Ioan Gh.Savin — Iconoclasti si Apostati Contemporani (1932)

IOAN GH. SAVIN 


Profesor Universitar 


ICON a ca 
APO S TAŢ I 


CONTEMPORANI 


BUCUREŞTI 
TIPOGRAFIA CĂRŢILOR BISERICEȘTI 
1932 


Preţul 50 lei. 
www.dacoromanica.ro 


IOAN GH. SAVIN 


Profesor Universitar 


ICONOCLAŞTI 
ŞI 
APOSTAŢI 


BUCUREŞTI, 
TIPOGRAFIA CĂRŢILOR BISERICEȘTI 
"1982 


www.dacoromanica.ro 


DREPT PREFAŢĂ 


Apariţia în volum a acestor scurle studii, pu- 
blicate, cele mai multe din ele, ca foeletoane în 
ziarul „Calendarul“, se datorește îndemnului P. 
S. Visarion Puiu, Episcopul Hotinului, care şi-a 
dual asupra-şi toate cheltuelile tiparului. 

P. S. Visarion nu e la prima sa faptă în acest 
domeniu. Alte publicaţii au precedat-o pe aceasta. 
Și altele vor urma. Ceea ce e mult, e foarte mult, 
pentru aceste vremuri de aspră cruţare a banului. 

Pentru ajutorul dat, eu îi exprim şi pe această 
cale, toată gratitudinea. 


AUTORUL, 


26 Octombrie 1932. 


www.dacoromanica.ro 


PROBLEME RELIGIOASE. 


O serie de studii asupra problemelor religioase! 
Vor interesa ele oare pe cititori şi în ce măsură? 

Intrebarea s'ar părea superțluă, odată ce religia 
trece drept bun obştesc, iar problemele ei, cu înăl- 
timi de cer şi adâncimi de genune, sunt obiect de 
permanentă seducţiune. 

Aşa ar trebui să fie. 

Contactul cu realitatea cotidiană, de care trebue 
să ținem seamă, complică şi schimbă însă, întru 
câtva, chestiunea. 

Lumea noastră românească se situiază pe po- 
ziţii foarte felurite, când e vorba de religie şi pro- 
blemele suscitate de ea. Cel puţin în ce priveşte 
intelectualii dela oraşe. Pentru mulţi dintre aceştia 
problemele religioase sunt mari necunoscute. 

Câţiva afişează față de ele atitudini agresive cu 
veleităţi de ateism „ştiinţific“. 

Mulţi se.complac într'un fel de indiferentism în- 
găduitor, satisfăcut practic prin ritualul tradiţional 
sau obligaţii sociale. 

Alţii, nici atât! 

S'ar părea deci, după aspectele vieţii de oraş, 
că în materie religioasă suntem, sau atei, sau in- 


www.dacoromanica.ro 


6 


diferenţi, sau simpli practicanți ai unei ritualistici 
familiare ori protocolare. 

Decât în chestiunea religioasă la noi — ca şi în cea 
etnică, nu orașele sunt cele care hotărăsc problema. 
Ci satele. Şi în acestea, religia e de o indiscutabilă 
realitate. Poate singura realitate spirituală. 

Realitate, care nu poate îi infirmată de pripitele 
aberaţii ale tinerilor noştri sociologi, care au decre- 
tat că, în marele lui masse populare şi deci în însăşi 
structura lui genuină, poporul nostru este ateu. 

Aceşti adânci cunoscători ai sufletului românesc, 
pe care l-au analizat şi disociat după ultimile teorii 
sociologice ale coniraţilor lor: d-nii Emil Durkheim, 
Sălomon Reinach şi Levy Brühl, după cum vedeţi 
toţi francezi — au ajuns la constatarea că poporul 
românesc n'are o religie propriu zisă, cum nici na 
avut una dealungul veacurilor, ci acolo, un amalgam 
de superstiții, vrăji şi practici în amintirea morţilor. 

Exact ca întrun trib australian oarecare. 

Pe baza acestor consideraţii, criticii dela „Viaţa 
Românească“ au şi etichetat de snubism orientarea 
către un mai pronunțat spiritualism creştin a tinerii 
noastre generaţii de după războiu. Făcând această 
descoperire, poporaniştii eşeni, erau în vădită con- 
tradicţie cu autoctonii din strada Sărindar, care o 
declaraseră, la rândul lor, de: anacronism. 

Anacronism ? Ei da, asta ar mai merge. Dar 
snobism? Fireşte. Odată ce poporul românesc e 
ateu, ortodoxismul militant al tineretului nu putea 
fi decât articolul de împrumut. Şi anume din Franţa... 
catolică. Vezi, Doamne, el a îost luat deadreptul 
dela tomistul Maritain. Sufletul nostru este străin 
doar de astfel de inflații... mistice! 


www.dacoromanica.ro 


Nu s'a ridicat însuşi d. prof. Rădulescu-Motru, 
cu toată gravitatea catedrii şi autoritatea, vrâstii, să 
denunțe obseurantismul acestui misticism de im- 
port, dăunător clarităţii noastre de logicieni eme- 
riţi şi pozitivişti consumaţi ? 

Dar să lăsăm aceste ciudăţenii făcute în pripa 
unor avânturi polemice necontrolate. 

In ce priveşte populaţiunea dela ţară cel puţin, 
realitatea nu mai suferă discuţii. Milioanele de ţă- 
rani, care-şi duc viaţa între cele două minuni ale 
lui Dumnezeu: pământ şi cer, nu au cum să-și fi 
diformat simţirea şi judecata. Fi cred. Şi sunt cre- 
dincioşi sub semnul stăpânitor al crucii: creștini. 

Prin ei, creştinismul este marea putere stăpâni- 
toare a sufletului românesc. 

Şi cum orașele noastre nu sunt—în cele ce au 
ele mai pur şi mai bun — decât o prelungire a sa- 
telor, stau şi ele sub puterea călăuzitoare a ace- 
luiaş creştinism. Dovada ne-o dau acele puternice 
reacţiuni în care isbucnesc, de sub pasivitatea lor 
aparentă, aceşti citadini, când îşi simţese primej- 
duită credinţa lor străbună. 

Să-şi amintească numai cineva de brusca reac- 
țiune ivită în acest „frivol“ Bucureşti contra provo- 
caţiunii catolice a canonicului Baud, reacțiune care 
a dus la fondarea „Societăţii ortodoxe a Femeilor 
române“, care aci îşi are origina. 

Şi dovada ne-o dă, evidentă şi directă, marele 
reviriment sufletesc al tinerii generaţii de azi, ca- 
re-şi încălzeşte sufletul din tezaurul dumnezees- 
cului Mântuitor. 

E drept însă că acest creştinism îşi are părțile 


www.dacoromanica.ro 


8 


lui de umbră şi uneori de diformare. E deajuns 
să ne gândim la creştinismul „iudeofob“ al d-lui 
A. C. Cuza, împărtăşit de o mare parte din stu- 
denţimea creştină, sau la cel cu totul aparte, al 
„Arhangheliştilor“ d-lui Corneliu Codreanu pen- 
tru a ne ilustra afirmaţiile. 

Creştinismul acesta are nevoe de mai multă înte- 
7iorizare. Şi desigur şi de o mai largă precizare. 

Suntem față de dogmele credinţei de o groaznică, 
aproape ofensatoare ignoranță. 

Din cauza acestei ignoranţe, pactizăm cu doctri- 
nele şi asociaţiunile cele mai ireconciliabile cu 
creştinismul. 

Suntem creştini şi totuş frequentăm, ca membri 
asidui, lojile franemasonice ! 

Ne închinăm Mântuitorului Christos, dar în acelaş 
timp o facem pe membrii devoţi ai societăţilor teo- 
sofice, exultăm după magismul indic sau mesianis- 
mul lui Xrișna-Murthi! 

Avem în creştinism cel mai larg şi mai categoric 
imperativ al dreptăţii sociale şi al înfrăţirii univer- 
sale şi căutăm totuşi remediile pe căile anarhiei 
revoluţionare, sau ne ţinem morţiş de coada ligilor 
internaţionale de pacificare universală. 

Dacă creştinismul nostru ar fi mai adânc şi mai 
activ, am găsi in el suficiente reţete salvatoare. 

Iată atâtea probleme care-şi așteaptă, din punct de 
vedere creştin, o mai largă lămurire şi o mai cate- 
gorică precizare. Ceia ce vom şi căuta să facem 
în această primă serie de scurte studii ce urmează. 


www.dacoromanica.ro 


II. 


CREȘTINISM ŞI FRANCMASONERIE. 


Intre curentele ostile creştinismului vizate în arti- 
colul nostru de deschidere şi faţă de care conştiinţa 
creştină dela noi trebue să-şi impună o atitudine 
precisă, francmasoneria este citată la loc de frunte. 

Introdusă în ţară de liberalismul „bonjuriştilor“ 
dela, 1848, ea n'a avut în trecut prea multă trecere, 
Cuvântul „mason“ avea în sine ceva rău famat. 
Cu timpul ,masoneria ajunsese o preocupare predi- 
lectă a evreimei noastre intelectuale, şi a câtorva 
obscure personagii dintre Românii doritori de a se 
găsi în treabă, participând la astfel de „comitete şi 
comiţii“, mai mult sau mai puţin secrete şi inter- 
naţionale. 

Capriciile vieţii noastre politice au făcut însă din 
guvernul zis de „tehnicieni“ al d-lui Iorga, un 
guvern de francmasoni. In afară de premier, aproape 
toţi membrii acestui guvern, în frunte cu d-l Arge- 
toianu, „marele lor patron“, fuseseră recrutaţi din 
lojile masonice. Lucrurile însă se ţineau mascate. 

Iată însă că disputa angajată asupra francmaso- 
neriei în parlamentul ţării şi controversa ivită între 


www.dacoromanica.ro 


10 


interpelator, d-rul Trifu şi representantul băncii 
ministeriale, subsecretarul de stat dela interne d-l 
Otescu, asupra raporturilor dintre creştinism şi franc- 
masonerie, dă acestei vechi şi obscure probleme, 
un pasionant accent de actualitate. 

— Sunteţi ostili religiei creştine, a cărei distrugere 
o urmăriți, afirmă interpelatorul d. dr. Trifu. 

— Nu suntem contra nici unei religii şi mai puţin 
contra creştinismului şi nu ne cunoaşteţi doctrina, 
răspunde d. Otescu, făcând apologia iranemasoneriei, 
uitând, probabil, că vorbea de pe banca ministe- 
rială şi nu din oficina unei loji masonice. 

— Nu cunoaşteţi d-voastră creştinismul, ar fi putut 
riposta pe bun drept d-rul Trifu, dar falșificaţi ma- 
soneria, cum foarte just a remarcat aceasta Nichifor 
Crainic în ziarul „Calendarul“, ziar, care şi-a făcut 
un punct de program din demascarea şi combaterea 
mişcării masonice, 

Acum, că interpelatorul n'ar fi cunoscut de-a fir- 
a-păr masoneria, lucrul n'ar fi de mirare, odată ce 
avem deaface cu o doctrină ocultă, care-şi are taine 
chiar pentru o parte din membrii săi. 

Dar ceeace e curios se pare că nu o cunoştea 
nici apărătorul, odată ce d-sa o vedea în bună 
armonie cu creştinismul. 

Lucru de mirare, căci e de presupus— dat fiind 
locul pe care d-sa îl ocupa pe banca ministerială, 
să îi fost mai aproape de treapta „Venerabililor“, 
decât cea a novicilor, cărora le sunt ascunse sau 
falșşificate „marile adevăruri masonice“. 

Un fapt este sigur: că d-sa nu cunoștea creşti- 
nismul. Sau îl îgnora. Ceiace e tot una. Şi ca d-sa 


www.dacoromanica.ro 


11 


sunt toţi acei care cred, că principiile masonice 
sunt compatibile cu cele ale credinţei creştine şi 
că pot deci acţiona în lojile masonice, rămânând 
în acelaşi timp şi în cadrele bisericii. 

Ori, acest lucru nu se poate. Aparținând uneia, 
te exeluzi, fatal, din cealaltă. lată ce trebue deplin 
lămurit. Cel puţin din punct de vedere al doctrinei 
creştine, care nu are nici un interes ca echivocul 
să continue. Cum îl are îranemasoneria, pentru a-şi 
recruta şi mistifica adepţii. 

Căci ce este Francmasoneria? Să încercăm o 
definiție : o asociaţie secretă de înfrățire universală 
peste deosebirile de rasă şi religie, pentru progresul 
omenirii şi perfecționarea individuală pe baza prin- 
cipiilor furnizate de rațiunea umană. 

Cred că această definiţie va fi primită ca justă, 
chiar de cei mai susceptibili dintre masoni. De altfel 
ea corespunde întru totul constituției masonice, pro- 
mulgată în 1885, din care extragem şi cităm: Franc- 
masoneria, instituţie îilantropică, filosofică şi pro- 
gresivă, are de obiect cercetarea adevărului, studiul 
moralei şi practica solidarităţii. Ea lucrează la per- 
fecţionarea intelectuală şi socială a umanităţii, având 
drept principii: toleranța mutuală, respectul de altul 
şi de sine, şi libertatea absolută de conştiinţă. Ea 
își interzice ori ce afirmaţiune dogmatică. Ea are 
drept deviză: libertate, îraternitate, egalitate. Ea re- 
comandă propaganda prin exemplu, grai şi scris, 
sub rezerva păstrării secretului masonic“. 

Acestea sunt principiile de bază ale masoneriei, 
fie ea a marelui Orient sau cea scoțiană. Nimic 
despre religie. Dar totul contra ei. Francmasoneria 


www.dacoromanica.ro 


12 


“este o asociaţie filosofică, nu însă şi religioasă. 
Principiul ei este refuzul oricărei credinţe dog- 
-matice, ceeace în esenţă este refuzul oricărei cre- 
dinţi religioase. Singura sursă a principiilor direc- 
toare o oferă raţiunea umană. Deci e exclusă orice 
intervenire a revelațiunii, fără care nu există, nu 
poate exista, o religie. Drept conduită religioasă a 
membrilor nu e indicat decât: principiul toleranţei. 
Dar şi sub aceste principii, noi ştim ce se ascunde: 
războiul contra bisericii creștine. 

La ce se reduce această libertate religioasă, afişată 
de francmasonerie, am văzut-o în timpul revoluţiei 
franceze — care, făurită în oficinile lojilor masonice, 
şi-a valorificat prin ghilotină : libertatea, egalitatea 
și îraternitatea, şi prin mascarada „Zeiţei raţiunii“ 
purtată pe străzile Parisului — toleranța religioasă. 

Se zice: excese, de care nu-i vinovată ideologia 
masonică. Excese care se repetă însă oriunde această 
ideologie a ajuns la faptă. Uitaţi-vă la tragedia ca- 
tolică din Spania, svârlită în haosul republican şi 
anti-clerical de aceiaşi ideologie masonică, care nu 
poate fi altfel. Şi uitaţi-vă, mai ales, la sinistra tragedie 
din Rusia Sovietică, fruct al aceleiaşi acţiuni disol- 
vante şi clandestine a francmasoneriei internaţionale. 
'Toleranţa ei este o vorbă. Sau un compromis. In 
fond ea nu acceptă, ea nu poate accevta religiile, so- 
cotite drept mari piedici despărţitoare între popoare 
şi mai ales piedici în calea progresului umanităţii. 
-Chiar dacă francmasoneria acceptă ideea despre 
existenţa unei divinității şi detestă ateismul, pe care-l 
Şi interzice membrilor săi. Știm asta. 

Ceace nu schimbă însă problema. Fiindcă Dumne- 


www.dacoromanica.ro 


13 


zeul mason, „marele arhitect al lumii“, nu este şi 
nu poale fi obiect al unei religii. El este o simplă. 
entitate metafizică — fără să poată naşte sau îngădui. 
un raport posibil cu omul sau cu lumea. E concepţia. 
deistă a divinității, care, după ce a creiat lumea, 
s'a dezinteresat complect de ea, omul rămânând la 
luminile şi destinele propriei sale raţiuni. Este Dum- 
nezeul lui Epicur şi al lui Voltaire, imaginat de 
unul ca antidot contra „himerii religioase“ şi postulat. 
de altul, pentru a expulsa „mitul lui Christos din 
lume“. 

Si atunci unde mai este loc pentru religie îm 
concepția îrancmasonică ? 

Dar, să admitem totuşi, că acolo unde e admisă. 
ideia unui Dumnezeu creator, poate îi loc şi pentru 
religie. Pentru oricare religie, însă nu pentru 
creştinism. 

Creştinismul naște prin marea dogmă şi marea. 
minune a Inţrupării şi a Răscumpărării şi trăeşte 
din prezenţa mistică a Mântuitorului şi asistența. 
harică a sf. Duh în biserică. 

Admite, poate admite concepţia deistă-raţionalistă. 
a masoneriei întruparea Dumnezeului-6m şi pre- 
zența lui mistică în lume până la sfârşitul veacurilor? 

Nu — fiindcă nu admite posibilitatea minunii. 

Nu — fiindcă nu admite intervenirea divinității. 
în mersul lumii şi al umanităţii. 

Nu — fiindcă nu poate admite dumnezeirea lut 
Christos. 

Nu le poate admite, căci atunci s'ar desființa. 

Dar atunci cum rămâne cu creștinismul şi cu mem-— 
brii, care se zic încă creştini, din lojile masonice? 


www.dacoromanica.ro 


14 


Singura credinţă într'o divinitate, expulsată din- 
colo de marginile lumii, nu ingădue o religie şi 
mai ales nu îngădue religia creștină. 

Căci dacă faţă de Dumnezeul abstract şi arid al 
Islamismului sau Iudaismului concepţia masonică 
ar putea găsi puncte de contact şi îngăduinţă, cu 
Dumnezeul viu şi în permanent contact cu omul 
răscumpărat al Creștinismului, ea nu găseşte nici 
unul. Pentru că nu-l găseşte pe cel dintâi: Divini- 
tatea Mântuitorului. In chiar cea mai apropiată de 
creştinism dintre loji, cum este socotită cea scoțiană, 
Christos nu este decât un mare geniu, un mare 
inițiat, un mare mason dacă vreţi, dar nu un Dum- 
nezeu. Un om, un reformator religios, pus pe aceiaşi 
linie de venerație şi respect cu Buda, Mahomed 
sau Moissi. Deci un „rabbi“ oarecare, eşit din geniul 
rasei iudaice, căruia i-a aparținut şi-i aparţine. 

Cu această ultimă ofensă, care face din creştinism 
o anexă minoră a vechiului Iudaism, îşi fixează 
francmasoneria poziţia sa față de creştinism. 

Şi dacă aşa stau lucrurile —mai poate îi vorba 
de conciliere între creştinism şi fîrancmasonerie ? 
Mai poate sta cineva, care-şi ia în serios creştinismul 
său, în o loje masonică — în care Dumnezeirea Mân- 
tuitorului este, „de plano“, tăgăduită, fără a fi el 
însuşi un tăgăduitor al acestei divinităţi? Un apo- 
stat? 

Aici nu e vorba de calcul şi de oportunități, ci 
de adevăr. Cine crede că poate trăi în acest echivoc 
se înşeală. 

Intre creştinism şi masonerie e complectă şi abso- 
lută stare de opoziție şi excludere. 


www.dacoromanica.ro 


15 


Cine crede în evanghelie şi în Isus Mântuitorul, 
nu mai poate acţiona şi oficia în lojele oculte ale 
masoneriei, înlocuind crucea cu mistria şi misterul 
jertfei celei fără de sânge cu misterele oculte ale 
masoneriei. Lucrul acesta trebue bine precizat şi 
bine ştiut, spre a se înceta cu mistificările şi echi- 
vocurile, care stăruesc şi din o parte şi din alta. 
Din partea creştinilor, care vorbesc de teismul şi 
elevația morală a masonilor, ca şi din partea ma- 
sonilor, care vorbesc de perfecta concordanţă între 
puterea mântuitoare a crucii şi cea ziditoare a 
mistriei. Deosebirile sunt esenţiale şi fundamentale 
şi cine crede în Dumnezeul creştin, nu mai are 
nevoe de Dimiurgul păgân al masoneriei. 


www.dacoromanica.ro 


III, 
CREȘTINISM ŞI TEOSOFIE. 


Teosofia ? Să constitue ea şi la noi, o realitate, 
față de care conștiința creştină se simte datoare a 
reacţiona şi a-și fixa o atitudine ? 

Socotim că da. 

E doar în amintirea multora încă, ciudatul şi 
amuzantul spectacol pe care la oferit o parte din 
publicul capitalei, când cu venirea printre noi a 
tânărului sportsman indian Krishna-Murti, decre- 
tat „noul Mesia“ de către teosofi. 

Imbulzeala admiratorilor, veniți să-l vadă, a fost 
atât de mare, încât biata zeitate indiană era să su- 
combe în hallul de la Athénée-Palace, sub năvela 
sufocantă a Magdalenilor admiratoare. 

Cu ce impresii va fi plecat dintre noi exoticul 
fiu al Indiei, purtat de impresara sa Annie Besant, 
marea preoteasă a teosofiei, în lungul şi latul lumii, 
Dumnezeu ştie. Pentru noi însă impresiile au fost 
deconcertante şi triste. Deconcertante, fiindcă teo- 
sotia se vădea a îi cu mult mai răspândită la noi 
decât am fi putut bănui. Tristă, fiindcă marea ma- 
joritate a adepților ei aparţineau claselor noastre 
de sus. Şi mai ales femeilor. 


www.dacoromanica.ro 


17 


Să fi fost acest fenomen un simplu act de sno- 
bism, sau de sete după senzaţional ? 

Hipoteza aceasta ar putea fi acceptabilă, având 
în vedere predilecţia elementului femenin pentru 
teosofism, dacă tragica moarte a scriitoarei Bu- 
cura Dumbravă, pe drumul de întoârcere din Indii, 
unde se dusese să afle la sursă „marele adevă- 
ruri“ ale teosofiei, nu ar puncta cu un aer de sum- 
bră tragedie aceste bizare preocupări teosofice ale 
lumii noastre femenine. 

O altă explicaţie a acestui fenomen ar oferi-o 
poate faptul că doctrina teosolică e creaţia a două 
femei: o rusoaică — Elena Blavaischi, şi o engle- 
zoaică— Annie Besant. Căci teosofia se datorește 
exclusiv acestor două femei. 

Două spirite neliniştite şi extravagante, pline de 
contradicții şi atrase de setea de mister. 

Abandonând creştinismul, pe care amândouă îl 
practicau în chip ardent, peregrinează, rând pe rând, 
prin diferitele asociaţii oculte, se dedau [a spiritism, 
îrequentează lojile masonice, se inițiază în prac- 
ticile magice, ca să le reconcilieze apoi pe toate 
în misterele hinduismului budic, pe care-l declară 
drept singura religie compatibilă cu raţiunea şi 
setea de eliberare a omenirii. 

Gloria — dacă e una, de a îi întemeiată teosofia, 
revine Elenei Blavaischi. Aparţinând prin naştere 
şi măritiş înaltei aristocrații ruse, rămasă foarte de 
tânără văduvă, se dedă speculaţiunilor spiritiste, în 
floare pe atunci la curtea Țarilor, călătoreşte în 
Egipt şi Indii, pentru a se iniţia în tainele şi prac- 
ticile ocultiste şi după ce-i eşuiază o primă încer- 


I. Gh, Savin. 9 


www.dacoromanica.ro 


18 


care de a fonda o societate spiritistă în Egipt, is- 
buteșşte a înfiinţa prima societate teosofică în New- 
York, în anul 1875. De atunci şi datează teosofia. 

Noua doctrină a societăţii nu era decât un bizar 
amestec de credinţe şi practici foarte diverse, de 
magism, ocultism, spiritism şi mai ales de budism, 
din care ea împrumută, în cea mai mare parte, cos- 
mogonia, terminologia ca şi organizarea cultică. 
In India, la Aydar, îşi fixează Elena Blavatschi 
sanctuarul central al nuoii sale religii. 

Totuşi opera Elenei Blavatschi s'ar fi destrămat 
foarte curând, dacă nu ar îi avut sprijinul, venit 
la timp, al Anniei Besant. 

Temperament tumultuos şi activ, renegând creş- 
tinismul pe care-l practicase aproape cu exaliare, 
părăsindu-şi casa, familia şi poziţia socială, fosta 
soţie a ministrului anglican Frank Besant, devine 
rând pe rând, atee şi maltusianistă, spiritistă şi mem- 
bră asiduă a lojilor masonice,.şi a diferitelor aso- 
ciaţii ocuiltiste. Intâlnirea cu Elena Blavatscki, o 
câştigă definitiv pentru teosofie. 

Fixându-se la Aydar, unde primeşte marele botez 
budic : „Pansyl“-ul, ea întreprinde o viguroasă cam- 
panie în sprijinul teosofiei. Stăpânită de credința 
budică a purilicării prin reîncarnare, pe care o 
integrează definitiv în doctrina teosofică, şi pentru 
a da lovitura de graţie dogmei creştine a rescum- 
părării, Annie Besant, crede a fi găsit în tânărul 
hindus Crishna-Murti, pe purtătorul mesagiilor di- 
vine, şi pe care îl şi proclamă drept noul Mesia 
al lumei, reincarnare a marelui Buda, Mântuitorul, 
Puriticatorul. 


www.dacoromanica.ro 


19 


Această ultimă şi directă bizarerie a marei preo- 
tese a teosofiei a provocat vii proteste în sânul 
adepților, care s'au şi despărțit de mişcarea teoso- 
fică patronată de dânsa, fondând la rândul lor, 
„antroposofia“, condusă în Franţa de Edouard 
Schure, iar în Germania de Rudolf Steiner. Antro- 
posofia, evitând extravaganţele teosofiei, încearcă 
a îi mai prudentă şi mai „ştiinţifică“, ocupându-se 
mai mult de destinele omenirii, de cât de activi- 
tatea divinității. 

Şi acum, după acest scurt istoric, să vedem care 
sunt marele adevăruri, pe care le-au desvăluit lumii 
și adepților lor, cele două fondatoare şi conducă- 
toare ale teosofiei ? 

Mai întâi, o primă întrebare : Este teosofia o re- 
ligie ? 

Fa se proclamă ca atare, oferind adepților ade- 
vărul raţional asupra divinității, omului şi a des- 
tinelor acestuia. 

Ce învaţă însă teosofia despre Dumnezeu ? 

Să ascultăm pe Elena Blavaiscki: „Divinitatea 
noastră este acea putere misterioasă de evoluţie 
și involuţie, omniprezenta, omnipotenta şi omni- 
ştienta potenţialitate creatoare“. Orice altă concep- 
ție despre divinitate e respinsă categoric ca incom- 
patibilă raţiunii şi divinității. 

Dar poate îi divinitatea, asttel concepută, obiect 
de adoraţie, deci obiect al religiei? 

Ori ce religie îşi cere un Dumnezeu personal. 

„Noi respingem ca nedemn de divinitate orice 
idee de Dumnezeu personal, care transtorma ideia 


www.dacoromanica.ro 


20 


de divin în antropomoriism“— zice Elena Bla- 
vatschi. 

Annie Besant este şi mai categorică: Noi res- 
pingem chiar orice idee de supranatural. Nu 
există nici supranatural, nici miracol, nici revelaţie. 
Totul este o înlănţuire naturală a lucrurilor, divi- 
nitatea nefiind decât o desfășurare descendentă şi 
ascendentă a creaţiei şi existenței din univers“. 
Deci cel mai tipic şi mai cras: panteism. 

Omul — este compus din şapte stări, trepte sau 
spirite din care: 4 inferioare, şi 3 superioare, ace- 
stea din urmă alcătuind divinul din om. In ultimul 
spirit superior: „Manas“, divinul se uneşte cu omul 
fizic, cu materia. Moartea distruge această legătură, 
iar spiritul trece în starea de libertate, din care.. 
prin o serie infinită de reincarnări, în oameni sau. 
animale, se eijectuiază procesul de purificare, sub 
domnia fatalei legi „Carma“, prin care se ajunge 
la starea de desăvârşire, de „Bodhi“ şi de in- 
trare în neantul budic : „Nirvana“, fericirea netfiinţii.. 
- Nimic alta ceva decât reeditarea vechii concep- 
țiuni budice. 

Cum stăm atunci cu creștinismul şi dogma sa. 
capitală: Rescumpărarea ? 

Rescumpărarea creștină ? O înepție. 

„Această dogmă crudă şi idioată a sacrificiului 
divin, este coşmarul inteligenţii umane. Sacrificiul 
expiator al lui Isus, nu poate îi admis de cel ce 
crede în „Carma“. 

Și Isus însuşi? 

„Dacă a existat şi acest lucru e nesigur, el nù 
poate îi decât unul din încarnările marelui Buda. 


www.dacoromanica.ro 


21 


Gautama, un înţelept, un iniţiat, pe aceiaşi treaptă 
cu Osiris, Bacus sau Crişna“. 

Creştinismul nu e decât un complex de absur- 
dităţi ale ignoranței religioase, culminând în cruda 
şi absurda dogmă a rescumpărării. 

Acestea sunt afirmaţiile, credinţele şi principiile 
teosofiei, după propriile mărturisiri ale celor două 
fondatoare. 

Şi acum întrebăm: Mai poate cineva să se so- 
-coată creştin, deci renăscut şi mântuit prin actul 
sfintei jertfe de pe cruce a Mântuitorului — şi to- 
tuşi să fie şi teosof, deci să se supună „Carmei“ 
— fatala lege de purificare a teosofiei ? 

Şi mai pot îi posibile tranzacţiunile, la care să 
dedau cei care, eşind de la biserica creştină, aleargă 
să asculte mesagiul de purificare al lui Crish- 
na-Murti? 

Conştiinţa creştină nu are de ales: Cine e cu 
Christos, nu poate îi şi cu Buda. Chiar când acest 
Buda reiîncarnat, se deranjează cu conferințele până 
la Bucureşti. 

In orice caz compromisul trebue să înceteze. Re- 
ligia nu e nici sport, nici capriciu de schimbat 
după vânturi, modă și curente. Mai ales cea creş- 
tină — nu. 

Vor înţelege aceasta teosofii şi antroposofii noştri ? 


www.dacoromanica.ro 


IV. 


SPIRITISM ȘI CREȘTINISM. 


Marea și grava problemă, din adâncul căreia au 
răsărit toate religiile naturale şi la ţărmul căreia 
au eșuat toate îilosoțiile, este problema morții. A 
morţii şi nu a vieţii. Cel puţin nu a vieţii de aici. 
Ci a celei de dincolo. l 

Deasupra vremelniciei de aici, fantoma morții a 
pus în spiritul primitivului, nădejdea eternității, 
şi în inima certitudinilor savanților spinul îndoelii : 
Oare totul se sfârşeşte aici? Şi dacă nu — ce va 
îi dincolo ? 

O lume anonimă de umbre rătăcitoare, supusă 
unei .incontinui peregrinări de reincarnări purifi- 
catorii, cum credeau cei vechi, sau continuarea 
unei nuoi vieţi, supusă valorificării după măsura 
vieţii pământene, cum învaţă religia creştină ? 

Căci, golul, neantul de după moarte, cine ar cuteza 
să-l afirme? La cei vechi a încercat-o „veselul“ 
Epicur şi „turma“ sa, vrând să descătuşeze tihna 
vieţii de aici, de coşmarul vieţii de dincolo. E cu- 
noscuta şi comoda teză a materialismului vechiu 
şi nou. Dar cine mai dă astăzi credit concepţiei 


www.dacoromanica.ro 


23 


materialiste ? In luptă cu spiritualismul, biruinţa 
a rămas definitiv în partea acestuia din urmă. 

De realitatea şi primordialitatea spiritului față de 
materie 'nimeni azi nu se mai poate îndoi. Chiar 
dacă realitatea spiritului încurcă anumite socoteli 
ale omului de ştiinţă exactă. 

Prudentă, ştiinţa exactă rezervă pe unele din 
chestiunile reclamate de existenţa spiritului: me- 
lafizicei, pe altele: religiei. Şi printre acestea din 
urmă se numără, în primul rând, realitatea dăinuirii 
şi stării spiritului după moarte. Inabordabilă rațiunii, 
ea e rezervată revelațiunii, credinţei. 

Incercarea raţiunii de a evada din prudenţa care 
şi-a impus-o, şi tendința de a deslega pe propriul 
ei cont misterul vieţii de după moarte, e ceeace 
încearcă: spiritismul. 

Spiritismul nu este propriu zis nici ştiinţă, deşi 
se prezintă ca atare; şi nici religie, deşi ar voi să 
fie cgusiderat ca atare. Pretenţia sa este de a fi 
„credinţă-știinţă“, după expresia folosită de marele 
nostru Hașdeu, care, îmbrăţişând spiritismul după 
moartea fiicei sale Iulia, i-a creiat şi la noi un 
prestigiu, închinându-i cunoscuta sa lucrare: „Sic 
cogito“. 

Fireşte, vorbind de spiritism, nu înţelegem să-l 
contundăm cu naivele şi pueriiele învârtiri de 
mese, la care se dedă la noi lumea în micele-i 
petreceri familiare. După cum ţinem să-l separăm 
de întreaga țesătură de şarlatanism și trucaj în care 
l-au amestecat atâţia dintre profesionişti. Ci e vorba 
de preocuparea serioasă a atâtor cercetători de 
elită, de a forța misterul stării şi existenţii spiritelor 


www.dacoromanica.ro 


24 


de după moarte, intrând în contact normal şi regulat 
cu ele. 

E posibil acest lucru pe cale naturală? Căci pe 
calea excepţională a miracolului, lucrul e dat ca 
posibil. Il afirmă toate religiile. Şi nu numai cele 
naturale, ci însuşi creştinismul. 

Atunci care ar fi incompatibilitatea între creşti- 
nism şi spiritism, dacă acesta afirmă existenţa su- 
fletului după moarte, şi întrucât practica spiritistă 
constitue o abatere dela doctrina creştină ? 

Spiritismul, pornind dela anumite experienţe, care 
evidenţiază existenţa spiritului, ca o forță liberă şi 
independentă de materie, crede că poate determina 
sau constrânge spiritele celor defuncţi de a intra 
în contact natural cu oamenii. Ori această pretenţie 
a spiritismului are două supoziţii, dacă nu a-reli- 
gioase, în orice caz deadreptul şi direct anticreştine : 
teza reincarnării spiritelor şi cea a purilicării lor 
pe calea acestor reîncarnări. 

Prima supoziţie contravine dogimei învierii, cea 
de-a doua dogmei răscumpărării. 

Ambele, dogme fundamentale cuprinse în chiar 
simbolul credinţei. 

Coliziunea este deci inevitabilă şi excluziunea 
firească. 

Din partea cui însă este adevărul ? Fiindcă spiri- 
tismul afirmă, că este silit a abandona aceste dogme 
creştine, din cauza stringenţii probelor experimen- 
tale, care stau la baza comunicării lor cu lumea 
spiritelor. Care sunt aceste dovezi? 

Cei cât de puţin iniţiaţi in tainele spiritismului 
le ştiu: Fenomenele de telelenezie, de telepatie 


www.dacoromanica.ro 


25 


şi de teleplastie. Adică de mişcare dela distanţă a 
obiectelor, de prevenire sau presimţire dela distanţă 
a evenimentelor şi de transcriere dela distanță a 
mesagiilor, sau chiar de îotograiiare a spiritelor- 
fantomă. 

Unele din aceste fenomene există. Realitatea lor 
nu mai poate îi pusă la îndoială. Cel puţin cele 
din categoria întâia şi a doua. Şi ele singure pot 
justifica spiritismul. Savanţi de prima mărime, ca 
William Crooks, Charles Richet, Russel Wallace, 
Camille Flamarion etc., au îăcut din ele obiect al 
unor asidui cercetări științifice. 

Cât priveşte însă apariţia spiritelor-tantomă, fo- 
tografierea lor sau a mesagiilor lor—e un capitol 
nesigur, din care nu e exclusă: sau frauda, sau 
halucinaţia. Faimoasa apariţie a Kăthei King şi 
fotografierea ei de către savantul fizician William 
Crookes, unul din apostolii spiritismului, nu are 
puterea dovezii necontestate. Iar toate celelalte stau 
sub bănuiala îraudei — voluntare sau involuntare, 
din partea medium-ului sau a experimentatorului. 
Câte din fraude de acestea nu sau descoperit, 
acolo unde se credea exclusă ori ce tentativă sau 
chiar posibilitate de înşelătorie ! 

Rămân însă celelalte dovezi: Transmiteri de miş- 
cări dela distanță, de mesagii scrise, de acte lu- 
cide, etc. 

Cum se pot explica acestea? Spiritiştii afirmă că 
în constituţia ființei noastre există încă o parte, în 
afară de corp şi spirit. Este perispiritul, care uneşte 
spiritul cu corpul, dar care își are viaţa sa proprie, 
independentă de a corpului, şi cate însoţeşte spiritul 


www.dacoromanica.ro 


26 


în regiunile astrale, după ce acesta işi părăseşte 
corpul. 

Acest perispirit sau ectoplasmă, cum o numeşte 
Charles Richet în voluminosul său studiu „Traité 
de Methapsychique“ sau fluid astral cum îl nu- 
mesc cu predilecție spiritiştii profesionişti, este 
acel ce acţionează dela distanţă, fie în lumea aceasta, 
fie din lumea de dincolo, transmițând mesagii şi 
apărând chiar, prin intermediul „medium“-urilor 
în fața obiectivelor fotografice. Tot datorit acestui 
perispirit sunt explicabile şi reîncarnările ca şi 
puterile excepţionale pe care le au medium-urile. 

Parte din aceste fenomene invocate de spiritişti, au 
de partea lor atestaţiile unor cunoscuţi oameni de 
ştiinţă, cum sunt: William Crooks, Lambrozo, Dr. 
Gibier, Russel Wallace, Oliver Lodge, Camille Fla- 
marion, Haşdeu, Dr. Istrati... 

Deci cu greu pot fi negate sau pur și simplu ba- 
gatelizate. Aceste fenomene sunt. Ele sunt legate 
de existenţa lumii spiritului, lume atât de necuno- 
scută de ştiinţa noastră exactă — croită şi îndreptată 
numai asupra materiei. Decât pentru problema noa- 
stră un fapt trebue reţinut şi notat: Toate erpe- 
riențele controlabile se menţin în cadrul vieţii 
terestre. Mesagiile zise de provenienţă supraterestră 
şi comunicate prin „medium“, sunt atât de meschine, 
banale şi contestabile, pasibile de fraudă sau de 
simplă sugestie colectivă sau individuală, încât nici 
una nu subsistă. 

Cât de meschine apar aceste „perispirite“, care 
dându-se drept Newton sau apostolul Pavel, spun 
la platitudini exasperante ! 


www.dacoromanica.ro 


27 


Intervenția perispiritului se dovedeşte cu totul de 
prisos în astfel de cazuri. Banalitățile puteau fi 
supuse şi fără el! 

Dar chiar admițând şi perispiritul, şi puterea 
excepțională a mediilor, recunoscând buna credință 
a experimentatorilor, şi realitatea atâtor fapte in- 
vocate —un lucru e sigur: Toate se restrâng la 
viața terestră. Imediat ce-o părăsesc, devin simple 
platitudini. 

Spiritismul poate acţiona deci, — cu. serioase 
şanse — aici pe pământ. Nu poate însă deslega 
misterul de dincolo de lume. Cu atât mai puţin încă 
poate lua contact cu spiritile celor plecaţi dintre 
noi. Spiritismul — poate aspira să se situeze ca 
știință, între disciplinele ştiinţifice, cum şi pare a îi: 
Metapsihica. Dar religie ? Religie nu poate îi, şi 
nici taina morţii şi a vieţii de dincolo — n'o poate 
deslega. lar dacă „morţii trăesc“ cum ne învaţă bi- 
serica creştină — şi cum afirmă şi d-l inginer Stăn- 
culeanu, în cartea sa cu acest titlu—ei ar cere 
dela spiritiști un singur lucru: să fie lăsați în pace. 
Căci calea lor—e cale fără intoarcere, iar desti- 
nele lor le ştie singur Dumnezeu, când va îi să le 
judece. 


www.dacoromanica.ro 


V. 
OCULTISM ŞI CREŞTINISM 


Intre încercările minții omeneşti, de a forța pe 
căi ascunse şi totuşi naturale misterul ce ne în- 
conjoară, fie în viață, fie dincolo de ea, ocultismul 
stă pe primul plan. 

Termenul ocultism poate servi chiar ca denumire 
generală a tuturor acestor ciudate încercări, care, 
în afară de religie şi totdeauna în contra ei, caută 
să pătrundă în marea taină a destinelor omenești, 
fie de aici; fie de dincolo. Sub acest raport teo- 
sofismul ca şi spiritismul nu sunt decât ramuri de- 
taşate şi oarecum modernizate ale acestui străve- 
chiu ocultism, de care nu se deosibesc nici ca 
metode şi nici ca pretențiuni de... seriozitate şi do- 
cumentare științifică. Singura deosibire între ele ar 
îi că, în timp ce teosofia şi spiritismul se dedau 
în special problemelor referitoare la starea spiri- 
tilor de dincolo de moarte, ocultismul propriu zis, 
rămâne legat de destinele vieţii noastre pământene. 

Sub acest raport el apare mai practic şi mai.. 
pozitivist, deşi tot atât de fantesist şi de cele mai 
multe ori aberativ. 


www.dacoromanica.ro 


29 


Străvechiu aproape ca şi omenirea, el nu e decât 
un nou nume al magismului sau șamanismului, 
prin care omenirea a crezut că se poate apăra în 
lupta cu presupusele forțe demonice, care cârmuesc 
universul. A intra în contact cu aceste forțe, a 
smulge taina puterii lor şi a le impune voinţa o- 
mului, a fos ţinta şi visul magiei şi a ocultismului 
din toate timpurile. 

In directă opoziţie cu religia, a cărei fiinţă constă 
tocmai în raportul liber între divinitatea creatoare, 
ocrotitoare şi protectoare a lumii şi om, magia a 
căutat mereu să se substitue religiei, şi dacă n'a 
isbutit, s'a furişat şi a trăit totuşi mereu în umbra ei. 

Aşa se explică amestecul ei în vechile religii. 
Inzii şi Persii, Egiptenii şi Greco-Romanii au făcut 
credit larg practicilor magice alături de cele strict 
religioase. Astrologia Asiro-Babilonenilor şi Egip- 
tenilor, misteriile pitice şi eleussinice ale Grecilor, 
auguriile şi haruspiciile Romanilor, erau, alături 
de atâtea alte practici vrăjitoreşti, încorporate re- 
ligiei. Creştinismul însuşi, cu toată tranşanta sa 
opoziție faţă de orice essoterism şi ocultism, n'a 
putut fi scutit de amestecul impurităților ocultistice. 

Evul mediu e de fapt epoca de înflorire a ocul- 
tismului. Interzis de religia creştină, el a fost 
obiectul de predilecție a „libercugetătorilor“ epocii, 
care căutau în puterile raţiunii şi forțele naturii 
secretul destinelor omului. 

O întreagă serie de „oameni de ştiinţă“ : chimiști, 
medici, astrologi, filosofi şi-au făcut din ocultism 
obiect al cercetărilor lor ştiinţifice. Iar în faimosul 
Theofrastus Bombastus Paracelsus, care trăeşte 


www.dacoromanica.ro 


30 


între anii 1493—1541, deci la finele scolasticei şi 
în pragul Renaşterii, ocultismul şi-a găsit pe cel 
mai strălucit reprezentant al său, care domină 
aproape întreaga epocă. Datorită lui îşi iau avânt 
ştiinţele predilecte ale epocii : Alchimia, Astrologia, 
Fiziognomia şi medicina spagirică ! Paracelsus în- 
suşi îusese agreat profesor de chimie la universi- 
tatea din Basel, şi o întreagă serie de savanţi ai 
epocii îi erau discipoli. Nemulțumită cu fericirea ce- 
rească a bisericii, lumea era preocupată de căutarea 
fericirii pământeşti şi materiale : Căutarea „petrei 
filozofale“, această himeră a omenirii, pentru po- 
sesiunea preţiosului metal al aurului — cheia teri- 
cirii, îi obseda pe toţi. 

Ocultismul ajunsese astfel ştiinţa oficială. 

Tainile lumii erau pe cale de a îi pătrunse. Prin 
aflarea elementelor esenţiale, care compuneau cor- 
purile şi organismele, acele triade mistice: pă- 
mânt, apa şi aer în om, sulf, sare şi mercur în cor- 
puri, puse în contact cu spirilile cosmice: gnomii, 
silfele, ondinile şi salamandrele, prin un al 6-lea 
simţ, de care beneficiau ocultiştii, totul era la dis- 
poziția omului. Toate elementele se puteau com- 
bina şi transforma spre a se afla aurul, spre a se 
lecui bolile, spre a se afla sau schimba destinile! 

Insuşi „omul“ putea fi creiat în chip sintetic, 
odată ce elementele fundamentale ale vieţii erau 
cunoscute, iar „salamandrele“, aceste spirite ale 
aerului, erau la dispoziţie. 

Acel vestit „homunculus“ a îost obiect de serioase 
preocupări al acestor timpuri, alături de descope- 
rirea petrei filosofale. Din acest arsenal de șarla- 


www.dacoromanica.ro 


31 


tanism şi naivitate, de îndrăzneală semeață şi erezii 
ştiinţiiice, îşi culege Goethe materialul cu care 
operează Mefisto al său la intinerirea lui Faust. Şi 
tot aici îşi transpoartă marele ironist Anatole 
France ciudatele sale personagii din romanul: „La 
râtisserie de la reine Pedoque“. 

Oamenii aceştia trăiau atunci în această fantas- 
magorică lumea a gnomilor şi salamandrelor, şi se 
ruinau în construirea de laboratorii pentru aflarea 
pietrei filosofale sau fecundarea vieţii pe calea 
retortelor. Alături de alchimie înflorea astrologia 
şi spagirismul. Aurul era, nu numai cheia îmbo- 
găţirei, dar şi a sănătăţii. Potrivit metodei spagirice 
să dădea bolnavului să înghită aur — şi alte me- 
tale socotite drept panacee universale. 

Horoscoapele erau în mare cinste şi fiecare îşi 
citea sau îşi aştepta soarta dela poziţia şi conjuncţia 
astrelor în clipa naşterii sau a începerii unei ac- 
ţiuni. Papi şi împărați îşi aveau astrologii 'lor şi 
Caterina de Medicis, nepoată de Papi şi mamă de 
regi, îşi consulta Horoscopul dacă aştrii sunt favo- 
rabili ca să extermine, cu sabia şi otrava, pe Hu- 
ghenoții eretici, pentru slava lui Dumnezeu şi a 
bisericii catolice. 

Aceste timpuri au fost. Ele au trecut. Ocultismul 
însă n'a dispărut cu totul. El mai stărue încă, cu 
tot descreditul pe care l'au suferit ştiinţele de bază, 
care i-au dat creditul şi înflorirea. El îşi are şi 
astăzi adepţi şi practicanți. Mai mulţi chiar decât 
am putea crede. 

" Biata minte şi curiozitate omenească îşi apără cu 
tenacitate idolii şi erorile. Că alchimia ca şi astro- 


www.dacoromanica.ro 


32 


logia au fost definitiv aruncate din atelierele știinţii 
—puţin importă! Horoscoapele şi astăzi sunt la modă, 
şi atâţia „Doctori“ în ocultistică își oferă serviciile 
unei lumi grăbite de a-şi afla zodia destinelor din 
poziţiile şi tainile stelelor. 

Grafologia, fiziognomia, hiromanţia se bucură încă 
de trecere la atâţia dintre noi care, sceptici faţă 
de tainele şi puterea religiei, acordăm încredere 
misteriilor ocultistice. 

Hipotezele ştiinţifice ale spiritismului şi teosofis- 
mului, despre corpurile astrale şi lumile supra 
şi sublunare, nu fac decât să alimenteze aceste 
grosolane erezii ale ocultismului vechiu sau nou. 

Sunt şi la noi mulți, foarte mulţi adepţi ai unor 
astfel de practici: Dela femeia din periferia de oraş 
sau dela sate, care-şi caută în cafea sau umblă cu 
datul în cărţi şi până la simandicoasele fețe care 
crad că au temeiuri ştiinţifice de a-şi cerceta destinul 
după prescripţiile ştiinţelor ascunse ! 

Dintre aceştia mulți se cred şi să prenumără între 
fiii, bisericii. Şi încă între bunii ei fii. Cu aceiaşi 
piozitate, cu care-şi aprind candela în faţa icoanei 
Mântuitorului, sau cu care îşi duc sărindarul la. 
cutare biserică cu sfinţii făcători de minuni — își 
poartă paşii şi spre prezicătorul, care-i va ceti din 
stele şi din liniile mânii sau a scrisului — viitorul. 
Un astfel de creştinism însă e mai aproape de magie 
decât de Christos. 

Acest amestec intre magie şi religie, între Dum- 
nezeu şi Lucifer, între Simon Magul şi Christos, între 
puterea demonică şi bunătatea divină, nu înseamnă 
decât cea mai complectă renegare a creştinismului. 


www.dacoromanica.ro 


33 


E apostasie directă. E separarea de Christos şi bi- 
serica lui, care nu trăeşte din vrăji şi din semne 
şi nici din acte de reciprocitate cu Satan. Mântui- 
torul a spus: El nu e domn al dracilor şi nu cu 
puterea lui Belzebut işi dărueşte graţia şi mântuirea. 

Intre Magie, care crede că poate să constrângă 
puterile adverse din univers, şi între religie, care 
prin iubire ridică pe om către divin, şi apropie pe 
Dumnezeu de om, e o excludere totală. Cu atât 
mai mult între ocultism şi creştinism, care prin 
Fiul lui Dumnezeu e câştigat pentru omenire veş- 
nicia împărăției cereşti. 

Cine crede în acest lucru—e creştin. Dar în 
cazul acesta nu mai poate crede în altă ceva. Nici 
în vrăji şi nici în astre. Nici într'o oricare altă doc- 
trină ocultă. Zică-şi cum şi-ar zice: 'Teosoiie, spi- 
ritism sau pur şi simplu ocultism. 


I. Gh. Savin. 3 


www.dacoromanica.ro 


VI. 
SECTELE... 


Un puternic element de disolvare a vieţii noastre 
religioase şi de desorientare a conştiinţei noastre 
creştine sunt: Sectele. Capitol nou în viaţa sufle- 
tească şi religioasă a României de după război. Ca- 
pitol, pe care vechiul regat nu l-a cunoscut. Pe care 
biserica îl tratează adesea cu jandarmii, iar statul 
cu indiferenţă, dacă nu chiar cu solicitudine față 
de secte. Pe care lumea avută, dela orașe, creştini 
drept credincioşi, îl tratează cu simpatie, întrucât 
îi furnizează „servitori cu credinţă“, iar lumea ne- 
voiaşă şi naivă dela sate sau oraşe îl îmbrățișează 
cu fanatism. 

Inditerenţi pentru problemele de natură religioasă 
asistăm toţi, cu o condamnabilă nepăsare, la acest 
dureros proces de destrămare a unităţii noastre su- 
îleteşti, care îşi avea până mai deunăzi cea mai 
omogenă şi mai consistentă expresie în acest bloc 
al unei credinţi religioase străvechi şi unitare. 

Această credinţă se macină astăzi şi se destramă. 

Nesprijinită de oficialitate, desconsiderată de in- 
telectualitate, ditormată de curentele atee şi oculte 


www.dacoromanica.ro 


35 


ale francmasoneriei, teosoiiei, şi a unei filosofii di- 
solvante, subminată de secte şi asaltată de diferitele 
culte agresive şi prozelitare, vechea noastră orto- 
doxie se clatină. Însuşi conducătorii ei, împotmoliţi 
în o complicată biurocraţie administrativă, diriguită 
mai mult spre laturea materială, decât cea spiri- 
tuală, pare că ignorează gravitatea situaţiei. Alttel 
ar fi fost cu mult mai circumspecţi când cu schim- 
barea calendarului, care a sguduit din temelie su- 
îletul— şi aşa destul de turburat şi desorientat al 
masselor populare. 

In atari condițiuni nu-i de mirare că propaganda 
sectară a luat la noi proporţii dezastroase. 

Numai simpla enumărare a tuturor acestor secte, 
aflătoare astăzi în cuprinsul ţării, e suficientă pentru 
a evidenția mărimea dezastrului şi a pericolului 
ce-l reprezintă. Avem în ţară: Baptişti, Adventişti, 
— puri si reformişti, milenarişti, penticostalişti, ino- 
chentişti, stundişti, molocani, duhoborţi, evangheliști, 
tudorişti, fii ai lui Dumnezeu, studenţi în biblie, 
creştini după evanghelie, metodişti, tremurători, 
secerători, şi încă câţi alţii vor mai îi, neînregis- 
traţi oficial, dar care îşi practică, clandestin sau 
în deplină libertate, cultul şi aberaţiile. 

Toate sectele din vechea împărăție a Rusiei şi 
din putreda Austrie, îngroșate cu aberaţiile de care 
au fost infestaţi bieţii Ardeleni, plecaţi în America 
după lucru şi câştig şi reîntorşi în ţară, şi-au găsit 
adăpost şi refugiu pe pământul ospitalier şi înde- 
lung răbdător al României. 

Fără tradiţie, fară ierarhie, fără cultură, fără pa- 
trie; ostile apărării armate, ostile statului, pe care-l 


www.dacoromanica.ro 


36 


aceptă numai din oportunitate practică, ostile ac- 
tualei orânduiri sociale; streine ideei naţionale; cu 
o etică discutabilă, de cele mai multe ori libertină, 
adesea imundă şi satanică ; cu o eshatologie bizară, 
obscură, zănatecă şi adesea incendiară — aceste 
secte, conduse în cea mai mare parte, cele mai multe 
dintre ele, de străini suspecți, sau de autoctoni in- 
teresaţi, creduli sau ignoranţi, alimentate şi ocro- 
tite de peste graniţe de organizaţii puternice; toate 
aceste secte, adunate din răspântia celor 4 unghiuri 
ale pământului şi-au dat întâlnire în biata Românie 
mare, ajunsă laborator de experienţă a aberaţiilor 
religioase şi domeniu colonial de propagandă zisă 
creştină ! 

Şi noi le-am acceptat pe toate şi le suportăm cu 
braţele încrucişate, adăpostindu-le şi proteguindu-le, 
în baza libertăţii de conștiință constituțională şi a 
unui regim de extremă toleranţă inscris în Legea re- 
gimului Cultelor! Ori ce încercare de ripostă şi de 
legitimă apărare din partea bisericii ortodoxe, contra 
acestor invaziuni sectare, e socotită ca incompatibilă 
cu respectarea libertăţii de credință şi orice răspuns 
la agresiunile venite din partea lor îşi găsește ecou 
şi apărători la Liga Naţiunilor sau în anchetatorii 
grăbiţi şi insolenţi, trimişi de diferitele asociaţii re- 
ligioase internaţionale. Iar biata noastră biserică 
ortodoxă şi naţională, cine s'o mai apere? 

In orice caz nu exponențţii îrancmasoneriei ajunşi 
miniștri de Culte în diferitele guverne din România 
întregită. ' 

Căci un lucru e evident: Toate aceste secte bat 
concentric la temeliile ortodoxiei! 


www.dacoromanica.ro 


37 


Nu e simptomatic oare faptul, că toate recrutările 
de adepţi ai sectelor se îac pe contul bisericii or- 
todoxe, ocolindu-se, cu o suspectă grijă, toate cele- 
lalte culte, care, şi acestea, se găsesc, din belşug, 
pe pământul României? Cum se face că nici cultul 
catolic, nici cel luteran, nici cel unitar, nici cel 
musulman sau mozaic, nu au de suferit defecţiuni 
în favoarea sectelor, sau în orice caz foarte puţine ? 

Să fie ele aşa de bine organizate ? Să le fie con- 
ducătorii religioşi aşa de vigilenţi, de generoşi şi 
fără de pată, încât să nu fi produs nicio nemulţu- 
mire printre credincioşi, care să-i fi mânat spre 
apele sectare ? 

Căci de obiceiu această vină se aruncă bisericii 
ortodoxe, şi în scăderile slujitorilor ei se pune cauza 
ivirii şi înmulțirii sectelor în dauna şi în contul cre- 
dincioşilor ei. Dacă sar face o cât de superficială 
comparaţie, sar vedea că cumpăna se apleacă însă 
mult, mult de tot, în favoarea bisericii ortodoxe 
sub această lature. Atunci cum se explică secerişul 
recoltat cu predilecție pe lanurile acestei biserici ? 

Răspunsul e unul şi singurul: Fiindcă ea singură 
e depozitara şi garanţia unităţii noastre de rasă. 
Fiindcă ea singură e contopită cu tot trecutul ca 
şi cu destinele acestei naţii. Distrusă sau slăbită or- 
todoxia, dispare cea mai puternică legătură de uni- 
tate sufletească şi etnică a marelor masse populare 
ale naţiei noastre. 

Fapt care ne îndreptățeşte să putem afirma că: 
nu atât ortodoxia — cât naționalitatea ne este 
vizată şi ameninţată prin propaganda sectară. 
Şi măcar această lature a primejdiei s'ar cuveni să 


www.dacoromanica.ro 


38 


fie luată în seamă, de acei pe care îi lasă reci des- 
tinele bisericii. 

Căci pericolul sectelor e mult mai mare de cât 
se crede. Insăşi creşterea numerică a acestor secte 
e alarmantă. Sunt multe dintre ele, ca Baptiştii şi 
Adventiștii, care-și numără adepţii cu zecile de mii; 
şi toate la un loc, cred că își numără credincioşii 
cu sutele de mii. Căci nu e vorba numai de ce 
înregistrează statisticele oficiale. Din calcul, sec- 
tanţii își ascund, sau îşi diminuiază numărul, spre 
a masca situaţia care e destul de ingrijitoare. Iar 
dacă la numărul sectanţilor se adaugă şi cel al 
„stiliştilor“, cum se numesc creştinii ortodoxi care 
refuză acceptarea „Calendarului îndreptat“, şi care 
încep să se organizeze în comunităţi separate de 
biserica oficială, abia atunci intrevedem gravitatea 
situaţiei. 

Şi e timpul să se reacționeze, oprindu-se, cât nu 
e prea târziu, procesul de dizoluţie. 

Biserica ortodoxă să fie repusă în drepturile şi 
datoriile ei de biserică dominantă şi naţională a 
statului. Să se supravegheze cu mai multă atenţie 
prea desele incursiuni şi misiuni religioase de peste 
graniţă şi să se tempereze zelul de propagandă al 
misionarilor sectari din ţară. Şi spre a se închide 
marele rezervor, care alimentează sectele din țară, 
să se înființeze acel Episcopal pentru Românii 
din America, care lipsiţi de vigilența unui condu- 
cător, cad victimă tuturor aberaţiilor religioase ale 
plebei eteroclite din Statele Unite şi întorși în țară, 
aduc cu ei germenul disoluţiei. 

Am ajuns astăzi, din punct de vedere religios, în 


www.dacoromanica.ro 


39 


situaţia în care se găsea Rusia din preajma re- 
voluţiei. 

O propagandă abilă şi ocultă favorizase şi acolo, 
la adăpostul principiului libertăţii de conştiinţă, 
apariţia şi înmulţirea tuturor sectelor. Destrămarea 
unităţii religioase înfăptuită, i-a urmat prăbușirea. 
Lucrurile încep să se desemneze aidoma şi la noi. 
Deasupra: inditerentism religios şi ofensiva anti- 
creștină a francmasonilor ; jos: haosul disolvant al 
sectelor. Şi în timp ce asistăm nepăsători la acest 
proces, vorbind de inutilitatea socială a religiei, de 
dincolo de Nistru simțim cum se apropie flacăra 
focului roşu: 

Domnia lui Anticrist. 


www.dacoromanica.ro 


VII. 
BOLŞEVISM ȘI FRANCMASONERIE 


Cu prilejul suprimării 
ziarului de luptă şi concepţie creștină: 
„Calendarul“. 


In publicistica noastră s'a petrecut, în timpul din 
urmă, un fapt de o extremă gravitate: Suprimarea 
de către Ministerul de Interne, al cărui titular eră 
d-l C. Argetoianu, a ziarului „Calendarul“. Gravi- 
tate, care nu constă în însuşi faptul suprimării zia- 
rului, fiindcă ziare s'au mai suprimat la noi, deşi 
nu în formă atât de brutală ca în cazul de față, ci 
în motivul care a dus la această suprimare. 

Acest motiv îl constituia faptul că ziarul „Calen- 
darul“ — ziar de o intransigentă concepţie creştină 
şi națională —începuse şi ducea cu o neclintită 
energie, lupta contra Franemasoneriei instalată la 
cârma ţării şi pe banca ninisterială de d-l C. Ar- 
getoianu, prim-subaltern în loja masonică de sub 
preşidenţia: d-lui I. Pangl, instalat, la rându-i, subse- 
cretar de stat, pentru conducerea presei, în cabinetul, 
de vădită formație masonică, a d-lui N. Iorga. 

Se cunoaşte atitudinea de provocare şi dispreţ 
pe care d-l Argetoianu o adoptase față de biserica 


www.dacoromanica.ro 


4i 


ortodoxă, pe 'care o calificase în plin parlament, 
drept cuib de superstiții şi „piedecă de progres“ 
şi față de preoțimea ortodoxă, căreia, în loc de le- 
giuitul salariu neachitat, îi furniza admonestări şi 
insulte. Contra acestei atitudini protestase prompt 
şi energic d-l Nichifor Crainic şi ziarul de sub 
direcția d-sale. Fusese dealtfel singurul ziar care 
protestase. Şi pentru această crimă, contra d-lui 
Argetoianu şi a masoneriei, ziarul a fost... suprimat. 
Dovadă evidentă a spiritului de... toleranță de 
care este animată Francmasoneria. 

Suprimarea ziarului căzuse tocmai când eu în- 
cepeam seria de foiletoane asupra Bolșevismului 
în raport cu Creştinismul. Fireşte, gândindu-mă la 
Bolşevism, eu îl situam acolo, unde el îşi desiă- 
şoară, la lumina zilei, catastroifala-i operă de dis- 
trucţie : In ţara lui Stalin şi a lui Tutşcoff, în ţara 
nebunilor iluminaţi şi a asasinilor cretinizaţi, în 
Rusia pravoslavnică de până mai eri, ajunsă infer- 
nul, cu sumbre tragedii danteşii, de astăzi. 

Nu m'aş îi aşteptat însă ca prefața acestor toile- 
toane să-mi fie furnizată de stări de lucruri dela 
noi, stări care s'au manifestat cu ocazia atentatului 
pus la cale contra „Calendarului“, în tainiţele lojei 
masonice şi executat de masonii cuibăriţi la mi- 
nisterul de interne. Fiindcă, tot ceiace s'a petrecut 
cu acest prilej dovedeşte că nu suntem cu mult 
departe de haosul care ne pândeşte din coaste. A 
suprima, fără a justifica, o gazetă; a dispune după 
capriciul tău de sufletul, convingerile și libertatea 
adversarilor; a întrebuința teroarea, iar unde nu 
poţi cu ea, a folosi conrupția, iată stări care sea- 


www.dacoromanica.ro 


42 


mănă leit cu cele din ţara nebuniei colectivizate. 
Că la noi opera aceasta de siluire şi destrămare 
a pornit din oticinile masonice şi nu din tainițele 
unor comitete conspirative proscrise, nu schimbă 
cu mult situaţia. Ea dovedeşte cel mult că, dacă 
nu suntem încă în plină anarhie bolşevică, suntem 
în ultima fază preliminară ei. Fiindcă şi în Rusia, 
mişcarea care a pregătit bolşevismul a fost: franc- 
masoneria. La adăpostul acesteia sa introdus în 
suiletul rus otrava disolvării şi a anarhiei. 

Inainte de Lenin, alții pregătise terenul pentru 
marea dramă care se joacă azi în Rusia. Şi aceşti 
„alții“ nu erau revulționarii, care nici nu aveau 
putinţa de a acţiona în Rusia. Proscrişi, denunțaţi, 
urmăriţi, ei înfundau temniţele sau umpleau străi- 
nătatea. Acasă însă, în Rusia, la guvern şi în jurul 
ţarului, domneau şi activau oamenii ordinii şi ai 
energiei, „pumnii de fer“ şi „tehnicienii“, toţi adepţi 
ai Francmasoneriei, care lucrau, conştienţi sau in- 
conştienţi, la destrămarea sufletului ţării, pe care 
voiau să-l modeleze şi să-l „europenizeze“ după 
dogmele francmasoneriei internaţionale, eliberân- 
du-l de sub „superstiţia religiei“ şi de exclusivismul 
„ietişismului naţional“. Iluzionaţi de himera maso- 
nică, la adăpostul căreia îşi satistăceau interesele, 
aceşti potentaţi ai Rusiei ţariste săpau la mormântul 
marei Rusii, pregătind starea de spirit prielnică 
pentru demagogia roşie a obscurului Lenin, care, 
pe atunci, redacta o biată îiţuică clandestină, undeva, 
prin Elveţia. Acasă însă, oamenii ordinei şi ai pro- 
gresului, „venerabilii lojilor“ lucrau pentru el: Un 
Protopopoti, un Stolipin, un Goremkin, un Strumer, 


www.dacoromanica.ro 


43 


care organizau atentate patriotice şi întreţineau 
poliţii secrete, care suprimau sau cumpărau gazete, 
care brutalizau tinerimea generoasă şi fabricau 
parlamente. Exact ceiace făcuseră şi la noi d-l Ar- 
getoianu şi consorţii săi, în spiritul şi după indicaţiile 
lojilor masonice. 

Datorită acestor netrebnici sau inconştienţi, co- 
losul rus s'a prăbuşit. Nu răsboiului şi nici abso- 
lutismului țarist se datoreşte această prăbuşire. Şi 
mai ales nu comitetelor revoluţionare puse în slujba 
lui Lenin. Acestea aşteptau doar din umbră prada 
pregătită demult de alţii: Franecmasonii. Care au 
bolşevizat Rusia şi care, dacă nu erau la timp de- 
mascaţi şi neutralizaţi, tindeau să ne bolșevizeze 
şi pe noi. 

Căci numai aşa se poate explica rapida şi totala 
cădere a unui întreg şi imens popor sub o mână 
de oameni — cei mai mulţi dintre ei: străini de su- 
fletul lui, străini de sângele lui, străini de religia lui. 
Căderea fusese de mult şi îndelung pregătită de 
venerabilii lojilor masonice, care, în haina unui 
îalş prestigiu şi a unor îalşe principii, se strecura- 
seră în jurul Ţarului şi în fruntea ţării, ca să o 
ducă la prăpastie. Măcinându-i sufletul şi smul- 
gându-l din matca vechilor tradiţii. Tradiţii cari, în 
esență, se reduceau în Rusia la două lucruri: cre- 
dința în Dumnezeu şi credința în ţar. Aceasta din 
urmă derivând din cea dintâiu. Țarul era „uns“, 
era alesul lui Dumnezeu. 

Aceste două credinţe erau cele care uneau în- 
tr'un tot, imensul amalgam de popoare din Rusia. 
Prin suflul credinţei acest imens vălmăşag se con- 


www.dacoromanica.ro 


44 


topia într'un tot, ca valurile oceanului în ţărmuri 
de stâncă. Credinţa în ţar au slăbit-o acei, cari bu- 
curându-se de încrederea lui, îşi acopereau arbi- 
trarul cu prestigiul coroanei, şi au distrus-o mai 
ales acei, cari au lucrat la slăbirea sentimentului 
religios în popor. Şi această slăbire a religiei a fost 
în special opera îranemasonilor. 

Obsedaţi de credința că religia e o piedică la 
întrăţirea dintre popoare ca şi la progresul ome- 
nirii pe cale raţională, francmasonii au fost întot- 
deauna vrăjmaşii religiei. lar în Rusia religia pra- 
voslavnică era puterea a tot conducătoare. 

Ca s'o distrugă, franemasonii au procedat după 
reţeta proprie — arhi-cunoscută : libertatea de con- 
știință pentru toate cultele şi desinteresul statului 
pentru o singură religie. Corolarul acestui prin- 
cipiu a fost: Inmulţirea sectelor şi slăbirea pute- 
rei bisericei ortodoze. Cunoaştem dar definiţia d-lui 
Argetoianu : religia e o simplă superstiție dăună- 
toare progresului, iar biserica nu are o funcțiune 
esenţială în stat. Aşa judecaseră şi predecesorii săi 
din Rusia. De aceia Rusia pravoslanică număra, cu 
mult înainte de războiu, atâtea secte care se bu- 
curau de un foarte larg câmp de activitate şi li- 
bertate, 

Crezuta oprimare ortodoxă din Rusia, devenise 
de mult o legendă. Nicăeri ca în ea nu era o mai 
largă libertate pentru secte. Reprimate erau numai 
acele dintre ele, care erau socotite dăunătoare 
statului. Statului — dar nu bisericei. 

Dar Rusia fără tăria şi unitatea credinţei, era un 
colos fără suflet. Și sa prăbuşit. O distrusese acei 


www.dacoromanica.ro 


45 


care-i smulsese din suflet: pe Dumnezeu. Şi când 
Dumnezeu s'a clătinat în sufletul ţăranului rus, s'a 
clătinat şi ţara. In crăpăturile ivite s'a înstăpânit 
Satan. Şi aşa a venit la cârmă Lenin. Atâta vreme 
cât Dumnezeu stăpânia în sufletul rus, toate încer- 
cările de revoluție — cari au fost şi multe, şi 
grele — au fost vânt în trecere. Când El a fost în- 
lăturat, uraganul s'a deslănțuit satanic. O spune 
aceasta adâncul cunoscător al stării de lucruri din 
Rusia şi a cauzelor cari au precedat revoluţia, 
fostul ambasador francez la curtea țarilor, d-l Mau- 
rice Paleologue, în studiul său: „Forțele spiri- 
tuale ale Rusiei“. Marea forță a Rusiei d-sa o vede 
în marea, adânca, profunda credință a poporului 
rus. Atâta vreme cât această credinţă a fost vie 
Rusia a rezistat tuturor revoluțiilor venite din Oc- 
cident. Când aceasta a slăbit şi sa înţepenit în 
fastul de sus, ca să se destrame în sectele de jos, 
sufletul rus îşi pierduse axa de conducere. Si numai 
atunci a fost posibilă anarhia de azi, care va 
dura, cât va dura şi criza religioasă. 

Aceasta o ştiu stăpânii de azi ai Rusiei, de aceia 
izbesc ca nebunii în zidurile, cari ţin, ale bisericii, 
Decât nu bolşevicii sunt singurii şi marii vinovaţi 
de prada ce le-a căzut în unghii. Ci precursorii 
lor: Franemasonii. 

Vor înţelege acest lucru şi la noi, toţi aceia, care 
desconsiderând religia autoctonă, de dragul hime- 
rilor masonice, sapă la temelia naţiei însăşi ? Să spe- 
răm. Exemplul Rusiei bolşevice este un prea drastic 
avertisment, pentru a nu îi ţinut în seamă la vreme. 





www.dacoromanica.ro 


VIII. 


BOLŞEVISM ŞI CREȘTINISM 


Luptele şi pasiunele politice au ajuns la noi de 
o violenţă fără seamăn. In setea după putere toţi 
răscolesc înstinctele din om, exaltând mizeria ma- 
terial, pentru a o adânci şi mai mult pe cea 
morală. 

Câţiva oameni cu simţ de răspundere mai în- 
cearcă, în acest vălmăşag, să țină drept cumpăna 
valorilor morale. Incolo, totul e svârlit pe piaţă, 
supralicitat sau invectivat: Jar, tron, religie, 
permanentele valori morale, sau marea şi dure- 
roasa mizerie generală. Cu o criminală uşurinţă 
se sapă la temeliile ţării, uitând că în apropierea 
noastră, în Rusia, cu aceleaşi arme şi cu aceleași 
sisteme, s'au năruit pe rând: tron, fară şi biserică, 
Toţi au făgăduit şi acolo marea fericire universală, 
în locul căreia au adus marea ruină universală. 

Soarta Rusiei vecine, de care ne temem, şi pe 
care o detestăm, ne-o pregătim pare-se cu un fel 
de îebrilă celeritate. E de actual interes deci să ne 
oprim şi să reilectăm, ceva mai adânc, asupra stă- - 
rilor din vecini, spre a culege învăţăminte pentru 


www.dacoromanica.ro 


47 


ziua de astăzi şi primejdia de mâine. E ceiace țin- 
tesc să fac tratând despre Bolşevism şi Creștinism. 

Să nu se pară însă că circumscriind problema 
la aceşti termeni, i-am diminuat întru câtva im- 
portanţa Nu. 

Apariţia Bolşevismului, ca şi dispariţia lui, e în 
funcție de religie. Lupta care se dă acum în Ru- 
sia, nu e numai între capital şi muncă, între bur- 
ghezie şi revoluţie, între naționalism şi internaţio- 
nalism. Acestea sunt fragmente numai, simple 
aspecte din marea luptă dintre spirit şi materie, 
dintre om şi bestie, dintre satan şi Dumnezeu, din- 
tre Crist şi Anticrist. Bolşevismul va apare acolo 
şi va dăinui atât, cât credinţa, care afirmă existenţa 
unei ordini divine, cârmuitoare a destinelor lumii, 
va îi în stare de eclipsare sau de decădere. Aşa 
se şi explică marea luptă ce a început-o comunis- 
mul rus contra religiei. Şi tot aşa se explică apa- 
riţia şi bruscul triumf al comunismului în Rusia, 
ţara clasică a misticismului religios şi al conserva- 
tismului politic. 

Prin contrast, ţara care oferea cea mai accen- 
tuată stare de tensiune religioasă, în veşnică îră- 
mântare şi aţâţare, a suferit o relaxare, o stare de 
reflux spiritual. 

Pe locul rămas gol s'a infiltrat şi s'a înstăpânit 
noua doctrină, negația directă şi violentă a celei 
dintâi. Din această cauză Rusia a și fost aleasă şi 
privită drept ţara clasică, unde se va experimenta 
şi unde va triumfa integral revoluţia. Nu Franţa, 
sau Germania, care au teoretizat revoluţia, ci Ru- 
sia pravoslavnică, şi monarhică. Rusia conserva- 


www.dacoromanica.ro 


48 


toare şi sălbatică, Rusia mistică şi haotică. Lucrul 
sar părea cam bizar. Şi totuşi, pentru un ochiu 
mai atent şi transpus în perspectivă istorică, e de- 
stul de evident. 

Rusia a fost întotdeauna ţara contrastelor şi a 
surprizelor. Țară barbară şi asiatică, a fost brusc, 
prin o lovitură de ucaz --sub Petru cel Mare— 
transformată şi ajustată într'o ţară civilizată şi eu- 
ropeană. Au răsărit din pământ instituțiile, cum 
au căzut depe fețele păroşilor Ruşi — bărbile. Un 
contrast de care a mocnit dealungul veacurilor 
nelămurita Rusie. 

Incarnarea absolutismului monarhic, până mai 
eri, a devenit peste zi, expresia celui mai anarhic 
democratism. 

Tara celui mai ardent creştinism, destinată în 
viziunea marilor ei mistici de a întrupa cea de-a 
treia etapă a desfăşurării creştinismului: „Impă- 
răția Duhului“ — triumful desăvârşirii spirituale, a 
devenit brusc cadrul de Apocalips—al domniei 
materialismului ateist, de unde îşi vesteşte biruința 
asupra, lumii, bestia triumiătoare : Anticrist. 

La răscrucea destinelor ei, Rusia a ajuns astăzi 
un sinistru şi vast laboratoriu, unde se încearcă, 
pe spatele celor 70 de seminţii, care populează 
vastul colos, ajunse simple „cobai“ de experiment, 
realizarea integrală a revoluţiei sociale, după prin- 
cipiile socialismului marxist. Siniştrii laboranţi ai 
„Manitestului comunist“ adunaţi din toate vânturile 
lumii la Moscova, s'au lovit însă, în calea aranjării 
societății după noua lor geometrie sanguinară, de 
o realitate care nu cedează: religia. Ea s'a do- 


www.dacoromanica.ro 


49 


vedit a îi cu mult mai tare decât au bănuit-o, în 
calculele lor, toţi revoluționarii și iconoclaştii. Un 
singur om a transformat o singură dată şi radical 
lumea. Dar acel om a fost Dumnezeu: Isus Chris- 
tos. De la el nimeni altul. Dumnezeu nu se lasă 
expulzat din lume, şi nici Mântuitorul din suflete. 

De aceia orice revoluţie, care-şi pune temeiul 
pe negarea lor, nu va izbuti. O ştiu foarte bine 
aceasta actualii conducători ai revoluţionarismului 
Tus. 

Dintre cele 3 mari instituții organice, pe care se 
reazămă vechea lume burgheză: proprietate, fa- 
milie şi religie, cea din urmă a fost cea care nu 
a cedat niciodată şi nicăeri, şi în fața căreia sau 
oprit valurile distructive ale revoluţiei. Cu cele 
două instituţii, dacă în fond nu s'a reuşit, s'a putut, 
cel puţin, încheia compromisuri. Căci dacă instinctul 
de proprietate n'a putut fi smuls din sufletul „cula- 
cului“ rus colectivizat, totuşi „colectivizarea solu- 
lui“, unul din principiile cardinale ale bolşevis- 
mului, s'a realizat măcar în ọ parte din imensul 
teritoriu rus, care niciodată nu s'a putut plânge că 
nu are pământ. 

Dacă instinctul de familie n'a dispărut din su- 
fletul ţăranului rus, cum nu poate să dispară ins- 
tinctul genesic din el, familia a fost măcar în parte 
şi aparent „comunizată“. Religia însă nu au putu- 
t-o distruge şi nici pe Dumnezeu nu l-au putut 
scoate din sufletele oamenilor; cu tot războiul 
drăcesc şi formidabil dus contra lui în aceşti 15 
ani de comunism şi atâţia alţi zeci de ani duşi mai 
înainte de revoluţionarism şi francmasonerie. Au 


I. Gh. Savin. 4 


www.dacoromanica.ro 


50 


sfărâmat bisericile, au distrus icoanele, clopotele, 
mânăstirile;, au omorît, expulsat sau deportat pe 
preoţi, episcopi şi credincioşi. Au scos orice urmă 
de religie din viaţa de stat, din şcoli şi din ori ce 
manifestare publică. Astea toate le-au făcut. Dar 
pe Dumnezeu nu lau expulsat din suflete. Reli- 
giunea a devenit simplă „chestiune particulară“ a 
indivizilor singuratici şi totuşi ea continuă să existe, 
alcătuind marea putere spirituală, care pulsează şi 
acum în aceste milioane de ruşi „colectivizaţi“ şi 
„comunizaţi“. Singura putere de altfel care-i ţine 
încă în cadrele umanităţii şi ale vieţii. 

Că unii dintre conducători — mitropoliți, episcopi 
sau preoţi au trădat şi au abjurat, înființând acea 
caricatură de biserică — denumită „biserica“ vie, 
pactizând cu statul comunist, nu a schimbat cu 
nimic situaţia: religia creştină adevărată a rămas. 
Mii de păstori au suferit martiriul morții sau su- 
pliciul deportării, şi n'au cedat. S'au retras în „ca- 
tacombele ascunse ale sufletelor lor“, cum spuneau 
aceşti noi martiri ai creştinismului — în nespus de 
durerosul apel ce-l făceau în 1928 către biserica 
Romei, a cărui ajutor îl cereau, dar n'au cedat. 

„Nu se aseamănă oare vieţii din catacombe viaţa 
ce o ducem noi astăzi în Rusia ?“, spune acest trist 
şi impresionant apel. Imprăştiaţi şi fărămiţaţi pe 
comunităţi; fără sinod, fără școli pastorale, nici 
pentru copii măcar ; fără cărţi, fără drept de a rosti 
cuvântul Domnului. In locașuri de închinare ne 
adunăm cu groază; acasă, a primi un preot e o cri- 
mă; ne privim cu groază şi ne spunem între noi în 
şoaptă: biserica lui Christos totuşi n'a încetat. Ea 


www.dacoromanica.ro 


51 


trăeşte...“. Acesta este adevărul asupra situației din 
Rusia şi sub Lenin şi sub Stalin. Ori cât se vor strădui 
şi ori câte violențe vor folosi, biserica lui Christos 
nu o vor nimici. 

Acest lucru îl ştiu foarte bine stăpânitorii Rusiei 
de astăzi, după cum ştiu iarăși, că atâta vreme 
cât Christos va trăi, fie măcar în aceste „catacombe 
ale suiletelor“, triumiul de azi al revoluţiei e de 
scurtă, foarte scurtă durată. 

Sufletul rus — și-a avut momentul său de eclipsă, 
de reflux. Dar vor reveni iarăşi, uriaşe, valurile cre- 
dinţei, măturând depe țărm bietele.instituţii de carton 
ridicate de teoreticianii integrali ai materialismului 
economic, cu care se cochetează şi se peroreuză 
şi la noi, de atâţia inconştienţi la întruniri publice 
şi chiar depe bănci ministeriale şi catedre univer- 
sitare. 

De aceia lupta contra religiei, ceia ce în realitate 
înseamnă lupta contra Creștinismului, a luat pro- 
porţii fantastice în timpul din urmă. Incepută cu 
oarecare prudenţă și calculate menajamente de 
către Lenin, a ajuns pe primul plan al violenţii sub 
Stalin și consorţii. Reuşita sau nereușita planului 
qinquienal, şi deci şi însăşi soarta revoluţiei ruse, 
depinde de marea luptă, pe care dictatorii din 
Rusia au început-o, acum fățiș şi fără menajamente, 
contra creștinismului. 

De soarta şi metodele acestei lupte ne vom ocupa 
în capitolele următoare. 


TOO INN 


www.dacoromanica.ro 


IX. 


BOLŞEVISMUL ŞI RELIGIA. 


II. 


Revista. de propagandă ateistă a Sovietelor : „Bez- 
bojnic“, ateistul, are ca ilustrație pe copertă, urmă- 
toarea scenă: Ridicat pe o scară, care-şi sue trep- 
tele până'n nouri, un masiv cetăţean sovietic, înarmat 
cu un ciocan, siărâmă, prăvălind în neant, chipurile 
reprezentative ale celor 4 mari religii care stăpânese 
lumea civilizată : Christos, Iehova, Mohamed şi Buda. 

Exemplarul uman, care mânueşte simbolica armă 
de distrugere şi clădire a sovietismului: ciocanul, 
e numai muşchi şi ciafă; alături de el, fabrica 
uriașă îşi trimite fumul coşurilor în nouri — clădind 
viitorul ; sub el, abizul, gata să primească divinităţile 
distruse. Ilustraţia redă plastic şi crud, nebunul gând 
al comuniştilor de a distruge religia din lume. 

Nu numai creştinismul — ci religia însăși. Că vor 
isbuti sau nu — e altă chestiune. Deocamdată 
ei o încearcă. Lucrul nu e cu totul nou, chiar 
dacă e cu totul absurd. Căci, ceia ce încearcă 
comuniştii Rusiei [de astăzi, au încercat Erostraţii 
tuturor timpurilor şi dela măciuca pătată de sân- 
gele îratricid al biblicului Cain până la cio- 


www.dacoromanica.ro 


53 


canul cetăţeanului sovietic, nu s'a schimbat decât 
arma de distrucţie. Mobilul a rămas acelaș: Domnia 
burții asupra spiritului, şi excluderea oricărei 
urme a unei sancțiuni divine, Materialismul eco- 
nomic preconizat de Karl Marz şi Friederick En- 
gels, autorii „Manitestului comunist“, a cărui rea- 
lizare integrală o urmărește Bolșevismul, e conse- 
cinţa sociologică a Darwinismului, după care omul 
nu e decât un simplu exemplar zoologic din clasa 
primatelor. O scoborâre definitivă în animalitate. 
Ceea ce distanțează, generic, pe om de gorilă este 
scânteia divină din el: spiritul, care-l pune în 
legătură cu cerul. Din această legătură a omului 
cu divinitatea, s'a născut religia şi din ea a rezultat 
şi bazele morale ale aşezării sociale de astăzi — 
denumită în chip impropriu — societatea burgheză. 

Stărâmarea acestei aşezări o urmărește comunis- 
mul, siărâmare care nu se va putea realiza totuşi, 
atâta timp cât va exista o conştiinţă religioasă în 
lume. 

De aceia comunismul de totdeauna şi-a luat drept 
lozincă de luptă: Nimicirea religiei, „acest narcotic 
cu care se ameţeşte poporul“ cum sună cunoscuta 
caracterizare dată de Karl Marx şi repetată până 
la obsesie de adepţii săi moscoviți. 

Nu-i de mirare deci, că lupta contra religiei figu- 
rează pe primul plan al ordinei de bătaie începută 
de bolșevicii ruşi contra actualei ordini sociale din 
lume. Privită ca aliată firească a ordinei burgheze, 
căreia îi dă fundamentul moral şi ierarhia valorilor, 
religia trebue cea dintâi să dispară, pentru a face 
posibilă lumea nouă, fără zei şi fără idealuri. 


www.dacoromanica.ro 


54 


Această e doctrina. In realitate însă, religia, dacă 
nu a fost cruţată, a fost cu prudenţă ocolită. Din 
motive de tactică, fireşte. Lupta cu marele ad- 
versar era lăsată la urmă, după ce omul va gusta 
marile avantagii materiale oferite de revoluţie. 
Deşi nu toţi factorii conducători ai marxismului 
au împărtăşit această tactică, 

Intre chestiunile care au dus la ruptura din sânul 
primei internaţionale socialiste, alături de problema 
agrară, a fost şi problema religioasă. Adânc intrată 
în patrimonul umanităţii, sa crezut că, atacarea ei 
de front şi din capul locului, ducea la imposibilitatea 
oricărei isbânzi în marile masse populare. 

De aici minimaliştii, cari cereau o păsuire față 
de religie şi eventual un compromis față de ea, şi 
mazimaliştii, cari cereau atacarea integrală tocmai 
a marelui adversar al comunismului : religia. Lupta 
între ambele curente s'a dat la congresul socialist 
din Londra, din 1903, unde, ca maximiliştii înver- 
şunaţi, s'au arătat în special Lenin şi Trotzki, cari 
au şi fondat cea de-a I-a internațională, de reali- 
zare întegrală a tuturor principiilor comuniste, 
preconizând şi lupta fățişă şi categorică contra re- 
ligiei. Rusia a devenit astiel câmpul de experienţă 
al Bolşevismului. 

Totuşi, când Lenin a ăjuns la cârma statului rus, 
nu și-a pututiintăptui în întregime programul, şi a a- 
doptat, forțat, o atitudine oportunistă şi oarecum con: 
ciliantă față de religie, scoţând-o din angrenajul sta- 
tului, dar lăsând-o să îiințeze ca o preocupare 
„particulară“7a cetăţenilor lui. „Noi cerem — scria 
Lenin încă din 1905 — ca religia să fie considerată 


www.dacoromanica.ro 


55 


ca o preocupare particulară față de stat. Faţă de 
partid însă ea nu poate îi considerată ca atare. Propa- 
ganda noastră este şi trebue să fie o propagandă 
ateistă“. Dacă tactica adoptată în 1918 în Rusia 
concordă cu declaraţia făcută în 1905, ea însemna 
totuşi o deviere față de radicalismul arătat în 1903 
la Londra. 

Adversar al curentului reprezentat de Mazim 
Gorki şi de Lunaciarski, cari credeau că sar putea 
stabili o concordanţă între ideia unei ordini divine şi 
principiile comuniste, Lenin nu excludea „de plano“ 
existenţa religiei. O excludea din viaţa de stat, nu 
însă şi din viața particulară. De aceia, în prima 
constituţie comunistă dată de Lenin, dacă religia e 
complect separată de stat şi de şcoală, ea e admisă 
ca chestie particulară, şi manifestare de cult. 

Sub influenţa lui Trotzki şi Zinoviev, Lenin evo- 
luiază însă spre stânga şi începe lupta de distrugere 
a religiei. Şi dacă la început, alături de exercitarea 
cultului era admisă și propaganda religioasă, dela 
1924 şi şi mai accentuat dela 1928, orice propagandă 
religioasă a fost interzisă, admisă fiind, numai propa- 
pandă antereligioasă. 

Distrugerea oricărei urme religioase devinise o 
obligaţie pentru stat şi prima garanţie pentru tri- 
umiul Bolşevismului. „Statul -burghez—zicea Bu- 
harin, teoreticianul şi popularizatorul doctrinei 
comuniste, — are un aliat: Biserica. Ea trebue com- 
plect scoasă din statul comunist. Ar îi o nebunie, 
dacă pe cheltuiala statului s'ar întreţine acest de- 
pozit de opium pentru narcotizarea mulţimei“. „Nu 
există putinţă de împăcare între comunism și reli- 


www.dacoromanica.ro 


56 


gie. Cine zice: eu cred în Dumnezeu, dar aceasta 
nu mă împiedică de a fi un bun comunist — gre- 
şește. Intre comunism şi religiune este o exclu- 
ziune complectă“. De aceia menajamentele în- 
găduite de Lenin față de religie au încetat cu 
totul sub Stalin. Odată cu transformarea economică 
a Rusiei prin planul de 5 ani, trebuia să înceapă 
şi transformarea ei sufletească, și această trans- 
formare nu se putea face fără distrugerea com- 
plectă a religiei. 

Stalin își dădea seama că, atâta timp cât religia 
va dăinui, triumiul revoluţiei este ceva aparent și 
efemer. Deci desființarea religiei devine punctul 
central şi preocuparea de căpetenie a activităţii sale. 

Desființarea religiei depindea însă de desființarea 
oricărei urme de credință în o lume care scapă 
puterilor omului şi factorilor economici. Atât timp 
cât omenirea va crede că mântuirea sa depinde 
de altă putere decât a propriei sale lupte, și că 
fericirea se poate găsi și dincolo de potolirea in- 
stinctelor sale fiziologice, atâta timp religia va trăi. 
Pentru a smulge această credinţă din sufletul po- 
porului rus s'a început marea lupta în imperiul de 
peste Nistru. E lupta uriaşă ce se dă între Christ 
şi Anticrist. Va izbuti acesta din urmă ? Potentaţii 
dela Moscova au aerul de a o crede. In orice caz 
o încearcă. Cu ce arme şi cu ce rezultate, vom 
vedea în capitolul ce urmează. 


www.dacoromanica.ro 


X. 
ANTICRIST. 


I. 


Venirea la cârma Rusiei după moartea lui Lenin 
a taciturnului Georgian Stalin, înseamnă o schim- 
bare de metodă şi ritm în aplicarea principiilor 
revoluţionare. Renunțând la planul provocării re- 
voluției mondiale, plan, càre preocupase pe înain- 
taşul său, el îşi restrânge activitatea mai ales între 
granițele ruseşti, căutând să realizeze aici maxi- 
mum-ul de realizări revoluționare. 

Deaceia el concepe faimosul plan de cinci ani, 
la sfârşitul cărora Rusia trebuia să fie complect 
comunizată, colectivitată şi descreştinată. Menaja- 
mentele tactice ale lui Lenin sunt abandonate — şi 
contra religiei începe lupta hotăritoare de distrugere. 

Fostul seminarist-Stalin, cu aere sumbre de Anti- 
crist îşi asumă cutezătoarea sarcină de a distruge 
orice urmă de religie creştină depe vastul domeniu 
uman, căzut pradă îunestei lui experienţe. 

Evident că hotărirea aceasta luată de Stalin în- 
semna 0 abatere dela ceiace statornicise „sfântul 
roșu“ din Cremlin — Lenin. 

Acesta crezuse că statul, separându-se complet 


www.dacoromanica.ro 


58 


de religie, aceasta va dispare odată cu statul bur- 
ghez şi triumful deplin al revoluţiei. 

Ceeace nu s'a întâmplat. Şi din două motive! 
Intâi, fiindcă triumful real al revoluţiei se lasă încă 
aşteptat, şi al doilea, fiindcă religia creştină, continuă 
să câştige în adâncime, ceiace pierdea ca suprafaţă. 

De aceia Stalin s'a hotărît să schimbe şi tactica 
şi ritmul realizărilor revoluţionare. 

Acestea trebuiau să ajungă la maximum în răs- 
timpul celor 5 ani, fixaţi de dânsul, îndată ce a 
ajuns stăpânul Rusiei. 

Orice piedică ivită în calea acestei realizări, 
trebue înlăturată fără cruţare. Şi cele 3 mari piedici, 
erau: Familia, proprietatea şi religia. Prima — 
familia: a fost „comunizată“ ; a doua — proprietatea: 
a fost „colectivizată“ ; iar a treia religia — trebuia 
exterminată. De ori unde şi sub orice formă. Şi 
mai ales religia creştină. In 5 ani, deci până la 31 
Decembrie 1933 — creştinismul trebue să dispară 
din Rusia. Alegerea mijloacelor nu mai impunea 
nici o rezervă. De nimicirea religiei depindea doar 
soarta revoluţiei, şi reuşita faimosului plan de 5 ani. 

Metodele folosite până acum: Deportarea căpe- 
teniilor, distrugerea bisericilor, confiscarea averilor, 
parţiala asasinare a preoţilor şi în parte şi a cre- 
dincioşilor, se dovediseră ineficace. Refugiată în 
subteranele sufletelor, religia trăia şi creştea. Marea 
lovitură încercată contra unităţii bisericii tihoniene, 
cum se numeşte azi în Rusia biserica ortodoxă, prin 
crearea artificială a acelei „biserici vii“ pusă în 
slujba sovietelor, de câţiva preoţi şi arhierei ne- 
trebnici — eşuase şi ea. 


www.dacoromanica.ro 


59 


Deportările succesive ale urmaşilor lui Tikon, 
aleşi în scaunul patriarhal, n'au îost nici ele mai 
rodnice, cu toată atitudinea inexplicabilă şi dubioasă 
adoptată de ultimul ocupant al acestui scaun - Sergiu 
al Nijni-Nowvgorodului, care a mers până la re- 
cunoaşterea regimului sovietic, ca stăpânire „ve- 
nită dela Dumnezeu“, şi pomenirea „autorităţilor“ 
sovietice la serviciul divin! 

Pentru realizarea ritmului forțat inaugurat de 
Stalin — atacul contra religiei trebuia dat în altă 
parte şi fără preget. Şi anume: asupra tineretului. 

Acesta în special trebuia câştigat definitiv revo- 
luţiei şi înstrăinat complect de biserică şi religie. 
Aici Stalin văzuse bine — utilizând aceiaşi metodă 
pe care Musolini o utilizase pentru a câştiga, pentru 
Fascism, Italia: Captarea tineretului. 

Şi astfel, începând din 1929, şcolile şi tineretul 
au intrat în raza celei mai cumplite şi mai absurde 
propagande ateiste. 

Vechea formulă preconizată de Lenin şi Buharin 
în 1919 şi trecută în Constituţia sovietică din 1925, 
după care „libertatea propagandei religioasă şi a ce- 
lei antireligioase se garanta deopotrivă pentru toţi ce- 
tățenii“, este înlocuită prin decretul din 18 Mai 1929 
cu formula : „Se recunoaşte libertătea profesională 
a credincioşilor şi libertatea propagandei antireli- 
gioase“. Prin acest text însă ori ce putinţă de pro- 
pagandă a religiei era desființată. Mai mult încă, 
era interzisă orice activitate culturală a bisericii. 
Sub orice formă: carte, cuvânt, predică. Totul e 
socotit propagandă. Şi ea nu e îngăduită decât 
ateismului. El singur poate apare în public, în scris, 


www.dacoromanica.ro 


60 


în conferințe şi în şcoli. Mai ales în şcoli. de unde 
religia era complect exclusă. Tinerii, până la vârsta 
de 21 ani, organizaţi în societăţi ateiste : „Comso- 
molii“ sunt instruiți numai în sens antireligios şi 
meniţi a deveni la rândul lor propagandişti ai celui 
mai feroce ateism. Zeci de mii de „instructori“ şi 
„inspectori“ ai ateismului, pregătiţi în cele 18 uni- 
versităţi ateiste creiate în 1929, trimiși de „Narcom- 
posul“, adică Ministerul de Instrucție, în lungul 
şi latul Rusiei, au menirea, unii de a propaga, 
alţii de a supraveghea mersul mişcării antireligioase, 
denunțând orice urmă de religie, care sar îurişa 
undeva: în şcoli, cazărmi, spitale, închisori, etc. 

Sub motivul păstrării „libertăţii de conştiinţă“ este 
interzis de a se face tineretului până la 21 ani, sub 
vre-o formă oarecare, instrucţia religioasă. In schimb, 
statul se crede obligat în numele aceleiaşi „liber- 
tăţii de conştiinţă“ a le preda acestora, toate inepţiile 
care se pot imagina, pentru a-i sustrage oricărei 
influențe religioase posibile. 

Urmărind de a forma din copilul de azi pe „insul 
social de mâine, fără Dumnezeu, fără familie şi fără 
patrie, instrument orb al unei societăți impersonale, 
în interesul căreia să fie gata a sugruma pe ori- 
cine, părinte, rudă sau prieten“ — statul sovietic nu 
ezită de a întrebuința orice mijloc, pentru a smulge 
din sufletele tinere orice posibilitate de alipire către 
vre-o religie. 

Şi aceasta în contormitate cu o anumită pedagogie 
revoluţionară şi ultra-ştiințifică pe care şi-a con- 
fecţionat-o „Narcomposul“. Pedagogie din care nu 
lipseşte metoda intuiţiei directe aplicată asupra 


www.dacoromanica.ro 


61 


elevului înfometat, pus să aştepte dela „tatăl din 
ceruri pâinea cea de toate zilele“, nici cea a în- 
tuiției critice, când elevul e pus să alăture sche- 
letul petriticat al unui şobolan, cu resturile de 
relicvii profanate ale sfinţilor, socotite sfinte de 
adepţii religiilor. 

In muzeele şcolare, anume confecţionate, elevii 
sunt puşi să vadă vestite icoane făcătoare de minuni, 
devenite obiect de profanare; chipuri de sfinţi, în 
caricaturi groteşti; vase sacre, cu întrebuinţări 
imunde, etc. 

In muzeul antireligios din Petrograd — între alte- 
piese de convingătoare intuiţie antireligioasă, există 
şi următoarea: Doi săculeţi de grâu, de dimensiuni 
inegale. Pe cel mai mic din ele e pusă inscripţia: 
Pe o desiatină s'a recoltat în Rusia 90 puduri grâu, 
slujindu-se sfeștanii. Pe cel mai mare e scris: 
în Belgia, fără steştanii, dar cu tractoare, s'a re- 
coltat — de cinci ori mai mult. 

Acest material intuitiv e însoţit şi de o bogată 
literatură pedagogică predată programatic, în toate 
şcolile din Rusia şi în toate clasele, 

Sunt extrem de interesante aceste programe—din 
care reproducem şi noi câteva mostre. Astfel în 
clasa I se predă, în locul religiei, următoarele che- 
stiuni: Sărutarea icoanelor şi azistarea la serviciile- 
religioase sunt vătămătoare sănătăţii. Rugăciunile 
sunt. nefolositoare. Morţii nu învie, deci nu avem 
să ne temem de stafii, nici să practicăm vre-un 
cult al morţilor, etc. 

In cl. II: Nu există nici vraci, nici draci, nici 
îngeri. Rugăciunile nu vindecă bolile. 


www.dacoromanica.ro 


62 


Posturile sunt în folosul popilor şi în desavan- 
tajul oamenilor, etc. 

In cl. III: Inutilitatea sărbătorilor. Bogaţii sunt 
apăraţi de religie. Folosul tractorului şi inutilitatea 
rugăciunii, etc. 

In clasa IV se predă despre ştiinţă şi religie, 
Poveştile religiei despre creaţie şi origina lumii, 
Origina mitică a lui lisus şi neezistența lui is- 
iorită, etc. In special, acestei din urmă chestiuni, i- 
se acordă o deoșebită importanţă, ea fiind socotită 
drept lovitură mortală dată creştinismului. 

In clasele superioare se predau teoriile materia- 
liste referitoare la origina lumii şi a omului, cum 
şi cele referitoare la evoluţia societăţii. Teoriile 
lui Laplace, Darwin, Heckă), şi neapărat Karl Marx 
sunt litere de evanghelie. 

Lor li se adaugă toate calomniile și ignominiile 
pe care prostia sau răutatea umană le-a profesat 
vreodată la adresa divinității. 

Aceleași materii, în proporţii mai desvoltate, se 
predau şi în cele 18 Universităţi ateiste sovietice, 
menite a scoate zecile de mii de propagandişti an- 
tireligioşi pentru Rusia şi străinătate, după cum o 
foarte mare importanţă se acordă acestor blastemii 
ateiste în toate aşa zisele „universităţi ale lucrăto- 
rilor“, cu care regimul sovietic a populat Rusia 
analfabetă și sălbătăcită. 

Toată această activitate, începută mai ales din 
1929 încoace e menită să scoată pe Dumnezeu din 
sânul tineretului rus ca şi din sufletul tuturor lo- 
cuitorilor haosului rusesc colectivizat şi anarhizat. 

Astiel crede Stalin că va vedea, la 31 Decembrie 


www.dacoromanica.ro 


63 


1933, când expiră ultima zi a planului său de 5 
ani, îndeplinirea semeţului gând, de a îi isgonit, 
dacă nu pe Dumnezeu, cel puţin pe Christos, din 
sufletele Rușilor. 

Deja el a şi anunţat lumii prin ucazul publicat 
la 25 August, că dela această dată nici o urmă 
de cult creştin nu va mai fi în Rusia. 

Se va realiza oare această sinistră profeție ? Noi 
nu credem. In lupta ce sa deschis între. Christ şi 
Anticrist, în cadrul de apocalips din Rusia biserica 
lui Christos va eşi iarăşi triumfătoare. Cum a mai 
eşit şi în alte dăţi. Fiindcă religia nu poate să 
dispară, printr'un simplu ordin, din sufetul oame- 
nilor. Ordinile cu care Napoleon desființa, pentru 
grenadirii săi, frigul de pe frontul rusesc, şi pe care 
vrea să le imite dictatorul de azi al Rusiei, nu-și 
au puterea, când e vorba de religie. Aceasta e 
organic legată de însăşi umanitatea din om, şi nu 
poate îi despărțită de el. Violenţele o pot atinge 
în aderenţele ei sociale şi temporale, dar nu şi în 
adâncurile ei esenţiale. Anticrist şi-a trimis prea 
degrabă vestitorii. 

Iar triumful lui de-o clipă, va îi pentru şi mai 
marea slavă a bisericii drept măritoare. Să aștep- 
tăm ziua „roşie“ de la 31 Decembrie 1933. Ea va 
însuna nu biruinţa, ci înfrângerea lui Anticrist. 


www.dacoromanica.ro 


XI. 
POATE DISPĂREA RELIGIA ? 


IV. 


E problema pusă în discuție de încercarea ab- 
surdă a dictatorilor din Moscova de a extermina de 
pe teritoriul sovietic orice urmă de religie. E posibil 
acest lucru? Omenirea normal construită asistă 
la această zănatecă tentativă cu sentimentul de 
deconcertrare, pe care îl are în faţa grotescului 
spectacol, ce i l-ar oferi anumite triburi sălbatece, 
care încearcă să doboare soarele — săgetându-l — 
pentru a opri... seceta. 

Sunt totuşi atâţia, care cred, că „experienţa rusă“ 
va izbuti. Adepţi ai pozitivismului comitist, ei sunt 
de părerea că religia nu reprezintă decât o etapă 
în desvoltarea sufletească a omenirei. Etapă care 
va trece şi odată cu ea şi religia. Aşa sună doar 
faimoasa lege a celor 3 stadii stabilită de Auguste 
Comte. 

Omenirea, statornicea întemeietorul pozitivismu- 
lui, a trecut prin 3 faze sau stadii : 

Prima fază a fost cea religioasă, când omul se 
credea condus de anumite puteri sau ființi supra- 
naturale: Zeii. De aici s'a născut religia. 

A doua fază a fost cea metafizică, când omul a. 


www.dacoromanica.ro 


65 


substituit fiinţelor supranaturale : ideile-forţe, sau 
noţiunile metafizice. 

Şi în sfârşit faza a treia—sau cea pozitivistă, 
când omul nu mai crede nici în zei, nici în idei- 
forțe, ci numai în fenomene şi legile lor. E faza 
de acum, care o depăşeşte pe cea metafizică şi a 
depăşit de mult pe cea religioasă. 

Religia mai trăeşte doar prin puterea obişnuin- 
ței— şi va termina prin a dispare. Procesul mai 
poate dura încă. Ceeace încearcă revoluţia rusă e 
de a precipita doar un proces, aflat în o lentă 
desfăşurare. l 

Teza comtistă ar fi valabilă, dacă faptele nu i-ar 
fi cu totul contrare. Căci în definitiv — ne aflăm 
de mult timp în faza zisă pozitivistă şi religiunea 
tot n'a dispărut, nu numai din sufletul mulțimilor, 
dar nici din sufletul atâtor oameni de ştiinţă pozi- 
tivă. Şi nu numai că religia nu e în dispariţie, dar 
ea creşte încă în intensitate şi în spiritualizare. 

Cum n'a dispărut de altfel nici metafizica. După 
o scurtă perioadă antimetafizică, pricinuită de su- 
praproducţia metafizică a idealismului german, trăim 
astăzi o nouă şi vie reîntoarcere spre privirea filo- 
sofică a lumii. Şi dacă raţiunea umană are vreo jenă, 
e aceea când i se aminteşte scurta eclipsă pe care a 
suferit-o, dând credit concepţiei materialiste, fie 
în desvoltarea societăţii, fie în acea a gândirii. 
Această eclipsă a trecut. Ea mai stărue doar în 
materialismul economic al doctrinelor socialiste- 
marxiste, îmbrăcând în bolşevismul rus forma cea 
mai avansată şi cea mai desperată. 

Reţeta celor 3 stadii e de mult falimentară, 


I. Gh. Savin. 5 


www.dacoromanica.ro 


66 


şi după ea nu se poate prognostica deci dispariţia 
religiei — nici din Rusia, nici din omenire. 

Şi aceasta din temeiuri mult mai adânci de cât 
violentul incident al revoluţiei ruse, temeiuri care, 
în ultima analiză, ne duc până la structura religiei 
însăşi. Mai mult încă: la structura genuină a su- 
îletului omenesc. Vom vedea atunci că religia face 
parte din constituţia organică a sufletului omenesc 
şi că exiștenţa ca şi permanenţa ei, nu se pot dis- 
puta, fără a se disputa sufletul omenesc însuşi. 

De dispariţia în timp a religiei sar putea vorbi 
numai atunci, când sar putea dovedi că religia a 
apărut cândva în timp şi a evoluat odată cu el. 
In cazul acesta ar fi fatal ca ea să şi dispară în 
timp. Dar tocmai aici e partea dificilă a chestiunii. 
Cei care vorbesc cu atâta uşurinţă de caracterul 
temporal şi deci relativ al religiei, trebue întâi 
să explice procesul natural de apariţie al ei, ca 
apoi să poată vorbi de procesul de dispariție. 
Ceeace nu e atât de uşor. Ba chiar foarte greu. 

Noi vom schiţa aici în scurt măcar termenii 
problemei. 

Fiindcă problema se pune astiel: 

Este religia o apariţie în timp—atunci ea tre- 
bue să-şi găsească originea, fie în ordinea psi- 
hologică a desvoltării noastre sufleteşti, fie în or- 
dinea sociologică, a desvoltării noastre sociale. 

Nu este apărută în timp, atunci ea trebue să 
aparţină organic formelor apriorice ale sufletului 
omenesc, găsindu-și în ordinea naturală, sau în una 
supra-naturală, „specificul“ său constitutiv. 

Deci relativism sau apriorism sunt cele două 


www.dacoromanica.ro 


67 


planuri sub care se poate pune problema originei 
religiunei,. 

Să discutăm prima formă. 

Religia, sau ceeace e tot una, sentimentul reli- 
gios, sar putea explica psihologiceşte ca o apariţie 
ulterioară a suiletului omenesc, derivată din alte 
sentimente primordiale sufleteşti: frica, bunăoară, 
sau sentimentul de dependenţă, din combinaţia că- 
rora a rezultat sentimentul religios. 

Ori sentimentul religios conţine în sine elemente 
specifice sie-și, care nu se pot deduce din alte 
sentimente, să le zicem profane. Religia înseamnă, 
în primul rând, sentimentul de personală legătură 
față de supranatural, de transcendent. De unde 
sa născut tocmai aceste idei de supranatural, de 
transcendent, sau ceia ce e acelaș lucru — de di- 
vin? Ideia de divin e aceia ce creiază esenţialul 
religios, şi el nu sa putut naşte din combinaţia 
altor elemente sufleteşti, cari nu-l conţineau. „Frica 
religioasă“, nu e frica obișnuită şi nici n'a derivat 
din ea, cu toată similitudinea de termeni, care nu 
e şi de conţinut. Să îi rezultat sentimentul religios 
din combinaţia altor sentimente, a-religioase iniţial, 
şi devenite ulterior ca atare? Nu poate îi cazul, 
fiindcă ştim că fantazia omenească combină, dar nu 
poate creia elemente nuoi. Cum ar îi elementul de 
supranatural în cazul sentimentului religios. 

De aceia teza psihologică de explicare a apariţiei 
religiei — se dovedeşte cu totul improbabilă. 

S'a încercat atunci explicaţia sociologică. Potri- 
vit acesteia, din ideia de predominare a colectivi- 
lății, a societăţii, asupra însului, ca şi din inter- 


www.dacoromanica.ro 


68 


dicțiile la care a fost constrâns individul, în inte- 
resul societăţii, s'a născut religia. Ideia de societate, 
ca putere supraindividuală a creiat ideia de su- 
pranatural, iar interdicțiile impuse de societate 
— tabu-urile, au creiat pe cea de sacru, de sfânt. 
Deci atât elementul de supranatural, cât şi cel de 
sacru, care caracterizează religia, şi-ar avea expli- 
carea lor firească şi naturală. 

Teza sociologică, azi în mare vogă, şi reprezen- 
tată în special de şcoala franceză condusă de so- 
ciologii: Emil Durkheim şi Lewy Brühl, e ingeni- 
oasă, însă e arbitrară şi brutal contrazisă de 
fapte. 

Societatea, chiar în cea mai primitivă formă a 
ei, admisă de sociologi — clanul, n'a creiat supra- 
naturalul, care-i preezista ci ea l-a utilizat numai, 
pentru a-şi întări influența şi impune constrângerea. 
` „Tabu“-urile clanice au coexistat cu interdicțiile 
religioase, aşa că natura de sacru nu se poate ex- 
plica prin cea de tabu. 

Religia conţine însă anumite elemente specifice 
ei, care nu se pot explica nici pe calea psiho- 
logică, nici pe cea sociologică, nici pe o altă 
cale, fie cea a materialismului, sau a utilitarismului, 
cum au încercat ateii şi raţionaliştii tuturor timpu- 
rilor. Şi anume: elementul transcendenţii şi al 
eternității, care nu se pot explica psihologicește, 
îşi au o fundamentală importanţă şi semnificație 
logică, în senzul că numai ele asigură şi tundează 
caracterul universalitiţii şi al valabilității pe care 
îl cer normele logice, etice sau estetice. 

Sub acest aspect, religia, nu numai că nu poate 
îi socotită ca o apariţie ulterioară şi secundară 


www.dacoromanica.ro 


69 


a sufletului omenesc, dar ea preexistă chiar for- 
melor constitutive ale raţiunii umane, dându-le 
garanţia valabilităţii şi universalităţii. 

Valabilitatea normelor logice, etice sau estetice, 
în luptă cu adversitățile psihologice nu e explica- 
bilă şi posibilă, decât prin ridicarea acestor norme 
pe un alt plan decât cel al realităţilor fizice sau 
psihice, pe planul transcendenții şi sub nimbul divi- 
nității — adică prin sanctificarea lor. De aceia cu- 
getarea filosofică e silită a ancora în ultimă in- 
stanţă la tronul Divinităţii, apelând la religie. 

lată dar că logic, religia se impune ca o îormă 
apriorică a sufletului uman, garanţie chiar a celor- 
lalte forme apriorice. 

Deci nu de apariţia în timp a religiei se poate vorbi, 
ci de existenţa ei în afară de timp: de aprioris- 
mul religios. Apriorism care, depăşind relativul 
şi temporalul, îşi sue originea spre tainele revelației, 
impunându-și proveniența sa supranaturală. 

Acest apriorism al religiei ni se impune de altfel 
nu numai din considerente logice, ci şi psihologice. 
Aşa că Rudolf Otto, în subitilul său studiu „Le 
Sacré“ a putut vorbi cu drept cuvânt şi de „aprio- 
rismul psihologic“ — nu numai logic, al „categoriei 
sacrului“ — deci a religiei. 

Firește vorbind dè elementele structurale ale re- 
ligiei, nu poate fi vorba şi de elementele temporale, 
schimbătoare şi neesenţiale, pe care le-a îmbrăcat 
religia în decursul vremurilor, în diferitele ei forme 
„pozitive“. Aceste elemente, grosolane uneori, ab- 
surde adesea ori, nu au aparţinut decât întâmplător 
religiei. Ele erau relativul şi omenescul, care s'a 


www.dacoromanica.ro 


70 


adăugat eternului 'şi divinului, din religie. Apă- 
rute în timp, ele s'au schimbat cu el şi se vor schimba 
perpetuu, până se va ajunge la forma pură a re- 
ligiei revelate, a religiei absolute, care este reli- 
gia creştină. Aceste schimbări şi disparţii nu pri- 
vesc însă religia în sine Ele pot dispare — fără a 
implica dispariţia religiei însăşi. 

Căci dacă ar dispare religia, această formă esen- 
ţială, primordială şi organică a spiritului omenesc, 
ar însemna să dispară spiritul omenesc însuşi, sau 
să se desfigureze, să se denatureze. Ceiace nu ar 
fi posibil, operaţia contrazicând ideia de spirit. 

Admiţând totuşi că faptul ar fi posibil, odată cu 
religia ar dispare şi garanția normelor creatoare 
de cultură. Ar dispare cultura însăși. Ar dispare 
umanitatea din om. Ar îi o seoborâre iremedia- 
bilă în animalitate. 

Asta se urmăreşte, asta se vrea în lupta înce- 
pută contra religiei în Rusia? Probabil. După con- 
cepţia materialistă nu există spirit, ci numai materie. 
Omul e numai burtă, mușchi şi creer. După concep- 
ţia sovietică nici atât: e omul maşină, „omul-robot“, 
împins ca de nişte resorturi mecanice de instinc- 
tele de reproducere, conservare şi creștere. Acea- 
sta e soarta, care se pregăteşte în Rusia milioanelor 
de oameni, condamnaţi animalizării sau comuni- 
zării, ceeace e cam tot una. Ceeace nu înseamnă 
totuşi că religia va peri. 

Şi mai ales creştinismul— nu. El este religia ab- 
solută, ale cărei destine nici nu sunt în mâna oa- 
menilor, ci în ale divinului ei Intemeetor. Care 
întemeind biserica sa, i-a pus temelii trainice, pe 
care nici „porţile iadului nu le vor stărâma“. 


www.dacoromanica.ro 


XII. 


CREŞTINISMUL—RELIGIA ABSOLUTĂ 


V. 


E termenul cu care, ştiinţa teologică, designează 
caracterul de neschimbabilitate şi eternitate al re- 
ligiei creştine. Religie revelată prin excelență, ea 
îşi deține adevărurile fundamentale : dogmele—din 
sursă divină, directă şi imediată. Cel ce i le-a pre- 
scris a fost Dumnezeescul Intemeetor însuşi, care 
s'a coborit între noi spre a săvârşi supremul act 
al jertfei expiatoare de pe cruce. Cuprinzând în 
sine tot adevărul si toată grația necesară mântuirii, 
scopul suprem al oricărei religii, ea este religia ab- 
solută. Adevărurile ei nu mai sunt supuse fluc- 
tuațiilor temporale şi nici disenziunile umane. Ele 
nici nu evoluiază, nici nu se alterează. Şi nici nu 
se schimbă. Asemenea „formelor pure“ din con- 
cepția aristotelică, ele nu mai au în ele temporalul, 
care să le supună schimbării, şi să le condamne 
pieirii. Chiar dacă celelalte religii vor dispare, cre- 
știnismul va dăinui şi va rămâne „în veci“, absor- 
bind în sine şi puriticând toate religiile necreştine.. 


www.dacoromanica.ro 


72 


Aşa cum e şi rânduit după planul economiei divine. 

Căci, odată cu ivirea creştinismului, vechile religii 
naturale, fruct diformat al acelei revelații primor- 
diale, dată omului la creaţie — revelaţie păstrată 
nealterată în mesianismul iudaic — aceste „religii 
umbre“, cum le numeşte Apostolul Paul, sunt sor- 
tite să dispară în fața revelaţiei depline, dată lumii 
prin creştinism. Către creştinism converg doar toate 
aspiraţiunile, în el îşi găsesc înţelesul şi desăvârşirea 
toate revelaţiunile, în el îşi vor lua sfârşit toate 
religiunile. Oricât de încet, de sinuos şi capricios 
ni sar părea acest proces. El merge mânat de tai- 
nicile planuri ale proniei şi ale istoriei. 

Pe acest proces se întemeia aserțiunea noastră, 
că dispariţia religiilor nu înseamnă dispariţia reli- 
giei şi mai ales dispariţia creștinismului. Nici din 
lume şi nici din Rusia. Oricâte planuri cincienale 
s'ar întocmi şi ori câte termene i s'ar pune. 

Din faptul că religiile naturale se schimbă sau 
dispar şi însuşi creștinismul confesional îşi are 
fluctuațiile sale, nu se poate conchide la dispariţia 
religiei sau a creștinismului. Se schimbă şi dispare 
ceeace e neesențţial şi ceremonial, ceeace e diformat 
din revelaţia primordială, sau dibuit şi întrezărit 
numai din ființa divină de raţiunea umană, pe lungul 
drum al revelaţiei naturale, dar esenţialul, religia 
însăși, nu dispare. 

Acea tainică aspirațiune a sufletului omenesc 
către forme mai curate şi mai înalte în exprimarea 
raportului cu divinitatea, pe care le găsim la po- 
poarele de o cultură mai înaintată din vechime ca 
Inzii, Perşii, Grecii sau Romanii; acele amintiri a 


www.dacoromanica.ro 


73 


unor concepţii mai pure despre divinitate, găsite la 
popoarele primitive de azi, cu o cultură extrem de 
înapoiată; acel prim-monoleism, aflat în „mana“ 
sau „arenda“ sociologilor durckheimiști, acel he- 
noteism al lui Maz Müller, allvaterism al lui Fra- 
zer sau preanimism al lui Tylor, aflat la tribu- 
rile Aruntas din Australia, la închinătorii Vedelor 
din India, sau la Bantușii din Africa, toate ne vor- 
besc despre existența unei prime revelații, sursa 
religiei şi care şi-a găsit „implinirea“ în revelaţia 
creştină. 

Monoteism, politeism, dualism sau panteism ; To- 
temism, animism, îetişism, sabeism, zoolatrism, tre- 
reantropism sau antropomoriism — toate nu sunt 
decât biete forme omeneşti, — naive, bizare, abs- 
truse sau direct absurde ale elementelor esenţiale, 
care au caracterizat întotdeauna religia : ideia unui 
Dumnezeu şi necesitatea unui raport personal cu el. 

Ca şi lumea în monadele lui Leibniz, ideia de 
divinitate s'a răsfrânt în omenire în o infinită plu- 
ralitate şi varietate de imagini, dela înalta formă 
pe care o găsim în Brahmanism şi Mozaism, şi până 
la cea mai obscură şi rudimentară formă cum o 
găsim în îetişism sau totemism. 

Ea însă a existat întotdeauna şi în adâncul ei, 
dealungul veacurilor, n'a făcut decât să urce dru- 
mul unei treptate spiritualizări şi purificări, desfă- 
cându-se de lutul greu al senzibilizării, al insufi- 
cenţii raţiunii, eliberându-se de conrupţia inevita- 
bilă a materiei, a păcatului, spre a atinge puritatea 
concepţiei revelate în creştinism. 

lar când s'a apropiat eşirea de sub robia păca- 


www.dacoromanica.ro 


74 


tului originar,—acea „plinire a vremii“ după Scrip- 
turi, s'a săvârşit marele şi cutremurătorul act, de 
adânc înţeles în nepătrunsu-i înţeles, al naşterii din 
Fecioara a Dumnezeului întrupat, pentru a săvârşi 
minunea împăcării şi reconcilierii, desgardinarea de 
sub instinctele cărnei şi ridicarea aevea în împărăţia 
spiritului şi a veşniciei. 

Ce plin de înţeles este acest mare act al Răs- 
cumpărării pe temelia căruia stă creştinismul! Prin 
Prea-Curata Fecioară în care se desăvârşeşte în- 
delungatul proces de purificare dus de omenire, 
materia, carnea, umanitatea, se ridică până la 
treapta de supremă spiritualizare, de a putea primi, 
zemisli şi naşte pe însăşi Dumnezeu — Cuvântul, 
Spiritul absolut: Creatura să nască pe creator! Era 
în acest act, sfârşitul, încheerea unui îndelungat 
proces, prin care trecuse omenirea şi care, prin- 
tr'un suprem efort de înălțare — în făptura cea fără 
de prihană a Mariei, se reapropie de divinitate. 
Vechea antinomie dintre pământ şi cer, dintre păcat 
şi sfințenie, dintre instinct şi libertate, care îrămân- 
tase lumea, fundase religiile şi chinuise filosoiiile, 
era prin acest act al întrupării biruită, anulată. 

Vis şi năzuinţe, dorinţă şi aspirații pe care în 
chip nelămurit şi tainic le avusese şi le urmărise 
toate religiile! Căci în toate religiile găsim cre- 
dința în Fecioara mult așteptată, care va naşte pe 
Cel ce va mântui omenirea: La Inzi ca şi la Perşi, 
în misteriile eleusinice ale Grecilor sau prevestirile 
Sibilelor romane, în străvechea religiune a Mexica- 
nilor, sau în întunecatele credinţi ale popoarelor 
fetişiste din Africa. 


www.dacoromanica.ro 


75 


Acest gând străfulgerat al omenirii, îl găsim rea- 
lizat în religia creştină, care închee în sine tot 
planul pus şi realizat de Dumnezeu-Creatorul şi 
Proniatorul. 

Către creştinism deci vor veni toate popoarele şi 
în el se vor purifica şi se vor epuiza toate religiile. 
Iar când va voi Domnul, şi evanghelia lui va ajunge 
până la marginile pământului, atunci vor dispare 
religiile, intrând toate în raza de lumină a creştinis- 
mului, religia absolută. 

Până atunci însă nu le va putea distruge nimeni. 
Nici Stalin, nici Lenin, şi nicio altă putere ome- 
nească din lume. 

In ce priveşte creştinismul, el a mai trăit zile de 
cumpănă. Și mai grele ca cele de azi din Rusia. 

Cândva Iulian Apostatul, uzând de toată pu- 
terea pe care i-o dădea un imperiu cât lumea şi 
cu toată aureola pe care i-o dădea splendoarea 
vechei glorii a religiei greco-romane, a încercat, în 
fruntea legiunilor sale, să distrugă creștinismul. 

Dar Iulian a murit străpuns de săgețile Parţilor 
şi murind a scos strigătul — rămas ca un memento 
pentru întreaga istorie: „Ai învins, Galeliene“. 

Şi Dumnezeescul Galelian va învinge şi de astă 
dată pe potentaţii apostaţi din Rusia. 


www.dacoromanica.ro 


XIII. 


NA EXISTAT ISUS? 


VI. 


Intre armele „ştiințilice“ cu care conducătorii 
Rusiei sovietice speră să extermine religia creştină 
din Rusia, cea mai puternică este acea privitoare la 
neezistenţa istorică a Mântuitorului. Armă pe care 
o utilisează până la refuz: în broşuri, conferinţe, la 
radio şi mai ales în şcoli. Isus n'a existat ca per- 
sonaj istoric. El este o invenţie târzie a evanghelii- 
lor, care au dramatizat şi actualizat un mit solar, 
existent în Orient, cu mult înainte de data în care 
se pune de obiceiu naşterea Mântuitorului. 

Neexistenţa aceasta e menită să răpiască creștinis- 
mului nu numai caracterul divinității, dar implicit 
şi pe cel al eternității. Născut din o ficțiune, va 
dispare fără urme din arena istoriei. Ca şi din 
sufletele oamenilor. E marea iluzie din care se 
adapă bolşevismul, în lupta ce a început-o pentru 
exterminarea creştinismului din Rusia şi din lume. 

Aşa se şi explică dece „Bezbojnicii“ moscoviți 
au îmbrăţişat, fără nici o reţinere critică, scrierea 
recentă a lui P. L. Couchoud: „Le mystere de 
Jesus“, scriere, care a reactualizat în Franţa, vechile 


www.dacoromanica.ro 


77 


fantezii ale înaintaşilor săi: Dupuis şi Volney asu- 
pra neexistenţei Mântuitorului. Fantezii, peste care 
ştiinţa şi bunul simţ de mult îşi întinsese ertarea 
şi uitarea. Şi dacă în restul lumii cartea, de un 
rafinat diletantism, a lui Couchoud, n'a prins, în 
Rusia ea a devenit literă de evanghelie în lupta 
contra creştinismului. 

Să nu îi existat Isus ? Intrebarea însăși repugnă. 
Totuşi ea face parte din ciudăţeniile îirei omeneşti, 
care are o predilecție deosebită în a tăgădui exis- 
tența marilor personalităţi istorice. Astfel au fost tă- 
găduiţi, nu numai legendarul Homer, dar şi quasi- 
contimporanul Shakespeare, 

Intemeetorii de religie au îost, în special, obiectul 
acestei suspiciuni: Moisi, Zaratrusitra sau Buda au 
fost pe rând tăgăduiţi şi în compania lor, Couchoud 
şi consorţii, vor să înglobeze şi pe Isus. 

Neexistenţa istorică a lui Isus, sar deduce, după 
aceştia, din următoarele considerente : In afară de 
Evanghelii, care nu sunt documente istorice obiec- 
tive, alte mărturii istorice, care să ateste existența 
lui Isus—lipsesc. Isvoarele contimporane laice, care 
ar îi trebuit să pomenească de Isus — tace; iar când 
vorbesc, avem deaijace cu adaosuri târzii, şi din 
surse creştine. 

Lipsesc însă în adevăr aceste documente ? Răs- 
pundem categoric: Nu. Ele sunt. Şi le găsim atât 
în lumea iudaică, cât şi în cea romană contemporană. 

La Iudei — informaţiile cele mai preţioase ni le 
furnisează însuşi Talmudul, care pomeneşte în re- 
petate rânduri de Isus, de naşterea lui în Nazaret, 
din Maria şi Iosif, cum şi de condamnarea şi moartea 


www.dacoromanica.ro 


78 


lui pe cruce. Şi în Talmud cel puţin, nu se poate 
vorbi de adaosuri târzii, sau de „interpolări creş- 
tine“! Insuşi tonul calomnios şi detractor al Talmu- 
dului este o dovadă despre existența istorică a lui 
Isus, căci, dacă el n'ar îi existat, ar fi fost mai uşor 
să se demaşte ficțiunea existenţei lui, decât să se 
calomnieze umanitatea lui. 

O altă mărturie documentară o găsim la istoricul 
iudeu, aproape contimporan cu Isus, Josif Flaviu, 
de autoritatea cărui îac mare caz detractorii Mân- 
tuitorului. Flaviu pomeneşte în două rânduri despre 
viaţa şi opera lui Isus în scrierea sa intitulată 
„Antichităţi iudaice“. Toată truda şi lupta de a 
tăgădui autenticitatea acestor texte s'a. dovedit za- 
darnică. Cercetările lui Theodore Reinach cunos- 
cutul istoric şi arheolog dela Sorbona — de origină 
evreu — a pus capăt oricărei controverse. Existenţa 
acestor texte e nediscutabilă. Căci, dacă s'ar elimina 
textele cu pricina, ar urma că Iosif Flaviu să nu 
pomenească nimic, nu de Isus, ci de creștinism chiar, 
a cărui existenţă totuşi nimeni n'o poate tăgădui. 
Și mai ales Flaviu, care, trăind în Roma, pe timpul 
lui Nero, e unul dintre asistenții sângeroaselor 
persecuții contra creştinilor. 

In ce priveşte isvoarele romane — lisus este citat 
de: Pliniu cel tânăr. Proconsul atunci în Bitinia din 
Asia, Pliniu întreabă, în cunoscuta sa scrisoare către 
Traian, asupra tratamentului ce trebue aplicat în- 
chinătorilor lui Hristos, adică Creștinilor; de Taci! 
în „Anale“ — unde, vorbind de creştinii, acuzaţi de 
Nero, că au dat îoc Romei, spune că ei iși trag nu- 
mele dela Christos „cel condamnat şi crucificat 


www.dacoromanica.ro 


79 


sub Tiberiu de Pilat din Pont“; şi în sfârşit de 
Suetoniu, tot în legătură cu arderea Romei, ca și 
cu expulzarea creştinilor din Roma sub Claudiu. 

Deci trei din scriitorii cei mai de seamă din lumea 
romană, dintre care doi reputați istorici, pomenesc 
de existenţa lui Isus. Se mai poate spune atunci că 
isvoarele profane tac şi că documentele istorice 
asupra existenţei lui lisus lipsesc ? Ele pot îi puţine. 
Puţinătatea lor e însă în raport cu însemnătatea pe 
care o prezenta atunci pentru Imperiul roman, Isus 
şi Creștinismul. 

In special mărturia Analelor lui Tacit e deo 
deosebită importanță, pomenind de răstignirea lui 
Isus sub Tiberiu de procuratorul Pilat. Adversarii 
cu orice preţ ai existenţii lui Isus au uzat de toate 
supoziţiile posibile, pentru a înlătura sau a anula 
valoarea acestei mărturii documentare. 

S'a mers până la acea bizară încercare a lui 
Hochard de a declara Analele drept un îalș, scrise 
de un creştin în veacul al XIV şi atribuite doar lui 
Tacit, cu unicul scop de a asigura papalității drept 
de proprietate asupra locurilor unde se zice că au 
fost martirizaţi creştinii ! 

In fantezia acestor detractori ai istoriei, Neron a 
fost cel mai bun şi mai milos împărat al Romei, 
care n'a cunoscut crima și nici n'a incendiat Roma, 
fiind doar victima istoricilor creştini, care au in- 
ventat Analele și arderea Romei, ca şi presupusele 
persecuții contra creştinilor! 

A face însă din Neron un înger şi din Isus o 
nălucă, înseamnă nu numai a friza absurdul, dar 
şi ridicolul. Şi cu astfel de arme, cred totuşi. ateii 


www.dacoromanica.ro 


80 


noștri din Sovieţia şi de aiurea, că pot dovedi ne- 
existenţa istorică a Celui ce a întemeiat creştinismul ! 

Deci pe motivul lipsei îsvoarelor istorice din 
sursă necreştină, nu se poate vorbi de neexistenţa 
istorică a Mântuitorului. 

Dar evangheliile? Nu sunt ele o sursă arhisu- 
ficientă pentru dovedirea acestei existenţe ? Nu — 
răspund detractorii. Fiindcă evangheliile nu sunt 
documente istorice, ci eshatologice, adică ele nu 
reprezintă altă ceva, decât realizarea speranţelor 
și proteţiilor mesianice într'un personaj anume in- 
ventat — lisus-Mesia, dar care de îaptn'a existat. 
Căci nu lisus a creiat evangheliile — zic aceştia, 
ci evangheliile au creiat pe Isus Mântuitorul. Evan- 
gheliile nici nu sunt scrise de apostolii direcţi ai 
Mântuitorului, ci ele sunt de o dată mult mai târzie, 
fruct al credinţei şi imaginaţiei populare, care în 
timp de 3 veacuri dela presupusa naştere a Mân- 
tuitorului, au creiat, pe baza mesianismului iudaic, 
credința în persoana mitică şi mistică a lui Isus. 

Apostolul Paul n'a cunoscut un lisus istoric, ci 
unul mistic, care i sa descoperit în clipa conver- 
siunii pe calea Damascului. 

Nazareltul, în care a trăit Isus, n'a existat, cum 
n’a existat nici recensemântul lui Quirinus, care 
a prilejit naşterea în Betleem a Mântuitorului. Am- 
bele au fost inventate de evanghelii, unul pentru 
a satisface textul mesianic despre lisus, că „naza- 
rinean se va chema“, iar altul pentru a corespunde 
altui text mesianic, care punea naşterea Mântui- 
torului în Betleemul Iudeei. 

Câte afirmații atâtea îndrăzneţe neadevăruri, ca- 


www.dacoromanica.ro 


81 


re-şi au totuşi crezare în lumea oamenilor de ştiinţă, 
zisă: „critică“ şi „positivă“! 

In privinţa vechimii evangheliilor—e destul să 
cităm părerea marelui istoric german, criticul pro- 
testant Adolf Harnak, care, după peregrinări şi 
studii de o viaţă, a stabilit că toate evangheliile 
sunt scrise în primul veac al creştinismului şi au- 
torii lor sunt apostolii: Matei şi loan, şi discipolii 
lor: Marcu şi Luca. 

Autorii evangheliilor nu puteau ei singuri să in- 
venteze, nici pe Isus, nici evangheliile, fiindcă, 
dacă ar îi putut face aceasta, ar fi trebuit să fie, 
la rândul lor, ei înşişi, sau cei mai mari „mistifica- 
tori“ ai lumii, sau „cei mai geniali scriitori“, ceia 
ce nu concordă nici cu simplitatea lor, nici cu cea 
a evangheliilor. Şi dacă persoana lui Isus pare inco- 
modă şi greu de acceptat pentru raţiunea poziti- 
vistă, a atribui evangheliştilor inventarea lui Isus 
şi a evangheliilor „ar îi, după cum foarte just re- 
marcă Rousseau, a-i face pe aceştia tot atât de 
mari, dacă nu şi mai mari, decât pe Isus însuşi“. 

In ce priveşte pe apostolul Paul, ce aberaţie poate 
fi mai mare, decât a-l pune pe el contra sa însuşi, 
când toată viaţa. şi predica lui nu sunt altă ceva, 
decât o neîntreruptă mărturie a lui Hristos crucifi- 
catul: „Iudeilor sminteală şi Elinilor scandal“! 

Incolo—ce mai rămâne din aserţiunile celor ce 
vorbesc de un Hristos — ficţiune istorică ? Că evan- 
gheliile nu conţin suficiente date umane despre 
Isus, şi că Nazaretul n'a existat, cum n'a existat 
nici recensământul lui Quirinus — acel Cirineu al 
evangheliilor noastre ? 

Na existat Nazaretul ? 


I. Gh, Savin, 6 


www.dacoromanica.ro 


82 


Dar atunci şi Talmudul, care numeşte pe Isus 
„cel născut în Nazaret“ —a avut interes să inven- 
teze o astiel de localitate, inexistentă în Palestina ? 
Sau, putea evanghelistul Matei, care-şi scrie evan- 
ghelia sa pentru Evreii din Palestina, să le vorbească 
de o localitate înezistentă şi necunoscută acestora ? 
Aserţiunea este evident şi direct absurdă. 

Iar în ce priveşte recensemântul lui Quirinus din 
1764, multă vreme contestat, pe motivul că Iosif 
Flaviu—iarăși Iosif Flaviu, cel atât de scump criti- 
cilor noştri—nu-l pomeneşte, astăzi, după descope- 
rirea tablelor de aramă dela Ancira din Asia, în 
care este consemnat şi acest recensemânt al lui 
August, nimeni nu-l mai contestă, având cea mai 
perfectă documentare istorică. 

Şi atunci ce mai rămâne din toată această abilă 
dar şi puerilă ţesetură zisă „ştiinţifică“, cu care 
ateii din Rusia cred că pot să dea lovitură mortală 
creştinismului ? 

Nimic. Sau mai de grabă rămâne, dominând is- 
toria şi omenirea, persoana divină şi umană a 
Mântuitorului. 

A o tăgădui în existenţa ei istorică, e o încercare 
şi zadarnică şi ridiculă. După cum vor avea ocazia 
să constate dictatorii din Rusia, în încercarea lor 
de a desfiinţa, cu astfel de arme, religia creştină. 


www.dacoromanica.ro 


XIV. 


IN FAȚA DIVINITĂȚII. 


Lumea, complex infinit de lucruri şi 'ntâmplări, 
a fost pentru omul de totdeauna şi un complex de 
taine şi întrebări. Taine, cărora ela căutat, a tre- 
buit chiar, să le dea răspunsuri şi deslegări. Căci 
omul n'a stat nici odată pasiv şi străin faţă de lume 
şi întâmplările din ea. 

Concepţia materialistă evoluționistă, care, scobo- 
rând pe om în treapta antropoidelor, îi atribue o 
perioadă de pasivitate animalică, redusă la simple 
reacţiuni instinctuale în fața mediului şi a proprii- 
lor sale cerinţi fiziologice, e o profundă eroare. 
Ori unde găsim pe om, în străfundul preistoriei, în 
protoistorie, sau în plină istorie, el ne apare inte- 
grat în o anumită concepţie despre lume şi desti- 
nele ei, concepţie care depăşeşte simplele reacţiuni 
instinctuale şi tradiază o complexă elaborare spiri- 
tuală. Lucrul se poate verifica, fie că ne referim la 
rămăşiţele funerare din grotele dela Spy sau Cha- 
pelle-auz-Saints, ori picturile murale din grotele 
dela Altamira ale omenirii preistorice, fie că ne 
referim la credinţele religioase şi alcătuirile sociale 


www.dacoromanica.ro 


84 


ale triburilor cele mai primitive de astăzi, cum 
sunt socotite cele din Australia, 

Și dacă totuşi, va îi fost o perioadă, când omul 
a fost condus mai ales de instincte, ca să nu zi- 
cem numai de instincte, atunci, între acestea, de 
sigur, că a fost prezent şi activ şi acel „instinct 
metafizic“ de care vorbeşte Schopenhauer, sau acel 
„imbold al curiozităţii şi al mirării“, cum îl numeşte 
Aristot şi din care au răsărit: ştiinţă, artă, filo- 
sofie sau religie. 

Că omenirea va îi trecut cândva prin o perioadă 
„prelogică“, cum afirmă sociologii moderni, sau 
prin una strict „teologică“, cum afirma Auguste 
Comte, e toarte puţin probabil. l 

Dar chiar admițând acest proces de desfăşurare 
a mentalității umane, omul a fost dela început a- 
vizat sau “constrâns să privească lumea şi pe sine 
insuşi, într'un raport de dependenţă față de o pu- 
tere supranaturală, indiferent de cum a fost con- 
cepută această putere: Impersonală şi difuzată in 
anumite obiecte, plante sau animale, ca in totemism 
și animism, activând în spiritele strămoşilor de- 
îuncţi, ca în manism, circumserisă la anumite 
amulete şi statuete, ca în fetișism, legată de ele- 
mentele naturii, ca în naturism, sau intrupată în 
anumite fiinţe supraumane, ca in antropomorfism, 
și în sfârşit adorată ca Dumnezeu unic, ca în mo- 
zaism, constatarea care se impune este, că ideea 
de divinitate a fost permanentă în lume, cum per- 
manent a fost şi sentimentul religios, născut în su- 
îletul omului, din raportul față cu ea. 

Cum a putut lua naştere în lume ideea aceasta 


www.dacoromanica.ro 


85 


de supranatural, de sacru şi divin, am arătat, când 
am vorbit despre permanenta şi origina religiei. 

Arătam că această idee, care transcende îinitul 
şi naturalul, nu poate îi explicată decât pe calea 
acelei străvechi amintiri, sau revelații primordia- 
le — cum i se zice în teologie, pe care omenirea a a- 
vut-o în clipa creaţiei, şi care, diformată în religiu- 
nile naturale, sau păstrată în o relativă puritate în 
monoteismul mozaic, a stăruit dealungul veacurilor, 
până la apariţia creştinismului, când, prisosind „lu- 
mina“, au dispărut „umbrele“ amintirii, 

Alături însă de calea teologică, care ori cum, 
avea la bază acea revelaţie iniţială, omenirea s'a 
apropiat de divinitate şi pe calea revelațiunii na- 
turale, prin truda şi luminile raţiunii, pe calea pri- 
virei filosofice. Acea perioadă metafizică, de care 
vorbea Auguste Comte, n'a succedat uneia teolo- 
pice, ci a coexistat cu ea, şi prin eforturile şi în- 
drumările raţiunii, omenirea a fost împinsă să po- 
stuleze, pentru explicaţia şi înţelegerea lumii şi a 
rostului lucrurilor din ea, un ultim principiu ge- 
nerator al ei, principiu care a şi înfrățit metafizica 
cu religia. Existenţa divinității a fost întotdeauna 
piatra unghiulară a oricărei concepţii filosofice, 
care ţine şi vrea să-şi cugete onest şi pân'la capăt 
obiectul cercetării sale. Acel „curaj al adevărului“, 
pe care îl cerea Hegel, e o datorie etică pentru 
cine se avântă pe căile ispititoare ale raţiunii. 
Acest urcuş al raţiunei până la treptele divinității îl 
găsim afirmat permanent în istoria cugetării umane. 
Dela înaltele speculaţii metafizice, care s'au adăugat, 
iar uneori s'au şi substituit naturalismului religios 


www.dacoromanica.ro 


86 


al vedismului indic sau manismului chinez, cum a 
fost şi este cazul. cu Brahmanismul şi Budismul 
indic, sau cu taoismul şi confucianismul chinez 
şi până la acele sisteme de „religii raționale“ încer- 
cate de cugeiarea filosofică modernă, procesul a 
pornit din aceiaşi lăuntrică necesitate a cugetării 
umane: aceia de a se încheia şi satisface în postu- 
larea și aflarea unui principiu unic și universal, 
creator şi diriguitor al lumei şi al destinilor ei. Pro- 
ces care sa şi oprit aci. Saua trebuit cel puţin 
să se oprească. Ceiace n'a făcut întotdeauna. Când 
a căutat însă să treacă dincolo de acest principiu, 
dându-i un conţinut şi o realitate, alta decât aceia 
a realităţilor relative şi mărginite din lume, filosofia 
a încetat de a mai îi în propriul ei domeniu, şi a 
devenit: religie. Şi religia îşi are cerinţele ei şi 
sursele, ei.:Altele decât cele ale filosofiei. Ea por- 
neşte dela o revelaţie şi implică un cult, o etică şi 
o comunitate : biserica. Şi cine nu le acceptă şi nu 
le practică pe acestea e în afară de ea. După cum, 
cine le practică, a depăşit simpla atitudine teoretică a 
concepţiei filosofice. Deaceia religiile filosofice sunt 
un non-senz. Sau simple ficțiuni şi abstracțiuni. Ele 
n'au contat nici odată pentru sufletele stăpânite de 
setea religioasă. Dovada, dacă mai e nevoe de ea, 
ne-o dă isțoria. Ea ne arată. că, alături de specula.-. 
tiile metafizice ale Brahmanismului şi Budismului, 
au stăruit în India mereu străvechile practici şi cre- 
dinţi religioase ale naturalismului vedic, care satis- 
făceau, cerinţele specific religioase ale populaţiei. 
Sub speculaţiile ețico-tilosotice ale alegorismului 
greco-roman activa „vechea religie a Olimpului 


www.dacoromanica.ro 


87 


zeesc, iar Larii şi Penaţii tamiliei romane erau 
singurele realităţi ale religiei populare. Cât des- 
pre „religiile raţionale“, creiate de filosofia mo- 
dernă, cine şi-a mai amintit de ele, când a fost vorba 
de gravele probleme ale vieţii de aici, sau ale celei 
viitoare ? E o demarcaţie care trebuie făcută, spre 
a nu confunda lucruri şi noţiuni, care dacă se apro- 
pie, nu se acoperă şi mai ales, nu se identifică. 

Cugetarea filosofică duce în chip firesc către 
postularea ideei de divinitate şi ca atare în chip 
firesc şi către religie. Dar pentru a trăi efectiv şi 
practic raportul ce se naşte din ideea de divinitate, 
dându-i un conţinut şi un înţeles, trebuie eşit din 
atitudinea teoretică a filosofiei şi intrat pe un alt 
plan al realităţii: acel al grafiei şi al revelaţiei. 
Al rugăciunii şi nu al silogismului, al harului şi nu 
al raţionalului, al comunităţii sfinţitoare — biserica, 
şi nu al aderenţii întâmplătoare — sistemul. Al 
conştiinţei păcatului şi nu al constrângerii „maxi- 
melor morale“. Al „renaşterii spirituale“ — ceia ce 
înseamnă : al transpunerii pe planul unei alte rea- 
lităţi, aceia a transcedenţii şi a eternității, deci a 
divinității, a religiei. 

Aici simpla aderenţă filosofică nu ajunge. Chiar 
cel mai elevat teism al filosofiei, e un simplu 
preambul al religiei, acel: „preambulum fidei“ al 
scolasticei. 

Cugetarea îilosoiică ne arată însă, că din cele 
două teze, hipotetic posibile, față de divinitate: teza 
teismului şi cea a ateismului, singura compatibilă cu 
raţiunea e cea dintâi. O altă poziţie nu mai e, logic, 
posibilă. Antiteza ateismului fiind exclusă, rămâne 


www.dacoromanica.ro 


88 


ca singură valabilă cea a teismului. Aşa ar şi trebui 
să fie, dacă rămânem între marginile şi dictatele ra- 
țiunii. Căci — în fapt, mai este una: acea a indi- 
ferentismului religios sau a agnosticismului me- 
tafizic. 

Decât aici raţiunea nu-şi mai are cuvântul, fiindcă 
în ambele poziţii se renunță la ea. Totuşi alături 
de teism şi ateism, noi vom cerceta şi poziţia indi- 
ferentismului, acest ultim refugiu al raționalis- 
mului, care nu e acelaşi lucru cu rațiunea, după 
cum stiențismul modern nu e tot una cu „cuge- 
tarea ştiinţifică“, una şi aceiaşi de când există ra- 
țiunea şi datează ştiinţa. 


SOON NIN NI NI NI NL 


www.dacoromanica.ro 


XV. 


TEISM ŞI CREȘTINISM. 


Am arătat că dintre cele două poziţii, hipotetic 
posibile, față de divinitate, raţiunea noastră afirmă 
categoric teza teistă, şi respinge tot atât de cate- 
goric teza ateistă. 

Teismul însă nu este o simplă afirmare a Divi- 
nităţii, ci şi o determinare a ei. El concepe divi- 
nitatea ca o putere transcendentă şi personală, 
creatoare şi guvernatoare a lumii. 

Prin aceasta el se deosebeşte de panteism, care 
confundă pe Dumnezeu cu lumea, ca şi de Deism, 
care separă cu totul pe Dumnezeu de ea. 

De aici nu urmează însă că cobcepţia teistă este 
suficientă religiei şi mai ales suficientă creştinis- 
mului. Lucru care de obiceiu se uită sau se ne- 
glijează. ` 

E un defect pe care de altfel îl întâlnim destul 
de frequent în cultura noastră, care sufere, în ge- 
nere, de o mare şi notorie meteahnă : impreciziunea 
concepţiilor şi a atitudinilor. Această impreciziune 
se observă în toate domeniile: In artă, în ştiinţă. 
în viaţa politică şi în cea etică. De aceia nu-i de 


www.dacoromanica.ro 


90 


mirare, că trăim în o permanentă promiscuitate de 
concepţii şi doctrine, care adesea îrisează absurdul, 
Un eclectism factice dă culturii noastre acel aer de 
universalitate şi superficialitate, care deconcertează 
şi impresionează în acelaşi timp, pe străinul deprins 
să se miște între liniile severe şi circumscrise ale 
specialităţii lui. Ne amestecăm în toate şi le ame- 
stecăm pe toate, într'o uluitoare desinvoltură logică, 
cu care ameţim și ne ameţim noi înşine. Vestita 
noastră supleţă şi mobilitate de cugetare, cu care 
ne mândrim, față de cugetarea cam greoae, dar 
metodică a popoarelor nordice, nu e însă întot- 
deauna un prea măgulitor compliment ce ni-l facem. 
D-l Rădulescu Motru, caracterizase odinioară, acest 
exces de mobilitate, drept „primitivitate“ şi cam avea 
dreptate. 

De această meteahnă — i-am putea zice „naţio- 
nală“, se resimt şi atitudinile noastre în materie 
religioasă. Deşi aici lucrul apare şi mai straniu. In 
definitiv, în toate celelalte domenii, termenii ca şi 
noţiunile sunt destul de relative. Cu puţină abilitate 
se poate trece din o poziţie in alta, chiar dacă se 
întâmplă ca aceasta să fie opusul celei dintâi. Nam 
văzut doar, şi încă destul de recent, treceri de 
acestea brusce, dela „cavalerii crinului alb“, care 
combăteau pentru cea mai pură şi mai elevată 
spiritualitate, la cele mai grosiere forme ale mate- 
rialismului teoretic sau practic ? 

In chestiunile religioase însă, situaţia să schimbă. 
Aici lucrurile sunt categorice şi precise. Adevărurile 
religioase sunt transpuse în dogme inmutabile, care-şi 
duc precizările în toate ramificaţiile, și care tre- 


www.dacoromanica.ro 


91 


buese acceptate, crezute şi trăite. Ori ce deviere 
dela ele își are sancţiunea imediată a excluderii: 
apostasia. 

Şi totuşi la noi până şi dogmele îşi au mobilitatea 
de atitudini şi latitudinea interpretării. O îngădui- 
toare bunăvoință sau condamnabilă nepăsare așează 
alături pe ateu de cel credincios, sau, ceia ce e şi 
mai frecvent, pe simplul teist alături de creştinul 
drept credincios. In special față de teisti, avem o 
atitudine plină de cea mai prevenitoare bunăvoință. 

Din faptul ca teismul, că doctrină filosofică, are 
cea mai avansată poziție față de concepţia religi- 
oasă a divinității, îi scutim adepţii de rigorile dogmei 
şi disciplina bisericei, şi-i socotim ca un îel de „mem- 
bri de drepti ai ei. 

Profitând de acest lucru, mulţi dintre intelectualii 
noştri se menţin în această poziţie şi se cred în 
regulă atât cu conştiinţa lor, cât şi cu doctrina 
bisericei. Ceia ce constitue totuşi o greşală de pro- 
cedare, dacă nu şi o regretabilă eroare. 

Căci ce este teismul? O doctrină filosofică, deci 
o concepţie raţională, care priveşte lumea sub 
prizma unei divinităţi personale, transcendente, 
creatoare și guvernatoare a lumii. Prin această 
concepţie, teismul, e drept, se situiază ca doctrina 
cea mai avansată față de religie dintre toate doc- 
trinele filosofice. Şi totuşi rămâne în o apreciabilă 
şi principială distanţare față de ea, ceia ce adesea 
se neglijează a se sublinia. Căci dacă teismul face 
dovada că o atitudine ateistă repugnă raţiunei 
umane, şi exclude în același timp şi deismul ca şi 
panteismul, totuşi nici el nu păşeşte dincolo de 


www.dacoromanica.ro 


92 


sfera limitată a raţiunii, spre realitățile religiei. 
Fiindcă religia înseamnă nu numai o atitudine teo- 
retică față de divinitate, ci şi o atitudine practică, 
isvorită din raportul față de ea. Şi mai ales, ceia 
ce deosebeşte generic orice filosofie de religie, e 
faptul că aceasta, are în vedere şi aduce cu sine: 
mântuirea omului, prin vrerea şi grația divinității. 
Graţie, care e elementul propriu şi specific al re- 
ligiei şi care transcende și raţiunii şi lumii. Cine 
nu acceptă puterea graţiei divine, această inter- 
venire directă, personală şi activă a divinității în 
destinele omului, nu stă în domeniul religiei, ci în 
acel al filosofiei. Şi sub acest raport feteşismul cel 
mai grosier, este mai aproape de cer, decât cea 
mai elevată concepţie teistă. Creștinismul însă, este 
prin excelenţă religia graţiei. In el ea a prisosit 
şi s'a desăvârşit prin cele două mari acte: al Zn- 
trupării şi al Răscumpărării. Şi cine nu crede 
în ele, nu se poate mântui, şi nici „mădular“ al 
bisericei lui Hristos nu poate îi. 

Teişti au fost: Aristot şi Plato, Socrates şi Plotin 
și încă cu ce surprinzătoare divinaţiuni asupra eco- 
nomiei divine! Şi totuși teismul lor s'a consumat în 
umbrele păgânismului. 

Căci teismul singur nu poate satisface cerințele 
religiei și mai ales nu le poate suplini sau complini 
pe cele ale religiei creştine. 

Cele patru noţiuni fundamentale care-l caracte- 
rizează : o divinitate personală, transcedentă, crea- 
toare şi guvernatoare, îl apropie mult de religie în 
genere, dar nu și față de creștinism. De creştinism 
nu apropie de cât: credinţa în /sus Hristos, cel 


www.dacoromanica.ro 


93 


născut, crucificat şi înviat pentru mântuirea uma- 
nităţii, şi intrarea în biserica sa, în care el e prezent 
deapururea, îndeplinind, prin ea, opera de guver- 
nare, şi mântuire a lumii. 

Ceia ce teiştii afirmă teoretic despre divinitate, 
creştinismul o oferă ca realitate : conducerea lumii 
pe căile mântuirii şi ale sfinţirei. De ce ar ezita 
atunci teiştii să tragă ultimile consecinţi ale propriei 
lor doctrini ? Din rezervele pe care le fac asupra 
actelor centrale ale creştinismului: Intruparea şi 
Invierea ? In cazul acesta însă ei se exclud com- 
pleci şi iără putinţă de replică din sânul creşti- 
nismului. 

Sub acest raport teiştii sunt puţin cam nelogici: 
odată ce ei admit puterea guvernatoare a divini- 
tăţii — întrebarea, care se naşte, e firească: Cum 
se manifestă această acţiune de guvernare ? 

Prin simpla desfăşurare a legilor cosmice sau 
pnevmatolgice, care se manifestă în oameni şi 
lume ? Acest răspuns îl dă însă şi deismul, care 
afirmă că, pentru acest lucru, sunt suficiente legile 
puse în lume şi în am încă dela creaţie, şi deci 
nu mai este nevoe deo activitate guvernatoare 
permanentă din partea divinității. Concepţie refu- 
zată de teism, care accentuiază tocmai această 
activă participare şi intervenire a divinității în 
mersul omenirii şi al lumii. 

De pe marginea acestui pisc de culme, pe care 
i-a înălțat luminile raţiunii, teiştii ezită să păşească 
spre altarele deschise ale religiei pozitive, care în 
creştinism şi-a primit lumina deplină. 

Ezitare neexplicabilă, căci din două, una: sau 


www.dacoromanica.ro 


94 


există această putere guvernatoare a divinității pe 
care o proclamă teismul, în care caz ea trebue să 
se manifeste, şi atunci religia — expresia acestei 
manifestări, e complimentul inevitabil al teis- 
mului, sau, nu exista o atare putere guvernatoare, 
şi în acest caz teismul trebuie să-și cedeze locul 
deismului. O dilemă din care teiștii sinceri, în cea 
mai mare parte filosofi şi logicieni emeriţi, nu pot 
eşi. Dilemă care nu exista însă pentru un Pascal 
sau Newton, teişti şi dânşii, care îi găsise desle- 
garea în luminile creştinismului: unul, meditând 
asupra protunzimei păcatului, altul umilindu-se în 
fața măreției Universului. 

In ori ce caz se cuvine ca și aici să se preci- 
zeze poziţiile. Fiindcă cu cât mai aproape sunt po- 
ziţiile, cu atât mai posibile sunt contuziile. Ori 
teismul îşi are firescul său corelat în adevărurile 
fundamentale ale creștinismului, în care caz teiștii 
trebue să se înscrie combatanți activi în rândurile 
lui, ori conducătorii bisericii trebue să refuze a mai 
cocheta cu aceşti „catehumeni“, cărora le place 
a sta în pridvorul bisericii, şi nu fac storţarea mân- 
tuitoare de a păşi în templu. De cât doar aşa, la 
ocazii solemne... 


www.dacoromanica.ro 


XVI. 
ATEISMUL 


Simpton caracteristic al epocilor de dezechilibru 
de cultură. Accentul final al unui îndelung proces 
de dizoluţie sufletească, ajuns la complecta lui consu- 
mare şi epuizare: Negaţia supremă — A TEISMUL. 
Negaţia omului şi a divinului. A idealului şi a eter- 
nităţii. 

Omul — splendida coroană a creaţiei, redevenit 
simplu animal. 

Lumea — infinita splendoare a divinității, joc al 
hazardului orb. 

Spiritul suprimat de materie. Care e totul. Totul 
e lut şi învolburare. Instinct şi distrugere. Şi peste 
ele: Nimicul, golul. Aici şi dincolo, în viaţă şi 
peste moarte, besna. Odată ce dincolo de noi şi 
lume nu mai există: Dumnezeu. 

Pe care „raţiunea“ şi „atot ştiinţa“ noastră la ex- 
pulzat din univers. Deşi, în ce priveşte raţiunea, 
cu greu se poate vorbi de vre-o justificare, prin ea, 
a ateismului. 

Să fie atunci știința care ar înclina către ateism ? 

Biata ştiinţă umană, despre care marele Newton 


www.dacoromanica.ro 


96 


spunea, că-și culege legile ca copiii scoicele de pe 
ţărmul oceanului adânc şi necunoscut, 

Dar să fie ştiinţa aceia care duce mintea ome- 
nească către ateism? Care știință? Acea a marelor 
ei întemeetori şi creatori? 

Dar dacă-i cercetăm pe aceştia, iată ce ne răspund: 
Toţi au crezut, adânc şi temeinic în puterea Divi- 
nităţii: Pascal, creatorul matematicii moderne, New- 
ton, al mecanicii; Lavoisier, al chimiei anorganice, 
Liebig, al celei organice, Volta, Bunsen şi Ampere, 
ai electricităţii statice şi dinamice; Pasteur, al mi- 
crobiologiei; Robert Mayer, al termo-dinamicei, 
Copernicus şi Galilei, Kepller şi Herschell, ai astro- 
nomiei; Cuvier, al paleontologiei; Ranke şi Mom- 
msen, ai istoriei; Humboldt şi Ratzel, ai geografiei şi 
etnografiei ; Quatrefages şi Waitz, ai antropologiei; 
Wirchow, al-tisiologiei; Descartes, Leibniz şi Kant, 
ai filosofiei; şi Riemann şi Gauss şi Cauchy, marii 
matematicieni; şi Faraday şi Bequerel şi Claude 
Bernard şi Darwin însuşi, fizicieni şi naturalişti; 
şi Wolff şi Fay, marii astronomi; şi Fabre, marele 
prieten al micilor vieţuitoare— insectele, alături de 
Camille Flamarion, îndrăgitul stelelor; şi Heinrich 
Herz, descoperitorul undelor herziene; şi Thomas 
Edison, marele inventator, abia dispărut dintre noi 
şi încă atâţi alţii, a căror nume se confundă cu 
însăşi ştiinţa, care toţi au crezut în puterea şi exis- 
tenţa divinității. Că au fost între oamenii de ştiinţă și 
tăgăduitori ? Dar cine mai ţine astăzi cont de „ere- 
ziile științifice“ ale unui Heckel, care indentiiicând 
spiritul cu materia şi cugetarea cu urina, se credea 


www.dacoromanica.ro 


97 


în drept a înlocui divinitatea cu faimoasele sale 
„monere“? 

Ştiinţa, adevărata ştiinţă, nu poate tăgădui divi- 
nitatea. Cum n'o poate tăgădui nici arta. Plato sau 
Kant, Euclid sau Newton, Praxiteles sau Michel 
Angelo, Euripide sau Tolstoi, Augustin sau Luther, 
Palestrina sau Wagner, toţi au fost adânc înfioraţi 
de suflul divinității, sub inspiraţia căreia au stat şi 
au creiat. 

Deci nu ştiinţa şi nici arta pot îi invocate în spri- 
jinul ateismului. O strălucită dovadă ne-a dat-o 
marele nostru prieten, academicianul francez Ro- 
bert de Flers, care, cu puţin timp înaintea morţii, 
a interprins cunoscuta sa anchetă printre membrii 
„Academiei de ştiinţe“ din Paris, publicată în 1928 
sub titlu : Le sentiment religieux et la science“. 
Din cei 88 de membri ai Academiei au răspuns 73 
şi din aceştia: 47 au afirmat strânsa legătură 
între ştiinţă şi credință, 12 au răspuns că nu este 
opoziţie între ştiinţă şi religie, iar 14 au invocat 
caracterul modest al ştiinţei, respectoasă față de 
credinţă. Nici unul nu s'a arătat în numele științei 
adept al ateismului. 

Nici n'ar îi putut dealiel. Pentru omul normal 
construit suiletește, ateismul apare ca o infirmi- 
tate, ca o monstruozitate suiletească. O spune 
aceasta un ateu de marcă, care-şi justifică, pe acea- 
stă cale, ateismul său. E cunoscutul biolog şi filosof 
Feliz Le Dantec, care în lucrarea sa: „L'Atheisme“ 
— serie: „Sunt ateu cum sunt Breton; cum este 
cineva blond sau brun, fără să o îi voit“. „Ori cât 
scotocesce amintirile mele, nu găsesc în ele ideea 


I. Gh. Savin. 7 


www.dacoromanica.ro 


98 


de Dumnezeu. Aceasta este o infirmitate, o mon- 
struozitate chiar. Dar sunt astfel de intirmităţi, cu 
care sunt înzestrați, din naştere, unii oameni, erori 
fundamentale, care aparţin fiinţii lor, cum le apar- 
ţine gura, nasul sau urechea. Astfel de îiinţi lucrează 
instinctiv după natura lor şi se supun conştiinţii 
lor, fără a întreba dacă conştiinţa se acordă sau 
nu cu logica“, 

E dealtfel şi singura justificare posibilă a ateis- 
mului: o infirmitate spirituală, care nu poate fi 
făcută însă normă generală a spiritului uman şi 
nici întrun caz ridicată la rangul de supremă 
aspirație a ştiinţei. 

Teoretic nici nu se poate găsi vre-un temeiu 
plausibil în sprijinul ateismului,. 

El nici na apărut şi nici nu sa menţinut din 
motive teoretice. Ci practice. Ateismul înseamnă 
în primul rând, eliberarea de sub frâna morală pe 
care o implică în sine ideia de divinitate. Ateul 
singur e slobod şi rob al tuturor patimilor sale. De 
aceia Epicur expulzase pe Dumnezeu din grădina 
plăcerilor sale; „Edite, bibite, post mortem nulla 
voluptas“, suna favoritul său adagiu. Şi de aceia şi 
epicureii tuturor veacurilor au expulzat spiritul din 
om şi din Ceruri, spre a trăi din plin şi animalic 
viața. „Omul este ceia ce mănâncă“ zicea mate- 
rialistul Feuerbach, acest fericit precursor al „idia- 
lismului economic“ de astăzi, care crede încă, că 
„omul cugetă cu pântecele“. 

Acest fel de ateism, mult mai frequent ca cel 
teoretic, este cu prisosinţă reprezentat şi în socie- 
tatea românească. Pentru cel teoretic la cine ne-am 


www.dacoromanica.ro 


99 


opri ? Lăsând la o parte generaţia liberalismului 
romantic dela 1848, care-şi avea o structură aparte, 
ca reprezentanţi ai ateismului teoretic la noi, ar 
putea fi socotiți conducătorii socialismului de altă 
dată: un Nădejde, un Gherea. Continuatorii lor ar 
fi astăzi poporaniştii dela „Viaţa Românească“, 
cu diferitele lor ramiticaţi de prin subsolurile unor 
ziare, mai mult sau mai puţin româneşti şi demo- 
cratice. Încercarea câtorva universitari, cum au 
fost profesorii dr. Leon şi Ioan Voinov dea com- 
bate la noi în numele ateismului, cu armele ştiinţei 
specialității lor, a naufragiat definitiv şi lamentabil 
sub loviturile fără apel ale marelui nostru învățat 
şi credincios profund, care a fost: d-rul N. Pau- 
lescu, şi critica incisivă şi corosivă a d-lui A. C. Cuza. 

Incolo câţiva naufragiaţi sau desorientaţi, crescuţi 
şi alimentaţi de literatura vetustă şi răsuflată a so- 
cialismului, sau de cea incendiară a Bolşevismului, 
care mai agită, prin cluburi sau publicaţii obscure, 
marota ateismului. Care la noi nu prinde. Dovada 
ne-o dă, directă şi compactă, orientarea idealistă 
creştină a tinerimei noastre universitare. Tinerimea 
doar e oglinda nedesminţită a curentelor triumfă- 
toare. Şi această tinerime a noastră înțelege să 
unească într'o singură şi organică adoraţie: ideea 
de patrie și cea de Dumnezeu. „E titlul de glorie 
al Universităţii noastre şi garanţia cea mai solidă 
împotriva aventurii de extrema stângă revoluţio- 
nară“ — cum foarte just constată Nichifor Crainic, 
într'un splendid articol „Marşul tineretului“ publicat 
în „Calendarul“ şi închinat acestei tinerimi creştine 
şi luptătoare. 


www.dacoromanica.ro 


XVII. 
INDIFERENTISMUL RELIGIOS. 


Analizând cele trei poziţii, existente de fapt, față 
de divinitate : teism, ateism şi îndiferentism, arătam 
că, acesta din urmă, echivalează cu renunţarea la 
dictatele şi legile raţiunii. 

Fiindcă raţiunea, sau afirmă necesitatea existenţii 
unei divinităţi, cum face feismul, sau o poate și 
nega, cum face ateismul. Atirmată însă teza teistă, 
nu mai e posibil şi contrarul ei; ateismul. Sunt două 
noţiuni antinomice, cu caracter contradictoriu şi 
pusă una, se exclude, fatal, cealaltă. Iar o poziţie 
întermediară nu mai e, logic, posibilă. 

Indiferentismul religios apare astfel, logiceșşte, 
inadmisibil. Şi totuşi el există ca o stare de fapt. 
Stare, în care se găsesc toţi acei, pentru care logica 
nu contează, şi care nu s'au simţit nici odată ispitiţi 
la o cât de sumară reflexiune asupra problemelor, 
care depăşesc cotidianul şi cerinţele imediate şi 
elementare ale vieţii lor, fiziologic satisfăcute. 

E comoda şi banala atitudine a omului mijlociu, 
care nu judecă, ci reacționează doar în fața me- 
diului. Care-şi consumă între tejghea, masă şi saltea 


www.dacoromanica.ro 


101 


tot ce poate cere el dela viaţă şi tot ce-i poaie 
oferi lui această viaţă. 

Şi care nu se întreabă, mai ales, dacă alături de 
trup, mai are şi un suflet. 

Inditerenţi de telul acesta sunt mulţi. Mulţi si ino- 
fensivi. Ei nu încearcă a-şi funda sau justifica 
măcar, într'un fel sau altul, indiferentismul lor. 1 
trăesc doar. Şi adesea nici nu-şi dau seama de el. 
Sunt învinşii vieţii. Anonimii ei. Un anonimat, din 
care nici nu-şi dau osteneala de a eşi. Legăturile 
lor cu viaţa sunt reduse la instincte. Mai puţin 
chiar: la simple „tropisme“. Debordaţi de mediu 
şi târâţi de viaţă, sunt purtaţi de ea, ca firele din 
duna stearpă de nisip. Unde să se mai prindă şi 
unde să mai crească floarea unui gând, cu lujerul 
sumes spre taina bolţii infinite, de unde nu vine 
către ei, decât arşiţă de soare, sau întunerec de 
noapte ? 

Rațiunea i-ar deruta, dacă le-ai pune-o în func- 
țiune, iar prezenţa lui Dumnezeu i-ar ameţi cu 
prăpăstii de genune, ce s'ar deschide în bietele lor 
suflete amorţite. 

Alături de aceştia sunt însă alţii, care cred că-și 
şi pot justifica golul lor sufletesc. Sunt cei săltaţi 
puţin deasupra vieţii, care-şi au un fel de mes- 
chină „filosofie proprie“, închegată din puţin scep- 
ticism, ceva amoralism şi multă, foarte multă igno- 
ranță. Pe care o cred totuşi „ştiinţă“, şi uneori 
chiar: cultură. Mici funcționari, mici profesioniști, 
care-şi circumscriu viaţa la câteva clişee profesio- 
nale, şi-şi încheie socotelile cu lumea şi cu Dum- 


www.dacoromanica.ro 


102 


nezeu, prin o rezoluţie de reiterat şi un matineu 
de cinematograt. 

Cerinţele lor religioase sunt satistăcute mecanic, 
prin obișnuinţi de familie sau uzanţe sociale, că- 
rora ei nu le adaogă nimic, care să însemne un 
tior sufletesc, o cutremurare lăuntrică, o aderență 
cerebrală 

Şi în sfârşit, o a treia categorie de indiferenți, e 
aceia a „agnosticilor“. Care nu sunt atei, dar care 
totuşi îşi au rezervele lor teoretice față de reali- 
tăţile religiei. Fără a nega divinitatea, nici nu-i 
afirmă existenţa, crezându-se constrânși la aceasta 
de dictatele raţiunii, sau, în orice caz, de cele ale 
ştiinţii lor pozitive. 

Agnosticismul contemporan numără astfel pe cei 
mai îrequenţi practicanți ai indiferentismului reli- 
gios. Poziţia lor însă e mult mai fragilă şi mai dis- 
cutabilă, decât a celor din primele două categorii. 
Aceștia cel puțin nu-și justifică inditerentismul lor. 
Ci îl trăesc. Şi nici nu fac apel la rațiune, pentru 
a-l justifica. Supoziţia este, că apelul la ea, ar a- 
nula chiar indiferentismul pe care-l practică. Si- 
tuaţia se schimbă însă, când e vorba de agnostici. 
Ei sunt conştienţi de situaţia pe care o au şi indi- 
terentismul lor e: sau mistificare, sau lașitale. 
Termenii pot părea aspri, dar sunt perfect îndrep- 
tăţiți. Şi mă explic: 

Agnosticismul modern își are sursa în criticismul 
kantian. Kant, prescriind experienţii ca şi existenţii, 
anumite limite şi despărţiud, în chip cu totul ar- 
bitrar, inteligenţa de rațiune, s'a crezut silit a cir- 
cumscrie posibilitățile noastre de cunoaştere numai 


www.dacoromanica.ro 


103 


la lumea fenomenală. Lumea „noumenală“, căreia 
îi aparţin „lucrurile în sine“ ca şi absolutul divi- 
nităţii, deşi postulată cu necesitate de rațiune, nu 
poate îi afirmată teoretic, adică cu ajutorul inteli- 
genţii, avizata după Kant numai la realitatea dată 
în timp şi spaţiu, ci practic, ca cerinţă imperioasă 
a vieţii şi raţiunii practice. O distincţie, care nu 
neagă existenţa divinului, ci îi asigură, după Kant, 
o şi mai mare certitudine a existenţii. 

In această discrepanţă dintre raţiunea teoretică 
şi cea practică, iși are sursa agnosticismul con- 
temporan. Născut din motive metodologice la Kant 
şi circumscris numai la aceste motive de filosoful 
englez Hamilton, care şi trece drept fondatorul lui, 
el evoluiază cu timpul, înclinând spre scepticism 
la Herbert Spencer, spre a se transforma într'un ag- 
nosticism metafizic la întemeetorul pozitivismului : 
Auguste Comte. 

Kant şi Hamilton — afirmau existența absolutului, 
dar îi limitau, metodologic, putinţa cunoaşterii. 
Herbert Spencer tăgădueșşte putinţa acestei cunoa- 
şteri, fără a-i nega însă existența, punând chiar, 
în conștiința acestei nepulinţi de cunoaștere, 
sursa şi indreptăţirea religiei. 

Auguste Comte neagă însă, nu numai putinţa cu- 
noaşterii absolutului, dar şi existența lui. Odată ce 
dincolo de fenomene nu mai există nimic, e ex- 
clusă şi orice posibilitate sau tentativă de cunoa- 
ştere dincolo de ele, fie prin rațiunea practică, fie 
prin cea teoretică. 

Decât aceasta nu mai este o atitudine agnostică, ci 
direct atee. Şi de aici începe mistificarea. Fiind-că, 


www.dacoromanica.ro 


104 


ateismul implică materialismul. A nega însă ma- 
terialismul şi a preconiza totuşi ateismul, sub masca 
pozitivismului, înseamnă a folosi în chip ilicit ter- 
meni şi noţiuni, care-şi au conţinutul şi semni- 
îicaţia lor bine precizată. Corect, agnosticii, fie 
kantieni, fie comtieni, îşi pot interzice afirmarea 
teoretică a divinității, dar nu pot nega existența ei. 
Şi unde încetează putinţa cunoașterii, rațional senzi- 
bile, se deschide calea credinţei, sau a cunoaşterii 
religioase. Prin puterea graţiei şi a relevaţiei, fireşte. 
Dar şi prin a raţiunii. Fiindcă raţiunea nu se poate 
opri la fenomene. Însuşi cuvântul „fenomen“, simplu 
produs al raţiunii de altfel, implică trecerea dincolo 
de el. Un fenomen fără un „noumen“, e un non-sens. E 
ca umbra proectată, fără corpul proector. Etimologi- 
ceşte:; „fenomen“, e ceia ce ne apare, din ceva 
„dincolo de el“. E „lucrul în sine“ al kantianismului, 
e substanța lucrurilor, e absolutul. Orice fenomen 
îşi are un „noumen“, chiar dacă acest „noumen“ 
e inaccesibil cunoaşterii noastre senzibile. 

A te opri însă la fenomen, cum face pozitivismul, 
înseamnă a opri raţiunea din mersul său. E renun- 
tarea la cugetare—mai mult, e lașitatea de cuge- 
tare. Pe care o înfierau Plato şi Hegel, pe care o 
practicau însă sofiștii Eladei, în compania, puţin mă- 
gulitoare a cărora, se găsesc pozitiviştii agnostici 
de astăzi. Iată de ce ziceam că indiferentismul ag- 
nostic al pozitiviştilor noştri, e de fapt o mistifi- 
care dublată de laşitate. 

Din cele trei categorii de indiferenți față de di- 
vinitate, această din urmă nu e, numai cea mai 
dăunătoare, dar şi cea mai blamabilă, 


www.dacoromanica.ro 


105 


Prima categorie se datora neputinței de cuge- 
tare. A doua însuficienții de cugetare. Aceasta de 
a treia însă se datoreşte lașităţii de cugetare. De 
şi invoacă numele ştiinţei şi prestigiul raţiunii. 
Ştiinţa ca şi raţiunea am văzut că afirmă teismul 
şi repudiază ateismul. Şi cu acelaşi drept repudiază 
şi pe acest bastard— care le reclamă paternitatea 
şi care e: agnosticismul. 





www.dacoromanica.ro 


= 
OO OA NUPUN-— 


= 
— 


me je e e e iya 
NÊōNOU AUN 


. Probleme religioase 
. Creştinism şi Francmasonerie 
„ Creştinism şi Teosofie 

. Spiritism şi Creştinism 

. Ocultism şi Creştinism 

„ Sectele : 

. Bolşevism şi Francmasonerie” 
. Bolşevism şi Creştinism . 

„ Bolşevismul şi Religia 

„ Antichrist . 

. Poate dispărea religia? | 

. Creștinismul—religia absolută 
„ N'a existat Isus? . 

. In faţa Divinităţii 

. Teism şi Creștinism sr 
. Ateismul . . . eow a a 
. Indiferentismul religios RE 


TABLA DE MATERIE 


www.dacoromanica.ro 





[dk] 


H> 


De acelaşi autor, au apărut: 





. Invățământul religios în Seminarii“ --- 1923, 106 pagini. 


Prețul 30 Lei. 


- „Biserica română şi noua ei organizare“---1925, 104 pagini. 


Preţul 25 Lei. 


- „Filosofia şi istoria ei --- 1927, 84. pagini. 


Preţul 45 Lei, 


. „Cultură şi religie“ --- 1927, 84 pagini. 


Preţul 45 Lei. 
„Apologetica“: Elemente de Filosofia religiunei creştine, 
1929, 158 pagini. 
Prețul 60 Lei. 


» „Dovezi raţionale pentru existenţa. lui Dumnezeu. Ediția 


II-a, 1932, 36 pagini. 
Preţul 40 Lei. 


Se găsesc de vânzare la librăriile: „Pavel Suru“ şi 


„Cartea Românească“, București, şi la autor: Facultatea de 
Teologie _— Chişinău. 


WWw.dacoromanica.ro 
- Com, 280,