Edgar Wallace — Mastile mortii

EDGAR WALLACE 


EDGAR WALLACE 


MĂȘTILE MORŢII 


CAPITOLUL 1. 

Barca înainta prin ceața dimineţii în josul fluviului. După 
cum se mişcau cele două perechi de rame, îţi puteai da 
seama că vâslaşii erau oameni cu experienţă. Se strecurau 
pe lângă malul dinspre Surrey, încercând să rămână 
ascunşi în umbra şalupelor ancorate. 

Spre est, soarele începea să răsară. De-a lungul fluviului şi 
pe maluri se vedeau lumini arzând. Piaţa de peste faleză 
era înecată în lumină şi deasupra cheiurilor, unde se 
legănau cargouri în ancoră, strălucea lumina reflectoarelor. 

Fluviul se trezea. Cei din barcă auzeau limpede respiraţia 
motoarelor, zăngănitul macaralelor, duruitul stins al 
lanțurilor. 

Se aflau în dreptul unei şalupe lungi, cu prova orientată 
spre malul dinspre nord, când, pe fundalul întunecat se ivi 
conturul vag al unui obiect greu de definit. Primul dintre 
luntraşi îşi întoarse capul şi văzu o şalupă aşezată 
transversal pe direcţia apei. Omul lăsă vâslele şi mormăi: 

— Oh! E Wade! 

Din beznă se auzi o voce veselă: 

— Bună, iubiţelule! Vrei s-o iei din loc? 

Mânuită cu abilitate, şalupa poliţiei se lipi de barcă. Cineva 
făcu abordajul cu un harpon. 

— Sunt eu, d-le Wade. Duceam barca la Dorlin, ca să 
acostăm acolo, spuse unul din vâslaşi. Avea o voce profundă 
şi vorbele îi erau punctate în răstimpuri cu pufnituri 
involuntare. 


— Ce-mi văd ochii? Vocea din barca poliţiei părea să fie 
foarte surprinsă. Să fie chiar dl. Sughiţ în persoană? Cu ce 
ocazie pe aici, iubiţeilor? Faceţi sport de dimineaţă? 

O lumină puternică inundă barca. Cei doi vâslaşi îşi 
acoperiră ochii îndureraţi. 

— Se pare că avem o cutie, se auzi vocea nu tocmai 
prietenoasă a inspectorului John Wade. Cred c-o fi o cutie 
cu sticle de whisky şi să fiu al naibii dacă nu mai e încă una. 

— Noi le-am găsit, numai. Pluteau pe fluviu, spuse omul pe 
care inspectorul îl numise Sughiţ. Eu şi cu Harry le-am 
pescuit. 

— Le-aţi pescuit? Pot să pariez că da! Ia poftiţi puţin la noi, 
şi mai vioi, iubiţeilor! 

Cei doi hoţi au rămas tăcuţi tot timpul drumului până la 
sediul poliţiei. 

— Nu ţi-a trebuit prea multă inteligenţă să ne prinzi, nu-i 
aşa, Wade? Londra e plină de crime şi jafuri ai căror autori 
rămân nepedepsiţi şi tot ce ai reuşit tu să faci a fost să pui 
laba pe doi găinari. Mai bine te-ai gândi la femeia găsită cu 
gâtul tăiat în grădinile Cranston, sau la Oamenii de cauciuc. 

— Gura! mârâi celălalt hoţ. 

— Dă-i drumu', Sughiţel, spuse Wade curtenitor. Nu am 
deloc sensibilităţi la chestii din astea. Vorbeai de Oamenii 
de cauciuc. Îmi reproşezi, de fapt doreşti să mă simt ca un 
om fără nici o importanţă. Şi pe lângă mine şi Poliţia 
metropolitană. Deci, dă-i drumu ', iubiţel. Nu mă menaja, 
biciuieşte-mă cu scorpioni. 

— 'Ţine-ţi mă' pliscu', îi şopti din nou celălalt prizonier 
tovarăşului său, aşa că acesta rămase mut în pofida 
batjocurii şi a ironiei care nu întârziară să se reverse 
asupra lui. 

— Care era deci destinaţia acelui whisky? Asta să-mi 
spuneţi. Unde ar fi trebuit să ajungă sticlele? Asta mă 
interesează. Vreau să mă fac traficant. Hai, Sughiţ, toarnă- 
mi adevărul şi-l voi păstra închis în sufletul meu. 

Unicul răspuns fu un şir de pufnituri. 


— Hai, iubiţelu', spune-i lui papa. Cei doi prizonieri nu 
putură vedea grimasa de pe faţa smeadă şi netedă a lui 
Wade, dar simţiră satisfacția din glasul lui. Ar fi trebuit să 
înveselească el inimile bieţilor marinari de la Mecca? 
continuă Wade. Asta ar fi fost cu adevărat o faptă demnă de 
laudă; sărmanii băieţi care cutreieră mările au şi ei dreptul 
la bucăţica lor de confort, nu? Sau era, cumva, pentru 
dragul de Golly. 

Cel interpelat se răsuci brusc. 

— Ştii că nu ai dreptul să-mi pui încă aceste întrebări, 
Wade, ştii bine lucrul ăsta! Te-aş putea dezbrăca de 
uniformă pentru interogatoriul pe care vrei să mi-l iei. Şi 
dacă mai adaug vreo două-trei min ezită să-şi termine 
fraza. 

— Minciunele, interveni Wade în ajutorul lui. 

— Mă calomniezi, asta faci. 

Şalupa se opri lângă un pod plutitor. 

— Doar doi pescari, sergent, raportă Wade. 

— Pune-i la index! 

În aceeaşi zi, Wade făcu o vizită la clubul Mecca, unde o 
căută pe proprietăreasă, doamna Annabel Oaks. D-na Oaks 
fusese silită, ca urmare a intervenţiei autorităţilor, să-şi 
înregistreze „clubul”, ceea ce prezenta dezavantajul de a fi 
permanent sub observaţia poliţiei. Acum se plângea, din 
toată fiinţa ei, oaspeţilor. 

— Frumos! Clubul este destinat ofiţerilor, dar iată că orice 
sticlete cu cap pătrat poate să-şi vâre nasul peste tot! 

Mecca avea o poziţie excelentă pentru subofiţerii din 
Marina Comercială. Aici oamenii se aflau în imediata 
apropiere a birourilor diferitelor linii maritime, iar viaţa, 
chiar dacă nu strălucea, era ieftină. Alţi oaspeţi devotați ai 
clubului îl găseau avantajos şi din alte motive. D-na Oaks - 
alintată Mami - era foarte îndatoritoare, mai cu seamă dacă 
oamenii erau simpatici. În caz de nevoie, „cetăţenii” Meccăi 
primeau un ajutor fie de la dânsa, fie de la soţul ei, cu toate 
că acesta părea cu totul incapabil să o facă. Golly era un 


omuleţ blând, cu osatura fragilă. O mustață roşcată îi cădea 
peste bărbia necizelată. Fusese cândva steward pe un vas. 
În clipele lui de visare bahică se ridica până la rangul de şef 
de echipaj. Odată, când se afla într-o stare euforică 
deosebită, a pretins că fusese căpitan pe un transatlantic, 
dar după asta i-a fost foarte rău. Cânta balade cu o voce în 
falset şi aspira să ajungă la operă. Clienţii clubului 
obişnuiau să deschidă ferestrele făcând comentarii asupra 
vocii lui Golly pentru că, li se părea lor - cel mai bine cânta 
atunci când tăia lemne şi se pare că, de regulă, Golly tăia 
lemne! 

Mami nu era nici pe departe atât de mămoasă pe câto 
arăta porecla. 

Era slabă, asta ca să nu spunem uscăţivă. Părul care 
încărunţea încadra o faţă dură, aproape respingătoare. O 
parte din oaspeţi o numeau, în secret, Bătrâna Faţă de Fier, 
dar pentru cei mulţi ea era Mami. 

Clădirea clubului, jumătate din lemn, jumătate din 
cărămidă, se învecina cu un şir de debarcadere năpădite de 
iarbă, pe care fuseseră instalate două bănci. Marginea 
rudimentarei construcţii putrezise, iar grămada străveche 
de lemne care sprijinea ceea ce Mami numea „faţada“, era 
crăpată şi chiar fărâmiţată. Priveliştea a fost întotdeauna 
frumoasă pentru că în acest loc rada portului era foarte 
întinsă, iar fluviul aglomerat de vase. În apropiere se aflau 
şi danele de acostare ale vaselor germane. 

Lila Smith obişnuia să stea la fereastra sufrageriei privind 
fascinată vapoarele care pluteau încet. Ajunsese să 
cunoască foarte bine lumea încântătoare a fluviului. 
Chiriaşii clubului, reîntorşi din voiaj, începuseră să observe 
că Lila nu mai era un copil. Niciodată nu fusese lipsită de 
drăgălăşenie, dar acum căpătase şi un farmec pe care 
nimeni nu-l remarcase până atunci. Natura adăuga feţei ei 
de copil cu obraji rotunzi şi ochi mari o căldură abia ghicită. 
Din păcate îmbrăcămintea îi era neîngrijită, iar pantofii 
jerpeliţi. 


— Ăla de la 7 vrea ceai, Lila, nu mai sta cu ochii căscaţi ca 
un porc înjunghiat. Intră-n priză mai repede! 

Cam aşa o încuraja Mami când intra în cameră şi o prindea 
cufundată în ocupaţia ei favorită, privitul pe geam. 

— Da, mătugşico, răspunse Lila apoi zbură la bucătărie. 

Vocea aspră a patroanei o îngrozise dintotdeauna. 

Uneori şi-ar fi dorit o altfel de viaţă; avea o vagă impresie 
că şi ştia cum ar arăta acea viaţă: cu pomi, spaţii largi şi 
oameni foarte respectuoşi. Visa mai tot timpul în vreme ce 
se uita pe geam. Afară dimineaţa era rece, soarele, cu 
obrazul ca petala unei flori, dantela apele râului cu şuviţe 
tremurătoare de aur palid. Brusc, fata îşi ridică ochii în sus. 
O privise un bărbat aflat pe debarcader. Faţa îi era 
bronzată şi frumoasă. Avea capul descoperit, iar părul 
castaniu se inela în bucle unduitoare. 

— Bună dimineaţa, prinţeso! 

Lila surâse puţin speriată; zâmbetul pieri apoi încet, 
lăsând pe faţa ei un aer de seriozitate. 

— Bună dimineaţa, domnule Wade! 

Aproape că i se oprise respiraţia. Polițistul era una dintre 
persoanele care o fascinau. Şi asta nu pentru că i-ar fi fost 
teamă. Fata intuia că el are o importanţă cu totul deosebită 
în viaţa ei, însă motivaţia acestui sentiment îi scăpa. Multă 
vreme îl considerase un om în etate, cam la fel de bătrân ca 
Golly. Apoi, într-o bună zi i s-a părut că sunt de-o vârstă. 
Niciodată nu-i pusese întrebări incomode, nici nu încercase 
să afle de la ea amănunte din viaţa intimă a familiei. Cât 
despre interogatoriile infernale la care era supusă Mami, 
ele nu puteau reprezenta un motiv de nelinişte pentru 
familia Oaks. 

— De ce ţi se spune „ocupatul”, d-le Wade? 

Pusese întrebarea fără să-şi fi dat seama cum, şi se 
înspăimântă încă înainte ca vorbele să-i fi scăpat. 

— Pentru că sunt ocupat, prinţeso, răspunse el grav. 
Niciodată nu ştia, atunci când i se adresa pe tonul acela 
potolit, dacă e serios sau glumeşte. Sunt atât de ocupat, 


încât probabil că existenţa mea este o adevărată ofensă 
pentru un pierde-vară. Hărnicia e punctul meu slab. 

Wade făcu o pauză şi o privi cu interes. 

— Hai să ne întoarcem la acea experienţă de care mi-ai 
mai vorbit, propuse el. 

Fata deveni dintr-odată foarte agitată. 

— Aş fi fericită să uitaţi că am spus vreodată aşa ceva, 
răspunse ea privind înspăimântată spre uşă. A fost o prostie 
din partea mea De fapt, eu eu minţeam, d-le Wade. 
Încercam doar să fac senzaţie. 

— Tu nu poţi spune minciuni, o întrerupse el calm. De fapt 
încerci să-mi plasezi una acum, dar nu-ţi reuşeşte. Când ai 
afirmat: „Să nu crezi că îmi este aşa de rău - câteodată am 
chiar o experienţă minunată”, acela a fost adevărul. Îşi 
ridică mâna cu un gest domnesc. Dar despre aşa ceva vom 
mai discuta poate. Cum îţi merge? 

Înainte de a-i răspunde, Lila auzi paşii greoi ai lui Mami şi 
se retrase cu un pas în spate. 

Privea peste el şi era conştientă de ipocrizia ei; Mami intră 
încruntată în cameră. 

— Bună, d-le Wade, chiar n-ai altceva mai bun de făcut 
decât să-mi ţii moştenitoarea de vorbă? 

Vocea ei era ascuţită şi vibrantă. Dintre toate feţele demne 
de ura ei, cea mai nesuferită îi era cea a lui John Wade. O 
expedie pe Lila din cameră cu un gest şi trânti uşa după ea. 

— Să nu vii aici să-mi chestionezi copiii. Fii bărbat şi bate 
la uşa din faţă. 

— Dar tu n-ai aşa ceva, răspunse Wade cu o undă de 
reproş. Şi de ce eşti atât de nervoasă, fetiţo? Am venit 
animat de cele mai amicale sentimente pentru a sta de 
vorbă cu Golly. 

— E pe debarcader. Şi nu îmi mai spune fetiţo! izbucni 
femeia, iritată. 

Dl. Wade, care avea o adevărată slăbiciune pentru epitete 
îşi ridică umerii. 

— Am plecat, spuse el simplu. 


Îl văzuse pe Golly şi era sigur că şi acela îl văzuse pe el. 
Micuţul tăia lemne şi, în timp ce detectivul se apropia, lăsă 
de-o parte securea ridicându-şi faţa pe care arborase o 
mină îndurerată, care se accentuă la auzul întrebărilor 
poliţistului. 

— Whisky? Ce ştiu despre whisky? Da, îl cunosc pe Sughiţ, 
un târâie-brâu de pe aici, care n-are ce căuta la club. Un tip 
de calitate inferioară cu amici pe măsură. După cum spune 
proverbul: „spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine 
eşti”. 

— N-aş prea crede, răspunse dl. Wade. Ai auzit despre 
oamenii de cauciuc în ultima vreme? 

Domul Oaks îşi întinse mâinile cu gestul unui om plictisit. 

— Nu ştiu mai mult despre povestea asta decât ce 
împărtăşeşte opinia publică despre ea. Dar pentru 
amănunte avem poliţia, că de asta plătim taxe, de asta îi 
hrânim. 

— Şi ce bine hrăniţi sunt! îşi manifestă Wade aprobarea. 
Niciodată nu mă uit la un poliţist gras fără să mă gândesc la 
tine, Golly. 

Dar Golly o ţinea pe-a lui: 

— Oameni de cauciuc. Spărgători de bănci! Chiar trebuie 
să-i cunosc? Ce sunt eu? Depozit de date? Sau poate un 
safe? Mă tăvălesc eu în milioane? 

— Greu de dat un răspuns, murmură Wade revenind la 
băutura furată. 

Iar când dl. Oaks închise ochii dând drumul unui discurs la 
adresa caracterului cinstit al tuturor asociaţilor clubului 
Mecca, omul cu faţa bronzată şi chipul tânăr ascultă în 
tacere privindu-l pe orator, aşa cum s-ar fi holbat o bufniţă, 
dacă ea ar fi avut ochi albaştri! 

— Mai spune o dată! zise el când Golly îşi încheie oraţia. 
Tu ar fi trebuit să faci parte din Parlament, îngeraşule. 

Wade îşi înclină apoi capul şi porni spre şalupa poliţiei, 
ascunsă în spatele debarcaderului. 

CAPITOLUL II. 


Trei nopţi mai târziu 

Ofiţerul cârmaci de la şalupa poliţiei remarcă faptul că era 
frig, chiar pentru acea perioadă a anului. Noaptea era plină 
de stele şi nu exista nici un semn că ceața se va lăsa peste 
oraş. Wade îşi petrecuse una din cele mai plicticoase seri 
urmărind vasele suspecte. 

Capacul peste toate aceste necazuri îl pusese ordinul de a 
se prezenta la Scotland Yard, deşi îşi dorise atât de mult să 
se vadă odată în pat. Era convins că motivul acestei chemări 
erau MĂŞTILE MORŢII sau Oamenii de cauciuc. Ca ofiţer 
de poliţie desfăşurase câteva anchete în privinţa lor. În 
ultima săptămână, ele deveniseră o adevărată pacoste. 
Având atât de puţine date ar fi fost cea mai mare greşeală 
să formuleze o teorie. El o făcuse însă, şi acum suferea din 
pricina faptului că se amestecase. 

Oamenii de cauciuc erau nişte Jefuitori şi numele li se 
potrivea foarte bine. Erau, cu siguranţă, foarte elastici atât 
în planuri cât şi în mişcări. Dar porecla se născuse după 
vagile informaţii pe care autoritatea le deţinea despre 
aceşti spărgători de bănci. Se ştia, de pildă, că purtau măşti 
de gaze ce duceau cu gândul la capete de morţi, precum şi 
mâănuşi din cauciuc şi pantofi cu talpă de cauciuc. Cei care 
fuseseră zăriţi aveau arme automate şi un fel de cilindri, pe 
care experţii îi considerau bombe cu gaz. Se pare că 
acestea constituiau principalul lor armament. Fuseseră 
văzuţi când au devalizat prăvălia giuvaergiilor Colly & 
Moore, de pe Bond Street. Şi încă o dată, la sfârşitul 
săptămânii, când deschiseseră casa de bani a băncii 
Northen and Southern lăsând în urmă un paznic de noapte 
rănit, care a murit până la sosirea poliţiei. Motivul decesului 
era neclar. În mâinile încleştate ale cadavrului se găsise o 
bucată dintr-o mască de gaz, smulsă probabil de la hoţ. 
Victima văzuse astfel faţa unuia dintre ucigaşi şi plătise 
pentru curajul lui. | 

— Nu m-ar mira dacă în povestea asta ar fi implicaţi cei 
din banda din Wapping, spuse ofiţerul cârmaci. 


Privind înainte Wade întrezări ceva care s-ar fi putut să fie 
un corp omenesc, proiectat pe parapetul digului. Pentru că 
şalupa era la o distanţă mai mică de 20 de iarzi de dig, el 
înregistră şi grămada de privitori care se adunase. Abia 
atunci îşi dădu seama că omul pe care-l văzuse stătea în 
picioare pe parapet. În secunda următoare acesta 
dispăruse şi inspectorul mai văzu doar pata de spumă albă, 
unde necunoscutul plonjase în apă. Acelaşi lucru îl zărise şi 
cârmaciul. Barca lor vibră puternic în clipa când motoarele 
începură să dea înapoi. 

— Pe bune, domnule, îl puteţi prinde doar întinzând 
mâinile. 

Wade rămase în genunchi, aplecându-se peste bord, în 
timp ce cârmaciul se aşezase pe partea opusă, încercând să 
contrabalanseze şalupa. 

Preţ de o secundă micul obiect negru care plutea dispăru. 
Reapăru însă pe sub bordul şalupei. Aplecându-se mult, 
John Wade apucă un braţ şi trase trupul în barcă. Era o 
femeie. 

— Fetiţa mea, trebuie să te sinucizi chiar când sunt în 
drum spre o conferinţă atât de importantă? Luminează aici, 
domnule ofiţer! zise Wade. 

Se aprinse în grabă o lanternă. Wade văzu o pereche de 
ochi sălbatici, o femeie căruntă, a cărei faţă era foarte 
palidă şi plină de zbârcituri şi în ale cărei priviri ardea un 
foc nefiresc. 

— N-ai voie să mi-o iei. Trebuie s-o iau cu mine! gâfâi ea. 

Ţinea strâns în mână ceva ce semăna cu o bucată de hârtie 
îmbibată cu apă. 

— Nu-ţi iau nimic, încercă inspectorul s-o liniştească. 

Scoase apoi o pătură dintr-un cheson şi o aruncă peste 
sărmana fiinţă. În felul acesta reuşi să vadă şi obiectul pe 
care femeia îl ţinea în mână. Era fotografia unui copil. O 
văzu doar o clipă, în lumina lanternei, dar nu mai uită 
niciodată acel chip. Până atunci crezuse că toţi copiii sunt la 
fel, dar acum descoperea că fotografia reprezenta o fetiţă 


cu totul aparte, ce părea a fi însăşi copilăria cu ochi mari şi 
rotunzi. Recunoscu apoi trăsăturile din fotografie şi simţi 
pentru o clipă cum i se opreşte respiraţia. 

— Doamne! Dar asta ce mai e? 

Asemănarea era totală şi deasupra oricărei îndoieli. Era 
Lila Smith. Deşi chipul era al unui copil, era Lila Smith. 

— Cine e? repetă el întrebarea. 

— Nu ţi-o dau! Nu ţi-o dau! Femeia încercă să opună 
rezistenţă, dar era prea slăbită. Om ticălos 

Vocea femeii deveni un murmur, apoi degetele obosite se 
relaxară. 

— Grăbeşte-te să ajungem la debarcader, Toller, strigă 
Wade. 

Când încercă să-i scoată fotografia dintre degete, pumnul 
femeii se strânse, transformând-o într-un ghemotoc inform. 

Wade nu făcu nici o speculație cu privire la identitatea 
necunoscutei. În dimineaţa următoare, treburile îl chemară 
pe Wade la Scotland Yard; în drum trecu pe la spital să vadă 
ce s-a mai întâmplat cu presupusa sinucigaşă. Spre uimirea 
lui femeia părăsise spitalul. Dintr-o greşeală, care s-ar fi 
putut să aparţină ofițerului, împotriva femeii nu fusese 
formulată nici o acuzaţie, aşa că, atunci când şi-a exprimat 
dorinţa de a pleca, nimeni nu i s-a opus. 

— O făptură de o vitalitate neobişnuită, constatase medicul 
de serviciu. Când am văzut-o, am crezut că e moartă, dar în 
24 de ore mergea pe picioarele ei... încercare de 
sinucidere, spuneai? Nimeni nu a făcut nici o sesizare. 
Polițistul care a adus-o aici credea că a căzut în apă. Era 
convins că fusese un accident. Apropo, femeia părea că-şi 
pierduse minţile din pricina unei fotografii pe care o 
pierduse. 

— A pronunţat vreun nume? 

Tânărul medic dădu din cap afirmativ. 

— Anna. Nu ne-a spus însă numele de familie. 

Conferinţele se succedau cu repeziciune la Scotland Yard. 
Oamenii de cauciuc ocupau prima pagină a mai multor 


ziare. Interpelările în Parlament deveniseră inevitabile, se 
propusese chiar o comisie de investigare. 

Între timp, avusese loc un alt jaf. O făbricuţă aparţinând 
câtorva giuvaergii a fost spartă; o casă de bani, încastrată 
în zid, a fost forţată, şi bijuterii între 80.000 şi 100.000 de 
funzi dispăruseră fără urme. Prima sesizare făcută poliţiei a 
fost un telefon dat, în mod sigur, de unul din membrii 
bandei. Li se spusese că paznicul de noapte avea nevoie de 
ajutor. O maşină a poliţiei a gonit până la fabrică unde îl 
descoperise într-adevăr pe paznic zăcând, fără suflare, la 
pământ. Ulterior, nu a putut să ofere nici cel mai mic indiciu 
cu privire la eveniment. 

Nu văzuse pe nimeni, nu îşi amintea nimic, aşa că poliţiştii 
au fost nevoiţi să plece de la locul faptei fără nici un fir; tot 
ceea ce lăsaseră Oamenii de cauciuc în urma lor era o daltă. 

John Wade citi informarea cu privire la noul jaf fără să se 
simtă prea afectat. El făcea parte din poliţia fluvială şi 
numai din întâmplare fusese amestecat în furtul lăzilor de 
whisky. Se făcuse investigația obişnuită, dar poliţia fluvială 
nu a putut oferi prea multe detalii. Cu toate acestea, fusese 
invitat la aceste interminabile conferinţe care îi mâncau 
timpul, nelăsându-l să-şi satisfacă propria curiozitate. Dacă 
pe misterioasa Anna o uitase destul de repede, scena cu 
fotografia i se derula mereu în faţa ochilor. Abia după o 
săptămână de la comiterea furtului el reuşi să facă o vizită 
la Mecca. Mami era afară când elurcă pe debarcader, 
croindu-şi drum spre fereastra deschisă. Din magazia de 
lemne se auzea vocea melancolică a lui Golly şi muşcătura 
securii. Inspectorul găsi camera de serviciu goală, aşa că 
aşteptă răbdător, pregătit să vadă figura dezaprobatoare a 
lui Mami apărând în orice clipă. 

— Bună, Lady Jane! 

Lila intrase în cameră atât de uşor şi repede, încât Wade 
avu impresia că tânăra fată se întrupase din văzduh. 

— Doamna Oaks e afară, oferi ea singură informaţia. Şi, 
mai cu seamă, vă rog să nu întârziaţi prea mult, d-le Wade. 


Mătuşii nu-i place să vă vadă venind aici şi chiar că aţi fost 
nepoliticos cu Golly. Nici prin cap nu i-ar trece să cumpere 
lucruri furate. 

Wade zâmbi. 

— Dacă îl vezi pe acel om, spune-i ca unchiul tău e un om 
cinstit şi onest”, o maimuţări polițistul pe Mami şi, după 
focul din obrajii fetei, înţelese că nimerise la fix. 

Apoi, fără a-i da timp să-şi revină din stânjeneală, o 
întrebă: 

— Cine e Anna? 

Ea îşi întoarse capul, privindu-l fix. 

— Anna? spuse ea încet. Nu ştiu. Ţi-am mai zis că nu ştiu 
nimic despre asta, nu-i aşa? 

— Aşa e. Wade avea o memorie excelentă şi era foarte 
sigur că Lila nu-i pomenise niciodată numele Annei. 

Uimirea de pe chipul ei se accentuase; acum privea prin el 
spre un remorcher care îşi croia drum împotriva curentului. 

— De mult timp tot încerc să aflu cine este Anna Nu ştiu 
pe nimeni cu numele ăsta. Şi totuşi ştiu foarte bine. Nu ţi se 
pare curios? Buzele ei frumoase schiţară un zâmbet abia 
vizibil. Cred că e un vis. 

— Ca experienţa? aminti el, şi îi văzu gura deschizându-se 
a uimire. 

— Nu, aceea nu este un vis, răspunse ea grăbită. A fost o 
prostie să vă povestesc. N-ar fi trebuit. 

Fetei i se părea că discutaseră de mai multe ori despre 
„experienţă”, dar, de fapt, făcuse doar de două ori referire 
la aventura în care ea ocupase locul central. Nu avea cum 
să ştie că prima dată când făcuse menţiunea cu pricina, el 
se amuzase, fără să acorde prea multă importanţă faptului. 
Crezuse că exagerează, încercând să îmbrace banalul cu 
haina extraordinarului. A doua oară, însă, atenţia îi fusese 
atrasă de o anume notă a vocii ei, care îl determinase să 
încerce o investigare mai profundă. Şi, cu cât devenise ea 
mai zgârcită în amănunte, cu atât crescuse curiozitatea lui 
Wade. Era însă un anchetator mult prea experimentat ca 


să-şi continue cercetarea pe loc, aşa că, atunci când ea l-a 
întrebat dacă era într-adevăr un om foarte ocupat, ela 
acceptat să schimbe subiectul. 

— Nu cred că eşti aşa de prins, spuse ea. Pare mai curând 
o viaţă de huzur. Nu faci altceva decât să baţi fluviul în sus 
şi în jos. Eu te văd adesea. Ce face poliţia fluvială? 

— Bate fluviul în sus şi în jos şi duce o viaţă de huzur. 

— Şi totuşi, insistă ea. Se spune că ar fi hoţi pe fluviul ăsta, 
dar eu nu am văzut niciunul. Nimeni nu a furat nimic de la 
Mecca. Poate pentru că nu există valori aici. 

El începu să râdă, oferindu-i astfel un fel de compliment. 
Vizitele ocazionale pe care Wade le făcea la Mecca îşi 
pierdeau pentru Lila farmecul din cauza presimţirii acute 
că Mami va intra dintr-o clipă în alta, făcându-şi o apariţie 
nedorită, şi, de regulă, se ruga ca el să plece cât mai repede 
cu putinţă. De data aceasta însă, deşi se părea că nu există 
nici un motiv ca el să plece, Wade o părăsi totuşi foarte 
repede. O lăsă cu un acut sentiment de dezamăgire, care se 
alină destul de curând însă. 

Mami fusese în City de unde se întorsese împreună cu un 
musafir. Un domn pe care Lila nu-l putea suferi. Dl. Raggit 
Lane îşi făcea foarte rar apariţia la Mecca. Era un bărbat 
înalt, slab, cu o faţă subţire şi ascetică. Ar fi fost un tip bine, 
dar îi strica fasonul colţul buzei care se ridica mereu dând 
impresia unui rânjet. 

Era întotdeauna bine îmbrăcat. Avea manichiura făcută cu 
îngrijire, părul negru îi era pomădat şi parfumat. Mami 
păstra o mare discreţie cu privire la profesia lui, dar Lila 
credea că era marinar pentru că, odată, plin de 
condescendenţă, i-a oferit un şal brodat pe care îl adusese 
din China. 

De îndată ce d-na Oaks ajunse acasă o şi chemă pe Lila în 
camera ei, un fel de loc sacru în care numai puţini dintre 
privilegiați puteau să intre. Era o cameră mare cu două 
ferestre opace. Pereţii îi erau zugrăviți şi avea parchet pe 


jos. Lila intră ştergându-şi mâinile de şorţ, întâlnind imediat 
privirea scrutătoare a lui Raggit Lane. 

— Bună! zise el plin de admiraţie. Nu o văzuse de un an, 
timp în care Lila se schimbase mult. 

— Oaks, s-a făcut într-adevăr frumoasă. 

Întotdeauna îi spunea lui Mami, „Oaks” fără ca ea să 
manifeste nici cel mai mic resentiment. 

— la să te examinăm puţin 

O prinse de umăr, încercând s-o răsucească spre lumină. 
Lila îşi simţi trupul zguduit de ură şi se smulse din mâna lui 
cu un gest violent. 

— Să nu pui mâna pe mine! Cum îndrăzneşti să mă atingi? 

Vocea i se schimbase. Mami se holba la ea uimită. 

— Cum aşa, Lila, începu ea 

— Fata are dreptate. Te rog să mă scuzi, Lila, zise Lane. 
Am uitat că ai crescut. 

Copila nu-i acordă nici o atenţie. Se întoarse în grabă şi 
părăsi camera. Era prima ei manifestare de independenţă 
la care era martoră Mami, rămasă mută de uimire. 

— Ce s-o fi întâmplat cu fata asta? întrebă ea cu o voce 
ascuţită. N-am mai văzut-o niciodată în halul ăsta! Dacă 
începe cu asemenea aere faţă de mine, o să vadă ea! 

Raggit Lane râse scurt, îşi scoase o ţigară dintr-o 
tabacheră de argint şi o aprinse. 

— Nu mai e un copil, asta e. N-are nici un rost să mai 
facem discuţii. Nu te-am crezut când mi-ai spus că s-a făcut 
frumoasă. Dar ai avut dreptate. 

— Ultima dată când ai fost aici, ţi-am spus: vino să te uiţi la 
ea, dar n-ai vrut să mă crezi, continuă Mami cu satisfacția 
celui ale cărui profeţii se împlinesc. 

Dl. Lane trimise un nor de fum spre tavan. 

— Ultima dată când am fost în Londra am avut suficiente 
motive care m-au împiedicat să mai vin, spuse el încet. 

— Unde e Golly? reluă el după o pauză. 

Ea ascultă o clipă. 

— Taie lemne. 


Urmă o altă pauză. Apoi Lane rosti cu o voce slabă: 

— Ei, ce zici de afacere, Oaks? 

Mami se sculă de pe scaunul pe care stătea. 

Reveni după câteva minute, împingând uşa pe care o şi 
încuie. Apoi merse la cămin şi făcu sul un covoraş de acolo. 
Scoase cu o andrea o parte din parchet. Dedesubt era o 
bucată de pâslă pe care o ridică descoperind an chepeng 
din oţel tăiat în podea. Era prins cu lacăt; Mami îl deschise 
cu o cheie. Apoi ridică cu efort capacul. Spaţiul de dedesubt 
era mult mai larg decât s-ar fi crezut. Bâjbâind, femeia 
aduse la lumină şase saci mici din pânză, pe care îi trecu 
bărbatului unul câte unul. El îi aşeză pe o măsuţă în 
apropierea ferestrei mate, şi îi deschise cu atenţie. 

— Cam slabă recolta, zise el în timp ce desfăcea legăturile, 
lăsând la vedere un amalgam de obiecte, de la cercei ieftini, 
până la broşe viu colorate, masive, dintr-un aur slab. 

Lane privi dispreţuitor adunătura din faţa sa până când 
ajunse la un pachet legat cu o panglică roşie. Aici erau 
câteva piese interesante: un smarald de 10 carate, un inel 
cu diamant în formă de perniţă, un colier, un breloc şi cinci 
perle mari. 

— Bănuiesc că şnurul s-a rupt când au tras în el? 

Doamna Oaks aprobă cu o mişcare a capului, apoi îşi 
muşcă buzele cu nemulţumire. 

— Nu pun întrebări, zise ea. Nu ştiu de unde provin. Mi se 
propune un târg, cumpăr. Eu am o vorbă: dacă nu pui 
întrebări, n-ai să auzi minciuni. 

Lane începu să examineze una dintre perle cu o lupă. 

— Pe asta poţi s-o arunci, zise el, fluturându-i perla prin 
faţa ochilor. E marcată şi poate fi oricând recunoscută. 

Mami o luă şi fără o vorbă o azvârili în foc, deşi perla putea 
să fi valorat în jur de 700 de lire. Nu-l contrazicea niciodată 
pe dl. Lane, ştiind din experienţă că ar fi fost inutil să-i pună 
la îndoială cuvintele. 

Până la urmă acesta se decise asupra câtorva obiecte pe 
care le puse în buzunar, pe celelalte înapoindu-le femeii. 


— Aurul nu e prea valoros, zise el. Ar trebui să arunc 
chestiile astea în fluviu. 

Doamna Oaks oftă prelung. 

— Ar fi o adevărată pagubă, spuse ea cuprinsă de jale, dar 
tu ştii mai bine. 

Deodată cineva ciocăni tare în geam; doamna Oaks privi 
mirată în sus. 

— Cine-i acolo, întrebă ea cu o voce ascuţită. 

— Aş vrea să schimbăm două vorbe, doamnă Oaks. 

Era vocea lui Wade. 

Nici un muşchi de pe obrazul femeii nu tresări. 

— Dar cine eşti dumneata? întrebă ea autoritar. 

— Inspectorul Wade. 

— Imediat. 

Cu o mare iuţeală Mami duse pachetele la locul lor, lăsă 
chepengul pe care îl şi ferecă în grabă, readuse apoi 
parchetul la locul lui, întinzând covoraşul peste locul 
ascuns. În acest timp Lane deschisese uşa şifonierului 
suficient de încăpător, aflat în partea opusă a camerei, şi 
intrase în el închizând cu grijă uşa. Doamna Oaks mai 
aruncă o privire spre cămin şi, cu un vătrai cufundă în jar 
mica globulă incandescentă care cu câteva clipe mai înainte 
fusese o perlă. Apoi descuie uşa. 

— Intră, domnule Wade, zise ea rece. 

Inspectorul îşi făcu apariţia aruncând o privire împrejur. 

— Scuze că am întrerupt întrunirea pentru rugăciune, zise 
el. 

— Îmi schimbam ciorapii, dacă te interesează, replică acră 
Mami. 

— Indiscreţiile de felul acesta, stimată doamnă, nu sunt pe 
placul meu. 

Mami pufni ţâfnoasă. Wade continuă însă imperturbabil: 

— Te delectai în linişte cu o ţigară. Drăguţ, drăguţ, să ştii 
că îmbătrâneşti destul de repede. 

Doamna Oaks nu-şi mai ţinu nervii în frâu. 

— Ce vrei, izbucni ea. 


În loc de răspuns Wade continua să privească odaia plin de 
admiraţie. 

— Încântătoare cameră, zise el. E budoarul domniei tale, 
cumva? Şi fumezi ţigări egiptene! Nu fac bine la inimă, 
copilu'. 

— Ce vrei? reveni femeia, pe acelaşi ton imperativ. 

Spre îngrijorarea ei, ochii lui Wade rămăseseră lipiţi de 
şifonier. 

— Am venit să te întreb ceva, dar mi se pare că am picat 
într-un moment al naibii de nepotrivit. O întrebare lipsită de 
importanţă - ceva care n-are nici o legătură cu obligaţiile 
mele profesionale, dar nu voi mai întârzia. 

Wade se îndreptă agale către uşă şi de acolo îi aruncă 
gazdei o privire surâzătoare. 

— Mi-e teamă că prietenul tău se va sufoca dacă îl mai ţii 
mult acolo, zise el. 

leşi apoi închizând uşa cu o grijă exagerată. 

Doamna Oaks îl conduse furioasă până la intrarea în 
Mecca. Wade îşi păstrase pentru acest moment ultima şi 
cea mai grea insultă. Se înclină spre ea murmurând plin de 
înţelegere: 

— Nu-i suflu o vorbă lui Golly! apoi dispăru în grabă. 

Doamna Oaks se întoarse în camera ei şi încuie uşa. 

— Poţi să ieşi, Domnule Lane, spuse ea; vocea îi tremura 
de furie. Era doar polițistul ăla care se crede dat dracului. 

Domnul Lane păşi în cameră puţin cam şifonat. 

Îşi potrivi părul afişând o figură de om mai curând curios 
decât furios. 

— Ştia că sunt aici. Ştie şi cine sunt? 

— Dar cine mai ştie ce ştie el? izbucni femeia. Într-o bună 
zi va fi pescuit din Tamisa cu capul ţăndări. Şi când se va 
întâmpla asta voi merge la biserică prima oară după 25 de 
ani. 

— Wade, hm! 

Lane îşi frământa gânditor bărbia. Apoi începu să-şi 
golească buzunarele. 


— Pune-le la loc. O să le iau altă dată. 

— Dar nu e nici un pericol, obiectă doamna Oaks. 

Raggit Lane zâmbi acru: 

— Nu risc. Trimite-mi un băiat cu ele ştiitu unde Aşaosă 
le iau. 

Îşi aranjă cravata, apoi îşi luă pălăria din şifonier şi după 
ce doamna Oaks îl anunţă că nu mai există nici o primejdie, 
părăsi clubul fără să se grăbească, îndreptându-se către 
artera principală unde îl aştepta taxiul. O dată sau de două 
ori privi în jur, dar nu descoperi nimic care să-l alarmeze. Şi 
totuşi, nici atunci când taxiul intră în City, Lane nu reuşi să 
se elibereze de sentimentul neplăcut care pusese stăpânire 
pe el. 

În aceeaşi după-amiază, Wade trecu în grabă pe la 
Scotland Yard. Restul zilei i-a aparţinut în întregime şi 
detectivul profită de ea într-o manieră specifică. De fapt, 
John Wade nu avea niciodată timp liber. Îşi iubea profesia, 
trăia pentru ea şi nu-l interesa nimic ce nu avea cel puţin o 
legătură tangenţială cu activitatea de investigaţie. Cea mai 
mare parte a timpului hoinărea pe străzile aglomerate din 
West End, observând oamenii. Studiul personalităţii umane 
era hobby-ul său preferat: era fascinat de gesturi, de 
expresia feţelor. Ar fi stat ore întregi într-o cafenea pentru a 
urmări doi oameni discutând, notându-şi pe o bucată de 
hârtie gesturile mai deosebite. Le cunoştea pe cele care 
însoțeau o minciună, şi ar fi putut să precizeze de la o 
distanţă de 12 iarzi dacă o persoană vorbea despre sine sau 
despre altcineva. Spre seară a început să plouă. Era mai 
mult o burniţă rece şi sâcâitoare. Wade o pornise, fără nici o 
ţintă precisă, spre Shaftesbury, intenţionând să se întoarcă 
apoi pe jos la căsuţa lui din Wapping. Traversă deci 
bulevardul şi, străbătând piaţa Leicester, ajunse pe una din 
străzile care duc spre Strand. Se afla acolo un nou 
restaurant - un loc discret descoperit abia în ultima vreme 
de gurmanzi. În Londra faima restaurantelor creşte şi se 
veştejeşte în mod inexplicabil. Lane hoinărea pe trotuarul 


muiat în ploaie când o maşină venită din partea opusă gară 
chiar în faţa localului. Inspectorul se opri şi el. Nu-l 
interesau persoanele care traversau strada urmărite de 
privirea atentă a portarului solid aflat în uşa localului. 
Singura lui dorinţă era să nu se lovească de ei. Omul care 
jeşise din automobil era înalt şi bine făcut. Avea chelie şi 
faţa lui dură era acoperită de o reţea deasă de riduri. 

— Haide, draga mea! spuse el nerăbdător. 

Avea o voce de stentor care atrase atenţia detectivului. 
Bătrânul întinse mâna ajutându-şi însoţitoarea să coboare. 
Îmbrăcată în alb, cu o siluetă fină care iradia tinereţe, 
blondă, această apariţie era drăgălăşenia în persoană. 
Wade nu îi văzuse faţa, dar în clipa când cei doi treceau pe 
sub lampion, fata îşi întoarse capul. Nu-l zări însă pe Wade. 
Protejat de întuneric, acesta rămăsese pur şi simplu cu 
gura căscată pentru că în faţa lui se afla Lila Smith. Cei doi 
intraseră în local înainte ca inspectorul să fi reuşit să se 
clintească din loc. Gândul întoarcerii acasă îi dispăru într-o 
clipă. Wade aşteptă până în momentul în care portarul cel 
slugarnic reveni la locul lui de lângă uşă, apoi se apropie de 
el. 

— Cel care a intrat a fost cumva colonelul Martin? întrebă 
el. 

Portarul îl privi cu neîncredere. Nu era prima oară când 
străini dubioşi încercau să afle câte ceva despre identitatea 
celor care cinau în restaurant. 

— Nu, răspunse el scurt. 

— Ciudat. Aş fi putut să jur că ela fost, zise Wade 
încercând să intre. 

Dar drumul îi fu barat de portar. 

— Nu pe aici, domnule. Aici sunt separeurile şi sălile de 
banchet. Intrarea în local se face prin cealaltă stradă. 

Wade observă cum bărbatul şi Lila dispăreau printr-o uşă 
de sticlă, îndreptându-se spre stânga, către o scară; apoi se 
întoarse către portar. 


— Şi acum o să-mi spui ceva care mă interesează. Vocea îi 
devenise autoritară. Mă numesc Wade şi sunt inspector la 
Scotland Yard. Poţi să-l chemi pe polițistul de la colţul 
străzii. Mă va recunoaşte. 

— E în ordine, domnule Wade. Portarul aproape că-şi 
cerea scuze. V-am recunoscut. V-am văzut prin ziare. Vă 
daţi seama că nu am putut să răspund la întrebări. 

— Nici o problemă, a răspuns Wade împăciuitor. Cine e 
tipul? 

Omul dădu din cap. 

— Habar nu am, domnule. El şi tânăra care îl însoţeşte iau 
masa la noi doar o dată pe an. Ultima dată când a fost aici 
era un copil. Cred că e tatăl ei. Unul dintre chelneri a spus 
că tipul ar fi ofiţer în armata Indiilor şi vine acasă în fiecare 
an. 

— Întotdeauna o aduce aici? 

— Poate merg şi în altă parte, dar aici i-am văzut venind 
împreună. 

— Şi ea e întotdeauna bine îmbrăcată? 

— Sigur că da, răspunse portarul surprins, doar e o 
domnişoară. Cred că e elevă pe undeva. 

Wade evaluă situaţia rapid. 

— Ce cameră au? 

— 18. Dar staţi, mi-am amintit. Vă pot spune şi cum îl 
cheamă. I-am trecut numele în registru. 

Omul dispăru pentru câteva clipe revenind apoi în grabă. 

— Brown. Domnul Brown. După părerea chelnerului şef 
este un om bogat. S-a întâmplat ceva cu ei? întrebă 
nerăbdător. 

Probabil că era ceva în neregulă cu o mulţime dintre cei 
care luau masa la Lydbrake. 

— Încă nu ştiu, răspunse Wade scurt. Bănuiesc că nu 
există nici o posibilitate să îi pot vedea. Nu vreau să-l văd pe 
ospătarul şef, sau să fac prea mult zgomot în jurul acestei 
afaceri, ca oamenii să aibă ce cleveti. 

Portarul rămase pe gânduri. 


— Numărul 19 nu este ocupată. Aţi putea intra acolo, 
domnule Wade. Pot spune şefului că vreţi să scrieţi o 
scrisoare. Dar mă înţelegeţi, domnule, nu vă cunosc, altfel 
sunt în pericol să-mi pierd slujba. 

Wade tocmai îi dădea toate asigurările, când pe scenă îşi 
făcu apariţia un tip pe care inspectorul avea să-l 
reîntâlnească în circumstanţe mult mai puţin plăcute. Wade 
îi remarcase figura în spatele fâşiei de lumină aruncată de 
felinar, în timp ce se îndrepta spre intrare. 

— Ascultă, zise noul venit, e aici o fată drăguță! O 
frumuseţe! 

Tânărul îndesat, cu faţa aprinsă şi cu o mustăcioară roşie, 
se legăna luminat din plin de lampadar. Ochii lui albaştri- 
spălăciţi se holbau de-a lungul coridorului. 

— Cine e ea, Bonnet? 

— Nu ştiu cum o cheamă, dom'le, răspunse portarul. 

Tânărul era cam băut. Wade îi aruncă o privire înainte de a 
intra în local, apoi, după câteva secunde urcă treptele 
acoperite de un covor moale. Deschise uşa de la 19 şi intră 
cu grijă în încăpere. Se afla într-o sufragerie destul de mică, 
ai cărei pereţi erau acoperiţi cu lambriuri din lemn roşu de 
trandafir. În partea opusă, lângă o fereastră, se afla o uşă 
care, în mod sigur, ducea în camera 18. Inspectorul se 
apropie tiptil de ea. Nu se auzea nimic şi de aceea, cu mari 
precauţiuni apasă clanţa. Aşa descoperi că, în spatele 
primei uşi, se afla o a doua. Vocile abia dacă se auzeau: cea 
profundă a bărbatului şi vocea subţire a Lilei. Deci aceasta 
era „experienţa”. În fiecare an, aidoma unei Cenuşărese 
moderne, fata îşi lepăda hainele ei uzate şi, îmbrăcată într- 
un lux orbitor, cina cu bătrânul. Luni întregi de pregătire, 
de probe, toate făcute în secret, sub supravegherea lui 
Mami. 

Wade nu reuşea să prindă nimic din discuţia celor doi. Cu 
mare curaj apăsă pe clanţă, dar uşa era încuiată. După ce 
stinse lumina, inspectorul reveni în vârful picioarelor la uşă. 
Întins pe podea, cu urechea lipită de un mic spaţiu aflat 


între parchet şi uşă, el prinse câteva fragmente din 
conversaţie: 

— nu, domnule Brown, e foarte bună cu mine 

Îl mai auzi pe bătrân spunând ceva despre educaţie şi 
Franţa. Cei doi discutau totuşi surprinzător de puţin. În 
răstimpuri se auzea uşa deschizându-se pentru a permite 
chelnerilor să aducă noi feluri de mâncare. Apoi, bătrânul 
spuse ceva despre Istambul. Îi descria fetei oraşul. Wade nu 
auzi însă nimic care să-i fi desluşit natura relaţiilor dintre 
cei doi. Fata i se adresa interlocutorului ei numai cu 
„domnule Brown”. Nimic nu lăsa să se înţeleagă că ar fi fost 
tată şi fiică. În cele din urmă bătrânul ceru nota. Detectivul 
se ridică, ştergându-şi pantalonii de praf, se strecură afară 
din cameră, aflându-se deja într-un taxi în momentul când 
limuzina trase în dreptul uşii pentru a-i primi pe bătrân şi 
pe însoţitoarea lui la ieşirea din local. 

Wade se opri câteva secunde şi strecură ceva în mâna 
portarului, apoi maşina porni în urma limuzinei. 

Trecură astfel de Aldgate şi se apropiau de Wapping, când 
maşina din faţă intră pe o stradă laterală şi se opri. Din 
fericire, Wade reuşi să ajungă la timp în capătul străzii 
pentru a o vedea pe Lila intrând într-un imobil elegant. 
Aproape în acelaşi timp limuzina dispăru după al doilea colţ 
şi Wade se îndreptă nestingherit spre casa în care spera să 
descopere taina tinerei fete. 

Era o vilă cu două etaje; ferestrele erau întunecate. După 
un timp, un al doilea taxi opri în dreptul uşii. Detectivul se 
întoarse în locul de unde putea să supravegheze intrarea. 
După cinci minute uşa casei se deschise şi Lila îşi făcu 
apariţia însoţită de o femeie. Purta un fulgarin de culoare 
închisă; Wade intui că fata îşi reluase vechile ei haine. În 
ceea ce o priveşte pe femeie, nu i-a fost greu s-o recunoască 
pe Mami, chiar fără să-i fi auzit vocea ca un sfredel dând 
ordine şoferului. 

După ce plecară, Wade traversă din nou strada, apoi 
deschise mica poartă de fier a vilei şi se opri la uşă. Găsi la 


lumina lanternei soneria; apăsând pe buton auzi ecoul 
clopoţelului din interior. Uşa era asigurată cu o yală. 
Detectivul cobori în grădiniţa din faţa casei; ferestrele erau 
bine închise. Prin laterala clădirii trecea o potecă ce 
conducea în spatele casei. Urmând-o, Wade descoperi că 
lacătul de la uşa de aici fusese forţat cu un briceag. Apoi 
găsi uşa bucătăriei. Era încuiată, dar avu noroc cu geamul 
de la bucătărie pe care îl deschise în câteva minute. Iocul 
ferestrei scârţâi cam tare; dacă s-ar fi aflat cineva în casă, 
în mod sigur ar fi auzit zgomotul, dar tăcerea nu fu 
tulburată de nimic. 

Nimeni nu ştia mai bine ca el că îşi satisfăcea curiozitatea 
pe socoteala legii pe care o încălca într-un mod grosolan. 
Dar faptul în sine nu îl tulbura. Bucătăria era aproape 
nemobilată. Dulapul fixat în perete era acoperit cu praf. 
Wade deschise uşa şi intră într-un dormitor; abia aici avu 
dovada că vila era locuită pentru că simţi sub picioare un 
Covor gros pe care nimeni nu se îngrijise vreodată să-l 
măture. Pe pereţi atârnau câteva tablouri - gravuri fără 
valoare care abia se vedeau prin stratul de murdărie ce 
invadase geamul. Cu grijă, detectivul deschise uşa camerei 
din spate. Afară de un pat acoperit cu o cuvertură încărcată 
şi ea de praf, în încăpere mai erau câteva piese ieftine de 
mobilier. În camera din faţă storurile erau trase. Cândva 
acolo fusese un salon modest. Wade urcă scările acoperite 
de un covor pentru a ajunge la un palier din care se 
deschideau trei uşi. Una ducea în baie. Aceasta fusese 
folosită de curând. Era evident, datorită unei suave arome 
de parfum fin ce persista încă în aer. Pardoseala băii era 
curată. Prosoapele care atârnau pe suport erau umede. 
Marea oglindă fusese şi ea bine curățată şi, pe măsuţa din 
faţa ei, cineva lăsase un beţigaş portocaliu. Exista şi o 
pungă de hârtie cu săruri de baie. Săpunul era de o calitate 
specială şi abia dacă fusese folosit. Deci aici îşi pregătise 
Cenuşăreasa toaleta ei. 


Wade intră apoi în camera din faţă. Era foarte curată; pe 
pat stăteau întinse hainele pe care Lila le purtase în seara 
aceea, împreună cu pantofii argintii. Ciorapii nu se vedeau. 
Probabil că fata plecase încălţată cu ei; Wade cercetă 
camera cu o atenţie sporită. Ferestrele erau acoperite cu o 
pâslă groasă care nu filtra nici un strop de lumină. 

Aproape de pat, într-o nişă din perete, se afla un bufet; 
uşa, care era foarte solidă, era închisă cu un lacăt. O masă, 
două scaune, dintre care unul era foarte confortabil, o 
oglindă sprijinită de un perete - erau singurele mobile 
aflate acolo. Detectivul stinse lumina şi trecu în camera din 
spate, care purta amprenta aceleiaşi părăsiri ca şi celelalte 
încăperi. Era acolo un pat nefăcut, acoperit cu cearşafuri 
murdare. Wade cobori precaut scara. Casa îl uimise. Ţineau 
Brown sau Mami o asemenea locuinţă neocupată tot anul, 
doar pentru a-i asigura Lilei un loc unde să se schimbe? Şi 
dacă da 

Wade ajunsese la parter când auzi zgomotul unei chei 
vârâte în broască. Fulgerător, detectivul se întoarse în 
bucătărie cu paşi abia auziţi. Uşa de la intrare se deschise. 
Se auzi un om şoptind ceva, apoi uşa se închise. Paşii 
veneau direct spre el. Un fior îl scutură pe detectiv până în 
tălpi. Nu era slab de înger, dar aceasta era cu adevărat o 
experienţă neobişnuită. Cineva se opri în camera din fund, 
deschise uşa şi intră. Nimeni nu făcu lumină, dar Wade zări 
un licăr galben. Apoi auzi zvonul unor voci şi putu constata 
că oamenii care intraseră erau chinezi. În timp ce asculta, 
auzi paşi grăbiţi ritmic pe dalele din curte. Un al treilea 
personaj intră pe uşa din faţă. Întrebă ceva în chineză, apoi 
uşa se deschise şi cineva ieşi. Wade nu văzu faţa noului 
venit, dar acesta era cu certitudine european şi purta un 
pardesiu negru cu gulerul ridicat până peste urechi. Apoi şi 
acesta dispăru în cameră. Uşa fu închisă şi încuiată. 

După câteva clipe cei trei ieşiră. Ultimul închise uşa încet; 
Wade îi urma îndeaproape. Cei trei discutau în timp ce 
traversau strada. Apoi intrară pe o străduţă. Continuară să 


meargă până ce au ajuns la una din arterele care dădeau 
spre fluviu, pe care se aflau depozite. Strada se termina cu 
scări; uzate şi alunecoase, ele coborau până în apele 
Tamisei. Cei trei s-au oprit un timp, discutând. Mai târziu, 
unul dintre ei se aşeză pe jos, cu spatele sprijinit de un zid. 
Era dificil să vezi în lumina săracă care dintre cei trei era. 
Dar imediat după aceea ceilalţi plecară, topindu-se în 
noapte. 

Wade nu ştia prea bine ce să facă. Simţiseră oare 
necunoscuţii că sunt urmăriţi? Fusese lăsat omul rămas 
drept momeală? Wade se apropie precaut de cel sprijinit de 
zid. Era unul dintre chinezi. Asfaltul era strălucitor din 
cauza ploii, dar, acolo unde se afla chinezul, strălucirea era 
şi mai intensă din cauza a trei pârâiaşe de sânge care se 
scurgeau spre rigolă. Fluierul poliţistului răsună ascuţit în 
tăcerea nopţii. Wade continuă să fluiere în timp ce alerga 
după ceilalţi doi. Astfel că se ciocni de un poliţist care venea 
în goană spre el. Acesta nu se întâlnise cu nimeni. În câteva 
minute o duzină de poliţişti cercetau împrejurimile, dar 
chinezul şi europeanul cel înalt erau de negăsit. 

CAPITOLUL III. 

În aceeaşi noapte Wade raportă situaţia şefului său. 

— S-au găsit în bluza lui cam şase uncii de platină. S-ar 
putea să fie o parte din prada rezultată din jaf. 

— Partea curioasă este că omul era mut, cel puţin aşa 
susţine medicul. Nu există nici un semn de identificare. 

Era trecut de miezul nopţii când Wade ajunse la Mecca. De 
data aceasta nu venise singur. Golly, echipat de culcare, 
stătea în camera de serviciu şi îşi fuma pipa. 

— Bănuiesc că Mami este în pat? întrebă inspectorul. 

— N-a fost acasă toată seara. 

— Ştiu, i-o tăie scurt Wade. În legătură cu asta vreau s-o 
văd. 

Golly cobori de pe masa pe care stătuse până atunci, 
aruncă o privire severă celor doi poliţişti şi dispăru. Când 


reveni îi anunţă pe cei doi că Mami poate să-i primească. 
Era în camera ei, cu o figură înţepată. 

— Ce înseamnă asta? întrebă ea cu o voce ascuţită. 

— Pentru moment, răspunse John am ideea că e vorba de o 
crimă. 

Pe chipul femeii se aşternu uimirea. 

— Crimă? spuse ea neîncrezătoare. 

— Un chinez a fost ucis de unul dintre cei care îl însoțeau 
şi înaintea crimei se strecuraseră într-o casă din Langras 
Road, acolo unde te-ai aflat ceva mai devreme dumneata 
împreună cu Lila. 

Nu juca teatru - uimirea ei era reală. Nu era însă suficient 
de uluită ca să se autotrădeze. Mami îşi reveni aproape 
instantaneu. 

— E foarte adevărat. În seara asta am fost în casa din 
Langras Road. Aparține cumnatei mele. De ani de zile tot 
încercăm s-o închiriem. 

— Ai fost cu Lila, încercă Wade să pluseze. 

— Am spus eu că nu? întrebă ea acră. Am luat-o să-i 
schimb ţoalele. Trebuia să se întâlnească - urmă o pauză - 
cu tatăl ei. Chiar vrei să ştii cine e? Domnu „Ocupatu”, 
pentru că dacă vrei, s-ar putea să fii decepţionat. 

Privirea lui Wade se ascuţi ca o lamă. 

— Fii cât mai civilizată, doamnă Oaks; dacă ai chef să fii 
implicată într-o crimă, te priveşte. Nu te ameninţ. Dacă nu 
pot să obţin toate informaţiile care mă interesează te duc la 
secţie. E clar? 

Văzu furia strălucind în ochii ei, dar vocea i se catifelă 
imediat. 

— Te rog să mă scuzi, domnule Wade, dar trebuie să mă 
înţelegi! Sunt tulburată. Unde a fost ucis? În casă? 

— Ştiai că galbenii obişnuiesc să frecventeze casa? 

Îşi scutură capul energic. 

— Am ştiut întotdeauna că o frecventez doar eu. Merg 
acolo odată la câteva luni ca să fac curat. Eu şi cu Lila. 

— Cine e tatăl Lilei? 


La acest punct se dovedi de stâncă. 

— N-am chef să provoc nici un scandal - cred că-ţi dai 
seama. Domnul îşi are o familie a lui acum. 

— Lila ştie? 

Doamna Oaks avu o ezitare. 

— Nu, nu ştie. Crede că e doar un prieten care manifestă 
interes pentru ea. Îmi plăteşte pentru întreţinerea fetei, şi 
când e în ţară îmi trimite bani ca să o îmbrac în vederea 
ieşirii la un restaurant. 

— E englez? 

— American. 

Răspunsul a venit puţin cam în pripă. 

— Stă în Long Island, sau New-York, sau cam aşa ceva. Un 
gentleman american. Cât despre chinezi, în viaţa mea nu 
am văzut aşa ceva în casă. Pot să jur. Dacă a fost vreunul în 
seara asta, habar n-am. Oricum, chinezii mă înspăimântă; 
sper că nu ai de gând să sperii copilul cu întrebări? Abia s-a 
dus la culcare. 

— Câte perechi de chei există? Mă refer la casa aceea din 
Langras Road. 

Femeia se gândi o clipă. 

— Am văzut doar o pereche. 

— O ţii la tine tot timpul? 

A făcut semn că da. 

— Mai ştii pe cineva care ar putea să mai aibă o pereche 
de chei? 

Fu la fel de hotărâtă asupra acestui punct. 

Wade era convins de sinceritatea ei. Nu încerca sub nici o 
formă să-i ascundă ceea ce se întâmplase în acea seară. Îi 
părea doar foarte rău pentru Lila, o slăbiciune 
contraindicată în meseria lui. Explicaţia privind 
„experienţa” era cât se poate de plauzibilă. Nu avea nimic 
de câştigat dintr-o discuţie cu fata - Mami Oaks fusese 
foarte generoasă cu informaţiile. 

— Domnul Brown are cheile casei? 

A fost surprinsă când a auzit numele bătrânului. 


— Din câte ştiu, nu are chei. Şi nu văd de ce ar avea. Nui- 
am spus niciodată despre casa din Langras Road. 

Wade reflectă o clipă. 

— Dă-mi cheile. 

Femeia căută într-o geantă aflată pe masă şi scoase apoi o 
cheie aflată pe un inel. Wade o urmări cu atenţie. 

— Şi cheia de la dulap. 

O secundă i-a citit spaima din ochi. 

— Dulap? Care dulap? 

— Acela din camera în care s-a schimbat Lila. 

Mami îşi scutură capul. 

— Habar nu am de asta. E singura cheie pe care o am. 

Inspectorul zâmbi. 

— Mă tem că în cazul ăsta va trebui să forţăm niţel 
dulapul. 

Femeia îşi reveni în clipa următoare. 

— Mă tem că aşa va trebui să faci, spuse ea cu răceală. 
După care izbucni: De fapt, ce vrei? 

John îşi întoarse brusc capul. Lila stătea în pragul uşii, 
înfăşurată într-un capot jerpelit. Eleganţa coafurii şi albeaţa 
mâinilor manichiurate contrastau cu restul. Fata privea 
uluită când spre Mami, când spre Wade. 
lapte. 

— Poţi să te întorci în camera ta, răspunse femeia cu 
asprime. 

— Crezi că ea l-a ucis pe chinez? întrebă Mami ironică. 
Chiar că arată a criminal, nu-i aşa? 

Wade nu-i luă în seamă sarcasmul. 

— Vreau numele şi adresa tatălui Lilei - bărbatul cu care a 
cinat seara asta. 

— Nu se poate, răspunse hotărâtă femeia. Nu am habar de 
aşa ceva, poţi să mă crezi. Îţi spun tot ce ştiu. E un domn 
Brown. Nu ştiu ce adresă are. De regulă îmi trimite o 
telegramă înainte de a veni. 


— Şi spui că nu ştie de casa din Langras Road. Atunci cum 
se întâlnesc? O clipă a rămas surprinsă. 

— De regulă o ia o maşină închiriată şi eu o conduc până la 
cimitirul St. Paul, dacă vrei să ştii. Acolo eu ies şi el intră. 

— Şi totuşi el a condus-o pe fată până la Langras Road, 
insistă Wade. Te încurci în propriile-ţi minciuni, doamnă 
Oaks. 

Ea însă continua să susţină cu îndărătnicie că misteriosul 
domn Brown nu intrase niciodată în vilă. 

Părăsind în cele din urmă clubul, Wade reveni la vilă, intră 
cu cheia luată de la Mami şi efectuă un control minuţios. 
Spre uimirea lui dulapul era deschis şi gol. Cineva fusese în 
casă în timpul în care el lipsise. Lucrurile Lilei fuseseră 
aruncate pentru a face loc obiectelor din dulap. Camera în 
care discutaseră cei trei chinezi şi europeanul oferea un alt 
amănunt interesant. Exista în ea o anumită umezeală. Pe 
podea erau pete de apă şi unul din scaune era ud de-a 
binelea. 

Plouase mult şi o aversă puternică a urmat imediat după 
descoperirea crimei, aşa că, atunci când victima fusese 
ridicată, hainele îi erau îmbibate cu apă. Exista un motiv 
pentru european să nu fie ud. Purta un fulgarin lung. Dar al 
doilea chinez... avea pe el doar bluza şi totuşi nu lăsase nici 
un semn al prezenţei sale acolo. Cum au ajuns până la vilă? 
Au mers pe jos? Nimeni nu-i văzuse, nici chiar şoferul 
taxiului care îl aştepta pe John Wade la capătul străzii. În 
bluza celui ucis fusese găsită o bucăţică de hârtie pe care 
scria ceva în chineză. 

Când Wade reveni la secţia de poliţie, biletul fusese 
descifrat. Sergentul de la birou îi întinse traducerea cu un 
zâmbet. 

— Nu avem nici un indiciu, domnule Wade. E doar o 
indicație pentru a găsi această secţie de poliţie. John citi şi 
se încruntă. 

— Voia să vină la noi şi ei au descoperit asta. 

— Încerca să-i toarne pe ceilalţi? a întrebat sergentul. 


— Aşa se pare, răspunse Wade. 

Apoi intră în biroul lui, unde se aflau bijuteriile găsite 
asupra chinezului. Cele mai multe erau monturi din care 
pietrele preţioase fuseseră smulse şi, cu excepţia unei 
singure piese, toate erau din platină. Excepţia era un inel 
bărbătesc de aur marcat şi foarte uzat. Pe partea plată a 
sigiliului abia dacă se mai putea distinge un personaj în 
robă antică. Pe partea interioară a inelului, cu litere care se 
distingeau greu, era scris „Lil pentru Larry”. 

Camera pe care Wade o folosea drept birou era destul de 
mică; într-o parte dădea spre oficiul de cercetări penale, iar 
în cealaltă parte ducea în spatele biroului ofițerului de 
serviciu. Se mai afla o fereastră solid închisă, şi o a doua 
uşă care dădea spre curte. Aplecat, împreună cu sergentul, 
peste biroul aflat sub fereastra zăbrelită pentru a studia 
monturile de platină, John simţi la un moment dat un curent 
de aer destul de puternic. De obicei trăgea în camera 
aceea, dar acum fenomenul i se părea neobişnuit. Începu să 
caute fără chef cauza care provocase curentul, apoi se 
întoarse şi tresări puternic 

— Nu vă mişcaţi, se auzi o voce înfundată din spatele 
măştii de cauciuc. Dacă strigaţi, vă ia dracu'. 

În cameră se aflau doi bărbaţi. Purtau salopete negre; 
feţele le erau ascunse de măşti de gaz. Pe mâini purtau 
mâănuşi roşii de cauciuc. Două automate de calibru mare 
erau îndreptate împotriva poliţiştilor. 

— Staţi la perete, spuse omul de la uşă. Cei doi se 
supuseră. Mâinile sus. Ştiţi că ne-ar fi mai uşor să tragem şi 
apoi s-o ştergem. 

Cel aflat mai aproape de masă făcu doi paşi uşori până la 
birou, se uită cu atenţie la bijuterii, alese ceva, apoi reveni 
la uşă. 

Wade nu era nebun să intervină. Era neînarmat, revolverul 
se afla în sertarul biroului. În plus, pe lângă faptul că şi-ar fi 
riscat inutil viaţa, ar fi semnat şi condamnarea la moarte a 
sergentului. 


Cei doi se mişcau într-o linişte absolută. Peste pantofi 
purtau un fel de galoşi despre care inspectorul bănuia că au 
talpa din acelaşi cauciuc gros. leşiră din cameră şi încuiară 
uşa pe dinafară. 

John se repezi la birou, scoase arma din sertar, apoi năvăli 
pe uşa cealaltă în oficiul de cercetări penale, aproape 
trântindu-l pe polițistul care stătea de pază. Văzu două 
siluete zburând de-a lungul străzii, dar maşina care venea 
lent în spatele lor a observat-o doar în ultima clipă. Cei doi 
săriră în ea; a urmat apoi accelerarea zgomotoasă a 
motorului, urmată de dispariţia în trombă a automobilului. 
Nu mai avea cum să-i ajungă. Când reveni în secţie, 
sergentul luase deja toate măsurile. 

— Nemaiavând cum să-i ajungem, am alertat toate 
celelalte staţii de poliţie, spuse el. 

John reveni în oficiul de cercetare penală. Din prima 
ochire descoperi că lipsea inelul de aur. Nu mai avea cum 
să refacă istoria morţii chinezului. Omul venise să-şi trădeze 
stăpânii şi adusese cu el acel obiect ca o mărturie. Era mut 
şi nu se putea face înţeles, inelul făcea dovada identităţii 
cuiva, sau era furat, din răzbunare. A doua variantă i se 
părea mai plauzibilă. Oamenii de cauciuc nu ar fi riscat 
recuperarea inelului dacă nu ar fi avut o semnificaţie cu 
totul aparte. Poate chiar una sentimentală. Dar lucrurile 
începeau să prindă contur. Crima avea, oricum, legătură cu 
banda. 

Dimineaţa următoare poliţia întreprinse o anchetă amplă. 
Orice chinez suspect era adus la secţie pentru cercetare. 
Cu toate acestea nici o informaţie utilă nu a ajuns la 
cartierul general al poliţiei. Mami Oaks fusese de două ori 
la poliţie şi, deşi fusese interogată, nu reuşi să ofere nimic 
în plus. După cea de-a doua şi ultimă vizită la poliţie, 
ofiţerul a condus-o până la Scotland Yard. 

— Îngeraş, (Wade devenise puţin extravagant), faci o mare 
prostie. De ce dracu' nu vrei tu să-i spui lu' tati tot ce ştii? 


Femeia se albi de furie. Pe măsură ce timpul trecea fără ca 
temerile ei să se fi dovedit motivate şi pe măsură ce 
constata limitele în activitatea poliţiei, siguranţa şi 
impertinenţa ei erau în creştere. 

— Asta e tot ce vrei de la mine? 

Golly, care o aştepta afară, veni timid spre ei abordând o 
figură patetică. 

— Sărmana şi persecutata mea soţie, începu el. 

— Tu să-ţi ţii gura, se răsti ea. Mai ai ceva să-mi spui? 

— Nimic, copilu' răspunse Wade morocănos, afară doar că 
atunci când i-oi prinde pe cauciucaţii ăia 

— Oamenii de cauciuc, mârâi ea. Mare brânză o să faci tu 
în privinţa lor. N-au intrat chiar şi în sediul poliţiei şi v-au 
suflat un inel? 

Vorbise prea mult. Buzele ei se închiseră ermetic, dar era 
prea târziu. 

— Pe asta cum ai aflat-o, doamnă Oaks? Vocea lui Wade 
era ca de mătase. Cine ţi-a povestit ţie despre inel? 

Ea nu dădu nici un răspuns. 

— Nimeni nu ştie de povestea asta cu excepţia a patru 
oameni. Eu sunt unul, sergentul Crewe altul şi ceilalţi doi 
sunt domnii care ne-au vizitat. 

Inspectorul aşteptă răspunsul. 

— Dar ştie toată Londra, răspunse ea după un timp. Doar 
nu-ţi imaginezi că o să se întâmple una ca asta fără să afle 
toată lumea. 

Mami Oaks se aştepta să fie reţinută pentru cercetări. Şi 
totuşi, spre surprinderea şi uşurarea ei, inspectorul făcu un 
semn spre arcada de la intrarea în Yard. 

— Eşti liberă, zise el, bine dispus. 

Apoi adăugă ironic: 

— Să-mi aminteşti de amicul din şifonier. 

Când, după aceste cuvinte, i-a mai făcut şi cu ochiul, Mami 
Oaks a simţit că-i vine să-l omoare. Printr-un ciudat joc al 
sorții, inspectorul Wade avea să fie faţă în faţă cu amicul din 
dulap în mai puţin de 24 de ore. 


Ceea ce poliţia a numit incidentul din Piaţa Haymarket, s-a 
petrecut seara, în jurul orei 10. Doi oameni au traversat 
tacticos strada, apoi s au întors spre St. James's Square. Ei 
discutau fără să o fi observat pe femeia aflată la unul din 
colţurile pieţei. Un poliţist, care mergea în aceeaşi direcţie, 
urmărindu-i la o distanţă, a văzut-o pe femeie ţâşnind spre 
unul din bărbaţi pe care l-a apucat de haină. Polițistul a 
văzut altercaţia, a auzit ţipătul atacatoarei şi, fugind spre 
ei, a imobilizat-o. 

— Te cunosc, a ţipat ea. 

În acelaşi timp alţi doi ofiţeri s-au apropiat în fugă de cele 
patru persoane şi, surprinzător de repede, în jurul lor s-a 
format un adevărat grup de curioşi. 

— Nu, nu o cunosc, a spus bărbatul mai înalt. Pur şi simplu 
s-a repezit la mine. Lăsaţi-o să plece. Cred că e beată. 

— Nu-i adevărat. Nu sunt beată, Starey, aşa te cheamă, 
Starey! 

Femeia s-a zbătut furioasă încercând să scape din 
strânsoarea celor doi poliţişti. 

— Mă tem că va trebui să depuneţi o plângere împotriva 
ei, domnule, a spus polițistul care ajunsese la locul faptei. 

Cel atacat ar fi vrut să se facă nevăzut, dar acum lucrul 
devenise imposibil. 

— Nu o voi da în judecată. Uitaţi, asta e cartea mea de 
vizită nu, nu mă cheamă Starey. Nu am văzut-o niciodată 
pe femeia asta. 

Apoi spuse ceva în şoaptă poliţistului, dar acesta dădu din 
cap. 

— Nu se poate, domnule, spuse el. 

Apoi încă un personaj îşi făcu apariţia în această mică şi 
stranie dramă. Un tip solid, cu obrajii roşii îşi croia drum 
prin mulţime. Omul era puţin cu chef şi în mod sigur 
cunoscut de polițistul care-l salută. 

— Bună seara, domnule. 

— Ce s-a întâmplat? A ieşit cu scandal? 


— Nu-i nimic, Lord Siniford, a fost o uşoară altercaţie. Nu 
cred că mi-aş pierde timpul în locul dvs. 

Femeia, cu faţa cât un fir de aţă, ţinută de cei doi poliţişti, 
făcu un pas înainte, privindu-l fix pe lordul cel nepoftit. 

— Tommy, exclamă ea. i-o mai aminteşti pe Anna? Cândva 
îţi dădeam prăjituri, Tommy. Ţi-o mai aminteşti pe Anna? 

Noul venit rămase stupefiat. 

— Doamne, şopti el. Cum?! Anna!... 

Femeia se smulse din strânsoarea poliţiştilor cu o mişcare 
neaşteptată, îl prinse pe lord de umăr şi începu să-i 
vorbească repede aproape în şoaptă. 

— Ei, ce s-a întâmplat? adresându-se oamenilor de ordine, 
vocea Lordului Siniford deveni ca un sfredel: Ce paziţi? 

Poliţiştii o traseră înapoi pe femeie şi începură să se 
strecoare cu ea prin mulţime. Lordul Siniford rămase 
locului, privind uluit după ei. 

După câteva momente se urni din loc şi mormăind o 
înjurătură se luă după poliţişti şi prizoniera lor. 

CAPITOLUL IV. 

Inspectorul Wade avea o căsuţă în Wapping la capătul unei 
străduţe murdare. Clădirea avea un aspect rural, accentuat 
în special de grădiniţa care o înconjura şi în care se aflau 
cel puţin trei tei. Wade avea drept valet şi îngrijitor un fost 
poliţist. Fusese o alegere fericită, pentru că impopularitatea 
detectivului s-ar fi putut să-i provoace neplăceri. De altfel 
existau deja două încercări ale celor din Wapping de a da 
buzna în casă. O dată a izbucnit un foc în clădirea auxiliară; 
altădată, când au dus-o la eşafod pe Liddy Colos, i-au fost 
sparte geamurile şi s-a găsit în peretele camerei un glonte. 
Wade adormise când a sunat telefonul. Vocea metalică a 
inspectorului Elk s-a auzit în receptor. 

— Îţi aminteşti de sinucigaşa pe care ai pescuit-o din apele 
fluviului? 

— Anna? a întrebat Wade cu o voce somnoroasă. 

În clipa aceea nu simţea nici un interes pentru presupuşii 
sinucigaşi. 


— Chiar aşa. A fost săltată azi pentru că l-a atacat pe 
căpitanul Aikness de pe „Seal of Troy”. 

— Senzaţional, inspectore, spuse John sarcastic. Dar ştii că 
mă scoţi dintr-un pat cald? 

— 'Ţine-te bine, îi spuse Elk. A fost scoasă pe cauţiune de 
lord Siniford, o sugativă care are un apartament în James 
Street. Te interesează? 

— Palpit, mârâi Wade. 

— Stai numai puţin. Inelul ăla de aur care v-a fost furat a 
fost găsit pe mâna ei când a fost adusă la secţie. Nu a putut 
să explice de unde îl are. A suferit o criză de nervi, aşa că a 
trebuit s-o ducem la infirmerie. Când i-au descleştat 
degetele au găsit inelul. 

Wade se trezise de-a binelea. 

— A fost eliberată pe banii lui Siniford? Da, am auzit de el. 
O cunoştea? 

— Se pare că da. Ea, în tot cazul, îl cunoştea. I-a spus 
Tommy, sau cam aşa ceva. Nu te-aş fi deranjat dacă nu era 
povestea asta cu inelul. 

— Vin într-un sfert de oră, promise Wade. 

Se îmbrăcă, scoase maşina şi goni prin burniţă până la 
Scotland Yard. Faptul că Elk se afla acolo la două dimineaţa 
nu era ceva deosebit. Rareori pleca mai devreme. Ce făcea 
nu ştia nimeni. Calomniatorii lui avuseseră ideea că nu are 
casă, dar asta era o minciună. 

Inelul fusese trimis la Scotland Yard şi se afla pe masa lui 
Elk, aşezat pe o bucată de hârtie albă. 

— De ce i-au acceptat cauţiunea? 

— Inelul nu a fost recunoscut decât după plecarea ei. Din 
întâmplare sergentul s-a uitat înăuntru şi şi-a amintit de 
raport. Inspectorul principal a trimis pe cineva la adresa 
lordului Siniford ca să o ridice, dar lordul nu era acasă, şi 
nici femeia. 

Wade auzise de reputaţia lui Siniford. Ocupa un 
apartament scump şi era membru la câteva cluburi. 


Siniford era urmaşul unor pairi scăpătaţi. Nu avea nici 
pământ, nici bani. Mariajul său american se dovedise un 
insucces, aşa că în final divorțase. Şi-a făcut apariţia în nişte 
companii destul de ciudate. A fost un timp când ajunsese să 
doarmă chiar pe digul Tamisei. Apoi, în mod neaşteptat, au 
început să-i curgă banii, fără ca cineva îi ştie de unde. 
Datoriile îi fuseseră plătite şi, în general ştia despre el că, 
deşi nu era proprietarul unei averi deosebite, avea un venit 
care îi permitea să trăiască în lux. 

Se mai credea că decedata lui soţie ar fi fost sursa 
bunăstării sale, dar raţionamentul s-a dovedit a fi fals, 
pentru că tatăl ei l-a dat în judecată pentru o sumă de bani 
pe care o împrumutase pe vremea când era căsătorit. 

Era un client al barurilor şi, ocazional, mergea la curse. 
Poliţia îl ştia ca pe un om aşezat. Şi totuşi această imagine 
era uneori întunecată de anumite informaţii privind viaţa lui 
intimă. 

Lordul nu se întorsese încă acasă când John Wade se 
prezentase la apartamentul său unde valetul nu îi putea 
oferi nici o informaţie precisă. 

— Domnia sa vine când are chef, spunea servitorul. Sunteţi 
de la poliţie? Da, au mai fost pe aici. Da, domnul a scos 
femeia pe cauţiune, dar nu a venit cu ea aici. 

— Are maşină? întrebă Wade. 

— Da, o ţine în garaj. Dar nu prea ştiu pe ce stradă se află. 

— Ia încearcă să-ţi aminteşti, îl somă imperativ 
inspectorul. 

Cu un efort memoria valetului reveni după câteva 
momente şi John plecă în Dean Street unde avu ocazia să 
descopere că automobilul fusese scos în seara aceea din 
garaj. Tocmai îşi terminase cercetările şi se pregătea să 
plece când văzu o maşină care se apropia încetinind, apoi 
opri în faţa garajului. Un bărbat ieşi din maşină; John îl 
recunoscu cu uşurinţă pe lord Siniford; nimeni altul decât 
tipul pe care îl văzuse la intrarea în restaurantul în care 


Lila Smith cinase împreună cu protectorul ei misterios. 
Inspectorul nu mai pierdu timp cu introducerile. 

— Sunt ofiţer de poliţie, lord Siniford. Mă numesc Wade. 

Lordul se zgâi la el cu ochi de miop. 

— A, te cunosc. Eşti tipul pe care l-am văzut seara trecută. 
Portarul mi-a spus cine eşti. Ce vrei? 

— Vreau să o văd pe femeia pentru care aţi depus 
cauţiune. 

— Nu mai spune! Lordul părea uşor amuzat. În cazul 
acesta, amice, ar trebui să alergi în căutarea ei. 

Deveni serios; fie din cauza şofatului sau a unui alt motiv. 

— Din câte îmi amintesc v-a numit Tommy. O cunoşteaţi? 

— Nu-mi pune întrebări prosteşti, amice. 

— O cunoaşteţi? 

— Da' de unde, răspunse lordul înveselit. 

— Atunci cum explicaţi că aţi depus o cauţiune pentru ea, 
iar sergentului i-aţi declarat că o cunoaşteţi de câţiva ani? 

Întrebarea l-a surprins nepregătit pe lord. 

— De fapt o cunosc. A fost servitoare timp de mai mulţi ani 
în casa noastră. E Anna Smith. 

— Mai bine i-ai spune Robinson, spuse Wade fără chef. Se 
aştepta la o reacţie din partea lordului, dar acesta rămase 
calm. 

— Unde ai dus-o? izbucni într-un târziu Wade. 

— M-a rugat să o las lângă casa ei din Camberwell, veni 
prompt răspunsul. 

— Nu durează mai mult de două ore să mergem de aici 
până în Camberwell şi înapoi. Nu-i aşa? 

Lordul începuse să respire greu. 

— Refuz să mai fac vreo declaraţie. Pur şi simplu am 
condus-o acasă. 

Wade îl întrerupse. 

— La poliţie a declarat că locuieşte în Holloway, ceea ce e 
destul de departe de Camberwell. Lord Siniford, cred că cel 
mai bun lucru pe care l-aţi putea face ar fi să-mi spuneţi tot 
ce ştiţi despre această femeie. Am un motiv foarte precis să 


vă pun întrebări. În geanta ei s-a găsit un inel care fusese 
furat acum câteva zile de la sediul poliţiei. Este absolut 
necesar pentru mine să o găsesc şi să-i pun câteva întrebări 
legate de problema asta. 

— Un inel? Siniford părea sincer surprins. Nu ştiu nimic 
despre nici un inel. Nu mi-a spus nimic. De fapt nici nu prea 
am ce să-ţi spun despre această femeie. Stă undeva prin 
Camberwell. Cel puţin pe acolo, am lăsat-o. Dacă mâine n-o 
să apară la sediul poliţiei, chestia asta o să mă coste 10 lire. 

Wade zâmbi. 

— Să zicem că aţi ascuns-o într-un loc inaccesibil nouă. 
Deci nu o putem vedea şi nici nu avem cum să-i punem 
anumite întrebări. 

Supoziţia inspectorului stârni furia lordului. 

— Eşti al naibii de impertinent. N-am făcut decât un gest 
de caritate. La dracu! Ar fi putut un gentleman să 
procedeze altfel? Şi dumneata vrei să-mi spui că de fapt am 
ajutat o hoaţă care a furat un inel. E ruşinos. O să mă plâng 
şefului dumitale mâine dimineaţă. 

— De ce nu în noaptea asta? sugeră Wade. Pot să vă dau 
numărul lui de telefon. 

În continuare Wade nu reuşi să afle nimic de la lord. Tot 
ceea ce îi mai rămânea de făcut era să aştepte până ce 
femeia avea să fie citată în Malborough Street. Când 
aceasta se întâmplă bineînţeles că nu răspunse nimeni la 
apel. În schimb apăru un avocat care, bine instruit de 
Siniford, răspunse că secretarul lui nu reuşise să ia 
legătura cu femeia. 

— Probabil că a dus-o undeva la ţară, îi explică Wade 
inspectorului local. Ştii ceva despre lord? 

Ofiţerul clătină din cap. 

— Nu, în afară de faptul că e un pierde-vară. 

— Are vreo casă la ţară? 

Inspectorul surâse: 

— Nu, nici vorbă. Dar pot să-ţi spun altceva despre 
povestea asta. Cu ani în urmă a avut o serie de necazuri 


pentru că lua case cu chirie pe care le părăsea apoi fără să 
plătească un ban. Se poate să fi închiriat un loc de-a lungul 
fluviului - era zona lui preferată pentru vânătoare. Din câte 
ştiu închiria câte trei case pe an, păcălindu-l pe fiecare 
proprietar. De când are bani probabil că a renunţat la jocul 
ăsta, dar s-ar putea să fi rămas cu o slăbiciune pentru 
fluviu. O să fac o investigaţie. 

Investigația s-a dovedit total neconcludentă. Wade şi-a 
concentrat apoi atenţia asupra celui care fusese atacat de 
Anna. Cu aceasta cazul intră în „parohia” lui pentru că 
vasul „Seal of Troy” se afla în Bazin. Era vorba de un 
remorcher pe care John îl văzuse de câteva ori pe când 
trecuse pe lângă el. În aceeaşi zi, în jurul orei trei şalupa lui 
îl duse până la remorcher unde fu întâmpinat de un ofiţer 
cu tenul măsliniu, probabil un sud-american. 

— Căpitanul Aikness e la țărm. Eu sunt secundul. 

Wade îşi arătă legitimaţia, apoi fu condus într-un salon 
foarte bine mobilat. Pereţii erau placați cu furnir de mahon. 
Două sau trei fotolii adânci, îmbrăcate în piele şi un cămin 
aflat la capătul salonului completau peisajul. 

— E careul ofiţerilor, explică secundul. E un adevărat 
noroc că avem un patron care îi tratează pe ofiţeri ca pe 
nişte fiinţe umane. Luaţi loc, domnule Wade. 

Wade se aşeză într-unul din fotoliile din piele aflat în 
dreptul mesei din lemn de mahon care ocupa mijlocul 
camerei. 

— Căpitanul Aikness a suferit o mică neplăcere, în seara 
trecută. A fost atacat de o femeie şi acum are loc o mică 
anchetă, spuse secundul. Sper că nu a fost trimisă la 
puşcărie. Căpitanul Aikness a fost foarte nemulţumit. 

— Nu a fost arestată pentru că nu a mai apărut. A spălat 
putina. 

Sprâncenele ofițerului se ridicară. 

— Chiar aşa? Asta e foarte bine. Îi voi spune căpitanului 
când va reveni. Nu mai avea rost să mai aştepte. Wade 
părăsi nava luându-şi un „la revedere” foarte politicos. 


— Treci pe sub prova lor, ordonă el. Odată întors pe vasul 
poliţiei, singura lui intenţie fusese să aducă şalupa în apele 
liniştite ale debarcaderului şi să evite cele două şalande 
care manevrau în laterala lui. Privind fără chef spre 
peretele vasului, pe care tocmai îl părăsise, observă însă 
trei hublouri deschise; în dreptul unuia fluturau două 
perdeluţe de culoare albastră. De fapt ele i-au atras atenţia. 
Şalupa lui ajunsese în paralel cu remorcherul când Wade 
văzu faţa unei persoane prin hublou. Totul a durat o 
secundă - o faţă bronzată, acoperită de riduri şi o chelie 
strălucitoare. În aceeaşi clipă, dându-şi seama că a fost 
văzut, omul se retrase, dar nu suficient de rapid. Şi astfel 
John l-a recunoscut pe misteriosul domn Brown care, o dată 
pe an, o scotea pe Lila la un restaurant de lux. 

Nu avea nici cea mai mică îndoială că el era omul; cum la 
fel nu avea de ce să se îndoiască de faptul că acel om era 
căpitanul Aikness. Era pe punctul de a da ordin şalupei să 
revină la remorcher, dar renunţă imediat. Dacă s-ar fi întors 
ar fi auzit aceeaşi minciună - căpitanul Aikness nu era la 
bord. Nu era autorizat să facă percheziţie pe vas. Nu exista 
nici un motiv pentru a cere mandat. Şi-a dat seama oare 
Aikness că fusese recunoscut? Dar de ce ar fi făcut-o? Din 
câte îşi amintea Wade, căpitanul nu îl văzuse până atunci. 
Doar dacă Ce relaţii existau între Aikness şi Mecca? Să fi 
fost numai dorinţa comună a doamnei Oaks şi a căpitanului 
de pe „Seal of Troy” ca Lila să ducă o viaţă cât mai lipsită de 
greutăţi? Ea spusese că nu ştie cine este domnul Brown. 
Dar Mami era un fel de regină a mincinoşilor. 

— Mai mergi în josul apei cam o jumătate de milă, apoi ne 
întoarcem, îl instrui Wade pe sergent. Când revenim încerci 
să trecem cât mai aproape de „Seal of 'Troy”. 

În timp ce navigau pe lângă remorcher, iar şalupa traversa 
un val intrând în tangaj, se auzi un pocnet. Ceva izbi vasul 
chiar la mijloc, spărgând geamul cabinei. Apoi, o bucată de 
lemn din bord fu smulsă şi transformată în ţăndări. 


— Pentru numele lui Dumnezeu, ţipă înspăimântat 
mecanicul. 

— 'Ţine-o înainte şi fă-te că nu s-a întâmplat nimic, ordonă 
Wade. 

— Ce vi s-a întâmplat, domnule? Sunteţi rănit? 

Wade se clătină pe picioare. 

— Un afurisit de pescăruş, băieţică. Nu mai pune întrebări 
idioate. 

În ce mă priveşte, sunt mort. Aşteaptă rezultatele 
anchetei. 

Se întâmplase în plină zi. Se trăsese de pe vas, nu avea 
nici cea mai mică îndoială. Zgomotul macaralelor atenuase 
explozia împuşcăturii. Dar curajul lor fusese excepţional. O 
clipă simţi o admiraţie profundă faţă de ei. 

Şalupa ajunse la mal. 

— O să mă sprijin ceva mai greu. Pentru poză, ordonă 
inspectorul. 

Făcea într-adevăr impresie în calitatea lui de rănit ajutat 
să ajungă la uscat. După calculele lui glontele îl ratase cam 
cu un inci. Marele său noroc fusese legănarea şalupei sub 
valul puternic care i-a trecut pe sub punte. 

O jumătate de oră mai târziu trei şefi de la Scotland Yard 
cercetau evenimentul. 

— Sunt convins că dacă s-ar da ordinul de percheziţie a 
vasului nu s-ar găsi nimic, zise Elk. Pun pariu pe orice că se 
aşteaptă la o percheziţie şi, în vederea ei, şi-au pregătit cel 
puţin 45 de alibiuri care stau toate în picioare. Ce propui? 

— Trimite doi poliţişti la cei de pe remorcher să se 
intereseze dacă au auzit un foc de armă, spuse Wade. Lasă-i 
apoi să facă acelaşi lucru cu toate celelalte vase din zonă. 
Nu cred că ar fi rău să se lase să se înţeleagă că am fost 
grav rănit. Câteva bandaje, o targă, o ambulanţă şi recuzita 
e gata. 

— Copilu' are dreptate, decretă inspectorul Elk. Eu însumi 
te voi duce acasă şi voi rămâne cu tine. Sunt una dintre cele 
mai competente surori care s-au angajat în poliţie. 


Ceva mai târziu acea parte a societăţii din Wapping ostilă 
poliţistului se simţi extrem de satisfăcută când la uşa casei 
lui Wade opri o ambulanţă din care inspectorul fu scos pe 
targă. 

— A căpătat ce-a meritat! comentă un spectator exaltat. 

Încărcarea lui „Seal of Troy” a durat până noaptea târziu. 
Cutii mari din metal erau ridicate de pe şalande cu ajutorul 
unui cablu de oţel. Un muncitor cu faţa acoperită de 
funingine se căţără pe acest cablu, ajungând pe punte fără 
ca venirea lui să fi atras atenţia cuiva. Nu a reuşit să-l vadă 
nici pe ofiţerul sud-american care supraveghea operaţia cu 
cea mai mare atenţie. Omul a continuat să rămână ascuns 
în umbră, foarte interesat în ce se discuta. 

— Au venit doi sticleţi au vrut să ştie care a tras. luai 
auzit ceva, Harry? 

— Minciuni, i-a întors-o celălalt. Copoii ăştia pretind mereu 
că se întâmplă câte ceva pe fluviu. 

— Au fost la toate vasele din Bazin. Au fost trei şmecheri 
care şi-au vârât nasu'. Cică Wade ar fi mierlit-o. 

Cel care tocmai trăgea cu urechea zâmbi, apoi mai aruncă 
o privire spre intrarea pe pasarelă. Un timonier urât şi mic 
de statură era de pază acolo. Pasarela fusese ridicată şi 
încuiată. Ar fi fost imposibil să abordezi scara de tambuchi 
fără să fii văzut de secundul sud-american. Timonierul de 
gardă supraveghea încărcarea vasului. O dată sau de două 
ori opri, făcu câţiva paşi pentru a urmări depozitarea 
încărcăturii în cală. Ceva mai târziu se produse şi 
accidentul. Una din cutii s-a desprins din cârlig şi s-a 
prăbuşit. Timonierul s-a îndreptat spre uşă. În aceeaşi clipă 
străinul cu înfăţişare umilă s-a avântat înainte. Trebuia să 
treacă de bucătărie, dar zări spatele bucătarului, aşa că se 
îndreptă spre o pasarelă transversală de la care cobora o 
scară de tambuchi. 

În mod obişnuit cabinele ofiţerilor se află pe prima punte, 
dar pe „Seal of Troy” la cabinele lor se ajungea de la 
această pasarelă. Toate cabinele erau încuiate cu excepţia 


uneia singure, unde ardea o lumină. Era o încăpere largă 
cu un pat sub care se aflau mai multe sertare. Mai erau 
două fotolii şi o sofa. Pe pereţii de oţel atârnau gravuri 
înrămate. Pe un pupitru putea fi văzut portretul unei femei 
de vârstă mijlocie, prins într-o ramă. Încăperea arăta mai 
bine decât o cabină obişnuită. Wade ajunsese la capătul 
scării de tambuchi într-un loc slab iluminat. Era vestibulul 
care ducea în sufrageria ofiţerilor. Uşile salonului erau 
închise. Dar, pentru a ajunge la cabina unde îl văzuse pe 
domnul Brown, trebuia trecut prin sufragerie. Pe când 
încerca uşile, un al şaselea simţ îi semnală detectivului 
apropierea primejdiei. Mai apucă să se adăpostească sub 
scara de tambuchi. Aproape în acelaşi timp una din uşi se 
deschise cu o mişcare violentă. Cineva se ivi în prag. 
Salonul era bine luminat şi figura bărbatului se văzu foarte 
bine. Era Raggit Lane, vizitatorul doamnei Oaks, pe care îl 
surprinsese într-o ipostază nu tocmai plăcută. 

Lane scrută holul întunecat. 

— Nu e nimeni, spuse el cuiva aflat în salon... 

Apoi se auzi o voce profundă. 

— Am văzut clanţa mişcându-se. Uită-te mai bine, s-ar 
putea să fie unul dintre timonieri care vrea ceva. 

Wade recunoscu glasul însoţitorului Lilei. Când uşa a 
închis iar, i-a auzit din nou vocea teribilă răzbătând prin 
pereţi. 

— Du-te şi caută, lua-te-ar dracu'! 

Wade ieşi repede din ascunzătoarea lui şi se căţără pe 
scară înainte ca uşa să se fi deschis din nou. De undeva se 
auzi o barcă apropiindu-se. Cineva urcă pe punte. Urmă un 
schimb de cuvinte, după care noul venit a fost condus la 
salonul ofiţerilor. Peste câteva minute reveni însoţit de 
Raggit Lane. Dispărură amândoi înghiţiţi de umbrele grele. 
La întoarcere, Lane era singur. El traversă puntea 
dispărând iar. în mod sigur se consulta cu Aikness pentru 
că, după un timp, apăru din nou şi, aplecându-se peste 
balustradă, îl strigă pe cel din barcă. 


— Poftiţi, domnule. Căpitanul vă aşteaptă. 

Era suficientă lumină pentru a vedea faţa noului venit care 
pufăia în timp ce urca scara, blestemându-i verticalitatea, 
pentru că lordul Siniford - căci el era - nu avea calităţi 
atletice. 

— Îmi pare rău că trebuie să te deranjez la ora asta, 
dragul meu, spuse lordul cu voce tremurătoare, dar eo 
afacere foarte importantă şi presantă. Trebuie să-l văd pe 
căpitan. Mi-am lăsat omul în barcă şi împreună cu el mai 
sunt doi tipi. Le-am spus că, dacă nu mai apar, să anunţe. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji, lord Siniford. Te-am fi dus noi 
la țărm, dar dacă vrei să mergi cu propria d-tale şalupă 
răspunse cu voce suavă Mr. Lane. 

Wade prinse crâmpeie de conversaţie dar era prea uluit ca 
să înţeleagă mai mult decât că lordul Siniford venise aici 
mânat de anumite presimţiri şi că luase măsuri speciale 
împotriva pericolului pe care îl anticipa. Omul de gardă 
stătea cu spatele spre diguri şi fredona ceva. El îşi 
concentrase atenţia asupra bărcii acostată de vas. 

— Lăsaţi cuterul. Legaţi-l de şalandă, spuse el pe un ton 
autoritar. 

În timpul schimbului de cuvinte care urmă, Wade reuşi să 
se strecoare până la pasarela care lega nava de mal. Oare 
ce îl putuse aduce pe lord Siniford pe acest vas dacă nu 
problema urgentă a Annei şi atacul din noaptea anterioară? 
Garajul îi fusese păzit toată dimineaţa, dar el îşi lăsase 
maşina acolo, scăpând de urmăritori. Wade îşi aduse aminte 
că vestibulul până la salonul ofiţerilor era slab luminat. Se 
îndreptă spre ei sperând că uşa să nu fie prea solidă. Un 
zvon de voci străbătu până la el. Aikness era acolo şi la un 
moment dat auzi şi timbrul strident al lui Siniford, fără să-i 
poată însă distinge cuvintele. Nu mai era nimic de făcut. Se 
întoarse dar se opri imediat. Raggit Lane stătea în mijlocul 
pasarelei cu mâna înfiptă în buzunarul hainei. Un rânjet îi 
juca pe faţă. 

— Ai dori ceva? 


— Nu, domnule, căutam un pahar cu apă. 

— Bănuiesc că eşti de pe una din şalande? 

John îşi dădu seama că fusese recunoscut şi că celălalt se 
juca cu el. Cu siguranţă că avea o armă în buzunar. Wade 
văzu ţeava îndreptată spre el. Dar nu lăsă să se înţeleagă că 
îşi dăduse seama de pericol. Luă din punga care îi atârna de 
curea o bucată de tutun presat, muşcă o bucată, dar apoi, 
răzgândindu-se, scuipă tutunul prin hubloul deschis. 

— Ce ar fi să discutăm noi doi câte ceva, începu Lane. 

Se opri în aceeaşi clipă întorcându-şi capul spre hublou. 
Ceva ardea cu flacără verde undeva pe josul apei. Reflexele 
palide se proiectau pe tavanul alb al vestibulului. 

— E semnalul care anunţă prezenţa mea aici, zâmbi John 
satisfăcut. În apropiere sunt trei bărci ale poliţiei şi înainte 
de a veni aici am convenit cu ei astfel: dacă lucrurile iau o 
întorsătură neplăcută le lansez un semnal. Ia foc când 
atinge apa. 

Faţa lui Lane se întunecă: „Nu se aude nimic, nu-i aşa”, 
zise el. 

— Cu atât mai mult cu cât ţi-ai scos mâna din buzunar. 
Peste câteva minute o să-ţi cer să-mi arăţi arma şi, dacă îmi 
vei face probleme, nu mai sunt aşa de sigur că vei mai 
naviga cu „Seal of Troy”. Lane se chinui să zâmbească. 

— Voi, poliţiştii fluviali, muriţi de frică. Am avut noi aici 
unu'. 

— Scuteşte-mă! Ştiu că e aici un tip, poate doi care îl căută 
pe ageamiul care m-a ratat cu 150 de iarzi. 

Îl văzu pe celălalt tresărind. 

— Te loveşte amoru' propriu? îşi întoarse capul spre 
puntea unde se auzeau paşi apăsaţi. 

— E în regulă, sergent. Trimite un om jos. Şi acum să-ţi 
văd arma, d-le Raggit Lane. 

Omul îşi scoase arma din buzunar. În aceeaşi clipă uşa 
salonului se deschise şi în prag apăru silueta masivă a 
căpitanului Aikness. De data aceasta nu se mai ascundea. 

— Ce-i cu toată zarva asta? întrebă el aspru. 


— Tocmai îl rugam pe ofiţerul dvs. să-mi explice de ce are 
nevoie de armă. Probabil că poate să prezinte şi permisul. 

Bătrânul îi aruncă o privire cruntă lui Wade. 

— Ofiţerul unui vas are dreptul de a purta o armă. Ştii 
bine lucrul ăsta, domnule Cine oi fi. 

— Mă numesc Wade, d-le căpitan. Sunt convins că n-aţi 
auzit de mine. 

— Aşa e, a răspuns celălalt şi John zâmbi amuzat. 

— În cazul ăsta Mami Oaks e la fel de mută ca şi sărmanul 
chinez care s-a ales cu gâtul tăiat fie de un alt chinez, fie - 
îşi înfipse privirea în ochii lui Raggit Lane - de un domn 
subţirel care purta pardesiu destul de asemănător cu al 
dvs., domnule Lane. Aveţi permis pentru această armă? 

— N-are nevoie, izbucni căpitanul. 

— În portul Londrei este obligatoriu, mai cu seamă dacă 
pistolul se află asupra posesorului său. Aşa că o să-l păstrez. 
Ştiţi de unde să-l cereţi. Rămase cu piciorul pe prima 
treaptă a scării. Poate că lui Siniford i-ar face plăcere să 
vină cu mine? 

— Lordul Siniford a hotărât să rămână noaptea asta la 
bord. Dacă nu crezi, poţi să-l întrebi personal. Şi în fond, mă 
întreb de ce te amesteci tu în treburile mele? mormăi 
Aikness. 

Se dădu apoi într-o parte, făcându-i loc lui Wade să treacă. 
Siniford stătea relaxat într-unul din fotoliile adânci, fumând 
dintr-un trabuc. Se zgâi un moment la omul cu ţinuta 
dezordonată care intră în salon fără să-l fi recunoscut. Când 
lucrul acesta se întâmplă, sări în sus. 

— Ce vrei? Nu trebuia să vii aici. Nu am ce să-ţi spun. 

— Mergi cumva la mal? 

— Rămân toată noaptea aici, amice. Căpitanul Aikness a 
avut amabilitatea să-mi pună la dispoziţie o cabina. 

Lordul evită privirea inspectorului. Ceva în el îi trăda 
neliniştea. John o puse pe seama jenei de a fi fost găsit 
acolo. Apoi detectivul reveni în vestibul. 

— Mulţumit? îl întrebă Aikness acru. 


— Nespus, zise Wade. Privi o clipă podeaua acoperită cu 
linoleum şi adăugă ca într-o doară: Ţi-am găsit inelul. Când 
ai chef poţi să vii să-l iei. 

Căpitanul îl privi mirat. 

— Inelul? Ce dracu' vrei să spui? N-am pierdut nici un inel. 

— Am crezut că ţi l-a luat femeia pe când te luptai cu ea. 
Un inel cu bolta unui templu gravată pe el şi cu chipul 
Afroditei. Îţi spune ceva? 

— Habar n-am, îi răspunse grăbit căpitanul. 

— Eu am. Desenul acela reprezintă sigiliul Troiei (Seal of 
Troy). O fi o coincidenţă, d-le căpitan. Nu ştiu ce sigiliu mai 
foloseşte acum Troia - ochii lui îl sfredeleau pe căpitan - 
poate un om de cauciuc cu o armă într-o mână şi o frânghie 
în jurul gâtului. 

Faţa căpitanului se transformă într-o mască. O clipă 
încercă să susţină privirea lui Wade, dar se răsuci pe călcâie 
şi dispăru trântind uşa. 

CAPITOLUL V. 

Wade reveni la pontonul poliţiei unde îl aşteptau trei tipi 
de la Scotland Yard. 

— Nu prea ştiu ce am putea face, conchise şeful după ce 
ascultă povestea lui Wade. În mod sigur nu am descoperi 
nimic dacă am veni cu un mandat de percheziţie. Nu avem 
nici o dovadă care să ne demonstreze vreo legătură între 
acest vas şi oamenii de cauciuc. E înregistrat la Rio şi 
navighează sub pavilion brazilian. Pariez ca nici o 
„pieptănare” cât se poate de severă n-ar oferi o probă care 
să justifice o arestare. Voi da totuşi ordin de percheziţie. 
Probabil că va fi gata până ajungem la Yard. Ar fi bine să vii 
cu mine, inspectore. 

În mijlocul nopţii a fost consultată cea mai înaltă 
autoritate. Sfatul a fost ca „Seal of Troy” să fie lăsat în pace. 

Toată noaptea vasul a fost ţinut sub observaţie. Când, a 
doua zi, la ora 7, lordul Siniford debarcă, fu însoţit până la 
apartamentul lui din St. Jame's Street de o iscoadă. Tot 
restul zilei lordul nu-şi mai făcu apariţia. 


După amiaza, la ora trei, „Seal of Troy” a molat ultima 
şalandă şi a pornit cu o viteză moderată în josul fluviului. 
Seara a ajuns la Gravesend unde la bordul lui a venit un 
medic ofiţer însoţit de asistenţi. De la Londra fuseseră 
informaţi că la bord exista un caz de boală contagioasă. 
Drept pentru care vasul trebuia cercetat până în cele mai 
mici amănunte. La plecare, căpitanul îi conduse până la 
scara de tambuchi, mormăindu-le un bun rămas. 

— Mă tem că nu prea veţi avea ce să raportați la Yard, 
spuse el în timp ce „medicul ofiţer” zâmbi criptic. 

Apoi „Seal of Troy” ajunse la Dungerness şi, ceva mai 
târziu, în Atlantic. Patru zile după plecarea vasului, John 
Wade primi un mesaj radio de la bord: „Când revin la 
Londra aş dori să avem o mică discuţie”. Era semnat 
„Aikness”. 

— Asta spune multe, exclamă Wade. Un mare artist. Dar 
nu mai explică ce voia să spună. 

— Oricum, zise Elk, căruia i se arătase mesajul, se pare că, 
cel puţin un timp, vom fi lăsaţi în pace de Oamenii de 
cauciuc. 

Profeţia era prematură. Seara, la ora 10, un poliţist văzu o 
trombă de fum ieşind pe fereastra unui depozit gol din 
Oxford Street. Clădirea fusese ocupată de un blănar care 
dăduse faliment. Maşina pompierilor apăru brusc. Flăcările 
se extinseră însă cu o mare rapiditate. Jumătate din 
efectivul poliţiei locale a fost trimis să liniştească mulţimea. 
Incendiile au fost dintotdeauna un mare punct de atracţie. 
Cei doi ofiţeri în civil care trebuiau să ţină sub observaţie 
banca Northland, au fost şi ei atraşi de spectacol cu atât 
mai mult cu cât poziţia pe care o aveau le oferea o 
vizibilitate perfectă. În banca Northland exista o cantitate 
însemnată de devize. În clădire se afla un poliţist înarmat, 
dar şi el era atras de foc la care se uita prin fereastra 
biroului principal, chiar în clipa în care un cordon îi fu 
înfăşurat în jurul gâtului şi tras cu putere. În birou ardea în 


permanenţă o lumină şi cei doi poliţişti în civil ar fi trebuit 
să vadă atacul, dacă ar fi privit la momentul oportun. 

Între timp, incendiul fusese stăpânit. Cu această ocazie 
garda externă a descoperit însă că uşa din spatele clădirii 
fusese forţată. Înăuntru au descoperit paznicul pe jumătate 
mort, o uşă de oţel deschisă şi un seif gol. 

Dimineaţa, înainte de a se îmbarca pe şalupa poliţiei, Wade 
primi un raport confidenţial care nu conţinea însă alte 
amănunte decât cele relatate în ziare. 

Wade îşi făcu turul lăsând la urmă locul preferat. La Mecca 
nu se ajungea atât de uşor. Şalupa rămase acostată la mal şi 
inspectorul se apropie de clădire. Binecunoscuta fereastră 
era deschisă, dar camera de serviciu era goală. Nici urmă 
de Golly sau Mami. Wade aşteptă puţin, apoi o fată intră în 
cameră. Fu atât de uimită când a dat cu ochii de el încât 
scăpă o farfurie din mână. 

— Lila e aici? a întrebat Wade. 

Fata îl privi bănuitoare. 

— Domnişoara Lila e sus. 

Domnişoara Lila! Nimeni nu mai pusese până atunci acest 
prefix în faţa numelui Lilei Smith. 

— Vrei s-o rogi să coboare? Unde e d-na Oaks? 

Fata clătină din cap. 

— Nu ştiu. De fapt nu trebuie să stau de vorbă cu nimeni. 
Aşa spune d-na Oaks. Apoi adăugă, părând că e frământată 
de un gând: Sunteţi dl. Wade? 

John făcu semn că da şi fata avu un moment de ezitare. 

— Aşteptaţi o clipă, spuse ea şi ieşi. 

John aşteptă ceva mai mult. Când o văzu pe Lila, rămase 
uimit. Nu mai era deloc fata zdrenţăroasă de până atunci. 
Cenuşăreasa era foarte bine îmbrăcată. 

— Bună, Lila. 

Abia după aceste cuvinte îi privi faţa. Plânsese. Înainte ca 
el să-i fi pus o întrebare, fata veni la fereastră acoperindu-i 
mâna cu palma ei rece. 


— Nu sta, te rog! Doamna Oaks e plecată acum. Eu o duc 
minunat. Voi merge la şcoală să învăţ franceza şi germana. 

Rostise cuvintele repede, aproape mecanic. Wade avu 
impresia că fata repetă o lecţie. 

— Unde? a întrebat-o el dintr-odată. 

— Nu ştiu. Cred că în Franţa. Mami m-a obligat să-i promit 
că nu vă voi spune nimic, dar a trebuit să vorbesc. Am 
rugat-o pe fată să mă anunţe când veţi veni. M-aţi văzut 
seara trecută? 

El confirmă printr-o înclinare a capului. 

— Aceea era „experienţa”. A fost o prostie să fac caz de ea. 
De fapt nici nu-mi place. Mă înspăimântă. Nu ştiu de ce. În 
răstimpuri îşi întorcea capul spre fereastră ascultând 
încordată. 

— Lila, ce s-a întâmplat de fapt? Cine e căpitanul Brown? 

— Nu ştiu. E întotdeauna amabil cu mine, dar mi-e tare 
frică de el. Mă crezi? Era într-adevăr minunat în hainele 
alea, dar de data asta, nu ştiu de ce, m-am speriat. Nu 
înţeleg de ce. 

— Cine e? 

Fata inspiră adânc. 

— Mami spune că ar fi o rudă, şi o cred. 

Wade reflectă grăbit. 

— Te-aş putea vedea singură zilele astea? Dacă aş veni 
într-o seară pe debarcader? 

— Nu, nu, nu. Devenise aproape violentă în refuzul ei. Sub 
nici o formă nu trebuie să vii aici seara. 

Fata ştia ceva mult mai grav decât experienţa pe care i-o 
descrisese. 

Era ceva care o înspăimântase cu adevărat. 

— Să nu vii, promite-mi! 

— Dar tu poţi să vii la mine? leşi vreodată neînsoţită? 

Îi văzu ezitarea. 

— Mi-ai putea trimite un bilet. Te pot întâlni oriunde 
doreşti. 

Privirea îi trăda hotărârea lăuntrică. 


— De ce? 

Cuvintele i se legau greu; nu va avea nici un pretext 
pentru o întâlnire secretă cu excepţia unuia, care nu era 
propriu-zis un pretext. 

— Aş vrea să te ajut, Lila. Vreau să fac ceva pentru tine. 

— Ştii unde stau? o întrebă el din nou. 

— Da. Îl privi în ochi. Într-o căsuţă izolată. Poţi intra în 
casă pe la bucătărie, iar în fundul grădinii e o fântână. 

Se holbă la ea, dar fata se întoarse pe neaşteptate şi fugi 
din cameră. Wade se îndreptă încet spre debarcader, 
fredonând o melodie. Într-adevăr, se putea intra în casă pe 
geamul bucătăriei din pricina acoperişului plat. Mai crezuse 
că nimeni nu ştia despre fântâna din grădină. 

Acum se lămurise şi de ce i se oferise această descrieri 
amănunţită. Lila o auzise de la cineva care avusese un motiv 
foarte puternic să facă o recunoaştere. După ce ieşi din 
serviciu, prima grijă a lui Wade a fost să dea o fugă acasă şi 
să facă un control foarte minuţios. La acoperişul bucătăriei 
se putea ajunge foarte uşor cu ajutorul unor trepte. 
Fereastra nu era zăbrelită; zăvorul era dintre cele mai 
simple, iar camera în care nepoftitul putea să pătrundă aşa 
de uşor era de obicei pustie. 

Privi şi fântâna, de a cărei existenţă aproape că uitase 
pentru că o astupase cu răsaduri cu flori. În drum spre 
Yard, Wade luă o mică alarmă electrică. Fusese chemat 
pentru o conferinţă, cel puţin aşa credea. Dar se înşela. 

— S-a pus sechestru pe cauţiunea lui Siniford, îi comunică 
şeful său. Apropo, am descoperit o locuinţă a lui de la ţară. 
Este între Bourne End şi Maidenhead. E un locşor pe malul 
fluviului. L-a luat în arendă acum doi ani, dar a plătit chiria, 
aşa că proprietarul nu a avut necazuri din cauza lui. Nu are 
intendent. Există însă doi oameni care trăiesc în apropiere 
şi se ocupă ei de gospodărie. Bărbatul are grijă de grădină. 
Dar, din câte ştiu au fost concediaţi acum o săptămână. 
Unul din oamenii noştri a discutat cu ei, dar nu ştiau nimic 


de Anna. A fost însă un interogatoriu superficial, aşa că, 
dacă ai chef, poţi să-l continui tu. 

Prima apariţie a lui Wade la Maidenhead i-a vizat evident 
pe cei doi care fuseseră angajaţi de Siniford pentru a-i 
îngriji proprietatea. 

— Nu, domnule, nu mai lucrăm pentru el, i-a spus 
bărbatul. Casa a fost închiriată, sau ar trebui, nici eu nu mai 
ştiu exact. N-a mai dat pe aici de o săptămână. De fapt m-a 
concediat şi pe mine şi pe femeie. Lordul e un tip ciudat. 
Niciodată nu ştii ce are de gând să facă. 

Wade a făcut o vizită agentului local de închirieri şi a luat 
cheia de la Reach Cottage. Era un fel de bungalow, ceva mai 
mare, plasat la 50 de iarzi de malul fluviului. Pajiştea era 
neîngrijită ca şi grădina. Niciuna dintre camere nu era 
lăsată în dezordine. În bucătărie, Wade a descoperit două 
cutii de carton purtând adresa unui magazin de confecţii 
din Maidenhead. Şi-a notat adresa şi, după ce a terminat 
inspecția casei a plecat la magazin unde avu o discuţie cu 
proprietara. O rochie, o pălărie, pantofi de damă şi ciorapi 
fuseseră expediate pe adresa lui Siniford cu mai puţin deo 
săptămână în urmă. Comanda fusese făcută de Siniford şi 
plătită cu bani gheaţă. Cu această ocazie inspectorul mai 
află de la un sătean că în maşina lordului, care încetinise 
mult la o trecere de nivel, se afla o femeie pe locul din faţă 
şi, în spatele ei, un omuleţ care cânta mai tot timpul cu o 
voce în falset. 

În drum spre casă Wade trecu şi printr-una din 
aglomeratele pieţe ale Londrei. Se opri în dreptul unei 
dughene unde un cumpărător alegea panseluţe pe care 
vânzătorul le punea într-o cutie galbenă. Clientul efectua 
operaţia cu cea mai mare grijă fără să bănuiască faptul că, 
din spate era urmărit cu cea mai mare atenţie de omul legii. 
Era un om de statură mică, îmbrăcat într-o uniformă veche 
de marinar. Era proaspăt bărbierit şi figura îi era dominată 
de o pereche de ochelari cu rame mari de aur, care 
spânzurau deasupra unei bărbii trădând slăbiciunea. 


Alegea numai panseluţe galbene. După ce termină, acoperi 
cutia cu un capac de carton, plăti şi dispăru înghiţit de 
umbra unei străzi. Poate că într-adevăr nu-l observase pe 
Wade, dar când acesta îl bătu pe umăr aproape că era să 
scape cutia din mână din pricina surprizei. 

— Bună, iubiţelu', spuse John înveselit, uite ce bine ţi-a 
făcut marea, ţi-a zburat mustaţa aia oribilă şi te-a bronzat 
al naibii de bine. 

— Nu înţeleg ce vrei, răspunse indignat omuleţul. Bine am 
ajuns dacă nu mai poţi duce acasă nişte flori. 

— Şi ţie îţi place atât de mult să vezi cum gingaşele făpturi 
îşi înalţă căpşorul spre soare. Nimic de spus. Şi e mult mai 
curat decât să creşti pui. 

Celălalt nu mai răspunse, dar era vădit încurcat. Îşi mută 
cutia cu flori dintr-o mână în alta. 

— Mă tem că e vorba de o greşeală. Probabil că mă luaţi 
drept altcineva. Dar poliţiştii fac întotdeauna greşeli. 

— De unde ştii că sunt poliţist? Şi acum povesteşte-mi 
despre voiajul tău. Înţeleg că tocmai te-ai tuns. „Seal of 
Troy” trebuie să fie de acum la cel puţin 1000 de mile de 
aici. Ce tinerel arăţi, Golly! Să hoinăreşti prin Atlantic! Mă 
mir că nu te-ai rătăcit. Ai avut busolă la tine? Apropo, ce 
mai face căpitanul Aikness? 

Îl auzi pe Golly oftând din greu şi înţelese că va urma ceva 
ce putea să semene cu adevărul. 

— N-are rost să te mint, d-le Wade, ai ochi de şoim. Ei da, 
eu sunt. Şi, dacă vrei să ştii, am evadat. 

Wade dădu din cap dojenitor. 

— Vrei să spui că ai dezertat de pe vas. Asta-i grav, Golly. 

— Nu, vreau să spun că am fugit de acasă, de la ea. Pe 
mare n-am fost niciodată. Între noi, d-le Wade, e o femeie 
tare dificilă şi nu am mai putut rezista; aşa că i-am spus că 
plec. Bineînţeles că n-a crezut, dar când am pus-o în faţa 
faptului împlinit, nu a vrut să se afle şi a lansat ideea că aş fi 
plecat pe mare. 


Poate că era ceva adevăr în vorbele lui şi poate că ar fi 
reuşit să-l convingă pe unul mai puţin sceptic decât Wade. 

— De unde ştii că ea a lansat zvonul? 

— Aşa am auzit, răspunse Golly într-un suflet. Acum stau 
singur şi am o slujbă bună la un depozit de ceai. 

— Şi florile, bănuiesc, le-ai luat ca să-ţi faci viaţa mai 
plăcută. Nu iubiţelu', nu ţine. Cum nu ţine nici povestea cu 
depozitul de ceai. Ştiu ce slujbă ai. Îşi îndreptă acuzator 
degetul spre faţa lui Golly. Eşti servitor. 

— Ce sunt, domnule? 

— Servitor, repetă John. Stai lângă şofer şi fredonezi 
cântecele. Şi însoţeşti femei ţicnite de la Thames Valley la 
Londra. 

Îl auzi cum inspiră adânc, dar Golly îşi reveni imediat. 

— Să fiu al naibii dacă pricep ceva, Wade. Am un serviciu 
stabil. Poate s-o confirme şi soţia mea. 

— Parcă nevastă-ta nu ştia unde eşti, spuse John fără să-l 
slăbească. Şi ai fi atât de interesat ca ea să nu afle că ţi-ai 
ras mustaţa şi că ai intrat în ţoalele astea de carnaval. 

— Domnule Wade, aţi greşit adresa. N-am făcut nimic 
nimănui şi e ruşinos pentru dvs. că încercaţi să mă vârâţi la 
apă. 

John înclină din cap. 

— Fie ca tine, Golly, acceptă el cu un fel de resemnare. 

Merse până la colţul străzii şi de acolo urmări silueta 
grotescă topindu-se în noapte. Cinci minute mai târziu 
dădea toate indicaţiile necesare unui detectiv. 

— Vezi unde stă. Probabil că e o cameră pe undeva, aşa că 
adevărata urmărire trebuie să înceapă mâine dimineaţă. 

Polițistul se întoarse acasă decis să rezolve anumite 
probleme. De ce avusese nevoie Golly Oaks de o astfel de 
deghizare pentru a cumpăra flori? 

Era ciudat, pentru că risca să fie descoperit de dragul 
câtorva panseluţe. Îşi aminti că lui Golly îi plăceau într- 
adevăr florile şi încercase să pună lângă debarcader, dar 
Mecca nu era un loc potrivit pentru horticultură. După ce 


luă o cină uşoară, Wade plecă spre Mecca. Îi descuie chiar 
Mami Oaks. Îl privi lung şi el descoperi în ochii lui un 
semnal de alarmă. Totuşi nu îl întrebă nimic şi, după ce 
închise uşa în urma lui, îl duse în camera ei. Lila era acolo, 
stând pe marginea unui fotoliu, cu o carte de şcoală în 
poală. Când dădu cu ochii de John sări în picioare. Lui i se 
păru că e puţin mai palidă ca de obicei. Şi îngrijorarea i se 
citea pe faţă. 

— Lasă-ne singuri, Lila. Vreau să schimb o vorbă cu dl. 
Wade. 

Preţ de o secundă fata îl privi fix şi el citi în ochii ei un 
avertisment de care nu se putea îndoi. Vru să spună ceva, 
dar se răzgândi şi ar fi plecat dacă Wade n-ar fi oprit-o. 

— Bună, Lila. Îi studiezi pe clasici, sau te pregăteşti pentru 
şcoala franceză? 

Nu mai apucă să răspundă pentru că d-na Oaks o împinse 
spre uşă, şi rămase între cei doi, până ce fata ieşi. 

— Ei, începu ea sfidătoare, ce te aduce aici? 

— Dorinţa de a schimba o vorbă despre Golly. Ai primit 
vreo telegramă de la el? 

Femeia nu răspunse dar îi observă buzele strângându-se. 
Privirea ei spunea că e la curent cu toată povestea. 

— Ascultă, d-le Wade - părea foarte calmă - ştiu că te-ai 
întâlnit cu Golly aseară. Mi-a telefonat. N-are rost să ne 
învârtim în jurul cozii. Firesc, nu-mi convine ca toată lumea 
să afle că m-a părăsit. A avut totuşi bunul simţ să mă anunţe 
că l-ai recunoscut. 

— Cred că nu ţi-a lăsat adresa? 

— Nu, izbucni ea. Golly nu mă mai interesează sub nici o 
formă. Şi apoi bănuiesc că ai pus nişte copoi să-l 
urmărească, nu? 

— Ce mai face excelența sa? întrebă polițistul în loc de 
răspuns. 

— Nu ştiu la cine te referi - a, tipul care a apărut ieri 
seară. Nu l-am mai văzut niciodată. 

— Dar Anna unde este? 


— Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta, cu excepţia unei 
foste angajate, o fată de o mare frumuseţe. 

Wade îi oferi floarea unui zâmbet lăbărţat. 

— Ai pierdut o mare ocazie, madam Oaks. Ar fi trebuit să 
ştii că Anna e fata care a fugit cu fluşturaticul de Golly. 

E] se ridică de pe scaunul pe care se aşezase fără să fi fost 
invitat şi se întinse. 

— Sunt un om obosit. Azi am fost până la Maidenhead. Am 
căutat-o pe fata pe care Golly a dus-o cu maşina. 

Îi observă consternarea întipărită pe chip. 

— Nu ştiu nimic despre nici o maşină, replică ea 
încăpăţânată. 

— Doamnă Oaks, faceţi un joc tare stupid şi sunteţi mai 
implicată decât vă imaginaţi. Ştiţi că Golly a plecat la 
Maidenhead s-o aducă pe femeia aceea; ştiţi că a adus-o 
aici, fie la Mecca, fie undeva în apropiere. Ştiţi că a fost 
luată fără asentimentul ei şi ştiţi şi de ce. Repet: dacă 
femeia va fi pescuită din apele Tamisei, vă va fi greu, atât 
soţului cât şi dumitale să vă sustrageţi implicării în crimă. 
La fel de greu vă va fi să vă disociaţi de Oamenii de cauciuc, 
care au mai făcut şi ei câteva crime. 

— Numai pentru asta ai vrut să mă vezi d-le Wade? întrebă 
Mami Oaks pe vechiul ton încărcat de insolenţă. 

— Da, răspunse el înveselit. Nu te mai deranja să mă 
conduci. Ştiu drumul şi singur. 

Wade îi simţi privirea până în clipa în care trânti uşa de la 
intrare. Era la jumătatea drumului spre portiţa de fier când 
auzi ceva lovind caldarâmul. Era zgomotul specific al 
oţelului rostogolit pe beton. Scoase mica lanternă de 
buzunar, luminând drumul. Era o cheiţă ieftină, un lucru 
fără valoare care se potriveşte la orice şifonier. Legat de ea 
cu un fir de aţă era un bileţel. Era tentat să se oprească sub 
primul felinar şi să-l citească. Era convins că Lila îl 
aruncase. Îi spusese că locuieşte în camera de la mansardă. 
Reuşi însă să-şi stăpânească dorinţa. N-avea certitudinea, 
dar putea ghici că e urmărit. Ajuns acasă descoperi, spre 


disperarea lui, că îşi uitase cheile, aşa că se hotări să 
meargă în fundul grădinii şi să bată în geamul de la 
bucătărie. Poate aşa va reuşi să-l trezească pe Henry. 
Deschise poarta laterală şi intră. Făcuse deja doi paşi când 
călcă pe ceva care îl făcu să alunece. Nu părea ceva tare. Îşi 
scoase lanterna, examinând la lumina ei obiectul aflat acolo. 

— Iisuse! exclamă el în şoaptă. 

Erau două cutii bine împachetate, pline cu panseluţe. 
Fuseseră lăsate pe lângă gardul grădinii şi, lângă ele, se 
aflau două sape noi-nouţe. Nu departe, sprijinită de zid, era 
o rangă de fier. Nu era singura descoperire extraordinară. 
Aproape de uşa bucătăriei era un cerc de lemn format din 
două bucăţi solide, bine înşurubate între ele. 

La început crezu că Henry se apucase să facă anumite 
reparaţii. 

Nu-şi putea da seama de când stăteau acolo florile, dar, în 
mod sigur, fuseseră aduse de curând. Ar fi putut să jure că 
văzuse una din cutii în mâna lui Golly. 

— Din ce în ce mai straniu, şopti el. 

Se apropie de geamul luminat al bucătăriei şi privi 
înăuntru printr-o crăpătură a perdelei. Henry stătea pe un 
scaun cu bărbia înfiptă în piept. l-au trebuit cinci minute ca 
să-l trezească şi alte cinci minute să-l facă să înţeleagă că 
trebuie să-i deschidă uşa. 

— Îmi pare rău, d-le Wade, dar noaptea trecută n-am 
apucat să dorm prea mult. Era scuza preferată a 
bătrânului, dar Wade i-o tăie scurt. 

— Ce e pe aleea din grădină? 

— E ceva acolo? Abia acum Henry se trezi de-a binelea. 
Habar n-am. Îl însoţi pe John şi cercetă obiectele cu o figură 
uluită. 

— Parcă ar fi un copac. Ciocăni lemnul cu degetele. 
Trebuie că au greşit adresa. Ce-i mai ciudat e că nu i-am 
auzit. 

— Ăsta ar fi singurul lucru care nu e curios, îl întrerupse 
Wade, apoi intră din nou în cameră, îşi scoase cheia din 


buzunar şi desfăcu aţa care lega bileţelul. Erau câteva 
cuvinte înşirate cu un creion. „Le implor, ai grijă. Fii atent la 
grilajul din camera ta. Despre el au discutat. Sunt foarte 
îngrijorată.” 

Biletul nu era semnat şi, deşi nu-i recunoscu scrisul, îşi 
închipui cine i-l trimisese. Grilaj? Ce grilaj? Îşi cercetă cu 
atenţie camera pe care o cunoştea ca pe propriul buzunar, 
dar nu găsi nimic. Apoi îşi aminti şi împinse patul în mijlocul 
camerei. În perete, la nivelul podelei se afla un ventilator 
pătrat, din metal. Fusese făcut de tatăl său. Se aplecă şi 
încercă să privească prin el. Nu mai examinase niciodată 
până atunci ventilatorul, dar ştia că pe partea opusă, în 
afară, se afla un grilaj identic. Deschiderea abia dacă 
permitea unei pisici să se strecoare. În plus el dormea chiar 
deasupra aerisirii. Ca să se convingă ieşi afară, mergând 
până în dreptul ventilatorului. Acolo descoperi că grilajul de 
fier fusese înlăturat. Asta se întâmplase destul de recent. 
De altfel găsi şi grilajul sprijinit de zidul grădinii. Pe dalele 
care pavau aleea găsi şi urme de mortar rămase de la 
dislocarea grilajului. Se întoarse în casă şi cercetă cu 
atenţie ferestrele, apoi îl chemă pe Henry. 

— Somnul îţi este adesea tulburat, nu-i aşa, Henry? Vreau 
să spun noaptea. 

— Da, domnule, răspunse Henry. 

— Şi în noaptea asta va fi la fel, răspunse John. De fapt s-ar 
putea să fie cea mai neliniştită noapte sau să poposeşti de-a 
dreptul în ceruri. 

Ridică receptorul ca să anunţe staţia locală de poliţie, dar 
telefonul era mort. 

— Curios, spuse Henry. Chiar în seara asta am vorbit la 
telefon cu un prieten. 

— Cred că au tăiat firul. 

— 'Tăiat! aproape că ţipă el uimit. Cu cine vreţi să luaţi 
legătura? Cu staţia? Dau eu o fugă până la ei. 

— Dacă o faci, s-ar putea să fie ultima oară când mai 
alergi, Henry. 


Descuie un sertar al scrinului aflat în biroul său, din care 
scoase un Browning de calibru mare. Goli încărcătorul şi 
examină fiecare cartuş. 

— Acum cred că putem să ne culcăm. Încuie uşile, închide 
lumina la bucătărie. 

În jurul orei 12,30 stinseră toate luminile. Urmă o oră de 
totală şi încordată acalmie. Wade stătea în pat şi nu 
îndrăznea să-şi aprindă o ţigară, în timp ce Henry, complet 
treaz, ţinea sub supraveghere ferestrele. 

Ceasornicul din hol bătu ora două şi, în aceeaşi clipă, 
detectivul auzi primele zgomote. Sunetele proveneau de la 
ceva care zgâria zidul de cărămidă. Erau foarte slabe şi nu 
l-ar fi trezit dacă ar fi dormit. După un timp se auzi un 
„$$$sşş”. Provenea din ventilator şi era mai puternic decât 
se aştepta. Privi în ventilator. În capacul de oţel apăruse o 
deschizătură. leşi din cameră cu paşi neauziţi, apropiindu- 
se de tovarăşul său. Henry, care nu-l simţise, sări ca ars 
când inspectorul îi atinse braţul. Pe fereastra bucătăriei 
văzură o siluetă căţărându-se pe acoperiş, urmată de alte 
două umbre. Talia şi modul în care se mişcau îi spuneau lui 
John că e vorba de nişte chinezi. Apoi unul dintre ei reapăru 
în cadrul ferestrei lipind în dreptul zăvorului un fel de cerc 
mare. În clipa următoare cercul fu desprins şi fereastra 
deschisă fără nici un zgomot. Unul câte unul cei trei 
pătrunseră în cameră, lăsând storul la loc. În aceeaşi clipă 
John aprinse lumina. 

Primul dintre ei se holbă surprins prin mască şi ridică 
mâinile. Al treilea făcu un salt spre fereastră, dar Henry îl 
apucă de gât, trântindu-l la pământ. Al doilea îşi acceptă 
soarta cu fatalitatea unui filosof. 

— La cea mai mică mişcare vă împuşc, strigă Wade. 

Era nevoie să strige pentru că toţi purtau măşti. Două 
perechi de cătuşe îi fixară pe cei trei spate la spate, apoi 
fură duşi la parterul casei. Wade îi lăsă în paza lui Henry, 
reveni în cameră şi deschise geamurile. îşi pusese pe faţă 
una dintre măştile de gaz. Cobori şi descuie fără zgomot 


uşa de la intrare, apoi ieşi. Un bărbat care stătea lângă 
poartă veni repede spre el. 

— E-n regulă? întrebă el în şoaptă, dar când văzu statura 
lui Wade înţelese că a comis o greşeală. 

Încercă să fugă, dar mâna lui Wade îl înşfăcă de guler, 
răsucindu-l cu faţa spre el. John văzu sclipirea ţevii şi reuşi 
să-l izbească peste mână în timp ce arma îşi scuipa 
încărcătura cu zgomot înfundat. Wade îl izbi cu mâna 
dreaptă, dar celălalt se răsuci chiar sub braţul lui şi o 
zbughi în stradă cu viteza unui atlet. Primul impuls fu să-l 
urmeze, dar conştiinţa primejdiei îl făcu să renunţe. În clipa 
următoare o figură negricioasă, pipernicită apăru ca din 
pământ. Cineva aruncă un cuţit care nu-şi atinse ţinta. În 
prima clipă Wade ezită. Ca toţi poliţiştii avea o mare 
reticenţă pentru armele de foc. Dar acum primejdia era 
reală. Trase în direcţia celui mai apropiat dintre „vizitatori” 
şi în urma exploziei se auzi un zgomot de paşi. Atacatorii 
fugeau în toate direcţiile. Răsună fluierul unui poliţist, apoi 
un altul, şi curând Wade văzu un poliţist alergând spre el. 
Uşi şi ferestre se deschideau. Parcă incidentul fusese 
aşteptat cu râvnă în tot cartierul, strada se umpluse pe loc 
de oameni îmbrăcaţi în mare grabă. 

— Nimeni nu e rănit, spuse John în timp ce îşi scotea 
masca. Fluieră şi adună nişte oameni. 

În acest timp, gazul ucigător care fusese introdus prin 
gura de ventilator se făcea simţit şi la parter. Wade îşi fixă 
din nou masca înainte de a intra pe uşa care fusese 
deschisă de Henry. Cei trei prizonieri, adunaţi lângă scara 
ce ducea la etaj, au fost scoşi din casă la venirea poliţiei. 

Abia spre zi s-a putut intra în casă fără masca de gaze. Mai 
târziu au descoperit cum fusese introdus gazul - cu ajutorul 
unui cilindru de oţel, terminat cu o duză. Cel care îl folosise, 
se urcase pe o scară uşoară din bambus. Dar cea mai 
importantă descoperire a fost făcută în zori. În capătul 
grădinii era un puț adânc. Capacul acestuia fusese dat la o 
parte şi alături se aflau cele două cutii cu panseluţe. 


Minuţiozitatea cu care fusese plănuită crima stârni 
admiraţia lui Wade. Până şi panseluţele care fuseseră 
strivite de vizitatorii nocturni, urmau să fie înlocuite cu 
unele asemănătoare celor plantate de Henry, pentru a se 
şterge orice urmă. 

— Atât eu, cât şi tu, Henry, ar fi trebuit să fim acum pe 
fundul puţului fără ca cineva să ştie unde am dispărut, 
spuse John în timp ce sorbea din cafeaua fierbinte. Din 
Dover au expediat o telegramă semnată chipurile de mine, 
pentru a-mi explica absenţa din Londra. 

Henry îşi scutură capul. 

— Florile m-au dat gata. Prinde-l pe ăla care a cumpărat 
florile şi 

— Exact, spuse Wade şi ieşi în căutarea lui Golly Oaks. 

CAPITOLUL VI. 

Abia mijiseră zorile şi câţiva oameni se îndreptau deja spre 
Mecca. John Wade dădu colţul străzii care ducea spre club, 
când îşi auzi numele strigat dintr-un gang întunecos care 
conducea la scările uzate ale debarcaderului. 

— Nu vă duceţi, d-le Wade. Vă aşteaptă. 

Tocmai trecuse de gang în clipa în care avertismentul se 
făcuse auzit. Se răsuci pe călcâie şi se întoarse grăbit. Era 
Lila. 

— Ce naiba izbucni el. 

Apoi ceva îl izbi în picior. Lila îşi înfipse braţele în haina lui 
şi îl trase cu disperare spre ea. 

— Ştiau că vei veni singur. Ei au spus asta, şopti ea 
întretăiat. 

Abia dacă apucă să vadă cum e îmbrăcată. Purta o haină 
veche, bărbătească peste cămaşa de noapte. Picioarele îi 
erau goale. Încercă să scape din strânsoare, dar fata era 
surescitată şi nu voia să i dea drumul. Se lăsă tras până la 
locul unde treptele de piatră coborau spre apă. Se simţea 
straniu de slăbit şi, când ea îl împinse în barca mică, legată 
la mal, aproape că s-a prăbuşit. Lila îl urmă cu o agilitate 


surprinzătoare. Dezlegă barca şi în clipele următoare 
vâslea cu mişcări sigure. 

Felinarul care de obicei lumina malul fusese stins. 

— De ce ai venit? suspină ea în timp ce continua să 
vâslească. 

Privi înapoi şi nu zări decât două dâre slabe de lumină. În 
tăcerea profundă se auzea doar plescăitul vâslelor. Ceva 
izbi bordul bărcii şi ricoşă ca un bâzâit de albină furioasă. 
Apoi recunoscu o şalupă a poliţiei pe care o strigă cu voce 
tare. Şi din nou cineva trase din gangul prin care trecuseră, 
iar el văzu dâra de apă ridicată de glonte. 

În câteva secunde şalupa fu lângă ei. Wade ştia că fusese 
atins înainte ca ei să-i fi tras în şalupă. Dar singurul său 
gând era la fată. Era în stare de şoc când o urcară la bordul 
şalupei. Tremura toată, deşi era învelită bine şi avea faţa ca 
varul. Îşi recăpătase însă ceva din stăpânirea de sine, când 
Wade o rugă să-i spună ce ştie. 

— Totul a fost ca un coşmar groaznic Nu pot să-ţi spun. N- 
am voie s-o fac. Doar că mi-a fost atât de frică pentru tine. 
Am fugit înaintea ta să-ţi spun. 

— Cineva ştia că vin la Mecca şi că sunt singur. De aceea 
au pregătit o mică ambuscadă. D-na Oaks ştie toată 
povestea? 

— Nu pot să spun, zise ea începând să plângă încet. 

Elk sosi de la Departamentul general şi luă un 
interogatoriu d-nei Oaks care, intuind cum stau lucrurile, 
venise singură la poliţie ca să afle noutăţi în legătură cu 
fata. 

— Dacă Lila tace n-ai cum să-i implici pe cei de la Mecca, îi 
spuse Elk lui Wade pe când se întorceau de la casa 
inspectorului. Şase dintre chiriaşi jură că n-au auzit nimic 
toată noaptea şi unul garantează pentru d-na Oaks că nu şi- 
a părăsit camera până dimineaţă, deşi n-am habar cum ar 
putea şti el aşa ceva. Oricum n-are sens să declanşezi un 
scandal. 


Lila fusese dusă la casa unui sergent şi lăsată în grija soţiei 
acestuia. Tot aici veni şi d-na Oaks după o oră de 
interogatoriu dezagreabil din partea inspectorului Elk. Fu 
mai mult decât indispusă să-l găsească pe Wade stând pe 
marginea patului Lilei. Era puţin dezamăgită că nu se 
adeverise zvonul capturării inspectorului de către Oamenii 
de cauciuc, zvon care făcuse înconjurul Wappingului. 

— E o zgârietură, îi spuse John bine dispus. Deşi pare 
gravă, nu e. [opăi pe ambele picioare. Aş dori să spui 
curioşilor că într-o zi sau două voi fi foarte activ. 

— Ce ţi-a venit să fugi în toiul nopţii, Lila? o întrebă ea cu o 
voce plângăreaţă. A fost o lovitură pentru mine. În plus, 
vestea a provocat un scandal teribil în tot cartierul. Toată 
viaţa mea n-am fost atât de mâhnită. De fapt era furioasă. 
Ochii ei de vasilisc erau aproape roşii de nervi. 

— Lila umblă prin somn, spuse Wade înveselit de-a binelea. 
E o boală a naibii de scârboasă, probabil că ai auzit de ea. 
Golly a suferit vreodată de aşa ceva? 

Femeia ignoră ironia. 

— Trebuie să vii acasă imediat, Lila. Am venit cu un taxi. 

— Iar eu am un certificat medical, o întrerupse Wade în 
şoaptă. Nu poate fi clintită din loc nici de taxi, nici de 
ambulanţă sau de vreunul dintre prietenii tăi chinezi. 

Mami tremura de furie, dar remarcabilul autocontrol, pe 
care Wade i-l cunoştea, funcţionă din nou ireproşabil. D-na 
Oaks zâmbi părând a fi într-o stare excelentă. Ba mai mult, 
se interesă şi de dl. Wade. 

— Ce-i cu povestea asta care a făcut furori prin Wapping? 
îl întrebă ea. Se spune că ţi-a fost spartă casa. Ce curaj pe 
spărgători să pătrundă în casa unui detectiv atât de 
celebru. Te pomeni că vin la rând, deşi, aşa să-mi ajute 
Dumnezeu, n-am nici un ban. 

După câteva încercări eşuate de a intra în vorbă cu fata, d- 
na Oaks plecă, condusă până la uşă de inspector. 

— O să rămână trei zile aici, nu-i aşa? întrebă gânditoare 
d-na Oaks. Presupun că nu pot fi de nici un folos. Nu pricep 


ce o fi făcut-o să iasă din casă. Să ştii că e somnambulă! E 
un adevărat mister. 

Tot un mister era şi pentru Wade, deoarece nu avea nici o 
explicaţie cu privire la prezenţa ei pe stradă în dimineaţa 
aceea rece, îmbrăcată doar în cămaşa de noapte peste care 
avea o haină veche, bărbătească. Era hotărât să găsească 
cheia misterului, deşi fata nu era încă într-o stare care să-i 
permită răspunsul la anumite întrebări. Când se întoarse, 
soţia sergentului îi dădea să mănânce cu linguriţa. Aşteptă 
răbdător ca fata să termine, apoi făcu gazdei un semn să-l 
lase singur cu ea. 

Văzu pe buzele ei fantoma unui zâmbet. 

— 'Te simţi mai bine? 

— Nu suficient de bine ca să-ţi răspund la întrebări 
răspunse ea încet. Şi tu vrei să mă întrebi, nu-i aşa? 

— Aşa îmi câştig existenţa. Eu sunt semnul de întrebare al 
lumii, spuse detectivul în timp ce îşi trăgea un scaun lângă 
pat. 

— O să mă întrebi ce căutam pe stradă şi de ce ţi-am 
aruncat biletul când ai plecat de la Mecca - şi o mulţime de 
alte întrebări - şi eu n-o să-ţi răspund la niciuna dintre ele. 

Începutul nu era prea promiţător. 

— Nu-mi pot asuma acest risc fără a cauza necazuri unui 
număr destul de mare de oameni. Doamna Oaks... nu-mi 
place mătuşa foarte mult, şi nici unchiul Golly... dar a fost 
urât din partea mea să trag cu urechea la ce discutau. Ce-i 
drept, n-am auzit prea multe. Doar de un grilaj din casa ta, 
Sl 
Ezitarea ei îl făcu să creadă că se gândeşte la o discuţie 
auzită înainte să fi fugit din Mecca pentru a-l avertiza de 
primejdie. Wade era pus în încurcătură. Ar fi putut să 
discute cu cealaltă fată care fusese angajată, dar era mult 
mai tentat s-o convingă pe Lila să vorbească pentru simplul 
motiv că era Lila. Se aşeză pe marginea patului prinzându-i 
mâna subţire. 


— Draga mea, situaţia ta mă interesează foarte mult. Vezi, 
îmi eşti foarte dragă. 

Fata se îmbujoră şi îl privi stăruitor, ca şi cum ar fi căutat 
pe chipul lui, confirmarea acelor cuvinte. În primul moment 
Wade fu surprins, apoi pleoapele ei coborâră. 

— Îţi sunt foarte dragă? ce nostim! 

EI avu suficient tact ca să nu insiste. 

— Şi tocmai pentru că-mi eşti atât de dragă, te pun pe tine 
înaintea sarcinilor mele de poliţist. Ai auzit ceva care te-a 
făcut să fugi pe stradă. Ai crezut că cineva mă va ucide. Pe 
Golly l-ai auzit? 

Îl privi uluită. 

— Golly? Dl. Oaks? Credeam că e pe mare Nu-i aşa? 

El evită răspunsul. 

— Niciodată nu ştii ce face, de fapt, Golly. 

— Adică şi tu trăieşti acelaşi lucru ca şi mine atunci când 
eu simt că eşti neliniştit din cauza mea? 

— De o mulţime de ori, spuse el şi vocea îi sună răguşit din 
cauza emoţiei. Un moment uită că trebuie să obţină 
informaţii de la ea. Dar tocmai fata fu aceea care îl aduse cu 
picioarele pe pământ. 

— Cine e Anna? A venit într-o seară o femeie. Plângea, am 
auzit-o, şi m-am întrebat cine e. Foarte rar vin femei la club. 
Soţia sergentului intră în cameră. Era o femeie sensibilă, 

care fusese soră medicală. 

— E timpul să pleci, d-le Wade, spuse ea cu un zâmbet. 
Singura întrebare la care va răspunde fata noastră va fi 
aceea despre cum a dormit. 

Wade reveni la secţie cu taxiul. Deşi şchiopăta de pe urma 
rănii de la picior, nu avea dureri. Glontele i se oprise în 
muşchi, fără să-i fi atins osul şi medicul îi promisese că, 
dacă va reuşi să stea în pat două-trei zile, va fi complet 
vindecat. Da el nu putea să aibă un moment de pace. 

O mulţime de detectivi vizitaseră zona populată de 
marinarii care stăteau cu chirie. Nici un echipaj alcătuit din 


chinezi nu-şi făcuse apariţia în ultimele 24 de ore; cât 
despre galbenii din cartier, mai toţi erau de nebănuit. 

Wade îşi strâmbă buzele, gânditor. 

— Atunci de unde dracu au apărut? Dacă „Seal of Troy” ar 
fi fost aici, nu m-aş mai întreba, dar e cam departe de noi. 

— Aşa o fi, admise Elk liniştit, dar şi echipajul tot aşa de 
departe o fi? Să fie Aikness chiar aşa departe? Dar Raggit 
Lane? 

— E aici, răspunse Wade scurt. El e cel care a regizat 
povestea din noaptea trecută. 

Polițistul telefonă la Borough Engineer şi, chiar în timp ce 
vorbea, sosi un plic mare. În interior era planul unei clădiri 
pe hârtie de calc. 

— Ce-o fi asta? întrebă curios Elk. 

Wade examină plicul fluierând încet. 

— Nu-l recunoşti? E vechea clădire care se afla pe locul pe 
care azi se înalţă Mecca. Acolo era fabrica de bere; a mai 
rămas o parte din clădire şi de asemenea pivnițele. 

— Pivniţele? repetă Elk şi răsuci planul spre el ca să-l vadă 
mai bine. 

— Se întind sub toată clădirea şi ar putea să adăpostească 
un batalion de ucigaşi chinezi. Am văzut locul. Golly îl 
folosea ca magazie de lemne. Apropo, l-ai găsit pe Golly? 

Elk clătină din cap îmbufnat. 

— Ca să folosesc un termen la modă, răscolim în căutarea 
lui. Trei brigăzi mobile cercetează zona. O a patra se află în 
Surrey. 

Un detectiv confruntat cu o mulţime de probleme, toate 
legate de un subiect principal, va urmări pista cea mai 
sigură. După părerea lui Wade se impunea o cercetare mai 
amănunţită a Meccăi. Criminalii chinezi trebuiau să aibă un 
adăpost şi să fie hrăniţi. Ideea că sub Mecca se ascundea un 
fel de pivniţă a pivniţelor, se născuse mai demult în capul lui 
Wade. Pentru un moment, o vizită la club nu ar fi fost însă 
lucrul cel mai bun. Cu siguranţă că toate mişcările poliţiei 
erau urmărite şi raportate şi o încercare de a ajunge la 


ţintă ar fi fost cu siguranţă semnalată; prada i-ar fi scăpat 
înainte ca oamenii lui să fi ajuns acolo. Mai înţelept era să 
lase Mecca pentru la noapte şi, în acest timp, să-şi orienteze 
atenţia într-o altă direcţie. Era hotărât să descopere sursa 
veniturilor lui Siniford şi să afle cum de ajunsese sărăântocul 
ăla să înoate în bani. Exista posibilitatea ca antipatica sa 
excelenţă să fie alimentată de Oamenii de cauciuc. Oricum 
între ei exista o legătură, dar Wade nu descoperise încă 
natura ei. 

Un ofiţer de poliţie poate face multe lucruri pentru a-şi 
atinge scopul, cu excepţia pătrunderii în intimităţile 
băncilor şi ale clienţilor lor. Ştia banca unde Siniford îşi 
ţinea banii, dar nu deţinea nici un control asupra 
operaţiunilor efectuate în numele lui. 

La fel de imposibil i-ar fi fost să afle sursa acestor venituri. 
Dar mai erau şi alte metode decât abordarea unui director 
cu faţa prin definiţie împietrită şi John pusese în mişcare 
nişte rotiţe de la care aştepta multe. În fiecare lună, pe întâi 
şi 15, Siniford primea un plic bine sigilat. Îşi făcuse un 
adevărat tabiet din a fi acasă atunci când primea plicul. În 
acea dimineaţă omul care îl urmărea pe Siniford raportă că 
excelența sa a plătit o poliţă, care reprezenta conţinutul 
plicului. Dar Siniford făcu o prostie pe care, probabil, o 
făcea şi atunci când nu era urmărit: după ce plăti poliţa şi 
semnă un cec pentru o sumă considerabilă, mototoli plicul 
şi-l aruncă pe podea. Sergentul îl luă şi-l aduse lui John, 
aflat încă la secţie. Nu exista nici un nume pe plic, dar pe 
clapă rămăsese sigiliul de ceară pe care era imprimată o 
ştampilă. Erau vizibile patru iniţiale: LKZ şi B. Deşi în lumea 
afacerilor numele cvadruple sunt o raritate, ele sunt ceva 
obişnuit în cazul avocaţilor. Wade îşi procură o listă cu 
numele oamenilor legii, concentrându-şi atenţia asupra 
celor care începeau cu L. Dacă era vorba de avocaţi, era 
uşor de găsit, pentru că era o iniţială neobişnuită. În câteva 
secunde descoperi ce-l interesa - celebra firmă a domnilor 
Latter, Knight, Zeeland şi Bruder din Lincoln's Inn Fields. 


Îşi notă adresa şi în aceeaşi după amiază porni spre vest, 
oprind la un amic pentru a se interesa despre firma în 
cauză. 

— E o firmă respectabilă, îi spuse prietenul său. Latter şi 
King au murit, Zeeland s-a retras şi bătrânul Bruder a 
rămas să conducă afacerea. E tăcut ca un peşte, dar, ca toţi 
oamenii din jurul Lordului Cancelar e plin de bunăvoință. 
Dacă ştii să-i spui ce vrei, te ajută. 

Detectivul avu norocul să-l găsească pe dl. Bruder la birou 
şi, după câteva momente de aşteptare, a fost primit. 
Avocatul era un bărbat înalt şi slab; îl privea pe John prin 
lentilele groase ale ochelarilor. 

— Luaţi loc, d-le Wade, îi spuse el cu un zâmbet subţire. N- 
am mai văzut de mult un ofiţer de poliţie în acest birou. Şi 
sunt liniştit pentru că am convingerea că niciunul dintre 
clienţii mei nu s-a intersectat cu poliţia. 

— Lordul Siniford e clientul dumneavoastră? întrebă 
Wade. Spre surprinderea lui avocatul negă plin de 
convingere. 

— Nu! Ele... Cum să spun? Nu mi-e client. 

Îl privi gânditor pe Wade şi se văzu în ochii lui că nu se 
mira deloc că lordul Siniford a dat de necaz. Îi arătă lui 
John un scaun cu arcurile rupte, apoi îşi puse mâinile pe 
birou şi îl întrebă: 

— De fapt, d-le Wade, ce doreşti? 

John ştia cât de periculos e terenul pe care păşise, aşa că 
deveni foarte atent la fiecare cuvânt pe care îl rostea. 

— O să joc cu cărţile pe faţă, d-le Bruder. Investighez cazul 
Oamenilor de cauciuc, despre care trebuie să fi auzit. Li se 
mai spune şi Măştile morţii. 

Avocatul îşi înclină capul. 

— Imaginează-ţi că până şi eu am auzit de ei. 

— E firesc să cercetez fiecare fir care se desprinde din 
ghemul cel mare. Am descoperit că lordul Siniford s-ar 
putea să facă parte dintr-o asociaţie aflată în legătură cu 
ticăloşii ăştia. Ştiu cu siguranţă că până de curând a fost 


sărac. Da, dintr-o dată, situaţia lui s-a schimbat şi primeşte 
o alocaţie de la dvs. Când spun că ştiu, sunt de fapt în faţa 
unor bănuieli. Totuşi primeşte bani de undeva şi ar fi de cea 
mai mare importanţă să aflu sursa veniturilor lui. 

Avocatul îl privi gânditor. 

— Venitul lui e cât se poate de legal. Este drept şi faptul că 
primeşte anumite sume de la noi. Dar dacă mai primeşte 
bani şi din altă parte, asta nu-i treaba mea. Dar, aşa cum 
menţionam înainte, nu noi îi suntem avocaţi, însă acţionăm 
în numele anumitor executori. 

Pe faţa lui John se citi decepţia şi avocatul zâmbi cu 
îngăduinţă. 

— Mă tem că am distrus o teorie interesantă. 

— Nu chiar, răspunse John ezitând. Nu era exact o teorie. 
Dar dacă a moştenit banii 

— N-aş putea spune că a moştenit banii, îl întrerupse 
avocatul, cântărindu-şi cuvintele. Există un anumit fond din 
care lui îi revine o anumită parte pe o perioadă 
determinată. E vorba doar de un an. Zâmbi iar văzând 
uluirea lui John. 

— Mă tem că am devenit misterios. Dar nu văd de ce nu ţi- 
aş spune ceea ce ai putea să afli cercetând registrele de la 
Somerset House. Un client al nostru, rudă cu Siniford, a 
murit acum cinci ani lăsând o adevărată avere. Banii ar fi 
trebuit să fie moşteniţi în altă parte... Nu pot să-ţi spun mai 
mult, afară de faptul că au fost depuşi pe numele unei 
persoane care nu mai trăieşte şi nu pot fi scoşi decât atunci 
când respectiva persoană ar fi împlinit 21 de ani. Mai mult 
nu-ţi pot spune, inspectore. 

— Aţi putea să-mi dezvăluiţi numele testatorului ale cărui 
afaceri le conduceţi? 

Avocatul rămase pe gânduri şi, după figura lui, John ghici 
că nu era vorba despre cineva certat cu legea. 

— Ei bine, după cum îţi spuneam, ai putea să descoperi 
nişte membri ai trustului Pattison la Somerset House. 
Veniturile lordului Siniford provin de la trustul Pattison, 


care administrează afacerile răposatei doamne Pattison, 
mătuşa de a doua a lordului Siniford. 

Avocatul se ridică şi rămase încruntat. 

— Nu văd de ce n-aş merge ceva mai departe, zise el. Am 
avut o experienţă neplăcută cu lordul Siniford. 

— Comit o indiscreţie întrebându-vă despre ce e vorba? 

Avocatul îl privi fix apoi continuă. 

— A fost aici şi a vrut să facă anumite cercetări care mi s- 
au părut inutile. I-am scris rugându-l să consulte un avocat. 
E mai plăcut să faci afaceri prin intermediul unui avocat 
consultant, decât să ai de-a face cu excelența sa. De fapt 
totul a plecat de la pretenţia lui de a obţine nişte cutii care 
deocamdată aparţin trustului, până ce averea îi va fi oficial 
înmânată. L-am refuzat şi l-am învăţat cum să procedeze 
pentru a obţine ce doreşte. Şi-a cam pierdut controlul, cred 
că din cauza băuturii. Cam asta ar fi, d-le inspector. 

Rezultatul anchetei nu-l mulţumi deloc pe Wade. Dacă 
lordul era moştenitorul unei asemenea averi, şi dacă în 
prezent primea o pensie respectabilă, de ce se înhăitase cu 
Oamenii de cauciuc, sau de ce îşi petrecuse o noapte la 
bordul lui „Seal of Troy”? 

Wade îl găsi pe Elk într-o cămăruţă nu tocmai curată. 

— Am aranjat totul pentru „vizita” de astă-seară, spuse 
acesta. Trei dintre şalupele tale vor patrula pe fluviu şi se 
vor apropia de debarcader la semnal. Treizeci şi cinci de 
oameni vor înconjura clădirea, sub pretextul căutării unui 
criminal care ar fi fost văzut îndreptându-se spre 
debarcader cu o jumătate de oră mai devreme. Nu am 
stabilit încă ce fel de criminal. Un ucigaş? Nu, asta ar 
ajunge imediat în ziare. Mai curând un individ căutat de 
poliţie. Poate fi oricine. Nu e nevoie de mandat. Totul se va 
face manierat, cu permisiunea stăpânilor casei. 

John îşi arătă aprobarea. 

— Din partea mea merge. Ce s-a mai aflat despre Golly? 

— Nimic. Parcă l-ar fi înghiţit pământul. 

— Dar despre chinezi? 


— Nimic. Ultimul chinez a fost văzut la Tilbury. Şefu' te-a 
numit coordonatorul acţiunii de diseară. Mai e ceva? 

John ezită. 

— Nu. Aş fi fost îngrijorat dacă fata ar fi fost acolo. Dar aşa 

— Fata fiind tânăra Smith? sugeră Elk. 

— Tânăra Smith, cum o numeşti tu, nu intră în calcule, 
răspunse acru Wade. 

— Dacă am reuşi să împiedicăm pe inspectorii noştri cei 
mai drăguţi să se îndrăgostească, adăugă Elk, fără să mai 
primească vreo replică din partea lui Wade pe această 
temă. 

— Trebuie găsit Golly. El e cheia care va deschide multe 
uşi. 

Fiecare secţie de poliţie din Londra primise o fotografie a 
lui Golly. Tot ce era casă de închiriat fusese cercetat cu 
migală, dar fără rezultate. Partea proastă era că Golly nu 
avea antecedente. Era cunoscut ca un om care îşi iubea 
căminul pe care rareori îl părăsea şi atunci pentru un timp 
foarte scurt. Nu avea prieteni, nu avea locuri preferate pe 
care să le viziteze, şi astfel de persoane dădeau adevărate 
bătăi de cap poliţiştilor. 

— E la Mecca. Dacă aş pune pariu aş câştiga sigur, spuse 
Elk. 

Dar Wade nu avea chef de glume, aşa că trecu la lucruri 
serioase. 

— ELk, îţi mai aminteşti că în noaptea în care au comis 
marele furt de la banca din St. James, Oamenii de cauciuc 
au fugit cu o şalupă rapidă? 

Elk făcu semn că da. 

— I-ai scăpat, adăugă el. 

— l-am scăpat pentru că şalupa fusese remorcată de „Seal 
of Troy”. Vasul a fost în ziua aceea în port şi probabil că 
şalupa era deja trasă la bordul lui când am trecut eu spre 
Greenwich. Dacă nu vor arunca şalupa în ocean, omul 
nostru din America de Sud o va găsi la bord. l-am 


telegrafiat să facă o inspecţie a vasului Când o să ajungă la 
destinaţie. 

Elk îşi umplu pipa. Pufăi un timp, apoi spuse: 

— Secretul îl constituie Lila Smith, nu „Seal of Troy”. E 
clar că vasul ăsta reprezintă cel mai mare bârlog al 
ticăloşilor de pe acest pământ. Poţi fi convins că sunt dotați 
cu tot ce le trebuie. În mod sigur că au şi ateliere. Să-ţi arăt 
ceva. 

Deschise un sertar şi începu să caute febril, blestemându-l 
pe cel vinovat de dezordinea de acolo. Într-un târziu scoase 
o coală pe mijlocul căreia fusese lipit un articol decupat din 
ziar. 

— Secţia documentare a găsit asta într-un ziar din 
Lancashire acum trei ani. 

Wade luă bucata de hârtie. 

Un prieten al lui George Speer, giuvaergiul care a fost 
condamnat la 18 ani de închisoare pentru diverse fraude, 
dar care va rămâne o amintire plăcută pentru oamenii din 
oraşul lui, în pofida necazurilor sale, l-a vizitat de curând la 
Buenos Aires. Acum are o situaţie bună şi cooperează cu o 
companie de navigaţie. A făcut câteva călătorii în Anglia; ne 
bucură situaţia lui Speer. Activitatea lui la Clubul de 
distracţii pentru tineri e o compensație pentru trecutul lui 
nefericit. 

— Uite încă unul, spuse Elk, arătându-i o altă tăietură din 
ziar. Era o reclamă: „Se caută bijutier talentat pentru 
America de Sud. O ocazie excelentă pentru cei care vor să 
ia viaţa de la capăt”. 

— Am verificat. „Seal of Troy” era la Londra când a fost 
publicat anunţul şi se afla la Buenos Aires când Speer şi-a 
întâlnit prietenul. Câte oferte crezi că au primit pentru 
salariul ăsta regesc pe care îl promiteau? Mii! Şi câţi dintre 
solicitanţi crezi că erau pensionari de la Dartmoor?1l 

Wade îşi masă bărbia. 

— E totuşi prea periculos. Dacă Aikness e şeful bandei de 
cauciucaţi, e greu de crezut că s-ar lăsa pe mâna unui fost 


puşcăriaş. 

Elk surâse cu bunăvoință. 

— Un tip care poate trage în poliţişti, e capabil şi să pună 
la adăpost ticăloşi de talia ăstuia. Am făcut anumite 
cercetări, mai cu seamă în privinţa lui Speer. Are ceva rude 
în Peebles, care n-au mai auzit de el până ce n-au primit o 
scrisoare din care au aflat că are o slujbă bună. A fost o 
dată sau de două ori în Anglia, nu-i aşa? Ei bine, nimeni nu 
l-a văzut, deşi maică-sa primeşte cu regularitate bani de la 
el. Tipul are o condamnare pe viaţă în Anglia şi acolo unde 
e, cu salariul lui princiar, e un om fericit. Poţi să pariezi că 
orice bijuterie care ajunge la ei e desfăcută în bucăţi în cel 
mult o oră. 

CAPITOLUL VII. 

A plouat mult în seara aceea, până spre miezul nopţii. 
Wade coborâse spre fluviu şi împărţise ultimele instrucţiuni 
ofiţerilor care aveau sub comandă trei şalupe. Fiecare din 
ele era dotată cu un echipaj suplimentar. Oamenii erau 
înarmaţi. La bordul celei mai mari şalupe fusese instalat un 
tun mic cerut de Wade. 

După o jumătate de oră de consiliu de război au fost fixate 
toate amănuntele. La ora 9 Wade s-a îmbarcat pe cea mai 
rapidă şalupă. „Armata” de uscat urma să fie transportată 
de un camion acoperit, de tipul celor care treceau frecvent 
prin zona Meccăi, astfel încât să nu provoace suspiciuni. 
Cele trei şalupe urmau să fie însoţite, la distanţă, de oa 
patra ambarcaţiune, ceva mai mică. 

Un poliţist bătrân, care cunoştea bine viaţa fluviului, le-a 
dat o informaţie chiar înainte de a pleca. 

— Fluxul va fi puternic în noaptea asta. Poliţia i-a avertizat 
pe riverani să fie atenţi. 

Cele trei şalupe mergeau în şir indian, îndreptându-se 
spre Surrey. În apropiere de Wapping încetiniră. Wade îşi 
consultă ceasul şi semnaliză cu lanterna celorlalte şalupe să 
se îndrepte către malul din nord. 


De unde stătea, inspectorul vedea ferestrele de la Mecca. 
Două erau iluminate, cea de-a treia, a lui Mami, era 
cufundată în întuneric. 

Erau la jumătatea fluviului când auzi şoapta speriată a 
sergentului. 

— Vine cineva la debarcader. 

Omul avea o vedere remarcabilă. Putea să vadă în 
întuneric ceea ce pentru cei mai mulţi era invizibil. Nici 
Wade nu reuşi să vadă la început nimic. Apoi distinse un 
contur negru care naviga pe apa lamisei. 

Era o barcă de o lungime neobişnuită, căreia nu i se putea 
auzi motorul, cu excepţia unui pârâit înfundat. Încercă să 
ajungă barca, dar îşi dădu imediat seama de viteza ei cu 
totul neobişnuită. Nu mai apucă să priceapă ce se întâmplă. 
Vasul acela zburător aproape că se năpustise peste ei. Nua 
fost accident. Doar bordul a fost izbit cu putere şi, dacă nu 
s-ar fi ţinut cu nădejde de copastie ar fi fost cu toţii aruncaţi 
în apă. În aceeaşi clipă motorul şalupei lui Wade se opri. 
Totul se consumă într-o clipă. Barca se avântă înainte. 
Polițistul apucă să vadă faţa unui singur om. Era Aikness, 
despre care ştia că în clipa aceea ar fi trebuit să fie în largul 
mării. Nu mai avu timp să se gândească. Şalupa se înclinase 
spre pupa. 

— E găurită, exclamă cineva, se scufundă. 

În acelaşi timp altă şalupă se apropie, în ajutorul bărcii ce 
se scufunda. Într-o clipă săriră peste bord în cealaltă 
şalupă. 

— Ne apropiem de țărm, spuse cineva. 

O lampă verde clipi dinspre debarcaderul de la Mecca. 
Cele două şalupe trecură pe lângă şlepurile mari ancorate 
la mal şi se apropiară de peretele abrupt al debarcaderului. 
Wade uită că picioarele îi erau ude şi că pantalonii i se 
lipeau de piele, provocându-i o senzaţie neplăcută. 

Sări pe mal şi în aceeaşi clipă înşfăcă o arătare care venea 
alergând de-a lungul debarcaderului. Omul se luptă cu furie 


şi, în prima clipă, Wade crezu că l-a prins pe Golly. Apoi 
cineva lumină faţa celui prins. Era Sughiţ. 

— Aaa, bun venit, îi spuse Wade, ai nimerit la marele fix. 

— N-am făcut nimic, scânci omul. N-ai nici o dovadă 
împotriva mea, d-le Wade. Normal că o iau la sănătoasa 
când dau peste curcani. Niciodată nu ştii ce se mai 
inventează pe seama ta. 

Luaţi-l, spuse Wade, apoi se îndreptă spre casă. 

În pofida fugii precipitate a lui Sughiţ, la Mecca totul era 
cufundat într-o mare linişte. Singurii poliţişti la vedere erau 
Elk şi asistentul lui, deşi în întunericul străzii se puteau 
distinge câteva siluete. Probabil poliţişti în haine civile. 

Elk stătea cu doamna Oaks în antreu şi faţa ei 
respingătoare era nefiresc de palidă. Un alt fapt care atrase 
atenţia lui Wade fu atitudinea femeii. Nu protesta în nici un 
fel la atentatul împotriva liniştii ei. Probabil că din pricina 
amplorii raidului. Îi aruncă lui John o privire grăbită, dar 
imediat îşi concentră atenţia asupra lui Elk. 

— 'Tot ceea ce vreau, d-le Elk, spuse ea pe un ton scăzut, 
este ca niciunul din clienţii mei să nu afle despre acest raid. 
Altfel mă ruinaţi. Ce vreţi să vedeţi? Vă pot da cheia fiecărei 
camere. 

— Am vrea să vedem pivnițele, răspunse John. 

— Nu există nici un beci aici, veni răspunsul pe loc. E doar 
magazia de lemne pe care nu o ţinem încuiată. Nu ne 
temem, ca alţii, de hoţi şi nici că bieţii oameni s-ar putea să 
ne ia o bucată de lemn. 

Wade îi oferi un zâmbet larg. 

— Exact asta ne spunea şi Golly în seara asta. 

— Chiar aşa? răspunse ea calmă. Atunci e primul adevăr 
pe care l-a spus Golly în viaţa lui. 

Înţelese din jocul ei că nu avea de ce să se teamă din 
cauza lui Golly. Probabil că îl văzuse în seara aceea şi poate 
că omul era în casă, sau undeva foarte aproape. 

— Cine a fost în seara asta aici, începu el direct. Nu mă 
interesează numele chiriaşilor. Doar al vizitatorilor. La ce 


oră a venit Aikness şi când a plecat. 

Îl privi surprinsă. 

— Aikness? Te referi la căpitanul Aikness? Cel de pe „Seal 
of Troy”? Nu l-am mai văzut de câteva săptămâni. 

— În seara asta a fost aici, spuse John. Şi trebuie să te 
anunţ că ăsta e un fapt prea grav pentru a-l nega. Aikness a 
fost aici în seara asta, ceea ce nu înseamnă că a şi comis 
ceva, sau că tu ai comis o crimă primindu-l. 

Femeia zâmbi acru. 

— Nu ştiu cine a greşit şi cine nu, răspunse ea tăios. Dar 
nu l-am văzut pe căpitanul Aikness. 

Nu mai avea ce să scoată de la ea. O trimise după chei, 
deşi bănuia că le ţine în mica pungă ce spânzura de 
cureaua de piele care îi încingea mijlocul. Reveni cu ele şii 
le puse în palma întinsă. 

— Pentru pivniţă nu există chei. Ţi-am mai spus. Vrei să te 
însoțesc? 

Wade nu-şi dorea aşa ceva; plecă împreună cu Elk şi la 
lumina lanternelor găsiră cele câteva trepte care duceau la 
pivniţa de cărbuni a lui Golly. Spaţiul era mare, pavat cu 
pietre. Acolo îşi tăia Golly lemnele. Uşa era mare şi grea, 
având în mijloc un fel de grilaj de fier. John se aşteptase să- 
şi folosească toată puterea ca să o deschidă. Spre 
surprinderea lui, uşa se deschise la prima atingere, fără nici 
un zgomot. Balamalele erau bine unse şi faptul i se păru 
curios. Cercetând în continuare uşa descoperi în tocul ei o 
tăietură triunghiulară, iar în prag o alta asemănătoare. Cu 
siguranţă că exista o încuietoare secretă. Era ascunsă într-o 
crăpătură din interiorul uşii, suficient de largă pentru a 
permite strecurarea unei chei. Astfel uşa putea fi încuiată 
numai pe dinăuntru. În beci exista şi un bec care atârna din 
mijlocul tavanului. Aproape trei sferturi din pivniţă erau 
ocupate de cherestea. În colţul din stânga se afla un fel de 
oală mare de fier. Era aproape plină cu nisip. Cu ajutorul 
unuia din oamenii lui, Wade degajă pereţii de lemnul stivuit 
acolo. Nu descoperi nimic în afară de zidăria mucegăită. 


Nici ciocănitul zidului nu îi aduse rezultate mai bune. 
Podeaua era acoperită cu dale grele de piatră. 

— De ce nisip? întrebă John dintr-o dată. Pentru că este 
greu. 'Trase de oală dar ea nu se clinti. Pentru că e al 
dracului de grea, repetă el. Dar nu suficient de grea ca să 
nu poată fi mişcată. Ajută-mă, Elk. 

Traseră de oală fără nici un rezultat. Wade îşi scoase haina 
şi, suflecându-şi mânecile îşi vâri mâinile în nisip. La început 
nu simţi nimic, apoi degetele sale dădură peste o bucată de 
fier de forma unei lumânări, care ieşea din fundul oalei. Era 
înfiptă chiar la mijloc şi nu se lăsa clintită. Pipăind mai 
departe, găsi un alt obiect metalic de forma unui mâner de 
tirbuşon. Trase de el şi auzi zgomotul oţelului care se 
loveşte de oţel. 

— Ce-o fi, întrebă Elk curios. 

— Să mai tragem o dată de oala asta. Cred că va ceda. 
Oala se roti într-adevăr în jurul unui ax pe care îl bănuia în 
apropierea mânerului. În aceeaşi clipă colţul zidului se 
deschise spre interior, dezvăluind un pasaj întunecos. 

— Ei drăcie! exclamă Elk. 

Dispărură şi stivele de lemn. John se aplecă şi, luminându- 
şi drumul cu lanterna se aventură prin tunel, însoţit de Elk. 

— E un întrerupător electric, spuse al doilea. Lumină 
electrică şi toate celelalte comodităţi. 

Când au aprins lumina au descoperit că se află într-un 
apartament spaţios. Pereţii şi tavanul erau din cărămidă şi 
purtau patina vremii. Pe alocuri zidăria era foarte 
degradată. Lângă uşa deschisă, pe care intraseră, se vedea 
un levier metalic. După ce Elk dădu câteva instrucţiuni 
omului rămas în pivniţă, trase de levier şi pereţii se 
închiseră. 

— Aşa se închide, constată Elk. Bănuiesc că şi nisipul a 
reumplut oala. 

Wade cerceta cu atenţie camera. Două mese puse cap la 
cap şi 12 scaune. Nimic nu arăta că locul fusese folosit de 
curând. Doar sub un scaun, Wade găsi un ghemotoc de 


hârtie. Îl netezi descoperind că era o foaie de ziar 
chinezesc. Pivniţa se termina cu o uşă întredeschisă. 
Dincolo era o altă pivniţă, ceva mai mică, mobilată cu un pat 
şi o masă. Într-un cui atârna o haină de damă. Era o haină 
ieftină, dar sub guler avea o etichetă cu numele 
magazinului din Maidenhead. Wade era sigur că aici locuise 
Anna. Cât timp? probabil că nu prea mult, pentru că patul 
nu era făcut şi avea suficiente semne că se dormise recent 
în el. Pe masă era o sticlă cu apă şi o cutiuţă plină cu tablete 
albe. Apa era proaspătă şi ziarele găsite sub cuvertura 
îngrămădită pe pat, aveau data din ziua aceea. Sub pernă 
era o batistă de damă. Elk făcu însă o descoperire şi mai 
importantă. Sub cearceaf se afla un cuţit. Părea de 
fabricaţie chinezească şi pe plăseaua care imita jadul erau 
gravaţi dragoni. Dar Elk era convins că arma era produsă în 
Birmingham. 

— Acolo se vând rahaturi din astea marinarilor chinezi. Ce 
faci cu el? 

— Probabil că asta a fost prima şi ultima încercare a Annei 
de a se apăra, spuse John. Şi-a dat seama că era în 
primejdie, aşa că şi a făcut rost de cuțitul ăsta pe care l-a 
ascuns. Asta înseamnă că a fost luată de aici pe neaşteptate. 

Luă cutiuţa cu tablete şi le mirosi. 

— Dl. Raggit Lane a fost şi el pe aici. Probabil că el o făcea 
pe doctorul. Ar trebui să-şi schimbe pomada de păr. 

Nu mai descoperiră nimic. Locul era bine ventilat, poate 
chiar prea bine; John nu mai întâlnise un loc cu un curent 
atât de puternic. 

— Există un ventilator pe undeva, spuse el. Aikness sau 
Raggit au fixul curăţeniei. Am impresia că, nu de mult, aici a 
fost apă. Uită-te la mucegaiul ăsta verde care ajunge până 
la tavan. Hai să mergem. 

Reveniră în prima cameră şi Elk trase de levier. Părea însă 
înţepenit şi nu cedă nici atunci când Wade interveni cu 
toată puterea. 

— Pe cine ai lăsat afară? întrebă cu o voce ascuţită Wade. 


— Martin şi Scance. Probabil că se joacă cu 

În aceeaşi clipă lumina se stinse. Wade aprinse lanterna. 

— Încearcă uşa, spuse iar Wade. Dar truda era zadarnică. 
Elk izbi în pereţi sperând că va atrage atenţia celor de 
afară. Nu auzi nici un răspuns. 

— Să fi fost un accident? întrebă într-un târziu Wade. 

Auzi hohotul înfundat al lui Elk şi simţi un fior coborându-i 
pe spate. Ştia că pe Elk nu-l apucă niciodată râsul decât 
dacă e într-o încurcătură veritabilă. 

— Cred că nu, răspunse bătrânul. 'Tu ţine lumina aprinsă 
ca nu cumva amicul chinez să apară pe la spate să te 
înjunghie şi eu o să mă uit niţel la electrică. 

John rămase cu faţa spre colţul cel mai îndepărtat al 
camerei. 

— Asta e, spuse Elk după un timp, în timp ce clămpănea 
inutil la întrerupător. Electrica e controlată de-afară. Mă 
întreb ce s-o fi întâmplat cu cei doi poliţişti. Apoi îl întrebă 
dintr-o dată pe Wade. Tu observi ceva la camera asta? 

John încuviinţă. Văzuse pereţii verzui şi începu să 
priceapă. 

— Îmi dau seama şi de ce au curăţat totul în seara asta. Nu 
pentru că veneam noi. 

Prinse un zgomot ciudat, un zornăit urmat de un fel de 
chiţăituri. Ceva i se freca de picioare. 

— Nu sunt slab de înger, spuse Elk cu o voce agitată, dar, 
dacă n-ai nimic împotrivă, hai să ne urcăm pe masă. Îmi 
plac tare mult animalele, dar nu suport şobolanii. 

Se urcară pe masă. Podeaua se umpluse de umbre 
mărunte care viermuiau fără ţintă, izbindu-se de pereţi. 
Erau speriaţi de un pericol invizibil. 

— Observi că s-a terminat cu ventilaţia? 

Wade observase. Aerul era stătut şi greu de respirat. Dar, 
în aceeaşi clipă se făcu simţit un curent slab de aer şi, o 
dată cu el, din colţul cel mai îndepărtat al camerei se auzi 
un fel de gâlgâit, care provocă şobolanilor o spaimă şi mai 
mare. 


— Apă, strigă Elk. Îţi aminteşti ce spusese tipul ăla? Că în 
noaptea asta fluxul va fi foarte puternic. Va fi prea mare 
pentru noi. Chiar mult prea mare. Uită-te la dracii ăştia 
cum înoată. 

Scaunele începuseră să plutească; pe ele se îngrămădiseră 
ciorchini de şobolani. Într-un timp surprinzător de scurt 
apa trecu de tăblia mesei, ajungându-le la glezne. Elk 
cobori de pe masă şi luă un scaun, alungând echipajul 
chiţăitor. 

— Bara aia e pentru noi, spuse el. 

De-a lungul tavanului boltit, exact deasupra capetelor lor, 
se afla o bară din fier ruginit. Probabil că scopul ei fusese 
de a întări tavanul. Elk se întinse, ajutat de Wade şi apucă 
bara. John îl urmă cu oarecare dificultate. Aproape în 
aceeaşi clipă scaunul şi masa se rostogoliră şi ei rămaseră 
suspendaţi de bară, cu apa ajungându-le la brâu. Totul era 
cufundat în beznă. 

— Cred că apa fluviului a crescut foarte mult, spuse John, 
dar nu poate totuşi să ajungă până aici. Făcu rapid un 
calcul. Chiar dacă apa ar fi depăşit nivelul debarcaderului, 
tot nu ar putea să depăşească înălţimea noastră, dacă stăm 
pe masă. 

— Poliţia metropolitană o să piardă doi ofiţeri capabili, 
spuse Elk cu un calm resemnat. Cine o să fie înaintat în 
locul tău, John? O să-l avanseze pe Standford. Nu-mi place 
tipul. Îmi pare rău că o să mor. 

— Taci! izbucni John aproape sălbatic. 

Apa le ajunsese aproape la gât. O simţi atingându-i bărbia 
ridicată. Nu-l mai interesau nici amicii cu blană. Nu-l mai 
deranja nici faptul că-i chiţăiau în ureche. Apa începuse să-i 
treacă de bărbie. Faţa aproape că i se lipise de cărămida 
tavanului. 

Lila Smith. Cel puţin ea e în siguranţă. I-ar fi plăcut să 
dezlege misterul legat de trustul Pattison, ar fi vrut să-i 
zdrobească mutra lui Aikness, şi 


Simţi o zdruncinătură, dar nu putu să audă nimic pentru 
că urechile îi erau sub apă. 1 se păru că se clatină toată 
casa. Apoi, cu o viteză incredibilă, nivelul apei începu să 
descrească. 

— Ce se întâmplă, Elk? 

Nu putea fi decât o singură explicaţie - o porţiune de zid 
cedase sub presiunea apei. John atinse masa şi o simţi cum 
se afundă în apă. 

— Sări în apă, îl sfătui el pe Elk, trebuie să găseşti 
spărtura. 

Înotă pe lângă zid până când îşi simţi picioarele trase cu 
putere de vârtej. Trebui să se agaţe de zid. Apoi găsi 
spărtura. O gaură lată de trei picioare şi înaltă de patru. Nu 
putea însă preciza unde ducea breşa respectivă. Curând 
mişcarea apei se opri, apoi începu să crească iar, de astă 
dată doar până la piept. Wade plonjă după lanterne, ale 
căror lumini continuau să răzbată prin apă. Cu ajutorul lor 
începu să cerceteze deschiderea. 

— Probabil că mai există un nivel al subsolului constată el, 
sub noi. Unul dintre noi trebuie să vadă încotro duce. 

— Şi acela vei fi tu, spuse Elk. 

Wade încercă să facă un plan al vecinătăţilor. Clădirea 
aflată în continuarea Meccăi era un depozit. Cunoştea locul. 
Era o pivniţă mai adâncă decât cea în care se aflau şi în 
care primul ocupant îşi făcuse o instalaţie frigorifică. Se 
scufundă şi se strecură prin deschizătură, trecând în partea 
cealaltă. Călcând apa îşi îndreptă fascicolul de lumină spre 
tavan. Se afla într-o parte mai veche a clădirii. Tavanul era 
sprijinit pe stâlpi groşi de stejar, şi pe apă pluteau cutii mici 
de lemn. Acum ştia unde se află. Mai trebuia să găsească 
ieşirea. Trecu înapoi prin gaură şi îi povesti lui Elk ce 
descoperise. 

— Aici se termină pivniţa Meccăi şi apa s-a scurs în 
încăperile aflate la o adâncime mai mare. Trebuie să fie o 
ieşire pe undeva. 


Cei doi se strecurară prin gaură, trecând iar în pivniţa 
depozitului. 

Înaintară încet, strecurându-se printre cutii. După vreo 
zece minute de orbecăială John văzu ceva care-l înveseli. 
Doar la câţiva paşi de el era o scară ce ducea afară din apă, 
spre o uşiţă de fier. John constată cu surprindere că uşa nu 
era încuiată şi deschizând-o descoperi câteva trepte din 
piatră care duceau într-o cameră aflată la nivelul străzii. 
Auzi o voce autoritară care îl soma. Era paznicul de noapte 
care ţinea în lesă un alsacian cu înfăţişare feroce. 

— Sunteţi de la poliţie? Ia să vă vedem niţel, spuse omul 
sceptic. 

Îi luă un timp până se convinse, apoi le explică ceea ce 
reprezenta pentru Elk cel mai mare mister al serii şi anume 
de ce era deschisă mica uşă care dădea în depozit. 

— Ştiam că apele sunt în creştere şi am trimis un mesaj 
pompierilor, le explică paznicul, aşa că am lăsat uşa 
deschisă ca, în cazul în care vin, să poată pompa apa. Dar 
până atunci mai durează nişte ore. Au evacuat apa la Mecca 
şi doi tipi aflaţi în magazia de lemne aproape că au fost 
ucişi. Apa a dat năvală în magazie pe neaşteptate. N-am de 
un' să ştiu ce făceau acolo. 

Portarul le dădu drumul să plece şi cei doi reveniră la Club 
lipăind prin apa care le ajungea până la glezne. Ajunseră la 
timp ca să oprească o echipă pregătită să pătrundă cu orice 
preţ în pivniţă, pentru a-i salva. 

O şalupă îi duse apoi până la un vaporaş al poliţiei unde se 
schimbară de haine după ce făcură o baie fierbinte. Lui Elk 
îi venise cheful de vorbă. 

— Nu, nu mi-e frică, deşi am distrus un costum clasa una. 
Cine o să mi-l plătească? În fiecare buzunar aveam câte un 
şobolan mort. Am crezut că tipii ăia de cauciuc au pus mâna 
pe noi. Asta m-a speriat rău. Dar pe urmă am văzut că era 
un semn de la Providenţă. 

— Oare? se întrebă John repede. Cineva a oprit ventilaţia 
şi tot cineva a oprit lumina. Cu siguranţă voi găsi tabloul de 


comandă în casă. Eu o să încerc să fac unele investigaţii. Şi 
nu presiunea apei a ţinut uşile închise. Ele se deschid spre 
interior. De aceea nu le-aş da Oamenilor de cauciuc numele 
de Providenţă. 

Când ajunse la Mecca, apele fluviului scăzuseră destul de 
mult. Grupa de cercetare, udă până la piele, fu înlocuită cu 
alta, mai bine echipată. În stradă se aflau cinci pompe care 
evacuaseră apa din pivnițe. Magazia lui Golly devenise o 
harababură în care cheresteaua masivă era amestecată cu 
lemnele mai subţiri, destinate focului. John deschise uşa 
secretă şi examină cu fior fosta lui carceră. Pentru el era 
clar că pivniţa mai fusese inundată. D-na Oaks povestise 
unui poliţist că, în urmă cu patru ani, apa pătrunsese în 
magazie şi ajunsese până la tavan. Podeaua era acoperită 
de şobolani morţi. Şi, ca o dovadă că lumina fusese stinsă de 
cineva, ea ardea acum din nou. Aparent apa nu avusese nici 
un efect asupra legăturilor electrice. Wade îi atrase atenţia 
lui Elk asupra acestui aspect. Apoi descoperi şi cabina 
ventilatorului. Tavanul era mai înalt deasupra patului unde 
dormise Anna şi avea o breşă de vreo 4 inci care comunica 
mai departe cu un fel de fundătură lungă de 20 de picioare 
între depozit şi Mecca. Ventilaţia fusese închisă cu un 
mâner de fier fixat cu ajutorul unui lanţ, terminat cu un 
cârlig. Fusese acţionat de o mână criminală. Era mai greu 
de descoperit de ce se stinsese lumina. În holul Clubului 
găsi trei tablouri de comandă, dar nu mai avu timp să facă 
verificări. | se spuse că d-na Oaks se află în camera ei, 
distrusă de nenorocirile provocate de inundație. O găsi într- 
o stare vecină cu isteria. Întâmplările din noaptea aceea 
reuşiseră să-i atingă până şi ei nervii. 

Era plină de lacrimi şi avea un aer înfuriat. Dar el era 
obişnuit cu amenințările pe care le bâlbâia ea. 

— Cară-te! mi-e de ajuns inundația. Nici nu ştiu ce e maial 
dracului, apa sau curcanii. 

Wade zâmbi. 


— Sticleţii sunt cu mult mai răi. Viitura justiţiei nu trece cu 
una cu două. 

Nici cartierul lui nu scăpase de apele umflate ale Tamisei, 
care ajunseseră doar la câţiva paşi de casa sa. După trei ore 
de odihnă Wade fu chemat să se ocupe de consecinţele 
acelui flux rebel. Un vas se desprinsese din dana de 
acostare, dând peste o barcă ancorată în Pool, după care a 
fost târât spre un ponton părăsit din zona Surrey, unde a 
fost prăduit în timp record de „şobolanii” fluviului. Şalupa a 
dus echipajul poliţiei de la un vas la altul. În cele mai multe 
cazuri navele erau complet părăsite. Arar mai găseau pe 
cineva pe punte să le spună „E în ordine”. Ajunse, în cele 
din urmă, la cele două nave lungi, ancorate de cealaltă 
parte a Clubului. Inspectorul se arătă dintr-o dată interesat. 

Acolo se afla un paznic care îi putea oferi anumite 
informaţii. Îl strigă în timp ce omul îşi aprindea pipa. 

— E-n ordine, şefu', nici o problemă. 

— Vin la bord, spuse John. 

Şalupa se lipi de bordul navei şi Wade sări pe punte ajutat 
de mâna imensă a paznicului. Îi întinse mâna stângă, pe 
cealaltă o ţinea în buzunar, dar faptul nu-i atrase atenţia. 
Mulţi dintre aceşti oameni erau infirmi şi Wade crezu că şi 
paznicul face parte din această categorie. Află de la paznic 
mai mult decât s-ar fi aşteptat. Nu numai cât văzuse barca 
neagră plutind pe apele fluviului, dar observase şi 
coliziunea. 

— Nu, nu venea dinspre debarcaderul Meccăi. Omul era 
foarte sigur de asta. Am văzut-o în zona dinspre Middlesex, 
înainte să o fi cotit în direcţia asta. Prima dată am crezut că 
e a poliţiei şi supraveghează malul de vis-a-vis. M-a uluit cât 
de tare putea să meargă. 

Wade nu-l cunoştea pe paznic şi îi puse câteva întrebări. 

— Cine? Eu? Vin din Grays. Niciodată nu ajung până la 
cota asta, dar vasul ăsta merge în susul apei şi m-au 
angajat. 

— Te-ai lovit la mână? 


Omul râse scurt şi-şi scoase mâna din buzunar. 

— Puțin. Fluxul ne-a izbit de debarcaderul de la Mecca şi 
am căzut peste bord. Îşi pipăi încheietura cu o figură 
îndurerată, apoi reveni la barca cea neagră. Sunt ciudate 
lucrurile pe care le vezi. L-am găsit pe un tip ascunzându-se 
aici, unul de-i zice Sughiţ, cel puţin aşa spuneau şi ceilalţi. 

— Care ceilalţi? Că spuneai că n-ai vorbit cu nimeni. 

— Mă refer la Poliţie. Poliţia fluvială. S-au învârtit p-aici 
toată noaptea. În viaţa mea n-am văzut aşa de mulţi. 
Adevăraţi Sherlock Holmes. Pe bune. 

John sesiză batjocura ascunsă în vocea omului şi ghici că 
între paznic şi poliţie era cam aceeaşi iubire ca între el şi 
hoţii din zonă. 

— Şi ce face Sughiţ ăsta pe aici? 

Omul îşi scutură capul. 

— N-am priceput niciodată de ce se caţără hoţii pe puntea 
unor astfel de vase, spuse el ironic. 

În timp ce şalupa se îndepărta, pierzându-se în ceața 
cenuşie a dimineţii, paznicul trase afară din apă doi cilindri 
de culoare neagră. Îi ascunse sub punte apoi se îndreptă 
spre trapa care ducea la cabina lui. Se aşeză cu spatele 
spre trapă şi nu se întoarse nici atunci când o voce îl strigă 
de dedesubt. 

— Wade era, spuse el, am crezut că va cobori, fiind în 
misiune. L-aş fi ucis şi aş fi distrus şalupa. Ar fi fost simplu. 

Auzi mormăitul aprobator şi rânji. Întotdeauna căpitanul 
Aikness îşi manifesta acordul mormăind în felul acesta. 

CAPITOLUL, VIII. 

Era aproape de 8 când Wade se trezi în hărmălaia făcută 
de copiii care se jucau pe stradă. Îşi terminase baia şi 
tocmai îşi punea hainele când veni Elk. 

— Nici o veste în afară de faptul că cei din Aylesbury au 
arestat un tip crezând că e Golly. Am văzut-o pe Lila Smith. 
E o.k. şi doctorul spune că poate să meargă acasă. Chiar şi 
excelența sa i-a făcut o vizită azi-dimineaţă. 

— Siniford? întrebă Wade surprins. 


— Chiar aşa, cu nişte buchete. 

John se încruntă. Afacerile lordului începuseră să-l 
neliniştească. Omul era înconjurat de un mister la fel de 
adânc ca acela al Oamenilor de cauciuc. Măcar, în privinţa 
lor, nu mai era nevoie de explicaţii: ei reprezentau o 
organizaţie a crimei cu scopul de a jefui. Dar interesul lui 
Siniford pentru Lila... între cele trei elemente - Oamenii de 
cauciuc, Siniford şi Lila exista o legătură directă. Pe de altă 
parte Aikness era la Londra. Era convins că îl recunoscuse 
în barca de care s-au izbit. 

— Mă duc s-o văd pe Lila, spuse el după o tăcere 
îndelungată. 

Pe faţa fetei se aşternuse o culoare pe care nu o mai 
văzuse până atunci. Ochii îi erau strălucitori iar vocea avea 
un timbru cu totul nou. Atitudinea ei se schimbase şi asta îl 
şocă puţin. Primul semnal de alarmă era starea ei febrilă şi 
un fel de ameţeală. Lila se pregătise în mod special pentru 
întâlnirea cu el. Îl aştepta în salonaşul gazdei, în faţa unui 
foc ce ardea în cămin. Purta o pereche de ochelari cu rame 
subţiri, din corn şi citea o carte. 

— Bună, Lila, nu ştiam că porţi ochelari, îi spuse el în timp 
ce-i întindea mâna. 

Fata îi arătă un scaun. 

— Îi port când citesc, spuse ea închizând cartea. 

Apoi îşi scoase ochelarii. 

— Am cerut să-mi fie aduşi ieri seara. 

Modul în care îl privea i se părea ciudat. Era obişnuit să o 
trateze ca pe un copil mare. Dar până acum nu se simţea 
stingher în prezenţa ei şi nici nu avea limba legată. 

— Au crescut apele? Doamna... Am uitat cum o cheamă pe 
doamna care mă îngrijeşte, eu îi spun Alice, ea mi-a 
povestit. Sărmana doamnă Oaks! Am mai fost inundaţi cu 
câţiva ani în urmă. Apa a pătruns în pivniţă şi a acoperit 
podeaua. De ce nu ai venit să mă vezi dimineaţă? 

Rămase uluit în faţa acestei pretenţii exprimate atât de 
direct. 


— Am dormit, recunoscu el jenat. Toată noaptea mi-am 
petrecut-o printre ape. Am fost obosit. 

— Aşa mi-am zis şi eu. 

Urmă o pauză jenantă, jenantă pentru el. Ei îi făcu plăcere 
încurcătura lui. 

— Ce-ţi mai face piciorul? N-a fost ceva grav. Alice mi-a 
spus. Se cutremură. Acum totul îmi pare coşmar. Groaznic. 
De ce te urăsc atât de mult? 

— Cine? întrebă el. 

Ezită o clipă. Apoi continuă. 

— Doamna Oaks, şi şi toţi ceilalţi. De ce? 

Era o urmă de disperare în glasul ei. Ştia răspunsul însă 
spera ca el să o lămurească. Dar tăcerea lui o obligă să 
continue. 

— Chiar sunteţi cu toţii atât de răi? Şi doamna Oaks? Hai, 
John, spune-mi, te rog. Te superi dacă îţi spun pe nume? 

Într-adevăr, în faţa lui se afla o altă Lila. 

— Da, toţi sunt foarte răi. Nu ştiu cât anume de răi, dar îmi 
pot închipui. 

— Spune-mi, Lila, i-ai auzit vreodată vorbind despre 
trustul Pattison? 

— Se vorbea despre un trust, dar nu Pattison. Lordul cum 
îl cheamă? 

— Siniford. 

— Exact. El vorbea. Golly era acolo şi Mami şi încă cineva. 
Cred că Lane. Se parfumează groaznic. Vorbeau despre 
tine şi eu am tras cu urechea, deşi îmi displace grozav să 
fac aşa ceva. Dar voiam să aud ce spun despre tine pentru 
că 

— Pentru că, şopti el atunci când ea se opri. 

— Ah, n-aş putea să spun foarte precis. Pentru că Trustul? 
Era ceva legat de o bancă - Medway. Lane a spus banca 
Medway. Cred că îşi nota numele. E în City, pe una din 
străzile cu nume ciudate - Luffbury. 

— Lothbury, o corectă el. 


— Probabil. Trustul e legat de o poveste cu banca. Lane 
vorbea ceva despre nişte gravori. Îţi spune ceva? 

— Pentru moment, nu. 

Fata îşi puse mâna peste a lui şi râse. 

— Crezi că voi deveni detectiv? 

— Dacă te vei căsători cu un detectiv, îi răspunse el cu 
vocea tulburată. 

Fata îşi retrase mâna cu un gest blând. Nu era afectată. 
Parcă niciodată nu o văzuse atât de stăpână pe sine. 

— Sunt îngrijorată, spuse ea. Din cauza Clubului şi a 
oamenilor care îl frecventează. Nu e corect să-ţi spun asta. 
Nu pot fi de ambele părţi, nu-i aşa? locmai pentru că am 
vrut aşa ceva, s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Ce vrea omul 
ăsta? Arătă spre un buchet mare de flori, aflat într-o vază. 

— Siniford? Nu ştiu. 

— Vrea să se căsătorească cu mine, spuse ea foarte calmă. 
Nu e o absurditate? Aş fi doamna Siniford de Siniford. Unde 
e Siniford? Nu apare în Mersul trenurilor? 

Se uita uluit la ea nu atât din cauza propunerii lui Siniford, 
cât din pricina calmului de care fata dădea dovadă. 

— Sigur că nu mă voi mărita cu el. E un om groaznic. Bea. 

John scutură capul. 

— Te rog să te opreşti, Lila. Chiar vrea să se căsătorească 
cu tine şi d-na Oaks e de acord? E, nu-i aşa? Le vei mărita 
cu el? 

O văzu zâmbind. 

— Nici nu se pune problema! Mă voi căsători... ei bine, cu 
oricine care se dovedeşte a fi un om drăguţ. 

— Ca mine? 

Îl privi serioasă şi îi răspunse la fel de serioasă. 

— Ca tine. 

Wade părăsi casa o oră mai târziu. Părea a fi un om cu 
totul nou. Lumea i se părea cu totul alta şi niciodată nu şi-a 
amintit ce s-a mai întâmplat în ziua aceea până a ajuns 
acasă. Elk îl aştepta în faţa porţii. 


— Un tip pe nume Pauder sau Wouder, te-a sunat, vrea să 
te vadă. E avocat. 

— Bruder, cumva? întrebă John grăbit. 

— Exact, Bruder. Spune că e ceva important. 

Wade nu mai pierdu nici o clipă. Îşi dorise foarte mult o 
discuţie cu avocatul trustului Pattison şi ocazia tocmai se 
ivise. Luă un taxi care îl lăsă în faţa biroului lui Bruder când 
ceasurile băteau de şapte. Avocatul era adâncit în studiul 
unui dosar. Se ridică întâmpinându-şi oaspetele. 

— Am dorit să vă văd în legătură cu trustul Pattison, şi, mai 
cu seamă, în legătură cu lordul Siniford. Totuşi, sunt într-o 
încurcătură, d-le Wade. Dacă informaţiile pe care aş putea 
să vi le dau ar face parte dintr-un interogatoriu, atunci o 
parte din dificultăţile mele s-ar rezolva. Pe de altă parte, n- 
ar fi normal să vă fi chemat tocmai eu ca să declanşez un 
interogatoriu. 

Wade zâmbi. 

— Cu alte cuvinte nu vreţi să faceţi primul pas. 

— Aţi ghicit. Nu am nici o justificare pentru a fi chemat 
poliţia. Mă simt, în schimb, justificat de investigaţiile care 
tocmai au început. Începu să se plimbe prin micul birou cu 
mâinile la spate. 

— După cum probabil că aţi aflat, d-na Pattison a fost soţia 
lordului Pattison, al treilea fiu al ducelui de Soham. A fost o 
femeie foarte bogată. Actualul duce de Soham este un om 
sărac. Toţi banii intraţi în casă i-au parvenit lordului John 
Siniford datorită mamei sale şi a lui lady Pattison. Familia 
Pattison a avut un fiu care s-a căsătorit. La doi ani de la 
căsătorie cei doi soţi au murit într-un accident de maşină 
lăsând o fiică. John rămase fără respiraţie. O fiică! Dar 
imediat avocatul îi nărui visul nebunesc. 

— Dar şi fiica a murit. A fost o tragedie. A murit într-un 
incendiu care a izbucnit în casa lui lady Pattison din 
Belgrave Square. Drama a îmbolnăvit-o pe biata doamnă şi 
cred că i-a afectat puţin şi modul de gândire. Deşi, când a 
creat trustul, se poate afirma fără ezitare că sănătatea ei 


mentală era perfectă. Singura ei iluzie a fost că nepoata ei 
trăieşte, aşa că în testament a hotărât ca împărţirea averii 
ei să se facă atunci când fata ar fi împlinit 21 de ani. 

— Lordul Siniford este moştenitorul ei legal? 

— Da, într-un fel. 

— Nu există nici o posibilitate ca fata să nu fi fost ucisă? 

— Nu. Se afla în casă la izbucnirea incendiului. Era 
singură şi flăcările au distrus întreaga clădire. Toţi servitorii 
erau plecaţi. Doica ei - fata avea trei ani - a plecat să se 
întâlnească, se pare, cu un tânăr la colţul străzii. Lady 
Pattison a făcut testamentul pe care îl cunoşti numai 
datorită iluziilor cu care a trăit. 

— Cum o chema pe doică? 

— Atkins, răspunse avocatul după un timp de gândire. 

— Şi prenumele? 

— Numai o clipă, era un nume tare comun. Nu mi-l pot 
aminti nici în ruptul capului. A! Alice! 

— Sau Anna, sugeră detectivul, şi avocatul tresări. 

— Desigur, Anna! 

Dintr-o dată Wade rămase fără grai. Delia Pattison - fetiţa 
despre care se credea că a pierit în flăcări, trăia. Era Lila 
Smith. Era destul de limpede, pentru că „Lila” e o alintare a 
numelui „Delia”. 

Când îi reveni vocea îl întrerupse pe avocatul care 
continua să vorbească despre Anna. 

— o tânără foarte respectabilă 

— De ce aţi vrut să mă vedeţi? 

Dl. Bruder îşi reluă locul la birou. 

— Biroul meu a fost „vizitat” noaptea trecută, şi sertarul 
referitor la domeniul Pattison a fost deschis şi cercetat. 

Se ridică şi se îndreptă spre capătul camerei, opus 
ferestrei. Acolo se afla un fişet plin cu sertare. Deschise 
unul dintre ele purtând inițialele P T.&E. 

— Pattison Trust and Estate, explică avocatul în timp ce 
punea sertarul pe masă. Priviţi. 

Lacătul era forţat şi nu mai putea fi folosit. 


— Au intrat pe fereastră. Au tăiat un ochi de geam prin 
care au deschis zăvorul. Deşi pare curios, am observat 
acest lucru abia după amiază, când am avut treabă la 
sertar. 

— A dispărut ceva din sertar? 

— Nimic. Sunt hârtii de mică valoare. Documentele 
importante le ţin la bancă. 

Wade examină lacătul apoi fereastra. Treaba fusese făcută 
de un maestru. Porțiunea decupată în cerc perfect 
rămăsese fixată pe locul ei. 

— Nu a dispărut nimic, repetă avocatul. Avem un sistem de 
verificare a tuturor documentelor. E vorba de o dublă 
înregistrare. 

— Siniford a fost aici ieri? 

— Alaltăieri. Cred că v-am mai spus că a avut o atitudine 
nu tocmai potrivită. Dorea să vadă conţinutul acestui sertar, 
deşi i-am spus că nu se află nimic în el care l-ar putea 
interesa. 

— S-ar putea să-l intereseze documentele de la bancă? 

DI. Bruder se gândi o clipă. 

— Posibil. Acolo sunt documente personale ale lady-ei 
Pattison şi ale nepoatei sale. E şi o fotografie a copilului. 

Wade auzi o exclamaţie înăbuşită în spatele lui şi se răsuci 
pe călcâie. Lordul Siniford se afla în prag. Faţa îi era palidă 
şi ochii aproape ieşiţi din orbite. Rămăsese cu gura căscată, 
ca o imagine caraghioasă a consternării. Preţ de o clipă, 
Wade fu atât de uluit încât nu putu să articuleze nici un 
cuvânt. 

— Ei, lord Siniford, vrei să-l vezi pe dl. Bruder? 

— Nu... nu, răspunse el clătinând din cap. Vocea îi era 
stridentă. Chiar de loc. Îmi pare rău că am venit. Rămâne 
pe altă dată, Bruder. 

Uşa se trânti în urma lui şi cei doi se priviră uluiţi. 

— Ce naiba l-o fi speriat? întrebă Wade. 

— Să mă ia dracu dacă ştiu. Ba dracu să-lia pe elcă m-a 
speriat groaznic. 


— Şi când te gândeşti că noi n-am reuşit să-i răspundem 
cu aceeaşi monadă, răspunse John zâmbind. Îşi privi ceasul. 
Aranjase cu Elk să se întâlnească la opt. 

— Cred că nu doreşti să întocmesc un raport referitor la 
spargere. Bruder îşi scutură capul hotărât. Dacă l-aş face ar 
trebui să-l las la poliţia locală. Totuşi îi voi face o prezentare 
confidențială a situaţiei. Când voi putea să văd şi celălalt 
sertar? 

— Mâine la 11. Îl voi aduce de la bancă. 

Bruder privi insistent către uşă. 

— Crezi că mă paşte vreun pericol? întrebă el nervos. 
Doar nu credeţi că Oamenii de cauciuc sunt implicaţi în 
afacerea asta. 

— Adică? 

Drept răspuns, avocatul deschise sertarul biroului său şi îi 
arătă o mănuşă. Era dintr-un cauciuc subţire şi făcută 
pentru mâna stângă. 

— Iat-o! spuse el respirând uşurat de parcă cineva i-ar fi 
luat o greutate de pe suflet. 

Wade luă mănuşa pe care o examină curios. 

— Când ai găsit-o? 

Bruder se aşeză iar. 

— N-am observat-o până când angajatul meu nu mi-a atras 
atenţia asupra ei. Zăcea sub biroul meu. Hoţul a scos-o ca 
să examineze hârtiile. 

— Exact în acel moment ar fi trebuit s-o aibă pe mână, 
zâmbi John. Nu, a scos-o fiindcă voia să noteze ceva, 
probabil conţinutul sertarului. Acum nu mai avem ce face, 
dar poţi să-mi laşi telefonul şi adresa dumitale, poate luăm 
legătura mai târziu. Oricum, mâine la 10,30 voi fi aici şi, 
dacă îmi veţi aduce şi ce mi-aţi promis, vă rămân îndatorat. 

Wade se opri în prag, adâncit în gânduri. 

— Eşti absolut sigur că Delia Pattison a murit? 

— Absolut, răspunse avocatul. 

Wade coborâse deja jumătate din scări, când îşi aminti că 
ar fi trebuit să pună avocatului o întrebare şi se întoarse. 


— Când e a douăzeci şi una aniversare a Deliei? 

— Pe 21 a acestei luni. 

— După care averea va reveni lordului Siniford. 

— Va mai dura ceva, pentru că trebuie împlinite o serie de 
formalităţi în vederea transferului. Dar teoretic, lordul va 
intra în posesia averii pe 21 sau 22. 

Wade se duse direct în biroul lui Elk, unde fusese fixată 
întâlnirea şi îi rezumă cele întâmplate la avocat. 

— Nu pot fi de acord cu opiniile tale, îi spuse Elk după ce îl 
ascultă, mai cu seamă că moştenitoarea asta a ta pare a fi 
una din figurile ridicule din melodramele siropoase. S-o 
luăm de la cap. Cine a fost ţăcănita aia de bunică? 

— Nu era nebună, spuse Wade sâcâit de atitudinea 
celuilalt. Se numea lady Pattison. 

Sprâncenele lui Elk descriseră un fel de arc deasupra 
frunţii. 

— Femeia de smarald. O, Doamne! îmi amintesc incendiul. 

— Femeia de smarald? repetă Wade. 

— Avea sute, explică Elk. Le ţinea într-un mic muzeu, 
organizat la ea în casă. N-am aflat niciodată dacă au fost 
furate atunci. Casa a ars până în temelii şi numai puţine 
pietre au fost găsite. Dar bătrâna fusese atât de înnebunită 
din cauza morţii nepoatei, încât nu ne-a mai dat nici un 
amănunt. Asta e. „Femeia de smarald” fără îndoială este o 
altă filă din istoria Oamenilor de cauciuc. Dar evenimentele 
astea se întâmplau într-o vreme când nu ştiam nimic despre 
existenţa lor. Tot ce am aflat e că personalul casei fusese în 
seara aceea la teatru şi doica fetiţei primise un telefon de la 
iubitul ei. Totul părea un scenariu bine ticluit. 

— Trupul copilului a fost găsit? 

— Cum să-ţi spun? fără să intru în detalii, pot să afirm că 
după focul ăla nu s-a mai găsit nimic despre care să se 
poată spune că ar fi fost corp omenesc. Focul a fost atât de 
cumplit încât a transformat cărămida în cenuşă. Elk se 
ridică de pe scaun. Poate să pară o prostie, dar cel mai bine 
ar fi să pui doi oameni de pază la casa unde se află tânăra 


domnişoară. Voi avea o discuţie cu ea diseară. Vreau să văd 
ce-şi aminteşte din trecutul ei. 

— Aş putea face eu asta, începu John. 

— N-ai putea face nimic, îi replică Elk calm. Te-ai 
îndrăgostit de ea şi în situaţia asta judecata nu mai e 
limpede. 

Sergentul Tappitt locuia într-un bloc aflat în imediata 
apropiere a casei lui Wade. Ocupa un apartament la etajul 1. 
Sergentul le dădu cheia apartamentului. Micul hol era 
întunecat. 

— Soţia mea face economii, le spuse el şi aprinse lumina. 

Trecură printr-un hol strâmt spre bucătărie, unde lumina 
era de asemenea stinsă. 

— Ciudat, spuse Tappitt cu o voce alarmată. Aprinse 
lumina. 

Masa era pusă pentru trei persoane. Pe masă era o ceaşcă 
plină până la jumătate cu ceai rece. În rest nu era nimic 
atins. În bucătărie nu se afla nimeni. Camera Lilei era vis-a- 
vis şi sergentul bătu grăbit la uşă. Nu primi nici un răspuns. 
Uşa era încuiată. 

— Lila! Wade îi pronunţă numele îngrijorat. 

Nu răspunse nimeni. Bâjbâi după întrerupător şi aprinse 
lumina. Camera era goală. 

— Cred că soţia mea a ieşit, spuse sergentul. 

Vocea lui Tappitt îl făcu pe Wade să simtă un fior de 
gheaţă. Panica sergentului trecu asupra lui, pentru că omul 
înţelese că, în nici un caz, soţia lui nu părăsise casa din 
propria-i voinţă. 

— Să arunc o privire prin cameră. 

El apăsă clanţa, dar aceasta nu cedă. 

— Aprindeţi lumina, d-le Elk, e chiar lângă dvs. 

Sergentul strigă numele soţiei, dar nu primi nici un 
răspuns. Apoi Wade observă ceva straniu. Cheile erau 
băgate în broască de cealaltă parte a uşii. În aceeaşi clipă 
Tappitt se aruncă asupra uşii, deschizând-o forţat. Wade îl 
urmă în dormitorul cochet. În pat era o femeie care părea 


adormită. O recunoscu pe gazda Lilei. Femeia era atât de 
liniştită încât în prima clipă o crezură moartă. Tappitt O 
scutură de umăr. 

— Mary! O, Doamne! E 

— E bine, respiră, spuse John. 

O întoarse cu faţa în sus şi îi deschise o pleoapă. Faţa 
femeii se congestionă când îi pătrunse lumina în ochi. 

— Deschide fereastra şi adu nişte apă. 

Femeia îşi reveni surprinzător de repede. După cinci 
minute stătea pe marginea patului privind ameţită în jur. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea în cele din urmă. Am 
dormit. Lila e bine? 

Îl recunoscu pe John şi zâmbi. 

— Bună seara, d-le Wade. De ce m-am culcat? 

O duseră în bucătărie unde îi făcură un ceai. 

— Să nu goleşti ceaşca aia, spuse John repede. Am nevoie 
de ea, spuse el sergentului care tocmai se pregătea să 
golească ceaşca. 

— Credeţi că are un drog? întrebă sergentul privindu-şi 
superiorul cu neîncredere. 

John îi luă cana şi o puse cu grijă pe masă. Ştia că nu are 
rost să pună acum întrebări femeii. Dar fosta soră medicală 
înţelesese că ceva nu e în ordine, aşa că adresă ea prima 
întrebare despre Lila. 

— Nu e aici? dar am lăsat-o acum câteva momente. Cât e 
ceasul? 

Când auzi că e 8,30 se uită la ei neîncrezătoare. 

— Imposibil. Era 5 când mă aflam pe High Street. Voiam 
să-i iau nişte papuci. Când m-am întors mi-a făcut un ceai. 
Cât am lipsit, am rugat-o pe vecina de vis-a-vis, d-na Elford, 
să aibă grijă de ea. 

— Vă mai amintiţi ce a urmat? 

— Nu, deloc, răspunse ea clătinându-şi capul. 

Doamna Elford, care locuia vis-a-vis, le oferi cheia 
misterului. Fusese rugată de d-na Tappitt să aibă grijă de 
fată în lipsa ei şi a stat acolo ceva mai mult de zece minute. 


Imediat după plecarea d-nei Tappitt a venit cineva cu un 
bilet pentru fată. Nu-şi amintea exact cum arăta, cu 
excepţia faptului că avea un aer de marinar. L-a lăsat să 
aştepte la uşă şi ea a intrat în camera fetei. 

— Timp în care el s-a ascuns în bucătărie. S-ar mai fi putut 
ascunde în altă parte? 

În bucătărie se afla o uşă care dădea într-o debara. 
Doamna Tappitt o credea închisă şi încuiată. 

— Aici a stat, spuse Wade. Vă amintiţi să vă fi făcut un 
ceai? D-na 'Tappitt încuviinţă. Şi după ce vi l-aţi turnat, aţi 
ieşit cumva din cameră? 

Se gândi o clipă. 

— Da. Am ieşit o clipă. Am ieşit să o întreb dacă i se 
potriviseră papucii. 

— Apoi v-aţi întors şi v-aţi băut ceaiul. Asta e tot ce vă 
amintiţi. V-a dat o doză suficient de puternică încât să vă 
adoarmă şi să vă ducă în pat. După care a încuiat uşa. 

După ce au cercetat atent camera Lilei, singurul lucru pe 
care l-au găsit au fost pantofii ei aflaţi sub un fotoliu. 

— Nu i-au găsit din cauza grabei în care erau, spuse Elk. 
Cum arătau papucii pe care i-aţi luat? 

— Erau din piele roşie. Când am plecat de la ea, era 
încălţată cu ei. Erau cam scumpi, dar dl. Wade mi-a spus să- 
i iau tot ce-şi doreşte. 

Cei doi poliţişti o lăsară pe soţia sergentului în grija 
acestuia şi începură să cerceteze cazul în afara 
apartamentului. În cinci minute descoperiră doi martori. De 
la ei au aflat despre un taxi care fusese parcat la uşa 
blocului. Din apartament au ieşit doi bărbaţi şi două femei. 
S-au urcat în taxi şi asta a fost tot. Nimeni nu i-a văzut 
venind. Probabil că sosiseră pe rând. Altceva nu au mai 
aflat. Aparent, fata nu s-a opus. În mod cert nu s-a recurs la 
violenţă. Tot ceea ce Li se spusese era preţios dintr-un 
singur motiv: recunoscuseră identitatea unei femei. 

— Poate că mâine vom găsi pe cineva care să ne spună mai 
multe, zise John. Cea de-a doua femeie trebuie să fi fost 


Mami. Lila n-ar fi ieşit cu altcineva. 

— Atunci să încercăm la Mecca, propuse Elk. 

Clubul părea întruchiparea nevinovăţiei. Casa fusese 
curăţită şi semnele inundaţiei îndepărtate. Mami îi primi în 
camera ei şi nu părea nici surprinsă, nici speriată de vizita 
lor. 

— N-am fost acasă în seara asta, spuse ea afectată. Ce vă 
mai pregătiţi să-mi puneţi în spate, d-le Wade? 

— Aş vrea să fac o inspecţie, spuse John direct, şi mai cu 
seamă să văd camera Lilei. 

— Ai vreun mandat? 

— Cel vechi n-a expirat încă, interveni Elk. Nu e cazul să 
ne faci greutăţi. 

— Nu o veţi găsi pe Lila aici. 

John o fulgeră cu privirea. 

— Cum aşa. De unde ştii că nu mai e acolo unde am dus-o? 

O clipă femeia rămase surprinsă. 

— Dar n-am spus asta. 

John se apropie de ea, privind-o furios. Nu-l mai văzuse 
niciodată în halul ăsta şi, instinctiv, Mami se retrase 
simțindu-se ameninţată. 

— Ai fost la sergentul Tappitt însoţită de doi bărbaţi şi ai 
convins-o pe fată să plece. 

Ura pe care o avea faţă de poliţist o făcu să comită o 
greşeală. 

— Să admitem că aşa a fost. Acum e în grija mea. Nu mai 
ai nici un drept să o ţii departe de casa ei, aşa cum nu ai 
nici un drept asupra mea. Ştii bine că nu e nici o crimă în a- 
ţi lua nepoata acasă, salvând-o de o influenţă nocivă. 

— Deci asta ai făcut, zise el pe un ton blând. Nu negi. Nu-ţi 
spun că ai fost recunoscută, pentru că nu ai fost. 

— Chiar aşa am făcut, răspunse ea dispreţuitoare. Şi dacă 
o vrei pe Lila, n-ai decât s-o cauţi. E pe mâini bune. 

Inspectorul văzu cum trăsăturile i se contorsionează şi în 
ochi i se aprinde un licăr de spaimă. Era prea târziu. 
Mărturia ei era completă şi intra sub incidenţa legii. Un 


detectiv urmărea Mecca zi şi noapte. Omul se afla în pragul 
Clubului, dar nu îi raportase nimic special. Wade îi făcu un 
semn să se apropie. 

— Aresteaz-o, spuse el. Voi veni mai târziu la secţie pentru 
a-i spune care este acuzaţia. 

— Mă arestezi?! Dar de ce? Ce am făcut? Nu mă poţi 
condamna pentru nimic. 

— Ai plănuit cu ceilalţi drogarea d-nei Tappitt. Ai uitat cum 
s-a făcut răpirea. 

Wade o lăsă în grija poliţistului să-şi împacheteze câteva 
lucruri în vederea unei nopţi în beciurile poliţiei, iar el cu 
Elk au început o cercetare serioasă a camerei. Camera Lilei 
era goală. 

— Se pare că nu au trecut pe aici, observă Elk. Omul 
nostru ar fi trebuit să vadă sosirea taxiului. 

— Nici nu au venit cu taxiul. Oamenii de cauciuc vin la 
Mecca pe calea apei. Şi totuşi, de ce să fi venit aici? 
Probabil că au o mulţime de ascunzători. 

— D-na Oaks se afla aici, îl întrerupse celălalt, nerăbdător. 
Hai să vedem debarcaderul. 

Făcură o cercetare rapidă la lumina lanternelor. Cele două 
vase care fuseseră ancorate de partea cealaltă a apei nu se 
mai aflau acolo. Erau pe punctul de a pleca, dar Wade zări 
deodată ceva roşu. Se apropie şi Elk îi auzi strigătul de 
surpriză. 

— Nu atinge, îl avertiză Wade. 

Era un papuc roşu, aflat chiar pe marginea 
debarcaderului. 

— Cum o fi ajuns aici, se întrebă Elk. Cred că fata a stat 
chiar pe margine. 

— Sau a fost aruncat special din barcă, observă Wade. Nu 
are noroi nici pe toc şi nici pe talpă. Barca a tras aici să o 
lase pe Mami, după care a plecat în altă direcţie. Lila a 
profitat de oprire şi a aruncat papucul pe mal. 

Wade îl ridică cu speranţa nebună că va găsi un mesaj în 
el. 


— Nu e nimic pe el, constată întristat inspectorul. 

— Femeia trebuie dusă la poliţie. Poate o facem să 
vorbească, spuse Elk. Probabil că nu e nimeni în vizuina 
asta de şobolani. Arătă spre o grămadă de cărămizi aflată la 
intrarea în magazia de lemne. Se făceau probabil reparaţii 
ale zidului, pentru că acolo mai erau şi alte materiale de 
construcţie. 

— Sunt grăbiţi să facă bârlogul locuibil, spuse Elk 
gânditor. Am mai putea pierde un minut? 

Wade îl urmă fără chefpână la treptele magaziei. Uşa nu 
era închisă, aşa că putură să intre. Elk lumină oala de oţel. 

— Au adus alt nisip, observă el. 

Îşi vârî mâna în nisip şi găsi mânerul pe care îl trase. Uşa 
se deschise. Interiorul era luminat. John pătrunse în camera 
mai mare, acolo unde încercase cea mai mare spaimă a 
vieţii lui. În aceeaşi clipă ceva se mişcă în colţul cel mai 
îndepărtat al încăperii. Preţ de o secundă, în cadrul uşii ce 
dădea spre cămăruţa în care stătuse misterioasa Anna, 
apăru cineva. lot ce mai putu să vadă fură un braţ şi un 
umăr. 

— Vino aici! strigă el din toate puterile. 

Nu-i răspunse nimeni. Wade îl lăsă pe Elk lângă intrare şi 
se strecură încet spre ceea ce fusese iatacul Annei. Auzi un 
zgomot şi alergă înainte, apucând să mai vadă nişte 
picioare care dispăreau pe gaura de aerisire. Se întoarse în 
fugă, trecu pe lângă Elk şi ajunse la debarcader. Ştia unde 
răspundea ventilatorul şi spera să-l întâlnească pe 
necunoscut în zona respectivă. Cel urmărit se dovedi însă 
mai iute. Încercă să-l prindă dar nu reuşi. Apoi umbra 
plonjă în apă. Wade se întoarse abătut la magazie. 

— Ori era Golly, ori eu comit o mare greşeală. Un tip 
surprinzător de mărunţel. Nici nu mi-am închipuit că poate 
să fugă înot. 

— N-ai putut să-l prinzi? 

— Nu se vede nici o şalupă, adăugă Wade în loc de 
răspuns. Am putea să-l prindem. Poate ar trebui să 


telefonăm la Yard pentru o şalupă rapidă. Fata trebuie 
găsită. Noaptea asta. Dacă d-na Oaks nu vorbeşte, o va face 
Siniford. 

În timp ce maşina zbura spre vest, Wade reveni asupra 
principalelor probleme discutate cu avocatul despre Lila. 
Fata era în mâna Oamenilor de cauciuc, şi totuşi nu se 
temea pentru soarta ei. Elk părea cu mult mai îngrijorat şi, 
în timp ce maşina îşi continua drumul spre vestul Londrei, 
întrebările lui curgeau una după alta. 

— Sper să nu i se fi întâmplat nimic fetei. Ascultă, Johnny, 
presupunând că tipii ăia de cauciuc 

— Astâmpără-te, mârâi John. Cred că mâine, până la 10,30 
îl am pe Siniford în mână. Nu, nu sunt îngrijorat din pricina 
Lilei. Planul lor e limpede. Siniford vrea să se căsătorească 
cu ea şi, cine ştie de ce, Aikness îl ajută. Lila e Delia 
Pattisen, ceea ce înseamnă că nimeni nu-i va face nici un 
rău. Ce se va întâmpla după căsătorie e o altă poveste, dar 
ceremonialul căsătoriei trebuie să aibă loc în condiţii 
perfecte. Siniford nu e omul care să rişte. 

— Ce te aştepţi să găseşti în sertarele alea? Apropo, unde 
sunt? 

— În banca lui Bruder. 

— Şi asta unde mai e? Mă întreb pentru că am auzit-o pe 
Lila vorbind de o bancă şi de atelierul unui gravor, undeva 
pe Lothbury. 

— Opreşte la primul telefon, spuse Wade şoferului, vreau 
să-l sun pe Bruder. Am făcut o prostie că nu am sunat la 
banca de pe Lothbury să verific povestea Lilei. 

Maşina se opri direct la dl. Bruder, care avea un 
apartament în Portman Square. 

— Great Central Bank, spuse dl. Bruder, sucursala 
Lothbury. 

— Lothbury, exclamă John. Spuneţi-mi, domnule Bruder, 
există în apropierea acestei sucursale atelierul unui gravor? 

I se păru că aude şoapta lui Bruder. 

— De ce, începu el... 


— Vă rog să-mi spuneţi! E foarte important. 

— Da, există aşa ceva. Firma ocupă ultimul etaj al clădirii. 
De fapt patronul, care este un domn în vârstă, client de al 
meu, este şi proprietarul atelierului. Chiar el a permis 
băncii să ridice clădirea, pentru că el avusese la origine 
parterul, condiţionat ca lui să-i lase ultimul etaj, pentru a-şi 
continua afacerile. Desigur că are o intrare separată. 

— Asta e tot ce doream să aflu. Vă mulţumesc, spuse John, 
după care îl părăsi pe bancher lăsându-l uluit. 

Inspectorul era într-o dilemă. City-ul Londrei avea o 
situaţie destul de specială: avea propria-i poliţie, propriu-i 
serviciu de detectivi, şi o administraţie proprie a forţelor de 
poliţie. Ar fi fost simplu să le ceară sprijinul, dar asta ar fi 
putut avea implicaţii neaşteptate. Pe de altă parte gândul că 
va încălca „moşia” celor din City îl oprea să ia legătura cu 
Yard-ul. 

Wade reveni la maşină şi îl întrebă pe Elk. 

— Ai telefonat la noi? Ar fi fost o prostie. O să aruncăm o 
privire băncii. Un stol de poliţişti se învârte pe-acolo, aşa că 
la o adică le putem cere ajutorul. 

Lothbury era complet gol. Văzură un poliţist dând colţul 
chiar în clipa când ajungeau în faţa clădirii. Banca ocupa 
ultima parte a unui bloc cu pereţi de piatră şi destul de 
îngust. În faţa băncii se afla un bărbat înalt care, atunci 
când cei doi coborâră din maşină, se apropie de ei, 
privindu-i cu atenţie. 

— Inspectorul Wade? întrebă el. Mă numesc Cardlin, 
sergent detectiv la poliţia din City. 

— S-a întâmplat ceva? 

Detectivul nu răspunse imediat. 

— Asta aş vrea să ştiu, zice el încet. Nu vreau să dau 
alarma decât dacă este cazul. Sergentul 'Tophan a promis că 
vine şi el, iar eu tare aş vrea să telefonez comandantului 
adjunct - Wilson - care locuieşte prin Holborn. 

— Îi telefonez eu. Am văzut un telefon în apropiere. De ce 
ai venit aici, sergent? 


Cel întrebat reflectă o clipă înainte de a răspunde. 

— Nimic special, dar mi s-a părut că văd o lumină în 
atelierul de gravură, aşa că m-am întors la Old Jewry şi am 
luat a doua cheie. Încă n-am urcat. Dar când m-am întors 
lumina se stinsese. Le dădu, apoi, numărul de telefon al 
comandantului adjunct. John descoperi, vorbind cu el, că se 
cunosc. Se întâlniseră cu un an în urmă la un fel de 
conferinţă. 

— O să aduc totuşi cheile. Dacă e un hoţ? adăugă 
detectivul. 

— Asta vreau să văd şi eu, îi răspunse John. 

Când se întoarse îi găsi pe cei doi poliţişti patrulând pe 
trotuarul de vizavi. 

— Şeful vine imediat. Care e atelierul? 

Cardlin arătă spre ultimul etaj. 

— Dacă urcați voi, eu rămân aici. Am armă şi, dacă e 
cineva sus, nu poate ieşi decât pe aici. 

Wade traversă strada şi deschise o uşă laterală cu cheia. 
Intră urmat de Elk. În spatele uşii era un coridor care 
mergea de-a lungul peretelui clădirii băncii. În capăt se afla 
cabina unui lift în jurul căreia o scară circulară ducea spre 
etajele superioare. 

— Vor fi atâţia poliţişti încât nimeni n-o să poată scăpa. Cu 
ce abordăm subiectul? Cu liftul sau pe scări? 

John optă pentru scări. Îşi scoase pantofii şi urcă neauzit. 
Elk îl urmă îndeaproape. Erau înarmaţi, dar nu avură 
nevoie de pistoale. Ajunseră la capătul scării fără nici un 
incident. Pe palier se aflau două uşi, ambele de sticlă, 
ambele purtând numele gravorului. John potrivi cheia în 
broască şi deschise uşa fără zgomot. Pătrunseră într-un 
atelier mare, care cuprindea tot etajul. Când aprinseră 
lumina văzură pe nişte bănci uneltele necesare unui gravor. 

— E pustiu, spuse Elk. N-a trecut nimeni pe aici. 

Mai multe grinzi de oţel traversau tavanul. De una din ele 
atârna o bară de oţel. Era legată de grindă cu sârmă. John 
se întrebă cu ce putea să-l ajute această bară pe gravor. 


Capătul barei se afla între două bănci. Se apropie să vadă 
despre ce e vorba şi descoperi secretul. În podeaua de 
beton fusese făcută o gaură lângă care fusese aşezată o 
bară, un vinci şi un con de oţel. De unul dintre picioarele 
solide ale băncii fusese legată o scară de frânghie. Înţelese 
imediat ce s-a întâmplat. De bara care fusese fixată de 
grindă, s-a fixat vinciul prevăzut cu acel con de oţel. Prin 
răsucirea şurubului vinciul apăsa asupra conului, care 
perfora podeaua. Cu bara de oţel se putea lărgi gaura. John 
cobori pe scară în camera de dedesubt. Era un birou mare 
ocupat cu şiruri de pupitre. Găsi o uşă al cărei lacăt fusese 
tăiat. În spatele uşii se afla o scară spiralată care ducea la 
etajele inferioare. Auzi zgomotul unei uşi care se deschise şi 
îşi scoase arma din buzunar. Totuşi nu se punea problema 
apărării. Între timp sosise directorul băncii care îi deschise 
uşa lui Cardlin. Îi găsi la parter discutând. 

— Este extraordinar faptul că au dat o spargere aici. Nu 
prea avem rezerve importante, spunea directorul. 

— Aveţi şi fişe cu acte? întrebă John. 

— Da, avem şi aşa ceva, răspunse directorul, dar acolo se 
poate ajunge doar pe această uşă, care nu e atinsă. Arătă 
spre o uşă masivă de oţel practicată în zidul biroului său, în 
care tocmai intraseră. Uşa părea bine închisă, dar la o 
examinare superficială se vedea că se umblase la lacăt. 

Vopseaua era zgâriată şi, mai târziu, au găsit ascunse sub 
birou o trusă cu scule fine şi o lampă puternică de gaz. 
Directorul deschise uşa. 

Biroul subdirectorului era o cameră cochetă. Părea el 
însuşi un seif şi li se explică faptul că era folosit chiar în 
acest scop. 

— Avem un număr de clienţi, membri ai Bursei şi, înainte 
ca seiful băncii să fi fost construit, am păstrat documentele 
secrete aici, le explică directorul. 

— Şi totuşi nu mi-am imaginat niciodată că vor face ceva 
acestei uşi, spuse şi subdirectorul. 


— Sunteţi convins că nu mai există nici o posibilitate de a 
pătrunde în tezaur? întrebă Cardlin. 

— Doar dacă cineva poate să străpungă zece picioare de 
beton, răspunse directorul zâmbind. 

Îi rugă să aştepte o clipă, iar el formă cifrul pe un cadran. 
Uşa se deschise cu un declic. Aprinse o lumină care le 
dezvălui cele şase trepte care duceau în camera de beton. 

— Aici sunt fişetele. Şi acolo, continuă directorul, arătând 
cu mâna spre un grilaj de oţel care împărțea încăperea în 
două, se află un alt seif în care ţinem registrele şi ceva bani 
gheaţă. 

— Care din acestea aparţin trustului Pattison? întrebă 
Cardlin. 

Directorul arătă spre o cutie ceva mai mică de cât 
celelalte, pe care Cardlin o trase spre el, apoi sub ochii 
uimiţi ai inspectorului, sergentul introduse un obiect ascuţit 
între capac şi cutie. Capacul se deschise cu un scrâşnet 
metalic. Cardlin scoase două pachete cu hârtii pe care le 
puse în buzunar. Apoi se întoarse calm şi se îndreptă spre 
scări. Doar în clipa aceea îşi reveni şi John din uluială. 

— Ce ţi-a venit, Cardlin, strigă el. 

— Făcu un pas în direcţia sergentului şi se opri. Cardlin 
era cu faţa spre el şi ţinea îndreptat asupra lui un automat. 
— Nici o mişcare, spuse el. N-aş vrea să trag. Nu de alta, 
dar mă aud ceilalţi sticleţi şi-mi strică retragerea şi o 

săptămână bună de pescuit. 

Abia atunci îşi dădu scama că se află în faţa unui american. 
Vag, John îşi amintea că a mai auzit vocea, dar atunci nu 
avea accent. Omul urcă scările şi ajunse în cameră ţinând 
încă arma îndreptată spre ei. Apoi începu să închidă uşa. 

— Doamne! Ne închide aici! răsună vocea directorului. O 
să ne asfixiem! în clipa aceea Wade trase. Auzi ţipătul 
celuilalt şi zgomotul automatului căzut pe ciment. Uşa mare 
de oţel se închidea încetişor. Din două salturi, Wade ajunse 
la uşă, strecurându-şi umărul între masa mare de oţel şi 


canat. Celălalt fugise din cameră, trântind a doua uşă pe 
care o încuiase cu lacătul. 

— Semnalul de alarmă, suspină directorul. Lăsaţi-mă pe 
mine. 

Îl împinse pe Elk şi se aplecă peste birou, căutând undeva 
jos, la piciorul acestuia. Găsi mânerul şi în acelaşi moment 
în liniştea străzii răsună soneria de alarmă. 

Un poliţist din City îi eliberă. În graba lui, hoţul lăsase 
celelalte uşi deschise. Polițistul raportă că o maşină trecuse 
pe lângă el chiar în clipa în care el intra pe Lothbury. Când 
John părăsi clădirea, strada era plină de poliţişti, lot atunci 
apăruse şi şeful diviziei. 

— Cardlin? nu, nu ştiu să am printre oamenii mei pe unul 
cu numele ăsta. Cum arăta? 

— John îl descrise pe polițistul cu barbă, dar comandantul 
ridică din umeri neputincios. 

O jumătate de oră mai târziu doi poliţişti treceau foarte 
abătuţi prin zona digurilor. 

— Suntem de tot râsul, spuse Elk întunecat. Singura 
consolare e că se întâmpla oricum, chiar dacă nu apăream 
noi. Era al dracului de iute. Mi-aş da salariul pe o lună să 
pun mâna pe domnul cu barbă. 

John tăcea. Pentru el aventura nu însemna nici 
ridiculizare, nici pierdere de timp. Şi asta pentru că 
bărbosul, fără voia lui, îi oferise un fir. 

Prima vizită o făcu la apartamentul lui Bruder. Avocatul îi 
aştepta. Deşi se arătă interesat în povestea lor, nu părea 
prea afectat de pierderea documentelor. 

— Consolarea mea e că acolo nu se afla nici un document 
de valoare din punctul meu de vedere. 

— Ce se afla în cutie? 

— Certificate de naştere şi căsătorie, câteva scrisori ale 
fiului d-nei Pattison, câteva fotografii mai cu seamă ale 
Deliei. Avu o scurtă ezitare, apoi continuă. O declaraţie a 
servitoarei Anna despre incendiu. Şi atât. Doamnei Pattison 
îi era teamă că aceste acte vor fi ţinute separat de celelalte 


documente. De asta le-am şi pus în bancă, deşi cu greu cred 
că li se poate atribui vreo valoare. 

— Cine ştia că se află la bancă? întrebă John. 

— Nimeni. Răspunse avocatul prompt. Nu i-am spus nici 
lordului Siniford. 

— Ba da, replică John încet. Tocmai îmi spuneai mie când 
el intrase în cameră, ieri seară. Îţi aminteşti că intrase şi 
arăta ca o momâie udă. 

— Mă tem că ştiau cu mult înainte, spuse Elk. Nu auzise 
Lila vorbindu-se despre Lothbury şi despre atelierul de 
gravuri cu zile, poate săptămâni înainte? Se poate ca 
Siniford să fi aflat de acele documente numai ieri, dar, dacă 
ceea ce îmi spuneţi e corect, atunci el era mai speriat de 
gândul că le vom vedea decât de acela că ştim unde se află. 

John telefonă lordului Siniford, dar acesta nu răspunse. 
Sună din nou la portar, care avea un alt număr. 

— Excelenţa sa a venit şi a plecat imediat, răspunse 
portarul. 

— A venit singur? 

— Nu, domnule. A venit însoţit de un domn scund. Au 
plecat amândoi. 

John se duse apoi personal la apartamentul din St. James 
Street, dar portarul nu-i putu oferi alte detalii. 

— Tipul mărunţel era european sau chinez? 

— European, domnule. Avea o înfăţişare destul de banală. 
A mai fost o dată aici. Excelenţa sa rămăsese fără whisky şi 
eu i-am adus o sticlă. Mi s-a părut că micul domn spune 
ceva de mare. Îi povestea cât de rece fusese apa Tamisei 
noaptea trecută. Eu am un şperaclu pentru toate 
apartamentele din bloc şi, din întâmplare, exact când am 
intrat vorbeau de chestia asta. Cred că nu v-am fost de 
mare ajutor. 

— Oare? răspunse John enigmatic. Apa a fost rece. 

— Ei, nu chiar aşa. Cuvintele lui au fost: „nu mi-am 
închipuit că apa poate fi aşa rece”, când m-au auzit s-a 
oprit. 


Deci Golly era vizitatorul. Şi mai fusese pe aici. Faptul era 
o verigă din lanţ. 

Wade se întoarse preocupat la Wapping, pentru a formula 
acuzaţia împotriva d-nei Oaks. O găsi în cea mai conciliantă 
stare. 

— Nu înţeleg ce ai cu mine, d-le Wade. Am fost 
întotdeauna politicoasă cu d-ta, şi nu ţi-am făcut nici un rău. 
Acuzaţia e ridiculă - administrare de droguri! Cât despre 
Lila nu am mai văzut-o de ieri. Fata aia îmi dă mai multă 
bătaie de cap decât bucurii. Tare aş vrea ca cineva să mă 
elibereze luându-mi-o de pe cap. N-arată rău de loc şi mai 
are şi ceva bani. Sărmana mea soră a lăsat aproape 1000 
de lire. E tânără dar poate fi o soţie bună. 

— Pentru mine, de exemplu, spuse John. Asta era 
momeala. Ei bine, nu merge. Cât despre soră-ta, dacă ai 
avut aşa ceva, atunci n-a fost nici sărmană, nici drăguță - e 
o poveste care nu ţine. Lila Smith e Lila Pattison. O văzu 
făcând feţe-feţe. 

— Nu nu înţeleg ce vrei să spui. E un adevărat mister ce 
aud. 

John reformulă acuzarea, apoi se întoarse spre ea. 

— Îmi vei da drumul pe cauţiune, nu-i aşa, d-le Wade? Era 
în pragul lacrimilor. Nu vei reţine o femeie respectabilă 
peste noapte în celula asta mizerabilă. 

— Celulele acestei secţii sunt atât curate cât şi sănătoase, 
îi spuse inspectorul cu răceală. Pe lângă asta cred că dl. 
Oaks va plăti cauţiunea. Da, scumpa mea prietenă, accept 
eliberarea ta pe cauţiune dacă soţul tău îşi face apariţia. Cel 
mai bine ar fi să-i trimiţi o vorbă. 

Femeia era surprinsă, dar încercă să-şi revină. 

— Nu ştiu unde e Golly, nu l-am mai văzut. 

— Îţi duci viaţa fără să întâlneşti pe nimeni. În mod sigur 
te-ai văzut cu el noaptea trecută. L-am găsit în magazia de 
lemne. Ultima oară înota spre London Brigde. Sper că n-are 
probleme cu reumatismul. 


Faţa femeii redeveni masca pe care Wade o ştia atât de 
bine. Vru să spună ceva dar se răzgândi. Se răsuci pe 
călcâie, urmând-o pe gardiană spre celulă. 

Wade se întoarse acasă frânt de oboseală şi adormi înainte 
de a-şi fi dat seama că e în pat. Se trezi după cinci ore cu 
Elk la capul său. 

— Nu dorm niciodată, spuse el netulburat. E cea mai mare 
pierdere de timp. 

— Ce vrei? îl întrerupse John întinzându-se şi căscând cu 
poftă. Te pomeni că ai venit cu vreo chestie trăsnet de la 
Yard? 

Elk îl puse pe jar întârziind răspunsul cu aprinderea unui 
muc de ţigară. 

— Nu, da' o să vină şi asta la vremea ei. Am vrut să afli că 
poliţia fluvială a pescuit în zori trupul unui bărbat din apele 
Tamisei. L-au găsit plutind pe lângă malul dinspre 
Middlesex. 

— Cine e? întrebă Wade nerăbdător. 

— Răposatul lord Siniford, răspunse polițistul lansând un 
nor de fum spre tavan. 

— Siniford! A murit! Înecat! 

Elk negă dând din cap. 

— Înjunghiat. A fost o treabă făcută de un specialist. 
Doctorul spune că Siniford nici n-a mai apucat să priceapă 
ce se petrece. 

Conţinutul buzunarelor lordului stătea întins pe o masă a 
secţiei de poliţie. O tabacheră de aur, o cutiuţă de aur 
conţinând o pudră care urma să fie analizată, dar despre 
care Wade ştia că e cocaină, un cuţitaş de argint, un inel de 
platină, chei, un flacon cu pilule pentru răul de mare. 
Aceasta fusese averea aflată asupra lordului. Nu exista nici 
o agendă, nici bancnote sau documente care să permită 
identificarea, deşi, după cum spunea şi Elk, tabachera şi 
cheile erau suficiente pentru stabilirea identităţii. Rana 
fatală abia dacă se putea vedea. Siniford fusese înjunghiat 


în gât, din spate. Lovitura, extrem de precisă, vizase 
vertebrele şi moartea fusese instantanee. 

— Am mai văzut o crimă sau două în genul ăsta, spuse Elk. 
Sunt originali chinezii ăştia. Ce facem cu astea? Arătă cu 
mâna spre obiectele de pe masă. 

— Nimic, a fost un marinar prost. Crima s-a comis între 
miezul nopţii şi 6 dimineaţa, când a fost găsit. Probabil că a 
fost comisă în zona Westminster. 

Luă din cuier vesta purtată de lord. 

— lată dovada că era pregătit să plece pe mare. Asta e o 
vestă de salvare, aşa cum poartă cei mai slabi de înger. Nu 
şi-au dat seama că va pluti. Ceasul i s-a oprit la, 1,17, adică 
cu 5 minute înainte ca fluxul să scadă. Crima s-a comis deci 
la 6 ore după Greenwich. Fluxul reîncepea chiar în clipa în 
care a fost găsit cadavrul. 

— Ia uite! exclamă Elk, devii un adevărat Sherlock 
Holmes. Asta ce mai e? Luă de pe masă inelul şi îl privi 
atent. Puţin cam mic pentru degetele lui. Nu-i aşa? 

— Era în vesta de salvare, spuse John. Şi nu era destinată 
degetului său. E o verighetă. 

— Avea de gând să se căsătorească, se minună Elk şi 
fluieră prelung. 

Puse apoi inelul pe masă şi aruncă o privire furişă spre 
chipul răvăşit al lui Wade. 

— Te văd frământat, Johnny. 

— Da, sunt teribil de frământat. Teoriile mele s-au 
spulberat. Am crezut că planul era de a o căsători pe Lila cu 
individul ăsta. Credeam că asta îi va oferi un răgaz. Ar fi 
micşorat pericolul. Dar aşa... 

Elk îl părăsi curând. Peste o oră îi telefonă lui Wade 
rugându-l să vină la Scotland Yard. Wade se supuse fără nici 
un chef. 

Elk se afla în biroul şefului, care tocmai studia un mesaj 
radio în clipa în care intră Wade. Îi împinse un ziar aflat pe 
masă. 


— Uite şi sfârşitul lui „Seal of Troy”, spuse el. Respectând 
instrucţiunile Amiralității, un crucişător de-al nostru a 
interceptat-o în timp ce se apropia de coasta braziliană. 
Uite raportul. 


„Conform codului XF.43/C9A1195142, am interceptat 
„Seal of Troy” pe care l-am supus unor cercetări. 
Încărcătură: maşini agricole şi automobile. Şef maşinist 
Silvini, secund Thomas Treat. Nici căpitanul Aikness, nici 
celălalt secund, Raggit Lane, nu se aflau la bord. În cabinele 
75, 760 şi 79, aflate pe puntea 4, cea care se află sub nivelul 
apei, am găsit trei bărbaţi, doi englezi şi un american, care 
au afirmat că se află pe vas de şase ani, misiunea lor fiind 
de a topi monturile bijuteriilor furate. Fiecare dintre cei trei 
a dat câte o declaraţie separată din care rezultă că vasul 
este, în principal, folosit pentru preluarea bunurilor furate. 
Într-una din cabine a fost găsită o casă de fier conţinând o 
mare cantitate de pietre preţioase, aur şi platină. A mai fost 
găsită o mare cantitate de bani lichizi. Unul dintre bijutieri 
a declarat că ceea ce conţinea casa de bani reprezintă 
rezultatul a şase spargeri, printre care şi o bancă.” Urmau 
două rânduri indescifrabile, după care textul continua: 
„Declaraţiile au fost şi vor fi luate în faţa magistraţilor şi vor 
fi înaintate. „Seal of Troy” va face procesul propriilor lor 
ofiţeri.” 

— Asta va fi o veste proastă pentru căpitanul Aikness, ca 
să nu mai vorbim de Lane, spuse Elk. 

Wade dădu din cap. 

— Nu chiar atât de proastă cum îţi închipui. Am impresia 
că Aikness a ştiut că joaca s-a terminat, tocmai de asta a 
permis navei să plece, convins fiind că va fi reţinută. 
Pierderea nu-l va afecta prea mult. Sigur a adunat o sumă 
frumoasă în America de Sud. 

Elk îl privi neîncrezător. 

— Aikness? Hm. Ce-o fi făcând Golly pe nava asta? 
Sărmanul drăcuşor e căzut şi el în aceeaşi cursă. Să-ţi spun 
drept, îmi place Golly ăsta, chiar dacă mai cumpără şi 
panseluţe. Dar nu e decât un instrument. 

— Cu două tăişuri, continuă John. 

Avea o întâlnire la tribunal unde găsi un număr 
impresionant de rude ale d-nei Oaks şi de vecini. Cei mai 


mulţi dintre şobolanii fluviului o cunoşteau pe Mami şi ştiau 
cât de profitabilă era acea cunoştinţă. În camera aflată în 
spatele magaziei de lemne dispăruse într-o noapte o 
cantitate apreciabilă de mătase furată de la bordul unui 
vapor ancorat în Pool. Din afacerea asta căpitanul se 
alesese cu partea lui, dar câştigul cel mai mare îi revenise 
lui Mami. 

Locul gemea de indivizi cu mutre bizare pe care nu-i mai 
văzuse până atunci. Era privit cu ochi inexpresivi, într-o 
tăcere desăvârşită. O văzu pe d-na Oaks în mica sală de 
aşteptare ce se învecina cu holul. Dormise foarte puţin, dar 
părea calmă. Îl întrebă dacă a fost la Club şi, când el îi 
spuse că nu, redeveni tăcută. Dar după un timp îi zise: 

— Sper că vei rezolva cazul azi, d-le Wade. Nu văd ce 
acuzaţii îmi poţi aduce, cu atât mai puţin cum le poţi 
susţine. Am cei mai buni avocaţi şi m-ar mira să nu te facă 
praf. N-aş vrea să te fac de râs în tribunal. Dar dacă retragi 
acuzaţia n-o să mai formulez nici o plângere şi nici n-o să-ţi 
mai port pică. 

Wade clătină capul. 

— Cazul a fost înaintat curţii civile şi eu o să cer 
condamnarea ta, o anunţă el în timp ce pe obrajii ei 
apăreau pete violete şi ochii i se aprindeau de ură. 

— Bine. O să vezi de ce sunt în stare. Am şi eu prietenii 
mei. Dl. Siniford... 

— Lordul Siniford e mort. 

Inspectorul vorbise cu răceală, urmărindu-i reacţia. În 
prima clipă deveni stacojie, apoi păli. 

— Mort? şi vorbele ei avură un şuierat sinistru. 

EI încuviinţă. 

— Când Când a murit? 

— A fost ucis în noaptea trecută. Corpul i-a fost găsit în 
apă. 

Femeia rămase ţeapănă în faţa lui. Apoi i se muiară 
picioarele şi era gata să se prăbuşească. El o prinse şi o 


ajută să se aşeze. Nu leşinase. Ochii ei rotunzi străluceau 
drăceşte. Vocea îi devenise ca un croncănit. 

— L-au ucis! Şi lordul ar fi trebuit să se însoare cu ea. De 
ce l-au lăsat să o facă? 

Răspunsul lui John fu la fel de inspirat. 

— Pentru că celălalt vrea să se însoare cu ea. 

— Nu, nu! izbucni ea. Nu a putut să facă una ca asta. 

Detectivul îşi puse mâna pe umărul ei. 

— Doamnă Oaks, nu sunteţi suficient de tare ca să 
rezistaţi. Sunt gata să renunţ. De ce nu vorbiţi? Profitaţi de 
calitatea d-voastră de martor principal. Aikness înseamnă 
bani pentru d-ta şi noi ştim totul despre „Seal of Troy” şi 
despre Lila Smith. 

Femeia rămase tăcută. 

— Nu încerc să te păcălesc. Dimpotrivă, aş vrea să te ajut, 
continuă detectivul. 

Ea îşi ridică ochii şi el rămase mut în faţa agoniei care se 
citea în ei. 

— Nu ştiu Nici nu-mi mai pasă de puşcărie şi nici nu-mi 
doresc cauţiune. Poate că o să ne vedem mâine sau zilele 
următoare. 

Apăru în faţa curţii cu un obraz de ceară. Când totul se 
sfârşi, d-na Oaks nu ceru eliberarea pe cauţiune; numai un 
singur om nu a fost surprins şi acela era inspectorul Wade. 

— Aşa sunt damele, spuse un tip cu figură ciudată care îşi 
făcuse apariţia în ziua aceea. Toate mi se par niţel ţicnite. 

Cel care îl însoțea mormăi ceva fără să îl susţină prea 
înfocat. 

— Ascultă! nu-s curţile astea de tot râsu'? Cum să le zici 
ăstora magistrați? Şi toţi sunt aşa de mişto înţoliţi. Demni 
de toată stima. 

Celălalt mestecă ceva dar nu mai spuse nimic. O clipă avu 
impresia că sunt urmăriţi şi îşi pipăi arma de sub haină, dar 
se lămuri că se înşelase. După un timp sparse tăcerea. 

— Uite şi dama. Ascultă Jakey, chiar crezi că e o.k.? N-am 
avut niciodată de făcut treabă pă una ca asta. 


Îşi continuară discuţia despre misiunea lor când ajunseră 
acasă. 

CAPITOLUL. IX. 

Taina lui „Seal of Troy” nu mai era un secret. Cineva de pe 
vas telegrafiase guvernului brazilian. După amiază apăru în 
ziarele londoneze o declaraţie a guvernului britanic; în 
paralel cu prezentarea tragediei lordului Siniford, apăru şi 
povestea vasului comoară, cu o listă a jafurilor comise de 
„MĂŞTILE MORŢII”. 

Se publică şi un raport privind cercetările întreprinse de 
autorităţi. Apariţia fotografiei lui Oaks ca fiind căutat de 
poliţie, avu oarece efect asupra soţiei lui, arestată pentru 
un motiv care, aparent, nu avea nici o legătură cu cauza. 

Era ziua conferinţelor şi John trebuia să apară în faţa celor 
patru şefi care nu acceptă scuze şi nu iartă greşeli. Din 
expunerea făcută de Wade privind spargerea de la bancă, 
superiorii au ales ce li s-a părut lor mai consistent. 

— Sunt inteligenţi tipii ăştia, spuse directorul. Au încercat 
seiful şi au văzut că nu merge. A fost o lovitură de maestru 
să trimită după director. Cu atât mai mare le-a fost norocul 
ca tu să te afli acolo. Unul din poliţişti l-a auzit pe Cardlin 
prezentându-se, - bine şi-a ales numeleşi i-a văzut şi 
legitimaţia de la Scotland Yard. Nu te condamnăm, 
inspectore, dar îi vrem pe Aikness şi Oaks al naibii de mult. 

— L-am cunoscut pe Oaks destul de bine acum 20 de ani, 
spuse unul din cei Patru. Era cel mai deştept hoţ din Est 
End. Cred că a strâns o avere. Vorbeşte cinci sau şase limbi. 

John îl privi uimit. 

— Cine? Oaks? întotdeauna am crezut despre elcăe un 
analfabet. 

— Da' de unde. Defectul lui a fost altul. A crezut că are 
voce şi a cheltuit sute dacă nu mii de lire ca să şi-o cultive. 

Atât de impresionat fu John de cele aflate despre Golly că 
după amiază făcu o vizită la Mecca. Cunoştea camera lui 
Golly pe care o văzuse cândva în treacăt. Se gândi că n-ar 
strica o vizită mai aprofundată. 


Camera, destul de întunecoasă şi spațioasă, se afla 
deasupra magaziei de lemne. Fereastra era mică, de aceea 
şi aerul era stătut şi lumina săracă. Un pat mic, o bibliotecă 
mare plină cu volume, o lampă şi o sofa uzată completau 
mobilierul. Titlurile volumelor nu erau vizibile. Cărţile 
fuseseră îmbrăcate în coperţi de hârtie, ceea ce înseamnă 
că alegerea lor presupunea ore întregi de căutări, ori, 
poate, proprietarul le cunoştea după mărime şi locul 
ocupat. Biblioteca era bine aranjată. Primul volum era 
„Noul Testament” în greacă. Această descoperire a fost 
primul şoc. O jumătate de duzină de volume tratau 
probleme de strategie a războiului. Cărţile acestea fuseseră 
citite şi răscitite, pentru că pe margini erau multe adnotaţii 
făcute cu creionul. Un număr de volume tratau probleme de 
teoria muzicii. Celelalte erau de filosofie şi călătorii, scrise 
în germană, franceză, spaniolă şi italiană. Wade mai 
descoperi şi „Comentariile” lui Cezar în latină. Nimic nu 
făcea vreo referire la starea materială a lui Golly. John îşi 
scutură capul. Golly reprezenta un adevărat mister pentru 
el. Încercă să descopere ascunzătoarea, dar nu găsi nimic. 

Restul zilei fu obositor şi trist. Poliţia a patru judeţe 
desfăşura o muncă susţinută pentru descoperirea Lilei 
Smith, dar la cartierul general al poliţiei nu parveni nici o 
ştire în acest sens. În aceeaşi seară Wade făcu o vizită d-nei 
Oaks la închisoarea Holloway. Era îmbufnată şi 
necomunicativă. Finalul fu o explozie de nervi a femeii care 
puse capăt dialogului. 

Ceva mai târziu se duse la Elk. 

— Ceva nou? 

— Nu tocmai. Doar ştirea că în câteva cartiere rău famate 
din Londra poliţia a întreprins nişte razii, punând sub 
urmărire străinii care se iviseră în ultima vreme. 

— S-a aflat ceva despre Golly Oaks? Mă interesează 
trecutul lui. 

— Am găsit ceva, dar nu sunt probe. A fost şeful unei 
bande de puşti; pe vremea aia se băteau cu cei din Brick 


Lane. Dar niciodată nu ne-a ajuns pe mână. Mai târziu a 
organizat la Birmingham o bandă specializată în furtul de 
aur. Sunt mulţi bijutieri acolo, aşa că furtul de aur nu era o 
problemă. Se făcea un aliaj care imita aurul şi treaba 
mergea strună. 

John făcu un efort să şi-l amintească pe Golly. Nu era o 
treabă uşoară. Credea despre el că e un hoţ mărunt, dar 
mai cu seamă un tăâinuitor de lucruri furate. Mai ştia că e 
ţinut la mare respect de unii dintre cei mai înrăiţi hoţi din 
zonă. Un om aparent atât de slab, care se vâra sub papucul 
nevesti-si de unul singur. Ar fi fost greu să crezi despre el 
că organizase o bandă de tâlhari. 

— A suferit vreo condamnare? 

— Nimic, răspunse Elk. E curios cât de târziu a devenit 
Golly un cetăţean onorabil care taie lemne. Şi eu care 
credeam că Mami l-a cules de pe drumuri! 

— Şi eu aş fi pariat. Încep să-mi formez o altă imagine 
despre el. 

Şi impresiile Lilei Smith se schimbau. Stătea singură în 
cabina mică şi luxoasă unde fusese adusă din casa lui 
Tappitt. Nu ştia pe ce vas se află pentru că imediat după 
debarcarea d-nei Oaks fusese legată la ochi. Nu-i era 
teamă. O frământa doar o mare curiozitate. Frică nu a 
simţit cu adevărat decât în noaptea incendiului. 

Nu părea a fi o cabină obişnuită. Era destul de largă, cu 
tavanul jos, mobilată cu gust. Cabina nu avea nici un 
hublou, era practic separată de lume. În apropiere se auzea 
zumzăitul unui motor care îi ventila şi lumina cabina. Un 
recamier şi o masă de scris completau mobilierul. Pe pereţi 
erau câteva tablouri. Un cămin electric îi asigura un plus de 
căldură în dimineţile răcoroase. Singura persoană pe care o 
vedea era servitorul chinez care îi servea masa şi îi 
pregătea baia. 

Vasul se mişca lin cea mai mare parte a timpului. Ştia cu 
siguranţă că se mai aflau pe Tamisa. Auzea sirenele 
celorlalte nave şi ceasul bisericii bătând ora de zece. 


Dormise excelent prima noapte pe vas, în pofida emoţiilor. 
Când s-a trezit l-a văzut pe servitorul chinez aranjând o 
măsuţă de serviciu lângă ea. I se păru ciudat ca cineva să 
aştepte după ea, dar curând se obişnui cu prezenţa lui. 
Omul vorbea puţin englezeşte, zâmbea tot timpul şi îi 
anticipa fiecare dorinţă. Faptul că putea să încuie uşa 
cabinei i se părea o mare uşurare. Pe de altă parte uşa era 
încuiată şi pe dinafară. De aceea nu reuşise să vadă vasul şi 
nici să afle în compania cui se află. Îşi imagina că d-na Oaks 
se afla la bord de vreme ce ea fusese aceea care o scosese 
din casa sergentului. Era sigură că John Wade o căuta. 

Venirea lui Golly a fost un eveniment. Îi plăcea omuleţul. 
Şi-l închipuia combinat cu tot felul de ticăloşi, dar vedea în 
el mal mult un instrument. Tocmai îşi lua micul dejun când 
uşa s-a deschis şi el a intrat zâmbind. De obicei purta 
pălărie, sau o căciulă care îi acoperea urechile. Acum avea 
un melon care îi venea caraghios. Ochelarii cu rama de aur, 
mustăcioara malagambistă şi hainele ponosite îl făceau să 
pară în totală discordanţă cu locul luxos în care se afla. 

— Bună, domnule Oaks, spuse ea, ridicându-se de la locul 
ei. 

— Ia loc, draga mea. Voi lua o ceaşcă de ceai cu tine. 

Abia atunci observă că pe tavă se află două ceşti. El îşi 
scoase melonul pe care îl puse pe jos. 

— Ce viaţă! Vorba lui Socrate... îi spuse ceva care sună ca 
o păsărească pentru ea. Nu şi-ar fi închipuit niciodată că 
era în greacă. 

— Un adevărat lux, Lila! 

Fata ezită o clipă. 

— Da, mă simt bine. Dar încotro mergem, d-le Oaks? 

Bărbatul privi spre uşă, apoi spuse în şoaptă. 

— Numai Domnul ştie. Am crezut că vom ajunge la Mecca 
- dis aliter visum. 

Fata îşi reveni cu greu din uimire. 

— D-na Oaks e la bord? întrebă ea încă uimită de ce 
auzise. 


— N-a putut să vină, răspunse el clătinând din cap. Are o 
mulţime pe cap. Ce femeie! Un adevărat ajutor pentru orice 
bărbat. Va fi bine, Lila, continuă el după ce mai adăugă 
câteva cuvinte într-o limbă necunoscută. Să nu-ţi fie teamă. 
Vei fi înconjurată de lux şi vei fi fericită. Giuvaeruri, 
diamante şi Rolls-uri. Tot ce-şi poate dori inima. 

Îl privi cu aceeaşi uimire în ochi. 

— Când va fi asta, d-le Oaks? 

— La timpul potrivit, draga mea. 

Golly privi încăperea cu un fel de mândrie care nu-i scăpă 
fetei. 

— Uite un Tintoretto, în ceea ce aş numia doua fază a 
creaţiei. Probabil că era deja bătrâior când l-a pictat. Uite şi 
nişte desene de Sansovino, uite şi un Bellini. Asta nu e cine 
ştie ce, şi nici pictorul n-a fost dintre cei mai buni. Personal 
sunt cu totul pentru şcoala venețiană. 

Fata rămase cu gura căscată. Omuleţul ăsta pe care nu 
dăduse prea multe parale, stătea acum în faţa ei emițând 
judecăţi de valoare. 

— Benvenuto, iată un om pentru banii mei. l-ai citit 
cartea? Am crezut că o să leşin de râs. Asta n-a fost pictor. 
Sculptor. Ai văzut „Meduza”? Odată, când am fost la 
Florenţa am văzut-o. Privi din nou spre picturi şi plescăi din 
buze. 

— Locul lor e în Anglia, spuse el. 

— Nu am bănuit niciodată că sunteţi o asemenea 
autoritate în artă, d-le Oaks, îl complimentă ea zâmbind. 

— Mă pricep puţin. Dar adevărata mea pasiune e muzica. 
Se spune că aş avea vocea lui Caruso. 

Rostise aceste cuvinte fără să zâmbească. Instinctul îi şopti 
că dacă ar completa ilaritatea mută a acestui moment cu un 
hohot de râs ar face cea mai mare greşeală. 

— Nu nu v-am auzit niciodată cântând, d-le Golly începu 
ea cu o oarecare timiditate. 

— Unchiule Golly, o corectă el. Ce tot îi dai zor cu acest 
„domnule”? Ba da, m-ai auzit cântând. Îi aruncă o privire 


încărcată de dor. Nu-i aşa? 

Lila îşi scutură capul. Minţea. De fapt îl auzise cântând de 
mai multe ori. De fiecare dată închisese ferestrele ca să 
scape de gălăgie. 

— Ce zici de aria asta din „Faust”? 

Fata dădu iar din cap, neîndrăznind să vorbească. Spre 
uimirea ei, Golly se ridică de la locul lui, şi apropiindu-se de 
micul pian aflat într-un colţ al cabinei, începu să cânte. Spre 
uimirea ei cânta ca un adevărat maestru. Apoi începu să 
cânte din gură. Avea o voce remarcabil de falsă. Dacă până 
atunci distanţa mai atenuase ceva din chinurile la care 
fusese supusă, în spaţiul strâmt schelălăiturile lui deveneau 
insuportabile. Cânta în italiană, bâţâindu-se pe scaun, capul 
îi era dat pe spate şi ochii închişi într-un extaz neprefăcut. 
Şi, din nou, instinctul îi şopti să nu-şi astupe urechile sau să 
facă alt gest care l-ar fi ofensat. După o vreme care i s-a 
părut o eternitate cântăreţul îşi încheie recitalul, 
întorcându-se apoi spre ea. 

— Ei? 

— Minunat, şopti ea. Nici... nici n-am ştiut că puteţi să 
cântaţi. 

Spre marea ei uşurare el închise capacul pianului. Se 
apropie apoi cu mâinile în buzunare şi pieptul umflat ca o 
vrăbiuţă. 

— Numai câţiva oameni sunt în stare de aşa ceva, decretă 
el, extrem de puţini. 

Oare era nebun sau credea sincer că între oribilul său 
scheunat şi a cânta există o legătură cât de vagă? Fata se 
grăbi să schimbe subiectul întrebându-l numele vasului. 

— Rikitiki, răspunse el prompt. E un vas indian. Căpitanul 
l-a cumpărat pe nimica toată. Şi când te gândeşti că e unul 
dintre cele mai rapide din lume. 

— Unde ne aflăm acum, domnule Oaks? 

— Unchiule Golly, vrei să zici, o admonestă el cu reproş. 
Unde suntem? Îşi privi ceasul cu un gest emfatic. Am trecut 
de Gravesend. Îl aşteptăm pe pilot. 


Pentru prima dată nervii începură s-o lase. 

— Pilot? Plecăm pe mare? întrebă ea alarmată. Unde 
mergem, d-le Oaks, adică unchiule Golly? 

— Nu se ştie exact. 

— De ce sunt ţinută aici? 

— Pentru binele tău, draga mea. 

Se aşeză şi îşi bău ceaiul cu sorbituri gălăgioase. 

— Pentru binele tău. Te caută tot soiul de tipi. Omul acela, 
Wade. Ce şacal! Ce ticălos bun de spânzurat. E unul dintre 
cei mai şmecheri din Wapping. Trăieşte numai din 
ciubucuri. Măştile morţii l-au îmbogăţit. 

Nu putea crede o vorbă, deşi dl. Oaks era foarte serios. 
Aproape că o convinsese. 

— De fapt nu m-ar mira să fie unul dintre Oamenii ăştia de 
cauciuc. Poliţiştii sunt amestecați în toate porcăriile astea. 
N-ai citit ultimele ziare? 

— Dar dl. Wade n-ar putea să facă aşa ceva, spuse ea 
indignată. 

— N-ar putea? o imită Golly cu un rânjet sarcastic. Nici nu- 
ţi trece prin minte de ce e în stare un tip ca ăsta. Chiar 
crezi că poate trăi din salariu? Nu, draga mea, primeşte o 
avere de la cei care au tot interesul să-l mituiască: 
proprietari de case de joc şi de alte locuri de care tu nici 
nu-ţi poţi închipui că există. A vrut să ia şi banii tăi. 

— Banii mei? 

Omul din faţa ei înnebunise? Dl. Oaks îşi reveni din 
izbucnirea sa chicotind. 

— Asta e, ca să zic aşa, o figură de stil. Vrea pe cineva să-i 
fie ca un servitor. Cineva care să-i ţină gospodăria pe nimic. 
Unui cerşetor ca eli-ar trebui o soţie cât mai ieftină. Nu-şi 
poate permite să... 

— Dar spuneaţi că s-a îmbogăţit prin mijloace necinstite. 

Dl. Golly Oaks tuşi. Comisese o nouă eroare. 

— E un fel de a spune, o drese el ştergându-şi gura cu o 
batistă de o curăţenie îndoielnică. Sunt aici o mulţime de 


cărţi care te vor bine dispune. Păcat că nu ştii să citeşti în 
limbi străine. 

Arătă spre un raft de cărţi bine garnisit pe care fata nu 
avusese încă timp să-l cerceteze. 

— Ai grijă de tine. Îl voi trimite pe căpitan să-ţi 
îndeplinească dorinţele. 

— Căpitanul? Vreţi să spuneţi 

— Aikness îl cheamă. N-are importanţă cum îi spuneai 
înainte. E domnul care obişnuia să te scoată la restaurant. 

O examină printre pleoapele lăsate. 

— E un tip drăguţ. Ţi-a fost mai bun ca un tată. Are 58 de 
ani. 

Cu aceste cuvinte, mititelul părăsi camera. 

O lăsă pe Lila cu destule probleme la care să reflecteze. 
Acel domn Oaks pe care îl cunoscuse cândva, dispăruse 
definitiv. Acum avea de-a face cu un alt om, fantastic, şi 
deloc real. Nu-i era teamă de el. Dimpotrivă, cu el la bord 
se simţea mai în siguranţă. Într-un fel îl prefera soţiei lui. În 
plus, fuseseră buni prieteni. 

Fata se culcă devreme în seara aceea dar se trezi pe la 
patru din pricina unui zgomot straniu: mugetul unei vaci. 
Urmă un alt muget al unei alte vaci. Apoi cântecul unui 
cocoş şi un clopot care anunţa cel de-al patrulea sfert al 
orei. Vaci şi pui şi toate zvonurile satului făceau discordanţă 
cu afirmaţia d-lui Golly că s-ar fi aflat pe un vas la gurile 
Tamisei. 

Lila se hotărî să-l întrebe pe Golly dacă putea să iasă pe 
punte. Aerul din cabină era în permanenţă proaspăt, dar ar 
fi vrut să vadă lumina zilei. Înaintea prânzului, Aikness îşi 
făcu apariţia. Nu purta haine de marinar ci un costum de 
flanelă. Era atât de înalt încât trebui să se aplece când 
intră. Era pentru prima oară când îl privea cu detaşare, 
fără nici un pic de interes. Faţa îi era bronzată şi dosul 
mâinilor acoperit cu un păr fin şi negru. Avea o figură mai 
curând înspăimântătoare. 

— Cum te simţi? Ai obosit? întrebă el. 


O bătu apoi pe umăr cu palma lui mare şi ea se strânse 
toată de dezgust. 

— Într-o zi, cel mult două te ducem la mal. Ne aşteaptă o 
maşină care o să te ducă în vestul Angliei. Dar pentru un 
timp ar fi bine să nu te arăţi. 

O întrebă dacă o vizitase Oaks în dimineaţa aceea şi când 
ea îi spuse că nu, păru uşurat. 

— Lordul Siniford e la bord? 

Faţa căpitanului căpătă o notă amară, de parcă subiectul i- 
ar fi displăcut. 

— Nu, răspunse el scurt. Ar fi mai bine să-l uiţi. Nu era de 
tine. 

A fost rândul ei să se simtă uşurată. De când se afla la 
bord se aşteptase ca excelența sa să-şi facă apariţia. 
Căpitanul, faţă de care avea un respect generat de ţinuta 
lui de om de comandă, i se părea nervos. O întrebă brusc, 
după mai multe încercări de a formula corect o propoziţie. 

— Câţi ani crezi că am, Lila? 

— 58, răspunse ea prompt. Răspunsul nu fu de natură să-l 
încânte. 

— Ce tâmpenie! Fac 52 pe 3 iulie. Aş putea spune că sunt 
tânăr. Dacă ai de gând să te căsătoreşti, să-ţi alegi un om cu 
mult mai în vârstă ca tine, un om care să fie în stare să-ţi 
poarte de grijă. Un om care să te poată salva din primejdie 
şi să te ducă într-un loc sigur ca ăsta. 

Îşi plesni degetele cu zgomot. O privi lung fără să mai 
spună ceva. Figura lui întunecată aproape că o sperie. 

— Sunt atâţia care ar vrea să pună mâna pe un milion. Nu- 
ţi pierde capul dacă ţi se oferă o partidă bună, dar nu uita 
că eu sunt aproape şi, dacă vrei să scapi de cineva, e 
suficient să faci aşa - şi îşi plesni iar degetele. 

Apoi schimbă subiectul. 

— Când m-am întors din ultimul voiaj am descoperit că nu 
mai eşti un copil. Ai început să însemni ceva pentru mine şi 
însemni din ce în ce mai mult. Aş risca mult pentru tine, un 
milion, dacă nu şi mai mult. 


— Ce înţelegeţi prin „milion”, d-le Aikness? 

Omul tuşi, luând o atitudine vădit încurcată. 

— Credeam că Golly te-a vizitat şi că a avut o discuţie cu 
tine. N-a fost aşa? 

Ea zâmbi. Căpitanul era foarte încurcat şi ea se simţi 
imediat stăpână pe situaţie. 

— Nu e nevoie să-i spui lui Golly ce am discutat. E un tip 
altruist şi generos, dar prea sensibil la anumite chestii. 

Golly generos? Mititelul devenea o figură tot mai 
incredibilă, dar ce făcuse el ca să fie generos? Doar era un 
tip sărac. 

— Îl cunoaşteţi de mult pe unchiul Golly? 

— Da, răspunse el scurt, apoi se apropie de uşă. Azi, sau 
mâine va fi uşor, dar după asta nu mai garantez. Când vrei 
să pleci să mă anunţi, dar să nu-i spui nimic lui Golly. 

Înainte de a-i fi răspuns ceva, căpitanul părăsi încăperea. 

Aikness urcă scara şi ajunse pe puntea vasului mare cu 
pânzele strânse. Nava se numea „Betsy and Jane” şi era 
ancorată în dreptul unei pajişti. În spatele ei se afla un alt 
vas pe care se vedeau doi oameni. Pe puntea lui „Helsy” se 
afla doar un om, mic de statură care citea ceva scris pe o 
bucată de hârtie. Îmbrăcămintea ridicolă şi boneta imensă 
care îi acoperea capul îl făceau greu de recunoscut pe Golly. 
EI îl privi pe deasupra ochelarilor pe căpitanul care se 
apropia. 

— Arăţi nostim. Vorbele îi musteau de bătaie de joc. Cine 
te vede ar crede că eşti pe un vas familial. Am fost la Lila. 

Aikness se sprijini de tambuchi şi îşi umplu pipa. 

Golly îl privi batjocoritor, apoi spuse: 

— O săptămână te-ai chinuit să-ţi laşi favoriţi şi acum ţi i-ai 
ras ca să creadă că ai 52 de ani. 

— Atâta şi am, mârâi celălalt. 

— Ai 10, îi spuse Golly acru. Du-te şi schimbă-te, intră în 
ţoalele tale de marinar şi p-ormă o să-ţi spun ce s-a 
întâmplat cu „Seal of Troy”, scrie în ziare. 

Faţa celuilalt deveni o pată albă. 


— Au agăţat-o? 

Golly încuviinţă. 

— Şi au găsit tot, completă el vesel. Aur, platină, diamante. 
Şi te vor găsi şi pe tine, Bill Aikness. Hai du-te şi schimbă-te. 

— Mai vrei ceva? îl întrebă căpitanul în timp ce se 
pregătea să coboare. 

— Da, să-mi aduci o fâşie de voal negru. Vreau să mi-l leg 
la gât. 

— Adică? izbucni Aikness. 

— Asta vreau. Toate lucrurile trebuie să se sfârşească într- 
o bună zi. Şi ăsta ar fi trebuit să se termine de mult. 

CAPITOLUL X. 

Wade ceruse trei zile de detenţie pentru d-na Oaks, timp 
în care trezoreria să hotărască dacă urmărirea acuzatei să 
mai continue sau nu. 

— Probele sunt cam slabe, afirmă o oficialitate de la 
Justiţie. Mă îndoiesc că vei obţine arestarea. Noi îţi oferim 
patru zile. Poate vei reuşi. Nu există nici o dovadă că Oaks a 
dat vreun drog soţiei poliţistului. 

— Mai daţi-mi patru zile. Poate va vorbi. 

Doamna Oaks fu adusă de la Holloway dimineaţa în zori şi 
fu lăsată într-una din celulele poliţiei. În aceeaşi dimineaţă, 
conform obiceiului, o prietenă a d-nei Oaks îi trimise un mic 
dejun consistent care îi fu adus de gardiană. Cam în acelaşi 
timp sosi Wade. Se afla în coridorul care conducea la 
celulele rezervate femeilor, când gardiana trecu în fugă pe 
lângă el. Se opri la sergentul de serviciu pe care îl rugă să 
trimită după un medic. Wade apucă să o prindă de mână pe 
când se întorcea. 

— E cineva bolnav? 

— Femeia de la numărul 9 - cazul dumitale, d-le Wade. 
Cred că a leşinat. Am auzit când a răsturnat tava cu ceai. 
Zăcea întinsă pe duşumea. 

Wade alergă spre celulă. Femeia avea faţa cenugşie şi 
buzele decolorate. Inspectorul se aplecă peste ea dar nu îi 
auzi respiraţia. Mâinile îi erau de gheaţă. Nici urmă de puls. 


După câteva minute apăru şi medicul închisorii. După o 
examinare sumară, urmă verdictul definitiv: 

— E moartă; cianură; d-na s-a sinucis. 

Cercetările ulterioare ale celulei şi ale hainelor victimei nu 
au dus la descoperirea fiolei. Din fericire, deşi masa fusese 
răsturnată, ceainicul şi cu cana cu lapte rămăseseră întregi. 

— Trebuie duse la analiză, spuse Wade. Inspectorul era 
convins însă că d-na Oaks murise din pricina aceluiaşi motiv 
care pusese capăt vieţii lui Siniford. 

Lui Wade nu-i fu greu să găsească persoana care adusese 
mâncarea sărmanei Mami. Era chelneriţă într-o cafenea 
mică lângă Mecca. Femeia nu avea de făcut nici o 
declaraţie. I se spusese să ducă micul dejun la închisoare. 
Luase ceaiul şi laptele la întâmplare alegând dintre câteva 
vase care conţineau acelaşi lucru. 

— Te-ai întâlnit cu cineva pe drum? o întrebă Wade. 

Ea îşi aminti că a întâlnit doi bărbaţi. „Străini” îşi spusese 
în gând; unul dintre ei o întrebase cum se ajunge în High 
Street. Le arâtase direcţia cu o mişcare a capului. 

— Destul de simplu, observă John. În timp ce unul ţi-a 
distras atenţia, celălalt a turnat otrava. 

— A putut să ţi-i descrie? îl întrebă Elk. 

— "Tot ce mi-a putut spune a fost că sunt străini. O să 
încerc să las o descriere a lor la fiecare comisariat. E clar că 
au otrăvit-o ca să nu vorbească. 

În după-amiaza care a urmat, li se raportă prezenţa lui 
Golly în cartierul Notting Hill. În aceeaşi zonă fu semnalată 
şi apariţia unui număr de „străini”. Wade şi Elk îi anchetară 
pe martori. Unul dintre ei era sigur că îl văzuse pe Golly. 
Era convins că îl zărise trecând pe lângă Arbroath Building. 
Elk cunoştea bine locul. Era un bloc destinat unor 
apartamente şi magazine, ce se distingea prin urâţenia lui. 
De altfel imobilul era pustiu şi lăsa impresia unei nave 
naufragiate. 

— L-am recunoscut şi l-am salutat, zise primul. 

— Ce a spus? voi John să ştie. 


— N-a spus nimic. Şi-a ridicat doar gulerul şi a trecut mai 
departe. Am crezut că am făcut o confuzie, dar n-a fost aşa, 
pentru că Jimmy l-a văzut după zece minute. 

— Aşa e, spuse şi celălalt martor. Sunt sigur că el a fost. 

— Ai discutat cu el? 

— Nu, domnule, dar era Oaks. Sunt sigur. Acum câteva 
seri l-a văzut şi bătrânu' Serbey şi i-a spus unui poliţai. N-a 
avut nici cea mai mică îndoială. 

Cei de la departamentul poliţiei din Notting Hill nu prea 
avură multe de adăugat. Doar că „pieptănaseră” bine zona 
fără să dea de Golly. 

— Poate că stă chiar la Arbroath Building? 

— Nu cred, fu de părere inspectorul principal care 
apăruse în timpul interogatoriului. Clădirea e închisă şi sub 
controlul municipalităţii. Dar oricum putem să facem o 
vizită şi să discutăm cu portarul. 

Arbroath Building semăna cu un monument închinat 
zgârceniei şi răutăţii proprietarului. După ce bătură cu 
insistenţă timp de mai multe minute, portarul îşi făcu 
apariţia la ferestruică 

— Nu e nimeni aici, spuse el, deşi mi-aş dori-o. Azi 
dimineaţă am vorbit cu avocaţii. Se pare că au găsit un 
cumpărător. Aş fi încântat să plec la mare. Mai trebuie să- 
mi iau şi un concediu. 

Wade îi prezentă o descriere precisă a lui Golly. 

— Curios, dar am văzut aşa ceva, spuse portarul. Chiar 
aseară, când stăteam la poartă şi fumam o ţigară. Avea un 
impermeabil cafeniu şi o căciulă. Părea cam mare pentru el. 
I-am spus: „Bună seara” şi el mi-a spus „bon soir” cu un aer 
absent. Dar nu era străin. Pot să jur. 

— Avea ochelari? 

— Da, şi mai fuma şi o ţigară în timp ce fredona ceva cu o 
voce oribilă. 

— Ele, se încruntă Wade. Ce dracu o fi făcând pe aici? 

Se întoarseră la Scotland Yard fără să aibă mai multe date 
decât atunci când plecaseră. Tot timpul drumului, Elk 


rămase cufundat în gânduri. 

— Nu-mi place invazia asta de muncitori străini, spuse el. 
Ai auzit de maeştri ai crimei? 

— Prin cărţi, da, spuse Wade. 

— Şi eu tot acolo i-am întâlnit. Şi totuşi presimt că am dat 
şi noi de unul. 

— Aikness sau Golly? 

— Golly? răsună uimită vocea lui Elk. 

— Chiar el. E meticulos. Nu pot să uit panseluţele pe care 
le plantase pe mormântul meu. Are şi simţul umorului. Un 
astfel de tip este unul dintre cei mai periculoşi criminali. 

În timp ce îşi luau cina împreună, Elk citea ziarul. 

— Uite aici e o chestie, Johnny. Amiralitatea trimite un 
distrugător la Greenwich pentru a lua parte la centenarul 

— Ei şi, îl întrerupse Wade. 

— De ce să nu fie ţinut un distrugător permanent la gurile 
fluviului? Mai devreme sau mai târziu tot pe aici o vor 
şterge amicii noştri. Or fi pierdut ei „Seal of Troy” dar de 
unde ştim noi că nu mai au alt vas? Doar au făcut milioane! 

În aceeaşi seară Golly citi şi el informaţia apărută în ziare 
şi acelaşi gând îi veni şi lui. Numai că la el acesta urma unui 
altul care îl făcuse să intre în viteză. Era atât de agitat încât 
uitase că trebuie să primească ştiri de la Raggit Lane căruia 
îi dăduse o misiune. Faptul că cel în cauză nu-i executase 
ordinele din scrisoare se datora numai imperfecţiunilor 
serviciului poştal. 

Comisarul şef îl sfătui pe Wade să-şi continue cercetările 
pentru a o găsi pe Lila, în zona portului Londrei. Cheia 
enigmei ar fi fost rezolvată dacă ar fi dat de urma celor 
două vase pe care le văzuse cu câteva zile înainte ancorate 
vis-a-vis de Mecca. John se opri pe stradă să privească o 
vitrină luminată, când geamul se sparse brusc în mii de 
bucăţi. Wade nu auzi nici măcar zgomotul armei. 

— Omul ăsta e născut într-o zodie norocoasă, spuse Raggit 
Lane dispărând în umbra din cabina taxiului în care se afla 
de trei ore urmărindu-l pe detectiv. 


Lane desfăcu surdina de la pistolul cu ţeavă lungă, făcând 
o mutră vinovată. Primise o notă prin care i se ordona să îl 
înlăture pe Wade indiferent de corst (Golly avea obiceiul să 
introducă un „r” în cuvântul „cost”). Apoi răsună fluierul 
unui poliţist. Lane cobori din maşină şi închise uşa. 

— Îmi pare rău, şefule, zise şoferul, idiotul din faţă a pus 
frână brusc. 

— E-n regulă, Harry, am pus arma la locul ei, sub scaun. 

Lui Lane îi părea bine că aventura se sfârşise. O 
acceptase, dar avusese o anumită presimţire. Era pentru 
prima dată când trăgea după cineva în plină stradă, ceea ce 
nu-i făcea de loc plăcere. Rolul lui Lane era de a asigura 
liniile de comunicaţie. Jefuirea băncilor şi forțarea caselor 
de bani nu erau domeniul lui. Treaba lui începea şi se 
sfârşea când posibilităţile de salvare erau asigurate. Lane 
se simţea suficient de obosit, dar şi de bogat ca să se 
retragă. Şi totuşi partea care trebuia să-i revină din noua 
combinaţie i se părea mult prea importantă ca să renunţe. 
Undeva, în America de Sud îl aştepta o vilă somptuoasă, un 
iaht şi o soţie. Dar Lila Smith îi plăcuse încă înainte de a fi 
aflat că e moştenitoare. Lane presupunea că şi bătrânul o 
dorea. De aceea îl eliminase pe Siniford. Mişcarea i se 
păruse periculoasă... „E timpul să te retragi” îi şopti o voce 
venită din cotloanele sufletului. Apoi gândul îi zbură din nou 
la partea care i s-ar fi cuvenit; o mână îl prinse cu afecţiune 
de braţul drept. În timp ce se răsucea o a doua mână îl 
apuca de braţul stâng. În faţa lui se afla John Wade. 

— Tocmai mă gândeam la tine, Lane. Nu-i aşa că nici tu nu- 
ţi doreşti o discuţie pe stradă? 

Un taxi parcat lângă bordură se apropie încet. Wade 
deschise uşa şi-l împinse uşor pe Lane înlăuntru în timp ce 
închidea cătuşa ce îl lega de el. Imediat au fost urmaţi de un 
alt poliţist. 

— Bănuiesc că nu eşti înarmat, spuse John. Apropo, l-am 
luat pe amicul tău, taximetristul şi i-am găsit sub perne 
toată artileria pe care o ai în dotare. 


— Nu ştiu despre ce vorbeşti, începu Lane. 

— Doar foarte puţini ştiu. Toţi cei pe care îi arestez sunt 
nevinovaţi ca nişte prunci. Ai fost văzut coborând din taxiul 
cu pricina de unul din oamenii noştri, apoi urmărit până în 
Haymarket. Se pare că soldăţeii tăi vor plânge după 
colonelul lor. 

— Parcă mi-ai vorbi pe greceşte. 

— Am luat lecţii de la Golly, spuse John înveselit. 

În secţia din Canon Row, Lane a fost percheziţionat. S-a 
găsit asupra lui un cartuş consumat. 

— Îţi va fi cam greu să-ţi dovedeşti acuzaţiile, spuse Lane 
triumfător. 

Drept răspuns John îl prinse de mânecă, răsucindu-i 
braţul. 

— Ia uită-te la mâna lui, sergent. E înnegrită de pulbere la 
baza degetului mare. Armele astea vechi lasă urme. Unde-ţi 
sunt mănuşile de cauciuc, Lane? Le-ai aruncat la gunoi? 

Lane zâmbi. 

— Vrei să-mi înscenezi ceva, Wade. Urma asta e de la un 
stilou. Pentru ce m-ai reţinut? 

— Încercare de asasinat, spuse Wade, după care îl trimise 
pe Lane într-una din celulele arestului. 

După zece minute uşa celulei se deschise lăsându-l pe 
Wade să intre. 

— Spre binele tău, Lane, te sfătuiesc să nu mănânci nimic 
din ce ar putea să-ţi vină din afară. 

Celălalt îi surâse cu superioritate. 

— Chiar mă crezi aşa de prost? 

Dimineaţa sosi Elk. 

— L-ai prins la ţanc, spuse acesta, frământându-şi gânditor 
bărbia. Un pic cam prea la fix ca să-mi placă. 

— Adică? întrebă John surprins. 

— După felul în care mergea, poţi să ghiceşti că tipului nu 
i-a trecut nici o clipă prin minte că va fi acuzat de 
omucidere. De altfel sunt prea mulţi trăgători în banda 


Măştilor morţii, şi încă de prima mână, pentru ca prinderea 
lui Lane să-mi placă. 

După încheierea formalităţilor Wade plecă spre Oxford. 
Undeva, pe fluviu, se afla Lila şi el avea presimţirea că o va 
găsi. Era aşteptat de o şalupă cu un detectiv şi cu cineva din 
partea oficialităților portuare. 

Urmă o căutare extrem de atentă. De pe unul din vasele 
cercetate de Wade a primit următoarea informaţie: lângă 
Marlow se află două barcaze mari. Unul e „Betsy and Jane” 
şi celălalt e „Bertha Brown”. 

— Sunt trase la dane? întrebă John. 

— Nu, stau la ancoră într-o zonă privată, pe malul drept. 

Deşi era spre ora amiezii, Wade se hotări să-şi continue 
cercetările. Zări amândouă vasele, ancorate în apropierea 
malului, umbrite de sălciile crescute în imediata apropiere. 
Văzu luminile aprinse pe ambele nave şi se hotări să-şi 
amâne investigaţiile pentru dimineaţa următoare. 

Reveni deci a doua zi trecând prin ceața subţire care 
învăluia apele fluviului. Opri la mal şi cobori, în ciuda 
tăbliţei care avertiza că încălcarea proprietăţii private va 
atrage consecinţele prevăzute de lege. Se apropiară de 
vase cu destulă dificultate. Până la mal au trebuit să treacă 
prin rugurile de cătină care acopereau toată pajiştea. În 
cele din urmă Wade descoperi o cărare îngustă care îl 
conduse până la un podeţ din lemn ce făcea legătura dintre 
mal şi navă. La pupa se afla un om, care tocmai se spălase. 
Tocmai se ştergea pe faţă când John traversă puntea. 
Detectivul îl salută cu o aparentă lipsă de interes. 

— Căpitan James, se prezentă omul după ce văzu 
legitimaţia lui Wade. Sunteţi de la poliţie? Este al treilea 
echipaj care ne controlează! 

— Tu eşti şeful? îl întrebă Wade. 

— Da, domnule. 

— Ai fost avansat, nu-i aşa? Ultima oară când ne-am 
întâlnit erai doar paznic. 

În prima clipă omul rămase surprins, apoi chicoti. 


— Ia te uită! E chiar domnul care a venit la bordul vasului. 
Da, domnule, sunt doar paznicul, dar îmi place să mă dau 
mare, câteodată. Skipperul e la mal. A plecat să aducă 
mâncare pentru prânz. 

Îşi puse haina pe el în timp ce John se apropia, apoi îşi vâri 
la iuţeală mâna în buzunar. Gestul îl trădă. 

— Ce ai acolo, îl întrebă John. O armă? 

Celălalt râse răguşit. 

— Eu? Ce să fac eu cu o armă? 

John observă bandajul alb care îi acoperea încheietura. 

— Te-ai lovit la mână, nu-i aşa? 

Omul îşi scoase mâna din buzunar. Bandajul era destul de 
mare. 

— Mi-a căzut chepengul peste mână acum câteva zile. Cu 
ce vă pot fi de folos? Vreţi să inspectaţi magaziile? 

— Poate. 

„Paznicul” se apropie de tambuchi şi strigă către cineva 
aflat dedesubt. Îşi făcu apariţia un tip murdar. 

— Ajută-mă să deschid uşile la magazii. Avem noroc de 
vreme bună. 

Deschiseră două uşi şi John privi spre pachetele 
nenumărate aflate acolo. Pe capace se afla numele unei 
firme din Austria. 

— Deschideţi şi la pupa. Pare cam uşurică. 

Cei doi se supuseră. 

— După cum vedeţi nu e nimic. 

Wade aşteptă până ce închiseră magaziile, apoi îşi scoase 
arma din buzunar. 

— E un pistol frumos, este? 

Paznicul îi aruncă o privire iute, dar nu spuse nimic. 

— Facem o excursie până la Marlow, ce zici? 

— Da' de ce? întrebă celălalt. 

— Poate te întâlneşti cu skipperul, zâmbi John. 

Se întoarse spre podeţul de lemn fără să-l piardă din ochi 
pe paznic. Celălalt tip dispăruse. 

— Nu pot să părăsesc nava. 


Îl văzu pe Wade ducându-şi fluierul la buze. 

— Fie, mârâi el, unii dintre poliţiştii ăştia o fac tare pe 
misterioşii. 

Îl însoţi pe John până la mal. Privirea lui Wade era aţintită 
asupra tufelor de cătină care, datorită înălţimii lor, puteau 
să ascundă cel de-al doilea vas. Nu era însă nici un semn de 
viaţă. Paznicul îl urmă fără să opună nici cea mai mică 
rezistenţă. În timp ce al doilea detectiv îl lua pe prizonier în 
primire, Wade se întoarse cu faţa spre vas, fiind convins că 
era urmărit de mulţi ochi duşmănoşi. Au ajuns la secţia de 
poliţie din Marlow fără incidente. 

— Te rețin pentru jaful unei bănci, spuse John după ce 
buzunarele paznicului fuseseră golite. Să mai adăugăm şi 
faptul că te-ai dat drept sergent de poliţie. 

— Bună dimineaţa, spuse marinarul în bătaie de joc. Devii 
un adevărat Sherlock Holmes. 

— Au mai spus-o şi alţii. 

Cardlin - omul fu pus sub acuzaţie sub acest nume - nu 
protestă. După ce arestatul părăsi încăperea, Wade îl sfătui 
pe inspector să-şi dubleze gărzile. 

— Îl vei muta în câteva ore. Să nu permiţi nimănui să intre 
aici decât dacă are motive serioase. Cred că am descoperit 
ceva pe vasul ăla. E plin de cutii goale care formează un fel 
de acoperiş fals pentru o cabină din interior. Am nevoie de 
50 de oameni înarmaţi. În mod sigur că al doilea vas e plin 
de chinezi. 

Supravegherea navelor era o treabă dificilă întrucât ceața 
se îngroşase. Până la cabina telefonică era o distanţă destul 
de mare şi poziţia detectivului era extrem de expusă. Din 
cauza ceţii care devenise aproape de nepătruns, venirea 
forţelor suplimentare de poliţie fu întârziată cu aproape o 
oră. 

Cei 50 de oameni împresurară pajiştea şi veneau în goană 
spre mal când John simţi în aer un miros ce venea de pe al 
doilea vas. Vălătuci groşi de fum se ridicau de la teugă şi 
din magazii. Părea că nimeni nu se află la bord. 


Şi primul vas începuse să ardă, dar poliţiştii ajunseseră la 
timp ca să poată stinge focul. De la teugă o uşă ducea spre 
un dormitor confortabil pentru şase oameni. Cea mai mare 
parte a lucrurilor rămăseseră acolo, dar John nu mai avu 
timp să le cerceteze. Cea de-a doua încăpere îl uimi prin 
luxul ei. Fusese celula Lilei, era clar. Wade reveni pe punte 
unde se afla Elk. Apoi trecură amândoi pe mal. 

— Au avut şase maşini ascunse la ferma de aici, spuse Elk 
Probabil că s-au împrăştiat în toate direcţiile. Voi trimite un 
ordin de supraveghere a tuturor ieşirilor din oraş. 

— Nu ieşirile Londrei trebuie păzite, spuse John şi 
cuvintele lui se dovediră profetice. 

În dimineaţa aceea Lila era trează de la ora şapte. Auzise 
chepengul ridicându-se, fără să bănuiască că faptul se 
datora inspecției lui Wade. Îi recunoscu apoi vocea, deşi 
cuvintele nu puteau fi înţelese. Când chepengul s-a închis la 
loc, Golly a intrat în camera ei cu degetul la buze. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea în şoaptă. 

— Nimic, draga mea, îi răspunse el abia auzit. A venit 
cineva care nu te iubeşte şi n-aş vrea să ştie că eşti aici. 

Golly fusese atât de convingător încât fata îl crezu. De 
altfel în tot timpul trăit pe vas Golly se dovedise a fi singurul 
ei prieten. Apoi Golly dispăru zece minute iar când reveni 
purta un pardesiu şi o pălărie. 

— O să te scot de aici, îi spuse el fetei în şoaptă. Suntem în 
pericol. Hai cu mine şi o să te salvez. 

Fata îşi luă haina, dar el o opri. 

— Las-o! 

Golly ieşi iar pentru o clipă şi reveni cu un pardesiu 
bărbătesc de culoare închisă. Avea mânecile prea lungi şi o 
ajută să le răsucească. 

— Şapca asta îţi vine? 

— Nu pot să port aşa ceva, spuse ea privind uimită la 
şapca bărbătească. 

— Încearc-o, te rog! 


Lila o puse pe cap, iar Golly o prinse de braţ obligând-o să 
iasă. Afară fata îl zări pe Aikness şi încă doi oameni pe care 
nu-i cunoştea. Într-un colţ al camerei în care intraseră se 
afla o cămăruţă de dimensiunea unui şifonier. Golly îi făcu 
semn lui Aikness. 

— Ce facem cu ea? îl întrebă el pe căpitan cu o voce 
şoptită. Nu vreau ca fata s-o vadă. S-o aduci cu oa doua 
maşină. 

Ajunsă pe punte, Lila privi uimită în jur. Ceaţa se îngroşase 
dar putea să distingă copaci şi o porţiune din pajişte. 

— Aerul ăsta e minunat, spuse ea respirând cu nesaţ 
boarea dimineţii. 

Golly nu-i răspunse, dar o împinse spre podeţul de lemn. 
Ceaţa devenise atât de deasă încât omul de pază nu-i mai 
putu zări. O cotiră la stânga şi după un minut ajunseră în 
dreptul unui şopron. O maşină se afla deja, în aşteptare, pe 
drum. Omul care o însoţise pe Lila scoase din maşină o 
haină de şofer pe care o îmbrăcă grăbit. Din ceaţă mai 
apăru un însoțitor care se aşeză lângă şofer. Era un Rolls 
impunător şi, pe bancheta din spate, avea pusă la vedere o 
haină de ofiţer. Doar un poliţist curajos ar fi oprit un astfel 
de echipaj. După zece minute ieşiră la drumul principal. În 
acelaşi moment, Golly, aflat pe bancheta din spate se 
destinse cu un suspin de uşurare, afundându-se în pernele 
maşinii. 

— Ai auzit de sărmana Mami? 

— Doamna Oaks? întrebă Lila surprinsă. 

Golly înclină din cap. Faţa lui mică purta expresia unei 
tristeţi adânci. 

— A murit, spuse el simplu. 

Lila îl privi îngrozită, abia putându-şi crede auzului. 

— D-na Oaks a murit? Glumiţi? Dar e îngrozitor. 

— S-a stins, spuse Golly. După cum spunea cunoscutul 
Shakespeare 

— A fost un accident? 


— S-a sinucis. A fost o femeie minunată, în felul ei. N-avea 
habar de artă şi era cam temperamentală. 

— Dar nu pot să înţeleg! D-na Oaks s-a sinucis! De ce? 

— Din pricina persecuțiilor. Golly scoase din buzunar un 
pachet de ţigări ieftine şi aprinse una. Numai poliţiştii au 
împins-o în mormânt, Wade mai cu seamă. 

Lila rămase uluită. 

— S-a otrăvit, spuse Golly mai departe. Norocul meu a fost 
că n-am fost acolo, altfel m-ar fi acuzat pe mine că i-aş fi dat 
otrava. 

— Când s-a întâmplat? 

— Ieri. la uită-te - şi îi arătă plin de mândrie cravata. Era 
absolut nouă, din mătase neagră, strălucitoare. Credeam că 
vei observa că sunt în doliu. Începu să-şi scoată pardesiul 
pentru a-i arăta panglica din jurul braţului. 

— Şi ce vrea să spună asta? întrebă ea curioasă. 

Golly rămase o clipă surprins. 

— Spune că îmi respect obligaţiile faţă de ea. O să-i ridic şi 
un monument. Apoi voi lua viaţa de la cap. Mi-ar plăcea să 
mă stabilesc în America de Sud, unde cerul e albastru şi 
sunt mii de flori. Am 43 sau 44 de ani. Orice fată ar fi 
fericită să mă însoţească. 

— Dar e groaznic, îşi aminti ea dintr-o dată. Mătuşa Oaks a 
murit. Nu te-a întristat acest fapt? 

— Întristat? repetă Golly şi începu să fredoneze un cântec. 
Cum să spun? Între noi nu era un sentiment prostesc de 
dragoste. Ne legau afacerile. 

— Cel mai blând şi supus, spuse ea repede. 

— Nu-mi place cuvântul „blând”. Am fost atent cu ea. Dar 
aşa e firea mea. 

— Unde mergem? întrebă ea încercând să schimbe 
subiectul. 

— Undeva în Londra. Am nişte apartamente la Arbroath 
Building, ai auzit de locul ăsta? Au toate dotările necesare, 
inclusiv baie. 

— Erau oameni şi pe celălalt vas? întrebă ea din nou. 


— 20 de prieteni. 

— Dar unde este vasul „Seal of Troy” şi de ce fugim? Am 
greşit cu ceva? 

DI. Oaks îşi reaprinse ţigara. 

— Serviciul secret”, răspunse el privind-o dintr-o parte. 
Facem anumite lucruri pentru un anumit guvern. 

Ceaţa se subţiase şi când au a juns la periferia Londrei se 
transformase într-o burniţă rece. 

Arbroath Building era un bloc izolat, un fel de insulă. 
Fusese scos la licitaţie de trei ori până când un cartel 
necunoscut îl achiziţionase. Clădirea nu era exploatată în 
nici un fel de noii stăpâni. Din toate apartamentele numai 
unul sau două fuseseră mobilate. În rest, proprietarul se 
complăcea în a pierde bani. 

Intrară în garaj, apoi Golly o duse pe Lila cu un lift până la 
ultimul etaj. Aici păşiră într-un apartament mic, frumos 
mobilat, în care plutea un miros de stătut. 

— Am obţinut această proprietate pe 20.000 de lire. Nici 
că se putea ceva mai bine. 

— Dar nu aveaţi suma asta, d-le Oaks. 

— Un prieten mi-a avansat-o, explică Golly. A fost dorinţa 
mea cea mai fierbinte ca, obţinând acest loc, să am linişte. 
Poţi duce o viaţă minunată aici, dar te sfătuiesc să ţii 
draperiile trase. 

După plecarea lui, Lila trase storul de la fereastră şi privi 
în curte. Maşinile care soseau în şir indian păreau că sunt 
înghiţite de pământ, dar fata îşi închipui că ele coboară într- 
un garaj subteran. 

Uşa ei era încuiată. Într-o jumătate de oră sosi şi micul 
servitor chinez, care ducea pe o tavă prânzul fierbinte. 
Tocmai aşeza masa când reveni şi Golly. Părea preocupat. 
După plecarea servitorului el o întrebă pe Lila: 

— Ai auzit vreun geamăt? 

— Nu. 

Faţa lui deveni şi mai palidă. Părea că e în căutarea unei 
explicaţii. 


— E o doamnă aici care nu e prea întreagă la minte. Dacă 
nu aş fi fost atât de blând cu doamnele... Clătină din cap, 
părând că îşi regretă umanitarismul. 

— Locuieşte aici? 

— Nu. A fost pe vas, dar nu ne-a făcut necazuri. A fost 
liniştită până când l-a văzut pe Aikness. 

— E şi el aici? 

— Sunt cu toţii aici. Aproape că şuieră aceste cuvinte, dar 
îşi regăsi echilibrul imediat. 

— L-a văzut acum pe Aikness după 20 de ani. Îl plăcuse 
cândva. Eu l-am sfătuit să nu dea ochii cu ea. Nebunii ăştia 
au o memorie formidabilă. 

— Căpitanul Aikness a cunoscut-o? 

— Doar ţi-am spus că s-au cunoscut acum 20 de ani. l-a 
plăcut de el. Şi avea de ce. Era un bărbat bine. Pe eao 
cheamă Anna. O urmări cu atenţie în timp ce îi spunea 
aceste lucruri. 

— Pot fi cu ceva de folos? 

— La asta mă gândeam şi eu. Nu văd de ce nu v-aţi întâlni. 
Ea crede că te ştie de când erai mică. Anna! Numele ăsta 
nu-ţi spune nimic? 

Fata negă cu o mişcare a capului. 

— Să spunem că aş aduce-o aici, sugeră el. le-ar deranja? 
Poate ai reuşi să o calmezi. O pot aduce chiar acum. 

— Nu mă tem de aşa ceva, spuse Lila cu un zâmbet. Mă 
bucur că mai e o femeie aici. 

— Fireşte! o aprobă dl. Oaks. Dar mai întâi mănâncă-ţi 
prânzul. Să nu ţi-Lia. 

Fata începu să râdă, dar se aşeză la masă. Când se apropia 
de sfârşit, Golly atacă alt subiect. 

— A fost o mare greşeală că l-am adus pe Siniford la bord. 
Mă refer la bordul acestei mici companii. Dar Aikness a 
crezut că în felul acesta îl vom ţine de partea noastră. Ar fi 
putut să caute în registre ca să vadă ce afaceri făcea. 

— Şi acum nu mai face? 

Oaks se înecă. 


— Nu. Momentan a plecat în străinătate. Apoi o readuse 
pe Anna în discuţie. Merg să o aduc. Se ridică, dar nu plecă 
până nu o pregăti pe Lila pentru ce i se păruse lui a fi cel 
mai rău. 

— De fapt nu prea ai ce vedea. Probabil că va izbucni într- 
una din crizele ei. Dacă se întâmplă, apăi, aşa cum spune şi 
Euripide Urmară câteva cuvinte de neînțeles. 

Când reveni, Golly era mai agitat decât atunci când 
plecase după Anna. 

— Intră, draga mea. Păşi într-o parte, permiţând femeii să 
intre. l-am spus că vrei s-o vezi şi am adus-o. 

În cameră intră o femeie micuță, cu faţa albă şi ochi 
întunecaţi. Se uită fix la Lila, până ce fata începu să se simtă 
stânjenită sub privirea aceea stăruitoare. 

— Iat-o, spuse dl. Oaks. 

Femeia se apropie încet de Lila şi o prinse de mâini. 

— Delia, scumpa mea! Tu eşti Delia, mă cunoşti, scumpa 
mea? o întrebă cu vocea devenită şoaptă. 

Lila îşi scutură capul. 

— Mă numesc Lila. 

Vorbele ei au avut un efect instantaneu asupra femeii. 

— Lila! Sigur că eşti Lila. Doar întotdeauna ţi-ai spus Lila. 
O îmbrăţişă, strângând-o la piept, spre uimirea fetei care, 
de teamă, nu avea curajul să se elibereze din mâinile ei. 

— Lila, mă cunoşti? Sunt Anna. 

CAPITOLUL XI. 

O clipă, ceva se urni în memoria Lilei. O amintire 
înceţoşată care o înspăimântă şi mai mult. Reuşi să se 
desprindă încet din braţele ei. 

— Aşază-te, te rog, zise ea. 

Femeia se agăţă însă de ea cu disperare. 

— Nu-ţi aminteşti casa şi focul ăla groaznic? Nici pe 
doamna care a murit atunci? 

Fata făcu un efort, dar memoria se opunea. Privi spre dl. 
Oaks care înclină aprobator din cap. 

— E adevărat, draga mea. le-a cunoscut - ţi-a fost doică. 


— E adevărat, fii binecuvântat pentru aceste vorbe! Eu i- 
am fost doică. Mi se spusese că a murit arsă de flăcări. Dar 
le-am spus că trăieşte. Asta i-am spus şi doamnei. Şi ea m-a 
crezut. Eu eram sigură că te voi revedea, dar ei m-au închis 
în casa aia mare. Şi chinezii ăia... 

Izbucni într-o criză, tremurând puternic. 

Memoria Lilei lucra febril. 

— Anna! începuse să-şi aducă aminte de ea. 

— Mă vei lăsa să stau cu tine? Trebuie să mă laşi. Voi avea 
grijă de tine. Trebuie să-i spun şi doamnei. 

— A murit, murmură Oaks. 

— Da, a murit dar tot o să afle 

— Vă las, doamnelor, împreună, spuse Oaks, după care ieşi 
închizând uşa. 

Îl găsi pe Aikness într-o sufragerie modest mobilată cu un 
pahar de whisky în faţă. 

— E bine, spuse el cu un aer de satisfacţie. 

Aikness se sculă şi merse până la oglinda de pe perete 
examinându-şi o cicatrice de pe obrazul drept. 

— M-ai luat prin surprindere. 

— Ba tu ai surprins-o, răspunse Golly ascuţit. Doar ţi-am 
mai spus că ţăcăniţii ăştia au memoria bună. 

— S-a schimbat, spuse căpitanul. Până acum a fost o fetiţă 
cuminte. 

Oaks mormăi ceva, apoi îşi puse whisky într-un pahar. 

— Şi tu arătai bine cândva, Aikness. Dacă n-ar fi fost aşa 
nu ţi s-ar fi cerut să te drăgosteşti cu doicile unor familii de 
condiţie. 

— Într-adevăr, arăta bine cândva, murmură căpitanul. A 
fost singura servitoare inteligentă pe care am cunoscut-o. 
Cu Lane ce ai de gând să faci? 

Golly îşi aprinse o ţigară şi fumă un timp în tăcere. 

— Să-l mai lăsăm, spuse el în cele din urmă. 

— Crezi că o să ciripească? 

Cum celălalt nu răspunse, repetă întrebarea. 


— N-o să vorbească, spuse Golly, privind absent pe 
fereastră. Dar îi ştiu pe alţii care ar face-o. 

Aikness se forţă să zâmbească. 

— În nici un caz eu. Sunt mult prea vârât în afacerea asta. 

— Şi Mami era, şi totuşi era pe punctul de a chiţăi. 

După un timp Aikness vorbi din nou. 

— Lila îţi face probleme. 

— Ea? întrebă Golly cu răceală. Cu ea nu e nicio 
problemă. Se va căsători şi se va aşeza la casa ei. Dar nu va 
lua un marinar. Îl privi cu atenţie pe Aikness, apoi continuă. 
Te-am bine dispus, căpitane... cum te cheamă. Mi-a făcut 
întotdeauna plăcere să dispun lumea. Te-am lăsat s-o faci pe 
tăticu şi tăticu vei rămâne pentru ea. Mami a considerat 
întotdeauna faptul de a o lăsa pe Lila să iasă cu tine drepto 
tâmpenie. Dar Mami nu avea puterea de a presimţi, de 
aceea a şi murit. Eu am însă această putere. Habar n-am 
avut că va urma să primească bani, dar am ştiut că s-a 
născut într-o familie nobilă, aşa cum am intuit că mai 
devreme sau mai târziu îmi va fi de folos. Dar n-o să se 
mărite cu un marinar şi milionul şase sute de mii n-o să fie 
folosit ca să-ţi ridice ţie palate la Rio. 

Preţ de o clipă cei doi se priviră. În ochii căpitanului ardea 
o ură pe care nu se mai obosi s-o ascundă. Ochii lui Golly 
erau reci şi lipsiţi de orice sentiment. 

— Nu ştiu cum o să se termine povestea asta, continuă 
Golly, dar am de gând să dau curcanilor o lecţie pe care să 
n-o uite. Aş fi putut s-o şterg din Londra foarte uşor. Dar nu 
e stilul meu. Sunt mare. Aşa am fost mereu. Timp de zece 
ani am pus la punct toată povestea asta. Am operat la banca 
Lyon de unul singur ca să-ţi cumpăr un vas. Am organizat 
Londra cu mintea unui general. Cunosc oraşul cu toate 
ieşirile lui. Cunosc din vedere vreo 3000 de curcani. A ieşit 
ceva grozav. Şi când toate or să se termine, abia atunci o să 
ne gândim şi la Lila. Şi dacă în planurile noastre o să se 
ivească neînţelegeri în ce o priveşte, o să-ţi dau un sfat. 
Trage tu în mine înainte de a o face eu. Aikness se strânse 


pe scaunul lui. Avea o privire de om hăituit. În omul ăsta 
mare era şi multă laşitate. Golly o ştia foarte bine. 

— Asta e, căpitane, spuse el râzând. 'Toate lucrurile au fost 
aranjate. Până în cele mai mici detalii. Pot să-ţi spun şi cine 
o să ne fie martor la căsătorie. Şi cu ce vapor o să plecăm. 

— Se căsătoreşte?! Cu tine?! exclamă Aikness surprins, în 
timp ce se ridica în picioare. 

Golly încuviinţă cu un surâs ce se voia suav. 

— Sunt cu 10 ani mai tânăr ca tine, iar eu cu Lila ne 
înţelegem perfect. În plus am documentele necesare ca să 
dovedesc că e Delia Pattison. Siniford mi le-a dat pe cele 
mai multe. Restul le am de la bancă. 

Căpitanul reuşi să-şi stăpânească furia şi se aşeză râzând. 

— Eşti dat dracului Golly. Ceea ce nu pot eu să pricep e 
cum i-ai permis femeii ăleia să te ţină sub papuc. 

— De morţi numai de bine să vorbeşti, spuse Golly foindu- 
se nervos. Asta a fost privilegiul ei. Zilnic i-am dat voie 
patru ore să facă cu mine ce-a vrut, dar restul de douăzeci 
mergea în vârful picioarelor. Să-ţi mai spun ceva. Timp de 
12 ani a dormit cu uşa încuiată şi sub pernă avea un 
revolver încărcat. Mami mă cunoştea, spuse el zâmbind 
parcă unei amintiri plăcute. Oamenii care mă cunosc nu fac 
greşeli. Sper că mă cunoşti, căpitane. 

— 'Te cunosc, cum să nu? dar calmul vocii marinarului suna 
tare fals. 

Aveau multe de făcut în noaptea aceea. Fiecare 
apartament avea telefon. Spre ora 10 oamenii începură să 
intre în bloc, fiind îndrumați spre camerele lor. Erau făpturi 
curioase care vorbeau monosilabic şi studiau listele unor 
companii de navigaţie ale căror porturi se aflau în Franţa şi 
Italia. Printre ei se afla un tip pe nume Ambrose pe care 
Aikness îl cunoştea, un adevărat şef de bandă, care ţinea 
legătura cu Golly şi restul echipajului. Ceva mai târziu în 
aceeaşi seară, Aikness îi împărtăşea câteva din impresiile 
sale lui Golly. 


— Bineînţeles că se droghează, spuse Golly cu un uşor 
dispreţ, oamenii obişnuiţi n-ar putea să facă ceea ce pot ei. 

În garajul subteran, în spaţiul rezervorului de petrol, se 
afla un adevărat arsenal. 

— Dacă te apuci de un lucru, atunci fă-l bine, spuse Golly 
cu un surâs de satisfacţie pe care Aikness se chinuia să i-l 
împărtăşească. Omuleţul făcuse câteva vizite Lilei şi era 
mulţumit că între ea şi doica ei se instaura armonia. Fata 
trebuia să aibă o însoţitoare, mai cu seamă că se pregăteau 
de voiaj. 

Camera lui Golly era spațioasă şi ar fi avut aer suficient 
dacă ferestrele ar fi fost deschise. Mobilierul era compus 
dintr-un pat, un scaun şi o masă. Masa era acoperită de 
hărţi, planuri, orare ale unor companii de transport. Golly 
stătea în pat studiind unul dintre cele trei carnete de bancă 
pe care le avea în permanenţă asupra lui. Contul era 
deschis la cea mai mare bancă din Brazilia. Cu sumele 
cuprinse acolo se putea trăi împărăteşte, chiar şi fără 
moştenirea Lilei. 

Chiar în momentul în care Golly termina de studiat 
carnetul auziră ciocănituri în uşă. Era Aikness. Părea 
neobişnuit de nervos. Golly o punea pe seama veştii legată 
de Lila, dar rămase surprins când apaticul căpitan, obişnuit 
să accepte totul fără prea multe obiecţii, îl întrebă de două 
ori asupra unor amănunte legate de mişcările imediat 
următoare. 

— Vreau să-ţi spun ceva, Golly 

Acesta îi făcu semn să se aşeze pe scaun, apoi zăvori uşa şi 
se duse spre pat. 

— Eşti buimac rău de tot, căpitane, spuse Golly în timp ce 
îşi aprindea o ţigară. 

— Ştiu, nu prea sunt obişnuit pe mal. Mă simt ca un peşte 
pe uscat. N-ai putea să mă laşi să plec în Olanda? Vreau să 
cumpăr vasul ăla. Vor 60.000 pe el, dar or să-l dea cu mai 
puţin. Vasul se află în registrele olandeze, aşa că pot să 


navighez sub pavilion olandez, cu echipaj olandez. Face 9 
noduri 

— În timp ce distrugătoarele fac 35, răspunse Golly calm. 
N-am de gând să-ţi dau ţie 60 000 ca să-mi provoci mie rău 
de mare. 

— Ce-ai făcut cu chinezii? Nu mai ştiu nimic de ei, întrebă 
Aikness cu nervozitate. 

— Sunt bine ascunşi în cala lui Blackwall. Nimănui n-o să-i 
mai dea prin cap să caute pe vase. 

— N-am ştiut că ai mai cumpărat unul. 

— Tu nu prea ştii ce fac eu, răspunse Golly abrupt. 

— Mă rog! Şi totuşi, ce facem? Doar nu vom sta aici până 
dă poliţia peste noi. N-ar fi mai bine să plec la Genova? 

— Punctul tău slab e gândul ăsta permanent de ducă. Nu! 
O să stai aici, căpitane... cum îţi zice. Mi-a venit o idee care 
nici pe Napoleon nu l-a tăiat. Să zicem că ai avea un vas. Ce 
şanse ai avea în faţa unui distrugător care face 35 de 
noduri? lar eu am de gând să o şterg cu cea mai mare 
pradă din istoria omenirii. Devenise dintr-o dată agitat. Să 
zicem că ne vor prinde. Pe toţi. Ce se va întâmpla? Omuleţul 
îşi petrecu o funie invizibilă în jurul gâtului şi o atârnă de un 
cui la fel de imaginar. Asta se va întâmpla. Ne-am putea 
slava? Nu! Ar exista vreo cale de a fi iertaţi? Da! 
Şantajându-l. 

— Şantajând? repetă Aikness. Pe cine? 

— Guvernul! Îi vom oferi ceva la un preţ şi-i vom arăta de 
ce suntem în stare. În Bond Street sunt doar două 
magazine de bijuterii de unde am putea ridica 150 de mii. 
Ăsta va fi începutul. Doar ne datorează ceva de pe urma lui 
„Seal of Troy”. Apoi le mai tragem o scatoalcă, iar o a treia 
îi va lăsa laţi. Până la urmă ne vor ruga ei să plecăm în 
Brazilia sau Argentina. 

Aikness era convins că celălalt înnebunise, dar se pare că 
mititelul îi citea gândurile, pentru că izbucni în râs, 
spunându-i printre hohote: 


— Mă crezi tâmpit. Dar nu mă cunoşti, Aikness. La fel ai 
crezut şi când am dat spargerea la banca din James Street, 
şi când l-am făcut pe director să deschidă seiful. Dintr-o 
dată exuberanţa lui se topi şi Golly se întunecă la faţă. Mi-ar 
plăcea să-l am pe Wade şi să fiu singur cu el. Să-l văd legat 
pe podea şi acoperit cu sugative care să-i absoarbă sângele. 
Râse ascuţit. Abia acum începuse şi Aikness să-l creadă pe 
acest omuleţ care cita din greci şi latini şi, uneori, din arabi. 

— Şi ce plan ai să şantajezi guvernul? Căpitanul ştia că ar 
fi împărtăşit soarta lui Wade dacă micuțul ar fi bănuit că şi 
în mintea lui se născuse un plan. Trebuia să aştepte doar 
momentul cel mai prielnic ca să-l dea pe Golly pe mâna 
poliţiei. Aikness se ştia curat în sensul că nu comisese nici o 
crimă. Care era însă momentul cel mai potrivit pentru a 
acţiona? 

— Momentul oportun, nu-i aşa, chicoti Golly, ceea ce-l făcu 
pe Aikness să sară de pe scaun, speriat că celălalt i-a citit 
din nou gândurile. Asta e cheia succesului. Programarea. Fii 
atent aici. Îşi privi ceasul. Mă întreb ce-or face fetele? 

— Vor dormi în acelaşi apartament în seara asta? întrebă 
Aikness. 

— Am adus un pat şi pentru ea. Femeia asta nu-i mai 
ţicnită ca mine. Dar să vedem 

Se aşeză la masă, luă un creion şi începu să scrie. Golly 
cunoştea Londra foarte bine. 

— lată un loc foarte bun, spuse el. E o zonă singuratică. De 
aici se poate vedea fluviul. Nimeni n-o să observe maşina 
parcată aici. Oricum, tu o să fii avertizat prin semnalul unei 
lanterne. Golly privi gânditor spre Aikness. Problema e când 
o să înceapă dansul? 

— Ce anume? exclamă surprins căpitanul. 

— Un dans, sau ceva asemănător tot o să fie! O să aflu eu. 
Apoi mai scrise câteva cuvinte, după care răsfoi paginile 
unei cărţi. Dacă e vineri o să facem o treabă excelentă. Şi o 
să fie vineri. Am eu presimţirea asta. Jonnett şi Mortimer au 


grijă de chinezi. Buni marinari. Ştiu cum să tragă cu o 
armă. Nu-i aşa? 

— La ce te gândeşti? întrebă nervos Aikness. Ce-i cu toată 
povestea asta cu dansul, cu Jonnett şi armele? 

Golly zâmbi palid. 

— Trebuie să am o discuţie cu fata aia. 

Descuie uşa şi îşi strecură capul afară. 

După ce Aikness ieşi, Golly încuie uşa şi porni fredonând 
spre camera Lilei. Fata îl auzi şi făcu un semn femeii de 
lângă ea. Uşa se deschise brusc şi Golly năvăli ca o furtună. 
Era într-o dispoziţie excelentă. 

— Ei, fetelor, vă distraţi bine? Aruncă o privire cărţilor de 
joc răvăşite pe masă. Va trebui să vă învăţ câteva jocuri. Vei 
dormi aici, doamnă, spuse el adresându-se Annei. 

— Da, domnule: Femeia avea o voce sigură şi calmă. 

Golly merse încet până la uşă, o deschise şi privi atent la 
zăvoarele fixate pe dinafară. 

— Nu vă deranjează dacă fac o mică inspecţie? Sunt mulţi 
spărgători pe aici. E dezgustător să vezi cum proliferează 
crima. Poliţia asta nu-i bună de nimic. 

— Cât vom sta aici, domnule Oaks? îl întrebă Lila. 

Golly ridică din umeri. 

— Câteva zile, apoi plecăm la ţară. Nimic nu-ţi va face mai 
bine. 

— D-le Oaks, ce s-a întâmplat cu lordul Siniford? îl întrebă 
Anna. 

Vorbea cât se poate de normal şi asta îl deconcertă puţin. 
Femeia părea a şti lucruri pe care el nu le bănuia, sau poate 
văzuse lucruri pe care el le credea de neînțeles pentru ea. 
Golly o privi cu un alt interes. Cât îşi mai amintea? Cât şi ce 
auzise? Fusese cam slobod la gură faţă de ea în discuţiile lui 
cu Aikness. Doar o credea nebună. Din clipa asta Anna 
devenise însă un pericol pentru el. 

— Regret că trebuie s-o spun, dar lordul Siniford nu mai 
trăieşte. Tuturor ni se va întâmpla asta, spuse el cuprins de 
tristeţe. A fost ucis de un fulger. 


— Îmi pare nespus de rău, spuse fata după un moment de 
tăcere. Era foarte gravă şi el bănuia că face o legătură între 
soarta lui Mami şi noua tragedie. 

— A fost ucis, interveni Anna cu vocea ei calmă dar fermă. 

Golly clătină din cap. 

— Nu poţi să pui bază pe ce scrie în ziare. Deviza lor e: 
totul trebuie să fie senzaţional. O privi iar atent pe Anna. Îi 
putea face mari necazuri. Îşi şterse din minte frumosul 
apartament pe care îl preconizase pentru ea în palatul lui 
din America de Sud. 

— Somn uşor, draga mea. Ne vedem mâine. Noapte bună, 
doamnă. 

Privirea lui tăioasă îi strecură Annei în suflet o undă de 
spaimă. 

— Fii rezonabilă, îi şopti el misterios, după care dispăru pe 
coridorul întunecat. 

Lila încercă mânerul uşii. Fusese încuiată. Totuşi, ca să nu 
se poată pătrunde din exterior, trase zăvorul, închizându-se 
pe dinăuntru. 

— Nu ştiu ce să cred, spuse mai târziu fata. Mi se pare 
imposibil să fie un om chiar aşa de groaznic. Nu pot spune 
că m-aş simţi speriată de el. În mod sigur că e la fel de 
neajutorat ca şi noi. 

— Nu, nici pe departe, răspunse Anna scuturându-şi capul. 
Tot ce ţi-am spus e adevărat. Sunt multe lucruri pe care mi 
le amintesc doar vag, dar nu pot uita cuvintele pe care le-au 
rostit atunci când m-au luat din casa de lângă fluviu. 

— Să nu mai vorbim despre asta, o rugă Lila, privind-o cu 
dragoste. Să ne gândim mai bine la ce avem de făcut. 

— Tu crezi că eu nu prea sunt în toate minţile. Nu-i aşa? 
Toată povestea asta cu averea ta şi doamna Pattison şi 
incendiul... 

— Sunt convinsă că eşti cât se poate de sănătoasă. Cred 
fiecare lucru pe care mi-l spui. Mai dificil mi se pare că 
accept că dl. Oaks ar fi una din Măştile morţii. 


— Aşa este! susţinu Anna cu vehemenţă. Ai crede despre 
el că e un omuleţ nevinovat care-şi închipuie că poate să 
cânte. Dar căpitanul e aşa de umil în prezenţa lui încât mie 
mi-a fost ruşine pentru el. I-am auzit vorbind o dată despre 
căsătorie fără să-mi fi dat seama că pe tine te aveau în 
vedere. 

— Chiar aşa? exclamă uluită Lila. 

— Chiar aşa, deşi nu ţi-au rostit niciodată numele. Mă 
lăsau să asist la discuţiile lor crezându-mă nebună. Aikness 
mai râdea câteodată de mine, dar Golly m-a privit aidoma 
măcelarului care încă nu a hotărât cum să-şi sacrifice 
victima. 

— Dar... dar nu-mi... nu-mi vine să cred. Anna, simt că-mi 
îngheaţă sângele. 

— Probabil că sunt, totuşi, suficient de nebună dacă 
reuşesc să te înspăimânt în halul ăsta. Voi fi rezonabilă, 
doar mi-a cerut lucrul ăsta. Şi acum să vedem dacă putem 
scoate şi restul de tapet. 

— Nu ne poate prinde nimeni. Am zăvorât uşa pe 
dinăuntru, spuse Lila. 

Fata descoperise o notiţă pe peretele din baie, acolo unde 
o porţiune de tapet se desprinsese. Şi-au udat bine batistele 
şi au udat restul de tapet până când acesta s-a desprins de 
tot. Notiţa cuprindea următoarele: „În caz de foc trageţi 
scara de incendiu şi trapa se va deschide automat. leşiţi pe 
marginea acoperişului şi aruncaţi scările de salvare, plasate 
la intervale regulate şi fixate de parapeţi”. 

— Trapa din acoperiş, repetă Lila privind spre acoperişul 
care părea intact. 

Anna reveni cu un scaun pe care se sui, cercetând tavanul. 
Simţi cum o porţiune cedează sub degetele ei. 

— Aici trebuie să fie, explodară cuvintele ei cu un şuierat. 
Apoi se auzi un ciocănit uşor în uşa apartamentului. 
Pardoseala băii era acoperită cu insule mari de praf. Era 
suficient ca Golly să arunce o privire spre tavan şi spre 
podea ca să le ghicească intenţiile. 


— Încuie uşa şi nu ieşi, îi spuse Anna. 

Aşteptă până ce Lila se închise în baie, apoi îi dădu drumul 
lui Golly înlăuntru. 

— Ce faceţi aici? o întrebă el privind-o suspicios. Unde e 
Lila? 

— E în baie. Trebuie să găsesc prosoape. Explicaţia păru 
că îl mulţumeşte. 

— Spui că face baie? Foarte bine. Tocmai voiam să am o 
discuţie cu tine, fata mea. Privi o clipă spre uşa băii şi o 
întrebă îngrijorat. Sper că nu iese chiar acum? 

— Nu. 

— Bănuiesc că nu ai mai fost niciodată în America de Sud? 

— Nu. 

— E o ţară minunată. Am fost o dată acolo. Flori, cald, 
vară, o mulţime de bani. Cum ţi se pare? 

— Sună minunat. 

— Asta te va aştepta. Dacă eşti o fată bună. Nu-mi da de 
furcă, nu mai face alte scene, ajută-mă cu ea şi totul va fi în 
ordine. În caz contrar ce crezi că se întâmplă? Nu 
răspunzi? Dar pariez că ştii. Ie vor pescui din apele 
fluviului. Ajut-o pe Lila să se îndrăgostească de mine. Asta-i 
tot ce-ţi cer. Vreau să mă căsătoresc cu ea. Vrei bani? 

— N-am cum să-i cheltuiesc, spuse ea şi Golly zâmbi. 

— Văd că-ţi merge mintea, spuse el după care plecă 
fredonând un cântecel. 

Anna încuie uşa în urma lui, apoi se întoarse la fată. Lila 
revăzu ceva din vechea expresie pe faţa ei. 

— Nu e nimic, draga mea, încercă Anna să o liniştească. 

Deschise sertarul mesei din care scoase un cuţit. Cu el 
străpunse tavanul. Tencuiala căzu peste ea cu un zgomot, 
acoperind-o cu o pudră albă. Anna luă veioza de lângă pat şi 
lumină cu ea prin deschiderea făcută. 

— Uite trapa, spuse ea. 

Reuşiră să o deschidă cu ajutorul cozii unei mături. Treaba 
era însă mai dificilă. Uşiţa din acoperiş era destul de grea. 
Cu chiu cu vai au reuşit să o deschidă după o luptă carea 


durat până la ora trei. Prin deschizătura aceea Anna se 
strecură afară. Apoi o ajută şi pe Lila să iasă. Începură 
imediat să caute scările de incendiu dar, spre disperarea 
lor, spaţiile speciale în care ar fi trebuit să se afle nu erau 
de găsit. Trebuiau să se întoarcă în cameră cu tot riscul de 
a li se fi descoperit tentativa. 

Prima care se strecură înapoi în baie a fost Anna. Ea o 
ajută şi pe Lila să facă acelaşi lucru. Le era imposibil să mai 
închidă uşa de pe acoperiş. Deşi era teribil de speriată, Lila 
reuşi să adoarmă câteva ore. Se trezi înainte de venirea 
micului dejun şi a lui Golly. Acesta nu mai era în aceeaşi 
bună dispoziţie ca la vizita precedentă. Ceva se întâmplase. 

— O să vă iau, doamnele mele, de aici, în seara asta în 
jurul orei 9. Nu voi putea să vă însoțesc eu, dar mă vor 
înlocui câţiva dintre prietenii mei. Să nu-i supăraţi. În caz 
contrar nu-mi pot asuma nici o răspundere. 

— Unde ne duci? îl întrebă Lila. 

— Hainele de pe voi vă sunt suficiente, continuă el în loc 
de răspuns. Şi spune femeii ăleia că o voi plăti să-şi ţină 
gura. Se simte bine? Dă vreun semn de nebunie? 

— Crezi că te va asculta? îl întrebă fata cu seriozitate. 

— Cu siguranţă, răspunse el zâmbind. Bănuiesc că te-a 
pus în temă cu tot trecutul tău, cu bunica ta. E bine. Oricum 
ar fi trebuit s-o afli cândva. Apropo, câţiva din băieţii mei |- 
au prins noaptea trecută pe Wade. L-au împuşcat exact în 
inimă. Urmări cu atenţie cum ochii i se deschid şi faţa i se 
albeşte. Ghinion, nu-i aşa? A fost un tip simpatic, Johnny. N- 
a fost un poliţist prea grozav, dar ca băiat a fost dulce. Era 
ceva în tonul şi gesturile lui care făceau să creadă că o 
minte. Avea nevoie să creadă cu intensitate acest lucru, 
altfel ar fi leşinat. 

Golly continua. 

— Ce mai pierdere pentru poliţie. 

Făcu un zgomot cu limba fără să o piardă din priviri. Abia 
acum Lila fu sigură că o minte şi simţi o mare uşurare. El 


văzu cum îi revine culoarea în obraji, dar atribui în mod 
greşit efectul altei cauze. 

— 'Te şochează, Lila? Cu toţii trecem prin aşa ceva. Unde e 
Anna? În camera ei, nu? 

— Vrei să o vezi? întrebă Lila. 

— Nu. De altfel nici nu o să prea am timp de voi azi. 

În cele din urmă fata reuşi să-i adreseze o rugăminte pe 
care o tot amâna. 

— Aţi putea să-mi daţi ceva să-mi curâţ o pată de pe 
rochie? 

Juca oare suficient de bine ca să-l înşele? Aparent, da. 

— Foarte bine că îţi găseşti de lucru, draga mea. Gazul ar 
fi bun? 

Dădu din cap, neavând curajul să vorbească. Golly reveni 
peste câteva minute cu o sticluţă. 

— Urât mai miroase, spuse el în timp ce îşi ştergea mâinile 
cu o batistă. Hai că ţi-o duc eu în baie. 

Simţi că îngheaţă de frică. 

— Nu e nevoie. O s-o folosesc aici. 

Fusese ideea Annei să aibă pe masă un vas şi rochia pe 
care o purtase cu o zi înainte. El puse sticluţa jos, după care 
plecă. Numai după aceea apăru şi Anna din camera ei. 

— La ce-ţi trebuie gazul? Nu pricep. 

Anna nu-i răspunse. 

În ziua aceea o activitate intensă domni la Arbroath 
Building. Unul dintre „chiriaşii” cu figura cea mai 
nevinovată ieşi în City expediind telegrame de la fiecare 
oficiu poştal întâlnit. Aikness fu invitat pentru consultaţii. 

— Le-am promis băieţilor un profit gras şi o plecare fără 
necazuri şi aşa va fi, spuse Golly. Tu vei face altceva. Vei 
duce fetele la Greenwich. Ne întâlnim când te întorci. Îi 
arătă o bucată de hârtie. Maşina te va lăsa aici, în exact 
două minute - îi arătă el pe planul întocmit pe hârtie. Să zic 
că îţi acord trei minute. Acolo te va aştepta o şalupă. 

— Crezi că va merge chiar aşa de simplu? 


— Nu mă întrerupe, mârâi Golly. La 9,11 deschidem 
magazinul Kinshner - Golly se referea la bijuteria din Bond 
Street - şi apoi West End Diamond. La Kinshner treaba va 
merge repede. E un seif de modă veche. Nu-ţi cer să faci 
parte din echipă. Se va lăsa cu împuşcături. Ştiu că nu-ţi 
place. 'Tot ce ai de făcut e să ridici din cele două locuri suma 
de 250 000. Mi-ar fi plăcut să fiu aici să văd ziarele de 
dimineaţă. 

— Parcă era vorba de vineri, şi atunci de ce vorbeşti de 
deseară? 

— Am crezut că vineri o să fie seară de dans. 

În faţa lui Aikness se afla un alt Golly, dinamic şi 
ameninţător. 

— Să nu care cumva să încerci ceva, Aikness. Golly se 
înfipse în celălalt. Vor mai merge doi oameni cu voi. Unul va 
sta cu tine, celălalt va fi în spate, cu doamnele. Te vor 
împuşca imediat cum dai semne de laşitate. E clar? 

— Sigur, răspunse Aikness făcând un efort să-şi 
stăpânească vocea. Propriul său plan se năruia fără nici o 
şansă. 

CAPITOLUL XII. 

Elk primi o notiţă scrisă la repezeală cu creionul: „Avem 
treabă la noapte - în West End. Am fost informat că trebuie 
să ne aflăm în zona Piccadilly”. Nota venea de la o sursă 
demnă de încredere. De aceea telefonă şefului său. 

— Trebuie avertizat inspectorul de divizie, îi răspunse 
acesta. Unde e Wade? 

— La Brixton. la un interogatoriu lui Lane. Trebuie să 
apară. 

Cum închise telefonul, sună Wade. 

— Lane mi-a spus o grămadă de lucruri. Îţi aminteşti de 
Arbroath Building? Se pare că e cartierul lor general. Lane 
nu ştie foarte precis amănuntele privind clădirea. E însă 
sigur că vineri seara vor da lovitura cea mare. 

În momentul când Wade ajunse la sediul poliţiei, West End- 
ul colcăia de poliţişti în civil. În jurul orei 9 o explozie 


zgudui Bond Street, însoţită de o alta care venea din 
capătul opus al străzii. Au răsunat fluierele poliţiştilor. O 
maşină a Poliţiei se izbi de un camion care tocmai trecea 
prin zonă, rănind doi dintre poliţişti. Şoferul camionului 
scăpă neatins. În acelaşi timp o maşină puternică trase la 
bordura din dreptul magazinului Kinshner a cărui uşă se 
deschise brusc, lăsând să iasă patru oameni. În aceeaşi 
clipă un poliţist se îndreptă spre ei şi tot atunci răsună 
prima împuşcătură în lupta aceea care avea să rămână o 
amintire urâtă timp de mai mulţi ani. Polițistul căzu la 
pământ cu umărul zdrobit, în timp ce maşina se depărta, 
alţi doi poliţişti îşi făcură apariţia încercând să o oprească. 
Gestul lor îi costă viaţa. Întreg West End-ul fu uimit să audă 
focul cadenţat al unei arme automate. Maşina tăie 
Piccadilly, se strecură printre două vehicule spre Jermyn 
Street, apoi ajunse în James Street, pierzându-se apoi 
înainte ca prima maşină a poliţiei să-şi facă apariţia. 

Cealaltă echipă nu mai scăpă la fel de uşor. Hoţii ieşiră din 
spate de la Diamond Syndicate trezindu-se în mijlocul unor 
detectivi înarmaţi. Urmă un schimb de focuri care-l 
îngenunche pe unul din bandiți. Ceilalţi trei reuşiră să intre 
într-o maşină de unde-i împroşcară pe poliţişti cu focul unei 
arme automate. Drumul le fu barat în Oxford Street de un 
şofer care-şi puse autobuzul de-a curmezişul străzii, dar 
infractorii reuşiră să se strecoare cu maşina prin spaţiul 
rămas liber între zid şi autobuz. În trecere au tras asupra 
şoferului pe care nu l-au nimerit. Au continuat să fie 
urmăriţi până în clipa în care un glonte a atins roata maşinii 
de poliţie care îi escorta. 

Toate staţiile de poliţie au fost alertate. Wade auzi prima 
rafală în timp ce mergea cu Elk prin Piccadilly. A mai apucat 
să vadă cum dispare maşina spărgătorilor. 

— E cea mai mare aventură la care am fost martor, le 
mărturisi cu respiraţia întretăiată ofiţerul pe care îl 
întâlniră în Bond Street. Au luat bijuteriile şi nici măcar n- 


au încercat să se ascundă. Unul din oamenii mei i-a văzut 
operând la seif şi mi-a telefonat. 

John nu-şi mai pierdu vremea cu cercetarea clădirii în care 
se comisese spargerea. Împreună cu Elk porni în goană 
spre Scotland Yard, trecând prin faţa grupului de superiori 
care discutau agitaţi pe marginea declaraţiilor lui Lane. 

— Poate că s-au întors acolo, spuse comandantul. N-ar fi 
nici un rău dacă am curăța cuibul ăla. la-ţi oamenii. Să fie 
înarmaţi. 

Se făcuse 10,20 când prima maşină a poliţiei opri la 
Arbroath Building. În aceeaşi clipă fură ajunşi din urmă şi 
depăşiţi de o maşină a pompierilor care trecu în faţa lor. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Arbroath Building a luat foc. E un bloc vechi. 

John nu mai voia să audă nimic despre clădirea aceea. 
Văzu o lumină puternică reflectându-se pe cer şi se întrebă 
dacă povestea se va repeta. 

— Sunt două femei acolo, una e mai tânără, spuse 
polițistul. Le-am văzut făcând semne cu mâna, apoi am dat 
alarma. 

— Ce?! John simţi cum îi îngheaţă sângele la simplul gând 
că Lila era acolo. 

Golly îşi făcu apariţia luând o atitudine părintească, plină 
de măreție. 

— Ne vedem peste o oră. Şi nu uita, fără şmecherii, 
adăugă el aruncând Annei o privire semnificativă. Contez 
pe tine, Lila, că o vei face să fie cuminte. 

Fata acceptă cu un semn din cap. 

Dl. Oaks inspiră adânc şi strâmbă nemulţumit din nas. 

— Nu-mi place cum miroase gazul ăsta, dar nici geamul 
nu-l putem deschide. Acum o să vă pătrundă în haine. Deci 
ne am înţeles, Lila, pleci cu Aikness. Cu el şi cu încă doi 
prieteni în care trebuie să ai încredere. Cum a ieşit din 
cameră, uşa fu încuiată în urma lui; Lila intră în baie, apoi 
se strecură prin trapa deschisă. Merse pe acoperişul de 
beton pe lângă parapet, peste care privi cu atenţie. Trebui 


să aştepte 10 minute până când văzu prima maşină ieşind 
din garaj. Urmă o a doua, apoi auzi uşa închizându-se. Se 

întoarse pentru a comunica ce văzuse. În acest timp Anna 
adunase scaunele mai uşoare, o masă mică şi luase pătura 
de pe pat. Le împinse pe toate prin chepengul deschis. 

— Ia sticla şi fii atentă cum o foloseşti. 

Lila îngrămădi mobilele pe acoperiş, apoi reveni în dreptul 
uşiţei întredeschise a trapei. 

— Bate cineva la uşă, îi şopti Anna, cred că e Aikness. 

Ciocăniturile deveniră mai insistente. Lila se strecură 
înăuntru. Lăsă capacul să cadă la locul lui. Cu o putere greu 
de bănuit la ea, Anna reuşi să-şi facă vânt prin chepengul 
deschis. Cu un ultim efort trase şi scaunul după ea. Apoi au 
lăsat capacul să cadă cu un zgomot înfundat. 

— Aikness şi amicii lui n-o să încerce să-l deschidă, spuse 
Anna, şi dacă o s-o facă o să stăm peeel. 

Duseră grămada de scaune, masa şi pătura lângă un colţ 
al parapetului, şi urmăriră ce se mai întâmplă jos. Câţiva 
oameni treceau pe stradă. Nu departe zări un poliţist. 
Desfăcu sticla şi îi vărsă conţinutul pe grămada de lucruri. 
Vântul îi stinse primele trei bețe de chibrit. Cel de-al 
patrulea aprinse însă pătura îmbibată cu gaz. Aproape 
instantaneu limbile flăcărilor se cocoţară pe parapetul de 
beton luminând clădirile învecinate. Femeile auziră fluierul 
poliţistului. Mai mulţi oameni începură să vină fuga spre 
blocul lor. Lila auzi un zgomot. Se întoarse şi văzu capacul 
trapei mişcându-se. Ajunse din câţiva paşi la chepeng şi se 
sui pe el. În clipele următoare Anna auzi sunetul pe care îl 
aşteptau cu nerăbdare. Era sirena modelată a maşinii de 
pompieri. Sfidând pericolul femeia se urcă pe parapet 
agitându-şi braţele. Fu imediat văzută de mulţimea care se 
adunase jos. În timp ce cobora de pe parapet văzu oa treia 
maşină ieşind din garaj, croindu-şi loc prin mulţime, şi 
dispărând după colţ. 

— Au plecat, strigă ea cu voce răguşită. Slavă Domnului că 
am scăpat. 


Curând îşi făcură apariţia şi alte maşini de pompieri. Pe 
urmă se înălţă o scară roşie, telescopică pe care se urcă un 
pompier, urmat imediat de un al doilea. Apoi Lila văzu un 
tip în civil sărind de pe parapet. Era Wade, în ale cărui 
braţe se repezi cu disperare. 

Ofițerii de pe distrugătorul „Meridian” erau cu toţii invitaţi 
la un bal la Greenwich Hospital. Excepţie făcea doar ofiţerul 
de cart. O barcă se apropie de „Meridian”. Santinela de la 
bordul vasului îi întrebă pe cei din barcă cine sunt. 1 se 
răspunse că se aduce căpitanului un mesaj urgent. În clipa 
în care ofiţerul de cart se pregătea să vadă despre ce e 
vorba, două focuri de revolver, trase cu surdină, îi reduseră 
la tăcere pe cei de pe vas. Aproape instantaneu bordul 
vasului fu ocupat de vreo douăzeci de omuleţi de rasă 
galbenă. Marinarii, cei mai mulţi adormiţi, fură neutralizaţi 
în câteva clipe. Scăpă unul singur, care se aruncă în apă, 
reuşind să înoate până la mal. Apoi o şalupă neagră se 
apropie de distrugătorul la bordul căruia se urcară Golly şi 
ceilalţi oameni ai lui. După alte 15 minute sosi şalupa cu 
Aikness. Era însoţit de cei doi gardieni pe care i-i dăduse 
Golly, dar cele două femei lipseau. Căpitanul era atât de 
speriat încât nu reuşi să lege nici un cuvânt. Tot ce putu să 
audă Golly a fost cuvântul „foc”. 

— Vorbim noi mai târziu, spuse Golly livid de furie. 
Chinezii îşi luaseră deja posturile în primire. Un timonier 
conducea distrugătorul în josul apei, mărindu-i viteza. Golly 
era cu Aikness în cabina acestuia, supunându-l unui 

interogatoriu. 

— Te ascult! spuse el privindu-l cu ferocitate, în timp ce 
Aikness începu să-şi bâlbâie povestea. 

— Au ieşit prin capac. N-am bănuit că există aşa ceva; am 
văzut o notă scrisă pe perete. Un avertisment în caz de 
incendiu. Acolo se menţiona ieşirea prin tavan. 

— Ele au pus focul. De asta au vrut gazul. O să mă întorc 
pentru ele. 

— Ne vor urmări, începu Aikness. 


— Ne vor urmări? Oare! Nu ţi-am spus că nu pot veni după 
noi? Pun eu mâna pe un transatlantic. Chiar azi după 
amiază a părăsit unul Londra. Dacă trimit distrugătoare 
după mine, scufund vasul cu pasageri cu tot. Ai auzit? 

Deci, aceasta era planul! Abia acum îl auzea Aikness. Ăsta 
era şantajul cu care tot ameninţa! 

Distrugătorul mergea cu viteză maximă, trecând pe lângă 
pericolele care ar fi albit părul timonierului, dacă ar fi ştiut 
de ele. În zori simţiră aerul sărat al mării! Zăriră 
transatlanticul neaşteptat de aproape. 

— Iat-o, exclamă Golly. Punem mâna pe ea. Am omul meu 
pe nava aia. Să-l anunţăm. 

Lampa de semnalizare trimise un semnal căruia îi 
răspunse un altul de pe vapor. 

— E timpul, spuse Golly. 

În aceeaşi clipă raza puternică a unui reflector se aprinse 
de la mal şi trecu pe deasupra apei, oprindu-se pe 
distrugător. 

— Dă-i drumul înainte, mârâi Golly. Trebuie să luăm 
„pachetul”. Cu coada ochiului Golly prinse dâra subţire de 
lumină roşie venind de la mal, urmată de o explozie 
puternică. Nu mai văzu obuzul izbind apa. Şi din nou firul 
de lumină roşie se reaprinse de o nouă explozie. 

— Ne ajung, şopti Aikness. O să ne prindă. Privi fascinat 
spre bateria de coastă, care expedie un nou obuz. 

— Dacă am putea, începu el. 

Nu apucă să termine. Un proiectil izbi vasul din laterală. 
Urmă o explozie teribilă. 

Bărcile de salvare au găsit un singur supravieţuitor. Un 
omuleţ cu ochelarii bine prinşi de urechi, plutind pe un 
colac de salvare uriaş. 

— Mă numesc Oaks, spuse el. Nu vă fac nici un necaz. Nu 
sunt eu omul. lot ceea ce doresc e pacea, liniştea, armonia. 
O dată am salvat un copilaş. Se numea Lila Smith. 

Când fu condamnat la moarte, începu să cânte celorlalţi 
arestaţi şi gardienilor, care-l înjurară amarnic pentru 


zgomotul pe care îl făcea. Dar condamnaţii la moarte au 
privilegiile lor. A cântat şi în dimineaţa execuţiei cu acelaşi 
glas spart şi martorii care au asistat la execuţie nu au simţit 
nici un fel de regret când trapa s-a deschis cu zgomot, aşa 
cum li se întâmpla de obicei când alţi condamnaţi se aflau 
într-o situaţie similară. 


SFÂRŞIT 


1 Celebră închisoare din Devon, Anglia.