Rory Power — Salbaticele

a P ame pe mam e ae 
b 
Š J 
w 
i ii 
h os 
<m 
Aa A 
4 


ZIT 


2172 |- 070128, 


CONNECTION 


RORY POWER 
SĂLBATICELE 


Original: Wilder Girls (2019) 


Traducere din limba engleză: 
MIHAELA APETREI 


7 


virtual-project.eu 


Mamei mele şi mie însămi, 
precum şi versiunilor noastre 
care nu s-ar fi gândit niciodată 
că vom ajunge aici, împreună. 


Pentru belşugul de lucruri opuse, 
abundente, 
originale 
ori bizare. 


- Gerard Manley Hopkins, 
Multicolora frumuseţe! 


1 Compendium of Translated Poetry, C. George Săndulescu and Lidia 
Vianu, Editura pentru literatură contemporană, Bucureşti, 2011, p. 300, 
traducere de S.G. Dima (n. r.). 


e 4 


HETTY 


Capitolul 1 


Ceva. Departe, în bezna alburie. Printre copaci, 
îndreptându-se către încâlceala de desişuri. Il poţi vedea de 
pe acoperiş, după felul în care tufişurile se lasă într-o parte 
sau în alta în jurul lui, foşnind înspre ocean. 

După mărime trebuie să fie un coiot, unul dintre cei mari, 
care îţi ajung până la umăr. Cu dinţi precum cuţitele, de 
mărimea palmei mele. Ştiu, pentru că odată am găsit unul, 
i se iţea capătul prin gard. L-am tras şi l-am ascuns sub pat. 

Din tufişuri se mai aude o bufnitură, apoi se lasă iar 
tăcerea. În cealaltă parte a acoperişului, Byatt coboară 
arma, sprijinind-o de balustradă. Drum liber. 

Eu rămân cu arma ridicată, precaută, ţinând cătarea în 
dreptul ochiului stâng. Celălalt ochi îmi este mort, orbit 
după o criză. Pleoapa mi se zbate, închisă, iar dedesubt 
creşte ceva. 

Aşa suntem toate aici. Bolnave, ciudate, fără să ştim de 
ce. Din noi cresc chestii, unele bucăţi dispar, altele se 
desprind şi apoi ne întărim sau ne înmuiem. 

Văd prin cătare cum soarele de amiază albeşte lumea, 
văd cum pădurea se întinde până la marginea insulei, 
dincolo de care este oceanul. Pinii deşi se zburlesc ca 
întotdeauna, înălțându-se cu mult deasupra acoperişului. Ici 
şi colo se văd spaţii goale, unde stejarii şi mestecenii şi-au 
pierdut frunzele, dar cea mai mare parte a bolţii de 
verdeață este strâns ţesută, cu acele de conifere înţepenite 
de ger. Numai antena radioului străpunge desişul, acum 
inutilă, fiindcă nu mai avem semnal. 

În susul drumului se aude strigătul cuiva şi dintre copaci 
se ivesc fetele din Schimbul Bărcii, care se întorc acasă. 
Numai câteva dintre noi pot face această călătorie, pot 
străbate tot drumul de-a curmezişul insulei spre locul unde 
Marina livrează rațiile de mâncare şi hainele, la docul de 
unde plecau şi veneau feriboturile. Noi, celelalte, stăm 
îndărătul gardului, rugându-ne să le vedem ajunse cu bine 
acasă. 


e 6» 


Cea mai înaltă dintre ele, domnişoara Welch, se opreşte 
la poartă şi moşmondeşte ceva la încuietoare până când, în 
sfârşit, poarta se deschide larg, iar cele din Schimbul Bărcii 
intră împleticindu-se, cu obrajii roşii de frig. Au venit toate 
trei cocârjate de povara conservelor, cărnii şi cuburilor de 
zahăr. Welch se întoarce ca să închidă poarta în spatele ei. 
Abia dacă are cu cinci ani mai mult decât noi, era cea mai 
tânără dintre profesoare. Inainte de toate astea locuia în 
biroul de pe hol şi se făcea că nu vede când cineva nu 
respecta ora de stingere. Acum ne numără în fiecare 
dimineaţă, ca să se asigure că n-a murit nimeni peste 
noapte. 

Face cu mâna, ca să semnalizeze că totul e în regulă, iar 
Byatt îi răspunde la salut. Eu supraveghez poarta. Byatt, 
drumul. Câteodată facem schimb, dar ochiul meu nu se 
descurcă prea bine să vadă la distanţă, aşa că schimbul nu 
e de durată. Oricum ar fi, rămân totuşi o trăgătoare mai 
bună decât jumătate dintre fetele care mi-ar putea lua 
locul. 

Ultima dintre fetele Schimbului Bărcii păşeşte pe verandă 
şi iese din câmpul vizual, iar ăsta este finalul schimbului 
nostru. Descarc arma. Indes cartuşele în cutie, pentru 
următoarea fată. Strecor unul în buzunar, să fie. 

Acoperişul se înclină blând dinspre podul cu tavan plat, 
de la etajul al treilea spre al doilea. De aici ne balansăm pe 
margine şi intrăm în casă pe fereastra deschisă. Era şi mai 
dificil pe când purtam fuste şi şosete, fiindcă ceva ne făcea 
să ţinem genunchii strânşi. Dar asta se întâmpla cu mult 
timp în urmă. Acum, în blugi jerpeliţi, nu mai avem de ce să 
ne facem griji. 

Byatt urcă în urma mea, lăsând pe pervaz o altă serie de 
zgârieturi. Işi dă părul peste umăr. Este drept, ca al meu, 
de un castaniu-deschis, strălucitor. Şi curat. Chiar dacă nu 
avem pâine, şamponul nu ne lipseşte. 

— Ce-ai văzut? mă întreabă ea. 

Dau din umeri. 

— Nimic. 

Micul dejun a fost sărăcăcios şi simt în măruntaie 


e 


ghimpele foamei. Ştiu că şi Byatt simte la fel, aşa că ne 
grăbim pe scări spre masa de prânz, la etajul principal, apoi 
în holul cu tavan înalt. Mese jupuite, abia ţinându-se pe 
picioare, un şemineu şi canapele cu spătarul înalt, a căror 
tapiţerie a fost smulsă ca să fie pusă pe foc, să ne încălzim. 
Şi noi, toate, forfotind, în viaţă. 


Eram cam o sută de fete când a început; şi douăzeci de 
profesoare. Împreună, umpleam ambele aripi ale acestei 
clădiri vechi. Acum nu ne mai trebuie decât una dintre ele. 

Fetele din Schimbul Bărcii intră izbind uşa de perete; îşi 
aruncă sacii pe podea şi noi ne încăierăm pentru mâncare. 
De cele mai multe ori ne trimit conserve şi câteodată 
pacheţele de carne uscată. Abia dacă primim rareori ceva 
proaspăt, mereu prea puţin ca să ne ajungă tuturor şi, într- 
o zi obişnuită, mesele înseamnă doar prezenţa lui Welch în 
bucătărie, deschizând debaraua şi porţionând cele mai mici 
raţii văzute vreodată. Însă azi este zi de aprovizionare, 
spinările fetelor din Schimbul Bărcii au cărat spre casă noi 
provizii, iar asta înseamnă că Welch şi directoarea se ţin 
deoparte şi ne lasă să ne luptăm pentru un singur aliment 
de fiecare. 

Totuşi, Byatt şi cu mine nu trebuie să luptăm. Reese este 
chiar lângă uşă şi a tras un sac deoparte, pentru noi. Dacă 
ar fi fost altcineva, lumea s-ar fi revoltat, dar e vorba 
despre Reese - cu mâna ei stângă ascuţită şi solzoasă -, 
aşa că nimeni nu zice nimic. 

Ea a fost una dintre ultimele care s-au îmbolnăvit. M-am 
gândit că poate o să scape, poate că este în siguranţă, dar 
apoi a început. Solzii, fiecare dintre ei un soi de argint 
mişcător desfăşurându-se din piele, ca şi când ar fi venit din 
interior. Acelaşi lucru i se întâmplase uneia dintre fetele din 
anul nostru. Se întinseseră pe tot corpul şi îi răciseră 
sângele în vine până când într-o zi nu s-a mai trezit, aşa că 
ne-am spus că ăsta va fi sfârşitul pentru Reese, pe care au 
dus-o sus, aşteptând ca solzii s-o ucidă. Dar n-au făcut-o. 
Azi a zăcut în infirmerie, pentru ca a doua zi să se întoarcă 
la noi, cu mâna stângă total schimbată, o ciudăţenie, dar 


e 83 


încă a ei. 

Reese sfâşie sacul şi ne lasă, pe mine şi pe Byatt, să 
scotocim înăuntru. Stomacul mi s-a strâns şi saliva mi s-a 
adunat pe limbă. Orice, aş lua orice. Dar am căpătat sacul 
greşit. Săpun. Chibrituri. O cutie cu pixuri. O cutie cu 
cartuşe. Şi apoi, la fund, o portocală - o portocală reală, 
adevărată, cu putregaiul muşcând numai puţin din coajă. 

Ne smucim. Mâna de argint a lui Reese pe gulerul meu, 
căldura fierbând sub solzi, dar o arunc la podea şi îi pun 
genunchiul pe un obraz. Aplecată, prind grumazul lui Byatt 
între umăr şi antebraţ. Una dintre ele loveşte; nu ştiu care. 
Mă izbeşte în ceafă şi mă înclin spre scări, cu nasul 
plesnindu-mi într-o muchie de treaptă. Durerea 
bolboroseşte, albă. In jurul nostru, celelalte fete strigă, în 
cerc. 

Cineva m-a prins de păr şi mă smuceşte încolo şi 
încoace. Mă răsucesc şi muşc locul unde tendoanele ies în 
relief sub piele, iar ea scheaună. Strânsoarea îmi slăbeşte. 
La fel şi a ei, şi ne îndepărtăm una de cealaltă. 

Imi şterg sângele din ochi. Reese este întinsă pe 
jumătate pe scări, cu portocala în mână. A câştigat. 


Capitolul 2 


Îi spunem „Tox” şi, în primele câteva luni, au încercat să 
ne predea o lecţie despre el. Epidemie Virală în Civilizaţiile 
Vestice: o Istorie. Rădăcina „tox” în limbile latine. Reguli 
farmaceutice în statul Maine. Şcoala merge mai departe, 
profesorii stau la catedră cu sânge pe haine, planificând 
testele ca şi când vom mai fi încă aici şi peste o săptămână. 
Nu se termină lumea, spun ei, şi nici educaţia. 

Micul dejun în sala de mese. Matematică, engleză, 
franceză.  Prânzul, exercițiile de tragere la ţintă. 
Consumabile şi primul ajutor, domnişoara Welch bandajând 
răni şi directoarea înţepându-ne cu ace. Împreună la cină şi 
apoi încuiate pe tot parcursul nopţii. Nu, nu ştiu ce ne 
îmbolnăveşte, ne va spune Welch. Da, o să vă faceţi bine. 
Da, curând o să mergeţi acasă. 

Dar s-a terminat repede cu asta. Orele au ieşit din 
program pe măsură ce Toxul dobora profesoarele. Regulile 
s-au făcut bucăţi, transformându-se în praf, ştergându-se 
încetul cu încetul, până când n-au mai rămas din ele decât 
oasele goale. Cu toate astea, numărăm zilele, ne trezim în 
fiecare dimineaţă cercetând cerul după camere şi lumini. 
Lumea de pe continent se preocupă de asta, ne spune în 
permanenţă Welch. S-au preocupat din secunda în care 
directoarea a sunat pentru ajutor la Camp Nash, aflat pe 
coastă, iar acum caută un tratament. În primul transport cu 
provizii adus de Schimbul Bărcii se afla un bilet. Tipărit şi 
semnat, imprimat pe o hârtie cu antetul Marinei. 


DE LA: Secretariatul Marinei, Ministerul Apărării 

Comandantul Forţei de Reacţie pentru Incidente 
Chimice/Biologice  (FRICB), directorul (Camp Nash, 
Centrele pentru Control Epidemiologic şi Prevenţie (CCEP) 

CATRE: Şcoala de fete Raxter, Insula Raxter 

SUBIECT: Procedurile de carantină recomandate de 
CCEP 


Se vor implementa imediat izolarea completă şi 
e 10 œ» 


carantina efectivă. Subiecţii vor rămâne în permanenţă pe 
teritoriul şcolii, din motive de siguranţă şi pentru a 
menţine condițiile  contaminării inițiale.  Depăşirea 
gardului şcolii, mai puţin de către echipajul autorizat 
pentru recuperarea proviziilor (vezi mai jos), reprezintă 
violări ale termenilor carantinei. 

Intreruperea comunicării prin telefon şi internet: 
comunicarea se va realiza numai prin canalele radio 
oficiale. Ca urmare, informaţiile vor fi complet secretizate. 

Proviziile vor fi lăsate la docul vestic. Data şi ora vor fi 
stabilite prin farul de la Camp Nash. 

Sunt în lucru diagnosticul şi tratamentul. CCEP 
cooperează cu centrele locale referitor la tratament. 
Aşteptaţi livrarea. 


Am aşteptat şi am încercat să rămânem în viaţă - 
împreună în spatele gardului, în siguranţă, departe de 
sălbăticia pădurii, departe de animalele tot mai flămânde şi 
ciudate -, dar fetele continuau să cadă pe capete. Crizele 
care lăsau trupurile prea slăbite ca să mai poată respira, 
care lăsau răni ce nu se mai puteau vindeca sau, 
câteodată, o agresivitate ca o febră, care le întărâta pe fete 
una împotriva celeilalte. 

Lucrurile acestea încă se întâmplă. Singura diferenţă este 
că acum am învăţat că tot ce putem face este să ne purtăm 
singure de grijă. 

Reese şi Byatt sunt ale mele şi eu sunt a lor. Pentru ele 
mă rog când trec pe lângă avizier şi ating cu două degete 
biletul primit de la Marină, încă înfipt acolo, îngălbenit şi 
şifonat. Un talisman de aducere-aminte a promisiunii pe 
care ne-au făcut-o. Tratamentul pentru vindecare va veni 
cât timp reuşim să rămânem în viaţă. 

Reese înfige un deget argintiu în portocală şi începe s-o 
descojească, iar eu mă forţez să mă uit în altă parte. Când 
dăm peste hrană proaspătă ca asta, ne luptăm pentru ea. 
Reese spune că este singura cale de a pune lucrurile în 
matca lor. Fără ajutor, fără milă. Nu ar fi luat-o niciodată 
dacă n-ar fi simţit că a câştigat-o. 

In jurul nostru, celelalte fete se adună în hohote de râs, 


e ll - 


scotocind prin hainele care se revarsă din fiecare sac. 
Marina ne trimite încă suficiente pentru noi toate. Cămăşi şi 
ghete micuţe; n-avem pe nimeni suficient de mic încât să le 
poarte. 

Şi jachete. Ne trimit încontinuu jachete. Nu doar de când 
gheaţa a început să acopere iarba. Abia se împrimăvărase 
când a lovit Toxul şi în vara aceea ne-a fost bine în fustele 
şi în cămăşile noastre de uniformă, dar iarna a venit, aşa 
cum face mereu în Maine, aprigă şi lungă. Focurile ardeau 
în mijlocul zilei şi generatoarele trimise de Marină mergeau 
după lăsarea întunericului, până când o furtună le-a făcut 
bucățele. 

— Ai sânge pe tine, spune Byatt. 

Reese îşi sfâşie poalele cămăşii şi îmi lipeşte de obraz 
fâşia de material. Apăs. Imi strivesc nasul. 

Deasupra noastră, un zgomot ca de raşchetare venind de 
la mezaninul aflat peste holul principal. Privim toate în sus. 
Este Mona, cu un an mai mare decât mine, cu părul ei roşu 
şi faţa în formă de inimă, adusă înapoi de la infirmeria 
aflată la etajul al treilea. Stătuse acolo o veşnicie, încă de la 
criza făcută în sezonul trecut, şi nu cred că se mai aştepta 
cineva s-o vadă venind înapoi. Îmi amintesc cum, în ziua 
aceea, faţa i-a fiert şi i-a crăpat, cum au dus-o la infirmerie 
cu un cearceaf tras peste ea, de parcă ar fi murit deja. 

Acum are pe obraji cicatrici ca nişte gratii şi un început 
de aură în păr. Aşa este şi Reese, cu pletele blonde 
împletite într-o coadă şi cu strălucirea pe care i-a dat-o 
Toxul, iar această trăsătură îi aparţine atât de mult, încât 
tresare când o zăreşte şi la Mona. 

— Hei, spune ea, nesigură pe picioare, în timp ce 
prietenele ei aleargă s-o întâmpine fluturând din mâini, 
numai zâmbete, lăsând totuşi o grămadă de spaţiu între 
ele. 

Nu de contaminare ne temem - am avut deja toate 
boala, oricare ar fi ea. Ci e vorba despre a vedea din nou 
descompunerea pe care o aduce. Despre a şti că într-o zi, 
curând, ni se va întâmpla şi nouă. Despre a şti că tot ceea 
ce putem face este să sperăm că vom trece peste asta. 


e 12» 


— Mona, spun prietenele ei, slavă Domnului că eşti bine. 

Dar le văd cum lasă conversaţia să moară, le văd 
plecând una câte una, odată cu ultimele ore de lumină ale 
zilei, lăsând-o pe Mona abandonată pe canapea, holbându- 
se la propriii genunchi. Pentru ea nu mai este loc printre 
ele. S-au obişnuit ca Mona să nu mai fie aici. 

Mă uit după Reese şi Byatt, lovind repetat cu piciorul în 
aceeaşi despicătură din scară. Nu cred că m-aş putea 
obişnui vreodată să trăiesc fără ele. 

Byatt se ridică, iar fruntea i se încreţeşte într-o uşoară şi 
stranie încruntare. 

— Aşteaptă aici, spune ea şi se îndreaptă spre Mona. 

Vorbesc un minut, în timp ce Byatt se apleacă, astfel 
încât vocea să-i curgă drept în urechea Monei, strălucirea 
părului acesteia aruncând o lumină roşiatică pe pielea lui 
Byatt. Apoi Byatt se îndreaptă, iar Mona apasă cu degetul 
mare pe interiorul antebraţului celeilalte. Amândouă par 
cutremurate. Doar o clipă, dar suficient cât eu să observ. 

— Bună ziua, Hetty. 

Mă răsucesc. Este directoarea, cu trăsăturile chiar mai 
ascuţite decât de obicei. Părul cărunt îi este încolăcit într-un 
coc, iar cămaşa, închisă până sub bărbie. Şi are o pată în 
jurul gurii, de un roz palid, de la sângele care i se prelinge 
din buze. Ea şi Welch - Toxul este diferit în cazul lor. Nu le-a 
pus la pământ, aşa cum s-a întâmplat în cazul celorlalte 
profesoare; nu le-a modificat trupurile în felul în care ni le 
modifică nouă. În schimb, le naşte pe limbă plăgi 
supurânde, le strecoară în mădulare un tremur care nu se 
dă dus. 

— Bună ziua, îi răspund. 

A cedat în multe privinţe, dar nu şi în chestiunea bunelor 
maniere. Dă din cap în direcţia coridorului, unde Byatt stă 
încă aplecată deasupra Monei. 

— Cum se simte? 

— Mona? întreb eu. 

— Nu, Byatt. 

Byatt n-a mai avut nicio criză de la sfârşitul iernii, aşa că 
este predispusă la una în curând. Se produc ciclic, pe 


e 13 


anotimpuri, fiecare mai rea decât cea de dinainte, până 
devin de-a dreptul insuportabile. După ultima ei criză totuşi, 
nu mi-am putut imagina ceva mai rău. Nu arăta în niciun fel 
diferit - doar un gât dureros, pe care nu-l putea mişca, şi o 
creastă zimţată pe oasele cefei, cu cioturi iţindu-se prin 
piele -, dar îmi amintesc fiecare secundă a crizei. Cum a 
sângerat pe salteaua noastră veche până când sângele a 
început să picure pe scândurile podelei de sub pat. Cum 
arăta mai confuză ca oricând, în timp ce pielea de pe 
coloana vertebrală plesnea. 

— Este bine, am spus. Totuşi, se apropie timpul. 

— Îmi pare rău să aud asta, a spus directoarea şi le-a mai 
privit un pic pe Mona şi Byatt, încruntându-se. Nu ştiam că 
voi, fetelor, sunteţi prietene cu Mona. 

De când îi păsa ei de asta? 

— Suntem mai degrabă prietenoase, cred. 

Directoarea m-a privit de parcă era surprinsă să mă vadă 
încă acolo. 

— Minunat, a spus ea, iar apoi a pornit de-a lungul holului 
principal, spre coridorul unde se ascundea biroul ei. 

Înainte de Tox o vedeam zilnic, dar de atunci încoace fie 
se îndrepta spre infirmerie, fie se încuia în birou, lipită de 
radio, vorbind cu Marina şi cu CCEP. 

În primul rând, aici nu a fost niciodată recepționat 
semnalul pentru mobil - din cauza tipului clădirii, potrivit 
broşurilor - şi au tăiat şi linia de telefon fix, chiar din 
primele zile ale Toxului. Ca să ţină lucrurile în secret. Ca să 
gestioneze informaţiile. Dar puteam, cel puţin, să vorbim cu 
familiile noastre prin radio, puteam să ne auzim părinţii 
plângând după noi. Până când nu s-a mai putut nici asta. 
Lucrurile scăpaseră de sub control, spunea Marina, şi 
trebuia să fie luate măsuri. 

Directoarea nu s-a obosit să ne consoleze. Pe atunci, 
confortul nostru era o treabă depăşită de mult. 

Uşa de la birou se trânteşte şi se încuie în urmă-i, apoi 
Byatt se întoarce la noi. 

— Ce-a fost asta? am întrebat-o. Chestia cu Mona. 

— Nimic. 


e 14» 


A tras-o pe Reese în picioare. 
— Hai să mergem! 


Raxter se află pe un teren întins, spre colţul estic al 
insulei. Şcoala este înconjurată din trei părţi de apă, iar în 
cea de-a patra se află poarta. Şi dincolo de ea e pădurea, 
cu acelaşi soi de pini şi molizi pe care îi avem şi pe terenul 
nostru, dar încolăciţi şi deşi, cu trunchiuri tinere crescute în 
jurul celor bătrâne. Partea noastră de gard este curată şi 
ordonată, aşa cum a fost dintotdeauna - doar noi suntem 
diferite. 

Reese ne conduce prin curte către capătul insulei, printre 
stâncile roase de vânt până la goliciune, adunate laolaltă 
precum o carapace de ţestoasă. Stăm toate trei, una lângă 
alta, Byatt la mijloc, briza răcoroasă biciuindu-i părul 
desfăcut, chiar în faţa noastră. Este o zi liniştită, cerul are 
un fel de ne-albastru limpede şi nu se zăreşte nimic în 
depărtare. In spatele şcolii Raxter, oceanul se aruncă greu, 
înghițind bancurile de nisip şi trăgând curenţii. Fără 
vapoare, fără pământ la orizont, fără niciun semn că restul 
lumii este încă acolo, că-şi vede de drum fără noi, că totul 
este în continuare aşa cum a fost dintotdeauna. 

— Cum te simţi? spune Byatt. 

Imi pune această întrebare pentru că acum două 
săptămâni cicatricea de pe ochiul meu orb a înflorit, 
deschizându-se larg. Este o rămăşiţă a zilelor de început, o 
reamintire a felului în care nu reuşeam să înţelegem ce ni 
se întâmplă. 

Prima mea criză mi-a orbit ochiul drept şi mi l-a închis şi 
am crezut că asta a fost tot, până când ceva a început să 
crească dedesubt. O a treia pleoapă, aşa cum credea Byatt. 
Nu mă durea, doar mă mânca îngrozitor şi simţeam ceva 
mişcându-se. De aceea tot încercam să-l deschid. 

Era stupid. Cicatricea în sine era o dovadă suficientă. 
Abia dacă îmi mai aminteam ceva, dar Byatt spune că mi- 
am aruncat puşca în mijlocul Schimbului Armelor şi am 
început să mă zgârii de parcă m-ar fi apucat ceva de faţă, 
săpând cu unghiile printre genele ca o crustă şi jupuindu-mi 


e 15» 


pielea. 

Cicatricea era aproape vindecată, dar din când în când 
rana se deschidea iar şi sângele îmi picura pe obraz, roz şi 
apos din cauza puroiului. În timpul Schimbului Armelor 
aveam o mulţime de alte lucruri la care să mă gândesc, dar 
acum simţeam locul acela pulsând. Poate că se infectase. 
Deşi asta era ultima dintre grijile noastre. 

— Poţi să mi-o coşi? 

M-am străduit ca teama să nu mi se simtă în glas, dar ea 
tot a auzit-o. 

— Aşa de rău e? 

— Nu, doar că... 

— Măcar ai curăţat-o vreodată? 

Reese a pufnit satisfăcută. 

— Ţi-am zis să n-o laşi deschisă. 

— Vino aici, am auzit-o pe Byatt. la să văd. 

Mă răsucesc pe stâncă în aşa fel încât ea, îngenunchind, 
să ajungă în dreptul bărbiei mele ridicate. Îşi trece degetele 
peste rană, zgâriindu-mi uşor pleoapa. Ceva de dedesubt 
tresare. 

— Pare dureros, spune ea, scoțând din buzunar un ac cu 
aţă. 

Le are mereu la ea, chiar de când mi-a apărut prima 
cicatrice pe ochi. Dintre noi trei, ea este cea mai apropiată 
de împlinirea vârstei de 17 ani şi, în momente ca acum, 
lucrul ăsta se vede. 

— Okay. Nu te mişca! 

Înfige acul în piele şi mă doare, dar este destul de mic, şi 
aerul rece împrăştie durerea. Încerc să-i fac cu ochiul, ca s- 
o determin să zâmbească, însă ea dă din cap şi în 
sprâncene îi atârnă o uşoară încruntare. 

— Am spus să nu te mişti, Hetty. 

Şi este în regulă, şi noi suntem, Byatt şi cu mine, şi ea se 
uită la mine după cum mă uit şi eu la ea, sunt în siguranţă, 
în siguranţă pentru că ea se află aici, până când înfige acul 
prea adânc şi mă încovoi, cu tot trupul încolăcit. Durere 
orbitoare, peste tot. 

În jurul meu, lumea se lichefiază. Simt cum sângele mi se 


e 16 - 


prelinge în ureche. 

— Oh, Dumnezeule, spune ea. Hetty, eşti bine? 

— Sunt doar nişte copci, spune Reese. 

Stă întinsă pe spate pe stânci, cu ochii închişi. | s-a ridicat 
cămaşa, aşa că îi văd o bucată palidă de abdomen, ferm 
sub ceața ameţitoare. Nu-i e frig niciodată, nici măcar în 
zile ca acestea, când respiraţia noastră stă suspendată în 
aer. 

— Da, spun. 

Mâna nu-i creează niciodată probleme lui Reese, aşa cum 
îmi creează mie ochiul, şi îmi îmblânzesc un mărâit scăpat 
de pe buze. Ne luptăm destul şi fără să ne mai luăm de la 
asta. 

— Ţine-o tot aşa! 

Byatt dă să spună ceva, când auzim un strigăt venind din 
preajma grădinii. Ne întoarcem, ca să vedem dacă e cineva 
care trece prin prima criză. La Raxter sunt clase de la a 
şasea până la liceu, sau cel puţin aşa erau, astfel încât cele 
mai mici fete au acum 13 ani. Aveau 11 când a început 
toată porcăria asta, iar acum a început să le distrugă şi pe 
ele. Dar nu-i nimic în neregulă, doar Dara, din anul nostru, 
fata cu degetele întreţesute, aşteptând la baza stâncilor. 

— Tragerile, strigă ea spre noi. Domnişoara Welch spune 
că e ora de trageri. 

— Haideţi! 

Byatt îmi leagă copcile şi se ridică, întinzându-mi mâna. 

— După cină îţi cos ce a mai rămas. 


Aveam şedinţe de tragere şi înainte de Tox, o tradiţie 
rămasă de la începuturile şcolii, dar nu erau ca acum. 
Numai cele din clasa a douăsprezecea - şi Reese, cea mai 
bună ţintaşă de pe insulă, născută pentru asta, aşa cum era 
născută pentru orice de la Raxter - mergeau în pădure cu 
domnul Harker şi trăgeau în cutiile de suc pe care el le 
alinia pe pământ. Noi, celelalte, urmam un curs despre 
siguranţa armelor, ceea ce se transforma de obicei în timp 
liber, pentru că domnul Harker întârzia inevitabil. 

Dar apoi Toxul l-a luat pe domnul Harker. A luat mâna cu 


e 17» 


care trăgea Reese şi a schimbat-o, aşa încât ea nu mai 
poate prinde trăgaciul. lar tragerile au încetat să mai fie 
trageri şi s-au transformat în exerciţii de tragere la ţintă, 
pentru că acum existau chestii pe care trebuia să le 
ucidem. La fiecare câteva după-amiezi, pe măsură ce 
soarele cobora spre pământ, una câte una trăgeam 
neîncetat, până când nimeream în plin câte o ţintă. 

Welch spunea că trebuie să fim pregătite. Să ne protejăm 
pe noi însene şi una pe alta. În prima iarnă a trecut o vulpe 
prin gard, s-a strecurat pur şi simplu printre gratii. După 
aceea, fata din Schimbul Armelor a spus că vulpea îi 
amintea de câinele ei de-acasă şi că de-aia n-a putut să 
tragă. Tot de-aia vulpea şi-a croit drum pe peluză, până în 
curtea interioară. Tot de-aia a încolţit-o pe cea mai mică 
dintre noi rămasă în viaţă şi i-a sfâşiat gâtlejul. 

Exersăm în hambarul de la capătul insulei, cu uşile lui 
mari, glisante, larg deschise de fiecare parte, aşa încât 
gloanţele rătăcite aterizează în ocean. Aici erau cândva cai, 
patru la număr, dar la începutul primului sezon am văzut 
cum Toxul intră în ei aşa cum intra şi în noi, cum le împinge 
oasele prin piele, cum le întinde trupurile până când îi face 
să ţipe de durere. Le-am dat drumul spre apă şi i-am 
împuşcat. 

Grajdurile sunt acum goale şi ne înghesuim înăuntru, 
aşteptându-ne rândul. Trebuie să tragi la ţintă şi nu ţi se 
permite să te opreşti până când nu nimereşti punctul roşu 
din centru. 

Domnişoara Welch păstrează cele mai multe arme 
închise într-o debara din casă, împreună cu gloanţele pe 
care Marina a început să ni le trimită odată ce a auzit de 
animale, aşa că aici n-avem decât o puşcă şi o cutie de 
cartuşe să ne ajungă tuturor, aşezate pe o masă făcută din 
capre de lemn şi un placaj subţire. Nu seamănă cu puştile 
cu care tragem în timpul Schimbului Armelor, dar Welch ne 
spune mereu că o armă e o armă şi de fiecare dată treaba 
asta face ca lui Reese să-i zvâcnească un muşchi al 
maxilarului. 

Mă salt pe uşa unei boxe, simţind-o cum se clatină când 


e 18 - 


Byatt sare lângă mine. Reese se strecoară între noi. Ea nu 
are voie să tragă din cauza mâinii, dar este aici în fiecare zi, 
încordată şi tăcută, privind fix ţinta. 

La un moment dat, ordinea era alfabetică, dar noi toate 
am pierdut multe lucruri, ochi, mâini şi nume de familie. 
Acum, primele sunt fetele mai mari. Trecem repede peste 
ele, fiindcă cele mai multe sunt suficient de bune ca să 
doboare ţinta din câteva încercări. Julia şi Carson reuşesc 
ambele din două împuşcături, apoi urmează o aşteptare 
nesfârşită şi chinuitoare, în timp ce lui Landry îi trebuie mai 
multe încercări decât pot număra, şi vine şi rândul anului 
nostru. Byatt reuşeşte din trei împuşcături. Nu-i rău, dar 
există un motiv pentru care o pun în pereche cu mine în 
Schimbul Armelor. Dacă ea nu nimereşte ţinta, eu o s-o 
nimeresc. 

Îmi întinde arma şi suflu în palme, ca să le redau 
vioiciunea înainte de a-i lua locul lui Byatt, ridic arma pe 
umăr şi ţintesc. Inspir, mă concentrez, expir şi degetul se 
strânge ca un cleşte. Sunetul reverberează prin mine. E 
simplu. Este singurul lucru la care am fost vreodată mai 
bună decât Byatt. 

— Bine, Hetty, strigă Welch. 

Cineva din spatele grămezii repetă după ea, pe un ton 
cântător, râzând. Las arma pe masa improvizată şi mă 
alătur lui Byatt şi lui Reese pe uşa boxei. 

De obicei, Cat e cea care urmează la rând, dar acum se 
aude o foială, apoi un suspin şi cineva o împinge pe Mona în 
faţă. Ea se împiedică un pas sau doi şi apoi se redresează, 
cercetând chipurile fetelor din jur, în căutarea unui strop de 
milă. N-o să-l găsească - pe vremurile astea, ne păstrăm 
mila pentru noi. 

— Pot fi sărită de data asta? spune ea, întorcându-se 
spre Welch. 

Pe chip are un calm ca de ceară, dar în trup se vede 
frământarea. Aproape că a reuşit, aproape că a scăpat cu 
trecerea peste rând. Dar noi, restul, nu vom lăsa ca asta să 
se întâmple. Şi nici Welch. 

— Mă tem că nu, scutură Welch din cap. Să-i dăm 


e 19 œ 


drumul. 

Mona spune şi ea ceva, dar prea încet ca să audă cineva, 
aşa că se îndreaptă spre masă. Arma e acolo. Tot ce trebuie 
să facă Mona este să ţintească şi să tragă. Ridică arma şi o 
cuibăreşte în pliul braţului ca pe o păpuşă. 

— Hai azi! 

Vocea lui Welch. 

Mona ridică arma spre ţintă şi îşi strecoară un deget pe 
trăgaci. Facem linişte. Îi tremură mâinile. Cumva, reuşeşte 
să ţină arma astfel încât să ţintească în mod corect, dar 
încordarea o rupe în bucăţi. 

— Nu pot, suspină ea. Eu nu... nu pot. 

Lasă arma şi priveşte spre mine. 

Şi atunci o spintecă, trei tăieturi adânci într-o parte a 
gâtului, ca lamele. Fără sânge. Doar cu o pulsaţie în ele la 
fiecare respiraţie, zvăcnitura a ceva care i se mişcă pe sub 
piele. 

Mona nu urlă. Nu scoate niciun sunet. Pur şi simplu se 
prăbuşeşte la pământ. Întinsă pe spate, gâfâind cu gura 
deschisă. Încă se mai uită la mine, în timp ce pieptul i se 
ridică încet. Nu-mi pot întoarce privirea, nu acum, când 
Welch fuge spre ea, nu când îngenunchează la picioarele 
Monei şi îi ia pulsul. 

— Duceţi-o în camera ei, ne spune. 

În camera ei, nu la infirmerie, pentru că numai cele care 
se simt cel mai rău ajung acolo. lar Mona a fost şi mai 
bolnavă de-atât. Toate am fost. 

Fetele din Schimbul Bărcii, pe care le recunoşti după 
cuţitele pe care au voie să le poarte înfipte la brâu, se 
desprind de celelalte. Întotdeauna ele. O prind pe Mona de 
braţe. O ridică şi o duc de-acolo, înapoi în casă. 

Câteva vorbe între noi, apoi o pauză şi ne luăm după ele, 
dar Welch îşi drege vocea. 

— Doamnelor, spune ea ridicând tonul, aşa cum obişnuia 
s-o facă în timpul controlului la dormitoare. V-am dat eu 
voie să plecaţi? 

Nu răspunde nimeni, iar Welch ridică arma şi i-o dă 
primei fete din rând. 


e 20 œ» 


— O luăm de la capăt. De la început. 

Nu ne surprinde pe niciuna. Am lăsat surprinderea pe 
undeva şi am uitat unde. Aşa că ne aliniem, aşteptăm şi ne 
executăm tragerile şi simţim căldura - căldura Monei - 
strecurându-se din armă în mâinile noastre. 


Momentul cinei este răvăşit şi destrămat. De obicei 
reuşim să stăm măcar în aceeaşi încăpere, dar astăzi ne 
primim rațiile de la Welch şi apoi ne împrăştiem, unele aici, 
în sală, altele în bucătărie, îngrămădite în jurul vechiului 
cuptor cu lemne, cu ultimele draperii puse pe foc ca să ne 
dea căldură. După zile ca astea şi după fete ca Mona, ne 
simţim sfâşiate în bucăţi şi ne întrebăm ce urmează. 

Stau lângă scări, proptită de balustradă. Noi trei am fost 
ultimele care am primit astăzi de mâncare şi abia dacă a 
mai rămas ceva bun: doar nişte colţuri de franzelă, ambele 
năpădite de mucegai. Byatt arată ca şi cum ar fi gata să 
izbucnească în plâns când vede că asta-i tot ce am adus - 
niciuna dintre noi n-a mâncat nimic la prânz, când Reese a 
câştigat portocala aia în luptă dreaptă -, dar, din fericire, 
Carson din Schimbul Bărcii îmi dă nişte supă expirată. 
Aşteptăm să ajungă la noi deschizătorul de conserve, ca să 
o putem mânca, şi până atunci, Reese dormitează pe 
podea, iar Byatt se uită în sus, unde nu poţi vedea decât 
uşa care blochează accesul spre scările care duc la 
infirmerie. 

Acolo fuseseră camerele servitorilor, pe vremea când a 
fost construită casa. Şase încăperi care dădeau dintr-un hol 
îngust, cu un acoperiş de scânduri deasupra şi o sală de 
două ori mai înaltă dedesubt. Nu poţi ajunge acolo decât pe 
scările care pleacă de la etajul doi, un fel de mezanin, iar 
acelea sunt închise în spatele unei uşi joase, batante. 

Nu-mi place să mă uit la ea şi nu-mi place să mă gândesc 
la fetele cele mai bolnave, pitite acolo, nu-mi place că nu 
este loc pentru toată lumea. Şi nu-mi place felul în care 
fiecare uşă de acolo, de sus, se încuie pe dinafară. Felul 
cum, dacă ai vrea, ai putea să ţii pe cineva prizonier. 

In schimb, privesc ţintă de-a curmezişul holului principal, 


e 21 œ» 


spre sala de mese cu pereţii săi de sticlă. Mese lungi şi 
goale făcute surcele, argintărie aruncată în ocean ca să nu 
avem cuțite în preajmă. Aceea fusese încăperea mea 
favorită din această casă. Nu din prima zi, când n-am avut 
unde să stau, dar în fiecare dintre zilele de după acel mic 
dejun când am intrat şi am văzut-o pe Byatt păstrându-mi 
un loc. În primul an ea locuia singură în cameră şi-i plăcea 
să se trezească devreme şi să se plimbe pe peluză. O 
cunoscusem în sala de mese, când îmi păstrase nişte pâine 
prăjită. Inainte de Raxter, o mâncam unsă cu unt, dar Byatt 
mi-a arătat că era mai bună cu gem. 

Cat îmi prinde privirea din cealaltă parte a încăperii şi 
ridică desfăcătorul de conserve. Mă împing în balustradă ca 
să mă ridic şi mă îndrept spre ea, ocolind un grup de patru 
fete aşezate în pătrat pe podea, ţinându-şi capul una pe 
pântecul celeilalte, în timp ce încearcă să se facă una pe 
alta să râdă. 

— Te-am văzut că ai făcut-o pe Carson să se scobească 
de câte ceva, îmi spune Cat când mă apropii. 

Are părul negru, atât de drept şi de fin, şi ochi negri şi 
serioşi. Ea a avut parte de unul dintre cele mai rele Toxuri. 
Săptămâni întregi în infirmerie, cu mâinile legate ca să nu- 
şi jupoaie pielea, în timp ce fierbea şi bolborosea. Încă are 
cicatrici, pete albe pe tot trupul şi băşici care înfloresc şi 
sângerează iar şi iar, în fiecare anotimp. 

Imi mut privirea de la cea mai nouă veziculă de pe gâtul 
ei şi îi zâmbesc. 

— Nu mi-a luat prea mult. 

Imi întinde desfăcătorul de conserve şi mi-l îndes la brâu, 
sub cămaşă, ca să nu mi-l poată şterpeli nimeni în drumul 
înapoi, spre scări. 

— Sunteţi bine, fetelor? Nu vă e frig? le întreb. 

Este îmbrăcată doar cu mesada vătuită care căptuşea 
jacheta prietenei ei, Lindsay. La ultima colectare de haine 
au avut ghinion amândouă şi nimeni de pe aici nu reuşeşte 
să păstreze o pătură prea multă vreme, decât dacă stă 
permanent cu ochii pe ea. _ 

— Suntem bine, spune Cat. lţi mulţumesc pentru 


e 22 + 


întrebare. Şi, hei, cu supa aia, vezi să nu aibă capacul 
bombat. Avem destule pe cap, să nu ne mai facem griji şi 
pentru botulism. 

— O să le spun. 

Aşa e Cat, drăguță în felul ei. E din anul nostru, iar maică- 
sa lucrează în Marină, ca tatăl meu. Raxter şi Camp Nash 
sunt singurele locuri populate pe kilometri întregi în jur, şi 
de-a lungul timpului relaţiile au devenit atât de strânse, 
încât Raxter oferă burse şcolare pentru fiicele celor din 
Marină. E singurul motiv pentru care sunt aici. Singurul 
motiv pentru care şi Cat e aici. 

La fiecare final de trimestru, luam împreună autobuzul 
spre aeroport, ea pe drumul ei, spre baza din San Diego, iar 
eu pe al meu, spre baza din Norfolk. Nu mi-a păstrat 
niciodată loc lângă ea, dar când m-am aşezat alături mi-a 
zâmbit şi m-a lăsat să dorm cu capul pe umărul ei. 

Mă aşez iar lângă Byatt, când se iscă agitaţie la uşa din 
faţă, unde sunt adunate fetele Landry. Ne poţi împărţi pe 
toate în 11 sau poate 12 grupuri - unele mai mari, altele 
mai mici - şi cel mai numeros grup este în jurul lui Landry, 
cu doi ani mai mare decât mine şi provenind dintr-o familie 
veche din Boston, mai veche chiar şi decât a lui Byatt. Nu i- 
a plăcut niciodată prea tare de noi, cel puţin din momentul 
în care s-a plâns că nu sunt băieţi pe insulă, iar Reese i-a 
aruncat cea mai goală privire pe care am văzut-o vreodată, 
spunându-i: „Totuşi, sunt o grămadă de fete”. 

A făcut ca ceva să-mi tresalte în piept, ceva ce mai simt 
încă în nopţile în care cosiţele lui Reese aruncă pe tavan o 
lumină tremurătoare. O împlinire. O dorinţă. 

Dar Reese este prea departe. Întotdeauna a fost prea 
departe. 

Cineva scheaună şi privim cum grupul se foieşte şi se 
încheagă într-un cerc strâns în jurul unui trup întins pe 
podea. Mă aplec şi încerc să arunc o privire. Păr strălucitor, 
castaniu, trăsături delicate şi ascuţite. 

— Cred că este Emmy, spun. Are prima ei criză. 

Emmy era în clasa a şasea când a început Toxul şi, una 
câte una, celelalte fete din anul ei au plonjat cu capul 


e 23» 


înainte în pubertate, primele lor crize găsindu-le strigând şi 
consumându-le ca pe artificii. Acum a venit, în fine, şi 
rândul ei. 

O ascultăm cum se vaită, tot corpul tremurându-i, 
cuprins de contracţii. Mă întreb ce o să capete, dacă o să 
capete ceva. Branhii ca ale Monei, băşici ca ale lui Cat, 
poate oase ca ale lui Byatt sau o mână ca a lui Reese, dar 
câteodată Toxul nu-ţi dă nimic - doar îţi ia şi îţi tot ia. Te 
lasă sleită şi secată de puteri. 

În cele din urmă se aşterne liniştea şi grupul din jurul lui 
Emmy începe să se îndepărteze. Arată în regulă pentru o 
primă criză. Picioarele i se împleticesc când încearcă să se 
ridice şi de aici, de unde mă aflu, pot să-i văd venele 
înnegrindu-se, ca nişte vânătăi. Se aud câteva aplauze 
răzlețe, în timp ce Emmy îşi scutură praful de pe blugi. 
Julia, una dintre fetele din Schimbul Bărcii, rupe o bucată 
din chifla ei veche de la cină şi i-o întinde lui Emmy. Cineva 
o să-i lase un dar sub pernă la noapte. Poate o pereche de 
agrafe sau o pagină ruptă dintr-una din revistele care încă 
mai zboară pe aici. 

Landry o îmbrăţişează strâns şi Emmy străluceşte, 
bucuroasă că s-a descurcat aşa de bine. O să ajung şi eu la 
ea mai târziu, cred, când se mai duce din adrenalină, când 
Landry n-o să mai fie aici ca s-o supravegheze. Adevărata 
durere. Schimbarea. 

— Încă sunt ofticată, spun eu. Nimeni nu mi-a dat nimic 
pentru prima mea criză. 

Byatt râde şi mâinile i se mişcă repede să deschidă cutia 
de supă, apoi îmi dă capacul. 

— la de-aici. Darul meu pentru tine. 

Ling stratul de mâzgă vegetală, ignorându-i acreala 
înţepătoare. Byatt soarbe o înghiţitură direct din conservă. 
Când o să ajungă la două treimi din conţinut o să mi-o 
întindă mie. Reese este mereu ultima la rând. Altfel n-o poţi 
face să mănânce. 

— Când crezi că o să afişeze lista nouă pentru Schimbul 
Bărcii? spune tare Byatt. 

Pe mine mă întreabă, dar de fapt o spune pentru Reese - 


e 24» 


Reese, care năzuieşte încă de la început de tot să facă 
parte din Schimbul Bărcii. 

Mama ei a plecat înainte ca eu să ajung la Raxter, dar îl 
ştiu pe taică-său, domnul Harker. Era grădinar, parte din 
echipa de întreţinere şi om bun la toate, şi trăia într-o casă 
dincolo de terenurile noastre, la capătul insulei. Sau mai 
degrabă trăise, până când Toxul, carantina şi apoi Marina îl 
trimiseseră să trăiască aici, cu noi. Acum nu o mai face. S-a 
dus în pădure când Toxul a început să-l ia în stăpânire şi de 
atunci Reese tot încearcă să se ducă după el. 

Schimbul Bărcii este singurul mod în care o poate face. 
Singurul mod de a trece dincolo de gard. De obicei este 
vorba doar de trei fete, până când una dintre ele moare, 
dar acum câteva zile cea de-a treia fată, Taylor, a spus că a 
fost ultima ei ieşire şi că nu vrea să mai meargă niciodată. 
Este una dintre cele mai mari care au mai rămas încă aici şi 
mereu ne-a ajutat, mereu ne-a liniştit pe toate şi a susţinut 
pe toată lumea. Nu ne dăm seama ce anume a determinat- 
o să se oprească. 

A circulat un zvon legat de prietena ei, Mary, care 
înnebunise în vara trecută. Azi era aici, mâine a dispărut - 
în trup i-a rămas doar Toxul, din ochi îi pierise lumina. 
Taylor a fost cu ea în ziua aceea şi a fost nevoită să se 
lupte cu ea şi să-i tragă un glonţ în cap. Toată lumea crede 
că de aceea a părăsit Schimbul Bărcii, dar când Lindsay a 
întrebat-o, ieri, de ce a făcut-o, Taylor i-a dat un dos de 
palmă peste faţă şi de atunci nimeni n-a mai pomenit nimic 
despre asta. 

Dar incidentul nu ne-a împiedicat să ne punem întrebări. 
Taylor spune că e OK, spune că totul este în regulă, dar să 
renunţi la Schimbul Bărcii nu este ceva normal. Mai ales în 
cazul ei. Welch şi directoarea trebuie să spună în curând un 
alt nume, al cuiva care să-i ia locul. 

— Poate mâine, spun eu. Pot să întreb. 

Reese deschide ochii şi se ridică. Degetele ei argintii 
zvâcnesc. 

— Nu întreba. N-o să faci decât s-o înfurii pe Welch. 

— Bine, îi răspund. Dar nu-ţi face griji. O să capeţi locul. 


e 25» 


— Rămâne de văzut, îmi dă replica Reese. 
Nu sunt cele mai drăguţe cuvinte pe care ni le-am spus 
vreodată, dar sunt cam pe-acolo. 


În seara aceea, Byatt îmi termină de pus copcile pe 
pleoapă, dar după aceea nu reuşesc să adorm. Privesc ţintă 
spre capătul patului lui Reese, spre locul unde Byatt şi-a 
scrijelit iar şi iar inițialele. BW. BW. BW. Şi le scrijeleşte 
peste tot. Pe pat, pe fiecare bancă din clasele pe unde am 
trecut, pe copacii din crângul de lângă apă. Marchează 
Raxterul ca fiind al ei şi câteodată mă gândesc că, dacă mi- 
ar cere-o, aş lăsa-o să facă la fel şi cu mine. 

Tăcere, tăcere şi iar tăcere, până când, spre miezul 
nopţii, două împuşcături sparg liniştea. Mă încordez şi 
ascult, dar abia trece o clipă până când izbucnesc strigăte, 
răsunând dinspre Schimbul Armelor, unde fetele ţipă: 
„Totul OK!” 

Deasupra mea, Reese sforăie în patul suprapus. Byatt şi 
cu mine îl împărţim pe cel de jos, stând atât de 
îngrămădite, încât aud cum scrâşneşte din dinţi când 
visează. Căldura s-a oprit în urmă cu ceva timp şi dormim 
cât putem de înghesuite, îmbrăcate cu gecile, cu tot ce 
avem. Pot să-mi bag mâna în buzunar şi să simt glonţul de 
acolo, cu carcasa lui netedă. 

Am aflat despre ce e vorba la scurt timp după ce Welch a 
desemnat prima tură a Schimbului Armelor. Primele fete 
văzuseră ceva venind dinspre acoperiş. Nu au căzut de 
acord ce anume - una dintre ele a spus că era ceţos şi 
strălucitor, mişcându-se aproape ca o făptură omenească, 
cu un pas lent, măsurat, iar cealaltă a spus că era prea 
mare ca să fie om -, dar le-a speriat suficient încât să 
adune toate fetele din Schimbul Armelor în cea mai mică 
încăpere de la etajul al doilea şi să ne înveţe cum să 
desfacem un glonţ. Cum să ignorăm tremuratul îngrozitor al 
membrelor şi cum să înghiţim praful de puşcă exact ca pe o 
otravă, dacă ar trebui vreodată, cumva, să murim. 

In unele nopţi mă gândesc la ce or fi văzut, la ce o fi fost 
şi mă ajută să simt cartuşul în palmă, să ştiu că sunt în 


e 20 - 


siguranţă indiferent ce au văzut şi ce le-a speriat. Dar în 
seara aceasta nu o văd decât pe Mona - Mona ţinând arma 
şi Mona arătând ca şi cum ar vrea să şi-o lipească de cap. 

Înainte de Raxter nu mai ţinusem vreodată o armă în 
mână. Uneori exista la noi în casă pistolul tatei, de la 
Marină, când el era acasă, dar îl ţinea încuiat, oricum. Byatt 
nici măcar nu văzuse o armă. 

— Sunt din Boston, a spus ea când Reese şi cu mine am 
râs. Noi nu avem acolo arme, aşa cum aveţi voi aici. 

Îmi amintesc pentru că aproape niciodată nu aducea 
vorba de casă. Niciodată nu i-a scăpat în conversaţie, aşa 
cum mi se întâmpla mie mai mereu să pomenesc de 
Norfolk. Nu cred că-i era vreodată dor de casă. La Raxter nu 
aveam voie să folosim telefoane mobile, aşa că, atunci 
când voiam să sunăm acasă, ne aşezam la coadă în orele 
libere, ca să putem folosi telefonul fix din biroul directoarei. 
N-am văzut-o acolo. Nici măcar o dată. 

M-am răsucit ca să mă uit la ea, cum stătea întinsă lângă 
mine deja moţăind. Mie mi-ar fi lipsit casa dacă aş fi fost 
dintr-o familie ca a ei, cu sânge albastru şi plină de bani. 
Dar asta-i diferenţa dintre noi. Byatt nu a vrut niciodată 
nimic din ce nu a avut. 

— Nu te mai holba la mine, bombăne ea şi mă 
înghionteşte în coaste. 

— Scuze. 

— Ciudato! 

Dar îşi încârligă degetul mic pe după al meu şi alunecă 
din nou în vise. 

Trebuie să fi adormit şi eu, pentru că nu mai ştiu nimic, 
apoi clipesc şi după aceea aud cum scârţâie podeaua şi văd 
că Byatt nu mai este lângă mine, în pat. O văd în prag, 
intrând în cameră şi trăgând uşa după ea. 

Nu ar trebui să ieşim deloc din camerele noastre în 
timpul nopţii, nici măcar să ne ducem la toaleta aflată la 
capătul culoarului. Întunericul este prea dens şi interdicțiile 
lui Welch, prea stricte. Mă ridic într-un cot, dar sunt 
acoperită de umbre şi probabil că ea nu mă vede. In 
schimb, se opreşte la piciorul patului şi urcă scara spre 


e 27 œ» 


Reese. 

Una dintre ele suspină, apoi se aude o foială, până se 
aşază, iar apoi coama galben-alburie a lui Reese atârnă din 
pat, legănându-se uşor deasupra mea. Pluteşte ca un nor 
de pene uşoare, acoperind tavanul cu modele desenate de 
lumina palidă. 

— Hetty doarme? întreabă ea. 

Nu ştiu de ce, dar îmi domolesc respiraţia, asigurându- 
mă că ele nu ştiu că le ascult. 

— Da. 

— Ce este? 

— Nimic, spune Byatt. 

— Ai ieşit. 

— Da. 

Replica ei mi se răsuceşte dureroasă în măruntaie. De ce 
nu m-a luat cu ea? Şi de ce îi spune despre asta lui Reese? 
N-ar trebui să găsească în Reese lucruri pe care nu le poate 
găsi în mine. 

Una dintre ele se foieşte, probabil Byatt, care se 
îngrămădeşte în Reese. Lui Byatt îi place să doarmă lipită 
de tine. Mereu mă trezesc cu degetele ei înfipte în 
buzunarele blugilor mei. 

— Unde ai fost? şopteşte Reese. 

— Să mă plimb. 

Dar ştiu cum sună o minciună. În niciun caz nu a riscat să 
se strecoare afară doar ca să-şi dezmorţească picioarele. 
Avem destul parte de asta în fiecare dimineaţă. Nu, vocea 
ei ascunde un secret şi, de obicei, împărțea secretul ăsta cu 
mine. Ce e diferit acum? 

Reese nu răspunde, iar Byatt continuă. 

— M-a prins Welch când m-am întors. 

— Fir-ar! 

— E OK. Eram la parter, în sală. 

— Ce i-ai zis? 

— l-am zis că-mi luam o sticlă cu apă, că mă doare capul. 

Mâna de argint a lui Reese trage cosiţa din raza vederii 
mele. Îmi pot imagina strălucirea opacă a ochilor ei, 
maxilarele încleştate. Sau poate că e mai relaxată în 


e 28 œ 


întuneric. Poate că se deschide de-a dreptul când crede că 
nu poate fi văzută. 

Am cunoscut-o chiar în prima mea zi la Raxter. Aveam 13 
ani, dar nu acei 13 cu piept şi şolduri şi dinţi dezveliţi. Pe 
Byatt o cunoscusem deja pe feribotul care ne adusese de 
pe continent pe insulă şi între noi se crease o legătură 
strânsă şi rapidă. Ştia cine este şi cine ar trebui să fiu eu şi 
se potrivea perfect în toate locurile pe care eu nu le 
puteam umple. Cu Reese fusese diferit. 

Stătea pe treptele din sala principală, în uniforma ei prea 
mare, cu şosetele trei sferturi căzute spre glezne. Nu ştiu 
dacă deja se temeau de ea sau era altceva, dacă faptul că 
era fiica grădinarului însemna ceva pentru ele, iar pentru 
mine, nu, dar celelalte fete din anul nostru se strânseseră 
lângă şemineu, cât mai departe de ea. 

Byatt şi cu mine trecuserăm pe lângă ea, îndreptându-ne 
spre grup, şi felul în care Reese m-a privit atunci, deja 
furioasă, deja clocotind... mi-l amintesc mai bine ca 
oricând. 

O vreme nu s-a legat nimic între noi trei. Doar mergeam 
la ore şi dădeam din cap când şi când, în semn de salut, pe 
hol, în drum spre duşuri. Apoi Byatt şi cu mine am avut 
nevoie de o a treia persoană pentru un proiect de grup, în 
franceză, iar Reese era printre cele mai bune din clasă - o 
depăşise zdravăn pe Byatt la câteva din testele trecute -, 
aşa că pe ea am ales-o. 

Mai mult nu ne-a trebuit. Reese era alături de noi la cină, 
alături de noi la adunări şi, chiar dacă îmi aminteam cum 
mă privise în acea primă zi, chiar dacă am observat felul în 
care mi se strângea stomacul de fiecare dată când îmi 
spunea numele, n-a contat. Nu contează nici acum. Atât am 
reuşit să mă apropii de ea până acum - un pat deasupra 
mea, vocea ei blândă în întuneric, în timp ce vorbeşte cu 
altcineva. 

— Crezi, spune ea după un timp, că o să fie şi mai rău de- 
atât? 

Aproape că o aud pe Byatt ridicând din umeri. 

— Probabil. 


e 29 œ 


— Probabil? 

— Adică, habar n-am, spune Byatt. Sigur, dar nu pentru 
toată lumea. 

O clipă de tăcere şi apoi, din nou, vocea lui Byatt, atât de 
încet încât trebuie să mă încordez ca s-o aud. 

— Ascultă, dacă e ceva ce ştii... 

Aud scrâşnetul bocancilor lui Reese, în timp ce se 
răsuceşte. 

— Dă-te jos, spune ea. Mă înghesui. 

Uneori mă întreb dacă a fost altfel înainte de plecarea 
mamei ei. Dacă era mai abordabilă. Dar nu mi-o pot 
imagina astfel. 

Mă agit un pic când Byatt coboară în patul nostru, dar mă 
prefac încă adormită şi mă întorc, astfel încât să stau cu 
spatele la ea. Cred că mă priveşte preţ de o clipă, dar 
aţipeşte curând. lar eu rămân urmărind lumina ivită la 
orizont. 


e 30 œ» 


Capitolul 3 


Zorile se ivesc grăbite, reci. Un nou strat de gheaţă pe 
geamuri. Chiciură adunată în mănunchiuri printre trestii. 
Byatt şi cu mine ne dăm jos din pat, încercând s-o lăsăm pe 
Reese să mai doarmă, în timp ce ne îndreptăm spre ieşire, 
pentru o plimbare. 

La început ieşea doar Byatt. Singură, desenând lent 
trasee pe afară. Celelalte fete şuşoteau pe tema asta. Dorul 
de casă, spuneau ele, singurătatea, şi erau numai milă şi 
râsete. Dar eu ştiu că îi dădea o strălucire, ceva ce te făcea 
să te apropii de ea. La sfârşitul celei de-a doua luni aici, mă 
plimbam după ea şi speram să mă contaminez şi eu cu 
acea strălucire. 

Astăzi, sala principală este pustie când o străbatem, în 
afara fetei care veghează uşile din faţă. Şcoala este 
construită în formă de paranteză dreaptă, cu câte o aripă 
nouă mărginind fiecare capăt al vechii clădiri. La etajul al 
doilea se află dormitoarele şi o grămadă de birouri, iar aici, 
la parter, sunt sălile de clasă, sala mare şi biroul 
directoarei, în colţul parantezei; directoarea se află probabil 
înăuntru, inventariind proviziile şi verificând cifrele. 

Când trecem pe lângă avizier mă întind şi ating chiar pe 
antet biletul despre tratament primit de la Marină. Acolo e 
locul purtător de noroc şi se vede cum s-a decolorat din 
cauza sutelor de atingeri venite de la sute de fete. 
Zâmbesc, mă gândesc la mine şi la Byatt într-un oraş 
scăldat în soare, undeva, scăpate de Tox. 

— Salut, îi spune Byatt fetei de la uşă, una dintre cele 
mai mici care ne-au mai rămas, are 13 ani. E totul în 
regulă? 

— Da. 

Fata se trage din uşă fără ca Byatt să i-o fi cerut. Aşa se 
poartă toate cu Byatt, indiferent ce cred despre ea. 

Uşa abia dacă se deschide câţiva centimetri, fiindcă este 
prea grea pentru ca fata s-o poată mişca de una singură. 
Incepem de mici Schimbul Uşii - dacă ceva merge cu 


e 31 œ 


adevărat rău, situaţia este preluată de fetele din Schimbul 
Armelor, dar responsabilitatea de a manevra uşa face ca 
fetele mai mici să intre într-o bună formă fizică. Înaintez şi- 
mi aşez palmele pe mâinile ei. Să tragi, să simţi rezistenţa 
de sub rugină, înnoită şi îngroşată cu fiecare anotimp. 
Aceasta va fi a doua noastră iarnă cu Tox, a treia mea iarnă 
de la Raxter, cu totul. Oare câte ierni mai am de trăit aici? 

— Mulţumesc. 

Mă izbesc cu braţul în umărul ei, ca să nu-şi dea seama 
că nu-mi amintesc cum o cheamă. 

— Hai, pa! adaug. 

Odată ieşite pe verandă, aştept ca Byatt să se închidă la 
haină. larba a murit de mult, şi acolo, imprimate în stratul 
de gheaţă care o acoperă, sunt urme de tălpi. Oare pe 
unele dintre ele le-a lăsat chiar Byatt, azi-noapte? 

— Aşadar, spun eu. E frig rău. 

Nu-mi răspunde. În timp ce păşim pe aleea mărginită de 
bolovani, care duce spre poartă, se tot moşmondeşte cu 
nasturele de sus al hainei, ascuns sub bărbie. 

Încerc din nou, sperând că nu trebuie să sap prea adânc. 
Dacă mi-ar spune măcar unde a fost. 

— Ai dormit bine? 

— Sigur. 

— M-am foit? 

— Nu mai mult decât de obicei. 

Aştept, îi mai dau o şansă să verse tot, dar asta nu se 
întâmplă. 

— Fiindcă m-am trezit, în mijlocul nopţii, şi tu nu erai 
acolo. 

Byatt coteşte în afara potecii, spre stânga. Este drumul 
pe care mergem mereu. 

— Da? 

— Da. 

Întâi am impresia că n-o să-mi explice nimic - nu-mi 
explică mereu, deşi eu o fac faţă de ea -, dar apoi se 
opreşte, mă priveşte drept în ochi şi spune: 

— Ai vorbit în somn. 

Este atât de diferit de ceea ce aşteptam, încât îmi cade 


e 32 œ 


faţa. 

— Serios? 

— Da. 

În expresia de pe chipul ei se vede un fel de durere 
delicată, ca şi când n-ar fi sigură că ar vrea să mă lase s-o 
văd. 

— Nu ştiu ce visai, dar ai spus... ceva. 

N-am spus. Ştiu că n-am spus, dar nu înţeleg suficiente 
lucruri ca să i-o spun. 

— Ce am zis? 

S-a strâmbat şi a dat din cap. 

— Nu este ceva ce aş vrea să aud din nou. Las-o cum a 
căzut! 

Pentru o clipă mă simt exact aşa cum vrea ea să mă 
simt. Prea timorată, prea vinovată ca să insist. Darnue 
adevărat ce spune. Eram trează şi am văzut-o. 

— Oh, îi spun. Eşti sigură? 

Mai departe de-atât nu pot merge cu confruntarea. Dacă 
mă înfig prea tare, o să mi-o dea înapoi fără să se mai 
reţină. Am văzut-o de o sută de ori făcând asta cu 
profesorii, când una dintre noi uita să-şi facă tema, în 
excursii în care Welch a prins-o falsificând semnătura 
mamei mele. Byatt minte foarte bine. Dar de obicei minte 
pentru mine. 

— Da, spune ea, exact cu tremuratul potrivit în voce. 
Este în regulă, bine? Pur şi simplu am urcat în patul de la 
etaj, lângă Reese. 

Măcar asta e adevărat. Dar ce secrete ar avea de păstrat 
aici, la Raxter? Avem toate aceleaşi oribilităţi în trup, 
aceleaşi dureri, aceleaşi dorinţe. 

— Scuză-mă, îi spun. 

Nu mai am de ce să merg mai departe cu şarada asta. 

— Indiferent ce s-a-ntâmplat. Ştii că eşti cea mai bună 
prietenă a mea. 

Byatt se luminează imediat şi-şi aruncă braţul în jurul 
umerilor mei, ca să mă aducă spre ea. Pornim iar să ne 
plimbăm, potrivindu-ne paşii. 

— Da, spune ea, ştiu că sunt. 


e 33 + 


Deasupra noastră se întrevede conturul casei şi vocile 
celorlalte fete se strecoară pe ferestrele crăpate, pe 
măsură ce se trezesc. Certuri pe haine şi aşternuturi, şi 
câteva mai aprinse de-atât, dar cam aceleaşi conversații în 
fiecare zi. Aceleaşi reviste date din mână în mână iar şi iar, 
chestionare făcute şi refăcute de o sută de ori, aceleaşi 
amintiri spuse sub formă de poveste, până când ajung să 
aparţină tuturor. Părinţi împărţiţi între noi, prime sărutări 
schimbate ca nişte daruri. 

Eu n-am avut niciodată nimic de adăugat - nu puteam 
să-l evoc suficient pe tata, nu puteam suporta să mă 
gândesc la mama singură în casa noastră din bază. ŞI 
dorisem băieţi, dorisem fete, dar nu dorisem pe nimeni 
suficient încât să-mi fie dor, suficient încât să-l smulg din 
curgerea vieţii mele şi să-l aduc aici. 

Câteodată, dacă închid ochii, uit ce s-a schimbat. Şi 
Raxter nu mai este sub agitația prafului de puşcă şi a 
foametei. Este plictiseală, este lene adânc îngropată în el. 

Am ajuns la gard, lăsând casa în spatele nostru şi 
pădurea întinzându-se în faţă, cu ramurile ei veşnic verzi. 
Drumul se strecoară printre crengi, tot mai bătătorit şi mai 
îngust în fiecare an. La câţiva paşi de gard văd ce trebuie 
să fi nimerit puştile noastre noaptea trecută - o căprioară 
moartă de ore întregi, cu carnea prea alterată ca să mai 
poată fi mâncată. Viermii se târăsc prin botul căscat, 
sângele este închegat în blană. 

Lângă căprioară mai este ceva. Ceva despre care ştim 
toate, dar nu vorbim. Dacă eşti pe afară la momentul 
potrivit, simţi cum pământul se cutremură din când în când, 
cum făcea şi casa mea de la bază când trecea câte un 
avion prea aproape. Când abia începuse Toxul, aveam 
obiceiul să frunzărim cursuri de ştiinţe naturale, să ne 
uităm la inventarul florei şi faunei şi să ne întrebăm ce ar 
putea fi afară. Dar apoi a trebuit să ardem cărţile ca să ne 
încălzim şi întrebările n-au mai fost deloc amuzante. 

— Vino, spune Byatt. 

Nu ne uităm spre acoperiş, unde două fete ochesc cu 
puştile pe deasupra capetelor noastre. Ne trecem degetele 


e 34» 


peste barele gardului, mergând pe lângă acesta până când 
ajungem la apă, unde sunt dantelării de pietre adunate 
morman, prinzând stropii de apă în mici ochiuri care nu 
îngheaţă până în miezul iernii. Falduri de cenușiu, algele de 
un verde adânc şi oceanul rostogolindu-se în depărtare, 
negru şi greu. 

Urc pe o stâncă ascuţită şi mă sprijin în palme ca să văd 
cel mai mare ochi de apă. Nu sunt peşti - abia dacă se mai 
apropie câte unul de insulă, de când s-au schimbat lucrurile 
-, dar de data asta văd ceva. Mic, cam cât pumnul meu, şi 
colorat într-o nuanţă strălucitoare, ciudată, de albastru. Un 
crab. 

— Hei, strig şi Byatt se caţără ca să-şi găsească echilibrul 
lângă mine. Uite! 

Şi-au făcut apariţia cu câţiva ani înainte de a veni eu aici. 
Un semn al timpurilor, după cum ne-a spus profesoara de 
biologie, când ne-a adus aici ca să-i vedem, în toamna 
clasei a zecea, în timpul lecţiei despre schimbările 
climatice. Nu veneau niciodată la nord de Cape Cod, dar 
cum lumea se schimbă, la fel se schimbă şi apa. Pe aceştia 
i-am numit Albaştri de Raxter şi aici cresc diferit. 

Domnul Harker ne-a ajutat să prindem câţiva pe care i- 
am luat în clasă şi am folosit pe rând bisturiul. Aerul era 
greu de sare şi două fete aproape că au leşinat când le-am 
crăpat carapacele, ridicându-le ca pe nişte pleoape. Vedeţi, 
ne-a spus profesoara. Au şi branhii, şi plămâni, ca să 
respire şi în apă, şi pe uscat. Vedeţi cum se schimbă un 
trup ca să ne ofere cele mai bune opţiuni posibile. 

Ne uităm o vreme la crab, cum se prăvăleşte pe fundul 
bazinului de stâncă, iar apoi Byatt se năpusteşte înainte şi 
aproape că mă aruncă în apă. 

— Ai grijă, îi spun, dar nu mă ascultă, stă cu braţul întins 
şi înţeapă cu degetele pojghiţa de apă. 

Ceva subţire şi lung se strecoară sub o carapace de 
piatră. 

— Vreau să mai văd o dată, îmi spune ea. 

Desenează cercuri în apă, ridicând crabul în curentul 
stârnit. 


e 35» 


— Nu face asta, îi spun. E îngrozitor. Şi dacă o să-ţi tot 
bagi mâna acolo, o să te alegi cu degerături, mai devreme 
sau mai târziu. 

Dar nu mă ascultă. Rapidă ca stârcii care trăiau cândva 
aici, îşi scufundă mâna aruncând apă până spre cot, iar 
când o scoate ţine un crab între două degete, atârnat de un 
cleşte. Clămpăne spre ea şi Byatt îl lasă pe pământ. 

Incă ţinându-l cu o mână, bâjbâie cu cealaltă după o 
piatră desprinsă de pe malul bazinului. Reuşeşte s-o prindă 
bine şi pocneşte crabul cu ea. Acesta se zvârcoleşte, cu 
membrele răsucindu-se dezordonat. 

— Dumnezeule, Byatt! 

Se holbează la crabul strivit. Carapacea albastră începe 
să se înnegrească, pornind de la vârfurile cleştilor, până 
când ajunge atât de neagră, încât parcă ar fi fost 
scufundată în cerneală. Aspectul ei le-a făcut pe fete să se 
clatine la ora de biologie, le-a lăsat ameţite, suspinând. 

— De ce-ai făcut asta? am întrebat-o, ferindu-mi privirea. 

Dacă aş fi luat deja micul dejun, cred că l-aş fi vomitat pe 
tot, chiar acum. 

— De-aia, spune ea, apucând crabul care încă mai mişcă, 
dar numai un pic, şi-l aruncă înapoi în apă. Aşa te prinzi 
dacă sunt cu adevărat Albaştri de Raxter. 

— Nu puteai să culegi o floare? 

Aşa fac şi irişii, se înnegresc când mor. Aşa făceau şi 
înainte de Tox, iar acum facem şi noi la fel. Absolut fiecărei 
fete Raxter i se înnegresc degetele până la încheieturi, 
când Toxul ni le răpeşte. 

— Nu e acelaşi lucru, spune Byatt. 

Apoi se ridică lăsându-mă în urmă şi îşi croieşte drum 
spre stâncile din capăt, sigură pe picioare, cu ghetele 
alunecând pe măsură ce valurile avansează. Mi-a spus 
odată că asta îi plăcea cel mai mult la Raxter, felul în care i 
se schimbă marginile. Pământul dispărând şi alunecând sub 
paşi, Byatt cu ochii închişi şi bărbia ridicată. 

— Tu îţi aminteşti? strig dintr-odată, briza de iarnă 
smulgându-mi cuvintele din gură. Cum era înainte? 

Mă priveşte peste umăr. Mă întreb dacă se gândeşte la 


e 30 - 


ce mă gândesc şi eu. La cum ne uitam de pe verandă cum 
fetele din ultimul an se adună pe plajă în hainele lor albe, 
de absolvire, cum îşi împreunează degetele în timpul 
adunării şi le strâng tare de tot, ca să nu izbucnească în 
râs. La cum stăteam în sala de mese, cu ultimele raze de 
soare strecurându-se prin ochiurile de geam şi cum cântam 
fals un imn, înainte de a ne aşeza la masă. 

— Da, spune Byatt. Desigur. 

— Şi nu ţi-e dor? 

Pentru o secundă mă gândesc că nu-mi va răspunde, dar 
buzele i se deschid larg într-un zâmbet. 

— Mai are vreo importanţă? 

— Cred că nu. 

Deasupra noastră se plimbă norii, lăsând să treacă un pic 
de căldură. 

— Hai să intrăm! adaugă. 


Pe Reese am găsit-o în pragul bucătăriei, aşteptând ca 
două fete să-şi spele părul în chiuvetă, cu o găleată de apă 
de ploaie. La fiecare câteva zile, eu şi Byatt făceam cu 
rândul - părul meu era atât de scurt, încât n-avea nevoie de 
mai mult decât un curăţat la rădăcină, în timp ce cosiţele 
împletite ale lui Reese risipeau îngrozitor apa, superbe şi 
greu de privit, aşa că lua toată chiuveta doar pentru ea. 

— O să le ia o veşnicie, spune Reese când ajungem lângă 
ea. 

Îşi ţine strâns coada cu mâna argintie şi văd încordarea 
din celelalte fete, le văd privind spre uşă de parcă şi-ar face 
planul cum să evadeze pe acolo. 

— Scuze, spune una dintre ele. Aproape am terminat. 

— Păi, atunci grăbiţi-vă! 

Fetele se uită una la alta, îşi storc repede părul şi se 
îngrămădesc să treacă pe lângă noi. A doua încă are pe 
tâmple spumă de şampon. 

— Mulţumesc, le spune Reese, de parcă le dăduse de 
ales. 

Byatt şi cu mine stăm în prag, în timp ce Reese îşi 
despleteşte părul şi-l scufundă în găleata cu apă. li ia 


e 37 œ 


câteva minute. Când termină are mânecile umede şi apa 
încă îi picură din păr când găsim o canapea liberă din sala 
mare, pe care ne aşezăm în aşteptare. Cum turele urmează 
să se schimbe, Welch o să ne spună destul de repede, chiar 
după ce fetele mici vor termina micul dejun. Mă prăbuşesc 
pe cotieră şi îmi arunc picioarele în poală la Byatt. De 
cealaltă parte, Reese se lasă în faţă şi îşi apleacă părul încă 
ud, ca să-l împletească. 

Nu e agitată. Doar că ceva se răsuceşte strâns în ea.E 
mereu acolo, dar în unele zile se simte mai aproape de 
suprafaţă, iar azi e una dintre acele zile. Nu spunem nimic 
când Reese începe să pigulească tapiţeria cu mâna ei 
argintie. 

Eu nu mi-am dorit niciodată nimic în felul în care îşi 
doreşte ea să intre în Schimbul Bărcii. Încă o văd la poartă 
în ziua aceea, când a plecat domnul Harker, întinzându-se 
spre el. Incă o aud strigând în timp ce Taylor o trăgea de 
acolo. Sigur că vrea să iasă, să treacă dincolo de gard, 
dincolo de curba drumului. Să vadă dacă a rămas ceva din 
el. 

N-am putea s-o strecurăm afară fără să încălcăm 
carantina, aşa cum spune scrisoarea de la Marină. Şi, 
oricum, este prea periculos pentru o fată să se afle de una 
singură afară, dar Byatt şi cu mine am făcut tot ce-am 
putut. Am luat-o pe acoperiş, doar ca să vedem dacă am 
putea zări printre copaci silueta vechii ei case. N-am reuşit 
decât s-o înfuriem. 

— Nu ştiu, a spus ea, în timp ce urcam înăuntru. Dar să 
fie al dracului! 

Şi apoi n-a mai vorbit cu noi două zile. 

Uşa de la biroul directoarei se dă de perete şi Welch iese 
pe coridor cu o foaie de hârtie în mână. Reese se ridică. 

— Doamnelor, spune Welch, vă rog să aruncaţi o privire 
peste programul revizuit. Unele dintre voi o să schimbaţi 
turele. 

Schimbă orarul vechi cu cel nou, lipind hârtia chiar lângă 
biletul de deasupra şemineului. 

— Fetele din Schimbul Bărcii, căutaţi-mă când puteţi. O 


e 38 œ 


să fiu în magazia din sud. 

Mă aştept ca Reese să se grăbească spre program 
imediat după plecarea lui Welch, dar ea se apropie 
şovăitoare, cu picioarele mişcându-i-se mecanic. In sală 
încă se mai aud voci, dar nimeni altcineva nu vine să 
verifice programările, aşa că-mi dau seama că stau toate la 
pândă. 

Reese se apropie. Mă încordez, aşteptând surâsul care să 
confirme că a primit ce a vrut. Numai că nu vine. 
Răsucindu-se pe călcâie, Reese se întoarce la canapea din 
câţiva paşi şi mâna ei argintie mi se încleştează pe gleznă. 
Isuse, ce rece e! Apoi mă smuceşte cu putere şi mă trezesc 
pe podea. 

— Reese, spun, scuturată de şocurile care îmi trec prin 
trup, şi încerc să mă ridic, dar ea a luat-o deja din loc. 

M-a răstignit, genunchii îmi fixează braţele, podul palmei 
îmi împinge bărbia, expunându-mi beregata. 

Încerc să spun ceva, mă zbat cu picioarele şi încerc să-mi 
răsucesc şoldurile, poate asta o să ajute la ceva, nu vreau 
decât să respir, o singură răsuflare, dar ea mă apasă tot 
mai tare, lăsându-şi pumnul argintiu pe pieptul meu. 

— Ce s-a întâmplat? o aud pe Byatt strigând din ce în ce 
mai tare. Reese, opreşte-te! Ce s-a întâmplat? Ce e? 

Reese întoarce capul doar o fracțiune de secundă şi 
reuşesc să-mi eliberez un braţ. Mă întind pe după ea ca s-o 
apuc de coadă şi să-i trag capul pe spate. Urlă şi simt pe 
partea oarbă a feţei mele o tăietură şi o arsură. Işi lasă 
antebraţul pe beregata mea. Se apleacă. 

Încerc s-o împing, dar este puternică - puternică de parcă 
ar fi mai mult decât ea însăşi, apoi Byatt vine în spatele ei, 
ţipând, ţipând. Un ultim suspin sfâşiat înainte să mi se 
întunece privirea şi îi rostesc numele. 

Reese se retrage, clătinându-se pe picioare. 

— Oh, Dumnezeule, spune Byatt, albă la faţă. 

Nu pot să mă mişc, durerea mi se împrăştie în piept. Ne- 
am mai bătut şi altă dată, dar numai pe mâncare. Mereu ne 
oprim aici. Asta e linia de netrecut. 

Reese clipeşte şi-şi drege vocea. 


q 39 œ 


— N-a păţit nimic, spune ea ursuză. O să fie bine. 

Trebuie să fi plecat după aia, pentru că Byatt 
îngenunchează lângă mine şi ea e cea care mă ajută să mă 
ridic, când mă pot ţine iar pe picioare. 

Aproape că nu verific programările. Aproape că mă duc 
sus, să mă odihnesc. Dar când trecem pe lângă orar şi 
mijesc ochiul, trecând cu privirea peste noile perechi de la 
Schimbul Armelor şi noile rotații pentru gardă, îmi zăresc 
numele. Şi asta a fost. lată motivul. Sunt noua fată din 
Schimbul Bărcii. 


Zâmbesc. Nu am vrut să fiu acolo, dar sunt, şi din spatele 
meu se aud şoapte, aşa că trebuie să mă opresc chiar 
acum, sau Reese o să afle de asta şi o să mă urască şi mai 
tare. 

Byatt îmi pune o mână pe umăr. 

— Ar trebui să te duci după ea. Să-i vorbeşti. 

— Nu cred că-i o idee bună. 

— Îmi dau seama că n-a fost corect ce-a făcut, spune 
Byatt, dându-mi părul la o parte de pe faţă. Dar este... 

— Trebuie să confirm, îi spun. Cu Welch. 

Nu-mi pot reţine vioiciunea din voce. Nu am vrut eu să se 
întâmple aşa - ştiu că nu eu trebuia să fiu pe listă -, dar 
acum, că s-a întâmplat, sunt mândră de asta. Sunt o 
achiziţie bună. Pot să-mi car încărcătura. Ştiu de ce numele 
meu este pe lista aia. 

— Bine, spune Byatt. 

Se retrage, îşi încrucişează braţele la piept şi îmi dau 
seama că ar mai vrea să spună ceva. Dar nu face decât să- 
mi arunce o ultimă privire înainte de a se îndrepta spre 
scări. 

În jurul meu, celelalte fete sunt în aşteptare. Mă privesc 
cu o atenţie nouă în ochi acum, că sunt în Schimbul Bărcii. 
Aşteaptă ca eu să le arăt, să le spun ce să facă şi asta e 
mai mult decât ce m-am gândit că ar trebui să duc. Dar 
trebuie să-mi amintesc că pentru toate regulile care s-au 
destrămat există unele noi, mai puternice şi mai rigide 
decât orice am avut până acum. Nimeni nu trece dincolo de 


e 40 - 


gard - asta e prima regulă, cea mai importantă, iar acum 
eu sunt una dintre fetele cărora li se permite s-o încalce. 

li zâmbesc fetei aflate cel mai aproape de mine, sperând 
că zâmbetul meu este matur şi responsabil, apoi mă 
grăbesc să ies din încăpere, simțind încă privirile lor aţintite 
asupra mea. Welch a spus s-o căutăm, aşa că într-acolo mă 
duc, apucând-o pe coridorul de sud, spre magazie, unde o 
găsesc făcând inventarul. 

— Hetty, grozav, spune ea. 

Arată atât de obosită, încât mă simt recunoscătoare 
pentru o secundă. Toxul nu a afectat-o atât de tare cum le- 
a afectat pe fete, dar cel puţin, între crize, noi putem conta 
pe un moment sau două de linişte. 

— Vino şi ajută-mă un pic! 

Imi trânteşte în braţe un maldăr de pături şi o aud 
numărând încet. Imi las fruntea pe ele, asigurându-mă că 
respir uşor. Cred că mi s-au desfăcut capsele de pe 
pleoapă. 

— Probabil, o să ieşim mâine sau poimâine, spune Welch, 
luându-mi păturile din braţe. Transportul de ieri a fost mic, 
aşa că-l vor suplimenta, cu puţin noroc. 

Cel mai bun lucru la care putem spera este nişte 
mâncare în plus şi poate o pătură sau două. În primele zile 
ne trimiteau mai mult. Soluţie pentru lentilele de contact, 
aşa încât Kara nu era nevoită să poarte ochelari. Insulină 
pentru Olivia şi pastilele contraceptive ale lui Welch, ca să 
gestioneze problema hormonilor. Dar toate astea n-au mai 
venit după cam o lună şi nici măcar directoarea n-a putut 
face nimic. Kara a rămas fără lentile de contact, Welch, fără 
pastile, iar Olivia a murit. 

— Deci unde ne întâlnim? întreb. Şi ce să aduc? Este... 

— Vin eu să te iau, zice Welch şi îmi aruncă o privire 
scurtă, cercetătoare. Ai grijă să te odihneşti. Şi încearcă să 
eviţi agitaţiile ca aia din sala mare, dacă poţi. 

— Spune-i asta lui Reese, bombăn eu. 

— Oh, scuze, aud în spate. 

Mă întorc şi o văd pe Taylor în prag, legănându-se de pe 
un picior pe altul. La început îmi trece prin minte că a venit 


e 4l +» 


ca să-mi facă zile fripte fiindcă i-am luat locul în Schimbul 
Bărcii, chiar dacă ea a fost cea care a renunţat, dar pare 
concentrată asupra lui Welch. 

— N-am vrut să vă întrerup, continuă ea. Welch, pot să te 
caut mai târziu? 

Între ele are loc un schimb de priviri - rapid, aproape 
insesizabil, care dispare înainte să-l pot desluşi. 

— Sigur, spune Welch relaxată. 

Taylor se furişează pe culoar. Mă uit ţintă după ea, 
încercând să ochesc ce anume i-a făcut Toxul. Nimeni nu 
ştie exact cu ce au lăsat-o crizele, nici măcar celelalte fete 
din anul ei. Oricare ar fi schimbările, trebuie să fie ascunse 
sub haine. 

— Ţine minte, Hetty, spune Welch în timp ce termină de 
numărat păturile. 

Mă răsucesc iute spre ea. 

— Odihneşte-te şi hidratează-te, nu mai pierde vremea. 
Gata, afară cu tine! 

Odată ieşită pe coridor, apuc s-o văd pe Taylor dispărând 
în bucătărie. Welch nu mi-ar spune la ce să mă aştept 
dincolo de gard, dar Taylor s-ar putea s-o facă. 

Mă duc după ea şi mă strecor în bucătărie; o văd 
îngenunchind lângă vechiul frigider şi băgând o mână în 
spatele lui. 

— Hm, spun eu, iar Taylor sare cât colo, ducându-şi rapid 
mâna liberă spre centură, acolo unde îşi ţinea cuțitul pe 
când era în Schimbul Bărcii. 

— Dumnezeule, Hetty! Anunţă şi tu că vii, bine? 

— Scuze, spun şi mă apropii puţin. Ce faci aici? 

Taylor se uită undeva peste umărul meu, rămânând în 
continuare încovoiată, chircită, apoi zâmbeşte vag. Aproape 
că văd cum tensiunea i se descarcă din trup. Se sprijină pe 
călcâie şi trage din spatele frigiderului o folie de plastic în 
care sunt biscuiţi. 

— Vrei o gustare? 

E strict interzis să ascunzi mâncare. Câteva fete au 
încercat, mai la început, şi nici măcar nu le-au pedepsit 
profesoarele, ci noi, restul. Schimbul Bărcii le-a dus afară 


e 42 » 


pentru o discuţie şi le-a lăsat în curte, pline de sânge. 
Totuşi, Taylor şi-a câştigat o oarecare libertate. Nu-mi 
imaginez că ar pedepsi-o cineva. 

— Sigur, îi spun şi mă aşez lângă ea, pe dalele în formă 
de tablă de şah. 

Îmi întinde un biscuit. O simt cum mă priveşte când muşc 
din el. 

— Mulţumesc. 

— l-am pus aici la un moment dat, astă-vară. M-am 
gândit că până acum trebuie să-i fi găsit vreuna dintre voi. 

— Nimeni nu se uită acolo, în spate, spun eu. Prea multe 
pânze de păianjeni. Şi şoareci... sau ceva de genul ăsta. 

Taylor pufneşte. 

— Când ai văzut tu ultima dată un şoarece pe-aici? 

înghite biscuitul din două guri şi îşi şterge firimiturile de 
la gură. 

— Deci? Întreabă ce vrei să întrebi. 

— Poftim? 

— Numele tău apare pe lista de la Schimbul Bărcii şi tu 
vorbeşti cu mine din întâmplare? Okay, Hetty. 

Mai iau un biscuit, dar am gura uscată şi sfârşesc prin a-l 
ţine în palma lipicioasă. 

— Cred că mă întrebam pentru ce ar trebui să mă 
pregătesc. Adică... cum, doar luăm chestiile alea şi ne 
întoarcem? Nu poate fi atât de uşor. 

Taylor râde şi este genul de râs pe care, când îl auzi, râzi 
şi tu cu celălalt, pentru că altfel s-ar putea să-l vezi 
plângând. 

— Folosesc farul de la Camp Nash ca să ne spună că vin. 
În Codul Morse sau vreun rahat din ăsta. Nu ştiu. Dar o să 
vină Welch şi o să te trezească atunci când primeşte 
semnalul. Îi place să plece devreme, ca să vă puteţi 
întoarce înainte de căderea nopţii. Ar fi minunat dacă ar 
putea arunca proviziile aici, ne-ar scuti de o călătorie. 

Nici nu m-am gândit vreodată că asta ar putea fi o 
posibilitate. 

— Şi de ce n-o fac? 

Taylor muşcă încă o dată din biscuitul sfărâmicios. 


e 43 - 


— Spun că ar risca să se contamineze, îmi zice ea, cu 
gura plină. Serios, eu cred că pur şi simplu nu-s în stare să 
navigheze ca lumea printre stânci. De parcă n-ar fi marinari 
sau cam aşa ceva. De parcă Marina n-ar trebui să fie 
meseriaşă la toată treaba asta cu navigatul. 

E şocant să auzi tot acest proces intangibil interpretat în 
cuvinte atât de aspre. Dar ea a fost mult mai aproape de el 
decât mine. 

— Este... 

Trebuie să mă opresc, să-mi caut cuvintele potrivite. 

— Este la fel de măreț cum se vede de-aici? 

— Măreţ? 

Mă gândesc la sălbăticie, la felul în care pinii au crescut 
tot mai înalţi, la felul în care nu seamănă cu nimic din ce- 
am văzut de pe acoperiş. În pădure, Toxul este încă 
sălbatic. Nu sunt fete pe care să pună stăpânire, aşa că a 
pus ghearele pe orice altceva. Acolo, afară, înfloreşte şi se 
răspândeşte cu un soi de bucurie. Nestăpânit, rău şi liber. 

— Da, spun. Cred că da. 

Taylor se apleacă în faţă. 

— Îţi aminteşti cum a fost? Atunci, în prima zi? 

Cu un an şi jumătate în urmă, în soarele de primăvară 
timpurie. Când s-a întâmplat eram afară, în pădurea de 
pini, într-o încâlceală de trunchiuri şi membre, cu Reese şi 
Byatt privindu-mă în timp ce avansam pe cea mai de jos 
ramură, cât de departe se putea. Şi am căzut, lucru deloc 
ciudat; eram toate acoperite de cruste şi ciupituri, unele 
dintre noi depăşind prea repede un anumit moment, unele 
dintre noi făcându-ne tivuri prea scurte, unele dintre noi 
împungându-ne cu obiecte ascuţite, doar ca să vedem cum 
e. Dar e vorba despre ce s-a întâmplat după aceea. 

M-am ridicat râzând, dar din ochiul drept mi-a ţâşnit 
sângele. La început mai încet, apoi tot mai repede şi mai 
repede, prelingându-mi-se pe obraz şi curgându-mi în gură. 
Fierbinte, de parcă era gata să dea în clocot, şi am început 
să plâng, fiindcă nu mai vedeam. 

Byatt a înjurat şi m-a apucat de cot. Reese m-a apucat de 
celălalt şi m-au zorit spre casă. Am ţinut ochiul închis. Le 


e 44» 


auzeam pe celelalte fete, le auzeam vorbind, chicotind şi 
apoi amuţind la trecerea noastră. Byatt şi-a lipit trupul de al 
meu. Ea a fost singurul lucru care m-a ţinut pe picioare. 

Byatt a rămas cu mine pe scări, în holul principal, în timp 
ce Reese a fugit să aducă asistenta medicală. Am stat ceva 
timp acolo, nu ştiu cât. Byatt îmi ţinea mâna între palme şi 
stăteam sprijinită de umărul ei, sângerând pe cămaşa ei. 
Reese s-a întors însoţită de Welch şi mi-au presat pe ochi 
un tifon până când s-a oprit sângerarea. Până când au 
văzut că mi s-a închis pielea de pe pleoapă. 

Asistenta era plecată. S-au îmbolnăvit alte trei fete. Şi 
aşa a început totul. 

In dimineaţa următoare au pus insula sub carantină. 
Elicoptere deasupra noastră, problemă militară. Zile cu 
medici în costume ermetice de protecţie scotocind casa, 
teste peste teste şi niciun răspuns, doar boala împrăştiindu- 
se în fiecare dintre noi. 

— Da, am răspuns, nevoită să-mi dreg vocea. Îmi 
amintesc. 

— Afară e tot aşa, spune Taylor. Aici, în casă, o suporţi 
uşor, dar afară este ca în primele zile. De parcă n-ai şti 
naibii nimic. 

Poate că-mi va spune adevărul. Poate că am câştigat 
dreptul ăsta acum, că sunt în Schimbul Bărcii. 

— De-aia ai renunţat? 

Am pus întrebarea greşită, fiindcă Taylor se schimbă la 
faţă în secunda în care o aude. Ochii reci, gura ca o linie 
dreaptă. Se ridică în picioare. 

— Serveşte-te liniştită cu biscuiţi. Pune-i la loc după ce 
termini. $ 


Reese nu ni se alătură la cină. E sub restricție, asta e tot 
ce ne spune Welch când o întrebăm, dar n-o vedem pe 
Reese nici când ridic rațiile de la bucătărie, nici când 
Lauren şi Ali au ajuns să se încaiere pentru nişte elastice de 
păr noi şi Julia a trebuit să le despartă. Acum asta e şi 
treaba mea, îmi amintesc. Sunt în Schimbul Bărcii - sunt 
genul ăla de fată. 


e 45» 


Patul ei e gol când ajungem în cameră şi mi se pare că 
văd, cu coada ochiului, o sclipire a mâinii ei argintii 
îndepărtându-se pe coridor. Mă străduiesc să mă uit în altă 
parte. 

— Eu ar trebui să fiu aia înfuriată, îi spun lui Byatt când 
ne urcăm în pat. Ea m-a strâns pe mine de gât, nu invers. 

— l-ai luat ceva, spune Byatt. Sau, cel puţin, aşa vede ea 
lucrurile. 

Îmi ţin respiraţia şi îmi ridic bărbia ca să opresc 
înţepăturile din ochi să se transforme în lacrimi. Nu poate 
să creadă cu adevărat că am făcut asta ca s-o rănesc. Dar 
aşa e Reese - mereu se protejează de câte o ameninţare pe 
care eu n-o pot vedea. 

— N-am cerut-o eu. 

— Nu cred că-i pasă prea mult de asta. 

Urmează un moment în care ne reluăm locurile, eu cu 
spinarea îndesată în perete şi Byatt întinsă pe spate, 
ocupând cea mai mare parte a patului. Dormim aşa încă de 
când a început Toxul, la început ca să ne încălzim şi după 
aceea pentru că aşa ne-am obişnuit. 

— Ai putea să refuzi locul, spune ea, odată ce ne liniştim. 

— Aş putea să-l refuz, spun eu aspru, dacă mi-o cere. 

Dar furia nu durează. Oftez şi închid ochiul. 

— Pur şi simplu, nu ştiu cum să procedez cu ea, adaug. 

Byatt scoate un mic zgomot. 

— Slavă cerului că sunt eu aici, ha? 

— Nici nu ştii tu. 

În unele zile este în regulă. În altele, aproape că mă rupe 
în două. Pustietatea de la orizont, foamea din corpul meu - 
cum o să supravieţuim acestei situaţii dacă nu ne putem 
supravieţui una alteia? 

— O să reuşim. Spune-mi că o să reuşim! 

— Tratamentul este pe drum, spune Byatt. O să reuşim. 
Îţi promit! 


e 46 - 


Capitolul 4 


Taylor a avut dreptate. Când mă trezeşte Welch în 
dimineaţa următoare, soarele încă n-a răsărit. Am ochiul 
lipit de somn, sunt aproape oarbă şi-mi ia un timp ca s-o 
văd ca lumea. 

— Ce e? întreb. 

Mă mai scutură o dată. 

— Coboară cât poţi de repede. leşim. 

Uşa se trânteşte în urma ei. Reese doarme încă în patul 
ei, dar Byatt se răsuceşte şi se ridică în cot. 

— Plecaţi? spune ea, cu voce grea şi răguşită. 

— Da. 

— Okay. Să ai grijă. 

Este un ordin şi îi zâmbesc timid, în caz că mă poate 
vedea. 

— O să mă străduiesc. 

Când ajung la debaraua de lângă bucătărie, Welch 
aşteaptă deja, împreună cu Julia şi Carson. Lui Carson îi 
lipsesc trei unghii de la degete, din timpul ultimei ei crize, 
când a zgâriat uşa infirmeriei, iar pielea cafeniu-închis a 
Juliei este presărată cu vânătăi care se fac tot mai mari, pe 
zi ce trece. Nimeni nu ştie ce le-a făcut să apară, doar că nu 
le păleşte deloc culoarea. 

Julia şi Carson nu sunt primele fete din Schimbul Bărcii. 
Taylor, al cărei loc l-am luat, era ultima rămasă din echipa 
de la început. Fusese aleasă împreună cu Emily şi Christine, 
gemenele dintr-o şcoală de pe lângă DC venite aici într-un 
schimb de experienţă. Ar fi trebuit să rămână la Raxter un 
semestru. Dar aleseseră greşit. La vreo trei luni după 
începerea Toxului, s-au întors din pădure cu propriile nume 
smulse din cap. Toxul luase tot ce reprezentau ele, le luase 
totul, mai puţin ştiinţa de a ţine un cuţit în mână. Le făcuse 
să se înjunghie una pe cealaltă în holul central şi să se 
privească sângerând până la moarte. 

Când mă apropii, Carson îmi zâmbeşte. Poartă şi o a 
doua haină, groasă şi căptuşită cu flanel, şi şi-a strâns tot 


e 47 


părul sub glugă. Alături de ea, Julia stă aplecată în faţa 
debaralei, scoțând de-acolo haine pentru ea şi presupun că 
şi pentru mine. 

— Uite! 

Îmi îndeasă în braţe o grămadă de ţoale şi se aşază, 
scoţându-şi bocancii ca să-şi mai pună nişte şosete. 

— Pune-ţi asta pe tine! 

Haina e undeva între negru şi albastru-închis, cu 
încheietori mari de alamă petrecute în faţă, ca la un cufăr. 
Îmi vine destul de bine şi, dacă ridic gulerul, n-o să simt 
vântul la ceafă. Mai e şi o căciulă roşie, genul cu clape 
pentru urechi, dar nu sunt convinsă că mi se potriveşte, aşa 
că ridic privirea spre Welch, care a primit şi ea o eşarfă 
roşie. La fel şi Carson. lar Julia, acum în picioare, 
încruntându-se nerăbdătoare, are peste haină o vestă roşie, 
pufoasă. 

— Culoarea e uşor de localizat, spune Welch. 

Îşi tot face de lucru cu o staţie de emisie-recepţie 
atârnată la brâu, care trebuie să-i facă legătura cu radioul 
din biroul directoarei. 

— Ca să ne putem găsi una pe alta, dacă e cazul, adaugă 
ea. 

Julia pufneşte. 

— Şi orice altceva ne poate găsi pe noi. Haide, Hetty, 
puneţi-o pe cap! Trebuie să mergem. 

N-ar trebui, dar mă surprinde când Welch îmi îndeasă în 
mână un cuţit de luptă şi-mi arată cum să-l strecor prin 
găicile de la cureaua blugilor, aşa cum fac şi Julia şi Carson. 
Cuţitul ăsta e tot ce primesc deocamdată, dar, la fel ca 
Welch, Julia are şi armă. Nu puşca pe care o folosim pe 
acoperiş, ci un pistol mic, uşor de folosit, cu care se pare că 
se simte confortabil. 

— Suntem gata? întreabă Welch, apoi dă din cap spre 
mine. În spatele Juliei. Ţine aproape! 

leşim pe uşile din faţă, pe potecă. Mă întorc să văd casa, 
să mi-o amintesc, şi mă simt de parcă am din nou 13 ani, 
coborând din dubă şi venind pe alee cu Byatt la o jumătate 
de pas în urma mea. Uşile mari, veranda, totul arată de 


e 48 - 


parcă ar fi pe cale să se întâmple ceva. 

Ne oprim la gard şi aşteptăm ca Welch să deschidă 
poarta. Este din fier forjat, cu barele suficient de apropiate 
încât să nu te poţi strecura printre ele, nici măcar dacă-ţi 
sugi zdravăn burta; este de pe vremea când a fost 
construită şcoala, cu sute de ani în urmă. Construită să 
menţină peluzele îngrijite departe de ţinutul sălbatic, 
construită să oprească animalele sălbatice să-şi croiască 
drum spre gunoi. Construită totodată, presupun, ca să ţină 
fetele înăuntru, în curte. Ca şi cum ai avea unde să te duci 
pe insula asta. 

Dar, de când cu Toxul, copacii au avansat tot mai mult, 
au încolţit lăstari noi care se întind spre gard ca şi când ar 
veni după noi. Pinii, unii dintre ei, ace moarte prăfuind 
pământul îngheţat, şi alţii tot aşa, cojiţi şi cioturoşi ca 
naiba. Cresc chiar lângă fier, iar crengile se ridică peste 
gard înainte de a cobori iar, încărcate de boabe de culoarea 
sângelui. Nimeni nu mănâncă aşa ceva. Când le deschizi, 
au un miez negru, supurând. 

Există un singur loc unde copacii se retrag de lângă gard, 
iar acesta este partea de nord a insulei, chiar unde malul 
cade de pe o stâncă de vreo şase metri înălţime. In toate 
celelalte părţi i-am ciopârţit cât am putut şi am reparat 
gradul cu tot ce ne-a venit la îndemână, cu orice lucru de 
care ne-am putut lipsi. 

Pădurea în sine era destul de rea - aş fi putut jura că 
vrea să ne devoreze -, dar când au venit şi animalele, au 
venit repede. Coioţi mai mari decât lupii. Vulpi care 
vânează acum în haite agresive. Câteodată sunt prea 
rapide pentru fetele din Schimbul Armelor, aşa că am 
înţesat gardul cu cioburi de sticlă şi cu capace de la 
conservele de supă. Am astupat găurile cu bucăţi de plută 
din avizierele de pe pereţii claselor. 

Nu ţinem fete de pază lângă gard. Prea aproape de 
pădure, prea tentant pentru orice animal şi oricum nu avem 
nevoie de asta. În schimb, poarta se deschide uşor şi se 
încuie după tine, după ce ieşi. Singurul fel în care te poţi 
întoarce este cheia metalică potrivită, atârnând de cureaua 


e 49 œ 


lui Welch. 

Poarta se deschide un pic şi ne strecurăm prin spaţiul 
îngust. Când Welch o închide la loc, aud cum zăvorul 
alunecă în lăcaşul lui şi, după zgomot, pare atât de subţire, 
încât mi se pare că l-aş putea rupe doar gândindu-mă la el. 
Ăsta e într-adevăr singurul lucru care ne ţine în siguranţă? 

— Gata? întreabă Welch. 

Nu aşteaptă să vadă dacă şi eu sunt pregătită. Pornim la 
drum. 

Drumul e noroios, cu rădăcini şi iarbă încurcându-se pe 
margini, cu gropi umplute cu pietre de tatăl lui Reese, 
domnul Harker. Am petrecut un an şi jumătate holbându- 
mă la el de pe acoperiş, dar am uitat cum se simte sub 
tălpi, deşi îngheţat, crănţănitor ca zahărul tos. Respirația 
mea în norişori, un plesnet în aer, şi era toamnă cu o 
săptămână în urmă, dar azi nu-i altceva decât iarnă. 

Deasupra noastră, pinii se împiedică spre cer. Mai înalţi 
decât ar trebui să fie, cu trunchiurile mai groase, cu 
ramurile desfăcându-se de o mie de ori şi frunzişul de 
deasupra filtrând soarele, atât cât este, făcând lumina 
noroioasă şi ezitantă. Totul pare uitat, de parcă am fi primii 
oameni aici, de o sută de ani. Nicio urmă de cauciucuri pe 
drum, niciun semn că a fost vreodată altfel decât e acum. 

N-ar trebui să fim aici. Locul acesta nu mai este al nostru. 


Nu cred că mi-am dat seama vreodată cu adevărat cât 
de mult zgomot facem acasă, dar realizez imediat, după 
câteva minute pe drum. Este atât de linişte, încât poţi auzi 
pădurea; o poţi auzi cum creşte şi cum se mişcă şi poţi auzi 
lucrurile crescând şi mişcându-se în ea. Căprioarele, micuţe 
înainte de Tox şi atât de mari acum, încât ne-ar putea hrăni 
săptămâni întregi, dacă carnea de pe ele n-ar fi putredă, ca 
de mortăciune. Coioţi şi am auzit şi lupi, deşi n-am văzut 
niciunul. Şi mai sunt şi alte lucruri, care nu se arată 
niciodată. Toxul nu ni s-a întâmplat doar nouă. Li s-a 
întâmplat tuturor. 

Mugşchiul se întinde în covoare groase pe pământ, vița- 
de-vie se înalţă în spirale. Ici şi colo, petice de flori care 


e 50 - 


cresc tot mai puternice, în ciuda frigului. Sunt irişi, petale 
de un indigo intens acoperit cu o pojghiţă de gheaţă, un 
mănunchi strâns adunat la mijloc, cu o coroană de petale 
drapându-l în cascadă. Cresc peste tot pe insulă, tot timpul 
anului, şi obişnuiam să avem câte o vază cu irişi efectiv în 
fiecare încăpere din casă. lrişi Raxter, speciali pentru felul 
în care li se întunecau petalele odată ce erau culeşi. La fel 
ca Albaştrii de Raxter. Şi acum, ca noi. 

Inainte de carantină nu era aşa. Animalele păreau practic 
îmblânzite, chiar dacă ni se ţineau teorii despre depozitarea 
alimentelor în mod corect, ca să le ţinem departe de ele, iar 
pădurea se simţea diferit, părea că ne aparţine. Pinii 
creşteau în rânduri, dar solul era atât de întins şi 
trunchiurile lor ca acele, astfel încât, dacă stăteai în locul 
potrivit, aproape că puteai să vezi insula de la un capăt la 
altul. Nu uitai niciodată oceanul, pentru că aerul era mereu 
pişcat cu sare. Aici, în desiş, abia dacă prinzi o sclipire ici şi 
colo. 

S-a întâmplat ca pădurea să se contamineze prima. 
Oricum, asta e părerea mea, cel puţin. Chiar înainte ca 
sălbăticirea să pună stăpânire pe noi, s-a infiltrat în 
pământ. Copacii au crescut mai înalţi, lăstarii noi au răsărit 
mai rapid decât ar fi fost firesc s-o facă. Şi a fost în regulă; 
nu era nimic demn de luat în seamă, până când m-am uitat 
pe fereastră şi n-am mai putut vedea Raxterul pe care îl 
ştiam. In dimineaţa aceea, la micul dejun, două fete şi-au 
smuls una alteia părul cu o răutate animalică şi până la 
amiază ne-a lovit Toxul. 

Această parte de drum merge drept, marcată de urme de 
paşi din acest un an şi jumătate, de când fetele din 
Schimbul Bărcii fac această călătorie. De o parte şi de alta 
nu se află nimic. N-a mai rămas nimic din potecuţele care 
se furişau printre copaci. Niciun semn de viaţă. Şi tot ce pot 
vedea sunt dâre lungi, adânci, scrijelite în coaja copacilor. 
Gheare, poate, sau dinţi. 

Mă aşteptam să fie diferit. Mă uit la copacii care 
asaltează gardul, la întunericul dintre ei, des şi copleşitor. 
Ştiu ce face Toxul. Dar cred că ceva din vechea mea viaţă 


e 51 œ» 


se află încă aici. Cred că ceva din noi a supravieţuit. 

— Haide, spune Welch şi-mi dau seama că am încetinit 
ritmul, că celelalte sunt la câţiva metri în faţă. Nu trebuie 
să ne oprim. 

Mă întreb ce o fi rămas din casa lui Reese. Ar trebui să se 
afle undeva în dreapta, ascunsă prin păpuriş. N-am învăţat 
niciodată drumul, o lăsam mereu pe Reese să conducă. l-a 
luat mult să ne invite pe la ea şi chiar şi atunci când a 
făcut-o nu am simţit niciodată că ar trebui să fim acolo. 
Reese şi tatăl ei, râzând şi vorbind, în timp ce Byatt 
ciugulea din mâncare, iar eu nu ştiam ce să fac, aşa că 
zâmbeam încontinuu. 

Undeva în spatele nostru se aude o trosnitură şi apoi un 
soi de behăit, ascuţit şi iute, iar eu nu-mi pot reţine 
înjurătura, îmi scapă de pe buze. Welch se aruncă spre cel 
mai apropiat copac, trăgându-mă după ea şi trântindu-mă 
la pământ, între rădăcini. Peste drum, Carson şi Julia se 
aruncă în golul dintr-un tufiş lăsându-se pe vine, cu 
capetele plecate. 

— Ce... 

— Şşşt, şopteşte Welch. Nu te mişca! 

Pe acoperiş era diferit, doar ramuri şi vederea prin 
cătarea puştii mele. Dar acum simt cum se cutremură 
pământul. Paşi grei, agitaţi. Mi se usucă gura, trupul îmi 
tremură, febril, şi-mi muşc limba ca să tac. 

Întinsă la pământ lângă Welch, cu rădăcinile răsfirate ale 
pinului răsucindu-se în jurul nostru, prind o licărire. Mai întâi 
o masă greoaie de umbră, apoi se iveşte, în căutarea prăzii, 
şi îl văd. Blana atârnând ca o iarbă lungă. Prea mare pentru 
un coiot, prea întunecat pentru un râs. Un urs negru. 

Ştiu ce ar trebui să fac dacă ne vede. Urşii grizzly sunt 
diferiţi, dar în cazul unui urs negru trebuie să faci zgomot, 
să te uiţi de sus la el. Să nu fugi. Să ripostezi. Asta-i lecţia 
pe care am primit-o după ce domnul Harker a văzut unul 
căutând prin gunoi. Sunt mai rapizi decât par, a spus el, şi 
pot ochi o pată de culoare printre tufişuri. 

Îmi smulg căciula roşie de pe cap şi o strecor sub haină, 
iar transpiraţia îmi îngheaţă pe scalp. Imi număr bătăile tot 


e 52 œ» 


mai rapide ale inimii şi încerc să nu respir cu zgomot. 

Lângă mine, Welch zâmbeşte, doar o urmă de zâmbet, ca 
şi când nu s-ar putea abţine. Stăm aşa nu ştiu cât timp. 
Aşteptăm până când paşii se îndepărtează, copacii se 
liniştesc, zgomotul se stinge, apoi Welch se ridică şi mă 
trage şi pe mine în picioare. 

— A plecat, spune ea. Poţi să-ţi pui iar căciula. 

Le strigă pe Carson şi pe Julia. Vin alergând dintre copaci, 
arătând de parcă n-ar fi tras o sperietură de moarte, de 
parcă ar fi văzut tot timpul genul ăsta de lucruri. 

— V-aţi distrat? întreabă Julia. 

Mă gândesc că s-ar putea să vorbească serios. 


Raxter are numai opt kilometri lungime, mai mult sau 
mai puţin, este în formă de glonţ cu vârful orientat spre 
vest, dar ne mişcăm încet, aşa că ne ia ceva timp ca să 
ajungem în celălalt capăt. Ne dăm seama când ne 
apropiem; copacii se retrag dinspre mal, ca şi când s-ar 
teme de el. Drept în faţă, undeva, ascuns privirii de ultimul 
rest de pădure, este Centrul pentru vizitatori. A fost 
construit chiar înaintea şcolii şi slujea drept sediu central al 
unei companii locale de pescuit, până când homarii au 
dispărut şi firma s-a transformat în altceva. Inainte de Tox, 
centrul era mereu pustiu şi stătea închis, mai puţin pe 
timpul verii, şi chiar şi atunci nu se afla aici decât domnul 
Harker, stând în spatele tejghelei şi ascultând un meci de 
fotbal american, în timp ce turiştii treceau îmbarcaţi în 
feriboturi, îndreptându-se spre alte oraşe, spre alte insule. 

Cel puţin pădurea începe să se rărească şi drept în faţă 
văd deschiderea largă a mlaştinii de sare. In depărtare, 
poate la un kilometru distanţă, oceanul e cenuşiu şi aspru, 
iar orizontul e pustiu, ca întotdeauna. 

— Oh, spun înainte de a mă opri. 

Welch se încruntă la mine. 

— Ce? 

— M-am gândit că o să ne aştepte. 

Nu-mi răspunde nimeni, aşa că îmi înghit dezamăgirea şi 
intru în şirul indian, între Carson şi Julia, cu Welch în fruntea 


e 53 


noastră, conducându-ne la adăpostul copacilor. Imediat 
simt cum mă pătrunde vântul, atât de puternic încât 
aproape că mă dă jos. Îmi îndes căciula în buzunarul hainei 
şi mă apropii mai tare de Julia, sperând că o să ia ea în 
piept cea mai mare parte a vijeliei, în locul meu. 

Pe aici drumul este neted şi drept şi de fiecare parte 
pământul alunecă în păpurişuri şi ochiuri apoase de mâl. La 
dreapta văd rămăşiţele pasarelei care ducea de la dig spre 
Centrul pentru vizitatori, şerpuind prin mlaştină şi prin 
pădure, punctat ici şi colo cu panouri informative care par 
să fi dispărut de peste tot. Vreau să întreb ce s-a întâmplat 
cu ele. Dar răspunsul ar fi acelaşi ca celelalte: Toxul. 

Rămânem pe drum şi mergem încet, până ajungem la 
capătul debarcaderului pentru feribot; la intrare flutură o 
bandă roşie, sfâşiată şi veche. La început, toată lumea 
spunea că era planificat să fie ridicat un zid, unul adevărat, 
cu metal şi plastic prin care să te uiţi, dar asta e tot ce-au 
reuşit să facă. Nişte bandă roşie şi un indicator pe care 
scrie: „Aşteptaţi până la eliberarea zonei”. 

Aici ne oprim şi Welch îşi lasă geanta pe pământ şi 
scotoceşte în ea. Găseşte un binoclu şi scrutează cu el 
orizontul. 

— Şi acum ce facem? întreb eu, lovindu-mi picioarele 
unul de celălalt, ca să mă încălzesc. 

— De obicei, începe Carson, avem de aşteptat un pic. Dar 
aşa... 

Se aude un ciripit de pasăre. Mă răsucesc împrejur, 
cercetând copacii, iar acuitatea vizuală mi se pierde, în 
timp ce ochiul încearcă să se adapteze. 

— Ce naiba a fost asta? 

Păsările au încetat să cânte chiar în momentul în care au 
început îmbolnăvirile, au tăcut de parcă n-ar fi fost 
niciodată aici. Pe măsură ce zilele treceau, le vedeam 
plecând în zbor, stârci, pescăruşi şi grauri zburând spre 
sud, pentru totdeauna. N-am mai auzit vreun ciripit de atât 
de mult timp, încât am uitat şi cum sună. 

— Oh, e bine, spune Welch. Aproape că au ajuns. 

Incă mă întreb de ce prezenţa păsării nu pare ciudată 


e 54» 


pentru nimeni altcineva, când un soi de sirenă pentru ceaţă 
bubuie spre noi, de undeva dinspre apă. Tresar, cu inima 
bătând să-mi spargă pieptul, şi trag adânc aer în plămâni. 

— Unde sunt? întreb. 

S-a luminat deja de ziuă, soarele este acolo, undeva, 
îndărătul cerului gri. De aici se poate vedea ţărmul, o 
cărăruie murdară ieşind din valuri. Şi între ele nici urmă de 
barcă sau vapor. 

— Aşteaptă. 

— Dar nu-i văd. 

Un alt țipăt de sirenă şi celelalte par pregătite, ca şi cum 
aşa ar trebui să se petreacă lucrurile, iar apoi, ieşind din 
atmosfera cenuşie, ca împinsă printr-o ceaţă deasă, se 
zăreşte prora unui vapor. 

Este un remorcher cu nasul turtit şi coca decolorată. Prea 
mare ca să se apropie prin partea noastră de insulă, dar 
debarcaderul pentru feribot este numai bun, iţit peste apele 
adânci. Pe măsură ce remorcherul se apropie legănându-se, 
recunosc ştampila de identificare, cifrele albe şi dungile 
galbene şi albastre de pe coş. Le-am văzut câteodată prin 
Norfolk. Semnifică faptul că aparţin Marinei, bazei de la 
Camp Nash, de pe coastă. 

Siajul atinge ţărmul chiar când vasul se întoarce şi, dacă 
mijesc ochiul, reuşesc să văd doi oameni, mai mari decât ar 
trebui să fie, în uniforme viu colorate, foindu-se în coada 
turtită a punţii. Vaporul se întoarce, motorul se aude tot 
mai tare, până când Carson îşi îndeasă degetele în urechi. 
Chiar în spate se află o macara uriaşă, portocalie - acum o 
pot zări -, care se ridică, se lungeşte şi o vedem cum ridică 
de pe punte un balot, cum îl trece peste apă şi-l 
direcţionează spre capătul debarcaderului. 

Macaraua eliberează  balotul, care se  prăbuşeşte. 
Scândurile debarcaderului se cutremură sub tălpile noastre. 
Fac un pas în faţă, dar Julia mă blochează cu un braţ peste 
piept. 

— Trebuie să ne dea permisiunea, spune ea. 

Cârligul a fost eliberat şi macaraua se retrage, iar cei doi 
oameni rămân pe punte, privindu-ne; aştept ca unul dintre 


e 55» 


ei să facă semn cu mâna sau ceva de genul ăsta, când 
sunetul sirenei izbucneşte atât de aproape, atât de uriaş, 
încât rămânem aşa, cu gura căscată, lăsându-l să ne 
inunde. 

În cele din urmă, ţipătul se opreşte şi iau suspinând o 
gură de aer proaspăt. 

— Acum putem merge, spune Julia. 

Apa stropeşte suporţii, în timp ce siajul creşte din cauza 
remorcherului care a prins viteză. Doi pescăruşi-de-mare 
aterizează zgomotos pe balustrada debarcaderului. Se uită 
la noi şi la proviziile lăsate de vapor. Sunt aici ca să prade 
resturile, să ia tot ce pot lua. Trebuie să fi urmat 
remorcherul încă de la plecarea de pe continent. 

Acum, că ne-am apropiat, văd că în livrarea asta au venit 
multe lucruri. Adică multe de tot, mai multe decât aduc 
fetele de obicei. Balotul este plin cu nişte cutii făcute din 
şipci, toate bătute în cuie, în vârful cărora sunt cinci sau 
şase saci de tipul celor cu care se întorc mereu acasă fetele 
din Schimbul Bărcii. 

— Ce-i cu toate astea? întreb. 

Ştiu prea bine cât de ascuţite sunt coastele lui Byatt. Are 
nevoie de mâncarea astea. Toate avem nevoie. 

— E între noi, spune Welch. Asta e. 

— E-n regulă, spune Carson, în timp ce mă lupt ca să-mi 
smulg privirea de la grămada de cutii de lemn. Ştiu că e 
mult de asimilat dintr-odată. 

— Toate astea sunt cu mâncare? Ar putea să ne 
hrănească o săptămână. 

— Sau poate chiar mai mult, spune Julia pe un ton sec. 

Se uită toate la mine, aşteptând ceva, doar că eu nu 
înţeleg ce. 

— Aşa e de fiecare dată? 

Poate că acum se întâmplă prima dată, poate că şi ele 
sunt tot atât de surprinse ca mine, dar Welch dă calmă din 
cap. 

— Nu înţeleg. Unde se duc toate astea? De ce nu le 
ducem acasă? 

Welch se îndreaptă spre mine, blocându-mi drumul spre 


e 56» 


cutiile cu mâncare. Julia şi Carson o flanchează. Au feţele 
serioase, în afară încruntării temătoare care înfloreşte pe 
fruntea lui Carson. 

— Ascultă-mă cu atenţie, spune Welch. Te-am ales 
pentru un motiv. Toată treaba asta este ca să le protejăm 
pe fetele de acasă. Chiar dacă e dificil. Chiar dacă nu arată 
aşa cum te-ai fi aşteptat să arate. 

Dau din cap şi fac un pas înapoi. Treaba asta nu-i în 
regulă. Nu-i pricep rostul. 

— Despre ce vorbeşti? 

— O parte din mâncarea asta este de nefolosit, îmi 
explică Welch. Ne trimit o grămadă, dar abia dacă jumătate 
e bună de ceva. Tot felul de lucruri nocive sunt acolo. 
Produse expirate. Pesticide. 

— Pesticide? spun neîncrezătoare, dar Julia şi Carson dau 
din cap, cu aceleaşi expresii înrăite pe chip, la fel ca Welch. 
Adică flămânzim din cauza pesticidelor? 

— Sistemele voastre sunt deja compromise. Nu cred că 
vă puteţi permite să vă asumaţi riscuri în ceea ce priveşte 
hrana. 

— Şi în loc de asta abia dacă mâncăm ceva? 

— Da, spune Welch. 

Are vocea egală, privirea cumpănită şi rece. 

— Ţi-am explicat, Hetty: te-am ales pentru că m-am 
gândit că vei face faţă situaţiei. Recunosc, uneori mă înşel 
în privinţa oamenilor. Şi dacă aşa s-a întâmplat şi acum, 
putem să avem foarte bine grijă de asta. 

Se mişcă imperceptibil şi văd cum mâna i se opreşte pe 
mânerul revolverului înfipt în betelia blugilor. 

Îmi pot imagina urmarea. Un glonţ înfipt chiar între ochi 
şi Welch privind cum trupul meu cade în mare. Destul de 
uşor de explicat oricui din şcoală dispariţia unei fete din 
Schimbul Bărcii. 

— Dar nu-mi place deloc când greşesc, continuă Welch. 
Şi nici nu cred că e cazul. Cred că poţi să te descurci cu 
treaba asta, Hetty. Nu-i aşa? 

La început nu-i pot răspunde. Ne luptăm una cu alta 
pentru cea mai mică bucăţică de mâncare şi în tot timpul 


e 57 œ» 


ăsta aveam la dispoziţie mult mai multă. Ce o face pe 
Welch să creadă că are dreptul să ne priveze de ea? 

Dar viaţa mea este pe muchie de cuţit dacă aleg să duc 
această luptă. Welch n-o să aibă nicio problemă să mă 
ucidă. N-o să piardă nicio secundă de somn din cauza asta. 
După un an şi jumătate de Tox, am învăţat toate că trebuie 
să facem ce avem de făcut. Şi, cinstit vorbind, nu pot să mă 
prefac că nu contează faptul că m-au ales pe mine. Pe 
mine, nu pe Reese. 

— Ei bine, Hetty? 

Indiferent ce e în neregulă aici - şi este ceva, sunt sigură 
-, nu pot repara acum. Mă îndrept de spate şi o privesc în 
ochi pe Welch. Nu pot minţi ca Byatt, dar pot încerca. 

— Da, spun, ai dreptate. 

Welch mă prinde de umăr zâmbind larg şi sincer. 

— Ştiam eu că am făcut alegerea potrivită. 

— Bună treabă, spune Julia, iar Carson se repede să-mi 
trântească un sărut camaraderesc pe obraz. 

Mă trag în spate, surprinsă - Carson e gheaţă la atingere, 
are buzele mai reci chiar decât aerul care ne înconjoară. 

— Mă bucur să te avem printre noi, spune ea. 

Amândouă au zâmbetele poleite cu uşurare, de parcă ar 
fi fost pregătite să meargă acasă fără mine. 

Şi bineînţeles că erau. 

Welch îşi aruncă braţul în jurul meu. 

— Evident, nu le spunem fetelor, zice ea, însoţindu-mă 
spre cutii, dar, ca să ştii şi tu, încercăm să o ţinem şi pe 
directoare departe de treaba asta. 

— Departe de asta? 

Nu-mi pot ascunde surpriza. Oricât de ciudat e totul, e şi 
mai ciudat că Welch şi directoarea ar putea ascunde lucruri 
una de alta. 

— Are o grămadă pe cap. Nu-i nevoie s-o deranjăm cu 
detalii despre livrarea alimentelor, spune Welch şi 
zâmbeşte. E mai simplu s-o descurcăm noi. Ştii cât îi place 
să se bage în toate. 

— Sigur, spun eu. 

Se pare că am nimerit răspunsul corect, iar ea a lămurit 


e 58 - 


perfect ce este în stare să sacrifice pentru a păstra 
secretul. 

— Minunat! spune şi îmi dă drumul. Trebuie să trecem la 
treabă. E o grămadă de învăţat, aşa că... ce-ar fi ca de data 
asta doar să te uiţi? O să te prinzi pe parcurs. 

Carson începe să-i paseze sacii Juliei, care îi desface şi 
varsă conţinutul pe pământ. 

Legume, fructe şi o bucată de şuncă. Totul împachetat de 
parcă ar veni direct din băcănie. Doar că, atunci când 
privesc mai de aproape, văd că unele cutii fuseseră 
deschise, unele pungi se desfăcuseră şi fuseseră resigilate 
cu bandă ştampilată cu însemnele de la Camp Nash. O 
busolă şi un glob, un steag inscripţionat cu litere prea mici 
ca să poată fi citite. 

Stomacul îmi ghiorţăie când Welch ridică o pungă cu 
morcovi şi o duce la nas. 

— Nu sunt buni, spune ea şi-i aruncă peste margine, în 
ocean. 

A trebuit să mă stăpânesc să nu mă arunc după ei. 

Urmează şunca, apoi o pungă cu struguri şi apoi un 
săcotei de ardei gras, până când doi saci au fost goliţi şi 
valurile din jurul debarcaderului gem de alimente. 

— Aşa, vezi, spune Welch. 

A ajuns la al treilea sac, în care se află baxuri de apă, cu 
etichete proaspete şi sclipitoare pe sticle, imprimate cu 
acelaşi nume ca de obicei. 

Acum bem numai asta - şcoala avea un izvor, dar după 
Tox, Marina ne-a spus să nu-l mai folosim, fiindcă ar putea 
fi contaminat. 

Carson începe să numere baxurile. Lângă ea, Julia 
sortează chibriturile şi săpunurile în grămezi. Văd sticlele 
de şampon iţindu-se din sacul ei, toate perlate şi pastelate, 
complet inutile. 

Le ia o vreme, dar, în cele din urmă, au golit sacii şi au 
împachetat ce vor să păstreze, cu mâncarea încă în 
ambalajul ei obişnuit, biscuiţi şi felii de carne uscată, ba 
chiar şi o pungă de covrigi care se dovedesc tari ca piatra, 
iar apoi Julia îşi scoate cuțitul de la brâu, ca să deschidă 


q 59 œ 


prima cutie. Fâşii de hârtie se împrăştie în vânt, 
aşternându-se pe suprafaţa apei ca fulgii de cenuşă. 

În total sunt patru cutii. Una e plină ochi cu truse 
medicale, pungi pentru reziduuri biologice, măşti de genul 
celor pe care le poartă medicii peste nas şi gură; aruncăm 
jumătate şi luăm restul. A doua cutie este plină până-n 
margine cu muniţie, a treia conţine două pistoale frumos 
împachetate în zăpadă artificială. Welch ia armele şi le 
îndeasă în sacul ei, pasând fiecăreia dintre noi câteva cutii 
cu cartuşe. 

Şi apoi deschidem şi ultima cutie. Este plină mai mult cu 
hârtie şi paie, dar îngropată adânc, în mijloc, este o 
ciocolată, ciocolată adevărată, neagră, de bună calitate. Ne 
adunăm în jurul lui Welch, în timp ce o scoate din cutie. 

— Asta €...? spun eu, dar nu reuşesc să termin 
propoziţia, pentru că Welch smulge folia şi aproape că o pot 
mirosi, uitasem cum este, felul în care zahărul urcă în aer 
ca lujerul unei viţe-de-vie şi, înainte să-mi dau seama, am şi 
întins mâna. 

Carson râde. 

— Ai răbdare, o să primeşti şi tu. 

— Aţi mai avut de-astea? întreb, iar Julia dă din cap. 

Ştiu că ar trebui să fiu furioasă. Dar nu pot simţi decât 
invidie. 

Când Welch rupe primele două pătrăţele se aude cel mai 
grozav sunet din câte am auzit vreodată, un sunet dens, 
adevărat, ca şi când ciocolata chiar există. 

— Trimit de fiecare dată câte una. 

— Ei, nu chiar de fiecare dată, spune Welch şi 
următoarele două pătrăţele sunt deja în palma Juliei. Dar 
trimit destul de des. 

Şi acum e rândul meu, mi se topeşte deja pe piele, o 
îndes în gură atât de repede, încât am impresia că o să mă 
înec, dar cui îi pasă, serios, cui îi pasă de asta, când e atât 
de al dracului de bună. 

După ce am terminat - şi asta durează niţel, fiindcă îmi 
ling degetele neîncetat, încercând să prind fiecare fărâmă 
de ciocolată -, ridicăm sacii şi îi ducem iar în drum. Balotul 


e 60 - 


este gol. Welch împinge şi cutiile în apă, iar când o întreb 
de ce, îmi răspunde că, dacă lăsăm ceva pe dig, trimit mai 
puţin data viitoare. Lăsăm totul golit, chiar dacă am luat, 
poate, o treime din conţinut. 

Ştiu că la întoarcere o apucăm pe acelaşi drum, dar cu 
cât ne îndepărtăm de debarcader, cu atât mai diferit arată 
totul. Poate că de vină este lumina, care pare mai galbenă 
acum decât era azi-dimineaţă. Pescăruşii şi-au luat zborul şi 
se învârt în cerc deasupra capetelor noastre, ţipând agitat 
şi ascuţit. Imi trag mai tare pe urechi clapele căciulii, când 
deodată Welch se opreşte atât de brusc, încât Carson vine 
peste ea. 

— Scuze, spune ea, dar Welch n-o aude. 

— Ce e? întreabă Julia. 

Welch se răsuceşte şi se uită la noi, ceva ivindu-i-se în 
colţurile gurii. 

— Se apropie ceva. 

Pescăruşii au plecat, lăsând în aer o linişte fragilă. 

— Imprăştierea, spune ea. In perechi. Staţi în afara 
drumului. Ne întâlnim la poartă. Hetty, tu vii cu mine. 

Julia şi Carson schimbă o privire şi apoi dispar în tufişuri, 
până când nu le mai pot zări hainele roşii. 

Welch mă conduce prin pădure, în ritm rapid, scoarţa 
copacilor ni se agaţă de haine în timp ce ne croim drum 
printre pini. Peste umărul meu, umbra se înteţeşte şi la 
fiecare pas se aud animale strecurându-se printre copaci. 
Cu cât ne afundăm mai adânc, sacul pe care-l duc începe 
să-mi alunece din palmele umede. 

— Welch, o strig, dar ea nu-mi răspunde, ci doar se 
întinde ca să mă apuce de haină şi să mă tragă după ea. 

La stânga noastră se aude un trosnet venind din tufişuri. 
Welch se opreşte brusc. Stană de piatră, doar îşi aruncă un 
braţ peste pieptul meu. Pinii ne înconjoară din toate părţile, 
împrăştiaţi în crengi rupte, feliind orizontul în aşchii. Nu văd 
nimic în mişcare. Poate că n-am auzit bine, mă gândesc, 
poate că drumul spre casă e liber. Dar se aude iar şi prind o 
pâlpâire. O mişcare. Ochi sticloşi şi galbeni, înainte de a 
dispărea. 


e 6l œ» 


— Ce-a fost asta? şoptesc. 

Inima îmi bate tare în piept şi simt cum mi se strâng 
plămânii sugrumaţi de panică. 

— Nu ştiu. 

Bâjbâie la centură după pistolul pe care-l duce cu ea şi-l 
ţine aproape, cu degetul pe trăgaci. 

— N-am văzut... 

Ceva o face să tacă brusc, un mârâit venind din spatele 
nostru. Un hărâit şi plesnetul unei ramuri. Mă întorc. 

Este un râs cu blana cenuşie, cu trupul lung, ghemuit. 
Urechile ascuţite sunt lăsate pe spate, iar dinţii îi sclipesc 
când mârâie la noi. E la zece metri, sau poate chiar mai 
aproape, şi vine spre noi, urmărindu-ne, în timp ce gheaţa i 
se sfărâmă sub labe. 

Inainte de Tox erau mici şi iuți. Puteai să-i alungi cu un 
foc de armă. Dar ăsta... li văd muşchii mişcându-se pe sub 
blană, umerii masivi îmi ajung aproape până la talie. 

— Treci în spatele meu, şopteşte Welch. Incetişor. 

Abia dacă mai pot respira, cu privirea aţintită la râs, dar 
mă strecor în spatele lui Welch, pipăind pământul cu 
ghetele înainte de a face vreun pas. Felina slobozeşte încă 
un mârâit şi-şi lasă pieptul pe pământ. Acum este şi mai 
aproape şi îi văd petele întunecate de pe spinare, cruste de 
sânge uscat acolo unde pielea i-a căzut, pe bucăţi. Rănile îi 
supurează de sus până jos pe picioarele din faţă şi şi-a 
vărsat fierea pe blana albă de la gât. 

Un pas în faţă, apoi al doilea, dând din coadă. Welch mă 
împinge în spate şi piciorul mi se prinde într-o rădăcină. Mă 
împiedic şi înjur. Felina şuieră şi se aruncă înainte. Dă 
drumul unui urlet ascuţit. Welch trage cu arma în aer, 
sunetul îmi explodează în cap şi râsul sare înapoi cu un alt 
mârâit, dându-ne târcoale şi şfichiuind din coadă. 

— La semnul meu, spune Welch, fugi spre casă. Te prind 
din urmă dacă pot. 

Întoarce-te, întoarce-te, arma tremură în mâna lui Welch 
şi nu-mi mai dau seama dincotro am venit şi încotro ar 
trebui să merg. Dar nu contează. Bătăile inimii mele îmi 
spun doar aleargă, aleargă, aleargă. 


e 62 œ» 


— Gata? spune Welch. 

Râsul încă mârâie, pocnind din fălci în timp ce ea îl ia în 
cătare, drept între ochi. Nu, îmi spun. Dar e prea târziu. O 
apăsare pe trăgaci şi urletul felinei, când glonţul o sfâşie 
de-a lungul. Welch mă împinge. 

— Fugi! strigă ea. Acum! 

O aud înfundat, din pricina ţiuitului din urechi, dar trupul 
meu o ascultă. Îmi arunc sacul pe umăr şi o iau la fugă. 
Picioarele-mi bubuie pe pământ şi suflu greu în aerul rece, 
aruncându-mi trupul înainte, împingându-mă cât de tare 
pot. În spatele meu, o altă împuşcătură. Nu mă uit înapoi. 

Las pinii în urmă, în timp ce trec în viteză pe lângă ei. 
Teama ca un văl şi totul arată altfel, arată ca primejdia, ca 
durerea. O cărare mi se deschide în faţă. O urmez, cu 
pielea de găină. Aici sunt prea expusă, prea vulnerabilă, dar 
cred că este una dintre potecile domnului Harker, în partea 
sudică a insulei. Cel puţin mă îndrept în direcţia potrivită. 

Plămânii îmi ard şi încep să simt un cârcel în picior, sacul 
îmi saltă dureros pe şold. Văd în faţă un şir de molizi, cu 
crengile lăsându-se mult spre pământ. Dacă reuşesc să 
intru între ele, o să mă pot ascunde de orice creatură m-ar 
urmări şi o pot aştepta pe Welch. 

Împing cu umărul în desişul de ramuri şi mă trezesc într- 
un loc mic, adăpostit, unde aerul e verde şi înmiresmat, iar 
lumea întreagă, brăzdată de întretăierea acelor de molid. 
Dincolo de ele, pădurea pare liniştită, totul e neclintit. Nicio 
urmă din sclipirea roşie a hainelor lui Welch. Caut prin sac 
după căciulă şi o pun pe una dintre ramuri, astfel încât 
Welch s-o poată vedea dacă trece pe aici. 

Dacă nu vine în câteva minute, îmi spun, pornesc la 
drum. Dar gândul de a ieşi iar acolo îmi întoarce stomacul 
pe dos. Niciodată n-am venit de una singură aici înainte de 
Tox. Aveam mereu alături o clasă întreagă de fete, aflate 
toate la o plimbare în natură pentru cursul de biologie, sau 
eram cu Reese şi Byatt în timp ce tropăiam prin pădure 
spre casa lui Reese, pentru cină. Şi pe atunci nu era aşa. 
Copacii nu creşteau atât de apropiaţi. Era mai mult aer în 
care să respiri. 


e 03 - 


Mă las pe vine la baza unuia dintre molizi şi adun acele 
moarte într-o grămadă pe care mă aşez, ca să stau cât mai 
departe de pământul îngheţat. Dar dau de ceva acolo, 
ascuns sub tufiş, ceva tare şi găunos. 

Îndepărtez acele moarte, ignorând cărăbuşii care se 
împrăştie ca o cascadă de mărgele negre, lucioase. Pe 
măsură ce îndepărtez frunzişul, ceva acru şi putred îmi 
gâdilă tot mai tare nările până când iese la iveală ce este 
ascuns - o geantă frigorifică din plastic albastru, strident, 
cu mânerul pliat, de parcă cineva ar fi uitat-o acolo după un 
picnic. 

Înainte de a deschide capacul cu unghiile mele murdare, 
arunc o privire peste umăr. Probabil, nu e decât o veche 
cutie de scule a domnului Harker, dar merită să verific. 

Mă aştept să găsesc momeală mucegăită, o grămadă de 
cârlige şi fir pentru undiţă, dar nu e deloc aşa. Exteriorul 
cutiei este acoperit de măzgă, dar interiorul este curat, ca 
şi când ar fi fost şters. Şi acolo, odihnindu-se pe fundul ei, 
într-o pungă de plastic sigilată cu bandă roşie, este un 
flacon de sânge, etichetat „Potenţial RAX009”, cu un scris 
pe care aproape că-l recunosc. 

— Hetty? 

Vocea lui Welch pluteşte spre mine printre copaci, 
grăbită şi sacadată. Trântesc capacul cutiei şi îngrămădesc 
la loc peste ea stratul de ace. Orice ar fi, nu cred că trebuia 
să văd. 

— Eşti acolo? 

Welch strigă iar şi mă ridic în picioare, salt sacul pe 
umăr. 

— Aici, spun, smulgând căciula dintre crengi şi ieşind din 
desişul de molizi. 

Vine grăbită printre copaci, cu paşi zgomotoşi şi agitaţi. 
Are sânge pe obraz, haina e ruptă şi părul ciufulit din 
împletitură. Într-o secundă ajunge în faţa mea şi mă apucă 
de umeri, apoi mă scutură. 

— Ce mama dracului, Hetty? spune ea - şi nu este 
domnişoara Welch, mustrându-mă că nu am respectat 
restricţiile. 


e 64» 


Este doar o fată ca oricare alta, pe care Toxul a făcut-o 
banală şi a lăsat-o îngrijorată şi epuizată. 

— Trebuia să mergi mai departe. 

— Imi pare rău, îi spun. Doar că... eram îngrijorată pentru 
tine. 

Adevărul este că mi-era frică să rămân de una singură, 
dar n-o să-i spun aşa ceva. 

— Ce s-a întâmplat cu râsul? 

— E mort, spune ea. Dar, Hetty, ţi-am dat un ordin. Data 
viitoare va trebui să-l urmezi, în regulă? 

Dau repede din cap. 

— Aşa o să fac. 

Aruncă o privire peste umărul meu, cu ochii adăstând 
asupra desişului de molizi; mă foiesc uşor. Aş vrea s-o 
întreb dacă ştie despre cutia frigorifică, dacă ştie ce 
înseamnă acel RAX009, dar îmi amintesc în ce fel m-a privit 
pe doc. M-a privit ca atunci când ştim lucruri despre care n- 
ar trebui să vorbim. Oare ăsta este un alt test? Şi păstrarea 
acestui secret face parte tot din treaba mea? 

Welch se încruntă. 

— Eşti bine? 

Mai bine să fiu în siguranţă decât să-mi pară rău după 
aia. 

— Da, spun şi îmi lipesc pe faţă un zâmbet. Hai să 
mergem acasă! n 


O tăiem din nou spre drum, avansând rapid spre casă. 
Aici este capătul unei cărări, dincolo un petic de iarbă, 
bucăți de moloz împrăştiate ca nişte pietre funerare. 
Clipesc cu greu, simțind orbirea din ochiul drept. 

Transpiraţia mi se răceşte în aerul de toamnă târzie şi 
când ajungem la poartă, după-amiaza târziu, tremur. Am 
uitat cum era să văd creasta albă înălțându-se peste 
copaci. Fetele din Schimbul Armelor sunt două siluete sus, 
pe acoperişul plat. Mă întreb cum arăt eu pentru ele. 

La poartă găsim un coiot mort, muştele bâzâind în jurul 
capului său însângerat. Julia şi Carson aşteaptă lângă el, 
rezemate de gard. Se ridică în picioare când ne văd 


e 05 - 


apropiindu-ne, ne fac semn cu mâna de lângă carcasă. 

— Ţine minte, îmi spune Welch la ureche, cu voce joasă. 
Zâmbeşte larg. E treaba ta să le arăţi fetelor dinăuntru că 
totul e în regulă. 

Plămânii încă mă dor de la alergare, mâinile-mi sunt 
grele de la căratul hranei aruncate peste umăr, dar stau 
dreaptă şi fac tot ce pot ca să alung această stare. Acum 
am şi eu secrete de păstrat. M-au ales pentru că pot face 
faţă, aşa că voi face. 

Welch descuie poarta şi ne strecurăm înăuntru în şir 
indian, apoi intrăm în casă pe uşa din faţă. Las sacul jos şi 
evit să le privesc pe fetele care vociferează în jur, 
încercând să-şi dea seama ce conţine. Byatt mă aşteaptă la 
baza scărilor. Cu capul lăsat într-o parte, fără să spună 
nimic. 

— Unde e Reese? o întreb când ajung suficient de 
aproape. 

— N-am văzut-o deloc azi. 

Byatt se întinde spre mine. Aş vrea să mă prăbuşesc în 
braţele ei, s-o las să mă ţină, dar nu trebuie să las pe 
nimeni să vadă asta. 

— Eşti okay? mă întreabă. 

— Obosită. 

În spatele meu se aud paşi măsuraţi, iar când mă întorc 
văd pe directoare, îngrijorarea de pe chipul ei dându-i 
înfăţişare aproape maternă 

— Eşti bine? mă întreabă ea. 

Încuviinţez, ignorând apăsarea crescândă din piept. 

— Sunt bine. Doar că a fost mult de asimilat. 

— De ce nu te duci sus? 

Directoarea îmi pune o mână pe umăr, iar degetele îi 
tremură ca şi când Toxul ar fi viu în ele. 

— Ţi-ar prinde bine un pic de odihnă. 

— Are dreptate, spune Byatt. Haide! 

— Dar mâncarea... 

Tot ce vreau este să mă odihnesc, dar ar trebui să aştept 
până când fetele şi-au luat partea care li se cuvine, apoi să 
ajut la căratul restului de provizii în cămară. E treaba mea. 


O O 


e 66 - 


Welch vine lângă mine şi mă scoate din grămadă. 

— Ne ocupăm noi, spune ea. Du-te la culcare! 

N-am energie să protestez. 

— Okay. 

Întind mâna după cuțitul de luptă, ca să i-l înapoiez, dar 
Welch dă din cap. 

— İl meriţi, spune ea. 

Am un cuţit la brâu, la fel ca Julia şi Carson. Presupun că 
este deja oficial. 

O las pe Byatt să mă conducă spre scări şi, după un pas 
sau doi, închid ochiul. În spatele nostru le aud pe fete 
zgâriind şi încăierându-se pentru hrană şi mă gândesc la 
ocean şi la debarcader, la tot ce am aruncat în apă. La 
ciocolata pe care am mâncat-o fără vreun gând la toate 
celelalte, blocate aici. 

În fine, în camera noastră, urc în pat şi mă întind pe-o 
parte. Byatt stă pe marginea saltelei, cu trupul meu 
încolăcit în jurul ei. 

— Poate ai vrea nişte apă? mă întreabă ea. 

— Sunt bine, serios. 

— Ce se întâmplă acolo, afară, Hetty? 

Şi aş vrea să-i spun - oh, cât de mult aş vrea -, pentru că, 
dacă este cineva care ar şti ce să-mi răspundă, aceea ar fi 
Byatt. Dar înghit cu greu şi mă mai închid un pic în mine. 
Totul este în regulă, o aud pe Welch. 

— Nimic. 

Ea tace o clipă şi apoi se apleacă spre mine, 
împungându-mă tare în şold cu cioturile celei de-a doua 
coloane vertebrale. 

Trăsăturile chipului îi sunt luminate de ultimele raze de 
soare. Curba nasului şi gâtul lung îmi sunt atât de familiare, 
încât aş putea să le desenez în somn, părul ei de un 
castaniu bogat îi atârnă pe umeri. Şi al meu era cândva 
lung ca al ei, până când mi l-a tuns în primăvara primului 
meu an de liceu. Amândouă pe verandă, cu Byatt 
scurtându-l tăcută, metodic, aşa încât vârfurile să-mi atingă 
maxilarul. Încă o face, o dată la câteva luni, crestând şi 
filând vârfurile cu lama boantă a vreunui cuţit pe care 


e 67 œ» 


reuşeşte să-l împrumute de la fetele din Schimbul Bărcii. 

O înghiontesc uşor şi îşi pleacă privirea spre mine. 

— Tu eşti bine? o întreb. 

Uneori uit. Uit că şi ea este ca noi toate celelalte. Dar 
Byatt îmi zâmbeşte încrezătoare. 

— Dormi un pic. O să fiu aici. 

Am făcut ce am făcut, am văzut ce am văzut, dar Byatt 
este aici, aşa că adorm de parcă ar fi cel mai simplu lucru 
din lume. 


e 68 œ» 


Capitolul 5 


A doua zi, Reese nu apare la micul dejun. Au trecut 
aproape două zile de când am văzut-o ultima dată, de când 
am fost cooptată în Schimbul Bărcii, dar Byatt spune că a 
văzut-o prin curte, a văzut-o refugiindu-se în ceea ce slujea 
drept birou al profesorilor pe timpul nopţii. 

Azi stăm lângă şemineu, împărțind una dintre canapele 
cu Cat şi Lindsay. Au început în acelaşi an cu noi, dar nu 
prea vorbeam cu ele în afara orelor de curs. Apoi Toxul a 
început să ne adune laolaltă, negociind alimente şi pături. 
Acum, toată lumea are mai multă nevoie de ajutor decât 
avea înainte. 

De obicei, eu sunt cea care merge după mâncare, dar 
încă mă simt rău când mă gândesc la ziua de ieri, la rațiile 
pe care le-am aruncat în apă. Aşa că azi se duce Byatt şi 
reuşeşte să facă rost de o pungă de crutoane. la o mână, 
întinzând apoi punga spre mine. 

— Trebuie să mănânci ceva, spune ea. 

— Mai târziu. 

Nu pot. Ştiu, ştiu, am aruncat mâncarea aia dintr-un 
anumit motiv, dar asta nu mă face s-o privesc cu mai multă 
uşurinţă pe Byatt, cum îşi numără fiecare dumicat. 

— Hetty, pot să vorbesc cu tine? 

Este Welch. Mă răsucesc pe canapea, ca să mă uit la ea. 
Are gura inexpresivă, o linie subţire, strânsă, dar pare 
aproape nervoasă, cum era înainte de Tox, când ne prindea 
încălcând restricţiile. 

— Sigur, îi răspund ridicându-mă şi îndreptându-mă spre 
ea. 

— ţi păstrez nişte mâncare, strigă Byatt. Fie că vrei tu 
sau nu. 

Fac semn cu mâna peste umăr. 

— Mulţumesc, mami. 

Welch mă conduce spre intrarea în coridor. De aproape 
pot să-i văd ridurile de pe fruntea încruntată, ochii 
strălucitori, ca şi când ar fi gata să facă febră. 


e 09 œ» 


— Ce s-a întâmplat? o întreb. 

— Byatt are dreptate. Ar trebui să mănânci ceva. 

— Nu mi-e foame. 

Nu pot. Nu pot să înghit mai mult decât am înghiţit deja. 

Welch respiră profund. 

— Hetty! 

Şi pare foarte serioasă. 

— E nevoie să te străduieşti un pic mai mult, te rog. 

— Poftim? 

Fie şi numai faptul că mă aflu în sala mare este mai mult 
decât pot îndura. 

— Ţi-am spus că e treaba ta să le arăţi tuturor de aici că 
lucrurile sunt în regulă. În schimb, tu stai acolo cu o faţă de 
parcă eşti gata să-ţi verşi maţele, serios. 

— Încerc, bine? spun cu o voce îmbibată de frustrare. 

— Dar nu suficient. 

Se uită peste umărul meu, spre locul unde ştiu că se află 
Byatt. 

— De obicei umblaţi câte trei. Unde e Reese? 

— Asta n-are nicio legătură. 

Welch pufneşte. 

— Orice are legătură. După demonstraţia aia de forţă pe 
care a făcut-o când ai fost cooptată în Schimbul Bărcii, voi 
două sunteţi luate în vizor, spune şi se apleacă spre mine. 
Fetele se uită la tine, Hetty. Aşa că, indiferent de motivul 
pătăii dintre voi, trebuie s-o rezolvi. Pupaţi-vă şi împăcaţi- 
vă. Fă orice e nevoie ca voi trei să reveniţi la normal. La 
normal, Hetty. 

— E vorba despre Reese. Îmbufnarea e normală pentru 
ea. 

— Nu mă rog de tine, spune Welch aspru. 

Are fălcile încleştate şi ochii îi strălucesc. 

— Da, spun şi ridic mâinile, în semn că mă predau. Okay. 
O să vorbesc cu ea. 

— Şi n-o să-i spui nimic din ce n-ar trebui. 

Abia dacă-i spun ceva şi într-o zi bună. 

— N-o să-i spun. 

Welch zâmbegşte sau ceva pe-acolo şi-mi pune o mână pe 


e 70- 


umăr. 

— Mulţumesc. La un moment dat, în cursul zilei, o fie OK. 

Face câţiva paşi, după care mie îmi scapă de pe buze: 

— Pe tine nu te deranjează? Să le minţi pe toate? 

Nu-mi răspunde timp de o secundă, apoi se întoarce. Văd 
pe faţa ei felul în care încearcă să se poarte corect, faptul 
că vrea să dea un răspuns potrivit pentru un adult. 

— Ba da, mă deranjează, spune şi apoi ridică din umeri. 
Şi ce? 

Și asta nu înseamnă nimic pentru tine? aş vrea să-i strig. 
Și asta nu contează? 

— Şi nimic, presupun. 

Dă din cap. 

— Astăzi, Hetty. 

Când mă întorc la Byatt, îmi dau seama că s-a uitat la 
noi. Unghii proaspăt roase, o urmă de încruntare. 

— Trebuie să vorbesc cu Reese, îi spun. Ai face bine să 
vii peste noi în cinci minute, în cazul în care încearcă iar să 
mă omoare. 

— Doar te-ai înecat puţin, spune Byatt, dar dă din cap în 
semn de încuviinţare şi, când trec pe lângă ea, îşi înfige 
degetele în găicile de la blugii mei, ca să mă oprească. Ai 
grijă, da? 

Îi zâmbesc. Mereu am grijă în ceea ce o priveşte pe 
Reese, chiar dacă ea are rareori grijă în ceea ce mă 
priveşte. 

— Desigur. Fa 

Era mai simplu cu Reese când era şi tatăl ei aici. Chiar 
când au instituit carantina, l-au adus pe domnul Harker 
dincoace de gard şi l-au cantonat în aripa profesoarelor, iar 
noi toate ne-am prefăcut că nici n-ar fi asta cea mai ciudată 
parte din situaţie, anume să avem un bărbat alături de noi, 
sub acelaşi acoperiş. 

A rămas aici o lună, poate. Pe atunci încă ţineam cursul 
evenimentelor, dar acum mi se pare că s-au întâmplat 
toate cu atât de mult timp în urmă, încât abia dacă mi le 
mai amintesc. Tot ce a rămas sunt crizele. Reese şi tatăl ei 


e /l œ» 


luând micul dejun în sala de mese, acum multă vreme, 
înainte să dezmembrăm mobila ca s-o punem pe foc. Reese 
şi tatăl ei improvizând ceva ca să reconecteze generatorul. 
Ei doi pe verandă, urmărind constelaţiile de pe cer, Reese 
râzând într-un fel în care n-a râs niciodată cu mine şi cu 
Byatt. 

Şi multe alte lucruri. Cum a început el să se schimbe - 
încet, la început, doar o nelinişte avidă în mâinile lui, să se 
zgârie şi să se sfâşie. Toxul, deşi pe atunci nu-i spuneam 
încă aşa. Tot ce am ştiut, de fapt, a fost că într-o zi domnul 
Harker era bine, iar în următoarea zi n-a mai fost. Intr-o zi 
era el însuşi, în următoarea vomita un nămol negru, 
zgrunţuros ca pământul, privindu-ne cu ochi goi. 

Reese a ignorat situaţia, s-a prefăcut că totul este în 
regulă, a provocat un meci urât cu Byatt şi, în ziua 
următoare, domnul Harker a dispărut. A lăsat un bilet 
îndesat în haina lui Reese, în timp ce ea dormea, în care îi 
spunea că trebuie să plece. Îi spunea că în felul ăsta era 
mai sigur pentru toată lumea. 

În dimineaţa aia, Reese a alergat la gard, îmi amintesc 
bine. Şi-a sfârtecat palmele până la sânge încercând să 
treacă dincolo. Dar Taylor a tras-o de acolo, iar eu şi Byatt 
am privit-o rupându-se în bucăţi. Când şi-a venit în fire, 
ceva dispăruse pentru totdeauna din ea. 

Pentru mine n-a fost deloc aşa. Ne luam rămas-bun prin 
aeroporturi şi ne uitam la ştiri, dar tata s-a întors 
întotdeauna la mine. 

Am găsit-o pe Reese în desişul de pini de la marginea 
apei, în acelaşi loc în care ne aflam în prima zi de Tox. 
Acolo e şi acum, pe aceeaşi ramură joasă a aceluiaşi copac, 
şi singurul lucru diferit faţă de ziua aceea este strălucirea 
mâinii sale de argint, pe când Reese tremură în haina ei 
subţire. 

Mă apropii încet, prin faţa ei, ca să mă poată vedea, 
fiindcă aşa e cel mai sigur, întotdeauna. In cele nici două 
zile scurse de când n-am mai văzut-o i s-au adâncit 
cearcănele. Arată flămândă, aşa mi se pare. Şi înfrigurată. 
Dar ea n-a avut niciodată nevoie de noi. Mereu a fost 


e 7/2 œ» 


invers. 

— Bună, îi spun. 

Nu-şi ridică privirea şi îmi muşc buza, ca nu cumva să 
spun ceva ce n-ar trebui. Îmi amintesc ce mi-a spus Welch, 
îmi amintesc mie însămi. Aminteşte-ţi că e un lucru 
important. 

— În legătură cu Schimbul Bărcii, spun şi mă sprijin de 
trunchi, lăsând mult spaţiu între noi. N-am ştiut că eu o să 
primesc locul. M-am gândit că o să-l primeşti tu. 

— Şi eu la fel, spune ea, cu voce gâjâită şi groasă, de 
parcă ei i-ar fi zdrobit cineva beregata, nu mie. 

Aş vrea să strig, aş vrea să-i smulg o scuză. Dar apoi se 
uită la mine şi se încruntă: 

— Eşti bine? 

Tot e ceva. Poate nici nu pot spera la mai mult. 

— Sunt bine. Serios, sunt bine. 

— Eşti sigură? zice şi încearcă să zâmbească. Fiindcă 
arăţi groaznic. De parcă ai fi una din Little Women. 

— Oh, nu, spun eu, plat. Crezi că mă paşte vreo boală? 

— La Raxter? spune ea ridicând din sprâncene, cu o falsă 
surpriză pe chip. Asta niciodată. 

Tăcem amândouă, probabil şocate că am reuşit să 
producem fie şi cea mai proastă glumă din lume. Byatt 
trebuie să ajungă mai repede, înainte să stricăm totul. 

Mă răsucesc ca să cercetez pădurea şi, când mă întorc la 
loc, o văd pe Reese legănându-şi picioarele. Pare aproape 
timidă. Dar Reese nu ştie ce e timiditatea. Chiar şi când se 
răsteşte la mine este tot ca o armă. „Ciudato”, îmi spunea 
ea, ca şi când m-ar fi provocat s-o contrazic. 

— leri ai fost cu Schimbul Bărcii, îmi zice acum, apoi 
aşteaptă. 

— Da. 

— Cum e? 

— E diferit. 

Abia dacă rostesc cuvintele. 

— În ce fel diferit? 

— Hm. 

Îmi amintesc de Welch, îmi amintesc de treaba pe care o 


e 73» 


am. Totul este în regulă. 

— Sunt mai mulţi copaci, adaug prosteşte. 

— Uite ce e, Hetty, trebuie să ştiu. L-ai văzut? Pe tata? 
Casa? Ceva? 

Dau din cap. 

— Imi pare rău, Reese. 

Işi fereşte privirea, dar nu înainte să văd cum încearcă 
să-şi reţină lacrimile. Imi dreg vocea într-un mod ciudat, 
dorindu-mi mai mult decât orice să mă fac invizibilă. 

— Unde e Byatt? Trebuia să vină după noi. 

Reese nu răspunde, aşa că plec spre casă. Dar abia mă 
depărtez câţiva metri de pădurice, când o văd pe Cat 
venind în fugă, cu respiraţia tăiată. Încerc să nu mă uit la 
băşicile împrăştiate la rădăcina părului, toate ferfeniţite şi 
însângerate. 

— Hei, spune ea. Mai bine intri. 

inspăimântător, teribil şi amar. Înghit cu greu. 

— De ce? 

— E fata ta. Are o criză. 

La început nu simt mare lucru. Doar o furnicătură în 
degete, o înţepătură surdă în spatele ochiului orb. Apoi o 
ameţeală şi mă preling, fiindcă mi se înmoaie genunchii. 

— Nu, spun eu. Nu, tocmai am văzut-o. 

— Imi pare rău, zice Cat. Am venit cât de repede am 
putut. 

Este imposibil. Eram cu Byatt doar cu zece minute în 
urmă şi părea în regulă. Trebuie să fie în regulă. 

Mă întorc să mă uit după Reese, dar ea a sărit deja de pe 
creangă şi vine după mine, ajunge chiar în spatele meu, cu 
buzele strânse într-o linie. Fără o vorbă, o luăm la fugă spre 
casă, tot mai repede, până când dau năvală în holul 
principal. 

De obicei, aici e pustiu în timpul zilei, sunt doar câteva 
fete adunate lângă şemineu. Nici urmă de Byatt. Ar fi 
trebuit s-o întreb pe Cat unde e, aşa ar fi trebuit, aşa ar fi 
trebuit. 

— Incet, spune Reese cu voce joasă şi mă întind bâjbâind 
s-o apuc de mână, s-o strâng tare. 


e 74- 


Am fost acolo la toate crizele ei, la cea care a lăsat-o pe 
Byatt fără voce pentru aproape o săptămână, la cea care i- 
a crestat o linie pe spinare şi a lăsat-o cu încă o coloană 
vertebrală. Trebuie să fiu prezentă şi la asta de acum. 

Un  scâncet tremurător străbate aerul. Frica se 
năpusteşte asupra mea, rece şi neaşteptată, şi mă smulg 
de lângă Reese. Sunetul vine de undeva din spatele casei, 
dinspre aripa sudică, de la bucătărie. 

Îmi fac loc dând din coate spre grupul de lângă şemineu 
şi alerg de-a lungul coridorului, lăsând în urmă săli de clasă 
şi birouri. Toate sunt goale şi nici urmă de Byatt, nici urmă 
de Byatt, nici urmă de Byatt. Până când, în final, iat-o. 
Răstignită pe podeaua bucătăriei, cu părul ei negru răvăşit 
pe faţă. 

Te rog. Nu poate fi adevărat. 

Mă prăbuşesc în genunchi lângă ea. Din nări i se preling 
dâre gemene de sânge, trasându-i dungi pe dinţi, când 
încearcă să tragă aer în piept. Mi se pare că plânge, dar e 
greu de zis. Într-o mână ţine strâns un pachet de biscuiţi, 
iar cealaltă i s-a încleştat pe gât. 

— Ce s-a întâmplat? întreb, vorbele ieşindu-mi nebune 
una peste alta. Ce te doare? Ce e? 

Bolboroseşte ceva, pare că numele meu, dar apoi îşi dă 
ochii peste cap. Are convulsii, muşchii întinşi la maximum, 
ca un arc, îi străbat trupul precum un val. 

Cred că urlu, dar sunetul nu seamănă cu nimic. Nişte 
mâini pe umerii mei, trăgându-mă înapoi. Îi îndepărtez, 
încercând să simt pulsul pe gâtul lui Byatt. 

— Hei, îi spun când deschide ochii injectaţi cu sânge. Eu 
sunt. Eşti bine. 

— Am trimis pe cineva s-o aducă pe Welch, spune Reese. 

Pare calmă, stăpână pe ea, dar o ştiu pe Reese şi ştiu că 
asta înseamnă stare de panică. Vine să se aşeze în cealaltă 
parte, lângă Byatt, doar că n-o priveşte. La mine se uită. 

— Rezistă, auzi? 

Ultima dată a fost atât de mult sânge! Înflorind sub ea, 
strângându-se în crăpăturile din dalele podelei. De data 
asta nu e decât sângele care-i curge din nas, prelingându-i- 


e 7/5» 


se în gură, picurând pe podea. Îi ridic mânecile ca să caut 
urme de răni, orice. 

— Am nevoie de ajutorul tău, spun, îngenunchind lângă 
ea. 

Mă pustieşte s-o văd aşa. 

— Trebuie să-mi spui ce s-a întâmplat, adaug. 

Se întinde în sus, spre mine, cu mâna tremurătoare, şi îşi 
înfige degetele în gulerul bluzei mele. Mă aplec atât de 
mult, încât îi simt saliva lipindu-mi-se de obraz. 

— Hetty, zice ea. Hetty, te rog. 

Este cel mai îngrozitor lucru pe care l-am auzit vreodată. 
Vocea îi sună ca un metal frecat de metal, ca un milion de 
oameni laolaltă, un urlet şi o şoaptă şi tot ce este între ele, 
şi doare, o durere reală impregnându-mi-se în oase. De 
parcă mi-ar pârâi, de parcă ar fi de sticlă. 

Mă încolăcesc în mine însămi, îmi apăs palmele pe 
urechi. Pare că nu se mai termină, până când, în sfârşit, 
huruitul îmi dispare din trup şi pot iar să gândesc. 

— Rahat, spune Reese cu o voce slabă şi aeriană, de 
parcă ar fi lovit-o şi pe ea. Ce-a fost asta? 

O ignor şi mă târăsc înapoi spre Byatt, care aproape că 
se hiperventilează, încercând s-o ridic. Şi ea pare speriată. 
Un an şi jumătate de Tox. N-am văzut-o niciodată speriată, 
până azi. 

— Eşti bine, spun, întinzându-mă spre ea. 

Dar Byatt dă din cap şi-şi apasă palma pe obrazul meu. 
Ca şi când m-ar întreba: dar tu? 

De pe hol aud voci apropiindu-se. Welch şi alte câteva - 
probabil Julia şi Carson. Asta e ceea ce face Schimbul 
Bărcii. Curăţă mizeria, o îndepărtează. Doar că acum 
mizeria este Byatt şi n-am să le las să mi-o ia de sub ochi. 

— Sunt bine, spun când Byatt mă trage de lobul urechii, 
ca să-mi atragă atenţia. Welch vine încoace, bine? O să 
aibă grijă de tine. 

Byatt trage aer în piept, gata să spună ceva, dar Reese 
intervine într-o secundă, punându-i cu hotărâre palmele pe 
gură. 

— Nu vorbi, spune ea. O să-ţi facă rău. 


e 70 - 


Welch intră în fugă în încăpere, cu Julia şi Carson la 
câţiva paşi după ea. Se uită la Byatt, iar mâna Juliei 
zăboveşte prea aproape de cuțitul de la brâu; Welch se 
întoarce spre mine. 

— Poate să meargă? 

Ştiu ce-ar spune Byatt - că este aici, de faţă, aşa că 
poate vorbi singură -, dar nu mai vreau să mă simt în viaţa 
mea aşa cum m-am simţit când a vorbit. 

— Presupun că da. 

Welch dă din cap spre Carson şi Julia. 

— Ridicaţi-o în picioare. 

Mă clatin pe picioare şi îmi pierd un pic echilibrul. 

— Ajut şi eu. 

— Nici vorbă, spune Welch, scuturând din cap. 

— Este treaba Schimbului Bărcii. Sunt din Schimbul 
Bărcii. 

— Nu, pentru asta nu eşti. 

Julia şi Carson se apropie, iar bocancii le scârţâie pe 
dalele în tablă de şah ale podelei. Nu-mi aruncă nicio privire 
cât se lasă pe vine, fiecare la stânga şi la dreapta lui Byatt, 
şi o apucă de coate, ajutând-o să se ridice. 

Nu se opune. Cred că ştie că n-are niciun sens. Doar îmi 
aruncă o privire când trece pe lângă mine şi, în ultima 
secundă, se întinde şi-mi îndeasă ceva în palmă. 

Un pachet de biscuiţi. Acum făcuţi fărâme. Trebuie să fi 
găsit ascunzătoarea lui Taylor. 

li strâng la piept şi încerc să nu izbucnesc în plâns. Ar 
vrea să-i mănânc eu. Spunea că n-ar trebui să mă 
înfometez. 

— O să pui ăia la loc, spune Welch. 

Mă întorc să mă uit la ea. Nu poate să vorbească serios. 

— Poftim? 

Dă din cap spre biscuiţi. 

— Mâncarea e mâncare. 

Abia dacă aş şti ce să răspund la asta. Dar nici nu-i 
nevoie. 

— Nu, mulţumim, spune Reese. Cred că o să-i păstrăm. 

Se uită la mine şi simt cum îmi creşte inima, gata să-mi 


e 7] œ» 


iasă din piept. Asta înseamnă s-o ai pe Reese de partea ta, 
să se bată pentru tine. 

Welch se uită cumva printre noi şi apoi ridică din umeri. 
Nu e nimeni aici s-o vadă cedând şi încă are o slăbiciune 
pentru noi, când îşi permite s-o arate. 

Când ajunge la uşă, îmi scapă de pe buze: 

— Byatt o să fie okay? 

Aproape că-mi cedează vocea şi e jenant că îmi pasă în 
vreun fel de asta. 

— O să-şi revină repede? 

Welch se opreşte. Nu se întoarce. Doar linia umerilor ei 
profilată în întuneric, apoi îşi vede de drum. Mă lasă în 
bucătărie, cu vederea înceţoşată. Şi chiar dacă îi simt încă 
mâinile încleştate în beregata mea, Reese e tot ce-mi 
doresc. i, 


— Fac pariu că nu-i nimic grav, încerc eu, de parcă 
treaba asta ar căpăta mai mult sens când e spusă cu voce 
tare. 

— Aşa e, spune Reese. 

Se uită la mine din patul ei de sus. Stau dedesubt, în 
patul meu, întinsă pe spate şi cu braţele încrucişate la 
piept. Am crezut că o să se ţină deoparte, aşa cum a făcut 
de când am intrat în Schimbul Bărcii, dar a urcat după mine 
pe scări, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea. 
Şi am încercat să adorm - amândouă am încercat -, însă pe 
la jumătatea nopţii am lăsat să-mi scape un oftat şi Reese 
s-a aplecat peste marginea patului ei, să se uite în jos, la 
mine. 

— Sunt sigură că o să fie bine. 

Dar ştim amândouă că numai fetele foarte bolnave sunt 
duse sus, la infirmerie. Şi cele mai multe dintre ele nu mai 
coboară niciodată de acolo. 

Mă înfăşor şi mai strâns în haină. 

— Sunt îngrijorată. 

— Ştiu. 

— Ea e tot ce am. 

O fracțiune de secundă de linişte şi apoi îmi dau seama 


e 78 œ» 


cum trebuie să-i fi sunat asta lui Reese. Reese, care este 
chiar aici. 

— lartă-mă, îi spun. 

— E în regulă. 

Ştiu că ăsta e momentul în care ar trebui să-i spun că n- 
am vrut să spun asta. Dar adevărul este că nu m-am gândit 
niciodată la Reese ca fiind a mea. Că cineva ca ea ar putea 
aparţine cuiva ca mine, de fapt că ar putea aparţine oricui 
altcuiva. 

— Dar serios, spune Reese. Byatt o să fie bine. 

— Nu poţi să-mi promiţi aşa ceva. 

Se încruntă şi se rostogoleşte înapoi în patul ei, ca să n-o 
mai pot vedea. 

— Nu-ţi promit. 

— Okay, îi răspund, în timp ce o aud foindu-se, ca să-şi 
găsească o poziţie bună. 

— Dar ce zici de vremurile alea când am mers la muzeu? 
spune ea încet. La muzeul ăla din Portland. 

Aşa făceam împreună cu Byatt la început, puţin după ce 
a izbucnit Toxul. Evocam poveşti de dinainte, noi două în 
patul de jos, iar Reese sus, fără să spună nimic, doar 
ascultându-ne. Acum ştiu că ne asculta. 

— Oh, da, spun. Imi amintesc. 

— Până atunci nu mai fusesem în Portland. 

— Tu nu mai fuseseşi niciodată niciunde, îi spun râzând. 

— Şi am mâncat la prânz în zona aia de restaurante, cu 
maşini de suc. Le tot amestecam pe toate într-un singur 
pahar. 

— A fost o excursie mişto. 

— Partea mea favorită a fost când ţi s-a făcut rău la 
planetariu. 

Aproape că acelaşi lucru ar fi spus şi Byatt. Se vede că 
Reese încearcă, dar nu prea reuşeşte, fiindcă nimeni nu 
poate fi ca Byatt în afară de Byatt, nici măcar fata din 
aceste amintiri. Este locul acela din ea pe care nu-l poate 
atinge nimeni, nici eu, nici Reese, nici nimeni altcineva. 
Este doar al ei şi nici măcar nu ştiu ce e de fapt, doar că 
există acolo şi că l-a luat cu ea când a plecat. 


e 79 œ» 


Capitolul 6 


Nu-mi doresc dimineaţa, dar ea vine oricum. Puternică şi 
luminoasă, soare ieşind dintre nori. Îmi îngrop faţa în pernă, 
înfricoşată să văd locul gol, acolo unde trebuia să fie Byatt. 

Patul de deasupra scârţâie şi o aud pe Reese şoptindu-mi 
numele. Mă răsucesc, încerc să deschid ochiul, iar cel orb 
îmi pulsează de durere, aşa cum mi se întâmplă mereu la 
trezire. O văd privindu-mă de peste marginea patului ei. 
Părul i-a ieşit din coada împletită şi şuviţe subţirele, aurii, îi 
cad în ochi. Nasul mic şi rotund, pomeţi coborâţi, încinşi. 

— Hei, spune ea şi simt cum mi se usucă gura. 

Oare m-am holbat la ea? 

— Ştii că sforăi? adaugă. 

Oh! Îmi înghit ceea ce are aproape gust de dezamăgire. 

— Nu sforăi. 

— Ba sigur că sforăi. Este ca un soi de fluierat uşurel, zice 
şi înclină capul. Ca o pasăre. Sau un ceainic. 

Mi s-au încins obrajii şi strâng tare din ochi. 

— E chiar drăguţ. Îmi place mult de tot să fiu hărţuită 
dimineaţa, la prima oră. 

Râde. Ridic privirea la timp ca s-o văd. Lumina îi joacă în 
păr şi îşi dă capul pe spate, cu gâtul golaş drept în soare. În 
dimineaţa asta e în toane bune. Nu înţeleg de ce. Nu-şi 
aminteşte ce i s-a întâmplat lui Byatt? Oare ei nu-i pasă? 

Poate că nu, dar mie îmi pasă. Şi n-o să trec peste asta 
până când nu ştiu că Byatt e bine. 

— Unde te duci? mă întreabă Reese când mă ridic în 
capul oaselor. 

— La infirmerie. 

Mă aplec să-mi leg şireturile. Dormim încălţate, ca să nu 
ne congelăm prea tare, dar întotdeauna îmi slăbesc 
şireturile înainte de a mă urca în pat. 

— Mă duc s-o văd pe Byatt. Vii şi tu? 

— Nu, spune Reese cu bărbia proptită pe marginea 
patului, având în vedere că directoarea n-o să te lase 
niciodată sus. 


e 80 - 


Poate că nu, dar acum sunt în Schimbul Bărcii şi am şi 
cuțitul la brâu, drept dovadă. Dacă se poate face o 
excepţie, directoarea o va face pentru mine. 

— E cea mai bună prietenă a mea. Merită să încerc. 

Reese tace o clipă şi când ridic privirea o văd privindu- 
mă cu o expresie pe care n-o pot descifra. Nu e mânie - ştiu 
prea bine cum arată asta pe chipul ei -, ci altceva, mai 
blând. 

— Nu ştiu, Hetty, spune ea. Oare prietenie se cheamă ce 
este între tine şi Byatt? 

Mă întreb şi eu. Sigur că mă întreb. Şi o iubesc pe Byatt 
mai mult decât orice, mai mult decât pe mine însămi, mai 
mult decât viaţa pe care am avut-o înainte de Raxter. Dar 
ştiu căldura pe care o simt în inimă când o privesc. Cum 
arde domolit şi egal, fără nicio scânteie. 

— Da, îi răspund. Este sora mea, Reese. Este parte din 
mine. 

Reese se încruntă şi se ridică în capul oaselor, 
legănându-şi picioarele peste marginea patului. 

— Uite, m-am prins că nu-i treaba mea... 

— Dar se pare că simţi nevoia să comentezi oricum. 

— Pentru că mă afectează şi pe mine, spune ea şi sunt 
luată prin surprindere de iritarea pe care o are în voce, de 
rânjetul de pe chip. Îmi place Byatt, okay? Dar nu vreau să 
fii cu mine aşa cum eşti cu ea. 

— Nu vrei să fim prietene? 

Reese oftează, de parcă aş fi spus ceva greşit, de parcă 
mai e acolo ceva ce artrebui să înţeleg. 

— Nu, spune ea răspicat, nu vreau. 

Nu mă pot preface că asta nu mă năuceşte. 

— Ei bine, asta... încep eu, dar după aceea nu mai vine 
nimic, doar un spaţiu gol şi nu pe cât de surprinzător mi-aş 
dori. Okay, îmi termin propoziţia în cele din urmă, 
îndreptându-mă spre uşă. 

O aud pe Reese strigându-mă, dar n-o ascult, doar smulg 
uşa din ţâţâni şi mă reped pe coridor. 

N-ar trebui să conteze pentru mine. Pentru Byatt ar 
trebui să-mi fac griji şi, în plus, am şters-o pe Reese din 


e 81 œ» 


catastif acum mulţi ani. Prea închisă, mi-am reamintit mie 
însămi, prea rece. Rămâne alături de mine doar pentru că 
n-are pe nimeni altcineva. 

Coridorul se deschide în mezaninul de la etajul al doilea 
şi la mine ajung discuţiile dintre fetele adunate dedesubt, în 
sala mare, vocile lor înmuiate de somn. Câteva dintre ele se 
vor reîntoarce în pat după ce vor lua micul dejun. 
Câteodată pur şi simplu n-ai nimic altceva de făcut. 

Dar de partea cealaltă a mezaninului este uşa către 
scările spre infirmerie şi undeva acolo, sus, este Byatt. 
Tocmai când mă întreb dacă aş putea deschide 
încuietoarea cu vârful cuţitului meu căpătat în Schimbul 
Bărcii, uşa se deschide brusc şi apare directoarea păşind pe 
ultima treaptă, şubredă şi îngustă. 

— lertaţi-mă, o strig, grăbindu-mă spre ea. 

Directoarea ridică privirea din dosarul pe care îl ţine în 
mână. Imediat ce mă vede, închide uşa în urma ei. 

— Byatt e bine? Ce face? 

— Cred că putea exista şi o altă cale prin care să începi 
această conversaţie, spune directoarea. 

Este îmbrăcată la fel ca în fiecare zi, pantaloni cu dungă 
şi bluză încheiată până la gât, bocancii solizi de drumeţie 
fiind singura concesie în legătură cu ce se întâmplă în 
şcoala ei. Zăresc în buzunarul pantalonilor capătul unei 
batiste pătate de sânge, din cele pe care le foloseşte când i 
se deschid rănile de pe limbă. 

— Bună dimineaţa, de exemplu. 

Mă opresc şi trag adânc aer în piept, luptându-mă cu 
impulsul de a ţâşni pe lângă ea. 

— Bună dimineaţa, doamnă directoare. 

Zâmbeşte, înviorată. 

— Bună dimineaţa şi ţie. Cum te simţi azi? 

E tortură curată. Dar asta e. 

— Mă simt bine, răspund printre dinţii încleştaţi, iar ea 
ridică o sprânceană. Ei bine. Scuze. Mă simt bine. 

— Mă bucur foarte mult. 

Se uită în foaie şi apoi, când îşi dă seama că nu plec, îşi 
drege vocea. 


e 82 œ» 


— Pot să-ţi mai fiu de folos cu ceva? 

— Byatt e acolo, sus, îi spun eu, de parcă n-ar şti. O pot 
vedea? 

— Mă tem că nu, domnişoară Chapin. 

— Nici măcar n-o să intru în cameră, pledez eu. O să 
vorbesc cu ea din pragul uşii sau ceva de genul ăsta. 

Nu-mi pasă dacă n-o s-o văd. Trebuie doar să ştiu că e 
bine. Că încă este ea. 

Dar directoarea scutură din cap şi îmi aruncă zâmbetul 
acela pe care adulţii îl au mereu în buzunar, cel care spune 
că le pare rău de tine într-un fel pe care nu-l poţi înţelege 
încă. 

— De ce nu te duci jos, la micul dejun? 

Chiar nu este corect. Asta este la fel de mult casa mea, 
pe cât este şi a ei. Ar trebui să fiu lăsată să merg unde 
vreau. 

— N-o să dureze decât o secundă, insist eu. 

— Ştii regulile. 

Încuie uşa dinspre scările infirmeriei cu una dintre cheile 
de pe inelul pe care-l are mereu atârnat la brâu. Strâng 
pumnii, ca să mă abţin să nu i-l smulg. Ce contează toate 
chestiile astea? Suntem bolnave toate - nu înseamnă că 
dacă o văd pe Byatt asta va face rău vreuneia dintre noi. 

— Îmi pare rău. Ştiu că trebuie să-ți fie dor de prietena 
ta. 

Prietena mea. Sora mea, asta i-am spus lui Reese. Ar fi 
trebuit să o numesc semnul meu vital. 

— Da, îi răspund. Mi-e dor. 

Este limpede că directoarea nu se va răzgândi şi sunt 
gata să mă întorc şi să plec, să mă gândesc la un alt plan, 
când o văd că îşi aşază dosul palmei pe fruntea mea, aşa 
cum făcea mama, ca să verifice dacă am febră. Mă trag 
înapoi, tresărind. Scoate doar un sunet dezaprobator şi 
repetă gestul. 

— Cum te simţi? Nu pari caldă. 

Îmi ia un minut să-mi amintesc, dar se referă la 
momentul în care m-am întors cu Schimbul Bărcii. Asta a 
fost alaltăieri, dar pare că au trecut secole. 


e 83 + 


— Sunt bine, îi răspund, retrăgându-mă câţiva centimetri, 
stânjenită. 

Directoarea n-are obiceiul să ne lase să ne dăm seama 
că i-ar păsa de noi. Înainte de Tox era altceva. Îmi amintesc 
când am întâlnit-o prima dată. Cât de emoţionată eram, 
cum venisem aici din Norfolk, de una singură. 13 ani, 
singură-singurică, plină de dorul pentru mama, iar când 
directoarea a văzut cum mi se umplu ochii de lacrimi în 
timpul turului şcolii, mi-a spus că uşa ei este mereu 
deschisă dacă am nevoie vreodată să vorbesc cu cineva 
sau dacă am nevoie de un loc doar pentru mine, departe de 
celelalte fete. 

— Ei bine, spune directoarea, pigulindu-mi o scamă de pe 
gulerul hainei. Mă bucur să aud că te simţi mai bine. Sunt 
sigură că prietena ta, domnişoara Winsor, îţi va urma 
exemplul. Şi, între timp, este norocoasă că te are, ca s-o 
găseşti. 

Vorbele ei mă străbat ca un curent electric. S-o găsesc? 
De parcă a dispărut, de parcă s-a dus... şi am auzit-o bine 
pe directoare, ştiu sigur că am auzit bine. 

O clipă, expresia de pe chip îi împietreşte, dar apoi 
surâde, încordată. 

— S-o îngrijeşti, nu s-o găseşti, se corectează ea. Acum, 
de ce nu te duci la micul dejun? Trebuie să fii hămesită. 

Mai trag un pic de timp, destul cât să văd cum directoarei 
i se albesc nodurile degetelor, de cât strânge în mână 
dosarul, şi asta îmi e suficient. Mă retrag zâmbindu-i cât pot 
de frumos şi mă îndrept spre sala mare. Acolo sunt strânse 
celelalte fete, adunate în grupuri, luând bucăţi mici, 
calculate, de pâine mucegăită şi rupând marginile unor 
biscuiţi stătuţi. 

Mă loveşte iar, direct în stomac. Tot ce s-a întâmplat, tot 
ce am văzut şi secretele pe care le-am păstrat. Celelalte îşi 
raţionalizează hrana şi se înfometează chiar şi după micul 
dejun, iar eu am ţinut în mâini tot ce le-ar fi trebuit. 


Nu pot face asta. Nu acum. 
Imi croiesc drum printre ele spre uşile duble de la 


e 84» 


intrarea din faţă şi mă strecor afară. Haina este prea 
subţire ca să-mi ţină de cald, dar este mai bine aici decât în 
holul principal. Cel puţin în felul ăsta nimeni nu-mi poate 
reaminti ce am făcut. 

Îmi petrec restul zilei în aer liber, lângă apă, în punctul 
unde stâncile sunt albite şi netede. Îmi număr degetele pe 
măsură ce nu mi le mai simt, lăsând soarele palid să-şi 
împrăştie razele pe pielea mea amorţită. Când revin seara 
în cameră, Reese este deja acolo, întinsă în patul ei de sus. 
Adormită sau prefăcându-se că doarme. Distanţa dintre noi 
devine prea familiară. Dar cel puţin de data asta nu mă 
evită. Cel puţin de data asta este aici. 

Nu ştiu dacă Byatt va mai fi vreodată cu noi. Şi nu pot să 
las să se întâmple asta. 

Aştept până când luna se ridică pe cer. Salteaua 
mormăie când cobor din pat şi îmi ţin respiraţia, aşteptând 
până când sunt sigură că Reese nu m-a auzit. Niciun 
zgomot dinspre patul ei. Mă îndrept spre uşă; Reese 
rămâne tăcută, iar părul ei luceşte în întuneric în timp ce 
mă strecor afară, pe coridor. 

Este pustiu; doar câteva crâmpeie de conversații venite 
dinspre dormitoare tulbură liniştea. Fetele mai tinere 
şuşotesc ceva, râd de altceva, se ogoiesc undeva şi nu aud 
nimic când avansez în vârful picioarelor, chircindu-mă pe 
vine în zona de trecere dinspre hol spre mezanin. 

lată şi uşa de la scările care duc spre infirmerie, încuiată, 
ca de obicei. Fără cheie nu e chip să trec de ea. Aşa că cea 
mai bună cale de a ajunge în saloanele infirmeriei rămâne 
acoperişul. E înclinat, de la etajul al doilea spre terasa de 
sus, cu lucarne la fiecare dintre ferestre. Dacă ajung până 
acolo, mă pot strecura spre partea din spate şi apoi mă 
caţăr pe una dintre ferestre, fără să mă prindă Schimbul 
Armelor sau directoarea. 

Număr până la zece. Fac paşi egali, aşa încât scândurile 
podelei să nu scârţâie. 

Înainte de Raxter nu m-a deranjat niciodată întunericul. 
De fapt, niciodată nu m-a deranjat cu adevărat, cel puţin nu 
în bază, sub lumina neclintită a reflectoarelor. Aici, 


e 85» 


întunericul se simte altfel, cumva viu. 

Îmi strâng bine haina în jurul trupului. Şi pornesc, străbat 
mezaninul, trec pe lângă capătul scărilor şi intru în aripa de 
nord. Aici nu e nimeni, aşa că îmi continui drumul pe 
coridor. Doar încăperi pustii. Câteva birouri ale şcolii, 
hârtiile de aici fiind de mult arse. Rame goale de paturi în 
dormitoarele profesoarelor. Scaune rupte, făcute surcele. 
La capăt este Schimbul Armelor, cu indicatorul de 
permisiune încă pe uşă. Fereastra deschisă, aerul răcoros 
de toamnă intrând în rafale. Îmi fac vânt afară. 

Este uşor, mă lansez aşa cum o făceam în fiecare zi 
pentru Schimbul Armelor. E ciudat fără Byatt în spatele 
meu, să mă calce pe picioare, dar destul de repede ajung 
să mă ghemuiesc pe panta acoperişului, pe şindrila umedă 
de la gheaţa topită sub palmele mele. Pe terasa de sub 
mine văd siluetele celor două fete, cu puştile armate. Se 
uită drept în faţă, spre pădure, în timp ce vorbesc în şoaptă 
una cu cealaltă. E bine. Cât timp sunt tăcută, nu mă vor 
observa. 

Mă târăsc înainte, către cea mai apropiată lucarnă. Văd 
prin ea una dintre încăperile infirmeriei, doar un pat şi o 
saltea goală, învăluită în umbră, cu uşa dinspre hol închisă. 
Nu e Byatt, dar nici directoarea. Imi îndes umărul pe sub 
rama ferestrei şi trec la treabă. 

Lemnul este scorojit după un an şi jumătate fără 
întreţinere şi trebuie să mă opresc tot la câteva lovituri, ca 
să mă asigur că fetele din Schimbul Armelor nu m-au auzit. 
Picioarele îmi alunecă pe şindrila zimţuită şi sub mine 
noaptea înghite pământul, dar nu mă uit în jos. Unu, doi, 
trei şi fereastra tremură, deschizându-se câţiva centimetri. 

Nu intru. Aştept ghemuită pe pervaz şi văd cum lumina 
răspândită de lumânarea directoarei aruncă o dungă pe sub 
uşă, apoi se stinge. Zgomot de paşi pe scări, semn că ea 
coboară la etajul doi. Apoi, linişte. 

Intru cu capul înainte, străduindu-mă să-mi păstrez 
echilibrul. La etajul trei sunt şase camere, câte trei în 
fiecare capăt. Mă aflu în cea mai apropiată de scări. Mai am 
cinci de verificat, înainte să mă prindă cineva. 


e 86 - 


Străbat camera şi verific încuietoarea. E deschis. Uşile 
acestea au zăvoare la exterior, rămase de când s-a 
construit casa şi repuse în funcţiune după ce ne-am 
îmbolnăvit, dar, dacă nu e nimeni aici, directoarea nu s-a 
mai deranjat, pesemne, să le închidă. Deschid cu ambele 
mâini. 

leşită pe holul îngust, mă opresc din nou ca să ascult. 
Casa nu e niciodată tăcută, nu această casă, atât de veche, 
şi nu acum, când totul s-a schimbat, dar nu le aud nicăieri 
nici pe directoare, nici pe Welch. N-o aud nici pe Byatt, dar 
îmi spun că a adormit, probabil. 

Încerc uşa de vizavi. Şi aceasta este descuiată, iar 
camera e goală, la fel ca cealaltă. 

E în regulă. Mai sunt patru încăperi. Mai sunt patru locuri 
unde ar putea fi ea. 

Dar a treia este goală, şi a patra, iar când ajung la a 
cincea, deja respir cu greutate. Pot să-mi aud inima 
bătându-mi în urechi şi ea nu e aici, nu e, nu e. 

A şasea uşă. Dată larg de perete. Patul gol, salteaua 
strâmbă, scăldată în lumina lunii. Şi acolo, printre multe 
zgârieturi pe podea, un ac şi o aţă. Ale lui Byatt. Cele pe 
care le avea mereu în buzunar, cele pe care le folosea ca să 
mă repare pe mine. 

Ea nu mai este. 

Este dur, rece şi copleşitor, dar resping ideea. Ceva s-a 
întâmplat, dar, orice ar fi, va trece prin asta, aşa cum trece 
prin toate. Este undeva şi este în viaţă. Ar trebui să verific 
birourile de la etajul al doilea şi fiecare sală de clasă, poate 
şi debaraua cea mare, doar ca să fiu... 

Un sunet dinspre scări. Vine cineva. 

Încremenesc, apoi înhaţ acul şi aţa şi mă grăbesc înapoi 
în prima cameră. Fereastra încă mă aşteaptă, deschisă, 
aerul intră în rafale înăuntru. Nu e timp, nu pot sări afară 
fără să fac prea mult zgomot şi uite şi lumina, lumânarea 
directoarei, mai aproape, mai aproape... aici. Se opreşte în 
faţa uşii acestei camere. 

Nu pot să mă mişc. Nu pot să respir. Dacă intră 
directoarea, dacă mă prinde, nu ştiu ce va face. 


e 387 œ» 


Şi apoi aud ceva ce n-am mai auzit de un an şi jumătate, 
de când a plecat domnul Harker. Zgomotul electricităţii, 
filtrul şi hărâitul unei staţii de emisie-recepţie şi o voce. 
Vocea unui bărbat. Este ca o apă rece curgându-mi prin 
vene şi mă scutură un frison. 

— Raxter, se aude de dincolo, răspunde. 

Urmează un bip, apoi o sincopă în transmisie. 

— Aici Raxter, terminat. 

Sar surprinsă şi cât pe ce să mă dau cu capul de rama 
ferestrei. Este Welch, nu directoarea, aşa cum mă 
aşteptam. Welch trece rar pe aici, dacă trece cumva 
vreodată. 

— Vă cerem raportul despre starea la zi, spune bărbatul. 
Terminat. 

Trebuie să fie cineva de la baza de pe coastă - Marina 
sau CCEP. Sunt singurii oameni din lume, în afară de noi, 
care ştiu ce se întâmplă aici. Nici măcar părinţii noştri nu 
ştiu tot adevărul. Gripă, asta cred că li se spune. Mă întreb 
dacă-şi dau seama că este o minciună. 

— Totul e bine, spune Welch. Înlocuirile au ajuns cu bine? 
Terminat. 

Linişte, apoi bărbatul spune: 

— Confirm primirea. Terminat. 

Primirea? Şi înlocuiri pentru ce? Nimic nu părăseşte 
insula. Când una dintre noi moare, o ardem cât de departe 
putem de casă şi de gard. Un pătrat întreg de pământ ars, 
mirosul insuportabil, oasele şi măruntaiele îngropate sub 
gorgane de piatră. 

— Mai este ceva, spune Welch, aproape şovăind. Trebuie 
să facem un retur. Terminat. 

Provizii, la asta mă gândesc prima dată, dar am făcut 
deja asta. Se referă la altceva. 

Câteva clipe nu primeşte niciun răspuns. Welch începe să 
măsoare coridorul cu pasul şi îi urmăresc mişcările după 
cum se schimbă lumina pe sub uşă. Nu va intra aici, îmi 
spun. Sunt în siguranţă, sunt în siguranţă, sunt în siguranţă. 
În cele din urmă, staţia de emisie-recepţie ciripeşte, 
readusă la viaţă. 


e 88 œ» 


— Mâine, pe vremea asta, spune bărbatul. Las-o la casa 
lui Harker. Terminat. 

Pe ea. Nu trupul ei, ci pe ea, iar ea este Byatt. Trebuie să 
fie. Şi vorbesc despre ea ca despre o persoană. Simt cum 
mi se umple inima de uşurare. Dar, dacă nu este aici, unde 
o ţine Welch până mâine? Şi pentru ce? 

Paşii lui Welch se opresc. 

— Confirm. Terminat. 

— Terminat. 

În aer se aşterne liniştea. O clipă mai târziu, lumina de 
sub uşă păleşte şi aud paşii lui Welch îndepărtându-se pe 
culoar. Mă ridic peste pervaz şi îl las uşor în jos. Mă 
proptesc bine în palme şi genunchi şi străbat încet, încet, 
acoperişul. Fetele din Schimbul Armelor au privirea aţintită 
în continuare înspre copaci şi nu mă văd când mă las peste 
margine şi mă legăn pe fereastra de la etajul al doilea. 

Mă strecor pe coridor, prin mezanin. Verific cât s-a înălţat 
luna pe cer şi îmi fixez momentul în minte - mâine, pe 
vremea asta, a spus bărbatul în staţia de emisie-recepţie -, 
apoi mă întorc în camera mea, în patul meu. Inapoi la 
Reese, care stă în capul oaselor în patul ei, aşteptându-mă, 
fiindcă normal că ştie că am plecat. 

— Se întâmplă ceva, îi spun. Nu este la infirmerie. 

Reese se încruntă şi văd deja cum în ea creşte 
neîncrederea. 

— Ce spui acolo? 

— Şi mai era bărbatul ăla care vorbea la staţie. 

Pur şi simplu mi s-a tăiat respiraţia, mă dau peste cap să 
spun totul. 

— la-o încet. De la capăt. 

Îi spun totul, despre camerele goale, despre ac şi aţă. 
Despre Welch, despre staţia de emisie-recepţie şi despre 
bărbatul de la celălalt capăt, despre planurile pe care le 
făceau s-o ducă pe Byatt la casa Harker. 

— Nu ştiu unde altundeva ar putea-o ţine Welch, termin 
eu, sprijinindu-mă de scăriţă, simțind un tremurat care îmi 
ia muşchii în stăpânire. Trebuie să o ţină undeva, din 
moment ce pleacă abia mâine. 


q 89 œ» 


Sălile de clasă de la parter nu sunt destul de izolate şi nu 
există alte construcţii în curte în afara hambarului. Doar un 
şopron vechi, dar l-am demolat pentru lemne de foc. 

— Tu ce crezi? întreb, uitându-mă spre Reese. 

La început nu spune nimic; lumina din privirea ei îmi 
arată ochii măriţi. Apoi oftează greu, cutremurător. 

— La mine acasă, spune ea şi are pe faţă o grimasă 
ciudată, ca şi când ar încerca să nu râdă, sau poate să nu 
plângă. Eşti sigură că a zis la mine acasă? 

Sigur că pe asta se concentrează. Nu prea cred că o pot 
învinui. 

— Sunt sigură, îi spun. Serios, Reese, trebuie s-o găsim 
pe Byatt. Încă e aici, pe undeva. 

— Sunt sigură că este, spune Reese. 

Cuvinte simple şi uşor de zis, o expresie intenţionat 
neutră pe faţă, iar asta înseamnă că ascunde ceva. 

— Dar ce? întreb. Byatt este pe aici, pe undeva, dar ce? 

Ar fi trebuit să mă aştept la asta, dar tot mă surprinde 
când Reese spune: 

— E vie sau moartă? 

Un val fierbinte de furie, aprins şi zguduitor, pentru că 
respinsesem ideea asta încă din infirmerie, iar ea nu poate 
să mă cruţe? 

— Ce întrebare e asta? 

— Una importantă, spune ea. Nu eşti tâmpită, Hetty. Ştii 
că de obicei asta se întâmplă cu fetele ca noi. 

— Nimic din toate astea nu este ceea ce se întâmplă de 
obicei. 

Trag adânc aer în piept şi-mi încleştez pumnii. Nu lăsa 
ideea asta să-şi facă loc în tine. Este în viaţă, este în viaţă, 
este în viaţă. 

— De obicei, fetele nu dispar aşa. Asta trebuie să 
însemne ceva. 

— Da, spune Reese. Cred că înseamnă că e deja moartă. 

Mă împing departe de pat, ignorând panica ce mi se 
zvârcoleşte în măruntaie. Reese greşeşte şi Byatt este bine. 

— Atunci cum se face că nu am ars-o? Este în viaţă. 
Trebuie s-o găsesc, pur şi simplu trebuie. 


e 90 œ» 


— Şi apoi ce? N-o putem ajuta. 

Are dreptate, desigur. Dar nu contează. 

— Putem trece prin asta împreună cu ea, spun. Asta e tot 
ce ne-a rămas. lar eu nu renunţ. Poate că nu ştiu unde e 
acum, dar ştiu unde o să fie la noapte. Mă duc acolo după 
ea. 

— Nu poţi face asta. 

Reese a coborât vocea, tot mai presantă, pe măsură ce 
vine tot mai aproape. 

— Ştii că nu poţi. Ai încălca regulile de carantină. 

— Şi ce? îi spun. Sunt din Schimbul Bărcii. Schimbului 
Bărcii îi este permis să treacă dincolo de gard. 

Reese îşi dă ochii peste cap. 

— Cred că se referă la momentul când vă duceţi să luaţi 
proviziile, nu când vă strecuraţi după prietenele voastre. 

O alung cu un gest din mână. Intotdeauna ne-au spus că 
această carantină este cel mai important lucru, dar dacă 
trebuie să aleg între asta şi Byatt, nici nu poate fi vorba de 
o alegere în sine. 

— Şi chiar dacă reuşeşti să ieşi, continuă Reese, cum o 
să treci de gard când te întorci? 

Trage de capătul cozii cu degetele ei argintii, iar vârfurile 
despicate încep să se rupă. 

— Poarta se înculie şi... 

— O să mă caţăr pe ea, îi spun încinsă, văd eu cum. Nu- 
mi fac griji pentru asta. 

— Eu îmi fac, spune ea, dar se uită la mine cu un chip 
deschis şi nesigur, şi asta e, lovitura aceea drept în piept, 
acea atracţie pe care am încercat s-o ignor de când ne-am 
cunoscut. 

— Vino cu mine, spun eu. O s-o facem împreună. 

Este magic. Într-o secundă este alături de mine, cu capul 
plecat spre mine şi apoi revine în ipostaza pe care i-o 
cunosc prea bine. Cu braţele încrucişate, maxilarele 
încleştate, ochii goliţi de suflet. 

— Nu, spune ea. Nu, tu poţi face ce vrei, dar eu nu merg 
cu tine. 

De data asta nu sunt dispusă s-o las să mintă. Este prea 


e 91 œ» 


important, cel mai important lucru din toate. 

— De ce nu? 

Scoate un sunet exasperat. 

— Hetty... 

Mi-a dispărut şi bruma de răbdare care-mi mai rămăsese. 
Strâng cu putere marginea patului, atât de tare, încât simt 
cum muchia mi se înfige adânc în palmă. 

— Ce naiba e cu tine? Byatt este prietena noastră. Nu 
vrei s-o ştii în siguranţă? 

— Ce vreau eu n-are de-a face cu asta, spune ea, şi 
atunci vorbele ies din mine, mai zgomotoase decât ar 
trebui, mai furioase decât m-aş aştepta. 

— Pentru că ştiu că nu-ţi pasă. 

Apoi continui, cu o undă de amărăciune în voce: 

— Ştiu că asta te face mai bună decât mine, dar eu pur şi 
simplu nu pot să ignor lumea întreagă, aşa cum faci tu. 

— Mie nu-mi pasă? Şi tu... 

Apoi se opreşte, de parcă ar durea-o. Pentru o secundă 
văd cum a copleşit-o totul. Dorul, resemnarea şi trădarea, 
împunsătura din suflet la vederea insulei iubite care îi fură 
oamenii pe care pretinde că nu-i iubeşte. 

— Oh, spun. 

Vocea mi s-a îngroşat, înţepenită în gât. Am petrecut 
fiecare zi de când am întâlnit-o spunându-mi lucrul greşit. 
Spunându-mi iar şi iar că este rece, când poate că ea a ars 
tot timpul. 

— Îmi pare rău. Isuse, Reese, îmi pare rău. 

l-au dispărut ambii părinţi, iar asta a făcut-o să fie aşa. 
Asta este ruina pe care a lăsat-o în urmă. Ar fi trebuit să-mi 
dau seama. Ar fi trebuit să văd că şi ea iubeşte la fel de 
aprins ca mine. Dar cred că lucrul ăsta pe ea o ţintuieşte 
locului, în timp ce pe mine mă stimulează. 

— Aş vrea să pot, spune ea, fără să mă privească. Aş 
vrea să pot fi ca tine. Dar nu pot merge să o caut pe ea 
dacă nu pot merge să-l caut pe el. Am crezut că Schimbul 
Bărcii este singura cale de a trece dincolo de gard, dar uită- 
te la tine, eşti gata să-l dărâmi cu mâinile goale. 

Lasă să-i scape o răsuflare tremurătoare, apoi spune 


e 92 œ 


domol: 

— De ce nu pot face asta pentru tata? 

Măcar de data asta cred că ştiu ce să spun. Este lucrul pe 
care mi-l spuneau ceilalţi când eram mică, când tata era în 
misiune. 

— Eşti fiica lui, îi spun. Nu tu ar trebui să-l protejezi pe el. 

Nu-mi răspunde. Totuşi se pare că a ascultat. 

— Dar Byatt este fata noastră. 

O privesc pe Reese drept în faţă şi-mi dau seama că am 
convins-o. Ştiu că am reuşit. 

— Se presupune că ar trebui s-o protejăm. Exact aşa cum 
ar face şi ea pentru noi, adaug şi trag adânc aer în piept. 
Exact aşa cum aş face şi pentru tine. 

Chipul îi este străbătut de o uşoară surpriză, care îmi 
stârneşte în stomac o scânteie de ruşine. Chiar e ceva nou 
pentru ea? 

Dar apoi se întinde şi simt cum mi se strânge ceva în 
piept când palma ei alunecă peste a mea. 

— Da, spune. Okay. 

Nu mai e nimic de făcut în seara aceasta şi simt cum 
adrenalina se scurge din mine, lăsându-mă în prag de 
prăbuşire. Îi zâmbesc şi o las în pace, aplecându-mă ca să 
mă bag în patul meu. 

Mă întind pe spate, lăsând încă loc lângă mine pentru 
Byatt, ca întotdeauna. Deasupra o aud pe Reese scoţându- 
şi haina, ca să o folosească pe post de pătură. E prea linişte 
şi, pe cât de uşor a fost cu ea, dintr-odată mi-aş dori să mă 
înghită pământul, ca să nu mai fim nevoite să ne ascultăm 
una pe cealaltă cum ne prefacem că am adormit. 

— Hei, spune Reese brusc. Nu era tata, nu? La staţia aia 
de emisie-recepţie. 

— Hm. 

Nu sunt sigură cum să-i spun ca să n-o dezamăgesc. 

— Nu contează zice ea şi pare morocănoasă, stânjenită, 
şi mi-o închipui dând din cap. Doar că... m-am gândit că 
dacă unul dintre părinţii mei se va întoarce, el va fi acela. 

Un fâşâit şi un trosnet în coastele de lemn ale paturilor 
noastre, în timp ce se face comodă şi încheie conversaţia. 


e 93 œ 


Oricum, sunt surprinsă şi că a început-o. 

Dar este diferită acum, când nu mai este şi Byatt cu noi. 
Sau poate că amândouă suntem. Strâng pumnii, încercând 
să-mi fac curaj. Mă întreb lucrul ăsta de când am cunoscut- 
o, dar, dacă Reese nu vrea să vorbească, nimeni n-o poate 
determina s-o facă. 

— Nu trebuie să-mi spui, dacă nu vrei, încep eu. 

Îmi tremură vocea. Continui. 

— Dar, Reese, unde a plecat mama ta? 

N-o pot vedea, aşa că privesc modelele de lumină pe 
care coada ei împletită le proiectează pe tavan, îi urmăresc 
strălucirea blândă, înceţoşată. 

— Este complicat, spune ea în cele din urmă. Sau poate 
că doar îmi doresc eu să fi fost. 

— Nu pricep. 

— Ultima dată când am auzit de ea, încă era în Maine. In 
Portland, poate. 

— Poftim? 

Abia dacă sunt 300 de kilometri până acolo. Mereu am 
presupus că a plecat undeva departe sau chiar că Reese n- 
avea idee unde se află. 

— Da, spune Reese. 

Nu pare tristă. Sau furioasă. Sau oricum altcumva. 

— Nu a vrut să plece din Maine. N-a vrut decât să plece 
de lângă mine. 

Nu ştiu cum aş putea îmblânzi ascuţişul acesta. Dar ea 
încă îmi vorbeşte. Asta trebuie să conteze în vreun fel. 

— Îmi pare rău, îi spun. Ştii că mi-ai fi putut spune mai 
demult despre asta. 

— Unele lucruri nu le aparţin altora, răspunde ea, obosită 
şi ameţită. Unele lucruri sunt numai ale mele. 

De parcă ar mai trebui vreo dovadă că suntem construite 
din plămadă diferită. Reese este atât de rezervată, în timp 
ce tot ce mi-am dorit eu vreodată este să fiu jumătatea 
cuiva. Venind la Raxter, m-am simţit ca şi când nu mi-aş fi 
găsit locul până să ajung aici. Ca şi când n-aş fi ştiut cine 
sunt până când nu mi-a spus Byatt. 

Şi ştiu ce ar spune Reese. Ştiu că mi-ar spune că asta nu- 


e 94 œ 


i deloc sănătos, că nu aşa ar trebui să meargă lucrurile. Dar 
lumea se prăbuşeşte în jurul nostru în fiecare zi, nu avem 
probleme mai mari de-atât? 

Nu, Reese nu este Byatt, dar o plac. Îmi place cum 
vorbeşte fără să vorbească. Îmi place chiar şi faptul că ea 
nu m-a plăcut pe mine dintotdeauna. 


e 95 - 


BYATT 


e 96 - 


Capitolul 7 


Încerc să clipesc dar ce 


Lent îngreunat ca limba mea fierbinte şi uscată ... ... uite 
o aşchie de ceva uite lumea strecurându-se îndărăt sub 
pleoapele mele uite-mă aici sunt... ... sunt sunt 

Trează. 


Căldura îmi trece prin cap precum un curent electric. 
Lumina îmi înţeapă ochii până când mă trezesc într-un pat, 
într-o cameră. Şi nu mă doare, dar îmi simt dintr-odată tot 
trupul. 

Camera este mare. Construită pentru ceva diferit, nu 
pentru asta. Linoleumul de pe jos se cojeşte. In jurul meu 
sunt perdele trase pe jumătate şi printr-o gaură un avizier 
atârnând strâmb pe perete şi alte trei paturi, toate goale. 
Mă întind să ating perdeaua, s-o trag înapoi, să 

Nu mă pot mişca. Mâinile îmi sunt reţinute pe loc, fixate 
de încheieturi, acul perfuziei alunecă sub piele. 

Undeva se deschide greu o uşă ....... paşi înăbuşiţi, grei 
a Ai o uniformă de plastic, de un albastru palid, adormitor, 
o pot vedea prin perdea cum se apropie. Dă perdelele 
deoparte şi scutură din braţ ca să le împiedice să se agaţe 
şi spune 

Te simţi bine? 

x 

Spune că este băiat. 

Îl cheamă Dietrich. 

Ba glumeşte. Nu ştie de ce a zis asta. 

Îl cheamă Teddy şi are 19 ani. Nu este decât un om al 
mării şi asta e prima lui zi aici. Abia dacă a stat la Camp 
Nash o săptămână înainte să-l trimită aici şi încă nu ştie de 
ce, pentru că tot ce face este să mute echipamentul şi să 
se uite pe fereastră. Îi pare rău, vorbeşte în dodii, dar 
numai pentru că în cea mai mare parte a timpului nu 
înţelege ce spun doctorii CCEP, medicina este complicată şi 
el este foarte emoţionat. 

Mă uit bine de tot, încerc să-mi amintesc cum arată un 


e 97 œ» 


băiat. Pot să-i văd numai ochii, deasupra măştii 
chirurgicale, restul corpului este acoperit de uniforma de 
plastic. Are părul castaniu, ca mine, pielea aurie, dar palidă, 
de parcă i-ar lipsi soarele. 

Teddy îmi pune nişte întrebări. Teddy mă întreabă ce zi 
este. Mă întreabă când e ziua mea de naştere, numele de 
familie, cât costă litrul de lapte. Nu-i răspund ... ... vreau, 
dar cuvintele nu-mi vin pe limbă. 

Jack a căzut şi şi-a spart coroana?, zice el. Jill Jill... 
Haide ştii asta. 


Jill vine rostogolindu-se spun ... ... dar asta e tot... 

„Nu pot... ... şi oh doamne am uitat ... ... am uitat cum 
doare ...... ca un şoc ca fierea înţepenită în gât ca un frison 
în oasele mele ...... scuturându-mă şi urlând şi dacă nu mă 
opresc o să mă rup în bucăţi şi ...... ochii umezi stomacul 
greu 

Taci spune Teddy te rog să taci ... ... asta ne doare pe 
amândoi 


Îmi spune că e okay. Înclină un pahar cu apă spre buzele 
mele, picură, picură şi înghit. Incuie uşa după el când 
pleacă. 


Singură, trează, întreagă în trupul meu. Nu-i nimeni în 
jur, doar zumzetul unui ventilator undeva, dincolo de 
perdea. Trag şi trag, dar legăturile de la încheieturi nu vor 
să cedeze. 

Cred că am fost o problemă toată viaţa. Sunt şi eu peste 
tot pe unde apar problemele. Mai întâi Raxter şi acum asta, 
către asta m-am îndreptat dintotdeauna, nu-i aşa, nu-i aşa. 
Prea multă lumină şi prea mult plictis şi ceva lipseşte, sau 
poate e ceva prea mult aici. 

A fost ideea mamei şi tata doar a dat din cap şi s-a dus 
să stea în altă cameră. Tăcere toată vara aceea, până când 
m-au urcat într-o maşină ce se îndrepta spre Raxter. Nimeni 
de acolo nu va şti, mi-am spus eu. Nimeni nu va şti ce faci 
când te plictiseşti. Ce faci doar pentru că poţi. 


? Jack and Jill este o poezie tradiţională englezească pentru copii (n. t.). 
e 98 œ» 


Teddy se întoarce odată cu soarele, îmi spune că se va 
rezolva. Acum taci, spune el, şi nu mă deranjează. Imi 
amintesc durerea. Scoate nişte formulare, îmi desface 
legăturile, înlătură stativul de perfuzie şi mă ajută să scriu 
răspunsurile. 

Byatt 

Byatt Winsor 

16, aproape 17 

14 ianuarie 

Fără alergii 

Elizabeth şi Christopher Winsor 

Beacon Hill 

Ce stradă? 

West Cedar 

Casa? 

Numărul 6 

Începi să fii neliniştită, spune Teddy. Nu te nelinişti. 

Aproape că am uitat, scriu eu. 

Dar n-ai uitat. 

x 


Mă trezesc înainte de a trebui ... ... perfuzia e încă plină 
said o ceaţă pe care nu pot s-o îndepărtez ... ... şi când 
închid ochii sunt iar în pădure ... ... în noaptea aceea în 
care am venit aici 

Irişi ... ... reci ... ... şi umezi striviţi sub bocancii mei şi 
Welch ţinându-mă strâns ... ... pentru binele tău spune ea 
pentru prietenele tale ... ... ca şi când ar fi fost alegerea 
mea ...... dar nu a fost nu am decis eu şi...... târâtă afară 
din infirmerie în jos pe scări... ... nu e pază nu e nimic ...... 
Hetty doarme pe undeva Hetty e singură 

Are nevoie de mine spune şi Welch ... ... spune nu... ... 
spune are nevoie ca tu să faci asta 

Trecem de poartă apoi printre copaci în tufişuri... ... se 
aud animale foindu-se mişcându-şi ochii ca nişte torţe ... ... 
respiraţia caldă a lui Welch în urechea mea şi apoi ... ... 
oameni ... ... aşteptând 

M-au luat pe sus deşi m-am luptat ... ... deşi am alergat 
ia aa o săgeată în coapsa mea şi ceaţă în creierul meu şi 


e 99 œ 


Welch aplecându-se deasupra mea 
Imi pare rău spunea ea şi cred... ... partea cea mai rea 
este că o cred 


Ceva albastru dincolo, în camera mai mare, şi văd, ochii 
îmi sunt limpezi, lumea e clară şi reală în jurul meu. Abia 
dacă am timp să zăresc totul, abia dacă am timp să-mi 
verific perfuzia şi să văd că e goală înainte ca perdeaua să 
se dea deoparte, un fâsâit de plastic vine spre mine şi apoi 
văd pe cineva, o femeie într-o uniformă ca a lui Teddy 
stând la capătul patului, ţinând în mână un halat de spital, 
cu model specific. 

— Bună, spune ea, parcă zâmbind. E timpul să te 
schimbi. 

Desface toate legăturile care mă ţintuiesc în pat şi mă 
ajută să mă ridic în picioare. Membrele îmi tremură, slăbite, 
aşa că mă dezbracă ea, degetele ei greoaie îmi desfac încet 
nasturii bluzei şi şireturile bocancilor. Pentru o clipă tremur, 
rămasă doar în sutien şi chiloţi, şi o văd cum mă fixează cu 
privirea, cum se uită la spinarea mea, unde acea creastă 
osoasă suplimentară erupe prin piele, iar apoi halatul îmi 
alunecă peste cap. Nici măcar nu pot să-mi ridic mâinile, să 
le bag pe mâneci. Mă ajută ea s-o fac. 

Costumul ei de protecţie este gros, ca al lui Teddy. 
Cauciucat şi ţeapăn. Trebuie să fie înfricoşaţi de mine, de 
ceea ce am. Dar costumul se opreşte la gât şi pot vedea 
cum îi pulsează sângele în vene. li număr bătăile - unu, doi 
- şi în felul ăsta e mai bine. 

— Te simţi bine aşa? mă întreabă femeia, legându-mă la 
loc. E confortabil? 

Deschid gura, dar îşi lasă un deget înmănuşat pe buzele 
mele, înainte de a reuşi să spun ceva. 

— Hai să rămânem deocamdată la datul din cap. Teddy 
mi-a spus că avem nişte probleme cu vorbitul. 

Trage încă un pic perdeaua, aşa încât dincolo se vede o 
chiuvetă îndesată într-un blat sprijinit de perete. Nu prea 
arată a spital. Este ceva trist şi banal în legătură cu locul 
ăsta. Arată ca bucătăria dintr-o cameră din spatele bisericii 


e 100 œ» 


sau ca o chicinetă pentru pauze dintr-o clădire de birouri. 

Femeia umple cu apă un pahar de plastic şi mi-l ţine la 
gură, să pot sorbi. 

— O să-ţi dăm ceva cu care să scrii, spune ea. Între timp, 
cel mai bine ar fi să te lăsăm să te odihneşti. Ai trecut prin 
multe. 

Beau până golesc paharul, apoi ea îl azvârle într-un coş 
de gunoi de la capul patului şi se apropie mai mult. 

— Sunt doctoriţa Paretta, îmi spune, aplecându-se peste 
braţul meu drept. Pot să-ţi spun Byatt? Sau ai un alt nume 
care ţi-ar plăcea? O poreclă, poate? 

Dau din cap. ` 

— Byatt rămâne. In regulă, s-ar putea să simţi o 
înţepătură. 

Nu prea văd ce face. Costumul ei are prea multe pliuri. 
Dar când se întoarce, văd o eprubetă cu sânge. O ţine în 
lumină. Mijeşte ochii, de parcă ar putea spune ce se 
petrece înăuntru, apoi ia de la capul patului un răcitor 
micut, roşu, şi aşază ordonat eprubeta lângă o alta. Cred că 
pe etichetă scrie „Potenţial RAX”, dar închide cutia înainte 
să pot citi şi restul. 

— Ultimul lucru, să nu uit, şi apoi te las să dormi. 

Imi ia mâna între palmele ei, îmi îndoaie degetele şi îmi 
flexează încheietura, astfel încât să simt marginea patului. 
Dau peste un buton rotund, ieşit în relief. 

— Asta este butonul cu care ne poţi chema. În cazul în 
care durerea e prea mare sau ai nevoie de ceva. Îl simţi? 

Dau din cap. Mă priveşte şi apoi se îndreaptă de spate. 
Mai aşteaptă o secundă sau două. Apoi: 

— Îţi aminteşti cum mă cheamă? 

Dezlipesc buzele. 

— Paretta. 

Aş vrea s-o spun, să spun orice, să-mi recapăt vocea, şi 
mă gândesc că n-o să mă doară aşa de tare. Doar un 
cuvânt n-o să mă doară aşa de tare. Dar mă doare de parcă 
cineva ar încerca să-mi smulgă şira spinării şi să mi-o 
scoată pe gură. 

— Ei, spune Paretta, cu respiraţia tăiată. N-o să mai 


e 101 œ» 


facem asta. 


e 102 œ» 


Capitolul 8 


Sunt absentă, până când dintr-odată îmi revin. Întinsă pe 
spate, lumea foindu-se în jurul meu, patru siluete în 
costume de protecţie mutându-mi patul pe rotile într-o 
încăpere întunecată. Testez legăturile de la încheieturi, dar 
sunt bine strânse, plasticul îmi taie pielea. 

— Bună dimineaţa, îmi spune una dintre siluete. 

Aproape că n-o recunosc, dar apoi văd ochii şi coada 
buclată. Paretta. 

Tavan înalt, nicio fereastră. O sală de operaţie, cu mici 
modificări. Masa din mijloc, învelită în hârtie, este luminată 
puternic, din plin. Aliniază patul mobil pe lângă ea şi încep 
să-mi desfacă legăturile. Ştiu că aş putea să mă lupt cu ei, 
dar uşa a fost închisă şi încuiată în spatele nostru, aşa că, 
cinstit vorbind, nici nu ştiu pentru ce m-aş lupta. 

Abia dacă am o secundă după ce legăturile sunt 
desfăcute, până când ei mă prind strâns şi mă ridică. Mă 
leagănă deasupra mesei şi-mi desfac mâinile de-o parte şi 
de alta. Tresar, creasta osoasă care se-ntinde ca o a doua 
coloană vertebrală se striveşte incomod de masă. Unul 
dintre medici îmi înfăşoară pe braţul stâng un manşon 
pentru luat tensiunea şi, în timp ce acesta se strânge, 
celălalt medic îmi fixează pe nas o mască de oxigen şi o 
ajustează. Apoi urmează senzorii fixaţi pe frunte şi pe piept 
şi mă uit cum ecranele încep să arate bucăţi din mine, să- 
mi înregistreze bătăile inimii şi fluxul sangvin. 

— Este-n regulă, spune cineva, şi văd că este Paretta, 
care se apleacă deasupra mea şi-mi dă părul la o parte de 
pe faţă. Te afli aici ca să ne ajuţi să ne dăm seama ce se 
întâmplă şi cum să reparăm situaţia. 

Ceilalţi trei doctori se retrag încet, până când nu mai văd 
pe nimeni. Am rămas doar eu şi Paretta. 

— Am lucrat alături de câteva dintre prietenele tale, 
spune ea. Şi credem că suntem pe cale să facem progrese 
reale. Dar am nevoie de ajutorul tău. Poţi să faci asta 
pentru mine, Byatt? 


e 103 œ» 


Prietenele mele? Au mai fost şi altele aici? Aş vrea să 
spun ceva, dar Paretta îmi pune palma peste gură. 

— Îţi aminteşti? spune ea. Nu trebuie să vorbeşti. O să se 
termine înainte să-ţi dai seama. 

După un moment mă lasă, apucă o tăviţă din apropiere şi 
patul pe rotile este îndepărtat. Argint pe argint. Un bucheţel 
de bisturie învelite în plastic. Încep să mă agit, fiindcă 
priveliştea lamelor îmi stârneşte frica în măruntaie. Ceva mi 
se zvârcoleşte în stomac. Mă străduiesc din răsputeri să nu 
tip. 

Dar Paretta nu se întinde după bisturie. Ci după altceva, 
ceva mic şi inofensiv depozitat lângă o sticlă de apă. O 
pilulă galbenă, rotundă, în învelişul ei transparent. 

— Asta e tot, spune ea, săltând pastila în palmă. N-ai de 
ce să-ţi faci griji. 

Înainte ca Paretta să mă apuce de fălci şi să mă strângă 
ca să deschid gura, văd scris clar „RAX009” pe eticheta de 
pe ambalajul aruncat. Apoi mă trezesc cu pastila pe limbă, 
dizolvându-se încet, cu un gust amărui. 

009. Probabil, a noua versiune a pastilei. Sau a noua fată 
răstignită pe masa asta. 

Înghit şi simt cum mi se întoarce stomacul pe dos când 
gustul îmi ajunge în fundul gâtului. Paretta mă priveşte 
atent, apoi apucă sticla cu apă, aceeaşi marcă pe care o 
primeam şi noi la Raxter. Îmi sprijină capul în timp ce-mi 
toarnă puţină apă în gură. Pe limbă am o grămăjoară 
prăfoasă şi-mi ia ceva timp ca să se ducă. 

Mă aşteptam să se întâmple ceva imediat - ca oasele de 
pe spinarea mea să se topească, vocea să-mi revină aşa 
cum era. Dar trece un minut, apoi altul şi apoi altul. Paretta 
dispare şi întorc capul după ea - şi o văd alăturându-se 
celorlalţi medici sprijiniți de perete. Aşteaptă cu toţii. La fel 
ca mine. 

Trece timpul şi aţipesc, mă trezesc şi adorm iar. Sunt 
atât de obosită! Mă doare tot corpul, a doua coloană este 
sensibilă şi învineţită. Poate că toată treaba asta nu-i chiar 
atât de rea, dacă am o şansă să mă odihnesc. 

Şi apoi. O scânteie. Ştiu senzaţia asta. 


e 104 œ» 


Chiar înainte de criză există un anumit moment. Greu de 
descris, dificil de localizat, dar pentru mine aproape că 
merită. Durerea şi pierderea, toate sunt un preţ corect 
pentru asta. Forţa asta, puterea asta, pofta asta 
nestăpânită de a-mi dezveli dinţii. 

Aştept ca senzaţia să se diminueze în felul în care sunt 
obişnuită, aşteptând să se transforme într-o durere surdă. 
Dar ea creşte, ricoşând în tot corpul, sfâşiindu-mă pe 
interior, şi simt cum încleştez pumnii şi unghiile mi se înfig 
în carne. Monitorul cardiac îşi iese din minţi şi încăperea se 
umple de alarme şi ţiuituri. 

— Ce se întâmplă? 

— Aduceţi un decriptor pentru monitor. 

Doctorii se grăbesc să culeagă datele, siluetele lor se 
înceţoşează în jurul meu. Închid ochii. Acesta este trupul 
meu. O să facă ce îi cer eu să facă. 

Linişteşte-te, îmi spun. Abţine-te. 

Doar că o parte din mine nu vrea. O aud mârâind uşor, 
cerându-mi să o eliberez. Spunându-mi că a fost mereu în 
mine şi că aceşti doctori încearcă s-o smulgă de acolo. 
Spatele mi se arcuieşte şi ochii mi se deschid larg. Mă zbat 
sub curelele care mă ţintuiesc, aruncându-mi greutatea 
trupului dintr-o parte în alta. Paretta, la picioarele patului, 
îmi rosteşte numele, dar ea este cea care mi-a făcut asta. 
Urlu. 

Îmi curge sânge din nas şi agonia îmi coboară pe şira 
spinării. Paretta îşi acoperă urechile cu palmele şi se dă 
înapoi, aşa că urlu încă o dată, împingându-mă din toate 
puterile în curelele cu care sunt legată. Forţa îmi bubuie 
încă prin trup, încă este darul pe care mi l-a adus Toxul. 
Una dintre legături se rupe. 

Mă lupt să-mi desfac şi cealaltă legătură şi sar de pe 
masă, dar ceilalţi medici au ajuns deja lângă mine. Mă 
apucă de mâini şi mă ţin zdravăn. Mă trag înapoi şi lovesc 
cu picioarele, las urme sfâşiate pe partea din faţă a 
costumelor de protecţie. 

— Byatt! strigă Paretta. Byatt, trebuie să te linişteşti. 

Şi, dintr-odată, vreau nu să scap, nu să mă eliberez. 


e 105 - 


Vreau s-o rănesc. 
Apuc să fac numai un pas, înainte ca ei să-mi înfigă 
seringa în ceafă şi lumea să se întunece. 


e 106 » 


HETTY 


e 107 œ» 


Capitolul 9 


Mă trezesc cu durere de cap. Bubuitoare în tâmple, 
ascuţită în spatele ochiului orb. Mă lasă ghemuită pe 
marginea patului, cu trupul încordat în aşteptarea unei 
crize. Incă de la prima, toate crizele au debutat cu o durere 
ca asta, urmată de ceva şi mai rău. Ultima dată a venit cu 
reţele de ţesut umed, atât de groase în fundul gâtului încât 
nu puteam să respir, fiecare împrospătată cu sânge, de 
parcă îmi fuseseră smulse direct din stomac. 

O migrenă ca asta poate însemna că următoarea criză 
este pe drum. Sau, ştiu ce ar spune Byatt, poate că am 
doar o durere de cap. 

Deasupra mea, patul lui Reese trosneşte şi brusc îmi 
amintesc fiecare detaliu al nopţii trecute. Vocea lui Welch şi 
planurile pe care le-a făcut cu bărbatul de la capătul 
celălalt al staţiei de emisie-recepţie. Acul şi aţa, acum 
îndesate în siguranţă la mine în buzunar. Byatt este undeva 
în această casă. Şi dacă n-o pot găsi azi, o s-o găsesc la 
noapte. Dincolo de gard, după miezul nopţii, la adăpostul 
adevărului. Reese şi cu mine o vom urmări pe Welch spre 
casa lui Reese, şi Byatt va fi acolo. Şi va fi în viaţă. 

— Să stai întins aşa, în tăcere, e mişto, spune deodată 
Reese, de deasupra mea, dar putem merge să mâncăm? 


În zilele fără livrare de provizii mesele sunt liniştite, 
aproape disciplinate. Tot ce e bun dispare repede în prima 
agitaţie de după sosirea Schimbului Bărcii. Tot ce rămâne 
este de fapt ce nu-şi doreşte nimeni. Cele mai multe fete 
aşteaptă în holul principal, dar există una din fiecare 
constelație măruntă care se îndreaptă, pe coridorul sudic, 
spre bucătărie, unde Welch împarte cu zgârcenie mâncarea 
şi sticlele cu apă; fetele sunt pregătite să ducă ceva înapoi 
prietenelor lor. 

Asta a fost jobul meu încă de la început. Byatt spunea că 
fetelor o să le pară cel mai rău de mine şi că mă vor lăsa să 
iau ce era mai bun din ce aveau la dispoziţie. Erau speriate 


< 108 >» 


de Reese şi treaba asta mergea în ziua când se întorcea 
Schimbul Bărcii, însă numele acestui joc este mila, iar eu 
ştiu cum să câştig. 

O las pe Reese în holul principal şi o urmez pe Cat pe 
coridorul care duce în aripa de sud. In colţul unde coridorul 
coteşte la stânga se află biroul directoarei, unul dintre 
ultimele locuri rămase în casă unde tot nu avem voie să 
mergem. Am fost acolo numai de două ori până acum: o 
dată în prima mea zi la Raxter şi apoi încă o dată, un 
semestru mai târziu, când am fost mustrată fiindcă am 
vorbit în timpul adunării. 

Poate că aici o ţin pe Byatt, îmi spun. Pun mâna pe zăvor 
înainte să-mi dau seama că suntem în miezul zilei, şi Cat 
mă aşteaptă. 

Mă grăbesc s-o prind din urmă. Îmi zâmbeşte şi nu mă 
întreabă ce fac sau ce mama naibii se întâmplă; îi sunt 
recunoscătoare pentru asta. După ce ne facem apariţia la 
micul dejun, o să dau ocol casei, să mă uit pe fereastra de 
la biroul directoarei. Şi apoi o să continui căutarea, dacă nu 
găsesc ce caut. 

Dau colţul alături de Cat şi merg mai departe, spre locul 
unde se deschide bucătăria, cu luminatorul ei şi dalele în 
formă de tablă de şah. 

Ultima dată când am fost aici, Byatt era întinsă pe jos, 
distrusă. Ultima dată când am fost aici, întreaga lume s-a 
sfârşit. Destul, îmi spun. Fac ce pot. În curând o s-o am 
înapoi. 

Câteva fete sunt deja aici, aşteptând-o pe Welch să vină 
şi să descuie debaraua în care ţinem mâncarea. Sunt 
înfricoşată s-o privesc în ochi, dar este imposibil ca ea să 
ştie ce am auzit fără să vreau noaptea trecută. 

— Hei, spune Emmy, abia ajungându-mi la umăr, cu părul 
ei drept, încă delicat, ca de bebeluş. 

După prima ei criză de mai deunăzi a fost într-o stare de 
surescitare extremă, entuziasmată să fie ca noi, restul, 
chiar dacă criza ei a lăsat-o tuşind dinţi de undeva, din 
adâncurile fiinţei ei, dar astăzi a căpătat o solemnitate 
afectivă. Sigur că are - este aici pentru Landry, pocnind 


< 109 œ» 


probabil de mândrie că o reprezintă pe fata din vârful scării 
sociale a ceea ce a mai rămas din Raxter. 

— Voiam doar să-ţi spun, continuă Emmy, că sper că eşti 
bine. După tot ce s-a întâmplat cu Byatt. 

— Mulţumesc, îi răspund şi sper că asta a fost, dar ea 
continuă să vorbească. 

— E în toate rugăciunile noastre. 

Emmy vorbeşte aşa cum ar face-o şi Landry, cu acelaşi 
ton şlefuit şi aceleaşi colţuri rotunjite. 

— Sunt sigură că apreciază acest lucru, spun şi eu, 
dându-mi ochii peste cap. 

Nimic din toate astea nu vin în ajutorul durerii mele de 
cap, acum surdă, până când devine un bâzâit continuu. 
Sunt obişnuită cu ea, dar asta nu înseamnă că nu mi-aş dori 
mai degrabă să fie linişte decât s-o aud pe Emmy cum se 
joacă de-a Landry. 

Un zgomot de paşi ne atrage atenţia către uşă şi, în fine, 
Welch îşi face apariţia repezindu-se în bucătărie şi 
zăngănind deja în mers inelul de chei de la brâu. Oare de 
unde vine? A fost cu Byatt? Nu arată diferit faţă de ieri, nu 
pare că ar ascunde ceva. Dar după faza cu debarcaderul 
ştiu că este mai bună la treaba asta decât m-aş fi aşteptat. 

— Scuze, ne spune, în timp ce ne adunăm în jurul ei. 

În colţul gurii are o crustă, ceva gălbui cu miros acru. 
Probabil, de la una din rănile alea pe care le au ea şi 
directoarea. 

— Am avut ceva de rezolvat. În regulă, cine e prima 
astăzi? adaugă ea. 

Înmânarea porţiilor se făcea înainte începând cu fetele 
mai mari, aşa cum este la toate şcolile, aşa cum era şi la 
noi. Dar apoi ne-am dat seama că cele mai mari vor 
rămâne mereu cele mai mari. Niciuna dintre noi nu putea 
pleca de aici. Acum facem prin rotaţie, an după an, zi după 
Zi, iar astăzi cele mici sunt primele, şi de aia echipa Landry 
a trimis-o pe Emmy. Alege corect, aşa că mănâncă 
întotdeauna prima. Cat şi cu mine suntem pe undeva pe la 
mijloc, cu Julia şi câteva fete din anul lui Carson în spatele 
nostru. 


< 110 œ» 


Îmi vine şi mie rândul, mă aplec sub prag ca să mă 
strecor în cămară, apoi mă dau într-o parte ca să-i fac loc şi 
lui Cat să vină lângă mine. Astăzi pare bine, are pielea 
aproape vindecată. În primul anotimp am crezut că poate 
lucrul ăsta însemna că era mai bine. Dar băşicile tot revin, 
mai mari şi mai adânci de fiecare dată, cu o idee de os 
vizibil la capătul lor. 

Cămara este construită în spatele bucătăriei. După 
fiecare ieşire, Schimbul Bărcii cară repede aici tot ce nu 
este luat imediat, despachetează şi descarcă proviziile în 
containere de gunoi, pentru depozitare. In fiecare zi, Welch 
trage câte un container în mijlocul cămăruţei înguste, 
pentru ca noi să răscolim înăuntru. Numără ce am luat şi 
scrie în catastif. 

Cat îşi curăţă de pe haine nişte pânze de păianjen şi 
oftează, uitându-se la cuburile de zahăr împrăştiate pe jos, 
de unde Emmy a dosit probabil câteva, la plecare. 

— O să vină furnici. 

— Am trăit noi şi mai rele. 

Mă aplec peste container, răscolesc până la fund, acolo 
unde fetele încearcă să îngroape lucruri pentru ele. Este un 
pachet de carne uscată feliată - exact ce ne trebuie, dar 
ezit. M-am uitat cum cele din Schimbul Bărcii aruncă 
suficientă mâncare pentru noi toate. N-ar trebui să iau 
nimic. Nu merit. 

Dar nu sunt aici doar pentru mine. E vorba şi de Reese. Și 
amândouă avem nevoie să mâncăm dacă vrem să ajungem 
la casa Harker în noaptea asta. 

— O să iau carnea uscată şi chestia aia cu muştar cu 
miere, pe care n-o vrea nimeni. 

Cat apucă o cutie de pâine prăjită feliată şi un pachet de 
orez. Aşteaptă un moment înainte de a strecura în buzunar 
o cutiuţă de stafide. 

— Este ziua lui Lindsay, spune ea încet. Te rog să nu mă 
spui. 

Verific peste umăr, unde Welch se apleacă peste prag, 
jucându-se cu cheile. Nu pare să fi auzit. 

— Sigur că nu, îi răspund. 


e 1ll œ 


Măcar atât pot face după treaba de la debarcader. 

La ieşirea din cămară îi arăt lui Welch ce am ales şi fac 
tot ce pot să nu-mi tremure mâinile. Cum poate să stea 
acolo de parcă totul ar fi în regulă? De parcă nu ar ţine-o pe 
cea mai bună prietenă a mea sechestrată pe undeva? li 
zâmbesc, încercând să ţin departe grijile legate de starea 
lui Byatt, măcar cât timp sunt aici, în bucătărie, unde 
podeaua este încă stropită cu picături de sânge. 

— În regulă, spune Welch absentă. Eşti bine. 

Îmi înghit tentaţia de a-i smulge răspunsuri şi mă grăbesc 
să ies, să ajung iar în holul principal, unde sunt surprinsă s- 
o văd pe Reese stând alături de Carson. Îşi priveşte ţintă 
ghetele, iar Carson o priveşte neajutorată, are uitătura 
aceea pe care i-o recunosc, uitătura cuiva doborât până la 
supunere de tăcerea impasibilă a lui Reese. 

— Bună, spun eu, apropiindu-mă. Carson, ce surpriză 
plăcută! 

— Surpriză este cuvântul potrivit, spune Reese. 

Mă încrunt la ea - nu e corect să se repeadă aşa la 
Carson, care nu ştie niciodată ce se întâmplă - şi ea ridică 
din umeri. 

— 'Neaţa, se aude vocea Juliei de undeva din spatele 
meu. 

— Oh, bun, încă una, spune Reese, dar vocea ei sună un 
pic mai blând; când îmi zâmbeşte, Reese arată aproape 
jalnic. 

Mă aşez lângă ea şi încerc să nu ridic din sprâncene când 
o văd pe Julia aşezându-se în faţa mea. De obicei, cam 
rămânem în grupurile noastre, dar acum, că sunt în 
Schimbul Bărcii, înseamnă oare că Julia şi Carson fac parte 
din grupul meu? Sau sunt aici ca să se asigure că păstrez 
toate secretele faţă de Reese? 

Mâncăm într-o tăcere apăsătoare. N-am nimic de spus şi 
ştiu că nici Reese n-are, cu siguranţă. Fiecare minut pe 
care-l petrecem aici e unul în care nu o caut pe Byatt. 

Carson se îndreaptă de spate şi deschide gura să înceapă 
o conversaţie, dar Reese o reduce la tăcere doar cu o 
privire. 


e 112 œ» 


— Nu e nevoie să vorbim tot timpul, să ştii. 

— Scuze, intervin, aruncându-i lui Reese o ocheadă 
piezişă şi văd că are decenţa de a părea un pic vinovată. 
Doar că suntem obosite. 

— Nicio problemă, spune Julia. 

Dacă se vede ceva pe faţa ei, asta e uşurarea că nu 
trebuie să ne facă nouă conversaţie. Are o nouă vânătaie 
ieşită de sub tivul bluzei şi pare epuizată, de parcă vânătaia 
i-ar stoarce viaţa din ea, pe măsură ce se face tot mai 
mare. O privesc cum scuipă o gură de sânge şi îl lasă acolo, 
pe podea, fără să se deranjeze să şteargă. 

Nu-mi pot termina jumătatea de pachet de carne uscată. 
Doar mirosul ei mă face să vomit şi, dacă îi dau atenţie, 
dacă mă gândesc prea mult la asta, simt o gâdilătură 
pornind din fundul ochiului meu orb şi trecând prin durerea 
surdă, ceţoasă. Reese nu spune nimic, îmi ia carnea din 
mână şi o îndeasă la ea în buzunar, pentru mai târziu. 

In lumina asta seamănă mult cu tatăl ei. Seamănă cu el, 
aşa cum era înainte. Aceeaşi bărbie puternică, aceiaşi ochi 
poleiţi cu auriu. 

Mă întreb la ce se gândeşte ea când se uită la mine. Nu 
la părinţii mei - nu le-am păstrat niciodată poza înfiptă în 
perete, cum fac unele fete de aici. 

Nu mă gândesc prea mult la ei, la părinţii mei. Ştiu că ar 
trebui. Aşa făceam la începutul Toxului, în primele două 
luni. Mă aşezam la coadă, pentru convorbirea mea prin 
radio, şi aveam conversații scurte, preţioase. Dar apoi ne- 
au tăiat accesul şi lucrurile s-au înrăutățit, iar apoi nu a mai 
contat. Pentru că, dacă mi-aş vedea iar părinţii, ar vrea să 
audă cât de dor mi-a fost de ei, cum ăsta a fost cel mai rău 
lucru din tot ce s-a întâmplat. Şi ar însemna să mint, asta 
dacă aş reuşi să le spun aşa ceva. 


O parte din mine chiar a crezut că va fi simplu. O uşă 
încuiată, undeva în cotloanele casei, şi Byatt dincolo de ea. 

O parte din mine chiar e tâmpită. 

După micul dejun, Reese mă urmează afară şi ţine de 
şase cât timp eu mă uit pe fereastră, în biroul directoarei. 


e 113 + 


Nu e nimic acolo - doar movila formată de vechiul ei birou 
şi o grămadă de cutii de carton, într-un colţ. 

— Byatt nu e aici, îi spun lui Reese. 

Repet acelaşi lucru pe măsură ce verific fiecare sală de 
clasă şi fiecare birou. Fiecare debara, fiecare baie. Toată 
casa este descuiată, de parcă m-ar aştepta, de parcă ar 
avea ceva de demonstrat. În cele din urmă nu mai rezist, 
nu mai pot trece de bubuitul din capul meu, nu mai pot 
simţi nimic altceva decât vina de a o fi abandonat pe Byatt 
în felul ăsta. 

Şi Reese mă ia de mână, aşa cum a făcut şi noaptea 
trecută, şi mă duce afară. Aerul este înviorător şi iute, face 
să-mi circule sângele prin vene slăbind durerea din ţeastă, 
până când aceasta abia dacă se mai simte. E 

— Mai avem noaptea asta, spune ea încet. Incă nu s-a 
sfârşit. 

Ajungem amândouă pe latura nordică a casei, hălăduind 
fără ţintă spre capătul insulei. În stânga, roca se ascute în 
partea noastră de teritoriu, iar în faţă se află o minge 
atârnată de un stâlp şi un set de balansoare ruginite, toate 
lăsate pe-o parte în iarba din jur, acoperită de o pojghiţă de 
gheaţă. Simt cum frigul îmi înţeapă plămânii, tăios ca un 
cuţit, şi îmi amorţeşte nasul, însă nu-mi pasă. Aici, afară, 
măcar pot respira. Aici, afară, mă simt trează. 

Terenul este atât de deschis, nimic de genul desişurilor 
dese din pădure, şi mă gândesc la asta în timp ce spun: 

— Ar trebui să luăm o armă. 

A fost atât de brusc, încât Reese aproape că se 
împiedică. 

— Pentru ce? 

Trupul meu rememorează tremuratul şi frica simţite 
atunci când, pentru prima dată dincolo de gard, am alergat 
să-mi salvez viaţa. 

— Crede-mă, vrem să luăm o armă. 

— Sigur, spune Reese, încruntându-se, dar nu văd cum 
am putea să furăm una din debaraua cu provizii, fără ca 
Welch să observe. 

Pe lângă noi trec câteva fete, plecate să se spele pe cap 


e 1l4 + 


sau să fure nişte pături sau doar să se plictisească în altă 
parte, facem semn din cap, drept salut, cu un zâmbet 
reţinut. Două dintre ele sunt cu un an mai mici decât noi, 
iar celelalte sunt Sarah şi Lauren, din anul nostru. Imi place 
Lauren, dar Sarah este fata care mi-a furat ultima fustă 
curată de uniformă şi m-a făcut să capăt o pedeapsă pentru 
încălcarea regulamentului de ţinută încă din a treia 
săptămână a mea aici. Nu pot să suport nici felul în care îşi 
dă aere despre crizele ei. O inimă, două pulsuri - fantastic. 
Crede că asta înseamnă că va trăi mai mult. Eu cred că 
asta înseamnă doar că e mult mai distrusă. 

— Hei, Hetty, spune Lauren, încetinind. Ştii cumva dacă 
azi avem antrenament de tras la ţintă? 

Welch trebuie să fi spus ceva despre asta la micul dejun 
şi o parte din mine ar vrea să le reamintească treaba asta, 
dar acum sunt în Schimbul Bărcii. Sunt fata pe care vin s-o 
întrebe chestii. 

— Nu astăzi, le spun. Să vă meargă bine. 

— Să vă meargă bine? 

Reese repetă replica mea printre dinţi şi ştiu că, dacă o 
să mă uit la ea, o s-o văd cum se abţine să nu zâmbească. 
Lauren pare un pic dezamăgită, dar ridică din umeri. 

— Mulţumesc. Pa, Hetty. 

— la uită-te la tine, spune Reese după ce se îndepărtează 
fetele. Eşti ca un politician. Sau ca o fată de-aia care te 
întâmpină la mall. 

Ăsta este felul în care mă tachina pe când Byatt era aici, 
aceleaşi cuvinte, aceeaşi expresie amuzată. Dar este 
cumva mai blândă. Sau cel puţin nu-mi mai pasă mie. 

Sunt pe punctul de a-i propune să ne întoarcem în casă, 
poate să stăm cu ochii pe debaraua cu provizii şi să sperăm 
că Welch o lasă nesupravegheată pe timpul zilei, când 
Reese mă trage de mânecă. Dă din cap peste umărul meu, 
în direcţia hambarului pustiu şi întunecat. 

— Exerciţiile de tras la ţintă, spune ea. De acolo putem 
să luăm arma. 

— Cum? 

Dar a pornit deja, lăsând urme de paşi în pojghiţa de 


<e 115 


gheaţă. 

Hambarul este gol la orele astea. Doar boxe pustii şi nori 
de praf, uşi culisante deschise spre mare, vânturi reci 
măturând interioarele. O urmez pe Reese în spate, după 
baloţii de fân stivuiţi astfel încât să închipuie o ţintă, spre 
un dulap încuiat de multă vreme, destinat şeilor şi 
scăriţelor. Acum este locul unde Welch ţine arma de foc pe 
care o folosim la lecţii. 

— Aici, spune Reese ghemuindu-se în faţa dulapului. 

Are un singur lacăt, de genul celor care necesită 
formarea unei combinaţii de cifre; pare aşa ruginit, de 
parcă ar fi uşor de deschis. Welch va observa dacă îl 
spargem şi sunt pe cale să spun că unele lucruri merită 
riscul, când Reese începe să formeze cifrul, alcătuind un set 
de trei numere: 17-3-03. Ziua ei de naştere. 

Lacătul se deschide şi ea ridică privirea spre mine, cu un 
rânjet. 

— Tata a stabilit cifrul, spune ea. Mi-am imaginat că 
Welch nu l-a schimbat. 

Reese saltă capacul şi scoate arma dintr-o grămadă de 
ţinte vechi, scotocind şi după muniţia rătăcită printre ele. 

— Şi acum ce facem? 

— Ar trebui s-o ascundem undeva, îi spun. 

Sunt luată prin surprindere de norocul pe care l-am avut, 
în timp ce Reese îşi strecoară în buzunar câteva gloanţe 
rătăcite, al căror metal i se lipeşte de piele, din cauza 
frigului. N-avem decât două împuşcături la dispoziţie. 

— Poate undeva lângă gard, ca să fie uşor s-o apucăm la 
ieşire, adaug. 

În stânga porţii se află un pâlc de molizi unde unele fete 
îşi aduceau iubiții de pe continent, în zilele în care erau 
programate vizite. Îmi arde faţa la gândul de a merge acolo 
cu Reese, dar trebuie să fim în stare să ascundem arma în 
siguranţă, până la căderea nopţii. 

— În regulă, spune Reese şi îmi întinde arma. 

O iau, nesigură, doar cât să se întoarcă şi să-şi scoată 
haina. Dacă aş fi în locul ei, aş tremura groaznic, dar lui 
Reese doar i s-a făcut un pic pielea de găină pe braţe. 


e 116 - 


— Mi-o prind la brâu şi o fixez pe spate. 

O să meargă, dar nu-mi pot reţine un hohot de râs 
nervos. Se uită la mine, peste umăr. 

— Ce e? Ai o soluţie mai bună? 

Poate că e vorba despre disponibilitatea ei de a face asta 
cu mine, de a-şi risca viaţa pentru Byatt, fiindcă i-am cerut- 
o eu. Poate că este linia maxilarului ei sau farmecul părului 
ei. Dar îmi oferă ceva şi îi datorez ceva în schimb. 

— Hei, îi spun. Vrei să înveţi să tragi? 

Mă aştept să mă repeadă, dar vocea îi sună blând şi 
protector când îmi răspunde: 

— Ştiu să trag. 

— Mă refer la cealaltă mână. 

O secundă de tăcere, pe chipul ei prinde formă îndoiala, 
dar nu spune „nu”, aşa că mai încerc o dată. 

— Sunt o trăgătoare dreptace. Pot să te învăţ şi pe tine. 

— Okay, îmi răspunde. 

Agitată. Hotărâtă. Exact ca mine. 

li dau arma înapoi şi o conduc spre ieşirea din hambar, 
înspre peticul de podea acoperit cu rumeguş. Reese îşi 
ocupă locul, îmbrăcându-se la loc cu haina. Vin lângă ea. 

— Arată-mi cum stai de obicei. 

Se ariceşte. Acum o săptămână aş fi spus că este din 
cauza faptului că urăşte să i se spună ce să facă. Şi chiar 
urăşte, dar cred că detestă la fel de tare să fie văzută altfel 
decât puternică. 

— Hai, arată-mi, îi spun cu blândeţe. 

Fără tragere de inimă, îşi fixează patul puştii în umărul 
stâng, cu butoiul strâns în mâna dreaptă. Încearcă să-şi 
încolăcească pe trăgaci degetele mâinii argintii. Dar sunt 
prea delicate la vârfuri şi nu pot apuca şi apăsa. 

— Vezi? îmi spune. 

— Aşa e, dar nu-i nicio problemă. Acum schimbă-ţi 
poziţia. Pune piciorul stâng în faţă şi îndoaie-te din şolduri. 

Ne învaţă să tragem în ceea ce Welch numeşte „poziţia 
lamă”, cu umărul de sprijin către ţintă şi umărul de tragere 
poziţionat înapoi. Spune că în felul ăsta ne asigurăm că 
lovim ţinta din prima, în eventualitatea în care nu mai 


e 117 œ 


primim rezerve de muniţie şi trebuie să facem să conteze 
fiecare lovitură. 

Reese îşi ajustează poziţia, se aşază cu arma ridicată în 
mâna argintie şi cu cealaltă aşteptând în apropierea 
trăgaciului. Işi ţine umerii corect, dar se vede că nu-i place 
aşa, din felul în care stau şoldurile, încă rigid. 

— O să reuşeşti, îi spun. Haide! 

— Nu prea văd, dacă stau aşa. 

Râd. 

— Dacă eu pot vedea cu un ochi, poţi vedea şi tu cu doi. 

Se foieşte, încercând să ţină arma în aşa fel încât să stea 
dreaptă, dar nu o să poată dacă e prea ţeapănă. Vin mai 
aproape, în spatele ei, mă întind şi-mi las mâna pe şoldul 
ei. 

— Îmi dai voie? 

Intoarce capul, dezvelind pielea delicată de pe ceafă şi 
gât, şi mi se taie respiraţia. Acum o clipă nu se întâmplase 
nimic, acum nu se întâmplă nimic, doar eu şi ea, aşa cum 
am mai fost de o sută de ori până acum. Dar nu-i acelaşi 
lucru. Byatt s-a dus, nu mai e nimeni între noi. 

— Da, spune încet. Îţi dau voie. 

Imi las o mână pe şoldul ei, iar cealaltă îmi alunecă pe 
talie. | se simte căldura prin haină, vie şi aici, cu mine, şi, 
dacă n-aş putea simţi chiar eu, n-aş crede, dar tremură. 
Reese, stoică, aspră şi oţelită, tremurând sub atingerea 
mea. 

— Uite aşa, îi spun, întorcând-o paralel cu mine. 

Trupul ei se mulează pe forma trupului meu şi înghit cu 
greutate. 

— Păstrează-ţi postura. 

Ridică iar arma şi o dirijăm împreună în poziţia potrivită, 
în timp ce îi ţin şoldurile arcuite, iar capul meu este aplecat 
lângă al ei. Când închide un ochi ca să ochească ţinta, îi 
văd genele negre conturate pe piele. 

— Aşa, îi spun, ezitând. Perfect. 

Stăm aşa, conturul trupului ei pe al meu, şi apoi se 
relaxează. Abia simţit şi nu dintr-odată, spatele ei revine iar 
pe pieptul meu. Inima îmi bubuie, bătaie după bătaie 


e 118 œ» 


cutremurătoare mugindu-mi în urechi. N-am mai fost 
niciodată atât de aproape de ea, n-am văzut niciodată 
cicatricea de pe laterala nasului ei sau punctul din spatele 
urechii unde părul i s-a zburlit. Pare netedă şi moale, 
subţire ca o coală de hârtie, şi nu vreau, nu-mi dau seama 
că mă mişc, dar mă întind şi îmi trec vârfurile degetelor 
peste vena care abia dacă se vede, uşor albăstruie. 

Îşi smuceşte capul. Îmi retrag repede mâna. Deschid 
gura, simt cum creşte panica. Nu-mi vine să cred că am 
stricat totul. Am împins lucrurile prea departe şi m-am 
apropiat prea tare, chiar când începuserăm să înţelegem 
cum am putea fi prietene. 

— Scuze, mă înec eu, încercând orice ar putea să ne 
aducă înapoi, într-o zonă sigură. N-ar fi trebuit să fac asta. 

Tot ce face este să se uite la mine, cu răsuflarea abia 
simțită, iute. Frigul se adună în aburi în jurul ei, iar arma îi 
atârnă între degetele argintii. 

— Ce-a fost asta? spune ea în cele din urmă. 

Am reuşit să parcurg trei ani fără să-i dau un nume. Dar 
uite-o aici, Reese, cu părul ei strălucitor ca stelele şi cu 
inima ei sălbatică şi înflăcărată, şi ştiu cum să numesc 
această ultimă noapte în camera noastră, chipul ei frumos 
şi straniu în întuneric. Am ştiut-o încă din ziua în care am 
întâlnit-o, când s-a uitat la mine ca şi când aş fi fost ceva ce 
nu înţelegea. Am ştiut şi în fiecare minut care s-a scurs de 
atunci. 

— Nimic, îi spun cu hotărâre. 

Nimic, absolut nimic. Pot închide această uşă. Am multă 
practică în sensul ăsta. 

— N-ai de ce să-ţi faci griji, adaug. 

— Nu, Hetty, trebuie să-mi spui ce-a fost asta. 

Aşază arma pe masa improvizată, fără să-şi ia ochii din ai 
mei. 

— Trebuie să-mi spui, fiindcă simt că-mi pierd minţile, 
băga-mi-aş. 

— Ce vrei să spui? întreb cu o voce cât mai lipsită de 
griji. 

Pot s-o fac - mă pot preface, pot explica totul. Dar nu 


e 119 œ 


muşcă momeala. 

— Vreau să spun că te-ai purtat diferit cu mine, răspunde 
ea şi aş putea jura că o văd roşind, dar iată încleştarea 
încăpăţânată a maxilarului, hotărârea orgolioasă pe care o 
ştiu atât de bine. Vreau să spun că te-ai uitat la mine de 
parcă în sfârşit ai aflat că sunt aici. 

De parcă abia am aflat că e aici? Doamne, habar n-are. 
Chiar n-are nicio idee. 

— Nue... 

— Deci, insistă ea, ignorându-mă. Trebuie să-mi spui ce 
s-a întâmplat adineauri. 

Un pas mai în faţă şi strălucirea rece a împletiturii ei îmi 
trece peste piele. 

— Trebuie să ştiu dacă eşti şi tu unde sunt eu. 

Mi se taie respiraţia. Nu vorbeşte serios, nu? Nu sunt 
obişnuită cu asta, să-mi simt inima crescând de bucurie, 
timid. A trecut prea mult timp de când n-am mai sperat la 
nimic. 

— Şi care e locul ăla? 

— Aici, spune ea. 

Se întinde spre mine şi degetele ni se împletesc. Mă 
priveşte încontinuu şi pare atât de sigură pe ea, atât de 
încrezătoare, dar o simt că tremură, aşa cum tremur şi eu. 
De parcă şi ea îşi dorea de mult asta, aşa cum îmi doresc şi 
eu. 

Şi poate că aşa şi e. De fiecare dată mi-o tăia scurt, 
niciodată nu reuşeam să ajung la ea, şi toate astea pentru 
că mă voia şi credea că eu n-o s-o vreau niciodată. Dacă 
Reese face ceva bine, asta este autoapărarea. 

Dar acum pot vedea dincolo de asta şi ştiu ce am făcut 
una pentru alta, concesiile pe care le-am făcut, tot disprețul 
pe care l-am înghiţit. Niciuna dintre noi nu a fost în stare să 
renunţe, indiferent cât de mult a durut să rămânem mai 
departe alături. 

— Da, îi spun. Dar, sunt şi eu aici. 

Rămânem o clipă nemişcate şi tot ce aud este inima 
mea, bătând secundele. Până când Reese răsuflă tremurat 
şi atunci începem amândouă să râdem, aplecându-ne una 


e 120 œ» 


spre cealaltă, efectiv ameţite de uşurare. 

— Okay, bine, spune ea, mângâindu-mă cu grijă pe linia 
bărbiei cu degetele ei argintii. 

Gestul este atât de blând, încât abia dacă-l simt, totuşi îl 
simt, îl simt şi mă aprinde ca un chibrit o hârtie. Râsetele ni 
se topesc când curbura trupului ei o urmează pe a mea. 
Când mă sărută, încă zâmbeşte. 

Şi eu la fel. 


e 121 œ» 


Capitolul 10 


Seara ne întoarcem în camera noastră. După ce am ieşit 
din hambar, am pitit arma în pâlcul de molizi de lângă gard, 
îngropată sub un strat de frunze putregăioase. Reese este 
ca de obicei alături de mine şi între noi nu pare nimic 
diferit, în afara sclipirii din ochii ei şi a fierbinţelii din venele 
noastre. 

Acum stă întinsă la mine în pat, privindu-mă în timp ce 
bat camera cu piciorul, de la un capăt la altul. Cu fiecare 
centimetru cu care apune soarele, frica mai taie o dată în 
mine, un arc mi se încolăceşte în măruntaie. Mai aproape şi 
mai aproape, poarta se dă de perete şi Welch o duce pe 
Byatt în pădure. 

Pe coridor, celelalte fete se îndreaptă spre scări ca să se 
întoarcă în dormitoare pentru apelul de seară. Am stat în 
pâlcul de molizi pe timpul cinei, fără ca vreuna dintre noi să 
vorbească, în timp ce barele de metal ale gardului se 
conturau tot mai mari. Nu mi-e foame - doar gândul la 
mâncare mă face să vomit de vină -, dar stomacul lui 
Reese alege exact acel moment ca să chiorăie aşa de tare, 
încât îl aud din cealaltă parte a încăperii. 

Mă opresc din mers şi văd cum Reese se ridică, scoate 
din buzunar carnea uscată rămasă de la micul dejun şi o 
îndeasă în gură aproape pe toată. 

Ar trebui să avem mai multă hrană aici, îmi spun, 
încercând să nu tresar. Şi chiar am avea, dacă n-aş fi 
ajutat-o pe Welch la debarcader. 

Când mă vede uitându-mă la ea, Reese înghite cu greu şi 
ridică ce a mai rămas, abia o îmbucătură. 

— Scuze, spune ea. Voiai şi tu un pic? 

Las să-mi scape un râs hârâit. E chiar ridicol. Welch mi-a 
luat cea mai bună prietenă şi uite-mă aici, încă păstrând 
secretul. 

— Trebuie să-ţi spun ceva. 

Apoi îi descriu totul cât de repede pot. Sacii în care 
mâncarea plutea revărsată din ambalajul ei straniu şi felul 


e 122 œ» 


în care Welch şi-a lăsat mâna ca din întâmplare pe armă, în 
timp ce mă întreba dacă a făcut alegerea corectă. Pe când 
vorbesc, văd cum lui Reese îi cad colţurile gurii. Ochii ei 
întunecaţi mă privesc din pat, mari şi neîncrezători. 

— Tu vorbeşti serios, spune ea când termin. 

Dau din cap. Despre ciocolată nu i-am spus, fiindcă nu 
văd la ce ar folosi. Şi o parte din mine vrea, oricum, să ţină 
lucrul acesta secret. 

— Da, zic eu. Şi pur şi simplu am aruncat totul în apă. 

Nu spune nimic, doar se uită ţintă pe fereastră, cu pumnii 
încleştaţi. Simt cum mă rod intestinele. Nu se poate să fi 
distrus ce este între noi. Nu încă, nu înainte să înceapă. 

— Eşti supărată? adaug. 

Pufneşte. 

— Sigur că sunt supărată. 

— Adică pe mine. 

Atunci mă priveşte şi încearcă să-şi treacă degetele 
printr-una din găicile de la pantaloni. Cum de n-am văzut? 
Căldura din ochii ei, doar pentru mine, pentru nimeni 
altcineva. 

— Nu prea ai avut de ales, nu-i aşa? 

N-ar trebui, dar asta mă face să mă simt mai bine. 

Ajunsă afară, o aud pe Julia croindu-şi drum pe culoar şi 
oprindu-se la fiecare cameră, să facă apelul de seară. 
Reese şi cu mine schimbăm o privire şi, când Julia îşi bagă 
capul pe uşă, suntem una lângă alta în pat. Exact acolo 
unde ar trebui să fim, două fete respectând regulile. 

— Trei, spune Julia şi apoi tuşeşte delicat. Scuze. Două. 

Fixez podeaua după ce pleacă, lăsându-mi lumea să se 
îngusteze cât fâşiile de întuneric dintre scândurile de pe 
jos. În câteva ore, Welch va pleca spre casa Harker - şi noi 
la fel. O să ne croim drum prin pădure, o să încălcăm 
carantina. Luptând pentru vieţile noastre şi pentru a lui 
Byatt. 

Pot face asta pentru ea. Trebuie. 

Degetele solzoase şi reci ale lui Reese se strâng în jurul 
încheieturii mele. Întunericul se adânceşte în jurul nostru şi, 
când mă întorc spre ea, aura părului ei sclipeşte peste 


e 123 + 


pielea noastră, iar modelul împletiturii joacă pe tavan. 

— Trebuie să te odihneşti un pic, îmi spune cu atâta 
blândeţe, încât abia dacă o recunosc. O să ai nevoie de 
odihna asta când ieşim de-aici. 

— Nu pot. 

Afară, pe fereastră, se vede luna răsărind şi nu-mi 
amintesc decât felul în care lumina cerul noaptea trecută, 
ca să însemneze orele. Inghit îngrijorarea care mă gâtuie. 

— Dacă ratăm momentul? spun eu. 

— Rămân eu trează. 

Salteaua se deplasează de la mişcările ei; îmi înfăşoară 
haina ei pe umeri. 

— Hai, gata! mai zice ea. 

Cel puţin, dacă dorm, nu-mi mai pot face griji pentru ce 
suntem pe cale să facem. O las să mă împingă înapoi, spre 
perete, şi mă întind pe partea mea, lăsându-i şi ei jumătate 
de pat. Paturile de la Raxter sunt înguste, construite pentru 
o singură persoană, dar am împărţit unul cu Byatt încă din 
prima zi a Toxului. Sunt obişnuită. 

Sau aşa am crezut. Reese stă întinsă alături de mine, cu 
umărul apăsându-mi pe piept, şi nimic nu seamănă cu asta. 
Nu seamănă cu Byatt, al cărei corp părea aproape al meu. 
Pot simţi chiar şi cel mai vag punct unde mă ating cu 
Reese, îi pot auzi fiecare respiraţie, de parcă ar fi singurul 
sunet din lume. 

— Eşti bine? spune ea. 

— Da. 

Mă cuibăresc şi-mi îngrop faţa în gâtul ei. Închid ochiul şi 
sper să o visez pe Reese, să visez această după-amiază din 
hambar. 

In schimb o visez pe Byatt aşteptându-mă şi o iau de 
mână şi o conduc prin pădure. Nu e deloc lumină, dar 
cumva văd, când o cos în giulgiul ei. 


e 124 œ» 


BYATT 


e 125 - 


Capitolul 11 


Pe când aveam 10 ani, am spus o poveste. 

Era chiar după vacanţa de vară. Cea mai bună prietenă a 
mea era o fată pe care o chema Tracy, ale cărei haine erau 
mereu proaspăt călcate şi, când Tracy s-a întors după 
vacanţa de vară, mi-a spus că şi-a făcut o prietenă nouă în 
tabără. 

Eu nu fusesem în tabără. Eu nu-mi făcusem o prietenă 
nouă. 

Aşa că i-am spus altceva lui Tracy. l-am spus că am 
cunoscut o fată pe nume Erin, Erin care călăreşte şi înoată 
tot anul. Merge la o altă şcoală, am zis, şi locuieşte pe 
strada mea, doar la câteva numere mai jos. Am scris 
scrisori şi i-am spus lui Tracy că erau de la Erin. Aveam o 
poză făcută cu îngrozitoarea de vară-mea, i-am arătat-o lui 
Tracy şi i-am spus că este Erin. Şi apoi, într-o zi, i-am spus 
că Erin nu mai era acasă. l-am spus că maică-sa îmi zisese 
că Erin era bolnavă. Şi a doua zi m-am îmbrăcat în negru şi 
i-am spus lui Tracy că Erin a murit. 

Tracy a plâns. Şi a plâns şi în faţa mamei ei, a plâns şi în 
faţa profesoarei noastre, care m-a dus în biroul consilierului 
şi m-a întrebat ce s-a întâmplat. Şi am spus iar toată 
povestea. Pentru că-mi plăcea - îmi place - să văd ce pot 
face. 

x 


Clipesc şi la fereastră e mama, este o fereastră acolo şi 
mama este îmbrăcată în albastru, ca o dimineaţă. 

— Credeam că am depăşit treaba asta, spune ea. 

O depăşiserăm şi uneori chiar rămânea depăşită, dar 
este o gâdilătură în inima mea, de care nu pot scăpa. 
Fereastra se închide şi dispare, iar mama se înalţă şi se tot 
înalţă. 

— Suntem foarte  dezamăgiţi, spune ea, cu capul 
atingând tavanul. Dezamăgiţi, dezamăgiţi, dezamăgiţi. 


De obicei, era un accident. O minciună pe care nu 


e 126 œ» 


planificam s-o spun. Un truc pe care nu voiam să-l folosesc. 
Deschideam gura şi-mi ieşea ceva ciudat, ceva nou, care 
nu-mi aparţinea. Ca şi când era altcineva în mine. 

Îmi pare rău, le spuneam părinţilor mei, ori de câte ori 
dădeam de gard cu ceva. N-am vrut să fac rău cuiva. ŞI 
câteodată chiar credeam asta. 

Dar alteori, nu. Furia, nesfârşită şi neagră, pe care n-o 
puteau extirpa din mine. Crescând şi crescând, până când 
nu mai aveam loc pentru altceva. 

Du-te la Raxter, a spus mama. la-o de la capăt. 

Şi am încercat. Dar cu toţii avem chestii la care ne 


pricepem. 
x 


Nu-mi lipseşte vorbitul. Am crezut că-mi va lipsi, dar este 
mai uşor aşa. Cel mai neînsemnat cuvânt scris şi îşi vor 
face o idee despre mine, în mintea lor. Sunând exact în 
modul potrivit, însemnând exact lucrul potrivit. Le fac chiar 
eu pe jumătate munca pe care o au de făcut cu mine. 

Când se întoarce Paretta, îi recunosc conturul prin 
perdeaua care-mi înconjoară patul. O văd oprindu-se în 
prag şi o văd cum ezită. De parcă şi-ar aminti ce am făcut. 
Dar apoi trage perdeaua şi se iveşte acelaşi costum de 
protecţie peticit, albastru, şi aceeaşi mască cu imprimeu 
decolorat. Mă întreb dacă mai au rezerve sau ceilalţi doctori 
au fost nevoiţi să-i coasă părţile sfâşiate de mine. 

— Bună dimineaţa, spune ea. 

Am mâinile legate. Nu mă pot întinde spre tabla pe care 
Paretta o sprijină de pat, nu pot decât să ridic degetul mare 
în semn că totul este în regulă, dar în mod sigur nu voi face 
asta. 

— Ştii ce este o frecvenţă de rezonanţă? 

Ridic din sprâncene. Ce mod de a-ţi începe ziua! 

— Este frecvenţa cu care vibrează un anumit obiect, îmi 
explică Paretta. 

Pare deranjată, de parcă n-ar fi obişnuită să pună 
problema atât de simplist. 

— Când găseşti frecvenţa de rezonanţă a unui obiect, 
poţi să-l spargi, continuă ea. Cum se întâmplă cu un pahar, 


e 127 œ» 


dacă reuşeşti să cânţi nota potrivită. 

Îmi încleştez pumnii şi mi-aş dori să mă lase să folosesc 
tabla. Nu înţeleg de ce-mi spune toate astea. 

— Aproape orice lucru are o frecvenţă, spune şi mă 
priveşte lung preţ de o clipă. Chiar şi oasele, Byatt. 

Înghit cu greu. Îmi amintesc durerea care m-a străbătut, 
rupându-mă în bucăţi. Pe mine, pe Paretta şi pe oricine 
altcineva care m-a auzit urlând. 

— Nu există nimic pe lumea asta, spune ea blând, care 
să atingă vreodată această frecvenţă suficient de bine, 
încât să-ţi provoace durere. Nimic în afara propriei voci. 

Se întinde spre mine şi îşi aşază un deget înmănuşat pe 
gâtul meu. 

— Ce-ţi provoacă treaba asta, scumpo? 

Nu ştiu, aş vrea să spun. Tu să-mi zici. 

În loc de asta, ea face un pas înapoi şi văd tristeţea care 
îi izvorăşte din ochi, în timp ce o aud dregându-şi vocea. 

— Aş vrea să-ţi arăt ceva, îmi spune, aşteptând un pic 
răspunsul pe care nu i-l pot da. Dar cred că înţelegi de ce 
am nevoie de cuvântul tău că nu se va întâmpla ca ieri. 

Dau din cap, pentru că n-am ce altceva să fac, iar ea se 
apleacă să-mi desfacă legăturile de la mâini. Este atât de 
aproape, încât simt că miroase a sudoare, a sare. Văd 
porțiunile de piele uscată spre linia părului, aluniţa din 
colţul ochiului. 

Nu am destulă forţă ca să mă ridic singură, aşa că 
Paretta trebuie să mă ajute să mă aşez într-un scaun cu 
rotile. Tremur când ies de sub pături, am picioarele pline de 
vânătăi şi unghiile rupte. La Raxter, trupurile noastre nu 
păreau deloc ciudate, dar aici îmi trag în jos cămaşa de 
noapte de la spital şi mă îndrept de spate, ca să ascund 
curbura celei de-a doua coloane vertebrale. 

Împinge tabla în dreptul meu şi îmi încolăceşte degetele 
pe marker, apoi mă împinge şi pe mine spre ieşirea din 
secţie. Încerc să mă agăţ de orice, de fiecare curbă pe care 
o luăm. Micul hol pe lângă care trecem, pătratele 
decolorate de pe pereţi, unde trebuie să fi fost atârnate 
chestii, holul pe care mă conduce Paretta, covorul tocit şi 


e 128 œ» 


aerul stătut. Dar toate îmi alunecă şi îmi revin în minte, nu 
sunt ... ... nu sunt ....... nu sunt atât de mult aici pe cât 
credeam. 

Cred că o să vărs. Mă aplec într-o parte şi-mi apăs palma 
pe frunte. Simt cum mă şterge pe umăr costumul de 
protecţie al doctoriţei, dar e numai o senzaţie. Închid ochii, 
încercând să dispar. 

Când îi deschid din nou, sunt în altă parte. La început nu 
ştiu la ce mă uit, apoi clipesc şi podeaua se separă de 
tavan. Stive de cutii, teancuri de scaune suprapuse şi totul 
acoperit cu prelate groase din plastic. Ca peste tot, 
podeaua este acoperită cu acelaşi linoleum cojit, dar în 
pereţi sunt scobite două nişe adânci. Goale, însă luminate 
de parcă ar avea ceva depozitat înăuntru. 

Apuc tabla şi o ţin în faţa lui Paretta, ca să-i atrag atenţia 
înainte de a scrie pe ea. 

Ce e locul acesta ... ... Unde ne aflăm 

— O parte din el este depozit, spune Paretta, fără să-mi 
răspundă cu adevărat la întrebare, dar presupun că asta e 
tot ce o să primesc. 

Impinge căruciorul mai departe, pe o cărare îngustă 
croită printre două şiruri de rafturi, fiecare învelit într-un 
plastic atât de opac, încât par înceţoşate. Aici, într-o altă 
parte a încăperii, de data aceasta aproape ca un laborator, 
sunt două mese aranjate cu un echipament pe care nu-l 
recunosc. Pe una dintre mese mi se pare că văd rămăşiţele 
unui Albastru de Raxter, cu carapacea spartă în bucăţi, dar 
ne răsucim şi Paretta mă conduce spre o altă nişă, tăiată în 
zid, una pe care n-o văzusem de la intrare. 

Este acoperită cu pământ, nu mai adâncă de 30 de 
centimetri; înflorind acolo, în această încăpere, în această 
clădire, este un cvartet de irişi Raxter. 

Lacrimile îmi ţâşnesc din ochi şi clipesc, uluită. Mi-e dor 
de lucrurile astea. Mi-e dor de Hetty şi de Reese, dar mai 
mult decât orice mi-e dor de răsăritul ivit printre copaci. Mi- 
e dor de stânca din capătul nordic şi de valurile de sub ea şi 
mi-e dor de felul în care vântul îţi smulge răsuflarea de 
parcă nici nu ti-ar fi aparţinut vreodată. 


< 129 + 


Fără să-mi dau seama, întind mâna spre floare, s-o ating, 
dar Paretta mă trage înapoi şi-mi apucă încheietura cu 
degetele ei în costum de cauciuc. 

— Asta, spune ea, ar fi o prostioară, aşa cred. 

De ce ţii chestiile astea, scriu. 

Paretta roteşte scaunul, astfel încât s-o pot privi în faţă. 
Aş vrea să n-o fi făcut. Deja mi-e dor de priveliştea irişilor, 
de acel indigo atât de cunoscut, de faldurile satinate ale 
petalelor. 

— Îi studiem, spune ea, lăsându-se pe vine în faţa mea. 
lrişii, crabii albaştri. Toate astea reprezintă ceva ce numim 
Fenomenul Raxter. 

Un fenomen. Nu o boală, nu un rău. Mă arde până în 
inimă - ăsta-i cuvântul pe care îl căutam -, dar este ceva în 
legătură cu felul în care îl spune. Numele e prea familiar, îi 
vine prea uşor să-l rostească. 

— V-au spus la şcoală despre Albaştrii de Raxter? mă 
întreabă ea. Despre ce-i face aşa deosebiți? 

Dau din cap. 

Te referi la plămâni 

— Şi la branhii, spune Paretta. Este uimitor, nu? În felul 
ăsta pot supravieţui oriunde. Şi cred că la fel de uimitor 
este că voi, fetelor, sunteţi acum parte din treaba asta. 

Parte din treaba asta. Felul în care ni se alterează şi ne 
sunt înfrânte trupurile. Felul în care degetele ni se 
înnegresc înainte de a muri, negrul pur care ni se împrăştie 
spre nodurile degetelor. Obişnuiam să mă holbez la ele în 
întuneric, când Hetty dormea lângă mine, şi încercam să-mi 
doresc să-şi schimbe culoarea. 

— Imaginează-ţi cum am putea folosi lucrurile astea. 

Vocea îi sună grăbit, încrezător. 

— Imaginează-ţi-i pe cei pe care i-am putea ajuta. 

Eu mă gândesc la trupurile pe care le-am ars, la durerea 
pe care am îndurat-o. 

Nu cred că ajută pe cineva în momentul ăsta 

— Ai dreptate, spune şi îşi aşază mâna înmănuşată pe 
genunchiul meu. Ai absolută dreptate. Ca să ajuţi pe cineva 
cu treaba asta, trebuie să fii în stare s-o vindeci, s-o 


e 130 œ» 


controlezi. Şi ca să facem asta trebuie să înţelegem ce se 
întâmplă. 

Vă urez succes 

Dă din cap şi mi se pare că sub masca ei văd umbra unui 
zâmbet. 

— Ştiu. Studiez treaba asta deja de ani întregi, Byatt. Mai 
întâi Albaştrii, apoi irişii, iar acum voi, fetelor, şi nu fac 
niciun progres. 

De ani de zile, îmi spun eu în timp ce Paretta se ridică şi 
îmi împinge scaunul spre masa unde crabul zace făcut 
bucăţi. Probabil vrea să spună că a fost aici înainte ca Toxul 
să ne cuprindă. Am învăţat la biologie că Albaştrii merită 
studiaţi; nu mi-a trecut niciodată prin minte că cineva chiar 
îi studiază. 

Mă aşază în faţa mesei, vorbind în continuare despre 
ceva, dar n-o aud. Aici este răstignit un Albastru de Raxter, 
cu membrele smulse din trup, carapacea dată cu grijă 
deoparte, ca să dezvăluie interiorul. Mă aştept să mi se 
întoarcă stomacul pe dos, dar, nu, tot ce simt este cum m- 
au împroşcat valurile în ziua aceea când am mers cu Hetty 
pe stâncă şi crabul s-a înnegrit în mâinile mele. Era încă viu 
când l-am rupt în bucăţi. 

Mă întreb dacă aşa se va întâmpla şi cu mine. 


— Am ceva deosebit pentru tine, spune Teddy. 

Ceasul îmi arată că e după-amiază, dar nu-mi spune şi ce 
zi este. Aceleaşi costume albastre de plastic, aceleaşi măşti 
chirurgicale. Îmi trece prin minte că-mi plac ochii lui. Arată 
ca ai mei. 

Mai întâi mă dezleagă la mâna stângă, apoi la dreapta, 
îmi dă tabla în mână, simt un cârcel în degete. 

Deosebit în sensul bun? 

— Există aici ceva care să nu fie astfel? spune el. 
Mergem afară. 

Serios 

— Serios. 

De ce afară 

— Doctoriţa Paretta vrea să prinzi un pic culoare în 


e 131 >» 


obraji. 

Teddy trage perdeaua. Salonul arată straniu, paturile 
sunt împinse într-un capăt. _ 

— A sugerat o plimbare, adaugă. In aer liber, a fost ideea 
mea. Totuşi, închide ochii. Vreau să fie surpriză. 

Teddy, atât de dornic şi fericit să ajute, invizibil pentru 
doctorii de aici, cu lumea lor redusă la tabelele despre mine 
şi la mine însămi. Încalcă regulile, pentru că nimeni nu i-a 
spus care sunt acestea. 

Încerc să mă ridic, dar îmi aşază o mână pe umăr. 

— Te ajut eu. 

Îmi ridică picioarele. Le răsuceşte, ca să atârne pe 
marginea patului. Mâini reci în costum de protecţie, părul 
de pe picioarele mele încărcat de electricitate, zburlit. 

Haina mea a fost îndesată în dulapul de la perete şi 
Teddy mă ajută s-o îmbrac, îmi închide nasturii înainte de a 
se ghemui ca să-mi lege şireturile de la ghete. 

— Aşa, spune el când termină. Suntem gata. Ai nevoie de 
ajutor ca să te ridici în picioare? 

Dau din cap şi mă ridic. Cred că prind puteri. Sau, chiar 
dacă nu, n-am nevoie de ajutor. 

lau cu mine tabla şi-mi pun markerul în buzunar. Teddy 
mă ia de mână. Mă îndrumă afară, apoi dăm colţul de trei 
ori. Memorez drumul, mi-l aştern în minte. Când îmi spune 
că pot deschide ochii, ne aflăm în faţa unei uşi înguste, 
scrijelite. Nu este închisă de tot şi prin deschizătură văd 
iarba care începe să se usuce. 

— Haide, spune el ajutându-mă să ridic mâna şi să 
deschid uşa. 

Mă bate vântul şi-mi ridică poalele cămăşii de noapte. 
Atât de frig, încât mi se pare c-o să-mi fure simţurile, dar 
nu-mi pasă. 

— Respiră adânc. Încet şi cu grijă. 

Dau din cap. Mă străduiesc să nu le înghit dintr-odată - 
aerul, iuţeala şi dulceaţa lui. Păşim împreună afară şi lăsăm 
uşa să se închidă scârţâind în urma noastră. 

Un gard, genul cu sârmă ghimpată în vârf, ca să ne 
împiedice să evadăm. Copaci răsfrânţi peste el, cu crengile 


e 132 œ» 


plecate înăuntru. Între mine şi el, pământul e frământat, 
adunat în creste şi întrerupt de moviliţe, crăpat acolo unde 
frigul a pătruns adânc în el. Fragil, tot mai brun. 

— Vino, spune Teddy. Hai să facem o plimbare! 

Pe picioarele goale mi s-a făcut pielea de găină şi 
sudoarea mă îngheaţă până în oase, dar continuăm să 
mergem. Cu cât mă apropii mai mult, cu atât mai limpede 
se vede gardul. Pas după pas, şi simt cum mă lasă 
genunchii, dar Teddy îşi încolăceşte un braţ în jurul taliei 
mele. În cele din urmă, iată locul unde năvăleşte pădurea. 
Îmi trec degetele peste zalele gardului. 

Camp Nash. Asta trebuie să fie. Dacă mijesc ochii, pot să- 
| fac să arate ca Raxter, ca acasă. 

Teddy spune ceva. Lumea prea zgomotoasă. Proptesc 
tăbliţa de gard. 

Nu te aud, scriu pe tăbliță. 

Încearcă din nou - îmi zice: băga-mi-aş, e frig ca dracu' -, 
dar mă prefac că nu-l aud, dau din cap. Întind mâna şi 
scutur uşor materialul măştii sale chirurgicale. Vreau să şi-o 
dea jos. 

— În niciun caz. 

Putem să intrăm 

Dacă vrei 

— Hei, nu fi aşa! Ne distrăm aici, nu? 

Am învăţat de mică. Linişte. Aşa capăt ce vreau. 

— Ştii că nu am voie să fac asta. 

Aşteaptă. Apoi oftează, probabil, şi se dă câţiva paşi 
înapoi. 

— Okay, dar rămâi acolo. 

Fiindcă are 19 ani, fiindcă nu gândeşte. Fiindcă eu am 
exersat zâmbetul ăsta destul timp ca să ştiu ce poate face. 
Teddy duce mâna la ceafă, acolo unde se leagă masca, şi 
bâjbâie la noduri până când masca se desface. Şi iată-l. 
Buze pline. Maxilar cu tăietură dreaptă. Teddy. 

— Byatt. 

Îi fac cu mâna şi el rânjeşte la mine. Ridic tabla şi mi-o 
proptesc în şold cât scriu. 

Pot veni să te salut 


e 133 + 


— Nu, spune el imediat, ridicând o mână ca să mă 
prevină. Ai promis. 

De fapt, n-am promis, şi mă asigur că arăt exact aşa cum 
trebuie, un pic ruşinoasă, un pic curioasă. 

— Uite ce-i, spune el, ştiu că trebuie să te fi simţit 
singură în salonul ăla unde eşti doar tu. O să încerc să stau 
mai mult cu tine, dar eu... 

Ridic mâna şi vocea i se stinge. Nu-i acelaşi lucru, îi scriu. 
Şi apoi, când văd cum i se măresc un pic ochii, adaug: 

Nu poți pricepe 

Lasă să-i scape un hohot de râs. 

— E adevărat? 

Sigur că nu. Dar vreau neapărat ceva. 

Băieţii n-aveau voie acolo. 

Stă pe gânduri muşcându-şi buza în timp ce se încruntă 
la mine, apoi văd cum îi cad umerii, ca şi când ar expira. Fie 
că ştie sau nu, tocmai a pierdut. 

Fac un pas. Apoi fac încă unul. Nu spune o vorbă. Mă 
priveşte şi văd cum îşi încleştează degetele - arată ridicol 
în costumul ăla, dar n-o să-i spun asta - şi ştiu că l-am 
păcălit. 

Are gura netedă şi întunecată. Văd o tăietură pe curba 
maxilarului, văd stropii de sânge pe care a uitat să şi-i 
şteargă. Micşorez distanţa dintre noi şi-mi înclin faţa spre a 
lui. O şuviţă din părul meu alunecă şi zboară, luându-mi-o 
înainte. | se lipeşte de buza de jos. Văd cum pleoapele îi 
flutură şi închide ochii. 

E simplu. E o nimica toată. Mă mai apropii câţiva 
milimetri, ridic capul, îmi trec degetele peste bărbia lui şi îi 
dirijez gura spre a mea. 

Mă sărută de parcă i-ar fi frică de mine. Şi îi este, dar nu 
cred că-mi pasă. 

Când se dă înapoi, nu se îndepărtează prea tare, îmi 
înfige degetele în păr şi cu cealaltă mână îmi mângâie 
şoldul. Ştiu ce vrea să întrebe. Este în fiecare privire, în 
fiecare atingere abia simțită. 

Sprijin tăbliţa de pieptul lui şi râde când încerc să scriu 
invers, ca să poată citi fără să-mi dea drumul. 


e 134 + 


Dă-i drumul 

Întreabă 

— Ce să întreb? 

Îi arunc o privire, îmi dau ochii peste cap, iar el îmi 
zâmbeşte stânjenit. 

— Mă întreb ce efect a avut, mai exact, asupra ta. 

li iau mâna de pe şoldul meu şi i-o trec peste spate, unde 
creasta celei de-a doua coloane vertebrale se simte clar 
chiar şi prin haină. Când simte curbura şi ţepii noilor oase, 
face ochii mari. 

— Rahat, îl aud spunând şi-mi vine să zâmbesc. Toate 
aveţi chestia aia? 

Dau din cap. Unele dintre noi pur şi simplu mor 

— Dar mă refer la... 

Știu 

Îi scriu o listă. Branhiile Monei. Ochiul lui Hetty. Încerc 
chiar să-i desenez mâna lui Reese şi sunt încă o sută de 
crize de care nu-mi amintesc, de la o sută de fete. Mă 
şochează să le văd pe toate înşirate pe tăbliță. Cum ne 
modelează Toxul după animalele din jurul nostru, încercând 
să ne modifice trupurile, împingându-le dincolo de limita 
până la care sunt dispuse să meargă. Ca şi când ar încerca 
să ne facă mai bune, dacă am reuşi să ne adaptăm. 

— Sună înfricoşător, spune el când termin. 

Are ochii măriţi şi chipul solemn, aşa că nu mă pot abţine 
să nu râd. 

Cred ... ... că a fost dificil la început 

— Şi pe urmă? 

Şi pe urmă. Hetty şi Reese şi cineva care are nevoie de 
mine. O sălbăticie în fiecare, ca aceea pe care am simţit-o 
mereu în mine. Doar că de data asta e reală. In trupul meu, 
nu doar în capul meu. 

Nu a mai fost chiar aşa 

— O să-şi dea seama ce este. 

Imi atinge obrazul şi mănuşa de plastic îmi prinde pielea. 

— Orice ar fi Toxul ăsta, ei o să-l rezolve. 

Mişcare în pădure, o pasăre luându-şi zborul. Se 
răsuceşte ca să arunce o privire. Nu văd nimic altceva 


e 135 œ» 


decât sânge exfoliindu-se de pe pielea lui în bătaia 
vântului. 

Hai să intrăm 

x 

Inapoi în salon, în patul meu. Perdeaua trasă, haina şi 
ghetele scoase. Mâinile libere, tăbliţa ştearsă. 

— Doctoriţa Paretta vine într-un minut, spune el, îmi face 
cu ochiul şi-şi trage masca pe faţă, legând-o strâns. Dacă 
întreabă, te-ai distrat grozav dând ture prin cameră. 

Când vine, este îmbrăcată în acelaşi costum de protecţie 
albastru şi duce un teanc de dosare, un carnet şi un pix, 
plus un trepied şi un aparat foto. Părul ei negru străluceşte, 
iar în jurul ochilor se văd riduri adânci. Mă întreb dacă şi 
sub mască sunt riduri pereche, la colţurile gurii. 

— Cum eşti în după-amiaza asta, Byatt? 

Dau din umeri. Bine 

— Ti-am micşorat doza de diazepam. Sper că n-ai avut 
dureri. 

Scutur din cap. Arată spre tăbliță. 

— A fost de mare folos discuţia cu tine, de ieri. Aş vrea 
să-ţi mai pun câteva întrebări, dacă-mi dai voie. 

Lasă aparatul pe patul meu şi începe să fixeze trepiedul. 

— Acum, ştiu că este un pic neconvențional. In mod 
normal, într-un interviu ca acesta aş lua notițe. Dar din 
moment ce tu scrii răspunsurile, s-ar putea să fie mai uşor 
aşa. 

Odată ce trepiedul este aşezat, introduce aparatul în 
locaşul lui. 

Eu ce fac 

— O să-ţi pun nişte întrebări şi nu trebuie decât să-mi 
răspunzi şi să arăţi tabla spre aparat. Atâta tot. 

Ecranul se ridică şi se aprinde lumina roşie. Paretta se 
aşază pe pat, la picioarele mele, şi-şi propteşte carnetul pe 
un genunchi. 

— Înainte de a ajunge la boală în sine, am observat ceva 
în tabelele despre tine - o informaţie lipsă. Ce poţi să-mi 
spui despre menstruaţia ta? Ţi-a venit ciclul regulat în 
timpul carantinei? Ştiu că stresul şi alimentaţia pot avea un 


e 136 » 


mare impact asupra acestor lucruri. 

Nu ne-a mai venit ciclul după Tox 

Paretta se apleacă în faţă. 

— Informaţia asta este de mare ajutor, Byatt. Dar acelea 
dintre voi care nu intraseră la pubertate înainte de 
carantină? 

Nici nu mi-a trecut prin cap vreodată să-mi pun problema 
asta. Dar nimeni nu s-a plâns vreodată când proviziile au 
sosit fără tampoane. 

Nu cred că le-a venit vreodată 

— Dar şi ele au manifestat simptome ale bolii, nu-i aşa? 

Da 

— Şi profesoarele voastre? 

În ochii lui Paretta se vede o sclipire, o nerăbdare în 
vocea ei. 

— Ele au manifestat aceleaşi simptome ca voi, fetele? 
adaugă ea. 

Nu cred că ştiu precis. Dar ceva îmi spune că nici Welch, 
nici directoarea nu ascund sub haine o coloană vertebrală 
ca a mea. Sunt şi ele bolnave, asta ştiu. Le-am văzut rănile 
de pe piele, ochii sticloşi şi pierduţi când le ataca febra. Dar 
nu ca noi. 

Nu cele care au mai rămas 

— Acestea fiind directoarea şi mai cine? 

Domnişoara Welch 

Şi ele sunt cele mai apropiate de normal, nu? Sunt cele 
care ar trebui să se afle aici, iar eu ar trebui să fiu în 
camera mea, cu Hetty alături, atât de-înghesuită în mine, 
încât să-mi taie răsuflarea. 

Gesticulez spre spaţiul dimprejur, strecurând un pic de 
amărăciune în zâmbet. Ar trebui să le foloseşti pentru 
tratamentul vostru 

Paretta citeşte tăbliţa şi văd cum încruntarea îi 
brăzdează fruntea. 

— Chiar vrem un tratament, Byatt, spune ea după o 
clipă. Dar sunt atâtea întrebări care mai au nevoie de 
răspunsuri! Sunt sigură că înţelegi. 

Nu înțeleg 


e 137 + 


Merge mai departe de parcă n-aş fi scris nimic. 

— Am înregistrări care spun că pe insulă a existat o 
singură persoană marcată ca fiind bărbat de la naştere. Un 
anume Daniel Harker? 

Tatăl lui Reese. Încuviinţez. Nu-mi dau seama ce altceva 
ar vrea de la mine. Dacă vrea să ştie ceva despre domnul 
Harker, trebuia s-o aleagă pe Reese. 

— El cum a reacţionat? Tot ca voi, fetele? 

Şi chestia e că la început aşa a fost. Furios, ca unele 
dintre noi. Violent, ca unele dintre noi. Dar cele mai multe 
reuşeam să ne ţinem firea, iar el era pe cale de a şi-o 
pierde, când a plecat. 

Nu 

Asta e tot ce pot menţiona. 

— Interesant, spune Paretta. 

Îşi face de lucru cu pixul şi carnetul şi o văd notând ceva. 
Cea mai mare parte e greu de citit, dar zăresc cuvântul 
„estrogen” şi, deasupra lui, „glandă suprarenală”, pe care 
mi se pare că mi le amintesc dintr-un curs despre 
pubertate, din anul doi, de la orele de biologie. Poate că are 
ceva de-a face cu felul în care au murit profesoarele, în loc 
să-i ofere Toxului o casă, aşa cum am făcut noi. 

— Ar putea suna ciudat, spune Paretta, după ce-şi 
studiază doar o clipă cam mult notițele, dar directoarea 
voastră... a trecut de o anumită vârstă? 

De parcă n-ar putea spune direct „menopauză”. 
Directoarea a anulat cel puţin două adunări în timpul 
primului meu an din cauza bufeurilor. 

Da 

— Şi am dreptate, continuă Paretta, că niciuna dintre voi 
nu a primit terapie de substituție hormonală, da? 

Din câte ştiu eu, n-am primit 

Dar îmi amintesc de una dintre predicile pe care ni le-a 
ţinut Welch când a găsit un prezervativ în trusa sanitară a 
lui Lindsay. Fiţi pregătite, a spus ea, şi cunoaşteţi-vă 
opţiunile; un sterilet poate fi bun pentru unele, dar pentru 
altele... 

Stai, este pilula 


e 138 œ» 


Se apucă să frunzărească stiva de dosare înainte să 
termin de scris. 

— Charlotte Welch, 26 de ani. Ah, înţeleg. | s-au prescris 
contraceptive pentru controlul hormonal, spune şi ridică 
privirea spre mine, zâmbind strâmb. Presupun că avea 
acces limitat la acea medicaţie, ceea ce a jucat în mod 
sigur un rol. 

De ce zâmbeşti? vreau s-o întreb. Acel acces limitat care 
ti se pare aşa amuzant este din vina ta. 

— Aşa e, spune ea, închizând dosarul medical. Va trebui 
să cercetăm treaba asta. Acum, în ceea ce priveşte restul 
problemelor, sunt aici ca să aflu de la tine cât de multe pot 
despre izbucnirea epidemiei. Cu cât ştiu mai multe, cu atât 
va fi mai uşor pentru noi să înţelegem cum să o tratăm. 

Stiti ce este 

O sută de întrebări, dar asta e cea mai importantă. 

— Nu ştim sigur, spune Paretta. Testele noastre n-au 
arătat prea multe. N-am mai văzut niciodată aşa ceva. Voi, 
fetelor, aveţi simptome atât de diverse! 

Voi, fetelor, spune ea, de parcă nu e un lucru despre care 
să merite să vorbeşti. Imi păstrez pe faţă o expresie 
indiferentă, mă ţin la distanţă. Las-o să creadă că n-am 
observat. Ba chiar mai bine, las-o să creadă că nu-mi pasă. 

— Cel puţin ştim că nu se transmite prin aer, continuă ea, 
şi că nu poate fi contractat de pe suprafeţe contaminate, 
ceea ce ne ajută în controlul răspândirii. Dar avem nevoie 
de ajutorul tău ca să înţelegem mai multe. Aşadar, Byatt. 
Hai să începem cu momentul de dinainte de-a se întâmpla. 


Înainte de asta. Înainte ca eu să ajung aici, înainte ca 
Raxter să se schimbe, înainte să-l fi găsit măcar pe hartă. 

Aici este Boston, într-o mână, risipindu-mi-se printre 
degete. Cărămizi, pietre şi o mână de străzi dând una în 
alta. Merg şi merg, mă rătăcesc şi mereu mă întorc de unde 
am plecat. 

În cealaltă mână, Raxter. Fără niciun feribot la orizont, 
tot mai departe şi mai departe de continent. Apă şi țărm 
nou ivit, în fiecare zi. Tot ce vrea să fie. Totul al meu. 


e 139 + 


Sunt îngropată aici, indiferent unde merg. 


— Este ceva la care te poţi gândi că a condus la asta? 
Ceva altfel, diferit? 

Dau din umeri. Era totul normal, aşa cred 

Hetty mi-a zis ceva totuşi. Unele fete s-au bătut la micul 
dejun în ziua în care a început totul 

— Ce fel de bătaie? S-au certat? 

Nu, s-au tras de păr 

Dar n-am văzut cum a fost 

— Okay. Şi cine s-a îmbolnăvit prima? 

Mai ales fetele din ultimul an, cred, apoi profesoarele 

Cele de seama ta 

Paretta mârâie. 

— N-o să întreb cât de bătrână crezi că sunt. 

Încep să scriu şi ea râde tare, acoperindu-şi ochii cu 
mâna. 

Te-ai născut ieri. 

— Ce drăguţ din partea ta! 

Pentru cele mai multe profesoare, sfârşitul a venit 
repede. Asistenta noastră era matusalemică - cred că a 
murit chiar înainte ca Toxul să pună stăpânire pe ea - şi 
câteva dintre celelalte au plecat în pădure şi nu s-au mai 
întors niciodată. Ca să ne rămână nouă mâncarea, aşa scria 
în biletul pe care ni l-au lăsat. Dar restul, femei de seama 
mamei mele, cu părul abia încărunţit, acestea au murit ca 
şi cum ar fi fost cuprinse de o febră a morţii. Pur şi simplu s- 
au prăbuşit şi nici măcar nu li s-au înnegrit degetele, cum ni 
se întâmpla nouă. 

— Şi câte dintre voi, fetele, spui că au rămas? 

Stiva de dosare se distinge clar. Atât de multe nume, atât 
de multe fete de mult pierdute! După o vreme am încetat 
să mai număr, am strâns atât de tare baierele lumii, încât 
în ea n-am mai rămas decât noi trei. 

Poate 60, dar nu sunt sigură 

— Şi prietenele tale? Hetty şi Reese? Ele sunt bine? 

Nu i-am spus niciodată despre ele. Nu i-aş spune 
niciodată. Las căldura să se prelingă din mine, maxilare 


e 140 œ» 


încleştate şi ochi îngustaţi. 

Cum de ştii de ele 

Flutură din mână. 

— Vă ştim pe toate. 

lar, aceeaşi chestie. Spusă în treacăt, de parcă n-ar fi 
mare lucru, dar pastila pe care mi-a dat-o era etichetată 
„RAX009”. Şi dacă eu sunt 009, oare una dintre fetele mele 
va fi 010? 

Nu. Sunt ale mele şi n-o să le las să plece. 

Sunt în regulă 

Suntem toate în regulă 

Ştiu că Paretta vrea mai mult. Dar n-o să capete ce vrea. 

Tu ţi-ai pus întrebările e rândul meu 

Paretta se foieşte pe pat, aproape stânjenită. Arată ca 
terapeuţii la care mă trimitea mama, când îşi dădeau 
seama că nu mă deschid în sensul în care vorei. 

— Desigur. 

De ce eu 

O privesc atent şi, când îmi zâmbeşte, pot vedea 
tristeţea din spatele acestui zâmbet. 

— O să-ţi spun adevărul, Byatt, spune Paretta. Chiar nu 
există un motiv anume. 

Cred că se aştepta să fiu rănită. Dar, mai mult decât 
orice, asta este o uşurare. Nu sunt cu nimic deosebită. Nu 
sunt imună. Nu sunt mai bună în lupta cu chestia asta, iar 
ăsta e un lucru bun, fiindcă nici nu vreau să fiu. 

Locul potrivit şi momentul potrivit? 

— Desigur, spune şi se ridică. Cam aşa ceva. 


Mona a fost prima care m-a uimit. S-a întors de la 
infirmerie şi nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Nu-mi venea 
să cred că este încă în viaţă. Am întrebat-o ce s-a întâmplat 
şi abia dacă a îngăimat ceva. 

Mă pregăteam să plec, când mi-a pus o mână pe braţ. Şi 
apoi, cu voce crispată: 

— O să-l distrugă. 

Când m-am întors am văzut-o pe directoare vorbind cu 
Hetty. Privindu-mă. 


e 141 œ 


În noaptea aceea, după Schimbul Armelor, după criza 
Monei, m-am strecurat din patul pe care-l împărţeam cu 
Hetty. Când m-am întors, i-am spus lui Reese că am fost 
jos, la parter, dar ea era Reese şi nu m-a întrebat mai mult, 
iar eu aveam nevoie să nu mă întrebe, fiindcă nu-i 
spusesem adevărul. 

De fapt, fusesem în camera Monei. Prietenele ei se 
mutaseră împreună şi o lăsaseră singură, aşa că dormea în 
camera de o persoană de la capătul coridorului. Uşa era 
descuiată. Am intrat. Abia dacă venea un pic de lumină pe 
fereastră, dar i-am văzut trupul ghemuit în patul de jos. 

— Hei, am şoptit. Mai trăieşti? 

Nu mi-a răspuns, aşa că m-am dus la ea şi am scuturat-o 
până a deschis ochii. Arăta îngrozitor, branhiile de pe gât 
fluturau uşor, cu marginile franjurate şi însângerate. 

— Pleacă, a spus ea. 

Eu însă am îngenuncheat în faţa ei. Nu aveam de gând să 
plec până nu-mi spunea ce voiam să ştiu. 

— Ce ai vrut să spui? Azi-dimineaţă, în hol. 

S-a ridicat. Atât de încet, de parcă ar fi fost cel mai dificil 
lucru din lume, până când, la final, m-a privit, stând cu 
picioarele încrucişate sub ea, cu părul ei roşu strălucind 
atât de şters încât aproape că nici n-am observat. A tras 
adânc aer în piept şi, la finalul respirației, mi s-a părut că a 
uitat de prezenţa mea acolo. Dar apoi a ridicat mâna şi şi-a 
trecut un deget tremurător peste marginile crestate ale 
branhiilor. 

— Le-ai păstra, a spus ea. Dacă ai putea. Nu? 

Nu mă puteam preface că nu ştiu la ce se referă. Hettya 
plâns când şi-a pierdut ochiul şi am prins-o chiar şi pe 
Reese uitându-se câteodată la mâna ei solzoasă de parcă 
mai degrabă ar vrea să şi-o taie. Mie nu prea mi-a păsat. 
Am sângerat şi am ţipat, dar acesta este preţul unui somn 
liniştit. 

— Nu, am minţit. Tu, da? 

Arăta atât de obosită. Aproape că mi-a părut rău pentru 
ea. 

— Du-te la culcare, Byatt, mi-a spus. 


e 142 œ» 


Dar n-aş fi putut suporta camera şi patul meu, aşa că m- 
am dus la parter şi am luat la pas sala mare, călcând pe 
crăpăturile dintre scândurile podelei. Şi gândindu-mă la 
Mona, gândindu-mă la mine, şi bineînţeles că le-aş fi 
păstrat. 

Fiindcă eu cred că asta am căutat toată viaţa - o furtună 
în trup care să se potrivească cu furtuna din creier. 

Acolo m-a găsit Welch. l-am spus că mă doare capul şi 
mi-a pus mâna pe frunte, m-a dus la infirmerie şi mi-a luat 
sânge - ca o măsură preventivă, în caz de ceva, mi-a spus 
ea -, apoi m-a trimis înapoi în cameră. Şi când am ajuns 
acolo, am urcat în patul lui Reese, Reese care nu m-ar forţa 
să scot o minciună pe gură. 

Doar dacă n-aş fi vorbit cu Mona. Dacă n-aş fi plecat din 
cameră în seara aia. Existau un milion de căi prin care să 
fie evitată venirea aici, dar niciuna dintre ele nu pare 
posibilă. Mereu am fost pe propriul meu drum. Aşa s-a 
întâmplat întotdeauna până acum. 


e 143 œ» 


Capitolul 12 


— Şi cum te-ai simţit? 

Am ridicat din umeri. 

— Niciun stres? La ce ai simţit un răspuns emoţional mai 
pronunţat? Fiindcă ai trecut prin foarte multe. 

Pe această femeie n-am mai văzut-o până acum. A venit 
după Paretta. Nu mi-a spus cum o cheamă, doar şi-a tras un 
scaun cu rotile lângă patul meu şi s-a aşezat de parcă ar fi 
fost camera ei. 

— Este ceva anume cu care te simţi inconfortabil? mă 
întreabă ea. 

Este îmbrăcată aşa cum se îmbracă şi Paretta de obicei, 
cu acelaşi costum de protecţie, şi poartă mască 
chirurgicală. Doar că masca ei este din plastic transparent. 
Aşa încât să pot simţi o conexiune cu ea, cred, deşi nu face 
decât să-i distorsioneze jumătatea de jos a feţei. 

— Byatt? spune ea aplecându-se înainte. 

Imi feresc privirea şi bâjbâi după tăbliță. Wu mă simt 
inconfortabil, aş vrea să scriu. Pur şi simplu sunt plictisită. 

Dar mă decid pentru ....... Nu 

— Nu? 

Nu mă simt inconfortabil 

Dă din cap şi se lasă pe spate. Eu mă uit în jos, spre 
punctul unde pătura este trasă peste picioarele mele. 

— Ştii cum mă cheamă? întreabă ea. 

Nu 

— Ai vrea să ştii? 

Arăt spre tăbliță. 

— De ce nu? 

Imi ţin gura, doar clipesc încet spre ea şi o văd dând din 
cap, de parcă asta ar însemna ceva. 

— Dar ai vrea să ştii cu ce mă ocup? Asta ai vrea să ştii? 

Eşti terapeut 

— De unde ştii? 

Imi dau ochii peste cap. 

— Ai mai fost la terapeut până acum? 


e 144 - 


Tu ce crezi 

— Hai să încercăm altceva, spune ea. 

O cunosc bine. E nouă, dar m-am mai întâlnit cu ea deo 
mie de ori. Aşa mă privesc toţi când nu mă predau. 

Ridică clipboardul şi-mi înmânează o carte subţire, 
legată, pe care o ţinuse dedesubt. Este albastru-închis, cu 
literele aurii, în relief. O recunosc. Un album de promoţie de 
la Raxter. Ultimul pe care l-am făcut înainte de Tox, 
singurul an pe care l-am prins întreg. 

Mă foiesc după tăbliță. 

De unde ai ăsta 

Nu-mi răspunde. Îl deschide, îl frunzăreşte alene. 

— Ăsta a fost primul tău an la Raxter, nu-i aşa? Anul de 
dinainte de Tox? 

Ridic din umeri. 

— Nu prea te pasionează, adaugă. 

Nu-mi plac pozele 

— Oh, ia uite aici. Uite una dintre ele. 

Ridică albumul spre mine şi-l iau, mi-l aşez în poală. 

Suntem eu, Hetty şi Reese, aliniate pe canapeaua din 
sala mare. Hetty este cu faţa spre mine, spunând o poveste 
sau ceva, iar Reese stă cocoţată pe braţul canapelei, în 
spatele meu, şi îmi împleteşte părul. Zâmbeşte - doar un 
pic, dar zâmbeşte -, iar eu îmi ţin ochii închişi, cu capul dat 
pe spate, ca şi cum aş râde. Aproape că ar putea fi Raxterul 
aşa cum este el azi, dar canapeaua este umflată şi cu 
pluşul pufos, iar undeva, în spate, aşezată pe pervaz, se 
află o glastră cu irişi Raxter. 

— Unde sunt? Prietenele tale, vreau să spun? 

Mă aplec mai mult asupra paginii. Ochii lui Hetty sunt 
calmi, larg deschişi, plini de bucurie. Aproape că am uitat 
cum arăta când îi avea pe amândoi funcționali. 

— Ea este Hetty, nu-i aşa? Hetty Chapin? lar asta trebuie 
să fie Reese Harker. 

Închid albumul şi terapeuta se apleacă şi îl îndeasă sub 
tăbliţa mea. Încă una din echipajul lui Paretta punându-mi 
întrebări despre prietenele mele fără să aibă motiv s-o facă. 
N-o s-o las pe Hetty sau pe Reese să-mi urmeze în patul 


e 145 - 


asta. 

De ce vrei să ştii 

Îşi înclină capul şi se lasă pe spate, apoi îşi încrucişează 
mâinile în poală. 

— Le protejezi. Înţeleg. E-n regulă, Byatt. Sunt în 
siguranţă. Domnişoara Welch şi directoarea voastră au grijă 
de ele. 

Ceva din mine pocneşte din fălci. Sar din pat. Prea 
repede, mi se învârteşte capul. Terapeuta mă priveşte, cu o 
mână pe butonul de la capătul patului. Cel pentru urgenţe. 

— Byatt, spune ea, vreau să te aşezi. 

Lumea se pulverizează. Ceţoasă, schimbătoare, mai 
puţin pulsul de pe gâtul ei. II văd zvâcnind. Clipeşte şi mă 
reped asupra ei. Clipesc şi ea apasă butonul, iar alarmele 
încep să sune. Clipesc şi genunchiul meu este îndesat între 
coastele ei, i-am prins antebraţul strâns cu mâinile şi i-am 
rupt costumul de protecţie. Clipesc şi unghiile mi se înfig 
înăuntru. 

— Byatt! ţipă cineva. Ce faci? 

Bratul cuiva mi se încleştează în jurul taliei şi sunt trasă 
înapoi, săltată prin aer. Trântită pe podea, capul dureros. 
Terapeuta îşi strânge braţul la piept, sângele îi curge în 
valuri. Semne, dungi gemene, curbate, îngropate adânc în 
încheietura ei. Gura îmi este umedă şi lipicioasă. 

Îmi vine să zâmbesc, totul în jurul meu este atât de 
strălucitor şi de nou, apoi dispare şi sunt iar singură. Cineva 
îmi pune o mână peste gură. O înţepătură în umăr, apoi 
întuneric. X 


Plesnetul unei palme peste obrazul meu, ca să mă aducă 
înapoi. Trag aer în piept, cu greu. 

— Scoate-o afară, hai să mergem! 

Deasupra mea, lumină pâlpâitoare. Sunt în pat, cu 
braţele legate din nou în lateral. Ochii încep să mi se 
limpezească, contururile se transformă în oameni şi Paretta 
este primul chip care ia formă, aplecându-se deasupra mea 
cu un mărâit. 

— Apucaţi-o de picioare! 


e 146 œ» 


Cineva apasă cu putere, legându-mi coapsele una de 
alta. Mă zbat, ceva din mine luptându-se cu disperare, în 
timp ce legăturile se strâng tot mai tare. O altă legătură pe 
şolduri, alta la glezne. La încheieturile mâinilor. Şi, pentru 
prima dată, una în jurul umerilor, apoi trec la frunte şi la 
maxilar. 

Mă zvârcolesc încercând să mă eliberez, aşa că sunt 
adăugate alte curele, peste şolduri, şi Paretta se repede şi 
mă trânteşte înapoi în pat. 

Legătura de pe bărbie încă nu a fost prinsă, aşa că îmi 
smucesc capul dintr-o parte în alta. Urlu. Urlu şi asta o să 
ne facă rău tuturor, dar mai bine aşa decât să sufăr numai 
eu. 

— N-o lăsaţi să vorbească, strigă Paretta. 

Cineva din spatele meu îmi prinde capul cu ambele 
mâini, apoi îl văd pe Teddy, îi văd chipul, mă mângâie pe 
păr. 

— E-n regulă, repetă el neîncetat. Linişteşte-te! Sunt cu 
tine. 

Este aproape în regulă. Dar ştiu după ce să mă uit şio 
simt venind. Căldura din obrajii lui. Felul în care, doar 
pentru o secundă, pare speriat. 

Începe cu o greutate în trupul lui. Apoi i se rostogoleşte 
pe interior, broboane proaspete de transpiraţie pe frunte. 
lar apoi un frison care nu se potoleşte, Teddy se prăbuşeşte 
peste mine, saliva i se scurge pe bărbie. Işi smulge masca, 
scuipă ceva ce aterizează pe pieptul meu. O aşchie din 
ceva alb, strălucitor. Os. 

— Teddy. Oh, Dumnezeule! 

Paretta ajunge la el într-o secundă, îl ajută să stea în 
picioare, dar membrele îi cedează pe rând. 

— Teddy, mă auzi? Teddy! 

Şi atunci uită cu toţii de mine, mă lasă pe pat cu 
legăturile suficient de largi încât să mă pot răsuci şi să-l văd 
unde a căzut, pe podea. Are ochii complet albiţi. Un tremur 
uşor îi străbate tot trupul. 

Apoi îl pun pe targă şi-l duc în altă parte, iar eu, eu sunt 
încă aici. 


e 147 œ 


HETTY 


e 148 œ» 


Capitolul 13 


Mă trezesc când îmi aud numele, când Reese mă scutură 
uşor. Am pielea umedă, sudoarea de pe spate a trecut prin 
cămaşă şi mă doare gâtul, ca şi când aş fi încercat să nu 
strig. 

— E timpul, şopteşte ea. 

In jurul nostru, casa este tăcută, nicio urmă de sunet din 
alte dormitoare care s-o străpungă, iar luna este atât de 
sus, că nici n-o pot vedea pe fereastră. Trebuie să fie trecut 
de miezul nopţii. În această perioadă a anului, soarele nu 
va răsări pe cer câteva ore de-acum înainte; peluza este 
sticloasă, acoperită cu un strat de gheaţă sclipitoare. Ar 
trebui să putem vedea destul prin pădure fără să folosim 
lanterna. 

Ne ridicăm mişcându-ne încet, ca să nu facem zgomot de 
paşi. La uşa camerei, ezit. Chiar acum, în acest moment, 
Byatt este în viaţă. Asta e tot ce ştiu. Dacă reuşesc să ies 
de-aici, o să iau gândul ăsta în mâini şi o să-l îndoi, ca să 
văd dacă se rupe. 

— Gata? o aud pe Reese în spatele meu. 

Byatt este în viaţă. Este în viaţă şi are nevoie de mine 
acum, aşa cum am avut şi eu mereu nevoie de ea. 

— Da. 

leşim pe uşă, coborâm în hol, Reese cu gluga trasă peste 
păr, ca să împiedice lumina să se vadă; mergem atât de 
aproape una de alta, încât simt cum dosul degetelor ei se 
atinge de degetele mele. Nu mai e nimeni treaz sau, şi 
dacă ar fi, rămâne în tăcere, aşa că trecem pe lângă 
celelalte dormitoare şi ajungem la mezanin nestingherite 
de nimeni. 

Ne ghemuim la capătul scărilor; ochiul bun mi se 
încordează ca s-o zărească pe fata staționată de obicei în 
locul de gardă de la intrarea din faţă. Mă întreb dacă o va 
ajuta pe Welch s-o ducă pe Byatt la casa Harker sau Welch 
o va face de una singură. 

Nu văd pe nimeni, nici măcar în lumina argintie trecând 


e 149 œ» 


prin ochiurile de geam, sau poate este de vină doar ochiul 
meu orb, aşa că o înghiontesc pe Reese. 

— Unde e? 

— Nu ştiu, îmi răspunde Reese. 

Mă întorc spre ea şi o văd încruntându-se. 

— Cineva trebuie să fie de gardă, adaugă. 

— Trebuie să fi schimbat programul. 

Ştim amândouă de ce, chiar dacă n-o spunem - Welch nu 
vrea să vadă cineva ce are de gând să facă. Un avantaj 
pentru ea, dar şi pentru mine, şi n-am de gând să-l pierd. 

— Hai să ieşim! mai spun. 

Mă ridic şi fac încet primii paşi; ochiul se străduieşte să 
ajungă până la marginile întunericului. Pas cu pas, cu Reese 
ţinându-mă de cot, până când ajungem la parter. Nici aici 
nu e nimeni - nu sunt fete de pază, care să ne prindă, nicio 
urmă de Welch. Oare ne-am pornit prea devreme? Sau prea 
târziu? 

Reese deschide una dintre uşile duble şi mă strecor afară 
după ea, ezitând pe verandă, când aerul rece îmi umflă 
haina. Am sentimentul că fetele din Schimbul Armelor au 
fost retrase din tură, la fel ca acelea care ar fi trebuit să 
păzească uşa, dar nu se pune problema să nu fiu foarte 
prudentă. 

După apusul soarelui, Schimbul Armelor are mereu o 
lanternă aprinsă. Aştept ca Reese să-şi strângă tare gluga 
peste păr şi să se aplece în întuneric, cercetând din priviri 
terasa de pe acoperiş. 

— Nimic, spune ea, iar aburii respirației i se risipesc în 
întuneric. Suntem bine. 

Toate astea se întâmplă în secret. Nu mă pot gândi la ce 
ar putea însemna asta pentru Byatt. 

Odată ieşite, o apucăm de-a lungul cărării din dale de 
piatră, spre pâlcul de molizi de lângă gard. Reese mă 
aşteaptă cât scormonesc după armă cu degete amorţite; 
noroiul îngheţat îmi intră pe sub unghii. E chiar unde am 
lăsat-o şi ar trebui să mă bucur, dar n-am dorit niciodată 
nimic din toate astea. Nu mi-am dorit o armă în mâini, nici 
viaţa celei mai bune prietene pe umeri. 


< 150 œ» 


Aştept o clipă, mă gândesc la bileţelul înfipt în avizierul 
din sala mare. Respectaţi carantina, ne-au spus. Respectaţi 
regulile şi o să vă ajutăm. 

Un cuţit la cingătoare şi o armă în mâini. Şi un an şi 
jumătate de cer gol, de medicamente insuficiente, de 
trupuri arzând în spatele şcolii. Trebuie să ne ajutăm 


singure. 
x 


La poartă o iau înainte, o deschid cât de grijuliu pot, ca 
să nu-mi tai degetele în cioburile de sticlă pe care le-am 
legat de bare. Oricine o poate deschide dinspre şcoală, din 
interiorul gardului, dar se va încuia în spatele nostru, după 
ce vom ieşi, singurul mod de a intra fiind cheia care atârnă 
la cingătoarea lui Welch. 

— Eşti sigură în privinţa capătului nordic? întreabă Reese. 

Se referă la planul meu de a ne întoarce acasă. Nu e 
chiar un plan, ci mai mult singura opţiune pe care o avem, 
dar sunt aproape sigură că o să putem sări gardul acolo 
unde ajunge la stânca din capătul nordic al insulei. 

— Pe cât de sigură pot fi, îi răspund. 

Ştiind că ar trebui să fie suficient. Nu avem de ales. 

Reese o ia înainte pe drum, în timp ce ne îndreptăm spre 
pădurea de pini. Copacii se îngrămădesc unul în altul, acele 
formează un covor de un verde putred, umed şi dulceag. 
Chiar dacă insula s-a schimbat, chiar dacă eu am fost cea 
care a ieşit în sălbăticie de când a devenit stranie şi crudă, 
tot am impresia că ea ştie mai bine. Toate suntem fete 
Raxter, dar nu ca Reese. 

Câteodată ne spunea poveşti despre insulă. Despre 
locurile secrete pe care le găsise - plaje pe care poţi ajunge 
doar la reflux, cărările prin iarba înaltă. Ne spunea despre 
tatăl ei care o trezea în creierii nopţii şi o ducea pe ţărmul 
stâncos, ca să vadă valurile ce glazurau piatra cu o 
strălucire bioluminiscentă, un alb rece ca lumina din părul 
ei. Acele prime zile în care ne-am întors la şcoală după 
vacanţa de vară, iar ea se uita pe fereastră, încă pistruiată 
şi bronzată, cu o privire în ochi de parcă ar fi fost prinsă 
într-o capcană. 


e 151 œ 


Măcar de-ar fi fost la fel şi pentru mine aici, afară. În 
schimb, oriunde mă uit este ceva de care să mă sperii. 
Fiecare zgomot - un animal care se iveşte în spatele nostru. 
Imi ţin arma pe spate şi îmi spun în minte că n-am decât 
două gloanţe de tras. 

Am avansat destul de mult în adâncul pădurii, încât să nu 
mai văd gardul atunci când privesc înapoi. Deasupra 
noastră, frunzişul lasă să treacă doar nişte fâşii anemice din 
lumina lunii. Aş vrea s-o rog pe Reese să-şi dea gluga jos, 
să lase lumina din părul ei să-mi arate cărarea, dar nu 
putem risca să fim văzute de Welch sau de cel cu care 
merge să se întâlnească. Aşa că ţin aproape de ea, 
încrezătoare că ochii ei vor înţelege mai mult din întuneric 
decât ochiul meu. 

O creangă pârâie ceva mai departe şi ne oprim, 
înghesuindu-ne în spatele unui pin, în aşteptare. Poate e 
Welch. Sau poate e altceva, ceva mai rău. Inima mi-a luat-o 
la goană, nervii sunt întinşi. Orice ar fi, suntem mai în 
siguranţă în întuneric decât am fost în ziua aceea, cu 
Schimbul Bărcii. Trebuie să fim. 

— Hei, şopteşte Reese şi se lasă pe vine, aplecându-se 
pe după trunchiul copacului. Cred că-i okay. 

Ce ar putea fi okay aici? 

— Serios? 

— Da, spune, se ridică şi-mi face semn cu mâna. Sunt 
doar nişte căprioare. 

Arunc o privire peste umărul ei şi acolo, venind spre noi 
în pas săltat, zăresc o pereche de căpriţe. De aici arată în 
regulă, aproape normale, dar de aproape ştiu că o să le văd 
venele ieşindu-le din piele ca o dantelă. Şi mai ştiu că, dacă 
o să le crestăm, carnea lor se va zvârcoli ca şi când ar fi 
vie. 

Când am fost în Schimbul Bărcii, le-am împuşcat la fel ca 
pe alte animale, n-am lăsat nimic să se apropie prea mult. 
Ca să fim sigure, aşa ne-a spus Welch. Dar nu sunt decât 
nişte căprioare şi mereu m-am întrebat ce ar putea de fapt 
să ne facă. 

— Hai să mergem, şopteşte Reese. Par inofensive. 


e 152 œ» 


Scutur din cap. 

— Nu plecăm până nu trec de noi. 

— Bine, spune ea cam tare, iar căprioarele întorc 
capetele, cântărind umbrele cu ochi şterşi, alburii. 

Îmi ţin răsuflarea. Poate că sunt oarbe. 

N-avem noi norocul ăla. Una dintre ele face un pas 
ezitant spre noi şi deschide gura. Gâfâi. Incisivi lungi, cu o 
strălucire umedă, ascuţiţi ca dinţii de coiot. 

— Arma, spune Reese încercând ca vocea să-i sune calm, 
dar mă prinde de braţ, trăgându-mă în faţa ei. 

Căprioara înalţă capul. 

— Rahat, Hetty, dă arma. 

— Cineva ar putea auzi împuşcătura. 

Se clatină pe picioare, dând înapoi. 

— A fost ideea ta. 

La fel ca pe acoperiş, îmi spun. Aşa cum fac mereu. 
Sprijin arma de umăr. Mijesc ochiul prin cătare. Chiar şi în 
întuneric, nu este o ţintă dificilă, dar acum căprioara a luat- 
o din loc, vine mai aproape, iar eu nu am decât două 
gloanţe. 

— Reese. Ar fi trebuit să furăm mai multă muniţie. 

— Poftim? 

Trag. Reculul mă împinge înapoi, dar am ţintit perfect, 
căci glonţul loveşte căprioara în plin, într-o parte. Animalul 
geme, picioarele îi cedează şi, în spatele său, cea de-a doua 
căprioară fuge câţiva metri între copaci, cu blana zburlită. 

Cea lovită se zbate slăbită, prăbuşindu-se cu un vaiet în 
timp ce din rană începe să se prelingă sângele, care se 
adună în bălți vâscoase pe pământul acoperit cu gheaţă. 
Mă apropii de trupul ei căzut şi o văd ridicând capul. Pot să 
jur că se uită drept la mine. 

— Ce crezi? mă întreabă Reese. Oare am scăpat-o de 
chin? 

— Nu, îi răspund. 

Nu e locul să ne simţim rău. Dacă m-aş simţi astfel, ar 
trebui s-o percep altcumva. 

Ne continuăm drumul prin negură. Când mă uit peste 
umăr, văd că a doua căprioară s-a întors în luminişul 


e 153 + 


scăldat în lumina lunii şi stă alături de cea rănită, cu capul 
plecat. O văd cum smulge o bucată din căprioara căzută, 
apoi se ridică cu botul plin de carne, cu pete de sânge 
pătându-i blana de pe gât. 

Ar trebui să fiu surprinsă. Dar simt doar un licăr de 
recunoaştere. Toate suntem aşa la Raxter. Toate facem 
orice e nevoie să facem pentru a supravieţui. 

Îmi echilibrez arma pe umăr şi continui să merg după 
Reese. Nu suntem departe de casa ei. 


Reese nu ne-a invitat la ea decât în primăvara primului 
meu an la Raxter. Am petrecut vacanţa din al treilea 
trimestru în campus, toate trei, împreună - Byatt nu a vrut 
să se ducă acasă, aşa că nu m-am dus nici eu -, şi cânda 
început iar şcoala, Reese a fost cumva mai uşor de abordat. 
Tot nu zâmbea deloc, era tot tăcută şi închisă în ea, dar la 
prânz m-a lăsat să trec în faţa ei la rând. La engleză mi-a 
împrumutat exemplarul ei din Litera stacojie, atunci când a 
văzut că l-am pierdut pe al meu; a spus că ea l-a citit deja, 
deşi ştiam că nu-i aşa. 

Într-o seară a apărut la cină fără să fie îmbrăcată în 
uniformă. Trebuia să purtăm fuste şi gulere cât era ziua de 
lungă, în zilele săptămânii, dar iat-o pe ea, în blugi şi cu un 
tricou vechi şi uzat. Ne-a spus: 

— Pentru că o să mâncăm la mine acasă. 

Am urmat-o pe uşile duble, apoi am mers pe jos până la 
gard, unde stăteau sprijinite două biciclete. Nu avusesem 
niciodată bicicletă, nu învăţasem niciodată să merg, aşa că 
am aşteptat şi am încercat să nu par speriată când Byatt s- 
a urcat pe bicicleta ei. Îmi amintesc că m-am întrebat dacă 
o să mă lase acolo. Reese nu mă invitase, de fapt, pe mine. 
Nu spusese nume. 

— Haide, a spus Byatt. Urcă-te pe ghidon! 

— Lumea face chestia asta doar în filme, i-am replicat. 

Dar m-am căţărat pe roată ca să mă ridic pe ghidon. 

Lumina începea să se prelungească mai mult seara şi, în 
timp ce zburam pe drum, soarele se vedea peste tot, 
strălucirea lui ajungând până în largul oceanului. Voiam să 


e 154 + 


fiu fata care închide ochii şi-şi dă capul pe spate. În schimb, 
am rugat-o pe Byatt să încetinească. 

Casa lui Reese se ridica pe plajă, înclinată şi încercată de 
vreme, ca şi când crescuse direct din stufăriş. Pe măsură ce 
ne apropiam, puteam vedea docul din spatele casei 
întinzându-se în valuri şi două bărci cu vâsle legănându-se 
în acostament. Şi pe veranda din faţă, făcându-ne cu mâna, 
domnul Harker. Înalt, lat în umeri. Cu părul tuns îngrijit, la 
fel cum se tundea tata la Marină. 

— Aţi reuşit să ajungeţi, a spus el coborând treptele şi 
ajutându-mă să mă dau jos de pe bicicleta lui Byatt. 

Imi amintesc că m-am simţit emoţionată să-l văd aşa de 
aproape. Il văzuserăm pe ferestrele sălii de clasă şi îl 
văzuserăm şi prin curte, în timp ce tundea peluza şi curăța 
jgheaburile, dar asta... un bărbat şi mâna lui bătătorită pe 
braţul meu. Am uitat că aş putea fi speriată de ei. 

Totuşi, a fost doar o clipă trecătoare. O înţepătură într-o 
pânză. Am intrat într-o încăpere lungă, toată casa acolo, la 
picioarele noastre. lar mâncarea mirosea bine, mai bine 
decât cea din sala noastră de mese, iar pe pereţi erau poze 
cu Reese. Reese învățând să înoate. Reese pe jumătate 
urcată în copac, rânjind la fotograf. Nu mi-aş mai fi luat 
ochii de la ea toată seara. Era ca şi cum căpătase în sfârşit 
un sens acolo, în casa tatălui ei, cu mobilă desperecheată şi 
uşa din spate larg deschisă. 

— Sper că locul arată bine, ne-a spus el când Reese a 
dus farfuriile în bucătărie. Nu prea trece lume pe la noi. 

— Arată minunat, i-am spus eu şi am vorbit serios. 

Niciodată nu mi-a lipsit prea mult mersul acasă, dar în 
seara aceea s-a întâmplat. 

După aceea, Byatt şi cu mine am aşteptat în capătul aleii 
în timp ce Reese şi-a luat rămas-bun. S-a aplecat şi a spus 
ceva ce n-am putut auzi, iar apoi domnul Harker a râs şi şi- 
a aşezat palma pe fruntea ei. 

Byatt s-a uitat în altă parte, însă eu m-am uitat la Reese 
cum zâmbea, am privit-o când îşi dădea ochii peste cap. 

— Incă merge, l-am auzit spunând pe tatăl ei. 

Tata, plecat tură după tură, zi după zi. Niciodată nu 


e 155 + 


ajunseserăm să ne cunoaştem atât de bine. 
Cerul brăzdat cu trandafiriu, stelele palide, abia răsărite. 
Am rămas tăcute tot drumul spre casă. 


Am ziua aceea proaspătă în minte, imaginea casei ei este 
atât de limpede! Şipci de un verde palid, rame albe la 
ferestrele abia montate. Ţigle noi pe acoperiş - reparaţii 
făcute după furtuna din anul acela. 

Un pic mai înainte traversaserăm un drum către partea 
nordică a insulei şi mi-am dat seama că ne apropiem de 
țărm. Pământul de sub picioarele noastre este umed şi 
darnic; prind un iz de sare prin aer. Îmi aşez mai bine arma 
pe umăr, îmi îndoi degetele ca să mi le dezmorţesc şi ne 
vedem mai departe de drum. 

Pe măsură ce copacii încep să se rărească, lumina creşte, 
iar luna poleieşte totul cu argint. Nu este încă nici urmă de 
Welch. Ne croim drum printre pinii care devin tot mai subţiri 
şi înclinați, până când vedem cum linia copacilor se 
întrerupe şi ţărmul se deschide în faţa noastră, o vastă 
întindere de stufăriş. Dincolo de el văd ceva plutind la 
suprafaţa apei. 

— Ăla e... 

— Docul, termină Reese propoziţia. Da. 

Nicio barcă nu este acostată acolo şi nu se vede nimic la 
orizont. Deocamdată se pare că suntem singurele de pe 
aici. În mod sigur am fi auzit ceva dacă ar mai fi fost şi alţii 
sau am fi văzut vreo lumină. Până la urmă, Welch nu se 
ascunde de nimeni şi nici cel cu care se întâlneşte. 

Este mai simplu să urmăm linia copacilor decât să o 
tăiem prin tufişuri, aşa că o apucăm spre marginea pădurii, 
papura agăţându-ni-se de haine. Încă mă gândesc la acea 
primă zi, la casă, aşa cum mi-o amintesc; de aceea nu 
pricep de ce se opreşte Reese, de ce mă împiedic de ea. N- 
am ajuns încă. 

Dar mă uit mai bine şi, ba da, am ajuns. Lumina lunii 
tresare pe apă, o ceaţă de stropi din mare, împrăştiaţi din 
valurile ce se sparg la țărm, îmi aştern pe faţă o bură 
îngheţată care-mi taie respiraţia. Şi iată şi casa, sau ce a 


e 156 - 


mai rămas din ea, răsucindu-se dintre trestii. 

Veranda lăsată pe-o parte, ca şi când i-ar fi dat cineva un 
pumn. Scândurile podelei sunt crăpate şi în ele s-a căscat o 
gaură din care ies licheni, căţărându-se pe ziduri. Pereţii din 
şipci sunt acoperiţi cu muşchi şi iederă. Şi în mijloc, chiar 
din inima casei, cu acoperişul sfărâmat în jurul lui, se înalţă 
un mesteacăn cu scoarță albă, crescând de capul lui. Are 
trunchiul gros, despărţindu-se în ramuri ce se înalţă până 
sus. 

Îi arunc o privire lui Reese. Are chipul liber, strălucitor, cu 
o expresie atât de blândă, încât aproape că-mi aminteşte 
de primele zile în care abia o întâlnisem. 

— Este minunat, fac eu o încercare. 

Şi chiar aşa mi se pare, chiar aşa. 

— N-am văzut niciodată un mesteacăn atât de mare, 
adaug. 

Dar, bineînţeles, totul creşte mai repede de când cu 
Toxul. Şi se şi deteriorează mai repede, casa Harker este 
practic bucăţi după numai un an şi jumătate de când n-a 
mai fost nimeni pe aici. Aş vrea să fi fost surprinsă. Aş vrea 
ca un singur lucru din toate astea să mi se pară încă 
straniu. 

Reese nu spune nimic. Nu cred că a clipit măcar o dată 
de când am văzut casa. Îmi îndes arma la subsuoară şi îi 
împung cotul cu al meu. 

— Crezi că sunt aici? şoptesc. Nu văd deloc lumină. 

Ca să nu mai spunem că sunt atât de multe găuri în zid, 
încât practic pot vedea direct în casă, până în partea 
cealaltă. 

Tot nu-mi răspunde. Doar se uită ţintă la ce a mai rămas 
din casa ei. Mă întreb dacă nu a fost cumva o greşeală s-o 
aduc aici, dacă nu-i prea mult pentru o fată, când Reese o 
zbugheşte spre verandă. 

— Stai aşa, şuier eu, dar nu foloseşte la nimic. 

Alerg după ea, ajustându-mi cureaua armei. Nu mi-a mai 
rămas decât un cartuş... şi cuțitul, ca soluţie de rezervă. 
Trebuie să fiu isteaţă. 

Termitele au invadat casa. Urmele lor trasează un labirint 


e 157 œ 


în rama uşii, aşa de adânc încât uşa s-ar fi prăbuşit până 
acum dacă n-ar fi fost mesteacănul, care şi-a strecurat una 
dintre ramuri pe sub ea. Reese a intrat deja, aşa că mă 
aplec după ea şi o parte din tocul uşii mi se sfărâmă sub 
palmă. 

Deasupra, mesteacănul îşi întinde crengile, înflorind, 
aruncând peste noi buchete de lumină argintie. Cea mai 
mare parte a acoperişului este distrusă, ţiglele au fost 
smulse probabil de furtunile din primăvară. În schimb, 
crengile se înalţă ca nişte căpriori şi rădăcinile se ţes 
printre scândurile duşumelei, ceea ce mă duce cu gândul la 
catedrala pe care am văzut-o la Napoli, când am fost cu 
tata în vacanţă. La felul cum tot acel loc părea că mă ridică 
de la pământ. 

Dintr-odată, o voce şi lumina unei lanterne au pătruns 
prin spărturile din pereţi, lovindu-se de pământ. Welch este 
aici. 

Frica mă năpădeşte ca sudoarea, arma îmi alunecă în 
strânsoarea degetelor amorţite şi o prind pe Reese de braţ, 
o trag în spatele casei. Ne împiedicăm, strivind sub picioare 
un petic de irişi de Raxter. În faţa noastră, o fâşie îngustă 
de plajă şi docul, în dreapta. Welch se întâlneşte cu cineva, 
iar acest cineva poate veni de oriunde. Putem fi prinse în 
orice moment, aruncate în genunchi şi împuşcate. 

Adună-te, îmi spun. Suntem aici. Nu există cale înapoi. 

— Haide, îi şoptesc lui Reese. La marginea pădurii este 
un desiş de pini unde am putea să stăm ascunse. 

Ajungem acolo la ţanc. Mă las pe vine, muşchii îmi sunt 
încordaţi şi dureroşi. Îmi las arma pe genunchi şi mă uit 
printre trunchiurile copacilor spre casa din faţa noastră. 
Lumina  lanternei devine mai puternică, prinzând în 
fasciculul ei şi o parte din stufăriş, care devine translucid. 
Mijesc ochiul, care mă înţeapă. Mi se pare că zăresc o 
siluetă, dar oricine ar fi stă cocârjat, mişcându-se cu 
dificultate. Oare este Welch? 

— Ridică mai sus capătul tău, se aude vocea lui Welch. 

Sar cât colo. Pare foarte aproape. Dar cu cine vorbeşte? 
Cu Byatt? 


e 158 œ» 


Parcă trece o veşnicie, dar în cele din urmă Welch iese 
dintre copacii de pe ultimul rând, direct în lumina lunii. Stă 
cocoşată sub o povară şi mai este cineva cu ea, o persoană 
a cărei faţă rămâne în umbră până când se îndreaptă şi o 
văd pe Taylor. Taylor, care a părăsit Schimbul Bărcii, şi cred 
că de asta a făcut-o. 

Şi între ele. Cărat de amândouă, un sac pentru cadavre. 

Imi astup gura cu mâna, ca să înăbuş suspinul care îmi 
scapă de pe buze. Nu. Nu, nu, nu. Nu aşa trebuia să 
meargă lucrurile. O să reuşim, mi-a spus ea. Mi-a promis. 

Poate că nu e ea, mă gândesc sălbatic. Sau poate că au 
lăsat-o inconştientă şi e acolo, în viaţă, aşteptându-mă s-o 
salvez. Nu pot renunţa până nu ştiu. 

— Ar fi fost mai uşor dacă mai aveam pe cineva cu noi, 
să ştii, spune Taylor în timp ce aşază amândouă sacul în 
stufăriş. 

Nu se mişcă. Orice ar fi înăuntru, nu se mişcă şi nu-mi 
dau voie să mă gândesc la ce înseamnă asta. 

— Oh? spune Welch. Şi pe cine aveai de gând să întrebi? 
Carson e o bătaie de cap, iar Hetty nu reprezintă o opţiune. 

Dar înainte să mă pot întreba ce înseamnă asta, Taylor 
spune: 

— Cum se descurcă? 

Mă încordez. Asta e. Dacă Welch ştie că o urmăresc, totul 
s-a terminat. Viaţa mea aici, chestia asta nouă cu Reese, pe 
care sunt prea agitată ca s-o numesc. 

Dar Welch se mulţumeşte să ridice din umeri. 

— Destul de bine, spune ea, şi-mi înăbuş un suspin de 
uşurare, tremurător. Dar nu suficient de bine pentru chestia 
asta. 

— Dar Julia? întreabă Taylor. 

— Mai degrabă, nu. 

O secundă doar, vocea lui Welch sună pe cât de tânără 
este. 

— Nu cred că mă place prea tare, adaugă ea. 

Taylor lasă să-i scape un hohot: 

— Tu n-o placi pe Carson şi Julia nu te place pe tine. 

— ţi simt lipsa în treaba asta, spune Welch. 


< 159 + 


Stinge lanterna şi o îndeasă în buzunarul hainei. O 
privesc cum se opreşte ca să scuipe o gură de sânge, se 
pare. 

— Fără tine nu-i acelaşi lucru, mai zice ea. 

— Pot face mai mult bine în felul ăsta, spune Taylor. 

Îmi vine s-o iau la scuturat pentru replica asta. Nu-i nimic 
bun în ce fac ele. 

— După ce i s-a întâmplat lui Mary... continuă Taylor. 
Merita o soartă mai bună, ştii? Toate merită o soartă mai 
bună. 

Mary, prietena lui Taylor, care a devenit sălbatică şi rea 
ca un animal. Lui Taylor i-a revenit misiunea s-o ucidă şi s-a 
dus vorba că asta a terminat-o. Dar acum ştiu că nu a fost 
aşa. Pur şi simplu, a transformat-o în ceva mai rău. 

Welch se întoarce la sac şi se opreşte o secundă lângă el, 
cu mâinile în şolduri, privind în jos. Lumina lunii alunecă pe 
suprafaţa apei, aruncând umbre pe chipul ei, şi nu-mi pot 
da seama ce expresie are pe faţă, dar i-au căzut umerii de 
parcă ar fi înfrântă. 

— Chiar am crezut că de data asta o să iasă bine, spune 
ea în cele din urmă. Ştii? Părea că ea e în regulă. 

— Ei bine, a răspuns Taylor, se pare că nu era. 

Ştiam, bineînţeles că ştiam, se refereau la sacul de 
cadavre nemişcat în iarbă, dar era cu totul altceva să aud 
lucrul ăsta spus cu voce tare. Pinii din jurul meu se 
strângeau tot mai aproape şi mai aproape, iar Taylor 
glumea de parcă n-ar fi avut nicio importanţă, de parcă nu 
ar fi răsturnat toată lumea cu susul în jos. Reese mă trage 
la pieptul ei şi mă strânge tare. Este singura soluţie ca să- 
mi păstrez cumpătul. 

— În regulă, spune Welch. Hai să terminăm treaba! 

Ridică trupul şi Reese mă prinde strâns de mână în timp 
ce le privim cum îl cară în casă. Durerea îmi explodează în 
braţ, ascuţită, zvâcnind, şi încerc să mă smulg până când 
îmi dau seama că e vina mea, că o strâng atât de tare încât 
degetele ei solzoase au tăiat adânc în piele. 

— Haide, spune Reese, iar vocea ei mi se scurge dulce în 
ureche. Trăieşte, nu? Este Byatt. Ea răzbeşte mereu. 


e 160 œ» 


Dau din cap, dar în sacul ăla este cineva şi nu ştiu cât 
timp mai pot face asta. Cât timp mai pot păstra speranţa 
care îmi arde în inimă. 

Nu le mai văd pe Welch şi pe Taylor, fiindcă le-a înghiţit 
casa, iar apoi zăresc un pic din chipul lui Welch prin găurile 
din zid, fasciculul lanternei izbindu-se de scoarţa albă a 
mesteacănului. 

— Hai s-o punem jos, spune Welch, înainte să mă lase 
braţele de tot. 

Îmi muşc buza ca să nu încep să strig. Să o punem. Asta 
chiar se întâmplă. 

— Unde sunt? întreabă Taylor. 

Probabil că se referă la persoana care a fost la celălalt 
capăt al staţiei de emisie-recepţie. 

— O s-o ridice ei, spune Welch. Putem s-o lăsăm aici. 

— Dar ce se întâmplă cu... 

Se aude un sunet de apă învolburată, iar apoi casa este 
inundată în roşu. Prin găurile din pereţi o văd pe Welch 
ţinând în mână o rachetă de semnalizare luminând roşu ca 
sângele, strălucitoare. 

— Asta ar trebui să ţină animalele la distanţă, spune ea. 

Mă răsucesc într-o parte, ca să văd mai bine când 
îndeasă racheta între crengile mesteacănului. 

Aud vocea lui Taylor din casă. 

— Atunci asta-i tot? 

Urmează o pauză şi mijesc ochiul în întuneric. Welch se 
uită la mesteacăn, studiind ceva de pe trunchiul acestuia. 
Rămâne tăcută o secundă prea mult, apoi se întoarce spre 
locul unde trebuie să se afle Taylor. 

— Asta-i tot, spune ea. Hai să ne întoarcem! 

— Aşteaptă, şopteşte Reese, de parcă ar şti că sunt la 
câteva secunde distanţă să ţâşnesc în casă şi să rup sacul. 
Mai aşteaptă un pic. 

Welch iese  tropăind din casă, Taylor urmând-o 
îndeaproape. Taylor arată de parcă i s-ar face rău şi simt un 
ghimpe de milă pentru ea, împotriva voinţei mele. Poate că 
n-a vrut să facă parte din aşa ceva. Dar nici eu. 

O pornesc amândouă înapoi pe potecă, iar eu urmăresc 


e 161 œ» 


cu privirea lumina lanternei lor îndepărtându-se printre 
copaci. Este tot mai mică şi mai estompată, până când n-o 
mai pot vedea deloc. Mă ridic şi crengile îmi trosnesc sub 
tălpi. N-o aştept pe Reese, doar apuc arma şi-mi croiesc 
drum prin stufăriş. Nu ştiu cât timp avem înainte să se 
arate ceilalţi. Nu vreau să-mi ratez şansa. 

În lumina roşie din casă. lată şi sacul, îndesat la baza 
mesteacănului, plastic negru şi cauciucat. Mă opresc brusc 
şi arma îmi cade pe pământ. 

Asta e. Finalul sau vreun început de ceva. 

Păşesc cu grijă pe lângă trupul dinăuntru şi îngenunchez 
alături de el. Mă gândesc la ultima dată când am văzut-o pe 
Byatt, cum m-am lăsat lângă ea exact ca acum. Cum m-a 
privit, de parcă ar fi avut nevoie de mine. 

Te rog, îmi spun şi întind mână spre fermoar. 

Plasticul se retrage în lateral. Fermoarul s-a prins, mâinile 
îmi tremură şi acolo, acolo - palidă, cu pielea pământie, cu 
vârfurile degetelor înmuiate în cerneală şi părul ei roşu, 
cârlionţat. 

Mona. 

Un suspin ţâşneşte din mine, cutremurându-mă. Mă înalţ 
în faţă, sprijinindu-mă pe mâini, gâfâind. Nu e ea. Nu e ea, 
nu e ea, nu eea. 

— Hetty? 

Reese vine în spatele meu şi-mi pune o mână pe spate. 
Închid ochiul. Îmi tremură tot trupul de uşurare şi cred că, 
dacă mă ridic acum, s-ar putea să-mi cedeze picioarele sub 
mine. 

— Este Mona, îi spun. 

Oricât de rău mi-ar părea, nu-mi pot reţine un zâmbet şi 
nici nu vreau s-o fac. 

— Rahat, zice Reese. Atunci unde naiba e Byatt? 

Se ghemuieşte lângă mine şi se apucă să închidă 
fermoarul sacului. Dar eu nu mă uit cum dispare faţa 
umflată a Monei. Nu, mă uit la altceva. Acolo, pe trunchiul 
mesteacănului, unde s-a uitat şi Welch înainte de a pleca. 

Mă ridic şi păşesc peste trupul Monei. Scoarța se 
încovoaie, lumina din racheta de semnalizare aruncă pe ea 


e 162 œ» 


umbre ciudate, prelungi, dar le văd. Cioplite superficial şi 
nesigur, însă le recunosc. BW. Byatt Winsor. 

— A fost aici, spun. 

Este cea mai bună veste din lume, dulce uşurare 
liniştitoare. 

— Uite! A fost aici şi era în viaţă, mai spun. 

Aştept ca Reese să-mi spună că mă înşel, să-mi 
amintească felul în care merg lucrurile de obicei, dar n-o 
face. Doar îşi propteşte bărbia pe umărul meu, îşi sprijină 
obrazul de faţa mea. Scoarța mesteacănului este netedă şi 
degetele mele lasă dâre de sânge din urmele lăsate în 
pielea mea de mâna argintie a lui Reese. 

— Crezi că-i este dor de noi? întreb. 

Îmi doresc asta, tânjesc după ziua în care o s-o aud pe 
Byatt spunându-mi că voia să vină acasă tot atât de mult 
pe cât voiam eu s-o găsesc. 

O clipă doar, şi Reese se desprinde de mine, cufundându- 
se în umbră. Mă întorc s-o privesc. Sigur că-i e dor de noi - 
asta e tot ce trebuia să spună. Dar ea doar se uită la mine 
şi nu spune nimic. 

Ridic din sprâncene. 


— Ce e? 

Când zâmbeşte, lumina rachetei îi prinde curbura 
buzelor. 

— Tu de fapt nu vrei un răspuns la întrebarea asta. 

— Ba da, hai! 


Poate că o strâng cu uşa. Dar nu pot să suport felul în 
care se uită la mine, de parcă ar şti ceva ce eu nu ştiu. 

— Haide, spune! 

— Eu doar... cred că tu ştii o Byatt diferită de cea pe care 
o ştiu eu, spune Reese, îndesându-şi mâinile în buzunare. 
Pentru că eu nu sunt sigură că i-a fost dor vreodată de 
cineva, în viaţa ei. 

— Suntem cele mai bune prietene ale ei, Reese. 

Clipesc ca să-mi rețin lacrimile, să le prind şi să le îngheţ 
pe gene. Nu se poate să aibă dreptate. Pentru ce a fost 
toată treaba asta, dacă Byatt nu vrea să se întoarcă la noi? 

— Cele mai bune prietene ale ei. Nu crezi că asta 


e 163 + 


contează pentru ea? 

— Ei bine, spune Reese, şi în vocea ei se simte ceva 
categoric, un avertisment, hai să nu ne prefacem. Mai întâi 
aţi fost voi două, apoi şi eu, şi e în regulă. Pentru că 
oamenii amestecă treburile şi aşa merg lucrurile. Dar hai să 
nu ne prefacem. 

Simt cum mă acoperă iute ruşinea, fiindcă are dreptate şi 
urăsc că sunt mândră de asta, sunt mândră că m-am 
apropiat de Byatt mai mult decât a reuşit ea vreodată. Dar 
n-o să-i spun niciodată asta. 

— Cred că este cam egoist din partea ta, spun în schimb, 
să fii supărată din cauza asta în timp ce Byatt se află 
Dumnezeu ştie unde, trecând prin cine ştie ce suferinţă. 

— Nu sunt supărată, ridică ea din umeri. Pur şi simplu, 
ăsta e adevărul. Atâta tot. 

N-ar fi trebuit s-o aduc. Ar fi trebuit să ştiu că n-are cum 
să înţeleagă. 

— De ce eşti aici, la urma urmelor? o reped. 

În jurul nostru, pereţii peticiţi ai casei ne apără şi 
mesteacănul se profilează în întuneric, cu inițialele lui Byatt 
trasate cu sânge. 

— De ce ai venit, la urma urmelor? o întreb. 

Reese nu răspunde. Dar aud totul. Totul despre ea - 
tristeţea îngropată în ochii ei, buzele ei strânse -, totul 
urlând acelaşi şi acelaşi lucru: 

Pentru tine, Hetty. 

Este prea mult. Nu pot spune nici măcar că nu i-am cerut 
să vină, fiindcă am făcut-o - am făcut-o, iar şi iar. Eu fac 
lucrurile astea pentru Byatt, iar Reese le face pentru mine. 

Băga-mi-aş! 

— Am nevoie de aer, spun. 

Mă împiedic încercând să ies în curticica pătrată din 
spatele casei. În jurul meu, irişi de Raxter ale căror tulpini le 
strivesc sub picioare şi mă gândesc la vazele pline cu ei pe 
care le tineam peste tot în şcoală, cu petalele înnegrindu-se 
pe măsură ce cădeau, la buchetul uscat îngrămădit printre 
pozele de pe şemineul casei Harker. Buchetul de nuntă al 
părinţilor ei, mi-a spus Reese în prima zi în care am venit în 


e 164» 


vizită. Chiar după plecarea mamei ei, când au îndepărtat 
toate pozele, ea a păstrat buchetul. 

Oare pentru ea era atât de clar totul? Că pe primul loc 
eram eu şi Byatt, iar ea venea abia pe locul doi? Chiar dacă 
îmi dorisem atât de tare ca Reese să fie mai apropiată de 
noi, asta nu schimba faptul că Byatt era cea care mă 
aştepta la micul dejun în fiecare dimineaţă. Byatt era cea 
care mă tundea şi-mi arăta pe ce parte să-mi fac cărarea. 
Byatt era cea care mă făcea să mă simt completă. 

Mă prăbuşesc pe verandă şi-mi duc la gură palmele 
amorţite, ca să le dezmorţesc cu respiraţia mea. Byatt este 
tot ce contează acum. E singurul lucru care contează. In 
curând, cei de la celălalt capăt al staţiei de emisie-recepţie 
vor sosi să o ridice pe Mona. Oriunde o vor duce, acolo va fi 
şi Byatt. Şi o să găsesc un mod de a ajunge în preajma ei. 

Mă aştept să fie la Camp Nash, unde se află cartierul 
general al Marinei şi al CCEP. Şi mi se întoarce stomacul pe 
dos să mă gândesc la Byatt mutată din Raxter. N-am văzut- 
o niciodată în afara Raxterului. Am fost cel mai aproape de 
o astfel de situaţie în ziua aceea, pe feribot, venind dinspre 
continent, când am văzut-o prima dată, marea întinzându- 
se în spatele ei şi Raxterul, la orizont; părul îi flutura în 
vânt. Când o s-o găsesc pe continent, oare o să fie ea în 
continuare Byatt a mea? 

Un zgomot venind din casă. Sar în picioare şi apuc arma. 
Vorbeşte cineva, cineva care nu e Reese. 

Năvălesc în casă. Nu e nimeni în afară de noi. 

— Ai auzit şi tu? spune Reese, iar eu dau din cap. 

— Poate se întoarce Welch? Sau o fi cineva de la Camp 
Nash? 

— Sună diferit, spune ea. Familiar. Habar n-am. 

— Acolo! 

Arăt prin pereţii găuriţi spre linia copacilor, unde se 
mişcă ceva, venind spre noi. O siluetă de bărbat. 


e 165 - 


Capitolul 14 


Ridic arma. Este prea întuneric ca să-i văd faţa, dar este 
ceva familiar în conformaţia lui, ceva care face ca degetul 
să-mi rămână pe trăgaci. 

— Hei! strig spre el. 

Niciun răspuns, dar acum e mai aproape, mai are puţin şi 
a ajuns la casă. Mi-l pot imagina urcând pe verandă. Silueta 
lui conturată pe sticla învechită a ferestrelor de la Raxter. 
Sunetul vocii lui peste zumzăitul maşinii de tuns iarba. lar 
apoi trece peste prag, se aude un scârţâit uşor când 
păşeşte peste ce a mai rămas din podea, apoi ridică 
privirea şi are cămaşa sfâşiată şi obrazul crestat, dar îl ştiu. 
Chiar şi pe întuneric, l-aş cunoaşte oriunde. 

— Tată? spune Reese şi trage aer în piept. 

Este domnul Harker. Până când intră în lumina roşie a 
rachetei de semnalizare şi nu mai este el. 

— Oh, Doamne! spun, iar vocea îmi sună straniu, 
înfundată şi parcă îndepărtată. Reese, Reese, îmi pare rău! 

Fiindcă e faţa lui, e trupul lui, dar nu cred că a mai rămas 
şi altceva din el. Pielea i-a albit şi este toată întinsă, din 
gură îi răsar rădăcini. Ramuri i se înghesuie în urechi şi sub 
unghii şi i se strecoară pe sub braţe. lar ochii, încă ai lui, cu 
pupilele mărite, ne privesc fără să clipească. 

Mai mult de un an aici, singur cu Toxul. La ce ne-am fi 
aşteptat? 

— Nu, spune Reese. 

O prind de mână şi o trag câţiva paşi înapoi. Abia dacă se 
mai ţine pe picioare, se împiedică, genunchii i se înmoaie. 

— Nu, nu, tată! mai spune ea. 

Dar el nu mai este aici. 

— Trebuie să plecăm, îi spun. Haide, Reese! Acum! 

El se uită la mine, îşi lasă capul în jos şi deschide gura, 
inspirând lung, huruitor. Dinţi negri, sparţi, şi un cuib de 
verdeață în fundul gâtului. Aerul rânced şi acru, atât de 
înţepător încât aproape că-i pot simţi gustul. 

Ridic arma, gata să ochesc, dar Reese mă împinge, 


e 166 œ» 


privindu-mă cu o sclipire sălbatică în ochi. În spatele ei, 
domnul Harker avansează, pas cu pas, iar lăstarii i se 
desfăşoară din gură. 

— Să nu îndrăzneşti, spune ea şi vocea îi izbucneşte 
puternică, uşor răguşită. 

— Te rog. Trebuie să fugim. 

Este prea târziu. Un lăstar se încolăceşte în jurul 
picioarelor lui Reese, înspre şira spinării, iar altul în jurul 
braţelor, trăgând-o înapoi. Un țipăt, apoi un trosnet de 
oase. Umărul stâng îi sare, atârnând prost în încheietura lui. 

Mă întind după ea, îmi scot cuțitul de la brâu. Tai o dată, 
de două ori, lăstarii căţărători care o ţin. Domnul Harker 
urlă, se dă înapoi şi o trage după el. 

— Hetty! strigă Reese. 

Arma. Dar nu se întâmplă nimic când trag drept în inima 
lui. Doar urlă şi o trage pe Reese şi mai tare de braţ, îşi 
încolăceşte o liană în jurul gâtului ei şi începe să strângă. 

Aş putea să fug. Aş putea să mă salvez şi să mă întorc în 
spatele gardului, înapoi, în casă. Acum nu mai am decât 
cuțitul. Şi la ce-mi foloseşte împotriva domnului Harker? 

Dar n-am de ales. Mă reped asupra lui. Mă aplec când 
cea mai groasă liană se răsuceşte în jurul meu, simt cum 
ţepii îmi spintecă spatele, dar iată-l. Mă izbesc de el şi 
cădem amândoi la pământ. Noroi în gură, zgârieturi de 
scoarță pe piele. Cuţitul îmi scapă din mână şi bâjbâi după 
el pe pământul jilav. 

Un lăstar mi se înfăşoară în jurul gleznei, trăgându-mă 
înapoi. Scrijelesc cu degetele după cuţit, dar este prea 
departe - nu pot să-l ajung -, iar el mă îndepărtează şi mai 
mult. 

— Reese, o strig. la-l! 

Insă n-o zăresc, nu văd nimic în afara întunericului ceţos, 
în timp ce domnul Harker se opinteşte şi mâinile lui 
învineţite, năpădite de putregai, se încleştează pe gâtul 
meu. Mă zbat încercând să-l arunc de pe mine, dar 
strânsoarea lui nu face decât să se întărească. Crengile mi 
se încolăcesc în jurul taliei, doborându-mă. Şi una îmi 
alunecă pe gât, smulgându-mi un țipăt când mi se agaţă de 


e 167 œ» 


maxilar şi mă forţează să deschid gura. 

Simt amărăciune pe limbă şi mă înec, înfigându-mi mâna 
în faţa umflată a domnului Harker. Pielea i se cojeşte ca 
fâşiile de hârtie, strângându-mi-se sub unghii, uşoare şi 
moi. 

— Hei, o aud pe Reese strigând. 

Presiunea se micşorează o clipă, înainte ca mâna argintie 
a lui Reese să fluture pe deasupra, înfigându-i adânc cuțitul 
în umăr; se repede asupra tatălui ei, doborându-l la 
pământ. 

— Repede, îi spun. Imobilizează-l! 

Dar Reese nu face decât să-l privească, cu gura căscată. 
Nu e în stare de nimic, nu acum. 

Mă arunc la pământ şi prind între picioare coastele 
domnului Harker, fixându-l la pământ. Urlă şi îşi încordează 
muşchii, apoi mă priveşte, ştiu că mă priveşte. Eu şi tatăl 
lui Reese, faţă în faţă. 

Tip, în timp ce trupul i se contorsionează. Spini şi o 
explozie de crengi scrijelindu-mi o tăietură pe braţ. Prind 
bine cuțitul în mână. l-I smulg din umăr şi i-l înfig în piept, 
carnea se despică şi se umflă ca o spumă. Simt bule de 
fiere pe buze, alunecându-mi pe bărbie cât răsucesc lama, 
adâncindu-i rana din piele. 

— Nu! strigă Reese din spatele meu. 

Nu pot să ascult ce-mi spune. Nu mai este el însuşi. Mă 
aplec mult şi îl prind de cot, apoi îndes cuțitul tot mai adânc 
şi încep să-l ridic, ca pe o pârghie. Există o inimă în făptura 
asta. Trebuie să existe. 

Printre degete mi se prelinge un sânge înnegrit, lama 
cuţitului este mai tocită decât am crezut, dar am făcut o 
deschizătură în el şi este tot mai slăbit. Rădăcini micuţe ies 
la iveală, plesnind în stânga şi-n dreapta. In cele din urmă 
trag cuțitul din el, îl arunc şi sap prin pielea lui jupuită. 

Putrezeşte pe dinăuntru. Ţesut îmbâăcsit cu mâl, miros 
atât de acru şi înţepător, încât îmi dau lacrimile. Ceva îmi 
aleargă pe mâneca hainei, întâi doar una, apoi alta şi alta, 
şi văd în lumina roşie a rachetei de semnalizare sclipirea 
aripilor de pe spatele sutelor de cărăbuşi care se târăsc 


e 168 œ» 


afară din rană. 

Îmi înăbuş un strigăt şi, înainte de a mă putea mişca, un 
lăstar mi se strecoară pe spate şi mi se înnoadă în jurul 
gâtului. Se strânge tot mai tare, aşchiile mă înjunghie, 
ascuţite, împrăştiindu-mi valuri de durere în trup. Dar de- 
acum e slăbit, sângele se scurge din el. Apuc lăstarul şi îl 
frâng în două. Mă arunc iar asupra lui, faţa i se 
descompune, iar gura se deschide tot mai larg. 

Îi bag iar mâna adânc în piept, aplecându-mă cu tot 
corpul, până când ating ceea ce mi se pare un os. Daro 
strălucire aruncată de rachetă îmi arată că nu e aşa. Sunt 
ramuri, coaste alungite curbându-se şi ridicându-se. Imi 
încârlig degetele pe sub ele. Indes genunchiul sub bărbia lui 
şi trag, centimetru cu centimetru. 

Până când, în fine. O pocnitură. Şi în cuşca de coaste, o 
văd. O inimă bătând, lucind de sânge. Făcută din pământ, 
din ţepi de pini şi acolo, înăuntru, mai este şi altceva, ceva 
în plus, ceva viu. Nu mă gândesc de două ori. Doar o prind 
zdravăn cu ambele mâini şi iese urlând, cu o sfâşiere 
umedă. 

Ochii domnului Harker se închid. Toată făptura lui este 
inertă. Las inima să-mi cadă din mâinile tremurânde şi mă 
aplec într-o parte, să vomit. 

După ce termin mă las pe spate, saliva lipicioasă 
prelingându-mi-se pe bărbie. Aştept sentimentul de vină, 
aştept golul din stomac. Până la urmă, ştiu bine senzaţia 
asta. De când cu Schimbul Bărcii, de când cu Byatt, am 
început să cred că sunt făcută pentru asta. 

Dar domnul Harker este mort, iar eu nu, şi sentimentul 
de vină întârzie să apară. Am făcut ce aveam de făcut. Ne- 
am salvat vieţile. 

Mă ridic, clătinându-mă pe picioare, dibuiesc cuțitul cu 
mâinile amorţite şi-l strecor în găicile curelei. Am reuşit. 
Dacă asta e tot cea putut arunca mai rău sălbăticia asupra 
noastră, ar trebui să fim okay până la urmă. 

Când mă întorc, Reese este acolo, cu umărul drept 
atârnând într-un unghi care îmi dă ameteli. 

— Eşti bine? o întreb. Trebuie să reparăm asta. 


e 169 œ» 


Ea se uită dincolo de mine, la ce a mai rămas din tatăl ei. 

— L-ai omorât, spune ea, cu ochii goi şi faţa palidă. Chiar 
l-ai omorât. 

Este în şoc. Asta-i tot. O să-şi revină, o să-şi dea seama 
că nu exista altă cale. 

— A trebuit să ne salvez vieţile, îi spun cât pot de blând, 
îmi pare rău, dar... 

— E mort. 

Are vocea plată, fără nimic din ce reprezintă ea. 

— Era care pe care, el sau noi. 

Nu-mi răspunde, aşa că mă apropii şi-i dau coada 
împletită la o parte de pe umărul rănit. Nu pare complet 
dislocat, dar când încearcă să-l tragă de sub mâna mea îi 
fuge culoarea din obraji şi icneşte. 

— Trebuie să ne uităm un pic la el, da? spun cu blândeţe. 

— Sunt bine, îmi răspunde chiar când se prăbuşeşte pe 
mine şi o văd cum închide ochii, o simt cum tremură. L-am 
primit înapoi, şopteşte ea. L-am crezut mort şi l-am primit 
înapoi. 

— Nuera el. 

— M-a recunoscut. 

Deschide ochii şi, când îmi întâlneşte privirea, văd în ei 
acuzaţia, limpede şi tăioasă. 

— Mi l-ai luat. 

— Era gata să ne omoare, îi răspund, cu o frustrare 
crescândă. A trebuit să ne salvez pe noi. 

De ce lucrul ăsta nu contează pentru ea? 

— Mai bine muream eu decât el, se repede ea la mine. 
Mai bine muream noi decât tata. 

Nu ştiu această versiune a ei. Chiar şi în momentele de 
mare furie, Reese este mereu raţională, mereu întreagă. 
Dar fata asta, această Reese din faţa mea, este bucăţi. 
Marginile sfâşiate, inima ferfeniţă. 

— Este ridicol, spun. Adică trebuia să te las să mori? 
Trebuia să mă sacrific şi eu? Reese, el nu mai era tatăl tău. 
Mă împinge, iar braţul rănit îi atârnă inutil într-o parte. 

— Nu. El era. A fost aici. 

— Nu a fost. 


e 170 œ» 


Şi răbdarea mea s-a dus, s-a scurs din mine. 

— Uite, n-o să arunci cu tot rahatul ăsta în mine fiindcă 
eşti furioasă pe tine însăţi. 

— De ce aş fi? 

Tace brusc şi ştiu că mă aşteaptă să fac o greşeală, să 
spun ceva greşit. Ei bine, atunci, fie! Poftim! 

— Eşti furioasă pe tine însăţi pentru că m-ai ajutat să-l 
omor. 

Arată ca lovită cu leuca, dar nu mă opresc. 

— Nu eu sunt cea care a ţinut cuțitul. 

Pentru un moment, nimic, apoi zâmbeşte şi spune: 

— Du-te dracului, Hetty! 

Îmi cade faţa. M-a mai rănit şi altă dată, dar până acum 
n-a părut niciodată că ar fi vrut s-o facă. 

— Dacă asta primesc fiindcă ţi-am salvat viaţa, îi spun, ar 
fi trebuit să-l las să te ia. 

Râde, un râs cu o indiferenţă oribilă, şi o aştept să se 
oprească. Dar n-o face. Se apleacă, îşi apucă genunchiul cu 
mâna argintie şi sunetul acela continuă să iasă din ea, 
smuls dinăuntru ca inima domnului Harker din locul ei din 
piept. 

— Reese, îi spun, fiindcă trebuie să înceteze înainte de a 
se transforma în ceva mai rău. 

Dar înainte să apuc să mai spun ceva, se aude un 
zgomot. Huruitul unui motor se apropie tot mai mult, rapid. 
Tresărim amândouă şi râsul lui Reese încetează brusc. 
Trebuie să fie cel cu care urma să se întâlnească Welch. 

Mă îndrept spre uşa din spate şi mă uit afară. O barcă 
trage la debarcader, motorul toarce uşor şi în ea se 
conturează forma crescândă a unui om cu proporţii stranii, 
camuflat de costumul de protecţie. Precum doctorii care au 
venit în prima săptămână a Toxului, ca să ne verifice 
temperatura şi să ne ia sânge, iar apoi au dispărut cu 
elicopterele lor şi nu s-au mai întors niciodată. 

— Rahat, spun eu, grăbindu-mă înapoi spre Reese, apoi 
apuc arma şi mi-o îndes sub braţ. Trebuie să plecăm de- 
aici. 

Văd prin gaura din perete un val de plastic, când 

e 17/1 œ 


persoana în costum de protecţie iese din barcă. Dacă nu ne 
mişcăm acum, o să ne vadă şi o să ştie că am încălcat 
regulile carantinei. Şi totul o să se ducă naibii. 

Reese dă din cap şi se îndepărtează de mine, 
împleticindu-se. 

— Nu, spune ea, încăpăţânată ca întotdeauna - măcar 
partea asta din ea a rămas neschimbată. Nu-l las aici. 

— Vine cineva, îi spun, deşi este atât de neînţelegătoare, 
iar eu vorbesc mult prea tare, dar nu mă pot abţine. 
Trebuie să plecăm. 

— Nu pot. 

Se uită la tatăl ei întins pe jos, cu pieptul deschis şi cu 
inima încă sângerând, alături. Dinţi negri sclipind în lumina 
roşiatică. 

— El este tot ce am. Pur şi simplu nu pot... 

Mă reped spre ea. O prind cu braţul de mijloc şi o trag 
înapoi, spre uşă. La început se luptă, mă zgârie pe mână cu 
degetele ei solzoase şi mă doare, dar trebuie să mergem. 
Chiar nu pricepe? Trebuie să plecăm. 

Trecem împiedicându-ne pe lângă mesteacăn, pe lângă 
inițialele lui Byatt scrijelite acolo şi în cele din urmă îşi 
regăseşte echilibrul pe picioare şi alergăm - ieşim din casă, 
spre pădure. Printre pinii crescuţi înghesuiți unii în alţii, 
adâncindu-ne tot mai departe în desiş. Aud ceva în spatele 
nostru, dar nu mă pot uita, nu pot face nimic altceva decât 
să merg înainte, cu puşca împungându-mă în coaste în timp 
ce ne împleticim, alergând. Ne prăbuşim printre tufişuri, 
zgomotoase, lăsând poteca în spate. Crengile mi se agaţă 
de păr şi mă trag de haine, şi când o să ajungem acasă o să 
arătăm ca dracu’, dar o să fim acolo. O să fim. 

În cele din urmă ieşim în drum, întinderea lui largă ne 
aduce o uşurare familiară. Încă e întuneric şi suntem destul 
de departe de casă ca să ne vadă cineva, aşa că mă opresc 
şi mă întorc, să cercetez pădurea din spatele nostru. Nicio 
sclipire cerată a costumelor de protecţie. Niciun sunet, în 
afară de noi. 

— Cred că suntem în siguranţă, spun. 

Reese nu-mi răspunde. Când mă uit în jos, o văd 


e 172 œ» 


prăbuşită în genunchi, strângându-şi umărul rănit şi 
muşcându-se atât de tare de buză, încât mă mir că nu şi-a 
spart-o. 

— Am crezut că ai zis că eşti în regulă. 

— Sunt, scrâşneşte ea. 

Respiră greu şi încet, în lumina lunii are faţa albă ca 
hârtia. _ 

Nu încerc s-o ajut. Inţepătura cuvintelor ei îmi este încă 
proaspătă în minte; am scos-o din casa aia, la urma 
urmelor. Pentru moment, e destul. 

— Ridică-te! Trebuie să reuşim să trecem dincolo de 
gard. 

Nu putem intra pe poartă, aşa că ne îndreptăm spre 
marginea nordică a insulei, unde gardul se sfârşeşte în 
coloanele uriaşe de cărămidă de pe buza stâncii. Trebuie să 
le escaladăm şi să trecem peste gard, înapoi pe terenul 
şcolii. 

Ştiu unde ne aflăm acum şi Reese nu este într-o formă în 
care să poată conduce pe cineva în vreun loc, aşa că-mi 
arunc arma pe umăr, mă aplec şi o trag în picioare. Aş căra- 
o, dar chiar dacă aş putea s-o fac, nu cred că m-ar lăsa. 

— Haide, îi spun. 

Se lasă greu pe mine în timp ce şchiopătăm pe drum. 

Lumina începe să atârne în cer atunci când ajungem la 
gard. Nu pot să mă uit în sus, spre terasa de pe acoperiş. 
Dacă este acolo cineva din Schimbul Armelor, n-are decât 
să ne împuşte şi să terminăm cu asta. Dar n-o face nimeni, 
aşa că urmăm linia copacilor, pe unde se îngrămădesc în 
gard, cu crengile întinzându-se şi strecurându-se printre 
barele de oţel; ne îndreptăm spre marginea insulei. 

Picăturile de apă de mare îmi stropesc pielea. Pinii se 
înghesuie într-o parte, gardul, în cealaltă, iar în faţa noastră 
pământul se prăbuşeşte abrupt. Doar stâncă, granit ros de 
vânturi şi o cădere de şase metri în apa de dedesubt. Mă uit 
în sus, spre casă. Toate ferestrele întunecate, niciun 
reflector pe terasa de pe acoperiş. Nu se uită nimeni după 
noi. Şi nu e nimeni nici la orizont - oceanul e pustiu şi 
nesfârşit, valuri care rup rândurile. 


e 173 + 


Gardul se sfârşeşte chiar pe buza stâncii, formând un T, 
cu o coloană groasă de cărămidă, atât de înaltă, atât de 
apropiată de margine, încât nu-i chip s-o ocoleşti. Nici 
pentru noi, nici pentru animale. Dar există zgârieturi şi dinţi 
înfipţi în mortar. Nu e ca şi când n-ar fi încercat să treacă 
dincolo. 

Încet, o trag pe Reese şi o sprijin de coloana de 
cărămidă. Este palidă, ochii îi lucesc, ficşi. 

— Hei, îi spun scuturând-o uşor. 

Îmi trec blând palma peste obrazul ei, pielea îi este prea 
rece, prea palidă. Din cauza şocului, poate. Imi amintesc 
sunetul pe care l-a făcut umărul ei dislocat, felul în care a 
tipat. Are nevoie de mai mult ajutor decât îi pot oferi eu. 

— Revino-ţi în fire, încerc eu s-o aduc înapoi. Reese, eu 
sunt. 

Clipeşte încet, de parcă ar fi cel mai dificil lucru pe care |- 
a făcut vreodată. 

— Sunt atât de obosită, hârâie ea. 

— Ştiu. Un ultim efort, okay? 

Aici, unde barele de oţel întâlnesc cărămida exact în 
unghiul potrivit şi unde sunt destule găuri făcute în zid încât 
să reuşim să găsim sprijin pentru picioare, astfel încât să ne 
putem căţăra şi să trecem peste gard. O ajut pe Reese să 
se ridice şi o întorc invers. 

— Vezi? o întreb arătând spre un punct de pe coloană, 
cam la înălţimea genunchiului, unde un animal a smuls o 
halcă mare. Urcă. L-am ochit pentru tine. 

Braţul drept îi atârnă într-o parte, inutil şi strâmb, dar 
Reese este mai puternică decât orice alt om pe care-l ştiu 
eu. Şi, chiar şi după toate astea, îşi sprijină de gard braţul 
rănit, îşi face loc cu piciorul în crăpătura din zid şi se ridică 
cu un țipăt înăbuşit. Stânga solzoasă zgârie mortarul căzut 
şi mă uit cu un soi de mândrie ciudată zvâcnindu-mi în 
piept cum îşi saltă trupul peste gard. 

Urma ei a săpat mai mult în cărămidă, ceea ce-mi 
uşurează sarcina de a o urma. În curând sar de pe vârful 
coloanei şi aterizez cu un mormăit peste peluza bătătorită. 
Pe terenul şcolii, de data asta. Suntem acasă. 


e 174 + 


Reese se clatină pe picioare, suspinând. Chiar şi 
strălucirea părului i-a pălit, ca şi cum întreaga ei fiinţă se 
scurge afară. 

— Tu te duci sus, şoptesc. Eu o să pun arma la loc în 
hambar şi ne vedem acolo. 

Dă din cap şi mi se pare că e pe cale să spună ceva -o 
scuză, poate, pentru ce a spus în casă -, dar apoi face 
stânga împrejur şi-şi trage gluga, iar conturul trupului său 
dispare în ceața zorilor. 

A fost aşa de uşor să mă strecor în hambar, încât m-am 
tot uitat în urmă, aşteptând ca Welch să iasă dintre umbre 
şi să-mi aşeze pistolul la tâmplă; cu toate astea, nu s-a ivit 
nimeni. Dar, dacă asta a fost partea uşoară, Reese... este 
partea dificilă. 

Când mă întorc, o găsesc la noi în cameră, stând pe patul 
meu, strângându-şi tare umărul rănit, şi pentru o secundă 
nu fac decât s-o privesc, să mă uit cum i se joacă lumina pe 
piele. Viaţa ei este făcută ţăndări acum, nu a mea. Trebuie 
să fiu cea care pune lucrurile în ordine. 

— Hei, îi spun. Eşti bine? 

Scânceşte, scuturând din cap. 

— Okay? 

— Scuze. O întrebare stupidă. 

Cel puţin, vorbeşte cu mine. Intru în cameră şi închid uşa 
după mine. 

— Lasă-mă să te ajut cu umărul. 

__Nu răspunde, aşa că o ocolesc şi mă întind după pernă. 
Incă are faţă de pernă, deşi cele mai multe au fost cusute 
în formă de pături improvizate. Scot faţa de pernă şi o sfâşii 
pe cusăturile laterale. 

— Nu cred că e ieşit cu totul din încheietură, îi spun, dar 
nu de aceea este ea furioasă, şi o ştim amândouă. O să-ți 
fac un ham, ca să-l poţi odihni un pic. 

O ajut pe Reese să-şi îndoaie braţul drept la piept şi 
înfăşor faţa de pernă în jurul lui. Mă aplec să fac un nod şi 
îngheţ când îi simt răsuflarea tremurată şi fruntea sprijinită 
de pieptul meu. 

— Ce naiba i s-a întâmplat? şopteşte ea. 


e 175 - 


— Nu ştiu. A stat acolo, afară, multă vreme. 

Şi, aş vrea să adaug, nu este ca noi. Toxul l-a înghiţit cu 
totul, aşa cum nu am văzut niciodată s-o facă în cazul 
vreunei fete Raxter. 

Mai zăbovesc o clipă şi-mi trec degetul peste ceafa ei, 
apoi mă las pe patul de lângă ea. 

— Poate că mâine reuşim să facem rost de un bandaj 
adevărat. Sau de nişte calmante. 

Nu-mi răspunde. Nici măcar nu sunt sigură că respiră. N- 
o pot lăsa să dispară în ea însăşi. Nu pot lăsa Toxul să 
învingă. Mă întind şi-i pun o mână pe genunchi, strângând 
uşor. Doar ca s-o liniştesc, doar ca să-i amintesc că sunt 
alături de ea. Dar se fereşte de mine. 

— Reese? 

— Nu, spune ea, iar eu mă trag înapoi şi ea se clatină pe 
picioare, frecându-se pe faţă cu mâna argintie. Nu face 
asta! 

— Îmi pare rău. Ar fi trebuit să cer voie. 

— Mă refer la tot, spune ea şi, când se întoarce să mă 
privească, e ca şi când aş putea vedea masca de calm pe 
care o poartă şi chinul de dedesubt. Trebuie să încetezi, 
Hetty. 

— Okay, îi spun, ridicând mâinile. 

Trebuie să ne liniştim şi apoi o să găsim o cale de a 
îndrepta lucrurile. 

— E-n regulă. 

— Nu este, izbucnește Reese. La dracu’, nu e deloc okay! 

Pare atât de resemnată, atât de aproape să renunte, 
încât simt arsura panicii, fiindcă nu pot s-o pierd şi pe ea. 

— Nu ştiu cum ceva din toate astea ar putea să 
funcţioneze după tot ce-ai făcut. 

Şi, nu, nu pot s-o pierd, dar există atât de multe moduri 
pentru a explica asta! Atât de multe dăţi în care aş putea 
să justific că am reuşit să salvez vieţile noastre, înainte de 
a-mi slăbi strânsoarea. 

— Nu exista altă soluţie, îi spun şi mă străduiesc să-mi 
păstrez cumpătul, cu pumnii atât de strânşi, încât simt cum 
îmi intră unghiile adânc, în piele. Eram noi sau el, şi am luat 


e 176 - 


singura decizie pe care puteam s-o iau. 

— Deci, cum, spune ea, cu vocea tot mai acidă, nu pot să 
fiu supărată că tata e mort? Că Toxul l-a distrus atât de rău, 
încât a trebuit ca tu să-l dobori? 

Sar în picioare şi nu ştiu ce anume - furia sau disperarea 
pură - mă răneşte atât de tare, încât tremur. 

— Nu, de fapt n-ar trebui să te superi că ţi-am salvat 
viaţa. 

Reese mijeşte ochii. Mă pregătesc pentru ce urmează. N- 
am cunoscut niciodată pe cineva căruia să-i placă să se 
lupte aşa cum îi place ei, n-am cunoscut niciodată pe 
cineva atât de priceput la asta. Dar se lasă liniştea. Într-un 
final, lasă să-i scape o respiraţie lungă, înceată, care îi 
îndepărtează tensiunea din umeri. 

— Crezi că eu vreau asta? spune ea. 

Vocea îi este răguşită şi abia dacă pot separa cuvintele 
unul de altul, fiecare gram de epuizare ne loveşte pe 
amândouă deodată. 

— Nu putem alege ce ne face rău, mai spune ea. 

Îmi simt bătăile inimii în urechi, firul lent al fricii mi se 
încolăceşte strâns în piept. Te rog, te rog, nu face ce cred 
eu că faci. 

— Reese, încep eu, dar ea dă din cap. 

— Înţeleg ce ai făcut. Cred că ai făcut ce trebuia. Dar tot 
sunt furioasă din cauza asta, spune şi ridică din umărul 
sănătos. Ce mai e de spus? 

Timp de o clipă sunt iar acolo, în întuneric, ţinându-mi 
viaţa în mâini. Nu aveam altă soluţie. Ucideam sau aş fi fost 
ucisă. Şi mă simt de parcă mi-ar fi smulsă inima din piept, 
aşa cum i-am făcut eu domnului Harker, când spun: 

— Probabil că nimic. 

Mă aprobă dând din cap. Mi se strânge stomacul când 
văd o lacrimă prelingându-i-se pe obraz, înainte ca ea s-o 
şteargă. 

— Corect. Aşa ziceam şi eu. 

În ultimele câteva zile am văzut-o mai deschisă. Privind-o 
acum, o văd închizându-se iar. Văd depărtarea aceea 
familiară, felul în care nu reuşeşte niciodată să mă 


e 177 œ 


privească în ochi. Îmi dau seama de toate astea, când o 
aud că-mi spune: 

— Poţi să rămâi tu în cameră. Eu o să dorm într-unul din 
dormitoarele goale. 

Se aşteaptă să protestez. Şi dacă ar fi Byatt, aş şti ce să 
spun. Aş şti unde îi este breşa din armură. Dar Reese nu 
are niciuna. 

— Okay. 

Sunt mândră că vocea nu mi se frânge. Dar n-o pot lăsa 
să plece fără să fiu sigură că a înţeles. 

— Imi pare rău. Trebuie să fii convinsă de asta. 

Părul ei este singura lumină, trăsăturile sunt stranii, de 
nerecunoscut, ca în prima zi în care am întâlnit-o. E 
pierdută. E aici, dar pierdută. 

— Da, ştiu. 

Şi uşa se trânteşte în spatele ei după ce iese. 


e 178 œ» 


BYATT 


e 179 + 


Capitolul 15 


Dau la o parte perdelele şi-l aduc pe el înăuntru 

Un pat cu roţi lângă mine amândoi legaţi zdravăn şi ştiu 
cine este ştiu ... ... doar că eu nu mai sunt aici 

O ceaţă în capul meu sunt scăldată de valuri sunt pe 
mare şi nu simt nimic mai puţin când mă înţeapă şi îmi iau 
sânge 

Teddy asta am uitat A 

Nu au voie băieţi i-am spus l-am sărutat aşa am făcut aşa 
am făcut l-am distrus şi nici măcar nu asta am încercat 

Când o să înţelegi îmi spune mama 

Este iar la fereastră mă priveşte şi poartă costum de 
protecţie la fel ca doctorii în timp ce-mi face cu ochiul închis 
deschis 

Există lucruri mai importante decât ce vrei tu spune ea 


Cum te simţi 

Eu şi Hetty pe acoperiş ea are ochiul acoperit cu un 
bandaj dar ne prefacem că nu l-ar avea şi o întreb cum te 
simţi iar ea îmi răspunde 

Nu mă doare aşa de tare 

Şi mă bucur şi apoi ea se uită la mine şi îmi ia ceva timp 
ca să mă obişnuiesc cu noua ei faţă dar ea este obişnuită 
deja aşa că trebuie să mă obişnuiesc şi eu şi ea spune 

Pari în regulă Byatt 

In regulă nu chiar în regulă ci mai e ceva în plus doar că 
nu ştiu eu ce aşa că nu fac decât să ridic din umeri şi 

Cred că 

Asta e ce spun 5 

Lumina ... ... ochii îmi explodează mereu au fost prea 
sensibili niciodată nu mi se dilatau pupilele când mă 
duceam la oftalmolog şi cineva se apleacă deasupra mea 
clipind şi limpezindu-se şi 

Paretta 


< 180 - 


Scutur din cap încercând să fug dar ea îmi spune ceva ce 
nu înţeleg şi apoi 

Test îmi fac un test 

Braţul mi se mişcă 

Încerc să-l aduc înapoi vino înapoi n-o fac dar nu-mi 
foloseşte ....... o gaură un tub şi mâini galbene strălucitoare 
împing 

Deschid gura să strig dar nu-mi iese nimic doar o şoaptă 
în aer şi ce e asta în perfuzia mea este limpede vine spre 
mine intră în venă 

N-o pot opri $ 

Trag de legăturile întinse şi Teddy unde e Teddy e ceva 
în mine rece şi dulce 

El nu e aici 

Nici eu nu sunt aici p 

Ceva mă inundă cu blândeţe 

Valuri 

Plaja de la Raxter de la Raxter înainte de Tox 

Sunt singură dar genul de singurătate în care nu eşti 
singură în care le simţi pe celelalte fete în spatele tău 
alergând râzând vorbind şi este okay că eşti de una singură 
pe plajă pentru că tot ce ai de făcut este să te întorci şi ele 
vor fi acolo 

Dar eu nu mă întorc 

În apă este un crab liniştit şi strălucitor şi mă aplec aşa 
încât genunchii mei tulbură suprafaţa nu e niciun canvas 
nici denim doar fusta de tartan moale toată de parcă n-aş fi 
încetat niciodată s-o port 

Crabul se uită la mine eu mă uit la crab 

Pluteşte şi iese plutind din apă şi aterizează în palmele 
mele şi este uscat 

Visez nu sunt cu adevărat acolo şi o ştiu dar ridic crabul 
şi mă uit îndeaproape la sclipirea carapacei lui şi acolo sunt 
eu reflectată în bucățele mici de tot 

o sută de versiuni micuţe ale mele 

şi ele îmi spun „bine ai venit acasă” şi atunci 


e 181 œ» 


Crabul se zvârcoleşte şi cleştii lui se înnegresc încet 

Încet şi apoi toată carapacea până când corpul negru 
picioarele negre mâinile mele negre braţele mele negre 

Încerc să-i dau drumul dar nu pot în jurul meu apa 
neagră ţărmul negru şi dacă îi dau drumul o să dispar 

Dacă pierd asta o să dispar 

O ştiu aşa cum ştii unele lucruri în vis totul negru totul 
totul şi ... ... oh 

Trează 

x 

La început e linişte. In sfârşit am capul limpede, salonul 
este pustiu. Nu vine nimeni. Poate că au ce le trebuie sau 
poate că ştiu că nu vor primi niciodată. 

— Hei. 

Încerc să ridic capul şi îl văd pe Teddy sprijinit în capul 
oaselor în pat. Pielea îi este pământie şi uscată, dar 
zâmbeşte; poartă o pereche de pijamale de spital atât de 
albe, încât mă dor ochii când mă uit la el. 

— Au încercat un alt tratament, spune el. Un virus care ar 
putea ucide ce naiba ai tu, dar corpul tău s-a luptat şi l-a 
învins. 

Mă uit ţintă în tavan şi-l aud din nou: 

— Ce naiba avem noi. Vreau să zic, ce avem noi. 

După o vreme se ridică. Traversează camera spre mine 
şi-mi desface legăturile. Acum nu mai este nevoie de ele. 
Ştim amândoi asta. 

— Okay? mă întreabă. 

Dau din cap. Deschid gura şi mă bat uşor cu palma pe 
gât. 

— Stai aşa. 

Găseşte tăbliţa în dulap. Se aşază pe pat alături de mine 
şi-mi încolăceşte degetele pe marker; punem întrebări 
pentru care n-am avut timp niciodată. 

Care e numele tău de familie 

— Poftim? 

Tu îl ştii pe al meu 

— Este Martin. 

Stii ce se spune despre bărbații cu două prenume 


e 182 œ» 


— Nu. 

Nici eu 

Durează cam o oră până să se întoarcă simptomele. Şi 
când se întorc îl fac să transpire şi să tremure. li trasează 
cearcăne negre sub ochi şi îl pustiesc de tot. 

Ce te doare 

Se vaită. Se rostogoleşte în patru labe şi vomită peste 
marginea patului. Lichid negru, oarecum granulos ca 
textură. Îi pun o mână pe umăr. 

— Sunt bine. 

Dar nu este şi nu va mai fi niciodată; mă întind sub targă 
şi apăs cu degete tremurânde butonul de urgenţă. 

— E inutil, spune el. N-o să vină nimeni. 

Nu-l întreb de unde ştie. 


Îi este tot mai rău. Se moleşeşte de parcă n-ar mai avea 
oase în el, ca Gaby, din anul întâi, care n-a supravieţuit 
primei sale crize. 

Îngenunchez şi-l ajut să se aşeze în locul meu, sprijinit de 
perne. Când îi ating fruntea cu mâna, mă dă la o parte. 

Nu m-am gândit că o să se ia şi la tine. 

Închide ochii şi-şi lasă capul pe spate. Pielea de pe gâtlej 
este tânără şi ca nouă, moale când îmi apăs degetele pe 
ridicăturile claviculelor. 

— Desigur, spune el, iar acesta este ultimul lucru pe 
care-l spune pentru multă vreme. 

Îi scriu în timp ce doarme. lar şi iar, pe tăbliță. 

Îmi pare rău îmi pare rău îmi pare rău 

Când se trezeşte îi arăt şi îi iau mâna, îi apăs palma peste 
inima mea. Bătaie, bătaie şi în cele din urmă el cedează, 
închide ochii şi se prăvăleşte peste mine. 

Ce am dorit, ce am vrut. Nu mai contează acum. Suntem 
aici şi ăsta este restul SOA ul 

A doua criză îl face nod şi când se termină nu-l mai pot 
atinge fără să simt o descărcare electrică. Plânge. Îmi vine 
şi mie să plâng, dar ştiu că plânsul se va transforma într-un 
fel de râs hârâit. 


e 183 + 


Văd chipuri la fereastră. Câteodată Paretta, câteodată 
vreo asistentă a cărei faţă îmi pare cunoscută, chiar şi în 
spatele mâăştii. Privesc. Aşteaptă să se termine. 

— Spune-mi ceva, zice Teddy stors de vlagă. 

Ce 

— Orice. _ 

Mă gândesc la ziua în care l-am cunoscut. Întrebările pe 
care mi le-a pus. Scriu preţul unui litru de lapte. Incearcă să 
râdă. 

— Altceva, spune el. 

Când vine a treia criză, rup capătul cămăşii mele de 
spital şi fac nişte fâşii cu care îi şterg din colţurile gurii 
fierea vomitată. Fe 


Cineva la fereastră, Teddy se întinde, eu îi stau alături şi 
mâna mi se încleştează când îi scriu o glumă auzită de la 
tata, pe care mi-o spunea el cândva. Mai întâi îi văd 
degetul. Arătătorul. O zvâcnire, o ridicătură atât de mică, 
încât n-ai vedea-o dacă nu ţi-ai fi petrecut un an şi jumătate 
pe un acoperiş, uitându-te după ea. Dar eu mi-am petrecut. 
Mă face să mă dau în spate, împleticindu-mă, deşi aş vrea 
să n-o fi făcut, însă mă îngrămădesc la celălalt capăt al 
patului, cât mai departe, încercând să nu fac niciun zgomot. 
Îmi amintesc cum se întâmplă. Îmi amintesc ce te 
determină să faci atunci când nu mai are nevoie de trupul 
tău. 

Deschide ochii brusc, sunt sticloşi şi strălucitori. Frumoşi, 
şi pentru o clipă nu e decât Teddy. Nu e decât un băiat, dar 
apoi vorbeşte. 

— Bună, spune el. 

Gol. Dincolo de el nu este niciun semn că m-ar 
recunoaşte. 

Incearcă să se ridice, încearcă să-şi croiască drum spre 
mine şi, dacă o va face, o să-mi facă rău fără să vrea. Mi-e 
teamă că am să-l las. P 


Fâşiile din cămaşa mea de spital sunt cele care fac 
treaba. 


e 184» 


Sunt lungi şi el le leagă una de cealaltă, făcându-le şi mai 
lungi. Zâmbind. Are gura deschisă, ceva începe să se mişte 
în spatele dinţilor. Umbrit, delicat, şi acolo - acolo, o liană 
căţărătoare iese din el şi i se încolăceşte în jurul buzei. De 
tipul celor care se strecurau prin gardul de la Raxter. De 
tipul celor care se întind din copac în copac. 

Ca şi cum nu i-ar mai aparţine, mâinile lui înnoadă o 
frânghie. Şi mai multe liane, încă una şi apoi încă una, se 
ramifică şi se înfăşoară într-o învălmăşeală neagră, sângele 
îi curge din gură, din urechi. Se întind după mine ca şi când 
şi-ar căuta o casă nouă. Incep să-mi dau seama pentru ce 
este frânghia. Dar nu fac nimic. Stau cu picioarele îndoite 
sub mine. Văd Toxul trecând la treabă. 

Este în genunchi. O frânghie legată într-un lat. 

Ochii nu i se închid deloc. Strânsoarea lui nu cedează 
nicicum. lar el trage până la capăt. 


e 185 - 


Capitolul 16 


Albul peretelui şi albul podelei nu sunt destul de diferite 
unul de altul. Am dificultăţi în a-mi da seama care este 
fiecare. 

Este o pată pe ceea ce mi se pare a fi podeaua, la mică 
distanţă de piciorul meu. Îi privesc marginile cum se 
apropie şi se îndepărtează. 

În cameră se aude un sunet. Am probleme, nu-mi dau 
seama ce este. 

Asta când ţin ochii închişi. 

O tăietură pe glezna stângă, cam de lungimea degetului 
mare. O vânătaie încolţind din rotula mea dreaptă. 

Nimic pe coapse, doar o tensiune în muşchi. Pe şolduri, 
trei dungi în piele, acolo unde au apăsat curelele. Un 
pansament mi-a lăsat o urmă roz pe coaste. Urmele acului 
de perfuzie în mână. 

încheieturile îmi sunt libere de când au început să 
folosească restricţii mai blânde. Şi mai multe vânătăi pe 
gât. O şfichiuire roşie pe obraz, de la crengile din pădurea 
Raxterului. 

Cu ochii deschişi, vor mai fi şi altele. 


Au venit să mute trupul. Trupul, spun aşa în loc de... ştiţi 
voi ce. 

Trei oameni cu feţele acoperite. Au ridicat trupul. L-au 
pus într-un sac. 

— Ea i-a făcut asta? a întrebat unul dintre ei. 

— Nu, a răspuns celălalt. Trebuia să fi văzut. Puştiul şi-a 
făcut-o cu mâna lui. Nu sunt sigur că mai era cineva în 
trupul ăla, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

Asta e ceea ce face Toxul atunci când nu te mai vrea. Ca 
în cazul gemenelor Emily şi Christine. Ca în cazul prietenei 
lui Taylor, Mary. Voi v-aţi uitat, aş vrea să spun. Trebuie să 
fi văzut. 

— Dar cum se face că ea n-a păţit-o încă? 

— Doctoriţa Paretta spune că e vorba de hormonii ei. 


e 186 œ» 


Zice că o ajută să facă faţă un pic mai bine. 

Scot trupul afară. Eu rămân. Stau aşezată şi tălpile îmi 
sunt roşii. Nu mă uit la nimic. Nu, nu, nu mă uit la nimic. N- 
o să mă mai uit la nimic, (iei 

Îi aştept să mă mute. Îi aştept să-mi înfigă iar perfuzia în 
braţ, să aplice iar restricţiile. Dar nu vine nimeni şi nu-i 
pasă nimănui când mă mut pe targa liberă de lângă mine. 

Când dorm, el este acolo. 

Când mă trezesc, el este tot acolo. 


Când îmi vine rândul, nu se iveşte decât Paretta. Mă 
rostogolesc şi închid ochii, dar ea îmi întinde membrele şi 
mă ridică. O butelie de oxigen aşteaptă lângă patul meu, cu 
tuburile şi masca ei de un galben strălucitor. 

— Ei bine, spune Paretta. Imi pare nespus de rău. 

N-am nimic să-i spun. Doar mă uit în gol şi mă tot uit în 
gol, chiar şi atunci când îmi pune tăbliţa în mâini. 

Se aşază pe marginea patului meu, Teddy s-a dus şi ea e 
acoperită din cap până-n picioare, i se vede pielea numai în 
jurul ochilor. Când se întinde spre mine o las în pace. O las 
să-mi dea părul la o parte de pe faţă, să-mi şteargă saliva 
întărită la colţurile gurii. 

— i-am adus ceva, spune ea. 

Scoate dintr-unul din buzunarele costumului ei de plastic 
un iris Raxter. Un pic şifonat, cu tulpina strivită, dar 
petalele sunt încă albastre. Încă trăieşte. 

— Ţi-au plăcut când i-ai văzut jos, aşa mi s-a părut. Uite! 

Mi-I întinde şi îl adăpostesc în palme. Falduri indigo şi 
pata galbenă ascunsă în mijloc. Hetty mi-i culegea vara şi- 
mi împodobea părul cu ei. 

— Ascultă, spune Paretta. Nu mai putem rămâne aici. S-a 
întâmplat treaba cu Teddy, ceva s-a petrecut şi la voi la 
şcoală, iar cercetarea noastră s-a încheiat. Îmi pare rău că 
nu te pot ajuta. 

Cred că se aşteaptă s-o iert. În schimb, închid ochii şi duc 
irisul la nas. Dulce şi ceva amintind de sărat, de Raxter. 

— In regulă atunci, o aud spunând, iar roţile buteliei de 


e 187 œ» 


oxigen scârţâie, când o trage mai aproape. Nu trebuie 
decât să respiri, okay? E floare la ureche. 

Ţin ochii închişi în timp ce ea îmi pune masca de oxigen 
pe nas şi strânge legăturile, ca s-o fixeze. Nu se deranjează 
să-mi îndepărteze mâinile, are în continuare atingerea 
blândă şi uşoară. Ştie că nu mi-a mai rămas putere să lupt. 

Doar o clipă, apoi un şuierat şi o valvă care se deschide. 
Mă uit la Paretta şi mă asigur că mă priveşte, în timp ce 
trag aer în piept şi-l las înăuntrul meu. 

Este ca atunci când bei apă prima dată, după o lungă 
perioadă, simţi răceala în vene. Doar că aici nu e răceală, 
este un soi de căldură care fierbe, creşte şi mă cuprinde. 

Nu m-ar deranja să sfârşesc aşa. 

Paretta se ridică şi am impresia că pleacă, dar se opreşte 
la capătul patului meu. 

— Spune-mi un lucru, zice ea. Dacă poţi. Am încercat să 
înţeleg cum s-a îmbolnăvit Teddy. 

Reuşesc să ridic din umeri. 

— Fiindcă nimănui altcuiva nu i s-a întâmplat, continuă 
ea. Şi nu mă pot gândi la niciun lucru pe care el să-l fi făcut 
diferit. 

Oh. Eu pot. 

Teddy scoţându-şi masca, Teddy cu mâinile în părul meu, 
Teddy dispărând şi altceva prinzând rădăcini în el. Ridic 
tăbliţa şi scriu: 

L-am sărutat eu asta trebuie să fi fost 

Pentru o clipă, Paretta se uită fix la mine. Apoi râde şi 
râsul îi sună ca altceva. 

— Succes, spune ea şi se întoarce repede, ca să nu-i pot 
vedea chipul. 

Un clic şi uşa se închide. 

Prin sistemul de sonorizare, o voce de femeie anunţă că 
a venit momentul să fie începute procedurile de evacuare. 
Aud oamenii mişcându-se, vorbind, cu toţii calmi şi 
calculaţi. Fără panică. Fără grabă. Ştiau că asta avea să 
urmeze. A 


O zvâcnire în picioarele mele, o cutremurare prin trupul 
e 188 + 


meu. Ca motorul unui avion înainte de zbor, ca momentul 
de dinaintea unei crize, dar şi mai puternic, mult mai 
puternic. Trupul îmi tremură, trupul mi se rupe în bucăţi din 
toate încheieturile şi închid ochii, dar nu mai contează. Tot 
văd. Sunt încă aici. 

Sudoare curgându-mi pe frunte şi este prea mult, n-am 
fost făcută pentru asta, simt cum se mişcă ceva în mine, 
îndărătul coastelor, spre inimă, şi aerul se scurge din mine 


Nu pot 

Nu ca înainte nu ca strălucirea şi calmul ... ... asta e o 
fractură asta e o ruptură 

ăsta e un sfârşit ... ... se presupunea că n-o să renunţ 

Vârfurile degetelor mele se înnegresc ... ... un Albastru 
de Raxter ... ... şi totul dispare totul până când îmi iese din 
piept ...... ca o coloană de lumină ...... un urlet 


nu sunt nimic 
sunt sunt terminată. 
Şi acum, acum doare. 


Mă ridic, cad pe podea şi-mi ţin vârful degetelor în 
lumină. Negre, de parcă le-aş fi scufundat în cerneală. S-a 
întins peste tot, până spre noduri. 

Asta li se întâmplă tuturor celor din Raxter, când insula li 
s-a ţesut în oase. Asta li se întâmplă când mor. 

Imping masca de oxigen de pe faţă. Şi-a făcut treaba. 

Cobor din pat şi mă îndrept spre uşă, lipită de zid. 
Picioarele mă ţin încă destul de bine, dar simt că sunt 
slăbite. O să cedeze curând. Mă odihnesc un moment pe 
patul de lângă uşă şi mă aplec spre fereastra care dă în 
coridor. Imi văd reflexia din geam privindu-mă. Pielea de 
sub ochi este marmorată cu albastru şi galben. Chiar şi prin 
cămaşa de noapte îmi dau seama că părul este încâlcit, 
ţeapăn de sudoare, şi coastele dau să-mi iasă prin piele. 

Şi apoi o văd. În braţ, acolo, o frântură zărită în oglindă. 
O umflătură în carne, un fior în piele. Simt pulsaţia din 
încheietură, ritmică precum bătăile inimii. Mor, iar 
întunericul din mine încearcă să zboare. Îmi apăs degetul 
pe pielea dogoritoare şi simt un recul. Poate un tendon. Sau 


< 189 + 


poate altceva. 

Lasă-l în pace, spune o parte din mine, ţine-l pentru tine, 
dar dacă mor o voi face în stilul meu, ca nimeni altcineva. 

Găsesc un bisturiu sub patul de lângă uşă. Trasez o linie 
uşoară pe interiorul braţului. Lama este rece pe pielea mea 
fierbinte, sângele curge greu, în picături. 

Aceeaşi linie, dar de data asta apăs, trag lent cu lama. 
Sângele de acum este gros şi închis la culoare. Ţâşneşte 
până când stropeşte totul în jur, îşi face drum spre cotul 
meu. lar şi iar, până când o furnicătură mi se împrăştie în 
încheietură, până când ştiu că am dat de ceva profund. 
Durere, strânsoare peste tot şi un țipăt în trupul meu, am 
dureri tot timpul şi ştiu ce să fac. 

Las bisturiul jos şi-mi desfac pielea, cu degete lipicioase. 
O sclipire de os, şi lumea înoată în jurul meu, vie şi 
înceţoşată. 

Strecor degetul mare şi arătătorul înăuntru, îmi înghit un 
geamăt şi desfac marginile tăieturii. 

Nu ştiu ce e până nu văd, dar apoi se mişcă. Lucios, gros 
ca un muşchi. Zvâcnind uşor şi radiind căldură. Un vierme. 

Incerc să-l prind între degete, dar este atât de alunecos, 
aşa că încerc în continuare, îmi doresc ca cineva să fi lăsat 
pe aici o clemă. Acum se zvârcoleşte. Ştie ce fac. Şi, într-un 
final, reuşesc să-l apuc zdravăn şi să-l trag afară din mine. 

E ca şi cum aş fi tras un cârlig de pescuit. Carnea mi se 
rupe şi sângele ţâşneşte proaspăt. Dar acum nu mai 
contează. Îl am în mână. Este mort sau pe moarte, nu se 
mai mişcă deloc şi pot să-l privesc mai bine. Culoarea i se 
estompează, pe dinăuntru pare de un alb-lăptos. Crestat şi 
segmentat pe toată lungimea. Şi e lung, s-ar putea întinde 
cam de la vârful degetului mijlociu până spre încheietură. 
Un parazit. Era în mine şi nici măcar nu ştiam. 

O violare, dar şi un dar. Îmi permite să găsesc un motiv 
pentru tot ce am simţit la Raxter, în Boston şi în fiecare zi 
dintre aceste două momente. Mă lasă să-mi armonizez 
trupul cu mintea. Măcar pentru asta îi pot mulţumi. 

Mă uit din nou în geam, ca să-mi văd reflexia, să văd 
dacă arăt diferit. Dar, nu, nu arăt. Tot eu ... ... aceeaşi 


< 190 œ» 


dintotdeauna ... ... însă cred ... ... cred că poate totuşi 
lipseşte ceva. 

Nu mai contează. Sfâşii aşternutul, îmi bandajez braţul ... 
... pata de sânge se măreşte şi mă ridic în picioare. Când se 
va întâmpla, nu vreau să fiu acolo unde m-au pus ei. 


Îmi găsesc hainele în dulapul din spatele patului, sigilate 
într-o pungă de protecţie. O rup cu dinţii şi le scot ... ... 
haina, bluza, blugii şi ghetele scâlciate, închise separat în 
punga lor. 

Le strâng tare la piept, inspir mirosul de sărat şi rece. E 
suficient ca să mă facă să mă simt din nou eu însămi. 

Când am terminat, în sfârşit, simt că-mi tremură 
picioarele. Găsesc irisul acolo unde a căzut, îl ţin strâns şi 
şchiopătez spre uşă, împingând-o cu umărul. Chiar la ieşire 
este un scaun cu rotile. Reuşesc să fac ultimii paşi şi-mi las 
trupul să se prăbuşească pe el. 

Este blocat manual, trebuie să eliberez o prindere şi să 
apăs tare un mâner. Şi apoi trebuie să fac câteva manevre; 
aproape că-mi vine să vomit fiindcă sunt atât de obosită şi 
stomacul îmi este atât de gol, dar reuşesc să-l urnesc din 
loc. Avansez pe coridor. Drumul ... ... drumul pe care m-a 
dus cineva când am intrat aici. 

Ceva îmi picură peste buza de deasupra. Gros, ca siropul, 
având aproape gust de sânge, dar acru. Îl şterg ....... nu mă 
uit la pata pe care mi-a lăsat-o pe mână. 

Piciorul drept amorţit, vederea tot mai întunecată. Nu 
mai durează mult. i 


Este exact aşa cum îmi amintesc că a fost. 
Prin hol totul pustiu şi în devălmăşie şi familiar ... ... 


gândeşte ... ... gândeşte Byatt nu ştii tu 

şi apoi după ... ... după după colţuri şi apoi spre uşa 
zgâriată 

Afară 

Spre iarna dulce ...... şi rece şi doar pentru mine 


Merg cât de departe pot 
Stau aproape de zid mă ghemuiesc la baza lui şi-mi 


e 191 œ» 


sprijin spatele de el îmi strâng haina pe lângă trup apăs 
irisul pe inimă 

O văd venind ca pe o creastă de val ca soarele răsărind 
ca un tren pe şine ca un glonţ 

ca acasă sau 

aşa nu va fi mai bine ...... nu va fi mai bine 


Soarele răsare printre copaci 
Povârnindu-se în şuvoaie palide 


Am făcut ce puteam face am încercat... ... cât am putut 
încerca 
Inspir expir 


Ţin ochii deschişi cât de mult pot vreau să văd vreau să 
mă uit vreau 

pădurea stă să cadă 

oceanul se târăşte pe picioarele mele 

insula soseşte purtată de flux 

Raxter nu uita de ...... Raxter 

O să fie ca pietricelele de sticlă de pe țărm o să mă aplec 
şi o să mă uit spre suprafaţa ei încreţită o să mă văd 


suspendată în interior ... ... o să ştiu exact unde mă aflu 

O să-l ţin în palmele mele până când se usucă ...... până 
i se ferfeniţesc marginile ... ... până când n-o să mai fie atât 
de minunat 


(Urlet un urlet o agitaţie se apropie) 
O să-l păstrez oricum 


< 192 œ» 


HETTY 


e 193 + 


Capitolul 17 


— E timpul. Haide! 

Mă ridic în capul oaselor atât de brusc, încât mă dau cu 
capul de patul de sus. Am stat trează toată noaptea, 
singură în camera noastră, şi, când am reuşit în sfârşit să 
adorm un pic, somnul mi-a fost întrerupt de coşmaruri cu 
domnul Harker, în care el se transforma în Reese. 

— Serios. 

E Julia, iţindu-se în prag. 

Mă uit în spatele ei, căutând-o din priviri pe Welch - se 
presupune că ea ne-a trezit -, dar nu este decât Julia. 

— Nu avem toată ziua la dispoziţie. 

— Unde e Welch? întreb, încercând să nu par pe cât de 
nervoasă mă simt. 

— E ocupată. Ridică-te! 

Trag adânc aer în piept. E doar Schimbul Bărcii, ca de 
obicei. Dacă Welch ar fi ştiut că am încălcat carantina şi ne- 
ar fi urmărit, aş avea deja probleme. 

Imi frec crusta de pe ochiul orb, îmi ia o secundă să-mi 
ajustez vederea şi o urmez pe Julia pe coridor, pe jumătate 
în întuneric, fiindcă soarele n-a răsărit încă. Undeva, în 
urma mea, Reese doarme într-unul din dormitoarele goale. 

Continui să privesc hotărâtă în faţă, ignorând ghimpele 
din piept. Şi-a spus clar părerea. 

Ajungem la mezanin. Mai jos o văd pe Carson stând în 
uşă. Şi-a pus paltonul - este friguroasă - şi ne face cu mâna 
când ne vede. Dar Julia mă trage deoparte, în capul scărilor. 

— Welch şi directoarea erau jos, în sala mare, când am 
venit să te iau. Sunt supărate rău de ceva. 

Se apleacă peste balustradă, ca să vadă restul holului. 

— N-aş prea vrea să fiu prinsă la mijloc, între ele, mai 
zice ea. 

Imi spun că ar putea fi un milion de alte motive. Ceva 
legat de proviziile în scădere, de gestionarea programului, 
de generatoarele defecte. Dar apoi directoarea se 
îndreaptă cu paşi repezi pe culoar, spre biroul ei, Welch 


e 194 œ» 


păşindu-i pe urme, şi e limpede că nu-i vorba de nimic din 
toate astea. Par prea mohorâte ca să fie vorba de altceva în 
afară de cea mai importantă regulă a noastră - trebuie să fi 
aflat că cineva a încălcat carantina. Poate că nu ştiu că e 
vorba de noi, dar ştiu ce s-a întâmplat. 

Welch o prinde din urmă pe directoare şi se opresc 
amândouă, discutând cu voci joase, încordate. Mâinile 
directoarei tremură atât de tare, încât pot vedea de aici. O 
roşeaţă se răspândeşte pe gâtul lui Welch, în jos. 

— Pare destul de tensionată situaţia, spune Julia. 

— Poate că directoarea a aflat că nu-i păstrăm nimic din 
ciocolata trimisă, spun eu, zâmbind cu zgârcenie şi trecând 
pe lângă ea. N-ai zis tu că n-avem toată ziua la dispoziţie? 

Când ajung jos, directoarea nu mai este acolo. Welch 
arată ca dracu' la trezire, părul i-a scăpat din împletitura 
franţuzească şi-i stă zbârlit, din colţul gurii îi curge sânge. 
De obicei arată la fel de îngrijit ca directoarea, dar astăzi o 
pată rozalie îi brăzdează buzele. 

— Hai să mergem, spune ea. 

Julia îşi drege vocea. 

— Hetty şi cu mine trebuie să ne luăm lucrurile. 

— Păi, atunci, grăbiţi-vă! 

Nu ne aruncă nici măcar o privire. Ar trebui să fie o 
uşurare, o dovadă că nu ştie că eu am fost, dar nu face 
decât să mă scoată din minţi. Julia mă apucă de mânecă şi 
mă grăbeşte pe culoar, spre debara, unde depozităm 
hainele şi proviziile. Dă uşa de perete, verifică siguranţa 
pistolului şi numără gloanţele, în timp ce eu îmi prind 
găicile de la haină. Imi îndes bine pe cap căciula roşie, 
trăgând-o cât mai pe frunte, iar Julia se întinde până în 
spatele debaralei, sub o stivă de pături, şi pescuieşte de 
acolo un pistol identic cu al său. 

— Ţine! 

MI-I întinde ridicând din sprâncene, în semn de aşteptare. 

— Nu, eu n-am avut pistol ultima dată. 

— Ştiu. Nimeni n-a avut. 

Mă uit îngrijorată spre armă. Este cumva o capcană? 

— Nu ţi-a zis Welch că... 


< 195 œ» 


— Uite, spune Julia, ai fost în Schimbul Armelor, nu-i aşa? 

— Da, dar nu foloseam pistoale. 

Julia continuă cu repeziciune. 

— Şi te-am văzut în hambar. Eşti o trăgătoare bună. Am 
nevoie de o trăgătoare bună azi, acolo, afară. 

— De ce? insist eu, iar chipul domnului Harker mi se 
iveşte undeva, în colţul ochiului. 

— Adică tu n-ai văzut-o? 

Probabil că se referă la Welch. 

— O s-o ia razna. Poate că a luat-o deja, adaugă. 

Înghit cu greu şi privesc în pământ. Îmi reprim nevoia de 
a-i explica. Julia are dreptate. Welch e cu nervii întinşi la 
maximum... şi dacă află că eu am fost cea care a încălcat 
regulile carantinei? Ce-o să facă atunci? 

lau arma. O strâng tare în mână. 

— Ascunde-o sub haină, spune Julia. Nu vreau să ştie că o 
ai. 

În oricare altă zi ar fi fost ciudat să spună cineva asta, 
pentru că nu facem aşa ceva - nu avem secrete faţă de 
Welch şi nu ne apărăm de ea. Dar azi e azi şi am văzut-o 
abandonând trupul Monei în pădure, aşa că nu mă mai 
surprinde nimic. 

Odată întoarse în holul principal, o vedem pe Carson 
lăsându-se când pe un picior, când pe altul, în timp ce 
Welch face ture de colo colo în faţa uşii. Julia îi face semn 
cu mâna lui Carson, care vine grăbită, cu un zâmbet 
recunoscător pe faţă. 

— Okay? întreabă Julia. 

— N-a zis nimic, răspunde Carson, dând din cap spre 
Welch. Aşa face de când aţi plecat. 

Nu ştie. Îmi tot repet în sinea mea. Nu ştie că tu ai fost. 
N-ai niciun motiv să te temi. Dar tot îi sunt recunoscătoare 
Juliei când îşi ia locul lângă Welch, lăsându-mă să merg 
alături de Carson. 

Trecem pe lângă avizier, atingem cu palma biletul de la 
Marină, ca să ne poarte noroc, apoi ieşim pe uşa din faţă şi 
o pornim pe cărare. leşim pe poartă, Carson chiar în spatele 
meu, Welch şi Julia în faţă şi, în timp ce ne urmăm drumul, 


e 196 œ» 


adâncindu-ne tot mai mult în pădure, Julia se întoarce şi se 
uită la mine. Arma încălzită de pielea mea. Simt apăsarea 
ei la fiecare pas. 


Ajungem la debarcader înainte de miezul zilei. Tot 
drumul îmi fixez privirea pe cărare, înfricoşată că orice 
imagine a pădurii mă va trimite înapoi, alături de domnul 
Harker, de inima lui încă pulsând în mâinile mele. Aici locul 
este deschis, ca o binecuvântare, cerul se deschide 
deasupra noastră, nesfârşit şi plumburiu. Banda de 
atenţionare plesneşte spulberată de o pală de vânt, valurile 
se sparg de maluri. Carson îşi îndeasă părul sub haină, ca 
să nu-i mai vină pe faţă. Eu îmi scot căciula şi o bag în sac, 
ca să nu mi-o smulgă vântul. 

— Ar fi bine să vină mai repede, spune Julia. 

Epuizarea de ieri a revenit, storcându-i vlaga din voce; 
când tuşeşte, scoate un sunet îngrozitor, sacadat. 

— E frig rău astăzi, mai spune. 

— Putem aştepta în pădure, zice Carson. E mai adăpost. 

Lui Carson îi clănţăne dinţii în gură. Mă gândesc la cum i- 
am simţit buzele pe obraz la prima noastră ieşire. Mă întreb 
dacă sângele ei mai este cald, aşa cum este al meu, sau 
dacă Toxul i-a răpit această căldură. Julia dă din cap. 

— E mai sigur aici. În felul ăsta putem vedea dacă vine 
ceva după noi. 

De când am ajuns, Welch nu s-a clintit. Se uită ţintă în 
zare, mijind ochii spre nimic, în direcţia unde se vede 
câteodată continentul. Astăzi vremea este prea mohorâtă 
ca să vedem ceva, dar ea încearcă oricum. 

N-a scos un cuvânt tot drumul, cât am traversat insula. 
La început am fost recunoscătoare, dar acum mă 
stânjeneşte. Aş vrea să mă uit la ea în continuare, să încerc 
să înţeleg la ce se gândeşte, dar nu o pot privi prea multă 
vreme. Sunt îngrijorată că o să-mi vadă vinovăția pe chip. 
În schimb, mă dau înapoi, ca să fiu alături de Carson, şi mă 
înghesui în ea. 

— E mai cald aşa, îi spun când o văd luată prin 
surprindere. 


e 197 œ» 


Welch a început iar cursele de colo colo. Înainte şi înapoi. 
Înainte şi înapoi. Ultima dată când am ieşit avea o armă. 
Acum n-o văd, dar, dacă eu am una pe care o ţin ascunsă, 
ar putea avea şi ea. Julia se îndepărtează câţiva paşi de 
debarcader, apropiindu-se de mine şi de Carson. 

Ascuţit, abrupt, ţipătul unui pescăruş în aer. Mă uit în sus, 
trag scurt aer în piept. Unul singur dă târcoale pe deasupra 
noastră, aripi întunecate profilate pe cer, dar curând i se 
mai alătură doi. Exact ca data trecută, îşi fac apariţia chiar 
înainte de remorcher. Ştiu că vine. 

Într-un minut sau două auzim sirena, în surdină, aproape 
înfundat. Welch se opreşte şi se întoarce pe călcâie, cu faţa 
spre orizont. În ochii ei se vede un soi de sălbăticie pe care 
n-am mai observat-o până acum, una doar a ei. 

— Fiţi gata, fetelor, spune ea. 

Un alt muget al sirenei şi remorcherul apare din ceaţă. 
Pescăruşii se tot adună, ţipetele lor se suprapun. Dau să-mi 
acopăr urechile, dar Julia dă din cap spre mine şi o urmez 
spre capătul debarcaderului, Carson venind după noi. 

Este la fel ca prima dată. Întoarcerea prelungă, lentă, şi 
marcajele familiare. Nu este nimeni în capăt şi, pe măsură 
ce remorcherul se apropie, cu atât mai clară ne este 
pustietatea lui. Nu sunt stive înalte de cutii. Nici baloţi cu 
conserve. Doar ceva ce arată ca o singură cutie cu marcaje 
strălucitoare pe părţi. 

Mă uit spre Julia. Îşi mestecă interiorul obrazului cu 
intensitate. 

— Se mai întâmplă chestii de-astea din când în când? 

Ea dă din cap, spune ceva, dar motorul remorcherului 
este atât de zgomotos, încât abia dacă o aud, însă grimasa 
gurii ei îmi este suficientă. 

Macaraua porneşte cu un scrâşnet şi un huruit. Cârligul 
agaţă o ladă - singura ladă - şi o leagănă pe deasupra 
debarcaderului. Ultima dată le-au lăsat să cadă, dar azi o 
coboară până jos şi cârligul se desprinde când este aşezată. 
Macaraua rulează înapoi, lanţul zdrăngăne şi apoi 
izbucneşte cel din urmă sunet de sirenă, care-mi răsună în 
urechi multă vreme după aceea. 


e 198 œ» 


Ne uităm cum remorcherul stârneşte un val mare în urma 
lui, în timp ce se îndepărtează. Ultima dată abia dacă ne- 
am putut reţine să nu ţâşnim. Acum, niciuna nu vrea să fie 
prima care se mişcă din loc. 

Mă uit pe după Julia, spre Welch. Are maxilarele 
încleştate şi o lacrimă i se prelinge pe obraz, sticloasă şi 
îngheţată; scutură din cap. N-am mai văzut-o niciodată aşa, 
nici când a început Toxul, nici măcar atunci când, în primul 
meu semestru aici, o fată şi-a rupt braţul şi osul i-a ieşit 
complet prin piele. 

— Ei bine? spune ea. 

Se roteşte pe călcâie şi ne priveşte fix. Nu mă pot abţine 
să nu fac iute un pas înapoi, când îi văd ochii injectaţi şi 
roşii. 

— Ce mai aşteptaţi? adaugă. 

Julia zâmbeşte. 

— După tine, spune ea. 

O fracțiune de secundă; aerul este atât de liniştit, încât o 
aud pe Carson respirând tremurat, iar apoi Welch trece 
razant pe lângă noi, lovindu-se de Julia în mers. O urmăm 
pe debarcader. Scândurile gem sub noi şi vântul ne ia pe 
sus. 

Mergem toate trei în rând în spatele lui Welch şi mă uit în 
jos, peste marginea digului, în ocean. Astăzi este de un 
verde viu, bolnăvicios, acoperit cu spumă. Mă înghesui mai 
aproape de Carson, care e în siguranţă, în mijloc. 

Cutia este mai mică decât cele de la ultima mea ieşire şi 
nu este din şipci, ca celelalte, ci din altceva. Plastic, poate. 
Neted, gri şi curbat la colţuri, cu două seturi de închizători 
care ţin capacul închis. Pe acesta se află un simbol pe care 
nu-l recunosc. De un portocaliu strălucitor, un pic murdar, 
ca şi când ar fi fost vopsit cu spray printr-un şablon. 
Aproape ca simbolul de pericol biologic - secvenţa aceea de 
cercuri întretăiate pe care o ştim toate de acum -, dar nu 
chiar acelaşi. 

— Okay, spune Welch, ridicând o mână. Aşteptaţi aici. 

Sunt bucuroasă să stau deoparte. Cutia aia este prea 
lustruită, prea atent executată. Nimic de genul ăsta nu 


e 199 œ» 


aparţine acestui loc şi aproape că nici nu vreau să ştiu ce 
conţine. Dar Julia păşeşte în faţă, alături de Welch. 

— Lasă-mă să te ajut, spune ea şi se uită la mine peste 
umăr, în timp ce Welch se îndreaptă spre cutie. 

Ating cureaua blugilor, unde se află arma, şi dau din cap. 
Era destul de rău şi când nu trebuia să ne facem griji decât 
din cauza lui Welch, dar asta e şi mai rău. 

Aproape de capătul digului, scândurile sunt înnegrite de 
vreme, algele se împrăştie pe ele în reţele verzi. Carson şi 
cu mine rămânem în urmă şi, înghiţindu-mi stânjeneala, 
desfac bridele hainei ca să-mi fie mai uşor să ajung la 
pistol. 

— Trebuie să luăm toată cutia? spune Julia. 

Vântul îi duce vocea înapoi spre mine, subţirică şi fragilă. 

— Nu, zice Welch lăsându-se pe vine şi trecându-şi mâna 
peste capac, de parcă ar vrea să simtă o mişcare. O 
deschidem aici. 

Julia rămâne în picioare şi vedem cum umerii lui Welch se 
înalţă când desface ultimul set de  închizători, cu 
tendoanele braţelor încordându-i-se. 

Lumina de pe marginea capacului clipeşte verzui. 
Capacul se înalţă doi-trei centimetri. Ca şi cum prinderea ar 
fi fost eliberată. Welch îl ridică cu grijă, întorcându-şi fata. 

Nu văd ce este înăuntru. O văd doar pe Julia care se 
încruntă şi mai tare, văd doar felul în care Welch se apleacă 
înainte şi-şi ia capul în mâini. 

— Ce e? întreabă Carson. _ 

Nu-i răspunde nimeni, aşa că mă apropii câţiva paşi. În 
cutie se află un strat de zăpadă artificială neagră. Şi, 
perfect cuibărită în centru, este o cutiuţă din crom 
strălucitor, poate de mărimea pumnului meu. Arată ca o 
butelie de oxigen în miniatură, genul acela pe care vezi că-l 
târăsc oamenii după ei prin spitale, dar valva de acces este 
sigilată cu bandă de un roşu strălucitor, inscripționată cu 
acelaşi simbol de pe capac, într-un tipar repetitiv. 

Ceva din mine zvâcneşte şi înghit în sec, cu gura uscată 
brusc. 

— Nu înţeleg, zice Carson şi se zgâieşte peste umărul 


e 200 œ» 


meu, cu obrajii atât de palizi, încât mă nelinişteşte. Ce-i 
asta? 

Julia nu-şi ia ochii de la Welch şi spune: 

— Poate un tratament? 

— Mă îndoiesc, zic eu. Nu ne-ar fi spus dacă era 
tratament? N-ar fi venit încoace? 

— Unde e mâncarea? spune Carson, de data asta mai 
tare. Unde e... 

Julia i-o taie scurt: 

— Este evident că mâncarea nu vine. 

Welch tremură din tot corpul şi aud un zgomot înfundat, 
un fel de suspin strangulat care-i vine din adâncul pieptului, 
aerul rece tăind o margine zdrenţuită în respiraţia ei. 

— Nu avem destulă mâncare acasă, zice Carson dându- 
mi târcoale. Ce-o să ne facem? 

Şi, înainte să o pot opri, o apucă pe Welch de umăr. 

Welch se ridică şi se întoarce rapid, lovind-o pe Carson 
peste braţ. Se dă înapoi atât de iute, încât mă tem să nu 
cadă peste margine. 

— Nu mă atinge, spune ea. 

— Scuze, zice Carson şi-i tremură bărbia. N-am vrut... 

— Inţelegeţi? spune Welch. 

Se uită înainte şi înapoi la noi şi la Julia, iar când vântul îi 
dă părul pe spate văd dâra de sânge curgându-i pe bărbie, 
acolo unde şi-a muşcat buza. 

Julia zâmbeşte vag şi spune: 

— Sigur că înţelegem. 

__ Stiu tonul acela, recunosc o minciună când o aud. 
incearcă să calmeze lucrurile, dar a băgat mâna în 
buzunarul paltonului, unde a pitit pistolul. 

— Nu, nu înţelegeţi. Asta e... zice Welch şi vocea i se 
frânge, coboară mult, răguşită. Asta e finalul. Mâncarea, 
totul. Nu se vor mai întoarce niciodată. 

— Nu fi fraieră! Sigur că se vor întoarce, zice Julia. 

Se apropie de Welch cu o mână întinsă şi-i vorbeşte ca o 
mamă. Răbdătoare, controlându-se, pentru că una dintre 
noi trebuie să fie şi aşa, iar noi suntem copii, dar am încetat 
să mai fim puştoaice acum un an şi jumătate. 


e 201 œ» 


— Nu după ziua de ieri, spune Welch. Cineva a încălcat 
carantina. 

Abia dacă aud vântul peste mugetul din urechile mele. 
Asta este. Ştie, ştie şi simt că sunt aproape să mă trezesc 
că-mi pune pistolul la tâmplă. 

Aş face-o din nou, aşa cred. Doar ca să mă asigur că 
Byatt trăieşte. 

— Cine? întreabă Julia. 

Are ochii măriţi de uimire, s-a oprit din drum. Îmi ţin 
respiraţia. 

— Cine a făcut-o? insistă ea. 

— Nu ştiu, răspunde Welch şi uşurarea îmi bubuie dulce 
prin vene. Dar nu contează. 

Are faţa udă, lacrimile au început iar să-i curgă pe obraji 
şi un fir lunguieţ de salivă îi atârnă pe bărbie. 

— Camp Nash a fost foarte clar de la început, mai zice 
ea. Reprezentăm un risc prea mare. O singură abatere şi s- 
a terminat. 

O abatere. Eu şi Reese, noi suntem motivul pentru care 
docul este pustiu. Noi suntem motivul pentru care nu avem 
mâncare, nu avem provizii, nu avem nimic. De ruşine îmi 
ard obrajii şi îmi afund bărbia în guler. 

— Doar n-o să dispară, pur şi simplu, spune Julia. 

Welch dă din cap şi spune: 

— Cutia aia? Este finalul. Orice ar fi înăuntru este menit 
să ne ucidă pe toate. 

Nu. Nu, se înşală. Nu ne-ar face aşa ceva. Au spuscă ne 
vor ajuta. Au promis. 

— De unde ştii? întreabă Julia. 

Carson începe să se chircească, lăsându-se greu pe 
mine, şi îmi resping panica, o prind de braţ şi o strâng 
liniştitor. 

Welch face semn din cap spre cutie: 

— Simbolul. 

Arunc o privire spre cutie, înfricoşată să mă uit prea mult 
la ea. 

— Poate că te înşeli, zice Julia contracarând cât poate de 
bine, dar musteşte de neîncredere. 


e 202 œ» 


— Nu mă înşel. Chiar nu mă înşel, zice Welch şi-şi şterge 
lacrimile, care i-au luat-o la vale pe obraji. Au încercat, nu-i 
aşa? Şi-au încercat norocul. Şi acum se retrag. Indiferent ce 
aş face, nu vă pot proteja, fetelor. 

De ce anume să ne protejeze? De Tox? De ce este în 
cutia asta? Mă uit la Julia, dar este la fel de pierdută ca 
mine, iar teroarea crescândă din mine se oglindeşte pe 
chipul ei. Asta e mai mult decât pot îndura. Dar singura 
persoană care ne poate ajuta este Welch. 

Râde distrusă, terminată. 

— Am mâinile deja mânjite de sânge, nu-i aşa? Au vrut să 
experimenteze cu nenorocita aia de mâncare şi nu i-am 
lăsat, au vrut să vă testeze pe toate, dar nu i-am lăsat, iar 
acum plătesc pentru asta. Plătesc; am făcut nişte alegeri şi 
v-am trimis la moarte. 

Mâncarea, îmi spun. De aceea am aruncat jumătate din 
ea? 

— Stai, spun eu, şi simt că sunt atât de multe întrebări de 
pus, dar nu apuc înainte ca privirea febrilă a lui Welch să se 
întoarcă spre mine. 

— Hetty, spune ea. Nu poţi avea încredere în ei. Okay? 
Trebuie să te gândeşti mereu la asta. CCEP, Marina... 

— Hei, îi răspund, şi e uşor să te prefaci că totul e în 
regulă când nu ştii ce e greşit. Tata e în Marină. Acolo sunt 
oameni cumsecade. 

Nu contează dacă eu cred sau nu asta. Nu contează că 
domnul Harker mi-a demonstrat ce poate deveni un om 
bun, că am văzut ce-i poate face un tată fiicei sale. 

— O să ne ajute. Nu s-a terminat încă. 

— Tatăl tău? 

Suspină. Milă, dar, mai presus de orice, nerăbdare. 

— Hetty, scumpo, tatăl tău crede că ai murit. 

— Poftim? 

Asta trebuie să fie o minciună. Îmi rețin un spasm de 
vomă. A spus să n-avem încredere în Marină, dar ea era 
noaptea trecută prin pădure, oferindu-le cadavrul Monei. Ea 
este cea în care n-ar trebui să avem încredere. 

— Nu te cred, îi zic. 


e 203 >» 


— Este cazul tuturor, spune Welch. Familiile voastre, 
vecinii. Nu înţelegeţi. S-a sfârşit acum multă, multă vreme. 

Nu te cred, îmi repet mie însămi, nu te cred. Dar nu 
funcţionează. Fiindcă ce spune ea are sens. 

Oh, Doamne! Nimeni nu-şi face griji pentru noi, nimeni nu 
ne aşteaptă. Şi faptul că nu am mai putut vorbi cu părinţii 
noştri nu a fost pentru siguranţa noastră, nu. A fost doar o 
altă minciună, iar noi am crezut-o. 

— Stai aşa, spune Julia. Ai de dat nişte explicaţii. 

Dar Welch se uită acum la Carson, cu chipul îmblânzit. 

— Carson, spune ea. 

O şoaptă pe care vântul o aduce în urechile noastre. 
Welch întinde mâna. 

— Vino aici o clipă. Am nevoie de ajutorul tău, continuă 
Welch. 

Dau s-o prind pe Carson de mânecă, dar ea a plecat deja 
păşind cu grijă pe scândurile ude, să o ia pe Welch de 
mână. Stomacul mi se întoarce pe dos când Welch scoate 
un cuțit din buzunarul hainei, cu lama însetată, 
strălucitoare ca o flacără. 

Julia ţipă, dar e prea tărziu. Welch a prins-o pe Carson de 
încheietură şi se apleacă peste ea. 

— E-n regulă, Carson, îi spune ea. Doar că vreau să-i pun 
capăt în felul meu. Singurul lucru pe care-l ai de făcut este 
să-l bagi în teacă. 

Mă uit la Julia. Ea dă din cap. Trag pistolul de la brâu şi-l 
ţin aproape. Nu putem s-o pierdem pe Welch. Ea ştie unde 
au dus-o pe Byatt şi, dacă ea piere, toate răspunsurile 
pleacă odată cu ea. Şi chiar în ciuda minciunilor pe care mi 
le-a spus, a lucrurilor pe care le-a făcut, oricine îşi dă 
seama că tot locul acesta se va prăbuşi fără ea. Avem 
nevoie de ea. Am nevoie de ea. 

— Mă poţi ajuta, spune Welch şi apasă cuțitul în palma lui 
Carson, iar lama străluceşte ca gheaţa în soarele iernatic. 
Este uşor. O să fie atât de uşor! 

— Nu, spune Julia, scoțând arma într-o clipită. 

Ţinteşte direct spre Carson, fără cea mai mică ezitare. 
Welch ştia ce face când a chemat-o pe Carson. Dintre noi 


e 204 œ» 


trei, ea este cel mai uşor de manevrat, cea mai pasibilă să 
spună „da”. Ar putea să facă asta pentru Welch, iar noi n-o 
putem lăsa. 

— Poţi s-o faci, spune Welch, zâmbind tot mai larg. Eşti 
destul de puternică, Carson. Ştiu că eşti. 

Nu-i văd faţa lui Carson, dar, din felul în care îşi îndreaptă 
umerii, înţeleg. Nimeni nu i-a mai spus asta până acum. 
Ridic arma până la nivelul gâtului ei. Sunt destul de 
aproape ca să nu ratez. 

— Las-o să plece, îi spune Julia lui Welch, cu un tremur în 
voce, care se transformă în pledoarie. Întoarce-te acasă cu 
noi. O să rezolvăm situaţia. 

Carson se uită în jos spre palma ei ţinând cuțitul strâns. 
Văd cum i s-au albit nodurile degetelor. 

— Asta e, spune Welch, apoi închide ochii şi-şi sprijină 
fruntea de a lui Carson. Eşti singura care mă poate ajuta. 

— Aruncă cuțitul, Carson, îi spun. O să trag. Ştii că o să 
trag. Avem nevoie de ea acasă. Nu putem să ne descurcăm 
singure cu toate astea. 

Rămânem toate neclintite. Doar vântul şi stropii din 
ocean, iar deasupra noastră soarele care străpunge norii. 
Clipesc puternic şi ţintesc din nou, mai sigur. 

— Imi pare rău, spune Carson în cele din urmă. Nu pot, 
îmi pare rău. 

Las arma să-mi cadă şi simt cum mi se taie respiraţia. O 
lance de raze alunecă pe suprafaţa apei şi, în momentul 
când Julia se răsuceşte ca să-şi ferească ochii de lumină, 
văd ce se întâmplă. Mâinile lui Welch se strâng tare peste 
palmele lui Carson, prinzând cuțitul în strânsoare. Welch 
ridică bărbia şi pe chipul ei îşi face apariţia un zâmbet, apoi 
îşi înalţă privirea. O ultimă îndoitură a braţelor şi o trage pe 
Carson spre ea, înfigându-şi cuțitul în coaste. 


e 205 - 


Capitolul 18 


Se prăbuşeşte încet. Mai întâi din genunchi, apoi se 
împleticeşte pe dig, când Carson îi dă drumul şi se trage 
înapoi, clătinându-se pe picioare. 

— N-am făcut-o eu, spune ea. Jur că n-am făcut-o eu! 

Sunt şocată, am toate simţurile amorţite. Sângele 
întunecat şi lipicios se scurge spre marginile digului. Curând 
va spumega în apă. Mi-l imaginez împrăştiindu-se la 
suprafaţă precum uleiul, strălucitor şi alunecos şi roşu, 
roşu, roşu. Julia ocoleşte lada conţinând încă cutia 
sclipitoare şi se apleacă să apese cu degetele pe gâtul lui 
Welch. 

— Nimic, spune ea. 

E moartă şi şi-a luat toate secretele cu ea. Nu-mi dau 
seama cum ar trebui să mă simt. Recunoscătoare că nu mi- 
a făcut rău. Furioasă că n-o să aflu niciodată ce ştia, că 
şansele de a o găsi pe Byatt mi-au scăpat printre degete. 
Şi, mai presus de toate, mai presus de orice, familiară ca 
respiraţia - vina îmi mănâncă sufletul. 

Indes arma la loc la cingătoare, mă aplec şi-mi pun 
palmele pe genunchi. Welch trebuie să fi spus adevărul în 
legătură cu familiile noastre. N-avea niciun motiv să mintă. 
Şi asta înseamnă că mama este undeva acolo şi că nu mai 
numără zilele până când o să mă întorc acasă. 

— Să le spunem şi celorlalte? întreb eu cu voce răguşită, 
de parcă aş fi urlat zile întregi. Despre familiile noastre? 

Când mă îndrept, o văd pe Julia dând din cap. 

— N-o să dau vestea asta, spune ea. Aş vrea să nu fi ştiut 
nici eu. 

Şi eu la fel. Dar nu mai este timp pentru nimic din toate 
astea. Ziua trece şi nu putem rămâne aici după lăsarea 
întunericului, mai ales fără Welch. 

Arunc o privire rapidă spre trupul ei. Nu i s-au înnegrit 
degetele. Ea şi directoarea sunt bolnave, dar nu ca noi, iar 
asta este dovada. 

— Cu ea ce facem? O cărăm înapoi acasă? întreb. 


e 206 œ» 


Julia se uită dincolo de mine, spre copaci. Sânge greu în 
aer, o pişcătură cu gust de cupru pe limbă. 

— Nu, spune ea. O să ne încetinească. O să atragă 
asupra noastră o atenţie pe care nu ne-o dorim. 

Mai rămâne o singură opţiune. Carson începe să plângă, 
aşa că o iau de umeri şi o îndepărtez. Julia şi cu mine o să 
ne ocupăm de asta. 

Ea o apucă de picioare, iar eu de braţe. Trupul lui Welch 
e cald încă, membrele încă inerte şi, când îi dau părul la o 
parte de pe faţă, mă uit în ochii ei încă deschişi. Vreau să-i 
închid, aşa cum am văzut că fac oamenii în filme, dar când 
mă aplec genele ei îmi zgârie buricele degetelor, înţepenite 
de frig, şi mă dau înapoi. Aşa era şi domnul Harker. Moale, 
fără nicio încordare rămasă în trup. 

— Hai s-o facem repede, spune Julia şi se lasă pe vine, în 
dreptul genunchilor lui Welch. la-i cheile şi apoi s-o 
împingem. 

Nu e mare lucru, îmi spun. E ceva ce trebuie făcut. 

Are inelul cu chei prins la cingătoare şi-mi tremură 
mâinile când mă chinui să-l eliberez. Uite şi cheia de la 
poartă, lungă, oţelită. Şi cheia de la hambar, cu toate că 
nu-l încuiem niciodată. Şi iată, la final, şi o cheie de la 
vechea ei sală de clasă. Incă pe acest inel, ca şi cum ar fi 
sperat ca acele zile să se întoarcă vreodată. 

Destul. Imi agăţ cheile la brâu şi mă aplec iar, îmi aşez 
palmele de-o parte şi de alta a tăieturii sângerânde din 
pieptul lui Welch. 

— La trei. 

Prima opintire o aduce chiar pe margine şi Julia se dă 
înapoi, încleştându-şi pumnii. Se străduieşte, dar eu nu pot 
să fac nicio pauză, nu pot aştepta; cu cât aştept mai mult, 
cu atât mai tare se aude plânsul lui Carson, aşa că trebuie 
s-o facem acum. Îmi potrivesc umerii lângă ai lui Welch şi 
bag palmele sub şoldurile ei. Merge încet şi târâş, dar în 
cele din urmă cade de pe dig, cu picioarele înainte. 

O plescăitură. Apa mă stropeşte pe faţă, răcoarea mi se 
strecoară în piele. Mă şterg. 

— Mulţumesc, spune Julia repede. 


e 207 œ» 


Welch pluteşte. Părul i s-a împrăştiat la suprafaţă, 
sângele se scurge din ea. 

Vreau să simt totul - durerea şi, sub ea, o mică parte din 
mine, violentă, simte satisfacţie - şi apoi mă ridic şi mă 
întorc cu spatele. Mai devreme sau mai târziu va veni ceva 
din pădure ca să ia trupul ăsta. Nu prea aş vrea să văd 
când se întâmplă. 

După asta ne-a mai rămas doar întrebarea despre cutia 
cromată. Ne adunăm în jurul ei, intenţionat cu faţa întoarsă 
dinspre apă. 

— Ce naiba e în chestia asta? întreb. 

— Mie nu-mi pasă de asta, spune Julia. Îmi pasă doar ce 
facem cu ea. Şi votez să o aruncăm. Să nu spunem nimănui 
de ea. N-o să fie decât mai mare deranjul. Adică, na, uitaţi- 
vă ce i-a făcut lui Welch! 

Carson se clatină. Mă aştept să cedeze, să se 
prăbuşească, dar se adună şi-şi îndreaptă umerii. 

— Luăm chestia asta cu noi. 

Văd cum Juliei îi cade faţa de uimire. Nu le-am mai văzut 
niciodată în dezacord. 

— De ce am face asta? o repede Julia. De ce am duce 
cutia înapoi acasă? 

— l-o ducem directoarei, spune Carson, ridicând din 
umeri. Ea va şti ce să facă. 

— Noi ştim ce să facem, insistă Julia. 

Încuviinţez, dar abia dacă îmi dau atenţie. 

— Asta e făcută să ne omoare. De ce am vrea s-o luăm la 
noi în casă? 

— Putem să scăpăm oricând de ea mai târziu. Fără 
Welch, spune Carson. Directoarea e tot ce ne-a rămas. Nu 
văd niciun rost să ascundem chestii de ea. 

Julia o ia pe Carson de mână. 

— Ştiu că eşti tulburată, dar... 

— Şi dacă Welch se înşela, ha? 

N-am mai auzit-o pe Carson strigând aşa de tare. Are 
ochii sticloşi, buza de jos îi tremură, dar îşi ţine firea. 

— Dacă ăsta e tratamentul? insistă ea. Directoarea o să 
ştie. 


e 208 œ» 


Îşi şterge de pe obraz o lacrimă răzleaţă. 

— Sunt aşa de obosită, Julia. Ţinem atât de multe secrete 
şi luăm decizii pe care n-ar trebui să le luăm, iar acum nu 
mai pot face asta. Eu am avut cuțitul în mâini, okay? Nu tu. 
Îi dăm asta directoarei. 

Julia pare afectată. 

— Îmi pare rău, spune ea aspru. Sigur. Da, o s-o luăm cu 
noi. Hetty, pentru tine este... 

— Cum vrea Carson. 

Sunt obosită şi, dacă mai începe să plângă o dată, mă 
tem că s-ar putea să încep şi eu. 

Îmi feresc privirea şi mă îndepărtez un pic pe dig, ca să le 
dau un minut, însă tot prind cu coada ochiului imaginea lui 
Carson prăbuşită în braţele Juliei. 

Lada este prea grea pentru ca vreuna dintre noi s-o ridice 
singură şi nimeni nu spune nimic, dar nu ne vine niciuneia 
să scoatem cutia cromată dinăuntru. 

— O scoatem noi, îi spune Julia lui Carson. Tu ia-o înainte! 

Mă ghemuiesc, închid lada şi-mi trec palma peste 
suprafaţa ei netedă. Este rece la atingere, cu striaţii subţiri 
pe care nu le-am putut vedea de departe, iar într-o parte 
este încastrat un mâner. Julia găseşte unul la fel şi pe 
cealaltă parte. O ridicăm împreună, iar Julia se crispează de 
durere când şi-o aşază pe şold. 

— Dacă o să ne întrebe directoarea, spune ea după ce 
pornim, Welch şi-a făcut-o cu mâna ei. Carson era în 
spatele tău. 

— Sigur că era, îi răspund eu. 

Pantalonii s-au lipit de mine, complet uzi, iar durerea 
începe să se facă simțită în spatele ochiului. Strălucirea 
oceanului o face să se simtă şi mai tare. Tot ce vreau este 
să mă aflu din nou acasă. Într-un loc liniştit, departe de 
amintirea lui Welch sau a domnului Harker. Undeva alături 
de Reese, care să-mi spună că totul o să fie bine. 

Abia am intrat în pădure când îl simt, un huruit în 
pământ, mişcare îndepărtată printre crengi. Julia grăbeşte 
pasul şi eu ţin ritmul după ea. Incerc să nu mă uit în spate. 
Dar drumul face un cot şi o văd peste umăr. Forma a ceva 


e 209 œ» 


gigantic şi întunecat precum neantul, umblând după pradă 
printre copaci, în sens invers faţă de noi. Este un urs atras 
de sânge, de momeala trupului din apă. 

Sunt prea terminată ca să-mi mai fie frică. Prea obosită 
ca să mai fac altceva decât să merg mai departe. Privirea 
înainte, Hetty! Gândeşte-te la altceva! Dar tot ce-mi vine în 
minte este ziua de ieri, felul în care pielea domnului Harker 
s-a exfoliat la atingerea mea. Şi, înainte de asta, Mona într- 
un sac pentru cadavre. Şi, înainte de asta, înainte de asta, 
înainte de asta. 

Lucrurile pe care le-am făcut aici, cadavrele pe care le- 
am simţit cu mâna mea. Sunt degeaba, dacă n-o găsesc pe 
Byatt. Welch nu-mi mai poate oferi acum răspunsurile, dar 
o să le găsesc de una singură. 

Lăsăm în spate debarcaderul. De când cu Toxul, în palme 
mi-au crescut bătături groase şi sunt recunoscătoare pentru 
asta acum, când îi dăm înainte, cu Carson în faţa noastră şi 
lada din ce în ce mai grea. Aş vrea să fi îndesat cutia într- 
unul din sacii noştri şi să lăsăm lada pe dig. 

— Aproape că am ajuns, spune Julia când drumul face 
ultima curbă lungă, înainte de casă, iar eu privesc spre 
vârfurile copacilor, aştept ca acoperişul să se zărească 
printre crengi. Lumea va fi în hol, continuă ea. Carson ar 
trebui să intre singură. S-o găsească pe directoare şi s-o 
aducă la poartă, ca să ne dăm seama ce avem de făcut. 

Mâncarea. Aş bate în retragere, dar nu foloseşte la nimic 
şi-mi muşc tare buza ca să opresc lacrimile să ţâşnească. 
Te rog, lasă ca Byatt să fi meritat asta. Te rog, lasă ca viaţa 
ei să le fi meritat pe toate ale noastre. 

— O să fie aşa de rău, crezi tu? 

— În mod sigur, n-o să fie prea drăguţ. 

— Da, îi răspund, sperând că sună ca şi când aş fi de 
acord, iar apoi o strig pe Carson, încercând să ignor 
freamătul din măruntaie. 

Ea se întoarce, împiedicându-se un pic de un şleau din 
drum. 

— Ce e? 

— O să te trimitem pe tine înainte. 


e 210 œ» 


— Doar ca s-o găseşti pe directoare, spune Julia. Şi s-o 
aduci la noi. 

— Eu... 

— Nu trebuie să-i explici, spun eu cu blândeţe. Poţi să-i 
zici doar că o aşteptăm. Nu trebuie mai mult de-atât. 

Dă din cap, face stânga-mprejur şi mergem mai departe, 
până când printre crengile copacilor începe să se vadă 
balustrada terasei de pe acoperiş. Vederea ei îmi slăbeşte 
gheara din piept şi expir prelung, încet. Cu cât mai repede 
ajungem acolo, cu atât mai repede scap de lada asta din 
mâini şi mă întorc la pericolul cu care sunt obişnuită. 

Dăm ultimul colţ şi o pornim pe drumul spre poartă. 
Carson le face cu mâna fetelor din Schimbul Armelor, aflate 
pe acoperiş. Ştiu ce trebuie să simtă şi ele, frica aceea în 
creştere, pe măsură ce ne numără iar şi iar. 

Lucrurile se vor schimba fără Welch. Ordinea pe care am 
stabilit-o pentru noi înşine este deja zdruncinată. Fără 
Welch în centru, nu ne mai leagă nimic laolaltă. 

Lăsăm lada jos, iar eu desfac inelul cu chei de la brâu şi 
aleg cheia de oţel dintre celelalte. O simt rece între degete, 
mi se lipeşte de ele şi-mi trage pielea. O introduc în broască 
şi o rotesc, iar metalul zornăie când zăvorul alunecă 
îndărăt. 

Carson ţine poarta, ca să putem intra. Julia şi cu mine 
trecem cutia dincolo, lăsând-o jos de cealaltă parte a 
gardului. Julia geme când se întinde; bluza i se ridică şi se 
vede vânătaia de ieri. Mă dau înapoi - arată chiar mai rău 
decât înainte - şi-mi flexez degetele amorţite înainte de a 
trage poarta în spatele meu. 

— Îi spun doar să vină aici, da? zice Carson şi-şi piguleşte 
nervoasă o pieliţă de la unghie. 

Întind mâna şi o prind uşor de încheietură, învingându-mi 
reținerea la atingerea rece a pielii ei. 

— Spune-i doar că e important, spun eu. Şi afişează o 
mină bună, da? Pentru fete. Totul e bine. 

O spun atât pentru ea, cât şi pentru mine. 

Dă din cap şi trage adânc aer în piept. 

— Totul e bine. 


e 211 œ» 


— Dă-i cinci minute şi toată lumea o să ştie ce s-a 
întâmplat, bombăne Julia în timp ce Carson se îndreaptă 
spre casă. 

— Cel puţin putem evita să se işte panică. 

— Deocamdată, spune Julia şi mijeşte ochii spre fetele 
din Schimbul Armelor şi păşeşte în faţa lăzii. Aş zice că 
până la urmă tot o să avem parte de panica aia. 

Nu aşteptăm decât de un minut, două, dar ni se pare mai 
mult de-atât; fiecare pală de vânt îmi provoacă un fior în 
trup. In cele din urmă, uşa din faţă se deschide cu putere şi, 
când ridicăm privirea, o vedem pe directoare zorind spre 
noi. 

Părul i s-a zbârlit din obişnuitul ei coc de la ceafă şi este 
mai grăbită, aproape în alergare, decât am văzut-o eu 
vreodată. Pantalonii bej îi sunt murdăriţi şi pătaţi, ca şi când 
ar fi cotrobăit pe undeva, prin depozit, şi într-o parte îi 
atârnă cămaşa, aproape scoasă din pantaloni. În spatele ei, 
Carson abia dacă ţine pasul. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă directoarea. Unde e 
domnişoara Welch? 

Arunc o privire liniştitoare spre Carson: 

— A fost un accident pe dig. 

— Un accident? zice directoarea şi îşi plimbă privirea de 
la mine la Julia. Vorbiţi limpede. 

— Ne-au făcut o livrare surprinzătoare, spune Julia. Welch 
nu a suportat-o prea bine. 

Carson se face mică, iar eu nu-mi pot reprima amintirea 
unui trup cald încă, în mâinile mele. Dar pe chipul 
directoarei nu se clinteşte niciun muşchi. 

— Vreţi să spuneţi... începe ea. 

Nu urmează însă nimic. 

— S-a sinucis, spun eu cu voce tremurată. A sângerat 
atât de mult, atât de repede! N-am putut face nimic. A 
trebuit s-o lăsăm acolo. 

— Desigur, spune directoarea abia auzit. Desigur că a 
trebuit. 

Se clatină uşor, apoi se îmbărbătează şi-şi înfige ferm 
picioarele în pământ. 


e 212 œ» 


— Mulţumesc, fetelor, că mi-aţi spus. Mergeţi înăuntru şi 
treceţi la sortarea alimentelor. 

— De fapt... spune Julia, ridicând din umeri. 

lar directoarea se uită la mâinile noastre goale, la sacii 
atârnând lejer pe umerii noştri. 

— Aţi lăsat proviziile cu Welch? întreabă ea. Mergeţi şi 
aduceţi-le! Mai este timp până la apus. 

— Nu, nu le-am lăsat. 

Îmi dreg vocea. Trebuie s-o spun. Este o responsabilitate 
pe care trebuie să mi-o asum. 

— Nu ne-au trimis nimic. 

Directoarea se holbează la mine o clipă, cu faţa 
încremenită de surpriză. 

— Poftim? 

Julia se dă la o parte ca să-i arate lada. 

— Tot ce-au trimis este asta. Şi a... supărat-o pe Welch. 

Directoarea se apropie şi se lasă pe vine în faţa lăzii. Imi 
dau seama exact de secunda în care recunoaşte simbolul 
pictat pe capac. Rămâne cu gura căscată şi un rid de 
încruntare i se adânceşte între sprâncene. 

Aşteptăm să deschidă cutia, dar n-o face. Julia îşi drege 
vocea. 

— A zis că era menită să... 

— Ştiu ce face. 

Aştept să ne spună şi nouă, dar ea se ridică repede şi-şi 
netezeşte pantalonii. 

— Duceţi-vă înăuntru. 

Julia se uită la mine, bulversată. 

— Ce-o să facem cu... 

— Am zis să mergeţi înăuntru. 

Directoarea este învăluită într-un fel de calm ucigător. 

— Trimiteţi-o pe Taylor la mine. Şi nicio vorbă, nimănui. 
Şi, Hetty, o să iau eu cheile alea, mai zice directoarea. 

— Okay. 

| le pun în palma întinsă şi mă îndepărtez de ea în grabă. 
Nici Julia nu e mult în spate. În trecere, o apuc şi pe Carson 
de mânecă. Toate trei, împreună, grăbim pasul şi ne 
strecurăm înăuntru pe uşile duble. 


e 213 + 


Am uitat. Sau, cel puţin, eu am încercat să uit. De fetele 
care probabil că ne aşteaptă. Sunt adunate în grupuri în 
holul principal şi imediat ce uşile se închid în spatele nostru 
printre ele se aşterne tăcerea, zumzetul uşor şi 
pălăvrăgeala se sting încet. Îmi amintesc sentimentul acela. 
Entuziasmul, foamea care roade până la os. Şi frica. Grija 
că într-o zi nu va mai fi destul. 

Ei bine, astăzi au dreptate în privinţa asta. 

Mă uit spre Julia. Nu-mi pasa mie povara asta! N-o pot 
duce. 

— Mâncarea e în bucătărie, spune ea. Trebuie să ne 
descurcăm cu ce avem. 

Nu se mişcă nimeni. Nu-mi dau seama dacă o crede 
cineva. Julia nu prea e cunoscută pentru simţul umorului şi 
ni s-au întâmplat o grămadă de lucruri, dar văd cum fetele 
încep să zâmbească, agitate. Una dintre cele mai mici, din 
colţ, chicoteşte înainte să poată fi uşuită de prietenele ei. 

— Ei? spune Julia, cu voce aspră. Nu sunt nenorocita 
voastră de chelneriţă. 

Se iscă o mică agitaţie cât fetele se ridică şi se îndreaptă 
spre bucătărie, ca să ceară mâncare pentru grupul lor, ca 
întotdeauna. Doar că acum nu mai este o Welch de la care 
să ceri, iar Reese nu este aici ca să mă aştepte. 

Îmi scot pistolul de la brâu, i-l îndes Juliei în mână şi urc 
la etaj, în camera mea. Mă întind la mine pe pat. Când 
închid ochiul, încerc să nu văd trupul lui Welch. 


e 214 - 


Capitolul 19 


Cina a venit şi s-a dus, se lasă seara. Mi se pare că au 
trecut ani de când eu şi Reese ne-am strecurat afară ca s-o 
urmărim pe Welch. Dar n-a fost decât o zi. O zi şi totul se 
prăbuşeşte chiar mai mult decât era deja. 

Dacă Byatt ar fi fost aici, mă tot gândesc. Ea ar fi ştiut 
cum să repare lucrurile. Ar fi ştiut ce să facă, să fie bine. 
Dar este mai departe ca niciodată. Welch a murit, 
răspunsurile au alunecat dincolo de cunoaşterea noastră. 

Acum e prea târziu. Aproape dimineaţă. Mă gândeam că 
poate Reese o să se strecoare înapoi odată ce crede că am 
adormit, dar nimic. Doar linişte pe holuri şi zgomotele 
coşmarurilor, zgomote cu care ne-am obişnuit deja - un 
țipăt aici, un suspin de plâns dincolo, şi peste toate o fată 
plângând, care încearcă să adoarmă la loc. 

lar apoi, slab şi adus de vânt, un vaiet pe tonuri joase, 
răguşit. Vine în valuri tremurătoare, sunetul e atât de 
adânc, încât îl simt în trup. N-am mai auzit niciodată ceva 
asemănător. Nu e maşinărie, dar nici om. Sunetul acela 
vine din sălbăticie. 

Mă ridic şi mă duc la fereastră. Lumina este albastră şi 
creste, dar de la fereastra mea nu văd decât curtea şi aripa 
nordică a casei. Nimeni altcineva nu se agită. Toată casa e 
cufundată în tăcere. Probabil, n-a fost decât ceva din 
pădure. Sau poate doar închipuirea mea. 

Dar, nu. Se aude iar, un minut mai târziu. Mai limpede, 
mai prelung, cu ecou, un spaţiu interior. 

De-acum trebuie să-l mai fi auzit şi altcineva, aşa că mă 
îndrept spre uşă şi ies pe hol. Imi ia un pic să mi se 
obişnuiască ochiul şi la început mi se pare că sunt singură. 
Dar apoi, departe pe coridor, Reese, cu părul ei desenând 
umbre stranii. 

— Oh, scap un oftat. 

N-am văzut-o de când am încheiat lucrurile între noi. Pare 
în regulă. Sigur că e în regulă. 

Reese nu răspunde. Ţine capul plecat şi, când deschid 


e 215 œ» 


gura să mai spun ceva, o văd ridicând mâna. Şi-a scos 
bandajul de susţinere, dar din paloarea pielii îmi dau seama 
că încă are dureri. 

Atunci auzim a treia oară. Suficient de tare, de data asta, 
încât să aud şi cum se transformă într-un mâărâit gros. Orice 
animal ar fi ăsta, trebuie să se afle pe aproape. 

— S-o chemăm pe directoare? întreb eu. 

Nu mă priveşte, dar vocea îi sună normal când îmi 
răspunde: 

— Nu ştiu. 

N-am mai văzut-o pe directoare din această după- 
amiază, când ne-am întors eu, Julia şi Carson. Probabil că 
încearcă să se descurce cu ce conţine cutia cromată, 
încearcă să gestioneze pierderea lui Welch. 

Cat scoate capul pe uşă din camera ei, aproape de 
intrarea pe hol, Lindsay stă în umbră, în spatele ei. 

— Hei. Aţi auzit şi voi, fetelor? 

— Da, răspund eu. 

— Ce e aia? zice şi se freacă la ochi, somnoroasă. Avem 
veşti de la Schimbul Armelor? 

Avansez mai mult pe culoar. 

— Încă nu. 

— E un soi de animal. Cred, spune Reese, apoi tace brusc 
şi dă din cap spre mezaninul care dă spre holul principal. 
Hai să aruncăm o privire. 

Mergem împreună, Cat şi Reese în faţă, eu urmându-le 
alături de Lindsay. Îmi dau seama că Lindsay se uită la 
mine - înţelege că ceva nu-i în regulă, fiindcă Reese 
doarme în celălalt capăt al holului, dar din fericire nu spune 
nimic. Nu cred că aş putea suporta. 

Străbatem mezaninul şi coborâm scările. Ali este de 
gardă la uşă. 

— Hei, spune ea când ne vede venind, cu o expresie de 
uşurare pe faţă. Ce-a fost sunetul ăla? 

— Ne duceam să aruncăm o privire, spune Reese. Vine 
de-afară, din direcţia aia. 

Arată spre coridorul de sud, către colţul în care se află 
biroul directoarei. 


e 216 - 


— Vrei să vii? adaugă Reese. 

— Nu, spune Ali repede. Eu o să mă duc pe acoperiş, să 
verific şi cu Schimbul Armelor. 

Se grăbeşte pe scări, lăsându-ne singure în sala mare. 

Ne îndreptăm spre uşile duble, iar Cat şi Lindsay se dau 
în spate, aşteptând ca Reese s-o ia înainte, ezitând în felul 
acela în care o fac toate fetele, cu frică şi venerație în egală 
măsură. Dar Reese nu poate deschide uşa, nu cu umărul 
rănit. 

— Mă ocup eu, spun. 

Reuşesc să deschid cu două mâini. Mă uit la Reese, 
sperând la vreo reacţie. Măcar un zâmbet. Măcar o privire. 
Dar ea se apleacă să treacă, privind în altă parte. Urmează 
Cat şi Lindsay şi, înainte de a ieşi după ele, mă asigur că 
uşa va rămâne descuiată. 

Ne reunim pe verandă şi ne punem hainele, în timp ce 
frigul ni se strecoară în oase. Aerul este greu şi încărcat, ca 
şi cum ar fi gata să izbucnească furtuna. E dulce şi aspru şi- 
| trag în piept, privind în sus spre cerul limpede şi spiralele 
de stele. Pentru un moment rămânem toate tăcute şi aud 
suspinul uşor al uneia dintre noi. lar apoi izbucneşte. Acel 
sunet, din nou, un urlet cutremurător. Vine de dincolo de 
gard. 

Mijesc ochiul în noapte şi mă îndrept spre cărare, 
celelalte fete venind în spatele meu. Ar fi trebuit să-l putem 
zări până acum. După sunet, este un animal mare. Probabil, 
e greu de ratat, chiar şi printre copaci. 

O întindere largă şi plată de gheaţă, cu dalele potecii 
crestând-o în bucăţi. Gardul rezistă bine şi, deasupra 
copacilor, deasupra întregii firi, prima scânteie a răsăritului. 
Dar mai este şi altceva acolo, ceva întunecat care se foieşte 
pe lângă poartă şi nu pot să-l izolez de rest. Clipesc, mă uit 
în altă parte, apoi revin, iar Cat icneşte şi Lindsay spune 
„Sfinte Sisoe” şi pe urmă contururile devin dintr-odată 
clare. 

Blană neagră, lucioasă. Uriaş, înalt cât mine când stă în 
patru labe, cu umeri diformi şi cap uriaş. Un urs. Pe care l- 
am văzut la prima mea ieşire cu Schimbul Bărcii, pe care l- 


e 217 œ» 


am auzit în pădure după ce am abandonat cadavrul lui 
Welch. Doar că acum este de partea asta a gardului. 

Mormăie din nou şi ne împleticim una de alta, rămânem 
cât putem de liniştite, în timp ce aerul iernatic ne smulge 
din plămâni răsuflări zdrenţuite. 

— Ce dracului le ia atâta ălora din Schimbul Armelor? 
şopteşte Cat. Cum a trecut ăsta prin gard? 

— Pe-aici, spune Lindsay, arătând în întuneric. Uite cum! 

Frica îmi arde măruntaiele, dar ştiu deja ce ne arată. Şi 
sunt destul de sigură că aia e. In spatele ursului, înghițită 
de întuneric: poarta, larg deschisă. 

Ar fi trebuit să fiu mai atentă. Ar fi trebuit să verific. Dar 
m-am întors din Schimbul Bărcii şi doar am tras-o după 
mine. Welch, cutia cromată, veghea din noaptea de 
dinainte, însă toate astea n-ar fi trebuit să conteze. Cum 
am putut să ne pun pe toate în pericol în felul ăla? Cum am 
putut fi atât de proastă? A 

Eu am făcut-o. Am adus sfârşitul tuturor. Imi pare rău, 
spun în gând, îmi pare aşa de rău! 

Ursul este mai aproape acum, merge în patru labe şi 
amuşină pământul, în timp ce se împleticeşte spre casă. La 
fiecare pas pufneşte zgomotos şi muşcă aerul, iar pocnetul 
maxilarului său se aude surd de dincolo de peluză. Văd cum 
i se răsucesc urechile, văd peticele din pielea lui cu blana 
smulsă, dezgolită, lăsând carne vie de-a lungul şirei 
spinării. Un strigăt de pe acoperiş şi apoi o împuşcătură. 
Glonţul trece chiar pe deasupra capetelor noastre, loveşte o 
dală de pe poteca din faţă şi ursul se trage înapoi. 
Scâncesc, surprinsă. Cineva îmi acoperă gura cu mâna, dar 
e prea târziu. _ 

Ursul întoarce capul şi se uită direct la mine. Imi scapă 
un țipăt înăbuşit. Are o jumătate de faţă jupuită. 

Faceţi zgomot, ne-a spus cândva domnul Harker. Luptaţi- 
vă. Dar aici avem de-a face cu Toxul şi nu cred că regulile 
mai funcţionează acum. g 

— Împuşcătura nu l-a speriat, spune Reese. Însă 
Schimbul Armelor ar putea să-l nimerească până la urmă. 

Alături de mine, Lindsay tremură. Înghesuit în celelalte 


e 218 œ» 


fete, trupul meu pare un fir electric de-a dreptul viu. 
Tensiunea creşte atât de mult, încât m-ai putea rupe în 
două, inima mi-a luat-o la goană. 

— Mai dă-le o şansă, şoptesc. 

O altă împuşcătură, iar ursul mormăie tare. Mă gândesc 
că poate l-au nimerit, dar el continuă să vină spre noi. 

— O să ne retragem, continuă Reese, cu voce scăzută şi 
egală. Încet, la trei. 

O iau pe Cat de mână în timp ce Reese începe să 
numere. Ne ţinem toate una de alta şi simt frisonul din 
trupul cuiva, în timp ce ursul sforăie şi-şi mută greutatea de 
pe un picior pe altul. Nu ne aflăm departe de casă, dar dacă 
alergăm o va prinde în mod sigur cel puţin pe una dintre 
noi. 

Primul pas ne duce suficient de mult înapoi, încât să nu 
mai simt miasma fierbinte a respirației lui. Ne priveşte şi 
încerc să nu clipesc, încerc să nu pierd contactul vizual, dar 
ochiul orb mă înţeapă, încordarea şi întunericul, şi sunt 
atât, atât de obosită. 

— Şi încă o dată, spune Reese. 

Împreună, încă un pas. Nervi întinşi, pumni încleştaţi. 

Timp de o secundă totul este tăcut şi-mi simt umerii cum 
se relaxează. lar apoi un urlet rostogolindu-se din pământ, 
atât de puternic încât mă zguduie din măruntaie. 

— Okay, spune Reese. E momentul s-o luăm la fugă. 

Cat ţâşneşte prima, se smulge de lângă noi şi o ia la 
goană. Mă prăbuşesc sprijinindu-mă în palme şi genunchi, 
ţărâna aspră îmi zgârie mâinile, frigul îmi raşchetează 
pielea zdrenţuită. Umbra se îngroaşă şi, când ridic privirea, 
îl văd venind, cu oasele lucind, cu gura deschisă şi umedă. 
Mă invadează calmul. Tot ce am este cuțitul îndesat la 
brâu, nu prea util într-o luptă ca asta, dar pot să câştig un 
pic de timp pentru celelalte. Eu l-am lăsat să intre. O să 
mor ţinându-l afară. 

Dar Reese mă prinde de braţ cu mâna ei argintie şi mă 
ridică în picioare; are ochii sălbatici şi obrajii înflăcăraţi. 

— Mişcă-te! 

Picioarele izbesc pământul, aerul îmi şterge faţa, sângele 


e 219 œ» 


pompează în vene şi îl aud - ursul, ai cărui paşi zguduie 
pământul în timp ce aleargă spre noi. Zgomotul unei 
împuşcături, care îl ratează în întuneric, şi nu mă pot uita în 
urmă, nu mă pot uita în urmă. Cat aşteaptă la uşă, Lindsay 
este un pic înaintea mea. O depăşesc şi intru. Fiecare 
respiraţie este tot mai dificilă, frigul îmi strânge plămânii. 

— Grăbeşte-te, strigă Cat. 

Reese izbeşte uşa şi dispare înăuntru. Cat se întinde 
după mine şi-mi pierd controlul picioarelor, pasul mi se 
frânge şi mă prăbuşesc peste ea, o las să mă tragă în holul 
mare. 

— Hai, Lindsay, strigă ea. 

lar Lindsay era chiar în spatele meu, jur că acolo era, dar 
îi aud ţipătul şi apoi un urlet, frânt şi răguşit. Sunetul îmi 
zguduie spinarea, teribil, ţintuindu-mă pe loc. Nu cred că o 
să-l uit vreodată. 

Cat se propteşte în uşa din faţă şi Reese bâjbâie la 
încuietoare, aruncând zăvorul de-a curmezişul. Peste toate 
zgomotele astea, mârâieli umede şi pocnet de oase. 
Lindsay scânceşte o dată, apoi n-o mai auzim deloc. 

— Eşti okay? o întreb pe Cat. 

N-a mai rămas deloc culoare în ea, ochii îi strălucesc, dar 
încuviinţează din cap. Stoică şi puternică, în felul în care ne 
învaţă că trebuie să fie fiicele din Marină. 

— Deocamdată. 

Aşteptăm - slavă Domnului că încăperea nu are ferestre 
- şi ne rugăm ca ursul să nu încerce să dărâme uşa. Zăvorul 
este rezistent, dar nu va ţine prea mult în calea unei 
asemenea fiare. 

— Hai să mergem, spune Reese, cât încă mai putem. 

Trebuie s-o avertizăm pe directoare. 

Ali năvăleşte de sus, pe scări, cu cele două fete din 
Schimbul Armelor pe urmele ei. 

— Rahat, spune ea. Unde e Lindsay? 

— Unde e Lindsay? zice Cat şi o dă la o parte, trece pe 
lângă ea şi o apucă pe cea mai apropiată fată din Schimbul 
Armelor. 

Este Lauren, cea care a preluat locul lăsat liber de mine. 


e 220 œ» 


— Unde mama dracului aţi fost? adaugă ea. 

— Îmi pare rău, spune Lauren bâlbâindu-se, iar cealaltă 
fată, Claire, intră între Cat şi Lauren. 

— Nu e vina ei. 

înghite, iar obrajii i se colorează vizibil, chiar şi în lumina 
slabă. 

— Făceam cu schimbul şi era rândul meu. Am adormit. 

Cat îi dă drumul lui Lauren, pe care o prinsese de haină. 

— Ai adormit? 

Claire îşi fereşte privirea. 

— A fost un accident. 

— Spune-i asta lui Lindsay, mârâie Cat. 

Se face lumină la intrarea în coridorul nordic, iar 
directoarea intră în grabă în hol, cu capul plecat. Nu mă pot 
gândi la niciun loc în direcţia aceea unde ar putea păstra 
cutia, dar ea ştie casa mai bine decât mine. 

— Hei, spune Reese şi directoarea tresare, se holbează la 
noi cu ochi mari, neliniştiţi. 

— Fetelor. Ce se întâmplă? 

Reese îi explică totul. Sunetul pe care l-am auzit, ursul, 
cum a reuşit să intre. Nu-i spune nimic de Lindsay, nici de 
fata din Schimbul Armelor care a aţipit. Oricum nu mai 
contează acum. 

Directoarea deschide şi închide gura; pe limbă se vede o 
rană ca o carne vie, roşu-aprins; în cele din urmă, îşi drege 
vocea. 

— Cum a reuşit să intre? 

Eu, mereu eu, provocând distrugerea acestei şcoli. Reese 
e furioasă şi ştiu la ce se gândeşte, să-i spună directoarei 
jumătatea mea de adevăr. N-o să protestez - dacă o face, o 
merit cu vârf şi îndesat. Dar Reese dă din cap. 

— Nu ştim. 

— Okay, spune directoarea mai mult pentru ea, decât 
pentru oricare dintre noi. Okay, okay. 

Apoi se uită la mine, se uită la Reese şi dispare în biroul 
ei. 

— Ei, mare rahat! spune Reese. Acum ce facem? 


e 221 œ» 


Capitolul 20 


Ceea ce facem este să trezim pe toată lumea. Casa n-o 
să ţină piept de una singură şi este doar o chestiune de 
timp până când ursul o să reuşească să intre. Prea multe 
uşi şi ferestrele de la cantină, atât de înalte şi desfăşurate 
pe toată lungimea sălii, dar putem cel puţin să rămânem în 
viaţă cât mai mult posibil. 

Cat şi cu mine mergem la etaj, mărşăluind pe coridor din 
cameră în cameră, bătând la uşi şi trezindu-le din somn pe 
cele mai mici. Ni se alătură Julia şi Carson şi, fără niciun 
îndemn, încep să le mâne pe celelalte în grupuri, pe scări în 
jos. Lumânările luminează locul şi fetele se preling în hol, 
cu ochii cârpiţi de somn, încruntate. 

Totuşi, fără Welch, avem nevoie de cineva care să preia 
conducerea. Nu Reese, ci o persoană de care să nu se 
teamă cele mai mici fete. Cineva ca Taylor. 

Nu ştiu exact care este dormitorul ei, dar le ştiu pe 
câteva dintre fetele din anul ei, cazate la capătul culoarului, 
separate de celelalte prin două-trei camere goale. Asta e a 
lui Emily şi Christine, iar asta a lui Mary. Trec pe lângă ele 
încercând să ignor murmurul crescând care vine din holul 
principal, pe măsură ce fetele se adună jos. 

In cele din urmă, cu câteva uşi înainte de camera Monei 
găsesc o încăpere în care licăreşte anemic o lumină şi 
dinăuntru se aude un foşnet, o mişcare. Bat în uşă, mă dau 
înapoi şi Taylor zdrăngăne cheile în uşă şi deschide, cu 
părul ciufulit de la bluza pe care şi-o trăsese pe cap. Acolo, 
adânc încastrat în pieptul ei, un cordon de muşchi de 
grosimea degetului meu mare, care coboară pe pântec, 
dispărând mai jos de talia blugilor. De un albastru-şters, 
răsucit aproape ca o împletitură, pulsând ca şi cum ar fi viu. 

— Gata, ai văzut destul? mă repede Taylor. 

Imi feresc repede privirea. E vreun soi de venă? 

— Scuze. N-aveam intenţia să... 

= Cee? 

Imi dreg vocea: 


e 222 œ» 


— Nimic, doar că... avem nevoie de tine jos, în hol. 

Îi povestesc despre gard, despre urs şi văd cum îi fuge 
culoarea din obraji. 

— Unde e directoarea? mă întreabă. 

— S-a dus la ea în birou, dar eu... 

Trece pe lângă mine în viteză, lovindu-mă în trecere cu 
umărul ei solid. Simt cum trupul mi se relaxează când o 
urmez pe scări, spre mezanin. Dacă preia conducerea, o să 
găsească ea ceva. O să ştie ce are de făcut. 

Când ajunge jos, trece pe lângă ultimele câteva rătăcite 
ce se adună în hol. Îi prind privirea lui Reese şi văd cum 
uşurarea i se aşterne pe faţă când Taylor îşi croieşte drum 
prin mulţime. Dar ea fură startul. Exact ca directoarea, 
Taylor le ignoră pe fetele adunate în hol şi o ia la fugă spre 
biroul acesteia. 

— E-n regulă, spune Cat, venind lângă mine. O să ne 
descurcăm singure cu asta. 

Decidem că primul şi cel mai important lucru pe care-l 
avem de făcut este să baricadăm uşile din faţă. Claire şi Ali 
conduc un grup spre clase, ca să adune băncile şi scaunele 
rămase, orice putem folosi ca să construim o baricadă. Julia 
şi Carson se îndreaptă spre bucătărie, căutând unelte ca să 
dezmembreze mesele de la cantină, fixate în podea. Chiar 
şi Landry se implică, le ia pe unele dintre fetele mai mici în 
dormitoare, ca să scoată scările de la paturile supraetajate. 

lar eu, eu am prins rădăcini în pământ, am încremenit în 
mijlocul sălii. Timp de un an şi jumătate am fost în 
siguranţă atât cât s-a putut. Gardul, proviziile primite cu 
regularitate. Welch şi directoarea, ca să ne ţină laolaltă. Un 
an şi jumătate, iar într-o singură săptămână eu am distrus 
totul. 

Sarah şi Lauren trag canapelele în faţa uşii. Cat este prin 
preajmă, arătând ciudat fără Lindsay lângă ea, şi mi se 
pare că o văd pe Julia la cantină, luptându-se cu şuruburile 
meselor lungi. Mă îndrept spre cantină, dar înainte de a 
ajunge prea departe aud o uşă care se trânteşte pe coridor 
şi directoarea iese grăbită din biroul ei, urmată de Taylor. 

Arată mai bine decât când am văzut-o la poartă. Are 


e 223 + 


hainele netezite - linii ascuţite şi pliuri proaspete, de parcă 
ar avea pitit pe undeva vreun fier de călcat - şi părul strâns 
la spate într-un coc îngrijit, cărunt. 

— Sus, spune ea, bătând de două ori din palme. Toată 
lumea, sus. 

Urmează o pauză şi toată sala amuţeşte. Nu suntem 
obişnuite s-o vedem aşa - de obicei este departe de noi, 
distantă, vorbele îi erau rostite de Welch. Dar cred că asta 
nu mai este o opţiune. 

— Ei? Acum! se răsteşte ea scurt şi noi ne împiedicăm 
una de alta. 

Îşi croieşte drum printre noi şi urcă până la jumătatea 
scărilor, de unde o putem vedea. 

— În regulă, aliniaţi-vă! Pe ani, vă rog, şi pe numele de 
familie. 

Ne ia un minut, fiindcă a trecut mult timp de când ne-am 
separat în şapte rânduri. Înainte erau 14 sau 15 fete în 
fiecare rând, dar acum este ca şi când unele dintre ele n-ar 
fi existat niciodată şi, deşi începeam alinierea de la 11 ani, 
acum cele mai mici dintre noi au 13 ani. Aşa de multe fete 
sunt azi doar nişte fantome, iar rândurile sunt atât de 
scurte şi ciuntite! De aceea nu ne mai aliniem, pentru că 
doare prea tare. 

Mă numesc Chapin, aşa că sunt prima, apoi vine Reese. 
În spatele ei, Dana Kendrick, Cat Liao, Lauren Porter şi 
Sarah Ross. Nu mă pot uita spre locul rămas gol la capătul 
rândului, acolo unde ar fi trebuit să se afle Byatt. 

— Mulţumesc, spune directoarea când terminăm foiala şi 
ne găsim locurile. Acum, aşa cum se pare că aţi aflat deja 
toate - şi aud cum vocea i se frânge -, în dimineaţa 
aceasta, devreme, a fost făcută o spărtură în gard. Nimeni 
nu are voie să iasă din casă până nu vă anunţ altceva. 

Închid ochiul. Ar fi trebuit să mă obişnuiesc deja cu vina 
asta zvârcolindu-se în mine. Nu cred că va dispărea 
vreodată. 

— Ca să ne pregătim pentru situaţiile de urgenţă, 
continuă ea, în această dimineaţă vom face un exerciţiu de 
siguranţă. Urmaţi-mă, vă rog! 


e 224 œ» 


Este ridicol. Sigur că e. Dar o urmăm pe culoarul de nord, 
trecem pe lângă sălile de clasă şi pe lângă birourile 
profesorilor, dăm colţul şi ne îndreptăm direct spre sala de 
muzică. Este uriaşă, cu tavan înalt şi fără ferestre, cu 
tribune construite de-a lungul unuia dintre pereţi. Formăm 
din nou rândurile pe podeaua largă, goală. 

Înainte, aici se aflau pupitre pentru partituri şi un pian. 
Unele fete aveau viori pe care le aduseseră de acasă. Dar 
totul a dispărut de mult. N-a mai rămas decât catedra, 
bătută în cuie în faţă. Alături de mine, Cat tremură. Este frig 
aici, unde nu ajunge niciodată soarele. 

Odată intrate, directoarea ne numără din nou. Aştept să 
ne explice ce are de gând, dar ea stă în faţa noastră 
mişcându-şi buzele în tăcere şi, dacă n-aş cunoaşte-o mai 
bine, aş spune că şi ea tremură. Apoi dă din cap spre 
Taylor, care face un pas în afara rândului. 

Stomacul mi se întoarce pe dos. Ar fi trebuit să-mi dau 
seama ce se întâmplă. Ea a fost cea care a cărat-o pe Mona 
în casa Harker. Am crezut că e de-a noastră, dar nu e. Este 
de-a lor. 

— Pune mâna pe ea, spune directoarea. 

Taylor vine rapid spre mine, spre mine trebuie că vine, 
spre mine - au aflat că eu am încălcat carantina. 
Directoarea trebuie să fi aflat. Dar Taylor trece de mine, cu 
privirea fixată asupra altcuiva. 

— Aşteaptă, spun eu, dar n-am timp să adaug şi altceva, 
că Taylor îşi înfige mâna în coada împletită a lui Reese, 
înfăşurând-o în jurul pumnului, şi o pune la pământ. 

Reese ţipă, dar Taylor o trânteşte cu faţa la pământ, 
prinzându-i mâinile la spate. O smuceşte de umărul rănit şi 
Reese urlă ceva ce pare numele meu. Cineva strigă şi o 
împing pe Cat, luptându-mă să ajung la Reese printr-o 
grămadă confuză, în timp ce Taylor o încătuşează pe 
Reese, cu mâinile la ceafă. O văd înmuindu-se, sângele 
curgându-i, în timp ce ochii i se închid. Nu apuc să clipesc, 
că Taylor a şi ridicat-o pe Reese pe umăr şi se îndreaptă cu 
ea spre uşă. Ce naiba se petrece? Unde o duc? 

— Hei, strig eu fugind după ele. 


e 225 + 


Aproape că am ajuns-o pe Taylor când cineva mă prinde 
de guler şi mă trage înapoi, aruncându-mă la pământ. 
Directoarea stă aplecată peste mine, conturul ei se 
estompează în timp ce vederea mi se tulbură şi apoi se 
limpezeşte. Reese şi Taylor ies din sală şi directoarea 
închide uşa după ele. Mă chinui să mă ridic în picioare, trag 
de mâner, dar aud un clinchet greu, de yală care se 
închide. 

— Reese! strig. Reese! 

Dar ele se îndepărtează pe culoar, paşii se aud grăbiţi, 
până când dispar. De ce au luat-o? Ce o să-i facă? Julia vine 
lângă mine, cu îngrijorarea întipărită pe faţă. 

— Ce se întâmplă? 

— Nu ştiu. Nu ştiu, rahat, eu... 

Brusc, deasupra noastră se aude un fâşâit, şi stropitoarea 
sistemului de siguranţă porneşte cu un bolborosit. Este un 
fel de ceaţă, uşoară şi aderentă. Mijesc ochiul sub ea, îmi 
simt părul încărcându-se cu umezeală. Prea densă ca să fie 
doar apă, cu un miros prea clar, prea chimic. 

Ce naiba e asta? 

Dar ştiu. Este chestia din cutia cromată. Carson, Julia şi 
cu mine am cărat-o până aici, cu mâinile noastre. Noi am 
semnat certificatul de deces, ne-am pus capetele în 
ghilotină şi i-am înmânat directoarei securea. 

În jurul meu, fetele îşi acoperă capetele cu hainele, în 
timp ce ceața se îngroaşă într-o negură, murmurul creşte. 
Cineva începe să tuşească şi e tot mai greu să vezi ceva, 
tot mai greu să gândeşti. De gene îmi atârnă stropi mici, 
lumina mi se împrăştie în privire şi-mi trec palmele peste 
faţă. Le ridic aproape  lipicioase, pielea palidă, 
bolnăvicioasă, se înmoaie şi-şi pierde culoarea sub pâcla 
aderentă. Pieptul mi se încarcă, astupat de vată, şi cu cât 
respir mai profund, cu atât mai puţin aer pot trage în piept. 

Trebuie să ieşim de-aici. Trebuie să ieşim de-aici acum. 

Uşa este nouă de tot, montată acum câţiva ani, cu un 
pătrat mare de sticlă încastrat, dar armat cu sârmă, pentru 
siguranţă. Ştiu că directoarea a încuiat-o, dar încerc oricum 
clanţa. Mă arunc cu toată forţa asupra ei, însă nu cedează. 


e 226 œ» 


— Uite-aici, spune Julia, cuțitul meu. 

Mă dau la o parte şi ea se ghemuieşte în faţa uşii, scoate 
cuțitul de la brâu şi începe să meşterească la yală, 
încercând s-o deschidă. 

Panica a atins o tensiune aproape electrică. Nu doar în 
noi, ci peste tot, stârnind haosul. Abia dacă mai pot gândi în 
mijlocul ţipetelor, abia dacă mai pot vedea prin ceaţă. Imi 
leg zdravăn bluza peste gură şi respir prin ea. La început 
ajută. Îmi simt mintea mai limpede şi gândurile-mi revin, 
dar este prea multă substanţă toxică, încă ne stropeşte din 
stropitoarele din tavan şi nu are unde să se ducă, decât în 
trupurile noastre. 

Acesta este momentul când se prăbuşeşte prima fată. 
lute, mai trece o secundă şi cade şi a doua, contorsionată 
într-o poziţie nefirească, cu ochii deschişi şi privirea fixă. 

— Oh, Dumnezeule, spune Cat, apoi se prăbuşeşte şi ea. 

— Julia, spun, trebuie să te grăbeşti. A 

Sarah se apleacă asupra lui Cat şi o scutură de umeri. In 
cealaltă parte a sălii, o fată scundă şi slabă moartă s-a 
cuibărit în braţele lui Landry. Cineva plânge, cineva ţipă, şi, 
dacă o să mai stăm mult aici, nu o să mai rămână nimic de 
noi. 

— Nu merge, spun eu, cu respiraţia prea scurtă, prea 
superficială. Nu putem sparge geamul? 

Julia se ridică; pare sfârşită. 

— Cu ce? 

Şi are dreptate. Nu e nimic aici, nici măcar un pupitru 
pentru partituri, iar armătura de sârmă probabil că va 
zgâria mâna celui care va încerca să spargă geamul. Dar 
asta poate că este ultima opţiune care ne-a rămas. Am 
capul înceţoşat şi mi se întunecă privirea. Nu mai am mult 
până o să leşin. Trebuie să ne mişcăm repede. 

Îmi scot haina şi o înfăşor în jurul mâinii stângi, 
strângând materialul în pumn. Ştiu că o să doară, dar pâcla 
îmi arde plămânii şi e acum ori niciodată. 

Lovesc sticla, o lovesc tare, o dată, de două ori, iar şi iar. 

Până la urmă se face zob. O secundă după ce o sparg nu 
simt nimic în afara valului rece de aer proaspăt, dar apoi 


e 227 œ» 


mă pocneşte durerea, care-mi explodează în mână şi mă 
aruncă în genunchi. Mă târăsc spre uşă, îmi bag cealaltă 
mână pe gaura din geam şi bâjbâi după încuietoare. Metalul 
se răsuceşte în strângerea mea alunecoasă şi-mi spun că o 
să mi se facă rău. 

Mă las pe mâner. Lumea se înclină sălbatic. Uşa se dă de 
perete şi deasupra mea este un câmp cenuşiu, vălurit, 
înceţoşat. Nu-mi mai simt mâna şi închid ochiul, mă las să 
cad pe podea. 

— Hei, hei! Haide, acum! 

Mă lupt să rămân trează. Julia îngenunchează lângă 
mine. 

— A mers? mormăi eu. 

— Este okay, spune ea. Aerul se curăţă. Haide, ridică 
braţul. Cred că trebuie să-l ţii sus. Sângerezi cam tare. 

Îmi ridică mâna, ţinându-mă de cot, şi desface haina de 
pe pumnul meu zdrobit. Am impresia că-mi jupoaie pielea, 
dar nu-i nimic, doar mai multă durere, în condiţiile în care 
am suferit deja prea mult. 

Imaginea restului încăperii se limpezeşte iar şi încep să 
văd în jur. Noi, toate, prăbuşite şi împrăştiate acolo unde 
am căzut. Julia şi cu mine lângă uşă, celelalte răspândite 
prin toată sala. Absolut toate, unele mai treze decât altele 
şi începând să se agite, dar toate cu acelaşi nimic neclar în 
spatele ochilor. 

— Afară, le spun. Trebuie să ieşim din sala asta. 

Încetul cu încetul, dispozitivele din tavan încetează să 
mai stropească şi Julia mă ajută să-mi adăpostesc mâna la 
piept, în timp ce mă ridic în picioare. Cioburi de sticlă, pete 
de sânge pe podeaua ca o tablă de şah. Le văd pe fetele 
rămase în viaţă târându-şi trupurile pe lângă mine, spre 
hol, şi mă clatin în urma lor. 

Cum a putut directoarea să ne facă aşa ceva? După tot 
acest timp, după toate lucrurile cărora le-am supravieţuit, 
cum a putut să ne abandoneze tocmai acum? 


e 228 œ» 


Capitolul 21 


Şaisprezece decese. Facem bilanţul în holul mare, 
departe de ceea ce a lăsat gazul; Julia îmi bandajează mâna 
cu fâşii de material rupte din haina unei fete moarte. Le-a 
lovit mai ales pe cele mici, din primul an n-a rămas decât 
Emmy, dar a murit şi Dara, din anul meu, şi încă trei cu un 
an mai mari. Le aliniem trupurile şi le închidem ochii. 

Când terminăm, toată lumea e tăcută, numai zgomotul 
plânsului înăbuşit sparge tăcerea. Am rămas cam patruzeci 
şi ni se pare că suntem atât de mici! O văd pe Emmy stând 
lângă trupurile fetelor din anul ei, pieptănându-le cu degete 
grijulii, şi inima mi se strânge în piept. 

— Asta e opera directoarei, spune Cat, şi vocea i se 
frânge. Ea ne-a făcut asta. N-o s-o lăsăm să scape uşor, ne- 
a ucis prietenele. A încercat să ne ucidă pe toate. 

— Şi ce-o să facem? spune Lauren. 

Mă uit spre locul în care stă, lângă trupul prietenei ei, 
Sarah. 

— S-a dus, zice Lauren. 

— O s-o găsesc, le spun, ignorând durerea care-mi 
pulsează în mână. Trebuie s-o găsesc. Dacă o găsesc pe ea, 
o găsesc şi pe Reese. lar Reese depinde de mine. 

— Şi apoi ce? râde Lauren gâjâit. O omorâm? 

— Da, spune Cat. Exact asta o să facem. 

Se aude un murmur de aprobare, la început timid, dar 
apoi devenind tot mai puternic, dar Lauren scutură din cap. 

— Incă mai avem un urs afară. Poarta e deschisă. Casa 
asta e terminată şi la fel suntem şi noi. Nu pentru asta ar 
trebui să ne facem griji? 

Cat începe să tipe şi încăperea explodează de zgomot. 
Mă uit spre Julia, care nu spune niciun cuvânt. Şi-a trecut 
braţul în jurul lui Carson, care îşi ţine capul îngropat în 
curbura gâtului ei. Ea şi-a păstrat fata. Eu le-am pierdut pe 
amândouă ale mele. 

— Hei, spun uşor, tu ce crezi? 

Julia se uită cum se ceartă Cat şi Lauren şi apoi îşi 


e 229 + 


întoarce iar privirea spre mine. 

— Du-te şi găseşte-o pe Reese, spune ea. Reese nu are 
timp de chestiile astea. 

Îi zâmbesc recunoscătoare, o strâng uşor de mână şi apoi 
mă retrag pe nesimţite spre uşă. Fiindcă nimeni nu-mi 
acordă nicio atenţie, mă strecor afară şi ies pe coridor. Mă 
grăbesc înapoi spre sala mare cu paşi inegali şi cu mintea 
încă  limpezindu-mi-se după ceaţă. Mâna stângă îmi 
pulsează în ritm cu bătăile inimii, sângele încă mi se 
prelinge prin bandaje şi ştiu că niciodată nu mi se va mai 
îndrepta şi că nu o s-o mai pot îndoi ca înainte. 

Pe ferestre ziua se arată strălucitoare, senină şi, dacă 
ascult cu atenţie, pot auzi ursul chiar dincolo de uşă, cu 
respiraţia lui chinuită şi tăioasă. Trebuie să fi terminat cu 
trupul lui Lindsay. Şi acum vine pentru noi, restul. 

Există doar câteva locuri destul de sigure pe care 
directoarea să le folosească pentru a o ţine pe Reese. Unul 
dintre ele este biroul ei, dar văd de aici că uşa e deschisă, 
deci nici nu mă mai obosesc să verific. Aşa că nu-mi 
rămâne decât să alerg la etajul al doilea, cu fiecare pas mai 
sigur decât cel dinainte. Directoarea a încercat să mă 
doboare şi nu a putut - n-o s-o las nici s-o ia pe Reese. 

Aici, uşa de la scara spre infirmerie. Este întredeschisă, 
bălăngănindu-se uşor, ca şi cum cineva tocmai ar fi trecut 
pe acolo. Dar nu aud pe nimeni sus, la etajul al treilea. 
Poate că Taylor şi directoarea stau în aşteptare, gata să mă 
lege ca pe Reese. N-am prevăzut asta, n-am niciun plan. Nu 
mi-a mai rămas nimic. Încep să urc sprijinindu-mă bine de 
zid, căci durerea din mână se înrăutăţeşte. 

La infirmerie este întuneric, uşile închise blochează 
lumina soarelui de dimineaţă. Ultima dată când am fost aici 
o căutam pe Byatt şi simţeam că răspunsurile tocmai mi-au 
scăpat printre degete. Acum le am - ştiu că au dus-o de pe 
insulă şi ştiu că Welch era băgată rău în toate astea -, iar 
asta a secat dorinţa de luptă din mine. Acum nu mai am 
nevoie de adevăr. Nu vreau decât să trăiesc. 

Nu te poţi ascunde nicăieri pe culoarul îngust. Cred că 
sunt singură aici. Mă împleticesc de la uşă la uşă, încercând 


e 230 œ» 


să aud ceva, orice. Până aici, la ultima uşă de pe coridor, 
camera în care am găsit acul şi aţa lui Byatt. Zăvorul este 
pus şi dinăuntru vine un sunet înfundat, ca arcurile unei 
saltele. 

Reese. 

Încet, îmi spun în gând. Dacă este acolo, ar mai putea să 
fie şi altcineva. Mă întind pe podea, cu ochiul stâng lipit de 
pământ. Pot vedea pe sub uşă, prin spaţiul de doi-trei 
centimetri. Zăresc picioarele patului şi ceea ce pare a fi un 
scaun tras lângă el. Nici urmă de directoare sau de Taylor. 

Încep de sus, demontez şuruburile unul câte unul. Sunt 
înfipte adânc în perete şi, pentru că lucrez numai cu mâna 
dreaptă, trebuie să-mi folosesc toată puterea ca să le 
deşurubez. Abia termin cu primul şi aud. Incet, abia 
perceptibil. 

— Hetty? 

Îmi apăs fruntea pe uşă. Ea e. Chiar ea e. 

— Hei! Eşti bine? 

O clipă de tăcere, apoi: 

— Aşa cred. 

— Ce ţi-au făcut? Ce vor de la tine? 

— Voiau... spune ea pierzând şirul de parcă ar fi beată. 
Voiau o cale să scape de pe insulă. 

Lovitura la cap încasată în sala de muzică trebuie s-o fi 
ametit, fiindcă vorbeşte ciudat, ca şi când nu s-ar afla aici. 
Trag de următorul piron şi acesta abia se mişcă. 

— Rezistă, îi spun. Te scot eu de-acolo. 

O aud trăgând aer în piept şi mă gândesc că se 
pregăteşte să spună ceva, când cineva, cineva care nu e 
Reese, îmi rosteşte numele de undeva, de pe culoar. 

Taylor. 

Mă răsucesc încet. Conturul îi este estompat de 
întunericul de pe culoar, dar este acolo. Privindu-mă. 

— Dă-te înapoi, spune ea. Indepărtează-te de uşă. 

— Taylor? 

Face câţiva paşi spre mine şi acum îi pot vedea faţa, văd 
încăpăţânarea încleştată a maxilarului ei şi cuțitul de la 
brâu. Mă întorc mai mult spre ea, asigurându-mă că-mi 


e 231 œ» 


vede bandajul improvizat de pe mână. Dacă se gândeşte că 
nu sunt o ameninţare, poate că o să găsim o cale să ieşim 
din asta. 

— Nu voiam decât să-i vorbesc, mint eu. Să mă asigur că 
este în regulă. 

— Nu te cred. 

Are vocea plată, aspră. 

— Am spus să pleci din faţa uşii, repetă ea. 

— Este bine? Măcar asta îmi poţi spune? 

— Dă-te înapoi! În momentul ăsta! 

Taylor fusese de-a noastră. Dincolo de toate astea, 
trebuie să-i pese, măcar un pic. Dacă aş reuşi s-o mai 
presez puţin, poate că o s-o fac să cedeze. Poate că o să 
primesc o altă şansă. 

— Ce i-aţi făcut? De ce aţi vrut-o? Spune-mi şi plec. Ne 
putem preface că n-am fost niciodată aici. 

Taylor scutură din cap. 

— Ştii că nu te pot lăsa să pleci, Hetty. 

Îi zâmbesc cât de convingător pot. 

— Ba sigur că poţi. Poţi face orice vrei. 

— Asta şi fac. 

Mai face un pas spre mine. 

— Directoarea şi cu mine o să plecăm de pe nenorocita 
asta de insulă. Şi dacă ştie cineva cum se face, e prietena 
ta. 

Îmi amintesc ce a spus în casa Harker, în noaptea aceea. 
Cum a spus că a părăsit Schimbul Bărcii pentru că merităm 
mai mult. Ce vorbe de rahat! Pentru asta a făcut de fapt tot 
ce a făcut, de aia a pocnit-o pe Reese, de aia ne-a lăsat în 
sala aceea, să murim. Ca să scape. 

— Chiar crezi că te vor lăsa să pleci? Marina şi CCEP? 

Nu poate fi atât de naivă. Eu am fost aşa şi uite ce s-a 
întâmplat. Ridică din umeri: 

— Nu contează. N-o să rămânem aici. 

— Dar noi, celelalte? 

— Aşa m-am săturat de întrebarea asta! mârâie Taylor. 
Dar cu mine cum rămâne, hm? Cum rămâne cu mine? 

Nu pot concura cu acest argument, nu pot trece de vina 


e 232 œ» 


pe care o simt în stomac. 

— Ascultă, nu mă poţi omori, pur şi simplu, îi spun, în 
schimb. 

Taylor pufneşte, dar îi zâmbesc aşa cum ar face-o Byatt. 

— Vrei o cale de a pleca de pe insulă. Vino cu mine - o s- 
o găsim împreună. 

Incă un pas spre mine. 

— Minti! 

— Nu mint, nu mint, promit! 

Dar Taylor nu mă mai ascultă şi duce mâna spre cuțitul 
înfipt la brâu. 

— Lasă-l acolo! Haide, nu e nevoie s-o faci, îi spun. 

Dar tonul meu mieros deja îşi pierde din vigoare. Mâna 
îmi tremură când o întind spre ea, încercând s-o îndepărtez. 

— Ba da, e nevoie! 

Trebuie să plec chiar acum. Dar îmi blochează drumul şi 
nu am cale de scăpare, iar Taylor se repede să mă prindă. 


e 233 + 


Capitolul 22 


Repede, atât de repede se tulbură totul! O văd 
repezindu-se spre mine, văd albul mâinii ei şi albul cuţitului 
ei şi nu ştiu care e care, aşa că apuc ce e mai aproape de 
mine, ca să îndrept celălalt obiect în direcţia opusă. Mă las 
greu pe piciorul ei. 

Taylor îmi zdrobeşte nasul cu umărul şi mă proptesc cu 
spatele de perete; durerea explodează în mâna rănită, am 
părul în ochi, sângele din gură mă pătează peste tot, pe 
obraji şi pe ochi. Cuţitul îi ţâşneşte înainte şi o trag mai 
aproape, apăs lama cu latul spre mine, ca să nu-l poată 
folosi, şi ea încearcă să-l răsucească, încearcă să-l tragă de- 
a curmezişul meu, încearcă să-mi deschidă un canion în 
piept aşa încât... nu-mi ia mult, eu doar... mă înclin şi 
împing... şi intră atât de uşor! Ca şi cum Taylor asta ar fi 
aşteptat. 

— Oh, Doamne, spun. Oh, Doamne! 

Se smulge din cuţit. Cade. Cuţitul cade şi el. E sânge 
peste tot şi nu ştiu cum să-i opresc sângerarea. 

— Hetty! 

Nu ştiu dacă ar putea-o opri ceva. Ochii i se închid. Se 
zvârcoleşte şi tremură, în aer se aude cum se îneacă, o 
mână prinde ceva imaginar şi cealaltă este apăsată pe 
coaste. Şi Taylor este Welch, iar Welch este domnul Harker, 
şi totul se întâmplă iar şi iar, neîncetat. 

O voce în spatele meu, de altundeva. 

— Hetty! Hetty! 

Nu pot să mă mişc. Nu pot să respir. Sângele a ajuns 
aproape de tocurile ghetelor mele. Poate că, dacă stau aici 
suficient de mult, o să se strecoare pe la cusături, prin 
şosete, şi o să-mi ajungă şi la piele. Pata asta n-o voi putea 
şterge niciodată. 

— Vino şi descuie uşa, spune Reese. 

Reese. 

Ghetele lipăie când mă ridic călcând în pata de sânge, şi 
sar peste picioarele lui Taylor. Reese îmi rosteşte iar 


e 234 œ» 


numele, ferm, acoperind lipăitul, acoperind bolborositul şi 
clipocitul sângelui care îi curge lui Taylor din gură. 

Îmi ia câteva încercări ca să deşurubez toate piroanele 
de la uşă; umărul mă înţeapă, dar ridic zăvorul şi reuşesc s- 
o deschid. 

Patul este gol, salteaua, pătată cu stropi de sânge. Pe 
scaun se află o staţie de emisie-recepţie şi una de radio, iar 
alături de ele un cuţit sclipeşte în lumina soarelui care intră 
pe fereastră. Marginile lamei sunt acoperite de sânge şi 
aproape că nici nu vreau să mă uit, pentru că ce ar putea 
cineva să-i facă mai mult de-atât? Însă iat-o, aşteptând într- 
o parte. Reese, cu părul ei strălucind lunatic şi cu umărul ei 
scrântit, cu o vânătaie înflorindu-i pe obraz. 

— Okay, spune ea şi-mi prinde obrazul în mâna argintie, 
apăsându-şi degetul mare pe colţul gurii mele. Okay. 

— N-am vrut... încep eu, dar asta e tot ce pot spune. 

— N-ai avut încotro, îmi răspunde. 

Asta ar trebui să mă facă să mă simt mai bine, ştiu că 
aşa ar trebui, dar simt cum fierea îmi urcă în gât. 

— Acum trebuie să plecăm, spune ea. 

— Şi ce să facem? Nu putem scăpa de-aici. 

— Pas cu pas, okay? Deocamdată trebuie doar să 
mergem jos. Atâta tot. Şi apoi o să ne gândim cum să 
rezolvăm. 

— Da, răspund. 

Şi apoi, pentru că o văd privindu-mă încă, aşteptând încă, 
încerc din nou, cu mai multă convingere: 


— Da. FI 

Mă lasă să închid ochiul pe drumul spre ieşire, ca să nu 
mai văd trupul lui Taylor, şi-mi spune să mă ţin de ea când 
mă conduce pe coridor. 

— Ce ti-au făcut? o întreb. 

Tot văd în minte cuțitul acela. 

— Nimic, îmi răspunde cu o voce aproape calmă, dar nu- 
şi poate stăpâni tremuratul. Am o senzaţie de rău, mi se 
răscolesc măruntaiele. 

— Şi ce-au făcut după ce n-au făcut nimic? 


e 235 + 


Reese nu răspunde. Dar când deschid ochiul văd sângele 
picurând prin rupturile ghetelor ei. Şi fiecare pas este 
ezitant, ca şi când şi-ar proteja unul dintre picioare, 
încercând să nu lase să se vadă. Ca şi cum i-ar fi înfipt 
cuțitul în tălpi. 

Îmi scot imaginea asta din cap. Dacă o las să se îngroape 
prea mult în mintea mea, o să mă distrugă din interior. 

Ajunse în capul scărilor, ezităm din cauza zgomotului de 
jos, care urcă până la noi. La parter, fetele s-au apucat iar 
să baricadeze uşa. Directoarea a încercat să le-mpiedice, 
dar ele n-au lăsat-o. Şi, deşi nu vorbim despre asta, ştiu că 
ne întrebăm amândouă pe unde o fi. Oare au găsit-o fetele? 
Sau o să ne prindă şi o s-o închidă iar pe Reese? De mine 
nu-i pasă, dar Reese ştie insula de parcă ar fi Raxter 
transformat în fiinţă de carne şi oase. Directoarea n-o s-o 
lase să-i scape din mână dacă poate fi de ajutor. 

Undeva, în sala principală, se aude un trosnet şi cineva 
ţipă. Ecoul crescând al unui vaiet de panică se ridică până 
la noi. Un alt pocnet teribil. Este un sunet greu, ca şi cum 
cineva ar izbi în uşă. Brusc, vaietul acela pulsând ricoşează 
prin ea. 

Ursul, încercând să intre. Cu Toxul în trup, nu se va opri 
până când nu va avea ce doreşte. 

— Haide, spune Reese. 

Alergăm pe scări în jos şi încerc să nu mă gândesc la 
urmele de tălpi pe care le las în spate, după ce am călcat în 
sângele lui Taylor. Când năvălim la mezanin, pulsul îmi 
bubuie în urechi. Sala mare se vede sub noi, fetele strigă. 
Julia răcneşte ordine spre ele. Cineva plânge cu suspine 
uşoare, abia auzite. 

Ne grăbim în jos, pe scara principală, în mijlocul haosului. 
Uşile din faţă se cutremură când ursul se izbeşte în ele cu 
toată greutatea, ca să intre. Două fete ne urmează jos, 
venind dinspre etajul al doilea, de unde cară împreună un 
fişet. Câteva sunt ghemuite lângă canapelele împinse de-a 
latul uşilor, împingându-se în ele ca să le ţină pe loc. 

— Hetty, strigă Julia când ne vede, stând lângă baricadă, 
supraveghind operaţiunea. Ai găsit-o! 


e 236 œ» 


Venim lângă ea, dându-ne repede la o parte din drum 
când trec pe lângă noi fetele care duc fişetul. 

— Ce se întâmplă? întreabă Reese. Nu făcea aşa înainte. 

Julia încuviinţează. 

— Trebuie să fi simţit mirosul. Sângele lui Hetty, din sala 
de muzică. 

Bandajul mi s-a înroşit, dar asta e nimic în comparaţie cu 
tot sângele ăla de sus, îmi spun. 

— Rahat, zice Reese, uite! 

Îi urmăresc privirea spre uşile din faţă, care au început să 
se îndoaie. Zăvorul industrial, restaurat şi sigur, cedează pe 
măsură ce ursul se aruncă în uşă, iar şi iar. Zgomotul pare 
o bătaie de inimă şi uşile se cutremură, încordate în 
piroanele lor. 

— Înapoi, spune Julia şi apoi strigă, în timp ce uşile 
zăngănesc în balamale: Toată lumea înapoi! 

Zăvorul cedează şi uşile se lovesc de perete. Soare rece, 
vânt suflând înăuntru. Fălci osoase pocnind. Canapeaua, 
banca se despică, se spintecă precum un şrapnel, iar uşile 
se rup din balamale, cad trosnind şi îngroapă fetele 
dedesubt. Ţipete. Aud ţipete şi iată silueta uriaşă, urletul 
cutremurând cerurile, în timp ce ursul înaintează. 

— Aripa sudică! strigă Julia. Mergeţi în aripa sudică! 

Toate cele care încă mai sunt pe picioare o iau la fugă. 
Sunt înţepenită în loc, privind ursul care o fixează pe 
micuța Emmy căţărându-se din ruine, pe palmele şi 
genunchii însângeraţi. 

Cel puţin, asta pot să fac. 

— Hetty, spune Reese. Nu! 

Dar alerg, trec în fugă pe lângă Cat şi sar peste cea 
rămas dintr-o canapea. 

— Emmy! strig. 

Ursul ridică ochii, îşi fixează privirea putregăioasă asupra 
mea şi Emmy se împleticeşte spre mine, cotul i se izbeşte 
cu un trosnet de fluierul piciorului meu. Imi arunc braţul 
bun în jurul taliei sale şi o ridic. 

— Du-te, îi spun, du-te. Sunt în spatele tău. 

— Grăbeşte-te! o aud pe Reese strigând. 


e 237 œ» 


Fac un pas lent înapoi, stând între urs şi Emmy, în timp 
ce ea o ia la fugă spre un loc mai sigur, dar ursul pocneşte 
din fălci şi instinctele mi se trezesc la viaţă. Mă întorc, 
sprintez spre aripa sudică, adrenalina e clară şi răcoroasă şi 
mă simt mai mult decât eu însămi. Mă mişc repede, Reese 
mă aşteaptă la intrarea pe coridor. Au lăsat uşile deschise. 

— Intră, intră, spune ea. 

Mai arunc o ultimă privire peste umăr şi fac ultimii paşi. 
Ursul miroase cadavrul unei fete căreia i-a ieşit prin ochi un 
lemn ascuţit, în urma dezastrului. 

Reese mă grăbeşte mai departe pe coridor, către 
grămada care aşteaptă, în timp ce Julia şi Cat închid uşile 
duble, sigilând aripa sudică de restul casei. Fetele s-au 
împrăştiat deja prin săli de clasă şi birouri, aruncând pe 
culoar bănci cu care să construim o altă baricadă. 

Cât timp mai putem face asta? Cât de mult timp, înainte 
ca următoarele uşi să cedeze şi ele? Atunci ce o să facem? 

Uşile de la capătul holului nu reuşesc să înăbuşe prea 
bine sunetele pe care le face ursul în furia lui, respirând 
sacadat şi mormăind, strigând la noi. Emmy s-a ghemuit 
lângă zid, îngrijindu-şi buza spartă şi pigulindu-şi palma 
sfâşiată. În jurul ei, mai multe fete înfometate, singure şi 
muribunde. Este vina mea. Eu am creat lumea asta pentru 
noi. 

— Există vreo cale de ieşire? întreb. Nu i-ai spus 
directoarei, dar spune-mi mie, Reese. Putem ieşi de-aici? 

Mă priveşte câteva secunde lungi şi apoi oftează. 

— Aşa cred, da. 

Oare e serioasă? O trag mai departe de celelalte. 

— De ce dracului n-ai folosit ieşirea aia până acum? 

— La început m-am gândit că n-aş putea trece de gard, 
spune ea, evitându-mi privirea. Apoi am putut, dar locul 
asta e toată viaţa mea. 

Inghit cu greu, clipesc ca să alung în întuneric imaginea 
fugitivă a chipului domnului Harker, ochii lui goi şi dinţii 
înnegriţi. 

— Şi acum? 

Ridică din umeri. 


e 238 » 


— Acum mi-ai cerut-o tu. 


e 239 + 


Capitolul 23 


Nu observă nimeni când ne îndepărtăm de grup şi pornim 
pe culoar spre bucătărie. Acolo este o uşă, o ieşire de 
urgenţă pe care n-o foloseşte nimeni, doar pentru cazul în 
care ar mai funcţiona încă alarma, dar nu are niciun sens să 
ne mai facem griji pentru asta. 

Trecem pe lângă biroul din colţ al directoarei, când mă 
opresc brusc din drum. Inainte, uşa era deschisă, dar acum 
este închisă. Printr-o crăpătură văd o cutie cu mâncare şi 
apoi cineva se deplasează, blocându-mi vederea. Trebuie 
să fie directoarea. Işi depozitează provizii, provizii de care 
vom avea nevoie dacă plecăm de la Raxter. 

Uşa nu este încuiată, dar când încerc s-o deschid se 
loveşte de ceva dinăuntru şi se opreşte. 

— Scuză-mă, spune cineva dinăuntru, cu voce indignată, 
în mod sigur directoarea. Nu ai voie aici. 

Aproape că mă buşeşte râsul. De parcă asta ar mai conta 
în vreun fel. Incerc din nou şi dau un brânci la uşă cu 
umărul, iar aceasta se crapă uşor. Clipesc, ajustându-mi 
privirea la soarele ce pătrunde pe ferestrele înalte ale 
biroului; o văd pe directoare profilându-se în lumină, cu 
umerii căzuţi şi cocul dezlânat. 

Stă lângă un bax de sticle de apă şi, lângă ea, stivuite 
de-a lungul biroului vechi, masiv, se află vrafuri de cutii pe 
care le recunosc - alimente, provizii, toate furate din 
cămară, toate furate de la noi. Printre ele, amestecate, sunt 
pachete medicale de tipul celor pe care obişnuia să ni le 
trimită Marina. Truse micuţe de prim ajutor, teancuri de 
hârtii, înregistrări de la infirmerie şi răcitoare, de 
asemenea, de tipul celui pe care l-am găsit în pădure. 

De cât timp aduna toate astea? De cât timp îşi purta de 
grijă doar ei? 

Trec în faţa lui Reese, pentru că n-o s-o las iar s-o ia, n-o 
s-o las, dar ea mă dă la o parte şi, după încă o privire spre 
directoare, e limpede de ce. Ochi injectaţi, degete 
tremurând. Un râs nervos, sacadat, în timp ce-şi face de 


e 240 œ» 


lucru cu tivul bluzei. 

— Fetelor, o să vă rog să plecaţi, spune directoarea. 

Îi aud fisurile din voce. Îi e frică. Frică de noi. 

— Ce se petrece aici? o întreb. Ce faci cu toate astea? 
Astea sunt ale noastre. 

Îşi trece mâna peste pantaloni, culege un fulg de sânge 
întărit de sub unghii, de parcă nu i-ar ţâşni din gură puroiul 
ăla roz, lucios. 

— Nimic. Doar făceam inventarul. 

Furia mă invadează ca o maree, năvăleşte în mine până 
când mă îneacă. 

— Nimic? Aşa cum tot nimic a fost şi în sala de muzică? 

Reese se întinde spre mine, dar îi dau mâna la o parte şi 
mă reped înainte. Directoarea se dă înapoi, spre zid, şi 
trebuie să-mi adun toate puterile ca să-mi păstrez controlul 
şi să nu mă duc după ea. 

— Ne-ai încuiat acolo! strig la ea. Ai încercat să ne omori. 

— Nu, spune directoarea, privind când într-o parte, când 
într-alta. Nu, nu. Nu-i deloc aşa. Incercam doar să vă ajut, 
spune ea, zâmbindu-mi timid. Pentru asta sunt şi toate 
aceste lucruri. 

În spatele meu, Reese lasă să-i scape un hohot scurt. 

— Nu minţi! Dacă voiai să ne ajuţi, trebuia să fi început 
cu mult timp în urmă. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Oh, haide! 

Mă dau înapoi şi o las pe Reese să vină în faţa mea; 
chipul ei este luminat de un fel de fior rece. 

— Nu suntem decât noi aici. Poţi recunoaşte. 

Însă directoarea nu răspunde, iar Reese dă din cap. 

— Să-ţi spun ce cred eu, atunci. Cred că ai plănuit 
dintotdeauna să ieşi de-aici. Cred că ai avut de la început 
un plan de evadare bine stabilit. Să fie acolo, în cazul în 
care nu reuşesc să găsească un tratament, nu-i aşa? Dar 
te-au abandonat şi de-asta aveai nevoie de mine. 

— Nu a fost aşa. 

— Atunci, explică-mi! 

— Ştiam de câţiva ani că se întâmplă ceva, se bâlbâie 


e 241 œ» 


directoarea. Vremea era aşa de călduroasă iarna şi irişii 
continuau să crească, iar ei ne-au întrebat - cei de la Camp 
Nash, Marina şi CCEP -, dar doar fiindcă voiau să aibă acces 
aici. Doar să testeze câteva lucruri, ici şi colo. Dar nu ne-am 
aşteptat la ceva de genul Toxului. Credeţi-mă: nu ne-am 
gândit niciodată - eu nu m-am gândit niciodată - că se va 
întâmpla aşa ceva. 

Este o minciună şi ne dăm seama amândouă de asta. A 
ştiut. A ştiut că ceva era în neregulă înainte de apariţia 
Toxului. Şi ne-a ţinut aici oricum. 

— Vrei să spui că nu te-ai gândit niciodată că o să te 
pună şi pe tine în pericol, spune Reese. Dar noi, restul, 
eram un risc pe care merita să ţi-l asumi, nu-i aşa? Tata a 
spus întotdeauna că îţi doreai lucrurile greşite, întotdeauna 
a spus să nu am încredere în tine, iar acum ştiu de ce. 

Om după om prăbuşindu-se sub greutatea acestui loc, 
minciună după minciună, şi m-am săturat de asta. M-am 
săturat de confruntările astea, de secretele ţâşnind din noi 
ca sângele. Mă întind, o prind pe Reese de haină şi trag 
până când o fac să se uite la mine. 

— Haide, îi spun. La început nu sunt sigură că m-a auzit 
şi apoi se schimbă ceva în expresia ei, se îmblânzeşte, ca şi 
când s-ar întoarce dintr-un alt loc. 

— Hai s-o lăsăm cu dezastrul pe care l-a făcut. 

Reese scutură din cap. 

— Ar fi putut să ne salveze. Ar fi putut să arunce gazul 
ăla în nenorocitul de ocean. 

Da, ştiu. Şi eu aş fi putut face la fel. 

Trag adânc aer în piept, ignorând senzaţia de rău din 
stomac. 

— Dar acum ne putem salva noi singure. Te rog, Reese. 
Hai să mergem. 

Îi aruncă o privire directoarei, care tremură, privindu-mă 
cu ochi mari, neajutoraţi. 

— Dacă mişcă un singur nenorocit de muşchi, jur că... 

— N-o să mişte, îi tai eu vorba. Bine? 

— N-o să mişc, spune directoarea, dând disperată din 
cap. 


e 242 œ 


Reese oftează şi se eliberează de tensiune. Îi cad umerii, 
îşi lasă capul în faţă. 

— Caută nişte mâncare, spune ea încet. Eu iau apa. 

— Mulţumesc, îi spun. O să ne mişcăm repede, promit! 

Directoarea stă lipită de perete, cu palmele deschise şi 
goale, aşa că mă întorc cu spatele la ea şi o las pe Reese s- 
o privească, dacă doreşte. Lângă rafturile de cărţi aliniate 
la perete este un rucsac de pânză în care sunt deja un 
pistol şi câteva cutii de muniţie. Apuc pistolul, îi verific 
piedica şi i-l dau lui Reese. Poate că are umărul rănit, dar n- 
am mai tras niciodată până acum cu pistolul, iar ea va fi 
cea mai bună trăgătoare. Cu puţin noroc o să-şi amintească 
ce am învăţat-o despre schimbarea posturii. 

Işi îndeasă pistolul la brâu, în blugi, şi se ghemuieşte 
lângă baxul cu sticle de apă. Învelişul de plastic fusese rupt 
şi câteva sticle se răsturnaseră pe podea. 

— Tu le iei pe astea, spune ea, dând din cap spre cutia 
de lângă mine, plină cu pachete de pesmeţi şi carne 
uscată. Eu o să iau câteva rachete de semnalizare de la 
marină. Şi una dintre trusele astea de prim ajutor. 

Incarc în rucsac cât de multă mâncare pot. Este ciudat - 
la fundul cutiei se află un strat de hârtii, de parcă 
directoarea ar fi împachetat o parte din dosarele şcolare. Le 
scot şi le frunzăresc, Reese uitându-se peste umărul meu, 
dar sunt scrise cu litere mici, iar ochiul mă înţeapă, disperat 
după un pic de odihnă, aşa că mă mulţumesc să le îndes 
adânc în rucsac. O să ajungem la ele mai târziu. 

Reese se întoarce la sticlele cu apă, însă câteva minute 
mai târziu o aud strigându-mă şi mijesc ochiul spre ea. Are 
în mână o sticlă, cu capacul desfăcut. 

— Ce e? o întreb. 

— Era deja deschisă. Sigiliul este rupt. 

Mi-o imaginez pe directoare când am intrat noi, cum 
stătea lângă acea cutie. Avea ceva în mână. Ridic privirea 
spre ea şi încerc să-i văd ochii, dar se uită fix înainte. 

— E doar asta? întreb. 

Reese mai ia una din ţiplă şi răsuceşte capacul. 

— Şi asta e la fel. 


e 243 + 


Mă târăsc spre ea şi alegem la întâmplare dintre ele. 
Fiecare sticlă e la fel, capacul se deschide uşor, sigiliul este 
deja rupt. 

— Rahat, spun eu, dar Reese e deja în picioare, înaintând 
spre directoare. 

— Ce-ai făcut? o întreabă ea blând. 

Podeaua de sub genunchii mei este udă, apa mi-a 
îmbibat blugii. Directoarea le-a făcut ceva. Dar ce? 

Ridic în lumină una dintre sticle. La început nu văd, dar 
apoi... iată-le. Grăunţe de pudră fină, neagră, adunându-se 
la fund. 

Reese ţâşneşte când trec pe lângă ea. Directoarea se 
fereşte, speriată, dar îmi înfig degetele în buzunarul 
pantalonilor ei şi o trag spre mine. Am dreptate, ştiu că am, 
şi aş vrea să fiu surprinsă, dar se întâmplă acelaşi lucru, iar 
şi iar. Totul este acelaşi lucru, repetat la nesfârşit. 

— Hetty, spune Reese, ce e? 

Directoarea se luptă să scape de mine, dar îmi înfig 
umărul în pieptul ei şi fac tot ce pot ca s-o imobilizez. 

— Verifică gloanţele, îi spun lui Reese. O să vezi. 

— N-am vrut să fac rău nimănui, se apără directoarea. 
Voiam doar să ajut. 

— Oh, o aud pe Reese din spatele meu şi, fără să mă uit, 
ştiu ce a descoperit. 

Unele gloanţe sunt deja crăpate, golite de praful de 
puşcă în felul în care ne învăţaseră să facem fetele mai 
mari din Schimbul Armelor. N-am ştiut niciodată de unde 
am aflat, de fapt, ce-i poate face un pic de praf de puşcă 
unui trup contaminat de Tox. Nimeni nu mi-a răspuns, când 
am întrebat. Dar ştiu că este o moarte lentă, ca somnul, 
dacă somnul te îmbată de durere. 

— L-ai pus în apă, nu-i aşa? o întreb aplecându-mă atât 
de mult spre ea, încât o împroşc pe obraz cu stropi de 
salivă. 

Îmi prinde faţa în palme înainte să mă pot da înapoi şi mă 
priveşte în ochi cu o expresie blândă, chiar şi când 
strânsoarea i se înteţeşte. 

— Trebuie să mă asculţi, îmi spune. Acum, ăsta e cel mai 


e 244 a 


bun lucru pentru voi. 

— Las-o în pace, spune Reese, dar directoarea o ignoră. 

— Ei sunt pe drum, Hetty. Au decolat deja de pe 
portavion. 

Vocea i se frânge, răguşită, aproape o şoaptă. 

— Ştii ce pot face. 

Ştiu. Nu că aş fi auzit ceva cât am trăit la bază. Ci pentru 
că nu am auzit. lar asta spune mai mult ca orice. 

Îi îndepărtez mâinile de pe mine şi mă dau înapoi. 

— De ce acum? Au avut un an şi jumătate. Ce s-a 
schimbat? 

— A fost o contaminare în echipa de cercetare, spune 
directoarea, şi apoi una dintre voi, fetelor, a încălcat 
carantina. 

Îmi adun toate puterile ca să mă ţin pe picioare, apăsată 
de vină; mă simt de parcă m-aş îneca, doar că nu pot s-o 
arăt. N-o pot lăsa pe directoare să ştie că noi am fost. 

— E un risc prea mare pentru un rezultat prea mic, 
continuă ea. Nu pot vindeca asta. Poate că, dacă ar fi putut 
să extindă mai mult testarea... 

— Să extindă mai mult testarea? 

Asta îmi aduce aminte de ceva, dar nu-mi dau seama de 
ce anume, aşa că închid ochiul, trecând prin ultimele 
câteva zile, până când amintirea îmi revine, vie. Welch pe 
dig, în ziua aceea, chiar înainte de a muri. Voiau să ne 
testeze pe toate, să facă experimente pe mâncare, spunea 
ea, dar nu voia să-i lase. 

— Welch era de partea noastră. Nu-i aşa? 

Directoarea se încruntă. 

— Nu-mi dau seama ce anume înseamnă partea voastră, 
Hetty, dar era hotărâtă să nu supunem tot efectivul de 
eleve la această testare, dacă ar fi însemnat suferinţe 
inutile. 

Zâmbeşte neliniştită. 

— Personal, cred că e clar că s-a înşelat. 

— S-a sinucis. 

Tremur şi Reese se apropie, aşezându-şi mâna pe spatele 
meu. 


e 245 œ» 


— S-a sinucis din cauza planurilor voastre. 

— Să nu uităm, spune directoarea, o umbră de enervare 
străbătându-i faţa, că era o femeie în toată firea, cu 
discernământ. A făcut propriile alegeri. N-o să fiu eu 
responsabilă pentru ele. 

Are dreptate. Welch a ales - ne-a ales pe noi de fiecare 
dată când a aruncat proviziile contaminate, de fiecare dată 
când ne-a pus s-o minţim pe directoare în legătură cu asta. 

lar eu m-am înşelat. M-am înşelat în tot timpul ăsta. 

Nu mai pot rămâne aici. Fiecare greşeală pe care am 
făcut-o, săpând tot mai adânc şi mai adânc, şi locul ăsta 
care va fi mai bun fără mine, chiar şi atunci când vor sosi 
avioanele. 

— Hetty, spune Reese din spatele meu. Afară, pe culoar, 
aud fetele vorbind tot mai tare, pe măsură ce iau sălile de 
clasă la rând, golindu-le de bănci şi birouri, de orice ar 
putea folosi la baricadarea uşii. 

Mă uit din nou la directoare. 

— Cât mai e până ajung avioanele? 

— Vor fi aici la lăsarea întunericului. 

Asta e. O zi. Asta e tot ce i-a rămas Raxterului până când 
o escadrilă de avioane de luptă o să-l şteargă de pe hartă. IlI 
aud pe tata în cap, iar el îmi spune să fug, cât de repede şi 
cât de departe pot. Aşa o să fac. Dara mai rămas ceva. 

— Atunci de ce-ţi mai băteai capul cu apa, o întreb, dacă 
suntem toate moarte, oricum? 

Directoarea tuşeşte delicat. 

— Este mai uman aşa. 

— Uman? 

Aproape că izbucnesc în râs. Nu-mi vine să cred. 

— Şi unde era umanul ăsta când ai încercat să ne gazezi? 

— Să vă gazeze? o aud pe Reese din spatele meu, cu 
şocul întipărit în voce. 

Am uitat că ea nu ştie. 

— Ar fi trebuit să funcţioneze, insistă directoarea. Nu 
cred că doza a fost suficient de concentrată. La urma 
urmelor, a funcţionat în cazul prietenei voastre. 

Timp de o secundă nu mai sunt aici. Sunt pe acel feribot, 


e 246 œ» 


în prima zi, uitându-mă la Byatt, care mă privea. Zâmbetul 
ei, ca un lucru pe care-l aşteptasem toată viaţa, zâmbetul 
ei, de parcă aş fi fost deosebită. 

— Nu. Nu, nu înţeleg. Despre ce vorbeşti? 

— Prietena voastră. Domnişoara Winsor. 

Mi se taie respiraţia. Reese înjură încet. Dar directoarea 
continuă. 

— Din ce am auzit, a fost de mare ajutor. 

— A fost? întreb. 

Dar ştiu deja; ştiu ce urmează. 

—A murit, ridică directoarea din umeri. CCEP i-a 
administrat doza de gaz ieri, la un moment dat. 

Mă simt scobită pe interior, de parcă miezul din mine s-ar 
fi evaporat. Ar fi fost smuls. Nu se poate ca ea să se fi dus. 
Lacrimile îmi ţâşnesc din ochi şi tot trupul mi se cutremură. 

— Nu te cred. Nu te cred, nu te cred! 

— Ei bine, nu cred că mai contează. 

Înainte să-mi dau seama, traversez încăperea şi-mi 
încleştez mâna în faţa directoarei. Ea ţipă şi sângele îi 
ţâşneşte prin piele când o zgârii cu unghiile. Reese mă 
prinde de mijloc şi mă trage înapoi; dau sălbatic din 
picioare în timp ce ea mă îndepărtează-de directoare. 

— Minte, spun. Nu o ştie pe Byatt. Nu înţelege. 

— Ştiu, îmi şopteşte Reese la ureche. Ai dreptate. Chiar 
ai. Dar nu mai avem timp. Exact aşa ai zis şi tu, okay? 
Trebuie să plecăm. 

— Da, o aprob şi înghit cu greu, obligându-mi trupul să se 
relaxeze. Dar, mai întâi, un singur lucru. Goleşte sticlele. În 
afară de una. 

— Nu, spune directoarea, nu, nu, aşteaptă! 

Reese îmi dă drumul, mă lasă să-mi apăs braţul pe gâtul 
directoarei. 

— S-a terminat, îi spun. 

În spatele meu, Reese începe să verse apa din sticle. 
Podeaua se înnegreşte, alunecoasă, iar directoarea plânge. 

Byatt nu a murit. N-o să-i dau crezare. Directoarea a mai 
minţit şi altă dată, aşa că ar putea minţi şi acum. O s-o 
găsesc pe Byatt, aşa cum am promis că voi face. Şi, când o 


e 247 œ» 


s-o găsesc, o să fiu în stare să-i spun că am făcut asta în 
numele ei. 

Ridic braţul de pe gâtul directoarei. Mă întind înapoi, spre 
Reese, iar ea îmi îndeasă în mâna sănătoasă ultima sticlă 
de apă. Pentru Byatt, pentru domnul Harker, pentru noi 
toate. 

— Trebuia ca noi să bem asta? întreb, ţinând sticla în 
dreptul buzelor. 

Ea încuviinţează. 

— E cel mai bine pentru voi. Nu vreţi toată durerea aia. 
Crede-mă, o să fie cel mai simplu lucru din lume. 

— Da. 

Mă uit la apă şi-mi ling buzele. Când o privesc iar pe 
directoare, o văd uitându-se la mine cu ochi calzi, apoi se 
întinde să mă atingă pe umăr. 

— N-o să te doară, spune ea blând. 

Mă aplec mai aproape. 

— Dovedeşte-mi! 

Icneşte şi-i îndes sticla în gură, apăsându-mă cu toată 
greutatea pe maxilarul ei, ca să i-l ţin deschis cât apa îi 
gâlgâie pe gât. 

Un sunet înăbuşit şi un suspin, în timp ce se prăvăleşte 
sub mine. Apa mi se scurge pe mână, udându-i bluza. Poate 
încerca să nu înghită, dar la un moment dat tot va trebui s- 
o facă. li simt buzele umede în palmă, dar nu renunţ, apăs 
şi mai tare, îmi ating fruntea de a ei. Ea ne-a făcut asta. 
Acum e rândul nostru. 

Mucii îi picură din nas şi începe să se înece, în timp ce 
spasmele îi cutremură trupul. Mă uit la gâtul ei, aşteptând, 
aşteptând, şi în cele din urmă îi scapă un geamăt, în timp 
ce înghite. 

Rămân aici, şold în şold cu ea, până când îşi pierde vlaga 
şi n-o mai pot ţine. Mă dau în spate şi îi las trupul să cadă 
pe podea. In coate şi genunchi, icnind după aer. Pare 
micuță. li văd încheieturile subţiri, pielea pământie şi 
palidă. Turtesc sticla de apă şi o arunc lângă ea. 

— Las-o, spune Reese, să mergem! Devine nasol acolo, 
afară. 


e 248 œ» 


Mă uit înapoi spre ea, confuză, şi-mi face semn spre 
coridor. Uşile duble care închid holul principal încasează 
lovitură după lovitură. Dacă uşile din faţă nu au rezistat, 
acestea n-au nicio şansă. O aud pe Julia strigând la celelalte 
fete, zorindu-le să continue să susţină baricada. Dar nu 
foloseşte la nimic. 

— Okay, spun. 

Ridic rucsacul în spate, poticnindu-mă puţin sub 
greutatea lui, dar mă redresez repede şi ieşim din birou. 
Nicio privire înapoi, nici măcar una până când ajungem în 
bucătărie şi verific în spate, să fiu sigură că nu ne urmează 
niciuna dintre celelalte fete. 

Spaţiul gol şi ecoul ţipetelor. Trebuie să ne grăbim. 

Reese se îndreaptă spre ieşirea de urgenţă, cu semnul de 
deasupra întunecat şi crăpat. O urmez, ea avansează 
prima, deschide uşa doar câţiva centimetri şi se uită afară. 

— Pare liber. 

Râd scurt şi spun: 

— Oricum ar fi, plecăm. 

Îmi întinde mâna argintie şi i-o strâng în palma mea. 

— Stai cu mine, spune ea, iar eu o să stau cu tine, da? 

Închid ochiul. Raxter în spate şi cine ştie ce în faţă. 


e 249 œ 


Capitolul 24 


Uşa ne aruncă în partea din spate a curţii. Lumina 
puternică a soarelui străpunge norii, pe măsură ce 
dimineaţa avansează. În faţa noastră, peluza pustie, doar 
câteva pâlcuri de pini de coastă între noi şi ocean. La 
dreapta mea, cam la o sută de metri peste iarba prăfuită de 
brumă, gardul, apoi scăparea. 

— Dacă ne pierdem una de cealaltă, vino la mine acasă! 
Ne întâlnim acolo. 

— Şi apoi? 

— Barca tatei, spune ea. Mai mult o bărcuţă pentru 
distracţie, probabil. Este ascunsă la țărm, pe undeva. 

Din casă se aude un trosnet, poate că una dintre uşi a 
cedat, şi le aud pe fete ţipând. O strâng pe Reese de mână. 
Vin avioanele, îmi spun. Urăsc felul în care asta sună ca un 
fel de scuză. 

— Numără până la trei, spune Reese. Şi ia-o la fugă spre 
poartă. 

Dau din cap şi împreună şoptim: 

— Unu. Doi. Trei. 

Ţâşnim aşa de repede, încât mi se taie respiraţia, gura mi 
se înmoaie incontrolabil, în timp ce-mi arunc toate puterile 
în picioare. Deasupra noastră, prima fulguială înţepându-mi 
obrajii. Rucsacul are legăturile slăbite şi se clatină dintr-o 
parte în alta, mă împiedic, dar Reese nu mă lasă să mă 
prăbuşesc. 

— Aproape că am ajuns! strigă ea. 

Ajungem repede la gard, dar nu mă pot opri. Sunt obosită 
şi mă lasă picioarele, paşii îmi sunt nebuneşti, însă, în 
sfârşit, poarta. 

Ne împleticim, oprindu-ne o clipă. Îmi tremură mâna şi 
Reese a lăsat urme însângerate în zăpadă, dar simt în gură, 
aspru şi amar, valul de adrenalină, iar frigul îmi intră pe sub 
piele. Sunt în viaţă. Sunt aici şi în viaţă. 

Strâng chingile rucsacului în timp ce Reese scoate 
pistolul de la brâu. Poarta se deschide în faţa noastră şi o 


e 250 œ» 


văd pe Reese muşcându-şi buza de durere când ridică 
pistolul, ia poziţie şi schimbă mâna de tragere, aşa cum am 
învăţat-o, ţintind în umbra ce învăluie copacii de dincolo de 
poartă. 

— Doar ca să fim sigure, spune ea. 

Îmi vine să râd. 

Alegem un alt drum spre casa ei. Ne ţinem departe de 
sălbăticie, pe cărările întretăiate ale cerbilor desfăşurate 
printre copaci, dornice amândouă să înfruntăm pericole pe 
care le ştim, nu pericole pe care nu le ştim. 

Pădurea este ciudat de tăcută, chiar şi pentru Raxter. 
Petice de zăpadă împestriţează pământul, neaua cade din 
cer mai deasă decât de obicei în această perioadă de iarnă. 
Cercetăm atent pământul după urme, dar, de fiecare dată 
când le găsim, acestea se îndepărtează, îndreptându-se 
către şcoală. Dacă noi suntem în siguranţă aici, este pe 
socoteala celorlalte fete. 

În cele din urmă, zărim în faţă silueta dărăpănată a casei 
Harker. Clipesc pentru a înlătura fulgii de zăpadă agăţaţi în 
gene şi grăbesc pasul, disperată după o clipă de odihnă. 

Reese intră prima, ştergându-se absentă pe picioare în 
pragul uşii; gestul ei îmi face inima să se strângă. Apoi 
icneşte şi lasă să-i scape un suspin - bineînţeles, am uitat. 
Domnul Harker. Cadavrul lui. 

Îmi las mâna sănătoasă pe umărul ei şi vin alături de ea, 
gata să-i spun câteva cuvinte liniştitoare. Dar n-ar ajuta la 
nimic pentru că, adunate în jurul a ceea ce a mai rămas din 
domnul Harker se află trei vulpi cenușii, cu boturile umede 
şi negre, care îi sfâşie trunchiul. 

— Plecaţi de lângă el! strigă Reese. 

Ridică pistolul şi trage în direcţia vulpilor, fără ţintă, dintr- 
o poziţia aiurea. 

— Plecaţi! strigă ea. 

Una dintre vulpi ţâşneşte printr-o gaură din peretele 
casei, dispărând în stufăriş, iar celelalte două doar îşi înalţă 
capetele şi se uită la noi. Totuşi, lui Reese nu-i pasă. Se 
repede spre trup, îmi dă mâna la o parte cu hotărâre când 
încerc s-o trag înapoi. Cade în patru labe la picioarele 


e 251 œ» 


tatălui ei, cu una dintre ghete desfăcută din şireturi şi cu o 
şosetă cu dungi ieşindu-i din cealaltă. 

Vulpile o privesc liniştite, aproape ca pe una de-ale lor. 
Dar când mă apropii de ele, o iau la sănătoasa cu un strigăt 
ascuţit şi se furişează prin zid. 

— Reese? 

Stă sprijinită pe călcâie şi zăresc pe obrazul ei urma unei 
lacrimi, înainte de a apuca să şi-o şteargă. 

— Te superi, spune ea, dacă plecăm de-aici? 


Ne îndreptăm mai departe spre vest, pe coasta insulei. Ar 
fi mai simplu să mergem pe plajă, dar Reese preferă să 
rămânem la adăpostul copacilor, destul de adânc în pădure 
încât să fim camuflate de crengi. 

Aici, marginea insulei Raxter se modifică, este aproape 
poroasă. Mai încolo, terenul se va transforma în stânci 
zimţate, înainte de a ajunge mlaştină, în capătul celălalt. 
Când am plecat, am întrebat-o pe Reese încotro mergem, 
dar a dat din cap şi m-a tras după ea. Acum o săptămână 
aş fi zis că este încăpăţânată, dar nu e decât versiunea ei 
stânjenită de faptul că am întrebat încotro mergem şi nu 
este prea sigură. 

Am ajuns la stânci. Reese se încruntă şi se uită în jos, 
spre țărm; ieşim dintre copaci tot la câţiva paşi. 

— Aproape că am ajuns, spune ea, iar eu încuviinţez din 
cap. 

N-o presez. O să găsească locul pe care-l caută. 

Ne continuăm drumul, trupurile ne sunt încordate, 
rucsacul îmi atârnă tot mai greu pe umeri, cu fiecare pas. 
Este linişte, ca şi când totul pe insulă se ascunde de ceea 
ce s-a întâmplat în casă. Odată ce ursul va termina cu cea 
mai rămas din noi, va veni după celelalte animale. Trebuie 
să plecăm de-aici înainte ca locul ăsta să se transforme în 
front de război. 

Reese se opreşte brusc şi arată undeva, în faţa noastră. 

— Acolo, spune ea. 

Îngrămădită între două sulițe mari de piatră se deschide 
o potecă şi dincolo de ea zăresc o fâşie din mal, unde 


e 252 œ» 


valurile întind pe nisip cuiburi de alge marine. Şi acolo, 
întinsă pe plajă, cu coca acoperită de crustacee şi muşchi, o 
bărcuţă albă. 

Incepem să coborâm, atente la stâncile alunecoase din 
cauza apei de mare. Reese ridică mâna şi o prind, o las să 
mă ajute să mă ţin pe picioare în timp ce ne croim drum 
spre țărm. 

Cărarea se termină deasupra malului şi trebuie să sărim 
jos, pe plajă. Ghetele mi se afundă în nisip, lăsând în urmă 
contururi care dispar imediat. Văd continentul conturat la 
orizont, pustiu şi întunecat. 

— Vino aici, spune Reese gesticulând spre una dintre 
stânci. Trebuie să-ţi refac bandajul. 

Mă aşez şi-i dau rucsacul, ca să poată scoate de acolo 
trusa de prim ajutor. Bandajele făcute de Julia abia dacă 
mai reuşesc să-mi acopere rănile de la mână; când Reese 
deschide trusa, las să-mi scape un oftat de uşurare la 
vederea pansamentelor extraordinar de curate. 

Îmi ia mâna în palmele ei, rotindu-şi umărul, ca să şi-l 
relaxeze. Zăpada încă uşoară, dar aderentă acolo unde se 
aşterne, mi se strecoară pe sub guler şi-mi ridic gluga în 
timp ce ea desface legăturile improvizate. 

— Doamne, dar chiar te-ai făcut zob, spune ea, 
încercându-mi uşor palma. Simti? 

— Doar pe alocuri. 

Desface uşor bandajul şi-mi înfăşoară mâna din nou, 
atentă să evite locurile unde sângele a trecut deja prin 
primul strat de pansament. 

— Dar poţi să o mişti? 

Reuşesc să-mi îndoi degetul mare şi Reese zâmbeşte şi- 
mi dă drumul. 

— Asta e bine, spune ea. O să încercăm în continuare. 

Se ridică, împachetează trusa de prim ajutor şi o bagă la 
loc în rucsac. Mă uit dincolo de ea, spre locul unde 
continentul se estompează la orizont. 

— Pare atât de departe! îi spun. 

— Cam 50 de kilometri până la țărm. 

Scrutează depărtarea şi mă întreabă: 


e 253 + 


— Şi ce facem după ce ajungem acolo? 

— Vreau să mergem la Camp Nash, îi spun cu hotărâre. 
Acolo trebuie să fie şi Byatt, n-o s-o abandonez. Nici dacă 
chiar a murit. 

— Hetty... 

— N-o să fac asta. Nu pot s-o abandonez aşa. Nu înţelegi. 

Reese îşi fereşte privirea. 

— Ba chiar înţeleg. 

Desigur. Tatăl ei. Mă lupt cu un val de greață. 

— Îmi pare rău. N-am vrut să... 

Îmi dau capul pe spate, uitându-mă cum ninge. 

— Nu vreau să crezi că am uitat. Sau că mi se pare că 
totul e în regulă. Ştiu că eşti furioasă şi poate că o să mai fii 
aşa multă vreme, dar pot să accept. 

— Sunt furioasă, spune Reese încetişor. Dar abia dacă 
simt furia asta. Ştiu că va reveni, dar am şi alte lucruri de 
care să-mi pară rău. 

Se uită la mine, la gâtul meu, şi-mi amintesc senzaţia pe 
care am avut-o când m-a apăsat cu toată puterea cu braţul 
pe beregată. Acum o săptămână, însă par ani de-atunci. 

— Acum există lucruri mai importante. 

Râd uşurată, aproape că-mi dau lacrimile, iar Reese se 
apleacă până când umerii ni se ating. 

— Unui dintre lucrurile astea importante, continuă ea, 
este vindecarea. Nimeni nu caută cu adevărat un 
tratament. Acum ştim asta. 

— Poate găsim ceva la Camp Nash, spun eu. 

Şi apoi mă gândesc la Welch, acolo, pe dig, la ce mi-a 
spus despre părinţii mei. La ce i-am spus despre tata. 

— Sau poate că există altcineva care să ne ajute. 

Reese se încruntă. 

— Cine? 

— Tata. 

Mă întreb dacă mai este încă încartiruit la Norfolk. Ce au 
făcut el şi mama cu vieţile lor acum, când mă cred moartă? 

— Este în Marină. Adică nu cum e Camp Nash, dar ar 
putea să ştie ceva. Şi cred că în momentul ăsta nu putem 
spera la mai mult. 


e 254 + 


Reese nu scoate o vorbă şi îmi mut privirea de la ea. Ştiu 
că se gândeşte la propriul ei tată şi aştept să iasă singură 
din starea asta. _ 

— În regulă, spune ea în cele din urmă. Întâi Byatt şi apoi 
tratamentul. 

Închid fermoarul rucsacului, iar Reese se duce la barcă, 
să o întoarcă. Într-un minut-două a îndreptat-o deja şi a 
tras-o în apă. Văd un motor extern, ruginit, abia ţinându-se 
de carenă. 

— O să funcţioneze? o întreb. Sau trebuie să vâslim? 50 
de kilometri înseamnă ceva. 

— Ar trebui să fie în regulă, îmi răspunde. lar tata ţinea 
mereu o canistră de combustibil de rezervă. 

Mă uit la ea cum inspectează vâslele şi le aşază la 
locurile lor, pentru orice eventualitate. Un val puternic 
clatină barca şi mă dau înapoi câţiva paşi. Sunt fiica unui 
militar de la Marină - de acolo de unde vin eu, bărcile sunt 
mai mari decât asta. Sunt stabile şi cu punți largi, şi rămân 
întregi şi fără un petic de gudron la pupa. 

Reese râde şi vântul îi răvăşeşte coada împletită, iar eu 
simt o gheară în inimă. Norii se încreţesc deasupra noastră 
şi soarele alunecă uşor la orizont. Stâncile mugesc sub 
vântul care şuieră printre ele. Niciodată n-o să renunţ la 
Raxter, indiferent cât de departe voi fi. Şi nici el n-o să 
renunţe vreodată la mine. 

— urcă, spune Reese întinzându-mi rucsacul. O s-o 
împing eu în apă. 

Urc în barcă şi mă aşez repede cu faţa spre mal, ţinându- 
mă strâns de margine. Reese începe să împingă barca 
înspre larg, în valuri, până când intră în apă până la 
genunchi. Simt cum stomacul începe să mi se zvârcolească, 
în timp ce barca e aruncată de colo colo. 

— Okay, spune ea. Ţine-te bine! Urc şi eu. 

Mai face un ultim pas, împingând cu toată puterea, şi se 
aruncă peste margine. Barca se apleacă îngrozitor într-o 
parte, iar Reese îşi trece un picior, apoi şi pe celălalt. Mă 
azvârl în spate, în timp ce apa mă loveşte în faţă. 

— Gata, spune ea, lăsându-se pe băncuţa din faţa mea. 


< 255 + 


Eşti okay? 

— Ai adus cu tine o jumătate de ocean. 

Îşi dă ochii peste cap. 

— În afară de asta. 

— Da. 

Valurile ne împing deja înapoi spre țărm, aşa că Reese 
reglează o manetă a motorului şi trage tare de butonul de 
pornire. Nu se întâmplă nimic, dar ea încearcă iar şi iar: în 
cele din urmă motorul revine la viaţă, tuşind, aruncând un 
jet de apă, şi, huruind, barca înaintează. 

— În regulă, spune Reese, dar abia dacă o aud peste 
zgomotul motorului. Gata, am pornit. 

Malul se îndepărtează. Reese nu se uită înapoi. 


e 256 » 


Capitolul 25 


Ne ţinem aproape de partea nordică a insulei. Reese are 
grijă ca motorul să meargă la minimum, ca să economisim 
benzină, aşa că ne mişcăm încet şi coasta alunecă pe lângă 
noi şerpuind în curbe blânde. Copacii se aliniază unul după 
altul ca nişte chibrituri şi apoi, când soarele se ridică 
aproape de amiază, începe mlaştina. Aproape un kilometru, 
şi vom ajunge în acel punct de pe insulă unde digul 
avansează în ocean. 

Aici trecerea este mai dificilă, dune de nisip sunt adunate 
în tot felul de locuri stranii. Mijesc ochiul, cercetez malul 
dinspre Centrul pentru vizitatori. Imediat după el, oceanul 
se adânceşte brusc şi o să ajungem la apă deschisă. 
Curând vine şi acest moment. Centrul este cocoţat în 
partea nordică a insulei, despărţit de mlaştină de o barieră 
groasă de copaci. Construit ca să arate ca o casă, cu 
specific de coastă, acoperiş de şindrilă şi o verandă cu 
panoramă, plus o anexă pătrată în spate, veche de vreo 
zece ani, când Comitetul pentru turism a decis să încerce 
să se modernizeze. Dar astăzi arată, practic, lipsit de 
formă, învelit într-un soi de cort. 

Mă îndrept de spate. Mă frec la ochi, clipesc puternic şi 
mă uit iar. Antena radio străpunge foaia de cort, dar restul 
clădirii este acoperit şi marginile materialului flutură în 
vânt. 

— Stop, spun eu, iar Reese apasă pe un comutator şi 
motorul încetineşte. 

— Ce-i aia? întreabă ea. Locul ăsta ar trebui să fie pustiu. 

Cortul nu pare să acopere clădirea în întregime, dar de 
aici nu-mi pot da seama prea bine. Am mai văzut aşa ceva 
în cazul fumigaţiilor, pentru a ţine clădirile izolate de 
exterior. Dar de ce aici? 

Şi apoi îmi pică fisa. O barcă a părăsit docul în seara 
aceea, de la casa Harker, dar nu a pornit spre Camp Nash. 
A venit aici. 

— Mereu ne-am imaginat că ei sunt pe continent, îi spun 


e 257 œ» 


lui Reese. Marina, CCEP. Dar nu erau. Au fost pe Raxter în 
tot acest timp. 

Mă întorc spre Reese. 

— Cu cei de aici am auzit-o pe Welch vorbind prin staţie. 
Ei erau avanpostul. Gândeşte-te şi tu! N-ar fi riscat în niciun 
caz să ducă pe continent materiale contaminate. 

— Aşa că, în schimb, au trimis o unitate aici, se încruntă 
Reese. Are sens. Dar au riscat să se contamineze ei înşişi. 

— Un târg. 

_ Propria lor siguranţă în schimbul accesului la materiale. 
In schimbul... accesului la noi. 

— Şi când au fost gata să testeze un tratament, au cerut 
un subiect în viaţă. Şi au primit unul. 

Mă aplec în faţă, iar barca se înclină pe-o parte. 

— Asta-i motivul pentru care Byatt se află acolo. Sunt 
sigură de asta. 

Reese conduce barca în jurul capătului insulei, intind 
digul. Danele de acostare au dispărut de mult, nu avem 
niciun odgon, aşa că Reese îndreaptă barca spre bancurile 
de nisip, cu vârful către mlaştină. 

Mă lasă să cobor eu prima, spune că va ţine barca în 
echilibru cât mă dau jos. Aici apa este noroioasă şi nu-i văd 
fundul, dar nu poate fi prea adâncă. Încalec marginea 
bărcii, care se înclină pe măsură ce-mi las greutatea să 
alunece peste margine. Mă împing de pe barcă, jos, şi 
aterizez în stufăriş, iar apa mi se strânge îngheţată în jurul 
picioarelor. 

Nu-mi ajunge decât până la jumătatea gambelor, dar 
este groaznic de rece, mai rău decât în orice zi pe care am 
trăit-o aici. Tremur violent şi-mi amintesc să nu mă opresc 
până la mal şi să ţin barca astfel încât să poată cobori şi 
Reese. 

Işi aruncă rucsacul pe umărul sănătos şi alunecă uşor 
peste margine, de parcă a făcut asta de o mie de ori - şi 
desigur că aşa şi este. Se strecoară spre pupa în timp ce eu 
ghidez barca, ţinând de partea din faţă. O ducem împreună 
pe plajă, cam la o jumătate de metru de linia apei. 

De aici şi până la Centrul pentru vizitatori terenul este 


e 258 œ» 


mai degrabă mocirlos şi fără locuri în care să ne putem 
ascunde înainte de a ajunge la copaci, cu Centrul ţinut sub 
observaţie. Stăm în afara potecii, mergem aplecate, ne 
târâm printre insecte şi prin duhoarea pe care abia s-a 
aşternut o brumă albă. E mai sigur aşa, dar mi-e cald rău, 
mă mănâncă pielea şi buza de sus mi-e udă de sudoare. 
Poate că avioanele nu vor veni, până la urmă, şi poate că 
nici ei n-au fost evacuaţi, poate că sunt încă aici. 

Lucrurile pe care le văd cu coada ochiului continuă să se 
modifice. Tot aud clicul unei siguranţe trase. Stufărişul 
pocneşte în spatele meu şi mă clatin, cad în genunchi. Vin. 
S-a terminat, s-a terminat. 

— Hei! 

Sper doar s-o facă repede, să-mi tragă un glonţ între 
ochi. N-o să mă împotrivesc - o merit, mi-am câştigat 
soarta -, dar, vă rog, nu mă faceţi să aştept. 

— Hetty! Isuse, arzi! 

Simt şi eu; apoi o mână pe frunte şi clipesc cu greutate. 
Reese, este Reese. Mă ajută să mă aşez, cu bărbia în piept, 
sub mine pământ jilav, mustind de apă. 

— Trebuie să iei o pauză, spune ea în timp ce scotoceşte 
în rucsac după trusa de prim ajutor. Ai nevoie de odihnă. 

— Sunt bine. 

Reese aruncă trusa de prim ajutor pe jos şi o cutie cu 
aspirină alunecă în noroi. 

— Nu-i destul, spune ea, furia răzbătându-i din voce. Ce 
ar putea rezolva astea? 

Mă ajută să mă ridic şi plecăm, lăsând acolo trusa de 
prim ajutor. 

În cele din urmă străbatem mlaştina şi intrăm în pădure 
alegându-ne drumul cu grijă, până când ajungem de 
cealaltă parte şi vedem profilându-se Centrul pentru 
vizitatori, cu cortul de plastic fluturând în vânt. 

Aleea este chiar în faţă, o potecă pavată ce şerpuieşte de 
sub cort. Ştiu că ar trebui să am un plan, o cale anume dea 
mă strecura înăuntru, dar mâna mă doare şi sunt foarte 
obosită, aşa că nu mă pot gândi decât să ridic foaia de cort 
şi să intru. În spatele meu, Reese înjură, apoi mă urmează. 


e 259 + 


Folia de plastic cade în spatele ei, sigilându-ne în 
întunericul înăbugşitor. 

Ne oprim o clipă, în caz că vine cineva după noi, dar nu 
este decât liniştea, iar dacă avioanele sunt pe drum, 
înseamnă că echipa de cercetare a fost deja evacuată. 
Uşile duble ale Centrului sunt la o lungime de braţ. intind 
mâna, trag uşor de clanţă şi uşa se deschide cu un scârţâit. 

— Ar trebui să intrăm, pur şi simplu? o întreb pe Reese. 

Ea ridică din umeri, îngrămădită în mine. 

— De ce, ai vrea să baţi la uşă? 

În interior, holul central arată la fel ca în prima mea zi la 
Raxter. Spălăcit şi îngălbenit, cu pereţii pictaţi cu forme 
abstracte în verde şi albastru. Traversăm încăperea spre 
biroul recepţiei, suficient de lung cât pentru trei sau patru 
oameni. În spatele lui n-a mai rămas decât un scaun şi cea 
mai mare parte din suprafaţă este acoperită cu cataloage 
ferfeniţite despre puncte de interes din zona de recreere. 

— Este aşa de linişte, spune Reese. Şi aşa de cald! Crezi 
că e cineva aici? 

Mă gândesc la directoare, căreia i s-a promis o cale de 
evadare şi apoi a fost abandonată. 

— Nu. Trebuie să fi fost evacuaţi deja. 

Mă aplec peste birou şi caut printre cataloage, dar nu-i 
nimic important, nimic care să ne ajute s-o găsim pe Byatt. 

— Unde ar fi putut s-o ducă? întreb, întorcându-mă spre 
Reese. Aveau nevoie de o cameră suficient de mare. 

— În spate este o sală pentru evenimente, în clădirea cea 
nouă. 

Mă conduce de-a lungul parterului. Urmăm semnele către 
un coridor principal şi apoi pe lângă o încăpere denumită 
capelă spre un alt hol, de data asta mai mic şi mai 
sărăcăcios. E 

Pe linoleum este sânge. Asta e primul lucru pe care îl 
văd. Bălţi de sânge desenând o cărare în mai multe direcţii 
îndepărtându-se de scara ce duce spre turnul antenei. 
Schimb o privire cu Reese. E mult sânge. Mai mult decât ar 
putea pierde cineva. 

— Stânga sau dreapta? întreabă Reese. 


e 260 œ» 


O luăm la stânga, urmând semnele către sala pentru 
evenimente. Dăm peste un şir de ferestre şi, dincolo de ele, 
încăperea plină ochi cu paturi pe rotile, perdele şi dâre pe 
linoleum. De-a lungul peretelui mai îndepărtat, un rând 
scund de dulăpioare şi o chiuvetă, un bar pentru petreceri 
pe care nu le-a dat nimeni, niciodată, şi deasupra 
dulăpioarelor, acoperite, dar încă vizibile, afişe promovând 
tot ceea ce are de oferit Raxter. 

— Unde crezi că s-au dus? întreabă Reese. Doctorii, 
vreau să zic. 

— S-au întors la baza de pe coastă, probabil. Locul ăsta 
este destul de departe de şcoală ca noi să nu fi văzut dacă 
a venit cineva să-i ia. 

Uşa e deschisă şi urmele de sânge dispar dincolo de ea; 
intru prima, avansând cu grijă în salonul improvizat. Patru 
paturi, trei în care s-a dormit. Vizavi de mine este un pat 
devastat, cu aşternuturile făcute ghem, iar lipit de el se află 
un suport pentru perfuzii. Pete roşii sunt împrăştiate pe 
podea. 

Reese ridică clipboardul atârnat la capătul patului şi-l 
cercetează. 

— Ea e. Aici, vezi? Byatt Winsor. 

Chiar a fost aici. Dar am ajuns prea târziu. Mereu ajung 
prea târziu. 

Mă răsucesc şi studiez încăperea căutând un indiciu, 
când observ patul din stânga uşii. Este ud, cu aşternuturile 
îmbibate de pete maronii. În mijloc se află un bisturiu care 
străluceşte palid în lumina pâlpâitoare. Şi mai este ceva. 

— Hei, spun eu, iar Reese se întoarce. Uite! 

— Ce naiba e asta? 

Ne apropiem. Nu se mişcă, dar Raxter m-a învăţat să nu 
cred ceea ce văd. Lucrurile pot fi periculoase mult timp 
după ce au murit. 

— Ala este... 

— Un vierme, completează Reese. 

E învelit în sânge uscat, dar dedesubt văd carnea palidă, 
translucidă. Cumva pare cunoscut. N-am mai văzut până 
acum ceva asemănător. Sunt sigură de asta şi simt cum mi 


e 261 œ» 


se zvârcolesc măruntaiele; ca şi cum mi-ar răspunde. 

Viermele, bisturiul - şi acum le pot pune cap la cap. Byatt 
a fost aici, cu bisturiul în mână, săpând în ea însăşi până a 
găsit ce căuta. 

— Asta a fost în ea, spun şi apoi, fiindcă amândouă ne 
gândim la asta: Este câte unul şi în noi, nu-i aşa? Este 
Toxul. 

Paraziţi trăind în trupurile noastre, făcându-ne ca ei. 
Folosindu-le pe cele pe care nu le pot distruge, 
abandonându-le pe cele pe care nu le pot folosi. 
Protejându-se cu orice preţ. În mine, în animale - în Raxter. 
Transformându-ne în sălbăticiuni. 

Nu mă mai pot uita la el. Mă aplec în faţă, vomitând în 
convulsii. 

— E-n regulă, spune Reese, frecându-mă pe spate. 

— Vreau să-l scot din mine. 

Din ochi îmi ţâşnesc lacrimile şi respir prea repede, 
trebuie s-o iau mai încet, trebuie. 

— Te rog, scoate-l afară! 

— Nu putem face asta. 

Mă îndrept şi-i dau braţul la o parte de pe mine. 

— Tu nu vrei să-l scoţi? 

— Nu ştim ce se poate întâmpla dacă încercăm. Am 
putea sângera letal. 

Reese îmi dă părul după urechi şi-mi zâmbeşte şovăitor. 
Încearcă din răsputeri să facă aşa cum e mai bine. 

— O să vedem noi cum ne descurcăm. O să vedem. 

— Nu pricep. Cum de nu ne-am dat seama? 

— Trebuie să fi crescut. Probabil că a fost foarte mic la 
început. Microscopic. 

— Dar... 

Şi mă simt pierdută, ca şi când întreaga lume a învăţat 
un nou limbaj, iar eu am rămas pe-afară. 

— Dar analizele pe care le-am făcut? Analizele de sânge, 
testele fizice. Şi de ce acum? De ce noi? 

— Nu ştiu, spune Reese. 

Se întoarce la clipboardul de pe patul lui Byatt şi începe 
să frunzărească hârtiile adunate acolo. Aş vrea să pot fi ca 


e 262 œ» 


ea; aş vrea să pot renunţa, când nu mai e nimic de făcut. 

Stau lângă ea, citind peste umăr şi prinzând ici şi colo 
cuvinte pe care le ştiu - „estrogen”, „adaptare” şi, iar şi iar, 
„eşec” - dar în cea mai mare parte pe hârtii sunt tabele şi 
cifre. Oare răspunsurile sunt undeva, acolo? 

Şi mai multe tabele, şi mai multe paragrafe consemnate 
cu un scris de mână indescifrabil, iar Reese trece prin ele în 
viteză, abia privindu-le, până când se opreşte la o pagină. 

— Ce-i asta? 

Pliază colţul, aruncă rucsacul pe saltea şi scotoceşte 
după dosarele pe care le-am luat de la şcoală. 

— Reese? 

— Mi s-a părut că recunosc astea, spune ea, întinzând 
hârtiile pe pat. 

Grafice gemene cu analize tipărite dedesubt cu litere atât 
de mici, încât aş avea nevoie de o lupă ca să le pot citi. 

— Urmăresc clima, explică Reese, arătând spre o axă 
unde sunt marcați anii. 

Anul apariţiei Toxului este subliniat pe una dintre copii; 
cerneala galbenă s-a decolorat şi s-a scurs. 

— Temperatura medie pe insula Raxter de-a lungul 
timpului. Uite, merge mult înapoi. 

Un exemplar este în dosarele de la şcoală şi altul în acest 
spital improvizat, prins de patul lui Byatt. Şi iată - 
schimbarea climatică, temperatura în creştere. Am citit 
cândva despre creaturile prinse în gheaţa arctică. Făpturi 
preistorice, din vechime, revenind la viaţă odată cu topirea 
gheții. In Maine, pe Raxter, un parazit insinuându-se lent în 
cele mai vulnerabile lucruri - irişii, crabii - până când a 
devenit suficient de puternic, încât să ajungă în sălbăticie. 
Şi în noi. 


e 263 + 


Capitolul 26 


Reese continuă să se uite la grafice, iar eu iau 
clipboardul de pe pat, studiind restul documentelor. 
Conţine observaţii despre un anume pacient BW. Şi, la 
finalul fiecărui formular, aceeaşi semnătură. N-o pot citi, 
dar dedesubt este tipărit un nume, sub menţiunea „Medic 
curant”. 

— „Audrey Paretta”, citesc eu. A fost medicul lui Byatt. 

Directoarea a spus că i-au administrat gaz. Paretta 
trebuie să fi fost cea care a făcut-o, cea care a luat decizia 
de a o ucide pe cea mai bună prietenă a mea. Dacă ar fi 
fost aici, i-aş fi scos ochii cu degetele. 

— A fost evacuată, spune Reese blând. Acum nu mai 
putem face nimic în cazul ei. 

Incuviinţez, îmi alung din minte gândul la Paretta şi 
continui să frunzăresc hârtiile prinse în clipboard. Analize 
peste analize, niciuna de folos. Toxul e prea puternic ca să 
moară, iar noi prea slabe ca să trăim. RAX009, aşa au 
etichetat-o. Înseamnă că au mai fost alte opt, mă gândesc 
la Mona, în sacul acela pentru cadavre. 

In noaptea aceea, Welch a spus că au nimerit-o, aşa 
credeau. Trebuie s-o fi trimis pe Mona înapoi la şcoală ca să 
vadă dacă va rezista, dacă tratamentul pe care l-au găsit 
funcţionează. Dar ea n-a rezistat şi tratamentul n-a 
funcţionat şi fac prinsoare că este şi ea pe aici pe undeva 
prin clădirea asta, cu ochii deschişi şi ficşi, cu trupul 
înţepenit şi despicat pentru obţinerea unor răspunsuri. 
Povestea asta a fost şia ei. 

li acord lui Reese încă un minut ca să cotrobăie prin 
încăpere, o las să adune documentele de pe patul lui Byatt 
şi să le îndese înapoi în rucsac. Când termină, ne îndreptăm 
amândouă spre uşă. Nu ne mai trebuie nimic de aici, iar 
avioanele vor fi în curând deasupra capetelor noastre. Este 
timpul s-o găsim pe Byatt. 

Urmăm petele de sânge care ies din salon, înapoi pe 
coridor şi apoi în hol. Ne conduc pe lângă scări, de-a lungul 


e 264 œ» 


unui culoar îngust, care coteşte abrupt. Urma e tot mai 
ştearsă, însă nu dispare, iar ici şi colo, împrăştiate pe lângă 
zid, sunt amprente de palme, ca şi când cineva s-ar fi 
sprijinit ca să se ţină pe picioare. 

După al treilea cot, aerul începe să miroasă a „afară”, a 
proaspăt şi curat. Grăbesc pasul, iar Reese e lângă mine. ŞI 
apoi dăm de o uşă, zgâriată, pe jumătate deschisă. Şi, 
dincolo de ea, iarbă şi lumina zilei. 

Mă reped spre ea şi dau, împleticindu-mă, într-o curte 
micuță, plină de gropi. Un gard de sârmă se închide în jurul 
nostru şi dincolo de el, copacii, cu frunzişul zbârlit. Trebuie 
să fim undeva în spatele clădirii; curtea e lipită de pădure. 
Deasupra noastră, cerul este de un albastru viu, netulburat 
de nori. 

Aproape că nici n-o văd. Un pic mai jos, sprijinită de 
peretele Centrului, cu trupul atât de mic şi de distrus, cu 
haina bine strânsă pe lângă ce a mai rămas din ea. 

— Byatt? 

Alerg, picioarele mi se izbesc de pământ şi mă prăbuşesc 
în genunchi lângă ea. 

Este terminată, este îngrozitor, dar nu-mi pot lua privirea 
de la ea. In părul negru i s-a strâns zăpadă. Are un bandaj 
la mână, îmbibat de sânge, şi pielea atât de palidă, încât 
aproape că pot vedea prin ea: între degetele de un negru 
curat ţine strâns un iris Raxter. Este rece. Trupul îi este atât 
de rece! 

— Byatt! Byatt, hei, trezeşte-te! Sunt eu, Hetty! 

Nu-mi răspunde. Incerc să-i simt pulsul la gât, dar tremur 
prea tare şi ea se uită fix la mine, cu ochii strălucitori şi 
calzi, exact aşa cum mi-i amintesc. Doar că acum nu mai 
este nimic în spatele lor. Nici viaţă, nici locuri secrete. O 
mângâi pe păr; acum un an şi o lună ne întâlneam prima 
dată. Byatt strecurându-mi mâncare de la bucătărie, Byatt 
sunându-i pe ai mei când dădeam greş la vreun test, Byatt 
păstrându-mi un loc la masa de seară, Byatt, Byatt, 
ţinându-mă în braţe când aveam coşmaruri, mergând 
mereu de partea mea oarbă şi ţinându-şi mâna pe cotul 
meu, până când am învăţat să mă lipsesc de ea. Prietena 


e 265 - 


mea, sora mea - parte din ceea ce sunt. 

— Doctorii i-au administrat gaz, spune Reese, iar eu revin 
cu picioarele pe pământ. Mai mult ca sigur, Byatt a ştiut că 
moare. 

Byatt, aşteptându-şi sfârşitul. Luându-şi trupul înapoi. 
Venind aici, afară, departe de locul unde au aşezat-o ei. 

Mă cutremură un suspin şi-mi apăs faţa în curbura 
gâtului ei, abandonându-mă tremurului din trupul meu. 
Directoarea mi-a spus, dar n-am crezut-o. Byatt este prea 
mare, prea importantă ca să dispară vreodată. Cum a putut 
cineva să-i facă aşa ceva? Cum a putut Paretta să o 
cunoască fără să vadă cât este de valoroasă? 

— Ce vrei să facem? mă întreabă Reese când mă 
liniştesc. Nu cred că o putem lua cu noi. 

— Poftim? 

— Nu putem rămâne aici la nesfârşit. Şcoala este 
probabil distrusă până acum, iar avioanele trebuie să 
sosească în curând. 

— N-o părăsesc, îi răspund, aranjându-i haina lui Byatt. 

— Dar... 

— Am spus că n-o părăsesc! 

Şi habar n-am cum o să rezolvăm situaţia asta, pentru că 
nu voi renunţa - şi nici Reese. O văd în încleştarea 
maxilarului ei. Să rămânem aici este periculos. Ştiu asta, 
dar după tot ce am făcut ca s-o găsesc pe Byatt, acum n-o 
s-o las aici. Reese oftează şi pare că e gata să spună ceva, 
când auzim o tuse, o perturbare a respirației, şi tresar. Mă 
întorc încet, aproape că mi-e frică să mă uit. 

Trăieşte! Byatt, al cărei piept abia se mişcă, clipeşte şi 
deschide gura. 

— Oh, Doamne! 

Îmi strecor braţul pe sub ea, ca să-i susţin capul. 

— Byatt, mă auzi? 

Într-un târziu, înclină capul şi mă priveşte, iar eu simt 
cum zâmbetul îmi dispare de pe chip. Ceva e în neregulă. 

— Byatt? 

— Ce este? întreabă Reese. 

— Nu-mi dau seama. 


e 266 œ» 


lau mâna lui Byatt într-a mea şi mi-o aşez pe obraz. 

— Sunt eu. Hetty. 

Nimic. Nu mă recunoaşte. Este faţa lui Byatt, dar nu-i 
nimeni acolo. 

— Nu înţeleg, spune Reese. Au gazat-o. Cum de trăieşte 
încă? 

Mă uit în jos spre mâna ei, moale şi osoasă într-a mea. ŞI 
la bandajul de pe braţul ei, cu marginile rănii ieşind de 
dedesubtul lui. 

— Trăieşte pentru că şi l-a scos, răspund. 

— Poftim? 

— Gazul ar fi trebuit să ucidă Toxul. Dar ea şi l-a scos. 
Aşa că n-a mai fost nimic de ucis. 

Ochii lui Byatt nu reuşesc să focalizeze, par că se uită 
peste umărul meu. 

— Şi este ca şi când ar fi ieşit şi ea cu el, mai spun eu. 
Personalitatea ei. Tot ce este ea. 

Reese se ghemuieşte la picioarele lui Byatt, pe care o 
privim cum se răsuceşte încet, ca să se uite la Reese. La 
început mi se pare că văd ceva, o scânteie, dar dispare 
înainte de a fi sigură că am văzut-o. 

— Hai să vedem dacă se poate mişca, spune Reese. Nu 
eşti destul de puternică să mă ajuţi şi nu sunt sigură că eu 
o pot căra până la barcă de una singură. 

Adică e prea rănită, vrea să spună, dar nu o face. Nici 
măcar acum, după toate astea. O susţin pe Byatt dintr-o 
parte şi Reese din cealaltă şi încercăm împreună s-o punem 
pe picioare, când din depărtare ajunge la noi un bâzâit 
surd, uşor, însă în creştere. Avioanele. Mi se usucă gura, 
frica îmi zbârleşte părul pe ceafă. 

— Rahat! Trebuie să ne grăbim, îi spun lui Reese. 

Paşii lui Byatt sunt ezitanţi, ca şi când acum ar învăţa 
cum să-şi mişte picioarele, dar pornim spre uşa din spatele 
Centrului. 

Intrăm, apoi coridor după coridor. Sunt tot mai slăbită, 
puterea mi se scurge din vine şi fiecare pas pe care-l facem 
este mai încet decât ultimul făcut, până când ajungem în 
holul principal, soarele de amiază strecurându-se prin 


e 267 + 


ferestrele cu obloane. Ne oprim, o sprijinim pe Byatt de 
birou ca să se poată odihni o clipă. Simt că Reese mă 
priveşte. Aşteaptă s-o spun, aşteaptă ca eu să fiu cea care 
o abandonează pe Byatt, dar are mult de aşteptat. 

— Haide, îi spun. Acum sau niciodată. 

leşim, îndreptându-ne spre mlaştină. Acolo este barca 
noastră, pe plajă, atât de departe încât îmi pierd voinţa, dar 
Reese îmi rosteşte numele o dată, doar o dată. Dur şi 
puternic, iar ea crede că pot face asta, aşa că trebuie s-o 
fac. 

Un şuierat şi o îmbrăţişare uriaşă din partea aerului 
îngheţat. 

— Jos! abia am timp să spun înainte ca o escadrilă de trei 
avioane de vânătoare să treacă vâjâind pe deasupra 
capetelor noastre. 

Fac atâta zgomot, încât nici nu mai pot gândi, nu pot face 
nimic decât să suport. Zboară prea jos. Trebuie să plecăm 
chiar acum. Apoi dispar, dând roată pentru un alt survol; o 
salt pe Byatt cu mâna sănătoasă. 

— Haide! 

În sfârşit, digul, şi ne împleticim spre mal cât de repede 
putem. Picioarele lui Byatt se târăsc prin nisip. O ascundem 
cu grijă între scaune; are ochii închişi, dar respiră. Este în 
viaţă. 

— Urcă, spune Reese. O să împing barca, să plecăm de- 
aici. 

Legănarea apei, zumzetul motorului, Reese la pupa, în 
timp ce barca se desprinde. O întoarcere rapidă şi ne 
îndepărtăm, iar insula se înceţoşează şi apoi dispare în 
negura stropilor de apă. Tot mai departe şi mai departe, 
până când nu se mai aud anale 

Ninsoarea se opreşte şi ziua devine tot mai caldă, 
oceanul îşi aruncă strălucirea în ochii mei, coca bărcii este 
smălțuită cu sclipirile apei. Pierd minute, ore, uitându-mă 
ţintă la orizont, încercând să zăresc clădirile scunde de la 
Camp Nash. Dar continentul este neclar şi pare să nu se 
apropie niciodată, indiferent cât de mult îndreaptă Reese 


e 268 œ» 


barca peste valuri. 

Suntem încă la kilometri distanţă de mal, când Reese 
opreşte motorul, mormăind de frustrare. Încep, frecându- 
mă la ochiul orb: 

— Ce faci? 

— Curentul ne-a împins departe de golf. N-o să câştigăm 
teren în felul ăsta. 

— Deci ne oprim pur şi simplu? 

— Numai până când se schimbă fluxul. 

Îşi dă părul la o parte de pe faţă şi se ridică în picioare, 
înclinând barca într-o parte. 

— Nu mai avem prea mult combustibil. E o risipă să-l 
folosim acum. 

Reese păşeşte peste movila făcută de trupul lui Byatt şi 
se aşază alături de mine, la prova bărcii. Byatt arată atât de 
ciudat, are chipul inert şi ochii închişi. Mereu a avut o 
anumită sclipire, chiar şi în somn. Acum s-a dus sau poate e 
cumva diferită. 

— El cum este? întreabă Reese dintr-odată. Tatăl tău, 
vreau să spun. 

— Nu ştiu. 

Mi-a scăpat înainte să mă pot opri. Cu toate astea, e 
adevărat, dar ştiu că nu e ce voia să audă. 

— Vine acasă din misiune şi apoi pleacă iar. 

Reese înclină capul: 

— ŞI-I iubeşti? 

— Sigur că-l iubesc. Doar că nu-l cunosc. 

Ştiu că pentru ea n-are niciun sens şi aş vrea să-i explic, 
să-i spun că tata nu trăieşte în inima mea aşa cum trăia 
tatăl ei în inima ei, dar nu am când. Trupul mi se răsuceşte, 
pieptul îmi zvâcneşte într-o parte şi-mi simt gâtul plin de 
spută. 

— Hetty? 

Febra din mlaştină, de dinainte să intrăm în Centrul 
pentru vizitatori. Cea pe care vederea trupului lui Byatt mi- 
a scos-o cu forţa din minte. Ar fi trebuit să recunosc 
semnul. Mi-a sfârâit prin trup şi s-a localizat în capul 
pieptului, iar acum este ca o greutate în mine. Icnesc, mă 


e 269 » 


aplec peste marginea bărcii şi scuip o gură de fiere apoasă. 
Simt ceva în gât, dar nu pot să-l scot. 

— Ajută-mă, reuşesc să spun şi Reese mă întoarce cu 
faţa spre ea, spre ochii ei sălbatici. 

— Trebuie să... 

Un alt frison chinuitor, sânge curgându-mi pe bărbie. 

— Trebuie să-l scoţi. 

Mă priveşte fără expresie, apoi văd cum îi pică fisa. 

— Okay. 

Mă aşez călare pe bancă, iar Reese se aşază în faţa mea. 
Îmi pun palma pe coapsa ei, iar ea mă prinde de ceafă cu 
degetele argintii. 

— Să-mi spui când vrei să mă opresc. 

Scutur din cap. 

— Nu te opri până nu rezolvi. 

Deschid gura. Şi Reese înfige două degete cât de adânc 
poate în gâtlejul meu. 

Nu pot respira. Tusea mi se adună în piept, dar n-o pot 
scoate afară, n-o pot înghiţi, şi un val se rostogoleşte prin 
trupul meu, încercând s-o forţeze pe Reese să iasă. Imi 
lăcrimează ochiul şi lumea e înceţoşată, deformată, dar 
ceva se mişcă, pe jumătate înţepenit în gât. 

O lovesc pe Reese peste mână şi ea îşi retrage braţul, 
lăsând în urmă fire de salivă. Mai întâi un val, apoi altul, 
până când, într-un final, reuşesc să vomit. Mă doare tot, ca 
şi cum măruntaiele mi s-ar fi întors pe dos. Pe puntea bărcii 
se zbate ceva cărnos, care pulsează. 

Îmi şterg gura cu mâneca. Orice ar fi, este acoperit de 
sânge, dar arată familiar, de parcă aş mai fi văzut forma 
asta undeva. Într-un curs, într-un trup, în pădure, lângă 
domnul Harker. 

— Este o inimă, spune Reese. Este o inimă de om. 

Cea de pe jos se zbate, tremură, în timp ce inima mea 
încă îmi bate în piept. Îmi feresc privirea şi mă prăbuşesc 
peste Reese, cu capul învârtindu-mi-se. Ea îşi trece braţul în 
jurul taliei mele. 

— Nu avea aşa ceva şi o fată de la şcoală? întreabă 
Reese. 


e 270 œ» 


— Sarah. Două bătăi de inimă. 

Dar şi două inimi - cum se face că trupul ei le-a păstrat 
pe ambele, iar al meu n-a putut? 

Mă gândesc la Byatt şi la mine, pe plajă, cu o zi înainte să 
fiu inclusă în Schimbul Bărcii. Ultimul moment pe care l-am 
avut înainte de a se încurca toate iţele. Crabul pe care l-a 
găsit, acel Albastru de Raxter, şi cu plămâni, şi cu branhii, 
aşa cum învăţam în fiecare an la biologie. Atât plămâni, cât 
şi branhii. Şi putea trăi, indiferent de situaţie. 

Toxul lucrând în Albastrul de Raxter, în orice şi în mine. 

— Încearcă să ajute, îi spun. Încearcă să mă facă mai 
bună, dar nu pot suporta. 

Reese îmi dă la o parte părul de pe ceafă, ca să lase briza 
să mă răcorească. 

— Linişteşte-te! E-n regulă. 

Tuşesc, cu un gust înţepător şi metalic pe limbă. Reese 
mă trage aproape, aşa încât să mă sprijin de pieptul ei. 
Barca se clatină, sarea condimentează aerul. Închid ochiul, 
sting lucirea apei şi paloarea de pe pielea lui Byatt. 

— Sunt bine. Am nevoie doar să mă odihnesc. 

Noi trei împreună, stând întinse în linişte. Am mai fost 
aşa. Intr-o săptămână din primul meu an la Raxter. Byatt îşi 
găurise ultima pereche de ciorapi şi domnul Harker ne 
dusese pe continent pentru ca ea să-şi cumpere unii noi. 
Trebuia să ne întâlnim cu el în parc, după ce terminam 
orele, aşa că ne-am întins la umbra pestriță a unui stejar 
ale cărui crengi se plecau până jos. Frunzele deveniseră 
transparente în lumină, aerul era proaspăt şi dulce. Byatt în 
mijloc, eu şi Reese de o parte şi de alta, iar acum era prima 
dată când lăsam tăcerea să se desfăşoare. Prima dată când 
eram cu adevărat noi. 

— O să fii bine, şopteşte Reese şi o las să mă 
ademenească şi mai mult cu somnul. 

— Tu m-ai salvat. Acum o să te salvez şi eu pe tine. 

Nu ştiu ce o să facem. Nu ştiu ce urmează. Dar aud, 
lângă ureche, bătăile de inimă constante ale lui Reese şi îmi 
amintesc - îmi amintesc cum a fost. Noi trei împreună. Şi o 
să fac să fie iar aşa. 


e 271 œ» 


e 272 œ» 


Mulţumiri 


Am fost atât de norocoasă să lucrez la romanul 
Sălbaticele cu o echipă incredibilă. li mulţumesc fiecăruia 
dintre voi - aţi văzut ce voiam să spun şi m-aţi ajutat să 
găsesc felul în care să o pot spune bine. Aveţi recunoştinţa 
mea pentru totdeauna. 

Krista Marino - îţi mulţumesc pentru dăruirea cu care le- 
ai însoţit pe fete în drumul lor, spre ieşirea din mintea mea, 
şi pentru îndrumarea oferită cât timp le-am aşternut în 
pagină. Viziunea ta m-a învăţat foarte multe şi, datorită ei, 
cartea a crescut în moduri în care nu credeam că se poate. 
Nu mi-aş fi putut dori un editor mai bun. 

Vă mulţumesc şi vouă, agenţilor mei, vă admir foarte 
mult. Lui Daisy Parente, pentru fiecare răspuns la e- 
mailurile mele pline de panică. Pentru entuziasmul tău, 
pentru sfaturile tale şi pentru că ai văzut ceva în Să/baticele 
mele. Lui Kim Witherspoon, pentru înţelepciunea şi mintea 
ta limpede (dar şi pentru răspunsurile la un alt şir de e- 
mailuri pline de panică de-ale mele). Jessicăi Mileo, pentru 
susţinerea ta şi pentru feedbackul nepreţuit. Şi echipelor de 
la Lutyens & Rubinstein, Inkwell şi Casarotto - vă 
mulţumesc tuturor pentru ajutorul vostru. 

Delacorte Press - vă mulţumesc pentru generozitatea 
voastră nesfârşită şi pentru devotamentul incredibil cu care 
aţi făcut din Să/baticele mele cea mai bună versiune. 
Barbara Marcus, Judith Haut şi Beverly Horowitz - vă 
mulţumesc că aţi crezut în cartea mea. Sunt atât de 
mândră că m-am putut alătura familiei Delacorte şi Random 
House! 

Vă mulţumesc, Betty Lew şi Regina Flath, pentru designul 
uluitor al acestei cărţi, în interior şi la exterior, şi 
mulţumesc, Aykut Aydogdu, pentru coperta artistică, 
stranie şi minunată, reprezentând tot ce mi-am dorit 
vreodată. Mulţumesc întregii echipe de la Delacorte - nu 
mă pot gândi la oameni mai minunaţi alături de care să 
lucrez. Monica Jean, Mary McCue, Aisha Cloud şi echipei 


e 273 + 


Underlined - Kate Keating, Cayla Rasi, Elizabeth Ward, Jules 
Kelly, Kelly McGauley şi Janine Perez, vă sunt mai 
recunoscătoare decât pot spune în cuvinte. 

Sălbaticele n-ar fi existat niciodată fără generaţia mea de 
la University of East Anglia. Vă mulţumesc tuturor pentru 
susţinerea voastră, pentru că mi-aţi dat un prim feedback 
crucial: voiaţi să citiţi mai mult. Corpului profesoral - lui 
Jean McNeil şi Trezza Azzopardi - pentru sfaturile date în 
timp ce şlefuiam Să/baticele dându-i o formă lizibilă. Lui 
Taymour Soomro, mulţumiri pentru că ai înţeles ce vreau să 
spun chiar înainte de a o face, pentru tot feedbackul tău şi, 
mai mult decât orice, pentru prietenia ta. Lui Avani Shah, 
mulţumiri pentru felul în care m-ai însoţit pe la tot felul de 
mic dejunuri, pentru împărtăşirea opiniilor şi pentru că ai 
citit versiune după versiune din Să/baticele. Sunt atât de 
norocoasă să te cunosc! 

Mamei mele. Îți mulţumesc pentru fiecare excursie în 
lumea lui Darwin, pentru fiecare film, pentru fiecare dată 
când m-ai dus la gară şi, mai important ca orice, pentru că 
mi-ai trimis la cerere poze cu cățelul. iți mulţumesc pentru 
că ai fost alături de mine. Eu voi fi mereu alături de tine. 

Fetelor întâlnite pe internet: Christine, Claire şi Emily. Voi 
ştiţi cât de dureros este scrisul pentru mine, dar mă bazez 
incredibil de mult pe voi toate. Sunteţi vii, sunteţi deştepte 
şi îmi sunteţi foarte, foarte, dragi, sunt atât de 
recunoscătoare să vă am în viaţa mea! 

Vă mulţumesc vouă, cititorilor mei sensibili, pentru 
timpul vostru şi pentru feedback - orice greşeală ar conţine 
cartea asta, este numai şi numai a mea. Mulţumiri către 
Yarboros, care m-a introdus cu generozitate în Harkers 
Island, inspiraţia originală pentru Raxter. Lui Sama din 
Middlebury şi lui Sin din Providence, pentru a fi fost martori 
la cea mai mare parte a sincopelor de care a avut parte 
această carte. Profesorilor mei, pentru timpul suplimentar 
alocat citirii cărţii mele, pentru încurajările pe care mi le-aţi 
oferit. Prietenilor mei, pentru că m-aţi suportat când v-am 
arătat pozele cu prim-planul paraziţilor, şi celor din familia 
mea, pentru că m-aţi încurajat chiar şi când m-am 


e 274 + 


răzgândit (iar şi iar şi iar). Şi, în cele din urmă, îi mulţumesc 
mai tinerei Rory, care a decis să-mi rămână alături. N-aş fi 
ajuns aici fără tine. 


e 275 + 


A trecut un an și jumătate de carantină la Școala de 
fete Raxter, de când a apărut Toxul. Întâi au murit una 
după alta profesoarele. Trupurile elevelor s-au trans- 
format în ceva ciudat şi străin, izolate de restul lumii și 
lăsate să se descurce singure pe insula pe care se află 
şcoala, fetele nu îndrăznesc să iasă dincolo de gard, 
unde Toxul a transformat pădurile în locuri sălbatice 
și periculoase. 

Când Byatt dispare, Hetty va face orice ca s-o 
găsească: va sfida carantina și va înfrunta ororile de 
dincolo de gardul școlii. 

Dar în lume află că povestea este mult mai com- 
plicată decât și-ar fi putut imagina. 


x 
i ISBN 978-606-40.0789.6 
| | | 
9786064007896 


e 277 œ»