşise, nu mai rămase nici o urmă, afară de 
numeroasele victime care încă mai zăceau lungite pe 
pământul umed. 

Mulțimea era mai mult curioasă decât nerăbdătoare. 
Buimăcită cu totul de incidentele neaşteptate care se 
petrecuseră, se uita liniştită la cei cincisprezece oameni 
care o înfruntau cu îndrăzneală şi aştepta cele ce aveau să 
urmeze. 

Kav-gerul înainta în mijlocul pieţei şi, adresându-se 
coloniştilor, care îl priveau din toate părţile, rosti cu voce 
tare: 

— Din clipa aceasta, eu sunt şeful vostru! 

Ce lungă cale îi trebuise pentru a ajunge să rostească 
aceste câteva cuvinte! Prin urmare, nu numai că accepta, în 
sfârşit, principiul autorităţii, nu numai că primea, în ciuda 
teoriilor lui, să fie depozitarul unei autorităţi, dar, trecând 
de la o extremă la alta, îi depăşea pe cei mai absoluţi 
autocraţi: nu se mărginea să renunţe la idealul lui de 


libertate, îl călca pur şi simplu în picioare. Nici nu cerea 
măcar asentimentul celor pe care, cu de la sine putere, se 
impunea să-i conducă. Nu era o revoluţie ceea ce făcea el; 
era o lovitură de stat. 

O lovitură de stat de o uşurinţă uimitoare. După scurta 
declaraţie a Kav-gerului, urmară câteva clipe de tăcere, 
apoi mulţimea scoase un strigăt puternic, ţâşnind în acelaşi 
timp de sute din piepturi. Aplauze, „Să trăiască!”, urale, 
toate acestea izbucniră concomitent, ca un uragan, din 
masa mulţimii. Coloniştii îşi strângeau fericiţi mâinile; se 
felicitau reciproc, mamele îşi sărutau copiii. Fu o clipă de un 
entuziasm frenetic. 

Bieţii oameni treceau repede de la descurajare la 
entuziasm. Din moment ce Kav-gerul se ocupa de soarta lor, 
erau salvaţi. El putea să-i scape de mizerie. Cum? Prin ce 
mijloace?... Nu-şi bătea nimeni capul cu aşa ceva. De vreme 
ce el se însărcina cu asta, n-aveau decât să fie liniştiţi. 

Cu toate acestea, câţiva se arătau ceva mai reţinuţi. 
Partizanii lui Beauval şi ai lui Lewis Dorick, împrăştiaţi în 
mulţime, nu îndrăzneau să se manifeste decât printr-o 
tăcere posomorâtă, dar tocmai prin aceasta concludentă. 
Ce ar fi putut face mai mult? Aveau de-a face acum cu o 
majoritate compactă care îşi găsise, în sfârşit, un şef; gloata 
aceea informă avea de acum încolo un cap, un conducător 
care făcea de temut numeroasele braţe, dispreţuite până 
atunci. 

Kav-gerul ridică braţul şi se făcu tăcere, ca prin farmec. 

— Hostelieni, zise el, tot ce este cu putinţă pentru 
îmbunătăţirea situaţiei voastre se va face; dar cer de la voi 
toţi supunere absolută şi îmi place să cred că nimeni dintre 
voi nu mă va sili să întrebuinţez forţa. Duceţi-vă fiecare pe 
la casele voastre şi aşteptaţi instrucţiunile care vă vor fi 
date în scurt timp. 

Laconismul energic al acestui discurs avu cele mai bune 
efecte. Toată lumea îşi dădu seama că cel mai cuminte lucru 
era să se supună orbeşte acestui om. Nimic nu putea fi mai 


îmbucurător pentru nenorociţii aceştia, care tocmai 
avuseseră parte de o experienţă jalnică în materie de 
libertate, pe care ar fi dat-o acum bucuroşi în schimbul 
siguranţei unei bucăţi de pâine. Libertatea este un bun 
nepreţuit, dar nu o poţi gusta decât trăind. Şi la a putea trăi 
se reduceau, deocamdată, toate aspiraţiile nefericiţilor 
acestora. 

Se supuseră deci pe dată, fără cel mai mic murmur. Piaţa 
se goli, toţi ducându-se pe la casele sau pe la corturile lor. 

Kav-gerul urmări cu ochii mulţimea care se retrăgea în 
tăcere şi pe buzele lui înflori un zâmbet amar. Nu-i mai 
rămânea acum nici o iluzie. Hotărât lucru, oamenii nu urau 
atât de mult sclavia. Atâta docilitate imbecilă - laşitate 
aproape - nu se potrivea deloc cu exerciţiul unei libertăţi 
fără limită. 

Vreo sută de colonişti rămăseseră totuşi pe loc. Kav-gerul 
se întoarse încruntând din sprâncene spre grupul acesta 
nesupus. Atunci, unul dintre colonişti ieşi din grup şi luă 
cuvântul în numele tuturor: nu puteau pleca acasă, pentru 
simplul motiv că nu aveau aşa ceva. Alungaţi din fermele 
lor, invadate de ceata de bandiți, sosiseră pe coastă de 
câteva zile şi nu aveau alt adăpost decât cerul liber. 

Kav-gerul îi asigură că se va îngriji cât mai curând de 
soarta lor şi îi sfătui să recurgă pentru moment la corturile 
de rezervă care mai existau. Apoi, în timp ce sărmanii 
oameni îi ascultau sfatul, se ocupă imediat de victimele 
făcute de răscoală. 

Şi, din nefericire, erau destule victime, răspândite prin 
tabără şi prin ţinutul din jur. După ce fură adunaţi toţi 
răniții şi morţii, se dovedi că răscoala cauzase moartea a 
douăsprezece colonişti, în general însă, nu era prea mare 
pagubă, dată fiind calitatea defuncţilor, deoarece numai 
unul singur dintre ei putea fi socotit ca făcând parte din 
populaţia cumsecade a insulei. Ceilalţi erau din clica lui 
Beauval şi a lui Dorick, asttel că ordinea şi munca ordonată 
n-aveau decât de câştigat din dispariţia lor. 


Într-adevăr, pagubele cele mai serioase le suferiseră înşişi 
provocatorii tulburărilor. Printre curioşii inofensivi pe care 
ei îi atacaseră cu o furie aşa de sălbatică după incendierea 
palatului, nu erau decât răniţi, şi nici aceştia prea grav: 
vânătăi, ceva membre scrântite, câteva răni de cuţit; 
niciunul nu era în primejdie de moarte. 

Cu toate acestea, Kav-gerul avea destul de lucru. Nu se 
înspăimânta însă de atâta lucru. Era conştient de 
răspunderea pe care şi-o asumase, însărcinându-se să 
îngrijească de existenţa a mai bine de o mie de suflete, şi 
înţelegea să nu dea cu nimic îndărăt de la această operă 
măreaţă de curaj. 

Răniţii fură examinaţi, pansaţi când era cazul, conduşi sau 
transportaţi apoi la casele lor, şi în scurt timp piaţa se goli 
cu totul. Lăsând cinci oameni pentru supraveghere, Kav- 
gerul porni cu ceilalţi spre Bourg-Neuf. Acolo îl chema altă 
datorie: Halg, care poate că trăgea să moară în clipa aceea. 

Din fericire, îl găsi pe tânărul indian în aceeaşi stare şi cât 
se poate de bine îngrijit. Graziella şi mama ei vegheau la 
căpătâiul rănitului; şi ele două erau nişte infirmiere pe care 
se putea bizui cineva. Tânăra fată se arăta cât se poate de 
liniştită şi răspunse calm la întrebările Kav-gerului. II 
informă că Halg avea puţină febră, dar că nu ieşea din 
neîntrerupta lui somnolenţă decât pentru a geme uşor din 
când în când. O spumă roşiatică i se scurgea necontenit de 
pe buze, însă devenea din ce în ce mai puţin abundentă şi 
mai puţin colorată. Aceasta era un simptom îmbucurător. 

Între timp, cei zece oameni care îl însoţiseră pe Kav-ger 
încărcaseră în spate saci cu merinde din rezervele Bourg- 
Neuf-ului. Astfel că porniră imediat, cu Kav-gerul în frunte, 
spre Liberia, unde colindară din uşă în uşă, pentru a da 
fiecărui colonist porţia cuvenită. După ce împărţeala se 
sfârşi, Kav-gerul numi garda de noapte, apoi, învelindu-se 
într-o pătură, se întinse jos pe pământ şi încercă să doarmă. 

Nu putu închide însă ochii nici o clipă. în ciuda oboselii 
fizice extreme, creierul lui se încăpăţâna să se lase 


frământat de gânduri. 

La câţiva paşi de el, cei doi oameni de gardă stăteau 
nemişcaţi ca nişte statui. Liniştea era deplină. Cu ochii 
aţintiţi în beznă, Kav-gerul visa. 

Ce se apucase să facă?! De ce îngăduia să-i fie violentată 
conştiinţa, de ce admisese să sufere astfel? Dacă până acum 
trăise crezând într-un basm, cel puţin vieţuise fericit. Şi 
cine îl putea împiedeca să continue a fi fericit? Era de ajuns 
să vrea. Ce trebuia să facă pentru asta? Mai puţin decât 
nimic. Să se ridice de jos, să fugă, să caute să uite 
întâmplarea asta groaznică... 

Vai! Mai era oare posibilă uitarea? Cum ar fi putut suporta 
o viaţă plină de remugşcarea atâtor vieţi sacrificate unui zeu 
mincinos? 

Nu, îşi luase obligaţii faţă de mulţimea asta de nefericiţi şi 
nu se mai putea scăpa de ea decât atunci când avea s-o 
ducă la realizarea unui destin mai fericit. 

Bine, fie! Dar pe ce cale să apuce? Nu era oare prea 
târziu? Putea să scoată la liman mulţimea aceasta pe care 
tarele ei, viciile, inferioritatea ei morală şi intelectuală 
păreau că au condamnat-o la o nimicire completă? 

Kav-gerul socoti calm greutatea sarcinii pe care şi-o luase 
şi încercă să găsească calea cea mai nimerită pentru a o 
duce la bun sfârşit. In primul rând, trebuia să se îngrijească 
de hrana bieţilor oameni. A trăi nu înseamnă numai a 
satisface nevoile materiale ale organismului, ci mai 
semnifică - lucru şi mai important, poate - a fi conştient de 
demnitatea omenească; să nu te bizui decât pe tine şi să te 
dai celorlalţi; să fii tare; să fii bun şi drept. Dacă salvase de 
la moarte făpturile acestea, avea datoria să facă din ele 
oameni. 

Erau însă în stare degeneraţii aceştia să se ridice până la 
înălţimea unui asemenea ideal? 'Toţi poate că nu, dar unii 
dintre ei probabil că da, dacă li se arăta steaua pe care ei 
nu se pricepuseră să o vadă pe cer, dacă îi conducea cineva 
spre ţintă ţinându-i de mână. 


La lucrurile astea se gândea Kav-gerul. Una după alta, 
ultimele lui reţineri fură biruite, ultimele lui revolte învinse. 
încetul cu încetul, ajunse să-şi formeze în minte planul după 
care urma să-şi înceapă activitatea lui viitoare. 

Zorii zilei îl găsiră în picioare, în drum spre Bourg-Neuf, 
unde avu bucuria să constate că starea lui Halg era ceva 
mai bună. Se înapoie deci imediat în Liberia şi îşi luă în 
primire rolul de şef. 

Prima lui măsură fu de natură să-i mire şi pe cei mai 
apropiaţi tovarăşi ai lui. Chemă imediat la el vreo douăzeci 
de zidari şi tâmplari care făceau parte din personalul 
Companiei, cărora le adăugă vreo douăzeci de colonişti 
aleşi dintre cei care se pricepeau să mânuiască târnăcopul 
şi cazmaua, şi îi puse imediat la treabă. într-un loc, fixat de 
el, trebuiau săpate şanţuri pentru consolidarea temeliilor 
caselor demontabile, pe care zidarii şi tâmplarii urmau să le 
ridice în locul acela. Lăsând lucrătorii sub supravegherea 
tâmplarului Hobart, ridicat la rangul de contramaistru, Kav- 
gerul luă zece oameni înarmaţi şi se îndreptă spre una 
dintre cele mai vaste case demontabile. în ea locuiau cinci 
persoane: Lewis Dorick, în tovărăşia lui Sirdey, Kennedy şi a 
fraţilor Moore. 

În clipa când intră Kav-gerul, cei cinci bărbaţi discutau cu 
însufleţire. Când îl văzură, se ridicară, surprinşi. 

— Ce căutaţi aici? întrebă Lewis Dorick cu un ton aspru. 
Din pragul uşii, Kav-gerul răspunse calm: 

— Colonia hosteliană are nevoie de casa aceasta. 

— Nevoie de casa aceasta? repetă Lewis Dorick, care, cum 
s-ar spune, nu-şi putea crede urechilor. Ce să facă cu ea? 

— Pentru instalarea serviciilor de conducere. Vă invit să o 
eliberaţi imediat. 

— Ei, asta-i! protestă ironic Dorick. Dar unde să ne 
ducem? 

— Unde vreţi. Sunteţi liberi să vă construiți alta. 

— Adevărat? Dar până atunci? 

— Vă vor fi puse la dispoziţie corturi. 


— Şi dacă n-am poftă să mă supun? exclamă Dorick, roşu 
de mânie. 

Kav-gerul se dădu în lături, lăsând să se vadă escorta 
înarmată care îl însoţise şi rămăsese afară. 

— în cazul acesta, spuse el cu răceală, voi fi nevoit să 
recurg la forţă. 

Lewis Dorick îşi dădu seama imediat că orice rezistenţă 
era de prisos. Bătu în retragere. 

— Bine, bombăni el. Plecăm... Daţi-ne numai timpul de a 
ne strânge lucrurile. Cred că ne este îngăduit să le luăm cu 
noi... 

— Nu puteţi lua nimic, îl întrerupse Kav-gerul. Ceea ce vă 
aparţine vă va fi dat înapoi, dar toate celelalte rămân 
proprietatea coloniei. 

Asta era prea mult. Scos din fire, Dorick lăsă la o parte 
orice prudenţă. 

— Asta rămâne de văzut! strigă el, ducând mâna la brâu. 
înainte însă de a putea scoate cuțitul, braţul îi fu imobilizat. 
Fraţii Moore se repeziră să-i dea ajutor. Kav-gerul îl apucă 
de gât pe cel mai mare şi îl trânti la pământ, în timp ce în 
casă năvălea garda noului şef. Cei cinci emigranţi renunţară 
la orice împotrivire şi ieşiră fără să mai spună nimic. 

Scandalul acesta atrăsese un mare număr de curioşi, care 
se îngrămădeau în faţa uşii. învinşii fură nevoiţi să-şi facă 
loc de trecere prin mulţimea aceasta care tremura 
odinioară în faţa lor. Se întorsese acum roata. Fură primiţi 
cu huiduieli. 

Ajutat de oamenii lui, Kav-gerul percheziţiona amănunţit 
casa, punând de o parte - după cum făgăduise - tot ceea ce 
putea fi considerat ca proprietate personală a foştilor 
ocupanţi. Cu ocazia acestei percheziţii, făcu o deseoperire 
extrem de interesantă. Una dintre odăile dintre fund fusese 
transformată într-o adevărată cămară. Aici erau 
îngrămădite conserve, legume uscate, conserve cu carne de 
vită, ceai şi cafea, provizii pe cât de abundente, pe atât de 
inteligent alese. Cum reuşiseră oamenii aceştia să şi le 


procure? în orice caz, nu suferiseră de foame, lucru care, 
de altfel, nu-i împiedicase să strige mai tare decât toţi cei 
care răbdau într-adevăr şi să provoace tulburările care 
aduseseră răsturnarea lui Beauval. 

Kav-gerul dădu ordin ca alimentele acestea să fie 
transportate în piaţă şi depozitate acolo sub pază, apoi 
lucrătarii rechiziţionaţi în scopul acesta începură 
demontarea casei. 

În timp ce lucrătorii se apucau de lucru, Kav-gerul 
întreprinse prin tabără o serie de vizite pe care o continuă 
până ce nu rămase nici o casă şi nici un cort 
nepercheziţionat. Rezultatul acestor percheziţii, care 
durară aproape toată ziua, fu de o bogăţie neaşteptată. La 
toţi emigranții care erau în legături de prietenie mai mult 
sau mai puţin strânse cu Lewis Dorick sau Ferdinand 
Beauval, precum şi la alţi câţiva care, prevăzători, reuşiseră 
să economisească câte ceva în zilele de belşug relativ de 
mai înainte, fură dibuite ascunzători la fel cu cea 
descoperită la Dorick. 

Ca să evite orice bănuială, proprietarii lor se plânseseră 
mai amarnic decât ceilalţi în zilele de foamete. Printre ei, 
Kav-gerul îi recunoscu pe mulţi care îi imploraseră ajutorul 
şi îşi primiseră fără nici un scrupul partea lor de alimente 
din rezervele destul de slabe ale Bourg-Neuf-ului. Acum, 
văzându-se descoperiţi, se arătau foarte ruşinaţi, cu toate 
că Kav-gerul nu-şi manifestă prin nimic sentimentele pe 
care le avea faţă de ei în urma acestei descoperiri. 

Ea era totuşi de natură să-l facă să vadă în altă lumină 
legile inflexibile care conduc lumea. Surzi la tânguirile 
tovarăşilor lor înfometați, participând chiar la ele pentru a 
evita împărţirea alimentelor pe care le păstrau în 
ascunzători, oamenii aceştia demonstraseră odată mai mult 
tăria instinctului de egoism crud care este baza conservării 
individului. într-adevăr, la fel s-ar fi purtat şi dacă ar fi fost 
nu făpturi cu judecată şi simţuri, ci simple alcătuiri de 


substanţă materială constrânse să se supună orbeşte 
fatalităţilor fiziologice ale celulei iniţiale din care ieşiseră. 

Kav-gerul nu mai avea însă nevoie de demonstraţia 
aceasta suplimentară. Era convins şi fără asta. Prăbuşirea 
visului lui îi lăsase în inimă un gol înfricoşător, pe care nu se 
gândea să-l umple. Brutalitatea elocventă a lucrurilor îi 
dovedise că se înşelase, că imaginase sisteme şi nu făcuse 
altceva decât stearpă fâlosofie, nu ştiinţă, păcătuind astfel 
împotriva spiritului ştiinţific care, interzicând speculaţiile 
îndrăzneţe, nu se bazează decât pe experienţă şi pe 
examinarea perfect obiectivă a faptelor. Iar virtuțile şi 
viciile omenirii, măririle şi slăbiciunile ei sunt fapte care 
trebuie ţinute în seamă şi examinate totdeauna cu 
obiectivitatea aceasta ştiinţifică. 

Şi apoi, ce greşeală de raţionament săvârşise când 
condamnase, în bloc, toţi şefii, sub pretextul că perfecțiunea 
originară a omului îi face inutili. Stăpânii aceştia, faţă de 
care cugetul lui se arătase aşa de sever, erau şi ei oameni 
ca toţi ceilalţi. De ce să aibă tocmai ei privilegiul de a fi 
imperfecţi? Dimpotrivă, admițând imperfecţiunea asta, nu 
ar fi fost mai logică presupunerea că toţi oamenii sunt 
imperfecţi şi că deci sunt necesare şi legile, şi cei care au 
misiunea de a le aplica? 

Faimoasa lui formulă se fărâmiţa, se transforma în 
pulbere. Proclamase: „Nici Dumnezeu, nici stăpân!” şi acum 
era nevoit să recunoască necesitatea unui stăpân. Din a 
doua parte a formulei nu mai rămânea nimic, iar nimicul 
acesta primejduia şi solidaritatea primei părţi. Natural că 
nu ajunsese până acolo, ca să înlocuiască negația prin 
afirmaţie. Cunoştea însă acum nobila ezitare a savantului 
care, în faţa problemelor a căror rezolvare nu aparţine 
prezentului, se opreşte în pragul necunoscutului şi 
socoteşte contrariu însăşi esenţa ştiinţei de a decreta fără 
probe că nu există în univers altceva decât materie şi că 
totul se supune legilor ei. înţelegea că în asemenea 
chestiuni trebuie adoptată o stare de prudenţă expectativă 


şi că, dacă fiecare este liber să-şi explice cum crede de 
cuviinţă misterul universal, în bătălia ipotezelor orice 
afirmaţie categorică nu poate fi decât o înfumurare 
neroadă. 

Dintre toate descoperirile, cea mai importantă fu făcută în 
chichineaţa ocupată de Patterson şi Long. Kav-gerul intrase 
numai pentru a-şi face datoria. Casa era aşa de mică, încât 
părea puţin probabil să conţină prea multe lucruri. 
Patterson însă remediase lipsa aceasta de spaţiu săpând un 
fel de pivniţă sub podea. 

În pivniţa aceasta erau îngrămădite cantităţi de alimente 
cu adevărat miraculoase, din care s-ar fi putut hrăni 
întreaga colonie timp de mai bine de o săptămână. 
Grămada aceasta de alimente de tot felul căpăta o 
semnificaţie tragică, odată ce bietul Blaker murise de foame 
între atâta mâncare. Kav-gerul se simţi aproape îngrozit 
când se gândi că acest Patterson asistase nepăsător la 
agonia nefericitului lui tovarăş. 

De altfel, irlandezul nu făcea deloc impresia că s-ar socoti 
cumva vinovat. Dimpotrivă, se arătă arogant şi protestă 
energic împotriva, jafului” a cărei „victimă” era. Zadarnic îi 
explică Kavgerul că fiecare membru al coloniei era dator să 
contribuie la salvarea tuturor; Patterson nu voi să audă 
nimic. Amenințarea cu recurgerea la forţă nu avu nici un 
efect. Nu se intimida ca Lewis Dorick. Ce însemna pentru el 
escorta noului şef! Avarul acesta şi-ar fi apărat avutul şi 
împotriva unei armate. Proviziile acelea erau avutul lui, le 
strânsese cu preţul atâtor privaţiuni, pe care nu şi le 
impusese pentru ca alţii să profite de pe urma lor. Dacă nu 
se putea altfel, admitea să cedeze alimentele, dar numai în 
schimbul echivalentului în bani. 

Altădată, Kav-gerul ar fi râs cu poftă de un asemenea 
argument. Acum însă îi dădu de gândit. La urma urmei, 
Patterson avea dreptate. Dacă voia să capete încrederea 
hostelienilor, trebuia să respecte legile pe care aceştia erau 
obişnuiţi să le vadă onorate de toată lumea. lar prima 


dintre aceste legi consacrate prin consimţământul unanim 
al tuturor popoarelor de pe pământ este dreptul de 
proprietate. 

De aceea ascultă Kav-gerul cu răbdare pledoaria lui 
Patterson, şi tot din acest motiv îl asigură apoi că nu era 
vorba de jaf, deoarece tot ce se rechiziţiona în interesul 
obştesc urma să fie plătit până la o centimă. Avarul îşi 
curmă brusc protestările, ca că înceapă să se tânguie. Erau 
aşa de rare mărturile pe insula Hoste!... Şi deci aşa de 
scumpe!... Cel mai mic lucru avea o aşa de mare valoare! 
Până să ajungă la o înţelegere, Kav-gerul fu nevoit să 
discute timp îndelungat asupra sumei de plată. Dar după ce 
căzură de acord, Patterson în persoană ajută la căratul 
propriilor lui mărfuri. 

Pe la ora şase seara, toate proviziile găsite erau depozitate 
în piaţă, formând o grămadă respectabilă. Evaluându-le din 
ochi şi adăugând în gând şi rezervele Bourg-Neuf-ului, Kav- 
gerul socoti că, distribuite cu măsură, alimentele puteau 
ajunge pentru aproape două luni. 

Se procedă imediat la împărţire. Emigranţii se prezentară 
rând pe rând şi îşi primiră partea cuvenită. Toţi făceau ochii 
mari văzând 

— 191- ' o aşa grămadă de alimente tocmai când credeau 
în ajun că vor muri de foame. Asta era o minune, al cărei 
autor era Kav-gerul. 

Terminând cu distribuirea, acesta se înapoie la Bourg- 
Neuf în tovărăşia lui Harry Rhodes, şi prima grijă a 
amândorura fu să se ducă să-l vadă pe Halg. Spre marea lor 
bucurie, putură constata că starea rănitului era din ce în ce 
mai bună. 

Liniştit în privinţa aceasta, Kav-gerul îşi reluă cu o 
încăpățânare rece executarea planului conceput în noaptea 
precedentă de insomnie. Se întoarse spre Harry Rhodes şi 
spuse cu voce gravă: 

— A sosit timpul să stăm de vorbă, domnule Rhodes. Veniţi 
cu mine, vă rog. 


Harry Rhodes fu izbit de expresia aspră, aproape 
dureroasă, a chipului Kav-gerului. Dispărură amândoi în 
camera Kav-gerului, care fu zăvorâtă cu mare grijă. 

Peste o oră, uşa se deschise din nou. Kav-gerul avea aerul 
lui obişnuit, mai rece poate, dar Harry Rhodes părea 
transfigurat de bucurie. Se înclină în faţa gazdei lui, care îl 
condusese până afară, îi strânse mâna cu căldură şi, înainte 
de a pleca, îi zise: 

— Bizuiţi-vă pe mine! 

— Mă bizui, răspunse Kav-gerul, urmărindu-l cu privirea 
cum se depărta în întuneric. 

Îl chemă apoi pe Caroly şi îi dădu instrucţiuni, pe care 
indianul la ascultă cu respectul obişnuit. După care, plecă 
imediat spre Liberia, ca să doarmă acolo, ca şi în ajun. 

EI fu cel care dădu semnalul de deşteptare în zori. în scurt 
timp, chemaţi de el, toţi coloniştii erau adunaţi în piaţă. 

— Hostelieni, spuse el în mijlocul unei tăceri adânci, vi se 
va face pentru ultima oară o distribuire de alimente. De 
acum încolo alimentele vor fi vândute, la preţuri pe care le 
voi stabili eu, în folosul statului. Cum nu duceţi niciunul 
lipsă de bani, nu riscă nimeni să moară de foame. De altfel, 
colonia are nevoie de braţe. Toţi cei care se vor prezenta 
vor fi angajaţi şi plătiţi! Din clipa aceasta, munca este legea. 

„Nu poţi mulţumi toată lumea”, spune o vorbă din bătrâni. 
Cu siguranţă că discursul acesta laconic displăcu grozav 
unora dintre auditori; în schimb, entuziasma la culme pe 
cea mai mare parte dintre hostelieni. Capetele se ridicară, 
piepturile se bombară ca şi cum ar fi prins noi puteri. Se 
terminase deci cu trândăvia! Se simţea nevoie de ei, erau 
buni şi ei de ceva! Dobândeau în acelaşi timp siguranţa 
muncii şi a vieţii! 

Un formidabil ura! izbucni din piepturile lor, şi sute de 
braţe cu muşchii încordaţi, gata de lucru, se întinseră spre 
Kav-ger. 

În aceeaşi clipă, ca un răspuns, un strigăt slab de chemare 
răsună în depărtare. 


Kav-gerul se întoarse şi văzu pe mare Wel-Kiej-ul. Caroly 
era la cârmă, iar la proră stătea în picioare Harry Rhodes, 
fluturând batista în semn de bun rămas, în timp ce barca se 
depărta pe apa aurită de razele soarelui, cu toate pânzele 
ridicate. 

ii. cum se naşte un oraş. 

Kav-gerul organiză de îndată lucrul. Fură acceptate toate 
braţele care se oferiră - şi trebuie să spunem că oferta 
aceasta fu făcută de aproape toţi coloniştii. împărţiţi în 
echipe sub supravegherea unor vătafi numiţi de el, unii 
purceseră la construirea unei şosele care să lege Liberia cu 
Bourg-Neuf, iar ceilalţi fură însărcinaţi cu transportarea 
caselor demontabile şi construirea lor din nou, după un 
plan ceva mai sistematic şi mai logic, în jurul fostei locuinţe 
a lui Dorick. 

Se ivi însă imediat o primă dificultate. Lipseau uneltele 
potrivite pentru asemenea lucrări. Emigranţii care, dintr-un 
motiv sau altul, îşi părăsiseră fermele din interiorul insulei, 
nu-şi dăduseră osteneala să le aducă pe cele pe care le 
luaseră cu ei la plecare. Fură nevoiţi deci să se ducă să le 
aducă, astfel că, la început, majoritatea lucrătorilor îşi 
petrecură o bună bucată de timp numai cu asta. După vreo 
zece zile însă, munca era în toi. Şoseaua înainta văzând cu 
ochii. Casele se grupau încetul cu încetul, într-o ordine 
plină de armonie, înconjurate de spaţii libere, mari, care 
mai târziu aveau să fie grădini şi despărțite de străzi largi, 
conferind Liberiei o înfăţişare de oraş adevărat. 

Începută printre cele dintâi, fosta casă a lui Dorick fu 
terminată tot printre cele dintâi, sau, mai bine zis, pe 
terminate; în orice caz, era locuibilă, astfel că, la 7 
noiembrie, Kav-gerul o luă în primire. Planul era foarte 
simplu: în centru, un depozit, în care fură puse la păstrare 
proviizile, iar în jurul acestuia o serie de camere 
comunicând între ele. Odăile acestea aveau ferestre în toate 
direcţiile, în afară de una, situată în partea de sud a clădirii 
şi care n-avea altă ieşire decât prin celelalte camere. 


Destinația fiecărei camere era arătată prin tăblițe mici de 
lemn atârnate deasupra uşilor. Era, astfel, Cabinetul 
Guvernatorului, Tribunalul, Poliţia. Ultima dintre camere nu 
avea nici o tăbliță, dar se zvoni imediat că acolo era 
închisoarea. 

Prin urmare, Kav-gerul nu se lăsa numai pe seama 
cuminţeniei semenilor săi, ci, pentru ca autoritatea să fie 
mai solid susţinută, o aşeza pe trepiedul: Dreptatea, în 
înţelesul social al cuvântului, Forţa şi Pedeapsa. Lunga şi 
stearpa lui revoltă sfârşise prin a-l face să aplice, până în 
ceea ce au ele mai absolut, regulile fără de care, din cele 
mai străvechi timpuri, imperfecţiunea omenească a făcut 
imposibilă orice civilizaţie şi orice progres. 

Toate astea nu erau însă decât un schelet de administraţie. 
Era nevoie şi de funcţionari. Kav-gerul făcu imediat 
numirile necesare. Hartlepool fu pus în fruntea poliţiei, 
compusă din patruzeci de oameni, aleşi cu grijă numai 
dintre bărbaţii însuraţi. Preşedinţia tribunalului o luă Kav- 
gerul, încredinţând serviciul curent lui Beauval. 

Fireşte că numirea aceasta pare surprinzătoare, dar nu fu 
singura de felul acesta. Câteva zile mai înainte, Kav-gerul 
făcuse una şi mai surprinzătoare. 

Plata salariilor şi vânzarea alimentelor constituia acum o 
treabă foarte anevoioasă. Schimbul dintre muncă şi hrană, 
cu toate că operaţia era mult simplificată prin 
întrebuinţarea banilor, necesita o adevărată contabilitate; 
iar contabilitatea aceasta, un contabil. Kav-gerul îi 
încredința funcţia aceasta lui John Rame, tânărul care 
plătise o viaţă de plăceri cu ruina averii şi sănătăţii sale. Cu 
ce scop se alăturase degeneratul acesta unei acţuni de 
colonizare? Probabil că nici el singur nu ştia; se lăsase 
ademenit de perspectiva vagă a unei vieţi uşoare într-o ţară 
himerică. Realitatea, mult mai aspră, îi dăduse iernile 
insulei Hoste, şi era o minune că organismul lui debil putuse 
rezista până acum. Nevoia îl silise să încerce să lucreze şi el 
Ia construcţia şoselei. Din prima zi însă, istovit, rupt de 


oboseală şi cu mâinile lui albe julite până la sânge, fusese 
nevoit să renunţe. Astfel că fu foarte bucuros de funcţia pe 
care i-o oferea Kav-gerul, noua slujbă absorbindu-l cu totul 
în scurt timp, identificându-se cu coloanele de cifre şi 
dispărând în ele ca într-un mormânt. 

Ştiinţa de a folosi pentru propăşirea statului până şi cele 
mai neînsemnate forţe sociale, aceasta este poate calitatea 
predominantă a tuturor conducătorilor de oameni. 
Neputând face totul prin ei însuşi, îşi caută colaboratori, 
alegându-i dintre cei de care poate dispune. Şi, în alegerea 
aceasta, se manifestă cu mai multă tărie geniul şefilor. 

Iar colaboratorii Kav-gerului - deşi ciudaţi - priviţi dintr- 
un anumit punct de vedere, erau cei mai buni pe care îi 
putea găsi în situaţia specială în care se afla. El nu avea 
decât un scop: să obţină de la fiecare maximum de 
randament în folosul colectivităţii. lar Beauval, deşi complet 
incapabil în alte privinţe, era totuşi un avocat de valoare. 
Era, prin urmare, mai îndrituit decât oricare altul să se 
ocupe de împărţirea dreptăţii; de altfel, supravegherea 
continuă a stăpânului putea pune frâu, la nevoie, fanteziilor 
lui. 

Cât despre John Rame, el era cel mai inutil dintre toţi 
coloniştii. Era chiar de mirare că îi trecuse cuiva prin cap să 
tragă foloase de pe urma acestei cârpe de om fără voinţă şi 
fără energie, care nu era bun de nimic. 

În timp ce statul hostelian se organiza în felul acesta, Kav- 
gerul desfăşura o activitate prodigioasă. 

Se mutase definitiv în fosta casă a lui Lewis Dorick, pe 
care mulţimea o şi botezase „palat”. Aici dormea câteva ore 
pe zi, restul timpului petrecându-şi-l într-o activitate 
continuă. încuraja lucrătorii, rezolva greutăţile pe măsură 
ce se iveau, menținea cu calm şi hotărâre ordinea şi buna 
înţelegere. Era de ajuns să apară el pentru ca lucrul să se 
însufleţească, muşchii să se încordeze la maximum. 

Natural că majoritatea dintre oamenii aceştia pe care se 
însărcinase să-i conducă spre o soartă mai bună nici nu 


bănuiau ce dramă se petrecuse în conştiinţa lui; şi chiar 
dacă ar fi intuit-o, nu erau destul de buni psihologi şi le 
lipsea prea mult idealismul pentru a-şi da seama ce ravagii 
poate face un conflict de abstracții pure, aşa de deosebite 
de preocupările lor materiale. Le era suficient totuşi să se 
uite la chipul şefului lor ca să vadă imediat că era chinuit de 
o durere ascunsă. Nu fusese niciodată Kav-gerul un 
caracter prea expansiv, dar acum părea de marmură. Nu 
mai zâmbea, nu mai deschidea gura decât pentru a da 
ordinele necesare, şi asta în cât mai puţine cuvinte. 
înfăţişarea lui veşnic întunecată şi puterea lui herculeană îl 
făceau foarte temut. Era însă şi admirat, pentru inteligenţa 
şi energia de care dădea dovadă, şi iubit pentru bunătatea 
care se ascundea sub înfăţişarea asta rece, cât şi pentru 
toate binefacerile pe care le făcuse şi pe care le făptuia 
încă. 

Excesul acesta de activitate nu-l obosea pe Kav-ger. Şetul 
continua să fie şi medic în acelaşi timp. Nu lăsa să treacă o 
zi fără, să viziteze bolnavii şi răniții din ultima răscoală. De 
altfel, în direcţia aceasta avea din ce în ce mai puţin de 
muncă. Sub întreita influenţă a anotimpului mai blând, a 
liniştii şi a muncii, sănătatea publică se îmbunătăţea cu 
repeziciune. 

Se înţelege că, dintre toţi bolnavii şi răniții, Halg îi era cel 
mai drag. Oricât ar fi fost de obosit şi oricum ar fi fost 
timpul, trecea în fiecare dimineaţă şi seară pe la căpătâiul 
rănitului, care era îngrijit în permanenţă de Graziella şi de 
mama ei. Avea fericirea să constate zilnic că starea rănitului 
se îmbunătăţea mereu, şi în scurt timp căpătă siguranţa că 
rana din plămân începea să se cicatrizeze. La 15 noiembrie, 
Halg părăsi patul, în care zăcuse mai bine de o lună. 

În ziua aceea, Kav-gerul se duse în casa locuită de familia 
Rhodes. 

— Bună ziua, doamnă Rhodes! Bună ziua, copii!... spuse el 
intrând. 


— Bună ziua, Kav-ger! răspunse toţi într-o voce. Atmosfera 
aceasta prietenească îl făcea todeauna să devină mai puţin 
posomorât. Edward şi Clary se apropiară voioşi de el. 
Sărută părinteşte fruntea fetei şi mângâie cu dragoste 
obrajii băiatului. 

— în sfârşit, vă mai vedem şi noi, Kav-ger! exclamă 
doamna Rhodes. Vă credeam mort. 

— Am fost foarte ocupat, doamnă Rhodes. 

— Ştiu, ştiu, aprobă doamna Rhodes. Oricum, îmi pare 
foarte bine că vă văd. Sper că o să-mi daţi ceva veşti despre 
bărbatul meu. 

— Bărbatul dumneavoastră este plecat, doamnă Rhodes. 
lată tot ce vă pot spune. 

— Mulţumesc de informaţie!... Dar când se reîntoarce? 

— Nu aşa de curând, doamnă. Văduvia dumneavoastră o 
să mai dureze. 

Doamna Rhodes oftă. 

— Nu trebuie să fiţi tristă, reluă Kav-gerul. Cu puţină 
răbdare, toate lucrurile se vor aranja până la urmă... De 
altfel, vă propun o ocupaţie, adică o distracţie. O să 
trebuiască să vă mutaţi, doamnă Rhodes. 

— Să ne mutăm? 

— Da... Vă veţi stabili în Liberia! 

— în Liberia? Ce să caut acolo, Doamne? 

— Să faceţi comerţ. Veţi fi pur şi simplu cea mai mare 
comerciantă din ţară, în primul rând fiindcă nu mai sunt alţi 
comercianţi, şi apoi deoarece, - după cum sper - o să faceţi 
afaceri strălucite. 

— Comerţ?... Afaceri?... repetă doamna Rhodes uimită. Ce 
afaceri, Kav-ger? 

— Afaceri de bazar. Cred că n-aţi uitat că dispuneţi de o 
mulţime de mărfuri. A sosit momentul să le puneţi în 
valoare. 

— Cum... vreţi ca eu singură... fără soţul meu... 

— Copiii au să vă dea o mână de ajutor, o întrerupse Kav- 
gerul. Sunt la vârsta la care pot fi utili, şi aici toată lumea 


munceşte. Nu vreau leneşi în insula Hoste. 

Vocea Kav-gerului devenise mai serioasă. Pe lângă 
prietenul care dădea sfaturi, mai era şi şeful care poruncea. 
— Când Halg va fi vindecat, veţi avea o mână de ajutor şi 

de la Tullia Ceroni şi fiica. ei. Pe de altă parte, nu aveţi 
dreptul să mai stocaţi mărfurile acestea, care ar putea fi de 
mare folos tuturor. 

— Dar mărfurile acestea reprezintă aproape întreaga 
noastră avere, obiectă doamna Rhodes, care părea foarte 
tulburată. Ce o să spună bărbatul meu, când va afla că le- 
am riscat astfel într-o ţară aşa de sălbatică, în care 
siguranţa... 

— Este perfectă, doamnă, perfectă, vă rog să mă credeţi, o 
întrerupse Kav-gerul. Nu există ţară mai sigură. 

— Dar, în sfârşit, ce vreţi să fac cu toate mărfurile acestea? 
întrebă doamna Rhodes. 

— Le veţi vinde. 

— Cui? 

— Cumpărătorilor. 

— Sunt? Şi au bani? 

— Vă îndoiţi de asta? Ştiţi doar că aveau cu toţii ceva bani 
la plecare. Acum muncesc şi câştigă. 

— Se pot câştiga bani în insula Hoste...?! 

— Fireşte că da. Cine lucrează pentru colonie este plătit. 

— Are şi colonia bani? Uite ceva nou pentru mine! 

— Colonia n-are bani, explică Kav-gerul, dar şi-i procură 
vânzând alimente. Cred că ştiţi asta, odată ce şi 
dumneavoastră plătiţi alimentele. 

— Ştiu, recunoscu doamna Rhodes. Nu este însă vorba 
decât de un schimb şi, dacă lucrătorii sunt nevoiţi să dea 
pentru hrană ceea ce au câştigat muncind, nu prea văd cum 
ar putea deveni clienţii mei. 

— Fiţi pe pace, doamnă Rhodes. Preţurile au fost stabilite 
de mine, astfel ca fiecare colonist să poată face ceva 
economii. 

— Dar cine acoperă diferenţa? 


— Eu. 

— Sunteţi bogat? 

— Aşa se pare. 

Doamna Rhodes se uită uimită la Kav-ger. Acesta însă 
continuă cu un ton hotărât: 

— Ţin să vă spun, doamnă, că magazinul dumneavoastră 
trebuie deschis în cel mai scurt timp. 

Cinci zile mai târziu, ordinul Kav-gerului era executat. La 
20 noiembrie, când se întoarse Caroly cu Wel-Kiej-ul, 
bazarul funcţiona din plin. 

Caroly îl debarcase pe domnul Rhodes la Punta-Arenas şi 
se înapoiase singur. Altceva nu putu răspunde la întrebările 
soţiei lui, care se duse, neliniştită, să ceară explicaţii Kav- 
gerului. Acesta se mulţumi să o asigure că nu trebuia să fie 
îngrijorată, ci să aibă răbdare, deoarece absenţa domnului 
Rhodes avea să dureze încă timp destul de îndelungat. 

Caroly era pur şi simplu uimit de ceea ce vedea. Ce 
schimbare în mai puţin de o lună! Liberia era de 
nerecunoscut. Apoape niciuna dintre case nu mai era la 
locul ei. Majoritatea erau grupate în jurul celei botezate cu 
numele de „Palatul guvernatorului”. Cele mai apropiate de 
clădirea aceasta adăposteau cele patruzeci de familii ai 
căror şefi, înarmaţi cu puşti, formau poliţia coloniei. Cele 
opt puşti care mai rămaseră erau depozitate într-o cameră 
situată între cea a Kav-gerului şi a lui Hartlepool, unde erau 
păzite zi şi noapte. Praful de puşcă fusese pus la adăpost în 
depozitul amenajat în centrul clădirii, depozit care nu avea 
nici o comunicaţie cu exteriorul. 

Ceva mai departe se afla bazarul Rhodes. Bazarul acesta îl 
minuna pe Caroly mai mult decât orice. Niciunul dintre 
magazinele din Punta-Arenas, singurul oraş pe care îl 
văzuse indianul în viaţa lui, nu se putea compara cu el. 

Mai departe, spre est şi vest, lucrul continua febril. Se 
nivela terenul destinat pentru construirea ultimelor case. 
Printre case, aranjate după un plan riguros, care nu 
îngăduia nici un fel de fantezie individuală, se încrucişau 


adevărate străzi, largi şi drepte. Şoseaua începută în 
direcţia Bourg-Neuf-ului străbătuse câmpia mlăştinoasă şi 
ajunsese până la malul râului. Pe mal erau îngrămădite o 
mulţime de pietre, în vederea construirii unui pod mai solid 
decât cel existent. 

Bourg-Neuf-ul era aproape pustiu. Exceptând cei patru 
marinari de pe Jonathan şi încă alţi trei colonişti, hotărâți 
să-şi câştige existenţa prin pescuit, toţi ceilalţi locuitori 
plecaseră să se stabilească în Liberia, unde îşi puteau găsi 
întrebuinţări conform ocupaţiei lor. Din Bourg-Neuf, devenit 
astfel port de pescuit, plecau în fiecare dimineaţă bărci cu 
pescari şi se înapoiau seara cu peşte, marfă care găsea uşor 
cumpărători. Cu toate acestea, niciuna dintre casele Bourg- 
Neuf-ului nu fusese dărâmată. Aşa hotărâse Kavgerul. Astfel 
că acea a lui Caroly era şi ea intactă. Acolo, indianul avu 
bucuria să-l găsească pe Halg aproape complet vindecat. 

În ziua aceea, ca de obicei, după o dimineaţă consacrată 
diverselor lucrări în curs de executare, Kav-gerul examina 
situaţia coloniei atât din punct de vedere financiar, cât şi 
din punct de vedere al stocului de alimente existent, apoi 
porni spre şantierul şoselei. 

Era pauza de masă. Majoritatea muncitorilor dormitau 
întinşi pe jos, cu piepturile dezgolite în bătaia soarelui; alţii 
mâncau, schimbând din când în când câte un cuvânt cu 
vecinii. La trecerea Kav-gerului, toţi se ridicau, scoţându-şi 
pălăriile şi salutând. Kavgerul îşi continuă drumul şi 
ajunsese deja pe la jumătatea şoselei, când zări în 
apropierea râului un grup de vreo sută de emigranţi, 
printre care şi femei. Grăbi gasul. Peste puţin timp auzi 
cântecul unei viori. 

Era prima oară că se mai auzea aşa ceva pe insulă, de la 
moartea lui Fritz Gross. 

Se apropie de grup, care se dădu în lături ca să-i facă loc. 
în mijloc erau doi copii. Unul dintre ei cânta, destul de 
stângaci de altfel, în timp ce celălalt aranja jos pe pământ 
coşuri de răchită şi bucheţele de flori. 


Dick şi Sand... în vârtejul de întâmplări care îi schimbase 
total viaţa, Kav-gerul îi uitase. De altfel, de ce s-ar fi gândit 
la ei mai mult decât la ceilalţi copii din colonie. Aveau şi ei o 
familie, în persoana bunului Hartlepool. într-adevăr, micul 
Sand nu pierduse vremea. Nu trecuseră nici trei luni de 
când moştenise vioara lui Fritz Gross şi trebuie să fi avut 
înclinații muzicale deosebite pentru a ajunge aşa de repede, 
fără profesor, la un asemenea rezuttat. Fireşte că nu era un 
virtuos şi nici nu părea, probabil, să ajungă vreodată, căci 
tehnica elementară avea să-i lipsească totdeauna; dar cânta 
destul de bine, şi găsea, fără să pară că le caută, melodii 
naive, ingenioase şi fermecătoare, pe care le lega una de 
alta prin acorduri de o inspiraţie îndrăzneață. 

Cântecul viorii se opri. Terminându-şi aranjamentul, Dick 
luă cuvântul. 

— Stimaţi hostelieni! spuse el cu o emfază comică, 
asociatul meu, însărcinat în special cu raionul artistic şi 
muzical al casei DickCo., ilustrul maestro Sand, violonistul 
preferat al Majestății Sale Regelui Capului Horn şi al altor 
ţinuturi, vă mulţumeşte pentru atenţia pe care aţi binevoit 
să i-o acordatţi... 

Dick scoase un uf! sonor, respiră adânc şi reluă cu şi mai 
mare patos. 

— Concertul, stimabili hostelieni, este gratuit, dar nu şi 
celelalte mărfuri ale noastre, care, îndrăznesc să o spun, 
sunt şi mai minunate, şi mai ales mult mai solide. Casa Dick 
Co. pune în vânzare astăzi buchete de flori şi coşuri. 
Acestea vor fi foarte folositoare pentru târguieli în piaţă... 
când va fi o piaţă pe insula Hoste! Un cent buchetul!... Un 
cent coşul!... Poftiţi, stimabili hostelieni! Mâna în buzunar, 
vă rog! 

Şi, spunând acestea, Dick făcea înconjurul cercului, 
oferindu-şi marfa, în timp ce, pentru a susţine entuziasmul 
publicului, vioara începu să cânte cu şi mai mare foc. 

Spectatorii râdeau amuzaţi şi, după glumele lor, Kav-gerul 
înţelese că nu asistau pentru prima oară la o scenă de felul 


acesta. Probabil că Dick şi Sand aveau obiceiul să colinde 
totdeauna şantierele în orele de repaus pentru a face acest 
ciudat sistem de comerţ. Era de mirare că nu-i observase 
încă până acum. 

Între timp, Dick îşi vânduse într-o clipă buchetele şi 
coşurile. 

— Nu a mai rămas decât un coş, doamnelor şi domnilor, 
anunţă el. Este cel mai frumos! Doi cenți ultimul şi cel mai 
frumos COŞ! 

O femeie scoase şi plăti cei doi cenți. 

Vă mulţumim, doamnelor şi domnilor! Opt cenţi!... O 
avere!... exclamă Dick, schiţând un început de dans voios. 
Dansul fu curmat brusc. Kav-gerul îl apucase de ureche pe 
dansator. 

— Ce va să zică asta? întrebă el cu asprime. Aruncându-i o 
privire fugară, copilul căută să ghicească în ce ape se afla 
Kav-gerul; apoi, liniştit probabil în privinţa aceasta, 
răspunse cât se poate de serios: 

— Muncim, domnule guvernator. 

— Asta numeşti tu muncă? exclamă Kav-gerul, dându-i 
drumul de ureche. 

Dick profită de asta pentru a se întoarce cu totul, şi, 
privindu-l pe Kav-ger drept în faţă, spuse umflându-se în 
pene: 

— Ne-am făcut şi noi un rost. Sand cântă din vioară, iar eu 
vând flori şi coşuri... Uneori facem comisioane... sau vindem 
scoici. Ştiu şi să dansez. Este şi asta o meserie, domnule 
guvernator! 

Kav-gerul nu-şi putu opri un zâmbet: 

— Adevărat!... recunoscu el. Dar de ce aveţi voi nevoie de 
bani? 

— Pentru contabilul dumneavoastră, John Rame, domnule 
guvernator. 

— Cum, exclamă Kav-gerul, John Rame vă ia banii...? 

— Nu ni-i ia, domnule guvernator, fiindcă i-i dăm chiar noi, 
pentru alimente. 


De data aceasta Kav-gerul rămase ca buimăcit. Repetă: 

— Pentru alimente? Plătiţi voi hrana?... Dar nu mai staţi la 
domnul Hartlepool? 

— Ba da, domnule guvernator, dar n-are a face... 

Dick se înălţă mândru în vârful picioarelor şi, căutând să-l 
imite pe Kav-ger, zise cu o gravitate comică: 

— Munca este legea! 

Să râdă sau să se supere? Kav-gerul preferă să râdă, cu 
toate că Dick nu părea de loc să aibă intenţia de a glumi. Şi, 
de altfel, ce putea fi rău în felul acestor doi copii care ţineau 
neapărat să-şi facă „un rost”, în timp ce atâţia alţii mai mari 
ca ei nu se sinchiseau de fel de asta. 

Întrebă: 

— Cel puţin din munca voastră aveţi ce să mâncaţi? 

— Cred şi eu! afirmă Dick cu mândrie. Câştigăm 
doisprezece, uneori chiar cincisprezece cenți pe zi, 
domnule guvernator. Cu suma asta poate trăi un om!... 
adăugă el, cu aerul cel mai serios din lume. 

Un om!... Auditorii izbucniră în hohote de râs. Ofensat, 
Dick se uită supărat la cei care râdeau. 

— Ce naiba vor idioţii ăştia?... murmură el printre dinţi. 
Kav-gerul reveni la subiect. 

— Cincisprezece cenţii... într-adevăr, nu e rău, recunoscu 
el. Aţi câştiga însă mai mult dacă aţi da ajutor lucrătorilor. 

— Imposibil, domnule guvernator, răspunse Dick cu 
vioiciune. 

— De ce imposibil? stărui Kav-gerul. 

— Sand este prea mic. Nu are putere, explică Dick, cu un 
ton de duioşie în care se observa totuşi şi o nuanţă de 


dispreţ. 
— Dar tu? 
— 0Oh!...Eu...! 


Cu ce ton spuse cuvintele acestea! El avea putere! L-ai fi 
jignit dacă te îndoiai de asta. 
— Atunci...? 


— Nu ştiu... murmură Dick gânditor. Nu prea mă atrage 
asta... Apoi, cu însufleţire: 

— Mie îmi place libertatea, domnule guvernator! Kav- 
gerul se uita cu interes la fărâma de om care se ţinea aşa 
de dârz în faţa lui; fără să coboare privirea. Se vedea parcă 
pe el însuşi. Şi el iubise mai mult decât orice libertatea, nici 
el nu putuse suferi constrângerea. Experienţa îi arătase că 
se înşelase; dovedindu-i că oamenii, departe de a avea acea 
nepotolită poftă de libertate pe care le-o bănuise, puteau, 
dimpotrivă, prefera jugul, care le îngăduia să trăiască mai 
uşor. Răspunse: 

— Copilul meu, libertatea trebuie să ne-o câştigăm 
căutând să fim de folos altora şi nouă înşine, iar pentru asta 
este necesar să ne deprindem cu supunerea. Vă veţi duce 
imediat la Hartlepool şi îi veţi spune că am dat ca ordin să 
vă găsească o ocupaţie după puterile voastre. Voi avea eu 
grijă ca Sand să-şi poată continua exerciţiile lui muzicale. 
Haide, acum plecaţi! 

Întâmplarea aceasta atrase atenţia Kav-gerului asupra 
unei probleme care trebuia rezolvată neîntârziat. Colonia 
forfotea de copii care hoinăreau de capul lor de dimineaţa 
până seara. întemeierea unei naţiuni necesită pregătirea 
generaţiilor viitoare pentru a primi succesiunea de la 
înaintaşii lor. Se impunea deci înfiinţarea unei şcoli în cel 
mai scurt timp. 

Nu putea face însă totul deodată. Oricât de importantă şi 
de urgentă era chestiunea aceasta, Kav-gerul amână 
rezolvarea ei până după reîntoarcerea din inspecția pe care 
avea de gând s-o facă în interiorul insulei. Plănuia călătoria 
aceasta de când îşi asumase sarcina conducerii coloniei, dar 
preocupări mai urgente îl siliseră să o amâne merea. Acum 
putea pleca liniştit. Maşina prinsese destul avânt ca să 
poată funcţiona şi singură câtva timp. 

Două zile după sosirea lui Karoly, era tocmai să pornească 
la drum, când un incident îl sili să-şi amâne şi de data asta 
călătoria. 


În dimineaţa aceea atenţia îi fu atrasă de un vuiet de voci 
agitate, îndreptându-se spre locul de unde venea zgomotul 
acesta, văzu vreo sută de femei discutând cu aprindere în 
faţa unui gard construit din bârne groase care le bara 
drumul. La început, Kav-gerul nu pricepu nimic. Gardul 
acesta era cel care împrejmuia locul lui Patterson; dar 
parcă până în ziua aceea nu se întindea chiar până acolo. 

Se lămuri însă numaidecât. 

Patterson, care chiar din primăvara trecută se apucase de 
cultura legumelor, obținuse în anul acesta o recoltă 
îmbelşugată, iar de la răsturnarea lui Beauval el îi 
aproviziona în mod obişnuit cu legume proaspete pe toţi 
locuitorii Liberiei. 

Succesul lui se datora în mare parte locului pe care îl 
alesese, deoarece era chiar pe malul râului şi îi furniza apă 
din belşug. Şi tocmai situaţia aceasta privilegiată era cauza 
conflictului prezent. 

Grădina lui Patterson, întinsă pe o suprafaţă de două sau 
trei sute de metri, era situată chiar în punctul în care râul 
era accesibil în imediata apropiere a Liberiei. Cava mai la 
deal se întindea o câmpie mlăştinoasă, care făcea imposibilă 
apropierea de podeţul ridicat la vărsarea râului în ocean, 
adică la mai bine de o mie cinci sute de metri, spre vest; la 
vale, pe o întindere de mai bine de o milă, ţărmul era înalt şi 
abrupt. 

Astfel că femeile din Liberia erau nevoite să treacă prin 
curtea lui Patterson pentru a se duce să ia apa de care 
aveau nevoie. Proprietarul le lăsase un loc de trecere, dar, 
în cele din urmă, fusese de părere că acest necontenit du-te 
vino pe proprietatea lui nu-i aducea decât pagube. Astfel că 
sfârşise prin a astupa cu bârne solide locul de trecere, lucru 
care le decepţionase şi înfuriase grozav pe femeile venite 
dis-de-dimineaţă să ia apă. 

Se liniştiră totuşi când îl văzură pe Kav-ger şi îi expuseră 
problema, rugându-l să facă dreptate. Acesta ascultă cu 
răbdare argumentele pro şi contra, apoi dădu sentinţa. 


Spre surprinderea generală, sentinţa aceasta fu în favoarea 
lui Patterson. într-adevăr, Kav-gerul hotări ca gardul să fie 
dărâmat imediat, pe o porţiune de douăzeci de metri, 
pentru a se crea un drum de trecere la dispoziţia tuturor, 
dar recunoscu proprietarului dreptul la o despăgubire 
pentru porţiunea de teren cultivat care îi era luată în 
interesul obştesc. Cuantumul acestei despăgubiri urma să 
fie fixat ulterior, după toate formele legale. Exista o instanţă 
judecătorească pe insulă. Patterson fu invitat să se adreseze 
ei. 

Litigiul fu rezolvat chiar în aceeaşi zi. De fapt, primul caz 
judiciar al lui Beauval. După o scurtă deliberare, el 
condamnă statul hostelian la plata unei despăgubiri de 
cincizeci de dolari. Suma aceasta fu achitată imediat 
irlandezului, care nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. 

Incidentul fu foarte mult comentat, dar, în general, felul în 
care fusese rezolvat fu apreciat favorabil de toţi. Hostelienii 
erau siguri acum că avutul lor se află în deplină siguranţă, 
şi încrederea lor în conducere crescu enorm. Rezultatul 
acesta îl urmărise, de altfel, şi Kav-gerul. 

Chestiunea aceasta rezolvată, el porni imediat la drum. 
Timp de trei săptămâni, cutreieră insula în toate direcţiile, 
de la capătul de nord-vest şi până la extremităţile 
răsăritene ale peninsulelor Dumas şi Pasteur. Vizită rând pe 
rând toate fermele, atât pe cele care fuseseră părăsite de 
bună voie în cursul iernii precedente, cât şi pe cele ai căror 
proprietari fuseseră alungaţi în timpul tulburărilor. 

Rezultatul acestei anchete fu că în interiorul insulei mai 
locuiau o sută şaizeci de colonişti, formând patruzeci şi 
două de familii. Aceste patruzeci şi două de familii 
izbândiseră să-şi facă un trai mai bun, însă în măsură foarte 
neegală. Unele nu reuşiseră decât să-şi asigure de bine de 
rău existenţa, în timp ce altele porniseră cu tot dinadinsul 
pe calea îmbogăţirii. 

Douăzeci şi opt de familii, numărând o sută şaptesprezece 
colonişti, nevoiţi să se refugieze în Liberia când se 


porniseră tulburările şi jafurile, păreau că avuseseră şanse 
să facă ceva cu fermele până în clipa în care le părăsiseră. 

În sfârşit, o sută nouăzeci şi şapte de ferme au suferit un 
eşec lamentabil. Patruzeci din proprietarii lor muriseră, iar 
restul se refugiase rând pe rând în Liberia. 

Kav-gerul fu primit cu mare entuziasm pretutindeni, şi 
exaltarea ajunse la culme când coloniştii aflară noua 
organizare a coloniei. După ce plecă el, sărmanii oameni se 
apucară cu şi mai mare ardoare de lucru, plini de încredere 
în viitor, pe care îl vedeau mai luminos acum. 

Kav-gerul notă cu grijă tot ce văzu, tot ce auzi, luând în 
acelaşi timp un plan sumar al diferitelor ferme, cu poziţia 
lor respectivă. 

Documentele acestea îi fură de folos la înapoiere. în câteva 
zile, alcătui o hartă a insulei, aproximativă din punct de 
vedere geografic, dar de o exactitate mai mult decât 
suficientă din punct de vedere al exploataţiilor agricole care 
se învecinau unele cu altele, apoi împărţi jumătate din 
insulă între o sută şaizeci şi cinci de familii, alese de el după 
anumite criterii, cărora le predă concesiunile acestea, cu 
toate formele legale. 

Dând proprietăţii bazele acestea solide, Kav-gerul opera o 
adevărată revoluţie. înlocuia regimul bunului plac prin 
legalitate, posesiunea de fapt printr-un titlu inatacabil chiar 
şi de cel care îl conferise. De aceea, foile acelea de hârtie 
fură primite de beneficiarii lor aproape cu aceeaşi bucurie 
cu care îşi luau în primire proprietăţile. Duseseră până 
atunci o viaţă instabilă, nesiguri totdeauna de ceea ce avea 
să le aducă viitorul. Foile acelea de hârtie schimbau totul. 
Pământul era al lor. îl puteau lăsa moştenire copiilor. 
Prindeau rădăcini în insulă, abia acum deveneau adevăraţi 
colonişti. 

Kav-gerul începu prin a consolida drepturile celor 
patruzeci şi două de familii care rămăseseră ataşate de 
ogorul lor şi a reintegra în drepturile lor alte douăzeci şi 
opt care fuseseră silite să-şi părăsească avutul în cursul 


tulburărilor din iarna precedentă. După asta, completă 
numărul cu încă nouăzeci şi cinci de familii dintre cele care 
îi părură mai vrednice de speranţa unui succes pe calea 
muncii. De rest nu se ocupă câtuşi de puţin. 

Era un act arbitrar; nu fu însă singurul. Nu fusese 
egalitate în repartizarea concesiunilor, dar nici din punctul 
de vedere al importanţei acestor concesiuni. Unora Kav- 
gerul le lăsa exact terenul pe care se stabiliseră la început, 
altora le mai luă ceva din ceea ce avuseseră, mărind în 
acelaşi timp considerabil proprietăţile câtorva. Toate aceste 
hotărâri nu urmăreau decât un singur scop: interesul major 
al coloniei. Cei care se dovediseră mai inteligenţi, mai 
puternici şi mai harnici fură mai favorizați. Dimpotrivă, nu 
căpătară absolut nimic cei incapabili, condamnaţi să 
rămână proletari şi salariaţi până la moarte. 

Într-adevăr, trebuia să-şi facă apariţia pe insulă şi 
salariatul. Câteva exploataţi, ca de exemplu acelea ale 
celor patru familii cu Rivicre în frunte, erau aşa de întinse şi 
într-o stare aşa de înfloritoare, că puteau da de lucru la 
câteva sute de lucrători. Ca atare, lipsa de lucru era o 
problemă care nu se putea pune încă pe insula Hoste. 

Liberia se despopulă deci pentru a doua oară. Coloniştii 
porniră din nou la drum, astfel că la 10 ianuarie populaţia 
fu redusă la aproximativ patru sute de locuitori, dintre care 
o sută cincizeci de bărbaţi în putere, apți pentru muncă. 
Ceilalţi, adică aproape şase sute, inclusiv femeile şi copiii, 
erau împrăştiaţi acum în interiorul insulei. Restul muriseră, 
în special în cursul iernii precedente, încă trei sau patru 
hecatombe de felul acesta şi insula Hoste era sortită să 
rămână iarăşi pustie. Micşorarea numărului lucrătorilor 
cauză o stagnare parţială a lucrului. Kav-gerul nu părea 
însă îngrijorat din cauza aceasta, şi liniştea lui fu înţeleasă 
de toţi în scurt timp. Peste câteva zile, la 17 ianuarie, 
ancora în faţa BourgNeuf-ului un vapor mare de două mii 
de tone. Descărcarea lui începu chiar de a doua zi, scoțând 
la iveală bogății fantastice pentru bieţii liberieni 


înmărmuriţi: animale de tot felul, de la oi, cai, până la câini 
ciobăneşti; materiale agricole: pluguri, grape, batoze, 
secerătoare, seminţe de tot felul, căruţe şi trăsuri; alimente 
în cantităţi considerabile; metale: plumb, fier, oţel, zinc, 
cositor etc; unelte mărunte; ciocane, fierăstraie, rindele, 
sfredele, tesle, cleşti; în sfârşit, o sumedenie de obiecte şi 
unelte folositoare. 

Pe deasupra, vaporul mai aducea şi două sute de lucrători, 
care rămaseră pe insulă şi participară la lucrările începute, 
astfel că şoseaua spre Bourg-Neuf fu terminată în câteva 
zile, începându-se apoi alta, spre interiorul insulei, cu 
numeroase ramificații care să lege între ele exploataţiile 
agricole. 

Nu se terminase însă cu surprizele. La 30 ianuarie sosi 
încă un vapor. Acesta venea din Buenos-Aires şi aducea, pe 
lângă o sumedenie de obiecte asemănătoare cu cele 
descărcate din primul, o mare cantitate de mărfuri de tot 
felul pentru bazarul Rhodes. 

Debarcară şi din vasul acesta alţi două sute de lucrători, şi 
încă două sute dintr-un al treilea vapor, care ancoră în faţa 
BourgNeuf-ului la 15 februarie. Astfel că, începând din ziua 
aceea, colonia dispunea de mai bine de opt sute de braţe de 
muncă. Kav-gerul socoti numărul acesta suficient pentru a 
începe realizarea unui mare proiect al său. La vest de gura 
râuleţului fură puse temeliile unui dig care avea să 
transforme în scurt timp golfuleţul Bourg-Neuf-ului într-un 
port încăpător şi sigur. 

În felul acesta, încetul cu încetul, din eforturile reunite ale 
acestor sute şi sute de braţe, oraşul se clădea, se ridica, se 
însănătoşea, se înviora; treptat, treptat, din nimic se năştea 
un oraş. 

iii. atentatul 

— Aşa nu se mai poate continua! exclamă Lewis Dorick, 
aprobat cu un gest energic de toţi tovarăşii lui. 

Se plimbau toţi patru, Dorick, fraţii Moore şi Sirdey, 
urcând primele pante muntoase răzleţite din lanţul central 


al peninsulei Hardy, se pierdeau mai departe în ocean, 
formând Capul de est. 

— Nu! Aşa nu se mai poate continua! repetă Dorick, din ce 
în ce mai furios. Nu mai suntem oameni dacă nu reuşim să-l 
punem la locul lui pe sălbaticul acesta care pretinde să ne 
conducă! 

— Ne tratează ca pe nişte câini, se amestecă şi Sirdey. Nu 
însemnăm nimic în faţa lui... „Faceţi asta”... „Faceţi 
astălaltă”... îţi porunceşte şi nici nu se uită la tine. Este 
dezgustător indianul ăsta! 

— Cu ce drept ne porunceşte? întrebă furios Dorick. Cine 
l-a numit guvernator? 

— Eu unul nu, spuse Sirdey. 

— Nici eu, zise Moore. 

— Nici voi, nici nimeni altcineva, încheie Dorick. Nu e 
prost individul! N-a aşteptat să fie poftit, s-a urcat singur în 
capul nostru. 

— Asta nu-i legal, protestă cu un ton avocăţesc Fred 
Moore. 

— Legal? La naiba!... Puțin îi pasă lui de asta! ripostă 
Dorick. De ce şi-ar bate capul cu nişte oi ca noi care îşi 
oferă singure spatele pentru a fi tunse? Ne-a cerut părerea 
când a restabilit dreptul de proprietate? Mai înainte eram 
egali cu toţii. Acum sunt siuiici şi bogaţi printre noi. 

— Săracii suntem noi, constată cu melancolie Sirdey... In 
urmă cu trei zile, adăugă el indignat, m-a anunţat că ziua 
mea se va reduce cu zece cenți... 

— Cum aşa? Fără să-ţi spună de ce? 

— Ba da. Pretinde că nu lucrez destul. în orice caz, 
muncesc mai mult decât el, care nu face altceva decât să se 
plimbe toată ziua cu mâinile în buzunare... O reducere de 
zece cenți la o plată de o jumătate de dolar pe zi!... Dacă 
are impresia că am să mă mai bag şi la lucrările din port, se 
înşeală grozav...! 

— Ai să crapi de foame, răspunse Dorick cu răceală. 

— Afurisitul! blestemă Sirdey, strângând pumnii. 


— Cu mine şi-a găsit de lucru în urmă cu cincisprezece 
zile, zise William Moore. 1 s-a părut că am strigat ceva cam 
ireverenţios la adresa lui John Rame, magazionerul său. Se 
pare că îl deranjam pe domnul... Supărat din cap până în 
picioare! Trebuie să înghiţim toate astea, ba să mai spunem 
şi mulţumesc! 

— Eu am păţit-o săptămâna trecută... interveni la rându-i 
Fred Moore. A găsit pretextul că mă băâteam cu un 
camarad... La naiba, nu mai avem nici dreptul să ne 
ciondănim când vrem? Ce mi-a făcut!... Cât pe-aci să mă 
bage la închisoare. 

— Am ajuns pur şi simplu servitori! mormăi indignat 
Sirdey. 

— Sclavi! adăugă William Moore. 

Discutau subiectul acesta pentru a suta oară. Aproape că 
nu mai vorbeau decât despre asta. 

Decretând, apoi impunând legea muncii, Kav-gerul 
atinsese fatalmente unele interese particulare, lovind în 
special în leneşii care ar fi preferat să trăiască pe socoteala 
altora. De aici, nemulțumiri furioase. 

Dorick era locul în care se strângeau toate nemulţumirile 
acestea, încercase să continue cu banda lui incursiunile de 
odinioară, dar se convinseseră cu toţii că nu mai mergea. 
Fostele victime, aşa de supuse odinioară, îşi pricepuseră 
drepturile şi, nutrind speranţa că vor fi susținuți la nevoie, 
deveniseră din miei lupi. 

Exploatatorii fură nevoiţi deci să renunţe la încercările lor 
de intimidare şi să-şi câştige viaţa prin muncă, ca şi ceilalţi. 

Asta îi făcea furioşi la culme. Până acum, la drept vorbind, 
furia aceasta nu se manifestase decât prin cuvinte. în seara 
aceea însă lucrurile aveau să ia o altă întorsătură. 

Dorick ascultase tânguirile tovarăşilor săi fără să spună un 
cuvânt. 

— 'Toate astea nu-s decât vorbărie goală, spuse el. Sunteţi 
sclavi care îşi merită jugul. Dacă v-aţi fi luat inima în dinţi, 


ca nişte adevăraţi bărbaţi, aţi fi fost liberi de mult. Sunteţi o 
mie, dar suferiţi cu răbdare tirania unuia singur! 

— Ce să facem! obiectă oftând jalnic Sirdey. EI este cel mai 
tare. 

— Haida-de! replică Dorick. Puterea lui nu-i altceva decât 
slăbiciunea curcilor plouate din jurul lui. 

Fred Moore clătină din cap cu un aer neîndoielnic. 

— Se poate... spuse el. Asta însă nu schimbă de loc 
lucrurile. Are prea mulţi de partea lui. Na-i fi vrând doară 
ca noi patru... 

— Prostule!... îl întrerupse Dorick cu asprime. Nu de 
partea Kav-gerului sunt ei: guvernatorul le impune. L-ar 
scuipa dacă ar fi răsturnat din funcţia asta. Dacă aş fi în 
locul lui, s-ar târi şi în faţa mea aşa cum se târăsc într-a lui. 

— Am aceeaşi părere, aprobă William Moore. Chestia este 
însă că el este guvernator, nu tu. 

— N-aveam nevoie de informaţia asta, exclamă Dorick, 
galben de mânie. Tocmai asta-i problema. Nu voiam să spun 
decât că nu avem de ce ne îngriji de ceata de căţeluşi care 
se ţin de coada Kav-gerului, fiindcă la fel s-ar purta şi cu 
succesorul lui. Numai şeful ne stă nouă în cale. Ei bine, să-l 
suprimăm...! 

Urmă o clipă de tăcere. Cei trei tovarăşi ai lui Dorick se 
uitară unul la altul cu priviri pline de spaimă. 

— Să-l suprimăm? întrebă în cele din urmă Sirdey. Aici ai 
cam sărit peste cal! Nu te bizui pe mine pentru trebuşoara 
asta. 

Lewis Dorick ridică din umeri. 

— Ne putem lipsi de tine, şi gata, glăsui el dispreţuitor. 

— 214 — 

— Şi de mine atunci, adăugă William Moore. 

— Ba eu unul sunt de acord, afirmă energic fratele său, 
care nu uitase umilirea suferită odată din partea Kav- 
gerului. Numai că... uite... nu prea mi se pare uşor. 

— Simplu ca bună ziua, răspunse Dorick. 

— Cum? 


— Foarte simplu... Sirdey interveni. 

— Ta! ta! ta! Haida-de! Vă cam grăbiţi!... Ce o să faceţi 
după ce Kav-gerul o să fie... suprimat, cum spune Dorick? 

— Ce o să facem? 

— Da... Un om mai puţin este un om mai puţin, şi atâta tot. 
Vor rămâne ceilalţi. Poate să ne asigure Dorick mult şi bine, 
eu nu prea cred că au să treacă de partea noastră. 

— Au să treacă, afirmă Dorick. 

— Hm! exclamă Sirdey sceptic. Nu toţi, în orice caz. 

— De ce nu? Azi nu ai pe nimeni, dar mâine poţi avea toată 
lumea. De altminteri, nici nu este nevoie de toţi. Ajung 
câţiva, ca să dea tonul. Ceilalţi îi vor urma. 

— Şi aceşti câţiva? 

— [i avem. 

— Ha!... exclamă din nou Sirdey. 

— în primul rând suntem noi patru, zise Dorick, din ce în 
ce mai animat de discuţie. 

— Dar numai patru deocamdată. 

— Dar Kennedy? Ne putem bizui pe el? 

— Da, recunoscu Sirdey. Cinci... 

— Dar Jakson, Smirnoff, Reede, Blumenfeldt, Loreley? 

— Zece... 

— Mai sunt şi alţii. Să facem socoteala. 

— Să-i numărăm, propuse Sirdey. 

— Bine! declară Dorick, scoțând din buzunar un creion şi 
un carneţel. 

Se aşezară toţi patru jos şi se apucară să socotească pe 
îndelete forţele de care credeau că ar dispune după 
dispariţia singurului om, în afară de Dorick, care putea 
grupa şi face primejdioase forţele împrăştiate ale mulţimii. 
De pe culmea pe care se aflau, priveliştea se deschidea larg 
încotro ţi-ai fi aruncat ochii. Râul, venind dinspre vest, 
trecea pe la poalele colinei, apoi, făcând o cotitură, pornea 
spre nord-vest, adică aproape paralel cu propria-i albie, 
spre Bourg-Neuf, unde se vărsa în ocean. La cotul făcut de 
râu se vedea întinzându-se Liberia, desfăşurată ca o hartă; 


apoi, mai departe, câmpia mlăştinoasă întinsă care 
despărţea oraşul de țărm. 

Era în februarie 1884. Din ziua în care Kav-gerul luase 
puterea, se scurseseră optsprezece luni. înfăptuirile 
realizate în această perioadă scurtă erau aproape 
miraculoase. 

Noi serii de lucrători umpleau necontenit golurile lăsate 
de cei care nu se puteau împăca cu viaţa pe insula Hoste, 
astfel că numărul locuitorilor Liberiei crescuse şi trecea 
acum de o mie de oameni. în aceeaşi măsură se înmulţiseră 
însă şi casele, construite în cea mai mare parte din bârne 
de lemn. Mărginit la vest de râu, oraşul se întindea din ce în 
ce mai mult în direcţia opusă şi spre sud. 

Era acum un adevărat oraş. Nu-i mai lipsea nimic din ceea 
ce este necesar pentru o viaţă confortabilă. Brutării, băcănii 
şi măcelării asigurau aprovizionarea cu alimentele 
trebuincioase. Produsele vândute în prăvăliile acestea erau 
furnizate în mare pare de producătorii din insulă. Din anul 
următor se spera chiar ca producţia locală să acopere 
complet consumul în ceea ce priveşte cerealele, legumele şi 
carnea, iar într-un viitor care se întrevedea apropiat s-ar fi 
putut ajunge chiar la un export pe o scară întinsă. 

Copiii nu mai hoinăreau de capul lur. Fusese deschisă o 
şcoală, pusă sub direcţia soţilor Rhodes. 

După un an de la plecare, Harry Rhodes se reîntorsese pe 
insulă, aducând o cantitate considerabilă de mărfuri. Abia 
debarcat, avu- - 216 - şese o lungă consfătuire cu Kav- 
gerul, după care se consacrase cu toul afacerilor sale, fără 
să dea nici o explicaţie asupra absenței lui aşa de 
prelungite. 

Timpul pe care cuplul Rhodes îl dedica şcolii nu păgubea 
întru nimic bazarului, deoarece de el se ocupau intens 
Edward şi Clary, ajutaţi de Tullia şi de Graziella. 

Se stabiliseră apoi în Liberia un medic, doctorul Samuel 
Arvidson, şi un farmacist, ambii veniţi din Valparaiso, şi 
făceau afaceri minunate. Se deschisese un magazin de 


îmbrăcăminte şi de încălţăminte care progresa văzând cu 
ochii. Emigranţii care încercaseră în primele timpuri să 
întreprindă afaceri pe cont propriu reînnoi seră încercarea 
şi reuşiseră. Liberia avea acum o seamă de ateliere cu 
numeroşi lucrători. 

În imediată apropiere a oraşului, spre sud, nu departe de 
locul în care se afla acum Lewis Dorick cu tovarăşii săi, se 
ridica o fabrică care producea cărămizi de prima calitate. 
Spre est, în Munţii Capului, fuseseră descoperite cantităţi 
considerabile de sulfat şi carbonat de calciu. Nu lipsea, prin 
urmare, nici ghipsul, nici varul, şi se găsise chiar un 
îndrăzneţ care se apucase să fabrice, cu mijloace 
rudimentare, cimentul de care era mare nevoie la 
construcţia portului. 

La poalele colinei pe care se aflau cei patru nemulţumiţi 
şerpuia o şosea largă, dispărând apoi între două coline, la o 
distanţă de un kilometru de acolo. Se lucra la ea necontenit, 
întinzându-se şi ramificându-se spre nord. 

O altă şosea, complet terminată, trecea râul pe un pod 
solid de piatră şi unea capitala cu Bourg-Neuf-ul. Bourg- 
Neuf-ul nu suferise decât prea puţine schimbări, însă digul 
pornit din țărm înainta din ce în ce mai mult în ocean. 
Adăpostea acum foarte bine golful de vânturile dinspre est, 
pe care îl transforma încetul cu încetul într-un port 
încăpător şi liniştit. Chiar în ziua aceea se începuseră 
primele lucrări pentru construirea unui chei necesar 
acostării vaselor mai mari, care vizitau din ce în ce mai des 
insula, în anul precedent veniseră trei corăbii, toate pe 
socoteala Kavgerului. Anul acesta sosiseră şapte, dintre 
care numai două luate în primire de administraţia coloniei. 
Celelalte fuseseră la dispoziţia întreprinderilor particulare. 

În ziua aceeea staţiona în faţa Bourg-Neuf-ului un vas 
mare cu pânze, pe jumătate încărcat cu scânduri fabricate 
de fierăstraiele lui Riviere. Un altul ridicase ancora câteva 
ore mai înainte, plecând cu o încărcătură completă de 
scânduri de aceeaşi provenienţă. 


Tot spectacolul acesta oferit privirii lui Lewis Dorick şi a 
tovarăşilor săi exprima în mod de netăgăduit prosperitatea 
crescândă a coloniei. 

Deocamdată însă, cei patru tovarăşi aveau cu totul alte 
gânduri în cap. îi treceau cu grijă în revistă pe toţi locuitorii 
Liberiei. 

— Nu mai văd cine ar mai putea fi, spuse în cele din urmă 
Sirdey. Cum stăm? 

Dorick numără numele însemnate pe carneţel. 

— O sută şaptesprezece, zise el. 

— Dintr-o mie!... termină Sirdey. 

— Ei şi? răspunse Dorick. E ceva şi o sută şaptesprezece. 
Crezi că el are mai mulţi? Vorbesc de oameni hotărâți, gata 
la orice. Ceilalţi sunt oi care se iau după orişicine. 

Sirdey nu răspunse, dar nu părea prea convins. 

— Şi, pe urmă, destulă vorbărie, încheie cu violenţă 
Dorick. Suntem patru. Să supunem la vot. 

— Eu unul, exclamă Fred Moore strângându-şi pumnii 
uriaşi, m-am săturat. Fie ce-o fi! Votez pentru! 

— Eu la fel, încuviinţă fratelui lui. 

— Cu mine, fac trei voturi. Dar tu, Sirdey? 

— Pentru şi eu, spuse fără entuziasm fostul bucătar. Dar... 

— Nici un dar. Ceea ce s-a votat rămâne votat. 

— Trebuie totuşi să ne înţelegem asupra mijloacelor, stărui 
Sirdey fără să se lase intimidat. Nu-i de ajuns să hotărâm 
eliminarea Kav-gerului. Rămâne să vedem şi cum. 

— Ah!... Dacă am avea arme... o puşcă... un revolver... un 
simplu pistol măcar!... exclamă Fred Moore. 

— Uite însă că nu avem, rosti flegmatic Sirdey. 

— Cuţitul!... insinua William Moore. 

— Bun să ţi-l bagi singur pe gât, scumpule, răspunse 
Sirdey. Ştii doar cum este păzit Kav-gerul. Fără să mai 
punem la socoteală că şi aşa s-ar putea măsura cu noi toţi la 
un loc. 

Fred Moore încruntă din sprâncene scrâşnind din dinţi. 
Sirdey avea dreptate. Cunoştea el bine pumnul Kav-gerului 


şi îşi amintea ce uşor păruse odată trupul lui mătăhălos în 
manile lui. 

— Eu am ceva mai bun de propus, interveni Dorick. 
Tovarăşii lui îl priviră întrebător. 

— Praful de puşcă. 

— Praf de puşcă?... repetară toţi trei fără să înţeleagă. 
Unul dintre ei întrebă: 

— Cum vine asta? 

— Să facem o bombă!... lot se spune de Kav-ger că e un 
anarhist pocăit. îl vom trata cu ceva pe gustul lui de 
altădată. 

Cei trei nu părură prea entuziasmați. 

— Şi cine dracu să facă bomba asta? bombăni Fred Moore. 
Eu unul în nici un caz. 

— Eu, spuse Dorick. De altfel, cred că nici nu o să fie 
nevoie. Am o idee, care dacă reuşeşte, Kav-gerul o să plece 
de pe lumea asta într-o companie frumoasă. Putem să 
scăpăm în acelaşi timp şi de Hartlepool, şi de oamenii de 
pază din posturi. 

Cei trei bărbaţi priviră cu admiraţie la tovarăşul lor. Până 
şi Sirdey păru convins! 

— Aşa da!... murmură el, la capătul tuturor argumentelor. 
Apoi, răzgândindu-se: 

— La naiba! exclamă el, vorbim de praf de puşcă ca şi cum 
l-am avea în buzunar. 

— Este destul în depozit, răspunse Dorick. N-avem decât 
să-l luăm. 

— Uşor de zis! ripostă Sirdey, care părea hotărât să o facă 
mereu pe opozantul. Hm!... Uşor de spus!... Cine îşi ia 
sarcina asta? 

— Eu nu, spuse Dorick. 

— Fireşte, râse ironic Sirdey. 

— Nu, nu sunt destul de puternic, explică Dorick. Tu şi mai 
puţin, fiindcă eşti un fricos. La fel, nici Fred, nici William 
sunt prea brutali şi prea neîndemânatici. 

— Dar atunci? 


— Kennedy. 

Nu făcu nimeni nici o obiecţie. Da, fostul matelot bun 
pentru orice meserie, isteţul de Kennedy putea duce la bun 
sfârşit o ispravă de genul acesta. Dorick îşi alesese bine 
omul. 

— Uite că se face târziu, constată acesta după un răstimp 
de tăcere. Dacă vreţi, ne întâlnim mâine tot aici, la aceeaşi 
oră. O să vină şi Kennedy şi o să punem lucrurile definitiv la 
punct. 

Ajunşi în aproprierea primelor case ale oraşului, cei patru 
tovarăşi de rele socotiră prudent să se împrăştie, precauţie 
pe care o luară şi a doua zi când porniră spre locul de 
întâlnire convenit. leşiră din oraş unul câte unul şi nu se 
apropiară unul de altul decât când se depărtară de oraş 
atât cât era necesar ca să nu poată fi văzuţi. 

Erau cinci acum, căci venise şi Kennedy. 

— Este din ai noştri, anunţă Dorick, bătându-l pe marinar 
pe umăr. 

Îşi strânseră bucuroşi mâinile şi începură apoi imediat 
examinarea mijloacelor de a-şi pune în aplicare planul din 
ajun. Discuţia ţinu timp îndelungat. Se înnoptase de mult 
când cei cinci bărbaţi coborâră spre oraş. Ajunseseră la o 
înţelegere deplină. Aveau să treacă la fapte chiar în seara 
aceea. 

Cu toate că întunericul era de nepătruns, se despărţiră 
iarăşi, intrând în oraş la intervale de câteva minute. Aici 
domnea o linişte adâncă. Se furişară nevăzuţi până la 
„palatul” administraţiei, în care dormeau Kav-gerul, 
Hartlepool şi muşii, unde se strânseră în grup, ascultând, 
nemişcaţi şi tăcuţi, scormonind cu ochii bezna groasă... 

Se aflau în faţa uşii Tribunalului. Auzeau zgomote uşoare 
din direcţia postului de poliţie, situat în partea opusă a 
clădirii. Erau acolo oameni care păzeau. Dincoace nu se 
vedea ţipenie de om. Strada era pustie şi tăcută. 

Când se convinseră că nu era absolut nimeni prin 
apropiere, Dorick şi Kennedy înaintară şi străbătură repede 


distanţa care îi despărţea de uşa Tribunalului, pe care 
Kennedy se apucă s-o forţeze, în timp ce Dorick stătea la 
pândă. Totuşi, în acelaşi timp, fraţii Moore făcură câţiva 
paşi, unul la dreapta şi unul la stânga, apoi se opriră pe loc. 
De aici puteau supraveghea faţada principală şi piaţa. 
Kennedy era deci bine păzit. 

Nu surveni însă nici un incident. Fostul marinar lucră în 
toată voia. Muncă uşoară, de altfel, deoarece uşa 
Tribunalului nu avea o încuietoare prea solidă, astfel că 
cedă de la primele încercări şi se deschise. 

Kennedy întră, lăsându-l pe Dorick de pază afară. 

În sală era un întuneric de mormânt. Kennedy scapără un 
chibrit şi aprinse o lumânare. Ştia unde să se ducă, 
deoarece Dorik îl dăscălise bine. Dintre cele trei încăperi 
învecinate cu cea în care intrase, cea din dreapta despărţea 
Tribunalul de închisoare; cea din stânga servea de domiciliu 
Kav-gerului. Dincolo de cea din faţa marinarului se afla 
depozitul. 

Kennedy străbătu oblic sala până la ungherul format de 
alăturarea acestei ultime încăperi cu închisoarea. 
închisoarea era goală atunci; aşa că nu-l putea auzi nimeni. 
Aici se opri şi îşi plimbă lumânarea în lungul şi în latul 
peretelui, căutând să-şi dea seama cum era mai bine să 
procedeze. 

Zâmbi vesel. Peretele acela, construit în pripă în primele 
zile care urmaseră după lovitura de stat a Kav-gerului, era 
un obstacol nesperat de uşor de învins. În mai puţin de o 
oră, Kennedy reuşise să facă o gaură suficient de largă ca 
să poată trece prin ea, dar prea îngustă, din cauza unei 
bârne aşezate de-a-curmezişul şi pe care era nevoit să o 
taie. Fu partea cea mai anevoiasă a întregii operaţii. Avu 
nevoie de încă o oră ca să poată ajunge la rezultatul dorit. 

Din când în când, Kennedy se oprea şi trăgea cu urechea. 
Domnea mereu aceeaşi linişte, astfel că îşi reluă calm 
lucrul. 


Când gaura fu suficient de largă, trecu în încăperea 
alăturată. Aici însă lucrurile se complicară. Era foarte greu 
să se mişte fără zgomot printre grămezile de lăzi şi mărfuri 
de tot felul care umpleau depozitul. Trebuia să fie cât se 
poate de prevăzător. 

Unde se aflau butoiaşele cu praf de puşcă? Nu se vedeau 
nicăieri. Şi, cu toate acestea, aici trebuiau să fie... 

Se apucă să le caute. Se strecură încet, atent la fiecare 
pas şi gest pe care le făcea, printre lăzile pe care era nevoit 
uneori să le mute din loc, pentru a-şi face loc de trecere. 

Se scurseră astfel aproape două ore. Probabil că cei de 
afară nu înțelegeau deloc ce putea să însemne întârzierea 
asta, şi chiar şi el începuse să-şi piardă nădejdea. Se 
enerva. Noaptea trecea; peste puţin timp avea să se 
lumineze de ziuă. Ar fi fost dezastruos să fie silit să plece 
fără să fi reuşit într-o încercare care a doua zi avea să fie 
observată imediat şi deci nu s-ar mai fi putut repeta. 

Era tocmai să se dea bătut şi să plece, când dădu, în 
sfârşit, peste ceea ce căuta. Butoiaşele cu pulbere erau 
aşezate frumos unul lângă altul, aproape de uşa care dădea 
spre postul de poliţie. Ţinându-şi răsuflarea, Kennedy îi auzi 
pe oamenii de gardă, care discutau liniştiţi între ei. Abia 
acum se impunea să lucreze în cea mai mare linişte. 

Kennedy apucă în braţe unul dintre butoiaşe, dar fu nevoit 
să recunoască că i-ar fi fost imposibil să-l ducă de acolo fără 
să facă nici cel mai mic zgomot. Se furişă deci din nou 
printre lăzi, ajunse în sala Tribunalului şi de acolo îl chemă 
în şoaptă pe Dorick, care aştepta neclintit în întunericul de 
afară. 

Acesta răspunse imediat chemării. 

— Cât ai stat! spuse el, tot în şoaptă. Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, răspunse Kennedy. Numai că nu e deloc uşor să 
circuli pe acolo prin depozit. 

— Ai găsit butoiaşele? 

— Da. Dar sunt prea grele... Trebuie doi oameni... vino 
încoace...! 


Dorick se apropie şi străbătu sala, întrând cu Kennedy în 
depozit. Aici puseră mâna pe un butoiaş, pe care izbutiră 
să-l ducă până în sala Tribunalului. După care Dorick se 
îndreptă din nou spre spărtură. 

— Unde te duci? întrebă Kennedy cu voce înăbuşită. 

— Să aduc încă un butoiaş, răspunse Dorick. Să ne 
grăbim. Se luminează de ziuă în curând. 

— încă unul? repetă Kennedy mirat. Dar cu ăsta putem 
arunca toată Liberia în aer! 

— Trebuie să mai luăm unul, preciza Dorick. 

— De ce? 

— Aşa cred eu... După ce ne vom fi descotorosit de Kav- 
ger, trebuie să fim tari... Avem nevoie de pulbere. 

— Unde vrei să o duci? 

— Fii pe pace... am o ascunzătoare minunată. 

Kennedy se supuse cam fără voie. Peste un sfert de oră, un 
al doilea butoiaş fu aşezat lângă primul. 

Unul dintre ele fu dus apoi lângă peretele încăperii în 
stânga, după care Kennedy făcu la baza celuilalt o gaură 
prin care începu să curgă o şuviţă subţire de pulbere. 

În timpul acesta, Dorick scosese din buzunar un fel de fitil 
făcut din fire de bumbac împletite, umezite din timp. Tăvăli 
fitilul acesta prin pulbere, tăie din el un capăt şi îl aprinse, 
ca probă. Flacăra pâlpâi şi se mări, se propagă în lungul 
fitilului, apoi se stinse. 

— Perfect! declară Dorick. Cinci centimetri pe minut. Prin 
urmare, fitilul o să ţină douăzeci de minute. Nici nu avem 
nevoie de mai mult. 

Se apropie de butoiaş... 

În clipa aceea se auzi un vuiet neobişnuit. Dorick se opri 
pe loc, uitându-se speriat la Kennedy. Erau livizi amândoi... 
Panica fu de scurtă durată. Recăpătându-şi sângele rece, 

Dorick începu să râdă. 

— Ploaia, spuse el ridicând din umeri. 

Se duse până la uşă şi privi afară. într-adevăr, ploua cu 
găleata. Era, de altfel, o împrejurare favorabilă. Ploaia avea 


să şteargă orice urme şi îi punea la adăpost de orice 
bănuială care s-ar fi putut îndrepta asupra lor. Pe de altă 
parte, zgomotul acesta avea să acopere inevitabilul sfârâit 
al fitilului. 

Aşa că nu era timp de pierdut. Spre răsărit, cerul începea 
să devină roşu ca focul. Peste puţin avea să se lumineze de- 
a binelea, iar Dorick cunoştea prea bine obiceiurile Kav- 
gerului ca să nu-şi dea seama că în scurt timp acesta avea 
să fie în picioare. 

— Repede! spuse el. 

Desfăcu fitilul, introduse unul dintre capete în butoiaş, 
apoi aprinse un chibrit pe care îl apropie de capătul 
celălalt. leşiră pe urmă în grabă, având grijă să ia cu ei 
celălalt butoiaş. 

Fraţii Moore şi Sirdey stăteau neclintiţi la posturi. Dorick 
le vesti printr-un fluierat succesul şi, în câteva clipe, 
dispărură cu toţii în întuneric, în timp ce ploaia continua să 
cadă în averse. 

iv. în peşteri. 

Când Kav-gerul ieşi dimineaţa din casă, vijelia se domolise. 
Nu mai ploua. Soarele reuşise să biruie norii şi aurea 
Liberia cu razele lui oblice. 

Kav-gerul privi în juru-i. Nu văzu pe nimeni. Ca de obicei, 
era primul care se trezise din somn. 

Trase adânc în piept aerul rece al dimineţii şi făcu câţiva 
paşi spre piaţa transformată de ploaie în mlaştină. Atenţia îi 
fu atrasă imediat de uşa întredeschisă a Tribunalului. Se 
apropie s-o închidă, fără să dea prea mare importanţă 
acestei neglijenţe. Observă atunci că fusese forţată, lucru 
care îl surprinse grozav. Ce putea să însemne asta? Pe cine 
naiba l-ar fi putut ispiti conţinutul acelei săli sărăcăcioase? 

Păşi înăuntru şi văzu imediat butoiaşul. La început nu 
înţelese nimic, dar nu întârzie să-şi dea seama de realitate. 
Pulberea împrăştiată pe jos... fitilul pe trei sferturi 
consumat... Nu mai încăpea nici o îndoială: voiseră să-l 
arunce în aer cu clădire cu tot. 


Descoperirea aceasta îl buimăci cu totul. Ei cum! îl urau 
coloniştii atât de mult?... Rămase apoi pe gânduri o clipă, 
încercând să ghicească cine puteau fi autorii unui 
asemenea atentat. Nu putea arunca vina asupra nimănui, 
dar cunoştea destul de bine populaţia oraşului ca să-şi 
îndrepte bănuielile asupra unui grup destul de redus. 
Ferdinand Beauval?... Nu, era exclus. Lewis Dorick? Mult 
mai probabil. în orice caz, cineva din tagma lor. 

Kav-gerul aruncă o privire în jurul lui şi observă spărtura 
din perete. înţelese acum limpede totul. Butoiaşul acela 
fusese adus din depozit, fitilul fusese aprins şi vinovaţii 
fugiseră... Contrar însă planului lor criminal, explozia nu se 
produsese. Fitilul arsese o bucată bună, apoi se stinsese, 
din cauza unei şuviţe de apă care se răspândise pe podea. 

De unde apăruse şuviţa aceasta de apă? Dintr-o spărtură a 
acoperişului, care lăsase ploaia să pătrundă în interior. Kav- 
gerul se cutremură, nu atât pentru el, cât pentru cei care 
erau adăpostiţi în aceeaşi clădire, adică Hartlepool, muşii şi 
oamenii de gardă. Viaţa lor atârnase de un fir de păr. Dacă 
nu izbucnea furtuna, toţi ar fi fost morţi acum. 

După ce se gândi bine, Kav-gerul socoti nimerit să nu 
spună nimănui de tentativa aceasta criminală. N-avea nici o 
nevoie de modalitatea aceasta de a se face popular, şi era 
preferabil să nu mai neliniştească fără rost populaţia 
insulei. 

Trase deci uşa în urma lui şi se duse să-l trezească pe 
Hartlepool, pe care îl duse la Tribunal şi îl puse la curent cu 
cele întâmplate. Hartlepool fu îngrozit. Nu putea învinovăţi 
nici el pe nimeni, dar avea aceleaşi bănuieli ca şi şeful lui. 

Deoarece Kav-gerul se hotărâse să nu dea nici un curs 
întâmplării, spărtura trebuia astupată în taină. Astfel că 
Hartlepool plecă să caute materialele necesare, în timp ce 
Kavgerul transporta butoiaşul cu pulbere în depozit. 

Aici putu constata că mai dispăruse încă un butoiaş. Ce 
voiau să facă cu pulberea aceea? în orice caz, nu lucruri 


bune. Se gândi însă că situaţia nu era prea primejdioasă, 
deoarece armele de foc lipseau cu desăvârşire în insulă. 

De îndată ce se înapoie Hartlepool, cei doi zidari 
improvizaţi puseră la loc bucata de bârnă tăiată de 
Kennedy, apoi umplură golul cu pietre şi amestec de 
tencuială. Kav-gerul se retrase în camera lui abia după 
astuparea găurii din zid, rugându-l apoi pe Hartlepool să-l 
însoţească şi punându-l în curent cu dispariţia celui de-al 
doilea butoiaş. 

Efortul merita toată atenţia. De vreme ce vinovaţii puseră 
mâna pe o aşa de mare cantitate de pulbere, însemna că 
aveau de gând să-şi repete încercarea, astfel că trebuia 
căutate mijloace de apărare împotriva lor. 

După ce examinară problema pe toate feţele, cei doi 
bărbaţi hotărâră să ţină secret totul şi să acţioneze cu 
prudenţă, spre a nu atrage atenţia. în primul rând, era 
necesară mărirea forţelor poliţieneşti de la patruzeci la 
şaizeci de oameni, şi la nevoie la mai mult, dacă avea să fie 
nevoie. Deocamdată, trebuiau să se mulţumească cu opt 
oameni în plus, deoarece nu aveau mai multe arme de foc 
de rezervă, dar rămase stabilit ca guvernatorul să se 
îngrijească de procurarea a două sute de puşti, care să fie 
ţinute în depozit pentru orice eventualitate. Liberia creştea 
şi progresa pe zi ce trecea, aşa că era necesar să aibă la 
dispoziţie mjloacele de a o apăra atunci când ar fi fost cazul. 

Rămase iarăşi stabilit că oamenii din gardă vor sta de pază 
afară, nu în postul de poliţie; vor face cu schimbul, doi câte 
doi, şi vor avea consemnul de a face din când în când ocolul 
clădirii. 

Kav-gerul socoti că pentru moment măsurile acestea erau 
suficiente, dar Hartlepool îl completă punând pe lângă şeful 
lui oameni de pază pe cât de vigilenţi, pe atât de discreţi. 

Cât despre descoperirea vinovaţilor, nici nu putea fi vorba. 
Ar fi însemnat să pună oraşul în fierbere. Aceştia nu 
lăsaseră nici o urmă şi doar descoperirea butoiaşului cu 
pulbere i-ar fi putut demasca. lar pentru depistarea 


acestuia, ar fi trebuit întreprinsă o serie de percheziţii care 
ar fi stârnit o vâlvă pe care Kav-gerul voia să o evite cu 
orice preţ. 

Odată rezolvată problema, viaţa îşi reluă cursul obişnuit. 
Cu timpul, incidentul fu uitat şi, prin noile măsuri luate, nu 
se mai putea repeta. 

Kav-gerul, cel puţin, îl uită în scurt timp. Avea alte griji pe 
cap. Dominat de opera în curs de realizare, gusta beţia 
sublimă a creatorilor. Creierul lui elabora necontenit 
planuri peste planuri şi nu termina bine realizarea unuia că 
se şi apuca de altul. 

Nu aşteptase nici terminarea construcţiei temeliilor 
viitorului chei şi trecuse la realizarea altor vise ale sale. 
Unul, foarte uşor de altfel, consta în utilizarea unei căderi 
de apă situate la câţiva kilometri în susul râului, pentru a 
construi o uzină electrică. Liberia iluminată cu electricitate! 
Cine s-ar fi gândit la aşa ceva doi ani mai înainte! 

Nu acesta era însă planul care îl pasiona mai mult pe Kav- 
ger. Visa ceva mai grandios. Frumos şi folositor era să fi dat 
lumină electrică Liberiei, dar de lucrul acesta nu ar fi putut 
profita decât o mică fracțiune a omenirii. Şi, de altfel, 
realizarea acestui plan era aşa de uşoară, că putea fi 
considerată ca o simplă distracţie. Proiectul care îl pasiona 
în realitate era mai general şi mai vast. Interesa întreaga 
omenire. 

Gândul acesta îi venise prima oară chiar cu ocazia 
naufragiului Jonathan-ulm. Vă amintiţi că, auzind loviturile 
de tun trase de pe vasul aflat în primejdie, în noapte, Kav- 
gerul aprinsese un foc pe vârful Capului Horn. Acesta nu 
era însă decât o soluţie de moment, şi situaţia rămăsese mai 
târziu aceeaşi: nimic nu înştiinţa corăbiile de pericolul care 
le ameninţa pe meleagurile acelea, într-adevăr, agonia 
Jonathan-xAxn nu fusese decât una dintre nenumăratele 
drame care se desfăşoară necontenit prin pustietăţile 
acestea. Sute de vase trec pe aici în timpul vijeliilor. Mai 
ghinioniste decât Jonathan, ele nu au un far care să le 


călăuzească şi deseori acoperă cu sfărâmăturile lor stâncile 
arhipelagului. Altfel ar fi însă situaţia dacă ar exista un far. 
Prevenite din timp, vasele s-ar depărta în larg, evitându-se 
o mulţime de naufragii. 

Din ziua în care pusese piciorul pe Capul Horn, Kav-gerul 
se gândise zilnic la posibilitatea de realizare a acestei 
măreţe opere. 

Îşi dădea însă seama de greutăţi şi mult timp considerase 
totul drept o himeră irealizabilă. Dar lucrurile se 
schimbaseră. 

Guvernator al unui stat în plină dezvoltare, avea Ia 
dispoziţie un număr de lucrători aproape nelimitat. Himera 
începea să nu mai fie irealizabilă. 

Pe de altă parte, problema banilor, care se pusese 
odinioară, era rezolvată. într-adevăr, Kav-gerul părea să 
dispună de resurse considerabile, odată ce virase statului 
hostelian sume în avans care îi îngăduiseră să ia o 
asemenea dezvoltare. Vreme îndelungată refuzase să facă 
uz de bogăţia asta, de a cărei existenţă uitase intenţionat; 
dar acum, de vreme o folosise o dată, scrupulele lui nu mai 
aveau nici o rațiune. Sacrificiul era consumat; n-avea nici 
un motiv să nu continue pe aceeaşi cale. 

De altfel, prosperitatea crescândă avea să îngăduie 
statului hostelian să înceapă restituirea avansurilor primite 
de la creatorul lui. lar acesta nu avea de gând să plaseze 
capitalurile acestea ca un burghez oarecare, nici să le 
tezaurizeze, el, care simţea un dispreţ foarte vădit pentru 
bani. Ce destinaţie mai bună ar fi putut găsi pentru banii 
aceştia decât folosindu-i pentru construcţia unui far pe 
culmea tragicului promontoriu de care se sfărâmaseră până 
atunci atâtea corăbii? 

Mai rămânea totuşi o dificultate. Insula Hoste era liberă, 
dar insula Horn rămăsese chiliana. Totuşi, problema 
aceasta se putea rezolva. Nu era imposibil ca statul chilian 
să consimtă cedarea unei stânci pustii pentru un scop aşa 
de frumos. în orice caz, tratativele aveau şanse de succes. 


Astfel că o notă oficială tratând acest aspect plecă spre 
Chile cu prima ocazie. 

În timp ce Kav-gerul era cufundat în planurile sale, 
primejdia, de care uitase aproape cu totul, rămânea 
permanentă deasupra capului. Autorii atentatului nu 
fuseseră descoperiţi. îşi vedeau nestingheriţi de treburi, 
amestecați în mulţimea coloniştilor şi având mereu la 
dispoziţie butoiaşul cu pulbere care, în mâinile lor, 
constituia cea mai ameniţătoare primejdie. 

Dacă Kav-gerul nu ar fi renunţat de la început la orice 
anchetă serioasă, poate că ar fi pus mâna pe vinovaţi. într- 
adevăr, butoiaşul cu pulbere nu era departe. Dorick şi 
Kennedy îl transportaseră chiar în dimineaţa atentatului 
într-una din grotele promontoriului estic al insulei. Kav- 
gerul ştia de existenţa lor, deoarece Hartelpool depozitase 
odinioară, într-una din ele, armele de foc de pe Jonathan. 

N-aţi uitat, poate, că grotele acestea erau în număr de 
trei: două inferioare, dintre care una, cu deschiderea pe 
versantul sudic, comunica cu a doua, scobită chiar în inima 
masivulului muntos, şi una superioară, situată la vreo 
cincizeci de metri mai sus. Aceasta din urmă se deschidea 
spre versantul nordic, adică spre Liberia. Un culoar îngust 
o unea cu celelalte două. Culoarul acesta era foarte înclinat, 
şi pe la mijloc bolta Iui cobora atât de mult, încât îl silea pe 
cel care ar fi trecut pe acolo să se târască pe genunchi pe o 
distanţă de câţiva metri, evitând cu grijă lespezile nestabile 
de deasupra lui, deoarece căderea vreuneia dintre ele ar fi 
provocat o adevărată catastrofă. 

Armele fuseseră depozitate de Hartlepool în grota 
superioară. Dorick şi Kennedy duseseră butoiaşul într-una 
din cele două inferioare. Nici nu se obosiseră măcar să-l 
ascundă în cea de-a doua, scobită în inima masivului de un 
capriciu al naturii. Se mulţumiseră să acopere butoiaşul cu 
o grămadă de crengi, lăsându-l acolo fără nici o grijă. 

Mare le fusese mirarea când, înapoiaţi din expediţia 
aceasta, constataseră că sediul administraţiei era intact. în 


drum spre grote şi la înapoiere aşteptaseră să audă din 
clipă în clipă explozia, care, după cum se ştie, nu avea să să 
se producă. Astfel că cei doi răufăcători se duseră acasă cu 
inima strânsă de grijă. Nu mai înțelegeau nimic. 

Oricât de mare le era însă curiozitatea, nu se grăbiră 
deloc să şi-o satisfacă. Insuccesul tentativei lor îndreptăţea 
orice presupuneri îngrijorătoare, astfel că unica lor dorinţă 
fu să treacă neobservaţi. Se amestecară deci printre ceilalţi 
lucrători, dându-şi toată silinţa să nu atragă atenţia asupra 
lor. 

Abia în cursul după-amiezei îndrăzni Lewis Dorick să 
treacă prin faţa clădirii administraţiei. Aruncă de departe o 
privire furişă spre Tribunal şi îl văzu pe lăcătuşul Lawson 
reparând uşa stricată. Lawson nu părea să acorde o atenţie 
deosebită muncii la care fusese pus. | se spusese să pună o 
broască nouă şi o punea; atâta tot. 

Liniştea lui Lawson nu-l linişti de loc pe Dorick. Reparaţia 
uşii însemna că spargerea fusese descoperită, iar odată cu 
ea şi butoiaşul cu pulbere şi fitilul. Ce măsuri fuseseră 
luate? Dorick nu ştia, nu putea bănui nimic precis. Negreşit, 
Kav-gerul era la curent cu descoperirea aceasta şi avea să 
ia măsuri pentru o supraveghere mai riguroasă. Ştiindu-se 
vinovat, Dorick se socoti în mare primejdie. 

O examinare mai amănunţită a situaţiei îl făcu însă să-şi 
recapete sângele rece. La urma urmei, nimic nu dovedea 
vinovăția lor. Chiar dacă bănuielile s-ar îndrepta asupra lui, 
nu pe simple temeri se arestează, se închid şi, mai ales, se 
condamnă oamenii. Pentru asta trebuie dovezi. Şi, cât timp 
complicii lui îşi ţineau gura, nu aveau să aibă nici o dovadă 
împotriva lui. 

Reflecţiile acestea liniştitoare nu-l împiedecară însă să se 
simtă extrem de tulburat, când, pe seară, se trezi pe 
neaşteptate faţă în faţă cu Kav-gerul, care venea, ca de 
obicei, să supravegheze lucrările din port. Acesta avea 
aerul lui obişnuit şi nimic din atitudinea lui nu lăsa să se 
vadă că se întâmplase ceva grav. Pentru Dorick, liniştea 


aceasta fu mai îngrijorătoare decât orice. îşi spuse că ea nu 
se putea explica decât prin siguranţa pe care o avea 
guvernatorul că va pune mâna pe vinovaţi. Tremurând de 
spaimă, se prefăcu absorbit de lucrul său, evitând să se uite 
spre Kav-ger, deoarece nu i-ar fi putut suporta privirea. 
Dacă acesta i-ar fi vorbit, mizerabilul s-ar fi trădat. 

Cum însă Kav-gerul nu-i adresă nici un cuvânt, îşi recapătă 
încrederea. Şi încrederea aceasta crescu pe măsură ce 
zilele treceau una după alta fără să se întâmple nimic. 
Constată, fără să înţeleagă, că nu se schimbase nimic în 
oraş, cu toate că atentatul era, cu siguranţă, cunoscut, după 
cum dovedeau modificările aduse gărzii de noapte. 

Teama lui dură totuşi timp îndelungat. Cei cinci complici se 
evitară timp de mai bine de două săptămâni şi duseră o 
viaţă exemplară, care i-ar fi făcut, desigur, mai degrabă 
suspecți în ochii unor observatori mai atenţi. Peste două 
săptămâni începură însă să capete curaj. Schimbară la 
început câte o vorbă două în treacăt, pe furiş, apoi, 
căpătând din ce în ce mai mult curaj, îşi reluară plimbările 
de seară şi vechile consfătuiri tainice. 

Îndrăzneala lor crescând treptat, peste câtva timp se 
încumetară să se aventureze în grota în care era ascuns 
butoiaşul cu pulbere, îl găsiră în starea în care îl lăsaseră, 
lucru care îi linişti pe deplin. 

Încetul cu încetul, peştera deveni locul lor obişnuit de 
întâlnire. La o lună după tentativa lor eşuată se adunau aici 
în fiecare seară. 

Subiectul discuţiei lor era mereu acelaşi, după cum 
identice erau şi cauzele nemulțumirilor lor. Viaţa lor de 
acum era absolut la fel cu cea dinainte de atentat; 
continuau să se supună, ca toţi ceilalţi, legii muncii, dar, în 
realitate, aceasta îi exaspera mai mult decât orice, în ciuda 
fanfaronadelor lor ideologice. 

Aţâţându-se reciproc cu necontenitele lor tânguiri şi 
blesteme, uitară eşecul lor şi începură să caute mijlocul de 


a-l rezolva. în sfârşit, pe măsură ce furia lor creştea, veni şi 
ziua în care fură copţi pentru un nou act de revoltă. 

În ziua aceea, 30 martie, cei cinci tovarăşi ieşiseră din oraş 
rând pe rând şi ajunseseră la oarecare depărtare de el, 
îndreptându-se în grup spre locul obişnuit al şedinţelor lor. 

Făcură drumul în tăcere. Dorick nu deschise deloc gura, 
părând cufundat în gânduri, iar ceilalţi îi imitară mutismul. 
Furtuna plutea în aer. Gânduri de ură clocoteau în sufletele 
lor rănite. 

Pătrunzând primul în peşteră, Dorick împietri de groază. 
Aproape de intrare ardea un foc. Venise deci cineva pe 
acolo, care nu plecase decât de foarte puţin timp, deoarece 
flacăra focului era încă vie. 

Primul gând al lui Dorick fu la pulbere. Dacă focul ar fi fost 
făcut câţiva metri mai încolo, imprudentul care îl aprinsese 
ar fi sărit în aer. Trecuse printr-o primejdie groaznică, fără 
să ştie. 

Dorick alergă spre butoiaş... II găsi la locul lui, sub 
grămada de crengi, şi îi veni inima la loc. 

În timpul acesta, luminându-i calea cu una dintre crengile 
aprinse, Kennedy cerceta grota cealaltă. Se înapoie în 
curând, liniştit. Nu era nimeni. Necunoscutul care fusese pe 
acolo plecase. 

Dorick puse câteva crengi pe focul care era pe sfârşite şi, 
adresându-se tovarăşilor săi, care îl priveau miraţi, spuse: 

— Camarazi, am ajuns la capătul răbdării... Eram hotărât 
de mai înainte să trec la fapte, iar întâmplarea de faţă mi-a 
întărit decizia aceasta... A fost cineva pe aici... Este un 
motiv să ne grăbim, căci se poate reîntoarce, şi ce n-a 
descoperit astăzi poate găsi mâine. 

Dorick vorbea cu înfrigurare, gâfâind, făcând gesturi 
violente. Era evident că nu minţea când afirma că ajunsese 
la capătul răbdării. 

Toţi ceilalţi îl aprobară zgomotos, afară de Sirdey, care 
rămase tăcut şi indiferent. 

— Pentru când chestia? întrebă Fred Moore. 


— Chiar pentru astă seară... răspunse Dorick. Adăugă 
apoi, scandând cuvintele, în culmea agitaţiei: 

— M-am gândit bine... De vreme ce nu avem arme, îmi voi 
fabrica o bombă... chiar în seara asta... din praf de puşcă 
pus între fâşii de pânză înmuiate în gudron!... De asta am 
nevoie de foc... ca să topesc smoala... Fireşte, bomba mea 
nu se va putea compara cu cele perfecţionate, cu 
mecanisme de ceasornic... Dar trebuie să mă mulţumesc cu 
ceea ce pot face... Nu sunt chimist... De altfel, fiţi siguri că 
îşi va face efectul... O să aibă un fitil... care va arde treizeci 
de secunde... Am experimentat totul... Exact timpul necesar 
pentru a o aprinde şi arunca... 

Tovarăşii lui Dorick fură izbiţi de înfăţişarea lui ciudată. 
Privirea îi era arzătoare şi, întrucâtva, rătăcită. Nu cumva 
era nebun? 

— Cine o să arunce bomba? întrebă Sirdey cu răceală. 

— Eu, răspunse Dorick. 

— Când? 

— în noaptea asta... Pe la ora două, am să mă duc să bat la 
uşa guvernatorului... El are să deschidă... Cum îl aud, 
aprind fitilul... deschid uşa şi arunc bomba înăuntru... 

— Şi tu? 

— Voi avea timp să fug... De altfel, chiar de ar fi să sar şi 
eu în aer, trebuie să sfârşesc odată cu asta...! 

Urmă o clipă de tăcere, răstimp în care toţi se priviră 
buimăciţi, îngroziţi de planul lui Dorick. 

— în cazul acesta, spuse Sirdey cu răceală, nu ai nevoie de 
noi. 

— N-am nevoie de nimeni! răspunse cu violenţă Dorick. 
Laşii pot să plece dacă vor! 

Cuvântul biciui amorul propriu al celorlalţi. 

— Eu rămân, zise Kennedy. 

— Şi eu, încuviinţă William Moore. 

— Şi eu, adăugă Fred Moore. Numai Sirdey nu scoase un 
cuvânt. 


Discuţia se înfierbântase, degenerând, pe nesimţite, 
aproape în ceartă. Deşi preveniţi de focul pe care îl găsiseră 
aprins, nu se gândeau că puteau fi în apropiere oameni 
care să audă cuvintele acestea imprudente. 

Şi, într-adevăr, îi auzi cineva; cineva însă aşa de micuţ, că 
nu putea inspira nici o teamă. Era Dick. El şi Sand aveau 
vacanţă în ziua aceea şi plecaseră din oraş dis-de- 
dimineaţă, având drept obiectiv peşterile care răsunaseră 
de atâtea ori, odinioară, de chiotele lor. Copiii sunt 
capricioşi. Jocurile care le plac mai mult sunt abandonate 
când încep să plictisească, pentru a fi reluate apoi cu 
aceeaşi bucurie. După o epocă de succes deplin, peşterile 
fuseseră părăsite. Deveneau acum iarăşi la modă. 

= 235.1 

Pe drum, Dick şi Sand tratau importanta chestiune a 
jocului din ziua aceea. Sau, mai bine zis, Dick făcea, ca de 
obicei, propuneri pe care Sand Ie înregistra cu un aer de 
supunere totală. 

— Dragul meu, spuse Dick când ieşiră din oraş, am să-ţi 
propun ceva frumos. O să ne jucăm de-a birtul. 

Sand aprobă dând din cap. în realitate însă, nu înţelegea 
despre ce putea fi vorba. 

— Ia uite-aici! anunţă Dick triumfător. 

— Chibrituri!... exclamă Sand, uimit de o jucărie aşa de 
minunată. 

— Şi colea!... reluă Dick, scoțând anevoie din buzunar vreo 
cinci-şase cartofi, pe care îi dosise la plecare. 

Sand bătu din palme. 

— Tu ai să fii patronul, declară Dick autoritar, iar eu, 
clientul. 

— De ce? întrebă Sand cu naivitate. 

— D'aia! răspunse Dick. 

În faţa unui argument atât de convingător, Dick n-avea 
decât să se încline. Astfel că, ajunşi în grotă, lucrurile se 
petrecură aşa cum decretase tiranicul lui camarad. Găsiră 
într-un colţ o grămadă de vreascuri uscate, luară o parte 


din ele şi făcură un foc de toată frumuseţea, punând cartofii 
să se coacă. 

Abia după ce aceştia fură copţi începu adevăratul joc. 
Sand jucă de minune rolul birtaşului, iar Dick fu la înălţime 
în cel al clientului. Merita văzută dezinvoltura cu care intră 
în peşteră - fiindcă, bineînţeles, ieşise afară, pentru mai 
multă naturaleţe - cu ce distincţie se aşeză jos pe pământ 
ca în faţa unei mese închipuite, cu ce autoritate numi toate 
mâncărurile care îi trecură prin minte. Ceru ouă, şuncă, 
pui, o conservă de carne de vită, orez, pudding şi multe 
altele. Slavă Domnului, clientul putea fi oricât de pretenţios, 
restaurantul era aprovizionat perfect. Avea de toate. La 
orice comandă, birtaşul răspundea invariabil: „Vine, 
domnule!”, aducând fără întârziere mâncărurile 
comandate, care erau, într-adevăr, ouă, şuncă şi pui, cu 
toate că un observator mai superficial le-ar fi confundat, 
poate, cu nişte simpli cartofi. 

Din nefericire, nu există bucătărie în care să nu termine, 
până la urmă, mâncărurile, după cum nu se poate vorbi de 
o poftă de mâncare oricât de grozavă care să nu ajungă la 
saturare. Printr-o coincidenţă surprinzătoare, aceste două 
evenimente se produseră cam în acelaşi timp şi, fenomen 
nu mai puţin miraculos, exact în clipa în care nu mai 
rămăsese nici un cartof. 

Sand fu foarte mâhnit de lucrul acesta. 

— I-ai mâncat pe toţi, îl apostrofă el supărat. Dick binevoi 
să se explice. 

— Fiindcă eu sunt clientul, răspunse el, ca şi cum lucrul ar 
fi fost de la sine înţeles. Negustorii nu-şi mănâncă marfa 
singuri. 

De data aceasta însă Sand nu păru convins. 

— Deocamdată, nu mi-a rămas nimic, zise el cu un aer 
necăjit. Dick îl luă de sus. 

— Ia te rog să nu mă faci pe mine mâncăcios!... Să ştii că 
nu mă maijoc...! 


Dick se mulţumi cu atât şi renunţă imediat la planurile lui 
de răzbunare. 

— Bine, rosti el binevoitor, acum să fiu eu patronul, iar tu 
clientul. 

Jocul continuă în noua formulă. Sand ieşi din grotă, intră 
apoi iar şi se aşeză în faţa mesei închipuite. Dick se apropie 
de clientul încântat şi îi oferi o piatră. Sand însă, 
nebeneficiind de o imaginaţie aşa de vie, nu înţelese imediat 
şi se uită la piatră cu un aer năuc. 

— Prostule!... explică Dick. Este nota. 

— Dar n-am luat nimic, obiectă Sand revoltat. 

— Fiindcă nu mai este nimic... nu mai rămâne decât să 
plăteşti... aşa se face în orice restaurant... Spui: „Băiete, 
nota te rog!”. lar eu: „Vine, domnule!”. Pe urmă tu: „Uite, 
băiete, un cent pentru masă şi un cent pentru tine”. Iar eu 
spun: „Mulţumese, domnule”. Şi îmi dai cei doi cenți. 

Totul se petrecu conform acestui plan logic. Sand găsi de 
minune tonul potrivit pentru a zice: „Băiete, nota te rog!” şi 
Dick strigă aşa de bine: „Vine, domnule!”, că l-ai fi luat 
drept un chelner adevărat. Fu ceva minunat. încântat, Sand 
scoase şi plăti cei doi cenți. 

Un gând care-i trecu prin minte îi strică însă toată 
plăcerea. 

— Tu ai mâncat cartofii şi eu îi plătesc! socoti el cu 
melancolie. 

Dick se făcu că n-aude, cu toate că auzise foarte bine; 
dovadă că se înroşi până în vârful urechilor. 

— O să cumpărăm bomboane de la domnul Rhodes, se 
resemna el cu voce tare pentru a-şi linişti conştiinţa. 

Apoi, diplomatic, pentru a termina repede cu incidentul: 

— Să ne jucăm de-a altceva, propuse el. 

— De-a ce? întrebă Sand. 

— De-a leul, declară Dick şi, fără să stea pe gânduri, îşi 
atribui rolul acesta de fiară. Eu sunt un leu. Tu te duci 
afară, eşti un călător, intri în peşteră ca să te odihneşti. Eu 
sar asupra ta să te mănânc; atunci, tu ai să strigi: 


LIA 


„Ajutor...!” Eu fug, dar mă reîntorc în goană. Am să fiu 
vânător şi am să omor leul. 

— Dar tu nu eşti leu, obiectă, cu oarecare logică, Sand. 

— Nu, am să fiu vânător. 

— Dar atunci cine are să mă mănânce? 

— Prostule!... Eu, când am să fiu leu. 

Sand rămase pe gânduri, privindu-şi tovarăşul cu un aer 
visător. 

— N-ai nevoie să înţelegi, îi întrerupse acesta reflecţiile. 
Du-te. Când te reîntorci, leul are să te pândească de după 
stânci. Ai timp... O jumătate de oră cel puţin... Eu sunt leul, 
ştii... atunci sunt la pândă... Un leu nu stă două minute la 
pândă... Urcă prin galerie până la peştera de sus şi vino pe 
afară... Dar, înţelegi, nu trebue să bănuieşti nimic... Abia 
când ai să auzi răgetul leului... 

Şi Dick scoase un răget teribil. 

Sand plecă, urcă galeria şi cobori apoi docil, pentru a se 
lăsa sfâşiat de leu. 

Intre timp, Dick se ghemuise între stânci. Avea de aşteptat 
o jumătate de oră, dar nu i se părea prea mult. Era leu şi, 
după cum declarase chiar el, regele animalelor ştie să stea 
Ia pândă cu răbdare. Nu ar fi scos nasul la iveală pentru 
nimic în lume şi, cu toate că era singur, scotea din când în 
când răgete înăbuşite, preludiul celui puternic, grozav, care 
avea să izbucnească atunci când leul avea să-l sfâşie pe 
călătorul lipsit de şansă. 

Fu întrerupt din exerciţiile acestea pregătitoare. Câţiva 
oameni urcau panta muntelui. Absolut convins că era leu 
adevărat, Dick se feri să fie văzut; dar transformarea lui în 
rege al pustiului nu îl împiedecă să-i recunoască în trecere 
pe Lewis Dorick, fraţii Moore, Kennedy şi Sirdey. Dick se 
strâmbă cu dispreţ. Nu-i avea Ia inimă pe oamenii aceştia 
şi, în special, pe Fred Moore, pe care îl considera duşmanul 
lui personal. 

Cei cinci bărbaţi dispărură în peşteră, spre marea mânie a 
lui Dick, care auzi exclamaţiile lor de mirare când 


descoperiră focul. 

— Doar nu-i peştera lor, murmură el printre dinţi. 

Câteva frânturi de frază care ajunseră până la el îl făcură 
însă să ciulească urechile. Se vorbea de praf de puşcă şi de 
bombă, iar cuvintele acestea erau în legătură cu numele 
guvernatorului şi al lui Hartlepool. 

Poate că de la depărtarea aceea percepuse vag... Se 
apropie cu băgare de seamă de intrarea peşterii, până la un 
loc de unde putea desluşi clar tot ce se vorbea înăuntru. 

Chiar în clipa aceea, auzi pe cineva vorbind şi recunoscu 
vocea lui Sirdey. 

— Şi pe urmă?... întrebă fostul bucătar, care îşi continua 
rolul de critic pe lângă Dorick. 

— Pe urmă?... repetă Dorick. 

— Da, reluă Sirdey. Bomba ta nu este ca butoiul. Nu poţi 
pretinde să-i omori pe toţi. în urma Kav-gerului rămâne 
Hartlepool şi oamenii din poliţie. 

— Nu contează!... răspunse Dorick cu violenţă. Nu mi-e 
teamă de ei. După tăierea capului, corpul nu mai are 
importanţă... 

Să taie capul guvernatorului! Dick, redevenit brusc serios, 
asculta tremurând cuvintele acestea. 

v. un erou. 

Să taie capul guvernatorului!... Uitându-şi rolul de leu, 
Dick nu se mai gândi decât la fugă. Să se ducă cât mai 
repede în Liberia... să spună ceea ce auzise. 

Spre nenorocul lui, prea marea grabă îl făcu să nu-şi 
socotească mişcările cu îndestulă prevedere. O piatră atinsă 
în treacăt se rostogoli cu zgomot şi imediat se ivi cineva în 
pragul peşterii, aruncând priviri bănuitoare în toate părţile. 
Spre marea lui spaimă, Dick îl recunoscu pe Fred Moore. La 
rându-i, acesta zărise şi el copilul. 

— A!... tu eşti, mucosule!... zise el. Ce cauţi aici? Paralizat 
de spaimă, Dick nu răspunse. 

— Ţi-a pierit graiul pe ziua de astăzi? reluă vocea groasă a 
lui Fred Moore. Ştiam că ai o gură!... Ia stai puţin!... îţi dau 


eu o mână de ajutor ca să ţi-l regăseşti... 

Frica îl făcu pe Dick să o rupă la fugă de-a lungul 
povârnişului. Din câteva salturi însă, duşmanul îl ajunse din 
urmă şi îl ridică în sus ca pe un fulg. 

— Ia te uită!... mormăi Fred Moore. Am să te învăţ eu să 
spionezi, viperă mică! 

Dick fu dus imediat în peşteră şi aruncat ca o boarfă la 
picioarele lui Lewis Dorick. 

— Uite pe cine am găsit afară spionându-ne! zise Fred. 

Dorick ridică de jos copilul. 

— Ce făceai acolo? îl întrebă el cu asprime. 

Dick era aproape mort de frică. Şi, ca să fim sinceri, 
tremura ca varga. Cu toate acestea însă, mândria fu mai 
tare decât orice. Se proţăpi pe picioarele lui mici, ca un 
cocoş gata de luptă. 

— Nu vă priveşte, răspunse el cu dârzenie. Am dreptul să 
mă joc de-a leul în peşteră. Nu este a voastră! 

— Fă bine şi răspunde mai frumos, mucosule, spuse Fred 
Moore, dând un ghiont zdravăn copilului. 

Un argument nu prea valabil pentru Dick. Să-l fi tras pe 
roată, şi nu s-ar fi dat bătut. în loc să plece capul, îşi umflă 
şi mai tare pieptul, strânse pumnii şi îşi privi adversarul în 
ochi. 

— Mare şi laş!... zise el cu dispreţ. 

Fred Moore nu păru prea atins de ofensa asta. 

— Ce-ai auzit? întrebă el. Să faci bine să spui, că de nu... 
Zadarnic ameninţa Fred Moore, degeaba trase câteva 
palme copilului. Dick se încăpăţâna într-o tăcere de 
neînfrânt. Dorick interveni. 


— Lasă copilul, zise acesta. N-ai să scoţi nimic de la el. De 
altminteri, n-are nici o importanţă. Fie că a auzit, fie că nu, 
cred că n-o să facem prostia de a-i da drumul. 

— Cred că nu vreţi să-l ucideţi! interveni Sirdey, care 
părea foarte puţin atras de soluţiile violente. 

— Nu poate fi nici vorbă de asta, răspunse Dorick înălţând 
din umeri. O să-l legăm zdravăn, atâta tot... Are cineva un 
capăt de frânghie? 

— Eu, zise Fred Moore, scoțând din buzunar lucrul cerut. 
Cât ai clipi din ochi, Dick fu legat de mâini şi de picioare, în 
aşa fel că nu putea face nici o mişcare. Apoi, Fred Moore îl 
transportă în cea de-a doua peşteră, unde îl aruncă pe 
pământ ca pe un balot. 

— Fă bine şi stai liniştit, îi recomandă el prizonierului 
înainte de a pleca. Altfel, ai de-a face cu mine, băieţaş! 

Şi după sfatul acesta, se întoarse lângă tovarăşii lui, spre a 
relua discuţia, care se apropia de sfârşit, deoarece avea să 
sune din nou trâmbiţa acţiunii. Dorick pusese smoala pe foc 
şi peste puţin timp începu, cu mare minuţiozitate, 
fabricarea bombei. 

Pe când ce cei cinci mizerabili se pregăteau astfel pentru 
crimă, destinul lucra împotriva lor. Capturarea lui Dick 
avusese un martor, în drum spre locul de întâlnire, unde, 
conform înţelegerii, urma să fie victimă ferocităţii leului, 
Sand asistase la toată scena. Văzuse cum tovarăşul lui era 
prins, legat şi aruncat în peştera cealaltă. 

Sand fu cuprins de o disperare groaznică. De ce puseseră 
mâna pe Dick? De ce îl bătuseră? Ce voiau să-i facă?... 
Poate că îl omorâseră!... Dar dacă era numai rănit şi 
aştepta ajutor? 

În cazul acesta, Sand avea să-i vină în ajutor. Se repezi în 
sus pe munte, se caţără ca o căprioară până la grota de sus, 
cobori prin galeria strâmtă care făcea legătura cu cele de 
jos şi, în mai puţin de un sfert de oră, ajunse jos la poalele 
pantei, în locul în care galeria se lărgea pentru a forma 
firida întunecoasă în care fusese aruncat Dick. 


Prin culoarul care firida făcea legătura cu grota 
exterioară, răzbea puţină lumină. Tot de acolo se auzeau 
înăbuşit vocile lui Dorick şi ale complicilor săi. Dându-şi 
seama că se impunea să procedeze cu băgare de seamă, 
Sand îşi încetini mersul şi se apropie cu paşi de pisică de 
prietenul lui. 

În calitatea lor de ucenici marinari, muşii au totdeauna la 
ei un briceag. Sand îl deschise imediat pe al lui şi tăie 
legăturile prizonerului. De îndată ce se văzu liber, acesta 
porni în goană, fără să spună un cuvânt, prin galeria prin 
care îi venise salvarea. Nu era lucru de glumă. Numai el 
ştia cât de gravă era situaţia şi cât de necesar era să 
acţioneze repede. Aşa că nu-şi pierdu vremea cu mulţumiri 
inutile; se năpusti în galerie şi urcă panta în cea mai mare 
grabă, în timp ce Sand gâfâia de zor în urma lui. Evadarea 
aceasta ar fi reuşit uşor dacă nenorocirea n-ar fi făcut ca 
tocmai în clipa aceea Fred Moare să aibă proasta inspiraţie 
de a veni să vadă ce face prizonerul. 1 se păru că zăreşte o 
formă nedesluşită care se mişca în lumina palidă răzbătând 
din prima grotă. Se repezi la noroc într-acolo şi descoperi 
astfel galeria de a cărei existenţă habar nu avusese până 
atunci. înțelegând imediat că i se jucase o festă şi că 
prizonerul evadase, scoase o înjurătură furioasă şi începu 
să alerge şi el în susul pantei. 

Copiii aveau un avans de vreo cincizeci de metri, dar Fred 
Moore, cu picioarele lungi, putea profita de avantajul 
acesta. Este drept că întunericul din jur îl împiedeca mult la 
mers prin galeria aceasta necunoscută lui, dar cunoscută 
foarte bine de Dick şi Sand. Fred Moore era însă înfuriat, şi 
în situaţii de felul acesta nimeni nu prea ascultă de sfaturile 
prudenţei. Alerga deci cât îl ţineau picioarele, cu mâinile 
întinse înainte, cu riscul de a-şi sparge capul de vreun colţ 
de stâncă. Fred Moore nu ştia că avea înaintea lui doi 
fugari. Nu vedea absolut nimic, iar copiii se fereau să scoată 
vreun cuvânt. Numai zgomotul pietrelor care se 
rostogoleau pe pantă îi dovedea că se află pe drumul cel 


bun şi, cum tumultul acesta era din ce în ce mai apropiat, 
deduse de aici că distanţa dintre el şi fugari se micşora 
mereu. 

Copiii se sileau din răsputeri să menţină distanţa aceasta, 
să ajungă în partea aceea a galeriei, unde bolta, foarte 
joasă, nu era susţinută decât de o stâncă instabilă, care s-ar 
fi dislocat la prima atingere. De aici încolo galeria era mai 
joasă şi mai îngustă, astfel că ei, cu staturile lor micuţe, ar fi 
fost mai în avantaj, deoarece ar fi putut continua să fugă, în 
timp ce duşmanul lor ar fi fost nevoit să alerge încovoiat. 

Ajunseră, în sfârşit, şi spre locul acesta atât de dorit. 
Lăsându-se pe vine, Dick reuşi să treacă cu bine. Sand îl 
urmă de-a buşilea, când se simţi prins de păr de o mână 
brutală. 

— Te-am prins, tâlharule! auzi el în acelaşi timp o voce în 
urma lui. 

Într-adevăr, Fred Moore era în culmea furiei. Cum el nu 
ştia că galeria coboară aici brusc, fusese cât pe aici să-şi 
spargă capul. 

Se lovise aşa de tare de boltă, încât rămăsese aproape 
ameţit o clipă, clătinându-se, gata să cadă jos. Lovitura asta 
îi fusese de folos, căci, căutându-şi prin întuneric un punct 
de sprijin, dăduse cu mâna de piciorul fugarului. 

Sand se socoti pierdut. Avea să se descotorosească de el, şi 
pe urmă aveau să-l prindă şi pe Dick... Ce-aveau să-i facă 
atunci lui Dick? Poate că voiau chiar să-l omoare!... Trebuia 
să împiedice asta, cu orice preţ. 

Judecă oare Sand cu adevărat în chipul acesta? Şi recurse 
cu adevărat conştient la mijlocul disperat pe care îl vom 
vedea? Pare cam problematic lucrul acesta, căci timp de 
gândire nu prea avea, deoarece întreaga dramă în favoarea 
noastră nu dură mai mult de câteva secunde. 

Se pare că avem în noi un alt eu, care acţionează în 
favoarea noastră în anumite cazuri. După filosofi, ar fi 
subconştientul, care ne face să găsim, tocmai când nu ne 
aşteptăm, soluţia unei probleme pe care am căutat-o mult 


timp zadarnic. Tot după ei, el ar fi cel care conduce 
reflexele noastre şi cauza gesturilor instinctive care pot 
provoca manifestările active exterioare. 'Tot el ar fi, în 
sfârşit, ceea ce ne determină uneori să săvârşim, pe 
neaşteptate, acte al căror adânc înţeles rămâne ascuns în 
noi, fără ca în asta să intre câtuşi de puţin voinţa noastră. 

Sand avu un singur gând limpede: să-l salveze pe Dick, 
împiedicând urmărirea. Subconştientul făcu restul. întinse 
aproape instinctiv braţele şi se apucă strâns de blocul 
instabil care susţinea bolta galeriei, în timp ce Fred Moore, 
nebănuind primejdia, îl trăgea cu violenţă înapoi. 

Blocul se desprinse uşor şi bolta se prăbuşi cu zgomot. 
Zgomotul acesta îl făcu pe Dick să se oprească pe loc, 
cuprins de o presimţire sinistră. Trase cu urechea o clipă, 
dar nu mai auzi nimic. Se făcuse iarăşi tăcere adâncă. îl 
chemă pe Sand, încet, cu voce înăbuşită, apoi din ce în ce 
mai tare. în cele din urmă, neprimind nici un răspuns, se 
întoarse înapoi şi se lovi de o grămadă de pietre care 
astupau cu totul galeria. 

Dick rămase o clipă nemişcat, buimăcit, apoi porni într-o 
goană nebună spre ieşire, spre oraş. 

Kav-gerul tocmai citea ceva înainte de a se duce la 
culcare, când uşa se deschise cu violenţă şi un fel de 
arătare plină de noroi scoțând gemete şi rostind cuvinte 
nearticulate se rostogoli la picioarele lui. îl recunoscu 
surprins pe Dick. 

— Sand... domnule guvernator... Sand!... gemu acesta. 
Kav-gerul luă o atitudine severă. 

— Ce înseamnă asta? Ce s-a întâmplat? 

Dick însă nu putea să înţeleagă nimic. Avea ochii rătăciţi, 
lacrimi îi şiroiau pe faţă şi bâiguia, gâfâind, vorbe fără şir. 

— Sand... domnule guvernator... Sand!... gemu el 
trăgându-l pe Kav-ger de mână ca şi cum ar fi vrut să-l 
hotărască să vină cu el. Peştera... Dorick... bomba... 
Sirdey... Moore... Capul... tăiat... Şi Sand zdrobit... Sand... 
domnule guvernator... Sand...! 


Cu toată incoerenţa lor, cuvintele acestea erau destul de 
clare. Trebuie că se petrecuse ceva grav în peşteră, ceva în 
care erau amestecați, într-un fel sau altul, Dorik, Moore şi 
Sirdey, şi în care Sand era victimă. în orice caz, de la Dick 
nu se putea căpăta informaţii mai precise. Cuprins de o 
spaimă de neînchipuit, bietul băiat continua să bâiguie 
mereu aceleaşi cuvinte, ca şi cum şi-ar fi pierdut minţile. 

Kav-gerul îl chemă imediat pe Hartlepool şi îi spuse în 
grabă: 

— Se petrece ceva în grote... Ia cinci oameni cu torţe şi 
vino după mine. Dar cât mai repede...! 

Apoi, fără să mai aştepte răspunsul, se supuse chemării 
din ce în ce mai disperate a mâinii micuţe care îl trăgea 
mereu şi porni în goană. Două minute mai târziu, în fruntea 
a cinci oameni înarmaţi, pornea şi Hartlepool, în aceeaşi 
direcţie. 

Din nefericire, noaptea era foarte întunecoasă şi Kav-gerul 
nu se mai vedea. „La grote”, spusese el. Hartlepool o luă 
deci spre grote, adică spre cea pe care o cunoştea el mai 
bine şi în care ascunsese odinioară puştile, în timp ce Kav- 
gerul, călăuzit de Dick, se îndrepta spre nord, ca să ajungă 
pe versantul opus al masivului, unde se aflau cele două 
grote inferioare din care îşi făcuse Dorick cartierul general. 
Acesta, auzind exclamaţia lui Fred Moore, îşi întrerupsese 
lucrul şi se repezise în grota cealaltă, însoţit de ceilalţi, 
pentru a da o mână de ajutor camaradului lor. Cum însă 
Fred Moore n-avea de-a face decât cu un copil, nu statură 
mult acolo, ci, după o privire aruncată în grota cufundată în 
beznă, se înapoiaseră la lucrul lor. 

Fred Moore nu apărea, şi tovarăşii săi, miraţi de 
întârzierea aceasta inexplicabilă, pătrunseră din nou în 
grota interioară, luminându-şi calea cu o torţă improvizată 
din crengile puse pe foc. Sirdey făcu cale întoarsă în scurt 
timp şi, în loc să-şi urmeze camarazii, ieşi afară din peşteră 
şi se ascunse printre stânci. Dispariţia lui Fred Moore nu-i 
mirosea de loc a lucru bun. Prevedea complicaţii neplăcute. 


Iar el, Sirdey, numai un viteaz nu era. în materie de vicleşug 
şi înşelăciune, nu l-ar fi întrecut nimeni. Dar loviturile „tari” 
nu erau nici în firea, nici în gustul lui. îşi păzea deci 
preţioasa lui piele, foarte hotărât să nu se compromită în 
nici un fel şi să nu se hazardeze într-o afacere care putea 
lua o întorsătură proastă. 

În timpul acesta, Dorick şi ceilalţi doi tovarăşi ai lui 
descopereau galeria prin care dispăruse Fred Moore în 
urmărirea lui Dick şi a lui Sand. Cum grota nu avea altă 
ieşire, erau siguri că cel pe care îl căutau dispăruse pe 
acolo. Urmară deci şi ei acelaşi drum, însă după vreo sută 
de metri fură nevoiţi să să se oprească, deoarece trecerea 
le era împiedecată de o grămadă de pietre şi pământ. în 
faţa acestui obstacol neaşteptat, se uitară buimăciţi unii la 
alţii. Unde naiba putea fi Fred Moore? Negăsind nici un 
răspuns la întrebarea aceasta, făcură cale întoarsă, fără să 
bănuiască măcar că tovarăşul lor era îngropat sub 
mormanul acela de pământ. 

Ajunseră astfel în prima grotă. Aici îi aştepta o surpriză 
foarte neplăcută. La intrarea ei apăruseră, chiar în clipa 
când intrau, două forme omeneşti: un bărbat şi un copil. 

Focul pâlpâia voios şi lumina, împrăştiind bezna, 
mizerabilii îi recunoscură pe noii veniţi. 

— Dick!... exclamară tustrei, prostiţi de mirare când 
dădură cu ochii de băieţaşul pe care ei îl ştiau legat burduf 
în peştera de sus. 

— Kav-gerul! bâiguiră ei apoi, cu un amestec de furie şi 
spaimă. 

Şovăiră o clipă, apoi mânia fu mai tare. William Moore şi 
Kennedy se repeziră asupra Kav-gerului, care îi aşteptă 
fără să se clintească din loc. Bandiţii scoaseră cuţitele; dar 
nu avură timp să se folosească de ele. Fură apucaţi de gât 
cu mâini puternice ca oţelul şi loviți cap în cap până ce se 
prăbuşiră jos fără cunoştinţă. 

Kennedy fu dat gata, cum se spune. Rămase nemişcat la 
pământ în timp ce William Moore se ridica clătinându-se. 


Kav-gerul nu-i mai dădu însă nici o atenţie şi făcu un pas 
spre Dorick. 

Acesta, zăpăcit cu totul de desfăşurarea fulgerătoare a 
evenimentelor, asistase la luptă fără să ia parte la ea. 
Rămăsese ceva mai în urmă, ţinând în mână bomba de care 
atârnau câţiva metri de fitil. Paralizat de spaimă, nu 
avusese timp să intervină, şi rezultatul luptei îi arăta acum 
lămurit cât de inutilă ar fi fost orice rezistenţă. Văzându-l 
pe Kav-ger apropiindu-se, se socoti pierdut... 

Atunci, fu cuprins de ceva asemănător nebuniei... Un val 
de sânge i se urcă la creier; văzu roşu în faţa ochilor, cum 
se spune... Avea să învingă cel puţin o dată în viaţa lui... Cu 
riscul de a pieri şi el, omul din faţa lui trebuia să moară! 

Se repezi spre foc, apucă un vreasc aprins, dădu foc 
fitilului şi se pregăti să arunce proiectilul artizanal. 

Nu avu însă timp să săvârşească gestul criminal. Din cauza 
neîndemânării lui ori a fitilului defectuos, bomba făcu 
explozie în mâinile lui. Se auzi un bubuit groaznic,... care 
cutremură pământul. Prin deschizătura largă a peşterii 
ţâşniră limbi de foc... 

Explozia fu urmată imediat de un strigăt venit din afară. 
Dându-şi seama că greşiseră drumul, Hartlepool sosea cu 
oamenii lui în pas alergător. Văzură flăcările ţâşnind pe 
lângă Kav-ger, care stătea neclintit în mijlocul acestui cerc 
de foc, şi se repeziră în ajutorul şefului lor. 

Acesta n-avea însă nevoie de nici un ajutor. Scăpase teafăr, 
ca prin minune. îi opri cu mâna pe cei care alergau în 
sprijinul lui. 

— Păzeşte intrarea, Hartlepool, ordonă el cu calmul său 
obişnuit. 

Hartlepool şi oamenii lui se supuseră, buimăciţi de acest 
sânge rece nemaipomenit. Fumul se risipea treptat, treptat, 
însă întunericul era de nepătruns, fiindcă focul se stinsese. 

— Lumină, Hartlepool, ceru Kav-gerul. 

Fu aprinsă o torţă şi toţi noii sosiți intrară în peşteră. De 
clipa aceasta se folosi Sirdey ca să îşi ia tălpăşiţa. Era 


lămurit acum şi nu se mai gândea decât la un lucru: să fugă. 
Ceea ce şi făcu, dispărând în noapte. 

În timpul acesta, Kav-gerul şi oamenii lui cercetau teatrul 
dramei. Spectacolul era groaznic. Pământul, năclăit de 
sânge, era presărat cu resturi din Dorick. Ceva mai departe 
zăcea William Moore, cu pântecul sfâşiat, iar la câţiva paşi 
de el, Kennedy părând că doarme. De acesta din urmă se 
apropie acum Kav-gerul. 

— Trăieşte, spuse el. 

Fostul matelot îşi datora scăparea faptului că, pe jumătate 
sugrumat de Kav-ger, nu se mai putuse ridica de jos. 

— Nu-l văd pe Sirdey, zise după puţin Kav-gerul, uitându- 
se atent înjur. Se părea că a fost şi el pe aici. 

Grota fu cercetată atent, dar fără rezultat. în schimb, 
Hartlepool descoperi butoiaşul cu pulbere dosit sub 
mormanul de crengi. 

— Uite butoiaşul celălalt! exclamă el triumfător. Sunt tot 
oamenii noştri de data trecută. 

În clipa aceea, Kav-gerul se simţi prins de mână şi auzi o 
voce slabă scâncind: 

— Sand!... Domnule guvernator!... Sand...! 

Avea dreptate Dick. Mai aveau de lucru. Trebuia găsit 
Sand, care, după spusele prietenului lui, era amestecat în 
toată afacerea aceea. 

— Condu-ne, copilul meu meu, rosti Kav-gerul. 

Dick porni prin culoarul interior, urmat de toţi ceilalţi, 
afară de un om care fu lăsat să-l păzească pe Kennedy. 
Străbătură astfel cea de-a doua peşteră, apoi urcară galeria 
până în locul unde se produsese prăbuşirea. 

— Aici! spuse Dick arătând cu mâna grămada de pietre. 
Părea sfâşiat de o durere groaznică şi privirea lui rătăcită îi 
umplu de milă pe cei de la care cerea ajutor. Nu mai 
plângea, dar ochii îi străluceau ca şi cum erau cuprinşi de 
friguri şi abia era în stare să vorbească. 

— Aici? întrebă Kav-gerul cu blândeţe. Dar, vezi bine, 
dragul meu, că nu putem merge mai departe. 


— Sand! repetă Dick cu încăpățânare, arătând mereu în 
aceeaşi direcţie. 

— Ce vrei să spui, micuțul meu? stărui Kav-gerul. Crezi că 
prietenul tău este sub dărâmăturile astea? 

— Este!... articula anevoie Dick. înainte... treceam... astă 
seară... M-a prins Dorick... Am scăpat... Sand în urma 
mea... Era să ne prindă Fred Moore... Atunci, Sand a 
dărâmat asta... peste el... ca să mă scape pe mine... 

Dick se opri şi, aruncându-se la picioarele Kav-gerului: 

— Domnule guvernator, imploră el, Sand! 

Adânc mişcat, Kav-gerul se sili să-l domolească pe copil. 

— Linişteşte-te, dragul meu, spuse el cu bunătate, 
linişteşte-te. O să-l scoatem afară pe prietenul tău, fii pe 
pace. Haide, la lucru!... porunci el, întorcându-se spre 
Hartlepool şi oamenii lui. 

Toţi se apucară cu înfrigurare să dea la o parte bucăţile de 
stâncă - destul de mici, din fericire, ca să le poată urni uşor 
cu braţele lor puternice. 

Ascultând de sfatul Kav-gerului, Dick se dusese în prima 
grotă, unde Kennedy începea să-şi vină în fire. Aici se aşeză 
pe o piatră şi aşteptă, nemişcat ca o statuie, cu privirea 
aţintită în pământ. 

În timpul acesta, ceilalţi lucrau de zor la lumina torţelor. 
Dick spusese adevărul. După puţin timp, dădură de un 
picior, piciorul unui om. Aceasta îi îndemnă să se grăbească. 
Treptat, ieşi la iveală capul unui om lungit la pământ cu faţa 
în jos. Când voiră însă să-l scoată la lumină, întâlniră o 
oarecare rezistenţă. Braţul lui drept, întins înainte printre 
pietre, părea că se agăţase de ceva. într-adevăr, când 
dădură la o parte şi grămada aceea de sfărâmături, văzură 
că mâna ţinea glezna unui picior de copil. I-o desfăcură deci 
şi îl întoarseră cu faţa în sus. Era Fred Moore, cu capul 
terciuit, cu pieptul zdrobit, mort. 

Se apucară atunci de lucru cu şi mai mare ardoare. 
Piciorul de care se încleştaseră degetele lui Fred Moore nu 
putea fi decât cel al lui Sand. Iar judecând după halul în 


care fusese găsit Fred Moore şi după ceea ce începea să 
apară din trupul micuţ al băiatului, părea puţin probabil să 
mai fie în viaţă. Turtite, zdrobite, strivite, cu oasele 
sfărâmate, picioarele lui dădeau loc la presupuneri foarte 
jalnice referitoare la starea în care avea să fie găsit restul 
corpului. 

Cu toată graba lor, bărbaţii fură nevoiţi totuşi să se 
oprească gânditori înainte de a ataca ua bloc mai mare 
decât cele de până atunci şi care apăsa cu greutatea lui 
enormă genunchii lui Sand. Blocul acesta susţinea alte 
câteva din jur şi trebuia manevrat cu prevedere, spre a nu 
provoca noi prăbuşiri. 

Asta întârzia întrucâtva acţiunea de salvare, dar, în sfârşit, 
centimetru cu centimentru, fu ridicat şi blocul acesta. 
Salvatorii nu-şi putură opri atunci o exclamaţie de mirare. 
Dincolo era un spaţiu liber, în care Sand zăcea ca într-un 
mormânt. Era culcat cu faţa în jos, ca şi Fred Moore, însă 
blocurile, susţinându-se între ele, alcătuiseră o boltă care 
proteja pieptul copilului. Partea superioară a corpului părea 
intactă, astfel că, dacă nu ar fi fost starea jalnică a 
picioarelor, Sand ar fi putut scăpa nevătămat din acel 
accident nefericit. 

Fu tras afară cu mii de precauţiuni şi întins jos la lumina 
torţelor. Avea ochii închişi, buzele albe şi faţa de o paloare 
cadaverică. Kav-gerul se plecă asupra copilului... 

Ascultă timp îndelungat. în sfârşit, anunţă cu o voce 
înăbuşită: 

— Respiră. 

Doi oameni luară pe braţe corpul nemişcat şi coborâră în 
tăcere galeria, urmaţi de ceilalţi. Când cortegiul trist apăru 
în grota exterioară, Dick se ridică repede şi privi. Văzu 
picioarele sfărâmate, faţa galbenă ca ceara... Scoţând un 
țipăt groaznic, cu ochii mari de spaimă şi durere, se prăbuşi 
la pământ. 

vi. timp de optsprezece luni. 


Zorii zilei de 31 martie îl găsiră pe Kav-ger încă 
neadormit. Prin câte trecuse! Ce experienţă trăise! Reuşise 
să pătrundă în întregime sufletul omenesc, capabil de cele 
mai rele lucruri, ca şi de cele mai bune totodată, de 
instinctele cele mai crude, ca şi de cea mai curată 
abnegaţie. 

Înainte de a se ocupa de vinovaţi, se grăbise să vină în 
ajutorul victimelor inocente ale acestei drame 
înspăimântătoare. Cu ajutorul a două brancarde 
improvizate, au fost transportate grabnic la reşedinţă. 

Când Sand fu dezbrăcat şi culcat în pat, starea lui se 
dovedi şi mai disperată. Picioarele, literalmente terciuite, 
nu mai existau. Priveliştea acestui corp tânăr martirizat era 
aşa de jalnică, încât Hartlepool îşi simţi inima sfâşiată şi 
lacrimi mari începură să curgă pe obrajii lui bronzaţi de 
toate vânturile oceanice. Cu o răbdare părintească, Kav- 
gerul pansa carnea aceea sfâşiată. De picioarele lui, 
groaznic zdrelite, Sand nu avea să se mai servească, 
probabil, niciodată, fund condamnat la infirmitate pe viaţă. 
în privinţa aceasta, nimic de făcut, dar ar fi fost totuşi un 
rezultat apreciabil dacă s-ar fi putut evita o amputare, care 
ar fi fost, poate, fatală unui organism aşa de fragil. 

După ce termină pansamentul, Kav-gerul picură puţin rom 
printre buzele decolorate ale rănitului, care începu să 
geamă încet şi să murmure cuvinte fără înţeles. Dick părea 
şi el în mare primejdie. Cu ochii închişi şi faţa de un roşu 
cărămiziu, scuturat de tremurături nervoase, respirând 
scurt şi anevoios, ardea de o febră înspăimântătoare. 
Constatând simptomele acestea, Kav-gerul clătină din cap 
cu un aer îngrijorat. Starea lui Dick era mult mai gravă 
decât cea a salvatorului său. 

După ce îi culcară pe cei doi copii, cu toate că era târziu, 
Kavgerul se duse la Harry Rhodes şi îl puse în curent cu 
cele petrecute. Harry Rhodes fu adânc impresionat de cele 
povestite şi se oferi să fie de ajutor cu toţi ai lui. Rămase 
stabilit ca doamna Rhodes, Clary, Tullia Ceroni şi Graziella 


să vegheze rând pe rând la căpătâiul celor doi copii: fetele 
ziua, mamele lor noaptea. Doamna Rhodes fu prima care îşi 
luă rolul în primire. Se îmbrăcă repede şi plecă cu Kav- 
gerul. 

Abia acum se hotări acesta să se ducă acasă să se culce. 
Era însă prea tulburat, prea gravă era problema cu care se 
confrunta ca să poată dormi. 

Dintre cei cinci asasini, trei erau morţi, dar mai 
rămăseseră în viaţă doi... Trebuia luată o hotărâre în 
privinţa lor. Bilanţul dramei se soldase cu trei oameni ucişi, 
unul fugar şi doi copii în primejdie de moarte, astfel că nu 
mai putea fi vorba de nici un fel de muşamalizare. Trebuia 
luată o hotărâre. Dar care? 

Natural, mijloacele de acţiune adoptate de oamenii aceştia 
nu aveau nimic comun cu cele pe care era înclinat Kav- 
gerul să le întrebuinţeze, dar, în fond, principiul era acelaşi. 
Se reducea, în realitate, la aceea că oamenii aceştia, ca şi 
el, nu puteau suferi constrângerea, nu acceptaseră să se 
resemneze. Deosebirea de temperamente făcuse restul. 
Voiseră să doboare tirania, în timp ce el se mulţumise să 
fugă. La urma urmei însă, nevoia lor de libertate, indiferent 
de felul în care şi-o manifestau, era, în realitate, aceeaşi; 
oamenii aceştia nu fuseseră decât tot nişte revoltați, ca şi el 
odată. Cum putea deci să-şi aroge dreptul de a-i pedepsi? 

Dis-de-dimineaţă, Kav-gerul se duse la închisoare, unde 
Kennedy îşi petrecuse noaptea lungit pe o bancă. La 
apariţia guvernatorului, acesta se ridică repede în picioare, 
şi, socotind neîndestulător seninul acesta de respect, îşi 
scoase cu umilinţă bereta. Kav-gerul observă atunci că 
mâinile fostului marinar erau prinse într-un lanţ scurt şi 
solid. Părea astfel un animal prins în capcană, în jurul lui 
era aerul, spaţiul, libertatea. El nu mai avea dreptul la 
bunurile acestea naturale de care voise să lipsească pe alţi 
oameni şi pe care alţi oameni i le răpeau acum la rândul lor. 
Spectacolul acesta fu insuportabil pentru Kav-ger. Deschise 


uşa camerei de gardă de alături şi îl chemă pe Hartlepool, 
care se ivi imediat. 

— Desfă lanţul acesta, spuse Kav-gerul, arătând mâinile 
încătuşate ale prizonierului. 

— Dar, domnule... încercă Hartlepool să obiecteze. 

— Te rog... îl întrerupse Kav-gerul, scurt şi hotărât. Apoi, 
adresându-se lui Kennedy, când acesta fu eliberat, îl 
întrebă: 

— Ai vrut să mă omori? De ce? 

Cu privirea aţintită în pământ, Kennedy dădu din umeri, 
frământându-şi între mâini bereta de marinar, drept 
răspuns că nu ştia nici el de ce. 

După ce îl privi o clipă în tăcere, Kav-gerul deschise larg 
uşa închisorii şi se dădu la o parte. 

— Pleacă! supuse el. 

Şi fiindcă Kennedy îl privea nedumerit: 

— Pleacă! repetă el cu voce calmă. 

Fără să se mai lase rugat, fostul marinar ieşi, încovoindu-şi 
spatele. Kav-gerul închise uşa în urma acestuia şi se duse la 
cei doi bolnavi ai lui, lăsându-l pe Hartlepool buimăcit cu 
totul. 

Starea lui Sand era staţionară, dar cea a lui Dick se 
agravase mult. Pradă unui delir furios, băiatul se zvârcolea 
în pat vorbind fără şir. Era clar că avea o congestie 
cerebrală aşa de puternică, încât era de temut un 
deznodământ fatal. Tratamentul obişnuit era inaplicabil în 
împrejurarea de faţă. Nu exista, în primul rând, gheaţa 
necesară pentru a răcori fruntea fierbinte a bolnavului. 
Insula Hoste nu progresase până la a avea gheaţă în alt 
anotimp decât iarna. 

Din fericire, natura avea să se însărcineze să-i vină în 
ajutor Kav-gerului. Iarna anului 1884 a fost de o asprime 
neobişnuită şi, totodată, de o precocitate excepţională. 
începu din primele zile ale lui aprilie prin furtuni violente 
care ţinură timp de o lună, fără întrerupere. După furtunile 
acestea urmă o scădere excesivă a temperaturii, care 


provocă, în cele din urmă, viscole cum nu mai văzuse Kav- 
gerul de când se afla în Magellania. Atât cât le stătu în 
putere, coloniştii luptară cu mult curaj împotriva zăpezilor, 
dar, în cursul lui iunie, viscolul reîncepu cu aşa violenţă, că 
fură nevoiţi să se dea bătuţi. Cu toate sforţările lor, stratul 
de zăpadă atinse pe la mijlocul lui iunie o grosime de mai 
bine de trei metri. Liberia era acoperită în întregime cu un 
linţoliu îngheţat. Ferestrele de la primul etaj al caselor 
serveau acum de uşă de intrare, iar locuinţele cu un singur 
nivel nu aveau altă ieşire decât o gaură făcută în acoperiş. 
Se înţelege deci că orice activitate devenea imposibilă, iar 
relaţiile sociale se reduceau la un minimum indispensabil 
pentru asigurarea existenţei. 

Sechestrarea aceasta influenţă enorm asupra sănătăţii 
oamenilor! îşi făcură apariţia iarăşi câteva boli epidemice, şi 
Kav-gerul fu nevoit să vină în ajutorul unicului medic din 
Liberia, deoarece acesta nu mai putea face faţă situaţiei. 

Din fericire, scăpase de grijă în privinţa lui Dick şi a lui 
Sand. Primul care pornise pe calea vindecării fusese Sand. 
După vreo zece zile de la accident, starea lui se îmbunătăţi 
foarte mult şi fu considerat în afară de orice primejdie. Şi, 
într-adevăr, cicatrizarea rănilor progresă cu acea 
repeziciune proprie ţesuturilor tinere. După mai puţin de 
două luni, Sand fu autorizat să părăsească patul. 

Să părăsească patul!... La drept vorbind, expresia este 
improprie. Sand nu putea, nu avea să mai poată părăsi 
patul, nici să facă vreo mişcare fără ajutorul altcuiva. 
Picioarele lui moarte nu-i mai puteau susţine corpul, 
condamnat de acum încolo la o infirmitate pe viaţă. 

De altfel, băiatul nu părea prea mâhnit de lucrul acesta. 
Când îşi recăpătase cunoştinţa, primele lui cuvinte fuseseră 
ca să se informeze de soarta prietenului lui, pentru salvarea 
căruia se sacrificase. Un zâmbet îi înflori pe buze când i se 
confirmă că Dick era sănătos, dar, în scurt timp, asigurările 
acestea nu-i mai fură de ajuns şi, pe măsură ce îşi recăpăta 


puterile începu să ceară să-l vadă pe Dick, cu o stăruinţă 
din ce în ce mai încăpăţânată. 

Lucru care fu mult timp imposibil. Dick continuă să 
delireze mai bine de o lună. Corpul îi ardea ca focul, cu 
toată gheaţa de care Kav-gerul putea face uz acum fără nici 
o economie. Apoi, când perioada aceasta acută a bolii luă 
sfârşit, bolnavul era aşa de slăbit, că viaţa nu-i mai atârna 
decât de un fir de aţă. 

Pe urmă, convalescenţa făcu progrese repezi. Leacul cel 
mai bun fu vestea că şi Sand era salvat. Aflând lucrul 
acesta, chipul lui Dick se lumină de o bucurie cerească şi, 
pentru prima oară în decurs de atâtea zile, adormi şi avu un 
somn liniştit. 

Chiar a doua zi îl putu asigura el însuşi pe Sand că era 
adevărat ce i se spusese, astfel că şi acesta scăpă de orice 
grijă. Propria lui suferinţă o privea cu inimă uşoară. Liniştit 
în privinţa lui Dick, ceru imediat vioara, şi, când o avu în 
mână, păru în culmea fericirii. 

Peste câteva zile, în urma stăruinţelor lor, fură instalaţi în 
aceeaşi cameră. Şi de atunci timpul trecu pentru ei cu o 
repeziciune de vis. în pătucurile lor aşezate unul lângă 
altul, Dick citea, Sand cânta din vioară şi, din când în când, 
se priveau zâmbind. Se socoteau perfect fericiţi. 

O zi tristă fu cea în care Sand se dădu jos din pat. 
Priveliştea martiriului prietenului său îl aruncă pe Dick într- 
o stare de disperare nespusă. Impresia produsă asupra lui 
de spectacolul acesta fu adâncă, transformându-l imediat, 
ca şi cum ar fi fost atins cu o baghetă miraculoasă. Se născu 
un alt Dick, cuminte, mai potolit, mai sfios şi mai puţin 
războinic. 

Era atunci pe la începatul lui iunie, adică pe timpul când 
zăpada începea să-i blocheze pe Liberieni în casele lor. O 
lună mai târziu, iarna era în toi; nu se mai putea conta pe 
vreme frumoasă până în primăvară. 

Kav-gerul se strădui să reacționeze împotriva efectelor 
deprimante ale acestei întemniţări prelungite şi organiză 


jocuri în aer liber. Printr-un canal săpat cu multă trudă în 
malul râului, fu trasă o şuviţă de apă care, răspândită în 
câmpie, formă un teren minunat de patinaj. Adepții acestui 
sport, foarte practicat în America, au profitat de pe urma lui 
cu bucurie. Pentru ceilalţi, se organizară curse de ski şi de 
săniuţe de-a lungul colinelor din sud. 

Încetul cu încetul, coloniştii prinseră gust de sporturile 
acestea de iarnă şi putem spune că mişcarea în aer liber a 
contribuit enorm la menţinerea voioşiei şi sănătăţii lor. 

Şi aşa, târâş-grăbiş, o duseră până la 5 octombrie, când 
începu dezgheţul. 

În primul rând, se topi zăpada care acoperea câmpia 
dinspre ocean. Peste puţin începu să se topească şi cea 
îngrămădită asupra Liberiei, transformând străzile în 
pâraie, în timp ce râul îşi sfărâma închisoarea lui de gheaţă. 
Apoi, fenomenul generalizându-se şi întinzându-se până pe 
primele pante din sud, topirea alimentă timp de multe zile 
torentele noroioase care se scurgeau prin capitală, făcând 
ca apele râului să crească vertiginos şi amenințând din clipă 
în clipă să se reverse asupra oraşului. 

Sub presiunea acestei primejdii iminente, Kav-gerul puse 
la lucru toate brăţelele de care dispunea colonia. O armată 
de muncitori construi în grabă un dig, care înconjura oraşul 
în partea ameninţată, formând un unghi cu vârful spre sud- 
vest şi cu cele două laturi desfăşurându-se una oblic spre 
munţii din sud, iar cealaltă urmând paralel cursul râului. 
Câteva case, şi în special cea a lui Patterson, construite 
prea aproape de mal, rămâneau în afara perimetrului de 
protecţie. 

Construcţia digului nu dură mai mult de patruzeci şi opt 
de ore. Era şi timpul. Un potop de apă se scurgea năvalnic 
din interior spre ocean. Vârful digului tăia în două cascada 
aceasta vijelioasă, aruncând-o parte spre vest, în râu, parte 
spre est, în ocean. 

Cu toată înclinarea solului, în câteva ore Liberia deveni un 
fel de insulă în insulă. Din toate părţile o înconjura un brâu 


de apă imens din care răsăreau spre est şi sud munţii, şi 
spre nord-vest casele din Bourg-Neuf, situate pe un teren 
ceva mai ridicat. Orice comunicaţie între oraş şi periferiile 
lui era tăiată. 

Trecură opt zile şi nivelul nu arăta nici o tendinţă de 
descreştere, când se produse un accident grav. în dreptul 
proprietăţii lui Patterson, malul, ros de apele furioase, se 
prăbuşi brusc, târând cu el casa irlandezului şi, o dată cu 
ea, şi pe proprietar, care se trezi prins pe neaşteptate cu 
Long într-un vârtej formidabil. 

Sub privirea neputincioasă a câtorva spectatori care se 
aflau din întâmplare pe dig, casa dispăru în vâltoare, cu 
locuitori cu tot. 

Peste puţin timp, ca şi cum crima aceasta dublă i-ar fi 
domolit mânia, nivelul apei cobori din ce în ce mai mult şi, 
în cele din urmă, la 5 noiembrie, exact la o lună de zile de la 
începerea dezgheţului, râul îşi reluă cursul obişnuit. 

Dar ce dezastru rămânea în urmă! Străzile din Liberia 
erau pline de şanţuri şi gropi, şoselele din împrejurimi 
distruse în aşa hal, încât aproape că a nu li se mai cunoaşte 
nici măcar urma. 

Astfel că prima grijă a coloniştilor fu restabilirea căilor de 
comunicaţie. Şoseaua care ducea la Bourg-Neuf suferise cel 
mai mult, din cauză că era construită chiar prin mijlocul 
câmpiei mlăştinoase. Fu însă nevoie de mai bine de trei 
săptămâni de muncă intensă până să fie redată circulaţiei. 

Spre surprinderea generală, prima persoană care făcu uz 
de ea fu Patterson în persoană. Observat de pescarii din 
Bourg-Neuf în clipa în care era târât spre ocean, agăţat cu 
disperare de o bucată de lemn, irlandezul avusese norocul 
să scape cu bine din acest impas. Nu tot aşa stătuseră 
lucrurile însă şi cu Long. Cu toate cercetările întreprinse, 
acesta rămase dispărut pentru totdeauna. 

Informaţiile acestea fură obţinute mai târziu, de la 
salvatorii lui Patterson, deoarece acesta se dusese direct 
spra locul fostei sale locuinţe, fără să dea nici cea mai mică 


lămurire asupra peripeţiei lui. Când văzu cu proprii-i ochi 
urmările reale ale nenorocirii, disperarea îi fu fără margini. 
Odată cu casa dispărea tot ce avusese el pe pământ! Pierise 
fără urmă şi pentru totdeauna tot ce adusese cu el pe insula 
Hoste, tot ce agonisise de atunci cu preţul unei munci 
câineşti şi al lipsurilor de tot felul. 

Cu toate acestea, Patterson nu se tângui, nu se plânse. 
Rămase tăcut şi gânditor câtva timp, cu ochii fixaţi pe apele 
râului care îi răpise tot avutul, apoi porni hotărât să-l caute 
pe Kav-ger. Găsindu-l, se scuză cu o politeţe umilă de 
libertatea pe care şi-o lua şi îi aduse la cunoştinţă că 
inundația, după ce fusese cât pe aci să-i coste viaţa, îl 
adusese la sapă de lemn. 

Kav-gerul, care nu-l putea suferi pe reclamant, răspunse 
cu răceală: 

— Este foarte regretabil, dar nu văd ce pot face eu în 
situaţia asta? Vreţi să solicitaţi un ajutor? 

Revers al cumplitei lui zgârcenii, Patterson avea o calitate: 
mândria. Nu ceruse niciodată nimic nimănui. Dacă nu se 
arătase prea scrupulos în alegerea mijloacelor, ţinuse piept 
de unul singur celorlalţi oameni, şi în lenta lui ascensiune 
spre avere nu datora nimănui nimic. 

— Nu cer milă, răspunse el înălţând capul. Ci doar să mi se 
facă dreptate. 

— Dreptate? repetă Kav-gerul mirat. împotriva cui? 
împotriva oraşului Liberia, răspunse Patterson, a întregului 
stat hostelian. 

— în ce privinţă? întrebă Kav-gerul, din ce în ce mai mirat. 
Reluându-şi atitudinea lui smerită, Patterson îşi expuse 
păsul în termenii cei mai dulcegi. După părea lui, întreaga 
colonie era răspunzătoare de tot; în primul rând, fiindcă era 
vorba de o nenorocire generală şi publică, ale cărei 
consecinţe dăunătoare trebuiau suportate proporţional de 
toţi, şi pe urmă, deoarece ea îşi neglijase complet datoria, 
reconstruind digul care salvase oraşul chiar pe malul râului, 
încât să protejeze toate casele, fără excepţie. 


Zadarnic căută Kav-gerul să-i explice că nedreptatea de 
care se plângea nu exista decât în imaginaţia lui, că dacă 
digul ar fi fost construit mai aproape de râu s-ar fi prăbuşit 
odată cu malul şi că, prin urmare, ar fi fost inundat tot 
restul oraşului; Patterson nu voi să audă de nimic şi se 
încăpăţâna să-şi repete mereu argumentele precedente... 
Scos din răbdări, Kav-gerul puse scurt capăt acestei discuţii 
fără nici un rost. 

Nici Patterson nu mai stărui, de altfel. Se duse imediat să- 
şi reia locul printre lucrătorii din port, hotărât să-şi 
reclădească, fără o clipă de întâtrziere, viaţa distrusă. 

Considerând incidentul definitiv închis, Kav-gerul nu se 
mai gândi de loc la el. De a doua zi chiar, se convinse însă 
că se înşela. Nu, incidentul nu era câtuşi de puţin închis; 
dovadă reclamaţia pe care o primi Ferdinand Beauval în 
calitatea lui de preşedinte de Tribunal. Irlandezul avusese 
odată ocazia să se convingă că exista Justiţie pe insula 
Hoste şi recurgea acum pentru a doua oară la ea. 

De voie, de nevoie, procesul fu judecat şi bineînţeles că 
Patterson îl pierdu. După pronunţarea sentinţei, 
stăpândindu-şi cu greu furia provocată de eşecul acesta, 
surd la aluziile batjocoritoare de care nu fu cruțat de 
concetăţenii săi, irlandezul se întoarse frumuşel la slujba lui 
de muncitor. 

Dar alte gânduri începură să încolţească în sufletul lui. 
Până atunci el împărţise globul în două tabere: de o parte 
el, de cealaltă restul omenirii. Problema consta numai în a 
face să treacă cât mai mult aur dintr-o tabără într-alta. Asta 
necesita numai o luptă continuă şi dârză, dar nu implica 
sentimente de ură. Ura este o patimă deşartă, 
nefolositoare; dobânzile ei nu se plătesc în monedă cu un 
curs valabil, astfel că adevăratul avar nu ştie ce-i aceea ură. 
Paterson începu să urască. îl ura pe Kav-ger, fiindcă nu-i 
făcuse dreptate, ura întreg poporul hostelian care privea cu 
nepăsare distrugerea unei avuţii câştigate cu preţul atâtor 
eforturi, atâtor zile obositoare de muncă şi lipsuri. 


Patterson îşi ascunse în suflet ura aceasta unde avea să 
crească şi să se mărească din ce în ce mai mult. 
Deocamdată nu avea nici o putere faţă de duşmanii lui. Dar 
lucrurile se puteau întoarce... El ştia să aştepte. 

Pe la sfârşitul anului 1884, o corabie aduse cele două sute 
de puşti comandate după primul atentat al lui Dorick. Statul 
hostelian era, prin urmare, în posesia unui număr de 
aproape două sute cincizeci de arme de foc, în afară de cele 
pe care şi le putuseră procura un număr restrâns de 
colonişti. 

Tot în vara aceea se produseră două evenimente 
importante. 

Unul dintre ele îl priveşte pe Dick. 

Încă de la data de 15 iunie a anului trecut, cei doi copii 
puteau fi consideraţi vindecaţi. în special Dick, care, deşi 
slăbit, promitea să se refacă în scurt timp, cu marea poftă 
de mâncare care îi rămăsese de pe urma bolii. Cât despre 
Sand, starea lui generală nu mai lăsa nimic de dorit şi, în 
ceea ce priveşte restul, nu mai era cazul de a se preocupa 
cineva de urmările accidentului, deoarece nici o putere din 
lume nu-l putea scăpa de imobilitatea la care era 
condamnat pentru tot restul vieţii. Sărmanul infirm nu se 
plângea, de altfel, de nenorocirea asta şi se consola de 
minune cu prietenia din ce în ce mai duioasă pe care i-o 
arăta micul lui prieten Dick. 

Kav-gerul privea cu ochi buni prietenia aceasta. Pe durata 
convalescenţei celor doi copii, avusese tot timpul să-i 
studieze şi prinsese o dragoste aproape părintească de ei. 
Dick, în special, îi atrăsese atenţia şi interesul şi din alt 
punct de vedere. Se putuse convinge zi de zi ce suflet nobil 
şi simţitor, ce inteligenţă vie avea băiatul acesta. Astfel, 
încetul cu încetul ajunsese la convingerea că ar fi fost păcat 
ca darurile acestea aşa de rare să rămână nefolosite. 

Pătruns de ideea aceasta, hotări să se ocupe mai de 
aproape de copilul acesta, pentru a-l face moştenitorul 
diverselor lui cunoştinţe în diferitele domenii ale activităţii 


omeneşti. Colaborase în direcţia aceasta şi cu Halg, dar era 
convins că, în cazul lui Dick, rezultatele aveau să fie cu totul 
altele. Sămânţa aruncată de el avea mult mai multe şanse 
de a creşte viguros şi prosper pe terenul acesta pregătit de 
o lungă serie de ascendenți civilizaţi; cu condiţia, desigur, 
ca Dick să-şi dea silinţa pentru a pune în valoare dârârile cu 
care îl înzestrase natura. 

Pe la sfârşitul iernii, Kav-gerul îşi începuse rolul de 
educator, îl luă într-o zi pe Dick cu el şi făcu apel direct la 
inima lui: 

— Uite că Sand s-a făcut bine, îi spuse el când fură singuri 
afară din oraş. O să rămână însă infirm toată viaţa. Nu 
trebuie să uiţi niciodată, copilul meu, că el şi-a pierdut 
picioarele numai pentru a-ţi salva ţie viaţa. 

Dick ridică spre Kav-ger ochii plini de lacrimi. Cum de-i 
putea vorbi astfel guvernatorul, când nimic în lume nu-l 
putea face să uite ceea ce îi datora lui Sand? 

— Cel mai frumos chip de a-i mulţumi este să faci în aşa fel 
sacrificiul lui să se dovedească bun la ceva, adăugă Kav- 
gerul. Trebue să cauţi să fii de folos celor din jurul tău, ca şi 
ţie însuţi. Ai fost un copil până acum, trebuie să te 
pregăteşti pentru a deveni un bărbat. 

Ochii lui Dick străluciră. Cuvintele acestea îi mergeau la 
inimă. 

— Ce trebuie să fac pentru asta, domnule guvernator? 
întrebă el. 

— Să munceşti! răspunse Kav-gerul cu voce gravă. Dacă 
îmi făgăduieşti că vrei să munceşti din toată inima, eu voi fi 
profesorul tău. Vom străbate împreună universul minunat al 
ştiinţei... 

— O, domnule guvernator!... exclamă Dick, incapabil să 
mai spună altceva, din cauza emoţiei. 

Lecţiile începură imediat. Kav-gerul consacra zilnic o oră 
elevului său, care făcu în scurt timp progrese uimitoare. 
Lecţiile desăvârşiră transformarea operată în caracterul lui 
de sacrificiul lui Sand. Nu mai era vorba acum de jocuri de- 


a restaurantul sau de-a leul. Copilul din el murise, dând 
naştere unui bărbat prematur, călit prin durere. 

Al doilea eveniment important fu căsătoria lui Halg cu 
Graziella Ceroni. Halg avea atunci douăzeci şi doi de ani şi 
Graziella, aproape douăzeci. 

Viitorul noii căsnicii era asigurat. Din pescuit, Halg obținea 
rezultate minunate. Era vorba chiar să ridice în apropiere 
de BourgNeuf o fabrică de conserve pentru export. Oricum 
însă, Halg avea şi aşa o piaţă de desfacere destul de largă 
pentru produsele lui. 

Pe la sfârşitul verii, Kav-gerul primi de la guvernul chilian 
răspunsul la propunerile referitoare la Capul Horn. 
Răspunsul acesta era destul de vag; cereau timp de gândit. 
Kav-gerul cunoştea destul de bine uzanţele birocratice, 
astfel că îşi continuă cu răbdare tratativele diplomatice. 

Veni apoi iarăşi iarna cu viscolele ei şi ar fi trecut cu bine, 
dacă tocmai atunci nu s-ar fi produs o agitaţie politică în 
sânul populaţiei. 

Ciudat lucru, autorul ocazional al acestei agitaţii nu era 
altul decât Kennedy. Fostul marinar era cunoscut acum în 
urma celor întâmplate în peşteri, astfel că atunci când îşi 
făcu reapariţia printre colonişti, nu fu primit cu prea multă 
căldură. încetul cu încetul însă, fu uitat şi, printr-un 
fenoment ciudat de cristalizare, toţi nemulţumiţii începură 
să se strângă în jurul lui. Era un personaj cu trecere, căci 
nemulţumiţi se găsesc pretutindeni. Nimeni nu poate 
satisface pe toată lumea. Aşa că şi în Liberia existau mii de 
nemulţumiţi, elemente eterogene care totuşi se înțelegeau 
de minune, pentru motivul că nu era vorba decât de a face 
opoziţie conducerii. 

Înțelegerea era deci deplină, şi din ea rezultă o agitaţie - 
superficială, de altfel - care în cursul iernii se concretiza 
prin întruniri şi mitinguri de protest. întrunirile acestea nu 
se prea bucurau de o asistenţă numeroasă, dar făceau atâta 
tapaj, încât Kav-gerul sfârşi prin a le da atenţie. 


Fără să se simtă câtuşi de puţin indignat de această nouă 
dovadă a nerecunoştinţei omeneşti, el examina cu sânge 
rece revendicările formulate şi, într-o privinţă cel puţin, le 
găsi întemeiate. Nemulţumiţii aveau dreptate când 
susțineau că guvernatorul îşi atribuise singur mandatul de 
conducător al statului şi că prin asta săvârşise un act de 
tiran absolut. 

Fireşte, Kav-gerul nu regreta deloc că violase libertatea 
supuşilor săi. Aşa era atunci situaţia. Acum însă lucrurile se 
schimbaseră. Hostelienii se apucaseră cu nădejde de 
treabă, viaţa socială era în plină dezvoltare, astfel că se 
impunea organizarea conducerii pe baze mai democratice. 

Hotări deci să dea satisfacţie protestelor şi convocă 
colegiul electoral pentru ziua de 20 octombrie 1885, adică 
pentru primele zile de primăvară. Populaţia totală a insulei 
se ridica atunci la mai bine de două mii de suflete, dintre 
care o mie două sute şaptezeci şi cinci de bărbaţi majori. 
Cum însă unii dintre alegători nu putuseră da curs 
convocării, nu fură exprimate realmente decât o mie 
douăzeci şi şapte de voturi, dintre care nouă sute şaizeci şi 
opt în favoarea Kav-gerului. Cum alegătorii erau puşi să 
alegă şi un consiliu de trei membri care să-l asiste pe Kav- 
ger în exerciţiul funcţiilor lui, corpul electoral avu 
înţelepciunea a-i alege pe Harry Rhodes, Hartlepool şi 
Germain Riviere, cu o majoritate zdrobitoare de voturi. 
Opoziția fu nevoită deci să se dea bătută. 

Kav-gerul profită de libertatea relativă pe care i-o dădea 
colaborarea consiliului, pentru a face o călătorie pe care o 
plănuia de mult. La 25 noiembrie plecă cu Wel-Kiej-vă şi nu 
se înapoie decât după cincisprezece zile, complet lămurit 
acum asupra posibilităţilor de realizare a proiectului său cu 
privire la farul de pe Capul Horn. 

În clipa în care debarca pe insulă, un călăreț intră în 
Liberia pe şoseaua din nord. După praful care acoperea 
calul şi călăreţul, se putea recunoaşte că venea de departe 
şi în cea mai mare grabă. 


Călărețul se îndreptă direct spre Casa administraţiei, unde 
ajunse în acelaşi timp cu Kav-gerul. Anunţând că aduce 
veşti grave, ceru o audienţă particulară, care îi fu acordată 
pe loc. 

Un sfert de oră mai târziu, Consiliul era întrunit şi fură 
trimişi imediat emisari în căutarea oamenilor din 
detaşamentul de poliţie. Nu trecuse nici o oră de la sosirea 
Kav-gerului şi acesta, în fruntea a douăzeci şi cinci de 
călăreţi, pornea spre interiorul insulei, în goana cea mai 
mare. 

Motivul acestei plecări grăbite fu cunoscut imediat şi 
zvonuri sinistre se răspândiră în oraş. Se spunea că insula 
fusese invadată de o armată de patagoni care traversase 
Canalul Beagle şi debarcase pe coasta de nord a peninsulei 
Dumas, pornind asupra Liberiei. 

vii. invazia. 

Zvonurile acestea erau întemeiate, însă exagerate. Ca de 
obicei, adevărul se deforma trecând din gură în gură. 
Hoarda de patagoni care debarcase cu douăzeci şi patru de 
ore mai înainte pe ţărmul de nord al insulei nu merita 
numele de armată. 

Sub numele de patagoni se înţelege în mod obişnuit toate 
popoarele - în realitate foarte deosebite unele de altele din 
punct de vedere etnologic - care trăiese în pampasurile 
Americii de Sud. Dintre acestea, cele mai din nord, adică 
vecine cu Argentina, sunt relativ paşnice. Ocupându-se cu 
agricultura, ele formează numeroase sate şi chiar oraşe mai 
mult sau mai puţin importante. Spre sud însă, situaţia se 
schimbă radical. Popoarele de aici sunt aproape exclusiv 
nomade, trăind numai din vânătoare. Indigenii care le 
compun, patagonii propriu-zişi, sunt, în general, ochitori 
dibaci şi călăreţi neîntrecuţi. La ei, războaiele dintre triburi 
sunt aproape permanente şi nu cruţă nici pe rarii străini 
care se aventurează până regiunile acestea aproape 
neexplorate. Aceştia sunt adevărații sălbatici. 


Năvălitorii din insula Hoste făceau parte din categoria 
aceasta de indieni. După cum am văzut, patagonii obişnuesc 
să facă astfel de incursiuni prin ţinuturile învecinate, şi 
uneori chiar până în Ţara de Foc. Totuşi, nu se aventuraseră 
niciodată aşa de departe ca până acum. 

Galopând în fruntea tovarăşilor săi, Kav-gerul se întreba 
mereu ce motiv să-i fi împins pe patagoni să întreprindă o 
expediţie aşa de puţin conformă cu obiceiurile lor seculare. 
în bună parte, probabil că hotărârea lor se datora 
reputației pe care şi-o câştigase Liberia, care trecea prin 
împrejurimi drept un oraş plin de bogății. Imaginaţia 
sălbaticilor dăduse proporţii şi mai mari acestor presupuse 
avuţii şi le stârnise pofta de jaf. 

În drum, trupa pe care a comanda Kav-gerul mai crescu 
cu câţiva oameni. Coloniştii care aveau cai se alăturau 
detaşamentului. Celorlalţi, Kav-gerul le dădu instrucţiuni în 
fugă, poruncindu-le să dea alarma şi să adune câţi mai mulţi 
luptători. Cei care aveau puşti trebuiau să se posteze de o 
parte şi de alta a şoselei, alegând poziţiile cele mai 
inaccesibile, încât să nu poată fi urmăriţi de indieni. De 
acolo, aveau să tragă asupra năvălitorilor, bătând apoi în 
retragere spre culmile cele mai ridicate ale munţilor. 
Consemnul era să se tragă, de preferinţă, asupra cailor, 
numai pentru a-i scoate pe duşmani din luptă. Coloniştii 
neînarmaţi aveau să sape pe şosea şanţuri cât mai dese şi 
să se retragă apoi, luându-şi cu ei tot ce se putea transporta 
în grabă. în felul acesta, năvălitorilor le-ar fi fost foarte greu 
să se aprovizioneze cu cele necesare pentru hrană. Centrul 
de comandă al tuturor avea să fie ferma lui Riviere, care 
era destul de solid construită ca să poată rezista oricărui 
asalt. 

Aşa cum prevăzuse, Kav-gerul nu ajunse la istmul 
peninsulei Dumas decât în seara de 11 decembrie, pe la 
orele şase. Nu zărise încă nici picior de patagon. De aici 
încolo se apropia însă de punctul unde debarcaseră 
năvălitorii şi se impunea să fie cu cât mai mare băgare de 


seamă. Abia pe la ora douăsprezece noaptea începură să se 
zărească în noapte focurile patagonilor, care nu se 
mişcaseră încă din loc, aşteptând să li se odihnească caii. 

Mica trupă a Kav-gerului număra acum treizeci şi doi de 
oameni; în urma lor însă, sute de braţe desfundau 
drumurile şi îngrămădeau pe ele trunchiuri de arbori şi 
baricade de tot felul, pentru a îngreuna înaintarea 
năvălitorilor. 

Detaşamentul se opri la cinci, şase kilometri de tabăra 
indienilor. Câţiva colonişti plecară cu caii dincolo de istm şi 
rămaseră acolo pentru a-i păzi, iar ceilalţi călăreţi, deveniți 
acum pedestraşi, se ascunseră prin văgăunile din 
apropierea şoselei, aşteptând ivirea inamicului. 

Kav-gerul nu intenţiona să dea o luptă pe faţă, înfruntare 
care, dat fiind disproporţia de forţe, ar fi fost cât se poate 
de nechibzuită. Cel mai indicat lucru era o tactică de 
guerilla, hărţuind pe inamic cu focuri dese şi schimbându-se 
mereu poziţiile de tragere. Patagonii nu luptau decât 
călare, aşa că nu riscau să fie urmăriţi de ei pe terenul 
acela prăpăstios, unde fiecare stâncă putea fi o capcană. 

A doua zi, pe la orele nouă dimineaţa, primii duşmani îşi 
făcură apariţia. Ştiindu-se aşa de departe de ţara lor, într- 
un ţinut cu totul necunoscut, înaintau cu cea mai mare 
băgare de seamă, în formaţie strânsă, ceea ce uşura foarte 
mult misiunea trăgătorilor hostelieni, ascunşi printre 
stâncile de pe marginea drumului. 

Izbucniră la un moment dat trei detunături în stânga lor şi 
capul coloanei dădu, înspăimântat, înapoi, producând 
dezordine şi panică în rândurile din urmă. Cum însă 
împuşcăturile nu se repetară, îşi veniră în fire imediat. 
Toate focurile îşi atinseseră ţinta. Pe marginea şoselei se 
zvârcolea un om în agonie, şi ceva mai încolo zăceau doi cai, 
atinşi grav de gloanţe. 

Cinci sute de metri mai departe de acolo, patagonezii se 
loviră de o baricadă formată din trunchiuri de copac. în 


timp ce căutau să o înlăture, răsunară alte împuşcături. 
Unul dintre gloanţe nimeri şi trânti la pământ încă un cal. 

Manevra fu repetată cu succes până când capul coloanei 
ajunse la istmul peninsulei Dumas. în punctul acela unde 
şoseaua trecea printr-o trecătoare îngustă, situaţia se 
agrava pentru năvălitori. Aici, fusese construită o baricadă 
mai mare şi mai puternică decât precedentele. în clipa în 
care patagonezii se năpustiră asupra ei, împuşcături 
pârâiră pe flancul lor stâng. După o clipă de şovăială, se 
hotărâră să riposteze, trăgând la întâmplare, în timp ce o 
parte din ei se străduiau să elibereze trecerea. 

Împuşcăturile deveniră imediat mai dese, şi o ploaie de 
gloanţe mătură şoseaua. Primii care se aventurară în zona 
aceasta primejdioasă fură culcaţi la pământ, lucru care îi 
puse pe gânduri pe ceilalţi; ceata se opri pe loc, nehotărâtă, 
în timp ce câţiva călăreţi alergau de la un capăt alei la 
celălalt, ca şi cum ar fi transmis ordinele unui şef. 

De câte ori unul dintre călăreţii aceştia ajungea în capătul 
dinainte al coloanei, cei de acolo încercau un nou atac 
asupra baricadei, pentru ca să se retragă apoi imediat când 
un om sau un cal, rănit sau ucis, le dovedea cât de 
primejdioasă era poziţia aceea. 

Se scurseră astfel câteva ore. Abia spre seară fu spartă 
baricada. Numai ploaia de gloanţe mai bara acum drumul. 
Patagonezii luară atunci o hotărâre disperată. îşi struniră 
caii şi porniră brusc în galop vijelios de-a lungul şoselei. 
Căzură trei oameni şi doisprezece cai, dar restul cetei trecu 
şi, cinci kilometri mai departe, profitând de un loc 
descoperit, se opri şi începu pregătirile pentru popasul de 
noapte. Hostelienii însă îşi continuară retragerea strategică 
şi se duseră să-şi aleagă poziţii pentru a doua zi. Ziua 
fusese bună. Ea costa pe năvălitori treizeci de cai şi cinci 
oameni scoşi din luptă. 

A doua zi, adoptară aceeaşi manevră. Pe la ora două 
dupăamiază, patagonii ajunseră la capătul cotului făcut de 
şosea, pentru a străbate lanţul de munţi din centrul insulei. 


Urcaseră până atunci vreo trei ore, fără întreruperi. 
Oameni şi animale, toţi erau rupţi de oboseală. înainte de a 
intra în defileul care începea din locul acela, făcură un 
popas scurt. Kav-gerul profită de răgazul acesta, pentru a 
lua poziţie la oarecare depărtare mai înainte. Trupa lui, 
mărită cu trăgători recent sosiți sau întâlniți pe drum, 
număra acum mai bine de şaizeci de puşti. îşi postă oamenii 
pe o distanţă de o sută de metri, în locul unde şanţul era 
mai adânc, de aceeaşi parte a drumului. Perfect adăpostiţi 
în dosul stâncilor, hostelienii îşi băteau joc de gloanţele 
duşmane. 

De îndată ce patagonii se puseră în mişcare, o salvă seceră 
primele lor rânduri. Dădură înapoi în dezordine, apoi 
încercară să înainteze. Tentativă fără succes. Şi aşa mereu, 
înainte şi înapoi, timp de aproape două ore. Patagonii erau 
viteji, dar nu prea străluceau prin deşteptăciune. Abia după 
ce văzură căzând un mare număr dintre ai lor, îşi amintiră 
de manevra care le reuşise aşa de bine în ajun. Ceata se 
strânse în grup compact şi se năpusti, toată, în galop 
năvalnic, înainte. Copitele cailor loveau pământul cu răpăit 
de tunet, în timp ce puştile hostelienilor pârâiau cu şi mai 
mare intensitate! 

Era un spectacol admirabil. Nimic nu-i putea opri din mers 
pe călăreţii aceştia transformați în meteoriți. Cădea vreunul 
dintre ei de pe cal? Cei care veneau din urmă călcau fără 
milă peste el, fără să-şi întrerupă goana furioasă. 

Hostelienii n-aveau timp de admirat. Pentru ei, era 
chestiune de viaţă sau de moarte. Nu se gândeau decât să 
încarce, să ochiască, să tragă şi tot aşa mereu, fără o clipă 
de răgaz. Ţevile puştilor le frigeau mâinile; ei trăgeau însă 
mereu, uitând în vârtejul nebunesc al luptei orice prudenţă. 
îşi părăseau adăposturile, se expuneau focului inamic. Dacă 
indienilor le-ar fi dat prin cap să riposteze, ar fi avut ocazia 
să obţină un succes frumos. 

Trecând de zona primejdioasă, patagonii nu mai săvârşiră 
greşeala de a poposi la mică distanţă de locul de luptă. 


Coborâră cu repeziciune panta până târziu în noapte şi nu 
se opriră decât când ajunseră într-un loc deschis. 

Fusese o zi grea pentru ei. Străbătuseră şaizeci şi cinci de 
kilometri, dintre care treizeci şi cinci numai pe teren 
accidentat. Nu-i mai despărţea acum de Liberia decât o 
distanţă de treizeci de kilometri. 

A doua zi de dimineaţă, Kav-gerul îşi adună oamenii şi 
aşteptă sosirea cailor. Abia pe la amiază putu începe 
coborârea cu cei treizeci şi doi de călăreţi ai lui, lăsând 
restul puşcaşilor în urmă. 

Puteau merge destul de repede, căci prudenţa nu mai era 
necesară. Aflară de la coloniştii întâlniți în drum că 
patagonezii continuaseră să avanseze şi n-aveau a se teme 
de o ciocnire cu ei. 

Pe la ora trei, ajunseră pe locul unde hoarda duşmană 
făcuse popas, iar peste două ore călăreau de-a lungul 
gardului care împrejmuia ferma lui Rivicre, când zăriră pe 
şosea o ceată mare de oameni pe jos. Erau peste o sută. 
Când se mai apropiară, coloniştii văzură că aveau de a face 
cu patagonii rămaşi fără cai în cursul ciocnirilor de mai 
înainte. 

Deodată, izbucniră focuri de puşcă trase din fermă. Vreo 
zece patagoni căzură, ceilalţi schiţară o mişcare de 
retragere precipitată şi dădură atunci cu ochii de cei 
treizeci de călăreţi care le tăiau retragerea, trăgând şi ei 
asupra lor. 

La auzul detunăturilor, vreo două sute de bărbaţi, înarmaţi 
cu topoare şi coase, se năpustiră afară din fermă, barând 
şoseaua în direcţia Liberiei. încercuiți din toate părţile, 
patagonii îşi pierdură curajul şi aruncară armele jos. Fură 
făcuţi prizonieri fără cea mai mică vărsare de sânge şi 
închişi apoi într-o magazie păzită de oameni înarmaţi. 

Având atâţia prizonieri la dispoziţie, Kav-gerul se gândi să 
vorbească cu ei înainte de a pleca mai departe. Se duse 
deci în magazia în care erau închişi aceştia. 


Aici, domnea o linişte adâncă. Ghemuiţi pe lângă pereţi, 
vreo sută de oameni aşteptau, într-o nemişcare sălbatică, să 
li se hotărască soarta. învingători, ar fi luat sclavi pe învinşi; 
considerau firesc să fie trataţi la fel. 

— Ştie vreunul dintre voi spaniola? întrebă Kav-gerul, cu 
voce tare. 

— Eu, răspunse unul dintre prizonieri. 

— Cum te cheamă? 

— Atlinata. 

— Ce-ai căutat în ţara asta? 

— Război, răspunse scurt indianul. 

— De ce? Nu suntem duşmanii tăi. Indianul tăcu. 

— Niciodată n-au mai venit fraţii tăi până aici, reluă Kav- 
gerul. Cum de s-au depărtat acum aşa de mult de ţara lor? 

— Şeful a poruncit, războinicii s-au supus, răspunse calm 
indianul. 

— Dar, în sfârşit, ce ţintă aveţi? 

— Oraşul cel mare din sud! Acolo sunt multe bogății şi 
indienii sunt săraci. 

— Dar bogăţiile acestea vor fi apărate de locuitorii 
oraşului, replică Kav-gerul. 

Patagonul zâmbi batjocoritor. 

— Dovada este faptul că tu şi cu fraţii tăi sunteţi prizonieri 
acum, adăugă Kav-gerul. 

— Războinicii patagonezi sunt mulţi, răspunse indianul cu 
acelaşi calm. Se vor întoarce în ţara lor târându-i pe fraţii 
tăi de cozile cailor. 

Kav-gerul dădu din umeri. 

— Aiurezi, băiatule, zise el. Niciunul dintre voi n-o să pună 
piciorul în Liberia. 

Patagonul zâmbi din nou, cu un aer neîncrezător. 

— Nu crezi? întrebă Kav-gerul. 

— Omul alb a făgăduit, răspunse indianul convins. Elo să 
dea oraşul cel mare în mâinile patagonilor. 

— Omul alb?... repetă Kav-gerul, surprins. Este un alb 
printre voi? 


Cu toate insistenţele lui însă, nu mai primi nici un răspuns. 
Indianul rămase de o muţenie de neclintit. Kav-gerul se 
retrase îngrijorat. Cine putea fi acest alb, trădătorul acesta 
care se alia împotriva albilor cu o ceată de sălbatici? în 
orice caz, trebuia să se grăbească să ducă întăriri 
garnizoanei din Liberia. 

Pe la ora şase seara, trupa comandată de Kav-ger porni 
spre Liberia. Trupa aceasta se compunea acum din o sută 
cincizeci şi 

— 274- şase de oameni, dintre care o sută înarmaţi cu 
puştile patagonilor. Pentru a trece de liniile duşmane şi a 
ajunge în oraş, Kav-gerul avea de gând să facă uz de un 
vicleşug oarecare, fără să recurgă la luptă deschisă cu 
patagonii. 

După trei ore de mers, detaşamentul ajunse în apropierea 
oraşului. O linie de focuri pâlpâia în noapte, marcând locul 
unde poposiseră indienii. 

Kav-gerul făcu şi el popas; înainte de o porni mai departe, 
trebuia stabilită tactica de urmat. 

În timp ce sta cufundat în gânduri, o văpaie aprinse cerul 
spre nord-vest. O parte dintre indieni trecuseră râul în sus 
de oraş şi dăduseră foc Bourg-Neuf-ului. 

viii. un trădător. 

Harry Rhodes şi Hartlepool, cărora le revenea în mod 
firesc conducerea coloniei în absenţa Kav-gerului, nu 
pierdură deloc timpul. Cele patru zile de răgaz pe care le 
datorau tacticii savante a şefului lor le fuseseră de ajuns 
pentru pregăti un sistem eficient de apărare oraşului. 

Două şanţuri adânci, în dosul cărora pământul constituia 
un parapet împotriva gloanţelor, îi puneau pe apărători la 
adăpostul surprizei unui asalt neaşteptat. Unul dintre 
şanţurile acestea, cel din spre sud, lung de aproape două 
mii de paşi, pornea de la râu, apoi ocolea oraşul printr-un 
cot semicircular şi se sfârşea la marginea mlaştinii, care 
forma un obstacol natural de netrecut. Celălalt, din spre 
nord, lung de abia cinci sute de paşi, pornea tot de la râu şi 


se sfârşea tot în mlaştină, traversând şoseaua care lega 
BourgNeuf de Liberia. în felul acesta, oraşul era apărat din 
toate părţile. 

Bourg-Neuf-ul fusese evacuat, locuitorii lui refugiindu-se 
în Liberia cu tot ceea ce posedau şi lăsându-şi casele 
condamnate la o nimicire sigură. 

Sistemul de apărare al oraşului era organizat minunat. 
înainte, linia de acoperire, compusă din cincizeci de 
santinele, schimbate la intervale fixe de o sută şaptezeci şi 
cinci de oameni care formau rezerva centrală. în planul al 
treilea, restul liberienilor, care, deşi înarmaţi numai cu 
topoare şi cuțite, puteau fi totuşi de mare folos la nevoie. 

Serviciul de gardă era general şi obligatoriu. Până şi 
Patterson fu nevoit să se supună acestei corvezi, cu toată 
ura care îl însufleţea împotriva oraşului şi a insulei întregi. 

Ura se situa însă abia pe al treilea plan la Patterson. 
Numai sufletele mari sunt capabile de o ură sinceră sau de 
o dragoste adevărată. La un avar, după lăcomie vine în 
primul rând frica. 

Şi frica înăbuşea la Patterson ura. Ar fi fost bucuros să 
vadă în flăcări oraşul pe care îl ura, dar numai cu condiţia 
ca să nu fie primejduită persoana lui fizică, pe care şi-o 
iubea atât. Iar de fugit nu putea, căci pe insulă rătăceau 
cete de patagoni, a căror cruzime era legendară şi care în 
scurt timp aveau să fie în apropierea Liberiei. Apărând 
oraşul, Patterson se apăra, la urma urmei, pe el însuşi. 

Aşa că prefera să facă de gardă, cu toate că numai plăcere 
nu-i făcea să stea singur noaptea în prima linie, ameninţat 
în orice clipă să fie prins de duşmani. Frica făcea însă din el 
o santinelă excelentă. Cu ce atenţie scruta întunericul, cu 
ce conştiinciozitate se plimba încoace şi încolo, cu degetul 
pe trăgaci la cel mai mic zgomot suspect. 

Primele patru zile trecură fără nici un incident. în a cincea 
însă, pe la amiază, patagonii fură văzuţi apărând şi 
instalându-şi tabăra la sud de oraş. Situaţia devenea 
primejdioasă. 


Într-una din seri, Patterson făcea de gardă în schimbul de 
la ora şase seara până la două dimineaţa şi avea postul pe 
malul râului, la vreo sută de metri de culmea colinei de 
nord. între colina aceasta şi el erau postate alte trei 
santinele. Postul nu era râu. Era ferit din toate părţile. 

Patterson intră în gardă pe înserat şi se simţea cât se 
poate de sigur. încetul cu încetul însă, pe măsură ce se 
întuneca, începu să fie cuprins iar de frică. începu iar să 
ciulească urechile la cel mai mic zgomot şi să se uite cu 
spaimă în toate părţile. 

Primejdia era însă mai aproape decât bănuia el. Fu 
cuprins de spaimă când se auzi chemat deodată în şoaptă: 

— Patterson!... murmura cineva la câţiva paşi de el. 

Abia îşi putu înăbuşi strigătul care îi venise pe buze. Acel 
cineva îi porunci încet, pe un ton ameninţător: 

— Tăcere! 

Apoi vocea întrebă: 

— Mă recunoşti? 

Şi fiindcă irlandezul, incapabil să scoată un cuvânt, nu-i 
răspundea, glasul misterios reluă: 

— Eu sunt, Sirdey... 

Patterson îşi mai veni în fire. Era un camarad. în orice caz, 
numai pe el nu se gândise să-l găsească acolo. 

— Sirdey?... repetă el întrebător. 

— Da... Fii prudent... Vorbeşte încet... Eşti singur?... Nu 
este nimeni prin apropierea ta? 

Patterson scrută atent bezna. 

— Nimeni, spuse el. 

— Nu te mişca... porunci Sirdey. Rămâi în picioare... să te 
poată vedea ceilalţi... Am să mă apropii, dar nu te întoarce 
spre mine. 

Se auzi un fâsâit uşor prin iarbă. 

— Uite-mă, spuse Sirdey, rămânând lungit la pământ. 

În ciuda sfatului dat de Sirdey, Patterson trase cu ochiul 
spre musafirul acela neaşteptat şi constată că acesta era ud 
din cap până în picioare. 


— De unde vii? îl întrebă el, reluându-şi poziţia de mai 
înainte. 

— De la râu... Sunt cu patagonii. 

— Cu patagonii?... exclamă Patterson. 

— Da!... Acum un an jumătate, când am plecat din insulă, 
nişte indieni m-au trecut peste Canalul Beagle. Voiam să mă 
duc la Punta-Arenas şi de acolo în Argentina sau în altă 
parte. Am fost însă prins de patagoni. 

— Şi ce ţi-au făcut? 

— M-au luat ca sclav. 

— Sclav?... repetă Patterson. Văd însă că eşti liber. 

— la uită-te ici, răspunse Sirdey. 

Patterson privi şi văzu că interlocutorul său avea legat de 
brâu un lanţ subţire. 

— Uite cum sunt liber, reluă Sirdey. Fără să mai adaug că 
la vreo zece paşi de aici mă pândesc doi patagoni, cufundaţi 
în apă până la gât. Chiar de aş izbuti să rup lanţul acesta, al 
cărui capăt se află în mâinile lor, ar pune mâna pe mine în 
câteva clipe. 

Patterson începu să tremure aşa de tare, că observă şi 
Sirdey. 

— Ce ai? îl întrebă el. 

— Patagonii!... bâlbâi Patterson înspăimântat. 

— Nu-ţi fie frică, zise Sirdey. N-au să-ţi facă nimic. Au 
nevoie de noi. Le-am spus că m-aş putea bizui pe tine şi de 
aceea m-au trimis aici. 

— Ce vor? bâlbâi Patterson. 

Urmă o clipă de tăcere, apoi Sirdey se hotări să răspundă: 

— Să-i ajuţi să intre în oraş. 

— Eu?... protestă Patterson. 

— Da, tu!... Trebuie... ascultă!... Pentru mine este chestie 
de viaţă şi de moarte. Când am căzut în mâinile lor, am 
devenit sclav, după cum ţi-am spus. M-au chinuit în fel şi 
chip. într-o zi au aflat că veneam din Liberia. S-au gândit să 
se servească de mine ca să jefuiască oraşul şi mi-au oferit 
libertatea dacă îi pot ajuta. Eu, înţelegi... 


— Ssst! îl întrerupse Patterson. 

Una dintre santinelele vecine, plictisită de atâta stat pe 
loc, venea înspre ei. La vreo cincisprezece metri se opri 
însă, deoarece ajunsese la limita sectorului ce-i era 
încredinţat. 

— Cam răcoare în seara asta, zise hostelianul înainte de a 
face cale întoarsă. 

— Da, răspunse Patterson cu vocea sugrumată. 

— Bună seara, camarade. 

— Bună seara. Sirdey reluă imediat: 

— Eu, înţelegi, am făgăduit... Şi atunci au organizat 
expediţia asta şi m-au târât cu ei, supraveghindu-mă zi şi 
noapte. Acum mă somează să-mi ţin făgăduiala. Nu a mers 
uşor cum credeau ei şi au pierdut mulţi oameni. Sunt 
furioşi... în seara asta le-am spus că am pe cineva în oraş, 
pe un camarad care nu mi-ar refuza o mână de ajutor... Te 
recunoscusem de departe... Dacă descoperă că i-am înşelat, 
s-a terminat cu mine! 

În timp ce Sirdey vorbea, Patterson se gândea. Fireşte, ar 
fi fost foarte bucuros să vadă oraşul distrus şi toţi locuitorii 
masacrați sau împrăştiaţi. Dar câte riscuri în toată aventura 
asta! Gândindu-se bine, Patterson optă pentru ceea ce era 
propria-i siguranţă. 

— Ce pot face eu? întrebă el cu răceală. 

— Să ne ajuţi să trecem. 

— N-aveţi nevoie de mine, obiectă Patterson. Dovadă că tu 
te-ai putut furişa până aici. 

— Eu singur, da. Dar cu cinci sute de oameni se schimbă 
lucrurile. 

— Cinci sute...! 

— Pe naiba!... Crezi că-ţi cer ajutorul numai pentru o 
simplă plimbare prin oraş? Pentru mine, Liberia este tot aşa 
de primejdioasă ca şi tovărăşia patagonilor. Dar... 

— Ssst! şopti deodată Patterson. 

Se auzea un zgomot de paşi care se apropiau. Peste puţin 
timp apărură trei oameni. Unul dintre ei se apropie de 


Patterson şi îndreptă asupra lui lumina unui felinar pe care 
îl ţinea ascuns sub pelerină. 

— Nimic nou? întrebă noul venit, care nu era altcineva 
decât Hartlepool. 

— Nimic. 

— Linişte peste tot? 

— Da. 

Rondul îşi continuă drumul. 

— Ce spuneai? întrebă Patterson când cei trei oameni fură 
departe. 

— Voiam să ştiu ce s-a întâmplat cu ceilalţi? 

— Care ceilalţi? 

— Dorick... 

— Mort. 

— Fred Moore... 

— Mort. 

— William Moore... 

— Mort. 

— Drace!... Dar Kennedy? 

— Sănătos ca oricare dintre noi. 

— Nu se poate!... Cum, a reuşit să scape? 

— Probabil. 

— Fără să fie bănuit? 

— Aşa se pare, căci este liber ca oricare altul. 

— Unde este acum? 

— Face de gardă pe undeva, nu ştiu unde. 

— N-ai putea să te interesezi? 

— Imposibil. N-am voie să părăsesc postul. De altfel, ce 
vrei cu el? 

— Aş vrea să mă adresez lui, fiindcă observ că propunerea 
mea nu-ţi prea convine. 

— Şi crezi că eu am să te ajut? protestă Patterson. Că am 
chef să fiu masacrat de patagoni? 

— Nu-i nici o primejdie, afirmă Sirdey. Camarazii n-au să 
se teamă de nimic. Ba, ceva mai mult, vor căpăta o parte 
din pradă. Aşa este înţelegerea. 


— Hm!... mormăi Patterson, foarte puţin convins, începea 
totuşi să şovâie. Frumos lucru să se răzbune pe hostelieni 
şi, în acelaşi timp, să se îmbogăţească pe contul lor... Dar 
cum să te încrezi în cuvântul unor sălbatici!... încă o dată, 
prudenţa învinse. 

— Astea-s vorbe în vânt, spuse el cu un ton hotărât. Chiar 
dacă am vrea, nici eu, nici Kennedy nu am putea lăsa să 
treacă neobservaţi cinci sute de oameni. 

— Nu-i nevoie să intre toţi deodată, obiectă Sirdey. 
Cincizeci, treizeci chiar, ar fi de ajuns la început... 

— Cincizeci, treizeci, douzeci, zece, tot e prea mult. 

— E ultimul tău cuvânt? 

— Primul şi ultimul. 

— Nu? 

— Nu. 

— Să nu mai vorbim atunci, spuse Sirdey, începând să se 
târască în direcţia râului. 

Se opri însă aproape imediat. 

— Ştii, patagonii ar plăti. 

— Cât? 

Cuvântul îi scăpă lui Patterson aproape fără să vrea. 
Sirdey se apropie. 

— O mie de piaştri, zise el. 

O mie de piaştri!... Cinci mii de franci!... Suma era 
importantă, dar Parterson nu s-ar fi lăsat impresionat 
altădată. Râul îi luase mult mai mult. Acum însă nu mai avea 
nimic. Abia dacă reuşise să economisească cu mare trudă 
douăzeci şi cinci de piaştri. Deocamdată asta era toată 
averea lui. Avea să se mărească de acum încolo mai uşor, 
fireşte... Dar o mie de piaştri!... Să câştige dintr-odată atâta 
bănet...! 

Fără să mai punem la socoteală că ar fi putut obţine mai 
mult la nevoie. 

— Nu e cine ştie ce, rosti el cu un aer nepăsător. Pentru o 
afacere în care ţi-e pielea în joc, chiar două mii... 


— în cazul acesta, bună seara, răspunse Sirdey, 
pregătindu-se să-şi continue retragerea. 

— Sau cel puţin o mie cinci sute, continuă Patterson, fără 
să se lase intimidat de ameninţarea aceasta de încheiere a 
tratativelor. 

Era acum în elementul lui: cel comercial. Se pricepea la 
asta. Târguindu-te, ai totdeauna ceva de câştigat şi nimic de 
pierdut. 

— Nu, spuse hotărât Sirdey. 

— La urma urmei, dacă ar fi o mie patru sute, mai că am 
putea sta de vorbă. Dar o mie de piaştri...! 

— O mie, nici un ban mai mult, spuse Sirdey. Patterson îşi 
luă, cum se spune, inima în dinţi. 

— în cazul ăsta, nu e nimic de făcut, spuse el liniştit. 

Fu rândul lui Sirdey să facă avansuri. O afacere aşa de 
minunată să rămână baltă pentru câteva sute de piaştri...! 

— Nici pe a ta, nici pe a mea, propuse el. Să fie o mie două 
sute. Paterson se grăbi să primească. 

— Numai ca să te pot servi, conveni el în sfârşit. Fie şi o 
mie două sute de piaştri! 

— Ne-am înţeles? întrebă Sirdey. 

— în regulă, afirmă Patterson. 

Mai erau de precizat totuşi unele amănunte. 

— Cine-mi dă banii? reluă Patterson. Sunt patagonii aşa de 
bogaţi că pot dispune ca de un fleac de o asemenea sumă? 

— Ba sunt foarte săraci, răspunse Sirdey. Sunt însă mulţi. 
Or să facă pe dracul în patru ca să strângă banii. Ştiu bine 
doar că pot scoate de o sută de ori mai mult. 

— Nu zic nu, conveni Patterson. Asta nu mă priveşte. Pe 
mine mă interesează numai banii mei. Când am să-i 
primesc? înainte sau după? 

— Jumătate înainte, jumătate după. 

— Nu, declară Patterson. Uite condiţiile mele: mâine seară 
opt sute de piaştri... 

— Unde? îl întrerupse Sirdey. 


— Unde voi fi de gardă. Caută-mă... Cât priveşte restul, 
vor trece întâi zece oameni, şi unul dintre ei îmi va achita 
suma. Dacă nu sunt plătit, chem în ajutor. Dacă primese 
banii, tac ca peştele şi o şterg. 

— în regulă, aprobă Sirdey. Când se aranjează chestia? 

— Peste cinci seri. O să fie lună nouă. 

— Unde? 

— La mine... în curtea mea. 

— De fapt, zise Sirdey, n-am mai văzut casa ta. 

— Mi-a luat-o apa acum un an, explică Patterson. N-avem 
însă nevoie de casă. Gardul este de ajuns. 

— Dar este aproape distrus. 

— Am să-l repar. 

— Bine! aprobă Sirdey. Pe mâine. 

— Pe mâine, răspunse Patterson. 

Se auzi din nou un fâsâit uşor prin iarbă, apoi un clipocit 
slab, semn că Sirdey intrase în râu. Pe urmă se lăsă tăcere 
adâncă. 

A doua zi, liberienii rămaseră foarte miraţi văzând că 
Patterson se apucă să-şi repare gardul ruinat care 
împrejmuia odinioară locuinţa lui. 

Într-adevăr, împrejurările nu se prea potriveau pentru o 
asemenea ocupaţie ciudată. La urma urmei însă, terenul 
era proprietatea lui şi avea dreptul, prin urmare, să facă ce 
vrea pe el. 

Irlandezul munci astfel toată ziua, nedând nici o atenţie 
nedumeririi concetăţenilor săi. 

Seara, întâmplarea făcu să fie postat de gardă pe culmea 
din sudul oraşului. îşi luă serviciul în primire fără să spună 
un cuvânt şi aşteptă cu răbdare desfăşurarea 
evenimentelor. Când se întunecă bine, Sirdey se apropie pe 
furiş, ca şi în noaptea precedentă, stătu puţin de vorbă cu 
irlandezul, apoi plecă. 

Totul se petrecuse conform înţelegerii. 

— Peste patru seri, murmurase Patterson în şoaptă. 

— Ne-am înţeles, răspunse Sirdey. 


— Nu uita banii!... Altfel, nu facem nimic! 

— Fii pe pace. 

Înainte de a pleca, Sirdey lăsase jos la picioarele 
trădătorului un săculeţ care, lovindu-se de pământ, lăsă să 
se audă un uşor sunet metalic. Erau cei opt sute de piaştri 
făgăduiţi. Argintii lui Iuda. 

ix. hostelia. 

A doua zi, Patterson continuă să-şi repare gardul, fără să 
se sinchiseaseă de comentariile pe care le provoca această 
ocupaţie a lui. Comentariile acestea, acum când, în parte, 
fusese deja plătit, avea tot interesul să le evite. De aceea, 
profită de prima ocazie pentru a da ocupaţiei sale o 
explicaţie simplă. 

Provocă chiar el ocazia aceasta, ducându-se la Hartlepool 
disde-dimineaţă şi cerându-i cu îndrăzneală să-l pună de 
gardă numai pe proprietatea lui. Hartlepool nu-l prea avea 
la stomac pe irlandez, cu toate că nu ştia nici el motivul 
acestei antipatii. In unele privinţe, Patterson merita chiar 
oarecare stimă. Era un om liniştit şi foarte muncitor. De 
altfel, cererea lui de acum erau cât se poate de îndreptăţită 
şi nu putea fi refuzată. 

— Tocmai acum găsişi de cuviinţă să te apuci de reparaţii? 
îl întrebă totuşi Hartlepool. 

Irlandezul îi răspunse liniştit că nu putea găsi o ocazie mai 
prielnică, în oraş încetase orice activitate, lucrările de 
interes public erau sistate; avea tot timpul să-şi vadă de 
problemele lui personale. Explicaţia era foarte firească şi se 
potrivea cu felul de a fi al lui Patterson. Hartlepool nu găsi 
nimic de obiectat. 

— Bine, fie şi aşa, spuse el fără să mai insiste. 

Dădu aşa de puţină importanţă chestiunii încât nici nu mai 
socoti necesar să-i spună şi Kav-gerului. 

Din fericire pentru viitorul coloniei hosteliene, altcineva îşi 
luase sarcina chiar în clipa aceea să deştepte bănuielile 
guvernatorului. 


În ajun, în clipa în care Patterson îşi lua postul în primire, 
se mai afla cineva pe acolo. La vreo douăzeci de metri sta 
Dick, tolănit în iarbă. Băiatul nu se gândise niciodată să-l 
spioneze pe irlandez. Simplă, întâmplare. Dick nu se 
sinchisea deloc de Patterson. Când acesta veni să se 
posteze la câţiva paşi de el, băiatul nu-i aruncă decât o 
privire distrată şi îşi continuă apoi preocupat ocupaţia, care 
consta în a supraveghea - ca să se distreze numai, căci 
vârsta lui îl scutea de gardă - toate mişcările patagonilor, 
sălbaticii aceia fioroşi care dădeau mult de lucru 
imaginaţiei lui de copil. După un timp, Dick uită de orice; 
descoperise ceva extraordinar. Colo, departe, zărise ceva în 
dosul unor tufişuri. Chipul unui om, pe care l-ar fi cunoscut 
dintr-o mie, fiindcă nu era altcineva decât Sirdey. Instinctiv, 
Dick se ascunse în dosul unui tufiş. Ore după ore trecură 
astfel... întunericul deveni din ce în ce mai adânc. Dick 
rămase neclintit în ascunzătoarea lui, numai ochi şi urechi. 
Nu văzu însă şi nu auzi nimic. La un moment dat, crezu 
totuşi că distinge o umbră care se apropia de Patterson, 
apoi nişte şoapte, un zornăit ca de monede... Dar nu era 
decât o impresie, o senzaţie vagă, imprecisă. 

După un timp, irlandezul fu schimbat din post. Dick 
rămase însă în ascunzătoarea lui până în zori. Perseverenţă 
inutilă. Noaptea se scurse fără nici un incident. 

Când răsări soarele, prima grijă a lui Dick fu să se ducă să- 
| caute pe Kav-ger. Neştiind însă dacă escapada lui 
nocturnă cu noaptea petrecută sub cerul liber era un lucru 
permis sau nu, pipăi întâi cu prudenţă terenul. 

— Domnule guvernator, începu el, am să vă spun ceva... 
Apoi, după o pauză calculată savant, adăugă repede: 

— Dar să nu mă certaţi! 

— Depinde, răspunse Kav-gerul zâmbind. Cum să nu te 
cert dacă vei fi făcut ceva rău? 

La întrebare, Dick răspunse tot cu o întrebare. 

— Am făcut rău dacă am fost azi noapte pe culmea din 
sud? 


— Depinde iar de ce ai făcut acolo, zise Kav-gerul. 

— Mă uitam la patagoni, domnute guvernator. 

— Toată noaptea? 

— Toată noaptea, domnule guvernator. 

— Şi de ce? 

— Ca să-i supraveghez, domnule guvernator. 

— De ce? Pentru asta sunt santinele doar. 

— Fiindcă am văzut printre ei pe cineva cunoscut. 

— Cineva cunoscut printre patagoni?... exclamă Kav-gerul 
în culmea mirării. 

— Da, domnule guvernator. 

— Cine? 

— Sirdey, domnule guvernator. 

Sirdey! Kav-gerul se gândi imediat la cele ce-i spusese 
Atlinata. Sirdey era oare omul alb în promisiunile căruia 
avea indianul atâta încredere? 

— Eşti sigur? întrebă el. 

— Foarte sigur domnule guvernator, afirmă Dick. De rest 
nu prea sunt sigur... Bănuiesc numai, domnule guvernator. 

— Ce mai este? 

— Când s-a înnoptat, mi s-a părut că văd pe cineva 
apropiindu-se de culmea dealului. 

— Cine era de gardă în locul acela? 

— Patterson, domnule guvernator. 

Numele acesta era dintre cele care sunau rău la urechea 
Kavgerului, care rămase cufundat în gânduri. Era cumva 
vreo legătură între spusele lui Dick şi excesul de hărnicie 
care îl cuprinsese pe Patterson? Asta explica, de altfel, 
inactivitatea inamicului. Probabil că patagonii se bizuiau şi 
pe altceva decât pe forţă pentru a pune mâna pe Liberia şi 
aşteptau rezultatele unei acţiuni nu prea greu de ghicit. 

În orice caz, Kav-gerul nu era sigur de nimic. Socoti deci 
că este mai bine să aştepte şi să nu-l slăbească din ochi pe 
Patterson. 

— Nu te cert deloc, spuse el către Dick. Ai făcut foarte 
bine. Trebuie însă să-mi dai cuvântul tău că n-ai să mai spui 


nimănui cele ce crezi că ai observat. 

— Jur, domnule guvernator. Kav-gerul zâmbi. 

— Bine, zise el. Du-te de te culcă acum, dar nu uita: 
nimănui, înţelegi? Nici lui Hartlepool, nici domnului 
Rhodes... îţi repet - nimănui! 

— Odată ce am jurat, domnule guvernator, spuse Dick, cu 
un aer de om matur. 

Vrând să capete câteva informaţii suplimentare despre ce 
aflase, Kav-gerul îl căută pe Hartlepool. 

— Nimic nou? îl întrebă el când îl văzu. 

— Nimic, răspunse Hartlepool. 

— Garda este în regulă? Ştii că este cel mai important 
lucru. Trebuie să faci rondurile chiar dumneata, ca să te 
poţi convinge personal că toată lumea îşi face datoria. 

— Aşa şi fac, domnule guvernator, afirmă Hartlepool. Totul 
e în regulă. 

— Nu protestează nimeni? 

— Nu, domnule guvernator; toţi îşi dau seama că trebuie. 

— Nici Kennedy? 

— El mai puţin decât oricare altul. Este unul dintre cei mai 
buni oameni. Are o vedere şi o perspicacitate extraordinare. 
S-a deşteptat marinarul din el. 

— Nici Patterson? 

— Nici el. N-am ce spune... A, fiindcă veni vorba de 
Paterson: voiam să vă comunic că de acum încolo face de 
gardă chiar pe terenul lui, care, după cum ştiţi, este situat 
chiar pe malul râului. 

— De ce? 

— Ela cerut şi nu-l puteam refuza. 

— Bine ai făcut, Hartlepool, aprobă Kav-gerul depărtându- 
se. Fii totuşi, cum ţi-am spus, cu ochii în patru. Dacă până în 
câteva zile patagonii nu dau nici un semn de viaţă, o să 
pornim noi asupra lor. 

Nu prea păreau limpezi toate astea. Desigur că nu fără un 
scop anume se prezentase Patterson cu o astfel de cerere. 
Hartlepool nu bănuise nimic, dar Kav-gerul, care ştia 


despre reapariţia lui Sirdey, făcu imediat o legătură între 
aceste două fapte. Cu toate acestea, nu putea întreprinde 
nimic, căci nu putea aduce nici o învinuire precisă 
irlandezului. 

Fără să bănuiască nimic de norii care se îngrămădeau 
deasupra capului lui, Patterson îşi vedea liniştit de treaba 
de care se apucase, în ziua fixată de el pentru întrevederea 
cu Sirdey, totul fu gata. Negustor cinstit, îşi ţinea 
angajamentul cu cea mai mare punctualitate. 

Apuse soarele. Se înnopta. Era o noapte fără lună, foarte 
întunecoasă. Punctual, Patterson aştepta lângă gardul care 
îi împrejmuia terenul. 

Din păcate, nimeni nu poate prevedea totul. Gardul, care îl 
ascundea de privirile celorlalţi, făcea ca nici el să nu poată 
vedea ce se petrece afară. Cu ochii aţintiţi pe ţărmul opus al 
râului, nu observă că o trupă de oameni înarmaţi îi 
înconjura în tăcere curtea. 

Terminarea reparațiilor lui Patterson fusese pentru Kav- 
ger semnalul de alarmă. Dacă, într-adevăr, irlandezul 
plănuia vreo trădare, atunci primejdia era, de acum încolo, 
aproape. 

Era aproape miezul nopţii când primii zece patagoni, 
trecând râul înot, se furişară în curte, urmaţi de aproape 
încă patruzeci de războinici, în urma cărora venea toată 
hoarda. N-avea importanţă dacă grosul era zărit prea 
devreme. Principalul era ca în clipa aceea să fi putut trece 
destui, pentru a înlesni şi trecerea celorlalţi. 

Unul dintre indieni îi întinse lui Patterson un pumn de 
monede de aur, pe care acesta le socoti dintr-o singură 
privire ca prea puţine. 

— Lipseşte, spuse el, la întâmplare. Patagonul păru că nu 
înţelege. 

Patterson se sili să-i explice prin gesturi că nu era suma 
convenită şi, ca suprem argument, se apucă să numere 
monedele în palmă, cu capul plecat, ca să le poată distinge 
în întuneric. 


O lovitură puternică în ceafă îl aruncă la pământ. Fu 
imediat legat şi aruncat într-un colţ, fără nici un 
menajament. Indienii aveau de gând să se răfuiască cu el 
mai târziu. Nu aveau timp acum de aşa ceva. 

Între timp, patagonii se înmulţeau şi, în curând, curtea fu 
aproape plină. 

Deodată, din cele două extremităţi ale curţii porniră salve 
violente de puşcă. Hostelienii intraseră în apă până la brâu 
şi îi luau pe inamici prin surprindere. Buimăciţi, indienii 
rămaseră o clipă împietriţi pe loc, apoi începură să fugă 
spre garduri. De pretutindeni însă răsăriră înaintea lor ţevi 
de puşcă care îi împroşcau cu o ploaie de gloanţe. îngroziţi 
atunci, înnebuniţi, zăpăciţi, indienii începură să alerge 
prosteşte încoace şi încolo, în mijlocul salvelor ucigătoare 
care, în câteva minute, le redusese numărul la jumătate. 
Regăsindu-şi, în cele din urmă, sângele rece, 
supraviețuitorii se năpustiră spre râu, pe care îl trecură 
înot, sub ploaia de gloanţe. 

În acelaşi timp, se auziră în depărtare salvele unei alte 
lupte. 

Bănuind că patagonii îşi vor concentra efortul pe 
porţiunea prin care credeau că pot trece fără nici un risc şi 
că, prin urmare, vor lăsa foarte puţini oameni de gardă, 
Kav-gerul trimisese o a doua trupă, sub comanda lui 
Hartlepool, să atace tabăra. Salvele acestea durară, de 
altfel, foarte puţin timp. Lupta se termină şi acolo curând. 

După ce puse patagonii pe fugă, Kav-gerul porni spre sud, 
unde întâlni trupa comandată de Hartlepool. 

Expediția reuşise de minune: Hartleopol nu pierduse nici 
măcar un singur om. Nici duşmanul nu suferise pierderi în 
oameni. însă, rezultat mult mai îmbucurător, fuseseră 
capturați aproape trei sute de cai. 

Lecţia primită de patagonezi fusese prea aspră ca să mai 
poată fi de temut o ofensivă din partea lor. Cu toate acestea, 
mijloacele de precauţie obişnuite nu fură neglijate. 


Abia când totul fu gata, Kav-gerul se înapoie în curtea lui 
Patterson, pe care, la lumina slabă a stelelor, o văzu plină 
de cadavre şi de răniţi care se văitau în întuneric. Dădu 
dispoziţii ca răniții să fie îngrijiţi. 

Dar unde era Patterson? După o cercetare atentă, fu 
descoperit sub un morman de cadavre, legat burduf şi 
leşinat. Era şi el victimă? Kav-gerul îşi reproşa aproape că îl 
judecase greşit, când, ridicându-l pe irlandez pentru a-l 
transporta de acolo, piese de aur se rostogoliră cu zgomot 
din brâul lui. 

Scârbit, Kav-gerul întoarse capul. 

Spre surprinderea generală, Patterson fu transportat la 
închisoare, unde medicul oraşului se duse imediat să-i dea 
îngrijirile necesare De altfel, trădătorul nu era în primejdie 
şi avea să se facă bine în scurt timp. 

Aflând vestea, Kav-gerul fu aproape nemulţumit; ar fi 
preferat ca toată afacerea asta murdară să se fi terminat 
prin moartea vinovatului. Dacă acesta trăia, reieşeau 
urmări neplăcute, care îl plictiseau pe Kav-ger. Era nevoit 
să-l judece şi să-l pedepsească, lucru care îi repugna însă 
foarte mult. 

Noaptea se scurse fără nici un incident. Cu toate acestea, 
nu este nevoie să mai spunem că nimeni nu dormi în 
noaptea aceea. Ultimele evenimente erau discutate cu 
aprindere pretutindeni şi toată lumea lăuda isteţimea Kav- 
gerului, care ghicise aşa de bine planul duşmanului. 

Era vară şi noaptea dura foarte puţin. Pe la ora două 
dimineaţa, cerul fu luminat de primele licăriri ale zorilor. Şi 
atunci, ca un singur om, toţi hostelienii se grămădiră pe 
culmea de nord, de unde se vedea tabăra duşmanului. 

Peste vreo oră, urale puternice izbucniră din toate 
piepturile; nu mai încăpea nici o îndoială, patagonii îşi 
făceau pregătirile de plecare. Noaptea aceea de măcel le 
dovedise că nu era nimic de făcut pe insula Hoste. Reduşi la 
aproape o treime din câţi debarcaseră, n-aveau nici o poftă 


să se eternizeze într-un ţinut aşa de depărtat, unde 
avuseseră parte de o primire neaşteptat de proastă. 

Pe la ora opt, o mare fierbere se produse în tabăra 
indienilor şi se auziră urlete înfricoşătoare. 

Toţi războinicii se îngrămădeau într-un anumit punct, ca şi 
cum ar fi vrut să asiste la un spectacol pe care hostelienii 
nu îl puteau vedea, din cauza distanţei prea mari şi a 
învălmăşelii din tabără. 

Asta dură mai bine de o oră. Apoi, indienii se grupară într- 
o coloană lungă, precedată de o trupă de călăreţi. Unul 
dintre călăreţi ţinea sus deasupra capului ceva care nu se 
putea distinge bine. Ceva rotund... Părea o minge înfiptă 
într-o prăjină. 

Pe la ora zece, hoarda se pune în mişcare, defilând încet şi 
în tăcere pe sub ochii hostelienilor. Atunci, Kav-gerul 
ordonă să se prezinte la el toţi cei ce ştiau să călărească. Şi 
cine şi-ar fi închipuit că Liberia avea atâţia călăreţi 
pricepuţi şi zeloşi? Se prezentară atât de mulţi, încât Kav- 
gerul fu nevoit să facă o selecţie severă. Peste o oră, o mică 
armată de două sute de călăreţi şi o sută de pedestraşi 
dispărură pe şosea spre nord, în urmărirea hoardei care se 
retrăgea. 

Făcură un prim popas la ferma lui Riviere. Aci, la ordinul 
Kavgerului, prizonierii fură dezlegaţi şi porţile magaziei 
deschise larg. Indienii nu se mişcară. Nu puteau crede că 
sunt liberaţi şi, judecâd pe alţii după propriul lor fel de a fi, 
se temeau de o cursă. 

Kav-gerul se apropie de acel Atlinata cu care mai vorbise. 

— Ce aşteptaţi? întrebă el. 

— Aşteptăm să luaţi o hotărâre asupra noastră, răspunse 
Atlinata. 

— N-aveţi de ce vă teme, afirmă Kav-gerul. Sunteţi liberi. 

— Liberi? repetă indianul surprins. 

— Da, războinicii patagoni au pierdut bătălia şi se întorc în 
ţara lor. Duceţi-vă şi voi cu ei; sunteţi liberi. Veţi spune 
fraţilor ' 


voştri că oamenii albi nu au sclavi şi că ei ştiu să fie 
iertători. Să dea Domnul ca exemplul acesta să-i facă mai 
omenoşi! 

Patagonul se uită uimit la Kav-ger, apoi, şovăind, porni cu 
pas domol, urmat de tovarăşii săi; ieşi pe poartă şi apucă la 
dreapta, spre nord. în urma lor plecă şi Kav-gerul. Pe 
înserat, grosul năvălitorilor făcu popas pentru noapte. 

Ca să nu-i sperie, hostelienii poposiră şi ei la doi kilometri 
depărtare. 

A doua zi, marşul spre nord fu reluat în zori şi continuă 
timp de trei zile fără nici un incident. în seara celei de-a 
patra zi, ajunseră, în sfârşit, în locul unde debarcaseră 
patagonii. A doua zi dimineaţa, aceştia se îmbarcară în 
pirogile lor uriaşe şi, în scurt timp, dispărură. Lăsară însă 
ceva în urma lor. Când ultima pirogă se depărta de țărm, 
hostelienii se apropiară şi văzură cu groază o prăjină lungă 
în vârful căreia era un cap da om. lar capul acesta era al lui 
Sirdey. 

Descoperirea aceasta îi umplu de mirare. Nu se dumireau 
de fel cum de se aflase Sirdey printre patagoni. Singurul 
care nu rămase surprins fu Kav-gerul. El ştia rolul pe care îl 
jucase fostul bucătar de pe Jonathan în drama aceasta. El 
era omul alb în care indienii avuseseră atâta încredere. Se 
răzbunaseră. 

A doua zi dimineaţa, Kav-gerul porni înapoi spre Liberia, 
unde ajunse în seara de 30 decembrie cu toţi oamenii 
istoviţi de oboseală. 

Războiul se sfârşise cu bine. Mai rămăsese însă de 
îndeplinit o datorie penibilă. 

În închisoarea în care era deţinut, Patterson trăise fel de 
fel de gânduri şi sentimente. în primul rând, fu foarte mirat 
văzându-se în lanţuri. Ce i se întâmplase oare? încetul cu 
încetul însă, memoria îi reveni şi îşi aminti de Sirdey, de 
patagoni şi de trădarea lui groaznică. 

Ce se petrecuse pe urmă? Dacă patagonii ar fi învins, 
desigur că ar fi terminat ceea ce începuseră şi el ar fi fost 


mort acum. 

i 

De vreme ce se afla în închisoare, însemna că indienii 
fuseseră bătuţi şi alungaţi. 

Dar atunci însemna că şi trădarea lui era cunoscută. Fu 
cuprins de spaimă. 

Totuşi, după ce se gândi mai bine, se linişti. La urma 
urmei, în afară de bănuieli, nimic precis nu i se putea 
imputa. Nimeni nu îl văzuse, nu fusese prins asupra 
faptului. Avea să iasă oarecum terfelit din toată afacerea 
asta, dar totuşi cu un câştig material. 

Patterson îşi căută aurul şi nu şi-l găsi. Cu toate acestea, 
nu visase doar! Primise bani, de asta era sigur. Cine-i 
furase? Patagonii sau cei care îl încarceraseră? 

Din clipa aceea viaţa fu pentru Patterson un chin. 
Nesiguranţa aproape că îl înnebunea, făcându-l să treacă 
de la speranţă la îndoială şi de la îndoială la cea mai neagră 
desnădejde. 

Abia pe 31 decembrie fu scos din închisoare. în sfârşit, 
acum aveau să se lămurească toate. 

Ajuns cu escorta lui în piaţă, Paterson rămase buimac. 
Piaţa era plină de lume, adunată în jurul unei estrade pe 
care se afla Kav-gerul, cei trei membri ai Consiliului şi 
judecătorul titular, Ferdinand Beauval. 

Când apăru Paterson, mulţimea îl primi cu huiduieli, care 
nu conteniră decât când Kav-gerul ceru cu un gest solemn 
să se facă linişte. Interogatoriul acuzatului începu. 

Zadarnică fu orice încercare a irlandezului de a nega cu 
îndărătnicie faptele. Dovezile erau concludente. în 
rechizitoriul său, Kavgerul pomeni de Sirdey, de înţelegerea 
care fusese între el şi patagonezi, de complicitatea lui 
Patterson cu ei, de aurul găsit asupra lui. 

Patterson se simţi pierdut. 

După terminarea interogatoriului, tribunalul delibera şi 
apoi Kav-gerul anunţă sentinţa. Toate bunurile vinovatului 


erau confiscate şi trecute în posesia statului. Pe lângă 
aceasta, Patterson era condamnat la exil pe viaţă. 

Sentința fu executată pe loc. Irlandezul fu îmbarcat pe o 
corabie care tocmai pleca din port. Apoi, mulţimea se 
împrăştie. 

Kav-gerul se retrase în camera lui, cu sufletul tulburat. Nu 
regreta însă nimic din ceea ce făcuse. Era sigur că 
procedase bine. Condamnarea trădătorului punea capăt 
miracolul început de lupta împotriva patagonilor. 
Transformarea săvârşită în ultimele zile nu era prea scump 
plătită. Primejdia comună, peripeţiile şi oboselile suferite în 
comun creaseră o legătură sufletească puternică între 
emigranţi. înainte de năvala patagonilor, insula Hoste nu 
era decât o colonie compusă din oameni de douăzeci de 
naţionalităţi diferite. Acum locul coloniştilor îl luau 
hostelienii. Insula Hoste era de acum încolo patria lor. 

x. după cinci ani. 

La cinci ani după întâmplările povestite până acum, 
navigația pe meleagurile insulei Hoste nu mai prezenta nici 
dificultăţile, nici primejdiile de odinioară. Pe vârful 
peninsulei Hardy strălucea un far, unul adevărat, care 
lumina trecătorile în nopţile întunecoase de iarnă. 

Din păcate însă, la cel pe care îl plănuise Kav-gerul pentru 
capul Horn nu se începuseră lucrările. După schimbul de 
note cu guvernul chilian, se părea că acesta nu prea voia să 
renunţe la posesia acelei insulițe a Capului Horn. Lucru 
care îl uimea pe Kavger, şi care l-ar fi mirat şi mai mult dacă 
ar fi ştiut că tărăgănarea nesfârşită a tratativelor se datora 
nu atât unor consideraţii patriotice, cât legendarei 
neglijenţe birocratice. 

Birourile chiliene se comportaseră în împrejurarea 
aceasta ca orice alte birouri. De secole, diplomaţia este 
obişnuită să tărăgăneze, întâi fiindcă nimeni nu se prea 
sinchiseşte de afacerile altora, şi apoi pentru toţi au o 
tendinţă firească de a da cât mai multă importanţă funcţiei 
cu care sunt investiţi. Şi cum să dai mai multă importanţă 


unei hotărâri oarecare dacă nu prin durata tratativelor care 
au precedat-o, prin vraful de hârtii mâzgălite, prin 
sudoarea de cerneală care a curs cu ocazia asta? Kav-gerul, 
care era singurul conducător al statului hostelian, nu avea 
biurouri şi nu putea, prin urmare, să se gândească că 
tărăgăneala aceasta avea un astfel de motiv. 

Farul din peninsula Hardy nu era singurul. în Bourg-Neuf, 
reconstruit, se aprindea în fiecare seară un foc pentru 
călăuzirea corăbiilor care voiau să intre în port. 

Construcţia portului fusese terminată şi Bourg-Neuf-ul era 
acum una dintre cele mai frecventate porţi maritime. 
Treptat, Hostelia intrase în legături comerciale cu Chile, 
Argentina şi chiar cu unele state din Lumea-Veche. Se 
înființase chiar şi un serviciu regulat care făcea legătura 
între insula Hoste, Valparaiso şi Buenos-Aires. 

Între timp, şi Liberia se dezvoltase considerabil, fiind pe 
cale de a deveni un oraş de reală importanţă într-un viitor 
foarte apropiat. Străzile, perfect drepte şi largi, erau 
mărginite de numeroase clădiri de piatră şi lemn, cu curţi 
largi în faţă şi grădini frumoase în spate. Oraşul avea acum 
două tipografii, poştă, biserică, două şcoli şi un tribunal 
ceva. mai pompos decât cel pe care încercase odinioară 
Lewis Dorick să-l distrugă. Cea mai frumoasă clădire era 
însă Palatul guvernamental, în care continua să locuiască 
Kav-gerul şi în care erau centralizate toate serviciile 
publice. 

În apropierea acestei clădiri se ridica o cazarmă în care 
erau depozitate mai bine de o mie de puşti şi trei tunuri, şi 
unde toţi cetăţenii majori făceau cu schimbul un stagiu de 
câte o lună. Lecţia dată de năvala patagonilor avusese 
rezultate frumoase. Hostelia dispunea acum de o armată 
bine organizată. 

Se afla în Liberia până şi un teatru impunător, luminat cu 
electricitate. Visul Kav-gerului se realizase. Uzina, 
construită la trei kilometri în susul râului, furniza oraşului 
energie şi lumină. 


Sala teatrului aducea mari servicii locuitorilor, mai ales în 
zilele lungi de iarnă. Era folosită pentru reuniunle 
distractive, în care, uneori, Kav-gerul şi Ferdinand Beauval 
- devenit om de treabă şi o adevărată personalitate - acum 
ţineau conferinţe. Se dădeau din când în când şi concerte, 
sub conducerea unui dirijor cum nu se găseau prea mulţi. 

Dirijorul acesta este o veche cunoştinţă a cititorului: micul 
Sand de odinioară. Cu multă muncă reuşise sărmanul infirm 
să recruteze dintre hostelieni elementele unei orchestre 
simfonice, pe care o conducea magistral. Când, în zilele de 
concert, era transportat la pupitrul lui de dirijor, când 
domina de acolo batalionul de muzicanți, chipul i se 
transfigura şi beţia sfântă a artei îl făcea cel mai fericit 
dintre oameni. Se cântau la concertele acestea compoziţii 
clasice şi moderne, şi uneori chiar şi opere de ale lui Sand, 
care nu erau mai puţin gustate şi aplaudate decât celelalte. 

Trecuseră mai bine de nouă ani de când naufragiase 
Jonathan printre stâncile peninsulei Hardy. Acestea erau 
rezultatele obţinute în câţiva ani, graţie energiei, 
inteligenţei şi spiritului practic de care dăduse dovadă omul 
care îşi luase sarcina conducerii hostelienilor atunci când 
anarhia împingea colonia spre ruină. Despre omul acesta 
nu se ştia nici acum nimic, dar nimeni nu se gândea să-i 
ceară socoteală de trecutul lui, când cea mai bună 
recomandare sta în atâtea şi atâtea servicii aduse 
colectivităţii. Grijile care îl împovăraseră în decursul atâtor 
ani de conducere lăsaseră urme asupra Kav-gerului. Era tot 
viguros şi drept ca bradul, însă barba şi părul îi erau acum 
de o albeaţă ca zăpada şi zbârcituri adânci îi brăzdau chipul 
maiestuos şi venerabil. 

Autoritatea lui era nemărginită; membrii care formau 
consiliul nu figurau decât de formă, mărginindu-se doar să- 
şi dea, cu respect, părerea când îi ruga şeful lor. 

De altfel, Kav-gerul nu ducea lipsă de un îndreptar care 
să-l călăuzească în opera întreprinsă. în imediata vecinătate 


a insulei se concurau două metode de colonizare. Putea 
face deci comparații şi trage cele mai bune concluzii. 

De când Magellania şi Patagonia fuseseră împărţite între 
Chile şi Argentina, cele două state procedaseră în mod cu 
totul diferit la punerea în valoare a marilor posesiuni. 
Necunoscând bine regiunile acestea, Argentina acorda 
concesiuni cuprinzând zece şi chiar douăsprezece leghe 
pătrate, ceea ce necesita un personal numeros şi un 
material agricol considerabil. Ceva mai mult, coloniştii 
argentinieni erau obligaţi să intre în legătură cu Buenos- 
Aires pentru orice probleme în legătură cu exploatarea şi 
punerea în valoare a produselor. Iar formalităţile acestea 
erau lungi şi costisitoare. 

Pe când Chile, pentru a favoriza comerţul şi a atrage 
emigranţi, declarase Punta-Arenas port deschis, ceea ce 
făcea ca în primul rând produsele din Magellania 
argentiniană să se îndrepte spre această poartă maritimă, 
în care îşi aveau sediul o mulţime de firme comerciale 
engleze sau chiliene. 

Kav-gerul cunoştea de mult procedeul acesta al guvernului 
chilian, precum şi rezultatele obţinute. Astfel că, urmând 
exemplul coloniei chiliene, el declară Bourg-Neuf-ul port 
deschis, şi măsura aceasta fu prima cauză a dezvoltării 
rapide a insulei. Evenimentele al căror teatru fusese insula 
Hoste, independenţa pe care i-o acordase Chile, 
prosperitatea ei crescândă sub conducerea pricepută a 
Kav-gerului o impuseseră în atenţia lumii comerciale şi 
industriale. Sosiră noi colonişti, cărora li se acordă terenuri 
în condiţii foarte avantajoase. Populaţia se mărea cu 
repeziciune. La nouă ani după proclamarea independenţei, 
opt ani după lovitura de Stat a Kav-gerului şi cinci ani după 
invazia patagonilor, Liberia avea o populaţie de mai bine de 
două mii cinci sute de suflete, iar insula întreagă, peste opt 
Mii. 

Se înţelege de la sine că se mai încheiaseră şi alte căsătorii 
în afară de cea a lui Halg cu Graziella. Printre altele, vom 


pomeni de cea a lui Edward Rhodes, care se însurase cu 
fata lui Germain Riviere, şi cea a surorii lui, Clary, cu 
doctorul Samuel Arvidson. 

Acum, primăvara şi vara, portul era plin de corăbii, sosite 
în mare parte din arhipelagul Falkland, şi unele chiar din 
Valparaiso, Buenos-Aires, Montevideo şi Rio de Janeiro. 

Principalul produs de export era peştele, care, din cele 
mai străvechi timpuri, abundă în ţinuturile magellanice. De 
prisos să mai spunem că industria aceasta fusese, în cele 
din urmă, sever reglementată de Kav-ger, care voia să evite 
distrugerea abuzivă şi dispariţia totală a animalelor marine 
care frecventează regiunile acestea. Pe litoral, în diverse 
puncte, se înfiinţaseră colonii de vânători de foci, oameni de 
toate originile, de toate naţionalităţile, fără patrie, cu care 
la început Hartlepool avusese mult de furcă. însă, încetul cu 
încetul, aventurierii se umanizaseră, se civilizaseră, sub 
influenţa noii vieţi. Nomazii aceştia fără nici un căpătâi erau 
bucuroşi acum că îşi pot exercita meseria dificilă în condiţii 
de viaţă mai bune. într-adevăr, nu mai era vorba de 
expedițiile de odinioară întreprinse pe cont propriu, care îi 
arunca uneori pe vreo insulă pustie, unde piereau de foame 
şi de sete. Acum erau siguri că nu aveau să mai aştepte luni 
întregi întoarcerea unei corăbii care, de multe ori, nu se 
mai iveşte. 

De exemplu, modul de vânare al inofensivelor amfibii 
rămăsese acelaşi. Nimic mai simplu: salir a dar mea paliza, 
să dai cu ciomagul - cum spun chiar vânătorii aceştia. 

Pe lângă aceasta, canalele arhipelagului mişunau de 
balene, iar pe ţărmul insulei se aflau din abundență scoici 
de toate felurile. Dintre acestea, trebuie să menţionăm o 
specie de moluşte de o calitate excelentă, care, exportate, 
se vindeau cu preţuri de până la cinci piaştri kilogramul în 
oraşele Americii de Sud. Apoi, pe lângă moluşte, mai erau şi 
crustacee, în special un soi de crab uriaş, din care o 
pereche ar ajunge să sature şi pe cel mai lacom om. 


Pe lângă crabii aceştia, pe coastele insulei se mai găseau o 
sumedenie de homari şi languste. 

Realizând unul dintre vechile proiecte ale Kav-gerului, 
Halg conducea la Bourg-Neuf o uzină prosperă, de unde, 
sub formă de conserve, expedia crustaceele acestea în 
lumea întreagă. Halg se putea socoti un om fericit. Soţie 
iubitoare, trei copii frumoşi şi sănătoşi, avere, nimic nu îi 
lipsea. Era fericit. 

Cât despre Caroly, el renunţase până şi la pescuit. Dată 
fiind importanţa portului insulei Hoste, soseau în ultimul 
timp numeroase corăbii, şi Caroly îşi reluase vechea 
meserie. Căpitan de port şi pilot şef al insulei Hoste, era 
foarte solicitat de vasele care plecau spre Punta-Arenas sau 
spre aşezările situate de-a lungul canalelor arhipelagului. 

Avea acum la dispoziţie un cuter de cincizeci de tone, 
capabil să reziste şi celor mai violente furtuni. Wel-Kiej-ul se 
odihnea în port, ca un vechi şi credincios servitor ajuns la 
bătrâneţe. 

Kav-gerul se ocupa cu un zel şi o dragoste crescândă de 
elevul lui. Dick avea acum aproape nouăsprezece ani şi 
începea să merite numele de tânăr savant. Nu era departe 
vremea când profesorul nu avea să-i mai poată da lecţii. 

De timpuriu maturizat de aspra şcoală a vieţii şi de 
înspăimântătoarele drame în care fusese amestecat, Dick 
era mai de grabă prietenul decât discipolul Kav-gerului, 
care avea în el o încredere fără margini şi îl considera de pe 
acum ca succesorul lui. Erau oameni de treabă şi Germain 
Riviere ţi Hartlepool, dar erau prea lipsiţi de cultură 
generală şi de idei novatoare pentru a putea conduce un 
popor care mai avea şi alte interese decât cele materiale. 
Mai indicat ar fi fost poate Harry Rhodes, dar şi el 
îmbătrânea şi apoi nici nu avea energia necesară pentru o 
asemenea misiune. 

Pe când Dick întrunea în persoana lui toate calităţile 
necesare unui şef. Avea cultura, inteligenţa şi tăria de 
caracter a unui adevărat om de stat şi era regretabil că 


însuşirile acestea admirabile nu puteau fi utilizate decât 
într-un cadru aşa de strâmt. 

Din punct de vedere politic, situaţia era tot aşa de bună. 
Relaţiile insulei cu guvernul chilian erau excelente şi acesta 
nu putea decât să se felicite de inspiraţia avută. 

La început, văzând în fruntea insulei pe misteriosul 
personaj a cărei existenţă în arhipelag i se păruse, pe bună 
dreptate, suspectă, guvernul chilian nu-şi ascunsese 
nemulţumirea şi îngrijorarea. Nemulţumire platonică însă, 
prin însăşi forţa împrejurărilor, căci nu putea interveni în 
nici un fel, insula fiind independentă. Dacă omul acesta ar fi 
rămas pe Insula-Nouă, nu ar fi scăpat de cercetările poliţiei 
chiliene. Când însă, după tulburările provocate de anarhia 
de la început, Kav-gerul se dovedi un bun administrator şi 
conducător şi insula începu să progreseze economic văzând 
cu ochii, nimeni nu se mai preocupă de originea şi trecutul 
acestui om. 

Se scurseră astfel cinci ani de dezvoltare continuă. 

Se înfiinţară trei noi orăşele, unul pe peninsula Dumas, 
altul pe peninsula Pasteur şi al treilea la capătul apusean al 
insulei, la Darwin Sound, în faţa insulei Gordon. 

Pe vremea aceea, în luna decembrie a anului 1890, Liberia 
primi pentru prima oară vizita guvernatorului din Punta- 
Arenas, D. Aguire. Oficialul admiră sincer națiunea aceasta 
aşa de prosperă, măsurile înțelepte luate pentru a-i mări 
posibilităţile de dezvoltare, omogenitatea perfectă a unei 
populaţii cu origini aşa de diferite, ordinea, bunăstarea şi 
mulţumirea care domneau pretutindeni. Se înţelege că una 
dintre primele sale griji fu să observe mai de aproape pe 
omul care săvârşise o operă aşa de frumoasă şi care se 
mulțumea cu simplul titlu de Kav-ger. Şi nu-i precupeţi 
aprecierile măgulitoare. 

Kav-gerul folosi ocazia pentru a aminti apoi guvernatorului 
de cererea sa cu privire la insuliţa Capului Horn, destinată 
farului proiectat, iar acesta, foarte amabil, făgădui că va 


sprijini această petiție pe lângă guvernul din Santiago, 
unde va merge îndată ce va pleca din insula Hoste. 

Se pare că se ţinu de cuvânt şi că sprijinul lui fu de folos, 
căci, peste o lună, Kav-gerul fu informat în mod oficial că 
propunerea lui era acceptată. La 25 decembrie fu semnat 
un act de cesiune prin care statul hostelian devenea 
proprietarul insuliţei Hora, cu condiţia să construiască 
acolo şi să întreţină un far pe propria-i cheltuială. 

Kav-gerul, pregătit de ani de zile, începu imediat lucrările. 
După cele mai pesimiste prevederi ale lui, nu aveau să 
dureze mai mult ca doi ani. 

Şi cu asta Kav-gerul îşi încorona opera visată. Insula 
Hoste, pacificată şi organizată, bunăstarea înlocuind 
mizeria de odinioară, şi, în cele din urmă, mii de vieţi 
omeneşti salvate de la pieire în punctul de întâlnire a două 
dintre cele mai întinse oceane de pe glob, iată ce voise să 
realizeze. 

Şi reuşise. Acum avea dreptul să se mai gândească şi la el 
şi să se sustragă îndatoririlor unei funcţii care îi repugnau. 

Într-adevăr, Kav-gerul nu făcea uz decât cu multă 
strângere de inimă de puterea pe care i-o dădea calitatea 
de conducător de oameni. Rămăsese acelaşi om energic, 
rece şi trist, care apăruse ca salvator în ziua aceea 
depărtată, în care poporul hostelian fusese la un pas de 
pieire. în ziua aceea salvase pe alţii, dar se pierduse pe 
sine. Silit să-şi renege idealul, nevoit să se încline în faţa 
faptelor reale, se sacrificase cu mult curaj, dar, în sufletul 
lui, visul la care renunţase protesta. Când, sub aparenţa 
amăgitoare a logicii, gândurile care ne frământă nu sunt 
decât manifestarea propriilor instincte naturale, ele au o 
viaţă proprie, independentă de raţiunea şi de voinţa 
noastră. Ele se luptă pe ascuns, chiar împotriva unor lucruri 
şi fapte evidente, ca nişte fiinţe vii care nu se pot resemna 
să moară. E foarte greu atunci să mai putem fi convinşi de 
greşeala comisă şi ne agăţăm de cel mai mic pretext pentru 


a reveni la ceea ce a fost mai înainte credinţa noastră 
puternică. 

Harry Rhodes remarcase transformarea aceasta, mereu 
crescândă, pe măsură ce insula Hoste prospera, şi care 
deveni şi mai evidentă când, începând lucrările pentru 
construirea farului pe Capul Horn, Kav-gerul socoti că 
dusese la bun sfârşit toate obligaţiile pe care şi le impusese. 
într-o zi, când Harry Rhodes evocă, în cursul unei 
convorbiri amicale, zilele din trecutul zbuciumat al insulei şi 
îşi lăudă, în treacăt, prietenul pentru tot ceea ce făcuse, 
Kav-gerul răspunse printr-o declaraţie precisă: 

— Mi-am asumat sarcina de a organiza colonia şi mi-am 
dat toate silinţele să duc sarcina aceasta la bun sfârşit. însă, 
din clipa când ea s-a terminat, mandatul meu încetează. Voi 
fi dovedit prin asta, sper, că poate exista cel puţin un 
colţişor pe lume în care omul să n-aibă nevoie de stăpân. 

— Un şef nu este un stăpân, prietene, răspunse mişcat 
Harry Rhodes. Asta ai dovedit-o chiar dumneata. Dar nu 
poate exista societate care să nu recunoască o autoritate 
superioară, indiferent de numele pe care i-l dă. 

— Nu sunt de părerea asta, răspunse Kav-gerul. Eu unul 
cred că autoritatea trebuie să ia sfârşit din clipa în care nu 
se mai dovedeşte necesară. 

Aşadar, Kav-gerul încă nu renunţase la vechile-i utopii, şi, 
în ciuda experienţelor făcute, încă îşi mai făcea iluzii asupra 
felului de a fi al oamenilor. Din nefericire, în scurt timp 
surveni un incident care tulbură viaţa liniştită a Liberiei şi 
dădu conducătorului ei o nouă demonstraţie a erorii în care 
se încăpăţâna să persiste. 

xi. goana după aur. 

Descoperirea fu făcută în dimineaţa zilei de 6 martie. 
Plănuind o partidă de vânătoare, Edward Rhodes, însoţit de 
alte câteva persoane, plecase din Liberia dis-de-dimineaţă, 
pornind cu o trăsură pe ţărmul de apus al peninsulei Hardy, 
la poalele munţilor Sentry Boxes, care se întind la vreo 
douăzeci de kilometri spre sudvest. Acolo se întindea o 


pădure deasă, încă neexploatată, în care se refugiau, de 
obicei, fiarele din insulă, jaguari şi puma îndeosebi, animale 
care trebuiau exterminate, deoarece produceau pagube 
mari. 

Vânătorii cutreierară pădurea, uciseră între timp două 
puma şi tocmai se aflau pe marginea unui râuleţ din capătul 
celălalt al pădurii, când apăru din desiş un jaguar enorm. 

Socotind că distanţa este suficient de mică, Edward trase 
în el un foc de armă, care răni fiara în coapsa stângă. Astfel 
că, scoțând un răget furios, animalul făcu un salt spre râu şi 
dispăru în hăţiş. Totuşi, Edward mai avu timp să-i trimită 
încă un glonte, care însă îşi greşi ţinta şi ricoşa de colţul 
unei stânci, desprinzând câteva aşchii de piatră. 

Poate că nu s-ar fi întâmplat totuşi nimic şi vânătorii şi-ar fi 
văzut de drum dacă una dintre aşchiile acestea nu ar fi 
căzut la picioarele lui Edward Rhodes. Surprins de aspectul 
ei ciudat, o ridică de jos şi o examina. 

Era o bucăţică de cuarţ, dungată de striaţii caracteristice 
în care se puteau deosebi uşor firişoare de aur. 

Edward fu toarte emoţionat de această descoperire. 
Aur!... Pe insula Hoste se găsea aur...! 

De altminteri, nu prea era un lucru de mirare. Filoane din 
metalul acesta preţios fuseseră descoperite şi în jurul 
oraşului PuntaArenas, ca şi în [ara de Foc, Patagonia şi 
Magellania. Din giganticul lanţ muntos care străbate cele 
două Americi, cunoscut sub numele de Munţii Stâncoşi şi 
Cordilieri şi care se întind din Alaska până la Capul Horn, s- 
a extras în patru secole aur în valoare de mai bine de 
patruzeci şi cinci miliarde de franci. 

Edward Rhodes înţelese imediat importanţa descoperirii 
lui. Ar fi vrut să o ţină secretă, să nu vorbească despre ea 
decât tatălui său şi Kav-gerului. Dar nu era singur. Tovarăşii 
săi de vânătoare cercetară şi ei cu atenţie aşchia de stâncă 
şi apoi adunară toate celelalte fragmente de piatră auriferă. 

Astfel, chiar în aceeaşi zi, toată insula află că fusese 
descoperit un nou Klondyke, Transvaal sau Eldorado. 


Vestea străbătu, ca un fulger, Liberia şi ajunse chiar până în 
cele mai mici cătune. 

Cu toate acestea, pentru moment nu putea fi vorba de tras 
foloase imediate din descoperirea aceasta. larna era 
aproape şi nu se mai puteau face exploatări în aer liber. 
Astfel că descoperirea lui Edward Rhodes nu avu nici o 
consecinţă imediată. 

O dată cu sosirea iernei, fură întrerupte şi lucrările 
întreprinse la Capul Horn pentru ridicarea farului, care 
merseseră până atunci destul de bine. 

Vremea rea începu, ca de obicei, cu furtuni şi frig. 
Liberienii erau însă acum bine pregătiţi pentru a înfrunta 
orice intemperii şi nimic nu ar fi tulburat pacea coloniei 
dacă nu ar fi fost acea blestemată descoperire a 
zăcământului aurifer, care, dată fiind lăcomia omenească, 
putea avea consecinţe dezastruoase. 

La prima şedinţă a Consiliului, Kav-gerul nu-şi ascunse 
temerile în privinţa aceasta. 

— Tocmai când socoteam opera noastră terminată, zise el, 
când credeam că putem culege roadele străduinţei noastre, 
o întâmplare nenorocită aruncă printre noi germenii 
discordiei şi ruinei... 

— Cred că exagerezi puţin, interveni Harry Rhodes, care 
nu vedea lucrurile chiar aşa de negre. Admit că 
descoperirea asta poate genera tulburări, dar de aici până 
la ruina coloniei... 

— Da, ruina coloniei, afirmă cu tărie Kav-gerul. 
Descoperirile de felul acesta n-au lăsat decât ruină în urma 
lor! 

— Totuşi, obiectă Harry Rhodes, aurul este o marfă ca 
oricare alta... 

— Cea mai nefolositoare...! 

— Ba, dimpotrivă, cea mai folositoare, fiindcă se poate 
schimba contra tuturor celorlalte. 

— Ce folos, exclamă Kav-gerul, dacă pentru a o obţine 
trebuia să-i sacrifici totul! Aproape toţi căutătorii de aur 


mor în mizerie, iar celor care reuşesc, uşurinţa succesului 
le ia minţile pentru totdeauna. Prind gustul plăcerilor 
procurate uşor şi devin incapabili de orice muncă şi dacă, în 
sensul social al cuvântului, s-au îmbogăţit, din punct de 
vedere omenesc sunt mai săraci decât oricând. Nu mai sunt 
oameni. 

— Sunt de aceeaşi părere, spuse atunci Germain Riviere. 
Fără să mai socotim că, dacă ogoarele sunt lăsate în 
părăsire, crăpăm de foame cu aurul lângă noi. Şi, sincer 
vorbind, tare mă tem că populaţia noastră n-o să poată 
rezista ispitei. 

— Aurul!... Aurul!... Setea de aur!... repeta Kav-gerul. E 
cel mai groaznic flagel care se putea abate asupra insulei 
noastre. 

Harry Rhodes şovăia. 

— Admiţând că ai avea dreptate, zise el, cum am putea 
lupta împotriva acestui flagel? 

— Nu, dragul meu Rhodes, răspunse Kav-gerul, nu putem 
face nimic O epidemie se poate combate, se poate stârpi, 
dar frigurile acestea ale aurului nu au leac. Distrug orice. 
Nu avem atâtea exemple dintre cele ce s-au petrecut în 
districtele aurifere din Lumea-Nouă şi Lumea-Veche, 
Australia, California, Sudul Africii? De la o zi la alta, 
coloniştii şi-au părăsit ogoarele şi atelierele, oraşele şi 
satele s-au golit, familiile s-au împrăştiat pe câmpiile 
aurifere. Şi aurul extras cu atâta lăcomie a fost risipit 
prosteşte în orgii nebuneşti. Kav-gerul vorbea cu o 
însufleţire care arăta cât era de îngrijorat. 

— Şi nu este atât primejdia dinăuntru, cât cea din afară: 
toţi aventurierii, toţi declasaţii care năvălese în ţinuturile 
aurifere venind din toate colţurile lumii. Un puhoi care 
seamănă ruină şi jale în trecere. Ah! De ce a trebuit să cadă 
pe capul insulei noastre o asemenea pacoste! 

— Poate că nu e pierdut încă totul, spuse Harry Rhodes, 
adânc mişcat. Dacă vestea nu se răspândeşte, am putea 
evita invazia asta. 


— Nu, răspunse Kav-gerul, este prea târziu acum. Nu vă 
puteţi închipui cu ce repeziciune află lumea întreagă că în 
cutare loc au fost descoperite zăcăminte aurifere. 

Şedinţa se încheie fără să fie luată vreo hotărâre. Şi, la 
drept vorbind, nici nu se putea lua vreuna. După cum 
spusese Kav-gerul, nu se putea lupta împotriva febrei 
aurului. 

Şi temerile Kav-gerului se dovediră îndreptăţite. Cum veni 
primăvară şi începu să se topească zăpada, coloniştii mai 
îndrăzneţi şi mai întreprinzători se transformară în 
prospectori şi plecară să caute aur. Pe zi ce trecea, tot mai 
mulţi se îndreptară spre Golden Creek - aşa fu numit 
râuleţul pe ţărmul căruia făcuse Edward nenorocita 
descoperire. La începutul lunii noiembrie, câteva sute de 
hostelieni plecaseră deja spre terenul aurifer şi cutreierau 
munţii în căutarea unui filon mai bogat. 

În principiu, exploatarea zăcămintelor nu prezintă prea 
mari dificultăţi. Dacă este vorba de un filon, este de ajuns să 
te ţii de el atacând stânca cu târnăcopul, apoi să macini 
fărâmăturile obţinute, pentru a extrage firişoarele de metal 
pe care le conţin. Aşa se procedează în minele din 
Transvaal. Totuşi, în practică, nu e chiar aşa de uşor. Uneori 
filonul dispare şi trebuie multă bătaie de cap şi pricepere ca 
să-l găseşti din nou. în cel mai bun caz, se înfundă în 
pământ şi atunci, ca să te poţi ţine de el, trebuie să sapio 
mină, muncă destul de anevoioasă şi de primejdioasă. 

Pe de altă parte, cuarțul este o rocă destul de tare şi 
necesită maşini costisitoare pentru a o măcina. Asta 
înseamnă că lucrătorii izolaţi nu pot face exploatări. Numai 
societăţile mari, dispunând de mână de lucru din belşug şi 
de capitaluri considerabile, pot face afaceri de felul acesta. 

De aceea, căutătorii de aur - prospectorii, cum sunt 
numiţi, de obicei - când au norocul să descopere un 
zăcământ, se mulţumese să-şi asigure proprietatea lui, pe 
care o cedează apoi cât mai de grabă bancherilor şi 
oamenilor de afaceri. 


Cei care preferă să facă exploatarea pe cont propriu 
renunţă de la început la orice exploatare minieră. Caută 
terenurile de aluviune formate din şi prin preajma stâncilor 
aurifere de acţiunea milenară a apelor. Spălând şi rozând 
necontenit stânca, apa a luat cu ea firişoare de aur, care 
sunt foarte uşor de extras din nisip, printr-o spălare simplă. 

Se înţelege de la sine că în felul acesta lucrau şi 
hostelienii. Primele rezultate fură încurajatoare. Pe ţărmul 
Golden Creek-ului, pe o lungime de câţiva kilometri şi o 
lărgime de două sau trei sute de metri, se întindea un strat 
adânc de mâl de opt picioare. Rezerva era deci cât se poate 
de abundentă. Nu spera nimeni să facă milioane, dar 
zăcământul era destul de bogat ca să ia minţile acestor 
oameni sărmani, care până atunci îşi câştigaseră pâinea 
muncind din greu. 

Indiferent de ideile lui personale asupra acestui aspect, 
Kavgeml făcu tabula rasa cu ele şi, silindu-se să privească 
problema prin prisma interesului obştese, căutase soluţia 
cea mai nimerită şi mai favorabilă grupului social al cărui 
şef era. Avusese în cursul iernii dese consfătuiri cu Dick şi 
ajunseseră amândoi la concluzia că trebuia urmărit un 
triplu ţel: limitarea la minimum posibil a hostelienilor 
exploatatori ai zăcămăntelor, asigurarea unui beneficiu 
coloniei şi restrângerea, interzicerea imigrării străinilor 
puţin recomandabili care aveau să năvălească din toate 
colţurile globului. 

Legea care fu afişată pe la sfârşitul iernii satisfăcea aceste 
trei deziderate. Subordona în primul rând dreptul de 
exploatare obţinerii prealabile a unei concesiuni, stabilea 
apoi numărul maxim al concesiunilor şi fixa în folosul 
statului o indemnizaţie de o pătrime din totalul metalului 
extras. 

Conform dispoziţiilor acestei legi, concesiunile erau 
rezervate exclusiv cetăţenilor hostelieni, titlu care nu putea 
fi dobândit în viitor decât după un an de locuire efectivă în 
insulă şi în baza unei hotărâri a guvernatorului. 


Aplicarea legii se lovi însă chiar de la început de dificultăţi 
mari. Coloniştii nu văzură drepturile, dar se simţiră atinşi 
de obligaţiile şi restricţiile cuprinse în lege; şi cum nimeni 
nu voia să se supună de bunăvoie, Kav-gerul fu nevoit să 
recurgă la forţă. Dispunea de armata permanentă formată 
din nouă sute cincizeci de cetăţeni obligaţi să se prezinte 
sub arme la prima chemare. La chemarea aceasta nu 
răspunseră însă decât şapte sute cincizeci de hostelieni. 

Cei două sute de nesupuşi erau plecaţi şi ei la mine, 
colindând împrejurimile Go lden-Creek-ului. 

Kav-gerul îşi împărţi în două forţele de care dispunea. 
Cinci sute de oameni fură răspândiţi de-a lungul coastei, cu 
misiunea de a împiedeca ieşirea clandestină a aurului din 
insulă, iar el se puse în fruntea celorlalţi trei sute, pe care îi 
împărţi în douăzeci de grupe sub comanda celor de care 
era mai sigur. Mica armată represivă porni spre regiunea 
auriferă, măturând totul în calea ei. Toţi prospectorii care 
refuzară să se pună în regulă fură alungaţi de pe terenurile 
pe care le ocupaseră. 

La început, metoda aceasta obţinu oarecare succes, dar în 
scurt timp situaţia se agrava. Cei care nu putuseră obţine o 
concesiune se întorceau noaptea şi-şi reocupau terenurile 
pe care fuseseră nevoiţi să le părăsească. în acelaşi timp, 
aţâţaţi de succesele primilor prospectori, o a doua serie de 
hostelieni intra în scenă. In scurt timp, insula întreagă se 
molipsi de febra aceasta a aurului. Fiind descoperite noi 
filoane în peninsula Hardy şi Pasteur, fascinația aurului se 
transformă în demenţă. 

În câteva săptămâni, Liberia, satele şi fermele rămaseră 
pustii. Bărbaţi, femei şi copii, toţi cutreierau ţinuturile 
aurifere. Unii se îmbogăţiră, descoperind adevărate 
zăcăminte de pepite; şi febra spori. 

Contagiunea nu-i cruţă nici chiar pe cei însărcinaţi să o 
combată. Detaşamentul postat de Kav-ger pe coastă se 
evaporă în câteva zile. Pe de altă parte, până şi trupa pe 
care o comanda personal se topea ca o bucată de gheaţă la 


soare. Nu era noapte în care să nu se producă două, trei 
dezertări. în cincisprezece zile, Kavgerul rămase numai cu 
cincizeci de oameni. 

Şi atunci, cu toată energia lui de neînfrânt, fu cuprins de 
descurajare. Omenirea, de care se legase din nou după o 
aşa de lungă ruptură, i se arăta acum cu tot cinismul 
defectelor şi viciilor sale. Tot ce clădise cu atâta trudă se 
dărâmase într-o clipă, şi asta numai fiindcă hazardul făcuse 
ca într-o zi să strălucească într-o bucată de stâncă câteva 
firişoare de aur. 

De luptat nu mai putea fi vorba. II părăseau până şi cei 
mai credincioşi. Nu cu mâna de oameni care îi mai 
rămăsese putea aduce el la rațiune mulţimea aceea de 
sărmani smintiţi. 

Kav-gerul se înapoie în Liberia. Nu mai era nimic de făcut. 
Flagelul se răspândise în insulă ca un şuvoi pustiitor. 
Trebuia să aştepte să se mai domolească. 

Şi, la un moment dat, se păru că domolirea aceasta nu era 
departe. Pe la mijlocul lui decembrie, unii liberieni începură 
să se înapoieze pe la casele lor. 

Două cauze stăteau la baza acestui reviriment. în primul 
rând, meseria de prospector nu era aşa de uşoară şi nu toţi 
fuseseră atât de norocoşi cât speraseră. Iar în al doilea 
rând, reducerea tranzacţiilor comerciale şi stagnarea 
aproape totală a exploatărilor agricole începea să-şi arate 
efectele. Fără să fie criză în adevăratul sens al cuvântului, 
preţurile obiectelor de primă necesitate se mă-riseră 
enorm. 

Din nefericire, revirimentul acesta se limita la înapoierea 
câtorva colonişti mai săraci, iar după câteva zile se opri cu 
totul. 

Kav-gerul nu fu dezamăgit, fiindcă nu-şi făcuse niciodată 
iluzii în privinţa aceasta. Nu, criza era încă departe de a se 
termina. Dimpotrivă, abia începuse. Până acum nu intraseră 
în joc decâat hostelienii. Dar, în curând, lucrurile aveau să 
devină şi mai serioase. 


La şaptesprezece ianuarie debarcă la Bourg-Neuf primul 
convoi de prospectori străini. Erau vreo două sute de 
bărbaţi, voinici, cu înfăţişarea hotărâtă şi brutală. Unii 
dintre ei purtau cuțite mari la brâu, dar toţi, fără excepţie, 
aveau revolvere. Tot bagajul lor era un târnăcop şi un sac 
care conţinea boarfele mizerabile pe care le purtau prin 
toate colţurile pământului în viaţa lor plină de aventuri. 

Începând din ziua aceea, sosirile de noi convoiuri se 
repetară la intervale din ce în ce mai scurte. Imediat ce 
debarcau, căutătorii de aur, oameni obişnuiţi cu 
îndeplinirea formalităţilor, se duceau direct la Palatul 
guvernamental şi se interesau de prescripţiile legale în 
vigoare. Le găsiră în unanimitate fantastice. Atunci, 
amânând îndeplinirea formalităţilor, se răspândeau prin 
oraş, unde nu întârziară să-şi dea seama cât de slabă era 
organizaţia administrativă a insulei. Aşa că luau hotărârea 
să înfrunte legea, pe care o călcau nepedepsiţi până şi 
localnicii, şi, după câteva zile de hoinăreală pe străzile 
pustii ale Liberiei, plecau fără nici o formalitate spre ţinutul 
miraculos. 

Cu venirea iernii însă, se curmă şi valul acesta de 
aventurieri. La 24 martie sosi ultimul transport, adăugând 
încă câteva sute de nepofitiţi celor mai bine de două mii care 
scormoneau solul insulei pe vremea aceea. 

Plecând, corabia care îi debarcase pe aceşti ultimi sosiți 
ducea cu ea un manifest adresat de guvernatorul insulei 
Hoste tuturor statelor de pe glob. Kav-gerul făcea cunoscut 
urbi et orbi' că insula Hoste, având o populaţie 
suprabundentă, nici un străin nu mai putea debarca pe ea, 
chiar dacă pentru aplicarea acestei măsuri ar fi nevoie să se 
întrebuinţeze forţa. 

De eficacitatea acestei măsuri se îndoia în primul rând 
chiar autorul ei, Kav-gerul. Prea este puternică atracţia 
aurului ca să i se poată opune vreo stavilă. 

Înconjurat de Halg, Caroly, Hartlepool, Harry şi Edward 
Rhodes, Dick, Germain Riviere şi de încă vreo treizeci de 


colonişti rămaşi credincioşi, Kav-gerul asista neputincios la 
distrugerea operei sale. 

1. (lat.) Către oraş (câtre Roma) şi către Univers. 

xii. jaful. 

Acesta fu primul act al dramei aurului. Tragicele 
evenimente care constituiseră epilogul acestui prim act 
avură repercusiuni imediate asupra vieţii hostelienilor, aşa 
de fericită până atunci. Câţiva dintre ei dispăruseră. Unde, 
cum? Nimeni nu ştia, dar se presupunea că fuseseră 
victimele unor accidente. Asta - după părerea multora - „în 
cel mai bun caz”. 

Pe de altă parte, insula decădea economic cu paşi repezi. 
Preţurile se dublaseră şi chiar se triplaseră; populaţia 
săracă trăia în mizerie. 

Erau totuşi colonişti care, având succes în meseria de 
prospector, nu se puteau plânge de lipsuri. Printre 
aceştiavreo douăzeci la număr - figura şi Kennedy, fostul 
marinar de pe Jonathan, transformat în nabab de o 
norocoasă lovitură de târnăcop, şi care îşi afişa cu 
ostentaţie averea. 

Cât anume avea, nu ştia nimeni, şi probabil că nici el 
însuşi; dar, în orice caz, mult, judecând după cheltuielile pe 
care le făcea. Risipea aurul cu amândouă mâinile, o făcea 
pe miliardarul şi anunţa oricui vrea să-l asculte că are să 
părăsească oraşul în care nu putea trăi aşa cum îi îngăduia 
averea lui. 

Tot astfel însă nu ştia nimeni nimic de unde scotea el aurul 
acesta. Când era întrebat, o făcea pe misteriosul, evitând un 
răspuns precis. Liberienii care îl întâlniseră în cursul verii 
nu-l văzuseră făcând altceva decât să se plimbe toată ziua 
cu mâinile la spate. 

Şi aveau toţi motive foarte serioase să nu uite întâlnirile 
acestea, căci ele coincideau cu dispariţia la scurt interval 
după aceea a aurului extras de ei cu atâta trudă. Iar 
coincidenţa aceasta sfârşi prin a da loc la cele mai vii 
bănuieli. 


Scos din răbdări, Kav-gerul se hotări să facă, în sfârşit, act 
de autoritatea cu care era învestit. Prea îşi băteau joc 
Kennedy şi cei de teapa lui de legi. Un timp fusese nevoit să 
asiste neputincios la anarhie, dar acum coloniştii erau din 
nou grupaţi în oraş, şi în special avea efective destule. 

Într-o dimineaţă, poliţia, sub conducerea lui Hartlepool, 
invada domiciliile liberienilor care făceau mai mare caz de 
bogăţia lor şi efectua o serie de percheziţii în toată regula. 
Din aurul găsit se percepu fără nici o milă o pătrime, plus 
două sute pesos sau piaştri argentinieni, preţul stabilit de 
Kav-ger pentru fiecare concesiune. 

Kennedy nu se lăuda degeaba. La el fu găsită cea mai 
mare cantitate de aur. Şi tot la el întâmpină poliţia cea mai 
vie rezistenţă. Fură nevoiţi să recurgă la violenţă pentru a-l 
ţine la respect pe fostul marinar, care spumega de furie. 

— Hoţilor! striga el, arătându-i lui Hartleopool pumnul. 

— Zi înainte, băieţaş, răspunse acesta, continuându-şi 
netulburat percheziţia. 

— O să mi-o plătiţi! ameninţa Kennedy, pe care sângele 
rece al fostului său şef îl scotea şi mai mul din sărite. 

— Eh, mi se pare că deocamdată tu eşti cel care plăteşte, îl 
ironiza fără milă Hartlepool. 

— Ne mai vedem noi! 

— Mă rog, când o să vrei! Din partea mea, cât mai târziu 
cu putinţă. 

— Hoţule!... urlă Kennedy, în culmea furiei. 

— Uite, aici n-ai dreptate, răspunse Hartlepool cu un ton 
binevoitor. Dovada este că din cele cincizeci şi trei de 
kilograme de aur ale tale nu iau decât treisprezece 
kilograme două sute cincizeci de grame, adică o pătrime, 
plus cei două sute de piaştri legali. Se înţelege de la sine că, 
în schimbul banilor ăstora, ai drept... 

— Mizerabile! 

— La o concesiune în regulă... 

— Banditule! 

— N-ai decât să ne spui unde ţi-este terenul. 


— Tâlharule! 

— Nu vrei? 

— Canalie...! 

— Cum pofteşti, băieţaş! încheie Hartlepool, plecând cu 
oamenii lui şi lăsându-l pe Kennedy în culmea furiei. în total, 
percheziţiile acestea aduseră tezaurului aproape treizeci şi 
şapte de kilograme de aur. în schimb, în afară de Kennedy, 
care se încăpăţâna să nu spună unde-i este terenul, toţi 
ceilalţi prospectori îşi primiră concesiunile cu toate formele 
prescrise de lege. 

Sosi iarăşi primăvara şi Liberia rămase din nou pustie. 
Lecţia din vara trecută nu folosise la nimic. 

Lucrurile se repetară ca după şablon, şi Kav-gerul rămase 
din nou singurul care asista cu durere la desfăşurarea 
actului doi al dramei. Numai că de data asta scenele se 
precipitară. Nu trecu o săptămână şi liberienii începură să 
se înapoieze în număr din ce în ce mai mare. Poliţia se 
reconstitui pentru a doua oară. Oamenii îşi reluau în tăcere 
posturile pe care le părăsiseră, fără ca guvernatorul să le 
facă vreo observaţie. Nu era acum momentul să se poarte 
aspru cu ei. 

Treptat, treptat, fermele, uzinele se repopulau. Mişcarea 
era generală, cât şi cauza care o motiva. într-adevăr, 
căutătorii de aur găsiseră o situaţie cu totul alta. Anul 
trecut erau între ei. De data asta, intrase şi elementul străin 
în joc. Şi ce străini! Drojdia societăţii! Oameni grosolani, 
brute adevărate, obişnuiţi cu asprimile vieţii aventuroase şi 
netemându-se de nimic. Erau nevoiţi să se bată cu oamenii 
aceştia lacomi, care puseseră stăpânire pe cele mai bogate 
terenuri. Şi, în cele din urmă, învinşi, hostelienii fuseseră 
nevoiţi să renunţe. 

Era şi timpul ca hostelienii să-şi vină în fire. Invazia 
începută în vara precedentă reîncepuse cu şi mai mare 
intensitate. în fiecare săptămână, două sau trei vapoare 
debarcau noi transporturi de prospectori străini. Zadarnic 
încercase Kav-gerul să se opună debarcării lor. Aventurierii 


debarcau şi cutreierau insula în căutarea terenurilor 
aurifere. 

Corâăbiile afectate transportului căutătorilor de aur erau 
aproape singurele care intrau în portul de la Bourg-Neuf. 
Altele nu mai veneau, căci afacerile stagnaseră cu totul şi 
nu aveau ce încărca. 

De îndată ce Kav-gerul putu dispune de două sute de 
oameni, năvălitorii avură de furcă. Sprijinite de două sute 
de baionete, dispoziţiile Kav-gerului începură imediat să fie 
respectate şi vapoarele nou-sosite părăsiră portul fără să 
debarce un singur om. 

În scurt timp însă, supunerea aceasta se dovedi un 
vicleşug. Nevoite să cedeze în faţa forţei, corăbiile navigau 
de-a lungul coastelor apusene sau răsăritene ale insulei şi 
acolo, la adăpostul unui golfuleţ, debarcau încărcătura lor 
omenească, care se răspândea apoi în insulă. Brigăzile 
pentru supravegherea litoralului nu serviră la nimic. 
Debarcările clandestine continuau şi puhoiul de aventurieri 
creştea pe zi ce trecea. 

În interior dezordinea atingea culmea. Insula întreagă era 
o imensă orgie, însângerată de încăierări violente terminate 
cu lovituri de cuţit şi focuri de revolver. Aventurierii aceştia 
atrăseseră în sfera lor de influenţă toată drojdia populaţiei 
hosteliene, formând la un loc un imens grup de pradă 
năpustit asupra celorlalţi căutători de aur. Cârciumile şi 
tavernele forfoteau. în plin câmp se improvizaseră music- 
halluri în care femei nefericite aduse din toate colţurile 
lumii îi distrau cu vocile lor răguşite pe minerii beţi, 
cântând cele mai grosolane refrenuri. în toate tavernele, 
musichall-urile şi cârciumile acestea, alcoolul curgea în 
valuri. 

Cu toate că situaţia devenea din zi în zi mai tragică, Kav- 
gerul nu-şi pierdea curajul. Rămânea neclintit la postul lui, 
aşteptând vremea când, risipindu-se valul de nebunie, toţi 
se vor regrupa în jurul lui, şi căuta pe orice căi să recâştige 
încrederea hostelienilor, care, încet, dar sigur, începeau să- 


şi vină în fire. Nimic nu părea în stare să-l scoată din linia 
aceasta de conduită şi - orb de bunăvoie faţă de toate cele 
ce se petreceau în juru-i - îşi continua netulburat 
exercitarea funcţiei de guvernator. Nu neglijase nici chiar 
construcţia farului la care ţinea aşa de mult. Din ordinul lui, 
Dick făcu în cursul verii o inspecţie pe insula Hom. în ciuda 
împrejurărilor, deşi încetinite întrucâtva, lucrările nu 
stagnaseră nici măcar o singură zi. în toamnă, marea operă 
avea să fie terminată. 

La 15 decembrie, mai bine de jumătate dintre hostelieni se 
reîntoarseră la posturile lor, în timp ce în interiorul insulei 
sabatul infernal continua cu aceeaşi furie. Cam pe vremea 
aceea primi Kavgerul vizita neaşteptată, care avea să aibă 
cele mai fericite consecinţe pentru colonie. Dintr-un vapor 
nou sosit debarcară doi bărbaţi, un englez şi un francez, 
prezentându-se împreună guvernatorului. Primiţi imediat 
de Kav-ger, se recomandară şi, fără multă vorbărie, 
anunţară că doresc să obţină o concesiune. Francezul se 
numea Maurice Reynaud, iar englezul, Alexander Smith. 

Kav-gerul surâse cu amărăciune. 

— Daţi-mi voie să vă întreb, domnilor, zise el, dacă sunteţi 
la curent cu cele ce se petrec în prezent pe insula Hoste. 

— Ştim, răspunse francezul. 

— Noi preferăm totuşi să fim în regulă, completă englezul. 

Kav-gerul se uită mai atent la cei doi bărbaţi. Deşi de 
naţionalităţi diferite, aceştia aveau ceva comun în 
înfăţişarea lor: aerul acela propriu oamenilor de acţiune. 
Amândoi tineri, cel mult treizeci de ani fiecare. Voinici, 
rumeni, cu fruntea largă denotând inteligenţă şi bărbia 
energică, inspirau de la prima vedere încredere. 

Era prima oară când Kav-gerul găsea simpatici doi 
căutători de aur. 

— Ah! ştiţi prin urmare cum stau lucrurile, zise el. Cu 
toate acestea, abia aţi sosit. 

— Adică abia ne-am înapoiat, rectifică Maurice Reynaud. 
Fiindcă trebuie să ştiţi că am mai fost şi anul trecut pe aici 


şi nu am plecat decât după ce am cercetat amănunţit 
terenul pe care intenţionăm să-l exploatăm. 

— împreună? întrebă Kav-gerul. 

— împreună, răspunse Alexander Smith. Kav-gerul reluă, 
cu un sincer accent de regret: 

— Dacă sunteţi aşa de bine informaţi, ştiţi probabil că nu 
pot face nimic pentru dumneavoastră, deoarece legea pe 
care văd că vreţi s-o respectaţi rezervă toate concesiunile 
exclusiv cetăţenilor hostelieni. 

— Nu face nimic, afirmă Maurice Reynaud. 

— Cum asta? întrebă Kav-gerul. 

— Noi cerem o mină, explică Smith. Or, în privinţa asta, 
legea nu spune nimic. 

— Adevărat, recunoscu Kav-gerul. O mină este însă o 
întreprindere anevoioasă, care cere capitaluri mari... 

— Le avem, îl întrerupse englezul. Am plecat anul trecut 
de aici numai şi numai ca să ni-l procurăm. 

— Şi totul este în regulă, continuă Maurice Reynaud. 
Reprezentăm aici societatea Franco-English Gold Mining- 
Company, al cărei inginer şef este prietenul meu Smith şi al 
cărei director sunt chiar eu. Societatea s-a constituit la 
Londra în ziua de 10 septembrie a anului trecut, cu un 
capital de patruzeci de mii de lire sterline, din care 
jumătate este aportul nostru personal, iar restul working- 
capital. Dacă ajungem la o înţelegere, lucru de care nu ne 
îndoim, vaporul cu care am venit va lua cu el comenzile pe 
care le vom face şi, în mai puţin de opt zile, lucrările vor 
începe; într-o lună vom avea primele maşini, şi până în 
sezonul viitor întreprinderea noastră va funcţiona în plin. 

Foarte interesat de oferta făcută, Kav-gerul se gândea 
cum să o primească. Avea argumente şi pro, şi contra. 
Tinerii îi plăceau. 

—- 320 — 

Dar, îngăduind fondarea unei societăţi franco-engleze pe 
insulă, nu însemna să dea loc pe viitor unor eventuale 
complicaţii internaţionale? Poate că, sub pretext că îşi 


protejează cetăţenii, Franţa şi Anglia ar fi încercat să 
profite de prima ocazie pentru a se amesteca în 
administraţia internă a insulei. După câtva timp de 
cumpănire atentă a tuturor argumentelor pro şi contra, 
Kav-gerul se hotări să dea un răspuns afirmativ. Propunerea 
era prea serioasă pentru a fi respinsă, şi, de vreme ce boala 
aurului nu mai putea fi stăvilită, era mai bine să fie 
localizată în câteva focare uşor de supravegheat, împărțind 
la nevoie toate zăcămintele între un număr restrâns de 
societăţi importante. 

— Primesc, spuse el. Cu toate acestea, fiind vorba de 
lucrări în adâncime, cred că este cazul să modific condiţiile 
prevăzute pentru concesiunile obişnuite. 

— Cum doriţi, răspunse Marcel Reynaud. 

— Trebuie stabilit preţul la hectar. 

— De acord! 

— O sută de piaştri argentinieni, de exemplu. 

— Perfect! 

— Ce suprafaţă solicitaţi? 

— O sută de hectare. 

— Face deci zece mii de piaştri. 

— Plătiţi imediat, spune Maurice Reynaud, completând un 
cec. 

— în schimb, reluă Kav-gerul, având în vedere că la o 
astfel de întreprindere cheltuielile de exploatare sunt mai 
mari, vom scade cota participaţiei noastre în întreprinderea 
dumneavoastră. Propun douăzeci la sută. 

— Primim, declară Smith. 

— Suntem deci de acord? 

— în toate privinţele. 

— Cred de datoria mea să vă previn, adăugă Kav-gerul, că, 
deocamdată cel puţin, statul hostelian este în imposibilitate 
de a vă garanta concesiunea pe care v-o acordă şi dea vă 
apăra de eventuale atacuri din partea celorlalţi căutători de 
aur. 

Cei doi tineri zâmbiră cu un aer plin de încredere. 


— Ne vom apăra singuri, răspunse Maurice Reynaud. 

Contractul semnat, cei doi străini îşi luară rămas bun de la 
Kavger şi porniră imediat spre terenul concesiunii lor. 

Departe de a descreşte, anarhia internă sporea pe zi ce 
trecea. Prospectorii soseau în număr din ce în ce mai mare. 
Pe la sfârşitul lui ianuarie, Kav-gerul evalua la aproape 
douăzeci de mii numărul străinilor îngrămădiţi în diferite 
puncte ale insulei. Tot pe vremea aceea, dezordinea atinse 
punctul maxim. Se petrecură adevărate scene de sălbăticie 
tragică, cărora le căzură victime câţiva hostelieni. De îndată 
ce află de aceasta, Kav-gerul se duse fără teamă la faţa 
locului, în mijlocul mulţimii îndârjite. Nu ajunse însă la nici 
un rezultat şi fu cât pe-aci să o păţească. Puțin lipsi ca actul 
acesta de curaj să-l coste chiar viaţa. 

Demersul lui avu totuşi o urmare. Mulțimea eterogenă a 
aventurierilor cuprindea oameni de toate rasele, dar şi de 
toate condiţiile. Amestecaţi în decăderea comună actuală, 
erau foarte diferiţi ca origine. Unii dintre ei făcuseră odată 
parte dintre cele mai înalte sfere sociale. Câţiva chiar 
purtaseră nume cunoscute şi se mândriseră cu averi 
considerabile înainte de a se rostogoli în prăpastie, ruinaţi, 
dezonoraţi, degradaţi de patimi şi abuzuri de tot felul. 

Unii dintre aceştia îl recunoscură pe Kav-ger, aşa cum îl 
recunoscuse odinioară şi comandantul lui Ribarto, dar cu 
ceva mai multă siguranţă decât căpitanul chilian, care nu se 
baza decât pe asemănarea cu o fotografie. Ei, dimpotrivă, îl 
văzuseră pe Kavger în carne şi oase în cursul peregrinărilor 
lor prin lume şi, cu toate că trecuse mult timp de atunci, nu 
se puteau înşela, căci acesta ocupa atunci o situaţie prea 
importantă pentru ca să-l fi putut uita aşa uşor. în scurt 
timp, numele lui circula din gură în gură. Şi numele acesta 
era unul dintre cele mai ilustre. 

Descendent al unei familii domnitoare dintr-un puternic 
imperiu din nord, sortit prin naştere să fie conducător şi 
stăpân de oameni, Kav-gerul crescuse de mic copil pe 
treptele unui tron. însă soar- - 322 - ta, care se complace 


uneori în ironii de felul acesta, dăduse acestui fiu de cezari 
sufletul unui Saint-Vincent de Paul anarhist. De îndată ce fu 
în stare să judece matur, situaţia lui privilegiată fu pentru el 
nu un izvor de fericire, ci unul de suferinţă. Mizeria care îl 
înconjura îi sfâşia inima. încercă să o combată, să-i ajute pe 
cei nefericiţi, dar în scurt timp fu nevoit să recunoască că o 
asemenea operă depăşea şi imensa avere pe care o avea, şi 
durata unei vieţi de om. Ca să uite, să nu mai vadă nimic, se 
dedică ştiinţei, aşa cum unii se aruncă în braţele plăcerilor. 
însă, devenit medic, inginer, sociolog de mare valoare, 
ştiinţa tot nu-i oferea mijloacele de a asigura tuturor 
egalitatea în fericire. Din decepţie în decepţie, ajunsese să- 
şi piardă limpezimea judecății. Luând efectul drept cauză, 
în loc să-i considere pe oameni victime care luptă orbeşte 
împotriva naturii necruțătoare, scoţând-o cum pot la capăt, 
el a pus în cele din urmă răspunderea stării de fapt pe 
seama diverselor forme de asociaţii la care s-au resemnat 
de mult colectivităţile, din lipsă de ceva mai bun. Ura 
adâncă de care fu cuprins împotriva tuturor acestor 
instituţii, împotriva tuturor acestor organizaţii sociale care, 
după el, erau cauza principală a răului, îl făcură să nu mai 
poată suferi cu nici un chip infamele lor legi. 

Ca să se elibereze, nu văzu alt mijloc decât de a se retrage 
de bunăvoie din mijlocul celor vii. Plecase deci într-o bună zi 
fără să anunţe pe nimeni, părăsind onoruri şi avere, şi 
cutreierase lumea până în ziua în care întâlnise o regiune, 
singura poate în care libertatea trona încă în sensul absolut 
al cuvântului. Aşa se explică rămânerea lui în Magellania 
unde, de şase ani, se dedica din toată inima celor mai 
dezmoşteniţi de soartă dintre oameni, când tratatul chilo- 
argentinian şi apoi naufragiul Jonathan-vlui îi zdruncinară 
din nou viaţa. 

Dispariţiile acestea princiare, cauzate de motive, dacă nu 
identice, dar analoage celor care îl determinaseră pe Kav- 
ger să dispară, nu sunt rare. Se cunosc multe cazuri de 
felul acesta. 


O singură dată, atunci când preluase conducerea coloniei, 
îşi mai amintise Kav-gerul de mărirea lui trecută. Cunoştea 
destul de bine legile omeneşti ca să poată bănui ce 
consecinţe avusese plecarea lui. Legile acestea se ocupă 
destul de puţin de persoane, dar sunt cât se poate de atente 
la păstrarea bunurilor, pe care le apără cu o grijă 
deosebită. Astfel că deşi poate acolo el era de mult uitat, cu 
siguranţă că averea îi fusese respectată scrupulos. O parte 
din averea aceasta putându-i fi de mare folos în 
împrejurările acelea, lăsase orice scrupul la o parte şi îşi 
dezvăluise adevărata personalitate faţă de Harry Rhodes, 
care plecă imediat să facă formalităţile necesare în numele 
Kav-gerului. Efectul produs asupra hostelienilor şi a 
aventurierilor de divulgarea numelui Kav-gerului fu 
diametrul opus. 

De altfel, nici unii, nici alţii nu înţeleseră cum trăia tot ce 
era sublim în caracterul acestui om. 

Prospectorii străini, care colindaseră globul în toate 
sensurile şi văzuseră destule în viaţa lor aventuroasă, 
prinseră şi mai mare ură pe cel pe care îl considerau drept 
cel mai neîmpăcat duşman al lor. 

Hostelienii, dimpotrivă, se simţiră oarecum măguliţi de 
originea şefului lor. Şi asta spori mult autoritatea Kav- 
gerului. 

Şi, într-adevăr, dintr-un motiv sau altul, un spirit de 
compasiune mult mai important decât precedentele se 
produse printre hostelieni. Necontenita harţă cu 
aventurierii fără scrupule, pentru care o lovitură de cuţit 
era unul dintre cele mai naturale argumente de discuţie, 
devenea din zi în zi mai primejdioasă. Astfel că hostelienii 
renunţau la luptă şi veneau să se grupeze în jurul şefului 
lor, căruia, de când îi cunoşteau adevăratul nume, îi 
atribuiau puteri fără margini. în câteva zile, atât în Liberia, 
cât şi în restul insulei, toată lumea îşi reluase ocupațiile de 
mai înainte. 


Singur Kennedy rămăsese printre aventurieri. De altfel, 
despre fostul marinar circulau cele mai urâte zvonuri. Ca şi 
anul trecut, nimeni nu-l văzuse lucrând, şi furturile de aur 
continuaseră. Mulţi îl acuzau chiar pe faţă că el ar fi 
autorul, dar nu putea fi vorba, în împrejurările acelea, de o 
anchetă serioasă. 

Pe la sfârşitul verii, insula Hoste se găsea împărţită în două 
zone distincte. într-una, cea mai întinsă, cinci mii de 
hostelieni, bărbaţi, femei şi copii, îşi vedeau în linişte de 
ocupațiile lor obişnuite. în cealaltă, douăzeci de mii de 
aventurieri, gata la orice şi devenind din zi în zi mai 
îndrăzneţi. începuseră să vină acum până în Liberia, 
dedându-se la jafuri care, deseori, se terminau cu încăierări 
sângeroase. 

Veni însă, în sfârşit, ziua când Kav-gerul se simţi destul de 
puternic pentru a începe lupta. 

În ziua aceea, toţi căutătorii de aur care se aventurară în 
Liberia fură arestaţi şi urcați imediat, fără nici o 
formalitate, la bordul unui vapor care se afla atunci în 
Bourg-Neuf şi pe care îl închinase Kav-gerul în scopul 
acesta. Operația fu repetată şi în zilele următoare, astfel că 
la 16 martie vaporul pleca din port cu mai bine de cinci sute 
de pasageri de aceştia închişi în fundul calei. 

Expulzările acestea sumare avură oarecare răsunet în 
interior. După informaţiile sosite Kav-gerului, toată 
regiunea auriferă era în fierbere. Era de temut o revoltă 
generală. începură jafurile, fermele erau prădate şi pustiite. 
în apropierea Liberiei se comiseră la scurte intervale trei 
asasinate. Sosiră apoi veşti că prospectorii străini se 
sfătuiau, că ţineau întruniri în care se pronunţau discursuri 
de o violenţă nemaipomenită. Oratorii propuneau pur şi 
simplu distrugerea capitalei. Şi asta nu era nimic. Dar 
alimentele începeau să lipsească. Şi se anunțau vremuri din 
cele mai grele, când toată gloata aceea furioasă avea să fie 
chinuită de foame până la disperare. 


Sosi însă iarna şi totul se domoli. Din cerul cenuşiu 
avalanşa fulgilor de zăpadă cădea ca o cortină peste actul al 
doilea al dramei. 

Xiii. O zi. 

Pe lângă faptul că rătăcirea vremelnică a hostelienilor 
suprimase aproape cu desăvârşire orice activitate 
productivă pe insulă, stocurile de alimente aproape 
epuizate trebuiau să hrănească o populaţie de cinci ori mai 
mare. Astfel că iarna anului 1893 fu de o mizerie cumplită. 
în cele cinci luni, cât dură ea, Kav-gerul depuse o activitate 
supraomenească. Fu nevoit să rezolve zi de zi dificultăţile 
mereu crescânde, să vină în ajutorul înfometaţilor, să 
îngrijească numerogşii bolnavi, să fie în toate părţile, în 
acelaşi timp. Faţă de o astfel de energie şi de un asemenea 
devotament, liberienii fură cuprinşi de admiraţie şi striviţi 
sub povara remuşcărilor. lată cum se răzbuna cel care 
renunţase la o existenţă strălucită, pentru a împărţi cu ei o 
viaţă de mizerie, cu toate că ei îl renegaseră cu atâta 
laşitate! 

Cu toate sforţările Kav-gerului, abia de se putea încropi 
strictul necesar Liberiei. Şi care trebuie să fi fost atunci 
situaţia în interiorul insulei, şi în special în regiunea 
auriferă, forfotind de oameni! 

După cum se află mai târziu, unii dintre nenorociţii aceştia 
reuşiră să învingă toate obstacolele şi întreprinseră lungi 
explorări în lungul şi în latul insulei, încăierându-se cu 
fermierii şi dedându-se la cele mai sălbatice acte de 
cruzime. 

Dar cei care înfruntară cu disperare duşmănia oamenilor 
şi a naturii erau puţini. Cum trăiseră ceilalţi? Mister. Tot ce 
se află mai târziu fu că mulţi dintre ei muriseră de foame şi 
de frig. 

Kav-gerul nu avea nevoie să cunoască lucrurile amănunţit 
pentru a-şi da seama de chinurile în care se zbăteau 
nefericiţii aceia. Le ghicea disperarea şi îşi dădea seama că 
disperarea aceasta avea să se transforme în furie la primele 


raze ale soarelui de primăvară. Abia atunci primejdia 
devenea reală. 

Şi, într-adevăr, de cum începu dezgheţul, Kav-gerul află o 
veste gravă: concesiunea Franco-English Gold Mining 
Company fusese atacată de o bandă de sceleraţi. Cei doi 
conducători ai întreprinderii ştiuseră însă să se apere şi îi 
respinseseră pe bandiți, cauzându-le pierderi serioase. 

Peste câteva zile sosi vestea că în regiunea de nord se 
săvârşise o nouă serie de crime. Fuseseră prădate nişte 
ferme şi proprietarii lor măcelăriți pur şi simplu. Dacă 
bandiții erau lăsaţi de capul lor, ar fi distrus în scurt timp 
totul pe insulă. Kav-gerul socoti nimerit să intervină. 

Aceştia i-o luară însă înainte, provocând tragedia rapidă şi 
groaznică care hotăra soarta insulei. 

La 3 noiembrie sosiră câţiva hostelieni în galopul cailor şi îl 
anunţară pe Kav-ger că o coloană de vreo mie de căutători 
de aur înainta spre oraş. Şi, socotind după atitudinea şi 
strigătele lor amenințătoare, nu cu intenţii pacifice. 

Kav-gerul îşi luă măsurile în consecinţă. La ordinul lui, 
armata se adună în faţa palatului guvernamental, barând 
toate străzile care dădeau în piaţă. Apoi, aşteptă în linişte 
desfăşurarea evenimentelor. 

Coloana anunţată ajunse pe înserat în Liberia. Prospectorii 
avură surpriza de a se găsi faţă în faţă cu armata 
hosteliană, ceea ce le tăia mult din avânt. lată-i nevoiţi să 
parlamenteze! 

După o consfătuire acută şi zgomotoasă, zece dintre ei se 
prezentară ca delegaţi în faţa Kav-gerului, care, anunţat, îi 
aştepta în mijlocul pieţei. Aici, după o şovăială scurtă, unul 
dintre ei luă cuvântul. 

— Domnule guvernator, zise el, venim în numele 
camarazilor noştri... 

Apoi, se opri, intimidat. 

— Camarazii noştri ne-au trimis... reluă el. 

— în sfârşit, noi suntem delegaţii... explică unul dintre 
aventurieri, enervat de şovâiala tovarăşului său. 


— Ştiu, spuse cu răceală Kav-gerul. Pe urmă? 

Delegații rămaseră cu gura căscată. Uite cum se temeau 
coloniştii de el!... Domni o clipă de tăcere; apoi, un 
prospector îşi luă inima în dinţi şi intră în fondul problemei. 

— Pe urmă? Pe urmă este că venim să ne plângem... 

— De ce? 

— De tot. Nu putem face nimic, atât timp cât nu ni se arată 
puţină bunăvoință. 

— Asta-i tot? întrebă ironic Kav-gerul. 

— Nu, răspunse prospectorul. Am mai vrea să se 
reglementeze şi posesiunea terenurilor aurifere. 
Gentlemenii ar prefera sistemul concesiunilor, aşa cum se 
obişnuieşte pretutindeni. Ar fi mai... oficial, adăugă el, după 
o clipă de gândire, cu o convingere amuzantă. 

— Asta-i tot? repetă Kav-gerul. 

— Nu, răspunse prospectorul. Dar, mai înainte de a trece 
la altă chestiune, gentlemenii ar dori un răspuns cu privire 
la concesiuni. 

— Nu! spuse Kav-gerul. 

— Nu? 

— Răspunsul este: nu! preciza Kav-gerul. Delegații 
ridicară capul, surprinşi. 

— De ce? întrebă unul dintre ei. Care este motivul? Şi, 
neprimind nici un răspuns, şi-l dădu singur. 

— 329 ' — 

— Legea?... zise el. Ei, legea o cunoaştem noi... Dar n-aveţi 
decât să ne naturalizaţi... pământul este al tuturor şi cred 
că suntem şi noi oameni ca şi ceilalţi. 

Odinioară, Kav-gerul ar fi fost de aceeaşi părere. Acum 
însă, gândea altfel. Nu, pământul este numai al celor ce-l 
muncesc, transformându-l în izvor de produse şi silind solul 
să ţeasă covorul auriu al holdelor. 

— Şi pe urmă, reluă prospectorul, legea ar trebui 
respectată în primul rând chiar de cei care au gândit-o. 
Suntem în 3 noeimbrie. De ce nu s-au făcut alegeri, odată 


ce mandatul guvernatorului a expirat încă de la data de 
întâi a lunii? 

Observaţia aceasta neaşteptată îl surprinse pe Kav-ger, cu 
atât mai mult cu cât era justă. 

Încurajat de tăcerea plină de calm a Kav-gerului, 
căutătorul de aur continuă cu îndrăzneală: 

— Gentlemenii cer să se facă alegerea aceasta, şi vor să 
voteze şi ei. Nu este drept ca cinci mii de oameni să facă 
legi pentru douăzeci de mii... Asta-i tot! 

— Asta-i tot? repetă pentru a treia oară Kav-gerul. 

— Da... răspunse delegatul. Tot... deşi nu prea... în sfârşit, 
atâta tot deocamdată. 

Kav-gerul aruncă o privire asupra celor zece oameni, apoi 
declară calm: 

— Uite răspunsul meu: „Sunteţi aici contra voinţei noastre. 
Vă dau douăzeci şi patru de ore pentru a vă supune toţi, 
fără condiţii. După asta, voi aviza”. 

Făcu un semn. Hartlepool se apropie, cu vreo douăzeci de 
oameni. 

— Hartlepool, zise el, condu-i pe domnii. 

Delegații erau buimăciţi cu totul. Calmul acela glacial îi 
zăpăcea. Se îndreptară în linişte spre tovarăşii lor. 

După puţin timp, „gentlemenii” începură să se agite. Furia 
lor, reţinută până atunci, izbucni cu toată violenţa. Şi, 
pentru a-şi exprima indignarea, găsiră cele mai sonore 
blesteme şi înjurături. 

Elocvenţa aceasta specială avu ecou în mulţime, şi în 
curând un concert de vociferări mânioase îl mştiinţă pe 
Kav-ger că răspunsul lui era cunoscut de toată lumea. 
Agitaţia aceasta dură mult. Strigătele furioase continuară 
toată noaptea. 

În zori, străzile erau înţesate de oameni. Unii dintre 
prospectori, istoviţi de noaptea aceea de aşteptare, se 
culcaseră pe pământul gol. îndată ce începu însă a se 
lumina de ziuă, fură în picioare, şi vacarmul din ajun 
reîncepu cu şi mai mare violenţă. 


Începutul dimineţii fu calm. Aventurierii păreau nehotărâţi 
şi discutau cu însufleţire. Pe măsură ce timpul trecea, 
numărul lor se mărea. Erau acum aproape patru, cinci mii. 
Situaţia se agrava văzând cu ochii. 

Pe la ora unsprezece avu loc prima ciocnire cu armata. în 
faţa baionetelor însă, atacatorii dădură înapoi, intimidaţi. 
Pentru a evita accidente involuntare, Kav-gerul îşi retrase 
trupa până în faţa Palatului guvernamental, degajând astfel 
străzile. înşelându-se asupra sensului acestei mişcări de 
retragere, minerii scoaseră un strigăt asurzitor de izbândă. 

Piaţa fu imediat neagră de lume. Aci însă gloata minerilor 
îşi recunoscu eroarea. Nu, încă nu era victorioasă. Aveau în 
faţa lor o mie de puşti, capabile să tragă în mai puţin de un 
minut şapte mii de gloanţe asupra lor. 

Nu erau însă în stare să mai judece limpede. Numărul lor 
mare le dădea curaj şi veni clipa când şi ultimul rest de 
rațiune fu dat la o parte definitiv. 

Spectacolul era tragic. Piaţa era năpădită de o mulţime 
turbată de furie, urlând din mii de guri cuvinte de neînțeles 
şi întinzând mii de pumni ameninţători; la treizeci de metri 
în faţa ei, armata hosteliană înşirată în ordine de-a lungul 
fațadei Palatului, păstrând o nemişcare de statui; în spatele 
armatei, Kav-gerul, singur, în picioare pe treptele clădirii, 
contemplând cu un aer îngrijorat priveliştea aceea sinistră 
şi căutând un mijloc de a rezolva pe cale paşnică o situaţie 
pe care o considera extrem de gravă. 

Pe la ora unu după amiază, începură înjurăturile şi 
insultele directe. Stăpâniţi de şeful lor, hostelienii nu 
răspunseră. 

În primele rânduri ale mulţimii înfierbântate se putea 
vedea o figură cunoscută. Kenendy, fostul marinar, voind să 
se răzbune, îi aţâţase pe ceilalţi, provocând agitația care 
punea în mare primejdie întreaga colonie. 

Pierzându-şi din ce în ce capul, mulţimea trecu repede de 
la vorbe la fapte. O ploaie de pietre se abătu asupra armatei 


nemişcate şi tăcute. Lucrurile luau o întorsătură din ce în ce 
mai rea. 

Ploaia aceasta dură mai bine de o oră. Câţiva oameni fură 
răniţi, şi printre ei şi Kav-gerul, lovit de o piatră în frunte. 
Pe urmă, agresorii părură că se domolesc. Proiectilele 
deveniră din ce în ce mai rare şi conteniseră aproape cu 
totul, când un strigăt asurzitor izbucni din miile de piepturi 
ale gloatei. Nu trecu mult şi trei prospectori, de o statură 
herculeană, îşi făcură loc prin mulţime, aşezându-se în 
fruntea tovarăşilor lor, ca şi cum ar fi vrut să arate că îşi bat 
joc de gloanţe. Şi, într-adevăr, n-aveau cum să se teamă, 
căci aveau înaintea lor câţiva ostatici care le serveau de 
scut. 

Agresorii avuseseră o idee diabolică. Spărgând uşa unei 
case, puseseră mâna pe locatari, două femei tinere şi un 
copilaş, şi, ţinându-i în faţa lor, curajoşi îl înfruntau pe Kav- 
ger şi armata. Cine ar fi îndrăznit să tragă, în condiţiile 
astea? 

Îngrozite, cele două femei nu opuneau nici cea mai mică 
rezistenţă. Iar copilaşul, ţinut în braţe de una din uriaşele 
brute, râdea. 

Asta depăşea în oroare tot ce şi-ar fi putut închipui Kav- 
gerul. Grozăvia scenei îl făcu să tremure până şi pe omul 
acesta tare ca stânca. îi fu frică. O paloare cadaverică îi 
acoperi chipul. 

Era totuşi timpul să ia o hotărâre. Minerii, urlând ca scoşi 
din minţi, înaintau din ce în ce mai mult. La un moment dat, 
se auziră împuşcături. Unul dintre hostelieni căzu. 

Nu mai era vreme de pierdut. în câteva minute asaltul ar fi 
dat peste cap armata şi toată populaţia Liberiei ar fi fost 
masacrată fără milă. 

— Ochiţi! comandă Kav-gerul, îngălbenindu-se mai mult. 
Soldaţii executară mişcarea cu o precizie cu adevărat 
militărească. O mie de ţevi lucitoare se îndreptară 
ameninţător asupra mulţimii. 


Aceasta era însă prea înfierbântată ca să mai dea înapoi. 
Alte focuri de revolver răniră trei soldaţi. Gloata nu mai era 
decât la zece paşi. 

— Foc! comandă Kav-geral cu voce răguşită. 

Un trăsnet înfricoşător mătură gloata. Armata îşi pierdu la 
rându-i capul. Nu trase un singur foc, ci toate cele şapte 
gloanţe din încărcătoarele puştilor. în câteva secunde, 
carabinele scuipară şapte mii de gloanţe. Apoi, se făcu o 
linişte mormântală... 

Soldaţii priviră în faţa lor, buimăciţi. Fugarii dispăreau în 
depărtare. Piaţa era pustie. 

Pustie?... Nu, căci un morman de cadavre din care şiruiau 
valuri de sânge o acoperea. Câţi erau? O mie?... O mie cinci 
sute?... Mai mult?... Greu de ştiut. 

La baza acestui groaznic morman, alături de Kennedy, 
mort, zăceau cele două femei. Una lovită de un glonţ în 
umăr, era moartă sau leşinată. Cealaltă se ridică de jos 
teafără şi fugi urlând de groază. Copilul zăcea şi el într-un 
lac de sânge. Dar - minune - nu păţise nimic şi, înveselit la 
culme de jocul acesta, nou pentru el, continua să râdă din 
toată inima. 

Pradă unei dureri sfâşietoare, Kav-gerul îşi ascunsese faţa 
în mâini ca să nu mai vadă priveliştea oribilă. Rămase aşa 
câtva timp, apoi ridică încet capul. 

Ca la o comandă, hostelienii se întoarseră spre el şi îl 
priviră în tăcere. 

Şeful lor nu le aruncă nici o privire. Nemişcat, el 
contempla spectacolul sinistru, şi pe chipul lui pustiit, 
îmbătrânit cu zece ani, curgeau două şiroaie mari de 
lacrimi. 

Răpus de durere, Kav-gerul plângea cu disperare. 

xiv. abdicarea. 

Kav-gerul plângea... 

Ce spectacol dureros plânsul unui astfel de om! Ce 
elocvenţă dureroasă în lacrimile care i se scurgeau uşor pe 
obraz. 


LIA 


Comandase: „Foc!” EI! Din ordinul lui, gloanţele făcuseră 
lacuri de sânge! Da, oamenii îl siliseră la asta, şi numai din 
vina lor se vedea pus acum pe aceeaşi treaptă cu cei mai 
odioşi dintre tiranii pe care îi urase cu o ură aşa de 
îndârjită. Ca şi ei, se bălăcise în sânge. Şi, ceva mai mult, 
era nevoit să mai verse încă sânge, să mai comită asasinate. 
Opera începută trebuia terminată, în ciuda tuturor 
aparenţelor, asta îi era datoria. 

Şi datoria aceasta Kav-gerul o privi în faţă fără teamă. 

Descurajarea lui fu de scurtă durată şi, în scurt timp, îşi 
redobândi toată energia. Lăsând bătrânilor şi femeilor grija 
de a îngropa morţii şi de a ridica răniții, porni aproape 
imediat pe urmele fugarilor. Aceştia, cuprinşi de groază, nu 
se mai gândeau la rezistenţă. Fură vânaţi zi şi noapte ca 
fiarele. 

Insula fu străbătută în toate direcţiile. Găseau în cale 
rămăşiţele prospectorilor pe care foamea îi scosese din 
bârloguri, pentru a muri de frig în cursul iernii precedente. 
Frigul conservase cadavrele, care, acum, la căldură, se 
lichefâau într-un fel de noroi uman care se amesteca cu cel 
al pământului. în trei săptămâni, aventurierii, în număr de 
aproape optsprezece mii, fură alungaţi în peninsula Dumas, 
al cărei istm fu ocupat de Kav-ger. 

Poliţia era întărită cu cei trei sute de oameni trimişi de 
Franco English GoldMining Company, care fură de un real 
folos apărătorilor ordinei. Cu toate acestea însă, situaţia 
rămânea tot îngrijorătoare. Dacă prospectorii fuseseră 
intimidaţi Ia început prin noul măcel asupra tovarăşilor lor 
şi hărţuiţi apoi necontenit, acum când se găseau din nou la 
un loc era posibil ca lucrurile să ia altă întorsătură. 
Numărul le asigura o superioritate care ar fi devenit extrem 
de primejdioasă în cazul unei ofensive a lor. 

Intervenţia societăţii franco-engleze evită primejdia 
aceasta, în scopul de a-şi asigura mâna de lucru necesară, 
cei doi directori ai ei, Maurice Reynaud şi Alexander Smith, 
propuseră Kavgerului să procedeze la o triere a 


aventurierilor şi să aleagă dintre ei vreo mie de oameni 
care să fie autorizaţi să rămână în insulă. Pe oamenii aceştia 
Gold Mining Company avea să-i ia în serviciul ei, asumându- 
şi orice răspundere. 

Kav-gerul primi favorabil propunerea aceasta, care îi da 
ocazia să slăbească forţele adversarului. Astfel că, dovedind 
un curaj care nu era cu nimic inferior celui al 
îmblânzitorului care intră în cuşca fiarelor lui, Maurice 
Reynaud şi Alexander Smith pătrunseră imediat în 
peninsulă, unde forfotea mulţimea prospectorilor revoltați. 
Opt zile mai târziu, se reîntoarseră în fruntea a o mie de 
oameni, aleşi de ei cu foarte multă atenţie. 

Isprava asta schimbă faţa lucrurilor. Cei o mie de oameni 
pierduţi astfel de răsculați reprezentau un ajutor serios 
pentru hostelieni, care, pe deasupra, mai beneficiau şi de 
avantajul disciplinei şi al armamentului lor superior. La 
rându-i, Kav-gerul pătrunse în insulă, întâmpinând mult mai 
puţină rezistenţă decât se temuse. Minerii n-avuseseră încă 
timp să-şi vină în fire. Reugşi să-i împrăştie, silindu-i, rând pe 
rând, să se îmbarce pe corăbiile trimise de la Bourg-Neuf şi 
care, în scopul acesta, pluteau în apropierea coastei. în 
câteva zile, totul fu gata, cu excepţia celor de care 
răspundeau, Maurice Reynaud şi Alexander Smith, şi care, 
de altminteri, erau în număr prea mic ca să reprezinte un 
pericol. Insula fusese deci curăţită de ultimii aventurieri, 
îmbarcaţi până la unul pe corăbii. 

Dar în ce hal lăsau insula! Pământul nu mai fusese cultivat 
şi recolta viitoare era pierdută ca şi precedenta. Lăsate de 
capul lor pe câmp, multe dintre animale pieriseră. Ca în 
primele lor luni de şedere în insulă, coloniştii erau 
ameninţaţi de foamete. 

Kav-gerul vedea foarte bine primejdia aceasta, dar îşi 
păstra tot curajul. Important era în primul rând să nu 
tărăgăneze lucrurile, înţelesese că trebuia să acţioneze ca 
un dictator, oricât de penibil i-ar fi părut rolul acesta. 


Ca şi odinioară, trebui să grupeze întâi toate resursele 
insulei, pentru a le împărţi apoi după nevoile fiecărei familii. 
Operaţie care provocă murmure până să fie dusă la bun 
sfârşit. 

De altfel, peste o lună soseau la Bourg-Neuf primele 
transporturi de alimente comandate de Kav-ger şi situaţia 
se îmbunătăţi simţitor. Datorită despotismului acesta 
binefăcător, Liberia şi Bourg-Neuf-ul îşi recăpătară în scurt 
timp însufleţirea de odinioară. Portul primi în vara aceea 
vizita a numeroase corăbii, mai numeroase chiar decât 
oricând. Printr-un noroc neaşteptat, vânătoarea de balene 
fu deosebit de productivă în anul acela, constituind ocupaţia 
permanentă pentru vreo sută de hostelieni. în acelaşi timp, 
se dădu un impuls nou exploataţiilor forestiere şi uzinei de 
conserve. Câteva sute de fuegieni, neputându-se acomoda 
cu administraţia argentiniană, părăsiră '[ara de Foc şi 
veniră să se stabilească pe insula Hoste. 

Tot în anul acela, statul hostelian achiziţiona un vapor de 
şase sute de tone, care primi numele de Yacana şi fu 
destinat comunicaţiei cu satele de pe litoral şi cu insuliţa 
Capului Horn, unde construcţia farului era terminată. 

Kav-gerul hotări să facă inaugurarea farului cu oarecare 
solemnitate şi o fixă pentru ziua de 15 ianuarie 1834. După 
atâtea nenorociri şi întâmplări dureroase prin care trecuse, 
el îşi făcea o sărbătoare din inaugurarea aceasta, care 
realiza unul dintre visele lui cele mai dragi. 

Acesta era programul şi nimeni nu se gândea la vreo 
amânare, când, deodată, evenimentele îl schimbară în mod 
brutal. 

La 10 ianuarie, cu cinci zile înainte de data fixată, un vas 
de război intră în portul Bourg-Neuf-ului. în vârful 
catargului dinapoi flutura drapelul chilian. Peste o oră, Kav- 
gerul fu anunţat că de la Bourg-Neuf sosise în goană un om 
care cerea să vorbească imediat cu el. 

— Ce este? întrebă Kav-gerul când omul fu adus în faţa lui. 


— A venit un vas de război chilian, spuse omul, gâfâind 
încă. 

— Am văzut şi eu. Pe urmă? 

— A ancorat în mijlocul portului şi debarcă soldaţi cu 
luntrile. 

— Soldaţi?... exclamă Kav-gerul. 

— Da, soldaţi chilieni... înarmaţi... o sută... două sute... trei 
sute... Caroly n-a avut timp să-i numere şi a preferat să mă 
trimită în grabă ca să vă anunţ. 

Incidentul părea, într-adevăr, ciudat. Debarcarea acestor 
soldaţi nu era de loc normală, şi prudenţa cerea luare 
precauţiilor necesare. 

— Vin!... exclamă deodată omul, arătând cu degetul, prin 
fereastra deschisă, în direcţia Bourg-Neuf-ului. 

Într-adevăr, pe şosea înainta un detaşament de soldaţi, pe 
care Kav-gerul îl evalua la cel mult o sută cincizeci de 
oameni. 

Mirat şi, totodată, îngrijorat, guvernatorul dădu repede o 
serie de ordine. Emisari plecară în toate direcţiile. Apoi, 
aşteptă calm sosirea soldaţilor. 

Peste un sfert de oră, trupa chiliana sosea în piaţă şi lua 
poziţie în faţa Palatului, sub ochii miraţi ai hostelienilor. Un 
ofiţer în ţinută de gală se apropie de uşă şi ceru să 
vorbească cu guvernatorul. 

Fu condus imediat în camera în care se afla Kav-gerul şi 
uşa se închise fără zgomot în urma lui. O clipă mai târziu, 
un huruit înăbuşit arăta că toate uşile exterioare erau 
închise rând pe rând. Fără să bănuiască, ofiţerul chilian era 
virtualmente prizonier. 

Acesta însă nu părea deloc îngrijorat. Se oprise la câţiva 
paşi de prag, cu mâna la bicornul împodobit cu pene, cu 
ochii fixaţi asupra Kav-gerului, care, în picioare între cele 
două ferestre, păstra o nemişcare de statuie. 

Kav-gerul fu cel care luă întâi cuvântul. 

— Cred că o să-mi explicaţi, domnule, spuse el, ce 
înseamnă debarcarea aceasta a unei trupe înarmate pe 


insula Hoste. După câte ştiu eu, nu suntem în război cu 
Chile. 

Ofiţerul chilian îi întinse un plic voluminos. 

— Domnule guvernator, răspunse el, daţi-mi voie mai întâi 
să vă prezint scrisoarea prin care guvernul meu mă 
acreditează pe lângă dumneavoastră. 

Kav-gerul desfăcu plicul şi citi cu atenţie scrisoarea pe 
care o conţinea. 

— Domnule, spuse el calm când termină, guvernul chilian, 
după cum ştiţi probabil, vă pune prin scrisoarea aceasta la 
dispoziţia mea pentru restabilirea ordirei pe insula Hoste. 

Ofiţerul se înclină în tăcere. 

— Guvernul chilian a fost rău informat, domnule, continuă 
Kav-gerul. E adevărat că au fost unele tulburări pe insulă, 
dar în prezent ordinea este complet restabilită. 

Încurcat, ofiţerul nu spuse nimic. 

— în condiţiile acestea, reluă Kav-gerul, deşi recunoscător 
faţă de bunăvoința guvernului chihan, cred de cuviinţă să 
declin oferta pe care mi-o face şi vă rog să binevoiţi a 
considera misiunea dumneavoastră terminată. 

Ofiţerul părea din ce în ce mai încurcat. 

— Cuvintele dumneavoastră vor fi transmise, cu toată 
exactitatea, guvernului meu, domnule guvernator, zise el, 
dar veţi înţelege că, atât timp cât nu primesc noi dispoziţii, 
nu mă pot sustrage executării instrucţiunilor care mi s-au 
dat. 

— Instrucţiuni care constau în...? 

— în a instala pe insula Hoste o garnizoană, care, sub 
înalta dumneavoastră autoritate şi sub comanda mea 
directă, va coopera la restabilirea şi menţinerea ordinei. 

— Foarte bine! spuse Kav-gerul. Dar dacă, de exemplu, m- 
aş opune instalării acestei garnizoane? Instrucţiunile 
dumneavoastră prevăd cazul acesta? 

— Da, domnule guvernator. 

— Şi ce aveţi ordin să faceţi în cazul acesta? 

— Să trec peste orice. 


— Prin forţă? 

— La nevoie, da, însă sper că nu voi fi silit la asta. 

— Uite ceva precis, aprobă netulburat Kav-gerul. La drept 
vorbind, mă cam aşteptam la aşa ceva... N-are a face! 
Problema este cât se poate de clară. Veţi admite totuşi, faţă 
de gravitatea situaţiei, că nu pot acţiona prea uşuratic şi că, 
prin urmare, am nevoie de oarecare timp de gândire. 

— Voi aştepta, domnule guvernator, până ce îmi veţi face 
cunoscut hotărârea dumneavoastră. 

Salută din nou milităreşte şi se întoarse, pornind spre uşă. 
Uşa aceasta era însă încuiată. Surprins, se întoarse din nou 
spre uşă. 

— Nu cumva am căzut într-o cursă? întrebă el cu 
nervozitate. 

— O să-mi permiteţi să găsesc întrebarea amuzantă, 
răspunse ironic Kav-gerul. Cine dintre noi s-a făcut vinovat 
de cursă? Nu credeţi că acel care, în plină pace, năvăleşte 
înarmat într-o ţară prietenă? 

Ofiţerul se înroşi puţin. 

— Domnule guvernator, spuse el, cunoaşteţi motivele 
acestei aşa zise năvăliri. Nici guvernul meu, nici eu nu 
putem fi răspunzători de interpretarea pe care o daţi unui 
demers aşa de simplu în realitate. 

— Sunteţi sigur? întrebă calm Kav-gerul. Mi-aţi putea da 
cuvântul dumneavoastră de onoare că guvernul chilian nu 
urmăreşte alt scop decât cel oficial şi mărturisit? O 
garnizoană mai poate face şi altceva decât să protejeze. 
Cea pe care aveţi misiunea de a o instala aici ar putea fi de 
mare ajutor în cazul când Chile s-ar întâmpla să regrete 
tratatul din 26 octombrie 1881, care ne-a dat nouă 
independenţa. Ofiţerul se înroşi din nou. 

— Nu este în căderea mea să discut ordinele şefilor mei, 
spuse el. Sunt dator doar să le execut orbeşte. 

— Foarte adevărat, recunoscu Kav-gerul, dar şi eu am 
datoriile mele, care se confundă cu interesele poporului pe 


care îl conduc. Este foarte firesc deci că vreau să cântărese 
bine ceea ce îmi poruncesc interesele acestea să fac. 

— M-am opus eu la asta? răspunse ofiţerul. Fiţi sigur, 
domnule guvernator, că voi aştepta cu plăcere oricât va fi 
nevoie. 

— Nu e de ajuns. Trebuie să aşteptaţi aici. 

— Aici? Mă consideraţi prizonier? 

— Da, declară Kav-gerul. Ofiţerul ridică din umeri. 

— Uitaţi, spuse el făcând un pas spre fereastră, că este de 
ajuns să chem... 

— încercaţi! îl întrerupse Kav-gerul, tăindu-i drumul. 

— Cine m-ar împiedica? 

— Eu. 

Ochi în ochi, cei doi bărbaţi se priviră ca doi luptători gata 
să se încaiere. După o clipă de şovăială, ofiţerul dădu 
înapoi. îşi dădu seama că nu putea face nimic împotriva 
bătrânului acesta voinic, cu umeri largi de atlet, a cărui 
atitudine maiestuoasă îl impresiona fără voia lui. 

— Aşa, aprobă Kav-gerul. Să ne reluăm fiecare locul şi 
aşteptaţi liniştit răspunsul meu. 

Amândoi erau în picioare. între cele două ferestre, Kav- 
gerul era aşa de cufundat în gânduri, că uitase cu totul de 
prezenţa adversarului său. Studia cu calm şi metodic 
problema care i se punea. 

În primul rând, mobilul guvernului chilian. Mobil care nu 
era greu de ghicit. Necesitatea de a pune capăt tulburărilor 
din insulă era doar un pretext. O protecţie care se impune 
cu de-a sila se aseamănă grozav de mult cu o anexare în 
toată regula. De ce însă îşi călca Chile astfel 
angajamentele? Evident că din interes; dar care era 
interesul acesta? Prosperitatea insulei nu era de ajuns 
pentru a explica revirimentul acesta. Intervenise un factor 
nou, hotărâtor; descoperirea minelor de aur, care dădea alt 
aspect situaţiei. Acum, când era dovedit că insula Hoste 
poseda în adâncurile solului o comoară, Chile înţelegea să-şi 


aibă partea din bogăţia asta neaşteptată şi regreta gestul 
uşuratic de odinioară. Limpede ca lumina zilei. 

De altfel, nu cauzele atitudinii guvernului chilian 
constituiau cea mai importantă preocupare pentru Kav-ger. 
El trebuia în primul rând să răspundă la ultimatumul primit. 

Să se împotrivească? De ce nu? Nu de cei o sută cincizeci 
de soldaţi chilieni se putea lăsa intimidat Kav-gerul, şi nici 
vasul de război ancorat în port nu-i impunea mai mult. Ar fi 
fost în stare să trimită până în Liberia câteva obuze care ar 
fi făcut mai mult zgomot decât pagube. Şi pe urmă?... Ar fi 
terminat muniţiile şi ar fi fost nevoit să-şi ia frumuşel 
tălpăşiţa, dacă cele trei tunuri hosteliene nu i-ar fi venit de 
hac până atunci. 

Da, s-ar fi putut împotrivi fără nici un risc. Dar asta 
însemna luptă, vărsare de sânge. Şi de ce? Ca să apere 
indepedenţa hostelienilor? Mai erau ei liberi oare, odată ce 
se încovoiaseră cu atâta supunere în mâinile energice ale 
unui stăpân? Ca să-şi salveze propria-i autoritate? De ce? 
Merita asta sacrificarea atâtor vieţi? Se dovedise el mai 
altfel decât ceilalţi conducători care stăpânesc ţările 
globului? 

Nu, nu fusese nici mai bun, nici mai rău decât alţii, şi asta 
numai din cauză că funcţia de conducător de oameni 
impune obligaţii de care nimeni nu poate scăpa uşor. Oricât 
de bine intenţionat fusese, nu putea evita săvârşirea 
aceloraşi crime de care îi învinuise până atunci pe 
stăpânitorii pământului. Cel animat de spiritul libertăţii 
oprimase, egalitarul îşi judecase semenii, pacifistul făcuse 
război, filosoful altruist decimase mulţimea, şi groaza lui de 
sânge vărsat îl făcuse să verse şi mai mult. 

Niciuna dintre faptele lui nu se potrivea cu teoriile de 
odinioară, în primul rând, se convinsese de imperfecţiunea 
înnăscută a oamenilor şi fusese nevoit să-i ducă de mână ca 
pe nişte copii mici. Apoi, patimile de tot felul, care sunt 
inerente firii unora dintre ei, provocaseră o serie de drame 
care justificaraseră întrebuinţarea forţei brutale. Se 


convinsese, în sfârşit, că solidaritatea grupurilor sociale nu 
este inferioară celei dintre indivizi şi că un popor nu poate 
rămâne izolat în mijlocul celorlalte naţiuni. 

Îşi aminti apoi de invazia patagonilor. La fel cu oricare alt 
şef al unui grup social, Kav-gerul fusese nevoit să ucidă 
pentru a se apăra. 

Descoperirea minelor de aur, alt flagel, adusese pe insulă 
miile de aventurieri, împotriva cărora uzase iarăşi de forţă. 
Din ordinul lui, sângele cursese din belşug. 

Şi acum să dea din nou semnalul de luptă, care putea fi 
mai sângeroasă decât cele precedente, numai pentru a 
rămâne în fruntea hostelienilor? Oricare altul în locul lui ar 
fi fost un şef tot aşa de bun sau de rău ca şi el. Şi atunci, de 
ce să lupte? 

Pe urmă, era aşa de scârbit! Hecatomba, carnajul 
monstruos săvârşit din ordinul lui îl obseda necontenit. Nu 
mai putea suporta. lată unde ajunsese! Privi îngrozit în 
urmă-i lungul drum pe care îl parcursese în viaţă. Pe 
marginea lui zăceau zdrenţuite ideile care alcătuiseră fiinţa 
lui morală şi cărora le sacrificase totul. în urma lui nu mai 
era decât neant. Sufletul îi era pustiit... un deşert imens 
presărat cu ruine. 

Ce putea face? Să moară?... Da, ar fi fost logic, dar nu se 
putea hotărî. Nu fiindcă i-ar fi fost frică de moarte, pe care 
o considera o etapă de viaţă tot aşa de firească ca şi 
naşterea. Dar îi repugna actul acesta, pe care îl considera 
laş. Era dator să trăiască, şi datoria aceasta îi poruncea să 
rămână în viaţă. 

Rămase timp îndelungat cufundat în gânduri. Abia într-un 
târziu păru că îşi aduce aminte de ofiţerul chilian, care 
fierbea de nerăbdare. 

— Domnule, îi spuse el, adineauri m-aţi ameninţat cu 
întrebuinţarea forţei! Pe a noastră o cunoaşteţi? 

— A dumneavoastră?... repetă mirat ofiţerul. 

— Uitaţi-vă şi convingeţi-vă, zise Kav-gerul făcându-i semn 
să se apropie de fereastră. 


În piaţă se aliniau cei o sută cincizeci de soldaţi chilieni. 
Situaţia lor părea foarte critică, căci mai bine de cinci sute 
de hostelieni cu armele încărcate îi înconjurau. 

— Armata hosteliană numără astăzi cinci sute de puşti, 
spuse calm Kav-gerul. Mâine va număra o mie. Poimâine, o 
mie cinci sute. 

Ofiţerul era galben ca ceara. în ce dandana intrase! 
Misiunea lui părea iremediabil compromisă. încercă totuşi 
să-şi facă curaj. 

— Crucişătorul, zise el cu o voce nesigură. 

— Nu ne pasă de el, îl întrerupse Kav-gerul. Avem şi noi 
tunuri. 

— Chile, încercă din nou ofiţerul, nevoind să se dea bătut. 

— Da, îl întrerupse din nou Kav-gerul. Chile mai are vase 
de război şi soldaţi. De acord. Dar nu prea ar nimeri-o cu 
noi. Insula Hoste numără în prezent mai bine de şase mii de 
oameni şi nu s-ar preda aşa uşor. Fără să mai punem la 
socoteală că dumneavoastră ne-aţi servi la nevoie drept cei 
mai buni ostatici. 

Ofiţerul tăcu. 

— în sfârşit, ştiţi cine sunt eu? adăugă Kav-gerul. Chilianul 
îşi aruncă ochii asupra adversarului său şi se tulbură şi mai 
mult. 

— Ce vreţi să spuneţi prin asta? se bâlbâi el. în urmă cu 
doisprezece sau treisprezece ani, comandantul lui Ribarto a 
crezut că vă recunoaşte, şi pe seama asta au circulat 
diferite zvonuri. Dar zvonurile acestea erau, probabil, 
eronate, deoarece chiar dumneavoastră le-aţi dezminţit. 

— Dimpotrivă, erau foarte întemeiate, spuse Kav-gerul. 
Astfel că, înţelegeţi, mi-ar fi foarte u«or să găsese aliaţi 
destul de puternici ca să dea de gândit guvernului chilian. 

Ofiţerul nu răspunse nimic. Părea copleşit. 

— Fiţi sigur că sunt în situaţia nu de a ceda pur şi simplu, 
ci de a trata de la egal la egal. 

Ofiţerul ridică uimit capul. Auzise bine?... Să trateze?... 
Putea ieşi cu bine din întâmplarea neverosimilă în care 


intrase prosteşte până în gât? 

— Rămâne de văzut dacă aşa ceva este cu putinţă, 
continuă însă Kav-gerul. Nici nu ştiu cu ce puteri sunteţi 
învestit. 

— Cu cele mai depline puteri, afirmă cu vioiciune ofiţerul. 

— în scris? 

— în scris. 

— Vă rog să dovediţi, spuse liniştit Kav-gerul. Ofiţerul 
scoase din buzunarul interior al tunicii un plic pe care îl 
întinse Kav-gerului. 

— Poftiţi, zise el. 

Dacă ar fi cedat de prima oară, fără nici o rezistenţă, Kav- 
gerul n-ar fi putut obţine niciodată documentul acesta, pe 
care îl citi cu toată atenţia. 

— E în regulă, declară el. Prin urmare, semnătura 
dumneavoastră are toată valoarea. Să vorbim deschis. 
Guvernul chilian vrea să redevină suveran pe insula Hoste. 
Aş putea să mă împotrivesc; consimt totuşi. Am însă de pus 
unele condiţii. 

— Vă ascult, spuse ofiţerul. 

— în primul rând, guvernul chilian nu va pune alt impozit 
în afară de cel pe producţia de aur. în privinţa minelor, are 
toată libertatea să procedeze cum va crede de cuviinţă. 

Ofiţerul nu-şi putea crede urechilor. Uite că obținea 
esenţialul, fără nici o dificultate şi fără nici o discuţie! 

— Suzeranitatea Republicii chiliene se va mărgini numai la 
perceperea unui impozit asupra minelor de aur. în afară de 
asta, insula Hoste îşi va păstra autonomia. Chile va putea 
numi un reprezentant cu titlul de consilier, iar conducerea 
efectivă va fi exercitată de un comitet ales şi de un 
guvernator numit de mine. 

— Guvernator veţi fi dumneavoastră, nu? întrebă ofiţerul. 

— Nu, protestă Kav-gerul. Am nevoie de toată libertatea şi 
mă retrag, rezervându-mi doar dreptul de a numi un 
succesor. 

Ofiţerul asculta uimit declaraţiile acestea neaşteptate. 


— Succesorul meu se numeşte Dick, reluă melancolic 
Kavgerul, după o scurtă pauză. N-are alt nume. Este tânăr, 
abia are douăzeci şi doi de ani, dar eu l-am format şi 
răspund de el. Acestea sunt condiţiile mele... 

— Le primese, declară cu vioiciune ofiţerul, fericit la culme 
de deznodământul acesta nesperat. 

— Foarte bine, aprobă Kav-gerul. Voi redacta acum în scris 
înţelegerea noastră. 

Se apucă de lucru şi, peste o oră, tratatul fu semnat în trei 
exemplare de către ambele părţi contractante. 

— Unul dintre exemplarele acestea este pentru guvernul 
dumneavoastră, spuse Kav-gerul, al doilea pentru 
succesorul meu. Al treilea rămâne în păstrarea mea. Şi 
acum, adăugă el, mai este o problemă de rezolvat: situaţia 
mea personală. Vă rog să citiţi şi tratatul acesta. 

Ofiţerul se supuse. Pe măsură ce citea, chipul lui exprima o 
uimire crescândă. 

— Cum! exclamă el când termină, este serioasă 
propunerea asta a dumneavoastră? 

— Aşa de serioasă, răspunse Kav-gerul, încât fac din ea o 
condiţie sine qua non a consimţământului meu la toate cele 
stabilite până acum. Primiţi? 

— Fireşte, afirmă ofiţerul. Apoi semnă. 

— Nu mai avem nimic de discutat, încheie atunci Kav-gerul 
conversaţia. îmbarcaţi-vă imediat oamenii. Mâine poate fi 
inaugurat noul regim. Voi face tot ce este necesar pentru ca 
lucrurile să meargă uşor şi repede. Până atunci îrsă, vă rog 
să păstraţi cel mai mare secret în privinţa asta. 

Imediat după plecarea ofițerului, Kav-gerul trimise după 
Caroly. în aşteptare, scrise o scurtă scrisoare, pe care o vâri 
într-un plic, împreună cu un exemplar din tratatul încheiat 
cu guvernul chilian. Tocmai terminase, când intră indianul. 

— Ai să încarci pe Wel-Kiej toate astea, spuse Kav-gerul 
întinzându-i lui Caroly o listă lungă, cuprinzând între altele 
şi o cantitate de praf de puşcă, gloanţe şi alimente. 


Deşi obişnuit să se supună orbeşte, de data aceasta Caroly 
nu-şi putu stăpâni mirarea. La toate întrebările lui, însă, 
Kav-gerul nu avu decât un răspuns: 

— Fă ce ţi-am spus! Fu chemat apoi Dick. 

— Copilul meu, îi spuse Kav-gerul, dându-i plicul pe care 
tocmai îl lipise, ia plicul acesta. Ai să-l deschizi mâine, la 
răsăritul soarelui. 

— Am înţeles, spuse Dick, fără să-şi trădeze în nici un fel 
nedumerirea. 

Primise un ordin, şi ordinele se execută, nu se discută. 

— Bine, reluă Kav-gerul. Acum, du-te, copilul meu, şi 
conformează-te întocmai instrucţiunilor mele. 

Rămas singur, Kav-gerul se apropie de fereastră şi ridică 
perdelele. în faţa lui se întindea Liberia, ceva mai departe, 
BourgNeuf-ul, iar şi mai departe, catargele corăbiilor 
ancorate în port. Se însera şi muncitorii se întorceau de la 
lucru. Ferestrele caselor începură să se lumineze. Oraşul 
acesta, activitatea aceasta prosperă, liniştea, ordinea, 
bunăstarea, toate erau opera lui. în câteva clipe, tot 
trecutul i se perindă prin faţa ochilor şi el suspină, obosit, 
istovit, dar mândru. 

Sosise timpul să se gândească şi la el însuşi. Avea să 
dispară pe tăcute din mijlocul mulţimii acesteia din care 
făcuse un popor bogat, fericit şi puternic. Poporul acesta 
avea să aibă alt stăpân şi probabil că nici n-avea să observe 
schimbarea. 

El însă se ducea să moară, aşa cum trăise, în libertate. Nu 
voia să asiste la mâhnirea nimănui, nu avea să-i strângă în 
braţe înainte de a pleca nici pe credinciosul Caroly, nici pe 
Harry Rhodes, nici pe devotatul Hartlepool, nici pe copiii 
lui, Halg şi Dick. La ce bun? Evada din mijlocul omenirii 
pentru a doua oară. Dragostea lui devenea din nou întinsă 
cât întreg universul, impersonală ca aceea a unui zeu şi nu 
mai avea nevoie de gesturi copilăreşti pentru a se satisface: 
avea să dispară asemenea unei fantome tăcute în negura 
unei dimineţi. 


Întunericul creştea mereu. Ferestrele caselor se 
întunecară una câte una şi bezna deveni de nepătruns. 

Kav-gerul ieşi din Palat şi porni spre Bourg-Neuf. Drumul 
era pustiu. Nu întâlni pe nimeni. 

Wel-Kiej-vX se legăna uşor lângă chei. Sări în barcă şi 
desfăcu frânghiile care o legau de țărm. Ceva mai departe 
se distingea vag forma întunecată a vasului de război 
chilian, de pe bordul căruia bătu chiar atunci miezul nopţii. 

Cu pânzele întinse, barca prinse viteză şi porni spre 
ieşirea portului. Ajunsă în afara digului, îşi mări iuţeala, sub 
adierea unui vântuleţ răcoros de nord-vest. Kav-gerul sta 
gânditor la cârmă, ascultând murmurul confuz al valurilor. 

Când voi să arunce o privire în urmă-i, era prea târziu. 
Piesa se jucase, cortina căzuse. Bourg-Neuf-ul, Liberia, 
insula Hoste, totul dispăruse în noapte. Aparţineau de acum 
trecutului. 

XV. singur! 

Cu grijă să nu depăşească clipa fixată, Dick desfăcu plicul 
pe care i-l dăduse Kav-gerul. Citi: „Fiul meu, Sunt dezgustat 
de viaţă şi vreau linişte. Când vei citi aceste cuvinte, voi fi 
departe, fără gând de înapoiere. îmi pun soarta în mâinile 
tale. Eşti încă prea tânăr pentru a-ţi asuma o asemenea 
răspundere, dar sunt sigur că vei fi la înălţime. 

Respectă cu sfinţenie tratatul semnat de mine cu Chile, 
dar cere dârz reciprocitatea. După ce zăcămintele aurifere 
vor fi secătuite, probabil că guvernul chilian va renunţa de 
bunăvoie la o suzeranitate pur şi simplu formală. 

Tratatul acesta le răpeşte hostelienilor insula Horn, care 
devine proprietatea mea personală. Au s-o recapete după 
moartea mea. Acolo mă retrag, acolo vreau să trăiesc şi să 
Mor. 

Dacă Chile nu-şi respectă angajamentele, aminteşte-ţi de 
mine. Dar numai în cazul acesta. Uită unde mă aflu! Nu este 
o rugăminte. Este un ordin, ultimul. 

Adio. Să n-ai decât o ţintă: Dreptatea; decât o singură ură: 
Sclavia; decât o singură dragoste: Libertatea”. 


În clipa în care Dick, adânc mişcat, citea testamentul 
omului căruia îi datora atât, acesta, cufundat în gânduri 
negre, îşi continua drumul pe întinderea nesfârşită a 
oceanului. La bordul WelkKiej-ului, pe care o conducea 
singur, nimic nu se schimbase. 

Când zorii împurpurară cerul cu mănunchiuri de văpăi 
luminoase, Kav-gerul privi îngândurat orizontul de sud. în 
depărtare apărea insula Horn, scăldată în lumina 
crescândă. Kav-gerul rămase îndelung timp cu privirea 
aţintită asupra acelui abur confuz care însemna sfârşitul 
călătoriei lui, nu al celei pe care o efectua în clipa aceea; ci 
al lungii călătorii care ce cheamă viaţa. 

Pe la ora şase dimineaţa, ajunse cu barca într-un golfuleţ 
mic şi trase la țărm, unde debarcă imediat. După ce 
descarcă puţinul bagaj pe care-l luase cu el, puse mâna pe 
secure şi făcu o spărtură într-unui din pereţii bărcii. Prin 
gaura produsă, apa începu să năvălească cu furie şi Wel- 
Kiej, clătinându-se ca o fiinţă vie lovită mortal, se înclină 
spre babord, oscilă o clipă, apoi se scufundă. Kav-gerul 
privea cu un aer posomorât agonia bărcii care îl purtase 
atâta amar de vreme pe întinsul mărilor şi al oceanelor. 
Simţea năpădindu-l ruşinea şi remuşcările, ca în faţa unei 
crime. Prin crima aceasta ucisese în acelaşi timp şi trecutul. 
Ultimul fir care îl lega cu restul lumii era tăiat definitiv. 

Ziua întreagă fu ocupat cu transportarea până la far a 
obiectelor pe care le adusese cu el şi cu vizitarea 
amănunţită a domeniului său. Farul, dispozitivele gata de 
funcţionare, locuinţa aranjată, totul era în perfectă regulă. 
Pe de altă parte, din punct de vedere material nu putea 
avea nici o grijă. Magazia era aprovizionată din belşug cu 
alimente, fără să mai punem la socoteală păsările pe care 
le-ar fi vânat şi care i-ar fi procurat oricând o variaţie în 
alimentaţie. După ce termină cu instalarea, pe seară, ieşi 
afară din casă. La o mică depărtare de uşă zări o grămadă 
de pietre, dintre care una îi atrase în mod special atenţia. 
Se rostogolise pe marginea platoului şi era de ajuns o cât 


de uşoară lovitură pentru a o face să se rostogolească în 
valuri. 

Kav-gerul se apropie. O lucire de dispreţ şi ură îi trecu 
prin ochi. 

Nu se înşelase. Piatra aceasta, dungată de vinişoare 
strălucitoare, era un cuarţ aurifer. Sta aruncată acolo jos, 
ca un pietroi fără valoare. 

Astfel, metalul acesta blestemat îl urmărea până şi aici! îşi 
reaminti dezastrele abătute asupra insulei Hoste, 
înnebunirea coloniei, invazia aventurierilor sosiți din toate 
colţurile lumii, foamea... mizeria... mina... 

Cu o lovitură de picior, împinse enormul bolovan în 
prăpastie, apoi înainta până la marginea capului. 

Înapoia lui se înălța pilonul metalic în vârful căruia avea să 
scânteieze pentru prima oară raza luminoasă călăuzitoare 
de nave. 

Kav-gerul cuprinse într-o privire melancolică întreg 
orizontul. 

Mai fusese într-o seară pe insula aceasta pustie. In seara 
aceea, tunul Jonathan-vlm bubuia lugubru în noapte. Ce 
amintire!... Trecuseră treisprezece ani de atunci! 

Astăzi, pustiul era mai sinistru ca oricând. în jurul lui, cât 
vedea cu ochii, din toate părţile, numai apă. lar dincolo de 
linia orizontului, miseterioasa Antarctică, împărăţia morţii, 
o lume albă de gheţuri. 

Ce destin potrivnic îl mânase până aici? N-ar fi depins 
decât de el ca să fie unul dintre puternicii oameni fericiţi ai 
globului!... Şi totuşi, aici ajunsese...! 

De altfel, nicăieri nu ar fi putut suporta mai uşor 
dureroasa povară a vieţii decât în acest colţ pustiu de 
univers. Dramele cele mai sfâşietoare sunt cele care se 
petrec şi rămân în adâncul sufletului. Pentru cei care au 
trecut prin astfel de suferinţe, nu mai există altă alternativă 
decât moartea sau sihăstria. Kav-gerul alesese sihăstria. 
Stânca aceasta pustie era o chilie cu ziduri nepătrunse de 
lumină şi spaţiu. 


La urma urmei, aşa-i fusese destinul. Murim, dar faptele 
noastre nu pier, căci ele se perpetuează în consencinţe 
infinite. Trecători de-o clipă pe pământul acesta, paşii noştri 
lasă în nisipul efemerului drum urme veşnice. Nu se 
întâmplă în viaţa noastră pământească nici cel mai mic 
eveniment care să nu fie determinat de ceea ce l-a 
precedat, iar viitorul este alcătuit din prelungiri 
necunoscute în trecut. 

Oricare ar fi fost viitorul acesta, chiar dacă poporul pe 
care îl crease ar fi dispărut, chiar dacă pământul ar fi pierit, 
fărâmiţat în infinitul cosmic, opera Kav-gerului nu avea să 
moară niciodată. 

Aşa gândea Kav-gerul, stând drept ca o coloană semeaţă 
de granit în licărirea ultimelor raze ale apusului, care-i 
aureau barba albă ca zăpada, şi contemplând imensa 
întindere de apă şi cer unde, departe de toţi, avea să 
trăiască liber, singur - până la moarte. 


SFÂRŞIT