Jules Verne — Naufragiatii de pe Jonathan

JULES VERNE 
NAUFRAGIAŢII 


I. Guanacul 


DE PE „JONATHAN" 
Editor: Lucian BORLEANU 
Redactor: Dan Adrian OLARU 
DTP: Grupul Editorial LUCMAN 
Ilustrații: Ana SILAGHI 
Coperta: Vanda DUŢA 
Editura Lucman, 2005 
Toate drepturile pentru ediţia de faţă sunt rezervate 
Editurii Lucman. 
Reproducerea parţială sau integrală a textului 
fără acordul editurii este interzisă şi va fi pedepsită conform 
legilor în vigoare. 
Comenzile pot fi trimise pe adresa editurii: 
Editura Lucman 
Bucureşti, Bd. Al. |. Cuza nr. 91, Sector 1 
Telefon/fax: 021.222.53.17 
e-mail: comenziQlucman.ro 
www.lucman.ro 
ISBN: 973-723-044-2 
JULES VERNE 
NAUFRAGIAŢII 
DE PE 
„JONATHAN" 
Traducere 
de 
JEAN POPESCU-HÂRSOVA 
LUCMAN 


Un animal grațios, cu gâtul lung elegant arcuit, cu crupa plină, 
picioare nervoase, lungi şi subţiri, părul roşcat bălţat cu alb, cu 
coadă scurtă, egretă stufoasă de păr. Numele lui localnic: 


guana- 


co; în româneşte: guanac. Văzute de departe, rumegătoarele 


aces- 


tea dau deseori iluzia că ar fi cai cu călăreţi în spate, şi mulți 


călă- 


tori s-au lăsat înşelaţi de aparenţa aceasta, luând drept o ceată 


de 


călăreţi câte una dintre turmele lor învălmăşite în galop năvalnic 


la orizont. 


Unică fiinţă vie vizibilă în regiunea aceea pustie, guanacul de 
care este vorba în rândurile de faţă, se opri pe creasta unei 


coline 


pierdute în mijlocul unei prerii întinse în care trestiile foşâiau 


zgo- 


motos, tremurându-şi vârfurile ascuțite deasupra tufelor de 


mărăci- 


niş. Cu botul în vânt, aspira adierile uşoare ale unui vântuleţ din 
est. 

Câmpia era brăzdată ici şi colo de râpele formate de ploile fur- 
tunoase care scrijeliseră pretutindeni solul moale. Adăpostit de 
una dintre adâncăturile acestea, la o mică depărtare de colină, 
un 

indian se apropia neobservat de guanacul nostru. Aproape gol, 
acoperit doar cu câteva petece de blană, înainta pe tăcute, 
târându-se pe iarbă în aşa fel ca să nu sperie vânatul pe care îl 
ochise. Cu toate acestea însă, animalul simţea apropierea 
primejdiei şi începuse să dea semne de nelinişte. 

Deodată, un lasou se auzi şuierând prin aer. Ţintită asupra ani- 
malului, fâşia subţire de piele nu-şi atinse obiectivul; alunecă pe 
crupă şi căzu jos. 

Lovitura dăduse greş. Guanacul o rupse la fugă. Când india- 

nul ajunse în vârful colinei, vânatul dispăruse în tufişurile din 
apropiere. 

Dar dacă guanacul era în afară de orice primejdie, nu tot aşa 
stăteau lucrurile şi cu omul. 

După ce strânse lasoul, al cărui capăt era prins la cingătoare, 
indianul se pregătea tocmai să coboare, când un răget furios 
izbucni la câţiva paşi de el şi în aceeaşi clipă o fiară se repezi 
asupra lui. 

Era un jaguar uriaş, cu blana cenuşie bălţată cu negru. India- 
nul ştia cât de feroce este animalul acesta, capabil să-l sfâşie 
dintr-o singură muşcătură. Făcu un salt înapoi. Spre nenorocul 
lui însă, se împiedecă de o piatră şi căzu. încercă să se apere cu 
un fel de cuţit făcut dintr-un os de focă, foarte ascuţit, pe care 
reuşise să şi-l tragă de la brâu. O clipă crezu chiar că are să se 
poată ridica pentru a susţine lupta în condiţii mai favorabile. Dar 
nu avu timp. 

Uşor rănit, jaguarul turba de furie, şi sărmanul indian, trântit la 
pământ şi sfâşiat de ghearele fiarei, părea iremediabil pierdut. 
Chiar în clipa aceea însă, răsună pocnetul scurt a unei cara- 
bine şi jaguarul se prăbuşi fulgerat, cu inima străpunsă de 
glonte. 

La o sută de paşi de acolo, un norişor alburiu se destrăma prin- 
tre stâncile falezei. Pe una dintre stâncile acestea sta în picioare 
un om cu carabina la ochi. 


Cu trăsături ariene foarte pronunţate, bărbatul acesta nu era 
compatriot cu rănitul. Nu avea pielea negricioasă, cu toate că 
era 

foarte bronzat, nici nasul turtit, nici pomeţii ieşiţi în afară, şi nici 
ochii mici care caracterizează rasa indigenă. Dimpotrivă, figura 
îi era inteligentă, şi fruntea lui înaltă era cutată de o mulţime de 
încreţituri, proprii oamenilor obişnuiţi să gândească. Părul, tuns 
scurt, era aproape cărunt. Cu toate acestea, nu părea să aibă 
mai 

mult de patruzeci-patruzeci şi cinci de ani. Era înalt şi părea 
înzestrat 

9 

cu o putere de atlet, o constituţie viguroasă şi o sănătate de 
fier. 

Din chipul energic şi grav, ca şi din toată făptura lui, respira un 
aer de mândrie, o trufie cu totul diferită de orgolioasa vanitate a 
proştilor, lucru care îi dădea o adevărată nobleţe în atitudine şi 
gesturi. 

Când îşi dădu seama că nu mai era nevoie să tragă încă odată, 
noul venit lăsă carabina în jos, o dezarma, o luă la subţioară şi 
se întoarse cu faţa spre sud. 

în direcţia aceea se întindea ţărmul larg al oceanului. 
Aplecându-se 

spre poalele falezei, omul nostru strigă: „Caroly!..." şi adăugă 
două 

sau trei cuvinte într-o limbă aspră şi guturală. 

Câteva minute mai târziu, printr-o crăpătură a falezei, apăru 

un adolescent de vreo şaptesprezece ani, urmat de aproape de 
un 

bărbat în puterea vârstei. judecând după aspectul lor fizic, cu 
totul 

deosebit de cel al albului, amândoi păreau a fi indieni. Cel mai 
în vârstă era bine făcut, cu umerii largi, pieptul bombat, capul 
mare 

pe un gât puternic, avea pielea aproape neagră, părul ca 
abanosul, 

ochii vii şi barba foarte rară, formată doar din câteva fire 
răzlețe. 

Caracterele animalităţii, însă o brutalitate blândă şi mângâie- 
toare, se luptau pe chipul lui cu cele ale umanităţii; îl puteai 


com- 
para mai degrabă cu un câine bun şi credincios decât în mod 
para- 

doxal cu o fiară sălbatică. De altfel, graba şi supunerea cu care 
răspundea chemării stăpânului său nu era alta decât cea a 
unuia 

dintre acei curajoşi câini Terra-Nova, care sunt pentru om mai 
mult un prieten decât un tovarăş-servitor. 

Cât despre băiat, fiul lui, probabil, un tânăr cu corpul suplu 

ca de şarpe şi complet gol, el părea superior tatălui său din 
punct 

de vedere intelectual. Fruntea lui mai largă, ochii plini de foc 
expri- 

mau inteligenţă şi - ceva mai mult - cinste şi sinceritate. 

Ajunşi sus pe colină, după câteva cuvinte schimbate în limba 
localnică, grai caracterizat printr-o aspirare scurtă a jumătăţii 
majorităţii cuvintelor, cei trei oameni se îndreptară spre rănitul 
care zăcea întins lângă jaguarul mort. 

Nefericitul îşi pierduse cunoştinţa. Din pieptul sfâşiat de fiară, 
sângele curgea în şiroaie. Cu toate acestea, simțind mâinile care 
îl atingeau, deschise ochii. 

Când îi văzu pe cei care îi veneau în ajutor, privirea i se lumină 
de o licărire slabă de bucurie şi pe buzele lui palide apăru un 
zâm- 

bet când murmură: 

— Kav-ger!... 

Kav-gerul, nume care în limba indigenă înseamnă prieten, bine- 
făcător, salvator, şi care evident că era al albului, făcu un semn 
afirmativ. 

în timp ce el dădea primele îngrijiri rănitului, Caroly cobori din 
nou prin crăpătura falezei, pentru ca să se reîntoarcă peste 
puţin timp 

cu un săculeţ în care se afla o trusă şi câteva sticluţe pline cu 
sucul 

anumitor plante din ţinut. Apoi, în timp ce indianul ţinea pe 
genunchi 

capul rănitului, căruia îi descoperiseră bustul, Kav-gerul spălă 
rănile 

şi şterse sângele. Apropie pe urmă marginile rănilor şi le acoperi 
cu tampoane de scamă îmbibată cu conţinutul uneia dintre 


sticluţe, 

şi, desfăcându-şi cingătoarea de lână, o înfăşură în jurul corpului 
indigenului în aşa fel, ca să menţină strâns pansamentul. 
Profitând de faptul că rănitul deschisese iarăşi ochii, Caroly 
întrebă: 

— Unde este tribul tău? 

— Colo... acolo... murmură indigenul, arătând cu mâna spre est. 
— Trebue să fie tabăra aceea pe care am zărit-o ieri noapte 

pe malul canalului, la opt sau zece mile de aici, zise Kav-gerul. 
Caroly făcu un semn afirmativ cu capul. 

Kav-gerul reluă: 

— Tu şi cu Halg o să luaţi pe braţe rănitul şi o să-l culcaţi în 
barcă. Mai mult nu putem face pentru el. 

Caroly şi fiul lui se apucară imediat de treabă. Luară rănitul 

pe braţe şi coborâră spre țărm. Unul dintre ei urma să se 
reîntoar- 

că apoi, pentru a lua jaguarul; blana acestuia era foarte căutată 
de negustorii străini. 

In timp ce tovarăşii săi se ocupau cu cele spuse mai sus, 
Kav-gerul se depărta puţin şi se urcă pe una dintre stâncile care 
dantelau faleza. De acolo, privirea lui îmbrăţişa, rând pe rând, 
toate 

punctele orizontului. 

La picioarele lui se întindea până departe un litoral desenat 
capricios, formând limita nordică a unui canal larg de câteva 
leghe1. Ţărmul de apus, tăiat cât se vedea cu ochii de 
sumedenie 

de ape curgătoare, se pierdea în depărtare, acolo unde 
numeroase 

insule şi insulițe păreau norişori de aburi lipiţi pe linia orizontu- 
lui. Extremităţile canalului rămâneau invizibile, dincolo de linia 
aceasta, spre est, cât şi spre vest. 

Spre nord, se întindeau prerii nesfârşite şi câmpii brăzdate de 
numeroase cursuri de apă care se vărsau în ocean, fie în torente 
năvalnice, fie în cascade zgomotoase. Pe suprafaţa acestor 
imense 

prerii se ridicau din loc în loc insulițe de verdeață, păduri dese 
în care ai fi căutat zadarnic să descoperi vreun sat şi ale căror 
creste 

se împurpurau de razele soarelui, atunci în asfinţit. Mai departe 


se profilau la orizont vârfurile semeţe ale unui lanţ de munţi 
strălu- 

cind sub albeaţa scânteietoare a ghețarilor. 

Spre est, relieful se accentua şi mai mult. Faleza se ridica în 
etaje succesive, înălțându-se în cele din urmă, brusc, în creste 
ascuţite care se pierdeau în înaltul cerului. 

Regiunea părea absolut pustie; canalul, la fel. Nici o vietate, 
nici un vas pe întinsul luciu al apei. Cât vedeai cu ochii, nici din 
insulele de la sud, nici de pe tot întinsul litoralului nu se înălța 
vreun firişor de fum care să trădeze existenţa unor făpturi 
omeneşti 

prin părţile acelea. 

Atmosfera era plină de acea melancolie care precede imediat 
crepusculul. Păsările străbăteau văzduhul în stoluri gălăgioase, 
căutându-şi culcuşuri pentru noapte. 

1. Leghe - Unitate de măsură pentru distanţe: leghe kilometrică 
modernă (4 km), 

leghe terestră comună (4,444 km), leghe marină (5,555 km). 
în picioare pe stânca pe care se urcase, cu braţele încrucişate, 
Kav-gerul păstra o imobilitate de statuie. Chipul îi era însă scăl- 
dat în lumina unui extaz aproape fanatic şi ochii îi străluceau de 
un entuziasm sfânt în timp ce privea acea magnifică întindere 
de 

apă şi pământ, ultimă părticică de pe glob care nu aparţinea 
nimănui, cea din urmă ţărişoară neîncovoiată sub jugul legilor. 
Rămase mult timp astfel, scăldat în lumină şi mângâiat de 
adierea vântului, apoi desfăcu braţele, le întinse spre orizontul 
larg 

din faţa lui, şi un suspin adânc îi umflă pieptul. Atunci, în timp 
ce privirea lui părea că înfruntă cerul şi străbate cu mândrie 
pămân- 

tul, scoase un strigăt care cuprindea în el toată pofta lui 
sălbatică 

de libertate absolută, fără limită. 

Strigătul lui era cel al anarhiştilor din toate ţările, era celebra 
formulă, aşa de caracteristică, în care - în patru cuvinte - se 
cuprin- 

de toată doctrina acestei secte redutabile. 

— Nici Dumnezeu, nici stăpân!... strigă el cu voce puternică, 

în timp ce, cu corpul pe jumătate plecat deasupra valurilor, pe 


mar- 
ginea falezei, părea că mătură, cu un gest larg, întreg orizontul 
imens. 

ii. o existenţa 

misterioasă 

Sub numele de Magellania, geografii indică sumedenia de 
insule şi insulițe grupate la capătul de sud al continentului Sud- 
american, între Atlantic şi Pacific. Ținuturile cele mai de miazăzi 
ale acestui continent, adică teritoriul patagon, prelungit prin 
cele 

două peninsule întinse, Roi Guillaume şi Brunswick, se termină 
cu unul dintre capurile acesteia din urmă, Capul Froward. 
Restul, 

adică grupul de insule de dincolo de Strâmtoarea Magellan, for- 
mează regiunea căreia i s-a dat, pe bună dreptate, numele ilus- 
trului navigator portughez din secolul al XVI-lea. 

Consecința acestei aşezări geografice este că, până în 1881, 
regiunea din Lumea Nouă de care vorbim nu făcea parte din nici 
un stat civilizat, nici chiar din cele imediat vecine, Chile şi 
Argentina, 

care îşi disputau pe atunci pampasurile Patagonieil. Magellania 
nu aparţinea nimănui, şi coloniile fondate acolo îşi păstrau toată 
independenţa. 

1. Regiune naturală în sudul Americii de sud, între Rio Colorado 
şi Rio Negro (la 

nord) şi Strâmtoarea Magellan (la sud), cuprinzând sudul 
Argentinei şi o parte a statului 

Chile. 

Şi, cu toate acestea, are o suprafaţă destul de însemnată; pe o 
întindere de cincizeci de mii de kilometri cuprinde, pe lângă un 
mare număr de insule de mai mică importanţă, Ţara de Foc, 
Ţara 

Deznădejdii, insulele Clarence, Hoste, Navarin, plus Arhipelagul 
Capului Horn, format la rându-i din insulele Grevy, Wollaston, 
Freycinet, Hermitte, Herschell, şi insuliţele şi recifurile prin care 
se termină enormul continent american. 

Dintre diferitele regiuni ale Magellaniei, Ţara de Foc este cea 
mai întinsă. La nord şi la vest, insula aceasta se termină printr- 
un 

litoral foarte întortochiat, începând de la promontoriul Espiritu 


Santo până la Magdalena Sound. După ce proiectează spre vest 
o peninsulă dominată de dealul Sarmiento, se prelungeşte spre 
sud-est, prin Capul San Diego, printr-un fel de sfinx ghemuit, cu 
coada înmuiată în apele Strâmtorii Lemaire. 

în insula aceasta s-au petrecut faptele pe care le vom povesti. 
Canalul pe care îl avea în faţă Kav-gerul în timpul extaticei lui 
meditații este canalul Beagle, care se află la sud de Ţara de Foc 
şi al cărui țărm opus este format de insulele Gordon, Hoste, 
Navarin şi Pieton. Ceva mai la sud sunt împrăştiate insulele 
capri- 

ciosului arhipelag al Capului Horn. 

Cu aproape zece ani înainte de ziua aleasă ca punct de ple- 
care al povestirii de faţă - în 1870 adică - cel pe care indienii 
aveau să-l numească mai târziu Kav-ger apăruse pentru prima 
oară 

pe litoralul fuegian. Cum venise? Fără îndoială că pe unul din- 
tre numeroasele vase cu pânze sau aburi care circulă prin întor- 
tochiatul labirint maritim al Magellaniei şi al insulelor care o pre- 
lungesc în largul oceanului Pacific, făcând cu indigenii comerţ 
de blănuri şi piei. 

Prezenţa străinului acesta se putea deci explica uşor; însă, cât 
priveşte numele, naționalitatea lui, chestiunea nu mai părea aşa 
uşor de rezolvat. 

Nu se ştia nimic despre el. De altfel, trebuie să adăugăm, nimeni 
nu încercase să obţină informaţii în privinţa aceasta. Cine avea 
— 14 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

calitatea să-l întrebe lucruri de felul acesta într-o ţară unde nu 
exista 

nici o autoritate? Nu era într-unul din acele state organizate în 
care poliţia se interesează de trecutul oamenilor şi unde este 
imposibil ca un om să rămână mult timp necunoscut. Aici, 
nimeni 

nu era depozitarul vreunor puteri oarecare şi se putea trăi în 
afară 

de orice obiceiuri sau legi, în cea mai desăvârşită libertate. 

în primii lui doi ani de şedere pe insulă, Kav-gerul nu căută 

să se stabilească într-un anumit loc. Străbătând ţinutul în lung şi 
lat, se puse în legătură cu indigenii, evitând însă totdeauna 


rarele 

factoreriil exploatate ici şi colo de colonişti de rasă albă. Şi, 
dacă 

uneori intra în legătură cu vreuna dintre corăbiile care acostau 
într-un port din arhipelag, nu făcea lucrul acesta decât prin 
inter- 

mediul unui fuegian şi numai atunci când avea nevoie să-şi re- 
înnoiască rezervele de muniții şi de substanţe farmaceutice. 
Cum- 

părăturile acestea le plătea fie prin schimburi cu produse locale, 
fie cu bani gheaţă, de care nu părea să ducă lipsă. 

Restul timpului şi-l petrecea în lungi peregrinări din trib în trib 

şi din tabără în tabără. Trăia, la fel cu indigenii, din vânătoare şi 
pescuit, colindând mereu ţinutul, îngrijind bolnavii, ajutând 
vădu- 

vele şi orfanii, adorat de oamenii aceştia simpli care, în scurt 
timp, 

îi decernară frumosul nume sub care era cunoscut acum de la 
un 

capăt la celălalt al arhipelagului. 

Nu încăpea nici o îndoială: Kav-gerul era un om foarte instru- 

it şi părea să fi studiat în special medicina. Cunoştea şi o 
mulţime 

de limbi, astfel că francezii, englezii, spaniolii, germanii şi norve- 
gienii care îl întâlneau în trecere prin aceste ţinuturi îndepărtate 
îl puteau lua drept compatriot de-al lor. Poliglot, enigmaticul 
nos- 

tru personaj îşi îmbogăţi, în scurt timp, bagajul lingvistic cu 
yaghonul; vorbea în mod curent idiomul acesta, care este cel 
mai 

folosit în Magellania şi de care s-au servit până şi misionarii pen- 
tru a traduce câteva pasaje din Biblie. 

1. (Rar) Punct de schimb” azi în ţinuturile nordice izolate), în 
care se cumpără pro- 

duse locale în schimbul altor produse. 

15 

JULES VERNE 

Departe de a fi nelocuibilă, aşa cum se crede de obicei, Ma- 
gellania se înfăţişează cu totul altfel decât au descris-o primii 
exploratori sosiți în ţinut. Ar fi exagerat, fireşte, să o considerăm 


un paradis terestru, şi suntem primii care să recunoaştem că ar 
fi 

de prost gust să negăm că extremitatea de sud, Capul Horn, nu 
are o reputaţie foarte proastă, prin furtunile care bântuie pe 
acolo 

cu o furie fără margini. Dar sunt atâtea alte ţări cu un climat mai 
aspru şi care totuşi hrănese populaţii mult mai dese! Dacă 
clima- 

tul este ceva cam prea umed, arhipelagul acesta se bucură, în 
schimb, datorită oceanului care îl înconjoară, de o temperatură 
perfect regulată, aşa că nu are de suferit de pe urma unor geruri 
ca în Rusia, Suedia şi Norvegia. Media termometrică nu coboară 
niciodată sub cinci grade Celsius, şi nici nu se ridică peste 
cincisprezece. 

în lipsa observaţiilor meteorologice, însuşi aspectul insulelor 

te oprea să faci aprecieri prea pesimiste. Vegetaţia atinge o 
amploa- 

re nebănuită şi imensele păşuni de aici ar putea hrăni 
nenumărate 

turme de vite. Cu siguranţă că s-ar aclimatiza uşor şi oricare din- 
tre vegetalele noastre comestibile începând cu grâul, care ar 
creşte 

de minune. 

Şi, cu toate acestea, regiunea este aproape nelocuită. Populaţia 
se compune numai dintr-un mic număr de indieni, cunoscuţi sub 
numele de fuegieni sau peşerezi, adevăraţi sălbatici de pe 
ultima 

treaptă a umanităţii, trăind o viaţă rătăcitoare şi mizerabilă prin 
pustietăţile acestea întinse 

Cu mult timp înainte de a începe povestirea de faţă, Chile păru 
că dă oarecare atenţie regiunilor acestora necunoscute, fondând 
staţiunea Punta-Arenas pe ţărmul Strâmtorii Magellan. Se oprise 
însă aici; şi, cu toate că această colonie prospera, nu mai făcuse 
nici o altă încercare de a pune piciorul în arhipelagul magellanic 
propriu-zis. 

Ce evenimente îl aduseseră pe Kav-ger în ţinutul acesta 
necunoscut? Mister; însă unul pe care strigătul scos din vârful 
falezei - sfidare adresată cerului şi pasionată mulţumire pămân- 
tului - îl lămurea într-o oarecare măsură. 

— 16 — 


NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

„Nici Dumnezeu, nici stăpân!" este formula clasică a anar- 
hiştilor. S-ar putea presupune deci că şi Kav-gerul făcea parte 
din 

secta aceasta eteroclită de criminali şi exaltaţi. Primii, roşi de 
invi- 

die şi ură, gata oricând să comită violenţe şi asasinate; ultimii, 
ade- 

văraţi poeţi care visează o omenire himerică, în care răul să fie 
stârpit pentru totdeauna, prin suprimarea legilor menite să-l 
combată. 

Din ce grup făcea parte Kav-gerul? Era unul dintre apologiştii 
acţiunii directe şi ai propagandei prin fapte, unul dintre indivizii 
aceia care, respinşi rând pe rând de toate naţiunile, nu-şi mai 
putuse 

găsi alt refugiu decât în capătul acesta de lume nelocuibil? 

O astfel de ipoteză nu s-ar fi potrivit de loc cu bunătatea lui, 

de care dăduse de atâtea ori dovadă de când sosise în arhipela- 
gul magellanic. Un om care nu precupeţea nimic din ceea ce îi 
sta în putere pentru a veni în ajutorul unei fiinţe omeneşti nu se 
putea să fi fost însufleţit vreodată de gânduri de distrugere. Era 
anarhist, odată ce o declara el însuşi, dar nu putea face parte 
decât 

din tagma visătorilor şi nu din aceea a profesioniştilor bombei şi 
cuţitului Şi dacă presupunerea aceasta era adevărată, atunci 
exilul 

lui nu putea fi decât consecinţa unei drame sufleteşti, nu 
pedeap- 

sa dictată de o voinţă străină. Probabil că, îmbătat de visul lui, 
nu putuse suporta legile strâmte, care, în lumea civilizată, îi 
apasă 

pe oameni din leagăn până în mormânt; trăise o clipă când i se 
păruse de nerespirat aerul din acea pădure de legi numeroase 
prin 

care oamenii cumpără, cu preţul libertăţii lor, puţin confort şi si- 
guranţă. Şi cum caracterul lui îi interzicea impunerea prin forţă 
a ideilor, nu putuse face altceva decât să plece în căutarea unei 
ţări în care să nu existe sclavie. Aşa se explică, probabil, că, în 


cele din urmă, ajunsese în Magellania, singurul colţ de pe glob 
în care domnea încă libertatea absolută. 

în primii doi ani de la sosire, Kav-gerul a rămas în insula cea 
mare în care debarcase. 

în acest timp, încrederea pe care o inspira indigenilor îi sporiră 
faima, mereu crescândă, asupra triburilor lor. Veneau să-l 
consulte 

JULES VERNE 

până şi din cele mai îndepărtate insule. Kav-gerul nu refuza 
nimănui sfaturile şi îngrijirile de care ar fi avut nevoie şi pe care 
era el în măsură să le dea. De multe ori chiar, în unele 
împrejurări 

grave, când se ivea vreo epidemie, îşi risca fără şovăială viaţa 
pen- 

tru a combate flagelul. în scurt timp, faima lui se răspândi în tot 
ţinutul. Trecu dincolo de Strâmtoarea Magellan. Se aflase că un 
străin stabilit în Ţara de Foc primise de la indigenii recunoscă- 
tori titlul de Kav-ger şi fu poftit de câteva ori la Punta-Arenas. 
Răspunsul fusese totdeauna un refuz, asupra căruia nu-l putuse 
face 

să revină nici una dintre stăruinţele depuse. Părea că nu voia cu 
nici 

un preţ să mai pună piciorul într-o ţară în care nu exista 
libertate. 

Pe la sfârşitul celui de-al doilea an, se produce însă un inci- 
dent ale cărui consecinţe aveau să influenţeze enorm viaţa lui 
de 

mai târziu. 

Dacă misteriosul Kav-ger stăruia în încăpăţânarea lui de a nu 
călca în colonia chiliana de la Punta-Arenas, situată în Patago- 
nia, patagonezii nu se jenează să invadeze din când în când te- 
ritoriul magellanic. Debarcând cu caii lor pe ţărmul sudic al 
strâm- 

torii, întreprind lungi turnee - raid-uti, cum se spune în America 
- de la un capăt la altul al Ţării de Foc. Atacă şi jefuiesc local- 
nicii şi le răpesc copiii, pe care îi duc ca sclavi la triburile 
patagone. 

între patagonezi sau şnelţi şi fuegieni există unele diferenţe 
etnice destul de accentuate din punct de vedere al rasei şi al 


obi- 

ceiurilor, primii fiind mult mai de temut decât ultimii. Aceştia 
tră- 

iesc din pescuit şi nu sunt grupaţi decât în familii, în timp ce 
ceilalţi 

sunt vânători şi formează triburi compacte sub autoritatea unui 
şef. Pe de altă parte, statura fuegienilor este ceva mai mică 
decât 

a vecinilor lor de pe continent. Se caracterizează prin capul 
mare 

şi pătrat, prin pomeţii proeminenţi ai obrajilor, prin sprâncenele 
rare şi craniul lor plat. Sunt, în general, nişte biete fiinţe dege- 
nerate, cu toate că rasa lor este departe de a se stinge, căci 
numărul 

copiilor este considerabil, la fel ca şi al câinilor, care viermuiesc 
în jurul taberelor. 

— 18 — 

JULES VERNE 

Cât despre patagonezi, ei sunt înalţi, viguroşi şi bine propor- 
ţionaţi. Lipsiţi de barbă, îşi lasă părul lung să atârne pe umeri, 
prinzându-l pe frunte într-o fâşie lată de pjele. Faţa lor măslinie 
este ceva mai lată în regiunea maxilarelor şi a bărbiei decât sus, 
la tâmple; ochii sunt puţini cam oblici, ca la tipul mongol; nasul 
lat, turtit. Călăreţi îndrăzneţi şi neobosiţi, au nevoie de spaţiu, 
de 

păşuni imense pentru caii lor şi mai neobosiţi, cât şi de terenuri 
de vânătoare. 

Kav-gerul îi întâlnise deseori în decursul incursiunilor lor prin 
Ţara de Foc, dar nu intrase niciodată în legături mai apropiate 
cu 

vandalii aceştia, pe care nici guvernele din Chile şi Argentina nu- 
i 

pot domoli. 

Abia în noiembrie 1872 fu nevoit să intervină împotriva lor 

şi în favoarea pegerezilor din Baia-fără-rost. 

Baia aceasta, situată pe coasta de vest a Fuegiei, în apropiere 
de Strâmtoarea Magellan, formează o adâncitură tăiată aproape 
exact în faţa teritorului în care Sarmiento îşi ridicase acea 
colonie 

de sinistră amintire, Port-Famine. 


Debarcând pe ţărmul sudic al Băii-fără-rost, o ceată de şnelţi 
atacase o tabără a yacanaşilor, care nu cuprindea mai mult de 
douăzeci de familii. Superioritatea numerică era de partea ata- 
canţilor, care erau, în acelaşi timp, şi mai puternici, şi mai bine 
înarmaţi decât indigenii. 

Aceştia încercară totuşi să lupte, sub comanda unui indian ca- 
noe care tocmai sosise în tabără cu piroga lui. Omul acesta se 
nu- 

mea Caroly şi se îndeletnicea cu meseria de pilot, călăuzind 
vase- 

le de mărfuri care se aventurau pe canalul Beagle şi printre 
insulele 

arhipelagului Capului Horn. 

Caroly organiză rezistenţa şi, ajutat de yacanaşi, încercă să-i 
respingă pe asediatori. Din nefericire, lupta era prea inegală. 
Peşe- 

rezii nu puteau opune o împotrivire serioasă. Tabăra fu 
invadată, 

colibele fură dărâmate, sângele curse din belşug. Indigenii se 
împrăştiară în toate părţile. 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

In timpul luptei, fiul lui Caroly, Halg, în vârstă de nouă ani 

pe atunci, rămăsese în pirogă, aşteptându-şi părintele, când doi 
patagonezi se repeziră asupra lui. 

Dacă băiatul s-ar fi depărtat de țărm, ar fi fost la adăpost de 
orice atac; rămăsese însă pe loc, fiindcă se gândea la tatăl lui, 
care 

ar fi putut avea şi el nevoie la un moment dat de refugiul sigur 
pe care îl oferea piroga. 

Unul dintre şnelţi sări în luntre şi puse mâna pe băiat. în aceeaşi 
clipă, Caroly fugea din tabăra căzută în mâinile agresorilor. 
Alergă 

în ajutorul fiului său, răpit de şnelţi. O săgeată, slobozită din 
arcul 

unuia dintre patagonezi, îi şuieră pe la ureche, fără să-l atingă, 
şi 

aproape în acelaşi timp răsună pocnetul unei arme. Lovit mortal, 


patagonezul care ducea copilul se prăbuşi la pământ, în timp ce 
tovarăşul lui o luă la fugă. 

Focul de puşcă fusese tras de un om de rasă albă, pe care 
întâm- 

plarea îl adusese la locul bătăliei. Omul acesta era Kav-gerul. 
Nu era timp de stat pe gânduri: piroga fu împinsă repede în 
larg, tocmai se depărtase cu câţiva zeci de metri, când 
patagonezii 

o acoperiră cu un nor de săgeți, dintre care una îl atinse pe Halg 
în umăr. 

Cum rana aceasta prezenta oarecare gravitate, Kav-gerul nu-şi 
putea părăsi tovarăşii, atât timp cât credea că îngrijirile lui 
puteau 

fi necesare. Rămase deci în pirogă şi străbătu canalul Beagle, 
până 

când ambarcaţiunea se opri într-un golfuleţ mic, bine adăpostit, 
din Insula-Nouă, unde îşi avea locuinţa Caroly. 

Când debarcară, indianul îl rugă pe Kav-ger să-l urmeze. 

— Colo este casa mea, zise el; aici locuiesc eu cu fiul meu. 
Dacă nu vrei să stai decât câteva zile, vei fi binevenit, şi piroga 
mea te va duce apoi pe ţărmul celălalt al canalului. Dacă vrei să 
rămâi aici pentru totdeauna, locuinţa mea va fi a ta şi eu voi fi 
servitorul tău. 

Din ziua aceea, Kav-gerul nu mai plecă din Insula Nouă. 
Datorită priceperii lui, coliba indianului canoe devenise mai 
JULES VERNE 

confortabilă şi Caroly putu în scurt timp să-şi exercite meseria 
de pilot în cele mai bune condiţii. Fragila lui pirogă fu înlocuită 
cu o barcă mai solidă - Wel-Kiej - în care fusese depus omul rănit 
de jaguar. 

însă noua existenţă pe care o ducea nu-l abătu pe Kav-ger de 
la opera lui umanitară. Continuă să viziteze familiile indigene şi 
să alerge oriunde era de făcut un serviciu sau de vindecat o 
durere. 

Se scurseră astfel câţiva ani şi se părea că Kav-gerul va con- 
tinua, până la sfârşitul ei, viaţa aceasta slobodă într-o ţară 
liberă, 

când un eveniment neprevăzut îi schimbă în întregime cursul. 


iii. sfârşitul unei 

tări Libere 

Insula-Nouă este situată la intrarea de est a Canalului Beagle. 
Lungă de opt kilometri, largă de patru, fâşia aceasta de pământ 
are forma unui pentagon neregulat. Pădurile nu lipsesc, în spe- 
cial cele de fag, frasini şi cipri de înălţime mijlocie. în zonele mai 
adăpostite, solul era minunat pentru cultura cerealelor şi a legu- 
melor, în zonele unde pătura de humus era prea subţire, natura 
semănase broderii frumoase de licheni, muşchi şi lycopode. 

Pe insula aceasta, în dosul unei faleze înalte, locuia de vreo 
zece ani indianul Caroly. Şi nici nu ar fi putut alege un loc mai 
favorabil îndeletnicirii lui. Toate corăbiile care ieşeau din Strâm- 
toarea Lemaire treceau pe lângă Insula Nouă şi aveau absolută 
nevoie de un pilot dacă voiau să se aventureze pe diversele 
canaluri 

ale arhipelagului. 

Vasele acestea se iveau însă destul de rar prin paraginile ma- 
gellanice, şi numărul lor restrâns nu era suficient pentru a asigu- 
ra existenţa lui Caroly şi a fiului său. Aşa că indianul se ocupa 

în restul timpului cu pescuitul şi vânătoarea, reuşind să-şi pro- 
cure în felul acesta obiectele de schimb care îi asigurau tot ce îi 
era necesar. 

23 

JULES VERNE 

Natural, insula aceea, de dimensiuni foarte reduse, nu putea 
oferi prea mari posibilităţi cinegetice; în schimb, în vecinătatea 
ei sunt alte insule ceva mai mari: Navarin, Hoste, Wolaston, 
Daw- 

son, fără să mai punem la socoteală Ţara de Foc, cu şesurile şi 
pădurile ei imense, din care nu lipsesc nici rumegătoarele, nici 
fiarele sălbatice. 

Timp îndelungat, Caroly nu avusese drept locuinţă decât o grotă 
naturală săpată în granit, o locuinţă preferabilă, de altfel, 
bordeielor 

yacanaşilor. De la sosirea Kav-gerului însă, grota fusese 
înlocuită 

cu o casă construită cu materiale pe care insula le oferea din 
belşug. 

Aici se reîntoarse Kav-gerul cu tovarăşii săi, după acea ex- 
cursie în Ţara de Foc, călătorie al cărei episod a format primele 


rânduri ale acestei povestiri. Mai înainte însă, Wel-Kiej se îndrep- 
tase spre tabăra indianului rănit. Tabăra aceasta se afla pe 
ţărmul 

de răsărit al Canalului Beagle. în jurul colibelor grupate capri- 
cios pe malul unui râuleţ se hârjonea o haită întreagă de câini, 
care 

salutară cu lătrăturile lor sosirea bărcii. în apropiere păşteau doi 
cai piperniciţi. Firişoarele albăstrui de fum se ridicau deasupra 
acoperişului câtorva colibe. 

De îndată ce Wel-Kiej-vX fu semnalat, apărură pe țărm vreo 
şaizeci de bărbaţi şi femei, urmaţi de o droaie de copii goi. 
Când Kav-gerul sări pe uscat, toţi se grăbiră în întâmpinarea 

lui. Felul cum îl primeau aceşti sărmani indieni dovedea marea 
recunoştinţă pentru toate serviciile primite de la el. Kav-gerul îi 
asculta în linişte pe toţi. Mamele îl duseră lângă copiii lor 
bolnavi, 

mulţumindu-i cu efuziune, pe jumătate liniştite de prezenţa lui. 
Intră în cele din urmă într-una din colibe, din care ieşi aproape 
imediat, însoţit de două femei, una în vârstă, cealaltă mai 
tânără, 

ţinând de mână un copil. Erau mama, soţia şi fiul indianului rănit 
de jaguar şi mort pe drum, cu toate îngrijirile care îi fuseseră 
date. 

Cadavrul lui fu depus pe țărm şi fu înconjurat de toţi indigenii 
din tabără. Kav-gerul povesti atunci împrejurările în care murise 
defunctul, apoi se urcă în barcă şi plecă, lăsând cu generozitate 
— 24 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

văduvei pielea jaguarului, care reprezenta o valoare imensă 
pen- 

tru aceste sărmane creaturi omeneşti. 

Odată cu apropierea iernii, care se şi anunţase, viaţa îşi reluă 
cursul obişnuit în casa din Insula-Nouă: sosiră câţiva negustori 
falklandezi pentru cumpărarea blănurilor, din care Kav-gerul şi 
tovarăşii lui aveau deja un depozit respectabil şi pe care le vân- 
dură cât se poate de avantajos, completându-şi proviziile şi 
muni- 

tiile necesare în perioada de timp nefavorabil dintre iunie şi 
septembrie. 


în ultima zi a lunii mai, Caroly fu solicitat de o corabie care 
avea nevoie de serviciile lui, aşa că Halg şi Kav-gerul rămaseră 
singuri pe Insula-Nouă. 

Băiatul, în vârstă de şaptesprezece ani pe atunci, îl iubea pe 
Kav-ger ca şi pe tatăl său, iar acesta ţinea la el ca la propriul lui 
copil, dându-şi toate silinţele să dezvolte inteligenţa tânărului 
săl- 

batic şi să facă din el un om cu totul diferit de compatrioţii lui 
din Magellania, fiinţe aşa de departe de orice suflu de civilizaţie. 
Inutil să spunem că, în primul rând, Kav-gerul insuflase tânăru- 
lui Halg ideile de independenţă care îi erau mai dragi decât 
orice. 

Sămânţa aceasta cădea pe un teren admirabil pregătit pentru a 
O 

primi. într-adevăr, fuegienii au nebunia libertăţii. Ei îşi sacrifică 
totul, şi de dragul ei renunţă la avantajele pe care li le-ar 
asigura 

o viaţă mai sedentară. Oricare ar fi bunăstarea relativă cu care 
sunt înconjurați, nimic nu-i poate reţine şi nu stau pe gânduri să 
o şteargă la prima ocazie spre a-şi relua veşnica peregrinare, 
înfometați, nefericiţi, dar liberi. 

Pe la începutul lui iunie, era iarnă în Magellania. Şi, dacă gerul 
nu era prea grozav, furtunile începuseră cu o urgie de nedescris, 
înecând Insula-Nouă într-o masă compactă de zăpezi. Se 
scurseră 

astfel iunie, iulie şi august. Pe la jumătatea lui septembrie, tem- 
peratura se îmblânzi simţitor şi negustorii din Falkland începură 
să se arate în regiunea strâmtorii. 

în ziua de 19 septembrie, Caroly plecă cu un vapor, care 
pătrunsese în canalul Beagle având la mizenă pavilionul pilotu- 
lui. Absența lui dură vreo opt zile. 

JULES VERNE 

La întoarcere, Kav-gerul îi puse, ca de obicei, întrebări asupra 
felului cum decursese călătoria. 

— N-a fost nimic, răspunse Caroly. Oceanul liniştit, vântul 
favorabil. 

— Unde ai lăsat corabia? 

— La Darmin Sound, unde ne-am întâlnit cu un alt vas. 

— Unde se ducea vaporul ăsta? 


— Spre Ţara de Foc. Venind încoace, l-am văzut ancorat într-un 
golfuleţ, unde debarcase un detaşament de soldaţi. 

— Soldaţi?... exclamă Kav-gerul. De ce naţionalitate? 

— Chilieni şi argentinieni. 

— Ce făceau? 

— După câte mi s-a spus, însoțeau doi comisari porniţi în 
recunoaştere spre Ţara de Foc şi insulele vecine. 

— De unde veneau comisarii aceştia? 

— De la Punta-Arenas. Vasul le era pus la dispoziţie de 
guvernator. 

Kav-gerul tăcu şi rămase mult timp gânditor. Ce însemna oare 
sosirea comisarilor văzuţi de Caroly? Ce căutau prin locurile ace- 
lea? Să fi fost vorba de o explorare geografică sau hidografică? 
Nu cumva recunoaşterea aceasta avea să se întindă asupra 
întregului arhipelag, şi, într-o bună zi, vasul avea să ancoreze 
pur 

şi simplu în Insula-Nouă, chiar în faţa locuinţei lor? 

Un lucru care îi dădea şi mai mult de gândit era faptul că expe- 
diţia era trimisă de guvernul chilian şi de cel argentinian. Ce 
inter- 

venise oare ca aceste două state să se pună, aşa dintr-o dată, 
de acord 

asupra unei regiuni asupra cărei amândouă îşi arogau drepturi? 
Frământat de toate aceste întrebări, Kav-gerul ajunsese sus, 
pe colina la poalele căreia era clădită casa. De aci privirea îi 
alunecă 

departe în larg, îndreptându-se instinctiv spre sud, în direcţia 
acelor ultime ridicaturi de pământ american care formează 
Capul 

Horn. Avea să fie nevoit să se ducă până în pustietăţile acelea, 
ca 

să poată găsi o bucăţică liberă de pământ? Şi cine ştie dacă nu 
şi 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

-9- 

mai departe!... Trecu cu gândul dincolo de Cercul Polar, pierzân- 
du-se în imensele regiuni ale Antarcticului, care îi sfida cu mis- 
terul lui de nepătruns şi pe cei mai îndrăzneţi exploratori... 


Cât de mare i-ar fi fost amărăciunea dacă ar fi ştiut cât de înte- 
meiate erau temerile lui! într-adevăr, Gracias a Dios, vasul 
marinei 

chiliene, avea la bord doi comisari: D. Idiaste, din partea statu- 
lui Chile, D. Herrera, din partea Republicii argentiniene, ambii 
cu misiunea de a pregăti împărţirea Magellaniei între cele două 
tări, care aveau pretenţii de posesiune asupra ei. 

Chestiunea aceasta, care se tărăgăna de mulţi ani, dăduse loc 
la discuţii interminabile, fără să se poată ajunge la o soluţie care 
să satisfacă pe deplin ambele părţi, şi situaţia asta ameninţa să 
dea 

naştere unui conflict grav dacă se mai prelungea. Soluţionarea 
ei 

se dovedea urgentă şi din punct de vedere politic; Anglia nu sta 
cu mâinile în sân, şi nu aştepta decât prilejul. Din arhipelagul 
Fal- 

kland putea ajunge uşor în Magellania. într-o bună zi s-ar fi trezit 
cu pavilionul ei înfipt în ţinut, şi nimic nu-i mai greu de scos 
afară 

decât pavilionul englez! Era timpul să se termine într-un fel. 
încheindu-şi explorarea, domnii Idiaste şi Herrera se înapoiară, 
unul la Santiago, celălalt la Buenos-Aires. O lună mai târziu, la 
17 ianuarie 1881, un tratat punea capăt problemei magellanice. 
Patagonia era anexată Argentinei, afară de teritoriul cuprins 
între 

52* latitudine şi 70* longitudine vestică. în schimbul acestei ce- 
siuni, Chile renunţa la Insula Statelor şi la regiunea din Ţara de 
Foc situată pe meridianul 63*. Toate celelalte insule, fără 
excepţie, 

rămâneau anexate la Chile. 

Convenţia aceasta spulbera independenţa Magellaniei. Ce avea 
să facă în continuare Kav-gerul, din moment ce pământul pe 
care 

călca devenise chilian? 

Ştirea despre noul tratat ajunse în Insula-Nouă la 25 februa- 
rie, adusă de Caroly, care se întoarsese dintr-una din călătoriile 
lui. 

Kav-gerul nu-şi putu stăpâni o pornire de mânie. Nu rosti un 
cuvânt, dar ochii îi scăpărau de furie şi mâna i se întinse într-un 
— 27 —' 


JULES VERNE 

teribil gest de ameninţare spre nord. Apoi, abia stăpânindu-şi 
ener- 

varea, începu să se plimbe încoace şi încolo. Se părea că până şi 
pământul îi fuge de sub picioare. 

într-un târziu, se linişti, şi chipul lui îşi recapătă răceala 
obişnuită. 

— Informaţia este sigură? îl întrebă el pe Caroiy. 

— Da, răspunse indianul. O am de la Punta-Arenas. Se pare 
că la intrarea strâmtorii au fost ridicate două pavilioane: unul 
chi- 

lian, la Capul Orange, altul argentinian, la Capul Espiritu Santo. 
— Şi toate insulele din sudul canalului Beagle depind acum 

de Chile? 

— Toate. 

— Şi Insula-Nouă? 

— Da. 

—Trebuia să vie şi asta!... murmură Kav-gerul cu vocea schim- 
bată de o emoție violentă. 

Se îndreptă apoi spre casă şi se închise în camera lui. Cine era 
oare omul acesta? Ce îl silise să vină să se îngroape în 
pustietatea 

Magellaniei? De ce părea că omenirea se reduce pentru el la 
cele 

câteva triburi fuegiene cărora îşi consacra toată puterea de 
muncă 

şi tot devotamentul ? 

Evenimentele care aveau să survină în scurt timp, şi care fac 
subiectul acestei povestiri, ne vor informa pe deplin asupra 
primei 

întrebări. Cât despre celelalte două, răspunsul îl avem în viaţa 
an- 

terioară a Kav-gerului. 

Om de curaj şi de acţiune, perfect cunoscător al ştiinţelor 
politice şi naturale, Kav-gerul nu era primul savant care 
săvârşise 

greşeala de a lua drept sigure principii care, la urma urmei, nu 
sunt decât ipoteze, şi de a împinge aceste principii aproape 
până 

la absurd. Numele câtorva reformatori dintre aceştia grozavi 


sunt, 

credem, arhicunoscute. 

Socialismul, doctrina aceasta care nu pretinde nici mai mult, 
nici mai puţin decât să refacă societatea, de sus până jos, n-are 
NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

meritul noutăţii. Saint-Simon, Fourrier, Proudhon şi tuffi guanti 
sunt, după mulţi alţii care se pierd în negura timpurilor, 
precursorii 

acestui colectivism. Ideologi mai moderni, ca Lassalle, Karl 
Marx, 

Guesde şi alţii, nu au făcut decât să reia ideile primilor, modi- 
ficându-le mai mult sau mai puţin şi axându-le pe socializarea 
mijloacelor de producţie, nimicirea capitalului, abolirea con- 
curenţei, substituirea proprietăţii sociale celei individuale. Nici 
unul dintre ei nu vrea să ţină seamă de contingentele vieţii. 
Doc- 

trina lor reclamă o aplicare imediată şi totală. Cer exproprierea 
în masă, impun comunismul universal. 

Teoria este mai mult sau mai puţin discutabilă, dar un lucru 

se poate afirma precis: este îndrăzneață. Una şi mai şi încă este 
însă teoria anarhistă. 

Anarhiştii resping complexul de legi tiranice pe care le nece- 
sită funcţionarea societăţii colectiviste. Ceea ce preconizează ei 
este individualismul absolut, integral. Ceea ce vor este 
suprimarea 

oricărei autorităţi, distrugerea oricărei legături sociale. 

Dintre aceştia din urmă făcea parte şi Kav-gerul, suflet vije- 
lios, de neîmblânzit, intransigent, incapabil de supunere, refrac- 
tar oricăror legi prin care oamemi încearcă, pe bâjbâite, să 
regle- 

menteze raporturile lor sociale. Fireşte că nu se asociase nicio- 
dată violenţei propagandiştilor prin faptă. Nu alungat din Franţa, 
Germania, Anglia sau Statele-Unite, ci dezgustat de preţioasa lor 
civilizaţie şi grăbit să scape de greutatea unei autorităţi pe care 
nu o putea suferi căutase el un colţ de pământ unde să poată 
trăi 

în deplină libertate. 


Crezuse că a găsit ce căuta în arhipelagul acesta situat la 
graniţele lumii locuite. Şi iată că tratatul semnat între Chile şi 
republica Argentina răpea acestei regiuni independenţa de care 
se bucurase până atunci, iată că, în urma acestui tratat, tot teri- 
toriul Magellaniei situat la sudul canalului Beagle trecea sub 
stăpânirea chiliana. Nici o porţiune din arhipelag nu scăpa de 
auto- 

ritatea guvernatorului din Punta-Arenas, nici măcar Insula-Nouă, 
în care îşi găsise refugiul atât de căutat. 

JULES VERNE 

Să fugi la aşa mari depărtări, să faci atâtea sforţări şi sacri- 

ficii, ca să ajungi la un asemenea rezultat! 

Kav-gerul avea nevoie de mult timp ca să-şi revină în urma 
loviturii acesteia, care îl izbise aşa cum izbeşte trăsnetul un 
copac 

în plină vigoare, distrugându-l din rădăcini. Gândul îi fugea 
mereu 

spre viitor, care nu-i mai oferea nici o siguranţă. în curând aveau 
să apară în insulă noii stăpâni. Ştia foarte bine că prezenţa lui 
aici 

şi raporturile lui cu indigenii stârniseră oarecare nelinişte la 
Punta- 

Arenas. Acum, guvernatorul avea dreptul să-l întrebe cine era, 
să-i 

scotocească trecutul, viaţa, să-l oblige să rupă acest incognito la 
care ţinea mai mult ca la orice... 

Trecură câteva zile. Kav-gerul nu mai scoase nici un cuvânt 
referitor la schimbarea adusă de tratatul încheiat, dar era mai 
poso- 

morât ca oricând. La ce se gândea oare? Intenţiona să plece din 
insulă, să se despartă de credinciosul lui indian şi de băiatul 
aces- 

ta pe care îl iubea acum atât? 

Unde se putea duce? în ce colţ de lume putea regăsi libertatea, 
fără de care se părea că nu putea trăi? 

Era pe la începutul lui martie. Timpul frumos mai ţinea încă 

o lună, şi în epoca aceasta obişnuia Kav-gerul să viziteze 
taberele 

fuegienilor. De data aceasta însă nu părea câtuşi de puţin grăbit 


să pornească la drum. Barca sta mereu ancorată în golfuleţul 
din 

apropierea casei. 

Tocmai în ziua de 7 martie îl chemă el pe Caroly. 

— Pregăteşte barca pentru mâine dimineaţă. 

— Plecăm pentru mai mult timp? 

— Da, câteva zile. 

— Merge şi Halg cu noi? întrebă Caroly. 

— Da. 

— Şi câinele? 

— Şi Zoi. 

Wel-Kiej porni la drum în zori. Vântul bătea de la est. Spre 
nord, în larg, oceanul se ridica în valuri din ce în ce mai agitate. 
NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Dacă, într-adevăr, Kav-gerul avea de gând să se îndrepte spre 
Tara de Foc, barca avea de luptat din greu, căci vântul se 
înteţea 

din ce în ce mai mult. Dar nu fu cazul. După ce ocoliră Insula- 
Nouă, Kav-gerul luă direcţia insulei Navarin, a cărei dublă 
creastă 

se estompa vag în negura matinală a răsăritului. 

Pe la apusul soarelui, Wel-Kiej acostă în partea de sud a aces- 
tei insule, în interiorul unei mici adâncituri în ţărmul abrupt, care 
oferea un adăpost destul de comod pentru noapte. 

A doua zi, tăind oblic Baia Nassau, barca se îndreptă spre insu- 
la Wollaston, la ţărmul căreia ancoră chiar în amurgul aceleiaşi 
zile. 

Vremea se înăsprea tot mai mult. Vântul se înteţea, 
îngrămădind 

nori grei la orizont. Furtuna era aproape. Cum ordinul Kav- 
gerului 

era ca barca să continue drumul spre sud, trebuia alese 
trecători 

mai adăpostite. Lucru pe care Caroly îl avu în vedere de cum 
părăsiră insula Wollaston, ocolind-o pe partea apuseană în aşa 
fel, 

ca să dea în strâmtoarea care desparte insula Hermitte de 


insula 

Herschell. 

Ce scop urmărea Kav-gerul? Ce avea să facă când ar fi trecut 
dincolo de Capul Horn, iar în fața lui s-ar fi întins oceanul 
imens?... 

In după amiaza zilei de 15 martie, ambarcaţiunea acostă la ca- 
pătul acesta al arhipelagului, nu fără să fi trecut prin serioase 
primejdii. Kav-gerul debarcă imediat şi, fără să spună un cuvânt, 
alungând câinele care se luase după el şi lăsând pe cei doi 
indieni 

pe țărm, se îndreptă spre cap. 

Insula Horn nu este decât o îngrămădire haotică de stânci 
enorme. Pe creasta nu prea ridicată în partea de nord, se poate 
ajunge destul de uşor. 

Kav-gerul întreprinse ascensiunea aceasta. 

Ce voia să facă acolo sus? Ce avea de văzut altceva decât imen- 
sa întindere albastră a oceanului? 

Furtuna ajunsese acum în culmea violenţei. Pe măsură ce urca, 
Kav-gerul lupta tot mai din greu cu vântul dezlănţuit cu furie. 
Une- 

ori era silit să se încovoaie pentru a nu fi luat ca un fir de pai. 
— 31 — 

JULES VERNE 

Nisipul şi apa îi şfichiuiau faţa. Halg şi Caroly îl vedeau de jos 
din ce în ce mai mic, luptând din răsputeri cu vijelia. 

Mersul acesta anevoios dură mai bine de o oră. Ajuns sus, 
Kav-gerul înainta până la marginea falezei, şi aici, în picioare, 
sub 

rafalele uraganului, rămase nemişcat cu privirea aţintită spre 
nord. 

Spre est începea să se întunece, însă orizontul opus mai era 
încă 

luminat de ultimele raze ale soarelui. Nori mari răvăşiţi de vânt, 
pachete enorme de aburi deşi, treceau la mică înălţime, cu o 
iuţeală 

fantastică. Oriunde îţi aruncai privirea, numai oceanul fără 
sfârşit. 

Dar ce căuta aici, în definitiv, omul acesta? Avea un scop, o 
speranţă, în sufletul lui aşa de adânc tulburat? Sau nu căuta 


decât 

marea odihnă a morţii, aici, la capătul pământului? 

Timpul trecea, bezna deveni aproape completă. Totul din jur 
dispărea înghiţit de întuneric. 

Era o noapte adâncă, neagră ca un capăt de iad... Deodată, un 
fulger scapără slab în depărtare, o detunătură se stinse abia 
per- 

ceptibil printre stâncile țărmului... 

Lovitura de tun de pe o corabie în primejdie! 

iv. pe coasta 

Era atunci ora opt seara. Vântul, care de câtva timp sufla de la 
sud-est, bătea în coastă cu o violenţă formidabilă. Orice corabie 
prinsă în vecinătatea acestui cap risca o eşuare aproape sigură. 
într-o asemenea primejdie se afla şi vasul acela care chema 
ajutor prin lovituri de tun. Probabil că furia uraganului nu mai 
îngăduia nici un petec de pânză pe catarguri, astfel că, în voia 
rafalelor, nava se vedea târâtă fără nădejde de scăpare spre 
stân- 

cile țărmului. 

între timp, la auzul detunăturii, indianul şi cu fiul lui porniseră 
şi ei spre vârful insuliţei... După o jumătate de oră, erau alături 
de Kav-ger, când se auzi o nouă lovitură de tun, de data aceasta 
mult mai distinct. Ce ajutor nădăjduia nefericita corabie, pe un 
asemenea timp şi prin pustietăţile acelea ? 

— Este spre vest, constată Caroly, după direcţia din care auzise 
detunătura. 

— încearcă să ocolească capul, completă Kav-gerul. 

— Nu are să reuşească. 

— Nu cred nici eu, spuse Kav-gerul, prea este întărâtat ocea- 
nul. De ce nu s-o fi îndepărtând spre larg? 

— Probabil că nu poate. 

— Sau nu ştie că este aşa de aproape de uscat... Trebue să-i 
dăm 

de veste... Un foc, să aprindem repede un foc! exclamă Kav- 
gerul. 

JULES VERNE 

Adunară în grabă câteva braţe de crengi uscate, pe care le 
rupseră din copacii crescuţi prin apropiere, şi le îngrămădiră la 
un loc cu câteva smocuri de iarbă uscată. în scurt timp, vârful 


capului era învăpăiat de lumina flăcărilor enorme care, 
întreţinute 

de vânt, aruncau nori strălucitori de scântei în toate părţile, în 
timp 

ce fumul se învârtejea spre nord, în rotogoale groase. La muge- 
tul vijeliei se adăugau acum pârâiturile lemnelor, ale căror 
noduri 

pocneau ca nişte cartuşe. 

Era imposibil ca lumina împrăştiată de rugul aprins de Kav-ger 
să nu fi fost observată. De altfel, căpitanul vasului ştia că 
trebuie 

să fie prin apropierea capului, iar focul nu avea alt rol decât să-i 
precizeze poziţia. în felul acesta, putea încerca să se salveze 
refu- 

giindu-se într-una din strâmtorile adăpostite de insula Horn. 
Dar câte primejdii comporta manevra aceasta pe un întuneric 
aşa de adânc! Dacă nu se afla pe bord cineva care să cunoască 
perfect regiunea, naufragiul era aproape sigur. 

în timpul acesta, focul continua să-şi proiecteze lumina în 
beznă. Halg şi Caroly îl alimentau mereu. Combustibil era din 
belşug, şi focul putea fi întreţinut, la nevoie, până dimineaţa. 

în picioare pe vârful unei stânci, Kav-gerul încerca să stabi- 
lească direcţia în care se afla nava. La un moment dat, o rază de 
lună se strecură printre grămezile negre de nori. Timp de o clipă 
cei trei bărbaţi putură zări, pierdut în abisul de spumă albă al 
va- 

lurilor, un vas mare cu patru catarge, gonind spre est şi luptând 
din greu cu vijelia şi cu oceanul înfuriat. 

în aceeaşi clipă se auziră nişte pârâituri groaznice. Cele două 
catarge de dinapoi se rupseră, de la bază chiar, şi se prăbuşiră 
de-a lungul bordului. 

— Este pierdut! exclamă Caroly. 

— La el! strigă Kav-gerul. 

Şi, nesocotind orice primejdie, toţi trei se repeziră la vale, spre 
țărm, unde ajunseră în câteva minute. Peste alte câteva minute, 
barca 

ieşea din golfuleţ, cu Halg la cârmă şi cei doi bărbaţi la lopeţi, 
deoarece, pe o asemenea vreme, ar fi fost imposibil să ridice 
pânza. 

— 34 — 


NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Cu toate că lopeţile erau mânuite de braţe viguroase, reuşiră 
cu greutate să scoată barca în larg. împinsă cu putere în toate 
păr- 

tile, Wel-Kiej se clătina ameninţător, urcând munţi de spumă şi 
prăbuşindu-se în abisuri de întuneric. Cu toate acestea, se 
apropia 

mereu de corabie, ale cărei lumini de poziţie se distingeau acum 
bine. Se vedea masa ei uriaşă, care se legăna violent pe valuri 
ca 

o stâncă neagră, mai opacă decât oceanul şi cerul. Cele două 
catarge, 

reţinute de frânghiile lor, pluteau în urmă, în timp ce mizena şi 
catargul cel mare sfâşiau bezna cu semicercuri din ce în ce mai 
largi. 

— Ce dracul face căpitanul de nu a scăpat de catargele astea? 
exclamă Kav-gerul. Cum o să poată trece prin strâmtori cu o 
ase- 

menea coadă la urma vasului? 

într-adevăr, primul lucru urgent era tăierea frânghiilor care 
ţineau lângă corabie catargele prăbuşite în valuri. Probabil însă 
că pe bord domnea cea mai mare dezordine. Pesemne chiar că 
nu 

mai exista nici căpitan, de vreme ce nu se observa nici o încer- 
care de manevră, cu toate că situaţia era dintre cele mai grave. 
— La dracu', dar nu mai este nimeni acolo pe bord? exclamă 

la rândul lui Caroly, ca răspuns la observaţia Kav-gerului. 

La urma urmei, nu era exclus ca echipajul să fi părăsit vasul, 
încercând să ajungă la uscat cu bărcile. 

Wel-Kiej ajunsese, în sfârşit, alături de corabie şi fu cât pe-aici 
să se lovească de ea dacă Halg nu ar fi întors brusc cârma. 
Barca 

lunecă de-a lungul babordului, la câteva degete de corpul 
întunecos 

al epavei. De clipa aceasta profită Caroly, pentru a pune mâna 
pe 

un capăt de frânghie, pe care îl legă de vârful bărcii. Apoi, urmat 
de fiul său şi de Kav-ger - acesta cu câinele în braţe - trecură 
dintr-un salt pe bordul navei. 


Se convinseră numaidecât că aceasta nu era părăsită. Dim- 
potrivă, era plină de o mulţime de bărbaţi, femei şi copii, cea 
mai 

mare parte dintre ei întinşi pe jos, în culmea groazei. 

Din cauza întunericului, nimeni nu observase apariţia noilor 
sosiți. 

JULES VERNE 

Kav-gerul se îndreptă spre partea dinapoi, sperând să-l gă- 
sească acolo pe cârmaci... Dar nu era nimeni. Corabia plutea în 
voia vântului. 

Unde erau căpitanul, ofiţerii? Cum de îşi părăsiseră astfel pos- 
turile, lăsând vasul în voia soartei? 

Kav-gerul apucă braţul unui marinar. 

— Unde este comandantul? îl întrebă el în englezeşte. 

— Picat peste bord, odată cu atâţia alţii, răspunse matelotul 

cu indiferenţă. 

Prin urmare, vasul nu mai avea căpitan şi nici tot echipajul. 

— Secundul? întrebă din nou Kav-gerul. 

O nouă ridicare din umeri; marinarul era ca prostit. 

— Secundul?... mormăi el. Strivit în întrepunte, cu picioarele 
sfărâmate şi capul zdrobit. 

— Dar locotenentul?... Maistrul de echipaj?... Unde sunt? 
Marinarul făcu semn că nu ştie. 

— Ei, la naiba! exclamă Kav-gerul. Dar cine comandă aici? 

— Kav-gerul! interveni Caroly. 

— La cârmă, atunci! porunci acesta. 

Şi, însoţit de Caroly, alergă spre pupă, prinzând cu braţe pu- 
ternice roata cârmei. O sforţare... Corabia se îndreptă încet spre 
babord şi, prinzând vântul din spate, începu parcă să înainteze. 
Kav-gerul nădăjduia să poată trece astfel pe la vest de insula 
Horn. 

Unde se ducea corabia aceasta? O vom afla mai târziu. Cât 
despre numele ei şi cel al portului de origine, acestea se aflau 
scrise 

pe roata cârmei. lată ce citi Kav-gerul, la lumina unui felinar de 
bord: Jonathan, SAN-FRANCISCO. 

Valurile uriaşe îngreuiau foarte mult manevrarea cârmei, a cărei 
acţiune era, de altfel, aproape nulă, vasul neavând viteză 
proprie 


suficientă. Cu toate acestea, Kav-gerul şi Caroly căutau să îl 
menţină în direcţia strâmtorii, orientându-se după ultimele 
licăriri pe care le mai arunca focul aprins pe vârful Capului Horn. 
In câteva minute, ar fi putut ajunge la intrarea canalului, care 
se deschidea la tribord, între insula Hermitte şi insula Horn. 
Dacă 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

reuşeau să evite stâncile care presărau partea centrală a 
canalu- 

lui, poate ar fi putut ancora într-un un loc mai adăpostit, unde ar 
fi aşteptat în siguranţă ivirea zorilor. 

Furia furtunii creştea însă mereu. Valurile uriaşe, care se ros- 
togoleau uneori peste bord, înnebuneau pasagerii. Ar fi fost mai 
bine ca toţi oamenii aceştia să se fi retras la adăpost, în cabine 
sau în întrepunte. Dar cum să te faci auzit şi înţeles de nefericiţii 
aceia? Nici gând de aşa ceva. 

în sfârşit, după o luptă titanică cu valurile enorme, îndărjite 
parcă de prada care încerca să le scape, vasul trecu de cap, se 
stre- 

cură cu greu printre stâncile care-şi scoteau capul de sub valuri 
în partea de vest a canalului şi, mânat de o pânză pe care Halg 
şi Caroly reuşiseră să o ridice pe catargul din faţă, ajunse în ape 
relativ mai calme, la adăpostul insulei Horn. 

în perioada asta de linişte, Kav-gerul observă că un om se 
urcase pe dunetă şi se apropiase de el. 

— Cine eşti dumneata? întrebă noul venit. 

— Pilotul, răspunse Kav-gerul. Dar dumneata? 

— Maistru de echipaj. 

— Unde sunt ofiţerii? 

— Morți. 

— Toţi? 

— Toţi. 

— De ce nu eşti la postul dumitale? 

— Am fost lovit de catargurile sfărâmate. Abia mi-am recăpă- 
tat cunoştinţa. 

— Bine. Odihneşte-te. Pentru manevră, sunt aici eu şi 

tovarăşul meu. însă, când ai să poţi, strânge-ţi oamenii şi fă 


puţină 

ordine. 

Departe de a fi dispărut cu totul, primejdia era încă serioasă. 
Corabia urma să ajungă la capătul nordic al insulei, şi acolo avea 
să fie prinsă de-a curmezişul de valuri şi de vânt. Kav-gerul nu 
mai avea decât o speranţă: să înainteze spre vest şi să ajungă 
pe 

— 37 — 

JULES VERNE 

coasta meridională a insulei Hermitte. Acolo se aflau destule 
locuri sigure unde ar fi putut pune corabia în siguranţă. Apoi, 
când oceanul s-ar fi liniştit, Caroly ar fi profitat de primul vânt 
favorabil pentru a duce vasul la Punta-Arenas, prin Strâmtoarea 
Magellan. 

Dar câte primejdii până lângă coasta aceasta atât de dorită! 
Cum să evite sumedenia de stânci cu care este împânzit 
oceanul 

prin ţinuturile acelea? Cu pânzele reduse la un capăt de foc, pe 
bezna aceea de nepătruns, care îi erau şansele? 

Se scurse astfel o oră groaznică, şi ultimele stânci ale insulei 
Horn fură depăşite. Valurile prinseră din nou vasul în dansul lor 
formidabil. 

Atunci, ajutat de câţiva marinari, maistrul de echipaj - după 

o jumătate de oră de sforţări - reuşi să mai întindă o pânză pe 
catargul mizenei. Natural că, pentru un vas de un astfel de 
tonaj, 

acţiunea acestei bucăţi de pânză nu prea însemna mare lucru. 
Cu 

toate acestea, efectul nu întârzie să se vadă, şi atât de mare era 
puterea vântului, încât cele şapte-opt mile care erau până la 
insu- 

la Hermitte fură stăbătute în mai puţin de o oră. 

Pe la ora unsprezece, Kav-gerul şi Caroly începuseră să creadă 
în succesul încercării lor, când un pârâit groaznic domină o clipă 
mugetul vijeliei. 

Catargul mizenei se rupsese de la vreo zece picioare deasupra 
punţii, şi, târînd cu el o parte din catargul cel mare, se prăvăli 
peste 

babord, sfărâmă bastingajul şi dispăru în valuri. Jonathan se 


înclină 

atât de mult, încât ameninţa să se răstoarne. 

— Suntem pierduţi! strigă o voce. 

— Şi n-avem barcă de salvare, gemu alta. 

— O avem pe cea a pilotului! urlă o a treia. 

Mulțimea se repezi spre pupă, unde era legată Wel-Kiej. 

— Stop! porunci Kav-gerul, cu o voce aşa de puternică, încât 

fu ascultat pe loc. 

în câteva clipe, maestrul de echipaj formă un cordon de mari- 
NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

nari care bară drumul pasagerilor înnebuniţi. Aşteptară astfel cu 
toţii deznodământul! 

O oră mai târziu, Caroly întrevăzu o masă enormă spre nord. 
Prin ce minune străbătuse nevătămat Jonathan canalul care 
desparte insula Herschell de insula Hermitte? Fapt este că îl par- 
cursese, odată ce avea în faţa lui înălțimile insulei Wolaston. Era 
însă tocmai vremea refluxului, şi insula Wolaston rămase în 
scurt 

timp spre tribord. 

Care avea să fie mai tare, vântul sau curentul? Nici unul, nici 
altul. Pe la ora unu dimineaţa, o izbitură puternică zgudui întreg 
vasul şi, peste o clipă, înclinându-se mult spre tribord, Jonathan 
rămase nemişcat. 

Nava americană se împotmolise pe coasta de răsărit a acelei 
regiuni a insulei Hoste, care poartă numele de Falsul Cap Horn. 
v. naufragiaţii 

9 

Clipperul american Jonathan plecase din San-Francisco cu des- 
tinaţia Africa Australă. Era o călătorie pe care o corabie rapidă 
o poate efectua în cinci săptămâni, dacă este favorizată de 
timp. 

Corabia aceasta de trei mii cinci sute de tone era înzestrată cu 
patru catarge, catargul mizeriei şi catargul cel mare cu pânze 
pătrate, celelalte două cu pânze aurice şi latine: brigantine şi 
săgeți. 

Comandantul, căpitanul Leccar, un excelent marinar în puterea 
vârstei, avea în subordine pe secundul Musgrave, pe locotenen- 
tul Maddison, maistrul de echipaj Hartlepool şi un echipaj de 


două- 

zeci şi şapte de oameni, toţi americani. 

Jonathan transporta pasageri, peste o mie de emigranţi adunaţi 
de o societate de colonizare şi trimişi la Lagoa, unde guvernul 
portughez le acordase o concesiune. 

Aşa că, în afară de proviziile necesare pentru călătorie, clipp- 
erul era încărcat şi cu toate cele necesare la început coloniei. 
Ali- 

mentaţia acestor emigranţi era asigurată, pentru aproape un an 
şi 

jumătate, de făină, conserve şi băuturi alcoolice. Pe Jonathan se 
mai găsea, de asemenea, şi material pentru instalaţii provizorii: 
corturi demontabile, obiecte de menaj. în scopul de a favoriza 
pu- 

nerea în valoare a terenurilor concesionate, societatea se 
îngrijise 

să furnizeze coloniştilor instrumente agricole, seminţe de cere- 
ale şi legume, un număr oarecare de vaci, porci şi oi şi tot felul 
— 40 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

de păsări de curte. Cum nu fuseseră neglijate nici armele şi 
muni- 

tiile, viitorul noii colonii era deci asigurat pentru o perioadă de 
timp destul de mare. 

Chiar de la început însă, se părea că elementele naturii se coa- 
lizaseră pentru a împidica succesul întreprinderii. După un drum 
parcurs greu de tot, Jonathan fu prins în dreptul Capului Horn 
de una dintre cele mai cumpite furtuni care se pomeniseră pe 
me- 

leagurile acelea. 

Căpitanul Leccar, din lipsa observațiilor solare, se credea mai 
departe de uscat. Se grăbi deci cu manevra spre tribord, nădăj- 
duind să ajungă astfel mai degrabă în Atlantic, unde ar fi fost 
mai 

la adăpost. Abia fu executat ordinul acesta, când un val enorm 
izbi în bordura tribordului, o rupse şi târî cu el în ocean pe căpi- 
tan, împreună cu câțiva pasageri şi marinari. încercarea dea li 
se veni în ajutor fu zadarnică, deoarece în câteva clipe 


dispăruseră 

sub valuri. 

în urma acestei catastrofe începuse Jonathan să lanseze sem- 
nalele de alarmă auzite de Kav-ger şi de tovarăşii lui. 

Aşadar, focul aprins pe vârful capului, vâlvătaia care i-ar fi 
arătat greşeala şi poate că i-ar fi îngăduit chiar s-o repare, nu fu- 
sese văzut de căpitanul Leccar. în lipsa lui, secundul Musgrave 
încercase apoi să vireze de bord pentru a câştiga spaţiu, 
manevră 

aproape imposibilă, dat fiind starea oceanului şi pânzăria 
redusă, 

impusă de violenţa furtunii. După multe sforţări fără succes, era 
totuşi cât pe-aci să reuşească, dacă nu ar fi fost aruncat în 
valuri, 

împreună cu locotenentul Maddison, odată cu căderea 
catargelor 

de la pupă. Tot în clipa aceea, o sfărâmătură îl lovea în cap pe 
maistrul de echipaj şi îl trântea leşinat pe punte. Restul se ştie. 
Acum, călătoria se terminase. Solid încleştat între vârfurile 
stâncilor, Jonathan zăcea nemişcat pentru totdeauna pe coasta 
insulei Hoste. La ce depărtare era de uscat? Rămânea de văzut 
dimineaţa. în orice caz, primejdie imediată nu mai era. Târâtă 
de 

propriu-i avânt, corabia intrase adânc între stânci şi era imposi- 
bil să fie despotmolită în noaptea aceea. 

— 41 = 

JULES VERNE 

Ajutat de maistrul de echipaj Hartlepool, Kav-gerul reuşi să 
explice situaţia aceasta nouă turmei înnebunite de groază care 
acoperea puntea. Câţiva emigranţi - unii de bunăvoie, alţii arun- 
caţi de violenţa zguduitorii - căzuseră în apă şi valurile le loveau 
cadavrele de stâncile țărmului. Imobilitatea navei îi liniştise însă 
pe ceilalţi. încet, încet, bărbaţi, femei şi copii porniră să-şi caute 
în întrepunte un adăpost împotriva ploii care cădea cu găleata. 
Kav-gerul rămase să vegheze asupra siguranţei obşteşti, în 
tovărăşia lui Halg, a lui Caroly şi a maistrului de echipaj. 
Adăpostiţi în interiorul corăbiei, unde domnea o linişte rela- 
tivă, cea mai mare parte dintre emigranţi adormiră. Trecând 
dintr-o 

extremă într-alta, bieţii oameni îşi recăpătaseră încrederea deîn- 


dată ce simţiseră deasupra lor o energie şi o inteligenţă, căreia i 
se supuneau acum aproape orbeşte. Ca şi cum lucrul acesta ar fi 
fost foarte natural, de la sine înţeles, se lăsau în seama Kav- 
gerului, 

convinşi că el are să vegheze asupra siguranţei lor. Erau nişte 
bieţi 

oameni dezarmaţi în faţa unei asemenea încercări! Dârzi în răb- 
dătoarea lor resemnare faţă de vicisitudinile obişnuite ale vieţii, 
împrejurările de felul acesta îi lăsau aiuriţi, paralizaţi, căutând 
cu 

tot sufletul lor voința unui conducător căruia să i se supună. 
Fran- 

cezi, italieni, ruşi, irlandezi, englezi, germani, până-şi japonezi 
făceau parte din glota aceea de emigranţi. Diversitate de rase, 
dar 

şi de profesii. Natural că majoritatea făceau parte din clasa agri- 
colă, dar şi clasa lucrătoare propriu-zisă era bine reprezentată. 
Se 

aflau chiar şi câţiva care, înainte de a se expatria, exercitaseră 
pro- 

fesiuni libere. Majoritatea erau celibatari; numai o sută sau o 
sută 

cincizeci dintre aceştia erau căsătoriţi, târând după ei o 
adevărată 

turmă de copii. 

Toţi însă, fără deosebire, aveau aerul acela care caracterizează 
nefericitele zdrenţe omeneşti, victimele propriei lor neputinţe. 
De- 

zechilibraţi moral, unii de o insuficienţă fizică sau intelectuală, 
alţii de lovituri nemeritate ale soartei, toţi fuseseră, probabil, 
nevoiţi 

să se recunoască inadaptabili la mediul lor şi se hotărâseră să-şi 
caute norocul pe alte meleaguri. 

— 42 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

sle 

Gloata aceea hibridă era un microcosm, o miniatură a societății, 
în care, afară de bogăție, toate clasele erau reprezentate. 
Sărăcia, 

cea adevărată, era, de altfel, lipsă şi ea, societatea de 


colonizare 

pretinzând fiecărui emigrant posesia unui capital de minimum 
cinci 

sute de franci, capital care, după putinţa fiecăruia, atingea la 
unii 

sume de douăzeci sau treizeci de ori mai mari. în general, gloa- 
ta aceea nu era nici mai bună, nici mai rea decât altele; era 
gloa- 

ta pur şi simplu, cu neegalităţile, calităţile şi defectele ei, 
amestec 

confuz de dorinţe şi sentimente contradictorii, adunătură anoni- 
mă din care se desprinde uneori o voinţă unică şi totală, aseme- 
nea curentului care se formează şi se izolează în masa amorfă a 
mării. 

Ce avea să devină gloata aceasta pe care soarta o arunca pe 

o coastă neospitalieră? Cum avea să rezolve ea eterna 
problemă 

a vieţii? 

vi. pe uscat 

Insula Hoste este una dintre insulele cele mai fantezist formate 
din ţinutul acela. Coasta nordică, de la ţărmul canalului Beagle, 
este aproape dreaptă pe jumătate din întinderea ei, însă restul 
se 

prezintă ca o îngrămădire fantastică de vârfuri ascuţite sau o 
broderie complicată de golfuri înguste, unele dintre ele adânci 
până 

la a străbate insula dintr-o parte într-alta. 

Insula aceasta este şi una dintre cele mai mari ale arhipela- 
gului magellanic. Lărgimea ei este cam de cincizeci de kilometri 
şi lungimea de peste o sută, fără peninsula Hargy, încovoiată ca 
o seceră şi al cărei cap este cunoscut sub numele de Falsul Cap 
Horn. La vestul acestei peninsule se împotmolise Jonathan, la 
poalele unei mase granitice enorme care desparte Baia Orange 
de 

Baia Scotchwell. 

Dimineaţa, în negura umedă a zorilor pe care o risipeau ulti- 
mele răbufniri ale vijeliei în agonie, apăru o faleză uriaşă. 
Jonathan 

zăcea la capătul unui promontoriu care, format dintr-o culme 
foarte 


ascuţită, se lega cu peninsula printr-o creastă înaltă. La poalele 
culmii se întindea un amalgam de stânci negricioase, 
înconjurate 

de nisip neted şi încă umed. De îndată ce lumina le îngădui să 
distingă vag coasta, cei mai mulţi dintre naufragiaţi se grăbiră 
spre 

uscat, sărind din stâncă în stâncă, deoarece apele erau pe 
atunci 

= AA. 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

în plin reflux. Nimic nu i-ar fi putut opri în graba lor de a se 
vedea 

cât mai curând pe uscat. 

Câţiva emigranţi însă, mai inteligenţi sau mai puţin impulsivi 
decât ceilalţi, rămăseseră pe bord, în preajma Kav-gerului, de la 
care aşteptau parcă un cuvânt de ordine. Şi cum acesta nu prea 
părea dispus să-şi întrerupă conversaţia cu maistrul de echipaj, 
unul dintre emigranții aceştia se desprinse, în cele din urmă, 
dintr-un grup de câteva persoane şi se îndreptă spre cei doi 
inter- 

locutori. După înfăţişarea lui, după mers, ca şi după noblețea 
chi- 

pului său, omul acesta, în vârstă de aproximativ cincizeci de ani, 
făcea parte dintr-o clasă superioară mediului în care se găsea 
acum. 

— Domnule, spuse el adresându-se Kav-gerului, înainte de 
toate vă mulţumesc Ne-aţi salvat de la o moarte sigură. Fără 
dum- 

neavoastră şi fără tovarăşii care vă însoțesc, am fi fost, cu sigu- 
ranță, pierduţi. 

Din vocea, din gesturile pasagerului acestuia, respira cinstea 

şi sinceritatea. Kav-gerul strânse cordial mâna care i se 
întindea, 

apoi răspunse: 

— Suntem foarte fericiţi că am putut evita o nenorocire aşa 

de groaznică. 

— Daţi-mi voie să mă prezint. Sunt emigrant şi mă numesc 
Harry Rhodes. Cu mine am pe soţia, fiica şi fiul meu, reluă pasa- 
gerul, arătând spre două femei şi unul dintre bărbaţii care 


formau 

grupul din care plecase. 

— Tovarăşul meu, recomandă la rându-i Kav-gerul: este pilo- 
tul Caroly, iar tânărul este Halg, fiul lui. Fuegieni amândoi, după 
cum vedeţi. 

— Şi dumneavoastră? 

— Sunt un prieten al indienilor. M-au botezat Kav-ger, şi alt 
nume nu-mi mai ştiu. 

Harrry Rhodes se uită mirat la interlocutorul lui. Acesta îi 
susţinu privirea cu un aer calm şi rece. Emigrantul nu mai stărui, 
apoi întrebă: 

JULES VERNE 

— Ce credeţi că o să facem? 

— Tocmai despre asta vorbeam cu domnul Hartlepool, răs- 
punse Kav-gerul. Totul depinde de starea în care se află corabia. 
Nu putem hotărî nimic până nu suntem lămuriţi în privinţa 
aceasta; 

— în ce parte a Magellaniei ne aflăm? reluă Harry Rhodes. 

— Pe coasta de sud-est a insulei Hoste. 

— Aproape de Strâmtoarea Magellan? 

— Nu. Dimpotrivă, foarte departe. 

— Drace! exclamă Harry Rhodes. 

— Aşa că, vă repet, totul depinde de starea vasului. După ce 

o vom cunoaşte, vom lua o hotărâre. 

Urmat de Hartlepool, Harry Rhodes, Halg şi Caroly, Kav-gerul 
cobori pe stânci şi făcu ocolul clipperului, convingându-se de la 
prima vedere că Jonathan putea fi considerat definitiv pierdut. 
Corpul corăbiei era spart în douăzeci de locuri şi crăpat pe toată 
lungimea tribordului, avarii absolut ireparabile când este vorba 
de un vas de fier. Nu mai exista nici o speranţă de a-l putea 
repara. 

— Părerea mea este că ar fi bine să debarcăm încărcătura şi 

s-o punem în siguranţă, spuse atunci Kav-gerul. între timp, se 
poate 

repara barca noastră, care a avut serios de suferit din cauza 
lovirii 

de stânci, şi cu ea Caroly îl va duce la Punta-Arenas pe unul din- 
tre emigranţi, ca să aducă la cunoştinţa guvernatorului nenoro- 
cirea întâmplată. Cu siguranţă că acesta se va ocupa de 


repatrie- 

rea dumneavoastră. 

— Bună idee, aprobă Harry Rhodes. 

— Cred că ar fi bine să comunicăm planul acesta şi celorlalţi, 
reluă Kav-gerul. Dacă n-aveţi nimic împotrivă, îi vom aduna pe 
toţi pe plajă. 

Fură nevoiţi să aştepte mult timp reîntoarcerea diferitelor cete 
împrăştiate în toate părţile. Pe la ora nouă dimineaţa însă, 
foamea 

îi aduse pe toţi în preajma corăbiei împotmolite. Atunci, urcân- 
du-se pe o bucată de stâncă, Fiarry Rhodes aduse la cunoştinţa 
tuturor propunerea Kav-gerului. 

Succesul fu mediocru. Unii auditori părură foarte puţin satis- 
făcuţi şi se auziră murmure. 

— 46 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

— Asta-i acum! Să descărcăm o corabie de trei mii de tone! 
mormăiau unii. 

— Dar ce suntem noi? se indignară alţii. 

— Ca şi cum n-am fi destul de prăpădiţi şi aşa! bodăgăneau 
supăraţi câţiva. 

în cele din urmă, se auzi, mai tare, o voce: 

— Cer cuvântul! 

— Poftim, încuviinţă Harry Rhodes, coborând de pe tribuna 
improvizată. 

în locul lui se urcă imediat un bărbat în toată puterea vârstei, 
cu trăsăturile feţei destul de frumoase, cu ochii albaştri visători 
şi cu o barbă deasă castanie, de care părea întrucâtva mândru, 
mângâindu-şi-o mereu cu mâinile, a căror albeaţă trăda omul 
neobişnuit cu munci mai grosolane. 

— Camarazi, începu el într-o englezească stricată, mirarea pe 
care aţi manifestat-o mulţi dintre voi este foarte naturală. Ce ni 
se 

propune? Să stăm un timp nedeterminat pe insula aceasta 
pustie şi 

să muncim ca nişte proşti pentru salvarea unor bunuri care nu 
ne 

aparţin. De ce să aşteptăm aici reîntoarcerea bărcii, când am 


putea 

foarte bine să ne ducem cu toţii, rând pe rând, la Punta-Arenas? 
Auditoriul primi cuvintele acestea cu murmure aprobatoare. 

Din mijlocul mulţimii, Kav-gerul răspunse: 

— Wel-Kiej este la dispoziţia dumneavoastră, dar nici în zece 
ani nu va putea transporta toată lumea la Punta-Arenas. 

— Fie! admise oratorul. Să aşteptăm aici până se reîntoarce. 
Dar ăsta nu-i un motiv ca să ne trudim cu descărcarea 
materialelor! 

să ne luăm frumuşel obiectele care sunt proprietatea noastră 
per- 

sonală, şi atât!... Cu ce suntem datori faţă de societate, ca să 
mun- 

cim pentru bunurile ei? Dimpotrivă, ea este datoare faţă de noi, 
fiindcă este răspunzătoare de situaţia în care ne aflăm. Dacă n- 
ar 

fi fost aşa de calică, dacă vasul şi comandantul ar fi fost mai 
buni, 

nu am fi ajuns unde ne aflăm. Şi, la urma urmei, chiar de n-ar fi 
JULES VERNE 

aşa, putem uita că facem parte din numeroasa clasă a 
exploataţilor, 

transformându-ne în vite de muncă ale exploatatorilor? 
Argumentul păru foarte apreciat. O voce spuse: Bravo! Izbuc- 
niră râsete. 

încurajat, oratorul continuă cu şi mai mare înflăcărare: 

— Exploataţi, asta suntem noi, lucrătorii - şi spunând aces- 

tea oratorul se bătea în piept cu toată energia -, noi, care nu ne- 
am 

putut câştiga pe locurile unde am copilărit pâinea muiată de 
sudoarea celei mai grele trude! Am fi nişte dobitoci dacă ne-am 
rupe spinările acum cu toată fierăria asta fabricată de lucrători 
ca 

şi noi. Ea este totuşi proprietatea capitalismului asupritor şi ego- 
ist care ne-a silit să ne părăsim familiile şi patria. 

Dacă majoritatea emigranților ascultau nedumeriţi tirada aceas- 
ta spusă într-o englezească stricată, cu un pronunţat accent 
străin, 

o parte dintre ei păreau entuziasmați. în jurul tribunei 


improvizate 

se adunase un grup mic, care aproba zgomotos cuvintele 
oratoru- 

lui. 

Kav-gerul puse şi de data aceasta lucrurile la punct. 

— Nu ştiu cui aparţine încărcătura de pejonathan, rosti el calm, 
dar experienţa câştigată de mine în ţinuturile acestea mă auto- 
rizează să vă spun că s-ar putea să vă fie foarte folositoare 
când- 

va. Şi, cum nu ştim deloc ce ne rezervă viitorul, părerea mea 
este 

că ar fi bine să nu o lăsăm să se irosească. 

Oratorul cu barba stufoasă nu părea deloc dispus să se anga- 
jeze într-o discuţie în contradictoriu, aşa că Harry Rhodes pro- 
fită de ocazie pentru a se urca din nou pe stâncă şi a supune la 
vot propunerea Kav-gerului, care fu adoptată prin ridicare de 
mâini, 

fără nici o altă opunere. 

Apoi, Harry Rhodes adăugă: 

— Kav-gerul întreabă dacă nu este printre noi unul sau mai 
mulţi dulgheri care să-l ajute să-şi repare barca. 

— Prezent! strigă un bărbat voinic, ridicând mâna în sus, peste 
capetele celorlalţi. 

— Prezent! răspunseră aproape în acelaşi timp alţi doi 
emigranţi. 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

— Primul care s-a oferit este Smith, un lucrător angajat de so- 
cietate, îl lămuri Hartlepool pe Kav-ger. E un om cumsecade. Pe 
ceilalţi nu-i cunosc. Tot ce ştiu este că unul se numeşte Hobard. 
— Pe orator îl cunoaşteţi? 

— Este un emigrant, francez cred. Mi s-a spus că se numeşte 
Beauval, dar nu sunt sigur. 

Maistrul de echipaj nu se înşela. Oratorul, a cărui viaţă o vom 
povesti pe scurt mai jos, era francez şi se numea Beauval. 
Ferdinand Beauval fusese la început avocat şi poate că ar fi 
reuşit în profesiunea aceasta, căci nu-i lipsea nici inteligenţa, 
nici 

talentul, dacă nu ar fi avut nenorocul să se apuce de politică 


chiar 

de la începutul carierei. Mânat de o ambiţie arzătoare, se înro- 
lase, fără să ştie bine ce vrea, în partidele extremiste. în scurt 
timp, 

ajunse să neglijeze bara în favoarea întrunirilor politice. Poate că 
ar fi reuşit să fie ales deputat, dacă ar fi putut să aştepte. Din 
păcate, 

resursele lui modeste se sfârşiră înainte ca succesul să-i fi 
încoro- 

nat sforţările. Silit să recurgă la expediente, se compromisese în 
afaceri dubioase, şi de atunci începu pentru el degringolada, 
care, 

din eşec în eşec, îl adusese întâi la sărăcie, apoi la mizerie, pen- 
tru ca, în cele din urmă, să-l silească să-şi caute o soartă mai 
bună 

în America. 

Dar nici aici nu avu mai mult noroc. După ce colindă câtva 

timp din oraş în oraş, încercând rând pe rând toate meseriile, se 
împotmolise, în cele din urmă, definitiv, la San-Francisco, unde 
se văzu silit să recurgă la o a doua expatriere. 

Reuşind să-şi procure capitalul minim necesar, se înscrisese 

în convoiul emigranților, ademenit de un prospect care făgăduia 
marea cu sarea primilor colonişti ai concesiunii Golful Lagoa. 
Acum, după naufragiul Jonathan-ului, speranţele îi erau spulbe- 
rate pentru a treia oară. 

Cu toate acestea, Ferdinand Beauval nu-şi pierduse încrederea 
în steaua lui bună. înfrângerile de până acum îi lăsaseră intactă 
încrederea în el însuşi şi era sigur că, până la urmă, tot are să 
reuşească. 

__49 —e 

JULES VERNE 

Aşa că nu-şi neglijase nici o clipă calităţile de conducător de 
oameni pe care şi le atribuia. Abia îmbarcat pejJonathan, îşi 
dăduse 

toată silinţa în a-şi propaga ideile; ba uneori chiar cu atâta 
ardoare, 

că Leccar, căpitanul, se văzuse silit să intervină. 

Dar, în ciuda acestor piedici puse în calea propagandei lui, 
Ferdinand Beauval repurtase ici şi colo câteva succese de la 
începutul călătoriei cu sfârşit aşa de tragic. într-adevăr, unii din- 


tre tovarăşii săi - nu prea mulţi, din păcate - se lăsaseră seduşi 
de teoriile demagogice, care erau calul lui de bătaie obişnuit. Se 
formase, în cele din urmă, în jurul lui un grup compact, căruia îi 
lipsea un singur lucru pentru a fi şi impresionant: numărul. 

Şi totuşi, poate că efectivul discipolilor săi ar fi fost mai 
impunător dacă Beauval nu s-ar fi lovit, de la început chiar, de 
un concurent de temut. Adversarul acesta era un american din 
nord, un anume Lewis Dorick, un tip rece ca un sloi de gheaţă 

şi cu vorbe tăioase ca un ascuţiş de brici. Lewis Dorick acesta 
profesa aceleaşi teorii ca şi Beauval, numai că le împingea ceva 
cam prea departe. în timp ce el preconiza un socialism în care 
statul, unic proprietar al mijloacelor de producţie, să stabilească 
fiecăruia atribuţia cea mai potrivită însuşirilor sale, Dorick făcea 
paradă de un comunism mai pur, în care totul trebuia să fie pro- 
prietatea tuturor. 

De altfel, între cei doi lideri sociologi exista o diferenţă şi mai 
caracteristică decât dezacordul principiilor lor. în timp ce 
Beuval, 

latin imaginativ, se îmbăta cu vorbe şi visuri, în fond fiind lupul 
cel mai blând cu putinţă, Dorick, sectar mai îndârjit şi mai doc- 
trinar, cu inimă de piatră, nu ştia ce-i aceea milă. în timp ce 
unul, 

capabil să scoată din minţi un auditoriu, era absolut inofensiv ca 
individ, celălalt constituia prin el însuşi un pericol. 

Dorick predica egalitatea într-un fel care te-ar fi dezgustat pen- 
tru totdeauna de ea. Era un om care nu privea în jos, ci în sus. 
Soarta mizerabilă de care au parte majoritatea oamenilor nu-l 
miş- 

ca de fel, însă gândul că un mic număr dintre ei ocupau un rang 
social superior celui al lui îl făcea să turbeze de furie. 
NAUFRAGIAŢII DEJPE JONATHAN 

z5: 

Asta îl şi nenorocise, de altfel. Profesor de literatură şi de is- 
torie, Dorick nu putuse rezista îndemnului de a răspândi cu totul 
alte învățături, proclamându-şi maximele libertine într-o formă 
care 

n-avea nimic comun cu o pură discuţie teoretică. 

Purtarea aceasta nu întârzie să-şi arate roadele. Dorick fusese 
poftit politicos să-şi caute alt post. Şi cum aceleaşi cauze produc 


efecte identice, pierdu şi postul acesta la fel ca şi pe primul, pe 
al treilea întocmai şi pe al doilea, şi aşa mai departe, până ce, în 
cele din urmă, ajunse să nu mai bată decât la uşi închise. Rămas 
pe drumuri, din profesor se transformase în emigrant şi 
ajunsese 

pe puntea Jonathan-uluil 

în timpul călătoriei, Dorick şi Beauval îşi recrutaseră parti- 

zani, unul prin căldura elocinţii care nu excludea o critică 
conştiin- 

cioasă a ideilor, celălalt prin autoritatea inerentă omului care se 
afirmă ca deţinător al adevărului integral. Şi, cu toate că clien- 
tela recrutată de fiecare dintre ei era destul de modestă, 
începuseră 

să se urască pe ascuns, din ce în ce mai mult. 

în timpul scurtului dialog dintre Kav-ger şi Hartlepool, Harry 
Rhodes îşi continuase cuvântarea. 

— Acum, când propunerea este adoptată, zise el, trebuie să 
încredinţăm cuiva comanda. Nu este o treabă uşoară 
descărcarea 

unei corăbii de trei mii cinci sute de tone. O astfel de muncă 
cere 

metodă şi autoritate. Cred că ar trebui să facem apel la domnul 
Hartlepool, maistrul de echipaj. Rog pe cei care sunt de acord să 
ridice mâna în sus. 

Cu foarte puţine excepţii, toate mâinile se ridicară într-o sin- 
gură mişcare. 

— lată că am aranjat şi asta, constată Harry Rhodes. 

Apoi, întorcându-se spre maistrul de echipaj, întrebă: 

— Ce ordine aveţi de dat? 

— Să mergem la masă, răspunse Hartlepool zâmbind. Avem 
nevoie de puteri pentru munca care ne aşteaptă. 

în timpul mesei, Hartlepool se trase mai la o parte cu Kav-gerul. 


JULES VERNE 

— Dacă îmi permiteţi, domnule... glăsui el cu un aer îngrijo- 
rat... am să îndrăznesc să afirm că sunt un foarte bun marinar... 
Dar am avut totdeauna un căpitan... de ordinele căruia 
ascultam. 

— Ce vrei să spui? întrebă Kav-gerul. 


— Vreau să zic... răspunse Hartlepool din ce în ce mai încurcat... 
că mă pot lăuda că am executat totdeauna ordinele... dar că nu 
sunt în stare să dau vreunul. Pot sta la cârmă o viaţă întreagă... 
Dar comanda... hm!... asta nu mă priveşte... 

Plăcut impresionat, Kav-gerul se uită cu coada ochiului la 
maistrul de echipaj. Existau, prin urmare, oameni; oameni buni, 
cinstiţi şi puternici, pentru care şeful era o necesitate? 

— Ceea ce înseamnă, explică el, că te-ai însărcina bucuros cu 
cele ce sunt de făcut, dar că ai prefera să primeşti în prealabil 
câte- 

va indicaţii generale. Nu? 

— Foarte adevărat! răspunse Hartlepool. 

— Nimic mai simplu atunci, continuă Kav-gerul. De câte braţe 
poţi dispune? 

— La plecarea din San-Francisco, Jonathan avea un echipaj 

de treizeci şi patru de oameni, inclusiv statul major, bucătarul şi 
cei doi muşil, şi transporta o mie o sută nouăzeci şi cinci de 
pasageri. In total, o mie două sute douăzeci şi nouă de 
persoane. 

Din păcate, mulţi sunt morţi acum. 

— Socoteala asta o s-o facem mai târziu. Să contăm deocam- 
dată pe o mie două sute de persoane. Exceptând femeile şi co- 
piii, rămân aproximativ şapte sute de bărbaţi. Pe aceştia ai să-i 
împărţi în două grupuri; două sute vor rămâne pe bord pentru a 
scoate încărcătura pe punte, iar ceilalţi vor trece sub comanda 
mea. 

Mă voi duce cu ei în pădurea de colo şi vom tăia vreo sută de 
copaci, cu care vom construi apoi un fel de schelă de la vapor la 
țărm. In felul acesta, şi cu personalul de care dispunem, vom 
ter- 

mina descărcarea în trei zile. 

1. elevi-marinari. 

52 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Kav-gerul prevăzuse bine; în seara de 19, toată încărcătura 
Jonathan-uixi se găsea depozitată pe țărm. 

în acelaşi timp, cu ajutorul a trei dulgheri, Smith, Hobard şi 
Charley, barca fusese reparată şi ea. Nu mai rămânea decât să 
fie 


ales un delegat pentru Punta-Arenas. Ferdinand Beauval profită 
de ocazie pentru a se urca din nou la tribună. Hotărât lucru însă, 
n-avea noroc. Cu toate că reuşi să obţină vreo cincizeci de 
voturi, 

în timp ce Dorick nu avu nici unul, majoritatea o obţinu un oare- 
care Germain Riviere, un agricultor franco-canadian. De acesta, 
alegătorii erau siguri cel puţin că o să se reîntoarcă; era tată a 
patru 

băieţaşi voinici, pe care îi lăsa în urma lui. 

în dimineaţa de 20 martie, Wel-Kiej părăsi insula, sub coman- 
da lui Caroly. Colonia procedase deja la o instalaţie provizorie 
până la înapoierea bărcii; adică pentru vreo trei săptămâni. în 
defi- 

nitiv, naufragiaţii nu erau într-o situaţie chiar aşa de mizerabilă. 
Se aflau destul de aproape de ţinuturi locuite, şi alimente aveau 
din belşug. Aşa că nu era cazul ca emigranții să se simtă prea 
îngri- 

joraţi; dacă nu ar fi fost clima cam aspră, s-ar putea spune că nu 
era mare deosebire între viaţa de acum şi cea care i-ar fi aştep- 
tat la început în Africa. 

Instalarea era aproape pe terminate când, la 24 martie, vre- 
mea îşi dădu din nou în petec. Timp de trei zile şi trei nopţi, 
plouă 

şi fu vijelie. Când se însenină, Jonathan dispăruse. Marea îşi 
com- 

pletase opera de distrugere. 

După furtună, urmă o perioadă de timp frumos, care fu folosită 
în primul rând pentru numărarea supravieţuitorilor naufragiului. 
Apelul nominal făcut de Hartlepool după listele de bord dovedi 
că naufragiul făcuse treizeci şi una de victime, dintre care cinci- 
sprezece oameni din echipaj şi restul pasageri. Populaţia insulei 
se compunea, prin urmare, din o mie două sute de persoane. 
Kav-gerul hotărî să profite de timpul frumos, pentru a explo- 

ra insula Hostes sau cel puţin împrejurimile taberei. Avea să fie 
însoţit de Hartlepool, Harry Rhodes, Halg şi încă trei emigranţi, 
JULES VERNE 

Gimelli, Gordon şi Ivanoff. In ultimul moment însă, se mai 
prezen- 

tară doi candidaţi. 


Kav-gerul voia tocmai să pornească spre locul de întâlnire fixat, 
când atenţia îi fu atrasă de doi copii de vreo zece ani, care se în- 
dreptau spre el. Unul dintre ei, cu o mutrişoară dezgheţată - 
obraz- 

nică aproape - mergea mândru, cu nasul în vânt, cu o trufie 
aproape 

comică. Celălalt îl urma la vreo cinci paşi mai în urmă, cu un aer 
de modestie care se potrivea foarte bine înfăţişării lui timide. 
Primul se apropie de Kav-ger şi i se adresă: 

— Excelenţă... 

Amuzat de titlul acesta neaşteptat, Kav-gerul privi mai atent 
copilul, care îi susţinu îndrăzneţ privirea, fără să coboare ochii. 
— Excelenţă!... repetă Kav-gerul râzând. De ce îmi spui aşa, 
băieţaş? 

Copilul păru foarte mirat. 

— Nu se spune aşa regilor, miniştrilor şi episcopilor? întrebă 

el cu un ton care trăda vădita lui îngrijorare de a se fi abătut 
cumva 

de la regulile politeţei. 

— Eh!., rosti amuzat Kav-gerul. Dar unde ai auzit tu că li se 
spune Excelenţă regilor, miniştrilor şi episcopilor? 

— în ziare, răspunse copilul, sigur de el. 

— Citeşti ziare? 

— De ce nu? Ori de câte ori am. 

— Ah! Ah!... silabisi Kav-gerul. Şi cum te numeşti, ştrengarule? 
— Dick. 

— Dick şi mai cum? 

Copilul păru că nu înţelege. 

— Cum se numeşte tatăl tău? 

— N-am tată. 

— Mama ta, atunci? 

— Nici mamă, nici tată, Excelenţă. 

— Asta-i bună! exclamă Kav-gerul, din ce în ce mai intere- 

sat de băieţaşul acela ciudat. Află atunci că nu ştiu să fi fost 
vreo- 

dată rege, ministru sau episcop! 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 


— Sunteţi guvernator! declară cu emfază copilul. 
Guvernator!... Kav-gerul păru căzut din cer. 

— Cine ţi-a spus asta? întrebă el. 

— Hm... zise încurcat Dick. 

— Ei? stărui Kav-gerul. 

Dick păru din ce în ce mai încurcat. Şovăia. 

— Hm... eu unul nu ştiu nimic... răspunse el în cele din urmă. 
Dar odată ce dumneavoastră sunteţi mai mare aici... Şi cum 
toată 

lumea vă spune aşa... 

— la te uită!... se miră Kav-gerul. Apoi, cu voce mai gravă, 
adăugă: 

— Te înşeli, dragul meu. Nu sunt nici mai mare, nici mai mic 
decât ceilalţi. Aici nu există nici un stăpân! 

Dick făcu ochii mari şi se uită neîncrezător la Kav-ger. Cum era 
posibil să nu existe nici un stăpân? Pentru el, ieşit dintr-o lume 
de 

tirani, asta era ceva de neconceput. Există oare vreo ţară fără 
stăpân? 

— Nici un stăpân, afirmă iarăşi Kav-gerul, după o scurtă pauză. 
Unde te-ai născut? 

— Nu ştiu. 

— Ce vârstă ai? 

— Vreo unsprezece ani, cred! 

— Nu prea eşti sigur!... 

— Zău că nul! 

— Şi tovarăşul tău, care îl face pe sfinxul colo, ce este cu el? 
— Este Sand. 

— Fratele tău? 

— Aproape... Este prietenul meu. 

— Aţi fost crescuţi împreună? 

— Crescuţi?... protestă Dick. Noi n-am fost crescuţi, domnule? 
Kav-gerul simţi că i se strânge inima. Câtă tristeţe în cuvin- 
tele pe care băieţaşul acesta le rostea cu dârzenia unui cocoşel 
înfuriat. Existau oare copii care nu fuseseră „crescuţi"? 

— Atunci, unde l-ai cunoscut? 

JULES VERNE 

— La Friscol, pe chei. 

— De mult? 


— Da, foarte de mult... Eram mici pe atunci, răspunse Dick, 
căutând să-şi adune amintirile. Sunt de atunci cel puţin... şase 
luni. 

— Adevărat, este mult timp de atunci, aprobă serios Kav-gerul. 
Se întoarse apoi spre tovarăşul băieţaşului. 

— La dispoziţie, prichindelule, îi spuse el, şi ai grijă să nu-mi 
spui şi tu Excelenţă. Ţi-ai pierdut cumva graiul? 

— Nu, domnule, îngână copilul, mototolindu-şi între degete 
bereta de marinar. 

— Atunci, de ce nu spui nimic? 

— Este sfios, domnule, explică Dick. 

Cu ce dispreţ rostise piciul cuvintele acestea! 

— A, este sfios? întrebă râzând Kav-gerul. Tu însă nu prea 
pari să fii. 

— Nu, domnule, declară simplu Dick. 

— Şi bine faci, drăguţule!... Dar, în sfârşit, ce naiba căutaţi 
voi pe aici? 

— Suntem muşi, domnule. 

Acum îşi aminti Kav-gerul că Hartlepool îi vorbise de doi muşi 
care făceau parte din echipajul Jonathan-wlvă. Nu-i observase 
până 

atunci printre copiii emigranților. Era de la sine înţeles că nu-i 
ieşiseră în cale fără motiv. 

— Cu ce vă pot servi? întrebă el. 

Tot Dick luă cuvântul şi acum. 

— Am vrea să mergem cu dumneavoastră. 

— De ce? 

Ochii lui Dick scânteiară. 

— Să vedem şi noi... 

Să vedem şi noi!... O lume întreagă în câteva cuvinte. Toată 
curio- 

zitatea, toate visele miraculoase şi confuze ale copiilor. Chipul 
lui 

Dick implora, toată fiinţa lui micuță era încordată de dorinţă. 
1. San-Francisco. 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

— Dar tu, stărui Kav-gerul, adresându-se lui Sand, vrei să vezi 
şi tu? 

— Nu, domnule. 


— Dar ce vrei, atunci? 

—- Eu merg cu Dick, răspunse copilul, în şoaptă. 

— ii mult la Dick ăsta? 

— O, foarte mult, afirmă Sand. 

Din ce în ce mai interesat, Kav-gerul privi o clipă la cei doi 
copii. Ciudată pereche! Dar încântătoare şi mişcătoare totodată, 
în sfârşit, dădu sentinţa. 

— O să mergeţi cu noi. 

— Trăiască guvernatorul! strigară cei doi copii aruncându-şi 
beretele în aer şi sărind în sus ca ieşiţi din minţi. 

Kav-gerul află apoi de la Hartlepool cine erau noile sale 
cunoştinţe. Maistrul de echipaj nu ştia mare lucru, dar, cu sigu- 
ranţă, nici cei în cauză nu cunoşteau mai mult. 

Copii părăsiţi la un colţ de stradă, trăiseră şi crescuseră ca prin 
minune şi începuseră să-şi câştige pâinea de la cea mai fragedă 
vârstă, exercitând tot felul de meserii: lustragii, comisionari, 
hamali, vânzători de flori, de ziare etc. 

Până cu şase luni mai înainte, habar nu aveau unul de exis- 
tenţa celuilalt, când întâmplarea îi pusese faţă în faţă pe 
neaştep- 

tate. Dick trecea pe chei, cu mâinile în buzunare, cu bereta într- 
O 

parte, fluierând vesel printre dinţi un cântec favorit, când dădu 
cu ochii de Sand, care sta împietrit în faţa unui dulău enorm, 
care 

lătra la el rânjidu-şi colții ameninţători. Fără să şovăie o clipă, 
Dick se repezi hotărît între băiatul îngheţat de frică şi teribilul 
lui adversar. 

Nu ştim dacă atitudinea lui băţoasă îl intimidase, într-adevăr, 
pe animal; cert este însă că acesta se dăduse la rândul lui înapoi 
şi sfârşise prin a fugi de acolo, cu coada între picioare. Fără să 
se mai sinchisească de el, Dick se întorsese apoi spre Sand: 

— Cum te cheamă? îl întrebase el cu mândrie. 

JULES VERNE 

— Sand, răspunse acesta cu glasul înecat de lacrimi. Dar 

pe tine? 

— Dick... Dacă vrei, hai să fim prieteni. 

Drept orice răspuns, Sand se aruncase în braţele eroului, 
pecetluind astfel începutul unei prietenii nepieritoare. Aflat prin 


apropiere, Hartlepool văzuse toată scena. Intrase în vorbă cu cei 
doi copii şi le aflase astfel toată povestea tristei lor vieţi. Dorind 
să facă ceva pentru Dick, care îl impresionase prin curajul de 
care 

dăduse dovadă, îi propuse să intre ca mus pe Josuah Brener, o 
corabie cu trei catarge pe care era îmbarcat atunci. De la 
primele 

cuvinte însă, Dick îi pusese condiţia sine qua non, şi anume să-l 
ia şi pe Sand. De voie, de nevoie, Hartlepool se învoi, şi de 
atunci 

nu se mai despărţise de cei doi prieteni inseparabili, care îl 
urma- 

seră când el trecuse pe Jonathan. Aceştia erau noii recruți care 
măreau expediţia proiectată. 

La 28 martie, excursioniştii porniră la drum în zori. Cum nu 
aveau deloc pretenţia să exploreze toată insula, ci numai împre- 
jurimile, o luară de-a lungul coastei, spre nord. 

Chiar de la început, îşi dădură seama că ţinutul nu era aşa de 
păcătos cât îl crezuseră la început. Peninsula Hardy era 
stâncoasă 

şi pustie, însă spre nord-vest se vedeau coline pline de 
verdeață, 

prerii întinse pe care tronau pâlcuri dese de copaci. 

Micul detaşament se Împărțise în grupuri mici, în jurul căro- 

ra se zbenguiau voioşi Dick şi Sand. Cei trei agricultori vorbeau 
rar, privind uimiţi în jurul lor, în timp ce Harry Rhodes şi Halg 
ţineau tovărăşie Kav-gerului, care îşi păstra atitudinea rezervată 
obişnuită, cu toate că familia Rhodes îi plăcea din ce în ce mai 
mult. Mama, serioasă şi bună; copiii, Edward, în vârstă de opt- 
sprezece ani, şi Clary, de cincisprezece, cinstiţi şi sinceri; tatăl, 
un om, un adevărat om de caracter. 

Cei doi bărbaţi discutau prieteneşte despre ceea ce îi interesa 
în situaţia în care se găseau. Harry Rhodes profită de ocazie 
pen- 

tru a afla amănunte despre Magellânia, informându-l în schimb, 
pe tovarăşul lui despre unii emigranţi mai remarcabili. 

— 58 —' 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 


In felul acesta, Kav-gerul află cum Harry Rhodes, posesor al 
unei averi destul de însemnate, fusese ruinat la cincizeci de ani 
din vina altora, şi cum, în urma acestei nenorociri nemeritate, 
nu 

şovăise să se expatrieze, pentru a încerca să asigure viitorul 
soţiei 

şi copiilor lui. Află apoi că, din punct de vedere al profesiei, emi- 
granţii se împărțeau astfel: şapte sute cincizeci de agricultori - 
printre care cinci japonezi - cuprinzând o sută patrusprezece 
băr- 

baţi căsătoriţi, întovărăşiţi de soțiile şi copiii lor, dintre care 
mulţi 

majori, în număr de două sute şaizeci şi doi; trei liberi 
profesionişti, 

cinci foşti rentieri şi patruzeci şi unu de lucrători. La aceştia din 
urmă se adăugau alţi patru lucrători neemigranţi, un zidar, un 
tâm- 

plar, un dulgher şi un lăcătuş, angajaţi de societatea de 
colonizare 

pentru a ajuta la realizarea instalaţiilor în noua colonie. 
Enumerând aceste categorii diverse, Harry Rhodes le cercetă 
mai în amănunt pe fiecare dintre ele. Cu privire la agricultori, nu 
avea prea mult de spus. Tot ce ştia era că fraţii Moore păreau să 
fie nişte temperamente violente şi că familiile Riviere, Gimelli, 
Gordon şi Ivanoff păreau compuse din oameni de treabă şi 
munci- 

tori. Restul îi era necunoscut. 

Dintre cei cinci rentieri, patru erau reprezentaţi prin familia 
Rhodes. Al cincilea era pur şi simplu jalnic. în vârstă de aproxi- 
mativ douăzeci şi şase de ani, istovit de o viaţă de petreceri 
care-i 

înghiţise toată averea, până la ultimul ban, tânărul acesta, John 
Rame, nu părea bun de nimic, aşa că prezenţa lui printre 
emigranţi 

nu-şi avea aproape nici un rost. 

Mai erau, în sfârşit, cei trei rataţi liberi profesionişti. Aceştia 
proveneau din trei ţări diferite: Germania, America şi Franţa. 
Ger- 

manul se numea Fritz Gross şi era un beţiv de frunte, unul din- 
tre cei mai respingători împătimiţi ai băuturii. Grăsimea lui şi 


halul de murdărie în care se afla îl făcuseră celebru până şi în 
me- 

diul acela puţin pretențios al emigrantilor. Degeneratul acesta 
era 

muzicant, violonist, şi uneori chiar un violonist genial. Doar 
vioara 

îl făcea să se mai trezească din starea de completă abrutizare în 
care 

JULES VERNE 

se afla. O mângâia cu dragoste şi, atunci când influenţa alcoolu- 
lui făcea să-i dispară tremurul convulsiv al mâinilor şi îl inspira, 
scotea din delicatul instrument accente de o frumuseţe de 
negrăit. 

Harry Rhodes avusese de două ori ocazia să asiste la miracolul 
acesta. 

Pe francez şi pe american îi cunoaştem deja. Erau Ferdinand 
Beauval şi Lewis Dorick, cei doi revoluționari. între timp, ajun- 
seră la Baia Scotchwell, care stârni admiraţia excursioniştilor 
prin 

bogăţia de vegetaţie şi de animale a regiunii. 

Partea sudică a ținutului acesta nu era decât la două mile 
depărtare de locul în care se împotmolise Jonathan. Şi ar fi fost 
minunat de potrivită pentru instalarea definitivă a taberei. 

Se înnoptase de-a binelea când micul detaşament se întoarse 
în tabără. Erau tocmai pe punctul de a se despărţi, când în 
liniştea 

nopţii ajunseră până la ei sunetele dulci şi line ale unei viori. 

— O vioară!... murmură Kav-gerul, adresându-se lui Harry 
Rhodes. Să fie cumva Fritz Gross, de care mi-aţi vorbit. 

— Asta înseamnă că este beat, răspunse cu convingere Harry 
Rhodes. 

Nu se înşela. Fritz Gross era, într-adevăr, beat. Când îl văzură, 
câteva clipe mai târziu, privirea lui tulbure, faţa congestionată şi 
balele care îi curgeau din gură nu lăsau nici o îndoială în privinţa 
stării lui. Sta rezemat de o stâncă, deoarece numai astfel îşi 
putea 

menţine echilibrul, însă melodia care ieşea de sub arcuş era su- 
blimă, în jurul lui se înghesuiau vreo sută de emigranţi, care în 
clipa aceea uitaseră de tot, de soarta lor nefericită, de viitorul 


nesi- 

gur, şi se lăsau furaţi de vis pe aripile muzicii. 

— Muzica este tot aşa de necesară ca şi pâinea, spuse Kav-gerul 
arătând spre Fritz Gross şi spre auditorii lui. Care este rostul 
unui 

astfel de om în sistemul lui Beauval? 

— Să-l lăsăm pe Beauval în pace, răspunse Harry Rhodes bine 
dispus. 

Apoi, îşi continuară drumul. 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

-9- 

— Cea ce nu pot să-mi explic, murmură Harry Rhodes după 

ce făcură câţiva paşi, este cum naiba şi-a putut procura Fritz 
Gross alcool. 

Se convinseră în curând că mijlocul întrebuințat de Fritz Gross 
nu era din cale afară de original. Dădură peste un om tolănit pe 
jos. 

— Este Kennedy, constată Hartlepool aplecându-se asupra 
adormitului. O puşlama veritabilă. 

Kennedy era beat mort. La fel şi alţi câţiva emigranţi, pe care 
îi găsiră tolăniţi pe jos ceva mai departe de acolo. 

— la te uită! exclamă Harry Rholdes, au profitat de absenţa 
şefului, pentru a jefui depozitul. 

— Care şef? întrebă Kav-gerul. 

— Cum care şef? Dumneavoastră! 

— Nu sunt mai şef decât oricare altul, obiectă cu nervozitate 
Kav-gerul. 

— Se poate, conveni Harry Rhodes. Asta nu înseamnă însă 

că nu sunteţi considerat de toată lumea ca atare. 

Kav-gerul voia tocmai să răspundă, când fu întrerupt de strigă- 
tul sălbatic al unei femei. Ţipătul venea dintr-un cort din 
apropiere. 

vii. prima lege 

Familia Ceroni, compusă din tatăl, Lazare, din mamă, Tullia, 

şi o fiică, Graziella, era originară din Piemont. Lazare şi Tullia se 
căsătoriseră cu şaptesprezece ani mai înainte; nu aveau nimic 
pe 

atunci, dar se iubeau, şi o iubire cinstită este o forţă care ajută 


în 

lupta pentru viaţă. 

Din nefericire, menajul Ceroni avu o soartă mai tristă. înhăi- 

tat cu oameni de cea mai josnică moralitate, bărbatul deveni în 
scurt timp un credincios client al cârciumilor, al localurilor care 
au dreptul să ofere alcool, în numele libertăţii, tuturor dezmoşte- 
niţilor. Beţia îl făcea din ce în ce mai ursuz, mai rău, mai violent, 
mai crud, începură scandaluri aproape zilnice, şi biata Tullia 
suferi 

bătăi şi schingiuiri cu o resemnare de adevărată martiră. Şi, cu 
toate că nimic nu ar fi putut-o împiedeca să-şi părăsească 
bărba- 

tul, ea rămase totuşi lângă el. Făcea parte dintre femeile care 
nu 

mai iau înapoi ceea ce au dăruit odată. Din punct de vedere al 
interesului material, tangibil, caracterele acestea merită epitetul 
de „absurde", dar au şi ceva admirabil, căci prin ele ne este dat 
să înţelegem toată frumseţea sacrificiului şi înălţimea morală la 
care se pot ridica unii oameni. 

Graziella crescu în iadul acesta. Se obişnui din fragedă copilărie 
să-şi vadă tatăl beat şi mama bătută. La o vârstă când toate 
cele- 

lalte fetiţe nu se gândesc decât la joc, ea făcu o aspră 
cunoştinţă 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

cu realităţile vieţii şi fu constrânsă să lupte din greu pentru o 
bucăţică de pâine. 

La şaisprezece ani, Graziella era o fată serioasă, înarmată cu 

o voinţă de fier împotriva mizeriilor vieţii, pe care le cunoştea 
aşa de bine. Ca fizic, era înaltă, slabă, negricioasă. Fără să fie 
fru- 

moasă propriu zis, farmecul ei cel mai mare consta în ochi şi în 
expresia de inteligenţă care îi lumina chipul. 

Purtarea lui Lazare Ceroni nu întârzie să-şi arate consecinţele; 
erau din ce în ce mai strâmtarăţi, şi în scurt timp au început să 
trăiască în mizerie. Băutura costă bani şi nu produce nimic. 
Chel- 

tuială dublă adică. Mizeria se transformă în sărăcie cu lustru, şi 


apoi, ca o consecinţă, o cale de scăpare este expatrierea, în 
spe- 

ranţa unei vieţi mai bune. Aşa că, din exod în exod, după ce 
cutreieră Franţa, după ce străbătu oceanul, America, familia 
Ceroni 

se împotmoli la San-Francisco. Călătoria durase cincisprezece 
ani! 

La San-Francisco, Lazare fu nevoit să deschidă ochii şi să-şi dea 
seama de realitate. Pentru prima oară ascultă rugăminţile soţiei 
sale şi îi făgădui să se facă om de treabă. 

Se ţinuse de cuvânt şi, graţie hărniciei cu care se apucă de lucru 
şi suprimării alcoolului, în şase luni reuşise să adune suma de 
cinci 

sute de franci pretinsă de societatea de colonizare a Băii Lagoa. 
Săr- 

mana Tullia reîncepea să creadă în posibilitatea unei vieţi 
fericite, 

când naufragiul Jonathan-ixim complică rău de tot lucrurile. 
Condamnat, prin însăşi forţa împrejurărilor, la a nu face nimic, 
Lazare se împrietenise cu unii dintre emigranţi, şi fireşte că nu 
cu cei mai buni. Aceştia, covârşiţi şi ei de plictiseala unei vieţi 
lipsite de absolut orice activitate, nu scăpară ocazia care li se 
ofe- 

rea prin plecarea temporară a celor pe care toţi îi considerau 
şeful 

lor. Nici nu se depărtase bine Kav-gerul cu tovarăşii lui şi ceata 
aceasta de derbedei şi pusese mâna pe un butoiaş de rom, 
începând 

o orgie bahică în toată regula. Ademenit de exemplul celorlalţi 
şi neputându-se împotrivi viciului lui redeşteptat la vederea 
acelei 

beţii crunte, Lazare îi imitase şi nu se hotărî să se reîntoarcă la 
JULES VERNE 

cortul în care îl aşteptau plângând soţia şi fiica lui decât când 
simţi 

că nu-l mai ţin picioarele. 

Şi inevitabila scenă începu chiar de la intrare. Sub pretext că 
mâncarea nu era gata, italianul se înfurie când i se puse mânca- 
rea dinainte, din cauza tristeţii celor două femei, şi, aţâţându-se 


singur, începu în curând să răcnească şi să înjure cât îl ţinea 
gura. 

Graziella se uita îngheţată de spaimă şi dezgust la omul acela 
ieşit din minţi care era tatăl ei. O durea şi-i era şi ruşine. Tullia 
însă nu mai putu răbda. Ei, cum asta! Speranţele ei duse pe apa 
sâmbetei, recăderea în infernul de mai înainte!... O podidiră 
lacri- 

mile. Fu de ajuns, încât să izbucnească furtuna. 

— Stai că te învăţ eu să miorlăi! răcni Lazare, în culmea furiei. 

- Şi înfipse mâinile în gâtul nefericitei femei, în timp ce Gra- 
ziella se lupta zadarnic să-i desfacă degetele, care se strângeau 
tot mai mult. 

Dramă mută. Nici Graziella, nici mama ei nu strigară după 
ajutor. 

De ruşinea lumii, dramele acestea rămân în familie. Cu toate 
acestea, biruită de durere şi de spaimă, Tullia scăpă la un 
moment 

dat un strigăt, strigătul răguşit pe care îl auzise Kav-gerul. Asta 
îl înfurie şi mai rău pe nebun. Strânse cu şi mai mare violenţă. 
Deodată, o mână de fier îi prinse ca într-un cleşte umărul, silin- 
du-l să dea drumul victimei şi să fugă împleticindu-se până în 
partea cealaltă a cortului. 

— Ce?... Ce este asta?... bolborosi el. 

— Tăcere! porunci cineva. 

Beţivanul tăcu chitic şi, copleşit de alcool, adormi imediat. Un 
somn greu, din care cu greu l-ar fi putut trezi cineva. 

Kav-gerul se plecase asupra femeii leşinate şi se grăbi să-i dea 
îngrijirile necesare. Halg, Rhodes şi Hartlepool priveau în tăcere, 
emoţionaţi. 

în cele din urmă, Tullia deschise ochii, şi, văzând chipurile 
străine care o înconjurau, îşi dădu imediat seama de cele petre- 
cute. Primul gând fu să-l scuze pe cel care o brutalizase în aşa 
hal. 

— 64 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

— Mulţumesc, domnule, spuse ea ridicându-se. N-a fost nimic... 
Nu mai am nimic... Ce proastă sunt că m-am speriat aşa de tare! 
— Oricine s-ar fi speriat la fel! exclamă Kav-gerul. 


— Ba nicidecum, protestă cu vioiciune Tullia. Lazare nu-i un 
bărbat rău. Voia să glumească... 

— Face des glume de felul acesta? întrebă Kav-gerul. 

— Niciodată, domnule, niciodată! afirmă Tullia. Lazare este 

un bărbat bun... Nu există om mai bun ca el... 

— Nu-i adevărat! întrerupse o voce plină de hotărire. 
întorcându-se spre locul de unde venea vocea, Kav-gerul şi 
tovarăşii lui o văzură abia acum pe Graziella, care stătuse 
retrasă 

până atunci într-un colţ mai puţin luminat al cortului. 

— Cine eşti? întrebă Kav-gerul. 

— Fiica lui, răspunse Graziella arătând spre beţivul care sforăia 
netulburat în ungherul în care căzuse. Oricât mi-ar fi de ruşine, 
trebuie să v-o spun, ca să mă credeţi şi să veniţi în ajutorul 
mamei. 

— Graziella! se rugă Tullia. 

— Am să spun tot, continuă fata cu şi mai multă hotărâre. Este 
prima oară când găsim şi noi oameni gata să ne apere. Nu vreau 
să-i las să plece fără să-i rog să le fie milă de noi. 

— Vorbeşte, copilul meu, spuse Kav-gerul cu bunătate. Te poţi 
bizui pe ajutorul nostru. 

încurajată astfel, Graziella povesti toată viaţa lor alături de 
beţivul acela care îi era tată, descrise toată mizeria vieţii aceleia 
de lipsuri groaznice şi de brutalizări neomeneşti. 

în timpul acesta, mama ei începu să plângă încetişor. Trecu- 

tul acesta de suferinţă, pe care i-l împrospăta în minte cuvintele 
fiicei sale, o împiedeca să-i mai ia apărarea călăului. 

— Bine ai făcut că mi-ai spus toate astea, copilul meu, zise 
Kav-gerul când Graziella termină povestirea. Fii sigură că vă 
vom 

da tot ajutorul. Deocamdată, în seara asta, mama ta nu mai are 
nevoie decât de odihnă. 

JULES VERNE 

Când ieşiră afară din cort, cei trei bărbaţi se priviră o clipă în 
tăcere. Era cu putinţă ca un om să ajungă într-un asemenea hal 
de abrutizare? Oftară apoi adânc şi voiau să pornească la drum, 
când Kav-gerul observă că Halg nu era cu dânşii. 

Bănuind că băiatul rămăsese în cort, Kav-gerul intră iar. 
într-adevăr, Halg era acolo, aşa de cufundat în contemplarea 


Gra- 

ziellei, încât nu observase plecarea tovarăşilor lui, după cum nu 
remarcă nici reîntoarcerea doctorului. Privirea îi era plină de 
milă 

şi de o adevărată încântare. în faţa lui, la câţiva paşi, Graziella 
sta tăcută, cu ochii plecaţi spre pământ. Nici unul dintre ei nu 
vor- 

bea, însă liniştea aceasta era mai elocventă decât orice. 
Kav-gerul zâmbi. 

— Halg! şopti el cu jumătate de voce. 

Tânărul tresări şi îl urmă imediat pe doctor afară din cort. 

în timp ce toţi patru mergeau tăcuţi prin întuneric, Kav-gerul 

se gândea la cele auzite din gura fetei. Cel mai bun serviciu pe 
care l-ar fi putut face celor două femei era să împiedece 
aprovizio- 

narea cu alcool a călăului lor. Ar fi fost de ajuns două santinele. 
Bine, fie! Dar cine să posteze cele două santinele? Cine avea 
dreptul să dea ordine, să încerce a limita libertatea celorlalţi? Ar 
fi fost un act de şef, şi pe insula Hoste nu exista şef. 

Haida-de! Virtualmente, tot exista unul! Şi acesta nu era decât 
cel care îi salvase de la o moarte sigură pe ceilalţi, cel care 
cunoştea 

ţinutul şi era superior tuturor celorlalţi prin inteligenţă, cultură şi 
caracter. 

Ar fi fost o laşitate să se amăgească singur. îşi dădea bine 
seama 

că spre el se îndreptau toate privirile acelor nefericiţi, de la el 
aştep- 

tau încrezători ajutor, sfaturi şi hotărâri. Cu sau fără voia lui, nu 
putea scăpa de răspunderea pe care i-o punea pe umeri 
încrederea 

aceasta. Cu sau fără voia lui, şeful impus, prin însăşi forţa 
lucrurilor 

şi prin consimţământul tacit al majorităţii naufragiaţilor, era el. 
Ei, cum! El, omul îndrăgostit de libertate, care detesta toate 
legile, să fie în situaţia de a restrânge independenţa altora şi de 
a impune legi! 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 


Supremă ironie: apostolul anarhist, adeptul faimoasei formule 
„Nici Dumnezeu, nici stăpân", transformat în conducător! Să se 
supună acestei odioase încercări a soartei? Nu era mai bine să 
fugă 

departe de gloata aceea cu suflete de sclavi? 

Dar ce ar fi devenit ei, atunci? Câte suferinţe ar fi adus de- 
zertarea asta! Ai dreptul să îndrăgeşti abstracţiile, dar nu te mai 
poţi numi om dacă de dragul lor închizi ochii în faţa realităţilor 
vieţii şi nu-ţi sacrifici mândria pentru a atenua cât îţi stă în pu- 
tere mizeria umană. Oricât ţi-ar părea de sigure teoriile dragi, 
tre- 

buie să faci tabula rasa' cu ele atunci când binele altora cere 
asta. 

Ajunşi în apropierea cortului locuit de familia Rhodes, înainte 
de se despărţi de tovarăşii săi, Kav-gerul luase o hotărâre. 

— Crezi că se poate conta pe echipajul Jonathan-ului? îl între- 
bă el pe Hartlepool. 

— în afară de Kennedy şi de Sirdey, bucătarul, răspund de toţi, 
spuse Hartlepool. 

— De câţi oameni dispui? 

— Cu mine, cincisprezece. 

— Cei patrusprezece au să-ţi asculte ordinele? 

— Sunt sigur că da. 

— Dar dumneata? 

— Eu? 

— Este printre noi cineva de ordinele căruia ai fi dispus să 
asculţi? 

— Dar... fireşte că da... dumneavoastră domnule, răspunse Hart- 
lepool. 

— De ce e? 

— Doamne!... rosti Hartlepool, încurcat. Trebuie doar să avem 
şi noi un şef. Asta se înţelege de la sine, ce naiba! 

— Şi de ce să fiu tocmai eu şeful? 

1. (lat.) Tablă ştearsă. Anticii scriau pe table cerate, putând 
şterge, la nevoie, cele 

scrise. Expresia înseamnă a şterge cu buretele trecutul, a o lua 
de la capăt. 

67 

JULES VERNE 


— Fiindcă altul nu este... nu văd cine ar putea fi... 

Răspunsul era, într-adevăr, fără replică. 

După alte câteva clipe de tăcere, Kav-gerul rosti cu voce plină 
de hotărîre: 

— începând din seara asta, depozitul de materiale va fi păzit. 
Vei pune santinele. Cu schimbul, două câte două. Nu se apropie 
nimeni de depozit. Atenţie specială la depozitul de băuturi 
spirtoase. 

— Am înţeles, domnule, răspunse Hartlepool. în cinci 

minute, santinelele vor fi la post. 

— Bună seara, spuse apoi Kav-gerul, depărtându-se repede, 
supărat pe el însuşi şi pe toată lumea. 

viii. la baia 

scotchwell 

Wel-Kiej-vX se reîntoarse de la Punta-Arenas la 16 aprilie. De 
îndată ce zăriră barca, emigranții se îngrămădiră pe țărm, 
curioşi 

şi nerăbdători, îmbulzindu-se şi îmbrâncindu-se ca să ajungă cât 
mai în faţă. Cum, de obicei, în frunte ajung numai cei puternici, 
se înţelege de la sine că femeile şi, mai ales, copiii se găseau în 
urma grupului compact format de bărbaţi. 

Printre copiii care se zbenguiau era, fireşte, şi Dick. Numai 

că el nu se resemnase să stea în dosul „celor mari" şi, curajos 
cum 

era, reuşise să ajungă în primele rânduri, târându-l după el şi pe 
inseparabilul Sand, împreună cu un alt băieţaş, cu care cei doi 
muşi legaseră de opt zile o prietenie care se şi pierdea în negura 
timpurilor. Băieţaşul acesta, Marcel Norely, de aceeaşi vârstă ca 
şi cei doi camarazi ai lui, era un sărman micut firav, cu chipul 
sufe-rind şi, ceva mai mult, cu piciorul drept paralizat, rămas cu 
câţiva centimetri mai scurt decât cel stâng. Infirmitate care, de 
altfel, nu-l împiedeca pe Marcel să fie totdeauna voios şi mare 
amator de jocuri, la care se dovedea tot aşa de sprinten ca şi 
ceilalţi, 

graţie unei cârji, de care se servea cu o dibăcie admirabilă. 
JULES VERNE 

Spuneam deci că Dick, Sand şi Marcel se strecurară printre 

cei din faţă. Ispravă care, din păcate, nu a fost dusă la bun 
sfârşit 


fără să deranjeze mai mult sau mai puţin pe cei din jur, şi întâm- 
plarea făcu ca printre aceştia să fie şi Fred Moore, cel mai mare 
dintre cei doi fraţi Moore, pe care Harry Rhodes îi semnalase 
Kav-gerului ca fiind temperamente deosebit de violente. 

Fred Moore, un vlăjgan înalt şi voinic, scoase o înjurătură când 
se simţi înghiontit. Fu de ajuns ca Dick să-şi dea drumul la gură. 
Se întoarse spre Sand şi Marcel, care tocmai îi imitau exemplul, 
croindu-şi drum cu oarecare lipsă de delicateţe. 

— Ei, băieţi! le spuse el, nu-l înghiontiţi aşa pe domnul, ce 
naiba! N-are nici un rost. N-avem decât să stăm mai în urmă să 
privim pe deasupra capului său. 

Dată fiind statura prichindelului, cuvintele minusculului ora- 

tor stârniră hohote de râs printre cei din jur, lucru care îl supără 
foarte rău pe Fred Moore. 

— Mormolocule! şuieră el dispreţuitor. 

— Mulţumim de compliment, Măria Ta, cu toate că nu prea 
pronunţaţi bine engleza, se ploconi ironic Dick. 

Fred Moore făcu un pas spre el, dar vecinii lui îl opriră, sfâ- 
tuindu-l să lase copiii în pace. Dick profită de ocazie pentru a o 
şterge frumos de-a lungul țărmului, printre alţi emigranţi mai 
paşnici. 

— Am să-ţi rup urechile, broscoiule, îi strigă înfuriat Fred Moore. 
Simţindu-se ceva mai la adăpost, Dick îi răspunse cu un dis- 
preţ comic: 

— œ Ţi-ar trebui o scară pentru aşa ceva, camarade! 

Fred Moore dădu înciudat din umeri, în timp ce Dick, satis- 
făcut că avusese ultimul cuvânt, nu se mai ocupă de el şi îşi 
con- 

centra toată atenţia asupra bărcii care tocmai atingea ţărmul. 
Din ea sări imediat Caroly, care, după ce îşi ajută pasagerul să 
coboare, plecă spre tabără în tovărăşia lui Halg şi a Kav-gerului. 
în timp ce se depărtau discutând despre incidentele călătoriei 
şi fericiţi că se văd din nou laolaltă, emigranții îl năpădiseră pe 
NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Germain Riviere cu întrebări care, în fond, se reduceau la una 
sin- 

gură: de ce se înapoiase barca şi de ce nu venise în locul ei o 


cora- 

bie suficient de mare pentru repatrierea tuturor? 

Neştiind cui să răspundă mai întâi, Germain ceru, cu un gest, 
tăcere, apoi povesti pe scurt tot ce făcuse în timpul absenței lui 
din insulă. La Punta-Arenas fusese primit de guvernator, care 
făgă- 

duise că va da ajutor naufragiaţilor. Cum însă, pentru moment, 
nu se afla la Punta-Arenas nici un vas de tonaj mai mare, îi sfă- 
tuia să aibă răbdare. De altfel, situaţia nu era prea alarmantă. 
Aveau 

alimente pentru aproape un an şi jumătate şi puteau să stea 
liniştiţi 

fără prea mari incoveniente, cu toate că aşteptarea avea să fie 
destul 

de lungă. 

Din gură în gură, vestea fu aflată de toţi emigranții, şi îi lăsă 
aiuriţi. Siliţi să vegeteze timp îndelungat pe insula aceea, să 
îndure 

o iarnă care numai blândă nu se putea chema! Se făcu o linişte 
mormântală, plină de stupoare, în care numai ochii îţi vorbeau, 
încet, încet, stupoarea se transformă în furie. înjurăturile şi 
blestes- 

mele la adresa guvernatorului plouară cu nemiluita, până ce, din 
lipsă de combustibil, furia aceasta se domoli de la sine şi emi- 
granţii se împrăştiară posomorâţi spre corturile lor. 

Şi, încetul cu încetul, o idee încolţi în mintea lor: era cineva 
care, probabil, ştia ce ar fi fost de făcut într-o asemenea 
situaţie, 

deoarece îi mai salvase dintr-una şi mai grea. Aşa că privirile lor 
sfioase se îndreptau spre Kav-ger, care tocmai se apropia, 
însoţit 

acum de Harry Rhodes şi de Germain Riviere. Aveau încredere 
în el, şi asta îi scutea de a se mai frământa, odată ce aveau pe 
cineva care să gândească şi să ia hotărâri în locul lor. 

Harry Rhodes îi comunică Kav-gerului răspunsul guvernatoru- 
lui de la Punta-Arenas şi îi expuse îngrijorarea care domnea prin- 
tre emigranţi, din cauza iernii aspre care se apropia. 

Asupra acestui ultim punct, răspunsul Kav-gerului fu liniştitor, 
în Magellania iarna nu este nici pe departe aşa de grea cum este 
în Islanda, Canada sau în statele nordice ale Uniunii americane; 


JULES VERNE 

clima arhipelagului este aproape asemănătoare celei a Africii 
sudice, spre care fusese îndreptat Jonathan. 

— Să dea Dumnezeu să fie aşa, spuse Harry Rhodes cu oare- 
care îndoială. Nu ar fi însă mai bine să iernăm în Ţara de Foc? 
Acolo cel puţin am fi în apropiere de oameni. 

— Nu, răspunse Kav-gerul. Nu ne-ar fi de nici un folos. Dim- 
potrivă, am avea numai neajunsuri, căci am fi nevoiţi să lăsăm 
aici materialele şi alimentele descărcate de pe Jonathan. Trebuie 
să rămânem pe insula asta, dar ne vom muta tabăra. 

— Unde? 

— La Baia Scotchwell. Vom găsi acolo uşor un teren potrivit 
pentru aşezarea corturilor şi a caselor demontabile. Vedeţi doar 
că aici nu este nici o palmă de pământ neted. 

— Cum? exclamă Harry Rhodes. Să transportăm la două mile 
de aici atâta material? 

— Trebuie neapărat, afirmă Kav-gerul. Pe lângă faptul că Baia 
Scotchwell este perfect adăpostită de vânturile de vest şi sud, 
ne 

oferă şi apă potabilă din belşug, prin râuleţul care se varsă în 
ea. 

Şi trebuie ca instalarea aceasta să se facă imediat. Cel mai de 
temut 

duşman prin locurile acestea este umezeala. Prima noastră grijă 
trebue să fie apărarea împotriva ei. Repet, nu avem timp de 
pier- 

dut, căci iarna este pe drum. 

— Trebuie să vorbiţi cu tovarăşii noştri despre asta, propuse 
Harry Rhodes. Vor înţelege mai bine situaţia dacă le-o explicaţi 
dumneavoastră. 

— Prefer să faceţi în locul meu, răspunse Kav-gerul. Stau însă 
la dispoziţia oricui, dacă va fi nevoie de mine. 

Harry Rhodes se grăbi să comunice emigranților propunerea 
Kav-gerului. Spre marea lui mirare, aceştia nu o primiră aşa de 
rău cum se aşteptase el. Decepţia cauzată de răspunsul 
guverna- 

torului îi descurajase, aşa că erau mulţumiţi că aveau ceva de 
făcut, 


în interesul lor şi pe răspunderea unui om în care aveau 
încredere. 

Numai că nu ştiau cu ce să înceapă mai întâi. Cum să trans- 
porte cu bine atâtea materiale, cale de două mile într-un ţinut în 
— 72 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

care nu exista nici urmă de drum? Aşa că Harry Rhodes primi 
însărcinarea de a se duce să-l roaee pe Kav-ger să organizeze el 
planul de lucru. 

Kav-gerul nu avu nimic împotriva acestei dorinţe, astfel că, 

sub conducerea lui, lucrul începu imediat. 

începură prin construirea unui drum rudimentar pe porţiunea 

de teren care se întindea de-a lungul țărmului până la Baia 
Scotch- 

well. La 20 aprilie, lucrarea aceasta fu gata şi urmă partea cea 
mai grea: transportul. 

în scopul acesta, fură fabricate un fel de care primitive: o plat- 
formă de trunchiuri de copaci bine ciopliţi, pusă pe roate masive 
tăiate din trunchiuri de arbori groşi. Natural că vehiculele astea 
preistorice erau greoaie şi incomode, dar nu conta; se puteau 
folosi 

de ele, şi asta era de ajuns. în scurt timp, un lung şir de care de 
felul acesta, trase de bărbaţi, femei şi copii, începură să circule 
repede de-a lungul țărmului, între faleză şi ocean. 

Kav-gerul nu se mărginea numai la încurajări şi sfaturi, ci par- 
ticipa efectiv la lucru. Nu stătea o clipă locului. în continuu du-te 
vino pe parcursul urmat de convoi, se nimerea să se afle totdea- 
una exact acolo unde era nevoie de o îndrumare sau de o mână 
de ajutor. Emigranţii priveau miraţi la omul acesta neobosit care 
participa de bunăvoie la istovitoarea lor muncă, cu toate că nu-l 
împiedeca nimeni să plece de unde venise. 

La asta Kav-gerul nici nu se gândea cel puţin. Se legase trup 

şi suflet de misiunea pe care întâmplarea i-o pusese pe umeri şi 
era mulţumit că poate fi de ajutor acelei gloate triste, care, prin 
însăşi nefericirea ei, îi era dragă. 

Dar dacă el nu înţelegea să dezerteze, erau alţii care, lipsiţi 

de o asemenea conduită morală, nu aveau alt gând decât de a 
fugi. 

Şi, într-adevăr, nu era nimic mai uşor decât să pună mâna pe 


barcă 

şi să o şteargă pe alte meleaguri mai ospitaliere. Teamă de 
urmărire 

nu puteau avea, deoarece alt vas nu mai exista în preajma 
insulei. 

Era aşa de simplu, încât este aproape de mirare că nimeni nu 
încer- 

case până atunci aşa ceva. 

— 73 — 

JULES VERNE 

Singurul neajuns era că Wel-Kiej-ul era în permanenţă păzită 
de Halg şi Caroly, care dormeau noaptea pe vas, iar ziua erau 
me- 

reu pe drum, transportând materiale. Astfel că, în situația asta, 
cei dornici de a pune mâna pe barcă erau nevoiți să aştepte o 
ocazie 

favorabilă. 

Ocazia aceasta se ivi, în sfârşit, la 10 mai. în ziua aceea, 
Kav-gerul tocmai sosise de la Baia Scotchwell când îi zări pe cei 
doi fuegieni gesticulând pe țărm, în timp ce Wel-Kiej se depărta 
cu toate pânzele întinse. La bord erau patru bărbaţi, dar nu li se 
putea distinge chipurile, din cauza depărtării care se mărea din 
ce în ce mai mult. 

Din câteva cuvinte, Caroly îl puse pe Kav-ger la curent cu cele 
petrecute. Profitând de o scurtă absenţă a lui Caroly şi a fiului 
său, cei patru bandiți se urcaseră repede în barcă şi o 
şterseseră. 

Când tâlhăria fusese observată de cei din apropiere, era prea 
târziu. 

între timp, emigranții care se reîntorceau de la noua tabără se 
strângeau în jurul Kav-gerului, într-un grup din ce în mai com- 
pact, privind neputincioşi barca ce se depărta legănându-se 
grațios 

pe valuri. Era o adevărată nenorocire furtul acesta, căci 


pierdeau 

un preţios mijloc de a termina mai repede lucrul şi, totodată, 
posi- 

bilitatea de a comunica, la nevoie, cu restul lumii. Pentru 
proprie- 


tarii Wel-Kiej-ului însă, nenorocirea se transforma în dezastru. 


Cu toate acestea, Kav-gerul nu-şi trăda prin nici un semn mânia. 
Privea şi el barca îndepărtându-se. Chipul îi era calm şi rece ca 
întot- 

deauna. Când Wel-Kiej-ul dispăru, în cele din urmă, după o coti- 
tură a țărmului, se întoarse spre cei care îl înconjurau şi spuse 
liniştit: 

— La lucru! 

Munca reîncepu cu un zel îndoit. Pierderea bărcii îi obliga pe 
lucrători să se grăbească, dacă voiau să sfârşească înainte de 
venirea iernii. 

Emigranţii admirau calmul şi seninătatea Kav-gerului. Nimic 

nu se schimbase în purtarea lui; era tot aşa de bun şi de harnic 
ca şi mai înainte. Autoritatea lui crescu foarte mult. 
NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

în chiar seara acelei zile de 10 mai, Hartlepool începu o anchetă 
pentru descoperirea autorilor furtului. Natural că rezultatul aces- 
tei anchete nu aduse prea mare lumină, dat fiind faptul că 
ancheta- 

torul avea de-a face cu o mulţime de oameni, care nu fuseseră 
niciodată prea îndrăgostiţi de disciplină. îi îngădui totuşi să-şi 
îndrepte bănuielile spre patru indivizi, pe care nimeni nu-i mai 
văzuse în cursul serii. Doi făceau parte din echipaj, bucătarul 
Sirdey 

şi marinarul Kennedy. Ceilalţi doi erau emigranţi, foarte 
deochiaţi, 

doi pretinşi lucrători, numiţi Furster şi Jackson. 

în privinţa primilor, bănuielile se confirmară în scurt timp, dar 
despre ceilalţi doi nu s-a aflat mare lucru. 

într-adevăr, a doua zi dimineaţa, Kennedy şi Sirdey se înfăţi- 
şară, ca de obicei, la lucru. La drept vorbind, păreau rupţi de 
obo- 

seală. Sirdey era chiar rănit. Abia mergea şi avea zgârieturi 
adânci 

pe faţă. 

Hartlepool îl cunoştea foarte bine pe potlogarul acesta, al cărui 
caracter murdar nu-i inspira decât dispreţ, 

îl întrebă cu asprime: 

— Unde ai fost ieri, cocoşuleI? 


— Unde am fost?... răspunse cu o mirare ipocrită Sirdey. Unde 
sunt în fiecare zi. 

— Dar nu te-a văzut nimeni, potlogarule. Nu cumva te-ai rătă- 
cit prin preajma bărcii? 

— Bărcii? repetă Sirdey cu aerul unui om care nu înţelege 
nimic. 

— Hm!... exclamă nemulţumit Hartlepool. 

Apoi, reluă: 

— Ai putea să-mi spui ce este cu zgârieturile de pe faţa ta? 

— Am căzut, explică Sirdey. Chiar voiam să vă înştiinţez că 
n-am să pot lucra astăzi. Abia pot să merg. 

— Hm!... mărâi din nou Hartlepool, depărtându-se. 

1. Nume dat bucătarilor de pe vasele de comerţ 

75 

JULES VERNE 

îşi dădea seama că nu poate scoate nimic de la pungaşul acela. 
în ce-l priveşte pe Kennedy, n-avea nici măcar un pretext ca 
să-l ia la rost. Deşi galben ca ceara şi părând că se simte foarte 
rău, bucătarul îşi văzu de treburile obişnuite, fără să sufle un 
cuvânt. 

A doua zi, lucrul începu la ora obişnuită, fără ca problema să 

fi fost rezolvată. Primii sosiți la Baia Scotchwell avură însă o sur- 
priză. Pe țărm, la mică depărtare de gura râului, zăceau 
cadavrele 

lui Jackson şi Furster. în apropierea lor era barca, spartă şi pe 
trei 

sferturi plină cu apă şi nisip. 

Acum, întâmplarea putea fi reconstituită uşor. Manevrată neîn- 
demânatic, barca se lovise de stânci în apropiere de Baia 
Scotch- 

well, se spărsese şi se scufundase. Dintre cei patru oameni 
îmbar- 

caţi, doar Kennedy şi Sirdey - după toate probabilitățile - 
reuşiseră 

să ajungă înot pe uscat, însă ceilalţi nu se putuseră salva şi, la 
prima maree, corpurile lor fuseseră aduse pe țărm, alături de 
Wel- 

Kiej-lil pe jumătate distrus. 

După o examinare serioasă, Kav-gerul constată că epava bărcii 
era încă utilizabilă. Aşa că dădu dispoziţii să fie trasă pe țărm, 


departe de curentul mareelor. în ziua de 13 mai transportul 
mate- 

rialelor fu terminat complet şi se procedă imediat la instalarea 
caselor demontabile, care - foarte ingenios fabricate - se ridicau 
cu o repeziciune uimitoare. Cu aceeaşi grabă fură însă şi ocu- 
pate, operaţie care provocă certuri violente. într-adevăr, nu 
ajun- 

geau pentru adăpostirea a o mie două sute de persoane; puteau 
găzdui cel mult două treimi dintre naufragiaţi. De aici, certuri şi, 
în cele din urmă, încăierări. Cei mai puternici reuşiră să ocupe 
primii casele şi interziceau celorlalţi intrarea. Totuşi, fură nevoiţi 
să cedeze în faţa numărului lor mare şi se învoiră să locuiască 
împreună cu cei pe care voiau să-i exproprieze. Avu deci loc o 
nouă selecţionare, bazată tot pe forţa competitorilor. Apoi, când 
casele adăpostiră efective destul de impozante pentru a înfrunta 
fără primejdie restul imigranţilor rămaşi pe dinafară, aceştia 
fură 

nevoiţi să se resemneze şi să se mulţumească cu corturile. 

— 76 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Aproape cinci sute de persoane, în majoritate femei şi copii, 
rămaseră astfel pe dinafară. Bărbaţi erau puţini, în general 
părinţi 

şi soţi nevoiţi să împărtăşească soarta întregii familii. Printre alţii 
şi Kav-gerul cu cei doi fuegieni, care nu erau oameni să se 
sperie 

de nopţi petrecute în aer liber, precum şi supraviețuitorii din 
echipajul Jonathan-uhn, cărora Hartlepool le dăduse ordin să 
rămână în corturi. Oamenii aceştia de treabă se supuseseră fără 
să crâcnească. Tot printre cei nefavorizaţi de soartă se numărau 
John Rame şi Fritz Gross, scoşi din luptă din cauza slăbiciunii 

lor fizice, precum şi familia Rhodes, al cărei şef nu-i plăcea să 
recurgă la violenţe. 

Aceste cinci sute de persoane se instalară deci în corturi. 
Micşorarea numărului ocupanților le îngădui să pună pereţi 
dubli, 

făcându-le mai călduroase. în acest timp, ceilalţi se ocupau de 
ame- 

najarea interioară a caselor şi astupau cu grijă orice crăpătură, 


cel 

mai important lucru fiind - după sfaturile Kav-gerului - lupta 
împotriva umezelii; alţii se aprovizionau cu lemne din pădurea 
învecinată sau împărțeau alimentele. Zidarii lucrau în grabă 
sobe 

rudimentare. 

Nu terminaseră bine preparativele acestea şi iarna îşi făcu apa- 
riţia - din fericire destul de târziu - sub forma unui viscol de o 
violenţă înspăimântătoare. în câteva minute pământul fu acope- 
rit cu un linţoliu alb. A doua zi, se circula foarte greu prin tabără, 
deoarece zăpada se depusese într-un strat de peste un metru 
grosime. 

Din fericire, emigranții erau la adăpost de frig. închişi în case 
sau adăpostiţi de corturile cu pereţi dubli, încălzite de văpaia 
flăcărilor din sobe, naufragiaţii de pe Jonathan erau gata să 
înfrunte 

asprimea unei ierni arctice. 

ix. iernarea 

Timp de cincisprezece zile, viscolul şuieră fără întrerupere şi 
zăpada căzu cu nemiluita. Vreme de două săptămâni, emigranții 
fură siliţi să stea îngropaţi în adăposturi, fără a îndrăzni să 
scoată 

nasul afară. 

Se înţelege de la sine că sechestrarea aceasta forţată era o pa- 
coste pentru toţi, - iar pentru cei care se procopsiseră cu case 
era 

o adevărată mizerie. Casele acestea erau construite din simple 
panouri de lemn prinse între ele şi erau lipsite de cel mai 
elemen- 

tar confort. Cu toate acestea, momiţi de aspectul lor - ca şi de 
faptul că se numeau case! emigranții se încăieraseră pentru 
adă- 

posturi şi se îngrămădiseră înăuntru peste măsură. Le transfor- 
maseră în adevărate dormitoare, care deveneau săli comune şi 
bucătării în timpul zilei. Din îngrămădeala asta, din traiul laolaltă 
al mai multor căsnicii, rezulta în mod obişnuit o promiscuitate 
permanentă, supărătoare atât din punct de vedere igienic, cât şi 
al bunei înţelegeri dintre locatari. Trândăveala şi plictiseala sunt 
generatoare de certuri, şi emigranții se plictiseau de moarte în 
chichinetele acelea troienite de zăpadă. 


La drept vorbind, bărbaţii tot mai găseau cu ce să-şi omoare 
vremea. Se trudeau să mobileze grosolan încăperile acelea lip- 
site de orice mobilă. Ciopleau toată ziua cu toporul, făcând 
scaune 

şi mese, pe care noaptea le dădeau în lături ca să întindă 
aşternuturile 

— 78-- 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

-9- 

pentru dormit. Femeile însă nu aveau nici o ocupaţie. După ce 
terminau cu grija copiilor şi sfârşeau cu gătitul mâncării, care - 
dat fiind faptul că principala lor alimentaţie consta din conserve 
nu le lua prea mult timp, nu le mai rămânea decât taifasul pen- 
tru a-şi omori timpul. Şi nu se dădeau în lături. Le mergea gura 
toată ziua - şi nu trebuie să uitaţi că şi prea marea activitate a 
acestui organ este generatoare de certuri. De mirare este doar 
că 

disputele nu începuseră chiar din prima zi. 

Cei care se adăposteau în corturi, dacă aveau de suferit din 
pricina vremii, beneficiau, în schimb, de alte avantaje, în unele 
privinţe. Dispuneau de loc mai mult, unele familii având la dis- 
poziţie chiar un cort întreg, cum erau, de exemplu, familiile 
Rhodes 

şi Ceroni. Cei cinci japonezi locuiau împreună într-un cort mai 
retras. 

Tabăra se întindea pe malul drept al râului care, venind dinspre 
vest, trecea pe lângă ea, cotea imediat, făcând aproape cale 
întoarsă, şi îşi continua cursul spre nord-vest, pentru a se vărsa 
în ocean la vreo trei kilometri depărtare. Chiar pe malul râului se 
ridica una dintre cele mai elegante case, însă aşa de micuță, că 
numai trei persoane puteau locui în ea. Şi-o adjudecase, chiar 
din 

prima zi, fără ceartă şi fără scandal, un emigrant numit Patter- 
son. Om practic, oferise adăpost altor doi tovarăşi de 
nenorocire; 

beneficia astfel de linişte şi de avantajul moral al alegerii. Firav 
şi slăbuţ fiziceşte, alesese doi tovarăşi puternici, voinici ca 
brazii. 

Cu ei alături era sigur că nimeni nu avea să-i dispute 


proprietatea. 

Hercule nr. 1 se numea Blaker, Hercule nr. 2, Long. Primul era 
un ţăran tânăr de douăzeci şi şapte de ani, fire voioasă şi carac- 
ter cinstit şi sincer. Din păcate, o bulimiel1 îndărătnică îi amăra 
necontenit viaţa. Din cauza sărăciei, nu avusese niciodată 
fericirea 

de a-şi potoli vreodată complet, foamea şi emigrase numai în 
spe- 

ranţa că va ajunge să-şi poată astâmpăra, în sfârşit, stomacul. 
Al 

doilea era un lucrător, fierar, cu creierul mic şi muşchii enormi, 
1. Foame patologică, exagerată, continuă 

79 

JULES VERNE 

o brută voinică şi maleabilă ca şi fierul roşu pe care îl ciocănea 
în timpul lucrului. 

Cât despre Patterson, el nu emigrase atât din cauza mizeriei, 
cât din dorinţa de câştig. Cu el, soarta se arătase bună şi rea în 
acelaşi timp. Este just că soarta hotărâse să fie născut şi părăsit 
pe marginea unui drum irlandez, dar îl înzestrase, în schimb, cu 
o zgârcenie fantastică, dându-i, prin urmare, mijlocul de a 
câştiga 

toate bunurile care îi lipseau în clipa sosirii lui pe lume. Datorită 
acestei avariţii, reuşise, într-adevăr, să agonisească o avere 
respectabilă la vârsta de douăzeci şi cinci de ani. Muncă îndâr- 
jită, privaţiuni de tot felul, exploatare cinică a celorlalţi, nimic 
nu precupeţise pentru a ajunge la rezultatul acesta. 

Cu toate acestea, oricât ar fi de genial, un tânăr lipsit de cel 

mai mic capital iniţial nu poate progresa decât încetul cu încetul 
pe calea îmbogăţirii. Câmpul lui de activitate era prea mic ca să- 
i 

îngăduie o ascesiune rapidă. Aşa că Patterson nu progresa decât 
anevoie, muncind din greu şi rivalizând cu Harpagon în zgârce- 
nie, când auzi povestindu-se despre posibilitățile minunate pe 
care 

le-ar fi avut în America un om fără scrupule ca el. îmbătat de 
bas- 

mele acestea miraculoase, nu mai visă altceva decât Lumea- 
Nouă 

şi se hotărî să pornească într-acolo, nu în speranţa de a ajunge 


mil- 

iardar ca aţâţi alţii porniţi de mai jos decât el, dar cu siguranţa 
că va reuşi să-şi rotunjească averea mai repede decât în patria 
lui. 

Abia ajuns pe pământul Americii, fu momit de reclama promi- 
țătoare a societăţii de colonizare făcute Băii Lagoa. încrezător în 
promisiunile societăţii, îşi spuse că acolo avea să găsească un 
teren 

virgin, în care micul lui capital putea fi utilizat cu folos, şi se 
îmbar- 

că pe Jonathah, împreună cu ceilalţi emigranţi. 

E drept că speranţele îi cam fuseseră înşelate, dar Patterson 

nu era dintre cei care se descurajează repede. El avea răbdare: 
dacă un singur naufragiat ar fi reuşit să câştige ceva, în 
dezastrul 

comun acela ar fi fost, cu siguranţă, el. 

Ajutat de Blaker şi de Long, îşi instalase căsuţa la oarecare 
distanţă de ocean, chiar pe malul râului, şi anume în singurul loc 
NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

prin care cineva putea cobori spre albia lui. In susul apei, ţărmul 
se ridica brusc, sub forma unei faleze de aproape cincisprezece 
metri înălţime; în jos, după o mică întindere de pământ plan, 
terenul cobora brusc şi râul se transforma în cascadă. Emigranţii 
aveau deci de ales: ori să facă un drum de mai bine de de un 
kilo- 

metru în susul apei, ori să treacă prin faţa casei lui Patterson 
pen- 

tru a-şi umple urcioarele şi găleţile. 

Casele celelalte şi corturile se înşirau într-o ordine pitorească 

pe ţărmul oceanului. Kav-gerul locuia cu Halg şi Caroly într-o 
ajupa construită de cei doi indieni, un fel de colibă rudimentară 
din crengi şi iarbă uscată. Avea însă pentru ei un avantaj: era în 
apropierea locului în care era împotmolită barca, astfel că 
puteau 

profita de orice clipă de vreme frumoasă pentru a continua 
repara- 

tiile de care avea nevoie ambarcaţiunea. 


Timp de cincisprezece zile, cât ţinu viscolul, nici vorbă nu putea 
fi de aşa ceva. Asta nu însemna că stăteau cu mâinile în sân, ca 
restul emigranților. Kav-gerul, în special, vizita zilnic tabăra, 
deoa- 

rece prezenţa lui acolo era din ce în ce mai necesară, într- 
adevăr, 

mulţi dintre emigranţi îmbolnăvindu-se de diferite boli, în spe- 
cial bronşite. 

După vizitele medicale, Kav-gerul intra în cortul familiei 
Rhodes, unde discuta timp de o oră sau două despre tot ce îi 
intere- 

sa pe naufragiaţi. îi plăcea din ce în ce mai mult familia aceas- 
ta, îl încânta bunătatea plină de simplitate a doamnei Rhodes şi 
a fiicei ei, Clary, care îndeplineau cu devotament rolul de infir- 
miere pe lângă bolnavii lui. Preţuia mult sufletul cinstit şi jude- 
cata dreaptă a lui Harry Rhodes, pentru care nutrea un 
sentiment 

tot mai profund de prietenie. 

— încep să cred că a fost o fericire potlogăria pungaşilor care 
v-au furat barca, îi spuse într-o zi Harry Rhodes. Poate că, dacă 
ar fi fost în bună stare, ne-ati fi părăsit de îndată ce se termina 
instalarea. Pe când aşa, sunteţi prizonierul nostru. 

— 81 — 

JULES VERNE 

— Cu toate acestea, tot va trebui să plec, obiectă Kav-gerul. 
Cum însă atunci nu va mai fi nimeni pe insulă, cred că nimic nu 
mă va putea împiedeca. 

— Vă înapoiaţi pe Insula Nouă? 

Kav-gerul nu răspunse decât printr-un gest vag. Da. Pe Insu- 
la-Nouă locuia. Acolo trăise ani îndelungaţi. Să se reîntoarcă? Nu 
mai avea motive. Insula-Nouă nu mai era un ţinut liber. 

— Dacă aş fi vrut să plec, spuse el schimbând subiectul, cred 
că cei doi tovarăşi ai mei nu ar fi fost prea încântați. Halg, în 
spe- 

cial, ar fi părăsit insula cu regret şi poate că nici n-ar fi vrut să 
plece. 

— De ce? întrebă doamna Rhodes. 

— Pentru simplul motiv că Halg pare să aibă nefericirea de a 

fi îndrăgostit. 


— Frumoasă nefericire! glumi Harry Rhodes. îndrăgostit! De 
altfel, la vârsta lui, nu-i de mirare. 

— Nu spun nici eu altfel, recunoscu Kav-gerul. Mă gândesc 
numai la suferinţa bietului băiat, la vremea despărțirii. 

— De ce să se despartă de cea pe care o iubeşte, câtă vreme 
ar putea-o lua în căsătorie? întrebă Clary, care, ca toate fetele, 
se 

interesa de chestiunile sentimentale. 

— Fiindcă este vorba de fiica unui emigrant. Cu siguranţă că 
fata n-ar consimţi să rămână în Magellania; pe de altă parte, nu 
văd ce ar putea face Halg dacă s-ar duce într-una din ţările dum- 
neavoastră aşa-zis civilizate, fără să mai punem la socoteală că 
nu s-ar despărţi cu inima uşoară de tatăl lui şi de mine. 

— O fată a unui emigrant, spuneţi? întrebă Harry Rhodes. Nu 
cumva este vorba de Graziella Ceroni? 

— Am întâlnit-o de câteva ori, se amestecă şi Edward. Deloc 
rea, aş putea afirma că este chiar drăguță. 

— Halg o găseşte fermecătoare! zise Kav-gerul, zâmbind. Până 
acum nu văzuse decât fuegiene, care, recunosc, nu prea sunt 
grozave. 

— Aşadar, despre ea este vorba? întrebă Harry Rhodes. 
NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

— Da. în seara când am fost nevoiţi să intervenim în inciden- 
tul dintre părinţii ei, am remarcat impresia puternică pe care a 
făcut-o fata asupra lui Halg. O adevărată revelaţie, aş putea 
spune. 

Ştiţi bine cât de nefericite sunt femeile acestea două, Graziella 
şi 

mama ei; de la milă la dragoste nu-i decât un pas. 

— Drumul cel mai frumos spre dragoste, declară doamna 
Rhodes. 

— în orice caz, ceea ce vă pot destăinui este că, din seara 
aceea, 

Halg urmează drumul acesta cu o sârguinţă vrednică de 
admirat. 

Nici nu vă puteţi imagina schimbarea produsă în el. Să vă dau 
un exemplu: indigenii din Magelania nu prea fac mare caz de 
ele- 


ganţă, ajungând deseori ca, în disprețul climei, care numai prea 
blândă nu este uneori, să umble complet goi. Pervertit de civi- 
lizaţie, Halg, căruia am făcut, greşeala de a-i da unul dintre cos- 
tumele mele vechi, a şi început să aibă veleităţi de dandy. ŞI 
asta 

nu-i nimic! A descoperit printre emigranţi un bărbier şi l-a pus 
să-i aranjeze frumos părul. Este poate primul fuegian care a fost 
în stare de extravaganţa asta. Şi asta nu-i tot. Şi-a procurat, nu 
ştiu cum, un costum nou, elegant, şi nu mai îl poţi vedea decât 
îmbrăcat europeneşte şi încălţat cu pantofi care, de altfel, 
trebuie 

că-l strâng grozav. Caroly nu-şi crede ochilor. înţeleg însă foarte 
bine ce poate să însemne asta. 

— Dar Graziella, se interesă doamna Rhodes, cum priveşte 
sforţările astea de a-i fi pe plac? 

— Vă închipuiţi, cred, că n-am întrebat-o. Judecând însă după 
faţa mereu veselă a lui Halg, presupun că nu-i merg prea rău 
treburile. 

— Asta nu mă miră, interveni Harry Rhodes, Halg este băiat 
frumos. 

— Ca fizic, nu este rău, aprobă Kav-gerul cu o evidentă sa- 
tisfacţie. Vă asigur că, moralmente, este şi mai bine. O inimă 
vitează, credincioasă, bună, devotată şi inteligentă, lucru care, 
cred, 

nu este de natură să-i dăuneze. 

JULES VERNE 

— Este elevul dumneavoastră, nu? întrebă doamna Rhodes. 

— Puteţi spune: fiul meu, rectifică Kav-gerul, căci îl iubesc ca 

pe copilul meu. Tocmai asta mă face să fiu mâhnit văzându-l 
într-o 

situaţie care, în cele din urmă, n-are să-i aducă decât suferinţe. 
Părerile Kav-gerului erau cât se poate de juste. Graziella şi Halg 
se simțeau atraşi de o simpatie din ce în ce mai vie. Din prima 
clipă când o văzuse, toate gândurile fuegianului se îndreptară 
spre 

ea, iar de atunci nu trecuse o singură zi ca să nu se revadă. Mar- 
tor la scena care necesitase intervenţia Kav-gerului, cunoştea si- 
tuaţia nenorocită a familiei, de care, de altfel, cu flerul extraor- 
dinar al îndrăgostiţilor, profită fără scrupul. Sub pretext că se 


îngri- 

jeşte de nevoile şi de siguranţa celor două femei, stătea toată 
ziua 

pe lângă ele, discutând vrute şi nevrute în limba engleză, pe 
care 

o cunoşteau toţi. 

Fata îşi dădu în curând seama de cauzele acestui neobişnuit 

şi arzător zel, însă sentimentele pe care le inspira tânărului indi- 
gen o amuzaseră, în loc să o farmece. Cu părul lui negru, lins, cu 
nasul uşor turtit şi pielea aproape negricioasă, Halg îi făcea 
impre- 

sia unui om de cu totul altă rasă. După clasificarea ei fantezistă, 
oamenii se împărțeau în două rase distincte: oameni şi sălbatici. 
Halg, fiind sălbatic, nu putea fi om. Raționamentul era cam 
aspru. 

Aşa că, la început, nici nu-i trecu prin cap că ar putea exista vre- 
odată o legătură oarecare între un sălbatic îmbrăcat în piei de 
ani- 

male şi o italiancă de clasă superioară cum se credea ea. 
încetul cu încetul însă se obişnui cu trăsăturile şi cu costumul 
sumar al sfiosului ei adorator şi ajunse, în cele din urmă, să-l 
consi- 

dere la fel cu ceilalţi. Este foarte adevărat că şi Halg făcu toate 
sforţările ca să provoace revoluţia aceasta a părerilor ei. într-o 
bună 

zi, Graziella îl văzu ivindu-se îmbrăcat europeneşte, şi chiar cu 
tot dichisul. Se înţelege că hainele acestea nu erau ceea ce s-ar 
numi ultima expresie a modei, dar asta nu-l împiedeca pe Halg 
să se creadă elegant, la modul cel mai desăvârşit chiar, şi să se 
admire toată ziua într-o oglindă pe care şi-o procurase. 

— 84 — 

JULES VERNE 

Câtă trudă pe el până să găsească printre emigranţi pe unul 
mai binevoitor care să fie dispus să facă pe frizerul de ocazie, şi 
câtă frământare până să-şi poată procura costumul acela aşa de 
elegant. Şi poate că, până la urmă, toată truda lui s-ar fi dovedit 
zadarnică, dacă nu ar fi avut norocul să dea peste Patterson. 
Patterson vindea orice şi nu ar fi lăsat niciodată să-i scape 
ocazia de a încheia o afacere. Dacă nu avea obiectul cerut, îl 
găsea 


totdeauna, dând cu o mână şi primind cu alta, alegându-se 
oricum 

cu ceva câştig. Aşa că el îi furnizase costumul cerut şi pusese 
mâna 

pe toate economiile tânărului. 

Acesta nu avea nimic de regretat, căci sacrificiul îi fu recom- 
pensat. Atitudinea Graziellei se schimbase imediat. După clasi- 
ficarea ei personală, Halg încetase de a mai fi un sălbatic şi 
devenise om. 

De atunci, lucrurile progresau cu paşi uriaşi, şi cei doi tineri 

se apropiara din ce în ce mai mult unul de altul. Harry Rhodes 
avea dreptate. Halg, dacă facem abstracţie de tipul special al 
rasei 

sale, era un băiat cu adevărat frumos. înalt, robust, obişnuit cu 
viaţa în aer liber, avea acea graţie în atitudine pe care numai 
supleţea membrelor şi armonia mişcărilor o pot da. Pe de altă 
parte, 

în afară de faptul că inteligenţa lui, dezvoltată de lecţiile Kav- 
gerului, nu era de loc mediocră, în ochii lui nu citeai decât sim- 
ceritate şi cinste; mai mult decât era necesar că să înduioşeze 
inima 

unei fete nefericite. 

Din ziua în care Halg şi Graziella se simţiră complici fără 

să-şi fi spus un cuvânt, timpul trecu repede pentru ei. Ce impor- 
tanţă avea viscolul? Ce-i privea pe ei gerul? Intemperiile făceau 
intimitatea mai dulce şi mai de grabă se temeau decât doreau 
ca 

timpul să se facă frumos. 

Cu toate acestea, vremea se îmbunătăţi şi emigranții, care 
n-aveau aceleaşi motive de indiferenţă, apreciară cum se cuvine 
schimbarea. Tabăra se însufleţi ca prin farmec. Corturile şi case- 
le se goliră. în timp ce bărbaţii îşi dezmorţeau braţele înţepe- 
— '86 '— 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

nite de lunga inactivitate, cumetrele, bucuroase că-şi pot găsi 
noi 

auditoare, mergeau din uşă în uşă, făcând vizite şi schimbând 
vorbe drăguţe, lucru pe care care îl cam uitaseră în ultimele 


cinci- 

sprezece zile. 

Caroly profită de timpul frumos pentru a începe repararea Wel- 
Kiej-xAxsi, cu dulgherii care îl mai ajutasară odată. 

în timp ce Caroly şi tovarăşii lui mânuiau rindeaua şi ferestrăul, 
Kav-gerul, dornic de a-şi procura ceva provizii proaspete, plecă 
la vânătoare cu Zoi. Cu toată asprimea iernii, viaţa animală îşi 
urma cursul. Pădurile erau pline de păsări nandul, guanaci şi 
vulpi, 

pe deasupra câmpiilor zburau în stoluri gâşte de munte, 
potârnichi 

mici, becaţe şi becaţine. Litoralul era plin de scoici bune de 
mân- 

cat. Balenele ajungeau până în apropierea insulei, şi lupii de 
mare 

mişunau pe lângă țărm. 

De pescuit însă nu putea fi vorba. Peştele urcă iarna, ceva mai 
spre nord, în canalul Beagle şi în Strâmtoarea Magellan. 

Din excursia lui, Kav-gerul se înapoie cu vânat mult şi cu veşti 
despre cele patru familii care crezuseră necesar să se despartă 
de 

tabără şi să se instaleze la câteva mile depărtare în interiorul 
insulei. 

Dizidenţii aceştia nu erau altcineva decât familiile Riviere, Gime- 
lli, Gordon şi Ivanoff. După reîntoarcerea lui Riviere de la Punta- 
Arenas, toţi patru luaseră hotărîrea de a se stabili separat. 
Agricul- 

tori de treabă, sănătoşi, bine echilibraţi, aveau nevoie de muncă 
şi căutau cu orice preţ un teren de activitate pentru mâinile lor 
pe care nu puteau să le ţină în buzunare. 

Şi îl găsiseră. Cu ocazia tăierii lemnelor pentru fabricarea 
schelei necesare la descărcarea Jonathan-uhii, Riviere 
remarcase 

bogăţia pădurilor de pe insulă; şi când, la Punta-Arenas, află că 
vor fi nevoiţi să rămână mai mult timp acolo, se hotărî să folo- 
sească ocazia pentru a încerca o exploatare a masei lemnoase. 
în 

scopul acesta, îşi procură imediat din oraş instrumentele 
necesare 


1. n.tr. Specie din America de sud, asemănătoare struţului până 
şi prin stupiditate. 

87 

JULES VERNE 

şi le încarcă în barcă. Din punct de vedere al producţiei, 
afacerea 

avea să fie minunată, deoarece pădurile nu erau proprietatea 
nimănui şi, prin urmare, nu costau absolut nimic. Rămânea însă 
problema transportului. Riviere era convins că şi aceasta avea 
să 

se rezolve cu timpul. înainte de a se apuca de treabă, îşi 
împărtăşise 

planul lui Gimelli, Gordon şi Ivanoff, cu care legase prietenie 
încă 

de pe Jonathan. Aceştia îl aprobară din toată inima, regretând 
numai că nu-l puteau imita şi ei pe socoteala lor proprie. Cu 
toate 

acestea, o idee născând alta, le veni în gând un plan 
asemănător, 

încă din primele zile, observaseră fertilitatea solului. De ce nu ar 
înerca o crescătorie de vite sau ceva plugărie? N-aveau mare 
lucru 

de pierdut, căci, dacă până în şase luni rezultatul părea defavo- 
rabil, urmau să părăsească insula odată cu ceilalţi. Dacă însă, 
dim- 

potrivă, înregistrau succesul pe care îl sperau, nimic nu îi putea 
obliga să plece. Africa sau Magellania, ce importanţă avea, 
odată 

ce tot erau departe de ţara lor? Aşa că nu riscau decât câteva 
luni 

de muncă pierdută. 

Aceste patru familii, compuse din bărbaţi inteligenţi, femei 
serioase, fete şi băieţi robuşti şi sănătoşi, aveau în mâinile lor 
toate 

atuurile pentru a reuşi acolo unde alţii n-ar fi putut-o scoate la 
capăt. îşi puseră deci de îndată planul în aplicare, cu aprobarea 
şi concursul lui Hartlepool şi al Kav-gerului. 

în timp ce emigranții se ocupau cu transportarea materialelor 
de pe corabie la Baia Scotchwell, dizidenţii îşi pregătiră 
plecarea. 


Improvizară un car cu osii de lemn şi roţi pline, foarte primitiv, 
fireşte, însă mare şi solid. în carul acesta încărcară provizii, se- 
minţe, grâne, unelte de agricultură, utensile de menaj, arme, 
muniții, 

într-un cuvânt tot ce era necesar pentru începutul exploatării. 
Avură 

grijă să ia şi patru sau cinci perechi de păsări. Gordon, care avea 
să se consacre, în special, creşterii vitelor, îşi alese câteva 
exem- 

plare de ambele sexe din rasele bovină, ovină şi porcină. 
Prevăzuţi 

astfel cu toate cele necesare, porniră spre nord, în căutarea 
unui 

teren potrivit viitoarelor lor ocupaţii. 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Găsiră ceea ce căutau la doisprezece kilometri de Baia Scotch- 
well. Acolo se întindea un platou întins, mărginit la vest de 
păduri 

dese şi la est de o vale largă, prin mijlocul căreia curgea un 
râuleţ. 

Valea aceasta constituia un loc admirabil de păşune pentru 
turme 

oricât de numeroase. Ceva mai mult, platoul părea acoperit de o 
scoarță de humus care promitea să fie excelentă pentru agricul- 
tură atunci când avea să fie răscolită de plug. 

Coloniştii se apucară de treabă. Prima grijă fu să construiască 
patru mici ferme cu pereţi din trunchiuri de copaci. Deşi asta 
nece- 

sita un spor de muncă, era mai bine, pentru buna înţelegere din- 
tre ei, ca fiecare să-şi aibă locuinţa lui proprie. 

Timpul rău, zăpada şi frigul nu constituiseră o piedică, astfel 

că fermele erau gata când îi vizitase Kav-gerul. De altfel, 
minunat 

de ceea ce poate face o voinţă mânată de un ţel precis, acesta 
îşi 

repetă vizitele. Riviere era pe punctul de a termina construcţia 
unui 

fierăstrău mecanic, pentru care folosea o cădere de apă din 
apropiere. 


La rândul lor, Gimelli şi Ivanoff se apucaseră să desţelenească 
pământul în vederea arăturilor, al căror timp se apropia, în timp 
ce 

Gordon construia de zor adăposturi pentru animalele lui. 

Chiar dacă sforţările acestea ar fi fost sortite să rămână zadar- 
nice, Kav-gerul admira nevoia aceasta a lor de activitate, care 
era 

preferabilă apatiei celorlalţi emigranţi. 

Aceştia, ca nişte copii mari ce erau, se bucurară de soare atât 
cât putură, apoi, când cerul se posomori din nou, se îngropară în 
adăposturi, ducând aceeaşi viaţă vegetativă, până când timpul 
fru- 

mos avea să-i facă să scoată iar nasul la aer. Se scurse în felul 
acesta o lună de zile, cu alternanţe de timp frumos, puţin, şi 
timp 

urât, mult. Veni şi ziua de 21 iunie, data solstițiului de iarnă pen- 
tru emisfera australă. 

între timp, felul cum se grupaseră emigranții suferise mari 
schimbări. Se născuseră prietenii noi şi se iscaseră certuri în 
cele 

vechi, lucru care provocase mutarea locuitorilor din casele 
demon- 

tabile. Pe de altă parte, începuseră să se contureze grupuri 
aparte 

JULES VERNE 

în gloata emigranților, aşa cum se conturează insuliţele la 
suprafaţa 

fluviilor când scad apele. 

Unul dintre grupurile acestea era format de Kav-ger, din cei 

doi fuegieni, Hartlepool şi familia Rhodes. în jurul lui gravita 
echipajul Jonathan-ului, inclusiv Dick şi Sand, aşa cum orbitează 
un satelit natural în jurul unei planete. 

Alt grup era cel format tot din oameni liniştiţi şi serioşi şi îi 
cuprindea pe cei patru lucrători angajaţi de societatea de colo- 
nizare, Smith, Wright, Lawson şi Fock, plus vreo cincisprezece 
lucrători îmbarcaţi pe Jonathan pe propriul lor risc. 

Al treilea grup nu număra decât cinci membri; cei cinci japo- 
nezi, care trăiau la un loc, în linişte şi mister, şi pe care nimeni 
nu-i mai văzuse aproape de loc în ultimul timp. 


Al patrulea îl avea ca şef pe Ferdinand Beauval, în al cărui 
câmp magnetic evoluau vreo cincizeci de emigranţi. 

Al cincilea, destul de redus ca număr, asculta de Lewis Dorick. 
Printre membrii lui trebuie menţionaţi marinarul Kennedy, 
maestrul bucătar Sirdey şi încă vreo cinci sau şase pretinşi 
lucră- 

tori, care, în realitate, nu erau decât nişte răufăcători de 
meserie, 

în mod pasiv, Lazare Ceroni, John Rame şi încă vreo doisprezece 
beţivi completau grupul. 

Restul mulţimii rămânea la un loc, cu toate că înlăuntrul ei se 
formau în mod natural numeroase fracțiuni distincte, după sim- 
patii şi antipatii personale. 

Mai erau şi câţiva izolaţi. Fritz Gross, ajuns în ultimul hal de 
abrutizare, fraţii Moore, care, prin firea lor violentă, nu puteau fi 
în raporturi bune cu aceleaşi persoane trei zile la rând, şi 
Patterson, 

care trăia retras alături de cei doi acoliţi ai lui, Blacker şi Long. 
Dintre toate partidele acestea - dacă denumirea nu este prea 
pretențioasă -, cel care profita mai bine de împrejurările actuale 
era, incontestabil, cel care îl recunoştea drept şef pe Lewis 
Dorick, 

nimeni altul decât Lewis Dorick în persoană. 

El îşi aplica principiile. Când timpul i-o îngăduia, colinda 
bucuros din cort în cort, din casă în casă, zăbovind pretutindeni 
NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

mai mult sau mai puţin. Sub perfidul motiv că proprietatea indi- 
viduală este o noţiune imorală, că totul aparţine tuturor şi nimic 
nimănui, punea mâna pe orice îi plăcea. Un fler subtil, special, îl 
ajuta să-i ghicească imediat pe cei de la care avea să se teamă 
de 

o rezistenţă serioasă. De aceştia nu se atingea, scoţându-şi din 
plin 

paguba cu cei slabi, nehotărâţi, timizi sau proşti. Nefericiţii 
aceştia, 

terorizaţi în adevăratul sens al cuvântului de îndrăzneala 
obraznică şi de tonul totdeauna poruncitor al comunistului, se 
lăsau 


jumuliţi fără să sufle un cuvânt de protestare. Era de ajuns ca 
Dorick să-i privească lung cu ochii lui ca oţelul. în viaţa lui nu 
mai avusese fostul profesor asemenea succese. Insula Hoste era 
pentru el o adevărată ţară a Canaanului. 

Discipolii lui urmau cu credinţă exemplul maestrului lor. Nu 
aveau pretenţia de a-i egala „măestria", dar făceau şi ei ce 
puteau. 

Şi se descurcau aşa de bine, încât nu mai era mult ca 
proprietatea 

colectivă să devină proprietatea particulară a acestor fanatici 
ne- 

gativişti ai dreptului de proprietate. 

Kav-gerul avea cunoştinţă de aceste abuzuri de putere şi se 
minuna de aplicarea ciudată a unor doctrine liberare înrudite cu 
cele pe care le profesa el însuşi. Să pună capăt acestei tiranii? în 
ce calitate? Cu ce drept să isce un conflict protejând proprio 
mofu 

oameni care nici măcar nu-i cereau ajutor împotriva altora, care, 
la urma urmei, nu erau altceva decât semenii lor? 

Ceva mai mult, avea destule griji personale ca să se mai ocupe 
şi de ale altora. Numărul bolnavilor se mărea pe zi ce trecea. Nu 
mai putea face faţă. La 18 iunie avu un caz mortal, un copil de 
cinci ani răpus de o bronhopneumonie pe care nici o îngrijire 
me- 

dicală nu o putuse combate. Pe urmă, starea sufletească a lui 
Halg 

îl îngrijora tot mai mult. Citea ca într-o carte deschisă în sufle- 
tul simplu al tânărului fuegian şi ghicea tulburarea din ce în ce 
mai mare care punea stăpânire pe inima lui. Cum aveau să se 
sfâr- 

şească toate astea când toţi emigranții aveau să plece pentru 
tot- 

deauna din Magellania? Halg ar fi urmat-o pe Graziella şi ar fi 
fost sortit să moară de durere şi mizerie departe de ţara lui. 

— 91 — 

JULES VERNE 

Chiar în ziua aceea, 18 iunie, Halg se reîntoarse mai neliniştit 
ca de obicei de la familia Ceroni, pe care o vizita zilnic. Kav- 
gerul 

află imediat motivul, fără să-l mai întrebe. Halg îi spuse singur 


că în ajun, după plecarea lui, Lazare Ceroni se îmbătase din nou 
şi, ca de obicei, provocase o scenă groaznică. 

Vestea aceasta îl puse pe Kav-ger pe gânduri. Odată ce Ceroni 
se îmbătase, însemna că avea alcool la dispoziţie. Or, alcoolul 
era 

păzit de marinarii din fostul echipaj al Jonathan-ului. 

întrebat, Hartlepool declară că nu mai înţelege nimic şi îl asi- 
gură că oamenii lui îşi făceau conştiincios datoria. Cu toate 
aces- 

tea, deoarece cazul Ceroni îl neliniştea şi pe el, făgădui să fie cu 
mai mare băgare de seamă, pentru a evita repetarea lui. 

La 24 iunie, trei zile după solstiţiu, se produse primul inci- 
dent de oarecare importanţă, nu prin faptul că a avut loc, cât 
prin 

consecinţele indirecte pe care avea să le aibă în viitor. Era o zi 
frumoasă. Un vânt uşor de la sud alungase toţi norişorii de pe 
cer 

şi soarele dădea puţină căldură, care îi scosese afară din 
bârloguri 

pe toţi emigranții. 

Dick şi Sand, pe care nici cea mai aspră vreme nu era în stare 
să-i ţină în cort, fură primii printre aceşti amatori de aer liber. 
îm- 

preună cu Marcel Norely şi cu alţi doi copii de vârsta lor, se 
juca.u 

voioşi, fără să observe o altă ceată de jucători, adulţi, care se 
dis- 

trau în apropiere. într-adevăr, nu numai copiii simt uneori 
plăcerea 

de a se juca. Oamenii mari se distrează şi ei bucuros cu jocuri 
copilăreşti. 

— Ei, zevzecule, nu poţi să te mai uiţi şi în jurul tău? se auzi 

la un moment dat o voce groasă, şi, în acelaşi timp, Sand se 
simţi 

tras de ureche. 

Degetele strângeau cam tare urechea copilului, care începu să 
plângă. 

Probabil că totuşi lucrurile ar fi rămas aici dacă Dick, împins 
de firea lui arţăgoasă, nu ar fi crezut nimerit să intervină. Fred 
Moore - căci el era cel pe care îl supărase Sand prin zburdălnicia 


NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

lui - fu nevoit deodată să dea dramul micii lui victime pentru a 
se apăra împotriva unui ajutor neprevăzut al micului prizonier, 
aliat care - fiecare uzează de armele de care dispune - îl pişcă 
cât putea de tare pe la spate. Se întoarse repede şi se găsi faţă 
în 

faţă cu îndrăzneţul care îl mai înfruntase odată. 

— Tot tu eşti, mucosule! exclamă el întinzând mâna ca să-l 
înhaţe pe minusculul lui adversar. 

Dar Dick nu era Sand şi nu se lăsa prins aşa de uşor ca aces- 
ta. Făcu un salt în lături şi o rupse la fugă, urmărit de Fred 
Moore, 

care înjura ca un birjar. 

Urmărirea aceasta ţinu câtva timp. De câte ori era cât pe aci 

să fie prins, Dick se ferea în lături ca o zvârlugă, şi Fred Moore, 
din ce în ce mai înfuriat, nu mai găsea în faţa lui decât golul. Cu 
toate acestea, partida era prea inegală ca să poată ţine până la 
infinit. 

Nu se puteau compara picioarele lui Dick cu cele ale lui Fred 
Moore. Cu toată minunata apărare a fugarului, veni clipa în care 
fu nevoit să se dea bătut. 

însă chiar în clipa aceea, tocmai când Fred Moore, alergând 

din toate puterile, nu mai avea decât să întindă mâna ca să 
obţină 

victoria, se împiedică de un obstacol neprevăzut şi căzu, julindu- 
şi 

genunchii şi mâinile. Profitând de norocul acesta, Dick şi Sand 
se grăbiră să dispară în direcţia corturilor. 

Obstacolul care provocase căderea lui Fred Moore era un băț, 
având unul dintre capete în mâna lui Marcel Norely. Curajosul 
copil întrebuinţase singurul mijloc care îi stătea în putere pentru 
a veni în ajutorul prietenului lui în primejdie: strecurase băţul 
între 

picioarele emigrantului. Şi acum, mulţumit la culme de succesul 
obţinut, râdea din toată inima, fără să-i treacă prin cap că 
făcuse 

un act de eroism. Eroism care consta, în primul rând, din faptul 
că băţul buclucaş nu era dacât cârja lui. Aruncând-o, se con- 


damnase singur la o imobilitate care avea să-l lase la discreţia 
lui 

Fred Moore. 

Acesta se ridică furios şi, dintr-o săritură, fu lângă Marcel, pe 
care îl ridică în aer ca pe o pană. Adus astfel la realitatea brutală 
JULES VERNE 

a situaţiei, copilul se opri din râs şi începu să tipe cât îl ţinea 
gura. 

Aşa ceva nu putea impresiona însă un om ca Fred Moore. Ridică 
mâna... 

în aceeaşi clipă simţi cum cineva i-o prinde pe la spate, oprindu- 
i avântul, în timp ce o voce dojenitoare îi spunea: 

— Ei, se poate, domnule Moore!... Un copil!... 

Fred Moore se întoarse. Cine îşi permitea să-i dea lui lecţii? 

îl recunoscu pe Kav-ger care, accentuând tonul de dojana, con- 
tinuă cu vocea lui liniştită: 

— Şi infirm pe deasupra!... 

— Ce te bagi? strigă Fred Moore. Dă drumul, că de nu... 
Kav-gerul nu păru de loc dispus să dea urmare somaţiei. Fred 
Moore făcu o sforţare ca să-şi libereze mâna. Nu reuşi însă. Asta 
îl scoase din fire; îi dădu drumul lui Marcel şi ridică mâna, gata 
să lovească. Rezultatul fu o apăsare bruscă şi violentă a 
degetelor care îi ţineau strâns braţul. Durerea îl făcu pe Fred 
Moore 

să-şi lase pumnul în jos. Genunchii i se muiară. 

Abia acum îi dădu drumul Kav-gerul. Cuprins de furie, Fred 
Moore duse mâna la brâu şi scoase un cuţit lat, țărănesc. Vedea 
roşu, cum s-ar spune. în ochi îi lucea nebunia crimei. 

Din fericire, îngroziţi de întorsătura pe care o luau lucrurile, 
ceilalţi jucători interveniră şi puseră mâna pe năbădăiosul lor to- 
varăş, la care Kav-gerul se uita cu o privire plină de o uimire 
ames- 

tecată cu tristeţe. 

Existau deci oameni care, mânaţi de furie, să-şi iasă din fire 
într-un asemenea hal? Om era acela care se zbătea ca scos din 
minţi, răcnind, în mâinile tovarăşilor lui? 

— Ne mai întâlnim noi, camarade! reuşi, în cele din urmă, să 
bolborosească, înecat de furie, Fred Moore. 


Kav-gerul ridică din umeri şi se depărta fără să se mai uite 
înapoi. După câţiva paşi uitase incidentul acesta absurd. Făcea 
bine că-i dădea atât de puţină importanţă? Viitorul urma să-i 
dove- 

dească că Fred Moore avea memorie mai bună. 

x. se zăreşte 

o corabie 

Pe la începutul lui iulie, o mare nenorocire se abătu peste capul 
lui Halg. Se ivise un rival. Rivalul acesta, pe nume Patterson, 
care 

îi procurase pe bani grei costumul de care era aşa de mândru, 
intrase în legături cu familia Ceroni şi dădea târcoale în mod vi- 
zibil Graziellei. 

Sărmanul Halg era disperat de complicaţia asta neplăcută. Cum 
putea lupta el, biet băiat de optsprezece ani, pe jumătate sălba- 
tic, cu un om ajuns, care dispunea de o avere fabuloasă? 
Fiindcă, 

pentru mintea lui simplă, averea lui Patterson era cu adevărat 
fabuloasă. 

Din fericire, tinereţea şi dragostea lui aşa de nevinovată atâr- 
naseră mai greu în balanţa cu care judeca Graziella oamenii. 
Irlan- 

dezul se încăpăţâna să se impună, doar pentru că nu voia să 
vadă 

răceala cu care îl trata Graziella şi mama ei. Cele două femei 
nu-l băgau de loc în seamă şi abia dacă îi răspundeau în silă la 
încercările lui de a intra în vorbă. 

Patterson nu se sinchisea de asta şi îşi continua manevra învă- 
luitoare cu acea lucidă stăruinţă care fusese temelia tuturor 
succe- 

selor lui de până atunci. Nu neglijase însă să-şi facă şi un aliat, 
JULES VERNE 

care nu era altul decât Lazare Ceroni în persoană. Dacă cele 
două 

femei îl primeau rău, italianul părea, dimpotrivă, încântat de 
căutarea pe care o avea fiica lui. Era în cei mai buni termeni cu 
Patterson, cu care se trăgea uneori la o parte, pierzându-se în 
con- 

ciliabule misterioase, cu aerul unor oameni care nu prea ţin ca 


lumea să-şi vâre nasul în afacerile lor. Dar ce afaceri ar fi putut 
avea de dezbătut un ţăran avar cu un beţiv ordinar? 
Consfătuirile acestea secrete erau o cauză de îngrijorare se- 
rioasă pentru Halg, agravată şi mai mult de purtarea lui Lazare 
Ceroni. Acesta continua să se îmbete şi să facă din ce în ce mai 
des scandaluri groaznice. Cu toate cercetările întreprinse de 
Kav- 

ger şi de Hartlepool, felul în care îşi procura Ceroni alcool 
rămânea 

un mister de nepătruns. 

într-adevăr, nu exista pe insula Hoste nici un strop de băutură 
spirtoasă, afară de proviziile de felul acesta provenind din fosta 
încărcătură a Jonathan-ului. lar acestea erau păzite zi şi noapte 
de şaisprezece oameni din echipaj, împărţiţi în opt grupe a câte 
două santinele, care se schimbau din trei în trei ore. 

Marinarii, inclusiv Kennedy şi Sirdey, nu se plângeau de munca 
aceasta suplimentară la care erau supuşi. Nici unul dintre ei nu 
îşi îngăduia să murmure împotriva ordinelor lui Hartlepool, de 
care 

ascultau ca şi cum ar fi fost încă pe corabie. Spiritul lor de dis- 
ciplină rămăsese intact. Formau un grup slab numeric, dar 
puter- 

nic prin spiritul de unitate care domnea în sânul lui. Ştim că din 
grupul acesta de oameni de treabă făceau parte şi cei doi copii, 
Dick şi Sand. Erau şi ei gata oricând să dea o mână de ajutor 
acolo 

unde s-ar fi simţit nevoia şi le-ar fi îngăduit slabele lor puteri. 
Pentru moment însă, nimeni nu se gândea să recurgă la bună- 
voinţa lor. Scutiţi de serviciul de gardă, din cauza vârstei lor, se 
bucurau de o libertate desăvârşită şi îşi petreceau timpul jucân- 
du-se toată ziua. 

Aşa se întâmplă că, într-una din zile, hoinărind cu alţi câţiva 
copii de-a lungul țărmului, descoperiră o grotă naturală scobită 
NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

în peretele falezei, de partea cealaltă a capului care mărginea 
Baia 

Scotchwel la est. Grota aceasta, cu deschizătura spre ţărmul pe 
care se împotmolise Jonathan, spre sud prin urmare, nu le-ar fi 


reţinut prea mult atenţia dacă nu ar fi avut o particularitate care 
păru interesantă copiilor. în fundul ei se deschidea o crăpătură 
care dădea într-altă peşteră, în întregime subterană, de unde 
pornea 

o galerie întortocheată străbătând tot masivul până la o grotă 
supe- 

rioară, care se deschidea pe versantul de nord al falezei. De 
acolo 

se vedea tabăra, spre care te puteai cobori lăsându-te să 
aluneci 

în jos pe povârnişul stâncos. 

Descoperirea aceasta îi umplu de bucurie pe micii exploratori. 
Se feriră însă de a da sfoară în ţară; grupul acela de peşteri era 
domeniul lor, pe care voiau să-l păstreze doar pentru ei. 

Aşa că, ori de câte ori se duseră într-acolo ca să se joace, o 
făcuseră în cea mai mare taină. 

Dacă Dick şi Sand erau cei mai fericiţi muritori, petrecând de 
minune, vreo cincizeci de emigranţi reuşiseră şi ei, prin mijloace 
ceva mai mature, să lupte împotriva plictiselii produse de viaţa 
aceea vegetativă. Se ocupau cu vânătoarea de lupi de mare, 
îndelet- 

nicire care numai uşoară nu se poate numi. Trebuie să aştepţi 
cu 

răbdare ca amfibiile acestea, foarte bănuitoare, să ajungă la 
țărm, 

să le tai retragerea la timp, operaţie nu lipsită de riscuri, 
deoarece 

animalele acestea îşi aleg ca loc de zbenguială punctele cele 
mai 

stâncoase ale litoralului. 

Cu toate acestea, călăuziţi admirabil de Caroly, vânătorii obţi- 
nură succese strălucitoare. Reuşiră să facă prăzi bogate, care 
reprezentau o avere frumuşică, deoarece pieile acestor lupi de 
mare 

sunt foarte căutate, fără să mai punem la socoteală grăsimea 
lor, 

care putea fi întrebuințată, pe loc, la încălzit şi iluminat. 

în afară de aceştia, restul emigranților, foarte deprimati, prefe- 
rau să stea închişi în adăposturile lor, părând că nu mai trăiese 
decât ca să se certe toată ziua. Şi totuşi, temperatura nu era 


prea 

scăzută. Perioada cea mai friguroasă, între 15 iulie şi 15 august, 
avu un minimum termometrie de douăsprezece grade şi media 
de 

— 97 — 

JULES VERNE 

cinci grade sub zero. Dacă nu ar fi fost umezeala aceea pătrun- 
zătoare şi furtunile care bântuiau aproape necontenit regiunea, 
clima insulei ar fi putut fi considerată chiar blândă. 

Certurile acestea produceau multă amărăciune Kav-gerului. Era 
prea inteligent ca să nu vadă lucrurile în adevărata lor lumină şi 
prea sincer ca să ocolească consecinţele logice ale observaţiilor 
pe care le făcea. 

In adunătura aceea de oameni strânşi din toate colţurile lumii, 
patima predominantă era ura. Nu ura aceea care, deşi 
blamabilă, 

e totuşi logică, ura care umple inimile celor care au suferit o 
gravă 

nedreptate, ci o ură reciprocă şi latentă, esenţială am putea 
spune, 

o ură care în acele împrejurări excepţionale îi asmuţea pe unii 
con- 

tra altora pentru orice fleacuri, ca şi cum natura ar fi vrut să 
amestece în germenii vieţii şi un instinct imperios de distrugere. 
Un alt lucru de mirare pentru Kav-ger era şi starea de lâncezeală 
în care se complăceau tovarăşii lui. Cu excepţia câtorva, nici 
unul 

nu avea curajul să reacționeze. Trăiau de la o zi la alta. Aveau 
masă şi casă şi nu cereau mai mult. Nici o nevoie de luptă 
împotri- 

va materiei pentru a o supune voinţei, nici o dorinţă de a-şi 
îmbunătăţi soarta, nici o poftă de a scruta viitorul. Sclavi docili, 
gata să execute tot ce li se comanda, nu întreprindeau nimic din 
iniţiativă proprie, lăsând totdeauna pe seama altuia sarcina de a 
lua hotărâri în numele lor. 

în sfârşit, Kav-gerul nu putea concepe acea delăsare generală 
care îngăduia unui număr mic dintre ei să domins o majoritate 
imen- 

să, creând câţiva exploatatori pe spinarea unei turme de 
exploataţi. 


Aşa sunt oamenii? Nu cumva legile acelea imperfecte care îi 
constrâng să gândească şi să-şi pună inteligenţa la contribuţie 
împotriva forţei brute a lucrurilor, legile acelea care tind să 
limiteze 

despotismul unora şi sclavia altora, care strunese toate 
instinctele 

rele, nu cumva legile acestea sunt necesare, nu cumva este 
utilă 

autoritatea care le aplică? 

Kav-gerul nu ajunsese încă până acolo ca să răspundă afirma- 
tiv la o asemenea întrebare, dar faptul că şi-o pusese arăta ce 
mare 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

transformare se produsese în felul lui de a gândi. Era nevoit să 
recunoască că era o mare deosebire între omul real şi făptura 
idea- 

lă, pe care o visa el. Aşa că, a priori, nu este nimic absurd în 
pre- 

tenţia unora care susţin că omul trebuie apărat împotriva lui 
însuşi, 

împotriva slăbiciunii, lăcomiei şi viciurilor lui, şi afirmă cu tărie 
că legile nu sunt altceva decât expresia tranzacţională a 
aspirațiilor 

individuale, cum ar fi în mecanică rezultanta forţelor divergente. 
Cât timp Kav-gerul trăise printre cetăţenii din Lumea Veche, 
nu remarcase decât apăsarea teancurilor enorme de legi, 
ordonanţe 

şi decrete, şi incoerenţa, caracterul lor prea deseori ofensator îl 
orbise până într-atât, încât îl împinsese să nege necesitatea 
supe- 

rioară a principiului lor. Acum însă, amestecat în mulţimea 
aceea 

pe care întâmplarea o confruntase cu condiţii de viaţă extrem 
de 

primitive, asista, asemeni unui chimist aplecat asupra retortei 
sale, 

la reacţiile neîncetate care se produc în vălmăşagul etern al 
vieţii, 


în lumina acestei experienţe, necesitatea pe care o negase 
odini- 

oară începea să-i apară din ce în ce mai mult ca reală şi bazele 
vieţii lui morale începeau să fie zdruncinate. Cu toate acestea, 
nu 

voia să se dea bătut încă. Chiar dacă nu-şi putea opri evoluţia 
ideilor, firea lui libertină protesta. în orice clipă problema îi 
apărea 

în minte şi începea atunci lupta între argumentele care îi 
susțineau 

sau îi dărâmau doctrina. Luptă neîncetată, aproape crudă, care 
îl 

consuma, îl istovea. 

Mai mult însă decât orice, chiar decât imperfecţiunea oame- 
nilor, neputinţa lor de a rupe cu obiceiurile lor constituia pentru 
Kav-ger un prilej necontenit de mirare. Chiar acolo, pe coasta 
aceea 

pustie, la marginea lumii locuite, naufragiaţii nu se dezbăraseră 
de obiceiurile şi ideile lor de mai înainte. Principiile, adică mai 
bine zis convențiile şi prejudecățile care stăpâniseră viaţa lor de 
odinioară, aveau şi acum aceeaşi putere asupra lor. în special, 
noţi- 

unea de proprietate rămânea literă de lege. Nu exista unul care 
să 

nu spună cu tonul cel mai natural din lume: „Asta este a mea", 
şi nici unul nu avea conştiinţa comicului acestei pretenţii a unei 
JULES VERNE 

făpturi aşa de fragile şi de pieritoare de a monopoliza pentru ea, 
numai şi numai pentru sine, o părticică oarecare din Univers. 
Oricât 

de absurdă o vedea Kav-gerul, pretenţia asta era totuşi bine 
înfip- 

tă în creierul lor şi nu voiau să renunţe la ea. Nimănui nu-i 
treeea 

prin cap să cedeze ceva din al lui în folosul altora mai nenorociţi 
ca el, decât în schimbul unei contravalori, obiect de altă natură 
sau un serviciu oarecare. în orice caz, trebuia să fie o vânzare. 
Cuvântul „a da" părea şters din vocabularul lor. 


Kav-gerul se gândea că prietenii lui fuegieni, care cutreierau 

în cete răzlețe ţinuturile magellanice, ar fi fost foarte miraţi de 
teoriile acestea, ei, care nu posedaseră niciodată nimic în afară 
de persoana lor. 

Cu ocazia schimburilor sau, ca să întrebuinţăm cuvântul potri- 
vit, vânzărilor care se produceau în mod constant, se întâmpla 
ca, 

uneori, cedantul să n-aibă nevoie de nici un serviciu, nici de 
obiec- 

tele posedate de partea cealaltă. în cazuri de felul acesta, 
tranzac- 

ţia se încheia cu ajutorul aurului. Kav-gerul se minuna grozav de 
pu-terea aceasta a aurului, care, în fond, nu este decât un bun 
ima- 

ginar: nu se mănâncă, nu poate servi ca protecţie împotriva 
frigu- 

lui sau a ploii. Şi totuşi, se transformă în bunuri reale care 
posedă 

însuşirile acestea. Ce fenomen ciudat şi miraculos această 
înclinare 

unanimă a omenirii în faţa unei materii esențialmente inutile, a 
cărei valoare nu constă decât într-o convenţie generală asupra 
aces- 

tui lucru. Nu se aseamănă oamenii în privinţa aceasta cu copiii 
care, în joacă, îşi vând cu toată seriozitatea pietricele, pe care 
ima- 

ginaţia lor le transformă în obiecte preţioase? Ar fi de ajuns ca 
unul dintre copii să descopere şi să proclame că aceste obiecte 
preţioase nu sunt în realitate decât pietricele şi jocul s-ar sfârşi. 
Fireşte, Kav-gerul nu nega - principiul proprietăţii odată admis - 
comoditatea care rezulta din utilizarea unei valori arbitrare, 
repre- 

zentativă a tuturor celorlalte. Comoditatea aceasta însă se 
lovea, 

după el, de un incovenient mult mai mare decât avantajele ce 
decurgeau din ea. Aurul este cel care, în regimul proprietăţii 

— 100 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 


individuale, permite crearea şi creşterea continuă a averilor. 
Fără 

el, oamenii ar fi mai mult sau mai puţin egali. Numai datorită lui 
se concentrează într-o singură mână atâta putere şi belşug cât 
ar 

ajunge pentru mii şi mii de alte făpturi, care muncesc totuşi 
pen- 

tru ele. 

Fireşte că, în mare măsură, Kav-gerul se înşela. Aurul nu este 
decât un mijloc de satisfacere a nevoii de acaparare, inerentă 
firii 

omului. Dacă nu ar fi avut mijlocul acesta, ar fi găsit un altul, 
care ar fi prezentat aceeaşi proporţie de inconveniente şi 
avanta- 

je şi, în orice caz, ar fi fost ce este, o făptură ilogică şi complexă, 
în care se întâlnesc, în egală măsură, răul şi binele. 

Acestea erau, printre sute şi sute altele la fel, argumentele pro 
şi contra care se ciocneau în mintea Kav-gerului, ca nişte soldaţi 
pe un câmp de bătălie. Se dusese vremea când dreptul la o 
liber- 

tate integrală avea în ochii lui valoarea unei dogme. Acum, 
maxi- 

mele lui libertine îşi pierduseră mult din aparenţa lor de 
siguranţă. 

Ajunsese să discute cu el însuşi necesitatea autorităţii şi a unei 
ierarhiii sociale. 

Faptele aveau să-i furnizeze în scurt timp noi argumente în 
favoarea afirmației, dovedindu-i că există printre oameni, ca şi 
printre animale, adevărate fiare sălbatice, ale căror instincte 
primej- 

dioase trebuie înfrânate. Capabili de orice pentru a-şi satisface 
patimile care îi stăpânesc, oamenii de felul acesta ar împrăştia 
în 

jurul lor jale şi moarte dacă nu ar fi legea care le ordonă: 
Opreşte! 

O dramă de felul acesta, zguduitoare, căci cauza ei era foamea, 
nevoia aceasta primordială a oricărui organism viu, se desfăşura 
chiar atunci în casa ocupată de Patterson, Long şi Blaker, 
sărmana 

fiinţă pe care natura ironică o înzestrase cu o nepotolită poftă 


de 

mâncare, catalogată în patologie sub numele de bulimie. 

Când se făcuse împărţeala alimentelor, Black îşi primise partea 
ca toţi ceilalţi; însă, din cauza bolii lui, raţia aceasta, socotită 
pen- 

tru patru luni, se terminase în mai puţin de două. Şi de atunci, 
ca 

şi în trecut, mai mult încă decât în trecut, era chinuit în perma- 
nenţă de foame. 

— 101 — 

JULES VERNE 

Natural că, dacă ar fi fost o fire ceva mai puţin timidă, ar fi 

găsit uşor un leac împotriva suferințelor. Era de ajuns un cuvânt 
din partea Kav-gerului pentru ca să i se dea un supliment de 
hrană. 

Blaker însă, puţin înzestrat în materie de inteligenţă, nici nu se 
gândea măcar la un asemenea act de îndrăzneală. Aşezat prin 
naştere în partea cea mai de jos a scării sociale, sărăcia nu-l mai 
mira, şi de mult timp se lăsase în voia acelei pasivităţi 
resemnate 

care este ultima resursă a nenorociţilor. Ar fi murit de foame 
dacă 

nu i-ar fi venit Patterson în ajutor. 

Irlandezul observase cu ce repeziciune îşi consuma tovarăşul 
său alimentele, şi lucrul acesta îl făcu să întrevadă imediat posi- 
bilitatea unei afaceri avantajoase. în timp ce Blaker mânca de 
stingea pământul, Patterson economisea alimente. împins de 
teri- 

bila lui avariţie, se lipsea de strictul necesar, hrănindu-se mai 
mult 

cu resturile pe care le aruncau ceilalţi. 

Veni şi ziua când Blaker nu mai avu nimic de mâncare. Clipa 
asta o aştepta Patterson. Sub pretext că-i face un serviciu, 
propuse 

tovarăşului său să-i vândă o parte din proviziile proprii. Târg pri- 
mit cu entuziasm şi perfectat pe loc, care se repetă mereu atâta 
timp 

cât cumpărătorul avea bani, vânzătorul pretextând lipsa de 
alimente 

pentru a mări din ce în ce mai mult preţurile. Când însă 


buzunarele 

lui Blaker se goliră, Patterson întoarse foaia. închise pur şi sim- 
plu prăvălia, fără să se mai sinchisească de privirile disperate 
ale 

nefericitului pe care îl condamna astfel să moară de foame. 

De altfel, convins că mâhnirea lui era ceva cât se poate de na- 
tural, acesta se resemnase, ca de obicei. Lungit într-un colţ, cu 
mâinile încrucişate pe stomacul chinuit de foame, sta ceasuri în- 
tregi nemişcat, sub privirea indiferentă a lui Patterson, pe care 
puţin 

îl interesa moartea unui om de la care nu mai putea câştiga nici 
un ban. 

în cele din urmă însă, suferinţa puse capăt resemnării nefe- 
ricitului. După patruzeci şi opt de ore de chinuri, ieşi din casă 
clă- 

tinându-se pe picioare, rătăci în neştire prin tabără şi dispăru... 
— 102 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

într-o seară, înapoindu-se spre locuinţa lui, Kav-gerul se 
împiedecă de un corp întins pe jos. Se apleacă, şi, după gemete, 
îşi dădu seama că cel pe care el îl credea adormit era bolnav. 
După 

ce îi dădu să bea ceva întăritor, Kav-gerul îl întrebă: 

— Ce ai? 

— Mi-e foame, răspunse Blaker cu voce slabă. 

— Foame? repetă el. Nu ţi-ai primit partea de alimente ca toată 
lumea? 

Blaker îi povesti atunci, pe scurt, în fraze întretăiate, toată 
povestea tristă. Kav-gerul asculta uluit istorisirea aceasta de 
necrezut. 

Se găsise, prin urmare, un om care să aibă curajul de a se deda 
la un negoţ aşa de crud, un om care, în ciuda tuturor 
nenorocirilor, 

îşi păstrase intactă o lăcomie aşa de groaznică! Negustor hoţ 
care 

minţise pentru a putea vinde cât mai scump ceea ce îi dăduseră 
alţii gratuit, comerciant mârşav care vânduse fără milă viaţa 
semenului său! 


îşi păstră însă reflecţiile pentru el. Oricât de mare era infamia 
celui vinovat, era mai bine să-l lase nepedepsit, decât să 
provoace 

noi certuri. Se mulţumi să-i dea lui Blaker alte provizii, 
asigurându-l 

că o să-i ofere mereu, oricât şi oricând ar fi avut nevoie. 
Numele de Patterson îi rămase însă săpat în memorie, indi- 
vidul care îl purta rămase pentru el prototipul a tot ce are mai 
mâr- 

şav specia umană. Aşa că nu fu prea surprins când, trei zile mai 
târziu, Halg rosti numele acesta în legătură cu o afacere 
aproape 

tot atât de murdară ca şi prima. 

Băiatul se înapoia din vizita lui zilnică la Graziella. De îndată 

ce ÎI zări pe Kav-ger, alergă repede spre el. 

— Ştiu cine îi furnizează alcool lui Ceroni, îi spuse el într-un 
suflet. 

— în sfârşit!... zise Kav-gerul, răsuflând parcă uşurat. Cine? 

— Patterson. 

—- Patterson? 

— 103 — 

JULES VERNE 

— EI, afirmă Halg. L-am văzut adineauri dându-i rom. Acum 

îmi explic de ce sunt aşa de buni prieteni amândoi. 

— Eşti sigur că nu te înşeli? stărui Kav-gerul. 

— Foarte sigur. Ce este curios este că Patterson îşi vinde marfa, 
nu o dăruieşte. O vinde. Şi încă destul de scump. Am putut auzi 
discuţia dintre ei. Ceroni se plângea că toate economiile lui au 
trecut în buzunarele lui Patterson şi că nu mai are nici un ban. 
Patterson nu spunea nimic, dar părea foarte puţin dispus să con- 
tinue aprovizionarea în mod gratuit. 

Halg tăcu o clipă, apoi reluă cu mânie: 

— Dacă Ceroni nu mai are bani, este în stare de orice. Ce au 

să se facă soţia şi fiica lui? 

— Vom vedea... răspunse Kav-gerul. 

Şi, după o pauză: 

— Fiindcă veni vorba despre asta, urmă el cu un ton de reproş 
afectuos, să mergem până la capăt. Nu ţi-am vorbit până acum, 
dar îţi ştiu gândurile. Unde crezi că ai să ajungi cu ele, copilul 
meu? 


Halg rămase tăcut, cu ochii plecaţi în jos. 

— Peste puţin timp, o lună cel mult, toţi oamenii aceştia vor 
pleca, şi odată cu ei şi Graziella, reluă Kav-gerul. 

— De ce să nu stea cu noi? obiectă tânărul fuegian ridicând 
capul. 

— Şi mama ei? 

— Şi mama ei, bineînţeles. 

— Crezi că o să vrea să-şi părăsească bărbatul? 

Halg făcu un gest mânios. 

— Va trebui să vrea! 

Kav-gerul clătină din cap cu un aer de îndoială. 

— Graziella are să mă ajute s-o conving. Din partea ei, sunt 
liniştit. Este hotărâtă să rămână aici. Pe lângă că s-a săturat de 
viaţa pe care o duce alături de tatăl ei, sunt şi printre emigranţi 
oameni de care îi e frică. 

— Frică? repetă surprins Kav-gerul. 

— 104 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

— Da. In primul rând, de Patterson. li dă mereu târcoale de 
vreo lună de zile, căutând să se pună bine cu Ceroni. lar de 
câte- 

va zile a mai apărut unul, un oarecare Sirk, unul din banda lui 
Dorick. Acesta este cel mai primejdios. 

— Ce face? 

— Graziella nu poată pleca nicăieri lară să nu-i iasă în cale. 
l-a vorbit grosolan. Fata l-a pus la locul lui şi el a ameninţat-o. 
Este un om primejdios, Graziellei îi este frică. Noroc că sunt şi 
eu pe aici! 

Kav-gerul nu-şi putu opri un zâmbet auzind explozia aceasta 
de mândrie tinerească. 

— Linişteşte-te, Halg, linişteşte-te, îl domoli el. Să aşteptăm 
până în ziua plecării, vom vedea atunci ce întorsătură iau 
lucrurile. 

Până una alta, îţi recomand sânge rece. Furia nu este numai 
inutilă, 

ci şi dăunătoare. Adu-ţi aminte totdeauna că violenţa n-a dat 
nicio- 

dată rezultate bune şi că nu trebuie să recurgem la ea decât 


când 

suntem nevoiţi să ne apărăm. 

în ceea ce privea chestiunea alcoolului, descoperirea lui Halg 
nu rezolvase de loc problema. Nu era cunoscut decât furnizorul. 
Zilele următoare se scurseră fără să aducă însă vreo lămurire. 
Tot ce se putu constata fu că Lazare Ceroni continua să se 
îmbete 

ca şi mai înainte. 

Şi timpul trecea. Veni ziua de 15 septembrie. Wel-Kiej-vX era 
reparată, gata să fie pusă pe apă de îndată ce seva fi 
îmbunătăţit 

timpul. 

De altfel, mărirea progresivă a zilelor anunţa echinocțiul de 
primăvară. în cel mult o săptămână, iarna se sfârşea. Pe la înce- 
putul lui octombrie, tabăra primi vizita câtorva fuegieni, care se 
arătară foarte surprinşi văzând că insula Hoste este aşa de 
popu- 

lată, într-adevăr, naufragiul Jonathan-\x\\x\, survenit la începutul 
iernii, nu era cunoscut încă de indienii din arhipelag. Acum însă 
vestea avea să se răspândească foarte repede. 

Emigranţii nu avură de ce să se plângă de sălbaticii aceştia; nu 
tot aşa era însă şi situaţia fuegienilor. Câţiva civilizaţi, puţini din 
— 105 — 

JULES VERNE 

fericire, se crezură obligaţi să-şi arate superioritatea purtându- 
se 

brutal cu sălbaticii aceştia inofensivi. Unul dintre ei merse chiar 
până 

acolo, încât încercă să-şi însuşească puţinele bunuri ale 
indienilor, 

într-o zi, atras de strigăte de ajutor, Kav-gerul fu nevoit să vină 
în 

ajutorai unei tinere megiene pe care o maltrata Sirk, derbedeul 
des- 

pre care îi vorbise Halg. Mişelul căuta să pună mâna pe brăţările 
de aramă pe care le purta fata la mâini şi pe care el le credea 
de aur. 

Pedepsit cu asprime, laşul o luă la fugă, înjurând cât îl ţinea 
gura. 


Era al doilea emigrant care se declara pe faţă duşman Kav- 
gerului. 

între timp, începea jumătatea a doua a lunii octombrie, epoca 
fixată pentru sosirea corăbiei tăgăduite de guvernatorul din 
Punta- 

Arenas, dar nu se vedea nimic la orizont. Naufragiaţii începeau 
să fie îngrijoraţi de întârzierea aceasta. Fireşte, nu duceau lipsă 
de nimic. Rezervele de alimente erau încă departe de a fi pe ter- 
minate. Oricum, nu doreau să mai petreacă încă o iarnă în situa- 
ţia asta. începuseră să vorbească din ce în ce mai insistent de o 
nouă călătorie la Punta-Arenas. 

între timp, datorită cercetărilor întreprinse de maistrul de 
echipaj, fu lămurită şi misterioasa afacere a alcoolului. 

Stând într-o zi de vorbă la familia Rhodes, Kav-gerul fu anunţat 
că Hartlepool dorea să-i vorbească. 

— Ce ai să-mi spui, Harlepool? întrebă el când maistrul de 
echipaj îşi făcu apariţia. 

— Vreau să vă înştiinţez că sunt lămurit acum asupra chestiu- 
nii cu alcoolul. 

— Aşadar, era din proviziile jJonathan-ului? 

— Da. 

— Cunoşti vinovatii? 

— Sunt doi: Kennedy şi Sirdey. 

— Ai dovezi? 

— De netăgăduit. 

— Ce dovezi? 

— Să vă spun. Din ziua în care mi-aţi vorbit de Patterson, am 
început să am oricare bănuieli. Ceroni nu-i în stare să facă nimic 
— 106 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

singur, dar Patterson este un vulpoi. Am pus să fie supravegheat 
în mod special. 

— De cine? întrebă Kav-gerul încruntând din sprâncene, 
deoarece nu-i plăcea spionajul. 

— Cei doi muşi, răspunse Hartepool. Sunt dezgheţaţi şi au 
izbutit să lămurească misterul în mod inteligent. l-au surprins pe 
Kennedy şi pe Sirdey azi dimineaţă, tocmai în clipa în care, pro- 
fitând de neatenţia tovarăşilor lor care erau de pază, goleau un 
butoiaş cu rom în sticlele lui Patterson. 


Amintirea martiriului celor două femei şi gândul la suferinţele 
lui Halg îl făcură pe Kav-ger să-şi uite o clipă doctrinele lui 
libertine. 

— Sunt nişte trădători, se înfurie el - trebuie să luăm măsuri 
împotriva lor! 

— Asta e şi părerea mea, aprobă Hartlepool, de aceea am venit 
să vorbesc cu dumneavoastră. 

— Cu mine? De ce nu ai luat dumneata măsurile necesare? 
Hartlepool dădu din cap cu aerul unui om care ştie bine ce 
spune. 

— De la naufragiul Jonathan-uhii nu am decât autoritatea pe 
care vor ei să mi-o recunoască, explică el. Şi sunt sigur că ăştia 
doi n-au să mă asculte. 

— Şi de ce m-ar asculta pe mine? 

— Fiindcă le este teamă de dumneavoastră. 

Kav-gerul fu foarte surprins de răspuns. Inspira teamă cuiva? 
Mereu acelaşi argument: puterea, baza primelor raporturi 
sociale. 

— Haidem! rosti el cu un aer posomorât. 

Pomi direct spre cortul care adăpostea încărcătura Jonathan- 
ului. 

Tocmai intrase în post Kennedy. 

— Aţi trădat încrederea pe care o avem în voi... îi spuse cu 
asprime Kav-gerul. 

— Dar... domnule... se bâlbâi Kennedy. 

— Aţi trădat-o, afirmă rece Kav-gerul. începând din clipa asta, 
dumneata şi Sirdey nu mai faceţi parte din echipajul Jonathan- 
uhxi. 

— 107 — 

JULES VERNE 

— Dar... încercă să protesteze Kennedy. 

— Sper că nu trebuie să v-o spun de două ori. 

— Bine, domnule... am înţeles, bolborosi Kennedy, scoţându-şi 
cu un aer umil bereta. 

în clipa aceea, în urma Kav-gerului se auzi o voce: 

— Cu ce drept dai ordine omului acesta? 

Kav-gerul se întoarse şi-l văzu pe Lewis Dorick, care, însoţit 
de Fred Moore, asistase la diferendul cu Kennedy. 

— Şi dumneata cu ce drept mă întrebi? îi întoarse el întrebarea 
cu un ton semet. 


Văzându-se susţinut, Kennedy îşi pusese din nou bereta pe cap, 
rânjind cu obrăznicie. 

— Dacă nu-l am, mi-l iau, ripostă Lewis Dorick. Nu ne tre- 

buie stăpân aici! 

Stăpân!... Se găsea cineva care să-l acuze pe Kav-ger că îşi 

lua aere de stăpân! 

— Ei, aşa s-a obişnuit domnul, interveni Fred Moore ironic. 
Domnul nu este la fel cu toată lumea. Comandă, decretează... 
Poate 

că domnul este împărat, nu? 

— Omul acesta nu este dator să asculte de nimeni, spuse tăios 
Lewis Dorick arătând spre Kennedy. N-are decât să-şi reia locul 
în echipaj dacă îi face plăcere. 

Kav-gerul nu rosti un cuvânt, însă, când văzu că adversarii lui 
fac un pas înainte, strânse hotărât pumnii. Dacă era silit, avea 
să 

se apere. Nu se temea de duşmani de teapa celor din faţa lui. 
Puteau 

fi şi zece, şi nu erau decât trei! Ce ruşine însă ca o făptură 
cugetă- 

toare să fie silită să recurgă la aceleaşi argumente ca şi o brută! 
Din fericire, nu fu nevoit să ajungă până acolo. Harry Rhodes 
şi Hartlepool, care îl urmaseră de aproape, puseră capăt, prin 
ivirea 

lor, acestei situaţii penibile. Dorick, Moore şi Kennedy bătură 
ime- 

diat în retragere. 

Kav-gerul privi după ei trist. Deodată, se auziră strigăte puter- 
nice venind dinspre râu. Urmat de tovarăşii săi, Kav-gerul se 
— 108 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

îndreptă într-acolo, unde găsiră câţiva emigranţi strânşi în junii 
unui grup mai mic, care făcea un tapaj groaznic. 

Motivul acestei răzmeriţe subite? Era aşa de neînsemnat, aşa 
de vechi, încât nici unul dintre beligeranţi nu l-ar fi putut 
preciza. 

Totul începuse cu şase săptămâni mai înainte: o femeie pre- 
tindea că împrumutase alteia un obiect oarecare de menaj, şi, la 
rândul ei, aceasta din urmă susţinea cu tărie că i-l înapoiase. 


Cine 

avea dreptate? Nimeni nu ştia. Din vorbă în vorbă, cele două 
femei 

ajunseseră la ocări. Câteva zile mai târziu, cearta reîncepuse, 
mai 

grav de data aceasta, căci bărbaţii se crezură obligaţi să se 
amestece 

şi ei. De altfel, motivul diferendului era aproape uitat; nu mai 
stăruia decât un început de ură reciprocă care creştea din ce în 
ce mai mult, împingându-i pe cei patru adversari să-şi arunce în 
orice ocazie vorbele cele mai grele, acuzându-se reciproc de 
cele 

mai urâte fapte, în mare parte născocite. 

De la vorbe la lapte nu era decât un pas. Cei doi bărbaţi ajun- 
seră să se încaiere, şi unul dintre ei mănâncă o bătaie în lege. A 
doua zi, fiul învinsului se crezu obligat să-şi răzbune părintele şi 
se încinse o nouă bătălie, mai serioasă decât precedenta, deoa- 
rece locuitorii din casele în care stăteau combatanții nu putură 
rezista dorinţei de a lua şi ei parte la luptă. 

Războiul odată declarat, cele două grupuri se apucară să facă 

o propagandă intensă, recrutându-şi fiecare noi partizani. Până 
la 

urmă, majoritatea emigranților se împărţi în două tabere. Pe 
măsură însă ce armatele deveneau tot mai numeroase, 
conflictul 

se agrava. Nimeni nu-şi mai amintea originea litigiului. Se dis- 
cuta acum asupra destinaţiei de adoptat când avea să sosească 
vasul 

pentru repatriere. Să-şi urmeze drumul spre Africa? Nu ar fi fost 
mai bine să se înapoieze în America? Acesta era motivul 
tărăboiu- 

lui. Dintr-o neînsemnată ceartă a două femei, se ajunsese la 
dez- 

baterea unei chestiuni grave. Adversarii erau, de altfel, convinşi 
că nu vorbiseră niciodată altceva, şi cele două teze puse faţă în 
faţă erau apărate cu o pasiune egală. Perorau cu aprindere în 
10 9" — 

JULES VERNE 

grupuri mici, aruncându-şi în cap, ca pe nişte proiectile, 
argumente 


pro şi contra, în timp ce cei cinci japonezi priveau cu mirare la 
tovarăşii lor înfierbântaţi. 

Ferdinand Beauval, fericit că se simte în elementul lui, încer- 

ca în zadar să se facă ascultat. Se agita zadarnic colindând din 
grup în grup, căci nu-l asculta nimeni. Zumzetul de voci se 
accen- 

tua în vociferări din ce în ce mai violente, furtuna nu era 
departe. 

Primul care avea să treacă la fapte avea să declanşeze ipso 
facto 

toţi pumnii, şi scena ameninţa să se sfârşească printr-o păruială 
generală. 

Aşa cum o ploaie mică potoleşte uneori o furtună, după cum 
spune proverbul, un singur om reuşi să pună capăt dintr-odată 
acelei stări de aţâţare generală. Unul dintre emigranţi venea în 
goană spre mulţimea certăreaţă, strigând cât putea: 

— O corabie! Se vede o corabie. 

xi. liberi! 

O corabie!... Nimic nu i-ar fi putut domoli mai repede pe emi- 
granţi decât cuvântul acesta. Adunarea se sparse numaidecât şi 
mulţimea se revărsă ca o cascadă spre țărm. Nu se mai gândea 
nimeni la ceartă. Se înghesuiau, se înghionteau pe tăcute. într-o 
clipă, toţi emigranții se strânseseră pe vârful capului din est, de 
unde se putea vedea tot întinsul oceanului. 

Harry Rhodes şi Hartlepool urmaseră şi ei mulţimea, îndrep- 
tându-şi cu oarecare emoție privirea spre orizontul de sud, 
unde, 

într-adevăr, o dâră de fum anunţa prezenţa unui vapor. 

în scurt timp se ivi şi corpul vasului, mărindu-se treptat; era un 
vapor de vreo patru sute de tone, la catargul căruia flutura un 
pavi- 

lion care încă nu se distingea bine, din cauza distanţei prea 
mari. 

Emigranţii se priviră între ei dezamăgiţi. Un vas aşa de mic 

nu putea îmbarca toată lumea de pe insulă. Probabil că nu era 
vasul 

de ajutor făgăduit de guvernatorul de la Punta-Arenas. 
Chestiunea aceasta se lămuri însă în scurt timp. Vasul înain- 

ta repede. Nu se înnoptase bine când nu mai era decât la cel 


mult 

trei mile de insulă. 

— Pavilion chilian, spuse Kav-gerul, după ce examina cu 

atenţie fâşia de pânză de la pupa vasului. 

Peste trei sferturi de oră, în întunericul adânc care se lăsase, 

un zuruit de lanţuri arătă că vaporul ancora. Atunci, mulţimea se 
împrăştie, comentând în grupuri evenimentul. 

— 111 — 

JULES VERNE 

Noaptea se scurse în linişte. In zori, emigranții văzură cora- 

bia ancorată la câteva sute de metri de țărm. Hartlepool, la 
între- 

barea unora, declară că era un avizo al marinei militare chiliene. 
Şi nu se înşela, lira, inlr-adevăr, un avizo chilian. Pe la ora 

opt dimineaţa, comandantul acestuia debarcă pe uscat, unde fu 
înconjurat imediat de chipuri îngrijorate, lui asaltat cu întrebări. 
De ce li se trimisese un vapor aşa de mic? Când urma să vină 
altul? Nu cumva aveau da gând să-i lase să moară pe insula 
Hoste? 

Comandantul nu ştia cui să răspundă mai întâi. Aşteptă să se 
domolească potopul acela de întrebări, şi, când se făcu puţină li- 
nişte, luă cuvântul, vorbind tare, ca să fie auzit de toţi. 

Ţinu de la început să-şi liniştească auditoriul. Emigranţii se 
puteau bizui pe bunăvoința guvernului chilian. Sosirea avizo-ului 
era cea mai bună dovadă că nu fuseseră uitaţi. 

Le explică apoi că cl nu venise decât ca să le aducă la 
cunoştinţă 

o propunere a guvernului chilian, care, probabil, avea să-i 
atragă: 

Chile se declara gata să cedeze insula Hoste, oferind-o naufra- 
giaţilor nu ca pe o concesiune vremelnică, ci în deplină proprie- 
tate, fără nici o condiţie şi fără nici o restricţie. 

Propunere clară, cinstită. Am putea adăuga: şi îndemânatică. 
Renunţând la insula Hoste, în scopul de a-i asigura imediat 
punerea 

în valoare, Chile atrăgea, într-adevăr, colonişti din celelalte 
insule, 

Clarence, Dawson, Navarin, Hermitte, rămase în stăpânirea sta- 
tului respectiv. Dacă noua colonie mergea bine, lucru foarte pro- 
babil, de altfel, toată lumea avea să se convingă că Magellania 


avea o climă blândă, avea să afle de resursele ei agricole şi 
mine- 

rale, şi lucrul acesta îi putea ademeni pe mulţi. 

Punta-Arenas, port deschis, debarasat de orice chiţibuşărie va- 
mală, avea înaintea lui un viitor strălucit. Prin portul acesta, 
Chile 

îşi asigura preponderența asupra Strâmtorii Magellan. Nu ar fi 
stri- 

cat câtuşi de puţin să obţină un rezultat asemănător şi în partea 
de sud a arhipelagului. în scopul acesta, guvernul din Santiago, 
călăuzit de un simţ politic foarte fin, se hotărâse să renunţe la 
insu- 

la Hoste - sacrificiu mai mult aparent decât real -, aceasta fiind 
absolut pustie. 

— 112 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Rămânea acum de ştiut dacă naufragiaţii de pe Jonathan vor 
accepta oferta care li se făcea. Guvernul înţelegea să rezolve 
cât 

mai în grabă chestiunea aceasta. Avizo-ul sosise cu propunerea 
şi avea să plece cu răspunsul. Comandantul avea depline puteri 
pentru a trata cu emigranții, urmând să rezolve toată 
chestiunea 

în maximum cincisprezece zile, după care trebuia să plece, 
indife- 

rent dacă tratatul era semnat sau nu. 

Dacă răspunsul era negativ, guvernul avea să avizeze mai târ- 
ziu asupra mijloacelor de repatriere. Poate că ar fi cerut 
societăţii 

de colonizare să trimită o navă de ajutor, lucru care, fireşte, ar fi 
necesitat oarecare timp. 

Vă puteţi deci uşor închipui ce efect extraordinar produse ofer- 
ta guvernului din Santiago. 

Nimeni nu se aştepta la aşa ceva. Incapabili să ia vreo hotărire 
într-o asemenea împrejurare serioasă, emigranții începură prin a 
se uita prostiţi unul la altul; apoi, gândul tuturor zbură spre cel 
pe care ei îl credeau cel mai în stare de a lua hotărâri în intere- 
sul comun. Se întorseră toţi, ca la comandă, spre vest, adică 


spre 

golfuleţul în care se legăna Wel-Kiej. 

Dar Wel-Kiej dispăruse. 

Fu o clipă de adevărată stupoare. Apoi, mulţimea începu sa 

se agite, pentru ca, în cele din urmă, să fie nevoită să 
recunoască 

un lucru cert: Kav-gerul plecase. 

Emigranţii rămaseră înlemniţi. Sărmanii oameni se obişnuiseră 
să se lase în grija Kav-gerului, a cărui inteligenţă şi devotament 
le 

cunoşteau prea bine toţi. Şi uite că el îi părăsea tocmai în clipa 
în 

care soarta lor era în joc. Dispariţia lui produse aproape acelaşi 
efect 

de senzaţie ca şi apariţia vasului chilian în apele insulei Hoste. 
Harry Rhodes fu şi el foarte mâhnit, dar pentru alte motive, 
înţelegea ca prietenul lui să părăsească insula în ziua în care 
ple- 

cau şi emigranții, dar de ce nu aşteptase până atunci? Nu se 
rupe 

în mod aşa de brutal o prietenie sinceră, fără măcar un cuvânt 
de 

rămas bun. 

— 113 — 

JULES VERNE 

Pe de altă parte, de ce plecarea asta pripită care semăna mai de 
grabă a fugă? Era provocată cumva de sosirea vasului chilian? 
Dat 

fiind misterul care înconjura viaţa omului acesta, căruia nu i se 
cunoştea nici măcar naționalitatea, toate ipotezele erau 
admisibile. 

Absența sfătuitorului lor obişnuit, de sfaturile căruia ar fi avut 
nevoie acum mai mult decât oricând, îi puse în mare încurcătură 
pe emigranţi. începură să se împrăştie, astfel că în scurt timp 
comandantul avizo-ului se trezi aproape singur. Se depărtaseră 
discret cu toţii, pentru a nu fi siliţi să ia parte la vreo hotărâre şi 
a-şi crea astfel răspunderi. 

în schimb însă, oferta guvernului chilian fu subiect de discuţie 
permanentă timp de opt zile. în general, bieţii oameni erau 
foarte 


uimiţi. Pentru mulţi dintre emigranţi, propunerea părea aşa de 
sur- 

prinzătoare, încât mulţi din ei refuzau să o ia în serios. Rugat de 
tovarăşii lui, Harry Rhodes tăcu o vizită comandantului, pentru 
a obţine asigurări formale că independenţa insulei Hoste va fi 
garantată de republica chiliana. 

Comandantul îşi dădu toată silinţa să fie cât mai convingător. 
Arătă ce urmărea guvernul chilian şi cât de avantajos era pentru 
emigranţi să se stabilească definitiv într-un ţinut a cărui prospe- 
ritate le era garantată. Nu uită să pomenească şi de 
prosperitatea 

coloniei din Punta-Arenas şi să adauge că Chile înţelegea să dea 
coloniştilor tot ajutorul de care ar fi avut nevoie aceştia. 

— Actul de donaţie este gata, mai spuse comandantul! Nu mai 
rămâne decât să fie semnat. 

— De către cine? întrebă Harry Rhodes. 

De către delegaţii aleşi de adunarea generală a emigranților. 
într-adevăr, aceasta era singura modalitate pentru a perfecta un 
angajament de natura aceasta. Mai târziu, când noua colonie 
avea 

să se ocupe de treburile interne, avea să-şi aleagă, probabil, şi 
un 

şef, alegere în care Chile înţelegea să nu se amestece în nici un 
fel. 

în cazul în care cititorul ar putea fi mirat de urmările pe care 
le-ar fi avut propunerea aceasta, credem nimerit să facem o 
descriere exactă a situaţiei. 

— 114 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

-9- 

Ce erau emigranții aceştia? Nişte oameni sărmani, pe care nece- 
sităţile vieţii îi siliseră să se expatrieze. Ce importanţă avea, 
aşadar, 

pentru ei dacă se stabileau aici sau într-altă parte, din moment 
ce 

viitorul le era asigurat şi condiţiile de trai erau convenabile? Din 
punct de vedere al climei, insula Hoste era aşa cum am văzut: 
nici mai bună, nici mai rea decât alte ţinuturi locuite de oameni; 
din punct de vedere al securităţii, insula era mult mai 
avantajoasă 


decât Baia Lagoa, destinaţia iniţială a emigranților. Acolo ar fi 
avut de-a face cu triburile barbare ale cafrilor, pe când aici, în 
regiunea aceasta pustie, erau departe de vecinătăţi de acestea 
primejdioase; pe de altă parte, societatea de colonizare nu obţi- 
nuse concesiunea sud-africană decât pentru un termen limitat, 
şi 

guvernul portughez nu renunţa la drepturile lui în folosul colo- 
niştilor. Pe când în Magellania, dimpotrivă, aceştia s-ar fi bucu- 
rat de o libertate desăvârşită, iar insula Hoste, devenită proprie- 
tatea lor definitivă, era ridicată la rangul de stat suveran. Mai 
atâr- 

nau apoi în balanţă şi greutăţile unei noi călătorii pe ocean, pre- 
cum şi faptul că guvernul chilian se interesa de soarta coloniei. 
Se puteau bizui pe ajutorul lui. în scurt timp, s-ar fi stabilit o 
comu- 

nicaţie regulată cu Punta-Arenas, s-ar fi întemeiat aşezări pe 
litoralul Strâmtorii Magellan şi în alte puñete ale arhipelagului; 
pe urmă, nici Argentina nu avea să-şi lase în părăsire 
posesiunile 

ei din Fuegia. Avea să întemeieze acolo aşezări comerciale 
rivale 

cu Punta-Arenas. 

Toate argumentele acestea, trebuie să recunoaştem, aveau 
oare- 

care greutate şi sfârşiră prin a triumfa. După îndelungate conci- 
liabule, majoritatea emigranților tindea în mod evident către 
acceptarea ofertei. 

Ce păcat că plecase Kav-gerul, tocmai acum când era atâta 
nevoie 

de sfaturile lui! Poate probabil că el ar fi fost de părere să fie 
accep- 

tată propunerea aceasta, care reda libertatea uneia dintre cele 
unsprezece insule mari ale arhipelagului magellanic. Harry 
Rhodes 

era sigur că numai Kav-gerul ar fi putut vorbi în sensul acesta, 
cu 

autoritatea aceea pe care i-o dădeau atâtea servicii aduse 
obştei. 

— 115 — 

JULES VERNE 


în ceea ce îl privea pe el, personal, Harry Rhodes era pentru 
acceptare şi - fenomen care nu avea şanse să se mai reproducă 
vreodată - în privinţa aceasta era absolut de aceeaşi părere cu 
Fer- 

dinand Beauval. într-adevăr, liderul socialist făcea o propagandă 
activă în favoarea acceptării. Ce nădăjduia el oare? Plănuia să-şi 
pună doctrina în practică? Ce câmp magnific pentru marea 
expe- 

rienţă a unui colectivism sau chiar a unui comunism integral, ce 
aventură miraculoasă, ce material minunat gloata aceea incultă, 
proprietară, ca în primele începuturi ale lumii, a unui teritoriu pe 
care nimeni nu era îndrituit să îl revendice! 

Astfel că Ferdinand Beauval se frământa ca scos din minţi, 
colindând din casă în casă şi din cort în cort şi pledându-şi cu 
aprindere cauza. 

în sfârşit, trebuia să se voteze o hotărîre. Termenul fixat de 
guvernul chilian se apropia, şi comandantul avizo-ului grăbea lu- 
crurile cât îi sta în putere. 

în ziua de 26 octombrie fu convocată o adunare generală. Luară 
parte la scrutinul definitiv toti emigranții majori, în număr de opt 
sute douăzeci şi patru, restul fiind compus din femei, copii şi 
tineri 

sub vârsta de douăzeci şi unu de ani, plus câţiva absenţi, ca şefii 
familiilor Gordon, Rivière, Ivanoff şi Gimelli. 

Rezultatul scrutinului a fost de şapte sute nouăzeci şi două de 
voturi în favoarea acceptării, adică o majoritate considerabilă. 
Nu 

fuseseră decât treizeci şi doi de opozanți, care, în cele din urmă, 
n-avură încotro şi se supuseră hotărârii majorităţii. 

Se procedă apoi la alegerea a trei delegaţi. Cu ocazia aceas- 

ta, Ferdinand Beauval obţinu un succes măgulitor. Fu ales de 
emi- 

granţi, care, dintr-un instinctiv sentiment de prevedere, îi 
dădură 

ca tovarăşi pe Harry Rhodes şi Hartlepool. 

Tratatul fu semnat în aceeaşi zi chiar, şi imediat fu ridicat pe 
țărm drapelul hostelian - jumătate alb, jumătate roşu - pe care 
avizo-ul îl salută cu douăzeci şi una de lovituri de tun. Arborat 
pentru prima dată, drapelul flutură vesel în adierea uşoară a 


vân- 

tului, anunțând lumii naşterea unei ţări libere. 

xii. prima copilărie 

a unui popor 

a 

A doua zi de dimineaţă, avizo-ul ridică ancora şi dispăru în 
câteva clipe în dosul capului. Luase cu el zece dintre cei cinci- 
sprezece marinari de pe Jonathan. Ceilalţi cinci, printre care 
Kennedy, Hartlepool şi bucătarul Sirdey, preferaseră să rămână 
pe insulă în calitate de colonişti. 

Kennedy şi Sirdey aveau toate motivele să ia hotărîrea aceas- 
ta. Rău văzuţi amândoi de căpitani, le-ar fi tost foarte greu să 
găsească angajamente, astfel că preferaseră să rămână pe 
insulă, 

unde nădăjduiau să ducă o viaţă mai uşoară, într-o societate la 
început de organizare, în care legile nu puteau fi aşa de aspre 
multă 

vreme de aici încolo. Ceilalţi marinari sperau, ca şi Hartlepool, 
în posibilitatea unei vieţi libere într-o ţară nouă, devenind din 
mari- 

nari simpli pescari. 

Realizarea sau eşecul visului lor avea să depindă în mare parte 
de orientarea care avea să se dea guvernării insulei. într-un stat 
bine 

administrat, cetăţenii au şansa de a se îmbogăţi prin munca lor. 
Dimpotrivă, dacă puterea centrală nu ştie să descopere şi să 
aplice măsurile menite să grupeze eforturile individuale, orice 
muncă rămâne fără folos. Astfel că organizarea coloniei era una 
dintre cele mai importante chestiuni. 

— 117 — 

JULES VERNE 

Deocamdată însă, hostelienii - acesta era numele pe care îl 
adoptaseră - nu-şi prea băteau capul cu rezolvarea acestei pro- 
bleme. Nu se gândeau decât la petrecere. Magicul cuvânt liber- 
tate îi îmbătase ca pe nişte copii mari. Nu-şi frământau mintea 
să-i pătrundă înţelesul adânc, nu îşi spuneau că libertatea este o 
ştiinţă care trebuie învățată şi că, pentru a fi liber, trebuie mai 
întâi 

să trăieşti. 


Nu există serbare populară fără tărăboi. Hotărâră deci să facă 
chef mare în ziua aceea; astfel că, în timp ce femeile trebăluiau 
prin bucătării, bărbaţii se îndreptară spre depozitul de băuturi. 
Se înţelege de la sine că, de la proclamarea independenţei, 
depozitul acesta nu mai era supravegheat. împrejurările îi ridi- 
caseră pe naufragiaţi la demnitatea de naţiune, astfel că nimeni 
în afară de ea nu era îndrituit să-i reglementeze exerciţiul 
suvera- 

nităţii. De altfel, cine să mai facă de gardă, odată ce cea mai 
mare 

parte dintre marinari plecaseră? 

Dădură deci cep unui butoi şi erau tocmai pe punctul de a pro- 
ceda la împărţire, când câţiva dintre emigranţi avură o idee mai 
bună. Alcoolul acesta era, la urma urmei, al lor, al tuturor. De ce 
să nu fie distribuit atunci până la ultimul strop? Propunerea fu 
prim- 

ită cu un entuziasm aproape general. După o evaluare 
aproximativă 

a depozitului, rezultă că fiecare bărbat avea drept la o parte şi 
fie- 

care femeie sau copil la o jumătate de parte. Hotărârea aceasta 
fu 

pusă în aplicare imediat, fiecare primindu-şi partea în mijlocul 
unei 

veselii generale. 

Seara, petrecerea atinse punctul culminant. Fură uitate toate 
cer- 

turile. Toate naţionalităţile se contopiră într-una singură, frater- 
nizară. Se organiză un bal în sunetele unui acordeon binevoitor 
şi 

perechile începură să danseze de zor în mijlocul cercului de 
cheflii. 

Inutil să mai spunem că printre aceştia era şi Lazare Ceroni. 
Deşi încă de la ora şase seara nu mai era în stare să se ţină pe 
picioare, la ora zece el încă bea. Lucrul acesta promitea un 
sfârşit 

trist de serbare pentru Tullia şi pentru Graziella. 

— 118 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 


în acelaşi timp, ceva mai retras, în întuneric, un alt beţiv trăgea 
de zor la măsea. Acesta îşi regăsea în groaznica otravă, pentru 
câteva ore, o parte din sufletul pe care tot ea i-l ruinase. 
Deodată, 

un cântec admirabil întrerupse dansul. Sătul până în gât de 
alcool, 

Fritz Gross îşi regăsea geniul. Timp de două ore, cântă neîntre- 
rupt, improvizând melodii sublime, în mijlocul unui cerc de sute 
de chipuri cu ochi strălucitori şi guri larg căscate ca şi cum ar fi 
vrut să soarbă torentul muzical care izvora din genialul instru- 
ment al violonistului. 

Dintre toţi auditorii lui Fritz Gross, cel mai atent şi mai pasio- 
nat era un copil. Sunetele acelea, de o frumuseţe de negrăit, 
erau 

pentru Sand o adevărată revelaţie. Descoperea muzica şi 
pătrun- 

dea tremurând în regatul acesta necunoscut lui până atunci. 
Stând 

în picioare în centrul cercului format de emigranţi, chiar în faţa 
muzicantului, privea, asculta, netrăind decât prin urechi şi ochi, 
cu sufletul vrăjit vibrând de o emoție vie, plină de bucurie. 

Ce cuvinte ar putea reda pitorescul spectacolului? Jos, pe 
pământ, un om aproape inform din cauza mărimii lui colosale, 
cu capul plecat în piept, cu ochii închişi, cântând, cântând fără 
răgaz, pierdut într-o lume de fantastic sublim, la lumina unei 
facle 

fumegânde care îi proiecta o umbră imensă în noapte. în faţa 
aces- 

tui om, un copil în extaz, şi în jurul acestui straniu grup o 
mulţime 

tăcută, invizibilă aproape în întunericul din jur. O pâlpâire 
vremel- 

nică a torţei lumina o clipă un nas, o frunte, o ureche, plăsmuite 
parcă de bezna în care sta cufundată gloata învăluită de vraja 
cân- 

tecului gingaş şi dulce al viorii. 

Pe la miezul nopţii, istovit, Fritz Gross lăsă să-i cadă arcuşul 

din mână şi adormi buştean. Tăcuţi, emigranții se împrăştiară pe 
la locuinţele lor. 


A doua zi nu mai exista nici o urmă din emoția aceasta trecă- 
toare, şi coloniştii fură cuprinşi din nou de pofta de chef. Petre- 
cerea începu iar şi probabil că n-avea să să termine decât odată 
cu ultima picătură de alcool. 

— 119- 

JULES VERNE 

Reîntorcându-se pe insulă, la patruzeci şi opt de ore după ple- 
carea avizo-ului, WelKiej-ul pică în toiul chefului. Nimeni nu păru 
să-şi mai amintească că barca lipsise timp de două săptămâni, 
Şi 

cei sosiți cu ea fură primiţi ca şi cum n-ar fi plecat de pe insulă. 
Kav-gerul nu-şi putea crede ochilor. Ce era cu pavilionul acela 
necunoscut împlântat pe țărm, şi ce însemna veselia aceea de 
care 

fuseseră cuprinşi toţi emigranții? 

Harry Rhodes şi Hartlepool îl puseră în curent cu ultimele eveni- 
mente. Kav-gerul îi ascultă, adânc mişcat. Pieptul i se umfla ca 
şi 

cum ar fi respirat un aer mai curat, chipul îi era transfigurat. Mai 
exista, prin urmare, un ţinut liber în arhipelagul magellanic! 

Cu toate acestea, nu suflă un cuvânt despre motivele plecării 
lui. De ce ar fi făcut-o? Ar fi reuşit să-l facă pe Harry Rhodes să 
înţeleagă de ce, hotărât să rupă orice legătură cu universul civi- 
lizat, decisese să plece de cum zărise avizo-ul guvernamental, 
pe 

care el îl presupunea însărcinat să afirme autoritatea guvernului 
chilian, şi de ce, ascuns într-unui din golfurile insulei Hardy, 
aştep- 

tase plecarea acelui avizo, pentru ca numai după aceea să 
revină 

în tabără? 

— Nefericiţii aceştia nu concep libertatea decât îmbătându-se 
zdravăn, spuse Harry Rhodes ca încheiere a relatărilor sale. Nu 
prea au aerul să se gândească la necesitatea de a organiza şi 
insta- 

la o conducere oarecare. 

— Ei, răspunse Kav-gerul, uşurinţa lor este scuzabilă. Au în- 
durat atâtea până acum! Nebunia asta are să treacă şi au să se 
apuce 

şi de lucururi serioase. Cât despre alegerea unei conduceri, eu 


unul 

mărturisesc cinstit că nu-i văd utilitatea. 

— Cu toate acestea, trebuie să însărcinăm pe cineva să facă 
puţină ordine în harababura asta - obiectă Harry Rhodes. 

— la lăsaţi astea! răspunse Kav-gerul. Ordine are să se facă 

de la sine. 

— Având însă în vedere trecutul... 

— 120 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

— Pe noi nu trebuie să ne intereseze decât prezentul. Până 
acum 

tovarăşii noştri se considerau încă cetăţeni ai Americii sau 
Europei. 

De acum încolo, sunt hostelieni, mai exact ceva cu totul 
deosebit. 

— Aşadar, părerea dumneavoastră? 

— Să-şi trăiască viaţa în linişte. Au norocul să fie scutiţi de 

legi. Să nu se apuce să-şi facă aşa ceva. La ce ar servi legile 
aces- 

tea? Sunt convins că, prin însăşi firea lui, omul este paşnic. Dacă 
n-ar fi prejudecățile şi ideile rămase din secole întregi de 
sclavie, 

omenirea ar putea trăi o viaţă minunată. Pământul stă întreg la 
dispoziţia oamenilor. Să-l exploateze din plin şi să se bucure 
frăţeşte de bogăţiile lui. De ce să reglementezi aşa ceva? 
Harry Rhodes nu părea deloc convins de adevărul acestor 
puncte de vedere optimiste. Nu răspunse însă nimic, lăsându-l 
pe 

Hartlepool să vorbească. 

— în aşteptarea unor dovezi de fraternitate mai convingătoare 
decât fraternizarea la chef, zise el, noi am crezut nimerit să con- 
fiscăm toate armele şi muniţiile. 

într-adevăr, societatea de colonizare adăugase la încărcătura 
Jonathan-uhxi şi şaizeci de carabine, câteva butoiaşe cu praf de 
puşcă, gloanţe, plumb şi cartuşe. Nimeni nu-şi mai adusese 
aminte 

până acum de materialul acesta de război. Hartlepool însă pro- 
fitase de dezordinea generală pentru a-l pune, prevăzător, la 
adă- 


post. Şi poate că ar fi fost greu să găsească o ascunzătoare con- 
venabilă, dacă Dick nu i-ar fi destăinuit existenţa peşterilor care 
străbăteau dintr-o parte într-alta masivul vârfului de est al 
insulei. 

Astfel că, ajutat de Harry Rhodes şi de cei doi muşi, maistrul de 
echipaj transportase tot materialul acolo, îngropându-l adânc în 
peştera superioară. De atunci Hartlepool se simţea mai liniştit. 
Kav- 

gerul aprobă măsura aceasta de prevedere. 

— Bine ai făcut, Hartlepool, zise el. Ce nevoie au tovarăşii 

noştri de arme, în ţinutul acesta pustiu? 

— N-au nevoie, afirmă maistrul de echipaj. La bordul 
Jonathan-lui regulamentele erau formale. Emigranţii au fost 

— 121 — 

JULES VERNE 

percheziţionaţi amănunţit şi orice armă găsită asupra lor, confis- 
cată. Aşa că nu mai există alte arme în afară de cele ascunse de 
noi, iar pe astea nu are să le găsească nimeni. Aşa că... 
Hartlepool se întrerupse brusc. Părea foarte îngrijorat. 

— Mii de draci! exclamă el. Ba da, mai sunt arme. N-am găsit 
decât patruzeci şi opt de puşti, şi erau şaizeci. Credeam că este 
o greşeală. Acum însă îmi amintesc că cele douăsprezece lipsă 
au fost luate de Rivière, Ivanoff, Gimelli şi Gordon. Din fericire, 
aceştia sunt oameni cumsecade, astfel că nu avem de ce ne 
teme. 

— Sunt alte pericole ceva mai amenințătoare decât armele 
astea. Alcoolul, de exemplu. Deocamdată, toată lumea se 
sărută, 

dar n-o să meargă lucrurile mereu aşa. Lazare Ceroni a şi 
început 

să-şi dea în petec: dacă nu eram eu şi Hartlepool de faţă, ar fi 
ieşit 

rău de tot scandalul. 

— Omul ăsta e un monstru, zise Kav-gerul. 

— Ca toţi beţivii, de altfel... Nu contează, norocul celor două 
femei este că s-a reîntors şi Halg... Şi fiindcă veni vorba, ce mai 
face tânărul nostru sălbatic? 

— Este bine, atât cât poate fi un tânăr în starea lui sufletească. 
Nu este nevoie să vă mai spun că nu prea i-a venit uşor să plece 


cu noi. A fost nevoie să-i dau cuvântul meu de onoare că o să ne 
reîntoarcem în cât mai scurt timp posibil. 

în timpul acesta, Halg se grăbise să se ducă la Graziella. Din 
nefericire, bucuria revederii fu întunecată oarecum de mâhnirea 
Graziellei în legătură cu purtarea tatălui ei. Pe de altă parte, era 
exasperată şi de curtea asiduuă pe care i-o făcea Patterson, pre- 
cum şi de faptul că era urmărită mereu de Sirk. Nu putea face 
un 

pas prin insulă fără să se expună grosolăniilor acestui individ 
mârşav. Halg o ascultă tremurând de indignare. 

— într-un colţ al cortului, clocindu-şi beţia, Lazare Ceroni 
dormea dus. Cu siguranţă că, de îndată ce urma să se 
trezească, 

avea să o ia da capo, deoarece cheful general care se încinsese 
pe insulă nu dădea nici un semn că ar fi pe sfârşite. Atât doar că 
— 122 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

îşi schimba caracterul, devenind mai puţin copilăresc. Alcoolul 
îşi desăvârşea opera. Starea de lâncezeală pe care o provoca 
după 

trezire nu putea fi combătută decât prin doze din ce în ce mai 
mari, 

astfel că, încet-încet, uşoara ameţeală de la început făcea loc 
unei 

beţii crunte, care avea să devină violentă când dozele aveau să 
se mărească. 

Simţind primejdia, unii dintre emigranţi începeau să dea bir 

cu fugiţii, revenind încetul cu încetul la realitate şi începând să-i 
preocupe problema existenţei pe insulă. 

Problemă grea, dar rezolvabilă totuşi. Insula avea o suprafaţă 
de aproape două sute de kilometri pătraţi, şi solul era în majori- 
tate cultivabil, aşa că putea hrăni uşor chiar o populaţie mai 
numeroasă. Condiţia era însă ca emigranții să nu se eternizeze 
la 

Baia Scothwell, ci să se răspândească prin ţinut. Uneltele nece- 
sare, seminţele nu le lipseau. Pe de altă parte, marea majoritate 
a emigranților erau agricultori. Aşa că era foarte natural ca ei să 
se ocupe tot cu agricultura. La început, fireşte că animalele 
domes- 


tice erau ceva cam prea puţin numeroase, dar cu siguranţă că, 
trep- 

tat-treptat, prin intermediul guvernului chilian, aveau să fie 
impor- 

tate şi altele, din Patagonia, Argentina, Ţara de Foc şi insulele 
Falkland, unde se creşteau în stil mare oile. 

Câţiva dintre emigranţi îşi dădură seama de necesitatea aceas- 
ta de muncă şi activitate intensă. Astfel că, de îndată ce se ter- 
mină cu distribuirea alcoolului, ei se duseră la depozitul de ma- 
teriale şi unelte şi-şi aleseră cu grijă ceea ce socoteau necesar 
în 

vederea realizării planurilor lor: unul, unelte de agricultură, altul, 
vite de prăsilă, altul, unelte pentru exploataţii forestiere. Pe 
urmă, 

încărcând totul în care, plecaseră în căutare de locuri potrivite 
cu 

felul de activitate plănuit. 

Singurul dintre ei care rămase pe loc tu Patterson. Aici, ajutat 
de Long şi Blaker, care, în ciuda dureroasei experienţe avute, 
rămă- 

sese alături de el, irlandezul se apucă în primul rând să-şi 
împrej- 

muiască locul pe care îl luase de la început în deplină 
proprietate 

— 123 — 

JULES VERNE 

cu titlul de prim ocupant. In scurt timp, un gard de bârne solide 
înconjură locul acesta din trei părţi, cea de-a patra fiind chiar 
tăr- 

mul mării. în acelaşi timp, pământul, săpat cu grijă, fu 
însămânţat 

cu legume. Patterson plănuia să se ocupe cu legumicultura. 
După două zile de chef, socotind că au sărbătorit îndeajuns 
independenţa, altă serie de emigranţi începu să revină la 
realitate. 

Observară atunci că unii dintre tovarăşii lor nu-şi neglijaseră 
intere- 

sele în folosul chefului, aşa cum făcuseră ei până atunci. 
Convinşi 

însă că e mai bine mai târziu decât niciodată, se grăbiră să 


viziteze 

şi ei depozitul cu materiale, care, din fericire, se găseau încă din 
belşug. Nu le fu deci greu să se aprovizioneze şi ei cu cele nece- 
sare, ca apoi să pornească pe urmele înaintaşilor lor. 

în zilele următoare exemplul acesta avu imitatori din ce în ce 
mai numeroşi, astfel că, treptat, ceata de cheflii se micşora vi- 
zibil, în timp ce noi caravane porneau spre interiorul insulei. 
încet- 

încet, aproape toţi coloniştii plecară de la Baia Scotchwell. 

în aceeaşi măsură însă se micşora şi stocul de materiale; ast- 
fel că ultimii veniţi rămaseră cam cu buzele umflate. Dacă provi- 
ziile de alimente erau încă din belşug, materialele agricole 
lipseau 

aproape cu desăvârşire. Mai bine de trei sute de colonişti fură 
nevoiţi să se lipsească de orice animal de fermă, şi mulri dintre 
ei abia găsiră câteva unelte care le erau absolut necesare în 
viitoarea 

lor activitate pe insulă. 

Neavând însă ce face altceva, se mulţumiră şi cu puţinul găsit 
şi porniră pe drumul spre necunoscut. Aproape toţi coloniştii în 
stare să mânuiască sapa şi cazmaua plecaseră, astfel că nu mai 
rămăseseră la Baia Scotchwell decât exact optzeci şi unu de 
locuitori, pe care ocupațiile lor anterioare îi punea într-o vădită 
stare de inferioritate faţă de viaţa care li se înfăţişa pe insulă. 
în afară de vreo zece plugari, rămaşi vremelnic aici din motive 
de sănătate, şi dintre care unul singur, căsătorit, era însoţit de 
soţia 

lui şi trei copii, rămăşiţa aceasta a gloatei împrăştiate era 
formată 

numai şi numai din colonişti de origine orăşeană. Era compusă 
— 124 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

din John Rame şi familia Rhodes, Beauval, Dorick şi Fritz Gross, 
cei cinci marinari Patterson, Long şi Blacker, cei patruzeci şi trei 
de lucrători, printre care Lazare Ceroni cu familia şi, în sfârşit, 
Kav-gerul, cu cei doi tovarăşi ai săi, Halg şi Caroly. 

Aceştia trei din urmă nu-şi schimbaseră pentru nimic felul lor 
de trai. Atât doar că înlocuiseră primitiva lor ajupa printr-o 


locuinţă 

ceva mai confortabilă. 

Kav-gerul comunicase celor doi indigeni intenţia lui de a nu 

se mai înapoia pe Insula Nouă. Voia să-şi petreacă restul vieţii 
într-un ţinut liber, condiţie pe care insula Hoste o satisfăcea pe 
deplin. Halg fu încântat de hotărârea aceasta, care se potrivea 
aşa 

de bine cu planurile lui. Cât despre Caroly, el se supuse, ca de 
obicei, voinţei aceluia pe care îl considera drept stăpânul lui şi 
nu făcu nici o obiecţie, cu toate că şederea pe insulă îi reducea 
aproape la zero ocaziile de a-şi exercita meseria de pilot. 
Hotărât să trăiască numai prin el însuşi, Kav-gerul renunţase 
chiar la partea lui de provizii din depozitul Jonathan-uhxi; îşi 
însuşise însă una dintre casele demontabile rămase libere după 
plecarea emigranților şi o transportase, bucată cu bucată, pe 
tăr- 

mul celălalt al râului, unde, ajutat de câțiva lucrători care-i oferi- 
seră singuri serviciile, o clădi din nou, întărind-o cu bârne din 
trunchiuri de copaci şi transformând-o într-o locuinţă nu prea 
ele- 

gantă, dar, în schimb, extrem de solidă şi de confortabilă. 
Construcţia fiind terminată, Halg şi Karoly se îmbarcaseră pe 
Wel-Kiej şi plecară spre Insula-Nouă, de unde se înapoiară peste 
trei săptămâni, aducând tot mobilierul din vechea lor locuinţă. 
Pe urmă, viaţa îşi reluă cursul regulat. Caroly şi Halg se ocu- 
pau cu pescuitul şi cu săratul peştelui care prisosea consumaţiei 
zilnice, în timp ce Kav-gerul cutreiera insula în căutarea vâna- 
tului. Marşurile acestea zilnice îi îngăduiau să se ţină în perma- 
nent contact cu coloniştii. îi vizită, rând pe rând, aproape pe toţi, 
şi putu constata că, de la început chiar, se diferenţiau între ei 
din 

punct de vedere al felului de muncă şi de trai. Unii progresau, 
alţii stăteau pe loc sau dădeau înapoi. 

— 125 — 

JULES VERNE 

Cele patru familii care începuseră munca înaintea tuturor figu- 
rau în fruntea celor mai prospere exploataţii. Fierăstraiele lui 
Rivière funcționau din plin, şi scândurile fabricate până atunci 
reprezentau încărcătura câtorva corăbii cu un tonaj destul de 
respectabil. 


Germain Rivière primi vizita Kav-gerului cu mare bucurie 

şi profită de ocazie pentru a se informa asupra ultimelor eveni- 
mente, plângându-se că nu fusese chemat şi el la alegerea con- 
ducerii coloniei. Cine fusese ales şef? în ce fel urma să fie guver- 
nată insula? 

Rămase foarte dezamăgit când află că nu se făcuse nici o 
alegere şi că emigranții plecaseră care încotro fără să se mai 
ocupe 

de alegerea unei conduceri. Mai dezamăgit însă decât de orice 
fu când îşi dădu seama că interlocutorul său, omul pentru care 
simţea tot atât respect, cât şi recunoştinţă, aproba purtarea 
aces- 

tor oameni nesăbuiţi. 

— Dar lemnul meu? întrebă el, arătând Kav-gerului grămezile 
de scânduri rânduite frumos pe malul râuleţului. Cum am să-l 
pot 

vinde? 

— De ce să ți—l vândă alţii, oameni care n-ar avea nici un folos 
din asta? De altfel, sunt convins că ai s-o scoţi la capăt şi singur. 
— Se poate, spuse Rivière. Asta nu înseamnă însă că n-ar fi 

mai uşor pentru noi dacă, în schimbul unei mici contribuţii, am 
avea pe cineva care să se intereseze de nevoile generale ale 
coloniei. 

Nu prea o să ne fie uşoară viaţa dacă nu împărţim cât de cât 
munca, 

dacă nu ne gândim decât la interese personale şi suntem 
obligaţi 

să ne procurăm, fiecare în parte, cele necesare. Cred că un 
schimb 

de servicii reciproce ne-ar uşura mult viaţa. 

— Aveţi atât de multe nevoi? întrebă Kav-geral zâmbind. 
Germaine Rivière părea însă serios îngrijorat. 

— Este firesc ca oricine să caute ca munca să-i fie răsplătită, 
zise el. Dacă insula Hoste nu-mi poate oferi răsplata aceasta, voi 
pleca - şi vă asigur că nu numai eu - de îndată ce voi fi pus de-o 
— 126 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

parte ceva economii care să-mi îngăduie să pot trăi într-o ţară 
ceva 


mai plăcută. Pentru asta, aşa cum spuneaţi, n-o să-mi fie greu s- 
e) 

scot la capăt şi nici altora n-o să le fie, probabil. însă cei ce nu 
vor reuşi să facă ceva rămân ca vai de capul lor. 

— Eşti ambițios, domnule Riviere! spuse Kav-gerul. 

— Dacă n-aş fi, nu m-aş strădui atât, răspunse Germain Riviere. 
— Şi este bine asta? 

— Foarte bine. Fără munca şi eforturile noastre, lumea ar fi 

ca în primele timpuri ale ei, şi progresul n-ar fi decât o vorbă 
goală. 

— Un progres care nu se obţine decât pentru folosinţa unora... 
constată cu amărăciune Kav-gerul. 

— A celor mai curajoşi şi mai inteligenţi! 

— Şi în detrimentul majorităţii semenilor lor. 

— în detrimentul celor mai leneşi şi mai laşi, care, în orice 

caz, sunt sortiţi să fie veşnic învinşi. Bine guvernaţi, sunt 
nenoro- 

ciţi. Lăsaţi de capul lor, mor, cu siguranţă. 

— Cu toate acestea, omul nu are nevoie de prea multe lucruri 
ca să trăiască. 

— Cei slabi, bolnavi sau proşti vor avea totdeauna stăpâni, 

în lipsa legilor, ar fi nevoiţi să sufere tirania celor mai puter- 
nici decât ei. 

Kav-gerul clătină din cap cu un aer foarte puţin convins. Ştia 
bine basmul acesta etern. Imperfecţiunea omenească, 
inegalitatea 

înnăscută, acestea sunt veşnicele scuze invocate de cei ce vor 
să 

justifice asuprirea şi nedreptăţile. 

Şi totuşi, era tulburat. Amintindu-şi de purtarea lui Lewis 
Dorick şi a bandei lui din timpul iernii, de neruşinarea cu care îi 
exploataseră pe emigranții mai slabi decât ei, de desele 
incidente 

cu sărmanii lui prieteni indigeni, cuvintele auzite din gura lui 
Riviere, un om pe care îl stima foarte mult, căpătau o putere de 
o ciudăţenie impresionantă. 

La vecinii lui Riviere auzi aproape aceleaşi lucruri. Gimelli 

şi Ivanoff semănaseră câteva hectare cu grâu şi secară. Ogorul 
era acum verde şi făgăduia o recoltă minunată. Gordon însă 
făcuse 


— 127 — 

JULES VERNE 

mai puţine progrese. Păşunile pe care şi le alesese erau aproape 
goale încă; aştepta însă cu răbdare timpul când animalele aveau 
să se înmulțească îndeajuns pentru a-i putea furniza din belşug 
lapte şi unt. 

în timpul care-i rămânea liber după lungile peregrinări pe 

insulă, Kav-gerul îngrijea de o mică grădină, pe care o semănase 
cu legume şi alte plante folositoare, în scopul de a-şi asigura 
com- 

plet mijloacele de existenţă, fără să depindă de nimeni. 

Ducea o viaţă fericită, alături de cei doi indigeni. Natural, nu 

se putea bucura de confortul pe care îl poţi dobândi în ţările mai 
civilizate, dar nu-l regreta, când se gândea cu ce preţ este plătit. 
Nu dorea nimic în afară de ceea ce avea şi se simţea fericit. 
Familia Ceroni se instalase şi ea într-una din casele părăsite 

de primii lor ocupanţi, şi începea să uite aproape cu totul 
nenoro- 

cirile care se abătuseră asupra ei în ultimul timp. Lazare Ceroni 
se lăsase de beţie, pentru simplul, dar seriosul motiv, că pe 
toată 

întinderea insulei nu mai exista nici un strop de alcool. Era deci 
nevoit să se facă om de treabă, dar sănătatea lui părea grav 
com- 

promisă de ultimele excese la care se dedase. Sta aproape 
toată 

ziua tolănit în faţa casei, perpelindu-se la soare şi privindu-şi 
poso- 

morât mâinile care-i tremurau necontenit. 

Cu veşnica răbdare şi blândeţe care o caracterizau, Tullia încer- 
case să combată lâncezeala asta, care o îngriiora. Toate 
sforţările 

ei eşuară însă, astfel că nu mai spera decât în binefacerile pe 
care 

le putea aduce abstinenţa aceasta forţată. 

Dacă Lazare Ceroni, pe care abrutizarea îl scutea de plictiseală, 
nu suferea deloc din cauza inactivităţii, nu tot astfel stăteau 
bucurile şi cu ceilalţi lucrători camarazi ai lui. Aceştia nu ştiau 
cum să-şi mai omoare timpul şi, pe de altă parte, mulţi dintre ei 
începeau să se îngrijoreze în mod serios de viitor. Rămăseseră 


pe 
insulă, dar asta nu rezolva nimic. 

Fiecare îşi bătea mintea ca să găsească un mijloc de a-şi omori 
plictiseala. Unii dintre ei îşi improvizaseră o afacere de an- 
treprenori de lucrări, fiecare în specialitatea lui. Deasupra uşii 
— 128 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

câtorva case se puteau vedea atârnate firme care anunțau că 
acolo 

locuiau un lăcătuş, un zidar, un tâmplar, un cizmar sau un 
croitor. 

Din păcate, clienţii lipseau aproape cu desăvârşire. Şi chiar dacă 
meseriaşii aceştia porniţi pe hărnicie ar fi avut ce lucra şi ar fi 
câştigat bani, ce puteau face cu banii? Le era imposibil să 
cumpere 

ceva, în special produse alimentare, care, în situaţia în care se 
aflau, 

aveau întâietatea asupra oricăror alte necesităţi. De aceea, cei 
mai 

inteligenţi dintre ei renunţară la exercitarea profesiunii 
obişnuite, 

mărginindu-şi activitatea şi talentul numai la căutarea hranei. 
Cum 

n-aveau arme, vânătoarea nu putea fi trecută printre mijloacele 
de existenţă la care ar fi putut recurge; agricultură nu puteau 
face, 

fiindcă nu se pricepeau deloc; nu le mai rămânea deci decât 
pes- 

cuitul. Se apucară, prin urmare, de pescuit, urmând exemplul 
altor 

câţiva colonişti. 

într-adevăr, în afară de Kav-ger şi cei doi tovarăşi ai lui, se 

mai dedicase pescuitului şi Hartlepool, cu ceilalţi patru marinari 
de pe Jonathan. începuseră să construiască împreună o barcă de 
aceeaşi mărime cu Wel-Kiej, iar între timp cutreierau oceanul cu 
câteva pirogi uşoare, făcute după modelul celor fuegiene. 

Ca şi Kav-gerul, Hartlepool şi marinarii lui sărau peştele care 

le rămânea. în felul acesta, se asigurau cel puţin împotriva riscu- 
lui de a muri de foame. Ademeniţi de succesul lor, câţiva emi- 


granţi lucrători reuşiră să-şi fabrice câteva luntri mici şi se apu- 
cară şi ei de pescuit. 

Dar plasa şi undiţa sunt tot atât de greu de mânuit ca şi alte 
unelte. Trebuie să ai practică în domeniul acesta. Astfel că ama- 
torii noştri au avut parte de experienţe supărător de 
infructuoase. 

în timp ce plasele lui Caroly şi ale lui Hartlepool gemeau de 
peşte, ale lor erau aproape totdeauna goale. Se convinseră în 
scurt 

timp că nu se puteau bizui pe meseria asta, pentru a-şi putea 
procu- 

ra rezerve de hrană. Cel mult dacă reuşeau să-şi procure din 
când 

în când ceva peşte proaspăt, pentru a-şi îmbogăţi masa zilnică. 
De multe ori însă nu izbuteau nici măcar atât şi se reîntorceau 
de 

la pescuit plouaţi de-a binelea, ca să spunem aşa. 

— 129 — 

JULES VERNE 

într-una din aceste zile de insucces amar, luntrea acestor uce- 
nici pescari întâlni în cale Wel-Kiej-vi, care se înapoia spre țărm 
sub conducerea lui Caroly şi a lui Halg. Pe puntea bărcii se 
vedeau 

aranjaţi frumos vreo douăzeci de peşti, dintre care unii de o 
mărime 

apreciabilă. Vederea lor stârni pofta pescarilor ghinionişti. 

— Ei, indienilor!... strigă unul dintre lucrătorii care formau 
echipajul luntrii. 

Caroly cârmi spre ei. 

— Ce doriţi? întrebă el când fu mai aproape de aceştia. 

— Nu vă este ruşine să duceţi o astfel de pradă numai pentru 
voi singuri, când sunt atâţia bieţi oameni nevoiţi să rabde de 
foame? 

întrebă glumind unul dintre lucrători. 

Caroly începu să râdă. Era prea pătruns de principiile altru- 
iste ale Kav-gerului ca să stea prea mult pe gânduri. 

— Prinde! spuse el... Şi jumătate din peştii de pe Wel-Kiej tre- 
cură pe luntrea lucrătorilor. 

— Mulţumim, camarade! exclamară bucuroşi aceştia, punând 
din nou mâna pe lopeţi. 


Cu toate că printre lucrători era şi Sirk, Halg nu se opusese 
acestui act de generozitate al tatălui său. De altminteri, Sirk nu 
era singur şi, chiar de ar fi fost, tot trebuia ajutat. 

în timp ce mai mulţi colonişti încercau să-şi omoare în felul 
acesta timpul, alţii trăiau în cea mai completă stare de 
lâncezeală. 

Pentru unii dintre ei, apatia aceasta era foarte normală. Ce ar fi 
putut face un Fritz Gross sau un John Rame, primul abrutizat cu 
desăvârşire de alcool, al doilea naiv şi complet necunoscător al 
realităţilor vieţii? 

Deşi n-aveau scuze de felul acesta, Kennedy şi Sirdey nu făceau 
absolut nimic toată ziua. Bazaţi pe experienţa din vara trecută, 
rămăseseră pe insulă cu gândul că au să trăiască mereu pe 
spinarea 

altora. Deocamdată, totul decurgea după dorinţa lor. Nu cereau 
nici ei mai mult şi lăsau timpul să treacă fără să facă nimic şi 
fără 

să se preocupe de viitor. 

— 130 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Aproape la fel era cazul şi cu Dorick şi Beauval. Foarte rău 
pregătiţi prin viaţa lor de mai înainte cu condiţiile de trai de 
acum, 

erau foarte dezorientaţi. Pe o insulă virgină, cunoştinţele unui 
fost 

avocat sau profesor de literatură şi istorie nu prea făceau bani. 
Nici unul, nici altul nu se aşteptaseră la cele ce se întâmplaseră. 
Plecarea - foarte naturală, de altfel - a marei majorităţi a tova- 
răşilor lor îi surprinsese ca o catastrofă şi le răsturnaseră toate 
pla- 

nurile. Plecarea aceasta îl lipsea pe Dorick de obişnuita lui clien- 
telă de fricoşi şi puşlamale, iar pe amândoi la un loc de ceea ce 
politicienii de meserie numesc, cu un cinism aproape involuntar, 
„masă electorală". 

După două luni de descurajare, Beauval începu însă să-şi vină 
în fire. Dacă îi lipsise spiritul de hotărâre, dacă, scăpându-le din 
mână, lucrurile se aranjaseră fără să mai fie nevoie de 
intervenţia 

lui, asta nu însemna însă că totul era pierdut. Ce nu tăcuse 


atunci 

putea face de acum încolo. Hostelienii nu se grăbiseră să-şi 
aleagă 

un şef, locul era încă liber, n-avea decât să-l ocupe. 

Deîndată ce concepu planul acesta, Beauval trecu repede la 
realizarea lui. în câteva zile se convinse că avea de-a face cu 
trei 

partide, în afară de cel al neutrilor şi al indiferenţilor: unul, al 
cărui 

şef se putea considera el, un al doilea, predispus să asculte de 
su- 

gestiile lui Lewis Dorick, şi al treilea, aflat sub influenţa Kav- 
gerului. După o chibzuire atentă, constată că aceste trei partide 
erau de forțe sensibil egale. 

în urma acestor preliminarii, Beauval începu campania şi, în 
scurt timp, îşi câştigă, cu elocevenţa lui admirabilă, încă vreo 
şase 

voturi. Apoi, procedă la un simulacru de alegere, care se 
termină 

repede, dat fiind marele număr de abţineri. Rezultatul fu 
aproape 

treizeci de voturi în favoarea lui. 

Ales în felul acesta şi luându-şi alegerea în serios, Beauval nu 
mai avu nici o grijă pentru viitor. Ce fel de şef ar fi fost el dacă 
titlul acesta nu i-ar fi dat dreptul să trăiască pe socoteala alegă- 
torilor săi! 

— 131 — 

JULES VERNE 

Fu cuprins însă de alte' griji. Cel mai elementar bun simţ îi 
spunea că prima datorie a unui guvernator este să guverneze. 
Or, 

lucrul acesta nu părea aşa de uşor în practică, cum îşi imaginase 
în teorie. 

Probabil că Lems Dorick, în locul lui, nu ar fi avut atâta bătaie 
de cap. Teoriile lui comuniste erau foarte simple. Era limpede că 
formula lui: „Totul în comun" ar fi fost mai uşor de aplicat, fie 
că ar fi impus-o prin legi severe, uşor de imaginat, fie că cei 
intere- 

saţi s-ar fi supus de bunăvoie. Şi, într-adevăr, hostelienii nu s-ar 
fi prea dat la o parte de la încercarea unei experienţe de felul 


aces- 

ta. Puţini ca număr, izolaţi de restul lumii, aveau toate şansele 
să 

ajungă la un rezultat fericit şi poate că, în felul acesta, ar fi 
reuşit, 

datorită formulei comuniste, să-şi asigure strictul necesar şi să 
rea- 

lize egalitatea perfectă, procedând prin nivelare; şi nu prin ridi- 
carea celor umili, ci prin coborârea celor mari. 

Din păcate, Ferdinand Beauval nu profesa comunismul, ci 
colectivismul, a cărui organizare, dacă nu era imposibilă, nece- 
sita, în schimb, un mecanism mult mai complicat şi mai delicat. 
De altfel, cine ştie dacă doctrina aceasta era realizabilă. Dacă 
mişcarea socialistă, care s-a afirmat în a doua jumătate a seco- 
lului al XIX-lea, nu a fost inutilă, dacă a avut binefăcătorul rezul- 
tat de a provoca mila generală atrăgând atenţia tuturor asupra 
mi- 

zeriei oamenilor, de a orienta spiritele spre căutarea mijloacelor 
de a o micşora, de a provoca iniţiative generoase şi legi aproape 
bune în cea mai mare parte, rezultatul acesta n-a putut fi 
obţinut 

decât păstrând intactă ordinea socială pe care pretindea să o 
dis- 

trugă. Socialismul s-a arătat totdeauna neputincios în a elabora 
un 

plan de reconstituire. Toţi cei care au atacat problema aceasta 
n-au preconizat decât proiecte de o naivitate aproape 
copilărească. 

Partea cea mai critică a situaţiei lui Beauval era tocmai 
inexistenţa oricărui lucru de criticat sau de dărâmat, deoarece 
pe 

insula Hoste totul era în curs de construire. Nu avea nici un fel 
de precedente lămuritoare. 

— 132 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

-|- 

într-adevăr, socialismul nu este o ştiinţă scrisă. Nu formează 
un corp de doctrină complet. Este distrugător, nu creator. Silit, 
aşadar, să inventeze, Beauval constată că este foarte anevoios 
lucru 


să improvizezi o ordine socială oarecare şi înţelegea că, dacă 
oamenii au mers bâjbâind spre un viitor etern, mărginindu-se 
să-şi facă viaţa suportabilă prin tranzacţii reciproce, asta era din 
cauză că nu putuseră face altfel. 

Cu toate acestea, tot avea un fir director. Nu este şcoală socia- 
listă care să nu preconizeze suprimarea concurenţei prin socia- 
lizarea mijloacelor de producţie. Este un minimum de 
revendicări 

comun tuturor sectelor, şi crezul colectiviştilor în special. 
Beauval 

n-avea decât să i se conformeze. 

Din păcate, dacă un astfel de principiu are, cel puţin, aparenţa 
unei raţiuni de a exista într-o societate îmbătrânită, în care acti- 
vităţile seculare au acumulat mijloace de producţie complexe şi 
puternice, pe insula Hoste nu exista aşa ceva. Singurele instru- 
mente de producţie erau braţele şi curajul coloniştilor, afară de 
cazul când, transformând colectivismul în comunism, nu ar fi 
fost 

considerate ca atare până şi uneltele de muncă, pădurile, ogoa- 
rele şi păşunile. Din cauza aceasta, Benval se afla în cea mai 
mare 

încurcătură. 

în timp ce se frământa cu aceste probleme grave, alegerea lui 
începea să aibă nişte consecinţe ciudate. Tabăra, aproape 
pustie 

acum, se golea şi mai mult. Toată lumea pleca. 

Primul care dădu exemplul fu Harry Rhodes. Neliniştit întrucât- 
va de turnura pe care o luau evenimentele, trecu râul chiar în 
ziua 

marelui succes obţinut de Beauval. Transportându-şi casa, 
bucată 

cu bucată, o montă din nou pe malul stâng al râului, treabă la 
care 

fu ajutat de câţiva tâmplari pricepuţi. 

Exemplul familiei Rhodes găsi imitatori rând pe rând, Smith, 
Wrighet, Lawson, Fock, plus cei doi lemnari, Hobart şi Charley, 
şi încă alţi doi lucrători, trecură râul şi se stabiliră pe malul 
stâng. 

Un orăşel, rival primului, începu să se ridice astfel în jurul 

— 133 — 


JULES VERNE 

Kav-gerului, aşezare care, trei luni de la proclamarea indepen- 
denţei, număra douăzeci şi unu de locuitori, dintre care doi 
copii, 

Dick şi Sand, şi două femei, Clary Rhodes şi mama ei. 

în orăşelul acesta viaţa se scurgea în linişte, buna înţelegere 
domnind netulburată printre locuitorii lui. A fost de ajuns că 
Beauwal să treacă râul, pentru a provoca primul incident. 

în ziua aceea, Halg era angajat într-o discuţie foarte serioasă 
cu Kav-gerul, conversaţie la care asista şi Harry Rhodes. Halg 
cerea un sfat asupra felului cum trebuia să se poarte faţă de 
câți- 

va colonişti de pe celălalt mal. Era vorba de acei pescari nepri- 
cepuți care făcuseră odată apel la generozitatea celor doi 
fuegieni. încurajați de succesul cererii lor, o reînnoiseră la inter- 
vale din ce în ce mai scurte, şi acum nu trecea o zi fără ca Halg 
să nu le dea o parte din peştele prins de el. Nu se mai jenau 
deloc. 

De vreme ce găsiseră pe cineva care să muncească în locul lor, 
socoteau că nu mai merită să se obosească şi ei. Rămâneau 
deci 

pe uscat şi aşteptau liniştiţi întoarcerea bărcii, pentru a 
pretinde, 

ca pe ceva ce li se cuvenea de drept, o parte din peşte. 

Pe Halg începea să-l irite o astfel de neruşinare, cu atât mai 
mult cu cât din ceata aceasta de leneşi făcea parte şi Sirk. Nu-i 
refuzase încă, deoarece voise să ceară părerea Kav-gerului. 
Răspunsul Kav-gerului fu limpede: 

— Priveşte spaţiul acesta imens, Halg, îi spuse el cu o blân- 
deţe senină, arătând cu mâna întinsul nesfârşit al oceanului. El 
ne 

învaţă cea mai largă filosofie. Ce nebunie! Să fii un fir de 
pulbere 

pierdut într-un univers imens şi să te agiţi pentru câţiva peşti!... 
Oamenii au o singură datorie, copilul meu, care este, în acelaşi 
timp, o necesitate dacă vor să învingă: să se iubească şi să se 
ajute 

unii pe alţii. Cei de care vorbeşti tu este evident că nu şi-au 
făcut | 

datoria. Asta nu-i un motiv ca să-i imiţi şi tu. Regula este sim- 


plă: asigură-ţi mai întâi propria ta existenţă, apoi caută să o asi- 
guri la cât mai mulţi dintre semenii tăi. Ce te priveşte dacă ei 
abuzează? Urât din partea lor, nu dintr-a ta. 

— 134 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Halg ascultase cu respect expunerea aceasta de principii. Era 
tocmai pe punctul sa răspundă, când Zoi, culcat la picioarele 
celor 

trei oameni, mârâi încet. Aproape imediat se auzi o voce în 
spatele 

lor, la câţiva paşi depărtare. 

— Kav-ger! chema cineva. 

Kav-gerul întoarse capul. 

— Domnul Beauvall... zise el. 

— în persoană... Vreau să vă vorbesc Kav-ger. 

— Vă ascult. 

Beauval însă tăcu o clipă. Adevărul este că era foarte încur- 
cat. Cu toate acestea, îşi pregătise în amănunţime discursul. în 
faţa Kav-gerului însă, a cărui seriozitate rece îl intimida în mod 
ciudat, nu-şi mai amintea frazele pompoase şi îşi dădea seama 
de enormitatea, de marea stupizenie a răspunsului său. 

Tot gândindu-se la principiul fundamental al doctrinei socia- 
liste, Beauval sfârşise prin a descoperi că existau pe insula 
Hoste 

instrumente de producţie cărora li se puteau aplica la nevoie 
doc- 

trina aceasta. Luntrile, şi mai cu seamă Wel-Kiej-ul nu erau 
instru- 

mente de producţie? Nu intra în categoria asta şi carabina Kav- 
gerului, pe care acesta o avea, ca întodeauna, la el? Arma 
aceas- 

ta era, mai mult decât orice, invidia lui Beauval. Ce superioritate 
îi asigura ea celui care o poseda! Prin urmare, ce putea fi mai 
na- 

tural, mai legitim, decât ca superioritatea aceasta să şi-o 
asigure 

el, guvernatorul, adică omul care personifica interesul obştesc? 
— Kav-ger, spuse în sfârşit Beauval, ştiţi sau nu că am fost ales 
de câtva timp guvernator al insulei Hoste? 


Kav-gerul zâmbi ironic pe sub mustață, dar nu răspunse decât 
cu un gest de indiferenţă. 

— Am socotit că datoria mea este, reluă Beauval, să pun în 
serviciul colectivităţii avantajele deosebite care s-ar putea găsi 
în 

posesia unora dintre membrii ei. 

Beauval făcu o pauză, aşteptând o aprobare. Cum Kav-gerul 
continua să tacă, el urmă, din ce în ce mai încurcat: 

— în ceea ce vă priveşte, Kav-ger, dumneavoastră aveţi, sun- 
teţi chiar singurul, o armă şi o barcă. Puşca este singura armă 
de 

'— 135 — 

JULES VERNE 

foc din toată colonia, iar barca este singurul vas cu care s-ar 
putea 

întreprinde o călătorie de durată mai lungă... 

— Şi aţi dori să vi le însuşiţi, încheie ironic Kav-gerul. 

— Protestez împotriva cuvântului, exclamă Beuval făcând un 
gest afectat, ca de întrunire publică. Ales pe baza unui program 
colectivist, mă mărginesc doar să-l aplic. Demersul meu nu 
tinde 

la nimic care să semene cu o spoliere. Nu este vorba de o con- 
fiscare, ci, lucru cu totul diferit, de o socializare a instrumentelor 
de producţie. 

— Poftiţi şi le luaţi, spuse calm Kav-gerul. 

Beauval se trase un pas înapoi. Zoi scoase un mârâit rău 
prevestitor. 

— Trebuie să trag concluzia că refuzaţi să vă conformaţi 
hotărârilor autorităţii din colonie? întrebă el. 

O flacără de mânie prinse să lucească în ochii Kav-gerului. 

îşi luă puşca şi se ridică în picioare. Apoi, lovind cu patul în 
pământ, spuse cu asprime: 

— Destulă comedie! Am spus: poftiţi şi le luaţi! 

Aţâţat de atitudinea stăpânului său, Zoi îşi arătă colții. Beauval, 
intimidat de manifestaţia aceasta duşmănoasă şi de statura 
atetlică 

a interlocutorului său, socoti că e preferabil să nu mai stăruie. 
Bătu 

prudent în retragere, bâlbâind câteva fraze, din care abia se 
putea 


înţelege că „aşa stând lucrurile, cazul va fi supus consiliului, 
care 

va hotărî măsurile ce trebuie luate". 

Kav-gerul îi întoarse spatele, fără să-l mai asculte, şi privea 
gânditor întinderea lucie a oceanului. Incidentul avea totuşi o 
morală, pe care Harry Rhodes ţinu s-o scoată imediat în 
evidenţă. 

— Ce credeţi de demersul lui Beauval? întrebă el. 

— Ce vrei să cred? răspunse Kav-gerul. Ce mă interesează pe 
mine ce spune şi ce face paiaţa asta? 

— Bine, să-i spunem paiaţă! continuă Harry Rhodes. Dar este 
guvernator totodată. 

— Numit cu de la sine putere, căci nu sunt în tabără nici şai- 
zeci de colonişti. 

— 136 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

— Ajunge şi un singur vot când nimeni n-are mai mult. 
Kav-gerul ridică din umeri. 

— Vă rog dinainte să mă iertaţi, continuă Harry Rhodes, dar 
am să vă întreb dacă nu simţiţi oarecare regrete sau mai bine 
ziS 

unele remuşcări? 

— Eu? 

— Dumneavoastră. Sunteţi singurul om din întreaga colonie 
care cunoaşte ținutul în întregime, singurul înzestrat cu 
inteligența, 

energia şi autoritatea necesară pentru a vă impune acestei 
gloate 

ignorante şi slabe, şi rămâneţi totuşi un spectator indiferent! în 
loc să grupaţi energiile împrăştiate, vă mulţumiţi să păstraţi 
această 

atitudine de indiferenţă, fără să vă gândiţi, probabil, că sunteţi 
răspunzător de toate nenorocirile care se pot întâmpla. 

— Răspunzător?... protestă Kav-gerul. Care este datoria pe care 
nu mi-am îndeplinit-o? 

— Ajutorul pe care îl datorează cel tare celor slabi. 

— Nu am făcut cu prisosinţă asta? N-am salvat mjonathan-văl 
Se poate plânge cineva că i-am refuzat ajutorul şi sfatul? 


— Sunteţi datori să faceţi mai mult, afirmă cu tărie Harry 
Rhodes. Orice om superior este obligat să dirijeze evenimentele, 
să apere împotriva lui însuşi un popor dezarmat şi să-l 
călăuzească... 

— Răpindu-i libertatea! întrerupse cu amărăciune Kav-gerul. 

— De ce nu? Dacă pentru oamenii cumsecade ajunge vorba, 
alţii nu se supun decât siliţi: de legea care porunceşte, de forţa 
care o aplică. 

— Niciodată! exclamă cu violenţă Kav-gerul. 

Apoi, după o pauză, reluă cu o voce ceva mai liniştită: 

— Să fim înţeleşi odată pentru totdeauna, prietene. Află că sunt 
duşman neîmpăcat al oricărei forme de conducere a oamenilor. 
Toată viaţa am fost frământat de problema aceasta şi am ajuns 
la 

convingerea că nu există împrejurare care să îndreptăţească pe 
cineva să atenteze la libertatea semenului său. Orice lege e dic- 
tată în vederea aşa-zisului interes al maselor şi în detrimentul 
— 137 — 

JULES VERNE 

indivizilor, este o înşelăciune. Individul trebuie, dimpotrivă, să 
se dezvolte în cea mai deplină libertate, şi atunci masele se vor 
bucura de o fericire totală, născută din cea particulară. Am sa- 
rificat acestei convingeri, care este baza vieţii mele şi pe care 
n-am putut-o face să triumfe în putreda Lume-Veche, am sacri- 
ficat acestui ideal mai mult decât orice om, şi am venit aici, în 
Magellania, ca să trăiese şi să mor liber pe un pământ întocmai. 
Convingerile mi-au rămas aceleaşi. Ştiu că libertatea are neajun- 
surile ei, dar acestea se vor micşora de la sine, cu timpul, şi 
sunt, 

în orice caz, mai mici decât cele ale legilor care au idioata pre- 
tenţie de a le suprima. Evenimentele petrecute în ultima vreme 
m-au mâhnit, dar nu mi-au schimbat ideile. Am fost, sunt, şi voi 
fi unul dintre acei oameni catalogaţi sub infamul nume de 
anarhişti. Am, ca şi ei, o singură deviză: nici Dumnezeu, nici 
stăpân! Să fim înţeleşi asupra lucrului acesta, odată pentru tot- 
deauna, şi să nu mai revenim niciodată asupra acestui subiect. 
Aşadar, cu toate că experienţa îi zdruncinase credinţa, Kav- 
gerul nu voia să recunoască lucrul acesta. Departe de a şi-o 
părăsi, 


se crampona de ea asemeni celui ce se îneacă, care îşi vede sal- 
varea şi într-un fir de pai. 

Harry Rhodes ascultase cu atenţie profesiunea aceasta de cre- 
dinţă, spusă cu un ton hotărât care nu admitea replică. Drept 
orice 

răspuns, zâmbi cu tristeţe. 

xiii. halg si sirk 

9 

Kav-gerul prețuia libertatea mai mult decât orice pe lume, o 
respecta pe a altora şi şi-o apăra cu îndârjire pe a sa. Cu toate 
aces- 

tea, din persoana lui emana atâta autoritate, încât era ascultat 
ca şi 

de cel mai despotic dintre stăpâni. Zadarnic evita orice cuvânt 
care 

să se asemene cu un ordin, căci cel mai neînsemnat sfat al lui 
era 

luat drept ca atare şi toţi i se conformau cu supunere 
desăvârşită. 

Nu este deci de mirare că Halg se purta conform maximelor 
celui pe care îl considera ca stăpân al lui. Sirk şi acoliţii lui îşi 
putură face de cap nepedepsiţi, întrucât Halg, oricât de furios 
ar fi fost în sufletul lui, nu se crezu în drept să le refuze o parte 
din peştele prins, atât timp cât fură realizate condiţiile precizate 
de Kav-ger. 

Veni însă şi timpul când regulile acestea duseră la concluzii 
absolut diferite. Faptul că este cineva pescar priceput şi că a 
cres- 

cut de mic copil pe apă nu constitue o garanţie împotriva unui 
insucces accidental. Halg făcu experienţa aceasta într-o zi, 
când, 

după ce cutreieră oceanul în toate direcţiile, cercetându-şi 
zadar- 

nic plasele, fu nevoit să se mulţumească cu un singur peşte, mic 
şi acesta, de altfel. 

Sirk, tolănit pe țărm în tovărăşia altor patru colonişti, îl aştepta, 
ca de obicei, să se reîntoarcă. Când Wel-Kiej trase la țărm, cei 
cinci 

oameni ieşiră în întâmpinarea lui Halg. 

— 139 — 


JULES VERNE 

— Am avut ghinion azi, camarade, spuse unul dintre emigranţi. 
Noroc că te avem pe tine, altfel am fi fost nevoiţi să mâncăm 
răb- 

dări prăjite. 

Trântorii aceştia nu-şi prea puneau imaginaţia la încercare. Ter- 
menii lor de milogeală erau zilnic aceiaşi, iar Halg răspundea 
scurt: 

„La dispoziţia dumneavoastră." De data aceasta însă răspunsul 
fu 

altul. 

— Imposibil astăzi, răspunse Halg. 

Solicitatorii fură foarte miraţi. 

— Imposibil?... repetă unul dintre ei. 

— Uitaţi-vă şi dumneavoastră. Un singur peşte, mic şi aces- 

ta, iată tot ce am putut aduce. 

— O să ne mulţumim şi cu el, declară unul dintre emigranţi, 
care binevoi să facă haz de necaz. 

— Dar eu? obiectă Halg. 

— Tu? exclamară la unison cele cinci voci, cu un accent de 
adâncă uimire. 

într-adevăr, tânărul sălbatic era pur şi simplu uimit. Credea el 
cumva că înseamnă ceva persoana lui pentru cei cinci „civilizaţi 
care îi făceau onoarea de a apela la serviciile lui? 

— Ei, camarade, exclamă unul dintre colonişti, ai şi tu un fel 

de a vedea camaraderia!... Nu cumva ai avea obrazul să ne 
refuzi? 

Halg tăcu. Bazat pe principiile enunțate de Kav-ger, era con- 
vins că el are dreptate. „Să-ţi asiguri întâi propria ta existenţă, 
apoi..." întâi, spusese Kav-gerul. Peştele acela mic fiind aproape 
insuficient pentru masa lor de seară, era îndreptăţit, prin 
urmare, 

să refuze să-l împartă cu alţii. 

— Ei bine, asta-i boacănă de tot! exclamă lucrătorul, indignat 
de ceea ce el considera o dovadă a celui mai revoltător egoism. 
— Ce atâta vorbărie! interveni Sirk cu un ton provocator. Dacă 
nu ni-l dă el, i-l luăm noi! 

Apoi, adresându-se lui Halg: 

— O dată!... De două ori!... De trei ori!... 

— 140 — 


NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Halg nu răspunse nimic. 

— înainte, băieţi! comandă Sirk. 

Atacat de cinci oameni deodată, Halg fu trântit la pământ. 
Peştele îi fu smuls din mână. 

— Kav-ger! chemă el în cădere. 

La strigătul acesta, Kav-gerul şi Caroly ieşiră din casă, îl văzură 
pe Halg angajat în bătălia asta inegală şi alergară în ajutorul lui. 
Agresorii o rupseră la fugă şi trecură de partea cealaltă a râu- 
lui, luând cu ei peştele cucerit prin forţă. Halg se ridică imediat 
de jos, puţin cam ametit, dar fără nici o rană. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Kav-gerul. 

Halg îi povesti incidentul, în timp ce Kav-gerul asculta 
posomorât. 

Era o nouă dovadă de răutate omenească care ataca teoriile lui 
optimiste. Cât mai avea să treacă până să se dea bătut, până să 
vadă omul aşa cum este? 

Oricât de departe împingea el altruismul, nu putea să nu-i dea 
dreptate lui Halg, care, de altfel, nici nu ar fi admis o 
contrazicere 

în privinţa aceasta. 

— Nu-mi este de peşte, exclamă el, gâfâind încă din cauza 
luptei. Dar nu pot fi sclavul oamenilor ăstora! 

—Evident... evident, recunoscu Kav-gerul cu un ton împăciuitor. 
Da, era adevărat, mai exista şi amorul propriu ca motiv de dis- 
cordie între oameni. Omenirea nu se încaieră numai pentru 
satis- 

facerea nevoilor materiale. Are şi nevoi morale, tot aşa de impe- 
rioase, dacă nu şi mai stringente. 

Şi, mai presus de toate, orgoliul, care a făcut de atâtea ori să 
sângere pământul. Putea el, Kav-gerul, să nege violenţa furioasă 
a orgoliului, el, al cărui suflet neîmblânzit nu putuse suferi nicio- 
dată opresiunea? în timpul acesta, Halg continua să-şi verse 
mânia. 

— Eul... Eu să cedez lui Sirk!... 

lar pasiunile acestea care îi îndârjeau pe unii împotriva altora pe 
cei pe care Kav-gerul se încăpăţâna să-i considere ca pe fraţii 
săi! 

— 141 — 


JULES VERNE 

li făcu lui Halg semn să se liniştească, apoi se depărta în tăcere. 
Dar nu renunţa să-şi apere visul împotriva atacurilor faptelor. 
Căuta şi găsea scuze agresorilor. Că erau vinovaţi, nici vorbă că 
erau, dar de unde puteau cunoaşte bieţii oameni, triste produse 
ale civilizaţiei Lumii-Vechi, alte argumente decât forţa când 
chiar 

viaţa le era în joc? 

Şi situaţia tuturor coloniştilor era destul de precară. Alimentele 
începeau să se sfârşească, şi până la recoltă mai era încă mult 
timp. 

Insula era ameninţată serios de foamete, şi primejdia aceasta 
deve- 

nea tot mai evidentă, când o şansă de salvare fu oferită în mod 
generos coloniştilor neprevăzători. 

Chile nu-şi uitase făgăduiala de a veni în ajutorul naţiunii nou- 
născute. Pe la jumătatea lui februarie, o corabie sub pavilion 
chi- 

lian ancoră în faţa taberei. Corabia aceasta, Ribarto, un vas de 
comerţ cu pânze, cu o capacitate de şapte până la opt sute de 
tone, 

sub comanda căpitanului Jose Fuentes, aducea coloniştilor ali- 
mente, cereale de sămânță, animale de fermă şi unelte de 
muncă, 

o încărcătură extrem de prețioasă, care avea să uşureze mult 
succe- 

sul acestora dacă o întrebuinţau cu chibzuială. 

De îndată ce vasul fu ancorat, comandantul debarcă şi se puse 
în legătură cu guvernatorul insulei. Ferdinand Beauval i se 
prezen- 

tase cu îndrăzneală în calitatea aceasta - pe bună dreptate, de 
alt- 

fel, odată ce nimeni nu revendica titlul acesta - şi descărcarea 
lui 

Ribarto începu imediat. 

în timpul acesta, căpitanul Fuentes căută să se achite şi de o 
altă însărcinare care îi fusese dată. 

— Domnule guvernator, îi spuse el lui Beauval, guvernul meu 
este informat că pe insulă s-ar fi stabilit o persoană cunoscută 


sub 

numele de Kav-ger. Este adevărat? 

Beauval răspunse afirmativ şi căpitanul reluă: 

— Aşadar, informaţiile noastre sunt exacte. Aţi putea să-mi 
spuneţi cam ce fel de om este Kav-gerul acesta? 

— Un revoluţionar, răspunse Beauval cu o candoare de care 
nici el nu-şi dădea seama. 

— 142 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

— Revoluționar? Ce înţelegeţi prin asta, domnule guvernator? 
— Ceea ce înţelege toată lumea, explică Beauval. Adică un 

om care nu recunoaşte legile şi refuză să se supună autorităţilor 
constituite legal. 

— V-a făcut cumva neajunsuri? 

— Am avut de furcă cu el, preciza Beauval cu un ton plin de 
importanţă. Este ceea ce s-ar numi un încăpățânat. Dar am să-l 
domolesc curând. 

Comandantul vasului chilian părea foarte interesat. După ce 
reflectă câtva timp, întrebă: 

— Aş putea să-l văd şi eu pe Kav-gerul acesta, care a atras 
deseori atenţia guvernului meu? 

— Nimic mai uşor, răspunse Beauval... Uite-l, tocmai vine în 
spre noi. 

Şi, spunând acestea, Beauval arătă cu mâna pe Kav-ger, care 
tocmai trece puntea peste râuleţ. Comandantul îi ieşi în 
întâmpinare. 

— Un cuvânt, domnule, vă rog, i se adresă el ridicându-şi uşor 
chipiul galonat. 

Kav-gerul se opri. 

— Vă ascult, spus-e el în cea mai curată spaniolă. 

Dar comandantul tăcea, privindu-l cu un aer de surpriză pe care 
nu căuta să şi-o ascundă. 

— Ei bine? întrebă nerăbdător Kav-gerul. 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule, reluă, în cele din urmă, căpi- 
tanul. Mi s-a părut că vă recunosc, că ne-am mai întâlnit undeva 
odată. 

— Nu prea cred, răspunse Kav-gerul cu un zâmbet ironic pe 
buze. 

— Cu toate acestea... 


Comandantul se întrerupse, lovindu-se cu palma peste frunte. 
— Am găsit!... exclamă el. Aveţi dreptate. într-devăr, nu v-am 
mai văzut niciodată. Semănaţi însă de minune cu un portret 
care 

a fost răspândit în milioane de exemplare şi aş jura aproape că 
acesta era al dumneavoastră. 

— 143 — 

JULES VERNE 

Pe măsură ce vorbea, un fel de tulburare respectuoasă îi ate- 
nua timbrul vocii şi schimba atitudinea comandantului. Când ter- 
mină, ţinea chipiul în mână. 

— Vă înşelaţi, domnule, spuse cu răceală Kav-gerul. 

— Cu toate astea, aş jura... 

— Când aţi văzut portretul în chestiune? 

— în urmă cu aproape zece ani. 

Kav-gerul nu şovăi să denatureze întrucâtva adevărul. 

— Sunt mai bine de douăzeci de ani de când am părăsit ceea 
ce numiţi dumneavoastră lumea. Aşa că nu pe mine mă 
reprezenta 

portretul acela. Şi, apoi, cum să mă recunoaşteţi? în urmă cu 
douăzeci de ani eram tânăr. lar în prezent... 

— Dar ce vârstă aveţi? întrebă buimăcit căpitanul, 

întrebarea îi scăpase aproape fără să vrea. Abia după ce o puse 
îşi dădu seama de nepoliteţea pe care o comisese. 

— V-am întrebat eu de a dumneavoastră? răspunse Kav-gerul 
cu răceală. 

Căpitanul îşi muşcă buzele. 

— Presupun că nu m-aţi oprit din drum ca să discutăm despre 
fotografii, reluă Kav-gerul. 

Căpitanul îşi puse iar chipiul pe cap, reluându-şi tonul oficial. 
— Guvernul meu, începu el, m-a însărcinat să mă interesez 
de intenţiile dumneavoastră. 

— Intenţiile mele?... în ce privinţă? 

— în privinţa domiciliului dumneavoastră. 

— Ce îl priveşte? 

— îl priveşte foarte mult. 

— Bah! 

— Vă rog să credeţi. Guvernul meu cunoaşte influenţa dum- 
neavoastră asupra indigenilor din arhipelag şi v-a ţinut 


totdeauna 

sub observaţie. 

— Foarte drăguţ!... zise cu ironie Kav-gerul. 

— 144 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

= 

— Atât timp cât Magellania era res nullius, continuă căpita- 

nul, a putut sta în expectativă. în prezent, situația s-a schimbat. 
După anexare... 

— După jaf, rectifică Kav-gerul printre dinţi. 

— Vă rog? 

— Nimic. Continuaţi, vă rog. 

— După anexare, reluă comandantul, în dorinţa de a-şi stabili 
complet autoritatea în arhipelag, şi-a pus întrebarea ce atitudine 
să adopte cu privire la dumneavoastră. Atitudinea aceasta va 
depinde în întregime ce aveţi de gând să faceţi. Misiunea mea 
con- 

stă în a mă interesa de planurile pe care le aveţi. Vă aduc un 
tratat 

de alianţă... 

— Sau o declaraţie de război. 

— Exact. Rămâne să vă hotărâți cum veţi uza de influenţa dum- 
neavoastră, pe care nu v-o contestăm: contra sau în serviciul 
operei 

noastre de civilizaţie? 

— Nici una, nici alta. Neutru sau, mai bine zis, indiferent. 
Căpitanul clătină din cap cu un aer de îndoială. 

— Dată fiind situaţia dumneavoastră specială în arhipelag, neu- 
tralitatea aceasta mi se pare un lucru foarte greu de realizat. 
— Ba, dimpotrivă, foarte uşor, răspunse Kav-gerul. Am părăsit 
Magellania fără gând de înapoiere. 

— Aşa?... Dar aici... 

— Aici sunt în insula Hoste, ţară liberă, şi sunt hotărât să nu 
mai pun piciorul în acea regiune a arhipelagului care a încetat 
de 

a mai fi liberă. 

— Aveţi de gând, prin urmare, să vă stabiliţi pe insulă? 
Kav-gerul făcu un semn afirmativ. 


— Asta simplifică mult lucrurile, într-devăr, spuse căpitanul 

cu vădită satisfacţie. Prin urmare, pot asigura guvernul meu că 
nu vă va avea împotriva lui? 

-— Spuneţi guvernului dumneavoastră că nici nu vrea să ştiu 
că există, răspunse Kav-gerul, salutând şi reluându-şi mersul. 
— 145 — 

JULES VERNE 

Căpitanul îl urmări o clipă cu privirea. Nu prea era convins 

că asemănarea pe care o remarcase era ceva imaginar, şi 
această 

similitudine trebuie că avea în ea, într-un fel sau într-altul, ceva 
neobişnuit, deoarece era foarte tulburat. 

— Ciudat, murmură el, în timp ce Kav-gerul se depărta. 

Nu mai ayu însă ocazia să-şi verifice temeinicia bănuielilor, 
deoarece nu mai obţinu o a doua întrevedere cu Kav-gerul. Ca şi 
cum s-ar fi temut de o cercetare a vieţii lui anterioare, acesta 
dis- 

păru chiar în aceeaşi seară, plecând într-unui din obişnuitele lui 
turnee prin insulă. 

Căpitanul fu nevoit deci să se mărginească la supravegherea 
descărcării corăbiei, lucru care se termină într-o săptămână. 

Pe lângă încărcătura trimisă cu atâta generozitate coloniştilor 
din noua colonie, Ribarto adusese o sumedenie de lăzi şi 
pachete, 

pe cheltuiala unuia dintre colonişti, care nu era altul decât Harry 
Rhodes. 

Nepricepându-se la agricultură, Harry Rhodes avusese ideea 
de a se transforma în comerciant importator. Astfel că, atunci 
când 

fusese proclamată independenţa insulei şi naţiunii nou-născută i 
se întrezărea un viitor frumos, el îl însărcinase pe comandantul 
avizo-ului să-i expedieze unele mărfuri de îndată ce va găsi 
ocazie. 

Comandantul se achitase cu conştiinciozitate de misiunea 
aceas- 

ta, şi Ribarto adusese la ordinul şi în contul lui Harry Rhodes o 
sumedenie de obiecte de toate felurile, puţin importante în 
parte, 

dar având calitatea de a fi de primă necesitate. Pachetele şi 
lăzile 


conţineau: aţă, ace, piepteni, chibrituri, încălţăminte, haine, 
tocuri, 

creioane, hârtie de scris, tutun şi o sumedenie de alte obiecte la 
fel de necesare coloniei. 

Natural că planul lui Harry Rhodes era cât se poate de bun. 

Cu toate acestea, după felul cum decurgeau lucrurile, se părea 
că 

o să rămână cu mărfurile nevândute. Nici unul dintre hostelieni 
nu părea dispus să cumpere ceva. 

Dezinteresarea aceastea se dovedi aşa de evidentă, încât Harry 
Rhodes fu convins de eşecul întreprinderii şi se gândi să se 
îmbarce 

— 146 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

cu marfa pe Ribarto şi să plece dintr-o ţară în care nu prea 
vedea 

ce ar fi avut de făcut. 

Unde să se ducă însă cu mărfurile acestea amestecate, aşa de 
preţioase într-un ţinut aproape sălbatic, dar aproape fără 
valoare 

în cele civilizate? După oarecare chibzuială, se hotărî să mai 
aibe 

răbdare. Mai aveau să treacă şi alte corăbii pe lângă insulă, ast- 
fel că putea prinde oricând ocazia de a pleca, dacă situaţia nu 
se 

îmbunătăţea. 

Terminând descărcarea, Ribarto ridică ancora şi ieşi în larg. 
Peste câteva ore, ca şi cum n-ar fi aşteptat decât plecarea coră- 
biei, se ivi şi Kav-gerul. 

Viaţa îşi reluă cursul obişnuit, unii îngrijindu-şi grădina, alţii 
pescuind, Kav-gerul continuându-şi vânătorile, majoritatea 

ne făcând nimic şi trăind într-o tihnă perfect justificată de 
mărirea 

stocului de provizii. Populaţia fiind foarte restrânsă, nici o sută 
de suflete, erau alimente pentru cel puţin optsprezece luni. 

Se bea. Se juca. Se dansa, deoarece Fritz Gross reînviase, graţie 
alcoolului adus de Ribarto. Coloniştii mai cumpătaţi făceau cerc 
în jurul genialului muzicant. Până şi Kav-gerul trecea uneori 
râuleţul, atras de cântecele acestea minunate, cu atât mai 


deosebite, 

cu cât erau unicele în ţinutul acesta aşa de îndepărtat. Câţiva 
locuitori din Bourg Neuf - aşa fusese numit grupul de case ridi- 
cat pe malul celălalt al râului - îl însoțeau aproape întotdeauna, 
în special Harry Rhodes cu familia şi Halg cu Caroly, pentru care 
muzica era o adevărată revelaţie, care îi lăsă pur şi simplu cu 
gura 

căscată de admiraţie. Cât despre Dick şi Sand, nu lipseau de la 
nici o audiție şi soseau în fugă de cum începea să se audă 
vioara. 

La drept vorbind, Dick nu venea decât ca să caute o nouă ocazie 
dejoacă. Sărea şi dansa până îşi pierdea răsuflarea, respectând 
foarte 

puţin cadenţa cântecului. Nu era însă acelaşi lucru cu tovarăşul 
lui. Sand se aşeza totdeauna în primele rânduri, unde, cu ochii 
mari 

şi gura căscată, înfiorat de o emoție adâncă, asculta pierdut, 
fără 

să piardă o notă, până ce ultima se stingea uşor în aer. 

— 147 — 

JULES VERNE 

Atitudinea lui sfârşi prin a fu remarcată de Kav-ger. 

— îţi place atât de mult muzica, băieţaş? îl întrebă el într-o zi. 
— O, domnule!... suspină Sand. 

Şi adăugă cu un aer extaziat: 

— De-aş putea cânta... de-aş putea cânta ca domnul Gross!... 
— Adevărat? zise Kav-gerul, amuzat de ardoarea copilului. 
Ţi-ar plăcea atât de mult? Ei bine, poate că vei fi satisfăcut! 
Sand îl privi neîncrezător. 

— De ce nu? reluă Kav-gerul. La prima ocazie, am să-ţi 
comand o vioară. 

— Adevărat, domnule? spuse Sand cu ochi strălucind de 
fericire. 

— Ţi-o făgăduiesc, băieţaş, afirmă Kav-gerul. Numai că tre- 
buie să ai răbdare! 

Botezul capitalei şi organizarea plăcerilor fură de ajuns pen- 
tru a epuiza aptitudinile organizatorice ale lui Ferdinand 
Beauval. 

Ceva mai mult, ţinea să-şi admire singur opera, constatând 
satis- 


facţia generală. îşi aducea aminte de cei vechi; panem et cir- 
censes cereau romanii. Nu satisfăcuse şi el această revendicare 
antică? Pâinea o asigurase Ribarto şi recoltele viitoare o comple- 
tau. Circul era reprezentat de vioara lui Friz Gross, admițând că 
nu era plăcere însăşi existenţa aceasta de perpetuu farniente în 
care trăia fracțiunea de colonie care avea fericirea de a se afla 
sub 

autoritatea imediată a guvernatorului. 

Trecu luna februarie, apoi martie, fără ca optimismul acestuia 
să fie tulburat de ceva. Pacea Liberiei nu fu tulburată decât de 
câteva certuri, dar acestea erau incidente fără importanţă, 
asupra 

cărora Beauval socotea foarte nimerit politiceşte să închidă 
ochii. 

Ultimele zile ale lui martie aduseseră însă din nefericire 
sfârşitul tihnei lui. Primul incident care o tulbură şi care fii pre- 
ludiul nenorocirilor care aveau să se ivească în curând se arătă 
lipsit de importanţă. Nu era vorba decât de o ceartă, însă 
această 

dispută, dat fiind caracterul şi consecinţele ei, nu păru lui 
Beauval 

— 148 — ' 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

sortită unei soluţionări paşnice şi îl făcu să iasă din reținerea sa 
abilă. Lucrurile ieşiră însă rău, şi intervenţia lui avu un rezultat 
la care nu se aştepta deloc. 

Eroul acestui incident fu Halg. 

După lupta inegală pe care fusese nevoit şă o susţină împotri- 
va lui Sirk şi a celor patru emigranţi care îl întovărăşeau, cei doi 
rivali nu se mai văzuseră timp de câteva săptămâni. Temându- 
se, 

probabil, de o intervenţie ceva mai eficace a Kav-gerului, agre- 
sorii încetaseră de atunci să mai aibă pretenţii asupra unei părţi 
din peştele prins. Ribarto împăcase pe toată lumea. Ce 
importanţă 

aveau câţiva peşti mai mult sau mai puţin, acum când erau 
provizii 

din belşug? 


Din nefericire, încărcătura lui Ribarto nu era numai alimen- 
tară. Conţinea şi o oarecare cantitate de alcool, iar prin impru- 
denţa lui Beauval, periculoasa băutură revoluţiona în scurt timp 
toată tabăra. 

în familia Ceroni, în special, lucrurile luară o întorsătură foarte 
rea. Necontenitele scandaluri provocate de Lazare Ceroni avură 
drept consecinţă o accentuare a urii dintre Sirk şi Halg. în timp 
ce acesta din urmă se erija în apărător al Tulliei şi al fiicei sale, 
primul părea că încurajează viciul mizerabilului soţ şi părinte. 
Ati- 

tudinea aceasta a lui Sirk îl umplea de furie pe tânărul indian, 
care 

nu putea ierta rivalului său lacrimile vărsate de Graziella. 
Tânăra fată se ferea să-l pună pe Halg la curent cu cele ce avea 
de suferit, dar acesta ghicea în parte şi, conştient de jocul lui 
Sirk, 

ura lui creştea din zi în zi. Aşa stăteau lucrurile când, în 
dimineaţa 

de 29 martie, în clipa când Halg trecea podeţul pentru a se duce 
pe malul drept, zări la o sută de metri de el pe Graziella, care 
aler- 

ga din toate puterile, iar înapoia ei Sirk, urmărind-o de aproape. 
— Halg! Halg!... Ajutor!... strigă Graziella de cum îl văzu pe 
tânărul indian. 

Acesta se repezi imediat în ajutorai ei, tăind drumul 
urmăritorului. 

Sirk însă nu se intimida de un adversar aşa de firav. îşi con- 
tinuă goana cu acelaşi avânt. 

— 149 — 

JULES VERNE 

Se convinse imediat însă că judeca greşit. Halg era tânăr, însă 
datora vieţii sălbatice o agilitate de maimuţă şi muşchi de fier. 
Când duşmanul lui fu aproape, braţele indianului se destinseră 
brusc, ca două resorturi, şi pumnii lui loviră în acelaşi timp faţa 
şi stomacul adversarului. Ameţit, Sirk se prăbuşi la pământ. 
Tinerii se grăbiră să bată în retragere şi să caute adăpost pe 
malul stâng al râului, urmăriţi de vociferările învinsului, care, 
revenindu-şi cu greu în simţiri, le striga din urmă cele mai 
groaznice ameninţări. 


Halg şi Graziella îşi continuara fuga până ce ajunseră la Kav- 
ger, pe care fata îl rugă cu lacrimi în ochi să o ajute. Kav-gerul 
o ascultă cu calmul lui obişnuit. 

— Şi acum, ce ai de gând? întrebă el. 

— Să rămân lângă dumneavoastră! exclamă Graziella. 
Apăraţi-mă, vă rog! 

— De asta poţi fi sigură, spuse mişcat Kav-gerul. Cât despre 
rămasul aici, asta te priveşte; fiecare este liber să facă ce vrea. 
Cel mult dacă mi-aş îngădui să-ţi dau un sfat unde să locuieşti. 
Părerea mea este că ai face bine să ceri adăpost familiei 
Rhodes, 

care te va primi cu siguranţă, dacă am s-o rog. 

Soluţia aceasta înţeleaptă nu întâmpină, într-adevăr, nici o difi- 
cultate. Fugara fu primită cu braţele deschise de familia Rhodes, 
şi în special de Clary, bucuroasă să aibă o prietenă de vârsta ei. 
Cu toate acestea, Graziella era chinuită de o grijă. Ce avea să 
ajungă mama ei în iadul din care ea reuşise să scape? Tot Kav- 
gerul o linişti şi în privinţa aceasta, asigurând-o că o va aduce şi 
pe Tullia. 

Numai că demersul acesta al lui nu avu succes. Tullia aprobă 
plecarea Graziellei şi fu foarte bucuroasă ştiind-o în siguranţă de 
cealaltă parte a râului şi sub protecţia unei familii onorabile, dar 
refuză cu încăpățânare să-şi părăsească bărbatul. 

înapoindu-se cu răspunsul acesta, la care se aştepta, de altfel, 
Kav-gerul îl găsi la familia Rhodes pe Ferdinand Beauval, anga- 
jat într-o discuţie care se îndrepta tot mai mult spre ceartă. 

— 150 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Kav-gerul. 

— S-a întâmplat, răspunse mâniat Harry Rhodes, că domnul 
acesta îşi permite să vină la mine s-o ceară pe Graziella ca s-o 
ducă drăguţului ei de tată. 

— De când îl privesc pe domnul Beauval chestiunile fami- 

liare de felul acesta? întrebă Kav-gerul cu un ton prevestitor de 
furtună. 

— Tot ce se petrece în colonie îl priveşte pe guvernator, explică 
Beauval, silindu-se să evidenţieze prin atitudine şi accent dem- 
nitatea cuvenită funcţiei sale înalte. 

— Şi guvernatorul?... 


— Sunt eu. 

— Ah! Ah!... făcu Kav-gerul. 

— Am primit o plângere... începu Beauval, fără să observe 
ironia amenințătoare a întreruperii. 

— De la Sirk! spuse Halg, care era la curent cu intimitatea 
dintre aceşti doi oameni. 

— Nicidecum, rectifică Beauval. Plângerea este chiar a tatălui 
fetei, Lazare Ceroni. 

— Pe naiba! obiectă Kav-gerul. Nu cumva Lazare Ceroni 
vorbeşte şi când doarme? Fiindcă eu ştiu că doarme. în clipa 
asta 

sforăie din toate puterile. 

— Glumele dumneavoastră n-au nici o legătură cu crima care 
s-a săvârşit pe teritoriul coloniei, răspunse Beauval enervat. 
— O crimă?.. la te uită! 

— Da, o crimă. O fată, minoră încă, a fost răpită de la fami- 
lia ei. O asemenea faptă este calificată drept crimă de legile 
tutu- 

ror ţărilor. 

— Sunt oare legi şi pe insula Hoste? întrebă Kav-gerul, care, 
la auzul cuvântului lege, începu să ia o atitudine foarte puţin 
liniştitoare. Cine a făcut legile acestea? 

— Eu, răspunse Beauval cu mândrie, eu, care reprezint coloniştii 
şi care, în această calitate, am dreptul la supunerea tuturor. 
— 151 — 

JULES VERNE 

— Cum aţi spus? exclamă Kav-gerul. Supunere, nu? La naiba, 
iată răspunsul, meu: pe insula Hoste, ţinut liber, nimeni nu 
datoreşte supunere nimănui. Liberă a venit Graziella aici, şi 
liberă 

va rămâne, dacă aşa vrea ea!... 

— Dar.... încercă să spună Beauval. 

— Nu există nici un dar! Cine îndrăzneşte să vorbească de 
supunere, are de-a face cu mine. 

— Asta rămâne de văzut, ripostă Beauval. Legea trebue respec- 
tată şi voi recurge la forţă... 

— Forţă? exclamă Kav-gerul. încercaţi numai! Până atunci 
însă, vă sfătuiesc să nu abuzati de răbdarea mea şi să plecaţi 
fru- 


muşel spre capitala dumneavoastră, dacă nu vreţi să fiţi condus 
acolo ceva mai repede decât v-ar fi, poate, plăcut! 

Atitudinea Kav-gerului era aşa de puţin liniştitoare, încât Beau- 
val socoti prudent să bată în retragere, urmat la douăzeci de 
paşi 

de Kav-ger, Harry Rhodes, Hartlepool şi Caroly. 

Când fu în siguranţă de partea cealaltă a râului, se întoarse 
amenințând: 

— O să ne mai vedem! 

Oricât ar fi fost de inofensivă mânia lui Beauval, tot trebuia 

să se ţină întrucâtva cont de ea. Orgoliul lovit poate da curaj şi 
celui mai laş, astfel că nu era exclus ca el să încerce, cu compli- 
citatea tovarăşilor lui obişnuiţi, vreo lovitură care ar fi putut 
avea 

urmări neplăcute. 

Din fericire, primejdia aceasta nu era greu de evitat întorcându- 
se 

din nou după vreo sută de paşi, Beauval îi văzu pe Hartlepool şi 
Caroly trăgând pe țărm puntea care lega cele două maluri. în 
felul 

acesta, era tăiată orice comunicaţie cu Liberia, şi orice surpriză 
devenea irealizabilă. 

xiv. a doua iarnă 

Când, o dată cu începutul lui aprilie, sosi iarna, nici o întâm- 
plare mai importantă nu întrerupsese monotonia vieţii 
locuitorilor 

insulei Hoste. Cât timp temperatura fu blândă, continuara să 
trândăvească fără nici o grijă pentru viitor, astfel încât 
schimbările 

atmosferice care caracterizează echinocțiul îi surprinse în plină 
reve- 

rie. Imediat însă ce începu să sufle vântul rece al iernii, Liberia 
deveni pustie. Ca şi în anul precedent, locuitorii se închiseră în 
case. 

După furtuni, veni zăpada. O perioadă de calm şi oarecare căl- 
dură aduse dezgheţul, transformând insula într-o mlaştină imen- 
să. Apoi, începu iar viscolul. 

Comunicaţia între Bourg-Neuf şi capitală era foarte stânjenită, 
aşa că Beauval ar fi fost foarte încurcat în cazul că ar fi vrut să- 


Şi 


pună amenințările în aplicare. Nu cumva uitase însă de ele? De 
când fusese expulzat aşa de energic din Bourg-Neuf, ameniţările 
acestea rămăseseră literă moartă. Ceva mai mult, guvernatorul 
era 

năpădit acum de griji mult mai grave şi mai urgente decât cea a 
ofensei pe care o avusese de suferit. 

Redusă aproape la zero după proclamația independenţei, po- 
pulaţia Liberiei tindea acum să crească în mod neliniştitor. Emi- 
granţii plecaţi în interiorul insulei, cei care nu reușiseră în încer- 
cările loc de colonizare, se reîntorceau la țărm, aducând cu ei 
ger- 

meni de tulburări pe care Beauval nu le prevăzuse. 

— 153 — 

JULES VERNE 

Este drept că el personal nu era câtuşi de puţin ameninţat. Aşa 
cum scontase şi el de altfel, nimeni nu protesta în faţa faptului 
împli- 

nit, nimeni nu părea câtuşi de puţin surprins găsindu-l înălţat la 
dem- 

nitatea de guvernator. Sărmanii oameni aveau înnăscută în ei 
obişnuinţa de a se socoti inferiori oricui, astfel că nimic nu li 
părea 

mai normal decât această dominare din partea unui semen al 
lor. 

îşi ofereau umili supunerea, cu condiţia să le fie asigurată 
pâinea 

de toate zilele. Cedau unuia onorurile puterii, cu condiţia ca el 
să ia toate iniţiativele, să-şi asume toate răspunderile, pe care 
mulţimea, maleabilă atât timp cât era satisfăcută, le putea arun- 
ca în spatele lui în ziua când stomacurile aveau să ţipe de 
foame. 

Or, în Liberia, creşterea neprevăzută a gurilor de hrănit avansa 
cu mult scadenţa aceasta. 

La 15 aprilie fu văzut înapoindu-se primul dintre acei emigranţi 
care se recunoşteau învinşi în lupta lor împotriva naturii! Se ivi 
pe înserat, târînd după el soţia şi patru copii. Dureros spectacol! 
Femeia firavă, slabă, îmbrăcată în zdrenţe, copiii micuţi, 
agăţându-se 

aproape goi de rochia mamei lor. înaintea lor, tatăl, mergând 


sin- 

gur şi descurajat. 

Fură imediat înconjurați şi asaltaţi cu întrebări. 

înviorat de faptul că se afla iarăşi printre oameni, bărbatul îşi 
povesti pe scurt peripeţiile. Plecat printre cei din urmă, fusese 
nevoit să umble timp îndelungat până să găsească un loc 
neocupat. 

Abia în a doua jumătate a lui decembrie se apucase şi el de 
muncă, 

în primul rând, îşi construise o locuinţă, pe care o termină cu 
mare 

greutate; deoarece îi lipseau şi uneltele, şi priceparea necesară 
pen- 

tru o astfel de lucrare. 

După şase săptămâni de eforturi necontenite, văzându-se pro- 
prietarul unei colibe grosolane, se apucase de curățirea locului 
de cultură. Din nefericire, ceasul rău şi ghinionul îl duseseră 
într-o regiune cu pământul tare şi împânzit de sumedenie de 
rădăcini, astfel că, deşi muncea din zi până în noapte, la sosirea 
iernii nu reuşise să-şi pregătească decât o foarte mică porţiune 
de teren culţivabil. 

— 154 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Cum nu mai putea spera la nici un fel de recoltă, şi, pe de altă 
parte, alimentele începeau să se termine, fusese nevoit să se 
resem- 

neze să-şi părăsească tot ce realizase până atunci şi să 
parcurgă 

din nou, în sens invers, lungul drum pe care îl mai străbătuse o 
dată cu inima aşa de voioasă. Timp de zece zile, cu familia după 
el, străbătu cu greutate insula, îngropat uneori în zăpada răsco- 
lită de viscol sau înglodându-se până în genunchi în noroi când 
se mai încălzea vremea, pentru ca, în cele din urmă, să ajungă 
în 

tabără zdrenţuit, istovit şi aproape mort de foame. 

Beauval se ocupă imediat de bieţii oameni, dându-le în 
stăpânire una dintre casele demontabile şi alimente din belşug, 
asupra căror înfometaţii se repeziră cu lăcomie. După care, el 


con- 
sideră incidentul ca rezolvat în chipul cel mai satisfăcător. 

Zilele următoare îi zdruncinară însă convingerea aceasta. Nu 
trecea o zi fără să se ivească câte unul sau mai mulţi dintre emi- 
granţii plecaţi în primăvară. Unele familii se reîntorceau cu câți- 
va membri mai puţini. Unde erau cei lipsă! Morți, fără îndoială. 
Din zi în zi, cei care se înapoiau în Liberia erau tot mai 
numeroşi, şi exodul acesta necontenit ridica în faţa guvernatoru- 
lui cele mai neliniştitoare probleme. 

Pe 15 iunie, populaţia capitalei se mărise cu mai bine de trei 
sute de colonişti nou-veniţi. Până atunci, Beauval reuşise să o 
scoată la capăt. Prin îngrijirea lui, fiecare îşi găsise adăpost în 
case- 

le demontabile în care se înghesuiau iarăşi ca odinioară. Unele 
dintre casele acestea fuseseră însă transportate pe malul 
celălalt 

al râului, unde alcătuiau Bourg-Neuf-ul, altele fuseseră distruse 
din neglijenţă şi neprevedere, câteva alcătuiau ceea ce numea 
Beau- 

val „palatul" lui, astfel că mulţi fură nevoiţi să recurgă tot la cor- 
turi pentru a se adăposti. 

Problema cea mai grea era însă cea a alimentelor. Mulțimea 
aceea de guri lacome micşora cu repeziciune proviziile aduse de 
Ribarto. în loc să aibă existenţa asigurată pentru un an şi ceva, 
cum socotise Beauval, colonia nu putea ajunge nici până în 
primă- 

vară. Lucru pe care acesta avu norocul să-l înţeleagă şi, făcând 
— 155 — 

JULES VERNE 

în sfârşit un act de autoritate, dădu un decret prin care 
reglemen- 

tă cu severitate distribuirea alimentelor. 

Lucrul acesta complică rău situaţia. Nimeni nu voia să ţină 
seama de un decret lipsit de orice posibilitate de sancţionare. 
Ca 

să-l poată aplica, guvernatorul fu nevoit să-şi alcătuiască dintre 
partizanii lui mai credincioşi o gardă de vreo douăzeci de 
oameni, 

care să păzească proviziile. Măsura aceasta stârni proteste, dar 
decretul fu aplicat şi Beauval, ascultat. 


Când era însă pe punctul de a crede că a sfârşit cu dificultăţile 
sau cel puţin că a amânat dezastrul atât cât era omeneşte 
posibil, 

alte catastrofe se abătură asupra Liberiei. 

Toţi coloniştii care se întorceau pe coastă se înapoiau depri- 
maţi, slăbiţi fiziceşte, atât din cauza climei, cât şi a lipsurilor şi 
oboselii. Şi ceea ce trebuia să se întâmple se întâmplă. Izbucni o 
epidemie groaznică. Boala şi moartea făceau ravagii în 
populaţia 

aceasta ajunsă în ultimul hal de debilitate. 

Toate nenorocirile acestea făcură ca bieţii oameni să-şi aducă 
aminte de Kav-ger. Până atunci nu se sinchisiseră de lipsa lui. 
Se 

uită uşor binefacerile din trecut care mai pot fi sperate pentru 
viitor. 

Nenorocirile abătute peste capul lor făcură însă ca ei să se gân- 
dească la cel care îi mai ajutase de atâtea ori. De ce îi părăsea 
tocmai în împrejurările acelea groaznice? Oricare ar fi fost 
motivul 

sciziunii între tabăra principală şi anexa ei, cât li se păreau de 
neînsemnate motivele acestea, în raport cu suferinţele lor! Ast- 
fel că, încetul cu încetul, din ce în ce mai numeroase, privirile 
începură să se îndrepte spre Bourg-Neuf, ale cărui acoperişuri 
ieşeau ici şi colo din zăpadă pe malul celălalt. 

într-o zi - 10 iulie - reţinut în casă de o negură deasă care se 
lăsase asupra insulei, Kav-gerul se ocupa cu repararea uneia 
din- 

tre bluzele sale de piele de guanac, când i se păru că aude o 
voce 

care îl chema din depărtare. Trase cu urechea şi, peste o clipă, 
desluşi o nouă chemare. Kav-gerul ieşi afară. 

în ziua aceea era moină; zăpada topită forma pretutindeni bălți 
de noroi peste care se târau pâcle dese de ceaţă, în timp ce 
negura 

— 156 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

-9- 

opacă a cerului începea să se transforme în apă, care cădea în 
cas- 

cadă peste solul mocirlos. Nu se zărea nici la o sută de paşi. 


— Kav-ger! chema o voce în ceaţă. 

Aproape pierdută în depărtare, vocea aceasta care venea de pe 
malul celălalt al râului ajungea la Kav-ger ca un tânguit jalnic. 
Asta îl făcu să grăbească pasul şi să se apropie de râu. Dureros 
spectacol! Pe ţărmul celălalt, despărțiți de el prin apele repezi 
ale 

râului, pe care distrugerea podeţului le făcea de netrecut, se 
târau 

vreo sută de oameni. Oameni? Spectre mai de grabă! De îndată 
ce îl zăriră pe cel care întrupa toate speranţele lor, se ridicară 
toţi 

deodată şi întinseră spre el braţe rugătoare. 

— Kav-ger!... Kav-ger! 

Cel căruia îi cereau ei astfel ajutorul fu cutremurat, din cap 
până în picioare, de milă. Ce catastrofă se abătuse oare asupra 
Liberiei, pentru ca locuitorii ei să fi ajuns într-un aşa hal? 
Făcând un semn de încurajare spre nefericiţii aceia, Kav-gerul 
plecă după ajutoare. în mai puţin de o oră, Halg, Hartlepool şi 
Caroly aruncară din nou puntea peste râu şi Kav-gerul trecu pe 
malul opus, unde fu înconjurat imediat de chipuri îndurerate şi 
înspăimântate. 

Mişcat până la lacrimi, Kav-gerul asculta, privea. îi povesteau 
nenorocirile abătute asupra lor. îi explicau bolile de care 
sufereau, 

îl implorau pentru viaţa fiinţelor dragi, soţii sau copii care ago- 
nizau în Liberia. 

Kav-gerul îi asculta cu răbdare şi atenţie pe fiecare în parte, 
căci ştia că cel mai bun remediu în nenorocire este bunătatea 
com- 

pătimitoare, apoi le vorbi tuturor, rugându-i să se ducă imediat 
pe la casele lor, deoarece avea să-i viziteze pe toţi, fără să uite 
pe nimeni. Fu ascultat imediat. Supuşi ca nişte copilaşi, neferi- 
ciţii porniră înapoi spre tabără. 

încurajându-i cu vorba şi fapta, găsind pentru fiecare cuvân- 
tul potrivit, Kav-gerul îi întovărăşi şi pătrunse cu ei în tabără! Ce 
schimbare. Ce dezordine, ce neglijenţă! Fusese de ajuns un an 
pen- 

tru a transforma în ruină construcţiile acelea fragile. Unele 
păreau 

— 157 — 


JULES VERNE 

neocupate. In orice caz, majoritatea erau încuiate şi, în afară de 
gunoiul din jur, nimic nu arăta că fuseseră locuite vreodată. Cu 
toate acestea, în pragul uşilor apăreau ici şi colo colonişti cu 
feţe 

întunecate, năpădite de disperare şi descurajare. 

Kav-gerul se apucă imediat de lucru. Ce viaţă începu pentru el 
din ziua aceea! Pe orice vreme, pleca din zori de la Bourg-Neuf 
spre 

Liberia, unde, până noaptea târziu, colinda din casă în casă, 
împărțind, 

o dată cu îngrijirile medicale, şi cuvinte de mângâiere, şi 
speranţă. 

Cu toate ravagiile pe care le făcea moartea, numărul emi- 
granţilor nu descreştea. Pe măsură ce unii mureau, soseau alţii 
care umpleau golurile. Soseau necontenit, într-o stare de 
istovire 

cu atât mai accentuată, cu cât aceştia rezistaseră mai mult. 
Oricât i-ar fi fost de mare ştiinţa şi devotamentul, Kav-gerul 

nu putea domina fatalitatea lucrurilor; zadarnic lupta corp la 
corp 

cu moartea lacomă, căci victimele se înmulţeau în fiecare zi. 
într-o dimineaţă, tocmai când sosise în tabără, fu chemat la 
căpătâiul unei matahale informe, care horcăia. Masa aceasta 
enor- 

mă era un om, pe care soarta îl catalogase sub numele de Fritz 
Gross pe nesfârşita listă a trecătorilor pe pământ! 

Cu un sfert de oră mai înainte, ieşind în frigul de afară, mu- 
zicantul se prăbuşise ca trăznit. Zece inşi abia îl putuseră târî 
până 

în colţul în care agoniza. După chipul lui vânăt, după respiraţia 
scurtă şi greoaie, Kav-gerul diagnostică o congestie pulmonară, 
şi o sumară examinare îl convinse că orice îngrijire medicală era 
de prisos pentru organismul acela distrus de alcool. 

Şi nu se înşelase. După scurt timp, Fritz Gross sucombă. Cor- 
pul lui enorm se răci treptat, cuprins de răceala veşnică. 
Kav-gerul fu izbit însă de o ciudăţenie. Probabil că o clipă de 
luciditate redase bolnavului, într-o străfulgerare, conştiinţa 
geniu- 

lui său, care avea să dispară o dată cu el, şi îl făcuse, poate, să- 


şi 

dea seama de felul cum şi-l irosise. înainte de a-şi da ultima 
suflare, 

se gândise să-şi ia adio de la singurul lucru pe care îl iubise pe 
pământ. îşi căutase bâjbâind vioara, ca să poată strânge în 
braţe 

în clipa supremei plecări instrumentul minunat. 

— 158 — 

JULES VERNE 

Kav-gerul luă în mână vioara aceasta din care ieşiseră atâtea 
cântece dumnezeieşti şi rămasă fără stăpân. înapoiat la Bourg- 
Neuf, 

se îndreptă spre casa ocupată de Hartlepool şi de cei doi muşi. 
Deschise uşa şi îi întinse vioara lui Sand. 

— îţi făgăduisem o vioară, copilul meu, zise el. Uite-o. 
îmbujorat de bucurie, Sand luă cu mâini tremurânde instru- 
mentul atât de dorit. 

— Şi este o vioară care se pricepe la muzică! adăugă Kav-gerul. 
E vioara lui Fritz Gross. 

— Dar atunci... bâlbâi Sand... Domnul Gross... vrea... 

— A murit, spuse simplu Kav-gerul. 

— Un beţiv mai puţin, declară cu răceală Hartlepool. 

Acesta fu discursul funebru pentru Fritz Gross. 

Peste câteva zile muri şi Lazare Ceroni, lucru care îl interesa 
ceva mai direct pe Kav-ger, căci în felul acesta realizarea visu- 
lui lui Halg era mult mai uşoară. Tullia nu-l chemă în ajutor 
decât 

când orice intervenţie era de prisos. în ignoranta ei, ea lăsase 
boala 

să se dezvolte nestingherită, fără să se îngrijoreze mai mult ca 
de 

obicei. Când află că omul căruia ea îi sacrificase totul era ireme- 
diabil pierdut, rămase ca lovită de trăsnet. 

Când totul se sfârşi, după ce mortul fu îngropat, Kav-gerul se 
ocupă de Tullia. Sărmana femeie părea pe altă lume. Atâta amar 
de ani de suferinţe pe care îi trăise numai în dragostea pentru 
cel 

care tocmai o părăsise! Voința care o susţinuse era frântă şi, 
scâr- 

bită de viaţă, Tullia nu mai era în stare să lupte pentru ea. 


Kav-gerul o luă cu el la Bourg-Neuf, alături de Graziella. Sin- 
gurul leac în stare de a vindeca inima aceasta sfâşiată de durere 
era numai iubirea de mamă. 

Asta însemna ruina planurilor lui Sirk. Lazare Ceroni mort, 
Graziella şi Tullia stabilite definitiv la Bourg-Neuf, nu mai putea 
avea nici o speranţă. Dacă Kav-gerul ar fi cunoscut gândurile 
săl- 

batice care se învârtejeau în capul lui Sirk, poate că s-ar fi îngro- 
zit cu tot curajul lui. 

xv. sânge! 

Defilarea celor care reveneau în Liberia ţinu multă vreme. 
Soseau zilnic, şi asta tot timpul cât dură iarna. Insula Hoste 
semă- 

na un rezervor inepuizabil, părând că înapoiază mult mai mulţi 
nefericiţi decât primise. Pe la începutul lui iulie, exodul ajunse 
la apogeu, apoi descrescu din zi în zi, pentru a înceta definitiv în 
ziua de 29 septembrie. 

în ziua aceea fu văzut un emigrant care, coborînd de pe culmi, 
se târî cu greu până la tabără. Pe jumătate gol, slab ca un 
schelet, 

era într-un hal de plâns. Se prăbuşi în faţa primelor case. 
întâmplarea era destul de obişnuită ca să mişte pe cineva. 
Nefericitul fu ridicat, i se dădu ceva întăritor şi apoi fu lăsat în 
plata Domnului. 

Din clipa aceea, exodul încetă definitiv. Ce deducţii se puteau 
trage de aici? Că cei care nu mai dădeau nici un semn de viaţă 
aveau o soartă mai bună sau că erau morţi? 

Se înapoiaseră pe țărm mai bine de şapte sute cincizeci de 
colonişti, majoritatea în ultimul grad de degradare fizică. Cu 
toate 

acestea, pentru rezerva de alimente a coloniei gurile de hrănit 
erau 

încă tot prea numeroase. Când Beauval se hotărâse să 
reglementeze 

distribuirea alimentelor, măsură destul de tardivă, de altfel, nu 
putea prevedea că numărul supuşilor lui va creşte în aşa 
proporții, 

iar când îşi dădu seama de greşeala săvârşită şi vm s-o repare, 
— 161 — 

JULES VERNE 


era prea târziu. Faptul era deja consumat. In ziua de 25 septem- 
brie fură distribuiţi ultimii biscuiţi, şi mulţimea văzu cu groază 
spectrul foamei înălțându-se ameninţător în faţa ei. 

Prima ei victimă fu Blaker. Muri după trei zile, în chinuri 
groaznice, cu toate îngrijirile Kav-gerului, care fusese anunţat 
prea 

târziu. 

Din ce trăiră coloniştii în zilele următoare? Cine ar putea spune? 
Unii avuseseră prevederea de a economisi ceva alimente. Dar 
ceilalţi? 

Kav-gerul nu mai ştia unde-i este capul. La bolnavii pe care îi 
avea de îngrijit se adăuga acum numărul tot mai mare al 
înfome- 

taţilor. Era înconjurat de chipuri spectrale, era asurzit de un tân- 
guit groaznic de rugăminţi şi blesteme. Făcu tot ce era 
omeneşte 

posibil. împărţi cu generozitate proviziile lui personale, uitând că 
primejdia de care voia să scape pe alţii îl ameninţa şi pe el. 

Şi asta nu putea întârzia mult. Peştele sărat, vânatul afumat, 
legumele uscate, totul se împuţina cu repeziciune. Dacă situaţia 
se mai prelungea astfel încă o lună, toată lumea avea să moară 
de foame. 

La propunerea lui Harry Rhodes, fu examinată cu seriozitate su- 
gestia de a se împărţi emigranților cele patruzeci şi opt de arme 
ascunse de Hartlepool. Poate că în felul acesta s-ar fi putut 
procu- 

ra ceva vânat. Propunerea fu însă respinsă. larna, vânatul era 
foarte 

rar şi nu s-ar fi ajuns la un rezultat apreciabil, deoarece vânătorii 
experimentați erau puţini. Pe de altă parte, armele acestea ar fi 
putut 

crea grave primejdii. Nu era greu de ghicit că mulţimea îşi 
pierdea 

pe zi ce trecea calmul. Coloniştii nu mai îşi ascundeau ura pe 
care 

o simțeau unii pentru alţii. Se învinovăţeau reciproc de starea 
actua- 

lă de lucruri, fiecare punând răspunderea în spinarea vecinului 
său. 


Exista însă un om pe care toată lumea îl blestema la unison, 

iar omul acesta era Ferdinand Beauval, care avusese 
imprudenţa 

de a-şi asuma misiunea grea de conducător al semenilor săi. 

Era încă tolerat. Rămasă de capul ei, mulţimea, vârtej confuz 

de voințe care se neutralizau, nu era în stare să-i reacționeze. 
Inerţia 

ei o făcea extrem de răbdătoare şi, oricare îi erau suferinţele, nu 
— 162 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

îndrăznea să se atingă de şef, cuprinsă de o spaimă religioasă în 
faţa prestigiului lui, pe care totuşi ea singură i-l crease. Şi poate 
că, în cele din urmă, nici unul dintre colonişti nu şi-ar fi mani- 
festat mânia decât prin conciliabule misterioase şi ameninţări 
pla- 

tonice în surdină dacă nu s-ar fi găsit printre ei unul care să-i 
aţâţe 

să treacă la fapte 

Lewis Dorik nu considera de disprețuit aparenţa aceasta de 
autoritate şi poate că, la urma urmei, avea dreptate. Nu există o 
expresie populară - vulgară, dar expresivă şi pitorească - care 
prin 

învârteală exprimă, în felul ei, toate avantajele decurgând din 
politică? E lucru ştiut că până şi în cea mai mizerabilă societate 
omenească fruntaşii se bucură de oarecare avantaje. Avantajele 
acestea voia Dorick să şi le asigure pentru el şi tovarăşii lui. 
Răbdase cu greu până atunci situaţia aceasta de a se vedea sub 
„autoritatea" rivalului său. Acum, socotind că ocazia era favo- 
rabilă, întreprinsese o campanie pe care nemulţumirea 
obştească 

o sortea unui succes desăvârşit. Oameni capabili să judece 
imparţial erau foarte puţin numeroşi, iar subiectele de violenţă 
critică abundau. Dorick profită de situaţie şi critică tot ce era sau 
nu era vrednic de criticat. Poate totuşi că ar fi fost foarte 
încurcat 

dacă l-ar fi întrebat cineva ce ar fi făcut în locul adversarului 
său. 

Cum însă nimeni nu-i puse întrebarea aceasta indiscretă, 


încurcătura 

în speţă îi fu cruţată. 

Beauval observă din timp manevrele rivalului său. De la fe- 
reastra clădirii pe care o botezase cu numele pompos de „Pala- 
tul guvernamental", el privea deseori, gânditor, mulţimea care 
for- 

fotea încoace şi încolo, din zi în zi mai numeroasă, pe măsură ce 
vremea se încălzea. Din privirile piezişe ce i se aruncau, din 
pum- 

nii care se ridicau ameninţători spre el uneori, îşi dădea seama 
că 

Dorick câştiga mereu teren, şi, foarte puţin dispus să se dea 
bătut, 

făcea de acum planuri de apărare. 

Fireşte, nu putea tăgădui starea nenorocită în care se afla 
colonia, 

dar el dădea vina pe împrejurări, mai ales pe climă. 
Imperturbabila 

— 163 — 

JULES VERNE 

lui încredere în el însuşi rămânea aceeaşi. La naiba, dacă nu 
făcuse 

nimic, cauza era că nu se putea face nimic, şi nimeni altul n-ar 
fi putut face mai mult! 

încăpăţânarea aceasta a lui Beauval nu se datora numai unui 
sentiment de mândrie. Nu-şi mai făcea acum iluzii asupra pres- 
tigiului pe care îl dă o asemenea demnitate. Se mai gândea şi la 
importanta rezervă de alimente pe care reuşise să o pună de-o 
parte, 

şi la care ar fi fost nevoit să renunţe dacă nu mai era el şeful. 
Astfel că lupta mai mult pentru a-şi apăra viaţa decât pentru 
a-şi păstra funcţia. Avu abilitatea de a nu contesta nici una din- 
tre cauzele de nemulţumire enumerate de Dorick. Pe terenul 
aces- 

ta ar fi fost învins dinainte. Dimpotrivă, protestă mai cu violenţă 
decât oricare. 

De exemplu, cei doi adversari nu erau de aceeaşi părere asupra 
soluţiilor de adoptat pentru remedierea situaţiei. în timp ce 
Dorick 

preconiza o schimbare de conducere, Beauval cerea unire şi 


arun- 
ca în spinarea altora răspunderea de nenorocirile care se 
abătuseră 

asupra coloniei. 

Şi cine erau, după el, răspunzători de nenorocirile acestea? 
Nimeni alţii decât emigranții care nu fuseseră nevoiţi să se refu- 
gieze în tabără în cursul iernii. Raționamentul lui Beauval era 
simplu. De vreme ce nu veniseră, însemna că reuşiseră. Aveau, 
prin urmare, alimente, pe care ei, înfometaţii, erau în drept să 
le confisce. 

Aţâţările acestea găsiră ecou în gloata aceea disperată, şi su- 
gestiile lui Beauval fură puse în practică aproape imediat. în ziua 
de 15 octombrie, o adevărată armată, de mai bine de două sute 
de oameni, plecă să cucerească pâine, sub comanda fraţilor 
Moore. 

Hoarda aceasta colindă insula timp de cinci zile, în toate direc- 
tiile. Rezultatul se văzu imediat: victimele acestei neprevăzute 
ca- 

tastrofe soseau una după alta la guvernator pentru a-i cere să 
facă 

dreptate. Acesta îi alunga însă cu asprime, reproşându-le egois- 
mul lor ruşinos. Cum îi lăsase inima ca ei să se ghiftuiască cu 

— 164 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

bunătăţi, în timp ce tovarăşii lor mureau de foame? Aiuriţi, 
neferi- 

ciţii băteau în retragere, iar Beauval triumfa. Rezultatele dove- 
deau că pista indicată de el era bună. Nu se înşelase. Aşa cum 
afirmase el într-o doară, cei care nu se retrăsaseră în tabără în 
cursul iernii trăiseră în belşug. 

Acum, situaţia lor era la fel cu a celorlalţi. Truda lor se dovedise 
fără folos, tot ce reuşiseră să încropească fusese distrus, făcut 
una 

cu pământul. 

Cu toate acestea, prada jefuitorilor era foarte neînsemnată. Cei 
pe care ei îi invidiau abia de reuşiseră, prin truda lor, să-şi asi- 
gure existenţa, fără să devină, aşa, dintr-o dată, bogaţi. Astfel 
că 

nu găsiseră aproape nimic în fermele acestea modeste. 


Din cauza aceasta, şi deziluzia celor care colindau insula fu 
mare, 

şi şi-o manifestau adeseori prin acte de adevărată sălbăticie. 
Mulţi dintre colonişti fură puşi la chinuri pentru a destăinui 
ascunzătoarea în care ţineau alimentele imaginare. Aceleaşi 
cauze 

produceau aceleaşi efecte, insula Hoste îşi avea, ca şi Franţa, 
re- 

voluţia ei. 

A cincea zi, hoarda de jefuitori ajunse la locul ocupat de fami- 
lia Riviere şi celelalte trei familii vecine, la care se gândiseră tot 
timpul, sperând o pradă mai bogată de la fermele acestea, pe 
care 

toţi le ştiau prospere. 

îi aştepta o decepţie. 

Aşezate una lângă alta, cele patru ferme, construite pe laturile 
unui patrulater întins, formau împreună un fel de cetăţuie, şi 
încă 

una inexpugnabilă, deoarece apărătorii ei erau singurii dintre 
colonişti care posedau arme. Atacatorii fură primiţi cu focuri de 
puşcă şi avură, de la prima salvă, şapte oameni ucişi sau răniţi. 
Ceilalţi nu mai statură pe gânduri şi o rupseră la fugă. 
întâmplarea aceasta îi linişti imediat pe bandiți. Porniră în grabă 
spre Liberia, unde ajunseră pe înserat, anunţaţi de departe de 
vacar- 

mul furios al sutelor de guri care înjurau şi blestemau cu furie pe 
toate tonurile. Cuvântul „Trădare!... Trădare!" era laitmotivul 
aces- 

tui concert groaznic. 

— 165 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Trădare!... Cei care rămăseseră în Liberia fură cuprinşi de 
spaimă, şi mai mult decât oricine, Beauval. Presimţea că se 
întâm- 

plase o nenorocire, de care el avea să fie făcut răspunzător. Ast- 
fel că, fără să ştie exact ce primejdie îl ameninţa, fugi şi se ba- 
ricadă în „palatul" lui. 

Nici nu terminase bine operaţia aceasta, că zgomotosul corte- 
giu şi ajunsese la uşa „palatului“, unde se opri pe loc. Ce voiau 


de la el? Ce era cu răniții şi cu morţii aceia pe care îi întindeau 
jos în faţa locuinţei lui? Ce însemnau toate astea? 

în timp ce Beauval se silea să pătrundă misterul acesta se pro- 
ducea o altă dramă, care avea să semene deznădejdea printre 
locuitorii Bourg-Neuf-ului şi să-l lovească pe Kav-ger drept în 
inimă. 

Cuprins totuşi de o nelinişte nelămurită, ieşise în seara aceea 
la plimbare pe malul râului, însoţit de tovarăşii lui obişnuiţi, 
Harry Rhodes, Hartlepool, Halg şi Caroly. Cum malul stâng era 
cu câţiva metri mai înalt decât cel drept, dacă ar fi fost ziuă, ar 
fi putut vedea de acolo Liberia. Acum însă tabăra era cufundată 
în întuneric. 

Cei cinci bărbaţi se opriseră pe mal, contemplând gâditori ori- 
zontul vag iluminat în direcţia Liberiei, când auziră o voce 
venind 

din spre malul celălalt. 

— Kav-ger! striga cineva gâfâind, ca şi cum ar fi venit până 
acolo în cea mai mare goană. 

— Prezent!... răspunse Kav-gerul. 

O umbră trecu podul şi se apropia de grup. Era Sirdey, fostul 
bucătar al Jonathan-vXm. 

— Este nevoie de dumneavoastră acolo, spuse el, adresân- 
du-se Kav-gerului. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă acesta neliniştit. 

— Dezastru: morţi şi răniți... 

— Răniţi?... Morţi?... Ce înseamnă asta? 

— S-au dus o ceată, la Riviere... Se pare că cei de acolo aveau 
puşti... Şi gata nenorocirea! 

— 167 — 

JULES VERNE 

— Nefericiţii!... 

— Rezultatul: trei morţi şi patru răniţi. Morţii nu mai au nevoie 
de nimic, dar poate că răniții... 

— Haidem, întrerupse Kav-gerul, pornind imediat, în timp ce 
Halg alerga să aducă trusa cu instrumentele chirurgicale. 

Pe drum, Kav-gerul încercă, să afle amănunte, dar Sirdey nu 
ştia nimic altceva decât cele spuse mai înainte. El nu luase parte 
la expediţie şi nu ştia ce se petrecuse decât din auzite. Venise la 
Kav-ger din proprie iniţiativă, fără să fi fost trimis de nimeni. 

— Bine ai făcut, aprobă acesta. 


Caroly, Hartlepool şi Halg îi însoțeau. După vreo două sute 

de metri, Kav-gerul întoarse capul şi-l zări pe Halg traversând în 
fugă podeţul, cu trusa în mână. îşi continuă deci drumul cu 
aceeaşi 

grabă, când un strigăt îl făcu să se oprească pe loc. Părea că 
este 

vocea lui Halg!... Cuprins de o presimţire groaznică, Kav-gerul 
porni în goană înapoi, atât de turburat, că nu se mai sinchisi de 
Sirdey, care îşi continuă drumul spre Liberia, nici nu observă o 
umbră care, după ce făcuse un ocol măricel, gonea cu repeziciu- 
ne în aceeaşi direcţie. 

Oricât de repede alerga Kav-gerul, Zoi i-o luase înainte, dis- 
părând în întuneric. După câteva clipe se auziră lătrăturile lui 
tân- 

guitoare, urmate apoi de un mârâit furios care se stingea din ce 
în ce mai mult în depărtare, ca şi cum animalul s-ar fi luat pe 
urmele cuiva. 

După puţin timp, alt strigăt de agonie sfâşie tăcerea nopţii. 
Strigătul acesta însă Kav-gerul nu-l mai auzi. Ajunsese în locul 
unde se auzise primul strigăt, şi aci dăduse peste Halg, lungit 
jos 

într-un lac de sânge, cu un cuţit înfipt până în prăsele între 
umeri. 

Caroly, sosit din urmă, se aruncă deznădăjduit asupra corpu- 
lui fiului său. Kav-gerul îl dădu la o parte cu asprime. Nu era 
timp 

de văicăreli. Luă trusa căzută jos şi îngenuchie lângă rănit, 
sfâşiindu-i bluza de sus şi până jos. Apoi, cu cele mai mari pre- 
cauţiuni, trase arma ucigătoare afară din rană şi o examina cu 
— 168 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

atenţie. Era groaznică. Lama cuţitului, pătrunzând între 
omoplaţi, 

străbătuse pieptul aproape dintr-o parte în alta, perforând 
plămânul. 

Livid, cu ochii închişi, Halg abia respira, în timp ce o spumă 
sângerândă i se scurgea printre buze. 


în câteva clipe, Kav-gerul îi făcu un pansament provizoriu, 

apoi, la un semn al lui, Caroly, Hartlepool şi Harry Rhodes se 
apropiara pentru a lua în primire rănitul. 

Abia acum auzi Kav-gerul lătrăturile lui Zoi. Cu siguranţă că 
animalul găsise ceva. 

Pornind în direcţia de unde venea zgomotul, Kav-gerul rămase 
înmărmurit în faţa unui spectacol groaznic. întins jos, într-un lac 
de sânge, zăcea un corp cu beregata sfâşiată de o rană 
înspăimân- 

tătoare. Din arterele retezate, sângele ţâşnea în valuri. Rana nu 
era produsă de o armă. Era opera lui Zoi, care, turbat de furie, o 
lărgea mereu cu colții. 

Kav-gerul alungă câinele şi îngenunchie în balta de sânge din 
jurul omului. îl recunoscu: era Sirk. Orice ajutor era de prisos; 
omul era mort. 

Drama era uşor de reconstituit. Urmându-l pe Sirdey, complice 
poate şi el la crima plănuită, Sirk se năpustise asupra lui Halg şi 
îl asasinase pe la spate. Apoi, în timp ce Kav-gerul şi tovarăşii 
săi se ocupau de rănit, Zoi se repezise pe urmele vinovatului, a 
cărui crimă fu pedepsită astfel aproape imediat după săvârşire. 
Drama aceasta fulgerătoare se desfăşurase în mai puţin de cinci 
minute. Cei doi actori zăceau la pământ, unul mort, altul 
muribund. 

Gândul Kav-gerului se îndreptă din nou spre Halg. Grupul for- 
mat de cei trei bărbaţi care duceau pe braţe corpul inert al 
tânăru- 

lui indian începea să dispară în noapte. Kav-gerul suspină 
adânc. 

Copilul acela însemna tot ceea ce iubea el pe pământ. O dată cu 
el dispărea şi cea mai puternică, poate unica lui rațiune de a 
trăi. 

xvi. un sef 

9 

Când Halg, tot leşinat, fu aşezat în pat, Kav-gerul îi schimbă 
pansamentul cu altul mai bun. Pleoapele rănitului tremurară, 
buzele 

începură să i se mişte, în obrajii palizi i se urcă puţină roşeaţă şi 
trecu din starea de leşin în cea de somn. 

Avea să scape de groaznica lui rană? Ştiinţa omenească nu 
putea 


da un răspuns afirmativ. Situaţia era gravă, dar nu absolut 
dispe- 

rată, şi nu era chiar imposibil ca rana din plămân să se 
cicatrizeze. 

După ce îi dădu toate îngrijirile pe care i le dictară dragostea 

şi experienţa lui, Kav-gerul recomandă pentru Halg o linişte 
desăvârşită şi să nu fie mişcat, apoi porni grăbit spre Liberia, 
unde 

poate mai aveau nevoie de el şi alţii. 

în douăzeci de minute fu în tabără. Trecând repede printre case- 
le cufundate în întuneric, se îndreptă spre locul viran din faţa 
„palatului" guvernatorului, când o privelişte ciudată şi cu un 
pitoresc dintre cele mai interesante îl făcu să se oprească o 
clipă. 

Luminată de un cerc de torţe fumegânde, întreaga populaţie 

a Liberiei se strânsese acolo, împărţită în trei grupuri distincte. 
Cel mai numeros se afla chiar în dreptul Kav-gerului. Compus 
numai din femei şi copii, grupul acesta era tăcut, privind la cele- 
lalte două. Dintre acestea, unul luase poziţie de atac în faţa 
„palatului" guvernatorului, în timp ce celălalt părea că vrea să-i 
facă faţă. 

— 170 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Sirdey nu minţise. In mica piaţă din faţa „palatului" zăceau 
întinse pe pământ şapte corpuri. Răniţi sau morţi? De la 
depărtarea 

aceea, Kav-gerul nu putea şti încă nimic precis, lumina răspân- 
dită de torţe fiind insuficientă. 

Socotind după atitudine, cele două grupuri rnai puţin nume- 
roase erau animate de sentimente foarte războinice. Cu toate 
aces- 

tea, de o parte şi de alta a corpurilor lungite pe pământ părea să 
existe un fel de zonă neutră pe care nici unul, nici altul dintre 
adversari nu îndrăzneau să o treacă. Cei care, după toate proba- 
bilităţile, păreau să fie atacatorii, nu schiţau nici cel mai mic 
gest 

de atac, astfel că apărătorii lui Beauval nu aveau ocazia să-şi 
arate 

curajul. Bătălia nu începuse încă. Cele două grupuri erau încă 


în perioada premergătoare încăierării, cea a discuţiilor mai mult 
sau mai puţin violente. în loc de gloanţe, schimbau cuvinte, care 
deveneau din ce în ce mai violente. Până la încăierare nu mai 
era decât un pas. 

Când Kav-gerul pătrunse în cercul de lumină, se făcu o linişte 
adâncă. Fără să dea vreo atenţie celor din juru-i, acesta se duse 
drept spre corpurile întinse jos şi se plecă asupra unuia dintre 
ele, 

apoi asupra altuia, sfâşiind hainele celor care aveau nevoie de 
un 

pansament grabnic. Spusele lui Sirdey se dovediră exacte. Erau, 
într-adevăr, trei morţi şi patru răniţi. 

Când termină, Kav-gerul aruncă o privire în jurul lui, şi, cu 

toată tristeţea sa, nu-şi putu stăpâni un zâmbet, văzându-se 
încon- 

jurat de sute de chipuri care exprimau cea mai respectuoasă şi 
mai 

copilărească curiozitate. Cei cu torţele se apropiaseră pentru a-i 
lumina pacienţii. Imitându-i, cele trei grupuri se contopiseră 
trep- 

tat, treptat într-unui singur, care îl înconjura în cea mai adâncă 
tăcere. 

Kav-gerul ceru să i se vină în ajutor şi, cum nimeni nu 

binevoia să se urnească din loc, fu nevoit să cheme pe nume pe 
câţiva dintre ei. 

în câteva minute, morții şi răniții fură ridicaţi şi transportaţi 

în locuinţele lor, sub supravegherea Kav-gerului care, între timp, 
— 171 — 

JULES VERNE 

căuta să afle cauzele masacrului. Era astfel informat de intrarea 
în scenă a lui Lewis Dorick, de starea de încordare dintre 
mulţime 

şi Ferdinand Beauval, cât şi de tertipul imaginat de aceasta pen- 
tru a ieşi din încurcătură; expediţia în scop de jafîn interiorul in- 
sulei, al cărei rezultat dezastruos Kavgerul îl putea constata de 
visu. 

Sentimentul acela de amărăciune şi ruşine care urmează după 
eşuarea unei acţiuni oarecare nu le era necunoscut oamenilor 
aces- 

tora, căci îl mai încercaseră şi alteori. înainte de a fi aruncaţi de 


soartă pe insula Hoste, făcuseră parte din proletarii celor două 
lumi, 

şi nu odată fuseseră în situaţia de a-şi apăra ceea ce credeau ei 
drepturile lor, cu mijloace foarte puţin paşnice. învingători une- 
ori, este adevărat, mult mai deseori învinşi, încercaseră acelaşi 
sentiment de amărăciune şi revoltă. 

înapoierea lor se asemăna acum cu ultimul act al unei greve 
sfârşite prost. Starea sufletească era aceeaşi. Se credeau traşi 
pe 

sfoară şi turbau de furia propriei lor prostii. Unde erau şefii, 
Beau- 

val, Dorick?... La dracu'! O şterseseră! 

Aşa a fost de când lumea. Vulpile şi corbii nu sunt numai 
subiecte de fabulă. 

Beauval era răspunzător de toate cele întâmplate. După ei, cel 
puţin. Şi înțelegeau să-i ceară socoteală. Aici însă se loviseră de 
partizanii acestuia, şi scandalul începea să se contureze. Nu 
erau 

deocamdată decât la înjurături, dar încăierarea plutea în aer. 
Când Kav-gerul străbătu din nou piaţa pentru a se înapoia la 
Bourg Neuf, aceasta era pustie. Cu obişnuita ei mobilitate, mul- 
ţimea, gata totdeauna să se înflăcăreze brusc, se domolise la fel 
de repede. Casele erau întunecate şi tăcute. Toată lumea 
dormea. 

Pe drum, Kav-gerul se gândea la cele ce aflase. Când auzise 
numele de Dorick şi Beauval, se mulţumise să ridice indiferent 
din umeri; dar expediţia în interiorul insulei merita ceva mai 
multă 

atenţie. Jafurile, actele acelea de barbarie erau de cel mai prost 
augur. Colonia, destul de conpromisă şi aşa, era pierdută fără 
scă- 

pare dacă emigranții intrau în luptă pe faţă unii împotriva altora. 
— 172 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Ce se alegea acum, în contact cu faptele, de teoriile pe care 

îşi clădise viaţa generosul iluminat? Rezultatul îl vedea cu ochii 
lui, sigur, tangibil, de netăgăduit. Lăsaţi de capul lor, oamenii 
aceştia se dovedeau incapabili să trăiască şi erau ameninţaţi să 
moară de foame, turmă proastă care nu-şi putea găsi teren de 


păşune dacă nu avea un păstor care să o conducă. Cât despre 
ți- 

nuta lor morală, aceasta nu întrecea cu nimic simţul lor practic. 
Belşugul, mediocritatea, mizeria, arşița soarelui şi pişcăturile 
gerului fuseseră tot atâtea pretexte pentru ieşirea la suprafaţă a 
mulţimii de tare sufleteşti. Nerecunoştinţa şi egoism, abuzuri de 
putere şi laşităţi, neprevedere şi lenevie, iată de ce erau în stare 
majoritatea acestor oameni, al căror interes, în lipsă de alt scop 
mai nobil, ar fi fost tocmai concentrarea unei singure voințe într- 
e) 

mie de creiere. Şi acum, iată-i că ajungeau şi mai rău decât 
oricând, 

în optsprezece luni aventura se şi încheiase, ca şi cum natura ar 
fi regretat ceea ce făcuse, şi-ar fi recunoscut greşeala. Moartea 
lovea în dreapta şi în stânga, fără cruţare. Dispăreau unul după 
altul, reclamaţi rând pe rând de pe pământul în care totul se 
trans- 

formă şi care, continuând ciclul etern, producea alte făpturi, vai! 
din nefericire prea asemănătoare cu ei! 

Şi, ca şi cum ar fi socotit că secera morţii nu-i îndeplinea cu 
destulă repeziciune opera, o ajutau cu propriile lor mâini. Colo, 
de unde plecase Kav-gerul, morţi şi răniţi. Aici, pe unde trecea, 
cadavrul lui Sirk. La Bourg Neuf, pieptul înjunghiat al unui copil. 
Peste tot, sânge.!... 

înainte de a se duce la culcare, Kav-gerul îl examina pe Halg. 
Starea rănitului era staţionară: nici mai bună, nici mai rea. O 
hemoragie bruscă era încă de temut, şi primejdia aceasta avea 
să 

continue a fi amenințătoare timp de câteva zile. 

Rupt de oboseală, a doua zi se deşteptă târziu. Soarele era sus 
când ieşi din casă. Ceaţa se împrăştiase, timpul era trumos. 
Kav- 

gerul porni la drum spre Liberia, ca de obicei, grăbind cât mai 
mult pasul, spre a recâştiga timpul pierdut. 

— 173 — 

JULES VERNE 

La podeţ se lovi însă de o barieră alcătuită din absolut toată 
populaţia masculină a Bourg-Neuf-ului, afară de Halg şi Caroly. 
Erau cincisprezece bărbaţi şi, lucru neobişnuit, înarmaţi cu puşti 
care păreau îndreptate spre el. Nu erau soldaţi, dar atitudinea 


lor 

avea ceva milităresc în ea. Calmi, stăteau toţi cu arma la picior, 
ca în aşteptarea ordinelor unui şef. 

Harry Rhodes, aflat la câţiva paşi înaintea lor, făcu semn Kav- 
gerului să se oprească; acesta se opri pe loc, privind mica trupă 
cu un aer uimit. 

— Kav-ger, spuse Harry Rhodes cu oarecare solemnitate, de 
mult timp vă implor să veniţi în ajutorul nefericitei populaţii a 
insulei Hoste, primind să fiţi şeful ei. îmi reînnoiesc rugămintea 
pentru ultima oară. 

Kav-gerul nu răspunsese nimic. închise ochii, ca şi cum ar fi 
vrut să vadă mai bine în sufletul lui. Harry Rhodes continuă: 

— Ultimele evenimente trebuie să vă fi dat de gândit. Noi, în 
orice caz, am luat o hotărâre. Azi noapte am adus din ascunză- 
toare armele acestea, pe care le-am distribuit camarazilor 
noştri. 

Suntem înarmaţi acum şi ne putem impune, prin urmare, voinţa 
cu uşurinţă. Lucrurile au ajuns la un punct în care orice şovăială 
din partea noastră ar fi o adevărată crimă. Trebuie să acţionăm. 
Dacă stăruiţi în acest refuz, am hotărât să iau comanda acestor 
oameni. Din păcate, nu am nici influenţa, nici autoritatea de 
care 

aţi dat dovadă. N-o să fiu ascultat şi o să curgă sânge. Pe dum- 
neavoastră, dimpotrivă, vă vor asculta fără crâcnire. Hotărâţi! 
— Ce s-a mai întâmplat? întrebă Kav-gerul, cu calmul lui 
obişnuit. 

— Asta, răspunse Harry Rhodes, arătând cu mâna spre casa 

în care agoniza Halg. 

Kav-gerul tresări. 

— Şi încă ceva, adăugă Harry Rhodes, pornind cu el spre ţăr- 
mul râului, unde, dintr-un loc mai înalt, putură vedea Liberia şi 
câmpia mlăştinoasă care se întindea înjur cât vedeau cu ochii. 
— 174 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Tabăra se deşteptase dis-de-dimineaţă şi părea cuprinsă de o 
înfrigurare neobişnuită. Emigranţii voiau să termine treaba înce- 
pută în ajun, procedând la funeraliile solemne ale celor trei 
morţi. 

Perspectiva acestei ceremonii animase toată lumea. Pentru 


cama- 
razii victimelor, era vorba de o manifestaţie; pentru partizanii lui 
Beauval, de o primejdie; pentru ceilalţi, de un spectacol. 

Toţi coloniştii, cu excepţia lui Beauval, formară deci cortegiul 
funebru, care nu neglija să treacă prin faţa casei guvernatorului, 
nici să se oprească câtva timp în piaţă, lucru de care profită 
Lewis 

Dorick pentru a ţine o cuvântare violentă. Cortegiul pomi apoi 
din nou. 

La morminte, Lewis Dorick luă din nou cuvântul şi pronunţă 
pentru a suta oară un rechizitoriu culminant împotriva adminis- 
traţiei coloniei. După el, cauza tuturor nenorocirilor nu era decât 
neprevederea, incapacitatea şi principiile retrograde ale 
guverna- 

torului. Sosise clipa potrivită pentru a-l răsturna pe incapabilul 
acesta şi a numi alt şef în locul lui. 

Succesul lui Dorick fu strălucit. Răspunsul fu un tunet de 
aplauze şi strigăte de „Trăiască Dorick!" şi „La palat! La palat!". 
Mai bine de o sută de oameni porniră în pas grăbit, care, în cele 
din urmă, se transformă în goană vijelioasă şi amenințătoare 
spre 

„palatul“ guvernatorului. 

Avântul lor se lovi de un prim obstacol. Cei care se înfrup- 
taseră până atunci din avantajele puterii se improvizară în 
apără- 

tori ai ei. Cele două tabere se ciocniră cu violenţă şi pumnii 
intrară 

în funcţiune! 

Tabăra lui Beauval însă, mai slabă, fu nevoită să dea înapoi. 

Fu alungată pas cu pas, metru cu metru, până la palat. în piaţă, 
încăierarea reîncepu cu şi mai mare violenţă. Victoria rămase 
mult 

timp nehotărâtă. Cu fălcile rupte şi coastele frânte, beligeranţii 
erau scoşi unul câte unul din luptă. 

Cu cât încăierarea devenea mai violentă, cu atât coloniştii se 
înfuriau mai tare. La un moment dat, au fost scoase cuțite şi 
sân- 

gele începu să curgă din nou. 


După o eroică rezistenţă, apărătorii lui Beauval fură, în cele 

din urmă, copleşiţi şi atacatorii se năpustiră în dezordine în inte- 
— 175 — 

JULES VERNE 

riorul palatului, nimicind tot ce întâlniră în cale. Dacă ar fi dat 
acum de Beauval, l-ar fi sfâşiat în zeci de bucăţi. Din fericire, le 
fu cu neputinţă să-l găsească. Beauval dispăruse. Văzând ce 
întorsătură iau lucrurile, o ştersese la timp, şi în clipa aceea 
fugea 

cât îl ţineau picioarele spre Bourg-Neuf. 

Dispariţia aceasta duse la culme furia învingătorilor; mulţimea 
îşi pierde totdeauna capul la rău, ca şi la bine. în lipsă de alte 
vİC- 

time, atacatorii se năpustiră asupra a tot ce le cădea sub mână. 
Locuinţa lui Beauval fu răscolită, mobilierul, hârtiile, toate 
lucrurile 

lui fură aruncate pe fereastră, făcute grămadă şi aprinse. 
Câteva clipe 

mai târziu - întâmplare sau intenţie? - ardea şi „palatul". 
Alungaţi de fum, coloniştii se repeziră afară, lovind în dreap- 

ta şi în stânga cu pumnii şi cu picioarele. 

Se iscă o panică de nedescris. Bărbaţi, femei şi copii, o rupseră 
la fugă peste câmp, urmăriţi de furioşii care nici ei nu-şi mai 
puteau 

explica sălbatica furie care îi cuprinsese. 

Din înălţimea pe care se urcase cu Harry Rhodes, Kav-gerul 

nu zări decât un nor de fum pe care vântul îl rostogolea în valuri 
negre şi dese spre ocean. Norul acesta ascundea cu totul 
casele, 

din care se ridicau strigăte de spaimă, chemări, înjurături, 
tânguiri 

de durere sau ţipete de disperare. Dincolo de râu nu se vedea 
dis- 

tinct decât o singură făptură vie, un om care alerga din 
răsputeri, 

cu toate că nu se vedea nimeni în urma lui. Omul acesta ajunse 
în goană la podeţ, îl trecu şi căzu cu sufletul la gură în faţa micii 
trupe înarmate. Era Ferdinand Beauval. 

lată ce văzu în primul rând Kav-gerul. în simplitatea lui, tabloul 
erau elocvent şi îi înţelese imediat semnificaţia: Beauval, alun- 


gat în mod ruşinos şi silit să fugă, iar în urma lui răzmeriţa, care 
semăna în Liberia incendiul şi moartea. 

Aşadar, oamenii erau în stare să ajungă chiar şi până aici! Nu 
numai că cel mai neînsemnat interes îi făcea în stare să comită 
grozăvii, dar puteau chiar să distrugă chiar pentru plăcerea de a 
vedea 

curgând sânge! Nu erau doar orgoliul, nevoile sau patimile care 
i 

făceau pe oameni să se năpustească unii asupra altora; mai era 
Şi 

— 176 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

-9- 

nebunia, care cuprinde deseori mulțimile, făcându-le să 
continue 

violențele până la cele mai smintite acte de distrugere şi de 
omor. 

Cuprins de nebunia aceasta - eroism sau tâlhărie ordinară, după 
împrejurări -, banditul îl doboară fără motiv pe trecătorul inofen- 
siv; nebunia aceasta cauzează în cursul revoluțiilor hecatombe 
de 

nevinovaţi; ea înflăcărează armatele şi câştigă bătăliile. 

Ce se alegea, în faţa unor asemenea fapte, de visurile Kav- 
gerului? 

Dacă libertatea totală era bunul firesc al oamenilor, nu era oare 
cu 

condiţia că ei să rămână oameni şi să nu fie gata oricând de a 
se 

transforma în fiare ca acei la ale căror isprăvi asista el acum? 
Kav-gerul nu-i dăduse încă nici un răspuns lui Harry Rhodes. 
Privi spectacolul groaznic timp de câteva minute, drept şi neclin- 
tit pe colina de pe malul râului. Pe chipul lui nu se putea citi nici 
una dintre reflecţiile dureroase care îi chinuiau mintea. 

Şi, cu toate acestea, ce luptă groaznică în sufletul lui! Să închidă 
ochii, negând evidenţa şi încăpăţânându-se egoist într-o religie 
min- 

cinoasă, în timp ce nefericiţii aceia se masacrau reciproc, să 
recunoască glasul raţiunii, să intervină în dezastrul acela şi să 
sal- 

veze ce mai putea? Ceea ce-i poruncea judecată lui dreaptă era, 


vai! negarea întregii lui vieţi. însemna să-şi vadă sfărâmat la 
picioare idolul cel mai drag, să recunoască că se lăsase înşelat 
de 

un miraj, să-şi spună că tot ce clădise realizase pe minciună, că 
nimic din ceea ce fusese crezul lui nu era adevărat şi că se sa- 
crificase prosteşte unei himere! 

Deodată, din norul de fum care acoperea Liberia, ţâşni un fugar, 
apoi altul, apoi zece, apoi o sută, majoritatea femei şi copii. Unii 
încercau să găsească refugiu pe culmile din est, dar cei mai 
mulţi, 

urmăriţi de aproape de adversarii lor, fugeau în neştire în 
direcţia 

Bourg-Neuf-ului. în urma tuturor alerga o femeie. Un bărbat o 
ajunse din câteva salturi, o apucă de păr, o trânti la pământ, 
ridică 

pumnul... 

Kav-gerul se întoarse spre Harry Rhodes şi spuse cu o voce 
gravă: 

— Primesc! 

— 177— 

SFÂRŞITUL PARTII | 

Partea a ll-a 

i 

i 

i. primele masuri 

în fruntea a cincisprezece voluntari, Kav-gerul străbătu 

câmpia în marş forțat şi ajunse în câteva minute în Liberia. 

în piaţă bătălia continua, dar cu mai puţină înverşunare, şi 
numai în virtutea inerţiei, deoarece motivul nu-l mai ştia nimeni 
precis. 

Sosirea micului detaşament înarmat îi zăpăci cu totul pe beli- 
geranţi. Era ceva la care nu se aşteptaseră. Nici o clipă nu se 
gândiseră că s-ar fi putut întâmpla să aibă de luptat împotriva 
unor 

forţe superioare, capabile să pună, scurt, capăt fanteziilor lor 
cri- 

minale, încăierarea se opri brusc. Cei care fuseseră bătuţi o 
rupseră 

la fugă, în timp ce ceilalţi rămaseră fiecare în locul unde se afla, 
gâfâind, zăpăciţi, cu aerul unor oameni care, într-o clipă de rătă- 


cire, ar fi comis cine ştie ce faptă ruşinoasă, de care abia acum 
îşi dădeau seama. 

Prima grijă a Kav-gerului fu să combată incendiul, deoarece 

o adiere de vânt ameninţa să-l extindă în toată tabăra. Fostul 
„palat' 

al lui Beauval era aproape în întregime mistuit de flăcări. Câte- 
va lovituri de topor fură de ajuns pentru a nărui clădirea 
rudimen- 

tară, în scurt timp nu mai rămase decât un morman de tăciuni, 
din care se înălţau nori de fum negru, greu mirositor. 

Lăsând apoi cinci oameni de pază, porni cu ceilalţi zece pen- 
tru a aduna emigranții împrăştiaţi prin insulă, lucru care nu 

— 181 — 


JULES VERNE 

necesită nici o oboseală. De pretutindeni, coloniştii se înapoiau 
spre Liberia: atacatorii, domoliţi între timp, formau avangarda, 
iar în urma lor, la un interval cât se poate de prudent, soseau 
învinşii, care încă nu-şi reveniseră bine din panica lor. Când îl 
zăriră însă pe Kav-ger, se liniştiră şi grăbiră pasul, în aşa fel că 
intrară în Liberia o dată cu zbirii lor de mai înainte. 

în mai puţin de o oră, toată lumea era adunată în piaţa din faţa 
„palatului", extrem de înghesuită, aşa de compactă era 
mulţimea, 

că nimeni n-ar fi zis că puţin mai înainte fusese împărţită în 
două 

tabere duşmane. Din tot tărăboiul care abia se sfârşise, nu mai 
rămase nici o urmă, afară de numeroasele victime care încă mai 
zăceau lungite pe pământul umed. 

Mulțimea era mai mult curioasă decât nerăbdătoare. Buimă- 
cită cu totul de incidentele neaşteptate care se petrecuseră, se 
uita 

liniştită la cei cincisprezece oameni care o înfruntau cu îndrăz- 
neală şi aştepta cele ce aveau să urmeze. 

Kav-gerul înainta în mijlocul pieţei şi, adresându-se coloniş- 
tilor, care îl priveau din toate părţile, rosti cu voce tare: 

— Din clipa aceasta, eu sunt şeful vostru! 

Ce lungă cale îi trebuise pentru a ajunge să rostească aceste 
câteva cuvinte! Prin urmare, nu numai că accepta, în sfârşit, 
prin- 

cipiul autorităţii, nu numai că primea, în ciuda teoriilor lui, să fie 
depozitarul unei autorităţi, dar, trecând de la o extremă la alta, 
i 

depăşea pe cei mai absoluţi autocraţi: nu se mărginea să 
renunţe 

la idealul lui de libertate, îl călca pur şi simplu în picioare. Nici 
nu cerea măcar asentimentul celor pe care, cu de la sine putere, 
se impunea să-i conducă. Nu era o revoluţie ceea ce făcea el; 
era 

o lovitură de stat. 

O lovitură de stat de o uşurinţă uimitoare. După scurta decla- 
raţie a Kav-gerului, urmară câteva clipe de tăcere, apoi 
mulţimea 

scoase un strigăt puternic, ţâşnind în acelaşi timp de sute din 


piep- 

turi. Aplauze, „Să trăiască!", urale, toate acestea izbucniră con- 
comitent, ca un uragan, din masa mulțimii. Coloniștii îşi 
strângeau 

— 182 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

fericiţi mâinile; se felicitau reciproc, mamele îşi sărutau copiii. 
Fu o clipă de un entuziasm frenetic. 

Bieţii oameni treceau repede de la descurajare la entuziasm. 
Din moment ce Kav-gerul se ocupa de soarta lor, erau salvaţi. El 
putea să-i scape de mizerie. Cum? Prin ce mijloace?... Nu-şi 
bătea 

nimeni capul cu aşa ceva. De vreme ce el se însărcina cu asta, 
n-aveau decât să fie liniştii. 

Cu toate acestea, câţiva se arătau ceva mai reţinuţi. Partizanii 
lui Beauval şi ai lui Lewis Dorick, împrăştiaţi în mulţime, nu 
îndrăzneau să se manifeste decât printr-o tăcere posomorâtă, 
dar 

tocmai prin aceasta concludentă. Ce ar fi putut face mai mult? 
Aveau de-a face acum cu o majoritate compactă care îşi găsise, 
în sfârşit, un şef; gloata aceea informă avea de acum încolo un 
cap, un conducător care făcea de temut numeroasele braţe, dis- 
preţuite până atunci. 

Kav-gerul ridică braţul şi se făcu tăcere, ca prin farmec. 

— Hostelieni, zise el, tot ce este cu putinţă pentru îmbunătăţirea 
situaţiei voastre se va face; dar cer de la voi toţi supunere abso- 
lută şi îmi place să cred că nimeni dintre voi nu mă va sili să 
între- 

buinţez forţa. Duceţi-vă fiecare pe la casele voastre şi aşteptaţi 
instrucţiunile care vă vor fi date în scurt timp. 

Laconismul energic al acestui discurs avu cele mai bune efecte. 
Toată lumea îşi dădu seama că cel mai cuminte lucru era să se 
supună orbeşte acestui om. Nimic nu putea fi mai îmbucurător 
pen- 

tru nenorociţii aceştia, care tocmai avuseseră parte de o 
experienţă 

jalnică în materie de libertate, pe care ar fi dat-o acum bucuroşi 
în schimbul siguranţei unei bucăţi de pâine. Libertatea este un 
bun 


nepreţuit, dar nu o poţi gusta decât trăind. Şi la a putea trăi se 
reduceau, deocamdată, toate aspiraţiile nefericiţilor acestora. 
Se supuseră deci pe dată, fără cel mai mic murmur. Piaţa se 
goli, toţi ducându-se pe la casele sau pe la corturile lor. 
Kav-gerul urmări cu ochii mulţimea care se retrăgea în tăcere 

şi pe buzele lui înflori un zâmbet amar. Nu-i mai rămânea acum 
— 183 — 

JULES VERNE 

nici o iluzie. Hotărât lucru, oamenii nu urau atât de mult sclavia. 
Atâta docilitate imbecilă - laşitate aproape - nu se potrivea deloc 
cu exerciţiul unei libertăţi fără limită. 

Vreo sută de colonişti rămăseseră totuşi pe loc. Kav-gerul 

se întoarse încruntând din sprâncene spre grupul acesta 
nesupus. 

Atunci, unul dintre colonişti ieşi din grup şi luă cuvântul în 
numele tuturor: nu puteau pleca acasă, pentru simplul motiv că 
nu aveau aşa ceva. Alungaţi din fermele lor, invadate de ceata 
de bandiți, sosiseră pe coastă de câteva zile şi nu aveau alt adă- 
post decât cerul liber. 

Kav-gerul îi asigură că se va îngriji cât mai curând de soarta 

lor şi îi sfătui să recurgă pentru moment la corturile de rezervă 
care mai existau. Apoi, în timp ce sărmanii oameni îi ascultau 
sfatul, se ocupă imediat de victimele făcute de răscoală. 

Şi, din nefericire, erau destule victime, răspândite prin tabără 

şi prin ţinutul din jur. După ce fură adunaţi toţi răniții şi morii, 
se dovedi că răscoala cauzase moartea a douăsprezece 
colonişti, 

în general însă, nu era prea mare pagubă, dată fiind calitatea 
defuncţilor, deoarece numai unul singur dintre ei putea fi socotit 
ca făcând parte din populaţia cumsecade a insulei. Ceilalţi erau 
din clica lui Beauval şi a lui Dorick, asttel că ordinea şi munca 
ordonată n-aveau decât de câştigat din dispariţia lor. 
într-adevăr, pagubele cele mai serioase le suferiseră înşişi 
provocatorii tulburărilor. Printre curioşii inofensivi pe care ei îi 
atacaseră cu o furie aşa de sălbatică după incendierea palatului, 
nu erau decât răniţi, şi nici aceştia prea grav: vânătăi, ceva 
mem- 

bre scrântite, câteva răni de cuţit; nici unul nu era în primejdie 
de moarte. 


Cu toate acestea, Kav-gerul avea destul de lucru. Nu se înspăi- 
mânta însă de atâta lucru. Era conştient de răspunderea pe care 
şi-o asumase, însărcinându-se să îngrijească de existenţa a mai 
bine de o mie de suflete, şi înţelegea să nu dea cu nimic îndărăt 
de la această operă măreaţă de curaj. 

"— 184 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Răniţii fură examinati, pansaţi când era cazul, conduşi sau 
transportaţi apoi la casele lor, şi în scurt timp piaţa se goli cu 
totul. 

Lăsând cinci oameni pentru supraveghere, Kav-gerul porni cu 
ceilalţi spre Bourg-Neuf. Acolo îl chema altă datorie: Halg, care 
poate că trăgea să moară în clipa aceea. 

Din fericire, îl găsi pe tânărul indian în aceeaşi stare şi cât se 
poate de bine îngrijit. Graziella şi mama ei vegheau la căpătâiul 
rănitului; şi ele două erau nişte infirmiere pe care se putea bizui 
cineva. Tânăra fată se arăta cât se poate de liniştită şi răspunse 
calm 

la întrebările Kav-gerului. II informă că Halg avea puţină febră, 
dar că nu ieşea din neîntrerupta lui somnolenţă decât pentru a 
geme 

uşor din când în când. O spumă roşiatică i se scurgea necontenit 
de pe buze, însă devenea din ce în ce mai puţin abundentă şi 
mai 

puţin colorată. Aceasta era un simptom îmbucurător. 

între timp, cei zece oameni care îl însoţiseră pe Kav-ger încăr- 
caseră în spate saci cu merinde din rezervele Bourg-Neuf-ului. 
Astfel că porniră imediat, cu Kav-gerul în frunte, spre Liberia, 
unde colindară din uşă în uşă, pentru a da fiecărui colonist 
porţia 

cuvenită. După ce împărţeala se sfârşi, Kav-gerul numi garda de 
noapte, apoi, învelindu-se într-o pătură, se întinse jos pe pământ 
şi încercă să doarmă. 

Nu putu închide însă ochii nici o clipă. în ciuda oboselii fizice 
extreme, creierul lui se încăpăţâna să se lase frământat de 
gânduri. 

La câţiva paşi de el, cei doi oameni de gardă stăteau nemişcaţi 
ca nişte statui. Liniştea era deplină. Cu ochii aţintiţi în beznă, 
Kav-gerul visa. 


Ce se apucase să facă!? De ce îngăduia să-i fie violentată 
conştiinţa, de ce admisese să sufere astfel? Dacă până acum 
trăise 

crezând într-un basm, cel puţin vieţuise fericit. Şi cine îl putea 
împiedeca să continue a fi fericit? Era de ajuns să vrea. Ce tre- 
buia să facă pentru asta? Mai puţin decât nimic. Să se ridice de 
jos, să fugă, să caute să uite întâmplarea asta groaznică... 

Vai! Mai era oare posibilă uitarea? Cum ar fi putut suporta o 
viaţă plină de remuşcarea atâtor vieţi sacrificate unui zeu 
mincinos? 

— 185 — 

JULES VERNE 

Nu, îşi luase obligaţii faţă de mulţimea asta de nefericiţi şi nu se 
mai putea scăpa de ea decât atunci când avea s-o ducă la 
realizarea 

unui destin mai fericit. 

Bine, fie! Dar pe ce cale să apuce? Nu era oare prea târziu? 
Putea să scoată la liman mulţimea aceasta pe care tarele ei, vi- 
ciile, inferioritatea ei morală şi intelectuală păreau că au con- 
damnat-o la o nimicire completă? 

Kav-gerul socoti calm greutatea sarcinii pe care şi-o luase şi 
încercă să găsească calea cea mai nimerită pentru a o duce la 
bun 

sfârşit. In primul rând, trebuia să se îngrijească de hrana bieţilor 
oameni. A trăi nu înseamnă numai a satisface nevoile materiale 
ale organismului, ci mai semnifică - lucru şi mai important, 
poate 

- a fi conştient de demnitatea omenească; să nu te bizui decât 
pe 

tine şi să te dai celorlalţi; să fii tare; să fii bun şi drept. Dacă sal- 
vase de la moarte făpturile acestea, avea datoria să facă din ele 
oameni. 

Erau însă în stare degeneraţii aceştia să se ridice până la 
înălţimea unui asemenea ideal? Toţi poate că nu, darunii dintre 
ei probabil că da, dacă li se arăta steaua pe care ei nu se price- 
puseră să o vadă pe cer, dacă îi conducea cineva spre ţintă 
ţinân- 

du-i de mână. 

La lucrurile astea se gândea Kav-gerul. Una după alta, ultimele 
lui reţineri fură biruite, ultimele lui revolte învinse. încetul cu 


înce- 

tul, ajunse să-şi formeze în minte planul după care urma să-şi 
înceapă activitatea lui viitoare. 

Zorii zilei îl găsiră în picioare, în drum spre Bourg-Neuf, unde 
avu bucuria să constate că starea lui Halg era ceva mai bună. 
Se 

înapoie deci imediat în Liberia şi îşi luă în primire rolul de şef. 
Prima lui măsură fu de natură să-i mire şi pe cei mai apropiaţi 
tovarăşi ai lui. Chemă imediat la el vreo douăzeci de zidari şi 
tâmplari care făceau parte din personalul Companiei, cărora le 
adăugă vreo douăzeci de colonişti aleşi dintre cei care se price- 
peau să mânuiască târnăcopul şi cazmaua, şi îi puse imediat la 
— 186 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

treabă. într-un loc, fixat de el, trebuiau săpate şanţuri pentru 
con- 

solidarea temeliilor caselor demontabile, pe care zidarii şi tâm- 
plarii urmau să le ridice în locul acela. Lăsând lucrătorii sub 
supravegherea tâmplarului Hobart, ridicat la rangul de contra- 
maistru, Kav-gerul luă zece oameni înarmaţi şi se îndreptă spre 
una dintre cele mai vaste case demontabile. în ea locuiau cinci 
persoane: Lewis Dorick, în tovărăşia lui Sirdey, Kennedy şi a 
fraţilor Moore. 

în clipa când intră Kav-gerul, cei cinci bărbaţi discutau cu însu- 
fleţire. Când îl văzură, se ridicară, surprinşi. 

— Ce căutaţi aici? întrebă Lewis Dorick cu un ton aspru. 

Din pragul uşii, Kav-gerul răspunse calm: 

— Colonia hosteliană are nevoie de casa aceasta. 

— Nevoie de casa aceasta? repetă Lewis Dorick, care, cum 
s-ar spune, nu-şi putea crede urechilor. Ce să facă cu ea? 

— Pentru instalarea serviciilor de conducere. Vă invit să o eli- 
beraţi imediat. 

— Ei, asta-i! protestă ironic Dorick. Dar unde să ne ducem? 

— Unde vreţi. Sunteţi liberi să vă construiți alta. 

— Adevărat? Dar până atunci? 

— Vă vor fi puse la dispoziţie corturi. 

— Şi dacă n-am poftă să mă supun? exclamă Dorick, roşu de 
mânie. 


Kav-gerul se dădu în lături, lăsând să se vadă escorta înarmată 
care îl însoţise şi rămăsese afară. 

— în cazul acesta, spuse el cu răceală, voi fi nevoit să recurg 
la forţă. 

Lewis Dorick îşi dădu seama imediat că orice rezistenţă era 

de prisos. Bătu în retragere. 

— Bine, bombăni el. Plecăm... Daţi-ne numai timpul de a ne 
strânge lucrurile. Cred că ne este îngăduit să le luăm cu noi... 
— Nu puteţi lua nimic, îl întrerupse Kav-gerul. Ceea ce vă 
aparţine vă va fi dat înapoi, dar toate celelalte rămân 
proprietatea 

coloniei. 

— 187 — 

JULES VERNE 

Asta era prea mult. Scos din fire, Dorick lăsă la o parte orice 
prudenţă. 

— Asta rămâne de văzut! strigă el, ducând mâna la brâu. înainte 
însă de a putea scoate cuțitul, braţul îi fu imobilizat. Fraţii Moore 
se repeziră să-i dea ajutor. Kav-gerul îl apucă de gât pe cel mai 
mare şi îl trânti la pământ, în timp ce în casă năvălea garda 
noului 

şef. Cei cinci emigranţi renunţară la orice împotrivire şi ieşiră 
fără 

să mai spună nimic. 

Scandalul acesta atrăsese un mare număr de curioşi, care se 
îngrămădeau în faţa uşii. învinşii fură nevoiţi să-şi facă loc de 
tre- 

cere prin mulţimea aceasta care tremura odinioară în faţa lor. 
Se 

întorsese acum roata. Fură primiţi cu huiduieli. 

Ajutat de oamenii lui, Kav-gerul percheziţiona amănunţit casa, 
punând de o parte - după cum făgăduise - tot ceea ce putea fi 
considerat ca proprietate personală a foştilor ocupanţii. Cu 
ocazia 

acestei percheziţii, făcu o deseoperire extrem de interesantă. 
Una 

dintre odăile dintre fund fusese transformată într-o adevărată 
cămară. 

Aici erau îngrămădite conserve, legume uscate, conserve cu 
carne 


de vită, ceai şi cafea, provizii pe cât de abundente, pe atât de 
inteligent alese. Cum reuşiseră oamenii aceştia să şi le procure? 
în orice caz, nu suferiseră de foame, lucru care, de altfel, nu-i 
îm- 

piedicase să strige mai tare decât toţi cei care răbdau într- 
adevăr 

şi să provoace tulburările care aduseseră răsturnarea lui 
Beauval. 

Kav-gerul dădu ordin ca alimentele acestea să fie transportate 
în piaţă şi depozitate acolo sub pază, apoi lucrătarii rechiziţio- 
naţi în scopul acesta începură demontarea casei. 

în timp ce lucrătorii se apucau de lucru, Kav-gerul întreprinse 
prin tabără o serie de vizite pe care o continuă până ce nu 
rămase 

nici o casă şi nici un cort nepercheziţionat. Rezultatul acestor 
percheziţii, care durară aproape toată ziua, fu de o bogăţie 
neaştep- 

tată. La toţi emigranții care erau în legături de prietenie mai 
mult 

sau mai puţin strânse cu Lewis Dorick sau Ferdinand Beauval, 
precum şi la alţi câţiva care, prevăzători, reuşiseră să 
economisească 

— 188 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

câte ceva în zilele de belşug relativ de mai înainte, fură dibuite 
ascunzători la fel cu cea descoperită la Dorick. 

Ca să evite orice bănuială, proprietarii lor se plânseseră mai 
amarnic decât ceilalţi în zilele de foamete. Printre ei, Kav-gerul 
îi recunoscu pe mulţi care îi imploraseră ajutorul şi îşi primiseră 
fără nici un scrupul partea lor de alimente din rezervele destul 
de 

slabe ale Bourg-Neuf-ului. Acum, văzându-se descoperiţi, se ară- 
tau foarte ruşinaţi, cu toate că Kav-gerul nu-şi manifestă prin 
nimic 

sentimentele pe care le avea faţă de ei în urma acestei 
descoperiri. 

Ea era totuşi de natură să-l facă să vadă în altă lumină legile 
inflexibile care conduc lumea. Surzi la tânguirile tovarăşilor lor 
înfometați, participând chiar la ele pentru a evita împărţirea ali- 


mentelor pe care le păstrau în ascunzători, oamenii aceştia 
demon- 

straseră odată mai mult tăria instinctului de egoism crud care 
este 

baza conservării individului. într-adevăr, la fel s-ar fi purtat şi 
dacă 

ar fi fost nu făpturi cu judecată şi simţuri, ci simple alcătuiri de 
substanţă materială constrânse să se supună orbeşte 
fatalităţilor 

fiziologice ale celulei iniţiale din care ieşiseră. 

Kav-gerul nu mai avea însă nevoie de demonstraţia aceasta 
suplimentară. Era convins şi fără asta. Prăbuşirea visului lui îi 
lăsase în inimă un gol înfricoşător, pe care nu se gândea să-l 
umple. 

Brutalitatea elocventă a lucrurilor îi dovedise că se înşelase, că 
imaginase sisteme şi nu făcuse altceva decât stearpă filosofie, 
nu 

ştiinţă, păcătuind astfel împotriva spiritului ştiinţific care, inter- 
zicând speculaţiile îndrăzneţe, nu se bazează decât pe 
experienţă 

şi pe examinarea perfect obiectivă a faptelor. lar virtuțile şi vi- 
ciile omenirii, măririle şi slăbiciunile ei sunt fapte care trebuie 
ţinute în seamă şi examinate totdeauna cu obiectivitatea 
aceasta 

ştiinţifică 

Şi apoi, ce greşeală de raţionament săvârşise când 
condamnase, 

în bloc, toţi şefii, sub pretextul că perfecțiunea originară a omu- 
lui îi face inutili. Stăpânii aceştia, faţă de care cugetul lui se ară- 
tase aşa de sever, erau şi ei oameni ca toţi ceilalţi. De ce să 
aibă 

— 189 — 

JULES VERNE 

tocmai ei privilegiul de a fi imperfecţi? Dimpotrivă, admițând 
imperfecţiunea asta, nu ar fi fost mai logică presupunerea că 
toţi 

oamenii sunt imperfecţi şi că deci sunt necesare şi legile, şi cei 
care au misiunea de a le aplica? 

Faimoasa lui formulă se fărâmiţa, se transforma în pulbere. 
Proclamase: „Nici Dumnezeu, nici stăpân!" şi acum era nevoit să 


recunoască necesitatea unui stăpân. Din a doua parte a formulei 
nu mai rămânea nimic, iar nimicul acesta primejduia şi solida- 
ritatea primei părţi. Natural că nu ajunsese până acolo, ca să 
înlocuiască negația prin afirmaţie. Cunoştea însă acum nobila 
ezitare a savantului care, în faţa problemelor a căror rezolvare 
nu 

aparţine prezentului, se opreşte în pragul necunoscutului şi 
socoteşte contrariu însăşi esenţa ştiinţei de a decreta fără probe 
că nu există în univers altceva decât materie şi că totul se 
supune 

legilor ei. înţelegea că în asemenea chestiuni trebuie adoptată o 
stare de prudenţă expectativă şi că, dacă fiecare este liber să-şi 
explice cum crede de cuviinţă misterul universal, în bătălia 
ipotezelor orice afirmaţie categorică nu poate fi decât o înfumu- 
rare neroadă. 

Dintre toate descoperirile, cea mai importantă fu făcută în 
chichineaţa ocupată de Patterson şi Long. Kav-gerul intrase 
numai 

pentru a-şi face datoria. Casa era aşa de mică, încât părea puţin 
probabil să conţină prea multe lucruri. Patterson însă remediase 
lipsa aceasta de spaţiu săpând un fel de pivniţă sub podea. 

în pivniţa aceasta erau îngrămădite cantităţi de alimente cu 
ade- 

vărat miraculoase, din care s-ar fi putut hrăni întreaga colonie 
timp 

de mai bine de o săptămână. Grămada aceasta de alimente de 
tot 

felul căpăta o semnificaţie tragică, odată ce bietul Blaker murise 
de foame între atâta mâncare. Kav-gerul se simţi aproape îngro- 
zit când se gândi că acest Patterson asistase nepăsător la 
agonia 

nefericitului lui tovarăş. 

De altfel, irlandezul nu făcea deloc impresia că s-ar socoti 
cumva vinovat. Dimpotrivă, se arătă arogant şi protestă energic 
— 190 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

împotriva, jafului" a cărei „victimă" era. Zadarnic îi explică Kav- 
gerul că fiecare membru al coloniei era dator să contribuie la 
sal- 


varea tuturor; Patterson nu voi să audă nimic. Amenințarea cu 
recurgerea la forţă nu avu nici un efect. Nu se intimida ca Lewis 
Dorick. Ce însemna pentru el escorta noului şef! Avarul acesta 
şi-ar fi apărat avutul şi împotriva unei armate. Proviziile acelea 
erau avutul lui, le strânsese cu preţul atâtor privaţiuni, pe care 
nu 

şi le impusese pentru ca alţii să profite de pe urma lor. Dacă nu 
se putea altfel, admitea să cedeze alimentele, dar numai în 
schim- 

bul echivalentului în bani. 

Altădată, Kav-gerul ar fi râs cu poftă de un asemenea argu- 
ment. Acum însă îi dădu de gândit. La urma urmei, Patterson 
avea 

dreptate. Dacă voia să capete încrederea hostelienilor, trebuia 
să 

respecte legile pe care aceştia erau obişnuiţi să le vadă onorate 
de toată lumea. lar prima dintre aceste legi consacrate prin con- 
simţământul unanim al tuturor popoarelor de pe pământ este 
drep- 

tul de proprietate. 

De aceea ascultă Kav-gerul cu răbdare pledoaria lui Patterson, 
şi tot din acest motiv îl asigură apoi că nu era vorba de jaf, 
deoarece 

tot ce se rechiziţiona în interesul obştesc urma să fie plătit până 
la o centimă. Avarul îşi curmă brusc protestările, ca că înceapă 
să se tânguie. Erau aşa de rare mărfurile pe insula Hoste!... Şi 
deci 

aşa de scumpe!... Cel mai mic lucru avea o aşa de mare 
valoare! 

Până să ajungă la o înţelegere, Kav-gerul fu nevoit să discute 
timp 

îndelungat asupra sumei de plată. Dar după ce căzură de acord, 
Patterson în persoană ajută la căratul propriilor lui mărfuri. 

Pe la ora şase seara, toate proviziile găsite erau depozitate în 
piaţă, formând o grămadă respectabilă. Evaluându-le din ochi şi 
adăugând în gând şi rezervele Bourg-Neuf-ului, Kav-gerul socoti 
că, distribuite cu măsură, alimentele puteau ajunge pentru 
aproape 

două luni. 


Se procedă imediat la împărţire. Emigranţii se prezentară rând 
pe rând şi îşi primiră partea cuvenită. Toţi făceau ochii mari 
văzând 

— 191— ' 

JULES VERNE 

o aşa grămadă de alimente tocmai când credeau în ajun că vor 
muri de foame. Asta era o minune, al cărei autor era Kav-gerul. 
Terminând cu distribuirea, acesta se înapoie la Bourg-Neuf în 
tovărăşia lui Harry Rhodes, şi prima grijă a amândorura fu să se 
ducă să-l vadă pe Halg. Spre marea lor bucurie, putură constata 
că starea rănitului era din ce în ce mai bună. 

Liniştit în privinţa aceasta, Kav-gerul îşi reluă cu o încăpățânare 
rece executarea planului conceput în noaptea precedentă de 
insom- 

nie. Se întoarse spre Harry Rhodes şi spuse cu voce gravă: 

— A sosit timpul să stăm de vorbă, domnule Rhodes. Veniţi 

cu mine, vă rog. 

Harry Rhodes fu izbit de expresia aspră, aproape dureroasă, 

a chipului Kav-gerului. Dispărură amândoi în camera Kav- 
gerului, 

care fu zăvorâtă cu mare grijă. 

Peste o oră, uşa se deschise din nou. Kav-gerul avea aerul lui 
obişnuit, mai rece poate, dar Harry Rhodes părea transfigurat de 
bucurie. Se înclină în faţa gazdei lui, care îl condusese până 
afară, 

îi strânse mâna cu căldură şi, înainte de a pleca, îi zise: 

— Bizuiţi-vă pe mine! 

— Mă bizui, răspunse Kav-gerul, urmărindu-l cu privirea cum 

se depărta în întuneric. 

îl chemă apoi pe Caroly şi îi dădu instrucţiuni, pe care india- 

nul la ascultă cu respectul obişnuit. După care, plecă imediat 
spre 

Liberia, ca să doarmă acolo, ca şi în ajun. 

El fu cel care dădu semnalul de deşteptare în zori. în scurt timp, 
chemaţi de el, toţi coloniştii erau adunaţi în piaţă. 

— Hostelieni, spuse el în mijlocul unei tăceri adânci, vi se va 
face pentru ultima oară o distribuire de alimente. De acum 
încolo 

alimentele vor fi vândute, la preţuri pe care le voi stabili eu, în 
folosul statului. Cum nu duceţi nici unul lipsă de bani, nu riscă 


nimeni să moară de foame. De altfel, colonia are nevoie de 
braţe. 

Toţi cei care se vor prezenta vor fi angajaţi şi plătiţi! Din clipa 
aceasta, munca este legea. 

— 192 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

-9- 

„Nu poţi mulţumi toată lumea", spune o vorbă din bătrâni. Cu 
siguranţă că discursul acesta laconic displăcu grozav unora din- 
tre auditori; în schimb, entuziasma la culme pe cea mai mare 
parte 

dintre hostelieni. Capetele se ridicară, piepturile se bombară ca 
şi cum ar fi prins noi puteri. Se terminase deci cu trândăvia! Se 
simţea nevoie de ei, erau buni şi ei de ceva! Dobândeau în 
acelaşi 

timp siguranţa muncii şi a vieţii! 

Un formidabil ura! izbucni din piepturile lor, şi sute de braţe 

cu muşchii încordaţi, gata de lucru, se întinseră spre Kav-ger. 
în aceeaşi clipă, ca un răspuns, un strigăt slab de chemare 
răsună în depărtare. 

Kav-gerul se întoarse şi văzu pe mare Wel-Kiej-ul. Caroly era 

la cârmă, iar la proră stătea în picioare Harry Rhodes, fluturând 
batista în semn de bun rămas, în timp ce barca se depărta pe 
apa 

aurită de razele soarelui, cu toate pânzele ridicate. 

ii. cum se naşte 

un oraş 

Kav-gerul organiză de îndată lucrul. Fură acceptate toate braţele 
care se oferiră - şi trebuie să spunem că oferta aceasta fu făcută 
de aproape toţi coloniştii. împărţiţi în echipe sub supravegherea 
unor vătafi numiţi de el, unii purceseră la construirea unei 
şosele 

care să lege Liberia cu Bourg-Neuf, iar ceilalţi fură însărcinaţi 
cu transportarea caselor demontabile şi construirea lor din nou, 
după un plan ceva mai sistematic şi mai logic, în jurul fostei 
locuinţe a lui Dorick. 

Se ivi însă imediat o primă dificultate. Lipseau uneltele potri- 
vite pentru asemenea lucrări. Emigranţii care, dintr-un motiv 
sau 

altul, îşi părăsiseră fermele din interiorul insulei, nu-şi dăduseră 


osteneala să le aducă pe cele pe care le luaseră cu ei la plecare. 
Fură nevoiţi deci să se ducă să le aducă, astfel că, la început, 
majoritatea lucrătorilor îşi petrecură o bună bucată de timp 
numai 

cu asta. După vreo zece zile însă, munca era în toi. Şoseaua 
înain- 

ta văzând cu ochii. Casele se grupau încetul cu încetul, într-o 
ordine 

plină de armonie, înconjurate de spaţii libere, mari, care mai 
târz- 

iu aveau să fie grădini şi despărțite de străzi largi, conferind 
Liberiei o înfăţişare de oraş adevărat. 

— 194 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

începută printre cele dintâi, fosta casă a lui Dorick fu termi- 
nată tot printre cele dintâi, sau, mai bine zis, pe terminate; în 
orice 

caz, era locuibilă, astfel că, la 7 noiembrie, Kav-gerul o luă în 
primire. Planul era foarte simplu: în centru, un depozit, în care 
fură puse la păstrare proviizile, iar în jurul acestuia o serie de 
camere comunicând între ele. Odăile acestea aveau ferestre în 
toate 

direcţiile, în afară de una, situată în partea de sud a clădirii şi 
care 

n-avea altă ieşire decât prin celelalte camere. 

Destinația fiecărei camere era arătată prin tăblițe mici de lemn 
atârnate deasupra uşilor. Era, astfel, Cabinetul Guvernatorului, 
Tribunalul, Poliţia. Ultima dintre camere nu avea nici o tăbliță, 
dar se zvoni imediat că acolo era închisoarea. 

Prin urmare, Kav-gerul nu se lăsa numai pe seama cuminte- 
niei semenilor săi, ci, pentru ca autoritatea să fie mai solid susţi- 
nută, o aşeza pe trepiedul: Dreptatea, în înţelesul social al 
cuvân- 

tului, Forţa şi Pedeapsa. Lunga şi stearpa lui revoltă sfârşise prin 
a-l face să aplice, până în ceea ce au ele mai absolut, regulile 
fără 

de care, din cele mai străvechi timpuri, imperfecţiunea 
omenească 

a făcut imposibilă orice civilizaţie şi orice progres. 


Toate astea nu erau însă decât un schelet de administraţie. Era 
nevoie şi de funcţionari. Kav-gerul făcu imediat numirile nece- 
sare. Hartlepool fu pus în fruntea poliţiei, compusă din patru- 
zeci de oameni, aleşi cu grijă numai dintre bărbaţii însuraţi. 
Preşedinţia tribunalului o luă Kav-gerul, încredinţând serviciul 
curent lui Beauval. 

Fireşte că numirea aceasta pare surprinzătoare, dar nu fu sin- 
gura de felul acesta. Câteva zile mai înainte, Kav-gerul făcuse 
una 

şi mai surprinzătoare. 

Plata salariilor şi vânzarea alimentelor constituia acum o trea- 
bă foarte anevoioasă. Schimbul dintre muncă şi hrană, cu toate 
că operaţia era mult simplificată prin întrebuinţarea banilor, 
nece- 

sita o adevărată contabilitate; iar contabilitatea aceasta, un con- 
tabil. Kav-gerul îi încredința funcţia aceasta lui John Rame, 
tânărul 

— 195 — 

JULES VERNE 

care plătise o viaţă de plăceri cu ruina averii şi sănătăţii sale. Cu 
ce scop se alăturase degeneratul acesta unei acţuni de 
colonizare? 

Probabil că nici el singur nu ştia; se lăsase ademenit de perspec- 
tiva vagă a unei vieţi uşoare într-o ţară himerică. Realitatea, 
mult 

mai aspră, îi dăduse iernile insulei Hoste, şi era o minune că 
orga- 

nismul lui debil putuse rezista până acum. Nevoia îl silise să 
încerce să lucreze şi el la construcţia şoselei. Din prima zi însă, 
istovit, rupt de oboseală şi cu mâinile lui albe julite până la 
sânge, 

fusese nevoit să renunţe. Astfel că fu foarte bucuros de funcţia 
pe care i-o oferea Kav-gerul, noua slujbă absorbindu-l cu totul 
în scurt timp, identificându-se cu coloanele de cifre şi dispărând 
în ele ca într-un mormânt. 

Ştiinţa de a folosi pentru propăşirea statului până şi cele mai 
neînsemnate forţe sociale, aceasta este poate calitatea 
predomi- 

nantă a tuturor conducătorilor de oameni. Neputând face totul 
prin 


ei însuşi, îşi caută colaboratori, alegându-i dintre cei de care 
poate 

dispune. Şi, în alegerea aceasta, se manifestă cu mai multă 
tărie 

geniul şefilor. 

lar colaboratorii Kav-gerului - deşi ciudaţi -, priviţi dintr-un 
anumit punct de vedere, erau cei mai buni pe care îi putea găsi 
în situaţia specială în care se afla. El nu avea decât un scop: să 
obţină de la fiecare maximum de randament în folosul colecti- 
vităţii. lar Beauval, deşi complet incapabil în alte privinţe, era 
totuşi un avocat de valoare. Era, prin urmare, mai îndrituit decât 
oricare altul să se ocupe de împărţirea dreptăţii; de altfel, 
suprave- 

gherea continuă a stăpânului putea pune frâu, la nevoie, 
fanteziilor 

lui. 

Cât despre John Rame, el era cel mai inutil dintre toţi coloniştii. 
Era chiar de mirare că îi trecuse cuiva prin cap să tragă foloase 
de pe urma acestei cârpe de om fără voinţă şi fără energie, care 
nu era bun de nimic. 

în timp ce statul hostelian se organiza în felul acesta, Kav-gerul 
desfăşura o activitate prodigioasă. 

— 196 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Se mutase definitiv în fosta casă a lui Lewis Dorick, pe care 
mulţimea o şi botezase „palat". Aici dormea câteva ore pe zi, 
restul 

timpului petrecându-şi-l într-o activitate continuă. încuraja lucră- 
torii, rezolva greutăţile pe măsură ce se iveau, menținea cu 
calm 

şi hotărâre ordinea şi buna înţelegere. Era de ajuns să apară el 
pen- 

tru ca lucrul să se însufleţească, muşchii să se încordeze la 
maxi- 

mum. 

Natural că majoritatea dintre oamenii aceştia pe care se însărci- 
nase să-i conducă spre o soartă mai bună nici nu bănuiau ce 
dramă 

se petrecuse în conştiinţa lui; şi chiar dacă ar fi intuit-o, nu erau 


destul de buni psihologi şi le lipsea prea mult idealismul pentru 
a-şi da seama ce ravagii poate face un conflict de abstracții 
pure, 

aşa de deosebite de preocupările lor materiale. Le era suficient 
totuşi 

să se uite la chipul şefului lor ca să vadă imediat că era chinuit 
de 

o durere ascunsă. Nu fusese niciodată Kav-gerul un caracter 
prea 

expansiv, dar acum părea de marmură. Nu mai zâmbea, nu mai 
deschidea gura decât pentru a da ordinele necesare, şi asta în 
cât 

mai puţine cuvinte. înfăţişarea lui veşnic întunecată şi puterea 
lui 

herculeană îl făceau foarte temut. Era însă şi admirat, pentru 
inteligenţa şi energia de care dădea dovadă, şi iubit pentru 
bună- 

tatea care se ascundea sub înfăţişarea asta rece, cât şi pentru 
toate 

binefacerile pe care le făcuse şi pe care le făptuia încă. 

Excesul acesta de activitate nu-l obosea pe Kav-ger. Şeful con- 
tinua să fie şi medic în acelaşi timp. Nu lăsa să treacă o zi fără, 
să viziteze bolnavii şi răniții din ultima răscoală. De altfel, în 
direcţia aceasta avea din ce în ce mai puţin de muncă. Sub 
între- 

ita influenţă a anotimpului mai blând, a liniştii şi a muncii, sănă- 
tatea publică se îmbunătăţea cu repeziciune. 

Se înţelege că, dintre toţi bolnavii şi răniții, Halg îi era cel mai 
drag. Oricât ar fi fost de obosit şi oricum ar fi fost timpul, trecea 
în fiecare dimineaţă şi seară pe la căpătâiul rănitului, care era 
îngri- 

jit în permanenţă de Graziella şi de mama ei. Avea fericirea să 
constate zilnic că starea rănitului se îmbunătăţea mereu, şi în 
scurt 

— 197 — 

JULES VERNE 

timp căpătă siguranţa că rana din plămân începea să se 
cicatrizeze. 

La 15 noiembrie, Halg părăsi patul, în care zăcuse mai bine de o 
lună. 


în ziua aceea, Kav-gerul se duse în casa locuită de familia 
Rhodes. 

— Bună ziua, doamnă Rhodes! Bună ziua, copii!... spuse el 
intrând. 

— Bună ziua, Kav-ger! răspunse toţi într-o voce. 

Atmosfera aceasta prietenească îl făcea todeauna să devină mai 
puţin posomorât. Edward şi Clary se apropiara voioşi de el. 
Sărută 

părinteşte fruntea fetei şi mângâie cu dragoste obrajii băiatului. 
— în sfârşit, vă mai vedem şi noi, Kav-ger! exclamă doam- 

na Rhodes. Vă credeam mort. 

— Am fost foarte ocupat, doamnă Rhodes. 

— Ştiu, ştiu, aprobă doamna Rhodes. Oricum, îmi pare foarte 
bine că vă văd. Sper că o să-mi daţi ceva veşti despre bărbatul 
meu. 

— Bărbatul dumneavoastră este plecat, doamnă Rhodes. lată 
tot ce vă pot spune. 

— Mulţumesc de informaţie!... Dar când se reîntoarce? 

— Nu aşa de curând, doamnă. Văduvia dumneavoastră o să 
mai dureze. 

Doamna Rhodes oftă. 

— Nu trebuie să fiţi tristă, reluă Kav-gerul. Cu puţină răbdare, 
toate lucrurile se vor aranja până la urmă... De altfel, vă propun 
o ocupaţie, adică o distracţie. O să trebuiască să vă mutaţi, 
doam- 

nă Rhodes. 

— Să ne mutăm? 

— Da... Vă veţi stabili în Liberia! 

— în Liberia? Ce să caut acolo, Doamne? 

— Să faceţi comerţ. Veţi fi pur şi simplu cea mai mare comer- 
ciantă din ţară, în primul rând fiindcă nu mai sunt alţi 
comercianţi, 

şi apoi deoarece, - după cum sper -, o să faceţi afaceri 
strălucite. 

— 198 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

— Comerţ?... Afaceri?... repetă doamna Rhodes uimită. Ce 
afaceri, Kav-ger? 


— Afaceri de bazar. Cred că n-aţi uitat că dispuneţi de o 
mulţime de mărfuri. A sosit momentul să le puneţi în valoare. 
— Cum... vreţi ca eu singură... fără soţul meu... 

— Copiii au să vă dea o mână de ajutor, o întrerupse Kav-gerul. 
Sunt la vârsta la care pot fi utili, şi aici toată lumea munceşte. 
Nu vreau leneşi în insula Hoste. 

Vocea Kav-gerului devenise mai serioasă. Pe lângă prietenul 
care dădea sfaturi, mai era şi şeful care poruncea. 

— Când Halg va fi vindecat, veţi avea o mână de ajutor şi de 

la Tullia Ceroni şi fiica. ei. Pe de altă parte, nu aveţi dreptul să 
mai 

stocaţi mărfurile acestea, care ar putea fi de mare folos tuturor. 
— Dar mărfurile acestea reprezintă aproape întreaga noastră 
avere, obiectă doamna Rhodes, care părea foarte tulburată. Ce 
e) 

să spună bărbatul meu, când va afla că le-am riscat astfel într-o 
ţară aşa de sălbatică, în care siguranţa... 

— Este perfectă, doamnă, perfectă, vă rog să mă credeţi, o 
întrerupse Kav-gerul. Nu există ţară mai sigură. 

— Dar, în sfârşit, ce vreţi să fac cu toate mărfurile acestea? 
întrebă doamna Rhodes. 

— Le veţi vinde. 

— Cui? 

— Cumpărătorilor. 

— Sunt? Şi au bani? 

— Vă îndoiţi de asta? Ştiţi doar că aveau cu toţii ceva bani la 
plecare. Acum muncesc şi câştigă. 

— Se pot câştiga bani în insula Hoste?!... 

— Fireşte că da. Cine lucrează pentru colonie este plătit. 

— Are şi colonia bani? Uite ceva nou pentru mine! 

— Colonia n-are bani, explică Kav-gerul, dar şi-i procură 
vânzând alimente. Cred că ştiţi asta, odată ce şi dumneavoastră 
plătiţi alimentele. 

— 199 — 

JULES VERNE 

— Ştiu, recunoscu doamna Rhodes. Nu este însă vorba decât 
de un schimb şi, dacă lucrătorii sunt nevoiţi să dea pentru hrană 
ceea ce au câştigat muncind, nu prea văd cum ar putea deveni 
clienţii mei. 


— Fiţi pe pace, doamnă Rhodes. Preţurile au fost stabilite de 
mine, astfel ca fiecare colonist să poată face ceva economii. 

— Dar cine acoperă diferenţa? 

— Eu. 

— Sunteţi bogat? 

— Aşa se pare. 

Doamna Rhodes se uită uimită la Kav-ger. Acesta însă con- 
tinuă cu un ton hotărât: 

— Ţin să vă spun, doamnă, că magazinul dumneavoastră tre- 
buie deschis în cel mai scurt timp. 

Cinci zile mai târziu, ordinul Kav-gerului era executat. La 20 
noiembrie, când se întoarse Caroly cu Wel-Kiej-ul, bazarul 
funcţiona din plin. 

Caroly îl debarcase pe domnul Rhodes la Punta-Arenas şi se 
înapoiase singur. Altceva nu putu răspunde la întrebările soţiei 
lui, care se duse, neliniştită, să ceară explicaţii Kav-gerului. 
Aces- 

ta se mulţumi să o asigure că nu trebuia să fie îngrijorată, ci să 
aibă răbdare, deoarece absenţa domnului Rhodes avea să 
dureze 

încă timp destul de îndelungat. 

Caroly era pur şi simplu uimit de ceea ce vedea. Ce schim- 
bare în mai puţin de o lună! Liberia era de nerecunoscut. 
Apoape 

nici una dintre case nu mai era la locul ei. Majoritatea erau gru- 
pate în jurul celei botezate cu numele de „Palatul guvernatoru- 
lui". Cele mai apropiate de clădirea aceasta adăposteau cele 
patruzeci de familii ai căror şefi, înarmaţi cu puşti, formau poliţia 
coloniei. Cele opt puşti care mai rămaseră erau depozitate într-o 
cameră situată între cea a Kav-gerului şi a lui Hartlepool, unde 
erau păzite zi şi noapte. Praful de puşcă fusese pus la adăpost în 
depozitul amenajat în centrul clădirii, depozit care nu avea nici 
o comunicaţie cu exteriorul. 

— 200 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

-9- 

Ceva mai departe se afla bazarul Rhodes. Bazarul acesta îl mi- 
nuna pe Caroly mai mult decât orice. Nici unul dintre 
magazinele 

din Punta-Arenas, singurul oraş pe care îl văzuse indianul în 


viaţa 

lui, nu se putea compara cu el. 

Mai departe, spre est şi vest, lucrul continua febril. Se nivela 
terenul destinat pentru construirea ultimelor case. Printre case, 
aranjate după un plan riguros, care nu îngăduia nici un fel de 
fan- 

tezie individuală, se încrucişau adevărate străzi, largi şi drepte. 
Şoseaua începută în direcţia Bourg-Neuf-ului străbătuse câmpia 
mlăştinoasă şi ajunsese până la malul râului. Pe mal erau 
îngrămădite o mulţime de pietre, în vederea construirii unui pod 
mai solid decât cel existent. 

Bourg-Neuf-ul era aproape pustiu. Exceptând cei patru mari- 
nari de pe Jonathan şi încă alţi trei colonişti, hotărâți să-şi 
câştige 

existenţa prin pescuit, toţi ceilalţi locuitori plecaseră să se sta- 
bilească în Liberia, unde îşi puteau găsi întrebuinţări conform 
ocu- 

paţiei lor. Din Bourg-Neuf, devenit astfel port de pescuit, plecau 
în fiecare dimineață bărci cu pescari şi se înapoiau seara cu 
peşte, 

marfă care găsea uşor cumpărători. Cu toate acestea, nici una 
din- 

tre casele Bourg-Neuf-ului nu fusese dărâmată. Aşa hotărâse 
Kav- 

gerul. Astfel că acea a lui Caroly era şi ea intactă. Acolo, india- 
nul avu bucuria să-l găsească pe Halg aproape complet 
vindecat. 

în ziua aceea, ca de obicei, după o dimineaţă consacrată 
diverselor lucrări în curs de executare, Kav-gerul examina 
situaţia 

coloniei atât din punct de vedere financiar, cât şi din punct de 
vedere 

al stocului de alimente existent, apoi porni spre şantierul 
şoselei. 

Era pauza de masă. Majoritatea muncitorilor dormitau întinşi 
pe jos, cu piepturile dezgolite în bătaia soarelui; alţii mâncau, 
schimbând din când în când câte un cuvânt cu vecinii. La 
trecerea 

Kav-gerului, toţi se ridicau, scoţându-şi pălăriile şi salutând. Kav- 
gerul îşi continuă drumul şi ajunsese deja pe la jumătatea şose- 


lei, când zări în apropierea râului un grup de vreo sută de emi- 
granţi, printre care şi femei. Grăbi gasul. Peste puţin timp auzi 
cântecul unei viori. 

— 201 — 

JULES VERNE 

Era prima oară că se mai auzea aşa ceva pe insulă, de la 
moartea 

lui Fritz Gross. 

Se apropie de grup, care se dădu în lături ca să-i facă loc. în 
mijloc erau doi copii. Unul dintre ei cânta, destul de stângaci de 
altfel, în timp ce celălalt aranja jos pe pământ coşuri de răchită 
şi bucheţele de flori. 

Dick şi Sand... în vârtejul de întâmplări care îi schimbase total 
viaţa, Kav-gerul îi uitase. De altfel, de ce s-ar fi gândit la ei mai 
mult decât la ceilalţi copii din colonie. Aveau şi ei o familie, în 
persoana bunului Hartlepool. într-adevăr, micul Sand nu 
pierduse 

vremea. Nu trecuseră nici trei luni de când moştenise vioara lui 
Fritz Gross şi trebuie să fi avut înclinații muzicale deosebite pen- 
tru a ajunge aşa de repede, fără profesor, la un asemenea rezut- 
tat. Fireşte că nu era un virtuos şi nici nu părea, probabil, să 
ajungă 

vreodată, căci tehnica elementară avea să-i lipsească 
totdeauna; 

dar cânta destul de bine, şi găsea, fără să pară că le caută, 
melodii 

naive, ingenioase şi fermecătoare, pe care le lega una de alta 
prin 

acorduri de o inspiraţie îndrăzneață. 

Cântecul viorii se opri. Terminându-şi aranjamentul, Dick luă 
cuvântul. 

— Stimaţi hostelieni! spuse el cu o emfază comică, asociatul 
meu, însărcinat în special cu raionul artistic şi muzical al casei 
Dick&Co., ilustrul maestro Sand, violonistul preferat al Majestății 
Sale Regelui Capului Horn şi al altor ţinuturi, vă mulţumeşte 
pen- 

tru atenţia pe care aţi binevoit să i-o acordaţi... 

Dick scoase un uf! sonor, respiră adânc şi reluă cu şi mai mare 
patos. 


— Concertul, stimabili hostelieni, este gratuit, dar nu şi cele- 
lalte mărfuri ale noastre, care, îndrăznesc să o spun, sunt şi mai 
minunate, şi mai ales mult mai solide. Casa Dick & Co. pune în 
vânzare astăzi buchete de flori şi coşuri. Acestea vor fi foarte 
folo- 

sitoare pentru târguieli în piaţă... când va fi o piaţă pe insula 
Hoste! 

Un cent buchetul!... Un cent coşul!... Poftiţi, stimabili hostelieni! 
Mâna în buzunar, vă rog! 

— 202 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Şi, spunând acestea, Dick făcea înconjurul cercului, oferindu-şi 
marfa, în timp ce, pentru a susţine entuziasmul publicului, 
vioara 

începu să cânte cu şi mai mare foc. 

Spectatorii râdeau amuzaţi şi, după glumele lor, Kav-gerul înţe- 
lese că nu asistau pentru prima oară la o scenă de felul acesta. 
Probabil că Dick şi Sand aveau obiceiul să colinde totdeauna 
şantierele în orele de repaus pentru a face acest ciudat sistem 
de 

comerţ. Era de mirare că nu-i observase încă până acum. 

între timp, Dick îşi vânduse într-o clipă buchetele şi coşurile. 

— Nu a mai rămas decât un coş, doamnelor şi domnilor, anunţă 
el. Este cel mai frumos! Doi cenți ultimul şi cel mai frumos coş! 
O femeie scoase şi plăti cei doi cenți. 

Vă mulţumim, doamnelor şi domnilor! Opt cenţi!... O 

avere!.... exclamă Dick, schiţând un început de dans voios. Dan- 
sul fu curmat brusc. Kav-gerul îl apucase de ureche pe dansator. 
— Ce va să zică asta? întrebă el cu asprime. 

Aruncându-i o privire fugară, copilul căută să ghicească în ce 
ape se afla Kav-gerul; apoi, liniştit probabil în privinţa aceasta, 
răspunse cât se poate de serios: 

— Muncim, domnule guvernator. 

— Asta numeşti tu muncă? exclamă Kav-gerul, dându-i dru- 
mul de ureche. 

Dick profită de asta pentru a se întoarce cu totul, şi, privin- 

du-l pe Kav-ger drept în faţă, spuse umflându-se în pene: 

— Ne-am făcut şi noi un rost. Sand cântă din vioară, iar eu 
vând flori şi coşuri... Uneori facem comisioane... sau vindem 


scoici.. 

Ştiu şi să dansez. Este şi asta o meserie, domnule guvernator! 
Kav-gerul nu-şi putu opri un zâmbet: 

— Adevărat!... recunoscu el. Dar de ce aveţi voi nevoie de 
bani? 

— Pentru contabilul dumneavoastră, John Rame, domnule 
guvernator. 

— Cum, exclamă Kav-gerul, John Rame vă ia banii?... 

— 203 — 

JULES VERNE 

— Nu ni-i ia, domnule guvernator, fiindcă i-i dăm chiar noi, 
pentru alimente. 

De data aceasta Kav-gerul rămase ca buimăcit. Repetă: 

— Pentru alimente? Plătiţi voi hrana?... Dar nu mai staţi la 
domnul Hartlepool? 

— Ba da, domnule guvernator, dar n-are a face... 

Dick se înălţă mândru în vârful picioarelor şi, căutând să-l imite 
pe Kav-ger, zise cu o gravitate comică: 

— Munca este legea! 

Să râdă sau să se supere? Kav-gerul preferă să râdă, cu toate 
că Dick nu părea de loc să aibă intenţia de a glumi. ŞI, de altfel, 
ce putea fi rău în felul acestor doi copii care ţineau neapărat să- 
şi 

facă „un rost", în timp ce atâţia alţii mai mari ca ei nu se 
sinchiseau 

de fel de asta. 

întrebă: 

— Cel puţin din munca voastră aveţi ce să mâncaţi? 

— Cred şi eu! afirmă Dick cu mândrie. Câştigăm doisprezece, 
uneori chiar cincisprezece cenți pe zi, domnule guvernator. Cu 
suma asta poate trăi un om!... adăugă el, cu aerul cel mai serios 
din lume. 

Un om!... Auditorii izbucniră în hohote de râs. Ofensat, Dick 

se uită supărat la cei care râdeau. 

— Ce naiba vor idioţii ăştia?... murmură el printre dinţi. 
Kav-gerul reveni la subiect. 

— Cincisprezece cenţii... într-adevăr, nu e rău, recunoscu el. 
Aţi câştiga însă mai mult dacă aţi da ajutor lucrătorilor. 

— Imposibil, domnule guvernator, răspunse Dick cu vioiciune. 
— De ce imposibil? stărui Kav-gerul. 


— Sand este prea mic. Nu are putere, explică Dick, cu un ton 
de duioşie în care se observa totuşi şi o nuanţă de dispreţ. 

— Dar tu? 

— Oh!... Eul... 

Cu ce ton spuse cuvintele acestea! El avea putere! L-ai fi jig- 

nit dacă te îndoiai de asta. 

— 204 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

— Atunci?... 

— Nu ştiu... murmură Dick gânditor. Nu prea mă atrage asta... 
Apoi, cu însufleţire: 

— Mie îmi place libertatea, domnule guvernator! 

Kav-gerul se uita cu interes la fărâma de om care se ţinea aşa 
de dârz în faţa lui; fără să coboare privirea. Se vedea parcă pe el 
însuşi. Şi el iubise mai mult decât orice libertatea, nici el nu 
putuse 

suferi constrângerea. Experienţa îi arătase că se înşelase; 
dovedindu-i că oamenii, departe de a avea acea nepotolită poftă 
de libertate pe care le-o bănuise, puteau, dimpotrivă, prefera 
jugul, 

care le îngăduia să trăiască mai uşor. 

Răspunse: 

— Copilul meu, libertatea trebuie să ne-o câştigăm căutând 

să fim de folos altora şi nouă înşine, iar pentru asta este necesar 
să 

ne deprindem cu supunerea. Vă veţi duce imediat la Hartlepool 
şi îi veţi spune că am dat ca ordin să vă găsească o ocupaţie 
după 

puterile voastre. Voi avea eu grijă ca Sand să-şi poată continua 
exerciţiile lui muzicale. Haide, acum plecaţi! 

întâmplarea aceasta atrase atenţia Kav-gerului asupra unei pro- 
bleme care trebuia rezolvată neîntârziat. Colonia forfotea de 
copii 

care hoinăreau de capul lor de dimineaţa până seara. 
întemeierea 

unei naţiuni necesită pregătirea generaţiilor viitoare pentru a 
primi 

succesiunea de la înaintaşii lor. Se impunea deci înfiinţarea unei 
şcoli în cel mai scurt timp. 


Nu putea face însă totul deodată. Oricât de importantă şi de 
urgentă era chestiunea aceasta, Kav-gerul amână rezolvarea ei 
până 

după reîntoarcerea din inspecția pe care avea de gând s-o facă 
în 

interiorul insulei. Plănuia călătoria aceasta de când îşi asumase 
sarcina conducerii coloniei, dar preocupări mai urgente îl siliseră 
să o amâne merea. Acum putea pleca liniştit. Maşina prinsese 
destul avânt ca să poată funcţiona şi singură câtva timp. 

Două zile după sosirea lui Karoly, era tocmai să pornească la 
drum, când un incident îl sili să-şi amâne şi de data asta 
călătoria. 

— 205 — 

JULES VERNE 

In dimineaţa aceea atenţia îi fu atrasă de un vuiet de voci 
agitate, 

îndreptându-se spre locul de unde venea zgomotul acesta, văzu 
vreo sută de femei discutând cu aprindere în faţa unui gard 
cons- 

truit din bârne groase care le bara drumul. La început, Kav-gerul 
nu pricepu nimic. Gardul acesta era cel care împrejmuia locul lui 
Patterson; dar parcă până în ziua aceea nu se întindea chiar 
până 

acolo. 

Se lămuri însă numaidecât. 

Patterson, care chiar din primăvara trecută se apucase de cul- 
tura legumelor, obținuse în anul acesta o recoltă îmbelşugată, 
iar 

de la răsturnarea lui Beauval el îi aproviziona în mod obişnuit cu 
legume proaspete pe toţi locuitorii Liberiei. 

Succesul lui se datora în mare parte locului pe care îl alesese, 
deoarece era chiar pe malul râului şi îi furniza apă din belşug. Şi 
tocmai situaţia aceasta privilegiată era cauza conflictului 
prezent. 

Grădina lui Patterson, întinsă pe o suprafaţă de două sau trei 
sute de metri, era situată chiar în punctul în care râul era 
accesi- 

bil în imediata apropiere a Liberiei. Cava mai la deal se întindea 
o câmpie mlăştinoasă, care făcea imposibilă apropierea de 
podeţul 


ridicat la vărsarea râului în ocean, adică la mai bine de o mie 
cinci 

sute de metri, spre vest; la vale, pe o întindere de mai bine de o 
milă, ţărmul era înalt şi abrupt. 

Astfel că femeile din Liberia erau nevoite să treacă prin curtea 
lui Patterson pentru a se duce să ia apa de care aveau nevoie. 
Pro- 

prietarul le lăsase un loc de trecere, dar, în cele din urmă, 
fusese 

de părere că acest necontenit du-te vino pe proprietatea lui nu-i 
aducea decât pagube. Astfel că sfârşise prin a astupa cu bârne 
solide locul de trecere, lucru care le decepţionase şi înfuriase 
grozav pe femeile venite dis-de-dimineaţă să ia apă. 

Se liniştiră totuşi când îl văzură pe Kav-ger şi îi expuseră pro- 
blema, rugându-l să facă dreptate. Acesta ascultă cu răbdare 
argu- 

mentele pro şi contra, apoi dădu sentinţa. Spre surprinderea ge- 
nerală, sentinţa aceasta fu în favoarea lui Patterson. într-adevăr, 
— 206 — 

JULES VERNE 

Kav-gerul hotărî ca gardul să fie dărâmat imediat, pe o porţiune 
de douăzeci de metri, pentru a se crea un drum de trecere la 
dis- 

poziţia tuturor, dar recunoscu proprietarului dreptul la o 
despăgu- 

bire pentru porţiunea de teren cultivat care îi era luată în intere- 
sul obştesc. Cuantumul acestei despăgubiri urma să fie fixat 
ulte- 

rior, după toate formele legale. Exista o instanţă judecătorească 
pe insulă. Patterson fu invitat să se adreseze ei. 

Litigiul fu rezolvat chiar în aceeaşi zi. De fapt, primul caz judi- 
ciar al lui Beauval. După o scurtă deliberare, el condamnă statul 
hostelian la plata unei despăgubiri de cincizeci de dolari. Suma 
aceasta fu achitată imediat irlandezului, care nu-şi mai încăpea 
în piele de bucurie. 

Incidentul fu foarte mult comentat, dar, în general, felul în care 
fusese rezolvat fu apreciat favorabil de toţi. Hostelienii erau si- 
guri acum că avutul lor se află în deplină siguranţă, şi 
încrederea 


lor în conducere crescu enorm. Rezultatul acesta îl urmărise, de 
altfel, şi Kav-gerul. 

Chestiunea aceasta rezolvată, el porni imediat la drum. Timp 
de trei săptămâni, cutreieră insula în toate direcţiile, de la capă- 
tul de nord-vest şi până la extremităţile răsăritene ale 
peninsulelor 

Dumas şi Pasteur. Vizită rând pe rând toate fermele, atât pe 
cele 

care fuseseră părăsite de bună voie în cursul iernii precedente, 
cât şi pe cele ai căror proprietari fuseseră alungaţi în timpul 
tulburărilor. 

Rezultatul acestei anchete fu că în interiorul insulei mai locuiau 
o sută şaizeci de colonişti, formând patruzeci şi două de familii. 
Aceste patruzeci şi două de familii izbândiseră să-şi facă un trai 
mai bun, însă în măsură foarte neegală. Unele nu reuşiseră 
decât 

să-şi asigure de bine de rău existenţa, în timp ce altele 
porniseră 

cu tot dinadinsul pe calea îmbogăţirii. 

Douăzeci şi opt de familii, numărând o sută şaptesprezece 
colonişti, nevoiţi să se refugieze în Liberia când se porniseră tul- 
burările şi jafurile, păreau că avuseseră şanse să facă ceva cu 
fer- 

mele până în clipa în care le părăsiseră. 

— 208 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

In sfârşit, o sută nouăzeci şi şapte de ferme au suferit un eşec 
lamentabil. Patruzeci din proprietarii lor muriseră, iar restul se 
refugiase rând pe rând în Liberia. 

Kav-gerul fu primit cu mare entuziasm pretutindeni, şi exaltarea 
ajunse la culme când coloniştii aflară noua organizare a coloniei. 
După ce plecă el, sărmanii oameni se apucară cu şi mai mare 
ardoare de lucru, plini de încredere în viitor, pe care îl vedeau 
mai luminos acum. 

Kav-gerul notă cu grijă tot ce văzu, tot ce auzi, luând în acelaşi 
timp un plan sumar al diferitelor ferme, cu poziţia lor respectivă. 
Documentele acestea îi fură de folos la înapoiere. în câteva 

zile, alcătui o hartă a insulei, aproximativă din punct de vedere 
geografic, dar de o exactitate mai mult decât suficientă din 


punct 

de vedere al exploataţiilor agricole care se învecinau unele cu 
altele, apoi împărţi jumătate din insulă între o sută şaizeci şi 
cinci 

de familii, alese de el după anumite criterii, cărora le predă con- 
cesiunile acestea, cu toate formele legale. 

Dând proprietăţii bazele acestea solide, Kav-gerul opera o ade- 
vărată revoluţie. înlocuia regimul bunului plac prin legalitate, 
po- 

sesiunea de fapt printr-un titlu inatacabil chiar şi de cel care îl 
con- 

ferise. De aceea, foile acelea de hârtie fură primite de beneficia- 
rii lor aproape cu aceeaşi bucurie cu care îşi luau în primire pro- 
prietăţile. Duseseră până atunci o viaţă instabilă, nesiguri 
totdeau- 

na de ceea ce avea să le aducă viitorul. Foile acelea de hârtie 
schim- 

bau totul. Pământul era al lor. îl puteau lăsa moştenire copiilor. 
Prindeau rădăcini în insulă, abia acum deveneau adevăraţi 
colonişti. 

Kav-gerul începu prin a consolida drepturile celor patruzeci 

şi două de familii care rămăseseră ataşate de ogorul lor şi a 
rein- 

tegra în drepturile lor alte douăzeci şi opt care fuseseră silite să- 
şi 

părăsească avutul în cursul tulburărilor din iarna precedentă. 
După 

asta, completă numărul cu încă nouăzeci şi cinci de familii din- 
tre cele care îi părură mai vrednice de speranţa unui succes pe 
calea muncii. De rest nu se ocupă câtuşi de puţin. 

— 209 — 

JULES VERNE 

Era un act arbitrar; nu fu însă singurul. Nu fusese egalitate în 
repartizarea concesiunilor, dar nici din punctul de vedere al 
impor- 

tanţei acestor concesiuni. Unora Kav-gerul le lăsa exact terenul 
pe care se stabiliseră la început, altora le mai luă ceva din ceea 
ce avuseseră, mărind în acelaşi timp considerabil proprietăţile 
câtorva. Toate aceste hotărâri nu urmăreau decât un singur 
Scop: 


interesul major al coloniei. Cei care se dovediseră mai 
inteligenţi, 

mai puternici şi mai harnici fură mai favorizați. Dimpotrivă, nu 
căpătară absolut nimic cei incapabili, condamnaţi să rămănă 
pro- 

letari şi salariaţi până la moarte. 

într-adevăr, trebuia să-şi facă apariţia pe insulă şi salariatul. 
Câteva exploataţii, ca de exemplu acelea ale celor patru familii 
cu Rivière în frunte, erau aşa de întinse şi într-o stare aşa de 
înflori- 

toare, că puteau da de lucru la câteva sute de lucrători. Ca 
atare, 

lipsa de lucru era o problemă care nu se putea pune încă pe 
insu- 

la Hoste. 

Liberia se despopulă deci pentru a doua oară. Coloniştii porniră 
din nou la drum, astfel că la 10 ianuarie populaţia fu redusă la 
aproximativ patru sute de locuitori, dintre care o sută cincizeci 
de bărbaţi în putere, apți pentru muncă. Ceilalţi, adică aproape 
şase sute, inclusiv femeile şi copiii, erau împrăştiaţi acum în 
inte- 

riorul insulei. Restul muriseră, în special în cursul iernii prece- 
dente, încă trei sau patru hecatombe de felul acesta şi insula 
Hoste 

era sortită să rămână iarăşi pustie. Micşorarea numărului lucră- 
torilor cauză o stagnare parţială a lucrului. Kav-gerul nu părea 
însă îngrijorat din cauza aceasta, şi liniştea lui fu înţeleasă de 
toţi 

în scurt timp. Peste câteva zile, la 17 ianuarie, ancora în faţa 
Bourg- 

Neuf-ului un vapor mare de două mii de tone. Descărcarea lui 
începu chiar de a doua zi, scoțând la iveală bogății fantastice 
pen- 

tru bieţii liberieni înmărmuriţi : animale de tot felul, de la oi, cai, 
până la câini ciobăneşti; materiale agricole: pluguri, grape, 
batoze, 

secerătoare, seminţe de tot felul, căruţe şi trăsuri; alimente în 
can- 

tităţi considerabile; metale: plumb, fier, oţel, zinc, cositor etc; 
— 210 — 


NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

-9- 

unelte mărunte; ciocane, fierăstraie, rindele, sfredele, tesle, 
cleşti; 

în sfârşit, o sumedenie de obiecte şi unelte folositoare. 

Pe deasupra, vaporul mai aducea şi două sute de lucrători, care 
rămaseră pe insulă şi participară la lucrările începute, astfel că 
şoseaua spre Bourg-Neuf fu terminată în câteva zile, începându- 
se 

apoi alta, spre interiorul insulei, cu numeroase ramificații care 
să 

lege între ele exploataţiile agricole. 

Nu se terminase însă cu surprizele. La 30 ianuarie sosi încă 

un vapor. Acesta venea din Buenos-Aires şi aducea, pe lângă o 
sumedenie de obiecte asemănătoare cu cele descărcate din 
primul, 

o mare cantitate de mărfuri de tot felul pentru bazarul Rhodes. 
Debarcară şi din vasul acesta alţi două sute de lucrători, şi încă 
două sute dintr-un al treilea vapor, care ancoră în faţa Bourg- 
Neuf-ului la 15 februarie. Astfel că, începând din ziua aceea, 
colo- 

nia dispunea de mai bine de opt sute de brațe de muncă. Kav- 
gerul 

socoti numărul acesta suficient pentru a începe realizarea unui 
mare proiect al său. La vest de gura râulețului fură puse teme- 
liile unui dig care avea să transforme în scurt timp golfulețul 
Bourg-Neuf-ului într-un port încăpător şi sigur. 

în felul acesta, încetul cu încetul, din eforturile reunite ale aces- 
tor sute şi sute de braţe, oraşul se clădea, se ridica, se 
însănătoşea, 

se înviora; treptat, treptat, din nimic se năştea un oraş. 

iii. atentatul 

— Aşa nu se mai poate continua! exclamă Lewis Dorick, apro- 
bat cu un gest energic de toţi tovarăşii lui. 

Se plimbau toţi patru, Dorick, fraţii Moore şi Sirdey, urcând 
primele pante muntoase răzleţite din lanţul central al peninsulei 
Hardy, se pierdeau mai departe în ocean, formând Capul de est. 
— Nu! Aşa nu se mai poate continua! repetă Dorick, din ce 

în ce mai furios. Nu mai suntem oameni dacă nu reuşim să-l 


punem 
la locul lui pe sălbaticul acesta care pretinde să ne conducă! 

— Ne tratează ca pe nişte câini, se amestecă şi Sirdey. Nu 
însem- 

năm nimic în faţa lui... „Faceţi asta"... „Faceţi astălaltă"... îţi 
porunceşte şi nici nu se uită la tine. Este dezgustător indianul 
ăsta! 

— Cu ce drept ne poruncește? întrebă furios Dorick. Cine l-a 
numit guvernator? 

— Eu unul nu, spuse Sirdey. 

— Nici eu, zise Moore. 

— Nici voi, nici nimeni altcineva, încheie Dorick. Nu e prost indi- 
vidul! N-a aşteptat să fie poftit, s-a urcat singur în capul nostru. 
— Asta nu-i legal, protestă cu un ton avocăţesc Fred Moore. 

— Legal? La naiba!... Puțin îi pasă lui de asta! ripostă Dorick. 
De ce şi-ar bate capul cu nişte oi ca noi care îşi oferă singure 
spatele pentru a fi tunse? Ne-a cerut părerea când a restabilit 
dreptul de proprietate? Mai înainte eram egali cu toţii. Acum 
sunt 

siuiici şi bogaţi printre noi. 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

— Săracii suntem noi, constată cu melancolie Sirdey... In urmă 
cu trei zile, adăugă el indignat, m-a anunţat că ziua mea se va 
reduce cu zece cenți... 

— Cum aşa? Fără să-ţi spună de ce? 

— Ba da. Pretinde că nu lucrez destul. în orice caz, muncesc 
mai mult decât el, care nu face altceva decât să se plimbe toată 
ziua cu mâinile în buzunare... O reducere de zece cenți la o 
plată 

de o jumătate de dolar pe zi!... Dacă are impresia că am să mă 
mai bag şi la lucrările din port, se înşeală grozav!... 

— Ai să crapi de foame, răspunse Dorick cu răceală. 

— Afurisitul! blestemă Sirdey, strângând pumnii. 

— Cu mine şi-a găsit de lucru în urmă cu cincisprezece zile, 
zise William Moore. 1 s-a părut că am strigat ceva cam 
ireverenţios 

la adresa lui John Rame, magazionerul său. Se pare că îl deran- 


jam pe domnul... Supărat din cap până în picioare! Trebuie să 
înghiţim toate astea, ba să mai spunem şi mulţumesc!. 

— Eu am păţit-o săptămâna trecută... interveni la rându-i Fred 
Moore. A găsit pretextul că mă băteam cu un camarad... La 
naiba, 

nu mai avem nici dreptul să ne ciondănim când vrem?.. Ce mi-a 
făcut!... Cât pe-aci să mă bage la închisoare. 

— Am ajuns pur şi simplu servitori! mormăi indignat Sirdey. 

— Sclavi! adăugă William Moore. 

Discutau subiectul acesta pentru a suta oară. Aproape că nu 
mai vorbeau decât despre asta. 

Decretând, apoi impunând legea muncii, Kav-gerul atinsese 
fatalmente unele interese particulare, lovind în special în leneşii 
care ar fi preferat să trăiască pe socoteala altora. De aici, 
nemulţu- 

miri furioase. 

Dorick era locul în care se strângeau toate nemulţumirile aces- 
tea, încercase să continue cu banda lui incursiunile de odinioară, 
dar se convinseseră cu toţii că nu mai mergea. Fostele victime, 
aşa de supuse odinioară, îşi pricepuseră drepturile şi, nutrind 
spe- 

ranţa că vor fi susținuți la nevoie, deveniseră din miei lupi. 

— 213 — 

JULES VERNE 

Exploatatorii fură nevoiţi deci să renunţe la încercările lor de 
inti- 

midare şi să-şi câştige viaţa prin muncă, ca şi ceilalţi. 

Asta îi făcea furioşi la culme. Până acum, la drept vorbind, 

furia aceasta nu se manifestase decât prin cuvinte. în seara 
aceea 

însă lucrurile aveau să ia o altă întorsătură. 

Dorick ascultase tânguirile tovarăşilor săi fără să spună un 
cuvânt. 

— Toate astea nu-s decât vorbărie goală, spuse el. Sunteţi sclavi 
care îşi merită jugul. Dacă v-aţi fi luat inima în dinţi, ca nişte 
ade- 

văraţi bărbaţi, aţi fi fost liberi de mult. Sunteţi o mie, dar sufe- 
riţi cu răbdare tirania unuia singur! 

— Ce să facem! obiectă oftând jalnic Sirdey. El este cel mai tare. 


— Haida-de! replică Dorick. Puterea lui nu-i altceva decât 
slăbiciunea curcilor plouate din jurul lui. 

Fred Moore clătină din cap cu un aer neîndoielnic. 

— Se poate... spuse el. Asta însă nu schimbă de loc lucrurile. 
Are prea mulţi de partea lui. Na-i fi vrând doară ca noi patru... 
— Prostule!... îl întrerupse Dorick cu asprime. Nu de partea 
Kav-gerului sunt ei: guvernatorul le impune. L-ar scuipa dacă ar 
fi răsturnat din funcţia asta. Dacă aş fi în locul lui, s-ar târî şi în 
faţa mea aşa cum se târăsc într-a lui. 

— Am aceeaşi părere, aprobă William Moore. Chestia este însă 
că el este guvernator, nu tu. 

— N-aveam nevoie de informaţia asta, exclamă Dorick, gal- 
ben de mânie. Tocmai asta-i problema. Nu voiam să spun decât 
că nu avem de ce ne îngriji de ceata de căţeluşi care se ţin de 
coada 

Kav-gerului, fiindcă la fel s-ar purta şi cu succesorul lui. Numai 
şeful ne stă nouă în cale. Ei bine, să-l suprimăm!... 

Urmă o clipă de tăcere. Cei trei tovarăşi ai lui Dorick se uitară 
unul la altul cu priviri pline de spaimă. 

— Să-l suprimăm? întrebă în cele din urmă Sirdey. Aici ai cam 
sărit peste cal! Nu te bizui pe mine pentru trebuşoara asta. 
Lewis Dorick ridică din umeri. 

— Ne putem lipsi de tine, şi gata, glăsui el dispreţuitor. 

— 214 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

— Şi de mine atunci, adăugă William Moore. 

— Ba eu unul sunt de acord, afirmă energic fratele său, care 
nu uitase umilirea suferită odată din partea Kav-gerului. Numai 
că... uite... nu prea mi se pare uşor. 

— Simplu ca bună ziua, răspunse Dorick. 

— Cum? 

— Foarte simplu... 

Sirdey interveni. 

— Ta! ta! ta! Haida-de! Vă cam grăbiţi!... Ce o să faceţi după 
ce Kav-gerul o să fie... suprimat, cum spune Dorick? 

— Ce o să facem? 

— Da... Un om mai puţin este un om mai puţin, şi atâta tot. 
Vor rămâne ceilalţi. Poate să ne asigure Dorick mult şi bine, eu 
nu prea cred că au să treacă de partea noastră. 


— Au să treacă, afirmă Dorick. 

— Hm! exclamă Sirdey sceptic. Nu toţi, în orice caz. 

— De ce nu? Azi nu ai pe nimeni, dar mâine poţi avea toată 
lumea. De altminteri, nici nu este nevoie de toţi. Ajung câţiva, 
ca să dea tonul. Ceilalţi îi vor urma. 

— Şi aceşti câţiva? 

— li avem. 

— Ha!... exclamă din nou Sirdey. 

— în primul rând suntem noi patru, zise Dorick, din ce în ce 

mai animat de discuţie. 

— Dar numai patru deocamdată. 

— Dar Kennedy? Ne putem bizui pe el? 

— Da, recunoscu Sirdey. Cinci... 

— Dar Jakson, Smirnoff, Reede, Blumenfeldt, Loreley? 

— Zece... 

— Mai sunt şi alţii. Să facem socoteala. 

— Să-i numărăm, propuse Sirdey. 

— Bine! declară Dorick, scoțând din buzunar un creion şi un 
carneţel. 

— 215 — 

JULES VERNE 

Se aşezară toţi patru jos şi se apucară să socotească pe îndelete 
forţele de care credeau că ar dispune după dispariţia singurului 
om, în afară de Dorick, care putea grupa şi face primejdioase 
forţele împrăştiate ale mulţimii. De pe culmea pe care se aflau, 
priveliştea se deschidea larg încotro ţi-ai fi aruncat ochii. Râul, 
venind dinspre vest, trecea pe la poalele colinei, apoi, făcând o 
cotitură, pornea spre nord-vest, adică aproape paralel cu 
propria-i 

albie, spre Bourg-Neuf, unde se vărsa în ocean. La cotul făcut de 
râu se vedea întinzându-se Liberia, desfăşurată ca o hartă; apoi, 
mai departe, câmpia mlăştinoasă întinsă care despărţea oraşul 
de 

țărm. 

Era în februarie 1884. Din ziua în care Kav-gerul luase pu- 
terea, se scurseseră optsprezece luni. înfăptuirile realizate în 
această perioadă scurtă erau aproape miraculoase. 

Noi serii de lucrători umpleau necontenit golurile lăsate de cei 
care nu se puteau împăca cu viaţa pe insula Hoste, astfel că 
numărul locuitorilor Liberiei crescuse şi trecea acum de o mie de 


oameni. în aceeaşi măsură se înmulţiseră însă şi casele, 
constru- 

ite în cea mai mare parte din bârne de lemn. Mărginit la vest de 
râu, oraşul se întindea din ce în ce mai mult în direcţia opusă şi 
spre sud. 

Era acum un adevărat oraş. Nu-i mai lipsea nimic din ceea ce 
este necesar pentru o viaţă confortabilă. Brutării, băcănii şi 
măcelării asigurau aprovizionarea cu alimentele trebuincioase. 
Pro- 

dusele vândute în prăvăliile acestea erau furnizate în mare pare 
de producătorii din insulă. Din anul următor se spera chiar ca 
pro- 

ducţia locală să acopere complet consumul în ceea ce priveşte 
cerealele, legumele şi carnea, iar într-un viitor care se 
întrevedea 

apropiat s-ar fi putut ajunge chiar la un export pe o scară 
întinsă. 

Copiii nu mai hoinăreau de capul lur. Fusese deschisă o şcoală, 
pusă sub direcţia soţilor Rhodes. 

După un an de la plecare, Harry Rhodes se reîntorsese pe 
insulă, 

aducând o cantitate considerabilă de mărfuri. Abia debarcat, 
avu- 

— 216 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

sese o lungă consfătuire cu Kav-gerul, după care se consacrase 
cu toul afacerilor sale, fără să dea nici o explicaţie asupra 
absenței 

lui aşa de prelungite. 

Timpul pe care cuplul Rhodes îl dedica şcolii nu păgubea întru 
nimic bazarului, deoarece de el se ocupau intens Edward şi 
Clary, 

ajutaţi de Tullia şi de Graziella. 

Se stabiliseră apoi în Liberia un medic, doctorul Samuel Arvid- 
son, şi un farmacist, ambii veniţi din Valparaiso, şi făceau afa- 
ceri minunate. Se deschisese un magazin de îmbrăcăminte şi de 
încălţăminte care progresa văzând cu ochii. Emigranţii care 
încer- 

caseră în primele timpuri să întreprindă afaceri pe cont propriu 


reînnoi seră încercarea şi reuşiseră. Liberia avea acum o seamă 
de ateliere cu numeroşi lucrători. 

în imediată apropiere a oraşului, spre sud, nu departe de locul 
în care se afla acum Lewis Dorick cu tovarăşii săi, se ridica o fa- 
brică care producea cărămizi de prima calitate. Spre est, în 
Munţii 

Capului, fuseseră descoperite cantităţi considerabile de sulfat şi 
carbonat de calciu. Nu lipsea, prin urmare, nici ghipsul, nici 
varul, 

şi se găsise chiar un îndrăzneţ care se apucase să fabrice, cu 
mijloace rudimentare, cimentul de care era mare nevoie la con- 
strucţia portului. 

La poalele colinei pe care se aflau cei patru nemulţumiţi şerpuia 
o şosea largă, dispărând apoi între două coline, la o distanţă de 
un kilometru de acolo. Se lucra la ea necontenit, întinzându-se şi 
ramificându-se spre nord. 

O altă şosea, complet terminată, trecea râul pe un pod solid 

de piatră şi unea capitala cu Bourg-Neuf-ul. Bourg-Neuf-ul nu 
suferise decât prea puţine schimbări, însă digul pornit din țărm 
înainta din ce în ce mai mult în ocean. Adăpostea acum foarte 
bine golful de vânturile dinspre est, pe care îl transforma încetul 
cu încetul într-un port încăpător şi liniştit. Chiar în ziua aceea se 
începuseră primele lucrări pentru construirea unui chei necesar 
— 217 — 

JULES VERNE 

acostării vaselor mai mari, care vizitau din ce în ce mai des insu- 
la, în anul precedent veniseră trei corăbii, toate pe socoteala 
Kav- 

gerului. Anul acesta sosiseră şapte, dintre care numai două 
luate 

în primire de administraţia coloniei. Celelalte fuseseră la dispo- 
ziţia întreprinderilor particulare. 

în ziua aceeea staţiona în faţa Bourg-Neuf-ului un vas mare 

cu pânze, pe jumătate încărcat cu scânduri fabricate de 
fierăstraiele 

lui Riviere. Un altul ridicase ancora câteva ore mai înainte, 
plecând 

cu o încărcătură completă de scânduri de aceeaşi provenienţă. 


Tot spectacolul acesta oferit privirii lui Lewis Dorick şi a 
tovarăşilor săi exprima în mod de netăgăduit prosperitatea 
crescândă a coloniei. 

Deocamdată însă, cei patru tovarăşi aveau cu totul alte gân- 
duri în cap. îi treceau cu grijă în revistă pe toţi locuitorii Liberiei. 
— Nu mai văd cine ar mai putea fi, spuse în cele din urmă 
Sirdey. Cum stăm? 

Dorick numără numele însemnate pe carneţel. 

— O sută şaptesprezece, zise el. 

— Dintr-o mie!... termină Sirdey. 

— Ei şi? răspunse Dorick. E ceva şi o sută şaptesprezece. Crezi 
că el are mai mulţi? Vorbesc de oameni hotărâți, gata la orice. 
Ceilalţi sunt oi care se iau după orişicine. 

Sirdey nu răspunse, dar nu părea prea convins. 

— Şi, pe urmă, destulă vorbărie, încheie cu violenţă Dorick. 
Suntem patru. Să supunem la vot. 

— Eu unul, exclamă Fred Moore strângându-şi pumnii uriaşi, 
m-am săturat. Fie ce-o fi! Votez pentru! 

— Eu la fel, încuviinţă fratelui lui. 

— Cu mine, fac trei voturi. Dar tu, Sirdey? 

— Pentru şi eu, spuse fără entuziasm fostul bucătar. Dar... 

— Nici un dar. Ceea ce s-a votat rămâne votat. 

— 218 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

— Trebuie totuşi să ne înţelegem asupra mijloacelor, stărui 
Sirdey fără să se lase intimidat. Nu-i de ajuns să hotărâm eli- 
minarea Kav-gerului. Rămâne să vedem şi cum. 

— Ah!... Dacă am avea arme... o puşcă... un revolver... un sim- 
plu pistol măcar!... exclamă Fred Moore. 

— Uite însă că nu avem, rosti flegmatic Sirdey. 

— Cuţitul!... insinua William Moore. 

— Bun să ţi-l bagi singur pe gât, scumpule, răspunse Sirdey. 
Ştii doar cum este păzit Kav-gerul... Fără să mai punem la 
socoteală 

că şi aşa s-ar putea măsura cu noi toţi la un loc. 

Fred Moore încruntă din sprâncene scrâşnind din dinţi. Sirdey 
avea dreptate. Cunoştea el bine pumnul Kav-gerului şi îşi 
amintea 

ce uşor păruse odată trupul lui mătăhălos în manile lui. 


— Eu am ceva mai bun de propus, interveni Dorick. 
Tovarăşii lui îl priviră întrebător. 

— Praful de puşcă. 

— Praf de puşcă?... repetară toţi trei fără să înţeleagă. 

Unul dintre ei întrebă: 

— Cum vine asta? 

— Să facem o bombă!... Tot se spune de Kav-gercă e un 
anarhist pocăit. îl vom trata cu ceva pe gustul lui de altădată. 
Cei trei nu părură prea entuziasmați. 

— Şi cine dracu să facă bomba asta? bombăni Fred Moore. 
Eu unul în nici un caz. 

— Eu, spuse Dorick. De altfel, cred că nici nu o să fie nevoie. 
Am o idee, care dacă reuşeşte, Kav-gerul o să plece de pe 
lumea 

asta într-o companie frumoasă. Putem să scăpăm în acelaşi timp 
şi de Hartlepool, şi de oamenii de pază din posturi. 

Cei trei bărbaţi priviră cu admiraţie la tovarăşul lor. Până şi 
Sirdey păru convins! 

— Aşa da!... murmură el, la capătul tuturor argumentelor. 
Apoi, răzgândindu-se: 

— La naiba! exclamă el, vorbim de praf de puşcă ca şi cum 
l-am avea în buzunar. 

— 219 — 

JULES VERNE 

— Este destul în depozit, răspunse Dorick. N-avem decât 
să-l luăm. 

— Uşor de zis! ripostă Sirdey, care părea hotărât să o facă 
mereu pe opozantul. Hm!... Uşor de spus!... Cine îşi ia sarcina 
asta? 

— Eu nu, spuse Dorick. 

— Fireşte, râse ironic Sirdey. 

— Nu, nu sunt destul de puternic, explică Dorick. Tu şi mai 
puţin, fiindcă eşti un fricos. La fel, nici Fred, nici William sunt 
prea brutali şi prea neîndemânatici. 

— Dar atunci? 

— Kennedy. 

Nu făcu nimeni nici o obiecţie. Da, fostul matelot bun pentru 
orice meserie, isteţul de Kennedy putea duce la bun sfârşit o 
ispravă 

de genul acesta. Dorick îşi alesese bine omul. 


— Uite că se face târziu, constată acesta după un răstimp de 
tăcere. Dacă vreţi, ne întâlnim mâine tot aici, la aceeaşi oră. O 
să 

vină şi Kennedy şi o să punem lucrurile definitiv la punct. 

Ajunşi în aproprierea primelor case ale oraşului, cei patru 
tovarăşi de rele socotiră prudent să se împrăştie, precauţie pe 
care 

o luară şi a doua zi când porniră spre locul de întâlnire convenit. 
leşiră din oraş unul câte unul şi nu se apropiara unul de altul 
decât 

când se depărtară de oraş atât cât era necesar ca să nu poată fi 
văzuţi. 

Erau cinci acum, căci venise şi Kennedy. 

— Este din ai noştri, anunţă Dorick, bătându-l pe marinar pe 
umăr. 

îşi strânseră bucuroşi mâinile şi începură apoi imediat exa- 
minarea mijloacelor de a-şi pune în aplicare planul din ajun. Dis- 
cuţia ţinu timp îndelungat. Se înnoptase de mult când cei cinci 
bărbaţi coborâră spre oraş. Ajunseseră la o înţelegere deplină. 
Aveau să treacă la fapte chiar în seara aceea. 

Cu toate că întunericul era de nepătruns, se despărţiră iarăşi, 
intrând în oraş la intervale de câteva minute. Aici domnea o 
linişte 

— 220 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

adâncă. Se furişară nevăzuţi până la „palatul" administraţiei, în 
care dormeau Kav-gerul, Hartlepool şi muşii, unde se strânseră 
în grup, ascultând, nemişcaţi şi tăcuţi, scormonind cu ochii 
bezna 

groasă... 

Se aflau în faţa uşii Tribunalului. Auzeau zgomote uşoare din 
direcţia postului de poliţie, situat în partea opusă a clădirii. Erau 
acolo oameni care păzeau. Dincoace nu se vedea ţipenie de om. 
Strada era pustie şi tăcută. 

Când se convinseră că nu era absolut nimeni prin apropiere, 
Dorick şi Kennedy înaintară şi străbătură repede distanţa care îi 
despărţea de uşa Tribunalului, pe care Kennedy se apucă s-o 
forţeze, în timp ce Dorick stătea la pândă. Totuşi, în acelaşi 
timp, 


fraţii Moore făcură câţiva paşi, unul la dreapta şi unul la stânga, 
apoi se opriră pe loc. De aici puteau supraveghea faţada princi- 
pală şi piaţa. Kennedy era deci bine păzit. 

Nu surveni însă nici un incident. Fostul marinar lucră în toată 
voia. Muncă uşoară, de altfel, deoarece uşa Tribunalului nu avea 
o încuietoare prea solidă, astfel că cedă de la primele încercări 
şi se deschise. 

Kennedy întră, lăsându-l pe Dorick de pază afară. 

în sală era un întuneric de mormânt. Kennedy scapără un chi- 
brit şi aprinse o lumânare. Ştia unde să se ducă, deoarece Dorik 
îl dăscălise bine. Dintre cele trei încăperi învecinate cu cea în 
care 

intrase, cea din dreapta despărţea Tribunalul de închisoare; cea 
din stânga servea de domiciliu Kav-gerului. Dincolo de cea din 
faţa marinarului se afla depozitul. 

Kennedy străbătu oblic sala până la ungherul format de ală- 
turarea acestei ultime încăperi cu închisoarea. închisoarea era 
goală 

atunci; aşa că nu-l putea auzi nimeni. Aici se opri şi îşi plimbă 
lumânarea în lungul şi în latul peretelui, căutând să-şi dea 
seama 

cum era mai bine să procedeze. 

Zâmbi vesel. Peretele acela, construit în pripă în primele zile 
care urmaseră după lovitura de stat a Kav-gerului, era un 
obstacol 

— 221 — 

JULES VERNE 

nesperat de uşor de învins. In mai puţin de o oră, Kennedy 
reuşise 

să facă o gaură suficient de largă ca să poată trece prin ea, dar 
prea 

îngustă, din cauza unei bârne aşezate de-a-curmezişul şi pe care 
era 

nevoit să o taie. Fu partea cea mai anevoiasă a întregii operaţii. 
Avu 

nevoie de încă o oră ca să poată ajunge la rezultatul dorit. 

Din când în când, Kennedy se oprea şi trăgea cu urechea. Dom- 
nea mereu aceeaşi linişte, astfel că îşi reluă calm lucrul. 

Când gaura fu suficient de largă, trecu în încăperea alăturată. 
Aici însă lucrurile se complicară. Era foarte greu să se mişte fără 


zgomot printre grămezile de lăzi şi mărfuri de tot felul care 
umpleau depozitul. Trebuia să fie cât se poate de prevăzător. 
Unde se aflau butoiaşele cu praf de puşcă? Nu se vedeau 
nicăieri. Şi, cu toate acestea, aici trebuiau să fie... 

Se apucă să le caute. Se strecură încet, atent la fiecare pas şi 
gest pe care le făcea, printre lăzile pe care era nevoit uneori să 
le 

mute din loc, pentru a-şi face loc de trecere. 

Se scurseră astfel aproape două ore. Probabil că cei de afară 

nu înțelegeau deloc ce putea să însemne întârzierea asta, şi 
chiar 

şi el începuse să-şi piardă nădejdea. Se enerva. Noaptea trecea; 
peste 

puţin timp avea să se lumineze de ziuă. Ar fi fost dezastruos să 
fie 

silit să plece fără să fi reuşit într-o încercare care a doua zi avea 
să fie observată imediat şi deci nu s-ar mai fi putut repeta. 

Era tocmai să se dea bătut şi să plece, când dădu, în sfârşit, 
peste ceea ce căuta. Butoiaşele cu pulbere erau aşezate frumos 
unul lângă altul, aproape de uşa care dădea spre postul de 
poliţie. 

Ţinându-şi răsuflarea, Kennedy îi auzi pe oamenii de gardă, care 
discutau liniştiţi între ei. Abia acum se impunea să lucreze în cea 
mai mare linişte. 

Kennedy apucă în braţe unul dintre butoiaşe, dar fu nevoit să 
recunoască că i-ar fi fost imposibil să-l ducă de acolo fără să 
facă 

nici cel mai mic zgomot. Se furişă deci din nou printre lăzi, 
ajunse 

în sala Tribunalului şi de acolo îl chemă în şoaptă pe Dorick, care 
aştepta neclintit în întunericul de afară. 

— 222 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Acesta răspunse imediat chemării. 

— Cât ai stat! spuse el, tot în şoaptă. Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, răspunse Kennedy. Numai că nu e deloc uşor să cir- 
culi pe acolo prin depozit. 

— Ai găsit butoiaşele? 


— Da. Dar sunt prea grele... Trebuie doi oameni... vino 
încoace!... 

Dorick se apropie şi străbătu sala, întrând cu Kennedy în depo- 
zit. Aici puseră mâna pe un butoiaş, pe care izbutiră să-l ducă 
până 

în sala Tribunalului. După care Dorick se îndreptă din nou spre 
spărtură. 

— Unde te duci? întrebă Kennedy cu voce înăbuşită. 

— Să aduc încă un butoiaş, răspunse Dorick. Să ne grăbim. 

Se luminează de ziuă în curând. 

— încă unul? repetă Kennedy mirat. Dar cu ăsta putem arun- 
ca toată Liberia în aer! 

— Trebuie să mai luăm unul, preciza Dorick. 

— De ce? 

— Aşa cred eu... După ce ne vom fi descotorosit de Kav-ger, 
trebuie să fim tari... Avem nevoie de pulbere. 

— Unde vrei să o duci? 

— Fii pe pace... am o ascunzătoare minunată. 

Kennedy se supuse cam fără voie. Peste un sfert de oră, un al 
doilea butoiaş fu aşezat lângă primul. 

Unul dintre ele fu dus apoi lângă peretele încăperii în stânga, 
după care Kennedy făcu la baza celuilalt o gaură prin care 
începu 

să curgă o şuviţă subţire de pulbere. 

în timpul acesta, Dorick scosese din buzunar un fel de fitil făcut 
din fire de bumbac împletite, umezite din timp. Tăvăli fitilul 
aces- 

ta prin pulbere, tăie din el un capăt şi îl aprinse, ca probă. 
Flacăra 

pâlpâi şi se mări, se propagă în lungul fitilului, apoi se stinse. 
— Perfect! declară Dorick. Cinci centimetri pe minut. Prin 
urmare, fitilul o să ţină douăzeci de minute. Nici nu avem nevoie 
de mai mult. 

— 223 — 

JULES VERNE 

Se apropie de butoiaş... 

în clipa aceea se auzi un vuiet neobişnuit. Dorick se opri pe 
loc, uitându-se speriat la Kennedy. Erau livizi amândoi... 
Panica fu de scurtă durată. Recăpătându-şi sângele rece, Dorick 
începu să râdă. 


— Ploaia, spuse el ridicând din umeri. 

Se duse până la uşă şi privi afară. într-adevăr, ploua cu gălea- 
ta. Era, de altfel, o împrejurare favorabilă. Ploaia avea să 
şteargă 

orice urme şi îi punea la adăpost de orice bănuială care s-ar fi 
putut 

îndrepta asupra lor. Pe de altă parte, zgomotul acesta avea să 
acopere inevitabilul sfârâit al fitilului. 

Aşa că nu era timp de pierdut. Spre răsărit, cerul începea să 
devină roşu ca focul. Peste puţin avea să se lumineze de-a bine- 
lea, iar Dorick cunoştea prea bine obiceiurile Kav-gerului ca să 
nu-şi dea seama că în scurt timp acesta avea să fie în picioare. 
— Repede! spuse el. 

Desfăcu fitilul, introduse unul dintre capete în butoiaş, apoi 
aprinse un chibrit pe care îl apropie de capătul celălalt. leşiră pe 
urmă în grabă, având grijă să ia cu ei celălalt butoiaş. 

Fraţii Moore şi Sirdey stăteau neclintiţi la posturi. Dorick le 

vesti printr-un fluierat succesul şi, în câteva clipe, dispărură cu 
toţii în întuneric, în timp ce ploaia continua să cadă în averse. 
iv. în peşteri 


Când Kav-gerul ieşi dimineaţa din casă, vijelia se domolise. 

Nu mai ploua. Soarele reuşise să biruie norii şi aurea Liberia cu 
razele lui oblice. 

Kav-gerul privi în juru-i. Nu văzu pe nimeni. Ca de obicei, 

era primul care se trezise din somn. 

Trase adânc în piept aerul rece al dimineţii şi făcu câţiva paşi 
spre piaţa transformată de ploaie în mlaştină. Atenţia îi fu atrasă 
imediat de uşa întredeschisă a Tribunalului. Se apropie s-o 
închidă, 

fără să dea prea mare importanţă acestei neglijenţe. Observă 
atunci 

că fusese forţată, lucru care îl surprinse grozav. Ce putea să 
însemne asta? Pe cine naiba l-ar fi putut ispiti conţinutul acelei 
săli sărăcăcioase? 

Păşi înăuntru şi văzu imediat butoiaşul. La început nu înţe- 

lese nimic, dar nu întârzie să-şi dea seama de realitate. Pulberea 
împrăştiată pe jos... fitilul pe trei sferturi consumat... Nu mai 
încă- 

pea nici o îndoială: voiseră să-l arunce în aer cu clădire cu tot. 


Descoperirea aceasta îl buimăci cu totul. Ei cum! îl urau 
coloniştii atât de mult?... Rămase apoi pe gânduri o clipă, încer- 
când să ghicească cine puteau fi autorii unui asemenea atentat. 
Nu putea arunca vina asupra nimănui, dar cunoştea destul de 
bine 

populaţia oraşului ca să-şi îndrepte bănuielile asupra unui grup 
— 225 — 

JULES VERNE 

destul de redus. Ferdinand Beauval?... Nu, era exclus. Lewis 
Dorick? Mult mai probabil. în orice caz, cineva din tagma lor. 
Kav-gerul aruncă o privire în jurul lui şi observă spărtura din 
perete. înţelese acum limpede totul. Butoiaşul acela fusese adus 
din depozit, fitilul fusese aprins şi vinovaţii fugiseră... Contrar 
însă 

planului lor criminal, explozia nu se produsese. Fitilul arsese o 
bucată bună, apoi se stinsese, din cauza unei şuviţe de apă care 
se răspândise pe podea. 

De unde apăruse şuviţa aceasta de apă? Dintr-o spărtură a 
acoperişului, care lăsase ploaia să pătrundă în interior. Kav- 
gerul 

se cutremură, nu atât pentru el, cât pentru cei care erau 
adăpostiţi 

în aceeaşi clădire, adică Hartlepool, muşii şi oamenii de gardă. 
Viaţa lor atârnase de un fir de păr. Dacă nu izbucnea furtuna, 
toţi 

ar fi fost morţi acum. 

După ce se gândi bine, Kav-gerul socoti nimerit să nu spună 
nimănui de tentativa aceasta criminală. N-avea nici o nevoie de 
modalitatea aceasta de a se face popular, şi era preferabil să nu 
mai neliniştească fără rost populaţia insulei. 

Trase deci uşa în urma lui şi se duse să-l trezească pe Hartle- 
pool, pe care îl duse la Tribunal şi îl puse la curent cu cele 
întâm- 

plate. Hartlepool fu îngrozit. Nu putea învinovăţi nici el pe 
nimeni, 

dar avea aceleaşi bănuieli ca şi şeful lui. 

Deoarece Kav-gerul se hotărâse să nu dea nici un curs întâm- 
plării, spărtura trebuia astupată în taină. Astfel că Hartlepool 
plecă 


să caute materialele necesare, în timp ce Kavgerul transporta 
butoiaşul cu pulbere în depozit. 

Aici putu constata că mai dispăruse încă un butoiaş. Ce voiau 
să facă cu pulberea aceea? în orice caz, nu lucruri bune. Se 
gândi 

însă că situaţia nu era prea primejdioasă, deoarece armele de 
foc 

lipseau cu desăvârşire în insulă. 

De îndată ce se înapoie Hartlepool, cei doi zidari improvizaţi 
puseră la loc bucata de bârnă tăiată de Kennedy, apoi umplură 
golul 

cu pietre şi amestec de tencuială. Kav-gerul se retrase în 
camera 

— 226 — 

JULES VERNE 

lui abia după astuparea găurii din zid, rugându-l apoi pe Hartle- 
pool să-l însoţească şi punându-l în curent cu dispariţia celui 
de-al doilea butoiaş. 

Efortul merita toată atenţia. De vreme ce vinovaţii puseră mâna 
pe o aşa de mare cantitate de pulbere, însemna că aveau de 
gând 

să-şi repete încercarea, astfel că trebuia căutate mijloace de 
apărare 

împotriva lor. 

După ce examinară problema pe toate feţele, cei doi bărbaţi 
hotărâră să ţină secret totul şi să acţioneze cu prudenţă, spre a 
nu 

atrage atenţia. în primul rând, era necesară mărirea forţelor 
poliţieneşti de la patruzeci la şaizeci de oameni, şi la nevoie la 
mai mult, dacă avea să fie nevoie. Deocamdată, trebuiau să se 
mulţumească cu opt oameni în plus, deoarece nu aveau mai 
multe 

arme de foc de rezervă, dar rămase stabilit ca guvernatorul să 
se 

îngrijească de procurarea a două sute de puşti, care să fie ţinute 
în depozit pentru orice eventualitate. Liberia creştea şi progresa 
pe zi ce trecea, aşa că era necesar să aibă la dispoziţie 
mjloacele 

de a o apăra atunci când ar fi fost cazul. 


Rămase iarăşi stabilit că oamenii din gardă vor sta de pază 
afară, nu în postul de poliţie; vor face cu schimbul, doi câte doi, 
şi vor avea consemnul de a face din când în când ocolul clădirii. 
Kav-gerul socoti că pentru moment măsurile acestea erau sufi- 
ciente, dar Hartlepool îl completă punând pe lângă şeful lui 
oameni 

de pază pe cât de vigilenţi, pe atât de discreţi. 

Cât despre descoperirea vinovaţilor, nici nu putea fi vorba. Ar 

fi însemnat să pună oraşul în fierbere. Aceştia nu lăsaseră nici o 
urmă şi doar descoperirea butoiaşului cu pulbere i-ar fi putut 
demasca. lar pentru depistarea acestuia, ar fi trebuit întreprinsă 
o serie de percheziţii care ar fi stârnit o vâlvă pe care Kav-gerul 
voia să o evite cu orice preţ. 

Odată rezolvată problema, viaţa îşi reluă cursul obişnuit. Cu 
timpul, incidentul fu uitat şi, prin noile măsuri luate, nu se mai 
putea repeta. 

— 228 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Kav-gerul, cel puţin, îl uită în scurt timp. Avea alte griji pe 

cap. Dominat de opera în curs de realizare, gusta beţia sublimă 
a creatorilor. Creierul lui elabora necontenit planuri peste 
planuri 

şi nu termina bine realizarea unuia că se şi apuca de altul. 

Nu aşteptase nici terminarea construcţiei temeliilor viitorului 
chei şi trecuse la realizarea altor vise ale sale. Unul, foarte uşor 
de altfel, consta în utilizarea unei căderi de apă situate la câţiva 
kilometri în susul râului, pentru a construi o uzină electrică. 
Liberia 

iluminată cu electricitate! Cine s-ar fi gândit la aşa ceva doi ani 
mai înainte! 

Nu acesta era însă planul care îl pasiona mai mult pe Kav-ger. 
Visa ceva mai grandios. Frumos şi folositor era să fi dat lumină 
electrică Liberiei, dar de lucrul acesta nu ar fi putut profita decât 
o mică fracțiune a omenirii. Şi, de altfel, realizarea acestui plan 
era aşa de uşoară, că putea fi considerată ca o simplă distracţie. 
Proiectul care îl pasiona în realitate era mai general şi mai vast. 
Interesa întreaga omenire. 

Gândul acesta îi venise prima oară chiar cu ocazia naufragiu- 
lui jJonathan-ulm. Vă amintiţi că, auzind loviturile de tun trase 


de pe vasul aflat în primejdie, în noapte, Kav-gerul aprinsese un 
foc pe vârful Capului Horn. Acesta nu era însă decât o soluţie de 
moment, şi situaţia rămăsese mai târziu aceeaşi: nimic nu 
înştiinţa 

corăbiile de pericolul care le ameninţa pe meleagurile acelea, 
într-adevăr, agonia Jonathan-xAxn nu fusese decât una dintre 
nenumăratele drame care se desfăşoară necontenit prin 
pustietăţile 

acestea. Sute de vase trec pe aici în timpul vijeliilor. Mai ghi- 
nioniste decât Jonathan, ele nu au un far care să le călăuzească 
şi deseori acoperă cu sfărâmăturile lor stâncile arhipelagului. 
Alt- 

fel ar fi însă situaţia dacă ar exista un far. Prevenite din timp, 
vase- 

le s-ar depărta în larg, evitându-se o mulţime de naufragii. 

Din ziua în care pusese piciorul pe Capul Horn, Kav-gerul se 
gândise zilnic la posibilitatea de realizare a acestei măreţe 
opere. 

îşi dădea însă seama de greutăţi şi mult timp considerase totul 
drept o himeră irealizabilă. Dar lucrurile se schimbaseră. 

— 229 — 

JULES VERNE 

Guvernator al unui stat în plină dezvoltare, avea la dispoziţie 
un număr de lucrători aproape nelimitat. Himera începea să nu 
mai fie irealizabilă. 

Pe de altă parte, problema banilor, care se pusese odinioară, 
era rezolvată. într-adevăr, Kav-gerul părea să dispună de 
resurse 

considerabile, odată ce virase statului hostelian sume în avans 
care 

îi îngăduiseră să ia o asemenea dezvoltare. Vreme îndelungată 
refuzase să facă uz de bogăţia asta, de a cărei existenţă uitase 
intenţionat; dar acum, de vreme o folosise o dată, scrupulele lui 
nu mai aveau nici o rațiune. Sacrificiul era consumat; n-avea nici 
un motiv să nu continue pe aceeaşi cale. 

De altfel, prosperitatea crescândă avea să îngăduie statului 
hostelian să înceapă restituirea avansurilor primite de la 
creatorul 

lui. lar acesta nu avea de gând să plaseze capitalurile acestea 
ca 


un burghez oarecare, nici să le tezaurizeze, el, care simţea un 
dis- 

preţ foarte vădit pentru bani. Ce destinaţie mai bună ar fi putut 
găsi pentru banii aceştia decât folosindu-i pentru construcţia 
unui 

far pe culmea tragicului promontoriu de care se sfărâmaseră 
până 

atunci atâtea corăbii? 

Mai rămânea totuşi o dificultate. Insula Hoste era liberă, dar 
insula Horn rămăsese chiliana. Totuşi, problema aceasta se 
putea 

rezolva. Nu era imposibil ca statul chilian să consimtă cedarea 
unei stânci pustii pentru un scop aşa de frumos. în orice caz, 
trata- 

tivele aveau şanse de succes. 

Astfel că o notă oficială tratând acest aspect plecă spre Chile 
cu prima ocazie. 

în timp ce Kav-gerul era cufundat în planurile sale, primej- 

dia, de care uitase aproape cu totul, rămânea permanentă 
deasupra 

capului. Autorii atentatului nu fuseseră descoperiţi. îşi vedeau 
nestingheriţi de treburi, amestecați în mulţimea coloniştilor şi 
având mereu la dispoziţie butoiaşul cu pulbere care, în mâinile 
lor, constituia cea mai ameniţătoare primejdie. 

Dacă Kav-gerul nu ar fi renunţat de la început la orice anchetă 
serioasă, poate că ar fi pus mâna pe vinovaţi. într-adevăr, 
butoiaşul 

— 230 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

cu pulbere nu era departe. Dorick şi Kennedy îl transportaseră 
chiar 

în dimineaţa atentatului într-una din grotele promontoriului estic 
al insulei. Kav-gerul ştia de existenţa lor, deoarece Hartelpool 
depo- 

zitase odinioară, într-una din ele, armele de foc de pe Jonathan. 
N-aţi uitat, poate, că grotele acestea erau în număr de trei: două 
inferioare, dintre care una, cu deschiderea pe versantul sudic, 
comunica cu a doua, scobită chiar în inima masivulului muntos, 
şi una superioară, situată la vreo cincizeci de metri mai sus. 


Aceas- 

ta din urmă se deschidea spre versantul nordic, adică spre 
Liberia. 

Un culoar îngust o unea cu celelalte două. Culoarul acesta era 
foarte înclinat, şi pe la mijloc bolta lui cobora atât de mult, încât 
îl silea pe cel care ar fi trecut pe acolo să se târască pe 
genunchi 

pe o distanţă de câţiva metri, evitând cu grijă lespezile nestabile 
de deasupra lui, deoarece căderea vreuneia dintre ele ar fi 
provo- 

cat o adevărată catastrofă. 

Armele fuseseră depozitate de Hartlepool în grota superioară. 
Dorick şi Kennedy duseseră butoiaşul într-una din cele două 
infe- 

rioare. Nici nu se obosiseră măcar să-l ascundă în cea de-a 
doua, 

scobită în inima masivului de un capriciu al naturii. Se mulţu- 
miseră să acopere butoiaşul cu o grămadă de crengi, lăsându-l 
acolo fără nici o grijă. 

Mare le fusese mirarea când, înapoiaţi din expediţia aceasta, 
constataseră că sediul administraţiei era intact. în drum spre 
grote 

şi la înapoiere aşteptaseră să audă din clipă în clipă explozia, 
care, 

după cum se ştie, nu avea să să se producă. Astfel că cei doi 
răufăcători se duseră acasă cu inima strânsă de grijă. Nu mai 
înțelegeau nimic. 

Oricât de mare le era însă curiozitatea, nu se grăbiră deloc să 
şi-o satisfacă. Insuccesul tentativei lor îndreptăţea orice 
presupuneri 

îngrijorătoare, astfel că unica lor dorinţă fu să treacă 
neobservaţi. 

Se amestecară deci printre ceilalţi lucrători, dându-şi toată 
silinţa 

să nu atragă atenţia asupra lor. 

Abia în cursul după-amiezei îndrăzni Lewis Dorick să treacă 
prin faţa clădirii administraţiei. Aruncă de departe o privire 
furişă 

"— 231 — 

JULES VERNE 


spre Tribunal şi îl văzu pe lăcătuşul Lawson reparând uşa 
stricată. 

Lawson nu părea să acorde o atenţie deosebită muncii la care 
fu- 

sese pus. | se spusese să pună o broască nouă şi o punea; atâta 
tot. 

Liniştea lui Lawson nu-l linişti de loc pe Dorick. Reparaţia 

uşii însemna că spargerea fusese descoperită, iar odată cu ea şi 
butoiaşul cu pulbere şi fitilul. Ce măsuri fuseseră luate? Dorick 
nu ştia, nu putea bănui nimic precis. Negreşit, Kav-gerul era la 
curent cu descoperirea aceasta şi avea să ia măsuri pentru o 
supraveghere mai riguroasă. Ştiindu-se vinovat, Dorick se socoti 
în mare primejdie. 

O examinare mai amănunţită a situaţiei îl făcu însă să-şi 
recapete sângele rece. La urma urmei, nimic nu dovedea vino- 
văţia lor. Chiar dacă bănuielile s-ar îndrepta asupra lui, nu pe 
sim- 

ple temeri se arestează, se închid şi, mai ales, se condamnă 
oamenii. Pentru asta trebuie dovezi. Şi, cât timp complicii lui îşi 
ţineau gura, nu aveau să aibă nici o dovadă împotriva lui. 
Reflecţiile acestea liniştitoare nu-l împiedecară însă să se simtă 
extrem de tulburat, când, pe seară, se trezi pe neaşteptate faţă 
în 

faţă cu Kav-gerul, care venea, ca de obicei, să supravegheze 
lucrările din port. Acesta avea aerul lui obişnuit şi nimic din ati- 
tudinea lui nu lăsa să se vadă că se întâmplase ceva grav. 
Pentru 

Dorick, liniştea aceasta fu mai îngrijorătoare decât orice. îşi 
spuse 

că ea nu se putea explica decât prin siguranţa pe care o avea 
guver- 

natorul că va pune mâna pe vinovaţi. Tremurând de spaimă, se 
prefăcu absorbit de lucrul său, evitând să se uite spre Kav-ger, 
deoarece nu i-ar fi putut suporta privirea. Dacă acesta i-ar fi vor- 
bit, mizerabilul s-ar fi trădat. 

Cum însă Kav-gerul nu-i adresă nici un cuvânt, îşi recapătă 
încrederea. Şi încrederea aceasta crescu pe măsură ce zilele tre- 
ceau una după alta fără să se întâmple nimic. Constată, fără să 
înţeleagă, că nu se schimbase nimic în oraş, cu toate că atenta- 


tul era, cu siguranţă, cunoscut, după cum dovedeau modificările 
aduse gărzii de noapte. 

— 232 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Teama lui dură totuşi timp îndelungat. Cei cinci complici se 
evitară timp de mai bine de două săptămâni şi duseră o viaţă 
exem- 

plară, care i-ar fi făcut, desigur, mai degrabă suspecți în ochii 
unor 

observatori mai atenţi. Peste două săptămâni începură însă să 
capete curaj. Schimbară la început câte o vorbă două în treacăt, 
pe furiş, apoi, căpătând din ce în ce mai mult curaj, îşi reluară 
plimbările de seară şi vechile consfătuiri tainice. 

îndrăzneala lor crescând treptat, peste câtva timp se 
încumetară 

să se aventureze în grota în care era ascuns butoiaşul cu 
pulbere, 

îl găsiră în starea în care îl lăsaseră, lucru care îi linişti pe deplin. 
încetul cu încetul, peştera deveni locul lor obişnuit de întâlnire. 
La o lună după tentativa lor eşuată se adunau aici în fiecare 
seară. 

Subiectul discuţiei lor era mereu acelaşi, după cum identice 
erau şi cauzele nemulțumirilor lor. Viaţa lor de acum era absolut 
la fel cu cea dinainte de atentat; continuau să se supună, ca toţi 
ceilalţi, legii muncii, dar, în realitate, aceasta îi exaspera mai 
mult 

decât orice, în ciuda fanfaronadelor lor ideologice. 

Aţâţându-se reciproc cu necontenitele lor tânguiri şi blesteme, 
uitară eşecul lor şi începură să caute mijlocul de a-l rezolva. în 
sfârşit, pe măsură ce furia lor creştea, veni şi ziua în care fură 
copti pentru un nou act de revoltă. 

în ziua aceea, 30 martie, cei cinci tovarăşi ieşiseră din oraş 

rând pe rând şi ajunseseră la oarecare depărtare de el, îndrep- 
tându-se în grup spre locul obişnuit al şedinţelor lor. 

Făcură drumul în tăcere. Dorick nu deschise deloc gura, părând 
cufundat în gânduri, iar ceilalţi îi imitară mutismul. Furtuna 
plutea 

în aer. Gânduri de ură clocoteau în sufletele lor rănite. 


Pătrunzând primul în peşteră, Dorick împietri de groază. 
Aproape de intrare ardea un foc. Venise deci cineva pe acolo, 
care 

nu plecase decât de foarte puţin timp, deoarece flacăra focului 
era încă vie. 

Primul gând al lui Dorick fu la pulbere. Dacă focul ar fi fost 
făcut câţiva metri mai încolo, imprudentul care îl aprinsese ar fi 
sărit în aer. Trecuse printr-o primejdie groaznică, fără să ştie. 
— 233 — 

JULES VERNE 

Dorick alergă spre butoiaş... II găsi la locul lui, sub grămada 
de crengi, şi îi veni inima la loc. 

în timpul acesta, luminându-i calea cu una dintre crengile 
aprinse, Kennedy cerceta grota cealaltă. Se înapoie în curând, 
liniştit. Nu era nimeni. Necunoscutul care fusese pe acolo 
plecase. 

Dorick puse câteva crengi pe focul care era pe sfârşite şi, 
adresându-se tovarăşilor săi, care îl priveau miraţi, spuse: 

— Camarazi, am ajuns la capătul răbdării... Eram hotărât de 
mai înainte să trec la fapte, iar întâmplarea de faţă mi-a întărit 
decizia aceasta... A fost cineva pe aici.... Este un motiv să ne 
grăbim, căci se poate reîntoarce, şi ce n-a descoperit astăzi 
poate 

găsi mâine. 

Dorick vorbea cu înfrigurare, gâfâind, făcând gesturi vio- 
lente. Era evident că nu minţea când afirma că ajunsese la 
capă- 

tul răbdării. 

Toţi ceilalţi îl aprobară zgomotos, afară de Sirdey, care rămase 
tăcut şi indiferent. 

— Pentru când chestia? întrebă Fred Moore. 

— Chiar pentru astă seară... răspunse Dorick. 

Adăugă apoi, scandând cuvintele, în culmea agitaţiei: 

— M-am gândit bine... De vreme ce nu avem arme, îmi voi 
fabrica o bombă... chiar în seara asta... din praf de puşcă pus 
între 

fâşii de pânză înmuiate în gudron!... De asta am nevoie de foc... 
ca să topesc smoala... Fireşte, bomba mea nu se va putea com- 
para cu cele perfecţionate, cu mecanisme de ceasornic... Dar 
tre- 


buie să mă mulţumesc cu ceea ce pot face... Nu sunt chimist... 
De altfel, fiţi siguri că îşi va face efectul... O să aibă un fitil... 
care va arde treizeci de secunde... Am experimentat totul... 
Exact 

timpul necesar pentru a o aprinde şi arunca... 

Tovarăşii lui Dorick fură izbiţi de înfăţişarea lui ciudată. 
Privirea îi era arzătoare şi, întrucâtva, rătăcită. Nu cumva era 
nebun? 

— 234 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

— Cine o să arunce bomba? întrebă Sirdey cu răceală. 

— Eu, răspunse Dorick. 

— Când? 

— în noaptea asta... Pe la ora două, am să mă duc să bat la 
uşa guvernatorului... El are să deschidă... Cum îl aud, aprind 
fitilul... deschid uşa şi arunc bomba înăuntru... 

— Şi tu? 

— Voi avea timp să fug... De altfel, chiar de ar fi să sar şi eu 

în aer, trebuie să sfârşesc odată cu asta!... 

Urmă o clipă de tăcere, răstimp în care toţi se priviră buimă- 
ciţi, îngroziţi de planul lui Dorick. 

— în cazul acesta, spuse Sirdey cu răceală, nu ai nevoie de 
noi. 

— N-am nevoie de nimeni! răspunse cu violenţă Dorick. Laşii 
pot să plece dacă vor! 

Cuvântul biciui amorul propriu al celorlalţi. 

— Eu rămân, zise Kennedy. 

— Şi eu, încuviinţă William Moore. 

— Şi eu, adăugă Fred Moore. 

Numai Sirdey nu scoase un cuvânt. 

Discuţia se înfierbântase, degenerând, pe nesimţite, aproape 
în ceartă. Deşi preveniţi de focul pe care îl găsiseră aprins, nu se 
gândeau că puteau fi în apropiere oameni care să audă 
cuvintele 

acestea imprudente. 

Şi, într-adevăr, îi auzi cineva; cineva însă aşa de micuţ, că nu 
putea inspira nici o teamă. Era Dick. El şi Sand aveau vacanţă în 
ziua aceea şi plecaseră din oraş dis-de-dimineaţă, având drept 
obiectiv peşterile care răsunaseră de atâtea ori, odinioară, de 


chiotele lor. Copiii sunt capricioşi. Jocurile care le plac mai mult 
sunt abandonate când încep să plictisească, pentru a fi reluate 
apoi 

cu aceeaşi bucurie. După o epocă de succes deplin, peşterile 
fuse- 

seră părăsite. Deveneau acum iarăşi la modă. 

— 235 '— 

JULES VERNE 

Pe drum, Dick şi Sand tratau importanta chestiune a jocului 
din ziua aceea. Sau, mai bine zis, Dick făcea, ca de obicei, pro- 
puneri pe care Sand le înregistra cu un aer de supunere totală. 
— Dragul meu, spuse Dick când ieşiră din oraş, am să-ţi pro- 
pun ceva frumos. O să ne jucăm de-a birtul. 

Sand aprobă dând din cap. în realitate însă, nu înţelegea despre 
ce putea fi vorba. 

— la uite-aici! anunţă Dick triumfător. 

— Chibrituri!... exclamă Sand, uimit de o jucărie aşa de 
minunată. 

— Şi colea!... reluă Dick, scoțând anevoie din buzunar vreo 
cinci-şase cartofi, pe care îi dosise la plecare. 

Sand bătu din palme. 

— Tu ai să fii patronul, declară Dick autoritar, iar eu, clientul. 
— De ce? întrebă Sand cu naivitate. 

— D'aia!... răspunse Dick. 

în faţa unui argument atât de convingător, Dick n-avea decât 
să se încline. Astfel că, ajunşi în grotă, lucrurile se petrecură aşa 
cum decretase tiranicul lui camarad. Găsiră într-un colţ o 
grămadă 

de vreascuri uscate, luară o parte din ele şi făcură un foc de 
toată 

frumuseţea, punând cartofii să se coacă. 

Abia după ce aceştia fură copti începu adevăratul joc. Sand 
jucă de minune rolul birtaşului, iar Dick fu la înălţime în cel al 
clientului. Merita văzută dezinvoltura cu care intră în peşteră - 
fiindcă, bineînţeles, ieşise afară, pentru mai multă naturaleţe -, 
cu ce distincţie se aşeză jos pe pământ ca în faţa unei mese 
închipuite, cu ce autoritate numi toate mâncărurile care îi 
trecură 

prin minte. Ceru ouă, şuncă, pui, o conservă de carne de vită, 
orez, 


pudding şi multe altele. Slavă Domnului, clientul putea fi oricât 
de pretenţios, restaurantul era aprovizionat perfect. Avea de 
toate. 

La orice comandă, birtaşul răspundea invariabil: „Vine, 
domnule!", 

aducând fără întârziere mâncărurile comandate, care erau, într- 
adevăr, 

ouă, şuncă şi pui, cu toate că un observator mai superficial le-ar 
fi confundat, poate, cu nişte simpli cartofi. 

— 236 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Din nefericire, nu există bucătărie în care să nu termine, până 
la urmă, mâncărurile, după cum nu se poate vorbi de o poftă de 
mâncare oricât de grozavă care să nu ajungă la saturare. Printr- 
e) 

coincidenţă surprinzătoare, aceste două evenimente se 
produseră 

cam în acelaşi timp şi, fenomen nu mai puţin miraculos, exact în 
clipa în care nu mai rămăsese nici un cartof. 

Sand fu foarte mâhnit de lucrul acesta. 

— l-ai mâncat pe toţi, îl apostrofă el supărat. 

Dick binevoi să se explice. 

— Fiindcă eu sunt clientul, răspunse el, ca şi cum lucrul ar fi 
fost de la sine înţeles. Negustorii nu-şi mănâncă marfa singuri. 
De data aceasta însă Sand nu păru convins. 

— Deocamdată, nu mi-a rămas nimic, zise el cu un aer necăjit. 
Dick îl luă de sus. 

— la te rog să nu mă faci pe mine mâncăcios!... Să ştii că nu 
mă mai joc!... 

Dick se mulţumi cu atât şi renunţă imediat la planurile lui de 
răzbunare. 

— Bine, rosti el binevoitor, acum să fiu eu patronul, iar tu 
clientul. 

Jocul continuă în noua formulă. Sand ieşi din grotă, intră apoi 
iar şi se aşeză în faţa mesei închipuite. Dick se apropie de clien- 
tul încântat şi îi oferi o piatră. Sand însă, nebeneficiind de o ima- 
ginaţie aşa de vie, nu înţelese imediat şi se uită la piatră cu un 
aer năuc. 

— Prostule!... explică Dick. Este nota. 


— Dar n-am luat nimic, obiectă Sand revoltat. 

— Fiindcă nu mai este nimic... nu mai rămâne decât să 
plăteşti... 

aşa se face în orice restaurant... Spui: „Băiete, nota te rog!". lar 
eu: „Vine, domnule!". Pe urmă tu: „Uite, băiete, un cent pentru 
masă şi un cent pentru tine". lar eu spun: „Mulţumese, 
domnule". 

Şi îmi dai cei doi cenți. 

Totul se petrecu conform acestui plan logic. Sand găsi de mi- 
nune tonul potrivit pentru a zice: „Băiete, nota te rog!" şi Dick 
— 237 — 

JULES VERNE 

strigă aşa de bine: „Vine, domnule!", că l-ai fi luat drept un chel- 
ner adevărat. Fu ceva minunat. încântat, Sand scoase şi plăti cei 
doi cenți. 

Un gând care-i trecu prin minte îi strică însă toată plăcerea. 

— Tu ai mâncat cartofii şi eu îi plătesc! socoti el cu 

melancolie. 

Dick se făcu că n-aude, cu toate că auzise foarte bine; dovadă 
că se înroşi până în vârful urechilor. 

— O să cumpărăm bomboane de la domnul Rhodes, se resem- 
na el cu voce tare pentru a-şi linişti conştiinţa. 

Apoi, diplomatic, pentru a termina repede cu incidentul: 

— Să ne jucăm de-a altceva, propuse el. 

— De-a ce? întrebă Sand. 

— De-a leul, declară Dick şi, fără să stea pe gânduri, îşi atribui 
rolul acesta de fiară. Eu sunt un leu. Tu te duci afară, eşti un 
călă- 

tor, intri în peşteră ca să te odihneşti. Eu sar asupra ta să te 
mănânc; 

atunci, tu ai să strigi: „Ajutor!..." Eu fug, dar mă reîntorc în 
goană. 

Am să fiu vânător şi am să omor leul. 

— Dar tu nu eşti leu, obiectă, cu oarecare logică, Sand. 

— Nu, am să fiu vânător. 

— Dar atunci cine are să mă mănânce? 

— Prostule!... Eu, când am să fiu leu. 

Sand rămase pe gânduri, privindu-şi tovarăşul cu un aer 
visător. 


— N-ai nevoie să înţelegi, îi întrerupse acesta reflecţiile. Du-te. 
Când te reîntorci, leul are să te pândească de după stânci. Ai 
timp... 

O jumătate de oră cel puţin... Eu sunt leul, ştii... atunci sunt la 
pândă... Un leu nu stă două minute la pândă... Urcă prin galerie 
până la peştera de sus şi vino pe afară... Dar, înţelegi, nu trebue 
să bănuieşti nimic... Abia când ai să auzi răgetul leului... 

Şi Dick scoase un răget teribil. 

Sand plecă, urcă galeria şi cobori apoi docil, pentru a se lăsa 
sfâşiat de leu. 

— 238 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Intre timp, Dick se ghemuise între stânci. Avea de aşteptat 

o jumătate de oră, dar nu i se părea prea mult. Era leu şi, după 
cum declarase chiar el, regele animalelor ştie să stea la pândă 
cu răbdare. Nu ar fi scos nasul la iveală pentru nimic în lume 

şi, cu toate că era singur, scotea din când în când răgete 
înăbuşite, preludiul celui puternic, grozav, care avea să izbuc- 
nească atunci când leul avea să-l sfâşie pe călătorul lipsit de 
şansă. 

Fu întrerupt din exerciţiile acestea pregătitoare. Câţiva oameni 
urcau panta muntelui. Absolut convins că era leu adevărat, Dick 
se feri să fie văzut; dar transformarea lui în rege al pustiului nu 
îl împiedecă să-i recunoască în trecere pe Lewis Dorick, fraţii 
Moore, Kennedy şi Sirdey. Dick se strâmbă cu dispreţ. Nu-i avea 
la inimă pe oamenii aceştia şi, în special, pe Fred Moore, pe care 
îl considera duşmanul lui personal. 

Cei cinci bărbaţi dispărură în peşteră, spre marea mânie a 

lui Dick, care auzi exclamaţiile lor de mirare când descoperiră 
focul. 

— Doar nu-i peştera lor, murmură el printre dinţi. 

Câteva frânturi de frază care ajunseră până la el îl făcură însă 
să ciulească urechile. Se vorbea de praf de puşcă şi de bombă, 
iar cuvintele acestea erau în legătură cu numele guvernatorului 
şi al lui Hartlepool. 

Poate că de la depărtarea aceea percepuse vag... Se apropie 

cu băgare de seamă de intrarea peşterii, până la un loc de unde 
putea desluşi clar tot ce se vorbea înăuntru. 


Chiar în clipa aceea, auzi pe cineva vorbind şi recunoscu vocea 
lui Sirdey. 

— Şi pe urmă?... întrebă fostul bucătar, care îşi continua rolul 
de critic pe lângă Dorick. 

— Pe urmă?... repetă Dorick. 

— 239 — 

JULES VERNE 

— Da, reluă Sirdey. Bomba ta nu este ca butoiul. Nu poţi 
pretinde să-i omori pe toţi. în urma Kav-gerului rămâne Hartle- 
pool şi oamenii din poliţie. 

— Nu contează!... răspunse Dorick cu violenţă. Nu mi-e teamă 
de ei. După tăierea capului, corpul nu mai are importanţă... 

Să taie capul guvernatorului! Dick, redevenit brusc serios, 
asculta tremurând cuvintele acestea. 

v. un erou 

Să taie capul guvernatorului!... Uitându-şi rolul de leu, Dick 

nu se mai gândi decât la fugă. Să se ducă cât mai repede în 
Liberia... să spună ceea ce auzise. 

Spre nenorocul lui, prea marea grabă îl făcu să nu-şi 
socotească mişcările cu îndestulă prevedere. O piatră atinsă în 
treacăt se rostogoli cu zgomot şi imediat se ivi cineva în pragul 
peşterii, aruncând priviri bănuitoare în toate părţile. Spre marea 
lui spaimă, Dick îl recunoscu pe Fred Moore. La rându-i, acesta 
zărise şi el copilul. 

— AI... tu eşti, mucosule!... zise el. Ce cauţi aici? 

Paralizat de spaimă, Dick nu răspunse. 

— Ţi-a pierit graiul pe ziua de astăzi? reluă vocea groasă a 

lui Fred Moore. Ştiam că ai o gură!... la stai puţin!... îţi dau eu 
o mână de ajutor ca să ţi-l regăseşti... 

Frica îl făcu pe Dick să o rupă la fugă de-a lungul 

povârnişului. Din câteva salturi însă, duşmanul îl ajunse din 
urmă 

şi îl ridică în sus ca pe un fulg. 

— la te uită!... mormăi Fred Moore. Am să te învăţ eu să spio- 
nezi, viperă mică! 

Dick fu dus imediat în peşteră şi aruncat ca o boarfă la 
picioarele lui Lewis Dorick. 

— Uite pe cine am găsit afară spionându-ne! zise Fred. 

— 241 — 

JULES VERNE 


Dorick ridică de jos copilul. 

— Ce făceai acolo? îl întrebă el cu asprime. 

Dick era aproape mort de frică. Şi, ca să fim sinceri, tremura 

ca varga. Cu toate acestea însă, mândria fu mai tare decât 
orice. 

Se proţăpi pe picioarele lui mici, ca un cocoș gata de luptă. 

— Nu vă priveşte, răspunse el cu dârzenie. Am dreptul să mă 
joc de-a leul în peşteră. Nu este a voastră! 

— Fă bine şi răspunde mai frumos, mucosule, spuse Fred 
Moore, dând un ghiont zdravăn copilului. 

Un argument nu prea valabil pentru Dick. Să-l fi tras pe roată, 
şi nu s-ar fi dat bătut. în loc să plece capul, îşi umflă şi mai tare 
pieptul, strânse pumnii şi îşi privi adversarul în ochi. 

— Mare şi laş!... zise el cu dispreţ. 

Fred Moore nu păru prea atins de ofensa asta. 

— Ce-ai auzit? întrebă el. Să faci bine să spui, că de nu... 
Zadarnic ameninţa Fred Moore, degeaba trase câteva palme 
copilului. Dick se încăpăţâna într-o tăcere de neînfrânt. 

Dorick interveni. 

— Lasă copilul, zise acesta. N-ai să scoţi nimic de la el. De 
altminteri, n-are nici o importanţă. Fie că a auzit, fie că nu, cred 
că n-o să facem prostia de a-i da drumul. 

— Cred că nu vreţi să-l ucideţi! interveni Sirdey, care părea 
foarte puţin atras de soluţiile violente. 

— Nu poate fi nici vorbă de asta, răspunse Dorick înălţând 

din umeri. O să-l legăm zdravăn, atâta tot... Are cineva un capăt 
de frânghie? 

— Eu, zise Fred Moore, scoțând din buzunar lucrul cerut. 

Cât ai clipi din ochi, Dick fu legat de mâini şi de picioare, în 

aşa fel că nu putea face nici o mişcare. Apoi, Fred Moore îl trans- 
portă în cea de-a doua peşteră, unde îl aruncă pe pământ ca pe 
un balot. 

— Fă bine şi stai liniştit, îi recomandă el prizonierului înainte 

de a pleca. Altfel, ai de-a face cu mine, băieţaş! 

— 242 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Şi după sfatul acesta, se întoarse lângă tovarăşii lui, spre a relua 
discuţia, care se apropia de sfârşit, deoarece avea să sune din 
nou 


trâmbiţa acţiunii. Dorick pusese smoala pe foc şi peste puţin 
timp 

începu, cu mare minuţiozitate, fabricarea bombei. 

Pe când ce cei cinci mizerabili se pregăteau astfel pentru crimă, 
destinul lucra împotriva lor. Capturarea lui Dick avusese un mar- 
tor, în drum spre locul de întâlnire, unde, conform înţelegerii, 
urma 

să fie victimă ferocităţii leului, Sand asistase la toată scena. 
Văzuse 

cum tovarăşul lui era prins, legat şi aruncat în peştera cealaltă. 
Sand fu cuprins de o disperare groaznică. De ce puseseră mâna 
pe Dick? De ce îl bătuseră? Ce voiau să-i facă?... Poate că îl 
omorâseră!... Dar dacă era numai rănit şi aştepta ajutor? 

în cazul acesta, Sand avea să-i vină în ajutor. Se repezi în sus 
pe munte, se caţără ca o căprioară până la grota de sus, cobori 
prin galeria strâmtă care făcea legătura cu cele de jos şi, în mai 
puţin de un sfert de oră, ajunse jos la poalele pantei, în locul în 
care galeria se lărgea pentru a forma firida întunecoasă în care 
fusese aruncat Dick. 

Prin culoarul care firida făcea legătura cu grota exterioară, 
răzbea puţină lumină. Tot de acolo se auzeau înăbuşit vocile lui 
Dorick şi ale complicilor săi. Dându-şi seama că se impunea să 
procedeze cu băgare de seamă, Sand îşi încetini mersul şi se 
apropie cu paşi de pisică de prietenul lui. 

în calitatea lor de ucenici marinari, muşii au totdeauna la ei 

un briceag. Sand îl deschise imediat pe al lui şi tăie legăturile 
pri- 

zonerului. De îndată ce se văzu liber, acesta porni în goană, fără 
să spună un cuvânt, prin galeria prin care îi venise salvarea. Nu 
era lucru de glumă. Numai el ştia cât de gravă era situaţia şi cât 
de necesar era să acţioneze repede. Aşa că nu-şi pierdu vremea 
cu mulţumiri inutile; se năpusti în galerie şi urcă panta în cea 
mai 

mare grabă, în timp ce Sand gâfâia de zor în urma lui. Evadarea 
aceasta ar fi reuşit uşor dacă nenorocirea n-ar fi făcut ca tocmai 
în clipa aceea Fred Moare să aibă proasta inspiraţie de a veni să 
— 243 — 

JULES VERNE 

vadă ce face prizonerul. | se păru că zăreşte o formă nedesluşită 
care se mişca în lumina palidă răzbătând din prima grotă. Se 


repezi 

la noroc într-acolo şi descoperi astfel galeria de a cărei existenţă 
habar nu avusese până atunci. înțelegând imediat că i se jucase 
o festă şi că prizonerul evadase, scoase o înjurătură furioasă şi 
începu să alerge şi el în susul pantei. 

Copiii aveau un avans de vreo cincizeci de metri, dar Fred 
Moore, cu picioarele lungi, putea profita de avantajul acesta. 
Este 

drept că întunericul din jur îl împiedeca mult la mers prin gale- 
ria aceasta necunoscută lui, dar cunoscută foarte bine de Dick şi 
Sand. Fred Moore era însă înfuriat, şi în situaţii de felul acesta 
nimeni nu prea ascultă de sfaturile prudenţei. Alerga deci cât îl 
ţineau picioarele, cu mâinile întinse înainte, cu riscul de a-şi 
sparge 

capul de vreun colţ de stâncă. Fred Moore nu ştia că avea înain- 
tea lui doi fugari. Nu vedea absolut nimic, iar copiii se fereau să 
scoată vreun cuvânt. Numai zgomotul pietrelor care se 
rostogoleau 

pe pantă îi dovedea că se află pe drumul cel bun şi, cum tumul- 
tul acesta era din ce în ce mai apropiat, deduse de aici că 
distanţa 

dintre el şi fugari se micşora mereu. 

Copiii se sileau din răsputeri să menţină distanţa aceasta, să 
ajungă în partea aceea a galeriei, unde bolta, foarte joasă, nu 
era 

susţinută decât de o stâncă instabilă, care s-ar fi dislocat la 
prima 

atingere. De aici încolo galeria era mai joasă şi mai îngustă, ast- 
fel că ei, cu staturile lor micuţe, ar fi fost mai în avantaj, 
deoarece 

ar fi putut continua să fugă, în timp ce duşmanul lor ar fi fost 
nevoit 

să alerge încovoiat. 

Ajunseră, în sfârşit, şi spre locul acesta atât de dorit. Lăsân- 
du-se pe vine, Dick reuşi să treacă cu bine. Sand îl urmă de-a 
buşilea, când se simţi prins de păr de o mână brutală. 

— Te-am prins, tâlharule! auzi el în acelaşi timp o voce în 

urma lui. 


într-adevăr, Fred Moore era în culmea furiei. Cum el nu ştia 

că galeria coboară aici brusc, fusese cât pe aici să-şi spargă 
capul. 

— 244 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Se lovise aşa de tare de boltă, încât rămăsese aproape ameţit o 
clipă, clătinându-se, gata să cadă jos. Lovitura asta îi fusese de 
folos, căci, căutându-şi prin întuneric un punct de sprijin, dăduse 
cu mâna de piciorul fugarului. 

Sand se socoti pierdut... Avea să se descotorosească de el, şi 

pe urmă aveau să-l prindă şi pe Dick... Ce-aveau să-i facă atunci 
lui Dick? Poate că voiau chiar să-l omoare!... Trebuia să 
împiedice 

asta, cu orice preţ. 

judecă oare Sand cu adevărat în chipul acesta? Şi recurse cu 
adevărat conştient la mijlocul disperat pe care îl vom vedea? 
Pare 

cam problematic lucrul acesta, căci timp de gândire nu prea 
avea, 

deoarece întreaga dramă în favoarea noastră nu dură mai mult 
de 

câteva secunde. 

Se pare că avem în noi un alt eu, care acţionează în favoarea 
noastră în anumite cazuri. După filosofi, ar fi subconştientul, 
care 

ne face să găsim, tocmai când nu ne aşteptăm, soluţia unei pro- 
bleme pe care am căutat-o mult timp zadarnic. Tot după ei, elar 
fi cel care conduce reflexele noastre şi cauza gesturilor instinc- 
tive care pot provoca manifestările active exterioare. Tot el ar fi, 
în sfârşit, ceea ce ne determină uneori să săvârşim, pe neaştep- 
tate, acte al căror adânc înţeles rămăne ascuns în noi, fără ca în 
asta să intre câtuşi de puţin voinţa noastră. 

Sand avu un singur gând limpede: să-l salveze pe Dick, 
împiedicând urmărirea. Subconştientul făcu restul. întinse 
aproape instinctiv braţele şi se apucă strâns de blocul instabil 
care 

susţinea bolta galeriei, în timp ce Fred Moore, nebănuind primej- 
dia, îl trăgea cu violenţă înapoi. 


Blocul se desprinse uşor şi bolta se prăbuşi cu zgomot. Zgo- 
motul acesta îl făcu pe Dick să se oprească pe loc, cuprins deo 
presimţire sinistră. Trase cu urechea o clipă, dar nu mai auzi 
nimic. 

Se făcuse iarăşi tăcere adâncă. îl chemă pe Sand, încet, cu voce 
înăbuşită, apoi din ce în ce mai tare. în cele din urmă, neprimind 
nici un răspuns, se întoarse înapoi şi se lovi de o grămadă de 
pietre 

care astupau cu totul galeria. 

— 245 — 

JULES VERNE 

Dick rămase o clipă nemişcat, buimăcit, apoi porni într-o goană 
nebună spre ieşire, spre oraş. 

Kav-gerul tocmai citea ceva înainte de a se duce la culcare, 
când uşa se deschise cu violenţă şi un fel de arătare plină de 
noroi 

scoțând gemete şi rostind cuvinte nearticulate se rostogoli la 
picioarele lui. îl recunoscu surprins pe Dick. 

— Sand... domnule guvernator... Sand!... gemu acesta. 
Kav-gerul luă o atitudine severă. 

— Ce înseamnă asta? Ce s-a întâmplat? 

Dick însă nu putea să înţeleagă nimic. Avea ochii rătăciţi, la- 
crimi îi şiroiau pe faţă şi bâiguia, gâfâind, vorbe fără şir. 

— Sand... domnule guvernator... Sand!... gemu el trăgându-l 

pe Kav-ger de mână ca şi cum ar fi vrut să-l hotărască să vină 
cu 

el. Peştera... Dorick... bomba... Sirdey... Moore... Capul... tăiat... 
Şi Sand zdrobit... Sand... domnule guvernator... Sand!... 

Cu toată incoerenţa lor, cuvintele acestea erau destul de clare. 
Trebuie că se petrecuse ceva grav în peşteră, ceva în care erau 
amestecați, într-un fel sau altul, Dorik, Moore şi Sirdey, şi în care 
Sand era victimă. în orice caz, de la Dick nu se putea căpăta 
infor- 

maţii mai precise. Cuprins de o spaimă de neînchipuit, bietul 
băiat 

continua să bâiguie mereu aceleaşi cuvinte, ca şi cum şi-ar fi 
pier- 

dut minţile. 

Kav-gerul îl chemă imediat pe Hartlepool şi îi spuse în grabă: 


— Se petrece ceva în grote... la cinci oameni cu torţe şi vino 
după mine. Dar cât mai repede!... 

Apoi, fără să mai aştepte răspunsul, se supuse chemării din 

ce în ce mai disperate a mâinii micuţe care îl trăgea mereu şi 
porni 

în goană. Două minute mai târziu, în fruntea a cinci oameni înar- 
mati, pornea şi Hartlepool, în aceeaşi direcţie. 

Din nefericire, noaptea era foarte întunecoasă şi Kav-gerul nu 
se mai vedea. „La grote", spusese el. Hartlepool o luă deci spre 
grote, adică spre cea pe care o cunoştea el mai bine şi în care 
ascunsese odinioară puştile, în timp ce Kav-gerul, călăuzit de 
Dick, 

— 246 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

se îndrepta spre nord, ca să ajungă pe versantul opus al masivu- 
lui, unde se aflau cele două grote inferioare din care îşi făcuse 
Dorick cartierul general. Acesta, auzind exclamaţia lui Fred 
Moore, 

îşi întrerupsese lucrul şi se repezise în grota cealaltă, însoţit de 
ceilalţi, pentru a da o mână de ajutor camaradului lor. Cum însă 
Fred Moore n-avea de-a face decât cu un copil, nu statură mult 
acolo, ci, după o privire aruncată în grota cufundată în beznă, se 
înapoiaseră la lucrul lor. 

Fred Moore nu apărea, şi tovarăşii săi, miraţi de întârzierea 
aceasta inexplicabilă, pătrunseră din nou în grota interioară, 
luminându-şi calea cu o torţă improvizată din crengile puse pe 
foc. Sirdey făcu cale întoarsă în scurt timp şi, în loc să-şi urmeze 
camarazii, ieşi afară din peşteră şi se ascunse printre stânci. 
Dis- 

pariţia lui Fred Moore nu-i mirosea de loc a lucru bun. Prevedea 
complicaţii neplăcute. lar el, Sirdey, numai un viteaz nu era. în 
materie de vicleşug şi înşelăciune, nu l-ar fi întrecut nimeni. Dar 
loviturile „tari" nu erau nici în firea, nici în gustul lui. îşi păzea 
deci preţioasa lui piele, foarte hotărât să nu se compromită în 
nici 

un fel şi să nu se hazardeze într-o afacere care putea lua o 
întorsă- 

tură proastă. 


în timpul acesta, Dorick şi ceilalţi doi tovarăşi ai lui desco- 
pereau galeria prin care dispăruse Fred Moore în urmărirea lui 
Dick şi a lui Sand. Cum grota nu avea altă ieşire, erau siguri că 
cel pe care îl căutau dispăruse pe acolo. Urmară deci şi ei 
acelaşi 

drum, însă după vreo sută de metri fură nevoiţi să să se 
oprească, 

deoarece trecerea le era împiedecată de o grămadă de pietre şi 
pământ. în faţa acestui obstacol neaşteptat, se uitară buimăciţi 
unii 

la alţii. Unde naiba putea fi Fred Moore? Negăsind nici un 
răspuns 

la întrebarea aceasta, făcură cale întoarsă, fără să bănuiască 
măcar 

că tovarăşul lor era îngropat sub mormanul acela de pământ. 
Ajunseră astfel în prima grotă. Aici îi aştepta o surpriză foarte 
neplăcută. La intrarea ei apăruseră, chiar în clipa când intrau, 
două 

forme omeneşti: un bărbat şi un copil. 

— 247 — 

JULES VERNE 

Focul pâlpâia voios şi lumina, împrăştiind bezna, mizerabilii 

îi recunoscură pe noii veniţi. 

— Dick!... exclamară tustrei, prostiţi de mirare când dădură 

cu ochii de băieţaşul pe care ei îl ştiau legat burduf în peştera 
de 

sus. 

— Kav-gerul!... bâiguiră ei apoi, cu un amestec de furie şi 
spaimă. 

Şovăiră o clipă, apoi mânia fu mai tare. William Moore şi 
Kennedy se repeziră asupra Kav-gerului, care îi aşteptă fără să 
se clintească din loc. Bandiţii scoaseră cuţitele; dar nu avură 
timp 

să se folosească de ele. Fură apucaţi de gât cu mâini puternice 
ca oţelul şi loviți cap în cap până ce se prăbuşiră jos fără 
cunoştinţă. 

Kennedy fu dat gata, cum se spune. Rămase nemişcat la 
pământ 

în timp ce William Moore se ridica clătinându-se. Kav-gerul nu-i 
mai dădu însă nici o atenţie şi făcu un pas spre Dorick. 


Acesta, zăpăcit cu totul de desfăşurarea fulgerătoare a eveni- 
mentelor, asistase la luptă fără să ia parte la ea. Rămăsese ceva 
mai în urmă, ţinând în mână bomba de care atârnau câţiva 
metri 

de fitil. Paralizat de spaimă, nu avusese timp să intervină, şi 
rezul- 

tatul luptei îi arăta acum lămurit cât de inutilă ar fi fost orice 
rezis- 

tenţă. Văzându-l pe Kav-ger apropiindu-se, se socoti pierdut... 
Atunci, fu cuprins de ceva asemănător nebuniei... Un val de 
sânge i se urcă la creier; văzu roşu în faţa ochilor, cum se 
spune... 

Avea să învingă cel puţin o dată în viaţa lui... Cu riscul de a pieri 
şi el, omul din faţa lui trebuia să moară! 

Se repezi spre foc, apucă un vreasc aprins, dădu foc fitilului 

şi se pregăti să arunce proiectilul artizanal. 

Nu avu însă timp să săvârşească gestul criminal. Din cauza 
neîndemânării lui ori a fitilului defectuos, bomba făcu explozie 
în mâinile lui. Se auzi un bubuit groaznic, care cutremură 
pămân- 

tul... Prin deschizătura largă a peşterii ţâşniră limbi de foc... 
Explozia fu urmată imediat de un strigăt venit din afară. 
Dându-şi seama că greşiseră drumul, Hartlepool sosea cu 
oamenii 

— 248 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

lui în pas alergător. Văzură flăcările ţâşnind pe lângă Kav-ger, 
care 

stătea neclintit în mijlocul acestui cerc de foc, şi se repeziră în 
ajutorul şefului lor. 

Acesta n-avea însă nevoie de nici un ajutor. Scăpase teafăr, ca 
prin minune. îi opri cu mâna pe cei care alergau în sprijinul lui. 
— Păzeşte intrarea, Hartlepool, ordonă el cu calmul său 
obişnuit. 

Hartlepool şi oamenii lui se supuseră, buimăciţi de acest sânge 
rece nemaipomenit. Fumul se risipea treptat, treptat, însă 
întune- 

ricul era de nepătruns, fiindcă focul se stinsese. 

— Lumină, Hartlepool, ceru Kav-gerul. 


Fu aprinsă o torţă şi toţi noii sosiți intrară în peşteră. De clipa 
aceasta se folosi Sirdey ca să îşi ia tălpăşiţa. Era lămurit acum şi 
nu se mai gândea decât la un lucru: să fugă. Ceea ce şi făcu, 
dis- 

părând în noapte. 

în timpul acesta, Kav-gerul şi oamenii lui cercetau teatrul 
dramei. Spectacolul era groaznic. Pământul, năclăit de sânge, 
era 

presărat cu resturi din Dorick. Ceva mai departe zăcea William 
Moore, cu pântecul sfâşiat, iar la câţiva paşi de el, Kennedy 
părând 

că doarme. De acesta din urmă se apropie acum Kav-gerul. 

— Trăieşte, spuse el. 

Fostul matelot îşi datora scăparea faptului că, pe jumătate su- 
grumat de Kav-ger, nu se mai putuse ridica de jos. 

— Nu-l văd pe Sirdey, zise după puţin Kav-gerul, uitându-se 
atent înjur. Se părea că a fost şi el pe aici. 

Grota fu cercetată atent, dar fără rezultat. în schimb, Hartlepool 
descoperi butoiaşul cu pulbere dosit sub mormanul de crengi. 
— Uite butoiaşul celălalt! exclamă el triumfător. Sunt tot 
oamenii noştri de data trecută. 

în clipa aceea, Kav-gerul se simţi prins de mână şi auzi o voce 
slabă scâncind: 

— Sand!... Domnule guvernator!... Sand!... 

— 249 — 

JULES VERNE 

Avea dreptate Dick. Mai aveau de lucru. Trebuia găsit Sand, 
care, după spusele prietenului lui, era amestecat în toată 
afacerea 

aceea. 

— Condu-ne, copilul meu meu, rosti Kav-gerul. 

Dick porni prin culoarul interior, urmat de toţi ceilalţi, afară 

de un om care fu lăsat să-l păzească pe Kennedy. Străbătură 
ast- 

fel cea de-a doua peşteră, apoi urcară galeria până în locul unde 
se produsese prăbuşirea. 

— Aici! spuse Dick arătând cu mâna grămada de pietre. 

Părea sfâşiat de o durere groaznică şi privirea lui rătăcită îi 
umplu de milă pe cei de la care cerea ajutor. Nu mai plângea, 
dar 


ochii îi străluceau ca şi cum erau cuprinşi de friguri şi abia era 
în stare să vorbească. 

— Aici? întrebă Kav-gerul cu blândeţe. Dar, vezi bine, dra- 

gul meu, că nu putem merge mai departe. 

— Sand! repetă Dick cu încăpățânare, arătând mereu în aceeaşi 
direcţie. 

— Ce vrei să spui, micuțul meu? stărui Kav-gerul. Crezi că 
prietenul tău este sub dărâmăturile astea? 

— Este!... articula anevoie Dick. înainte... treceam... astă 
seară... M-a prins Dorick... Am scăpat... Sand în urma mea... Era 
să ne prindă Fred Moore... Atunci, Sand a dărâmat asta... peste 
el... ca să mă scape pe mine... 

Dick se opri şi, aruncându-se la picioarele Kav-gerului: 

— Domnule guvernator, imploră el, Sand! 

Adânc mişcat, Kav-gerul se sili să-l domolească pe copil. 

— Linişteşte-te, dragul meu, spuse el cu bunătate, linişteşte-te. 
O să-l scoatem afară pe prietenul tău, fii pe pace. Haide, la 
lucrul... 

porunci el, întorcându-se spre Hartlepool şi oamenii lui. 

Toţi se apucară cu înfrigurare să dea la o parte bucăţile de 
stâncă 

- destul de mici, din fericire, ca să le poată urni uşor cu braţele 
lor puternice. 

— 250 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Ascultând de sfatul Kav-gerului, Dick se dusese în prima grotă, 
unde Kennedy începea să-şi vină în fire. Aici se aşeză pe o pia- 
tră şi aşteptă, nemişcat ca o statuie, cu privirea aţintită în 
pământ. 

în timpul acesta, ceilalţi lucrau de zor la lumina torţelor. Dick 
spusese adevărul. După puţin timp, dădură de un picior, piciorul 
unui om. Aceasta îi îndemnă să se grăbească. Treptat, ieşi la 
iveală 

capul unui om lungit la pământ cu faţa în jos. Când voiră însă 
să-l scoată la lumină, întâlniră o oarecare rezistenţă. Braţul lui 
drept, întins înainte printre pietre, părea că se agăţase de ceva. 
într-adevăr, când dădură la o parte şi grămada aceea de 
sfărâmă- 

turi, văzură că mâna ţinea glezna unui picior de copil. l-o des- 


făcură deci şi îl întoarseră cu faţa în sus. Era Fred Moore, cu 
capul 

terciuit, cu pieptul zdrobit, mort. 

Se apucară atunci de lucru cu şi mai mare ardoare. Piciorul 

de care se încleştaseră degetele lui Fred Moore nu putea fi 
decât 

cel al lui Sand. lar judecând după halul în care fusese găsit Fred 
Moore şi după ceea ce începea să apară din trupul micuţ al băia- 
tului, părea puţin probabil să mai fie în viaţă. Turtite, zdrobite, 
strivite, cu oasele sfărâmate, picioarele lui dădeau loc la pre- 
supuneri foarte jalnice referitoare la starea în care avea să fie 
găsit 

restul corpului. 

Cu toată graba lor, bărbaţii fură nevoiţi totuşi să se oprească 
gânditori înainte de a ataca ua bloc mai mare decât cele de 
până 

atunci şi care apăsa cu greutatea lui enormă genunchii lui Sand. 
Blocul acesta susţinea alte câteva din jur şi trebuia manevrat cu 
prevedere, spre a nu provoca noi prăbuşiri. 

Asta întârzia întrucâtva acţiunea de salvare, dar, în sfârşit, cen- 
timetru cu centimentru, fu ridicat şi blocul acesta. Salvatorii nu- 
şi 

putură opri atunci o exclamaţie de mirare. Dincolo era un spaţiu 
liber, în care Sand zăcea ca într-un mormânt. Era culcat cu faţa 
în jos, ca şi Fred Moore, însă blocurile, susţinându-se între ele, 
alcătuiseră o boltă care proteja pieptul copilului. Partea 
superioară 

a corpului părea intactă, astfel că, dacă nu ar fi fost starea 
jalnică 

— 251 — 

JULES VERNE 

a picioarelor, Sand ar fi putut scăpa nevătămat din acel accident 
nefericit. 

Fu tras afară cu mii de precauţiuni şi întins jos la lumina 
torţelor. Avea ochii închişi, buzele albe şi faţa de o paloare cada- 
verică. Kav-gerul se plecă asupra copilului... 

Ascultă timp îndelungat. în sfârşit, anunţă cu o voce înăbuşită: 
— Respiră. 

Doi oameni luară pe braţe corpul nemişcat şi coborâră în tăcere 
galeria, urmaţi de ceilalţi. Când cortegiul trist apăru în grota 


exte- 

rioară, Dick se ridică repede şi privi. Văzu picioarele sfărâmate, 
faţa galbenă ca ceara... Scoţând un țipăt groaznic, cu ochii mari 
de spaimă şi durere, se prăbuşi la pământ. 

vi. timp de 

optsprezece luni 

Zorii zilei de 31 martie îl găsiră pe Kav-ger încă neadormit. 

Prin câte trecuse! Ce experienţă trăise! Reuşise să pătrundă în 
întregime sufletul omenesc, capabil de cele mai rele lucruri, ca 
şi de cele mai bune totodată, de instinctele cele mai crude, ca şi 
de cea mai curată abnegaţie. 

înainte de a se ocupa de vinovaţi, se grăbise să vină în aju- 
torul victimelor inocente ale acestei drame înspăimântătoare. 
Cu 

ajutorul a două brancarde improvizate, au fost transportate 
grab- 

nic la reşedinţă. 

Când Sand fu dezbrăcat şi culcat în pat, starea lui se dovedi 

şi mai disperată. Picioarele, literalmente terciuite, nu mai exis- 
tau. Priveliştea acestui corp tânăr martirizat era aşa de jalnică, 
încât 

Hartlepool îşi simţi inima sfâşiată şi lacrimi mari începură să 
curgă 

pe obrajii lui bronzaţi de toate vânturile oceanice. Cu o răbdare 
părintească, Kav-gerul pansa carnea aceea sfâşiată. De 
picioarele 

lui, groaznic zdrelite, Sand nu avea să se mai servească, proba- 
bil, niciodată, fund condamnat la infirmitate pe viaţă. în privinţa 
aceasta, nimic de făcut, dar ar fi fost totuşi un rezultat aprecia- 
bil dacă s-ar fi putut evita o amputare, care ar fi fost, poate, 
fatală 

unui organism aşa de fragil. 

253 

JULES VERNE 

După ce termină pansamentul, Kav-gerul picură puţin rom 
printre buzele decolorate ale rănitului, care începu să geamă 
încet 

şi să murmure cuvinte fără înţeles. Dick părea şi el în mare 
primej- 

die. Cu ochii închişi şi faţa de un roşu cărămiziu, scuturat de 


tremurături nervoase, respirând scurt şi anevoios, ardea de o 
febră 

înspăimântătoare. Constatând simptomele acestea, Kav-gerul 
clă- 

tină din cap cu un aer îngrijorat. Starea lui Dick era mult mai 
gravă 

decât cea a salvatorului său. 

După ce îi culcară pe cei doi copii, cu toate că era târziu, Kav- 
gerul se duse la Harry Rhodes şi îl puse în curent cu cele petre- 
cute. Harry Rhodes fu adânc impresionat de cele povestite şi se 
oferi să fie de ajutor cu toţi ai lui. Rămase stabilit ca doamna 
Rhodes, Clary, Tullia Ceroni şi Graziella să vegheze rând pe rând 
la căpătâiul celor doi copii: fetele ziua, mamele lor noaptea. 
Doam- 

na Rhodes fu prima care îşi luă rolul în primire. Se îmbrăcă 
repede 

şi plecă cu Kav-gerul. 

Abia acum se hotărî acesta să se ducă acasă să se culce. Era 
însă prea tulburat, prea gravă era problema cu care se 
confrunta 

ca să poată dormi. 

Dintre cei cinci asasini, trei erau morţi, dar mai rămăseseră în 
viaţă doi... Trebuia luată o hotărâre în privinţa lor. Bilanţul 
dramei 

se soldase cu trei oameni ucişi, unul fugar şi doi copii în primej- 
die de moarte, astfel că nu mai putea fi vorba de nici un fel de 
muşamalizare. Trebuia luată o hotărâre. Dar care? 

Natural, mijloacele de acţiune adoptate de oamenii aceştia nu 
aveau nimic comun cu cele pe care era înclinat Kav-gerul să le 
întrebuinţeze, dar, în fond, principiul era acelaşi. Se reducea, în 
realitate, la aceea că oamenii aceştia, ca şi el, nu puteau suferi 
constrângerea, nu acceptaseră să se resemneze. Deosebirea de 
tem- 

peramente făcuse restul. Voiseră să doboare tirania, în timp ce 
el 

se mulţumise să fugă. La urma urmei însă, nevoia lor de liber- 
tate, indiferent de felul în care şi-o manifestau, era, în realitate, 
aceeaşi; oamenii aceştia nu fuseseră decât tot nişte revoltați, ca 
şi el odată. Cum putea deci să-şi aroge dreptul de a-i pedepsi? 
— 254 — 


NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

-9- 

Dis-de-dimineaţă, Kav-gerul se duse la închisoare, unde 
Kennedy îşi petrecuse noaptea lungit pe o bancă. La apariţia 
guver- 

natorului, acesta se ridică repede în picioare, şi, socotind neîn- 
destulător seninul acesta de respect, îşi scoase cu umilinţă bere- 
ta. Kav-gerul observă atunci că mâinile fostului marinar erau 
prinse 

într-un lanţ scurt şi solid. Părea astfel un animal prins în 
capcană, 

în jurul lui era aerul, spaţiul, libertatea. El nu mai avea dreptul 
la bunurile acestea naturale de care voise să lipsească pe alţi 
oameni şi pe care alţi oameni i le răpeau acum la rândul lor. 
Spec- 

tacolul acesta fu insuportabil pentru Kav-ger. Deschise uşa 
camerei 

de gardă de alături şi îl chemă pe Hartlepool, care se ivi imediat. 
— Desfă lanţul acesta, spuse Kav-gerul, arătând mâinile încă- 
tuşate ale prizonierului. 

— Dar, domnule... încercă Hartlepool să obiecteze. 

— Te rog... îl întrerupse Kav-gerul, scurt şi hotărât. Apoi, 
adresându-se lui Kennedy, când acesta fu eliberat, îl întrebă: 

— Ai vrut să mă omori? De ce? 

Cu privirea aţintită în pământ, Kennedy dădu din umeri, 
frământându-şi între mâini bereta de marinar, drept răspuns că 
nu 

ştia nici el de ce. 

După ce îl privi o clipă în tăcere, Kav-gerul deschise larg uşa 
închisorii şi se dădu la o parte. 

— Pleacă! supuse el 

Şi fiindcă Kennedy îl privea nedumerit: 

— Pleacă! repetă el cu voce calmă. 

Fără să se mai lase rugat, fostul marinar ieşi, încovoindu-şi 
spatele. Kav-gerul închise uşa în urma acestuia şi se duse la cei 
doi bolnavi ai lui, lăsându-l pe Hartlepool buimăcit cu totul. 
Starea lui Sand era staţionară, dar cea a lui Dick se agravase 
mult. Pradă unui delir furios, băiatul se zvârcolea în pat vorbind 
fără şir. Era clar că avea o congestie cerebrală aşa de puternică, 
încât era de temut un deznodământ fatal. Tratamentul obişnuit 


era 
inaplicabil în împrejurarea de faţă. Nu exista, în primul rând, 
gheaţa 

— 255 — 

JULES VERNE 

necesară pentru a răcori fruntea fierbinte a bolnavului. Insula 
Hoste 

nu progresase până la a avea gheaţă în alt anotimp decât iarna. 
Din fericire, natura avea să se însărcineze să-i vină în ajutor 
Kav-gerului. larna anului 1884 a fost de o asprime neobişnuită 
şi, totodată, de o precocitate excepţională. începu din primele 
zile 

ale lui aprilie prin furtuni violente care ţinură timp de o lună, 
fără 

întrerupere. După furtunile acestea urmă o scădere excesivă a 
tem- 

peraturii, care provocă, în cele din urmă, viscole cum nu mai 
văzuse Kav-gerul de când se afla în Magellania. Atât cât le stătu 
în putere, coloniştii luptară cu mult curaj împotriva zăpezilor, 
dar, 

în cursul lui iunie, viscolul reîncepu cu aşa violenţă, că fură 
nevoiţi 

să se dea bătuţi. Cu toate sforţările lor, stratul de zăpadă atinse 
pe la mijlocul lui iunie o grosime de mai bine de trei metri. 
Liberia 

era acoperită în întregime cu un linţoliu îngheţat. Ferestrele de 
la primul etaj al caselor serveau acum de uşă de intrare, iar 
locuinţele cu un singur nivel nu aveau altă ieşire decât o gaură 
făcută în acoperiş. Se înţelege deci că orice activitate devenea 
imposibilă, iar relaţiile sociale se reduceau la un minimum indis- 
pensabil pentru asigurarea existenţei. 

Sechestrarea aceasta influenţă enorm asupra sănătăţii oame- 
nilor! îşi făcură apariţia iarăşi câteva boli epidemice, şi Kav-gerul 
fu nevoit să vină în ajutorul unicului medic din Liberia, deoarece 
acesta nu mai putea face faţă situaţiei. 

Din fericire, scăpase de grijă în privinţa lui Dick şi a lui Sand. 
Primul care pornise pe calea vindecării fusese Sand. După vreo 
zece zile de la accident, starea lui se îmbunătăţi foarte mult şi fu 
considerat în afară de orice primejdie. Şi, într-adevăr, 
cicatrizarea 


rănilor progresă cu acea repeziciune proprie ţesuturilor tinere. 
După 

mai puţin de două luni, Sand fu autorizat să părăsească patul. 
Să părăsească patul!... La drept vorbind, expresia este 
improprie. 

Sand nu putea, nu avea să mai poată părăsi patul, nici să facă 
vreo 

mişcare fără ajutorul altcuiva. Picioarele lui moarte nu-i mai 


puteau 

susţine corpul, condamnat de acum încolo la o infirmitate pe 
viaţă. 

— 256 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 


De altfel, băiatul nu părea prea mâhnit de lucrul acesta. Când 
îşi recăpătase cunoştinţa, primele lui cuvinte fuseseră ca să se 
informeze de soarta prietenului lui, pentru salvarea căruia se sa- 
crificase. Un zâmbet îi înflori pe buze când i se confirmă că Dick 
era sănătos, dar, în scurt timp, asigurările acestea nu-i mai fură 
de ajuns şi, pe măsură ce îşi recăpăta puterile începu să ceară 
să-l 

vadă pe Dick, cu o stăruinţă din ce în ce mai încăpăţânată. 
Lucru care fu mult timp imposibil. Dick continuă să delireze 

mai bine de o lună. Corpul îi ardea ca focul, cu toată gheaţa de 
care Kav-gerul putea face uz acum fără nici o economie. Apoi, 
când perioada aceasta acută a bolii luă sfârşit, bolnavul era aşa 
de slăbit, că viaţa nu-i mai atârna decât de un fir de aţă. 

Pe urmă, convalescenţa făcu progrese repezi. Leacul cel mai 
bun fu vestea că şi Sand era salvat. Aflând lucrul acesta, chipul 
lui Dick se lumină de o bucurie cerească şi, pentru prima oară în 
decurs de atâtea zile, adormi şi avu un somn liniştit. 

Chiar a doua zi îl putu asigura el însuşi pe Sand că era ade- 
vărat ce i se spusese, astfel că şi acesta scăpă de orice grijă. 
Pro- 

pria lui suferinţă o privea cu inimă uşoară. Liniştit în privinţa lui 
Dick, ceru imediat vioara, şi, când o avu în mână, păru în cul- 
mea fericirii. 

Peste câteva zile, în urma stăruinţelor lor, fură instalaţi în 
aceeaşi cameră. Şi de atunci timpul trecu pentru ei cu o repezi- 
ciune de vis. în pătucurile lor aşezate unul lângă altul, Dick 


citea, 

Sand cânta din vioară şi, din când în când, se priveau zâmbind. 
Se socoteau perfect fericiţi. 

O zi tristă fu cea în care Sand se dădu jos din pat. Priveliştea 
martiriului prietenului său îl aruncă pe Dick într-o stare de dis- 
perare nespusă. Impresia produsă asupra lui de spectacolul 
aces- 

ta fu adâncă, transformându-l imediat, ca şi cum ar fi fost atins 
cu o baghetă miraculoasă. Se născu un alt Dick, cuminte, mai 
potolit, mai sfios şi mai puţin războinic. 

— 257 — 

JULES VERNE 

Era atunci pe la începatul lui iunie, adică pe timpul când zăpa- 
da începea să-i blocheze pe Liberieni în casele lor. O lună mai 
târziu, iarna era în toi; nu se mai putea conta pe vreme 
frumoasă 

până în primăvară. 

Kav-gerul se strădui să reacționeze împotriva efectelor depri- 
mante ale acestei întemniţări prelungite şi organiză jocuri în aer 
liber. Printr-un canal săpat cu multă trudă în malul râului, fu 
trasă 

o şuviţă de apă care, răspândită în câmpie, formă un teren mi- 
nunat de patinaj. Adepții acestui sport, foarte practicat în Ame- 
rica, au profitat de pe urma lui cu bucurie. Pentru ceilalţi, se 
orga- 

nizară curse de ski şi de săniuţe de-a lungul colinelor din sud. 
încetul cu încetul, coloniştii prinseră gust de sporturile aces- 

tea de iarnă şi putem spune că mişcarea în aer liber a contribuit 
enorm la menţinerea voioşiei şi sănătăţii lor. 

Şi aşa, târâş-grăbiş, o duseră până la 5 octombrie, când începu 
dezgheţul. 

în primul rând, se topi zăpada care acoperea câmpia dinspre 
ocean. Peste puţin începu să se topească şi cea îngrămădită 
asupra 

Liberiei, transformând străzile în pâraie, în timp ce râul îşi sfărâ- 
ma închisoarea lui de gheaţă. Apoi, fenomenul generalizându-se 
şi întinzându-se până pe primele pante din sud, topirea alimentă 
timp de multe zile torentele noroioase care se scurgeau prin ca- 
pitală, făcând ca apele râului să crească vertiginos şi 


amenințând 

din clipă în clipă să se reverse asupra oraşului. 

Sub presiunea acestei primejdii iminente, Kav-gerul puse la 
lucru toate braţelele de care dispunea colonia. O armată de 
munci- 

tori construi în grabă un dig, care înconjura oraşul în partea 
ameninţată, formând un unghi cu vârful spre sud-vest şi cu cele 
două laturi desfăşurându-se una oblic spre munţii din sud, iar 
cealaltă urmând paralel cursul râului. Câteva case, şi în special 
cea a lui Patterson, construite prea aproape de mal, rămâneau 
în 

afara perimetrului de protecţie. 

— 258 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Construcţia digului nu dură mai mult de patruzeci şi opt de 

ore. Era şi timpul. Un potop de apă se scurgea năvalnic din in- 
terior spre ocean. Vârful digului tăia în două cascada aceasta 
vije- 

lioasă, aruncând-o parte spre vest, în râu, parte spre est, în 
ocean. 

Cu toată înclinarea solului, în câteva ore Liberia deveni un fel 
de insulă în insulă. Din toate părţile o înconjura un brâu de apă 
imens din care răsăreau spre est şi sud munţii, şi spre nord-vest 
casele din Bourg-Neuf, situate pe un teren ceva mai ridicat. 
Orice 

comunicaţie între oraş şi periferiile lui era tăiată. 

Trecură opt zile şi nivelul nu arăta nici o tendinţă de 
descreştere, 

când se produse un accident grav. în dreptul proprietăţii lui Pa- 
tterson, malul, ros de apele furioase, se prăbuşi brusc, târând cu 
el casa irlandezului şi, o dată cu ea, şi pe proprietar, care se 
trezi 

prins pe neaşteptate cu Long într-un vârtej formidabil. 

Sub privirea neputincioasă a câtorva spectatori care se aflau din 
întâmplare pe dig, casa dispăru în vâltoare, cu locuitori cu tot. 
Peste puţin timp, ca şi cum crima aceasta dublă i-ar fi domolit 
mânia, nivelul apei cobori din ce în ce mai mult şi, în cele din 
urmă, la 5 noiembrie, exact la o lună de zile de la începerea 
dezgheţului, râul îşi reluă cursul obişnuit. 


Dar ce dezastru rămânea în urmă! Străzile din Liberia erau pline 
de şanţuri şi gropi, şoselele din împrejurimi distruse în aşa hal, 
încât aproape că anu li se mai cunoaşte nici măcar urma. 

Astfel că prima grijă a coloniştilor fu restabilirea căilor de 
comunicaţie. Şoseaua care ducea la Bourg-Neuf suferise cel mai 
mult, din cauză că era construită chiar prin mijlocul câmpiei 
mlăştinoase. Fu însă nevoie de mai bine de trei săptămâni de 
muncă 

intensă până să fie redată circulaţiei. 

Spre surprinderea generală, prima persoană care făcu uz de ea 
fu Patterson în persoană. Observat de pescarii din Bourg-Neuf în 
clipa în care era târât spre ocean, agăţat cu disperare de o 
bucată 

de lemn, irlandezul avusese norocul să scape cu bine din acest 
impas. Nu tot aşa stătuseră lucrurile însă şi cu Long. Cu toate 
cercetările întreprinse, acesta rămase dispărut pentru 
totdeauna. 

— 259 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Informaţiile acestea fură obţinute mai târziu, de la salvatorii 

lui Patterson, deoarece acesta se dusese direct spra locul fostei 
sale locuinţe, fără să dea nici cea mai mică lămurire asupra 
peripeţiei lui. Când văzu cu proprii-i ochi urmările reale ale 
nenoro- 

cirii, disperarea îi fu fără margini. Odată cu casa dispărea tot ce 
avusese el pe pământ! Pierise fără urmă şi pentru totdeauna tot 
ce 

adusese cu el pe insula Hoste, tot ce agonisise de atunci cu 
preţul 

unei munci câineşti şi al lipsurilor de tot felul. 

Cu toate acestea, Patterson nu se tângui, nu se plânse. Rămase 
tăcut şi gânditor câtva timp, cu ochii fixaţi pe apele râului care 
îi răpise tot avutul, apoi porni hotărît să-l caute pe Kav-ger. 
Găsin- 

du-l, se scuză cu o politeţe umilă de libertatea pe care şi-o lua şi 
îi aduse la cunoştinţă că inundația, după ce fusese cât pe aci să- 
i 

coste viaţa, îl adusese la sapă de lemn. 


Kav-gerul, care nu-l putea suferi pe reclamant, răspunse cu 
răceală: 

— Este foarte regretabil, dar nu văd ce pot face eu în situaţia 
asta? Vreţi să solicitaţi un ajutor? 

Revers al cumplitei lui zgârcenii, Patterson avea o calitate: 
mândria. Nu ceruse niciodată nimic nimănui. Dacă nu se arătase 
prea scrupulos în alegerea mijloacelor, ţinuse piept de unul sin- 
gur celorlalţi oameni, şi în lenta lui ascensiune spre avere nu 
dato- 

ra nimănui nimic. 

— Nu cer milă, răspunse el înălţând capul. Ci doar să mi se 

facă dreptate. 

— Dreptate? repetă Kav-gerul mirat. împotriva cui? 

împotriva oraşului Liberia, răspunse Patterson, a întregului stat 
hostelian. 

— în ce privinţă? întrebă Kav-gerul, din ce în ce mai mirat. 
Reluându-şi atitudinea lui smerită, Patterson îşi expuse păsul 

în termenii cei mai dulcegi. După părea lui, întreaga colonie era 
răspunzătoare de tot; în primul rând, fiindcă era vorba de o 
nenoro- 

cire generală şi publică, ale cărei consecinţe dăunătoare 
trebuiau 

— 261 — 

JULES VERNE 

suportate proporţional de toţi, şi pe urmă, deoarece ea îşi negli- 
jase complet datoria, reconstruind digul care salvase oraşul 
chiar 

pe malul râului, încât să protejeze toate casele, fără excepţie. 
Zadarnic căută Kav-gerul să-i explice că nedreptatea de care 
se plângea nu exista decât în imaginaţia lui, că dacă digul ar fi 
fost construit mai aproape de râu s-ar fi prăbuşit odată cu malul 
şi că, prin urmare, ar fi fost inundat tot restul oraşului; Patterson 
nu voi să audă de nimic şi se încăpăţâna să-şi repete mereu 
argu- 

mentele precedente... Scos din răbdări, Kav-gerul puse scurt 
capăt 

acestei discuţii fără nici un rost. 

Nici Patterson nu mai stărui, de altfel. Se duse imediat să-şi 
reia locul printre lucrătorii din port, hotărât să-şi reclădească, 


fără 

o clipă de întâtrziere, viaţa distrusă. 

Considerând incidentul definitiv închis, Kav-gerul nu se mai 
gândi de loc la el. De a doua zi chiar, se convinse însă că se 
înşela. 

Nu, incidentul nu era câtuşi de puţin închis; dovadă reclamaţia 
pe care o primi Ferdinand Beauval în calitatea lui de preşedinte 
de Tribunal. Irlandezul avusese odată ocazia să se convingă că 
exista Justiţie pe insula Hoste şi recurgea acum pentru a doua 
oară 

la ea. 

De voie, de nevoie, procesul fu judecat şi bineînţeles că Pa- 
tterson îl pierdu. După pronunţarea sentinţei, stăpândindu-şi cu 
greu furia provocată de eşecul acesta, surd la aluziile batjocori- 
toare de care nu fu cruțat de concetăţenii săi, irlandezul se 
întoarse 

frumuşel la slujba lui de muncitor. 

Dar alte gânduri începură să încolţească în sufletul lui. Până 
atunci el împărţise globul în două tabere: de o parte el, de 
cealaltă 

restul omenirii. Problema consta numai în a face să treacă cât 
mai 

mult aur dintr-o tabără într-alta. Asta necesita numai o luptă 
con- 

tinuă şi dârză, dar nu implica sentimente de ură. Ura este o 
patimă 

deşartă, nefolositoare; dobânzile ei nu se plătesc în monedă cu 
un 

curs valabil, astfel că adevăratul avar nu ştie ce-i aceea ură. 
Pater- 

son începu să urască. îl ura pe Kav-ger, fiindcă nu-i făcuse drep- 
— 262 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

tate, ura întreg poporul hostelian care privea cu nepăsare dis- 
trugerea unei avuţii câştigate cu preţul atâtor eforturi, atâtor 
zile 

obositoare de muncă şi lipsuri. 

Patterson îşi ascunse în suflet ura aceasta unde avea să crească 
şi să se mărească din ce în ce mai mult. Deocamdată nu avea 


nici 

o putere faţă de duşmanii lui. Dar lucrurile se puteau întoarce... 
El ştia să aştepte. 

Pe la sfârşitul anului 1884, o corabie aduse cele două sute de 
puşti comandate după primul atentat al lui Dorick. Statul 
hostelian 

era, prin urmare, în posesia unui număr de aproape două sute 
cinci- 

zeci de arme de foc, în afară de cele pe care şi le putuseră 
procu- 

ra un număr restrâns de colonişti. 

Tot în vara aceea se produseră două evenimente importante. 
Unul dintre ele îl priveşte pe Dick. 

încă de la data de 15 iunie a anului trecut, cei doi copii puteau 
fi consideraţi vindecaţi. în special Dick, care, deşi slăbit, 
promitea 

să se refacă în scurt timp, cu marea poftă de mâncare care îi 
rămă- 

sese de pe urma bolii. Cât despre Sand, starea lui generală nu 
mai 

lăsa nimic de dorit şi, în ceea ce priveşte restul, nu mai era 
cazul 

de a se preocupa cineva de urmările accidentului, deoarece nici 
o putere din lume nu-l putea scăpa de imobilitatea la care era 
con- 

damnat pentru tot restul vieţii. Sărmanul infirm nu se plângea, 
de altfel, de nenorocirea asta şi se consola de minune cu 
prietenia 

din ce în ce mai duioasă pe care i-o arăta micul lui prieten Dick. 
Kav-gerul privea cu ochi buni prietenia aceasta. Pe durata con- 
valescenţei celor doi copii, avusese tot timpul să-i studieze şi 
prin- 

sese o dragoste aproape părintească de ei. Dick, în special, îi 
atră- 

sese atenţia şi interesul şi din alt punct de vedere. Se putuse 
convinge zi de zi ce suflet nobil şi simţitor, ce inteligenţă vie 
avea 

băiatul acesta. Astfel, încetul cu încetul ajunsese la convingerea 
că ar fi fost păcat ca darurile acestea aşa de rare să rămână 
nefolosite. 


Pătruns de ideea aceasta, hotări să se ocupe mai de aproape 
de copilul acesta, pentru a-l face moştenitorul diverselor lui 

— 263 — 

JULES VERNE 

cunoştinţe în diferitele domenii ale activităţii omeneşti. Colabo- 
rase în direcţia aceasta şi cu Halg, dar era convins că, în cazul 
lui Dick, rezultatele aveau să fie cu totul altele. Sămânţa arun- 
cată de el avea mult mai multe şanse de a creşte viguros şi 
pros- 

per pe terenul acesta pregătit de o lungă serie de ascendenți ci- 
vilizaţi; cu condiţia, desigur, ca Dick să-şi dea silinţa pentru a 
pune 

în valoare dararile cu care îl înzestrase natura. 

Pe la sfârşitul iernii, Kav-gerul îşi începuse rolul de educator, 

îl luă într-o zi pe Dick cu el şi făcu apel direct la inima lui: 

— Uite că Sand s-a făcut bine, îi spuse el când fură singuri 
afară din oraş. O să rămână însă infirm toată viaţa. Nu trebuie 
să 

uiţi niciodată, copilul meu, că el şi-a pierdut picioarele numai 
pen- 

tru a-ţi salva ţie viaţa. 

Dick ridică spre Kav-ger ochii plini de lacrimi. Cum de-i putea 
vorbi astfel guvernatorul, când nimic în lume nu-l putea face să 
uite ceea ce îi datora lui Sand? 

— Cel mai frumos chip de a-i mulţumi este să faci în aşa fel 
sacrificiul lui să se dovedească bun la ceva, adăugă Kav-gerul. 
Trebue să cauţi să fii de folos celor din jurul tău, ca şi ţie însuţi. 
Ai fost un copil până acum, trebuie să te pregăteşti pentru a 
deveni 

un bărbat. 

Ochii lui Dick străluciră. Cuvintele acestea îi mergeau la inimă. 
— Ce trebuie să fac pentru asta, domnule guvernator? între- 
bă el. 

— Să munceşti! răspunse Kav-gerul cu voce gravă. Dacă îmi 
făgăduieşti că vrei să munceşti din toată inima, eu voi fi profe- 
sorul tău. Vom străbate împreună universul minunat al ştiinţei... 
— O, domnule guvernator!... exclamă Dick, incapabil să mai 
spună altceva, din cauza emoţiei. 

Lecţiile începură imediat. Kav-gerul consacra zilnic o oră ele- 
vului său, care făcu în scurt timp progrese uimitoare. Lecţiile 


desăvârşiră transformarea operată în caracterul lui de sacrificiul 
lui Sand. Nu mai era vorba acum de jocuri de-a restaurantul sau 
— 264 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

de-a leul. Copilul din el murise, dând naştere unui bărbat 
prematur, 

călit prin durere. 

Al doilea eveniment important fu căsătoria lui Halg cu Gra- 
ziella Ceroni. Halg avea atunci douăzeci şi doi de ani şi Grazi- 
ella, aproape douăzeci. 

Viitorul noii căsnicii era asigurat. Din pescuit, Halg obținea 
rezultate minunate. Era vorba chiar să ridice în apropiere de 
Bourg- 

Neuf o fabrică de conserve pentru export. Oricum însă, Halg 
avea 

şi aşa o piaţă de desfacere destul de largă pentru produsele lui. 
Pe la sfârşitul verii, Kav-gerul primi de la guvernul chilian 
răspunsul la propunerile referitoare la Capul Horn. Răspunsul 
aces- 

ta era destul de vag; cereau timp de gândit. Kav-gerul cunoştea 
destul de bine uzanţele birocratice, astfel că îşi continuă cu răb- 
dare tratativele diplomatice. 

Veni apoi iarăşi iarna cu viscolele ei şi ar fi trecut cu bine, 

dacă tocmai atunci nu s-ar fi produs o agitaţie politică în sânul 
populaţiei. 

Ciudat lucru, autorul ocazional al acestei agitaţii nu era altul 
decât Kennedy. Fostul marinar era cunoscut acum în urma celor 
întâmplate în peşteri, astfel că atunci când îşi făcu reapariţia 
prin- 

tre colonişti, nu fu primit cu prea multă căldură. încetul cu înce- 
tul însă, fu uitat şi, printr-un fenoment ciudat de cristalizare, toţi 
nemulţumiţii începură să se strângă în jurul lui. Era un personaj 
cu trecere, căci nemulţumiţi se găsesc pretutindeni. Nimeni nu 
poate satisface pe toată lumea. Aşa că şi în Liberia existau mii 
de nemulţumiţi, elemente eterogene care totuşi se înțelegeau 
de 

minune, pentru motivul că nu era vorba decât de a face opoziţie 
conducerii. 


înţelegerea era deci deplină, şi din ea rezultă o agitaţie - super- 
ficială, de altfel - care în cursul iernii se concretiza prin întruniri 
şi mitinguri de protest. întrunirile acestea nu se prea bucurau de 
o asistenţă numeroasă, dar făceau atâta tapaj, încât Kav-gerul 
sfârşi 

prin a le da atenţie. 

— 265 — 

JULES VERNE 

Fără să se simtă câtuşi de puţin indignat de această nouă 
dovadă 

a nerecunoştinţei omeneşti, el examina cu sânge rece 
revendicările 

formulate şi, într-o privinţă cel puţin, le găsi întemeiate. Nemul- 
țumiţii aveau dreptate când susțineau că guvernatorul îşi 
atribuise 

singur mandatul de conducător al statului şi că prin asta 
săvârşise 

un act de tiran absolut. 

Fireşte, Kav-gerul nu regreta deloc că violase libertatea 
supuşilor săi. Aşa era atunci situaţia. Acum însă lucrurile se 
schim- 

baseră. Hostelienii se apucaseră cu nădejde de treabă, viaţa 
socială 

era în plină dezvoltare, astfel că se impunea organizarea condu- 
cerii pe baze mai democratice. 

Hotări deci să dea satisfacţie protestelor şi convocă colegiul 
electoral pentru ziua de 20 octombrie 1885, adică pentru 
primele 

zile de primăvară. Populaţia totală a insulei se ridica atunci la 
mai 

bine de două mii de suflete, dintre care o mie două sute şapte- 
zeci şi cinci de bărbaţi majori. Cum însă unii dintre alegători nu 
putuseră da curs convocării, nu fură exprimate realmente decât 
o mie douăzeci şi şapte de voturi, dintre care nouă sute şaizeci 
şi opt în favoarea Kav-gerului. Cum alegătorii erau puşi să alegă 
şi un consiliu de trei membri care să-l asiste pe Kav-ger în exer- 
ciţiul funcţiilor lui, corpul electoral avu înţelepciunea a-i alege 
pe Harry Rhodes, Hartlepool şi Germain Riviere, cu o majoritate 
zdrobitoare de voturi. Opoziția fu nevoită deci să se dea bătută. 


Kav-gerul profită de libertatea relativă pe care i-o dădea cola- 
borarea consiliului, pentru a face o călătorie pe care o plănuia 
de 

mult. La 25 noiembrie plecă cu Wel-Kiej-vX şi nu se înapoie 
decât 

după cincisprezece zile, complet lămurit acum asupra 
posibilităţilor 

de realizare a proiectului său cu privire la farul de pe Capul 
Horn. 

în clipa în care debarca pe insulă, un călăreț intră în Liberia 
pe şoseaua din nord. După praful care acoperea calul şi 
călăreţul, 

se putea recunoaşte că venea de departe şi în cea mai mare 
grabă. 

Călărețul se îndreptă direct spre Casa administraţiei, unde 
ajunse în acelaşi timp cu Kav-gerul. Anunţând că aduce veşti 
grave, ceru o audienţă particulară, care îi fu acordată pe loc. 
— 266 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

-9- 

Un sfert de oră mai târziu, Consiliul era întrunit şi fură trimişi 
imediat emisari în căutarea oamenilor din detaşamentul de 
poliţie. 

Nu trecuse nici o oră de la sosirea Kav-gerului şi acesta, în frun- 
tea a douăzeci şi cinci de călăreţi, pornea spre interiorul insulei, 
în goana cea mai mare. 

Motivul acestei plecări grăbite fu cunoscut imediat şi zvonuri 
sinistre se răspândiră în oraş. Se spunea că insula fusese 
invadată 

de o armată de patagoni care traversase Canalul Beagle şi 
debar- 

case pe coasta de nord a peninsulei Dumas, pornind asupra 
Liberiei. 

vii. invazia 

Zvonurile acestea erau întemeiate, însă exagerate. Ca de obi- 
cei, adevărul se deforma trecând din gură în gură. Hoarda de 
pata- 

goni care debarcase cu douăzeci şi patru de ore mai înainte pe 
ţărmul de nord al insulei nu merita numele de armată. 


Sub numele de patagoni se înţelege în mod obişnuit toate 
popoarele - în realitate foarte deosebite unele de altele din 
punct 

de vedere etnologic - care trăiese în pampasurile Americii de 
Sud. 

Dintre acestea, cele mai din nord, adică vecine cu Argentina, 
sunt 

relativ paşnice. Ocupându-se cu agricultura, ele formează 
numeroase sate şi chiar oraşe mai mult sau mai puţin 
importante. 

Spre sud însă, situaţia se schimbă radical. Popoarele de aici sunt 
aproape exclusiv nomade, trăind numai din vânătoare. Indigenii 
care le compun, patagonii propriu-zişi, sunt, în general, ochitori 
dibaci şi călăreţi neîntrecuţi. La ei, războaiele dintre triburi sunt 
aproape permanente şi nu cruţă nici pe rarii străini care se 
aven- 

turează până regiunile acestea aproape neexplorate. Aceştia 
sunt 

adevărații sălbatici. 

Năvălitorii din insula Hoste făceau parte din categoria aceas- 

ta de indieni. După cum am văzut, patagonii obişnuesc să facă 
astfel de incursiuni prin ţinuturile învecinate, şi uneori chiar 
până 

în Ţara de Foc. Totuşi, nu se aventuraseră niciodată aşa de 
departe 

ca până acum. 

— 268 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Galopând în fruntea tovarăşilor săi, Kav-gerul se întreba mereu 
ce motiv să-i fi împins pe patagoni să întreprindă o expediţie aşa 
de puţin conformă cu obiceiurile lor seculare. în bună parte, pro- 
babil că hotărîrea lor se datora reputației pe care şi-o câştigase 
Liberia, care trecea prin împrejurimi drept un oraş plin de 
bogății. 

Imaginaţia sălbaticilor dăduse proporţii şi mai mari acestor pre- 
supuse avuţii şi le stârnise pofta de jaf. 

în drum, trupa pe care a comanda Kav-gerul mai crescu cu 
câţiva oameni. Coloniştii care aveau cai se alăturau detaşamen- 
tului. Celorlalţi, Kav-gerul le dădu instrucţiuni în fugă, poruncin- 


du-le să dea alarma şi să adune câţi mai mulţi luptători. Cei care 
aveau puşti trebuiau să se posteze de o parte şi de alta a 
şoselei, 

alegând poziţiile cele mai inaccesibile, încât să nu poată fi 
urmăriţi 

de indieni. De acolo, aveau să tragă asupra năvălitorilor, bătând 
apoi în retragere spre culmile cele mai ridicate ale munţilor. 
Con- 

semnul era să se tragă, de preferinţă, asupra cailor, numai pen- 
tru a-i scoate pe duşmani din luptă. Coloniştii neînarmaţi aveau 
să sape pe şosea şanţuri cât mai dese şi să se retragă apoi, 
luân- 

du-şi cu ei tot ce se putea transporta în grabă. în felul acesta, 
năvă- 

litorilor le-ar fi fost foarte greu să se aprovizioneze cu cele nece- 
sare pentru hrană. Centrul de comandă al tuturor avea să fie 
ferma 

lui Riviere, care era destul de solid construită ca să poată rezista 
oricărui asalt. 

Aşa cum prevăzuse, Kav-gerul nu ajunse la istmul peninsulei 
Dumas decât în seara de 11 decembrie, pe la orele şase. Nu 
zărise 

încă nici picior de patagon. De aici încolo se apropia însă de 
punc- 

tul unde debarcaseră năvălitorii şi se impunea să fie cu cât mai 
mare băgare de seamă. Abia pe la ora douăsprezece noaptea 
începură să se zărească în noapte focurile patagonilor, care nu 
se 

mişcaseră încă din loc, aşteptând să li se odihnească caii. 

Mica trupă a Kav-gerului număra acum treizeci şi doi de 
oameni; în urma lor însă, sute de braţe desfundau drumurile şi 
îngrămădeau pe ele trunchiuri de arbori şi baricade de tot felul, 
pentru a îngreuna înaintarea năvălitorilor. 

— 269 — 

JULES VERNE 

Detaşamentul se opri la cinci, şase kilometri de tabăra indie- 
nilor. Câţiva colonişti plecară cu caii dincolo de istm şi rămaseră 
acolo pentru a-i păzi, iar ceilalţi călăreţi, deveniți acum 
pedestraşi, 

se ascunseră prin văgăunile din apropierea şoselei, aşteptând 


ivirea 

inamicului. 

Kav-gerul nu intenţiona să dea o luptă pe faţă, înfruntare care, 
dat fiind disproporţia de forţe, ar fi fost cât se poate de 
nechibzuită. 

Cel mai indicat lucru era o tactică de guerilla, hărţuind pe ina- 
mic cu focuri dese şi schimbându-se mereu poziţiile de tragere. 
Patagonii nu luptau decât călare, aşa că nu riscau să fie urmăriţi 
de ei pe terenul acela prăpăstios, unde fiecare stâncă putea fi o 
capcană. 

A doua zi, pe la orele nouă dimineaţa, primii duşmani îşi făcură 
apariţia. Ştiindu-se aşa de departe de ţara lor, într-un ţinut cu 
totul 

necunoscut, înaintau cu cea mai mare băgare de seamă, în for- 
matie strânsă, ceea ce uşura foarte mult misiunea trăgătorilor 
hostelieni, ascunşi printre stâncile de pe marginea drumului. 
Izbucniră la un moment dat trei detunături în stânga lor şi capul 
coloanei dădu, înspăimântat, înapoi, producând dezordine şi pa- 
nică în rândurile din urmă. Cum însă împuşcăturile nu se 
repetară, 

îşi veniră în fire imediat. Toate focurile îşi atinseseră ţinta. Pe 
mar- 

ginea şoselei se zvârcolea un om în agonie, şi ceva mai încolo 
zăceau doi cai, atinşi grav de gloanţe. 

Cinci sute de metri mai departe de acolo, patagonezii se loviră 
de o baricadă formată din trunchiuri de copac. în timp ce căutau 
să o înlăture, răsunară alte împuşcături. Unul dintre gloanţe 
nimeri 

şi trânti la pământ încă un cal. 

Manevra fu repetată cu succes până când capul coloanei ajunse 
la istmul peninsulei Dumas. în punctul acela unde şoseaua tre- 
cea printr-o trecătoare îngustă, situaţia se agrava pentru năvăli- 
tori. Aici, fusese construită o baricadă mai mare şi mai puternică 
decât precedentele. în clipa în care patagonezii se năpustiră 
asupra 

ei, Împuşcături pârâiră pe flancul lor stâng. După o clipă de 

— 270 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 


şovăială, se hotărâră să riposteze, trăgând la întâmplare, în timp 
ce o parte din ei se străduiau să elibereze trecerea. 
împuşcăturile deveniră imediat mai dese, şi o ploaie de gloanţe 
mătură şoseaua. Primii care se aventurară în zona aceasta 
primej- 

dioasă fură culcaţi la pământ, lucru care îi puse pe gânduri pe 
ceilalţi; ceata se opri pe loc, nehotărâtă, în timp ce câţiva 
călăreţi 

alergau de la un capăt al ei la celălalt, ca şi cum ar fi transmis 
ordinele unui şef. 

De câte ori unul dintre călăreţii aceştia ajungea în capătul 
dinainte al coloanei, cei de acolo încercau un nou atac asupra 
ba- 

ricadei, pentru ca să se retragă apoi imediat când un om sau un 
cal, rănit sau ucis, le dovedea cât de primejdioasă era poziţia 
aceea. 

Se scurseră astfel câteva ore. Abia spre seară fu spartă bari- 
cada. Numai ploaia de gloanţe mai bara acum drumul. 
Patagonezii 

luară atunci o hotărâre disperată. îşi struniră caii şi porniră 
brusc 

în galop vijelios de-a lungul şoselei. Căzură trei oameni şi 
doispre- 

zece cai, dar restul cetei trecu şi, cinci kilometri mai departe, 
pro- 

fitând de un loc descoperit, se opri şi începu pregătirile pentru 
popasul de noapte. Hostelienii însă îşi continuară retragerea 
strate- 

gică şi se duseră să-şi aleagă poziţii pentru a doua zi. Ziua fu- 
sese bună. Ea costa pe năvălitori treizeci de cai şi cinci oameni 
scoşi din luptă. 

A doua zi, adoptară aceeaşi manevră. Pe la ora două după- 
amiază, patagonii ajunseră la capătul cotului făcut de şosea, 
pen- 

tru a străbate lanţul de munţi din centrul insulei. Urcaseră până 
atunci vreo trei ore, fără întreruperi. Oameni şi animale, toţi 
erau 

rupti de oboseală. înainte de a intra în defileul care începea din 
locul acela, făcură un popas scurt. Kav-gerul profită de răgazul 
acesta, pentru a lua poziţie la oarecare depărtare mai înainte. 


Trupa 

lui, mărită cu trăgători recent sosiți sau întâlniți pe drum, 
număra 

acum mai bine de şaizeci de puşti. îşi postă oamenii pe o 
distanţă 

de o sută de metri, în locul unde șanțul era mai adânc, de 
aceeaşi 

parte a drumului. Perfect adăpostiţi în dosul stâncilor, hostelienii 
îşi băteau joc de gloanţele duşmane. 

— 271 — 

JULES VERNE 

De îndată ce patagonii se puseră în mişcare, o salvă seceră 
primele lor rânduri. Dădură înapoi în dezordine, apoi încercară 
să înainteze. Tentativă fără succes. Şi aşa mereu, înainte şi 
înapoi, 

timp de aproape două ore. Patagonii erau viteji, dar nu prea 
străluceau prin deşteptăciune. Abia după ce văzură căzând un 
mare 

număr dintre ai lor, îşi amintiră de manevra care le reuşise aşa 
de 

bine în ajun. Ceata se strânse în grup compact şi se năpusti, 
toată, 

în galop năvalnic, înainte. Copitele cailor loveau pământul cu 
răpăit de tunet, în timp ce puştile hostelienilor pârâiau cu şi mai 
mare intensitate! 

Era un spectacol admirabil. Nimic nu-i putea opri din mers 

pe călăreţii aceştia transformați în meteoriți. Cădea vreunul din- 
tre ei de pe cal? Cei care veneau din urmă călcau fără milă 
peste 

el, fără să-şi întrerupă goana furioasă. 

Hostelienii n-aveau timp de admirat. Pentru ei, era chestiune 
de viaţă sau de moarte. Nu se gândeau decât să încarce, să 
ochias- 

că, să tragă şi tot aşa mereu, fără o clipă de răgaz. Ţevile 
puştilor 

le frigeau mâinile; ei trăgeau însă mereu, uitând în vârtejul ne- 
bunesc al luptei orice prudenţă. îşi părăseau adăposturile, se 
expuneau focului inamic. Dacă indienilor le-ar fi dat prin cap să 
riposteze, ar fi avut ocazia să obţină un succes frumos. 


Trecând de zona primejdioasă, patagonii nu mai săvârşiră 
greşeala de a poposi la mică distanţă de locul de luptă. 
Coborâră 

cu repeziciune panta până târziu în noapte şi nu se opriră decât 
când ajunseră într-un loc deschis. 

Fusese o zi grea pentru ei. Străbătuseră şaizeci şi cinci de kilo- 
metri, dintre care treizeci şi cinci numai pe teren accidentat. Nu- 
i 

mai despărțea acum de Liberia decât o distanţă de treizeci de 
kilometri. 

A doua zi de dimineaţă, Kav-gerul îşi adună oamenii şi aşteptă 
sosirea cailor. Abia pe la amiază putu începe coborârea cu cei 
treizeci şi doi de călăreţi ai lui, lăsând restul puşcaşilor în urmă. 
— 272 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Puteau merge destul de repede, căci prudenţa nu mai era nece- 
sară. Aflară de la coloniştii întâlniți în drum că patagonezii con- 
tinuaseră să avanseze şi n-aveau a se teme de o ciocnire cu ei. 
Pe la ora trei, ajunseră pe locul unde hoarda duşmană făcuse 
popas, iar peste două ore călăreau de-a lungul gardului care 
împrej- 

muia ferma lui Rivière, când zăriră pe şosea o ceată mare de 
oameni pe jos. Erau peste o sută. Când se mai apropiară, 
coloniştii 

văzură că aveau de a face cu patagonii rămaşi fără cai în cursul 
ciocnirilor de mai înainte. 

Deodată, izbucniră focuri de puşcă trase din fermă. Vreo zece 
patagoni căzură, ceilalţi schiţară o mişcare de retragere precipi- 
tată şi dădură atunci cu ochii de cei treizeci de călăreţi care le 
tăiau retragerea, trăgând şi ei asupra lor. 

La auzul detunăturilor, vreo două sute de bărbaţi, înarmaţi cu 
topoare şi coase, se năpustiră afară din fermă, barând şoseaua 
în 

direcţia Liberiei. încercuiți din toate părţile, patagonii îşi 
pierdură 

curajul şi aruncară armele jos. Fură făcuţi prizonieri fără cea mai 
mică vărsare de sânge şi închişi apoi într-o magazie păzită de 
oameni înarmaţi. 


Având atâţia prizonieri la dispoziţie, Kav-gerul se gândi să vor- 
bească cu ei înainte de a pleca mai departe. Se duse deci în ma- 
gazia în care erau închişi aceştia. 

Aici, domnea o linişte adâncă. Ghemuiţi pe lângă pereţi, vreo 
sută de oameni aşteptau, într-o nemişcare sălbatică, să li se 
hotă- 

rască soarta. învingători, ar fi luat sclavi pe învinşi; considerau 
firesc să fie trataţi la fel. 

— Ştie vreunul dintre voi spaniola? întrebă Kav-gerul, cu voce 
tare. 

— Eu, răspunse unul dintre prizonieri. 

— Cum te cheamă? 

— Atlinata. 

— Ce-ai căutat în ţara asta? 

— Război, răspunse scurt indianul. 

— 273 — 

JULES VERNE 

— De ce? Nu suntem duşmanii tăi. 

Indianul tăcu. 

— Niciodată n-au mai venit fraţii tăi până aici, reluă Kav-gerul. 
Cum de s-au depărtat acum aşa de mult de ţara lor? 

— Şeful a poruncit, războinicii s-au supus, răspunse calm 
indianul. 

— Dar, în sfârşit, ce ţintă aveţi? 

— Oraşul cel mare din sud! Acolo sunt multe bogății şi in- 
dienii sunt săraci. 

— Dar bogăţiile acestea vor fi apărate de locuitorii oraşului, 
replică Kav-gerul. 

Patagonul zâmbi batjocoritor. 

— Dovada este faptul că tu şi cu fraţii tăi sunteţi prizonieri 
acum, adăugă Kav-gerul. 

— Războinicii patagonezi sunt mulţi, răspunse indianul cu 
acelaşi calm. Se vor întoarce în ţara lor târându-i pe fraţii tăi de 
cozile cailor. 

Kav-gerul dădu din umeri. 

— Aiurezi, băiatule, zise el. Nici unul dintre voi n-o să pună 
piciorul în Liberia. 

Patagonul zâmbi din nou, cu un aer neîncrezător. 

— Nu crezi? întrebă Kav-gerul. 


— Omul alb a făgăduit, răspunse indianul convins. El o să dea 
oraşul cel mare în mâinile patagonilor. 

— Omul alb?... repetă Kav-gerul, surprins. Este un alb prin- 

tre voi? 

Cu toate insistenţele lui însă, nu mai primi nici un răspuns. 
Indianul rămase de o muţenie de neclintit. Kav-gerul se retrase 
îngrijorat. Cine putea fi acest alb, trădătorul acesta care se alia 
împotriva albilor cu o ceată de sălbatici? în orice caz, trebuia să 
se grăbească să ducă întăriri garnizoanei din Liberia. 

Pe la ora şase seara, trupa comandată de Kav-ger porni spre 
Liberia. Trupa aceasta se compunea acum din o sută cincizeci şi 
— 274—. 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

şase de oameni, dintre care o sută înarmaţi cu puştile 
patagonilor. 

Pentru a trece de liniile duşmane şi a ajunge în oraş, Kav-gerul 
avea de gând să facă uz de un vicleşug oarecare, fără să 
recurgă 

la luptă deschisă cu patagonii. 

După trei ore de mers, detaşamentul ajunse în apropierea 
oraşului. O linie de focuri pâlpâia în noapte, marcând locul unde 
poposiseră indienii. 

Kav-gerul făcu şi el popas; înainte de o porni mai departe, tre- 
buia stabilită tactica de urmat. 

în timp ce sta cufundat în gânduri, o văpaie aprinse cerul spre 
nord-vest. O parte dintre indieni trecuseră râul în sus de oraş şi 
dăduseră foc Bourg-Neuf-ului. 

vii. un „ W 

viii. un trădător 

Harry Rhodes şi Hartlepool, cărora le revenea în mod firesc 
conducerea coloniei în absenţa Kav-gerului, nu pierdură deloc 
tim- 

pul. Cele patru zile de răgaz pe care le datorau tacticii savante a 
şefului lor le fuseseră de ajuns pentru pregăti un sistem eficient 
de apărare oraşului. 

Două şanţuri adânci, în dosul cărora pământul constituia un 
parapet împotriva gloanţelor, îi puneau pe apărători la 
adăpostul 

surprizei unui asalt neaşteptat. Unul dintre şanţurile acestea, cel 


din spre sud, lung de aproape două mii de paşi, pornea de la 
râu, 

apoi ocolea oraşul printr-un cot semicircular şi se sfârşea la mar- 
ginea mlaştinii, care forma un obstacol natural de netrecut. 
Celălalt, 

din spre nord, lung de abia cinci sute de paşi, pornea tot de la 
râu 

şi se sfârşea tot în mlaştină, traversând şoseaua care lega 
Bourg- 

Neuf de Liberia. în felul acesta, oraşul era apărat din toate 
părţile. 

Bourg-Neuf-ul fusese evacuat, locuitorii lui refugiindu-se în 
Liberia cu tot ceea ce posedau şi lăsându-şi casele condamnate 
la o nimicire sigură. 

Sistemul de apărare al oraşului era organizat minunat. înainte, 
linia de acoperire, compusă din cincizeci de santinele, 
schimbate 

la intervale fixe de o sută şaptezeci şi cinci de oameni care for- 
mau rezerva centrală. în planul al treilea, restul liberienilor, 
care, 

— 276 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

deşi înarmaţi numai cu topoare şi cuțite, puteau fi totuşi de 
mare 

folos la nevoie. 

Serviciul de gardă era general şi obligatoriu. Până şi Patter- 
son fu nevoit să se supună acestei corvezi, cu toată ura care îl 
însu- 

fleţea împotriva oraşului şi a insulei întregi. 

Ura se situa însă abia pe al treilea plan la Patterson. Numai 
sufletele mari sunt capabile de o ură sinceră sau de o dragoste 
adevărată. La un avar, după lăcomie vine în primul rând frica. 
Şi frica înăbuşea la Patterson ura. Ar fi fost bucuros să vadă 

în flăcări oraşul pe care îl ura, dar numai cu condiţia ca să nu fie 
primejduită persoana lui fizică, pe care şi-o iubea atât. lar de 
fugit 

nu putea, căci pe insulă rătăceau cete de patagoni, a căror cru- 
zime era legendară şi care în scurt timp aveau să fie în 
apropierea 


Liberiei. Apărând oraşul, Patterson se apăra, la urma urmei, pe 
el însuşi. 

Aşa că prefera să facă de gardă, cu toate că numai plăcere 
nu-i făcea să stea singur noaptea în prima linie, ameninţat în 
orice 

clipă să fie prins de duşmani. Frica făcea însă din el o santinelă 
excelentă. Cu ce atenţie scruta întunericul, cu ce 
conştiinciozitate 

se plimba încoace şi încolo, cu degetul pe trăgaci la cel mai mic 
zgomot suspect. 

Primele patru zile trecură fără nici un incident. în a cincea însă, 
pe la amiază, patagonii fură văzuţi apărând şi instalându-şi 
tabăra 

la sud de oraş. Situaţia devenea primejdioasă. 

într-una din seri, Patterson făcea de gardă în schimbul de la 
ora şase seara până la două dimineaţa şi avea postul pe malul 
râu- 

lui, la vreo sută de metri de culmea colinei de nord. între colina 
aceasta şi el erau postate alte trei santinele. Postul nu era rău. 
Era 

ferit din toate părţile. 

Patterson intră în gardă pe înserat şi se simţea cât se poate de 
sigur. încetul cu încetul însă, pe măsură ce se întuneca, începu 
să 

fie cuprins iar de frică. începu iar să ciulească urechile la cel mai 
mic zgomot şi să se uite cu spaimă în toate părţile. 

— 277 — 

JULES VERNE 

Primejdia era însă mai aproape decât bănuia el. Fu cuprins de 
spaimă când se auzi chemat deodată în şoaptă: 

— Patterson!... murmura cineva la câţiva paşi de el. 

Abia îşi putu înăbuşi strigătul care îi venise pe buze. Acel cine- 
va îi porunci încet, pe un ton ameninţător: 

— Tăcere! 

Apoi vocea întrebă: 

— Mă recunoşti? 

Şi fiindcă irlandezul, incapabil să scoată un cuvânt, nu-i răspun- 
dea, glasul misterios reluă: 

— Eu sunt, Sirdey... 


Patterson îşi mai veni în fire. Era un camarad. în orice caz, 
numai pe el nu se gândise să-l găsească acolo. 

— Sirdey?... repetă el întrebător. 

— Da... Fii prudent... Vorbeşte încet... Eşti singur?... Nu este 
nimeni prin apropierea ta? 

Patterson scrută atent bezna. 

— Nimeni, spuse el. 

— Nu te mişca... porunci Sirdey. Rămâi în picioare... să te poată 
vedea ceilalţi... Am să mă apropii, dar nu te întoarce spre mine. 
Se auzi un fâsâit uşor prin iarbă. 

— Uite-mă, spuse Sirdey, rămânând lungit la pământ. 

în ciuda sfatului dat de Sirdey, Patterson trase cu ochiul spre 
musafirul acela neaşteptat şi constată că acesta era ud din cap 
până 

în picioare. 

— De unde vii? îl întrebă el, reluându-şi poziţia de mai înainte. 
— De la râu... Sunt cu patagonii. 

— Cu patagonii?... exclamă Patterson. 

— Da!... Acum un an jumătate, când am plecat din insulă, nişte 
indieni m-au trecut peste Canalul Beagle. Voiam să mă duc la 
Punta-Arenas şi de acolo în Argentina sau în altă parte. Am fost 
însă prins de patagoni. 

— Şi ce ţi-au făcut? 

— 278 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

— M-au luat ca sclav. 

— Sclav?... repetă Patterson. Văd însă că eşti liber. 

— la uită-te ici, răspunse Sirdey. 

Patterson privi şi văzu că interlocutorul său avea legat de brâu 
un lanţ subţire. 

— Uite cum sunt liber, reluă Sirdey. Fără să mai adaug că la 
vreo zece paşi de aici mă pândesc doi patagoni, cufundaţi în apă 
până la gât. Chiar de aş izbuti să rup lanţul acesta, al cărui 
capăt 

se află în mâinile lor, ar pune mâna pe mine în câteva clipe. 
Patterson începu să tremure aşa de tare, că observă şi Sirdey. 
— Ce ai? îl întrebă el. 

— Patagonii!... bâlbâi Patterson înspăimântat. 


— Nu-ţi fie frică, zise Sirdey. N-au să-ţi facă nimic. Au nevoie 
de noi. Le-am spus că m-aş putea bizui pe tine şi de aceea m-au 
trimis aici. 

— Ce vor? bâlbăi Patterson. 

Urmă o clipă de tăcere, apoi Sirdey se hotărî să răspundă: 

— Să-i ajuţi să intre în oraş. 

— Eu?... protestă Patterson. 

— Da, tu!... Trebuie... ascultă!... Pentru mine este chestie de 
viaţă şi de moarte. Când am căzut în mâinile lor, am devenit 
sclav, 

după cum ţi-am spus. M-au chinuit în fel şi chip. într-o zi au aflat 
că veneam din Liberia. S-au gândit să se servească de mine ca 
să 

jefuiască oraşul şi mi-au oferit libertatea dacă îi pot ajuta. Eu, 
înţelegi... 

— Ssst! îl întrerupse Patterson. 

Una dintre santinelele vecine, plictisită de atâta stat pe loc, 
venea 

înspre ei. La vreo cincisprezece metri se opri însă, deoarece 
ajunsese la limita sectorului ce-i era încredinţat. 

— Cam răcoare în seara asta, zise hostelianul înainte de a face 
cale întoarsă. 

— Da, răspunse Patterson cu vocea sugrumată. 

— Bună seara, camarade. 

— 279 — 

JULES VERNE 

— Bună seara. 

Sirdey reluă imediat: 

— Eu, înţelegi, am făgăduit... Şi atunci au organizat expediţia 
asta şi m-au târât cu ei, supraveghindu-mă zi şi noapte. Acum 
mă 

somează să-mi ţin făgăduiala. Nu a mers uşor cum credeau ei şi 
au pierdut mulţi oameni. Sunt furioși... în seara asta le-am spus 
că am pe cineva în oraş, pe un camarad care nu mi-ar refuza o 
mână de ajutor... Te recunoscusem de departe... Dacă 
descoperă 

că i-am înşelat, s-a terminat cu mine! 

în timp ce Sirdey vorbea, Patterson se gândea. Fireşte, ar fi 
fost foarte bucuros să vadă oraşul distrus şi toţi locuitorii 
masacrați 


sau împrăştiaţi. Dar câte riscuri în toată aventura asta! Gândin- 
du-se bine, Patterson optă pentru ceea ce era propria-i 
siguranţă. 

— Ce pot face eu? întrebă el cu răceală. 

— Să ne ajuţi să trecem. 

— N-aveţi nevoie de mine, obiectă Patterson. Dovadă că tu 
te-ai putut furişa până aici. 

— Eu singur, da. Dar cu cinci sute de oameni se schimbă 
lucrurile. 

— Cinci sute!... 

— Pe naiba!... Crezi că-ţi cer ajutorul numai pentru o simplă 
plimbare prin oraş? Pentru mine, Liberia este tot aşa de primej- 
dioasă ca şi tovărăşia patagonilor. Dar... 

— Ssst! şopti deodată Patterson. 

Se auzea un zgomot de paşi care se apropiau. Peste puţin timp 
apărură trei oameni. Unul dintre ei se apropie de Patterson şi 
îndreptă asupra lui lumina unui felinar pe care îl ţinea ascuns 
sub 

pelerină. 

— Nimic nou? întrebă noul venit, care nu era altcineva decât 
Hartlepool. 

— Nimic. 

— Linişte peste tot? 

— Da. 

— 280 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Rondul îşi continuă drumul. 

— Ce spuneai? întrebă Patterson când cei trei oameni fură 
departe. 

— Voiam să ştiu ce s-a intâmplat cu ceilalţi? 

— Care ceilalţi? 

— Dorick... 

— Mort. 

— Fred Moore... 

— Mort. 

— William Moore... 

— Mort. 

— Drace!... Dar Kennedy? 

— Sănătos ca oricare dintre noi. 


— Nu se poate!... Cum, a reuşit să scape? 

— Probabil. 

— Fără să fie bănuit? 

— Aşa se pare, căci este liber ca oricare altul. 

— Unde este acum? 

— Face de gardă pe undeva, nu ştiu unde. 

— N-ai putea să te interesezi? 

— Imposibil. N-am voie să părăsesc postul. De altfel, ce vrei 
cu el? 

— Aş vrea să mă adresez lui, fiindcă observ că propunerea 
mea nu-ţi prea convine. 

— Şi crezi că eu am să te ajut? protestă Patterson. Că am chef 
să fiu masacrat de patagoni? 

— Nu-i nici o primejdie, afirmă Sirdey. Camarazii n-au să se 
teamă de nimic. Ba, ceva mai mult, vor căpăta o parte din 
pradă. 

Aşa este înţelegerea. 

— Hm!... mormăi Patterson, foarte puţin convins, 

începea totuşi să şovăie. Frumos lucru să se răzbune pe 
hostelieni şi, în acelaşi timp, să se îmbogăţească pe contul lor... 
Dar cum să te încrezi în cuvântul unor sălbatici!... încă o dată, 
prudenţa învinse. 

— 281 — 

JULES VERNE 

— Astea-s vorbe în vânt, spuse el cu un ton hotărât. Chiar 
dacă am vrea, nici eu, nici Kennedy nu am putea lăsa să treacă 
neobservaţi cinci sute de oameni. 

— Nu-i nevoie să intre toţi deodată, obiectă Sirdey. Cincizeci, 
treizeci chiar, ar fi de ajuns la început... 

— Cincizeci, treizeci, douzeci, zece, tot e prea mult. 

— E ultimul tău cuvânt? 

— Primul şi ultimul. 

— Nu? 

— Nu. 

— Să nu mai vorbim atunci, spuse Sirdey, începând să se 
târască în direcţia râului. 

Se opri însă aproape imediat. 

— Ştii, patagonii ar plăti. 

— Cât? 


Cuvântul îi scăpă lui Patterson aproape fără să vrea. Sirdey 

se apropie. 

— O mie de piaştri, zise el. 

O mie de piaştri!... Cinci mii de franci!... Suma era importan- 
tă, dar Parterson nu s-ar fi lăsat impresionat altădată. Râul îi 
luase 

mult mai mult. Acum însă nu mai avea nimic. Abia dacă reuşise 
să economisească cu mare trudă douăzeci şi cinci de piaştri. 
Deo- 

camdată asta era toată averea lui. Avea să se mărească de 
acum 

încolo mai uşor, fireşte... Dar o mie de piaştri!... Să câştige 
dintr-odată atâta bănet!... 

Fără să mai punem la socoteală că ar fi putut obţine mai mult 
la nevoie. 

— Nu e cine ştie ce, rosti el cu un aer nepăsător. Pentru o 
afacere în care ţi-e pielea în joc, chiar două mii... 

— în cazul acesta, bună seara, răspunse Sirdey, pregătindu-se 
să-şi continue retragerea. 

— Sau cel puţin o mie cinci sute, continuă Patterson, fără să 
se lase intimidat de ameninţarea aceasta de încheiere a 
tratativelor. 

1-282 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Era acum în elementul lui: cel comercial. Se pricepea la asta. 
Târguindu-te, ai totdeauna ceva de câştigat şi nimic de pierdut. 
— Nu, spuse hotărât Sirdey. 

— La urma urmei, dacă ar fi o mie patru sute, mai că am putea 
sta de vorbă. Dar o mie de piaştri!... 

— O mie, nici un ban mai mult, spuse Sirdey. 

Patterson îşi luă, cum se spune, inima în dinţi. 

— în cazul ăsta, nu e nimic de făcut, spuse el liniştit. 

Fu rândul lui Sirdey să facă avansuri. O afacere aşa de mi- 
nunată să rămână baltă pentru câteva sute de piaştri!... 

— Nici pe a ta, nici pe a mea, propuse el. Să fie o mie două sute. 
Paterson se grăbi să primească. 

— Numai ca să te pot servi, conveni el în sfârşit. Fie şi o mie 
două sute de piaştri! 

— Ne-am înţeles? întrebă Sirdey. 


— în regulă, afirmă Patterson. 

Mai erau de precizat totuşi unele amănunte. 

— Cine-mi dă banii? reluă Patterson. Sunt patagonii aşa de 
bogaţi că pot dispune ca de un fleac de o asemenea sumă? 

— Ba sunt foarte săraci, răspunse Sirdey. Sunt însă mulţi. Or 
să facă pe dracul în patru ca să strângă banii. Ştiu bine doar că 
pot scoate de o sută de ori mai mult. 

— Nu zic nu, conveni Patterson. Asta nu mă priveşte. Pe mine 
mă interesează numai banii mei. Când am să-i primesc? înainte 
sau după? 

— Jumătate înainte, jumătate după. 

— Nu, declară Patterson. Uite condiţiile mele: mâine seară opt 
sute de piaştri... 

— Unde? îl întrerupse Sirdey. 

— Unde voi fi de gardă. Caută-mă... Cât priveşte restul, vor 
trece întâi zece oameni, şi unul dintre ei îmi va achita suma. 
Dacă 

nu sunt plătit, chem în ajutor. Dacă primese banii, tac ca peştele 
şi o şterg. 

— în regulă, aprobă Sirdey. Când se aranjează chestia? 

— 283 — 

JULES VERNE 

— Peste cinci seri. O să fie lună nouă. 

— Unde? 

— La mine... în curtea mea. 

— De fapt, zise Sirdey, n-am mai văzut casa ta. 

— Mi-a luat-o apa acum un an, explică Patterson. N-avem însă 
nevoie de casă. Gardul este de ajuns. 

— Dar este aproape distrus. 

— Am să-l repar. 

— Bine! aprobă Sirdey. Pe mâine. 

— Pe mâine, răspunse Patterson. 

Se auzi din nou un fâsâit uşor prin iarbă, apoi un clipocit slab, 
semn că Sirdey intrase în râu. Pe urmă se lăsă tăcere adâncă. 
A doua zi, liberienii rămaseră foarte miraţi văzând că Patter- 
son se apucă să-şi repare gardul ruinat care împrejmuia 
odinioară 

locuinţa lui. 

într-adevăr, împrejurările nu se prea potriveau pentru o aseme- 
nea ocupaţie ciudată. La urma urmei însă, terenul era 


proprietatea 

lui şi avea dreptul, prin urmare, să facă ce vrea pe el. 
Irlandezul munci astfel toată ziua, nedând nici o atenţie 
nedumeririi concetăţenilor săi. 

Seara, întâmplarea făcu să fie postat de gardă pe culmea din 
sudul oraşului. îşi luă serviciul în primire fără să spună un 
cuvânt 

şi aşteptă cu răbdare desfăşurarea evenimentelor. Când se 
întunecă 

bine, Sirdey se apropie pe furiş, ca şi în noaptea precedentă, 
stătu 

puţin de vorbă cu irlandezul, apoi plecă. 

Totul se petrecuse conform înţelegerii. 

— Peste patru seri, murmurase Patterson în şoaptă. 

— Ne-am înţeles, răspunse Sirdey. 

— Nu uita banii!... Altfel, nu facem nimic! 

— Fii pe pace. 

înainte de a pleca, Sirdey lăsase jos la picioarele trădătorului 
un săculeţ care, lovindu-se de pământ, lăsă să se audă un uşor 
sunet 

metalic. Erau cei opt sute de piaştri făgăduiţi. Argintii lui luda. 
ix. hostelia 

A doua zi, Patterson continuă să-şi repare gardul, fără să se 
sinchiseaseă de comentariile pe care le provoca această 
ocupaţie 

a lui. Comentariile acestea, acum când, în parte, fusese deja 
plătit, 

avea tot interesul să le evite. De aceea, profită de prima ocazie 
pentru a da ocupaţiei sale o explicaţie simplă. 

Provocă chiar el ocazia aceasta, ducându-se la Hartlepool dis- 
de-dimineaţă şi cerându-i cu îndrăzneală să-l pună de gardă 
numai 

pe proprietatea lui. Hartlepool nu-l prea avea la stomac pe irlan- 
dez, cu toate că nu ştia nici el motivul acestei antipatii. In unele 
privinţe, Patterson merita chiar oarecare stimă. Era un om 
liniştit 

şi foarte muncitor. De altfel, cererea lui de acum erau cât se 
poate 

de îndreptăţită şi nu putea fi refuzată. 


— Tocmai acum găsişi de cuviinţă să te apuci de reparaţii? îl 
întrebă totuşi Hartlepool. 

Irlandezul îi răspunse liniştit că nu putea găsi o ocazie mai priel- 
nică, în oraş încetase orice activitate, lucrările de interes public 
erau sistate; avea tot timpul să-şi vadă de problemele lui perso- 
nale. Explicaţia era foarte firească şi se potrivea cu felul de a fi 
al lui Patterson. Hartlepool nu găsi nimic de obiectat. 

— Bine, fie şi aşa, spuse el fără să mai insiste. 

Dădu aşa de puţină importanţă chestiunii încât nici nu mai 
socoti necesar să-i spună şi Kav-gerului. 

'— 285 — 

JULES VERNE 

Din fericire pentru viitorul coloniei hosteliene, altcineva îşi 
luase sarcina chiar în clipa aceea să deştepte bănuielile guver- 
natorului. 

în ajun, în clipa în care Patterson îşi lua postul în primire, se 
mai afla cineva pe acolo. La vreo douăzeci de metri sta Dick, 
tolănit în iarbă. Băiatul nu se gândise niciodată să-l spioneze pe 
irlandez. Simplă, întâmplare. Dick nu se sinchisea deloc de Pa- 
tterson. Când acesta veni să se posteze la câţiva paşi de el, 
băia- 

tul nu-i aruncă decât o privire distrată şi îşi continuă apoi pre- 
ocupat ocupaţia, care consta în a supraveghea - ca să se 
distreze 

numai, căci vârsta lui îl scutea de gardă - toate mişcările pata- 
gonilor, sălbaticii aceia fioroşi care dădeau mult de lucru ima- 
ginaţiei lui de copil. După un timp, Dick uită de orice; 
descoperise 

ceva extraordinar. Colo, departe, zărise ceva în dosul unor 
tufişuri. 

Chipul unui om, pe care l-ar fi cunoscut dintr-o mie, fiindcă nu 
era altcineva decât Sirdey. Instinctiv, Dick se ascunse în dosul 
unui 

tufiş. Ore după ore trecură astfel... întunericul deveni din ce în 
ce mai adânc. Dick rămase neclintit în ascunzătoarea lui, numai 
ochi şi urechi. Nu văzu însă şi nu auzi nimic. La un moment dat, 
crezu totuşi că distinge o umbră care se apropia de Patterson, 
apoi nişte şoapte, un zornăit ca de monede... Dar nu era decâto 
impresie, o senzaţie vagă, imprecisă. 


După un timp, irlandezul fu schimbat din post. Dick rămase 
însă în ascunzătoarea lui până în zori. Perseverenţă inutilă. 
Noaptea 

se scurse fără nici un incident. 

Când răsări soarele, prima grijă a lui Dick fu să se ducă să-l 
caute pe Kav-ger. Neştiind însă dacă escapada lui nocturnă cu 
noaptea petrecută sub cerul liber era un lucru permis sau nu, 
pipăi 

întâi cu prudenţă terenul. 

— Domnule guvernator, începu el, am să vă spun ceva... 
Apoi, după o pauză calculată savant, adăugă repede: 

— Dar să nu mă certaţi! 

— Depinde, răspunse Kav-gerul zâmbind. Cum să nu te cert 
dacă vei fi făcut ceva rău? 

— 286 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

La întrebare, Dick răspunse tot cu o întrebare. 

— Am făcut rău dacă am fost azi noapte pe culmea din sud? 
— Depinde iar de ce ai făcut acolo, zise Kav-gerul. 

— Mă uitam la patagoni, domnute guvernator. 

— Toată noaptea? 

— Toată noaptea, domnule guvernator. 

— Şi de ce? 

— Ca să-i supraveghez, domnule guvernator. 

— De ce? Pentru asta sunt santinele doar. 

— Fiindcă am văzut printre ei pe cineva cunoscut. 

— Cineva cunoscut printre patagoni?... exclamă Kav-gerul în 
culmea mirării. 

— Da, domnule guvernator. 

— Cine? 

— Sirdey, domnule guvernator. 

Sirdey! Kav-gerul se gândi imediat la cele ce-i spusese Atli- 
nata. Sirdey era oare omul alb în promisiunile căruia avea india- 
nul atâta încredere? 

— Eşti sigur? întrebă el. 

— Foarte sigur domnule guvernator, afirmă Dick. De rest nu 
prea sunt sigur... Bănuiesc numai, domnule guvernator. 

— Ce mai este? 


— Când s-a înnoptat, mi s-a părut că văd pe cineva apropiin- 
du-se de culmea dealului. 

— Cine era de gardă în locul acela? 

— Patterson, domnule guvernator. 

Numele acesta era dintre cele care sunau rău la urechea Kav- 
gerului, care rămase cufundat în gânduri. Era cumva vreo legă- 
tură între spusele lui Dick şi excesul de hărnicie care îl cuprin- 
sese pe Patterson? Asta explica, de altfel, inactivitatea inamicu- 
lui. Probabil că patagonii se bizuiau şi pe altceva decât pe forţă 
pentru a pune mâna pe Liberia şi aşteptau rezultatele unei 
acţiuni 

nu prea greu de ghicit. 

— 287 — 

JULES VERNE 

în orice caz, Kav-gerul nu era sigur de nimic. Socoti deci că 
este mai bine să aştepte şi să nu-l slăbească din ochi pe 
Patterson. 

— Nu te cert deloc, spuse el către Dick. Ai făcut foarte bine. 
Trebuie însă să-mi dai cuvântul tău că n-ai să mai spui nimănui 
cele ce crezi că ai observat. 

— Jur, domnule guvernator. 

Kav-gerul zâmbi. 

— Bine, zise el. Du-te de te culcă acum, dar nu uita: nimănui, 
înţelegi? Nici lui Hartlepool, nici domnului Rhodes... îţi repet - 
nimănui! 

— Odată ce am jurat, domnule guvernator, spuse Dick, cu un 
aer de om matur. 

Vrând să capete câteva informaţii suplimentare despre ce 
aflase, 

Kav-gerul îl căută pe Hartlepool. 

— Nimic nou ? îl întrebă el când îl văzu. 

— Nimic, răspunse Hartlepool. 

— Garda este în regulă? Ştii că este cel mai important lucru. 
Trebuie să faci rondurile chiar dumneata, ca să te poţi convinge 
personal că toată lumea îşi face datoria. 

— Aşa şi fac, domnule guvernator, afirmă Hartlepool. Totul 

e în regulă. 

— Nu protestează nimeni? 

— Nu, domnule guvernator; toţi îşi dau seama că trebuie. 

— Nici Kennedy? 


— El mai puţin decât oricare altul. Este unul dintre cei mai 

buni oameni. Are o vedere şi o perspicacitate extraordinare. S-a 
deşteptat marinarul din el. 

— Nici Patterson? 

— Nici el. N-am ce spune... A, fiindcă veni vorba de Paterson: 
voiam să vă comunic că de acum încolo face de gardă chiar pe 
terenul lui, care, după cum ştiţi, este situat chiar pe malul 
râului. 

— De ce? 

— El a cerut şi nu-l puteam refuza. 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

— Bine ai făcut, Hartlepool, aprobă Kav-gerul depărtându-se. 

Fii totuşi, cum ţi-am spus, cu ochii în patru. Dacă până în câte- 
va zile patagonii nu dau nici un semn de viaţă, o să pornim noi 
asupra lor. 

Nu prea păreau limpezi toate astea. Desigur că nu fără un scop 
anume se prezentase Patterson cu o astfel de cerere. Hartlepool 
nu bănuise nimic, dar Kav-gerul, care ştia despre reapariţia lui 
Sirdey, făcu imediat o legătură între aceste două fapte. Cu toate 
acestea, nu putea întreprinde nimic, căci nu putea aduce nici o 
învinuire precisă irlandezului. 

Fără să bănuiască nimic de norii care se îngrămădeau deasupra 
capului lui, Patterson îşi vedea liniştit de treaba de care se apu- 
case, în ziua fixată de el pentru întrevederea cu Sirdey, totul fu 
gata. Negustor cinstit, îşi ţinea angajamentul cu cea mai mare 
punctualitate. 

Apuse soarele. Se înnopta. Era o noapte fără lună, foarte 
întunecoasă. Punctual, Patterson aştepta lângă gardul care îi îm- 
prejmuia terenul. 

Din păcate, nimeni nu poate prevedea totul. Gardul, care îl 
ascundea de privirile celorlalţi, făcea ca nici el să nu poată 
vedea 

ce se petrece afară. Cu ochii aţintiţi pe ţărmul opus al râului, nu 
observă că o trupă de oameni înarmaţi îi înconjura în tăcere 
curtea. 

Terminarea reparațiilor lui Patterson fusese pentru Kav-ger 
semnalul de alarmă. Dacă, într-adevăr, irlandezul plănuia vreo 
tră- 

dare, atunci primejdia era, de acum încolo, aproape. 


Era aproape miezul nopţii când primii zece patagoni, trecând 
râul înot, se furişară în curte, urmaţi de aproape încă patruzeci 
de războinici, în urma cărora venea toată hoarda. N-avea impor- 
tanţă dacă grosul era zărit prea devreme. Principalul era ca în 
clipa aceea să fi putut trece destui, pentru a înlesni şi trecerea 
celorlalţi. 

Unul dintre indieni îi întinse lui Patterson un pumn de mo- 

nede de aur, pe care acesta le socoti dintr-o singură privire ca 
prea puţine. 

— 289 — 

JULES VERNE 

— Lipseşte, spuse el, la întâmplare. Patagonul păru că nu 
înţelege. 

Patterson se sili să-i explice prin gesturi că nu era suma con- 
venită şi, ca suprem argument, se apucă să numere monedele 
în 

palmă, cu capul plecat, ca să le poată distinge în întuneric. 

O lovitură puternică în ceafă îl aruncă la pământ. Fu imediat 
legat şi aruncat într-un colţ, fără nici un menajament. Indienii 
aveau 

de gând să se răfuiască cu el mai târziu. Nu aveau timp acum 
de 

aşa ceva. 

între timp, patagonii se înmulţeau şi, în curând, curtea fu 
aproape plină. 

Deodată, din cele două extremităţi ale curţii porniră salve vio- 
lente de puşcă. Hostelienii intraseră în apă până la brâu şi îi luau 
pe inamici prin surprindere. Buimăciţi, indienii rămaseră o clipă 
împietriţi pe loc, apoi începură să fugă spre garduri. De pretutin- 
deni însă răsăriră înaintea lor ţevi de puşcă care îi împroşcau cu 
o ploaie de gloanţe. îngroziţi atunci, înnebuniţi, zăpăciţi, indienii 
începură să alerge prosteşte încoace şi încolo, în mijlocul 
salvelor 

ucigătoare care, în câteva minute, le redusese numărul la jumă- 
tate. Regăsindu-şi, în cele din urmă, sângele rece, 
supraviețuitorii 

se năpustiră spre râu, pe care îl trecură înot, sub ploaia de 
gloanţe. 

în acelaşi timp, se auziră în depărtare salvele unei alte lupte. 


Bănuind că patagonii îşi vor concentra efortul pe porţiunea 

prin care credeau că pot trece fără nici un risc şi că, prin 
urmare, 

vor lăsa foarte puţini oameni de gardă, Kav-gerul trimisese o a 
doua trupă, sub comanda lui Hartlepool, să atace tabăra. 
Salvele 

acestea durară, de altfel, foarte puţin timp. Lupta se termină şi 
acolo curând. 

După ce puse patagonii pe fugă, Kav-gerul porni spre sud, unde 
întâlni trupa comandată de Hartlepool. 

Expediția reuşise de minune: Hartleopol nu pierduse nici măcar 
un singur om. Nici duşmanul nu suferise pierderi în oameni. 
însă, 

rezultat mult mai îmbucurător, fuseseră capturați aproape trei 
sute 

de cai. 

— 290 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Lecţia primită de patagonezi fusese prea aspră ca să mai poată 
fi de temut o ofensivă din partea lor. Cu toate acestea, 
mijloacele 

de precauţie obişnuite nu fură neglijate. 

Abia când totul fu gata, Kav-gerul se înapoie în curtea lui Pa- 
tterson, pe care, la lumina slabă a stelelor, o văzu plină de 
cadavre 

şi de răniţi care se văitau în întuneric. Dădu dispoziţii ca răniții 
să fie îngrijiţi. 

Dar unde era Patterson? După o cercetare atentă, fu descoperit 
sub un morman de cadavre, legat burduf şi leşinat. Era şi el vic- 
timă? Kav-gerul îşi reproşa aproape că îl judecase greşit, când, 
ridicându-l pe irlandez pentru a-l transporta de acolo, piese de 
aur 

se rostogoliră cu zgomot din brâul lui. 

Scârbit, Kav-gerul întoarse capul. 

Spre surprinderea generală, Patterson fu transportat la închi- 
soare, unde medicul oraşului se duse imediat să-i dea îngrijirile 
necesare De altfel, trădătorul nu era în primejdie şi avea să se 
facă 

bine în scurt timp. 


Aflând vestea, Kav-gerul fu aproape nemulţumit; ar fi prefe- 

rat ca toată afacerea asta murdară să se fi terminat prin 
moartea 

vinovatului. Dacă acesta trăia, reieşeau urmări neplăcute, care îl 
plictiseau pe Kav-ger. Era nevoit să-l judece şi să-l pedepsească, 
lucru care îi repugna însă foarte mult. 

Noaptea se scurse fără nici un incident. Cu toate acestea, nu 
este nevoie să mai spunem că nimeni nu dormi în noaptea 
aceea. 

Ultimele evenimente erau discutate cu aprindere pretutindeni şi 
toată lumea lăuda isteţimea Kav-gerului, care ghicise aşa de 
bine 

planul duşmanului. 

Era vară şi noaptea dura foarte puţin. Pe la ora două dimineaţa, 
cerul fu luminat de primele licăriri ale zorilor. Şi atunci, ca un 
singur om, toţi hostelienii se grămădiră pe culmea de nord, de 
unde se vedea tabăra duşmanului. 

Peste vreo oră, urale puternice izbucniră din toate piepturile; 

nu mai încăpea nici o îndoială, patagonii îşi făceau pregătirile de 
— 291 — 

JULES VERNE 

plecare. Noaptea aceea de măcel le dovedise că nu era nimic de 
făcut pe insula Hoste. Reduşi la aproape o treime din câţi debar- 
caseră, n-aveau nici o poftă să se eternizeze într-un ţinut aşa de 
depărtat, unde avuseseră parte de o primire neaşteptat de 
proastă. 

Pe la ora opt, o mare fierbere se produse în tabăra indienilor 

şi se auziră urlete înfricoşătoare. 

Toţi războinicii se îngrămădeau într-un anumit punct, ca şi cum 
ar fi vrut să asiste la un spectacol pe care hostelienii nu îl 
puteau 

vedea, din cauza distanţei prea mari şi a învălmăşelii din tabără. 
Asta dură mai bine de o oră. Apoi, indienii se grupară într-o 
coloană lungă, precedată de o trupă de călăreţi. Unul dintre 
călăreţi 

ţinea sus deasupra capului ceva care nu se putea distinge bine. 
Ceva 

rotund... Părea o minge înfiptă într-o prăjină. 

Pe la ora zece, hoarda se pune în mişcare, defilând încet şi în 
tăcere pe sub ochii hostelienilor. Atunci, Kav-gerul ordonă să se 


prezinte la el toţi cei ce ştiau să călărească. Şi cine şi-ar fi 
închipuit 

că Liberia avea atâţia călăreţi pricepuţi şi zeloşi? Se prezentară 
atât de mulţi, încât Kav-gerul fu nevoit să facă o selecţie severă. 
Peste o oră, o mică armată de două sute de călăreţi şi o sută de 
pedestraşi dispărură pe şosea spre nord, în urmărirea hoardei 
care 

se retrăgea. 

Făcură un prim popas la ferma lui Riviere. Aci, la ordinul Kav- 
gerului, prizonierii fură dezlegaţi şi porţile magaziei deschise 
larg. 

Indienii nu se mişcară. Nu puteau crede că sunt liberaţi şi, 
judecâd 

pe alţii după propriul lor fel de a fi, se temeau de o cursă. 
Kav-gerul se apropie de acel Atlinata cu care mai vorbise. 

— Ce aşteptaţi? întrebă el. 

— Aşteptăm să luaţi o hotărâre asupra noastră, răspunse 
Atlinata. 

— N-aveţi de ce vă teme, afirmă Kav-gerul. Sunteţi liberi. 

— Liberi? repetă indianul surprins. 

— Da, războinicii patagoni au pierdut bătălia şi se întorc în 

ţara lor. Duceţi-vă şi voi cu ei; sunteţi liberi. Veţi spune fraţilor 
— 292 — ' 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

voştri că oamenii albi nu au sclavi şi că ei ştiu să fie iertători. Să 
dea Domnul ca exemplul acesta să-i facă mai omenoşi! 
Patagonul se uită uimit la Kav-ger, apoi, şovăind, porni cu pas 
domol, urmat de tovarăşii săi; ieşi pe poartă şi apucă la dreapta, 
spre nord. în urma lor plecă şi Kav-gerul. Pe înserat, grosul 
năvă- 

litorilor făcu popas pentru noapte. 

Ca să nu-i sperie, hostelienii poposiră şi ei la doi kilometri 
depărtare. 

A doua zi, marşul spre nord fu reluat în zori şi continuă timp 

de trei zile fără nici un incident. în seara celei de-a patra zi, 
ajun- 

seră, în sfârşit, în locul unde debarcaseră patagonii. A doua zi 
dimineaţa, aceştia se îmbarcară în pirogile lor uriaşe şi, în scurt 
timp, dispărură. Lăsară însă ceva în urma lor. Când ultima 


pirogă 

se depărta de țărm, hostelienii se apropiara şi văzură cu groază 
o prăjină lungă în vârful căreia era un cap da om. lar capul aces- 
ta era al lui Sirdey. 

Descoperirea aceasta îi umplu de mirare. Nu se dumireau de 
fel cum de se aflase Sirdey printre patagoni. Singurul care nu 
rămase surprins fu Kav-gerul. El ştia rolul pe care îl jucase fos- 
tul bucătar de pe Jonathan în drama aceasta. El era omul alb în 
care indienii avuseseră atâta încredere. Se răzbunaseră. 

A doua zi dimineaţa, Kav-gerul porni înapoi spre Liberia, unde 
ajunse în seara de 30 decembrie cu toţi oamenii istoviţi de 
oboseală. 

Războiul se sfârşise cu bine. Mai rămăsese însă de îndeplinit o 
datorie penibilă. 

în închisoarea în care era deţinut, Patterson trăise fel de fel 

de gânduri şi sentimente. în primul rând, fu foarte mirat văzân- 
du-se în lanţuri. Ce i se întâmplase oare? încetul cu încetul însă, 
memoria îi reveni şi îşi aminti de Sirdey, de patagoni şi de tră- 
darea lui groaznică. 

Ce se petrecuse pe urmă? Dacă patagonii ar fi învins, desigur 
că ar fi terminat ceea ce începuseră şi el ar fi fost mort acum. 
— 293 —' 

JULES VERNE 

De vreme ce se afla în închisoare, însemna că indienii fuseseră 
bătuţi şi alungaţi. 

Dar atunci însemna că şi trădarea lui era cunoscută. Fu cuprins 
de spaimă. 

Totuşi, după ce se gândi mai bine, se linişti. La urma urmei, în 
afară de bănuieli, nimic precis nu i se putea imputa. Nimeni nu ÎI 
văzuse, nu fusese prins asupra faptului. Avea să iasă oarecum 
ter- 

felit din toată afacerea asta, dar totuşi cu un câştig material. 
Patterson îşi căută aurul şi nu şi-l găsi. Cu toate acestea, nu 
visase doar! Primise bani, de asta era sigur. Cine-i furase? Pata- 
gonii sau cei care îl încarceraseră? 

Din clipa aceea viaţa fu pentru Patterson un chin. Nesiguranţa 
aproape că îl înnebunea, făcându-l să treacă de la speranţă la 
îndoială şi de la îndoială la cea mai neagră desnădejde. 

Abia pe 31 decembrie fu scos din închisoare. în sfârşit, acum 
aveau să se lămurească toate. 


Ajuns cu escorta lui în piaţă, Paterson rămase buimac. Piaţa 
era plină de lume, adunată în jurul unei estrade pe care se afla 
Kav-gerul, cei trei membri ai Consiliului şi judecătorul titular, 
Ferdinand Beauval. 

Când apăru Paterson, mulţimea îl primi cu huiduieli, care nu 
conteniră decât când Kav-gerul ceru cu un gest solemn să se 
facă 

linişte. Interogatoriul acuzatului începu. 

Zadarnică fu orice încercare a irlandezului de a nega cu îndărăt- 
nicie faptele. Dovezile erau concludente. în rechizitoriul său, 
Kav- 

gerul pomeni de Sirdey, de înţelegerea care fusese între el şi 
patagonezi, de complicitatea lui Patterson cu ei, de aurul găsit 
asupra lui. 

Patterson se simţi pierdut. 

După terminarea interogatoriului, tribunalul delibera şi apoi 
Kav-gerul anunţă sentinţa. Toate bunurile vinovatului erau con- 
fiscate şi trecute în posesia statului. Pe lângă aceasta, Patterson 
era condamnat la exil pe viaţă. 

— 294 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

-9- 

Sentința fu executată pe loc. Irlandezul fu îmbarcat pe o cora- 
bie care tocmai pleca din port. Apoi, mulţimea se împrăştie. 
Kav-gerul se retrase în camera lui, cu sufletul tulburat. Nu 
regreta însă nimic din ceea ce făcuse. Era sigur că procedase 
bine. 

Condamnarea trădătorului punea capăt miracolul început de 
lupta 

împotriva patagonilor. Transformarea săvârşită în ultimele zile 
nu 

era prea scump plătită. Primejdia comună, peripeţiile şi oboselile 
suferite în comun creaseră o legătură sufletească puternică 
între 

emigranţi. înainte de năvala patagonilor, insula Hoste nu era 
decât 

o colonie compusă din oameni de douăzeci de naţionalităţi 
diferite. 

Acum locul coloniştilor îl luau hostelienii. Insula Hoste era de 
acum încolo patria lor. 


x. după cinci ani 

La cinci ani după întâmplările povestite până acum, navigația 
pe meleagurile insulei Hoste nu mai prezenta nici dificultăţile, 
nici primejdiile de odinioară. Pe vârful peninsulei Hardy 
strălucea un far, unul adevărat, care lumina trecătorile în nopţile 
întunecoase de iarnă. 

Din păcate însă, la cel pe care îl plănuise Kav-gerul pentru 

capul Horn nu se începuseră lucrările. După schimbul de note cu 
guvernul chilian, se părea că acesta nu prea voia să renunţe la 
po- 

sesia acelei insulițe a Capului Horn. Lucru care îl uimea pe Kav- 
ger, şi care l-ar fi mirat şi mai mult dacă ar fi ştiut că 
tărăgănarea 

nesfârşită a tratativelor se datora nu atât unor consideraţii 
patrio- 

tice, cât legendarei neglijenţe birocratice. 

Birourile chiliene se comportaseră în împrejurarea aceasta ca 
orice alte birouri. De secole, diplomaţia este obişnuită să tărăgă- 
neze, întâi fiindcă nimeni nu se prea sinchiseşte de afacerile 
alto- 

ra, şi apoi pentru toţi au o tendinţă firească de a da cât mai 
multă 

importanţă funcţiei cu care sunt investiţi. Şi cum să dai mai 
multă 

importanţă unei hotărâri oarecare dacă nu prin durata 
tratativelor 

care au precedat-o, prin vraful de hârtii mâzgălite, prin 
sudoarea 

de cerneală care a curs cu ocazia asta? Kav-gerul, care era sin- 
gurul conducător al statului hostelian, nu avea biurouri şi nu 
putea, 

— 296 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

prin urmare, să se gândească că tărăgăneala aceasta avea un 
ast- 

fel de motiv. 

Farul din peninsula Hardy nu era singurul. în Bourg-Neuf, 
reconstruit, se aprindea în fiecare seară un foc pentru călăuzirea 
corăbiilor care voiau să intre în port. 


Construcţia portului fusese terminată şi Bourg-Neuf-ul era 
acum una dintre cele mai frecventate porţi maritime. Treptat, 
Hostelia intrase în legături comerciale cu Chile, Argentina şi 
chiar 

cu unele state din Lumea-Veche. Se înființase chiar şi un servi- 
ciu regulat care făcea legătura între insula Hoste, Valparaiso şi 
Buenos-Aires. 

între timp, şi Liberia se dezvoltase considerabil, fiind pe cale 

de a deveni un oraş de reală importanţă într-un viitor foarte 
apro- 

piat. Străzile, perfect drepte şi largi, erau mărginite de 
numeroase 

clădiri de piatră şi lemn, cu curţi largi în faţă şi grădini frumoase 
în spate. Oraşul avea acum două tipografii, poştă, biserică, două 
şcoli şi un tribunal ceva... mai pompos decât cel pe care încer- 
case odinioară Lewis Dorick să-l distrugă. Cea mai frumoasă 
clădire era însă Palatul guvernamental, în care continua să 
locuias- 

că Kav-gerul şi în care erau centralizate toate serviciile publice. 
în apropierea acestei clădiri se ridica o cazarmă în care erau 
depozitate mai bine de o mie de puşti şi trei tunuri, şi unde toţi 
cetăţenii majori făceau cu schimbul un stagiu de câte o lună. 
Lecţia 

dată de năvala patagonilor avusese rezultate frumoase. Hostelia 
dispunea acum de o armată bine organizată. 

Se afla în Liberia până şi un teatru impunător, luminat cu elec- 
tricitate. Visul Kav-gerului se realizase. Uzina, construită la trei 
kilometri în susul râului, furniza oraşului energie şi lumină. 

Sala teatrului aducea mari servicii locuitorilor, mai ales în zilele 
lungi de iarnă. Era folosită pentru reuniunle distractive, în care, 
uneori, Kav-gerul şi Ferdinand Beauval - devenit om de treabă 
şi o adevărată personalitate - acum ţineau conferinţe. Se 
dădeau 

din când în când şi concerte, sub conducerea unui dirijor cum nu 
se găseau prea mulţi. 

— 297 — 

JULES VERNE 

Dirijorul acesta este o veche cunoştinţă a cititorului: micul Sand 
de odinioară. Cu multă muncă reuşise sărmanul infirm să 
recruteze 


dintre hostelieni elementele unei orchestre simfonice, pe care o 
conducea magistral. Când, în zilele de concert, era transportat 
la 

pupitrul lui de dirijor, când domina de acolo batalionul de mu- 
zicanţi, chipul i se transfigura şi beţia sfântă a artei îl făcea cel 
mai fericit dintre oameni. Se cântau la concertele acestea 
compo- 

ziţii clasice şi moderne, şi uneori chiar şi opere de ale lui Sand, 
care nu erau mai puţin gustate şi aplaudate decât celelalte. 
Trecuseră mai bine de nouă ani de când naufragiase Jonathan 
printre stâncile peninsulei Hardy. Acestea erau rezultatele 
obţinute în câţiva ani, graţie energiei, inteligenţei şi spiritului 
prac- 

tic de care dăduse dovadă omul care îşi luase sarcina conducerii 
hostelienilor atunci când anarhia împingea colonia spre ruină. 
Despre omul acesta nu se ştia nici acum nimic, dar nimeni nu se 
gândea să-i ceară socoteală de trecutul lui, când cea mai bună 
reco- 

mandare sta în atâtea şi atâtea servicii aduse colectivităţii. Gri- 
jile care îl împovăraseră în decursul atâtor ani de conducere 
lăsaseră urme asupra Kav-gerului. Era tot viguros şi drept ca 
bradul, însă barba şi părul îi erau acum de o albeaţă ca zăpada 
şi 

zbârcituri adânci îi brăzdau chipul maiestuos şi venerabil. 
Autoritatea lui era nemărginită; membrii care formau consi- 

liul nu figurau decât de formă, mărginindu-se doar să-şi dea, cu 
respect, părerea când îi ruga şeful lor. 

De altfel, Kav-gerul nu ducea lipsă de un îndreptar care să-l 
călăuzească în opera întreprinsă. în imediata vecinătate a 
insulei 

se concurau două metode de colonizare. Putea face deci 
compara- 

ţii şi trage cele mai bune concluzii. 

De când Magellania şi Patagonia fuseseră împărţite între Chile 
şi Argentina, cele două state procedaseră în mod cu totul diferit 
la punerea în valoare a marilor posesiuni. Necunoscând bine 
regiu- 

nile acestea, Argentina acorda concesiuni cuprinzând zece şi 
chiar 


douăsprezece leghe pătrate, ceea ce necesita un personal 
numeros 

— 298 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

şi un material agricol considerabil. Ceva mai mult, coloniştii 
argen- 

tinieni erau obligaţi să intre în legătură cu Buenos-Aires pentru 
orice probleme în legătură cu exploatarea şi punerea în valoare 
a produselor. lar formalităţile acestea erau lungi şi costisitoare. 
Pe când Chile, pentru a favoriza comerţul şi a atrage emigranţi, 
declarase Punta-Arenas port deschis, ceea ce făcea ca în primul 
rând produsele din Magellania argentiniană să se îndrepte spre 
această poartă maritimă, în care îşi aveau sediul o mulţime de 
firme 

comerciale engleze sau chiliene. 

Kav-gerul cunoştea de mult procedeul acesta al guvernului chi- 
lian, precum şi rezultatele obţinute. Astfel că, urmând exemplul 
coloniei chiliene, el declară Bourg-Neuf-ul port deschis, şi 
măsura 

aceasta fu prima cauză a dezvoltării rapide a insulei. 
Evenimentele 

al căror teatru fusese insula Hoste, independenţa pe care i-o 
acor- 

dase Chile, prosperitatea ei crescândă sub conducerea 
pricepută 

a Kav-gerului o impuseseră în atenţia lumii comerciale şi indus- 
triale. Sosiră noi colonişti, cărora li se acordă terenuri în condiţii 
foarte avantajoase. Populaţia se mărea cu repeziciune. La nouă 
ani după proclamarea independenţei, opt ani după lovitura de 
Stat 

a Kav-gerului şi cinci ani după invazia patagonilor, Liberia avea 
o populaţie de mai bine de două mii cinci sute de suflete, iar 
insu- 

la întreagă, peste opt mii. 

Se înţelege de la sine că se mai încheiaseră şi alte căsătorii în 
afară de cea a lui Halg cu Graziella. Printre altele, vom pomeni 
de cea a lui Edward Rhodes, care se însurase cu fata lui 
Germain 

Riviere, şi cea a surorii lui, Clary, cu doctorul Samuel Arvidson. 


Acum, primăvara şi vara, portul era plin de corăbii, sosite în 
mare parte din arhipelagul Falkland, şi unele chiar din 
Valparaiso, 

Buenos-Aires, Montevideo şi Rio de Janeiro. 

Principalul produs de export era peştele, care, din cele mai 
străvechi timpuri, abundă în ţinuturile magellanice. De prisos să 
mai spunem că industria aceasta fusese, în cele din urmă, sever 
reglementată de Kav-ger, care voia să evite distrugerea abuzivă 
— 299 — 

JULES VERNE 

şi dispariţia totală a animalelor marine care frecventează regiu- 
nile acestea. Pe litoral, în diverse puncte, se înfiinţaseră colonii 
de vânători de foci, oameni de toate originile, de toate naţiona- 
lităţile, fără patrie, cu care la început Hartlepool avusese mult 
de 

furcă. însă, încetul cu încetul, aventurierii se umanizaseră, se ci- 
vilizaseră, sub influenţa noii vieţi. Nomazii aceştia fără nici un 
căpătâi erau bucuroşi acum că îşi pot exercita meseria dificilă în 
condiţii de viaţă mai bune. într-adevăr, nu mai era vorba de 
expe- 

diţiile de odinioară întreprinse pe cont propriu, care îi arunca 
une- 

ori pe vreo insulă pustie, unde piereau de foame şi de sete. 
Acum 

erau siguri că nu aveau să mai aştepte luni întregi întoarcerea 
unei 

corăbii care, de multe ori, nu se mai iveşte. 

De exemplu, modul de vânare al inofensivelor amfibii 

rămăsese acelaşi. Nimic mai simplu: salir a dar mea paliza, să 
dai cu ciomagul - cum spun chiar vânătorii aceştia. 

Pe lângă aceasta, canalele arhipelagului mişunau de balene, 

iar pe ţărmul insulei se aflau din abundență scoici de toate 
felurile. 

Dintre acestea, trebuie să menţionăm o specie de moluşte de o 
calitate excelentă, care, exportate, se vindeau cu preţuri de 
până 

la cinci piaştri kilogramul în oraşele Americii de Sud. Apoi, pe 
lângă moluşte, mai erau şi crustacee, în special un soi de crab 
uriaş, 

din care o pereche ar ajunge să sature şi pe cel mai lacom om. 


Pe lângă crabii aceştia, pe coastele insulei se mai găseau o 
sumedenie de homari şi languste. 

Realizând unul dintre vechile proiecte ale Kav-gerului, Halg 
conducea la Bourg-Neuf o uzină prosperă, de unde, sub formă 
de conserve, expedia crustaceele acestea în lumea întreagă. 
Halg 

se putea socoti un om fericit. Soţie iubitoare, trei copii frumoşi 
şi sănătoşi, avere, nimic nu îi lipsea. Era fericit. 

Cât despre Caroly, el renunţase până şi la pescuit. Dată fiind 
importanţa portului insulei Hoste, soseau în ultimul timp 
numeroase corăbii, şi Caroly îşi reluase vechea meserie. Căpitan 
de port şi pilot şef al insulei Hoste, era foarte solicitat de vasele 
— 300 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

care plecau spre Punta-Arenas sau spre aşezările situate de-a 
lun- 

gul canalelor arhipelagului. 

Avea acum la dispoziţie un cuter de cincizeci de tone, capa- 

bil să reziste şi celor mai violente furtuni. Wel-Kiej-ul se odih- 
nea în port, ca un vechi şi credincios servitor ajuns la bătrâneţe. 
Kav-gerul se ocupa cu un zel şi o dragoste crescândă de ele- 
vul lui. Dick avea acum aproape nouăsprezece ani şi începea să 
merite numele de tânăr savant. Nu era departe vremea când 
pro- 

fesorul nu avea să-i mai poată da lecţii. 

De timpuriu maturizat de aspra şcoală a vieţii şi de înspăimân- 
tătoarele drame în care fusese amestecat, Dick era mai de 
grabă 

prietenul decât discipolul Kav-gerului, care avea în el o 
încredere 

fără margini şi îl considera de pe acum ca succesorul lui. Erau 
oameni de treabă şi Germain Riviere ţi Hartlepool, dar erau prea 
lipsiţi de cultură generală şi de idei novatoare pentru a putea 
con- 

duce un popor care mai avea şi alte interese decât cele 
materiale. 

Mai indicat ar fi fost poate Harry Rhodes, dar şi el îmbătrânea şi 
apoi nici nu avea energia necesară pentru o asemenea misiune. 


Pe când Dick întrunea în persoana lui toate calităţile necesare 
unui şef. Avea cultura, inteligenţa şi tăria de caracter a unui 
ade- 

vărat om de stat şi era regretabil că însuşirile acestea 
admirabile 

nu puteau fi utilizate decât într-un cadru aşa de strâmt. 

Din punct de vedere politic, situaţia era tot aşa de bună. Rela- 
tiile insulei cu guvernul chilian erau excelente şi acesta nu putea 
decât să se felicite de inspiraţia avută. 

La început, văzând în fruntea insulei pe misteriosul personaj 

a cărei existenţă în arhipelag i se păruse, pe bună dreptate, sus- 
pectă, guvernul chilian nu-şi ascunsese nemulţumirea şi îngrijo- 
rarea. Nemulţumire platonică însă, prin însăşi forţa 
împrejurărilor, 

căci nu putea interveni în nici un fel, insula fiind independentă. 
Dacă omul acesta ar fi rămas pe Insula-Nouă, nu ar fi scăpat de 
cercetările poliţiei chiliene. Când însă, după tulburările 
provocate 

de anarhia de la început, Kav-gerul se dovedi un bun 
administrator 

— 301 — 

JULES VERNE 

şi conducător şi insula începu să progreseze economic văzând 
cu 

ochii, nimeni nu se mai preocupă de originea şi trecutul acestui 
om. 

Se scurseră astfel cinci ani de dezvoltare continuă. 

Se înfiinţară trei noi orăşele, unul pe peninsula Dumas, altul 

pe peninsula Pasteur şi al treilea la capătul apusean al insulei, la 
Darwin Sound, în faţa insulei Gordon. 

Pe vremea aceea, în luna decembrie a anului 1890, Liberia 
primi pentru prima oară vizita guvernatorului din Punta-Arenas, 
D. Aguire. Oficialul admiră sincer națiunea aceasta aşa de pros- 
peră, măsurile înțelepte luate pentru a-i mări posibilităţile de 
dez- 

voltare, omogenitatea perfectă a unei populaţii cu origini aşa de 
diferite, ordinea, bunăstarea şi mulţumirea care domneau 
pretutin- 

deni. Se înţelege că una dintre primele sale griji fu să observe 
mai 


de aproape pe omul care săvârşise o operă aşa de frumoasă şi 
care 

se mulțumea cu simplul titlu de Kav-ger. Şi nu-i precupeţi 
aprecie- 

rile măgulitoare. 

Kav-gerul folosi ocazia pentru a aminti apoi guvernatorului 

de cererea sa cu privire la insuliţa Capului Horn, destinată faru- 
lui proiectat, iar acesta, foarte amabil, făgădui că va sprijini 
această 

petiție pe lângă guvernul din Santiago, unde va merge îndată ce 
va pleca din insula Hoste. 

Se pare că se ţinu de cuvânt şi că sprijinul lui fu de folos, căci, 
peste o lună, Kav-gerul fu informat în mod oficial că propunerea 
lui era acceptată. La 25 decembrie fu semnat un act de cesiune 
prin care statul hostelian devenea proprietarul insuliţei Hora, cu 
condiţia să construiască acolo şi să întreţină un far pe propria-i 
cheltuială. 

Kav-gerul, pregătit de ani de zile, începu imediat lucrările. 

După cele mai pesimiste prevederi ale lui, nu aveau să dureze 
mai 

mult ca doi ani. 

Şi cu asta Kav-gerul îşi încorona opera visată. Insula Hoste, 
pacificată şi organizată, bunăstarea înlocuind mizeria de 
odinioară, 

— 302 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

şi, în cele din urmă, mii de vieţi omeneşti salvate de la pieire în 
punctul de întâlnire a două dintre cele mai întinse oceane de pe 
glob, iată ce voise să realizeze. 

Şi reuşise. Acum avea dreptul să se mai gândească şi la el şi 

să se sustragă îndatoririlor unei funcţii care îi repugnau. 
într-adevăr, Kav-gerul nu făcea uz decât cu multă strângere 

de inimă de puterea pe care i-o dădea calitatea de conducător 
de 

oameni. Rămăsese acelaşi om energic, rece şi trist, care 
apăruse 

ca salvator în ziua aceea depărtată, în care poporul hostelian fu- 
sese la un pas de pieire. în ziua aceea salvase pe alţii, dar se 
pier- 


duse pe sine. Silit să-şi renege idealul, nevoit să se încline în 
faţa 

faptelor reale, se sacrificase cu mult curaj, dar, în sufletul lui, 
visul 

la care renunţase protesta. Când, sub aparenţa amăgitoare a 
logicii, 

gândurile care ne frământă nu sunt decât manifestarea 
propriilor 

instincte naturale, ele au o viaţă proprie, independentă de 
raţiunea 

şi de voinţa noastră. Ele se luptă pe ascuns, chiar împotriva unor 
lucruri şi fapte evidente, ca nişte fiinţe vii care nu se pot resem- 
na să moară. E foarte greu atunci să mai putem fi convinşi de 
greşeala comisă şi ne agăţăm de cel mai mic pretext pentru a 
reveni 

la ceea ce a fost mai înainte credinţa noastră puternică. 

Harry Rhodes remarcase transformarea aceasta, mereu 
crescândă, pe măsură ce insula Hoste prospera, şi care deveni şi 
mai evidentă când, începând lucrările pentru construirea farului 
pe Capul Horn, Kav-gerul socoti că dusese la bun sfârşit toate 
obligaţiile pe care şi le impusese. într-o zi, când Harry Rhodes 
evocă, în cursul unei convorbiri amicale, zilele din trecutul zbu- 
ciumat al insulei şi îşi lăudă, în treacăt, prietenul pentru tot ceea 
ce făcuse, Kav-gerul răspunse printr-o declaraţie precisă: 

— Mi-am asumat sarcina de a organiza colonia şi mi-am dat 
toate silinţele să duc sarcina aceasta la bun sfârşit. însă, din 
clipa 

când ea s-a terminat, mandatul meu încetează. Voi fi dovedit 
prin 

asta, sper, că poate exista cel puţin un colţişor pe lume în care 
omul să n-aibă nevoie de stăpân. 

— 303 — 

JULES VERNE 

— Un şef nu este un stăpân, prietene, răspunse mişcat Harry 
Rhodes. Asta ai dovedit-o chiar dumneata. Dar nu poate exista 
societate care să nu recunoască o autoritate superioară, 
indiferent 

de numele pe care i-l dă. 


— Nu sunt de părerea asta, răspunse Kav-gerul. Eu unul cred 
că autoritatea trebuie să ia sfârşit din clipa în care nu se mai 
dovedeşte necesară. 

Aşadar, Kav-gerul încă nu renunţase la vechile-i utopii, şi, în 
ciuda experienţelor făcute, încă îşi mai făcea iluzii asupra felului 
de a fi al oamenilor. Din nefericire, în scurt timp surveni un inci- 
dent care tulbură viaţa liniştită a Liberiei şi dădu conducătorului 
ei o nouă demonstraţie a erorii în care se încăpăţâna să 
persiste. 

xi. goana după aur 

Descoperirea fu făcută în dimineaţa zilei de 6 martie. Plănuind 
o partidă de vânătoare, Edward Rhodes, însoţit de alte câteva 
per- 

soane, plecase din Liberia dis-de-dimineaţă, pornind cu o 
trăsură 

pe ţărmul de apus al peninsulei Hardy, la poalele munţilor Sen- 
try Boxes, care se întind la vreo douăzeci de kilometri spre sud- 
vest. Acolo se întindea o pădure deasă, încă neexploatată, în 
care 

se refugiau, de obicei, fiarele din insulă, jaguari şi puma îndeo- 
sebi, animale care trebuiau exterminate, deoarece produceau 
pagube mari. 

Vânătorii cutreierară pădurea, uciseră între timp două puma 

şi tocmai se aflau pe marginea unui râuleţ din capătul celălalt al 
pădurii, când apăru din desiş un jaguar enorm. 

Socotind că distanţa este suficient de mică, Edward trase în 

el un foc de armă, care răni fiara în coapsa stângă. Astfel că, 
scoțând un răget furios, animalul făcu un salt spre râu şi dispăru 
în hăţiş. Totuşi, Edward mai avu timp să-i trimită încă un glonte, 
care însă îşi greşi ţinta şi ricoşa de colţul unei stânci, 
desprinzând 

câteva aşchii de piatră. 

Poate că nu s-ar fi întâmplat totuşi nimic şi vânătorii şi-ar fi 
văzut de drum dacă una dintre aşchiile acestea nu ar fi căzut la 
picioarele lui Edward Rhodes. Surprins de aspectul ei ciudat, o 
ridică de jos şi o examina. 

— 305 — 

JULES VERNE 

Era o bucăţică de cuarţ, dungată de striaţii caracteristice în care 
se puteau deosebi uşor firişoare de aur. 


Edward fu toarte emoţionat de această descoperire. Aur!... Pe 
insula Hoste se găsea aur!... 

De altminteri, nu prea era un lucru de mirare. Filoane din me- 
talul acesta preţios fuseseră descoperite şi în jurul oraşului 
Punta- 

Arenas, ca şi în Ţara de Foc, Patagonia şi Magellania. Din gigan- 
ticul lanţ muntos care străbate cele două Americi, cunoscut sub 
numele de Munţii Stâncoşi şi Cordilieri şi care se întind din Alas- 
ka până la Capul Horn, s-a extras în patru secole aur în valoare 
de mai bine de patruzeci şi cinci miliarde de franci. 

Edward Rhodes înţelese imediat importanţa descoperirii lui. 

Ar fi vrut să o ţină secretă, să nu vorbească despre ea decât 
tatălui 

său şi Kav-gerului. Dar nu era singur. Tovarăşii săi de vânătoare 
cercetară şi ei cu atenţie aşchia de stâncă şi apoi adunară toate 
celelalte fragmente de piatră auriferă. 

Astfel, chiar în aceeaşi zi, toată insula află că fusese descope- 
rit un nou Klondyke, Transvaal sau Eldorado. Vestea străbătu, ca 
un fulger, Liberia şi ajunse chiar până în cele mai mici cătune. 
Cu toate acestea, pentru moment nu putea fi vorba de tras 
foloase imediate din descoperirea aceasta. larna era aproape şi 
nu 

se mai puteau face exploatări în aer liber. Astfel că descoperirea 
lui Edward Rhodes nu avu nici o consecinţă imediată. 

O dată cu sosirea iernei, fură întrerupte şi lucrările întreprinse 
la Capul Horn pentru ridicarea farului, care merseseră până 
atunci 

destul de bine. 

Vremea rea începu, ca de obicei, cu furtuni şi frig. Liberienii 
erau însă acum bine pregătiţi pentru a înfrunta orice intemperii 
şi nimic nu ar fi tulburat pacea coloniei dacă nu ar fi fost acea 
blestemată descoperire a zăcământului aurifer, care, dată fiind 
lăco- 

mia omenească, putea avea consecinţe dezastruoase. 

La prima şedinţă a Consiliului, Kav-gerul nu-şi ascunse teme- 
rile în privinţa aceasta. 

— 306 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 


— Tocmai când socoteam opera noastră terminată, zise el, când 
credeam că putem culege roadele străduinţei noastre, o 
întâmplare 

nenorocită aruncă printre noi germenii discordiei şi ruinei... 

— Cred că exagerezi puţin, interveni Harry Rhodes, care nu 
vedea lucrurile chiar aşa de negre. Admit că descoperirea asta 
poate 

genera tulburări, dar de aici până la ruina coloniei... 

— Da, ruina coloniei, afirmă cu tărie Kav-gerul. Descoperi- 

rile de felul acesta n-au lăsat decât ruină în urma lor! 

— Totuşi, obiectă Harry Rhodes, aurul este o marfă ca ori- 
care alta... 

— Cea mai nefolositoare!... 

— Ba, dimpotrivă, cea mai folositoare, fiindcă se poate schim- 
ba contra tuturor celorlalte. 

— Ce folos, exclamă Kav-gerul, dacă pentru a o obţine tre- 
buia să-i sacrifici totul! Aproape toţi căutătorii de aur mor în mi- 
zerie, iar celor care reuşesc, uşurinţa succesului le ia minţile 
pen- 

tru totdeauna. Prind gustul plăcerilor procurate uşor şi devin 
inca- 

pabili de orice muncă şi dacă, în sensul social al cuvântului, s-au 
îmbogăţit, din punct de vedere omenesc sunt mai săraci decât 
oricând. Nu mai sunt oameni. 

— Sunt de aceeaşi părere, spuse atunci Germain Riviere. Fără 
să mai socotim că, dacă ogoarele sunt lăsate în părăsire, 
crăpăm 

de foame cu aurul lângă noi. Şi, sincer vorbind, tare mă tem că 
populaţia noastră n-o să poată rezista ispitei. 

— Aurul!... Aurul!... Setea de aur!... repeta Kav-gerul. E cel 

mai groaznic flagel care se putea abate asupra insulei noastre. 
Harry Rhodes şovăia. 

— Admiţând că ai avea dreptate, zise el, cum am putea lupta 
împotriva acestui flagel? 

— Nu, dragul meu Rhodes, răspunse Kav-gerul, nu putem face 
nimic O epidemie se poate combate, se poate stârpi, dar 
frigurile 

acestea ale aurului nu au leac. Distrug orice. Nu avem atâtea 
exem- 


ple dintre cele ce s-au petrecut în districtele aurifere din Lumea- 
Nouă 

— 307 — 

JULES VERNE 

şi Lumea-Veche, Australia, California, Sudul Africii? De la o zi la 
alta, coloniştii şi-au părăsit ogoarele şi atelierele, oraşele şi 
satele 

s-au golit, familiile s-au împrăştiat pe câmpiile aurifere. Şi aurul 
extras cu atâta lăcomie a fost risipit prosteşte în orgii nebuneşti. 
Kav-gerul vorbea cu o însufleţire care arăta cât era de îngrijorat. 
— Şi nu este atât primejdia dinăuntru, cât cea din afară: toţi 
aventurierii, toţi declasaţii care năvălese în ţinuturile aurifere 
venind din toate colţurile lumii. Un puhoi care seamănă ruină şi 
jale în trecere. Ah! De ce a trebuit să cadă pe capul insulei noas- 
tre o asemenea pacoste! 

— Poate că nu e pierdut încă totul, spuse Harry Rhodes, adânc 
mişcat. Dacă vestea nu se răspândeşte, am putea evita invazia 
asta. 

— Nu, răspunse Kav-gerul, este prea târziu acum. Nu vă puteţi 
închipui cu ce repeziciune află lumea întreagă că în cutare loc 
au 

fost descoperite zăcăminte aurifere. 

Şedinţa se încheie fără să fie luată vreo hotărâre. Şi, la drept 
vorbind, nici nu se putea lua vreuna. După cum spusese Kav- 
gerul, 

nu se putea lupta împotriva febrei aurului. 

Şi temerile Kav-gerului se dovediră îndreptăţite. Cum veni 
primăvară şi începu să se topească zăpada, coloniştii mai 
îndrăzneţi 

şi mai întreprinzători se transformară în prospectori şi plecară să 
caute aur. Pe zi ce trecea, tot mai mulţi se îndreptară spre 
Golden 

Creek - aşa fu numit râuleţul pe ţărmul căruia făcuse Edward 
nenorocita descoperire. La începutul lunii noiembrie, câteva 
sute 

de hostelieni plecaseră deja spre terenul aurifer şi cutreierau 
munţii 

în căutarea unui filon mai bogat. 

în principiu, exploatarea zăcămintelor nu prezintă prea mari 
dificultăţi. Dacă este vorba de un filon, este de ajuns să te ţii de 


el atacând stânca cu târnăcopul, apoi să macini fărâmăturile 
obţinute, pentru a extrage firişoarele de metal pe care le conţin. 
Aşa se procedează în minele din Transvaal. Totuşi, în practică, 
nu e chiar aşa de uşor. Uneori filonul dispare şi trebuie multă 
bătaie 

de cap şi pricepere ca să-l găseşti din nou. în cel mai bun caz, se 
— 308 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

înfundă în pământ şi atunci, ca să te poţi ţine de el, trebuie să 
sapi 

o mină, muncă destul de anevoioasă şi de primejdioasă. 

Pe de altă parte, cuarțul este o rocă destul de tare şi necesită 
maşini costisitoare pentru a o măcina. Asta înseamnă că lucră- 
torii izolaţi nu pot face exploatări. Numai societăţile mari, dis- 
punând de mână de lucru din belşug şi de capitaluri 
considerabile, 

pot face afaceri de felul acesta. 

De aceea, căutătorii de aur - prospectorii, cum sunt numiţi, 

de obicei -, când au norocul să descopere un zăcământ, se 
mulţumese să-şi asigure proprietatea lui, pe care o cedează apoi 
cât mai de grabă bancherilor şi oamenilor de afaceri. 

Cei care preferă să facă exploatarea pe cont propriu renunţă 
de la început la orice exploatare minieră. Caută terenurile de 
alu- 

viune formate din şi prin preajma stâncilor aurifere de acţiunea 
milenară a apelor. Spălând şi rozând necontenit stânca, apa a 
luat 

cu ea firişoare de aur, care sunt foarte uşor de extras din nisip, 
printr-o spălare simplă. 

Se înţelege de la sine că în felul acesta lucrau şi hostelienii. 
Primele rezultate fură încurajatoare. Pe ţărmul Golden Creek- 
ului, 

pe o lungime de câţiva kilometri şi o lărgime de două sau trei 
sute 

de metri, se întindea un strat adânc de mâl de opt picioare. Re- 
zerva era deci cât se poate de abundentă. Nu spera nimeni să 
facă 

milioane, dar zăcământul era destul de bogat ca să ia minţile 
aces- 


tor oameni sărmani, care până atunci îşi câştigaseră pâinea 
muncind din greu. 

Indiferent de ideile lui personale asupra acestui aspect, Kav- 
geml făcu tabula rasa cu ele şi, silindu-se să privească problema 
prin prisma interesului obştese, căutase soluţia cea mai nimerită 
şi mai favorabilă grupului social al cărui şef era. Avusese în 
cursul 

iernii dese consfătuiri cu Dick şi ajunseseră amândoi la concluzia 
că trebuia urmărit un triplu ţel: limitarea la minimum posibil a 
hostelienilor exploatatori ai zăcămăntelor, asigurarea unui be- 
neficiu coloniei şi restrângerea, interzicerea imigrării străinilor 
— 309 — 

JULES VERNE 

puţin recomandabili care aveau să năvălească din toate colţurile 
globului. 

Legea care fu afişată pe la sfârşitul iernii satisfăcea aceste trei 
deziderate. Subordona în primul rând dreptul de exploatare 
obține- 

rii prealabile a unei concesiuni, stabilea apoi numărul maxim al 
concesiunilor şi fixa în folosul statului o indemnizaţie de o 
pătrime 

din totalul metalului extras. 

Conform dispoziţiilor acestei legi, concesiunile erau rezervate 
exclusiv cetăţenilor hostelieni, titlu care nu putea fi dobândit în 
viitor decât după un an de locuire efectivă în insulă şi în baza 
unei 

hotărâri a guvernatorului. 

Aplicarea legii se lovi însă chiar de la început de dificultăţi 

mari. Coloniştii nu văzură drepturile, dar se simţiră atinşi de 
obli- 

gaţiile şi restricţiile cuprinse în lege; şi cum nimeni nu voia să 
se supună de bunăvoie, Kav-gerul fu nevoit să recurgă la forţă. 
Dispunea de armata permanentă formată din nouă sute 
cincizeci de 

cetăţeni obligaţi să se prezinte sub arme la prima chemare. La 
chemarea aceasta nu răspunseră însă decât şapte sute cincizeci 
de hostelieni. 

Cei două sute de nesupuşi erau plecaţi şi ei la mine, colindând 
împrejurimile Go Iden-Creek-ului. 


Kav-gerul îşi împărţi în două forţele de care dispunea. Cinci 

sute de oameni fură răspândiţi de-a lungul coastei, cu misiunea 
de a împiedeca ieşirea clandestină a aurului din insulă, iar el se 
puse în fruntea celorlalţi trei sute, pe care îi împărţi în douăzeci 
de grupe sub comanda celor de care era mai sigur. Mica armată 
represivă porni spre regiunea auriferă, măturând totul în calea 
ei. 

Toţi prospectorii care refuzară să se pună în regulă fură alungaţi 
de pe terenurile pe care le ocupaseră. 

La început, metoda aceasta obţinu oarecare succes, dar în scurt 
timp situaţia se agrava. Cei care nu putuseră obţine o 
concesiune 

se întorceau noaptea şi-şi reocupau terenurile pe care fuseseră 
nevoiţi să le părăsească. în acelaşi timp, aţâţaţi de succesele 
primilor 

— 310 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

prospectori, o a doua serie de hostelieni intra în scenă. In scurt 
timp, insula întreagă se molipsi de febra aceasta a aurului. Fiind 
descoperite noi filoane în peninsula Hardy şi Pasteur, fascinația 
aurului se transformă în demenţă. 

în câteva săptămâni, Liberia, satele şi fermele rămaseră pustii. 
Bărbaţi, femei şi copii, toţi cutreierau ţinuturile aurifere. Unii se 
îmbogăţiră, descoperind adevărate zăcăminte de pepite; şi 
febra 

spori. 

Contagiunea nu-i cruţă nici chiar pe cei însărcinaţi să o com- 
bată. Detaşamentul postat de Kav-ger pe coastă se evaporă în 
câte- 

va zile. Pe de altă parte, până şi trupa pe care o comanda perso- 
nal se topea ca o bucată de gheaţă la soare. Nu era noapte în 
care 

să nu se producă două, trei dezertări. în cincisprezece zile, Kav- 
gerul rămase numai cu cincizeci de oameni. 

Şi atunci, cu toată energia lui de neînfrânt, fu cuprins de des- 
curajare. Omenirea, de care se legase din nou după o aşa de 
lungă 

ruptură, i se arăta acum cu tot cinismul defectelor şi viciilor sale. 
Tot ce clădise cu atâta trudă se dărâmase într-o clipă, şi asta 


numai 

fiindcă hazardul făcuse ca într-o zi să strălucească într-o bucată 
de stâncă câteva firişoare de aur. 

De luptat nu mai putea fi vorba. Îl părăseau până şi cei mai 
credincioşi. Nu cu mâna de oameni care îi mai rămăsese putea 
aduce el la rațiune mulţimea aceea de sărmani smintiţi. 
Kav-gerul se înapoie în Liberia. Nu mai era nimic de făcut. 
Flagelul se răspândise în insulă ca un şuvoi pustiitor. Trebuia să 
aştepte să se mai domolească. 

Şi, la un moment dat, se păru că domolirea aceasta nu era 
departe. Pe la mijlocul lui decembrie, unii liberieni începură să 
se înapoieze pe la casele lor. 

Două cauze stăteau la baza acestui reviriment. în primul rând, 
meseria de prospector nu era aşa de uşoară şi nu toţi fuseseră 
atât 

de norocoşi cât speraseră. lar în al doilea rând, reducerea tran- 
zacţiilor comerciale şi stagnarea aproape totală a exploatărilor 
— 311 — 

JULES VERNE 

agricole începea să-şi arate efectele. Fără să fie criză în adevă- 
ratul sens al cuvântului, preţurile obiectelor de primă necesitate 
se mă-riseră enorm. 

Din nefericire, revirimentul acesta se limita la înapoierea câtor- 
va colonişti mai săraci, iar după câteva zile se opri cu totul. 
Kav-gerul nu fu dezamăgit, fiindcă nu-şi făcuse niciodată iluzii 
în privinţa aceasta. Nu, criza era încă departe de a se termina. 
Dim- 

potrivă, abia începuse. Până acum nu intraseră în joc decâat 
hostelienii. Dar, în curând, lucrurile aveau să devină şi mai 
serioase. 

La şaptesprezece ianuarie debarcă la Bourg-Neuf primul con- 
voi de prospectori străini. Erau vreo două sute de bărbaţi, voi- 
nici, cu înfăţişarea hotărâtă şi brutală. Unii dintre ei purtau 
cuțite 

mari la brâu, dar toți, fără exceptie, aveau revolvere. Tot 
bagajul 

lor era un târnăcop şi un sac care conţinea boarfele mizerabile 
pe 

care le purtau prin toate colțurile pământului în viața lor plină 


de 

aventuri. 

începând din ziua aceea, sosirile de noi convoiuri se repetară 

la intervale din ce în ce mai scurte. Imediat ce debarcau, căută- 
torii de aur, oameni obişnuiţi cu îndeplinirea formalităţilor, se 
duceau direct la Palatul guvernamental şi se interesau de 
prescrip- 

tiile legale în vigoare. Le găsiră în unanimitate fantastice. 
Atunci, 

amânând îndeplinirea formalităţilor, se răspândeau prin oraş, 
unde 

nu întârziară să-şi dea seama cât de slabă era organizaţia admi- 
nistrativă a insulei. Aşa că luau hotărîrea să înfrunte legea, pe 
care 

o călcau nepedepsiţi până şi localnicii, şi, după câteva zile de 
hoină- 

reală pe străzile pustii ale Liberiei, plecau fără nici o formalitate 
spre ţinutul miraculos. 

Cu venirea iernii însă, se curmă şi valul acesta de aventurieri. 
La 24 martie sosi ultimul transport, adăugând încă câteva sute 
de 

nepoftiţi celor mai bine de două mii care scormoneau solul 
insulei 

pe vremea aceea. 

Plecând, corabia care îi debarcase pe aceşti ultimi sosiți ducea 
cu ea un manifest adresat de guvernatorul insulei Hoste tuturor 
— 312 — 

JULES VERNE 

statelor de pe glob. Kav-gerul făcea cunoscut urbi et orbi' că 
insu- 

la Hoste, având o populaţie suprabundentă, nici un străin nu mai 
putea debarca pe ea, chiar dacă pentru aplicarea acestei măsuri 
ar fi nevoie să se întrebuinţeze forţa. 

De eficacitatea acestei măsuri se îndoia în primul rând chiar 
autorul ei, Kav-gerul. Prea este puternică atracţia aurului ca să i 
se poată opune vreo stavilă. 

înconjurat de Halg, Caroly, Hartlepool, Harry şi Edward 

Rhodes, Dick, Germain Riviere şi de încă vreo treizeci de 
colonişti 


rămaşi credincioşi, Kav-gerul asista neputincios la distrugerea 
operei sale. 

1. (lat.) Către oraş (către Roma) şi către Univers. 

xii. jaful 

Acesta fu primul act al dramei aurului. Tragicele evenimente 
care constituiseră epilogul acestui prim act avură repercusiuni 
ime- 

diate asupra vieţii hostelienilor, aşa de fericită până atunci. Câţi- 
va dintre ei dispăruseră. Unde, cum ? Nimeni nu ştia, dar se pre- 
supunea că fuseseră victimele unor accidente. Asta - după 
părerea 

multora - „în cel mai bun caz". 

Pe de altă parte, insula decădea economic cu paşi repezi. 
Preţurile se dublaseră şi chiar se triplaseră; populaţia săracă 
trăia 

în mizerie. 

Erau totuşi colonişti care, având succes în meseria de pros- 
pector, nu se puteau plânge de lipsuri. Printre aceştia- vreo 
două- 

zeci la număr - figura şi Kennedy, fostul marinar de pe Jonathan, 
transformat în nabab de o norocoasă lovitură de târnăcop, şi 
care 

îşi afişa cu ostentaţie averea. 

Cât anume avea, nu ştia nimeni, şi probabil că nici el însuşi; 

dar, în orice caz, mult, judecând după cheltuielile pe care le 
făcea. 

Risipea aurul cu amândouă mâinile, o făcea pe miliardarul şi 
anunţa oricui vrea să-l asculte că are să părăsească oraşul în 
care 

nu putea trăi aşa cum îi îngăduia averea lui. 

Tot astfel însă nu ştia nimeni nimic de unde scotea el aurul 
acesta. Când era întrebat, o făcea pe misteriosul, evitând un 
răspuns 

— 315 — 

JULES VERNE 

precis. Liberienii care îl întâlniseră în cursul verii nu-l văzuseră 
făcând altceva decât să se plimbe toată ziua cu mâinile la spate. 
Şi aveau toţi motive foarte serioase să nu uite întâlnirile aces- 
tea, căci ele coincideau cu dispariţia la scurt interval după aceea 
a aurului extras de ei cu atâta trudă. lar coincidenţa aceasta 


sfârşi 

prin a da loc la cele mai vii bănuieli. 

Scos din răbdări, Kav-gerul se hotărî să facă, în sfârşit, act de 
autoritatea cu care era învestit. Prea îşi băteau joc Kennedy şi 
cei 

de teapa lui de legi. Un timp fusese nevoit să asiste neputincios 
la anarhie, dar acum coloniştii erau din nou grupaţi în oraş, şi în 
special avea efective destule. 

într-o dimineaţă, poliţia, sub conducerea lui Hartlepool, invada 
domiciliile liberienilor care făceau mai mare caz de bogăţia lor 
şi efectua o serie de percheziţii în toată regula. Din aurul găsit 
se 

percepu fără nici o milă o pătrime, plus două sute pesos sau 
piaştri 

argentinieni, preţul stabilit de Kav-ger pentru fiecare 
concesiune. 

Kennedy nu se lăuda degeaba. La el fu găsită cea mai mare 
cantitate de aur. Şi tot la el întâmpină poliţia cea mai vie rezis- 
tenţă. Fură nevoiţi să recurgă la violenţă pentru a-l ţine la 
respect 

pe fostul marinar, care spumega de furie. 

— Hoţilor! striga el, arătându-i lui Hartleopool pumnul. 

— Zi înainte, băieţaş, răspunse acesta, continuându-şi netul- 
burat percheziţia. 

— O să mi-o plătiţi! ameninţa Kennedy, pe care sângele rece 
al fostului său şef îl scotea şi mai mul din sărite. 

— Eh, mi se pare că deocamdată tu eşti cel care plăteşte, îl 
ironiza fără milă Hartlepool. 

— Ne mai vedem noi! 

— Mă rog, când o să vrei! Din partea mea, cât mai târziu cu 
putinţă. 

— Hoţule!... urlă Kennedy, în culmea furiei. 

—- Uite, aici n-ai dreptate, răspunse Hartlepool cu un ton 
binevoitor. Dovada este că din cele cincizeci şi trei de kilograme 
— 316 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

de aur ale tale nu iau decât treisprezece kilograme două sute 
cinci- 

zeci de grame, adică o pătrime, plus cei două sute de piaştri 


legali. 

Se înţelege de la sine că, în schimbul banilor ăstora, ai drept... 
— Mizerabile! 

— La o concesiune în regulă... 

— Banditule! 

— N-ai decât să ne spui unde ţi-este terenul. 

— Tâlharule! 

— Nu vrei? 


— Cum pofteşti, băieţaş! încheie Hartlepool, plecând cu 
oamenii lui şi lăsându-l pe Kennedy în culmea furiei. în total, 
percheziţiile acestea aduseră tezaurului aproape treizeci şi 
şapte 

de kilograme de aur. în schimb, în afară de Kennedy, care se 
încăpăţâna să nu spună unde-i este terenul, toţi ceilalţi prospec- 
tori îşi primiră concesiunile cu toate formele prescrise de lege. 
Sosi iarăşi primăvara şi Liberia rămase din nou pustie. Lecţia 
din vara trecută nu folosise la nimic. 

Lucrurile se repetară ca după şablon, şi Kav-gerul rămase din 
nou singurul care asista cu durere la desfăşurarea actului doi al 
dramei. Numai că de data asta scenele se precipitară. Nu trecu 
O 

săptămână şi liberienii începură să se înapoieze în număr din ce 
în ce mai mare. Poliţia se reconstitui pentru a doua oară. 
Oamenii 

îşi reluau în tăcere posturile pe care le părăsiseră, fără ca guver- 
natorul să le facă vreo observaţie. Nu era acum momentul să se 
poarte aspru cu ei. 

Treptat, treptat, fermele, uzinele se repopulau. Mişcarea era 
generală, cât şi cauza care o motiva. într-adevăr, căutătorii de 
aur 

găsiseră o situaţie cu totul alta. Anul trecut erau între ei. De 
data 

asta, intrase şi elementul străin în joc. Şi ce străini! Drojdia so- 
cietăţii! Oameni grosolani, brute adevărate, obişnuiţi cu 
asprimile 

vieţii aventuroase şi netemându-se de nimic. Erau nevoiţi să se 
bată cu oamenii aceştia lacomi, care puseseră stăpânire pe cele 
— 317 — 

JULES VERNE 


mai bogate terenuri. Şi, în cele din urmă, învinşi, hostelienii fu- 
seseră nevoiţi să renunţe. 

Era şi timpul ca hostelienii să-şi vină în fire. Invazia începută 

în vara precedentă reîncepuse cu şi mai mare intensitate. în 
fiecare 

săptămână, două sau trei vapoare debarcau noi transporturi de 
prospectori străini. Zadarnic încercase Kav-gerul să se opună 
debarcării lor. Aventurierii debarcau şi cutreierau insula în 
căutarea 

terenurilor aurifere. 

Corăbiile afectate transportului căutătorilor de aur erau 
aproape singurele care intrau în portul de la Bourg-Neuf. Altele 
nu mai veneau, căci afacerile stagnaseră cu totul şi nu aveau ce 
încărca. 

De îndată ce Kav-gerul putu dispune de două sute de oameni, 
năvălitorii avură de furcă. Sprijinite de două sute de baionete, 
dis- 

poziţiile Kav-gerului începură imediat să fie respectate şi vapoa- 
rele nou-sosite părăsiră portul fără să debarce un singur om. 

în scurt timp însă, supunerea aceasta se dovedi un vicleşug. 
Nevoite să cedeze în faţa forţei, corăbiile navigau de-a lungul 
coastelor apusene sau răsăritene ale insulei şi acolo, la 
adăpostul 

unui golfuleţ, debarcau încărcătura lor omenească, care se răs- 
pândea apoi în insulă. Brigăzile pentru supravegherea litoralului 
nu serviră la nimic. Debarcările clandestine continuau şi puhoiul 
de aventurieri creştea pe zi ce trecea. 

în interior dezordinea atingea culmea. Insula întreagă era o 
imensă orgie, însângerată de încăierări violente terminate cu 
lovi- 

turi de cuţit şi focuri de revolver. Aventurierii aceştia atrăseseră 
în sfera lor de influenţă toată drojdia populaţiei hosteliene, for- 
mând la un loc un imens grup de pradă năpustit asupra celorlalţi 
căutători de aur. Cârciumile şi tavernele forfoteau. în plin câmp 
se improvizaseră music-halluri în care femei nefericite aduse din 
toate colţurile lumii îi distrau cu vocile lor răguşite pe minerii 
beti, 

cântând cele mai grosolane refrenuri. în toate tavernele, music- 
hall-urile şi cârciumile acestea, alcoolul curgea în valuri. 

— 318 — 


NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Cu toate că situaţia devenea din zi în zi mai tragică, Kav-gerul 
nu-şi pierdea curajul. Rămânea neclintit la postul lui, aşteptând 
vremea când, risipindu-se valul de nebunie, toţi se vor regrupa 
în jurul lui, şi căuta pe orice căi să recâştige încrederea hostelie- 
nilor, care, încet, dar sigur, începeau să-şi vină în fire. Nimic nu 
părea în stare să-l scoată din linia aceasta de conduită şi - orb 
de 

bunăvoie faţă de toate cele ce se petreceau în juru-i - îşi conti- 
nua netulburat exercitarea funcţiei de guvernator. Nu neglijase 
nici 

chiar construcţia farului la care ţinea aşa de mult. Din ordinul 
lui, 

Dick făcu în cursul verii o inspecţie pe insula Hom. în ciuda 
împre- 

jurărilor, deşi încetinite întrucâtva, lucrările nu stagnaseră nici 
măcar o singură zi. în toamnă, marea operă avea să fie 
terminată. 

La 15 decembrie, mai bine de jumătate dintre hostelieni se reîn- 
toarseră la posturile lor, în timp ce în interiorul insulei sabatul 
infer- 

nal continua cu aceeaşi furie. Cam pe vremea aceea primi Kav- 
gerul vizita neaşteptată, care avea să aibă cele mai fericite con- 
secinţe pentru colonie. Dintr-un vapor nou sosit debarcară doi 
băr- 

baţi, un englez şi un francez, prezentându-se împreună guverna- 
torului. Primiţi imediat de Kav-ger, se recomandară şi, fără 
multă 

vorbărie, anunţară că doresc să obţină o concesiune. Francezul 
se numea Maurice Reynaud, iar englezul, Alexander Smith. 
Kav-gerul surâse cu amărăciune. 

— Daţi-mi voie să vă întreb, domnilor, zise el, dacă sunteţi 

la curent cu cele ce se petrec în prezent pe insula Hoste. 

— Ştim, răspunse francezul. 

— Noi preferăm totuşi să fim în regulă, completă englezul. 
Kav-gerul se uită mai atent la cei doi bărbaţi. Deşi de naţio- 
nalităţi diferite, aceştia aveau ceva comun în înfăţişarea lor: 
aerul 

acela propriu oamenilor de acţiune. Amândoi tineri, cel mult trei- 


zeci de ani fiecare. Voinici, rumeni, cu fruntea largă denotând 
inteligenţă şi bărbia energică, inspirau de la prima vedere 
încredere. 

Era prima oară când Kav-gerul găsea simpatici doi căutători 
de aur. 

— 319 — 

JULES VERNE 

— Ah! ştiţi prin urmare cum stau lucrurile, zise el. Cu toate 
acestea, abia aţi sosit. 

— Adică abia ne-am înapoiat, rectifică Maurice Reynaud. 
Fiindcă trebuie să ştiţi că am mai fost şi anul trecut pe aici şi nu 
am plecat decât după ce am cercetat amănunţit terenul pe care 
intenţionăm să-l exploatăm. 

— împreună? întrebă Kav-gerul. 

— împreună, răspunse Alexander Smith. 

Kav-gerul reluă, cu un sincer accent de regret: 

— Dacă sunteţi aşa de bine informaţi, ştiţi probabil că nu pot 
face nimic pentru dumneavoastră, deoarece legea pe care văd 
că 

vreţi s-o respectaţi rezervă toate concesiunile exclusiv 
cetăţenilor 

hostelieni. 

— Nu face nimic, afirmă Maurice Reynaud. 

— Cum asta? întrebă Kav-gerul. 

— Noi cerem o mină, explică Smith. Or, în privinţa asta, legea 
nu spune nimic. 

— Adevărat, recunoscu Kav-gerul. O mină este însă o între- 
prindere anevoioasă, care cere capitaluri mari... 

— Le avem, îl întrerupse englezul. Am plecat anul trecut de 
aici numai şi numai ca să ni-l procurăm. 

— Şi totul este în regulă, continuă Maurice Reynaud. 
Reprezentăm aici societatea Franco-English Gold Mining-Com- 
pany, al cărei inginer şef este prietenul meu Smith şi al cărei 
direc- 

tor sunt chiar eu. Societatea s-a constituit la Londra în ziua de 
10 septembrie a anului trecut, cu un capital de patruzeci de mii 
de lire sterline, din care jumătate este aportul nostru personal, 
iar 

restul working-capital. Dacă ajungem la o înţelegere, lucru de 
care 


nu ne îndoim, vaporul cu care am venit va lua cu el comenzile 
pe care le vom face şi, în mai puţin de optzile, lucrările vor 
începe; 

într-o lună vom avea primele maşini, şi până în sezonul viitor 
între- 

prinderea noastră va funcţiona în plin. 

Foarte interesat de oferta făcută, Kav-gerul se gândea cum să 
o primească. Avea argumente şi pro, şi contra. Tinerii îi plăceau. 
—- 320 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Dar, îngăduind fondarea unei societăţi franco-engleze pe insulă, 
nu însemna să dea loc pe viitor unor eventuale complicaţii inter- 
naţionale? Poate că, sub pretext că îşi protejează cetăţenii, 
Franţa 

şi Anglia ar fi încercat să profite de prima ocazie pentru a se 
amesteca în administraţia internă a insulei. După câtva timp de 
cumpănire atentă a tuturor argumentelor pro şi contra, Kav- 
gerul 

se hotări să dea un răspuns afirmativ. Propunerea era prea 
serioasă 

pentru a fi respinsă, şi, de vreme ce boala aurului nu mai putea 
fi stăvilită, era mai bine să fie localizată în câteva focare uşor de 
supravegheat, împărțind la nevoie toate zăcămintele între un 
număr 

restrâns de societăţi importante. 

— Primesc, spuse el. Cu toate acestea, fiind vorba de lucrări 

în adâncime, cred că este cazul să modific condiţiile prevăzute 
pentru concesiunile obişnuite. 

— Cum doriţi, răspunse Marcel Reynaud. 

— Trebuie stabilit preţul la hectar. 

— De acord! 

— O sută de piaştri argentinieni, de exemplu. 

— Perfect! 

— Ce suprafaţă solicitaţi? 

— O sută de hectare. 

— Face deci zece mii de piaştri. 

— Plătiţi imediat, spune Maurice Reynaud, completând un cec. 
— în schimb, reluă Kav-gerul, având în vedere că la o astfel 

de întreprindere cheltuielile de exploatare sunt mai mari, vom 


scade cota participaţiei noastre în întreprinderea 
dumneavoastră. 

Propun douăzeci la sută. 

— Primim, declară Smith. 

— Suntem deci de acord? 

— în toate privinţele. 

— Cred de datoria mea să vă previn, adăugă Kav-gerul, că, 
deocamdată cel puţin, statul hostelian este în imposibilitate de a 
vă garanta concesiunea pe care v-o acordă şi de a vă apăra de 
even- 

tuale atacuri din partea celorlalţi căutători de aur. 

— 321 — 

Cei doi tineri zâmbiră cu un aer plin de încredere. 

— Ne vom apăra singuri, răspunse Maurice Reynaud. 
Contractul semnat, cei doi străini îşi luară rămas bun de la Kav- 
ger şi porniră imediat spre terenul concesiunii lor. 

Departe de a descreşte, anarhia internă sporea pe zi ce trecea. 
Prospectorii soseau în număr din ce în ce mai mare. Pe la 
sfârşitul 

lui ianuarie, Kav-gerul evalua la aproape douăzeci de mii 
numărul 

străinilor îngrămădiţi în diferite puncte ale insulei. Tot pe 
vremea 

aceea, dezordinea atinse punctul maxim. Se petrecură 
adevărate 

scene de sălbăticie tragică, cărora le căzură victime câţiva 
hostelieni. De îndată ce află de aceasta, Kav-gerul se duse fără 
teamă la faţa locului, în mijlocul mulţimii îndârjite. Nu ajunse 
însă 

la nici un rezultat şi fu cât pe-aci să o păţească. Puțin lipsi ca 
actul 

acesta de curaj să-l coste chiar viaţa. 

Demersul lui avu totuşi o urmare. Mulțimea eterogenă a aven- 
turierilor cuprindea oameni de toate rasele, dar şi de toate 
condi- 

tiile. Amestecaţi în decăderea comună actuală, erau foarte 
diferiţi 

ca origine. Unii dintre ei făcuseră odată parte dintre cele mai 
înalte 

sfere sociale. Câţiva chiar purtaseră nume cunoscute şi se mân- 


driseră cu averi considerabile înainte de a se rostogoli în 
prăpastie, 

ruinaţi, dezonoraţi, degradaţi de patimi şi abuzuri de tot felul. 
Unii dintre aceştia îl recunoscură pe Kav-ger, aşa cum îl 
recunoscuse odinioară şi comandantul lui Ribarto, dar cu ceva 
mai multă siguranţă decât căpitanul chilian, care nu se baza 
decât 

pe asemănarea cu o fotografie. Ei, dimpotrivă, îl văzuseră pe 
Kav- 

ger în carne şi oase în cursul peregrinărilor lor prin lume şi, cu 
toate că trecuse mult timp de atunci, nu se puteau înşela, căci 
aces- 

ta ocupa atunci o situaţie prea importantă pentru ca să-l fi putut 
uita aşa uşor. în scurt timp, numele lui circula din gură în gură. 
Şi numele acesta era unul dintre cele mai ilustre. 

Descendent al unei familii domnitoare dintr-un puternic imperiu 
din nord, sortit prin naştere să fie conducător şi stăpân de 
oameni, 

Kav-gerul crescuse de mic copil pe treptele unui tron. însă soar- 
— 322 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

ta, care se complace uneori în ironii de felul acesta, dăduse 
aces- 

tui fiu de cezari sufletul unui Saint-Vincent de Paul anarhist. De 
îndată ce fu în stare să judece matur, situaţia lui privilegiată fu 
pentru el nu un izvor de fericire, ci unul de suferinţă. Mizeria 
care 

îl înconjura îi sfâşia inima. încercă să o combată, să-i ajute pe 
cei nefericiţi, dar în scurt timp fu nevoit să recunoască că o 
aseme- 

nea operă depăşea şi imensa avere pe care o avea, şi durata 
unei 

vieţi de om. Ca să uite, să nu mai vadă nimic, se dedică ştiinţei, 
aşa cum unii se aruncă în braţele plăcerilor. însă, devenit medic, 
inginer, sociolog de mare valoare, ştiinţa tot nu-i oferea 
mijloacele 

de a asigura tuturor egalitatea în fericire. Din decepţie în 
deceptie, 

ajunsese să-şi piardă limpezimea judecății. Luând efectul drept 


cauză, în loc să-i considere pe oameni victime care luptă 
orbeşte 

împotriva naturii necruțătoare, scoţând-o cum pot la capăt, ela 
pus în cele din urmă răspunderea stării de fapt pe seama 
diverselor 

forme de asociaţii la care s-au resemnat de mult colectivităţile, 
din lipsă de ceva mai bun. Ura adâncă de care fu cuprins 
împotri- 

va tuturor acestor instituţii, împotriva tuturor acestor organizaţii 
sociale care, după el, erau cauza principală a răului, îl făcură să 
nu mai poată suferi cu nici un chip infamele lor legi. 

Ca să se elibereze, nu văzu alt mijloc decât de a se retrage de 
bunăvoie din mijlocul celor vii. Plecase deci într-o bună zi fără 
să anunţe pe nimeni, părăsind onoruri şi avere, şi cutreierase 
lumea 

până în ziua în care întâlnise o regiune, singura poate în care li- 
bertatea trona încă în sensul absolut al cuvântului. Aşa se 
explică 

rămânerea lui în Magellania unde, de şase ani, se dedica din 
toată 

inima celor mai dezmoşteniţi de soartă dintre oameni, când tra- 
tatul chilo-argentinian şi apoi naufragiul Jonathan-vlui îi zdrunci- 
nară din nou viaţa. 

Dispariţiile acestea princiare, cauzate de motive, dacă nu iden- 
tice, dar analoage celor care îl determinaseră pe Kav-ger să dis- 
pară, nu sunt rare. Se cunosc multe cazuri de felul acesta. 

O singură dată, atunci când preluase conducerea coloniei, îşi 
mai amintise Kav-gerul de mărirea lui trecută. Cunoştea destul 
— 323 — 

JULES VERNE 

de bine legile omeneşti ca să poată bănui ce consecinţe avusese 
plecarea lui. Legile acestea se ocupă destul de puţin de 
persoane, 

dar sunt cât se poate de atente la păstrarea bunurilor, pe care 
le 

apără cu o grijă deosebită. Astfel că deşi poate acolo el era de 
mult uitat, cu siguranţă că averea îi fusese respectată scrupulos. 
O parte din averea aceasta putându-i fi de mare folos în împre- 
jurările acelea, lăsase orice scrupul la o parte şi îşi dezvăluise 
ade- 


vărata personalitate faţă de Harry Rhodes, care plecă imediat să 
facă formalităţile necesare în numele Kav-gerului. Efectul pro- 
dus asupra hostelienilor şi a aventurierilor de divulgarea 
numelui 

Kav-gerului fu diametrul opus. 

De altfel, nici unii, nici alţii nu înţeleseră cum trăia tot ce era 
sublim în caracterul acestui om. 

Prospectorii străini, care colindaseră globul în toate sensurile 

şi văzuseră destule în viaţa lor aventuroasă, prinseră şi mai 
mare 

ură pe cel pe care îl considerau drept cel mai neîmpăcat 
duşman 

al lor. 

Hostelienii, dimpotrivă, se simţiră oarecum măguliţi de ori- 
ginea şefului lor. Şi asta spori mult autoritatea Kav-gerului. 

Şi, într-adevăr, dintr-un motiv sau altul, un spirit de compa- 
siune mult mai important decât precedentele se produse printre 
hostelieni. Necontenita harţă cu aventurierii fără scrupule, pen- 
tru care o lovitură de cuţit era unul dintre cele mai naturale 
argu- 

mente de discuţie, devenea din zi în zi mai primejdioasă. Astfel 
că hostelienii renunţau la luptă şi veneau să se grupeze în jurul 
şefului lor, căruia, de când îi cunoşteau adevăratul nume, îi 
atribuiau puteri fără margini. în câteva zile, atât în Liberia, cât şi 
în restul insulei, toată lumea îşi reluase ocupațiile de mai 
înainte. 

Singur Kennedy rămăsese printre aventurieri. De altfel, despre 
fostul marinar circulau cele mai urâte zvonuri. Ca şi anul trecut, 
nimeni nu-l văzuse lucrând, şi furturile de aur continuaseră. 
Mulţi 

îl acuzau chiar pe faţă că el ar fi autorul, dar nu putea fi vorba, 
în împrejurările acelea, de o anchetă serioasă. 

— 324 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Pe la sfârşitul verii, insula Hoste se găsea împărţită în două 
zone distincte. într-una, cea mai întinsă, cinci mii de hostelieni, 
bărbaţi, femei şi copii, îşi vedeau în linişte de ocupațiile lor 
obişnuite. în cealaltă, douăzeci de mii de aventurieri, gata la 
orice 


şi devenind din zi în zi mai îndrăzneţi. începuseră să vină acum 
până în Liberia, dedându-se la jafuri care, deseori, se terminau 
cu încăierări sângeroase. 

Veni însă, în sfârşit, ziua când Kav-gerul se simţi destul de pu- 
ternic pentru a începe lupta. 

în ziua aceea, toţi căutătorii de aur care se aventurară în Liberia 
fură arestaţi şi urcați imediat, fără nici o formalitate, la bordul 
unui 

vapor care se afla atunci în Bourg-Neuf şi pe care îl închinase 
Kav-gerul în scopul acesta. Operația fu repetată şi în zilele 
urmă- 

toare, astfel că la 16 martie vaporul pleca din port cu mai bine 
de cinci sute de pasageri de aceştia închişi în fundul calei. 
Expulzările acestea sumare avură oarecare răsunet în interior. 
După informaţiile sosite Kav-gerului, toată regiunea auriferă era 
în fierbere. Era de temut o revoltă generală. începură jafurile, 
fer- 

mele erau prădate şi pustiite. în apropierea Liberiei se comiseră 
la scurte intervale trei asasinate. Sosiră apoi veşti că 
prospectorii 

străini se sfătuiau, că ţineau întruniri în care se pronunţau 
discur- 

suri de o violenţă nemaipomenită. Oratorii propuneau pur şi sim- 
plu distrugerea capitalei. Şi asta nu era nimic. Dar alimentele 
înce- 

peau să lipsească. Şi se anunțau vremuri din cele mai grele, 
când 

toată gloata aceea furioasă avea să fie chinuită de foame până 
la 

disperare 

Sosi însă iarna şi totul se domoli. Din cerul cenuşiu avalanşa 
fulgilor de zăpadă cădea ca o cortină peste actul al doilea al 
dramei. 

xiii. o zi 

Pe lângă faptul că rătăcirea vremelnică a hostelienilor 
suprimase 

aproape cu desăvârşire orice activitate productivă pe insulă, 
stocurile 

de alimente aproape epuizate trebuiau să hrănească o populaţie 
de 


cinci ori mai mare. Astfel că iarna anului 1893 fu de o mizerie 
cumplită. în cele cinci luni, cât dură ea, Kav-gerul depuse o acti- 
vitate supraomenească. Fu nevoit să rezolve zi de zi dificultăţile 
mereu crescânde, să vină în ajutorul înfometaţilor, să îngrijească 
numeroşii bolnavi, să fie în toate părţile, în acelaşi timp. Faţă de 
o astfel de energie şi de un asemenea devotament, liberienii 
fură 

cuprinşi de admiraţie şi striviţi sub povara remuşcărilor. lată 
cum 

se răzbuna cel care renunţase la o existenţă strălucită, pentru a 
împărţi cu ei o viaţă de mizerie, cu toate că ei îl renegaseră cu 
atâta 

laşitate! 

Cu toate sforţările Kav-gerului, abia de se putea încropi stric- 
tul necesar Liberiei. Şi care trebuie să fi fost atunci situaţia în 
inte- 

riorul insulei, şi în special în regiunea auriferă, forfotind de 
oameni! 

După cum se află mai târziu, unii dintre nenorociţii aceştia 
reuşiră să învingă toate obstacolele şi întreprinseră lungi 
explorări 

în lungul şi în latul insulei, încăierându-se cu fermierii şi dedân- 
du-se la cele mai sălbatice acte de cruzime. 

— 326 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Dar cei care înfruntară cu disperare duşmănia oamenilor şi a 
naturii erau puţini. Cum trăiseră ceilalţi? Mister. Tot ce se află 
mai târziu fu că mulţi dintre ei muriseră de foame şi de frig. 
Kav-gerul nu avea nevoie să cunoască lucrurile amănunţit pen- 
tru a-şi da seama de chinurile în care se zbăteau nefericiţii 
aceia. 

Le ghicea disperarea şi îşi dădea seama că disperarea aceasta 
avea 

să se transforme în furie la primele raze ale soarelui de primă- 
vară. Abia atunci primejdia devenea reală. 

Şi, într-adevăr, de cum începu dezgheţul, Kav-gerul află o veste 
gravă: concesiunea Franco-English Gold Mining Company fusese 
atacată de o bandă de sceleraţi. Cei doi conducători ai 
întreprinderii 


ştiuseră însă să se apere şi îi respinseseră pe bandiți, cauzându- 
le 

pierderi serioase. 

Peste câteva zile sosi vestea că în regiunea de nord se săvârşise 
o nouă serie de crime. Fuseseră prădate nişte ferme şi 
proprietarii 

lor măcelăriți pur şi simplu. Dacă bandiții erau lăsaţi de capul 
lor, 

ar fi distrus în scurt timp totul pe insulă. Kav-gerul socoti nime- 
rit să intervină. 

Aceştia i-o luară însă înainte, provocând tragedia rapidă şi 
groaznică care hotăra soarta insulei. 

La 3 noiembrie sosiră câţiva hostelieni în galopul cailor şi îl 
anunţară pe Kav-ger că o coloană de vreo mie de căutători de 
aur 

înainta spre oraş. Şi, socotind după atitudinea şi strigătele lor 
amenințătoare, nu cu intenţii pacifice. 

Kav-gerul îşi luă măsurile în consecinţă. La ordinul lui, arma- 
ta se adună în faţa palatului guvernamental, barând toate 
străzile 

care dădeau în piaţă. Apoi, aşteptă în linişte desfăşurarea eveni- 
mentelor. 

Coloana anunţată ajunse pe înserat în Liberia. Prospectorii 
avură surpriza de a se găsi faţă în faţă cu armata hosteliană, 
ceea 

ce le tăia mult din avânt. lată-i nevoiţi să parlamenteze! 

După o consfătuire acută şi zgomotoasă, zece dintre ei se 
prezentară ca delegaţi în faţa Kav-gerului, care, anunţat, îi 
aştepta 

'"— 327 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

în mijlocul pieţei. Aici, după o şovăială scurtă, unul dintre ei luă 
cuvântul. 

— Domnule guvernator, zise el, venim în numele camarazilor 
noştri... 

Apoi, se opri, intimidat. 

— Camarazii noştri ne-au trimis... reluă el. 

— în sfârşit, noi suntem delegaţii... explică unul dintre aven- 
turieri, enervat de şovăiala tovarăşului său. 


— Ştiu, spuse cu răceală Kav-gerul. Pe urmă? 

Delegații rămaseră cu gura căscată. Uite cum se temeau 
coloniştii de el!... Domni o clipă de tăcere; apoi, un prospector 
îşi luă inima în dinţi şi intră în fondul problemei. 

-— Pe urmă? Pe urmă este că venim să ne plângem... 

— De ce? 

— De tot. Nu putem face nimic, atât timp cât nu ni se arată 
puţină bunăvoință. 

— Asta-i tot? întrebă ironic Kav-gerul. 

— Nu, răspunse prospectorul. Am mai vrea să se reglementeze 
şi posesiunea terenurilor aurifere. Gentlemenii ar prefera 
sistemul 

concesiunilor, aşa cum se obişnuieşte pretutindeni. Ar fi mai... 
oficial, adăugă el, după o clipă de gândire, cu o convingere 
amuzantă. 

— Asta-i tot? repetă Kav-gerul. 

— Nu, răspunse prospectorul. Dar, mai înainte de a trece la 
altă chestiune, gentlemenii ar dori un răspuns cu privire la con- 
cesiuni. 

— Nu! spuse Kav-gerul. 

— Nu? 

— Răspunsul este: nu! preciza Kav-gerul. 

Delegații ridicară capul, surprinşi. 

— De ce? întrebă unul dintre ei. Care este motivul? 

Şi, neprimind nici un răspuns, şi-l dădu singur. 

— 329 ' — 

JULES VERNE 

— Legea?... zise el. Ei, legea o cunoaştem noi... Dar n-aveţi 
decât să ne naturalizaţi... pământul este al tuturor şi cred că 
sun- 

tem şi noi oameni ca şi ceilalţi. 

Odinioară, Kav-gerul ar fi fost de aceeaşi părere. Acum însă, 
gândea altfel. Nu, pământul este numai al celor ce-l muncesc, 
transformându-l în izvor de produse şi silind solul să ţeasă co- 
vorul auriu al holdelor. 

— Şi pe urmă, reluă prospectorul, legea ar trebui respectată 
în primul rând chiar de cei care au gândit-o. Suntem în 3 noeim- 
brie. De ce nu s-au făcut alegeri, odată ce mandatul 
guvernatoru- 

lui a expirat încă de la data de întâi a lunii? 


Observaţia aceasta neaşteptată îl surprinse pe Kav-ger, cu atât 
mai mult cu cât era justă. 

încurajat de tăcerea plină de calm a Kav-gerului, căutătorul 

de aur continuă cu îndrăzneală: 

— Gentlemenii cer să se facă alegerea aceasta, şi vor să voteze 
şi ei. Nu este drept ca cinci mii de oameni să facă legi pentru 
douăzeci de mii... Asta-i tot! 

— Asta-i tot? repetă pentru a treia oară Kav-gerul. 

— Da... răspunse delegatul. Tot... deşi nu prea... în sfârşit, atâta 
tot deocamdată. 

Kav-gerul aruncă o privire asupra celor zece oameni, apoi 
declară calm: 

— Uite răspunsul meu: „Sunteţi aici contra voinţei noastre. 

Vă dau douăzeci şi patru de ore pentru a vă supune toţi, fără 
condiţii. După asta, voi aviza". 

Făcu un semn. Hartlepool se apropie, cu vreo douăzeci de 
oameni. 

— Hartlepool, zise el, condu-i pe domnii. 

Delegații erau buimăciţi cu totul. Calmul acela glacial îi 
zăpăcea. Se îndreptară în linişte spre tovarăşii lor. 

După puţin timp, „gentlemenii" începură să se agite. Furia lor, 
reţinută până atunci, izbucni cu toată violenţa. Şi, pentru a-şi 
expri- 

ma indignarea, găsiră cele mai sonore blesteme şi înjurături. 

— 330 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

Elocvenţa aceasta specială avu ecou în mulţime, şi în curând 
un concert de vociferări mânioase îl mştiinţă pe Kav-ger că 
răspun- 

sul lui era cunoscut de toată lumea. Agitaţia aceasta dură mult. 
Strigătele furioase continuară toată noaptea. 

în zori, străzile erau înţesate de oameni. Unii dintre prospec- 
tori, istoviţi de noaptea aceea de aşteptare, se culcaseră pe 
pămân- 

tul gol. îndată ce începu însă a se lumina de ziuă, fură în 
picioare, 

şi vacarmul din ajun reîncepu cu şi mai mare violenţă. 
începutul dimineţii fu calm. Aventurierii păreau nehotărâţi şi 
discutau cu însufleţire. Pe măsură ce timpul trecea, numărul lor 


se mărea. Erau acum aproape patru, cinci mii. Situaţia se 
agrava 

văzând cu ochii. 

Pe la ora unsprezece avu loc prima ciocnire cu armata. în faţa 
baionetelor însă, atacatorii dădură înapoi, intimidaţi. Pentru a 
evita 

accidente involuntare, Kav-gerul îşi retrase trupa până în faţa 
Pala- 

tului guvernamental, degajând astfel străzile. înşelându-se 
asupra 

sensului acestei mişcări de retragere, minerii scoaseră un strigăt 
asurzitor de izbândă. 

Piaţa fu imediat neagră de lume. Aci însă gloata minerilor îşi 
recunoscu eroarea. Nu, încă nu era victorioasă. Aveau în faţa lor 
o mie de puşti, capabile să tragă în mai puţin de un minut şapte 
mii de gloanţe asupra lor 

Nu erau însă în stare să mai judece limpede. Numărul lor mare 
le dădea curaj şi veni clipa când şi ultimul rest de rațiune fu dat 
la o parte definitiv. 

Spectacolul era tragic. Piaţa era năpădită de o mulţime turbată 
de furie, urlând din mii de guri cuvinte de neînțeles şi întinzând 
mii de pumni ameninţători; la treizeci de metri în faţa ei, arma- 
ta hosteliană înşirată în ordine de-a lungul fațadei Palatului, 
păstrând o nemişcare de statui; în spatele armatei, Kav-gerul, 
sin- 

gur, în picioare pe treptele clădirii, contemplând cu un aer îngri- 
jorat priveliştea aceea sinistră şi căutând un mijloc de a rezolva 
pe cale paşnică o situaţie pe care o considera extrem de gravă. 
— 331 — 

JULES VERNE 

Pe la ora unu după amiază, începură înjurăturile şi insultele 
directe. Stăpâniţi de şeful lor, hostelienii nu răspunseră. 

în primele rânduri ale mulţimii înfierbântate se putea vedea 

o figură cunoscută. Kenendy, fostul marinar, voind să se 
răzbune, 

îi aţâţase pe ceilalţi, provocând agitația care punea în mare 
primej- 

die întreaga colonie. 

Pierzându-şi din ce în ce capul, mulţimea trecu repede de la 
vorbe la fapte. O ploaie de pietre se abătu asupra armatei 


nemişcate 

şi tăcute. Lucrurile luau o întorsătură din ce în ce mai rea. 
Ploaia aceasta dură mai bine de o oră. Câţiva oameni fură răniţi, 
şi printre ei şi Kav-gerul, lovit de o piatră în frunte. Pe urmă, 
agre- 

sorii părură că se domolesc. Proiectilele deveniră din ce în ce 
mai 

rare şi conteniseră aproape cu totul, când un strigăt asurzitor iz- 
bucni din miile de piepturi ale gloatei. Nu trecu mult şi trei 
prospectori, de o statură herculeană, îşi făcură loc prin mulţime, 
aşezându-se în fruntea tovarăşilor lor, ca şi cum ar fi vrut să 
arate 

că îşi bat joc de gloanţe. Şi, într-adevăr, n-aveau cum să se 
teamă, 

căci aveau înaintea lor câţiva ostatici care le serveau de scut. 
Agresorii avuseseră o idee diabolică. Spărgând uşa unei case, 
puseseră mâna pe locatari, două femei tinere şi un copilaş, şi, 
ţinân- 

du-i în faţa lor, curajoşi îl înfruntau pe Kav-ger şi armata. Cine 
ar fi îndrăznit să tragă, în condiţiile astea? 

îngrozite, cele două femei nu opuneau nici cea mai mică rezis- 
tenţă. lar copilaşul, ţinut în braţe de una din uriaşele brute, 
râdea. 

Asta depăşea în oroare tot ce şi-ar fi putut închipui Kav-gerul. 
Grozăvia scenei îl făcu să tremure până şi pe omul acesta tare 
ca 

stânca. îi fu frică. O paloare cadaverică îi acoperi chipul. 

Era totuşi timpul să ia o hotărâre. Minerii, urlând ca scoşi din 
minţi, înaintau din ce în ce mai mult. La un moment dat, se 
auziră 

împuşcături. Unul dintre hostelieni căzu. 

Nu mai era vreme de pierdut. în câteva minute asaltul ar fi 
dat peste cap armata şi toată populaţia Liberiei ar fi fost 
masacrată 

fără milă. 

— 332 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

— Ochiţi! comandă Kav-gerul, îngălbenindu-se mai mult. 
Soldaţii executară mişcarea cu o precizie cu adevărat milită- 


rească. O mie de ţevi lucitoare se îndreptară ameninţător 
asupra 

mulţimii. 

Aceasta era însă prea înfierbântată ca să mai dea înapoi. Alte 
focuri de revolver răniră trei soldaţi. Gloata nu mai era decât la 
zece paşi. 

— Foc! comandă Kav-geral cu voce răguşită. 

Un trăznet înfricoşător mătură gloata. Armata îşi pierdu la 
rându-i capul. Nu trase un singur foc, ci toate cele şapte gloanţe 
din încărcătoarele puştilor. în câteva secunde, carabinele 
scuipară 

şapte mii de gloanţe. Apoi, se făcu o linişte mormântală... 
Soldaţii priviră în faţa lor, buimăciţi. Fugarii dispăreau în 
depărtare. Piaţa era pustie. 

Pustie?... Nu, căci un morman de cadavre din care şiruiau va- 
luri de sânge o acoperea. Câţi erau? O mie?... O mie cinci 
sute?... 

Mai mult?... Greu de ştiut. 

La baza acestui groaznic morman, alături de Kennedy, mort, 
zăceau cele două femei. Una lovită de un glonţ în umăr, era 
moartă 

sau leşinată. Cealaltă se ridică de jos teafâră şi fugi urlând de 
groază. Copilul zăcea şi el într-un lac de sânge. Dar - minune - 
nu păţise nimic şi, înveselit la culme de jocul acesta, nou pentru 
el, continua să râdă din toată inima. 

Pradă unei dureri sfâşietoare, Kav-gerul îşi ascunsese faţa în 
mâini ca să nu mai vadă priveliştea oribilă. Rămase aşa câtva 
timp, 

apoi ridică încet capul. 

Ca la o comandă, hostelienii se întoarseră spre el şi îl priviră 
în tăcere. 

Şeful lor nu le aruncă nici o privire. Nemişcat, el contempla 
spectacolul sinistru, şi pe chipul lui pustiit, îmbătrânit cu zece 
ani, 

curgeau două şiroaie mari de lacrimi. 

Răpus de durere, Kav-gerul plângea cu disperare. 

xiv. abdicarea 

Kav-gerul plângea... 

Ce spectacol dureros plânsul unui astfel de om! Ce elocvenţă 
dureroasă în lacrimile care i se scurgeau uşor pe obraz. 


Comandase: „Foc!" El! Din ordinul lui, gloanţele făcuseră 

lacuri de sânge! Da, oamenii îl siliseră la asta, şi numai din vina 
lor se vedea pus acum pe aceeaşi treaptă cu cei mai odioşi din- 
tre tiranii pe care îi urase cu o ură aşa de îndârjită. Ca şi ei, se 
pălăcise în sânge. Şi, ceva mai mult, era nevoit să mai verse 
încă 

sânge, să mai comită asasinate. Opera începută trebuia 
terminată, 

în ciuda tuturor aparenţelor, asta îi era datoria. 

Şi datoria aceasta Kav-gerul o privi în faţă fără teamă. 
Descurajarea lui fu de scurtă durată şi, în scurt timp, îşi 
redobândi toată energia. Lăsând bătrânilor şi femeilor grija de a 
îngropa morţii şi de a ridica răniții, porni aproape imediat pe 
urmele fugarilor. Aceştia, cuprinşi de groază, nu se mai gândeau 
la rezistenţă. Fură vânaţi zi şi noapte ca fiarele. 

Insula fu străbătută în toate direcţiile. Găseau în cale 
rămăşiţele prospectorilor pe care foamea îi scosese din 
bârloguri, 

pentru a muri de frig în cursul iernii precedente. Frigul conser- 
vase cadavrele, care, acum, la căldură, se lichefiau într-un fel de 
noroi uman care se amesteca cu cel al pământului. în trei 
săptămâni, 

— 334 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

aventurierii, în număr de aproape optsprezece mii, fură alungaţi 
în peninsula Dumas, al cărei istm fu ocupat de Kav-ger. 

Poliţia era întărită cu cei trei sute de oameni trimişi de Fran- 

co English GoldMining Company, care fură de un real folos 
apără- 

torilor ordinei. Cu toate acestea însă, situaţia rămânea tot îngri- 
jorătoare. Dacă prospectorii fuseseră intimidaţi la început prin 
noul 

măcel asupra tovarăşilor lor şi hărţuiţi apoi necontenit, acum 
când 

se găseau din nou la un loc era posibil ca lucrurile să ia altă 
întorsă- 

tură. Numărul le asigura o superioritate care ar fi devenit 
extrem 

de primejdioasă în cazul unei ofensive a lor. 


Intervenţia societăţii franco-engleze evită primejdia aceasta, 

în scopul de a-şi asigura mâna de lucru necesară, cei doi direc- 
tori ai ei, Maurice Reynaud şi Alexander Smith, propuseră Kav- 
gerului să procedeze la o triere a aventurierilor şi să aleagă din- 
tre ei vreo mie de oameni care să fie autorizaţi să rămână în 
insulă. 

Pe oamenii aceştia Gold Mining Company avea să-i ia în servi- 
ciul ei, asumându-şi orice răspundere. 

Kav-gerul primi favorabil propunerea aceasta, care îi da ocazia 
să slăbească forţele adversarului. Astfel că, dovedind un curaj 
care 

nu era cu nimic inferior celui al îmblânzitorului care intră în 
cuşca 

fiarelor lui, Maurice Reynaud şi Alexander Smith pătrunseră ime- 
diat în peninsulă, unde forfotea mulţimea prospectorilor 
revoltati. 

Opt zile mai târziu, se reîntoarseră în fruntea a o mie de oameni, 
aleşi de ei cu foarte multă atenţie. 

Isprava asta schimbă faţa lucrurilor. Cei o mie de oameni pier- 
duţi astfel de răsculați reprezentau un ajutor serios pentru 
hostelieni, care, pe deasupra, mai beneficiau şi de avantajul dis- 
ciplinei şi al armamentului lor superior. La rându-i, Kav-gerul 
pătrunse în insulă, întâmpinând mult mai puţină rezistenţă 
decât 

se temuse. Minerii n-avuseseră încă timp să-şi vină în fire. Reuşi 
să-i împrăştie, silindu-i, rând pe rând, să se îmbarce pe corăbiile 
trimise de la Bourg-Neuf şi care, în scopul acesta, pluteau în 
apropierea coastei. în câteva zile, totul fu gata, cu excepţia 
celor 

— 335 — 

JULES VERNE 

de care răspundeau, Maurice Reynaud şi Alexander Smith, şi 
care, 

de altminteri, erau în număr prea mic ca să reprezinte un 
pericol. 

Insula fusese deci curăţită de ultimii aventurieri, îmbarcaţi până 
la unul pe corăbii. 

Dar în ce hal lăsau insula! Pământul nu mai fusese cultivat şi 
recolta viitoare era pierdută ca şi precedenta. Lăsate de capul 
lor 


pe câmp, multe dintre animale pieriseră. Ca în primele lor luni 
de şedere în insulă, coloniştii erau ameninţaţi de foamete. 
Kav-gerul vedea foarte bine primejdia aceasta, dar îşi păstra 
tot curajul. Important era în primul rând să nu tărăgăneze 
lucrurile, 

înţelesese că trebuia să acţioneze ca un dictator, oricât de 
penibil 

i-ar fi părut rolul acesta. 

Ca şi odinioară, trebui să grupeze întâi toate resursele insulei, 
pentru a le împărţi apoi după nevoile fiecărei familii. Operaţie 
care 

provocă murmure până să fie dusă la bun sfârşit. 

De altfel, peste o lună soseau la Bourg-Neuf primele trans- 
porturi de alimente comandate de Kav-ger şi situaţia se 
îmbunătăţi 

simţitor. Datorită despotismului acesta binefăcător, Liberia şi 
Bourg-Neuf-ul îşi recăpătară în scurt timp însufleţirea de 
odinioară. 

Portul primi în vara aceea vizita a numeroase corăbii, mai 
numeroase chiar decât oricând. Printr-un noroc neaşteptat, 
vână- 

toarea de balene fu deosebit de productivă în anul acela, consti- 
tuind ocupaţia permanentă pentru vreo sută de hostelieni. în 
acelaşi 

timp, se dădu un impuls nou exploataţiilor forestiere şi uzinei de 
conserve. Câteva sute de fuegieni, neputându-se acomoda cu 
admi- 

nistraţia argentiniană, părăsiră Ţara de Foc şi veniră să se sta- 
bilească pe insula Hoste. 

Tot în anul acela, statul hostelian achiziţiona un vapor de şase 
sute de tone, care primi numele de Yacana şi fu destinat comu- 
nicaţiei cu satele de pe litoral şi cu insuliţa Capului Horn, unde 
construcţia farului era terminată. 

Kav-gerul hotărî să facă inaugurarea farului cu oarecare solem- 
nitate şi o fixă pentru ziua de 15 ianuarie 1834. După atâtea 
nenoro- 

— 336 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 


ciri şi întâmplări dureroase prin care trecuse, el îşi făcea o săr- 
bătoare din inaugurarea aceasta, care realiza unul dintre visele 
lui 

cele mai dragi. 

Acesta era programul şi nimeni nu se gândea la vreo amânare, 
când, deodată, evenimentele îl schimbară în mod brutal. 

La 10 ianuarie, cu cinci zile înainte de data fixată, un vas de 
război intră în portul Bourg-Neuf-ului. în vârful catargului dinapoi 
flutura drapelul chilian. Peste o oră, Kav-gerul fu anunţat că de 
la Bourg-Neuf sosise în goană un om care cerea să vorbească 
ime- 

diat cu el. 

— Ce este? întrebă Kav-gerul când omul fu adus în faţa lui. 

— A venit un vas de război chilian, spuse omul, gâfâind încă. 

— Am văzut şi eu. Pe urmă? 

— A ancorat în mijlocul portului şi debarcă soldaţi cu luntrile. 
— Soldaţi?... exclamă Kav-gerul. 

— Da, soldaţi chilieni... înarmaţi... o sută... două sute... trei 
sute... Caroly n-a avut timp să-i numere şi a preferat să mă tri- 
mită în grabă ca să vă anunţ. 

Incidentul părea, într-adevăr, ciudat. Debarcarea acestor sol- 
daţi nu era de loc normală, şi prudenţa cerea luare precauţiilor 
necesare. 

— Vin!... exclamă deodată omul, arătând cu degetul, prin fe- 
reastra deschisă, în direcţia Bourg-Neuf-ului. 

într-adevăr, pe şosea înainta un detaşament de soldaţi, pe care 
Kav-gerul îl evalua la cel mult o sută cincizeci de oameni. 

Mirat şi, totodată, îngrijorat, guvernatorul dădu repede o serie 
de ordine. Emisari plecară în toate direcţiile. Apoi, aşteptă calm 
sosirea soldaţilor. 

Peste un sfert de oră, trupa chiliana sosea în piaţă şi lua poziţie 
în faţa Palatului, sub ochii miraţi ai hostelienilor. Un ofiţer în ți- 
nută de gală se apropie de uşă şi ceru să vorbească cu 
guvernatorul. 

Fu condus imediat în camera în care se afla Kav-gerul şi uşa 

se închise fără zgomot în urma lui. O clipă mai târziu, un huruit 
— 337 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 


înăbuşit arăta că toate uşile exterioare erau închise rând pe 
rând. 

Fără să bănuiască, ofiţerul chilian era virtualmente prizonier. 
Acesta însă nu părea deloc îngrijorat. Se oprise la câţiva paşi 
de prag, cu mâna la bicornul împodobit cu pene, cu ochii fixaţi 
asupra Kav-gerului, care, în picioare între cele două ferestre, 
păs- 

tra o nemişcare de statuie. 

Kav-gerul fu cel care luă întâi cuvântul. 

— Cred că o să-mi explicaţi, domnule, spuse el, ce înseamnă 
debarcarea aceasta a unei trupe înarmate pe insula Hoste. După 
câte ştiu eu, nu suntem în război cu Chile. 

Ofiţerul chilian îi întinse un plic voluminos. 

— Domnule guvernator, răspunse el, daţi-mi voie mai întâi 

să vă prezint scrisoarea prin care guvernul meu mă acreditează 
pe lângă dumneavoastră. 

Kav-gerul desfăcu plicul şi citi cu atenţie scrisoarea pe care 

o conţinea. 

— Domnule, spuse el calm când termină, guvernul chilian, 
după cum ştiţi probabil, vă pune prin scrisoarea aceasta la dis- 
poziţia mea pentru restabilirea ordirei pe insula Hoste. 

Ofiţerul se înclină în tăcere. 

— Guvernul chilian a fost rău informat, domnule, continuă 
Kav-gerul. E adevărat că au fost unele tulburări pe insulă, dar în 
prezent ordinea este complet restabilită. 

încurcat, ofiţerul nu spuse nimic. 

— în condiţiile acestea, reluă Kav-gerul, deşi recunoscător faţă 
de bunăvoința guvernului chihan, cred de cuviinţă să declin 
ofer- 

ta pe care mi-o face şi vă rog să binevoiţi a considera misiunea 
dumneavoastră terminată. 

Ofiţerul părea din ce în ce mai încurcat. 

— Cuvintele dumneavoastră vor fi transmise, cu toată exac- 
titatea, guvernului meu, domnule guvernator, zise el, dar veţi 
înţelege că, atât timp cât nu primesc noi dispoziţii, nu mă pot 
sus- 

trage executării instrucțiunilor care mi s-au dat. 

— 339 — 

JULES VERNE 

— Instrucţiuni care constau în?... 


— în a instala pe insula Hoste o garnizoană, care, sub înalta 
dumneavoastră autoritate şi sub comanda mea directă, va 
coopera la restabilirea şi menţinerea ordinei. 

— Foarte bine! spuse Kav-gerul. Dar dacă, de exemplu, m-aş 
opune instalării acestei garnizoane? Instrucţiunile 
dumneavoastră 

prevăd cazul acesta? 

— Da, domnule guvernator. 

— Şi ce aveţi ordin să faceţi în cazul acesta? 

— Să trec peste orice. 

— Prin forţă? 

— La nevoie, da, însă sper că nu voi fi silit la asta. 

— Uite ceva precis, aprobă netulburat Kav-gerul. La drept 
vorbind, mă cam aşteptam la aşa ceva... N-are a face! Problema 
este cât se poate de clară. Veţi admite totuşi, faţă de gravitatea 
situaţiei, că nu pot acţiona prea uşuratic şi că, prin urmare, am 
nevoie de oarecare timp de gândire. 

— Voi aştepta, domnule guvernator, până ce îmi veţi face 
cunoscut hotărîrea dumneavoastră. 

Salută din nou milităreşte şi se întoarse, pornind spre uşă. Uşa 
aceasta era însă încuiată. Surprins, se întoarse din nou spre uşă. 
— Nu cumva am căzut într-o cursă? întrebă el cu nervozitate. 

— O să-mi permiteţi să găsesc întrebarea amuzantă, răspunse 
ironic Kav-gerul. Cine dintre noi s-a făcut vinovat de cursă? Nu 
credeţi că acel care, în plină pace, năvăleşte înarmat într-o ţară 
prietenă? 

Ofiţerul se înroşi puţin. 

— Domnule guvernator, spuse el, cunoaşteţi motivele aces- 

tei aşa zise năvăliri. Nici guvernul meu, nici eu nu putem fi 
răspun- 

zători de interpretarea pe care o daţi unui demers aşa de simplu 
în realitate. 

— Sunteţi sigur? întrebă calm Kav-gerul. Mi-aţi putea da 
cuvântul dumneavoastră de onoare că guvernul chilian nu 

— 340 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

urmăreşte alt scop decât cel oficial şi mărturisit? O garnizoană 
mai poate face şi altceva decât să protejeze. Cea pe care aveţi 
mi- 


siunea de a o instala aici ar putea fi de mare ajutor în cazul când 
Chile s-ar întâmpla să regrete tratatul din 26 octombrie 1881, 
care 

ne-a dat nouă independenţa. 

Ofiţerul se înroşi din nou. 

— Nu este în căderea mea să discut ordinele şefilor mei, spuse 
el. Sunt dator doar să le execut orbeşte. 

— Foarte adevărat, recunoscu Kav-gerul, dar şi eu am dato- 
riile mele, care se confundă cu interesele poporului pe care îl 
con- 

duc. Este foarte firesc deci că vreau să cântărese bine ceea ce 
îmi 

poruncesc interesele acestea să fac. 

— M-am opus eu la asta? răspunse ofiţerul. Fiţi sigur, dom- 
nule guvernator, că voi aştepta cu plăcere oricât va fi nevoie. 
— Nu e de ajuns. Trebuie să aşteptaţi aici. 

— Aici? Mă consideraţi prizonier? 

— Da, declară Kav-gerul. 

Ofiţerul ridică din umeri. 

* — Uitaţi, spuse el făcând un pas spre fereastră, că este de 
ajuns 

să chem... 

— încercaţi! îl întrerupse Kav-gerul, tăindu-i drumul. 

— Cine m-ar împiedica? 

— Eu. 

Ochi în ochi, cei doi bărbaţi se priviră ca doi luptători gata să 
se încaiere. După o clipă de şovăială, ofiţerul dădu înapoi. îşi 
dădu 

seama că nu putea face nimic împotriva bătrânului acesta 
voinic, 

cu umeri largi de atlet, a cărui atitudine maiestuoasă îl 
impresiona 

fără voia lui. 

— Aşa, aprobă Kav-gerul. Să ne reluăm fiecare locul şi aştep- 
taţi liniştit răspunsul meu. 

Amândoi erau în picioare. între cele două ferestre, Kav-gerul 
era aşa de cufundat în gânduri, că uitase cu totul de prezenţa 
adver- 

sarului său. Studia cu calm şi metodic problema care i se punea. 
— 341 — 


JULES VERNE 

In primul rând, mobilul guvernului chilian. Mobil care nu era 
greu de ghicit. Necesitatea de a pune capăt tulburărilor din 
insulă 

era doar un pretext. O protecţie care se impune cu de-a sila se 
aseamănă grozav de mult cu o anexare în toată regula. De ce 
însă 

îşi călca Chile astfel angajamentele? Evident că din interes; dar 
care era interesul acesta? Prosperitatea insulei nu era de ajuns 
pen- 

tru a explica revirimentul acesta. Intervenise un factor nou, 
hotărâ- 

tor; descoperirea minelor de aur, care dădea alt aspect situaţiei. 
Acum, când era dovedit că insula Hoste poseda în adâncurile 
solu- 

lui o comoară, Chile înţelegea să-şi aibă partea din bogăţia asta 
neaşteptată şi regreta gestul uşuratic de odinioară. Limpede ca 
lumina zilei. 

De altfel, nu cauzele atitudinii guvernului chilian constituiau 
cea mai importantă preocupare pentru Kav-ger. El trebuia în 
primul 

rând să răspundă la ultimatumul primit. 

Să se împotrivească? De ce nu? Nu de cei o sută cincizeci de 
soldaţi chilieni se putea lăsa intimidat Kav-gerul, şi nici vasul de 
război ancorat în port nu-i impunea mai mult. Ar fi fost în stare 
să trimită până în Liberia câteva obuze care ar fi făcut mai mult 
zgomot decât pagube. Şi pe urmă?... Ar fi terminat muniţiile şi 
ar fi fost nevoit să-şi ia frumuşel tălpăşiţa, dacă cele trei tunuri 
hosteliene nu i-ar fi venit de hac până atunci. 

Da, s-ar fi putut împotrivi fără nici un risc. Dar asta însemna 
luptă, vărsare de sânge. Şi de ce? Ca să apere indepedenţa 
hostelie- 

nilor? Mai erau ei liberi oare, odată ce se încovoiaseră cu atâta 
supunere în mâinile energice ale unui stăpân? Ca să-şi salveze 
pro- 

pria-i autoritate? De ce? Merita asta sacrificarea atâtor vieţi? Se 
dovedise el mai altfel decât ceilalţi conducători care stăpânesc 
ţările 

globului? 


Nu, nu fusese nici mai bun, nici mai rău decât alţii, şi asta 
numai din cauză că funcţia de conducător de oameni impune 
obli- 

gaţii de care nimeni nu poate scăpa uşor. Oricât de bine 
intenţio- 

nat fusese, nu putea evita săvârşirea aceloraşi crime de care îi 
— 342 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

învinuise până atunci pe stăpânitorii pământului. Cel animat de 
spiritul libertăţii oprimase, egalitarul îşi judecase semenii, paci- 
fistul făcuse război, filosoful altruist decimase mulţimea, şi 
groaza 

lui de sânge vărsat îl făcuse să verse şi mai mult. 

Nici una dintre faptele lui nu se potrivea cu teoriile de odi- 
nioară, în primul rând, se convinsese de imperfecţiunea 
înnăscută 

a oamenilor şi fusese nevoit să-i ducă de mână ca pe nişte copii 
mici. Apoi, patimile de tot felul, care sunt inerente firii unora din- 
tre ei, provocaseră o serie de drame care justificaraseră între- 
buinţarea forţei brutale. Se convinsese, în sfârşit, că 
solidaritatea 

grupurilor sociale nu este inferioară celei dintre indivizi şi că un 
popor nu poate rămâne izolat în mijlocul celorlalte naţiuni. 

îşi aminti apoi de invazia patagonilor. La fel cu oricare alt şef 

al unui grup social, Kav-gerul fusese nevoit să ucidă pentru a se 
apăra. 

Descoperirea minelor de aur, alt flagel, adusese pe insulă miile 
de aventurieri, împotriva cărora uzase iarăşi de forţă. Din 
ordinul 

lui, sângele cursese din belşug. 

Şi acum să dea din nou semnalul de luptă, care putea fi mai 
sângeroasă decât cele precedente, numai pentru a rămâne în 
frun- 

tea hostelienilor? Oricare altul în locul lui ar fi fost un şef tot aşa 
de bun sau de rău ca şi el. Şi atunci, de ce să lupte? 

Pe urmă, era aşa de scârbit! Hecatomba, carnajul monstruos 
săvârşit din ordinul lui îl obseda necontenit. Nu mai putea supor- 
ta. lată unde ajunsese! Privi îngrozit în urmă-i lungul drum pe 
care îl parcursese în viaţă. Pe marginea lui zăceau zdrenţuite 


ideile 

care alcătuiseră fiinţa lui morală şi cărora le sacrificase totul. în 
urma lui nu mai era decât neant. Sufletul îi era pustiit... un 
deşert 

imens presărat cu ruine. 

Ce putea face? Să moară?... Da, ar fi fost logic, dar nu se putea 
hotărî. Nu fiindcă i-ar fi fost frică de moarte, pe care o considera 
o etapă de viaţă tot aşa de firească ca şi naşterea. Dar îi 
repugna 

actul acesta, pe care îl considera laş. Era dator să trăiască, şi 
dato- 

ria aceasta îi poruncea să rămână în viaţă. 

— 343 — 

JULES VERNE 

Rămase timp îndelungat cufundat în gânduri. Abia într-un târ- 
ziu păru că îşi aduce aminte de ofiţerul chilian, care fierbea de 
nerăbdare. 

— Domnule, îi spuse el, adineauri m-aţi ameninţat cu între- 
buinţarea forţei! Pe a noastră o cunoaşteţi? 

— A dumneavoastră?... repetă mirat ofiţerul. 

— Uitaţi-vă şi convingeţi-vă, zise Kav-gerul făcându-i semn 

să se apropie de fereastră. 

In piaţă se aliniau cei o sută cincizeci de soldaţi chilieni. Si- 
tuaţia lor părea foarte critică, căci mai bine de cinci sute de 
hostelieni cu armele încărcate îi înconjurau. 

-— Armata hosteliană numără astăzi cinci sute de puşti, spuse 
calm Kav-gerul. Mâine va număra o mie. Poimâine, o mie cinci 
sute. 

Ofiţerul era galben ca ceara. în ce dandana intrase! Misiunea 
lui părea iremediabil compromisă. încercă totuşi să-şi facă curaj. 
-— Crucişătorul, zise el cu o voce nesigură. 

— Nu ne pasă de el, îl întrerupse Kav-gerul. Avem şi noi tunuri. 
— Chile, încercă din nou ofiţerul, nevoind să se dea bătut. 

— Da, îl întrerupse din nou Kav-gerul. Chile mai are vase de 
război şi soldaţi. De acord. Dar nu prea ar nimeri-o cu noi. Insu- 
la Hoste numără în prezent mai bine de şase mii de oameni şi 
nu 

s-ar preda aşa uşor. Fără să mai punem la socoteală că dumnea- 
voastră ne-aţi servi la nevoie drept cei mai buni ostatici. 
Ofiţerul tăcu. 


— în sfârşit, ştiţi cine sunt eu? adăugă Kav-gerul. 

Chilianul îşi aruncă ochii asupra adversarului său şi se tulbură 
şi mai mult. 

— Ce vreţi să spuneţi prin asta? se bâlbâi el. în urmă cu dois- 
prezece sau treisprezece ani, comandantul lui Ribarto a crezut 
că 

vă recunoaşte, şi pe seama asta au circulat diferite zvonuri. Dar 
zvonurile acestea erau, probabil, eronate, deoarece chiar 
dumnea- 

voastră le-aţi dezminţit. 

— 344 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

— Dimpotrivă, erau foarte întemeiate, spuse Kav-gerul. Ast- 
fel că, înţelegeţi, mi-ar fi foarte u«or să găsese aliaţi destul de 
pu- 

ternici ca să dea de gândit guvernului chilian. 

Ofiţerul nu răspunse nimic. Părea copleşit. 

— Fiți sigur că sunt în situaţia nu de a ceda pur şi simplu, ci 
de a trata de la egal la egal. 

Ofiţerul ridică uimit capul. Auzise bine?... Să trateze?... Putea 
ieşi cu bine din întâmplarea neverosimilă în care intrase 
prosteşte 

până în gât? 

— Rămâne de văzut dacă aşa ceva este cu putinţă, continuă 
însă Kav-gerul. Nici nu ştiu cu ce puteri sunteţi învestit. 

— Cu cele mai depline puteri, afirmă cu vioiciune ofiţerul. 

— în scris? 

— în scris. 

— Vă rog să dovediţi, spuse liniştit Kav-gerul. 

Ofiţerul scoase din buzunarul interior al tunicii un plic pe 

care îl întinse Kav-gerului. 

— Poftiţi, zise el. 

Dacă ar fi cedat de prima oară, fără nici o rezistenţă, Kav-gerul 
n-ar fi putut obţine niciodată documentul acesta, pe care îl citi 
cu 

toată atenţia. 

— E în regulă, declară el. Prin urmare, semnătura dumnea- 
voastră are toată valoarea. Să vorbim deschis. Guvernul chilian 


vrea să redevină suveran pe insula Hoste. Aş putea să mă împo- 
trivesc; consimt totuşi. Am însă de pus unele condiţii. 

— Vă ascult, spuse ofiţerul. 

— în primul rând, guvernul chilian nu va pune alt impozit în 
afară de cel pe producţia de aur. în privinţa minelor, are toată li- 
bertatea să procedeze cum va crede de cuviinţă. 

Ofiţerul nu-şi putea crede urechilor. Uite că obținea esenţialul, 
fără nici o dificultate şi fără nici o discuţie! 

— Suzeranitatea Republicii chiliene se va mărgini numai la 
perceperea unui impozit asupra minelor de aur. în afară de asta, 
— 345 — 

JULES VERNE 

insula Hoste îşi va păstra autonomia. Chile va putea numi un 
reprezentant cu titlul de consilier, iar conducerea efectivă va fi 
exercitată de un comitet ales şi de un guvernator numit de 
mine. 

— Guvernator veţi fi dumneavoastră, nu? întrebă ofiţerul. 

— Nu, protestă Kav-gerul. Am nevoie de toată libertatea şi 

mă retrag, rezervându-mi doar dreptul de a numi un succesor. 
Ofiţerul asculta uimit declaraţiile acestea neaşteptate. 

— Succesorul meu se numeşte Dick, reluă melancolic Kav- 
gerul, după o scurtă pauză. N-are alt nume. Este tânăr, abia are 
douăzeci şi doi de ani, dar eu l-am format şi răspund de el. Aces- 
tea sunt condiţiile mele... 

— Le primese, declară cu vioiciune ofiţerul, fericit la culme 

de deznodământul acesta nesperat. 

— Foarte bine, aprobă Kav-gerul. Voi redacta acum în scris 
înţelegerea noastră. 

Se apucă de lucru şi, peste o oră, tratatul fu semnat în trei 
exem- 

plare de către ambele părţi contractante. 

— Unul dintre exemplarele acestea este pentru guvernul dum- 
neavoastră, spuse Kav-gerul, al doilea pentru succesorul meu. Al 
treilea rămâne în păstrarea mea. Şi acum, adăugă el, mai este o 
problemă de rezolvat: situaţia mea personală. Vă rog să citiţi şi 
tratatul acesta. 

Ofiţerul se supuse. Pe măsură ce citea, chipul lui exprima o 
uimire crescândă. 

— Cum! exclamă el când termină, este serioasă propunerea 
asta a dumneavoastră? 


— Aşa de serioasă, răspunse Kav-gerul, încât fac din ea o 
condiţie sine qua non a consimţământului meu la toate cele sta- 
bilite până acum. Primiţi? 

— Fireşte, afirmă ofiţerul. 

Apoi semnă. 

— Nu mai avem nimic de discutat, încheie atunci Kav-gerul 
conversaţia. îmbarcaţi-vă imediat oamenii. Mâine poate fi 
inaugurat 

— 346 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

noul regim. Voi face tot ce este necesar pentru ca lucrurile să 
meargă uşor şi repede. Până atunci îrsă, vă rog să păstraţi cel 
mai 

mare secret în privinţa asta. 

Imediat după plecarea ofițerului, Kav-gerul trimise după Caroly. 
în aşteptare, scrise o scurtă scrisoare, pe care o vâri într-un plic, 
împreună cu un exemplar din tratatul încheiat cu guvernul chi- 
lian. Tocmai terminase, când intră indianul. 

— Ai să încarci pe Wel-Kiej toate astea, spuse Kav-gerul 
întinzându-i lui Caroly o listă lungă, cuprinzând între altele şi o 
cantitate de praf de puşcă, gloanţe şi alimente. 

Deşi obişnuit să se supună orbeşte, de data aceasta Caroly 
nu-şi putu stăpâni mirarea. La toate întrebările lui, însă, Kav- 
gerul 

nu avu decât un răspuns: 

— Fă ce ţi-am spus! 

Fu chemat apoi Dick. 

— Copilul meu, îi spuse Kav-gerul, dându-i plicul pe care toc- 
mai îl lipise, ia plicul acesta. Ai să-l deschizi mâine, la răsăritul 
soarelui. 

-— Am înţeles, spuse Dick, fără să-şi trădeze în nici un fel 
nedumerirea. 

Primise un ordin, şi ordinele se execută, nu se discută. 

— Bine, reluă Kav-gerul. Acum, du-te, copilul meu, şi con- 
formează-te întocmai instrucţiunilor mele. 

Rămas singur, Kav-gerul se apropie de fereastră şi ridică 
perdelele. în faţa lui se întindea Liberia, ceva mai departe, 
Bourg- 

Neuf-ul, iar şi mai departe, catargele corăbiilor ancorate în port. 


Se însera şi muncitorii se întorceau de la lucru. Ferestrele 
caselor 

începură să se lumineze. Oraşul acesta, activitatea aceasta 
pros- 

peră, liniştea, ordinea, bunăstarea, toate erau opera lui. în 
câteva 

clipe, tot trecutul i se perindă prin faţa ochilor şi el suspină, 
obosit, 

istovit, dar mândru. 

Sosise timpul să se gândească şi la el însuşi. Avea să dispară 
pe tăcute din mijlocul mulţimii acesteia din care făcuse un popor 
'— 347 — 

JULES VERNE 

bogat, fericit şi puternic. Poporul acesta avea să aibă alt stăpân 
şi probabil că nici n-avea să observe schimbarea. 

El însă se ducea să moară, aşa cum trăise, în libertate. Nu voia 
să asiste la mâhnirea nimănui, nu avea să-i strângă în braţe 
înainte 

de a pleca nici pe credinciosul Caroly, nici pe Harry Rhodes, nici 
pe devotatul Hartlepool, nici pe copiii lui, Halg şi Dick. La ce 
bun? Evada din mijlocul omenirii pentru a doua oară. Dragostea 
lui devenea din nou întinsă cât întreg universul, impersonală ca 
aceea a unui zeu şi nu mai avea nevoie de gesturi copilăreşti 
pen- 

tru a se satisface: avea să dispară asemenea unei fantome 
tăcute 

în negura unei dimineţi. 

întunericul creştea mereu. Ferestrele caselor se întunecară una 
câte una şi bezna deveni de nepătruns. 

Kav-gerul ieşi din Palat şi porni spre Bourg-Neuf. Drumul era 
pustiu. Nu întâlni pe nimeni. 

Wel-Kiej-vX se legăna uşor lângă chei. Sări în barcă şi desfăcu 
frânghiile care o legau de țărm. Ceva mai departe se distingea 
vag 

forma întunecată a vasului de război chilian, de pe bordul căruia 
bătu chiar atunci miezul nopţii. 

Cu pânzele întinse, barca prinse viteză şi porni spre ieşirea por- 
tului. Ajunsă în afara digului, îşi mări iuţeala, sub adierea unui 
vântuleţ răcoros de nord-vest. Kav-gerul sta gânditor la cârmă, 
ascultând murmurul confuz al valurilor. 


Când voi să arunce o privire în urmă-i, era prea târziu. Piesa 

se jucase, cortina căzuse. Bourg-Neuf-ul, Liberia, insula Hoste, 
totul dispăruse în noapte. Aparţineau de acum trecutului. 

xv. singur! 

Cu grijă să nu depăşească clipa fixată, Dick desfăcu plicul pe 
care i-l dăduse Kav-gerul. Citi: 

„Fiul meu, 

Sunt dezgustat de viaţă şi vreau linişte. Când vei citi aceste 
cuvinte, voi fi departe, fără gând de înapoiere. îmi pun soarta în 
mâinile tale. Eşti încă prea tânăr pentru a-ţi asuma o asemenea 
răspundere, dar sunt sigur că vei fi la înălţime. 

Respectă cu sfinţenie tratatul semnat de mine cu Chile, dar cere 
dârz reciprocitatea. După ce zăcămintele aurifere vor fi secătu- 
ite, probabil că guvernul chilian va renunţa de bunăvoie la o 
suzeranitate pur şi simplu formală. 

Tratatul acesta le răpeşte hostelienilor insula Horn, care devine 
proprietatea mea personală. Au s-o recapete după moartea 
mea. 

Acolo mă retrag, acolo vreau să trăiesc şi să mor. 

Dacă Chile nu-şi respectă angajamentele, aminteşte-ţi de mine. 
Dar numai în cazul acesta. Uită unde mă aflu! Nu este o 
rugăminte. 

Este un ordin, ultimul. 

Adio. Să n-ai decât o ţintă: Dreptatea; decât o singură ură: 
Sclavia; decât o singură dragoste: Libertatea". 

în clipa în care Dick, adânc mişcat, citea testamentul omu- 

lui căruia îi datora atât, acesta, cufundat în gânduri negre, îşi 
continua drumul pe întinderea nesfârşită a oceanului. La bordul 
Wel- 

Kiej-ului, pe care o conducea singur, nimic nu se schimbase. 

— 349 — 

JULES VERNE 

Când zorii împurpurară cerul cu mănunchiuri de văpăi lumi- 
noase, Kav-gerul privi îngândurat orizontul de sud. în depărtare 
apărea insula Horn, scăldată în lumina crescândă. Kav-gerul 
rămase îndelung timp cu privirea aţintită asupra acelui abur 
con- 

fuz care însemna sfârşitul călătoriei lui, nu al celei pe care o 
efec- 

tua în clipa aceea; ci al lungii călătorii care ce cheamă viaţa. 


Pe la ora şase dimineaţa, ajunse cu barca într-un golfuleţ mic şi 
trase la țărm, unde debarcă imediat. După ce descarcă puţinul 
bagaj 

pe care-l luase cu el, puse mâna pe secure şi făcu o spărtură 
într-unui 

din pereţii bărcii. Prin gaura produsă, apa începu să năvălească 
cu furie 

şi Wel-Kiej, clătinându-se ca o fiinţă vie lovită mortal, se înclină 
spre 

babord, oscilă o clipă, apoi se scufundă. Kav-gerul privea cu un 
aer 

posomorât agonia bărcii care îl purtase atâta amar de vreme pe 
întin- 

sul mărilor şi al oceanelor. Simţea năpădindu-l ruşinea şi 
remuşcările, 

ca în faţa unei crime. Prin crima aceasta ucisese în acelaşi timp 
şi trecutul. Ultimul fir care îl lega cu restul lumii era tăiat 
definitiv. 

Ziua întreagă fu ocupat cu transportarea până la far a obiectelor 
pe care le adusese cu el şi cu vizitarea amănunţită a domeniului 
său. 

Farul, dispozitivele gata de funcţionare, locuinţa aranjată, totul 
era 

în perfectă regulă. Pe de altă parte, din punct de vedere 
material nu 

putea avea nici o grijă. Magazia era aprovizionată din belşug cu 
ali- 

mente, fără să mai punem la socoteală păsările pe care le-ar fi 
vânat 

şi care i-ar fi procurat oricând o variaţie în alimentaţie. După ce 
ter- 

mină cu instalarea, pe seară, ieşi afară din casă. La o mică 
depărtare 

de uşă zări o grămadă de pietre, dintre care una îi atrase în mod 
spe- 

cial atenţia. Se rostogolise pe marginea platoului şi era de ajuns 
e) 

cât de uşoară lovitură pentru a o face să se rostogolească în 
valuri. 

Kav-gerul se apropie. O lucire de dispreţ şi ură îi trecu prin ochi. 


Nu se înşelase. Piatra aceasta, dungată de vinişoare 
strălucitoare, 

era un cuarţ aurifer. Sta aruncată acolo jos, ca un pietroi fără 
valoare. 

Astfel, metalul acesta blestemat îl urmărea până şi aici! îşi 
reaminti 

dezastrele abătute asupra insulei Hoste, înnebunirea coloniei, 
invazia 

aventurierilor sosiți din toate colţurile lumii, foamea... mizeria... 
mina... 

Cu o lovitură de picior, împinse enormul bolovan în prăpastie, 
apoi înainta până la marginea capului. 

— 350 — 

NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN 

9 

înapoia lui se înălța pilonul metalic în vârful căruia avea să 
scânteieze pentru prima oară raza luminoasă călăuzitoare de 
nave. 

Kav-gerul cuprinse într-o privire melancolică întreg orizontul. 
Mai fusese într-o seară pe insula aceasta pustie. In seara aceea, 
tunul Jonathan-vlm bubuia lugubru în noapte. Ce amintire!... 
Tre- 

cuseră treisprezece ani de atunci! 

Astăzi, pustiul era mai sinistru ca oricând. în jurul lui, cât vedea 
cu ochii, din toate părţile, numai apă. lar dincolo de linia 
orizontu- 

lui, miseterioasa Antarctică, împărăţia morţii, o lume albă de 
gheţuri. 

Ce destin potrivnic îl mânase până aici? N-ar fi depins decât 

de el ca să fie unul dintre puternicii oameni fericiţi ai globului!... 
Şi totuşi, aici ajunsese!... 

De altfel, nicăieri nu ar fi putut suporta mai uşor dureroasa 
povară 

a vieţii decât în acest colţ pustiu de univers. Dramele cele mai 
sfâşietoare sunt cele care se petrec şi rămân în adâncul 
sufletului. Pen- 

tru cei care au trecut prin astfel de suferinţe, nu mai există altă 
alter- 

nativă decât moartea sau sihăstria. Kav-gerul alesese sihăstria. 
Stân- 


ca aceasta pustie era o chilie cu ziduri nepătrunse de lumină şi 
spaţiu. 

La urma urmei, aşa-i fusese destinul. Murim, dar faptele noas- 
tre nu pier, căci ele se perpetuează în consencinţe infinite. 
Trecă- 

tori de-o clipă pe pământul acesta, paşii noştri lasă în nisipul 
efe- 

merului drum urme veşnice. Nu se întâmplă în viaţa noastră 
pământească nici cel mai mic eveniment care să nu fie determi- 
nat de ceea ce l-a precedat, iar viitorul este alcătuit din prelun- 
giri necunoscute în trecut. 

Oricare ar fi fost viitorul acesta, chiar dacă poporul pe care îl 
crease ar fi dispărut, chiar dacă pământul ar fi pierit, fărâmiţat 
în 

infinitul cosmic, opera Kav-gerului nu avea să moară niciodată. 
Aşa gândea Kav-gerul, stând drept ca o coloană semeaţă de 
granit în licărirea ultimelor raze ale apusului, care-i aureau 
barba 

albă ca zăpada, şi contemplând imensa întindere de apă şi cer 
unde, departe de toţi, avea să trăiască liber, singur - până la 
moarte.