Edgar Wallace — Secretul Afacerilor Trigger

EDGAR WALLACE 


EDGAR WALLACE 


SECRETUL AFACERILOR 
TRIGGER 


Cel mai pasionant roman despre cursele de cai, pe care l- 
am Scris. 
Edgar Wallace 


Capitolul 1 

Urcând agale pe Regent Street, domnul Luke zări noua 
clădire ce fusese terminată înaintea întoarcerii sale din 
călătoria în America de Sud; se opri deci cu mâinile în 
buzunare şi o examină cu atenţie. 

Deasupra ferestrelor de la primele etaje se puteau 
observa două T-uri aurite aşezate în chip de monogramă, 
iar dedesubt, o panglică verde răsucită, sugerând un nod 
gordian. 

Omul surâse; rezultatul era şi decorativ, şi discret, şi 
comercial. Fără flamuri strălucitoare sau înscrisuri 
ostentative care să atragă atenţia asupra priceperii 
domnului Joe Trigger sau a „tranzacţiilor” sale; cele două T- 
uri aurite şi panglica verde se armonizau foarte bine cu 
intrarea de marmură, cu micile birouri de acaju şi cu 
şirurile de lămpi electrice de pe plafon. S-ar fi putut crede 
că era vorba de o bancă sau de sediul unei companii de 
navigaţie. 

Domnul Luke scoase din buzunar un ziar în cuprinsul 
căruia se putea citi următorul anunţ: 

Tranzacţiile Trigger. 

Tranzacţia nr. 7 se va efectua între 1 şi 15 septembrie. 
Participanţii sunt invitaţi să-şi precizeze cât mai grabnic 
opţiunile. 


Listele se vor închide pe 31 august la orele 12 şi nu se vor 
redeschide înainte de 16 septembrie, la prânz. 

Gentlemanii integri care doresc să figureze pe lista 
directorilor se vor adresa la: 

Secretariatul Tranzacţiilor Trigger. 

Firma „Panglica Verde” 

704, Lower Street. W. 1. 

Luke citi anunţul tipărit pe un spaţiu amplu, împături 
ziarul, îl băgă în buzunar şi îşi reluă plimbarea. 
„Gentlemanii integri”: din această formulare se ghicea 
imediat caracterul distins al afacerilor domnului Trigger. 
Era mult mai uşor să obţii intrarea într-un club puţin 
accesibil din West End decât să figurezi în registrul 
domnului Trigger! 

Luke traversă Piccadilly Circus şi aruncă o privire ceasului 
din vitrina unui bijutier, se felicită pentru perfecta sa 
punctualitate; avea o rezervă de 5 minute. 

Pe Wardour Street există un restaurant renumit pentru 
dineurile sale, dar care, la ora prânzului, atrage puţini 
clienţi, căci aceştia preferă zgomotul şi agitația sălilor 
aglomerate liniştei unui separeu. Acest local avea trei 
intrări, iar Luke le ştia pe toate, în ce separeu trebuia oare 
să intre? N-o ştia exact, dar un chelner, luându-l drept cel 
de al patrulea comesean aşteptat, îi arătă o uşă. 

Intră fără să bată; trei bărbaţi, care tocmai îşi luau 
prânzul, îşi ridicară în acelaşi timp privirile. 

Unul dintre ei era un uriaş cu faţa stacojie, umeri largi şi 
păr sur, stufos. Cel de al doilea, şi el solid, avea faţa foarte 
palidă şi o expresie aproape la fel de întunecată ca şi 
culoarea hainelor sale; al treilea era scund, gras şi cu cei 
mai mici ochi negri văzuţi vreodată pe o faţă atât de 
deschisă. 

— Bună ziua şi Dumnezeu să binecuvânteze această 
adunare, spuse noul sosit, închizând uşa în urma sa şi 
aşezându-se pe un scaun liber. Rustem nu poate veni, 
continuă el; vaporul lui are întârziere din pricina ceţii de pe 


Canalul Mânecii. De ce n-o fi luat avionul? Asta nu pot 
înţelege; dacă aş fi avut averea lui... 

— Ascultă, Luke; cine naiba ţi-a cerut să vii aici? Strigă 
uriaşul cu faţa stacojie. 

— Nimeni, doctore, răspunse Luke. 

Noul venit era subţire, brun, tras la faţă, avea o privire 
ironică şi aerul cuiva care se plictiseşte. 

— Adevărul este că nu m-a chemat nimeni, continuă el. 
Deci, Trigger, spuse el adresându-se omuleţului cel gras, 
cum merg tranzacţiile? Aveţi într-adevăr nişte birouri foarte 
elegante! Eram pe punctul de a intra să cer un program. 
Mă gândeam că vei fi bucuros să afli că m-am întors din 
sudul însorit. Ei, Goodie, ce faci? Mergi la Doncaster sau la 
vreo înmormântare? 

Cel interpelat, meseanul cu faţa foarte palidă, nu 
răspunse, dar aruncă o ocheadă către vecinii săi. 

— Aici este o întâlnire particulară, se aprinse doctorul 
Blanter, cu faţa împurpurată subit de furie; nu avem nevoie 
de un blestemat de poliţist. leşi! 

Luke ocoli, la rândul lui masa, cu privirea. 

— Care este subiectul acestei întâlniri? Întrebă el; să fie 
vorba de stabilitatea programului pentru Doncaster? Ce 
escrocherie pregătiţi, Trigger? Îmi plac noile voastre 
birouri de pe Roger Street şi mai ales panglica verde 
aplicată la ferestre. Legătura de credinţă a îndrăgostiţilor, 
ei, da, asta găselniţă! 

Doctorul Blanter, care prin atitudinea şi felul său de a 
vorbi părea să fie şeful bandei, reuşi să-şi potolească furia: 

— Acum, ascultă, sergent... 

— Inspector, murmură celălalt. Promovat pentru servicii 
excepţionale. 

— Scuză-mă, inspectore, reluă doctorul Blanter căruia 
parcă i se pusese un nod în gât; ce s-o mai lungim, nu ai nici 
un drept să ne impui prezenţa dumitale aici. În ceea ce mă 
priveşte, nu vreau să am de-a face cu poliţiştii. Ei stau bine 
unde stau şi e preferabil să rămână acolo. 


— Poliţiştii, replică melancolic Luke, nu stau nicăieri; n-au 
loc, n-au cămin; nimeni nu-i iubeşte. 

— Aţi fost în vacanţă, domnule Luke? Întrebă Trigger 
grăsunul, încercând să îndulcească puţin conversaţia. 

— Da, în America de Sud. Splendidă ţară! Ar trebui să 
mergeţi acolo, doctore! 

— Sper, răspunse Blanter forţându-se să zâmbească, dar 
vezi, sunt un om foarte ocupat; încerc să-mi câştig existenţa 
din curse, ca şi aceşti domni... 

— Şi eu aş putea s-o fac, zise Luke, care avea obiceiul 
supărător de a-şi întrerupe interlocutorul, demolând astfel 
chiar şi cel mai abil discurs. Aş fi putut încasa mii de lire pe 
an dacă v-aş fi prins pe picior greşit. 

— Ne-ai văzut vreodată amestecați într-o afacere 
murdară? Întrebă doctorul, ridicând vocea. Ai auzit 
vreodată să fi făcut noi ceva reprobabil? Uite ce e, Luke, am 
început să mă satur şi de dumneata, şi de prezenţa 
dumitale aici. Mâine voi merge la prefectul poliţiei şi va ieşi 
cu ceartă! 

— Perfect! Cu atât mai bine. Mergeţi cu toţi să vă plângeţi 
prefectului poliţiei şi totul va merge strună. 

Doctorul Blanter se lăsă pe spătarul scaunului: 

— Deci despre ce este vorba? Întrebă el resemnat. 

Luke dădu din cap. 

— De nimic! Eu sunt pur şi simplu un „bau-bau” care-i 
sperie pe băieţeii cei răi! M-am gândit însă că veţi fi fericiţi 
să aflaţi că mă aflu la datorie, pregătit şi mereu pe recepţie! 
Cine va câştiga oare la Saint-Leger, domnule Trigger? 

Omuleţul cel gras se forţă să zâmbească; picături de 
sudoare îi apăruseră pe frunte. 

— Migdala prăjită pare să fie favorita, spuse el. Ca şi la 
Beckhampton, dar Dumnezeu ştie dacă cei de acolo sunt 
informaţi. Nu voi avea nici un pariu în cursă. 

— lată un om prevăzător! Aprobă Luke. Jocul este un 
flagel care a ruinat mai multe cămine decât cinematograful. 


Polițistul se ridică cu grijă de pe scaunul său şi, zâmbind, 
se îndreptă cu paşi înceţi către uşă; se opri însă pentru un 
moment, cu mâna pe clanţă: 

— Deci sunt prin preajmă; asta e tot, spuse el şi ieşi 
închizând uşa fără nici un zgomot; niciunul dintre cei trei 
nu scoase o vorbă; rămaseră tăcuţi câteva clipe chiar şi 
după dispariţia poliţistului, apoi cel care fusese numit 
doctor zise: 

— Aruncă o privire afară, Trigger. 

Omuleţul cel gras se conformă, făcând o mică 
recunoaştere. 

— Trece strada. 

Goodie, la rândul său, privi pe fereastră. 

— Ce naiba face ăsta aici? Mormăi doctorul. Tipulmă 
dezgustă de-a binelea! 

— Rustem nu s-a întors aşadar... Spuse Trigger. 
Secretarul lui îmi spusese că va fi aici în dimineaţa asta. Ar 
fi trebuit să-i telefonăm. 

Printr-un gest, doctorul Blanter impuse tăcerea. 

— Acum, Goodie, în ceea ce priveşte calul acela... Începu 
el şi din acel moment nu au mai fost întrerupţi de nimeni. 

Capitolul 2 

De mai multă vreme, pe uşa biroului domnului Rustem 
fusese fixată o plăcuţă de aramă pe care era gravată 
inscripţia: 

ARTHUR M. RUSTEM Avocat. 

Într-o zi, plăcuţa fusese scoasă şi înlocuită cu alta, mai 
puţin impunătoare. La vremea aceea, domnul Rustem se 
afla în vacanţă şi ocupa la hotelul Danielli un apartament 
luxos, cu o vedere magnifică asupra Veneţiei. Acolo, la 
Veneţia, primise următoarea telegramă: 

Afacerea dvS. Chemată astăzi în faţa tribunalului. Starker 
apărat magistral, dar judecător decis radierea numelui dvS. 
Din barou. Salutări. Pilcher. 

Rustem tocmai degusta o îngheţată în piaţa San Marco în 
momentul când i s-a adus telegrama, pe care a citit-o însă 


fără nici cel mai mic semn de emoție. Cerând un formular, 
el răspunse pe loc: 

Schimbaţi placa A. M. Rustem. Mulţumesc. 

Dădu apoi cinci lire comisionarului şi continuă să-şi 
savureze îngheţata. Se aştepta la această radiere; avusese 
totuşi norocul să scape de o condamnare! Câte necazuri, 
pentru câteva amărâte de mii de lire extorcate unei bătrâne 
şi stupide doamne! De altfel, ea şi murise, iar moştenitorii 
ei, nişte tipi avari din Midlands, erau aşa de bogaţi, încât 
fusese aproape indecent din partea lor să facă atâta tapaj 
pentru un nimic; mai ales că banii fuseseră înapoiaţi. 
Tribunalul însă îl considerase vinovat de greşeală 
profesională şi astfel plăcuţa de aramă pe care îi era 
trecută profesia de avocat trebuise să dispară. O lună mai 
târziu, reîntors la Londra, Rustem încuviinţă felul în care 
noua plăcuţă fusese modificată şi intră apoi în biroul său 
fastuos mobilat. Pilcher, secretarul, îşi întâmpină maestrul 
cu un zâmbet larg. Era un tânăr inteligent şi afişa un aer de 
prosperitate, neobişnuit la un secretar de avocat. Omul 
beneficia de o situaţie bună, câştiga destul la cursele de cai, 
îl lăuda grozav pe croitorul superiorului său. Aveau de altfel 
şi unul şi altul, aceeaşi lenjereasă şi acelaşi croitor, aceasta 
pentru că Pilcher vedea în patronul său un model. 

— N-ai avut noroc, Pilcher! Ar fi fost mult mai bine să mă 
părăseşti şi să mergi la „Doberry & Punch”, spuse Rustem. 

Fostul avocat se aşeză la biroul lui şi aruncă o privire către 
corespondenţa urgentă care îl aştepta. Un zâmbet 
dispreţuitor trecu peste figura fină a lui Pilcher: 

— Ceea ce este bun pentru dumneavoastră, maestre, e şi 
pentru mine. Nu-mi pasă de lege. 

— Nu-ţi pasă de lege, spui, murmură Rustem. Eşti 
înţelept... Apropo, telefonează la Gillet pentru a mi se 
trimite o manichiuristă; pe cea blondă. Care era, oare, 
numele ei? Elsie? 

— Ea este în vacanţă, dar au una nouă, o perlă! 


În timp ce secretarul ieşea ca să îndeplinească ordinul, 
Rustem începu să-şi frunzărească corespondenţa, 
încruntând sprâncenele sau zâmbind, în funcţie de ce citea. 
Surâdea, de altfel, cu uşurinţă acest bărbat frumos de 
patruzeci de ani şi care părea mult mai tânăr: pe figura sa 
măslinie nu se vedea nici un rid, părul negru pieptănat pe 
spate era des şi strălucitor; nu fusese niciodată văzut 
purtând acelaşi costum două zile la rând. Lenjeria îi era 
imaculată, hainele aveau o tăietură perfectă; trecea drept o 
persoană de origine orientală şi chiar afişa unele 
caracteristici orientale, ca de pildă extraordinara uşurinţă 
de a vorbi în toate limbile. Judecătorul însuşi o declarase: 
„Domnul Rustem este capabil să-şi ademenească martorii în 
zece limbi şi să-i şantajeze în douăzeci”. 

Ca avocat, fusese apărătorul unei mulţimi de escroci, 
smulgând achitarea multora în ciuda vinei lor vădite. Nu 
exista hoţ profesionist în Europa care să nu fi apelat, la un 
moment dat, la sprijinul lui; îi apărase în instanţă pe 
criminali, vânzând apoi ziarelor mărturisirile acestora, după 
ce vinovaţii fuseseră spânzurați. Seif-ul său enorm 
adăpostise mii de lire sterline până în momentul în care 
posesorii acestora ieşiseră din închisoare. Atunci când 
doamna Lamontaine - de pildă - obținuse achitarea, deşi 
fusese acuzată că-şi otrăvise soţul, ea se prezentase la 
Arthur Rustem, iar acesta îi arătase un pachet cu arsenic 
descoperit de el însuşi, pe parcursul unei percheziţii, în 
sertarul biroului ei. Dacă poliţia ar fi găsit pachetul, acuzata 
ar fi fost acum la ocnă. Pentru a-i plăti serviciile, doamna 
Lamontaine i-a cedat avocatului jumătate din mica avere 
moştenită de la soţul ei; cu cealaltă jumătate, ea a cumpărat 
tăcerea „apărătorului” ei, neştiind că un criminal nu poate 
fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă. 

Pilcher se reîntoarse. 

— Manichiurista va veni imediat; este un pic mai 
rezervată, dar, probabil, cu dumneavoastră aceasta nu va 
dura mult. 


Rustem râse la auzul acestui omagiu adus farmecului său 
şi, revenind la corespondenţă, spuse arătând una din 
scrisori: 

— Edna Gray este tânăra care a primit moştenirea 
bătrânului Gray, nu-i aşa? 

Pilcher încuviinţă. 

— A mai fost odată pe aici, spuse el. lată cu adevărat o 
clientă pentru dumneavoastră, domnule Rustem! Frumoasă 
şi tânără; să tot aibă vreo douăzeci şi doi de ani... 

Rustem nu-i dădu atenţie, pentru că gusturile lui Pilcher în 
materie de frumuseţe feminină erau discutabile şi adeseori 
el îşi dezamăgise patronul. 

— Nu prea înaltă, continuă secretarul; mai degrabă 
micuță. Aer englezesc, deşi a trăit în America de Sud. Are 
destul de mulţi gologani. Bătrânul Gray nu era unchiul ei? 

Rustem aşa credea. Subit interesat, el recunoscu că ştia 
puţine despre Donald Gray în afară de faptul că locuise în 
Argentina şi că avusese mai multe ferme. Nu-l întâlnise 
niciodată; bunurile din Anglia ale bătrânului se aflaseră în 
grija unui coleg de-al său, pe vremea când biroul de 
avocatură Higgs, Walton, Strube & Rustem era o firmă 
respectabilă. 

— Da, este probabil foarte bogată. Aceşti proprietari sud- 
americani sunt, de regulă, milionari. Ziceai că e şi 
frumoasă? 

Sosirea manichiuristei întrerupse conversaţia, dar Rustem 
era atât de preocupat de evaluarea proprietăţilor lui Gray, 
încât nu acordă fetei nici o atenţie. 

— Ce te face să crezi că este atât de bogată? Întrebă el 
după plecarea tinerei. 

Pilcher răspunse: 

— Are un Rolls, un apartament în Berkleley şi este atât de 
îngâmfată! Înţelegeţi ce vreau să spun? Am încercat să leg 
câteva vorbe cu ea; am mai întrebat-o dacă se simte bine în 
Anglia şi dacă a venit ca să-şi găsească un soţ simpatic... 

Rustem îi aruncă o privire de gheaţă: 


— Oh! Chiar aşa i-ai spus? Câtă familiaritate! Vreau să 
sper că n-ai întrebat-o şi ce avea de gând să facă în seara 
aceea... 

Pilcher zâmbi, pentru că nu era susceptibil. Mulţi 
încercaseră să-i rănească sensibilitatea, fără vreun rezultat 
însă. 

— Telefonează-i şi spune-i că domnul Rustem a revenit de 
pe continent doar pentru o vreme. Întreab-o când ar putea 
veni aici. 

— Şi de ce n-aţi merge dumneavoastră s-o vedeţi? Zise 
Pilcher. 

— Fă ce ţi-am spus, om fără minte! 

Pilcher se supuse lăsându-l pe Arthur Rustem cu gândurile 
lui, nu pentru mult timp însă, căci reveni foarte repede, cu o 
figură radioasă. 

— Ce coincidenţă curioasă! Ea este chiar aici! Şi făcu 
semn cu capul către încăperea de alături. 

— Domnişoara Gray? 

Pilcher încuviinţă. 

— E împreună cu un domn vârstnic, un străin. 

Rustem reflectă o clipă. 

— Roag-o să intre, spuse el. 

Pilcher se îndreptă către uşă: 

— Trebuie să-l invit şi pe bătrânul domn? 

— Dacă doreşte... 

Pilcher dispăru şi reveni după o clipă, manifestând faţă de 
noua venită o politeţe excesivă. 

Rustem stătea în picioare, în faţa biroului său, în 
atitudinea unui om de afaceri. lată că, măcar o dată în viaţa 
lui, Pilcher nu se înşelase. Vizitatoarea era mai mult decât 
drăguță; era de-a dreptul splendidă, chiar şi după opinia 
unui cunoscător atât de pretenţios şi de blazat ca Arthur 
Rustem: o tânără cu ochi gravi, cu o siluetă impecabilă, 
foarte stăpână pe ea însăşi şi total indiferentă la farmecul 
fostului avocat. 


— Domnul Rustem? Întrebă ea înainte ca acesta să fi putut 
schiţa vreun gest. Sunt Edna Gray, nepoata lui Donald Gray. 
Bancherul meu v-a scris din Buenos-Aires, ca şi avocatului 
unchiului meu de altfel... 

Rustem o invită să ia loc şi, după ce-l concedie pe Pilcher, 
se instală la rândul său într-un fotoliu adânc, concentrându- 
şi atenţia asupra vizitatoarei sale. 

— Da, da, îmi aduc aminte, spuse el; proprietăţile 
dumneavoastră din Anglia, domnişoară Gray, nu sunt chiar 
foarte importante, dar au o anume valoare, cred, şi ar fi 
bine, poate, să le păstraţi, deşi am primit câteva oferte 
destul de tentante, în special pentru ferma din Gillywood. 
Pentru terenurile de la Longhall aţi putea obţine... 

— Exact pentru problema Longhall mă aflu aici. Am 
intenţia să locuiesc acolo şi ştiu că o parte a terenului a fost 
folosită de chiriaşul meu, domnul Goodie. 

Rustem îşi încruntă sprâncenele. 

— Aşa este, încuviinţă el cu grăbire. Şi cred că eu sunt cel 
răspunzător. Domnul Goodie mi-a cerut permisiunea de a 
folosi hambarele şi grajdurile... 

— Nu-i nimic. 

Surâsul ei era şi dulce, şi strălucitor. 

— Numai că acum trebuie să plece, pentru că vreau să 
pun casa în ordine. Cine are cheile? 

Rustem era uluit, chiar zdruncinat de tonul acesta decis şi 
gândi că era momentul să se impună. 

— Domnul Goodie are cheile. Le pot obţine într-o zi sau 
două. Însă nu sunt atât de sigur, domnişoară Gray, că vă veţi 
simţi bine la Longhall. Aţi văzut locul? 

Ea negă printr-un gest al capului. 

— Este o casă mai degrabă bizară şi înclin să cred că nu 
este prea sănătoasă. Ar fi poate bine să vorbesc mai mult ca 
avocat decât în calitate de agent imobiliar... 

— Dar dumneavoastră nu sunteţi avocat, nu-i aşa, domnule 
Rustem? 


Nu era absolut nimic ofensator în întrebare, doar dacă nu 
cumva naivitatea ei era simulată. 

— Am aflat că aţi părăsit baroul. 

Rustem îşi recăpătă pe loc sângele rece şi surâse: 

— A existat o mică neînțelegere între mine şi barou. Avem 
nişte legi cam depăşite în ţara asta şi este foarte uşor să 
aluneci dincolo de limitele lor. 

Era furios împotriva lui însuşi pentru că se lăsase surprins 
în postura de a se explica în faţa frumoasei străine; cu atât 
mai mult cu cât, având de regulă obişnuinţa de a fi stăpân 
pe indiferent ce situaţie, acum se simţea de-a dreptul 
incapabil să o domine pe cea de faţă. Dacă fata nu ar fi fost 
atât de frumoasă, totul s-ar fi rezolvat mai simplu; oricum, 
evitându-se confuzia totală în care se afla. Fata îi oferi însă 
o mică şansă de a-şi veni în fire, întrebându-l: 

— Unde este acum domnul Goodie? 

— Cred că a plecat la Doncaster; trebuia să-l întâlnesc ieri, 
dar am sosit în Anglia cu întârziere, din pricina ceţii. 
Doncaster este un oraş în nordul... 

— Ştiu unde se află, spuse ea, zâmbind uşor. Cheile deci 
sunt la el. Acolo au loc, mi se pare, nişte curse de cai, nu-i 
aşa? Da, da - este vorba de cursa Saint-Leger. Cred că pot 
merge să o văd. Ştiţi oare unde stă domnul Goodie? 

Rustem nu avea habar; interesul lui pentru Goodie nu 
mergea până la a-l urmări pas cu pas. 

Edna Gray se ridică brusc. 

— Aş dori să vă revăd săptămâna viitoare, domnule 
Rustem, pentru a discuta despre acea proprietate. Vreau să 
spun că sper să vă ocupați de această problemă împreună 
cu avocaţii mei. 

Fata îşi deschise geanta şi scoase o carte de vizită pe care 
o lăsă pe masă. Îl salută cu o uşoară legănare a capului şi se 
îndreptă către ieşire mai înainte ca bărbatul să-şi fi revenit 
din surprindere şi să-i fi deschis uşa. Luându-şi cu ea 
însoţitorul, care în tot acest timp rămăsese aşezat pe un 
scaun contemplând calendarul agăţat pe peretele din faţa 


lui, Edna plecă atât de repede, încât Pilcher care verifica un 
dosar în biroul său nici nu o văzu măcar trecând. 

Ea se opri pe trotuar, privind la cel cu care venise: un 
bărbat mai vârstnic, îmbrăcat sobru în negru, purtând un 
sombrero de aceeaşi culoare, foarte potrivit cu originea 
argentiniană a celui care îl arbora, dar care părea excentric 
pe străzile Londrei. Era un om calm, cu privirile triste, 
arătând mai bătrân decât era în realitate. 

— Ei, bine, domnule Garcia, ai avut dreptate. 

— Eşti sigură? Ar fi o greşeală să conchizi atât de grabnic. 
Omul acela de pe vapor era, după cum spui, un adevărat 
gentleman, dar e posibil să se fi înşelat. Cui nu i se 
întâmplă? Nu trebuie să ajungi aşa de repede la o 
concluzie, copilă dragă. 

Fata surâse cu tristeţe. 

— Nu pot să cred altfel... Rustem este un tip de om 
dulceag... Cum să spun? Asemeni unuia dintre personajele 
acelea din romanele lui Dickens, mieros şi slugarnic, dar 
periculos. Sunt foarte mulţumită că nu e avocatul meu. 

Trăsura fetei se apropie fără zgomot de trotuar şi ea urcă 
însoţită de bătrânul domn. 

— Voi merge la Berkshire să-mi văd casa, spuse ea cu un 
aer hotărât. Sunt sigură că la mijloc este vreo escrocherie; 
apoi mă voi duce la Doncaster. Vreţi să veniţi cu mine? 

Omul clătină din cap şi îşi scutură nervos barba albă. 

— Nu, copilul meu, eu trebuie să merg în Germania; ard 
de nerăbdare să-l văd pe Vendina. Poate că îmi vor permite 
să-l răscumpăr. A fost o nebunie să-l vând, dar suma era 
atât de mare, încât n-am fost în stare să o refuz. 

Bătrânul suspină cu tristeţe, pentru că Vendina era mai 
mult decât un cal pur-sânge. Se născuse sub ochii lui şi îl 
crescuse până la patru ani. Era - în ochii lui Alberto Garcia, 
cel mai bun cal din lume; o dată cu vânzarea lui la o 
herghelie germană, o lungă perioadă din viaţa bătrânului se 
topise parcă în neant. 


Garcia vorbea încet, cu un uşor accent străin; privea cu 
tristeţe prin geamul portierei, gândindu-se la calul său. 

— Poate că-mi vor permite să-l răscumpăr. Închipuie-ţi, 
Edna, că nu mi-au scris nici un rând despre el. O fi sănătos? 
O fi bolnav? O fi suportat bine călătoria? Oare i-or fi admirat 
frumuseţea atunci, când a ajuns la herghelie? Ah, nu au pic 
de inimă negustorii aceia nemți! 

Istoria tragicei vânzări a lui Vendina îi era cunoscută fetei; 
venind de la o persoană oarecare, aceste nesfârşite referiri 
la pierderea calului ar fi fost poate obositoare, dar ea îl 
iubea pe acest bătrânel, cel mai bun prieten al unchiului ei. 

— L-ai văzut pe domnul Luke? Întrebă el. 

Fata tresări, pentru că şi ea se gândea în acel moment la 
întâlnirea cu detectivul, pe pachebot. 

— Nu, nu l-am văzut de când am părăsit vasul... Deci vreţi 
să veniţi la Berkshire? Nu avem decât O. Oră de drum. Şi 
poate că găsim cheile casei. 

O privi aproape speriat; toată viaţa lui, bătrânul Garcia se 
lăsase dominat de temperamentul său; era un adevărat 
spaniol. 

— Manana! Manana! Şi mâine e o zi, micuța mea; nu 
trebuie să te grăbeşti aşa. Eu sunt bătrân şi nu sunt 
obişnuit cu graba. Şi, de altfel, trebuie să merg în 
Germania. 

În cele din urmă au ajuns la o înţelegere: au luat masa de 
prânz la Carlton şi au plecat la Berkshire imediat după 
aceea. 

Încă de pe când era foarte tânără, Edna Gray nutrea o 
nejustificată aversiune faţă de avocaţi şi portărei. Cei ce 
studiază psihologia copiilor ar putea descoperi originea 
acestui sentiment în lectura romanelor pe care, pornind de 
la exemplul guvernantei sale, fata le citise şi unde era 
constant vorba de orfani nevinovaţi şi văduve încrezătoare, 
prădate de moştenirile lor prin maşinaţiile unor siniştri 
indivizi aflaţi la conducerea dubioaselor birouri de afaceri 
de pe Lincoln Street sau ale administratorilor obraznici, 


care în absenţa proprietarilor legitimi conduceau domeniile 
acestora numai în propriul lor interes. 

Ednei nu-i plăcea deloc Rustem; fusese de altfel prevenită 
asupra caracterului acestuia, chiar mai înainte ca acel 
simpatic domn întâlnit pe vapor s-o avertizeze în privinţa 
lui. 

— Sunt convinsă că este un tip oribil, zise ea. 

Bătrânul Garcia oftă. 

— Nu l-am văzut, dar îţi înţeleg aversiunea. Am şi eu 
anume presimţiri faţă de unele persoane. Uite, când acel 
englez dezagreabil a venit să-l ia pe iubitul meu Vendina... 

Tânăra mai ascultă încă o dată împrejurările atât de des 
povestite ale vânzării lui Vendina. Auzindu-l pe bătrân, s-ar 
fi putut crede că nu mai crescuse niciodată un alt cal. 
Trebuie însă spus că Vendina era cu adevărat o perfecţiune. 

— Cred că acesta este locul, zise fata şi încetini viteza 
maşinii. 

Gillywood Cottage nu putea fi văzut de la şosea; două 
ziduri înalte, roşii, dintre care, aşa cum Edna urma să 
descopere mai târziu, unul îi înconjura proprietatea, formau 
un unghi drept de unde pornea o alee ce ducea către casă. 
Drumul era blocat de un grilaj înalt de metal întărit cu 
zăbrele de fier, care împiedicau accesul la locul de 
antrenament al lui Goodie, gonindu-i totodată şi pe curioşi. 

Edna Gray cobori, deschise grilajul şi intră apoi cu maşina 
înăuntru. După vreo cincizeci de metri, aleea cotea brusc la 
dreapta, oprindu-se într-o altă poartă metalică. La o bună 
distanţă se afla vila vopsită în alb şi verde. Cea de a doua 
poartă era încuiată cu cheia, dar era prevăzută cu un mic 
clopoțel de care tânăra nu îndrăzni să tragă. În timp ce 
aştepta, fata privi intrigată în jurul ei, constatând că 
deasupra pereţilor înalţi erau plasate bare de fler care 
întăreau, la rândul lor, împrejmuirea. Cu tot acest ansamblu 
de ziduri şi grilaje, casa părea închisă într-o enormă cuşcă. 

Un alt detaliu îi atrase atenţia: şi la ferestre existau bare 
solide de metal; impresia generală era mai degrabă aceea a 


unei închisori decât a unei case de ţară: 

Altminteri, peste tot domnea o ordine perfectă: în faţa vilei 
se aflau, după un semicerc de pietriş, peluze de gazon bine 
întreţinute, muşcate roşii în vase de culoare verde. Către 
stânga se zărea o parte a noilor grajduri, şi după ele, 
carierele de piatră din câmpie. Probabil că ele adăposteau 
peşterile Perrywig. Unchiul Donald îi vorbise adesea de ele, 
povestindu-i istorii misterioase, de demult. Se mai zăreau 
de asemenea şi nişte râpe în care crescuseră tot felul de 
copăcei, iar în depărtare se desena clopotniţa unei biserici. 

Longhall era cu adevărat un loc aparte, ascuns privirii de 
un pâlc bogat de castani care marca limita sudică a lui 
Gillywood Cottage. 

Curând, un om veni către poartă, dar nu schiţă gestul de a 
o deschide. Era solid, avea un cap mare, un aspect greoi şi 
dezagreabil. O privi pe fată cu neîncredere: 

— Ce doriţi? Se exprimă cu greutate, vorbind cu un uşor 
accent străin. 

— Sunt miss Gray. Doresc să-l văd pe domnul Goodie care 
are cheile de la Longhall. 

Necunoscutul o privi câteva clipe cu un aer stupid. În fine, 
clătină din cap. 

— Nu, senora, domnul Goodie nu este..., el e la Don-cas- 
tro. 

— La Doncaster? 

— Si, yes. Doncastro. 

— Eu sunt proprietara acestor pământuri, reluă fata în 
spaniolă. Asta e casa mea; senor Goodie are cheile. 

Şi arătă cu degetul spre Longhall. 

— Stăpânul lipseşte, senorita; a plecat să cumpere nişte 
cai, la Doncastro. Eu sunt paznicul casei şi îmi este interzis 
să stau de vorbă cu străinii. 

Acestea fiind zise, omul îi întoarse spatele. Furioasă, Edna 
se îndreptă către maşină. 

— Cine e omul acela? 

Vocea lui Garcia avea inflexiuni deosebite. 


— Sunt sigur că l-am mai văzut. Aş spune că e Manuel 
Conceptione, un nemernic pe care l-am avut la mine, la 
estancial. Avea cumva aerul unui spaniol? 

— Vorbea spaniola, zise fata. Cred că e un metis. 

— Manuel! A dispărut anul ăsta; îl alungasem de la fermă. 
Un hoţ şi chiar mai mult decât atât! Să-l regăsesc aici, asta 
este absolut extraordinar! 

Miss Gray gândea şi ea că este într-adevăr o coincidenţă 
ciudată, dar avea atâtea alte idei în minte, încât nu zăbovi 
prea mult asupra faptului. Porni cu maşina către Longhall. 
Şi acolo porţile erau închise, dar casa cea veche se putea 
zări prin perdeaua de arbori care acoperea doar o parte. 
Locul părea pustiu, buruienile creşteau în pietrişul aleii, iar 
acolo, unde se putea bănui că se află peluza, iarba depăşea 
în înălţime genunchii unui om. 

— Merg la Doncaster să caut cheile, spuse ea într-un 
târziu. 

Când să iasă cu maşina în şoseaua mare, auzi o exclamaţie 
a bătrânului Garcia: 

— Priveşte, priveşte! 

Se zărea un grup de cai care coborau panta dinspre 
câmpie. Cei doi numărară vreo douăsprezece animale care 
mergeau la pas pe o cărare, îndreptându-se către 
grajdurile aflate în spatele lui Gillywood Cottage. 

— Opreşte, te rog! 

Tânăra frână, scoase maşina din drum, iar Garcia cobori. 

— Splendid! Nu sunt chiar grozavi, dar au rasă. Oh! Ce 
frumuseţe! 

Edna privea şi ea. 

— Presupun că sunt caii lui Goodie. De ce nu veniţi cu 
mine la Doncaster? 

Însoţitorul ei nu răspunse nimic, continuând să soarbă din 
ochi animalele. Fără un cuvânt, se întoarse apoi la maşină şi 
până la Londra nu mai scoase nici o vorbă; doar la vreo doi 
kilometri după Gillywood Farm, aplecându-se pe fereastră, 
întrebă: 


— Ce este acolo? 

Era un han mare cu aspect confortabil în faţa căruia se 
oprise un camion. 

— Leul roşu, spuse fata. Vreţi să beţi ceva? Nu veţi găsi un 
Amontillado de calitate în Berkshire. Dar nici de această 
dată nu căpătă un răspuns. 

În dimineaţa următoare, când telefonă la hotelul 
bătrânului domn pentru a-i spune că pleacă la Doncaster, 
Edna află cu stupoare că acesta părăsise Londra încă din 
seara precedentă. Plecase la ţară, luând cu el doar o valiză. 

Capitolul 3 

De luni seara, Doncaster-ul era foarte aglomerat. Toate 
camerele celor câtorva hoteluri ale oraşului fuseseră 
reţinute încă din vară. O cohortă de vizitatori ocupase toate 
apartamentele particulare disponibile. Şi casele de pe 
Thorn Road erau închiriate de străini. Luni seara şi marţi 
dimineaţa mulţimea se plimba prin piaţa Târgului formând 
grupuri compacte în jurul sfătuitorilor buni de gură care 
încercau să-şi convingă auditoriul credul. 

Era săptămâna cursei Saint-Leger - ultima dintre 
alergările clasice - săptămâna pariurilor atrăgătoare. 
Trenurile care soseau de la Newmarket aduceau, noapte şi 
zi, cai de curse bine camuflaţi sub pături. Din limuzinele 
orbitoare coborau cei mai cunoscuţi sportivi ai Angliei. 

Spectocolul, agitația o uimiseră pe Edna Gray. Nu se 
aşteptase să găsească la Doncaster comodităţile Londrei 
sau luxul de la Buenos Aires, dar nici să nu obţină o mică 
odaie de hotel sau un loc într-un garaj pentru maşină. În 
cele din urmă, printr-o şansă extraordinară, descoperise o 
vilă reţinută de un lord, dar decomandată de acesta în 
ultimul moment. Nefericitul proprietar o primise pe Edna 
cu o indescriptibilă bucurie. 

A doua zi dimineaţă, alăturându-se mulţimii care se 
îndrepta către locul vânzărilor, fata se simţea în elementul 
ei pentru că iubea caii şi, spre marele său amuzament, se 
trezi licitând un superb yearling2. 


Îl căută în zadar pe domnul Goodie în ringul strigărilor; 
acesta rămase de negăsit. În schimb, prezenţa ei nu trecu 
neobservată; cu cei douăzeci şi patru de ani pe care îi avea, 
arătând însă de optsprezece, era mai mult decât 
seducătoare, nealterată de nici un artificiu; doar buzele 
erau cam prea roşii ca să pară de culoare naturală. 

Tânăra oftă. Niciodată, nici măcar în Argentina, nu se 
simţise atât de singură. Cât de mult îi lipsea o figură 
cunoscută! De ce plecase oare Garcia la ţară? 

Urmându-şi plimbarea, ea se opri în spatele unui grup 
care se adunase în jurul unui omuleţ cu aspect grotesc, 
purtând haine şi o cască de jocheu: personajul acesta comic 
striga: 

— Vi-l ofer pe câştigătorul celei de a treia curse; calul şi-a 
demonstrat virtuțile şi victoria lui este ca şi sigură. Asta 
înseamnă o avere pentru oricare dintre voi. Am reuşit să 
aflu că este vorba de una din tranzacţiile particulare ale lui 
Trigger şi ştiţi ce înseamnă asta, prieteni: puteţi avea 
pentru un şiling ceea ce alţii plătesc cu sute de lire... 

— Mincinosul! Murmură o voce la urechea Ednei, care se 
întoarse brusc: un tânăr cu tenul măsliniu stătea alături de 
ea, depăşind-o cu cel puţin un cap în înălţime. 

Avea un aer melancolic şi plictisit; cu toate acestea, în 
ochii lui apăreau uneori urmele unui surâs, care se 
ştergeaţi însă repede. Edna îl fixă cu neîncredere. 

— Da, eu sunt, zise el aproape cu tristeţe. Ştiu ce crezi în 
clipa asta: există oameni de care nu poţi scăpa, iar ei sunt 
unul dintre ei. 

— Domnul Luke! Exclamă fata. 

— Ştiu... Te gândeşti că pe Asturia nu puteai face un pas 
fără să dai peste mine. 

— Ce Dumnezeu faci aici? Îl întrebă tânăra. 

Îl văzuse ultima oară pe puntea marelui pachebot, sprijinit 
de balustradă şi privind cu vădită proastă dispoziţie către 
mulţimea de pe chei. Fusese cel mai agreabil şi politicos 
dintre pasageri. Să-l întâlnească în plin ocean şi apoi aici, în 


această mare de oameni - părea un fel de avertisment al 
destinului. Fata se simţi cuprinsă de o timiditate 
inexplicabilă, amintindu-şi că la prima întâlnire - aceasta se 
întâmpla în ziua când amândoi părăsiseră Buenos Aires-ul - 
îl crezuse mai vârstnic; părea mult mai tânăr acum, când 
ochii lui îl priveau pe zgomotosul vânzător de sfaturi. 

— Glumeţii mă amuză, zise el; vreau să spun cei adevăraţi, 
pentru că ăsta nu face parte dintre ei, nu-mi place deloc. 

O luă de braţ cu un gest destul de familiar care, venit de la 
oricine altcineva, ar fi fost dezagreabil şi o scoase din 
mulţime. 

— Oare aşa îşi câştigă existenţa, dând sfaturi despre caii 
de curse? Întrebă ea. 

Însoţitorul ei făcu un semn că da. 

— La puterea lui de înţelegere, Trigger este un adevărat 
erou. 

— Cine este Trigger? Întrebă ea din nou; curioasă. 

O privi cu atenţie înainte de a-i răspunde. 

— Regele sfătuitorilor, profetul turf-ului. 

Se putea uşor sesiza o nuanţă de ameninţare în vocea 
tânărului. 

— Trigger este un fenomen şi n-ar putea aparţine altui 
secol decât acestuţa. Este cea de a noua minune a lumii! 
Panglica verde a lui Trigger! 

Bărbatul surâse unui gând ascuns, apoi deveni, brusc, 
grav. 

— Ce faci în mediul ăsta atât de nou pentru dumneata? 
Cumperi cai de curse? Ştiam că iubeşti aceste nobile 
animale, dar nu mă aşteptam totuşi să te întâlnesc la 
Doncaster. 

— Îl caut pe un oarecare domn Elijah Goodie. Îl cunoşti? 

Figura lui Luke se transformă pe loc într-un fel de mască; 
Edna nu-i putu surprinde nici măcar o zvâcnire a vreunui 
muşchi; totuşi avu impresia unei schimbări. 

— Elijah Goodie? Şi repetă: Goodie, antrenorul? 

Fata încuviinţă. 


— E unul dintre prietenii dumitale? 

Avea o manieră brutală de a pune întrebări, dar Edna nu 
se simţi ofensată. Cele şaisprezece zile de vecinătate pe 
vapor o obişnuiseră cu ceea ce, la prima vedere, putea să 
pară o impertinenţă. 

— Nu, este unul dintre chiriaşii mei, spuse ea surâzând. 

— Da, da, ţi-am vorbit de el. Si de Rustem. Goodie este din 
aceeaşi bandă. Uite-l! 

O strânse de braţ şi-i arătă cu degetul un bărbat care 
venea către ei. Era un tip cu faţa gălbejită, de vreo 
patruzeci, cincizeci de ani. 

Mai târziu, văzându-l de aproape, Edna îi observă ochii 
imenşi, proeminenţi, de un albastru spălăcit. Nu l-ar fi luat 
niciodată drept antrenor de cai de curse, judecând după 
ţinuta sau îmbrăcămintea caraghioasă. Hainele negre, prost 
croite, gulerul alb îi dădeau mai degrabă aspectul unui om 
al bisericii; mişcările sale erau încete şi neîndemânatice. În 
timp ce fata îl privea, bărbatul luă o priză de tabac dintr-o 
cutie de argint pe care o scosese din buzunarul vestei. 

— Iată-l pe Elijah, spuse Luke cu un zâmbet sardonic. E 
cochet, nu-i aşa? 

Era un calificativ care nu i se potrivea defel. Fata îl privi 
până ce omul dădu colţul străzii, îndreptându-se probabil 
către hotelul său. 

— Acesta este, cu adevărat, domnul Goodie? Întrebă ea. 

— Eşti impresionată! Nu-i nimic; au mai fost şi alţii: un om 
de viaţă la orice cocktail party, cu condiţia ca băuturile să 
fie suficient de tari. Admirabilul domn Goodie! Dar, spune- 
mi, unde o să iei masa de prânz? Te duci pe terenul de 
curse? 

Tânăra nu se gândise să meargă acolo. 

— Dacă vrei să te întorci în oraş pe jos, o să rezolv eu totul, 
spuse Luke şi, cu toate că nu avea nici un motiv să se 
întoarcă în oraş cu el, Edna îl însoţi totuşi pe autoritarul 
gentleman. 


Intrară mai întâi într-un edificiu impunător şi fata îşi dădu 
seama că se aflau în incinta primăriei. Lăsând-o în hol, Luke 
dispăru câteva clipe şi reveni apoi ţinând în mână câteva 
cupoane diferit colorate şi o plăcuţă bleu. 

— Asta serveşte la intrarea în tribună, spuse el, oferindu-i- 
o. Unde este bătrânul nostru prieten? 

Fata surâse în faţa acestei familiarităţi. 

— Domnul Garcia? Nu ştiu. A plecat aseară la ţară; speram 
că mă va însoţi aici... Ei, bine, unde aş putea mânca? 

Luke o conduse la un restaurant liniştit. 

— Nu cunosc bine Doncaster-ul. Ştiu de existenţa acestui 
restaurant pentru că în acest loc istoric l-am descoperit pe 
domnul Sepfield - despre care n-ai auzit vorbindu-se; tipul 
consuma aici un dejun copios ca şi cum nu şi-ar fi otrăvit 
soţia. 

Bărbatul rostise acestea pe un ton atât de calm, încât fata 
îl privi cu surprindere; Luke nu glumea însă deloc. 

— Cine eşti dumneata de fapt? 

— Sunt detectiv la Scotland Yard; nu, nu trebuie să leşini. 

— Detectiv? Exclamă Edna uluită. 

— Da, detectiv sau, mai degrabă, inspector, e aproape 
acelaşi lucru, doar că cea de a doua funcţie e un pic mai 
importantă. N-ai remarcat în timpul plimbării noastre tot 
felul de trecători care se grăbeau să dispară pe străzile 
laterale, ca să ne evite? Erau nişte indivizi cărora nu le-ar fi 
plăcut să mă întâlnească. 

— Nu mi-ai spus acolo, pe vas, că eşti detectiv. Păreai mai 
degrabă... 

Tinerei îi veni greu să-şi mărturisească gândul. 

— Un gentleman? Sugeră Luke repede. Mi-am păstrat 
obiceiul de a mă prezenta astfel. Nu ţi-am spus, pentru că 
nu m-am gândit că e necesar. 

— Eşti aici în misiune? Întrebă fata. 

Luke făcu semn că da, apoi o privi cu seriozitate. 

— O să-ţi spun ceva amuzant. N-am făcut niciodată 
confidenţe unei femei, dar în dumneata voi avea încredere, 


nu ştia de ce. Am suferit de insolaţie la Rio, poate că asta 
este explicaţia... Da, sunt în misiune. L-ai văzut pe Trigger? 
Nu-l cunoşteai, dar i-ai remarcat automobilul, maşina aceea 
galbenă care valorează multe mii de dolari. 

Edna remarcase într-adevăr superba maşină, pentru că 
era absolut imposibil să nu o faci. Automobilul înainta 
maiestuos pe stradă; celelalte maşini îi făceau loc; până şi 
tramvaiele, jenându-se parcă de zgomotul pe care-l 
scoteau, se opreau în faţa lui. 

— Ei, da! Acela era Trigger. Joseph Phidias Trigger. 

— Vânzătorul de ponturi! Exclamă ea uimită. 

Luke încuviinţă cu un gest uşor al capului. 

Fata se gândise mai întâi că omul acela solid pe care-l 
zărise în maşină conducea vreo organizaţie suspectă din 
care făceau parte indivizi la fel de suspecți, gata să se 
implice în toate combinaţiile necinstite din domeniul 
curselor de cai. 

Dar nu; în realitate, clienţii lui Trigger erau nobili, lorzi, 
ofiţeri superiori în activitate sau în rezervă, mari 
proprietari, bancheri atotputernici, cu toţii oameni de 
afaceri onorabili, cu avere şi situaţie. 

— Nu înţeleg deloc, spuse tânăra - întrebându-se chiar 
dacă nu cumva Luke îşi bătea joc de ea; ca atare îl întrebă: 
Sigur nu e o glumă? 

— Ba, deloc; am spus adevărul adevărat Ştii care este 
spaima bookmaker3-ilor la cursele de cai? Gândul că 
printre cei o sută douăzeci de alergători care vor lua startul 
se află o tranzacţie, un aranjament. E un fel de limbă 
păsărească pentru dumneata, ştiu, dar o să-ţi explic. 
Trigger are un anumit număr de clienţi care îşi aleg la 
rândul lor câte un bookmaker în diferite colţuri ale Angliei. 
Fiecare client îi trimite lui Trigger un formular telegrafic, 
ordonându-i să parieze de la cinci la zece lire pe câte un 
cal, dar numele calului nu este specificat. Trigger îl 
completează el însuşi, în ultimul moment. În ziua cursei el 
trimite o armată de agenţi în diverse oraşe, iar ei expediază 


simultan aceste telegrame prin poştă. De obicei, depeşele 
ajung la birourile de pariuri după finalul cursei. 

— Dar asta înseamnă înşelăciune! Îl întrerupse fata. 

— Nu, nu e vorba de trişare; asta se întâmplă mereu la 
curse. Este vorba întotdeauna de un cal pe care s-a pariat 
puţin. Şi pentru că la plecare, cota unui cal este fixată în 
funcţie de sumele care au fost angajate pe numele lui, 
„Tranzacţiile Trigger” încasează în mod curent sume foarte 
mari. 

Ani de zile şi-a selectat Trigger clientela ca să nu fie furat; 
lui trebuie să i se dea cincizeci la sută din câştiguri; noii 
clienţi sunt acceptaţi doar cu recomandarea trustului şi 
sunt triaţi cu mare grijă; la fel şi agenţii: sunt plătiţi cu şase 
lire pe săptămână, primind, de asemenea, şi procentaje 
substanţiale din câştiguri. 

Din momentul în care se află că un cal este amestecat într- 
o tranzacţie Trigger, cota lui scade. Am văzut, astfel, cazuri 
în care de la 20 la 1 au coborât la 5 la 4 în doar câteva 
minute4. Dar, de obicei, secretul este păstrat cu sfinţenie. 
Totuşi, într-o zi, un agent a trădat trustul şi un cal care 
putea pleca de la 12 la 1 a devenit principalul favorit al 
cursei. 

Trigger are relaţii la douăsprezece grajduri. Odată, a dat 
mii de lire pe un cal, l-a păstrat timp de un an, apoil-a 
înscris într-o cursă, cerând insistent ca animalul să apară 
pe teren cu bandaje la picioare; asta ca să se creadă că 
animalul era terminat; în afara trustului, nimeni nu a pariat 
pe calul respectiv care a câştigat, evident, aducând 
stăpânului o sumă imensă. Când am spus că Trigger a 
înscris calul în cursă, nu m-am exprimat tocmai corect, 
pentru că acest individ nu-şi foloseşte niciodată numele; 
pentru un tip ca el nu e deloc greu să-şi găsească un nume 
de împrumut. 

— Câştigă mulţi bani? 

Luke o privi cu un surâs ironic. 


— Eşti tare la socoteli? Atunci, să presupunem că două mii 
de clienţi pun fiecare la bătaie, în medie, 10 lire (de obicei 
este vorba de sume mult mai mari); să spunem că un cal 
câştigă având cota de 10 la 1 (la o liră pariată se dau zece 
câştig): suma netă obţinută este de 200.000 lire; (pentru 10 
lire jucate s-au obţinut 100 lire câştig ori 2.000 jucători fac 
200.000 lire) din care 100.000 pentru Trigger, iar calul 
înscris de el câştigă întotdeauna. Într-o zi, la Folkestone, la 
start erau şapte alergători; toţi cei şapte cai erau 
proprietatea lui Trigger; îi cumpărase după ce 
angajamentele de pariuri fuseseră cunoscute. A trimis un 
agent la Folkestone pentru a juca pe trei dintre ei. Ştiindu- 
se acest lucru, cei trei au obţinut o cotă mică. Dar cel mai 
bun dintre alergători a plecat de la o cotă enormă şi a 
câştigat într-un canter5; era singurul bine pregătit pentru 
cursă, ceilalţi nefiind în formă. 

Trigger are o jumătate de duzină de antrenori la cheremul 
său; caii săi aleargă întotdeauna sub alte nume de 
proprietari decât al lui; de altfel, Jockey-Club-ul nici nu i-ar 
permite accesul la curse; un antrenor care ar prezenta un 
cal ca aparţinând lui Trigger nu ar mai obţine niciodată 
reînnoirea autorizaţiei sale. Iar acum, dacă vrei, o să 
mergem la hipodrom pentru a încerca să descoperim vreun 
aranjament. 

— Are şi astăzi vreo afacere? 

— Nimeni nu ştie, dar e de presupus. 

Înainte ca Edna să fi avut răgazul de a mai spune ceva, 
Luke o urcă într-un automobil care se îndrepta către 
hipodrom. 

— Maşina asta nu-i a mea, zise Luke; ea este de serviciu şi 
a fost probabil confiscată de la vreun hoţ. 

Fata era interesată de tot ceea ce vedea: şirul neîntrerupt 
al automobilelor care se îndreptau încet către Town-Moor, 
valul compact al pietonilor de pe trotuar, aeroplanele 
zbârnâind pe cer, strigătele vânzătorilor ambulanți care 
ofereau caramele de pe marginea drumului. Echipaje albite 


de praf soseau de la Liverpool şi Newcastle, rulând alături 
de tot felul de maşini mici, cabriolete, limuzine superbe şi 
bătrâne glorii ale epocii automobilului. 

— Uite-l pe prietenul dumitale, zise deodată Luke. 

Tânăra văzu o trăsură decapotabilă în care se aflau doi 
oameni. Unul dintre ei era Goodie, celălalt îi era 
necunoscut. 

— Este doctorul Blanter, spuse detectivul. Altădată 
îngrijea oameni; acum îi operează pe bookmaker-i şi 
amputează conturile din bancă. 

— Şi de fapt cu ce se ocupă? Întrebă Edna. 

— Este unul dintre cei mai cunoscuţi jucători profesionişti 
şi aşa se şi prezintă. Asta înseamnă că trăieşte din pariurile 
la curse; bineînţeles graţie lui Trigger. Este lovit de o manie 
curioasă: nu se poate stăpâni să nu parieze; o face chiar şi 
atunci când nu are nici o informaţie despre cal. Şi, cu toate 
acestea, e bogat. 

Ciudata îndeletnicire a domnului Trigger o preocupa pe 
fată mai presus de orice: 

— Bookmaker-ii n-ar pierde asemenea sume dacă ar şti să 
se apere, nu? 

— Dacă aranjamentele acelea ar avea loc în fiecare 
săptămână, ei s-ar cam lăsa de meserie, dar domnul Trigger 
nu face decât opt sau nouă tranzacţii pe an. Anul ăsta vor fi, 
probabil, nouă. Asta. Dă timp bookmaker-ilor să mai 
respire. Dar cea mai mare parte a clienţilor sunt jucători 
înrăiţi şi pariază zilnic De aceea este atât de greu să 
prevezi lovitura şi aproape imposibil să îndepărtezi clienţii 
bănuiţi. 

Luke cerceta din timp în timp programul curselor. 

— Mă întreb dacă aranjamentul nu-l priveşte pe Ennisby - 
calul care se află la antrenament, la Goodie. A câştigat o 
cursă în nord acum trei luni şi i-a adus o avere stăpânului. 

Detectivul îl zări pe doctorul Blanter care-i vorbea 
însoţitorului său, lui Goodie, ţinându-şi ochii pe jumătate 
închişi ca şi cum ar fi dormit. 


— Este un tip cu un aer cam ciudat. Curios, prietenul său 
Rustem vine arareori la curse. 

— Oare, domnul Rustem... 

— Da, face şi el parte din bandă; este chiar consilierul lor 
juridic şi chiar un consilier foarte bun; iată de ce Trigger n- 
a făcut niciodată un pas greşit. lar faptul că ei sunt toţi în 
libertate o demonstrează încă o dată. 

Maşina care avansa cu greu ajunse, în sfârşit, în faţa 
tribunei. Luke o ajută pe miss Gray să coboare, o conduse 
prin mulţime până la paddock-ul6 plin de sportivi. Un 
bărbat o salută pe Edna, adresându-se apoi lui Luke cu 
acea cordialitate specifică terenurilor de curse. 

— Ce mai face Trigger astăzi, domnule Luke? Circulă 
zvonul că pregăteşte o afacere nouă. Goodie are un cal în 
cursa a doua; e bun; l-am văzut câştigând la Ripon. 

— Nu despre elva fi vorba, spuse Luke. 

După câţiva paşi se opri din nou: 

— Aţi auzit vorbindu-se despre vreo tranzacţie pentru 
astăzi? 

Edna era uimită de locul atât de important deţinut de 
Trigger în lumea curselor. Ştia, desigur, că mulţi oameni 
pariau peste posibilităţile lor, dar nu bănuise că jocul în sine 
era o preocupare atât de importantă în viaţa de zi cu zi a 
Angliei. Hipodromul era un fel de piaţă frenetică în care 
preţurile urcau sau scădeau în funcţie de „acţiunea” 
cumpărată, care şi ea cădea la zero sau aducea dividende 
fantastice. La sfatul lui Luke, tânăra porni la plimbare 
singură prin paddock. 

— Nimeni n-o să fie nepoliticos cu dumneata. Evident o să 
auzi cuvinte urâte, dar sper că nu le vei înţelege. 
Hipodromul este locul cel mai sigur pentru o femeie! 

Fata se aştepta să vadă şiruri lungi de bookmaker-i cu 
pălării înalte îmbrăcaţi cu haine în carouri; a întâlnit câţiva, 
cam zgomotoşi, dar cu toţii arătau ca oamenii de afaceri din 
cartierele comerciale. Unii aveau chiar un aer aristocratic 


şi, în alte condiţii, pentru nimic în lume nu i-ar fi luat drept 
bookmaker-i; Luke se întoarse la un moment dat către ea. 

— Este extraordinar! Zise Edna. De unde vin toţi aceşti 
oameni? Ce sunt ei? 

Luke privi de jur-împrejur, arătându-i trei bărbaţi care se 
adresau cu mare seriozitate bookmaker-ilor apreciaţi de 
tânăra fată ca având un aer aristocratic: 

— la uită-te la ăştia; ce ocupaţie crezi că au? 

— Nu ştiu... În orice caz nu par a fi bogaţi. 

— Unul dintre ei e preşedintele... Luke numi una dintre 
cele mai importante societăţi financiare. Celălalt este 
contele Trayce; al treilea, acela cu alură de duce, este 
directorul trustului bumbacului şi are o avere de vreo cinci 
milioane de lire. Dacă o să te apropii, o să-l auzi negociind o 
cotă de 12 la 8 sau 13 la 8. 

Cursa începu înainte ca Edna să fi ieşit din paddock; ea 
auzi doar zumzetul mulţimii; văzu ca într-o străfulgerare 
caschetele de mătase multicoloră care treceau pe deasupra 
publicului şi... Cursa era gata. Luke se scuză şi o părăsi, 
fugind către ring. Întorcându-se apoi, îi spuse: 

— Am fost să văd cota câştigătorului. Nu s-a prea jucat pe 
el, astfel că a câştigat cu 100 la 6. Dacă nu e vorba aici de 
unul dintre aranjamentele Trigger, sunt un idiot! 

Avea dreptate; abia se aflase la Londra despre lovitura lui 
Trigger; dar cu toate eforturile de a se telefona, vestea nu a 
ajuns la locul cursei decât cu treizeci de secunde prea 
târziu! 

Capitolul 4 

— Hai să vedem vânzările de la licitaţiile de cai, zise Luke. 

Era vorba de un roib, antrenat în nord. Consultându-şi 
anuarul, Luke descoperi că animalul nu alergase decât de 
două ori la distanţă de doi ani. Licitaţia urcase la 1.200 
guinee”? şi calul fu răscumpărat de proprietarul său. 

— Ăsta face parte din bandă. Tipul ăsta, presupusul stăpân 
al calului, nu a avut niciodată în viaţa lui 1.200 de guinee! 
Uite-l pe adevăratul proprietar! Şi-l arătă cu degetul pe 


domnul Trigger care se plimba foarte mulţumit prin 
paddock, fumând un trabuc enorm. 

Blanter şi Goodie stăteau pe margine, adânciţi într-o 
discuţie animată; Trigger li se alătură. 

— Se pare că le purtaţi pică din motive personale, zise 
Edna; au făcut ceva râu? 

— A da sfaturi despre caii care aleargă la curse este foarte 
corect. Se opresc ei însă aici? lată ce ar fi interesant de 
ştiut. În afacerea de astăzi, conduita lor este, poate, 
ireproşabilă şi calul care a câştigat cursa a fost cumpărat. A 
concurat o dată la doi ani; apoi n-a mai fost văzut. L-au ţinut 
de-o parte, special pentru lovitura de azi. Trigger şi banda 
lui cunosc adevăratul secret al curselor: răbdare, răbdare, 
de trei ori răbdare! 

În acel moment, trio-ul Trigger, doctorul Blanter şi Goodie 
se despărţi: Trigger şi doctorul se îndreptară spre cântare, 
iar Goodie rămase singur, molfăind capătul unei ţigări. 
Oferea un spectacol trist aşa cum stătea cu spatele sprijinit 
de balustradă, cu mâinile în buzunarele vestei şi ochii 
aţintiţi în pământ. 

— Aş vrea să-i vorbesc, poţi să mi-l prezinţi? Ceru tânăra. 

Luke ezită un moment, apoi zise: 

— Da, sigur. Mă întrebam dacă e înţelept din partea mea 
să apar pe post de prieten, dar ei m-au reperat deja şi 
oricum e bine să ştie că eşti în relaţii cu poliţia. 

Luke se duse deci împreună cu însoţitoarea sa către 
Goodie, care nu-şi ridică privirea nici în momentul când 
ajunseră în faţa lui. Cu toate acestea, instinctul o avertiză 
pe fată că omul îi văzuse printre gene. 

— Bună ziua, domnule Goodie. Aş vrea să ţi-o prezint pe 
miss Edna Gray. 

Goodie îşi ridică încetişor privirea, îşi scoase unul dintre 
degete din buzunarul vestei şi întinse o mână moale. De 
aproape, părea şi mai puţin atrăgător decât de departe; 
faţa lui gălbejită era acoperită de o reţea de mici riduri; 
părea un măr lăsat să se usuce şi să se încreţească. Era 


greu să-i dai o vârstă; putea fi luat drept reprezentantul 
unor timpuri mai vechi care supravieţuise generaţiei sale. 
Privirea lui exprima un fel de ranchiună; Edna presupuse că 
acest sentiment se datora întâlnirii cu Luke, dar mai târziu 
avea să constate că expresia aceasta îi era obişnuită. 

— Ce mai faceţi, miss Gray? Vorbea încet, dând senzaţia 
că-şi cântăreşte fiecare cuvânt. Am auzit că veţi reveni în 
casa dumneavoastră şi că aţi dori cheile. Am telegrafiat 
domnului Rustem să vi le trimită. Regret că veţi merge la 
Longhall. Sper ca locuinţa să nu fi fost năpădită de şobolani. 
E greu să scapi de ei, mai ales când te afli în vecinătatea 
unui grajd, miss Gray; veţi vedea că este o adevărată 
pacoste. 

Omul se întrerupse, îşi umezi buzele palide fără a o scăpa 
din ochi pe Edna. 

— Sunt nişte şobolani enormi şi feroci; unul dintre oamenii 
mei de la grajduri a fost atacat de o hoardă de bestii din 
astea, săptămâna trecută. 

— Îmi plac şobolanii, răspunse fata cu un calm 
imperturbabil, pe care şi Luke, de felul său nu prea 
impresionabil, îl admiră. 

Goodie rămase pe moment fară replică. 

— Ei bine, îi veţi putea studia pe îndelete, zise el după o 
vreme. Deşi ţigara i se stinsese, omul o păstrase între buze 
în timp ce vorbea şi nu-şi pierduse nici un moment 
interlocutoarea din ochi. Majordomul meu mi-a spus că m- 
aţi căutat. Regret că n-am fost acasă. Mi-aţi văzut caii? 

A purta o conversaţie era ceva aşa de neobişnuit pentru 
Goodie, încât Luke era uluit; dar omul acela nu spunea nici 
un cuvânt fără socoteală. 

— I-am zărit o clipă în momentul în care se întorceau de la 
antrenament. Şi Edna adăugă: eram cu domnul Garcia. 
Fiind un mare crescător de cai de curse, ela fost încântat 
să vadă un lot de cai englezi. 

— Domnul Garcia, crescător de cai de curse?... Sunt foarte 
fericit, spuse Goodie. Ştiţi, eu îmi hrănesc caii cu ovăz de 


calitate, îi ţin în boxe curate... Sper că veţi primi cheile şi, 
dacă pot face ceva pentru dumneavoastră, miss... Ăăă... 
Gray, vă rog să-mi spuneţi... Şi nu uitaţi şobolanii. 

— Mă gândesc cu drag la ei, răspunse Edna, strângându-i 
mâna flască şi părăsindu-l în grabă. 

Pe când traversau peluza plină de lume, Luke îi spuse: 

— Şi chiar îţi plac şobolanii? 

— Îi detest, dar n-am vrut să mă las intimidată. Goodie nu 
vrea să stau la Longhall, iar eu m-am decis să locuiesc 
acolo. 

Detectivul se opri şi o privi cu atenţie: 

— Vei sta în casa aceea, lângă Goodie? 

Fata făcu semn că da. 

— Singură? 

— Cu servitorii, evident. De ce n-aş face-o, domnule Luke? 

— Pentru că, ţi-o spun deschis, asta nu trebuie să se 
întâmple, răspunse el cu hotărâre. Credeam că este vorba 
de dorinţa de a vizita casa din curiozitate şi nu m-am gândit 
nici o clipă la intenţia de a locui acolo. Ştii ce era Goodie 
înainte să se fi făcut antrenor...? 

Înainte ca fata să fi avut răgazul să spună ceva, în spatele 
lor se auzi un strigăt; mulţimea se îngrămădi în grabă şi cei 
doi se întoarseră la rândul lor, pentru a asista la cel mai 
straniu spectacol care poate fi văzut pe hipodrom. 

Un câine ajunsese în paddock; era un câine-lup mare, cu 
aer sălbatic. Pe ring, un lad8 plimba un cal; câinele sări 
peste barieră şi se repezi pe urmele calului care, speriat, îi 
dădu o copită. Cu un mârâit cumplit, lupul sări la gâtul 
calului care, nechezând de durere, se cabră, se zbătu, fără 
a se putea elibera însă. În acel moment, un bărbat se repezi 
în ring: din două salturi, Goodie ajunse lângă cele două 
animale. Cu o mână apucă dulăul, cu cealaltă frâul calului; 
apoi, cu o izbitură brutală a pumnului, azvârli câinele în 
mijlocul ringului, unde animalul rămase lat, fără suflare. 
Calul plin de sânge necheza şi lovea pământul cu copita, 
dar Goodie ţinea frâul cu putere; o clipă mai târziu, 


antrenorul calului ajunse lângă el. Câinele rămase fără 
suflare. 

— Mort! Zise Luke laconic. Goodie i-a frânt gâtul. Tipul 
ăsta are o forţă de bou. 

— E foarte curajos, completă fata. 

— Este meseria lui, explică Luke. Înainte de a fi antrenor 
de cai era îmblânzitor de animale sălbatice; prezenta leii în 
cuşca lor şi făcea turnee cu propria lui menajerie. lată de ce 
nu vei merge la Longhall. 

— Eşti autoritar, domnule Luke! 

— Asta e slăbiciunea mea. Să mergem în tribună, dacă nu 
ţi-au ajuns emoţiile pe ziua de azi. 

Edna se hotărâse să plece din Doncaster în dimineaţa 
următoare şi nu era momentul să-l contrarieze pe omul 
acela care se arătase atât de îndatoritor şi pe care poate că 
nu avea să-l mai revadă vreodată. Urcară în tăcere 
interminabila scară care ducea la tribune. De acolo, tânăra 
avea o privire de ansamblu asupra hipodromului. 

Se anunţă cea de a doua cursă; caii plecară unul câte unul 
în canter. Privind înapoi, în afara incintei, Edna văzu o 
maşină mare, venind din direcţia Londrei, care se oprise în 
faţa intrării; era colbuită toată, iar cei doi ocupanţi învăluiţi 
în mantale de piele erau de nerecunoscut. Unul dintre ei îşi 
descheie haina şi îşi scoase cascheta de piele şi ochelarii; 
fata îl recunoscu surprinsă pe Rustem; însoţitorul său nu 
era altul decât antipaticul său secretar. Amândoi dispărură 
prin intrarea principală. 

Fata îi spuse lui Luke cele văzute. 

— Rustem aici? El nu prea merge la curse. Cu binoclul, 
detectivul îl urmări pe fostul avocat prin paddock. Omul se 
întâlnise deja cu Blanter, Trigger şi Goodie. Fără îndoială, 
Rustem venise cu o ştire foarte importantă pentru că, prin 
binoclu, se putea vedea faţa descompusă de furie a lui 
Blanter. Trigger, ca întotdeauna prudent, aruncă o privire 
în jurul său pentru a se asigura că nu sunt ascultați; câţiva 
sportivi se apropiaseră de ei şi cei trei se retraseră puţin 


înainte de a-şi continua discuţia. La un moment dat, Luke îl 
văzu pe antrenor arătând cu degetul spre tribună. 

— Am impresia că vorbesc de noi. Îi urmăreşti? 

— Să-mi fi adus, oare, cheile? Replică Edna cu nevinovăție, 
lăsând jos binoclul. 

— Cheile dumitale? Îl vezi pe Rustem venind de la 
Yorkshire pentru asta? 

Luke tăcu; doctorul, Trigger şi Goodie traversară paddock- 
ul şi dispărură. Urcând până la partea superioară a 
tribunei, Luke îşi aruncă privirea în jos, fumând o ţigară. 
Cei trei oameni ieşiseră; mai avu loc o scurtă consultare; 
Pilcher încărcă în maşină o valiză şi, imediat, toţi ceilalţi 
săriră înăuntru; automobilul se angajă cu motorul ambalat 
pe drumul pe care venise. 

— Se întorc la Londra. Mă întreb de ce l-or fi lăsat aici pe 
Pilcher. 

— Îl cunoşti? Întrebă fata. 

— Îi ştiu pe toţi, răspunse detectivul. 

Privind din nou în spatele tribunei, Luke constată că 
Pilcher dispăruse şi el; probabil, se dusese la gară. 

— Mă întreb ce să fie cu graba asta? 

Luke era, evident, tulburat şi îngrijorat; în ceea ce o privea 
pe Edna, ea ar fi vrut să ştie dacă detectivul venise la 
Doncaster cu o misiune de la Scotland Yard. 

— Poaţe c-or să se întoarcă mâine... Poate că tranzacţia de 
azi n-a prea reuşit... 

Fără a mai aştepta ultima cursă, Luke o conduse pe miss 
Gray la vila ei, adresându-i apoi invitaţia de a cina 
împreună; fata nu găsi motive de refuz. Ea îşi bău ceaiul în 
cameră, iar proprietăreasa îi povesti, foarte bucuroasă, că 
mai avea un chiriaş: un gentleman îi închiriase parterul. 
Acest lucru o interesa pe Edna tot atât cât şi noutăţile 
despre boala fiicei proprietăresei despre care îi povestea în 
timp ce strângea masa. 

La şaptesprezece ani, Edna Gray devenise dactilografă şi, 
după moartea mamei sale, trăise din ce câştiga. Ştia că 


avea un unchi în America de Sud, dar nu-l cunoscuse până 
în momentul în care primise de la el o telegramă prin care îi 
cerea s-o întâlnească. A trăit acolo timp de şase ani - 
ducând o existenţă la care visase mult; stăpână pe o casă 
luxoasă şi călărind zilnic în lungi plimbări. La moartea 
unchiului, rămăsese unica moştenitoare. Bogată acum, ea 
îşi putea permite să trăiască după bunul plac. În urmă cu 
mulţi ani, vizitase Longhall-ul; amintirea măreției sumbre a 
locului nu-i era plăcută. Dar, în momentul de faţă, casa 
aceea frumoasă în stil Tudor, cu mii de acri de pământ 
împrejur, era proprietatea ei. Înainte de a-şi da sufletul, 
bătrânul unchi Donald îşi exprimase dorinţa ca ea să se 
reîntoarcă în Anglia. Acest fapt nu-i displăcuse deloc, 
pentru că avea prea puţini prieteni în America de Sud. 
Unchiul ei trăise în singurătate, iar fata nu călătorise la 
Buenos Aires decât ca să meargă la croitoreasă sau să vadă, 
câteodată, vreo piesă de teatru. Garcia era singurul ei 
prieten. În Anglia îşi putea întâlni vechile cunoştinţe şi, în 
mod sigur, unele dintre relaţiile sale se puteau transforma 
în prietenii. 

Luând masa cu Luke în seara aceea, tânără îi vorbi despre 
proiectele sale. 

— Vei avea cai de curse, nu-i aşa? Spuse el. E adevărat că 
ai putea să foloseşti şi mai rău banii. Nu vreau să fiu 
indiscret întrebându-te de ce avere dispui. De altfel, ştiu din 
întâmplare că este vorba de vreo două sute cincizeci de mii 
de lire, că vreo treisprezece mii cheltuieşti pe an pentru a 
te distra şi, probabil, suma va creşte în câţiva ani. Dar îţi 
repet, nu vei locui la Longhall. 

— Şi pentru ce? Întrebă Edna cu un ton sfidător. 

— Pentru că eu nu vreau. Poate că ţi se pare un motiv 
nesatisfăcător, dar este singurul pe care-l pot oferi în clipa 
asta, fiindcă motivațiile mele reale se sprijină pe o ipoteză 
care n-a fost încă verificată. Ai remarcat acolo barele de fier 
de la geamuri, grilajele metalice şi tot acel sistem de 
apărare a împrejmuirii? Ştii cumva de ce noile grajduri ale 


lui Goodie nu sunt ocupate şi de ce a trebuit să construiască 
altele la o jumătate de milă de casă? Ai văzut peşterile de la 
Perrywig? Ele se află pe terenurile pe care i le-ai închiriat. 
În plus, se mai presupune că locul este bântuit de spectrul 
unei femei asasinate în urmă cu douăzeci de ani. 

Privirea fetei continua să-l sfideze pe Luke, dar acesta 
continuă fără să zâmbească: 

— Vorbesc foarte serios. Ţăranii din împrejurimi îţi vor 
povesti că, în anumite seri, urletele acestei nefericite fac să 
le îngheţe sângele în vine. 

— Ei, bine, dar dumneata ai auzit strigătele acelei 
sărmane femei? Întrebă Edna. 

— Da, le-am auzit şi n-a fost deloc plăcut, răspunse el cu 
simplitate. 

Fata începu să râdă; la început uşurel, apoi veselia o 
cuprinse în asemenea măsură, încât izbucni în hohote. 

— Stafii! Şobolani! Pentru atâta lucru vrei dumneata să nu 
mă duc acolo? 

Luke îşi ungea o felie de pâine prăjită cu unt, în timp ce 
medita adânc. 

— Într-o oarecare măsură, zise el. 

— Ei, bine! Voi merge acolo, oricum! Exclamă Edna şi lovi 
masa cu pumnuleţul. Nu cred nici în stafii, nici în şobolani. 
Voi merge să locuiesc la Longhall pentru că bunicul şi 
străbunicul meu, şi generaţii ale familiei mele au trăit acolo. 

Luke o privi îndelung fără să scoată o vorbă. 

— În acest caz va trebui să-mi permiţi să percheziţionez 
casa mai înainte. Sunt un vânător de şobolani de toate 
felurile. Şi aş mai vrea să-ţi dau câteva sfaturi în legătură cu 
servitorii. 

Tânăra deschise gura pentru a răspunde la această 
sugestie, dar detectivul continuă: 

— Trebuie să ai un majordom, un şofer şi un om bun la 
toate, indiferent de numărul femeilor pe care le vei angaja. 
Vorbesc foarte serios. Este un loc prea izolat, iar servitorii 
bărbaţi trebuie aleşi cu grijă. 


— De ce vrei să te ocupi de asta? 

— Pentru că am un comision la salariile lor, răspunse Luke 
ironic. 

Se îndreptară apoi către vila unde locuia Edna. Aproape 
de casă, un telegrafist pe bicicletă îi ajunse din urmă: 

— Miss Gray? Întrebă el, întinzându-i un plic. 

— Cine ştie că eşti aici? Întrebă detectivul. 

— Directorul de la Carlton Hotel. I-am telegrafiat ca să-l 
anunţ că sosesc mâine dimineaţă şi să aflu dacă domnul 
Garcia s-a întors la Londra. 

— De ce?! 

— Pur şi simplu, ca să ştiu. 

Luke avea unele obiceiuri care nu-i plăceau fetei; de pildă, 
el nu dădea niciodată mâna cu nimeni. Şi acum, 
despărţindu-se de ea, o lovi uşurel cu palma pe umeri. 

— Bună seara. Mâine o să-ţi spun cine a câştigat cursa 
Saint-Leger. 

— Probabil că voi fi de mult plecată, zise Edna. Dar 
deodată Li veni o idee: Unde poţi fi găsit? 

Detectivul trăsese la hotelul central, Woolpack - un nume 
pe cât de original, pe atât de uşor de ţinut minte. 

Capitolul 5 

Gazda tinerei îi deschise uşa şi o conduse în salonul cel 
Mic; focul fusese aprins şi prindea bine, căci noaptea se 
anunţa friguroasă. Fata deschise telegrama şi o citi: domnul 
Garcia nu revenise la Londra. Poate că plecase totuşi în 
Germania şi-l regăsise pe Vendina. Edna rămase multă 
vreme în faţa focului, trecând în revistă evenimentele acelei 
zile ciudate care începuse la lidtaţii şi sfârşise cu o cină 
între patru ochi cu un bărbat care-i era aproape un străin şi 
pe care nu se gândea că va mai trebui să-l revadă. Era 
moartă de oboseală atunci când se duse la culcare, pe la 
orele unsprezece; se visă călărind pe o vastă câmpie, când 
un câine enorm, cu un cap înspăimântător, sări la ea. Se 
trezi brusc şi, tremurând un pic, aprinse lumina. Deodată, 
în salonul aflat lângă camera ei, se auzi o mişcare uşoară; 


întinzându-se pe pat, fata ascultă cu atenţie: distinse 
zgomotul făcut de un scaun tras pe parchet. Să tot fi fost 
ora două noaptea, dar pendula se oprise; ea căută geanta în 
care-şi pusese ceasul cu diamante, dar dispăruse! Edna îşi 
aminti însă că o lăsase pe masa din salonul mic. Îşi puse 
deci papucii în picioare, îşi trase pe ea capotul şi, ducându- 
se la uşă, întoarse cheia în broască. În acel moment auzi 
însă un zgomot precipitat de paşi şi o uşă care se trântea. 
Destul de nervoasă, tânăra intră în salon şi aprinse lumina; 
geanta se afla acolo unde o lăsase; atâta doar că era 
deschisă şi goală! Conţinutul ei era întins pe masă, inclusiv 
ceasul, căruia hoţul nu-i dăduse nici o atenţie. Fata se gândi 
că intrusul plecase cu mâinile goale, dar îşi aminti că, 
înainte de culcare băgase în geantă telegrama primită de la 
Londra; aceasta dispăruse... Edna închise uşa salonului cu 
cheia, aţâţă focul pe jumătate stins şi se aşeză pe un scaun, 
perfect trează acum, încercând să înţeleagă câte ceva din 
acest curios incident. 

Să fi visat oare? Sau poate că imaginaţia ei o luase razna? 
O dată cu această idee, ea zări însă ceva sub masă; 
aplecându-se să vadă despre ce este vorba, descoperi o 
mânuşă bărbătească de piele de capră. 

Deci nu fusese un vis! Ideea că se aflase în pericol nu o 
impresionă prea tare. Doncaster-ul era probabil plin de hoţi 
de buzunare în aceste zile; întrebarea era de ce nu fuseseră 
luate ceasul cu diamante, valorând două sute de lire, şi 
portţigaretul de aur, ci doar o telegramă neinteresantă 
trimisă de directorul unui hotel din Londra... Să fi fost oare 
hoţul surprins în timp ce opera? Nu, ipoteza aceasta nu 
stătea în picioare: omul avusese timp să examineze 
conţinutul genţii, iar mişcarea de a băga în buzunar banii şi 
bijuteriile nu i-ar fi luat decât o secundă. Din contră, el 
scosese telegrama din plic, o citise, probabil, şi o luase. 

Căldura focului o trase la somn; se culcă deci şi dormi 
până în momentul în care nişte lovituri puternice în uşa 


salonului o treziră; Edna se ridică din pat ca să-i dea 
drumul cameristei, care mormăi: 

— Nu este nevoie să încuiaţi uşa salonului, miss; trebuie să 
intru acolo dimineaţa, să fac curat. 

După o baie şi o ceaşcă de ceai cald, fetei îi veni să râdă la 
amintirea celor întâmplate în noaptea trecută. Luke 
telefonă şi acceptă să ia prânzul cu ea. Odată sosit, ea îi 
povesti, desigur, tot ce se petrecuse şi detectivul nu se 
arătă deloc încântat. 

— Îţi aminteşti ce scria în telegramă? 

Edna reproduse textul, cuvânt cu cuvânt. 

— Şi au lăsat banii şi ceasul! Ciudat. Mai există vreun 
chiriaş în casă? 

Edna îşi aminti de tânărul care, după spusele 
proprietăresei, venise cu o seară înainte. Luke cobori 
pentru a face o anchetă şi reveni după cinci minute, 
spunându-i că omul plecase foarte devreme, plătind cu 
generozitate chiria pentru următoarele patru zile. Îşi luase 
valiza şi se îndreptase către gară la o oră neobişnuită: şase 
şi jumătate dimineaţa. 

— Există un tren care pleacă din Doncaster la şase şi 
patruzeci şi cinci către Londra şi pe acela l-a luat Pilcher. 

— Pilcher? 

— Proprietăreasa mi l-a descris în amănunt; era prietenul 
nostru, Pilcher. 

— Omul care a intrat în camera mea! 

— Era prietenul nostru Pilcher, reluă Luke. El ocupa 
încăperea de la stradă; stând lângă fereastră, ieri-seară, l-a 
văzut pe poştaş dânduc-ţi plicul. Dacă poştaşul ar fi venit mai 
devreme, am fi avut de-a face cu o violare a corespondenţei, 
pentru că Pilcher ar fi deschis scrisoarea şi ar fi lăsat-o pe 
masa din hol. Am impresia că-l aştepta. 

— Cum aşa? Depeşa nu conţinea nimic interesant. Dacă 
venea la mine în cameră şi mi-o cerea, i-aş fi dat-o. 

Detectivul luă un cârnăcior de pe una din farfurii şi îl tăie 
cu grijă: 


— De ce a venit Rustem de la Londra? Probabil nu pentru 
a-şi caza secretarul sub acelaşi acoperiş cu dumneata. 
Pilcher putea veni şi cu trenul. Şi de ce au plecat înapoi la 
Londra? Evident, nu pentru a-şi evalua beneficiile, pentru 
că Trigger a rămas la Doncaster. Stă într-o cameră vecină 
cu a mea; nici în valiză, nici în cufăr şi nici în buzunarele lui 
nu se află ceva special. 

— De unde ştii? 

— Omul este un tip care mănâncă bine şi doarme profund. 
Unde a plecat domnul Garcia? Urmă Luke brusc. 

— Cred că în Germania; de-abia aştepta să plece, imediat 
după sosirea în Anglia. 

— Vendina acela al lui este într-adevăr un cal grozav? 

Tânăra nu putea vorbi altfel despre nobilul animal decât 
cu entuziasmul bătrânului Garcia. 

— Nu cred că a alergat în vreo cursă până acum. Dar 
domnul Garcia şi stud-groom-ul9 său îmi spuneau adesea că 
era cel mai bun cal crescut vreodată în America de Sud. 
Nemţii au oferit pentru el un preţ enorm, cred că vreo 
cincisprezece mii de lire. Unchiu-meu spunea că este cel 
mai frumos foal10 pe care l-a văzut în viaţa lui. Sărmanul 
domn Garcia! Nu l-ar fi atins cu vreun pinten sau cu biciul. 
lată de ce calul n-a fost scos niciodată la antrenament. 
Alberto nu suporta să vadă cai brutalizaţi şi acesta este de 
altfel şi motivul pentru care nu a asistat niciodată la vreo 
cursă. 

Luke rămase multă vreme pe gânduri, cu ochii aţintiţi în 
farfurie. 

— Cursele sunt un joc bizar, spuse el la un moment dat. N- 
am pariat niciodată nici măcar un şiling pe vreun cal; ţin 
prea mult la ei. 

— La cai? 

— Nu, la şilingi. Sunt scoţian, chiar dacă m-am născut la 
Londra; nu joc, pentru că asta nu mă amuză, apoi am ceva 
avere şi nu sunt silit de necesităţi să pariez. Mergi azi la 
curse? Mai întrebă el. 


Edna îi răspunse că intenţiona să plece la Londra chiar în 
dimineaţa aceea. 

— Şi ce vei face odată ajunsă la Londra? 

Fata nu avea aranjat nici un program. 

— Te rog să-mi promiţi ceva: nu te duce singură la 
Longhall. 

Ea îşi muşcă buzele. 

— Nu vreau să fiu caraghios şi nici să dramatizez; ţi-o cer, 
pur şi simplu, prieteneşte. Fă-mi această favoare. 
Telefonează-mi la Scotland Yard; voi fi la Londra mâine 
dimineaţă şi, când vei dori să vizitezi proprietatea, lasă-mă 
să merg cu dumneata. 

— Mă aflu oare sub protecţia poliţiei? Întrebă tânăra, 
surâzând. 

— Nu ştiu dacă eşti în pericol, dar aş vrea să pun la 
Longhall un om care să-ţi fie de ajutor. În ceea ce priveşte 
întoarcerea la Londra, te-aş sfătui să mergi mai degrabă să 
vezi cursa Saint-Leger; este una dintre marile întreceri ale 
anului; cunoşti acum foarte bine hipodromul şi poţi merge 
acolo şi fără mine. 

— Bine, am înţeles! O să merg la această cursă. O să am ce 
să-i povestesc domnului Garcia. 

Era o vreme splendidă în după-amiaza aceea. Toată Anglia 
era reprezentată în incinta plină de lume. Edna sesiză în 
atmosferă ceva diferit faţă de ziua precedentă; un fel de 
încărcătură electrică şi o înţelese apoi, văzând sosirea 
emoţionantă, la numai jumătate de cap distanţă, a 
câştigătorului, un cal cu cota 50 la 1. Din partea de susa 
tribunei se vedea perfect. După cursă, Luke se pregătea să 
se îndrepte către ea, când cineva îi atinse braţul; se 
întoarse şi văzu figura surâzătoare a unui bărbat ce părea a 
fi jocheu. Aspectul acestuia nu era prea grozav; hainele lui 
ponosite erau cartea de vizită a sărăciei. 

— Vă aduceţi aminte de mine, domnule Luke? Punch 
Markham. 


Luke îl ştia bine pe Punch; omul trecuse prin mâinile sale 
şi fusese condamnat la trei luni de muncă forţată, pentru 
furt. 

— Sunt cinstit acum, domnule Luke. Dar nu prea rentează. 
Vin de la Londra - agăţat de o maşină. O să râdeţi, am mers 
lipit de motor! Unul dintre foştii mei patroni mi-a dat un 
bilet de intrare la curse în amintirea frumoaselor vremuri 
de odinioară. N-a uitat că am antrenat câţiva dintre cei mai 
buni cai din ţara lui. Nu l-aţi văzut pe bătrânul Goodie, 
domnule Luke? L-am căutat peste tot. Poate storc ceva de la 
el; aş avea tot dreptul! 

— De ce ai avea dreptul la ceva de la acest eminent 
antrenor? 

— Antrenor eminent! Strigă Punch cu dispreţ. Antrenor de 
lei şi de tigri, dar nu de cai! Recunosc însă că a reuşit cu 
acest foal pe care i l-am vândut... Un descendent al lui 
Blandford, domnule Luke, îl ştiţi? A câştigat o cursă la 
Stockton deunăzi. 

— Field of Glory? Întrebă Luke. 

— Ăsta e! Aş pune pariu că au câştigat o sumă serioasă. 
Calul nu era la Goodie, dar acum se află în grajdurile lui. Nu 
se ştie niciodată cine sunt proprietarii cailor, cu tipii ăştia 
din bandă! l-am vândut calul cu şaizeci şi cinci de guinee: 
fusese crescut în Irlanda de un fermier... 

— Nu-mi spune toată povestea, Punch, mă grăbesc. 

— Este singurul cal pe care-l ştiu şi care are asemenea 
picioare: trei groase, al patrulea mai subţire; de aceea l-am 
şi obţinut de la irlandez. l-am uns toată copita cu ceară de 
cizmărie; Goodie n-a ştiut niciodată. lată, domnule Luke, 
ceea ce am făcut şi... 

— Nu-mi povesti acum toate amănuntele din viaţa ta. 

Luke scoase din buzunar o bancnotă de 10 şilingi şi i-o 
întinse lui Punch: 

— Am aruncat-o pe apa sâmbetei, Punch, aşa cred. 

— Vă jur că nu mai beau; nu mai am bani; abia dacă am de 
mâncare. Aţi fost mereu bun cu mine, domnule Luke. Copoii 


nu sunt atât de răi, cum se spune; eu am recunoscut-o 
întotdeauna. 

Luke nu mai pierdu timp să asculte toate aceste elogii; o 
zărise deja pe Edna care venea de la paddock. 

— O cursă extraordinară, zise el. Chiar şi lui Trigger i-ar fi 
plăcut să facă o asemenea afacere. 50 la 1! Cred că şi-ar fi 
vopsit în roşu birourile de la „Panglica verde”. Sunt gata, 
miss Gray. Avem un tren bun care vine de la Leeds şi 
opreşte la Doncaster; am rezervat un compartiment. 

— Cine era omuleţul acela cu care vorbeai? 

Ajunseseră la o asemenea camaraderie, încât îşi putea 
permite să-l întrebe fără a-şi mai cere scuze pentru 
indiscreţie. 

În drum către gară, Luke îi povesti aventura lui Punch 
Markham. Fusese un jocheu bun şi un antrenor norocos, 
dar avusese prea mulţi „prieteni” - aşa că, într-o bună zi, 
comisarii Jockey-Club-ului i-au retras licenţa; avusese noroc 
că n-a fost condamnat. De atunci îşi câştigase existenţa 
cumpărând şi vânzând cai, dar mai apoi s-a bănuit că se 
compromisese într-una sau două mari escrocherii la curse; 
dar este posibil ca în realitate să nu-i fi revenit lui decât o 
parte infimă. 

Capitolul 6 

În timpul călătoriei spre Londra, Edna avu răgazul de a-l 
studia pe bărbatul care ocupase brusc un loc atât de 
important în viaţa ei. Nu corespundea defel imaginii pe care 
fata o avea despre un poliţist. Vorbirea lui era corectă, 
vocea agreabilă. Pe vremea când era dactilografă, întâlnise 
tot felul de oameni, dar acesta o zăpăcise puţin. Stătea într- 
un colţ al compartimentului, cu ochii închişi, aşa că îl putea 
studia cu amănunţime. 

Nu era un bărbat frumos; trebuia să recunoască însă că 
avea un anume farmec. Destinsă, faţa lui era tristă; avea o 
gură cam urâtă, nasul subţire părea cam lung, dar ochii 
erau frumoşi şi - în ciuda unor fire albe apărute la tâmple - 
părea încă tânăr. În fine, nu avea deloc aerul unui detectiv. 


În timpul drumului, îi spusese că ştie spaniola; gândindu- 
se că minţea, fata îi adresă o întrebare în această limbă, iar 
el răspunse pe loc, în cea mai curată castiliană. Luke 
mărturisi că vorbea cu uşurinţă trei sau patru limbi străine. 

— Nu chiar atâtea cât prietenul Rustem, care este foarte 
tare în ceea ce priveşte limbile orientale. Stăpâneşte la 
perfecţie greaca şi araba. Omul se trage de undeva, din 
Macedonia. Evident, nu îţi mai este avocat... 

— De ce, evident? 

— Pentru că a fost scos din barou, nu ştiai? 

— Mi-ai mai spus-o pe vas. 

— Ah! Da, aşa e! Ei, bine, să nu ai încredere în el şi... Luke 
ezită. Şi apoi, ştii, tipul e un Don Juan. Simţindu-se pe un 
teren alunecos, detectivul făcu un efort pentru a ieşi din 
această situaţie: Nu vreau să spun că... 

— Că-mi va face curte! Dar de ce nu? Domnule Luke, zău 
că eşti puţin cam prea grijuliu. 

Aerul lui ruşinat şi uşor încurcat o amuză grozav pe Edna. 

O părăsi în gara King's Cross, nu înainte însă de a-i fi 
smuls promisiunea că-l va anunţa atunci când va merge să 
facă o vizită la Longhall. 

Ajunsă la hotel, fata primi o telegramă lungă expediată din 
Berlin: „Rog să-mi achiţi nota; expediază valizele Agenţia 
Friedmann 119, Friedrichswilhelmstrasse, Berlin; plec în 
Bavaria; minunatul Vendina e bine; adi6s, Alberto”. 

Domnul Garcia semna întotdeauna cu numele de botez. 
Deci plecase la Berlin; tânăra era acum mai liniştită. Urcă la 
ea în cameră, unde o aşteptau vreo douăsprezece scrisori şi 
o cutie mică; o deschise, crezând că va găsi înăuntru cheile 
de la Longhall, dar cutia conţinea un eşantion de țigarete 
trimise de un negustor întreprinzător. 

Garcia fiind plecat, trebuia să-şi petreacă prima seară la 
Londra singură şi asta o cam plictisea. Aşa că îşi luă un bilet 
la teatru. Ce minunat era să fii bogată, mai ales într-un oraş 
în care ai îndurat atâtea lipsuri! Şi totuşi, în drum spre 
casă, Edna privea cu oarecare invidie către tinerele care se 


agăţau de scările autobuzelor; poate că unele erau chiar 
dactilografe, lucrând, aşa cum o făcuse şi ea, pentru două 
lire şi jumătate pe săptămână; dar, după lucru, ele se 
întorceau într-un cămin şi erau aşteptate de o familie care 
se interesa de ele. Fata se culcă în seara aceea cuprinsă de 
o vagă melancolie. A doua zi dimineaţa se simţi însă mult 
mai bine; se pregătea să mănânce, când i se aduse o carte 
de vizită: 

— Domnul Arthur Rustem? Poftiţi-l aici. 

Rustem intră surâzător, făcând plecăciuni adânci. Era atât 
de spilcuit, încât părea un manechin la o prezentare de 
modă. 

— Aţi fost la Doncaster. Nu negaţi, scumpă miss Gray, 
pentru că v-am văzut! 

Făcu un semn şugubeţ cu degetul, amical, chiar familiar. 

— Aveţi o vedere bună, domnule Rustem, răspunse Edna 
cu răceală. Şi eu v-am văzut prin binoclu, dar mă îndoiesc 
că dumneavoastră m-aţi fi putut repera printre miile de 
oameni din tribune. 

Noul venit schimbă discret subiectul. 

— În orice caz, am ştiut că eraţi la Doncaster. L-am văzut 
pe dragul nostru prieten, domnul Goodie. Un om brav, un 
om activ şi care a câştigat, din fericire, de curând, ceva 
bani. 

— Aţi adus cheile, domnule Rustem? 

Tânăra nu era deloc dispusă să se intereseze de viitorul 
domnului Elijah Goodie. 

— Evident. 

Oaspetele îşi luă un scaun şi se aşeză fără să fi fost invitat; 
scoțând apoi din buzunar o cutie plată, o aşeză pe masă. 

— lată cheile locuinţei strămoşeşti, spuse el vesel. 
Problema care se pune, miss Gray, este aceea de a şti dacă 
veţi prefera să locuiţi în acea clădire umedă şi sinistră - nu 
cunosc o casă mai izolată - sau veţi accepta oferta 
extraordinară pe care, printr-o curioasă coincidenţă, am 
primit-o în această dimineaţă de la unul dintre clienţii mei, 


care v-ar cumpăra proprietatea cu douăzeci de mii de lire! 
Cred că nu prea este în toate minţile, oferind o asemenea 
sumă. 

— Cine este clientul dumneavoastră, domnul Goodie sau 
domnul Trigger, sau poate doctorul Banter? 

Rustem clipi din ochi surprins de acest atac neaşteptat; 
apoi îşi plecă fruntea cu tristeţe. 

— Nădăjduiesc, miss Gray, că nu aţi dat atenţie unor bârfe 
răuvoitoare. Nu voi pronunţa nici un nume, dar există nişte 
oameni răzbunători cărora - dacă pot spune astfel - li s-a 
cam dat peste mână din cauza unor raporturi false... 

— Este o aluzie la inspectorul Luke? Întrebă Edna. 

— Nu, nu, răspunse Rustem imediat. Nu am nimic de spus 
contra inspectorului Luke, unul dintre cei mai inteligenţi 
oameni, fermecător şi bine crescut. N-aş vrea să credeţi că 
aş fi intenţionat să-l ponegresc pe domnul Luke. Dar există 
tot felul de indivizi răi... 

— Nu vreau să vând Longhall, domnule Rustem, şi asta ne 
va scuti de orice discuţie. 

— Vi se oferă de două ori valoarea lui. 

— Poate să fie şi de patru ori, mi-e indiferent. Mă voi 
instala la Longhall şi, la expirarea contractului de 
închiriere, îmi voi relua probabil şi Gillywood Cottage, 
împreună cu pământurile aferente. 

Rustem o privi fix bătând uşor cu degetele în tăblia mesei, 
apoi surâse: 

— Dacă v-aţi decis, ar fi neavenit din partea mea să vă dau 
un sfat. Poate că aveţi dreptate. Am mare încredere în 
instinctul femeilor. Voi aranja lucrurile atât cât voi putea; vă 
voi însoţi atunci când veţi merge să vizitaţi casa, ajutându- 
vă oricât doriţi. 

— Nu este nevoie să veniţi. Mi-am comandat deja o 
escortă, zise fata cu o oarecare ironie. Domnul Luke, 
cunoscând foarte bine împrejurimile, mi-a promis că-mi va 
arăta casa. Cheile sunt acolo? Întrebă ea luând apoi cutiuţa 
şi deschizând-o. 


— Sunt foarte bucuros că aţi ridicat problema chiriei, miss 
Gray. Am predat toate documentele avocatului 
dumneavoastră; el mi-a atras atenţia că poliţa de închiriere 
a domnului Goodie expiră la sfârşitul anului, atâta doar că, 
în absenţa dumneavoastră, i-am dat domnului Goodie 
asigurarea - în numele dumneavoastră - că nu-l veţi da 
afară, nedorind ruina unui om de vârsta lui; am pregătit un 
contract de închiriere pentru încă un an, aceasta dându-i 
posibilitatea de a-şi căuta o altă locuinţă. Este o simplă 
formalitate. 

Rustem scoase din buzunar actul redactat şi-l aşeză pe 
masă; trase chiar şi capacul stiloului, oferindu-l Ednei. 

— Vedeţi, am marcat cu creionul locul în care trebuie să 
semnaţi. 

Edna izbucni în râs şi-l privi. 

— Domnule Rustem, chiar credeţi că voi semna orice 
hârtie ce mi se pune în faţă, fără să fiu măcar prevenită? 
Există oare moştenitori care fac - în naivitatea lor - acest 
lucru? Trimiteţi, vă rog, actul avocatului meu. 

Descumpănit, Rustem strânse hârtia cu demnitate, o puse 
la loc în buzunar, îşi închise stiloul şi, ridicându-se, îşi luă 
pălăria şi mănuşile. 

— Mă ofensaţi. În toată cariera mea profesională nu mi s-a 
sugerat niciodată că aş fi încercat să profit de naivitatea 
vreunui client... 

— De fapt, domnule Rustem, singura aluzie care s-a făcut 
a fost aceea că aţi folosit banii clienţilor pentru afacerile 
dumneavoastră particulare. 

Războiul dintre ei era deci declarat; el nu avea cum şti cât 
avusese această fată de luptat pentru existenţa ei, timp de 
trei ani, până în momentul în care Donald Gray să o fi 
chemat la el. 

— Foarte bine, tânăra mea prietenă. Toată dulceaţa din 
glas îi dispăruse. Văd că ai fost pusă în gardă împotriva mea 
şi a asociaţilor mei. Păcat. le-am sfătuit să nu mergi la 
Longhall... 


— Mi s-a spus deja, dar din cu totul alte motive! 

Luke intrase în încăpere fără zgomot, închisese chiar şi 
uşa şi se afla la mijlocul distanţei dintre intrare şi masă, fără 
ca Edna şi Rustem să-l fi auzit. La un moment dat, 
surprinsă, fata se întoarse. 

— l-am dat acelaşi sfat, repetă Luke, dar miss Gray nu ţine 
seama de el. Presupun că va trăi acolo în înţelegere cu 
vecinii săi, foştii ei avocaţi, cu toţi Triggerii şi Blanterii. Voi 
face tot ce se poate pentru ca miss Gray să nu aibă 
probleme la Longhall. 

În timp ce vorbea, îl fixa cu hotărâre pe Rustem. 

— Asta poate să însemne, Rustem, că ar fi posibil să am 
ocazia de a-i „deranja” pe câţiva dintre oamenii sus-puşi 
care se cred acum în deplină siguranţă. 

Rustem se schimbă la faţă. Amenințarea îşi făcuse efectul. 
Cuprins de o furie duşmănoasă, fostul avocat se îndreptă 
plin de importanţă către uşă, fără a mai scoate o vorbă şi o 
închise apoi uşurel, în urma sa. Fata rupse tăcerea. 

— Nu baţi niciodată la uşă când intri în camera unei 
femei? 

Luke ezită să răspundă la întrebare: 

— Ce voia? Să aducă cheile? Le-a primit azi-dimineaţă de 
la Goodie care i le-a adus personal. 

— Dorea să-i vând proprietatea. 

— Oferea o sumă mare? 

Auzind cifra propusă, Luke scoase un fluierat de uimire. 

— O vor cu orice preţ! Mă întreb de ce oare? Terenurile nu 
sunt printre cele mai bune din Berkshire; pe de altă parte, 
pentru un antrenor, locul este cam izolat. 

Detectivul se scărpină în cap, gânditor. 

— Ai veşti de la domnul Garcia? 

Edna îi arătă telegrama; după ce o citi, Luke i-o dădu 
înapoi. 

— E totuşi un dedesubt aici; domnul Trigger le-a cerut 
tuturor clienţilor lui să-şi deschidă conturi curente noi de 
luna viitoare, zise el şi scoase din buzunar două foi de 


hârtie. Iată circulara. Fiecare client este rugat să dubleze 
numărul bookmaker-ilor săi; este şi o listă cu cei mai 
importanţi bookmaker-i, cu situaţia lor financiară, şi sfatul 
de a-şi deschide conturi noi pe nume de împrumut. Trigger 
este, fără îndoială, o minte deosebită; pregăteşte ceva 
colosal, o lovitură enormă. Vor oferi cincizeci de mii de lire, 
pe putin. 

Luke n-ar fi putut da un pronostic mai bun, căci la nici 
zece minute de la plecarea lui Rustem, sună telefonul şi 
Edna recunoscu vocea fostului avocat. 

— Sunteţi singură sau tot cu prietenul nostru? Clientul 
meu doreşte să mărească preţul ofertei. Este un anticar 
pasionat după stilul Tudor; este dispus să dea o sumă 
enormă, patruzeci sau cincizeci de mii de lire... 

— Longhall nu este de vânzare, răspunse tânăra şi puse la 
loc receptorul în furcă. 

Capitolul 7 

Tot felul de lucruri curioase îi reţinuseră atenţia lui Luke, 
în această afacere. Retras în camera lui, detectivul medita. 
Trei luni mai înainte, acuzând lipsa apei la vechiul lui loc de 
antrenament, Goodie negociase cumpărarea unui loc de 
antrenament în Wiltshire, unde era oricum mai ferit de 
spioni. De ce devenise acum Gillywood atât de preţios, încât 
să se ofere pentru el o asemenea sumă de bani? Să fi fost 
din cauza posibilei vecinătăţi cu Edna? Sau pentru că 
Longhall-ul ascundea un mister? Taina aceasta nu mai era o 
necunoscută pentru Luke; când o descoperise, în urma 
cercetărilor sale, suferise, cu tot sângele lui rece, unul 
dintre cele mai puternice şocuri din viaţă. Luke cunoştea 
secretul grajdurilor părăsite, ştia şi de ce noile acareturi 
fuseseră reconstruite la o anumită distanţă de vilă. Se 
întreba însă dacă era bine să-i vorbească fetei de toate 
acestea. În orice caz, mai putea să aştepte înainte de a face 
o inspecţie personală la Longhall; era absolut sigur că urma 
să se petreacă ceva, dar dorea să reducă la minimum 
pericolul care ar fi putut să o amenințe pe miss Gray. 


Oficial, cartierul său general era la Scotland Yard, dar 
biroul lui se afla de fapt într-un imobil vechi; avea şi câţiva 
colaboratori personali. De trei ani, societăţi de curse îl 
delegaseră să facă investigaţii în anumite sfere ale turf-ului. 
El, care gândea că pleava societăţii nu mai avea nimic nou 
să-i ofere, alcătuise dosare noi, în care erau trecute numele 
unor „lorzi”, ale unor personalităţi politice, membrii unor 
bande mai mult sau mai puţin cunoscute, şi mai ales toţi 
slujbaşii de la „Panglica verde”; agenţii, secretarele, femeile 
care făceau dimineaţa curat în birouri erau braţele acelei 
organizaţii al cărei creier era omuleţul gras ce-şi ocupa 
locul în biroul placat cu panouri de lemn de trandafir, având 
în spatele său o enormă casă de bani încastrată în perete şi 
dotată cu uşi groase de 10 centimetri. 

Secretarele nu cunoşteau nici măcar numele 
subscripţionarilor. Trigger nu angaja decât fete tinere şi le 
alegea cu o grijă similară celei de la selecţionarea 
personalului ministerial. Fiecare fată avea pupitrul ei şi o 
listă de numere - fără nume; plicurile aduse la biroul lui 
Trigger erau toate numerotate. El însuşi scria la maşină 
adresele şi tot el era cel care punea scrisorile la poştă. 

Clienţii îi trimiteau jumătate din câştigurile lor în 
săptămâna următoare victoriei calului ales. 'Tot Trigger 
încasa cecurile. În perioada dinainte şi de după „lovitură”, 
omul lucra optsprezece ore pe zi, dormind adeseori chiar în 
biroul său. Când „lovitura” era perfectă, Trigger completa 
numele calului pe toate telegramele primite, le băga în 
plicurile ce se sigilau şi care erau expediate apoi, în 
dimineaţa cursei. Erau duse de agenţii lui în foarte multe 
localităţi, câteodată sub supravegherea unui al doilea agent 
necunoscut de primul, şi predate la ghişeele poştale. 

Luke bănuia că şi la hipodrom există supraveghetori al 
căror rol era să citească mesajele telefonate din Londra. 

În zilele următoare, Luke se întâlni cu Edna de două ori. 
Deşi nu-şi vizitase încă reşedinţa de la Longhall, fata îşi şi 
alesese mobila. În fine, într-o dimineaţă îi telefonă 


detectivului, spunându-i că urma să plece şi că va veni să-l 
ia cu maşina. 

— Credeam că mai iei un prieten cu dumneata, zise 
tânăra. 

— l-am telefonat să ne aştepte acolo, locuieşte la Reading. 

— E tot detectiv? 

— Să zicem că da. 

Printr-o nouă telegramă de la Garcia, expediată de această 
dată din Munchen, Edna era invitată să-şi întâlnească 
bătrânul prieten în vederea unei lungi călătorii în Europa. 

— Nu l-ai mai văzut pe Rustem, nici pe vreunul din iubiții 
lui amici? 

— Pe doctorul Blanter, lua masa la hotelul unde locuiesc; 
părea foarte interesat de persoana mea. 

— Cred şi eu că era interesat! E tipul cel mai rău din 
bandă. Blanter a fost amestecat în afaceri atât de urâte, 
încât a trebuit să-şi părăsească clientela. E toxicolog; ştie 
despre otrăvuri mai mult decât oricine în Anglia. Are un mic 
palat lângă Maidenhead, splendid aranjat, cu sere de 
trandafiri, bărci, statui... Apropo, ţi-ai luat mobila? 

— Totul e din stejar! Am găsit şi trei servitoare grozave; 
mă voi întâlni azi cu ele. Dar ce curios! N-am spus decât la 
două persoane că o să mă instalez într-o casă la ţară şi o 
jumătate de duzină de servitoare mi-au şi telefonat. Am o 
excelentă femeie de serviciu, o bucătăreasă şi două 
cameriste drăguţe care acceptă să stea la ţară. Le-am spus 
tuturor să se prezinte azi. 

— Admirabil! Îl baţi pe Trigger la organizare. 

După ce au traversat încet satul, au trecut şi pe lângă 
Gillywood, aruncând o privire către intrarea reşedinţei lui 
Goodie, bine baricadată. 

— S-ar spune că e o închisoare, nu-i aşa? 

— E sinistru, recunoscu fata, mă cam ia cu frig! 

Grilele metalice de la Longhall erau deschise. Maşina se 
opri în faţa intrării lângă care se afla un grup: patru femei 
şi, la o oarecare distanţă, un om extrem de slab. 


— Sunt toate îmbrăcate în negru, remarcă Luke. Văzându- 
le, n-ai crede că au venit să-şi găsească un loc de muncă, ci 
mai degrabă că l-au pierdut! 

Apropiindu-se de ele, cea mai vârstnică făcu o reverență; 
Edna avu impresia că însoţitorul ei era obiectul principal al 
curiozităţii femeilor, care-l examinau cu interes, de parcă ar 
fi privit la unul dintre membrii familiei regale. 

Luke se îndreptă către omul cel slab, îi spuse câteva 
cuvinte şi îl conduse apoi la stăpâna casei: 

— lată-l pe domnul Lane. Dacă eşti de acord, aş vrea să 
viziteze casa împreună cu noi. Servitoarele vor intra după 
ce vom termina; de altfel, nu prea cred că au poftă să intre 
panele. 

— Credeţi că o să explodeze vreo bombă? 

— Mă aştept să văd şobolani, spuse Luke cu calm. 

Edna se cutremură; uitase de şobolani, crezând că Goodie 
minţise. Urma să aibă însă o surpriză foarte neplăcută. 

— Deci, cu permisiunea dumitale, domnul Lane şi cu mine 
o vom lua înainte, spuse Luke şi făcu un pas peste prag, 
după care se opri; Edna observă că cele patru femei se 
retrăseseră, cu teamă. Auzi apoi un zgomot de labe şi văzu 
două animale speriate ce urcau scara, apoi trei sau patru 
care, alergând către şemineu şi negăsind ieşire, traversară 
camera în fugă şi se îndreptară către uşă. Tânăra păli; avea 
oroare de şobolani, iar acolo se aflau din belşug. 

Luke se întoarse către prietenul lui, surâzând. 

— Haide, Lane, adu-i. 

Omul cel slab se îndepărtă o clipă şi reveni imediat cu trei 
terieri pe care-i ţinea în lesă. În timpul acesta, Luke 
deschisese toate uşile şi ferestrele. 

— Aşteptaţi aici, voi deratiza casa... 

De afară, Edna auzea scheunatul terierilor excitaţi şi 
sarabanda lor pe parchet. O jumătate de oră mai târziu, 
Luke cobori. 

— Gata! Cred că cea mai mare parte dintre ei a fugit; or 
mai fi rămas poate unul sau doi, dar asta e tot. Li s-a dat 


drumul azi-dimineaţă în casă, cu bună ştiinţă. Cred că 
Goodie a scotocit întregul Berkshire pentru a-i găsi, dar 
Lane este un adevărat vânător de şobolani; iată de ce l-am 
adus. Va mai sta aici două-trei zile ca să aibă grijă să nu mai 
rămână niciunul. 

Trecând prin camere, tânăra stăpână avu ocazia să 
constate rezultatul muncii terierilor, iar, când ajunse în 
camera ce urma să devină dormitorul ei, îl găsi pe Lane 
care punea lesele la gâtul câinilor săi. 

— Voi mai cerceta casa cu grijă, doamnă, dar nu cred să fie 
cuiburi de şobolani; nu au ce mânca aici, aşa că vor pleca 
înapoi la grajduri. 

Edna le convinse cu dificultate pe cele patru femei să 
intre; cele două mai tinere refuzau cu hotărâre. Luke, 
amuzat, o întrebă pe femeia de serviciu: 

— Cine v-a spus că sunt şobolani în casă? 

Femeia îl privi încurcată: 

— Asta arată ca o casă în care trebuie să fie şobolani, 
domnule, zise ea. 

— Cine v-a spus că aici e plin de şobolani şi că aţi face mai 
bine să rămâneţi afară? 

— Nimeni. 

— Cum te numeşti? Întrebă Luke. 

— Linton, domnule. 

— Linton? Nu cumva te cheamă Carr? Dar dumneata? 
Adăugă el, adresându-se bucătăresei. 

— Doamna Kohler. 

— Cred că adevăratul dumitale nume este Klein. În ceea 
ce te priveşte pe dumneata - şi el se întoarse către una din 
tinere care roşi, apoi deveni palidă - ai fost urmărită pentru 
furt din magazine, iar dumneata - adresându-se celeilalte 
tinere - ai fost amestecată în afacerea din Hallam Street, 
nu-i aşa? 

Foarte palidă, incapabilă să rostească vreun cuvânt, fata 
încuviinţă. 

Edna era zăpăcită total. 


— Puteţi pleca acum toate patru. Evident, cheltuielile de 
transport vă privesc şi să n-o mai plictisiţi pe miss Gray. 
Puteţi spune celui care v-a trimis - cred că este vorba de 
domnul Rustem - să nu-şi dea osteneala de a mai face rost 
de altele. La revedere. 

Cele patru plecară imediat, fără să obiecteze. 

— Dar de ce le-ai gonit? Cine sunt ele? Întrebă fata. 

— Erau alese special pentru dumneata de idiotul acela de 
Rustem. 

— Cum ai obţinut aceste informaţii despre ele? 

— Le ştiu de când îl supraveghez pe Rustem. Ce vei face 
acum, miss Gray? Tot te mai încăpăţânezi să te stabileşti 
aici, sau vei cumpăra, ca orice persoană chibzuită, o casă în 
Mayfair sau un apartament în Piccadilly? 

— Mă voi stabili aici; cu cât privesc mai mult această casă, 
cu atât sunt mai hotărâtă. Este un loc fermecător. 

Cei doi merseră apoi de jur-împrejurul conacului; în spate 
era o curte, iar zidul care separa Longhall de Gillywood se 
întindea pe vreo cincizeci de metri. Longhall era aşezat 
într-un colţ al proprietăţii, în partea îngustă a terenului ce 
avea o formă de pară. 

Luke mergea pe lângă zid, cercetându-l cu grijă; o uşă 
solidă de lemn, aflată exact în dreptul centrului casei, îi 
atrase privirile; sub ea, terenul era zgâriat şi pe broască se 
vedeau urme de ulei. Evident, această poartă prin care se 
putea trece din Longhall în Gillywood fusese de curând 
folosită. 

— Uşa asta se deschide cu vreuna din cheile dumitale? 
Întrebă el, apoi le încercă pe toate; niciuna nu se potrivea. 
Luke îşi notă în carnet: De schimbat broasca. 

Puțin mai departe, în locul cel mai apropiat de Gillywood, 
peste zid se ridica un grilaj de patru picioare înălţime. Luke 
se sui pe o scară ca să cerceteze locul în partea cealaltă a 
terenului. În dreapta se aflau grajdurile părăsite; către 
stânga se întindea o împletitură metalică ce împrejmuia 
Gillywood-ul pe vreo trei sute de metri. Cincizeci de metri 


mai departe, o movilă mare de ciment, aparent fără nici o 
utilizare, împiedica vizibilitatea. La o sută cincizeci de metri 
depărtare, văzu peretele carierei de piatră cu cele două 
intrări întunecate; Luke ştia că este vorba de peşterile de la 
Perrywig, faimoase prin faptul că îi adăpostiseră pe 
contrabandişti şi, mai ales, pentru că acolo fusese comisă o 
crimă, între grote şi vilă crescuseră câţiva copaci, iar în 
dreapta casei era clădirea de un roşu viu în care se găseau 
grajdurile domnului Goodie. 

Luke explorase locul, dar mai avea de vizitat grotele din 
spatele grilelor metalice; anumite părţi din trecutul lui 
Goodie rămăseseră totuşi neclare. Nici Scotland Yard-ul, cu 
toate anchetele sale, nu reuşise să facă lumină în această 
privinţă. Goodie era bănuit a fi criminal, dar totul rămăsese 
la acest stadiu. 

— Ei, bine, ce vezi? Întrebă fata care devenise 
nerăbdătoare. 

— Pământuri după pământuri; grajduri şi iar grajduri; 
noile grajduri şi o movilă ciudată. Vei rămâne aici? 

— Nu în seara asta, spuse Edna zâmbind, dar voi veni, cu 
siguranţă, să locuiesc aici. 

— Atunci voi căuta un administrator; îţi va fi de folos în 
momentul în care te vei instala în casă. 

Luke se ţinu de cuvânt. Într-una din zilele următoare, 
cameristele, un majordom şi un om de serviciu se 
prezentară - venind din partea lui - la hotelul Ednei Gray, în 
plus i-l recomandă - la telefon - pe Lane. 

— Are multă experienţă ca administrator; a făcut parte din 
poliţie, a lucrat în Berkshire şi este un adversar de temut 
într-o încăierare. 

— Dar cu cine se va bate? Întrebă Edna. 

— Cu oricine, nu se ştie niciodată. Ţi-l recomand cu 
căldură, în ceea ce priveşte majordomul, el este un fost 
ofiţer de poliţie... 

— Vei transforma casa mea într-un post de poliţie? 


— Sunt puţine la număr locurile atât de plăcute, răspunse 
Luke. 

Capitolul 8 

Personalul de serviciu ales de Luke era pe placul Ednei. 
Detectivul îşi dăduse multă osteneală şi fata îi era 
recunoscătoare, în cele două săptămâni care au urmat, ea a 
mers zilnic să-şi viziteze casa; mobilele fuseseră aduse în 
camioane mari şi Longhall răsunase de zgomotul ciocanelor 
tapiţerilor; geamgiii şi instalatorii lucraseră şi ei din greu. 
Sub supravegherea lui Lane, peluzele şi răzoarele se 
transformaseră într-o frumoasă grădină. Din ce în ce mai 
fascinată de Longhall, Edna îşi aduse într-o bună zi cuferele 
şi camerista cea nouă. La ceremonia de inaugurare nu a 
luat parte decât un invitat. 

— Ar fi trebuit să chemi un preot; aşa se face de obicei în 
astfel de situaţii. Apropo, eşti protestantă sau catolică? 

Fata refuză să răspundă. 

Nu îl zărise încă pe Goodie dar, de la fereastra camerei ei, 
pe care o deschidea în jurul prânzului, putea vedea caii 
trecând pe câmpie. Timpul trecea, dar misterul vilei în alb şi 
verde, abia vizibilă printre copacii falnici, întârzia să se 
lămurească, devenind chiar mai de nepătruns. 

Edna era cam plictisită din cauza autorităţii pe care şi-o 
impusese detectivul; el îi domina de-acum existenţa; nu 
putea scăpa de acest tânăr şi, în realitate, nici nu avea chef 
s-o facă. Felul lui de a se purta nu se schimbase de loc: era 
tot atât de apropiat cât fusese şi pe vapor sau la Doncaster. 
Nu depăşea niciodată limitele unei anumite intimităţi; îi 
spusese chiar, într-o zi, că o privea ca pe un frate mai mic. 

Tânăra petrecea la Londra trei sau patru zile pe 
săptămână; se întâlniseră de câteva ori şi luaseră masa 
împreună; fata era bucuroasă să-l vadă, pentru că el avea 
întotdeauna ceva de povestit, mai ales despre organizaţia 
„Panglica Verde”. 

Lui Trigger îi reuşise o lovitură în împrejurări foarte 
speciale. La prima întâlnire de toamnă, la Newmarket, se 


desfăşoară o cursă a mânjilor de un an; erau doar trei 
concurenţi, din care doi, cunoscuţi de public; cel de-al 
treilea se prezentase mediocru în primăvară. Primul favorit, 
care avusese un rezultat bun la Saint-Leger, avea o cotă la 
egalitate; cel de-al doilea cal era cotat cu 8 la 1, iar cel de-al 
treilea cu 100 la 6; şi acesta din urmă câştigă cu uşurinţă. 
După cursă, cei doi favoriţi fuseseră cuprinşi de o febră 
puternică şi exista supoziţia că acea indispoziţie nu fusese 
normală. Dar nici o bănuială nu-l putea atinge pe 
câştigătorul care aparţinea fiului unui lord irlandez. 

— Proprietarul nominal, spunea Luke. Sir Henry nu are un 
ban. Calul aparţine cu certitudine bandei. Ceilalţi doi cai 
erau într-o formă perfectă la venirea pe hipodrom; doar în 
momentul cursei au fost de o nervozitate deosebită. 
Câştigătorul ar fi obţinut, poate, locul întâi prin meritul său 
propriu, dar Trigger şi-a pregătit lovitura. N-a ieşit din 
biroul lui timp de trei zile nici măcar pentru a lua masa, 
prânzul aducându-i-se în cameră. Aştept cu nerăbdare 
după-amiaza de azi; am întâlnire cu el. 

Cei doi tineri au mâncat la Ritz, fapt destul de jenant 
pentru Edna, care ştia că ofiţerii de poliţie nu sunt chiar aşa 
de bine plătiţi, iar Luke nu contenea cu invitaţiile. O ducea 
la restaurantele cele mai scumpe şi nu-i permitea să-şi 
plătească partea ei; o singură dată schiţase gestul, dar 
detectivul o oprise, într-un fel destul de aspru. 

Îi spusese că are unele venituri personale în afara 
salariului; că moştenise de la tatăl lui un număr important 
de acţiuni ale unei afaceri cu ape minerale în care acesta se 
lansase, astfel că până în momentul morţii lui se puteau 
vedea pe autobuze reclamele pentru limonada „Luke”. 

Detectivul o conduse pe Edna la hotelul unde fata urma să- 
şi petreacă noaptea şi cobori apoi pe Regent Street, 
îndreptându-se spre întâlnirea cu Trigger. 

Un grooml1l1l elegant îl introduse într-un birou vast, bogat 
mobilat, cu vedere la stradă. 


Trigger, în cămaşă, era aşezat la un birou de lemn de 
trandafir pe care se vedeau aparatele telefonice. Luke se 
amuză văzând statueta de bronz a lui Napoleon aşezată 
exact în faţa patronului. 

— Staţi jos, domnule Luke, spuse Trigger, ridicându-se şi 
revenind apoi la locul său pe scaun. Am atât de mult de 
lucru, că nu-mi mai văd capul de treabă. 

Avea o faţă veselă, cu înfăţişare cinstită şi surâdea. 

— Ştiu de ce aţi venit: pentru afacerea aceea cu Kalamor. 
Acesta era numele calului câştigător la Newmarket. Ei, 
bine, o să vă spun adevărul, domnule Luke. Nu mă pricep 
deloc la cai; nici măcar nu-i pot deosebi unul de altul; 
pentru mine nu sunt decât nişte animale şi, dacă ar avea 
coarne, aş spune că sunt vaci! 

Surâzând, întinse vizitatorului său o cutie cu trabucuri. 

— Tot ce ştiu este că aici e biroul tranzacţiilor Trigger. Din 
surse precise, primesc numele unui cal şi îl transmit 
clienţilor mei. Nu ştiu dacă acel cale bun sau rău; pentru 
mine este doar un nume. Am oroare de curse şi nu mă duc 
acolo decât la mare nevoie. Golful, da! Ăsta joc! 

Trigger îi arătă detectivului o cupă minunată de argint, 
aşezată la loc de cinste, pe cămin. Luke credea tot ce 
auzise; nu Trigger era cel ce pregătea loviturile. 

— Am să vă mai spun ceva, domnule Luke; eu nu am habar 
dacă un cal are sau nu şanse. Nu fac ceva care să încalce 
regulamentul curselor; ştiu asta pentru că l-am studiat. Nu 
am nici o legătură nici cu băieţii de la grajduri, nici cu 
jocheii sau cu antrenorii lor. Sunt doar un automat uman - 
dacă pot spune astfel. 

— Cineva cunoaşte totuşi caii, vreau să spun, unul dintre 
prietenii dumneavoastră. 

— Bineînţeles, domnule Luke! Ştiţi la fel de bine ca şi mine 
că doctorul şi Goodie se află în această afacere şi că Rustem 
are şi el partea lui. Aceşti gentlemani sunt dăruiţi cu trup şi 
suflet nobilului sport al curselor. Eu, eu primesc banii şi-i 
depun la bancă. 


— Toţi? Întrebă Luke. 

— Ei, ei, inspectore! E asta o întrebare pentru un om de 
afaceri? Îi depun la bancă după ce am oprit o parte din ei 
pentru cheltuieli. Iată tot rolul meu în această afacere. 

— Nu v-aţi întâlnit niciodată cu proprietarul lui Kalamor? 

— Nu mă văd niciodată cu nici un proprietar. Îi am drept 
clienţi, dar nu-i întâlnesc vreodată. Treaba mea este să 
veghez ca personalul - care este cel mai bine plătit din 
Londra - să-şi facă treaba lui. Niciuna din tinerele astea, 
domnule Luke, nu primeşte mai puţin de cinci lire pe 
săptămână, iar multe dintre ele au chiar zece lire. 

— Bărbaţi nu folosiţi? 

— Doar nu sunt nebun. Bărbaţii vorbesc. Aceste tinere nu 
se pricep deloc la curse şi deci nu discută. Comisionarii mei 
sunt foşti militari, dar nu angajez pe niciunul care să nu fi 
avut măcar gradul de sergent major. O să râdeţi: angajez şi 
membri ai Asociaţiei Regale de Temperanţă. Îi prefer pe cei 
însuraţi; lucrează cât pot de bine pentru a nu-şi pierde 
locul; îi primesc şi pe cei mai vârstnici. Se ştiu 
supravegheați, sau presupun că sunt, atunci când deschid 
plicurile şi trimit telegramele prin poştă. Organizarea, iată 
munca mea. 

— Şi o faceţi în mod remarcabil, domnule Trigger. 

Acesta mulţumi cu politeţe. Luke arătă apoi peretele din 
spatele omuleţului. 

— N-aţi vrea să-mi deschideţi acest seif şi să-mi arătaţi 
toate lucrurile drăguţe pe care le conţine? 

Trigger fu scuturat de un hohot mare de râs: 

— Aţi fi, cu siguranţă, dezamăgit. Nu e absolut nimic acolo. 
O să vă conduc prin birouri. 

Trigger se ridică, îşi puse haina şi intră în camera mare 
unde mai multe secretare stăteau aşezate rânduri, rânduri, 
la pupitrele lor. 

— Biroul general de corespondenţă este sus. Avem mii şi 
mii de persoane care doresc să ia parte la tranzacţiile 


noastre. Primim cam patru dintr-o mie şi asta doar la 
recomandarea celor mai siguri clienţi ai noştri. 

Toate secretarele aveau câte o listă, pe care nu era trecut 
nici un nume, ci doar numărul fiecărui client; în faţa lor se 
aflau pachete de formulare telegrafice timbrate. 

— Au sosit în dimineaţa asta şi mi se vor aduce diseară. 
Treaba secretarelor este să noteze totalul sumei jucate de 
client. După cursă, se notează suma câştigată şi partea care 
ne revine nouă. Acesta este procedeul! 

Luke trecea pe lângă pupitre; secretarele, ocupate până 
peste cap, nu-i dădeau niţn o atenţie. Erau cu o clasă peste 
cele care lucrau în birourile din oraş. larna, când la 
„Panglica Verde” nu se făceau afaceri, aveau două luni de 
vacanţă plătite. 

Luke cunoştea organizaţia, dar nu o văzuse niciodată de 
aproape. Era plin de admiraţie faţă de Trigger; nu ştia 
nimic despre treburile obscure şi sinistre din spatele 
tranzacţiilor, dar ar fi fost nebun să nu-i bănuiască pe 
asociaţii lui că ajutau norocul. 

Trigger îl conduse apoi pe Luke în apartamentul său 
particular care, spre marea mirare a detectivului, era 
foarte simplu aranjat. 

— Nu am oaspeţi. Mă culc aici, atunci când am de lucru. 
Mi-aţi admirat secretarele, nu-i aşa? Dar să ştiţi că pe 
niciuna n-o invit la masă; nu trebuie să amesteci afacerile 
cu amorul. 

Luke plecă fără să fi aflat mai mult decât ştia la venire. Nu 
se aşteptase să culeagă informaţii, dar acum avea 
certitudinea că micuțul Trigger era singurul din bandă care 
nu putea fi condamnat. Rezultatul era totuşi important, 
pentru că de-aici înainte urma să-i supravegheze doar pe 
ceilalţi doi. Rustem era exclus din combinaţie; era un simplu 
agent, un instrument doar. 

Doctorul Blanter era un beţiv notoriu şi un obişnuit al 
cabaretelor. Chiar în seara aceea se afla la unul dintre cele 
mai rău famate; puţin după miezul nopţii, poliţia pătrunse 


acolo în trombă şi-i luă pe clienţi la secţie. Cu toate 
protestele lui vehemente, Blanter a fost percheziţionat cu 
amănunţime; i s-au luat cheile şi obiectele de valoare; a fost 
închis şi eliberat doar după trei ore. Se calmase între timp 
şi încetase să mai protesteze, dar aceste trei ceasuri au fost 
cele mai nefericite din viaţa lui; crezuse că i-o făcuseră în 
mod special. 

Spre patru dimineaţa ajunse acasă, în apartamentul său 
atât de ordonat; absolut nimic nu-l făcu să bănuiască 
trecerea pe acolo a doi oameni îndemânatici şi expeditivi, 
care timp de două ore scotociseră în fiecare sertar, în 
fiecare dulap, citiseră toate scrisorile sau bucăţile de hârtie 
pe care era scris ceva; dar, pentru Luke, a fost o seară fără 
rezultate. 

Capitolul 9 

Şirul lung de cai mergea încet, la pas, urcând panta 
colinei, apoi dispăru după culme. Edna îl vedea pe Goodie 
urmându-i la o mică distanţă. Călărea un cal negru; ţinea, 
ca de obicei, ochii pe jumătate închişi şi bărbia în piept. 
Părea adormit, aşa se vedea prin binoclul puternic al fetei, 
dar, cu toate acestea, în întreg Berksire nu era nimeni în 
ziua aceea mai treaz ca Elijah Goodie. 

Omul ajunse pe pistă şi privi către şeful îngrijitorilor care 
dădea ordine băieţilor de la grajduri. Era, probabil, 
singurul grajd din Anglia în care se vorbea arareori 
englezeşte. Majoritatea acelor lads12 erau metişi. Goodie îi 
schimba la fiecare doi ani, fapt care-i crea unele dificultăţi 
la Ministerul Muncii, din cauza permiselor de lucru 
necesare străinilor. 

Ei încălecau cu agilitate de maimuțe, dar nu aveau dreptul 
să deţină o licenţă de jocheu şi nici să călărească în public. 

În cursele aranjate, caii erau conduşi de cei mai buni 
jochei englezi; aceştia nu-şi cunoşteau calul până în 
momentul în care se urcau în şa. 

Fraza-cheie era inevitabil aceeaşi. 


— Veţi avea cinci sute de lire, dacă veţi câştiga această 
cursă. 

Goodie privea încruntat la caii ce galopau prin faţa lui, doi 
câte doi. Trecuseră toţi, cu excepţia ultimului care mergea 
singur, fără pereche. Era Field of Glory, învingătorul de la 
Stockton, o adevărată maşină galopând fără efort, 
parcurgând o distanţă enormă la fiecare fuleu. Zbura, pur 
şi simplu. Goodie luă frâul şi plecă spre mânzul său favorit. 

— Ei? Întrebă el. 

Lad-ul bronzat care-l călărea îi răspunse arătându-i dinţii 
albi: 

— E un bolid, senor. În fiecare zi merge mai bine. 

Goodie mormăi ceva, cobori de pe cal şi veni să mângâie 
grumazul favoritului său; îl înconjură apoi, trecându-şi 
mâna pe fiecare din picioarele animalului. 

— Acoperă.-l şi du-l la pas înapoi la grajduri, Jose, spuse el 
în spaniolă. Am făcut o afacere bună pentru opt sute de 
pesos, nu? 

— Dios! 

Lad-ul îşi holbă ochii. 

— Opt sute de pesos, şaizeci şi cinci de lire sterline! 

Aceasta era slăbiciunea lui Goodie: să se laude cu afacerile 
lui şi atunci când nu erau prea grozave. El privi multă 
vreme calul în tăcere, apoi, urcând în şa, se reîntoarse la 
vilă; Edna îl văzu revenind; duse binoclul la ochi şi, 
depărtându-se de fereastră, se îndreptă către un colţ al 
camerei de unde putea să observe fără a fi văzută. 

Goodie aruncă o privire în direcţia casei ei, apoi îşi cobori 
din nou bărbia în piept; omul nu se gândea nici la cai, nici la 
femei, ci la manuscrisul care era aproape gata şi care totuşi 
nu va fi, probabil, niciodată tipărit; era vorba de incredibila 
îndrăzneală de a-şi fi scris biografia, aşa cum a fost ea în 
realitate; acesta era motivul pentru care Goodie trăia într- 
un soi de cuşcă apărată de gratii. Omul urcă în biroul lui, 
deschise seiful şi scoase ultimele pagini ale manuscrisului. 
Le citi cu atenţie şi, cu toate că nu avea obiceiul să surâdă, 


o făcu gândindu-se la Luke, pentru că în paginile acelea 
prezentase o serie de fapte care-l vor face, după moarte, 
celebru pentru eternitate. Era o nebunie să pui pe hârtie 
astfel de amintiri, o aberaţie în care orgoliul şi gustul 
riscului îşi disputau întâietatea; pretextul îl constituia, de 
fapt, singurătatea: cartea aceea îi ţinea de urât în orele 
întunecoase ale nopţii. 

Aşa cum Edna o auzise spunând pe una din cameristele ei, 
viaţa în văgăuna aceea întunecată nu era prea veselă. Fata 
se lupta cu ideea că se plictiseşte; îşi recunoscuse, de fapt, 
sieşi că tinereţea ei avea nevoie de o existenţă mai veselă, 
cu toate că în fiecare zi, se plimba călare şi că mergea la 
Londra de două ori pe săptămână. 

Îi era greu să recunoască cât de mult îi lipsea Luke. 
Avusese ocazia să-i scrie, dar îşi dădu seama că nu cunoştea 
inițialele numelui de botez. Şi i le ceru prin telefon. 

— Iniţialele mele sunt M. M., dar nu folosesc decât una, 
zise Luke. 

— Ce înseamnă M. M.? 

— Refuz să dezvălui un secret pe care-l păstrez de ani de 
zile. Încearcă să ghiceşti. 

Edna avu o inspiraţie. 

— Nu este Matthew Mark? 

— Mark, da. Am uitat că am fost numit Matthew şi nu mi- 
am iertat părinţii pentru Mark. 

Edna reveni într-o seară de la Londra, obosită şi uşor 
iritată; încerca să se convingă că nu faptul de a nu-l fi găsit 
pe Luke acasă, când i-a telefonat, era motivul. Îşi adusese, 
în maşină, un pachet mare de cărţi şi îşi petrecuse după- 
amiaza cumpărând o groază de lucruri pentru decorarea 
Longhall-ului. 

Pe la nouă, simțindu-se obosită, se decise să meargă la 
culcare, dar, pe la nouă şi un sfert, odată ajunsă în pat, 
descoperi că cel din urmă lucru pe care-l dorea era să 
doarmă. Se ridică deci, îmbrăcă un capot şi, după ce 
încercă, zadarnic, să citească cea mai interesantă dintre 


cărţile aduse, se îndreptă către fereastră şi privi afară. 
Luminate de o lună splendidă, colinele păreau albe; putea 
să distingă deschizăturile negre ale intrărilor în cavernele 
Perrywig. Fata stinse lumina şi îşi aşeză scaunul lângă 
fereastra deschisă: era o noapte caldă, aproape 
înăbuşitoare, de început de octombrie; o noapte de vis, 
dacă s-ar fi găsit ceva mai interesant la care să te gândeşti 
decât persoana lui Matthew Mark Luke. Absurditatea 
numelui o izbi din nou şi fata râse încetişor. 

Mark trebuie pus, irevocabil, la punct; din păcate, îşi 
dobândise o poziţie inatacabilă; nu era un tip de care să 
scapi uşor. Tot gândindu-se, tânăra auzi dinspre vilă o uşă 
trântindu-se şi un om se ivi lângă zidul luminat. Fata îl 
recunoscu pe Goodie; omul se furişa înspre movila care îl 
intrigase atât de mult pe Luke. Auzi apoi scârţâitul din 
ţâţâni al uşii metalice şi un fluierat uşor. Goodie dispăru 
după tufişuri, reapărând apoi; se îndreptă către colţul cel 
mai îndepărtat al grilajului, ducând ceva în mână şi urmat 
de doi câini mari cu cozi lungi. Poate că era efectul razelor 
de lună, dar Ednei i se păru că cei doi câini erau uriaşi, 
depăşind chiar şi cele mai mari exemplare de terra-nova pe 
care le văzuse vreodată. Mergeau cu paşi uşori pe urmele 
lui Goodie, când în umbră, când prin lumină; unul din ei se 
năpusti într-o parte, probabil după vreun iepure, dar o 
lovitură de bici îl aduse la locul lui. 

Se îndreptau către peşterile Perrywig şi, cum erau tot mai 
greu de văzut, Edna îşi luă binoclul. Afară era un pic de 
ceaţă şi nu se zărea nimic clar. După o oră îi văzu din nou; 
de data asta, câinii o luaseră înainte şi-l aşteptau pe Goodie 
la barieră. Un nor acoperi o clipă luna, chiar în momentul în 
care cei trei ajunseră la grilaj, şi tânăra nu mai văzu nimic; 
doar zgomotul unei uşi închise îi dădu fetei de veste că 
Goodie se întorsese în vilă. Văzu puţin mai târziu unul din 
animale alergând cu botul în vânt, gâfâind, către movilă. 

Edna închise fereastra, se vâri în pat şi căzu pradă unui 
somn agitat. Se trezi de două ori, din oră în oră; privi la 


ceas, adormi din nou. A treia oară o trezi un strigăt; fata se 
aşeză pe pat, tremurând din tot corpul; un nou strigăt se 
auzi în noapte; era aidoma unui urlet de groază pornit 
dintr-o cameră de tortură. Stăpâna locului simţi cum îi 
îngheaţă sângele în vine, nu era în stare să facă vreo 
mişcare. Se mai auzi un strigăt, de data aceasta un fel de 
geamăt dureros, plângător. Fata îşi impuse să se ridice şi 
trase perdelele, îngrozită. Se pare că zgomotul venise 
dinspre grote. Aşa cum sta acolo, privind fix, ea auzi: 

— Sper că nu vă este teamă, miss? 

Vocea venea de sub fereastră şi Edna tresări: omul care se 
găsea acolo, înfăşurat până la gât într-o manta, era Lane; 
fata îi recunoscu vocea înainte ca el să-şi fi rostit numele. 
Avea sub braţ o puşcă a cărei ţeavă strălucea în lumină. 

— Ce-a fost asta? Şopti ea. 

— Nu ştiu, miss. Sunt treaz de vreo patru ore şi n-am auzit 
nimic până acum. 

— De ce ai luat puşca? 

— M-am gândit că s-ar putea să fie braconieri pe aici. Am 
pus o broască nouă la poarta aceea din zid, un Yale. Cheia 
se află în bibliotecă. Vă sfătuiesc, miss, să nu deschideţi uşa 
aceea nici ziua, nici noaptea. 

— Ce este cu câinii aceia? 

— Ah, câinii! l-aţi văzut? Goodie era afară, nu? Şi avea 
câinii cu el... 

— S-a dus către cavernele Perrywig, spuse Edna şi, spre 
marea ei surprindere, omul răspunse cu răceală: 

— Ciudată oră pentru a antrena câinii, nu-i aşa? 

— Ce fel de câini sunt ăia? Întrebă ea din nou. 

— Să fiu al naibii dacă ştiu! Zise omul. Am auzit vorbindu- 
se de ei, dar nu i-am văzut niciodată; îi ţine într-un fel de 
tunel subteran. De asta nu trebuie să treceţi dincolo de 
poarta aceea; sunt periculoşi. El îi poate stăpâni, pentru că 
este îmblânzitor de animale. 

Deşi discuţia se purta în şoaptă, ea fusese totuşi auzită de 
o persoană atentă, pentru că o uşă se deschise şi vocea lui 


Panton, majordomul, întrebă: 

— Jimmy, tu eşti? 

— Da, eu, răspunse Lane. 

Panton se apropie; Edna îl văzu băgând ceva în buzunar şi 
se întrebă ce-o fi fost. 

— lertaţi-mă, miss. Credeam că a strigat cineva. 

— Se pare că ai un somn uşor, Panton, spuse fata. 

Era oarecum amuzantă această discuţie în trei; ea, 
aplecată peste fereastră, dârdâind (abia când ajunse în pat 
descoperi cât îi era de frig) şi cei doi bărbaţi - jos, în curte. 

Aceştia plecară şi dispărură după colţul casei, vorbind 
încet. 

Edna se culcă, încercând un sentiment neobişnuit de 
voluptate şi fericire. În timp ce încerca să şi-l explice, vocea 
şi imaginea lui Luke i se strecurară în gând; Luke, cel care-i 
găsise paznici atât de buni. Adormi apoi, trezindu-se abia 
către ora zece; soarele îi inundase camera, strecurându-se 
prin perdelele trase pe jumătate. 

Capitolul 10 

Doctorul Blanter era autorul unui demers neobişnuit; el se 
dusese la Scotland Yard pentru a depune o plângere. 

Aşteptându-se să fie primit de înalţi funcţionari, a fost 
extrem de supărat văzându-se trimis de la un subaltern la 
altul şi ajungând în cele din urmă în faţa imperturbabilului 
domn Luke. 

— "Totul a fost neplăcut, sunt de acord, doctore, spuse 
Luke, încruntându-şi sprâncenele. Nu cred să fi auzit 
vorbindu-se de ceva mai dezagreabil. Să vă aresteze într-un 
local de noapte! Pe dumneavoastră! Să vă ducă la secţie şi 
să vă percheziţioneze?!! Cred că singura scuză a 
inspectorului de serviciu este teama de a nu vă fi sinucis, 
disperat că vă găseaţi într-o asemenea situaţie. 

— Nu încerca să-ţi baţi joc de mine, inspectore. Ştii bine că 
nu de asta mă plâng, ci de faptul că, în timp ce mă aflam în 
detenţie, trei sau patru dintre oamenii dumneavoastră au 
pătruns în apartamenul meu şi l-au percheziţionat. Nu poţi 


nega; i-a văzut un vecin; crezând că sunt hoţi, a sunat la 
poliţie. 

— Vreţi să spuneţi că nici măcar n-au închis obloanele? Ce 
zăpăciţi! Spuse Luke pe acelaşi ton ironic. 

— Voi supune acest caz Camerei Comunelor. 

— Aveţi dreptate, încercaţi şi la Camera Lorzilor; este o 
casă şi mai respectabilă. 

— Dacă poliţia poate intra în apartamentul meu fără 
mandat... 

— E posibil să fi fost şi hoţi, sugeră Luke; vecinul 
dumneavoastră avea, fără îndoială, dreptate. Dar unde se 
afla oare, admirabilul Stoofer? 

Îl ştia pe colosul care-i servea doctorului drept gardă de 
corp. Cei doi se îmbătau împreună; doctorul fusese chiar 
dat afară dintr-un club respectabil pentru că-şi adusese 
acolo servitorul în chip de invitat. 

— Era beat, nu-i aşa? Sugeră Luke. 

Doctorul nu răspunse. 

— Poliţia a venit la apelul vecinului dumneavoastră? 

— Nu, n-a venit, spuse Blanter. Şi ştiu de ce. Dacă ai ceva 
cu mine, spune-mi-o deschis şi acuză-mă. 

— Pentru ce? Întrebă Luke cu un aer blajin. Dă-mi o idee, 
spune-mi pentru ce să te acuz şi-ţi voi fi sincer 
recunoscător. Nu am nimic împotriva dumitale, doctore. 

Detectivul se aplecă spre el; îşi ţinea coatele pe masă şi-l 
privea direct în ochi. 

— Ştiu, evident, că eşti o canalie, o brută, cea mai mare 
lichea a Londrei, că ai comis crime; dacă Facultatea de 
medicină le-ar fi putut dovedi şi dacă Poliţia ar fi descoperit 
martori necumpăraţi, ele ţi-ar fi adus şapte ani de 
Dartmoor13. Dar nu ştiu nimic precis despre toate astea. 

Doctorul îşi schimbă culoarea de la roşu la purpuriu, apoi 
la un verde pal. 

— 'Te voi distruge pentru ce ai spus! 

— Nu prea cred, zise Luke cu o voce dulce; suntem singuri 
şi ţi-am făcut exact portretul. Ştiu că eşti amestecat în toate 


escrocheriile de la „Panglica Verde”, ştiu că nu există în 
inima de brută pe care o ai nici un dram de milă sau de 
bunătate omenească. Dacă le-ai fi avut, n-ai fi aruncat-o 
niciodată pe fata aceea între roţile morii. 

Luke făcea aluzie la unul dintre cele mai întunecate 
episoade din viaţa doctorului Blanter, crimă care - dovedită 
- l-ar fi trimis la muncă silnică pe viaţă. 

— Ştiu că mi-ai tăia gâtul ca unui porc, dar n-am cum să o 
dovedesc; şi de aceea eşti un om liber. E clar? 

Blanter era nebun de furie; mâinile sale mari, apăsate pe 
masă, tremurau, dar nu de frică, ci de turbare. Luke o ştia; 
omul acela nu cunoştea frica. 

— În străfundul gândurilor mele, continuă detectivul, am 
certitudinea că eşti amestecat într-o crimă urâtă, dar nu 
ştiu exact despre ce este vorba. 

Luke îşi aminti apoi de un „cadou” îngrozitor pe care i-l 
adusese un detectiv, chiar în dimineaţa aceea; băgă mâna în 
buzunarul vestei şi scoase de acolo o bucăţică de cretă pe 
care i-o întinse lui Blanter. 

— lată o mică amintire, o mascotă; este o bucată de cretă 
folosită azi-dimineaţă la execuţia asasinului lui Highbury, 
pentru a se marca pe trapă locul unde condamnatul trebuia 
să-şi pună picioarele. Păstreaz-o ca talisman, vom găsi o 
altă cretă atunci când îţi va veni rândul. 

De data asta uriaşul primi lovitura în plin. Falca lui masivă 
începu să tremure şi o sclipire de teamă îi luci în ochi. 
Fixând bucăţica de cretă, pe faţă i se aşternu o expresie de 
groază; se ridică împingându-şi scaunul. 

— Păstreaz-o şi arată-i-o lui Goodie; nici el nu e prea 
„curat”... 

Luke se duse la uşă şi o deschise larg: 

— leşi, zise el. 

Iar doctorul Blanter trecu prin faţa lui fără a-i spune un 
cuvânt, fără a-i arunca vreo privire. 

Detectivul deschise fereastra ca să împrospăteze aerul din 
cameră; se afla în biroul unuia dintre inspectorii lui, care 


intră chiar în acel moment, plângându-se de prea mult 
curent. 

În timp ce mergea înspre biroul lui, Luke se întreba dacă 
nu cumva vorbise prea mult. Nu-şi făcea iluzii în ceea ce-l 
privea pe doctorul Blanter, era un gen de om pe care nimic 
nu-l putea opri; şi ceea ce-l preocupa acum pe detectiv nu 
era avansarea în funcţie, ci propria lui viaţă. 

Luke sună secretara. 

— Într-o zi, două, o să fie adusă aici o cutie de bomboane 
de ciocolată, otrăvite, le vei trimite intendentului Kersin. 

Nu-l îndrăgise niciodată pe Kersin. 

Chiar în acest timp, Blanter pregătea ceva cu totul special 
pentru omul care - pentru prima oară în viaţa lui - îl făcuse 
să se teamă. 

Blanter avea o casă superbă lângă Maidenhead, pe malul 
apei, cu peluze de iarbă bine tunse şi straturi acoperite de 
flori; acolo se dusese direct după ce părăsise Scotland Yard- 
ul. 

Ah, bucăţica aceea de cretă! Doctorul se cutremură, 
închizând ochii. 'Tremura din tot trupul, el, care se mândrea 
că nu ştiuse niciodată ce este frica. Atunci când nu mai avea 
cum să-şi stăpânească nervii - şi asta nu se întâmpla 
niciodată din pricina groazei, avea un leac: o barcă cu 
motor adăpostită într-un hambar alb, la capătul peluzei. 
Blanter sări direct în şalupă, îndreptându-se apoi către 
mijlocul râului. 

— Luke trebuie să aibă un punct vulnerabil. Dar care o fi 
el? Cunoştea prietenia detectivului cu Edna, dar i se 
raportase că nu era nimic serios la mijloc. 

Luke nu era genul de om care să se îndrăgostească. Şi 
apoi, cine ar fi luat în căsătorie un copoi? Un blestemat, un 
laş de poliţist! 

Doctorul se calmase la întoarcerea din plimbarea cu 
barca. Avea o poftă de mâncare grozavă şi se înfruptă ca un 
căpcăun, oprindu-se doar ca să glumească cu cele trei 
tinere pe care le invitase. După cafea şi trabucuri, atinsese 


starea aceea de beatitudine pe care o masă bună, într-o 
companie agreabilă, o aduce de obicei. Nu se mai gândi la 
Luke până-n zori, când îi veniră în minte lungile şiruri de 
eprubete din laboratorul său. 

— Prea periculos, zise el cu voce tare şi adormi. 

Se trezi devreme; câteva minute mai târziu se afla în 
laborator. Dar eprubetele nu-i aduseră nici o inspiraţie, ca 
de altfel nici prafurile fine sau fiolele mici. Doctorul se aşeză 
gânditor, pe un scaun... Dacă totuşi tipul o fi îndrăgostit de 
fata aceea!... Merită o nouă investigaţie, decise Blanter. 

Capitolul 11 

Publicul se înşală de multe ori, crezând că jocheii câştigă 
sume enorme de bani pe care le cheltuiesc apoi în 
cartierele elegante ale Londrei. lommy Dix, poreclit 
veteranul, ducea o viaţă tipică de jocheu. Avea un automobil 
Bentley, un pat bun şi se afla întotdeauna ori într-unui, ori 
într-altul, bineînţeles, atunci când nu călărea, sau le explica 
proprietarilor cât valorează caii pe care îi are şi 
antrenorilor că animalele nu pot alerga pe tare sau pe 
umed, în funcţie de calitatea terenului din ziua respectivă. 
Se culca în fiecare seară la ora zece, urca în şa la şase 
dimineaţa, călărea vreo jumătate de duzină de cai, 
galopând prin Salsbury Downs, mergea apoi la curse, 
participa la vreo două sau trei şi revenea la Newmarket, 
seara. Câteodată se ducea la cinema, din timp în timp 
petrecea sfârşitul de săptămână la Londra; îşi cumpăra un 
bilet de teatru; trăia într-o casă unde ferestrele nu se 
închideau nici iarna, nici vara, dormea ca un îngeraş, gusta 
carne la o singură masă, o bucăţică de carne slabă de vacă, 
şi datorită acestui mod de viaţă avea o sănătate înfloritoare. 

Îl ştia pe Goodie, concurase chiar pentru el. Într-o 
duminică dimineaţa îl încălecase pe Field of Glory şi îl 
făcuse să galopeze extrem de rapid. Field of Glory câştigă 
cu un cap avans într-o cursă de vânzăril4 alături de cai 
mediocri. Când Tommy puse piciorul pe pământ, Goodie îl 
întrebă: 


— Calul acesta e oare suficient de bun pentru a câştiga 
cursa „Cambridgeshire”? 

— Ce greutate duce? 

— Patruzeci şi opt de kilograme, zise Goodie. 

— Nici cea mai mică şansă, spuse Tommy, care era puţin 
intrigat; observă, mergând către start, că nu avea în 
căptuşeala şeii plăcile de plumb. 

Antrenorii nu-i făceau părtaşi pe jochei la secretele lor, dar 
Tommy, cunoscându-l pe Goodie, se aştepta să găsească 
buzunarele căptuşelei pline de plumb. El avea patruzeci şi 
şase de kilograme, cu şaua ceva mai grea putea ajunge la 
cincizeci de kilograme; calul n-avea nici o şansă. 

Goodie aşteptă ca maşina jocheului să se îndepărteze; abia 
după ce automobilul nu se mai văzu, el îi ordonă lui Jose să 
scoată şaua. Omul, care era un tip voinic, o luă fără 
greutate; era o şa special făcută şi garnisită pe dedesubt cu 
lame de plumb; greutatea adevărată pe care Tommy Dix o 
avusese la galop era de şaizeci şi trei de kilograme. 

Tommy se îndreptă către Londra; trecând pe la periferie, 
se opri la un bookmaker cunoscut. 

— Cum a mers Field of Glory? Îl întrebă acesta. 

— Poate câştiga numai la cursele cu vânzări. 

Imediat s-a ştiut şi la Newmarket, şi la Londra că Field of 
Glory, chiar dacă învinsese la handicapul15 de la Stockton - 
nu avea nici o şansă la „Cambridgeshire”. 

Goodie îi scrise lui Tommy în ziua următoare: „Calul va 
progresa, cred, după acest galop; starea i se îmbunătăţeşte 
şi sper că la anulva fi, poate, un favorit.” 

Goodie nu fusese unica persoană care asistase la galopul 
de duminică dimineaţă. Edna Gray, călărind pe un hack16 
făcuse un ocol mare, ajungând pe pistă la timp pentru a 
vedea startul. 

Ştia destul de puţine despre curse, dar îşi dădu seama că 
umil dintre jochei călărea cu adevărat foarte bine. Era, fără 
ca ea să ştie, un compliment pentru Tommy Dix. 


Edna văzu de departe animalele oprindu-se după goana 
lor şi, întorcându-şi calul în partea opusă, cobori pe o 
cărăruie care o duse în faţa peşterilor Perrywig; se opri 
încercând să distingă ceva prin deschizături, dar nu văzu 
nimic în întuneric, cu excepţia unui perete care părea a fi 
capătul grotei; cu toate acestea, ştia bine că se putea 
circula cale de kilometri întregi prin labirintul subteran 
care se întindea sub platou. 

Câţiva vizitatori fuseseră de curând pe acolo, pentru că 
fata zări resturi de mâncare: oase de pui, coji de cartofi şi 
de portocale. Ea îşi continuă plimbarea; panta era destul de 
abruptă în locul acela şi terenul alunecos, dar calul ajunse 
pe drumul drept, fără vreun accident. 

Luke îi promisese că va veni în duminica aceea, urmând să 
rămână şi la dejun; Edna rămase plăcut surprinsă, găsindu- 
| deja aşezat în faţa casei, la soare, într-un fotoliu adânc de 
răchită. 

— Deci ai auzit stafia? Întrebă el fără a se ridica. 

Dădea dovadă, într-adevăr, că are cele mai urâte apucături 
pe care le putea avea un bărbat. 

— Ei, bine, reluă el, eşti acum de acord să vii în oraş şi să 
locuieşti acolo aşa cum se cuvine unei femei rezonabile? 

Luke se ridică în sfârşit, alene, în momentul când fata se 
apropiase de el. 

— De ce m-aş întoarce în oraş? 

— Pentru că duci aici o viaţă prea retrasă pentru o tânără 
şi fermecătoare doamnă şi pentru că am făcut ceva stupid. 

Detectivul o urmă pe Edna în salon şi avu amabilitatea de 
a-i aranja câteva perne pe un fotoliu. 

— Este uimitor să te aud făcând o astfel de mărturisire; ce- 
ai făcut? 

— Un necunoscut m-a sunat ieri la telefon şi m-a întrebat 
dacă te cunosc, la răspunsul meu afirmativ a spus ceva 
extrem de vulgar despre dumneata. Evident, totul era făcut 
cu intenţie. Ca un idiot, m-am înfuriat: era exact ceea ce 


dorea, pentru că a închis telefonul mai înainte să-mi pot da 
seama ce greşeală am făcut. 

— Nu înţeleg, zise ea. 

— Să mă las agăţat printr-un asemenea truc! Mi-e ruşine 
de mine însumi! Spuse el. 

— Dar ce înseamnă asta? Tot nu înţeleg. Ce grosolănie a 
Zis? 

— Nu pot spune. Omul de la telefon dorea să afle dacă 
sunt suficient de interesat de persoana dumitale ca să mă 
înfurii la auzul acelei insulte; acum ştie. 

Fără a o lăsa să vorbească, detectivul continuă: 

— Când spun: suficient de interesat de persoana dumitale, 
nu înţeleg că sunt mort de dragoste! Ceea ce am zis 
înseamnă doar că sunt nebun după dumneata. Este o 
subtilă diferenţă între cele două sentimente. 

— Sper că există una, zise Edna cu răceală. Rămâi la 
masă? 

— Refuz să fiu mustrat, răspunse Luke. Aşa cum am spus, 
te consider, miss Gray, ca pe fratele meu mai mic; poţi să-ţi 
iubeşti fraţii mai tineri, mă rog, pe unii dintre ei, nu? 

— Cred că nu e necesar să mai continuăm acest subiect 
delicat, spuse fata supărată pe el şi mai supărată pe ea 
însăşi, pentru felul în care îşi trădase stânjeneala. 

— Ba este necesar, până la un anume punct. De exemplu, 
dacă acel gentleman crede că mă poate vătăma făcânduc-ţi 
dumitale un rău, e important să te afli în afara pericolului. 
Doctorul Blanter este singurul bărbat cu care nu pot 
permite să te întâlneşti. 

Edna se întoarse către el cu bruscheţe, fără a-şi mai 
ascunde iritarea. 

— Ar fi fost de preferat să spui toate astea cu mai mult 
tact, domnule Luke. E posibil ca tipul acela să fie 
indezirabil, însă, dacă ţi-am dat dreptul de a decide pe cine 
pot sau nu să văd, cred că asta s-a întâmplat fără să-mi dau 
seama, punându-te astfel într-o falsă poziţie. Eşti foarte bun 
cu mine, recunosc, dar nu-mi place felul dumitale de a 


pretinde că eşti răspunzător de viaţa mea; asta este absolut 
sâcâitor! 

Luke o privea cu mare seriozitate. Apoi, după o lungă 
tăcere, adăugă: 

— Aşa este. Manierele mele sunt departe de a fi perfecte, 
sunt dezolat. 

Edna se simţi vinovată, dar îşi reprimă gestul de regret. În 
timpul dejunului, încercă să-l readucă la vechiul lui fel de 
comportare faţă de ea, oricum preferabil atitudinii corecte 
şi respectuoase adoptate acum de Luke. La sfârşit, îl acuză 
că face pe îmbufnatul şi el râse. 

— Sper că nu e aşa, dar cu bărbaţii nu se ştie niciodată; 
suntem nişte creaturi extrem de orgolioase şi ne sare 
ţandăra foarte uşor. Ai mai văzut câinii? 

Ea făcu semn că nu. 

— Priveşte-i mai atent când o să-i vezi şi nu fi speriată. 

— Nu mi-e frică de câini. 

Luke mai rămase o oră după terminarea dejunului; 
niciodată Edna n-ar fi crezut că o discuţie cu el poate fi atât 
de plăcută. Atunci când detectivul plecă, fata încercă un 
sentiment de nemulţumire împotriva ei înseşi, împotriva lui, 
a Longhall-ului şi a felului ei de viaţă. Sunându-şi camerista, 
îi spuse: 

— Pregăteşte-mi bagajul; telefonează la Carlton să-mi 
reţină o cameră şi spune-i şoferului că plec la Londra. 

Era pentru prima oară că nu-l avertizase pe Luke de o 
plecare a ei şi realiză cu spaimă cât de obişnuită era să o 
facă. 

Duminică seara, pe ploaie, Londra este un loc lugubru, 
chiar dacă tragi la un hotel strălucind de lumină. Edna Gray 
se duse la culcare, simțindu-se profund nefericită; ar fi 
plâns, dacă ar fi îndrăznit să-şi găsească o scuză pentru 
lacrimile ei. 

Capitolul 12 

În dimineaţa următoare, în timp ce detectivul lucra în 
biroul său, secretara îl anunţă că un bărbat dorea să-l vadă. 


— Are aerul cuiva care intenţionează să vă trezească mila. 

— Adu-l aici pe individ. 

Luke îşi întoarse fotoliul mobil pentru a-l putea examina 
mai bine pe sărmanul om tare stătea umil lângă uşă, 
ţinându-şi în mâini cascheta veche şi unsuroasă. 

— Hello, Punch, intră! Zise detectivul, apoi îi făcu semn 
secretarei să se retragă. 

Punch decăzuse cu câteva clase faţă de momentul ultimei 
întâlniri cu Luke, la Doncaster. Marginile ciorapilor lui erau 
lăbărţate; nu se bărbierise şi dormise probabil îmbrăcat 
noaptea trecută, poate chiar şi în nopţile precedente. 

— Vin pe jos de la Newbury, domnule Luke. Dacă aş fi găsit 
pe cineva care să-mi împrumute doi şilingi, aş fi reuşit să 
pariez chiar pe câştigătorul cupei; bătrânul Goodie era 
acolo, dar când am încercat să-l tapez m-a trimis la dracu'. 
Dacă l-aş fi văzut pe Trigger, el mi-ar fi dat; el nu e chiar 
aşa rău. Am lucrat de două sau de trei ori pentru el când 
era un om fără mofturi şi m-a plătit bine întotdeauna... 

— Sper că nu-mi vei povesti istoria vieţii tale, Punch, îi 
spuse Luke; ce doreşti de fapt? 

Omul îşi trecu limba peste buzele uscate: 

— N-am mâncat nimic, de ieri. 

— Şi nici n-ai băut nimic, de azi-dimineaţă. 

— Nu beau decât apă, vă asigur, domnule Luke. Am 
cheltuit mai mult de o sută de mii de lire cu chefurile. Am 
făcut socoteala acum vreo lună. Acum însă s-a terminat; iată 
de ce doream să vă văd. Eu nu mai beau şi ştiu că sunteţi un 
gentleman care n-o să ezite să ajute un amărât ca mine 
care vrea să se lase, de data asta. 

— Ai avut mai multe ocazii să te laşi. 

— E adevărat, dar acum nu mai am de ales; nu pot găsi 
nici măcar ceva de mâncare. Nu mă învinovăţesc decât pe 
mine. Absolut nimeni nu mă crede când spun că nu mă mai 
îmbăt. 

Luke îl măsura în timp ce se gândea. 


— Mă întreb dacă pot avea încredere în tine. În orice caz, 
o să-ţi dau o şansă. Punch, dacă o vei lăsa să-ţi scape, ea va 
fi ultima! 

Detectivul scoase două hârtii de cinci lire din portofel şi i 
le întinse. 

— Du-te, fă-ţi o baie, arde-ţi zdrenţele astea, cumpără-ţi 
un costum prezentabil şi închiriază-ţi o cameră. Revino aici, 
după-amiază, fără să spui cuiva un cuvânt. 

Omul voia să plece, dar se opri să mai sporovăie puţin: 

— Field of Glory nu are nici o şansă la Cambridgeshire şi 
nu înţeleg nici acum cum a câştigat handicapul de la 
Stockton. I l-am vândut pentru şaizeci şi cinci de lire... 

— Ştiu, ştiu, asta e o poveste veche. Ne întâlnim la ora 
patru. 

Punch ieşi, vorbind singur. Luke luă dintr-un sertar închis 
cu cheia trei dosare groase pe care scria „Panglica verde”. 
Mai puse înăuntru câteva notițe despre Trigger şi, recitind 
pentru a douăzecea oară cele câteva informaţii pe care le 
avea despre acest gentleman, nu găsi nimic condamnabil în 
viaţa lui. 

Dosarul doctorului Blanter era însă cu totul altfel. 
Conţinea tăieturi din ziare pe tema a două anchete, 
informaţii despre o înfăţişare a doctorului în faţa Facultăţii 
de medicină şi o groază de scrisori, din care jumătate 
anonime. Se credea, la Scotland Yard, că doctorul e asociat 
cu o bandă organizată de criminali care operau, cea mai 
mare parte din ei, separat, având însă scopuri şi interese 
comune; omul avea la dispoziţia lui o armată de bărbaţi şi 
femei pe care-i folosise într-o ocazie sau alta, de preferinţă 
ca picoli în restaurantele de noapte sau în locuri mai rău 
famate. 

În orice caz, Luke nu subestima deloc puterea acestui 
individ şi îşi luă măsurile de precauţie necesare. 

Doctorul Blanter bănuia însă că e supravegheat. Avea 
instinctul omului care trăieşte tot timpul la limita legii; în 


plus, avea un anume respect pentru inteligenţa şi 
perseverenţa Scotland Yard-ului. 

În dimineaţa aceea de luni, omul ajunsese acasă devreme, 
găsind în Half Moon Street o telegramă lungă, trimisă de 
unul din agenţii săi din America de Sud. O citi o singură 
dată, memorând fiecare rând, (era un exerciţiu cu care se 
mândrea), apoi o distruse. Câteva minute mai târziu, 
telefonă unei tinere persoane care-i răspunse acru, pentru 
că o trezise din somn. 

— Doctorul îţi vorbeşte, spuse el; am nevoie de tine, 
Maggie. Vino la mine la unsprezece şi jumătate. 

— lertaţi-mă, domnule Blanter, nu ştiam că sunteţi 
dumneavoastră; voi fi punctuală. 

Această femeie purta în teatru numele bombastic de Ruby 
de Vinne; adora să-şi povestească succesele de actriţă şi 
chiar avusese câte un rol, uneori. Nu spusese ea, oare, într- 
o piesă: „Ce va gândi acum prinţul despre dumneavoastră, 
doamnă?” 

Într-alta rostise cu accent de cartier: „Vorbiţi-ne despre 
aventurile dumneavoastră din China!”, fapt care-i oferise 
junelui prim ocazia dea fredona un cântec... 

Femeia sosi exact la unsprezece şi jumătate; era o brunetă 
frumoasă, căreia i se explicase o singură dată cuvântul 
„trează” şi care n-avea deloc intenţia de a-i uita sensul. 

— Oh! Doctore, mi-aţi dat o emoție! Credeam că s-a întors 
prietenul meu din Germania; joacă la „Admiral Palast”, dar 
spectacolele de revistă s-au terminat şi... 

— Dacă şi la prietenul tău strigi la telefon aşa cum ai făcut- 
o cu mine, nu m-ar mira ca el să rămână în Germania; iar 
accentul tău este tot dezagreabil, draga mea Maggie. Am o 
afacere pentru tine. 

Femeia mai lucrase cu doctorul, păstrând o amintire 
frumoasă recompensei primite. 

— Vorbeşti spaniola, nu-i aşa? 

— Ca o spanioloaică adevărată. 


— Bun, înseamnă că ştii un cuvânt sau două; dar de asta 
am nevoie; ai fost în America de Sud, în turneu; e 
important; local de noapte, nu-i aşa? 

— Am avut un succes uriaş, de fapt toată trupa avea, iar eu 
eram steaua. 

— Acum, ascultă-mă, zise doctorul, scuturându-şi trabucul 
într-o cupă de argint. Uită măcar o dată că ai făcut parte 
dintr-o trupă, că ai fost pe scenă şi ţine minte ce-ţi voi 
spune: ai fost la Buenos Aires cu tatăl tău, care este un 
colonel în retragere, şi acolo ai fost prezentată domnişoarei 
Edna Gray. Îţi voi da toate amănuntele necesare: unde 
locuia, cu ce se ocupa, la ce hoteltrăgea, numele 
croitoresei; la ea v-aţi şi cunoscut. Miss Gray venea în oraş 
cam la trei luni o dată şi e foarte plauzibil să vă fi întâlnit 
acolo. Această persoană locuieşte la Carlton. Vreau să intri 
în legătură cu ea... O întâlnire întâmplătoare. Tot la Carlton 
ia dejunul atunci când se află în oraş şi acum se află aici. 
Încearcă să te împrieteneşti cu ea, dar nu exagera. Du-o la 
teatru, pot avea o lojă la revista de la Pavilion oricând 
doreşti. Cum eşti îmbrăcată? 

Miss de Vinne era foarte bine pusă la punct. 

— N-o duce în locuri oarecare; luaţi masa la Ritz sau 
Berkeley şi supraveghează-ţi vocabularul. Vino să mă vezi 
după-masă, după ce vei fi studiat toate amănuntele. 

Doctorul luă o foaie de hârtie şi scrise pe ea câteva 
informaţii pentru ca fata să nu le uite. 

— Iată rolul tău. O să mai vorbim după-masă, la ceai. Îţi voi 
da cincizeci de lire pentru cheltuieli şi, când le vei termina, 
vei mai primi incă pe atât. 

Miss de Vinne se mândrea cu faptul că era foarte 
expeditivă şi aceasta nu era de mirare, dată fiind scurtimea 
rolurilor pe care le jucase. Femeia reveni la ora fixată şi se 
supuse examenului patronului ei, care recunoscu, amabil, 
că totul era perfect. 

— Mai este ceva de explicat, foarte important. Această 
domnişoară îl are mereu pe Luke prin preajmă; au venit în 


Anglia pe acelaşi vapor; aşa s-au cunoscut. 

— Luke? Spuse Maggie speriată. Vreţi să spuneţi copoiul 
acela? Mă ştie. M-a convocat la Scotland Yard pentru 
afacerea Pyrock şi eram nevinovată ca un prunc, doctore. 
M-a ţinut acolo, punându-mi o groază de întrebări, de nu 
mai ştiam la sfârşit unde-mi este capul şi unde-mi sunt 
picioarele. 

— O să faci în aşa fel, încât să nu-l întâlneşti. În orice caz, 
treaba ta este să obţii o invitaţie la Longhall. 

— Ar fi bine, oare, să-i trimit cartea mea de vizită? 

— Atenţie, nu te cheamă Ruby de Vinne, ci Maggie Higgs, 
ăsta fiind, de fapt, numele tău, aşa-i? 

Femeia nu era prea încântată de această decădere. 

— Credeţi că numele ăsta este destul de distins? Doar am 
fost şi în străinătate! 

— Nici chiar o călătorie în străinătate nu-ţi poate schimba 
numele în de Vinne, zise Blanter sec. 

Întâlnirea nu a fost greu de aranjat. Edna se dusese în 
seara aceea la teatru; în pauză, ieşind în foaier, văzu 
oprindu-se în faţa ei o persoană strălucitoare, cu braţele 
pline de brățări. 

— Nu sunteţi Edna Gray? Întrebă tânăra apariţie cu 
emoție; ba da, sunt sigură că aşa este! 

Edna era amuzată şi totodată intrigată: 

— Într-adevăr, acesta este numele meu. 

— Nu mă recunoaşteţi? E adevărat, nu ne-am întâlnit 
decât o dată. Vă aduceţi aminte? La doamna Rugatti, la 
Buenos Aires. Tocmai veniserâăţi de la unchiul 
dumneavoastră şi eraţi foarte obosită. 

Tânăra îşi clătină capul, surâzând în continuare: 

— Nu-mi aduc aminte, dar veneam adesea la Buenos Aires 
foarte obosită. 

— Ce plăcere să vă revăd! Strigă Maggie. Mă aflu la 
Londra pentru o lună sau două şi chiar îmi doream să 
întâlnesc pe cineva cunoscut. Sunt singură aici: tatăl meu a 
plecat în armata din Indii. 


Edna era foarte fericită întâlnind pe cineva care să 
dorească a reînnoda cunoştinţa cu ea. Cele două femei mai 
vorbiră câteva minute apoi - la apelul soneriei - îşi reluară 
locurile în sală. După reprezentaţie, Edna o găsi pe fată 
aşteptând-o în hol. 

— Unde locuiţi? Vă pot conduce; maşina mea este aici. 

După ce au luat masa la restaurant, au convenit o întâlnire 
pentru a doua zi dimineaţă. Maggie se duse la Blanter 
triumfătoare, să-i raporteze. Doctorul o ascultă cu buzele 
strânse şi sprâncenele încruntate. 

— Nu-mi convine că aţi luat masa în public; vei face mai 
bine spunându-i mâine că o să te instalezi la Carlton. Ia un 
apartament; astfel, veţi putea mânca în cameră. 

Aproape în acelaşi moment, un tânăr în ţinută de seară îi 
telefona lui Luke. 

— Alo, domnule, vă mai amintiţi de Ruby de Vinne?... Da, 
Maggie... Mi se pare Higgs, da, aşa e. A făcut cunoştinţă cu 
miss Gray; erau amândouă la teatru în seara asta şi au luat 
masa împreună după spectacol. De Vinne s-a dus apoi, 
imediat, la Blanter; acuma se află la el. Ce ordine îmi daţi? 

— Urmăreşte-o mâine dimineaţă, spuse Luke fără emoție. 
Dacă se mută la Carlton, ia o cameră în contul meu. Acum, 
mergi după ea până ajunge acasă. 

Pe la două noaptea, miss Higgs se întoarse cu taxiul în 
frumosul ei apartament din Bayswater, fără a fi urmărită; 
mă rog, asta era plăcuta ei impresie. 

A doua zi dimineaţă, în timp ce doctorul Blanter îşi lua 
micul dejun, camerista îl anunţă că este chemat de urgenţă 
la telefon. 

— Spune-le să se ducă la dracu', mormăi doctorul, care 
dormise prost în noaptea aceea. Cine e? 

— Domnul Luke. 

Blanter scăpă din mână cuțitul şi furculiţa, apoi trecu în 
biroul lui. 

— Blanter, dumneata eşti acolo? Aici Luke. 


— Îndepărteaz-o pe miss Higgs de miss Gray; asta dacă nu 
vreţi amândoi să aveţi decepţii. 

Doctorul Blanter respiră cu greutate. 

— Nu ştiu ce vrei să spui. Cine e Higgs? 

— Să nu mai vorbim; eu vă avertizez... 

Auzind răspunsul rece în acelaşi timp cu zgomotul pe care- 
| făcea receptorul pus de Luke în furcă, doctorul se întoarse 
la masă, extrem de preocupat. Edna îşi aşteptă în zadar 
vizitatoarea care trebuia să sosească la ora unsprezece. 
Plănuiseră să facă mici cumpărături şi să ia masa împreună; 
se făcu unsprezece jumătate, apoi douăsprezece, dar nu 
veni nimeni. Tânăra era mai mult nedumerită decât 
plictisită; fără să fi fost prea încântată de noua ei prietenă, 
care-i apăruse atât de brusc în cale, se bucurase la ideea că 
va petrece toată ziua în compania unei femei. 

Exact înainte de dejun, Edna primi o telegramă din 
Germania. Domnul Garcia se hotărâse să facă o călătorie de 
agrement prin estul Europei şi o ruga să-i scrie la 
Consulatul argentinian din Constantinopole. Dacă i-ar fi 
comunicat itinerariul sau adresa unde i se putea telegrafia, 
ea şi-ar fi luat valizele şi ar fi plecat să-l întâlnească. În loc 
de asta, se întoarse către seară la Longhall, constatând că 
unei tinere fără ocupaţie i se ofereau la ţară cu mult mai 
puţine distracţii decât la oraş. Edna se gândea foarte serios 
să se întoarcă în Argentina, terminând astfel definitiv cu 
Anglia. 

Capitolul 13 

O femeie tânără şi fermecătoare fără prieteni este un fel 
de anomalie. Edna Gray începu să înţeleagă că hotărârea ei 
de a se stabili în partea cea mai puţin locuibilă a comitatului 
Berkshire era o greşeală. Frumuseţea ținutului, aspectul 
gazonului bine îngrijit, varietatea culorilor florilor care 
apăruseră ca printr-o minune sub mâinile pricepute ale 
grădinarului, liniştea fermecătoare a unei case bătrâneşti, 
în fine, sentimentul agreabil de responsabilitate pe care-l 


încerca administrând acel loc, toate acestea nu-i puteau 
compensa izolarea. 

Trăise, e adevărat, în locuri singuratice, dar acolo 
recluziunea era suportabilă pentru că era obligatorie. Aici, 
în Anglia, date fiind plăcerile pe care i le puteau oferi 
tinereţea şi situaţia ei, era o nebunie să te autoexcluzi din 
societate. Nu mai puţin adevărat era şi faptul că Londra se 
găsea la doar două ore distanţă cu maşina, dar nu avea 
vreo dorinţă anume să vadă pe cineva. Mergea călare în 
fiecare dimineaţă; după-amiaza se plimba prin împrejurimi 
cu una dintre maşinile acelea micuţe pe care le găsise la 
început ridicole, dar pe care acum le aprecia. Un drum 
prost, în serpentine, dar scurt, pe care mergea adesea, 
ducea la platou; găsise chiar şi o scurtătură prin landă, pe 
unde putea trece. Echitaţia rămânea însă plăcerea ei cea 
mai mare; întâlnise de două ori grupuri de cai care alergau 
pe piste diferite. 

Într-o dimineaţă, revenind călare din plimbarea ei 
obişnuită, Edna cobori de pe platou pe o pantă dulce şi 
înverzită pentru a evita drumul rău pe care o luase într-o zi 
şi întâlni doi oameni care săpau; doi muncitori cu aerul cam 
îmbufnat; făcuseră deja un şanţ adânc şi aruncau într-o 
parte şi în alta pământul cretos. Edna se apropie, dorind să 
afle la ce servea acea groapă; cei doi o priviră, răspunzând 
printr-un mormăit salutului ei cordial. Fata ajunse apoi 
acasă şi nu se mai gândi la ei. 

În după-amiaza aceea, Lane veni în vizită ca să-i prezinte 
conturile. 

— V-a anunţat domnul Goodie că va construi ceva pe 
terenurile dumneavoastră, miss Gray? Întrebă el. Am văzut 
doi oameni foarte ocupați cu săparea unei fundaţii; nu 
cunosc condiţiile contractului de închiriere, dar mă îndoiesc 
că ar putea întreprinde ceva fără aprobare. 

Edna surâse; situaţia de proprietară continua să o amuze. 

— Voi vedea despre ce este vorba, domnule Lane, zise ea 
fără să aibă intenţia de a o face. 


Seara avea însă să-i aducă explicaţia. Plecase să se plimbe 
şi o luase, din imprudenţă, pe o scurtătură. Era din ce în ce 
mai întuneric şi, spre surprinderea ei, motorul 
automobilului se opri; fata cobori şi constată că i se 
terminase benzina. Având simţul orientării, îşi dădu seama 
că se afla la vreo trei mile de casă. Îşi părăsi deci maşina şi 
plecă pe jos. Era deja noapte când începu să coboare de pe 
platou, dar zări totuşi pe marginea drumului o maşină cu 
farurile aprinse; era un camion. De abia înţelesese despre 
ce este vorba, când văzu un grup venind către ea şi auzi 
zgomotul copitelor unui cal. Edna se retrase la umbra 
arborilor şi se gândi că nu avea de ce să se teamă; era 
probabil unul dintre oamenii lui Goodie care conducea un 
cal de povară. Cu toate că nu era nervoasă, îşi simţi inima 
bătându-i în piept ceva mai repede şi un fior o străbătu prin 
tot corpul. Acum putea vedea mai clar: omul, care ţinea 
calul, era Goodie; el trecu prin faţa ei, foarte aproape, 
îndreptându-se către locul unde cei doi oameni săpaseră 
şanţul acela; în lumina palidă se distingea acum şi grămada 
de pământ cretos. Şi omul, şi calul se opriră. Întinzându-şi 
capul printre crengi, tânără văzu că animalul fusese dus la 
marginea gropii. 

În acel moment, Goodie scoase ceva din buzunar; fata îşi 
imagină că individul avea intenţia de a pune calului un frâu; 
era atât de intrigată că uitase de emoţii. Bang! 

Edna auzi un zgomot sec, asemeni celui făcut de o uşă 
trântită, văzu calul prăbuşindu-se greoi şi dispărând în 
pământ; inima începu să-i bată cu putere, realizând ceea ce 
se petrecuse: calul fusese ucis. Şanţul acela era pregătit 
anume pentru a-i servi bietului animal de mormânt. Fata 
începu să tremure; încă o clipă şi i s-ar fi făcut rău; se 
îndepărtă tiptil în vârful picioarelor, apoi începu să meargă 
din ce în ce mai repede, stăpânindu-şi pornirea irezistibilă 
de a o lua la fugă. Evită să treacă pe lângă maşină, dar avu 
posibilitatea să vadă că era camionul de transportat cai. 
Ajunse apoi la drum. 


Întoarsă la Longhall, Edna se simţi cuprinsă de o nelinişte 
vecină cu panica; intră repede în camera ei; nu i-ar fi plăcut 
să fie văzută într-o asemenea stare. Redobândindu-şi apoi 
calmul, fata se ruşină de spaima ei; cu excepţia 
întunericului, nu fusese nimic misterios în acel incident. 
Proprietarii îşi ucid câteodată caii; poate că cel pe care-l 
văzuse era un vechi prieten al lui Goodie şi acesta nu 
suportase ca o mână străină să-l doboare. 

A doua zi, Edna urcă în şa dis-de-dimineaţă, după ce-şi 
trimise şoferul să recupereze maşina abandonată; îi văzu pe 
cei doi oameni acoperind groapa, dar îşi urmă drumul către 
culmea dealului; ajungând pe platou, se întâlni faţă în faţă 
cu Goodie călare pe un hack. Individul îşi întoarse faţa 
gălbejită şi ochii enigmatici către ea; pentru întâia oară de 
când se întâlniseră la Doncaster, îi vorbi: 

— Bună ziua, miss Gray. 

Fata îi răspunse cu politeţe. 

— Sper că nu v-am speriat aseară... 

Edna tresări atât de puternic, încât era să alunece din şa. 

— Eu nu v-am văzut, dar unul din oamenii mei, da. Trebuia 
să omor o mârţoagă bătrână; aş fi preferat să se întâmple 
fără ca cineva să se fi aflat prin preajmă; dar mai sunt 
câteodată plimbările pe dealuri. 

Ochii lui nu-i scăpau din priviri pe ai Ednei. 

— Sper că într-una din zilele astea ne veţi vinde 
proprietatea, miss Gray, spuse el cu vocea lui monotonă. 
Sunt atât de obişnuit cu locul, încât n-aş vrea să-l părăsesc. 
Veniţi într-o dimineaţă să-mi vedeţi caii galopând. Nu-i mare 
lucru, vreau să spun că nu sunt cai buni de curse, dar am 
totuşi unul sau doi care nu merg chiar rău. Mi s-a spus că 
vă gândiţi să cumpăraţi cai de curse... Nu fug după clienţi, 
dar dacă vreţi să-mi trimiteţi la antrenament vreo doi sau 
trei din cei pe care-i veţi achiziţiona, puteţi fi sigură că voi 
avea o grijă deosebită de ei şi că voi face chiar să câştigaţi 
un premiu. 


Tânăra era stupefiată auzindu-l vorbind de un proiect pe 
care nu i-l încredinţase decât lui Luke. 

— Mi-e teamă că ideea mea de a deveni proprietară de cai 
de curse e încă destul de vagă. Nu ştiu, efectiv, nici cum să 
încep. 

Omul îşi trecu limba peste buzele palide şi o privi din nou: 

— Am un cal pe care vi l-aş da pe o mie de lire; face mult 
mai mult, dar cred că proprietarul vrea să-l vândă; este 
Field of Glory. Aveam intenţia să vă caut, în acest sens, dar, 
după cum v-am spus, nu alerg după clienţi. E un cal bun 
după Blanford: mama lui a câştigat curse în Irlanda. N-ar fi 
deloc rău să alerge sub culorile dumneavoastră. 

— Eu ştiu atât de puţine lucruri despre curse..., începu 
Edna. 

— Dacă antrenorii ar trebui să-i aştepte pe proprietarii 
care cunosc câte ceva despre alergări, ar muri de foame... 
Calul de care v-am vorbit urmează să concureze la 
„Cambridgeshire” şi ar putea câştiga... Nu spun că va 
câştiga, ci că ar fi capabil... L-am încercat în dimineaţa 
trecută; aţi văzut, cred, galopul. În fine, va trebui să 
reflectaţi la toate acestea, miss Gray. 

O salută dând din cap, se întoarse şi plecă în galop către 
caii care mergeau la pas, în cerc, la celălalt capăt al pistei. 

Edna Gray era foarte intrigată, deşi gândea - întorcându- 
se la Longhall - că nu era nimic uimitor în propunerea 
antrenorului - care era şi chiriaşul ei - de a-i da ocazia să 
participe la curse. 

Telefonându-i lui Luke în ziua aceea, îi povesti discuţia cu 
Goodie. Detectivul se arătă extrem de interesat. 

— Dacă ţi l-a oferit pe Field of Glory pentru o mie de lire, 
ai avea ocazia să închei o afacere bună, dar e de preferat să 
n-o faci. Calul aparţine unui proprietar din Midlands sau, 
mă rog, aşa se spune. Cred că ghicesc de ce Goodie vrea să 
paseze calul. 

— Ei bine, aş vrea s-o ştiu şi eu... 

Dar detectivul nu-i răspunse. 


După convorbire, fata îşi dădu seama că uitase să-i 
vorbească despre calul ucis, dar în scurtă vreme uită 
incidentul. 

În zilele care au urmat n-a mai avut noutăţi de la Luke. Pe 
la sfârşitul săptămânii, exact când se plictisea de moarte, 
detectivul îşi făcu însă apariţia neanunţat. Primirea a fost 
rece, după cum era de aşteptat. Edna deveni şi mai 
băţoasă, aflând că oaspetele nu venise pentru ea, ci din 
dorinţa de a-l întâlni pe administrator. Discuţia cu acesta se 
prelungise atât de mult, încât, la un moment dat, ea trimise 
să-l cheme. 

— Am oroare de misterele astea, domnule Luke; dacă nu 
te zăream venind, nici n-aş fi ştiut că eşti aici. 

— Nu fi susceptibilă, miss Gray, spuse detectivul pe un ton 
familiar, am vrut să-l întâlnesc pe Lane pentru un lucru care 
nu te priveşte. 

Avea replica pe buze, dar, fiind dăruită cu simţul umorului, 
râse. 

— Eşti şi exasperant şi prost crescut. Rămâi peste noapte? 
Voi cere să ţi se pregătească o cameră. 

— Există un han pe drum, Leul Roşu; mi-am lăsat valiza 
acolo. 

— Ai fi putut rămâne aici. 

— Prefer Leul Roşu. Gazda mea nu ţipă la mine. De altfel, 
vei fi furioasă pe mine, aflând că ţi-am răpit o prietenă. 

— O prietenă? Întreba Edna uimită. 

— Maggie Higgs. O actriţă de mâna a treia; asta e tot ce 
pot spune mai bun despre ea. Blanter îi ordonase să facă 
cunoştinţă cu dumneata; apropo, se prezentase Maggie 
Higgs sau drept Ruby de Vinne? 

Tânăra înţelese pe dată: 

— De aceea nu a mai venit? 

Luke făcu semn că da. Edna nu se supără pe el şi nici nu 
se simţi jignită din pricina intenţiei lui; cu atât mai puţin 
pentru descrierea puţin flatantă pe care detectivul i-o 
făcuse lui Maggie. 


— Ce ciudat! De ce dorea Blanter să o cunosc? 

Luke nu răspunse la întrebare. 

— Aş dori să fac turul proprietăţii, dacă îmi dai voie. 

Detectivul voia să meargă pe jos, dar ea ceru să li se 
înşeueze caii; ieşiră astfel împreună pe uşa grajdului aflat în 
spatele casei. O luară pe un drum rău care urca spre 
dealuri; vila lui Goodie rămase ascunsă privirii; în schimb, 
se puteau vedea noile grajduri, construite pe o pantă. N-au 
întâlnit nici un suflet de om, pentru că vremea se răcise şi 
începuse chiar să şi plouă. De obicei, mai ales în duminicile 
de vară, văile erau bătute de plimbăreţi. Edna îi povesti lui 
Luke că trecuse pe lângă peşterile Perrywig şi faptul păru 
să-l intereseze pe detectiv. 

— Spuneai că ai fost pe acolo? Ele se află pe terenurile lui 
Goodie, nu-i aşa? Cred că partea aceea a dealurilor îi este 
închiriată. 

— De ce sunt închise subteranele? Întrebă Edna. 

— Vrei să spui că este un grilaj... Pare sinistru, nu? Cred 
că grota cea mare a fost utilizată mult timp ca depozit; 
există o scurtătură care duce acolo şi Goodie îşi 
înmagazinează furajele. 

Tot privind către grajduri, văzură personalul de serviciu 
agitându-se prin curtea cea mare. 

— De ce nu sunt decât lads spanioli? Întrebă fata. 

— Nu e nimic suspect în asta. Noi, englezii, suntem 
înclinați să credem că orice străin e un criminal; există 
multă lume care crede că Goodie îi foloseşte pe aceşti băieţi 
pentru că sunt nişte sceleraţi - şi asta pentru că sunt 
străini. Omul îi utilizează, de fapt, pentru că ei nu vorbesc 
englezeşte; pacostea grajdurilor de curse englezeşti o 
constituie acel lad care transmite în secret jucătorilor 
profesionişti informaţii la zi despre galopurile de 
antrenament. Evident, faptul încalcă regulile Jockey-Club- 
ului; dacă ar fi descoperiţi, acei lads ar putea fi concediaţi. 
Din fericire, oamenii de la grajduri nu au - de obicei - 
capacitatea de a aprecia cu competenţă rezultatele, aşa că 


informaţia oferită de ei nu e atât de profitabilă pe cât s-ar 
crede. 

Luke cunoştea terenul mai bine decât însoţitoarea lui; o 
conduse astfel pe o cărare care ducea drept la intrarea în 
subterane. O alta, aflată la vreo doi kilometri mai departe, 
comunica, se pare, cu cea principală. Cei doi coborâră de 
pe cai şi legară frâiele de un copac, plecând mai departe pe 
Jos. 

Ajuns la intrarea în caverne, Luke examină cu atenţie 
grilajul; gratiile aveau cinci centimetri grosime, iar întreg 
barajul se sprijinea pe balamale încastrate în rocă. 
Detectivul pipăi şi lacătele de oţel; totul era de neclintit. 
Terenul era marcat de alte câteva cărărui. 

— Curios, aici s-a greblat. 

Luke aruncă o privire şi către interiorul întunecat al 
pivniţei. 

— Şi iată grebla; exact după acest vârf de stâncă se pot 
vedea câţiva dinţi. 

Detectivul se întoarse şi privi panta care ducea la drumul 
pe care fata îl parcursese odată, călare. 

— Unde ai găsit resturile picnic-ului? 

Edna căută în zadar; nu plouase prea tare şi totuşi nu se 
mai vedea nimic. Fata ştia însă că nu se înşelase asupra 
locului unde văzuse oasele şi cojile de portocală. 

— Cineva a curăţat totul, spuse Luke. 

Urcând din nou în şa, cei doi reveniră pe platou; se făcuse 
noapte şi nori groşi veneau dinspre sud-vest. Abia ajunseră 
la L.onghall că ploaia începu să se reverse potop. 

Capitolul 14 

În timpul cinei, Luke îi povesti Ednei ultimele noutăţi de la 
hipodrom. Goodie câştigase un mic premiu la o cursă cu 
vânzări; se pariase mult pe cal, dar nu fusese o tranzacţie. 
Doctorul profitase din plin. 

Era un jucător înrăit, despre care se spunea că pierduse o 
sută de mii de lire într-o săptămână, la Monte-Carlo, pentru 
a câştiga tot atât mai târziu. 


— Ar paria pe orice; iată de ce tipul nu este aşa bogat ca 
Trigger sau ca Goodie... 

— Goodie, bogat? 

— Aş spune că are mai mult de două milioane. Toţi banii lui 
sunt plasați în valori sud-americane şi astfel e simplu să 
ghiceşti unde se va stabili atunci când ţara asta îi va deveni 
de nesuportat. 

Bărbatul de lângă ea nu era acel Luke pe care-l cunoştea; 
avea o anumită rezervă ale cărei cauze fata nu 16 putea 
ghici, o politeţe pe care o găsea forţată şi mai greu de 
suportat decât manierele lui obişnuite. 

Puțin după ora zece, Edna primi un mesaj de la Londra: o 
telegramă de la domnul Garcia, expediată din 
Constantinopole, informând-o că bătrânul urma să plece cu 
automobilul într-o călătorie prin Palestina. 

Afară continua să plouă foarte tare; fata insistă să-l 
conducă pe Luke cu automobilul la Leul Roşu. 

Pe la miezul nopţii, cineva sună la intrare, dar Edna nu 
auzi nimic; se trezi doar atunci când Panton, majordomul, îi 
bătu la uşă. 

— Ce este? Întrebă ea. 

— E domnul Luke, miss. Doreşte să vă vadă imediat. 

Fata se îmbrăcă repede şi cobori. Luke se afla în 
sufragerie. Avea o manta de cauciuc, iar pălăria era udă 
leoarcă, pentru că străbătuse doi kilometri prin furtună. 

— Ce se întâmplă? Întrebă ea îngrijorată. 

Luke închise uşa încăperii. 

— Recunoşti asta? Spuse el scoțând din buzunar o carte 
mică, legată în piele moale şi aurită pe margini. 

Cartea i se părea cunoscută fetei; o deschise şi citi pe 
prima pagină dedicaţia scrisă în spaniolă: 

Iubitului meu prieten, Alberto Garcia, la cea de a şaizeci şi 
treia aniversare. 

Era un volum de poezie spaniolă pe care i-l cumpărase la 
Buenos Aires şi scrisul era al ei. Edna îl privi stupefiată pe 
Luke. 


— Da, eu i-am dat-o domnului Garcia. 

— Atunci, cum de se găsea pe etajera din camera mea? 
Garcia a stat vreodată la Leul Roşu? 

— Fără ca eu să o ştiu... 

— Am devenit foarte nepopular în hanul acela! l-am trezit 
pe toţi în speranţa unei informaţii; din nefericire, 
proprietarul şi soţia lui sunt în vacanţă şi tot personalul e 
nou. 

Luke îi povesti că se culcase, dar, neputând dormi, luase 
cartea aceea de pe etajeră; cu totul întâmplător găsise 
dedicaţia. 

— Garcia nu a venit aici de când locuieşti la Longhall 
pentru că se află în călătorie! 

— Dar crezi că era atât de urgent să trezeşti patru 
persoane în mijlocul nopţii pentru a-mi împărtăşi 
descoperirea dumitale? Fără ca acest lucru să mă 
deranjeze, de altfel, câtuşi de puţin, adăugă Edna surâzând, 
apoi sună. Cred că puţină cafea ar prinde bine. Scoate-ţi 
pelerina asta udă. Nu numai pentru că îmi strici covorul cel 
nou, dar şi pentru că, după cât se pare, nu te simţi bine 
deloc. 

Panton, pe jumătate îmbrăcat, luă mantaua şi pălăria lui 
Luke. 

— Da, este urgent. Ai adresa lui Garcia de la 
Constantinopole? 

— Doar a Consulatului argentinian - asta e tot. 

— E posibil ca ei să mă poată ajuta să intru în legătură cu 
el. Îmi dai voie să telefonez ca să transmit o telegramă? 

Luke mâzgăli adresa pe spatele unui plic şi ieşi pe hol, 
reuşind apoi să obţină linia telegrafică. Edna urcă pentru a- 
şi pune la punct ţinuta. Era acum trează pe deplin şi 
începuse să se simtă uşor îngrijorată. Când termină cu 
îmbrăcatul, stinse lampa şi deschise larg ferestrele pentru 
a-şi aerisi camera. Zări atunci în depărtare, înspre dealuri, 
o luminiţă mică, purtată de cineva care o luase la fugă. 


Fără îndoială, era strict supravegheată şi dintr-o parte şi 
din alta. E întotdeauna înfricoşător să vezi pe cineva care 
aleargă în noapte fără vreo explicaţie anume şi fata se simţi 
străbătută de un fior. Tânăra ieşi din cameră şi îl chemă pe 
Luke. Detectivul tocmai terminase de vorbit la telefon şi se 
repezi către ea, urcând câte patru trepte o dată. 

— Ce s-a întâmplat? 

Fata îi spuse ce descoperise şi Luke intră în cameră; 
luminiţa se apropiase acum şi nu se mai agita; la un 
moment dat, păru că se opreşte lângă împrejmuirea de fire 
metalice. Se auzi apoi zgomotul grilei şi păcănitul zăvorului. 
Era prea întuneric pentru a vedea despre cine este vorba; 
ploaia care cădea în continuare forma un ecran ceţos în faţa 
lor. Dar, pentru că omul se apropia, Luke spuse: 

— Este Goodie şi nu are câinii cu el; cred că nici ei n-au 
vrut să iasă pe un asemenea timp. 

Luminiţa trecu pe lângă vilă şi cei doi auziră uşa 
închizându-se. 

— Mă întreb ce face oare înălţimea sa? Spuse Luke 
intrigat. 

Aruncând o privire către cadranul luminos al ceasului 
constată că era trei fără un sfert. 

— Unde stă Lane? 

— Locuieşte într-o casă la drum, răspunse fata. 

Avea legătură telefonică cu el printr-un fir special. 

— Am să-l sun, dacă îmi dai voie, zise Luke. 

Detectivul trecu pe lângă oficiu şi, după un moment, Edna 
îl auzi vorbind cu Lane. Când se întoarse în sufragerie, fata 
îi oferi din cafeaua preparată de Panton. După ce 
majordomul se retrase, fata întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Exact ceea ce doream să aflu. 

Luke luă cărticica, privi din nou dedicaţia şi o aşeză apoi 
pe masă. O întrebă la ce distanţă se afla casa lui Lane de 
intrarea în Gillywood şi se arătă mulţumit când fata îi spuse 
că erau pe puţin o sută de metri. 


— Ce i-ai spus lui Lane? 

Răspunsul veni, dar destul de evaziv. 

— Sunt dezolat că v-am trezit pe toţi atât de dimineaţă şi 
poate că fără motiv. Sunt cam agitat, câteodată. Apoi, 
zâmbind: Vorbeşte-mi despre caii pe care vrei să-i cumperi. 

Edna auzi sunetul insistent al telefonului, dar, înainte ca ea 
să fi apucat să se ridice, Luke şi ieşi din cameră. Părea 
preocupat când se întoarse. Lane îi spusese că, în timp ce 
se îmbrăca, văzuse doi oameni trecând călare prin faţa 
casei lui. Îl recunoscuse pe Goodie: celălalt era, probabil, 
spaniolul. Veneau de la Gillywood şi păreau grăbiţi, pentru 
că o luaseră în galop. Goodie avea o lampă electrică pe care 
o îndrepta către partea opusă casei lui Lane. Se oprise o 
clipă; chinga calului lui Manuel se desfăcuse probabil, 
pentru că omul Se dăduse jos s-o strângă. Apoi, cei doi se 
îndepărtaseră tot în galop pe drumul către Gareham. 

Lane sosi zece minute mai târziu şi se înfiinţă în 
sufragerie. 

— L-am văzut foarte clar pe Goodie. Nu sunt însă atât de 
sigur în privinţa celuilalt; era un tip mai degrabă solid. 
Goodie călărea pe un ponei argentinian gri. 

— Întoarce-te în locul de unde îl poţi supraveghea pe 
Goodie şi anunţă-mă când se întoarce. Atenţie! Să nu fii 
văzut, îi mai spuse Luke. 

Lane ieşi, oprindu-se doar cât să soarbă cafeaua oferită de 
miss Gray. 

— E cu adevărat pasionant şi misterios, dar totuşi ce 
înseamnă toate astea? Întrebă fata. 

— Aş vrea să ştiu şi eu, răspunse Luke tulburat. Ora asta 
este cel mai nepotrivit timp al zilei ca să ghicesc. 

La ultimul etaj, într-unul din colţurile casei, era o cameră 
din care se puteau vedea şi drumul pe care o apucase 
Goodie, şi câmpia. Luke rămase de gardă în acel loc de 
observaţie. Luase şi binoclul de la Edna, dar acesta era 
inutilizabil pentru că noaptea era prea întunecoasă. Iscodea 


de vreo trei sferturi de oră, când stăpâna casei urcă la el, 
aducându-i nişte cafea. 

— Ai văzut ceva? Întrebă ea din nou. 

— Nimic. 

De-abia îşi încheiase vorba când, în depărtare, pe panta 
dealului, Luke zări sclipirea tremurată a unei lumini. Totul a 
durat vreun minut, apoi licărul dispăru. 

— Ce să fie oare? Maşină nu, pentru că acolo nu e drum, 
zise Edna. 

— Cunoşti bine împrejurimile; unde e drumul? 

Fata încercă să-şi închipuie în minte topografia locului. 

— Cred că pe lângă peştera de la răsărit. Potrivit unei 
legende, care circulă prin ţinut, şi subteranele astea au 
legătură cu peşterile din Perrywig, dar nimeni n-a reuşit să 
le exploreze. Intrarea a fost închisă cu zăbrele din ordinul 
municipalităţii. Mieii care au pătruns înăuntru s-au pierdut. 
Şi... Uită-te! 

Lumina apăruse din nou. Luke îşi aţinti privirea prin 
binoclul fetei; lumina era acum nemişcată; poate că fusese 
aşezată pe pământ, dar era imposibil să distingi silueta 
omenească chiar şi prin acel binoclu puternic. 

Lumina apăru iarăşi la o anumită distanţă de primul loc. 

— Tipul se îndreaptă către drum; cred că se va întoarce, 
spuse Luke. 

Era trecut de patru când detectivul percepu zgomotul 
copitelor cailor; el se aşeză astfel, încât să vadă fără a-şi 
trăda prezenţa. Zgomotul era din ce în ce mai distinct de 
şuieratul vântului; în fine, doi călăreţi trecură la pas. Luke îl 
recunoscu pe Goodie, care mergea puţin înaintea 
însoţitorului său, cu bărbia în piept, în atitudinea 
caracteristică pe care o avea atunci când se afla în şa. 

Detectivul cobori în sufragerie. 

— Aştept să se facă ziuă şi am să te rog să-mi dai unul 
dintre caii dumitale, pentru că vreau să fac eu însumi o 
cercetare. Cred că s-a întâmplat ceva important; mă întreb 
dacă nu cumva o fi scăpat vreun cal... 


Luke îi sugeră Ednei să meargă la culcare, dar fata nu luă 
în seamă ideea. După un sfert de oră, Lane se prezentă să 
dea raportul: maşina cea mare a lui Goodie plecase în 
direcţia Londrei. Goodie însuşi se afla la volan; iar Manuel 
închisese grilajul în urma lui. 

— Deci nu era vorba de un cal care a fugit; este ceva mult 
mai important, afirmă Luke. 

— Te întorci la Londra? Întrebă Edna. 

— Nu, stăm bine aici şi vom aştepta să vedem ce se 
întâmplă; asta măcar o oră sau două. 

Puţin înainte de şase dimineaţa, caii au fost aduşi de la 
grajduri; pentru că ploaia se oprise, fata vru să meargă şi 
ea. Nori negri întunecau cerul; lumina zilei era încă slabă în 
momentul plecării celor doi. Au urmat drumul până ce 
tânăra arătă o trecere în gard. Prin breşa aceea trecuseră 
cai; li se vedeau urmele copitelor, îndreptate în direcţia 
luată de Goodie; mergeau până - la câmpie, apoi dispăreau. 

Goodie şi însoţitorul său o luaseră către grota cea mică. O 
altă dovadă că se aflau pe o pistă bună a fost şi reîntâlnirea 
urmelor, imprimate clar pe marginea unui teren cultivat. 

Abia după ce se mai lumină, intrarea în peşteră deveni mai 
vizibilă. Ea se afla după o movilă, într-o adâncitură şi era 
atât de mică, încât lui Luke îi trebui ceva timp ca s-o 
descopere: avea doar cinci picioare17 înălţime şi în jur de 
un metru lărgime. Îngrădirea era făcută din fire metalice 
prinse unele de altele cu cârlige fixate pe stâncă în patru 
locuri. Unul dintre cârlige era însă rupt şi Luke îl privi cu 
interes. Reuşind apoi să desfacă împrejmuirea, detectivul se 
lansă într-o cercetare atentă a solului peşterei, examinând 
fiecare piatră. Încercă, ajutându-se de lanternă, să 
înainteze, dar, pe măsură ce mergea, bolta cobora. La un 
moment dat, detectivul se lăsă pe genunchi şi merse de-a 
buşilea până ce dificultatea deplasării îl obligă să se 
întoarcă. 

O găsi pe Edna temătoare, cu ochii fixaţi pe intrarea 
cavernei şi îşi dădu seama că investigația sa durase mai 


mult timp decât crezuse. 

După ce împletitura de metal a fost pusă la locul ei, cei doi 
se întoarseră la Longhall; Luke era atât de preocupat, încât 
nu rosti tot drumul nici măcar o vorbă. După ce îl trimise pe 
şoferul Ednei să-i aducă maşina de la han, eli se adresă, în 
sfârşit, fetei: 

— Ai un telefon personal în cameră sau acesta din vestibul 
e singurul din casă? 

Exista un aparat şi în camera Ednei; Luke urcă la etaj, 
închise uşa şi nu se mişcă din cameră vreo jumătate de oră. 
Coborând, o găsi pe fată privind afară cu melancolie; ploaia 
începuse din nou. 

— Simt că ceva merge rău, spuse ea; îmi poţi da vreo idee? 

— Am nişte bănuieli - dar poate sunt nedrept Voi aduce 
aici un bărbat; el va rămâne cu Lane. Le previn pentru 
cazul în care vei întâlni un străin cu o figură nu prea 
plăcută. Îţi aduci aminte de omul acela care mi-a vorbit la 
Doncaster? Un tip prost îmbrăcat, pe care-l chema Punch 
Markham... 

Tânăra încuviinţă. 

— Vreau să rămână prin împrejurimi şi să stea cu ochii pe 
caii lui Goodie. Este un tip vorbăreţ; dar i-am dat ordine 
precise să nu vină aici să te plictisească povestindu-ţi 
despre vechile victorii şi averea lui pierdută. Ceea ce-ţi cer 
este, bineînţeles dacă vei vrea, să-i permiţi să folosească 
telefonul dumitale. Este nevoie ca omul să poată lua 
legătura cu mine. 

Luke îşi îmbrăcă mantaua, uscată de majordom în 
bucătărie, şi puse mâna pe micul volum de poezii. 

— O să-l iau, dacă nu te superi. Apropo, atunci când Garcia 
a venit aici la dumneata, prima oară când aţi vizitat casa, 
avea cu el cartea asta? 

— E aproape sigur; ţinea mult la ea. Ştiu asta, pentru că 
domnul Garcia era destul de dezordonat şi într-o zi a 
pierdut-o; a anunţat imediat o recompensă nemaipomenită 


pentru cel care o va aduce. Îţi aminteşti? Asta se petrecea 
pe vapor. 

Luke nu-şi aducea aminte; de altfel, în momentul acela era 
foarte preocupat. 

— Te rog să nu te laşi plictisită de Punch; i-am cerut lui 
Lane să-l ţină departe de dumneata. Şi, pentru că veni 
vorba, îi poţi da un cal? 

Nu era nici o problemă, pentru că în grajdurile casei se 
aflau patru. 

— Este un călăreț de excepţie; va lucra cu caii cei noi. 
Rezolvă treaba asta cu groom-ul. 

Luke sosi la Londra înainte de amiază şi se duse dired la 
birou, unde-i găsi pe cei doi detedivi cărora le dăduse 
întâlnire pentru a le comunica ordinele sale. Către ora trei 
sosi un raport de la Gillywopd; maşina lui Goodie se 
întorsese, iar după o oră, un automobil închis se oprise în 
faţa vilei de la Gillywood; Lane îl recunoscuse pe doctorul 
Blanter. Acesta zăbovise pe acolo vreo două ore, apoi 
plecase. La 12, o altă maşină adusese un nou oaspete, a 
cărui descriere îi permise lui Luke să-l identifice: de data 
aceasta, era Rustem. După cele comunicate de Lane, 
individul părea - la plecare - foarte tulburat. 

Ceva alertase banda, cu toate că nu se întâmplase încă 
nimic care să-l impresioneze şi pe imperturbabilul Trigger. 
Luke era convins mai mult ca niciodată că Trigger era doar 
executantul şi atât. Dar şi agenţia „Panglica verde” era în 
acel moment în fierbere; un apel urgent fusese trimis 
fiecărui subscripţionar, iar una dintre aceste hârtii căzu în 
mâinile lui Luke: „Există obiceiul la agenţia „Panglica 
verde,,, ca tranzacţiile Trigger să fie puţine la număr şi 
îndepărtate în timp, una de alta. Sunt însă şi împrejurări în 
care, pentru interesul clienţilor noştri, numărul acestora 
este mărit. Avem informaţii despre mai mulţi cai, câştigători 
siguri, aşa că recomandăm clienţilor noştri să apeleze la 
mai mulţi bookmaker-i în scopul unui pariu special la 


„Cambridgeshire,. Clienţii care nu ne-au trimis formularele 
telegrafice sunt rugaţi să le expedieze fără întârziere.” 

De ce se repezeau astfel cei de la „Panglica verde”? Luke 
nu vedea decât o explicaţie: Blanter şi prietenii lui 
proiectau lansarea în aceste luni a cât mai multe tranzacţii 
puteau; ceva îi îngrozea; îşi presimţeau - se pare - sfârşitul. 

Capitolul 15 

lată, de fapt, ce se întâmplase. Doctorul Blanter îl întâlnise 
pe micul organizator al victoriei - aşa îi spunea lui Trigger 
câteodată - la restaurantul lor preferat din Wardour Street. 

— O să strici totul, doctore. Nu putem face câte o afacere 
în fiecare săptămână şi nici la fiecare jumătate de lună. O să 
omori găina cu ouă de aur. 

— Trebuie să o facem, mormăi Blanter. Vreau să intre bani 
şi am cai pentru treaba asta. 

— N-am câştigat bani decât într-un singur fel, şi anume, 
având răbdare. Eu nu ştiu mare lucru despre curse, dar, 
după ce-am auzit, jumătate din participanţi se ruinează la 
jocul acesta tocmai pentru că nu vor să aştepte. Ar trebui ca 
personalul să lucreze zi şi noapte dacă mergem cu un cal pe 
săptămână. 

— Ei, bine, să muncească zi şi noapte! Şi nu-mi mai aduce 
argumente pentru că am şi aşa destule necazuri; nu-mi mai 
trebuie şi altele, îi răspunse Blanter, care începea să se 
înfurie. 

Domnul Trigger spuse: 

— Eu personal nu am necazuri. Am mai mulţi bani decât aş 
putea cheltui vreodată şi nimic din tot ceea ce aţi putea face 
dumneavoastră nu mă înspăimântă. l-am spus lui Luke 
deunăzi... 

— A venit să te vadă? De ce nu mi-ai spus? Întrebă Blanter 
precipitat. 

— Pentru că nu merita să discutăm, zise Trigger cu 
răceală, făcându-i apoi un rezumat al vizitei lui Luke. 

Ochii bănuitori ai lui Blanter nu-l părăseau nici o clipă. 


— Asta e tot ce s-a petrecut? Nu-mi ascunzi nimic? Ştii, 
Trigger, am nişte îndoieli... 

Omuleţul continua să zâmbească. 

— Nu, doctore, nu ţi-am ascuns nimic. Ţi-am spus tot cea 
spus Luke. Tot ceea ce fac eu este corect şi acţionez ca un 
gentleman. 

Blanter îl privea din ce în ce mai încruntat. 

— Crezi că dacă va fi scandal, vei rămâne pe dinafară? Ei, 
bine, scoate-ţi această idee din capul dumitale de lemn. Ai 
câştigat bani din toate afacerile pe care le-am făcut noi; am 
avut încredere în dumneata, lăsându-te să fructifici banii 
noştri; avem cuvântul dumitale despre împărţirea 
câştigurilor între noi. Dacă va fi rău, Trigger, vei fi implicat 
ca şi ceilalţi. Aşa că nu te mai amăgi cu idioţenia că eşti un 
gentleman alb ca neaua. 

Trigger îl privea cu ochii săi rotunzi, dar nu spuse nimic. 
Aparent era la fel de insensibil la insulte, cât şi la bănuieli. 
Aşa că trecură la afaceri. 

— Aş avea nevoie de treizeci de mii de lire, spuse doctorul. 
Lordul Latfield îşi vinde herghelia şi cred că putem 
cumpăra cai care să ne fie de folos. 

Spre stupoarea lui, Trigger îşi clătină capul. 

— Doctore, şi dumneata, şi ceilalţi puteţi lua sume mici la 
discreţie, dar am stabilit că nu trebuie efectuată nici o plată 
importantă înainte de sfârşitul anului. 

Doctorul se înroşi de furie. 

— Dacă stabilesc o regulă, nu pot să o şi schimb? 

— Nu numai dumneata ai stabilit-o, ci noi toţi. Putem 
convoca consiliul, dacă vrei, dar nu-mi voi lua 
responsabilitatea de a livra treizeci de mii de lire. 

Trigger îşi sorbi paharul cu apă de Vichy şi se ridică. 

— Am de lucru, zise el sec şi plecă imediat. 

Era primul semn de nesupunere şi asta-i dădu de gândit 
doctorului. Întorcându-se acasă, îl sună pe Rustem, 
cerându-i să vină la el. Ex-avocatul se supuse în silă; 
chemându-şi secretarul, îi spuse: 


— Merg să-l văd pe doctorul Blanter; dacă mă caută 
cineva, voi fi înapoi la cinci. 

Pilcher era descumpănit. 

— Trebuie să mă văd cu o prietenă, la cinci. 

— Ei, bine, amân-o pe mai târziu, spuse Rustem, cu 
răceală. 

Discuţia cu Blanter n-a fost, probabil deloc agreabilă, 
pentru că fostul avocat se întoarse furios acasă. 

Blanter era sufletul organizaţiei, dar Rustem era mai 
subtil; avea instinctul unui animal care simte pericolul. 
Doctorul îi ceruse un lucru imposibil; Rustem ripostase, dar 
nu fusese scutit de misiunea impusă. El îi dădu drumul lui 
Pilcher, apoi telefonă la Berlin. Cel pe care îl căuta nu era 
acasă; aşa că trebui să aştepte, spumegând de furie, două 
ore întregi până să poată angaja conversaţia dorită. Vorbi 
timp de douăzeci de minute. Se făcuse nouă seara când 
termină convorbirea. Rustem se duse apoi să mănânce, iar 
pe la unsprezece şi jumătate ceru legătura cu Edna Gray, 
obţinând-o în mai puţin de cinci minute. Răspunse chiar ea 
şi, după vocea îngrijorată, Rustem îşi dădu seama că fata 
primise telegrama. 

— Fraulein Gray la aparat? 

Rustem vorbea pe un ton gutural, imitând accentul unui 
neamţ care se exprimă într-o limbă străină. 

— Sunt doctorul Thaler. Sosesc de la Berlin. Aveţi cumva 
noutăţi de la sărmanul meu prieten Garcia? 

— Da, răspunse Edna, tocmai am primit o telegramă de la 
el. E chiar atât de bolnav? 

— Foarte grav am putea spune... 

Rustem pronunţă un cuvânt în nemţeşte pe care fata nu-l 
înţelese. 

— Aş dori să vă văd dar, din păcate, trebuie să iau trenul 
de noapte spre Irlanda. Garcia nu doreşte ca altcineva, în 
afară de dumneavoastră, să ştie că e bolnav. 

— Nu este nici o speranţă? Întrebă ea cu voce 
tremurătoare. 


— Cred că nu. O săptămână, poate două... Nu mai e tânăr. 
Fratele meu o să vă aştepte la gara din Friedrichstrasse. 

— Voi pleca cu primul tren, mâine dimineaţă. 

Punând receptorul în furcă, Rustem părea mai puţin 
supărat. Plecă apoi să-i dea personal raportul doctorului 
Blanter, dar descoperi că acesta plecase pe neaşteptate din 
Londra. 

Edna citi încă o dată telegrama primită de la Berlin. 

Sunt foarte bolnav. Doctorul Thaler va telefona la sosire la 
Londra. Vino să mă vezi fără a anunţa pe nimeni. Grav 
secret de încredinţat. Alberto. 

Garcia îi indicase adresa celui mai mare hotel din Berlin. 
Edna era mâhnită şi încruntată. După ultimele noutăţi 
primite de la bătrân, acesta trebuia să plece în călătorie 
prin Asia mică, dar poate că renunţase şi, de la 
Constantinopole, revenise la Berlin pentru a consulta un 
doctor. Fata se pregăti să plece a doua zi foarte de 
dimineaţă; în momentul în care-şi chemă şoferul să-i dea 
ordinele necesare, îşi schimbă însă planul. Se gândi să 
meargă mai întâi, la Londra şi să doarmă acolo noaptea, 
înainte de a se aventura în lunga ei călătorie. 

Camerista îi pregăti repede valizele în timp ce majordomul 
telefona la Carlton. Plecă spre miezul nopţii. După nici zece 
kilometri, Edna simţi că şoferul frânează, oprind apoi 
maşina. Era foarte întuneric şi ploua uşor. Nu se putea 
vedea nimic afară, chiar scoțând capul în afara portierei. 

— Ce este? Întrebă ea. 

— Două maşini blochează drumul, răspunse şoferul. 

Se puteau vedea farurile unuia dintre automobile; ale 
celuilalt clipiră câteva secunde, apoi se stinseră. Tânăra 
auzi motorul celei de a doua maşini pornind şi zări pe 
povârniş doi bărbaţi care stăteau întorşi cu spatele; nu le 
putu distinge feţele pentru că erau îngenuncheaţi la 
pământ. 

— S-ar spune că a fost un; accident, spuse şoferul. 


Îşi continuară apoi drumul şi ea uită repede incidentul... 
Oprindu-se la o staţie-service, şoferul îi povesti ce văzuse: 

— Mi s-a părut că unul dintre oamenii aceia era domnul 
Goodie. El poartă întotdeauna un impermeabil maro cu un 
soi de pelerină pe spate. Dar nu era nici o urmă de 
accident, nu-i aşa, miss? 

În afară de cei doi oameni, Edna nu văzuse mare lucru. 

Ajunseră la Londra în zori; miss Gray de-abia aştepta să se 
culce. Portarul hotelului îi cumpărase biletul de tren, aşa că, 
la zece şi jumătate fata se afla la gara Victoria. 

— Pleci în călătorie? 

Edna recunoscu vocea şi se întoarse. Luke o privea obosit. 
Era normal, pentru că nu dormise nici trei ore în noaptea 
abia încheiată. 

— Plec la Berlin. 

— E cam neaşteptat, nu? 

— Da, eu fac adeseori lucruri neaşteptate; credeam că te- 
ai obişnuit deja. 

— Domnul Garcia te-a chemat? 

— Da. 

— E bolnav? Mă rog, e foarte urgent? 

— Mă faci să-mi încalc o promisiune... 

— 'Ţi s-a cerut să nu spui nimănui că pleci, aşa-i? Nu fi 
ofensată, miss Gray. Ţin foarte mult să aflu amănunte 
despre călătoria dumitale în Germania. 

— Mă aflu sub supravegherea poliţiei? 

— Pentru moment, da. 

Manierele lui erau aproape aspre, dar fata nu se simţea 
jignită, dintr-un motiv pe care îi era greu să şi-l explice şi ei 
înseşi. 

— Am primit aseară o telegramă de la domnul Garcia; e 
foarte bolnav şi mă chemă să-l văd. Locuieşte la hotelul 
Adlon. Doctorul neamţ care a venit ieri la Londra mi-a 
telefonat... 

— La ce oră? 

— Pe la unsprezece şi jumătate. 


— Nu vine nici un tren din Germania la ora aceea. Îţi poţi 
aminti ce scria în telegramă? 

Edna i-o reproduse cuvânt cu cuvânt. Un hamal veni să ia 
bagajele fetei, dar Luke îl opri. 

— Aşteaptă un moment, spuse detectivul şi-şi trase 
interlocutoarea deoparte din mulţimea de călători şi 
funcţionari. Îţi cer o mare favoare, şi anume să nu pleci în 
Germania. 

— De ce? 

— Nu am timp să vin cu dumneata şi nici nu am pe cineva 
la îndemână. Cer cu insistenţă această favoare. 

— Dar domnul Garcia... 

— Promit că va fi îngrijit şi, dacă este nevoie, vei pleca 
diseară; este vorba deci de numai câteva ore de întârziere. 

Luke era atât de serios şi vorbea cu atâta insistenţă, încât 
nu putea fi refuzat. Cei doi se întoarseră împreună la hotel 
şi detectivul îi împărtăşi fetei bănuielile sale. Dar, după ce îi 
sugeră să vină cu el, chiar în ziua aceea, la Kempton Park, 
Edna îl întrebă dacă nu îşi pierduse cumva minţile. 

— Vreau să mergi la cursele de la Kempton din mai multe 
motive. Mai întâi, trebuie să fii văzută împreună cu mine, 
azi mai mult ca oricând; apoi vreau să aflu dacă cei doi 
prieteni ai noştri vor fi acolo. În plus, este absolut necesar 
să te am astăzi cu mine, miss Gray. 

Fata surâse. 

— Nu o voi lua ca pe un compliment. 

— Nu, zise Luke. 

Când reveni la hotel, detectivul era extrem de bine dispus. 
Ploaia încetase; era o superbă zi de toamnă. Edna aproape 
că uitase necazurile şi surprizele dimineţii, şi chiar 
îngrijorarea pentru starea lui Garcia. Era foarte ataşată de 
bătrân, dar totuşi nu putea exista între ei, din pricina 
diferenţei de vârstă, acea prietenie care colorează atât de 
mult existenţa, completând-o. 

Cei doi garară maşina la intrarea în hipodrom. Era încă 
devreme; publicul nu era numeros. Câteva minute mai 


târziu, Luke îi zări pe cei căutaţi; Goodie şi doctorul, unul 
lângă altul, Rustem ceva mai departe. Îi urmări prin 
binoclu; antrenorul şi doctorul discutau cu seriozitate, fără 
să gesticuleze. Rustem, însă, mergea în lung şi în lat, ţinând 
mâinile în buzunare. Luke îi putea vedea faţa doar din când 
în când, dar binoclul îl ajuta să-şi dea seama cât de agitat 
era omul. 

Detectivul îi spuse Ednei: 

— Ai venit la Londra în timpul nopţii, nu-i aşa? Am aflat 
telefonând astăzi de dimineaţă la dumneata. 

— Eram îngrijorată pentru Garcia şi, cum el îmi ceruse... 

— El n-a cerut nimic şi nici nu se află la Berlin; ştiu de la 
şeful poliţiei de acolo. Valizele pe care i le-ai trimis se mai 
află şi acum la agenţia din Friedrichswilhelm strasse. 

— Dar doctorul Thaler... 

— Nu cred în acest doctor Thaler. Ei voiau, din anumite 
motive, să pleci la Berlin şi am impresia că am ghicit de ce. 
Nu ştiu dacă domnul Garcia e bine sau nu, nu ştiu dacă e la 
Constantinopole sau la Viena, dar la Berlin nu este în nici un 
caz. 

— Dar a fost, insistă Edna. 

— Nu ştiu. Oricum, sunt în afacerea asta nişte lucruri care 
nu-mi plac deloc. Iată un cal care pleacă în prima cursă; ar 
trebui să pariezi. 

Luke îi arătă cu degetul un roib mare, care mergea liniştit 
pe ring alături de lad-ul său. Detectivul se uită apoi în 
program. 

— Ginny? Cine o fi acest Ginny? lată un antrenor pe care-l 
cunosc. 

Un prieten, care tocmai trecea, îi explică. Erau doi Ginny: 
fraţi şi irlandezi; unul avea grajdurile sale în ţara lui, 
celălalt în nordul Angliei. Luke examină cu atenţie calul: 
avea trei ani; detectivul ştia că aproape toţi caii de vârsta 
aceea formau obiectul tranzacţiilor Trigger. 

Lăsându-şi interlocutoarea lângă bariera ringului, el plecă 
după informaţii, revenind exact în momentul în care jocheii 


urcau în şa. 

— Vrei să joci? Dacă nu cunoşti un bookmaker, îţi pot 
prezenta unul sau doi şi vei câştiga bani. 

O conduse, determinând-o să parieze cincizeci de lire cu 
10 la 1 pe Red Dabhlia. 

— Care e Red Dahlia? Întrebă fata dezorientată. 

Luke îi spuse că era chiar roibul pe care-l priviseră. 

— Sunt sigur că avem de-a face cu o tranzacţie; atât de 
sigur, încât pot să-mi dau şi cuvântul; sunt curios să văd ce 
se va petrece. Calul n-a concurat niciodată; nu se ştie dacă 
este antrenat de Ginny irlandezul sau de Ginny englezul, 
dar eu m-am întâlnit cu un tip care s-a jurat că a văzut calul 
la Newmarket. 

Luke plecă să le transmită informaţia bookmaker-ilor. În 
două minute, de la 10 la 1 cotele scăzură la 6 la 4. 
Detectivul îşi văzu recompensată strădania, observându-l 
pe doctorul Blanter îndreptându-se către primul 
bookmaker şi întrebând: 

— Care e calul cu 6 la 4? 

— Red Dabhlia. 

Blanter rămase cu gura căscată. Apoi, întorcându-se, dădu 
cu ochii de Luke. 

— Dumneata ai făcut gluma asta proastă, Luke? 

— Glumă proastă! Dar, doctore, ţi-ai pierdut capul! lată, 
este pentru prima oară când dezvălui o tranzacţie. Red 
Dahlia este una dintre tranzacţiile tale, nu? 

Omul tremura de furie, neputând să mai rostească vreo 
vorbă; se clătină pe picioare, murmurând o înjurătură şi îşi 
făcu drum prin mulţimea care se adunase în lungul pistei. 

— Ai noroc, spuse Luke ajungând în tribună la Edna. Ai 10 
la 1 pe un cala cărui cotă se află acum la egalitate. 

Red Dahlia nu luă un start bun, dar jocheul nu-l bruscă; îl 
forţă puţin abia înainte de turnantă şi apoi la intrarea în 
linia dreaptă; calul ajunsese pe locul trei. Jocheul nu întinse 
coarda, cunoscând trucul colegilor de breaslă de a-l lăsa să 
treacă pe cel imprudent pentru a-i bara apoi drumul. Omul 


rămase în exteriorul plutonului, iar la patru sute de metri 
de sosire, chiar dacă se menținea încă pe poziţia a treia, 
avea premiul în buzunar. În următoarele minute, calul îi 
depăşi pe cei din faţa lui şi câştigă cursa cu trei lungimi. 

Potrivit condiţiilor cursei, câştigătorul urma să fie vândut 
la licitaţie. Luke se amestecă în mulţimea din ring; se 
aşteptase ca mânzul să obţină un preţ mare, dar 
pronosticurile lui fuseseră foarte departe de rezultatul final. 
Ciocanul ce marca încheierea licitaţiei n-a căzut până când 
Goodie nu i-a făcut semn directorului vânzărilor; calul 
fusese adjudecat pentru suma de 2.800 guinee. 

— Regret pentru jucători cele întâmplate, dar am dorit să 
pun banda în mişcare exact în momentul acesta. Calul 
valorează, probabil, cinci mii de guinee. Nu se întâmplă 
prea des ca Goodie să cumpere un cal; presupun că-l va 
duce în grajdurile sale de la Gillywood. 

Capitolul 16 

Plecând de la hipodrom, cei doi văzură şi maşina cea mare 
a doctorului îndepărtându-se. Goodie plecase, probabil, 
înaintea lui; nu rămânea niciodată după ce alerga în 
concurs calul de care era interesat. 

— Miss Edna, nu ştiu ce să fac acum cu dumneata... 

— Cred că mă voi întoarce la Longhall, spuse fata. 

Luke încuviinţă. 

— Îmi este mai uşor să veghez asupra dumitale la Longhall 
decât la Londra. 

— De ce este necesar să o faci? Crezi că mi se va întâmpla 
ceva rău? 

— Să fiu al naibii dacă ştiu! Măcar de-aş fi sigur de ceva! 
În orice caz, motivul pentru care ei nu doresc să rămâi la 
Longhall nu este o taină. Goodie nu vrea să fie 
supravegheat; gândeşte-te cum s-a izolat pentru a lucra cu 
caii săi; nimeni alcineva în afară de mine şi de dumneata nu 
se mai plimbă călare pe platou. Altceva mă nedumereşte 
însă: cartea lui Garcia şi telegramele de la Berlin. 

— Eşti bânuitor. 


— Vrei să spui că mă gândesc mai întâi la rău? E adevărat. 

— Despre mine, ce gândeşti rău? Întrebă Edna cu 
îndrăzneală şi bărbatul o fixă îndelung. 

— Că-ţi trece uneori prin minte că depăşesc mica barieră, 
ce ne separă, pentru a-ţi face curte. Încă şi mai rea este 
întrebarea pe care ţi-o pui adeseori, şi anume, dacă faptul 
că eşti o femeie de lume, cu o avere de două sute de mii de 
lire, nu are o influenţă asupra mea. 

Luke o văzu roşind. 

— Regret că m-am întors cu dumneata; eşti nesuferit. 

— Mă poţi lăsa pe drum dacă vrei, spuse detectivul 
glumind, apoi schimbă subiectul. Veghez asupra dumitale 
pentru că eşti considerată o persoană importantă, dacă 
ceea ce cred eu despre Blanter este dovedit. Această 
tentativă de a te face să pleci în Germania... Ei, bine, este 
un dedesubt aici. Lovitura a fost, evident, organizată. 
Doctorul Thaler care a telefonat şi care era, probabil, în 
realitate, dragul nostru prieten Rustem, (el vorbeşte 
nemţeşte ca un neamţ) amestecă telegramele. Voi cere la 
biroul de poştă din Berlin confirmarea locului de expediere 
acelei pe care ai primito. 

Detectivul nu rămase surprins că fata acceptă ancheta 
poliţienească propusă, fără proteste. Era clar ca lumina 
zilei că banda dorea să o îndepărteze din drumul său. 

Înainte de a părăsi hotelul, ea îşi dădu întâlnire cu Luke, 
convenind să mergă miercurea următoare la 
„Cezarevici”18. De data aceasta, automobilul număra un 
pasager în plus: un agent al Scotland Yard-ului, cu o privire 
deosebit de isteaţă. 

Luke avea mult de lucru în seara aceea. Ipoteza lui, 
potrivit căreia Red Dahlia era o „tranzacţie”, se confirma; 
trecând prin Regent Street, el văzu că storurile verzi erau 
trase şi că în spatele lor luminile străluceau. Pe de altă 
parte, înainte de ora nouă îi parveni informaţia că 
telegramele obişnuite fuseseră expediate şi că, bineînţeles, 
calul câştigase. 


Agenţia „Panglica verde” avea o clientelă remarcabilă: 
ofiţeri în rezervă, persoane cu o înaltă situaţie în ministere, 
medici, avocaţi; aproape toate profesiunile erau 
reprezentate, în spatele tranzacţiilor Trigger exista o 
concentrare de respectabilitate şi integritate care-i dădeau 
omuleţului marea lui putere. Această agenţie, aşa de 
ciudată la prima vedere, era o adevărată pomană pentru 
miile de persoane cu venituri mici care aveau încredere în 
cea mai bănuitoare categorie umană din lume: bookmaker- 
ii. Niciunul dintre aceştia nu poate suporta pierderi mari 
din cauza unui client; într-un asemenea caz, respectivului i 
se închide contul, omul fiind invitat să facă afaceri în altă 
parte. Dar, cum există vreo zece mii de bookmaker-i, un nou 
cont este uşor de deschis oricărui client care oferă garanţia 
situaţiei şi respectabilităţii sale. 

Detectivul îşi continuă rondul prin restaurante de noapte 
de tot felul, culegând de ici, de colo, câte un cuvânt, câte o 
frântură de informaţie. Ultimul vizitat era un club mic în 
Wardour Street, accesibil unui foarte restrâns număr de 
persoane şi în care obişnuiţii locului nu simțeau nevoia unei 
orchestre de jazz. Acolo îl găsi pe Rustem. Fostul avocat 
stătea singur la o masă mică, fapt neobişnuit pentru felul de 
a fi al acestui gentleman, cunoscut pentru deosebita 
preţuire acordată societăţii feminine. Rustem avea în faţă 
un pahar de absint; în momentul în care Luke intra, el turna 
apă, picătură cu picătură pe două bucăţi de zahăr aşezate 
pe o lingură cu găuri, pusă pe pahar. Văzându-l pe detectiv, 
sări în picioare; era mult mai palid ca de obicei. 

— Ce mai e? 

Avea vocea răguşită, iar mâna pe care o ducea la buze 
tremura. 

Agitaţia lui Rustem se datora poate, absintului; oricum, 
era pentru prima oară când Luke îl vedea într-o asemenea 
stare. Inspectorul îşi trase un scaun la masa lui şi se aşeză. 
Erau priviţi cu o anume curiozitate, pentru că Luke era 
cunoscut la Starlight Club. 


— Ce ţi se întâmplă? Ai un aer răvăşit. Te-a lăsat baltă 
doctorul? 

Rustem surâse forţat. 

— Blanter! Dumnezeule! Nu există nimeni în lume care să- 
mi facă una ca asta. Voi, ăştia de la Scotland Yard, credeţi 
că le ştiţi pe toate, dar şi avocaţii mai ştiu câte ceva, 
bătrâne. Mie oamenii nu-mi întorc spatele; se târăsc în 
genunchi în biroul meu, implorându-mă să-i scap de 
necazuri. 

Luke intui că ceva îl răvăşise pe Rustem; omul avea nervii 
încordaţi la maximum şi ţinea cu greutate paharul pe care-l 
ducea la buze; era atât de agitat, încât vărsă o parte din 
lichidul opalin. 

— la un pahar, Luke. Te-am văzut la Kempton, astăzi. Ai 
câştigat? Ah! Uitasem, dumneata nu joci niciodată. Eh! 
Frumoasă fată. Argentinianca, vreau să spun domnişoara 
Nu-ştiu-cum! 

— Ce mai face doctorul? Îl întrerupse Luke. 

— Doctorul! Uuuh! Fanfaron şi mincinos! 

Rustem se plecă spre Luke. Şi-i spuse cu un ton 
confidenţial: 

— Tocmai am terminat cu banda asta. M-am săturat, 
bătrâne, înţelegi ce vreau să spun? Eu sunt, prin însăşi 
meseria mea, de partea legii. Dar, atenţie, Luke: nu spun că 
ei încalcă legea. E posibil să o şi facă, dar eu, eu n-aş 
suporta asta. 

— 'Ţi-ar sfărâma inima, nu? Apropo, ai fost anchetat pentru 
proprietatea bătrânei aceleia? 

Rustem se îmbăţoşă cu demnitatea unui beţiv. 

— Să fiu anchetat, dragul meu? Nu spune prostii. Afacerea 
a fost lămurită pe deplin. De ce să-i fi furat acelei doamne 
câteva amărâte de mii de lire? Am cinci sute patru mii de 
lire, ale mele. De ce-aş fura de la altul? E ridicol. 

Luke era necruţător de felul lui, dar era momentul potrivit 
să-l descoase pe Rustem. Inspectorul chemă chelnerul şi-i 
comandă ceva de băut. 


— 'Tranzacţia a fost fierbinte astăzi! 

Rustem ridică din umeri. 

— Ce ocupaţie vulgară, jocul la curse! Ca şi aceea de 
bookmaker, de altfel. Nu, afacerea n-a fost chiar cum spui. 
Cotele au fost rele, e adevărat, şi asta din cauza dumitale, 
diavol ce eşti. 

Omul începuse să o ia razna. Luke privi la sticla de absint; 
era aproape goală. 

— Ascultă! Dumneata nu pariezi? Eh, eşti un imbecil. Field 
of Glory va câştiga la „Cambridgeshire”. Îţi spun că ai putea 
câştiga o avere. Dar, pentru Dumnezeu, nu-i spune lui 
Blanter că eu ţi-am zis! 

— Este vorba de viitoarea tranzacţie? 

— Într-un sens, da. Nu cu telegramele obişnuite, ci cu 
oameni anunţaţi dinainte. Ei îşi pot permite asta, obţinând 
chiar o cotă bună, pentru că e nevoie de o sumă zdravănă 
pentru a face un cal să cadă de la 33 la 1, la 10 la 1. Nu uita 
ce ţi-am spus, Luke. 

Rustem se lăsă pe spate, privindu-l pe detectiv cu ochi 
buimaci, şi îşi scoase ceasul cu o mişcare neîndemânatică. 

— Unsprezece şi trei sferturi. Ştii unde merg acum? La 
baia turcească, unde voi rămâne până mâine dimineaţă la 
şapte. Detest locul acela murdar, dar trebuie să mă duc. lar 
mâine, bătrâne, plec la Edinburgh, să mă întâlnesc cu o 
clientă, o fermecătoare micuță doamnă care joacă în „Rosy, 
Rosy”. Fă-mi plăcerea şi vino cu mine la băi. 

Luke surâse şi făcu semn că nu, dar Rustem insistă. 

— Te rog să vii măcar până acolo, nu-ţi cer să intri. 

Omul se sculă clătinându-se, puse o hârtie de cinci lire pe 
masă şi nu aşteptă restul. Rustem avea popularitate printre 
chelnerii restaurantelor! Luke îl însoţi până la băile 
turceşti. Rustem cobori din maşină; se ţinea cu greu pe 
picioare, dar, aşa beat cum era, reuşi totuşi să-şi scoată 
ceasul: 

— Douăsprezece şi douăsprezece minute, nu uita! 


Luke îl lăsă să intre la băi. Ce se întâmpla oare? De ce 
insistase omul acela asupra orei când se despărţiseră? De 
ce se dusese tipul la băile turceşti, de vreme ce le detesta? 
Fără îndoială, pentru că dorea să aibă un alibi perfect; la 
Edinburgh se ducea din acelaşi motiv. 

Trezit din beţie, Rustem urmă întocmai planurile pe care şi 
le expusese în timp ce era ameţit de alcool. El părăsi băile 
la ora şapte dimineaţa şi luă primul tren spre Edinburgh. 
Dar Luke descoperi că revista „Rosy, Rosy” se juca la 
Blackpool, nu la Edinburgh. 

Capitolul 17 

În ziua aceea, Luke se gândi mult la subiectul Garcia şi 
iubitul său cal Vendina. Într-o agenţie hipică din Pall Mall el 
descoperi lista tuturor crescătoriilor importante de cai din 
Germania. 

Inspectorul se felicită pentru precauţiile luate în ceea ce o 
privea pe Edna; detectivul trimis la Longhall îi telefonase, 
anunţându-i sosirea în vecinătate a mai multor străini. Îl 
recunoscuse pe unul dintre ei: un fost ocnaş; pe ceilalţi nu-i 
ştia. Doi dintre noii veniţi îşi luaseră camere la Leul roşu; 
patronul hanului urma să se întoarcă seara dintr-un mic 
voiaj pe continent. 

Luke era îngrijorat. Cum să fii sigur că străinii aceia nu 
aveau intenţii criminale? Totuşi scopul şederii lor acolo 
putea fi tot atât de bine acela de a spiona caii la 
antrenament. Se vorbea mult de Field of Glory, cota lui 
căzuse de la 33 la 1 la 25 la 1. În astfel de cazuri, jucătorii 
profesionişti şi cei care trăiesc din pariuri îşi trimit 
observatori sau vin ei înşişi să observe caii lucrând. Faptul 
acesta nu era însă uşor de realizat cu Goodie, care ştia cum 
să scape de curioşi. 

Intrând la unul dintre cele mai mari cluburi, Luke se 
întâlni cu un bookmaker important cu care luă ceaiul, 
obţinând de la el următoarele informaţii: 

— În general, nu prea e piaţă la Cambridgeshire înainte de 
desfăşurarea cursei „Cezarevici”, dar anul acesta se joacă 


mult. Există cam o jumătate de duzină de cai care sunt 
aduşi în mod regulat şi pe care pariază cunoscătorii. Totuşi, 
n-am auzit să se fi pus mulţi bani pe Field of Glory. Nu ştiu 
nimic despre el în afara faptului că a câştigat o cursă în 
nord; în orice caz, după cum spun jocheii, e un cal de clasă 
medie. Ştiţi că Goodie l-a luat la el pe Red Dahlia, calul pe 
care l-a cumpărat zilele trecute la Kempton. Se pare că 
duminică dimineaţa va avea loc un galop important, cu 
jochei. 

Lumea bookmaker-ilor jubila pentru eşecul tranzacţiei de 
sâmbătă; unii dintre ei fuseseră prăjiţi zdravăn în cursul 
anului; unul acceptase un pariu de trei sute de mii de lire la 
cota de 33 la 1; chiar şi celor mai importanţi bookmaker-i 
nu le plăcea deloc să plătească zece mii de lire la o singură 
cursă. Ei erau însă optimişti şi sperau că se va termina într- 
o zi cu şansa lui Trigger. 

— Nu e prea mare speranţă, zise Luke. Adeseori, el are doi 
cai în aceeaşi cursă pentru a-şi asigura totuşi câştigul, în 
caz de accident. Sigur, unul dintre ei pierde, dar clientul 
poate suporta, pentru că celălalt cal câştigă şi, de obicei, la 
o cotă foarte bună. 

Apoi emise o părere asupra profiturilor probabile ale 
agenţiei „Panglica verde”. 

— Doctorul Blanter pierde sume enorme; când merge pe 
propria mână, e cel mai mare imbecil din lume. 

Luke avea în Knightsbridge o casă mică unde locuia 
singur. Ca s-o mobileze cochet şi să instaleze sisteme 
electrice, cheltuise mai mult decât dacă ar fi cumpărat-o. 
Două femei veneau zilnic pentru curăţenie, cu toate că nici 
pentru una nu era destul de lucru; exista totuşi o motivaţie 
pentru această excentricitate a lui Luke: cele două erau 
soţii de poliţişti; şi cum ele nu stăteau mai mult de o oră şi 
jumătate în fiecare zi, avea astfel liniştea pe care şi-o dorea. 

Luke nu făcuse nici măcar un pas pe culoar când constată 
că primise vizitatori. Întoarse comutatorul, dar lumina nu se 
aprinse. Folosind lanterna, el văzu că uşile erau larg 


deschise; toate sertarele biroului erau trase, iar conţinutul 
scos afară; fiecare foaie de hârtie, fiecare carnet sau 
document fuseseră cercetate. O cuvertură groasă pe care o 
avea pe pat astupa acum geamul; vizitatorii, foarte 
informaţi asupra modului său de existenţă, lucraseră în 
tihnă. Să fi fost oare vreo legătură între această spargere şi 
insistența cu care Rustem îi atrăsese inspectorului atenţia 
asupra orei la care se despărţiseră? Era puţin probabil; 
Rustem putea fi orice, dar hoţ, nu. Cei care operaseră erau 
profesionişti, nu lăsaseră nici urme, nici amprente. 

Luke trecu din cameră în cameră: două, în special, 
fuseseră scotocite: dormitorul şi cabinetul de lucru. 
Dispăruseră câteva obiecte de valoare, câteva piese de 
argint, vreo zece lire şi un ceas vechi, tot de argint. 

Aşezându-se la masă, Luke răsfoi hârtiile una câte una, 
încercând să-şi amintească ce era în sertare. În mod 
automat, el formă apoi numărul postului de poliţie şi, după 
ce un detectiv împreună cu asistentul său îşi făcură 
apariţia, cei trei începură o minuțioasă cercetare a locurilor 
vizitate de spărgători. 

— N-au venit aici să fure cincizeci de lire, dar pun pariu că 
n-au găsit nici un indiciu, îşi zise Luke. 

Puse apoi camera într-o oarecare ordine, fără a-şi da însă 
osteneala să închidă măcar fereastra prin care hoţii 
intraseră şi se urcă în pat. 

Capitolul 18 „Cezarevici”-ul este pentru handicapuri ceea 
ce „Derby”-ul înseamnă pentru alergările clasice; este 
cursa anului, cursă care atrage cel mai puternic atenţia 
publicului. Edna Gray plecă cu maşina la Newmarket 
dimineaţa, devreme. Era frumos, aerul proaspăt, doar 
bruma mai ştergea pe ici, pe colo contururile peisajului. 
Puternica maşină rula pe şoseaua pustie. Luke îi reţinuse o 
cameră la hotelul Rutland Arms şi aranjase să li se pună la 
dispoziţie doi cai cu care să meargă să se plimbe pe piste 
pentru a încerca să anticipeze ce se va petrece în dimineaţa 
următoare. Pe la opt, automobilul întoarse în curtea de la 


Rutland şi, o jumătate de oră mai târziu, Edna se îndrepta 
în galop către hipodrom. Fata era încântată: Newmarket-ul 
atât de drag Stuart-ilor era în fierbere. High Street era 
plină de lume, iar pe parcursul drumului grupuri-grupuri 
de cai focoşi mergeau la antrenament. 

— Uite-l pe Goodie! Luke arătă cu degetul un călăreț care 
galopa singur prin landă. A sosit cu o jumătate de oră 
înaintea dumitale. 

Edna privea acum cursele într-o nouă lumină, nu cape un 
joc, ci ca pe o mare industrie. Întregul Newmarket nu se 
gândea decât la cai, nu discuta decât despre cai şi dacă 
vreodată visase, erau tot vise despre cai. Generaţii de 
antrenori şi de jochei trăiseră şi muriseră în acest oraş; regi 
şi lorzi iluştri îşi dăduseră numele unor anumite curse; 
chiar şi pălăria aşezată deasupra tribunei judecătorului 
avea istoria ei. Un rege, al cărui jocheu fusese admonestat, 
plecase furios şi nu se mai întorsese niciodată. Harvey se 
plimbase prin splendidele câmpuri înflorite şi descoperise 
teoria sa despre circulaţia sângelui. Milton trăise acolo. 
Cromwell avusese grajduri în oraş şi călătorea prin landă, 
în fine, din Newmarket plecase Buckingham, pe furiş, în 
misiunea lui secretă în Spania. 

Detectivul era o autoritate în subiectul Newmarket: îi ştia 
istoria şi nenumăratele poveşti despre protectorii oraşului. 
După ce fata îşi schimbă toaleta, cei doi îşi luară micul 
dejun împreună. El îi vorbi de marea cursă a zilei, dar 
numele cailor sunau pentru ea ca un fel de limbă 
păsărească. 

Aflând însă că Trigger nu acţiona, interesul ei faţă de 
curse se diminuă, dar renăscu la vederea celor treizeci de 
participanţi la marea cursă luând startul în faţa tribunelor, 
traversând câmpia şi dispărând apoi în depărtare. 

Ednei îi era greu să înţeleagă că jumătate din cursă se 
aleargă în afara câmpului vizual al miilor de spectatori 
îngrămădiţi în tribune. Şi totuşi aşa era; cursa nu devenea o 
realitate decât în momentul în care, la vreo mie şi cinci sute 


de metri, se zărea un grup de forme minuscule cu culorile 
lor greu de deosebit. 


După turnantă, masa de cai creştea cu repeziciune, 
desfăşurându-se între frânghia laterală şi mijlocul pistei. 
Atunci când ajunseră la tufişuri, strigătele mulţimii se 
înteţiră. Se ivi un cal, apoi un altul; şi-atunci, din exteriorul 
plutonului, o caschetă roşu cu alb începu să se apropie. 
Urletele deveniseră asurzitoare; roş-albul, mereu în frunte, 
deşi ameninţat de alţi doi concurenţi, unul în dreapta, 
celălalt în stânga sa, ajunse la potou depăşindu-şi cu un cap 
cel mai apropiat adversar. 

— Iată „Cezarevici”-ul! Câştigătorul are probabil 40 la 1, 
pentru că nimeni nu zâmbeşte, zise Luke. 

Se întoarseră împreună şi Edna îl lăsă pe însoţitorul ei la 
Londra unde, de altfel, îşi petrecu şi ea noaptea. Era 
moartă de oboseală când ajunse să se culce şi visă jochei, 
linii de sosire, bariere albe. 

În săptămâna care urmă cursei „Cezarevici”, Luke avu 
mult de furcă. Încerca să descopere pas cu pas urmele lui 
Garcia, dar guvernele străine răspund greu cererilor - 
Chiar şi exprese, chiar şi ale Scotland Yard-ului. Germania 
transmisese copiile tuturor telegramelor expediate Ednei 
din Berlin şi Munchen; toate erau scrise la maşină şi 
semnate cu numele Aţberto Garcia. 

Fata nu avea însă cum să-l ajute pe Luke, pentru că nu 
poseda nici un specimen din scrisul bătrânului ei prieten; 
un alt fapt sporea misterul afacerii: telegramele nu încetau 
să sosească. Tânăra mai găsi una, întorcându-se de la 
„Cezarevici”; era adresată la Berkeley, unde fata îşi 
petrecuse noaptea, iar acest lucru îl intrigă puternic pe 
Luke. Până acum Edna nu locuise niciodată la Berkeley; 
cum de a ştiut deci omul care telegrafia din Lausanne, că 
fata nu se găsea nici la Longhall, nici la Carlton? 

Luke obţinu uşor legătura telefonică la Lausanne şi după 
numai o jumătate de oră stătea de vorbă cu şeful poliţiei din 
acest oraş. După o cercetare a registrelor hotelurilor, i se 
comunică inspectorului că singurul Garcia existent în oraş 


era un tânăr student portughez, cazat într-o pensiune de 
familie. 

Şi de la Punch Markham, instalat la Berkshire, Luke mai 
primi informaţii, cea mai mare parte neinteresante, câteva 
demne de luat în consideraţie. Punch se dedicase activităţii 
sale cu mare entuziasm; nu numai că supraveghea caii lui 
Goodie, dar îl iscodea şi pe acesta. I se întâmplă însă un mic 
necaz şi omul veni la Londra pentru a i-l împărtăşi lui Luke. 

— Vedeţi, domnule Luke? Izbucni el plin de furie, 
arătându-i detectivului ochiul învineţit. 

— Asta nu e o manieră de a te purta cu un om. Lad-ullui 
Goodie m-a aranjat aşa. Sunt de acord că un antrenor 
trebuie să împiedice spionarea cailor lui, dar există feluri şi 
feluri de a te debarasa de cineva. 

Auzind vorbindu-se că Field of Glory urma să fie testat, 
Punch se ascunsese în mijlocul landei, într-un fel de 
scobitură pe care o lărgise puţin; de acolo, caii se vedeau 
perfect. Înaintea sosirii lor, îşi făcuseră însă apariţia doi 
oameni şi Punch înţelesese că ei controlau terenul pentru a 
scăpa de curioşi. Când tipii ajunseseră lângă el, omul 
încercase să fugă, dar fusese prins. Unul dintre călăreţi, din 
descrierea căruia Luke deduse că era vorba de Manuel, îl 
urmărise pe Punch în galop, îl prinsese „din zbor” şi, 
ridicându-l cu o mână, îi administrase cu cealaltă un pumn 
zdravăn. 

— Goodie are el o idee în cap, sunt sigur, zise Punch, iar 
părerea mea este că tipul l-a mai testat pe Field of Glory şi 
în alte părţi decât la Longhall. Dacă acest cal câştigă la 
Cambridgeshire, prefer să fiu spânzutat. E un mânz bun, 
dar a eşuat ca yearling. Puteţi să mă credeţi, domnule Luke, 
calul nu poate câştiga la Cambridgeshire. De ce şi-o fi dând 
Goodie atâta osteneală? Asta nu ştiu. Măcar de-aş fi reuşit 
să pătrund la grajduri! 

— N-ai fi aflat nimic; nici un lad nu vorbeşte englezeşte. 
Punch nu se lăsă convins de acest argument, iar ardoarea 
lui de a descoperi ceva nu scăzu deloc. Luke îşi dădu 


osteneala să-i calmeze entuziasmul, pentru că nimic nu este 
mai periculos decât un detectiv prea zelos. 

În ziua aceea, inspectorul urma să plece de la birou pe la 
ora şase; tocmai închisese sertarele şi-şi îmbrăcase 
pardesiul, când cineva bătu la uşă. Luke era singur în birou. 
Ciocăniturile se auziră din nou; necunoscutul era, după cum 
se pare, nervos. 

— Intraţi! 

Uşa se deschise, iar bărbatul care-şi făcu apariţia nu era 
altul decât Rustem. Faţa lui avea culoarea cretei murdare, 
iar mâna pe care i-o întinse lui Luke tremura. Pentru prima 
oară de când se cunoşteau, Arthur Rustem avea un aspect 
neîngrijit; părea că dormise îmbrăcat. 

— Ce naiba s-a întâmplat? Întrebă Luke mirat. 

Fostul avocat se sforţă să surâdă. 

— Nu ştiu exact... Nervii, bătrâne. 

— Ia loc. Eşti otrăvit? 

— Ha! Ha! Ce glumă! Nu, nervii; nimic altceva decât 
nervii. Sunt urmărit pas cu pas. 

— Asta seamănă cu un început de nebunie, spuse Luke 
surâzând. 

— Ce faci în seara asta, Luke? N-am putea avea o discuţie 
împreună? O să-ţi spun adevărul; sunt terminat. 

— Te droghezi? Plusă detectivul. 

— Nu, nu. Droguri? Dumnezeule! Nu! Doar nervii, asta e 
tot. Mă întrebam dacă n-am putea ieşi împreună, să luăm 
masa şi să discutăm. Este ceva despre care vreau să-ţi 
vorbesc. Am auzit spunându-se că Orfelinatul Poliţiei are 
nevoie de fonduri; oare s-ar accepta o mie de lire? 

— Trece-le în testamentul dumitale, sugeră Luke. E mai 
bine şi mai puţin jenant. Nu, nu avem nevoie de bani în 
momentul acesta; sau, cel puţin, eu prefer să nu le dai. Deci 
despre ce este vorba, Rustem? Remuşcări? 

Fostul avocat sări în picioare. 

— Remugşcări? Ce aş avea să-mi reproşez? Evident, am 
făcut multe lucruri pe care acum nu le-aş mai repeta. Bine, 


hai să mâncăm. Îţi permit, ca o mare favoare, să plăteşti 
cina. 

Ceva mergea rău, ba chiar foarte rău. Omul se crampona 
literalmente de el, dar, în timp ce coborau pe chei către 
Soho, tipul nu încetă să vorbească despre lucruri absolut 
fără importanţă; câteodată, bârfele lui deveneau absolut de 
neînțeles. 

Luke era în gardă. Se întâmplase ceva, ceva foarte 
important; dar înţelese repede că Rustem nu avea nimic 
interesant să-i spună. O dată mai mult, îşi fabrica un alibi; 
de aceea îşi prelungi cina cât îi fu cu putinţă, până ce Luke, 
din pură compătimire, îi propuse să-l însoţească prin câteva 
cluburi. Într-unul din ele se întâlniră cu importantul domn 
Trigger. Stătea jos, cu un pahar în faţă; el îi surâse amical 
lui Luke, fără a-i acorda însă atenţie însoţitorului acestuia. 

— Vreţi să staţi jos şi să comandaţi ceva? Eu beau 
limonadă; cred că asta vă amuză, dar nu consum niciodată 
alcool. Trigger îl privi cu coada ochiului pe Rustem. Ar fi de 
dorit ca şi unii dintre prietenii mei să-mi urmeze exemplul. 

Rustem rămase ca lovit în creştet din pricina întâlnirii cu 
partenerul său. 

— Dacă n-aş fi venit aici ca să mă distrez un pic, cred că aş 
fi înnebunit! Continuă Trigger. 

— Şi te distrezi bând limonadă? Spuse Luke surâzând. Îl 
îndrăgea pe omuleţul acela, găsind un contrast amuzant 
între el şi sinistra lui organizaţie. 

— Să-mi beau limonada şi să privesc lumea. Sunt aici mai 
mulţi bandiți ca-n Old Bailey19, domnule Luke. Urmă o 
nouă ocheadă către Rustem. Sunteţi membru al clubului, 
domnule Luke? În cazul acesta nu există decât doi membri 
cinstiţi: dumneavoastră şi cu mine. Să nu credeţi că am 
venit aici pentru a întâlni bandiții, îi văd pe câte unul, doi în 
consiliul de administraţie din când în când. 

De data aceasta provocarea nu putu trece neobservată. 

— Dacă vrei să te referi la mine... Mormăi Rustem. 


— Dar de cine crezi că vorbesc? Spuse omuleţul cu calm. 
În acelaşi timp se răsuci pe scaun pentru a-şi privi direct în 
faţă asociatul. Te avertizez şi o spun în faţa domnului Luke, 
că nu doresc să se discute altceva în consiliile mele de 
administraţie decât despre afaceri; iar pentru mine 
afacerile înseamnă bani, telegrame, administrare. Dacă 
primesc dintr-o sursă sigură o informaţie bună despre un 
cal, o transmit clienţilor mei. Dar despre cal nu vreau să 
ştiu nimic în afara faptului că are patru picioare şi un cap 
pe care să-l poată întinde în faţă ca să o ia înaintea celorlalţi 
la sosire. Nu mă interesează ce îl determină să facă asta şi 
nu permit nimănui să o discute în consiliile mele de 
administraţie. Nu vreau ca numele meu să fie amestecat cu 
ceva murdar, viclean sau nesportiv. 

Luke intuia într-o oarecare măsură faptul care declanşase 
această izbucnire: era posibil să fi avut loc în ziua aceea o 
întâlnire unde, probabil, Rustem va fi început o discuţie pe 
subiecte străine celor care determinaseră adunarea; 
omuleţul oprise discuţiile şi, după cum lesne se putea 
observa, îl ţinuse pe Rustem în şah. 

— Eşti un om al naibii de cinstit! Spuse Rustem în bătaie 
de joc. Trigger surâse. 

— Sunt mai mult decât cinstit, sunt inatacabil. 
Terminându-şi apoi limonada, plăti chelnerului, adăugă şi 
un bacşiş zdravăn şi se ridică în picioare. Vă las, domnilor; 
aveţi probabil ceva de discutat, dar ţin să te previn, 
domnule Luke: dacă acest om - şi arătă cu degetul spre 
Rustem - dacă tipul acesta spune că eu ştiu şi altceva în 
plus, faţă de afacerile propriu-zise, minte. Nu pentru că m- 
aş teme de flecăreala lui; eu sunt în afară de orice pericol, 
în timp ce el nu este şi ştie asta foarte bine. 

]. P Trigger părăsi clubul cu mersul său legănat, cu pălăria 
pusă pieziş pe cap; avea un trabuc mare în colţul gurii. 

— Ah! Porcul! Mormăi Rustem. Aşa o brută ieşită din 
mocirlă îndrăzneşte să vorbească... 


Omul îşi înghiţi vorba, cum o făcuse de mai multe ori în 
seara aceea; oscila mereu între frica de a mărturisi şi teama 
provocată de consecinţele tăcerii. Arthur Rustem, care timp 
de zece ani domnise ca un rege în lumea criminalilor, nu 
mai era omul pe care-l ştia Luke. Doborât, terorizat, el se 
lăsa înrobit de o voinţă mai puternică decât a lui şi acum nu 
avea curajul s-o rupă cu omul care-l ameninţa cu pieirea. 
Încercările lui Luke de a-l determina să vorbească despre 
doctorul Blanter fură însă zadarnice. 

Abia către orele unsprezece, inspectorul reuşi să se 
descotorosească de însoţitorul lui. leşind la aer curat, 
Rustem se clătină un moment, dar, învingându-şi zăpăceala, 
îşi luă rămas-bun de la detectiv, pornind pe Wardour Street. 
Nu se îndepărtase prea mult, când un automobil încetini 
lângă trotuar, continuând să ruleze la pas. Rustem auzi o 
voce strigându-l; întoarse capul şi recunoscu la volan faţa 
roşie a servitorului lui Blanter. 

— Urcaţi, stăpânul vă cheamă, îl interpelă el brutal. 

Rustem ezită, dar se supuse. Maşina merse încet prin 
Coventry Street şi Haymarket, în altă direcţie decât cea 
spre Half Moon Street. Depăşiseră Admiralty Arch, către 
Mall; deodată, automobilul se opri şi şoferul sări pe trotuar. 

— Nu coborâţi, trebuie să vă vorbesc! 

Rustem scoase umerii şi capul peste portieră. 

— Asta poartă noroc, spuse omul şi îl pocni în cap cu un 
baston de cauciuc. 

Rustem nu-şi mai aminti de nimic din ce i se întâmplase, 
atunci când se trezi în peşterile de la Perrywig. 

Capitolul 19 

Luke se întorsese la biroul lui de la Scotland Yard să 
citească telegramele ce sosiseră în lipsa lui. Nimic nu l-a 
interesat atât de mult ca mesajul telefonic venit de la 
Punch, în care se spunea: 

Descoperit toată afacerea. Întâlnire mâine, ora 11. 

Era posibil ca Punch, în entuziasmul lui, să se fi lansat pe o 
pistă falsă. Luke îl sună pe Lane, dar aceasta nu-i dădu nici 


o lămurire. 

— Punch a plecat de la nouă. Cred că se află pe drumul cel 
bun, dar n-a vrut să-mi spună nimic. Se pare că e ceva cu 
Goodie. 

Big-Ben20-ul sună miezul nopţii. 

Părăsind Scotland Yard-ul, Luke se îndreptă spre casă. 
Mergea încet, pentru că ceața se lăsase deasupra Londrei 
şi, fără să fie chiar deasă, era destulă ca să facă dificilă 
găsirea unui taxi. În Trafalgar Square, detectivul întâlni 
totuşi unul care se târa pe lângă trotuar. Traversă Piccadilly 
Circus şi merse de-a lungul străzii. La Hyde Park Corner 
ceața era, după cum se şi gândise, ceva mai subţire; Luke 
plăti taxiul şi o luă pe lângă gardul parcului. La 
Knightsbridge ceața era din nou atât de deasă, încât şi 
lămpile felinarelor se zăreau cu greu. Intră pe strada lui şi 
ajunse în sfârşit acasă. Scoţându-şi cheia din buzunar, Luke 
căută gaura broaştei, dar uşa era larg deschisă! O închise 
în urma lui şi aprinse lumina; totul părea învăluit într-o 
ceaţă galbenă. 

Uşa camerei din fund era şi ea întredeschisă; Luke aprinse 
şi aici lumina. Nu auzea nici un zgomot, nu percepea nici o 
mişcare şi, pentru că nu zări nici o umbră amenințătoare, 
îşi trecu revolverul în mâna cealaltă şi deschise larg uşa, 
pătrunzând în încăpere. 

Camera era goală, dar... 

Lângă fereastră se afla un divan lung, iar pe el, acoperit cu 
o cuvertură, era întins un om. Luke privi o clipă trupul acela 
înainte de a se apropia, apoi îi dezveli uşor capul. Îl ştia încă 
de pe vapor pe bătrânul Garcia şi îl recunoscu imediat; era 
învelit într-o haină şi complet îmbrăcat; doar pantofii îi 
fuseseră scoşi. 

O singură privire i-a fost suficientă detectivului; Garcia era 
mort. 

Luke se îndreptă către masă şi încercă să telefoneze, dar 
nici un sunet nu se auzi de la soneria aşezată într-un colţ al 
odăii; ieşind pe culoar, văzu că firele erau tăiate. 


Luke cercetă rapid camera. Sesizând că pe masă era totul 
neatins, iar sertarele la locul lor, părăsi casa, închise uşa în 
urma lui, şi plecă în căutarea unui poliţist şi a unui telefon. 
Dădu şi peste unul, şi peste celălalt în acelaşi timp; sună la 
comisariatul de poliţie şi se întoarse acasă cu agentul de 
poliţie. 

Doctorul şi inspectorul sosiră amândoi odată; în timpul 
acesta, Luke făcuse câteva descoperiri importante: sub 
masă, pantofii mortului; apoi, cercetându-i hainele, găsise 
mai multe hârtii: un jurnal german vechi de două zile şi o 
notă a unui bijutier din Munchen. Pe corp nu se vedeau 
urme de violenţă, dar doctorul le arătă pe braţul stâng 
câteva semne de înţepături. 

— Aţi găsit vreun drog în buzunarele lui? 

— Nu, zise Luke. 

Conţinutul buzunarelor era întins pe masă: un ceas cu 
lanţ, o cutie cu ţigări, o pereche de ochelari şi vreo mie de 
mărci germane. 

— E mort de cel puţin şase ore, spuse doctorul. Nu are 
aspectul cuiva care se droga; urma vreun tratament? 

Luke îi povesti tot ce ştia despre mort, iar după aceea se 
gândi să-i telefoneze domnişoarei Gray şi să-i spună ce se 
întâmplase; renunţă apoi să o trezească pentru a-i anunţa o 
veste atât de îngrozitoare şi decise să se ducă la ea în 
dimineaţa următoare. 

Dar, între timp, un alt eveniment îl făcu să uite de moartea 
lui Garcia. 

Ceaţa fusese extrem de deasă în lungul cheiurilor, iar 
gărzile oraşului îşi găsiseră cu greu drumul pe malurile 
Tamisei. La miezul nopţii, cam în momentul în care Luke 
părăsise Scotland Yard-ul, un ofiţer de poliţie auzise 
detunătura unui pistol automat şi plecase bâjbâind prin 
întuneric către locul de unde venise zgomotul. Nu întâlnise 
pe nimeni; îşi continuase însă metodic cercetările, găsind în 
cele din urmă un corp întins în rigolă. 


Sosind la Scotland Yard pentru a-şi face raportul, Luke se 
întâlni cu portarul de servidu: 

— Cunoaşteţi un om cu numele Markham, domnule Luke? 

— Punch Markham? Da. 

— Poliţia oraşului l-a găsit pe chei, mort şi ţeapăn. 

Sărmanul Punch Markham fusese ucis de foarte aproape, 
focul împuşcăturii îi arsese pardesiul. Singurul lucru găsit 
în buzunarele lui era un carnet mic de adrese în care era 
înscris numele lui Luke. 

Pentru a doua oară în noaptea aceea, detectivul se duse la 
o întâlnire cu doctorul legist şi poliţia. 

— E un caz foarte clar; a fost ucis pe loc. 

— Este o sinucidere? 

— După aspectul rănii, nu. Este o crimă, fără îndoială. 
Ceaţa şi pustietatea cheiurilor Tamisei ofereau condiţiile 
cele mai favorabile. 

Luke se întoarse acasă, îşi schimbă hainele şi, după ce 
sorbi o cafea fierbinte, ieşi în bruma dimineţii, hotărât să 
încerce un demers îndrăzneţ. Detectivii îşi asumă deseori 
riscuri; chiar şi pe acela de a-i ofensa pe oamenii sus-puşi, 
atrăgându-şi astfel mustrările oficiale. Doctorul Blanter 
putea fi considerat o persoană sus-pusă; avea, în orice, caz 
prieteni influenţi la Scotland Yard. 

Acasă la doctor, servitorii erau deja treji. Unul dintre ei 
scutura ştergătorul de la uşă: 

— Stăpânul doarme, domnule, nu-l pot deranja. 

— Urcă şi spune-i numele meu, zise Luke. 

Fu condus într-un salon mic unde nu aşteptă prea mult 
timp; doctorul apăru după numai cinci minute, treaz de-a 
binelea şi foarte alarmat. 

— Dumneata mă cauţi? Întrebă el brusc. 

— Unde-ai fost noaptea trecută? Spune-mi cu precizie cum 
ţi-ai petrecut timpul. 

În mod normal, o astfel de întrebare l-ar fi înfuriat pe 
Blanter; în loc de asta, el răspunse calm: 


— Am fost aici toată seara. Am fost la ţară şi m-am întors la 
Londra mai târziu. 

— La ce oră te-ai culcat? 

Blanter îl privi mai întâi pe Luke, apoi îşi ridică privirea 
spre tavan. 

— Pe la zece sau poate mai târziu. Da, cred că era zece şi 
jumătate; am auzit sunând de jumătate în timp ce urcam în 
camera mea. 

Luke îl fixă cu ochii săi albaştri. 

— Atunci de ce la zece fără zece când am sunat, servitorul 
dumitale mi-a spus că eşti plecat? 

Surâsul blajin de pe faţa doctorului îi dădu de veste că 
făcuse o greşeală. 

— Dragul meu prieten, servitorul meu nu-ţi putea spune o 
asemenea prostie pentru că era liber şi nu s-a întors decât 
azi-dimineaţă. Am fost singur în casă. Nu e nimic 
extraordinar în asta; mi s-a spus că la Londra mulţi oameni 
respectabili trăiesc singuri. 

— Şi eu trăiesc singur, zise Luke. Câteodată am şi 
vizitatori. În noaptea trecută, au fost doi: unul viu, unul 
mort. 

Doctorul îşi ridică sprâncenele: 

— E o minciună de-a dumitale? 

— Absolut deloc. Unul viu şi unul mort: Alberto Garcia, cu 
ziare şi cu bani germani în buzunar, ca să se creadă că 
fusese în Germania de unde a trimis telegrame, expediate 
în realitate de omul dumitale. Câteva minute mai târziu, a 
fost găsit fără viaţă, pe malul Tamisei, un om numit Punch 
Markham. A fost ucis de persoana care-i dăduse întâlnire 
acolo, probabil aceeaşi care fusese şi la mine. Sărmanul, 
trebuia să-mi telefoneze la zece şi jumătate, ora la care se 
intra la mine în casă. 

— Şi, de asemenea, ora la care mă culcam eu, zise Blanter 
râzând. 

Apoi, aplecându-se peste masă şi încruntându-se: 

— Vorbeşte deschis, Luke, mă acuzi? 


— 'Te bănuiesc, spuse Luke cu răceală. 

— De ce l-aş fi ucis pe Garcia? Dar pe celălalt? Aş fi avut o 
seară destul de plină! 

— Nu cunosc încă motivul acestui dublu omor. Dar, dacă-l 
descopăr, îl voi găsi şi pe ucigaş. Nu uita asta, Blanter! 

Luke ieşi, făcu semn omului care-l aştepta pe trotuarul din 
faţă şi se întoarse către doctorul care întrebă: 

— Ce vreţi să faceţi? 

— Să percheziţionăm casa. 

— Aveţi mandat? 

Luke i-l arătă. Casa nu era mult mai mare ca aceea a 
detectivului, iar camerele erau, mai mult sau mai puţin, 
curate; servitorul, un colos care putea rivaliza, în ceea ce 
privea forţa, cu stăpânul său, se afla în serviciu de vreo 
cinci-şase ani şi era omul de încredere al doctorului. 

După căutări fără rezultat, cei doi detectivi se pregăteau 
de plecare, când Luke, întorcându-se către servitor, îl 
întrebă: 

— E mult timp de când mâncai brânză miercurea? 

Omul clipi des din ochi, se schimbă la faţă şi răspunse 
bâlbâindu-se: 

— Eh, nu, nu ştiu ce vreţi să ziceţi, stăpâne. 

Ajuns în stradă, Luke continuă să râdă; celălalt detectiv îi 
spuse: 

— Nu înţeleg gluma asta cu brânza miercurea. 

— E foarte ciudat cum se trădează oamenii prin amănunte. 
De când am văzut mutra aia, m-am gândit că omul trebuie 
să fi fost ocnaş la Dartmoor. În urmă cu câţiva ani, hrana nu 
era aşa de variată ca azi şi li se dădea deţinuţilor brânză 
numai miercurea, iar ei nu uită detaliile vieţii de la ocnă. 

Luke o sună pe Edna, chemând-o la Londra, pentru că nu 
avea timp să meargă el la ţară. După ce fata sosi, detectivul 
plecă să o întâlnească la hotel şi-i anunţă vestea cea tristă. 

— Cred că te pot scuti de dureroasa formalitate a 
identificării sărmanului Garcia; îl cunoşteam destul de bine 
din vedere, de pe vapor. 


Emoţia puternică la auzul acestei ştiri o făcu pe fată să 
izbucnească în lacrimi. 

— Nu pot înţelege această moarte; el a fost în Germania în 
tot timpul acesta? | 

— Nu, n-a fost niciodată acolo, spuse Luke. 

Detectivul trimise după Rustem, dar Arthur Rustem nu se 
afla nici la biroul său, nici în luxoasa lui reşedinţă; poate că 
o ştersese în străinătate; oricum, în toate porturile au fost 
trimise instrucţiuni în vederea arestării fostului avocat sub 
pretextul unor nereguli în paşaport. 

Edna se întâlnise doar o dată cu Punch de când acesta 
fusese trimis la Longhall; Punch locuia împreună cu Lane. 
Fata îi împrumutase un cal şi îl întâlnise mergând călare 
prin câmpie. 

— L-am văzut şi ieri-dimineaţă; se afla lângă locul unde 
fusese ucis calul. 

— Ce cal a fost ucis? Întrebă Luke cu interes. 

Edna îi povesti scena la care asistase şi spusele ei treziră 
în mod deosebit atenţia detectivului; el îi ceru fetei să-i 
deseneze un plan şi să-i indice cu exactitate locul unde 
fusese îngropat calul; apoi, îi ceru data când se petrecuse 
acest incident. Ea îşi chemă şoferul, un om foarte ordonat 
care-şi însemna totul într-un caiet gros. 

— Era în ajunul plecării dumneavoastră la Londra, miss, 
atunci când am văzut accidentul acela pe drum. 

Luke nu auzise vorbindu-se de nici un accident. O ascultă 
pe fată fără a o întrerupe. Se plimba în lung şi-n lat prin 
cameră, cu mâinile la spate, părând preocupat. 

— Pot fi găzduit în seara asta la Longhall? Prefer să nu 
merg la Leul Roşu. Aş vrea să plecăm imediat, dar sunt 
mort de oboseală; dacă aş apuca însă vreo două ceasuri de 
somn la dumneata, pot să mai lucrez încă treizeci şi şase de 
ore în continuare. Trebuie să fiu odihnit pentru 
Cambridgeshire. 

— Chiar te gândeşti să mergi la curse, cu toate 
întâmplările astea teribile...? 


— Cu siguranţă! Field of Glory are cota de 10 la 1 şi 
doresc în mod special să-l observ pe Goodie în clipa 
triumfului său. 

— Eu n-o să merg. Sărmanul domn Garcia! Ce tragedie 
oribilă! Încă nu pot crede că e adevărat! Nu avea nici rude, 
nici prieteni. Mi-a spus că dorea să-mi lase averea lui. Crezi 
că a fost asasinat? 

— Nu; doctorii au impresia că a fost o moarte naturală, 
zise Luke. 

O întrebă despre obiceiurile sărmanului om şi dacă lua 
droguri. Bătrânul avea însă oroare de ele şi nu lua nici un 
medicament. Când nu se simţea bine, mergea la Buenos 
Aires pentru a urma un tratament homeopatic, pe care-l 
făcea şi la Londra, de altfel. 

Luke şi Edna se întoarseră împreună la Longhall cu 
maşina; Luke dormi fără să se jeneze tot drumul şi, odată 
ajunşi, căzu pe un pat în camera de oaspeţi. La nouă seara 
era treaz şi sprinten. Vorbi apoi la telefon aproape o oră. 
Lane sosi pe la unsprezece şi cei doi ieşiră împreună, 
cerând majordomului să-i aştepte. Luke se întoarse pe la 
trei noaptea, găsind-o pe Edna adormită într-un fotoliu. 
Tânărul avea pantofii şi hainele pline de noroi. Lane era şi el 
cam în aceeaşi stare. 

Dacă fata se aşteptase să i se spună pe unde au fost, a 
rămas probabil dezamăgită; Luke îi declară simplu că au 
reuşit, dar fără alte amănunte. 

Întors la Londra, detectivul află de la şeful său ierarhic că 
cineva depusese o plângere împotriva lui. 

— Blanter, nu-i aşa? Pentru comportare nepotrivită 
profesiunii mele, pentru sfidare, impertinenţă etc... 

— Câte puţin din toate, spuse şeful. O s-o lăsăm câteva 
zile. 'Te duci la Newmarket? 

Luke făcu semn că da. 

— Nu-l vei prinde niciodată pe Blanter; o ştiu bine; e prea 
puternic şi nu a fost niciodată atins. 


— Îl vom supune unei noi încercări, spuse Luke cu 
încredere. 

Doctorul era un om dotat cu o energie inepuizabilă. Se 
aflase dintr-o anchetă făcută la Maidenhead că proprietatea 
fusese vândută în două zile, sub preţ, fapt semnificativ, 
pentru că Blanter era om de afaceri şi nu ar fi dat niciodată 
un bun al său fără beneficiu, dacă nu ar fi fost presat de 
evenimente; doctorul era însă acum mai grăbit ca niciodată 
în viaţa lui. 

Trigger urma să fie informat de această urgenţă. Primise 
vizita lui Blanter, dar acesta îi ceruse ceva exorbitant. 

— Fii rezonabil, doctore. Nu-ţi pot procura două sute de 
mii de lire într-un minut. Banii sunt investiţi imediat cum 
sosesc; o ştii bine şi nu putem lichida înainte de noiembrie. 

— Îmi vei găsi aceşti bani, Trigger, în bancnote americane. 
Trebuia să fiţi pregătiţi pentru momentul în care voi avea 
nevoie de ei. 

Micuţul Trigger nu era intimidat de ameninţarea lui 
Blanter. 

— Dacă tranzacţia reuşeşte, nu va fi nici o problemă; 
evident, dacă nu, va trebui să vând titluri în pierdere. De ce 
atâta grabă? 

În mod normal, Blanter s-ar fi înfuriat din pricina 
împotrivirii asociatului său, altădată atât de docil; când 
dorea, ştia să-şi stăpânească nervii; aşezându-se într-un 
fotoliu, doctorul îşi aprinse un trabuc. 

— Ei, să nu ne certăm. Vrei să ştii de ce sunt grăbit? Din 
cauza lui Luke; în ceea ce mă priveşte, vreau s-o termin cu 
„Panglica verde”. Asta nu te afectează, pentru că ai destui 
bani; te sfătuiesc să lichidezi afacerea, să cedezi birourile şi 
să te retragi. 

— Uite ce e, doctore! Micul Trigger se aplecă peste masă, 
bătând din timp în timp cu degetele pe sugativă, parcă 
pentru a-şi sublinia cuVintele. Agenţia Trigger exista înainte 
ca dumneata să fi auzit vorbindu-se de ea! Cu mult înainte 
de a se fi auzit vorbindu-se de dumneata ca despre o 


persoană chemată în justiţie şi pe punctul de a fi 
condamnată. Agenţia va continua să funcţioneze şi fără voi. 
Nu V-am întrebat niciodată cum îi faceţi pe caii oferiţi 
clienţilor noştri să câştige. Nu e treaba mea. Din câte sunt 
informat acum, Field of Glory va câştiga „Cambridgeshire”- 
ul miercuri, aşa că mi-am prevenit toţi clienţii. De ce trebuie 
să câştige sau nu, nici nu vreau să ştiu. Dacă aţi făcut ceva 
ilegal, asta e treaba dumneavoastră, nu a mea. Cred că 
domnul Luke este un om drept şi nu am nici un motiv să-mi 
fie frică! 

Trigger se ridică şi rămase în picioare în partea cealaltă a 
mesei, privindu-l fix pe Blanter. 

— Un om numit Garcia a fost găsit fără viaţă în dimineaţa 
asta; am citit în ziare. Un jocheu pe nume Punch Markham 
a fost găsit mort în oraş. 

— Şi? Zise doctorul. 

— Întreb, pur şi simplu, ca să ştiu: sper că nu erau 
amestecați în afacerea noastră, nu-i aşa? 

— Şi dacă am presupune că erau? Spuse Blanter. 

— M-aş duce imediat în stradă să caut un poliţist care să te 
ridice. Dacă aş şti că discuţia asta pe care am avut-o cu 
Rustem avea ca scop un omor, îl iau martor pe Dumnezeu 
că v-aş denunța! 

Doctorul îşi îndreptă uşurel trupul uriaş, arătând 
înspăimântător în furia sa rece, dar Trigger nu se lăsă 
terorizat. 

— Ştii ce ţi s-ar întâmpla? 

— Ar trebui să-i explic judecătorului de ce te-am omorât 
atât de repede, spuse Trigger. 

Avea mâna în buzunarul hainei şi abia atunci Blanter zări 
forma revolverului. 

— Nu vreau să risc nimic cu dumneata, Blanter; poţi pleca; 
- dacă vor fi bani de împărţit în urma acestei tranzacţii, vei 
avea ce ţi se cuvine. 

Doctorul Blanter se dezmetici abia în Regent Street; se 
simţea ca şi cum ar fi primit o lovitură puternică în cap; ar fi 


trebuit să simtă puţin respect faţă de Trigger, dacă ar fi fost 
capabil de un asemenea sentiment. 

Când ajunse acasă, îşi găsi servitorul aşezat la biroul lui, 
cu o sticlă de whisky în faţă, fumându-i unul din cele mai 
bune trabucuri. Stoofer nu se ridică decât pentru a-i 
prepara ceva de băut doctorului, apoi se aşeză la loc fără ca 
Blanter să se formalizeze din cauza acestei familiarităţi. 

— Avionul e gata. Mi-a fost destul de greu să fixez aripile. 
De unde se pleacă? 

— De la Goodie. Dacă ar fi stat în Sussex era mai uşor, dar 
măcar aici e un loc izolat. Avionul acela poate duce două 
persoane? 

— Patru. E un aparat bun. Dacă atunci când eram în 
aviaţie ni s-ar fi spus că există un aparat cu aripi detaşabile, 
ne-am fi distrat. 

Prietenia dintre doctor şi ciudatul lui servitor era lesne de 
explicat. Stoofer era mult mai implicat în unele incidente 
din trecutul lui Blanter decât bănuia Luke. Omul care 
fusese judecat pentru cel mai important delict comis de 
Blanter şi condamnat la cinci ani închisoare, trăia regeşte 
pe cheltuiala doctorului. Când Stoofer era beat, avea 
obiceiul să-i amintească stăpânului său că îl avea la mână. 

— Presupun că lovitura de la „Cambridgeshire” va merge, 
nu? 

Omul îşi mai luă o porţie de whisky. 

— Goodie nu-şi mai face griji acum, când l-am închis pe 
fricosul ăla de Rustem. Era un adevărat pericol. Ce veţi face 
cu el? 

Doctorul nu avea intenţia să-i spună prea multe. 

— Vom vedea. Ai aranjat totul pentru mâine? 

— Am găsit un şofer francez şi am închiriat un camion. 
Poate că nu veţi avea nevoie. 

— E posibil să am. Contez pe tine, Stoofer. Dacă se 
întâmplă ceva... 

— Nu se va întâmpla nimic, mormăi omul. Să mă duc în 
pivniţă după altă sticlă, sau mergeţi dumneavoastră? 


— Pentru că eşti servitorul meu, ar fi o ocazie bună să-ţi 
meriţi banii, spuse doctorul. 

În următoarele douăzeci şi patru de ore, avea mare nevoie 
de bruta aceea, aşa că era mai cuminte să-l menţină într-o 
stare bună de dispoziţie. 

Capitolul 20 

Drumurile cu maşina îi păreau întotdeauna lui Luke mai 
scurte, pentru că avea multe lucruri la care să se 
gândească. Ajunse la Newmarket cu impresia că părăsise 
Scotland Yard-ul doar cu o clipă înainte. 

Chiar dacă vremea nu era bună, oraşul era plin iar de 
automobile care mergeau pe drumul principal pe trei şiruri. 
Luke îl opri pe al său la mica barieră şi se strecură în 
paddock-ul deja plin de lume; alergătorii din prima cursă nu 
fuseseră încă afişaţi. 

În lumea curselor, „Cambridgeshire”-ul se află pe locul doi, 
după „Cezarevici”; dar în acest an, scontându-se pe şansele 
a cinci sau şase cai, se jucase mult mai mult decât altădată 
şi interesul publicului era deosebit de puternic. 

Luke se întreţinu multă vreme cu comisarii Jockey-Club- 
ului; când ieşi din salon, paddock-ul era ticsit. Detectivul nu 
acordă atenţie primei curse, dar merse să-i controleze pe 
fiecare dintre oamenii pe care-i pusese de pază la ieşirile 
din împrejmuirea unde se cântăreau caii. Îl zări pe Goodie, 
singuratic, ca de obicei, în cel mai îndepărtat colţ al 
paddock-ului. În timp ce Luke îşi vizita santinelele, apăru şi 
marele Rolls al lui Blanter. 

— Asta e maşina; supravegheaţi-o; dacă e necesar, faceţi-i 
ceva să nu mai poată porni. 

Doctorul intrase la cântare. Luke nu subestima abilitatea 
lui Blanter; era un om care dispunea de mijloace puternice 
şi ştia cum să le exploateze cu geniul său; reuşea 
întotdeauna să-şi acopere urmele şi îşi pregătea retragerea 
asemeni unui mare general. El îi spusese odată lui Luke: 

— Pot să vă prevăd demersurile, în timp ce dumneavoastră 
nu le puteţi intui pe ale mele; cu asta vă ţin în şah, domnule 


Luke. 

Înainte de „Cambridgeshire” paddock-ul era atât de plin, 
încât nu te mai puteai apropia de cai; plimbându-se pe ring, 
Luke auzi că Field of Glory era pe departe favoritul; cota lui 
era de 5 la 2 şi era aproape imposibil să mai joci pe el; 
bookmaker-ii refuzau deja orice pariu pe acest cal. 

Alergătorii ieşiră pe pistă şi se îndreptară spre start. Luke 
zări un cal minunat, un cal murg, care-i atrase imediat 
atenţia. 

— Iată învingătorul; ar putea câştiga trăgând după el şi un 
autobuz! Spuse o voce în spatele Iul. 

Într-adevăr, nici un alt cal nu respira atâta sănătate şi nu 
se mişca atât de uşor; fuleurile lui lungi acopereau o 
distanţă uriaşă. Luke privi panoul de afişaj şi văzu că 
animalul avea numărul 1 la plecare, deci locul cel mai bun. 
Detectivul se plasă lângă primele bănci ale tribunei ca să 
vadă cursa; plecarea se lăsă aşteptată destul de mult; câţiva 
cai erau nervoşi, doi din ei refuzau să se apropie de start, 
un al treilea vroia să plece într-o direcţie opusă. Ceilalţi 
trebuiră să aştepte; dar la un moment dat se aliniară cu 
toţii. 

— Start! 

Aveai impresia că plutonul execută o şarjă de cavalerie; 
caii păreau că zboară; era absolut imposibil să vezi cine-i în 
frunte. Luke avea în raza binoclului său toca verde a 
jocheului de pe calul care conducea şi care galopa cu o 
incredibilă uşurinţă. Era o certitudine pentru toată lumea 
că Field of Glory nu numai că se afla în frunte, dar că nu 
putea fi întrecut. Calul trecu într-adevăr de potou, 
câştigând cu trei lungimi. 

Luke fugi la paddock şi rămase pe lângă sala cântarelor. 
Goodie venea uşor către locul unde câştigătorul urma să fie 
desemnat; în acelaşi moment, peste capetele spectatorilor 
apăru jocheul lui Field of Glory, care-şi aducea calul. Goodie 
apucă frâul, în timp ce jocheul punea piciorul pe pământ. 
Cei doi plecară apoi spre sala cântarelor, cu Luke pe urmele 


lor. Jocheul se mai afla încă pe cântar când detectivul îi 
dădu comisarului o bucată de hârtie: 

— Aveţi vreo reclamaţie împotriva calului, domnule Luke? 

— Fac o reclamaţie împotriva acestui cal, care nu este 
Field of Glory, ci un altul, adus din Argentina, şi care se 
numeşte Vendina, el a fost vândut de răposatul senator 
Garcia pentru prăsilă în Germania. 

Figura lui Goodie înţepeni; omul nu dădu nici un semn de 
emoție. 

— Este o acuzaţie stupidă. Bănuiesc că afacerea va merge 
în faţa comisarilor... 

Omul ieşi din sala cântarelor cu un detectiv pe urme; un 
moment mai târziu, poliţiştii îl arestară. 

În ceea ce-l priveşte pe Blanter, santinelele plasate de 
Luke îl văzură ieşind şi mergând pe lângă şirul de 
automobile; paznicii rămaseră însă pe loc, ca să 
supravegheze maşina doctorului. În acest timp, un 
automobil mare, franțuzesc, trecu încet pe lângă doctor şi, 
când maşina se îndepărtă, acesta dispăruse. Blanter avea 
două maşini parcate; omul urcase în cea de a doua, lăsând- 
o pe prima drept momeală. 

Luke, care sosea chiar în acel moment, înţelese într-o 
secundă cele petrecute şi, fără a mai pierde timpul ca să-i 
blesteme pe detectivi, sări în maşina poliţiei şi plecă în 
urmărirea lui Blanter. 

Automobilul francez aproape că nu se mai vedea; mergea 
către Londra la vreo cincizeci de metri înaintea lui Luke şi 
cu aceeaşi viteză ca a maşinii acestuia. Dar, în acel moment, 
intră în acţiune şiretenia lui Blanter. Un camion mare care 
staţiona pe marginea drumului porni brusc şi se opri exact 
în mijlocul şoselei, blocând circulaţia. Totul fusese atât de 
bine executat, încât Luke crezu mai întâi că era vorba de un 
accident. Aranjamentul era însă clar, deoarece camionul se 
mişcă abia după ce maşina doctorului trecu. 

Unul dintre detectivi se repezi la şofer: 

— 'Te arestez. la-ţi camionul de aici! 


Dar, până ce maşina a fost trasă deoparte, automobilul 
urmărit era departe. În plus, apăru un alt obstacol: un 
enorm autovagon pentru cai venea spre ei, ducându-se la 
Newmarket, dar acesta se dădu la o parte şi îi lăsă să 
treacă. Se pare că Blanter uitase însă de un alt pericol: 
trecerea de cale ferată de la Six Mile Bottom. Barierele 
erau într-adevăr lăsate la sosirea lui şi nu se ridicară decât 
în momentul în care maşina poliţiei se afla doar la vreo sută 
de metri în spate. Cele două maşini, rivalizând în ceea ce 
priveşte viteza, se angajară într-o cursă nebună. Abia la 
întretăierea drumului către Royston cu cel de Newport, 
detectivii reuşiră să depăşească maşina franceză şi se 
opriră apoi exact în faţa ei, apăsând frânele până la capăt. 

Luke nu-l ştia pe şofer: era un străin. Ocolind maşina, 
inspectorul deschise portiera şi spuse: 

— leşi, doctore! 

Maşina era însă goală! Pe canapea se găsea un bilet: „Am 
prevăzut acest lucru. Dezolat că v-am dezamăgit!” 

Luke îl arestă pe şofer şi se întoarse cu toată graba pentru 
a face o anchetă la Six Mile Bottom; era sigur că în punctul 
acela îi scăpase prada şi era probabil ca doctorul să fi luat 
trenul datorită căruia se închiseseră barierele; spre marea 
lui uimire, află însă că nici o persoană nu coborâse din 
maşină, iar trenul, un expres, nu oprea la Six Mile Bottom. 

— Pot să jur că maşina era goală, spuse un feroviar, pentru 
că m-am uitat înăuntru. 

Când naiba scăpase oare tipul? Poate în momentul în care 
Luke era blocat de camionul cel mare; dar unde să se fi 
dus? Nu era nici o casă prin preajmă, iar doctorul nu era 
omul care să se ascundă prin păduri. 

Detectivul se întoarse la hipodrom. Calul nu putea fi 
descalificat înaintea unei anchete a comisarilor. Goodie 
fusese dus la postul de poliţie. Nu protestă, dar refuză să 
vorbească atunci când inspectorul încercă să-l interogheze. 
Luke îl luă la Londra, cu cătuşe la mâini, şi-l plasă pentru 
noapte la Cannon Row. 


Situaţia era destul de neclară, dar detectivul avea 
încredere în el însuşi; era convins că va putea oferi Jockey- 
Club-ului dovada justeţei intervenţiei sale. 

Şi-ar fi trimis poliţiştii să ia în primire casa lui Goodie, dar 
acesta se afla sub jurisdicţia autorităţilor locale, care luară 
afacerea în mâini, pe cont propriu. 

Un singur lucru mai era de făcut. A fost chemat şi 
interogat despre el însuşi şi despre tranzacţiile sale domnul 
Trigger. Cum era de aşteptat, el demonstră că rolul lui era 
doar acela de a comunica numele cailor clienţilor săi. 

Casa lui Blanter era sub observaţie, deşi Luke credea că 
tipul încerca acum să se îmbarce pe vreun vas pentru 
continent în orice caz, îşi spunea cu uşurare că faptul de a-l 
avea pe Blanter dispărut şi pe Goodie la închisoare însemna 
un pericol mai mic pentru Edna Gray. 

Rustem nu mai fusese văzut; poate că-şi alesese un loc de 
retragere care, dintr-un motiv inexplicabil, putea fi şi 
Edinburgh. Pilcher nu ştia nimic de stăpânul lui, în afara 
faptului că trebuia să fi venit - în ziua dispariţiei - la birou. 
Aceasta se confirmase la percheziţia efectuată la Rustem; 
dacă ar fi fugit, omul ar fi luat cu el cele două mii de lire 
găsite într-un sertar. 

Era trecut de opt seara când atentul Lane văzu marele 
autovagon de transportat cai trecând pe drum prin faţa 
intrării de la Gillywood Cottage, fără a opri însă. Lui Lane 
nu i se păru neobişnuit faptul că un astfel de mijloc de 
transport mergea către un centru de antrenament. El nu 
văzu însă maşina oprindu-se lângă Longhall, cu luminile 
stinse. Şoferul cobori, deschise uşa şi spuse: 

— Aţi ajuns, stăpâne! 

Blanter ieşi cu greutate din compartimentul rezervat lad- 
ului şi îşi dezmorţi picioarele; rămăsese mult timp ferecat în 
celula aceea mică, pentru că maşina traversase 
Newmarket-ul, făcuse un ocol lung şi revenise apoi la 
Cambridge, aceasta după ce şoferul aşteptase lângă Six 
Mile Bottom vreo două ore şi jumătate, ca, de altfel, şi 


camionul care blocase drumul. Luke nu avea cum să 
bănuiască prezenţa prăzii sale în maşina aceea cu aspect 
atât de nevinovat care se ducea la Newmarket! 

Blanter se grăbise către Longhall, gândindu-se că în 
agitația acelei zile Luke slăbise paza din jurul Ednei Gray. În 
plus, platoul oferea un teren de plecare foarte potrivit 
decolării micului avion cu care doctorul trebuia să plece în 
dimineaţa următoare. 

În locul unde se oprise, autovagonul putea trece 
neobservat până dimineaţă, iar peste noapte Stoofer avea 
tot timpul să monteze avionul. Omul făcuse doi ani de 
război la aviaţie şi chiar el îi sugerase doctorului acest 
mijloc de fugă. 

Blanter plecă la Longhall în recunoaştere; în timp ce 
ocolea casa, îl auzi pe vizitiu lucrând în curtea grajdurilor; 
ştia că în casă mai sunt două servitoare şi trei bărbaţi, între 
care şi Lane. Căutând cu grijă în întuneric, doctorul puse 
mâna pe o scară, spijinind-o apoi de peretele casei sub o 
fereastră dechisă, care nu era alta decât aceea a 
dormitorului Ednei. Auzind un zgomot, Blanter se făcu una 
cu peretele; era vocea fetei, care-i vorbea groom-ului, 
cerându-i să pregătească şi calul pentru a doua zi 
dimineaţă. Doctorul se retrase până la unghiul peretelui; 
Edna era acolo, gata îmbrăcată; avea o haină lungă pe care 
tocmai şi-o pusese pe umeri, şi capul descoperit. Un cal 
începu să tropăie în grajduri şi vizitiul se grăbi către el. 
Fata se întoarse, zări scara proiectată pe cer şi scoase o 
exclamaţie de uimire. Aceasta îl făcu Blanter să se decidă. 
Se aruncă asupra ei, îi astupă gura cu mâna lui enormă şi-şi 
trecu braţul celălalt în jurul taliei ei. 

— Dacă strigi, te sugrum! Îi şopti el la ureche. 

Tânăra se zbătea furioasă, încercând să scape din 
strânsoare, dar braţul doctorului era ca de fier. 

Deodată, fata leşină, lăsându-se moale în jos. Simţindu-i 
toată greutatea trupului în mâini, agresorul îşi dădu seama 
că tânăra nu se prefăcea. O duse până la colţul peretelui; 


de acolo auzi paşii vizitiului care se întorcea la locul lui, 
apoi, aruncând o privire în împrejurimi, doctorul îşi ridică 
fără efort prada şi se îndreptă cu repeziciune către 
autovagon. Stoofer, care tocmai îşi sorbea ceaiul, sări în 
picioare. 

— Aţi adus-o? Întrebă el triumfător. Dumnezeule, ăsta 
Noroc, doctore! Daţi-mi-o, o duceu. 

— Nu e nevoie, spuse Blanter sec. 

Merseră prin întuneric, către poalele dealurilor când, la 
un moment dat, fata se mişcă uşor. Blanter o aşeză pe 
pământ, îşi scoase din buzunar o mică trusă, făcându-i apoi 
o injecție în braţ. Edna gemu puţin şi capul îi căzu moale, 
într-o parte. 

Doctorul o luă din nou în braţe; nu se opriră decât la grila 
metalică ce închidea peşterile Perrywig, în care pătrunseră 
apoi cu toţii. 

— Caută cu mâna într-una din găurile alea săpate în 
stâncă; vei găsi o lanternă. Nu o aprinde înainte să-ţi spun. 

Caverna avea o galerie de vreo cincizeci de metri, care 
cotea apoi în unghi drept. Acolo era un grilaj încuiat. 

— Poţi să aprinzi acum! 

Se aflau într-o peşteră mare; Blanter o lăsă pe Edna jos, 
sprijinind-o cu spatele de perete; ducându-se apoi către o 
nişă, îşi îndreptă brusc lanterna către ochii unui bărbat 
adormit. 

— Trezeşte-te, micul meu Arthur, zise el. 

Omul, culcat pe un pat de paie, deschise ochii tresărind şi 
privi aiurit, clipind des, către fiinţa de care se temea cel mai 
mult pe lume. 

— Hello, doctore! E ca în evul mediu aici, nu-i aşa, 
bătrâne? 

Rustem îşi mişcă un picior, făcând să se audă zgomotul 
lanţului cu care era fixat de stâncă. 

— Taci din gură, ţi-am adus noutăţi. L-au prins pe Goodie 
şi acum umblă după mine şi după dumneata. 


Omul cu faţa palidă se sculă cu greu, clătinându-se pe 
picioare. 

— De ce acuzaţie e vorba? 

— O să-ţi spun: omor premeditat; suntem cu toţii părtaşi, 
Rustem, în afară de dumneata. 

— Eu nu, eu nu, spuse prizonierul agitându-se şi râzând 
nervos. Eu nu ştiam nimic, v-am spus... 

— Am zis, în afară de dumneata, dar nefiind inculpat, eşti 
martorul principal şi asta e foarte rău pentru dumneata!... 
Ţi-am adus o mică prietenă. Dar ea nu se află aici pentru a- 
ţi ţine de urât. 

În momentul acela, Rustem o zări pe fată: 

— Miss Gray! 

— Poţi să-i spui Edna, ai permisiunea mea. După ce nu vei 
mai fi aici, ea ne va ţine de urât mie şi lui Stoofer; avem 
amândoi un gând comun în ceea ce o priveşte. Dacă tot 
trebuie să fim spânzurați, măcar să fi comis toată gama 
crimelor! 

Rustem îl privea cu o groază pe care nu încerca să şi-o 
ascundă; era hoţ, escroc, scelerat, dar... 

— Nu puteţi face asta, doctore! Doamne, nu puteţi face 
asta! 

Blanter îl privea amuzat. Rustem era laş, dar poate că în 
momentul acela, în care-şi simţea moartea aproape, nu-i 
mai era fiică. Deodată, el avu sentimentul că fata îşi 
recăpătase cunoştinţa şi că ascultă, deşi capul îi era încă 
lăsat pe o parte. 

Doctorul scoase un vraf de chei din buzunar. 

— O să te eliberăm, Rustem. 

— Da, înţeleg ce vrei să spui prin eliberare. 

— Exact, eşti prea periculos şi, pe de altă parte, şi imbecil. 

— Mi-ai vorbit odată, Blanter, de kelacină; mi-ai spus că 
este un toxic de care te-ai folosi dacă ai să dispari. 

Doctorul surâse. 

— Remarcabil tip! Remarcabilă memorie! 

Apoi, scoase din eleganta sa trusă o fiolă minusculă. 


— Sunt foarte fericit să te văd atât de rezonabil. Am 
prevăzut dorinţele dumitale: kelacină, exact acesta este 
leacul pe care ţi l-am pregătit! 

Edna, trează, urmărea drama care se desfăşura în faţa ei, 
paralizată de groază. Îl recunoscuse pe Rustem. Doctorul, 
care dispăruse un minut, reveni, aducând un pahar plin pe 
jumătate cu apă. 

— Care este efectul acestui drog? Întrebă Rustem. 

Doctorul lăsă să cadă picătură după picătură din lichidul 
acela în apă. 

— O picătură înseamnă paralizie, două sau trei, în funcţie 
de constituţia pacientului - moartea. Am pus şase. 

— Pune şaizeci, vreau să se termine repede, spuse Rustem 
cu răceală. 

— lată o vorbă de adevărat gentleman, zise doctorul 
surâzând şi vărsă tot conţinutul fiolei în pahar. 

Stoofer privea fascinat. Edna îl văzu pe Rustem luând 
paharul cu o mână tremurătoare. 

— Vrei să-mi scoţi lanţul? Mă dezgustă să mor legat. 

Blanter îl privi, luă apoi o cheie şi descuie lacătul. 

— Mulţumesc. Acum, înainte de a mă duce, o să-ţi spun un 
secret. Rustem îl privi îndeaproape pe Blanter: dacă 
scăpăm din afacerea asta, mă decisesem să intru la o 
mănăstire. 

Blanter îşi ridică sprâncenele şi-şi căscă gura larg; era o 
grimasă care-i însoțea întotdeauna veselia şi era urmată de 
un hohot de râs. Nimeni nu cunoştea mai bine acest tic 
decât Rustem. În momentul în care gura cea mare a 
doctorului se deschise, printr-o mişcare rapidă a mâinii, 
Rustem lansă conţinutul paharului în direcţia feţei celui de 
lângă el. Blanter se dădu înapoi, duse mâna la buzunar, 
apoi, cu un strigăt de agonie, căzu în genunchi; faţa i se 
făcuse albastră. Servitorul său se repezi să-l ajute. În 
aceeaşi secundă, Rustem, dintr-un salt, ajunse lângă Edna 
şi o luă în braţe, ridicând-o. 

— Fugi! Urlă el. 


Primul grilaj era deschis şi Rustem îl trânti după el cu 
violenţă, sperând că poarta se va închide singură; auzea în 
spatele lui paşi poticniţi, dar nu se opri. 

— Ştii drumul? Întrebă el gâfâind. 

Edna care abia se ţinea pe picioare de teamă şi de 
slăbiciune, reuşi cu greu să-i răspundă. 

Cineva fugea după ei, probabil Stoofer. Rustem privi peste 
umăr şi văzu îngrozit faţa hidoasă a doctorului! Alergau 
mereu, Rustem împingând-o pe Edna înainte; fata ajunsese 
la marginea peşterii, fugind de zgomotul unei lupte teribile 
pe care o auzea în spatele ei. Reuşise să iasă din grotă când 
două forme vii începură să se mişte în faţa ei; fata se opri în 
loc, ţintuită de oroare: patru ochi arzători o fixau din 
întuneric şi curând se auzi urletul înspăimântător al celor 
două bestii. 

Erau pantere! Două pantere uriaşe! Edna îşi pierdu 
cunoştinţa şi căzu la pământ. 

Atenţia fiarelor se îndrepta însă către strigătele şi 
gâfâielile luptei celor doi bărbaţi; una dintre pantere făcu 
un salt înainte; Blanter se întoarse pentru a-i face faţă; el 
trase un glonţ şi pantera se prăbuşi cu un urlet de durere; 
în acelaşi timp se mai auziră două împuşcături şi cea de-a 
doua panteră căzu cu o bufnitură surdă pe cadavrul lui 
Blanter. 

Capitolul 21 

Edna Gray se trezi ca dintr-un vis urât; capul i se învârtea 
la cea mai mică mişcare, mai ales dacă încerca să se ridice 
de pe divanul pe care era întinsă; se simţea foarte slăbită. 
Cineva îi ştergea fruntea cu apă de colonie. 

— Stai liniştită, miss Gray... 

Era vocea lui Luke. Când deschise ochii, fata îl văzu lângă 
pat, aşezat pe un taburet; părea îmbătrânit; cine n-ar fi 
arătat la fel dacă ar fi fost nevoit să tragă într-o panteră 
ascunsă în întuneric, fără să ştie dacă glonţul lovise fiara 
sau femeia pe care o iubea. 

Edna îl rugă să-i povestească toată întâmplarea. 


— Am revenit la Longhall datorită flerului meu de poliţist, 
dar nici nu mă gândeam că va trebui să omor o panteră. Da, 
asta avea Goodie, pantere! De aceea le închisese într-o 
cuşcă. Ziua ele stăteau în peşteră, noaptea se transformau 
în paznici pentru hoţi. Omul fusese nevoit să construiască 
grajduri noi pentru cai aşa încât nobilele animale să nu 
simtă duhoarea fiarelor. Goodie avea o mulţime de secrete 
în acest conac, inclusiv o biografie pe care o voi citi cu cel 
mai mare interes. 

Edna îi spuse de peşteră, dar Rustem îi povestise deja 
detectivului scena, înainte de a fi fost trimis la spital cu o 
ambulanţă. 

— Da, ştiu; acolo l-au ţinut şi pe sărmanul Garcia El îşi 
recunoscuse în lotul lui Goodie calul despre care ştia că se 
află în Germania. A venit aici pentru a se convinge şi a luat 
o cameră la Leul Roşu. Rustem îl supraveghea şi, în 
momentul în care s-a ajuns la concluzia că secretul fusese 
descoperit, a avut loc o întâlnire. Îţi aminteşti de faptul că 
Rustem s-a întors în mare grabă la Doncaster? A venit să 
avertizeze banda că Garcia se afla în sat. Au pus mâna pe 
bătrân în noaptea următoare şi l-au închis în pivniţă. 
Probabil că încercase sărmanul să fugă, pentru că l-au 
înlănţuit de perete. Nu cred c-a fost maltratat. Moartea i s-a 
tras, presupun, de la un drog prea puternic pe care i-l 
administraseră ca să-l transfere la Maidenhead, acasă la 
doctor. Le era foarte frică de el: gândeşte-te, bătrânul ştia 
că Field of Glory nu era altul decât dragul lui Vendina. 
Rustem a organizat trimiterea telegramelor. Ei nu doreau 
să rămâi aici şi să-i supraveghezi; lui Goodie îi era teamă că 
vei vedea panterele şi, apoi, erai singura persoană care 
puteai da poliţiei informaţii despre Garcia. 

Celălalt pericol a fost pentru ei sărmanul Punch: el 
recunoscuse pe adevăratul Field of Glory, care avea un 
picior mai subţire decât celelalte; hotărârea lui Goodie a 
fost rapidă: a omorât calul. Trebuia să dea ultima lovitură la 
„Cambridgeshire”; dacă ar fi mers, câştigau cinci sute de 


mii de lire. Ideea de a pune cadavrul lui Garcia în casa mea 
a fost a doctorului; în timp ce el se afla la mine, a sunat 
Punch, aşa cum îmi promisese, la zece şi jumătate. Blanter 
ştia că Punch le descoperise escrocheria cu calul şi că acest 
om era o stavilă în calea averii pe care urma să o 
dobândească; doctorul îi fixă deci o întâlnire, pe chei. Cred 
că Punch a fost omorât din imediata apropiere. 

— L-ai arestat pe doctorul Blanter sau a reuşit să plece? 

— Într-un fel, a plecat, zise Luke, şi Edna se cutremură. 

Capitolul 22 

— Vinovat, rosti juriul şi Goodie privi Curtea cu ochii săi 
lipsiţi de expresie. 

— Îl consideraţi pe Arthur Ralph Rustem nevinovat sau 
vinovat de a fi câştigat bani în mod fraudulos? 

— Vinovat, spuse juriul. 

— Îl consideraţi pe Joseph Phidias Trigger nevinovat sau 
vinovat de fraude? 

— Nevinovat, spuse juriul. 

Domnul Trigger părăsi banca acuzaților. 

Se spune că Goodie se aştepta la o condamnare de şapte 
ani, şi nu a luat decât cinci; că Rustem, la rândul lui, se 
aştepta la trei ani, dar a luat aceeaşi pedeapsă cu a 
complicelui său. 

— Adevărul este că am avut mare noroc să nu primim mai 
mult, aşa cum va fi cazul lui Stoofer, îi zise fostul avocat lui 
Goodie, în obscuritatea maşinii poliţiei care-i ducea la 
închisoarea din Wandsworth. Cinci ani, asta nu e prea mult. 

Goodie îl auzi oftând, apoi, pe un ton mai vesel, Rustem 
spuse; 

— Dacă vom avea reducerea obişnuită de pedeapsă pentru 
comportament bun, vom ieşi la timp pentru Ascot. Acea 
Edna Gray, ştii? Se mărită cu Luke chiar azi, în ziua 
condamnării noastre! Găsesc că este absolut indecent! 


SFÂRŞIT 


1 Fermă -l. Spaniolă - (N. Trad.). 

2 Cal pur sânge, în vârstă de un an (N. Trad.). 

3 Agent de pariuri -l. Engleză - (N. Trad.). 

4 Pentru a stimula pariurile, pe caii mai puţin cunoscuţi se 
oferă cote mai mari: 20 Ia 1 înseamnă 20 lire câştig pentru 
fiecare liră jucată. Firesc, favoriţii pleacă de la cote mai 
mici; şansele lor sporite de câştig îi atrag oricum pe 
jucători, nemaifiind nevoie de ridicarea cotei pentru a 
determina pariurile (N. Trad.). 

5 Galop (N. Trad.). 

6 Incintă specială în care caii de curse sunt plimbaţi, fără a 
fi încălecaţi (N. Trad). 

7 Guinee: monedă engleză valorând 21 de şilingi; 1 şiling, 
monedă divizionară engleză; valorează a douăzecea parte 
dintr-o liră sterlină (N. Trad.). 

8 Băiat de grajduri (N. Trad.). 

9 Supraveghetor de herghelie (N. Trad). 

10 Mânz sub un an (N. Trad). 

11 Fecior (N. Trad.). 

12 Băieți de grajduri, care îngrijesc de curse -l. Engleză - 
(N. Trad.). 

13 Vestită închisoare engleză (N. Trad.). 

14 Întreceri destinate cailor mai puţin dotați. În cazul în 
care se doreşte vânzarea unora dintre ei, posesorii acestora 
le stabilesc preţul înainte de concurs şi sunt obligaţi să-l 
menţină indiferent de rezultatele obţinute tn cursă; se mai 
numesc şi curse cu revendicări (N. Trad.). 

15 Handicap - întrecere sportivă în care unii concurenţi 
(mai slabi) sunt avantajaţi pentru a se pleca de la şanse 
egale pentru toţi; în cazul curselor de cai, greutatea diferită 
a jocheilor este egalizată prin adăugarea de plumb la şei, 


iar caii mai puţin performanţi pleacă în avans faţă de ceilalţi 
(N. Trad.). 

16 Cal de plimbare (N. Trad.). 

17 Picior - unitate de măsură engleză, echivalentă cu 
0,3048 m (N. Ed.). 

18 Numele unei curse de cai (N. Irad.). 

19 Închisoare engleză (N. Ed.). 

20 Ceas monumental în centrul Londrei (N. Ed.).