Alberto Martini — Enigme Captivante Ale Istoriei

Alberto Martini 


Enigme captivante ale istoriei 


CUPRINS: 


Partea 1-a Misterele paleontolagiei şi ale preistorie: 
|, Originea vieţi 
2, Dispariția dinozaurilor 
3, Şi maimuța a deverut orn 
4, De la valea Neanderthal la platourile Asiei Centrale 
3, Pietre care privesc spre soare 
Partea 2-a Misterele antichități 
1, Patapul şi ghința 
2, Mit sau realitate? Elestermnul lui Tutankharmnan 
3. De la aragul Ys la Atlantida 
4, Morț rustenoase în antiehitate 
3, A incendiat Nero cu adevărat Poma 
Partea 3-a Misterele cin Evul Mediu până în secolul XIX 
1. Îngrozitoarea boală a celor ce ard 
2, Un castel, o capelă, un tezaur. 
3, Un lucru neexpleat: harta lu: Pin Ea's 
4. Shakespeare tără rnască 
3. Omul cu masca de fier 
&, Un cromozom a făcut să se clatine coroana Angliei 


Alberto Martini 


Enigme captivante ale 
istoriei 


CUPRINS: 
Partea 1-a Misterele paleontologiei şi ale preistoriei 
1. Originea vieţii 
2. Dispariţia dinozaurilor 
3. Şi maimuța a devenit om 
4. De la valea Neanderthal la platourile Asiei Centrale 
5. Pietre care privesc spre soare 
Partea 2-a Misterele antichităţii 
1. Potopul şi ştiinţa 
2. Mit sau realitate? Blestemul lui Tutankhamon 
3. De la oraşul Ys la Atlantida 
4. Morți misterioase în antichitate 
5. A incendiat Nero cu adevărat Roma 
Partea 3-a Misterele din Evul Mediu până în secolul XIX 
. Îngrozitoarea boală a celor ce ard 
„ Un castel, o capelă, un tezaur. 
. Un lucru neexplicat: harta lui Piri Rai's 
. Shakespeare fără mască 
. Omul cu masca de fier 
6. Un cromozom a făcut să se clatine coroana Angliei 


UP UVWVUN = 


Cuvânt înainte. 
Gustul pentru mister există în fiecare din noi. Enigmele 
istoriei şi ale ştiinţei ne capti-vează, uneori chiar prea mult, 


dar, din păcate, ele nu sunt tratate întotdeauna cu seri- 
ozitate dând, astfel, naştere la teorii şi ipoteze neverosimile 
care, datorită ideilor dife-riţilor autori, devin din ce în ce 
mai fanteziste. 

Dar nu trebuie nici să exagerăm, manifestând un 
scepticism abuziv. Există mistere a-devărate care, poate 
mâine, vor fi elucidate. Este necesară puţină modestie, 
acceptând ideea că în cunoştinţele omenirii există încă 
foarte mari lacune. 

Vom examina, în această carte, un număr de enigme ale 
trecutului. 

Vom începe cu cele mai vechi, de la începuturile istoriei 
Pământului, şi vom ajunge, treptat, la ultimele secole. 

Categoric, nu toate aceste mistere pot fi puse pe acelaşi 
plan. Sunt unele de mare im-portanţă - originea vieţii, de 
exemplu, sau apariţia omului - în timp ce altele sunt mai 
restrânse, „la obiect”, cum ar fi cele referitoare la 
identitatea exactă a lui Shakes-peare sau a Măştii de Fier. 

Vom vedea, totuşi, că unele mistere, aparent puţin 
importante, conduc la implicaţii mari. 

De fiecare dată, vom prezenta datele problemei la care ne 
referim, apoi vom analiza i-potezele cărora le-a dat naştere. 
Le vom expune cât se poate de obiectiv, dar asta nu ne va 
împiedica să o arătăm pe cea pe care o preferăm. 

MISTERELE PALEONTOLOGIEI ŞI ALE PREISTORIEI. 

Această primă parte ne va conduce, pornind de la apariţia 
vieţii pe Pământ, la graniţe-le preistoriei şi istoriei, 
parcurgând şi perioada misterioasei dispariţii a reptilelor 
uriaşe. 

1. Originea vieţii. 

Acum circa patru miliarde şi jumătate de ani, universul s-a 
îmbogăţit cu un astru nou: planeta Pământ, constituită din 
blocuri de metal, din pietre şi din praf, cu miezul for-mat 
dintr-o masă topită, ca un nucleu central încărcat de 
elemente grele, cum sunt fie-rul şi nichelul. In jurul acestui 


nucleu, s-au aşezat materialele mai uşoare, care au for-mat 
învelişul şi crusta. 

Atmosfera Pământului, în acel timp, era un amestec de 
vapori de apă şi dioxid de car-bon, de amoniac, metan şi 
hidrogen sulfurat. Compoziţia acestui amestec primitiv a 
contribuit, fără îndoială, la apariţia vieţii. 

Originea vieţii este una din cele mai importante probleme 
ale biologiei, care continuă să stârnească discuţii aprinse, 
deoarece are atât conexiuni filosofice cât şi religioase. Ea 
este cea care îi desparte pe materialişti de spiritualişti, cei 
din urmă invocând interven-ţia lui Dumnezeu. 

În cursul Istoriei, problema originii vieţii a dat naştere la 
cele mai variate teorii. Oame-nii au crezut mult timp în 
generaţia spontanee, adică în apariţia subită a fiinţelor vii 
plecând de la materia moartă. 

Astfel, Virgiliu credea că albinele se nasc din intestinele 
unui taur mort. Ambroise Pa-re considera că pietrele pot da 
naştere broastelor râioase. In secolul XVII, fiziologul Van 
Helmont încă mai credea că grâul fermentat se putea 
transforma în şoareci. Chiar Buf-fon era partizan al 
generaţiei spontanee; cercetările lui Pasteur au 
demonstrat, însă, că generaţia spontanee este imposibilă. 

Dar ce s-a putut întâmpla la începutul istoriei Pământului? 
Experienţe bine conduse au lămurit, treptat, problema. In 
1910, D. Berthelot şi H. Gaucheron obţin, cu ajutorul 
energiei emise de un arc electric, substanţe compuse din 
carbon, oxigen, hidrogen şi, uneori, azot. O astfel de 
compoziţie este asemănătoare cu cea a materiei vii. 

În acelaşi an, chimistul italian Giglio Tos enunţa o ipoteză 
interesantă asupra originii vieţii. Conform acestei ipoteze, 
moleculele vieţii, sau „biomoleculele”, s-ar fi format în 
mările primitive şi tot acolo ar fi intrat în interacţiune. 
Fortele fizice necesare acestor interacțiuni au jucat atunci 
un rol important. 

Ipotezele formulate apoi au luat în consideraţie şi acţiunea 
unei energii exterioare: trăsnetul, de exemplu, sau radiaţia 


solară ultravioletă. In 1930, biologul rus A. Oparin mai 
adaugă căldura şi radioactivitatea. El considera că diferitele 
substanţe organice s-au format, datorită acestor factori, în 
atmosfera Pământului, pornind de la metan, a-moniac, 
vapori de apă şi hidrogen sulfurat. Preluate de apa de 
ploaie, noile substanţe formate au ajuns în mare. Douăzeci 
şi trei de ani mai târziu, biologul american Stanley Miller a 
verificat experimental ipoteza lui Oparin, reconstituind în 
laborator condiţiile care au existat în natură când a apărut 
viaţa. 

El a introdus într-un flacon gazele atmosferei primitive. 
„Irăsnetele” au fost realizate prin descărcări electrice şi, 
apoi, a captat într-un tub produsele sintetizate astfel. Anali- 
zele făcute, ulterior, au arătat lucruri foarte interesante: se 
formaseră molecule organi-ce, ca acidul acetic, ureea, 
acidul formic etc., dar şi cinci aminoacizi, substanţe de bază 
din componenţa materiei vii. Experienţa s-a dovedit foarte 
convingătoare. Miller a re-petat-o, folosind, de această dată 
raze ultraviolete asemănătoare cu cele aflate în radi-aţia 
solară: rezultatul a fost la fel de convingător. 

Oparin este de părere că la apariţia vieţii ar fi existat o 
etapă capitală: coacervaţia, fe-nomen intermediar între 
solubilizare şi precipitare. Acest proces ar fi intervenit în 
„su-pa primară” pe care o formau oceanele în primele epoci 
din istoria Pământului. 

Biologul american S. Fox a încercat să reconstituie această 
„supă”. Ela pus un ames-tec de substanţe asemănătoare cu 
proteinele în apă caldă şi sărată. Reamintim că pro-teinele 
sunt substanţele de bază ale materiei vii. Fox a observat 
apariţia unor sfere mi-nuscule, „microsfere”, învelite de 
membrane: erau rudimente de celule vii. Materia vie este 
constituită, după cum se ştie, din astfel de celule. 

Paleontologia, sau ştiinţa fosilelor, ne dă informaţii asupra 
primelor fiinţe vii. Cele mai vechi fosile cunoscute datează 
de acum trei miliarde opt sute de milioane de ani. Sunt 


organisme minuscule, cu o celulă, „microorganisme” 
descoperite în sud-vestul Groen-landei. 

Cinci sute de mii de ani mai târziu, aproximativ, apar 
primele stromatolite, roci calca-roase, formate din mici 
concreţiuni datorate acţiunii algelor albastre. Existenţa 
acestor roci dovedeşte că fotosinteza (sau asimilarea 
clorofiliană) exista deja în acea epocă. Datorită ei, primele 
fiinţe vii produceau oxigen şi rezultatul a fost o oxigenare 
progresi-vă a atmosferei Pământului; în aceste condiţii 
puteau să se dezvolte şi organismele ca-re foloseau 
oxigenul. 

Primele manifestări ale sexualităţii au apărut acum un 
miliard de ani. 

Fauna şi flora se diversifică, treptat, în mări. Acestea se 
populează cu meduze, moluş-te, anelide (sau viermi inelaţi). 

Minunata aventură a vieţii a început! 

Exobiologia este acum o ştiinţă de sine stătătoare: ea 
studiază posibilitatea existenţei vieţii în afara planetei 
Pământ, pe alte astre, în cosmos. 

Această problemă are darul de a stimula imaginaţia. 
Odinioară, lumea se temea de debarcarea marţienilor; 
astăzi, enigma O. Z. N. începe să fie luată în serios şi de unii 
oa-meni de ştiinţă. 

La începutul acestui secol, S. Arrhenius1, presupunea că 
viaţa pe Pământ provine din germenii veniţi de pe alte 
planete dar, aceasta n-a făcut decât să întârzie rezolvarea 
problemei. 

Legat de aceasta, trebuie amintită controversa provocată 
de meteoritul de la Orgueil care căzuse, în 1864, aproape 
de satul cu acest nume, de lângă oraşul Toulouse. Pe 
meteorit s-au găsit urme de substanţe organice, deci „vii”, 
dar aceste substanţe s-ar fi putut prinde de meteorit după 
impactul cu solul. 

Mai recent, au fost făcute descoperiri promițătoare. In 
1969, în Australia a căzut un meteorit; în el au fost 
descoperiţi aminoacizi şi s-a demonstrat că era imposibil sa 


fie luaţi de pe sol în momentul impactului. S-au pus în 
evidenţă cinci din cei douăzeci de 

1 fizician suedez (1859-1927), autor al teoriei ionilor şi al 
ipotezei „panspermiei” (Pre-miu Nobel, 1923) 

Aminoacizi prezenţi, în mod normal, în celulele vii. O astfel 
de descoperire arată că evo-luţia spre viaţă s-a produs şi în 
altă parte decât pe Pământ. 

O experienţă ingenioasă a dus la concluzii care 
demonstrează acelaşi lucru. Intr-un la-borator din 
California, cercetătorii au încercat să reconstituie condiţiile 
ecologice de pe planeta Marte. Ei au pus pământ (sau 
sticlă) în stare de pulbere sterilizată la căldură, într-un 
mediu gazos format din 97% dioxid de carbon, oxid de 
carbon şi vapori de apă, aceasta fiind chiar compoziţia 
atmosferei marţiene. In locul radiaţiei solare care învălu-ie 
planeta roşie, experimentatorii au folosit radiaţii 
ultraviolete. 

Această iradiere a dus la apariţia pe pulberea de pământ 
sau de sticlă, a unor compuşi organici, de exemplu aldehidă 
formică. Or, aceşti compuşi se pare că au fost odinioară pe 
Pământ, precursori ai materiei vii. 

Mai târziu, în 1976, sonda americană Viking 2 s-a aşezat 
pe Marte cu misiunea de a detecta urme de viaţă. Nu s-au 
găsit forme de viaţă, dar au fost descoperite substanţe 
formate din carbon, hidrogen şi oxigen. 

2. Dispariţia dinozaurilor. 

Apariţia vieţii şi, apoi, înmulţirea fiinţelor vii se situează în 
faza primară a istoriei Pă-mântului: în precambrian (sau 
antecambrian), numit astfel deoarece el a precedat 
cambrianul, prima perioadă a erei primare (vezi tabel pag. 
19). 

Istoria Pământului, după precambrian, este împărţită în 
trei ere: era paleozoică (pri-mară), era mezozoică 
(secundară) şi era neozoică. Acum ne găsim în perioada 
cuater-nară, ultima perioadă a erei neozoice. 


În cursul erei primare, plantele şi animalele s-au 
răspândit, trecând din apele marine în apele dulci, apoi, 
unele dintre ele au ieşit din apă pentru a trăi pe pământul 
uscat. leşirea din apă a fost una din etapele cruciale ale 
istoriei vieţii. 

Amfibienii (sau batracienii) sunt socotiți printre pionierii 
cuceririi pământurilor elibe-rate de apă. Unii se vor 
transforma în reptile, treptat, în era primară, pentru ca 
apoi, în era secundară să se diversifice extraordinar de 
mult. A doua şi a treia perioadă a erei secundare, jurasicul 
şi cretacicul (prima perioadă a fost triasicul) sunt marcate 
de dominaţia reptilelor. 

Cele mai impresionante din aceste reptile sunt dinozaurii. 
Etimologic, acest termen înseamnă „şopârlă îngrozitoare” 
(în greceşte: saura-deinos). Dinozaurii (sau mai corect 
dinozaurienii) nu sunt totuşi şopârle, ci reptile foarte 
diferite, împărţite în mai multe familii. 

Tipul cel mai cunoscut de dinozaur este diplo-docus sau 
brontozaur. Erau animale cu trupul uriaş, cu gâtul foarte 
lung, terminat cu un cap mic, şi cu o coadă, de asemenea, 
foarte lungă. Măsurau treizeci şi, în unele cazuri, cincizeci 
de metri! Un dinozaur desco-perit de curând în Texas pare 
a fi atins această mărime. El îşi merită numele de super- 
zaur. 

Mult timp, dinozaurii au fost consideraţi amfibii şi se 
obişnuia să fie reprezentaţi bălă-cindu-se în noroi. Acum 
însă, cea mai mare parte a paleontologilor îi consideră fiinţe 
terestre, locuind în păduri, mâncând frunzişul arborilor, 
datorită gâtului lor lung. 

Alţi dinozauri erau bipezi şi carnivori de temut. 
Asemănători unor canguri uriaşi, ei e-rau greu de clintit de 
pe trepiedul format din membrele inferioare şi coadă. Cel 
mai cu-noscut este Tyranno-saurus rex, al cărui craniu 
măsura un metru şi patruzeci. 

O altă familie îi cuprindea pe dinozaurii bipezi, dar 
ierbivori. Cel mai cunoscut este i-guanodonul, dotat, în loc 


de degetul mare, cu un pinten foarte necesar pentru smul- 
gerea crengilor încărcate de frunze cu care se hrănea. 

Alţi dinozauri, tot ierbivori, aveau forma unor rinoceri. 
Printre ei era triceratops, cu trei coarne, două pe frunte şi 
al treilea pe nas; un guleraş osos îi proteja ceafa. 

Aceşti dinozauri, şi încă mulţi alţii, au trăit, după cum am 
spus, în jurasic şi în cretacic, dar, la sfârşitul cretacicului, 
acum aproximativ şaptezeci de milioane de ani, ei au dis- 
părut. Această dispariţie a imperiului reptilian a dat naştere 
la multe ipoteze. Care poa-te fi explicaţia fenomenului? 

Nenumărate ipoteze. 

Trebuie să spunem de la început că dispariţia dinozaurilor 
nu a fost bruscă. Deja, de-a lungul timpului, unele familii de 
dinozauri dispăruseră, fiind înlocuite de altele. Dar de data 
aceasta, la sfârşitul cretacicului, s-a produs o dispariţie fără 
înlocuire. 

Alt lucru important: tot la sfârşitul cretacicului au dispărut 
şi reptilele zburătoare, rep-tilele marine, moluştele 
(amonitele, rudistele) şi chiar unele vegetale. Dispariţia 
dino-zaurilor nu este deci decât un caz particular al unui 
fenomen mai complex. 

Numeroşi autori au căutat, totuşi, să explice, izolat, doar 
dispariţia dinozaurilor. Din aceasta cauză au fost emise mai 
multe zeci de explicaţii, adesea seducătoare, dar fără 
valoare ştiinţifică. 

O primă serie de ipoteze se bazează pe cauze legate de 
natura animalelor: dispariţie naturală prin îmbătrânirea 
speciilor, creştere excesivă a înălţimii, dereglare a metabo- 
lismului sau a sistemului hormonal, micşorare a creierului, 
alunecare a discurilor ver-tebrelor. 

Alţi autori au sugerat unele cauze legate de modul de 
alimentare: dinozaurii au mân-cat prea mult sau prea puţin 
sau au fost otrăviţi de apă, de plante toxice sau de sub- 
stanţe minerale. 

Ipoteza otrăvirii cu vegetale nu este lipsită de interes. In 
cretacic, s-au răspândit pe glob plantele cu flori. Or, acestea 


conţin alcaloizil periculoşi pentru animalele care se 
hrănesc cu aceste plante, în special pentru reptile, mai 
puţin sensibile decât mamifere-le la gustul lor neplăcut. 
Marii dinozauri, care înghiţeau cantităţi enorme de 
vegetale, riscau deci să se intoxice. Totuşi, există două 
argumente care contrazic această ipoteză. Reptilele nu sunt 
lipsite de papile gustative. De asemenea, ele se pot apăra 
de otrăvu-rile vegetale datorită enzimelor existente în 
corpul lor. 

Altă serie de ipoteze se referă la „agresiunile” biologice: 
paraziți, epidemii, extermina-rea dinozaurilor ierbivori de 
către cei carnivori, care, apoi, s-ar fi devorat între ei. 

1 substanţe organice azotate, în general foarte toxice. 

S-a mai spus că dinozaurii şi-ar fi mâncat propriile lor ouă 
sau că primele mamifere le-ar fi mâncat ouăle. 

Şi condiţiile de climă au fost luate în calcul: seceta, 
umiditatea, inundaţiile, chiar poto-pul. Dar mai ales 
încălzirea atmosferei prin „efectul de seră” datorat creşterii 
cantităţii de dioxid de carbon din aer. 

Apoi, o serie de factori geologici şi atmosferici: praful 
emanat de vulcani, gazele toxi-ce, variațiile în presiunea şi 
compoziţia atmosferei - deplasarea axei de rotaţie a Pă- 
mântului sau chiar, smulgerea Lunii din bazinul Pacificului. 

Au fost invocate şi cauze astronomice cum ar fi cometele 
sau petele solare. 

Două ipoteze „astronomice” au recăpătat interes în ultimii 
ani: supernova şi meteori-tul. 

O supernovă este o stea gata să provoace o catastrofă: 
explozia ei extraordinar de pu-ternică se poate produce 
într-un timp record. Or, o supernovă a explodat, se pare, pe 
la sfârşitul erei secundare. Această explozie ar fi provocat 
un flux de raze X, apoi un val de raze cosmice: Pământul ar 
fi primit atunci o doză de radiaţii comparabilă cu cea în- 
registrată în apropierea locurilor unde au explodat bombele 
termonucleare. 


Totuşi, şi celelalte reptile, cum ar fi, de exemplu, crocodilii, 
ar fi trebuit să fie ucise. In plus, dispariţia dinozaurilor ar fi 
fost brutală în acest caz, or noi ştim că a fost progresi-vă. 

Recent, descoperirea iridiumului în argilă, un element din 
grupa metalelor platinice, atăt în Italia, cât şi în Spania, 
Danemarca şi China, a dat naştere unei noi ipoteze referi- 
toare la dispariţia dinozaurilor. Iridiumul se găseşte mai 
ales în meteoriți, Un enorm meteorit ar fi la originea 
formării acestor depozite de iridium. El s-ar fi ciocnit cu Pă- 
mântul la sfârşitul cretacicului; impactul ar fi provocat 
formarea unui strat de praf în jurul Pământului. Razele 
soarelui n-au mai putut pătrunde, vegetaţia a dispărut şi 
dino-zaurii, lipsiţi de hrană, ar fi murit. 

Această fascinantă ipoteză nu este luată însă în seamă de 
majoritatea specialiştilor. A-ceştia, apreciind că dispariţia 
dinozaurilor se încadrează într-un fenomen de dimensiu-ni 
mai mari, caută cauza într-un proces de ordin climatic. La 
sfârşitul erei secundare, s-a produs o retragere generală a 
mărilor şi, ca o consecinţă, o creştere a suprafeţei pă- 
mânturilor uscate. Indepărtarea mării a condus, în mod 
normal, la o modificare a cli-matului: acesta devenind de tip 
continental, cu veri calde şi ierni reci, numeroase orga- 
nisme nu au rezistat. Unele reptile s-au refugiat în vizuini, 
în care au hibernat. Primele mamifere şi primele păsări, 
datorită sistemului de reglare termică - cu alte cuvinte, e-le 
aveau deja „sângele cald” - nu au avut probleme de 
supravieţuire. 

Dar dinozaurii fiind, în cea mai mare parte, foarte înalţi şi 
cu reglare termică inexis-tentă sau într-o formă 
rudimentară, au fost învinşi de schimbarea climatului, în 
special de iernile reci. Şi au dispărut. 

Au dispărut cu adevărat? 

Oare să fi dispărut toţi? Din diferite regiuni ale lumii ajung 
până la noi, cu insistenţă, voci care afirmă că mari reptile 
cu aspect de dinozauri ar mai supravieţui. 


Unul din primele elemente referitoare la această ipotetică 
supravieţuire îl găsim în Bi-blie. Când profetul Daniel era 
prizonier în Babilon, el a văzut un animal ciudat, pe care 
locuitorii îl adorau: „Exista şi un mare balauri şi 
babilonienii îl venerau.” Regele i-a spus lui Daniel: „Şi de el 
vei zice că e făcut din bronz? Uită-te, el trăieşte, mănâncă şi 
bea. A-cum, tu n-o sa mai poţi spune că nu este un zeu viu”. 
Daniel i-a răspuns: „Eu îl slăvesc pe Domnul Dumnezeul 
meu, că numai el este un Dumnezeu viu; ce mi-arăţi tu nu 
este un Dumnezeu viu. Dă-mi voie, o, rege, şi-l voi ucide pe 
acest balaur fără sabie şi fără bâtă”. Şi regele a spus: „Ii 
dau voie”. Atunci Daniel a luat clei, grăsime şi fire de păr, le- 
a fiert laolaltă şi a făcut bulgări pe care i-a aruncat în gura 
balaurului. Şi balaurul a 

1 aluzie la un idol distrus de proorocul Daniel murit. Şi 
Daniel a zis: „lată-l pe cel pe care îl adorai!”. 

Ce fel de balaur era? Un varan? Dar speciile din Orientul 
Apropiat nu depăşesc doi metri. Şi aceste reptile puteau să- 
i impresioneze pe babilonieni? 

În Australia există, la autohtoni, numeroase legende 
despre reptile uriaşe. Astfel, se spune că în mlaştinile şi 
fluviile din nordul Australiei ar fi trăit un monstru numit 
Kulta, cu corpul mare, cu gâtul lung, terminat cu un cap 
Mic, cu patru labe lungi şi o coadă as-cuţită. Era ierbivor. 
Când se mişca, pământul se cutremura sub picioarele lui. 
Când mlaştinile s-au uscat, transformându-se în deşert, 
uriaşul animal a murit. 

Descrierea lui Kulta aminteşte de diplodocus sau de 
brontozaur. Este oare doar o co-incidenţă sau australienii 
au văzut, într-adevăr, dinozauri vii? 

Situaţia este şi mai complicată în Africa, unde multe 
legende povestesc despre animale ciudate care ar locui în 
lacuri şi mlaştini. Unele din aceste animale n-au nici o 
legătură, fără îndoială, cu dinozaurii, dar caracteristicile 
unora dintre ele dau de gândit. Este cazul, în special, lui 


N'Yamalal, un animal cu aspect de diplodocus, care s-ar as- 
cunde în regiunile neumblate din Gabon şi din Congo. 

1 reptilă saunană carnivoră din Asia, Egipt etc. Care poate 
avea 3 metri lungime 

3. şi maimuța a devenit om. 

Dinozaurii au constituit rezultatul final al uneia din 
numeroasele familii de reptile de la sfârşitul erei primare şi 
începutul celei secundare. Una din aceste familii, cu indivizi 
cu aspect mai banal de şopârlă mare, a fost denumită 
familia reptilelor mammaliene, ea fiind la originea 
mamiferelor. 

La rândul lor, acestea s-au diversificat şi printre 
descendenţi figurează un grup de ma-mifere care trăiesc şi 
acum, şi anume cârtiţele, aricii şi chiţcanul de pădure. Prin 
inter-mediul animalelor fosile înrudite cu actualele animale 
tanal şi cu chiţcanii de pădure din Asia de sud-est, s-a ajuns 
la primate, sau mai precis la cele mai primitive dintre ele, 
lemurienii. Aceştia se găsesc mai ales în Madagascar şi au 
un nas ascuţit: cele mai cu-noscute sunt cele din tipul maki. 

1 Tupaia tana, mamifer insectivor cu nas ascuţit, rudă cu 
maimuţele (team Tupaidae) din America de Sud, India, 
Malaezia. Seamănă cu o veveriţă. 

Uriaşul din China. 

Lemurienii au apărut în eocen1. Iniţial au fost răspândiţi şi 
în Europa, pentru ca apoi să se restrângă în regiunile 
tropicale. 

În oligocen2, şi-a făcut apariţia un nou grup de primate, 
provenite din lemurieni. Este grupul maimuţelor. Unele s-au 
dezvoltat în America de Sud şi au fost strămoşii maimu-ţei 
agăţătoare şi ai altor specii. Alţi descendenţi sunt răspândiţi 
în Africa, Europa şi Asi-a. Unul din ei ne interesează în mod 
special, deoarece a dus la animalele antropomorfe sau 
maimuţele superioare: urangutanul, gorila şi cimpanzeul. 

Strămoşul acestora a fost propliopitecul. Nu este nici o 
îndoială că din acesta descin-de egiptopitecul, descoperit în 
situl din Fayoum, în Egipt, care i-a dat şi numele. Unele 


caractere îl apropie de om, dar altele dovedesc că era încă 
maimuţă - avea coadă, iar membrele îl arată că trăia în 
copaci. A apărut în oligocen. 

1 epocă din terțiar. Atunci au apărut mamiferele. 

2 epocă din terțiar. Atunci au proliferat păsările şi 
mamiferele. 

Driopitecul, care a trăit în miocenl1, este strămoşul gorilei 
şi al cimpanzeului, şi, se pa-re, şi al omului, prin intermediul 
altor primate. 

Ce primate? S-a crezut, cândva, în existenţa unei specii 
extraordinare, poate chiar prea extraordinară pentru a fi 
strămoşul nostru. Pentru a o cunoaşte, să ne îndreptăm cu 
gândul spre Hong-Kong, în anul 1934. 

Un tânăr paleontolog olandez, Ralf Von Koenigswald, se 
plimba prin oraş. A intrat în-tr-una din acele „farmacii” 
chinezeşti care vând, în vrac, scoici, fosile etc. Intr-un 
ulcior, a găsit tot felul de dinţi, şi, printre ei, a remarcat un 
molar enorm, destul de asemănă-tor cu molarul de om, dar 
de şase ori mai mare, şi l-a întrebat pe negustor: „Unde l-aţi 
găsit?” Acesta i-a răspuns că îl are de foarte mult timp şi că 
ţăranii descoperă, adesea, astfel de „dinţi de balaur”. Von 
Koenigswald a descoperit ulterior încă doi dinţi asemă- 
nători. 

Mai târziu, alţi dinţi şi chiar mandibule ale monstruosului 
primat au fost găsite nu nu-mai în China, dar şi în India şi 
Pakistan, A existat deci, la sfârşitul pliocenului? şi în pleis- 
tocen3, un animal antropomorf uriaş, care a fost numit 
„digantopitec”. 

1 epocă din terțiar în care au apărut animalele evoluate; 
maimuțe rumegătoare, mastodonţi. 

2 ultima epocă a terţiarului (a durat circa 10 miliarde de 
ani). 

3 prima epocă a cuaternarului. Corespunde epocii 
paleolitice (a pietrei tăiate). 

Poate fi imaginat ca o supergorilă înaltă de doi metri 
şaptezeci! Este, totuşi, greu de stabilit înălţimea unei fiinţe 


căreia îi cunoşti doar dinţii şi mandibulele. 

Acest King-Kong fosil era fără îndoială prea mare pentru a 
fi strămoşul nostru. Un can-didat mai acceptabil pentru 
această calitate este ramapitecul. El a trăit în India, China, 
Turcia, Ungaria şi Kenya acum treisprezece până la şapte 
milioane de ani. Acest primat a trăit mai întâi în pădurile 
tropicale umede şi, fără îndoială, arboricole. Apoi, aceste 
păduri s-au rărit din cauza secetei. A urmat o 
suprapopulare cu ramapiteci, fapt care a dus la migrarea 
unora spre savane. A fost epoca „coborârii din copaci”. 

Această trecere de la viaţa în pădure la viaţa într-un mediu 
descoperit a favorizat ridi-carea în două picioare, deoarece 
un primat din savană are interes să meargă în două 
picioare pentru a observa împrejurimile pe deasupra 
ierburilor înalte. Poziţia verticală ar putea fi şi rezultatul 
unui comportament agresiv: se ştie ca gorila atacă stând pe 
do-uă picioare. Ceea ce ştim sigur este că această poziţie 
verticală „eliberând” mâna de rolul ei locomotor, a fost o 
etapă decisivă în evoluţia spre om. 

Ramapitecul este strămoşul probabil al australopitecului, 
care a trăit acum 3,5 - 5 mi-lioane de ani. Australopitecii au 
căpătat acest nume deoarece primii au fost descoperiţi în 
Africa australă (nu în Australia). 'lerminaţia pitec (pithekos 
- maimuţă - în greceşte) vine de la faptul că la început au 
fost consideraţi maimuțe. 

În ultimele decenii, resturi fosile de australopiteci au fost 
găsite în Tanzania, Kenya şi Etiopia, mai ales în renumita 
vale Omo. 

Caracterele principale aie australopitecilor sunt: fruntea 
teşită, arcada sprâncenelor proeminentă, un prognatism 
accentuat (adică falca de jos ieşind în afară) şi o poziţie 
practic verticală. 

Au existat mai multe tipuri de australopiteci. 
Australopitecul zvelt era mai mic (1,30 metri) decât cel 
robust (1,55 metri) numit şi parantrop sau zinjatrop. 


În depresiunea Afar, din Etiopia, a fost descoperit, în 1974, 
scheletul unei femele - sau mai curând al unei femei- 
australopitece căreia i s-a dat numele Luci. A fost nece-sară 
crearea unei noi specii pentru ea: Australopithecus 
afarensis. Este cel mai vechi australopitec. 

Omul îşi face apariţia. 

Australopitecii existau deja de mii de ani când, în aceleaşi 
regiuni ale Africii, a apărut un nou hominid: Homo habilis. 
De unde vine acest nume? Homo este denumirea în la-tină a 
omului. Habilis se datoreşte faptului că acest om a fost 
primul în stare să Cioplească piatra. 

Inalt de 1,5 metri, Homo habilis avea craniul mare şi 
diferite caractere mai evoluate decât cele ale 
australopitecilor, în special cele de dentiţie. Este autorul 
pietrelor şi ga-leţilor tăiaţi, vechi de trei milioane de ani, a 
ceea ce se numeşte „pebble culture”.1 

Homo habilis este vărul australopitecilor de care s-a 
diferențiat plecând dintr-un trunchi comun, ramapitecul, şi 
este strămoşul lui Homo erectus, adică omul cu poziţie 
dreaptă, poziţie pe care o aveau, de altfel, şi hominizii 
precedenţi. In specia Homo e-rectus sunt grupaţi oameni 
fosile cunoscuţi, adesea, sub alte nume. Este cazul pitecan- 
tropului a cărui descoperire în Java, în 1891, a făcut 
senzaţie. O altă fosilă celebră, si-nantropul, a fost găsită, în 
1921, în apropiere de Beijing. 

Specia Homo erectus cuprinde şi pe omul din Heildelberg 
(Germania), cunoscut şi sub numele de „mandibula lui 
Mauer”, ca şi pe atlantrop („omul din Atlas”) din Algeria etc. 
Cei mai vechi Homo erectus au trăit acum circa un milion 
nouă sute de mii de ani; ulti-mii au dispărut acum doar zece 
mii de ani. Adăugăm că fiecare „strat” de hominizi n-a 
dispărut, desigur, brusc la apariţia următoarei specii mai 
evoluate; au existat suprapu-neri între ele. 

1 civilizaţia galeţilor prelucraţi (în lb. Engleză). 

Scheletul lui Homo erectus era destul de asemănător cu 
cel al omului de astăzi, dar craniul lui păstra numeroase 


caractere arhaice: prognatism puternic, mandibulă vigu- 
roasă, frunte teşită, arcadele sprâncenelor proeminente, 
înălţimea varia între 1,40 şi 1,55 metri. Homo erectus a fost 
primul hominid care a folosit focul; uneltele sale arată un 
net progres comparativ cu cele ale lui Homo habilis. 

Mai multe tipuri de hominizi duc de la Homo erectus la 
Homo sapiens, specie căreia îi aparţinem. Este vorba 
despre presapieni, care se pot împărţi în presapieni 
propriu-zişi şi preneandertalieni, fosilele lor fiind 
descoperite în diverse regiuni ale Europei. 

Limbaj, unelte şi foc. 

Homo sapiens este mai curând omul care ştie, decât omul 
înţelept. Este specia căreia îi aparţinem. A apărut acum 
circa o sută de mii de ani şi este reprezentat prin diferite 
tipuri de fosile. Il vom pomeni doar pe unul din ei, omul din 
Neanderthal, deoarece vom reveni pe larg asupra lui. 

Alţi Homo sapiens fosili sunt şi mai asemănători cu noi. 
Omul din Cro-Magnon este u-nul din ei şi-si datorează 
numele sitului Cro-Magnon (Dordogne, Franţa) unde au 
fost descoperite primele schelete. Alte oseminte s-au găsit, 
apoi, în diferite regiuni ale Franţei, în Germania, Belgia, 
Marea Britanie, Africa de Nord. Omul din Cro-Magnon era 
foarte înalt: măsura 1,80 - 2 metri. 

Omul din Chacelade, care-şi datorează numele unei 
localităţi din Dordogne, Franţa, era, din contră, mic de 
statură (1,55 m); avea o faţă mare şi pomeţi puternici. 

Descoperit în Italia, omul din Grimaldi are unele caractere 
negroide: craniul foarte a-lungit, deschiderea nazală mare, 
prognatism puternic, înălţimea sa era de 1,6 metri. Fosile 
de Homo sapiens au fost descoperite aproape peste tot în 
Europa, în Asia şi în A-frica şi mai târziu în Australia şi 
America. 

Transformarea animalelor în hominizi se caracterizează 
prin creşterea capacităţii ce-rebrale, adică a volumului 
cutiei craniene. La cimpanzeu ea este de 400 - 450 


centime-tri cubi, la gorilă, de 620 centimetri cubi, iar la 
oameni, în funcţie de tipul de hominid, astfel: 

Australopitec 450 - 550 cm. 

Homo habilis 500 - aproape 800 cm. 

Homo erectus 780-1225 cm. 

Omul din Neanderthal 1300 -1700 cm; 

Homo sapiens actual 1200 - 2000 cm (în general 1300 
-1600 cm ). 

Creşterea este impresionantă, dar nu trebuie făcută o 
legătură prea strictă între volumul creierului şi nivelul 
intelectual. 

Evoluţia s-a produs desigur şi la alte organe, dar nu le 
putem afla din fosilele găsite. Nu ştim, de exemplu, în ce 
stadiu s-a micşorat pilozitatea. 

Strămogşii noştri preistorici puteau vorbi? Problema este 
greu de rezolvat, deoarece organele care au permis 
trecerea de la strigăte la voce nu s-au păstrat. Din fericire, 
s-a pus la punct o metodă care poate da unele indicaţii în 
această problemă. La om, flexi-unea oaselor de la baza 
craniului are legătură cu capacitatea sa de a vorbi. S-a 
studiat această posibilitate de flexiune a oaselor la hominizii 
fosili şi a rezultat că australopite-cul avea 10% din 
capacitatea noastră de elocuţiune, iar omul din 
Neanderthal, 90%. O-mul din Cro-Magnon se pare că 
vorbea la fel de bine ca noi. 

S-a dovedit că folosirea uneltelor implică existenţa unui 
adevărat limbaj. In orice caz, producerea uneltelor apare ca 
mult mai importantă decât descoperirea focului. 

Istoria focului, care a început cu Homo erectus, nu este 
uşor de reconstituit. Strămoşii noştri făceau focul prin 
ciocnirea a două bucăţi de silex şi puteau să păstreze aprins 
fo-cul provocat de incendii naturale. Datorită focului şi-au 
putut lumina peşterile, şi-au fiert alimentele, s-au încălzit, 
şi-au preparat coloranţi. Faptul că se strângeau în jurul 
focului a constituit o mare schimbare în viata lor. 

4. De la valea Neanderthal, la platourile Asiei Centrale. 


La 17 decembrie 1968, doi zoologi, unul britanic, Ivan 
Sanderson, iar altul, franco-bel-gian, Bernard Heuvelmans, 
au intrat în camionul-rulotă al unui circar din bâlciul 
instalat la Rollingstone, în Minnesota, în Statele Unite. 
Aflaseră, cu câteva zile mai înainte, de la un corespondent 
misterios, că la circarul respectiv, un oarecare Frank 
Hansen, era ex-pusă o curiozitate cu totul neobişnuită. 

Era vorba de o fiinţă „umană” păroasă, prinsă într-un bloc 
de gheaţă. Cei doi zoologi s-au hotărât să meargă să-l vadă, 
deşi o curiozitate de bâlci este mai curând dubioasă. 
Heuvelmans credea că vor găsi un macac negru, o maimuţă 
din insulele Celebes (Sula-wesi)1: câteva caracteristici 
rezultate din descrierea fiinţei respective păreau să o do- 
vedească. Tot din informaţia primită, rezulta că blocul de 
gheaţă cu fiinţa prinsă în el a fost descoperit plutind pe 
Pacificul de nord, de o navă rusească. 

1 insule din Indonezia. 

Deci, Heuvelmans şi Sanderson au intrat în rulota lui 
Frank Hansen. Acesta a aprins lu-minile fluorescente din 
interiorul coşciugului de sticlă. 

Fiinţa era cu totul ciudată. Măsura 1,8 metri lungime, 
corpul îi era acoperit de par neGru, trunchiul avea forma 
unui butoiaş, braţele erau anormal de lungi, iar palmele de 
o mărime extraordinară: 27 centimetri lungime şi 19 lăţime. 

Unul din braţele omului păros era adus deasupra capului; 
faţa îi era rănită îngrozitor, fără îndoială de o împuşcătură. 
Totul părea să susţină autenticitatea specimenului. Fi-rele 
de păr aveau direcţia normală. Un miros urât se degaja 
dintr-unul din colţurile coş-ciugului: cadavrul începuse să 
putrezească. 

Rulota lui Hansen, pentru a atrage vizitatorii, avea fixată 
pe ea o inscripţie absurdă: „Conservat în gheaţă de secole, 
poate un om medieval, evadat din era glaciară.” 

De unde a apărut omul păros? 

Ar fi fost interesant ca omul păros să fie supus unei 
examinări ştiinţifice riguroase. Din păcate, nu a fost posibil. 


Este foarte greu, în Statele Unite, să faci o anchetă la un 
parti-cular. Circarul a invocat un misterios magnat 
californian, care ar fi fost proprietarul specimenului: acest 
om, spunea el, refuza orice examinare a fiinţei din blocul de 
ghea-ţă. Nu s-a ştiut niciodată dacă acest magnat exista cu 
adevărat. Şi Hansen a continuat să-şi plimbe curiozitatea 
prin Statele Unite şi chiar în Canada. 

Oamenii de ştiinţă erau împărţiţi. Unii susțineau ipoteza 
unui trucaj - totuşi greu de crezut - iar alţii îşi manifestau 
interesul pentru fabuloasa descoperire. Heuvelmans i-a dat 
omului păros denumirea de omul pongoid (Homo 
pongoides), adică omul cu aspect de pongo, cu acest nume 
fiind deja desemnată gorila şi, apoi, urangutanul. 

Dar timpul trecea şi astfel se micşora posibilitatea de a 
putea fi autopsiat specimenul. Acesta a dispărut, şi, apoi, a 
reapărut. Chiar Casa Albă s-a arătat interesată de proble- 
mă. Dar omul păros, din păcate, a dispărut a doua oară, 
pentru totdeauna. 

Hansen ajunsese să pretindă că el îl ucisese pe omul 
pongoid, pe teritoriul Statelor U-nite. Desigur că a dat 
această falsă versiune pentru a se dezvinovâăţi: aceasta era 
mai puţin grav, din punctul de vedere al legii, decât de a-l fi 
introdus fraudulos în Statele U-nite. 

Heuvelmans, încercând să rezolve problema, s-a găsit în 
faţa unui puzzle. 

El a obţinut fragmentul care îi lipsea găsind în World 
Journal Tribune din 1 noiembrie 1966, o informaţie conform 
căreia soldaţii americani din Vietnam „au raportat că au u- 
cis o enormă maimuţă antropoidă”. Or, în principiu nu 
exista o astfel de maimuţă în Vietnam. Dar cum Hansen 
fusese militar în Vietnam, problema aceasta dubioasă nu-şi 
putea găsi rezolvarea pornind de aici? Probabil că Hansen, 
în faţa cadavrului omului păros, şi-a spus că ar putea 
câştiga ceva bani expunându-l în bâlciuri. Cadavrul a fost 
pus într-unul din coşciugele destinate soldaţilor ucişi, 
coşciuge care serveau şi pentru traficul de droguri. Şi 


astfel, omul pongoid a devenit o atracţie de bâlci în Statele 
Unite. Această ipoteză este total coerentă. Dar, pentru 
aceasta, ar trebui să admitem că exis-tă, în Vietnam, oameni 
păroşi necunoscuţi. 

Surprinzătorul om din Neanderthal. 

Să trecem acum în altă epocă şi în altă regiune. In 1856 şi 
în Germania, în valea Nean-derthal, aproape de Dusseldof, 
lucrând într-o carieră, muncitorii au descoperit o cutie 
craniană foarte ciudată, cu o frunte teşită şi cu arcade 
enorme. 

Nu era cumva craniul unui om de altă dată, diferit de noi? 
Cea mai mare parte a sa-vanţilor de atunci n-au acceptat 
această interpretare. Ei credeau că este craniul unui 
hidrocefal sau al unui cazac ucis în timpul retragerii din 
Rusia. 

Treptat, totuşi, s-a impus părerea că este vorba de un tip 
de om preistoric deosebit, omul din Neanderthal. Înalt de 
circa 1,6 metri, el avea craniul foarte alungit. Faţa sa era 
proeminentă, mandibula puternică şi fără bărbie. 

Fosile ale oamenilor de Neanderthal au fost descoperite şi 
în alte locuri în Europa, A-frica şi Asia. Unul din cele mai 
cunoscute este omul din Chapelle-aux-Saints (Corrieze, 
Franţa). Datorită caracteristicilor sale, omul din 
Neanderthal a fost mult timp conside-rat ca o specie aparte. 
De fapt, au existat, în Orientul Apropiat, neanderthalieni 
destul de asemănători celorlalţi Homo sapiens. Astăzi, omul 
din Neanderthal este clasat în specia Homo sapiens. Ela 
trăit în pleistocenul mediu (sau în musterian)l adică într-o 
perioadă care s-a întins între 150.000 şi 30.000 de anii. H. 
Apoi, neanderthalienii au dispărut şi această dispariţie este 
la fel de curioasă ca şi dispariţia dinozaurilor, deoare-ce 
savanții nu au putut descoperi motivul care i-a făcut să 
dispară. 

Nu este, însă, uşor să se situeze cu exactitate această 
dispariţie. Recent, o descoperire de un mare interes a fost 
făcută în zăcământul de la Saint-Cesaire (Charente- 


Maritime, Franţa). Este vorba de resturile unui schelet (în 
special mandibula) al unui neandertha-lian care a trăit la 
începutul paleoliticului superior, adică într-o epocă 
posterioară 

1 cultură materială din paleoliticul mijlociu; unelte ascuţite 
şi tăioase. Se făcea focul pe cale artificială (de la Moustier, 
sit preistoric în Franţa.) 

Dispariţiei „oficiale” a omului din Neanderthal. Iar craniul 
găsit în Caucaz, ar fi cel al u-nui neanderthalian din epoca 
de bronz, deci aproape de epoca istorică! 

Ţinând seama de aceste date, este normal să ne întrebăm 
dacă neanderthalienii nu au supravieţuit încă o lungă 
perioadă şi dacă unii nu supraviețuiesc şi astăzi. Mai ales 
că, în toată Asia, din Vietnam în Caucaz relatări stranii 
menţionează existenţa unor „oa-meni sălbatici”. In 1914, un 
zoolog rus a întocmit un raport referitor la oamenii păroşi 
despre care a auzit vorbindu-se în Asia centrală. 

Aceşti oameni aveau arcadele masive şi un craniu alungit. 
Nasul era turtit, pomeţii proeminenţi. Corpul lor era 
acoperit cu o blană brun roşcată ca a unei cămile tinere. Ca 
să doarmă se lungesc pe pământ cu faţa în jos. Li se spune 
ksygyik. 

Ulterior, dovezile despre aceşti oameni sălbatici au devenit 
atât de numeroase, încât Academia de Ştiinţe a fostei U. R. 
S. S. a creat o comisie pentru a dezlega misterul. De la o 
regiune la alta, aceste fiinţe au nume diferite: almass, 
almasty, kaptar şi ksygyik. Sunt înalţi de circa 1,7 metri; au 
braţele lungi şi picioarele scurte. Se hrănesc, se pare, cu 
ră-dăcini, bace, ouă şi animale mici. 

Uneori au fost găsiţi pui. S-au semnalat şi indivizi albinoşi. 
Aceşti „oameni-animale” sunt câteodată prinşi şi locuitorii îi 
folosesc ca sclavi. 

În Caucaz, o franţuzoaică, dr. Marie-Jeanne Koffmann, a 
cercetat cu perseverenţă problema oamenilor păroşi. A 
explorat Caucazul în cele mai ascunse unghere, pe jos, 
călare, cu motocicleta sau în maşină. In acest fel, a cules 


nenumărate indicii asupra o-mului sălbatic local, kaptarul. 
Una din cele mai ciudate povestiri despre omul păros ca- 
ucazian este cea a Zânei. 

Zâna era o femelă - sau, mai curând, o femeie - de kaptar, 
care era folosită ca ser-vitoare în cătunul Tkhina, pe la 
1880. Prinderea ei a fost foarte grea: fusese legată şi bătută 
şi i s-au pus lanţuri la picioare. S-a „domesticit” totuşi, 
treptat, şi a fost folosită la treburi mărunte. Avea fruntea 
teşită, ceafa proeminentă, nasul turtit. 

Zâna a avut copii cu mai mulţi oameni din cătun. Pe primul 
l-a băgat în apă aproape îngheţată ca să-l spele, dar acesta 
a murit. Aşa că, după aceea, i s-au luat imediat prun-cii. 

Patru din copiii săi au supravieţuit. Erau puternici, cu 
pielea închisă. Nu aveau deloc caractere de „om primitiv”. 
Şi ei au avut descendenţi. 

În 1964 şi 1965, cercetătorii ruşi au hotărât să facă 
săpături în cimitirul din Tkhina, în care fuseseră îngropaţi 
Zâna şi descendenţii ei. Nu s-a mai găsit scheletul Zanei, 
dar ră-măşiţele descendenților săi au fost deshumate. Ele 
aveau caracteristici în oarecare mă-sură neanderthaliene. 

Neanderthallenii supraviețuiesc ascunşi? 

Lată-ne în miezul problemei. În general, oamenii păroşi 
din Asia centrală şi orientală au un aspect care aminteşte 
pe cel al omului din Neanderthal. Ca şi omul congelat din 
rulota din Minnesota. 

Heuvelmans a ajuns la următoarea concluzie. Omul din 
Neanderthal a supravieţuit mai mult decât se crede în 
general, după cum o dovedeşte descoperirea unor fosile. 
Mai mult chiar, oameni din Neanderthal trăiesc ici şi colo, în 
Asia, din Caucaz în Viet-nam, trecând prin Pamir, Mongolia, 
Siberia. Unul din aceşti oameni sălbatici ucis a că-zut în 
mâinile lui Hansen şi pe acesta îl expunea de-a lungul 
Statelor Unite. 

Astfel ar fi rezolvată enigma dispariţiei omului din 
Neanderthal. Dar cum a fost posi-bil, se pune întrebarea, ca 


acesta să dispară atât de brusc? Şi răspunsul este că el nu 
ar fi dispărut. 

Această descoperire necesită mai multe precizări. In 
primul rând, să nu amestecăm problema oamenilor păroşi 
din Asia centrală cu cea a lui „Yeti”, omul zăpezilor din Hi- 
malaia: acesta este un alt mister, total diferit de cel de care 
ne ocupăm aici. Apoi, kap-tarii şi ceilalţi oameni păroşi duc, 
se pare, o viaţă extrem de rudimentară. Or, omul din 
Neanderthal din preistorie a fost autorul unor lucrări destul 
de elaborate, silex cioplit, răzuitoare, cuţitaşe de răzuit, 
dălţi etc. S-ar părea deci că unii neanderthalieni au sufe-rit 
o „decadenţă tehnică” sau că unii au rămas la stadiul 
primitiv. 

De altfel, de-a lungul Istoriei, se regăsesc mereu urme ale 
supravieţuirii oamenilor preistorici. O sculptură din biserica 
Semur-en-Auxois (Cote-d'Or), care datează din se-colul XII, 
reprezintă un „prezentator” de om sălbatic, adică o 
persoană care-l plimbă, ca şi cum ar plimba un urs. După 
spusele lui Plutarh, un om sălbatic prins în Albania i-a fost 
prezentat lui Sylla. 

Călătoria lul Hannon. 

Supravieţuirea oamenilor preistorici n-a întârziat să 
stimuleze imaginaţia scriitorilor. Lată două din operele lor, 
prima pe un ton glumeţ, a doua pe un ton mai grav. 

Andre Maurois a scris următoarele: "Intr-o zi, în 
Perigordi, un muncitor care lucra în fundul unei galerii 
încă neexplorate din Lascaux2 a venit să-mi spună că a 
auzit mârâituri.: 

1 district din Franţa, în departamentul Dordogne, în care 
au existat oameni încă din preistorie. 

2 peşteră în Dordogne (Franţa) în care s-au descoperit 
gravuri şi picturi parietale vechi de 15.000 de ani. 

— Nici cuvinte, nici ţipete. 

M-am dus acolo şi am descoperit o familie preistorică! De 
douăzeci de mii de ani ea trăise acolo, reproducându-se, 
respirând printr-un horn care dădea în pădure, hrănin-du- 


se. Cum naiba s-or fi hrănit? Dar nu este imposibil să-ţi 
imaginezi, în fond, ce re-prezintă douăzeci de mii de ani 
faţă de cincizeci de milioane de ani ai coelacantuluil al 
cărui organism este acum atât de complicat că i-au trebuit, 
pentru a fi modelat, câteva miliarde de ani? Romanul 
adevărat al lui Smith? este atât de perfect, încât nu-l voi 
mai scrie pe almeu." 

Oamenii din Neanderthal au putut supravieţui până târziu 
în alte regiuni ale lumii. Le-gat de aceasta, trebuie să 
interpretăm altfel un episod celebru din Antichitate, rămas 
neelucidat. 

Pe la anul 450 î. H., Hannon, trimis de Cartagina, a depăşit 
coloanele lui Hercule, adică strâmtoarea Gibraltar, în 
fruntea unei flote de şaizeci de vase, pentru a întemeia colo- 
nii pe coastele africane. Flota s-a îndreptat spre sud, 
descoperind ţărmuri populate de oameni ciudaţi şi de 
animale necunoscute. Cartaginezii au ajuns pe o insula în 
care se găsea un lac, în mijlocul căruia se afla o insuliţă. 
Această insuliţă era populată de 

1 peste mare, foarte gras, rudă apropiată a strămoşilor 
direcţi ai vertebratelor teres-tre. 

2 zoolog sud-african care a descris coelacantul „bărbaţi 
sălbatici” şi de „femei sălbatice”. 

Cartaginezii au încercat în zadar să-i prindă pe bărbaţi, 
dar au reuşit să pună mâna pe trei femei, cu toate că ele se 
apărau muşcându-i. Femeile au fost ucise şi pieile lor au fost 
aduse în Cartagina. 

Călătoria lui Hannon a stârnit numeroase comentarii, din 
cauza acestor fiinţe ciudate. Ce puteau fi oare? Şi, mai întâi, 
până unde mersese Hannon? Oare „bărbaţii” şi „feme-ile” 
întâlniți de expediţie, erau babuini, cimpanzei, pigmei, sau 
ultimii australopiteci? 

În ceea ce priveşte locul extrem la care a ajuns flota 
cartagineză, unii l-au situat în Mauritania sau Senegal, iar 
alţii l-au stabilit în golful Guinea. Pentru aceasta au avut la 
îndemână doi factori: lângă insula cu oameni sălbatici se 


înălța un munte, Carul Zeilor, care ar fi putut să fie Muntele 
Camerun. Apoi, după cum spuneau interpreţii, fiinţele 
descoperite se numeau gorillai. Erau deci gorile! 
Cartaginezii au întâlnit deci gorilele cu douăzeci şi trei de 
secole înainte de descoperirea lor de către occidentali. Să 
mai spu-nem că pieile „femeilor sălbatice” erau încă vizibile, 
în anul 146 i. H. în templul Junonei din Cartagina. 

În 1945, un tânăr istoric, Raymond Mauny, a făcut 
cunoscută, în timpul unui congres care s-a ţinut la Dakar o 
„Notă asupra călătoriei lui Hannon”, notă care prezenta un 
nou aspect al problemei. R. Mauny face observaţia că 
problema hranei, aşa cum se pu-nea în acea epocă, îl 
împiedica pe Hannon să treacă dincolo de Sahara. Cu atât 
mai mult cu cât întoarcerea nu se putea face decât cu 
ajutorul văslelor, din cauza vânturilor puternice. Gorillai, în 
aceste condiţii nu putea fi gorila, nici cimpanzeul şi nici 
pigmeul. Ipoteza gorilei se poate elimina şi din alte motive: 
niciodată gorilele nu s-ar fi lăsat prinse atât de uşor. In 
privinţa pigmeilor, pieile lor n-ar fi fost considerate atât de 
ex-traordinare încât să fie expuse într-un templu. 

În sfârşit, trebuie să ne întrebăm ce „oameni sălbatici” şi 
păroşi puteau locui încă, în Antichitate, pe coastele 
marocane. De altfel, neanderthalienii au fost descoperiţi în 
lungul acestor coaste. N-ar fi imposibil, după cum remarcă 
B. Heuvelmann, ca acestia să fi supravieţuit până în epoca 
istorică. Şi atunci, cartaginezii flotei lui Hannon ar fi pu-tut, 
foarte bine, să-i întâlnească. De altfel, tradiţiile populare din 
Maroc vorbesc de oa-meni păroşi trăind în peşteri. 

5. Pietre care privesc spre soare. 

Ori de câte ori este vorba de megaliţi, adică etimologic 
„pietrele mari”, ne gândim la Bretania. Dar această regiune 
nu deţine monopolul. In Franţa, mai sunt megaliţi în A- 
veyron, Ardeche şi în multe alte regiuni. Scandinavia, 
Marea Britanie, Spania, Africa de Nord, India au şi ele 
megaliţii lor. 


Megaliţii se împart în mai multe tipuri. Menbhirul este o 
piatră verticală fixată în sol; poate cântări până la 200 tone 
şi chiar 350 tone, cum este cazul menhirului din Locma- 
riaquer (Morbihan )1 lung de 23,5 metri, care acum este 
spart în patru bucăţi. 

Uneori, menhirele formează linii paralele. Astfel, la 
Carnac, tot în Morbihan, există ce-lebrele şiruri lungi de 
patru kilometri. În alte cazuri, menhirele sunt aşezate în 
cerc (denumite impropriu cromlech) sau în ansambluri 
complexe, ca în situl de Ia Stonehen-ge, în Anglia. 

Dolmenul este un mormânt colectiv. In mod obişnuit ni-l 
închipuim ca o piatră orizon-tală aşezată pe două pietre 
verticale, dar se găsesc şi forme mult mai complexe. 

1 departament în Bretania (Franţa) 

În regiunile de coastă, cum sunt cele din Bretania, 
dolmenul cuprinde o „cameră” la care duce un culoar. In 
regiunile de interior se întâlnesc şi dolmene care au doar 
un cu-loar, fără cameră. Sunt numite alei acoperite. 

Uneori, dolmenele sunt incluse într-un camin, adică o 
movilă de pământ şi de piatră, sau sunt acoperite de un 
tumuli de pământ. Unele dolmene ar fi avut rol de templu. 
Construcţia megaliţilor a început, în Europa, pe la anul 
4500 i. H. 

Un sit extraordinar: Stonehenge. 

Şirurile şi cercurile de menhire se pare că au avuto 
funcţie precisă şi cu totul extraor-dinară: ele au servit 
pentru observaţii astronomice. Oricât de surprinzător ar 
părea, oa-menii din epoca megaliţilor aveau cunoştinţe 
astronomice foarte avansate. Acest lucru a fost demonstrat 
de un cercetător britanic, Alexander Thom, care a studiat 
sute de si-turi megalitice în Anglia, în Scoţia şi în Franţa. 
Aceste cercetări n-au fost întotdeauna u-şor de făcut, 
deoarece, în Scoţia mai ales, menhirele se găsesc, uneori, 
situate în turbă-rii mlăstinoase; ele pot fi ascunse sub 
vegetaţie sau chiar acoperite de turbă. 


1 ingrămădire de pământ sau de pietre pe care unele oare 
vechi le ridicau deasupra mormintelor. 

A. Thom a constatat lucruri ciudate. In sudul Angliei, 
aproape de Salisbury, la nord-est de Southampton, se înalţă 
unul din cele mai impresionante ansambluri de monumente 
megalitice din lume: Stonehenge. Acest ansamblu a fost 
înălţat treptat între anii 1800 şi 1400 i. H. de mai multe 
popoare care, unul după altul, au ocupat sudul Marii 
Britanii. Primii constructori de la Stonehenge au fost 
invadatori originari din Franţa care s-au a-mestecat cu 
poporul numit din Windmill Hill, aşezându-se în aceste 
locuri din anul 2500 î. H. Apoi, alţi imigranţi, veniţi din 
Olanda, au ajuns aici pe la anul 1700 i. H. şi au continuat 
construcţia monumentelor. In sfârşit, invadatori nordici s-au 
amestecat cu cei veniţi înaintea lor, pe la anul 1500 i. H. şi 
au terminat construcţia ansamblului. 

Aspectul actual al sitului Stonefienge permite 
reconstituirea celui de altădată. 

Partea sa principală era un cerc de monolitil de circa 
treizeci de metri diametru; el se compunea din treizeci de 
blocuri aşezate vertical, cântărind fiecare douăzeci şi cinci 
de tone, deasupra cărora, treizeci de lintouri? aţipite 
formau un coronament. Acum nu mai există decât jumătate 
din blocurile verticale şi foarte puţine lintouri, pe locurile 

1 monument făcut dintr-o singură piatră 

2 traversă orizontală deasupra unei deschideri,aşezată pe 
două puncte de sprijin. 

Lor. În interiorul acestui cerc se înălţau cinci triliţi, adică 
cinci perechi de blocuri de pia-tră cântărind patruzeci şi 
cinci de tone fiecare, având la partea superioară un lintou 
vo-luminos. 

Intre aceste blocuri, fusese construită o potcoavă din 
blocuri mai mici, pietrele albas-tre (aduse din Ţara Galilor), 
din care n-au mai rămas acum decât urme. În centrul aces- 
tei potcoave fusese culcat un menhir, o adevărată piatră de 
altar lungă de cinci metri. 


În exteriorul cercului de monoliţi, la circa treizeci de 
metri, un rambleu de un metru cincizeci înălţime forma 
incinta circulară a monumentului. La nord-est, un drum 
între-rupea acest rambleu. Era intrarea principală a 
monumentului, de unde drumul ajungea până Ia un râu la 
circa trei kilometri. 

Chiar de la terminarea lui, monumentul de la Stonehenge 
a suferit numeroase degra-dări. Situl a fost, timp de secole, 
folosit de locuitorii din vecinătate drept carieră de pia-tră. 
Uneori, chiar turiştii sparg pietrele ca să ia bucăţile ca 
amintiri. 

În 1953, s-au descoperit, pe un monolit din Stonehenge, 
sculpturi reprezentând un pumnal şi topoare semănând cu 
cele produse în Grecia; se pare că existau legături în a-cea 
vreme între Grecia miceniană şi Marea Britanie. 

Astronomii Preistoriei. 

Axa principală a ansamblului de la Stonehenge, ca şi 
menhirul culcat, sunt orientate spre punctul în care răsare 
soarele la solstițiul de vară. 

S-a considerat că acest sit era un loc de cult solar şi că 
funcţiona ca un calculator uriaş destinat să prevadă 
eclipsele. De altfel, la 21 iunie, ziua solstițiului de vară, o 
procesiu-ne de falşi druizil se îndreaptă spre pietrele din 
Stonehenge unde se desfăşoară o curi-oasă ceremonie. 

Specialistul rus, Vladimir Avinsky crede că pietrele din 
Stonehenge desenează o pen-tagramă, adică o stea cu cinci 
vârfuri şi că cercurile şi elipsele succesive dau informaţii 
despre mărimea planetelor sistemului solar. 

Cunoştinţele astronomice ale oamenilor din neolitic par a 
fi fost remarcabile, chiar dacă s-ar fi limitat doar la 
observaţii asupra soarelui. Poziţiile răsăritului şi apusului 
soa-relui se schimbă zilnic, ca şi înălţimea sa deasupra 
orizontului. Precizarea poziţiei răsă-ritului soarelui la 
solstițiul de vară este, totuşi, uşoară. Mult mai greu de 
înţeles este mişcarea lunii care este extrem de complicată: 
orbita lunii nu coincide cu planul ecua-torial al Pământului. 


1 preoţi celți. 

Se poate aprecia că unele aranjamente ale blocurilor sunt 
raportoare uriaşe. Oamenii din acea perioadă foloseau două 
linii de ochire pentru a fixa poziţia exactă a răsăritului şi 
apusului lunii. Cea din spate era formată dintr-o piatră sau 
un interstiţiu între două blocuri. Cealaltă era, fie un alt bloc, 
fie un munte sau o vale. 

Meggaliţii din Carnac formează, astfel, un extraordinar 
observator lunar. Există trei principale serii de aliniamente 
lângă Carnac: la Menec, Kermario şi Kerlescant. 

La circa zece kilometri spre est, se află marele menhir 
spart de la Locmariaquer, amin-tit mai sus, numit şi 
menbhirul de la Er Grah. 

Acest menbhir, când era în picioare - şi ridicarea lui a fost o 
treabă deosebită - era, se pare, „ghidonul” enormului 
observator lunar. Realizarea acestuia a cerut mai multe 
secole de observaţii. 

Să stabilim pe o hartă a regiunii megaliţii şi tumulii: se 
constată că unii dintre ei pot fi puşi în legătură, doi câte doi, 
cu marele menhir. Se obţin astfel, opt (de patru ori două) 
traiectorii care indică punctul unde răsare şi unde apune 
luna în timpul fazelor sale ex-treme. Putem să ne imaginăm 
că la construirea megaliţilor servind ca posturi de obser- 
vaţie s-au montat stâlpi de lemn, aceştia având rolul de 
posturi de observaţie provizo-rii. Mai exact, trebuia ca 
observatorul să înlocuiască stâlpul de la o zi la alta, luna 
schimbându-şi locul. Nu era o treabă simplă. Să-i apreciem 
cum se cuvine pe aceşti pionieri - mult timp necunoscuţi - 
ai astronomiei. 

Megaliţii mai pun şi alte probleme. O locuitoare din 
regiunea Camacl, doamna A. M. Vialfont, a făcut 
interesante observaţii asupra unora dintre ei. 

De exemplu, o piramidă găsită la Barnenez, în Finister, are 
fiecare din cele patru feţe cu aspect diferit. Prima formează 
un triunghi echilateral. A doua are un unghi drept perfect. 
A treia are tot un unghi drept dar imperfect. A patra are un 


arc de cerc. A cin-cea faţă este un triunghi ascuţit care dă 
piramidei un echilibru perfect. 

Doamna Vialfont a găsit, de asemenea, multe alte pietre 
ciudate. Una din ele este o statuie de pisică în mărime 
naturală. Intr-o parte pare un cotoi; de altă parte, o pisică 
însoţită de un pui. 

O altă piatră, descoperită la Roscoif, aminteşte ciudat o 
femeie însărcinată: buricul îi este vizibil. Se mai găsesc: 
„inima de la Plouezoch”, „faţa de la Locmariaquer”, „pro- 
filul surâzător de la Barnenez”, „pasărea în zbor de la 
Plouezoch”. 

1 departament din Bretania (Franţa). 

MISTERELE ANTICHITĂȚII. 

Vom căuta să lămurim enigmele civilizaţiilor dispărute şi 
vom căuta să descoperim tainele piramidelor egiptene şi ale 
palatelor romane. 

1. Potopul şi ştiinţa. 

Dacă se examinează inscripţiile gravate pe copaci sau pe 
bastonaşe de către pieile ro-şii linapi sau delawari din estul 
Americii de Nord, se poate citi o poveste ciudată. 

La început, conform cronicii gravate astfel, marea se 
întindea peste tot. Deasupra, în ceaţă, locuia Creatorul, 
etern şi nevăzut. Ela creat Soarele, Luna, stelele, apoi 
vânturi-le, care au împins apele. Şi-atunci a apărut uscatul. 

Creatorul a dat naştere primitor doi oameni şi apoi 
animalelor. Fericirea domnea pe Pământ. Dar un duh rău a 
creat Şarpele negru, simbol al Răului: el a adus nefericirea, 
războiul, furtunile. Oamenii au luptat contra Şarpelui. 
Pentru a-i ucide, acesta a provo-cat un potop şi apele au 
acoperit uscatul. 

Creatorul a văzut suferinţa cumplită a oamenilor care 
încercau să scape de la înec. Ca să-i salveze, le-a trimis o 
broască ţestoasă, mai mult decât uriasa pentru câ ea 
trebuia să culeagă din apă toata omenirea. „Existau linapii, 
spune cronica, şi broasca ţestoasă, şi-atunci toţi oamenii s- 
au urcat pe broasca ţestoasă.” Până la urmă, apele s-au 


retras, eliberând uscatul pe care oamenii s-au aşezat din 
nou. 

La incaşi, există, de asemenea, tema potopului. După 
tradiţiile lor, zeul Viracocha, cre-atorul oamenilor, le-a cerut 
să trăiască în pace, respectând legile morale. Dar, foarte 
mulţi dintre ei erau orgolioşi şi desfrânaţi. 

Viracocha i-a blestemat şi, pe unii dintre ei, i-a transformat 
în animale sau în pietre. Apoi, pentru a-i pedepsi pe toţi 
oamenii, a trimis apele să cuprindă pământul. Şi a venit 
Uno Pachauti, adică potopul. Dar animalele i-au simţit 
apropierea: în luna dinaintea potopului, lamele au devenit 
triste şi şi-au pierdut pofta de mâncare. 

Apele au crescut timp de şaizeci de zile. Doar trei servitori 
credincioşi ai lui Viracocha au scăpat de pedeapsă. 

Comparaţii tulburătoare. 

Potopul se regăseşte şi într-o legendă tlaxcalană din 
America centrală. Marele zeu 'Tezcatlipoca, a provocat 
potopul, dar, mai înainte, l-a urcat pe o mare corabie pe 
Tezpi - Noe indian - cu animale şi plante. 

Când apele au început să se retragă, Tezpi a dat drumul 
unui vultur. Acesta a început să mănânce carnea animalelor 
moarte înecate şi nu s-a mai întors. Tezpi a trimis atunci 
alte păsări: doar un colibri a revenit pe corabie, cu o 
ramură verde în cioc. 

Această legendă este, în mod vădit, foarte asemănătoare 
cu relatarea biblică. Conform Bibliei, Noe, la sfârşitul 
potopului, l-a trimis pe corbul Hereb, să-i aducă veşti 
despre ce se întâmplă. 

După şapte zile, corbul nu se întorsese, şi-atunci Noe i-a 
dat drumul porumbiţei Io-nah: ea a revenit, având în cioc o 
ramură de măslin. 

Relatări asupra unei imense inundaţii se regăsesc pe toate 
continentele. 

Incepând cu secolul trecut, s-a căutat să se dea o 
explicaţie ştiinţifică acestei tradiţii. Unii au arătat că o mare 
enormă interioară, situată în Asia centrală, se golise, pe la 


anul 2300 i. H., ca urmare a unui cutremur. După o altă 
teorie, nori enormi ar fi înconjurat o-dinioară permanent 
planeta, până când răcirea climatului a dus la condensarea 
acestor nori, urmată de ploi îngrozitoare. 

Geologii însă n-au găsit niciodată urme ale vreunei 
inundaţii planetare. S-au produs doar potopuri locale. Unul 
din cele mai importante s-a produs în Mesopotamial. Pe a- 
cesta îl redă Biblia, el găsindu-se, în forme puţin diferite, în 
legendele babiloniene şi a-siriene. Mai precis, aceste 
legende se găsesc în epopeea lui Ghilgameş, după numele 

1 „Ţara dintre fluvii” (Tigru şi Eufrat). 

Eroului, iar Biblia le-a preluat. S-a putut data, cu 
aproximaţie, această inundație, pe la anul 4000 i. H. 

O tăbliță rămasa din civilizaţia din Sumerl, una din cele 
mai vechi, cunoscute în Meso-potamia, povesteşte cu 
precizie potopul. Ziusudra este omologul lui Noe. 

Ziusudra, în picioare pe locul său, asculta. 

"Stai lângă zid, în stânga mea. 

Lângă zid îţi voi spune ceva, ascultă-mă; 

Fii atent la ordinele mele: 

La noi. Un potop va cuprinde sanctuarele Pentru a 
distruge sămânţa rasei umane. 

Aceasta este hotărârea noastră, sentinţa adunării zeilor La 
ordinul lui Anu şi Enilil. 

Regelui şi legii sale, un răgaz li se va acorda." 

Toate furtunile, cu o extraordinară violenţă S-au dezlănţuit 
în acelaşi timp. 

Şi imediat, Potopul a invadat sanctuarele. 

După ce timp de şapte zile şi şapte nopţi Potopul a măturat 
pământul Şi enorma corabie a fost zgâlţâită De furia apei, 
Utu a fost cel care răspândeşte 

1 în sudul Mesopotamiei, lângă Golful Persic. 

Lumina în cer şi pe pământ Ziusudra a deschis atunci o 
fereastră a corăbiei lui enorme, Ziusudra, regele S-a 
prosternat în faţa lui Utu; 

Regele i-a sacrificat un bou şi a ucis o oaie." 


Se pare că a fost descoperită o mărturie concretă a 
potopului. In regiunea în care odi-nioară Tigrul şi Eufratul 
se vărsau în Golful Persic s-a găsit un strat mare de nămol, 
lung de şase sute de kilometri şi lat de o sută cincizeci. 
Cauza acestei inundaţii a fost, fără îndoială, un cutremur 
care s-a produs chiar în Golful Persic. 

O altă dovadă şi mai spectaculoasă despre realitatea unui 
potop în Orientul Apropiat, poate fi descoperirea 
rămăşiţelor Corăbiei lui Noe pe Muntele Ararat, în Turcia 
orienta-lă, unde ea ar fi eşuat. Conform observaţiilor unor 
aviatori, în gheţurile acestui munte s-ar găsi un obiect cu 
forma unei corăbii, lungă de o sută treizeci şi cinci de metri. 
Mai multe expediţii au cercetat aceste locuri în 1952, 1953, 
1955 şi 1958. Erau conduse de Fernand Navarra. 

În 1958, acesta a adus bucăţi de lemn scoase din gheaţă: 
vechimea lor a fost apreciată la patru sau cinci mii de ani. 
Ca să provină din arcă, ar fi trebuit să fie ceva mai vechi. 

2. Mit sau realitate? Blestemul lui Tutankhamon „Moartea 
v-a atinge cu aripile ei pe cel care îl va tulbura pe faraon.” 
Această inscrip-ţie, descoperită în interiorul mormântului 
lui Tutankhamon, capătă un straniu ecou a-tunci când a 
devenit cunoscută soarta celor care „au profanat” acest 
mormânt. Dar e-xistă oare cu adevărat o relaţie de cauză şi 
efect între această profanare şi această soartă? Pentru a ne 
putea face o părere, cel mai bine ar fi să reamintim istoria 
desco-peririi acestui | mormânt. 

La începutul secolului XX, egiptologii credeau că Valea 
Regilor şi-a dezvăluit toate se-cretele. 

Treizeci de coşciuge şi douăzeci şi patru de mumii, 
provenind din trei dinastii de fara-oni egipteni au fost 
scoase la lumină. Printre cele mai cunoscute, trebuie 
menţionate cele ale lui Ramses II şi Amenofis 1. 

Săpăturile au provocat, uneori, manifestări ostile din 
partea populaţiei. Astfel, la Lu-xor, în momentul în care 
unele tezaure erau încărcate pe un vas, a apărut o 


procesiune de femei arabe, gemând şi urlând. In melopeeal 
lor, un cuvânt revenea mereu: „Bles-tem.” 

Mormântul neaşteptat. 

Egiptologii nu erau, totuşi, primii care au pătruns în 
hipogeele2?2 Egiptului faraonic. Grupuri de jefuitori i-au 
devansat. In 1900, un grup înarmat i-a lovit pe paznicii mor- 
mântului lui Amenofis II. 

În 1903, un englez bogat, lordul Carnavon, a venit la Cairo 
cu intenţia de a face noi să-pături. La început, a fost primit 
cu scepticism, dar el a reuşit să-şi atragă colaborarea u-nui 
tânăr, dar remarcabil arheolog, Howard Carter. Şi, contrar 
tuturor aşteptărilor, e-chipa Carnavon-Carter a obţinut un 
şir de succese. 

În 1906, un alt cercetător, Theodore Davis, a descoperit o 
cupă mică din faianţă albas-tră pe care era gravat un nume 
până atunci necunoscut: Tutankhamon. Apoi, au fost 
descoperite ulcioare de pământ marcate cu acelaşi nume. 

1 cântec ritmat care însoţeşte declamaţia 

2 cavouri ale civilizaţiilor preistorice, protoistorice şi 
antice. 

Se părea că Tutankhamon era un faraon care trăise în 
jurul anului 1350 i. H. Carter şi Carnavon au hotărât să-şi 
concentreze cercetările asupra lui. Timp de câţiva ani, 
săpă-turile n-au scos la iveală mare lucru, cu excepţia unei 
tăblițe de lemn, pe care era în-scrisă relatarea războiului 
dintre egipteni şi hicsoşi. Războiul din 1914 a întrerupt 
cercetările. 

Carnavon începuse să se descurajeze. In 1920, el a trimis 
de la Londra, lui Carter, o te-legramă: „Am pierdut destul 
timp în Valea Regilor. Schimbă locul. Mergi să faci săpături 
în delta Nilului. Este o regiune în care nu s-au găsit încă 
prea multe.” 

Carter a avut atunci o sclipire de geniu. Uitându-se într-o 
zi la colibele de piatră din vecinătatea mormântului lui 
Ramses VI, i-a venit în minte ideea că nimeni nu făcuse să- 
pături sub ele. De ce n-ar încerca el? 


La 2 noiembrie 1922, încep săpăturile. Chiar a doua zi, 
apare surpriza: a ieşit la iveală o piatră. Carter a desprins-o 
cu grijă, dar a apărut o altă piatră. Era cu siguranţă, capă- 
tul unei scări. Până s-a înserat, au fost degajate patru 
trepte, din cele şaisprezece pe care le are scara. 

ltriburi nomade asiatice care au invadat Egiptul şi l-au 
stăpânit în sec. XVIII - XVI î.H. 

Cercetătorii, după degajarea scării, au întâlnit o dală de 
piatră cu două sigilii. Unul din ele era fără îndoială fals, 
făcut de jefuitorii de morminte care urmăreau să-şi ascundă 
acţiunea. Dar al doilea era autentic. 

El purta inscripţia următoare Nebkheperourel - 
Tutankhamon. 

Poarta a fost perforată şi prin gaura făcută a ieşit un aer 
călduţ, greu de respirat. Car-ter a introdus o lanternă prin 
gaură şi a putut vedea un culoar lung, plin de dărâmături. 
La extremitatea cealaltă, la şapte sau opt metri distanţă, o 
altă poartă a apărut marca-tă de sigiliul lui Tutankhamon. 

Carter i-a telegrafiat lordului Carnavon pentru a-i anunţa 
extraordinara descoperire. Trei săptămâni mai târziu, 
acesta a venit în Egipt, însoţit de un alt egiptolog renumit, 
Calender. 

O înţepătură de ţânţar. 

La 25 noiembrie 1922, Carter, Carnavon şi Calender au 
coborât împreună scara cu şai-sprezece trepte şi au ajuns 
până la a doua poartă. Carter a găurit-o, a luminat 
interiorul şi s-a uitat să vadă ce se află în partea cealaltă. 

Era ceva fantastic, deoarece Carter a început să vorbească 
fără şir şi a rămas lipit de zid, parcă doborât de ceea ce 
văzuse. 

1 Tutankhamon - masca funerară. 

Spărtura a fost mărită. Şi-atunci, la rândul lor, şi însoțitorii 
lui au putut să vadă. Erau vase de alabastru, bijuterii, 
coliere, cupe de aur, cufere incrustate cu pietre preţioase. 

Un fapt curios: dezordinea în care erau îngrămădite toate 
aceste comori. Era însă clar: mormântul lui Tutankhamon 


fusese deja profanat şi, fără îndoială, de foarte mult timp. Şi 
nu exista în cameră nici mumie, nici sarcofag, ceea ce era 
ciudat. 

Cercetătorii au făcut inventarul complet al bogățiilor 
îngrămădite în anticameră. Zia-riştii au năvălit din lumea 
întreagă, dar când vreo treizeci dintre ei au vizitat 
mormântul sub conducerea lui Carter, au fost huiduiţi de 
vreo sută de egipteni care aruncau şi cu pietre. Poliţia a 
trebuit să intervină. 

Aceasta n-a împiedicat, la 18 februarie 1923, să se facă 
„inaugurarea” oficială a săpă-turilor. La intrarea în 
mormânt, fluturau drapele egiptene şi britanice. Inaltul 
comisar al Marii Britanii, mai mulţi miniştri egipteni, 
ambasadorii Franţei şi Belgiei, regina Elisabe-ta a Belgiei 
(care îi susţinea pe lordul Carnavon), participau la 
inaugurare. 

Dar nu se făcea doar o vizită oficială, ci se trecea la o nouă 
etapă a săpăturilor. Arheo-logii au început să desprindă 
peretele în spatele căruia trebuia să se găsescă mormân-tul 
lui Tutankhamon. Dincolo de zid a apărut un cufăr de lemn 
aurit, înalt de trei metri, Pe care era desenat şoimul Horus. 

Semne magice păreau a fi destinate protejării odihnei 
faraonului. 

Apoi, a fost găsit un al doilea cufăr. De data aceasta, pe el 
apărea un sigiliu cu numele lui Tutankhamon. Carter şi 
Carnavon au înţeles că şi-au atins ţinta. Mumia era acolo. 
Ca o măsură de prudenţă, Carnavon a hotărât să închidă 
mormântul pentru a evita un a-flux nedorit de vizitatori. 
Descoperirea a făcut mare vâlvă: moda Tutankhamon a 
înce-put la Londra. 

Dar lordul Carnavon avea o altă grijă: fusese înţepat la gât 
de un ţânţar. Această înţe-pătură a provocat o puternică 
mâncărime, apoi o inflamație. El şi-a dat seama de gravi- 
tatea situaţiei, deoarece sănătatea sa era deja şubredă în 
urma unui accident de maşi-nă. „Am auzit chemarea, sunt 
gata.” a spusel. 


În curând, s-a declanşat o congestie pulmonară. In 
noaptea de 4 spre 5 aprilie 1923, lordul Carnavon era în 
agonie, intr-o cameră a hotelului Continental din Cairo. Din 
nou, a spus: „S-a terminat, am auzit chemarea şi mă 
pregătesc!” 

Aproape chiar în acel moment, lumina s-a stins în cameră 
şi, de altfel, în tot hotelul. Infirmiera care-l supraveghea pe 
Carnavon s-a dus să aducă lumânări; când a revenit, 
descoperitorul lui Tutankhamon era mort. 

Aşa s-a născut legenda blestemului faraonului. 

Diferite explicaţii. 

Foarte repede, presa a făcut o legătură între moartea lui 
Carnavon şi profanarea mor-mântului lui Tutankhamon. 
Astfel, Ia 6 aprilie 1923, Le Figaro scria: „Evenimentele au 
dat dreptate prezicerilor felahilor. Omul care a descoperit 
hipogeul faraonului Tutankhamon a fost victima divinităţilor 
subterane. Lordul Carnavon nu mai este. In acest fel s-au 
îndeplinit amenințările marilor preoţi egipteni făcute contra 
pro-fanatorilor de mumii.” 

Se şoptea chiar că, în realitate, un scorpion - sacru în 
vechiul Egipt. 

— L-a înţepat pe Carnavon, şi nu un ţânţar. Se afirma, de 
asemenea, că o cobră a mâncat canarul lui Car-navon: 
acesta avea, într-adevăr, obiceiul să pună, la capătul de sus 
al scării mormântu-lui, colivia cu pasărea favorită. 

În realitate, moartea lui Carnavon, am mai spus-o, n-a fost 
deloc misterioasă. lar Car-ter se simţea foarte bine şi îşi 
continua săpăturile. El a descoperit două alte cufere, cu 
numeroase accesorii, apoi o capelă etc. Două alte sarcofage 
au fost găsite, din care u-nul din aur masiv. 

Mumia a fost scoasă din mormânt în octombrie 1925: 
învelită complet în benzi se Găsea într-o stare foarte 
proastă. 

Inscripţiile de pe benzi afirmă: „Rege Tutankhamon, inima 
ta rămâne nemuritoare în trupul tău. Ea este în fruntea 
celor vii, aşa cum Ra va rămâne în cer.” 


Acum se ştie că Tutankhamon era un faraon din a 18-a 
dinastie, mort foarte tânăr. O-biectele de artă găsite în 
mormântul său sunt la muzeul din Cairo. 

Totuşi, seria de morţi care a urmat a contribuit la 
întreţinerea mitului blestemului. Cel mai tânăr din fraţii lui 
Carnavon a murit după şase luni. Infirmiera care l-a îngrijit 
pe lord la hotelul Continental a murit puţin după aceea, iar 
secretarul lui Carter a decedat curând de tuberculoza; tatăl 
arheologului s-a sinucis trei luni mai târziu. 

Dar au fost şi cazuri mai tulburătoare. Astfel, savantul 
britanic Archibald Douglas Reed a decedat la puţin timp 
după ce a radiografiat mumia lui Tutankhamon. 

S-a relatat că un ministru egiptean, vrând să ancheteze 
această enigmă, a vizitat mor-mântul împreună cu un 
îmblânzitor de şerpi. La sosirea lor, o cobra şi o viperă ar fi 
ieşit din mormânt. Şi au reuşit să dispară. Ministrul a murit 
puţin după ce a revenit la Cai-ro. Cei ce cred în puterea 
blestemului, vorbesc de şaptesprezece victime. 

Ca răspuns, acestora li se poate arăta o listă cu persoane 
care au participat la desco-perirea lui Tutankhamon, dar 
care au murit la o vârstă foarte avansată, în condiţii nor- 
male. 

Trebuie totuşi să amintim că şi alţi egiptologi au murit în 
condiţii misterioase înainte şi după săpăturile lui Carter şi 
Carnavon. 

În 1823, arheologul italian Giovanni-Battista Belzoni, cel 
care a descoperit mormântul lui Sethi 1, s-a îmbolnăvit 
având febră mare pe când se găsea în Africa occidentală. 
Poa-te că n-a fost decât o criză de paludism, dar Belzonil a 
spus: „Simt mâna morţii întin-zându-se spre mine. Ştiu că 
nu mai am decât câteva ore de trăit.” Un vrăjitor african l-a 
tratat cu opium, dar arheologul a murit blestemându-l pe 
Sethi |. „Faraonii s-au răz-bunat,” a spus simplu vrăjitorul. 

În 1862, germanul Theodor Bilharz, specialist în autopsia 
mumiilor, a fost cuprins de friguri după o vizită la Luxor. A 
delirat timp de cincisprezece zile şi a murit fără a-şi mai fi 


revenit. Un alt arheolog german, Heinrich Brugsch a 
manifestat spre sfârşitul vieţii simptome clare de alienare 
mintală. 

Alte cazuri sunt mai recente. Un conservator al muzeului 
din Cairo, Mohamed Mehdi, a murit în urma unei hemoragii 
cerebrale după ce aprobase expunerea la Paris a tezau- 
rului lui Tutankhamon. Succesorul sau, Kamal Mahrez, a 
murit, tot de o hemoragie 

1 savant care a dat numele bilhanozei (boală provocată de 
un vierme parazit în apara-tul circulator al omului), (n.a.) 

Cerebrală, după ce dăduse aprobarea pentru o expoziţie 
asemănătoare la Londra. 

Numeroase ipoteze au fost elaborate pentru a explica 
aceste morţi misterioase. Una din cele mai stranii este cea a 
„piramidei care ascute simţurile”. Forma piramidală ar 
duce la acumularea de energie şi, ca urmare, la producerea 
de viziuni oribile „profana-torilor” şi chiar moartea lor. 

Lată ce relatează cercetătorul englez Paul Brunton care a 
petrecut o noapte în camera regală a piramidei lui Keops: 
„Eram cu ochii închişi şi, totuşi, toate acele forme întune- 
cate, diafane mă forţau să le văd. Şi permanent duşmănia 
lor neîndurătoare, încrânce-narea lor cumplită căutau să 
mă împiedice să-mi menţin hotărârea. Curând, s-a atins 
paroxismul. Forme monstruoase, nelămurite, orori sinistre, 
infernale, forme cu aspect baroc, grotesc, nebunesc, 
diavolesc mişunau în jurul meu; scârba pe care mi-o 
inspirau îmi provoca o suferinţă de neînchipuit. In câteva 
minute, am trăit într-o stare de emo-ţie pe care n-o voi uita 
niciodată. Această stare de necrezut rămâne fixată în 
altoreliefl în memoria mea. Pentru nimic în lume, n-aş mai 
repeta această experienţă; niciodată nu voi mai rămâne 
noaptea în mijlocul Marei Piramide.” 

1 lucrare de sculptură în relief faţă de un fond de care ţine 
sau pe care a fost aplicată. 

S-a presupus, de asemenea, că egiptenii descoperiseră 
radioactivitatea. Preoţii lor ar fi pus materiale radioactive în 


mormintele faraonilor. Categoric, cunoştinţele egipteni-lor 
în diferite domenii erau importante, dar nimic nu dovedeşte 
că ei cunoşteau radio-activitatea. De altfel, egiptologii morţi 
în condiţii misterioase n-au arătat niciunul vre-un simptom 
de radiodermită, boală datorată radiaţiilor. 

Mai convingătoare ar fi ipoteza care acuză febra Q, boală 
cu forme variate, care bân-tuie în ţările orientale şi care se 
datoreşte unei rickettsiil, organism intermediar între 
bacterii şi viruşi, parazit al animalelor şi oamenilor. 

Praful a fost şi el acuzat: aflat din abundență în necropole, 
el poate irita pielea sau gâ-tul şi poate fi periculos pentru 
persoanele cu căile respiratorii sensibile, cum era cazul lui 
Carnavon. 

Un cercetător sud-african, Geoffroi Dean, crede că 
histoplasmoza?2 este vinovată de uciderea pretinselor 
victime ale faraonului. Această boală rară, care ucide lent, 
ar pu-tea fi transmisă de excrementele liliecilor care trăiesc 
în peşteri. 

Dar nici un liliac nu a fost văzut în mormântul lui 
Tutankhamon care era, după cum 

1 provoacă boala denumită rickettsioză(tifos exantematic, 
febra munţilor Stâncosi). 

2 boală datorată unei ciuperci parazite (histoplasma) care 
atacă pielea, ganglionii, oasele, viscerele. 

Am văzut, închis ermetic de mii de ani. Şi atunci, dacă nu 
liliecii, atunci poate ciupercile subterane au transmis 
histoplasma. 

Totuşi, după cum am văzut, morţile imputate pretinsului 
blestem au avut caracteris-tici diferite şi nu pot fi atribuite 
unei cauze unice şi misterioase. 

Blestemul lui Tutankhamon i-a făcut pe mulţi să viseze şi 
să tremure. Dar este foarte greu să crezi în el. 

3. De la oraşul Ys1 la Atlantida. 

Grallon2, rege din Cornouaille3 se lupta în ţări nordice 
îndepărtate. Intr-o zi, obosiţi de lupta şi de faptul că nu 
puteau cuceri o fortăreață inexpugnabilă, oamenii săi l-au 


a-bandonat. Rămas singur într-o ţară străină, a întâlnit o 
femeie cu păr roşu, Malgven, care i-a propus să-l însoţească 
în Bretania, după ce o va ajuta să scape de soţul ei. Dar 
trebuiau, fără corabie, să ajungă la flota regelui. Malgven I- 
a urcat pe Grallon pe un calvrăjit, Morvac'h care, 
repezindu-se pe deasupra valurilor, a ajuns repede din 
urmă co-răbiile bretone. 

Timp de un an, Grallon şi Malgven au rătăcit pe oceane, 
timp în care l-i s-a născut o fetiţă, Dahut. Dar din 
nenorocire Malgven a murit în timpul călătoriei. Doar ei doi, 
tatăl şi fiica vor ajunge pe coastele peninsulei Cornouaille. 
Dahut a crescut printre grandioa- 

1 cetate legendară bretonă care a fost înghițită de valuri 
în sec. IV sau V. 

2 sau Gradlon, rege legendar venit din Cornouaille în 
Bretania. 

3 regiune în sud-vestul Angliei. 

Sele faleze din Armorigquel, acolo unde îi plăcea să se 
plimbe. Ea i-a cerut tatălui ei să-i construiască un oraş. Mii 
de muncitori au început lucrul şi un oraş s-a înălţat curând 
la malul oceanului. Un zid uriaş, având o ecluză închisă cu 
porţi de bronz a căror cheie era păstrată cu grijă de 
Grallon, ferea cetatea de furia oceanului. Aşa s-a născut 
oraşul Ys. 

Lui Dahut îi plăcea să stea de vorbă cu oceanul: „Ocean, 
frumos Ocean, rostogoleşte-mă pe nisip, rostogoleşte-mă pe 
valul tău. Eu sunt logodnica ta, Ocean, frumos Ocean 
albastru. Eu sunt născută pe mare, în mijlocul valurilor 
lăptoase şi în ceţurile ca de va-tă. Când eram mică, tu 
fremătai, eu mă jucam pe spatele tău uriaş şi tu fremătai. 
Eu mângâiam părul tău bogat de spumă şi tu fremătai.” 

Oraşul Ys a devenit un oraş al desfrâului. Dahut îşi dorea 
un alt bărbat în fiecare sea-ră: ea il sufoca punându-i o 
mască de mătase pe faţă, apoi îl arunca în infernul lui Plo- 
goff, spărtură uriaşă ameţitoare deschisă între faleze. Doar 


un singur logodnic o capti-va pe Dahut: Oceanul, căruia îi 
sacrifica pe ceilalţi. 

Intr-o seară, a sosit, călare pe un cal roşu aprins, un 
necunoscut, îmbrăcat şi el tot în roşu. 

1 parte a Galiei, care cuprinde astăzi Bret Armor: numele 
celtic al Bretaniei. 

Chiar atunci, oceanul se înverşuna contra digurilor. Omul 
i-a cerut lui Dahut cheia e-cluzei. Ea a ezitat întâi, dar, până 
la urmă, a cedat şi a luat cheia de la gâtul lui Gralion şi a 
deschis porţile; un val uriaş s-a prăvălit peste oraş şi l-a 
scufundat. Aşa a dispărut oraşul Ys. 

Dahut şi Grallon au reuşit să fugă. Calul Morvac'h îi ducea 
pe amândoi, fiica agăţată de tată, într-o cursă nebunească: 
Oceanul care vroia să-şi prindă logodnica, încerca să 
întreacă bidiviul în fugă. Deodată, o siluetă a apărut pe o 
stâncă şi s-a auzit o voce: Sfântul Guenole îi cerea lui 
Grallon să scape de fată. Regele a aruncat-o în ocean, în ca- 
re Dahut a regăsit fantomele nenumăratelor sale victime. 

Aceasta este legenda oraşului Ys. Dahut, ca personaj al 
legendei, a fost introdusă doar în secolul XVIII. Oraşul Ys ar 
fi existat cu adevărat şi aici regele Grallon a întemeiat reşe- 
dinţa episcopală Quimper. Oraşul ar fi fost întemeiat în anul 
475, fiind situat fie în gol-ful răposaţilor (Baie des 
Trepasses), fie în golful Douarnenez. 

În acest ultim golf, scafandrii afirmă că au zărit ruine 
ciudate. 

Acestea se pot observa însă doar în anumite momente, în 
timpul fluxului şi când apa este foarte liniştită. De 
asemenea, la estul golfului există un drum care nu duce 
nică-ieri, oprindu-se la ocean. După unii, cele şapte insulițe 
care se înşiră între Douarnenez şi Piougrescant ar fi fost 
odinioară locul pe care a fost cândva situat oraşul, care, se 
pare, era foarte întins. 

Zidul Insulelor Bahama Atlantida. Este enigma despre 
care s-a scris cel mai mult. Şi nu s-a scris că a fost doar un 


oraş, ci un continent întreg şi o civilizaţie pe care marea le- 
a înghiţit. 

Platon, în două dialoguri, Timaios şi Critias, a conferit 
misterului Atlantideil o valoare deosebită. Preluând o 
legendă egipteană, Platon a descris o insulă care ar fi 
existat odi-nioară în Atlantic, şi a arătat că pornind de la 
această insulă şi străbătând şi alte insule, se putea ajunge 
pe un continent. Această insulă ar fi avut un port, un 
stadion, băi pu-blice; pe insulă aveau loc curse de tauri, 
care erau folosiţi şi la sacrificii. Insula ar fi fost distrusă de 
cutremure de pământ şi de inundaţii. 

Mai târziu, numeroşi scriitori au preluat tema Atlantidei; s- 
a căutat Atlantida peste tot: în marea Nordului, aproape de 
insula germană Heligola2, pe lângă insulele Canare sau în 
inima Saharei sau ar fi fost situată în mijlocul Atlanticului. 

1 Conform indiciilor date de Platon, Atlanta. 

2 stat insular (fost Lucayes) din Atlantic, la sud-est de 
coasta Floridei. 

Insulele vecine, de care vorbeşte filosoful, pot fi Antilele, 
aşezate aproape de Ameri-ca. De altfel, mai multe 
descoperiri făcute în ultimul timp vin în sprijinul tezei 
despre o Atlantida în Atlantic. 

În primul rând, descrierea extraordinarului „zid din 
Bahama” în 1970, de către un fo-tograf submarin foarte 
cunoscut Dimitri Rebiloff; el le-a reperat nu prin scufundare 
în adâncuri, ci zburând pe deasupra regiunii din jurul 
insulei Biminil. 

Survolând această regiune, se observă aliniamente bizare 
de blocuri de piatră, care, în mod ciudat, sunt invizibile de 
pe un vas. Aceasta explică motivul pentru care au rămas 
neobservate atât de mult timp. 

Blocurile au dimensiuni care variază de la 1 pe 1,5 metri, 
până la 3 pe 4 metri şi for-mează ziduri lungi de 600 metri 
la o adâncime, în general, de 5 la 6 metri. Uneori, zidurile 
schiţează un soi de dreptunghi. 


O asemenea descoperire a provocat vii discuţii. Unii au 
văzut în „zidul din Bahama” doar un fenomen natural, 
afirmând că n-ar fi decât un cordon de gresie la malul mării, 
asemănător celor cunoscute deja în Bahama. 

Totuşi, între cordoanele de gresie şi zidurile descoperite 
de Rebikoff există deosebiri nete. 

1 insulă din arhipelagul Bahama. 

Gresiile sunt friabile şi, în plus, deformate, caracteristici 
care nu apar la zidurile făcute din conglomerate de nisip 
grosier calcaros, amestecat cu fragmente de cochilii. 

Deci, originea „omenească” a zidului din Bahama pare 
dovedită. Mai rămâne de stabi-lit ce popor l-a construit. 
Zidul, care se găseşte la 5 - 6 metri sub apă, pare să dateze 
de cinci mii de ani. Această vechime s-a calculat pornind de 
la viteza de creştere a nivelu-lui mării în Bahama. 

Ar fi putut o civilizaţie amerindiană să înalțe blocurile? 
Care civilizaţie? Şi în ce scop? Pentru a construi simple 
ziduri? Sau diguri? Enigma este atrăgătoare. Oricum nu 
este imposibil ca aceste vestigii să facă parte din Atlantida 
lui Platon, care, evident, nu cu-noştea America. 

O altă descoperire, tot recentă, a readus în actualitate 
enigma. Oceanografi ruşi, la bordul navei ştiinţifice Vitiaz, 
au descoperit la jumătatea drumului dintre Portugalia şi 
Maderal, rămăşiţele unor ziduri şi ale unor scări mari. 
Aceste ruine, pe care le-au fotografiat, se află la circa 70 de 
metri adâncime, pe vârful unui vulcan submarin stins. Ele 
sunt formate din blocuri cubice şi din altele rotunjite. Ce 
concluzie se poate trage? 

1 insulă portugheză în Atlantic, descoperita de portughezi 
în anul 1418. 

N-a fost, mal curând, Creta? 

Pentru unii autori, Atlantida ar fi fost un continent foarte 
mare situat pe locul actualu-lui Ocean Atlantic. In acest fel, 
s-ar putea explica asemănările dintre civilizațiile amerin- 
diene (a indienilor din America) şi cele egiptene şi greceşti. 


Această ipoteză nu poate fi credibilă, aşa cum nu pot fi nici 
altele care se bazează mai mult pe imaginaţie decât pe date 
ştiinţifice. Astfel, fizicianul german Otto Muck consi-deră că 
Atlantida se întindea din Mexic până în Mesopotamia, 
aceasta putând explica similitudinea dintre piramidele 
Egiptului şi cele din America precolumbiană. Locuitorii 
acestui imperiu ar fi fost oameni din Cro-Magnon! 

Această explicaţie pune atâtea probleme noi, câte 
răspunsuri dă. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, după 
spusele savantului, într-o bună zi, un meteorit enorm ar fi 
căzut în mijlocul acestei Atlantide, din care n-au mai rămas 
decât câteva ruine, intre care şi zidurile din Bahama. 

Mergând mai departe cu ideile fantastice, unii au imaginat 
o Atlantida dotată cu maşi-ni zburătoare şi cu submarine, 
populată de sclavi jumătate oameni, jumătate animale, 
sfâşiată de lupte între „buni” şi „răi”. 

Platon a situat Atlantida la vest de coloanele lui Hercule, 
adică de strâmtoarea Gibral-tar. Şi, spunea el, insula era 
mai mare decât Libia (adică Africa de Nord) şi Asia (e vorba 
de Asia Mică) împreună. Dar nu cumva Platon a interpretat 
greşit legenda egipteană? Oare Atlantida nu era situată, 
mai curând, între Libia şi Asia? Iar între Africa de Nord şi 
Asia Mică există o insulă: Creta. Şi această insulă permite 
celor ce vin din Egipt ca, tre-când prin câteva insule mai 
mici, să ajungă pe un alt teritoriu, Grecia. 

Amintim că acest amănunt există în textul lui Platon. 

În plus, numeroase aspecte din descrierea Atlantidei 
făcută de către Platon amintesc de Creta antică, cu alte 
cuvinte de civilizaţia minoică, dezvoltată aici începând din 
anul 2400 î. H. 

În multe privinţe, civilizaţia Cretei poate fi considerată ca 
foarte evoluată. Cretanii că-utau să-şi înfrumuseţeze viaţa şi 
iubeau tot ce era frumos. Femeile erau elegante - u-na din 
ele, reprezentată într-o pictură a fost denumită Pariziana - 
şi aveau un rol im-portant în societate. 


Cretanii erau un popor de navigatori. Ei au pus la punct 
instalaţii sanitare perfecţiona-te şi foloseau băi făcute din 
pământ ars sau din metal. Au lăsat numeroase opere de ar- 
tă. 

Cursele de tauri se desfăşurau frecvent în Creta antică; şi, 
după cum spune Platon, ele se practicau şi în Atlantida. 
Taurul avea un mare rol în civilizaţia lor. Conform legendei, 
Pasiphae, soţia regelui Cretei, Minos, a avut un copil cu un 
taur ieşit din valuri. Acest copil avea trupul de om şi capul 
de taur: Minotaurul, un monstru sângeros, care trăia într- 
un labirint şi care, la fiecare nouă ani mânca şapte tineri 
greci (şapte băieţi şi şapte fete), daţi ca tribut de Atena. 

Fiul regelui Atenei, Tezeu, s-a oferit să facă parte din 
grupul victimelor monstrului. Fii-ca lui Minos, Ariadna, i-a 
dat un fir cu ajutorul căruia să poată ieşi din labirint (de aici 
provine expresia firul Ariadnei). Şi Tezeu a ucis Minotaurul. 

Cretanii practicau deci diferite coridel. Taurii pe care-i 
foloseau erau fie specimene domesticite, fie bouri 
redutabili. Bourul a fost marele taur al Preistoriei: el apare 
pe frescele din Lascaux şi îl regăsim în toată Antichitatea 
(Cezar I-a întâlnit în pădurea her-cinică2) şi în Evul Mediu; 
el a dispărut, se pare, pe la 1627. Era un animal 
impresionant, cu coarnele formând o liră, şi înalt de 2 metri 
în regiunea greabănului; taurul era negru, iar femela, 
roşcată. 

Cretanii se distrau şi cu jocul primejdios numit „sări peste 
taur”. Curtea palatului din Cnossos, capitala Cretei, era, cu 
această ocazie, transformată în arenă. Un tânăr cretan 

1 coridă - cursă de tauri. 

2 Orogeneză hercinică - totalitatea mişcărilor de cutare a 
scoarţei pământului (la sfâr-şitul erei primare) în urma 
căreia s-au format o serie de munţi (Ardeni, Vosgi). 

(sau o tânără cretană care era îmbrăcată bărbăteşte, 
rochia ei lungă, obişnuită, nefiind potrivită) sărea spre 
taurul care se repezea spre el, îl prindea de coarne şi făcea 


un salt periculos peste spinarea taurului. Un partener îl 
prindea în partea cealaltă. 

Acest joc era plin de riscuri, „săritorul” riscând să fie 
străpuns de coarnele animalului. Lupta nu ducea la 
moartea animaluiui, dar, uneori, acesta era sacrificat după 
coridă. 

Val seismic asupra Cretei. 

La începutul secolului XX unor arheologi le-a venit ideea 
unei comparații între Atlanti-da şi Creta. Dar abia în 1969, 
elenistul britanic ]. V. Luce s-a preocupat îndeaproape de 
această identificare. 

Incepând din 1947, cercetările făcute de oceanografi în 
Mediterana orientală au ară-tat că fundul mării este 
acoperit, în această regiune, de un strat de cenuşă albă a 
cărui grosime, în Marea Egee, depăşeşte doi metri, în timp 
ce în regiunea Ciprului nu are de-cât câţiva centimetri. 

S-a dedus că, pe la anul 1500 î. H. s-a produs o puternică 
erupție vulcanică în Medite-rana. Dar unde anume? O 
insulă a reţinut atenţia cercetătorilor: Santorin sau Thera. 
In-sula Santorin este formată dintr-un grup de insulițe 
situate la 110 kilometri la nord de Creta. Acolo se găseşte 
singurul vulcan activ din Marea Egee. In perioada care ne 
inte-resează, insula Thera (Santorin) era o colonie minoică. 

Insuliţele care formează Santorinul acum sunt aşezate ca 
într-un cerc, în mijlocul că-ruia poate fi identificat un crater 
invadat de mare. In termeni geologici, aceasta se nu-meşte 
o caldeiral1. In plus, straturi mari de cenuşă vulcanică au 
fost găsite pe insulă. Observațiile făcute în acest mic 
arhipelag au arătat că vulcanul din Santorin a erupt pe la 
anul 1500 i. H. Din el provine cenuşa descoperită pe fundul 
Mediteranei, ca şi în Cre-ta. 

Se ştia că civilizaţia minoică s-a prăbuşit brusc pe la anul 
1500 i. H., cea mai mare parte a oraşelor, palatelor şi 
satelor fiind distrusă, dar nu se ştia din ce cauză. Acum, se 
pare că răspunsul este clar. Să încercăm să reconstituim 
faptele. 


Intr-o zi, vulcanul din Santorin a intrat în erupție. Probabil 
că marea coloană de fum care a fost eliberată era vizibilă 
de pe malul nordic al Cretei, dar, cu siguranţă, această 
manifestare vulcanică nu părea atât de gravă încât să 
provoace panică. 

S-a întâmplat însă, ceva mai grav: valuri uriaşe au pătruns 
în golul provocat la Thera 

1 (cuvânt portughez) căldare de mari dimensiuni rezultată 
din prăbuşirea craterului unui vulcan ca urmare a unei 
erupții. 

Când s-a eliminat lava. Valurile s-au propagat apoi până în 
Creta. Probabil că măsurau până la 180 metri înălţime, şi se 
deplasau cu o viteză de 160 kilometri pe oră spre Cre-ta. 
Când au atins insula, ele aveau încă circa 90 metri înălţime. 
Lovitura a fost puterni-că. 

Flota minoică s-a făcut ţăndări. Nori de cenuşă au năvălit 
pe insulă, au izbucnit incen-dii, locuitorii au fost sufocaţi de 
gazele toxice. Doar regiunile din sudul şi vestul insulei n-au 
fost atinse. Smochinii din Creta, datând din acea epocă, au 
fost găsiţi carbonizaţi. 

Cretanii au încercat să repare stricăciunile, dar bogăţia 
insulei fusese pierdută pentru totdeauna. S-a pierdut flota 
pe care se baza puterea ei; agricultura şi comerţul s-au rui- 
nat şi Creta n-a mai fost în stare să se apere de invazii. 

Veniţi din Grecia, micenienii s-au infiltrat în insulă, 
înaintea altor invadatori. Cultura cretană s-a menţinut de 
bine de rău câtva timp înainte de a dispărea. Civilizaţia 
minoi-că ţinea acum de domeniul trecutului. 

Din toate ipotezele suscitate de mitul Atlantidei, cea care o 
identifică cu insula Creta este cea mai credibilă. Aceasta nu 
înseamnă că n-au existat, în lume şi alte civilizaţii în-ghitite 
de ape, alte Atlantide. 

4. Morți misterioase în antichitate. 

Ce otravă l-a ucis pe Britanicus? Ce se găsea în cupa dată 
lui Socrate? Cum a reuşit Mi-tridatel să devină imun la 
otrăvuri? Ce ciuperci i-au fost servite la masă împăratului 


Claudius? Ce conţineau vaporii care o făceau pe Pitia la 
Delfi să intre în transă? 

Atâtea întrebări care solicită priceperea istoricului, dar şi 
a toxicologului, a botanistu-lui şi a chimistului. Nu este o 
sarcină uşoară să identifici otrăvurile, drogurile, antidotu- 
rile, plantele folosite în Antichitate. Termenii folosiţi de 
autorii vechi pentru a le de-semna, nu sunt, adesea, termeni 
ştiinţifici şi este, uneori, greu să separi adevărul de fals, 
realitatea de ficţiune, istoria de legendă. Şi totuşi, 
coroborarea datelor furnizate de literatura greacă sau 
latină cu cunoştinţele toxicologiei moderne, permite 
formula-rea unor ipoteze interesante în scopul elucidării 
acestor probleme. 

1 Mitridate VI Eupator cel Mare (132-63 i. H.) rege al 
Pontului în Asia Mică. 

Farmacopeea antică. 

Farmacopeea antică era bogată şi variată. Egiptenii 
descoperiseră acidul cianhidric pe care-l extrăgeau din 
sâmburii de piersic: probabil Tutankhamon a fost asasinat 
cu a-ceastă otravă. Biblia citează rădăcina de absintl. 
Popoarele vechi foloseau mai ales o-trăvuri vegetale, 
extrase din cucută, opium, digitală, laptele câinelui, 
brânduşă, mătră-gună, măselariţă; din clematită şi spânz 
obțineau meconiu?2. 

Foloseau şi otrăvuri minerale (arsenicul, ceruza - 
carbonatul abazic de plumb - cina-brul - sulfura de 
mercur). In acest arsenal se găseau şi substanţe animale, ca 
sângele de salamandră, măcinătura de cantaridă, buprestes 
şi omida de pin. Buprestes şi cantari-dele sunt insecte 
coleoptere. Primele, indiferent de specie, nu au 
proprietăţile atribui-te de greci. Pudra de cantaridă, luată 
pe cale orală, irită organele urinare şi era consi-derată, 
greşit, ca afrodiziac. 

Moluscă marină cu aspect de limax, aplysia, era 
considerată toxică, dar în mod greşit. Sângele de taur este 


cu adevărat toxic şi a fost folosit de Hanniball, 
Themistocle2 si 

1 plantă aromatică conţinând o esenţă amară şi toxică, din 
familia compozeae. 

2 suc conţinând alcaloizi (meconină). 

Midas, regele Frigiei (715 - 676 i. H.). Ptomainele, 
substanţe toxice, apar, în adevăr, în sângele stricat. Sunt 
alcaloizi proveniţi din substanţe azotate degradate: 
hidramine, di-amine şi aminoacizi. Astfel, colina3, care are 
acţiune de protecţie asupra ficatului, prin oxidare se 
transformă în muscarină care este chiar otrava dintr-o 
ciupercă (Amanta muscaria; pălăria şarpelui). 

Uneori, însă, tipul de otravă sau de drog este mai greu de 
precizat. Prima enigmă o găsim în Odiseea. Pentru a-i da 
posibilitate lui Ulise să scape de farmecele lui Circe care i-a 
preschimbat tovarăşii în purcei, Hermes îi aduce o iarbă 
misterioasă: „Rădăcina era neagră şi floarea, albă ca 
laptele; «moli» o numesc zeii; muritorii o smulg greu; dar 
zeii pot orice.” 

Ce poate fi această „iarbă a vieţii”? S-a crezut că este 
spânz, măselariţă, sau mandra-goră4. 

Spânzul celor vechi aparţinea genului strigoaie din familia 
liliaceae: el conţine alcaloizi 

1 general şi om de stat cartaginez (247-183 Î. H.) S-a 
otrăvit pentru a scăpa de romani. 

2 general şi om de stat atenian (525-460 î. H.) 

3 plantă a cărei rădăcină se aseamănă cu o formă 
omenească şi are proprietăţi narco-tice şi purgative. 
Odinioară se folosea în vrăjitorie. 

4 plantă robustă, cu flori albe-verzui. Veninoasă, 
medicinală. 

Care încetinesc bătăile şi micşorează forţa de contracție a 
inimii. Este un hipotensor şi un laxativ. Era recomandat 
celor care vorbeau fără şir şi tare. Spânzul de astăzi face 
parte din ordinul ranunculales, familia ranunculaceae, care 
înfloreşte iarna şi de aceea i s-a dat numele de trandafir de 


Crăciun; are un prost renume chiar din vremea lui Dios- 
coride1. Nu ne putem da însă seama cum, una sau alta din 
aceste plante, i-a putut feri pe tovarăşii lui Ulise şi pe Ulise 
însuşi, de a fi transformați în porcine. 

Măselariţa şi mandragora sunt, de asemenea, plante cu 
flori albe şi se găsesc pe ma-lurile Mediteranei. Ele au 
proprietăţi calmante şi narcotice, şi, din acest motiv, intră, 
probabil, în compoziţia băuturii Nepenthes2 care aducea 
„uitarea tuturor relelor” (A. Chenier, Orbul) cu care Jason3, 
I-a adormit pe balaurul din Colchida. Una din aceste două 
plante i-a fost dată lui Ulise, probabil, pentru a-l face să uite 
spectacolul dureros al tovarăşilor săi metamorfozaţi şi să-i 
uşureze întoarcerea în Ithaca. 

Tot în Odiseea, Elena i-a dat lui Telemac, fiul lui Ulise, 
acest misterios Nepenthes 

1 Pedanios D. (sec. 1 d. H.) medic şi botanist grec originar 
din Asia Mică. A scris: „Des-pre mijloacele devindecare”. 

2 băutură magică contra tristeţii. 

3 erou tesahan. A organizat expediţia argonauţilor pentru 
cucerirea Lânei de Aur din Colchida. 

Pentru a-i alina supărarea şi durerea. Unii autori cred că 
este vorba de opium sau haşiş pe care grecii probabil că le 
cunoşteau. Dar a fost greşit asimilat cu cafeaua, care va fi 
introdusă pe continentul european abia în secolul XVII. In 
orice caz, această băutură nu are nimic de-a face cu planta 
carnivoră cu acelaşi nume care creşte în regiunile tropica-le 
ale Lumii vechi (Malaezia). 

O altă enigmă este cea a Pitiei din Delfi, preoteasa lui 
Apollo. Se consideră că această fecioară primea inspiraţia 
datorită unei degajări (pneuma) de gaze ce ieşeau dintr-o 
spărtură în pământ pe care tradiţia o situează în fundul 
adytonului (camera subterană în care stătea Pitia). Dar 
săpăturile de la Delfi n-au arătat în acel loc nici o emanaţie 
de vapori. Dacă nu era o pneuma, se poate crede că Pitia 
mesteca frunze de laur (dafin), arborele lui Apollo: unele 
varietăţi de laur sunt, cu adevărat, toxice. Noi credem că 


de-lirul Pitiei era un fenomen de ordin religios, înrudit cu 
autosugestia. Şi astăzi, ca şi în Antichitate, nu este nevoie 
de un agent fizic sau chimic pentru a se provoca o stare de 
excitație sau de frenezie religioasă. 

Moartea lul Socrate. 

Despre moartea lui Socratel ne vom ocupa mai pe larg. Se 
cunosc foarte bine faptele datorită relatării lui Platon? în 
Phedon 3. Socrate fusese condamnat la moarte de un 
tribunal din Atena pentru nelegiuire şi corupere a 
tineretului. După ce a băut cupa cu suc de cucută, el si-a 
simţit picioarele şi stomacul răcindu-se, devenind apoi 
insensibile. El i-a mai cerut lui Criton4 să sacrifice un cocoş 
lui Asclepios5 şi a făcut o mişcare con-vulsivă. Călăul i-a 
descoperit faţa: ochii lui Socrate erau nemişcaţi. Otrava îşi 
făcuse e-fectul. 

Dar ce fel de otravă? Există mai multe feluri de cucută. Ele 
aparţin familiei umbelife-rae, având florile ca nişte umbrele 
albe. Cucuta mică, înaltă de şaizeci de centimetri, 

1 filosof grec atenian (470-399 î. H.) 

2 filosof grec atenian (428-348 Î. H.) discipol al lui Socrate. 
Autor al treizeci de dialo-guri (Banchetul, Republica, 
Phedon etc.) 

3 dialog al lui Platon, care pune în scenă ultimele momente 
ale lui Socrate în mijlocul discipolilor săi. 

4 (în dialogul lui Platon) Socrate îi spune lui Criton, care a 
venit la închisoare ca să-l elibereze, că legea, chiar 
nedreaptă, trebuie respectată. 

5 (mitologia greacă) zeu venerat în Epidaur. Este Esculap, 
la latini. 

Nu poate fi inculpată; ea nu conţine decât un alcaloid 
puţin toxic şi nu creşte în regiu-nile mediteraneene. 

Se poate scoate din cauză şi cucuta otrăvitoare sau de 
apă, deoarece nici ea nu se găseşte în Grecia. Flora 
grecească are însă alte cucute, în primul rând, cele din 
grupa oenantae, ale căror rădăcini sunt toxice. Totuşi, ele 
nu se găsesc în regiunea Atenei, unde Socrate a fost 


condamnat la moarte şi intoxicația pe care o provoacă are 
simp-tome diferite. 

Adevărata „vinovată” este cucuta mare. Această specie, 
înaltă, uneori, de 2 metri, se găseşte în mod obişnuit în jurul 
Atenei. Tija, frunzele şi florile sale conţin o otravă în ca-re 
se găsesc cinci alcaloizi, între care conina sau conicina, cu o 
structură apropiată de cea a nicotinei şi provoacă o 
paralizie care ucide. Simptomele descrise de Platon con- 
cordă cu efectele provocate de aceşti alcaloizi. 

Este posibil ca, pentru a îndulci agonia condamnatului, să 
se fi adăugat opium, la su-cul de cucută. Macul creşte în 
unele regiuni din Balcani şi grecii şi-l puteau procura. 
Theophrastel, filosof grec şi discipol al lui Platon, relatează 
că cele două substanţe fuseseră amestecate de călău. 

1 filosof grec din Lesbos (372-287 i. H.). Autor al 
Caracterelor, culegere de studii mora-le şi portrete 
pitoreşti. 

Poetul grec Appolonios spune că probabil se amestecaseră 
împreună cu cucuta şi ră-dăcini de omag (Aconitum 
tauricum), dar această ipoteză ni se pare puţin credibilă, 
de-oarece omagul provoacă o paralizie a limbii şi a vorbirii, 
urmată de o indispoziţie inten-să cu tulburări de respiraţie; 
Socrate nu a prezentat niciunul din aceste simptome. 

Cucuta a făcut şi alte victime ilustre: Demostene? s-a 
otrăvit, neîndoielnic, tot cu cu-cută, în timp ce Seneca3 a 
băut suc de cucută în timp ce-şi tăia venele. 

Mitridate şi otrăvurile. 

O problemă despre care s-a scris foarte mult este metoda 
pusă la punct de Mitridate pentru a se apăra de otrăvuri. 
Procedeul pe care el l-a inventat a intrat în uz cu numele 

1 poet şi gramatician din Alexandria (295-230 i. H.), autor 
al epopeii Argonauţii. 

2 om politic şi orator atenian (384-323 i. H.). A luptat 
contra lui Filip al Macedoniei şi contra lui Alexandru cel 
Mare. Din cauza eşecului revoltei greceşti s-a otrăvit. 


3 filosof, născut la Cordoba (4 i. H.- 65 d. H). Preceptoral 
lui Nero, consul. Compromis într-o conjurație, s-a sinucis. A 
scris: dialoguri, tragedii. 

De mitridatizare şi desemnează imunitatea contra 
otrăvurilor, obţinută prin ingerarea acestora în doze mici 
mai întâi, apoi din ce în ce mai puternice. Mitridate nu a 
folosit deci nici un antidot, deşi s-a spus de multe ori acest 
lucru. 

Erou al unei tragedii de Racinel, Mitridate VI cel Mare a 
fost rege al Pontului? din 132 la 63 i. H. Tânăr, a trăit ca un 
vagabond şi atunci a studiat plantele toxice şi a pus la punct 
metoda sa. Se pare că a folosit învăţăturile unor 
tămăduitori sciți şi ale unor me-dici din Babilon şi din 
Bitinia3. Se spune că şi-a încercat metoda pe condamnaţi la 
moarte. 

Tehnica pusă la punct de Mitridate a dat naştere la multe 
controverse. După A. Caba-nes şi L.. Nass, el înghiţea zilnic 
otravă într-o doză care nu-l putea otrăvi. Apoi, şi-a per- 
fecţionat metoda punând împreună toate otrăvurile 
cunoscute. Tot după aceiaşi auto-ri, Mitridate ar fi fost un 
precursor al seroterapiei: el ar fi conceput un antidot al 
veni-nului viperelor, folosind sânge de rațe care mâncaseră 
aceste reptile. 

1 Jean Racine, poet dramatic francez (1639-1699). A scris 
tragedii (Andromaca, Brita-nnicus, Mitridate, Fedra etc.) şi 
o comedie (les Plaideurs). 

2 ţară din Asia Mică la Marea Neagră, cucerită de romani 
în 63 i. H., la moartea lui Mi-tridate VI. 

3 regat în vestul Asiei Mici, la malul Mării Negre (sec. [IL i. 
H.). 

Natura exactă a otrăvii contra căreia Mitridate se 
imunizase a rămas necunoscută: du-pă unii, el s-ar fi folosit 
de un amestec de plumb şi mercur; după alţii, de o infuzie 
de flori de piersic. Un amestec de plumb şi mercur nu dă 
niciodată imunitate celui care îl înghite cu regularitate. Din 
contră, după câteva luni, consumatorul devine un infirm su- 


ferind de tulburări digestive, de dureri intense în tot 
abdomenul, cu iradieri spre şale şi organele genitale, şi de 
dureri cumplite de cap. El cade într-o profundă apatie şi 
devine somnolent. Nu se mai poate ţine pe picioare şi are 
amețeli. 

Infuzia de flori de piersic, dacă florile sunt culese cu 
frunze şi cu tije destul de lungi, conţine acid cianhidric. 
Piersicile, cireşele sălbatice, migdalele şi multe alte 
rosaceae conţin în sâmburi un glicozid cianhidrină: 
amigdalina. Prin hidroliza cu acizi diluaţi sau prin absorbţie 
în sistemul digestiv, amigdalina se descompune în glucoza, 
benzaldehidă şi acid cianhidric (sau o cianură). 

Cianura nu miroase aşa cum se crede; mirosul de migdale 
amare este dat de benzal-dehidă care nu este toxică. Dat 
fiind că ea se găseşte în produsele de degradare ale a- 
migdalinei în cantitate proporţională cu cantitatea de 
cianură, intensitatea mirosului său este proporţională cu 
cantitatea de acid cianhidric (sau, cum se mai numeşte, acid 
prusic). Ingerarea regulată a acestei infuzii duce, în timp, la 
greţuri, tulburări nervoase (insomnii, amețeli, mers 
nesigur), dureri în regiunea inimii, o oboseală crescândă şi 
o slăbire accentuată. Se pare că Mitridate nu a avut aceste 
simptome. 

Ca o curiozitate, dăm compoziţia amestecului „Mitridate”, 
aşa cum l-a propus Serenus Samonnicus, savant latin din 
secolul III d. H.: douăzeci de frunze de virnanţ, un cristal de 
sare, două nuci şi două smochine uscate. Virnanţul este o 
plantă ierbacee din care exis-tă circa optzeci de specii în 
Europa meridională şi în Asia: una din ele cu flori galbene şi 
miros agreabil, este cultivată în grădini. Ca urmare, numele 
mitridate a devenit, fără în-doială greşit, sinonim cu drogul 
şarlatanului. 

Sinuciderea reginei Cleopatral în anul 30 i. H., a rămas 
înconjurată de mister. După u-nii, ea s-ar fi otrăvit; după 
alţii ea ar fi cerut un coş cu flori şi smochine, printre care se 
ascundea o „aspidă”2 care a muşcat-o şi a ucis-o. In 


realitate, şarpele care a muşcat-o nu are nici o legătură cu 
vipera aspidă de la noi (Vipera aspis). Mai mult ca sigur că a 
fost o cobră egipteană (Naja haje] numită aspidă de cei 
vechi. 

În Antichitate se ştia că muşcătura acestui şarpe omora 
relativ fără dureri şi de 

1 Cleopatra VII (69-30 i. H.) regină a Egiptului. Farmecele 
ei i-au atras pe Cesar, apoi pe Antoniu. Cu ea s-a încheiat 
dinastia Lagizilor şi independenţa Egiptului. 

2 Vipera aspis, talie mică: 60-80 cm. Trăieşte în mijlocul şi 
sudul Europei. 

Obicei în acest fel era ucis un deţinut politic. De altfel, pe 
coroana regală a sculpturilor din anticul Egipt apare o 
aspidă. 

Sinistra Locusta. 

Să trecem peste câteva decenii şi sa intrăm în întunecata 
atmosferă a Imperiului ro-man, în timpul căruia otrăvitorii 
au avut un rol important. Astfel, Livial, soţia lui Au-gust2, 
şi-a ucis soţul prin presărare de arsenic pe smochinele pe 
care el le consuma cu plăcere. 

Moartea împăratului Claudius3 în anul 54 d. H. a dat 
naştere la diferite interpretări. Soţia sa, Agripina, dorea să-l 
ucidă pentru ca fiul ei Nero4, din altă căsătorie, să se urce 
pe tron. S-a hotărât să-l otrăvească: etapele acestei crime 
au fost relatate de mai mulţi 

1 Livia Drusila (55 Î. H.-29 d. H.) soţia lui Augustus. A avut, 
dintr-o căsătorie anterioară, doi copii: Tiberiu şi Drusus. La 
îndemnul ei, Augustus l-a înfiat pe Tiberiu. 

2 Caius Julius Caesar Octavianus Augustus, împarat 
roman, nepot al lui Julius Caesar. Născut în 63 i. H., mort în 
14d.H. 

3 împărat roman (41-54 d.H.). 

4 împărat roman (54-68 d. H.). S-a sinucis ca urmare a 
mai multor comploturi. 

Istorici, în special Suetonius1 şi Tacit2. Eunucul Halotus a 
pregătit mâncarea fatală du-pă instrucţiunile oribilei 


otrăvitoare Locusta. Era o mâncare de ciuperci comestibile 
(A-manita caesarea) numite în latină boletum: din această 
cauză sunt acuzate în mod o-bişnuit mânătărcile sau hribii 
(Boletus edulis) că l-au otrăvit pe Claudius. 

Aceste ciuperci comestibile au fost impregnate cu suc 
extras din Amanita phalloides, ciupercă foarte otrăvitoare. 
Totuşi, împăratul din plăcerea de a mânca din nou dintr-un 
fel atât de bun, a vomat, gâdilându-şi omuşorul. 

El absorbise doar o mică doză de otravă, insuficientă 
pentru a-l omori. Agripina i-a ce-rut atunci medicului lui 
Claudius, Xenofon din Cos, să găsească un mijloc să-l ucidă. 
Sub pretextul că-l ajută pe împărat să vomite din nou, 
medicul i-a înfipt o pană în gâtlej, du-pă cum arată Tacit. 
Suetonius spune însă că, din contră, medicul i-a făcut o 
spălare a stomacului sau i-a dat să înghită o fiertură. 

V. şi G. Wasson afirmă că lui Claudius i s-a administrat o 
puternică doză de fiertură de tigvă (Lagenaria siceraria) pe 
cale rectală, pentru ca împăratul să nu-i simtă gustul 

1 istoric latin (69-125 d. H.) Autor al cărţii Vieţile celor 
doisprezece Cezari (de la Caesar la Domițian). 

2 istoric latin (55-120 d. H.) autor al Analelor, Viaţa lui 
Agricola, Dialogul oratorilor. 

Amar. Aceasta ar fi mărit efectele ciupercii otrăvite. 

O vom regăsi pe Locusta în acţiune şi într-un alt celebru 
caz de otrăvire. Ea preparase o otravă fulgerătoare, făcând 
încercări pe sclavi, otravă pe care Nero, fiul Agripinei, i-o 
ceruse pentru a-l omori pe Britannicus1, fiul lui Claudius şi 
al Messalinei?. Intr-o pagină celebră, Tacit relatează tragica 
masă. Britannicus stătea de o parte, în tovărăşia altor nobili 
tineri. Nero şi complicele său Narcis au fost nevoiţi să 
folosească o viclenie pen-tru a înşela vigilenţa „celui care 
gusta mâncărurile”. Lată ce spune Tacit: „o băutură încă 
„nevinovată", dar foarte fierbinte, i-a fost servită lui 
Britannicus, după ce a fost contro-lată; el n-a primit-o 
deoarece era foarte fierbinte şi atunci s-a turnat apă rece în 
care fusese deja pusă otrava. Aceasta i s-a răspândit în tot 


corpul cu atâta repeziciune că dintr-o dată i-au fost 
retezate şi vorba şi viaţa. 

Cei ce şedeau alături de el la masă s-au neliniştit. Cei mai 
puţin prevăzători au fugit; dar cei cu mintea mai ascuţită au 
rămas la locul lor nemişcaţi, cu ochii pe Nero. 

1 B. Tiberius Claudius, fiu al lui Claudius şi al Messalinei 
(41-55 d. H.). A fost otrăvit de Nero. 

2 Valeria Messalina, împărăteasă romană (25-48 d. H.), 
soţia lui Claudius, mama lui Britannicus şi a Octaviei. A fost 
ucisă la instigarea lui Narcis (sclav eliberat de Claudius). 

Acesta, stând pe patul său şi simulând că nu ştia ce se 
întâmplase, a spus că nu-i nimic grav: cauza era boala de 
care suferea Britannicus de mic copil, că îşi va reveni şi că o 
să deschidă iar ochii.1 Britannicus era, într-adevăr, 
epileptic. 

1 In Britannicus, drama lui Racine, Burrhus, educatorul lui 
Nero, îi povesteşte Agripi-nei tragedia la care asistase: 
„Cupa din mâini îi era umplută de Narcis; Dar buzele sale 
abia i-au atins marginea, Nici sabia n-ar fi avut o forţă atât 
de mare; Doamnă, i-a luat lumina ochilor; Şi-a căzut pe pat 
rece, fără viaţă.” 

Cu ce otravă a fost fulgerat Britannicus? S-a vorbit de 
omag, de arsenic, de cocleală, de cinabru, de un amestec de 
plumb şi mercur. Dar, ţinând seama de viteza cu care a 
acţionat otrava, ipoteza cea mai posibilă este folosirea 
acidului cianhidric. 

Pentru a încheia, să părăsim țărmurile mediteraneene şi 
să facem o scurtă incursiune în India. 

Soma vechilor arieni, care era principalul ingredient din 
sacrificiile vedice, a provocat multe discuţii. S-a crezut că 
este sucul fermentat al unei plante din familia Asclepiada- 
ceaelor (Asclepias acida), cu flori asemănătoare cu cele de 
orhidee. Recent, V. şi G. 

Wasson au identificat-o cu pălăria şarpelui, o minunată 
ciupercă roşie cu pete albe, ca-re conţine o substanţă cu 
efecte halucinogene, muscimolul. 


După cum se vede, otrăvurile Antichității nu şi-au dezvăluit 
încă toate secretele. 

5. A incendiat Nero cu adevărat Roma? 

Nero, incendiatorul Romei. Această acuzaţie am citit-o şi 
auzit-o atât de des încât ni se pare că este cât se poate de 
adevărată. Categoric, Nero are o reputaţie proastă, şi o 
merită: să ne amintim de otrăvirea lui Britannicus despre 
care tocmai am vorbit. 

Totuşi, începutul domniei sale a fost fără cusur, iar 
incendiul Romei s-a produs în anul 64 d. H., adică la 
începutul domniei împăratului. 

Istoricul Georges-Roux, pe baza lucrărilor altor autori, a 
reuşit să stabilească adevărul. Concluziile lui sunt 
surprinzătoare. Dar să vedem mai întâi ce s-a întâmplat. 

Roma devastată. 

La 18 iulie 64, Roma era toropită de căldură. Nero se afla 
în vila sa din Antium pe lito-ral, la 45 de kilometri de Roma. 
Seara, vântul din sud bătea peste oraş. Chiar atunci au 
apărut flăcări în întuneric. Focul aprinsese micile magazii 
de lângă Marele Circ, care a început şi el să ardă. Stârnit 
de vânt, incendiul s-a întins şi a ajuns pe înălțimile înveci- 
nate, cu precădere pe colina Palatin. 

Un mesager s-a repezit în galop spre Antium, pentru a-l 
înştiinţa pe Nero. Acesta a fost sculat din somn; ela sărit pe 
un cal şi a pornit spre Roma unde a ajuns după patru ore şi 
jumătate. Se făcuse dimineaţă, prăpădul luase proporţii 
uriaşe şi locuitorii intra-seră în panică. Tacit ne-a lăsat 
relatări despre scenele îngrozitoare care se petreceau în 
oraş. Populaţia urla fugind şi încercând să-şi care bolnavii. 
Dar flăcările îi înconjurau pe fugari din toate părţile. 

La sfârşitul celei de-a doua zile, incendiul părea că se 
potoleşte, dar focul s-a întețit din nou, şi mai puternic, în 
dimineaţa următoare. Abia după o săptămână a fost stins. 
Pagubele au fost catastrofale: cinci din cele şapte coline ale 
Romei au fost pustiite. Din cele paisprezece cartiere ale 
Oraşului Etern, trei au fost distruse în întregime şi şapte 


parţial. Palatinull, Quirinalu?, Esquilinul3 au fost, practic, 
în întregime arse. Din locu-inţele imperiale de pe colina 
Palatin nu mai rămăsese decât o uriaşă grămadă de cenu- 
şă. Palatul lui Nero a ars. Un număr important din 
monumentele din Foruml s-au 

1 una din cele şapte coline ale Romei. Cartier aristocratic 
şi apoi reşedinţă a împăraţi-lor. 

2 una din cele şapte coline ale Romei, în nord-vest. 

3 una din cele şapte coline ale Romei, la est. 

Prăbuşit. Flăcările au distrus opere de artă şi manuscrise 
de mare valoare. Marile an-trepozite cu alimente au ars şi 
ele. 

Aşa cum se întâmplă în asemenea ocazii, jefuitorii au 
profitat de incendiu pentru a prăda. 

Ce a făcut Nero în timpul catastrofei? El a încercat, mai 
întâi, să salveze obiectele de artă care se găseau în palatul 
său. Ştim că era amator de artă şi de literatură şi că îi sus- 
ținea pe artişti şi pe scriitori. Georges Roux scrie, referitor 
la aceasta: „Era pasionat du-pă lucrările de artă, îi susţinea 
pe sculptori, îşi transformase locuinţa într-un adevărat 
muzeu. Apollo din Belvedere? şi faimosul grup Laocoon3 
provin din colecţiile lui. Şi să fi fost el cel care a dat foc, nu 
mahalalelor sărăcăcioase, ci templelor antice, bijuterii ale 
tezaurului naţional? Este greu de conceput (.) Şi aceasta 
deoarece - toţi istoricii sunt de acord - „împăratul a fost 
primul sinistrat." 

Nero a încercat să coordoneze acţiunea de dominare a 
calamităţii. A fost văzut pe străzi, noaptea, fără escortă. 
Duşmanii săi s-au gândit un moment, să profite de ocazie 

1 piaţă din Roma situată între Capitol şi Palatin, centru al 
activităţii politice, religioa-se, comerciale şi judiciare, 
corespunzătoare Agorei din Atena. 

2 pavilion din Vatican construit de Inocenţiu III şi luliu II. 
El găzduieşte o colecţie de sculpturi antice (Apollo din 
Belvedere, Torsul din Belvedere). 


3 erou troian sufocat, împreună cu fii săi, de doi şerpi 
uriaşi. Celebru grup de sculptu-ră antică din sec. Ili. H. 

Pentru a-l asasina. Dar au renunţat. N-ar fi fost prea 
elegant, într-adevăr, să ucizi un împărat atunci când îşi face 
datoria. Nero a deschis porţile grădinilor sale şi a distribuit 
alimente sinistraţilor; el a dat chiar din bunurile sale 
personale. 

A luat măsuri deosebite: stocurile de produse alimentare 
au fost rechiziţionate şi mlaştinile din Ostial au fost stabilite 
ca loc de depunere a dărâmăturilor. In acele clipe, nimeni 
nu-l acuza pe Nero că ar fi incendiatorul. Se căutau alţi 
vinovaţi. 

Cine a fost vinovatul? 

Opinia publică i-a acuzat iniţial pe evrei. Romanii, toleranţi 
cu străinii şi cu religiile lor, îi primiseră bine, la început. 
Apoi, se produseseră unele incidente care au provocat a- 
pariţia unui antisemitism violent. Astfel că poporul din 
Roma i-a acuzat imediat pe e-vrei că au dat foc oraşului. 
Simţind pericolul, evreii au căutat să îndrepte bănuielile 
spre creştini. De altfel, pentru mulţi romani nu era mare 
deosebire între creştini şi evrei. 

Important este faptul că romanii au început să-i considere 
pe creştini ca ţapi ispăşitori şi să-i ucidă. 

1 port al Romei antice aproape de vărsarea Tibrului. 

După Tacit, creştinii au fost aruncaţi în gropile cu animale 
sălbatice sau au fost crucifi-caţi înainte de a fi arşi de vii: au 
fost transformați în torţe vii care luminau într-un mod 
înfiorător grădinile lui Nero. In numeroase tablouri au fost 
reprezentate aceste scene. 

Adevărul este că nu se ştie nimic sigur de chinuirea în 
acest mod a creştinilor. Pasajul din Tacit care vorbeşte de 
aceasta este, fără îndoială, apocrif 1. 

Este sigur că n-au fost aruncaţi la animale, ci că au fost 
decapitaţi, dacă erau cetăţeni romani, sau crucificaţi. In 
total, au pierit 200 până la 300 de oameni; este mult, desi- 
gur, dar puţin comparativ cu masacrele care se vor săvârşi 


mai târziu, când, cu adevă-rat, creştinii vor fi aruncaţi la 
animale. 

De altfel, nu era încă vorba de o persecuție religioasă, ci 
de o represiune după un in-cendiu considerat că a fost 
provocat de cineva, adică de un delict de drept comun. 

Totuşi, nimic nu dovedeşte că autorii incendiului ar fi fost 
creştinii. Tacit sugerează vinovăția lor, dar Suetonius nu 
face nici o aluzie, de altfel ca şi Pliniu cel Bătrân2. 

1 neautentic, îndoielnic. 

2 istoric, filolog şi literat roman (23-79). A scris un tratat 
despre oratorie („Studio-sus”), „Istoria naturală”. A murit în 
timpul erupției Vezuviului în 79 d. H. 

Acest autor îl acuză, totuşi, pe Nero, de o manieră mai 
mult sau mai puţin categorică. Pliniu vorbeşte de „incendiile 
prinţului Nero” fără altă precizare. Suetonius îl acuză mai 
ferm pe împărat. El spune: „Nero a incendiat Roma”. 
Relatează că oameni ai împăratu-lui, îmbrăcaţi în livrea 
imperială, au fost văzuţi străbătând oraşul cu torţe. Tacit 
vor-beşte de „răutatea prinţului” fără a spune mai mult. 
Georges Roux observă însă faptul că Tacit şi Suetonius erau 
înalţi funcţionari flavienil, adică dintr-o dinastie diferită de 
aceea de care aparţinea Nero. Aveau deci motive să-l 
duşmănească. 

Trebuie să recunoaştem că sunt totuşi motive să-l 
dezvinovăţim pe împărat. De altfel, ceilalţi istorici sau 
scriitori nu fac nici o aluzie la eventuala sa vinovăţie. şi ne 
referim la Plutarh, Flavius Josef2, Marţial3, la sfântul loan 
Chrisostom4. Când conjuraţii complo-tului condus de Pison5 
în anul care a urmat incendiului, l-au acuzat pe Nero, ei n- 
au 

1 dinastie care a condus imperiul roman din 69 la 96 
(Vespasian, Titus, Domițian). 

2 general şi istoric evreu, născut în Ierusalim (7-100), 
autor al Războiului evreilor şi al Antichităţilor iudaice. 

3 poet latin, născut la Bilbilis în Spania (410-104). 
Epigrame. 


4 episcop de Constantinopol (344-407). Elocinţa lui i-a 
adus numeie Chrisostom (Gură de aur). 

5 Calpumius Pison, om politic roman (38-69). Galba I-a 
desemnat ca succesor, dar am-bii au fost ucişi de partizanii 
lui Othon. 

Făcut nici o aluzie că el ar fi fost autorul dezastrului. La 
fel, când Galbal va provoca o revoltă contra lui Nero, el îi 
va aduce acestuia multe acuzaţii, dar nu va face nici o refe- 
rire la incendiu. 

Un incendiu fără îndoială accidental. 

În fond, de ce ar fi dat Nero foc Romei? Deşi în mod 
obişnuit se crede că era nebun, în realitate, nu era decât un 
original. Să fi incendiat el Roma pentru a se bucura de 
spec-tacol, aşa cum se spune astăzi? Dar ar fi putut să aibă 
plăceri asemănătoare cu mai pu-ţine urmări. 

Să fi vrut să facă o operaţie urbanistică, de „reînnoire”? Ar 
fi putut s-o facă şi altfel. Mai ales că au ars cele mai 
frumoase cartiere. 

Alt argument în favoarea împăratului: comportarea lui 
deosebită faţă de sinistraţi. Şi, în sfârşit, după cum am 
văzut, el nu era în Roma când a izbucnit incendiul. Dacă 
vroia să se bucure de spectacol ar fi fost acolo când oamenii 
lui dădeau foc. Desigur, absenţa sa ar putea fi un alibi, dar, 
în acest caz, nu s-ar fi dus atât de departe, deoarece 

1 împărat roman (5 i. H.-69 d. H.). Succesor ai lui Nero, a 
domnit şapte luni (68-69 d. H.). A fost asasinat de partizanii 
lui Othon (împărat roman după Galba). 

Parcurgerea a patruzeci şi cinci de kilometri călare de 
către un om care nu era obişnuit cu aceasta, nu putea fi o 
plăcere. 

Un ultim argument în favoarea lui Nero: dacă cete de 
incendiatori au dat foc Romei la ordinele sale, ei ar fi avut 
de-a face cu locuitorii, ceea ce nu s-a întâmplat. 

Şi-atunci, dacă Nero nu este vinovat, dacă nici creştinii şi 
nici evreii nu au provocat in-cendiul, cine a făcut-o? La 
încheierea anchetei sale, Georges Roux rămâne la părerea 


că incendiul din Roma n-a fost provocat, ci s-a produs din 
întâmplare. La 18 iulie 64, Roma era toropită de caniculă: 
nu trebuia prea mult ca să izbucnească un incendiu. Da-că 
s-au observat mai multe puncte în care focul a apărut, 
motivul este că focul s-a pro-pagat foarte repede, favorizat 
de vânt. 

În nici un caz nu-l putem vedea pe Nero cântând din liră în 
faţa flăcărilor, aşa cum ne-a fost prezentat de atâtea ori. 
Lată ce scrie Georges Roux în finalul cercetărilor sale: „Is- 
toria, se spune, este o doamnă în vârstă căreia nu-i place să 
fie tulburată. Trebuie, to-tuşi, uneori, să fie zguduită pentru 
a se face loc adevărului”. 

MISTERE DIN EVUL MEDIU PÂNĂ ÎN SECOLUL 
NOUĂSPREZECE. 

Shakespeare, Masca de Fier vor fi, între alţii, „eroii” celei 
de a treia părţi. 

1. Ingrozitoarea boală a Celor ce Ard. 

Timp de nouă secole, o boală ciudată şi îngrozitoare a 
pustiit numeroase regiuni din Europa: Focul Sfântului 
Anton. Cauza acestei boli a fost descoperită destul de 
recent, aşa că, mult timp, ea a fost înconjurată de o 
atmosferă de superstiții, de panică genera-lă, de groază. 

Misterioasa boală şi-a făcut apariţia în secolul X. 
Cronicarul Flodoard1l o menţionează pe la 950 în Paris; în 
secolul următor, Raoul Glaber şi Hugues de Flavigny o 
descriu şi ei. Sigebert de Gembloux a semnalat-o în Lorena 
şi i-a făcut o descriere precisă: membrele bolnavilor se 
gangrenează, se înnegresc şi se desprind de trup. Ela 
numit boala „locul sacru” (ignis sacer). 

După aceea, relatările asupra bolii s-au înmulţit şi au 
permis să i se stabilească simp-tomele. Uneori, victima era 
cuprinsă de amețeli, de convulsii, de halucinaţii, de spasme 
care aminteau de epilepsie. Alte ori, boala se manifesta întâi 
printr-o pată neagră, a- 

1 cronicar şi scriitor al vieţii sfinţilor, francez (894-966), 
autor al unei Istorii a catedra-lei din Amiens şi a unor Anale. 


Poi, aşa cum a notat cronicarul, mâinile şi picioarele se 
înţepeneau, pielea de pe ele se usca; apoi se gangrenau, 
înnegrindu-se în totalitate. Bolnavul părea devorat de un 
ade-vărat foc interior. El se răsucea de durere, urlând: 
„Ajutor, ard”. In mod paradoxal, a-cest „foc” era însoţit de 
impresia de frig ca de gheaţă. Uneori, picioarele şi mâinile 
se desprindeau de corp şi cădeau. Nu se poate imagina o 
boală mai îngrozitoare şi este de înţeles spaima pe care a 
provocat-o timp de secole. Una din caracteristicile sale cele 
mai curioase era periodicitatea cu care apărea. 

Un flagel redutabil. 

În tot Evul Mediu, boala s-a manifestat cu regularitate şi în 
locuri diferite. Povestea ei a fost redată de doctorul H. 
Chaumartin1 într-o carte deosebit de documentată. 

În Aquitania2, pe la anul 1000, ea a ucis mai mult de 
patruzeci de mii de oameni; în 1131, flagelul a provocat 
moartea a paisprezece mii de oameni la Paris, unde a fost 

1 „Boala Celor ce ard şi Focul Sfântului Anton”, editată de 
autor, 1946. 

2 provincie în sud-vestul Franţei. 

Chemată în ajutor sfânta Genoveval pentru a apăra 
oraşul. Boala a făcut ravagii în Limousin2, Brabant3, 
Flandra4. Intre 1670 şi 1676, boala s-a manifestat în 
Sologne5, în aşa măsură încât i s-a dat numele de „boala 
solognoţilor”. In secolul XVIII, a continuat să bântuie în 
Boemia, în Elveţia, în Suedia. Un pictor din acea epocă, 
Doyen, a repre-zentat-o într-un tablou păstrat în biserica 
Saint-Roch din Paris. 

În cursul acestui scurt istoric, am evitat să numim această 
boala, deoarece nu este o treabă uşoară. Una din 
denumirile ei cele mai obişnuite este „Boala Celor ce Ard”- 
ea provine, desigur, din impresia de arsură pe care o aveau 
bolnavii. Totuşi, acest nume a fost dat şi altor boli, cum ar fi 
ciumă, antrax, erizipel, chiar şi sifilis. Forma cu manifes-tări 
convulsive a fost denumită „Focul Sfântului Andrei”. 


Forma cu gangrena a intrat în istorie cu numele de „Focul 
Sfântului Anton”. 

1 (sfânta) Genoveva (422-502) considerată sfânta 
ocrotitoare a Parisului (ea promise-se locuitorilor Luteţiei 
(numele vechi al Parisului) că nu vor avea de suferit în urma 
in-vaziei lui Attila; cuvântul ei a fost respectat, oraşul fund 
cruțat) 

2 regiune din nordul Franţei 

3 regiune din Belgia. 

4 regiune împărţita între Franţa şi Belgia. 

5 regiune la sud de Paris. 

În anul 1090, când a izbucnit în Dauphine o epidemie de 
„Foc sacru”, locuitorii şi-au amintit că moaştele sfântului 
Anton2 fuseseră aduse cu câtva timp înainte într-o biseri-că 
din regiune, la Motte-au-Bois. Imediat, bolnavii s-au dus 
acolo şi miracolul s-a pro-dus: fiul seniorului de la Valloire a 
fost vindecat de sfânt. 

Tatăl şi fiul s-au hotărât atunci să se dedice acţiunii de 
vindecare a victimelor Focului şi au întemeiat Ordinul 
Sfântului Anton. De atunci, acest sfânt a fost chemat în 
ajutor contra acestei boli: era reprezentat cu flăcări la 
picioare. Sfântul Marţial3, care era in-vocat mai înainte, a 
fost dat uitării. Epidemia pariziană din 1311 s-a stins 
datorită sfintei Genoveva; o biserică din Paris îi poartă, de 
atunci, numele. 

Victimele Bolii Celor care Ard - „cei fără membre” - îşi 
puteau sfârşi zilele în spitale-le Ordinului Sfântului Anton, 
care îi hrănea şi-i îmbrăca gratuit. Se puteau vedea, agăţa- 
te deasupra porţilor acestor ospicii, „ex-voto4-uri” 
îngrozitoare: braţe şi picioare negre. O frază le însoțea: 
„Nemo în vanum peccat în Antonium” (Nimeni nu 
păcătuieşte 

1 provincie franceză în sud-est, cu capitala la Grenoble. 

2 sihastru din Tebaida (251-356 d. H); unul din 
întemeietorii monahismului creştin. 


3 apostol din Limousin (regiune a Franţei) şi primul 
episcop din Limoges (sec. III). 

4 obiecte care se aşezau intr-un sanctuar drept mulţumire 
pentru îndeplinirea unei dorinţe. 

Nepedepsit faţă de Anton"). Se întâmpla, uneori, ca un 
bolnav să-şi piardă un picior sau o mână în cursul 
transportului. 

Mulţi înşelători se dădeau drept victime ale Focului pentru 
a primi pomană - să nu uităm că era perioada Curţii 
Miracolelor. Ambroise Pare citează cazul unui escroc care 
se plimba cu braţul uscat al unui spânzurat, făcând lumea 
să creadă că este al lui. Din nefericire pentru el, braţul fals 
i-a căzut: prins astfel, a fost condamnat la biciuire. 

Dacă sfântul Anton, prin minunile sale, părea în stare să 
vindece îngrozitoarea boală, el îi şi pedepsea pe cei care il 
batjocoreau. In 1576, la Châtillon-sur-Seinel1, trei soldaţi 
protestanți au aruncat în foc statuia sfântului: acesta i-a 
pedepsit, lăsându-i să fie „arşi” de Focul sacru! 

Când nu se produceau miracole, se foloseau alte metode în 
lupta contra bolii. Se văr-sa apă pe victime pentru a stinge 
focul care îi ardea: imediat, vapori greţosi ieşeau din 
victime, întunecând, se zice, strada pe care se găseau. Mai 
târziu, în secolele XVI şi XVII, chirurgii s-au ocupat de 
victime, amputându-le membrele bolnave. 

1 cartier din vechiul Paris care în Evul Mediu servea ca 
refugiu cerşetorilor şi vagabon-zilor. 

Incepe să se facă lumină. 

Totuşi, o enigmă rămânea nerezolvată: care era cauza 
Bolii Celor care Ard? Mult timp, a fost considerată ca o 
posedare de către diavol, apoi asimilată cu o boală venerică. 
In 1670, însă, vălul misterului a început să se ridice! 

Denis Dodart1, medicul lui Ludovic XIV, a făcut o expunere 
interesantă la Academia de Ştiinţe în legătură cu „gangrena 
solognoţilpr”: el a spus că folosirea ca hrană a „se-carei 
stricate” era cauza bolii. De altfel, el se baza pe spusele lui 
Claude Perrault care fusese informat de medicii din 


Sologne. În 1717, în Elveţia, dr. Karl Nikolauss Lang acu-za 
cornul secarei că este adevăratul responsabil al Focului 
Sfântului Anton. Adevărul în-cepea să iasă la lumină! 

Trebuie să deschidem aici o paranteză, intrând în 
domeniul botanicii, ca să vorbim de o ciupercă vinovată, ale 
cărei efecte negative fuseseră, în sfârşit, demascate. Cornul 
se-carei (Claviceps purpurea) se prezintă ca un bulgăre 
negru care trăieşte ca un parazit pe spicul secarei. Când 
cade pe pământ, el încolţeşte şi sporii săi vor infecta noi 
spice. Când seminţele de secară, de acum „contaminate cu 
sporii cornului secarei” erau 

1 medic, fizician şi arhitect francez (1613-1688). 

Măcinate, amestecate cu altele, pâinea obţinută avea 
miezul negru: consumarea aces-tuia provoca îngrozitoarea 
boală. De atunci, Focul Sfântului Anton a căpătat 
denumirea medicală de ergotism gangrenos şi Focul 
Sfântului Andrei, de ergotism convulsiv. 

Această cauză, total nebănuită, a lămurit mai multe 
aspecte ale bolii. Mai întâi, viteza mare de răspândire a 
epidemiei pe care o căpăta uneori când se producea o 
intoxicație alimentară colectivă. Apoi, frecvenţa mai mare în 
regiunile sărace; în sfârşit, asocierea ei, adesea evidentă, cu 
perioadele de foamete. Se înţelege uşor aceasta, deoarece 
în a-cest caz, din lipsă de grâu, ţăranii măcinau secară, 
expunându-se astfel ergotismuluil. 

Ciuperca fusese depistată de botanişti mult înainte de a fi 
implicată în această proble-mă: Lonicer, un erudit din 
timpul Renaşterii, a menţionat-o pentru prima dată în 1565. 
Acţiunea de contractare a uterului fusese observată chiar 
din această perioadă: a fost folosită deseori pentru a uşura 
naşterile2. Cine şi-ar fi putut închipui că acelaşi micro- 
organism era la originea Bolii Celor ce Ard, care făcea 
atunci mari ravagii? 

1 ergot de seigle (în franceză) - cornul secarei. 

2 cornul secarei produce şi o constricţie a vaselor 
sanguine periferice, care poate duce la gangrena 


extremităților. 

Istoria cornului secarei a redevenit interesantă în secolul 
nostru: bine cunoscutul drog LSD-25, este un derivat direct 
al acidului lisergic, care este principiul activ al cornului 
secarei. Este deci o ciupercă halucinogenă, ca şi agaricul 
(ciuperca) din Mexic. Să ne re-amintim că victimele Focului 
Sfântului Andrei sufereau, printre altele, şi de halucinaţii. 

Acum, se mai cuvine o ultimă întrebare: suntem oare 
astăzi feriţi de pericolul apariţiei bolii Focul Sfântului 
Anton? Ultimele epidemii de ergotism au fost semnalate în 
secolul trecut în Suedia şi Rusia. Cornul secarei a fost 
considerat vinovat de tragicele otrăviri din Pont Saint- 
Esprit în 1951, dar în mod greşit: responsabil era un 
insecticid amestecat cu făina. 

Astăzi, au fost luate toate măsurile pentru a se evita 
consumarea secarei parazitate. Dar, culmea, cornul secarei 
are şi efecte benefice: unele din substanţele pe care le con- 
ţine sunt utilizate contra migrenelor. Aşa că, paradoxal, se 
cultivă ciuperca blestemată în lanuri de secară în scopul 
acestei utilizări: se aleg varietăţi de secară cu înflorire în- 
târziată, pentru a se evita astfel orice contaminare a secarei 
utilizate pentru 

1 abreviere a denumirii germane Lyserg Saure 
Diethyjamida (dietilamida acidului li-sergic); toxic puternic, 
halucinogen, duce la nebunie; a fost obţinut şi pe cale 
sintetică. 

Alimentaţie, care înfloreşte mai devreme. Diferite 
medicamente, de exemplu morfina, permit acum să fie 
oprită declanşarea ergotismului. 

Focul Sfântului Anton, temuta Boală a Celor ce Ard, 
aparţine de acum înainte Istoriei. 

2. Un castel, o capelă, un tezaur. 

Totul părea încremenit în micul oraş de provincie aşezat 
lângă vechiul castel. Doar o lumină se mişca prin hăţişul 
care înconjura castelul luminând drumul unui om care îna- 
inta fără ezitare. Avea în mâini o lopată, o cazma şi diferite 


alte scule. Brusc, a încălecat ghizdurile unui vechi puț şi a 
dispărut în el. 

Acest om se numea Roger L.homoy şi căuta o comoară în 
castelul din Gisors, capitala regiunii Vexin normand. Unele 
legende vechi l-au convins că în movila de pământ pe care 
se află castelul medieval din Gisors, oraşul lui natal, se 
ascunde o comoară imen-să. 

Roger Lhomoy a reuşit să fie angajat, de către conducerea 
oraşului, ca paznic şi ghid al castelului. In fiecare noapte - 
războiul al doilea mondial se încheiase - făcea cerce-tări pe 
ascuns. 

1 regiune din vechea Franţă, despărțită de râul Ept în 
Vexin normand şi Vexin francez. 

Un explorator curajos. 

A început prin a desfunda un vechi puț care, în timp, se 
umpluse cu pământ, şi a co-borăât în el, ajungând până la 
adâncimea de treizeci de metri. Riscurile la care se expu- 
nea erau foarte mari şi, de altfel, într-o noapte, pământul s- 
a prăbuşit peste el şi şi-a rupt un picior. A reuşit, totuşi, să 
iasă la suprafaţă cu eforturi supraomeneşti. 

Refăcut, Roger Lhomoy s-a hotărât să abandoneze puţul, 
în care nu descoperise gale-ria pe care se aştepta s-o 
găsească, şi a început să sape în alt loc, la cincisprezece 
metri mai departe. Folosind instrumente improvizate, a 
reuşit să ajungă la şaisprezece metri adâncime. Acolo, a 
descoperit o mică sală, de circa patru metri pe patru. Apoi, 
a săpat pe orizontală, în direcţia puţului pe care-l explorase 
mai înainte. Şi prin acest tunel care nu avea decât cincizeci 
de centimetri diametru, L.homoy a înaintat târându-se pe 
burtă. 

Din păcate, acesta nu a dat nici un rezultat. Atunci, 
curajosul explorator a început să sape din nou pe verticală, 
pornind de la acest tunel. Ela săpat patru metri în noua 
gale-rie şi a ajuns la un zid. R. Lhomoy a reuşit să scoată 
două pietre din zid, şi-a băgat capul prin spărtura făcută şi 
a scos un țipăt: descoperise o sală uriaşă. 


Cu lampa în mână a pătruns în sala lungă de treizeci de 
metri, lată de nouă şi înaltă de patru metri şi jumătate, care 
nu era altceva decât o capela în stil romanic, având un al- 
tar şi statui ale lui lisus Hristos şi ale apostolilor sâi. De-a 
lungul zidurilor erau aşezate nouăsprezece sarcofage de 
piatră lungi de doi metri. Fascicolul de lumină al lămpii a 
descoperit treizeci de cufere aşezate în rânduri de câte 
zece! Cuferele aveau lungimea de doi metri şi cincizeci, 
înălţimea de un metru şi optzeci şi lăţimea de un metru şi 
şai-zeci. 

Lhomoy, revenit acasă după periculoasa sa expediţie s-a 
gândit să anunţe descoperi-rea sa. S-a dus, în primul rând, 
la primăria din Gisors, dar acolo nu a fost crezut. Şi-a po- 
vestit, apoi, aventura întregului oraş, dar oamenii nu i-au 
dat importanţă. 

Totuşi, oricine putea vedea groapa pe care a săpat-o. Doi 
oameni s-au oferit să coboa-re în ea: unul din ei a ajuns 
până la criptă. N-a intrat în ea, dar aruncând pietre, a auzit 
cum răsună. 

Autorităţile au început să-i facă necazuri lui Lhomoy. L-au 
acuzat de degradarea mo-numentului şi a fost dat afară. 
Chiar în acea zi, conducerea oraşului a pus oameni să as- 
tupe groapa. Pământul a acoperit, din nou, misterioasa 
peşteră a lui Ali Baba, întrevă-zută un moment. 

Dar enigma din Gisors nu era decât la început. 

Lhomoy i-a povestit aventura sa scriitorului Gerard de 
Sede. Deosebit de interesat, a-cesta a făcut o cercetare 
aprofundată a problemei. După ce a publicat în presă un re- 
portaj asupra misterului din Gisors, a primit un telefon 
ciudat. Un bărbat vroia să-i facă nişte destăinuiri şi Gerard 
de Sede i-a făcut o vizită. 

Bărbatul de la telefon fusese stupefiat văzând în articolul 
lui Gerard de Sede, un plan al capelei descoperite de 
Lhomoy. 

„Este foarte ciudat, i-a spus scriitorului. Lată ce deţin de 
mai mulţi ani: este un plan şi am căutat mereu, dar în zadar, 


să aflu la ce monument se referă. Vă jur că muream de 
dorinţa de a afla, deoarece documentele care însoțesc acest 
plan arată că el desem-nează locul unde au fost puse la 
adăpost cele mai importante secrete ale Ordinului 
Templierilor. Nu sunt autorizat însă să vă arăt aceste 
documente, dar uitaţi-vă la acest plan, cred că osăvă 
intereseze.” 

Gerard de Sede s-a tulburat văzându-l, deoarece acest 
plan era exact la fel cu cel al capelei subterane din Gisors. 
O mistificare era exclusă: era imposibil să faci, într-un timp 
atât de scurt, o copie după planul publicat în presă. 

De altfel, se vedea că planul era vechi. 

În partea de jos a documentului pe care i-l arăta 
interlocutorul său, Gerard de Sede a observat o cruce cu 
extremităţile lăţite, înscrisă într-un cerc, care, la rândul lui, 
era în-scris într-un pătrat. Amintea de crucea Ordinului 
Templului. 

De asemenea, scriitorul şi-a amintit că a văzut o cruce 
asemănătoare pe un câmp, în apropierea unui drum din 
jurul oraşului Gisors. Oricum, umbra Ordinului Templului 
părea să domine enigma de care se ocupa. Dar cine au fost, 
în fond, 'Templierii, aceşti oa-meni cărora le-au fost 
consacrate atâtea studii în ultimii ani? 

Misterioşii Templieri. 

Ordinul Templului a fost întemeiat la Ierusalim, în anul 
1119, de Hugues de Payns, un cavaler din Champagne, 
Geoffroy de Saint-Omer şi alţi nouă camarazi ai lor. 

Scopul ordinului era de a se asigura securitatea 
drumurilor spre Locurile Sfinte, prote-jându-i pe pelerini de 
atacurile sarazinilori şi ale bandiţilor. In anul 1128, în 
timpul Conciliului din Troyes, s-a stabilit regulamentul 
Ordinului de către Sfântul Bernard2. 

Ţinuta Templierilor, stabilită de papă, era formată dintr-o 
„manta albă” cu o cruce ro-şie pe inimă. Au participat la 
cruciade. Cu timpul, ordinul a devenit un fel de bancă: pe- 


lerinii, plecând spre Palestina, puteau depune, în Europa, 
banii la o casă a Ordinului; ei 

1 nume dat de occidentalii din Evul Mediu musulmanilor 
din Europa şi din Africa. 

2 una din cele mai mari figuri ale creştinismului (1090- 
1153). A întemeiat mănăstirea din Clairvaux. 

Găseau suma depusă ducându-se la Templierii instalaţi în 
Orient. Locuinţa lui Hugues de Payns se găsea pe locul 
templului lui Solomon. 

Templierii au fost alungaţi din Palestina de către arabi şi 
au venit în Europa unde au întemeiat comanderiil. S-au 
îmbogăţit tot mai mult: regii Franţei şi ai Angliei le încre- 
dinţau administraţia tezaurului lor. De îmbogățirea 
Ordinului nu profitau membrii săi care erau obligaţi, prin 
regulament, să ducă o viaţă austeră. Precizăm că nu erau 
călu-gări, dar trebuiau să trăiască într-o comunitate, fără 
femei şi fără copii. 

Dar bogăţia Ordinului a provocat invidia. Sub Filip cel 
Frumos2, 'lemplierii sunt acuzaţi de corupţie, în 1307. 
Regele le-a făcut proces şi papa Clement V3 i-a condamnat, 
dar a-cuzaţiile aduse erau mincinoase: li se reproşa, de 
exemplu, că adoră un idol hermafro-dit, Bafomet. 

La 18 martie 1314, marele maestru al Ordinului, Jacques 
de Molay şi ceilalţi mari demnitari au ascultat, în piaţa 
bisericii Notre-Dame, sentinţa dată contra lor. Au fost 
condamnaţi la închisoare. Jacques de Molay şi Geoffroy de 
Chamay şi-au afirmat în 

1 domeniu aparţinând unui ordin militar sau religios. 

2 Filip IV (1268-1314) rege al Franţei (1285-1314). 

3 papă din 1305 la 1314. Protejat de Filip cel Frumos. 

4 ultimul mare maestru al ordinului lemphenlor (1243- 
1314). 

Faţa mulţimii nevinovăția. Un sergent al regelui şi-a pus 
mâna pe gura lui Molay pen-tru a-l împiedica să vorbească. 
Filip cel Frumos a dat atunci ordin ca cei doi rebeli să fie 

arşi pe rug, ca şi alţi treizeci şi şapte de cavaleri ai 


Ordinului. Şi în timp ce flăcările creşteau, victimele strigau: 
„Trupu-rile sunt ale regelui Franţei, dar sufletele sunt ale 
lui Dumnezeu!” 

Unele aspecte ale istoriei 'lemplierilor au continuat să 
stimuleze imaginaţia, în special misterioasa doctrină 
esoterică1- pe care ei ar fi transmis-o francmasoneriei - ca 
şi fabuloasele bogății pe care le aveau. 

Templierii deţineau mai mult de nouă mii de castele! Ei 
beneficiaseră de nenumărate donaţii, ca să nu mai vorbim 
de prada pe care o luaseră de la musulmani. Filip cel Fru- 
mos a pus stăpânire pe o parte din aceste bogății, dar restul 
a putut fi pus la adăpost. 

Se spune că Jacques de Molay, dându-şi seama de 
sumbrele planuri ale regelui, l-a chemat în celula sa pe 
nepotul său Guichard de Beaujeu şi i-a dezvăluit că 
mormântul predecesorului său, marele maestru Guillaume 
de Beaujeu, din Templul din Paris2 era gol. El conţinea, în 
realitate arhivele Templului şi relicve de valoare, în special 
sfeşnicul 

1 care nu poate fi înţeleasă decât de cei iniţiaţi; ascuns, 
secret. 

2 Templul din Paris devenise centrul Ordinului cu şapte 
braţe al lui Solomon. 

Şi Jacques de Molay a continuat: „Dar tezaurul material al 
Templierilor este în altă parte: în cele două coloane care 
împodobesc strana Templului, la intrarea în mormân-tul 
Marilor Maeştri. Capetelele care împodobesc aceste 
coloane pivotează în jurul lor şi în interiorul coloanelor - 
care sunt goale - se găsesc marile tezaure strânse din eco- 
nomiile Ordinului.” 

Enigma persistă. 

După moartea lui Molay, Guichard de Beaujeu a golit 
coloanele Templului de conţinu-tul lor preţios şi le-a ascuns 
într-un loc secret. S-a vorbit de Limassol în Cipru şi de dife- 
rite locuri din Franţa, în special de domeniul familiei 
Beaujeu, lângă Lyon. 


Mai sigur, tezaurul Templierilor ar fi fost ascuns într-un 
castel al domeniului familiei Beaujeu: castelul d'Arginy. 

Este un castel cu aspect auster şi bizar. In 1950, 
proprietarul său a primit vizita unui colonel englez care i-a 
propus să cumpere castelul oferind o sumă uriaşă. A 
refuzat. 

Pe stema de la intrare figurează semne care continuă până 
la donjon. Printre aceste semne se află unul, un semn 
egiptean, care indică existenţa unui tezaur. 

Să revenim la castelul din Gisors, unde ar putea să fie 
tezaurul Templierilor sau o par-te din el, deoarece s-ar 
putea ca el să fi fost împărţit în mai multe locuri. Gerard de 
Se-de a continuat ancheta asupra enigmei din Gisors. 

E] a ajuns la concluzia care acreditează descoperirea lui 
Lhompy. Mai întâi, este evi-dent că există o construcţie 
subterană sub donjon, deoarece o simplă movilă de pă-mânt 
nu-l putea susţine. Apoi, această clădire avea o capelă: un 
raport al administra-torului castelului, din anul 1375, 
menţionează „capela Sfânta Caterina”. 

Or, această capelă este chiar cea descoperită de Lhomoy. 
Un manuscris din 1696, scris de abatele Alexandre Bourdet 
conţine un plan al „capelei subterane Sfânta Cateri-na”: el 
corespunde cu descrierea lui Lhomoy. In plus, Gerard de 
Sede a aflat de existen-ţa unui manuscris în latină, datând 
din anul 1500, în care se vorbeşte de treizeci de cu-fere de 
fier! 

Nu există îndoială: o parte, cel puţin, a tezaurului 
Templierilor se „odihneşte” la Gi-sors! Şi pare bine păzit. 

Doi ziarişti se duceau în maşină la Gisors pentru a se 
interesa de această problemă. Un necunoscut a tras asupra 
lor în momentul în care se apropiau de oraş. 

3. Un lucru neexplicat: harta lui Piri Rai's. 

În 1929, directorul muzeelor naţionale turceşti a 
descoperit în colecţiile celebrului muzeu Topkapi din 
Istanbul, fragmentele unei hărţi în culori întocmită de un 
amiral turc din secolul XVI, Piri Rai's. 


Mai exact, este vorba de Piri Rai's Ibn Hadji Mehmet, 
tradus literalmente Piri - amiral - fiul - pelerinului - de - la 
- Meca - Mohamed. Este denumit frecvent, deformând orto- 
grafia numelui său, Piri Reis. 

Conservatorul muzeului, Halil Etem Eldem şi-a dat imediat 
seama de importanţa des-coperirii sale, deoarece, această 
hartă prezintă, cu o precizie, uneori extraordinară, coastele 
Americii de Sud şi alte regiuni necunoscute, sau aproape 
necunoscute, în epo-ca lui Piri Rai's. 

O precizie surprinzătoare. 

Acesta şi-a desenat harta pe o piele de gazelă în martie 
1513. Ela şi adnotat-o pentru a arăta că s-a inspirat din 
diferite hărţi arabe, portugheze etc. Şi dintr-o hartă a lui 
Cris-tofor Columb. Trebuie spus că un unchi al lui Piri îl 
făcuse prizonier pe un fost marinar al lui Columb. Patru ani 
după ce şi-a desenat harta, Piri a prezentat-o sultanului 
Selim 1.1 

Mai mulţi specialişti au examinat harta şi au fost uimiţi de 
detaliile care apar pe ea. Dintr-o privire, se poate 
recunoaşte Oceanul Atlantic, având de o parte Europa şi 
Africa şi de alta, cele două Americi. 

Necunoscută atunci de europeni, Cordiliera Anzilor? este 
figurată clar. Printre nume-roasele desene care ilustrează 
harta, apare o lama, animal care era - cel puţin oficial - 
necunoscut în Europa. Desigur, există greşeli pe această 
hartă: Amazonul este vizibil în dublu exemplar, dar insula 
Marajo, care este situată la vărsarea acestui fluviu este de- 
senată cu precizie: totuşi, ea va fi „descoperită” abia în 
1543. 

O ciudăţenie a hărţii este că nouă sute de mile de coastă 
sud-americană nu sunt tre-cute. Totuşi, insulele Falkland 
sunt la locul lor, şi, cel mai extraordinar lucru, o parte a 
litoralului Antarcticei este desenat corect. Se poate 
identifica, în special, peninsula Pal-mer şi [ara Reginei 
Maud. 


1 Selim 1 cel Crud (1467-1520), sultan otoman (1512- 
1520). A cucerit Siria, Palestina şi Egiptul. 

2 lanţ de munţi. 

Or, continentul antarctic nu va fi descoperit decât în anul 
1818, şi releveul coastelor sale va fi stabilit abia în 1958! Ba 
chiar, a trebuit să fie sondată gheaţa care acoperă a-cest 
continent! Ar trebui să ne întoarcem cu şase mii de ani 
înapoi pentru a regăsi un continent antarctic fără gheţuri. 
Cu alte cuvinte, hărţile care l-au inspirat pe Piri ar fi fost 
întocmite la acea epocă. 

Lată-ne deci în faţa „inexplicabilului”. Să încercăm, totuşi, 
să explicăm. 

O civilizaţie neidentificată? 

Unii cercetători au încercat, într-adevăr, să dezlege 
această enigmă de necrezut. Este, în special, cazul lui 
Jacques Victoor. El a plecat de la ipoteza că, acum şase 
până la zece mii de ani, exista o „Civilizație mondială” încă 
neidentificată. 

Această civilizaţie ar fi lăsat hărţi care, după dispariţia ei, 
ar fi putut ajunge în bibliote-ca din Alexandria, distrusă în 
trei rânduri. De altfel, Piri, în adnotările sale, vorbeşte 
despre o hartă întocmită în epoca lui Alexandru. Sau, poate, 
aceste misterioase hărţi 

1 înfiinţată în Egipt de primii doi monarhi din dinastia 
Ptolemeilor în sec. [II î. H; în anul 47 i. H. avea 700.000 
volume, când a fost parţial distrusă la ocuparea Alexandriei 
de că-tre Caesar. 

Ar fi fost păstrate la biblioteca din Cartagina, distrusă, şi 
ea, de către romani. 

Geografii din Alexandria şi fenicienii ar fi putut desigur să 
se inspire din aceste hărţi. Acestea, la rândul lor, ar fi la 
originea portulanelor din Evul Mediu, folosite atunci de 
navigatori. Pe aceste portulanel s-ar fi bazat Piri Rai's, 
asamblându-le ca la un joc de puzzle. 

Este momentul să ne amintim că vikingii au ajuns în 
America de Nord şi chiar după u-nii, în America centrală şi 


de Sud. Un viking ar fi devenit chiar rege al toltecilor. 
Fenicie-nii şi cretanii ar fi ocupat şi ei Brazilia. Dar n-au 
rămas hărţi din aceste ipotetice expedi-ţii. 

După cum remarcă ]. Victoor, harta lui Piri Rai's nu este 
unică. Harta lui Oronteus Fi-naeus, datând din 1532, arată 
Antarctica în întregime. „Desenarea completă a coaste-lor 
sale, scrie ]. Victoor, se suprapune exact pe cea a hărților 
moderne, iar polul sud es-te aşezat corect.” 

Continentul antarctic este, totuşi, prea mare pe această 
hartă. Aceasta provine din faptul că cercul polar al lui 
Oronteus Finaeus este în realitate cercul paralelei 80. A- 
ceastă greşeală ar putea proveni din şcoala din Alexandria. 

1 harta de navigaţie întocmită cu ajutorul busolei, folosită 
în Evul Mediu (sec. XV-XVI). 

Alt fapt uimitor: harta lui Hadji Ahmed, care datează din 
1559, arată, şi ea, continen-tul antarctic, dar, în plus, se 
poate recunoaşte istmul care unea Siberia de Alaska în era 
cuaternară! 

Pe harta lui Reinel, datând din 1510, este prezentă 
Australia, care nu va fi descoperită de europeni decât abia 
în 1606. Pe harta fraţilor Zeno, desenată la Veneţia în 1380, 
se poate recunoaşte Groenlanda, însă fără calota sa 
glaciară! 

Să mai menţionăm portulanul lui Ibn Ben Zara din 
Alexandria, care datează din 1487. Trei puncte curioase ale 
acestei hărţi par a arăta că ea reprezintă Europa la sfârşitul 
ul-timei glaciaţii! Locul de vărsare al Guadalquiviruluil, în 
Andaluzia2, care acum este o deltă, este desenat ca un golf. 
Marea Egee este presărată de insule în număr mai mare 
decât cunoaştem astăzi. In sfârşit, Marea Britanie şi Irlanda 
sunt acoperite de ghețari. 

Examinarea acestor hărţi se complică din cauza 
problemelor de proiecţie pe care nu le discutăm. Important 
este că autorii lor, sau cei care le-au inspirat, cunoşteau tot 
Pă-mântul, inclusiv Antarctica, şi aveau o idee despre 
mărimea lui. 


Desigur, nu poate exista unanimitate asupra acestui punct 
de vedere. După unii 

1 fluviu din Spania, care se varsă în Atlantic. 

2 regiune din sudul Spaniei. 

Autori, litoralul situat la baza hărţii lui Piri n-ar fi cel al 
Antarcticei, ci ar fi coasta pacifi-că a Americii de Sud: 
amiralul, din lipsă de loc, n-ar fi putut-o pune la locul ei. 

Această idee ar fi aproape la fel de extraordinară ca şi 
faptul că a cunoscut-o. Oricum, enigma rămâne pasionantă. 

4. Shakespeare fără mască. 

Shakespeare este chiar Shakespeare? Cel mai mare 
scriitor de limbă engleză a fost, cu adevărat, William 
Shakespeare, modestul actor născut la 1564 în Stratford- 
upon-Avon? Sau este doar un pseudonim sub care se 
ascunde un geniu necunoscut? 

Problema, aşa cum este normal, a făcut multă vâlvă, şi nu 
numai în Anglia. 

Această controversă îşi are originea în puţinele documente 
existente cu privire la au-torul lui Hamlet şi al lui Othelo. 
Oficial, William Shakespeare s-a născut la 23 aprilie 1564 în 
Stradford-upon-Avon, în centrul Angliei. Era fiul unui 
negustor de lână şi de piele. 

După ce a absolvit şcoala din Stradford, a devenit, la 
treisprezece ani, ucenic. La opt-sprezece ani, s-a căsătorit 
cu Anne Hathaway, fiica unui fermier, mai în vârstă decât el 
cu opt ani. A avut trei copii, din care doi gemeni. 

În 1592, Shakespeare s-a angajat într-o trupă de actori; 
apoi, a jucat la teatrul Globe, la Londra. A devenit 
conducătorul unei companii teatrale pentru care a scris 
câteva piese. Cea mai mare parte a lucrărilor sale a fost 
scrisă între anii 1591 şi 1610, In 1597, Shakespeare a 
cumpărat una din cele mai mari clădiri din Stratford. 
Primele reprezentări cu Romeo şi Julieta au avut loc în 
1596, cele cu Hamlet în 1601, cu Othello în 1604, cu 
Macbeth în 1606. Pe la 1610, Shakespeare a părăsit Londra 
pentru a reveni la Stratford, unde a dus o existenţă de 


proprietar rural. A murit în 1616, la 23 aprilie tocmai când 
îşi aniversa ziua de naştere. 

Cu toate că s-a putut stabili o biografie aproximativă a lui 
Shakespeare, omul însuşi a rămas misterios. Nu există nici 
un manuscris al operelor sale; piesele sale a trebuit une-ori 
să fie prelucrate pentru a putea fi jucate: un actor n-ar fi 
putut scrie piese ce puteau fi jucate? Şi, lucru important, 
piesele lui Shakespeare se desfăşoară în epoci şi în locuri 
foarte variate: în Roma antică pentru lulius Caesar, Veneţia 
şi Cipru pentru Othello, Da-nemarca pentru Hamlet, Franta 
Evului Mediu pentru Henric VI etcl. Un simplu actor ca 
Shakespeare a fost în stare să dea viaţă unor personaje din 
atâtea epoci şi din atâtea ţări? Shakespeare, se spune, nu 
iubea cărţile: testamentul lui nu pomeneşte de ele. Ce-le 
două fiice ale lui nu ştiau să scrie. El nu s-a sinchisit 
niciodată că se publicau în ediţii „pirat” operele sale de 
către escroci. 

S-a calculat că un ţăran englez foloseşte circa cinci sute de 
cuvinte; opera lui Shakes-peare conţine cincisprezece mii. 
lar autorul acestei opere trebuia să cunoască spanio-la, 
italiana, franceza, să fie la curent cu problemele de drept, 
cu ştiinţele oculte, cu e-chitaţia, cu heraldica etc. In acest 
fel, faţă de disproporţia dintre un personaj modest şi o 
operă gigantică, s-a pus întrebarea dacă William 
Shakespeare nu era un pseudonim al unui scriitor genial, 
dornic să rămână în anonimat?. 

Bacon, Marlowe sau un mare senior? 

Cinci candidaţi au fost propuşi, cu prioritate. Primul este 
Francis Bacon (1561-1626), om de stat englez, savant şi 
filosof. 

Biografia lui F. Bacon prezintă şi ea unele aspecte 
misterioase, deoarece se pare că ar fi fost fiul nelegitim al 
reginei Elisabeta3. El este autorul unui mare număr de 
opere, lucrarea sa principală fiind „Noua logică” (Novum 
organum). 


Totuşi, viaţa şi caracterul lui Bacon nu par a se potrivi cu 
opera shakespeariană, în plus, toată viaţa lui, Bacon a fost 
foarte ocupat, încât este greu de imaginat că ar fi pu- 

1 Grădina Shakespeare în Bois de Boulogne, la Paris, 
cultivă toate florile citate în opera lui Shakespeare. 

2 la fel, unii au afirmat că piesele lui Moliere, au fost 
operele lui Corneille şi chiar ale lui Ludovic XIV. 

3 Elisabeta l-a (1533 -1603), regină a Angliei (1558-1603). 

Tut să aibă timpul liber necesar să scrie piesele lui 
Shakespeare. 

În 1593, într-o încăierare într-un cabaret, şi-a pierdut 
viaţa un poet şi autor dramatic englez, Christopher 
Marlowe, născut în 1564, ca şi Shakespeare. El a fost 
înjunghiat. Cel puţin oficial, deoarece Marlowe se pare că n- 
ar fi murit chiar în acea zi şi ar fi conti-nuat să trăiască în 
secret. Şi în această perioadă el ar fi scris piesele atribuite 
lui Sha-kespeare. 

Alte puncte comune între cei doi oameni: Marlowe făcea 
parte dintr-o trupă de actori şi a scris şi el piese de teatru, 
desigur inferioare, în ansamblu, celor ale lui Shakespeare, 
totuşi pline de vervă; în ele se regăsesc adesea pasaje 
extrem de frumoase. Din piesele lui putem cita: Tamerlan 
cel Mare (1587) şi Masacrul din Paris (1589). 

Mai mult sau mai puţin agent secret, Marlowe a avut o 
viaţă agitată. El s-a discreditat din cauza ateismului său şi 
din acest motiv ar fi socotit că ar fi mai prudent sa dispară 
în 1593 şi s-ar fi ascuns la un protector, poate contele de 
Oxford: la reşedinţa acestuia ar fi scris operele lui 
Shakespeare. 

De altfel, Edouard de Ver, al şaptesprezecelea conte de 
Oxford, a fost şi el bănuit că a scris piesele „marelui Will”. 
Tot aşa, au fost bănuiţi şi alţi doi mari seniori literați. 

Primul a fost Roger Manner, al cincilea conte de Rutland. 
Această teză a fost susţinută de savantul belgian Celestin 
Demblon. Dar R. Manners s-a născut în 1576 şi, dacă admi- 


tem teza lui Demblon, trebuie să fim de acord că el a scris 
şase capodopere la şapte-sprezece sau optsprezece ani. 

Mai solidă pare teza lui Abel Lefranc, profesor la College 
de France, în cartea sa cele-bră Sub masca lui William 
Shakespeare (1920). După părerea lui, autorul pieselor lui 
Shakespeare a fost William Stanley (1561-1642) al şaselea 
conte de Derby. Acest mare senior a călătorit mult: din 
1582 în 1587, a parcurs Franţa (unde a fost oaspete la cur- 
tea lui Henric III), Italia, Navara, Orientul Apropiat. 

În 1587, s-a reîntors în Anglia: este exact anul în care 
Shakespeare, intrat în trupa de actori, a ajuns la Stanley. 
Când a murit protectorul trupei, aceasta a fost susţinută de 
lordul Strange, fratele mai mare al lui William Stanley. In 
acea perioadă, în Anglia, tru-pele de actori puteau obţine 
dreptul de a purta numele unui senior, scăpând, astfel, de 
acuzaţia de vagabondaj, ele fiind considerate că fac parte 
din casa seniorului. Deci, Shakespeare era, pe atunci, 
„protejatul” familiei Stanley. 

Două alte motive sunt în favoarea tezei lui Abel Lefranc. 
Autorul pieselor lui Shakes-peare avea, în mod evident, 
cunoştinţe juridice: William Stanley a fost înscris la una din 
şcolile de drept din Londra. De asemenea, pe la anul 1600, 
piesele lui Shakespeare arată că autorul trecea printr-o 
accentuată criză de pesimism, de tristeţe, de melancolie. 
Este sigur că, în cursul acelor ani, W. Stanley a fost copleşit 
de griji în viaţa sa persona-lă. 

Aceste coincidenţe sunt oare suficiente pentru a convinge? 
Coincidenţele nu sunt o dovadă. Astăzi, părerea care 
prevalează este că Shakespeare este chiar Shakespeare. 

În fond, acesta ar fi putut foarte bine să se documenteze 
asupra epocilor şi regiunilor în care sunt situate piesele 
sale. Şi Istoria păstrează amintirea unui om a cărui viaţă 
modestă a contrastat cu strălucirea operei sale. 

5. Omul cu Masca de fier. 

Identitatea omului cu masca de fier este desigur una djn 
enigmele cele mai celebre din istoria Franţei. In fond, cine a 


fost omul care, timp de douăzeci şi doi de ani, în pa-tru 
închisori diferite, a fost silit să poarte, permanent, nu numai 
o mască de fier, dar şi o mască de catifea neagră? Partea de 
jos a măştii avea arcuri de oţel. Se dăduse ordin ca omul să 
fie ucis dacă şi-o scotea. 

Ludovic XIV, Regele Soare (1643-1715) a spus: „Vreau ca 
nimeni să nu afle vreodată cine este.” La rândul lui, Michel 
de Chamillard, ministrul Regelui Soare, întrebat pe pa-tul 
de moarte, a spus: „Nu pot destăinui, este secret de stat.” 

Necunoscutul de la Bastilla. 

Dacă se examinează jurnalul lui du Junca, reprezentantul 
regelui la Bastilia, la data de 18 septembrie 1698, se poate 
citi: „Joi, 18 septembrie, la ora trei după amiază, domnul de 
Saint-Mars, guvernatorul fortăreței Bastilia, s-a prezentat, 
venind din fostul lui post de guvernator al insulelor Sainte- 
Marguerite-Honorat1, aducând cu el, în litiera sa, un vechi 
deţinut pe care l-a avut în pază şi la Pignerol2, pe care l-a 
ţinut permanent mas-cat, al cărui nume nu se spune, şi pe 
care l-a închis, coborând din litieră, în prima came-ră din 
turnul Basiniere, aşteptând noaptea, pentru a-l lua şi 
conduce chiar el, la ora no-uă seara, cu domnul de 
Rosarges, unul din sergenţii pe care domnul guvernator i-a 
a-dus, în a treia cameră, singur în turnul Bretaudiere pe 
care l-am mobilat cu tot ce tre-buie, înainte de sosirea sa, 
primind ordin de la domnul de Saint Mars, care deţinut va fi 
servit şi îngrijit de domnul de Rosarges, şi hrana 
prizonierului fiind asigurată de domnul guvernator.” 

Intr-un alt jurnal, în care se treceau date asupra morţii 
sau eliberării deţinuţilor, du Junca a scris la data de 19 
noiembrie 1703: "In aceeaşi zi, 19 noiembrie 1703, 
deţinutul necunoscut, având permanent masca de catifea 
neagră pe faţă, pe care domnul guvernator de Saint-Mars |- 
a adus cu el, venind din insulele Sainte-Marguerite, pe 
care-l păzea de mult timp, care s-a simţit ieri cam rău 
ieşind de la slujba religioasă, a murit astăzi la orele zece 
seara, fără a fi avut vreo 


1 insulele Sainte Marguerite şi Saint Honorat fac parte din 
insulele Lerins din Medite-rana. 

2 oraş din Italia (Piemont). A fost în stăpânire franceză în 
mai multe rânduri. Fortărea-ţă în care au fost închişi 
Fouquet, Lauzun şi omul cu Masca de fier. 

Boală grea, în cel mai scurt timp." 

Masca de Fier a fost înmormântat la 20 noiembrie în 
cimitirul Saint-Paul sub numele de Marchiel sau Marchioly. 
Faţa i-a fost arsă cu vitriol pentru ca, în caz de deshumare, 
să nu poată fi nicicum identificat. 

Apoi, a fost uitat până la apariţia, la Amsterdam, în 1745, a 
unei cărţulii anonime: Me-morii secrete pentru a servi 
istoria Persiei. Autorul satirizează personaje de la curtea lui 
Ludovic XIV, cărora le dă nume persane. In carte se 
vorbeşte de un deţinut politic mas-cat, pe care autorul îl 
consideră a fi contele de Vermandois, fiul lui Ludovic XIV şi 
al domnişoarei de La Valliere. 

Voltaire a fost primul care s-a ocupat, cu adevărat, de 
enigmaticul caz al omului cu Masca de Fier. Desigur că 
ideea i-a venit după ce citise lucrarea de mai sus, pe care o 
cunoştea. In Secolul lui Ludovic XIV, el relatează povestea 
misteriosului deţinut care a-vea o voce frumoasă şi o piele 
oacheşă. Voltaire a pomenit din nou această enigmă în 
Dicţionarul enciclopedic. 

Editorul său - sau chiar Voitaire însuşi - a redactat o notă 
în care se spune că omul cu Masca de Fier era probabil 
fratele mai mare al lui Ludovic XIV. 

Intre timp, alţi doi autori au evocat curiosul mister. In 
1754, abatele Lengley-Dufres-noy a identificat Masca de 
Fier cu ducele de Beaufort, dispărut în faţa oraşului Can- 
dial, în Creta. Mai târziu, în 1769, un alt eclesiast, părintele 
Griffet, a publicat fragmentele din jurnalul lui du Junca pe 
care le-am citat. 

În secolul XIX, enigma îi va atrage pe Alexandre Dumas, 
care a scris „Ludovic XIV şi secolul său”, şi pe Jules 
Michelet2. 


Din închisoare în închisoare. 

Pe baza documentelor pe care le avem, vom încerca să 
reconstituim istoria Măştii de Fier. Intre martie 1680 şi 
septembrie 1681 - data este nesigură - un deţinut a sosit la 
Pignerol, în Piemont. 

Era o fortăreață pe care Franţa o deţinea din 1631. 
Donjonul era folosit ca temniţă pentru deţinuţii politici. 

Poate că ar fi interesant ca, chiar de pe acum, să-i 
cunoaştem pe cei şase deţinuţi po-litici care au fost închişi 
la Pignerol în perioada respectivă. Primul este fostul 
adminis-trator general al finanţelor, Fouguet, închis după 
procesul din 1664. 

1 vechiul nume al unui oraş din Creta, astăzi Heraklion. 

2 istoric francez (1798-1874). A scris Istoria Franţei. 

3 om de stat francez (1615-1680), ministru de finanţe. 
Condamnat pe viaţă ca delapi-dator în 1664. 

El a murit în 1680. Al doilea este un oarecare Eustache 
Dauger, care a fost adus în 1669. 

În 1671, a fost închis la Pignerol, Lauzun, fost favorit al lui 
Ludovic XIV. Nemulţumin-du-l pe rege, a fost închis şi 
eliberat abia în 1680. 

Au fost aduşi, apoi, la Pignerol, un călugăr iacobin, un 
spion numit Dubreuil şi, în 1679, diplomatul italian 
Matthioli. 

Guvernatorul din Pignerol era Saint-Mars. In 1681, a fost 
mutat la o altă fortăreață, E-xiles, tot în Piemont. L-a luat 
acolo şi pe Dauger. Apoi, Saint-Mars a fost transferat la 
închisoarea din insula Sainte-Marguerite, în arhipelagul 
insulelor Lerins, în faţa oraşului Cannes. Şi aici l-a luat cu el 
pe Dauger. Deţinuţii rămaşi la Pignerol - între care şi Ma- 
tthioli - i-au fost trimişi şi ei mai târziu. 

În 1698, după cum ştim, Saint-Mars a fost transferat la 
Bastilia. EI s-a dus acolo împre-ună cu unul din deţinuţii săi, 
cu Masca de Fier, care fusese închis pe rând la Exiles şi în 
insula Sainte Marguerite. 


De ce a fost obligat acest om să-şi păstreze permanent 
masca, chiar când îl examina doctorul? Dacă era atât de 
stânjenitor, autorităţile ar fi putut, cu uşurinţă, să-l elimine. 
Era oare atât de uşor de recunoscut încât era obligat să 
poarte mască chiar când tra-versa Franţa şi nu putea fi 
văzut decât de ţărani? 

Mai multe relatări arată în ce măsură se dădea importanţă 
păstrării secretului asupra identităţii sale. Intr-o zi, în insula 
Sainte-Marguerite, Masca de Fier a reuşit să scrie cu un cui 
sau un cuţit câteva rânduri pe o farfurie de argint, pe care 
a aruncat-o pe fereas-tră. Un pescar a găsit-o şi i-a adus-o 
lui Saint-Mars. Acesta I-a întrebat: "- Ai citit ce es-te scris 
pe farfurie? 

— Nu ştiu să citesc! A răspuns omul. 

— A mai văzut-o cineva? 

— Abia am găsit-o, nimeni n-a văzut-o. Am adus-o 
Excelenței voastre ascunsă sub hai-nă, de frică să nu fiu 
luat drept hoţ. 

— Poţi să pleci, i-a spus Saint-Mars, norocul tău este că nu 
ştii să citeşti." 

O altă relatare este introdusă de Alexandre Dumas în 
„Ludovic XIV şi secolul său”: „Un asistent de chirurg a 
văzut, în timp ce făcea baie, plutind ceva alb pe apele mării. 
A înotat spre acel obiect, l-a adus la mal şi s-a uitat la el. Era 
o cămaşă de pânză foarte fină, pe care, cu un amestec de 
apă şi funingine drept cerneală şi cu un os de pui ca pa-nă, 
deţinutul îşi scrisese toată viaţa. S-a grăbit să-i ducă 
guvernatorului cămaşa găsită. Domnul de Saint-Mars i-a 
pus aceeaşi întrebare ca şi pescarului. Omul i-a răspuns că, 
într-adevăr, ştia să citească, dar că, gândindu-se că 
rândurile scrise pe acea pânză pu-teau să se refere la vreun 
secret de stat, s-a ferit să le citească. Domnul de Saint-Mars 
I-a trimis acasă fără să-i spună nimic, dar, a doua zi, omul a 
fost găsit mort în pat.” 

Intr-un articol scris de domnul de Paiteau, strănepot al lui 
Saint-Mars, apărut în Anul literar din 1769, se spune că un 


ofiţer de infanterie numit de Blainvilliers, s-ar fi traves-tit în 
soldat, la Sainte-Marguerite, pentru a-l vedea pe deţinut 
prin ferestrele camerei sale. El l-ar fi văzut fără mască: faţa 
lui era „albă” şi părul albit prea devreme. Blainvilli-ers a 
mai spus că guvernatorul şi ofiţerii stăteau în picioare cu 
capul descoperit până ce el le spunea să se aşeze şi să-şi 
pună pălăriile pe cap. 

În timp ce domnul de Saint-Mars îl însoțea pe ilustrul 
prizonier pe drumul dintre insu-la Sainte-Marguerite şi 
Bastilia, el s-a oprit la proprietatea sa din Paiteau. 

Mai mulţi călăreţi îi însoțeau pe cei doi oameni. Domnul de 
Saint-Mars a luat masa cu deţinutul, având două pistoale 
lângă farfurie. Ţăranii n-au putut vedea dacă necunos-cutul 
mânca având masca pe faţă; dar el o avea atunci când a 
traversat curtea. lemni-cerul şi deţinutul au dormit noaptea 
aceea în două paturi alăturate. 

Se nasc câteva întrebări referitoare la masca purtată de 
misteriosul necunoscut. Nu trebuia el, oare, să şi-o scoată 
din când în când pentru a se spăla şi pentru a se bărbie-ri? 

Surprinzător este şi volumul cheltuielilor făcute pentru 
deținerea în închisoare a Măş-tii de Fier; timp de douăzeci 
de ani, a costat o sută patruzeci şi patru de franci pe zi. Se 
pare că o întemniţare la Exiles costa şaptezeci şi două de 
mii de franci; la Sainte-Mar-guerite, optzeci de mii de 
franci. 

Omul era permanent tratat cu mult respect. Fără a fi 
luxoasă, viaţa lui în închisoare e-ra, în general, confortabilă; 
la Pignerol, „apartamentele” sale erau mai bine aranjate 
decât cele ale lui Fouquet sau de Lauzun. 

O mulţime de ipoteze. 

Enigma Măştii de Fier, din momentul în care s-a ocupat de 
ea Voltaire, a stimulat în mod deosebit imaginaţiile. 
Ipotezele formulate asupra identităţii deţinutului sunt ne- 
numărate. S-a crezut chiar că era o femeie. 

Una din ipotezele cele mai răspândite este cea care îl vede 
în Masca de Fier pe un fra-te al lui Ludovic XIV. Aceasta ar 


explica motivul pentru care era obligat să poarte per- 
manent o mască: ca să ascundă o asemănare, foarte 
evidentă, între cei doi. 

Mai precis, Masca ar fi fost un frate geamăn al Regelui 
Soare. Anna de Austrial l-ar fi născut la prânz, după care a 
mai născut un copil, seara, de această dată pe ascuns; re- 
ginele aveau obligaţia de a naşte în public. Şi atunci, 
necunoscutul mascat ar fi putut fi un frate mai în vârstă 
decât Ludovic XIV, care, în aceste condiţii, nu era decât un 
uzur-pator. 

O variantă a acestei ipoteze: Ludovic XIV ar fi fost fiul 
Annei de Austria şi al lui Maza-rin2, în timp ce Masca de 
Fier ar fi fost veritabilul delfin. 

Contele de Vermandois ar fi putut fi o Mască de Fier destul 
de credibilă. Am mai vor-bit de această ipoteză. El era, 
reamintim, fiul natural al lui Ludovic XIV cu domnişoara de 
La Valliere. Oficial, a murit la 18 noiembrie 1683. In 
realitate, această moarte ar fi fost fictivă: contele de 
Vermandois ar fi fost atunci închis, deoarece îl pălmuise pe 
del-fin3 în cursul unei certe. 

Dar, la moartea contelui de Vermandois, în timpul 
asediului de la Courtrai, au fost de faţă numeroşi martori, 
iar gestul său nu justifica o deţinere pe viaţă. Şi totuşi 
ipoteza a găsit crezare. In 1789, un revoluţionar a povestit 
că a găsit, între două pietre, la Basti-lia, o hârtie pe care 
Masca de Fier scrisese: "Eu sunt Louis de Bourbon, conte 
de 

— 1666) fiică a regelui Filip III al Spaniei şi regină a 
Franţei prin căsătoria cu Lu-dovic XIII. Regenta, a condus 
ţara cu ajutorul lui Mazarin până la majoratul lui Ludovic 
XIV. 

2 prelat şi om de stat francez de origine italiană (1602- 
1661). Principalul ministru al regentei Anna de Austria. 

3 moştenitorul prezumtiv al tronului Franţei, după ce 
provincia Dauphine a fost alipită domeniului regal prin 
cumpărare (1349). 


Vermandois." 

Altă ipoteză identifică Masca de Fier cu ducele de 
Beaufort. Acesta comanda, în 1669, expediţia din Candia în 
Creta. El a fost ucis la 25 iunie, dar nui s-a găsit trupul. 
Totuşi şi la moartea ducelui au fost martori şi nici nu existau 
motive întemeiate pentru ca să fie închis pe viaţă. Mai mult, 
în 1703, ar fi avut 87 de ani, pe când Masca de Fier n-a 
avut, în mod vădit, la moartea sa, decât aproximativ 60 de 
ani. 

În 1825, un fost consul general în Siria, cavalerul Taules, a 
publicat un memoriu în ca-re afirmă că Masca de Fier a fost 
patriarhul armean Avedick. Acesta ar fi fost răpit la ordinele 
lui Ludovic XIV, la instigarea iezuiţilor: patriarhul se opunea 
încercărilor aces-tora de a uni biserica catolică cu biserica 
armeană. 

Dacă Avedick a fost cu adevărat închis în Franţa, ar fi fost 
deţinut la Mont-Saint-Mi-chell şi el a murit în 1711. 

Alt candidat: un conspirator numit Louis de Oldendoriff, 
dar cunoscut şi sub multe alte denumiri. Acesta, după cea 
fost arestat la Peronne, a fost închis la Bastilia, dar, ori-cum, 
în niciuna din închisorile în care a fost deţinut Masca de 
Fier. 

1 insulă stâncoasă la gura râului Couesnon, legată de 
coastă cu un dig, din 1879. 

Era condamnat la cel mai aspru regim, ceea ce nu a fost 
cazul misteriosului prizonier. 

Un englez? 

La 10 octombrie 1711 prinţesa palatinăl, văduva ducelui 
de Orleans2, fratele lui Lu-dovic XIV, îi scria soţiei 
electorului de Hanovra3 o scrisoare în care spunea: „Un om 
a fost închis mulţi ani la Bastilia şi a murit acolo mascat. 
Lângă el au stat doi muşchetari pentru a-l ucide în caz că îşi 
scotea masca. A mâncat şi a dormit mascat. Fără îndoială că 
aşa a fost deoarece a fost bine îngrijit, a avut locuinţă bună 
şi i s-a dat tot ce-şi do-rea. A fost împărtăşit mascat; era 


foarte credincios şi citea continuu. Nu s-a aflat nicio-dată 
cine era.” 

După douăsprezece zile, prinţesa palatină i-a scris din nou 
corespondentei sale: 

1 titlu purtat de Charlotte Elisabeth de Baviere. 

2 Philippe duc d'Orleans (1640-1701), fiul lui Ludovic XIII 
şi al Annei de Austria, (i-au fost soţii Henriette d'Angleterre 
şi Chartotte-Elisabeth, prinţesă palatină). 

3 titlu purtat în Imperiul germano-roman (epoca medie şi 
modernă) de cei şapte prin-cipi laici şi ecleziastici care 
aveau dreptul să-l aleagă pe împărat (printre ei şi electorul 
de Hanovra). 

„Am aflat, a scris ea, cine era omul mascat care a murit la 
Bastilia. A purtat mască dar nu pentru a fi chinuit. Era un 
lord englez amestecat în complotul ducelui de Berwicki, 
contra regelui Wilhelm2. El a murit astfel, pentru ca regele 
să nu afle niciodată ce s-a întâmplat cu el.” 

Intr-adevăr, tatăl ducelui de Berwick, Jacob II fusese 
detronat de prinţul de Orania, devenit Wilhelm III. Lordul 
de care este vorba ar fi putut fi pedepsit de Ludovic XIV 
pentru că a participat la acordul anglo-olandez din 1668, 
care se opunea intereselor Franţei în "Ţările de Jos. 

Anglia a dat şi alţi candidaţi posibili la Masca de Fier. 
Ducele de Monmouth3, în spe-cial, fiul natural al lui Carol 
II. Ducele se revoltase contra lui Jacob II, fratele şi succeso- 
rul lui Carol [I4. Jacob II l-a decapitat pe Monmouth dar se 
spunea în taină că acesta în realitate nu murise. In ultimul 
moment, regele l-ar fi înlocuit cu un alt condamnat la 
moarte. 

Chiar regele l-ar fi vizitat pe Monmouth în închisoare şi i- 
ar fi acoperit capul cu o 

1 Jacob Stuart, duce de Berwick (1670-1734), fiul natural 
al lui Jacob II regele Angliei. S-a naturalizat francez şi a 
devenit Mareşal al Franţei (1706) 

2 Wilhelm III rege al Angliei (1689-1702), care l-a alungat 
de pe tron pe Jacob II, socrul său. 


3 prinţ de Anglia (1649-1685), fiul natural al lui Carol Il. 
Şef al opoziţiei protestante după urcarea pe tron a lui Jacob 
II. 

4 rege al Angliei, Scoției şi Irlandei (1660-1685). 

Glugă înainte de a-l duce spre o destinaţie necunoscută. 

Un chirurg englez, client obişnuit al cafenelei Procope, 
domnul Nelaton, povestea că într-o zi i s-a cerut să ia sânge 
unui deţinut din Bastilia. Acesta avea capul acoperit cu un 
şervet: accentul lui era categoric englezesc. 

Totuşi, Monmouth, ca şi „lordul” prinţesei palatine trebuie 
eliminaţi. Este de ajuns să fie confruntate datele sau unele 
puncte de reper din viaţa sau din activitatea lor cu ce-ea ce 
se ştie despre Masca de Fier. Nu există nici o coincidenţă. 
Mai trebuie adăugat, pentru a încheia cu ipotezele 
„engleze” că în Mască ar fi fost văzut şi un fiu al lui Crom- 
welll . 

Să trecem peste ipoteza Moliere, foarte fantezistă şi să ne 
oprim puţin asupra tezei conform căreia ar fi fost chiar 
Fouquet. Acesta n-ar fi murit la Pignerol. Ludovic XIV a 
lansat zvonul că a murit, dar l-a transferat la Sainte- 
Marguerite. Madame de Mainte-non2 a cerut, în momentul 
căsătoriei cu Ludovic XIV, să fie înăsprit regimul penitenciar 
al lui Fouquet, căruia îi fusese, cândva, amantă. Nici 
această ipoteză nu pare foarte plauzibilă. 

1 lord protector al Angliei, Scoției şi Irlandei (1599-1658). 
Sub conducerea lui, a fost decapitat Carol 1 (1649). 

2 Francoise d'Aubignon marchiza de — (1635-1719), 
amantă şi apoi soţie a lui Ludovic XIV. 

Mai rămân doar doi candidaţi de examinat, dar cu mai 
multă atenţie, deoarece aceş-tia par cei mai demni de luat 
în consideraţie. 

Trădarea unul agent secret. 

Ludovic XVI - ca şi Ludovic XVI2- ştia cine a fost Masca de 
Fier. El nu i-a spus nicio-dată numele, dar, o dată, a vorbit 
despre un ministru italian. 


La 14 decembrie 1667, Ludovic XIV a primit o scrisoare 
semnată: Ercolo A. Matthioli. Acesta îi scria regelui că 
încearcă să-l atragă pe ducele de Mantua în tabăra Franţei, 
pentru a-l ajuta pe Ludovic XIV în intenţiile lui referitoare la 
Milano. Puțin timp după aceea, abatele d'Estrade, 
ambasador la Veneţia, i-a dat asigurări regelui că ducele de 
Mantua este gata să ajute Franţa pentru cumpărarea 
fortăreței Casale, pe Pad3. 

La 12 ianuarie 1678, Ludovic XIV i-a scris personal 
contelui Matthioli pentru a-i mulţu-mi pentru ajutorul dat. 
Matthioli şi abatele d'Estrade s-au întâlnit atunci şi au 
discutat 

1 rege al Franţei (născut 1715 - decedat 1774) strănepot 
al lui Ludovic XIV. 

2 rege al Franţei (născut 1754 - decedat 1793), nepot al 
lui Louis XV. 

3 fluviul cel mai mare din Italia. Izvorăşte din Alpi şi se 
varsă în Adriatica. 

Preţul cedării către Franţa a fortăreței Casale. La 13 
martie 1678, tratatul este întocmit între abatele d'Estrade 
şi ducele Carol IV din Mantua. 

Cu Casale, Franţa dobândea, la frontiera estică a 
Piemontului, o fortăreață care putea fi perechea fortăreței 
Pignerol care se află la vest. Totuşi, preţul era foarte mare; 
cinci sute de mii de livre. 

La 28 noiembrie 1678, Matthioli a venit la Paris pentru a 
încheia afacerea. Ludovic XIV l-a însărcinat pe ministrul său 
al Afacerilor externe, marchizul de Pomponne, să semne-ze 
tratatul alături de Matthioli. După semnare, Ludovic XIV l-a 
primit pe Matthioli, în secret. El i-a dat, ca mulţumire 
pentru strădanie, patru sute de dubloni de aur şi un dia- 
mant mare. S-a prevăzut ca, după aplicarea tratatului, 
Matthioli să primească încă pa-tru sute de mii de dublonil. 

Un colonel de dragoni, domnul d'Asfeld, a fost însărcinat 
să se ducă la Carol IV, pentru a lua tratatul secret întărit de 
semnătura ducelui. In acest timp, viitorul mareşal Catinat a 


fost trimis la Pignerol pentru pregătirea operaţiilor militare 
de luare în stăpânire a fortăreței Casale. Trupele erau deja 
adunate la Briancon. 

La 9 martie, în ajunul zilei în care d'Asfeld trebuia să fie 
primit de ducele de Mantua, a fost arestat la Milano şi 
predat spaniolilor. Catinat a fost desemnat să-l înlocuiască. 

1 monedă veche spaniolă de aur. 

Matthioli trădase. O scrisoare a noului ambasador al 
Franţei la Veneţia, de Pinchesne, o dovedeşte. Ambasadorul 
Spaniei s-a dus la ducele de Mantua pentru a protesta con- 
tra tratativelor în curs: ducele le-a dezminţit categoric. 

Abatele d'Estrade a aflat că informarea spaniolilor venea 
de la Matthioli şi a imaginat un plan ca să-l prindă. Ludovic 
XIV şi-a dat aprobarea şi L.ouvois1 i-a scris lui Saint-Mars: 
„Regele trimite acum ordin domnului abate d'Estrade să 
încerce să aresteze un om a cărui comportare I-a 
nemulţumit pe Majestatea sa; pentru aceasta, Majestatea 
sa mi-a ordonat să vă înştiinţez pentru ca dumneavoastră să 
nu faceţi greutăţi şi să-l primiţi când vă va fi trimis şi să-l 
păziţi în aşa fel încât el să nu aibă legături cu nimeni, ca el 
să se câiască de purtarea rea pe care a avut-o şi nimeni să 
nu afle că aveţi un nou deţi-nut.” 

La 2 mai, Matthioli a venit la întâlnirea cu abatele 
d'Estrade. Catinat se găsea acolo cu câţiva ofiţeri, şi I-a 
arestat. Ofițerii nu ştiau cine este omul pe care l-au prins. 

Matthioli a fost închis la Pignerol. A fost obligat să-i scrie 
tatălui său pentru ca acesta să dea documentele care 
dovedeau trădarea. Louvois a scris: "Matthioli nu va mai fi 

1 om de stat francez (1639-1691). A reorganizat armata 
franceză. Ministru al Afaceri-lor externe. 

Niciodată liber." El a fost transferat la Sainte-Marguerite 
unde a murit. Până de curând Matthioli era considerat de 
cea mai mare parte a istoricilor drept candidatul cel mai 
important la titlul de Mască de Fier. In acest caz, ar trebui 
să ne imaginăm că a supra-vieţuit şi că a fost transferat la 


Bastilia. S-a remarcat că numele dat Măştii la moarte, 
Marchioly, aminteşte de Matthioli. 

Dar o altă ipoteză este mai credibilă. 

A fost Eustache Dauger? 

În 1667, Colbert1 a căzut în dizgrație, dar a reuşit să 
recâştige favoarea regelui. Duş-manul lui principal era pe 
atunci Louvois. In decembrie 1668, Colbert s-a îmbolnăvit 
brusc. Avea mari arsuri la stomac şi boala părea atât de 
gravă încât ministrul părea pierdut. Şi totuşi şi-a revenit. 

S-a pus în mod firesc întrebarea dacă „boala” lui Colbert 
nu era, în realitate, o „otrăvi-re”, si, bineînţeles, că 
bănuielile s-au îndreptat spre Louvois. Despre acesta, 
principesa palatină declara: 

1 om de stat francez (1619-1683), a contribuit la căderea 
lui Fouquet. Secretar de stat al Casei regelui. 

„Este îngrozitor de rău; nu-şi face scrupule să ardă, să 
otrăvească, să mintă şi să înşe-le.” Era ştiut că Louvois avea 
legături cu o serie de otrăvitori. 

Deci, nu este imposibil ca el să fi încercat să-l otrăvească 
pe Colbert. EI ar fi însărcinat un valet, un oarecare Dauger, 
să înfăptuiască crima, care însă n-a reuşit. 

Ştim că acest Eustache Dauger a fost încarcerat la 
Pignerol în 1669. Un fapt de notat: a fost anunţată venirea 
lui dinainte şi, cu toate că era doar un valet, trebuia tratat 
bine şi nu trebuia văzut de nimeni. 

La 19 iulie, Louvois i-a scris lui Dauger, care era deci 
agentul lui, să revină în Franţa prin Dunkerque. In aceeaşi 
zi, i-a scris căpitanului de Vauroy, maior din Dunkerque să 
vină imediat la Saint-Germain. Şi, în timp ce Dauger se 
îndrepta spre Dunkerque, de Vauroy călărea în galop spre 
acelaşi oraş. Când Dauger a debarcat, a fost arestat, legat 
şi băgat într-o trăsură care a pornit spre Pignerol. 

În 1932, istoricul Maurice Duvivier s-a preocupat de acest 
Eustache Dauger. L-a asi-milat cu Eustache d'Auger de 
Cavoye, născut în 1639. Acesta era vărul marchizei de 


Brinvilliers1, devenită celebră în cunoscutul caz al 
otrăvirilorl. Mai mulţi membri ai 

1 Marie d'Aubray, marchiză de Brinvilliers (1630-1676) 
decapitată şi arsă în Place de Greve pentru că îşi otrăvise 
tatăl şi fraţii. 

Familiei sale erau apropiaţi ai lui Ludovic XIV. 

Eustache a avut o viaţă tumultoasă, din cauza căreia a fost 
închis, prima dată, în 1667. Deci iată-l încarcerat la 
Pignerol. Ştim că Fouquet era închis în fortăreață din 1664. 
Da-uger a obţinut dreptul să-l vadă şi chiar să petreacă mai 
multe ore în tovărăşia sa: se poate spune că i-a devenit 
valet. 

În martie 1680, Fouguet a murit subit. L-a otrăvit Dauger? 
Doamna de Sevigne rela-tează că Fouquet a murit „în 
convulsii şi dureri de stomac, fără a putea vomita.” Dar 
pentru ce şi la instigarea cui Dauger I-a otrăvit pe Fouquet? 

La 10 iulie 1680, Louvois i-a scris lui de Saint-Mars: „Am 
primit, împreună cu scrisoa-rea dumneavoastră din 4 a 
acestei luni, ceea ce era ataşat şi voi face ceea ce trebuie. 
Va fi de ajuns să-i spovedeşti o dată pe an pe deţinuţii din 
Turn. Informează-mă şi pe mine cum a fost posibil ca 
numitul Eustache să facă ceea ce mi-aţi trimis şi de unde a 
luat medicamentele necesare pentru preparare, pentru că 
nu pot crede că dumneavoastră i le-aţi procurat.” 

Medicamente, nu otrăvuri? Doar pentru a adormi, nu 
pentru a ucide? Un deţinut din Bastilia, numit Belot, a spus 
că un oarecare Dauger (acelaşi?) folosea opiu pentru a 

1 serie de otrăviri scandaloase, la Paris, din 1670 la 1680. 

Adormi pe cine vroia el. 

Atunci, Dauger este cu adevărat Masca de Fier? Din toţi 
deţinuţii politici din acea epo-că, el este singurul ale cărui 
manifestări coincid cel mai bine cu cele ale misteriosului 
deţinut. 

Şi, totuşi, afirmaţia nu este sigură. 

„Nu, scrie F. Mercury, teza Cavoye-Dauger este prea 
complicată şi neconvingătoare. Este construită pe prea 


multe incertitudini, pe cinci ipoteze, din care niciuna nu 
este verificată: prima, a unui d'Auge din Cavoye dispărut 
total în 1669 şi devenit Dauger la Pignerol; a doua, că el 
este Dauger citat de Belot în interogatoriul său din 1679; a 
treia, că Fouquet a murit asasinat; a patra, că Dauger a 
avut otravă în închisoare; a cincea, că el era asasinul.” 

Teza cea mai recentă. 

În 1978, a apărut o carte de Camille Bartoli cu titlu 
atrăgător: „Am descoperit uimito-rul secret al Măştii de 
Fier.” 'Tleza autorului este total revoluţionară. El a descifrat, 
mai întâi, simbolurile alchimiste din mănăstirea Cimiez din 
Nisa: este vorba în ele de „legi-timitatea Adevăratului 
Rege”. Apoi, un misterios corespondent l-a dus pe Bartoli la 
Madona de Fenestre, sanctuar în care au fost masacrați, 
odinioară, 'lemplierii. Acesta i-a spus că în epoca lui Ludovic 
XIV, un descendent al Carolingienilor a pretins tronul 
Franţei. S-a format o conjurație hotărâtă să-l urce pe tron. 
Acest pretendent era Henric II de Lorena, al cincilea duce 
de Guise, fiul lui Carol, al patrulea duce de Guise, fiul lui 
Henric, al treilea duce de Guise, numit Omul cu cicatrice, 
asasinat la Blois. 

Născut în 1614, Henric Il era deci moştenitorul pe linie 
carolingiană. El a fost în frun-tea napolitaniior revoltați 
contra Spaniei. Era mare maestru al ceremoniilor de la 
Curte. 

Este de înţeles că Ludovic XIV I-a îndepărtat pe acest 
pretendent stânjenitor care, ofi-cial, a murit în 1664. In 
realitate, a rămas în viaţă, a fost închis la Pignerol şi el ar fi 
fost Masca de Fier. 

Personalitatea deţinutului ar explica foarte bine, în orice 
caz, consideraţia de care se bucura. Henric II ar fi murit la 
Sainte Marguerite în 1694. Şi Dauger l-ar fi înlocuit, deve- 
nind o a doua Mască de Fier, cel care a murit la Bastilia. 

6. Un cromozom a făcut să se clatine coroana Angliei. 

În 1788, în ajunul Revoluţiei franceze, monarhia engleză 
trecea printr-o criză puterni-că. Aceasta a durat până în 


1837, când s-a urcat pe tron regina Victoria. 

În acel an, regele George III rege al Angliei (1760-1820), 
născut în 1738, a manifestat grave tulburări nervoase. A 
urmat un tratament obişnuit în acea epocă: era bătut, în- 
lănţuit şi înfometat fără a se căuta un remediu pe cale 
medicală. Contrar aşteptărilor, regele şi-a revenit. Boala sa 
fiind ciclică, a revenit după un timp. La fiecare recidivă, tul- 
burările s-au agravat. In februarie 1811, când suveranul a 
început să ia arborii din par-cul său drept rege al Prusiei, 
după expresia lui Andre Maurois2, a fost numit imediat un 
regent: prinţul de Galles1. 

1 Victoria 1 (1819-1901) regina Marii-Britanii şi a Irlandei 
(1837-1901) şi împărăteasa Indiei (1876-1901). Nepoată a 
lui George III. 

2 scriitor francez (1885-1967) autor de romane, de 
amintiri de război, de biografii ro-manţate. 

Foarte obez - un adevărat Falstaff2 regal - acest regent 
era un cartofor şi un des-frânat care a devenit repede 
nepopular. Pentru a forţa parlamentul să-i plătească dato- 
riile făcute, s-a logodit cu verişoara sa primară, prinţesa de 
Brunswick, deşi era căsăto-rit în secret din 1785 cu o 
oarecare doamnă Fitzherbert. Caroline de Brunswick a 
trăit o viaţă infernală. Regentul s-a despărţit de ea după 
naşterea unicei lor fiice, Charlotte. Crescând, aceasta ţinea 
partea mamei sale. Regentul a maltratat-o şi a închis-o opt- 
sprezece luni când ea şi-a mărturisit dragostea pentru 
prinţul Leopold de Saxa-Co-burg3. 

Cinci ani mai târziu, constrâns de opinia publică şi de 
ostilitatea crescândă a parla-mentului, el a permis căsătoria 
Charlottei cu cel ce va deveni mai târziu primul rege al 
Belgiei. In 1817, s-a produs o dramă: prinţesa Charlotte a 
murit la naştere, lăsând An-glia fără moştenitor regal şi 
lipsind casa de Hanovra4 de succesor. In 1820, o nouă criză 

1 viitorul George IV (1820-1830), regent (1811-1820). 

2 eroul principal din Nevestele vesele din Windsor de 
Shakespeare. 


3 născut la Coburg (1790-1865). Viitor rege al Belgiei 
(1831-1865). 

4 dinastie care a domnit în Marea Britanie din 1714, până 
în 1917, când George V a hotărât să-i dea numele: dinastia 
de Windsor, datorită tendinţelor antigermane ale en- 
glezilor în acea perioadă. 

L-a ucis pe George III după o domnie de şaizeci de ani. 
Regentul a devenit regele Geor-ge IV la vârsta de cincizeci 
de ani. El nu a avut succesor. Aceste două catastrofe naţio- 
nale (nebunia lui George III şi moartea Charlottei) au avut 
aceeaşi cauză: porfiria acută. Aceasta este concluzia 
anchetei făcute în 1970 de cercetători englezi (Malcapine şi 
co-laboratorii săi). 

O boală de familie. 

Este o boală de familie, care apare între douăzeci şi 
treizeci de ani şi care se manifes-ta, cu precădere, la femei. 
Trei serii de semne clinice caracterizează această boală. La 
început, bolnavii au crampe în regiunea stomacului, 
ombilicului şi pântecelui, însoţite de vome şi constipaţii 
rebele. Apoi, bolnavului îi pot paraliza membrele, trunchiul, 
faţa sau ochii. In alte cazuri, pot să apară crize convulsive. 
In a treia fază apar tulburările psihice. La unii bolnavi, se 
observă o hiperexcitabilitate şi iritabilitate. Uneori, boala se 
asociază şi cu o amnezie a faptelor recente, o pierdere a 
noţiunii de spaţiu, şi de timp şi o polinevrită. In alte cazuri 
apar crize de delir cu halucinaţii. In intervalul dintre crize, 
bolnavul redevine normal. Cu timpul, acest interval se 
micşorează. 

Simptomul cel mai important este culoarea roşu închis a 
urinei care conţine compuşi din care se formează 
hemoglobina. Uneori urina devine roşie numai după 
expunere la soare. 

Cu toate că este denumită „acută”, în realitate este o boală 
cronică cu reveniri perio-dice. In afara unei anumite 
predispoziţii din naştere, caracterul familial este evident. U- 
nii cercetători au analizat 478 membri în viaţă ai unei 


familii şi, la 125 dintre ei, au pu-tut efectua un examen 
clinic şi analize biologice: 60 erau atinşi de porfirie (circa 
50%). 

Această boală este provocată de tulburări genetice. Unele 
mutații modifică genele re-gulatoare, adică moleculele care 
în cromozomil coordonează activităţile celulare. 

În 1966, Malcapine şi colaboratorii săi, studiind boala lui 
George III, etichetată clasic drept „psihoză maniaco- 
depresivă”, au stabilit diagnosticul postum de porfirie 
acută, diagnostic pe care l-au prezentat în British Medical 
Journal (din 6 ianuarie 1968). Des-coperirea unei porfirii 
certificate şi a unor anomalii biochimice la doi descendenţi 
di-recţi ai lui George III, încă în viaţă, a confirmat, în 
oarecare măsură, acest diagnostic şi 

1 element structural al nucleului celulei la animale şi 
plante, sub formă de filamente, bastonase, granule. Au un 
rol însemnat în fenomenele eredității. Sunt compuşi din 
acizi dezoxiribonucleici (ADN), acizi ribonucleici (ARM), etc. 

A precizat boala la patru din copiii săi şi la nepoata sa, 
prinţesa Charlotte. 

Chiar şi Maria Stuartil 

Foarte interesaţi, aceşti autori au căutat antecedente în 
familie. Ei au regăsit anoma-lia până la Maria de Scoţia, 
cunoscută mai ales sub numele de Maria Stuart. Căsătoria 
acesteia cu foarte tânărul Francisc [12 nu s-a desăvârşit din 
cauza sănătăţii şubrede a regelui care a murit la numai 
şaisprezece ani. La un an după ce s-a urcat pe tronul 
Franţei, în 1565, Maria Stuart s-a recăsătorit cu Henry 
Darnley cu care a avut un fiu. Acesta a domnit în Scoţia sub 
numele de Iacob VI şi, mai târziu, a urmat-o la tronul An- 
gliei, începând cu 1603, pe Elisabeta I (cu numele de Iacob 
I, a instaurat dinastia Stuar-ţilor în regatul Tudorilori). 

1 Maria | Stuart (1542-1587) regină a Scoției (1542- 
1567), fiica lui lacob V. S-a refu-giat în Anglia, dar regina 
Elisabeta a închis-o şi a executat-o. 


2 rege al Franţei (1559-1560), născut în 1544, fiu al lui 
Henric II şi al Mariei de Medi-cis. 

3 rege al Scoției (1567-1625) şi rege al Angliei şi Irlandei 
(1603-1625). Născut la 1566 şi mort în 1625. 

4 familie scoțiană care a dat regi Scoției, din 1371, şi regi 
Angliei din 1603 până în 1688. 

Notele scrise de Theodore Turquet de Mayerne, un medic 
francez care l-a îngrijit pe lacob |, s-au păstrat până la noi. 
El notează, între 1610 şi 1615, semnele principale ale 
porfiriei şi, în special, frecvenţa micţiunilor roşu închis, pe 
care regele le atribuia vinului de Alicante, vinul său favorit. 

Fiul lui Iacob 1, Henric, prinţ de Galles, a murit şi el în 
cursul unui acces de porfirie acu-tă, la numai 18 ani. Sora 
sa, Elisabeta, regina Boemiei, a transmis boala Sofiei, 
fonda-toarea casei de Hanovra. Incepând de atunci au fost 
atinşi de această boală: 

Electorul de Hanovra, care a devenit rege al Marii Britanii 
sub numele de George I (1714-1727); 

Fiul său, George II (1727-1760); 

Strănepotul său, George III (1760-1820) şi vărul acestuia, 
Frederic cel Mare (regele Prusiei 1740-1786); 

George IV, fiul lui George III; 

Fiica lui George IV, Charlotte, prinţesă de Galles. 

Celebră pentru frumuseţea şi farmecul său, Maria de 
Scoţia era celebră şi pentru iri-tabilitatea şi permanenta sa 
nelinişte. Era cuprinsă de mânii cumplite pe care nimic 

1 familie engleză din Ţara Galilor, care, din 1485 până în 
1603, a dat cinci suverani Angliei, de la Henric VII (1485 
-1509), la Elisabeta 1 (1558 -1603). 

Nu le îndreptăţea. Cei de la curte se fereau atunci să se 
afle în prezenţa ei. Când îi tre-cea mânia uita totul. Era, de 
asemenea, foarte neliniştită; or, crizele de anxietate sunt de 
natură să declanşeze reveniri ale porfiriei la o persoană 
suferind de această boală. Trebuie spus că ea avea motive 
serioase să nu aibă încredere în cei din jurul ei, înce-pând 
cu soţul, Henry Darnley. Il alesese ca soţ pentru că „este 


omul cel mai bine făcut şi cel mai frumos pe care îl văzuse 
vreodată”, dar şi-a dat însă repede seama că era laş, 
bădăran şi vanitos. Extrem de nemulţumit de situaţia lui de 
„rege-consort”, Darnley a cerut mereu coroana 
matrimonială care l-ar fi făcut rege asociat la putere. 

El a insultat-o neasistând la botezul fiului lor. Aceasta a 
provocat o adevărată criză a reginei în cursul căreia a 
vomat de şaizeci de ori, după care a căzut în nesimţire. 
Scri-soarea lui Du Croc, ambasador al Franţei în Scoţia, 
către arhiepiscopul de Glasgow, se referă la această criză. 
Du Croc fusese la căpătâiul reginei în seara botezului. 

Abjectul Darnley n-a pregetat să o considere pe regină ca 
amantă a lui Riccio, secreta-rul său italian, şi a lui Bothwell, 
amiral al flotei. Astfel de calomnii au fost proferate şi de 
către Moray, fiul natural al lui Iacob V, invidios pe puterea 
surorii sale. 

Bothwell, pe de altă parte, era hotărât să-l ucidă pe 
Darnley, care era, evident, o pie-dică în calea lui către 
cucerirea Mariei Stuart, de a cărei simpatie pentru el era 
sigur. A-cest duşman al Angliei n-a pregetat să şi-l apropie 
pe Maitland de Lethington, spion al Elisabetei. Bothwell a 
aruncat în aer reşedinţa lui Kirk O'Fiel în care stătea 
Darnley care a reuşit totuşi să scape. A fost în cele din urmă 
prins de oamenii lui Bothwell care l-au sufocat, 
introducându-i un şervet în gură. Maria Stuart, 
necunoscând rolul lui Bothwell în acest asasinat, s-a 
căsătorit cu el. Ea a spus despre acest om ambițios şi brutal 
care a dus-o la pierzanie: „N-am fost decât o pradă în 
mâinile lui.” 

Hipersensibilitatea şi irascibilitatea Mariei Stuart erau la 
limita patologicului. 

Cazul lui George III ţine de psihiatrie. Doi ani după 
primele tulburări apărute în 1788, acestea ii revin, şi încă 
într-un mod tot mai îngrijorător. In 1804, o recidivă mai 
gravă a necesitat prezenţa a cinci medici. In fiecare noapte 
unul din ei era de serviciu la căpă-tâiul regelui. In 1807, 


starea regelui s-a agravat. Intervalele dintre crize s-au 
micşorat din ce în ce. Pe de altă parte, regele a orbit. „Else 
crede în stare să învie morţii, cere să fie îmbrăcat numai în 
alb, îşi închipuie că se află în paradis, vorbeşte despre el ca 
şi cum ar fi mort şi continuă, totuşi, să cânte la clavecin, 
neobosit, din Haendel,” scria ]. Descheemaker. 

A fost lăsat singur la Windsor, nefiind nimeni să-l radă şi 
să-l tundă, părul şi barba sa erau atât de lungi că semăna 
cu regele Lear. La 6 iulie 1811, fiul său a depus jurământul 
în calitate de regent. 

Ravagiile bolii. 

Patru morţi sunt atribuite porfiriei intermitente acute. Mai 
întâi cea a lui Henric, prinţ de Galles şi fiul lui Iacob 1. Ela 
murit în 1612 în cursul unei crize care prezenta toate 
semnele tipice ale acestei boli. Tatăl său, din acelaşi motiv, îl 
va urma în mormânt trei-sprezece ani mai târziu. 

Moartea Henriettei-Anne d'Angleterre, nepoata Mariei 
Stuart, soţia lui Filip d'Orle-ansl şi, deci, cumnata lui 
Ludovic XIV, a fost provocată tot de această teribilă boala. 
Ea a murit la 26 de ani, la 29 iunie 1670, după nouă ore de 
agonie dureroasă. Unii cred că moartea ei a fost provocată 
de otrăvirea pusă la cale de cavalerul de Lorena. Acesta, 
mare favorit al lui Filip d'Orleans (Monsieur)2, închis - din 
ordinul regelui - în caste-lul Pierre Encise, în apropiere de 
Lyon, o detesta pe Henriette, considerând-o pe soţia lui 
Filip (Madame )1 responsabilă de dizgraţia în care se afla. 
Ura lui faţă de engle- 

1 fiul lui Ludovic XIII şi frate cu Ludovic XIV. Născut la 
1640, mort la 1701. 

2 denumire dată fratelui care urma după rege. 

Zoaică a crescut. O otravă violentă, adusă din Italia de 
Maure de Volonne, reîntors de puţin timp după ce stătuse 
lângă cavalerul de Lorena, ar fi fost pusă în ceaşca soţiei lui 
Filip de către marchizul d'Effiat. Aceasta este ipoteza lui 
Claude Derblay. 


După alte ipoteze, Henrietta avea o sănătate şubredă, fiind 
aproape mereu bolnavă. Mai semnificativ pentru noi este 
junghiul pe care-l avea în mod obişnuit şi care o obliga să se 
întindă pe pământ trei, patru ore, neputând dormi. 
Contrastul între intensitatea „colicii” de care se plângea în 
timpul agoniei şi lipsa leziunilor anatomice constatate la 
autopsie este o caracteristică a porfiriei la adult. 

După împărtăşania ce i s-a dat de abatele Feuillet, un 
janseist cunoscut, a intervenit Bossuet. El a asistat-o în 
timpul ultimelor clipe de viaţă, marcate de tulburări 
respirato-rii şi a pronunţat apoi celebra cuvântare 
„Madame moare, Madame a murit”, adevăra-tă capodoperă 
a artei oratorice. 

În sfârşit, iată şi cazul Carolinei-Mathilda, fiica postumă a 
prinţului de Galles, Frederic-Ludovic şi al Augustei de Saxa- 
Gotha, sora lui George III, căsătorită la 15 ani cu Chris-tian 
VII, fiul lui Frederic V (1786-1848), rege al Danemarcei şi al 
Norvegiei; 

1 soţia fratelui care urma după rege. 

„Trandafirul englez” - aşa o numeau supuşii săi danezi - s- 
a îmbolnăvit la trei ani de la sosirea ei la Copenhaga. 
Medicul său, Jean Frederic Struense, n-a dezvăluit motivul 
pentru care a îngrijit-o cu atâta devotament. Mai târziu, 
Struense şi Carolina-Mathilda l-au îngrijit pe micul prinţ 
Frederic: în acele momente s-au născut legături foarte 
ginga-şe între cei doi care vegheau la patul copilului. 

Această dragoste a dus la pierzania Carolinei. La 6 aprilie 
1772, s-a pronunţat divorţul din vina ei pentru adulter, ca şi 
condamnarea la închisoare pe viaţă în Kroenberg. 

Englezii nu au acceptat acest lucru şi au trimis o fregată 
cu „sabordurile deschise şi cu tunurile gata” în portul 
Copenhaga. 

La bordul fregatei se găsea lordul Keith, venit, în numele 
regelui George III, să ceară eliberarea Carolinei-Mathilda, 
principesă engleză. Prizoniera i-a fost dată lordului, îm- 


preună cu fiica ei, şi fregata a plecat, dar nu spre Anglia, ci 
spre coastele Hanovrei, pe atunci posesiune engleză. 

În fortăreaţa Celle, veche reşedinţă a ducilor de 
Brunswick, ex-regina Danemarcei şi Norvegiei s-a 
îmbolnăvit din nou, desigur din cauza disperării că a fost 
despărțită pen-tru totdeauna de Struense. Ea nu avea decât 
douăzeci şi patru de ani. 

Ultima victimă renumită a porfiriei: Frederic al Prusiei, 
denumit cel Mare, pe care îl cunoaştem în special datorită 
corespondenţei regelui cu Voltaire. Scrisorile sale redau 
calvarul pe care l-a îndurat din cauza acestei boli: dureri de 
stomac, vome, colici, para-lizie parţială a picioarelor. 
Culoarea roşie a urinei indică diagnosticul. Această 
moşteni-re o avea din căsătoria lui Frederic V de Boemia 
(1596-1632) cu Elisabeta Stuart, fiica lui Iacob |. Frederic a 
murit, cu siguranţă, de porfirie. 

Maria Stuart, Henrietta a Angliei, Frederic II, George III, 
George IV au fost atinşi de a-ceeaşi boală ereditară. Sunt, în 
total, treisprezece generaţii, desfăşurate pe patru seco-le, 
care au suferit de porfirie acută: această boală i-a omorât 
tineri pe unii, iar pe alţii după o lungă perioadă de suferinţă 
sau de demenţă. 

Istoria ei aduce în memorie pe cea a hemofiliei, care s-a 
înverşunat asupra familiilor regale din Anglia, Spania şi 
Rusia. 

Trebuie să-i omagiem pe cei care, cu un mare efort, au 
realizat o anchetă istorico-me-dicală şi au descoperit 
„porfiria regală” lămurind, astfel, numeroase aspecte 
enigmati-ce din istoria Europei. 


SFÂRŞIT