Ken Follett — Codul zero

a 
. 
FE 
ai 
E 
O 
i 55 


X- 
x 


Xy 


KEN FOLLETT 


CODUL ZERO 


Original: Code to Zero (2000) 


Traducere din limba engleză de: 


GRAAL SOFT 


virtual-project.eu 


VP - 


2 


Notă istorică: Lansarea primului satelit spaţial american, 
Explorer 1, a fost iniţial programată pentru miercuri, 29 ianuarie 
1958. În seara aceea, târziu, ea fost amânată pentru a doua zi. 
Motivul invocat au fost condiţiile atmosferice. Observatorii de la 
Cape Canaveral au fost contrariaţi - în Florida era o zi perfect 
însorită. Dar armata a susţinut că un vânt de mare altitudine, 
numit jet stream, nu era prielnic lansării. 

In seara următoare a mai avut loc o amânare și a fost invocat 
același motiv. 

Lansarea a avut, în sfârșit, loc vineri, 31 ianuarie. 


VP-3 


„.... de la începuturile ei, în 1947, 
Agenţia Centrală de Informaţii a cheltuit 
milioane de dolari pe un foarte 
important program de cercetare pentru 
a descoperi medicamente și alte 
metode esoterice cu ajutorul cărora să-i 
supună pe oamenii obișnuiți - 
deopotrivă doritori sau împotriva 
voinței lor - unui control total, astfel 
încât să acționeze, să vorbească, să 
dezvăluie cele mai valoroase secrete, 
ba chiar să și uite, la comandă”. 


Thomas Powers, din Introducerea la 


Search for the « Manichiurian Candidate»: 
The CIA and Mind Control, de John Marks 


VP -4 


PARTEA ÎNTÂI 


e 5 A.M. 


Racheta Jupiter C se află pe rampa de lansare din 
Complexul 26, Cape Canaveral. Din motive de 
securitate, este acoperită cu fâșii imense de prelată, 
mai puțin coada, care este aceea a unei rachete 
obișnuite Redstone, din arsenalul armatei. Dar 
celelalte componente, ascunse sub pelerina 
misterioasă, sunt unice... 


S-a trezit înspăimântat. 

Mai rău chiar, era îngrozit. Inima îi bătea cu putere, respira 
sacadat și trupul îi era încordat. Semăna cu un coșmar, doar că, 
treaz în acel moment, nu simţea niciun fel de ușurare. Avea 
senzația că se întâmplase ceva îngrozitor, dar nu știa ce anume. 

A deschis ochii. O geană palidă care venea din camera 
alăturată lumina lucrurile dimprejurul lui și așa a reușit să 
distingă niște forme vagi, familiare, dar sinistre. Undeva în 
apropiere se auzea cum curgea apa într-o cisternă. 

A încercat să se liniștească. A înghiţit în sec, a respirat de 
câteva ori profund și regulat și s-a străduit să gândească 
raţional. Era întins pe o podea tare. Îi era frig, îl durea peste tot 
și avea un soi de mahmureală, cu durere de cap, gura uscată și 
o senzație de greață. 

S-a ridicat în șezut, tremurând de spaimă. Se simţea un miros 
de podele umede, spălate cu un dezinfectant puternic. A 
recunoscut contururile unui șir de chiuvete. 

Se afla într-o toaletă publică. 

Era dezgustat. Dormise pe pardoseala unei toalete pentru 
bărbaţi. Ce mama dracului se întâmplase cu el? A încercat să se 
concentreze. Era complet îmbrăcat, purta un fel de manta și 
ghete grele, deși avea senzaţia că nu erau hainele lui. Panica 
începea să dispară, însă îi luă locul o spaimă adâncă, mai puţin 


VP-5 


isterizantă, dar mai raţională. Cu el se petrecuse ceva foarte 
rău. 

Avea nevoie de lumină. 

S-a ridicat în picioare. A privit împrejur, zgâindu-se în beznă, 
ca să ghicească unde ar putea să fie ușa. Cu brațele întinse în 
față, în caz că dădea peste ceva obstacole invizibile, și-a făcut 
drum până la un perete. Apoi a luat-o precum crabul, într-o 
parte, în timp ce mâinile pipăiau locul. A dat peste o suprafaţă 
sticloasă și rece, despre care a presupus că era o oglindă, deși, 
de fapt, era un suport-rolă pentru prosoape, pe urmă peste o 
cutie metalică, probabil un aparat de joc de noroc. În sfârșit, cu 
vârful degetelor a atins un întrerupător și l-a acționat. 

O lumină strălucitoare a inundat pereţii îmbrăcaţi în faianţă 
albă, podeaua din beton și un șir de toalete cu ușile deschise. 
Într-un colţ era ceva ce arăta ca un morman de haine vechi. Se 
întreba cum ajunsese el acolo. S-a concentrat mai mult. Ce se 
petrecuse noaptea trecută? Nu-și putea aduce aminte. 

Teama aceea isterizantă începea să-i revină, pe măsură ce 
înțelegea că nu-și putea aduce aminte nimic. 

Și-a încleștat dinţii, ca să nu strige în gura mare. 

leri... alaltăieri... nimic. Cum îl chema? Nu știa. 

S-a întors către șirul de chiuvete. Deasupra acestora era o 
oglindă lungă. Când s-a privit, a văzut un vagabond jegos, 
îmbrăcat în zdrenţe, cu părul încâlcit, faţa murdară și ochi 
bulbucaţi, holbaţi ca la nebuni. A privit o secundă la vagabondul 
acela și apoi l-a izbit o revelaţie îngrozitoare. Șocat, a sărit 
înapoi, cu un țipăt și omul din oglindă a făcut la fel. Vagabondul 
era chiar el. 

Nu și-a mai putut ţine în frâu valul de panică. A deschis gura 
și, cu vocea tremurându-i de groază, a strigat: 

— Cine sunt eu? 

e... 

Mormanul de haine vechi s-a mișcat. S-a rostogolit pe o parte, 
a apărut un chip și o voce a bâiguit: 

— Eşti un golan, Luke, las-o mai moale. 

Îl chema Luke. 

Era dramatic de recunoscător pentru această informaţie. Un 
nume nu era mare lucru, totuși îi oferea un punct de plecare. S- 
a uitat la însoţitorul lui. Bărbatul purta o haină de tweed, 
zdrenţăroasă și legată în talie cu o bucată de sfoară, pe post de 


VP-6 


centură. Chipul tânăr și soios avea o privire vicleană. Bărbatul s- 
a frecat la ochi și a bombănit: 

— Mă doare capul. 

— Tu cine ești? a întrebat Luke. 

— Sunt Pete, retardatule, nu mă ţii minte? 

— Nu..., a zis Luke, înghițind cu greu, parcă să-și domolească 
panica. Mi-am pierdut memoria! 

— Da' nici nu mă miră. leri ai băut aproape o sticlă întreagă 
de tărie. E un miracol că nu ţi-ai pierdut minţile cu totul, a spus 
Pete, lingându-se pe buze. lo aproape că nici n-am pus botul pe 
afurisitul ăla de burbon. 

„Burbonul ar putea explica mahmureala”, s-a gândit Luke. 

— Dar de ce aș fi băut o sticlă întreagă? 

— Asta e cea mai tâmpită întrebare pe care am auzit-o io 
vreodată, a râs zeflemitor Pete. Ca să te îmbeţi, vezi bine! 

Luke era îngrozit. Era un vagabond beţiv, care dormea prin 
toaletele publice. 

Îi era o sete cumplită. S-a aplecat deasupra unei chiuvete, a 
dat drumul la apă rece și a băut direct de la robinet. Asta l-a 
făcut să se simtă mai bine. S-a șters la gură și pe urmă s-a silit 
să se privească din nou în oglindă. 

Trăsăturile feţei îi erau mai calme. Privirea de nebun 
dispăruse și îi luase locul o expresie de uluială și de consternare. 
Oglinda îi arăta un bărbat de aproape patruzeci de ani, cu părul 
negru și ochi albaștri. Nu avea nici barbă, nici mustață, însă 
obrazul îi era acoperit cu tuleie negre și destul de crescute, 
semn că nu se bărbierise de mult. 

S-a întors iar către însoţitorul lui. 

— Luke și mai cum? a întrebat el. Care mi-e numele de 
familie? 

— Luke... numai-știu-cum, de unde dracu' să știu? 

— Cum am ajuns în halul ăsta? De când sunt așa? Ce s-a 
întâmplat? 

Pete s-a ridicat în picioare. 

— Am nevoie de un mic dejun, a zis el. 

Luke și-a dat seama că îi era foame. Se întreba dacă avea 
vreun sfanț. S-a căutat prin buzunarele hainelor, în trenci, în 
haină și în pantaloni. Toate erau goale. Nu avea bani, nici 
portofel, nici măcar o batistă. Niciun fel de bunuri, niciun indiciu. 

— Cred că sunt lefter, a conchis el. 


VP -7 


— Pe bune! a replicat Pete, sarcastic. Haide, vino! a continuat 
acesta, împleticindu-se pe ușă. 

Luke l-a urmat. 

Când a ieșit la lumină a suferit încă un șoc. Se afla într-un 
templu uriaș, gol și straniu de tăcut. Bănci de mahon, așezate în 
șiruri pe pardoseala de marmură aidoma stranelor dintr-o 
biserică, așteptau parcă o congregaţie fantomatică. În jurul 
vastei incinte, pe o consolă înaltă din piatră susţinută de un șir 
de coloane, războinici din piatră, cu coifuri și scuturi, stăteau de 
pază deasupra locașului sfânt. Departe, deasupra capetelor lor, 
se înălța un acoperiș boltit, bogat ornamentat cu forme 
octogonale aurite. Lui Luke i-a trecut prin minte gândul smintit 
că a fost victima sacrificată într-un ritual straniu, care l-a lăsat 
fără memorie. 

— Ce loc e ăsta? a întrebat Luke, plin de uimire. 

— Union Station, Washington, DC, a răspuns Pete. 

In mintea lui Luke s-a produs un clic și totul a căpătat sens. 
Ușurat, a văzut jegul de pe pereți, guma de mestecat pe care 
atâţia pași o lipiseră de pardoseala din marmură și ambalajele 
de la bomboane și de la pachetele de ţigări, aruncate prin 
colțuri. S-a simțit caraghios. Era într-o gară grandioasă, 
dimineața devreme, înainte ca ea să se umple de călători. Se 
speriase singur, ca un copil care vede tot soiul de monștri în 
dormitorul lui întunecat. 

Pete se îndreptă către o arcadă triumfală pe care scria 
„leșire” și Luke se grăbi să-l prindă din urmă. 

O voce agresivă a strigat: 

— Hei! Hei, voi de colo! 

— Vai, vai! a exclamat Pete și a grăbit pasul. 

Un bărbat zdravăn, cu o uniformă strâmtă de lucrător 
feroviar, s-a repezit la ei, plin de o îndreptăţită indignare. 

— De unde aţi răsărit, haimanalelor? 

— Gata, plecăm, plecăm, a scâncit Pete. 

Luke se simțea umilit să fie alungat afară dintr-o gară de 
către un funcţionar obez. 

Bărbatul nu se mulțumea să scape, pur și simplu, de ei. 

— Aţi dormit aici, nu-i așa? a protestat el, ţinându-se scai de 
ei. Știţi că nu e voie. 


VP-8 


Pe Luke îl înfuria că era dojenit ca un școlar, chiar dacă 
bănuia că o merita. Dormise, într-adevăr, în afurisita aia de 
toaletă. S-a abținut să răspundă și a grăbit pasul. 

— Aici nu-i azil de noapte, a continuat omul. Ai dracu’ 
derbedei, haideţi, ștergeţi-o repede! a mai zis durduliul, 
îmbrâncindu-l pe Luke. 

Acesta s-a întors deodată și l-a repezit pe bărbat. 

— Să nu mă atingi! 

A rămas surprins de tonul calm ameninţător al propriei voci. 
Funcţionarul s-a oprit imediat. 

— Plecăm, așa că nu e nevoie să mai spui sau să mai faci 
nimic, e clar? 

Speriat, bărbatul a făcut un pas mare îndărăt. 

— Haide să plecăm, a zis Pete și l-a apucat pe Luke de braţ. 

Luke se simţea rușinat. Tipul era un cretin zelos, dar Luke și 
Pete erau niște vagabonzi și un angajat al căilor ferate avea 
dreptul să-i alunge. Luke n-ar fi trebuit să-l intimideze. 

Au trecut pe sub arcada maiestuoasă. În jurul sensului 
giratoriu din faţa gării erau parcate câteva mașini, însă străzile 
erau pustii. Aerul era foarte rece și Luke și-a strâns mai bine pe 
lângă el hainele rufoase. Era o dimineaţă geroasă de iarnă în 
Washington, poate în ianuarie sau februarie. 

Se întreba în ce an or fi. 

Pete a luat-o la stânga, aparent sigur încotro trebuia să 
meargă. Luke l-a urmat. 

— Unde mergem? l-a întrebat el. 

— Știu o biserică pe H Street, unde poţi să primești un mic 
dejun gratis, dacă nu te deranjează să cânți un imn religios sau 
două. 

— Sunt lihnit de foame. O să cânt un oratoriu întreg. 

Cu pași siguri, Pete a urmat un traseu întortocheat prin 
cartierul cu case ieftine de închiriat. Orașul încă nu se trezise. 
Casele erau cufundate în întuneric, magazinele aveau încă 
obloanele trase, iar chioșcurile de ziare și bufetele cu meniuri 
accesibile nu deschiseseră încă. Luke a privit la fereastra unui 
dormitor drapată cu perdele ieftine și și-a imaginat înăuntru un 
bărbat care dormea profund, sub un maldăr de pături, alături de 
nevasta care îi ţinea de cald; a simţit cum îl împungea un 
ghimpe de invidie. | se părea că și el aparținea acelei comunități 
matinale de bărbaţi și femei care se aventurau afară, pe străzile 


VP-9 


înghețate, în timp ce lumea obișnuită mai dormea încă: bărbatul 
în haine de lucru care se îndrepta târșit către slujba lui ce 
începea devreme, în zori; tânărul biciclist, înfofolit cu fular și 
mănuși; femeia care fuma singuratică în autobuzul puternic 
luminat. 

Mintea îi mustea de întrebări neliniștitoare. Oare de cât timp 
era un beţiv? Încercase vreodată să se lase de băutură? Avea o 
familie care l-ar fi putut ajuta? Unde îl cunoscuse pe Pete? De 
unde făceau rost de băutură? Unde mergeau să o bea? Pete era 
însă un taciturn și Luke și-a înfrânat nerăbdarea, cu speranţa că 
însoţitorul lui o să fie mai vorbăreţ după ce o să mănânce ceva. 

Au ajuns la o bisericuţă care se înălța sfidătoare între un 
cinematograf și o tutungerie. Au intrat pe o ușă laterală și au 
coborât niște scări, până la subsol. Luke s-a trezit într-o sală 
lungă cu tavanul jos - cripta, s-a gândit el. La un capăt a văzut o 
pianină și un mic amvon; la celălalt, o plită de gătit. Intre cele 
două capete, erau trei rânduri de mese cu bănci. La ele stăteau 
așezați trei vagabonzi, câte unul la fiecare masă, și priveau 
răbdători în gol. La plita de gătit, o femeie bondoacă amesteca 
într-o oală mare. Lângă ea, un bărbat cu barba colilie, care purta 
un guler preoţesc, se uita pe deasupra unei cafetiere înalte și 
zâmbea. 

— Intraţi! Intraţi! a zis el, vesel. Veniţi la căldură! 

Luke l-a privit precaut, întrebându-se dacă era aievea. 

Era cu adevărat cald, înăbușitor chiar, după aerul rece de 
afară. Luke și-a descheiat trenciul șleampat. 

— 'Neaţa, pastore Lonegan, l-a salutat Pete. 

— Ai mai fost pe aici? l-a întrebat pastorul. Am uitat cum te 
numești. 

— Eu sunt Pete, el e Luke. 

— Doi discipoli!! a zis pastorul, cu o bonomie ce părea 
sinceră. Aţi ajuns puţin cam devreme pentru micul dejun, dar 
avem cafea proaspătă. 

Luke se întreba cum reușea Lonegan să-și păstreze buna 
dispoziție când trebuia să se trezească atât de devreme ca să 
servească micul dejun pentru o adunătură de trântori catatonici. 

Pastorul a turnat cafea în două căni mari. 

— Lapte și zahar? 

Luke nu știa dacă îi plăcea cafeaua cu zahăr și lapte. 


1 Este vorba despre apostolii Petru și Luca (Pete și Luke, în Ib. engl.). (n.tr.). 
VP - 10 


— Da, mulţumesc, a răspuns el, pe ghicite. 

A luat cana și a sorbit din cafea. Avea un gust grețos de dulce 
și cremos. A bănuit că în mod normal o bea fără nimic. Dar îi 
mai potolea foamea, așa că a băut-o repede pe toată. 

— În câteva clipe vom spune și o rugăciune, a adăugat 
pastorul. Până terminăm noi, faimosul terci de ovăz al doamnei 
Lonegan va fi gata. 

Luke s-a decis că suspiciunile lui fuseseră nedemne. Pastorul 
Lonegan era exact așa cum părea, un tip vesel căruia îi plăcea 
să ajute oamenii. 

Luke și Pete s-au așezat la masa din scândură negeluită și 
Luke și-a studiat însoțitorul. Până atunci, nu-i văzuse decât fața 
murdară și hainele zdrenţăroase. Dar în acel moment, stând 
alături de el, vedea că Pete nu prezenta niciunul dintre semnele 
unui beţivan învederat: nu avea vinișoare sparte, nici pielea 
uscată cu scuame care să i se desprindă de pe față, nu observă 
tăieturi și nici vânătăi. Poate că era prea tânăr - avea doar vreo 
douăzeci și cinci de ani, a presupus Luke. Totuși, Pete era ușor 
desfigurat. Un semn din naștere, roșu-închis, i se întindea de la 
urechea dreaptă și până la marginea maxilarului. Dinţii îi erau 
strâmbi și decoloraţi. Mustaţa neagră și-o lăsase, probabil, pe 
vremea când îi mai păsa încă de felul în care arăta, ca să 
distragă atenţia de la dantura urâtă. Luke simţea la Pete o furie 
reprimată și și-a imaginat că însoţitorul lui ura lumea, poate 
pentru că îl urâţise, poate din alte motive. Probabil că avea și o 
teorie, cum ţara era distrusă de vreo categorie socială pe care o 
ura: imigranții chinezi sau negroteii cu coada pe sus, ori clubul 
misterios compus din vreo zece oameni foarte bogaţi care 
controlează pe ascuns bursa de valori. 

— La ce te zgâiești? l-a iscodit Pete. 

Luke a ridicat din umeri și nu i-a răspuns. Pe masă era un ziar, 
deschis la un careu de cuvinte încrucișate, și un ciot de creion. 
Luke a privit leneș careul, a luat creionul și s-a apucat să 
completeze rebusul. 

Au început să vină și alți vagabonzi. Doamna Lonegan a scos 
o stivă de castroane grele și un maldăr de linguri. Luke a găsit 
toate definițiile, cu excepţia uneia: „Mică localitate în 
Danemarca!”, din șase litere. Pastorul Lonegan s-a uitat peste 
umăr la careul completat, a ridicat surprins din sprâncene și i-a 
șoptit nevestei: 


VP -11 


— Aici se spulberă un cuget nobil! 

Luke a găsit imediat și ultima dezlegare - Hamlet? - și a scris- 
o. Apoi s-a întrebat în sinea lui: „De unde am știut asta?” 

A despăturit ziarul și s-a uitat pe prima pagină, să vadă data. 
Era datat miercuri, 29 ianuarie 1958. Privirea i-a fost atrasă de 
titlul articolului central: LUNA SUA RĂMÂNE LEGATĂ DE PĂMÂNT. 
A citit mai departe: 


Cape Canaveral, miercuri: Marina militară a SUA a 
renunțat astăzi la a doua tentativă de lansare a 
rachetei spatiale Vanguard, în urma multiplelor 
probleme tehnice. 

Decizia survine la două luni după ce prima lansare 
Vanguard s-a încheiat cu un umilitor dezastru, când 
racheta a explodat la două secunde după inițierea 
lansării. 

Speranțele americanilor de a lansa un satelit spațial 
care să rivalizeze cu satelitul sovietic Sputnik se 
îndreaptă acum spre rivala lui Vanguard, racheta 
balistică Jupiter, a armatei. 


Pianina a scos un acord strident și Luke a ridicat ochii. 
Doamna Lonegan și soțul său începuseră să cânte primele 
acorduri introductive ale unui imn binecunoscut, Oh, ce prieten 
avem în lisus, iar Luke li s-a alăturat, mulţumit că putea să și-l 
amintească. 

Burbonul avea un efect ciudat, s-a gândit el. Era în stare să 
dezlege cuvinte încrucișate și să cânte un imn din memorie, dar 
nu știa cum o chema pe maică-sa. Poate că era alcoolic de ani 
întregi și asta îi atacase creierul. Se întreba cum de-a putut să 
îngăduie că așa ceva să se întâmple. 

După imn, pastorul Lonegan a mai citit câteva versete din 
Biblie și pe urmă le-a spus tuturor că mântuirea lor era posibilă. 
Luke se gândea că grupul din bisericuţă chiar avea nevoie să fie 
mântuit. Chiar și așa, nu intenţiona să-și pună nădejdea în lisus. 
Mai întâi trebuia să afle cine era, de fapt. 

Pastorul a mai improvizat o rugăciune, apoi au cântat 
binecuvântarea și oamenii s-au așezat la coadă, în timp ce 


? Joc intraductibil de cuvinte între omonimele Hamlet = prinț al Danemarcei (personaj 
shakespearian) și hamlet = cătun (în Ib. engl.). (n.tr.). 


VP - 12 


doamna Lonegan le servea terci de ovăz cu sirop. Luke a 
mâncat trei castroane. După aceea s-a simțit mult mai bine. 
Mahmureala dispărea repejor. 

Nerăbdător să reia întrebările, s-a apropiat de pastor. 

— Domnule, m-aţi mai văzut vreodată până acum? Mi-am 
pierdut memoria. 

Lonegan s-a uitat atent la el. 

— Ştii ce, nu prea cred. Insă cunosc sute de oameni, în fiecare 
săptămână, și s-ar putea să mă înșel. Câţi ani ai? 

— Nu știu, a zis Luke, cu un sentiment ciudat. 

— Aproape patruzeci, aș presupune eu. Nu e mult de cândo 
duci greu. Asta lasă urme asupra omului. Oricum, ai mersul 
destul de sprințar, pe sub mizeria de deasupra, pielea ţi-e 
nepătată și ești încă destul de ager ca să rezolvi cuvinte 
încrucișate. Dacă te lași de băutură, ai putea să duci din nouo 
viaţă normală. 

Luke se întreba de câte ori mai rostise pastorul vorbele 
acelea. 

— O să încerc, a promis el. 

— Dacă ai nevoie de ajutor, nu trebuie decât să spui. 

Un tânăr care părea să aibă un handicap mintal bătea 
insistent, dar ușor, braţul pastorului Lonegan și acesta s-a întors 
spre el zâmbindu-i răbdător. 

Luke a revenit la masă, dornic să-i vorbească lui Pete. 

— De când mă cunoști? 

— Nu știu, de ceva vreme. 

— Unde am dormit noi ieri-noapte? 

— Calmează-te, da? Mai devreme sau mai târziu, o să-ți 
revină memoria. 

— Trebuie să aflu de unde vin. 

Pete a ezitat. 

— Ce ne trebuie nouă e o bere, a sugerat acesta. O să ne 
ajute să gândim ca lumea. 

S-a întors către ușă. 

Luke l-a apucat de braţ și a zis, pe un ton fără echivoc: 

— Nu-mi trebuie nicio bere. 

| se părea că Pete nu voia să-și scormonească trecutul. Poate 
că se temea să nu-și piardă însoțitorul. Ei, cu atât mai rău 
pentru el. Luke avea lucruri mai importante de făcut decât să-i 
țină companie lui Pete. 


VP - 13 


— De fapt, a adăugat Luke, cred că aș vrea să fiu singur o 
vreme. 

— Da' cine te crezi, Greta Garbo? 

— Vorbesc serios. 

— Ai nevoie de mine ca să te protejez. Nu te descurci de unul 
singur. Ce dracu’, nu-ţi amintești nici măcar câți ani ai. 

Pete avea o căutătură disperată în ochi, dar Luke nu s-a lăsat 
impresionat. 

— Îţi apreciez grija, însă nu mă ajuţi să aflu cine sunt. 

Pete a făcut o pauză și apoi a ridicat din umeri. 

— E dreptul tău. Ne mai vedem, poate, a zis el și s-a întors din 
nou către ușă. 

— Poate. 

Pete a ieșit și Luke s-a dus să dea mâna cu pastorul Lonegan. 

— Mulţumesc pentru tot. 

— Sper să găsești ceea ce cauţi, i-a spus pastorul. 

Luke a urcat scările și a ieșit în stradă. Pete se afla pe o 
stradă mai încolo, de vorbă cu un tip îmbrăcat cu un trenci 
verde, din gabardină, și o pălărie asortată - cerșind bani de o 
bere, a chibzuit Luke. A luat-o în direcția opusă și la primul colț a 
cotit la dreapta. 

Încă nu se făcuse lumină. Îşi simţea picioarele reci și și-a dat 
seama că era încălţat doar cu ghete, fără șosete. A grăbit pasul, 
fiindcă se pornise un nou val de ninsoare. După câteva minute, 
a încetinit. Nu avea niciun motiv să se grăbească. Nu conta dacă 
mergea repede sau încet. S-a oprit să se adăpostească în 
intrândul unei case. 

Nu avea unde să se ducă. 


* 6 A.M. 


Racheta este înconjurată pe trei laturi de un turn de 
lansare, sau de transport, care o tine strâns în 
îmbrățișarea de oțel. Turnul, de fapt o schelă de sondă 
petrolieră modificată, este montat pe două rânduri de 
roți care se deplasează pe niște șine cu ecartamentul 
foarte mare. Înainte de lansare, întreaga structură, 


VP - 14 


mai mare decât un conac, va fi îndepărtată până la o 
sută de metri distanță. 


Elspeth s-a trezit cu gândul la Luke, îngrijorată pentru el. A 
rămas în pat câteva clipe, cu inima grea de grijă pentru bărbatul 
pe care îl iubea. Apoi a aprins veioza și a stat în șezut. 

Decoraţiile din camera de motel în care se afla aveau ca 
subiect programul spaţial. Lampadarul fusese realizat sub forma 
unei rachete, iar tablourile de pe pereţi înfățișau planete, fazele 
Lunii și orbite pe fundalul unui cer noaptea, total nerealist. 
Starlite era unul dintre multele moteluri noi care răsăriseră 
printre dunele de nisip din zona Cocoa Beach, Florida, la 
treisprezece kilometri de Cape Canaveral, destinate să ofere 
cazare fluxului de vizitatori. Era clar că decoratorului i se păruse 
potrivită o temă spaţială, dar lui Elspeth îi dădea senzaţia că 
ocupase camera unui băiat de zece ani. 

A ridicat receptorul telefonului de pe noptieră și a format 
numărul biroului lui Anthony Carroll, din Washington, DC. La 
celălalt capăt se auzea cum suna, dar nu a răspuns nimeni. A 
încercat numărul de acasă, cu același rezultat. Se întâmplase 
ceva rău? Nu se simţea prea bine, din cauza fricii. Și-a spus că 
Anthony era, probabil, în drum spre birou. „O să-l sun din nou 
peste o jumătate de oră. Nu poate să-i ia mai mult de treizeci de 
minute ca să ajungă la birou, cu mașina”. 

În timp ce a făcut un duș s-a gândit la Luke și Anthony, când i- 
a întâlnit prima dată. Ei erau studenţi la Harvard, iar ea la 
Radcliffe, înainte de cel de-al Doilea Război Mondial. Băieţii erau 
membri în corul Harvard Glee Club. Luke avea o voce frumoasă, 
baritonală, în schimb, Anthony era un tenor minunat. Elspeth 
era dirijoarea corului Radcliffe Choral Society și organizase un 
concert la care participau ambele grupuri. 

Luke și Anthony erau prieteni la cataramă și formau o 
pereche ciudată. Amândoi erau înalți și atletici, dar nu exista 
nicio altă asemănare între ei. Fetele de la Radcliffe îi porecliseră 
Frumoasa și Bestia. Luke era Frumoasa, cu părul negru și 
ondulat și hainele lui elegante. Anthony nu era chipeș, avea 
nasul mare și bărbia alungită și întotdeauna arăta ca și cum ar fi 
purtat un costum de împrumut; cu toate astea, fetele se 
simțeau atrase de energia și entuziasmul lui. 


VP -15 


Elspeth a ieșit repede de la duș. Cu halatul de baie pe ea, s-a 
așezat la măsuţa de toaletă, să se machieze. Și-a pus ceasul de 
mână lângă creionul de ochi, ca să vadă când vor trece cele 
treizeci de minute planificate pentru un nou apel. 

Prima dată când a vorbit cu Luke era tot în halat de baie și 
așezată tot la o măsuţă de toaletă. Era în timpul unui raid al 
desuurilor?. Într-o seară, târziu, câţiva băieţi de la Harvard, unii 
dintre ei beţi, urcaseră în căminul fetelor, pătrunzând printr-o 
fereastră de la parter. După aproape douăzeci de ani, i se părea 
incredibil că ea și celelalte fete nu se temuseră de nimic altceva 
mai mult decât că li se va fura lenjeria. Oare lumea era mai 
inocentă pe atunci? 

Din întâmplare, Luke a nimerit în camera ei. Studia 
matematica, la fel ca ea. Deși era mascat, Elspeth l-a 
recunoscut după haine, un sacou de tweed, gri pal, cu o batistă 
din bumbac, roșie cu picăţele, pusă la buzunarul de la piept. 
Odată rămas singur cu ea, Luke a părut stânjenit, ca și cum ar fi 
înţeles tocmai atunci că era o prostie ceea ce făcea. Elspeth i-a 
zâmbit, a arătat spre dulap și a zis: „Sertarul de sus”. Ela luato 
pereche de chiloţi albi, frumoși, cu o bordură de dantelă, și 
Elspeth a simţit o împunsătură de regret - costaseră mult. Dar a 
doua zi el i-a cerut o întâlnire. 

Femeia încerca să se concentreze la machiaj. În dimineaţa 
aceea, era mai dificil decât de obicei, pentru că dormise prost. 
Fondul de ten i-a netezit obrajii, iar rujul de culoare roz-somon i- 
a dat strălucire buzelor. Avea o diplomă în matematică, de la 
Radcliffe, însă la muncă lumea tot se aștepta să arate ca un 
manechin. 

Și-a periat părul. Era castaniu-roșcat și tuns la modă, lung 
până la urechi și întors la spate. S-a îmbrăcat în grabă cu o 
rochie stil cămașă fără mâneci, din bumbac în dungi, verzi cu 
maroniu, și o centură maroniu-închis, lată, care imita pielea. 

Trecuseră douăzeci și nouă de minute de când încercase să-l 
sune pe Anthony. 

Ca să treacă mai repede și ultimul minut, s-a gândit la 
numărul 29. Era un număr prim - nu putea fi împărţit fără rest 
decât la el însuși și la 1 -, dar în afară de asta nu avea nimic 


3 Farsă, joc inventat prin anii '50, când grupuri de studenţi americani invadau 
dormitoarele studentelor și le furau chiloțeii, ca trofee ale raidului lor reușit. 
Termenul, panty raid, datează din februarie 1949. (n.red.). 


VP - 16 


interesant. Singurul lucru neobișnuit era că 29 plus 2x? era un 
număr prim pentru orice valoare a lui x până la 28. A calculat 
seria în minte: 29, 31, 37, 47, 61, 79, 101, 127... 

A ridicat receptorul și a format din nou numărul de la birou al 
lui Anthony. 

Tot fără răspuns. 


e 1941 


Elspeth Twomey s-a îndrăgostit de Luke de prima dată când a 
sărutat-o. 

Cei mai mulți dintre băieţii de la Harvard habar nu aveau să 
sărute. Ori îţi zdrobeau buzele cu un ţoncăit zgomotos și brutal, 
ori căscau gura așa de tare, încât te credeai dentistă. Când a 
sărutat-o, cu cinci minute înainte de miezul nopţii, în curtea 
interioară a Căminului Radcliffe, Luke a fost pasional, dar și 
tandru. Buzele i se mișcau încontinuu, nu doar peste buzele ei, 
ci peste obraji, pe pleoape și pe gât. Cu vârful limbii i-a încercat 
delicat buzele întredeschise, cerând politicos permisiunea să 
intre, iar ea nici măcar nu s-a prefăcut că șovăie. După aceea, 
când stătea în camera ei, s-a uitat în oglindă și a șoptit către 
imaginea sa reflectată acolo: „Cred că îl iubesc”. 

Asta se întâmpla cu șase luni în urmă și de atunci sentimentul 
devenise din ce în ce mai puternic. De atunci, se vedea cu Luke 
aproape zilnic. Amândoi erau în ultimul an. În fiecare zi se 
întâlneau fie ca să ia prânzul, fie ca să înveţe împreună pentru 
câteva ore. În weekenduri își petreceau aproape tot timpul 
împreună. 

Nu era un lucru neobișnuit ca fetele de la Radcliffe să se 
logodească în ultimul an cu un băiat de la Harvard sau cu un 
tânăr profesor. Se căsătoreau apoi în vara următoare, plecau 
într-o lungă lună de miere și, când reveneau, se mutau într-un 
apartament. Începeau să muncească și după aproximativ un an 
se năștea primul copil. 

Dar Luke nu vorbea niciodată despre căsătorie. 

Ea îl privea, așezat într-un separeu din partea din spate a 
barului Flanagan, discutând în contradictoriu cu Bern Rothsten, 
un fost student, înalt, cu o mustață neagră și stufoasă și priviri 


VP - 17 


dure. Lui Luke îi tot venea peste ochi părul negru și și-l împingea 
înapoi cu stânga, într-un gest familiar. „Când va mai îmbătrâni și 
va ocupa o funcţie de răspundere, o să înceapă să-și dea cu 
unsoare prin păr, ca să-l facă să stea cum trebuie, însă atunci n- 
o să mai fie la fel de sexi”, îi trecu prin minte lui Elspeth. 

Bern era comunist, la fel ca mulţi studenţi și profesori de la 
Harvard. 

— Taică-tău e bancher, îi zicea el lui Luke, cu dispreţ. Desigur, 
crezi despre capitalism că e grozav. 

Elspeth a observat cum lui Luke îi urca o pată roșie pe gât. 
Tatăl lui fusese prezentat de curând într-un articol din revista 
Time drept unul dintre cei zece oameni care deveniseră 
milionari de la Marea criză economică din 1929-1933. Chiar și 
așa, Elspeth era de părere că Luke roșise nu pentru că era un 
băiat de bani gata, ci pentru că ţinea mult la familia lui și îl 
deranja critica la adresa tatălui său. Fata se simţea furioasă în 
locul lui și a zis indignată: 

— Bern, nu judecăm oamenii după părinţii lor! 

— Oricum, a răspuns și Luke, să fii bancher e o slujbă 
onorabilă. Bancherii îi ajută pe oameni să înceapă o afacere și 
să asigure locuri de muncă. 

— Așa cum au făcut în 1929. 

— Mai fac și ei greșeli. Uneori ajută pe cine nu trebuie. ȘI 
soldații greșesc, împușcă pe cine nu trebuie, dar nu te acuz că 
ești un criminal. 

Era rândul lui Bern să se simtă rănit. Luptase în Războiul Civil 
din Spania - era mai bătrân cu trei sau patru ani decât ceilalţi - 
și Elspeth se gândea că în acele momente își reamintea de vreo 
tragică eroare. 

— Cert e, a adăugat Luke, că nu aspir să devin bancher. 

Peg, iubita lui Bern mereu prost îmbrăcată, s-a aplecat 
înainte, interesată. La fel ca Bern, și ea avea convingeri 
puternice, însă nu și felul sarcastic al acestuia. 

— Atunci, ce? 

— Om de știință. 

— Ce fel de om de știință? 

Luke a arătat în sus și a răspuns: 

— Vreau să explorez spaţiul de dincolo de planeta noastră. 

Bern a râs cu dispreț. 

— Rachete spaţiale! Fantezii de școlar. 


VP-18 


Elspeth a sărit din nou în apărarea lui Luke. 

— Încetează, Bern, habar nu ai despre ce vorbeşti. 

Bern studia literatura. 

Pe Luke nu părea însă să-l fi atins răutatea amicului său. 
Poate că era obișnuit să se râdă de visurile lui. 

— Cred că o să se întâmple, a zis el. Și să vă mai spun ceva. 
Am convingerea că în vremurile noastre știința va face mai mult 
pentru oamenii simpli decât comunismul. 

Elspeth s-a strâmbat. Îl iubea pe Luke, dar îl considera naiv 
când venea vorba de politică. 

— E prea simplu, i-a replicat fata. Beneficiile științei sunt 
limitate la elita privilegiată. 

— De fapt, nu e chiar așa, a explicat Luke. Vapoarele fac viaţa 
mai bună pentru marinari, dar și pentru pasagerii transatlantici. 

— Ai fost vreodată în sala motoarelor de pe un vas de linie 
transoceanic? 

— Da, și nimeni nu a murit de scorbut. 

Deasupra mesei s-a întins umbra unei siluete înalte. 

— Copii, sunteţi suficient de mari ca să puteţi consuma alcool 
în locuri publice? 

Era Anthony Carroll, purtând un costum albastru de serj și 
arătând de parcă dormise îmbrăcat. Cu el mai era o persoană, 
atât de ciudată, că Elspeth a scos un murmur involuntar, de 
surpriză. Era o fată mignonă, cu silueta subţire, îmbrăcată la 
modă, cu o jachetă scurtă, roșie și o cămașă largă și neagră, iar 
buclele brunete îi ieșeau de sub o pălărie mică, roșie, cu calota 
întoarsă. 

— V-o prezint pe Billie Josephson, a zis Anthony. 

— Ești evreică? a întrebat-o Bern Rothsten. 

Fata a tresărit la o întrebare atât de directă. 

— Da. 

— Atunci, poţi să te măriţi cu Anthony, însă nu poţi să te 
înscrii în clubul lui. 

— Nu fac parte din niciun club, a protestat Anthony. 

— O să faci, Anthony, o să faci. 

Luke s-a ridicat să dea mâna, a clintit o idee masa cu șoldurile 
lui și a răsturnat un pahar. Stângăcia asta era ceva neobișnuit 
pentru el și Elspeth și-a dat seama, cu o urmă de enervare, că 
Luke fusese instantaneu vrăjit de domnișoara Josephson. 


VP -19 


— Sunt surprins, a zis el, oferindu-i cel mai fermecător 
zâmbet. Când Anthony ne-a spus că pe prietena lui o cheamă 
Billie, mi-am imaginat pe cineva de 1,80 m, cu constituţia unui 
luptător de wrestling. 

Billie a râs veselă și s-a strecurat în separeu, lângă Luke. 

— Numele meu este Bilha. E un nume biblic, Bilha a fost 
roaba Rahilei și mama lui Dan. Insă am crescut în Dallas, unde 
îmi spuneau Billie-Jo. 

Anthony s-a așezat lângă Elspeth și i-a șoptit: 

— Nu-i așa că e drăguță? 

„Billie nu este tocmai drăguță, se gândi Elspeth. Are faţa 
îngustă, un nas ascuţit și ochii mari, căprui și pătrunzători. Tot 
ansamblul este uluitor: rujul roșu, pălăria înclinată, accentul 
texan și mai ales mobilitatea expresiei”. In timp ce vorbea cu 
Luke - îi povestea nu știu ce despre Texas - Billie zâmbea, se 
încrunta și mima tot soiul de emoții. 

— E drăgălașă, i-a spus Elspeth lui Anthony. Nu știu de ce n- 
am remarcat-o până acum. 

— Muncește tot timpul, nu prea merge pe la petreceri. 

— Și unde ai cunoscut-o? 

— Am văzut-o la Muzeul Fogg. Purta o haină verde cu nasturi 
de alamă și o beretă. M-am gândit că semăna cu un soldat de 
jucărie proaspăt scos din cutie. 

„Billie nu este nici pe departe o jucărie, a chibzuit Elspeth. E 
mult mai periculoasă”. Billie a râs de ceva ce spusese Luke și i-a 
tras una peste braţ, admonestându-l în glumă. „Flirtează cu el”, 
a reflectat Elspeth. lritată, i-a întrerupt și i s-a adresat lui Billie: 

— Ai de gând să încalci ora de culcare, astă-seară? 

Fetele de la Radcliffe trebuiau să fie în cămin înainte de ora 
zece. Puteau obține permisiunea să stea mai târziu de atât, dar 
erau nevoite să-și treacă numele într-un registru, cu detalii 
despre unde aveau de gând să meargă și la ce oră plănuiau să 
se întoarcă; iar ora respectivă era apoi verificată. Totuși, fetele 
erau istețe și regulile acestea complicate nu făceau decât să le 
inspire ca să găsească mijloace ingenioase de înșelăciune. 

— Se presupune că îmi petrec noaptea cu o mătușă venită să 
mă viziteze, care a închiriat un apartament la Ritz. Care-i 
povestea ta? 

— Nicio poveste, doar o fereastră la parter care o să rămână 
deschisă toată noaptea. 


VP - 20 


Billie a coborât glasul. 

— De fapt, stau cu niște prieteni de-ai lui Anthony, în Fenway. 

Anthony le-a privit viclean. 

— Nişte cunoștințe de-ale mamei, care au un apartament 
foarte mare, i-a explicat el lui Elspeth. Nu-mi arunca privirile 
astea de modă veche, sunt niște oameni foarte respectabili. 

— Sper din suflet că așa e, a rostit Elspeth, cu afectare, și a 
avut satisfacția de a o vedea pe Billie roșind. Apoi s-a întors 
către Luke și a spus: lubitule, la ce oră începe filmul? 

Băiatul și-a privit ceasul. 

— Trebuie să o întindem, a spus el. 

Luke împrumutase pentru weekend o mașină. Era un Ford 
model A din 1929, cu două locuri și vechi de vreo zece ani. 
Forma ţeapănă, dreaptă, îi dădea un aer de mașină de colecție 
pe lângă autovehiculele cu formă aerodinamică de pe la 
începutul anilor '40. 

Luke conducea cu îndemânare și, evident, se simțea bine la 
volan. Au călătorit până la Boston. Elspeth se întreba dacă s-a 
purtat urât faţă de Billie. Poate, puţin, a decis ea, dar nu avea 
de gând să verse vreo lacrimă pentru asta. 

S-au dus să vadă cel mai recent film al lui Alfred Hitchcock, 
Suspiciune, la Lowe's State Theatre. Pe întuneric, Luke și-a pus 
braţul în jurul lui Elspeth și ea și-a lăsat capul pe umărul lui. Era 
foarte dezamăgită că aleseseră un film despre un mariaj 
dezastruos. 

Pe la miezul nopţii s-au întors la Cambridge și au oprit mașina 
pe Memorial Drive, cu faţa spre râul Charles, chiar lângă 
hangarul pentru bărci. Mașina nu avea încălzire și Elspeth și-a 
ridicat gulerul de blană al paltonului și s-a lipit de Luke, ca să se 
încălzească. 

Au discutat despre film. Elspeth credea că într-o viaţă reală 
personajul lui Joan Fontaine, o fată refulată, crescută de niște 
părinţi închistaţi, nu s-ar simţi niciodată atrasă de genul de 
bărbat bun de nimic, întruchipat de Cary Grant. 

— Dar tocmai de aceea s-a îndrăgostit de el, a zis Luke, 
pentru că era periculos. 

— Oamenii periculoși sunt atrăgători? 

— Absolut. 


VP -21 


Elspeth s-a întors cu spatele la el și a privit cum Luna se 
reflecta pe suprafaţa vălurită a apei. Billie Josephson era 
periculoasă, chibzuia ea. 

Luke i-a simţit enervarea și a schimbat subiectul. 

— Azi după-amiază, profesorul Davies mi-a zis că aș putea să 
urmez masteratul chiar aici, la Harvard, dacă vreau. 

— Ce l-a făcut să-ţi spună asta? 

— Am pomenit că sper să mă duc la Columbia. „Dar, de ce? a 
întrebat el. Rămâi aici!” l-am explicat că familia mea e în New 
York și el a opinat sec: „Familia. Hmm!” Exact așa. Ca și cum n- 
aș putea să fiu un matematician adevărat dacă îmi pasă și vreau 
să-mi văd sora mai mică. 

Luke era cel mai mare dintre cei patru copii. Mama lui era 
franțuzoaică. Tatăl lui o cunoscuse la Paris, la sfârșitul Primului 
Razboi Mondial. Elspeth știa că Luke ţinea foarte mult la cei doi 
fraţi ai lui, aflaţi la vârsta adolescenţei, și o iubea la nebunie pe 
sora lui, care avea unsprezece ani. 

— Profesorul Davies e burlac, adăugă Elspeth. Nu trăiește 
decât pentru munca lui. 

— Te-ai gândit să te înscrii la masterat? 

Lui Elspeth i-a tresăltat inima. 

— Crezi că ar trebui? 

Oare îi cerea să vină cu el la Columbia? 

— Eşti o matematiciană mai bună decât cei mai mulţi dintre 
bărbaţii de la Harvard. 

— Întotdeauna mi-am dorit să lucrez la Departamentul de 
Stat. 

— Asta ar însemna să locuiești la Washington. 

Elspeth era sigură că Luke nu plănuise să aibă acel dialog. Pur 
și simplu, gândea cu glas tare. Era ceva tipic pentru un bărbat, 
să nu gândească nici măcar o clipă înainte de a vorbi despre 
lucruri care le afectau întreaga viaţă. Luke părea însă surprins 
de ideea că ei doi s-ar putea muta în orașe diferite. „Soluţia la 
această dilemă ar trebui să fie la fel de evidentă pentru el pe cât 
este și pentru mine”, se gândea Elspeth, veselă. 

— Ai fost vreodată îndrăgostită? a iscodit-o el, deodată, dar 
pe urmă, dându-și seama că fusese cam brusc, a continuat: Eo 
chestiune foarte personală, nu am niciun drept să te întreb. 

— Nu-i nimic, a spus ea. 


VP - 22 


Oricând voia el să vorbească despre dragoste, ea nu avea 
nimic împotrivă. 

— De fapt, da, am fost îndrăgostită. 

Ea i-a privit fața în lumina Lunii și a văzut cum aceasta era 
traversată de umbra unei nemulțumiri. 

— Când aveam șaptesprezece ani, la Chicago, a avut loc un 
conflict la oțelărie. Pe vremea aceea eram foarte activă politic. 
M-am dus să-i susţin, ca voluntar. Transmiteam mesajele și 
făceam cafea. Am lucrat pentru un tânăr organizator pe nume 
Jack Largo și m-am îndrăgostit de el. 

— Și el de tine? 

— Doamne, nu. Avea douăzeci și cinci de ani, mă considera 
un copil. Se purta drăguţ cu mine, era fermecător, însă așa se 
purta cu toată lumea. 

A ezitat puţin, apoi a adăugat: 

— M-a sărutat totuși, o dată. 

Se întreba dacă ar trebui să-i spună toate acestea lui Luke, 
însă simţea nevoia să se descarce. 

— Eram singuri, într-o cameră din spate, împachetam 
manifeste în cutii și la un moment dat am spus ceva care l-a 
făcut să râdă, nici măcar nu-mi mai amintesc ce anume. „Ellie, 
ești o bijuterie de fată”, a zis el. Era genul care prescurta 
numele oricui, ţie ţi-ar fi spus sigur Lou. Pe urmă m-a sărutat, 
drept pe gură. Aproape că am leșinat de bucurie. Dar el a 
continuat să împacheteze manifestele, ca și cum nu se 
întâmplase nimic. 

— Cred că tipul chiar se îndrăgostise de tine. 

— Poate că da. 

— Ai mai păstrat legătura cu el? 

Elspeth a scuturat din cap. 

— A murit. 

— Așa de tânăr! 

— A fost omorât. 

Fata se chinuia să-și reţină lacrimile care o năpădiseră 
deodată. Ultimul lucru pe care și-l dorea era ca Luke să creadă 
că mai era încă îndrăgostită de amintirea lui Jack. 

— Doi polițiști care nu erau în timpul serviciului, angajaţi de 
oțelărie, l-au prins pe o stradă lăturalnică și l-au bătut cu două 
drugi de fier până l-au omorât. 

— lisuse! 


VP - 23 


Luke s-a uitat fix la ea. 

— Toată lumea din oraș știa cine erau vinovaţii, însă nu au 
arestat pe nimeni. 

El a luat-o de mână. 

— Am citit prin ziare despre astfel de chestii, dar niciodată nu 
păreau reale. 

— E real. Laminoarele trebuie să funcţioneze încontinuu. 
Indiferent cine se pune de-a curmezișul, trebuie dat la o parte. 

— Vorbești de parcă industria nu e cu nimic mai bună decât 
crima organizată. 

— Nu mi se pare că e prea mare diferența. Dar acum nu mă 
mai implic. Mi-a ajuns. 

Luke începuse să vorbească despre iubire, însă ea schimbase 
prostește conversaţia spre politică. A revenit la subiectul iniţial 
al discuţiei. 

— Dar tu? Ai fost îndrăgostit vreodată? 

— Nu sunt sigur, a ezitat el. Nu cred că știu ce înseamnă 
iubirea. 

Era un răspuns tipic masculin. Apoi a sărutat-o și Elspeth s-a 
destins. 

Îi plăcea să-l atingă cu vârful degetelor în timp ce se sărutau, 
îl mângâia pe urechi și pe linia maxilarului, pe păr și pe ceafă. 
Din când în când se oprea și o privea, studiind-o cu un început 
de zâmbet, făcând-o să se gândească la replica Ofeliei din 
Hamlet: „Cu-atâta luare-aminte s-a uitat/ La chipu-mi, parcă îmi 
făcea portretul”. Pe urmă o săruta din nou. Ce o făcea să se 
simtă atât de bine era gândul că o plăcea atât de mult. 

După o vreme el s-a depărtat de ea și a oftat din greu. 

— Mă întreb cum de se plictisesc oamenii căsătoriţi, a zis el. 
Nu trebuie să se oprească niciodată. 

Ei îi plăcea discuţia asta despre căsătorie. 

— Copiii lor îi opresc, presupun, a râs ea. 

— Vrei să ai copii, într-o bună zi? 

Elspeth simţea cum respiraţia i se accelera. Ce o întreba, de 
fapt? 

— Sigur că vreau. 

— Aș vrea patru. 

La fel ca părinţii lui. 

— Fete sau băieţi? 

— O combinaţie. 


VP - 24 


A urmat o pauză. Lui Elspeth îi era teamă să spună ceva. 
Tăcerea se prelungea. Într-un final, Luke s-a întors către ea și a 
privit-o cu o expresie serioasă. 

— Ce părere ai despre asta? Să ai patru copii? 

Era exact replica pe care ea o așteptase. A zâmbit, fericită. 

— Dacă sunt cu tine, aș fi încântată. 

El a sărutat-o din nou. 

Curând a devenit prea frig ca să mai rămână, așa că au plecat 
de acolo și Luke a condus înapoi spre căminele Radcliffe. 

Când treceau prin Harvard Square, de pe marginea drumului 
le-a făcut cu mâna o siluetă. 

— Ăla nu e Anthony? a întrebat Luke, fără să-i vină să creadă. 

El era, a văzut Elspeth. Și Billie era cu el. 

Luke a tras pe dreapta și Anthony s-a apropiat de portiera de 
pe partea șoferului. 

— Îmi pare bine că v-am întâlnit, a spus el. Am nevoie de un 
serviciu. 

Billie stătea în spatele lui Anthony, tremurând toată în aerul 
rece al nopţii, cu o mină furioasă. 

— Ce faceți aici? l-a întrebat Elspeth pe Anthony. 

— S-a ivit o problemă. Prietenii mei din Fenway au plecat din 
oraș în weekend - probabil că au încurcat datele. Billie nu are 
unde să se ducă. 

„Billie a minţit în legătură cu locul în care avea să-și petreacă 
noaptea, își aminti Elspeth. Așadar, nu se poate întoarce la 
cămin fără să dea în vileag minciuna”. 

— Am dus-o la Casă. 

Se referea la Casa Cambridge, unde locuiau el și cu Luke. 
Căminele băieţilor de la Harvard erau numite „case”. 

— Mă gândeam că o să poată dormi la noi în cameră, iar eu și 
Luke să ne petrecem noaptea la bibliotecă. 

— Eşti nebun, a replicat Elspeth. 

— Am mai făcut-o și altă dată, a intervenit Luke. 

— Și ce n-a mers? 

— Am fost văzuți. 

— Oh, nu! a exclamat Elspeth. 

Era un delict serios ca o fată să fie văzută în camera unui 
bărbat, mai ales noaptea. Atât ea, cât și bărbatul puteau fi 
exmatriculaţi din universitate. 

— Cine v-a văzut? a întrebat Luke. 


VP -25 


— Geoff Pidgeon și o grămadă de tipi. 

— Păi, Geoff e OK, dar cine mai era cu el? 

— Nu sunt sigur. Era destul de întuneric și erau toţi beţi. O să 
vorbesc cu ei, dimineaţă. 

Luke a dat din cap. 

— Și acum ce aveţi de gând să faceţi? 

— Billie are un văr care stă în Newport, Rhode Island, a 
răspuns Anthony. Vrei să o duci tu acolo? 

— Poftim? a sărit Elspeth. Sunt optzeci de kilometri până 
acolo! 

— Și o să dureze o oră sau două, a spus Anthony, ca și cum 
nu era mare lucru. Ce zici, Luke? 

— Bineînţeles, a răspuns acesta. 

Elspeth știa că el nu putea refuza. Pentru el era o chestiune 
de onoare să-și ajute un prieten, indiferent de inconveniente. 
Dar tot era furioasă. 

— Hei, multam, a rostit Anthony în grabă. 

— Nicio problemă, a răspuns Luke. Adică e o problemă. 
Mașina nu are decât două locuri. 

Elspeth a deschis portiera și a coborât. 

— Poftim, a zis ea, bosumflată. 

Îi era ruşine de ea însăși pentru că era așa de iritată. Era 
normal ca Luke să vrea să-și salveze un prieten aflat la necaz. 
Însă ura gândul că el o să-și petreacă două ore în mașinuţa aia 
înghesuită cu Billie Josephson cea sexi. Luke i-a simţit 
nemulțumirea și a zis: 

— Elspeth, urcă-te înapoi. O să te duc mai întâi pe tine acasă. 

Fata a încercat să fie amabilă. 

— Nu e nevoie. Anthony poate să mă conducă pe jos până la 
cămin. lar Billie pare că o să se congeleze de tot. 

— OK, dacă ești convinsă, a spus Luke. 

Elspeth și-ar fi dorit să nu fi fost de acord așa de repede. 

Billie a sărutat-o pe obraz. 

— Nu știu cum să-ţi mulțumesc, a spus mignona. 

S-a urcat în mașină și a închis portiera fără să-și ia la revedere 
de la Anthony. 

Luke le-a făcut cu mâna și a demarat. 

Anthony și Elspeth au rămas să se uite cum mașina dispărea 
în întuneric. 

— La dracu', a rostit furioasă Elspeth. 


VP - 26 


e 6:30 A.M. 


Pe o parte a rachetei albe erau imprimate cu 
caractere uriașe, negre, literele „UE. E vorba despre 
un cod foarte simplu: 


Așadar, UE este racheta cu numărul 29. Scopul 
codului este să evite furnizarea de informatii despre 
numărul de rachete produse. 


Lumina zilei se strecura pe nesimţite deasupra orașului 
îngheţat. Bărbaţi și femei ieșeau din case, își strângeau 
pleoapele și își ţuguiau buzele, din pricina vântului mușcător. Işi 
grăbeau pașii pe străzile cenușii, îndreptându-se către căldura și 
luminile strălucitoare din birourile și magazinele, din hotelurile și 
restaurantele unde lucrau. 

Luke nu avea nicio destinaţie anume: o stradă era la fel de 
bună ca oricare alta, atunci când niciuna nu-i spunea nimic. 
Poate, se gândea el, va da colţul la următoarea intersecţie și, 
într-o străfulgerare de cuget, își va da seama că era într-un loc 
familiar - strada unde a crescut sau vreo clădire unde a lucrat. 
Dar fiecare colț de stradă îl dezamăgea la fel. 

Pe măsură ce sporea lumina zilei, a început să studieze lumea 
pe lângă care trecea. Unul dintre aceștia putea să fie tatăl, sora 
sau chiar fiul lui. Continua să spere că vreunul dintre ei îi va 
prinde privirea și se va opri, îl va îmbrăţișa și va spune: „Luke, 
ce-ai păţit? Haide cu mine acasă, lasă-mă să te ajut!”, dar poate 
că o rudă o să-i întoarcă spatele când îl vede și va trece mai 
departe. E posibil să fi făcut ceva care i-a supărat familia. Sau 
poate că locuiesc în alt oraș. 

Incepea să creadă că nu va avea noroc. Niciun trecător nu-l 
va lua în brațe cu strigăte de bucurie și nu avea să recunoască 
deodată strada pe care locuia. Nu era niciun fel de strategie să 
meargă de colo-colo, fantazând despre norocul unei descoperiri. 


VP - 27 


Avea nevoie de un plan. Trebuie să existe un mijloc de a-și 
descoperi identitatea. 

Luke se întreba dacă nu era posibil să fie una dintre 
persoanele date dispărute. Exista o listă cu astfel de persoane, 
era sigur de asta, cu descrierea fiecăreia. Cine avea lista? 
Trebuia să fie vorba de poliţie. 

Parcă își amintea să fi trecut pe lângă o secție cu câteva 
minute mai înainte. S-a întors brusc și a pornit înapoi. A dat nas 
în nas cu un tânăr îmbrăcat cu o haină de ploaie din gabardină 
de culoarea măslinei și șapcă asortată. Avea senzaţia că-l mai 
văzuse pe acel bărbat și înainte. Privirile li s-au întâlnit și, pentru 
o clipă plină de speranţă, Luke s-a gândit că poate va fi 
recunoscut; însă bărbatul și-a întors privirea, stânjenit, și a 
trecut mai departe. 

Luke și-a înghiţit dezamăgirea și a încercat să refacă drumul 
îndărăt. Era dificil, pentru că dăduse multe colţuri de stradă și 
traversase străzile mai mult sau mai puţin la nimereală. Cu 
toate acestea, mai devreme sau mai târziu, tot avea să dea 
peste o secție de poliţie. 

In timp ce mergea, încerca să deducă informaţii despre sine. 
A privit cum un bărbat înalt, cu o pălărie cu boruri mari, își 
aprindea o ţigară și trăgea un fum lung, cu voluptate, dar el nu 
simţea nicio nevoie de tutun. Și-a imaginat că nu era fumător. S- 
a uitat la mașini și a știut că modelele alungite, ca de bolizi de 
curse, pe care le găsea atractive erau modele noi și a fost 
convins că știa să șofeze. Mai știa și producătorul și numele 
modelelor celor mai multe dintre mașinile pe care le vedea. 
Acestea erau genul de informaţii care îi rămăseseră, împreună 
cu însușirea de a vorbi engleza. 

Când și-a zărit chipul reflectat într-o vitrină, a văzut un 
vagabond cu o vârstă imprecisă. Însă când se uita la trecători, 
putea să spună dacă aveau douăzeci, treizeci sau patruzeci de 
ani sau dacă erau mai bătrâni de atât. A descoperit și că 
eticheta automat oamenii drept mai bătrâni sau mai tineri în 
comparație cu el. Când s-a gândit la asta și-a dat seama de un 
lucru: aceia care aveau vreo douăzeci de ani păreau mai tineri 
decât el, iar cei de patruzeci, mai în vârstă; așa că el era, 
probabil, undeva pe la mijloc. 

Aceste victorii neînsemnate asupra amneziei lui îi dădeau un 
sentiment neobișnuit de triumf. 


VP - 28 


Numai că se rătăcise complet. Era pe o stradă sordidă cu 
magazine ieftine, la care se uita cu dezgust: magazine de haine 
cu vitrinele pline de chilipiruri, altele cu mobilă la mâna a doua, 
case de amanet și băcănii unde primeau cupoane pentru 
alimente. S-a oprit deodată și a privit înapoi, întrebându-se ce să 
facă. La vreo treizeci de metri în urma lui, l-a văzut pe bărbatul 
cu haină de gabardină verde și șapcă, privind la un televizor 
dintr-o vitrină. 

Luke s-a încruntat și și-a zis în gând: „Oare e umbra mea?” 

O umbră e întotdeauna singură, arareori duce vreo servietă 
sau o pungă de cumpărături și inevitabil pare că o lălâie pe 
drum, în loc să meargă cu un scop precis. Bărbatul cu șapcă oliv 
se potrivea acestei descrieri. 

Nu era prea greu să verifice. 

Luke a mers până la capătul străzii, a traversat și a luat-o 
înapoi, pe partea cealaltă. Când a ajuns iar în capătul celălalt, s- 
a oprit pe trotuar și a privit în ambele direcţii. Haina oliv era la 
treizeci de metri în spatele lui. Luke a traversat din nou. Ca să 
elimine orice suspiciuni, s-a uitat pe la uși, ca și cum căuta un 
număr de casă. S-a dus înapoi, acolo de unde pornise. 

Haina de ploaie l-a urmat. 

Luke era contrariat, totuși inima îi tresălta, plină de speranţă. 
Un bărbat care îl urmărea trebuia să știe ceva despre el - poate 
chiar să-i cunoască identitatea. 

Ca să fie sigur că era urmărit, avea nevoie să se urce într-un 
vehicul, astfel încât să-și silească umbra să procedeze la fel. 

În ciuda entuziasmului, o voce interioară, un observator 
detașat, i-a pus întrebarea: „Cum se face că știi exact cum să 
verifici dacă ești urmărit?” Metoda îi venise în minte imediat. 
Oare participase la unele activităţi clandestine înainte de a 
deveni un vagabond? _ 

O să se gândească la asta mai târziu. In acel moment avea 
nevoie de bani pentru un bilet de autobuz. În buzunarele 
hainelor lui zdrenţăroase nu era nimic; probabil, își cheltuise și 
ultimul bănuț pe băutură. Dar asta nu era o problemă. Exista 
mărunţiș peste tot: în buzunarele oamenilor, în magazine, în 
taxiuri și în case. 

A început să se uite împrejurul lui cu alţi ochi. A văzut 
chioșcuri de ziare care se puteau jefui, poşete care puteau fi 
smulse din mână, buzunare gata să fie cotrobăite. S-a uitat prin 


VP - 29 


geamul unei cafenele, unde un bărbat stătea la tejghea și o 
chelneriță servea la mese. Locul era la fel de bun ca oricare 
altul. A pășit înăuntru. 

A scrutat mesele, căutând vreun rest lăsat ca bacșiș, dar nu 
avea să fie chiar așa de simplu. S-a apropiat de tejghea. La 
radio se difuzau știrile. „Experții în rachete susţin că America 
mai are o ultimă șansă de a-i ajunge din urmă pe ruși în cursa 
pentru controlul spaţiului cosmic”. Bărbatul de la tejghea 
pregătea o cafea espresso și din aparatul strălucitor aburul 
ieșea învălătucindu-se. Aroma delicioasă i-a făcut lui Luke să-i 
freamăte nările. 

Ce ar spune un vagabond? 

— Ai niște gogoși nevândute? a întrebat el. 

— leși afară, i-a zis dur bărbatul. Și să nu te mai prind pe aici. 

Luke s-a gândit să sară peste tejghea și să deschidă casa de 
marcat, însă i se părea un gest exagerat, când tot ce voia era 
prețul unui bilet de autobuz. Apoi a văzut exact ce-i trebuia. 
Lângă sertarul cu bani, la îndemână, era o cutie din metal cu o 
fantă deasupra. Avea și o etichetă cu imaginea unui copil, sub 
care era scris: „Nu-i uitaţi pe cei care nu văd”. Luke s-a dat într- 
o parte, astfel ca trupul lui să ascundă cutia de ochii chelneriţei 
și clienţilor. Nu mai trebuia decât să-i distragă atenţia 
barmanului. 

— Dă’ și mie un bănuţ! s-a milogit Luke. 

— N-am, i-a răspuns bărbatul. În schimb, o să primești un șut 
undeva. 

A pus jos carafa cu zgomot și și-a șters mâinile de şort. 
Trebuia să se aplece pe sub tejghea ca să iasă și preţ deo 
secundă nu l-a putut vedea pe Luke. In clipa aceea, Luke a luat 
cutia de colectă și a strecurat-o în haină. Era dezamăgitor de 
ușoară, dar a zornăit, deci nu era goală. 

Barmanul l-a apucat pe Luke de guler și l-a împins brutal afară 
din cafenea. Luke nu a opus rezistenţă decât la ușă, unde 
bărbatul i-a tras un șut dureros în fund. Uitând de rolul pe care îl 
juca, Luke s-a întors la el, gata de luptă. Bărbatul s-a speriat 
deodată și a bătut în retragere, înapoi în cafenea. 

Luke s-a întrebat de ce era așa de furios. Intrase în local ca să 
cerșească și nu plecase când i s-a cerut. OK, șutul nu era 
necesar, însă îl meritase - a furat banii copiilor nevăzători! 


VP - 30 


Chiar și așa, a fost nevoit să facă un efort ca să-și înghită 
orgoliul, să facă stânga împrejur și să o șteargă de acolo, ca un 
câine cu coada între picioare. 

S-a aciuat pe o străduţă lăturalnică, a găsit o piatră ascuţită și 
și-a revărsat furia pe cutia din tablă, ca să se elibereze. A reușit 
să o deschidă. Banii din ea, majoritatea penny, făceau doi sau 
trei dolari, a estimat el. l-a pus în buzunar și s-a întors pe stradă. 
A mulțumit cerului pentru milostenie și a făcut în gând 
promisiunea să dea trei dolari pentru nevăzători dacă va ajunge 
vreodată să-și recapete identitatea, deci și viaţa. 

„Bine, s-a gândit el, doar trei dolari”. 

Bărbatul cu haină oliv stătea în dreptul unui chioșc și citea un 
ziar. 

La câţiva metri mai încolo a oprit un autobuz. Luke habar nu 
avea unde mergea, dar asta nu conta. S-a urcat în autovehicul. 
Şoferul s-a uitat urât la el, însă nu l-a dat jos. 

— Vreau să merg trei staţii, l-a anunţat Luke. 

— Nu contează unde vrei să mergi, biletul e șaptesprezece 
cenți, dacă nu ai reducere. 

Luke a plătit cu o parte din mărunţișul pe care îl furase. 

Poate că nu avea o umbră după el. În timp ce se îndrepta spre 
spatele autobuzului, a privit nerăbdător pe geam. Bărbatul în 
trend se îndepărta, cu ziarul îndesat sub braţ. Luke s-a 
încruntat. Bărbatul ar fi trebuit să încerce să prindă un taxi. 
Poate că nu era o umbră, până la urmă. Luke era dezamăgit. 

Autobuzul a demarat și Luke a luat loc. 

S-a întrebat din nou cum se face că știa chestiile astea. 
Probabil că fusese antrenat pentru activitatea în clandestinitate. 
Dar în ce scop? Fusese poliţist? Poate că avea de-a face cu 
războiul. America luptase împotriva Germaniei în Europa și 
împotriva Japoniei în Pacific. Problema era că nu-și putea aminti 
dacă participase la război. 

La a treia oprire, a coborât din autobuz împreună cu un grup 
de călători. S-a uitat în susul și-n josul străzii. Nu se vedea niciun 
taxi și nu era niciun semn că bărbatul în trend oliv ar fi fost prin 
preajmă. Ezitant, a băgat de seamă că unul dintre călătorii care 
coborâseră din autobuz odată cu el s-a oprit în pragul unui 
magazin și se scotocea prin buzunare. În timp ce Luke îl privea, 
bărbatul și-a aprins o ţigară și a tras mulțumit un fum. 

Era un bărbat înalt, cu o pălărie cu boruri mari. 


VP - 31 


Luke și-a dat seama că îl mai văzuse. 
* 7 A.M. 


Platforma de lansare este o simplă masă din oțel cu 
patru picioare și o gaură în mijloc, prin care trece jetul 
rachetei. Un deflector în formă conică, aflat dedesubt, 
împrăștie jetul în plan orizontal. 


Anthony Carroll a condus de-a lungul Constitution Avenue 
mașina Cadillac Eldorado, veche de cinci ani, care era a mamei 
sale. O împrumutase cu un an în urmă, ca să facă drumul de la 
casa părinţilor lui din Virginia la Washington, și nu mai reușise 
să i-o înapoieze. Maică-sa probabil că își cumpărase deja o altă 
mașină. 

A intrat în parcarea Clădirii Q de pe Alphabet Row, o porţiune 
cu locuinţe tip baracă, ridicate în grabă pe timpul războiului, pe 
spaţiul de parcare de lângă Lincoln Memorial. Era, fără îndoială, 
ceva care zgâria privirea, dar lui îi plăcea locul acela, pentru că 
își petrecuse acolo cea mai mare parte a războiului, lucrând 
pentru Oficiul Serviciilor Strategice (Office of Strategic Services 
- OSS), precursor al CIA. Au fost vremuri bune acelea, când o 
agenţie clandestină putea să facă orice, mai mult sau mai puţin, 
și nu trebuia să raporteze nimănui, în afară de președinte. 

CIA era structura birocratică din Washington cu cea mai 
rapidă dezvoltare și pe malul celălalt al fluviului Potomac, în 
Langley, Virginia, se construia un sediu vast, de mai multe 
milioane de dolari. Când acesta avea să fie terminat, Alphabet 
Row va fi demolat. 

Anthony luptase din greu împotriva proiectului Langley și nu 
doar din pricina Clădirii Q, de care îl legau amintiri foarte dragi. 
În momentul acela, CIA avea birouri în treizeci și unu de edificii 
aflate în zona centrală dominată de imobile guvernamentale, 
cunoscute sub numele Foggy Bottom. Așa se și cuvenea să fie, 
susținuse Anthony vehement. Era foarte dificil pentru agenții 
străini să evalueze dimensiunea și forța agenţiei când sediile ei 
erau răspândite și amestecate cu alte structuri guvernamentale. 
Dar atunci când se va inaugura sediul din Langley, oricine va 


VP - 32 


putea să estimeze de ce resurse dispunea, de câţi angajaţi, ba 
chiar și ce buget avea, doar trecând pe lângă el, în mașină. 

Pierduse lupta aceea. Factorii decizionali erau hotărâți să ţină 
CIA mai strâns în mână. În opinia lui Anthony, serviciul de 
intelligence era pentru cei neînfricaţi și aventurieri. Așa fusese 
în timpul războiului. Dar în prezent era dominată de scribălăi și 
contabili. 

Exista un loc de parcare rezervat lui și marcat cu inscripţia 
„Șeful Serviciilor Tehnice”, însă el l-a ignorat și a oprit în dreptul 
intrării principale. S-a uitat în sus la clădirea urâtă, întrebându- 
se dacă demolarea ei iminentă nu reprezenta sfârșitul unei 
epoci. În ultimul timp pierdea tot mai multe dintre bătăliile 
acestea birocratice. Era încă o persoană cu puteri 
reprezentative în cadrul agenţiei. „Serviciile Tehnice” constituia 
un eufemism care desemna divizia responsabilă cu spargerile, 
ascultarea telefoanelor, testarea drogurilor și cu alte activități 
ilegale. Porecla diviziei era „Trucuri Murdare”. Poziţia lui 
Anthony se sprijinea pe renumele lui ca erou de război și pe 
câteva lovituri legate de Războiul Rece. Dar existau unii care 
voiau să transforme CIA în ceea ce își imagina publicul larg că 
era CIA - o simplă agenţie pentru culegerea de informaţii. 

„Peste cadavrul meu”, chibzuia Anthony. 

Nu era totuși lipsit de dușmani: superiori pe care îi ofensase 
cu manierele lui impertinente, agenţi slabi și incompetențţi la a 
căror promovare se opusese, scribălăi cărora le displăcea 
întreaga idee ca guvernul să se ocupe de operaţiuni secrete. 
Toţi aceștia erau gata să-l distrugă de îndată ce ar fi făcut un 
pas greșit. 

lar în prezent pielea îi era pusă la bătaie mai mult ca oricând 
până atunci. 

Când a intrat în clădire, a dat deliberat la o parte grijile lui de 
ansamblu și s-a concentrat asupra problemei curente: doctorul 
Claude Lucas, cunoscut ca Luke, cel mai periculos om din 
Statele Unite, acela care ameninţa tot ceea ce reprezenta 
existența lui Anthony. 

Stătuse la birou aproape toată noaptea și plecase acasă doar 
ca să se radă și să-și schimbe cămașa. Paznicul din hol l-a privit 
surprins și i-a zis: 

— Bună dimineața, domnule Carroll... deja v-aţi întors? 


VP - 33 


— Un înger mi-a apărut în vis și mi-a spus: „Întoarce-te la 
muncă, ticălos puturos!” Bună dimineaţa! 

Paznicul a râs. 

— Domnul Maxell este în biroul dumneavoastră. 

Anthony s-a încruntat. Pete Maxell trebuia să fie cu Luke. Se 
întâmplase ceva rău? 

A luat-o la fugă în sus pe scări. 

Pete stătea în scaunul din faţa biroului lui Anthony, încă 
îmbrăcat în haine ponosite, în timp ce semnul roșu din naștere, 
pe care îl avea pe faţă, era acoperit în parte de o dâră de 
murdărie. Când Anthony a intrat, Pete a sărit din scaun, cu o 
mină speriată. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Anthony. 

— Luke a decis că vrea să fie singur. 

Anthony prevăzuse acest lucru. 

— Cine a preluat treaba? 

— Simons îl ţine sub supraveghere și Betts e acolo ca rezervă. 

Anthony a dat din cap, gânditor. Luke scăpase de un agent, 
mai putea să scape de încă unul. 

— Cum stau lucrurile cu memoria lui Luke? 

— E complet pierdută. 

Anthony și-a scos haina și s-a așezat la birou. Luke făcea 
probleme, însă Anthony se așteptase la asta și era pregătit. 

L-a privit pe bărbatul din faţa lui. Pete era un agent bun, 
competent și atent, dar nu avea experienţă. Era totuși loial faţă 
de Anthony, până la fanatism. Toţi agenţii tineri știau că 
Anthony organizase personal un asasinat: uciderea șefului 
guvernului francez de la Vichy, amiralul Darlan, care avusese loc 
la Alger, în Ajunul Crăciunului din 1942. Agenţii CIA ucideau 
oameni, însă nu foarte des, și de aceea îl priveau pe Anthony cu 
venerație. Numai că Pete avea față de el o obligaţie specială. 
Pete minţise când a completat formularul de înscriere, 
declarând că nu avusese niciodată probleme cu legea, iar 
Anthony aflase mai târziu că, atunci când fusese student în San 
Francisco, primise o amendă deoarece solicitase serviciile unei 
prostituate. Pete ar fi trebuit să fie dat afară pentru asta, dar 
Anthony păstrase secretul și Pete îi era etern recunoscător. 

În acel moment, Pete era distrus și rușinat, cu sentimentul că 
îl dezamăgise pe Anthony. 


VP - 34 


— Liniștește-te, a zis Anthony, adoptând un ton părintesc. 
Spune-mi doar exact ce s-a întâmplat. 

Cu o expresie de recunoștință, Pete s-a așezat la loc. 

— S-a trezit ca nebun, a început el. A strigat „Cine sunt?” și 
chestii de genul ăsta. L-am calmat... dar am făcut o greșeală. l- 
am spus Luke. 

Anthony îi ceruse lui Pete să-l supravegheze pe Luke și să nu-i 
dea niciun fel de informații. 

— Nu contează... nu e numele lui adevărat. 

— Pe urmă a întrebat cine sunt eu. Și i-am răspuns: „Sunt 
Pete”. Mi-a scăpat, pur și simplu, pentru că eram preocupat să-l 
fac să nu mai strige. 

Pete era îngrozit să-și recunoască greșelile, însă, de fapt, nu 
erau prea grave și Anthony i-a ignorat scuzele cu o fluturare a 
mâinii. 

— Și pe urmă ce s-a întâmplat? 

— L-am dus la biserică, exact așa cum plănuisem. Dar a pus 
întrebări foarte viclene. Voia să știe dacă pastorul îl mai văzuse 
până atunci. 

Anthony a încuviinţat. 

— N-ar trebui să ne surprindă. În timpul războiului a fost cel 
mai bun agent pe care l-am avut vreodată. Și-a pierdut 
memoria, însă nu și instinctele. 

Și-a frecat obrazul cu mâna dreaptă. Oboseala îl ajungea din 
urmă. 

— Am continuat să-l atrag în altă direcţie, ca să nu mai pună 
întrebări despre trecutul lui, a continuat Pete. Cred că și-a dat 
seama de ce făceam. Pe urmă mi-a zis că voia să fie singur. 

— S-a prins de ceva? S-a petrecut ceva care ar fi putut să-l 
conducă spre adevăr? 

— Nu. A citit un articol în ziar despre programul spaţial, dar 
nu a părut să aibă vreo semnificaţie specială pentru el. 

— A observat cineva ceva ciudat la el? 

— Pastorul a fost surprins că Luke putea să rezolve cuvinte 
încrucișate. Cei mai mulţi dintre vagabonzii ăia nici măcar nu 
știu să citească. 

Avea să fie foarte dificil, totuși era rezolvabil, așa cum se și 
așteptase Anthony. 

— Acum unde e Luke? 

— Nu știu. Steve o să sune imediat ce va avea ocazia. 


VP - 35 


— Când va telefona, întoarce-te acolo și întâlnește-te cu el. 
Indiferent ce se întâmplă, Luke nu trebuie să ne scape. 

— OK. 

Telefonul alb de pe biroul lui Anthony a început să sune. Era 
linia lui directă. S-a uitat o clipă la aparat. Nu avea prea multă 
lume numărul acela. 

A ridicat receptorul. 

— Eu sunt, s-a auzit vocea lui Elspeth. Ce s-a întâmplat? 

— Liniștește-te, a zis el. Totul este sub control. 


e 7:30 A.M. 


Racheta are 21 de metri înălțime și cântărește 29 de 
tone pe platoul de lansare - dar în cea mai mare parte 
e combustibil. Satelitul propriu-zis are doar 80 de 
centimetri și cântărește numai opt kilograme. 


Umbra l-a urmat pe Luke cale de vreo patru sute de metri, în 
timp ce mergea spre sud, pe 8" Street. 

Se luminase de-a binelea și, chiar dacă strada era 
aglomerată, lui Luke nu-i era greu să dibuie pălăria cenușie, 
care sălta printre celelalte capete înghesuite pe la colţurile de 
stradă și staţiile de autobuz. Dar după ce a traversat 
Pennsylvania Avenue, a dispărut din raza lui vizuală. S-a 
întrebat încă o dată dacă nu cumva era doar o închipuire de-a 
lui. Se trezise într-o lume năucitoare, în care orice putea să fie 
adevărat. Poate că și ideea că era urmărit era doar o fantasmă. 
Însă el nu credea cu adevărat asta și, o clipă mai târziu, a zărit 
trenciul verde care ieșea dintr-o cofetărie. 

— Toi, encore, a zis el, în șoaptă. Din nou tu. 

S-a întrebat pentru o clipă de ce vorbise în franceză, apoi și-a 
alungat întrebarea din minte. Avea griji mai presante. Nu mai 
încăpea îndoială: îl urmăreau doi bărbaţi, într-un schimb de 
ștafetă foarte dibaci organizat. Trebuia să fie vorba despre niște 
profesioniști. 

A încercat să-și dea seama ce însemna asta. Pălăria și 
Trenciul puteau să fie polițiști - era posibil ca el să fi comis o 
crimă, să fi ucis pe cineva la beţie. Ar putea să fie spioni, KGB 


VP - 36 


sau CIA, deși părea puţin probabil ca un pârlit ca el să fie 
implicat în activităţi de spionaj. Cel mai probabil avea o nevastă 
pe care o părăsise cu mulţi ani în urmă și care voia să divorțeze 
și angajase detectivi particulari, ca să obţină dovada felului în 
care trăia el. (Poate că era francez.) 

Niciuna dintre variante nu era prea atrăgătoare. Cu toate 
acestea, Luke se simţea vesel. Probabil că ei știau cine era el. 
Oricare ar fi fost motivul pentru care îi ţineau urma, trebuie să fi 
știut ceva despre el. Știau oricum mai mult decât el. 

S-a decis să despartă echipa și apoi să se confrunte cu 
bărbatul mai tânăr. A intrat într-o tutungerie și a cumpărat un 
pachet de ţigări Pall Mall, plătind cu mărunţișul furat. Când a 
ieșit, Trenciul dispăruse și Pălăria îl preluase din nou. A mers 
până la prima intersecţie și a dat colţul. 

Lângă trotuar era parcat un camion Coca-Cola și șoferul 
descărca lăzi și le căra într-un restaurant. Luke a pășit în 
mijlocul străzii și s-a apropiat de laterala camionului, 
poziționându-se acolo unde putea să supravegheze strada fără 
să fie văzut de cineva care se apropia de după colț. 

În mai puţin de un minut a apărut și Pălăria, care mergea 
repede și verifica intrările și ferestrele, căutându-l pe Luke. 

Acesta s-a lăsat la pământ și s-a rostogolit sub camion. S-a 
uitat de-a lungul trotuarului de la nivelul solului și a zărit 
pantalonii albaștri de costum și pantofii maronii ai umbrei lui. 

Bărbatul grăbise pasul, probabil îngrijorat că Luke dispăruse 
de pe stradă. Pe urmă s-a întors și a reluat drumul invers. A 
intrat în restaurant, apoi, un minut mai târziu, a ieșit iar. A 
înconjurat camionul, s-a întors pe trotuar și a continuat. După o 
clipă, a luat-o la fugă. 

Luke era mulțumit. Nu știa cum învățase acest joc, dar părea 
să se priceapă la el. S-a târât până în partea din față a 
camionului și s-a ridicat în picioare. S-a uitat pe după aripa cea 
mai apropiată. Pălăria se îndepărta grăbită. 

Traversând pe trotuar, Luke a cotit după colţ. S-a oprit în ușa 
unui magazin de articole electrice. S-a uitat la un pick-up care 
avea o etichetă cu preţul obiectului, indicând optzeci de dolari, a 
desfăcut pachetul de ţigări, a scos una și a așteptat, cu ochii 
spre stradă. 

A reapărut Trenciul. 


VP - 37 


Era înalt - cam de statura lui Luke -, cu o constituție atletică, 
dar cam cu zece ani mai tânăr, iar pe chip avea o expresie de 
neliniște. Instinctele lui Luke îi spuneau că bărbatul nu era 
foarte experimentat. 

L-a zărit pe Luke și a tresărit nervos. Luke l-a privit drept în 
ochi. Omul și-a întors privirea și a continuat să meargă, pe 
marginea exterioară a trotuarului, ca să treacă de Luke, așa 
cum ar face oricine ca să evite contactul cu un vagabond. 

Luke i-a tăiat calea. Și-a dus ţigara la gură și a zis: 

— Ai un foc, amice? 

Trenciul nu știa ce să facă. A ezitat, cu un aer preocupat. O 
clipă, Luke a crezut că va trece mai departe fără să spună nimic; 
însă apoi omul a luat o decizie rapidă și s-a oprit. 

— Sigur, a răspuns agentul, încercând să se poarte degajat. 

A băgat mâna în buzunarul hainei de ploaie, a scos o cutie cu 
chibrituri și a aprins unul. 

Luke și-a scos ţigara din gură și a întrebat: 

— Știi cine sunt, nu-i așa? 

Tânărul părea speriat. Antrenamentele nu-l pregătiseră 
pentru supravegherea unui subiect care începe să pună 
întrebări umbrei. Se uita fix la Luke, mut de uimire, până când 
chibritul a ars în întregime. l-a dat drumul și a răspuns: 

— Nu știu despre ce vorbești, prietene. 

— Te ţii după mine. Trebuie să știi cine sunt. 

Trenciul continua să facă pe inocentul. 

— Vinzi ceva? 

— Ți se pare că sunt îmbrăcat ca un comis-voiajor? Haide, fii 
sincer cu mine. 

— Nu mă ţin după nimeni. 

— De o oră mă urmărești și eu nu știu unde sunt! 

Bărbatul luase o decizie. 

— Nu ești întreg la minte, a spus el, încercând să treacă de 
Luke. 

Acesta s-a dat într-o parte, blocându-i calea. 

— Scuză-mă, te rog, a zis Trenciul. 

Luke nu voia să-i dea drumul omului. L-a luat de reverele 
trendului și l-a izbit de vitrina magazinului, făcând geamul să 
zornăie. Frustrarea și furia au dat pe dinafară. 

— Putain de merde!* a ţipat el. 


4 La naiba! (în Ib. fr. în orig.) (n.red.). 
VP - 38 


Trenciul era mai tânăr și mai în formă decât Luke, dar nu a 
opus niciun fel de rezistență. 

— l-aţi dracului mâinile de pe mine, s-a răstit el, fără să ridice 
vocea. Nu te urmăresc. 

— Cine sunt eu? a urlat Luke la el. Spune-mi cine sunt? 

— De unde naiba să știu? 

L-a prins pe Luke de încheieturile mâinilor, încercând să-și 
elibereze reverele din strânsoare. 

Luke i-a dat drumul și l-a apucat de gât. 

— Nu am de gând să-ţi înghit minciunile, a rostit el, cu o voce 
gâjâită. O să-mi spui ce se petrece. 

Trenciul și-a pierdut nonșalanţa și ochii i s-au mărit, de 
teamă. Se lupta să mai slăbească strânsoarea lui Luke în jurul 
gâtlejului său. Când a văzut că nu putea, a început să-i care lui 
Luke pumni în coaste. Prima lovitură l-a durut și Luke s-a 
ghemuit, însă nu i-a dat drumul agentului și s-a apropiat și mai 
mult, așa că pumnii ulteriori nu au mai avut aceeași forţă. Și-a 
apăsat degetele mari pe gâtul oponentului său, sugrumându-l. 
În ochii acestuia a apărut teroarea și respiraţia i s-a tăiat. 

În spatele lui Luke s-a auzit vocea înspăimântată a unui 
trecător: 

— Hei, ce se petrece aici? : 

Deodată, Luke a fost șocat de sine însuși. II omora pe agentul 
ăla! A slăbit strânsoarea. Ce se petrecea cu el? Era un ucigaș? 

Trenciul a scăpat din mâinile lui Luke, care rămăsese uluit de 
propria violenţă. Și-a lăsat brațele să-i cadă pe lângă trup. 

Tipul s-a tras în spate. 

— Nebun nenorocit, a zis acesta, dar teama nu-i părăsise 
privirile. Ai încercat să mă omori! 

— Vreau doar să aflu adevărul și știu că poţi să mi-l dezvălui. 

Trenciul și-a frecat gâtul. 

— Dobitocule! Ţi-ai pierdut nenorocitele alea de minţi. 

Furia îl cuprindea din nou pe Luke. 

— Minţi! a urlat el, întinzându-se să-l apuce iar pe bărbat. 

Trenciul s-a întors și a luat-o la goană. 

Luke ar fi putut să-l urmărească, însă a ezitat. Ce rost avea? 
Ce putea să-i facă dacă îl prindea? Să-l tortureze? 

Apoi a fost prea târziu. Trei trecători se opriseră să privească 
altercaţia și stăteau la o distanţă sigură, uitându-se la Luke. 
După un moment, acesta s-a îndepărtat, îndreptându-se în 


VP - 39 


direcția opusă aceleia pe care o apucaseră cele două umbre ale 
lui. 

Se simţea mai rău ca niciodată, tremura după izbucnirea 
violentă și era dezamăgit până la îngreţoșare de rezultat. 
Intâlnise doi oameni care, probabil, știau cine era el și nu 
obținuse nicio informaţie. 

— Bine lucrat, Luke, și-a zis el. Ai obținut exact nimic. 

Și era din nou singur. 


* 8 A.M. 


Racheta Jupiter C are patru trepte. Partea cea mai 
mare e o versiune de înaltă performanță a rachetei 
balistice Redstone. Aceasta reprezintă propulsorul sau 
prima treaptă, un motor extrem de puternic, având 
sarcina gargantuescă de a elibera racheta de sub 
puternica forță gravitațională a Pământului. 


Doctorița Billie Josephson era în întârziere. 

O trezise pe mama sa, o ajutase să-și îmbrace halatul 
căptușit, o pusese să-și ia aparatul auditiv și o așezase pe un 
scaun în bucătărie, cu o ceașcă de cafea în faţă. Îl trezi apoi și 
pe fiul ei, Larry, în vârstă de șapte ani, îl lăudă pentru că nu mai 
urinase în pat și îi spuse să facă totuși un duș. Apoi a revenit în 
bucătărie. 

Mama ei, o femeie scundă și dolofană, în vârstă de șaptezeci 
de ani, căreia i se spunea Becky-Ma, dăduse radioul tare. Perry 
Como cânta Catch a Falling Star. Billie puse feliile de pâine în 
toaster și pe urmă așeză pe masă unt și jeleu de struguri pentru 
Becky-Ma. Pentru Larry a pregătit fulgi de porumb într-un 
castron, a tăiat o banană felii deasupra cerealelor și a umplut o 
cană cu lapte. 

A făcut și un sandviș cu unt de arahide și jeleu și l-a pus în 
cutiuța pentru prânz a lui Larry, împreună cu un măr, un baton 
de ciocolată Hershey și o sticluţă cu suc de portocale. A pus 
cutiuța în ghiozdan și a mai băgat și cartea de citire și mănușa 
de baseball, un cadou de la tatăl lui. 


VP - 40 


La radio, un reporter lua interviu turiștilor de pe plaja din 
Cape Canaveral, care sperau să asiste la lansarea unei rachete. 

Larry a intrat în bucătărie cu șireturile desfăcute și nasturii de 
la cămașă încheiaţi câș. Billie i-a îndreptat, l-a pus să-și 
mănânce cerealele și a început să pregătească niște ouă jumări. 

Era ora opt și cincisprezece minute și ea aproape întârziase. 
Își iubea fiul și mama, dar o părticică din ea, ascunsă, ura 
corvoada de a avea grijă de ei. 

Reporterul radio vorbea în acel moment cu un purtător de 
cuvânt al armatei. 

— Acești gură-cască nu sunt în pericol? Ce se întâmplă dacă 
racheta iese de pe traiectorie și se prăbușește undeva aici, chiar 
pe plajă? 

— Nu există un astfel de pericol, domnule, a venit răspunsul 
militarului. Fiecare rachetă este prevăzută cu un mecanism de 
autodistrugere. Dacă iese de pe traiectorie, va exploda în aer. 

— Dar cum mai poate fi aruncată în aer după ce deja a 
deviat? 

— Dispozitivul exploziv este declanșat prin intermediul unui 
semnal radio, trimis de ofițerul responsabil cu securitatea 
zonală. 

— Asta pare periculos chiar și în sine. Un radioamator care se 
joacă poate să declanșeze accidental mecanismul. 

— Mecanismul răspunde doar la un semnal complex, 
asemenea unui cod. Rachetele acestea sunt scumpe și nu ne 
permitem niciun risc. 

— Azi trebuie să fac o rachetă spaţială, a zis Larry. Pot să iau 
borcanul cu iaurt la școală? 

— Nu, nu poți, e pe jumătate plin, i-a spus ea. 

— Dar trebuie să duc niște recipiente! Miss Page o să se 
supere dacă nu o fac. 

Era gata să izbucnească în lacrimi, cu imprevizibilitatea 
oricărui copil de șapte ani. 

— La ce-ţi trebuie recipiente? 

— Ca să fac o rachetă spaţială! Ne-a zis săptămâna trecută. 

Billie a oftat. 

— Larry, dacă mi-ai fi spus săptămâna trecută, ţi-aș fi adunat 
o grămadă de chestii. De câte ori trebuie să-ţi cer să nu mai lași 
lucrurile pe ultimul moment? 

— Păi, și ce-o să mă fac? 


VP - 41 


— O să-ţi găsesc ceva până la urmă. O să punem iaurtul într- 
un castron și... ce fel de recipiente îţi trebuie? 

— În formă de rachetă. 

Billie se întreba dacă profesorii de la școală se gândeau 
vreodată cât de mult le dădeau de lucru mamelor și așa 
aglomerate, când le ofereau cu atâta ușurință instrucţiuni 
copiilor să aducă de acasă tot felul de chestii. A pus pe trei 
farfurii pâine prăjită și unsă cu unt și ouăle jumări, fără să-și 
mănânce porţia. S-a dus în spatele casei și a luat o cutie 
tubulară de detergent, din carton, o sticlă de săpun lichid, din 
plastic, o cutie de îngheţată, tot din carton și o cutie de 
bomboane din ciocolată, în formă de inimă. 

Cea mai mare parte a ambalajelor înfățișa familii consumând 
produsele respective - în general o casnică frumușică și doi copii 
fericiţi, iar în fundal, un tată care fuma pipă. Se întreba dacă și 
pe alte femei le enervau aceste stereotipuri la fel de mult ca pe 
ea. Nu trăise niciodată într-o astfel de familie. Tatăl ei, un croitor 
sărac din Dallas, murise când ea era bebeluș, iar mama ei 
crescuse cinci copii într-o sărăcie lucie. Billie însăși divorțase 
când Larry nu avea decât doi ani. Erau destule familiile din care 
lipsea bărbatul, în care mama era văduvă, divorțată sau o 
femeie pierdută, așa cum se mai spunea. Însă astfel de familii 
nu erau înfățișate pe cutiile de cereale. 

Billie a pus toate recipientele într-o pungă de cumpărături, ca 
Larry să le ducă la școală. 

— Măiculiţă, fac pariu că am mai multe decât oricine! a 
exclamat puștiul. Mersi, mami. 

| se răcise micul dejun, dar Larry era fericit. 

De afară s-a auzit sunetul unui claxon și Billie a aruncat 
repede un ochi în oglinda de pe ușa unui dulap, să vadă cum 
arăta. Părul negru și cârlionţat fusese pieptănat în grabă, nu era 
machiată, doar un pic de tuș, pe care uitase să-l demachieze cu 
o seară în urmă, și era îmbrăcată cu un pulover roz prea mare... 
totuși efectul era oarecum sexi. 

Ușa din spate s-a deschis și a intrat Roy Brodsky, cel mai bun 
prieten al lui Larry. Băieţii s-au salutat veseli, ca și cum fuseseră 
despărțiți o lună, și nu doar câteva ore. Billie observase că Larry 
era prieten doar cu băieţii. La grădiniţă, lucrurile stătuseră altfel, 
băieții și fetele se jucau împreună, fără deosebiri. Se întreba ce 


VP - 42 


schimbări psihologice se petreceau în jurul vârstei de cinci ani, 
care îi făceau pe copii să prefere propriul gen. 

Roy a fost urmat de tatăl lui, Harold, un bărbat chipeș, cu ochi 
căprui și blânzi. Harold Brodsky era văduv - mama lui Roy 
murise într-un accident de mașină. Harold preda chimia la 
Universitatea George Washington. Billie și Harold ieșeau 
împreună. Harold s-a uitat la ea drăgăstos și a spus: 

— Doamne, arăţi minunat! 

Billie a zâmbit și l-a sărutat pe obraz. 

La fel ca și Larry, Roy avea o pungă plină cu ambalaje. 

— Ţi-ai golit jumătate din cutiile din bucătărie? l-a întrebat 
Billie pe Harold. 

— Da. Am castronașe pentru cereale pline cu fulgi de săpun, 
ciocolată și brânză topită. Și șase role de hârtie igienică fără 
cilindrul de carton din mijloc. 

— Fir-ar nu m-am gândit la rolele de hârtie! 

El a râs. 

— Ce părere ai dacă luăm cina la mine, astă-seară? 

Billie era surprinsă. 

— Intenţionezi să gătești? 

— Nu chiar. Mă gândeam să o rog pe doamna Riley să 
pregătească o caserolă, pe care să o pot încălzi. 

— Bine, a consimţit ea. 

Nu mai luase cina la el până atunci. De obicei, mergeau la 
film, la concerte de muzică clasică sau la petreceri acasă la alţi 
profesori de universitate. Femeia se întreba ce-l făcuse să o 
invite. 

— Diseară, Roy se duce la ziua de naștere a unui văr și o să 
rămână acolo peste noapte. O să putem sta de vorbă fără să fim 
întrerupți. 

— OK, a rostit Billie, cu consideraţie. 

Desigur, puteau să stea de vorbă și la restaurant fără să fie 
întrerupţi. Harold mai avea un motiv ca să o invite la el acasă 
când fiul lui va fi plecat toată noaptea. L-a privit. Bărbatul avea 
o expresie deschisă și candidă - știa la ce se gândea ea. 

— O să fie perfect, a continuat Billie. 

— Vin să te iau pe la opt. Haideţi, băieţi! 

l-a mânat pe copii afară, pe ușa din spate. 

Larry a plecat fără să-și ia la revedere și Billie învățase că 
asta însemna că totul era în ordine. Când era neliniștit din vreo 


VP - 43 


pricină sau pe cale să se îmbolnăvească, pleca greu, agăţându- 
se de ea. 

— Harold e un bărbat bun, a zis mama ei. Ar trebui să te 
măriți cu el mai repede, înainte să se răzgândească. 

— N-o să se răzgândească. 

— Doar să nu ieși cu el până nu pune ce are pe masă. 

Billie i-a zâmbit mamei sale. 

— Nu-ţi scapă mai nimic, nu-i așa, mamă? 

— Sunt bătrână, nu tâmpită. 

Billie a curăţat masa și a aruncat la gunoi micul ei dejun. A 
început să se grăbească, a scos așternuturile de pe patul ei, al 
lui Larry și al mamei sale, a făcut o legăturică din ele, pe urmă a 
vârât-o într-un sac pentru rufe murdare. | l-a arătat lui Becky-Ma 
și a zis: 

— Nu uita, tot ce trebuie să faci este să i-l dai omului de la 
spălătorie, când vine. Bine, mamă? 

— Nu mai am pastile de inimă, a anunţat-o mama ei. 

— Pe naiba! 

Nu prea înjura de faţă cu mama ei, dar ajunsese la capătul 
răbdării. 

— Mamă, azi am o zi grea la birou și nu am timp să trec pe la 
nenorocitul de farmacist! 

— Nu am ce-ti face, mi s-au terminat. 

Cel mai enervant lucru la Becky-Ma era felul în care trecea de 
la atitudinea unei mame înțelegătoare la aceea de copil 
neputincios. 

— Puteai să-mi fi spus ieri că o să rămâi fără - ieri am făcut 
cumpărături! Nu pot să merg în fiecare zi la magazin, am o 
slujbă. 

Becky-Ma a izbucnit în plâns. 

Imediat Billie a lăsat-o mai moale. 

— lartă-mă, mamă. 

Becky-Ma plângea cu ușurință, la fel ca și Larry. În urmă cu 
cinci ani, când toţi trei se mutaseră împreună, mama ei o ajuta 
să aibă grijă de Larry. Dar în prezent abia dacă mai era în stare 
să aibă grijă de el cele câteva ore, după ce venea de la școală. 
Totul ar fi mai ușor dacă Billie și Harold s-ar fi căsătorit. 

A sunat telefonul. A bătut-o pe Ma pe umăr și a ridicat 
receptorul. Era Bern Rothsten, fostul ei soț. Billie se înțelegea 
bine cu el, în ciuda faptului că divorțaseră. De două sau trei ori 


VP - 44 


pe săptămână venea să-l vadă pe Larry; și contribuia bucuros la 
cheltuielile pentru creșterea băiatului. Billie fusese furioasă pe 
el, odinioară, dar asta cu mult timp în urmă. În acel moment i-a 
zis: 

— Bună, Bern... te-ai trezit devreme. 

— Mda. Mai ai vești de la Luke? 

A rămas surprinsă. 

— Luke Lucas? În ultimul timp? Nu... s-a întâmplat ceva? 

— Nu știu, poate. 

Bern și Luke împărtășeau legătura strânsă care se creează 
între rivali. În tinereţe se certau încontinuu. Discuţiile lor păreau 
adeseori încrâncenate, dar cu toate acestea rămăseseră 
apropiaţi și la colegiu, și pe toată durata războiului. 

— Ce s-a întâmplat? l-a întrebat Billie. 

— M-a sunat luni. Am fost oarecum surprins. Nu primesc prea 
des vești de la el. 

— Nici eu, a zis Billie, făcând un efort să-și amintească. Ultima 
dată când l-am văzut a fost în urmă cu câţiva ani, cred. 

Când și-a dat seama ce mult trecuse de atunci, s-a întrebat de 
ce lăsaseră să se stingă prietenia dintre ei. Poate, pur și simplu, 
fiindcă ea era mereu ocupată, și-a zis. Îi părea rău. 

— Vara trecută am primit un bilet de la el, a adăugat Bern. l-a 
citit puștiului surorii sale cărțile mele. 

Bern era autorul unei serii de cărți pentru copii, The Terrible 
Twins, care avusese mare succes. 

— Zicea că l-au făcut să râdă. Era o scrisoare drăguță. 

— Și de ce te-a sunat luni? 

— Zicea că vine la Washington și voia să mă vadă. Ceva s-a 
întâmplat. 

— Ţi-a spus ce? 

— Nu prea. A zis doar: „E cum făceam pe timpul războiului”. 

Billie a ridicat îngrijorată din sprâncene. In timpul războiului 
Luke și Bern făcuseră parte din OSS, care opera în spatele 
liniilor inamice, în sprijinul Rezistenței franceze. „Insă au ieșit 
din organizaţie încă din 1946, nu? Cel puţin asta îmi aduc 
aminte”, reflectă ea. 

— Ce crezi că a vrut să spună? 

— Nu știu. A zis că o să mă sune când va ajunge la 
Washington. Luni seara s-a cazat la hotelul Carlton. Azi e 


VP - 45 


miercuri și încă nu mi-a telefonat. Și noaptea trecută nu a 
dormit în patul lui. 

— De unde știi toate astea? 

Bern a scos un sunet de nerăbdare. 

— Billie, ţinând cont că și tu ai făcut parte din OSS, ce-ai fi 
făcut în acest caz? 

— Cred că i-aș fi oferit unei cameriste câţiva dolari. 

— Corect. Deci a fost plecat toată noaptea și nu a revenit la 
hotel. 

— Poate că a umblat și el ca motanul. 

— Și poate că Billy Graham trage pe nas, deși nu prea cred. 
Tu? 

Bern avea dreptate. Luke era dependent de sex, nu glumă, 
dar avea nevoie de chestii intense, nu de varietate. Billie știa. 

— Nu, nici eu nu cred. 

— Sună-mă dacă afli ceva despre el, Ok? 

— Sigur, bineînţeles. 

— Ne mai auzim. 

— Pa. 

Billie a pus receptorul în furcă. 

Pe urmă s-a așezat la masa de bucătărie, uitând de treburile 
pe care le avea de făcut, cu gândul la Luke. 


e 1941 


Șoseaua 138 traversa Massachusetts, unduindu-se spre sud, 
către Rhode Island. Nu era niciun nor și Luna sclipea pe 
drumurile de ţară. Bătrânul Ford nu avea radiator. Billie era 
înfășurată bine în haină, cu fular și mănuși, dar picioarele nu și 
le mai simţea. Cu toate astea, nu o deranja foarte tare. Nu era 
cine știe ce lucru greu să-ţi petreci câteva ore în mașină, 
singură cu Luke Lucas, chiar dacă el era iubitul altcuiva. Din 
experienţă știa că bărbaţii frumoși erau plictisitor de vanitoși, 
totuși el părea să fie o excepţie. 

Drumul până în Newport a durat o veșnicie. Paradoxal, lui 
Luke părea să-i fi plăcut această lungă călătorie. Unii dintre 
băieții de la Harvard erau nervoși în preajma femeilor 
atrăgătoare și fumau țigară de la ţigară sau beau din sticluțele 


VP - 46 


plate, ascunse prin buzunare, își netezeau mereu părul și își tot 
îndreptau cravata. Luke era relaxat, conducea aparent fără 
niciun efort și făcea conversaţie. Traficul nu era deloc aglomerat 
și se uita la ea tot atât cât privea și drumul. 

Au discutat despre războiul din Europa. In dimineața aceea, la 
Radcliffe Yard, grupuri rivale de studenţi instalaseră niște 
gherete și distribuiseră fluturași. Intervenţioniștii susțineau 
pătimaș intrarea Americii în război, iar susținătorii Comitetului 
America First (America First Committee - AFC), dimpotrivă, se 
opuneau cu aceeași fervoare. Se adunase o mare mulţime, 
bărbaţi și femei, studenţi și profesori. Când au aflat că băieţii de 
la Harvard vor fi printre primii care vor muri, discuţia lor a 
devenit foarte emoţională. 

— Am verișori în Paris, a zis Luke. Mi-ar plăcea să mergem 
acolo și să-i salvăm. Dar ăsta e un motiv destul de personal. 

— Și eu am un motiv personal, sunt evreică, a spus Billie. 
Însă, în loc să trimitem americanii să moară în Europa, aș 
deschide graniţele pentru refugiaţi. Să salvăm vieţi în loc să 
ucidem oameni. 

— La fel crede și Anthony. 

Billie era încă furioasă din pricina fiascoului din acea seară. 

— Nici nu poţi să-ţi imaginezi cât sunt de furioasă pe Anthony. 
Trebuia să se asigure că puteam rămâne în apartamentul 
prietenilor lui. 

Spera la compătimire din partea lui, însă Luke a dezamăgit-o. 

— Cred că amândoi aţi fost puţin prea degajaţi în legătură cu 
toată povestea, a zis el, zâmbind prietenos, dar nota de dojană 
era inconfundabilă. 

Billie era iritată. Totuși, îi era recunoscătoare că făcea drumul 
acesta cu ea, așa că și-a înghiţit cuvintele care îi răsăriseră pe 
buze, drept răspuns. 

— Îi iei apărarea prietenului tău și asta e în ordine, a zis ea 
blajin. Însă cred că era de datoria lui să-mi protejeze reputaţia. 

— Da, dar și tu la fel. 

Era surprinsă cât de critic era Luke. Până atunci fusese numai 
zâmbet. 

— După cum mi se pare, crezi că a fost vina mea! 

— A fost, mai bine zis, vorba de ghinion, a răspuns el. Și 
Anthony te-a pus în situaţia în care un mic ghinion putea să-ţi 
facă mult rău. 


VP - 47 


— Ăsta e adevărul. 

— Şi tu i-ai permis. 

Billie și-a dat seama că dezaprobarea lui o irita. Voia ca el să 
aibă o părere bună despre ea - deși habar nu avea de ce îi păsa 
de asta. 

— Oricum, e ultima dată când mai fac așa, indiferent cu ce 
bărbat, a rostit ea, vehement. 

— Anthony e un tip nemaipomenit, e foarte isteț, dar puţin 
cam excentric. 

— Le face pe fete să-și dorească să-i poarte de grijă, să-l 
pieptene și să-i calce costumele și să-i gătească supă de găină. 

Luke a râs. 

— Pot să-ţi pun o întrebare indiscretă? 

— N-ai decât să încerci. 

Privirile li s-au întâlnit o clipă. 

— Ești îndrăgostită de el? 

De unde până unde? Ei îi plăceau bărbaţii care erau în stare 
să o surprindă, așa că i-a răspuns sincer: 

— Nu. Ţin mult la el, îmi place compania lui, însă nu-l iubesc. 

Billie se gândea la iubita lui Luke. Elspeth era senzațională, 
cea mai frumoasă fată din campus, înaltă, cu părul lung, arămiu 
și chipul palid, cu trăsături ferme, ca o regină nordică. 

— Și tu? O iubești pe Elspeth? 

Luke și-a întors faţa la drum. 

— Nu cred că știu ce înseamnă să iubești. 

— Evaziv răspuns. 

— Ai dreptate. 

l-a aruncat o privire bănuitoare, apoi a decis că poate să aibă 
încredere în ea. 

— Deci, ca să fiu sincer, niciodată până la ea nu am fost mai 
aproape de a mă îndrăgosti, dar tot nu știu dacă asta este iubire 
adevărată. 

Billie a simţit un frison de vinovăție. 

— Mă întreb ce-ar zice Anthony și Elspeth despre noi dacă ar 
afla despre conversaţia noastră. 

Stânjenit, Luke a tușit și a schimbat subiectul. 

— Mare păcat că aţi dat peste tipii ăia la cămin. 

— Sper că Anthony n-o să fie descoperit. Ar putea să-l 
exmatriculeze. 

— Nu e singurul. Și tu ai putea să ai probleme. 


VP - 48 


Fata a încercat să nu se gândească la asta. 

— Nu cred că știa cineva cine eram. L-am auzit pe unul dintre 
ei zicând „târfă”. 

Luke i-a aruncat o privire surprinsă. 

Și-a imaginat că Elspeth nu ar fi folosit cuvântul „târfă” și își 
dorea să nu-l fi rostit nici ea. 

— Cred că am meritat-o, a mai adăugat Billie. Eram în căminul 
unui bărbat la miezul nopții. 

— Nu cred că există vreodată o justificare pentru lipsa de 
maniere. 

Billie s-a gândit enervată că era un reproș adresat în egală 
măsură și ei, și bărbatului care o insultase. Luke avea o fire 
tăioasă. O înfuria - numai că asta îl făcea să fie interesant. A 
decis să nu se mai poarte cu mănuși. 

— Dar tu? Eşti plin de predici când e vorba de mine și de 
Anthony, nu? Oare n-ai pus-o pe Elspeth într-o situație 
vulnerabilă în seara asta? Când ai ţinut-o în mașină până 
noaptea, târziu? 

Spre surprinderea ei, Luke a început să râdă, admirativ. 

— Ai dreptate, sunt un idiot îngâmfat. Am riscat cu toții. 

— Ăsta e adevărul, a întărit Billie, cutremurându-se. Nu știu ce 
m-aș face dacă m-ar da afară. 

— Ai studia în altă parte, presupun. 

Billie a clătinat din cap. 

— Sunt admisă cu bursă. Tata e mort și mama e o văduvă 
fără niciun ban. Și dacă aș fi exmatriculată pentru 
comportament imoral, nu prea aș mai avea șanse să primesc o 
altă bursă. De ce pari așa de surprins? 

— Să-ţi spun drept, trebuie să recunosc faptul că nu te prea 
îmbraci ca o bursieră. 

Îi făcea plăcere că el îi remarcase hainele. 

— E vorba de bursa Leavenworth, a explicat Billie. 

— Uau! Probabil că ești un geniu. 

Bursa Leavenworth era o bursă renumită și foarte generoasă, 
pentru care se înscriau mii de studenţi eminenti. 

— Nu prea știu dacă e cazul, a spus ea, flatată de respectul 
din vocea lui. Se pare că nu sunt destul de isteață ca să mă 
asigur că am unde să rămân peste noapte. 


VP - 49 


— Pe de altă parte, să fii dat afară de la facultate nu e cel mai 
rău lucru din lume. Unii dintre cei mai deștepţi oameni au 
renunţat la studii - și pe urmă au devenit milionari. 

— Pentru mine ar însemna sfârșitul lumii. Nu vreau să devin 
milionară, ci să-i ajut pe cei bolnavi să se însănătoșească. 

— Vrei să te faci doctor? 

— Psiholog. Vreau să înțeleg cum funcţionează creierul. 

— De ce? 

— Întrucât este așa de misterios și de complicat. Chestii 
precum logica, felul în care gândim. Cum ne imaginăm lucruri 
care nu se află în fața ochilor - animalele nu pot face asta. 
Abilitatea de a ne aminti - peștii nu au memorie, știai? 

Luke a încuviinţat. 

— Și cum se face că aproape oricine poate să recunoască o 
octavă muzicală? a adăugat Luke. Două note, frecvenţa uneia 
fiind dublul celeilalte - cum de creierul nostru știe asta? 

— Și ţie ţi se pare interesant! 

Era mulțumită că el îi împărtășea curiozitatea. 

— De cea murit tatăl tău? 

Lui Billie i s-a pus un nod în gât. Tristeţea a copleșit-o brusc. 
Se lupta să-și reţină lacrimile. Intotdeauna se întâmpla așa: un 
cuvânt rostit la întâmplare și, din senin, o năpădea o tristeţe 
atât de adâncă, încât abia dacă mai putea să vorbească. 

— lartă-mă, îmi pare sincer rău, s-a scuzat Luke. N-am vrut să 
te supăr. 

— Nu e vina ta, a reușit ea să îngaime, inspirând profund. A 
înnebunit. Intr-o duminică dimineaţă s-a dus să se scalde în râul 
Trinity. Problema e că ura apa și nu știa să înoate. Cred că a 
vrut să moară. Aceeași opinie a avut-o și medicul legist, însă 
membrilor comisiei li s-a făcut milă de noi și au spus că a fost un 
accident, ca să putem primi asigurarea lui de viaţă. A fost o sută 
de dolari. Am trăit din ei aproape un an. 

Billie a tras adânc aer în piept. 

— Haide să vorbim despre altceva. Spune-mi despre 
matematică. 

Luke s-a gândit un moment. 

— Păi, matematica e la fel de ciudată ca și psihologia. De 
exemplu, numărul pi. De ce raportul dintre circumferință și 
diametru este de 3,14? De ce nu șase sau doi și jumătate? Cine 
a decis că așa trebuie să fie, și de ce? 


VP - 50 


— Vrei să explorezi spaţiul cosmic, nu-i așa? 

— Cred că este cea mai interesantă aventură pe care a trăit-o 
omenirea. 

— lar eu vreau să scrutez mintea. 

Billie a zâmbit. Tristeţea pierderii suferite se stingea. 

— Ştii că avem ceva în comun... Amândoi suntem animați de 
idei mărețe. 

Luke a râs șia pus frână. 

— Hei, ajungem la o intersecţie de drumuri. 

Billie a aprins lanterna și s-a uitat la harta pe care o ţinea pe 
genunchi. 

— Fă la dreapta, l-a ghidat ea. 

Se apropiau de Newport. Timpul trecuse repede. Fetei îi părea 
rău că se termina călătoria. 

— Habar nu am ce-o să-i spun vărului meu, a zis ea. 

— Ce fel de tip e? 

— Cam ciudăţel. 

— Ciudăţel? În ce sens? 

— Este homosexual. 

Luke s-a uitat la ea repede, surprins. 

— Înţeleg. 

Billie nu avea pic de răbdare cu bărbaţii care se așteptau ca 
femeile să baleteze în jurul subiectului sex. 

— Te-am șocat din nou, nu-i așa? 

Luke i-a zâmbit. _ 

— Cum spui tu... Asta e adevărul. 

Billie a început să râdă. Era un colocvialism texan și se simțea 
bucuroasă că el observa mici detalii despre ea. 

— Drumul se bifurcă, a spus Luke. 

Billie a consultat din nou harta. 

— Trebuie să tragi pe dreapta, nu găsesc ruta. 

Luke a oprit mașina și s-a aplecat spre scaunul ei, să se uite la 
hartă în lumina lanternei. S-a întins ca să întoarcă harta puţin și 
când i-a atins mâna rece, Billie i-a simţit căldura. 

— Poate că suntem aici, a presupus el, arătând locul cu 
degetul. 

În loc să se uite la hartă, Billie s-a trezit că îi privea faţa. Era 
adânc umbrită, luminată doar de Lună și de pâlpâirea difuză a 
lanternei. Părul îi cădea într-o parte, peste ochiul stâng. Un 
moment mai apoi el i-a simţit căutătura fixă și a ţintuit-o cu 


VP -51 


privirea. Fără să se gândească la ce face, Billie și-a ridicat mâna 
și i-a mângâiat obrazul cu muchia degetului mic. Luke s-a uitat 
lung la ea și Billie a văzut în ochii lui surpriza și dorința. 

— Încotro o luăm? a murmurat fata. 

Luke s-a tras brusc înapoi și a pornit mașina. 

— O luăm..., a bâiguit el plin de emoție, dregându-și vocea... 
o luăm pe drumul din stânga. 

Billie se întreba ce mama dracului făcea ea în clipa aia. Luke 
își petrecuse toată seara giugiulindu-se cu cea mai frumoasă 
fată din campus. Ea ieșise cu colegul de cameră al lui Luke. Ce 
era în mintea ei? 

Sentimentele ei pentru Anthony nu erau prea puternice, nici 
înainte de catastrofa din acea seară. Dar, chiar și așa, se 
întâlnea cu el, prin urmare sigur nu ar trebui să flirteze cu 
prietenul lui cel mai bun. 

— De ce ai făcut gestul acela? a întrebat Luke, furios. 

— Nu știu. Nu a fost premeditat, s-a întâmplat, pur și simplu. 
Condu mai încet. 

Luke luase o curbă cu viteză prea mare. 

— Nu vreau să mă simt astfel cu tine! a spus Luke. 

Billie a rămas brusc fără suflu. 

— Astfel cum? 

— Nu contează. 

Mirosul mării a pătruns în mașină și Billie și-a dat seama că 
erau aproape de casa vărului ei. A recunoscut drumul. 

— A doua la stânga, l-a ghidat ea. Dacă nu încetinești, o să 
ratezi intrarea. 

Luke a pus frână și a cotit pe un drum neasfaltat. 

Pe de o parte, Billie ar fi vrut să ajungă la destinaţie și să 
coboare din mașină, ca să lase în urmă acea tensiune 
insuportabilă. Pe de altă parte, o altă fiinţă din ea ar fi vrut să 
continue la nesfârșit drumul cu Luke. 

— Am ajuns, a spus ea. 

Au oprit în dreptul unei case fără etaj, cu streșinile dantelate 
și un felinar la intrare. Fordul a surprins în lumina farurilor o 
mâţă care stătea nemișcată pe un pervaz de fereastră, privindu- 
i calmă și dispreţuitoare față de zbuciumul emoţiilor omenești. 

— Vino înăuntru, a zis Billie. Denny o să ne facă o cafea, să te 
ţină treaz pe drumul de întoarcere. 


VP - 52 


— Multam, nu. O să aştept aici până ajungi în siguranță 
înăuntru. 

— Ai fost foarte bun cu mine. Nu cred că o merit. 

— Suntem prieteni? a întrebat-o el, luând mâna pe care ea i-o 
întinsese. 

Billie i-a dus mâna la buze și el i-a sărutat-o, apoi și-a pus 
obrazul pe ea și a închis ochii. După o clipă l-a auzit cum gemea 
încet. A deschis ochii și a văzut că o privea fix. Luke și-a pus 
mâna pe ceafa ei, a tras-o spre el și s-au sărutat. A fost un sărut 
delicat, cu buze moi, răsuflarea fierbinte și degetele lui abia 
atingându-i ceafa. Billie l-a prins de reverul hainei lui de tweed 
aspru și l-a tras mai aproape. Dacă ar fi vrut să o aibă în acel 
moment, Billie știa că nu i-ar fi rezistat. Gândul a făcut-o să ardă 
de dorință. Cu o pornire sălbatică, i-a prins buza de jos cu dinţii 
și l-a mușcat. 

Apoi s-a auzit vocea lui Denny. 

— Cine e acolo? _ 

Billie s-a depărtat de Luke și s-a uitat pe geam. In locuinţă se 
aprinseseră luminile și Denny stătea în prag, îmbrăcat cu un 
halat de casă din mătase purpurie. 

Billie s-a întors spre Luke. 

— Aș putea să mă îndrăgostesc de tine în aproximativ 
douăzeci de minute. Însă nu cred că putem să fim prieteni. 

L-a mai privit încă un moment și a văzut în ochii lui că îl 
măcina același conflict pe care și ea îl simţea în suflet. Apoi și-a 
întors privirea, a inspirat profund și s-a dat jos din mașină. 

— Billie? a întrebat Denny. Pentru Dumnezeu, ce faci aici? 

Fata a traversat curtea, a urcat pe verandă și i-a căzut în 
braţe. 

— Oh, Denny, a murmurat ea. Îl iubesc pe bărbatul acela și el 
este al altei femei! 

Denny a bătut-o pe spate, cu delicateţe. 

— Scumpo, știu exact ce simţi. 

Billie a auzit mașina pornind și s-a întors să-i facă din mână. 
Când a trecut pe lângă ea, a văzut faţa lui Luke și sclipirea a 
ceva ce strălucea pe obrazul lui. 

Pe urmă el a dispărut în întuneric. 


VP-53 


e 8:30 A.M. 


Cocoţțat chiar în vârful conului ascuţit al rachetei 
Redstone se află ceva ce seamănă cu o căsuță mare 
de păsărele, cu un acoperiș abrupt și un drapel înfipt 
chiar în centru. Segmentul acesta, de vreo patru metri 
lungime, conține treptele a doua, a treia și a patra ale 
rachetei - și satelitul în sine. 


Agenţii secreţi din America nu au fost niciodată așa de 
puternici cum erau în ianuarie 1958. 

Directorul CIA, Allen Dulles, era fratele lui John Foster Dulles, 
secretar de Stat al lui Eisenhower - așa că agenţia avea o 
legătură directă la administraţie. Dar acesta era doar jumătate 
din adevăr. 

lerarhic, sub Dulles se aflau patru directori adjuncţi, dintre 
care numai unul era important - directorul adjunct pentru 
Planuri. Directoratul pentru Planuri mai era cunoscut și sub 
sintagma CS (Clandestine Services), Servicii Clandestine, și 
acesta era departamentul care organizase lovituri de stat 
împotriva guvernelor cu orientări de stânga din Iran și 
Guatemala. 

Administraţia Eisenhower de la Casa Albă fusese uluită și 
încântată de modul fără vărsare de sânge și cu cheltuieli 
moderate în care s-au făcut loviturile, mai ales prin comparaţie 
cu costurile unui război adevărat, cum era cel din Coreea. Prin 
urmare, băieţii de la Planuri se bucurau de un prestigiu enorm în 
cercurile guvernamentale - deși nu și în rândul publicului 
american, căruia i se comunicase prin ziare că ambele lovituri 
fuseseră provocate de forțele anticomuniste locale. 

In cadrul Directoratului Planuri exista Departamentul Servicii 
Tehnice, condus de Anthony Carroll. Acesta fusese angajat încă 
de la înfiinţarea CIA, în 1947. Întotdeauna plănuise să lucreze la 
Washington - la Harvard, obiectul principal de studiu fusese 
administraţia - și în timpul războiului fusese o vedetă a OSS. La 
începutul anilor '50, fusese trimis la Berlin, unde organizase 
săparea unui tunel din sectorul american până la o conductă 
telefonică din zona sovietică, operaţiune în cadrul căreia 
ascultase comunicările KGB-ului. Tunelul a rămas nedescoperit 


VP - 54 


timp de șase luni, timp în care CIA a adunat un maldăr de 
informaţii nepreţuite. S-a dovedit cea mai mare lovitură de 
spionaj a Războiului Rece și recompensa lui Anthony fusese 
poziția de conducere. 

Serviciile Tehnice erau, teoretic vorbind, un departament de 
pregătire. Undeva în sudul Virginiei exista o veche fermă, unde 
recruții învățau cum să intre în case prin efracţie și să ascundă 
microfoane, cum să facă uz de coduri și de cerneală invizibilă, 
cum să șantajeze diplomaţii și să intimideze informatorii. Dar 
„pregătirea” mai servea și ca paravan general pentru acţiunile 
sub acoperire din interiorul SUA. Faptul că agenţiei îi era 
interzis, prin lege, să opereze în interiorul Statelor Unite nu 
constituia decât o inconvenienţă minoră. Mai tot ce dorea să 
facă Anthony, de la ascultatul telefoanelor șefilor de sindicat 
până la testarea unor seruri ale adevărului pe deţinuţii din 
închisori, putea fi catalogat drept exerciţii de pregătire. 

Supravegherea lui Luke nu făcea excepţie. 

Șase agenţi cu experienţă se adunaseră în biroul lui Anthony. 
Era o încăpere spațioasă, cu mobilier ieftin, de pe timpul 
războiului: un birou mic, un dulap din metal pentru dosare, o 
masă cu picior și un set de scaune pliante. Fără îndoială că noul 
sediu din Langley era plin de canapele tapiţate și lambriuri din 
mahon, numai că lui Anthony îi plăcea aspectul spartan. 

Pete Maxell le arăta un portret instantaneu al lui Luke și o 
descriere a hainelor pe care le purta, în timp ce Anthony îi 
punea la curent pe agenți. 

— Tinta de astăzi este un angajat de nivel mediu al 
Departamentului de Stat cu acces la informaţii secrete de nivel 
ridicat, zicea el. Suferă un fel de cădere nervoasă. A aterizat de 
la Paris luni, și-a petrecut toată ziua la hotelul Carlton și marți a 
dat-o într-o beție. Noaptea trecută și-a petrecut-o în oraș și azi- 
dimineaţă s-a dus la un cămin pentru persoanele fără adăpost. 
Riscurile de securitate sunt evidente. 

Unul dintre agenţi, „Red” Rifenberg, a ridicat mâna. 

— O întrebare. 

— Spune. 

— De ce nu-l aducem, pur și simplu, aici, să-l întrebăm ce 
dracu' se întâmplă? 

— Până la urmă o s-o facem. 


VP-55 


Ușa biroului lui Anthony s-a deschis și a intrat Carl Hobart. Era 
un bărbat dolofan, chel, cu ochelari, șeful Serviciilor 
Specializate, care includeau Departamentul Înregistrări și 
Decodificări, precum și Serviciile Tehnice. Teoretic, era șeful 
imediat superior al lui Anthony. Acesta din urmă a gemut surd, 
rugându-se ca Hobart să nu se amestece în ce făcea el, mai ales 
în acea zi. 

Anthony și-a continuat prezentarea. 

— Înainte de a ne deconspira, vrem să știm ce face subiectul, 
unde merge - cu cine ia legătura, dacă e cazul. Intr-o situaţie de 
genul ăsta, s-ar putea să fi avut probleme cu nevasta. Dar s-ar 
putea și să transmită informaţii dușmanului, fie din considerente 
ideologice, fie pentru că îl șantajează, iar acum presiunea a 
devenit prea mare pentru el. Dacă este implicat în vreun fel de 
activitate de trădare, avem nevoie de toate informaţiile pe care 
le putem obţine, înainte de a-l aresta. 

Hobart l-a întrerupt. 

— Despre ce e vorba? 

Anthony s-a întors încet spre el. 

— Un mic exercițiu de antrenament. Executăm o acțiune de 
supraveghere asupra unui diplomat suspect. 

— Dați cazul la FBI, a zis Hobart, brusc. 

În timpul războiului, Hobart lucrase pentru ONI (Office of 
Naval Intelligence), Serviciile Secrete ale Marinei. Pentru el, 
spionajul însemna, pur și simplu, să afli unde este dușmanul și 
ce face acolo. Nu-i plăceau veteranii OSS și trucurile lor 
murdare. Conflictul împărțea agenţia fix în două. Tipii de la OSS 
erau nişte aventurieri. Învăţaseră meserie în timpul războiului și 
nu prea aveau respect faţă de bugete și protocol. Pe birocraţi îi 
scotea din minţi nonșalanța lor. lar Anthony era arhetipul 
aventurierului: un temerar arogant, care nu era prins niciodată, 
oricât de grave erau faptele, doar pentru că era foarte bun în 
ceea ce făcea. 

Anthony i-a aruncat lui Hobart o privire de gheaţă. 

— De ce? 

— E treaba FBl-ului, nu a noastră, să prindă spionii comuniști 
din America - așa cum știi foarte bine. 

— Trebuie să urmărim firul, până la sursa informaţiilor. Un caz 
ca ăsta poate să furnizeze o grămadă de informaţii, dacă vom 
acţiona cum trebuie. Dar pe cei de la FBI nu-i interesează decât 


VP - 56 


publicitatea pe care o obţin, pentru că îi aduc pe comuniști pe 
scaunul electric. 

— Asta e legea! 

— Da, însă noi doi știm că e o tâmpenie. 

— Nu contează. 

Un lucru aveau în comun grupările rivale din CIA, și aceea era 
ura faţă de FBI și de megalomanul director al biroului, J. Edgar 
Hoover. Așa că Anthony a adăugat: 

— Oricum, când s-a mai întâmplat ca FBI să ne ofere nouă 
ceva? 

— Nu s-a mai întâmplat, a răspuns Hobart. Dar azi am o altă 
însărcinare pentru tine. 

Anthony începea să se înfurie. Unde se credea tâmpitul ăsta? 
Nu era treaba lui să împartă însărcinările. 

— Despre ce vorbești? 

— Casa Albă a cerut un raport despre modalităţile în care 
putem trata o grupare de rebeli din Cuba. In această dimineaţă 
va avea loc o ședință la nivel înalt. Am nevoie ca tu și oamenii 
tăi cu experienţă să mă informeze. 

— Îmi ceri să te informez despre Fidel Castro? 

— Sigur că nu. Ştiu tot despre Castro. Am nevoie să îmi 
furnizezi idei practice despre cum putem rezolva insurecția. 

Anthony disprețuia exprimări de genul acesta, mieroase. 

— De ce nu spui exact ce vrei? Vrei să știi cum putem să-i 
eliminăm. 

— Poate. 

Anthony a râs dispreţuitor. 

— Păi, ce altceva am putea face - să le deschidem o școală de 
duminică? 

— Decizia asta ţine de Casa Albă. Treaba noastră e să 
prezentăm opţiunile. Tu poţi să-mi dai câteva sugestii. 

Anthony își păstrase expresia de indiferenţă, însă în sinea lui 
era îngrijorat. În acea zi nu avea vreme de lucruri care să-i 
distragă atenţia, ci de oamenii lui cei mai buni ca să-l 
supravegheze pe Luke. 

— O să văd ce pot face, l-a asigurat Anthony, sperând că 
Hobart se va mulțumi cu o promisiune vagă. 

Nu a fost așa. 


VP - 57 


— În sala mea de ședințe, la ora zece, cu cei mai 
experimentați dintre agenţii tăi - fără scuze, a zis Hobart și s-a 
întors să plece. 

Anthony s-a decis. 

— Nu, a răspuns el. 

Ajuns la ușă, Hobart s-a întors. 

— Nu era o sugestie, a replicat șeful Serviciilor Specializate. 
Să fiţi prezenți. 

— Uită-te la mine, i-a cerut Anthony. 

Fără tragere de inimă, Hobart l-a privit în față. Carroll a rostit 
cu grijă fiecare cuvânt: 

— Du-te'n mă-ta! 

Unul dintre agenți a chicotit. 

Capul pleșuv al lui Hobart devenise stacojiu. 

— O să mai vorbim noi despre asta. Mult mai mult. 

A ieșit, trântind ușa. 

Au izbucnit cu toții în râs. 

— Înapoi la treabă, i-a îndemnat Anthony. În clipa asta, 
Simons și Betts îl urmăresc pe subiect, dar trebuie să fie înlocuiţi 
în câteva minute. Vreau ca Red Rifenberg și Ackie Horwitz să 
preia supravegherea. O să facem ture de câte șase ore fiecare, 
cu o echipă de rezervă gata să preia în orice clipă. Asta e tot 
deocamdată. 

Agenţii au părăsit biroul în grup, însă Pete Maxell a rămas. Se 
bărbierise și îmbrăcase costumul obișnuit, cu o cravată îngustă. 
| se vedeau și mai bine dinţii strâmbi și semnul din naștere, pata 
roșie, cum s-ar întrezări geamurile sparte la o casă nouă. Era un 
tip timid și nesociabil, poate din cauza felului în care arăta și a 
puţinilor prieteni pe care îi avea și cărora le era total devotat. În 
acel moment avea un aer preocupat. 

— Nu riști prea mult cu Hobart? a întrebat el. 

— E un dobitoc. 

— E totuși șeful tau. 

— Nu-i pot permite să anuleze o operaţiune importantă de 
supraveghere. 

— Dar l-ai minţit. Ar putea să afle ușor că Luke nu e un 
diplomat din Paris. 

Anthony a ridicat din umeri. 

— Atunci, o să-i spun altă poveste. 


VP - 58 


Pete îl privea cu îndoială, dar a încuviinţat cu o înclinare a 
capului și s-a îndreptat către ușă. 

Anthony era de acord. 

— Ai dreptate însă. Mi-am pus definitiv capul pe butuc. Dacă 
se întâmplă ceva aiurea, Hobart n-o să scape ocazia să-mi ia 
gâtul. 

— Așa mă gândeam și eu. 

— Prin urmare, am face bine să fim siguri că nu se întâmplă 
nimic aiurea. 

Pete a ieșit. Anthony s-a uitat la telefon, încercând să se 
calmeze și să aibă răbdare. Politicile de birou îl înfuriau, însă 
oameni ca Hobart găseai întotdeauna prin preajmă. Cinci minute 
mai târziu a sunat telefonul și el a ridicat receptorul. 

— Sunt Carroll. 

— lar l-ai supărat pe Carl Hobart. 

Era vocea șuierată a unui bărbat care fumase și băuse 
frenetic aproape toată viața lui. 

— Bună dimineaţa, George! a zis Anthony. 

George Cooperman, superiorul imediat al lui Hobart, era 
director adjunct la Operaţiuni și camarad de arme cu Anthony în 
timpul războiului. 

— Hobart ar face bine să nu-mi stea în cale. 

— Mișcă-te încoace, puţoi arogant ce ești! a spus George 
binevoitor. 

— Vin imediat. 

Anthony a închis telefonul. A tras sertarul de la birou și a scos 
un plic în care se găsea un pachet gros de foi xeroxate. Pe urmă 
și-a pus sacoul și s-a îndreptat spre biroul lui Cooperman, situat 
în Clădirea P, de alături. 

Cooperman era un tip înalt și bine făcut, de vreo cincizeci de 
ani, cu fața brăzdată prematur de riduri. Ţinea o cană uriașă de 
cafea la îndemână și o ţigară în colţul gurii. Citea ziarul moscovit 
Pravda: absolvise la Princeton secția de Literatură Rusă. 

Cooperman a aruncat ziarul pe birou. 

— De ce nu poţi să te porți frumos cu idiotul ăla obez? a 
mormăit el, fără să-și scoată ţigara din gură. Știu că e greu, dar 
ai putea s-o faci de dragul meu. 

Anthony s-a așezat pe un scaun. 

— Nu e decât vina lui. Ar fi trebuit să-și dea seama până acum 
că nu-l insult decât dacă el mi se adresează primul. 


VP -59 


— De data asta ce scuză mai ai? 

Anthony i-a azvârlit plicul pe birou. Cooperman l-a luat și s-a 
uitat la foile xerografiate. 

— Planuri, a precizat el. Ale unei rachete, bănuiesc. Și, ce-i cu 
asta? 

— Sunt strict secrete. Le-am luat de la subiectul pe care îl 
supraveghem. E spion. 

— Și ai decis să nu-i spui lui Hobart despre asta. 

— Vreau să-l urmăresc pe individul ăsta până când își 
deconspiră întreaga rețea - apoi o să folosesc operaţiunea asta 
pentru dezinformare. Hobart ar preda cazul către FBI și ăia l-ar 
sălta și l-ar arunca în pușcărie, iar reţeaua s-ar da la fund. 

— Pe dracu', aici ai dreptate. Totuși, am nevoie de tine la 
ședința asta. Eu o prezidez. Dar poţi să-ţi lași echipa să continue 
supravegherea. Dacă se întâmplă ceva, te vor scoate din sala de 
ședințe. 

— Multţam, George. 

— Ascultă totuși. Azi-dimineaţă l-ai înjurat pe Hobart în faţa 
agenţilor, nu-i așa? 

— Cred că da. 

— Data viitoare, încearcă să fii mai domol, OK? 

Cooperman s-a pregătit să citească din nou din Pravda. 
Anthony s-a ridicat să plece, luând cu el și planurile. 

— Și ai grijă să fii al dracului de sigur că supravegherea asta 
se desfășoară cum trebuie. Dacă o dai în bară, după ce l-ai 
insultat pe șeful tău, s-ar putea să nu te mai pot apăra. 

Anthony a ieșit. Nu s-a întors imediat la el în birou. Șirul de 
clădiri condamnate la demolare, care adăposteau acea parte din 
CIA, ocupa o fâșie de teren cuprinsă între Constitution Avenue și 
mallul cu bazinul de apă în care se reflecta. Intrările pentru 
mașini erau pe partea dinspre stradă, dar Anthony a ieșit pe o 
poartă din spate, care dădea spre parc. 

S-a plimbat pe aleea cu ulmi, respirând aerul proaspăt și rece, 
desfătat de arborii bătrâni și de calmul apei. Avusese câteva 
momente proaste în dimineaţa aceea, însă le depășise cu bine, 
cu câte o serie de minciuni pentru fiecare partener de joc. 

A ajuns la capătul aleii și s-a oprit la jumătatea drumului între 
Lincoln Memorial și monumentul Washington. „E numai vina 
voastră, s-a gândit el, adresându-se celor doi mari președinți. 
Voi i-aţi făcut pe oameni să creadă că pot să fie liberi. Eu lupt 


VP - 60 


pentru ideile voastre. Nici măcar nu sunt sigur că mai cred în 
idealuri, dar presupun că sunt prea încăpățânat ca să renunţ. Și 
voi tot așa vă simţeaţi?” 

Președinții nu i-au răspuns și după o vreme Anthony a revenit 
în Clădirea Q. 

L-a găsit la el în birou pe Pete, împreună cu echipa care îl 
urmărise pe Luke: Simons, cu o manta bleumarin, de marină, și 
Betts, îmbrăcat într-un trenci verde. Mai era acolo și echipa care 
ar fi trebuit să-i înlocuiască, Rifenberg și Horwitz. 

— Ce dracu' e asta? a întrebat Anthony, năpădit deodată de 
temeri. Cine îl urmărește pe Luke? 

Simons ţinea o pălărie mare, cu boruri, care se zgâlţâia în 
mâna-i tremurândă. 

— Nimeni, a răspuns acesta. 

— Ce s-a întâmplat? a răcnit Anthony. Ce naiba s-a întâmplat, 
dobitocilor? 

— L-am... ăăă... L-am pierdut, a bâiguit după o clipă Pete, 
înghițind greu. 


VP - 61 


PARTEA A DOUA 


° 9 A.M. 


Racheta Jupiter C a fost construită pentru armată de 
Chrysler Corporation. Motorul uriaș al rachetei, care 
propulsează prima treaptă, este fabricat de North 
American Aviation, Inc. Treptele a doua, a treia și a 
patra au fost proiectate și testate de Jet Propulsion 
Laboratory, din Pasadena. 


Luke era furios pe sine însuși. Nu acţionase deloc bine. Găsise 
doi oameni care, probabil, știau cine era el - și îi pierduse din 
nou. 

Se întorsese iar în cartierul cu chirii mici de lângă bisericuţa 
de pe H Street. Lumina zilei de iarnă devenea tot mai 
strălucitoare și făcea ca străzile să pară mai sumbre, clădirile, 
mai vechi și lumea, mai sărăcăcioasă. În pragul unui magazin 
dezafectat a zărit doi vagabonzi, trecându-și unul altuia o sticlă 
cu bere. S-a cutremurat și a trecut rapid pe lângă ei. 

Apoi și-a dat seama că asta era straniu. Un alcoolic avea 
oricând nevoie de băutură. Dar lui, gândul la o bere, așa de 
devreme, îi făcea greață. Deci, a conchis el, cu o enormă 
ușurare, nu putea să fie alcoolic. 

Și dacă nu era un bețivan, atunci ce era? 

A rezumat ce știa despre sine. Avea vreo treizeci de ani. Nu 
fuma. În ciuda aparenţelor, nu era alcoolic. La un moment dat al 
vieții lui fusese implicat în activităţi clandestine. Și cunoștea 
versurile de la imnul Oh, ce prieten avem în lisus. Era jenant de 
puţin. Umblase încolo și încoace, căutând o secţie de poliţie, 
însă nu dăduse peste niciuna. Se hotărâse să întrebe pe cineva. 
Un moment după aceea, în timp ce trecea pe lângă un loc viran, 
îngrădit cu panouri rupte, din tablă ondulată, a zărit un poliţist în 
uniformă, care ieșea pe trotuar printr-o gaură din gard. A 
profitat de ocazie și l-a întrebat: 

— Cum ajung la cea mai apropiată secţie de poliţie? 


VP - 62 


Polițistul era un tip zdravăn, cu o mustață de culoarea 
nisipului. S-a uitat dispreţuitor la Luke și a răspuns: 

— În portbagajul mașinii mele, dacă nu dispari dracului din 
ochii mei. 

Pe Luke l-a surprins violenţa limbajului omului legii. Care era 
problema tipului? Se săturase însă să bată străzile și avea 
nevoie de îndrumare, așa că a insistat. 

— Vreau numai să știu unde este secția de poliţie. 

— Nu-ţi mai spun și a doua oară, jegos ce ești! 

Luke se enervase. Cine se credea polițistul acela? 

— Domnule, v-am pus o întrebare politicoasă, a izbucnit el. 

Pentru un tip cu greutate, polițistul s-a mișcat destul de 
repede. L-a apucat pe Luke de reverul hainei zdrenţuite și l-a 
azvârlit prin deschizătura din gard. Luke s-a împiedicat și a 
căzut pe o bucată de asfalt spart, rănindu-se la brat. 

Spre surpriza lui, nu era singur. Înăuntrul locului îngrădit se 
afla o femeie tânără, cu părul vopsit blond și fardată puternic. 
Purta o haină lungă, descheiată și o rochie largă pe dedesubt. 
Avea pantofi de seară, cu toc înalt, și ciorapii rupţi. Tocmai își 
trăgea chiloţii. Luke și-a dat seama că era o prostituată care 
tocmai îl servise pe polițistul în patrulare. 

Omul legii a apărut și el prin spărtura din gard și i-a tras lui 
Luke una în plex. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Sid - a auzit-o Luke pe târfă 
zicând -, ce-a făcut, a scuipat pe trotuar? Lasă-l în pace pe 
bietul om! 

— Nemernicul ăsta trebuie să înveţe să fie puţin mai 
respectuos, a explicat tâmp polițistul. 

Cu coada ochiului, Luke l-a văzut că își scoate bastonul și îl 
ridică. În timp ce lovitura cobora spre el, Luke s-a rostogolit pe o 
parte. Nu a fost destul de rapid și capătul bățului i-a ciupit 
umărul stâng, amorțindu-i pe moment braţul. Polițistul a ridicat 
iar bastonul. 

În mintea lui Luke s-a închis un circuit. 

În loc să se rostogolească într-o parte, s-a aruncat asupra 
poliţistului. Cu avântul cu care se pregătea să lovească, omul 
legii s-a prăbușit la pământ și a scăpat băţul din mână. Agil, 
Luke a sărit în picioare. Când s-a ridicat și polițistul, Luke s-a 
apropiat de el, baletând în jurul lui, astfel ca omul să nu-l poată 
atinge. S-a prins de reverele uniformei lui și l-a tras pe bărbat 


VP - 63 


înainte, cu o smucitură puternică, pocnindu-l în faţă. S-a auzit un 
pârâit când i-a spart nasul poliţistului. Omul a început să 
răcnească de durere. 

Luke a dat drumul reverelor, a făcut o piruetă pe un picior și l- 
a lovit pe bărbat în dosul genunchiului. Pantofii lui scâlciaţi nu 
erau destul de rigizi ca să-i rupă oasele, dar genunchiul nu 
putea să reziste prea mult la o lovitură laterală și polițistul a 
căzut. 

O parte din creierul lui Luke se întreba de unde dracu' 
învățase să se bată astfel. 

Poliţistului îi curgea sânge din nas și din gură, totuși s-a 
ridicat, ameţit, pe cotul stâng și cu dreapta a scos pistolul. 

Nu a apucat să-l tragă complet din toc, fiindcă Luke se și 
năpustise deasupra lui. L-a apucat pe om de antebraţul drept și 
i-a izbit mâna de asfalt, o singură dată, cu putere. Pistolul i-a 
căzut imediat poliţistului. Pe urmă Luke l-a ridicat de jos și i-a 
răsucit mâna, astfel că omul s-a rostogolit pe burtă. l-a îndoit 
braţul la spate și s-a lăsat cu amândoi genunchii în scobitura 
șalelor poliţistului, lăsându-l fără aer în plămâni. În sfârșit, l-a 
prins de degetul arătător și i l-a dat complet pe spate. 

Polițistul a urlat. Luke i-a îndoit și mai tare degetul. L-a auzit 
cum se rupe și bărbatul a leșinat. 

— O vreme n-o să mai baţi niciun vagabond, a șuierat Luke 
printre dinţi. Ticălos ce ești! 

S-a ridicat în picioare. A luat de jos pistolul, a golit 
încărcătorul și a aruncat gloanțele împrejur. 

Târfa se zgâia la el. 

— Cine naiba ești, Eliott Ness? 

Luke s-a uitat la ea. Era slabă și sub machiaj se vedea că 
tenul îi era stricat. 

— Nu știu cine sunt, i-a răspuns el. 

— Păi, e clar că vagabond nu ești, a spus femeia. N-am văzut 
niciodată un beţivan care să poată dobori cu pumnii o matahală 
grasă și mare ca Sid, ăsta de aici. 

— Așa mă gândeam și eu. 

— Mai bine am șterge-o de aici, a sugerat femeia. Când s-o 
trezi, o să fie turbat. 

Luke a dat din cap. Nu-i era teamă de Sidney, turbat sau nu, 
dar nu avea să dureze prea mult înainte ca locul să se umple de 


VP - 64 


polițiști, iar el trebuia să ajungă altundeva. A pășit în stradă prin 
ruptura din gard și s-a îndepărtat cu viteză. 

Femeia l-a urmat, tocurile cui ale pantofilor țăcănind pe 
trotuar. Și-a încetinit pasul, pentru a-i permite să-l ajungă din 
urmă, dintr-un sentiment de camaraderie față de ea. Amândoi 
fuseseră abuzaţi de Sidney, agentul de poliţie. 

— A fost destul de drăguţ să-l văd pe Sidney că dă peste unul 
pe care nu-l poate intimida, a zis ea. Cred că îţi rămân datoare. 

— Absolut deloc. 

— Mă rog, data viitoare când te arde în pipotă, o să fie din 
partea casei. 

Luke a încercat să-și ascundă repulsia. 

— Cum te cheamă? a întrebat-o el. 

— Dee-Dee. 

Luke a ridicat din sprâncene. 

— De fapt, Doris Dobbs, a recunoscut ea. În definitiv, ce fel de 
nume e ăsta pentru o fată de consumație? 

— Eu sunt Luke. Nu-mi cunosc numele de familie. Mi-am 
pierdut memoria. 

— Uau! Cred că asta te face să te simţi... straniu. 

— Dezorientat. 

— Mda. Asta era vorba care îmi stătea și mie pe limbă. 

Luke s-a uitat la ea. Femeia avea un surâs ironic pe chip. 

— Nu doar că nu știu cum mă cheamă, nici măcar nu știu ce 
fel de om sunt. 

— Cum adică? 

— Mă întreb: oare sunt o persoană cinstită? 

„Poate că e o prostie, a chibzuit el, că-mi deschid sufletul în 
fața unei târfe de pe stradă, dar nu am cui altcuiva”. 

— Dacă sunt un soţ fidel, un tată iubitor și un coleg de muncă 
pe care te poți bizui? Sau sunt vreun fel de gangster? Mă scoate 
din minţi faptul că nu știu. 

— Scumpule, dacă asta te sâcâie, știu deja ce fel de tip ești. 
Un gangster s-ar întreba: sunt bogat, căsăpesc gagicele, le e 
frică tuturor de mine? 

Avea dreptate. Luke a încuviinţat cu o înclinare a capului. Însă 
tot nu era multumit. 

— Una e să-ți dorești să fii un om bun... dar poate că nu mă 
ridic la nivelul aspirațiilor mele. 


VP - 65 


— Scumpule, bine ai venit în rândul rasei omenești. Toţi avem 
același sentiment, a zis femeia, în pragul unei intrări. A fost o 
noapte lungă. Mă opresc în halta asta. 

— Rămâi cu bine! 

Femeia a avut o clipă de ezitare. 

— Ai nevoie de un sfat? 

— Sigur. 

— Dacă vrei să nu te mai trateze lumea ca pe un nimic, ai 
face bine să te aranjezi niţel. Bărbierește-te, piaptănă-ţi părul, 
găsește și tu o haină care să nu arate ca tolul de pe un cal de 
povară. 

Luke și-a dat seama că femeia avea dreptate. Câtă vreme 
arăta ca un nebun, nimeni nu-l va lua în seamă, darămite să-l 
mai ajute să-și descopere identitatea. 

— Cred că ai dreptate. Mersi. 

S-a întors să plece. 

— Și ia-ţi o pălărie! a mai strigat femeia în urma lui. 

Luke și-a dus mâna la cap, apoi a privit împrejur. În afară de 
el, nu mai era niciun om pe stradă, fie el bărbat sau femeie, 
care să nu fi purtat o pălărie. Oare cum putea un vagabond să 
facă rost de un costum de haine nou? Pumnul de monede din 
buzunar nu i-ar fi ajuns pentru cine știe ce. 

Soluţia i-a apărut deodată în minte, gata formulată. Ori era o 
problemă ușoară, ori mai fusese în situaţia asta și înainte. 
Trebuia să se ducă într-o gară. În general, o gară era plină de 
oameni care aveau cu ei schimburi complete de haine, 
împreună cu ustensile de bărbierit și alte articole de toaletă, 
toate împachetate frumos în valize. 

A mers la următorul colț de stradă și a verificat unde se afla. 
Era la intersecţia dintre A Street și Seventh. Când plecase din 
Union Station, în dimineaţa aceea, observase că se afla aproape 
de intersecţia F cu Second. 

A luat-o într-acolo. 


e 10 A.M. 


Prima treaptă a rachetei este atașată de treapta a 
doua prin intermediul unor bolțuri explozive, în jurul 


VP - 66 


cărora sunt fixate niște arcuri spiralate. Când 
combustibilul s-a consumat, bolțurile sunt detonate și 
arcurile eliberează prima treaptă, devenită inutilă. 


Spitalul de boli nervoase din Georgetown era o vilă în stil 
victorian, din cărămidă roșie, care avea în spate o aripă nouă, 
modernă, cu acoperișul plat. Billie Josephson și-a condus Fordul 
Thunderbird roșu în parcare și s-a grăbit spre clădire. 

Nu-i plăcea să ajungă așa de târziu. Părea o lipsă de respect 
faţă de munca și de colegii ei. Ceea ce făcea ea era deo 
importanţă vitală. Încet, cu eforturi uriașe, învățau cum să 
înţeleagă mecanismele creierului omenesc. Într-un fel, era ca și 
cum ar fi explorat o planetă îndepărtată, a cărei suprafaţă nu 
putea fi văzută decât prin niște spărturi în stratul de nori, rare, 
dar cu atât mai ademenitoare. 

Intârziase din cauza lui Becky-Ma. După ce Larry plecase la 
școală, Billie se dusese să-i cumpere mamei pastilele de inimă și 
când s-a întors acasă a găsit-o întinsă pe pat, complet 
îmbrăcată, gâfâind, cu respiraţia sacadată. Doctorul venise 
imediat, dar nu-i spusese nimic nou. Becky-Ma avea inima 
slăbită. Dacă rămânea fără suflu, trebuia să se întindă și să nu 
uite să-și ia pastilele. Orice stres îi era nefast. 

„Dar cu mine cum rămâne? Stresul nu e nefast și pentru 
mine?”, ar fi vrut Billie să întrebe. În schimb, s-a mulţumit din 
nou să umble pe vârfuri în preajma mamei sale. 

S-a oprit la recepţie și s-a uitat peste registrul de noapte. Cu o 
seară în urmă, târziu, după plecarea ei, fusese adus un pacient 
nou: Joseph Bellow, un schizofrenic. Numele îi păru cunoscut, 
dar nu-și putea aminti de ce. Surprinzător, pacientul fusese 
externat în timpul nopţii. Asta era ciudat. 

A traversat camera de zi, în drum spre biroul ei. Televizorul 
era pornit și un reporter de pe o plajă prăfoasă spunea: „Aici, la 
Cape Canaveral, întrebarea care stă pe buzele tuturor este: 
«Când va încerca armata să-și lanseze propria rachetă?» 
Trebuie să se întâmple în următoarele câteva zile”. 

Subiecţii cercetării pe care o desfășura Billie stăteau acolo, 
unii se uitau la televizor, alţii jucau jocuri sau citeau, iar câţiva 
se zgâiau în gol. l-a făcut cu mâna lui Tom, un tânăr care nu 
înțelegea sensul cuvintelor. 

— Ce mai faci, Tommy? l-a strigat ea. 


VP - 67 


Băiatul a zâmbit și i-a făcut la rândul lui cu mâna. Știa să 
citească limbajul trupului destul de bine și adeseori răspundea 
ca și cum ar fi știut ce spunea lumea, așa că lui Billie i-a luat luni 
de zile ca să-și dea seama că el nu înțelegea nicio iotă. 

Într-un colţ, Marlene, o alcoolică, flirta cu un tânăr asistent 
medical. Ea avea cincizeci de ani, însă nu-și amintea nimic din 
ceea ce se întâmplase după vârsta de nouăsprezece ani. Se 
considera încă o fată tânără și refuza să creadă că „tipul în 
vârstă” care o iubea și avea grijă de ea era soțul ei. 

Prin peretele din sticlă al unei camere pentru interviu l-a 
văzut pe Ronald, un arhitect excelent, care suferise răni la cap 
într-un accident de mașină. Rezolva teste pe hârtie. Problema lui 
era că-și pierduse capacitatea de a lucra cu numerele. Socotea 
cu o încetineală criminală, pe degete, încercând să adune trei cu 
patru. 

Mulţi pacienţi aveau forme de schizofrenie, o incapacitate de 
a relaţiona cu lumea reală. 

Unii dintre ei puteau să fie ajutaţi, cu medicamente sau 
tratamente cu șocuri electrice sau cu ambele; dar treaba lui 
Billie era să identifice forma exactă a inabilităţilor lor. Studiind 
handicapuri mintale minore, ea definea funcţiile unei minţi 
normale. Ronald, arhitectul, putea să privească un grup de 
obiecte de pe o tavă și să spună dacă erau trei sau patru, însă 
dacă erau douăsprezece și trebuia să le numere, asta putea să 
dureze destul de mult și s-ar fi putut să greșească. Asta îi 
sugera lui Billie că abilitatea de a vedea, dintr-o privire, câte 
obiecte sunt într-un grup mic este diferită de capacitatea de a 
număra. 

În felul acesta, cerceta încet profunzimile minţii, localizând 
aici memoria, dincolo limbajul, iar matematica, undeva în altă 
parte. lar dacă dizabilitatea era legată de o afecţiune minoră a 
creierului, Billie putea să speculeze că abilitatea normală era 
localizată în acea parte a creierului care fusese distrusă. Până la 
urmă, imaginea conceptuală asupra funcţiilor creierului, 
realizată de ea, se va suprapune diagramei fizice a creierului 
omenesc. 

În ritmul cu care avansa în momentul acela, i-ar lua vreo două 
sute de ani. Cu toate acestea, lucra singură. Dacă ar fi avut o 
echipă de psihologi, ar progresa cu mult mai repede. Ar putea 


VP - 68 


să vadă harta realizată în timpul vieţii ei. Asta era și ambiția lui 
Billie. 

Parcursese un drum lung, de la depresia suicidală a tatălui ei. 
Pentru bolile mintale nu existau vindecări rapide. În cazul 
oamenilor de știință, creierul era însă în continuare un mister, în 
cea mai mare parte. Ar fi fost mult mai bine înțeles dacă Billie ar 
fi putut vorbi despre munca ei. Poate că atunci oameni ca tatăl 
ei ar putea să fie ajutați. 

A urcat pe scări la etajul superior, cu gândul la pacientul 
misterios. Joseph Bellow semăna cu Joe Bellow, un nume pe care 
l-ar inventa oricine, ad-hoc. Și de ce fusese externat în mijlocul 
nopţii? 

A ajuns în biroul ei și s-a uitat pe fereastră, la o clădire în 
construcţii. Spitalului i se adăuga o aripă nouă - și odată cu ea 
urma să se creeze o nouă poziţie în grila de clasificare a 
ocupaţiilor: director de cercetare. Billie făcuse cerere pentru 
acest post. Numai că la fel procedase și unul dintre colegii ei, 
doctorul Leonard Ross. Len era mai în vârstă decât Billie, dar ea 
avea o experienţă mai vastă și publicase mai mult: numeroase 
articole și un manual, /ntroducere în psihologia memoriei. Era 
sigură că putea să-l surclaseze pe Len, însă nu știa cine se mai 
afla în cursă. Și își dorea enorm postul acela. Ca director, ar 
avea alţi cercetători care să lucreze sub îndrumarea ei. 

Printre muncitorii de pe șantier a observat un mic grup de 
bărbați în costume - cu paltoane din lână și pălării cu boruri tari, 
în loc de salopete și căști de protecţie. Părea că erau în vizită. 
Când i-a privit mai îndeaproape, a văzut că Len Ross îi însoțea. 

A vorbit cu secretara ei. 

— Cine sunt tipii aceia pe care îi conduce Len Ross? 

— Sunt de la Fundaţia Sowerby. 

Billie s-a încruntat. Fundaţia era aceea care finanța noua 
poziție. Va avea un cuvânt greu în alegerea celui care o va 
ocupa. Și Len se dădea bine pe lângă ei. 

— Se știa că vin astăzi? 

— Len a zis că ţi-a lasat o notiță. A trecut azi-dimineaţă să te 
ia, dar nu erai aici. 

Billie era sigură că notiţa nu exista. Len omisese intenţionat 
să o prevină. lar ea întârziase. 

— La dracu’, a exclamat Billie cu năduf și s-a repezit să se 
alăture grupului de pe șantier. 


VP - 69 


Timp de câteva ore nu s-a mai gândit la Joseph Bellow. 
e 11 A.M. 


Deoarece racheta fusese făcută în grabă, treptele 
superioare foloseau un motor de rachetă care se 
producea deja de câtiva ani, și nu unul după un proiect 
nou. Cercetătorii au ales o versiune mai mică a 
rachetei Sergeant, încercată și testată de multe ori. 
Treptele superioare ale rachetei sunt acționate de o 
combinație de ansambluri ale acestor rachete mai 
mici, cunoscute sub numele Baby Sergeant. 


În timp ce Luke parcurgea reţeaua de străzi care ducea la 
gara Union Station, și-a dat seama că la fiecare două minute, 
aproximativ, verifica dacă îl urmărea cineva. 

Scăpase de umbre de mai bine de o oră, dar s-ar putea ca în 
acel moment să fie în căutarea lui. Gândul l-a făcut temător și 
derutat. Cine erau și ce făceau acei oameni? Instinctele îi 
spuneau că erau răuvoitori. Altfel, de ce l-ar urmări pe ascuns? 

A scuturat din cap, să-și limpezească mintea. Planul lui era să 
fure o valiză de la un pasager de tren. Era sigur că mai făcuse 
asta înainte, la un moment dat din viaţa lui. Când a încercat să- 
și amintească, în minte i-au venit cuvinte în franceză: „La valise 
d'un type qui descend du train.” 

Nu va fi prea ușor. Hainele lui murdare și zdrențăroase vor 
sări în ochi în mulţimea aceea de călători respectabili. Va trebui 
să se miște repede dacă voia să scape. Oricum, nu avea de ales. 
Dee-Dee avusese dreptate. Nimeni nu stătea să asculte un 
vagabond. Ar fi ajuns la pușcărie. Gândul acesta îl făcu să se 
înfioare. Nu închisoarea în sine îl speria atât, cât perspectiva 
unor luni de necunoaștere și confuzie, în care să nu știe cine 
era, fără să poată face vreun progres în aflarea adevărului. 

În faţa lui, pe Massachusetts Avenue, a zărit arcada albă de 
granit a Union Station, care părea o catedrală în stil roman 
transplantată din Normandia. Se gândea la ce urma să facă și și- 
a zis că, după ce va comite furtul, trebuia să dispară rapid. Avea 


5 Valiza unui tip care coboară din tren. (în Ib. fr. în orig.) (n.tr.). 
VP - 70 


nevoie de o mașină. Imediat i-a venit în minte modul în care să 
fure una. 

În apropierea gării, strada era plină de mașini parcate în șir. 
Cele mai multe aparțineau, probabil, celor care plecaseră cu 
trenul. A încetinit pasul când o mașină tocmai parca într-un 
spaţiu din fața lui. Era un Ford Fairlane în două nuanţe, albastru 
și alb, nou, dar nu ţipător. Era perfectă. Motorul pornea la cheie, 
nu cu manetă, însă o să fie ușor să tragă câteva fire din spatele 
bordului și să o pornească. 

Se întreba de unde știa toate astea. 

Din Ford a coborât un bărbat în palton, care a scos din 
portbagaj o geantă, a încuiat mașina și s-a îndreptat spre gară. 
Cât timp avea să lipsească? Era posibil să aibă o treabă în gară 
și să revină în câteva minute. Atunci o să reclame că i s-a furat 
mașina. Dacă ar merge cu ea, Luke ar fi în pericol să fie arestat 
în orice moment. Asta nu era bine. Trebuia să afle unde se 
ducea bărbatul. 

S-a luat după el, în gară. 

Interiorul măreț al clădirii, care în acea dimineaţă i se păruse 
ca un templu dezafectat, în acel moment era deosebit de 
animat. Simţea că atrăgea privirile. Toţi ceilalţi păreau așa de 
curati și de bine îmbrăcaţi. Cei mai mulţi își fereau privirile, dar 
unii se uitau la el cu expresii de dezgust sau de dispreț. l-a 
trecut prin minte că s-ar putea să dea peste funcţionarul care îl 
dăduse afară mai devreme. Atunci, s-ar face tevatură. Tipul cu 
siguranţă că și-ar aminti. 

Proprietarul Fordului s-a așezat la o coadă din dreptul unui 
ghișeu pentru bilete, iar Luke s-a postat și el tot acolo. Privea în 
pământ, fără să se uite în ochii cuiva, cu speranța că n-o să-l 
observe nimeni. 

Coada se mișca încet și omul pe care îl urmărea a ajuns la 
ghișeu. 

— Philadelphia, dus-întors cu întoarcere în douăzeci și patru 
de ore, a cerut el. 

Pentru Luke a fost suficient. Philadelphia era la ore bune 
distanță. Bărbatul va fi plecat din oraș toată ziua. Mașina lui nu 
va fi declarată furată decât după întoarcerea lui. Luke va fi în 
siguranţă cu ea până la noapte. 

A ieșit din rând și s-a îndepărtat în grabă. 


VP -71 


S-a simţit ușurat când a ieșit. Chiar și vagabonzii au dreptul să 
se plimbe pe străzi. S-a întors pe Massachusetts Avenue și a 
găsit Fordul parcat. Ca să nu piardă timpul mai târziu, și-a zis s- 
o descuie. S-a uitat în sus și-n jos pe stradă. Mașini și pietoni 
treceau constant. Problema era că el arăta ca un delincvent. Dar 
dacă aștepta până nu mai era nimeni prin preajmă, ar putea să 
stea acolo toată ziua. Va trebui să se miște foarte repede. 

A pășit pe carosabil, a ocolit mașina și s-a oprit în dreptul 
portierei din stânga, față. Și-a lipit palmele bine deschise pe 
geamul ei și a împins în jos. Nu s-a întâmplat nimic. Își simţea 
gura uscată. A privit rapid în ambele sensuri: nimeni nu-i dădea 
încă atenţie. S-a ridicat pe vârful picioarelor, ca să adauge 
greutatea corpului său la forța cu care apăsa mecanismul 
geamului. In sfârșit, acesta a început să alunece ușor în jos. 

Când l-a deschis complet, a băgat mâna pe dinăuntru și a 
deblocat portiera. A deschis-o, a ridicat la loc geamul și a închis- 
o iar. Era gata să dispară rapid. 

S-a gândit să pornească mașina și să lase motorul mergând, 
numai că asta ar fi putut să atragă atenţia vreunui agent de 
poliţie care patrula sau chiar a vreunui trecător curios. 

S-a întors în Union Station. Era permanent îngrijorat că vreun 
angajat de la căile ferate ar putea să-l observe. Nu trebuia 
neapărat să fie bărbatul cu care se ciocnise mai devreme - orice 
funcţionar conștiincios ar putea să își pună în minte să-l dea 
afară, la fel cum ar lua de pe jos un ambalaj de acadea. A făcut 
tot ce a putut ca să nu iasă în evidenţă. Nu mergea nici prea 
repede, nici prea încet, încerca să se ţină pe lângă pereţi de 
câte ori putea, avea grijă să nu-i taie nimănui calea și nu se uita 
niciodată în ochii cuiva. 

Momentul cel mai bun ca să furi o valiză este imediat după 
sosirea unui tren cu multe vagoane și aglomerat, când peronul 
gării este înţesat de oameni care se grăbesc. In douăsprezece 
minute trebuia să sosească un tren expres de la New York. Era 
perfect. 

In timp ce se uita la panoul de Plecări-Sosiri, ca să vadă la ce 
linie trăgea trenul, i s-a ridicat părul pe spinare. 

A privit în jur. Probabil că zărise ceva cu coada ochiului, ceva 
care îi declanșase instinctiv semnalul de alarmă. Ce? Inima îi 
bătea tot mai tare. De ce-i era teamă? 


VP- 72 


A încercat să treacă neobservat și s-a depărtat de panou, 
oprindu-se la chioșcul de ziare, unde a studiat un stativ cu 
publicaţiile din ziua aceea. A citit titlurile articolelor. 


RACHETA ARMATEI VA FI LANSATĂ CÂT DE CURÂND 
UCIGAȘUL CELOR 10 PERSOANE A FOST ARESTAT 
DULLES DĂ ASIGURĂRI GRUPULUI DE LA BAGDAD 

ULTIMA ȘANSĂ LA CAPE CANAVERAL 


După o clipă a privit înapoi, peste umăr. Vreo zece oameni 
traversau din ambele sensuri peronul, grăbindu-se spre sau 
dinspre trenurile către suburbii. Dar și mai mulţi stăteau pe 
băncile din mahon sau în picioare, pe lângă ele, răbdători, rude 
și șoferi care așteptau să-i întâmpine pe pasagerii care coborau 
din trenul de New York. Un șef de sală se ivise în pragul unui 
restaurant, sperând să aibă clienţi pentru prânz. Mai erau vreo 
cinci hamali care fumau... 

Și doi agenţi. 

Era destul de sigur în privinţa profesiei lor. Amândoi erau 
tineri, îngrijit îmbrăcaţi, cu palton și pălărie și cu pantofii 
eleganţi bine lustruiţi. Totuși nu înfățișarea lor i-a dat de gol, cât 
mai ales atitudinea. Erau vigilenţi, scrutau atent peronul gării, 
studiind chipurile celor care treceau, priveau în toate părțile... 
cu excepţia panoului cu mersul trenurilor. Singurul lucru care 
nu-i interesa era călătoria. 

Luke se simţea tentat să meargă și să le vorbească. S-a 
gândit la asta, copleșit de nevoia de a intra, pur și simplu, în 
contact cu oameni care îl cunoșteau. Tânjea să-i spună cineva: 
„Salut, Luke, ce mai faci? Îmi pare bine să te văd din nou!” 

Cei doi probabil că i-ar zice: „Suntem agenţi FBI și ești 
arestat”. Luke simțea că ar fi fost aproape o ușurare. Dar 
instinctele lui l-au prevenit să se ţină departe. De fiecare dată 
când se gândea că ar fi putut să aibă încredere în ei, se întreba 
de ce îl urmăreau pe ascuns dacă nu voiau să-i facă rău. 

Le-a întors spatele și s-a îndepărtat, încercând să menţină 
între ei și el standul de ziare. În umbra marii arcade de la intrare 
a riscat să arunce o privire în spate. Cei doi traversau peronul, 
deplasându-se de la est la vest în câmpul lui vizual. 

Cine dracului erau? 


VP-73 


A ieșit din gară, a mai parcurs câţiva metri de-a lungul 
monumentalei arcade din faţă și a reintrat în holul central. A fost 
la ţanc cât să vadă spatele celor doi agenţi care se îndreptau 
către ieșirea de vest. 

A verificat ora. Trecuseră zece minute. Expresul de New York 
trebuia să sosească în două minute. S-a grăbit spre peron și a 
așteptat, încercând să se mistuie în fundal. 

Când au apărut primii pasageri, l-a cuprins un calm glaciar. Îi 
privea intens pe cei sosiți. Era miercuri, mijlocul săptămânii, așa 
că erau o sumedenie de oameni de afaceri și de tipi în uniformă 
militară, însă puţini turiști și doar o brumă de femei și de copii. 
Se uita după un bărbat de mărimea și constituţia lui. 

In timp ce pasagerii se revărsau pe peron, cei care așteptau 
au pornit înaintea lor și s-a format o busculadă. Mulțimea din 
jurul barierei spre peron s-a îndesit, apoi s-a răspândit, în timp 
ce lumea forţa iritată ieșirea. Luke a zărit un tânăr de înălțimea 
lui, dar acesta purta o pufoaică și o șapcă din lână: s-ar fi putut 
să nu aibă un costum de haine în tașca pe care o purta pe umăr. 
La fel, Luke a renunțat și la călătorul mai în vârstă care avea 
înălţimea potrivită, însă era prea slab. A văzut un bărbat care 
arăta perfect, dar nu avea în mână decât o servietă. 

Trecuseră deja cel puţin o sută de pasageri și se părea că mai 
erau destui de venit. Peronul era plin de oameni nerăbdători. Pe 
urmă l-a văzut pe cel potrivit. Avea aceeași înălțime, carură și 
vârstă ca Luke. Scurta cenușie era descheiată și se zărea 
dedesubt un sacou din tweed, sport, și pantaloni din lână - ceea 
ce însemna că în valiza de piele maronie, pe care o ducea în 
mâna dreaptă, se afla, probabil, un costum de haine. Avea o 
expresie neliniștită și mergea repede, ca și cum ar fi fost în 
întârziere la o întâlnire. 

Luke s-a strecurat prin mulţime și și-a făcut loc dând din 
coate, până când a ajuns direct în spatele bărbatului. 

Mulțimea era densă și se deplasa încet, iar cel pe care îl viza 
Luke se mișca tot oprindu-se și apoi pornind iar. După aceea 
mulțimea s-a subțiat puţin și bărbatul a pășit repede într-un gol 
ce se crease. 

In clipa aceea, Luke i-a pus piedică. Și-a proptit bine piciorul 
în glezna lui stângă. Când bărbatul a dat să se miște înainte, 
Luke a tras în sus, îndoind piciorul victimei de la genunchi. Omul 
s-a lovit de spatele unei femei îmbrăcate în blană, care, la 


VP - 74 


rândul ei, s-a împiedicat, a scos un țipăt scurt și a căzut. Tipul a 
ajuns pe pardoseala de marmură cu o bușitură sonoră și pălăria 
i s-a rostogolit cât colo. O fracțiune de secundă mai apoi, femeia 
a căzut în genunchi, scăpând din mână poșeta și o valiză șic, din 
piele albă. 

Alţi pasageri s-au adunat repede în jurul lor, încercând să-i 
ajute: 

— Aţi păţit ceva? 

Luke a ridicat calm valiza de piele maronie și s-a îndepărtat 
repede spre cea mai apropiată arcadă de ieșire. Nu s-a uitat 
înapoi, dar asculta cu atenţie dacă nu se distingeau strigăte 
acuzatoare sau tropăitul unor urmăritori. Dacă ar fi auzit ceva, 
era gata să fugă: nu avea de gând să renunţe prea ușor la 
hainele curate și credea că, probabil, ar fi putut să alerge mai 
repede decât cei mai mulţi, chiar și cărând o valiză. Totuși, în 
timp ce mergea spre ieșire cu pasul vioi, simțea ca și cum ar fi 
avut prinsă de spate o ţintă de tir. 

La ieșire a aruncat o privire înapoi, peste umăr. Mulțimea se 
agita în jurul aceluiași loc. Nu putea să-l vadă pe cel căruia îi 
pusese piedică, nici pe femeia în haină de blană. Darun tip înalt 
cu privirea autoritară scruta cu atenţie peronul, de parcă ar fi 
căutat ceva. Ochii i s-au rotit brusc spre Luke. 

Acesta a pășit repede prin poarta de ieșire. 

Ajuns afară, a luat-o spre Massachusetts Avenue. Un minut 
mai apoi ajungea la Fordul Fairlane. Automat, s-a dus la 
portbagaj, ca să ascundă valiza furată - numai că portbagajul 
era încuiat. Și-a amintit că l-a văzut pe proprietar când l-a 
închis. A privit iar înapoi, spre gară. Bărbatul înalt traversa în 
goană sensul giratoriu din faţa gării, ferindu-se de mașini și 
îndreptându-se în direcţia lui Luke. Cine era? Vreun poliţist în 
timpul liber? Detectiv? Un băgăcios fără treabă? 

Luke s-a dus repede la portiera din stânga, a deschis-o și a 
aruncat valiza pe bancheta din spate. Apoi s-a urcat la volan și a 
trântit ușa. 

S-a băgat sub bord și a găsit cablurile contactului de pornire. 
Le-a tras afară și le-a atins unul de altul. Nu s-a întâmplat nimic. 
Işi simţea fruntea îmbrobonată de sudoare, în ciuda frigului. De 
ce nu mergea? Apoi i-a venit în minte răspunsul: firul nu era cel 
bun. Mai era un cablu la dreapta contactului. L-a tras afară și l-a 
atins de cel din stânga. 


VP-75 


Motorul a pornit. 

A apăsat pe acceleraţie și motorul a turat mai tare. 

A băgat maneta în viteza întâi, a deblocat frâna de mână, a 
semnalizat și a intrat în trafic. Mașina era cu botul spre gară, 
așa că a întors-o. Pe urmă a pornit. 

Un zâmbet i-a apărut pe buze. Dacă nu era foarte ghinionist, 
avea în valiză un set complet de haine curate. Simţea că 
începuse să-și ia viața în mâini. 

Nu mai avea nevoie decât de un loc unde să facă un duș și să 
se schimbe de haine. 


e MIEZUL ZILEI 


Treapta a doua constă din douăsprezece rachete 
Baby Sergeant, dispuse circular în jurul unui tub 
central. Treapta a treia are trei motoare Baby 
Sergeant, tinute împreună de trei pereți etanși 
despărțitori, transversali. Deasupra treptei a treia se 
află treapta a patra, o singură rachetă, cu satelitul în 
vârf. 


Numărătoarea inversă ajunsese la minus 630 de minute și 
Cape Canaveral zbârnâia. 

Specialiștii în rachete erau toți la fel: proiectau arme, dacă o 
dorea guvernul, dar visau și la spaţiul cosmic. Echipa Explorer 
construise și lansase multe rachete, însă aceasta avea să fie 
prima dintre ele care se va desprinde de atracția Pământului și 
va zbura dincolo de atmosferă. Pentru cei mai mulţi dintre 
membrii echipei, lansarea din acea seară va reprezenta 
împlinirea speranţelor de o viaţă întreagă. Elspeth simţea la fel. 

Aveau baza în Hangarul D și Hangarul R, alăturate. Forma 
unui hangar standard pentru avioane fusese considerată foarte 
potrivită și în privinţa rachetelor: era un spaţiu central foarte 
mare, unde rachetele puteau să fie verificate, cu câte o aripă de 
două etaje pe fiecare parte, unde erau birourile și mici 
laboratoare. 

Elspeth era în Hangarul R. Avea o masă pentru dactilografiat 
în biroul șefului ei, Willy Fredrickson, coordonatorul lansării, care 


VP - 76 


își petrecea cea mai mare parte a timpului altundeva. Treaba ei 
era să pregătească și să distribuie programul lansării. 

Problema era că programul în speță se schimba constant. 
Nimeni în America nu mai trimisese o rachetă în spaţiu până 
atunci. Apăreau tot timpul probleme noi și inginerii improvizau 
încontinuu, ca să încropească vreo componentă sau să evite un 
sistem. Acolo banda adezivă se numea bandă de rachetă. 

Așa că Elspeth făcea actualizări regulate ale programului de 
lansare. Trebuia să ţină permanent legătura cu fiecare grup din 
echipă, să noteze schimbările de plan în carnetul ei cu 
stenograme și apoi să transfere aceste notițe în formă 
dactilografiată, să xerocopieze foile și să le distribuie. Munca îi 
cerea să meargă peste tot și să cunoască aproape totul. Când 
apărea câte o problemă, afla imediat; se număra și printre primii 
care erau înștiințaţi despre soluția găsită. Era încadrată ca 
secretară și plătită ca atare, însă nimeni nu ar fi putut să facă 
treaba asta fără o diplomă în științe. Totuși, nu era furioasă 
pentru salariul mic, ci mai degrabă recunoscătoare fiindcă avea 
o slujbă care o punea la încercare. Unele dintre colegele ei de la 
Radcliffe încă mai scriau după dictarea făcută de bărbaţi în 
costume cenușii din lână. 

Actualizarea de la miezul zilei era gata și Elspeth a apucat 
maldărul de hârtii și a pornit să le distribuie. Se grăbea foarte 
tare, dar în acea azi acest lucru îi convenea: o împiedica să-și 
facă griji constant în privința lui Luke. Dacă și-ar fi urmat 
imboldul, ar fi fost călare pe telefon, sunându-l pe Anthony din 
două în două minute, ca să-l întrebe dacă mai avea vreo veste. 
Dar asta ar fi fost o prostie. „M-ar căuta el dacă se întâmplă 
ceva rău, a reflectat ea. Intre timp, ar trebui să mă concentrez 
asupra muncii”. 

Mai întâi s-a dus la departamentul de presă, unde cei de la 
relații publice asaltau telefoanele, explicându-le reporterilor de 
încredere că în acea seară va avea loc o lansare. Armata voia ca 
ziariștii să fie prezenţi la faţa locului, pentru a fi martori la 
triumful ei. Totuși, informaţia nu trebuia să fie dată decât după 
eveniment. Lansările deja programate erau adeseori amânate 
sau chiar anulate, deoarece apăreau chestiuni neprevăzute. Cei 
care lucrau la rachetă învățaseră din amara experiență că o 
amânare de rutină, pentru rezolvarea problemelor tehnice, 
putea să pară drept un eșec abject, când ziarele scriau despre 


VP - 77 


asta. Așa că bătuseră palma cu câteva agenţii importante de 
știri. Le anunțau dinainte despre lansari, numai cu condiţia să nu 
se publice nimic decât atunci când „apărea foc din coadă”, ceea 
ce însemna că motorul rachetei fusese aprins. 

Era un birou exclusiv masculin și câțiva bărbați și-au încetat 
lucrul, zgâindu-se la Elspeth, în timp ce traversa încăperea și îi 
înmâna un program ofițerului de presă principal. Ştia că era 
atrăgătoare, cu înfățișarea ei palidă, de viking, și statura înaltă, 
sculpturală; în plus, se întrezărea ceva teribil la ea - forma 
hotărâtă a gurii, poate, sau lucirea aceea periculoasă din ochii ei 
verzi -, care îi făcea pe bărbaţi să fluiere admirativ sau, și mai 
bine, să-i spună „scumpo”. 

In Laboratorul de Igniţie a găsit cinci cercetători în cămăși cu 
mâneci scurte, așezați la o masă lungă, privind îngrijoraţi la o 
bucată plată din metal care arăta ca și cum ar fi trecut printr-un 
incendiu. 

— Bună ziua, Elspeth, i-a zis șeful grupului, doctorul Keller. 

Vorbea cu un accent pronunţat. Era german și, asemenea 
celor mai mulţi dintre cercetători, fusese capturat la sfârșitul 
războiului și adus în America pentru a lucra în cadrul 
programului de realizare a rachetelor. 

Elspeth i-a înmânat un exemplar actualizat al programului și 
bărbatul l-a luat fără ca măcar să se uite la el. Femeia a făcut 
semn din cap către obiectul de pe masă și a întrebat: 

— Ce e aia? 

— O vană de deviere a jetului. 

Elspeth știa că prima treaptă era ghidată de vane situate la 
coada rachetei. 

— Ce-a păţit? 

— Combustibilul ars erodează metalul, a explicat el. 

Accentul lui german devenea și mai puternic în timp ce se 
ambala pe tema respectivă. 

— Așa se întâmplă întotdeauna, într-o măsură sau alta. Totuși, 
cu combustibilul obișnuit, vanele au rezistat suficient de mult ca 
să-și îndeplinească funcţia. Azi, în schimb, am folosit un 
combustibil nou, hydyne, 60% dimetilhydrazină asimetrică 
(UDMH) și 40% diethylenetriamină (DETA), care are un timp de 
ardere mai îndelungat și o viteză mai mare de ardere, dar s-ar 
putea să erodeze vanele atât de mult, încât să devină 
ineficiente pentru ghidaj. 


VP - 78 


Și-a întins braţele în lateral, într-un gest de disperare. 

— Nu am avut timp să facem suficient de multe teste. 

— Cred că nu mă interesează decât să aflu dacă asta o să 
amâne lansarea. 

Simţea că nu suporta o întârziere. Suspansul deja o termina. 

— Asta încercăm să hotărâm, a spus Keller, privind în jur, la 
colegii lui. Și cred că răspunsul nostru este: Haide să riscăm. 

Ceilalţi au încuviinţat cu expresii sumbre. 

Elspeth s-a simţit ușurată. 

— Vă ţin pumnii, a zis ea, întorcându-se să plece. 

— E la fel de util ca orice altceva ne stă în putere, a încheiat 
Keller, în timp ce ceilalţi râdeau cu amărăciune. 

Elspeth a ieșit afară, în soarele torid al Floridei. Hangarele 
erau amplasate într-un luminiș nisipos, curățat de tufișurile 
scunde care acopereau zona Cape - palmieri și stejari pitici și 
iarbă ţepoasă care îţi cresta pielea dacă mergeai desculț. A 
traversat o platformă plină de nisip și a intrat în Hangarul D, 
umbra lui căzându-i pe chip asemenea unei adieri răcoroase. 

În camera de telemetrie, Elspeth l-a zărit pe Hans Mueller, 
cunoscut ca Hank. Bărbatul a arătat cu degetul spre ea și a zis: 

— O sută treizeci și cinci. 

Era un joc de-al lor. Ea trebuia să spună ce nu era în regulă cu 
numărul. 

— Prea ușor, a zis ea. lei prima cifră, adaugi pătratul celei de- 
a doua cifre, plus a treia cifră la cub și obţii primul număr la care 
te-ai gândit. lată ecuaţia: 11+32+5%=135. 

— Foarte bine, a zis el. Atunci, care este următorul număr, 
mai mare, care urmează același tipar? 

Elspeth s-a gândit bine și apoi a răspuns: 

— O sută șaptezeci și cinci. Deci 11+72+5%=175. 

— Corect! Ai câștigat premiul cel mare, a lăudat-o el, 
scormonindu-se în buzunar și scoțând o centimă. 

Elspeth a luat-o. 

— O să-ţi dau ocazia s-o câştigi înapoi, l-a asigurat ea. O sută 
treizeci și șase. 

— Aha, a exclamat el, încruntându-se. Stai așa. Suma cifrelor 
la puterea a treia. 15+35+6%=244. 

— Acum repetă operaţia și obţii numărul la care te-ai gândit: 
23+4%+4%=136. 


VP - 79 


Elspeth i-a înapoiat moneda și i-a dat un exemplar din 
program. 

În timp ce ieșea, ochii i-au căzut pe o telegramă - prinsă de 
perete cu o piuneză: EU MI-AM PRIMIT MICUL SATELIT, ACUM Al 
ȘI TU UNUL. Mueller a observat că o citea și i-a explicat: 

— E de la nevasta lui Stuhlinger. A născut un băieţel. 

Stuhlinger era șeful Departamentului Cercetare. 

Elspeth a zâmbit. 

În biroul de comunicaţii l-a găsit pe Willy Fredrickson, cu două 
armate de tehnicieni, testând legătura telegrafică la Pentagon. 
Șeful ei era un bărbat înalt și slab, chel, cu o coroniţă de păr 
ondulat, ca un călugăr medieval. Telegraful nu funcţiona și Willy 
era frustrat din această cauză, dar a luat de la ea programul, a 
privit-o recunoscător și a zis: 

— Elspeth, ești aur de douăzeci și două de carate. 

O clipă mai târziu, de Willy s-au apropiat două persoane: un 
tânăr ofiţer de armată, care avea în mână o diagramă, și 
Stimmens, unul dintre cercetători. 

— Avem o problemă, a zis ofiţerul, întinzându-i lui Willy 
graficul, apoi a continuat: Jet stream-ul s-a deplasat către sud și 
acum suflă cu 146 de noduri. 

Lui Elspeth i s-a strâns inima. Ştia ce înseamnă asta. Jet 
stream era un vânt de mare altitudine din stratosferă, la înălțimi 
între 10 000 și 12 000 de kilometri. În mod normal nu ajungea 
deasupra zonei Cape Canaveral, dar se putea deplasa. Și dacă 
era prea puternic, putea să scoată racheta de pe traiectorie. 

— Cât de la sud este? a întrebat Willy. 

— Deasupra întregii Floride, a răspuns ofițerul. 

Willy s-a întors către Stimmens. 

— Am luat asta în calcul, nu-i așa? 

— Nu chiar, a răspuns acesta. E mai mult pe ghicite, desigur, 
însă credem că racheta poate să reziste la vânturi de până la 
120 de noduri, nu mai mult. 

Willy s-a întors iar către ofiţer și a întrebat: 

— Care este prognoza pentru astă-seară? 

— Până la 177 de noduri și nu sunt semne că jet stream-ul s- 
ar deplasa înapoi, spre nord. 

— La dracu’. 

Willy și-a trecut mâna peste creștetul neted. Elspeth știa la ce 
se gândea. Lansarea ar putea să fie amânată până a doua zi. 


VP - 80 


— Vă rog să lansați un balon meteorologic, a ordonat el. O să 
revizuim prognoza din nou, la ora cinci. 

Elspeth a notat ca să adauge întâlnirea de analiză meteo în 
programul ei, apoi a plecat, descurajată. Problemele inginerești 
le puteau rezolva, însă nu puteau face nimic în legătură cu 
vremea. 

Ajunsă afară, a urcat într-un jeep și a condus până la 
Complexul de Lansare 26. Drumul era o potecă prin tufișuri, 
prăfoasă și nepavată, și jeepul sălta peste hârtoape. A speriat o 
căprioară care bea apă dintr-un șanț și animalul a sărit înapoi în 
tufișuri. Erau multe animale sălbatice în zona Cape, ascunse în 
vegetația joasă. Lumea zicea că erau și aligatori și pantere de 
Florida, dar Elspeth nu văzuse niciodată nimic de felul acesta. 

A oprit mașina în faţa buncărului și s-a uitat peste drum, la 
Platforma de Lansare 26B, aflată la trei sute de metri mai 
departe. Schela era o macara de la o sondă petrolieră, adaptată 
în acest scop și acoperită cu vopsea portocalie rezistentă la 
rugină, care să o protejeze împotriva acţiunii corozive a aerului 
umed și sărat al Floridei. Pe o parte avea un lift care să faciliteze 
accesul la platforme. „Întregul edificiu este brutal de practic, 
chiar lipsit de graţie, medită Elspeth; o structură funcţională, 
îmbinată fără nicio consideraţie pentru cum arată”. 

Silueta lungă și albă, ca un creion, a rachetei Jupiter C părea 
prinsă în încâlceala de traverse portocalii ca o libelulă în plasa 
unui păianjen. Bărbaţii o numeau „ea”, în ciuda formei falice pe 
care o avea, iar Elspeth se gândea la rândul său la rachetă tot 
ca la ceva feminin. Un văl virginal din prelate ferea treptele 
superioare de ochii curioșilor încă de când echipamentul 
ajunsese acolo; dar între timp fusese dat la o parte și racheta 
era complet la vedere, cu soarele reflectat de vopseaua 
impecabilă. 

Cercetătorii nu erau deosebit de pricepuţi la politică, totuși 
până și ei știau că ochii lumii întregi erau aţintiți asupra lor. Cu 
patru luni în urmă, Uniunea Sovietică uluise lumea, lansând 
primul satelit spaţial, Sputnik. În toate ţările unde continua 
confruntarea dintre capitalism și comunism, din Italia și până în 
India, trecând prin America Latină, Africa și Indochina, mesajul 
fusese recepționat: știința comunistă era mai bună. O lună mai 
târziu, sovieticii au lansat un al doilea satelit, Sputnik 2, cu o 


VP - 81 


cătelușă maidaneză la bord, Laika. Americanii erau devastaţi. 
Azi un câine, mâine un om. 

Președintele Eisenhower a promis că va exista un satelit 
american înainte de sfârșitul anului. În prima vineri din 
decembrie, cu cincisprezece minute înainte de amiază, Marina 
SUA a lansat racheta Vanguard, în prezenţa presei 
internaţionale. S-a ridicat la câţiva metri în aer, a izbucnit în 
flăcări, s-a rostogolit pe o parte și s-a izbit de beton, 
sfărâmându-se. E UN FIASNIK!6 a titrat unul dintre ziare. 

Jupiter C era ultima speranţă a Americii. Nu exista și o a treia 
opţiune. Dacă în acea zi dădeau greș, SUA pierdea cursa pentru 
spaţiul cosmic. Înfrângerea propagandistică era cea mai 
neînsemnată consecință. Programul spaţial american ar fi intrat 
într-o totală dezorientare, iar URSS avea să controleze spaţiul 
cosmic în viitorul previzibil. 

„Toate astea, reflecta Elspeth, depind de această unică 
rachetă”. 

În zona platformei de lansare erau interzise vehiculele, cu 
excepţia celor esenţiale, cum ar fi autocisternele cu combustibil, 
așa că și-a lăsat mașina și a parcurs pe jos spaţiul deschis dintre 
buncăr și schelă, urmând traseul unei conducte metalice care 
ascundea cablurile ce legau cele două structuri. Lipită de 
spatele macaralei, la nivelul solului, era o lungă cabină metalică, 
tot portocalie, unde se aflau birourile și echipamentele. Elspeth 
a intrat acolo, printr-o ușă metalică din capătul opus. 

Cu cască de protecție și cizme de șantier, Harry Lane, 
supraveghetorul macaralei, stătea pe un scaun pliant și studia o 
schemă. 

— Bună, Harry, l-a salutat ea, voioasă. 

Bărbatul a bombănit. Nu-i plăcea să vadă femei în preajma 
platformei de lansare și niciun imbold către politeţe nu-l 
împiedica să o lase să înțeleagă asta. 

Elspeth a pus programul actualizat pe un birou din metal și a 
ieșit. S-a întors la buncăr, o clădire joasă, albă, cu ferestre 
înguste, din sticlă groasă, verde. Ușile de etanșare erau 
deschise, așa că a intrat. Erau trei compartimente: o cameră cu 
echipamentele de control, care ocupa toată lățimea buncărului, 
și două încăperi pentru igniţie, A, la stânga, și B, la dreapta, 


6 „Flopnik”, „Kaputnik”, „Oopsnik” sau „Stayputnik” au fost câteva titluri de ziare la 
acea vreme, un joc de cuvinte plecând de la satelitul sovietic Sputnik. (n.red.). 


VP - 82 


situate în unghi spre cele două platforme de lansare deservite 
de acest buncăr. Elspeth a intrat în Camera de Igniţie B. 

Lumina puternică a soarelui, care pătrundea prin geamul 
verde, dădea o nuanţă ciudată locului, așa că totul părea ca 
interiorul unui acvariu. În dreptul ferestrelor, mai mulţi 
cercetători stăteau așezați în fața panourilor de control. Cu toţii 
purtau cămăși cu mânecă scurtă, a observat Elspeth, ca și cum 
ar fi avut uniformă. Toţi aveau pe cap seturi de căști cu 
microfon, prin care comunicau cu oamenii de pe platforma de 
lansare. Puteau să se uite pe deasupra panourilor și să vadă 
racheta prin fereastră sau să privească pe monitoarele color, 
care arătau aceeași imagine. De-a lungul peretelui din spate al 
camerei de igniţie erau mai multe înregistratoare, unul lângă 
altul, care notau temperaturile, presiunea în sistemul de 
alimentare cu combustibil și activitatea electrică. În colţul cel 
mai îndepărtat era un cântar, care arăta greutatea rachetei de 
pe platforma de lansare. Domnea o atmosferă de activitate 
intensă, vie, cu bărbaţi care murmurau în microfoane și butonau 
la panouri, rotind un buton ici, schimbând o manetă colo, 
verificând constant cadranele și afișajele. Deasupra capetelor 
lor, un cronometru descrescător arăta minutele rămase până la 
lansare. Când Elspeth l-a privit, braţul tocmai se muta de la 600 
la 599. i 

A predat programul actualizat și a ieșit din clădire. In timp ce 
conducea înapoi spre hangar, mintea i-a zburat la Luke și și-a 
dat seama că avea o scuză perfectă pentru a-l suna pe Anthony. 
O să-i spună despre jet stream și pe urmă o să-l întrebe despre 
Luke. 

Gândul a mai înveselit-o și s-a grăbit să intre în hangar și să 
urce scările, în biroul ei. A format numărul telefonului direct al 
lui Anthony și acesta i-a răspuns imediat. 

— Se pare că lansarea se va amâna până mâine, l-a anunţat 
ea. Sunt vânturi puternice în stratosferă. 

— Nu știam că sunt vânturi acolo sus. 

— Este unul, se numește jet stream. Amânarea este 
definitivă, la ora cinci va ava loc o ședință de analiză a 
condițiilor meteo. Ce face Luke? 

— Să mă anunti care e concluzia ședinței, OK? 

— Desigur. Ce face Luke? 

— Ei, aici avem o problemă. 


VP - 83 


Lui Elspeth i s-a oprit inima în loc. 

— Ce fel de problemă? 

— L-am pierdut. 

Elspeth a înghețat. 

— Poftim? 

— Le-a scăpat printre degete oamenilor mei. 

— Dumnezeu să ne ajute! a zis ea. Acum chiar că am 
încurcat-o. 


e 1941 


Luke a ajuns înapoi în Boston în zori. A parcat bătrânul Ford, 
s-a strecurat pe ușa din spate a căminului Cambridge și a urcat 
pe scările de serviciu în camera sa. Anthony dormea buștean. 
Luke s-a spălat pe ochi și a căzut pe pat, doar în lenjerie. 

S-a trezit cu Anthony deasupra lui, care îl scutura și zicea: 

— Luke! Trezește-te! 

A deschis ochii. Ştia că se întâmplase ceva rău, dar nu-și 
putea aminti ce anume. 

— Cât e ceasul? a bombănit el. 

— E ora unu și Elspeth te așteaptă jos. 

Menţionarea numelui lui Elspeth i-a stimulat memoria și și-a 
amintit ce calamitate se petrecuse. Nu o mai iubea. 

— Oh, Doamne! 

Se îndrăgostise de Billie Josephson. Asta era nenorocirea. O să 
facă un dezastru din vieţile tuturor: a lui, a lui Elspeth, a lui Billie 
și a lui Anthony. 

— La naiba, a zis el și s-a ridicat din pat. 

S-a dezbrăcat și a făcut un duș rece. Când a închis ochii, a 
văzut-o pe Billie, cu ochii săi negri, scânteietori, cu gura roșie, 
râzând, cu gâtul ei alb. A tras pe el o pereche de pantaloni de 
trening, un pulover, și-a pus tenișii și a coborât în goană. 

Elspeth îl aștepta în hol, singura parte din clădire unde era 
permis accesul fetelor, cu excepţia zilelor special fixate pentru 
„după-amiaza doamnelor”. Era un salon spaţios, cu șemineu și 
fotolii confortabile. Fata era la fel de atrăgătoare ca 
întotdeauna, îmbrăcată cu o rochie din lână de culoarea 
campanulelor și purtând pe cap o pălărie cu boruri mari. Cu o zi 


VP - 84 


în urmă, vederea ei i-ar fi bucurat sufletul; în acea zi, gândul că 
ea s-a îmbrăcat elegant de dragul lui îl făcea și mai nefericit. 

Când l-a văzut, Elspeth a început să râdă. 

— Arăţi ca un băieţel care nu poate să se trezească! 

Luke a sărutat-o pe obraz și s-a lăsat să cadă într-un fotoliu. 

— Mi-a luat două ore să ajung la Newport, a zis el. 

— E clar că ai uitat că trebuia să mă scoţi la masă! a replicat 
fata, voioasă. 

Luke s-a uitat la ea. Era frumoasă, doar că nu o iubea. Nu știa 
dacă înainte o iubise, dar în acel moment era sigur că nu. Era 
soiul cel mai mizerabil dintre mizerabili. Ea era așa de veselă în 
dimineaţa aceea și el avea să-i distrugă fericirea. Nu știa cum 
să-i mărturisească. Îi era așa de rușine, că simţea cum îl înţepa 
inima. 

Trebuia să spună ceva. 

— Putem să sărim peste masă? Nici nu m-am bărbierit măcar. 

O umbră de neliniște i-a traversat chipul palid și mândru și 
Luke și-a dat seama că ea a înţeles perfect că nu era în regulă 
ceva, însă a răspuns degajată: 

— Sigur că da. Cavalerii în armuri strălucitoare au nevoie să-și 
facă somnul de frumuseţe. 

Luke s-a gândit că o să stea serios de vorbă cu ea mai târziu, 
în ziua aceea, și va fi absolut cinstit. 

— Îmi pare rău că te-ai îmbrăcat de pomană, a rostit el, trist. 

— N-a fost degeaba... te-am văzut. Și colegilor tăi de cămin se 
pare că le place ţinuta mea, a replicat Elspeth, ridicându-se în 
picioare. 

— În fine, profesorul Durkham și soția organizează o 
distracţie. 

În jargonul de la Radcliffe, asta însemna o petrecere. 

Luke s-a ridicat și a ajutat-o să-și pună haina. 

— Putem să ne întâlnim mai târziu. 

Trebuia să-i spună chiar în ziua aceea - ar fi fost necinstit să 
lase timpul să treacă, fără să-i dezvăluie adevărul. 

— E perfect, a zis ea vesel. Vino să mă iei la șase! 

l-a trimis o bezea și a ieșit, ca un star de cinema. Luke știa că 
se prefăcea, dar juca foarte bine. 

S-a întors posac în camera lui. Anthony citea ziarul de 
duminică. 

— Am făcut cafea, a zis acesta. 


VP - 85 


— Mersi. 

Luke și-a turnat o ceașcă. 

— Îți sunt dator vândut, a continuat Anthony. Aseară i-ai 
salvat lui Billie pielea. 

— Și tu ai fi făcut la fel pentru mine, a spus Luke, sorbind din 
cafea. 

Incepea să se simtă mai bine. 

— Se pare că am scăpat neprinși. Ţi-a mai zis cineva ceva în 
dimineața asta? 

— Absolut nimic. 

— Billie e o tipă tare, a zis Luke. 

Ştia că era periculos să vorbească despre ea, însă nu se putea 
abţine. 

— Nu-i așa că e de milioane? a spus Anthony. 

Luke îi observa iritat expresia de mândrie de pe fața colegului 
său de cameră. Anthony a continuat: 

— M-am tot întrebat: „De ce n-ar vrea să iasă cu mine?”, dar 
nu am crezut că o s-o facă. Nu știu de ce, poate pentru că e așa 
de bună și de drăguță. Și când a acceptat, nu-mi venea să-mi 
cred urechilor. Simţeam imboldul de a-i cere să-mi dea în scris. 

Afirmațiile extravagant de exagerate erau felul lui Anthony de 
a fi amuzant și Luke se sili să zâmbească, deși în sinea lui era 
îngrozit. Să furi iubita altuia era o ticăloșie în orice condiţii, iar 
faptul că Anthony era, evident, nebun după Billie făcea ca 
lucrurile să fie și mai rele. 

Luke a gemut și Anthony l-a întrebat: 

— Ce s-a întâmplat? 

Luke s-a hotărât să-i dezvăluie adevărul pe jumătate. 

— Nu o mai iubesc pe Elspeth. Cred că trebuie să pun capăt 
relaţiei cu ea. 

Anthony părea șocat. 

— Ce nasol! Voi doi chiar eraţi bine împreună. 

— Mă simt ca un jeg. 

— Nu te învinui prea tare. Se mai întâmplă. Nu sunteți 
căsătoriţi... nici măcar logodiţi. 

— Oficial, nu. 

Anthony a ridicat din sprâncene. 

— Ai cerut-o de soţie? 

— Nu. 

— Atunci, nu sunteți logodiţi, oficial sau neoficial. 


VP - 86 


— Am vorbit despre câţi copii o să avem. 

— Tot nu sunteți căsătoriţi. 

— Presupun că ai dreptate, dar chiar și așa, tot mă simt ca un 
cretin. 

S-a auzit o bătaie în ușă și în încăpere a intrat un bărbat pe 
care Luke nu-l mai văzuse până atunci. 

— Domnul Lucas și domnul Carroll, presupun... 

Purta un costum ponosit, însă avea un stil elevat și Luke s-a 
gândit că era un fel de inspector de la colegiu, responsabil cu 
verificarea identităţii studenţilor în timpul examenelor. 

Anthony a sărit în picioare. 

— Noi suntem. Și dumneata trebuie să fii doctor Uterus, 
faimosul ginecolog. Slavă cerului că ai sosit! 

Luke nu a râs. Omul ţinea în mână două plicuri albe și Luke 
avea sumbra impresie că știa ce era cu ele. 

— Sunt funcţionarul atașat decanului pentru problemele 
studenţilor. Mi-a cerut să vă înmânez personal aceste scrisori. 

Funcţionarul a dat fiecăruia câte un plic și a plecat. 

— Drace! a zis Anthony în timp ce ușa se închidea și a deschis 
plicul, rupându-l. Pe toți dracii! 

Luke a desfăcut plicul lui și a citit scurta scrisoare din interior. 


Stimate domn Lucas, 

Vă rog să aveti bunătatea de a veni să-mi faceți o 
vizită la biroul meu, astăzi după-amiază la ora trei. 

Al dumneavoastră Sincer, 

Peter Ryder, 

decan pentru probleme studențești. 


Astfel de scrisori însemnau întotdeauna necazuri de ordin 
disciplinar. Cineva îi raportase decanului că noaptea trecută 
fusese o fată în cămin. Anthony probabil că va fi exmatriculat. 

Luke nu-l văzuse niciodată pe colegul lui de cameră speriat - 
nepăsarea lui părea întotdeauna de neclintit dar în acel moment 
era palid și șocat. 

— Nu pot să plec în weekend acasă, a șoptit el. 

Nu spusese niciodată mare lucru despre părinţii lui, însă Luke 
își făcuse o imagine vagă despre un tată abuziv și o mamă care 
suferise îndelung. In acea clipă ghicea că realitatea ar putea să 
fie cu mult mai rea decât își imaginase. Preţ de câteva secunde, 


VP - 87 


expresia lui Anthony a fost ca o fereastră deschisă spre iadul lui 
personal. 

Apoi a urmat o bătaie în ușă și a intrat Geoff Pidgeon, 
amabilul, dolofanul ocupant al camerei de vizavi. 

— Nu cumva tocmai l-am văzut pe funcţionarul decanului? 

Luke i-a fluturat scrisoarea lui. 

— Al dracului de corect. 

— Să știi că n-am suflat o vorbă nimănui că te-am văzut cu 
fata aia. 

— Și cine a făcut-o? a întrebat Anthony. Singura năpârcă din 
cămin e Jenkins. 

Paul Jenkins era un zelos credincios a cărui misiune în viață 
era să reformeze moralitatea bărbaţilor de la Harvard. 

— Dar el e plecat în weekend. 

— Ba, nu e, a opinat Pidgeon. Și-a schimbat planurile. 

— Atunci el e, să-l ia naiba cu ochii lui, a adăugat Anthony. O 
să-l sugrum pe nenorocit cu mâinile mele. 

Luke și-a dat deodată seama că, dacă Anthony era 
exmatriculat, Billie ar fi fost liberă. | s-a făcut rușine de un astfel 
de gând egoist când viaţa prietenului său era pe cale să fie 
distrusă. Apoi a înțeles că și Billie ar putea să aibă necazuri. 

— Mă întreb dacă Elspeth și Billie au primit și ele scrisori. 

— De ce ar primi și ele? a întrebat Anthony. 

— Jenkins probabil că știe numele iubitelor noastre - are o 
curiozitate bolnăvicioasă pentru astfel de lucruri. 

— Dacă le cunoaște numele, putem să fim siguri că le-a 
raportat, a intervenit Pidgeon. Asta e firea lui. 

— Elspeth e în siguranţă, a precizat Luke. Nu era acolo și nu 
poate nimeni să dovedească altceva. Oricum, Billie ar putea să 
fie exmatriculată. În cazul ăsta, și-ar pierde bursa. Mi-a explicat 
azi-noapte. Nu va mai putea să studieze nicăieri altundeva. 

— Nu pot să-mi fac griji pentru Billie acum, a opinat Anthony. 
Trebuie să mă gândesc la ce am de făcut. 

Luke era șocat. Anthony o băgase în încurcătură pe Billie și, 
conform principiilor lui, el era mai îngrijorat în privinţa propriei 
persoane. Însă Luke a sesizat pretextul de a vorbi despre Billie și 
nu a putut rezista tentaţiei. Suprimându-și sentimentul de 
vinovăţie, a adăugat: 

— Ce-ar fi să mă duc la căminul fetelor să văd dacă Billie s-a 
întors de la Newport sau nu? 


VP - 88 


— Vrei? s-a arătat interesat Anthony. Mulţumesc. 

Pidgeon a plecat. Anthony s-a așezat pe pat, fumând abătut, 
în timp ce Luke s-a bărbierit rapid și și-a schimbat hainele. Deși 
era pe fugă, s-a îmbrăcat cu grijă, cu o cămașă albastră, 
pantaloni noi de flanelă și sacoul lui preferat, din tweed cenușiu. 

Când a ajuns în curtea interioară a căminului Radcliffe era ora 
două. Clădirile din cărămidă roșie erau aranjate în jurul unui mic 
parc, unde se plimbau perechi de studenţi. „Acolo am sărutat-o 
pe Elspeth, și-a reamintit el fără bucurie, la miezul nopţii, într-o 
sâmbătă, la sfârșitul primei noastre întâlniri”. Detesta bărbaţii 
care își schimbau iubitele la fel de ușor cum își schimbau 
cămașa, dar cu toate acestea iată că făcea exact lucrul pe care 
îl detestase - și nu se putea opri. 

O cameristă în uniformă l-a poftit în salonul căminului. El a 
întrebat de Billie. Camerista s-a așezat la un birou, a luat un tub 
acustic, de genul celor folosite pe vapoare, a suflat în pâlnia lui 
și a zis: 

— Vizitator pentru domnișoara Josephson. 

Billie a coborât îmbrăcată cu un pulover de cașmir gri- 
porumbel și o fustă plisată. Arăta minunat, însă părea tristă, iar 
Luke tânjea să o ia în braţe și să o aline. Și ea fusese chemată la 
biroul lui Peter Ryder și i-a spus că bărbatul care îi adusese 
scrisoarea lăsase una și pentru Elspeth. 

L-a condus pe Luke în fumoar, unde fetelor le era permis să 
primească vizitatorii bărbaţi. 

— Ce mă fac? a întrebat ea. 

Avea faţa trasă de supărare. Arăta ca o văduvă îndurerată. 

Luke o găsea și mai tulburătoare decât cu o zi în urmă. Era 
nerăbdător să-i spună că o să aranjeze el totul. Dar nu-i trecea 
prin minte nicio soluţie de ieșire. 

— Anthony ar putea să susțină că era altcineva în cameră, 
însă ar trebui să o indice pe fata aceea. 

— Nu știu ce o să-i relatez mamei. 

— Mă întreb dacă Anthony nu ar vrea să plătească o femeie, 
știi, o prostituată, ca să spună că a fost cu ea. 

Billie a scuturat din cap. 

— Nu l-ar crede. 

— Și Jenkins le-ar zice că nu ea a fost. El e turnătorul care te-a 
dat de gol. 


VP - 89 


— Cariera mea s-a încheiat, a rostit ea, cu un zâmbet amar. 
Va trebui să mă întorc la Dallas ca să fiu secretara unui petrolist 
cu cizme de cowboy. 

Cu douăzeci și patru de ore în urmă, Luke era un bărbat 
fericit. Era greu de imaginat. 

Două fete cu haină și pălărie au năvălit în salon. Aveau fețele 
îmbujorate. 

— Aţi auzit veștile? a întrebat una dintre ele. 

Luke nu era interesat de vești. A clătinat din cap. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Billie fără interes. 

— Suntem în război! 

Luke s-a încruntat. 

— Cum? 

— E adevărat, a zis a doua fată. Japonezii au bombardat 
Hawaii! 

Luke abia dacă înţelegea. 

— Hawaii? De ce dracu’? Ce e în Hawaii? 

— E adevărat? a întrebat Billie. 

— Toată lumea vorbește despre asta pe străzi. Oamenii 
opresc mașinile. 

— Mi-e frică, a zis Billie, privindu-l pe Luke. 

Acesta a luat-o de mână. Ar fi vrut să o asigure că o să aibă 
grijă de ea, orice-ar fi. 

Alte două fete intrară în fugă, vorbind aprins. Cineva a adus 
jos un aparat de radio și l-a băgat în priză. S-a lăsat o tăcere 
plină de suspans, în timp ce așteptau ca aparatul să se 
încălzească. Apoi au auzit vocea unui crainic. „S-a raportat că 
nava de război Arizona a fost distrusă, iar Oklahoma, scufundată 
la Pearl Harbor. Primele rapoarte arată că peste o sută de 
aparate de zbor americane au fost distruse la sol în Baza 
Aeriană Navală de pe Ford Island și pe aerodromurile Wheeler și 
Hickam. Victimele din rândul americanilor sunt estimate la cel 
puţin două mii de morți și o mie de răniți”. 

Luke a simţit un val de furie. 

— Două mii de oameni uciși! 

Alte fete au venit în salon, discutând înflăcărat, și au fost 
admonestate fără politeţe să tacă din gură. Crainicul continua: 
„Nu a fost transmis niciun avertisment în legătură cu atacul 
japonezilor, care a început la ora 7:55 a.m., ora locală, puţin 
înainte de ora 1 p.m., ora standard de est”. 


VP - 90 


— Asta înseamnă război, nu-i așa? a întrebat Billie. 

— Să fii sigură că asta înseamnă, a răspuns Luke, furios. 

Ştia că era stupid și irațional să urăști o întreagă naţiune, dar 
oricum, asta era ceea ce simţea. 

— Aș vrea să bombardez Japonia și s-o fac una cu pământul. 

Billie l-a strâns de mână. 

— Nu vreau să te duci la război, a zis ea, cu lacrimi în ochi. Nu 
vreau să pățești ceva. 

Lui Luke era să-i sară inima din piept. 

— Sunt așa de fericit că asta e ce simţi, a spus Luke, zâmbind 
trist. Lumea se duce de râpă și eu sunt fericit. 

Apoi și-a privit ceasul. 

— Cred că trebuie să mergem cu toţii la decan, chiar dacă am 
intrat în război. 

Pe urmă i-a venit o idee și a tăcut brusc. 

— Ce-i? l-a iscodit Billie. Ce este? 

— Poate că există o cale ca tu și Anthony să rămâneţi la 
Harvard. 

— Care? 

— Lasă-mă să mă gândesc. 

o... 

Elspeth era nervoasă, însă și-a spus că nu avea de ce să-i fie 
teamă. Noaptea trecută încălcase ora de culcare. Din fericire, nu 
fusese prinsă. Era aproape sigură că nu avea nimic de-a face cu 
ea și Luke. Anthony și Billie erau cei care dăduseră de necaz. 
Elspeth abia dacă o cunoștea pe Billie, dar la Anthony ţinea și 
avea sentimentul teribil că el va fi dat afară. 

S-au întâlnit toți patru în faţa biroului decanului. 

— Am un plan, i-a anunțat Luke. 

Înainte de a le explica, decanul a deschis ușa și i-a chemat 
înăuntru. Luke nu a mai avut vreme decât să spună: 

— Lăsaţi-mă pe mine să vorbesc. 

Peter Ryder, decanul pentru problemele studenților, era un 
bărbat de modă veche și țâfnos. Purta un costum îngrijit, cu 
pantaloni cenușii, dungaţi, haină neagră și vestă. Papionul era 
un fluture perfect, ghetele luceau de lustruite ce erau, iar părul 
dat cu ulei semăna cu un ou fiert și colorat cu vopsea neagră. 
Lângă el era lris Rayford, o fată bătrână cu părul grizonant, 
responsabilă cu starea de moralitate a fetelor de la Radcliffe. 


VP - 91 


S-au așezat pe scaunele puse în cerc, așa cum erau la 
seminare. Decanul și-a aprins o ţigară. 

— Așadar, băieţi, cel mai bine ar fi să spuneţi adevărul, ca 
niște gentlemani. Ce s-a petrecut la voi în cameră noaptea 
trecută? 

Anthony a ignorat întrebarea lui Ryder, comportându-se ca și 
cum el conducea ședința. 

— Unde e Jenkins? a zis el, tăios. El e turnătorul, nu-i așa? 

— Nu i s-a mai cerut nimănui altcuiva să ni se alăture, a 
răspuns decanul. 

— Dar omul are dreptul să-și vadă faţă în față acuzatorul. 

— Domnule Carroll, a replicat decanul, încăpățânat, aici nu 
suntem la un tribunal. Domnișoara Rayford și cu mine am fost 
rugați să stabilim cum au stat lucrurile. Măsurile disciplinare, 
dacă se vor dovedi necesare, vor urma la timpul potrivit. 

— Nu sunt sigur că așa ceva e acceptabil, a rostit Anthony, cu 
un aer superior. Jenkins ar trebui să fie și el aici. 

Elspeth a înţeles ce făcea Anthony. Spera ca lui Jenkins să-i fie 
frică să repete acuzaţiile de faţă cu Anthony. Dacă se întâmpla 
asta, colegiul ar putea să renunţe la poveste. Ea nu credea că o 
să funcţioneze, dar poate că merita o încercare. 

Luke a întrerupt totuși discuţia, brusc. 

— Destul cu toate astea, a zis el, făcând un gest de 
nerăbdare. Domnule, a adăugat el, adresându-se decanului, eu 
am adus azi-noapte o femeie în cămin. 

Elspeth a rămas cu gura căscată. Despre ce tot vorbea? 

Decanul s-a încruntat. 

— Din informaţiile mele, domnul Carroll e cel care a invitat 
femeia. 

— Mă tem că aţi fost informat greșit. 

— Nu e adevărat! a izbucnit Elspeth. 

Luke i-a aruncat o privire care a îngheţat-o. 

— Domnișoara Twomey era în camera ei la miezul nopţii, așa 
cum vă poate confirma registrul de noapte al supraveghetoarei. 

Elspeth s-a uitat la el. Registrul va dovedi; asta, pentru că o 
prietenă îi falsificase semnătura. Și-a dat seama că era mai bine 
să închidă gura înainte de a se vâri singură în belea. Totuși, ce 
urmărea Luke? 

Anthony își punea și el aceeași întrebare. S-a uitat fix la Luke, 
confuz, și a zis: 


VP - 92 


— Luke, nu știu ce vrei să faci, dar... 

— Dă-mi voie să relatez ce s-a întâmplat, a spus Luke. 

Anthony părea indecis, așa că Luke a insistat: 

— Te rog. 

Anthony a ridicat din umeri. 

Decanul a intervenit, sarcastic: 

— Vă rog, domnule Lucas, continuaţi. Abia aştept să aflu. 

— Am cunoscut-o pe fată la Dew Drop Inn, a început Luke. 

Domnișoara Rayford a intervenit pentru prima dată. 

— Dew Drop Inn? Ăsta e un joc de cuvinte? 

— Da. 

— Continuati. 

— Fata e chelneriță acolo. O cheamă Angela Carlotti. 

Decanul, pur și simplu, nu credea o iotă. 

— Hm! Mi s-a spus că persoana văzută în căminul Cambridge 
era domnișoara Bilhah Josephson, aici de față. 

— Nu, domnule, a negat Luke, pe acelaşi ton de neclintită 
siguranță. Domnișoara Josephson e o prietenă de-a noastră, însă 
ea nu a fost în oraș. Și-a petrecut noaptea trecută în casa unei 
rude din Newport, Rhode Island. 

Domnișoara Rayford i s-a adresat lui Billie: 

— Ruda poate confirma acest lucru? 

Billie s-a uitat uluită la Luke, apoi a consimțit: 

— Da, domnişoară Rayford. 

Elspeth se uita și ea mirată la Luke. Oare chiar avea de gând 
să-și sacrifice cariera ca să-l salveze pe Anthony? Era o nebunie! 
Luke era un prieten loial, însă în acel moment ducea prea 
departe ideea de prietenie. 

— Puteţi să o aduceţi pe această... chelneriță? l-a întrebat 
Ryder pe Luke. 

Rostise „chelneriţță” cu dezgust, ca și cum ar fi spus 
„prostituată”. 

— Da, domnule, pot. 

— Foarte bine, a zis decanul, surprins. 

Elspeth era uluită. Oare Luke plătise o fată din oraș ca să 
pretindă că ea era împricinata? Dacă era așa, nu avea să ţină. 
Jenkins va jura că nu ea era fata. 

Apoi Luke a continuat: 

— Oricum, nu am de gând să o amestec în toată povestea 
asta. 


VP - 93 


— Aha, a zis decanul. În cazul acesta, îmi e foarte greu să 
accept povestea dumitale. 

Elspeth era total surprinsă. Luke depănase o poveste 
neplauzibilă și nu avea cum să o susțină. Ce sens aveau toate 
astea? 

— Nu cred că mărturia domnișoarei Carlotti va fi necesară, a 
adăugat Luke. 

— Vă contrazic, domnule Lucas. 

Atunci, Luke a aruncat bomba. 

— Domnule, voi părăsi colegiul în această seară. 

— Luke! a exclamat Anthony. 

— Nu te ajută cu nimic, a zis decanul, dacă pleci înainte de a 
putea fi dat afară. Tot se va face o investigație. 

— Țara noastră e în război. 

— Știu asta, tinere. 

— Mă înrolez în armată mâine-dimineaţă, domnule. 

— Nu! a ţipat Elspeth. 

Pentru prima dată, decanul a rămas fără replică. Se zgâia la 
Luke cu gura căscată. 

Elspeth și-a dat seama că Luke fusese isteț. Colegiul nu putea 
lua o măsură disciplinară față de un băiat care își risca viaţa 
pentru ţara lui. lar dacă nu se continuau cercetările, Billie era 
salvată. 

O amărăciune ca o negură i-a înceţoșat privirea. Luke 
sacrificase totul ca să o salveze pe Billie. 

Domnișoara Rayford putea încă să ceară mărturia vărului lui 
Billie, dar acesta probabil că va minţi pentru ea. Esenţial era că 
Radcliffe nu se putea aștepta ca Billie să fie aceea care o 
aducea pe Angela Carlotti. 

Dar în acele momente nimic nu avea importanţă pentru 
Elspeth. Nu se putea gândi decât că l-a pierdut pe Luke. 

Ryder bombănea ceva despre faptul că va face raportul și îi 
va lăsa pe alţii să decidă. Domnișoara Rayford a făcut mare caz 
că trebuia să noteze adresa vărului lui Billie. Însă totul era doar 
de faţadă. Fuseseră duși de nas și știau asta. 

În sfârșit, studenţilor li s-a dat drumul. 

Imediat ce ușa s-a închis, Billie a izbucnit în lacrimi. 

— Luke, nu pleca la război! l-a implorat ea. 


VP - 94 


— Mi-ai salvat viaţa, a zis Anthony, punându-și braţele în jurul 
lui Luke și strângându-l tare. N-o să uit asta niciodată, a 
continuat el. Niciodată. 

Apoi s-a desprins de Luke și a luat mâna lui Billie. 

— Nu-ţi face griji! Luke e prea deștept ca să se lase ucis. 

Luke s-a întors către Elspeth. Când privirile li s-au întâlnit, el a 
tresărit și fata și-a dat seama că furia ei era clar vizibilă. Dar nu- 
i păsa. S-a uitat fix la el un lung moment, apoi a ridicat mâna și 
l-a plesnit peste față, o dată, foarte tare. Luke a lăsat să-i scape 
un oftat involuntar, de durere și surpriză. 

— Ticălosule! a zis ea. 

Pe urmă s-a întors și a plecat. 


e 1 P.M. 


Motorul unei rachete Baby Sergeant are un metru 
lungime și cincisprezece centimetri diametru și 
cântărește douăzeci și șapte de kilograme. Motorul 
arde combustibilul într-un răstimp de doar șase 
secunde și jumătate. 


Luke era în căutarea unei străzi liniștite, dintr-un cartier 
rezidenţial. Washingtonul îi era complet nefamiliar, de parcă nu 
mai fusese niciodată acolo. Când a plecat cu mașina de la Union 
Station, a ales o direcţie la întâmplare și a luat-o spre vest. 
Drumul l-a dus mai adânc în centrul orașului, o zonă care oferea 
perspective surprinzătoare și clădiri guvernamentale 
grandioase. Poate că erau frumoase, numai că el le găsea 
intimidante. Totuși, știa că, dacă va continua să meargă drept 
înainte, până la urmă trebuia să ajungă și într-un loc unde 
locuiau familii obișnuite, în case normale. 

A traversat un râu și s-a trezit într-o suburbie fermecătoare, 
cu străzi înguste, mărginite de arbori. A trecut pe lângă o clădire 
pe care scria „Spitalul de Boli Nervoase Georgetown și a 
presupus că numele suburbiei era Georgetown. A cotit pe o 
stradă mărginită de copaci, cu case modeste. Devenea 
promiţător. Lumea de acolo nu prea părea să aibă oameni de 


VP - 95 


serviciu cu normă întreagă, așa că erau șanse mari să găsească 
o casă unde nu era nimeni. 

Strada a făcut o curbă și s-a înfundat brusc într-un cimitir. 
Luke a parcat Fordul furat cu botul pe direcţia din care venise, 
pentru cazul în care ar fi fost nevoit să scape în grabă. 

Avea nevoie de câteva unelte simple, o daltă sau o 
șurubelniţă și un ciocan. Probabil că în portbagaj exista o mică 
trusă de scule, dar portbagajul era încuiat. Putea să spargă 
încuietoarea, dacă găsea o bucată de sârmă. Altfel, era nevoit 
să se ducă la un magazin de fierărie și să cumpere sau să fure 
ceea ce-i trebuia. A întins mâna pe banchetă și a luat valiza 
furată. A scotocit printre haine și a dat peste un dosar în care 
erau documente. A scos o agrafă și a închis valiza. 

Nu i-a luat decât câteva minute ca să deschidă portbagajul. 
Așa cum sperase, lângă cric era o cutie din tablă cu câteva 
scule. A ales cea mai mare şurubelniţă. Nu era niciun ciocan, ci 
doar o cheie franceză grea, de care se putea folosi. Și le-a pus în 
buzunarul trendului uzat și a trântit capacul portbagajului. 

A scos din mașină valiza furată, a închis portiera și a pornit 
după colț. Ştia că bătea la ochi, un vagabond zdrenţăros care se 
plimba printr-un cartier liniștit cu o valiză scumpă în mână. Dacă 
vreunul dintre curioșii de prin partea locului chema poliţia și 
polițiștii nu aveau altceva de făcut în dimineaţa aceea, ar putea 
să dea de necaz în doar câteva minute. Pe de altă parte, dacă 
totul mergea bine, într-o jumătate de oră ar putea să se spele, 
să se radă și să se îmbrace ca un cetăţean respectabil. 

S-a îndreptat spre prima casă de pe stradă. A traversat o mică 
peluză din faţă și a bătut la ușă. 

o... 

Rosemary Sims a văzut cum prin faţa casei sale trecea încet o 
mașină frumoasă, alb cu albastru, și s-a întrebat a cui o fi fost. 
Poate că familia Browning și-a cumpărat o mașină nouă, aveau 
bani cu grămada. Sau domnul Cyrus, care era holtei și nu 
trebuia să fie strâns la pungă. Dacă nici el, atunci probabil că 
era cineva străin. Vederea încă o ajuta și putea să urmărească 
mișcările de pe aproape toată strada, așezată confortabil în 
fotoliul ei din dreptul ferestrei de la etajul doi, mai ales iarna, 
când copacii erau desfrunziţi. Așa că l-a văzut bine pe străinul 
acela înalt, când a dat colţul și a intrat pe strada lor. Nu purta 
pălărie și avea un trend zdrenţăros și niște pantofi legaţi cu 


VP - 96 


sfoară, ca să nu se desfacă. Totuși, în mod ciudat, ţinea în mână 
o valiză nouă-nouţă. 

S-a dus la ușa doamnei Britsky și a bătut. Femeia era văduvă, 
locuia singură, dar doamna Sims știa că vădana nu era ușor de 
prostit - ar fi terminat rapid cu străinul. Fără îndoială că doamna 
Britsky s-a uitat pe fereastră și cu un gest hotărât i-a făcut semn 
să plece. Omul s-a dus atunci și a bătut la ușa următoare, la 
doamna Loew, care i-a deschis. Aceasta era o brunetă înaltă și 
mult prea mândră, după părerea doamnei Sims. Doamna Loew a 
schimbat câteva cuvinte cu străinul și apoi i-a trântit ușa în nas. 
Bărbatul s-a dus la altă casă, cu intenţia evidentă de a lua ușile 
la rând, pe toată strada. Tânăra Jeannie Evans a venit să 
deschidă ţinând-o în brațe pe micuța Rita. S-a căutat prin 
buzunarul șorțului pe care îl avea dinainte și i-a dat ceva 
bărbatului, probabil câteva monede. Așadar, omul era un 
cerșetor. Bătrânul domn Clark a venit la ușă în halat de baie și 
papuci din pâslă. Străinul nu a obţinut nimic de la el. 
Proprietarul casei următoare, domnul Bonetti, era la serviciu și 
nevasta lui, Angelina, însărcinată în șapte luni, plecase cu 
câteva minute mai devreme, cu o plasă de aţă în mână, 
îndreptându-se, desigur, spre băcănie. Străinul nu avea să 
primească niciun răspuns acolo. 

o... 

Luke avusese vreme destulă să cerceteze atent ușile, care 
erau toate la fel. Aveau încuietori cu yală, de genul celor cu o 
limbă pe ușă și un locaș metalic pe toc. Incuietoarea era 
acționată cu o cheie, pe dinafară, și cu un buton, pe dinăuntru. 

Fiecare ușă era prevăzută, la nivelul unui stat de om, cu câte 
un geamlâc din sticlă givrată. Cel mai ușor ar fi fost să spargă 
geamul și să bage mâna pe dinăuntru ca să întoarcă butonul. 
Numai că un geam spart ar fi fost vizibil din stradă. Așa că s-a 
hotărât să folosească șurubelnița. 

S-a uitat în lungul străzii, în sus și-n jos. Avusese ghinion, 
pentru că a fost nevoit să bată la cinci uși până să găsească o 
casă unde nu era nimeni. Era posibil să fi atras deja atenţia, însă 
nu vedea pe nimeni. Oricum, nu avea încotro. Trebuia să riște. 

o... 

Doamna Sims s-a întors cu spatele la fereastră și a ridicat 

receptorul telefonului de lângă fotoliul ei. Încet, cu atenţie, a 


VP - 97 


format numărul secţiei de poliție din apropiere, pe care îl știa pe 
de rost. 
o... 

Luke trebuia să se grăbească. 

A băgat vârful șurubelniţei între ușă și toc, în dreptul 
încuietorii. Apoi a lovit mânerul șurubelniţei cu capătul greu al 
cheii franceze, încercând să îndese vârful în locașul metalic. 

Prima lovitură nu a avut efect, șurubelnița a rămas nemișcată, 
înțepenită în părţile metalice ale încuietorii. A clătinat de 
șurubelniţă, încercând să găsească o cale. A lovit iar cu cheia. 
De astă dată mai tare. Șurubelniţa tot nu voia să intre în locaș. 
Simţea cum transpiraţia îi apărea pe frunte, în ciuda vremii reci. 

Și-a spus că trebuia să fie calm. Mai făcuse asta și altă dată. 
Când? Habar nu avea. Nu conta. Tehnica funcţionase, era sigur 
de asta. 

A hâţânat iar șurubelniţa. De data asta a simţit cum colțul 
uneltei metalice a intrat puţin. A lovit-o din nou, cât a putut de 
tare. Șurubelniţa a pătruns un centimetru. 

A tras de mâner într-o parte, împingând limba yalei înapoi, 
afară din locaș. Spre marea lui ușurare, ușa s-a deschis spre 
interior. Tocul era stricat prea puţin ca să poată fi observat din 
stradă. 

A pășit repede înăuntru și a închis ușa după el. 

o... 

Când Rosemary a terminat de format numărul, a privit din 
nou pe fereastră, dar străinul dispăruse. 

Asta chiar că a fost rapid. 

Poliţia i-a răspuns. Încurcată, a pus receptorul în furcă fără să 
spună nimic. 

De ce încetase brusc străinul să mai bată pe la uși? Unde 
dispăruse? Cine era? 

Femeia a zâmbit. Avea cu ce să-și ocupe mintea, la ce să se 
gândească toată ziua. 

o... 

Era căminul unui cuplu tânăr. Casa era mobilată cu un 
amestec de cadouri de nuntă și achiziţii de la second-hand. In 
living aveau o canapea nouă și un televizor mare, dar încă mai 
foloseau lăzi de portocale pentru proviziile din bucătărie. O 
scrisoare nedeschisă, aflată pe radiatorul din hol, era adresată 
domnului G. Bonetti. 


VP - 98 


Nu erau semne că ar fi avut copii. Cel mai probabil, domnul și 
doamna Bonetti lucrau amândoi și vor fi plecaţi toată ziua. Insă 
nu putea miza pe asta. 

A urcat repede la etaj. Erau trei dormitoare, dintre care doar 
unul era mobilat. A aruncat valiza pe patul frumos aranjat. In ea 
a găsit un costum albastru cu dungi subţiri, crem, împachetat cu 
grijă, o cămașă albă și o cravată conservatoare, cu dungi. Erau 
șosete negre, lenjerie curată și o pereche de pantofi eleganti, 
bine lustruiţi, care păreau doar cu o jumătate de număr mai 
mari. 

S-a dezbrăcat de hainele lui împuţite și le-a aruncat într-un 
colț. li dădea o senzație stranie faptul că stătea, gol-pușcă, în 
casa unor străini. S-a gândit să sară peste duș, dar mirosea urât, 
chiar și el simţea asta. 

A traversat palierul îngust și a intrat în baie. Era un sentiment 
senzaţional să stea sub jetul de apă caldă și să se săpunească 
peste tot. Când a ieșit a rămas nemișcat și a ascultat cu atenție. 
Casa era tăcută. 

S-a șters cu unul dintre prosoapele de baie, roz, ale doamnei 
Bonetti - încă un dar de nuntă, s-a gândit el - și și-a pus chiloţii, 
pantalonii, șosetele și pantofii din valiza furată. Îmbrăcat cel 
puţin pe jumătate, putea să fugă mai repede dacă s-ar fi 
întâmplat ceva în timp ce se bărbierea. 

Domnul Bonetti folosea un aparat electric de ras, însă Luke 
prefera lama. In valiză a găsit un aparat de ras cu lamă și un 
pămătuf pentru bărbierit. Și-a săpunit obrajii și s-a bărbierit 
repede. 

Domnul Bonetti nu avea apă de colonie, dar poate că era 
vreuna în valiză. După ce puţise ca un porc toată dimineaţa, lui 
Luke îi plăcea ideea să miroasă plăcut. A găsit o borsetă din 
piele pentru cosmetice și i-a tras fermoarul. Nu era apă de 
colonie în ea, ci o sută de dolari în bancnote de douăzeci, 
împachetate grijuliu: bani pentru situații de urgență. l-a băgat în 
buzunar, hotărât să-i înapoieze omului într-o bună zi. 

În definitiv, bărbatul nu era un colaboraţionist. 

Și ce dracu' însemna asta? 

Incă un mister. Și-a pus cămașa, cravata și haina. Erau pe 
măsura lui: fusese atent să aleagă o victimă cu aceeași statură 
și același gabarit ca și el. Hainele erau de bună calitate. Eticheta 
de pe bagaj avea trecută o adresă din Central Park South, New 


VP - 99 


York. Luke și-a zis că proprietarul era vreun ștab corporatist, 
venit la Washington pentru câteva zile cu ședințe. 

Pe partea interioară a ușii de la dormitor era o oglindă cât 
toată ușa. Nu-și mai privise chipul reflectat de azi-dimineaţă, din 
toaleta bărbaţilor de la Union Station, când fusese așa de șocat 
să vadă un vagabond jegos care se zgâia la el din oglindă. 

Făcându-și curaj, a pășit în faţa oglinzii. 

A văzut un bărbat înalt, bine făcut, de vreo treizeci și ceva de 
ani, cu părul negru și ochi albaștri; o persoană obișnuită, cu o 
expresie de om agasat. L-a năpădit un sentiment trist de 
ușurare. 

„În cazul unui bărbat ca ăsta, de exemplu, s-a gândit el, oare 
aș ghici care e profesia lui?” 

Avea mâinile catifelate și, după duș, fiind curate, nu arătau ca 
ale unui muncitor. Podul palmei era neted, ca al cuiva care nu 
stătuse prea mult timp în condiţii atmosferice neprielnice. Părul 
era tuns bine. Tipul din oglindă părea că se simţea confortabil în 
hainele unui director executiv corporatist. 

Nu era poliţist, în mod sigur. 

În valiză nu a văzut nicio pălărie sau șapcă. Luke știa că o să 
sară în ochi fără așa ceva pe cap, într-o zi rece de ianuarie. Se 
întrebă dacă nu găsește ceva prin casă. Merita să piardă câteva 
secunde în plus, ca să caute. 

A deschis dulapul în perete. Nu era mare lucru înăuntru. 
Doamna Bonetti avea trei rochii, iar soţul ei, o haină sport 
pentru weekenduri și un costum negru pe care îl purta, probabil, 
la biserică. Nu era niciun palton - domnul Bonetti probabil îl 
îmbrăcase și nu-și permitea să aibă două -, totuși exista un 
trenci ușor, de ploaie. Luke l-a luat de pe umeraș. Era mai bun 
decât nimic. L-a îmbrăcat. Era măsură mică, dar putea fi purtat. 

Nu era nicio pălărie în dulap, însă a găsit o șapcă din tweed 
pe care Bonetti probabil că o purta sâmbăta, cu haina sport. 
Luke a probat-o. Era prea mică. Va trebui să-și cumpere o 
pălărie cu o parte din banii găsiţi în borsetă. Insă șapca avea să 
fie suficientă pentru o oră sau... 

Deodată, șirul gândurilor s-a întrerupt când a auzit zgomote la 
parter. A îngheţat, ascultând. 

— Ce s-a întâmplat cu ușa casei mele? a întrebat o voce de 
femeie tânără. 


VP - 100 


— Se pare că a încercat cineva să forțeze intrarea! a răspuns 
o altă voce, asemănătoare. 

Luke a înjurat în șoaptă. Stătuse prea mult. 

— Jeepers... cred că ai dreptate! 

— Poate că ar trebui să suni la poliţie. 

Doamna Bonetti nu plecase la muncă, de fapt. Probabil că 
fusese la cumpărături. Se întâlnise cu o prietenă la băcănie și o 
invitase la o cafea. 

— Știu și eu... se pare că hoţii nu au reușit să intre. 

— De unde știi? Poate că ar fi mai bine să verifici dacă nu s-a 
furat ceva. 

Luke și-a dat seama că trebuia să iasă rapid de acolo. 

— Ce să fure? Bijuteriile de familie? 

— Dar televizorul? 

Luke a deschis fereastra de la dormitor și s-a uitat pe peluza 
din față. Nu era niciun arbore și nici vreun burlan pe care să 
coboare. 

— Nu a fost clintit nimic, a auzit-o el pe doamna Bonetti. Nu 
cred că au intrat în casă. 

— Dar sus? 

Mișcându-se în tăcere, Luke a traversat palierul spre baie. În 
spatele casei nu era nimic. Dacă ar fi sărit pe pavajul curții 
interioare, avea să-și rupă piciorul. 

— Mă duc să mă uit. 

— Nu ti-e frică? 

S-a auzit un chicotit nervos. 

— Ba da. Însă ce pot să fac? Am părea destul de caraghioase 
dacă am chema poliţia și nu e nimeni aici. 

Luke a auzit paşii pe scară. A rămas ascuns după uşa de la 
baie. 

Pașii au urcat scara, au traversat palierul și au intrat în baie. 
Doamna Bonetti a scos un mic țipăt. 

Vocea prietenei sale se auzi zicând: 

— A cui e valiza asta? N-am văzut-o în viața mea! 

Luke a ieșit pe furiș din baie. Putea să vadă ușa deschisă a 
dormitorului, dar nu și pe femei. A coborât pe vârfuri scările, 
recunoscător că exista covorul. 

— Ce fel de hoț e ăla care aduce bagaje? 

— Chem poliţia chiar acum. E sinistru. 

Luke a deschis ușa de la intrare și a pășit afară. 


VP - 101 


A zâmbit. Reușise. 
A închis încet ușa și s-a îndepărtat cu pasul iute. 
o... 

Doamna Sims s-a încruntat, consternată. Bărbatul care 
părăsea casa familiei Bonetti era îmbrăcat cu haina neagră de 
ploaie a domnului Bonetti și șapca de tweed cenușiu pe care o 
purta acesta când urmărea partidele echipei Redskins, dar 
hainele nu i se potriveau foarte bine. 

L-a urmărit cum mergea pe stradă și dădea colțul. Va trebui 
să se întoarcă: strada se înfunda. Peste un minut mașina alb cu 
albastru, pe care o observase mai devreme, a apărut de după 
colţ, cu viteză prea mare. Atunci și-a dat seama că bărbatul care 
ieșise din casă era cerșetorul pe care îl urmărise mai devreme. 
Probabil că intrase cu forța și furase hainele domnului Bonetti! 

Când mașina a trecut prin dreptul ferestrei sale, doamna Sims 
i-a citit plăcuţa de înmatriculare și i-a memorat numărul. 


e 1:30 P.M. 


Motoarele Sergeant au fost supuse la 300 de teste 
statice, 50 de teste de zbor și 290 de declanșări ale 
sistemelor de igniție, fără să se înregistreze vreun 
eșec. 


Anthony stătea în sala de ședințe, spumegând de nerăbdare 
și frustrare. 

Luke umbla încă liber prin Washington. Nimeni nu știa ce ar 
putea să pună la cale. Dar Anthony era blocat acolo, ascultând 
cum un oportunist de la Departamentul de Stat tocânea 
monoton despre nevoia de a-i împiedica pe rebeli să se 
comaseze în munţii Cubei. Anthony știa totul despre Fidel Castro 
și Che Guevara. Aveau mai puţin de o mie de oameni sub 
comanda lor. Bineînţeles că ar putea să fie nimiciţi - dar nu avea 
sens. Dacă Fidel Castro era ucis, altcineva i-ar lua locul. 

Ce voia să facă Anthony era să iasă pe stradă și să-l caute pe 
Luke. 

El și membrii personalului său dăduseră telefoane la mai 
toate secţiile de poliţie din Districtul Columbia. Ceruseră secţiilor 


VP - 102 


să le transmită toate detaliile oricăror incidente în care erau 
implicaţi beţivi sau vagabonzi, orice menţiune a vreunui 
infractor care vorbea ca un profesor universitar și orice altceva 
ieșit din comun. Poliţiștii erau bucuroși să colaboreze cu CIA: le 
plăcea ideea de a fi implicaţi în spionajul internaţional. 

Tipul de la Departamentul de Stat și-a terminat discursul și a 
început o discuţie între participanţi. Anthony știa că singurul 
mijloc prin care cineva precum Castro putea fi împiedicat să 
preia puterea era ca SUA să sprijine un guvern moderat 
reformist. Din fericire pentru comuniști, nu exista niciun fel de 
pericol în privinţa asta. 

Ușa s-a deschis și înăuntru s-a strecurat Pete Maxell. În semn 
de scuze, a înclinat din cap către președintele ședinței, George 
Cooperman, care stătea în capul mesei, și pe urmă s-a așezat 
lângă Anthony, înmânându-i un dosar cu un vraf de rapoarte ale 
poliţiei. 

Aproape la fiecare secție fusese semnalat ceva neobișnuit. O 
femeie frumoasă, arestată pentru că fura din buzunare la 
Jefferson Memorial, se dovedise a fi bărbat; la grădina zoologică 
niște tineri nonconformiști au vrut să deschidă o cușcă și să 
elibereze un vultur; un bărbat din Wesley Heights încercase să- 
și sufoce nevasta cu o pizza cu multă brânză; un camion de 
livrare aparţinând unei edituri de cărți religioase își descărcase 
încărcătura la Petworth și traficul pe Georgia Avenue era oprit 
din cauza unei avalanșe de Biblii. 

Era posibil ca Luke să fi plecat din Washington, însă Anthony 
considera asta puţin probabil. Luke nu avea bani pentru bilete 
de tren sau de autobuz. Putea să-i fure, desigur, dar de ce și-ar 
fi bătut capul? Nu avea unde să se ducă. Mama lui locuia în New 
York și mai avea o soră în Baltimore, însă nu știa lucrurile astea. 
Nu avea niciun motiv să călătorească. 

În timp ce citea în viteză rapoartele, Anthony asculta cu 
jumătate de ureche ce spunea șeful lui, Carl Hobart, despre 
ambasadorul SUA în Cuba, Earl Smith, care lucrase neobosit să 
submineze autoritatea liderilor bisericești și a altora care doreau 
să reformeze Cuba prin mijloace pașnice. Uneori, Anthony se 
întreba dacă Smith nu era, de fapt, un agent al Kremlinului, dar 
cel mai probabil era doar prost. 

Unul dintre rapoartele poliţiei i-a atras atenţia și i l-a arătat lui 
Pete. 


VP - 103 


— E adevărată chestia asta? i-a șoptit el, circumspect. 

Pete a încuviințat. 

— Un vagabond a atacat și a bătut măr un poliţist de patrulă 
la intersecţia dintre A Street și Seventh. 

— Un vagabond a bătut un polițist? 

— Și nu departe de locul unde l-am pierdut pe Luke. 

— S-ar putea să fie el! a zis Anthony, entuziasmat. 

Carl Hobart, care vorbea, i-a aruncat o privire enervată. 
Anthony a coborât vocea și a zis iar, în șoaptă: 

— Și de ce să atace un poliţist în patrulare? A furat ceva... 
Arma poliţistului, de exemplu? 

— Nu, dar l-a bătut destul de rău. Ofiţerul a primit îngrijiri la 
spital pentru că avea arătătorul de la mâna dreaptă rupt. 

Trupul lui Anthony a fost străbătut de un fior, ca un șoc 
electric. 

— Ele! a rostit Carroll cu voce tare. 

— Ce naiba! a exclamat Carl Hobart. 

George Cooperman a zis, destul de bine dispus: 

— Anthony, ori taci dracului din gură, ori ieși afară și discută! 

Anthony s-a ridicat în picioare. 

— Scuze, George. Mă întorc într-o secundă. 

A ieșit din sală, cu Pete în urma lui. 

— El e, a repetat Anthony când ușa s-a închis. Era semnătura 
lui, în război. O făcea cu membrii Gestapo... le rupea degetul cu 
care apăsau pe trăgaci. 

Pete avea un aer încurcat. 

— De unde știi asta? 

Anthony și-a dat seama că făcuse o gafă. Pete credea că Luke 
era un diplomat care suferise o cădere nervoasă. Anthony nu-i 
dezvăluise lui Pete că îl cunoștea personal pe Luke. In acel 
moment se blestema pentru neglijenţă. 

— Nu ţi-am povestit chiar totul, a zis el, silindu-se să abordeze 
un ton degajat. Am lucrat cu el la OSS. 

— Și după război a devenit diplomat, a zis Pete încruntat, 
privindu-l șiret pe Anthony. Nu are doar probleme cu soția, nu-i 
așa? 

— Nu, sunt convins că e mai grav de atât. 

Pete a acceptat ce i s-a spus. 

— Se pare că e un afurisit cu sânge rece dacă rupe degetul 
omului așa, pur și simplu. 


VP - 104 


— Cu sânge rece? 

Anthony nu se gândise niciodată la Luke în felul ăsta, deși 
avea o latură nemiloasă. 

— Cred că așa era, în momentele critice. 

Anthony se gândea ușurat că își acoperise greșeala. Dar tot 
mai trebuia să-l găsească pe Luke. 

— La ce oră a avut loc bătaia? 

— La 9:30. 

— La naiba, în urmă cu mai bine de patru ore! Acum ar putea 
fi oriunde în oraș. 

— Ce-o să facem? 

— Trimite câţiva oameni pe A Street, să arate poza lui Luke 
pe acolo, poate găsiţi niște indicii despre încotro ar fi putut să o 
ia. Vorbește și cu polițistul. 

— OK. 

— Și dacă afli ceva, nu te sfii să dai buzna în afurisita asta de 
ședință stupidă. 

— Am înţeles. 

Anthony s-a întors în sală. George Cooperman, camaradul de 
arme al lui Anthony din război, vorbea impacientat. 

— Ar trebui să trimitem un grup de băieţi duri de la Forțele 
Speciale, să radă armata de doi bani a lui Castro cam într-o zi și 
jumătate. 

Nervos, tipul de Departamentul de Stat a întrebat: 

— Putem ţine secretă operaţiunea? 

— Nu, a răspuns George. Insă am putea să mascăm totul 
drept un conflict local, așa cum am făcut în Iran și în Guatemala. 

— Mă scuzaţi dacă pun o întrebare prostească, s-a băgat și 
Carl Hobart, ca musca în lapte. De ce e un secret ce am făcut în 
Iran și în Guatemala? 

— Evident, nu vrem să facem reclamă metodelor noastre, a 
precizat bărbatul de la Departamentul de Stat. 

— Mă scuzați, dar asta e o tâmpenie, a adăugat Hobart. Rușii 
știu că noi am fost. lranienii și guatemalezii știu că am fost noi. 
Ce dracu', ziarele din Europa au declarat deschis că noi am fost! 
Nimeni nu s-a lăsat prostit, cu excepţia poporului american. 
Deci, pe e/de ce vrem să-l minţim? 

— Dacă s-ar afla totul, ar avea loc o anchetă a Congresului, i- 
a răspuns George cu o iritare crescândă. Tâmpiţii de politicieni 
ne-ar întreba dacă aveam dreptul, dacă a fost legal, și cum 


VP - 105 


rămâne cu bieții fermieri iranieni primitivi și cu latinoamericanii 
culegători de banane. 

— Poate că astea nici n-ar fi niște întrebări așa de proaste, a 
insistat Hobart, încăpățânat. Chiar am făcut vreun bine în 
Guatemala? E greu de afirmat care e diferenţa între regimul lui 
Armas’ și o gașcă de gangsteri. 

George și-a pierdut cumpătul. 

— La dracu’ cu toate astea! a strigat el. Nu suntem aici ca să-i 
hrănim pe iranienii înfometați și să le asigurăm drepturi civile 
ţăranilor din America de Sud, ce mama dracului! Treaba noastră 
este să promovăm interesele americane... și /a dracu' cu 
democraţia! 

A urmat un moment de tăcere, apoi Carl Hobart a zis: 

— Mulţumesc, George. Mă bucur că am lămurit chestia asta. 


e 2 P.M. 


Fiecare motor Sergeant are un dispozitiv de 
aprindere care constă din două aprinzătoare electrice, 
legate în paralel, şi o baterie tip ruladă, cu un miez din 
oxidant metalic și o carcasă din plastic. Aprinzătoarele 
șutit atât de sensibile, încât trebuie deconectate dacă 
se pornește o furtună cu descărcări electrice la o 
distanță de până la douăzeci de kilometri de Cape 
Canaveral, pentru a evita aprinderea accidentală. 


Dintr-un magazin de haine bărbătești din districtul 
Georgetown, Luke a cumpărat o pălărie moale de fetru, cenușie, 
și un palton din lână, bleumarin. A ieșit din magazin îmbrăcat cu 
ele, simțind, în sfârșit, că putea să privească lumea în ochi. 

Era gata să abordeze problemele lui. Mai întâi trebuia să 
înveţe câte ceva despre memorie. Voia să știe ce îi provocase 
amnezia, dacă existau tipuri diferite ale acestei disfuncţii și cât 
de mult ar fi putut să dureze. Și, cel mai important, avea nevoie 
de informații despre tratamente și mijloace de vindecare. 


7 Carlos Castillo Armas (1904-1957) - ofițer de armată guatemalez care a preluat 
puterea prin lovitura de stat din 1954, orchestrată de CIA; a fost președintele 
Guatemalei până la asasinarea lui. (n.tr.). 


VP - 106 


Unde ar fi putut să caute informațiile? La o bibliotecă. Și cum 
să găsească o bibliotecă? Să caute pe hartă. A cumpărat o hartă 
a străzilor din Washington de la un chioșc de ziare de lângă 
magazinul de haine. Prezentată vizibil era locaţia Bibliotecii 
Publice Centrale, la intersecţia dintre New York Avenue și 
Massachusetts Avenue, în partea opusă a vecinătăţii districtului. 
Luke a pornit mașina într-acolo. 

Era o clădire clasică, grandioasă, construită ca un templu 
grecesc. Pe frontonul de deasupra intrării cu coloane, erau 
gravate cuvintele: 


ȘTIINȚĂ - POEZIE - ISTORIE 


Ajuns în capătul de sus al treptelor, Luke a ezitat, dar și-a 
amintit că era din nou un cetăţean normal și a pășit înăuntru. 

Efectul noii lui înfățișări s-a simţit imediat. O bibliotecară cu 
părul grizonant, aflată în spatele pupitrului, s-a ridicat în picioare 
și a întrebat: 

— Pot să vă ajut, domnule? 

Luke se simţea flatat pentru că era tratat cu atâta 
amabilitate. 

— Vreau să mă uit prin niște cărți despre memorie, a precizat 
el. 

— În secţiunea de psihologie, l-a îndrumat femeia. Dacă vreţi 
să mă urmați, o să vă arăt unde se găsește. 

L-a condus în susul unor scări impunătoare, la etajul următor 
și a arătat spre un colț. 

Luke a privit în lungul raftului. Era o grămadă de cărți de 
psihanaliză, despre dezvoltarea copilului și percepţie, însă 
niciuna nu-i era de folos. A ales un volum gros intitulat Creierul 
omenesc și l-a frunzărit: nu scria mare lucru despre memorie și 
ceea ce a găsit părea foarte tehnic. Erau niște ecuaţii și multe 
date statistice, pe care le-a apreciat ca fiind destul de ușor de 
înţeles; totuși, cea mai mare parte a cărţii presupunea un nivel 
ridicat de cunoaștere a anatomiei, pe care nu îl avea. 

Privirea i-a căzut apoi pe /ntroducere în psihologia memoriei, 
de Bilhah Josephson. Părea mai promiţător. A scos cartea din 
raft și ochii i-au căzut pe un capitol despre tulburările de 
memorie. A citit: 


VP - 107 


Starea obișnuită în care pacientul îşi „pierde 
memoria” este cunoscută ca „amnezie globală”. 


Luke era încântat. Nu era singurul om căruia i se întâmplase 
așa ceva. 


Un astfel de pacient nu-și cunoaște identitatea și nu- 
și va recunoaște propriii părinți sau copiii. Totuși, își 
amintește multe alte lucruri. Poate să conducă o 
mașină, să vorbească limbi străine, să demonteze un 
motor și să spună cine este premierul Canadei. Starea 
lui poate fi numită mai corect „amnezie 
autobiografică”. 


Exact ceea ce i se întâmplase. Era încă în stare să verifice 
dacă era urmărit și să pornească fără cheie o mașină furată. 

Doctorul Josephson continua să-și prezinte în linii mari teoria, 
conform căreia creierul ar conţine mai multe bănci de memorie, 
ca niște dulapuri cu fișiere, separate pentru diferitele tipuri de 
informații. 


Memoria autobiografică înregistrează evenimente 
pe care le-am trăit personal. Ele poartă o etichetă cu 
locul și momentul: în general, știm nu doar ce s-a 
întâmplat, ci și când și unde. 

Memoria semantică pe termen lung detine 
cunostinte generale, cum ar fi. care este capitala 
României și cum se rezolvă ecuațiile de gradul doi. 

Memoria pe termen scurt este aceea în care 
păstrăm un număr de telefon pentru câteva secunde, 
de când îl căutăm în agendă și până când îl formăm. 


Dădea exemple de pacienţi care pierduseră un astfel de 
dulap, dar le păstraseră pe celelalte, așa cum făcuse și Luke. 
Simţea o mare ușurare și gratitudine faţă de autoare, când și-a 
dat seama de următorul lucru: ceea ce i se întâmplase 
reprezenta un fenomen psihologic temeinic studiat. 

Apoi a avut o inspiraţie. Era în vârstă de vreo treizeci și ceva 
de ani, așa că, probabil, practicase o meserie vreme de zece 
ani. Cunoștinţele lui profesionale ar trebui să fie încă în mintea 


VP - 108 


lui, stocate în memoria semantică pe termen lung. Ar trebui să 
fie în stare să o folosească pentru a-și da seama ce tip de 
meserie avusese. Și ăsta ar fi începutul ca să-și descopere 
identitatea! 

A ridicat privirea din carte și a încercat să se gândească la ce 
fel de cunoștințe speciale avea. Nu a luat în calcul capacităţile 
de agent secret, pentru că, judecând după netezimea pielii de 
pe podul palmei, decisese deja că nu a fost poliţist. Ce alte 
cunoștințe avea? 

Era înnebunitor de greu de precizat. Să-ţi accesezi memoria 
nu e ca și cum ai deschide un frigider, unde poţi să vezi dintr-o 
privire conţinutul. E mai degrabă ca și cum ai folosi un catalog 
de bibliotecă - trebuie să știi ce cauţi. Luke se simţea frustrat și 
și-a zis că trebuia să aibă răbdare și să se gândească bine la 
asta. 

Dacă era avocat, ar fi în stare să-și amintească mii de legi? 
Dacă ar fi doctor, n-ar trebui să se uite la cineva și să zică: „Are 
apendicită”? 

Așa nu ajungea la niciun rezultat. Gândindu-se în urmă cu 
câteva minute la toată această situaţie, singurul indiciu pe care 
l-a observat a fost că înțelesese cu ușurință ecuaţiile și datele 
statistice din Creierul omenesc, chiar dacă fusese încurcat de 
alte aspecte ale psihologiei. Poate că avea o profesie care 
includea cifre: contabilitate sau asigurări, probabil. Sau era 
posibil să fie profesor de matematică. 

A găsit secţiunea de matematică și s-a uitat printre rafturi. O 
carte intitulată Teoria numerelor i-a atras atenţia. A răsfoit-o o 
vreme. Era prezentată limpede, dar depășită cu câţiva ani... 

Brusc, a ridicat privirea. Descoperise ceva. Ințelegea teoria 
numerelor. 

Era un indiciu foarte important. În majoritate, paginile cărții 
din mâna lui conţineau mai mult ecuaţii decât text simplu. 
Cartea nu era scrisă pentru profanii curioși, ci constituia o 
lucrare științifică. Și el o înţelegea. Probabil că era un fel de om 
de știință. 

Cu un optimism crescând, a găsit raftul de chimie și a scos 
Ingineria polimerilor. A estimat-o comprehensibilă, însă nu 
ușoară. Apoi a trecut la fizică și a încercat Simpozion asupra 
modului de manifestare a gazelor reci și foarte reci. Era 
fascinant, ca și cum ar fi citit un roman bun. 


VP - 109 


Restrânsese cercul posibilităţilor. Slujba lui avea legătură cu 
matematica și fizica. Oare ce ramură a fizicii? Gazele reci erau 
interesante, dar nu simţea că ar ști tot așa de multe ca autorul 
cărţii. A căutat pe rafturi și s-a oprit la geofizică, amintindu-și de 
articolul din ziar Intitulat LUNA SUA RĂMÂNE LEGATĂ DE 
PĂMÂNT. A ales Principii în proiectarea rachetei. 

Era un text elementar, însă, chiar și așa, pe prima pagină pe 
care i-au căzut ochii era o greșeală. A continuat să citească și a 
mai descoperit alte două... 

— Da! a exclamat Luke, cu glas tare, făcându-l să tresară pe 
băieţelul de școală care studia un text de biologie. 

Dacă putea să recunoască greșelile dintr-un manual, trebuia 
să fie un expert. Era un specialist în rachete. 

Se întreba câţi specialiști în rachete existau în Statele Unite. A 
estimat că vreo câteva sute. S-a grăbit spre pupitrul de 
informaţii și a vorbit cu bibliotecara cea grizonantă. 

— Există vreo listă a oamenilor de știință? 

— Sigur, a răspuns ea. Aveţi nevoie de Dictionarul Oamenilor 
de Știință Americani, chiar la începutul secţiei de știință. 

Luke l-a găsit ușor. Era o carte grea, dar cu toate acestea nu 
putea să-i includă pe toţi oamenii de știință americani. „Probabil 
că au fost incluși doar cei mai importanţi”, reflectă el. Totuși, 
merita să încerce. S-a așezat la o masă și a parcurs Indicele, 
căutând pe oricine ar fi fost numit Luke. Trebuia să-și controleze 
nerăbdarea și să se silească să citească atent. 

A găsit un biolog numit Luke Parfitt, un arheolog pe nume 
Lucas Dimittry și un farmacolog numit Luc Fontainebleu, dar 
niciun fizician. 

A mai verificat o dată, a trecut peste geofizicieni și astronomi, 
însă nu a găsit pe nimeni care să aibă ca nume vreo variantă a 
numelui Luke. Desigur, s-a gândit el abătut, nici nu era sigur că 
Luke era numele lui. Doar că așa îi spusese Pete. Din câte își 
amintea, putea la fel de bine să-l cheme Percival. 

Era dezamăgit, și totuși nu avea de gând să renunțe. 

A luat în calcul o altă abordare. Undeva existau oameni care îl 
cunoșteau. Numele Luke s-ar putea să nu fie al lui, dar 
trăsăturile feţei îi aparțineau. Dicţionarul Oamenilor de Știință 
Americani nu avea decât fotografiile celor mai importanţi, cum 


VP - 110 


ar fi doctorul Wernher von Braun’. Luke și-a imaginat că el 
trebuia să fi avut prieteni și colegi care l-ar recunoaște, dacă ar 
fi putut să-i găsească. lar în acel moment știa de unde să 
înceapă căutările - pentru că unele dintre cunoștințele lui 
trebuie să fi fost specialiști în rachete. 

Unde poţi să găsești oameni de știință? Într-o universitate. 

A căutat într-o enciclopedie Washington, DC. Articolul 
includea și o listă a universităților. A ales Universitatea 
Georgetown, fiindcă fusese mai devreme în Georgetown și știa 
cum să ajungă înapoi acolo. A căutat universitatea pe harta lui 
cu străzi și a văzut că deţinea un campus foarte mare, întins pe 
cel puţin cincizeci de cvartale. Probabil că avea o facultate 
foarte mare de fizică, în care activau zeci de profesori. Cu 
siguranţă că vreunul dintre ei îl cunoștea. 

Plin de speranţă, a plecat de la bibliotecă și s-a întors la 
mașină. 


e 2:30 P.M. 


Aprinzătoarele nu au fost proiectate inițial pentru a 
fi acționate în vid. În cazul rachetei Jupiter au fost 
reproiectate astfel: (i) întregul motor este sigilat într- 
un container etanș; ii) în eventualitatea în care acest 
recipient ar fi străpuns, s-a prevăzut ca aprinzătorul 
însuși să fie, la rândul lui, într-un container etanșeizat; 
(iii) aprinzătorul trebuie să se declanșeze oricum în 
vid. Acest sistem multiplu de siguranță la eroare este o 
aplicare a unui principiu de proiectare cunoscut ca 
„redundanță”. 


La ședința despre Cuba s-a luat o pauză de cafea și Anthony a 
fugit repede în Clădirea Q, să afle ultimele noutăţi, rugându-se 
ca echipa lui să fi descoperit ceva, orice indiciu, despre locul 
unde era Luke. 

Pete l-a întâmpinat pe scări. 


3 Wernher Magnus Maximilian, Freiherr von Braun, cunoscut mai ales ca Wernher von 
Braun, a fost un om de știință germano-american, pionier și vizionar al dezvoltării 
tehnologiei și zborurilor rachetelor. (n.red.). 

VP - 111 


— Uite ceva ciudat, a zis el. 

Lui Anthony i-a săltat inima de bucurie. 

— Dă-i drumul! 

— Un raport al poliţiei din Georgetown. O casnică se întoarce 
de la magazin și descoperă că i-a fost spartă casa și i s-a folosit 
dușul. Intrusul dispăruse, dar a lăsat în urmă o valiză și un 
morman de haine vechi și jegoase. 

Anthony era electrizat. 

— În fine... o informaţie! a spus el. Dă-mi adresa. 

— Crezi că e tipul nostru? 

— Sunt sigur de asta! S-a săturat să mai arate ca un 
vagabond, așa că a spart o casă, a făcut duș, s-a bărbierit și s-a 
îmbrăcat decent. Asta e caracteristic, urăște să fie prost 
îmbrăcat. 

Pete l-a privit pe gânduri. 

— Cred că îl cunoști destul de bine. 

Anthony și-a dat seama că iar îl luase gura pe dinainte. 

— Nu, nu-l cunosc, s-a răstit el. l-am citit dosarul. 

— lartă-mă, a zis Pete, apoi, după o clipă a continuat: Mă 
întreb de ce a lăsat toate alea în urma lui? 

— Părerea mea e că, înainte ca el să termine, casnica a venit 
acasă. 

— Ce faci cu ședința despre Cuba? 

Anthony a oprit o secretară care trecea pe lângă ei. 

— Te rog să telefonezi la sala de ședințe din Clădirea P și să-l 
anunţi pe domnul Hobart că m-au apucat durerile de stomac și 
domnul Maxell a fost nevoit să mă ducă urgent acasă. 

— Dureri de stomac, a rostit fata, impasibil. 

— Exact, a spus el mergând mai departe, pe urmă a strigat 
peste umăr: Dacă nu-ţi trece ceva mai bun prin minte. 

A ieșit din clădire împreună cu Pete și au urcat amândoi în 
vechiul lui Cadillac. 

— S-ar putea să fie nevoie de o abordare mai delicată, i-a 
explicat el lui Pete, în timp ce se îndreptau spre Georgetown. 
Vestea bună este că Luke ne-a lăsat câteva indicii. Problema 
noastră e că nu avem o sută de oameni care să le urmărească. 
Așa că planul meu este să punem Departamentul de Poliţie din 
Washington să lucreze pentru noi. 

— Succes, s-a arătat Pete sceptic. Ce pot să fac eu? 

— Fii amabil cu polițiștii și lasă-mă pe mine să vorbesc. 


VP - 112 


— Cred că mă descurc. 

Anthony a condus repede și a găsit rapid adresa din raportul 
de poliție. Era o casă mică, pentru o singură familie, pe o stradă 
liniștită. În faţa ei era parcată o mașină de poliţie. 

Înainte de a intra în casă, Anthony a studiat partea de vizavi a 
străzii, scrutând casele. După o clipă a zărit ce căuta: un chip la 
o fereastră de la etaj, care îl urmărea. Era o femeie în vârstă, cu 
părul alb. Nu s-a dat înapoi de la fereastră când i-a prins 
privirea, ci l-a fixat la rândul ei, cu o curiozitate nemascată. Era 
exact ce-i trebuia, curioasa din vecini. l-a zâmbit și a salutat-o, 
iar ea a înclinat capul, în semn de răspuns. 

A întors mașina și s-a apropiat de casa unde se dăduse 
spargerea. Se vedeau zgârieturile și o mică așchie sărită din 
tocul ușii, acolo unde se forțase încuietoarea. „O treabă curată, 
de profesionist, fără avarii inutile”, a chibzuit Anthony. Se 
potrivea cu Luke. 

l-a deschis ușa o tânără atrăgătoare, care aștepta un copil - 
destul de curând, a estimat el. l-a condus pe Pete și Anthony în 
living, unde doi bărbaţi stăteau pe canapea, beau cafea și 
fumau. Unul dintre ei era polițist de patrulă, în uniformă. 
Celălalt, un tânăr în costum ieftin, din stofă cenușie, lucioasă, 
probabil detectiv. În faţa lor era o măsuţă de cafea cu picioare 
îndepărtate și tăblia din plastic laminat roșu. Pe măsuţă era o 
valiză deschisă. 

Anthony s-a prezentat singur. Le-a arătat polițiștilor 
legitimaţia. Nu voia ca doamna Bonetti - și prietenele ei și 
vecinii - să afle că CIA se interesa de acel caz, așa că a precizat: 

— Suntem colegi cu acești ofițeri de poliţie. 

Pe detectiv îl chema Lewis Hite. 

— Știţi ceva despre toate acestea? a întrebat el, precaut. 

— Cred că s-ar putea să avem ceva informaţii care să vă fie 
de folos. Dar mai întâi trebuie să știu ce aţi aflat voi, a replicat 
Anthony. 

Hite și-a deschis braţele în părţi, cu un gest de uluială. 

— Avem o valiză a unui tip pe nume Rowley Anstruther junior, 
din New York. A intrat prin efracţie în casa doamnei Bonetti, a 
făcut un duș și a plecat, lăsându-și valiza în urmă. Ca să vezi! 

Anthony a studiat valiza. Era de bună calitate, din piele 
maronie, plină doar pe jumătate. S-a uitat printre lucruri. Erau 


VP-113 


cămăși și lenjerie curate, dar nu erau pantofi, pantaloni sau 
sacouri. 

— Se pare că domnul Anstruther a sosit astăzi în Washington 
de la New York, a presupus Anthony. 

Hite a încuviințat, însă doamna Bonetti a rostit, admirativ: 

— De unde știți asta? 

Anthony a zâmbit. 

— Detectivul Hite o să vă explice. 

Nu voia să-l jignească pe Hite luându-i locul sub lumina 
reflectoarelor. 

— Valiza are lenjerie curată, însă nimic murdar, a explicat 
Hite. Tipul nu și-a schimbat hainele, așa că, probabil, nu a 
petrecut încă nicio noapte în deplasare. Ceea ce înseamnă că a 
plecat de acasă azi-dimineaţă. 

— Înţeleg că au fost lăsate și niște haine vechi, a opinat 
Anthony. 

— Le-am luat io, a intervenit polițistul de patrulă, pe care îl 
chema Lonnie, pe urmă a ridicat o cutie de carton de lângă 
canapea și, alegând din conţinutul cutiei, a adăugat: Haină de 
ploaie, cămașă, pantaloni, pantofi. 

Anthony le-a recunoscut. Erau zdrenţele pe care le purtase 
Luke. 

— Nu cred că domnul Anstruther a intrat în casa asta, a spus 
Anthony. Am convingerea că geanta i-a fost furată azi- 
dimineaţă, probabil de la Union Station. 

S-a uitat la polițistul de patrulă. 

— Lonnie, vrei, te rog, să suni la secţia de poliţie cea mai 
apropiată de gară și să întrebi dacă s-a raportat vreun furt? Asta 
dacă doamna Bonetti ne permite să folosim telefonul. 

— Desigur, a consimţit femeia. E pe hol. 

— Raportarea furtului trebuie să conţină și o listă a 
conţinutului valizei, a mai adăugat Anthony. Cred că o să 
descoperi că include un costum și o pereche de pantofi care nu 
mai sunt aici. 

Cu toții îl priveau uluiți. 

— Te rog să notezi cu atenţie descrierea costumului. 

— OK. 

Polițistul în uniformă a ieșit pe hol. 


VP - 114 


Anthony era mulţumit. Reușise să preia comanda investigaţiei 
fără să supere poliţia. Detectivul Hite se uita la el ca și cum 
aștepta noi instrucțiuni. 

— Domnul Anstruther trebuie să fie un bărbat înalt cam de 
1,87 m, aproximativ 80 de kilograme, cu o constituţie atletică, a 
făcut Anthony profilul subiectului. Lewis, dacă o să verifici 
mărimea cămășilor, probabil o să vezi că sunt măsura 40 la gât 
cu 89 cm lungimea mânecii. 

— Așa e, am verificat deja, a confirmat Hite. 

— Trebuia să-mi imaginez că o să mi-o iei înainte, l-a măgulit 
Anthony, zâmbindu-i reținut. Avem o fotografie a celui care 
credem că a furat valiza și a intrat în casă. 

Anthony i-a făcut semn din cap lui Pete și acesta i-a întins lui 
Hite un vraf de fotografii. 

— Nu știm cum îl cheamă, a minţit Anthony. Are 1,84 m 
înălțime, 80 de kilograme, structură atletică și e posibil să se 
prefacă a-și fi pierdut memoria. 

— Deci care e povestea? a întrebat Hite, consternat. Individul 
ăsta avea nevoie de hainele lui Anstruther și a venit aici să se 
schimbe? 

— Cam așa ceva. 

— De ce? 

Anthony s-a uitat la el cu un aer vinovat și a răspuns: 

— Îmi pare rău, nu vă pot spune. 

Hite era încântat. 

— E secret, hm? Nicio problemă. 

Lonnie a revenit din hol. 

— Aţi avut perfectă dreptate cu furtul. Union Station, 11:30, 
azi-dimineaţă. 

Anthony a înclinat din cap. Făcuse o impresie senzaţională 
asupra celor doi polițiști. 

— Și costumul? a întrebat el. 

— Bleumarin, cu dungi albe. 

S-a întors spre detectiv. 

— Deci puteți să distribuiţi fotografia și o descriere, inclusiv a 
hainelor pe care le poartă. 

— Credeţi că mai este încă în oraș? 

— Da. 

Anthony nu era așa de sigur cum pretindea, dar nu-și imagina 
niciun motiv pentru care Luke să plece din Washington. 


VP - 115 


— Presupun că e într-o mașină. 

— Haideţi să vedem. 

Anthony s-a întors spre doamna Bonetti. 

— Cum se numește doamna cu părul alb care locuiește peste 
drum, câteva case mai jos? 

— Rosemary Sims. 

— Își petrece mult timp uitându-se pe fereastră? 

— Noi îi spunem Rosy Curioasa. 

— Excelent, a zis Anthony, apoi s-a răsucit spre detectiv. Ce- 
ar fi să schimbăm câteva vorbe cu ea? 

— Desigur. 

Au trecut strada și au bătut la ușa doamnei Sims. Le-a deschis 
pe dată - zicea că îi așteptase în hol. 

— Eu l-am văzut! a spus ea imediat. A intrat acolo și arăta ca 
un vagabond, apoi a ieșit îmbrăcat la patru ace! 

Anthony a făcut un gest care arăta că Hite ar trebui să pună 
întrebările. 

— Doamnă Sims, bărbatul avea mașină? s-a interesat 
detectivul. 

— Da, un model frumos, cu alb și albastru. M-am gândit eu că 
nu aparținea nimănui de pe strada noastră. S-a uitat la ei cu 
șiretenie. Știu ce urmează să mă întrebaţi acum. 

— Aţi văzut cumva plăcuța de înmatriculare? a întrebat iar 
Hite. 

— Da, a răspuns bătrâna, triumfător. Am notat numărul. 

Anthony a zâmbit. 


e 3 P.M. 


Treptele superioare ale rachetei sunt plasate într-un 
tub din aluminiu cu o bază din magneziu turnat. Tubul 
cu treptele superioare e fixat pe rulmenti, care fi 
permit să se rotească în timpul zborului, cu 
aproximativ 550 de turatii pe minut, pentru o mai 
bună precizie. 


Pe 37* Street la capătul lui O Street, stăteau larg deschise 
porțile Universității Georgetown. Pe trei dintre laturile unei 


VP - 116 


pajiști noroioase se aflau clădiri în stil gotic din piatră cenușie, 
tăiată rustic, iar studenţii și profesorii se grăbeau de la o clădire 
la alta, îmbrăcaţi cu haine de iarnă. Când Luke a intrat cu 
mașina, încet, și-a imaginat că s-ar putea să-l vadă cineva, să-l 
recunoască și să strige: „Ei, Luke! Aici!”, iar coșmarul se va 
termina. 

Mulți dintre profesori purtau gulere de clerici și Luke și-a dat 
seama că trebuia să fie vorba despre o universitate catolică. 
Părea să fie și exclusiv pentru băieți. 

Se întreba dacă era, într-adevăr, catolic. 

A parcat în faţa intrării principale, un portic din trei arcade, pe 
care scria Healy Hall. Înăuntru a găsit o femeie, prima pe care o 
vedea acolo, în spatele unui birou de recepţie. l-a explicat că 
facultatea de fizică se afla exact dedesubtul locului unde stătea 
el și i-a spus să iasă din clădire și să coboare scările care duceau 
sub portic. Luke simțea că se apropia de miezul misterului, ca 
un vânător de comori pătrunzând în camera secretă a unei 
piramide egiptene. 

A urmat indicațiile femeii și a găsit un laborator mare cu mese 
de lucru în centru și uși pe ambele laturi, care dădeau spre 
birouri mai mici. La una dintre mese, câţiva bărbaţi lucrau cu 
componentele unui spectrograf cu microunde. Purtau cu toţii 
ochelari de protecție. judecând după vârsta pe care o aveau, 
Luke s-a gândit că erau profesori și studenţi în ultimul an. Unii 
dintre ei ar fi putut foarte bine să fie oameni pe care îi cunoștea 
și el. S-a apropiat de ei cu un aer plin de speranţă. 

Unul dintre bărbaţii mai în vârstă l-a zărit, dar nu a dat niciun 
semn de recunoaștere. 

— Pot să vă ajut? 

— Sper că da, a răspuns Luke. Aveţi aici un departament de 
geofizică? 

— Doamne, nu, a venit răspunsul. La universitatea aceasta, 
chiar și fizica e considerată o materie secundară. 

Ceilalţi au râs. 

„Am ales prost, a meditat Luke, dezamăgit; probabil că ar fi 
trebuit să merg la Universitatea George Washington”. 

— Dar de astronomie? 

— Da, da, desigur. Cerul, galaxiile, stelele, toate astea le 
studiem. Avem un observator astronomic renumit. 

Lui Luke i-a revenit buna dispoziţie. 


VP - 117 


— Unde este? 

Bărbatul a arătat către o ușă din capătul laboratorului. 

— Mergeţi în partea cealaltă a clădirii și o să-l vedeți dincolo 
de terenul de baseball. 

Pe urmă bărbatul și-a îndreptat din nou atenţia asupra mesei 
de lucru. 

Luke a traversat un coridor lung, întunecos și murdar, care 
străbătea clădirea în lungime. Când a văzut un bărbat gârbovit, 
îmbrăcat cu tweed-ul profesoral și venind din sens opus, l-a 
privit drept în ochi, gata să izbucnească de bucurie dacă 
profesorul l-ar fi recunoscut. Numai că pe chipul bărbatului s-a 
așternut o expresie de enervare și Luke a trecut mai departe în 
grabă. 

Curajos, el a continuat să meargă, cercetându-i cu aceeași 
privire pe toţi cei pe lângă care trecea și care ar fi putut să fie 
un cercetător; dar nimeni nu a dat vreun semn de recunoaștere. 
A ieșit din clădire, a zărit terenurile de tenis și în faţă i s-a 
deschis priveliștea fluviului Potomac, iar mai departe, la vest, 
dincolo de terenul de sport, se distingea o cupolă albă. 

S-a apropiat de ea cu speranţe crescânde. Pe acoperișul plat 
al clădirii mici, cu două etaje, se afla un observator pivotant, a 
cărui cupolă avea o secţiune rabatabilă. Era o unitate de 
cercetare scumpă, care indica un departament de astronomie 
foarte serios. Luke a pășit în clădire. 

Încăperile erau aranjate în jurul stâlpului central, imens, care 
sustinea greutatea uriașă a cupolei. A deschis o ușă și a văzut o 
bibliotecă goală. A mai încercat una și a dat peste o femeie 
atrăgătoare, cam de vârsta lui, care stătea la o mașină de scris. 

— Bună dimineaţa, a zis el, profesorul este? 

— Vă referiţi la Părintele Heyden? 

— Aăă, da. 

— Şi dumneavoastră cine sunteți? 

— Aăăă... 

În mod stupid, Luke nu prevăzuse faptul că va fi nevoit să dea 
un nume. În acel moment, ezitările lui au făcut-o pe secretară să 
ridice din sprâncene, neîncrezătoare. 

— Nu mă cunoaște, a precizat Luke. Adică... o să mă 
recunoască. Sper, dar nu după nume. 

Femeia devenea tot mai suspicioasă. 

— Dar tot aveţi un nume. 


VP - 118 


— Luke, profesor Luke. 

— Cărei universităţi îi sunteți asociat, domnule profesor Luke? 

— Ăăă... New York. 

— Vreuna dintre multele instituţii din New York de studii 
superioare? 

Inima lui Luke s-a oprit. În entuziasmul lui nu reușise să-și 
construiască un plan pentru acea întâlnire, iar în acea clipă 
vedea cum totul se ducea de râpă. „Când ești deja în groapă, s- 
a gândit el, cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci este să nu 
mai sapi”. Și-a șters zâmbetul prietenos și a rostit, rece: 

— N-am venit aici ca să fiu interogat. Spuneţi-i doar Părintelui 
Heyden că profesorul Luke, specialistul în fizica rachetelor, a 
trecut pe aici și ar vrea să stea de vorbă cu el, se poate? 

— Mi-e teamă că e imposibil, a rostit ea, ferm. 

Luke a ieșit trântind ușa. Era furios pe sine mai mult decât pe 
secretară, care nu făcea decât să-și protejeze șeful ca să nu fie 
sâcâit de unul care avea aerul că era nebun. S-a hotărât să se 
uite pe acolo, să deschidă ușile până când cineva l-ar fi 
recunoscut sau l-ar fi dat afară. A urcat scările la etajul superior. 
Clădirea părea să fie pustie. A suit o scară din lemn fără 
balustradă și a intrat în observatorul astronomic. Și acolo era 
pustiu. A rămas să admire telescopul mare, pivotant, cu 
sistemul lui complex de rotițe și manivele, o adevărată 
capodoperă de inginerie, întrebându-se ce mama dracului avea 
să facă în continuare. 

Secretara urca scările. Luke se pregătea de un scandal, însă, 
în loc de asta, a auzit-o întrebând amabilă: 

— Sunteţi în încurcătură, nu-i așa? 

Bunătatea ei i-a pus un nod în gât. 

— Este foarte stânjenitor. Mi-am pierdut memoria. Știu că 
sunt specialist în domeniul rachetelor și speram să dau peste 
cineva care ar fi putut să mă recunoască. 

— Chiar nu e nimeni aici. Profesorul Larkley ţine o prelegere 
despre combustibilii pentru rachete, la Institutul Smithsonian, în 
cadrul Anului International al Geofizicii, și toți profesorii sunt 
acolo. 

Luke a simţit un val de speranţă. În loc de un geofizician ar fi 
putut să întâlnească o sală întreagă. 

— Unde este Institutul Smithsonian? 


VP - 119 


— E în centru, chiar pe Esplanadă”, aproape de 10" Street. 

Condusese destul prin Washington în acea zi ca să știe că nu 
era foarte departe. 

— La ce oră e conferinţa? 

— A început la ora trei. 

Luke s-a uitat la ceas. Era trei și jumătate. Dacă se grăbea, 
putea să ajungă acolo la patru. 

— Institutul Smithsonian, a repetat el. 

— De fapt, e în clădirea Aviației, în spate. 

— Câtă lume participă la conferinţă, știți? 

— Cam o sută treizeci de persoane. 

Sigur, unul dintre ei o să-l recunoască! 

— Vă mulţumesc, a zis el și a luat-o în fugă pe scări, jos, și 
afară din clădire. 


e 3:30 P.M. 


Prin rotirea tubului treptei a doua se stabilizează 
traiectoria de zbor, făcând media variațiilor dintre cele 
unsprezece mici motoare individuale de rachetă Baby 
Sergeant. 


Billie era furioasă pe Len Ross deoarece încerca să le intre pe 
sub piele celor de la Fundaţia Sowerby. Postul de director de 
cercetare ar trebui să fie ocupat de specialistul cel mai bun, nu 
cel mai unsuros. Încă mai era supărată în după-amiaza aceea, 
când secretarul executiv i-a telefonat și a rugat-o să vină în 
biroul lui. 

Charles Silverton era contabil, dar înțelegea nevoile unui om 
de știință. Spitalul era deţinut de o fundaţie ale cărei două 
obiective erau să înțeleagă și să trateze bolile mintale. 
Considera că treaba lui era să se asigure că problemele 
administrative și financiare nu-i distrăgeau pe medici de la 
munca lor. Lui Billie îi plăcea de el. 


? The National Mall - Esplanada - este un parc național din Washington, DC, care 
cuprinde zona dintre Lincoln Memorial și Capitoliu. (n.tr.). 


VP - 120 


Biroul lui fusese sala de mese a reședinței victoriene iniţiale și 
mai avea încă șemineul și ornamentele de pe tavan. Silverton i- 
a făcut un gest cu mâna ca să ia loc și a zis: 

— Ai vorbit cu cei de la Fundaţia Sowerby azi-dimineaţă? 

— Da. Len îi plimba pe șantier și m-am alăturat și eu. De ce? 

Secretarul nu i-a răspuns la întrebare. 

— Crezi că s-ar fi putut să spui ceva care să-i ofenseze? 

Perplexă, Billie s-a încruntat. 

— Nu cred. Nu am vorbit decât despre aripa cea nouă. 

— Ştii, chiar voiam să primeşti postul de director de 
cercetare. 

Billie era alarmată. 

— Nu-mi place faptul că vorbești la trecut! 

— Len Ross e un cercetător competent, însă tu ești 
excepţională, a continuat Charles. Ai realizat mai multe decât el 
și ești cu zece ani mai tânără. 

— Fundaţia îl susţine pe Len pentru poziţie? 

Secretarul a ezitat, cu un aer stânjenit. 

— Mi-e teamă că insistă și condiţionează finanţarea de acest 
lucru. 

— Pe dracu' condiţionează! a exclamat Billie, uluită. 

— Ştii pe cineva care are legătură cu fundația? 

— Da. Unul dintre prietenii mei cei mai vechi este unul dintre 
administratori. Îl cheamă Anthony Carroll, e nașul băiatului meu. 

— De ce face parte din consiliul de administraţie? Cu ce se 
ocupă? 

— Lucrează pentru Departamentul de Stat, dar mama lui e 
foarte bogată și el este implicat în mai multe activităţi caritabile. 

— Are ceva cu tine? 

Preţ de o clipă, Billie a alunecat înapoi în timp. Fusese 
furioasă pe Anthony după catastrofa care dusese la plecarea lui 
Luke de la Harvard și ulterior nu mai ieșiseră împreună. Dar îl 
iertase pentru felul în care se purtase cu Elspeth Twomey. Ea 
intrase în declin, nu se mai ocupa de învăţat și ajunsese în 
pericol de a rămâne repetentă. Mergea ca buimacă, o fantomă 
palidă cu părul lung și roșu, din ce în ce mai slabă, și lipsea de la 
ore. Deveniseră apropiaţi, deși relaţia dintre ei era mai mult una 
de prietenie decât una romantică. Învăţau împreună și Elspeth a 
reușit să asimileze suficient cât să treacă. Anthony a recâștigat 
respectul lui Billie și de atunci rămăseseră prieteni. 


VP - 121 


— Am fost oarecum supărată pe el, prin 1941, însă ne-am 
împăcat demult, i-a răspuns ea lui Charles. 

— Poate că e cineva în consiliu care admiră munca lui Len. 

Billie a cântărit posibilitatea. 

— Abordarea lui Len e diferită de a mea. El e freudian, caută 
explicaţii psihanalitice. Dacă un pacient își pierde brusc 
abilitatea de a citi, el presupune că persoana sub tratament are 
o teamă subconștientă faţă de literatură, o frică pe care și-o 
suprimă. Eu consider întotdeauna că vătămarea creierului este 
cauza cea mai plauzibilă. 

— Atunci, s-ar putea ca în consiliu să fie vreun freudian 
înfocat care e împotriva ta. 

— Probabil, a oftat Billie. Pot ei să facă asta? Mi se pare așa 
de nedrept. 

— Este, cu siguranță, neobișnuit, a recunoscut Charles. De 
obicei, fundaţiile pun accentul pe neamestecul în deciziile care 
reclamă expertiza profesională. Dar nu există nicio lege care să 
le interzică. 

— Oricum, nu am de gând să accept fără luptă. Ce motivaţie 
au avut? 

— Am primit un telefon neoficial de la președinte. Mi-a spus 
că opinia consiliului este că Len este mai bine pregătit. 

Billie a clătinat din cap. 

— Trebuie să mai fie o explicație. 

— De ce nu-l întrebi pe prietenul tău? 

— Exact asta am de gând să fac, a răspuns ea. 


e 3:45 P.M. 


Pentru a stabili exact unde trebuiau plasate 
greutățile, astfel încât tubul rotitor să fie echilibrat 
perfect, se folosea un stroboscop - altfel, carcasa 
interioară va vibra înăuntrul ramei exterioare, 
provocând dezintegrarea întregului ansamblu. 


Înainte de a pleca din campusul Universităţii Georgetown, 
Luke a consultat harta orașului Washington, pe care o avea. 
Institutul era în parcul numit Esplanada. Și-a verificat și ceasul în 


VP - 122 


timp ce conducea pe K Street. Urma să ajungă la Institutul 
Smithsonian în aproximativ zece minute. Presupunând că îi mai 
lua alte cinci minute ca să găsească sala unde era prelegerea, 
va sosi exact la finalul discuţiilor. Atunci, urma să afle cine era. 

Trecuseră aproape unsprezece ore de când se trezise în acea 
grozăvie. Totuși, pentru că nu putea să-și amintească nimic din 
ce fusese înainte de ora cinci, azi-dimineaţă, i se părea că dura 
de o viață întreagă. 

A făcut dreapta pe 9" Street, îndreptându-se spre Esplanadă 
cu speranţe mari. Câteva clipe mai târziu a auzit o sirenă de 
poliție cum suna o dată și inima i s-a oprit în loc. 

A privit în oglinda retrovizoare. O mașină de patrulă era în 
urma lui și semnaliza din faruri. Erau doi polițiști pe scaunele din 
faţă. Unul i-a arătat trotuarul de pe partea dreaptă și a strigat: 

— Trageţi pe dreapta! 

Luke era distrus. Aproape că reușise. 

Era, oare, posibil să fi comis vreo infracţiune minoră de 
circulaţie și voiau să-l amendeze? Chiar dacă nu era decât atât, 
tot o să-i ceară permisul de conducere și el nu avea niciun fel de 
act de identitate. Oricum, nu era vorba despre o infracțiune 
minoră de circulaţie. Conducea o mașină furată. Estimase că 
furtul nu va fi reclamat decât atunci când proprietarul se 
întorcea de la Philadelphia, în acea seară, târziu, însă ceva nu 
mersese cum trebuie. Aveau de gând să-l aresteze. 

Mai întâi trebuiau totuși să-l prindă. 

A încetinit. În faţa lui, pe strada cu sens unic, era un camion. 
Fără să mai stea pe gânduri, a apăsat pe acceleraţie și a depășit 
camionul. 

Poliţiștii au dat drumul sirenei și au luat-o după el. 

Luke s-a pus în fața camionului, cu viteză mare. Acţiona 
numai din instinct. A tras frâna de mână și a întors volanul tare 
spre dreapta. 

Fordul a intrat într-un derapaj lung, rotindu-se în același timp. 
Camionul a virat stânga, ca să-l evite, forțând mașina de patrulă 
să intre pe partea stângă a străzii. 

Luke a trecut în punctul mort ca să nu i se oprească motorul. 
S-a poziționat cu fața în sensul interzis. A băgat-o iar în viteză și 
a apăsat pe acceleraţie, îndreptându-se în contra traficului de 
pe strada cu sens unic. 


VP - 123 


Mașinile virau violent spre stânga și spre dreapta, pentru a 
evita o coliziune frontală. Luke a cotit la dreapta ca să nu intre 
într-un autobuz, apoi a șters un break, însă a nimerit în plin într- 
o grămadă de claxoane indignate. Un Lincoln vechi, de dinaintea 
războiului, a urcat pe trotuar și s-a izbit de un felinar. Un 
motociclist a pierdut controlul și a căzut de pe motor. Luke 
spera că nu s-a rănit prea tare. 

A ajuns la următoarea intersecţie și a întors la dreapta, pe un 
bulevard mai larg. A parcurs în viteză două cvartale, apoi s-a 
uitat în oglindă. Nu se vedea nici urmă de mașină de patrulă. 

A cotit din nou, îndreptându-se spre sud. Se rătăcise, dar știa 
că Esplanada era la sud. Cum mașina de patrulare nu se mai 
vedea, ar fi fost mai sigur pentru el dacă mergea cu viteză 
normală. Totuși, era ora patru, iar el era și mai departe de 
Institutul Smithsonian decât în urmă cu cinci minute. Dacă 
întârzia, participanţii la conferinţă plecau, probabil. A apăsat din 
nou pe accelerație. 

Strada, care mergea spre sud, se înfunda și Luke a fost 
obligat să facă la dreapta. A încercat să se uite la numele 
străzilor în timp ce conducea în viteză, depășind mașinile mai 
lente. Era pe D Street. După un minut a ajuns pe 7" Street și a 
cotit spre sud. 

Norocul i s-a schimbat. Toate semafoarele erau pe verde. 
Avea șaptezeci de kilometri pe oră când a traversat Constitution 
Avenue și a ajuns în parc. 

Dincolo de pajiște, la dreapta lui, a văzut o clădire mare, roșu- 
închis, care semăna cu un castel de basm. Era exact acolo unde 
indica harta locaţia muzeului. A oprit mașina și s-a uitat la ceas. 
Era patru și cinci. Audienţa, probabil, tocmai pleca. A înjurat și a 
sărit afară din mașină. 

A luat-o la goană pe iarbă. Secretara îi spusese că prelegerea 
era în clădirea Aviației, în spate. Oare asta era faţa sau spatele 
clădirii? Părea să fie fața. Pe o latură a clădirii era o potecuțtă 
care traversa o mică grădină. A urmat-o și a ajuns pe o alee 
largă, cu două sensuri. Incă în goană, a descoperit o poartă din 
metal, lucrată migălos, care dădea spre intrarea din spate a 
muzeului. În dreapta lui, dincolo de o pajiște, era ceva ce părea 
un vechi hangar de avioane. A intrat. 

S-a uitat în jur. Tot felul de aparate de zbor erau suspendate 
de plafon; vechi biplane, un avion de luptă cu reacţie și chiar un 


VP - 124 


balon cu aer cald. La nivelul solului erau vitrine din sticlă în care 
erau expuse însemne de aviaţie, costume de zbor, aparate de 
fotografiat aeriene și fotografii. Luke a vorbit cu un paznic în 
uniformă. 

— Am venit pentru conferinţa despre combustibilii pentru 
rachete. 

— Aţi întârziat prea mult, a zis bărbatul, privindu-și ceasul. E 
patru și zece, prelegerea s-a terminat. 

— Unde s-a ţinut? Aș putea să-l mai prind pe conferenţiar. 

— Cred că a plecat. 

Luke l-a privit insistent și a rostit în șoaptă: 

— Răspunde dracului la întrebare. Unde? 

Bărbatul avea aerul speriat. 

— La capătul coridorului, a răspuns el, rapid. 

Luke s-a grăbit de-a lungul clădirii. În capăt fusese improvizat 
un amfiteatru pentru conferințe, cu o tablă, un rând de scaune și 
un pupitru. Cea mai mare parte a participanţilor plecase și 
asistenții adunau deja în stive scaunele din metal pe laturile 
sălii. Vreo opt sau nouă oameni mai rămăseseră însă într-un 
colț, adânciţi în discuţii, împrejurul unui bărbat cu părul alb, care 
ar fi putut să fie conferenţiarul. 

Entuziasmul lui Luke se stinse. Cu câteva minute în urmă 
acolo se aflaseră mai bine de o sută de specialiști din domeniul 
lui. In acea clipă nu mai era decât o mână și era foarte posibil ca 
niciunul dintre ei să nu-l cunoască. 

Bărbatul cu părul alb a ridicat privirea spre el, apoi i-a privit 
din nou pe ceilalţi. Era imposibil să-și dea seama dacă îl 
recunoscuse pe Luke sau nu. Bărbatul vorbea și nu s-a întrerupt 
deloc. 

— Nitrometanul este aproape imposibil de controlat. Nu pot fi 
ignorați factorii de siguranţă. 

— Elementele de siguranţă pot fi integrate în proceduri, dacă 
există un combustibil suficient de bun, a zis un tânăr în costum 
de tweed. 

Discuţia îi era familiară lui Luke. Fusese testată o varietate 
uluitoare de combustibili pentru rachete, mulţi dintre ei mai 
puternici decât combinaţia standard de alcool și oxigen lichid, 
dar toți aveau neajunsuri. 


VP-125 


— Dar dimetilhidrazina asimetrică? a întrebat un bărbat cu 
accent sudist. Am auzit că se testează la Laboratorul de Igniţie 
din Pasadena. 

— Merge, a intervenit Luke, deodată, dar e otravă curată. 

S-au întors cu toţii către el. Bărbatul cu părul alb s-a încruntat, 
cu o expresie de ușoară iritare, nemulţumit că a fost întrerupt 
de un necunoscut. 

Apoi tânărul în costum de tweed a zis, cu un aer surprins: 

— Doamne, Luke, ce cauţi la Washington? 

Luke se simţea atât de fericit, că era gata să și plângă. 


VP - 126 


PARTEA A TREIA 


e 4:15 A.M. 


Un dispozitiv cu bandă magnetică din tubul rotitor 
modifică viteza de rotație a treptelor superioare între 
450 r.p.m. și 750 r.p.m., pentru a evita vibraţiile de 
rezonanță care ar putea provoca dezintegrarea 
rachetei în spațiu. 


Luke și-a dat seama că nu putea să vorbească. Emoţia 
eliberării era atât de puternică, încât părea că-i sugrumase 
gâtlejul. Intreaga zi se silise să rămână calm și raţional, dar în 
acel moment era gata să clacheze. 

Ceilalţi specialiști și-au reluat discuţia, nestingheriţi, cu 
excepția tânărului în costum de tweed, care părea îngrijorat. 

— Hei, te simţi bine? l-a întrebat el. 

Luke a dat din cap în sens afirmativ. După o clipă, a reușit să 
îngaime: 

— Putem să stăm de vorbă? 

— Sigur, sigur. E un birou în spatele vitrinei despre fraţii 
Wright!:0. Profesorul Larkley l-a folosit mai devreme. 

S-au îndreptat spre o ușă din laterală. 

— Apropo, eu am organizat prelegerea asta. 

L-a condus pe Luke într-o încăpere mică, spartană, unde erau 
câteva scaune, un birou și un telefon. S-au așezat. 

— Ce se întâmplă? 

— Mi-am pierdut memoria. 

— Doamne! 

— Amnezie autobiografică. Îmi amintesc în continuare 
specialitatea pe care o am, așa mi-am făcut drum până la voi, 
dar nu știu nimic despre mine. 

— Ştii cine sunt eu? a întrebat tânărul, cu un aer șocat. 

Luke a scuturat din cap. 


10 Orville și Wilbur Wright (1871-1948; respectiv 1867-1912) - inventatori americani, 
pionieri ai aeronauticii. (n.tr.). 
VP - 127 


— Pe dracu’, nici de propriul meu nume nu sunt sigur. 

— Pfui! exclamă omul, uluit. N-am întâlnit niciodată așa ceva 
până acum, în realitate. 

— Am nevoie să-mi spui ce știi despre mine. 

— Așa cred. Hmm... de unde să încep? 

— Mi-ai zis Luke. 

— Toată lumea îţi spune Luke. Eşti doctor Claude Lucas, însă 
cred că nu ţi-a plăcut niciodată „Claude”. Eu sunt Will 
McDermott. 

Luke a închis ochii, copleșit de sentimentul de ușurare și de 
gratitudine. Aflase cum îl chema. 

— Îți mulțumesc, Will. 

— Nu știu nimic despre familia ta. Ne-am întâlnit doar de 
câteva ori, la conferinţe științifice. 

— Știi unde locuiesc? 

— Huntsville, Alabama, cred. Lucrezi la Agenţia Armatei 
pentru Rachete Balistice. Au sediul la Redstone Arsenal, în 
Huntsville. Șeful tău este Wernher von Braun. 

— Nici nu pot să-ţi spun cât de bine e să aflu toate chestiile 
astea! 

— Am fost surprins să te văd, pentru că echipa ta se 
pregătește să lanseze o rachetă care va plasa pentru prima dată 
în spaţiu un satelit american. Sunt cu toţii la Cape Canaveral și 
se zvonește că lansarea ar putea să aibă loc diseară. 

— Am citit despre asta în ziar, azi-dimineaţă. Doamne, am 
lucrat, într-adevăr, la chestia asta? 

— Mda. La Explorer. Este cea mai importantă lansare din 
istoria programului spaţial american - mai ales după succesul 
rușilor cu Sputnik și eșecul rachetei Vanguard, a marinei. 

Luke era în al nouălea cer. Cu doar câteva ore în urmă își 
imaginase că era un vagabond beţiv. ln acel moment se 
dovedea că era un om de știință în culmea carierei. 

— Dar ar trebui să fiu acolo, la lansare! 

— Exact... atunci, ai vreo idee de ce nu ești? 

Luke a dat din capcănu. 

— Azi-dimineaţă m-am trezit în toaleta pentru bărbaţi de la 
Union Station. Habar nu am cum am ajuns acolo. 

Will i-a zâmbit cu înțeles, ca de la bărbat la bărbat. 

— Se pare că ai fost la ditamai petrecerea aseară! 


VP - 128 


— Stai să te întreb serios - este genul de chestie pe care să o 
fac? Să mă îmbăt în așa hal, încât să mi se rupă filmul? 

— Nu te cunosc suficient ca să-ţi pot răspunde, a zis Will, 
încruntându-se. Dar aș fi surprins totuși. Știi cum suntem noi, 
oamenii de știință. Ideea noastră despre o petrecere este să 
stăm și să bem cafea, discutând despre munca noastră. 

Lui Luke i se părea corect. 

— Pur și simplu, nu mi se pare suficient de interesant să te 
îmbetți. 

Cert e că nu avea nicio altă explicaţie pentru care să fi ajuns 
în acea încurcătură. Cine era Pete? De ce fusese urmărit? Și cine 
erau cei doi bărbați care îl căutaseră la Union Station? 

S-a gândit să-i povestească lui Will despre toate acestea, însă 
a decis că suna prea ciudat. Will ar putea să înceapă să creadă 
că a luat-o razna. 

— O să sun la Cape Canaveral, a zis McDermott, în schimb. 

— Excelentă idee. 

Will a ridicat receptorul de pe birou și a format zero. 

— Sunt Will McDermott. Pot să dau un telefon interurban de 
pe acest număr? Mulţumesc. 

l-a întins lui Luke receptorul. 

Acesta a aflat numărul de la Informaţii și l-a format. 

— Aici doctorul Lucas. 

Se simţea din cale afară de mulţumit că reușise prima dată 
să-și spună numele: nu și-ar fi imaginat câtă satisfacţie putea 
să-i aducă. 

— AŞ vrea să vorbesc cu cineva din echipa de lansare pentru 
Explorer. 

— Sunt în Hangarele D și R, a spus operatorul, un bărbat. Vă 
rog să nu închideţi. 

O clipă mai târziu, s-a auzit o altă voce: 

— La telefon, colonelul Hide, de la securitatea militară. 

— Sunt doctorul Lucas... 

— Luke! În sfârșit! Unde dracu' ești? 

— La Washington. 

— Păi, ce naiba faci acolo? Noi ne-am pierdut minţile! Am pus 
securitatea militară să te caute, FBI-ul, ba chiar și CIA! 

„Așa se explică prezenţa celor doi agenţi care mă căutau prin 
Union Station”, s-a gândit Luke. 


VP - 129 


— Ascultă, s-a întâmplat un lucru straniu. Mi-am pierdut 
memoria. Am cutreierat prin oraș, încercând să îmi dau seama 
cine sunt. Într-un final, am dat peste niște fizicieni care mă 
Cunosc. 

— Bine, asta este extraordinar. Cum s-a întâmplat, pentru 
numele lui Dumnezeu? 

— Speram să-mi poţi spune dumneata asta, colonele. 

— Mi-ai spus întotdeauna Bill. 

— Bill. 

— OK, păi, o să-ţi zic ce știu. Luni dimineaţă ai plecat, 
argumentând că trebuie să ajungi la Washington. Ai decolat de 
pe Patrick. 

— Patrick? 

— Baza Aeriană Patrick, lângă Cape Canaveral. Marigold a 
făcut rezervările... 

— Cine e Marigold? 

— Secretara ta din Huntsville. Ea ţi-a rezervat și apartamentul 
tău obișnuit de la hotelul Carlton, din Washington. 

In vocea colonelului se simțea o urmă de invidie și Luke s-a 
întrebat o clipă ce însemna „apartamentul obișnuit”, dar avea 
întrebări mai importante. 

— l-am spus cuiva care era scopul călătoriei? 

— Marigold ţi-a stabilit o întâlnire cu generalul Sherwood, la 
Pentagon, pentru ieri, la ora 10 a.m., însă nu te-ai prezentat la 
întâlnire. 

— Am spus ce motiv aveam ca să mă întâlnesc cu generalul? 

— Se pare că nu. 

— Care e domeniul de care răspunde? 

— Securitatea militară - dar e și prieten cu familia ta, așa că 
întâlnirea putea să aibă legătură cu orice. 

„Trebuie să fi fost ceva de maximă importanță, a chibzuit 
Luke, dacă m-a făcut să plec din Cape Canaveral exact atunci 
când racheta mea era gata să fie lansată”. 

— Lansarea o să aibă loc diseară? 

— Nu, avem niște probleme cu vremea. A fost amânată până 
mâine, la 10:30 p.m. 

Luke se întreba ce naiba făcuse. 

— Am prieteni aici, în Washington? 

— Sigur. Unul dintre ei mi-a telefonat din oră în oră. Bern 
Rothsten. 


VP - 130 


Hide i-a dictat un număr de telefon. 

Luke l-a scris în grabă pe o bucată de hârtie. 

— O să-l sun imediat. 

— Mai întâi ar trebui să vorbești cu soția ta. 

Luke a îngheţat, cu răsuflarea tăiată. „Soţie, a cumpănit el. 
Am o soție. Mă întreb cum arată și cine o fi...” 

— Alo, mai ești pe fir? a întrebat Hide. 

Luke a început să respire din nou. 

— Ăăă, Bill... 

— Da? 

— Cum o cheamă? 

— Elspeth, a răspuns Hide. Pe soţia ta o cheamă Elspeth. Îţi 
transfer legătura la telefonul ei. Stai așa, să nu închizi. 

Luke avea o senzaţie de nervi la stomac. Era o tâmpenie, se 
gândi el. Doar era soţia lui. 

— Elspeth la telefon. Luke, tu ești? 

Avea o voce caldă, joasă, cu o dicţie precisă și fără niciun 
accent anume. Și-a imaginat o femeie înaltă, sigură pe ea. 

— Da, aici Luke. Mi-am pierdut memoria. 

— Am fost așa de impacientată. Eşti bine? 

S-a simţit ridicol pentru că se îngrijora cineva de felul în care 
ajunsese el. Și și-a dat seama că ea nu a auzit faza cu memoria. 

— Cred că abia acum sunt. 

— Ce Dumnezeu s-a întâmplat? 

— Habar nu am, de fapt. Azi-dimineaţă m-am trezit în toaleta 
bărbaților, de la gară, la Union Station, și toată ziua mi-am 
petrecut-o încercând să aflu cine sunt. 

— Toată lumea te caută. Acum unde ești? 

— La Institutul Smithsonian, în clădirea Aviației. 

— Are cineva grijă de tine? 

Luke i-a zâmbit lui Will McDermott. 

— M-a ajutat un coleg cercetător. Și am numărul de telefon al 
lui Bern Rothsten. Dar nu e nevoie să mă îngrijească nimeni. Nu 
am nimic, doar că mi-am pierdut memoria. 

Will McDermott s-a ridicat, cu un aer stânjenit și a șoptit: 

— Te las să vorbești în voie. O să aștept afară. 

Luke a dat recunoscător din cap. 

— Deci, a continuat Elspeth, nu-ți amintești de ce ai plecat la 
Washington în așa grabă? 

— Nu. Și e clar că nici ţie nu ţi-am spus. 


VP - 131 


— Ai zis că pentru mine e mai bine să nu știu nimic. Totuși, 
am fost îngrijorată. L-am sunat pe vechiul tău prieten de la 
Washington, Anthony Carroll. Lucrează la CIA. 

— Și el a făcut ceva? 

— Ţi-a telefonat la hotelul Carlton, luni seară, și aţi stabilit să 
vă vedeţi la micul dejun, marţi dimineaţă, la prima oră... dar n-ai 
mai venit. Te-a căutat toată ziua. Acum o să-l sun, să-l înștiințez 
că totul e în ordine. 

— E evident că s-a întâmplat ceva cu mine între luni seară și 
marți dimineaţă. 

— Ar trebui să te vadă un doctor, să-ţi facă un control. 

— Mă simt bine. Însă sunt o mulţime de lucruri pe care vreau 
să le aflu. Avem copii? 

— Nu. 

Luke a simţit o tristețe care i se părea familiară, ca durerea 
surdă a unei vechi răni. 

— Am tot încercat să facem un copil de când ne-am căsătorit, 
în urmă cu patru ani, dar nu am reușit, a explicat Elspeth. 

— Părinții mei trăiesc? 

— Mama ta. Locuiește la New York. Tatăl tău a murit în urmă 
cu cinci ani. 

Luke a simţit un val brusc de întristare, care părea să vină de 
niciunde.  Pierduse amintirile cu tatăl lui și îl copleșea 
sentimentul că nu va mai putea să-l vadă niciodată. | se părea 
insuportabil de trist. 

— Ai doi fraţi și o soră, toţi mai mici decât tine, a continuat 
Elspeth. Sora ta e cea mai mică și e preferata ta. E cu zece ani 
mai tânără ca tine, locuiește în Baltimore. 

— Ai numerele lor de telefon? 

— Sigur. Așteaptă să mă duc după ele. 

— Aș vrea să vorbesc cu ei, nu știu de ce. 

A auzit un suspin înăbușit la capătul celălalt al firului. 

— Plângi? 

— Nu am nimic, a răspuns Elspeth trăgându-și nasul. 

Luke și-o imagina cum scotea o batistă din poșetă. 

— Mi s-a făcut deodată milă de tine, a spus ea, cu vocea 
înlăcrimată. Trebuie să fi fost îngrozitor. 

— Au fost câteva momente dificile. 

— Stai să-ţi dau numerele de telefon. 


VP - 132 


— Suntem bogați? a întrebat Luke, după ce a notat numerele 
de telefon. 

— Tatăl tău a fost un bancher de succes. Ţi-a lăsat mulţi bani. 
De ce? 

— Bill Hide mi-a zis că stau în „apartamentul meu obișnuit” de 
la Carlton. 

— Înainte de război tatăl tău a fost consilier în administraţia 
Roosevelt și îi plăcea să-și ia familia cu el când se ducea la 
Washington. Aţi avut întotdeauna un apartament luxos la 
Carlton. Cred că te ţii de tradiţie. 

— Deci noi doi nu trăim din banii pe care mi-i dă armata. 

— Nu, deși în Huntsville încercăm să nu facem prea mare 
paradă, în comparaţie cu colegii tăi. 

— Aș putea să-ţi tot pun întrebări toată dimineaţa, însă ce 
vreau, de fapt, este să aflu cum mi s-a întâmplat treaba asta. 
Vrei să iei avionul încoace în seara asta? 

A urmat un moment de tăcere. 

— Doamne, de ce? 

— Ca să descifrăm misterul ăsta împreună. Aș avea nevoie de 
ajutor... și de un camarad, ca să spun așa. 

— Ar trebui să uiţi toate astea și să vii tu aici. 

Așa ceva era de neimaginat. 

— Nu pot să uit. Trebuie să aflu ce se petrece. E prea ciudat 
ca să ignor totul. 

— Luke, nu pot să plec de la Cape Canaveral. Suntem pe cale 
să lansăm primul satelit american, ce naiba! Nu pot să las baltă 
echipa într-un moment ca ăsta. 

— Probabil că ai dreptate. 

Luke înțelegea, dar în același timp se simţea rănit de refuzul 
ei. 

— Cine e Bern Rothsten? 

— A fost la Harvard cu tine și Anthony Carroll. Acum e scriitor. 

— Se pare că a încercat să dea de mine. Poate că știe el 
despre ce e vorba. 

— Sună-mă mai târziu, bine? În noaptea asta o să fiu la 
motelul Starlite. 

— OK. 

— Ai grijă de tine, Luke, te rog, a spus ea, sinceră. 

— Așa o să fac, promit, a asigurat-o el și a închis. 


VP - 133 


A rămas o clipă în tăcere. Se simțea sleit din punct de vedere 
emoţional. O parte din el voia să se ducă la hotel și să se 
întindă. Numai că era prea curios. A ridicat receptorul din nou și 
a format numărul pe care îl lăsase Bern Rothsten. 

— Aici e Luke Lucas, a zis el, când cineva a răspuns. 

Bern avea o voce gravă și un ușor accent newyorkez. 

— Luke, slavă cerului! Ce dracu’ ai păţit? 

— Toată lumea îmi pune întrebarea asta. Răspunsul e că nu 
prea știu nimic, în afară de faptul că mi-am pierdut memoria. 

— Ţi-ai pierdut memoria? 

— Exact. 

— La naiba! Știi cum ţi s-a întâmplat? 

— Nu. Speram să ai tu vreo idee. 

— S-ar putea. 

— De ce ai încercat să dai de mine? 

— Eram îngrijorat. M-ai sunat luni. Ai zis că erai pe drum 
încoace, că voiai să mă vezi și că o să mă suni de la Carlton. Dar 
nu m-ai mai sunat. 

— Luni noaptea mi s-a întâmplat ceva. 

— Mda. Ascultă, trebuie să telefonezi cuiva. Doctorul Billie 
jJosephson e un expert de talie mondială în probleme de 
memorie. 

Numele i-a aprins un bec. 

— Cred că am dat peste numele ei la bibliotecă. 

— E și fosta mea soție, și o veche prietenă de-a ta. 

Bern i-a dat lui Luke numărul de telefon al lui Billie. 

— O sun chiar acum. Bern... 

— Da? 

— Mi-am pierdut memoria și se pare că o veche prietenă e 
expert mondial în memorie. Nu ţi se pare o coincidenţă a naibii 
de mare? 

— Chiar așa, a zis Bern. 


e 4:45 P.M. 


Ultima treaptă, care conține satelitul, are doi metri 
lungime și doar cincisprezece centimetri lățime, și 


VP - 134 


cântărește paisprezece kilograme. Are forma unui 
burlan de sobă. 


Billie programase o întâlnire de o oră cu un pacient, un 
fotbalist care fusese accidentat - suferise o comoţie cerebrală în 
urma unei coliziuni cu un membru al echipei adverse. Era un 
subiect interesant, pentru că era capabil să-și amintească totul 
până cu o oră înainte de meci, dar nimic după aceea, până în 
clipa în care s-a trezit stând pe linia de fund a terenului, cu 
spatele la joc, întrebându-se cum a ajuns acolo. 

În timpul întrevederii, mintea i-a stat în altă parte, cu gândul 
la Fundaţia Sowerby și la Anthony Carroll. Când a terminat cu 
jucătorul de fotbal și i-a telefonat lui Anthony, se simţea 
frustrată și nerăbdătoare. A avut noroc și l-a prins pe Anthony la 
birou din prima încercare. 

— Anthony, a zis ea brusc, ce mama dracului se întâmplă? 

— O mulţime de lucruri, a răspuns el. Egiptul și Siria au 
convenit să se unifice, fustele devin tot mai scurte și Roy 
Campanella și-a rupt gâtul într-un accident de mașină și s-ar 
putea să nu mai joace niciodată pentru echipa Dodgers. 

Billie și-a stăpânit impulsul de a tipa la el. 

— Am fost „sărită” pentru funcţia de director de cercetare 
aici, la spital, a rostit ea, cu un calm silit. Len Ross a primit 
postul. Știai? 

— Mda, cred că da. 

— Nu înțeleg. Mă gândeam că s-ar putea să-l pierd în faţa 
unui outsider mai bine pregătit... Sol Weinberg, de la Princeton, 
sau cineva de genul ăsta. Dar toată lumea știe că sunt mai bună 
decât Len. 

— Chiar așa? 

— Anthony, fii serios! O știi prea bine. Ce dracu', chiar tu m-ai 
împins pe direcţia asta de cercetare, cu ani în urmă, la sfârșitul 
războiului, când eram... 

— Bine, bine, îmi amintesc, a întrerupt-o el. Chestiile alea 
sunt în continuare strict secrete, să știi. 

Billie nu credea că lucruri pe care le făcuseră în timpul 
războiului mai puteau fi și în prezent secrete importante, însă nu 
avea importanţă. 

— Atunci, de ce nu am primit slujba? 

— Ar trebui să știu eu asta? 


VP - 135 


Era umilitor, Billie simţea lucrul acesta, dar nevoia de a 
înţelege era mai mare decât stânjeneala. 

— Fundaţia insistă pentru Len. 

— Cred că e dreptul lor. 

— Anthony, spune-mi! 

— Asta fac. 

— Faci parte din fundaţie. Este ceva foarte neobișnuit ca un 
fond de administrare să se amestece într-o astfel de decizie. În 
mod normal, lasă asta pe seama specialiștilor. Trebuie să știi de 
ce au făcut această excepţie? 

— Păi, nu știu. Și bănuiala mea e că pasul nu a fost făcut, 
deocamdată. În mod cert nu a avut loc nicio ședință pe tema 
asta... Aș fi aflat de ea. 

— Charles era foarte sigur. 

— Nu pun la îndoială faptul că e adevărat, din nefericire 
pentru tine. Insă nu e genul de treburi pentru care se decide în 
mod deschis. Mai degrabă, directorul și unul sau doi membri ai 
consiliului s-au întâlnit la Cosmos Club și au stat de vorbă la un 
pahar. Unul dintre ei l-a sunat pe Charles și i-a spus. El nu-și 
poate permite să-i supere, așa că a fost de acord. Așa se rezolvă 
lucruri de genul ăsta. Mă surprinde doar că Silverton a fost 
foarte sincer cu tine. 

— Cred că era șocat. Nu înţelege de ce ar face ei așa ceva. M- 
am gândit că poate știi tu. 

— Probabil că e o tâmpenie absolută. Ross e familist? 

— Căsătorit, are patru copii. 

— Directorul nu prea e de acord cu femeile care câștigă salarii 
mari, când există și bărbaţi care se luptă să-și întrețină familia. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Am un băiat și o mamă în 
vârstă de care am grijă! 

— N-am zis că e logic. Ascultă, Billie, trebuie să plec, iartă-mă. 
Te sun mai târziu. 

— Bine. 

După ce a închis, a rămas cu ochii ţintă pe telefon, încercând 
să-și limpezească gândurile. Conversaţia i se păruse falsă și se 
întreba de ce. Era perfect plauzibil ca Anthony să nu știe despre 
mașinaţiunile celorlalți membri ai Fundaţiei. Atunci, de ce nu-l 
credea? Când se gândea la discuţia lor, își dădea seama că 
Anthony fusese evaziv - ceea ce nu-i stătea în fire. Până la urmă 


VP - 136 


îi spusese cât știa, dar împotriva voinţei lui. Totul convergea 
către o concluzie foarte clară. 
Anthony minţea. 


« 5 P.M. 


Treapta a patra a rachetei este din titan, un metal 
ușor, însă foarte rezistent, și nu din otel inox. 
Greutatea mică îi permite rachetei un plus de greutate 
de aproape un kilogram, în echipamente științifice. 


Când Anthony a pus receptorul în furcă, telefonul a sunat iar, 
aproape imediat. A ridicat și a auzit vocea lui Elspeth, speriată. 

— Pentru Dumnezeu, aștept de un sfert de oră pe fir! 

— Am vorbit cu Billie, care... 

— Nu contează. Eu tocmai am vorbit cu Luke. 

— lisuse, cum adică? 

— Taci din gură și ascultă-mă. Era la Institutul Smithsonian, în 
clădirea Aviației, cu un grup de oameni de știință. 

— Am plecat chiar acum. 

Anthony a pus în furcă receptorul și a ieșit în goană pe ușă. 
Pete l-a văzut și a fugit după el. Au coborât în parcare și au sărit 
în mașina lui Anthony. 

Faptul că Luke vorbise cu Elspeth îl supăra pe Anthony. Lucrul 
sugera că totul începea să se destrame. Dar poate dacă ajungea 
la Luke înaintea tuturor, mai reușea totuși să ţină urzeala 
laolaltă. Le-a luat zece minute ca să parcurgă Independence 
Avenue și 10" Street. Au lăsat mașina în dreptul intrării din 
spate a muzeului și au dat fuga la vechiul hangar care era 
clădirea Aviației. Lângă intrare era un telefon public, însă nici 
urmă de Luke. 

— Ne despărţim, a zis Anthony. Eu o iau la dreapta, tu la 
stânga. 

A trecut printre exponate, scrutând chipurile bărbaţilor care 
priveau vitrinele din sticlă și se zgâiau la aparatele de zbor 
suspendate de plafon. În capătul opus intrării s-a întâlnit cu 
Pete, care a făcut un gest dezolat, cu brațele goale, întinse 
lateral. 


VP - 137 


Pe una dintre laturile hangarului erau toalete și niște birouri. 
Pete a verificat toaleta bărbaţilor și Anthony a căutat prin 
birouri. Luke sunase, probabil, de la unul dintre acele telefoane, 
dar nu mai era acolo. 

— Nimic, a spus Pete când a ieșit din toaleta bărbaţilor. 

— E o adevărată catastrofă, a zis și Anthony. 

— Chiar așa, s-a mirat Pete, încruntându-se. O catastrofă? 
Individul ăsta e mai important decât mi-ai zis, nu? 

— Da, a recunoscut Anthony. S-ar putea să fie cel mai 
periculos om din America. 

— Doamne! 

La peretele din capătul hangarului Anthony a văzut o stivă de 
scaune puse unele peste altele și un pupitru de conferințe 
mobil. Un tânăr într-un costum de tweed vorbea cu doi bărbați 
în salopetă. Anthony și-a amintit că Elspeth spusese despre 
Luke că era cu un grup de oameni de știință. Poate că ar putea 
totuși să-i ia urma. 

— Scuzaţi-mă, aici a avut loc vreo conferinţă anume? 

— Sigur, profesorul Larkley a susținut o prelegere despre 
combustibilii pentru rachete, a răspuns tânărul. Mă numesc Will 
McDermott și eu am organizat-o, în cadrul Anului International al 
Geofizicii. 

— A participat și doctorul Claude Lucas? 

— Da. Sunteţi prieten cu el? 

— Da. 

— Știţi că și-a pierdut memoria? Nu știa nici cum îl cheamă, 
înainte să-i spun eu. 

Anthony și-a înghiţit o înjurătură. De asta îi fusese teamă din 
clipa în care Elspeth i-a spus că vorbise cu Luke. „Uitucul” știa 
cine era cu adevărat. 

— Trebuie să dau urgent de dr. Lucas, a zis Anthony. 

— Ce păcat, tocmai a plecat! 

— A spus unde se duce? 

— Nu. Am încercat să-l încurajez să meargă la un doctor, să i 
se facă un control, dar a zis că se simţea bine. Mi se pare că era 
foarte șocat. 

— Da, mulțumesc, apreciez ajutorul pe care ni-l daţi. 

Anthony s-a răsucit pe călcâie și s-a îndepărtat în viteză. Era 
furios. 


VP - 138 


Pe Independence Avenue a văzut o patrulă de la Circulaţie. 
Doi polițiști verificau o mașină parcată pe partea cealaltă a 
drumului. Anthony s-a apropiat și a văzut că mașina era un Ford 
Fairlane alb cu albastru. 

— la te uită! i-a spus el lui Pete. 

A verificat plăcuţele de înmatriculare. Era chiar mașina pe 
care Rosy Curioasa o văzuse de la fereastra ei din Georgetown. 

Le-a arătat ofițerilor de poliție legitimaţia CIA. 

— Tocmai aţi depistat o mașină parcată ilegal? a întrebat el. 

— Nu, a răspuns cel mai în vârstă dintre cei doi, am văzut un 
bărbat care era la volanul ei, pe 9* Street. Insă a reușit să fugă 
de noi. 

— L-aţi lăsat să vă scape? s-a arătat mirat Anthony, 
nevenindu-i să creadă. 

— A întors la o sută optzeci de grade și s-a repezit fix în 
aglomeraţie! a adăugat și polițistul mai tânăr. Al naibii de bun 
șofer, cine-o fi el. 

— După câteva minute am văzut mașina parcată aici, dar 
tipul nu mai e, a completat celălalt poliţist. i 

Anthony ar fi vrut să le dea cap în cap ţestele lor goale. In loc 
de asta i-a lămurit: 

— Acest bărbat este un fugar și e posibil să fi furat o altă 
mașină din cartier și să plece. 

Și-a scos o carte de vizită din portofel. 

— Dacă primiţi vreo reclamaţie despre o mașină furată prin 
apropiere, vă rog să mă sunaţi la numărul acesta. Da? 

Polițistul mai în vârstă a citit cartea de vizită și a spus: 

— Mă asigur personal că așa se va întâmpla, domnule Carroll. 

Anthony și Pete au revenit la Cadillac-ul galben și au plecat. 

— Ce crezi că va face în continuare? a întrebat Pete. 

— Nu știu. S-ar putea să se ducă direct la aeroport și să ia 
avionul spre Florida; s-ar putea duce la Pentagon; sau poate se 
duce la hotel. La dracu', s-ar putea să-i intre în cap să se ducă la 
New York, să-și vadă mama. E posibil să fim nevoiţi să ne 
răspândim în zece direcții. 

A rămas tăcut, pe gânduri, în timp ce a parcat și a intrat în 
Clădirea Q. Când a ajuns la el în birou a zis: 

— Vreau doi oameni la Union Station, doi la staţia de autobuz. 
Vreau doi oameni la birou, să-i sune pe toţi membrii familiei lui 
Luke, prietenii și cunoștințele, să-i întrebe dacă se așteaptă să-l 


VP - 139 


vadă sau dacă au vești de la el. Vreau să te duci împreună cu 
doi oameni la hotelul Carlton. la-ţi o cameră și pe urmă păzeşte 
holul. O să vin și eu acolo, mai târziu. 

Pete a ieșit și Anthony a închis ușa. 

In acea zi, pentru prima oară, Anthony era speriat. De vreme 
ce Luke își cunoștea identitatea, cine știe ce altceva s-ar fi putut 
să mai afle. Proiectul acesta trebuia să reprezinte marele triumf 
al lui Anthony, dar se transforma într-un dezastru care putea să- 
i pună capăt carierei. 

Putea să-i pună capăt vieții. 

Dacă ar reuși să-l găsească pe Luke, ar putea să mai repare 
situaţia. Insă ar trebui să ia masuri drastice. Nu ar mai fi fost de 
ajuns să-l pună pe Luke sub supraveghere. Trebuia să rezolve 
problema o dată pentru totdeauna. 

Cu inima grea, s-a dus la fotografia președintelui Eisenhower, 
care atârna pe perete. A tras de una dintre laturile ramei și 
tabloul s-a dat deoparte, rotit pe balamale, ca să dezvăluie un 
seif. A format combinaţia, a deschis ușa seifului și a scos din el 
pistolul. 

Era un Walther P38 semiautomat, pistolul pe care îl folosise 
armata germană în cel de-al Doilea Război Mondial. Lui Anthony 
îi fusese dat înainte de a pleca în Africa de Nord. Mai avea și un 
amortizor, conceput special de OSS ca să se potrivească armei. 

Prima dată când ucisese un om folosise acel pistol. 

Albin Moulier era un trădător care îi dăduse în vileag poliţiei 
pe membrii Rezistenței franceze. Meritase să moară - cei cinci 
membri ai celulei fuseseră de acord cu asta. Au tras la sorți, într- 
un grajd părăsit la kilometri distanţă de orice așezare, noaptea, 
târziu, cu o singură lampă care arunca umbre mișcătoare pe 
pereţii aspri din piatră. Anthony ar fi putut să nu participe, 
pentru că era singurul străin, dar atunci ar fi pierdut respectul 
celorlalţi, așa că a insistat să-și încerce norocul alături de ei. Și 
trăsese paiul scurt. 

Albin fusese imobilizat de roata ruginită a unui plug stricat, 
nici măcar nu era legat la ochi, ascultase discuţia și văzuse cum 
au tras la sorţi. S-a scăpat pe el când au pronunţat sentinţa la 
moarte și a ţipat când l-a văzut pe Anthony că scotea pistolul. 
Țipătul a ajutat: l-a făcut pe Carroll să vrea să-l omoare repede, 
doar ca să oprească zgomotul. L-a împușcat pe Albin de la mică 
distanţă, între ochi, cu un singur glonţ. După aceea ceilalți i-au 


VP - 140 


spus că a făcut-o bine, fără ezitări sau regrete, ca un bărbat 
adevărat. 

Anthony încă îl mai visa pe Albin. 

A scos amortizorul din seif, l-a fixat pe țeava pistolului și l-a 
înșurubat bine. Și-a pus paltonul. Era o haină lungă din păr de 
cămilă, la un singur rând de nasturi, cu buzunare interioare 
adânci. Şi-a băgat pistolul în buzunarul din dreapta, cu patul în 
jos și amortizorul ieșind din el. A lăsat haina descheiată și a 
băgat mâna stângă, a tras pistolul afară apucând de amortizor și 
l-a trecut în mâna dreaptă. Apoi a mutat butonul de siguranţă de 
pe latura stângă a armei până la poziţia „Foc”. Intreaga 
chestiune a durat o secundă. Amortizorul făcea ca arma să fie 
incomodă. Ar fi fost mai ușor să ducă separat cele două 
componente. Totuși, era posibil să nu aibă vreme să fixeze 
amortizorul înainte de a trage. Era mai bine să-l lase așa. 

Și-a încheiat paltonul și a ieșit. 


e 6 P.M. 


Satelitul este mai degrabă de forma unui glonț decât 
sferic. Teoretic, o sferă ar fi mai stabilă; dar, în 
practică, satelitul trebuie să aibă niște antene care ies 
din el, cu rolul de a asigura comunicațiile radio, iar 
antenele îi strică forma sferică. 


Luke a luat un taxi până la Spitalul de Boli Nervoase și la 
recepție și-a spus numele, zicând că avea programare la 
doctorita Josephson. 

La telefon, Billie fusese fermecătoare: îngrijorată pentru el, 
bucuroasă să-i audă vocea, curioasă să afle că și-a pierdut 
memoria, nerăbdătoare să-l vadă cât mai repede. Vorbea cu un 
accent sudist, ca și cum avea permanent în gâtlej un hohot de 
râs gata să răbufnească. 

Ea cobora grăbită scările, o femeie scundă, cu un halat alb, de 
laborator, ochii mari, căprui și roșeaţa trecătoare a înflăcărării 
pe chip. Luke nu s-a putut abține și a zâmbit văzând-o. 

— Ce bine îmi pare să te văd! a zis ea și s-a aruncat de gâtul 
lui, îmbrăţișându-l. 


VP - 141 


Luke a simţit imboldul să-i răspundă exuberanţei și a strâns-o 
cu putere. Speriat că s-ar fi putut să o ofenseze, a încremenit cu 
mâinile în aer. 

Billie a râs. 

— Nu-ţi amintești de mine, e clar. Nu-ţi face probleme. Sunt 
aproape inofensivă. 

Luke și-a lăsat braţele să-i cadă în jurul umerilor ei. Trupul 
micuţ era moale și rotund pe sub haina de laborator. 

— Vino, te conduc la mine în birou. 

L-a dus pe scări în sus. 

Când traversau coridorul spaţios, o femeie cu părul alb, 
îmbrăcată în halat de baie, a zis: 

— Doamnă doctor! Îmi place iubitul tău! 

Billie a zâmbit și a replicat: 

— Marlene, pe urmă ţi-l dau și ţie. 

Billie avea o încăpere micuță, cu un birou simplu și un dulap 
din metal pentru dosare, dar îl înfrumuseţase cu flori și o pictură 
abstractă și ostentativă, în culori vii. l-a oferit lui Luke cafea și a 
deschis un pachet de biscuiţi, apoi l-a întrebat despre amnezie. 

Pe măsură ce el îi răspundea la întrebări, Billie lua notițe. 
Luke nu mâncase nimic de douăsprezece ore, așa că a hăpăit 
toţi biscuiţii. Femeia a zâmbit și l-a întrebat: 

— Mai vrei? Mai am un pachet. 

Luke a clătinat din cap că nu. 

— Mi-am făcut o imagine destul de clară, a zis ea într-un final. 
Suferi de amnezie globală, însă în afară de asta pari sănătos din 
punct de vedere mintal. Nu pot să-ţi evaluez starea de sănătate 
fizică, pentru că nu sunt un astfel de doctor și e de datoria mea 
să-ți recomand să faci un control medical cât mai repede cu 
putinţă. 

Apoi i-a zâmbit și a continuat: 

— Oricum, pari în regulă, doar puţin zdruncinat. 

— Există vreun tratament pentru o astfel de amnezie? 

— Nu, nu este. În general, procesul este ireversibil. 

Era o lovitură pentru el. Luke sperase că totul ar fi putut să-i 
revină în amintire într-o străfulgerare de moment. 

— Doamne! a șoptit el. 

— Nu fi abătut, a rostit Billie cu blândeţe. Cei care suferă de 
genul acesta de amnezie au toate facultăţile mintale și sunt în 


VP - 142 


stare să înveţe ceea ce s-a uitat; așadar, de obicei, sunt capabili 
să-și reia firul vieții și să trăiască normal. O să fii bine. 

Chiar și în timp ce afla veștile acelea groaznice, Luke și-a dat 
seama că o urmărea fascinat, concentrându-și atenția mai întâi 
asupra ochilor ei, care păreau să degaje compasiune, apoi a 
gurii expresive și în final asupra felului în care lumina lămpii de 
birou îi cădea pe buclele negre. Voia ca ea să nu se oprească, să 
vorbească la nesfârșit. 

— Ce anume mi-a provocat amnezia? a întrebat el. 

— O afecţiune a creierului este prima posibilitate ce trebuie 
explorată. Totuși, nu există niciun semn de rănire și ai 
menţionat că nu ai dureri de cap. 

— Exact. Atunci, ce altceva? 

— Există câteva variante, a explicat ea, cu răbdare. Poate să 
fie provocată de stresul prelungit, un șoc brusc sau droguri. Mai 
trebuie avut în vedere și un efect secundar al tratamentului 
pentru schizofrenie, care presupune o combinaţie de șocuri 
electrice și medicamente. 

— Se poate depista care dintre ele m-au afectat? 

— Nu în mod concludent. Azi-dimineaţă ai fost mahmur, zici. 
Dacă nu a fost din cauza băuturii, s-ar putea să fie vorba de 
efectele post factum ale drogurilor. Cert e că nu vei ajunge la un 
răspuns final doar discutând cu doctorii. Trebuie să afli ce s-a 
întâmplat cu tine în intervalul dintre luni seara și azi-dimineaţă. 

— Mă rog, cel puţin știu ce să caut. Şoc, droguri sau 
tratamentul pentru schizofrenie. 

— Nu ești schizofrenic. Ai o percepţie foarte bună asupra 
realităţii. Care e următoarea mutare? 

Luke s-a ridicat în picioare. N-ar fi vrut să renunțe la compania 
acelei femei seducătoare, dar aflase de la ea tot ce se putea. 

— O să-i fac o vizită lui Bern Rothsten. Cred că s-ar putea să 
știe câte ceva. 

— Ai mașină? 

— l-am cerut taximetristului să mă aștepte. 

— Te conduc. 

În timp ce coborau scările, Billie l-a luat afectuos de braţ. 

— De când ai divorţat de Bern? a întrebat-o Luke. 

— De cinci ani. Destul ca să devenim din nou prieteni. 

— Asta e o întrebare ciudată, însă trebuie să ţi-o adresez. Noi 
doi am fost vreodată împreună? 


VP - 143 


— Vai de mine! a exclamat Billie. Chiar am fost iubiţi! 
e 1943 


În ziua în care Italia a capitulat, Billie a dat peste Luke în holul 
Clădirii Q. 

La început nu l-a recunoscut. A văzut un bărbat slab, la vreo 
treizeci de ani, îmbrăcat într-un costum care îi era prea larg, iar 
ochii ei au trecut peste el fără să-l recunoască. Apoi l-a auzit 
vorbind. 

— Billie? Nu-ţi amintești de mine? 

Îi recunoștea vocea, desigur, și asta a făcut ca inima să-i bată 
mai tare. Dar când a privit din nou la bărbatul acela emaciat 
care rostise cuvintele, a scos un țipăt de groază. Capul lui arăta 
ca un craniu descărnat. Părul lui, odinioară strălucitor, devenise 
tern. Gulerul cămășii îi era prea larg și haina părea că stătea 
aninată pe un umeraș din sârmă. Ochii lui erau cei ai unui 
bătrân. 

— Luke! a exclamat ea. Arăţi îngrozitor! 

— Dumnezeule, mulțumesc, a răspuns el, cu un zâmbet 
obosit. 

— lartă-mă, a spus ea repede. 

— Nu-ţi face griji! Am slăbit câteva kilograme, știu. Nu prea 
era de mâncare acolo unde am fost. 

Billie ar fi vrut să îl ia în braţe, însă s-a abținut, deoarece nu 
era sigură că lui i-ar fi plăcut. 

— Ce faci aici? a întrebat-o Luke. 

Billie a oftat din toţi rărunchii. 

— Un training: hărţi, radio, arme de foc, lupta neînarmată. 

— Nu prea ești costumată pentru ju-jitsu. 

Lui Billie îi plăcea încă să se îmbrace cu stil, în ciuda 
războiului. În acea zi purta un costum galben-pal, cu haina tip 
bolero și o fustă îndrăzneață, scurtă până la genunchi, și o 
pălărie mare, de forma unei farfurii răsturnate. Firește, nu-și 
putea permite să cumpere hainele cele mai la modă din salariul 
plătit de armată: făcuse costumul chiar ea, la o mașină de cusut 
împrumutată. Tatăl ei își învățase toţi copiii să coasă. 


VP - 144 


— O iau ca pe un compliment, a replicat fata, surâzând, în 
timp ce începea să-și revină din șoc. Pe unde ai umblat? 

— Ai o clipă, să vorbim? 

— Sigur. 

Ea trebuia să participe la un curs de criptografie, dar la dracu' 
cu el. 

— Haide să mergem afară! 

Era o după-amiază caldă de septembrie. Luke și-a scos haina 
de la costum, și-o aruncat-o pe un umăr, apoi au pornit să se 
plimbe pe marginea bazinului cu apă din cadrul complexului 
Lincoln Memorial, Washington, DC. 

— Cum ai ajuns la OSS? 

— Anthony Carroll a aranjat, a răspuns ea. 

Oficiul Serviciilor Strategice era considerat un departament de 
elită și slujbele de acolo erau foarte râvnite. 

— Anthony și-a folosit influenţa pe care o are familia lui ca să 
intre acolo. Acum este asistentul personal al lui Bill Donovan, 
sau „Wild Bill” Donovan, șeful OSS. Am fost șoferul unui general 
timp de un an și l-am însoţit peste tot prin Washington, așa că 
m-am simțit foarte fericită să fiu trimisă aici. Anthony și-a folosit 
poziţia ca să-și aducă toţi cunoscuţii de la Harvard. Elspeth e la 
Londra, Peg e în Cairo și înțeleg că Bern și cu tine aţi fost pe 
undeva în spatele liniilor inamice. 

— În Franţa, a precizat Luke și a zâmbit. 

— Cum a fost acolo? 

Luke și-a aprins o ţigară. Era o apucătură nouă - la Harvard 
nu fumase - și trăgea fumul ţigării în piept ca și cum era sursa 
vieţii. 

— Primul om pe care l-am ucis a fost un francez, a zis el, 
deodată. 

Era dureros de limpede că bărbatul avea nevoie să vorbească 
despre asta. 

— Spune-mi cum s-a întâmplat. 

— Era poliţist, un jandarm. Claude, îl chema la fel ca pe mine. 
Nu era chiar un tip rău - antisemit, dar nu mai mult decât 
francezul mediu sau decât mulţi dintre americani, dacă e vorba. 
A dat peste ferma unde se întâlnea gruparea mea. Nu încăpea 
îndoială ce făceam noi acolo - aveam hărţi pe masă și puștile 
așezate într-un colț și Bern le arăta franțujilor cum să lege 
sârmele la o bombă cu ceas. 


VP - 145 


Luke a scos un hohot de râs ciudat, fără pic de umor. 

— Afurisitul dracului a încercat să ne aresteze pe toți. Nu că 
ar fi avut vreo importanţă. Trebuia să-l ucidem, indiferent de ce 
ar fi făcut. 

— Și ce ai făcut tu? a întrebat Billie, în șoaptă. 

— L-am scos afară și l-am împușcat în ceafă. 

— Oh, Dumnezeule! 

— Nu a murit imediat. A durat cam un minut. 

Billie l-a apucat de mână și a strâns. Luke nu și-a retras-o și 
au continuat să se plimbe de-a lungul bazinului îngust, mână în 
mână. l-a mai relatat o istorisire despre o femeie, luptătoare în 
Rezistență, care fusese prinsă și torturată, iar Billie a plâns, 
lacrimile strălucindu-i pe obraz în soarele cald de septembrie. 
După-amiaza s-a mai răcorit și Luke a continuat să scoată la 
iveală detalii întunecate: mașini aruncate în aer, ofițeri germani 
asasinați, camarazi din Rezistență împușcați în schimburi de 
focuri și familii de evrei duse către destinaţii necunoscute, 
ținându-și de mână copiii, plini de încredere. 

Se plimbau de două ore, când la un moment dat Luke s-a 
împiedicat și Billie l-a prins, ca să nu cadă. 

— Dumnezeule! Sunt așa de obosit. Dorm foarte prost. 

Billie i-a chemat un taxi și l-a condus la hotel. 

Luke stătea la Carlton. In general, armata nu-și permitea un 
astfel de lux, dar Billie și-a amintit că familia lui era înstărită. 
Avea un apartament luxos. În living era un pian de concert și - 
ceva ce ea nu mai văzuse până atunci - un telefon în baie. 

A sunat la room-service și a comandat supă de pui și ouă 
jumări, chifle calde și o carafă cu lapte rece. Așezat pe canapea, 
Luke a început o altă poveste, una amuzantă, despre cum au 
sabotat o fabrică producătoare de farfurii pentru armata 
germană. 

— Am intrat în atelierul ăla mare de prelucrare a metalului și 
acolo erau vreo cincizeci de femei enorme, musculoase, care 
încărcau furnalul și loveau matrițele cu barosul. Am strigat la 
ele: „leșiţi din clădire! O să sară în aer!” Femeile au început să 
râdă la mine! Nu voiau să plece și au continuat toate să 
muncească. Nu mă crezuseră. 

Înainte să termine povestirea, a sosit mâncarea. 

Billie a semnat nota, i-a dat un bacșiș chelnerului și a dus 
farfuriile în camera de servire a mesei. Când s-a întors iar la el, 


VP - 146 


Luke adormise. L-a trezit doar cât să-l ducă în dormitor și să-l 
întindă pe pat. 

— Nu pleca, a bălmăjit el, apoi ochii i s-au închis iar. 

l-a scos ghetele și i-a slăbit ușor cravata. Prin fereastra 
deschisă intra un vânticel blajin. Nu avea nevoie de pături. 

Billie s-a așezat pe marginea patului și l-a privit o vreme, 
amintindu-și de drumul lung de la Cambridge la Newport, în 
urmă cu aproape doi ani. l-a mângâiat obrazul cu muchia 
degetului mic, așa cum făcuse și în noaptea aceea. Luke nu s-a 
mișcat. 

Fata și-a scos pălăria și pantofii, a rămas puţin pe gânduri și 
și-a scos fusta și jacheta. Apoi, doar în ciorapi și lenjerie, s-a 
întins pe pat. Și-a pus braţele în jurul umerilor lui osoși, i-a tras 
capul la piept și l-a îmbrățișat. 

— Acum totul e bine, a zis ea. Când te vei trezi, voi fi tot aici. 

o... 

A venit noaptea. Temperatura a scăzut. Billie a închis 
fereastra și a tras o cuvertură peste ei. Puțin după miezul nopţii 
a adormit și ea, cu braţele în jurul trupului lui cald. 

In zori, după ce dormise douăsprezece ore, Luke s-a trezit 
brusc și s-a dus la baie. A revenit câteva minute mai târziu și s-a 
băgat la loc în pat. Işi scosese costumul și cămașa și nu mai 
avea decât lenjeria pe el. A luat-o în braţe și a strâns-o. 

— Am uitat să-ți spun ceva foarte important. 

— Ce? 

— În Franţa, tot timpul m-am gândit la tine. În fiecare zi. 

— Da? a șoptit Billie. Chiar așa? 

Luke nu i-a răspuns. Adormise din nou. 

A rămas în îmbrăţișarea lui, gândindu-se la el în Franța, cum 
își risca viaţa și o purta pe ea în amintire; și era așa de fericită, 
încât simţea că o să-i plesnească inima. 

La ora opt dimineaţă, Billie s-a dus în livingul apartamentului, 
a telefonat în Clădirea Q și le-a spus că se îmbolnăvise. Era 
prima zi când se învoia din motive de sănătate, în mai bine de 
un an de când lucra pentru armată. A făcut o baie și s-a spălat 
pe cap, apoi s-a îmbrăcat. A comandat cafea și fulgi de porumb 
de la room-service. Chelnerul i-a spus doamna Lucas. Era 
bucuroasă că nu a fost o chelneriţă, pentru că o femeie ar fi 
observat că nu purta verighetă. 


VP - 147 


Crezuse că mirosul de cafea îl va trezi pe Luke, însă nu a fost 
așa. A citit Washington Post de la un capăt la altul, chiar și 
pagina de sport. Tocmai îi scria mamei sale, în Dallas, pe hârtia 
hotelului, când Luke a apărut din dormitor în lenjerie, 
împleticindu-se, cu părul negru încâlcit și obrazul acoperit de 
boarea albăstruie a bărbii nerase. Billie i-a surâs, fericită că el s- 
a trezit. 

Părea confuz. 

— Cât am dormit? 

Billie s-a uitat la ceasul de la mână. Era aproape de amiază. 

— Vreo optsprezece ore. 

Nu-și dădea seama ce gândea el. Era bucuros să o vadă? 
Stânjenit? Oare își dorea ca ea să plece? 

— Doamne, a spus Luke, frecându-se la ochi. Nu am mai 
dormit așa de un an. Ai stat aici tot timpul? Arăţi proaspătă ca o 
floricică. 

— Am dormit și eu puţin. 

— Ai stat peste noapte? 

— Mi-ai cerut să rămân. 

Luke s-a încruntat. 

— Parcă îmi amintesc... 

A clătinat din cap. 

— Frate, ce vise am avut, a zis el, în drum spre telefon. Room- 
service? Vreau un cotlet în sânge, cu trei ouă ochiuri. Plus suc 
de portocale, pâine prăjită și cafea. 

Billie a ridicat din sprâncene. Nu-și petrecuse niciodată 
noaptea cu un bărbat, așa că nu știa la ce să se aștepte 
dimineaţa, dar asta chiar o dezamăgise. Era așa de lipsit de 
romantism, că se simțea aproape insultată. li amintea de fraţii ei 
când se trezeau - tot nerași, morocănoși și flămânzi. Îi veni 
totuși în minte că starea lor se îmbunătăţea în general, odată ce 
mâncau. 

— Aşteptaţi puţin, a zis el la telefon și s-a uitat la Billie. Vrei și 
tu ceva? 

— Da, niște ceai cu gheață. 

Luke a repetat comanda ei și a închis. 

S-a așezat lângă ea pe canapea. 

— Am vorbit mult ieri. 

— Ăsta e adevărul. 

— Cât de mult? 


VP - 148 


— Vreo cinci ore în șir. 

— lartă-mă! 

— Nu ai de ce să-ţi ceri iertare. Indiferent ce faci, te rog să nu- 
ţi ceri iertare. 

Ochii ei s-au umplut de lacrimi. 

— N-am să uit toată viaţa mea. 

El i-a luat mâinile într-ale lui. 

— Îmi pare așa de bine că ne-am întâlnit din nou. 

Inima femeii a tresăltat. 

— Și mie, a zis ea. 

Începea să semene cu ceea ce sperase ea că va fi. 

— Mi-ar plăcea să te sărut, dar nu mi-am mai schimbat 
hainele de douăzeci și patru de ore. 

Billie a resimţit o senzaţie bruscă, asemenea unui mugure 
irupând primăvara, și și-a dat seama că era udă. Era șocată de 
ea însăși: nu i se mai întâmplase niciodată atât de repede. 

Dar s-a abținut. Încă nu se hotărâse unde voia să ajungă cu 
toate astea. Avusese toată noaptea la dispoziție, ca să se 
decidă, însă nici măcar nu se gândise la asta. In acel moment se 
temea că, odată ce l-ar fi atins, își va pierde controlul. Și pe 
urmă, ce? 

Războiul adusese în Washington o nouă relaxare a normelor 
morale, dar pentru ea asta nu existase. Și-a încleștat mâinile în 
poală și a zis: 

— Sunt sigură că nu am de gând să te sărut până când nu te 
vei îmbrăca. 

Luke i-a aruncat o privire sceptică. 

— Ți-e teamă să nu te compromiţi? 

Ironia din vocea lui a făcut-o să tresară, înfiorată. 

— Ce vrei să spui, mai exact? 

Luke a ridicat din umeri. 

— Doar am petrecut noaptea împreună. 

Billie era jignită și indignată. 

— Am rămas aici pentru că m-ai implorat să o fac! a protestat 
ea. 

— Bine, nu te enerva. 

Dorinţa pe care o simţise pentru el se transformase, într-o 
străfulgerare, într-o furie la fel de puternică. 


VP - 149 


— Te prăbușeai de epuizare și te-am băgat în pat, a zis ea, 
mânioasă. Pe urmă m-ai rugat să nu te las singur, așa că am 
rămas. 

— Îţi mulțumesc. 

— Atunci, nu vorbi de parcă m-am purtat ca o... târfă! 

— Nu asta am vrut să spun. 

— Ba exact asta ai făcut! M-am compromis deja atât de tare, 
că orice altceva aș face nu mai contează. 

Luke a oftat adânc. 

— Mă rog, nu am avut de gând să insinuez așa ceva. Doamne, 
faci atâta scandal pentru o remarcă la întâmplare. 

— Prea a dracului de întâmplătoare. 

Problema era că Billie chiar se compromisese. 

La ușă a ciocănit cineva. 

S-au uitat unul la altul. 

— Room-service, cred, a presupus Luke. 

Billie nu voia ca un chelner să o vadă împreună cu un bărbat 
dezbrăcat. 

— Du-te în dormitor, i-a cerut ea. 

— Bine. 

— Mai întâi dă-mi inelul tău. 

Luke s-a uitat la mâna lui stângă. Pe degetul mic purta un inel 
cu sigiliu. 

— De ce? 

— Ca să creadă chelnerul că sunt măritată. 

— Dar nu mi-l scot niciodată de pe deget. 

Asta a înfuriat-o și mai tare. 

— Dispari de aici, a șuierat ea. 

Luke a intrat în dormitor. Billie a deschis ușa și o chelneriţă a 
împins înăuntru căruciorul de servire. 

— Poftiţi, donșoară, a zis fata. 

Billie a roșit. Era ceva insultător în acel „donșoară”. A semnat 
nota de plată, însă nu i-a dat niciun bacșiș. 

— Poftim, a zis și Billie, și i-a întors spatele. 

Chelneriţa a plecat. Billie a auzit dușul curgând. Se simţea 
epuizată. Petrecuse ore sub presiunea unei pasiuni profund 
romantice și apoi, în câteva minute, totul se fâsâise. Luke era, 
de obicei, așa de delicat și, cu toate acestea, se transformase 
într-un urs. Cum se putea întâmpla așa ceva? 


VP - 150 


Indiferent care era motivul, o făcuse să se simtă vulgară. 
După un minut, două, avea să apară din baie, gata să stea jos și 
să ia micul dejun cu ea, ca și cum ar fi fost un cuplu căsătorit. 
Dar nu erau și Billie se simţea din ce în ce mai stânjenită. 

„Păi, a reflectat ea, dacă nu-mi place, de ce mai sunt încă 
aici?” Era o întrebare bună. 

Și-a pus pălăria. Era mai bine să plece cu urma de demnitate 
care îi mai rămăsese. 

S-a gândit să-i scrie un bilet. Sunetul apei șiroind la duș s-a 
oprit. Luke era gata să-și facă din nou apariţia, mirosind a 
săpun, îmbrăcat în halat, cu părul ud și picioarele goale, numai 
bun să-l mănânci. Nu mai era timp pentru bilet. 

A plecat din apartament, închizând încet ușa în urma ei. 

(E 

În următoarele patru săptămâni l-a văzut aproape în fiecare 
zi. 

La început era în Clădirea Q, la ședințele zilnice de informare. 
O căuta în pauza de prânz și mâncau împreună la cantină sau 
luau sandvișuri și mergeau în parc. Manierele lui reveniseră la 
obișnuita curtoazie relaxată și asta o făcea să se simtă 
respectată și protejată. Supărarea din cauza comportamentului 
său de la hotelul Carlton îi mai trecuse. Billie se gândea că poate 
nici el nu-și mai petrecuse noaptea cu o iubită; și, la fel ca ea, 
nu era sigur de protocolul în astfel de situaţii. Se purtase cu 
lejeritate, așa cum ar fi făcut-o cu o soră - și poate că sora lui 
era singura fată care îl văzuse vreodată numai în lenjerie. 

La finele săptămânii îi dăduse întâlnire și sâmbătă seara au 
mers să vadă filmul Jane Eyre. Duminică au fost cu canoea pe 
lacul Potomac. Plutea în aerul din Washington o senzaţie de 
sfârșeală. Orașul era plin de tineri în drum spre front sau care 
reveneau acasă în permisie, bărbaţi pentru care moartea 
violentă reprezenta un eveniment cotidian. Voiau să joace jocuri 
de noroc, să bea, să danseze și să facă amor, întrucât era posibil 
să nu mai aibă o altă ocazie. Barurile erau ticsite și o fată fără 
iubit nu mai era nevoită să-și petreacă vreo seară singură. Alaţii 
câștigau războiul, dar balonul de săpun al exuberanţei era zilnic 
spart de veștile despre rude, vecini și amici din facultate uciși și 
răniţi pe linia frontului. 

Luke se mai îngrășase puţin și începea să doarmă mai bine. 
Din privire îi dispăruse orice urmă de obsesii sau temeri. Și-a 


VP - 151 


cumpărat câteva haine care erau pe măsură, cămăși cu mâneca 
scurtă și pantaloni albi și un costum bleumarin din flanel, pe 
care îl purta când se întâlneau seara. Ceva din aerul lui de 
băietan îi revenise. 

Vorbeau fără oprire. Ea îi explica în ce fel studiul psihologiei 
va ajunge până la urmă să elimine bolile mintale, iar el îi spunea 
cum vor reuși oamenii să poată zbura pe Lună. Au retrăit acea 
noapte fatidică de weekend, care le schimbase vieţile. Au 
discutat despre război și despre când ar putea să se termine: 
Billie credea că germanii nu mai puteau rezista mult timp, odată 
ce ltalia căzuse, însă Luke era de părere că s-ar putea să mai 
dureze ani până va fi alungată Japonia din Pacific. Uneori ieșeau 
cu Anthony și Bern și discutau politică prin baruri, exact așa 
cum făcuseră și când erau cu toţii împreună, la facultate, într-o 
altă lume. În cursul unei săptămâni, Luke a luat avionul spre 
New York, ca să-și viziteze familia, și lui Billie i-a fost așa de dor 
de el, că s-a îmbolnăvit. Nu se sătura niciodată de el, nici măcar 
nu ajungea să se plictisească. Luke era atent, spiritual și isteț. 

Cam de două ori pe săptămână se certau serios. Fiecare 
dispută respecta modelul celei din apartamentul lui de la hotel. 
El spunea ceva pe un ton superior și lipsit de tact sau lua vreo 
hotărâre despre planurile pentru seară fără să o consulte, sau 
presupunea că el știa cel mai bine, legat de vreun subiect, sau o 
temă de la radio, sau automobile, sau tenis. Ea protesta aprins 
și el o acuza că reacționa exagerat. Ea se înfuria din ce în ce 
mai tare pe măsură ce încerca să-l facă să înțeleagă ce era 
greșit în atitudinea lui și el începea să se simtă ca un martor 
ostil supus întrebărilor părţii adverse. In toiul certurilor, ea 
exagera sau făcea vreo afirmaţie deplasată, sau spunea ceva ce 
știa că era fals. Atunci, el o acuza că nu era sinceră și zicea că 
nu avea sens să discute cu ea, deoarece era în stare să afirme 
orice, doar să câștige disputa. El pleca, mai convins ca oricând 
că avea dreptate. După câteva minute, era înnebunită, îl căuta 
și îl implora să uite și să redevină prieteni. La început el păstra o 
expresie împietrită; apoi ea spunea ceva care îl făcea să râdă și 
el se topea. 

Dar în tot acest timp, ea nu s-a dus niciodată la hotelul lui și 
când îl săruta, era o atingere abia simțită și castă a buzelor, 
întotdeauna într-un loc public. 


VP - 152 


Chiar și așa, Billie simţea întotdeauna senzaţia aceea lichidă, 
înăuntrul ei, de fiecare dată când îl atingea și știa că nu putea 
să meargă mai departe fără să ajungă până la capăt. 

Însorita lună septembrie s-a transformat într-un octombrie 
friguros și Luke a primit o nouă însărcinare. 

Vestea a venit într-o după-amiază de vineri. O aștepta pe 
Billie în holul Clădirii Q, să iasă de la muncă. A văzut după faţa 
lui că s-a întâmplat ceva rău. 

— Ce e? a întrebat ea, imediat ce s-au întâlnit. 

— Mă întorc în Franţa. 

Billie era consternată. 

— Când? 

— Luni dimineaţă plec la Washington. Și Bern la fel. 

— Ce Dumnezeu, n-ai făcut destul? 

— Nu mă deranjează pericolul, a spus Luke. Totuși, nu vreau 
să te părăsesc. 

Fetei i s-au umplut ochii de lacrimi. A înghiţit cu greu. 

— Două zile, a îngăimat ea. 

— Trebuie să-mi fac bagajele. 

— Te ajut. 

S-au dus la hotelul lui. 

Imediat ce au ajuns în cameră, Billie l-a apucat de pulover, l-a 
tras spre ea și a aplecat capul, ca el să o sărute. De data asta nu 
mai era nici urmă de castitate din partea ei. Și-a plimbat vârful 
limbii peste buzele lui, apoi și le-a întredeschis pe ale ei, pentru 
a-i primi limba lui. 

Și-a scos haina. Purta o rochie cu dungi verticale, alb cu 
albastru, și guler alb. 

— Atinge-mi sânii. 

Luke părea surprins. 

— Te rog, l-a implorat ea. 

Mâinile lui s-au făcut cupă peste sânii ei mici. Billie a închis 
ochii și s-a concentrat asupra senzaţiei care o încerca. 

S-au despărțit și ea l-a privit flămândă, încercând să-i 
memoreze chipul. Voia să nu-i uite niciodată albastrul ochilor, 
bucla de păr negru care îi cădea pe frunte, curbura maxilarului, 
moliciunea buzelor. 

— Vreau o fotografie de-a ta, a zis ea. Ai vreuna? 

— Nu umblu cu fotografii la mine, a zâmbit el și a continuat, 
cu un accent de newyorkez: Ce sunt eu, Frank Sinatra? 


VP - 153 


— Trebuie să ai vreo fotografie de-a ta pe undeva. 

— S-ar putea să am o fotografie de familie. Stai să caut, a 
spus Luke și a intrat în dormitor. 

Billie l-a urmat. 

Valiza lui hărtănită, din piele maronie, stătea pe un stativ 
pentru valize. De patru săptămâni, și-a dat seama Billie. Luke a 
scos o ramă din argint, care se deschidea ca o cărticică. 
înăuntru erau două fotografii, câte una pe fiecare parte. A scos 
una dintre ele și i-a întins-o. 

Era o poză făcută în urmă cu trei sau patru ani și înfățișa un 
Luke mai tânăr și mai gras, în tricou polo. Lângă el era un cuplu 
mai vârstnic, probabil părinţii lui, plus doi băieţi gemeni de vreo 
treisprezece ani și o fetiță. Cu toţii erau îmbrăcaţi în haine de 
plajă. 

— Nu pot să o iau, e o fotografie cu familia ta, a zis fata, deși 
și-o dorea din tot sufletul. 

— Eu vreau să ţi-o ofer. De fapt, așa sunt, o părticică din 
familia mea. 

Și exact asta iubea Billie la el. 

— Ai avut-o cu tine, în Franța? 

— Da. 

Era așa de importantă pentru el, încât abia dacă se îndura să 
îl lipsească de acea fotografie. Și tocmai de aceea o considera și 
mai de preţ. 

— Arată-mi-o și pe cealaltă, l-a rugat ea. 

— Ce? 

— Sunt două fotografii în rama aia. 

Luke nu părea prea dornic să o facă, totuși a deschis rama. A 
doua poză fusese decupată din albumul de absolvire al 
colegiului Radcliffe. Era o fotografie a lui Billie. 

— Și pe asta ai avut-o în Franța? a întrebat ea, simțind cum 
gâtlejul îi era crispat, abia dacă putea să respire. 

— Da. 

Billie a izbucnit în lacrimi. Nu mai suporta. Luke îi decupase 
poza din albumul școlii și o purtase cu el, lângă fotografia 
familiei lui, în tot acel timp când viaţa îi fusese pusă în așa de 
mare pericol. Nu-și imaginase nicicum că însemna atât de mult 
pentru el. 

— De ce plângi? a întrebat-o el. 

— Fiindcă mă iubești, a răspuns ea. 


VP - 154 


— E adevărat. Îmi era teamă să-ţi spun. Te-am iubit încă din 
weekendul cu Pearl Harbor. 

Pasiunea pe care o simţea Billie s-a transformat subit în furie. 

— Cum poţi să spui asta, netrebnicule? M-ai părăsit! 

— Dacă tu și cu mine ajungeam atunci iubiţi, asta l-ar fi 
distrus pe Anthony. 

— Să-l ia dracu' pe Anthony! a exclamat ea, lovindu-l cu 
pumnul în piept, deși el nu părea să simtă. Cum poţi să pui 
fericirea lui Anthony mai presus de a mea, ticălos ce ești? 

— Ar fi fost lipsit de onoare. 

— Nu pricepi, am fi putut să ne bucurăm unul de celălalt 
vreme de doi ani! 

Lacrimile îi șiroiau pe obraji. 

— Și acum mai avem doar două zile... două amărâte de zile 
afurisite! 

— Atunci, încetează cu plânsul și sărută-mă iar, a spus Luke. 

Billie i-a cuprins gâtul cu braţele și i-a tras capul spre ea. 
Lacrimile i se prelingeau printre buzele lor îngemănate, în gură. 
Luke a început să-i descheie rochia. 

— Te rog, a zis ea, nerăbdătoare, pur și simplu, rupe-o. Ela 
tras tare de rochie și nasturii au zburat până în talie. Încă o 
smucitură și a descheiat-o complet. Billie a lăsat-o să-i alunece 
de pe umeri și a rămas doar în chiloți și ciorapi. 

Luke avea un aer solemn. 

— Ești sigură că vrei? 

Ea se temea că pe Luke îl vor paraliza îndoielile de ordin 
moral. 

— Trebuie, trebuie, te rog, nu te opri! a exclamat ea. 

A împins-o ușor înapoi, pe pat. Billie s-a întins pe spate și el s- 
a așezat deasupra, sprijinindu-și greutatea pe coate. S-a uitat în 
ochii ei. 

— Nu am mai făcut-o niciodată. 

— Nu-i nimic, a spus ea. Nici eu. 

o... 

Prima dată au terminat destul de repede, dar o oră mai târziu 
au vrut să o facă din nou și de data asta a durat mai mult. Billie 
i-a spus că voia să facă totul, să-i ofere toate plăcerile la care 
visase el vreodată, să execute fiecare act posibil de intimitate 
sexuală. Au făcut dragoste tot weekendul, frenetici de dorinţă și 
tristeţe, știind că s-ar putea să nu se mai vadă niciodată. 


VP - 155 


După ce Luke a plecat, luni dimineaţă, Billie a plâns două zile. 
Opt săptămâni mai târziu, și-a dat seama că era însărcinată. 


e 6:30 P.M. 


Oamenii de știință nu pot decât să ghicească la ce 
temperaturi extreme, pozitive și negative, va fi supus 
satelitul în spațiu, în timp ce se deplasează din 
întunericul adânc din umbra Pământului la strălucirea 
crudă a luminii solare. Pentru a împiedica efectele 
acestea, cilindrul este parțial acoperit cu un strat 
strălucitor de oxid de aluminiu, în fâșii de o treime de 
centimetru lățime, menite să respingă razele arzătoare 
ale soarelui, și izolat cu fibră de sticlă, în scopul de a-l 
feri de frigul crunt din spatiu. 


— Da, am fost iubiţi, i-a răspuns Billie, în timp ce coborau 
scările. 

Luke avea gura uscată. Își imagina cum o ţinea de mână, 
examinându-i chipul de partea cealaltă a unei mese, la lumina 
lumânărilor, sărutând-o, privind-o cum se dezbrăca. Se simțea 
vinovat, deoarece știa că avea o soţie, numai că de soție nu-și 
aducea aminte și Billie era chiar acolo, lângă el, vorbind cu 
însufleţire, zâmbindu-i și mirosind vag a săpun parfumat. 

Au ajuns la ușa clădirii și s-au oprit. 

— Ne iubeam? a întrebat Luke. 

S-a uitat intens la ea, studiindu-i expresia. Până atunci faţa ei 
fusese ușor de citit, dar între timp cartea se închisese brusc și 
nu mai vedea decât o copertă goală. 

— Oh, da, a răspuns ea și, chiar dacă tonul era unul lejer, în 
vocea i se ascundea ceva. Credeam că erai singurul bărbat din 
lume. 

Cum putuse să lase să-i scape o astfel de femeie? | se păreao 
tragedie mai mare decât faptul că își pierduse memoria. 

— Și apoi te-ai răzgândit. 

— Sunt destul de bătrână acum ca să știu că nu există Făt- 
Frumos, ci doar niște bărbaţi cu defecte mai mari sau mai mici. 


VP - 156 


Uneori poartă armuri strălucitoare, dar întotdeauna ele mai au și 
pete de rugină pe alocuri. 

Luke voia să știe totul, fiecare detaliu, însă erau prea multe 
întrebări. 

— Deci, te-ai măritat cu Bern. 

— Da. 

— Cum e el? 

— Inteligent. Toţi bărbaţii mei trebuie să fie isteţi. Altfel mă 
plictisesc. Și puternici... destul de puternici ca să mă provoace. 

Billie a surâs și zâmbetul ei era al cuiva cu suflet mare. 

— Ce n-a mers? 

— Valori conflictuale. Sună abstract, dar Bern și-a riscat viața 
pentru cauza libertăţii, în două războaie, în Războiul Civil din 
Spania și apoi în cel de-al Doilea Război Mondial... Și în cazul lui, 
politica era mai presus de tot. 

Exista o întrebare pe care Luke voia să o pună mai mult decât 
oricare alta. Nu îi trecea prin minte niciun fel mai delicat, mai 
ocolit, de a o adresa, așa că a spus-o pe șleau. 

— Acum ai pe cineva? 

— Desigur. II cheamă Harold Brodsky. 

Luke se simţea caraghios. Bineînţeles că avea pe cineva. Era 
o femeie divorțată, frumoasă, de treizeci de ani, bărbaţii ar 
trebui să stea la coadă ca să o invite în oraș. A zâmbit trist. 

— El e Făt-Frumos? 

— Nu, însă e inteligent, mă face să râd și mă adoră. 

Luke a simţit un frison de invidie străpungându-i inima. 
„Norocos, Harold ăsta”, a chibzuit el. 

— Și presupun că împărtășiţi aceleași idealuri. 

— Da. Cele mai importante lucruri din viaţa lui sunt copilul - 
Harold e văduv - și activitatea lui științifică. 

— Și asta ce înseamnă? 

— Chimia iodului. Și eu am aceleași sentimente faţă de 
munca mea, a continuat Billie, zâmbind. Poate că nu sunt chiar 
o visătoare în privința bărbaţilor, însă cred că am rămas o 
idealistă când vine vorba de descoperirea misterelor minții 
omenești. 

Vorbele ei l-au readus pe Luke înapoi la criza prin care trecea. 
A fost ca o lovitură neașteptată, șocantă și dureroasă. 

— Mi-aș dori să poţi descoperi și misterul minţii mele. 


VP - 157 


Femeia s-a încruntat și, în ciuda problemelor care îl apăsau, a 
observat cât de drăguță era când își încrețea nasul, încurcată. 

— E ciudat. Poate că ai suferit un traumatism cranian care nu 
a lăsat urme vizibile, dar în cazul ăsta e surprinzător că nu te 
doare capul. 

— Nu mă doare. 

— Nu ești alcoolic și nici narcoman, îmi dau seama doar 
uitându-mă la tine. Dacă ai suferit vreun șoc îngrozitor sau ai 
fost supus unui stres prelungit, probabil că aș fi aflat, fie de la 
tine, fie de la prietenii noștri comuni. 

— Și atunci, nu mai rămâne decât... 

Billie a scuturat din cap. 

— Sigur nu ești schizofrenic, așa că e imposibil să ţi se fi 
administrat tratamentul combinat cu medicamente și 
electroterapie, care ar fi putut provoca... 

S-a oprit brusc, privind ispititor de uluită, cu gura 
întredeschisă și ochii mari. 

— Ce-i? întrebă Luke. 

— Tocmai mi-am amintit de Joe Blow. 

— Cine? 

— Joseph Blow. Numele m-a surprins pentru că mi s-a părut 
că suna a făcătură. 

— Și? 

— A fost internat ieri, la sfârșitul zilei, după ce plecasem 
acasă. Apoi a fost externat, noaptea - ceea ce e cu totul straniu. 

— Ce avea? 

— Era schizofrenic. La naiba! a exclamat ea apoi, pălind. 

Luke începea să înțeleagă la ce se gândise Billie. 

— Și pacientul ăsta... 

— Haide să ne uităm pe fișa lui. 

Billie s-a răsucit pe călcâie și a luat-o la goană pe scări în sus. 

Au grăbit pasul de-a lungul coridorului și au intrat într-o 
încăpere pe a cărei ușă scria Birou Dosare. Nu era nimeni 
înăuntru. Billie a aprins lumina. 

A deschis sertarul cu literele A-D, a frunzărit dosarele și a tras 
unul afară. A citit cu glas tare: 

— Bărbat alb, 1,85 m înălțime, 81 de kilograme, 37 de ani. 

Bănuiala lui Luke s-a confirmat. 

— Crezi că eu am fost, a spus el. 


VP - 158 


Billie a încuviințat. Pacientului i se administrase tratamentul 
care provoacă amnezia globală. 

— Dumnezeule! a exclamat Luke, consternat și intrigat în 
același timp. 

Dacă Billie avea dreptate, însemna că i se făcuse acest lucru 
în mod intenţionat. Așa se explica și faptul că fusese urmărit tot 
timpul - probabil de cineva care dorea neapărat să se asigure că 
tratamentul funcţionase. 

— Cine a făcut-o? 

— Colegul meu, doctorul Leonard Ross, e cel care l-a internat 
pe pacient. Len e psihiatru. Aș vrea să știu care au fost motivele 
pentru care colegul meu a autorizat tratamentul. În mod normal, 
un pacient trebuie ținut sub observaţie o vreme, de obicei 
câteva zile, înainte de a i se administra un tratament. Și nu-mi 
pot imagina justificările medicale pentru externarea pacientului 
imediat după aceea, chiar dacă aveau acordul rudelor. Este cu 
totul împotriva regulamentului. 

— Se pare că Ross a încurcat-o. 

— Probabil că nu, a zis Billie, oftând. Dacă fac plângere, 
lumea o să mă acuze că sunt ranchiunoasă, dezamăgită, 
deoarece Len a obţinut funcția pe care mi-o doream eu, director 
de cercetare, aici. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Astăzi. 

Luke era nedumerit. 

— Ross a fost promovat astăzi? 

— Da. Presupun că nu e o coincidenţă. 

— Nici vorbă! A fost mituit. | s-a promis promovarea în 
schimbul efectuării acestui tratament complet neregulamentar. 

— Nu pot să cred. Ba da, pot. E o fire foarte slabă. 

— Dar e unealta altcuiva. Un superior din ierarhia spitalului 
trebuie să-l fi pus să o facă. 

— Nu, a zis Billie, clătinând din cap. Cei care finanţează 
postul, Fundaţia Sowerby, au insistat ca Ross să fie numit. Mi-a 
zis șeful meu. Nu reușeam să înțelegem de ce. Acum știu. 

— Totul se potrivește... dar rămâne la fel de încurcat ca mai 
înainte. Cineva din fundaţie voia să-mi pierd memoria? 

— Pot să-mi dau seama despre cine e vorba, a zis Billie. 
Anthony Carroll. El e membru în consiliul de administraţie. 


VP - 159 


Luke și-a amintit numele. Era tipul de la CIA de care pomenise 
Elspeth. 

— Tot mai rămâne de lămurit de ce. 

— Acum avem pe cine să întrebăm, a spus Billie și a pus 
mâna pe telefon. 

În timp ce ea forma numărul, Luke a încercat să-și pună 
ordine în gânduri. În ultima oră suferise șoc peste șoc. | se 
spusese că nu-și va mai recăpăta memoria. Aflase că o iubise pe 
Billie și că o pierduse și nu reușea să înţeleagă cum de fusese 
așa de tâmpit. Apoi descoperise că amnezia îi fusese provocată 
deliberat și că responsabil de asta era cineva de la CIA. Cu toate 
acestea, tot nu avea idee de ce i se întâmplase acest lucru. 

— Vreau să vorbesc cu Anthony Carroll, a cerut Billie, la 
telefon, pe un ton imperativ. Sunt doctorita Josephson. Bine, 
atunci să-i spuneţi că trebuie să vorbesc urgent cu el. Să mă 
sune acasă, fix într-o oră, a mai adăugat ea, privindu-și ceasul. 

Apoi faţa i s-a întunecat. 

— Nu mă face din vorbe, amice, știu sigur că poţi să-i 
transmiţi un mesaj la orice oră din zi sau din noapte, oriunde s- 
ar afla. 

A trântit receptorul. 

Văzând privirea lui Luke, i s-a făcut jenă. 

— Scuze. Tipul mi-a spus: „Să văd ce pot să fac”, de parcă 
urma să-mi întoarcă o ditamai favoarea. 

Luke și-a amintit că Elspeth îi spusese că Anthony Carroll era 
un vechi prieten care fusese la Harvard cu Luke și Bern. 

— Anthony ăsta. Credeam că e prieten. 

— Mda, a încuviinţat Billie îngrijorată, afișând o expresie de 
încruntare pe chip. Așa credeam și eu. 


e 7:30 P.M. 


Problema temperaturii este un obstacol esențial în 
cazul zborurilor cosmice cu oameni la bord. Pentru a 
evalua eficacitatea izolatiei termice, Explorer are patru 
termometre: trei în învelișul exterior, ca să măsoare 
temperatura exterioară, și celălalt în interior, în 
compartimentul echipamentelor, pentru a măsura 


VP - 160 


temperatura interioară. Scopul este să se mențină 
nivelul între 4 și 21 de grade Celsius - o plajă 
confortabilă pentru supraviețuirea omului. 


Bern locuia pe Massachusetts Avenue, cu vedere spre defileul 
pitoresc de la Rock Creek, într-un cartier cu reședințe mari și 
ambasade străine. Apartamentul lui era în stil iberic, decorat cu 
mobilier colonial hispanic, forme contorsionate din lemn închis 
la culoare. Pereţii de un alb imaculat expuneau picturi ale unor 
peisaje scăldate în soare. Luke și-a amintit că Billie spusese 
despre Bern că a luptat în Războiul Civil din Spania. 

Era ușor să ţi-l imaginezi pe Bern ca luptător. Părul negru 
începuse să-i cadă și burta îi atârna puţin peste cureaua 
pantalonilor sport, dar faţa lui avea ceva dur, iar ochii cenușii, o 
privire sumbră. Luke se întreba dacă un bărbat atât de cu 
picioarele pe pământ va fi în stare să creadă ciudata poveste pe 
care avea să i-o spună. 

Bern i-a strâns mâna cu căldură și i-a oferit o cafea tare într-o 
ceașcă mică. Pe capacul cutiei gramofonului, într-o ramă din 
argint, era portretul unui bărbat între două vârste, îmbrăcat cu o 
cămașă ruptă și înarmat cu o pușcă. Luke a luat-o să o 
privească. 

— Largo Benito, a explicat Bern. Cel mai remarcabil bărbat pe 
care l-am cunoscut vreodată. Am luptat cu el în Spania. Pe fiul 
meu îl cheamă Largo, dar Billie îi spune Larry. 

Probabil că Bern își amintea de Războiul din Spania ca de 
perioada cea mai frumoasă din viaţa lui. Luke se întreba cu 
invidie care fusese cea mai frumoasă perioadă din propria lui 
viaţă. 

— Presupun că am avut amintiri formidabile despre vreun 
moment, a zis el, abătut. 

Bern l-a privit pătrunzător. 

— Ce mama dracului se petrece, bătrâne? 

Luke s-a așezat și i-a povestit ce descoperire făcuseră, el și 
Billie, la spital. Apoi a spus: 

— lată ce bănuiesc că mi s-a întâmplat. Nu știu dacă o să mă 
crezi, însă tot o să-ți spun, deoarece sper sincer să poţi face 
puţină lumină în misterul ăsta. 

— O să fac ce pot. 


VP - 161 


— Am venit la Washington luni, chiar înainte de lansarea 
rachetei, ca să mă întâlnesc cu un general de armată. Scopul 
era secret, ceva ce nu am pomenit nimănui. Soţia mea era 
îngrijorată din pricina mea și i-a telefonat lui Anthony, ca să-i 
ceară să mă supravegheze. Anthony a stabilit să ne întâlnim 
marți dimineaţă, la micul dejun. 

— Pare logic. Anthony e cel mai vechi prieten al tău. Când v- 
am cunoscut eraţi deja colegi de cameră. 

— Partea care urmează e ceva mai speculativă. M-am întâlnit 
cu Anthony să luăm micul dejun, înainte de a merge la 
Pentagon. Mi-a pus ceva în cafea, să mă adoarmă, apoi m-a 
băgat în mașină la el și m-a dus la Spitalul de Boli Nervoase din 
Georgetown. Probabil că a îndepărtat-o cumva pe Billie sau 
poate că a așteptat până când a plecat ea de la serviciu. 
Oricum, s-a asigurat că ea n-o să mă vadă și m-a internat sub 
un nume fals. Pe urmă a luat legătura cu doctorul Len Ross, 
despre care știa că putea fi corupt. S-a folosit de poziţia lui de 
membru în consiliul de administraţie al Fundaţiei Sowerby și l-a 
convins pe Len să-mi aplice un tratament care să-mi distrugă 
memoria. 

Luke a făcut o pauză, așteptându-se ca Bern să spună că 
toata povestea era ridicolă, imposibilă, invenţia unei imaginații 
bogate. Dar nu a fost așa. Spre surpriza lui Luke, Bern a zis 
simplu: 

— Pentru Dumnezeu, de ce? 

Luke începea să se simtă mai bine. Dacă Bern îl credea, poate 
că avea să-l ajute. 

— Deocamdată, a zis Luke, să ne concentrăm asupra modului, 
și nu a motivului. 

— Bine. 

— Ca să-și acopere urmele, m-a externat din spital, m-a 
îmbrăcat în zdrenţe - probabil cât încă eram inconștient în urma 
tratamentului - și m-a abandonat în Union Station, împreună cu 
un amic a cărui sarcină era să mă convingă că așa trăiam și în 
același timp să mă supravegheze și să se asigure că tratamentul 
amnezic avusese efect. 

— Trebuie să-și fi dat seama că, mai devreme sau mai târziu, 
aveai să afli adevărul, a opinat Bern, aparent sceptic. 

— Nu neapărat... oricum, nu tot adevărul. Sigur, a trebuit să 
ia în calcul că după câteva zile sau săptămâni o să-mi dau 


VP - 162 


seama cine eram. Dar s-a gândit că voi fi crezut în continuare că 
aveam mintea varză. Oamenii chiar își pierd memoria după ce 
beau prea mult, cel puţin așa se spune. Dacă mi se părea greu 
de crezut și ajungeam să pun întrebări, urmele s-ar fi șters între 
timp. Billie probabil că ar fi uitat de pacientul misterios - iar în 
cazul în care și-ar fi amintit, Ross ar fi distrus fișa medicală. 

— Un plan riscant, însă unul cu șanse reale de reușită, a zis 
Bern și a dat din cap, meditativ. In munca sub acoperire, asta 
este, în general, cel mai bun lucru pe care poţi să-l speri. 

— Mă surprinde că nu ești mai sceptic. 

Ben a ridicat din umeri. 

Luke a insistat. 

— Ai vreun motiv pentru care accepţi așa de ușor povestea 
asta? 

— Cu toţii am lucrat ca agenţi. Lucruri de felul ăsta se 
întâmplă. 

Luke simțea clar că Bern îi ascundea ceva. Dar nu putea să 
facă nimic altceva decât să-l roage. 

— Bern, pentru numele lui Dumnezeu, dacă mai este ceva ce 
știi, spune-mi. Am nevoie de orice fărâmă de ajutor pe care pot 
să o obţin. 

Bern părea angoasat. 

— Este ceva... însă e secret și nu vreau să bag pe nimeni în 
belea. 

Inima lui Luke a tresăltat, plină de speranţă. 

— Spune-mi, te rog. Sunt disperat. 

— Te cred că ești, a zis Bern. 

S-a uitat la Luke cu o privire intensă. Apoi a tras adânc aer în 
piept și a adăugat: 

— Bun, atunci uite ce e. Către sfârșitul războiului, Billie și 
Anthony au lucrat la un proiect special pentru OSS, intitulat 
„Comitetul pentru Serul Adevărului”. Tu și cu mine n-am știut 
nimic la vremea aceea, dar eu am aflat mai târziu, când eram 
însurat cu Billie. Căutau medicamente care i-ar fi afectat pe 
prizonierii aflaţi în interogatoriu, în sensul de a mărturisi 
adevărul. Au încercat cu mescalină, barbiturice, scopolamină și 
canabis. Subiecţii testelor erau soldaţi suspectaţi că ar simpatiza 
cu comuniștii. Billie și Anthony au vizitat baze militare din 
Atlanta, Memphis și New Orleans. Câștigau încrederea soldatului 


VP - 163 


suspectat, îi dădeau drogul și verificau dacă el divulga vreun 
secret. 

Luke a început să râdă. 

— Deci o grămadă de pifani au tras pe nas gratis! 

Bern a încuviințat. 

— La nivelul acela, toată tărășenia părea ușor comică. După 
război, Billie s-a întors la colegiu și și-a susţinut lucrarea de 
doctorat despre efectele diferitelor droguri legale, cum ar fi 
nicotină, asupra stării mentale a oamenilor. Când a devenit, în 
sfârșit, profesor, a continuat să lucreze în același domeniu, 
concentrându-se asupra felului în care drogurile și alţi factori 
afectează memoria. 

— Dar nu pentru CIA. 

— Eu așa credeam. Dar m-am înșelat. 

— lisuse! 

— In 1950, când Roscoe H. Hillenkoetter era directorul CIA, 
agenţia a început un proiect al cărui nume de cod a fost 
„Bluebird” și Hillenkoetter a autorizat folosirea unor fonduri 
nedeclarate, așa că nu a existat o evidenţă contabilizată. Au 
finanţat o serie întreagă de proiecte legitime de cercetare din 
diverse universităţi, canalizând fondurile prin intermediul unor 
fundaţii, pentru a masca adevărata lor sursă. Și au finanţat și 
cercetările lui Billie. 

— Și ea ce părere a avut? 

— Ne-am certat din cauza asta. l-am spus că nu era corect, că 
agenţii CIA aveau de gând să spele creierele oamenilor. Ea zicea 
că orice descoperire științifică poate fi folosită în scopuri bune 
sau rele, că făcea o cercetare inestimabilă și că nu-i păsa cine 
achita nota de plată. 

— Asta e motivul pentru care ați divorţat? 

— Oarecum. Pe atunci scriam scenariul unei emisiuni radio 
care se chema Poveste polițistă, însă voiam să mă apuc de film. 
In 1952 am scris un scenariu de film despre o agenție 
guvernamentală secretă, care spăla creierele cetățenilor 
inocenți. Jack Warner mi l-a cumpărat, dar lui Billie nu i-am spus 
nimic. 

— De ce? 

— Știam că CIA ar anula filmul. 

— Pot face asta? 

— Pe crucea mea că da. 


VP - 164 


— Și ce s-a întâmplat? 

— Filmul a ieșit în 1953. Frank Sinatra a jucat rolul unui 
cântăreț de club care era martorul unui asasinat politic și căruia 
i se ștergea apoi memoria, cu un procedeu secret. Joan 
Crawford juca pe șefa lui. A avut un succes uriaș. Cariera mea 
era aranjată... eram înecat în oferte pe bani buni, de la toate 
studiourile de film. 

— Și Billie? 

— Am dus-o la premieră. 

— Presupun că s-a înfuriat. 

— A luat-o razna, a zis Bern, zâmbind amar. A zis că m-am 
folosit de informații confidenţiale pe care le-am obţinut de la ea. 
Era sigură că CIA îi va retrage fondurile, îi va distruge 
cercetările. A fost sfârșitul căsătoriei noastre. 

— La asta se referea Billie când a zis că aveați valori 
conflictuale. 

— Are dreptate. Cu tine ar fi trebuit să se mărite... N-am 
înțeles niciodată, de fapt, de ce n-a făcut-o. 

Luke a rămas cu respiraţia tăiată. Era curios să afle de ce 
spusese Bern asta. Insă a amânat întrebarea. 

— Oricum, ca să revenim la anul 1953, presupun că CIA nu i-a 
tăiat finanţarea. _ 

— Nu, a precizat Bern, cu o expresie amarnic de furioasă. In 
schimb, mi-au distrus cariera. 

— Cum așa? 

— Am fost supus unei investigaţii vizând loialitatea. Desigur, 
fusesem comunist, chiar până la sfârșitul războiului, așa că am 
fost o ţintă ușoară. Am fost trecut pe lista neagră în Hollywood 
și nici măcar la vechea mea slujbă de la radio nu m-am putut 
întoarce. 

— Ce rol a avut Anthony în toate astea? 

— Billie a zis că a făcut tot ce i-a stat în putere ca să mă 
apere, însă șefii l-au dat la o parte. 

Bern s-a încruntat puţin. 

— După tot ce mi-ai spus acum, mă întreb dacă a fost, într- 
adevăr, așa. 

— Și ce-ai făcut? 

— Am avut câţiva ani grei, apoi mi-a venit ideea cu Gemenii; 
teribili. 

Luke a ridicat din sprâncene. 


VP - 165 


— E o serie de cărți pentru copii, a explicat Bern, arătând spre 
rafturile bibliotecii. 

Copertele erau viu colorate. 

— Întâmplarea face că i le-ai citit copilului surorii tale. 

Luke era fericit că avea un nepot sau o nepoată - sau mai 
mulţi. Îi plăcea ideea de a le citi cu glas tare. Erau atâtea lucruri 
pe care trebuia să le afle despre sine. A fluturat din mână spre 
apartamentul scump în care erau. 

— Cărţile au, probabil, mult succes. 

Bern a dat din cap că da. 

— Prima poveste am scris-o sub un pseudonim și am folosit 
un agent literar care le simpatiza pe victimele vânătorii de 
vrăjitoare a lui McCarthy. Cartea a fost un bestseller uriaș și de 
atunci am scris câte două pe an. 

Luke s-a ridicat și a luat o carte de pe raft. A citit: 


Ce e, oare, mai lipicioasă, mierea sau ciocolata? 
Gemenii trebuiau să afle. De aceea au făcut 
experimentul care a înfuriat-o atât de mult pe mami. 


Luke a zâmbit. Își imagina copii cărora le plăceau chestiile 
astea. Pe urmă s-a întristat. 

— Elspeth și cu mine nu avem copii. 

— Nu știu de ce, a zis Bern. Ţi-ai dorit întotdeauna cu tărie o 
familie. 

— Am încercat, dar nu s-a întâmplat, a răspuns Luke, 
închizând cartea. Am o căsătorie fericită? 

Bern a oftat. 

— Dacă tot mă întrebi, nu. 

— De ce? 

— Ceva nu mergea, însă nu știai ce. Mi-ai telefonat o dată, să- 
mi ceri sfatul, dar n-am putut să te ajut. 

— În urmă cu câteva minute ai zis că Billie ar fi trebuit să se 
mărite cu mine. 

— Păi da, eraţi îndrăgostiţi nebunește unul de celălalt. 

— Și atunci, ce s-a întâmplat? 

— Nu știu exact. După război v-aţi certat foarte rău. Nu sunt 
prea sigur care a fost motivul. 

— Trebuie să o întreb pe Billie. 

— Probabil. 


VP - 166 


Luke a pus cartea înapoi pe raft. 

— Oricum, acum înţeleg de ce nu ai reacţionat cu totală 
neîncredere la povestea mea. 

— Da, a consimţit Bern. Cred că Anthony a făcut-o. 

— Ai idee totuși de ce? 

— Habar nu am. 


e 8 P.M. 


Dacă variatiile de temperatură sunt mai mari decât 
estimările, este posibil ca tranzistorii de germaniu să 
se supra-încălzească, bateriile cu mercur vor îngheţa, 
iar satelitul nu va reuși să transmită datele înapoi pe 
Pământ. 


Billie stătea la măsuţa ei de toaletă, împrospătându-și 
machiajul. Considera că ochii erau trăsătura ei cea mai reușită și 
întotdeauna și-i machia cu grijă, cu tuș negru, fard cenușiu de 
pleoape și puţin rimel. Lăsase deschisă ușa de la dormitor și 
auzea televizorul mitraliind de jos: Larry și Becky-Ma se uitau la 
cel mai de succes western care a apărut vreodată pe micul 
ecran, Wagon Train (Caravana), regizat de John Ford. 

În acea seară nu avea chef să iasă la întâlnire. Evenimentele 
de peste zi îi stârniseră sentimente puternice. Era furioasă că nu 
primise slujba pe care și-o dorea, uluită de ceea ce făcuse 
Anthony, și se simțea confuză și ameninţată de descoperirea 
faptului că vechea atracţie dintre ea și Luke era la fel de intensă 
și de periculoasă ca întotdeauna. S-a trezit reanalizându-și 
relaţiile ei cu Anthony, Luke, Bern și Harold, întrebându-se dacă 
în viaţa ei luase deciziile corecte. După toate câte se 
întâmplaseră, perspectiva de a-și petrece seara urmărind 
serialul dramatic de televiziune Kraft Television Theater 
împreună cu Harold i se părea insipidă, chiar dacă pe el îl plăcea 
foarte tare. 

S-a auzit telefonul. 

Billie a sărit de pe scaun și a traversat încăperea până la 
aparatul de lângă pat, dar Larry ridicase deja receptorul, în hol. 
A auzit vocea lui Anthony: 


VP - 167 


— Aici CIA. Washington este pe punctul de a fi invadat de o 
armată de verze gigantice săltăreţe. 

Larry chicotea. 

— Unchiule Anthony, tu ești! 

— Dacă sunteţi abordaţi de o varză, nu încercaţi, repet, nu 
încercaţi să discutaţi cu ea. 

— Varza nu poate să vorbească! 

— Singurul fel în care puteţi să o trataţi este să o snopiţi în 
bătaie lovind-o cu felii de pâine. 

— Inventezi totul! a spus Larry râzând iar. 

— Anthony, a zis Billie, sunt pe fir. 

— Larry, du-te și pune-ţi pijamaua, bine? l-a îndemnat 
Anthony. 

— Bine, a consimţit Larry și a închis. 

Vocea lui Anthony s-a schimbat. 

— Billie? 

— Da. 

— Voiai să te sun... urgent. Am înţeles că l-ai făcut zdrențe pe 
ofițerul de serviciu. 

— Mda. Anthony, ce dracu' pui la cale? 

— Cred că trebuie să-mi pui întrebări mai clare... 

— Nu face pe nebunul, pentru Dumnezeu. Mi-am dat seama 
că minţeai ultima oară când am discutat, dar atunci nu știam 
care era adevărul. Acum știu. Am aflat ce i-ai făcut lui Luke azi- 
noapte, în spitalul meu. 

S-a lăsat tăcerea. 

— Vreau o explicaţie, a continuat Billie. 

— Chiar nu pot să vorbesc despre asta la telefon. Dacă ne-am 
putea întâlni la un moment dat, în zilele care urmează... 

— Pe dracu'! a exclamat ea, fiindcă nu avea de gând să-l lase 
să tragă de timp. Vreau să-mi spui varianta ta chiar acum. 

— Ştii că nu pot... 

— Poţi să faci al dracului de bine orice dorești, așa că nu 
pretinde altceva în fața mea. 

— Ar trebui să ai încredere în mine, a protestat Anthony. 
Suntem prieteni de douăzeci de ani. 

— Mda, și m-ai băgat în belea de la prima noastră întâlnire. 

— Încă mai ești furioasă pentru asta? a întrebat-o Anthony cu 
o voce ce suna amuzată. 

Billie s-a înmuiat. 


VP - 168 


— Sigur că nu. Vreau să am încredere în tine. Ești nașul 
băiatului meu. 

— O să-ţi explic totul dacă vrei să te întâlneşti cu mine mâine. 

Aproape că era gata să accepte, dar apoi și-a amintit ce 
făcuse el. 

— Noaptea trecută n-ai avut încredere în mine, nu? Ai 
acţionat pe la spatele meu, chiar la mine în spital. 

— Ti-am spus, pot să-ţi explic... 

— Ar fi trebuit să-mi explici înainte să mă decepţionezi. 
Spune-mi adevărul, sau mă duc la FBI în clipa în care pun 
receptorul jos. Tu alegi. 

Era periculos să-i ameninţi pe bărbaţi - adeseori asta îi făcea 
încăpăţânaţi. Dar știa cât de mult ura CIA intervenţia FBI-ului și 
cât le era de teamă de asta, mai ales când agenţia acţiona la 
limita legalităţii, ceea ce însemna în majoritatea cazurilor. 
Agenţii federali, care își păzeau cu gelozie dreptul exclusiv de a- 
i vâna pe spioni în interiorul SUA, ar fi savurat șansa de a 
investiga activităţile ilegale ale CIA pe teritoriul Statelor Unite. Și 
în cazul în care ceea ce făcea Anthony, orice ar fi fost, era 
absolut cinstit, atunci amenințarea lui Billie nu avea efect. Insă 
dacă el sărea peste limitele legale, atunci bărbatul se va speria. 

Anthony a oftat. 

— Mă rog, sun de la un telefon public și presupun că nici 
telefonul tău nu e ascultat. 

A făcut pauză. 

— S-ar putea să-ţi vină greu să mă crezi. 

— Încearcă-mă. 

— Păi, uite. Billie, Luke e spion. 

O clipă, Billie a rămas mută de uimire; apoi a zis: 

— Nu fi absurd! 

— E comunist, agent al Moscovei. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Dacă îţi închipui că o să 
înghit chestia asta... 

— Am depășit faza în care să-mi mai pese dacă tu crezi sau 
nu. 

Tonul lui Anthony devenise brusc dur. 

— De ani de zile transmite sovieticilor secrete despre 
rachetele noastre. Cum crezi că au reușit ei să pună Sputnik-ul 
pe o orbită în timp ce satelitul nostru se află încă pe masa de 
laborator? Din punct de vedere științific nu sunt înaintea 


VP - 169 


noastră, pentru Dumnezeu! Ei s-au bucurat de toate cercetările 
noastre, ca și de ale lor. lar Luke este răspunzător de asta. 

— Anthony, amândoi îl cunoaștem pe Luke de douăzeci de 
afurisiţi de ani. Politica nu l-a interesat niciodată! 

— Asta este cea mai bună acoperire dintre toate. 

Billie a ezitat. Era, oare, posibil să fie adevărat? Fără îndoială 
că un spion serios va pretinde că nu era interesat de politică, 
nici măcar că era republican. 

— La naiba, Luke nu și-ar trăda ţara! 

— Sunt oameni care o fac! Amintește-ţi: când lucra cu 
Rezistenţa franceză era mână în mână cu comuniștii. Sigur, 
atunci erau de partea noastră, dar e clar că el a continuat și 
după război. Personal, cred că motivul pentru care nu s-a însurat 
cu tine a fost că ar fi intrat în conflict cu activitatea lui pentru 
sovietici. 

— S-a însurat cu Elspeth. 

— Da, însă nu au făcut copii. 

Billie s-a așezat pe treptele scării, descumpănită. 

— Ai vreun indiciu? 

— Am dovada... planurile top-secret pe care i le-a dat unui 
cunoscut ofiţer KGB. 

În acel moment era total perplexă. 

— Nu înțeleg. 

— Billie, urma să-l ucidem. 

— Cine urma să-l ucidă? 

— Noi, CIA. Știi că armata e pe cale să lanseze primul nostru 
satelit. Dacă racheta asta eșuează, rușii vor domina spaţiul 
cosmic în viitorul previzibil, așa cum britanicii au dominat 
America timp de două sute de ani. Trebuie să înţelegi că Luke 
reprezintă cea mai mare ameninţare pentru puterea și prestigiul 
american, de la război încoace. Decizia de a-l elimina a fost 
luată la o oră după ce am aflat despre el. 

— De ce să nu-l judecați, pur și simplu, ca spion? 

— Și să lăsăm ca toată lumea să afle că securitatea noastră e 
atât de slabă, încât sovieticii ne știu de ani de zile secretele 
despre rachetă? Gândește-te ce ar însemna asta pentru 
influența americană... mai ales în toate acele țări subdezvoltate 
care cochetează cu Moscova. Opţiunea aceasta nici măcar nu a 
fost luată în discuţie. 

— Și atunci, ce s-a întâmplat? 


VP - 170 


— L-am convins să încerce asta. Am mers până la vârf. 
Nimeni nu știe ce fac, cu excepția directorului CIA și a 
președintelui. Și ar fi mers dacă Luke nu era un afurisit așa de 
descurcăreţ. Aș fi putut să-l salvez și să țin secretă toată 
tărășenia. Numai să fi crezut că și-a pierdut memoria după o 
noapte de chef la greu și să fi dus o vreme viața de vagabond. 
Aș fi putut ţine totul sub control. Nici chiar el nu ar fi știut ce 
secrete a divulgat. 

Billie a avut un moment de egoism. 

— Dar cariera mea n-ai ezitat să o distrugi. 

— Ca să salvez viaţa lui Luke? N-am crezut că ai vrea să ezit. 

— Nu mai fi așa de al dracului de blazat, asta a fost mereu 
defectul tău cel mai mare. 

— Oricum, Luke mi-a dat planul peste cap... cu ajutorul tău. 
Acum el e cu tine? 

— Nu, a răspuns ea, simțind cum i se zbârlește părul pe ceafă. 

— Trebuie să vorbesc cu el înainte de a-și face și mai mult 
rău. Unde e? 

— Nu știu, a minţit ea, din instinct. 

— Sper că nu mi-ai ascunde tocmai mie ceva, nu? 

— Bineînţeles că aș face-o. Doar mi-ai spus deja că 
organizaţia ta voia să-l ucidă pe Luke. Ar însemna să fiu toantă 
să-ți dezvălui unde e, chiar dacă aș ști. Dar nu știu. 

— Billie, ascultă-mă. Sunt singura speranţă pe care o are. 
Dacă vrei să-i salvezi viața, spune-i să-mi dea un telefon. 

— O să mă gândesc la asta, a zis Billie, dar Anthony deja 
închisese. 


e 8:30 P.M. 


Compartimentul pentru instrumente nu are uși sau 
trape de acces. Ca să lucreze la echipamentele din 
interior, inginerii de la Cape Canaveral trebuie să 
ridice tot învelișul. Este dificil, dar scuteste 
considerabil din greutate, un factor critic în efortul 
desprinderii rachetei de forța gravitațională a 
Pământului. 


VP - 171 


Cu o mână tremurândă, Luke a pus jos telefonul. 

— Pentru Dumnezeu, ce ţi-a zis? l-a întrebat Bern. Arăţi ca un 
spectru! 

— Anthony susţine că aș fi un agent sovietic, i-a răspuns 
Luke. 

Bern și-a strâns parțial pleoapele. 

— ȘI...? 

— Când CIA m-a descoperit, aveau de gând să mă ucidă, dar 
Anthony i-a convins că ar fi la fel de eficient să-mi șteargă 
memoria. 

— O istorie vag plauzibilă, a rostit Bern, detașat. 

Luke era terminat. 

— lisuse Hristoase, poate să fie adevărat? 

— Pe dracu”! Sigur că nu. 

— Nu ai de unde să știi. 

— Ba am. 

Lui Luke aproape că nu-i venea să spere. 

— De unde? 

— Deoarece am fost agent sovietic. 

Luke îl privi încremenit. 

— Ei și? Puteam să fim amândoi agenţi, fără să știm unul de 
altul. 

Bern a clătinat din cap. 

— Tu mi-ai terminat cariera. 

— Cum? 

— Mai vrei niște cafea? 

— Multţam, nu. Mă ametește. 

— Arăţi ca dracu’. Când ai mâncat ultima oară? 

— Billie mi-a dat niște biscuiţi. Lasă mâncarea, spune-mi ce 
știi. 

Bern s-a ridicat în picioare. 

— Îți fac totuși un sandviș, înainte să leșini. 

Luke și-a dat seama că îi era groaznic de foame. 

— Ar fi grozav. 

S-au dus amândoi în bucătărie. Bern a deschis frigiderul și a 
scos o pâine de secară, un pachet cu unt, niște carne din 
conservă și o ceapă. Lui Luke a început să-i lase gura apă. 

— Era în timpul războiului, a zis Bern, în timp ce ungea patru 
felii cu unt. Rezistența franceză era împărțită între gaulliști și 
comuniști și făceau manevre pentru a-și stabili poziţia după 


VP - 172 


razboi. Roosevelt și Churchill voiau să se asigure că forțele 
comuniste nu vor câștiga alegerile. Așa că gaulliștii primeau 
toate armele și muniția. 

— Și ce părere aveam despre asta? 

Bern a așezat pe pâine carnea de vită, muștar și rondele de 
ceapă. 

— Nu aveai convingeri solide în legătură cu politica franceză, 
voiai doar să-i batem pe naziști și să te întorci acasă. In schimb, 
eu aveam alte planuri. Voiam să echilibrez lucrurile. 

— Cum? 

— Le-am vândut comuniștilor pontul despre o parașutare de 
armament pe care o așteptam, astfel încât ei să ne ambuscheze 
și să ne fure echipamentele. 

Bern și-a scuturat capul, plin de remușcări. 

— Au dat chix în stil mare. Trebuiau să dea peste noi în drum 
spre bază, aparent din întâmplare, și să ceară să împărțim 
frăţește. În loc de asta, ne-au atacat la punctul de aterizare, 
imediat ce materialele au ajuns la sol. Așa că tu ţi-ai dat seama 
că fusesem trădațţi. lar eu eram suspectul cel mai plauzibil. 

— Ce am făcut? 

— Mi-ai oferit un târg. Trebuia să încetez să mai lucrez pentru 
Moscova, chiar atunci, iar tu aveai să păstrezi secretul despre ce 
făcusem, pe vecie. 

— ȘI...? 

Bern a ridicat din umeri. 

— Amândoi ne-am ţinut promisiunile. Însă nu cred că m-ai 
iertat vreodată. Oricum, prietenia dintre noi nu a mai fost 
niciodată la fel, după aceea. 

O pisică birmaneză cenușie, imensă, a apărut de nicăieri, 
mieunând, iar Bern i-a aruncat pe podea o feliuță de carne. 
Pisica a mâncat-o delicat și și-a lins lăbuţele. 

— Dacă aș fi fost comunist, a zis Luke, te-aș fi acoperit. 

— Absolut. 

Luke începea să creadă în propria lui nevinovăție. 

— Dar puteam să fi devenit comunist după război. 

— Nici vorbă. E ceva ce ţi se întâmplă când ești tânăr, sau nu 
ţi se întâmplă deloc. 

Era logic. 

— Totuși, puteam să fac spionaj pentru bani. 

— Nu ai nevoie de bani. Familia ta e bogată. 


VP - 173 


Așa era. Elspeth îi spusese. 

— Deci Anthony se înșală. 

— Sau minte. 

Bern a tăiat sandvișurile și le-a pus pe două farfurii. 

— Suc? 

— Sigur. 

Bern a scos din frigider două sticle de Coca-Cola și le-a 
deschis. l-a întins lui Luke una dintre farfurii și o sticlă, le-a luat 
pe ale lui și a mers înainte, spre living. 

Luke se simțea ca un lup flămând. A terminat sandvișul din 
câteva îmbucături. Bern îl urmărea amuzat. 

— Poftim, ia-l și pe al meu. 

Luke a scuturat din cap. 

— Mulţumesc, nu. 

— Haide, ia-l. Oricum, trebuie să ţin regim. 

Luke a luat sanavișul lui Bern și l-a devorat. 

— Dacă Anthony minte, a continuat Bern, care a fost 
adevăratul lui motiv ca să te facă să-ţi pierzi memoria? 

Luke a înghiţit. 

— Trebuie să aibă legătură cu plecarea mea bruscă de la 
Cape Canaveral, luni. 

Bern a dat din cap. 

— Altfel ar fi prea multe coincidente. 

— Este posibil să fi aflat ceva de mare însemnătate, așa de 
important, încât am fost nevoit să dau fuga la Pentagon și să-i 
informez despre asta. 

Bern s-a încruntat. 

— De ce nu le-ai spus celor de la Cape Canaveral ce ai aflat? 

Luke s-a gândit la asta. 

— Probabil că nu aveam încredere în nimeni de acolo. 

— OK. Atunci, înainte de a te duce la Pentagon, Anthony te-a 
interceptat. 

— Corect. Și cred că am avut încredere în el și i-am dezvăluit 
ce descoperisem. 

— Și pe urmă? 

— A considerat că era așa de important, încât a decis să-mi 
șteargă memoria, ca să se asigure că secretul nu va fi dezvăluit 
vreodată. 

— Mă întreb ce dracului era. 

— Când o să aflu asta, o să înţeleg ce s-a întâmplat cu mine. 


VP - 174 


— De unde vrei să începi? 

— Cred că primul pas e să mă duc la camera mea de la hotel 
și să mă uit prin lucrurile mele. Poate că o să găsesc un indiciu. 

— Dacă Anthony ţi-a șters memoria, sigur ţi-a scotocit și 
printre obiectele personale. 

— Probabil că a distrus orice indicii evidente, dar s-ar putea să 
mai fie și ceva ce el nu și-a dat seama că era relevant. Oricum, 
trebuie să verific. 

— Și pe urmă? 

— Singurul loc unde mai pot să caut e Cape Canaveral. O să 
mă întorc diseară acolo, cu avionul... 

S-a uitat la ceasul de la mână. Era trecut de ora nouă. 

— Sau mâine-dimineaţă. 

— Rămâi aici la noapte, l-a sfătuit Bern. 

— De ce? 

— Nu știu. Nu-mi place ideea să-ţi petreci noaptea singur. Du- 
te la Carlton, i-aţi lucrurile și vino înapoi aici. Dimineaţă, te duc 
la aeroport. 

Luke a înclinat din cap. 

— Ai fost un prieten al naibii de bun pentru mine în treaba 
asta, a zis el stânjenit. 

Bern a ridicat din umeri. 

— Ne cunoaștem de o grămadă de vreme. 

Luke nu era mulțumit cu atât. 

— Dar tocmai mi-ai spus că, după incidentul din Franţa, 
prietenia noastră nu a mai fost la fel. 

— E adevărat, a consimţit Bern, privindu-l cu candoare. 
Părerea ta era că, dacă un om te-a trădat o dată, te va trăda din 
nou. 

— Pot să cred asta, a rostit Luke, gânditor. Totuși, nu aveam 
dreptate, nu-i așa? 

— Da, a zis Bern, așae. 


e 9:30 P.M. 


Compartimentul în care sunt aparatele tinde să se 
supra-incălzească înainte de decolare. Soluția tehnică 
găsită pentru a rezolva această problemă este una 


VP - 175 


tipică pentru modul mai puțin rafinat, dar eficient, în 
care s-a dezvoltat grabnicul proiect Explorer. Un 
container cu gheață  carbonică este atașat 
electromagnetic în exteriorul rachetei. De câte ori 
compartimentul se încălzește, un termostat acționează 
un ventilator de răcire. Chiar înainte de decolare, 
magnetul se deconectează și mecanismul de răcire 
cade la sol. 


Cadillac-ul Eldorado galben al lui Anthony era parcat pe K 
Street, pe porţiunea dintre 15" Street și 16" Street. Stătea 
înghesuit în coada unui șir de taxiuri. Mașinile așteptau să fie 
chemate de portarul de la hotelul Carlton. Dinăuntrul 
vehiculului, Anthony vedea perfect curba aleii pentru mașini 
care ducea în faţa hotelului și intrarea puternic luminată. Pete 
era în hotel, în camera pe care o rezervase, și aștepta să 
primească telefon de la unul din agenţii care îl căutau pe Luke 
prin tot orașul. 

Anthony spera, pe de o parte, să nu sune niciunul dintre ei și, 
pe de altă parte, ca Luke să fi reușit, cumva, să scape. Atunci și 
el ar fi putut, în sfârșit, să nu ia cea mai dureroasă decizie din 
viața lui. Cealaltă jumătate din el încerca în disperare să afle 
unde era Luke și să termine cu el. 

Luke era un prieten vechi, un bărbat cumsecade, soț dedicat 
și un grozav om de știință. Dar, până la urmă, nu avea nicio 
importanţă. În război cu toţii uciseseră și oameni cumsecade, 
care, pur și simplu, se nimeriseră de partea greșită a baricadei. 
Luke era de partea greșită în Războiul Rece. Tocmai faptul că îl 
cunoștea îl făcea să-i fie așa de greu. 

Pete a ieșit în grabă din hotel. Anthony a lăsat geamul în jos. 

— A sunat Ackie, l-a înștiințat Pete. Luke e în apartamentul de 
pe Massachusetts Avenue, unde locuiește Bernard Rothsten. 

— În sfârșit, a exclamat Anthony. 

Amplasase agenţi în faţa clădirii unde locuia Bern și în dreptul 
casei lui Billie, anticipând că Luke ar putea să apeleze la vechii 
lui amici, pentru ajutor, și faptul că avusese dreptate îl umplea 
de satisfacție. 

— Când pleacă, a mai zis Pete, Ackie o să-l urmărească. E cu 
motocicleta. 

— Bine. 


VP - 176 


— Crezi că o să vină aici? 

— S-ar putea. İl aştept. 

În holul hotelului mai erau doi agenţi, care îl vor avertiza pe 
Anthony dacă Luke ar apărea pe una dintre intrări. 

— Cealaltă variantă foarte posibilă este aeroportul. 

— Am trimis patru oameni acolo. 

— În regulă. Cred că avem sub supraveghere toate căile de 
ieșire. 

— Mă întorc lângă telefon, a spus Pete, dând afirmativ din 
cap. 

Anthony se gândea la scena care avea să urmeze. Luke o să 
fie confuz și nesigur pe el, circumspect, dar dornic să-l ia la 
întrebări pe Anthony. El o să încerce să-l ducă pe Luke undeva 
unde să fie singuri. Odată ce vor rămâne doar ei doi, nu o să-i ia 
lui Anthony mai mult de câteva secunde ca să scoată pistolul cu 
amortizor din buzunarul interior al paltonului. 

Luke o să facă o ultimă încercare de a scăpa cu viață. Nu-i 
stătea în fire să accepte înfrângerea. O să se arunce asupra lui 
Anthony sau o să sară pe geam, sau o să alerge spre ușă. 
Carroll o să-și păstreze sângele-rece, doar mai ucisese până 
atunci; o să rămână calm. Va ţine pistolul fără să-i tremure 
mâna și o să apese pe trăgaci, ţintind pieptul lui Luke; o să tragă 
mai multe focuri, sigur că-l va opri pe Luke. Și acesta o să cadă 
la pământ. Anthony se va apropia de el, îi va verifica pulsul și, 
dacă va fi nevoie, se va folosi și de coup de grâce. Și cel mai 
vechi prieten al lui va fi mort. 

Nu vor exista probleme. Anthony avea dovada clară a trădării: 
planurile pe care era scrisul lui Luke. Nu va putea dovedi că 
erau luate de la un agent sovietic, dar cuvântul lui era suficient 
pentru cei de la CIA. 

O să-i arunce cadavrul undeva. O să fie găsit, desigur, și va 
avea loc o anchetă. Mai devreme sau mai târziu, poliţia o să 
descopere că CIA se interesase de victimă și va începe să pună 
întrebări; însă agenţia avea experienţă în a bloca anchetele. 
Poliţiei i se va declara că legătura dintre agenţie și victimă era o 
chestiune de siguranţă naţională și deci foarte secretă, dar că 
nu avea nicio legătură cu crima. 

Oricine ar fi pus sub semnul îndoielii acest lucru - fie el 
poliţist, ziarist, politician - va fi supus unei cercetări în privinţa 
loialității. Prietenii, vecinii și rudele vor fi interogaţi de agenții 


VP - 177 


care se vor referi vag la presupuse afiliaţii comuniste. 
Investigaţiile nu vor ajunge niciodată la nicio concluzie, însă, 
chiar și așa, tot va fi distrusă credibilitatea celui suspectat. 

„O agenţie secretă poate să facă orice”, se gândea el cu o 
sumbră convingere de sine. 

Un taxi a oprit la intrarea hotelului și din el a coborât Luke. 
Purta un palton bleumarin și pălărie cenușie, pe care, probabil, 
le cumpărase sau furase la un moment dat, în cursul acelei zile. 
Pe partea cealaltă a străzii, Ackie Horwitz, aflat pe motocicletă, 
a oprit și el. Anthony a ieșit din mașină și s-a îndreptat spre 
intrarea în hotel. 

Luke părea tensionat, dar expresia de pe faţa lui denota o 
hotărâre îndârjită. A plătit taxiul și s-a uitat fix la Anthony, fără 
să-l recunoască. l-a spus șoferului să păstreze restul și a intrat 
în hotel. Anthony l-a urmat. 

Aveau aceeași vârstă, treizeci și șapte de ani. Se cunoscuseră 
la Harvard, când aveau doar optsprezece, în urmă cu un secol, 
parcă. 

„Ca să ajungă la așa ceva, chibzui Anthony, cu amărăciune. 
Ca să ajungă la asta”. 

o... 

Luke știa că un bărbat pe motocicletă îl urmărise de când 
plecase de la apartamentul lui Bern. In acel moment era 
tensionat la maximum, cu simţurile toate în alertă. 

Holul hotelului Carlton semăna cu un salon imens, plin de 
reproduceri după piese de mobilier franțuzesc. In partea opusă 
intrării, recepţia era așezată într-o nișă, ca să nu strice linia 
perfect dreptunghiulară a spaţiului. La intrarea în bar, două 
femei în haine de blană discutau cu un grup de bărbaţi cu 
smoching. Valeţi în livrele și personalul de la recepție, în fracuri 
negre, își vedeau de treburi cu tăcută eficiență. Era un mediu 
luxos, menit să calmeze nervii zdruncinaţi ai călătorilor. Asupra 
lui Luke nu avea niciun efect. 

După ce a scrutat holul, a identificat rapid doi bărbaţi care 
aveau aerul că erau agenți. Unul ședea pe o canapea elegantă 
și citea ziarul, celălalt fuma o ţigară în picioare, lângă lift. 
Niciunul nu părea că ar fi de acolo. Erau îmbrăcaţi de muncă, în 
trenduri și costume tip business, iar cămășile și cravatele lor nu 
erau de seară. În mod sigur, cei doi nu erau gata să-și petreacă 
seara prin restaurante și baruri scumpe. 


VP - 178 


S-a gândit să iasă imediat afară - dar ce-ar fi rezolvat cu asta? 
S-a apropiat de recepţie, și-a spus numele și a cerut cheia de la 
camera lui. Când s-a întors, un bărbat i s-a adresat: 

— Salut, Luke! 

Era bărbatul care intrase în hotel în urma lui. Nu arăta ca un 
agent, însă Luke îi observase, în mare, aspectul: era înalt, cam 
tot atât cât Luke, și ar fi putut spune că părea distins, doar că 
era îmbrăcat neglijent. Paltonul scump, din stofă de păr de 
cămilă, era vechi și tocit, pantofii arătau ca și cum nu văzuseră 
niciodată crema de ghete și, în plus, bărbatul avea neapărat 
nevoie de o tunsoare. Totuși, tonul lui era autoritar. 

— Mi-e teamă că nu știu cine ești. Sunt amnezic. 

— Anthony Carroll. Mă bucur foarte mult că am reușit, în 
sfârșit, să dau de tine! a zis bărbatul, întinzând mâna să-l salute. 

Luke a devenit neliniștit. Tot nu știa dacă Anthony îi era 
prieten sau dușman. 

— Am o mulțime de întrebări pentru tine. 

— Sunt gata să-ţi raspund. 

Luke a făcut o pauză și l-a privit fix, întrebându-se de unde să 
înceapă. Anthony nu părea să fie genul de om care să-și trădeze 
un vechi prieten. Expresia feţei era inteligentă și deschisă, nu 
chipeșă, dar atrăgătoare. Până la urmă, Luke a întrebat: 

— Cum dracu’ ai putut să-mi faci așa ceva? 

— Nu am avut încotro - pentru binele tău. Încercam să-ți 
salvez viaţa. 

— Nu sunt spion. 

— Nu e chiar așa de simplu. 

Luke l-a studiat pe Anthony, încercând să ghicească la ce se 
gândea. Nu se putea hotărî dacă spunea adevărul. Anthony 
părea cinstit. Nu avea nicio urmă de viclenie în expresia feței. 
Chiar și așa, Luke era sigur că Anthony nu îi dezvăluia tot 
adevărul. 

— Nimeni nu crede ce le-ai spus, că lucrez pentru Moscova. 

— Cine e nimeni ăsta? 

— Nici Bern, nici Billie. 

— Ei nu cunosc toate aspectele. 

— Mă cunosc pe mine. 

— Și eu la fel. 

— Ce știi tu și ei nu? 


VP - 179 


— O să-ţi spun. Dar nu putem discuta aici. Ceea ce am să-ți 
zic este secret. Nu vrei să mergem la biroul meu? E la doar cinci 
minute de aici. 

Luke nu avea de gând să-l însoțească. Nu înainte de a i se 
răspunde satisfăcător la o grămadă de întrebări. Totuși, își 
dădea seama că holul hotelului nu era un loc propice pentru o 
conversație secretă. 

— Haide la mine în apartament! 

În felul acesta scăpa de ceilalţi agenţi, însă rămânea stăpân 
pe situaţie: de unul singur, Anthony nu ar fi fost în stare să-l 
doboare. 

Carroll a ezitat, apoi se pare că s-a decis și a acceptat: 

— Sigur. 

Au traversat holul și au urcat în lift. Luke a verificat numărul 
camerei de pe cheie: 530. 

— Etajul cinci, i-a indicat el liftierului. 

Bărbatul a închis ușile ascensorului și a tras de manivelă. 

Cât timp au urcat, nu au rostit niciun cuvânt. Luke se uita la 
îmbrăcămintea lui Anthony: haina veche, costumul ponosit, 
cravată greu de definit. In mod surprinzător, Anthony reușea să 
poarte acea ţinută dezordonată cu un fel de neglijentă 
nepăsare. 

Deodată, Luke a observat cum țesătura moale a paltonului 
era ușor umflată pe partea dreaptă. Anthony avea în buzunar 
ceva greu. 

A simţit fiori de frică. Făcuse o gravă greșeală. Nu se gândise 
că Anthony ar putea să aibă o armă. 

Incercând să-și păstreze inexpresivitatea feței, Luke era 
furios. Oare Anthony o să-l împuște chiar acolo, în hotel? Dacă 
aștepta până când vor ajunge în cameră, nu ar avea cine să-l 
vadă. Dar cum rămânea cu zgomotul? Pistolul s-ar putea să aibă 
amortizor. 

Când liftul s-a oprit la etajul cinci, Anthony și-a descheiat 
haina. 

„Ca să poată trage rapid”, s-a gândit Luke. 

Au ieșit pe palierul etajului. Luke nu știa în ce parte să o ia, 
însă Anthony a făcut la dreapta, sigur pe el. Probabil că fusese 
deja în camera lui Luke. 

Claude Lucas asuda pe sub haina de ploaie. Avea sentimentul 
că toate acestea i se mai întâmplaseră și înainte, și nu doar o 


VP - 180 


singură dată, dar cu mult timp în urmă. Își dorea să fi păstrat 
arma poliţistului căruia îi rupsese un deget. Dar la ora nouă azi- 
dimineaţă, habar nu avusese în ce era implicat - credea doar că 
își pierduse, pur și simplu, memoria. 

A încercat să se calmeze. Erau în continuare unul la unul. 
Anthony avea pistolul, însă Luke îi ghicise intenţiile. Erau 
aproape la egalitate. 

Mergând de-a lungul coridorului, cu inima  bătându-i 
nebunește în piept, Luke căuta ceva cu care să-l pocnească pe 
Anthony, o glastră grea, o scrumieră din sticlă, un tablou cu o 
ramă solidă. Nu exista nimic. 

Trebuia să facă ceva înainte să intre în cameră. 

Oare nu putea să încerce să-l dezarmeze pe Anthony? Era 
posibil să reușească, însă era riscant. Pistolul ar fi putut să se 
descarce în timpul luptei și nu avea de unde să știe încotro s-ar 
fi îndreptat glonţul în acea clipă crucială. 

Au ajuns la ușă și Luke a scos cheia. O broboană de sudoare i 
s-a prelins pe faţă. Dacă intra, era un om mort. 

A descuiat ușa și a împins-o de perete. 

— Intră, a zis el, făcând un pas în lături, ca să-și lase musafirul 
să pătrundă în cameră. 

Anthony a ezitat, apoi a pășit pe lângă Luke și a trecut pragul. 

Luke l-a agăţat pe Anthony de gleznă cu laba piciorului drept, 
și-a pus ambele mâini pe umerii lui și l-a îmbrâncit cu putere. 
Anthony a zburat la podea. S-a prăbușit peste o măsuţă în stil 
Regency, dărâmând în cădere o glastră mare cu narcise. 
Disperat, s-a apucat de un lampadar din alamă cu abajur roz din 
mătase, dar și acesta a căzut odată cu el. 

Luke a trântit ușa în urmă și a luat-o la goană. S-a repezit pe 
coridor. Liftul nu mai era pe palier. A zbughit-o pe scările de 
serviciu și a coborât în goană. La etajul următor s-a ciocnit cu o 
cameristă care ducea o stivă de prosoape. 

— Mă scuzațţi! i-a strigat el, în timp ce femeia ţipa și 
prosoapele zburau în toate părțile. 

Câteva clipe mai târziu ajungea la capătul scărilor. Era într-un 
coridor strâmt. Dintr-o latură, dincolo de un set scund de scări și 
o arcadă, se vedea holul hotelului. 

o... 

Anthony știa că era o greșeală să intre primul în cameră, dar 

Luke nu-i lăsase altă posibilitate. Din fericire, nu s-a lovit prea 


VP - 181 


tare. După un moment de stupoare, s-a ridicat de jos. S-a întors, 
s-a dus la ușă și a deschis-o. Când s-a uitat afară, l-a văzut pe 
Luke grăbindu-se pe coridor. În timp ce îi luă urma, Luke a cotit 
și a dispărut, probabil pe scări. 

Anthony l-a urmat, alergând cât putea de tare, însă se temea 
că nu va reuși să-l prindă pe Luke, la fel de bine antrenat ca și 
el. Oare Curtis și Malone, care erau în hol, vor avea atâta minte 
cât să-l prindă pe Luke? 

Un etaj mai jos, Anthony a fost întârziat pentru un moment de 
o cameristă care stătea în genunchi, pe palier, și aduna niște 
prosoape împrăștiate pe jos. A înjurat și a încetinit, ca să o 
poată ocoli. Între timp, a auzit că se oprea liftul. l-a tresărit 
inima: poate că o să aibă noroc. 

Din lift au ieșit un bărbat și o femeie îmbrăcaţi elegant, vădit 
ametțiţi de cheful din restaurant. Anthony s-a năpustit pe lângă 
ei, zicând liftierului: 

— Parter, și dă-i bătaie. 

Bărbatul a închis ușile cu zgomot și a tras de manivelă. 
Anthony se uita neputincios la numerele descrescătoare ale 
etajelor, luminate rând pe rând, în succesiune lentă. Liftul a 
ajuns la parter. Ușa s-a deschis și el a ieșit. 

o... 

Luke a țâșnit în hol chiar pe lângă ușile liftului. Inima i-a stat 
în gât. Cei doi agenţi pe care îi zărise mai devreme stăteau în 
dreptul intrării principale, blocându-i ieșirea. O clipă mai târziu, 
ușile liftului s-au deschis și din el a coborât Anthony. 

Intr-o secundă trebuia să ia o decizie - să lupte sau să fugă. 

Nu voia să se bată cu trei bărbaţi. Aproape sigur l-ar fi 
dovedit. Cei de la securitatea hotelului li s-ar fi alăturat. Anthony 
putea să-și arate legitimaţia CIA și toată lumea l-ar fi ascultat. 
Luke ar fi ajuns în arestul poliţiei. 

S-a întors și a fugit din nou pe coridorul hotelului. În urmă 
auzea zgomotul pașilor apăsaţi ai lui Anthony, care o luase după 
el. Trebuia să mai existe o intrare prin spate - aprovizionarea nu 
putea fi făcută prin holul principal. 

A forțat trecerea dincolo de o draperie și s-a trezit într-o 
curticică decorată ca o cafenea mediteraneeană în aer liber. 
Câteva cupluri se legănau pe un mic ring de dans. Tăbărând 
printre mese, s-a îndreptat către o ușă. Un coridor îngust se 
întindea la stânga lui. A luat-o în fugă pe acolo. Și-a închipuit că 


VP - 182 


se afla, probabil, aproape de partea din spate a hotelului, dar, 
din păcate, nu vedea nicio cale de ieșire. 

A ajuns într-un fel de depozit al bucătăriei, acolo unde erau 
finalizate preparatele gătite în altă parte. Vreo șase chelneri în 
uniformă încălzeau mâncarea în vase ultra folosite și așezau 
farfuriile pe tăvi. În mijlocul încăperii era o scară care cobora la 
un nivel inferior. Luke și-a forţat trecerea printre chelneri și a 
luat-o pe scări, ignorând vocea care striga după el: 

— Domnule, mă scuzaţi! Nu aveți voie să coborâți pe acolo! 

In urma lui a luat-o și Anthony și aceeași voce s-a auzit, 
indignată: 

— Ce-i aici, Union Station? 

La subsol era bucătăria principală, un purgatoriu asudat, unde 
zeci de bucătari găteau pentru sute de persoane. Flăcările 
aragazurilor ardeau de zor, aburii se vălătuceau, tigăile 
bolboroseau. Chelnerii ţipau la bucătari și bucătarii ţipau la 
ajutoarele lor. Erau cu toţii prea ocupați ca să-i dea atenţie lui 
Luke, care făcea slalom printre frigidere și aragazuri, printre 
stivele de farfurii și butoaiele cu legume. 

In spatele bucătăriei a găsit niște scări care urcau. A bănuit că 
duceau la intrarea pentru livrările de mărfuri. Dacă nu, va fi 
încolţit. A riscat totuși și a luat-o în sus. În capătul scărilor a 
țâșnit printr-o ușă dublă și a ieșit în aerul rece al nopţii. 

Era într-o curte întunecoasă. O lampă chioară deasupra unei 
uși i-a aratat tomberoanele de gunoi și stive de lăzi din lemn 
care, probabil conţinuseră fructe. Cincizeci de metri mai 
departe, la dreapta lui, era un gard înalt din fier, cu o poartă 
încuiată, și dincolo de ele, o stradă pe care simţul lui de 
orientare i-o indica drept 15" Street. 

A alergat până la poartă. A auzit în urma lui cum se deschidea 
ușa și a presupus că era Anthony care ieșea. Și erau singuri. 

A ajuns la poartă. Era încuiată și ferecată cu un lacăt mare din 
oțel. Dacă măcar un trecător ar trece pe acolo, lui Anthony i-ar fi 
teamă să tragă. Insă nu trecea nimeni. 

Cu inima gata să-i iasă din piept, Luke s-a căţărat pe gard. 
Când a ajuns în vârf, a auzit sunetul discret, înăbușit, 
detunătura unui pistol cu amortizor. Dar n-a simţit nimic. Era o 
țintă dificilă, în mișcare, la cincizeci de metri distanţă și în 
întuneric, însă nu imposibil de nimerit. S-a avântat peste gard. 
Sunetul înfundat provocat de amortizorul pistolului s-a auzit din 


VP - 183 


nou. S-a clătinat și a căzut la pământ. A mai perceput și o a treia 
împușcătură înăbușită. A sărit în picioare și a luat-o la goană, 
spre est. Nu au mai fost Împuşcături. 

Când a ajuns la colţul străzii, s-a uitat înapoi. Anthony nu se 
zărea nicăieri. 

Luke scăpase. 

o... 

Anthony a simţit că i se înmuiau picioarele. S-a sprijinit cu 
mâna de zidul rece, ca să-și revină. 

Fusese cel mai dificil lucru pe care îl făcuse vreodată. Când l-a 
ucis pe Albin Moulier a fost ușor. A ţintit arma spre silueta lui 
Luke, care se cățăra pe gardul din sârmă, dar a fost aproape 
incapabil să apese pe trăgaci. 

Rezultatul a fost absolut dezastruos. Luke era încă în viaţă - 
și, după ce se trăsese asupra lui, asta îl făcuse mult mai vigilent 
și hotărât să afle adevărul. 

Ușa dinspre bucătărie s-a dat de perete și în prag au apărut 
Malone și Curtis. Anthony și-a strecurat discret pistolul înapoi în 
buzunarul interior al hainei. Apoi, gâfâind, a spus: 

— Dincolo de gard... după el! 

Știa că nu-l vor putea prinde pe Luke. 

Când cei doi au dispărut din raza lui vizuală, el a început să 
caute tuburile goale ale cartușelor. 


e 10:30 P.M. 


Modelul de rachetă se bazează pe prototipul V-2!! cu 
care a fost bombardată Londra în timpul războiului. 
Chiar şi motorul arată la fel. Accelerometrele, releele și 
giroscoapele sunt toate luate după V-2. Pompa pentru 
combustibil folosește apă oxigenată trecută printr-un 
catalizator de cadmiu, ceea ce degajă o energie care 
acționează turbina - iar aceasta provine tot de la V-2. 


11 V-2 (în germană: Vergeltungswaffe 2 - „Arma Răzbunării 2”) a fost prima rachetă 
balistică, din seria Aggregat, cu rază lungă de acțiune și dezvoltată în timpul celui de- 
al Doilea Război Mondial în Germania, cu scopul expres de a fi folosită împotriva 
Londrei, iar mai târziu, a Antwerpen-ului. (n.red.). 


VP - 184 


Harold Brodsky a pregătit un Martini sec foarte bun și 
preparatul din pește, ton, la cuptor al doamnei Riley era delicios, 
exact cum promisese. La desert, Harold a servit plăcintă cu 
cireşe și înghețată. Billie se simțea vinovată. Bărbatul făcea 
multe eforturi să-i intre în voie, dar mintea îi era numai la Luke 
și Anthony, la trecutul lor comun și la noile încurcături în care 
intraseră. 

În timp ce Harold făcea cafeaua, ea a telefonat acasă și a 
verificat dacă totul era în ordine cu Larry și Becky-Ma. Pe urmă 
Harold a propus să meargă în living și să se uite la televizor. A 
scos o sticlă de brandy franțuzesc, scump, și a turnat din belșug 
în două pahare foarte mari. Billie se întreba care era scopul lui - 
să-și adune curajul, sau să-i risipească reţinerile? A tras pe nas 
vaporii de coniac, însă nu a băut niciun strop. 

Harold, la rândul lui, era gânditor. De obicei, știa să întreţină 
atmosfera, era vorbăreţ, spiritual și isteţ. Și, când erau 
împreună, Billie râdea mult, în general, dar în seara aceea și el 
era preocupat. 

Au văzut un episod din serialul Kraft Theatre, cu titlul Run, 
Joe, Run! Jan Sterling juca rolul unei chelneriţe încurcate cu un 
fost gangster, Alex Nichol. Billie nu reușea să fie atentă la 
pericolele imaginare de pe ecran. Mintea îi fugea la misterul 
faptelor lui Anthony împotriva lui Luke. Cât lucraseră pentru OSS 
încălcaseră tot felul de legi, iar Anthony încă lucra sub 
acoperire, însă, chiar și așa, Billie era șocată că el mersese atât 
de departe. Cu siguranţă, în timp de pace funcționau altfel de 
legi, nu? 

Și ce motiv ar fi avut? Bern o sunase să-i povestească despre 
mărturisirea pe care i-o făcuse lui Luke și asta i-a confirmat ceea 
ce-i spusese instinctul ei, anume că Luke nu era spion. Dar 
Anthony credea, oare, astfel? Dacă nu, atunci care era 
adevăratul motiv pentru ceea ce făcuse? 

Harold a închis televizorul și și-a mai turnat un Martini. 

— M-am gândit la viitorul nostru, a zis el. 

Inima lui Billie s-a oprit o clipă. Avea de gând să o ceară de 
soţie. Dacă ar fi făcut-o cu o zi în urmă, i-ar fi spus „da”. În acel 
moment însă, abia dacă mai putea să se gândească la asta. 

Harold a luat-o de mână. 

— Te iubesc! Ne înțelegem bine, ne interesează aceleași 
lucruri și amândoi avem câte un copil... dar nu de asta. Cred că 


VP - 185 


aș vrea să mă însor cu tine și dacă ai fi o chelneriţă care 
mestecă gumă și e o admiratoare a lui Elvis Presley. 

Billie a râs. 

— Te ador, pur și simplu, a continuat Harold, fără alt motiv în 
afară de faptul că ești tu. Știu că e pe bune, pentru că mi s-a 
mai întâmplat, o singură dată, cu Lesley. Am iubit-o din tot 
sufletul, până când soarta mi-a luat-o. Așa că nu am niciun fel 
de îndoieli. Te iubesc și vreau să fim pe veci împreună. 

A privit-o și apoi a întrebat-o: 

— Ce spui? 

Billie a oftat. 

— Ţin mult la tine. Aș vrea să mă culc cu tine, cred că ar fi 
minunat. 

La auzul vorbelor ei, Harold a ridicat din sprâncene, însă nu a 
întrerupt-o. 

— Și nu pot să nu mă gândesc la faptul că totul ar fi cu mult 
mai ușor dacă aș avea pe cineva cu care să împărtășesc 
greutăţile. 

— Asta e bine. 

— Până ieri, asta ar fi fost suficient. Aș fi spus: „Da, te iubesc, 
haide să ne căsătorim”. Adevărul e că astăzi am întâlnit pe 
cineva pe care l-am cunoscut în trecut și mi-a reamintit ce 
înseamnă să fii îndrăgostit la douăzeci și unu de ani. 

L-a privit cu toată candoarea. 

— Harold, nu mă simt așa cu tine. 

Bărbatul nu-și pierduse complet nădejdea. 

— Cine se mai simte așa la vârsta noastră? 

— Poate că ai dreptate. 

Billie și-ar fi dorit să fie din nou nebunatică și pătimașă. Dar 
era o dorinţă ridicolă pentru o femeie divorțată și cu un copil de 
șapte ani. Ca să mai câștige un răgaz, și-a dus paharul la buze. 

S-a auzit soneria la ușă. 

Lui Billie i-a tresărit inima. 

— Cine dracului o fi? s-a întrebat Harold, furios. Sper că 
Sidney Bowman nu vrea să-i împrumut cricul tocmai la ora asta. 

S-a ridicat și s-a dus în hol. Billie știa cine era la ușă. Și-a pus 
jos paharul cu brandy, neatins, și s-a ridicat la rândul ei în 
picioare. A auzit vocea lui Luke. 

— Trebuie să vorbesc cu Billie. 


VP - 186 


Femeia se întreba de ce se simțea atât de peste măsură de 
mulțumită. 

— Nu sunt sigur că vrea să fie deranjată tocmai acum, a 
răspuns Harold. 

— E important. 

— De unde știai că e aici? 

— Mama ei mi-a spus. Îmi pare rău, Harold, nu am timp să bat 
câmpii. 

Billie a auzit o bușitură, apoi un strigăt de protest din partea 
lui Harold și s-a gândit că Luke intrase cu forța în casă. S-a dus 
și ea la ușă și s-a uitat pe hol. 

— Luke, potolește-te, a intervenit ea. Suntem acasă la Harold. 

Luke avea haina ruptă, își pierduse pălăria și părea foarte 
tulburat. 

— Ce s-a mai întâmplat de data asta? l-a întrebat Billie. 

— Anthony a tras în mine. 

Billie era șocată. 

— Anthony? s-a mirat ea. Doamne, ce l-a apucat? A tras în 
tine? 

Harold era speriat. 

— Ce e chestia asta, cu împușcatul? 

Luke nu l-a luat în seamă. 

— E momentul să discut cu cineva oficial despre toate astea, 
i-a zis el lui Billie. Mă duc la Pentagon. Dar mi-e teamă că nu voi 
fi crezut. Vrei să vii și tu, să mă susţii? 

— Sigur, a acceptat ea și și-a luat haina din cuierul de pe hol. 

— Billie! a exclamat Harold. Ce naiba... discutam ceva foarte 
important. 

— Chiar am nevoie de tine, a zis Luke. 

Billie ezita. Era foarte greu pentru Harold. Reieșea, evident, că 
plănuise momentul acesta de ceva vreme, însă viaţa lui Luke 
era în pericol. 

— lartă-mă, i-a spus ea lui Harold. Trebuie să plec. 

Și-a ridicat faţa, să primească un sărut, însă el s-a întors cu 
spatele. 

— Nu fi așa, a zis Billie. Ne vedem mâine. 

— leșiți afară din casa mea, amândoi, a șuierat Harold, furios. 

Billie a ieșit, cu Luke după ea, iar Harold a trântit ușa în urma 
lor. 


VP - 187 


e 11 P.M. 


Programul Jupiter costase 40 de milioane de dolari 
în 1956 și 140 de milioane în 1957. Pentru 1958, cifra 
estimată era de peste 300 de milioane. 


Anthony a găsit ceva papetărie cu antetul hotelului în sertarul 
biroului din camera închiriată de Pete. A scos un plic. A luat din 
buzunar trei gloanţe deformate și trei tuburi, de la cele trei 
focuri trase asupra lui Luke. Le-a pus în plic și l-a sigilat, apoi și 
l-a îndesat în buzunar. O să scape de el cu prima ocazie. 

Se ocupa cu gestionarea rapidă și eficientă a pagubelor. Avea 
foarte puţin timp la dispoziţie și trebuia să fie meticulos, să 
șteargă orice urmă a acelui incident. Activitatea îl ajuta să 
anihileze sentimentul de auto-dezgust care îi amăra gura. 

Adjunctul managerului care era de serviciu a intrat în cameră 
cu o mină furioasă. Era un bărbat mic de înălţime, îngrijit, cu 
chelie. 

— Domnule Suchard, luaţi loc, vă rog, l-a invitat Anthony, 
arătându-i bărbatului legitimaţia CIA. 

— CIA! a exclamat Suchard și indignarea a început să i se 
dezumfle. 

Anthony a scos o carte de vizită din portofel. 

— Pe cartea de vizită scrie Departamentul de Stat, dar mă 
puteţi găsi la acest număr dacă aveţi nevoie de mine. 

Suchard manevra cartea de vizită ca și cum ar fi fost o bombă 
gata să explodeze. 

— Cu ce vă pot ajuta, domnule Carroll? 

Avea un ușor accent, pe care Anthony l-a bănuit a fi elveţian. 

— Mai întâi, vreau să-mi cer scuze pentru oarecare zarvă pe 
care am produs-o mai devreme. 

Suchard a înclinat capul, înţepat. Nu avea de gând să spună 
că era în ordine. 

— Din fericire, puţini au fost clienţii care au observat ceva. 
Numai personalul de la bucătărie și câţiva chelneri v-au văzut 
când îl fugăreaţi pe acel gentleman. 

— Mă bucur că nu am deranjat prea mult minunatul 
dumneavoastră hotel, chiar dacă a fost vorba despre o 
chestiune de siguranţă națională. 


VP - 188 


Managerul a ridicat din umeri, surprins. 

— Siguranţă naţională? 

— Sigur, nu vă pot oferi detalii... 

— Desigur. 

— Dar sper că pot să contez pe discreţia dumneavoastră. 

Hotelierii profesioniști se mândresc întotdeauna cu discreţia 
lor și Suchard a încuviinţat viguros. 

— Într-adevăr, puteţi să contati pe ea. 

— S-ar putea să nu fie necesar să raportați acest incident 
managerului dumneavoastră. 

— E posibil... 

Anthony a scos un sul de bancnote. 

— Departamentul de Stat dispune de un mic fond destinat 
compensaţiilor în astfel de situaţii. 

A scos o bancnotă de douăzeci de dolari. Suchard a acceptat- 
O. 

— lar dacă există membri de personal care par nemulțumiți, 
poate că... 

A numărat încet alte patru bancnote de douăzeci și i le-a 
întins. 

Era o mită mare pentru un asistent de manager. 

— Vă mulţumesc, domnule, a zis Suchard. Sunt convins că vă 
vom putea satisface solicitarea. 

— Dacă veţi fi chestionat de cineva, e mai indicat să spuneţi 
că nu aţi văzut nimic. 

— Desigur, a consimţit Suchard, ridicându-se în picioare. Dacă 
asta este tot... 

— Tinem legătura, a replicat Anthony și a înclinat disprețuitor 
din cap. 

Suchard a plecat. 

În cameră a intrat Pete. 

— Șeful securității pentru trupele armate de la Cape 
Canaveral este colonelul Bill Hide, a zis el. Stă la motelul 
Starlite. 

l-a înmânat lui Anthony o bucată de hârtie cu un număr de 
telefon, apoi a ieşit din nou. 

Anthony a format numărul și a obținut legătura în camera lui 
Hide. 

— Sunt Anthony Carroll, de la CIA, Departamentul Servicii 
Tehnice. 


VP - 189 


Hide vorbea cu o încetineală nespecifică unui militar și părea 
să aibă câteva pahare la bord. 

— Păi, cu ce pot să vă ajut, domnule Carroll? 

— Vă sun în legătură cu doctorul Lucas. 

— A, da? 

Părea vag ostil și Anthony a decis să-l perie niţel. 

— Domnule colonel, dacă mi-aţi putea acorda câteva minute 
la ora aceasta târzie, aș aprecia un sfat din partea 
dumneavoastră. 

Hide s-a înmuiat. 

— Sigur, vă stau la dispoziţie. 

Așa mai mergea. 

— Cred că știți că doctorul Lucas s-a comportat ciudat în 
ultimul timp, ceea ce este îngrijorător în cazul unui cercetător cu 
acces la informaţii secrete. 

— Foarte adevărat. 

Anthony voia ca Hide să aibă senzaţia că deţinea controlul. 

— Cum aţi cataloga dumneavoastră starea lui mintală? 

— Ultima dată când l-am văzut părea normal, dar am vorbit 
cu el în urmă cu câteva ore și mi-a zis că și-a pierdut memoria. 

— Lucrurile sunt mult mai complicate. A furat o mașină, a 
spart o casă și a pătruns prin efracţie, s-a bătut cu un poliţist, 
chestii de felul ăsta. 

— Dumnezeule, atunci e mai rău decât credeam. 

„Hide s-a prins în plasă”, se gândea Anthony, ușurat. A plusat. 

— Noi credem că nu mai raţionează, însă dumneavoastră îl 
cunoașteţi mai bine decât noi. Despre ce credeți că e vorba? 

Anthony își ţinea respiraţia, sperând să primească răspunsul 
potrivit. 

— Pe dracu’, bănuiesc că suferă o cădere nervoasă. 

Era exact ceea ce Anthony intenţionase să-l facă pe Hide să 
creadă - dar în acel moment Hide avea impresia că ideea era a 
lui și a continuat tentativa de a-l convinge pe Anthony despre 
asta. 

— Domnule Carroll, uite ce e, armata nu ar angaja un nebun 
pentru un proiect top-secret. În condiţii normale, Luke e la fel de 
întreg la minte ca mine și ca dumneata. E evident că l-a 
destabilizat ceva. 

— Se pare că trăiește cu ideea că există un fel de conspirație 
împotriva lui... dar spuneţi că n-ar trebui să credem asta, nu? 


VP - 190 


— Nici vorbă. 

— Așadar, ar trebui să nu dam mare importanţă chestiilor 
acestea. Adică n-ar trebui să alertăm Pentagonul. 

— Doamne, nu, a rostit Hide, îngrijorat. De fapt, ar fi mai bine 
să-i sun eu și să-i previn că este posibil ca Luke să-și fi pierdut 
minţile. 

— Cum credeți. 

A intrat Pete și Anthony a ridicat un deget, semn că voia ca el 
să aștepte. Și-a îndulcit vocea și a rostit în receptor: 

— Coincidenţa face că sunt un vechi prieten al doctorului și al 
doamnei Lucas. Voi încerca să-l conving pe Luke să caute ajutor 
psihiatric. 

— Pare o idee bună. 

— Bun, vă mulțumesc, domnule colonel. M-aţi liniștit și vom 
acţiona în direcţiile pe care le-aţi sugerat. 

— Cu plăcere. Dacă vreţi să mă mai întrebaţi ceva sau să 
discutaţi cu mine, sunaţi-mă oricând. 

— Cu siguranţă, o voi face. 

Anthony a închis. 

— Ajutor psihiatric? a întrebat Pete. 

— E doar spre binele lui. 

Anthony a trecut în revistă situaţia. Nu exista nicio dovadă 
acolo, la hotel. Pentagonul era pus în gardă faţă de orice raport 
pe care Luke l-ar fi putut înainta. Nu mai rămânea decât spitalul 
lui Billie. 

S-a ridicat în picioare. 

— Revin într-o oră. Vreau să rămâi aici. Însă nu în hol. la-i pe 
Malone și Curtis și plătiţi un chelner de la room-service ca să vă 
lase să intraţi în apartamentul lui Luke. Am sentimentul că o să 
se întoarcă. 

— Și dacă o face? 

— Nu-l mai lăsaţi să vă scape iar... orice-ar fi. 


e MIEZUL NOPŢII 


Racheta Jupiter C folosește hydyne, un combustibil 
cu o putere energetică mare, cu 12 procente mai 
puternic decât substanța propulsoare cu alcool, 


VP-191 


întrebuințată pentru racheta Redstone standard. E o 
substanță toxică, extrem de corozivă, un amestec de 
UDMH - dimetilhydrazină asimetrică - și 
diethylentriamină ( DETA). 


Billie a intrat cu maşina ei roşie Thunderbird în parcarea 
Spitalului de boli nervoase din Georgetown și a oprit motorul. 
Colonelul Lopez, de la Pentagon, a tras și el alături Fordul 
Ferlaine de culoare kaki. 

— Nu crede o vorbă din ce-i spun, a zis Luke, furios. 

— Nu e de mirare, a cugetat Billie. Asistent managerul de la 
Carlton afirmă că nu a fost nimeni fugărit prin bucătăriile 
hotelului și nu există niciun fel de tuburi de cartuș în zona 
rampei de aprovizionare. 

— Anthony a eliminat probele. 

— Eu știu asta, dar colonelul Lopez, nu. 

— Mulţumesc cerului că te am pe tine să mă sustii. 

Au ieșit din mașină și au intrat în clădirea spitalului împreună 
cu colonelul, un hispanic răbdător cu o faţă inteligentă. Billie a 
salutat recepționista cu un gest din cap și i-a condus pe cei doi 
bărbaţi sus pe scări și de-a lungul culoarului care ducea la biroul 
de dosare. 

— O să vă arăt dosarul unui bărbat numit Joseph Bellow, care 
are trăsături fizice la fel cu ale lui Luke, a explicat Billie. 

Colonelul a încuviințat și femeia a continuat: 

— O să vedeţi că a fost internat marți, i s-a administrat un 
tratament și a fost externat miercuri, la ora 4 a.m. Trebuie să 
înțelegeţi că este cu totul neobișnuit ca un pacient cu 
schizofrenie să primească tratament înainte de a fi mai întâi 
ținut sub observaţie. Și nu cred că mai e nevoie să vă precizez 
că nu s-a mai pomenit ca un pacient să fie externat dintr-un 
spital de boli nervoase la ora patru dimineața. 

— Înţeleg, a zis Lopez, evaziv. 

Billie a tras fișierul, a scos dosarul Bellow, l-a pus pe masă și l- 
a deschis. 

Era gol. 

— Doamne! a exclamat ea. 

Luke se uita neîncrezător la mapa din carton. 

— Am văzut eu însămi fișele, în urmă cu mai puţin de șase 
ore! 


VP - 192 


Lopez s-a ridicat îndreptat de spate, cu un aer agasat. 

— Păi, presupun că asta e tot. 

Luke avea groaznica senzaţie că trăia într-un univers ireal în 
care oricine putea să facă orice voia cu el, să-l împuște, să se 
joace cu mintea lui, fără să poată demonstra ce s-a petrecut. 

— Poate că sunt schizofrenic, a rostit Luke, sumbru. 

— Bun, dar eu nu sunt, a zis Billie. Și amândoi am văzut 
dosarul ăla. 

— Doar că nu mai e aici, a comentat Lopez. 

— Staţi așa, a adăugat Billie. În registrul zilnic trebuie să 
figureze internarea lui. Se află la recepţie. 

A închis dosarul și a trântit la loc sertarul fișierului. 

Au coborât în holul de la intrare. 

— Charlie, i s-a adresat ea recepţionerului, dă-mi, te rog, să 
văd registrul. 

— Imediat, doamnă doctor Josephson. 

Tânărul de culoare din spatele tejghelei a căutat o vreme în 
jurul lui, apoi a zis: 

— Drace, unde naiba a dispărut? 

— Doamne Sfinte, a murmurat Luke. 

Recepţionistul s-a înnegrit la faţă de rușine. 

— În urmă cu câteva ore era aici, știu sigur. 

Billie tuna și fulgera. 

— Spune-mi un lucru, Charlie. Doctorul Ross a fost aici în 
seara asta? 

— Da, doamnă doctor. A plecat înainte cu câteva minute. 

Billie a înclinat din cap. 

— Data viitoare când îl vezi, întreabă-l unde a dispărut 
registrul. El știe. 

— Chiar așa o să fac, a asigurat-o omul, iar Billie s-a 
îndepărtat de recepţie. 

— Daţi-mi voie să vă întreb ceva, domnule colonel, a zis Luke, 
furios. Înainte de a mă întâlni astă-seară, v-a vorbit altcineva 
despre mine? 

Lopez a ezitat, apoi a răspuns: 

— Da. 

— Cine? 

— Cred că aveţi dreptul să știți, a răspuns colonelul, oarecum 
potrivnic. Am primit un telefon de la un anume colonel Hide, de 


VP - 193 


la Cape Canaveral. El a menţionat că CIA v-a supravegheat și au 
raportat că aveţi un comportament irațional. 

— larăși Anthony, a bufnit Luke, clătinând furios din cap. 

— La dracu’, nu mai știu ce am putea face ca să vă 
convingem, s-a adresat Billie colonelului. Și nici nu pot să vă 
condamn că nu ne credeți, atâta vreme cât nu avem nicio 
dovadă. 

— N-am afirmat că nu vă cred, a venit replica lui Lopez. 

Luke era surprins și l-a privit pe colonel cu speranța 
renăscută. 

— AȘ fi putut să cred, a continuat Lopez, că ţi-ai imaginat că 
un tip de la CIA te-a fugărit prin hotelul Carlton și a tras asupra 
ta pe strada din spate. Aș fi acceptat poate chiar și că tu și 
doctorița Josephson aţi conspirat ca să pretindeţi că a existat un 
dosar și că a dispărut. Dar nu cred că băiatul ăsta, Charlie, e 
părtaş la conspirație. Trebuie să existe un registru zilnic și 
acesta a dispărut. Nu cred că voi l-aţi luat - de ce s-o fi făcut? 
Cineva are ceva de ascuns. 

— Deci mă credeți? l-a întrebat Luke. 

— Ce să cred? Nu ştii despre ce e vorba. Nici eu nu știu. Însă e 
al dracului de clar că se întâmplă ceva. Și cred că are legătură 
cu racheta pe care suntem gata să o lansăm. 

— Și ce-o să faceţi? 

— O să ordon alertă maximă de securitate la Cape Canaveral. 
Am fost acolo și știu că sunt neglijenţi. Mâine-dimineaţă nici nu 
vor ști ce i-a lovit. 

— Și cum rămâne cu Anthony? 

— Am un amic la CIA. O să-i relatez lui povestea voastră, o să- 
i spun că nu știu dacă e adevărată sau nu, dar că sunt îngrijorat. 

— Asta n-o să rezolve mare lucru! a protestat Luke. Trebuie 
să știm ce se petrece, de ce mi-au ras memoria! 

— Sunt de acord, a consimţit Lopez. Însă nu pot să fac mai 
mult. Restul depinde de tine. 

— Fir-ar! a exclamat Luke. Așadar, mă lupt singur. 

— Nu, l-a susţinut Billie. Nu te lupţi singur. 


VP - 194 


PARTEA A PATRA 


e 1 A.M. 


Noul combustibil are la bază un gaz paralizant, 
foarte periculos. Combustibilul este livrat la Cape 
Canaveral cu un tir special, echipat cu nitrogen, pentru 
a-l neutraliza în cazul unor scăpări. O picătură căzută 
pe piele va fi absorbită instantaneu în sistemul 
sanguin și s-ar dovedi fatală. Tehnicienii obișnuiesc să 
spună: „Dacă simti miros de pește, ia-o la fugă cât poti 
de repede”. 


Billie conducea cu viteză, foarte stăpână pe felul în care 
manevra  schimbătorul manual cu trei trepte al mașinii 
Thunderbird. Luke o privea admirativ. Au gonit pe străzile pustii 
din Georgetown, traversând cursul de apă spre centrul orașului 
Washington, și s-au îndreptat către hotelul Carlton. 

Luke se simţea plin de energie. Ştia cine îi era dușmanul, 
avea alături o prietenă și înțelesese ce avea de făcut. Era 
perplex de ceea ce i se întâmplase, dar hotărât să dezlege 
misterul și nerăbdător să purceadă la asta. 

Billie a parcat dincolo de intrare, după colțul clădirii. 

— Intru eu prima, a zis ea. Dacă zăresc pe cineva suspect în 
hol, o să ies imediat. Dacă mă vezi că-mi scot haina, înseamnă 
că ai cale liberă. 

Lui Luke nu-i surâdea prea tare planul. 

— Și dacă Anthony e acolo? 

— Pe mine n-o să mă împuște. 

Billie a ieșit din mașină. 

Luke s-a gândit dacă să se certe cu ea și a decis să n-o facă. 
Probabil că Billie avea dreptate. Presupunea că Anthony îi 
scotocise amănunţit prin camera de hotel și distrusese orice a 
considerat că ar putea să constituie un indiciu al secretului pe 
care își dorea cu atâta ardoare să nu fie descoperit. Totuși, 
Anthony avea în același timp nevoie să păstreze o aparenţă de 


VP-195 


normalitate, să susțină minciuna că Luke își pierduse memoria 
după un exces de alcool. Așadar, Luke se aștepta să-și 
regăsească mare parte din lucrurile personale. Asta îl va ajuta 
să se reorienteze. Și s-ar putea să existe și un indiciu pe care 
Anthony să-l fi trecut cu vederea. 

S-au apropiat de hotel separat, Luke rămânând pe partea 
cealaltă a străzii. A privit-o pe Billie cum intra în clădire, 
admirându-i mersul elegant și felul în care îi flutura haina. Prin 
ușile din sticlă avea vedere și în interiorul hotelului, în hol. Un 
hamal s-a apropiat imediat de Billie, bănuitor să vadă o doamnă 
elegantă sosind singură, la o oră atât de târzie din noapte. Luke 
a văzut-o vorbind și a presupus ce spunea: 

— Sunt doamna Lucas, soțul meu sosește și el imediat. 

Apoi Billie și-a scos haina. 

Luke a trecut drumul și a intrat în hotel. 

— lubito, a zis el, pentru urechile hamalului, vreau să dau un 
telefon înainte de a urca. 

La recepţie exista un telefon cu circuit intern, dar Luke nu 
voia ca hamalul să audă ce avea el de vorbit. Lângă biroul de 
recepţie era un hol mai mic, unde se afla o cabină telefonică 
pentru convorbiri locale cu plată și un scaun. Luke a intrat acolo. 
Billie l-a urmat și a închis ușa cabinei. Erau foarte aproape unul 
de celălalt. Luke a băgat o monedă în aparat și a format 
numărul hotelului. A ţinut receptorul puţin depărtat, ca să poată 
auzi și Billie. Deși foarte tensionat, i se părea excitant faptul că 
era atât de aproape de ea. 

— Hotel Sheraton-Carlton, bună dimineaţa! 

Luke și-a dat seama că era chiar dimineață, joi dimineaţa. 
Erau douăzeci de ore de când nu mai dormise, însă nu-i era 
somn. Era prea încordat. 

— Camera 530, vă rog. 

Centralista a ezitat. 

— Domnule, este trecut de ora unu noaptea... e ceva urgent? 

— Doctorul Lucas mi-a zis să sun, indiferent cât de târziu. 

— Foarte bine. 

A urmat o pauză, apoi s-a auzit cum suna. Luke conștientiza 
cât de aproape de el era trupul cald al lui Billie, în rochia din 
mătase purpurie. A fost nevoit să-și înfrângă imboldul de a o 
cuprinde pe după umerii mici, drepţi, ca să o strângă la piept. 


VP - 196 


După patru apeluri era gata să creadă că nu era nimeni în 
cameră, dar chiar atunci cineva a ridicat receptorul. Așadar, 
Anthony sau unul dintre oamenii lui stătea și aștepta acolo. Asta 
era supărător; însă Luke se simțea mai bine, știind unde își 
desfășurase trupele inamicul lui. 

— Alo! s-a auzit o voce la capătul celălalt. 

Tonul era indecis, nu era Anthony, dar ar fi putut să fie Pete. 

Luke a folosit o voce de om ametit de băutură. 

— Ronnie, io sunt, Tim. Haide mă, că te 'șteptam toți! 

Bărbatul de la telefon a mârâit enervat. 

— Un beţiv, a bombiănit acesta, ca și cum ar fi vorbit cu 
altcineva. Amice, ai greșit camera. 

— Aoleo, îmi cer scuze, sper că nu v-am trezit..., a zis Luke, 
apoi a închis. 

— Era cineva? a întrebat Billie. 

— Poate chiar mai mult decât o singură persoană. 

— Știu cum să-i scoatem de acolo, a zis femeia, zâmbind. Am 
făcut așa la Lisabona, în timpul războiului. Haide, vino! 

Au ieșit din cabina telefonică. Luke a băgat de seamă că Billie 
luase discret o cutie cu chibrituri de pe o scrumieră de lângă lift. 
Liftierul i-a dus la etajul cinci. 

Au găsit camera 530 și au trecut în tăcere pe lângă ea. Billie a 
deschis o ușă fără niciun număr pe ea și au intrat într-o debara 
pentru lenjerie. 

— Perfect, a zis ea, în șoaptă. Există vreo alarmă de incendiu 
prin apropiere? 

Luke s-a uitat împrejur și a văzut o alarmă de genul acelora 
care se putea declanșa dacă spărgeai geamul cu un ciocănel 
agăţat lângă ea. 

— Uite acolo, a zis el. 

za Bun. 

In debara, cearșafurile și păturile erau stivuite frumos pe 
rafturile din lemn închise cu draperii. Billie a desfăcut o pătură și 
a aruncat-o pe jos. A făcut la fel și cu alte câteva, până când a 
obţinut o grămadă. Luke bănuia ce avea de gând să facă și 
presupunerile lui au fost confirmate când ea a luat o comandă 
de mic dejun de pe o clanţă și a aprins-o cu un chibrit. Când 
aceasta a luat foc, a pus-o pe grămada de lenjerie. 

— De asta nu trebuie să fumezi în pat, a zis ea. 


VP - 197 


În timp ce flăcările se înteţeau, Billie a mai adăugat și alte 
așternuturi. Avea faţa asudată de căldură și agitaţie și era mai 
atrăgătoare decât oricând. Curând focul a devenit o vâlvătaie. 
Fumul ieșea în valuri din debara și începuse să umple coridorul. 

— E momentul să sune alarma. Nu vrem să rânim pe nimeni. 

— Corect, a consimţit Luke și din nou i-a venit în minte fraza: 
„Nu sunt colaboraţioniști”. Numai că în acel moment o 
înțelegea. În timpul Rezistenței, când arunca în aer fabrici și 
depozite, probabil că era în permanență îngrijorat ca nu cumva 
să fie răniți francezi nevinovați. 

A apucat ciocănelul atârnat de un lanț lângă alarma de 
incendiu. A spart sticla cu o lovitură ușoară și a apăsat butonul 
mare și roșu dinăuntru. O clipă după aceea, un sunet puternic a 
spart tăcerea coridorului. 

Luke și Billie s-au retras în capătul culoarului, depărtându-se 
de lift, până când abia dacă mai vedeau ușa apartamentului lui 
Luke prin fumul gros. 

Ușa cea mai aproape de ei s-a deschis și a apărut o femeie în 
cămașă de noapte. A văzut fumul, a ţipat și a luat-o la fugă pe 
scări. Pe o altă ușă a ieșit un bărbat în cămașă, cu un creion în 
mână; era evident că lucrase până târziu; apoi a apărut și un 
cuplu de tineri înfășuraţi în cearșafuri, care tocmai fuseseră 
întrerupţi când făceau dragoste; pe urmă, un bărbat cu ochii 
tulburi, îmbrăcat în pijamale roz, mototolite. 

S-a deschis încet și ușa camerei 530. 

Luke a zărit un bărbat înalt care ieșea pe coridor. Chinuindu- 
se să-l vadă prin fum, Luke a crezut că distingea pe obrazul 
acestuia o pată mare, de culoarea vinului, un semn din naștere. 
Era Pete. S-a dat înapoi, să nu fie recunoscut. Silueta a ezitat, 
dar ulterior a părut că se hotărăște și s-a alăturat celor care se 
grăbeau să coboare pe scări. Alţi doi bărbaţi au ieșit și l-au 
urmat. 

— Drumul e liber, a zis Luke. 

Împreună cu Billie a intrat în apartament și el a închis ușa, să 
împiedice fumul să pătrundă înăuntru. Și-a scos haina. 

— Oh, Dumnezeule! a exclamat Billie. E aceeași cameră. 

o... 

Ea se uita împrejur, cu ochii cât cepele. 

— Nu pot să cred. 

Vorbea în șoaptă, Luke abia dacă reușea să o audă. 


VP - 198 


— E chiar același apartament. 

Luke stătea nemișcat, cu ochii la ea. Pe Billie o încerca o 
emoție puternică. 

— Ce s-a întâmplat aici? a întrebat-o Luke, într-un final. 

Ea a clătinat din cap, surprinsă, plimbându-se prin încăpere. 

— Mi-e greu să cred că nu-ţi mai amintești. În colţul de colo 
era un pian cu coadă. Închipuie-ţi... un pian într-o cameră de 
hotel! 

A aruncat o privire în baie. 

— Și aici, un telefon. Nu mai văzusem niciodată un telefon în 
baie. 

Luke aștepta. Pe chipul lui Billie se citea tristețea și altceva în 
plus, pe care nu reușea să-l descifreze. 

— Aici ai locuit pe timpul războiului, a zis ea, în sfârșit, apoi a 
adăugat repede: Aici am făcut dragoste. 

Luke s-a uitat în dormitor. 

— Pe patul ăla, presupun. 

— Nu doar pe pat, a răspuns Billie, chicotind. 

Pe urmă a redevenit serioasă. 

— Cât de tineri eram, a zis ea. 

Ideea de a face dragoste cu femeia aceea fermecătoare era 
insuportabil de excitantă. 

— Fir-ar, mi-aş dori să-mi pot aminti, a spus Luke și vocea îi 
era plină de dorinţă. 

Spre surprinderea lui, Billie s-a îmbujorat. 

Luke s-a dus și a ridicat receptorul telefonului. A format 
numărul centralei. Voia să se asigure că focul nu se va extinde. 
După ce a așteptat îndelung, apelul i-a fost preluat. 

— Sunt domnul Davies, eu am dat alarma, a turuit Luke, 
repede. Focul e în debaraua de lenjerie de lângă camera 530. 

A închis fără să mai aștepte un răspuns. 

Billie se uita prin apartament, depășise momentul de emoție. 

— Hainele tale sunt aici, a zis ea. 

Luke a intrat în dormitor. Pe pat, pregătite ca și cum tocmai 
fuseseră aduse de la curăţat, stăteau întinse un sacou de tweed, 
cenușiu-deschis, și o pereche de pantaloni de flanel, de culoarea 
cărbunelui. A presupus că le purtase în avion și le trimisese la 
călcat. Pe jos era o pereche de pantofi eleganţi, maroniu-închis. 
În interiorul unuia dintre ei era o curea din piele de crocodil, 
rulată cu grijă. 


VP - 199 


A deschis sertarul noptierei și a găsit acolo un portofel, un 
carnet de cecuri și un stilou. Și mai interesantă era o agendă 
subţire, care la sfârșit avea o listă cu numere de telefon. A 
răsfoit-o rapid și a găsit săptămâna în curs. 


Duminică, 26 
Sun-o pe Alice (1928) 


Luni, 27 
Cumpără costum de baie 
8:30 a.m. ședință Apex, Mtl Vanguard 


Marti, 28 
8 a.m. Mic dejun cu A.C., cafeneaua Hay Adams 


Billie stătea în picioare, lângă el, să vadă ce citea. Și-a pus 
mâna pe umărul lui. Era un gest simplu, dar atingerea ei i-a 
provocat un fior de plăcere. 

— Ai idee cine ar putea să fie Alice? 

— Sora ta mai mică. 

— Ce vârstă are? 

— E cu șapte ani mai tânără decât tine... asta înseamnă 
treizeci. 

— Deci e născută în 1928. Presupun că am vorbit de ziua ei. 
Aș putea să o sun acum și să o întreb dacă am spus ceva ieșit 
din comun. 

— Bună idee. 

Luke era mulțumit. Își reconstituia viaţa. 

— Probabil că am plecat în Florida fără costumul de baie. 

— Cui îi stă mintea la costum de baie în ianuarie? 

— Așa că mi-am notat să cumpăr luni unul. În dimineaţa 
aceea m-am dus la motelul Vanguard la ora opt și jumătate. 

— Ce înseamnă ședință Apex? 

— Cred că e în legătură cu traiectoria curbă pe care o are 
racheta în zbor. Nu-mi amintesc să fi lucrat la ea, însă știu că 
trebuie făcute niște calcule importante și foarte complicate. 
Treapta a doua trebuie să se detașeze fix în punctul maxim al 
traiectoriei, pentru ca satelitul să poată fi pus pe o orbită 
permanentă. 


VP - 200 


— Ai putea să afli cine a mai fost la ședință și să vorbeşti cu 
ei. 

— O s-o fac. 

— Pe urmă, marți, ai luat micul dejun împreună cu Anthony în 
cafeneaua hotelului Hay Adams. 

— După asta nu mai e nicio întâlnire trecută în agendă. 

A răsfoit-o până la ultimele pagini. Erau acolo numerele de 
telefon pentru Anthony, Billie și Bern, pentru mama și Alice și 
încă alte douăzeci sau treizeci de numere care nu-i spuneau 
nimic. 

— E ceva care te surprinde? a întrebat-o pe Billie. 

Ea a clătinat din cap. 

Existau câteva indicii pe care merita să le cerceteze, însă 
nimic evident. Nici nu se așteptase la altceva, dar tot era 
dezamăgit. A băgat agenda în buzunar și a privit împrejur, prin 
încăpere. Pe un suport de bagaje stătea deschisă o geantă 
destul de uzată, din piele neagră. A scotocit prin ea, a găsit 
lenjerie și cămăși curate, un carnet de notițe plin pe jumătate cu 
calcule matematice și o carte de buzunar, Bătrânul și marea, de 
Hemingway, cu un colţ îndoit la pagina 143. 

Billie s-a uitat în baie. Ustensile pentru bărbierit, geanta 
pentru cosmetice, periuța de dinți. 

Luke a deschis dulapurile și sertarele din dormitor, iar Billie a 
făcut la fel în living. Luke a găsit într-un dulap un palton negru 
din lână și o pălărie cu boruri tari, tot neagră, dar nimic altceva. 

— Nimic, a strigat el. Dar tu? 

— Mesajele telefonice sunt aici, pe birou. De la Bern, de la un 
colonel Hide și de la cineva pe nume Marigold. 

Luke își închipuia că Anthony citise mesajele, le-a considerat 
nesemnificative și totuși a decis că nu avea rost să dea naștere 
la suspiciuni, așadar le-a distrus. 

— Cine e Marigold, știi? 

Luke s-a gândit puţin. Mai auzise numele acesta, în timpul 
zilei. În acel moment și-a amintit. 

— E secretara mea din Huntsville, a răspuns el. Colonelul Hide 
zicea că ea mi-a făcut rezervarea la avion. 

— Mă întreb dacă ei i-ai spus care era scopul călătoriei fale. 

— Mă îndoiesc. N-am zis nimănui de la Cape Canaveral. 

— Ea nu e de la Cape Canaveral. Și s-ar putea să fi avut mai 
multă încredere în secretara ta decât în oricine altcineva. 


VP - 201 


Luke a înclinat din cap. 

— Orice e posibil. O să verific. Până acum, este pista cea mai 
promițătoare. 

A scos agenda și s-a uitat din nou la numerele de telefon de la 
sfârșitul ei. 

— Bingo! a exclamat el. Marigold... acasă. 

S-a așezat la birou și a format numărul. Se întreba cât timp 
mai avea, înainte ca Pete și ceilalți agenţi să se întoarcă. 

Parcă citindu-i gândurile, Billie a început să-i strângă lucrurile 
în geanta din piele neagră. 

La telefon i-a răspuns o femeie somnoroasă, cu un ușor 
accent de Alabama. După voce, Luke a bănuit că era o persoană 
de culoare. 

— Îmi cer scuze că sun la o oră așa de târzie. Tu ești, 
Marigold? 

— Doctore Lucas! Slavă Domnului că aţi sunat! Ce faceţi? 

— Bine, cred, mulțumesc. 

— Păi, ce Dumnezeu s-a întâmplat cu dumneavoastră? Nu știa 
nimeni unde eraţi... și acum aflu că v-aţi pierdut memoria. E 
adevărat? 

— Da. 

— Vai de mine! Cum s-a întâmplat așa ceva? 

— Nu știu, dar sper să mă ajuţi să-mi dau seama. 

— Dacă pot... 

— Aș vrea să aflu de ce am hotărât brusc să plec luni la 
Washington? Ti-am spus? 

— Nici vorbă, și eu am fost foarte curioasă. 

Era răspunsul la care se și aștepta, însă tot era dezamăgit. 

— Am pomenit ceva care să-ţi fi dat vreo idee? 

— Nu. 

— Dar ce-am spus? 

— Că trebuie să mergeţi la Washington, via Huntsville, și mi- 
aţi cerut să fac rezervările pentru cursele de avion la MATS. 

Iniţialele în cauză indicau agenţia aeriană militară și Luke a 
bănuit că avea dreptul să se folosească de ea când făcea 
călătorii în scopuri militare. Dar era ceva ce nu înțelegea. 

— Am călătorit via Huntsville? 

Nimeni altcineva nu-i pomenise despre asta. 

— Aţi precizat că voiaţi să vă opriţi câteva ore aici. 

— Mă întreb de ce. 


VP - 202 


— Pe urmă aţi adăugat ceva destul de ciudat. Mi-aţi cerut să 
nu dezvălui nimănui că veniţi la Huntsville. 

— A! Deci era o vizită secretă? 

— Da. Și am păstrat secretul. M-au întrebat cei de la siguranța 
militară și de la FBI și nu am spus niciunora dintre ei, pentru că 
mi-aţi cerut să n-o fac. Când au zis că aţi dispărut, nu știam 
dacă făceam bine sau nu, dar m-am gândit că era mai bine să 
fac așa cum mi-aţi solicitat. Am făcut bine? 

— La naiba, Marigold, nu știu. Totuși, îţi apreciez loialitatea. 

Sunetul alarmei de incendiu se oprise. Luke și-a dat seama că 
nu mai avea timp. 

— Trebuie să închid acum. Multumesc pentru ajutor. 

— Păi, cum altfel. Doar să fiţi cu băgare de seamă, mă auziţi? 

Femeia a închis. 

— Ți-am strâns lucrurile, l-a înștiințat Billie. 

— Mulţumesc. 

Și-a luat din dulap paltonul negru și pălăria și le-a îmbrăcat. 

— Haide să plecăm de aici înainte să se întoarcă spionii ăia! 

o... 

S-au dus la un bistro non-stop din apropierea clădirii FBI, chiar 
lângă cartierul chinezesc, și au comandat niște cafea. 

— Mă întreb când decolează primul zbor spre Huntsville în 
dimineața asta, a zis Luke. 

— Ne trebuie Ghidul Oficial al Curselor Aeriene, a spus Billie. 

Luke s-a uitat în jur, prin bistro. A văzut doi polițiști care 
mâncau  gogoși, patru studenţi beţi, care comandaseră 
hamburgeri, și două femei destul de sumar îmbrăcate, care ar fi 
putut să fie niște prostituate. 

— Nu prea cred să ţină vreunul sub tejghea, a zis el. 

— Pun pariu că Bern are unul. Scriitorilor le plac lucruri de 
genul ăsta. Întotdeauna caută chestii prin el. 

— Probabil că doarme. 

— Atunci, o să-l trezesc, a spus Billie, ridicându-se. Ai o fisă? 

— Sigur. 

Luke mai avea încă buzunarul plin cu monedele pe care le 
furase cu o zi în urmă. 

Billie s-a dus la telefonul cu fise de lângă toalete. Luke își 
sorbea cafeaua și se uita după ea. În timp ce vorbea, își lăsa 
într-o parte capul și zâmbea, folosindu-se de drăgălășenii față 


VP - 203 


de cineva pe care îl trezise din somn. Era fermecătoare, iar 
dorinţa pe care Luke o simţea era de-a dreptul dureroasă. 

Billie a revenit la masă. 

— Se va întâlni cu noi și o să aducă și ghidul. 

Luke s-a uitat la ceas. Era ora două dimineaţă. 

— Probabil că o să plec la aeroport direct de aici. Sper să 
existe un zbor cât mai devreme. 

— Ai un termen-limită? l-a întrebat Billie, încruntându-se. 

— S-ar putea să fie. Mă tot întreb: ce putea să mă determine 
să las totul baltă ca să dau fuga la Washington? Trebuie să aibă 
legătură cu racheta. Și despre ce altceva putea să fie vorba, 
dacă nu despre ceva care ameninţă lansarea? 

— Un sabotaj? 

— Da. Și dacă am dreptate, trebuie să o dovedesc înainte de 
ora zece și jumătate, în seara asta. 

— Vrei să vin și eu cu tine la Huntsville? 

— Trebuie să ai grijă de Larry. 

— Pot să-l las cu Bern. 

— Nu cred că e nevoie, a zis Luke, clătinând din cap. 
Mulţumesc. 

— Mereu ai fost o fire afurisit de independentă. 

— Nu e vorba despre asta. 

Și-ar fi dorit ca ea să înțeleagă. 

— Mi-ar face mare plăcere să vii cu mine. Tocmai asta e 
problema... Îmi doresc mult prea mult. 

Billie a întins brațul peste masa cu blat de material plastic și l- 
a luat de mână. 

— E în ordine. 

— E încurcat, știi. Sunt însurat cu altcineva, dar nu știu ce 
sentimente am pentru ea. Cum e soția mea? 

Billie a scuturat din cap. 

— Nu pot să-ți vorbesc eu despre Elspeth. Trebuie să o 
redescoperi singur. 

— Presupun că așa e. 

Billie i-a dus mâna la buze și a sărutat-o ușor. 

Luke a înghiţit un nod. 

— Întotdeauna te-am plăcut așa de mult sau e ceva nou? 

— Nu e nimic nou. 

— Mi se pare că ne înțelegem cu adevărat bine. 

— Nu, ne certăm ca dracii. Însă ne adorăm unul pe celălalt. 


VP - 204 


— Ai spus că ne-am iubit, odinioară... în apartamentul acela 
de hotel. 

— Încetează. 

— A fost bine? 

Femeia l-a privit cu lacrimi în ochi. 

— Cel mai bine. 

— Atunci, cum se face că nu sunt însurat cu tine? 

Billie a început să plângă, cu hohote abia vizibile, care îi 
scuturau trupul micuţ. 

— Fiindcă... 

S-a șters la ochi și a tras adânc aer în piept, apoi a început iar 
să plângă. Până la urmă, a izbucnit: 

— Te-ai supărat așa de tare pe mine, că n-ai mai vrut să-mi 
vorbești cinci ani. 


e 1945 


Părinţii lui Anthony aveau o herghelie în apropiere de 
Charlottesville, Virginia, la câteva ore distanță de Washington. 
Era o casă mare, albă, pe structură din lemn, cu două aripi 
lungi, prevăzute cu peste zece dormitoare. Mai erau grajduri și 
terenuri de tenis, un lac și un pârâu, padocuri și o zonă 
împădurită. Mama lui Anthony moștenise ferma de la tatăl ei, 
plus cinci milioane de dolari. 

Luke a sosit acolo în vinerea de după capitularea Japoniei. 
Doamna Carroll l-a întâmpinat în ușă. Era o femeie blondă și 
nervoasă, care arăta că fusese frumoasă odinioară. L-a condus 
într-un mic dormitor, impecabil de curat, cu pardoseala din lemn 
lustruit și un pat înalt, de modă veche. 

El s-a dezbrăcat de uniformă - avea grad de maior - și și-a 
pus un sacou sport, de cașmir, și pantaloni de flanel gri. In timp 
ce-și lega cravata, Anthony a băgat capul pe ușă. 

— Avem cocktailuri în salon, când ești gata. 

— Vin imediat. Care e camera lui Billie? 

Peste chipul lui Anthony a trecut umbra unei îngrijorări și s-a 
încruntat. 

— Fetele sunt în aripa cealaltă, să știi. În chestiuni de felul 
acesta, amiralul e de modă veche. 


VP - 205 


Tatăl lui Anthony își petrecuse viața în armată. 

— Nicio problemă, a zis Luke, ridicând din umeri. 

Ultimii trei ani și-i petrecuse umblând, noaptea, printr-o 
Europă sub ocupaţie: o să fie în stare să găsească dormitorul 
iubitei pe întuneric. 

Când a coborât, la ora șase, toți vechii lui prieteni îl așteptau. 
Pe lângă Anthony și Billie, mai erau acolo Elspeth, Bern și 
prietena acestuia, Peg. Cea mai mare parte a războiului Luke 
fusese împreună cu Bern și Anthony, iar toate permisiile și le 
petrecuse cu Billie, dar pe Elspeth sau pe Peg nu le mai văzuse 
din 1941. 

Amiralul i-a întins un Martini și Luke a luat o înghiţitură. Sosise 
momentul să sărbătorească, mai mult ca oricând. Se discuta 
zgomotos și cu voioșie. Mama lui Anthony îi privea cu o expresie 
de vagă încântare, iar tatăl lui bea cocktailurile mai repede 
decât oricare altcineva. 

În timpul cinei Luke i-a studiat, comparându-i cu tinerii aceia 
frumoși, care fuseseră atât de îngrijoraţi cu patru ani în urmă că 
ar putea să fie exmatriculaţi de la Harvard. Elspeth era foarte 
slabă după cei trei ani de raţii dure pe care îi trăise în Londra în 
timpul războiului: chiar și sânii ei superbi păreau mai mici. Peg, 
odinioară o fată demodată, cu suflet mare, era îmbrăcată 
elegant, dar faţa, fardată cu grijă, avea o expresie de duritate și 
cinism. La cei douăzeci și șapte de ani ai lui, Bern arăta cu zece 
ani mai în vârstă. Pentru el acesta fusese al doilea război. 
Fusese rănit de trei ori și avea chipul supt al cuiva care a 
cunoscut prea multă suferinţă, a lui, dar și a celorlalţi. 

Lui Anthony îi mersese cel mai bine. Avusese parte de ceva 
acţiune, însă în cea mai mare parte a războiului fusese la 
Washington. Siguranţa lui, optimismul și umorul excentric 
supravieţuiseră neștirbite. _ 

Nici Billie nu părea foarte schimbată. In copilărie avusese 
parte de greutăți și lipsuri și poate că de aceea războiul nu 
lăsase semne asupra ei. Işi petrecuse doi ani la Lisabona, ca 
agent sub acoperire, și Luke știa - deși alţii nu aveau cunoștință 
- că ucisese un om acolo, îi tăiase beregata ca o profesionistă, 
în curtea din spatele cafenelei unde victima era pe cale să 
vândă dușmanului secrete. Era și în acel moment un ghemuleţ 
de strălucitoare energie, veselă, apoi, o clipă mai târziu, înfoiată 


VP - 206 


de mândrie, iar Luke nu obosea niciodată să-i studieze felul în 
care își tot schimba expresia. 

Era un noroc deosebit că supraviețuiseră cu toţii. Cele mai 
multe dintre grupurile de felul lor pierduseră cel puţin un 
prieten. 

— Ar trebui să toastăm pentru ceva, a propus Luke, ridicându- 
și paharul cu vin. Pentru toţi cei care au supravieţuit... și pentru 
cei care nu au reușit. 

Au băut toţi, pe urmă Bern a zis: 

— Am și eu un toast. Pentru acei bărbaţi care au rupt gâtul 
mașinii naziste de război... Armata Roșie. 

Au băut din nou, dar amiralul părea nemulțumit și a spus: 

— Cred că ajunge cu atâtea toasturi. 

Bern era încă un comunist convins, însă Luke era sigur că nu 
mai lucra pentru Moscova. Făcuseră o înțelegere și Luke credea 
că Bern își ţinuse promisiunea. Totuși, relaţia lor nu mai 
revenise la acea căldură de odinioară. Să ai încredere în cineva 
era ca și cum ai ţine apă în pumni - era așa de ușor să o verși și 
nu mai puteai să o recuperezi. Luke se întrista de fiecare dată 
când își amintea despre camaraderia pe care o împărtășiseră el 
și Bern, dar nu se simţea în stare să o recâștige. 

Cafeaua s-a servit tot în salon. Luke împărțea ceștile. Când i-a 
oferit lui Billie frișcă și zahăr, ea i-a spus în șoaptă: 

— Aripa de est, la etaj, ultima ușă pe stânga. 

— Frișcă vrei? 

Fata a ridicat din sprâncene. 

Luke a râs înfundat și a trecut mai departe. 

La ora zece și jumătate, amiralul a insistat ca bărbații să 
treacă în sala de biliard. Pe o servantă erau trabucuri cubaneze 
și băuturi tari. Luke a refuzat să mai bea: era nerăbdător să se 
strecoare sub așternuturi, lângă trupul cald, dornic, al lui Billie și 
ultimul lucru de care avea nevoie atunci era să adoarmă repede. 

Amiralul și-a turnat un ditamai paharul cu whisky și l-a luat pe 
Luke în partea din spate a încăperii, ca să-i arate armele lui, 
așezate într-o vitrină încuiată, fixată în perete. În familia lui Luke 
nu existau vânători și pentru el armele aveau ca scop să omoare 
oameni, nu animale, așa că nu îi plăceau. Și, în plus, credea cu 
tărie că armele și alcoolul reprezentau o combinaţie proastă. S-a 
prefăcut totuși interesat, ca să fie politicos. 


VP - 207 


— Luke, îţi cunosc și îţi respect familia, a spus amiralul, 
examinând o carabină Lee-Enfield. Tatăl tău este un bărbat 
deosebit. 

— Vă mulțumesc, a zis Luke. _ 

Suna ca un fel de discurs repetat în prealabil. In perioada 
razboiului tatăl lui ajutase la funcţionarea Biroului pentru 
Controlul Preţurilor, dar probabil că amiralul îl credea încă 
bancher. 

— Va trebui să te gândești la familia ta, băiete, atunci când îţi 
vei alege nevasta, a continuat amiralul. 

— Da, domnule, așa voi face. 

Luke se întreba la ce se gândea omul acela. 

— Indiferent cine va deveni doamna Lucas, i se va asigura un 
loc pe treptele cele mai înalte ale societăţii americane. Trebuie 
să-ţi alegi o fată care să poată face faţă acestui rang. 

Luke începea să înţeleagă unde bătea discuţia. Enervat, a pus 
repede carabina la loc în stativ. 

— O să ţin cont de asta, domnule amiral, l-a asigurat el și s-a 
întors să plece. 

Amiralul i-a pus o mână pe braţ și l-a oprit. 

— Indiferent ce vei face, nu-ţi bate joc de tine. 

Luke l-a privit ţintă. Era hotărât să nu-l întrebe pe amiral la ce 
făcea aluzie. Avea impresia că știa răspunsul și era mai bine 
dacă rămânea nerostit. 

Dar amiralul era pornit. 

— Să nu rămâi proptit lângă jidăncuţa aia... nu te merită. 

Luke a scrâșnit din dinţi. 

— Dacă nu vă supăraţi, acesta este un subiect pe care aș 
prefera să-l discut cu tatăl meu. 

— Taică-tu nu știe despre ea, nu-i așa? 

Luke s-a înroșit. Amiralul lovise direct în ţintă. Nici Luke, nici 
Billie nu făcuseră cunoștință cu părinţii celuilalt. 

Nici nu prea avuseseră vreme. Dragostea dintre ei se 
petrecuse în scurte momente, în plin război. Insă nu acesta 
fusese singurul motiv. Adânc în sufletul lui, un omuleț mic și 
răutăcios îi șoptea că, din punctul de vedere al părinţilor lui, o 
tânără dintr-o familie de evrei săraci lipiţi nu era tocmai soția 
ideală pentru el. Ea ar fi acceptat-o, era sigur... chiar ar fi ajuns 
să o îndrăgească, din toate acele motive pentru care o iubea și 
el. Dar la început s-ar fi putut să fie puţin dezamăgiţi. In 


VP - 208 


consecință, era nerăbdător să le-o prezinte părinţilor într-un 
context potrivit, cu un prilej relaxat, când ar fi avut răgazul să o 
cunoască. 

Faptul că era un sâmbure de adevăr în insinuările amiralului 
nu a făcut decât să-l înfurie și mai tare pe Luke. Cu o 
agresivitate abia ţinută în frâu, acesta a spus: 

— Să mă iertaţi, dar vă previn că remarcile dumneavoastră 
sunt ofensatoare la adresa mea. 

Toţi cei de față au amuţit, însă ameninţarea abia mascată a 
lui Luke a trecut complet pe deasupra, fără să-l impresioneze pe 
amiral, care era destul de beat. 

— Fiule, înțeleg asta, însă sunt mai bătrân ca tine și știu 
despre ce vorbesc. 

— Mă iertaţi, cred că nu-i cunoașteţi pe cei implicaţi. 

— Ei, dimpotrivă, este posibil să știu mai multe decât tine 
despre doamna în chestiune. 

Ceva din tonul amiralului suna ca o avertizare, dar Luke era 
prea furios ca să-și dea seama. 

— Știţi pe dracu’, a zis el, cu o lipsă deliberată de politețe. 

Bern a încercat să intervină. 

— Hei, oameni buni, lăsaţi-o mai moale! Haideţi să jucăm 
biliard. 

Numai că amiralul nu mai putea fi oprit. L-a luat pe Luke pe 
după umeri. 

— Uite ce e, fiule, sunt bărbat și eu, te înțeleg, a spus el, cu o 
insinuare de intimitate care lui Luke nu-i venea bine. Atâta 
vreme cât nu iei lucrurile prea în serios, nu e niciun rău să te 
tăvălești cu o târfuliță, cu toţii am... 

Nu a mai apucat să termine fraza. Luke s-a întors spre el, i-a 
pus ambele mâini în piept și i-a dat un brânci. Amiralul s-a dat 
înapoi, clătinându-se, cu brațele fluturând în aer, iar paharul de 
whisky i-a zburat din mână. A încercat să-și păstreze echilibrul, 
dar nu a reușit și a căzut cu o bufnitură pe covor. 

— Hei, încetaţi, sau vă astup gura aia împuţită cu pumnul! a 
strigat Luke la el. 

Alb la faţă, Anthony l-a apucat strâns pe Luke de braţ și a zis: 

— Luke, ce Dumnezeu te-a apucat? 

Bern s-a băgat între ei și amiralul căzut la podea. 

— Calmaţi-vă amândoi! 


VP - 209 


— La naiba cu calmul! s-a răstit Luke. Ce fel de om e ăla care 
te invită la el acasă și pe urmă îţi insultă iubita? Chiar că trebuie 
să-l înveţe cineva pe prostul ăsta bătrân ce înseamnă bunele 
maniere! 

— E o târfă, a spus amiralul, așezat în fund. Pe toţi dracii, știu 
cel mai bine, a continuat el, apoi vocea i s-a transformat într-un 
răcnet. Eu i-am plătit avortul! 

Luke a rămas tablou. 

— Avortul? 

— Da, fir-ar al dracului, a confirmat amiralul, muncindu-se să 
se ridice în picioare. Anthony a lăsat-o însărcinată și am dat o 
mie de dolari ca să scape ea de bastard. 

Gura bărbatului s-a schimonosit într-un rânjet disprețuitor de 
triumf. 

— Ei, mai zi-mi și acum că nu știu ce vorbesc. 

— Minţiţi. 

— Întreabă-l pe Anthony. 

Luke s-a uitat la prietenul lui. 

Anthony a scuturat din cap și a explicat: 

— Copilul nu era al meu. Așa i-am spus tatii, ca să-mi dea cei 
o mie de dolari. Dar era copilul tău, Luke. 

Faţa lui Luke a devenit roșie, până la rădăcina părului. 
Bătrânul amiral beat îl făcuse să pară caraghiosul caraghioșilor. 
El era cel care habar nu avea. Credea că o cunoștea pe Billie, 
însă ea îi ascunsese ceva atât de important. Concepuse un copil 
și iubita lui făcuse avort, știau asta cu toţii în afară de el. Se 
simţea cum nu se poate mai umilit. 

A ieșit din sala de biliard, ca o furtună. A traversat holul și a 
intrat în salon dând ușa de perete. Mama lui Anthony era 
singură, probabil că fetele plecaseră la culcare. Văzându-i faţa, 
doamna Carroll l-a întrebat: 

— Luke, dragule, ce s-a întâmplat? 

El nu i-a răspuns nimic și a ieșit, trântind ușa. 

A urcat în fugă scările și a luat-o spre aripa de est a clădirii. A 
găsit camera lui Billie și a intrat, fără să mai bată la ușă. 

Fata stătea întinsă pe pat și citea, goală, cu capul sprijinit în 
mână și părul cârlionțat revărsat în faţă, ca un val care se 
sparge de țărm. Vederea ei i-a tăiat răsuflarea, pentru o clipă. 
Lumina ce venea de la o veioză de pe noptieră îi picta pe trup o 
dungă aurie, de la umărul mic și rotund, de-a lungul coapsei și 


VP - 210 


pe piciorul suplu, până la unghia dată cu ojă roșie. Oricum, 
frumusețea ei n-a făcut decât să-l înfurie și mai tare. 

Billie a ridicat privirea la el cu un zâmbet de fericire, apoi 
trăsăturile chipului i s-au întunecat, când a văzut expresia de pe 
faţa lui Luke. 

— M-ai înșelat vreodată? i-a strigat el. 

— Nu, niciodată! a răspuns Billie, ridicându-se în picioare, 
speriată. 

— Ticălosul ăla de amiral susține că a plătit ca să faci un 
avort. 

Chipul fetei a devenit palid. 

— Oh, nu! 

— E adevărat? a ţipat Luke. Răspunde! 

Billie a dat din cap și a început să plângă, îngropându-și fața 
în mâini. 

— Deci m-ai înșelat. 

— lartă-mă, voiam un copil cu tine, îmi doream din toată 
inima, însă nu am avut cum să-ţi vorbesc. Erai în Franţa și habar 
nu aveam dacă ai să te mai întorci vreodată. Am fost nevoită să 
iau singură decizia, a zis ea, suspinând, pe urmă a ridicat vocea 
și a adăugat: A fost cea mai grea perioadă din viaţa mea! 

Luke era năucit. 

— Noi doi am conceput un copil, a zis el. 

Starea lui Billie s-a schimbat într-o secundă. 

— Să nu începi cu chestii siropoase, a rostit ea, batjocoritoare. 
Când mi-ai tras-o, n-ai fost tocmai sentimental, așa că nu e 
cazul să începi acum... oricum, e al dracului de târziu pentru 
asta. 

Vorbele ei l-au rănit. 

— Trebuia să-mi fi zis. Chiar dacă n-ai avut cum să dai de 
mine în momentul acela, trebuia să-mi spui cu prima ocazie, 
următoarea dată când am venit în permisie. 

— Da, știu, a replicat Billie, oftând. Dar Anthony a considerat 
că nu trebuia să divulg nimănui și nu e prea greu să convingi o 
fată să păstreze secretul despre ceva de felul ăsta. Nu era 
nevoie să afle cineva, niciodată, în afară de nenorocitul ăsta de 
amiral, Carroll. 

Pe Luke îl scotea din minţi calmul cu care vorbea ea despre 
felul cum îl trădase, ca și cum singura ei greșeală era că a fost 
prinsă. 


VP - 211 


— Nu pot să mă împac cu ideea asta, a conchis el. 

— Ce vrei să spui? l-a întrebat Billie, în șoaptă. 

— Cu faptul că m-ai înșelat... și în legătură cu un lucru atât de 
important... cum să mai am încredere în tine? 

Chipul lui Billie exprima suferința. 

— Vrei să-mi spui că s-a terminat cu noi? 

Luke nu a scos nicio vorbă. 

— Îmi dau seama de asta, a continuat ea. Te cunosc prea 
bine. Am dreptate, nu-i așa? 

— Da. 

Billie a început din nou să plângă. 

— Tâmpitule! a zis ea, printre lacrimi. Nu știi nimic, ascultă- 
mă! În ciuda anilor de război... 

— Războiul m-a învăţat că nimic nu contează mai mult decât 
loialitatea. 

— Nu ai învăţat nici acum că atunci când suntem presaţi de 
împrejurări, noi, oamenii, suntem dispuși să minţim. 

— Chiar și pe cei pe care îi iubim? 

— Îi minţim mai mult pe cei pe care îi iubim, pentru că ne 
pasă atât de mult de ei. De ce crezi că spunem întotdeauna 
adevărul în fața preotului și a psihiatrului, și a unor persoane 
total necunoscute pe care le întâlnim în tren? Fiindcă nu-i iubim, 
așa că nu ne pasă ce cred. _ 

Era enervant de plauzibil ce afirma Billie. Insă el dispreţuia 
astfel de scuze facile. 

— Nu concep să-mi trăiesc așa viaţa. 

— Ferice de tine, a venit replica ei amară. Vii dintr-o familie 
fericită, nu ai cunoscut niciodată lipsurile, nu ai fost respins, ai 
tone de prieteni. Ai luptat din greu în război, totuși nu ai fost 
schilodit sau torturat și nu ai suficientă imaginaţie ca să fii laş. 
Nu ți s-a întâmplat niciodată nimic rău. Sigur, nu minți... din 
același motiv pentru care doamna Carroll nu fură conserve cu 
supă. 

Era formidabilă - se convinsese singură că el era cel care 
greșea! Era imposibil să discuţi cu o femeie capabilă să se 
amăgească singură în așa hal. Dezgustat, Luke s-a întors către 
ușă, gata să plece. 

— Dacă asta este ceea ce crezi, probabil te bucuri că relația 
noastră s-a terminat. 


VP - 212 


— Nu, nu mă bucur, a zis ea, cu lacrimile șiroindu-i pe obraz. 
Te iubesc, n-am iubit niciodată un alt bărbat. Imi pare rău că te- 
am minţit, dar nu am de gând să-mi torn cenușă în cap pentru 
că am făcut un lucru rău, într-un moment de criză. 

Luke nu voia ca ea să-și toarne cenușă în cap. Nu voia nimic 
de la ea. Pur și simplu, voia să se ducă departe de ea și de 
prietenii ei, și de amiralul Carroll, și de casa aceea îngrozitoare. 

Undeva, în mintea lui, o voce firavă îi șoptea că renunţa la cel 
mai preţios lucru pe care îl avusese vreodată și îl prevenea că 
discuţia aceea îi va provoca regrete atât de amarnice, că o să-i 
pârjolească sufletul ani de zile de atunci încolo. Insă era mult 
prea furios, prea umilit și prea rănit de moarte ca să asculte 
acea voce. 

S-a apropiat de ușă. 

— Nu pleca, l-a implorat Billie. 

— Naiba să te ia! a replicat el și a ieșit. 


e 2:30 A.M. 


Noul tip de combustibil și un rezervor mai mare au 
crescut puterea de propulsie a rachetei Jupiter la 37 
648 de kilograme forță și a prelungit timpul de ardere 
de la 121 la 155 de secunde. 


— Anthony mi-a fost atunci un prieten adevărat, a zis Billie. 
Eram disperată. O mie de dolari! Nu aveam de unde să fac rost 
de atâţia bani. El i-a obţinut de la taică-său și a luat totul asupra 
lui. A fost un tip pe cinste. De aceea îmi e așa de greu să înţeleg 
ce face acum. 

— Nu-mi vine să cred că am renunţat la tine, a zis Luke. Chiar 
n-am înţeles prin ce trecuseși? 

— N-a fost doar vina ta, a explicat Billie, obosită. Pe atunci 
așa am crezut, dar acum înțeleg și partea mea de vină în toată 
nebunia aia. 

Avea aerul că reluarea întregii întâmplări o extenuase. 

O vreme au rămas în tăcere, amuţiţi de regretele care îi 
încercau. Luke se întreba cât o să-i ia lui Bern să ajungă cu 


VP - 213 


mașina de la Georgetown; apoi gândurile lui s-au întors la ceea 
ce îi povestise Billie. 

— Nu prea îmi place ce aflu despre mine, a adăugat Luke, 
după un timp. Chiar mi-am pierdut cei mai buni doi prieteni, pe 
tine și pe Bern, doar pentru că am fost implacabil și tare de cap? 

Billie a ezitat, apoi a izbucnit în râs. 

— Ca s-o spun fără menajamente, exact asta ai făcut. 

— Așa că te-ai măritat cu Bern. 

Ea a râs din nou. 

— Cât de egocentric poţi să fii! a rostit ea pe un ton amical. 
Nu m-am măritat cu Bern pentru că m-ai părăsit. M-am măritat 
fiindcă este unul dintre cei mai onești oameni din lume. E 
inteligent, are suflet mare și e bun la pat. Mi-au trebuit ani de 
zile ca să te uit și când mi s-a întâmplat, m-am îndrăgostit de 
Bern. 

— Și noi doi am devenit iar prieteni? 

— Încetul cu încetul. Noi te-am iubit întotdeauna, cu toții, 
chiar dacă erai uneori un afurisit cu parul înfipt în fund. Când s-a 
născut Larry, ţi-am scris și ai venit să mă vezi. Pe urmă, un an 
mai târziu, Anthony a organizat o mare petrecere când a împlinit 
treizeci de ani și ai apărut și tu. Reveniseși la Harvard, îţi luai 
doctoratul și noi, ceilalți, eram în Washington... Elspeth și Peg 
lucrau pentru CIA, eu făceam cercetare la Universitatea George 
Washington, iar Bern scria scenarii pentru emisiuni radio... dar 
tu veneai de câteva ori pe an și atunci ne adunam toți. 

— Când m-am însurat cu Elspeth? 

— În 1954... anul în care am divorţat de Bern. 

— Ştii de ce m-am însurat cu ea? 

Billie a ezitat. Luke își imagina că răspunsul ar fi trebuit să fie 
ușor. Ea ar fi trebuit să răspundă „Fiindcă o iubeai... 
bineînţeles!” Însă ea nu a zis așa. 

— Nu sunt persoana potrivită să-ţi răspundă la întrebarea 
asta, a venit într-un final răspunsul ei. 

— O s-o întreb pe Elspeth. 

— Mi-aș dori să o faci. _ 

Luke s-a uitat la ea. Era ceva în acea ultimă remarcă. Incerca 
să-și dea seama cum să extragă înțelesul acela, când afară a 
oprit un Lincoln Continental alb. Bern a coborât în grabă din el și 
a intrat în restaurant. 

— lartă-mă că te-am trezit din somn, a spus Luke. 


VP - 214 


— Nu-ţi face probleme, a zis Bern. Billie nu susţine 
convingerea că atunci când un om doarme trebuie să-l lași în 
pace. Dacă ea e trează, toată lumea ar trebui să fie la fel. Ai fi 
știut asta dacă nu-ţi pierdeai memoria. Poftim! 

A aruncat pe masă o cărţulie groasă. Pe copertă scria: Ghidul 
Oficial Al Curselor Aeriene - publicație lunară. Luke a luat-o. 

— Uită-te după Capital Airlines - au curse spre sud, l-a sfătuit 
Billie. 

Luke a găsit paginile respective. 

— E un avion care decolează la 6:55... mai sunt patru ore 
până atunci. 

Apoi s-a uitat mai bine. 

— La naiba, face escale în toate orășelele din Dixie și ajunge 
la Huntsville la ora 2:23 după-amiază, ora locală. 

Bern și-a pus o pereche de ochelari și a citit peste umărul lui 
Luke. 

— Următoarea cursă nu decolează decât la ora 9, dar are 
escale puţine și e un avion Viscount, așa că o să ajungi la 
Huntsville mai devreme, câteva minute înainte de prânz. 

— O să iau cursa care pleacă mai târziu, deși nu-mi place să 
pierd timpul prin Washington mai mult decât este nevoie, a 
precizat Luke. 

— Mai ai alte două probleme, a continuat Bern. Prima: cred că 
Anthony o să aibă oameni postați la aeroport. 

Luke s-a încruntat. 

— Poate că aș putea să plec de aici cu mașina și să iau 
avionul undeva pe traseu. 

S-a uitat la orarul curselor. 

— Prima escală a cursei care pleacă devreme e într-un oraș 
care se cheamă Newport News. Unde dracu' e asta? 

— Lângă Norfolk în Virginia, a răspuns Billie. 

— Aterizează acolo la ora opt fără două minute. Oare pot să 
ajung la timp? 

— Sunt trei sute de kilometri, a spus Billie. Să zicem patru 
ore. Poţi să ajungi cu o oră înainte de cursă. 

— Chiar mai mult, dacă iei mașina mea, a adăugat Bern. 
Viteza maximă la care poate ajunge e de o sută optzeci de 
kilometri pe oră. 

— Îmi împrumuţi mașina? 

Bern a zâmbit. 


VP - 215 


— Ne-am salvat unul altuia viaţa. O mașină nu înseamnă 
nimic. 

Luke a încuviinţat din cap. 

— Mulţumesc. 

— Mai ai însă o problemă, a zis Bern. 

— Care e aceea? 

— Am fost urmărit până aici. 


e 3 P.M. 


Rezervoarele de combustibil contin deflectoare care 
să împiedice agitarea lichidului. În lipsa acestora, 
mişcarea lichidului este atât de violentă, încât a 
provocat dezintegrarea unuia dintre modelele pentru 
testare, racheta Jupiter 1B, la numai 93 de secunde de 
zbor. 


Anthony stătea la volanul Cadillac-ului său galben, la o 
distanță de un cvartal de un local fast-food. Parcase în spatele 
unui camion, aproape lipit de el, aşa că automobilul, uşor de 
remarcat, de altfel, era bine ascuns, însă el vedea perfect localul 
și porțiunea de trotuar luminată din fața lui. Părea să fie un loc 
unde își omorau vremea polițiștii: afară erau parcate două 
mașini de patrulă, pe lângă Thunderbird-ul roșu al lui Billie și 
Continentalul alb al lui Bern. 

Ackie Horwitz fusese postat în faţa clădirii unde era 
apartamentul lui Bern, cu instrucţiuni clare să nu se miște de 
acolo decât dacă ar fi apărut Luke; dar când Bern a ieșit în 
miezul nopţii, Ackie a avut inspiraţia de a încălca ordinele și l-a 
urmărit cu motocicleta. Imediat ce Rothsten a ajuns la fast-food, 
Ackie a sunat la Clădirea Q și l-a alertat pe Anthony. 

În acel moment Ackie ieșea din fast-food, îmbrăcat în 
costumul lui de motociclist, din piele, într-o mână cu o ceașcă de 
cafea și cu o acadea în cealaltă. S-a oprit lângă geamul portierei 
lui Anthony. 

— Lucas e înăuntru. 

— Ştiam eu, a zis Anthony cu dispreț. 


VP - 216 


— Dar și-a schimbat hainele. Acum are o haină neagră și o 
pălărie la fel. 

— Cealaltă pălărie și-a pierdut-o la Carlton. 

— Rothsten e cu el, plus fata. 

— Cine mai e înăuntru? 

— Patru polițiști care spun bancuri porcoase, un insomniac 
care stă cu nasul în ediția de dimineaţă a ziarului Washington 
Post și bucătarul. 

Anthony a dat din cap. Nu-i putea face nimic lui Luke, cât timp 
erau de față și polițiștii. 

— Aşteptăm aici până când o să iasă Luke și pe urmă îl 
urmărim amândoi. De data asta nu ne mai scapă. 

— 'Nţeles. 

Ackie s-a dus la motocicleta lui, parcată în spatele mașinii lui 
Anthony, și s-a urcat în șa, să-și bea cafeaua. 

Anthony se gândea cum să facă. O să-l prindă pe Luke pe o 
străduță liniștită, îl vor dovedi și îl vor duce în casa conspirativă 
pe care CIA o avea în cartierul chinezesc. Acolo Anthony o să 
scape de Ackie. Pe urmă îl va ucide pe Luke. 

Se simţea cât se poate de degajat și de hotărât. Mai devreme, 
la Carlton, avusese un moment de slăbiciune emoţională, dar 
după aceea se îmbărbătase și luase decizia de a nu se mai 
gândi la prietenie și trădare decât după ce toate acestea se vor 
fi încheiat. Știa că făcea ceea ce trebuia. O să se ocupe de 
regrete după ce își va fi făcut datoria. 

Ușa fast-food-ului s-a deschis. 

Mai întâi a ieșit Billie. În spatele ei lumina era strălucitoare, 
așa că Anthony nu a putut să-i vadă fața, însă i-a recunoscut 
silueta minionă și felul legănat în care pășea. Apoi a apărut un 
bărbat în haină neagră și pălărie de aceeași culoare - Luke. S-au 
îndreptat spre automobilul roșu, Thunderbird. Silueta în trend 
care încheia grupul s-a urcat într-un Lincoln Continental alb. 

Anthony a pornit motorul. 

Întâi a plecat T-bird-ul, urmat de mașina albă. Anthony a 
așteptat câteva secunde și pe urmă a intrat și el în trafic. Ackie 
s-a luat pe urmele lui cu motocicleta. 

Billie s-a îndreptat spre est, urmată de micul convoi. Anthony 
se păstra la ceva distanță, dar străzile erau pustii, așa că 
urmăriţii observaseră, cu siguranţă, că aveau coadă. Anthony 


VP - 217 


simțea inevitabilul situaţiei. Deci nu mai avea rost să se 
amăgească, sosise momentul încheierii socotelilor. 

Ajunseseră pe 14" Street și s-au oprit la semafor, iar Anthony, 
în spatele automobilului lui Bern. Când s-a făcut verde, mașina 
lui Billie a zvâcnit brusc înainte și Lincoln-ul a rămas pe loc. 

Cu o înjurătură, Anthony a rulat în marșarier câţiva metri, pe 
urmă a băgat în viteză și a călcat pe pedala de acceleraţie. 
Automobilul greu a ţâșnit. A ocolit Lincoln-ul înțepenit și a luat-o 
în goană după ceilalţi. 

Billie a condus în zigzag pe străzile din spatele Casei Albe, 
trecând pe roșu, sfidând semnele de circulaţie și intrând pe 
străzile cu sens unic. Anthony a făcut la fel, în încercarea 
disperată de a-i rămâne pe urme, dar automobilul lui cu greu 
putea să facă față manevrabilităţii T-bird-ului și Billie se 
îndepărta simţitor. 

Ackie l-a depășit pe Anthony și a reușit să se ţină de urma lui 
Billie. Totuși, pe măsură ce distanţa dintre ea și Anthony 
creștea, bărbatul și-a dat seama că planul ei era ca mai întâi să 
scape de Cadillac, pe tot felul de curbe și întoarceri, ca mai apoi 
să iasă pe autostradă și să se descotorosească și de 
motocicletă, care nu putea depăși viteza maximă a T-bird-ului, 
de 200 de kilometri pe oră. 

— La naiba! a exclamat omul. 

Atunci a intervenit norocul. Cu un scrâșnet, mașina lui Billie a 
luat o curbă strânsă și a intrat într-un torent de apă. Din cauza 
unei conducte sparte, apa se revărsa dintr-un canal pe 
marginea rigolei și șoseaua, cât era de lată, era inundată. 
Femeia a pierdut controlul mașinii. Spatele a descris un arc larg 
și automobilul s-a răsucit cu o sută optzeci de grade. Ackie a 
virat pe lângă ea, motocicleta i-a alunecat de sub el, a căzut și 
s-a rostogolit în apă, însă omul s-a ridicat imediat. Anthony a 
apăsat pedala frânei până la podea și a oprit brusc, în 
intersecţie. Thunderbird-ul stătea de-a curmezișul străzii, cu 
portbagajul la numai câţiva centimetri de o mașină parcată. 
Anthony a tras în dreptul botului, ca să o blocheze. Billie nu mai 
putea să scape. 

Ackie ajunsese deja în dreptul portierei șoferului. Anthony a 
alergat pe partea cealaltă, la locul de lângă șofer. 

— Jos din mașină! a strigat el. 

A scos pistolul din buzunarul interior. 


VP - 218 


Portiera s-a deschis și bărbatul în haină neagră și pălărie a 
coborât. 

Anthony a văzut imediat că nu era Luke, ci Bern. 

S-a întors și a privit înapoi, în direcţia de unde veniseră. Nici 
urmă de Lincoln-ul alb. 

Furia îi creștea. Făcuseră schimb de haine și Luke scăpase cu 
mașina lui Bern. 

— Imbecilule! a răcnit el la Bern. Habar nu ai ce ai făcut! 

Îi venea să-l împuște pe loc. 

Bern era enervant de calm. 

— Păi, de ce nu-mi spui tu, Anthony? a replicat el. Ce-am 
făcut? 

Anthony i-a întors spatele și și-a îndesat pistolul înapoi în 
haină. 

— Stai puţin, a zis Bern. Trebuie să ne explici. Ce i-ai făcut lui 
Luke e împotriva legii. 

— Nu trebuie să-ţi explic absolut nimic, a izbucnit Anthony. 

— Luke nu e spion. 

— De unde știi așa ceva? 

— Știu. 

— Nu te cred. 

Bern l-a privit mustrător. 

— Ba sunt sigur că mă crezi. Ştii foarte bine că Luke nu e 
agent sovietic. Și atunci, de ce naiba pretinzi că ar fi? 

— Du-te dracului, a șuierat Anthony și s-a îndepărtat. 

o... 

Billie locuia în Arlington, o suburbie înverzită din Virginia, pe 
malul fluviului Potomac. Anthony a trecut cu mașina pe strada 
ei. Când a ajuns în dreptul casei sale, a văzut pe partea cealaltă 
a drumului un Chevrolet sedan închis la culoare, al celor de la 
CIA. A dat colțul și a parcat. 

Billie urma să ajungă acasă după câteva ore. Ea știa unde 
plecase Luke. Dar nu avea să-i spună lui Anthony. Își pierduse 
încrederea în el. Ea îi era credincioasă lui Luke - asta dacă 
Anthony nu reușea să o preseze dincolo de orice limită. 

lată deci exact ce trebuia să facă. 

Oare el înnebunise? O voce a minţii îl tot întreba dacă în final 
ceea ce câștiga merita tot efortul depus. Exista vreun fel de 
justificare pentru ceea ce avea de gând să facă? Și-a alungat 


VP - 219 


îndoielile. Își alesese soarta cu mult timp în urmă și nu avea să 
se lase întors din drum, nici măcar de Luke. 

A deschis portbagajul mașinii și a scos din el o geantă de piele 
neagră de mărimea unei cărți și o lanternă mică. Apoi s-a întors 
la Chevrolet. A urcat pe locul din dreapta, lângă Pete, și a 
început să privească la geamurile întunecate ale căsuței lui 
Billie. „O să fie cel mai groaznic lucru pe care l-am făcut 
vreodată”, chibzuia el. 

— Ai încredere în mine? a întrebat Anthony, cu ochii la Peter. 

Faţa desfigurată a acestuia s-a schimonosit într-un zâmbet 
stânjenit. 

— Ce întrebare mai e și asta? Da, sigur că am încredere. 

Cei mai mulţi dintre agenţii tineri îl venerau pe Anthony ca pe 
un erou, dar Pete mai avea un motiv ca să-i fie devotat. Anthony 
descoperise ceva despre el, care i-ar fi putut încheia cariera - 
faptul că fusese arestat odinioară deoarece solicitase serviciile 
unei prostituate -, însă păstrase secretul. Pentru a-i aduce 
aminte lui Pete despre asta, a continuat: 

— Dacă aș face un lucru despre care ai crede că e greșit, ai 
mai fi de partea mea? 

Pete a ezitat, iar când, în sfârșit, a vorbit, emoția îi gâtuia 
vocea. 

— Să-ţi mărturisesc ceva. 

Ochii îi priveau ţintă în faţă, prin parbriz, la strada luminată de 
lămpile de pe stâlpi. 

— Mi-ai fost ca un tată, asta e tot. 

— O să fac ceva care n-o să-ţi placă. Am nevoie să fii convins 
că este ceea ce trebuie făcut. 

— OK... dă-i drumul. 

— O să mă duc în casă, a adăugat Anthony. Claxonează dacă 
sosește cineva. 

A pășit cu grijă pe aleea pentru mașini, a ocolit garajul și a 
mers la ușa din spate. A aprins lanterna să vadă prin geamul de 
la bucătărie. În întuneric a văzut masa și scaunele pe care le știa 
foarte bine. 

Trăise o viaţă întreagă în înșelăciune și trădare, dar atât de 
josnic - se gândi el, cuprins deodată de un val de indignare - nu 
fusese niciodată până în acel moment. 

Ușa bucătăriei avea o încuietoare simplă cu o cheie pe 
interior. Anthony ar fi putut s-o deschidă și cu un creion. Ținând 


VP - 220 


lanterna cu mâna, a desfăcut fermoarul genţii de piele și a scos 
din ea un instrument care semăna cu o sondă dentară. A băgat- 
o în broasca ușii și a împins afară cheia de pe cealaltă parte. 
Aceasta a căzut fără niciun zgomot pe covoraș. Anthony a 
răsucit sonda și a descuiat ușa. 

A pășit în tăcere în casa cufundată în întuneric. Știa cu ochii 
închiși pe unde să meargă. A verificat mai întâi livingul, apoi 
dormitorul lui Billie. Amândouă încăperile erau goale. Pe urmă a 
verificat dormitorul lui Becky-Ma. Femeia dormea adânc și 
aparatul pentru auz stătea pe noptieră. Ultima cameră în care a 
intrat era a lui Larry. 

A luminat cu lanterna fața copilului care dormea și a simţit 
cum îl cuprinde ameteala din pricina sentimentului de 
culpabilitate. S-a așezat pe marginea patului și a aprins lumina. 

— Ei, Larry, trezește-te. Haide! 

Băiatul a deschis ochii. După câteva clipe de confuzie, a 
zâmbit. 

— Unchiule Anthony! a exclamat copilul, zâmbind în 
continuare. 

— Trebuie să te îmbraci, i-a zis Anthony. 

— Cât e ceasul? 

— E devreme. 

— Și ce-o să facem? 

— Surpriză, a venit răspunsul lui Anthony. 


e 4:30 A.M. 


Combustibilul pătrunde în camera de ardere a 
motorului rachetei cu o viteză de 30 de metri pe 
secundă. Arderea este inițiată din secunda în care 
fluidele se întâlnesc. Căldura degajată de flacără 
evaporă rapid lichidul. Presiunea crește până la câteva 
sute de kilograme pe centimetru pătrat, iar 
temperatura urcă până la 2 760° C. 


— Eşti îndrăgostită de Luke, nu-i așa? a întrebat-o Bern pe 
Billie. 


VP - 221 


Stăteau în mașina ei, în faţa blocului unde locuia Rothsten. Ea 
nu voia să urce, era nerăbdătoare să ajungă acasă, la Larry și 
Becky-Ma. 

— Indrăgostită? s-a arătat ea mirată, cu un aer confuz. Așa 
sunt? 

Nu era sigură cât ar fi trebuit să-i împărtășească fostului ei 
soț. Erau prieteni, dar nu foarte apropiați. 

— Nu-i nicio problemă, a zis Bern. Mi-am dat seama cu mult 
timp în urmă că Luke e cel cu care ar fi trebuit să te măriți. Nici 
nu cred că ai încetat vreodată să-l iubești. M-ai iubit și pe mine, 
însă altfel. 

Ce spunea era adevărat. Dragostea ei pentru Bern era un 
sentiment calm, blând. Cu el nu simţise niciodată uraganul de 
pasiune care o mistuia atunci când era împreună cu Luke. lar 
când și-a pus întrebarea ce simţea pentru Harold - o ușoară 
afecţiune sau vâltoarea beţiei simţurilor - răspunsul a devenit 
deprimant de limpede. Gândul la Harold îi dădea o senzaţie 
placută, dar nu foarte intensă. Nu avea cine știe ce experienţă 
cu bărbaţii - singurii cu care făcuse sex erau Luke și Bern totuși 
instinctul îi spunea că Harold nu i-ar oferi niciodată acea 
excitare intensă pe care o resimțea pe când era cu Luke. 

— Luke e însurat, a zis ea. Cu o femeie foarte frumoasă. 

Ea a rămas o clipă pe gânduri, apoi a adăugat: 

— Elspeth e sexi? 

Bern s-a încruntat. 

— Greu de spus. S-ar putea să fie, alături de bărbatul potrivit. 
Mi s-a părut rece, însă ea n-a avut niciodată ochi decât pentru 
Luke. 

— Nu că ar avea vreo importanță. Luke e genul de bărbat 
credincios. Ar rămâne cu ea și dacă ar fi un aisberg, doar din 
sentimentul datoriei. 

Apoi Billie s-a oprit. 

— E ceva ce trebuie să-ţi spun. 

— Ascult. 

— Mulţumesc. Fiindcă n-ai zis „Ti-am spus eu”. Apreciez 
sincer faptul că te-ai abținut. 

Bern a izbucnit în râs. 

— Te gândești la marea noastră ceartă. 

Billie a dat din cap. 


VP - 222 


— Ai zis că munca mea va fi folosită ca să li se spele 
oamenilor creierii. S-a adeverit ce ai prezis. 

— Nu contează. Tot m-am înșelat. Munca ta trebuia să fie 
făcută. Avem nevoie să înţelegem creierul omenesc. Omul poate 
să folosească știința ca să facă rău, dar, nu putem ţine pe loc 
progresul ei. Totuși, ia spune, ai vreo teorie în legătură cu ce are 
Anthony de gând? 

— Nu mi-a venit în minte nimic mai bun decât asta: cred că 
Luke a descoperit un spion la Cape Canaveral și a venit în 
Washington să raporteze despre asta la Pentagon. Insă spionul 
este, de fapt, un agent dublu, care lucrează pentru noi, așa că 
Anthony e disperat să-l protejeze. 

Bern a clătinat din cap. 

— Nu se susţine. Anthony ar fi putut să rezolve lucrurile 
spunându-i, pur și simplu, lui Luke despre acţiunile agentului 
dublu. 

— Probabil că ai dreptate. În plus, Anthony chiar a tras asupra 
lui Luke în urmă cu câteva ore. Știu că treburile astea de spionaj 
tind să li se urce bărbaţilor la cap, însă nu-mi vine să cred că CIA 
ar omori un cetățean american ca să protejeze un agent dublu. 

— Sigur că n-ar face-o, a replicat Bern. Dar nici nu ar fi 
necesar să o facă. Anthony ar fi putut să aibă încredere în Luke, 
pur și simplu. 

— Ai o teorie mai bună? 

— Nu. 

Billie a ridicat din umeri. 

— Oricum, nu cred că mai are vreo importanţă. Anthony și-a 
înșelat prietenii și i-a trădat... cui îi pasă din ce motive? 
Indiferent care a fost rațiunea ciudată care l-a îndemnat la asta, 
e pierdut pentru noi. Și ne-a fost un bun prieten. 

— Viaţa e nasoală, a spus Bern, apoi a sărutat-o pe obraz și a 
coborât din mașină. Dacă mâine ai vreun semn de la Luke, 
sună-mă. 

— Bine. 

Bern a intrat în clădire și Billie a pornit motorul mașinii. 

A traversat Memorial Bridge, a luat-o pe lângă Cimitirul 
Naţional și printre străduţele de suburbie, până acasă. A pătruns 
cu spatele pe aleea pentru mașini, un obicei pe care îl căpătase 
fiindcă era întotdeauna în grabă când pleca. A intrat în casă, și-a 
agăţat haina pe cuierul din hol și s-a dus direct la etaj, 


VP - 223 


descheindu-și în timpul ăsta rochia ca să și-o tragă peste cap. A 
aruncat-o pe un scaun, s-a descălţat și s-a dus să vadă ce face 
Larry. 

Când a văzut patul gol, a scos un țipăt. 

L-a căutat în baie, apoi la Becky-Ma în cameră. 

— Larry! a răcnit ea, cât au tinut-o puterile. 

A coborât în fugă scările și l-a căutat în fiecare cameră. Așa 
cum era, fără rochie, a ieșit din casă și s-a uitat în garaj și în 
curte. Pe urmă a intrat iar, a trecut prin fiecare cameră, din nou, 
a deschis dulapurile și debaralele, s-a uitat sub paturi și în orice 
spaţiu destul de mare ca să încapă în el un copil de șapte ani. 

Băiatul dispăruse. 

Becky-Ma a ieșit din camera ei și pe chipul plin de riduri al 
bătrânei se citea spaima. 

— Ce se petrece? a întrebat ea, tremurând. 

— Unde e Larry? a strigat Billie la ea. 

— În patul lui, așa credeam, a răspuns bătrâna, apoi a scos un 
geamăt de durere, când a înţeles ce se întâmplase. 

O clipă Billie a rămas nemișcată, respirând greu, încercând 
să-și domolească frica. Apoi s-a dus în camera lui Larry și s-a 
uitat cu atenţie împrejur. 

Odaia era în ordine, fără urmele vreunei lupte. A controlat 
dulapul și i-a văzut pijamaua albastră cu ursuleți, pe care o 
purtase cu o seară în urmă, împăturită cu grijă și pusă pe un 
raft. Hainele pe care i le pregătise de școală dispăruseră. 
Indiferent ce se întâmplase, copilul s-a îmbrăcat înainte de a 
pleca. Se părea că a însoţit pe cineva în care avea încredere. 

Anthony. 

La început s-a simţit ușurată. Anthony nu i-ar fi făcut niciun 
rău lui Larry. Pe urmă s-a gândit mai bine. „Oare?” Și despre 
Luke ar fi spus că Anthony nu i-ar face niciodată vreun rău și 
totuși a tras în el. Nu mai avea de unde să știe ce va face 
Anthony. În cel mai fericit caz, Larry era, probabil, speriat că 
fusese trezit în toiul nopţii, pus să se îmbrace și să plece de 
acasă fără să o fi văzut pe mama lui. 

Trebuia să-l aducă înapoi cât mai grabnic. 

A coborât repede să-l sune pe Anthony. Telefonul a început să 
țârâie înainte de a ajunge la el. A ridicat receptorul cu o 
smucitură. 

— Alo? 


VP - 224 


— Sunt Anthony. 

— Cum ai putut să faci asta? a strigat Billie. Cum ai putut să 
fii așa de nemilos? 

— Trebuie să aflu unde este Luke, a răspuns el, rece. Este 
cum nu-ţi imaginezi de important. 

— A plecat... 

S-a oprit brusc. Dacă îi dădea informaţia, lui Billie nu i-ar mai 
fi rămas nicio pârghie. 

— Unde a plecat? 

Billie a tras aer în piept și a întrebat: 

— Unde e Larry? 

— E cu mine. Nu-ţi face griji, e bine. 

— Cum să nu-mi fac griji, nenorocit de om ce ești! 

— Spune-mi doar ce vreau să aflu și totul o să fie în ordine. 

Ar fi vrut să-l creadă, să-i dezvăluie ce știa și să aibă 
încredere că o să-l aducă pe Larry acasă, însă a rezistat cu 
fermitate tentaţiei. 

— Ascultă-mă, când o să-mi văd fiul, o să-ţi zic unde e Luke. 

— Nu ai încredere în mine? 

— Glumești, nu? 

Anthony a oftat. 

— De acord. Ne vedem la Jefferson Memorial. 

Billie a simţit un val de triumf. 

— Când? 

— La ora șapte. 

Ea și-a verificat ceasul. Era trecut de ora șase. 

— O să fiu acolo. 

— Billie... 

— Ce-i? 

— Să vii singură. 

— Mda, a răspuns ea și a închis. 

Becky-Ma stătea lângă ea, cu un aer fragil și îmbătrânit. 

— Ce e? a întrebat ea. Ce s-a întâmplat? 

Billie a încercat să lase impresia că era calmă. 

— Larry e cu Anthony. Probabil că a venit și l-a luat când 
dormeai tu. Mă duc după el. Nu mai avem de ce să ne facem 
griji. 

A urcat la etaj și a azvărlit niște haine pe ea. Pe urmă a luat 
scaunul de la măsuța de toaletă și l-a pus în dreptul șifonierului. 


VP - 225 


S-a urcat pe el și a luat o valiză mică de deasupra. A pus-o pe 
pat și a deschis-o. 

A desfăcut pânza și a despăturit un Colt .45 automatic. 

În timpul războiului, cu toţii fuseseră dotați cu pistoale Colt. 
Ea îl păstrase ca amintire pe al ei, dar, din instinct, îl curăța și îl 
ungea cu regularitate. Considera că, după ce ai fost împușcat o 
dată, nu te mai simţeai în largul tău decât dacă aveai undeva o 
armă. 

A apăsat butonul de siguranţă de pe partea stângă a patului 
armei, chiar în spatele trăgaciului, și a scos încărcătorul, ascuns 
în pat. În valiză era și o cutie cu gloanţe. A introdus șapte în 
încărcător, împingându-le unul câte unul, pe urmă a băgat la loc 
încărcătorul, până când a auzit declicul. A armat pistolul, ca să 
bage un glonț pe ţeavă. 

S-a întors și a văzut-o pe Becky-Ma în prag, cu ochii pe pistol. 
A privit-o pe mama ei în tăcere, preț de o clipă. Apoi a ieșit 
grăbită din casă și a urcat în mașină. 


e 6:30 A.M. 


Prima treaptă conține aproximativ 25 000 de 
kilograme de combustibil. Acestea vor fi consumate în 
două minute și treizeci și cinci de secunde. 


Era o bucurie să conduci automobilul Lincoln Continental al lui 
Bern. Era o mașină de viteză, suplă, care rula lejer cu o sută 
șaizeci pe oră, zburând pe șoselele pustii ale statului Virginia. 
Când a ieșit din Washington, Luke s-a simţit ca și cum lăsa în 
urmă un coșmar și călătoria lui matinală îi dădea sentimentul 
exaltant că evadase. 

Era încă întuneric atunci când a ajuns la Newport News și a 
tras mașina în parcarea de lângă clădirea aeroportului. Nu era 
nicio lumină, în afară de singurul bec al unei cabine telefonice 
de lângă intrare. Era o noapte senină, cu un cer plin de stele. 
Avioanele garate păreau niște cai dormind. 

Luke era treaz de mai bine de douăzeci și patru de ore și se 
simțea epuizat de oboseală, dar mintea îi mergea cu 
repeziciune. Era îndrăgostit de Billie. Aflat la peste trei sute de 


VP - 226 


kilometri distanţă de ea, putea să-și recunoască sieși. Dar ce 
însemna asta? Oare o iubise întotdeauna? Sau era doar o 
înflăcărare de o zi, o reiterare a pasiunii care se declanșase atât 
de repede în trecut, în 1941? Și cu Elspeth cum rămânea? De ce 
se însurase cu ea? O întrebase pe Billie despre asta, însă ea 
refuzase să-i răspundă. 

„O s-o întreb pe Elspeth”, reflectă el. 

S-a uitat la ceas. Mai avea puţin peste o oră până să decoleze. 
Era timp suficient. A coborât din mașină și s-a dus la cabina 
telefonică. 

Elspeth a răspuns imediat, ca și cum ar fi fost trează. 
Telefonistul hotelului a prevenit-o că tariful convorbirii va fi 
adăugat la nota de plată. 

— Sigur, sigur, fă-mi legătura, a zis ea. 

Brusc, Luke s-a simţit stânjenit. 

— Aăă, bună dimineața, Elspeth. 

— Mă bucur foarte mult că ai sunat! Eram foarte, foarte 
îngrijorată... ce se întâmplă? 

— Nu știu de unde să încep. 

— Ești bine? 

— Da, acum sunt în ordine. Pe scurt, Anthony mi-a provocat 
pierderea memoriei. Mi-a administrat o combinaţie de șocuri 
electrice și medicamente. 

— lisuse! De ce să fi făcut așa ceva? 

— Susţine că sunt spion sovietic. 

— E o prostie! 

— Așa i-a zis lui Billie. 

— Deci cu Billie ai fost? 

Luke a sesizat nota de ostilitate din vocea lui Elspeth. 

— M-a ajutat, s-a apărat Luke. 

Și-a amintit că o rugase pe Elspeth să vină la Washington, ca 
să-l ajute, dar ea îl refuzase. 

Soţia lui a schimbat subiectul. 

— De unde mă suni? 

Luke a ezitat să-i răspundă. Ilnamicii lui ar fi putut foarte bine 
să înregistreze convorbirile telefonice ale lui Elspeth. 

— Nu prea vreau să spun, poate că ne ascultă cineva. 

— Bine, înțeleg. Ce ai de gând să faci în continuare? 

— Trebuie să aflu ce anume voia Anthony să uit. 

— Și cum o să procedezi? 


VP - 227 


— Prefer să nu-ţi spun la telefon. 

— Păi, îmi pare rău că tocmai mie nu poţi să-mi zici nimic. 

Vocea ei trăda exasperarea. 

— De fapt, te-am sunat să te întreb câteva lucruri. 

— Bun, dă-i drumul. 

— De ce nu putem să avem copii? 

— Nu știu. Anul trecut ai fost la un specialist în fertilitate, însă 
nu a descoperit nimic în neregulă. În urmă cu câteva săptămâni, 
am consultat o doctoriţță din Atlanta. Mi-a făcut câteva analize. 
Acum așteptăm rezultatele. 

— Vrei să-mi povestești, te rog, cum am ajuns să ne 
căsătorim? 

— Te-am sedus. 

— Cum? 

— Am pretins că aveam săpun în ochi, ca să te fac să mă 
săruți. E cel mai vechi truc și sunt stânjenită când mă gândesc 
că ai căzut în plasă. 

Luke nu-și dădea seama dacă ea era amuzată sau cinică, sau 
poate amândouă. 

— Povestește-mi cum s-a întâmplat, cum te-am cerut în 
căsătorie? 

— Nu ne mai văzuserăm de câţiva ani, a început ea povestea, 
când ne-am întâlnit din nou, în 1954, la Washington. Eu lucram 
încă la CIA. Tu erai la Laboratorul de Igniţie din Pasadena, dar ai 
venit cu avionul la căsătoria lui Peg. La micul dejun am stat unul 
lângă altul. 

Elspeth a făcut o pauză, rememorându-și clipele respective, și 
Luke a așteptat răbdător. Când ea a reluat firul istorisirii, vocea 
îi era mai blândă. 

— Am discutat mult... de parcă nici nu trecuseră treisprezece 
ani și eram încă niște copii de școală, cu toată viața înaintea 
noastră. Eu a trebuit să plec mai devreme... eram dirijoarea 
Orchestrei de Tineret de pe 16" Street și aveam repetiţie. Ai 
venit și tu cu mine... 


VP - 228 


e 1954 


Copiii din orchestră erau cu toţii săraci și cei mai mulţi dintre 
ei erau negri. Repetiţia avea loc într-o biserică din mahalaua 
sărăcăcioasă. Instrumentele erau primite de pomană, 
împrumutate sau cumpărate de prin centrele de amanet. Ei 
repetau uvertura unei opere de Mozart, Nunta lui Figaro. În 
ciuda tuturor așteptărilor, copiii cântau foarte bine. 

Motivul acestei performanţe era Elspeth. O profesoară 
riguroasă, care prindea fiecare notă falsă și eroare ritmică, dar 
își corecta elevii cu infinită răbdare. O siluetă zveltă în rochie 
galbenă, ea dirija orchestra cu foarte multă vervă, părul roșcat îi 
flutura, mâinile lungi și elegante scotea muzica din copii cu 
gesturi pline de pasiune. 

Repetiţia a durat două ore și Luke a asistat la ea fără să 
clipească, fermecat. l|și dădea seama că toţi băieţii erau 
îndrăgostiți de Elspeth și toate fetele voiau să fie ca ea. 

— Copiii ăștia sunt la fel de talentați la muzică pe cât e orice 
copil bogat care are un pian Steinway în salon, a comentat fata 
mai târziu, când erau în mașină. Numai că intru în tot felul de 
belele. 

— De ce spui asta? 

— Mi se reproșează că iubesc negroteii, a explicat Elspeth. ȘI 
cariera mea la CIA s-a cam terminat din cauza asta. 

— Nu înțeleg. 

— Oricine îi tratează pe negri ca pe niște ființe omenești este 
suspectat de comunism. Așa că n-o să ajung niciodată mai mult 
decât secretară. Nu că ar fi cine știe ce pierdere. Femeile, 
oricum, nu ajung niciodată mai mult decât un ofiţer de caz. 

L-a luat pe Luke la ea acasă, un apartament mic și aerisit, cu 
doar câteva piese de mobilier modern, cubist. Luke a pregătit 
două Martini și Elspeth s-a apucat să prepare spaghete în 
chicinetă. Luke i-a povestit despre slujba lui. 

— Mă bucur foarte mult pentru tine, a zis ea încântată, 
întotdeauna ţi-ai dorit să explorezi spaţiul cosmic. Vorbeai 
despre asta și la Harvard, când eram iubiți. 

Luke a surâs. 

— Și pe vremea aceea lumea credea că era doar un vis 
prostesc al scriitorilor de science-fiction. 


VP - 229 


— Cred că nici acum nu putem să fim siguri că o să se 
întâmple. 

— Ba cred că putem, a rostit el, serios. Toate problemele mari 
au fost deja rezolvate de cercetătorii germani, în timpul 
războiului. Nemţii au construit rachete care erau lansate din 
Olanda și cădeau asupra Londrei. 

— Eram acolo, îmi amintesc despre asta... le botezasem 
bombe șuierătoare, a precizat ea, apoi s-a scuturat ca de un 
gând rău. Una era gata să mă ucidă. Mergeam spre birou, chiar 
în timpul unui raid aerian, pentru că trebuia să instruiesc un 
agent care urma să fie parașutat în Belgia peste doar câteva 
ore. Am auzit cum cădea o bombă în spatele meu. Făcea un 
zgomot groaznic, un fel de scrâșnet, pe urmă s-a auzit zgomotul 
de sticlă spartă și de ziduri prăbușite, și un fel de suflu plin de 
praf și de bucățele de piatră. Ştiam că, dacă m-aș fi întors să mă 
uit, aveam să mă panichez și să mă arunc la pământ, ghemuită 
ca o minge, cu ochii închiși. Așa că am privit drept înainte și am 
continuat să merg. 

Pe Luke îl impresiona imaginea tinerei Elspeth mergând pe 
străzile întunecate, în timp ce bombele cădeau în jurul ei, și se 
simţea recunoscător că fata supravieţuise. 

— Curajoasă femeie! a murmurat el. 

Fata a ridicat din umeri. 

— Nu mă simţeam curajoasă, doar speriată. 

— La ce te gândeai? 

— Nu-ţi dai seama? 

Luke și-a reamintit că, de câte ori Elspeth avea timp de 
pierdut, ea se gândea la matematică. 

— Numere prime? s-a hazardat el. 

— Numerele Fibonacci, a explicat ea, râzând. 

Luke a dat din cap. Matematicianul Fibonacci își închipuise o 
pereche de iepuri care făceau câte doi pui în fiecare lună, pui 
care se reproduceau cu aceeași rată la distanţă de o lună după 
naștere și s-a întrebat câte perechi de iepuri vor exista după un 
an. Răspunsul era 144, dar numărul perechilor de iepuri din 
fiecare lună reprezenta cea mai faimoasă serie de numere din 
matematică: 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55, 89, 144... Puteai să- 
ți dai seama care era următorul număr adunându-le pe ultimele 
două. 


VP - 230 


— Până am ajuns la birou, calculasem al patruzecilea număr 
Fibonacci. 

— Îți amintești care e? 

— Bineînţeles: 102 334 105. Deci rachetele noastre au la bază 
bombele șuierătoare? 

— Mai degrabă pe racheta lor V2, ca să fim mai corecţi. 

Luke nu ar fi trebuit să vorbească despre munca lui, dar 
discuta cu Elspeth și, oricum, probabil că ea avea un nivel de 
autorizare mai mare decât al lui. 

— Construim o rachetă care să poată decola din Arizona și să 
explodeze în Moscova. Și, dacă putem să facem asta, putem să 
zburăm și pe Lună. 

— Așadar, e același lucru, doar că la scară mai mare? 

Elspeth manifesta pentru știința rachetelor un interes mai 
mare decât oricare altă fată pe care o cunoscuse vreodată. 

— Da. Avem nevoie de motoare mai mari, de un combustibil 
mai eficace, sisteme de ghidare mai bune, chestii dintr-astea. 
Niciuna dintre probleme nu e de nerezolvat. Plus că, în prezent, 
cercetătorii aceia nemți lucrează pentru noi. 

— Mi se pare că am auzit despre asta, a zis ea și apoi a 
schimbat subiectul. Și viaţa ta, în general? Ai vreo iubită? 

— Acum, nu. 

De la despărțirea de Billie, în urmă cu nouă ani, se întâlnise 
cu câteva fete și cu unele chiar se culcase, dar adevărul - pe 
care nu voia să i-l mărturisească lui Elspeth - era că niciuna 
dintre ele nu însemnase prea mult pentru el. 

Existase cineva pe care ar fi putut să o iubească, o fată înaltă, 
cu ochi căprui și părul rebel. Avea acel soi de energie, acel joie 
de vivre care îi plăcuse la Billie. O cunoscuse la Harvard în 
perioada în care își dădea doctoratul. Într-o seară, târziu, în timp 
ce se plimbau împreună prin campus, ea l-a luat de mână și i-a 
spus: „Sunt măritată”. Pe urmă l-a sarutat și a plecat. Acela 
fusese singurul moment în care a crezut că se îndrăgostise. 

— Dar tu? a întrebat-o, la rândul lui, pe Elspeth. Peg s-a 
măritat, Billie e deja în divorţ... trebuie să le ajungi din urmă. 

— A, ştii și tu cum este cu noi, cele care lucrăm pentru 
guvern. 

Era o frază clișeu. În Washington erau atât de multe tinere 
femei care lucrau pentru guvern, încât depășeau numărul 
bărbaţilor de cinci ori. In consecință, se crease în legătură cu ele 


VP - 231 


un stereotip, că ar fi fost frustrate din punct de vedere sexual și 
disperate să-și găsească un iubit. Luke nu credea că Elspeth era 
astfel, dar, dacă ar fi vrut să evite răspunsul la întrebarea lui, 
avea tot dreptul. 

Elspeth i-a zis să se uite la aragaz, cât avea ea să-și aranjeze 
puţin ţinuta. Era o cratiţă mare cu spaghete și una mai mică în 
care clocotea sosul de roșii. Luke și-a scos sacoul și cravata și a 
amestecat în sos cu o lingură din lemn. Paharul cu Martini îl bine 
dispusese, mâncarea mirosea bine și era împreună cu o femeie 
pe care o plăcea cu adevărat. Se simţea fericit. 

A auzit-o pe Elspeth strigându-l, cu o voce neobișnuit de 
vlăguită. 

— Luke... poţi să vii puţin? 

A intrat în baie după ea. Rochia lui Elspeth atârna pe ușă și ea 
rămăsese doar în sutienul fără bretele, de culoarea piersicii, și 
într-o jupă asortată, în ciorapi și pantofi. 

— Mi-a intrat săpun în ochi, fir-ar să fie! Vrei să încerci să-l 
scoţi? 

Luke a umplut chiuveta cu apă rece. 

— Apleacă-te deasupra chiuvetei, cu faţa cât mai aproape de 
apă, a zis el, susținând-o cu mâna stângă lipită între omoplaţi. 

Pielea deschisă de pe spatele fetei era catifelată și caldă la 
atingere. Luke a luat apă în căușul palmei drepte și a ridicat-o 
spre faţa lui Elspeth. 

— E mai bine, a spus ea. 

l-a clătit ochiul de mai multe ori, până când ea a zis că nu o 
mai ustură. Apoi a ridicat-o de la chiuvetă și i-a șters faţa, 
tamponându-i-o cu un prosop curat. 

— Ochiul îţi este ușor injectat, însă cred că n-o să ai 
probleme, a liniștit-o Luke. 

— Cred că arăt ca dracu'. 

— Banu. 

S-a uitat mai bine la ea. Ochiul era roșu și părul de pe partea 
lui se udase, dar, chiar și așa, arăta la fel de uluitor de frumoasă 
ca în ziua în care o văzuse pentru prima dată, în urmă cu mai 
bine de zece ani. 

— Eşti cu adevărat frumoasă! 

Elspeth ţinea încă bărbia ușor săltată, deși Luke terminase să 
o șteargă. Buzele i s-au deschis într-un surâs. Să o sărute a fost 
cel mai ușor lucru din lume. Și ea i-a răspuns la sărut, la început 


VP - 232 


ezitant, pe urmă și-a încolăcit brațele în jurul gâtului lui, l-a tras 
spre ea și l-a sărutat apăsat. 

Sutienul fetei îi presa pieptul. Ar fi trebuit să fie sexi, dar 
sârma acestuia era atât de dură, că îl zgăria pe Luke prin pânza 
subțire a cămășii. După o clipă el a făcut un pas înapoi, 
simțindu-se stânjenit. 

— Ce-i? a întrebat ea. 

Luke a atins ușor sutienul și a zis, zâmbind ușor: 

— Mă rănește. 

— Săracul de tine! a spus ea, prefăcându-se că îi e milă. 

A dus o mână la spate și și-a desfăcut sutienul cu o mișcare 
rapidă. Acesta a căzut pe jos. 

li atinsese sânii de câteva ori, în urmă cu mulţi ani, însă nu-i 
văzuse niciodată. Erau albi și rotunzi și sfârcurile palide erau 
ridicate, din pricina excitaţiei. Și-a încolăcit iar braţele în jurul 
gâtului lui și și-a lipit trupul de el. Avea sânii moi și catifelați. 

— Uite, a zis ea, așa trebuie să se simtă. 

După un timp Luke a ridicat-o în brațe, a intrat în dormitor și a 
pus-o pe pat. Ea și-a aruncat pantofii din picioare. El i-a atins 
marginea jupei și a zis: 

— Îmi dai voie? 

Fata a chicotit. 

— Vai, Luke, ești așa de politicos! 

El a râs. Era cumva caraghios, dar nu știa să fie altfel. Elspeth 
și-a săltat șoldurile și el i-a scos jupa. Chilotul roz se asorta cu 
restul lenjeriei. 

— Nu mai întreba, a zis ea. Scoate-i, pur și simplu. 

Când au făcut dragoste, a fost lent și intens. Ea i-a tot tras 
capul spre ea, sărutându-l, în timp ce el se mișca înăuntrul ei. 

— Imi doresc de atât timp asta, i-a șoptit ea la ureche. 

Pe urmă a ţipat de plăcere, de mai multe ori și a rămas întinsă 
pe spate, epuizată. 

Curând după aceea Elspeth a adormit adânc, însă Luke a 
rămas treaz, gândindu-se la viaţa lui. 

Intotdeauna își dorise o familie. Pentru el, fericirea însemna o 
casă mare, zgomotoasă, plină de copii, de prieteni și animale de 
companie. Și uite că ajunsese la treizeci și trei de ani, era tot 
neînsurat și anii parcă treceau tot mai repede. După război, 
cariera devenise prioritatea lui, își zicea sieși. Se întorsese la 
facultate, să recupereze anii pierduţi. Dar nu acesta era 


VP - 233 


adevăratul motiv pentru care rămăsese burlac. Adevărul era că 
numai două femei îi ajunseseră vreodată în suflet: Billie și 
Elspeth. Billie îl minţise, însă Elspeth era acolo, lângă el. l-a 
privit trupul voluptuos, în strălucirea stinsă a felinarelor de 
afară, din piaţa Dupont Circle. Oare ce putea să fie mai bine 
decât să-și petreacă fiecare noapte așa, alături de o fată 
inteligentă, curajoasă ca un leu, care se purta minunat cu copiii 
și, peste toate astea, era uluitor de frumoasă? 

Când s-a făcut ziuă, el s-a trezit și a făcut cafeaua și a dus-o 
în dormitor pe o tavă. Pe Elspeth a găsit-o în pat, stând în șezut 
și arătând încântător de somnoroasă. l-a zâmbit veselă. 

— Trebuie să te întreb ceva, azis el. 

S-a așezat pe marginea patului și i-a luat mâna. 

— Vrei să te căsătorești cu mine? 

Zâmbetul fetei a dispărut, Elspeth părând tulburată de 
întrebarea lui. 

— Doamne! a exclamat ea. Pot să mă gândesc? 


* 7 A.M. 


Gazele de evacuare trec prin ajutajul reactiv al 
rachetei precum o ceașcă de cafea fierbinte turnată pe 
gâtul unui om de zăpadă. 


Anthony a condus mașina spre Jefferson Memorial cu Larry 
așezat pe bancheta din faţă, între el și Pete. Era încă întuneric și 
zona era pustie. A întors mașina și a parcat, așa încât farurile să 
lumineze orice alt autovehicul care s-ar fi apropiat. 

Memorialul era un cerc dublu de coloane pe care se odihnea 
cupola acoperișului. Era așezat pe o platformă înaltă, la care se 
ajungea prin partea din spate. 

— Statuia are șase metri înălţime și cântărește patru tone și 
jumătate, i-a explicat el lui Larry. E făcută din bronz. 

— Unde e? 

— N-o vezi de aici, dar e în mijlocul stâlpilor acelora. 

— Trebuia să venim pe lumină, s-a plâns Larry. 

Anthony îl mai luase și altă dată pe Larry la plimbare. 
Fuseseră la Casa Albă, la grădina zoologică și la Muzeul 


VP - 234 


Smithsonian. Mâncau hotdogi la prânz și îngheţată după-amiaza 
și Anthony îi cumpăra lui Larry o jucărie, înainte de a-l duce 
înapoi acasă. Întotdeauna se distrau bine. Anthony își iubea 
finul. Însă în acea zi, Larry își dădea seama că nu era totul în 
ordine. Era prea devreme și voia să fie cu mama lui, și simţea, 
probabil, tensiunea care plutea în aer. 

Anthony a deschis portiera. 

— Larry, rămâi puţin aici, cât vorbesc cu Pete. 

Cei doi bărbaţi au coborât din mașină. În aerul rece se vedea 
cum le ieșeau aburii respirației. 

— O să aștept aici, i-a spus el lui Pete. Tu'iei puștiul și îl duci 
să vadă monumentul. Să rămâi în partea asta, ca ea să-l 
zărească atunci când o să vină. 

— Bine, a rostit Pete, pe un ton rece și tăios. 

— Nu pot să sufăr chestia asta, a ţinut să precizeze Anthony. 

De fapt, trecuse de faza la care să-i mai pese. Larry era 
nefericit și Billie era înnebunită de teamă, dar o să le treacă 
amândurora, iar el nu avea de gând să lase sentimentele să-i 
stea în cale. 

— N-o să le facem nimic, nici puștiului, nici maică-sii, a zis el, 
încercând să-l liniștească pe Pete. Dar ea o să ne spună unde s- 
a dus Luke. 

— Și pe urmă ducem copilul înapoi. 

— Nu. 

— Nu? 

Expresia de pe faţa lui Pete a rămas ascunsă în întuneric, însă 
vocea i-a trădat consternarea. 

— De ce nu? 

— Fiindcă mai târziu este posibil să mai avem nevoie și de 
alte informaţii de la ea. 

„Pete este neliniștit, dar o să accepte, cel puţin deocamdată”, 
se gândea Anthony. A deschis portiera mașinii. 

— Vino, Larry, i-a zis el băiatului. Unchiul Pete o să-ţi arate 
statuia. 

Larry a coborât și, cu o politețe precaută, a spus: 

— După ce o văd, cred că aș vrea să merg acasă. 

Lui Anthony i se ridică un nod în gât. Curajul de care dădea 
dovadă Larry aproape că îl copleșise. După o clipă, i-a răspuns 
pe un ton calm: 

— O să vedem ce spune mami. Acum du-te! 


VP - 235 


Copilul l-a luat de mână pe Pete și au înconjurat monumentul, 
spre treptele din spate. Un minut după aceea au apărut în fața 
coloanelor, luminați de farurile mașinii. 

Anthony și-a verificat ceasul. Peste șaisprezece ore racheta 
urma să fie lansată și, într-un fel sau altul, totul se va fi 
terminat. Șaisprezece ore însemna timp berechet ca Luke să 
cauzeze pierderi însemnate. g 

Billie ar fi trebuit să ajungă până în acel moment. Il încercă un 
sentiment amar de îndoială. Oare avea convingerea că ea va 
veni? Era prea speriată și panicată ca să apeleze la poliţie sau 
să pună la cale vreo șmecherie oarecare, de asta era sigur. 

Avea dreptate. Câteva clipe mai târziu, o altă mașină se 
apropie. Anthony nu-i distingea culoarea, dar era un Ford 
Thunderbird. S-a oprit la douăzeci de metri de mașina lui 
Anthony și o siluetă mică, subţire, a coborât grăbită, lăsând 
motorul pornit. 

— Bună, Billie, a salutat-o Anthony. 

Femeia și-a mutat privirile de la el către monument și i-a 
văzut pe Pete și Larry pe platforma înaltă, privind spre cercul de 
coloane. A încremenit pe loc, fără să-și poată dezlipi ochii de la 
ei. 

Anthony s-a apropiat de ea. 

— Să nu încerci cumva ceva dramatic... să nu-l superi pe 
Larry. 

— Nenorocitule, să nu-mi vorbeşti despre supărarea lui Larry! 

Avea vocea gâtuită din cauza tensiunii. Era gata să 
izbucnească în lacrimi. 

— Am fost obligat să fac asta. 

— Nimeni nu e obligat să facă așa ceva. 

Ostilitatea femeii nu era deloc surprinzătoare, însă, chiar și 
așa, disprețul pe care i-l simțea l-a rănit. 

— Ştii citatul acela din Thomas Jefferson, care e scris în 
interiorul monumentului cu litere de jumătate de metru? Scrie 
așa: „Am jurat în faţa lui Dumnezeu să nu tolerez în veci nicio 
formă de tiranie asupra minţii omului”. De aceea fac toate 
astea. 

— Nu-mi pasă care-ţi sunt motivele. Ai uitat toate idealurile pe 
care le nutreai odată. Nimic bun nu poate să iasă dintr-o astfel 
de trădare. 

Era o pierdere de timp să încerce să-i argumenteze. 


VP - 236 


— Unde e Luke? i-a tăiat-o el, scurt. 

S-a lăsat o lungă tăcere. In sfârșit, Billie i-a răspuns: 

— Luke a luat avionul spre Huntsville. 

Anthony a oftat din rărunchi, mulțumit. Obţinuse ceea ce-i 
trebuia. 

Dar răspunsul ei era o surpriză. 

— De ce Huntsville? 

— Intrucât acolo face armata proiectarea rachetelor. 

— Asta știu. Totuși de ce să se ducă tocmai azi acolo? 
Evenimentul cel mare e în Florida. 

— Nu știu de ce. 

Anthony încerca să-i citească expresia de pe chip, însă era 
prea întuneric. 

— Am convingerea că îmi ascunzi ceva. 

— Nu-mi pasă ce crezi tu. Imi iau copilul și am plecat. 

— Nu, n-o să-l iei, a replicat Anthony. Mai rămâne cu noi o 
vreme. 

— De ce? a ţipat Billie pe un ton plin de suferință. Doar ţi-am 
spus unde a plecat Luke! 

— S-ar putea să mai fie nevoie să ne ajuţi și altfel. 

— Nu e cinstit! 

— Lasă, o să supravieţuiești, a zis el și i-a întors spatele. 

Asta a fost greșeala lui. 

o... 

Billie aproape că se așteptase la asta. 

Când Anthony a făcut primii pași către mașină, ea s-a aruncat 
asupra lui. Cu umărul drept l-a izbit în şale. Femeia nu cântărea 
mai mult de 55 de kilograme, iar el avea, probabil, cu vreo 
douăzeci de kilograme mai mult, dar Billie a avut de partea ei 
elementul-surpriză și furia. Anthony s-a împiedicat și a căzut în 
faţă, pe mâini și genunchi. A gemut, de durere și surpriză. 

Billie a scos Coltul din buzunarul hainei. 

În timp ce Anthony încerca să se ridice de jos, l-a atacat din 
nou, de astă dată din lateral. Bărbatul s-a prăbușit iar, 
rostogolindu-se. Când a ajuns cu faţa în sus, Billie s-a lăsat pe 
un genunchi lângă capul lui și i-a vârât cu sila în gură țeava 
pistolului. A simţit cum se sparge un dinte din dantura lui 
Carroll. 

Bărbatul a încremenit. 


VP - 237 


Billie a eliberat intenţionat siguranţa pistolului și l-a pus în 
poziţia de tragere. S-a uitat și a citit spaima în ochii lui. Nu se 
așteptase la un pistol. Pe bărbie i s-a prelins un strop de sânge. 

Femeia a ridicat privirea. Larry și un alt bărbat se uitau la 
monument, fără să aibă habar ce se întâmpla jos. Și-a întors din 
nou atenţia către Anthony. 

— O să-ţi scot pistolul din gură, a zis ea, gâfâind. Dacă faci o 
mișcare, te împușc. Dacă vrei să mai trăiești, trebuie să strigi la 
colegul tău și să-i spui exact ce-ţi spun eu. 

A tras ţeava pistolului afară din gura lui Anthony și i-a 
îndreptat-o spre ochiul stâng. 

— Acum, a zis ea. Strigă-l! 

Anthony avu un moment de ezitare. 

Billie i-a atins pleoapa cu ţeava armei. 

— Pete! a strigat el. 

Maxell a întors capul, surprins. A urmat o pauză. 

— Unde ești? a întrebat Pete, derutat, pentru că Billie și 
Anthony erau în afara razelor farurilor. 

— Spune-i să rămână pe loc. 

Anthony a tăcut mâlc. Billie i-a apăsat pistolul pe ochi și 
atunci el a strigat din nou: 

— Rămâi pe loc! 

Pete și-a dus mâna la frunte, încercând să străpungă 
întunericul, căutând locul de unde venea vocea. 

— Ce se întâmplă? a strigat el. Nu te văd. 

— Larry, eu sunt, mami, a strigat și Billie, apăsând și mai tare 
cu ţeava în ochiul celui prăbușit pe spate. Unchiul Anthony o să-i 
spună omului de lângă tine să-ţi dea drumul. 

— Bine, bine! a răcnit acesta și ea a mai slăbit presiunea. Dă 
drumul copilului! 

— Eşti sigur? a întrebat Pete. 

— Fă cum îţi spun, pentru Dumnezeu... are pistolul îndreptat 
spre mine. 

— Bine! 

Pete i-a eliberat braţul lui Larry. 

Copilul s-a repezit spre partea din spate a monumentului și a 
reapărut după câteva clipe, cât i-a trebuit ca să coboare 
treptele. A luat-o la fugă spre Billie. 

— Nu așa! a zis ea, luptându-se să-și păstreze calmul în glas. 
Urcă în mașină, repede! 


VP - 238 


Larry a fugit la Thunderbird și a sărit înăuntru, trântind 
portiera. 

Cu o mișcare fulgerătoare, Billie l-a lovit pe Anthony cu 
pistolul peste față, de ambele părţi, cu toată puterea. Bărbatul a 
tipat de durere, dar înainte să se miște, ea i-a băgat din nou 
pistolul în gură. Gemând, el a rămas împietrit. 

— Să-ţi amintești de asta, a zis ea, dacă o să mai fii vreodată 
tentat să răpești un copil. 

Billie s-a ridicat și i-a scos pistolul din gură. 

— Stai liniștit, i-a ordonat ea. 

Cu pistolul încă aţintit spre Anthony, s-a îndreptat cu spatele 
spre mașina ei. A ridicat ochii spre monument. Pete nu se 
clintise de acolo. 

S-a urcat în mașină. 

— Ai un pistol? a întrebat-o Larry. 

Billie și-a îndesat Coltul în haină. 

— Eşti bine? l-a întrebat ea. 

Băiatul a început să plângă. 

Ea a băgat schimbătorul în viteza întâi și a apăsat pe 
accelerație. 


* 8 A.M. 


Rachetele mai mici, care acționează treptele a doua, 
a treia și ultima, folosesc drept oxidant un combustibil 
solid denumit T17-E2, un polisulfid cu perclorat de 
amoniu. Fiecare rachetă generează o forță de 
propulsie în spațiu de aproximativ 725 kilograme forță. 


Bern a turnat niște lapte cald peste fulgii de porumb ai lui 
Larry, în timp ce Billie bătea un ou pentru friganele. li dăduseră 
copilului lor ceva bun de mâncare, să-l aline, dar mama lui 
simțea că și cei mari aveau nevoie de alinare. Larry mânca 
pofticios și în același timp asculta la radio. 

— O să-l omor pe ticălosul ăla de Anthony, bombănea Bern, 
vorbind în șoaptă, să nu-l audă Larry. Pe crucea mea, am să-l 
omor. 


VP - 239 


Furia lui Billie dispăruse după ce îl pocnise pe Anthony cu 
pistolul peste faţă. Însă acasă era îngrijorată și speriată - în 
parte pentru Larry, care trăsese o spaimă grozavă, și în parte 
pentru Luke. 

— Îmi e teamă că Anthony s-ar putea să încerce să-l omoare 
pe Luke, a zis ea. 

Bern a pus o bucăţică de unt în tigaia încinsă, apoi a înmuiat o 
felie de pâine albă în oul bătut pe care îl pregătise Billie. 

— Nu-i chiar așa de ușor să-l ucizi pe Luke. 

— Dar crede că a scăpat... nu știe că i-am spus lui Anthony 
unde este. 

Cât timp Bern a prăjit pâinea dată prin ou, Billie a pășit în sus 
și-n jos prin bucătărie, mușcându-și buzele. 

— Probabil că Anthony e deja pe drum spre Huntsville. Luke 
călătorește cu un avion destul de lent. Anthony ar putea săiao 
cursă MATS și să ajungă acolo înaintea lui. Trebuie să găsesc un 
mijloc de a-l preveni pe Luke. 

— Să lași un mesaj la aeroport? 

— Nu e suficient de sigur. Cred că va trebui să mă duc eu 
însămi până acolo. Este un avion Viscount care pleacă la ora 
nouă, nu-i așa? Unde e ghidul curselor de avion? 

— Chiar pe masă. 

Billie l-a ridicat. Zborul 271 decola din Washington exact la 
ora nouă. Spre deosebire de zborul lui Luke, acesta nu avea 
decât două escale și ateriza la Huntsville cu patru minute 
înainte de ora douăsprezece. Cursa în care era Luke sosea abia 
la 2:23. Ar fi putut să-l aștepte la aeroport. 

— Am ceva șanse, a zis ea. 

— Atunci, ar trebui să o faci. 

Billie a ezitat, privindu-l pe Larry, sfâșiată de imboldurile 
contradictorii. 

Bern îi citi gândurile. 

— N-o să i se întâmple nimic. 

— Știu, însă nu vreau să-l părăsesc, mai ales azi. 

— O să am eu grijă de Larry. 

— Vrei să nu-l lași să se ducă la școală? 

— Da, cred că e o idee bună, cel puţin pentru azi. 

— Mi-am terminat fulgii de porumb, a intervenit băiatul. 


VP - 240 


— Înseamnă că ești gata să mănânci niște frigănele, a spus 
Bern, punându-i o felie pe o farfurie. Vrei și niște sirop de arțar 
pe ea? 

— Îhî. 

— Ce înseamnă îhî? 

— Da, te rog. 

Bern i-a turnat niște sirop dintr-o sticlă. 

Așezată faţă în faţă cu fiul ei, Billie l-a anunţat: 

— Azi nu te duci la școală! 

— Dar pierd ora de înot! a protestat puștiul. 

— Poate că te duce tati la înot. 

— Nu sunt bolnav! 

— Știu, dragule, însă ai avut o dimineaţă destul de obositoare 
și trebuie să te odihnești. 

Protestele lui Larry au mai liniștit-o pe Billie. Copilul părea să- 
și revină rapid. Totuși, nu s-ar fi simţit în largul ei să-l știe la 
școală, înainte ca toată tărășenia asta să se încheie. 

Dar putea să-l lase cu tatăl lui. Bern era un agent cu 
experienţă și știa cum să-și protejeze copilul. Billie a luat 
decizia. Se va duce la Huntsville. 

— Distrează-te azi cu tati și poate că o să te duci mâine la 
școală, bine? 

— Bine. 

— Mami trebuie să plece acum. 

Nu voia să facă o scenă dramatică atunci când își lua la 
revedere, pentru că asta nu ar fi făcut decât să-l sperie pe copil. 

— Ne vedem mai târziu, a mai spus ea, degajat. 

Când să iasă, l-a auzit pe Bern zicând: 

— Fac pariu că nu mai poţi să mănânci încă o friganea. 

— Ba pot! a răspuns Larry. 

Billie a închis ușa. 


VP - 241 


PARTEA A CINCEA 


e 10:45 A.M. 


Racheta va decola pe verticală, apoi se va apleca, 
intrând pe o traiectorie înclinată cu patruzeci de grade 
față de linia orizontului. În timpul zborului prin 
propulsie, prima treaptă este orientată cu ajutorul 
aripilor aerodinamice de ghidaj și al deflectoarelor 
mobile din carbon ale jetului de emisie al motorului. 


Luke a adormit imediat ce și-a fixat centura de siguranţă și 
nici nu a știut când a decolat de pe aeroportul din Newport 
News. A dormit buștean tot timpul cât avionul s-a aflat în aer, 
dar s-a trezit la fiecare aterizare zdruncinată pe încă o pistă, pe 
intermitentul lui traseu către vest, peste Virginia și Carolina de 
Nord. De fiecare dată când deschidea ochii, îl cuprindea 
anxietatea și își controla ceasul ca să vadă câte ore și minute 
mai rămăseseră până la lansare. Cât timp mica aeronavă rula 
pe pistă, Luke se fâțâia pe locul lui. Puţină lume debarca, una 
sau două persoane se îmbarcau și avionul decola din nou. Era ca 
o călătorie cu autobuzul. 

Avionul a fost realimentat la Winston-Salem și pasagerii au 
coborât pentru câteva minute. De la terminal, Luke a telefonat 
la Redstone Arsenal și a cerut-o la telefon pe secretara lui, 
Marigold Clark. 

— Doctore Lucas! Sunteţi bine? 

— Da, sunt, dar nu am decât vreo două minute la dispoziţie. 
Lansarea a rămas pentru astă-seară? 

— Da, la zece și treizeci de minute. 

— Sunt în drum spre Huntsville... avionul o să aterizeze la ora 
două și douăzeci și trei. Încerc să-mi dau seama de ce am venit 
luni. 

— Tot nu v-aţi recuperat memoria? 

— Nu. Deci nu ai habar de ce am făcut drumul până acolo? 

— Așa cum v-am explicat, nu mi-aţi spus. 


VP - 242 


— Și ce-am făcut? 

— Păi, să vedem. V-am așteptat la aeroport cu o mașină a 
armatei și v-am adus aici, la bază. Aţi intrat în Laboratorul de 
Calcul și pe urmă aţi condus singur până în extremitatea de sud. 

— Ce se află acolo, în capătul sudic? 

— Platformele de testare statică. Am presupus că v-aţi dus în 
Clădirea de Teste... uneori lucraţi acolo... însă nu sunt sigură, 
pentru că n-am mers cu dumneavoastră. 

— Și pe urmă? 

— Mi-aţi cerut să vă duc cu mașina acasă. 

Luke a surprins o notă de afectare în vocea ei. 

— Am așteptat în mașină și aţi intrat pentru doar câteva 
minute. Apoi v-am dus la aeroport. 

— Asta e tot? 

— Tot ce știu. 

Luke a scos un geamăt de frustrare. Fusese sigur că Marigold 
avea să-i ofere câteva indicii. 

Disperat, s-a lansat pe o altă direcţie cu întrebările. 

— Cum arătam? 

— În ordine, dar mintea vă era în altă parte. Eraţi preocupat, 
acesta e cuvântul potrivit. Mi-am imaginat că vă îngrijora ceva. 
Așa se întâmplă mereu cu voi, oamenii de știință. Pe mine nu 
mă deranjează. 

— Purtam hainele mele obișnuite? 

— Unul dintre sacourile alea drăguțe, de tweed. 

— Aveam ceva în mână? 

— Doar servieta obișnuită. A, și un dosar. 

Pentru o clipă Luke nu a mai putut să respire. 

— Un dosar? a repetat el, cu glasul gâtuit. 

O stewardesă l-a întrerupt, zicându-i: 

— Doctore Lucas, vă rog, trebuie să vă îmbarcați. 

Luke a acoperit receptorul cu mâna și a spus: 

— Doar o clipă. 

Apoi i s-a adresat lui Marigold: 

— Era ceva special la dosarul acela? 

— Un dosar obișnuit, de armată, din carton subţire și cafeniu, 
destul de mare ca să intre în el documente și scrisori oficiale. 

— Ai idee ce era în el? 

— Doar hârtii, după cum arăta. 

Luke încerca să respire normal. 


VP - 243 


— Câte foi de hârtie? Una, zece, o sută? a întrebat el, 
străduindu-se să respire normal. 

— Vreo cincisprezece, douăzeci, presupun. 

— i s-a întâmplat să zărești ce fel de documente erau? 

— Nu, domnule, nu le-aţi scos din dosar. 

— Și mai aveam încă dosarul când m-ai dus la aeroport? 

La celălalt capăt s-a lăsat tăcerea. 

Stewardesa revenise. 

— Doctore Lucas, dacă nu vă îmbarcaţi, o să plecăm fără 
dumneavoastră. 

— Vin, vin, a zis Luke și apoi a început să repete întrebarea 
pusă lui Marigold. Mai aveam dosarul... 

— Am auzit, l-a întrerupt secretara. Încerc să-mi amintesc. 

— Nu te grăbi, a spus Luke, mușcându-și buza. 

— Nu pot spune dacă îl aveaţi acasă. 

— Dar la aeroport? 

— Știţi ce, nu cred că îl aveaţi atunci. Vă și văd cum vă 
îndepărtați de mine, spre terminal, și vă văd, cu geanta într-o 
mână, iar în cealaltă... nimic. 

— Eşti sigură? 

— Da, acum sunt. Probabil că dosarul l-ați lăsat undeva aici, 
ori la baza militară, ori acasă. 

Luke procesa informațiile în minte cu repeziciune. Era sigur că 
dosarul acela era exact motivul călătoriei lui la Huntsville. În el 
se afla secretul pe care îl descoperise, cel pe care Anthony își 
dorea cu atâta disperare ca el să-l uite. Poate că era o copie 
după original și el o pusese bine undeva, la păstrare. De aceea îi 
ceruse lui Marigold să nu spună nimănui despre sosirea lui. 
Poate să fi părut o precauţie excesivă, însă nu încăpea îndoială 
că el adoptase astfel de obiceiuri în vremea războiului. 

Dacă ar reuși să găsească dosarul, ar descoperi și secretul. 

Stewardesa renunţase la el și o vedea cum alerga pe asfaltul 
pistei. Motoarele avionului erau deja pornite. 

— Cred că dosarul acela ar putea să fie foarte important, i-a 
zis el lui Marigold. N-ai putea să te uiţi primprejur, să vezi dacă 
nu e pe acolo? 

— Doamne, doctore Lucas, aici e o bază militară! Doar știți că 
trebuie să fie vreun milion de dosare dintr-astea, cafenii, pe aici, 
nu? De unde să știu eu care e ăla pe care îl aveați 
dumneavoastră în mână? 


VP - 244 


— Doar uită-te și vezi dacă nu e vreunul pus undeva unde n- 
ar trebui să fie. Imediat ce aterizez la Huntsville o să merg 
acasă, să caut și acolo. Pe urmă, dacă nu-l găsesc, o să vin la 
bază. 

Luke a închis și a luat-o la fugă spre avion. 


e 11 A.M. 


Planul de zbor este programat dinainte. În timpul 
Zborului, semnalele transmise telemetric computerului 
activează sistemul de ghidaj, pentru a mentine 
traiectoria. 


Cursa MATS spre Huntsville era plină de generali. Redstone 
Arsenal făcea mai mult decât să proiecteze rachete spaţiale. Era 
sediul Comandamentului Militar  Artilerie-Rachete. Ținând 
evidența unor astfel de lucruri, Anthony știa că în baza militară 
era realizat și testat tot felul de armament - de la racheta 
Redeye, de mărimea unei bâte de baseball, destinată trupelor 
terestre împotriva avioanelor inamice, și până la uriașa rachetă 
sol-sol, poreclită Cinstitul John. Fără îndoială, în bază erau o 
grămadă de ștabi cu epoletți. 

Anthony purta ochelari de soare, care îi ascundeau ochii 
învineţiţi de Billie. Buza nu-i mai sângera, iar dintele spart nu se 
vedea decât atunci când vorbea. În ciuda rănilor, se simţea plin 
de energie: era la un pas de a-l prinde pe Luke. 

Oare trebuia să profite de prima ocazie ca să-l ucidă? Era cel 
mai simplu și, de aceea, tentant. Însă îl îngrijora faptul că nu știa 
exact ce avea Luke de gând. Trebuia să ia o decizie. Totuși, 
când s-a urcat în avion era nedormit de patruzeci și opt de ore, 
așa că a aţipit. A visat că era din nou în vârstă de douăzeci și 
unu de ani, copacii înalți din campusul de la Harvard aveau 
frunze tinere și dinaintea lui, ca un drum larg, se așternea o 
viaţă plină de măreţe posibilităţi. Pe urmă s-a trezit cu Pete care 
îl zgâlțâia, în timp ce un caporal deschidea ușa avionului, iar el a 
tras în piept briza caldă a Alabamei. 

Huntsville avea un aeroport civil, dar nu acolo aterizaseră. 
Cursele MATS aveau desemnată o pistă specială din cadrul bazei 


VP - 245 


militare Redstone Arsenal. Clădirea terminalului era o baracă 
mică de lemn, iar turnul de control, o schelă metalică de 
macara, cu o singură incintă în vârf, de unde se dirija traficul 
aerian. 

Anthony a scuturat din cap, ca să-și limpezească mintea și a 
traversat gazonul pârjolit. Avea în mână o geantă mică în care 
erau pistolul, un pașaport fals și cinci mii de dolari în numerar, 
trusa de urgenţă fără de care nu se urca niciodată într-un avion. 

Adrenalina îl însufleţea. În următoarele câteva ore avea să 
ucidă un om, pentru prima dată de la război încoace. Stomacul i 
se strângea când se gândea la asta. Unde s-o facă? O variantă 
era să-l aștepte pe Luke la aeroportul Huntsville, să-l 
urmărească atunci când o să plece și să-l împuște undeva, pe 
șosea. Însă asta comporta un risc foarte mare. Luke nu avea să 
fie o ţintă prea ușoară. Putea încă să-i scape dacă Anthony nu 
era extrem de atent. 

Poate că ar fi fost mai bine să afle unde intenţiona Luke să 
meargă, să ajungă acolo înaintea lui și să-l surprindă într-o 
ambuscadă. 

— Merg să pun niște întrebări la bază, i-a spus el lui Pete. Tu 
du-te la aeroport și stai de pază. Dacă sosește Luke sau se 
întâmplă orice altceva, încearcă să dai de mine aici. 

La marginea pistei aștepta un tânăr în uniformă de 
locotenent, care ţinea o pancartă pe care scria „Domnul Carroll, 
Departamentul de Stat”. Anthony i-a strâns mâna. 

— Domnule, vă transmit salutări din partea colonelului 
Hickam, a rostit locotenentul, pe un ton oficial. Așa cum a 
solicitat Departamentul de Stat, v-am asigurat o mașină. 

A făcut semn cu mâna spre un Ford kaki. 

— E perfect, a zis Anthony. 

Telefonase la baza militară înainte de a se îmbarca în avion, 
susținând cu obrăznicie că era pe teren din ordinul șefului CIA, 
Allan Dulles, și a solicitat cooperarea armatei într-o misiune 
vitală ale cărei detalii erau strict secrete. Avusese afect, 
locotenentul părea dornic să-i facă pe plac. 

— Colonelul Hickam ar fi bucuros dacă aţi trece pe la sediu, 
când o să vi se pară nimerit. 

Locotenentul i-a oferit lui Anthony o hartă și acesta și-a dat 
seama că baza militară era uriașă. Se întindea pe câţiva 
kilometri spre sud, până la râul Tennessee. 


VP - 246 


— Clădirea de comandă este marcată pe hartă, a continuat 
militarul. Și avem un mesaj, în care sunteţi rugat să-l sunaţi pe 
domnul Carl Hobart, la Washington. 

— Mulţumesc, domnule locotenent. Unde este biroul 
doctorului Claude Lucas? 

— E Laboratorul de Calcul, a explicat locotenentul, apoi a scos 
un pix și a făcut un semn pe hartă. Dar săptămâna aceasta 
toată lumea de acolo e la Cape Canaveral. 

— Doctorul Lucas are o secretară? 

— Da... doamna Marigold Clark. 

Ea era cea care s-ar putea să știe pe unde umbla Luke. 

— Bun, domnule locotenent. ȚIi-l prezint pe colegul meu, Pete 
Maxell. Trebuie să ajungă la aeroportul civil, să aștepte sosirea 
unei curse. 

— Sunt bucuros să-l conduc chiar eu până acolo, domnule. 

— Mulţumesc. Dacă va trebui să ia legătura cu mine aici, la 
bază, care este cea mai bună modalitate? 

Locotenentul s-a uitat la Pete. 

— Domnule, puteţi să lăsaţi un mesaj la biroul colonelului 
Hickam, iar eu o să încerc să i-l transmit domnului Carroll. 

— E bine și așa, a rostit Anthony, hotărât. Să-i dăm drumul. 

S-a suit în Ford, a verificat harta și a pornit. Baza militară era 
una tipică. Drumuri drepte tăiau zona împădurită și accidentată, 
întreruptă de dreptunghiuri perfecte de pajiște, cu iarba periuță, 
ca o tunsoare de recrut. Construcţiile erau toate clădiri cu 
acoperișurile plate, din cărămidă roșie. Baza era bine marcată 
cu indicatoare și lui Anthony nu i-a fost greu să găsească 
Laboratorul de Calcul, o construcţie în formă de T, cu două 
niveluri. Se întreba de ce aveau nevoie de atât spaţiu pentru 
niște calcule, dar apoi și-a dat seama că, probabil, acolo era un 
computer foarte puternic. 

A parcat în faţa laboratorului și a stat câteva minute să se 
gândească. Întrebarea pe care trebuia să o pună era una simplă: 
unde anume plănuia Luke să meargă în Huntsville? Probabil că 
Marigold știa, însă l-ar fi protejat pe Luke și ar fi fost reticentă în 
faţa unui străin, mai ales a unuia cu amândoi ochii învinetțiţi. 
Totuși, fusese lăsată la bază, în timp ce mai toţi cu care lucra 
plecaseră la Cape Canaveral pentru marele eveniment, așa că, 
probabil, îi era urât și se plictisea. 


VP - 247 


Anthony a intrat în clădire. Într-o zonă de spaţiu deschis se 
aflau trei birouri mici, fiecare cu câte o mașină de scris. Două 
dintre ele erau neocupate. La al treilea stătea o femeie de 
culoare de vreo cincizeci de ani, care purta ochelari cu ramele 
decorate cu strasuri și o rochie de bumbac imprimată cu 
margarete. 

— Bună ziua, a spus el. 

Femeia a ridicat privirile. Anthony și-a scos ochelarii de soare. 
Surprinsă, a căscat ochii la vederea felului în care arăta el. 

— Bună! Cu ce pot să vă fiu de folos? 

Cu o sinceritate simulată, Anthony a răspuns: 

— Doamnă, caut și eu o nevastă care să nu mă bumbăcească. 

Marigold a izbucnit în râs. 

Anthony și-a tras un scaun și s-a așezat pe laterala biroului. 

— Vin de la biroul colonelului Hickam. O caut pe Marigold 
Clark. Unde o găsesc? 

— Eu sunt. 

— A, nu. Don'șoara Clark pe care o caut e o femeie în toată 
firea. Dumneavoastră nu sunteţi decât o copilă. 

— Ei, gata cu glumele, a zis ea, dar i-a zâmbit cu gura până la 
urechi. 

— Doctorul Lucas e pe drum încoace... presupun că știți asta. 

— M-a sunat azi-dimineaţă. 

— Când este așteptat să sosească? 

— Avionul lui aterizează la ora 2:23. 

Informația era utilă. 

— Deci pe la trei o să fie aici. 

— Nu e musai. 

— Aha. Și de ce nu? 

Femeia i-a spus exact ce voia să știe. 

— Doctorul Lucas a zis că mai întâi trece pe acasă și pe urmă 
vine încoace. 

Era perfect. Lui Anthony aproape că nu-i venea să creadă ce 
noroc avea. Luke se ducea de la aeroport direct acasă. Anthony 
putea să se ducă să-l aștepte acolo și pe urmă să-l împuște de 
îndată ce pășea în casă. Nu vor fi martori. Dacă folosea 
amortizorul, nimeni nu va auzi nici măcar împușcătura. O să lase 
cadavrul acolo unde se va prăbuși și va pleca nestingherit. Cum 
Elspeth era în Florida, cadavrul s-ar putea să nu fie descoperit 
câteva zile. 


VP - 248 


— Multumesc, i-a spus el lui Marigold și s-a ridicat în picioare. 
A fost o plăcere să vă cunosc. 

A ieșit din clădire înainte ca ea să apuce să-l întrebe cum îl 
cheamă. A revenit la mașină și s-a îndreptat spre clădirea 
centrului de comandă, un monolit cu trei niveluri și aspectul 
unei închisori. A găsit biroul lui Hickam. Colonelul nu era acolo, 
însă sergentul l-a condus într-o cameră goală, unde era un 
telefon. 

A sunat la Clădirea Q, dar nu a vorbit cu șeful lui, Carl Hobart. 
În schimb, a cerut legătura la șeful acestuia, George 
Cooperman. 

— George, ce e? 

— Ai împușcat pe cineva noaptea trecută? l-a întrebat 
Cooperman și vocea lui tabagică suna și mai gravă decât de 
obicei. 

Făcând un efort, Anthony a intrat în pielea aventurierului, 
personaj care îi plăcea așa de mult lui Cooperman. 

— Mă rog, cine ţi-a zis? 

— Un colonel de la Pentagon l-a sunat pe Tom Ealy, la biroul 
șefului mare, și Ealy i-a spus lui Carl Hobart, care a avut un 
orgasm. 

— Nu există nicio dovadă. Am strâns toate cartușele goale. 

— Afurisitul ăla de colonel a găsit o gaură de nouă milimetri în 
afurisitul de perete și și-a dat seama ce a provocat-o. Ai rănit pe 
cineva? 

— Din păcate, nu. 

— Acum ești în Huntsville, nu? 

— Mda. 

— Trebuie să te întorci imediat aici. 

— Atunci, bine că n-am luat legătura cu tine. 

— Anthony, ascultă-mă. Întotdeauna o las mai moale cu tine, 
cât pot de mult, pentru că obţii rezultate. Insă de data asta nu 
mai pot să te acopăr. De aici încolo ești pe cont propriu, amice. 

— Așa îmi și place. 

— Noroc! 

Anthony a închis și a rămas cu ochii aţintiţi pe telefon. Nu 
prea mai avea mult timp. Rolul ăsta de Billy the Kid începea să 
nu mai ţină. Nu mai putea continua să nu respecte ordinele. 
Trebuia să încheie rapid chestiunea asta. 

A căutat-o pe Elspeth la Cape Canaveral. 


VP - 249 


— Ai vorbit cu Luke? a întrebat-o el. 

— Mi-a telefonat la șase și jumătate azi-dimineaţă, a răspuns 
ea și vocea îi era cam nesigură. 

— De unde? 

— Nu a vrut să-mi spună unde este, unde se duce sau ce are 
de gând să facă, deoarece se temea să nu-i fie ascultat 
telefonul. Dar mi-a spus că tu ești răspunzător pentru amnezia 
lui. 

— E în drum spre Huntsville. Eu acum sunt la Redstone 
Arsenal. Mă duc la voi acasă să-l aștept acolo. Pot să intru în 
casă? 

Elspeth i-a răspuns cu o altă întrebare. 

— Tot mai încerci să-l protejezi? 

— Sigur că da. 

— Nu va păți nimic? 

— Nu pot decât să fac tot posibilul. 

A urmat o pauză și pe urmă ea a zis: 

— E o cheie sub ghiveciul cu bougainvillea, în curtea din 
spate. 

— Mulţumesc. 

— Ai grijă de Luke, da? 

— Ți-am zis că o să fac tot ce pot! 

— Nu te răsti la mine, a rostit Elspeth, pe un ton mai apropiat 
de firea ei. 

— O să am grijă de el, a asigurat-o el și a închis. 

S-a ridicat să plece, dar a sunat telefonul. 

Se întreba dacă ar trebui să răspundă. „Ar putea să fie 
Hobart. Însă șeful Serviciilor Specializate nu știe că sunt în biroul 
colonelului Hickam. Numai Pete știe asta”, a reflectat Anthony. 

A ridicat telefonul. 

Era Pete. 

— Doctoriţa Josephson e aici! l-a înștiințat el. 

— La naiba! 

Anthony fusese sigur că Billie ieșise din peisaj. 

— Tocmai a coborât din avion? 

— Da, probabil că a luat o cursă mai rapidă decât cea în care 
e Lucas. Acum stă în clădirea terminalului, ca și cum ar aștepta. 

— Pe el îl așteaptă, a zis Anthony, hotărât. S-o ia dracu’. A 
venit să-l prevină că suntem aici. Trebuie s-o iei de acolo. 

— Cum? 


VP - 250 


— Nu mă interesează... scapă de ea, cum o fi! 
e MIEZUL ZILEI 


Orbita satelitului Explorer se va afla la treizeci și 
patru de grade de ecuator. În raport cu suprafata 
terestră, el se va îndrepta către sud-est, deasupra 
Oceanului Atlantic, în direcția vârfului sudic al Africii, 
apoi spre nord-est, peste Oceanul Indian și Indonezia, 
spre Pacific. 


Aeroportul Huntsville era mic, dar foarte aglomerat. Clădirea 
unicului terminal avea un ghișeu pentru închirieri auto al 
companiei Hertz, câteva distribuitoare automate și un șir de 
cabine telefonice. Imediat ce a ajuns, Billie a verificat când 
sosea cursa lui Luke și a aflat că avea cel puţin o oră întârziere 
și că deci va ateriza la ora 3:15. Trebuia să aștepte trei ore. 

Și-a luat o ciocolată și o băutură Dr Pepper de la automatul de 
dulciuri. Și-a pus jos geanta metalică în care avea Coltul și a 
rămas sprijinită de un zid, gânditoare. Cum să procedeze? 
Imediat ce o să-l vadă pe Luke o să-l avertizeze că Anthony era 
acolo. Luke o să fie prevenit și va putea să ia măsuri - dar nu și 
să se ascundă. Trebuia să afle ce făcuse în Huntsville luni și 
pentru asta o să fie nevoit să se deplaseze de colo-colo. Trebuia 
să riște. Nu putea să facă și ea ceva ca să-l protejeze? 

În timp ce Billie își storcea mintea, s-a apropiat de ea o fată în 
uniforma Liniilor Aeriene Capital. 

— Sunteţi doctorița Josephson? 

— Da. 

— Am un mesaj pentru dumneavoastră, transmis telefonic, a 
zis stewardesa și i-a întins un plic. 

Billie s-a încruntat. Cine știa că era acolo? 

— Mulţumesc, a zis ea, în șoaptă, rupând plicul ca să-l 
deschidă. 

— Cu plăcere. Vă rog să ne spuneţi dacă putem să vă mai fim 
de folos în vreun fel. 

Billie a ridicat privirea și i-a zâmbit. Uitase cât de politicoși 
erau oamenii din sud. 


VP - 251 


— Așa o să fac. Mulţumesc. 

„Rog sunaţi-l pe doctorul Lucas în Huntsville JE 6-4231”. 

Era contrariată. Oare Luke ajunsese deja? Și de unde știa el 
că ea o să fie acolo? 

Nu exista decât un singur fel de a afla. A aruncat sticla de suc 
într-un coș și a căutat o cabină telefonică. 

La numărul format i s-a răspuns imediat și o voce masculină a 
spus: 

— Laboratorul de testare componente. 

Se părea că Lucas era deja la Redstone Arsenal. Cum reușise, 
oare? 

— Cu doctorul Claude Lucas, vă rog. 

— O clipă. 

După o scurtă pauză, vocea a revenit: 

— Doctorul Lucas a ieșit un moment. Cine îl caută, vă rog? 

— Doctoriţa Bilhah Josephson, am primit un mesaj să-l sun la 
acest număr. 

Vocea bărbatului s-a schimbat imediat. 

— A, doamna doctor Josephson, mă bucur că v-am găsit! 
Doctorul Lucas voia neapărat să ia legătura cu dumneavoastră. 

— Ce face acolo? Credeam că e încă în avion. 

— Securitatea militară l-a preluat din avion la Norfolk, 
Virginia, și l-a urcat într-o cursă specială. A ajuns de mai bine de 
o oră. 

Billie era ușurată că Luke se afla în siguranţă, 
timp era surprinsă. 

— Ce face acolo? 

— Cred că știți. 

— Bine, cred că da. Cum merge? 

— Bine... dar nu pot să vă dau detalii, mai ales prin telefon. 
Puteți să ajungeţi până la noi? 

— Unde sunteţi? 

— Laboratorul e cam la o oră în afara orașului, pe șoseaua 
către Chattanooga. Aș putea să trimit un șofer de la noi să vă ia, 
însă cred că e mai repede dacă luaţi un taxi sau închiriaţi o 
mașină. 

Billie a scos un carnet din geantă și a zis: 

— Spuneţi-mi cum ajung. 

Apoi, amintindu-și de manierele ei sudiste, a adăugat: 

— Vă rog, dacă nu vă deranjează. 


A 


nsă în același 


VP - 252 


e 1 P.M. 


Motorul primei trepte trebuie oprit brusc și detașat 
imediat, altfel scăderea treptată a forței poate provoca 
agățarea primei trepte de treapta a doua și nealinierea 
acesteia. De îndată ce presiunea combustibilului 
scade, valvele se închid la cinci secunde prin 
detonarea unor bolțuri explozive cu arc. Arcurile cresc 
viteza treptei a doua cu 0,79 metri pe secundă, 
garantând faptul că ea se va separa în condiții de 
siguranță. 


Anthony știa drumul până acasă la Luke. Petrecuse un 
weekend acolo, cu câţiva ani în urmă, la scurtă vreme după ce 
Luke și Elspeth s-au mutat în Pasadena. A ajuns acolo în 
cincisprezece minute. Era pe Echols Hill, o stradă cu case vechi, 
mari, la câteva minute de centrul orașului. A parcat după colț, 
așa încât Luke să nu aibă posibilitatea de a fi prevenit despre un 
vizitator. 

A mers pe jos până la casă. Trebuia să se simtă destul de 
încrezător. Toate cărțile erau în mâna lui: surpriza, timpul și o 
armă. În schimb, avea o spaimă cu greţuri. Se întâmplase deja 
de două ori să fie convins că îl avea pe Luke în plasă și totuși 
acesta îi scăpase. 

Tot nu știa de ce alesese Luke să ia avionul spre Huntsville în 
loc de Cape Canaveral. Decizia asta inexplicabilă sugera că 
exista ceva despre care Anthony nu avea cunoștință, o surpriză 
neplăcută, care s-ar putea întoarce împotriva lui în orice clipă. 

Casa era albă, în stilul colonial specific graniței dintre secole 
și avea o verandă cu stâlpi. Era prea mare pentru un cercetător 
din armată, dar Luke nu susţinuse niciodată că ar trăi din ceea 
ce câștigă de la armată. Anthony a deschis o portiţă dintr-un zid 
scund și a intrat în curtea din spate. N-ar fi fost greu să 
pătrundă acolo prin efracţie, însă nu era nevoie. S-a dus la 
intrarea din spate. Lângă ușa de la bucătărie se afla un ghiveci 
de teracotă, unde era o bougainvillea revărsată peste marginile 
lui, iar sub ghiveci era o cheie mare din fier. 

A descuiat și a intrat. 


VP - 253 


Deși exteriorul era demodat într-un fel, dar plăcut, interiorul 
era după ultima modă. Elspeth avea în bucătărie tot felul de 
gadgeturi. Casa era prevăzută cu un hol mare, decorat în culori 
vibrante, pastel, un living cu consolă TV și pick-up, și cu o 
sufragerie cu scaune moderne, cu picioarele depărtate, și 
servante. Anthony prefera mobila tradiţională, însă trebuia să 
recunoască faptul că designul din casa lui Luke era elegant. 

În timp ce stătea în living, cu ochii ţintă la canapeaua arcuită, 
tapiţată cu vinilin roz, i-a revenit în minte amintirea sfârșitului 
de săptămână pe care îl petrecuse acolo. Intr-o oră își dăduse 
seama că nu mergea bine căsătoria lor. Elspeth flirtase toată 
seara, ceea ce la ea era un semn de tensiune, iar Luke adoptase 
un ton silit de veselă ospitalitate, cu totul nefiresc. 

Dăduseră o petrecere cu cocktailuri în sâmbăta aceea și 
invitaseră o mulţime de tineri din Redstone Arsenal. Camera 
aceea fusese plină de cercetători prost îmbrăcaţi, care discutau 
despre rachete, de tineri ofițeri care vorbeau despre șansele de 
promovare și de femei drăguţe care bârfeau despre intrigile 
vieţii dintr-o bază militară. Gramofonul fusese ticsit cu discuri cu 
muzică jazz, dar în seara aceea muzica suna a jelanie, și nu a 
veselie. Luke și Elspeth se îmbătaseră - un lucru rar pentru 
amândoi -, iar Elspeth devenise și mai frivolă, în timp ce Luke 
era din ce în ce mai tăcut. Lui Anthony i se păruse dureros să-i 
vadă nefericiţi pe acești doi oameni, pe care îi plăcea și îi 
admira și întreg weekendul îl deprimase. 

Apoi lunga dramă a vieților lor întrețesute ajunsese la o 
inevitabilă încheiere. 

Anthony s-a decis să cerceteze casa. Nu știa ce anume căuta. 
Dar poate că o să dea peste ceva care să-i ofere un indiciu 
despre motivul venirii lui Luke acolo și care să-l atenţioneze 
despre un eventual pericol. Și-a pus o pereche de mănuși din 
cauciuc, pe care le-a găsit în bucătărie. Până la urmă o să se 
desfășoare o investigaţie criminologică și nu voia să lase 
amprente. 

A început din birou, o încăpere mică, înțesată cu rafturi pline 
cu cărți științifice. S-a așezat la biroul lui Luke, orientat cu faţa 
spre curtea din spate, și a deschis sertarele. 

Au urmat două ore în care a cercetat casa de sus și până jos. 
Nu a găsit nimic. 


VP - 254 


A scotocit fiecare buzunar al fiecărui costum din dulapul bine 
garnisit al lui Luke. A deschis fiecare carte din birou, ca să 
verifice hârtiile ascunse între paginile lor. A ridicat capacul 
tuturor recipientelor din plastic din frigiderul imens, cu două uși. 
S-a dus în garaj și a căutat în frumosul Chrysler 3000C - cel mai 
rapid sedan din lume, după părerea ziarelor de la farurile 
aerodinamice și până la aripioarele ca de rachetă. 

Pe parcurs a aflat câteva secrete intime. Elspeth își vopsea 
părul, folosea somnifere prescrise de un medic și suferea de 
constipaţie. Luke utiliza un șampon împotriva mătreţei și era 
abonat la revista Playboy. 

Pe masa din hol era o grămadă de corespondenţă, probabil 
pusă acolo de fata în casă. Anthony a răsfoit scrisorile, însă nu 
era nimic interesant: un pliant de la supermarket, revista 
Newsweek, o vedere din Hawaii, de la Ron și Monica, plicuri cu 
porțiuni din celofan pentru adresă, ceea ce arăta că erau scrisori 
oficiale. 

Căutarea nu avusese niciun rezultat. Tot nu știa ce atu ar fi 
putut să aibă Luke în mânecă. 

S-a dus în living. A ales o poziţie din care să poată privi printre 
șipcile jaluzelelor la peluza din fața casei, dar și prin ușa 
deschisă, spre holul de la intrare. S-a așezat pe canapeaua de 
vinilin roz. 

Și-a scos arma, a verificat dacă era complet încărcată și i-a 
fixat amortizorul. 

A încercat să se calmeze singur, imaginându-și dinainte 
scena. O să-l vadă pe Luke sosind de la aeroport, probabil cu un 
taxi. O să-l privească pășind pe peluza din față, scoţțându-și 
cheia și deschizând ușa din față a casei sale. Luke va intra în 
hol, va închide ușa și apoi se va îndrepta spre bucătărie. Când o 
să treacă prin living o să se uite prin ușa deschisă și o să-l vadă 
pe Anthony așezat pe canapea. O să se oprească, o să ridice din 
sprâncene, surprins, și o să deschidă gura să spună ceva. In 
mintea lui o să fie ceva de genul „Anthony? Ce dracu'...?” Dar 
nu va rosti nicio vorbă. Privirea o să-i cadă pe pistolul ţinut 
perfect orizontal în poala lui Anthony și o să priceapă care îi era 
soarta, cu o fracțiune de secundă înainte de a-i fi pecetluită. 

Pe urmă Anthony o să-l împuște mortal. 


VP - 255 


e 3 P.M. 


Un sistem de duze de aer comprimat, montate în 
coada compartimentului cu echipamente, va controla 
înclinarea vârfului, atunci când racheta se va afla în 
spatiu. 


Billie se rătăcise. 

De jumătate de oră știa asta. Plecase de la aeroport într-un 
Ford închiriat, cu câteva minute înainte de ora unu, trecuse prin 
centrul oraşului Huntsville, pe urmă a intrat pe autostrada 59 
spre Chattanooga. Se întrebase de ce ar fi fost laboratorul de 
testare a componentelor la o oră distanță de bază și și-a 
închipuit că motivele țineau de securitate: poate că exista 
pericolul ca respectivele componente să explodeze în timpul 
testării. Dar nu s-a gândit prea mult la acest lucru. 

Indicaţiile pe care le primise erau să intre pe un drum 
naţional, la exact cincizeci de kilometri de Huntsville. Işi 
potrivise kilometrajul la zero pe Main Street, dar când cifrele au 
ajuns la cincizeci, nu era în dreptul niciunei intersecţii. Cu un 
ușor sentiment de neliniște, a continuat să meargă mai departe 
câţiva kilometri și a făcut pe primul drum la dreapta. 

Indicațiile, care păruseră foarte exacte atunci când le-a notat, 
nu prea corespundeau cu drumurile pe care ajunsese și devenea 
tot mai neliniștită, însă a continuat să conducă, încercând să 
găsească explicaţia cea mai plauzibilă. Evident, s-a gândit ea, 
bărbatul cu care vorbise nu a fost de încredere, așa cum păruse 
la telefon. Și-ar fi dorit să fi vorbit direct cu Luke în persoană. 

Peisajul devenea tot mai sălbatic, fermele, dărăpănate, 
drumurile, pline de hârtoape și gardurile, rupte. Contrastul între 
ceea ce se așteptase să vadă și ceea ce vedea în jur s-a tot 
accentuat, până când Billie a ridicat mâinile în aer, disperată, și 
și-a recunoscut sieși că nu mai știa unde era. Era furioasă pe 
sine și pe prostul care îi dăduse indicaţiile. 

A întors mașina și a încercat să găsească drumul înapoi. 
Începuse să se întrebe dacă nu cumva se învârtea într-un cerc 
larg. Și-a poziţionat mașina lângă un câmp unde un negru în 
salopetă de blugi și pălărie din paie întorcea pământul tare cu 
un plug manual. A oprit motorul și i s-a adresat. 


VP - 256 


— Caut laboratorul de testare a componentelor de la 
Redstone Arsenal, a zis ea. 

Omul părea surprins. 

— Baza militară? Păi, e tocmai înapoi, la Huntsville, dincolo de 
oraș, în sens opus. 

— Dar au niște dependinţe și pe aici. 

— Nu, din câte am văzut eu. 

Nu avea rost. Va trebui să sune la laborator și să ceară din 
nou să fie îndrumată. 

— Pot să folosesc telefonul dumneavoastră? 

— Da' n-am telefon. 

Tocmai era să-l întrebe unde se afla cel mai apropiat telefon 
public, când a văzut teama din ochii lui. Și-a dat seama că îl 
punea într-o situaţie care îl neliniștea: era singur pe un câmp, 
împreună cu o femeie albă care bătea câmpii. l-a mulţumit rapid 
și a pornit mai departe. 

După câţiva kilometri, a ajuns la un magazin de furaje 
prăpădit, care avea un telefon afară. A tras lângă el. Mai avea 
cu ea mesajul de la Luke și numărul de telefon. A băgat o 
monedă în aparat și a format numărul. 

| s-a răspuns imediat. Era o voce de bărbat tânăr. 

— Alo? 

— Pot să vorbesc cu doctor Claude Lucas? 

— Ai greșit numărul, scumpo. 

„Oare nu reușesc să fac nimic ca lumea?”, a chibzuit ea 
disperată. 

— Nu e Huntsville JE 6-4231? 

A urmat o pauză. 

— Mda. Așa scrie pe cadran. 

Billie a verificat încă o dată numărul din mesaj. Nu greșise. 

— Încercam să sun la laboratorul de testare a componentelor. 

— Păi, aţi sunat la un telefon public de pe aeroportul 
Huntsville. 

— Un telefon public? 

— Da, doamnă. 

Billie a început să-și dea seama că fusese trasă pe sfoară. 

Vocea de la celălalt capăt al firului a continuat. 

— Tocmai mă pregăteam s-o sun pe mama să vină să mă ia și 
când am ridicat receptorul v-am auzit cerând să vorbiţi cu un tip 
Claude. 


VP - 257 


— La naiba! a izbucnit Billie. 

A trântit telefonul, furioasă pe sine pentru credulitatea ei. Și-a 
dat seama că Luke nu fusese preluat din avionul de linie și dus 
la Huntsville cu o cursă militară și nu se afla la laboratorul de 
testare componente, indiferent unde o fi fost ăla. Intreaga 
poveste fusese o minciună destinată să o scoată pe ea din 
peisaj - și reușise. S-a uitat la ceas. Probabil că Luke aterizase 
deja. Anthony l-a așteptat... și ea ar fi putut la fel de bine să fi 
rămas în Washington, la cât de utilă îi fusese. 

Cu disperarea în suflet, se întreba dacă Luke mai era încă în 
viaţă. 

Dacă așa era, poate că ar mai putea încă să-l avertizeze. Era 
prea târziu ca să mai lase un mesaj la aeroport, totuși trebuia să 
existe cineva căruia să-i poată telefona. Și-a stors creierii. Și-a 
adus aminte că Luke avea o secretară la baza militară; un nume 
de floare... 

Marigold!?. 

A sunat la Redstone Arsenal și a cerut-o la telefon pe 
secretara doctorului Lucas. La capătul firului a auzit vocea unei 
femei cu un accent de Alabama. 

— Laboratorul de Calcul, cu ce vă pot ajuta? 

— Vorbesc cu Marigold? 

— Da. 

— Aici doctorita Josephson. Sunt o prietenă a doctorului 
Lucas. 

— Da. 

Marigold părea suspicioasă. 

Billie voia ca femeia să aibă încredere în ea. 

— Cred că am mai vorbit o dată. Numele meu e Billie. 

— A, da, îmi amintesc. Ce mai faceţi? 

— Sunt îngrijorată. Trebuie să-i transmit urgent un mesaj lui 
Luke. E cumva acolo? 

— Nu, doamnă. S-a dus acasă la el. 

— Ce face acolo? 

— Caută un dosar. 

— Un dosar? 

Billie și-a dat imediat seama ce însemna asta. 

— Un dosar pe care l-a lăsat aici luni, poate? 

— Nu știu nimic despre asta, a răspuns Marigold. 


12 Marigold = crăiță (n.tr.). 
VP - 258 


Sigur că da, Luke îi spusese lui Marigold să păstreze secretă 
vizita lui de luni. Dar în acel moment nimic din toate acestea nu 
mai avea importanţă. 

— Dacă îl vezi pe Luke sau dacă te sună, poţi, te rog, să-i 
transmiţi un mesaj din partea mea? 

— Desigur. 

— Spune-i că Anthony e aici. 

— Asta e tot? 

— O să înţeleagă. Marigold... Nu-mi vine să-ţi spun asta, de 
teamă să nu crezi că sunt nebună, dar cred că trebuie totuși să 
o fac. Luke este în pericol. 

— Din cauza acestui Anthony? 

— Da. Mă crezi? 

— S-au întâmplat chestii și mai stranii de atât. Are legătură cu 
faptul că și-a pierdut memoria? 

— Da. Dacă poţi să-i transmiţi mesajul, asta poate să-i salveze 
viața. Vorbesc serios. 

— O să fac tot posibilul, doamnă doctor. 

— Mulţumesc, a zis Billie și a închis. 

Mai era, oare, cineva cu care ar fi putut să discute? S-a gândit 
la Elspeth. 

A sunat centralista și a cerut legătura cu Cape Canaveral. 


e 3:45 P.M. 


După ce eliberează în spațiu treapta întâi, golită de 
combustibil, racheta intră pe o traiectorie în vid, iar 
sistemele de control pentru navigația spatial o 
poziţionează astfel încât să se afle perfect la orizontală 
fată de suprafata terestră. 


La Cape Canaveral toată lumea era furioasă. Cei de la 
Pentagon ordonaseră o alertă de securitate. În acea dimineaţă, 
când sosise la bază, dornic să se apuce de lucru și să facă 
ultimele verificări pentru crucialul eveniment al lansării rachetei, 
personalul fusese pus să aștepte la coada formată la poartă. 
Unii stătuseră și câte trei ore în soarele Floridei. Rezervoarele 
mașinilor se goliseră, radiatoarele fierbeau, aerul condiţionat nu 


VP - 259 


mai funcționa și motoarele se calaseră, apoi nu au mai vrut să 
pornească. Fiecare mașină fusese cercetată - s-au ridicat 
capotele, genţile de golf au fost scoase afară din portbagaje, 
cauciucurile de rezervă, extrase din locașul lor. Nervii au 
izbucnit când toate genţile au fost deschise, fiecare recipient cu 
mâncare a fost despachetat și poșeta fiecărei femei răsturnată 
pe o masă pliantă, pentru ca poliţia militară a colonelului Hide 
să scotocească printre rujuri, scrisori de dragoste, tampoane și 
pansamente gastrice. 

Dar asta nu fusese tot. Când oamenii au ajuns în 
laboratoarele și birourile lor, cât și în atelierele de inginerie, au 
fost din nou întrerupţi de echipele de bărbaţi care le-au răscolit 
sertarele și dulapurile cu dosare, s-au uitat prin oscilatoarele și 
cutiile de vid și le-au luat mostrele de testare de pe mașinile 
unelte cu care lucrau. „Încercăm să lansăm o afurisită de 
rachetă”, au explicat ei iar și iar, însă cei de la securitate doar 
scrâșneau din dinţi și mergeau mai departe. |n ciuda 
întreruperilor, lansarea a rămas în continuare programată 
pentru 10:30 p.m. i 

Elspeth era bucuroasă de dezordinea creată. Insemna că 
nimeni nu avea să observe că era prea distrasă ca să-și poată 
face treaba. Greșea programul și distribuia cu întârziere 
actualizările, iar Willy Fredrickson era și el prea distras ca să o 
certe. Elspeth nu știa unde era Luke și nu mai era prea convinsă 
că putea să aibă încredere în Anthony. 

Când a sunat telefonul de pe biroul ei, cu puţin înainte de ora 
patru, inima i s-a oprit în loc. 

A smuls receptorul din furcă. 

— Alo? 

— Sunt Billie. 

— Billie? 

Elspeth era cu adevărat surprinsă. 

— Unde ești? 

— Sunt în Huntsville, încerc să iau legătura cu Luke. 

— Ce caută acolo? 

— Un dosar pe care l-a lăsat aici luni. 

Lui Elspeth i-a căzut falca. 

— Luni a fost la Huntsville? N-am știut. 

— Nimeni n-a știut în afară de Marigold. Elspeth, înţelegi ce se 
petrece? 


VP - 260 


— Credeam că da, a răspuns aceasta și s-a pornit să râdă în 
hohote... Dar acum nu mai știu nimic. 

— Cred că viaţa lui Luke e în pericol. 

— Ce te face să afirmi asta? 

— Anthony a tras asupra lui seara trecută, la Washington. 

Elspeth a înghețat. 

— Oh, Dumnezeule! 

— E prea complicat ca să-ţi explic. Dacă te sună Luke, spune-i 
că Anthony e în Huntsville, da? 

Elspeth încerca să-și revină din șoc. 

— Aăă... sigur, bineînţeles că da. 

— S-ar putea ca asta să-i salveze viaţa. 

— Înţeleg... Billie... încă un lucru. 

— Da. 

— Să ai grijă de Luke, da? 

S-a lăsat tăcerea. 

— Ce vrei să spui? a întrebat Billie. Vorbești de parcă ar urma 
să mori. 

Elspeth nu a răspuns. După un moment a întrerupt legătura. 
În gât i-a urcat un suspin. S-a luptat din răsputeri să se 
stăpânească. „Lacrimile nu ajută la nimic”, și-a spus ea, dură. S- 
a liniștit singură. Pe urmă a format numărul de telefon de acasă, 
în Huntsville. 


. 4 P.M. 


Explorer va traversa pe orbita ei eliptică o distantă 
de 2 900 de kilometri în spatiu și apoi va reveni până 
la numai 300 de kilometri depărtare de suprafata 
terestră. Viteza de deplasare pe orbită a satelitului 
este de 29 000 de kilometri pe oră. 


Anthony a auzit o maşină. S-a uitat pe fereastra din față a 
casei lui Luke și a văzut un taxi de Huntsville care a oprit la 
trotuar. A ridicat siguranța pistolului pe care îl ţinea în mână. 
Gura i-a devenit uscată. 

Telefonul a început să sune. 


VP - 261 


Era așezat pe una dintre cele două măsute triunghiulare 
aflate la capetele canapelei curbate. Anthony a fixat aparatul cu 
privirea îngrozită. A sunat încă o dată. Nehotărât, stătea ca 
paralizat. A privit din nou pe fereastră și l-a văzut pe Luke 
coborând din mașină. Apelul putea să fie unul lipsit de 
importanţă, să nu fie nimic, cineva care greșise numărul. Dar ar 
putea să fie vorba și despre o informaţie vitală. 

Groaza urca înăuntrul lui. Nu putea să răspundă la telefon și 
să tragă în cineva în același timp. Telefonul a sunat a treia oară. 
Panicat, s-a repezit la receptor. 


— Da. 
— Sunt Elspeth. 
— Ce e? Ce e? 


— Caută un dosar pe care l-a ascuns luni, în Huntsville, a zis 
ea șoptit, cu o voce încordată. 

Într-o străfulgerare, Anthony a înţeles totul. Luke nu făcuse 
una, ci două câpii după planurile pe care le descoperise 
duminică. Un set de câpii îl adusese cu el la Washington, cu 
intenţia de a-l înmâna la Pentagon, dar Anthony îl interceptase 
și copiile acelea erau la el. Din păcate, nu și-a imaginat că s-ar 
putea să mai fie și un al doilea set ascuns undeva, ca măsură de 
precauţie. Uitase că Luke era veteran al luptei în Rezistenţa 
franceză, vigilent până la paranoia când era vorba de siguranţă. 

— Cine mai știe despre asta? 

— Marigold, secretara lui. Și Billie Josephson... ea mi-a spus. 
S-ar putea să mai fie și alţii. 

Luke tocmai plătea șoferului de taxi. Anthony nu mai avea 
timp. 

— Trebuie să pun mâna pe dosarul ăla, i-a zis el lui Elspeth. 

— Așa m-am gândit și eu. 

— Aici nu este... am scotocit prin toată casa, de sus și până 
jos. 

— Atunci, probabil că e la subsol. 

— Trebuie să mă ţin după el câtă vreme îl caută. 

Luke se apropia de ușa din faţă. 

— Nu mai am timp, a zis Anthony și a trântit telefonul. 

Îl auzea pe Luke descuind yala cu cheia, așa că a traversat în 
fugă holul și a intrat în bucătărie. A ieșit pe ușa din spate și a 
închis-o fără zgomot. Cheia era încă în broască, pe dinafară. A 


VP - 262 


răsucit-o încet, ea a căzut, iar el s-a aplecat și a strecurat-o sub 
ghiveciul de flori. 

S-a lăsat pe vine și s-a târât de-a lungul verandei, fără să se 
depărteze de casă sau să se ridice deasupra nivelului ferestrei. 
În aceeași poziţie a dat colţul și a ajuns în partea din faţă a 
casei. De acolo și până la stradă era complet descoperit. Era 
obligat să riște. 

Cel mai potrivit i s-a părut să-și încerce norocul cât timp Luke 
își punea jos bagajul și își atârna haina în cuier. În acel moment 
era mai puţin probabil să privească pe geam. 

Scrâșnind din dinţi, a pășit cu repeziciune spre poartă. Rezista 
tentaţiei de a se uita înapoi, așteptându-se în fiecare secundă 
să-l audă pe Luke strigând: „Hei! Oprește! Oprește-te sau trag!” 

Nu s-a întâmplat nimic. 

A ajuns în stradă și a mers mai departe. 


e 4:30 P.M. 


Satelitul are doi mici transmițători radio alimentati 
de baterii cu mercur nu mai mari decăt niște baterii de 
lanternă. Fiecare transmitător are patru canale 
simultane de telemetrie. 


Deasupra consolei pentru TV din living, lângă un lampadar din 
bambus, o ramă de tablou asortată, tot din bambus, încadra o 
fotografie color. Înfăţișa o roșcată izbitor de frumoasă, cu o 
rochie de mireasă din mătase ivoar. Lângă ea, în frac cenușiu și 
vestă galbenă, stătea Luke. 

S-a uitat la Elspeth din fotografie. Arăta ca un star de cinema. 
Era înaltă și elegantă, cu o siluetă voluptuoasă. „Norocos bărbat 
am fost dacă m-am însurat cu ea”, s-a gândit Luke. 

Casa nu i-a plăcut prea mult. Când a văzut prima dată 
exteriorul și glicina care urca pe stâlpii verandei umbroase, a 
simţit o bucurie în inimă. Dar interiorul era tot numai colțuri și 
muchii, și suprafeţe lucioase, și culori tari. Totul era prea 
ordonat. A știut deodată că i-ar fi plăcut să trăiască într-o casă 
în care cărţile se revarsă de pe rafturi și câinele doarme fix de-a 
latul holului, unde pianul are urme circulare de cafea și o 


VP - 263 


tricicletă răsturnată blochează aleea de acces în garaj și trebuie 
să fie mutată ca să poți băga mașina. 

In casa aceea nu trăia niciun copil. Nu existau nici animale de 
companie. Nimic nu era niciodată deranjat. Casa semăna cu o 
reclamă dintr-o revistă pentru femei sau cu un decor de pe 
platoul de filmare al unui serial TV de comedie. || făcea să simtă 
că oamenii care apăreau în camerele acelea erau actori. 

A început să caute. Un dosar cafeniu, în culoarea specifică 
armatei, ar trebui să fie ușor de găsit - dacă nu cumva scosese 
documentele și aruncase dosarul. S-a așezat la masa din birou - 
biroul /ui - și a început să caute prin sertare. Nu a găsit nimic 
important. 

A urcat la etaj. 

A rămas câteva secunde să se uite la patul mare, dublu, cu 
cuvertura lui galben cu albastru. Era greu de crezut că împărțea 
în fiecare noapte patul acela cu fiinţa răpitoare din fotografia de 
nuntă. 

A deschis dulapul și, cu un șoc de plăcere, a văzut stativul plin 
de costume bleumarin și gri și de sacouri sport, din tweed, 
cămășile cu dungi subţiri sau în carouri, puloverele stivuite și 
pantofii lustruiţi așezați pe suportul lor. Purta costumul acela 
furat de peste douăzeci și patru de ore și era tentat să-și 
rezerve cinci minute ca să facă un duș și să se schimbe cu un 
rând de haine ale lui. Dara rezistat. Nu era timp de pierdut. 

A scotocit cu atenţie în toată casa. Peste tot unde se uita mai 
afla câte ceva despre el și soţia lui. Le plăceau Glen Miller și 
Frank Sinatra, citeau Hemingway și Scott Fitzgerald, beau 
scotch marca Dewar și mâncau fulgi de cereale integrale și se 
spălau pe dinţi cu pastă Colgate. Cotrobăind prin dulapul lui 
Elspeth, a descoperit că soţia lui cheltuia mult pe lenjerie 
scumpă. El, în schimb, avea o pasiune pentru îngheţată, 
deoarece în congelator era din belșug, iar talia lui Elspeth era 
atât de mică, încât nu putea să mănânce prea mult, indiferent 
ce. 

Până la urmă, a renunţat. 

Într-un sertar de bucătărie a găsit cheile autovehiculului 
Chrysler din garaj. O să se urce în el și o să meargă la bază, să 
caute și acolo. 

Inainte de a pleca a luat corespondența din hol și a frunzărit 
prin plicuri. Toate păreau cât se poate de oficiale, facturi și 


VP - 264 


altele asemenea. Disperat să găsească un indiciu, a rupt 
plicurile și s-a uitat la fiecare scrisoare. Una dintre ele era de la 
o doctoriță din Atlanta, începea astfel: 


Stimată doamnă Lucas, 

În urma controlului dvs. periodic, rezultatele 
analizelor de sânge s-au întors de la laborator și totul 
este normal. 

Totuși... 


Luke s-a oprit din citit. Ceva îi spunea că nu avea obiceiul să 
citească scrisorile altora. Pe de altă parte, era vorba despre 
soția lui și cuvântul „totuși” părea ameninţător. Poate că era 
vorba despre o problemă medicală și în acest caz ar trebui să 
afle imediat. 

A continuat să citească paragraful următor. 


Totuși, sunteti sub greutatea normală, suferiți de 
insomnie și ultima dată când v-am văzut aveati semne 
evidente că plânseserăți, deși ați precizat că nu era 
nimic în neregulă. Acestea sunt simptome ale 
depresiei. 


Luke s-a încruntat. Era îngrijorător ce afla. De ce era 
deprimată? Ce fel de soț era el? 


Depresia poate fi cauzată de modificări în echilibrul 
chimic al organismului, de probleme mintale 
nerezolvate, cum ar fi dificultățile de ordin marital sau 
de o traumă din copilărie, de exemplu moartea 
prematură a unuia dintre părinți. Tratamentul poate să 
includă administrarea de antidepresive și/sau terapie 
psihiatrică. 

Devenea din ce în ce mai rău. Oare Elspeth era bolnavă 


mintal? 


În cazul dumneavoastră, nu am nicio îndoială că 
starea respectivă are legătură cu tubectomia pe care 
ați suferit-o în 1954. 


VP - 265 


Ce era o tubectomie? Luke s-a dus la el în birou, a aprins 
lampa de pe masă, a luat Enciclopedia Medicală a Familiei și a 
căutat termenul. Ce a găsit l-a lăsat cu gura căscată. Era cea 
mai obișnuită metodă contraceptivă pentru femeile care nu 
voiau să aibă copii. 

S-a lăsat greu pe un scaun și a pus enciclopedia pe birou. A 
citit detaliile procedurii și și-a dat seama că la asta se referau 
femeile când vorbeau despre legarea trompelor. 

Și-a reamintit conversaţia cu Elspeth din dimineaţa aceea. El 
o întrebase de ce nu puteau să aibă copii. Ea îi răspunsese: „Nu 
știm. Anul trecut ai fost la un specialist în fertilitate, însă nu a 
descoperit nimic în neregulă. În urmă cu câteva săptămâni, am 
consultat o doctoriță din Atlanta. Mi-a făcut câteva analize. 
Acum așteptăm rezultatele”. 

Totul fusese o minciună. Știa foarte bine de ce nu puteau să 
aibă copii - ea fusese sterilizată. 

Într-adevăr, ea a fost la un medic din Atlanta, dar nu pentru 
teste de fertilitate... pur și simplu, făcuse un control de rutină. 

Luke avea inima sfâșiată. Dezamăgirea era imensă. De ce ÎI 
minţise Elspeth? A citit următorul paragraf. 


Procedura aceasta poate provoca o depresie, 
indiferent de vârstă, dar în cazul dvs., dat fiind că v-ati 
supus interventiei la șase săptămâni înainte de 
nuntă... 


Luke a rămas mut de uimire. Ceva era în neregulă în toată 
povestea. Elspeth îl minţise cu puţin înainte de căsătoria lor. 

Cum reușise? Nu-și aducea aminte, evident. Dar putea să 
ghicească. Probabil că ea i-o fi spus că avea de făcut o operaţie 
minoră. Poate chiar a pomenit ceva vag, de genul „o chestiune 
feminină”. 

A terminat de citit paragraful. 


Procedura aceasta poate provoca o depresie, 
indiferent de vârstă, dar în cazul dvs., dat fiind că v-ati 
supus intervenţiei la șase săptămâni înainte de nuntă, 
depresia a fost aproape inevitabilă și ar fi trebuit să vă 
întoarceți la medic pentru consultații regulate. 


VP - 266 


Furia lui Luke s-a mai potolit când și-a dat seama cât suferise 
Elspeth. A recitit câteva rânduri: „Totuși, sunteţi sub greutatea 
normală, suferiți de insomnie și ultima dată când v-am văzut 
aveaţi semne evidente că plânseserăţi, deși aţi precizat că nu 
era nimic în neregulă”. Trecuse de una singură printr-un 
adevărat iad. 

Chiar dacă îi era milă de ea, rămânea totuși faptul că mariajul 
lor fusese o minciună. Se gândea la casa pe care tocmai o 
cercetase și a înţeles că nu se simţea foarte acasă în ea. Se 
simțea confortabil acolo, în micul lui birou, și când a deschis 
dulapul, parcă a început să recunoască locurile, însă restul casei 
îi oferea imaginea unei vieţi de om însurat care îi era străină. 
Nu-i păsa de echipamentele de bucătărie și de mobila elegantă 
și modernă. Ar fi preferat covoarele vechi și piesele moștenire 
de familie. Cel mai mult își dorea copii - iar copiii erau exact 
ceea ce ea îi refuzase în mod deliberat. Și îl minţea de aproape 
patru ani în legătură cu acest lucru. 

Șocul îl paralizase. S-a așezat la birou, privind pe geam, în 
timp ce seara cobora peste arborii de hicori!* din curtea din 
spate. Cum de și-a lăsat viaţa să o ia pe o cale așa de greșită? 
S-a gândit la cele ce aflase despre sine în ultimele treizeci și 
șase de ore, de la Elspeth, Billie, Anthony și Bern. Oare rătăcise 
calea încet, pas cu pas, ca un copil care hoinărește tot mai 
departe de casă? Sau a existat un punct de cotitură, un moment 
în care a luat o decizie greșită și nu a ales direcţia bună când s-a 
aflat la răscruce? Era, oare, un bărbat slab, care eșuase în 
nefericire din pricina lipsei unui scop în viaţă? Sau avea un 
defect capital de caracter? 

„Probabil că nu mă pricep deloc să judec oamenii”, a chibzuit 
Luke. Rămăsese apropiat lui Anthony, însă acesta a încercat să-l 
ucidă. Apoi rupsese relaţiile cu Bern, care îi fusese un prieten 
adevărat. Se certase cu Billie și se însurase cu Elspeth, totuși 
Billie lăsase totul baltă ca să-l ajute, iar Elspeth îl înșelase. 

Un fluture de noapte uriaș s-a izbit de geamul închis și 
zgomotul l-a scos din meditaţie. Și-a privit ceasul și a văzut, 
surprins, că era trecut de ora șapte. 


13 Arbore (Carya ovata) nord-american asemănător cu nucul, din al cărui lemn dens, 
foarte tare și flexibil, se fac diverse obiecte, mai ales schiuri. (n.tr.). 


VP - 267 


Dacă spera să-și descopere misterul vieţii pe care o ducea, 
trebuia să înceapă cu dosarul de negăsit. Nu era acolo, așa că 
nu putea să fie decât la Redstone Arsenal. O să stingă luminile 
în casă, o să iasă și o s-o încuie, apoi se va duce să scoată 
mașina neagră din garaj și va pleca spre baza militară. 

Timpul îl presa. Lansarea rachetei era programată pentru ora 
10:30. Nu avea decât trei ore la dispoziţie ca să afle dacă exista 
sau nu o conspirație pentru a o sabota. Cu toate acestea, a 
rămas așezat la biroul lui, privind fix prin fereastră la grădina 
întunecată, fără să vadă ceva. 


e 7:30 P.M. 


Unul dintre transmitătorii radio este foarte puternic, 
dar are o viată scurtă - în două săptămâni va deveni 
inactiv. Semnalul mai slab de la cel de-al doilea 
transmițător va dura două luni. 


Când Billie a ajuns cu mașina acolo, casa lui Luke nu era 
luminată. Ce însemna asta, oare? Erau trei posibilităţi. Unu: casa 
era goală. Doi: Anthony stătea pe întuneric, așteptând să-l 
împuște pe Luke. Trei: Luke zăcea într-o baltă de sânge, mort. 
Incertitudinea o făcea să-și piardă minţile de teamă. 

Dăduse greș în stil mare, poate chiar cu consecințe ce ar 
implica moartea cuiva. Cu câteva ore în urmă era într-o poziţie 
perfectă ca să-l poată preveni pe Luke și să-l salveze - apoi se 
lăsase dusă de nas de un amărât de agent fără experiență. l-a 
luat ore ca să ajungă înapoi la Huntsville și să găsească unde 
era casa lui Luke. Habar nu avea dacă vreunul dintre mesajele 
ei de avertizare ajunseseră până la el. Era furioasă pe ea pentru 
că fusese așa de incompetentă și îngrozită că Luke s-ar fi putut 
să fi murit din cauza eșecului ei. 

A mai cotit o dată și a oprit. A inspirat profund și s-a silit să 
raţioneze logic. Trebuia să afle cine era în casă. S-a gândit să se 
furișeze, în speranța că-l va surprinde. Dar ar fi fost prea 
periculos. Să iei prin surprindere un bărbat cu pistolul în mână 
nu e niciodată o idee bună. Ar fi putut să se ducă direct la ușa 
din faţă și să sune. Oare Anthony ar fi fost în stare să o împuște 


VP - 268 


cu sânge rece, doar pentru că se afla acolo? Posibil. Însă ea nu 
trebuia să-și riște viaţa, nepăsătoare, pentru că avea un copil 
care nu se putea lipsi de ea. 

Pe locul din dreapta ei se afla geanta diplomat. A deschis-o și 
a scos pistolul Colt. li displăcea senzaţia greoaie pe care oţelul 
negru i-o lăsa în palmă. Bărbaţii cu care lucrase în timpul 
războiului se bucurau să umble cu armele. Unui bărbat îi făcea o 
plăcere senzuală să strângă în pumn patul unui pistol, să 
rotească butoiașul unui revolver sau să-și așeze în scobitura 
umărului patul unei puști. Ea nu avea nicio astfel de plăcere. 
Pentru ea, armele reprezentau ceva crud și brutal, erau făcute 
să zdrobească oasele și carnea unor fiinţe vii, cu inima bătându- 
le în piept. O făceau să se înfioare se groază. 

Cu pistolul în poală, a întors mașina și a revenit în dreptul 
casei lui Luke. A pus frână cu un scrâșnet chiar în fața 
reședinței, a deschis portiera, a luat pistolul și a coborât. Înainte 
ca oricine ar fi fost înăuntru să aibă timp să reacționeze, a sărit 
peste zidul scund și a traversat peluza în fugă, spre laterala 
casei. 

Billie nu a auzit niciun sunet din interior. 

A ocolit casa spre curtea din spate, s-a lăsat pe vine în dreptul 
ușii și s-a uitat înăuntru pe un geam. Lumina difuză a unei lămpi 
stradale care se afla la ceva distanță i-a permis să vadă că 
fereastra era una cu sistem batant simplu și un singur zăvor. 
Camera părea goală. A întors arma și a izbit geamul cu patul, 
așteptându-se în tot acest timp să audă focul de armă care i-ar 
fi pus capăt vieţii. Nu s-a întâmplat nimic. A băgat mâna prin 
ochiul de geam spart, a tras zăvorul și a deschis fereastra. A 
escaladat-o, a pătruns înăuntru, cu arma în mâna dreaptă, și s-a 
lipit de perete. Putea să distingă vag forma unor mobile, o masă 
și niște rafturi cu cărţi. Se afla într-un mic birou. Instinctul îi 
spunea că era singură. Dar era îngrozită că, în întuneric, ar 
putea să se împiedice de trupul lui Luke. 

Inaintând încet, a traversat încăperea și s-a îndreptat spre 
ușă. Ochii i se obișnuiseră cu întunericul și în față a văzut holul 
gol. A pășit în el, precaută, cu arma pregătită. Se deplasa prin 
casa afundată în întuneric, îngrozită la fiecare pas că s-ar putea 
să-l vadă pe Luke întins pe podea. Toate camerele erau pustii. 

După ce a căutat peste tot s-a oprit în dormitorul cel mai 
mare, cu ochii la patul dublu unde Luke dormise cu Elspeth, 


VP - 269 


întrebându-se ce să facă mai departe. Avea ochii în lacrimi, 
recunoscătoare că Luke nu era întins mort acolo. Dar unde era, 
oare? își schimbase, poate, planurile și a decis să nu mai vină 
acasă? Sau trupul lui fusese deja făcut să dispară? Oare Anthony 
nu reușise să-l ucidă? Ajunseseră avertizările ei până la el? 

O persoană care ar fi putut să aibă niște răspunsuri era 
Marigold. 

Billie a revenit în biroul lui Luke și a aprins lumina. Pe birou 
era o enciclopedie medicală, deschisă la pagina despre 
sterilizarea femeilor. Ea s-a încruntat, nedumerită, dar apoi a 
dat la o parte întrebările legate de asta. A sunat la Informaţii și a 
cerut numărul de telefon al lui Marigold Clark. După un moment, 
vocea de la capătul liniei i-a dat un număr din Huntsville. l-a 
răspuns un bărbat. 

— E plecată la repetițiile orchestrei, i-a spus omul, despre 
care Billie a presupus că era soțul lui Marigold. Doamna Lucas e 
în Florida, așa că Marigold dirijează corul până când se va 
întoarce. 

Billie și-a amintit că Elspeth fusese dirijoarea Societăţii Corale 
Radcliffe și apoi dirijase o orchestră de copii de culoare în 
Washington. Se pare că făcea ceva de genul acesta și în 
Huntsville, iar Marigold era adjuncta ei. 

— Trebuie neapărat să discut cu Marigold, a zis Billie. Credeţi 
că aș putea să întrerup repetiţia câteva minute? 

— Cred că da. Sunt la Calvary Gospel Church, pe Mill Street. 

— Vă sunt recunoscătoare. Mulţumesc foarte mult. 

Billie s-a dus la mașina ei. A găsit Mill Street pe harta Hertz pe 
care o avea și s-a dus acolo. Biserica era o construcţie frumoasă 
din cărămidă, ridicată într-un cartier sărac. A auzit corul de cum 
a deschis portiera. Când a intrat în biserică, muzica a învăluit-o 
ca un val marin. Cântăreţii erau la capătul opus al incintei. Corul 
număra vreo treizeci de bărbaţi și femei, dar cântau de parcă ar 
fi fost o sută. Versurile melodiei pe care o interpretau sunau 
așa: „Cu toţii ne vom bucura acolo, sus - oh, da! Slavă, slavă, 
Aleluia!” Coriștii se legănau și băteau din palme în timp ce 
cântau. Un pianist interpreta într-o manieră de tavernă un 
acompaniament ritmic și o femeie cu spatele la Billie îi dirija cu 
vigoare. 

Stranele erau șiruri ordonate de scaune rabatabile, din lemn. 
S-a așezat undeva în spate, conștientă că era singura persoană 


VP - 270 


cu pielea albă din locul acela. În ciuda încordării, muzica i-a 
atins coardele inimii. Era născută în Texas și pentru ea armoniile 
acelea pline de fior reprezentau însuși sufletul Sudului. 

Era nerăbdătoare să o întrebe pe Marigold, însă era sigură că 
va primi răspunsuri mai bune dacă arăta respect și aștepta 
sfârșitul cântecului. 

Coriștii au încheiat cu un acord înalt și imediat dirijoarea s-a 
întors spre ea. 

— Mă întrebam ce s-a întâmplat de vi s-a pierdut 
concentrarea, a zis ea spre cor. Luăm o pauză scurtă. 

Billie s-a apropiat de ea, pe culoarul dintre strane. 

— Îmi cer scuze de întrerupere. Sunteţi Marigold Clark? 

— Da, a răspuns secretara, prudentă, dar nu vă cunosc. 

Era o femeie de aproximativ cincizeci de ani, cu ochelari 
fistichii. 

— Am vorbit mai devreme la telefon. Sunt Billie Josephson. 

— A, bună ziua, doamnă doctor Josephson. 

Au făcut câțiva pași mai departe de ceilalţi. 

— Aveţi vreo veste de la Luke? a întrebat Billie. 

— De azi-dimineaţă, nu. Îl aşteptam să apară la bază, în 
această după-amiază, însă nu a venit. Credeţi că a păţit ceva? 

— Nu știu. M-am dus la el acasă și acolo nu era nimeni. Mi-e 
teamă că a fost ucis. 

Marigold a clătinat din cap, surprinsă. 

— Lucrez de douăzeci de ani pentru armată, dar n-am mai 
auzit așa ceva. 

— Dacă mai e în viață, se află într-un mare pericol, a adăugat 
Billie, privind-o drept în ochi pe Marigold. Mă credeți? 

Femeia a ezitat un moment destul de lung. 

— Da, doamnă, vă cred, a răspuns ea într-un târziu. 

— Atunci, trebuie să mă ajutaţi, i-a spus Billie. 


e 9:30 P.M. 


Semnalul radio de la transmițătorul mai puternic 
poate fi preluat de radioamatorii din toată lumea. 
Semnalul mai slab de la celălalt emițător radio nu 


VP - 271 


poate fi detectat decât de stațiile special echipate 
pentru asta. 


Anthony era la Redstone Arsenal, în Fordul lui de armată, 
zgâindu-se în întuneric, privind neliniștit spre ușa Laboratorului 
de Calcul. Era în parcarea din faţa clădirii centrale, situată la 
vreo câţiva metri mai departe. 

Luke încerca să dibuie dosarul. Anthony știa că n-o să-l 
găsească în laborator, tot așa cum știa că Luke nu l-ar fi găsit 
nici acasă - fiindcă el îl căutase deja în ambele locuri. Dar 
Anthony nu mai era în stare să anticipeze mișcările lui Luke. Nu 
putea decât să aștepte până când Luke va decide care va fi 
următorul lui pas, apoi va încerca să-l urmărească. 

Totuși, timpul lucra în favoarea lui. Fiecare minut care trecea 
făcea ca Luke să fie tot mai puţin periculos. Racheta va fi 
lansată peste o oră. Mai putea Luke să strice ceva în acest 
răgaz? Anthony nu știa decât că în ultimele două zile vechiul lui 
prieten îi dovedise iar și iar că nu trebuia subestimat. 

In timp ce se gândea ia toate acestea, ușa laboratorului s-a 
deschis, revărsând în noapte o lumină galbenă, și a apărut o 
siluetă care s-a apropiat de Chrysler-ul parcat la bordură. Așa 
cum Anthony se aștepta, Luke nu avea nimic în mână. S-a urcat 
și a pornit motorul. 

Inima lui Anthony a început să bată mai tare. A pornit și el, a 
aprins farurile și l-a urmat. 

Șoseaua se îndrepta către sud, în linie perfect dreaptă. După 
un kilometru, Luke a încetinit în faţa unei clădiri lungi, cu un 
singur nivel, și a intrat în parcarea acesteia. Anthony a trecut 
mai departe, dispărând în noapte. La vreo patru sute de metri 
mai departe, unde Luke nu ar fi putut să-l vadă, a întors mașina. 
Când a ajuns iar în dreptul clădirii, mașina lui Luke era tot acolo, 
dar el dispăruse. 

Anthony a intrat în parcare și a oprit motorul. 

o... 

Luke fusese sigur că va găsi dosarul în Laboratorul de Calcul. 
De aceea petrecuse atât de mult timp acolo. Se uitase în fiecare 
dosar din biroul lui, apoi din biroul central, acolo unde lucrau 
secretarele. Și nu a găsit nimic. 

Dar mai exista o posibilitate. Marigold îi spusese că luni se 
dusese și în Clădirea de Teste. Trebuie să fi avut un motiv 


VP - 272 


pentru asta. Oricum, aceasta era ultima lui speranță. Dacă 
dosarul nu era nici acolo, nu știa unde să-l mai caute. Și intra în 
criză de timp. În câteva minute, racheta ori va fi lansată, ori va fi 
sabotată. 

În Clădirea de Teste era o atmosferă cu totul diferită faţă de 
cea de la Laboratorul de Calcule. Prin comparaţie, incinta 
laboratorului era impecabil de curată, așa cum cerea protocolul 
în cazul computerelor puternice care calculau forța de 
deplasare, viteza și traiectoriile. În schimb, Clădirea de Teste era 
neîngrijită, mirosea a ulei și a cauciuc. 

S-a grăbit să traverseze un coridor. Pereţii erau vopsiți în 
verde-închis până la nivelul umerilor și verde-deschis deasupra. 
Mai toate ușile erau prevăzute cu plăcuţe cu nume care aveau 
„Dr” înscris înainte, așa că a presupus că erau birourile unor 
oameni de știință, dar, spre frustrarea lui, pe niciuna nu scria 
„Dr. Claude Lucas”. Cel mai probabil nu avea două birouri și 
foarte posibil nici măcar o masă de lucru. 

La capătul coridorului a intrat într-o sală mare cu vreo șase 
mese din oţel. În capătul opus intrării era o ușă deschisă care 
dădea într-un laborator cu mese din plăci de granit așezate 
peste cutiile de metal cu sertare și, mai departe, o ușă dublă 
care părea să se deschidă spre o platformă de încărcare din 
exterior. 

De-a lungul peretelui din stânga se afla un șir de dulapuri 
înguste. Fiecare cu o plăcuţă pe care era un nume. Unul dintre 
ele era al lui. Poate că într-unul dintre acestea ascunsese 
dosarul. 

A scos inelul cu chei și a găsit una care părea potrivită. Luke a 
deschis ușa. Înăuntru a găsit o cască de protecţie așezată pe un 
raft din partea superioară. Sub ea, agățată de un cârlig, era o 
salopetă albastră. Pe podeaua dulapului era o pereche de cizme 
negre, din cauciuc, aparent pe măsura lui. Acolo, în spatele 
cizmelor, era un dosar cafeniu, culoarea armatei. Asta era, 
probabil, ceea ce căuta. 

În dosar erau câteva documente. Când le-a scos, și-a dat 
seama imediat că erau schiţele unor părți din rachetă. 

Cu inima bubuindu-i în piept, Luke s-a dus repede la una 
dintre mesele metalice și a întins hârtiile sub o lampă. După 
câteva clipe în care le-a studiat rapid, a fost convins, fără urmă 


VP - 273 


de îndoială, că desenele reprezentau mecanismul de 
autodistrugere al rachetei Jupiter C. 

Era îngrozit. 

Fiecare rachetă era prevăzută cu un astfel de mecanism de 
autodistrugere, astfel încât, dacă s-ar fi întâmplat să devieze de 
la cursul programat și ar fi ameninţat vieţile unor oameni, să 
poată fi aruncată în aer. În corpul principal al rachetei Jupiter se 
afla un fitil întins de-a lungul acestuia. La capătul superior al 
fitilului era atașată o capsăa de detonare din care ieșeau două 
fire. Dacă între ele se crea un arc electric - Luke vedea asta din 
desene -, capsa aprindea fitilul care, la rândul lui, distrugea 
rezervorul,  împrăștiind combustibilul aprins și distrugând 
racheta. 

Explozia era declanșată printr-un semnal radio codificat. 
Schiţele arătau doi conectori identici, unul pentru sursa de 
emisie a undelor radio aflată la sol și celălalt pentru receptorul 
din satelit. Unul transforma semnalul radio într-un cod 
complicat; celălalt, în schimb, primea semnalul și, în cazul în 
care codul era corect, iniţia arcul electric între cele două fire ale 
capsei. O schiţă separată, nu o copie tipărită, ci un desen făcut 
în grabă, de mână, arăta exact felul în care erau executate 
legăturile în cadrul conectorilor, așa încât oricine avea diagrama 
respectivă putea duplica semnalul. 

Luke și-a dat seama că era o treabă genială. Sabotorii nici nu 
aveau nevoie de explozive sau de dispozitive de declanșare 
întârziată - se puteau folosi de ceea ce exista deja în corpul 
rachetei. De asemenea, accesul la rachetă nu era necesar. 
Odată ce știau codul, nici măcar nu trebuiau să intre în Cape 
Canaveral. Semnalul radio putea fi lansat de la un emițător 
situat la kilometri depărtare. 

Ultimul document era o fotocopie a unui plic adresat lui Theo 
Packman, la motelul Vanguard. Oare Luke împiedicase 
expedierea originalului? Nu putea să fie sigur. Procedura 
standard de contraspionaj era să nu deranjezi rețeaua de 
spionaj și să o utilizezi pentru dezinformarea inamicului. Dar 
dacă Luke le confiscase originalele, expeditorul a trimis un alt 
set de cópii. Oricum ar fi fost, Theo Packman era undeva pe 
plaja Cocoa, cu un emiţător radio, gata să arunce în aer racheta 
la câteva secunde după ce aceasta ar fi decolat. 


VP - 274 


Însă Luke putea să împiedice acest lucru. S-a uitat la ceasul 
electric de pe perete. Era zece și cincisprezece minute. Avea 
timp să sune la Cape Canaveral și să amâne lansarea. A apucat 
receptorul telefonului de pe masă. 

— Pune-l jos, Luke, s-a auzit o voce. 

Luke s-a întors încet, cu telefonul în mână. Anthony stătea în 
prag, cu paltonul lui din păr de cămilă, cu ochii învineţiţi și buza 
umflată, îndreptând spre Luke un pistol cu amortizor. 

Incet, fără tragere de inimă, Luke a pus receptorul în furcă. 

— Tu erai în mașina din spatele meu, a zis el. 

— M-am gândit că o să fii prea grăbit ca să mai verifici. 

Luke s-a uitat la bărbatul pe care atât de greșit îl judecase. 
Oare existase vreun indiciu pe care ar fi trebuit să-l observe, 
vreo acțiune care ar fi trebuit să-l avertizeze că avea de-a face 
cu un trădător? Anthony avea un chip urât și în același timp cu 
trăsături plăcute, care sugera tărie de caracter, dar nu 
duplicitate. 

— De când lucrezi pentru Moscova? Din timpul războiului? 

— Mai dinainte. De la Harvard. 

— De ce? 

Buzele lui Anthony s-au schimonosit într-un soi de zâmbet 
ciudat. 

— Pentru o lume mai bună. 

Luke știa că odată, demult, o grămadă de oameni cu scaun la 
cap crezuseră în sistemul sovietic. Și mai știa și că o astfel de 
convingere fusese spulberată de realităţile vieţii din timpul lui 
Stalin. 

— Mai crezi încă în asta? a întrebat el, suspicios. 

— Într-un fel. E în continuare speranţa cea mai bună, în ciuda 
a tot ceea ce s-a întâmplat. 

Poate că așa era. Luke nu avea cum să judece. De fapt, nu 
aceasta era chestiunea de fond. In cazul lui, nu putea pricepe 
deloc trădarea personală a lui Anthony. 

— Suntem prieteni de douăzeci de ani. Și, cu toate astea, 
aseară ai tras în mine. 

— Da. 

— Eşti în stare să-ți ucizi cel mai vechi prieten? Pentru 
această cauză în care nu crezi decât pe jumătate? 

— Da, și tu ai face la fel. În război, amândoi ne-am riscat 
viaţa, a noastră și a altora, pentru că așa era corect. 


VP - 275 


— Nu cred că ne-am minţit măcar unul pe celălalt, darămite 
să tragem unul în altul. 

— Am fi făcut-o dacă era nevoie. 

— Nu cred. 

— Uite ce e, dacă nu te omor acum, o să încerci să mă 
oprești, să nu fug, nu-i așa? 

Luke era speriat, dar a rostit adevărul, furios. 

— Al dracului să fiu dacă nu. 

— Chiar dacă știi că, în cazul în care sunt prins, aș ajunge pe 
scaunul electric. 

— Cred că... da. 

— Deci și tu ești gata să-ţi ucizi prietenul. 

Luke era șocat. Sigur nu putea să fie pus pe aceeași treaptă 
cu Anthony, nu? 

— Mai degrabă te-aș aduce în faţa justiţiei. Asta nu e o crimă. 

— Însă tot mort aș fi, chiar și așa. 

Luke a înclinat încet din cap. 

— Presupun că da. 

Cu o mână sigură, Anthony a ridicat pistolul și a ţintit inima lui 
Luke. 

Acesta s-a ascuns rapid în spatele dulapului din oţel. 

Arma cu amortizor a icnit și s-a auzit clinchetul metalic al 
glonțului care lovea în masă. Era un mobilier ieftin și oţelul din 
care era confecţionat era subţire, dar destul de rezistent ca să 
facă glonţul să ricoșeze. 

Luke s-a rostogolit sub masă. Presupunea că Anthony alerga 
din capătul sălii spre el, încercând să tragă din nou asupra lui. S- 
a ridicat, astfel încât spatele să-i fie lipit de partea dedesubt a 
mesei. A apucat cele două picioare de la un capăt, s-a ridicat 
complet, cu masa în spinare, înclinată înainte. În timp ce se 
răsturna, Luke s-a repezit în față orbește, cu masă cu tot, 
sperând să se ciocnească de Anthony. Masa a căzut cu zgomot 
la podea. 

Însă Anthony nu era sub ea. 

Luke s-a împiedicat și s-a prăbușit peste masa întoarsă cu 
picioarele în sus. A căzut în patru labe și s-a lovit cu capul de 
unul dintre picioarele de oțel. S-a răsucit pe o parte și apoi s-a 
ridicat repede în picioare, rănit și ameţit. A privit în sus și l-a 
văzut pe Anthony, cu fața spre el, încadrat de ușa care ducea în 
laborator, bine înfipt pe picioarele depărtate, ţintind cu pistolul 


VP - 276 


ținut cu ambele mâini. Se ferise de manevra stângace a lui Luke 
și ajunsese în spatele lui. Luke era literalmente o ţintă fixă, iar 
viața lui avea să se sfârșească în câteva clipe. 

Pe urmă o voce a strigat: 

— Anthony! Oprește-te! 

Era Billie. 

Anthony a încremenit, cu arma îndreptată spre Luke. Acesta 
și-a întors încet capul și s-a uitat în spate. Billie stătea în dreptul 
ușii și puloverul ei roșu era ca un fulger pe fundalul verde al 
peretelui. Buzele ei roșii erau întinse ca două linii drepte, într-o 
expresie de hotărâre. Ținea un pistol automat, cu o mână 
sigură, și îl ochea pe Anthony. În spatele ei se afla o femeie de 
culoare, de vârstă medie, cu un aer șocat și speriat. 

— Lasă jos arma! a ţipat Billie. 

Luke se aștepta oarecum ca Anthony să-l împuște fără 
ezitare. Dacă el era cu adevărat un comunist convins, poate că 
era dispus să-și sacrifice viaţa. Dar astfel nu ar fi realizat nimic, 
pentru că Billie tot ar fi intrat în posesia schițelor și acestea 
spuneau totul. 

Încet, Anthony și-a coborât braţele, însă nu a dat drumul 
armei. 

— Las-o jos sau trag! 

Anthony a zâmbit din nou strâmb. 

— N-ai s-o faci, a zis el. Nu poţi s-o faci cu sânge rece. 

Cu arma încă îndreptată spre podea, a început să dea înapoi, 
îndreptându-se către ușa deschisă care ducea în laborator. Luke 
își aminti că observase acolo o ușă care dădea, aparent, spre 
exterior. 

— Stop! a strigat Billie. 

— Doar nu crezi că o rachetă valorează mai mult decât viața 
unui om, chiar dacă este viaţa unui trădător, a spus Anthony, 
continuând să meargă tot cu spatele. 

În acel moment era la doi pași de ușă. 

— Nu mă ispiti! a ţipat Billie. 

Luke a privit-o, fără să știe dacă ea va trage sau nu. 

Anthony s-a întors și a luat-o la fugă pe ușă. 

Billie nu a tras. 

Anthony a sărit peste o masă de laborator, a ţâșnit prin ușa 
dublă, care s-a deschis cu putere, și a dispărut în noapte. 


VP - 277 


Luke a sărit în picioare. Billie venea spre el cu braţele larg 
deschise. Luke s-a uitat la ceasul de pe perete. Arăta ora 10:29. 
Mai avea un minut ca să-i prevină pe cei de la Cape Canaveral. 

S-a întors cu spatele la Billie și a ridicat receptorul telefonului. 


e 10:29 P.M. 


Instrumentele stiintifice de la bordul satelitului 
fuseseră proiectate să reziste presiunii de decolare de 
100 de ori mai mare decât forța gravitațională G. 


— Luke la telefon, a zis el când receptorul telefonului din 
buncăr a fost ridicat. Daţi-mi-l pe șeful responsabil de lansare. 

— În clipa asta tocmai... 

— Știu ce face! Dă-mi-l la telefon, repede! 

A urmat o pauză. În fundal Luke distingea numărătoarea 
inversă: 

— Douăzeci, nouăsprezece, optsprezece... 

La telefon s-a auzit un alt glas, încordat și nerăbdător. 

— Willy la telefon... ce dracu' vrei? 

— Cineva are codul de autodistrugere. 

— La naiba! Cine? 

— Sunt convins că e vorba de un spion. Vor să arunce racheta 
în aer. Trebuie să anulezi lansarea. 

Vocea din fundal continuă: 

— Unsprezece, zece... 

— De unde știi? a întrebat Willie. 

— Am găsit schiţele cablajelor de la conectoarele codate și un 
plic adresat unui anume Theo Packman. 

— Asta nu dovedește nimic. Nu pot contramanda lansarea pe 
un temei atât de șubred. 

Luke a oftat, copleșit brusc de un sentiment al fatalităţii. 

— Doamne, ce pot să-ţi mai spun? Ți-am zis tot ce știu. 
Decizia îţi aparține. 

— Cinci, patru... 

— La dracu’! s-a auzit vocea lui Willy, care striga. Opriţi 
numărătoarea inversă! 


VP - 278 


Luke s-a lăsat să cadă pe un scaun. Reușise. S-a uitat la feţele 
neliniștite ale lui Billie și Marigold. 

— Au anulat lansarea, le-a înștiințat el. 

Billie și-a ridicat marginea puloverului și și-a îndesat pistolul în 
betelia pantalonilor de schi. 

— Păi, a spus Marigold, care nu-și prea găsea cuvintele, să fiu 
a naibii! 

La telefon Luke a perceput ridicându-se din buncăr zumzetul 
întrebărilor furioase. Apoi s-a auzit o voce nouă. 

— Luke? Sunt colonelul Hide. Ce mama dracului se petrece? 

— Am descoperit ce m-a făcut să iau luni avionul spre 
Washington cu atâta grabă. Ştii cine este Theo Packman? 

— Hmm... mda, cred că e un ziarist independent din echipa 
care scrie despre rachetă, lucrează pentru niște ziare din 
Europa. 

— Am găsit un plic adresat lui și care conţine schiţele 
sistemului de autodistrugere al satelitului Explorer, inclusiv o 
schiţă a cablajelor de la conectorii de codificare. 

— lisuse! Oricine deţine informaţiile astea poate să arunce 
racheta în aer în timpul zborului)! 

— De aceea l-am convins pe Willy să oprească numărătoarea 
inversă. 

— Slavă cerului că ai făcut-o! 

— Ascultă, trebuie să-l găsiţi pe Packman ăsta, imediat. 
Adresa de pe plic este motelul Vanguard, poate că daţi de el 
acolo. 

— S-a înțeles. 

— Packman lucra pentru cineva din cadrul CIA, un agent 
dublu pe nume Anthony Carroll. El este cel care m-a interceptat 
la Washington, înainte de ajunge cu informaţiile la Pentagon. 

— Am vorbit și eu cu tipul! 

Hide părea neîncrezător. 

— Nu mă îndoiesc, a zis Luke. 

— O să sun la CIA să le spun. 

— Bine. 

Luke a închis telefonul. 

— Și acum ce facem? a întrebat Billie. 

— Cred că o să mă duc la Cape Canaveral. Lansarea va fi 
reprogramată pentru mâine la aceeași oră. Aș vrea să fiu acolo. 

— Şi eu. 


VP - 279 


Luke a surâs. 

— O și meriţi. Tu ai salvat racheta. 

S-a ridicat și a luat-o în brațe. 

— Ție ţi-am salvat viaţa, fraierule! S-o ia dracu’ de rachetă, ți- 
am salvat viaţa ţie, a spus Billie și l-a sărutat. 

Marigold a tușit cu înțeles. 

— Aţi pierdut ultimul avion care decola de pe aeroportul din 
Huntsville, a rostit ea, pe un ton profesionist. 

Luke și Billie s-au desfăcut din îmbrăţișare fără prea mare 
grabă. 

— Următoarea cursă este un zbor MATS care decolează de la 
bază la ora 5:30 A.M., a continuat Marigold. Sau mai e un tren al 
Southern Railway System, pe care l-aţi putea prinde. Circulă de 
la Cincinnati la Jacksonville și se oprește în Chattanooga pe la 
ora 1 A.M. Aţi putea ajunge la Chattanooga în câteva ore cu 
mașina aceea nouă și faină pe care o aveți. 

— Îmi place ideea cu trenul, a zis Billie. 

— Bine, a fost de acord, Luke, încuviințând cu o înclinare a 
capului. Cineva, a continuat el privind la masa răsturnată cu 
susul în jos, va trebui să discute cu cei de la securitatea militară 
despre găurile astea de glonț. 

— O s-o fac eu de dimineaţă, l-a asigurat Marigold. Nu vreţi să 
pierdeţi vremea pe aici ca să răspundeţi la întrebări. 

Au ieșit afară. Mașina lui Luke și cea închiriată de Billie erau în 
parcare. Automobilul lui Anthony dispăruse. 

Billie a îmbrăţișat-o pe Marigold. 

— Mulţumesc, a zis ea. Ai fost minunată. 

Marigold era stânjenită și a revenit la tonul ei practic. 

— Vreţi să mă ocup eu de returnarea mașinii la compania 
Hertz? 

— Mulţumesc. 

— Haideţi, fugiţi odată, lăsaţi totul în seama mea! 

Billie și Luke s-au urcat în Chryslerul lui și au demarat. 

Când au ajuns pe autostradă, Billie a zis: 

— Mai e o întrebare pe care n-am lămurit-o. 

— Știu, a răspuns Luke. Cine i-a trimis schiţele lui Theo 
Packman? 

— Trebuie să fie cineva din interior, de la Cape Canaveral, 
cineva din echipa de cercetători. 

— Exact. 


VP - 280 


— Ai idee cine ar putea fi? 

Luke a tresărit. 

— Da. 

— De ce nu i-ai spus lui Hide? 

— Fiindcă nu am nicio dovadă, nici măcar un motiv întemeiat 
pentru bănuielile mele. E doar un instinct. Dar, chiar și așa, tot 
sunt convins. 

— Cine? 

Cu inima plină de durere, Luke i-a răspuns: 

— Cred că e Elspeth. 


e 11 P.M. 


Codorul de telemetrie folosește materiale magnetice 
care măsoară variațiile de intensitate ale acestui tip de 
forță, pentru a defini o serie de parametri de intrare ai 
instrumentelor satelitului. 


Lui Elspeth nu-i venea să creadă. Cu doar câteva secunde 
înainte de igniţie, lansarea a fost amânată. Fusese atât de 
aproape de reușită și de cel mai mare triumf al vieţii ei. Și îi 
scăpase printre degete. 

Nu se aflase în buncăr - aceea era o zonă cu acces limitat 
strict pentru personalul-cheie ci pe acoperișul uneia dintre 
clădirile administrative, împreună cu un grup de secretare și 
funcţionari care priveau prin binoclu la platforma de lansare 
inundată de lumină. Noaptea aceea în Florida era caldă, aerul de 
mare, umed. Temerile lor au crescut pe măsură ce minutele 
treceau și racheta rămânea în continuare la sol; iar în acel 
moment se auzea cum creștea un murmur colectiv, în timp ce 
tehnicieni în salopete ieșeau mișunând de prin buncărele lor și 
începeau procedura complexă a opririi tuturor sistemelor. 
Confirmarea finală a venit când turnul mobil a început să se 
miște încet pe șine pentru a cuprinde din nou cu braţele lui 
metalice racheta. 

Elspeth agoniza de frustrare. Ce naiba se întâmplase? Fără 
nicio vorbă, i-a lăsat pe ceilalți în urmă și s-a întors la Hangarul 


VP - 281 


R, pășind apăsat pe sol. Când a ajuns la ea în birou, telefonul 
suna. L-a smuls din furcă. 

— Da? 

— Ce se întâmplă? a întrebat Anthony. 

— Au anulat lansarea. Nu știu de ce... tu știi? 

— Luke a găsit documentele. Probabil că el i-a sunat. 

— Nu l-ai putut opri? 

— L-am avut în bătaia armei... serios, dar Billie a dat peste noi 
și era înarmată. 

Elspeth simţea cum i se făcea greață de la stomac, la gândul 
că Anthony îndreptase arma spre Luke. Faptul că Billie fusese 
cea care intervenise înrăutăţea lucrurile. 

— Luke a păţit ceva? 

— Nu... și nici eu. Dar pe hârtiile alea era numele lui Theo, îţi 
amintești? 

— Fir-ar să fie! 

— Probabil că deja sunt în drum spre el, să-l aresteze. Trebuie 
să-l găsești înaintea lor. 

— Stai să mă gândesc... acum e pe plajă... pot să ajung acolo 
în zece minute... Îi cunosc mașina, e un Hudson Hornet... 

— Atunci, nu mai sta! 

— Da. 

A trântit telefonul și a ieșit grăbită din clădire. A traversat în 
fugă parcarea și a sărit în mașina ei albă, marca Bel Air, 
decapotabilă, însă ţinea capota ridicată și geamurile bine 
închise din cauza ţânţarilor care invadau Cape Canaveral. A 
condus repede spre punctul de control și i s-a permis ieșirea: 
securitatea era foarte strictă la intrare, dar nu și la ieșire. A luat- 
o spre sud. 

Nu exista un drum amenajat până la plajă. De la șosea se 
făceau mai multe poteci înguste și neasfaltate, care duceau 
printre dune, până la ţărmul mării. Avusese de gând să o ia pe 
prima dintre ele și să continue să se îndrepte spre sud chiar pe 
plajă. În felul acesta nu putea rata mașina lui Theo. Se uita 
atentă la vegetaţia aspră și scundă de pe marginea drumului, 
încercând să distingă poteca în lumina farurilor. Trebuia să 
conducă încet, chiar dacă se grăbea foarte mult, de teamă să nu 
rateze intrarea. La un moment dat, a văzut o mașină apropiindu- 
se din lateral. 


VP - 282 


Era urmată de o alta și încă una, și încă una. Elspeth a 
semnalizat stânga și a încetinit. De pe plajă se scurgea un șir 
constant de mașini. Spectatorii își dăduseră seama că lansarea 
se anulase - fără îndoială că și ei văzuseră prin binoclu schela 
de susținere revenind la poziţia iniţială - și plecau toţi acasă. 

A așteptat să cotească la stânga. Poteca era prea strâmtă ca 
să încapă două mașini pe ea. Şoferul unui autovehicul din 
spatele ei claxona nerăbdător. Elspeth a gemut de exasperare, 
văzând că nu va putea să ajungă la plajă în felul acesta. A oprit 
semnalizatorul și a apăsat pe acceleraţie. 

A ajuns curând la o altă potecă, însă situaţia era aceeași: un 
șir neîntrerupt de mașini care ieșea de pe o potecă prea îngustă 
ca să îngăduie două vehicule. 

— La dracu'! a exclamat ea cu glas tare. 

Incepuse să transpire, în ciuda aerului condiționat din mașină. 
Nu avea cum să ajungă pe plajă. Trebuia să se gândească la 
altceva. Oare nu putea să-l aștepte pe autostradă, în speranţa 
că îi va zări mașina? Era prea hazardat. Ce va face Theo după ce 
o să plece de pe plajă? Cea mai bună variantă pentru ea era să 
se ducă la motelul lui și să-l aștepte. 

S-a grăbit într-acolo, accelerând în noapte. Se întreba dacă nu 
cumva colonelul Hide și securitatea militară ajunseseră deja la 
motelul Vanguard. Probabil că mai întâi telefonaseră la poliţie 
sau la FBI. Aveau nevoie de un mandat ca să-l aresteze pe Theo, 
știa asta - deși oamenii legii recurgeau, în general, la diferite 
tertipuri legislative ca să evite astfel de inconveniente. 
Indiferent cum, tot le trebuiau câteva minute ca să acţioneze 
împreună. Elspeth avea șansa să le-o ia înainte, dacă se grăbea. 

Motelul fusese construit într-o mică zonă comercială de pe 
marginea șoselei, între o benzinărie și un magazin cu articole de 
pescuit și momeli. Avea o parcare mare chiar în față. Nu erau 
semne că poliţia sau securitatea militară ar fi fost acolo: Elspeth 
ajunsese la timp. A parcat chiar lângă recepţia motelului, de 
unde era sigură că putea să vadă pe oricine intra sau ieșea, șia 
oprit motorul. 

Nu a trebuit să aștepte prea mult. Mașina galben cu maroniu, 
Hudson Hornet, a lui Theo a intrat în parcare câteva minute mai 
târziu. Theo a oprit într-un loc aflat la capătul îndepărtat al 
parcării, lângă șosea, și a coborât. Era un bărbat puţintel la trup 


VP - 283 


și scund, cu un început de chelie, îmbrăcat în pantaloni de doc și 
cămașă hawaiiană. 

Elspeth a coborât și ea din mașină. 

A deschis gura să-l strige pe Theo din capătul parcării. Chiar 
în clipa aceea au sosit și două mașini de poliţie. 

Elspeth a înghețat. 

Erau mașinile șerifului din districtul Cocoa. Au intrat în 
trombă, dar fără sirene sau lumini de avertizare. In spatele lor 
veneau două mașinii fără însemne speciale. Au oprit de-a latul, 
blocând ieșirea autovehiculelor din parcare. 

Theo nu i-a văzut la început. A traversat parcarea, 
îndreptându-se spre Elspeth și spre recepţia motelului. 

Femeia a înţeles dintr-o străfulgerare ce trebuia să facă, însă 
avea nevoie de o stăpânire extraordinară și nervi de oţel. „Stai 
calmă”, a chibzuit ea. A inspirat adânc și a pornit către el. Când 
s-a apropiat, Theo a recunoscut-o și a rostit cu glas tare: 

— Ce mama naibii s-a întâmplat? Au anulat lansarea? 

— Dă-mi cheile de la mașina ta, a zis Elspeth în șoaptă, 
întinzând mâna. 

— De ce? 

— Uită-te în spatele tău. 

Theo a aruncat o privire peste umăr și a văzut mașinile de 
poliție. 

— La naiba, ce caută aici? a întrebat el, tremurând. 

— Pe tine. Stai liniștit. Dă-mi cheile! 

Bărbatul i-a lăsat să cadă în palmă cheile. 

— Continuă să mergi. Portbagajul mașinii mele nu e încuiat. 
Bagă-te acolo. 

— In portbagaj? 

— Da! 

Elspeth a trecut pe lângă el. 

l-a recunoscut pe colonelul Hide și încă un chip oarecum 
familiar de la Cape Canaveral. Cu ei mai erau și patru ofiţeri din 
poliţia locală și doi bărbaţi tineri și bine îmbrăcaţi, care s-ar fi 
putut să fie agenţi FBI. Niciunul dintre ei nu se uita în direcţia lui 
Elspeth. Stăteau adunați în jurul lui Hide. De la distanţă, Elspeth 
l-a auzit zicând: 

— Doi oameni să meargă să verifice plăcutele de 
înmatriculare ale mașinilor de aici, din parcare, iar ceilalţi să 
vină cu mine, înăuntru. 


VP - 284 


Elspeth a ajuns la mașina lui Theo și a deschis portbagajul. 
Înăuntru era o valiză de piele care conţinea transmiţătorul radio 
- un echipament puternic și foarte greu. Nu era sigură dacă va 
putea să o care. A ridicat-o pe muchia portbagajului și a tras-o 
peste margine. A căzut la pământ cu o bușitură. Apoi a închis 
repede portbagajul. 

S-a uitat împrejur. Hide încă mai dădea ordine oamenilor lui. 
În celălalt capăt al parcării a văzut cum se închidea încet 
capacul portbagajului de la mașina ei, parcă de la sine. Theo era 
înăuntru. Jumătate de problemă era rezolvată. 

Scrâșnind din dinţi, a apucat de mânerul valizei și a ridicat-o. 
Parcă ar fi fost o cutie de plumb. A făcut câţiva metri, ţinând-o 
cu greu. Când degetele i-au amorţit din cauza efortului, a lăsat 
valiza jos. A ridicat-o cu mâna cealaltă. A mai reușit să parcurgă 
încă nouă metri înainte ca durerea să o copleșească și să-i 
învingă voinţa. Răpusă de oboseală, a pus iar valiza jos. 

În spatele ei, colonelul Hide și oamenii lui traversau parcarea 
spre recepţia motelului. Elspeth se ruga ca Hide să nu se uite la 
fața ei. Întunericul făcea puţin probabil ca el să o fi recunoscut. 
Desigur, ar fi putut să inventeze o poveste care să-i explice 
prezenţa acolo, dar dacă el ar fi vrut să se uite în portbagaj? 

În sfârșit, a ajuns la mașina ei. Tocmai când deschidea 
portbagajul, unul dintre polițiștii în uniformă s-a apropiat și i-a 
zâmbit vesel. 

— Să vă ajut cu el, doamnă? a întrebat el, politicos. 

Theo se uita încremenit la ea dinăuntrul portbagajului, alb de 
spaimă. 

— Mă descurc, i-a răspuns ea poliţistului, printre dinţi. 

Cu amândouă mâinile a săltat valiza și a lăsat-o să alunece în 
portbagaj. S-a auzit un ușor geamăt de durere dinspre Theo, 
când colțul valizei i s-a îndesat în coaste. Apoi, cu o mișcare 
rapidă, Elspeth a trântit portbagajul și s-a sprijinit pe el. Simţea 
că braţele o să-i cadă din umeri. 

S-a uitat la poliţist. Îl văzuse, oare, pe Theo? Omul legii i-a 
zâmbit încurcat. 

— Tata m-a învățat să nu iau niciodată cu mine un bagaj pe 
care nu-l pot ridica singură. 

— Puternică fată, a zis polițistul, cu o ușoară notă de repulsie. 

— Mulţumesc, oricum. 


VP - 285 


Ceilalţi bărbaţi au trecut pe lângă ei, îndreptându-se către 
motel. Elspeth avea grijă să nu atragă privirile lui Hide. Polițistul 
a mai rămas puţin. 

— Plecaţi? a întrebat el. 

— Da. 

— De una singură? 

— Chiar așa. 

Polițistul s-a aplecat spre geamul mașinii și s-a uitat înăuntru, 
pe locurile din faţă și pe cele din spate, pe urmă s-a îndreptat iar 
de șale. 

— Să conduceţi cu grijă! a mai spus el și s-a îndepărtat. 
Elspeth s-a urcat în mașină și a pornit motorul. 

Alţi doi polițiști în uniformă rămăseseră în urmă, ca să verifice 
plăcuţele de înmatriculare. A oprit lângă unul dintre ei. 

— Mă lăsaţi să plec sau trebuie să rămân aici toată noaptea? 
i-a întrebat ea, încercând să zâmbească prietenos. 

Bărbatul i-a verificat numărul de înmatriculare. 

— Sunteţi singură? 

— Da. 

Polițistul s-a uitat pe geam, la bancheta din spate și Elspeth 
și-a ţinut respiraţia. 

— OK, puteţi trece, a zis omul într-un târziu, apoi s-a urcat la 
volanul uneia dintre mașini și a dat-o la o parte. 

Elspeth a condus mașina prin deschiderea creată și a luat-o 
spre autostradă, pe urmă a apăsat acceleraţia până la podea. 

Deodată a simţit că i se înmoaie tot corpul de ușurare. Braţele 
îi tremurau și a trebuit să reducă viteza. 

— Doamne Dumnezeule! a exclamat ea, respirând greu. A 
fost pe muchie de cuţit. 


e MIEZUL NOPŢII 


Patru antene subțiri, care ies din cilindrul satelitului, 
transmit semnalele radio către stațiile de receptie din 
toată lumea. Explorer va transmite pe o frecvență de 
108 MHz. 


VP - 286 


Anthony trebuia să părăsească statul Alabama. Acţiunea avea 
loc în Florida. Obiectivul pentru care muncise timp de douăzeci 
de ani avea să se decidă la Cape Canaveral în următoarele 
douăzeci și patru de ore și el trebuia să fie acolo. 

Aeroportul din Huntsville era încă deschis și luminiţele de pe 
pistă străluceau. Asta însemna că mai exista cel puţin încă un 
avion care trebuia să decoleze sau să aterizeze în seara aceea. 
Și-a parcat Fordul de armată la șosea în dreptul clădirii 
terminalului, în spatele unei limuzine și al câtorva taxiuri. Locul 
părea pustiu. Anthony nu s-a deranjat să încuie mașina, ci s-a 
grăbit înăuntru. 

Locul era liniștit, dar nu pustiu. La ghișeul unei linii aeriene 
stătea o fată care scria într-un registru și două femei de culoare, 
în salopetă, spălau podelele cu mopul. Trei bărbaţi așteptau, 
unul în uniformă de șofer, ceilalți cu haine boţite și șepci cu 
cozoroc tare, tipice pentru șoferii de taxi. Pete stătea pe o 
banchetă. Anthony trebuia să scape de Pete, pentru siguranţa 
acestuia. La scena din Clădirea de Teste de la Redstone Arsenal 
fuseseră martore Billie și Marigold și una dintre ele o să 
raporteze cât de curând totul. Armata se va plânge la CIA. 
George Cooperman spusese deja că nu mai putea să-l protejeze 
pe Anthony. Acesta din urmă trebuia să renunţe la a pretinde că 
era într-o misiune legitimă a CIA. Jocul se terminase și Pete ar 
face bine să plece acasă înainte de a păţi ceva. 

E posibil ca Pete să se fi plictisit după douăsprezece ore de 
așteptare în aeroport, dar în loc de asta, când a sărit în picioare, 
părea entuziasmat și tensionat. 

— În sfârșit! a exclamat el. 

— Ce mai decolează astă-seară? a întrebat Anthony brusc. 

— Nimic. Mai trebuie să aterizeze o cursă, de la Washington, 
însă nimic nu mai decolează înainte de ora 7 A.M. 

— Fir-ar să fie. Trebuie să ajung în Florida. 

— Mai e un zbor MATS de la Redstone, la 5:30, spre baza 
Patrick Air Force, aproape de Cape Canaveral. 

— O să mă mulţumesc cu el. 

Pete părea stânjenit. Cu aerul că scotea cuvintele cu forța, el 
a precizat: 

— Nu poţi să pleci în Florida. 

„Așadar, de aceea e așa de tensionat”. 

— Cum adică? a întrebat Anthony, detașat. 


VP - 287 


— Am vorbit cu Washingtonul. Carl Hobart însuși a discutat cu 
mine. Trebuie să ne întoarcem... și nu încape discuție, ca să-l 
citez. 

Pe Anthony îl îneca furia, totuși s-a prefăcut că era doar 
frustrat. 

— Nişte dobitoci, a zis Anthony. Nu se poate conduce o 
operaţiune pe teren de la centru! 

Pete nu s-a lăsat păcălit. 

— Domnul Hobart susţine că trebuie să acceptăm faptul că nu 
mai e nicio operaţiune. De aici încolo se ocupă armata. 

— Nu putem să-i lăsăm pe ei. Cei de la securitatea militară 
sunt complet incompetenți. 

— Știu, însă nu cred că avem încotro, domnule. 

Anthony făcea efortul să respire cu calm. Trebuia să se 
întâmple mai devreme sau mai târziu. Cei de la CIA încă nu 
credeau că el era agent dublu, dar știau că era pe cont propriu 
și nu mai respecta ordinele și trebuiau să-l scoată din joc, pe cât 
posibil în liniște. 

Anthony cultivase totuși cu mare grijă loialitatea oamenilor lui 
și ar fi trebuit să mai aibă ceva încredere în ochii lor. 

— Uite cum o să facem, i-a zis el lui Pete. Te întorci la 
Washington. Le spui că am refuzat să mă supun ordinelor. Deci 
ieși din schemă... acum este numai responsabilitatea mea. 

S-a întors pe jumătate cu spatele, ca și cum ar fi considerat 
de la sine înţeles că Pete va fi de acord. 

— OK, a consimţit Maxell. Am bănuit că o să spui asta. Și nu 
se poate aștepta nimeni ca eu să te răpesc. 

— Corect, a replicat Anthony, degajat, ascunzându-și ușurarea 
că Pete nu se împotrivea. 

— Dar mai este ceva. 

Anthony s-a întors iar spre el, arătându-și iritarea. 

— Ce mai e? 

Pete a roșit și semnul din naștere pe care îl avea pe obraz a 
devenit purpuriu. 

— Mi-au cerut să-ţi iau arma. 

Anthony începea să se teamă că nu va reuși să scape ușor din 
acea situaţie. Nu încăpea vorbă să renunţe la armă. S-a forțat să 
zâmbească și a zis: 

— Atunci, spune-le că am refuzat. 


VP - 288 


— Îmi pare rău, nici nu vă pot spune cât de rău îmi pare. Însă 
domnul Hobart a fost foarte clar. Dacă nu mi-o predați, trebuie 
să fac apel la poliţia locală. 

Anthony și-a dat seama că în clipa aceea că trebuia să-l 
omoare pe Pete. _ 

Preţ de câteva secunde a fost invadat de tristețe. In ce 
adâncuri ale trădării fusese silit să coboare! Părea aproape 
imposibil ca asta să fie încheierea logică a angajamentului său, 
făcut cu douăzeci de ani în urmă, de a-și închina întreaga viaţă 
unei cauze nobile. Apoi asupra lui a coborât un calm de moarte. 
Aflase în timpul războiului ce însemna să faci alegeri dificile. 
Acesta era un alt fel de război, însă imperativele erau aceleași. 
Odată ce intrai în joc, trebuia să câștigi, indiferent de preţ. 

— În cazul acesta, presupun că s-a terminat totul, a zis el, cu 
un oftat sincer. Consider că este o decizie tâmpită. Oricum, cred 
că am făcut tot ce puteam. 

Pete nu a încercat deloc să-și ascundă ușurarea. 

— Vă mulțumesc, a zis el. Îmi pare așa de bine că luaţi 
lucrurile astfel. 

— Nu-ţi face probleme. Nu te învinuiesc deloc. Știu că trebuie 
să urmezi ordinele lui Hobart. 

Chipul lui Pete a căpătat o expresie hotărâtă. 

— Așadar, vreţi să-mi predati arma? 

— Sigur. 

Deși pistolul era în buzunarul paltonului, Anthony a zis: 

— E la mine în portbagaj. 

Voia ca Pete să meargă cu el la mașină, însă s-a răzgândit 
subit. 

— Așteaptă-mă aici. Mă duc să o aduc. 

Așa cum bănuia, Pete se temea că el încerca să scape. 

— Vin cu tine, a spus el repede. 

Anthony a pretins că ezită și apoi cedează. 

— Cum vrei. 

S-a îndreptat spre ușă, cu Pete pe urmele lui. Mașina era 
parcată la trotuar, la vreo treizeci de metri de intrarea în 
aeroport. Nu se vedea nici ţipenie. 

Anthony a deschis capacul portbagajului cu o mișcare bruscă. 

— Poftim, a zis el. 

Pete s-a aplecat să se uite înăuntru. 


VP - 289 


Anthony a scos din palton pistolul, cu amortizorul montat. O 
clipă, un impuls nebunesc l-a ispitit să-și vâre ţeava în gură și să 
apese pe trăgaci, ca să pună odată capăt coșmarului ăsta. 

Momentul acela de amânare a reprezentat o greșeală 
crucială. 

— Nu văd niciun pistol, a spus Pete și s-a întors spre el. 

Și a reacționat rapid. Inainte ca Anthony să poată îndrepta 
pistolul cu amortizorul care îl făcea greu de mânuit, el a făcut un 
pas în lateral, afară din raza ţevii, și i-a trimis un pumn în figură. 
Lovitura, puternică de să-i zdrobească oasele, l-a nimerit pe 
Anthony în falcă, făcându-l să se clatine. Pete l-a lovit și cu 
celălalt pumn, peste ureche, și Anthony s-a bălăbănit, a dat un 
pas împiedicat înapoi și a căzut; dar, în timp ce se prăbușea la 
pământ, a scos pistolul. Pete a văzut ce se pregătea. Faţa i s-a 
schimonosit de frică și a ridicat mâinile, ca și cum ele l-ar fi 
putut proteja de glonţ; apoi Anthony a apăsat pe trăgaci de trei 
ori la rând, repede. 

Toate trei gloanţele și-au atins ţinta, pieptul lui Pete. Sângele 
a ţâșnit din cele trei găuri făcute în costumul lui de mohair 
cenușiu. Omul a căzut la pământ, cu o bușitură. 

Anthony s-a ridicat clătinându-se și a băgat arma în buzunar. 
S-a uitat în sus și-n jos. Nimeni nu venea la aeroport și nimeni 
nu ieșea din clădire. S-a aplecat deasupra trupului lui Pete. 

Acesta s-a uitat la el. Nu murise. 

Incercând să-și stăpânească propria greață, Anthony a ridicat 
corpul plin de sânge și l-a înghesuit în portbagajul deschis al 
mașinii. Pe urmă și-a scos iar arma. Pete stătea întins în 
portbagaj, chircit de durere, și se uita la el cu ochii plini de 
groază. Rănile în piept nu sunt întotdeauna fatale. Pete ar fi 
putut să supravieţuiască dacă ar fi fost îngrijit într-un spital, cât 
mai repede. Anthony a pus arma la capul lui Pete. Acesta a 
încercat să vorbească și sângele i-a bușit pe gură. Anthony a 
apăsat pe trăgaci. 

Pete s-a lăsat moale și ochii i s-au închis. 

Anthony a trântit capacul portbagajului și s-a prăbușit 
deasupra lui. Fusese lovit serios pentru a doua oară în aceeași zi 
și capul îi vâjâia. Insă și mai rea decât durerea fizică era 
conştientizarea faptelor pe care le comisese. 

— Ești bine, amice? a auzit el o voce. 


VP - 290 


Anthony s-a ridicat în picioare, și-a îndesat arma în haină și s- 
a întors. În spatele lui oprise un taxi și șoferul se îndrepta spre 
el, cu un aer îngrijorat. Era un bărbat de culoare, cu părul 
grizonant. 

Cât văzuse omul? Anthony nu știa dacă era capabil să-l ucidă 
și pe el. 

— Nu știu ce-ai băgat în portbagajul ăla, dar pare ceva foarte 
greu. 

— Un covor, a răspuns Anthony, respirând cu greutate. 

Bărbatul s-a uitat la el cu acea candidă curiozitatea a 
locuitorilor din orașele mici. 

— Cineva ţi-a învineţit un ochi? Sau doi? 

— Un mic accident. 

— Vino în aeroport să bei o ceașcă de cafea sau ceva. 

— Nu, mulțumesc. N-am nimic. 

— Cum dorești, a zis taximetristul, îndreptându-se agale spre 
terminal. 

Anthony a urcat în mașină și a pornit. 


e 1:30 A.M. 


Prima misiune a transmițătoarelor radio este să 
emită semnale care să permită satelitului să fie 
urmărit de stațiile de recepție de la sol - pentru a 
demonstra că se află pe orbita stabilită. 


Trenul ieșea încet din gara Chattanooga. În cușeta strâmtă, 
Luke și-a scos haina și a agăţat-o în cuier, apoi s-a suit pe 
marginea patului de jos și și-a desfăcut șireturile pantofilor. 
Billie stătea pe pat, picior peste picior, și îl privea. Luminile gării 
au pâlpâit și apoi au dispărut, în timp ce locomotiva lua viteză, 
înaintând în noapte cu destinaţia Jacksonville, Florida. 

Luke și-a desfăcut cravata. 

— Dacă e un număr de striptease, să știi că nu e prea sexi, a 
zis Billie. 

Luke a zâmbit jalnic. Se mișca încet pentru că nu era hotărât 
ce să facă. Fuseseră obligaţi să ia o cușetă împreună, era 
singura liberă. Tânjea să o poată lua în braţe pe Billie. Tot ce 


VP - 291 


aflase despre el însuși și despre soţia lui îi spuneau că Billie era 
femeia cu care ar trebui să fie. Chiar și așa însă, el tot ezita. 

— Ce-i? l-a întrebat Billie. La ce te gândești? 

— Că ne mișcăm prea repede. 

— Șaptesprezece ani nu înseamnă nimic? 

— Pentru mine, nu sunt decât câteva zile, asta e tot ce-mi 
amintesc. 

— În cazul meu, mi se pare o veșnicie. 

— Încă sunt căsătorit cu Elspeth. 

Billie a dat din cap, solemn. 

— Și te minte de ani în șir. 

— Și atunci, ar trebui să sar din patul ei în al tău? 

Billie părea jignită. 

— Ar trebui să faci exact ce îţi dorești. 

— Nu-mi place senzaţia asta, că îmi caut scuze, a încercat 
Luke să-i explice. 

Ea nu i-a răspuns în niciun fel, așa că ela insistat: 

— Nu ești de acord cu mine, nu? 

— Nu, la naiba! a răspuns Billie. Îmi doresc să fac dragoste cu 
tine în seara asta. N-am uitat cum e și vreau să mă simt din nou 
așa, chiar acum. 

A întors privirea afară, pe fereastră, în timp ce trenul traversa 
în goană un orășel: zece secunde de dâre luminoase și apoi, iar, 
cufundaţi în întuneric. 

— Dar știu cum ești tu, a continuat ea. Niciodată n-ai fost 
genul care să trăiască doar clipa, nici când eram tineri. |ţi 
trebuie timp ca să cântărești lucrurile și să te convingi că faci 
ceea ce trebuie. 

— Și ce e rău în asta? 

— Nimic, a răspuns ea, zâmbind. Mă bucur că ești așa. Se 
poate bizui omul pe tine ca pe o stâncă. Dacă n-ai fi fost așa, 
probabil că nici eu n-aș fi... 

Vocea i s-a stins. 

— Ce aveai de gând să spui? 

Billie l-a privit drept în ochi. 

— Nu te-aș fi iubit atât de mult, atât timp. 

Era stânjenită și a ascuns acest lucru făcând o remarcă 
impertinentă. 

— Oricum, trebuie să faci un duș. 


VP - 292 


Era adevărat. Purta aceleași haine de când le furase, în urmă 
cu treizeci și șase de ore. 

— De fiecare dată când m-am gândit să mă schimb, apărea 
ceva mai urgent care trebuia făcut, a opinat Luke. Am haine 
curate în geantă. 

— Nu contează. Ce-ar fi să te urci tu sus, să faci loc să-mi scot 
și eu pantofii. 

Ascultător, Luke a urcat scăriţa și s-a întins pe patul de sus. S- 
a întors într-o parte, cu cotul rezemat în pernă și capul sprijinit 
în mână. 

— Când îţi pierzi memoria, a adăugat el, e ca un nou început 
în viaţa ta. Ca și cum te-ai naște din nou. Fiecare decizie pe care 
ai luat-o poate fi reanalizată. 

Billie și-a azvârlit pantofii din picioare și s-a ridicat. 

— Nu cred că mi-ar plăcea, a zis ea. 

Cu o mișcare iute și-a dat jos pantalonii negri de schi și a 
rămas în pulover și chiloțeii scurți albi. l-a surprins privirea și 
atunci a zâmbit și a spus: 

— E OK, poţi să te uiţi la ce fac. 

Și-a băgat mâna pe sub pulover și și-a desfăcut sutienul. Pe 
urmă și-a scos din mânecă braţul drept, cu mâna stângă și-a 
tras bareta de pe umăr, și-a băgat la loc braţul drept pe mânecă 
și și-a scos sutienul pe mâneca dreaptă, cu o mișcare de 
prestidigitator. 

— Bravo! a exclamat Luke. 

Billie l-a privit gânditoare. 

— Așa deci, acum o să dormim? 

— Bănuiesc că da. 

— Bine. 

S-a urcat în picioare pe marginea patului de jos, ajungând la 
nivelul lui. El s-a aplecat și i-a atins buzele într-un sărut. Billie a 
închis ochii. A simţit cum vârful limbii ei îi mângâia în treacăt 
buzele, pe urmă ea s-a retras și faţa i-a dispărut. 

Luke a rămas întins pe spate, cu gândul la ea, întinsă pe patul 
de jos, la doar câţiva centimetri, cu sânii sub puloverul moale de 
angora, cu picioarele goale și suple. Peste câteva clipe a 
adormit. 

A avut un vis cum nu se poate mai erotic. Era Bottom, 
personajul din Visul unei nopti de vară, cel cu urechi de măgar, 
și era sărutat peste tot pe faţa lui păroasă de zânele Titaniei, 


VP - 293 


care erau niște fete goale, cu picioare suple și sâni rotunzi. 
Titania însăși, regina zânelor, îi descheia pantalonii, în timp ce 
roţile trenului răpăiau un ritm insistent... 

S-a trezit încet, nedornic să părăsească tărâmul de basm și să 
revină în lumea reală, cu trenuri și rachete. Avea cămașa 
desfăcută și pantalonii descheiaţi. Billie era întinsă lângă el și îl 
săruta. 

— Ești treaz? i-a murmurat ea în ureche - o ureche normală, 
nu de măgar - chicotind. Nu vreau să irosesc asta pe un tip care 
doarme. 

Luke a atins-o, și-a plimbat mâna de-a lungul trupului ei întins 
pe o parte. Încă mai avea puloverul pe ea, însă chiloţii 
dispăruseră. 

— Sunt treaz, a răspuns el, bâiguit. 

Billie s-a ridicat sprijinită în mâini și genunchi, deasupra lui, în 
spaţiul strâmt dintre tavanul cușetei și patul de sus. S-a uitat în 
ochii lui și s-a lăsat peste el. Luke a oftat cu intensă plăcere în 
timp ce aluneca înăuntrul ei. Trenul se legăna dintr-o parte în 
alta, iar șinele îngânau un ritm plin de erotism. 

El și-a băgat mâinile pe sub pulover și i-a atins sânii. Avea 
pielea catifelată și caldă. 

— Le-a fost dor de tine, i-a șoptit ea iar în ureche. 

Lui Luke i se părea ca visa pe jumătate, pe când trenul se 
legăna și Billie îi săruta chipul, și America gonea prin dreptul 
geamului, kilometru după kilometru. Și-a încolăcit brațele pe 
spatele ei și a strâns-o la piept, să se convingă că era aievea, în 
carne și oase, nu o urzeală fermecată de-a zânelor. Se gândea 
că ar fi vrut să nu se mai termine, să continue la nesfârșit și 
tocmai atunci trupul lui a preluat controlul și el s-a agăţat de 
Billie, în timp ce valuri de plăcere îl inundau. 

— Nu te mișca. Ţine-mă strâns, i-a murmurat ea. 

Luke s-a conformat. Ea și-a îngropat fața în umărul lui, 
răsuflând fierbinte pe pielea lui. Rămas cu faţa în sus, tot în ea, 
femeia a început să zvâcnească, parcă de un spasm interior, iar 
și iar până când, în sfârșit, a oftat la rândul ei, profund, și s-a 
relaxat. 

Au mai stat câteva clipe fără să se miște. Lui Luke nu-i era 
somn și nici lui Billie, evident, pentru că a zis: 

— Am o idee. Haide să ne spălăm. 

— Păi, a râs Luke, sigur am nevoie de asta. 


VP - 294 


Billie s-a rostogolit la o parte de pe el și a coborât, iar Luke a 
urmat-o. În colţul cușetei era o chiuvetă mică și un dulăpior 
deasupra ei. Acolo Billie a găsit o lavetă de prosop și un săpun. 
A umplut chiuveta cu apă caldă. 

— O să te spăl eu pe tine și pe urmă poţi să mă speli și tu pe 
mine, a propus ea. 

A înmuiat prosopul, a frecat săpun pe el și a început. Era 
delicios de intim și de sexi ce făcea. Luke a închis ochii. Billie i-a 
săpunit abdomenul, apoi a îngenuncheat, să-i spele gambele. 

— Ai ratat ceva, a spus el. 

— Stai cuminte, las partea cea mai plăcută la sfârșit. 

Când a terminat, Luke a procedat la fel și pentru ea a fost 
chiar mai excitant. Apoi s-au întins din nou, de astă dată pe 
patul de jos. 

— Deci, a zis Billie, îti mai aduci aminte de sexul oral? 

— Nu, a răspuns el. Însă cred că pot să-mi dau seama ce și 
cum. 


VP - 295 


PARTEA A ȘASEA 


e 8:30 A.M. 


Pentru a putea urmări cum trebuie satelitul, Jet 
Propulsion Laboratory! a realizat o tehnică nouă de 
radiolocație, denumită  Microlock. Stațiile Microlock 
folosesc un sistem de buclă cu calare pe fază, care 
se poate fixa pe un semnal de numai a mia parte dintr- 
un watt, de la o distanță de 32 186 de kilometri. 


Anthony a zburat spre Florida cu un mic avion care se zguduia 
și se zdruncina la fiecare rafală de vânt prin care a trecut în 
timp ce traversa Alabama și Georgia. Îi ţineau companie un 
general și doi colonei care l-ar fi împușcat pe loc dacă ar fi știut 
care îi era scopul călătoriei. 

A aterizat la baza Patrick Air Force, la câţiva kilometri de Cape 
Canaveral. Terminalul aviatic consta din câteva încăperi mici din 
capătul unui hangar pentru avioane, în închipuirea lui a văzut un 
detașament de agenţi FBI, în costumele lor îngrijite și pantofii 
lustruiţi, care așteptau să-l aresteze; dar nu era decât Elspeth. 

Femeia părea epuizată. Pentru prima dată observa la ea 
semne că nu era departe de vârsta de mijloc. Tenul deschis 
avea riduri incipiente, iar trupul înalt o făcea puţin cocârjată. 
Elspeth l-a condus afară, unde mica ei mașină albă, Corvette, 
era parcată în soarele dogoritor. 

De îndată ce au urcat în mașină, Anthony a spus: 

— Ce face Theo? 

— E destul de zdruncinat, dar o să fie bine. 

— Poliţia are semnalmentele lui? 

— Da... colonelul Hide le-a furnizat. 


14 Centru federal de cercetare și dezvoltare al NASA situat în zona San Gabriel Valley, 
comitatul Los Angeles, California, Statele Unite. (n.red.). 

15 Bucla PLL (Phase Locked Loop) reprezintă un sistem automat cu reacţie, a cărui 
funcționare se bazează pe detectarea diferenţei dintre fazele semnalului de intrare și 
cele de ieșire. (n.red.). 


VP - 296 


— Unde se ascunde? 

— In camera mea de motel. O să rămână acolo până se 
întunecă. 

Elspeth a ieșit din baza aeriană pe autostradă și s-a îndreptat 
spre nord. 

— Dar tu? CIA o să-ţi dea semnalmentele la poliţie? 

— Nu cred. 

— Atunci, înseamnă că ai destul de multă libertate de 
mișcare. Asta e bine, pentru că va trebui să-ţi cumperi o mașină. 

— Agenţiei îi place să-și rezolve singură problemele. In clipa 
de faţă cred că am decis să fiu pe cont propriu și singura lor 
grijă este să mă scoată din circulaţie înainte să-i pun într-o 
situație stânjenitoare. După ce o să-l asculte pe Luke, o să-și 
dea seama că de ani de zile protejează un agent dublu. Insă 
asta s-ar putea să-i facă și mai atenţi să mușamalizeze toată 
povestea. Nu am cum să fiu sigur, dar părerea mea e că nu mă 
vor căuta cu surle și trâmbiţe. 

— Nici asupra mea nu planează vreo urmă de bănuială. Așa 
că toţi trei suntem încă în cărți. Ceea ce înseamnă că avem o 
bună șansă. Mai putem încă să ducem planul la bun sfârșit. 

— Luke nu te suspectează? 

— Nu are niciun motiv. 

— Acum unde este? 

— In tren, după spusele lui Marigold... cu Billie, a răspuns 
Elspeth, cu o urmă de amărăciune în glas. 

— Când trebuie să ajungă? 

— Nu știu. Trenul de noapte îl duce până la Jacksonville, iar de 
acolo trebuie să ia un personal care merge de-a lungul coastei. 
Pe după-amiază, cred. _ 

Un timp au rămas tăcuţi. Anthony încerca să se calmeze. În 
următoarele douăzeci și patru de ore totul se va fi terminat. Vor 
reuși să dea o lovitură istorică în numele cauzei căreia își 
dedicaseră viaţa și vor intra în istorie - sau vor eșua și cursa 
pentru cucerirea spaţiului cosmic va redeveni o întrecere cu doi 
competitori. 

Elspeth a întors privirea spre el. 

— Ce faci de mâine încolo? 

— Plec din ţară, a răspuns el, bătând ușor cu palma mica 
valiză din poală. Am tot ce-mi trebuie, pașapoarte, bani lichizi, 
câteva articole simple ca să mă deghizez. 


VP - 297 


— Și pe urmă? 

— Moscova. 

Își petrecuse cea mai mare parte a zborului cu avionul 
gândindu-se la asta. 

— Biroul pentru Washington de la KGB. Așa cred. 

Anthony era maior KGB. Elspeth era agent mai vechi decât el 
- de fapt, ea îl recrutase, pe când erau la Harvard - și avea grad 
de colonel. 

— O să-mi dea un fel de funcţie consultativă de nivel superior, 
a continuat el. La urma urmelor, o să știu mai multe despre CIA 
decât oricine altcineva din tot blocul sovietic. 

— Cum o să te împaci cu viaţa din URSS? 

— În paradisul oamenilor muncii, vrei să spui? a subliniat el, 
zâmbind. Ai citit George Orwell. Unele animale sunt mai egale 
decât celelalte. Cred că foarte multe depind de ce se întâmplă în 
noaptea asta. Dacă reușim, o să fim niște eroi. Dacă nu... 

— Nu ești neliniștit? 

— Ba sigur că sunt. La început o să mă simt singur... fără 
prieteni, fără familie, și nici nu vorbesc rusa. Dar poate că o să 
mă însor și o să cresc o droaie de mici tovarăși. 

Răspunsurile lui glumețe mascau cât de adâncă îi era 
neliniștea. 

— Cu multă vreme în urmă, am hotărât să-mi sacrific viața 
personală pentru ceva mult mai important. 

— Și eu am luat aceeași decizie, însă tot mi-ar fi teamă la 
gândul de a mă muta la Moscova. 

— La tine nu se pune problema. 

— Nu. Vor ca eu să rămân aici, cu orice preţ. 

Era evident că vorbise cu legătura ei, indiferent cine era 
aceea. Anthony nu era surprins de decizia ca Elspeth să fie 
ţinută pe poziţii. În ultimii patru ani, cercetătorii sovietici 
aflaseră totul despre programul spaţial al SUA. Citiseră fiecare 
raport important, văzuseră toate rezultatele testelor, fiecare 
schemă produsă de Agenţia Armatei pentru Rachete Balistice - 
mulțumită lui Elspeth. Era ca și cum o echipă de la Redstone ar 
fi lucrat direct pentru programul sovietic. Elspeth reprezenta 
motivul pentru care sovieticii ajunseseră în spaţiu înainte 
americanilor. Ea era, incontestabil, cel mai important spion din 
Războiul Rece. 


VP - 298 


Anthony știa că tot ceea ce realizase Elspeth se făcuse cu 
prețul unui enorm sacrificiu personal. Se căsătorise cu Luke 
tocmai ca să poată spiona programul spaţial. Dar iubirea ei 
pentru Luke era sinceră și faptul că a fost nevoită să-l trădeze i- 
a frânt inima. Totuși, triumful ei fusese victoria sovieticilor în 
cursa pentru spaţiul cosmic, un succes care urma să fie 
pecetluit în noaptea aceea. Așa totul va căpăta sens, și a 
meritat osteneala. 

Propriile triumfuri ale lui Anthony nu erau depășite decât de 
cele ale lui Elspeth. Agent sovietic, el penetrase cele mai înalte 
niveluri ale CIA. Tunelul de care fusese responsabil în Berlin, și 
care făcuse o breșă în comunicațiile sovietice, fusese, de fapt, 
un canal pentru dezinformare. KGB-ul îl folosise în scopul de a 
pune CIA pe o pistă greșită, făcând-o să cheltuiască milioane de 
dolari în urmărirea strânsă a unor oameni care nu erau spioni, 
pentru penetrarea unor organizaţii ce nu fuseseră niciodată 
fronturi comuniste și pentru discreditarea unor oameni politici 
din Lumea a Treia, care erau, în fapt, proamericani. Dacă o să se 
simtă singur în apartamentul lui din Moscova, se va gândi la 
ceea ce a realizat, și asta o să-i încălzească sufletul. 

Printre palmierii de pe marginea drumului care se întindea 
dinaintea lor, Anthony a văzut un model imens de rachetă, 
deasupra unei firme pe care scria Starlite Motel. Elspeth a 
încetinit și a intrat în parcare. Recepţia era într-o clădire scundă 
cu niște contraforți ascuţiţi, care îi dădeau un aer futurist. 
Elspeth a parcat cât mai departe posibil de șosea. Camerele 
erau într-un corp de clădire cu două niveluri, în jurul unei piscine 
mari, unde câţiva clienţi matinali făceau deja plajă. Dincolo de 
piscină, Anthony vedea nisipul. 

În ciuda asigurărilor pe care i le dăduse lui Elspeth, voia să fie 
văzut de cât mai puţine persoane posibil, așa că și-a tras pălăria 
pe ochi și a grăbit pasul, de la mașină la camera lor de la etaj. 

Motelul profita la maximum de legătura cu programul spaţial. 
Lămpile aveau formă de rachetă și pe pereţi erau imagini 
stilizate ale planetelor și stelelor. Theo stătea la fereastră, 
privind oceanul. Elspeth le-a făcut cunoștință celor doi bărbați și 
apoi a comandat cafea și gogoși prin room-service. 

— Cum a aflat Luke de mine... ţi-a explicat? l-a întrebat Theo 
pe Anthony. 


VP - 299 


— Folosea xeroxul din Hangarul R, a răspuns Anthony. Lângă 
aparat este un registru de siguranță. Acolo trebuie notate data 
și ora și numărul de câpii pe care le-ai făcut, și conţine și 
semnătura persoanei. Luke a observat că douăsprezece câpii 
erau semnate de WvB, adică Werner von Braun. 

— Întotdeauna am folosit numele lui von Braun, pentru că 
nimeni nu îndrăznește să-l ia la întrebări pe șef despre câte câpii 
xerox îi trebuie. 

— Luke știa însă ceva ce nici tu, nici nimeni altcineva nu 
cunoștea, și anume că von Braun era la Washington în ziua 
aceea, a continuat Anthony. Instinctul lui Luke a tras un semnal 
de alarmă. S-a dus în biroul pentru corespondenţă și a găsit 
copiile într-un plic adresat ţie. Însă habar nu avea cine 
expediase pachetul. A decis că nu putea să aibă încredere în 
nimeni de aici, așa că a plecat la Washington. Din fericire, 
Elspeth mi-a telefonat și am reușit să-l interceptez înainte de a 
apuca să spună cuiva. 

— Acum însă, a intervenit Elspeth, ne-am întors în punctul 
unde eram luni. Luke a redescoperit ceea ce noi îl făcuserăm să 
uite. 

— Ce crezi că o să facă armata acum? a întrebat-o Anthony. 

— Ar putea lansa racheta cu mecanismul de autodistrugere 
dezafectat. Dar dacă se află că au făcut-o, o să se iste mare 
scandal și tevatura ar vicia triumful. Deci cred că vor schimba 
codul, așa încât să fie nevoie de un alt semnal pentru a 
declanșa explozia. 

— Cum pot să facă asta? 

— Nu știu. 

S-a auzit un ciocănit la ușă. Anthony s-a încordat, însă Elspeth 
i-a explicat: 

— Am comandat cafea. 

Theo a intrat în baie. Anthony s-a întors cu spatele la ușă. Ca 
să pară firesc gestul, a deschis dulapul, pretinzând că 
cercetează hainele dinăuntru. Era un costum al lui Luke pe 
umeraș, o stofă gri-deschis în zigzag, și o stivă de cămăși 
albastre. În loc să-i permită chelnerului să intre, Elspeth a rămas 
în prag, să semneze nota de plată, i-a dat omului un bacșiș și 
apoi i-a luat tava din mână și a închis ușa. 

Theo a ieșit din baie și Anthony s-a așezat iar. 


VP - 300 


— Cum vom proceda? a întrebat Anthony. Dacă se schimbă 
codul, nu putem să mai facem ca racheta să se autodistrugă. 

Elspeth a pus jos tava cu cafea. 

— Trebuie să aflu ce planuri au și să descopăr cum să evităm 
asta. 

Și-a luat geanta și și-a aruncat jacheta pe umăr. 

— Tu cumpără o mașină. Du-te pe plajă imediat ce se 
întunecă. Să parchezi cât mai aproape de gardul de la Cape 
Canaveral. Ne întâlnim acolo. Bea-ţi cafeaua liniștit, a mai zis ea 
și a ieșit. 

După o clipă, Theo a spus: 

— Trebuie să recunoști că are nervii tari. 

— Chiar de asta și are nevoie, a replicat Anthony, încuviinţând 
din cap. 


. 4 P.M. 


Mai multe statii de receptie ṣi urmărire se întind de 
la nord la sud, aproximativ de-a lungul longitudinii de 
65 de grade vest fată de meridianul Greenwich. 
Reteaua va primi semnale de la satelit de fiecare dată 
când acesta trece pe deasupra. 


Numărătoarea era fixată la X minus 390 de minute. 

Timpul pentru numărătoarea inversă concorda cu timpul real, 
deocamdată, dar Elspeth ştia că s-ar putea ca asta să nu 
dureze. Dacă se întâmpla ceva neprevăzut, care să provoace o 
întârziere, numărătoarea inversă s-ar opri. După rezolvarea 
problemei, numărătoarea era reluată de unde fusese oprită, 
chiar dacă au trecut zece sau cincisprezece minute. Pe măsură 
ce momentul igniţiei se apropia, diferenţa devenea adeseori tot 
mai mare, iar numărătoarea inversă rămânea tot mai în urmă 
față de timpul real. 

În acea zi, numărătoarea inversă începuse cu o jumătate de 
oră înainte de ora douăsprezece la amiază, la X minus 660 de 
minute. Elspeth se fâțâise agitată prin bază, actualizându-și 
programul, atentă la orice schimbare de procedură. 
Deocamdată nu obținuse niciun indiciu despre cum plănuiau 


VP - 301 


specialiștii să protejeze operaţiunea împotriva unui sabotaj - și 
începuse să o prindă disperarea. 

Toată lumea știa că Theo Packman era spion. Recepţionerul 
de la Vanguard relatase cum se năpustise în motel colonelul 
Hide, împreună cu patru polițiști și doi tipi de la FBI, și îl 
întrebase de numărul camerei lui Theo. Comunitatea celor care 
lucrau la programul spaţial a legat rapid această informaţie de 
amânarea în ultima clipă a lansării. Nimeni dintre cei care lucrau 
în interiorul bazei de la Cape Canaveral nu crezuse explicaţia 
care le fusese oferită, și anume că prognoza meteo indicase o 
înrăutăţire a curentului jet stream. De dimineaţă toată lumea 
vorbea despre sabotaj, însă nimeni nu părea să știe care erau 
măsurile luate sau, dacă știau, informaţia rămânea secretă. 

Pe măsură ce căldura se mai domolea și ziua trecuse de 
jumătate, nervozitatea lui Elspeth creștea. Deocamdată nu 
pusese întrebări direct, de teamă să nu iște suspiciuni, dar 
curând va trebui să renunţe la precauţie. Dacă nu afla cât mai 
repede planul, va fi prea târziu ca ea să mai acţioneze pentru a-l 
contracara. 

Luke încă nu-și făcuse apariţia. Abia aștepta să îl vadă și, în 
același timp, îi era groază de acea clipă. Îi simțea lipsa atunci 
când noaptea nu era lângă ea. Insă atunci când era, ea nu făcea 
decât să se gândească tot timpul că, de fapt, acţiunile ei ruinau 
visul lui Luke. Își dădea seama că minciunile ei le-au otrăvit 
căsnicia. Cu toate acestea, tânjea să-i vadă chipul, să-i audă 
vocea gravă și învăluitoare, să-i atingă mâna și să-l facă să 
zâmbească. 

Specialiștii din buncăr erau în pauză, mâncau sandvișuri și 
beau cafea acolo unde erau, în faţa panourilor de comandă. De 
obicei, era ceva agitaţie când în sală intra o femeie frumoasă, 
însă în acea zi atmosfera era tăcută și încordată. Așteptau să se 
întâmple ceva rău: o lumină de avertizare, o suprasarcină, un 
element care s-a defectat sau un sistem care a ieșit din 
parametri. Imediat ce apărea o problemă, dispoziţia li se 
schimba: deveneau cu toţii mult mai veseli, pe măsură ce se 
cufundau în treabă, încercau explicaţii, căutau soluţii cu sesiuni 
de brainstorming și reparau cu ce aveau la îndemână. Erau 
genul acela de oameni care deveneau cei mai fericiţi atunci 
când aveau ceva de reparat. 


VP - 302 


Elspeth s-a așezat lângă Willy Fredrickson, șeful ei, care avea 
căștile în jurul gâtului și mânca un sandviș cu brânză la grătar. 

— Cred că știi că toată lumea vorbește despre o tentativă de 
sabotare a rachetei, a zis ea, pe un ton lejer, de conversaţie. 

Willie a privit-o dezaprobator și femeia a luat asta drept un 
semn că el știa exact ce a vrut ea să spună. Înainte ca Willie să-i 
poată răspunde, un tehnician din spatele sălii a strigat la el, 
făcându-i semn să-și pună căștile. 

— Willie! 

Acesta a lăsat deoparte sandvișul, și-a așezat iar căștile pe 
urechi și a zis: 

— Aici Fredrickson. 

Apoi a ascultat un minut. 

— OK, a răspuns el în microfon. Cât poţi de repede. 

Pe urmă a ridicat privirea și a spus: 

— Opriţi numărătoarea inversă. 

Elspeth s-a încordat. Oare acesta era semnul pe care Îl 
aștepta? A ridicat carnetul și creionul, așteptând. 

Willy și-a scos câștile. 

— Avem o întârziere de zece minute, a spus el. 

Tonul vocii nu trăda altceva decât iritarea obișnuită la orice 
defecţiune. A mușcat din nou din sandviș. 

Dornică să mai smulgă ceva informaţii, Elspeth a întrebat: 

— Să transmit ce s-a întâmplat? 

— Trebuie să înlocuim un condensator care pare să nu facă 
bine contact. 

Elspeth s-a gândit că era posibil. Condensatorii erau esenţiali 
în sistemul de urmărire și contactele imperfecte - scurtele 
descărcări aleatoare - puteau fi un semn că piesa urma să se 
defecteze complet. Totuși, nu era convinsă pe deplin. S-a 
hotărât să verifice, dacă avea posibilitatea. 

A scris repede ceva, apoi s-a ridicat și a ieșit, fluturând veselă 
din mână. Afară umbrele după-amiezii deveneau tot mai 
prelungi. Silueta albă a rachetei se profila ca o reclamă pe cer. 
Și-o închipuia decolând, ridicându-se cu agonizantă încetineală 
pe coada ei de foc, deasupra platformei de lansare, spre cerul 
nopţii. Pe urmă vedea un fulger de lumină, mai strălucitor decât 
soarele, când racheta exploda, fragmentele de metal se 
răspândeau ca niște cioburi de sticlă, un ghem de flăcări roșu cu 


VP - 303 


negru pe cerul întunecat și un zgomot bubuitor, precum răcnetul 
triumfător al tuturor săracilor și năpăstuiților lumii, reuniți. 

A traversat alert peluza nisipoasă până la platforma din beton 
de unde avea loc lansarea, a ocolit schela până în spate și a 
intrat în baraca din oţel de la baza ei, care adăpostea birourile și 
mecanismele de acţionare. Controlorul schelei de susţinere, 
Harry Lane, vorbea la telefon și nota ceva cu un creion gros. 
Când a închis, Elspeth l-a întrebat: 

— Zece minute întârziere? 

— S-ar putea să fie mai mult. 

Nu s-a uitat la ea, dar asta nu însemna prea mult - 
întotdeauna era grosolan, pentru că nu-i plăcea să vadă femei 
pe platforma de lansare. 

— Motivul? a întrebat ea, scriind în carnet. 

— Înlocuirea unei componente defecte, a răspuns omul. 

— N-ai vrea să-mi spui care componentă? 

— Nu. 

Era înnebunitor. Tot nu putea să spună sigur dacă Harry era 
secretos din motive de securitate sau era, pur și simplu, dificil. |- 
a întors spatele. Exact atunci a intrat un tehnician într-o 
salopetă unsuroasă. 

— Uite-l pe ăla vechi, Harry. 

În mâna murdară ţinea un conector. 

Elspeth știa exact ce era: receptorul pentru semnalul codificat 
de autodistrugere. Clemele care ieșeau din el erau cablate într- 
un fel complicat, astfel încât doar semnalul radio corect să 
provoace detonarea capsei. 

A ieșit repede pe ușă, înainte ca Harry să-i poată vedea 
expresia triumfătoare de pe faţa sa. Cu inima zvâcnindu-i de 
emoție, s-a grăbit înapoi la jeepul ei. 

A urcat pe locul șoferului, încercând să se concentreze. Pentru 
a preveni sabotajul, înlocuiau conectorul. Piesa nouă va fi 
cablată diferit, pentru a reacţiona la un cod diferit. Și la 
transmiţător se monta, probabil, un emiţător potrivit. Noile 
conectoare fuseseră, poate, trimise cu avionul de la Huntsville, 
undeva în cursul zilei. 

„Așa ar fi logic”, s-a gândit ea cu satisfacţie. Cel puţin știa ce 
făcea armata. Dar cum putea să le dejoace acțiunea? 

Conectoarele erau întotdeauna realizate în seturi de câte 
patru, perechea duplicată fiind ţinută ca rezervă, în cazul unei 


VP - 304 


defecţiuni. Elspeth examinase tocmai acea pereche, duminica 
trecută, când făcuse schiţa cablajelor, astfel încât Theo să poată 
imita codul radio și să declanșeze explozia. „Acum, se gândea 
ea, îngrijorată, trebuie să repet iar totul: să găsesc setul 
duplicat, să demontez conectorul și să fac o schiță a cablajului 
acestuia”. 

A pornit motorul jeepului și s-a întors în viteză înapoi la 
hangare. În loc să intre în Hangarul R, unde își avea biroul, s-a 
dus la Hangarul D și a intrat în sala de telemetrie. Acolo găsise 
data trecută setul duplicat. 

Hank Mueller stătea aplecat deasupra unei mese, împreună 
cu alţi doi specialiști, privind foarte serioși la un complicat 
dispozitiv electric. Când a văzut-o, faţa lui s-a luminat. 

— Opt mii, a zis el. 

Colegii lui au mormăit, prefăcându-se disperaţi, și s-au dat la 
o parte. 

Elspeth și-a stăpânit nerăbdarea. Trebuia să joace cu el jocul 
numerelor, înainte de orice altceva. 

— Este douăzeci la cub. 

— Insuficient. 

Ea s-a mai gândit o clipă. 

— Bine, este suma a patru cuburi consecutive: 
115+125+135+145 este egal cu 8 000. 

— Foarte bine. 

Hank i-a dat o centimă și a privit-o nerăbdător. 

Elspeth și-a stors creierii după un număr ciudat, apoi a 
adăugat: 

— Cubul numărului 16 830. 

Hank s-a încruntat, cu o mimică de om ofensat. 

— Nu pot să-l calculez așa, am nevoie de un calculator! a 
rostit el, indignat. 

— N-ai auzit de el? Este suma tuturor cuburilor consecutive de 
la 1 134 la 2 133. 

— N-am știut! 

— Când eram în liceu, numărul casei noastre era 16 830, de 
aceea știu. 

— E prima dată când nu-mi dai bănuţul, a comentat el, 
amuzant de pleoștit. 

Elspeth nu putea să scotocească prin laborator, trebuia să-l 
întrebe pe el. Din fericire, ceilalți bărbaţi nu-i puteau auzi. 


VP - 305 


— Ai setul duplicat al noilor conectori de la Huntsville? s-a 
răstit ea. 

— Nu, a răspuns el, cu un aer și mai abătut. Au zis că 
securitatea nu e prea bună pe aici. l-au pus într-un seif. 

Ea a fost bucuroasă că nu a întrebat-o de ce voia să știe. 

— Ce seif? 

— Nu mi-au spus. 

— Nu contează. 

Ș-a prefăcut că notează ceva în carnetul ei și a ieșit. 

Apoi s-a grăbit spre Hangarul R, alergând pe solul nisipos cu 
pantofii ei cu toc. Era optimistă. Dar încă mai avea multe de 
făcut. A observat că deja se întuneca. 

Nu cunoștea decât un singur seif, aflat în biroul colonelului 
Hide. 

Întoarsă la biroul ei, a băgat în mașina ei de scris un plic cu 
antetul armatei și a scris: „Dr. W. Friedrickson - Informații 
clasificate”. Pe urmă a împăturit două coli albe de hârtie, le-a 
băgat în plic și l-a lipit. 

S-a dus la biroul lui Hide, a bătut la ușă și a intrat. Colonelul 
era singur, așezat în spatele mesei de lucru, și fuma o pipă. 
Bărbatul a ridicat ochii și i-a zâmbit: la fel ca majoritatea 
bărbaţilor, era, în general, fericit să vadă un chip drăguţ. 

— Elspeth, a zis el, tărăgănat. Ce pot să fac pentru tine? 

— Vreţi să puneţi asta în seif? a spus ea, întinzându-i plicul. E 
pentru Willy. 

— Sigur, a răspuns colonelul. Ce e în el? 

— Nu mi-a zis. 

— Evident. 

S-a răsucit în scaun și a deschis dulapul din spatele lui. A 
privit peste umărul colonelului și a văzut o ușă din oțel, cu un 
cadran rotativ. S-a apropiat mai mult. Cadranul era gradat de la 
O la 99, dar numai multiplii de 10 erau marcați cu o cifră, 
celelalte numere erau marcate doar cu o linie. Elspeth se uita 
atentă la cadran. Avea vederea ageră, însă tot îi era greu să 
vadă exact unde oprea Hide cadranul. S-a sforțat din nou, 
aplecată peste birou, ca să fie tot mai aproape. 

Primul număr a fost ușor: 10. Apoi a rotit până la un număr 
chiar sub 30, fie 29, fie 28. În sfârșit, a rotit iar cadranul până la 
un număr între 10 și 15. Combinația era ceva de genul 10 - 29 - 
13. Probabil că era data lui de naștere, 28 sau 29 octombrie, în 


VP - 306 


1911, 1912, 1913 sau 1914. Asta însemna că erau opt 
posibilităţile în total. Dacă ar fi putut să ajungă singură în 
încăpere, putea să le încerce timp de câteva minute. 

Hide a deschis ușa. Înăuntru erau doi conectori. 

— Evrika, a șoptit Elspeth. 

— Ce-ai spus? a întrebat Hide. 

— Nimic. 

Colonelul a mormăit, a aruncat plicul în seif, a închis ușa și a 
rotit cadranul. 

Elspeth era deja pe cale să iasă. 

— Mulţumesc, domnule colonel. 

— Cu plăcere, și altă dată. 

Așadar, trebuia să aștepte ca el să iasă din birou. De la masa 
ei nu prea vedea ușa colonelului. Totuși, biroul lui era în capătul 
coridorului, așa că trebuia să treacă prin dreptul ușii ei ca să 
iasă din clădire. A lăsat ușa deschisă. 

Telefonul a început să sune. Era Anthony. 

— Peste câteva minute plecăm de aici, a zis el. Ai obţinut ce 
ne trebuie? 

— Încă nu, dar o voi face. 

Elspeth își dorea să fi fost la fel de sigură pe cât îi suna vocea. 

— Ce fel de mașină ai cumpărat? 

— Un Mercury Monterey, verde-deschis, modelul din '54, stilul 
demodat, fără aripioare. 

— O s-o recunosc. Ce face Theo? 

— Mă întreabă ce ar trebui să facă după seara asta. 

— Am presupus că va pleca în Europa și va continua să scrie 
pentru Le Monde. 

— Îi e teamă că s-ar putea să-i dea de urmă și acolo. 

— Cred că e posibil. Atunci, o să meargă cu tine. 

— Nu vrea. 

— Promite-i orice, a zis ea, nerăbdătoare. Doar asigură-te că a 
pregătit pentru astă-seară. 

— Bine. 

Colonelul Hide a trecut prin dreptul ușii. 

— Trebuie să plec, a spus Elspeth și a închis. 

A ieșit din birou, însă Hide nu dispăruse. Stătea în ușa 
următoarei încăperi și vorbea cu fetele din biroul dactilografelor. 
Prea aproape: Elspeth nu putea să intre. A mai zăbovit o vreme, 


VP - 307 


dorindu-și ca el să se miște odată de acolo, dar când a făcut-o, a 
fost ca să se întoarcă la el în birou. 

A rămas acolo două ore întregi. 

Elspeth aproape că a înnebunit. Avea combinaţia, nu mai 
trebuia decât să intre și să deschidă seiful, iar el nu voia să 
plece. Și-a trimis secretara după cafea, la camioneta de catering 
cu răcoritoare pe care o porecliseră Roach Coach. Nici măcar la 
toaletă nu s-a dus. Elspeth a început să-și închipuie diverse 
moduri în care să-l neutralizeze. În OSS învățase cum să 
sugrume pe cineva cu un ciorap de mătase, însă nu încercase 
niciodată. Oricum, Hide era un bărbat masiv și s-ar fi luptat 
zdravăn. 

Elspeth nu a ieșit din biroul ei. Actualizările de program pe 
care ar fi trebuit să le realizeze trecuseră pe planul secund. Willy 
Fredrickson va fi furios, dar ce mai conta? 

Se uita la ceasul de la mână din două în două minute. La opt 
și douăzeci și cinci de minute, Hide a trecut, în sfârșit, prin 
dreptul ușii. Ea a sărit în picioare și a ieșit grăbită. L-a văzut 
coborând scările. Nu mai erau decât câteva ore până la lansare: 
probabil că se ducea la buncăr. 

Un alt bărbat se apropia de ea, pe coridor. 

— Elspeth? a întrebat acesta, cu o voce nesigură, pe care a 
recunoscut-o. 

Inima i s-a oprit în loc și Elspeth s-a uitat în ochii bărbatului. 

Era Luke. 


e 8:30 P.M. 


Informațiile de la instrumentele de înregistrare sunt 
transmise prin radio, prin intermediul unei melodii. 
Diferitele instrumente folosesc tonuri cu frecvențe 
distincte, așa că „vocile” pot fi percepute, electronic, 
atunci când sunt receptate. 


Luke se temuse de acel moment. 

O lăsase pe Billie la Starlite. Ea plănuise să se cazeze acolo și 
să-și aranjeze ţinuta, ca apoi să ia un taxi până la bază, la timp 
pentru a vedea lansarea. Luke se dusese direct la buncăr și 


VP - 308 


aflase că lansarea fusese programată pentru 10:45 P.M. Willy 
Fredrickson îi explicase toate precauţiile pe care le luase echipa 
pentru a preveni un sabotaj al rachetei. Luke nu era pe deplin 
liniștit. Și-ar fi dorit ca Theo Packman să fi fost arestat și i-ar fi 
plăcut să știe unde era Anthony. Totuși, niciunul din ei nu putea 
să facă nimic atât timp cât aveau codul greșit. lar Willy îi 
spusese că noile conectoare erau închise în seif. 

Se va simţi mai puţin îngrijorat după ce o va vedea pe 
Elspeth. Nu spusese nimănui despre suspiciunile pe care le avea 
faţă de ea - în parte pentru că nu avea nicio dovadă. Dar după 
ce se va uita în ochii ei și îi va cere să divulge adevărul, o să 
știe. 

Cu inima grea, a urcat scările din Hangarul R. Trebuia să stea 
de vorbă cu Elspeth despre trădarea ei, să-i mărturisească 
despre faptul că i-a fost necredincios. Nici nu știa care din două 
era mai rău. 

Când a ajuns în capătul scărilor, a trecut pe lângă un bărbat în 
uniformă de colonel, care i-a vorbit fără să se oprească. 

— Bună, Luke, mă bucur că te-ai întors, ne vedem la buncăr. 

Pe urmă a văzut o roșcată înaltă ieșind dintr-un birou de pe 
culoar, cu un aer neliniștit. Stătea în ușă, cu trupul zvelt, 
încordat și se uita dincolo de Luke, la colonelul care cobora 
scările. Era și mai frumoasă ca în fotografia de nuntă. Tenul 
deschis avea o ușoară strălucire, ca oglinda unui lac în zori. A 
simţit o zvâcnire de emoție, așa cum simţi înțepătura unei 
injecții în braţ, un sentiment de profundă tandreţe față de ea. 

| s-a adresat și abia atunci l-a observat și ea. 

— Luke! 

S-a îndreptat iute spre el. Surâsul cu care l-a întâmpinat 
demonstra o bucurie adevărată, deși în ochi i se citea teama. Și- 
a încolăcit braţele în jurul lui și l-a sărutat pe gură. Luke și-a dat 
seama că nu avea de ce să fie surprins - era, de fapt, soţia lui și 
el fusese plecat o săptămână întreagă. O îmbrățișare era lucrul 
cel mai firesc din lume. Elspeth habar nu avea că el o bănuia, 
așa că se purta în continuare ca o soţie normală. 

S-a smuls din îmbrăţișare și a scurtat sărutul. Elspeth s-a 
încruntat și l-a privit intens, încercând să-i înţeleagă expresia. 

— Ce e? l-a întrebat ea. 

Apoi a suspinat și faţa i-a fost invadată brusc de furie. 


VP - 309 


— Nenorocitule, miroși a sex, a zis ea, împingându-l de lângă 
ea. Te-ai culcat cu Billie Josephson, jigodie! 

Un specialist care trecea pe lângă ei părea surprins să audă 
astfel de invective, însă ea nu l-a băgat în seamă. 

— l-ai tras-o în afurisitul ăla de tren. 

Luke nu știa ce să zică. Trădarea ei era cu mult mai rea decât 
a lui, dar, chiar și așa, îi era rușine de ceea ce făcuse. Orice ar fi 
spus, va suna ca o justificare și el ura justificările, care făceau 
ca persoana care le invoca să pară disperată. Așa că nu a spus 
nimic. 

Dispoziţia lui Elspeth s-a schimbat din nou, la fel de 
neașteptat. 

— Acum nu am vreme pentru asta, a adăugat ea, privind în 
sus și-n jos pe culoar, cu un aer nerăbdător și distrat. 

Luke era bănuitor. 

— Ce anume trebuie să faci, mai important decât discuţia 
noastră? 

— Să-mi fac treaba! 

— Nu te agita din pricina asta. 

— Ce dracu' vrei să spui? Trebuie să plec. O să vorbim mai 
târziu. 

— Nu prea cred, a răspuns Luke, ferm. 

Elspeth a reacţionat imediat la tonul lui. 

— Cum adică, nu prea crezi? 

— Când am trecut pe acasă, am deschis o scrisoare care îţi 
era adresată, a explicat el, scoțând-o din buzunarul hainei și 
întinzându-i-o. E de la un medic din Atlanta. 

Sângele i s-a scurs din obraji. l-a smuls scrisoarea din mână și 
a început să o citească. 

— Vai, Doamne! a șoptit ea. 

— Ţi-ai legat trompele cu șase săptămâni înainte de nunta 
noastră. 

Lui Luke nu-i venea să creadă nici atunci. 

Elspeth avea ochii în lacrimi. 

— Nu am vrut s-o fac, s-a apărat ea. Am fost obligată. 

El și-a amintit ce scria doctorul despre starea lui Elspeth - 
insomnie, pierderea în greutate, plânsul, depresia - și a simţit 
un val de compasiune. Vocea i-a rămas doar o șoaptă: 

— Îmi pare așa de rău că ai fost nefericită. 

— Nu te purta așa de frumos cu mine, nu suport. 


VP - 310 


— Haide să intrăm la tine în birou, a propus Luke. 

A luat-o de braţ și a condus-o înăuntru, apoi a închis ușa. Cu 
mișcări automate, Elspeth s-a dus direct la birou și s-a așezat pe 
scaun, scotocind în poșetă după o batistă. Luke a luat scaunul 
din spatele biroului șefului ei și l-a tras, astfel încât să stea 
aproape de ea. 

Elspeth și-a suflat nasul. 

— Era cât pe ce să nu fac operaţia, a continuat ea. Am fost 
distrusă. 

Luke a privit-o cu atenţie, încercând să pară detașat și 
nepăsător. 

— Presupun că te-au silit, a zis el, făcând apoi o pauză. 

Femeia a făcut ochii mari. 

— KGB-ul, a continuat el, în timp ce ea îl privea fix. Ei ţi-au 
ordonat să te măriţi cu mine, ca să poţi spiona programul 
spaţial, și tot ei te-au pus să te sterilizezi, ca să nu faci copii și 
să-ți împarţi devoţiunea în două direcții. 

A văzut cum ochii ei se umpleau de o durere adâncă și a 
înţeles că avea dreptate. 

— Să nu mă minţi, a rostit el repede. Nu te-aș crede. 

— Bine, a consimţit ea. 

Așadar, recunoscuse. Luke s-a lăsat pe spătarul scaunului. S-a 
terminat totul. Se simţea istovit, fără aer și plin de lovituri, ca și 
cum tocmai ar fi căzut dintr-un copac. 

— M-am tot gândit și răzgândit, a adăugat Elspeth, iar 
lacrimile i se rostogoleau pe obraz în timp ce vorbea. Dimineaţa 
eram hotărâtă să o fac. Pe urmă, la prânz, te sunam și tu ziceai 
ceva despre o curte mare, unde să alerge copiii și atunci mă 
hotărâm să-i înfrunt. După aceea, noaptea, singură în pat, mă 
gândeam cât de mare nevoie aveau de informaţiile pe care le 
puteam obţine dacă eram soţia ta și iar mă decideam să fac așa 
cum mi se cerea. 

— Nu le puteai face pe amândouă? 

Elspeth a clătinat din cap. 

— Abia dacă făceam faţă așa cum stăteau lucrurile, să te 
iubesc și să te spionez, în același timp. Dacă am fi avut și copii, 
n-aș fi fost în stare să o fac. 

— Ce te-a determinat să te hotărăști, până la urmă? 

Ea a suspinat și și-a șters lacrimile. 


VP - 311 


— N-o să mă crezi. A fost Guatemala, a zis Elspeth, scoțând 
unul dintre acele chicote ciudate ale ei. Amărâţii ăia de acolo nu 
voiau altceva decât școli pentru copiii lor și un sindicat care să 
le protejeze interesele și șansa de a-și câștiga existenţa. Dar 
asta ar fi însemnat un adaos de câţiva cenți la preţul bananelor 
și compania United Fruit nu voia asta, și atunci ce-a făcut SUA? 
Le-am răsturnat guvernul și am numit o marionetă fascistă. Am 
fost așa de furioasă... că nesătuii ăia de la Washington puteau 
să-și bată joc de o biată ţară și să scape basma curată, să spună 
tot felul de minciuni și să facă presa să le relateze americanilor 
că a fost vorba de o revoltă anticomunistă locală. O să zici că e 
neobișnuit să te impresioneze un astfel de motiv, însă nu pot să- 
ţi spun cât de furioasă am fost. 

— Suficient de furioasă ca să-i faci rău propriului corp. 

— Și să te trădez și să-mi distrug mariajul. 

Ea a ridicat capul și pe chip i-a apărut o expresie de mândrie. 

— Dar ce speranţă ar mai avea omenirea dacă o naţiune de 
țărani fără niciun sfanț nu poate să încerce să iasă din mizerie 
fără să fie strivită sub cizma Unchiului Sam? Singurul lucru pe 
care îl regret este că te-am lipsit de copii. Asta a fost rău. De 
restul sunt mândră. 

Luke a înclinat capul. 

— Cred că te înțeleg. 

— Asta e ceva, a zis ea, oftând. Ce ai de gând să faci? O să 
suni la FBI? 

— Ar trebui? 

— Dacă o vei face, o să ajung în scaunul electric, la fel ca soţii 
Rosenberg, cei care au livrat URSS-ului datele secrete 
referitoare la bomba atomică. 

Luke a tresărit, ca și cum l-ar fi înjunghiat cineva. 

— Doamne! 

— Există o alternativă. 

— Care? 

— Lasă-mă să plec. O să iau primul avion care decolează de 
aici. O să zbor la Paris, Frankfurt, Madrid, oriunde în Europa. De 
acolo o să pot lua avionul spre Moscova. 

— Asta este ceea ce-ţi dorești? Să-ţi petreci restul zilelor 
acolo? 

— Da, a răspuns ea, cu un surâs ironic. Sunt colonel KGB, să 
știi. În SUA nu am fost niciodată colonel. 


VP - 312 


— Trebuie să pleci imediat. 

— Bine. 

— O să te însoțesc până la poartă și trebuie să-mi dai 
legitimaţia, ca să nu te mai poţi întoarce. 

— OK. 

Luke a privit-o intens, încercând să-și imprime fața ei în 
amintire. 

— Cred că trebuie să ne luăm adio. 

— Pot să mă duc până la toaletă mai întâi? a întrebat ea, 
apucându-și poșeta. 

— Sigur. 


e 9:30 P.M. 


Principalul scop stiintific al satelitului este să 
măsoare radiațiile cosmice, un experiment gândit de 
dr. James Van Allen, de la Universitatea de Stat lowa. 
Cel mai important instrument de la bord este un 
aparat Geiger. 


Elspeth a ieșit din biroul ei, a luat-o la stânga, a trecut de 
toaleta pentru femei și a intrat în biroul colonelului Hide. 

Era gol. 

A închis ușa în urmă și a rămas, proptită în ea, tremurând 
toată de ușurare. Biroul plutea parcă dinaintea ei, pentru că 
ochii îi erau înecaţi în lacrimi. Era atât de aproape de cel mai 
mare triumf din viaţa ei, dar tocmai pusese capăt căsătoriei cu 
cel mai bun bărbat pe care îl cunoscuse vreodată; și era 
hotărâtă să plece din ţara unde se născuse, ca să-și petreacă 
restul vieţii într-o ţară pe care nu o văzuse niciodată. 

A închis ochii și s-a străduit să respire încet și profund: unu, 
expiră, doi, expiră, trei, expiră. După o clipă se simţea mai bine. 

A răsucit cheia în ușă. Pe urmă s-a dus la dulapul din spatele 
biroului lui Hide și a îngenuncheat în dreptul seifului. Mâinile îi 
tremurau. Cu un efort de voință, și le-a domolit. Nici ea nu știa 
cum, însă și-a amintit de lecţiile de latină de la școală și de 
zicala Festina lente - Grăbește-te încet. 


VP - 313 


A repetat exact gesturile pe care le făcuse Hide când îl privise 
deschizând seiful. Mai întâi a rotit cadranul de patru ori în sens 
invers acelor de ceasornic, și s-a oprit la 10. Pe urmă l-a rotit de 
trei ori în direcție opusă și s-a oprit la 29. Apoi iar l-a rotit de 
două ori, în sens invers acelor de ceas, și s-a oprit la 14. A 
încercat să învârtă mânerul. Nu s-a clintit. 

A auzit pași afară și o voce de femeie. Zgomotele de pe 
coridor păreau nefiresc de puternice, ca sunetele dintr-un 
coșmar. Apoi pașii s-au îndepărtat și vocea s-a stins. 

Știa ca primul număr era 10. L-a format din nou. Al doilea 
număr putea să fie 29 sau 28. De data asta a format 28, pe 
urmă din nou 14. 

Mânerul tot nu s-a clintit. 

Incercase două posibilităţi din opt. Degetele îi alunecau din 
cauza sudorii. Și le-a șters de poala rochiei. După aceea a 
încercat varianta 10, 29, 13, apoi 10, 28, 13. 

Incercase jumătate din variantele de pe listă. 

A auzit în depărtare sunetul unei sirene care dădea un semnal 
de alarmă - trei succesiuni de serii cu două sunete lungi și unul 
scurt. Asta însemna că întreg personalul trebuia să părăsească 
zona platformei de lansare. Mai era o oră până la începerea 
numărătorii inverse. S-a uitat fără să vrea spre ușă, apoi atenţia 
i-a revenit la cadranul seifului. 

Varianta 10, 29, 12 nu a funcţionat. 

Dar 10, 28, 12 s-a dovedit combinaţia corectă. 

Jubilând, a răsucit mânerul și a deschis ușa grea. 

Cele două conectoare erau tot acolo. Și-a îngăduit un surâs 
triumfător. 

Nu era timp să le demonteze ca să schiţeze cablajul. Va trebui 
să le ducă pe plajă. Theo ori le va copia, ori va pune conectorul 
direct la transmiţătorul lui. 

Și-a dat brusc seama de un posibil pericol. Putea, oare, să 
observe cineva lipsa conectoarelor duplicat în următoarea oră? 
Colonelul Hide plecase la buncăr și era puţin probabil să revină 
înainte de explozie. Trebuia să-și asume riscul. 

lar s-au auzit pași în dreptul biroului. lar de astă dată cineva a 
încercat ușa. 

Elspeth și-a oprit respiraţia. 

O voce de bărbat a strigat de afară: 

— Hei, Bill, ești înăuntru? 


VP - 314 


Părea să fie vocea lui Harry Lane. Ce naiba voia? 

Clanţa era hâţânată. Elspeth a rămas în continuare nemișcată 
și mută. 

— De obicei, Bill nu ţine ușa încuiată, nu-i așa? a întrebat 
Harry. 

— Nu știu, a răspuns o altă voce. Cred că șeful securităţii are 
tot dreptul să-și încuie ușa dacă vrea. 

A auzit sunetul pașilor care se îndepărtau, pe urmă vocea 
văicărită a lui Harry: 

— Securitate pe dracu', nu vrea să-i șutească nimeni Scotch- 
ul. 

Elspeth a înșfăcat conectoarele din seif și le-a îndesat în 
geantă. Apoi a închis seiful, a rotit cadranul și a închis și dulapul. 

S-a dus la ușa biroului, a răsucit cheia și a deschis-o. 

De partea cealaltă era Harry Lane. 

— A! a exclamat femeia, surprinsă. 

Harry s-a încruntat acuzator. 

— Ce făceai înăuntru? 

— A, nimic, a îngăimat stins Elspeth și a încercat să treacă pe 
lângă el. 

Bărbatul a prins-o zdravăn de braț. 

— Dacă n-a fost nimic, de ce ai încuiat ușa? a insistat el, 
strângându-i braţul să i-l rupă. 

Asta a înfuriat-o și n-a mai reacţionat ca un om culpabil. 

— Dă-mi drumul la braț, brută fără creier, sau îţi scot ochii cu 
unghiile. 

Luat prin surprindere, Harry i-a dat drumul braţului și a făcut 
un pas înapoi, dar a adăugat: 

— Tot aș vrea să aflu ce făceai înăuntru. 

Elspeth a avut o inspiraţie de moment. 

— Trebuia să-mi aranjez portjartierul și la toaletă doamnelor 
era ocupat, așa că am folosit biroul lui Bill în lipsa lui. Sunt 
convinsă că nu ar avea nimic împotrivă. 

— A, nu, cred că nu, a zis Harry, încurcat. 

Elspeth și-a îmblânzit tonul vocii. 

— Știu că trebuie să fim foarte vigilenţi în problema 
securităţii, totuși nu e nevoie să-mi învineţești braţul. 

— Da, iartă-mă. 

Gâfâind, a trecut pe lângă el și a intrat înapoi în biroul ei. 

Luke stătea acolo unde îl lăsase, cu un aer posac. 


VP - 315 


— Sunt gata, a zis ea. 

El s-a ridicat în picioare. 

— După ce pleci de aici, te duci direct la motel, a sfătuit-o el. 

Avea un ton aspru și pragmatic, dar se vedea pe chipul lui că 
încerca să-și reprime sentimente puternice. 

— Bine, a consimțit ea. 

— Mâine-dimineaţă te duci cu mașina la Miami și iei un avion 
care pleacă din SUA. 

— Da. 

Luke a înclinat mulțumit din cap. Au coborât împreună scările 
și au ieșit afară, în noaptea caldă. A însoţit-o până la mașină. 
Când ea a deschis portiera, i-a zis: 

— Acum, dă-mi legitimaţia. 

Elspeth și-a deschis poșeta și a fost cuprinsă de cea mai 
cruntă panică. Deasupra portfardului din mătase galbenă erau 
cele două conectoare, sclipitoare, chiar la vedere. Insă Luke nu 
le-a observat. Prea politicos ca să se zgâiască în poșeta unei 
doamne, întorsese privirea. Ea și-a scos legitimaţia de acces 
pentru Cape Canaveral și i-a dat-o, apoi a închis repede poșeta. 

Luke a băgat legitimaţia în buzunar și a spus: 

— Te însoțesc în jeep până la poartă. 

Și-a dat seama că venise momentul despărțirii. Incapabilă să 
rostească vreun cuvânt, s-a urcat în mașină și a trântit portiera. 

Abia stăpânindu-și lacrimile, a pornit mașina și a demarat. 
Luminile farurilor de la jeepul lui Luke se ţineau în urma ei. A 
trecut pe lângă platforma de lansare și a văzut cum schela se 
deplasa cu viteza melcului pe șine, gata de decolare. Lăsase 
singură racheta imensă și albă, în bătaia reflectoarelor, și ea 
părea instabilă, ca și cum un simplu brânci dat de un trecător ar 
fi putut să o răstoarne. Și-a verificat ceasul. Era zece fără un 
minut. Mai avea patruzeci și șase de minute. 

A ieșit din bază fără să mai oprească. Vedea în oglinda 
retrovizoare cum farurile lui Luke deveneau tot mai mici și 
dispar, odată ce a luat o curbă. 

— Adio, iubire, a spus ea cu glas tare și a început să plângă 
nestăpânit. 

Lacrimile îi șiroiau pe obraji și pieptul îi tresălta de suspine 
neostoite. Luminile altor mașini treceau pe lângă ea și le vedea 
ca pe niște dâre împăienjenite de lumină. A fost cât pe ce să 
rateze drumul spre plajă. Când l-a văzut, a apăsat frâna la 


VP - 316 


podea și a întors mașina, neţinând cont de traficul de pe celălalt 
sens. Un taxi a frânat puternic și a ocolit-o, claxonând și făcând 
slalom printre celelalte mașini, gata-gata să-i șteargă spatele 
mașinii ei Bel Air. A intrat pe nisipul denivelat al potecii către 
plajă, a încetinit și a oprit, cu inima aproape să-i sară din piept. 
Fusese cât pe ce să distrugă totul. 

Și-a șters ochii cu mâneca și a condus mai departe spre plajă, 
de astă dată mai încet. 

o... 

După plecarea lui Elspeth, Luke a rămas în dreptul porții de 
ieșire, în jeep, așteptând sosirea lui Billie. Respira greu și era 
confuz, ca și cum tocmai se izbise cu toată puterea de un zid și 
ar fi fost întins pe jos, încercând să-și vină în simțţiri. Elspeth 
recunoscuse totul. De douăzeci și patru de ore încoace avea 
certitudinea că ea lucra pentru sovietici, dar cu toate astea a 
fost șocant să vadă că i se confirmau convingerile. Sigur că 
spioni existau, toată lumea știa asta, iar Ethel și Julius 
Rosenberg muriseră amândoi pe scaunul electric, condamnaţi 
pentru spionaj; însă faptul că citeai în ziar despre astfel de 
lucruri nu însemna nimic. El fusese însurat timp de patru ani cu 
un spion. Aproape că nu putea să creadă. 

Billie a ajuns la zece și cincisprezece minute, cu un taxi. Luke 
a semnat pentru ea la poartă și apoi au urcat amândoi în jeep și 
s-au îndreptat spre buncăr. 

— Elspeth a plecat, a informat-o el. 

— Mi s-a părut că am văzut-o, i-a răspuns Billie. Nu are un Bel 
Air alb? 

— Da, ea era. 

— Taxiul în care mă aflam a fost gata-gata să se izbească de 
mașina ei. A oprit chiar în fața noastră. l-am văzut fața în lumina 
farurilor. Am ratat coliziunea la milimetru. 

Luke a ridicat din sprâncene. 

— De ce a oprit în faţa voastră? 

— Cotea pe partea cealaltă a drumului. 

— Mie mi-a zis că se întoarce direct la Starlite. 

Billie a clătinat din cap. 

— Nu, se ducea spre plajă. 

— Spre plajă? 

— A luat-o pe una dintre potecile înguste care șerpuiesc 
printre dune. 


VP - 317 


— La naiba! a bufnit Luke și a întors imediat jeepul. 
o... 

Elspeth a condus cu grijă de-a lungul plajei, cercetând 
grupurile de oameni care se adunaseră acolo cu prilejul lansării. 
Ori de câte ori vedea copii sau femei, își întorcea privirile în altă 
parte. Dar erau și multe grupuri numai de bărbaţi, împătimiţi ai 
rachetelor, care stăteau în jurul mașinilor, doar în cămașă, cu 
binocluri și aparate de fotografiat, fumau ţigări și beau cafea 
sau bere. Elspeth se uita insistent la mașinile lor, în căutarea 
unui model Mercury Monterey vechi de patru ani. 

Anthony îi spusese că era verde, dar nu era destulă lumină ca 
să distingă culorile. 

A început căutarea de la capătul cel mai aglomerat al plajei, 
cel mai apropiat de bază, însă Anthony și Theo nu erau acolo și 
a înţeles că aleseseră un loc ceva mai izolat. Îngrozită că i-ar 
putea pierde, a continuat să avanseze încet spre sud. 

Într-un final, a zărit un bărbat înalt cu bretele de modă veche, 
sprijinit de o mașină de culoare deschisă, care se uita prin 
binoclu la luminile strălucitoare de la Cape Canaveral. A oprit 
mașina și a sărit jos. 

— Anthony! a strigat ea. 

Omul și-a coborât binoclul și atunci și-a dat seama că nu era 
el. 

— Mă iertaţi, a spus ea și a pornit mai departe. 

S-a uitat la ceas. Era ora 10:30. Aproape că nu mai avea 
vreme. Luase conectorii, totul era pregătit - nu mai trebuia 
decât să găsească doi bărbaţi pe plajă. 

Mașinile deveneau tot mai puţine, până când au ajuns la 
câţiva zeci de metri distanţă unele de altele. Elspeth a accelerat. 
S-a apropiat de o mașină care i s-a părut că semăna, dar părea 
să fie goală. A accelerat din nou... și atunci a auzit claxonul 
mașinii. 

A încetinit și s-a uitat înapoi. Din mașină coborâse un bărbat 
care îi făcea semne cu mâna. Era Anthony. 

— Slavă cerului! a exclamat ea. 

A băgat în marșarier, până în dreptul lui și a coborât din 
mașină. 

— Am duplicatele conectorilor, l-a anunțat ea. 

Theo a coborât din cealaltă mașină și a deschis portbagajul. 

— Dă-mi-le, a zis el. Repede, pentru numele lui Dumnezeu! 


VP - 318 


e 10:48 P.M. 


Numărătoarea inversă ajunge la zero. În buncăr, 
coordonatorul lansării zice: „Comandă aprindere!" Un 
membru al echipei trage de un inel metalic și apoi îl 
răsucește. Acesta este gestul care aprinde racheta. 

Se deschid supapele inițiale, care dau drumul la 
fluxul de combustibil. Se închide supapa pentru 
oxigenul lichid și haloul de fum alb care înconjoară 
racheta dispare. 

Coordonatorul lucrării spune:  „Rezervorul de 
combustibil este presurizat”. În următoarele 
unsprezece secunde nu se mai întâmplă nimic. 


Jeepul străbătea plaja cu viteză maximă, evitând în slalom 
grupurile de familii. Luke cerceta mașinile, ignorând strigătele 
de protest ale celor împroșcați cu nisipul aruncat de cauciucurile 
vehiculului. Billie stătea în picioare, lângă el, ţinându-se de 
marginea parbrizului. 

Luke i-a strigat, ca să acopere zgomotul vântului: 

— Vezi vreo mașină Bel Air? 

Billie a clătinat din cap. 

— N-ar trebui să fie greu de zărit! 

— Mda, a spus Luke. Și atunci, unde dracului sunt? 

o... 

Se deconectează și ultimul furtun care mai leagă 
racheta. O secundă după aceea se aprinde 
combustibilul de amorsare și motorul primei trepte a 
rachetei începe să duduie. La baza rachetei izbucnește 
o imensă flacără portocalie, iar forța de propulsie 
crește treptat. 

o... 

— Ce naiba, Theo, grăbește-te! îl îndemna Anthony. 

— Taci din gură, a intervenit Elspeth. 

Stăteau aplecaţi deasupra portbagajului deschis al mașinii 
Mercury și se uitau cum Theo umbla la radio transmiţătorul lui. 
Lega firele de clemele unuia dintre conectorii pe care îi primise 
de la Elspeth. 


VP - 319 


Se auzea un zgomot bubuit, ca un tunet în depărtare, și au 
ridicat cu toţii privirile. 
o... 
Cu o incetineală dureroasă, Explorer 1 se ridică de 
pe platforma de lansare. 
În buncăr cineva strigă: „Du-te, scumpo!” 
o... 

Billie a văzut un model Bel Air albă parcat lângă un sedan de 
culoare mai închisă. 

— Acolo! a strigat ea. 

— Îi văd, a răspuns Luke. 

În spatele sedanului trei oameni stăteau în jurul portbagajului 
deschis. Billie i-a recunoscut pe Elspeth și Anthony. Celălalt 
bărbat era, probabil, Theo Packman. Dar nu în portbagaj se 
uitau. Cu feţele ridicate în sus, priveau pe deasupra dunelor de 
nisip, spre Cape Canaveral. 

Billie a descifrat imediat situaţia. Transmiţătorul era în 
portbagaj. Erau pe cale să-l fixeze pe frecvența necesară ca să 
emită semnalul pentru detonare. Însă de ce se uitau în sus? Ea 
s-a întors spre Cape Canaveral. Nu era nimic de văzut, dar a 
auzit un vuiet grav, tunător, ca al unui furnal dintr-o topitorie. 

Racheta își lua zborul. 

— Nu mai avem timp! a răcnit Billie. 

— Ține-te bine! 

Billie s-a prins strâns cu mâinile de parbriz, în timp ce Luke 
întorcea jeepul într-o curbă largă. 

o... 

Racheta ia rapid viteză. La un moment dat se pare 
că plutește ezitant deasupra platformei de lansare. O 
clipă după aceea se ridică spre cer ca un glont ieșit din 
pușcă, țâșnind pe cerul nopții călare pe o coamă de 
foc. 

(E 

Peste vuietul rachetei, Elspeth a auzit un alt sunet, zgomotul 
unui motor de maşină turat la maximum. După o clipă, lumina 
farurilor s-a revărsat asupra grupului adunat în jurul 
portbagajului mașinii Mercury. A ridicat privirea și a văzut un 
jeep care se îndrepta spre ei în viteză. Și-a dat seama că avea 
să-i izbească. 

— Grăbește-te! a răcnit ea. 


VP - 320 


Theo a legat și ultimul cablu. 

Pe transmiţătorul lui erau două butoane. În dreptul unuia scria 
„Armare”, în dreptul celuilalt, „Distrugere”. 

Jeepul ajunsese la ei. 

Theo a apăsat pe butonul „Armare”. 

o... 

Pe plajă, o mie de capete s-au lăsat pe spate, 
privind cum racheta se ridica, dreaptă și adevărată, în 
timp ce o mare de ovații se înălța odată cu ea. 

o... 

Luke o luase direct spre partea din spate a Mercury-ului. 

Jeepul încetinise când luase curba, dar încă avea vreo treizeci 
de kilometri la oră. Billie a sărit jos pe pământ în fugă și apoi s-a 
prăbușit și s-a rostogolit. 

În ultima secundă, Elspeth s-a aruncat într-o parte din calea 
mașinii. Pe urmă s-a auzit zgomotul asurzitor al impactului și 
zornăitul de sticlă spartă. 

Partea din spate a Mercury-ului s-a botit, mașina a sărit un 
metru în faţă și capacul portbagajului s-a închis cu un pocnet. 
Luke s-a gândit că ori Anthony, ori Theo fusese zdrobit între cele 
două mașini, însă nu putea să fie sigur. El însuși fusese proiectat 
cu violenţă în faţă. Partea de jos a volanului i-a prins pieptul și a 
simţit durerea ascuţită a coastelor frânte. Un moment mai târziu 
s-a izbit cu fruntea de partea de sus a volanului și sângele cald a 
început să-i curgă peste faţă. 

Luke s-a tras în sus și s-a uitat la Billie. Ea părea să se fi 
descurcat mai bine decât el. Stătea pe jos și își masa brațele, 
dar nu părea să sângereze. 

A privit în faţa jeepului, la botul mașinii. Theo era întins la 
pământ, cu braţele desfăcute în părţi, nemișcat. Anthony era în 
patru labe, părea zdruncinat, însă nu rănit. Elspeth scăpase 
neatinsă și se ridica de pe jos. S-a repezit la Mercury și a 
încercat să deschidă portbagajul. A 

Luke a sărit din jeep și a alergat spre ea. In timp ce capacul 
portbagajului se ridica, a îmbrâncit-o la o parte și ea a căzut pe 
nisip. 

— Oprește-te! a strigat Anthony. 

Stătea deasupra lui Billie, cu un pistol lipit de ceafa ei. 

Luke a ridicat ochii. Coada de flăcări a rachetei o făcea să 
pară o strălucitoare stea căzătoare pe cerul nopţii. Câtă vreme 


VP - 321 


mai era vizibilă, racheta Explorer putea încă să fie distrusă. 
Prima treaptă va arde complet când va fi ajuns la o distanţă de 
nouăzeci și șase de kilometri de sol. În acel punct racheta va 
deveni invizibilă - deoarece intensitatea mai mică a arderii 
treptei a doua nu va fi suficient de strălucitoare pentru a se 
vedea de pe Terra -, iar acest fapt va fi semnul că sistemul de 
autodistrugere nu mai este activ. Prima treaptă, care conţine 
detonatorul exploziv, se va desprinde și se va îndepărta, căzând 
până la urmă cu un pleoscăit în Oceanul Atlantic. După 
separare, nu va mai putea să avarieze satelitul. 

Separarea primei trepte va avea loc la două minute și 
douăzeci de secunde de la igniţie. Luke a calculat că racheta 
fusese aprinsă cam de două minute. Mai rămâneau deci vreo 
douăzeci și cinci de secunde. 

Era timp suficient ca să apeși pe un buton. 

Elspeth s-a ridicat iar în picioare. 

Luke a privit spre Billie. Era căzută într-un genunchi, ca un 
sprinter la linia de start, încremenită în poziţia aceea, și cu 
amortizorul lung al pistolului lui Anthony lipit de părul ei ondulat. 
Mâna lui Anthony era sigură, încremenită și ea ca o stâncă. 

Luke se întreba dacă era dispus să sacrifice viaţa lui Billie 
pentru viaţa rachetei. 

Răspunsul era „nu”. 

„Dar ce s-ar întâmpla, reflecta el, dacă ar face o mișcare? 
Oare Anthony ar împușca-o pe Billie? S-ar putea”. 

Elspeth s-a aplecat din nou deasupra portbagajului mașinii. 
Atunci a acţionat Billie. Și-a smucit capul într-o parte și apoi s-a 
aruncat pe spate, lovindu-se de picioarele lui Anthony cu umerii. 

Luke s-a lansat asupra lui Elspeth și a împins-o de lângă 
mașină. S-a auzit bufnetul înfundat al pistolului cu amortizor și 
Anthony cu Billie s-au prăbușit unul peste altul. 

Luke se uita la ei îngrozit. Anthony trăsese, dar, oare, o 
rănise? Billie s-a rostogolit de lângă el, aparent neatinsă, și Luke 
a putut să respire din nou. Apoi Anthony a ridicat iar arma și a 
îndreptat-o spre Luke. 

A urmat o clipă lungă de ezitare. După aceea Anthony a 
început să tușească și sângele i-a ţâșnit pe gură. Luke a înțeles 
că în cădere apăsase pe trăgaci și se împușcase singur. Ulterior, 
mâna moale lăsase să-i scape pistolul și el s-a prăbușit pe nisip, 
cu ochii aţintiţi spre cer, fără să mai vadă însă ceva. 


VP - 322 


Elspeth a sărit în picioare și, pentru a treia oară, s-a aplecat 
asupra transmiţătorului. 

Luke s-a uitat în sus. Coada de foc se vedea din spaţiu ca o 
caldă lucire. In timp ce o privea, s-a stins. 

Elspeth a apăsat pe buton și s-a uitat la rândul ei pe cer, dara 
fost prea târziu. Prima treaptă arsese și se desprinsese de 
corpul rachetei. Fitilul probabil că explodase, dar nu mai exista 
combustibil care să ia foc și, oricum, satelitul nu mai era 
conectat de prima treaptă. 

Luke a oftat. Se terminase. Reușise să salveze racheta. 

Billie a pus mâna pe pieptul lui Anthony, apoi i-a controlat 
pulsul. 

— Nimic, a zis ea. A murit. 

În aceeași clipă, Billie și Luke și-au întors ochii spre Elspeth. 

— Ai minţit iar, a zis Luke. 

Elspeth se uita la el cu o sclipire de isterie în priviri. 

— Nu am greșit! a răcnit ea. Nu am greșit! 

În spatele ei, familiile de spectatori și turiști începeau să-și 
strângă calabalâcul. Nimeni nu fusese destul de aproape ca să 
observe lupta dintre ei - toţi ochii au fost aţintiţi spre cer. 

Elspeth i-a privit pe Luke și pe Billie ca și cum ar mai fi avut 
ceva de spus; însă după un moment de tăcere s-a întors cu 
spatele. A urcat în mașina ei, trântind portiera, și a pornit 
motorul. 

În loc să se îndrepte spre șosea, a luat-o în direcţia oceanului. 
Luke și Billie au urmărit-o îngroziți cum intra drept în apă. 

Mașina s-a oprit, cu apa clipocind la praguri, și Elspeth a 
coborât. În luminile farurilor, Luke și Billie au văzut-o cum 
începea să înoate spre larg. 

Luke a dat să se ducă după ea, însă Billie l-a apucat de braţ și 
l-a tras înapoi. 

— O să se sinucidă, a zis el îndurerat. 

— Acum nu mai poţi să o ajungi din urmă, i-a spus Billie. O să 
mori și tu! 

Luke tot mai voia să încerce. Dar Elspeth trecuse deja dincolo 
de raza farurilor, înotând în forţă, și el și-a dat seama că nu ar fi 
putut să o găsească în întuneric. Și-a lăsat bărbia în piept, 
învins. 

Billie l-a cuprins cu braţul. După o clipă, i-a răspuns și el cu o 
îmbrăţișare. 


VP - 323 


Deodată toată tensiunea ultimelor trei zile a căzut asupra lui 
ca un copac retezat. S-a clătinat, gata să se prăbușească, iar 
Billie l-a susţinut. S-a simţit mai bine după câtva timp. În 
picioare, pe plajă, și înlănţuiţi în îmbrăţișare, amândoi s-au uitat 
în sus. 

Cerul era plin de stele. 


VP - 324 


EPILOG 


e 1969 


Aparatul Geiger de la bordul rachetei Explorer 1 a 
înregistrat radiații cosmice de o mie de ori mai mari 
decât se așteptase. Această informație le-a permis 
specialiștilor să cartografieze centurile de radiații de 
deasupra Pământului, care au devenit cunoscute drept 
centurile Van Allen, după numele omului de știință de 
la Universitatea de Stat lowa, care proiectase 
procedeul de cercetare științifică. 

Experimentul cu micrometeoriți a stabilit că asupra 
Pământului cad anual aproximativ două mii de tone de 
praf cosmic. 

Forma planetei noastre s-a dovedit a fi cu 
aproximativ un procent mai plată decât se crezuse 
anterior. 

Pentru pionierii călătoriilor spatiale, cea mai 
importantă realizare dintre toate a reprezentat-o 
înregistrările de temperatură făcute de Explorer: ele 
au arătat că este posibilă controlarea optimă a căldurii 
din interiorul unei rachete, astfel încât o fiinţă 
omenească să poată supraviețui în spațiu. 


Luke a făcut parte din echipa NASA care a trimis pe Lună 
misiunea spaţială Apollo 11. 

La momentul acela locuia la Houston, într-o veche și 
confortabilă casă mare, împreună cu Billie, care era șefa 
Departamentului de Psihologie Cognitivă de la Universitatea 
Baylor. Aveau trei copii: Catherine, Louis și Jane. (Larry, fiul 
vitreg al lui Luke, locuia și el tot acolo, dar în aceea lună iulie 
era în vizită la tatăl lui, Bern.) 

În seara zilei de 20 iulie s-a întâmplat ca Luke să fie liber și cu 
câteva minute înainte de ora nouă, ora centrală, se uita la 
televizor împreună cu familia, așa cum făcea majoritatea 


VP - 325 


oamenilor din toată lumea. Stătea pe canapeaua mare, alături 
de Billie, și o ţinea în poală pe Jane, cea mai mică dintre copii. 
Ceilalţi erau așezați pe covor, împreună cu câinele, un labrador 
cafeniu pe care îl chema Sidney. 

Când Neil Armstrong a pășit pe Lună, pe obrazul lui Luke s-a 
scurs o lacrimă. 

Billie i-a luat mâna și i-a strâns-o ușor. 

Catherine, care avea nouă ani și tenul lui Billie, l-a privit cu 
ochii ei căprui, foarte serioși. Apoi i-a șoptit lui Billie: 

— Mami, de ce plânge tati? 

— E o poveste foarte lungă, scumpo, i-a răspuns Billie. O să ți- 
o spun, într-o bună zi. 

o... 

Explorer 1 era programat să rămână în spaţiu doi sau trei ani. 
De fapt, el a orbitat în jurul Pământului timp de doisprezece ani. 
In 31 martie 1970 a reintrat, în sfârșit, înapoi în atmosferă, 
deasupra Oceanului Pacific, în apropiere de Insula Paștelui și a 
ars la ora 5:47 A.M., după ce se rotise în jurul Pământului de 58 
376 ori și parcursese un total de 2,67 de miliarde de kilometri. 


VP - 326 


| "KEN r 
rotit 


Onu ZERO. 


© AL N 
virtual-project.eu