Charles Dickens — Impresii Din Italia

Charles Dickens 


Charles Dickens 


IMPRESII DIN IIALIA 


CUPRINS: 

Paşaportul cititorului/7 

Străbătând Franţa/11 

Lyonul, Ronul şi femeia-spiriduş din Avignon/22 

De la Avignon la Genova/34 

Genova şi împrejurimile/42 

Spre Parma, Modena şi Bologna/84 

Prin Bologna şi Ferrara/97 

Un vis italian/105 

Verona, Mantua şi Milano. Prin Trecătoarea Simplon în 
Elveţia/117 

Spre Roma, prin Pisa şi Siena/139 

Roma/158 

O dioramă rapidă/217 


PAŞAPORTUL CITITORULUI. 

Dacă cititorii acestui volum vor fi atât de binevoitori încât 
să accepte descrierea locurilor întipărite în mintea 
autorului ca pe o garanţie dată de autorul însuşi, atunci ei 
se vor putea delecta şi vor putea înţelege mult mai mult şi 
mai bine vizitând, fie şi în propria lor închipuire, aceleaşi 
meleaguri văzute de mine. 

Despre Italia s-au scris multe cărţi, oferindu-se tot atâtea 
mijloace de a studia istoria acestei interesante ţări, precum 
şi nenumăratele aspecte legate de ea. În ceea ce mă 
priveşte, mă voi referi foarte puţin la acest izvor de 
informaţii şi, chiar dacă l-am folosit pentru propriul meu 
interes, consider că acest fapt nu mă obligă să-i reproduc 
cititorilor conţinutul, atât de accesibil, de altfel. 


Şi nici nu veţi găsi, în aceste pagini, vreo cercetare mai 
amănunţită a cârmuirii bune sau rele de care se bucură 
vreo parte a ţării. Nu se poate ca vizitatorul acestor 
frumoase meleaguri să nu-şi formeze o convingere fermă 
despre acest subiect. Dar, cum am hotărât, străin fiind, ca 
pe timpul şederii mele să mă abţin de la a discuta asemenea 
probleme cu italienii de orice categorie, aş prefera să nu 
abordez dezbaterea lor acum. Timp de douăsprezece luni, 
cât am locuit la Genova, nu am avut niciodată impresia că 
autorităţile, bănuitoare de felul lor, mă suspectează şi mi-ar 
părea rău să le dau vreun motiv să regrete curtoazia pe 
care mi-au arătat-o, atât mie, cât şi oricărui alt concetăţean 
al meu. 

Probabil că nu există pictură sau statuie renumită în Italia 
care să nu poată fi lesne îngropată sub un munte de hârtie 
tipărită, dedicată disertaţiilor asupra ei. De aceea, cu toate 
că sunt un admirator înflăcărat al picturii, nu voi intra în 
detalii în ceea ce priveşte tablourile ori statuile celebre. 

Această carte este o serie de palide reflecţii - simple 
umbre pe apă - ale unor locuri care stâresc, într-o măsură 
mai mare sau mai mică, imaginaţia multora şi asupra cărora 
propria-mi imaginaţie a zăbovit ani de-a rândul, locuri care 
incită cât de cât interesul tuturor. Majoritatea descrierilor 
au fost compuse pe loc şi trimise acasă o dată cu scrisorile 
mele particulare. Menţionez aceasta nu ca să scuz 
eventualele inadvertenţe, ci ca să ofer cititorului garanţia 
că ele au fost scrise în contact nemijlocit cu subiectul, în 
mod spontan şi cu cele mai vii impresii suscitate de ineditul 
locurilor. 

Dacă descrierile au uneori un aer fantezist şi frivol, 
cititorul va presupune poate că au fost scrise la umbră, într- 
o zi însorită, chiar în mijlocul împrejurărilor evocate, şi îi 
vor plăcea cu atât mai mult, fiind impregnate de culoarea 
locală. 

Totodată, sper să nu fiu înţeles greşit de apărătorii religiei 
romano-catolice, din cauza vreunui amănunt inclus în 


aceste pagini. Mi-am dat toată silinţa, într-una din scrierile 
mele anterioare, să-i înţeleg şi vreau să cred că şi ei mă vor 
înţelege în legătură cu paginile de faţă. Când amintesc de 
vreun fapt care mi s-a părut absurd ori dezagreabil, nu caut 
defel să-l asociez sau să-l privesc ca fiind în mod necesar 
corelat cu principiile de bază ale crezului lor. Tot aşa, când 
descriu ceremoniile din timpul Săptămânii Mari, mă refer la 
aspectul lor exterior şi nu pun la îndoială interpretarea ce 
le-o dă bunul şi învățatul doctor Wiseman1. Când las să se 
înţeleagă că nu-mi plac mănăstirile pentru tinerele fete 
care, călugărindu-se, abjură lumea înainte să o cerceteze şi 
să o cunoască, sau că mă îndoiesc de sanctitatea ex officio a 
tuturor preoţilor şi călugărilor, nu merg mai departe decât 
mulţi catolici credincioşi, atât din străinătate, cât şi de 
acasă. 

Am comparat aceste impresii cu nişte umbre pe apă; sper 
să nu fi tulburat în vreun loc apă atât de tare, încât să stric 
forma umbrelor. Niciodată nu mi-am dorit atât de mult să 
fiu în termeni buni cu toţi prietenii mei ca acum, când în 
depărtare se ridică, încă o dată, obstacole în calea mea. Nu 
şovăi să vă mărturisesc că încerc să îndrept o greşeală pe 
care am comis-o nu de mult, stricând anumite relaţii 
statornicite între mine şi cititorii mei şi că, depărtându-mă o 
clipă de nişte constante preocupări, sunt azi pe cale să 
reiau bucuros aceste relaţii. În Elveţia, de-a lungul altui an 
de absenţă, mă voi putea concentra asupra temelor pe care 
le am în minte acum. Totodată, rămânând fidel publicului 
meu din Anglia, voi căuta să-mi îmbogăţesc cunoştinţele 
despre o ţară nobilă şi nespus de dragă mie?. 

Această carte a fost scrisă într-un stil cât se poate de 
accesibil şi n-ar fi plăcere mai mare pentru mine decât să- 
mi pot compara, prin mijlocirea ei, impresiile de azi cu 
trăirile celor care vor vizita ulterior locurile descrise de 
mine cu atâta râvnă şi încântare. 

Şi acum, nu-mi rămâne decât să schiţez, precum într-un 
paşaport, portretul cititorului meu. Ipotetic, imaginat 


pentru ambele sexe, el poate arăta astfel: 

Tenul: deschis. 

Ochii: foarte veseli. 

Nasul: nicidecum obraznic. 

Gura: zâmbitoare. 

Faţa: strălucitoare. 

Înfăţişarea generală: extrem de agreabilă. 

1 Wiseman, Nicolas Patrick Stephen (1802-1865), teolog 
englez, cardinal, arhiepiscop de Westminster, autor al unui 
roman despre începuturile bisericii, intitulat Fabiola sau 
Biserica Catacombelor (N. 1.). 

2 Rânduri scrise în 18646 (N. 1.). 

STRĂBĂTÂND FRANŢA. 

Era într-o frumoasă dimineaţă de duminică, bunul meu 
prieten, pe o vreme demnă de mijlocul verii, În anul una 
mie opt sute patru zeci şi patru, când... Nu te alarma! Nu 
când doi călători ar fi putut fi văzuţi cum îşi croiesc anevoie 
drum prin acel ţinut pitoresc şi bolovânos care alcătuieşte 
de obicei primul capitol al unui roman de „vârstă de mijloc”, 
ci... când o diligenţă englezească de proporţii considerabile, 
proaspăt scoasă din halele întunecoase ale Pantechnicon- 
uluil din Belgrave Square, Londra, a fost observată (de un 
soldat francez foarte scund; l-am văzut eu cum se uita la 
ea!) ieşind pe poarta Hotelului Maurice din Rue de Rivoli, 
Paris. 

1 Depozit: iniţial clădirea adăpostea un imens bazar (n.t.). 

Nu pot defel să explic de ce o familie englezească, 
înghesuită înăuntrul şi în afara acestei diligenţe, trebuia să 
plece, dintre toate zilele săptămânii, tocmai într-o 
dimineaţă de duminică, după cum nu pot să stabilesc vreun 
motiv anume pentru faptul că în Franţa toţi oamenii de 
statură mică sunt soldaţi, în timp ce toţi oamenii voinici sunt 
surugii; e o regulă invariabilă. Au ei vreun motiv, şi unii şi 
alţii, nu mă îndoiesc de asta. Cât despre motivul familiei de 
a se fi aflat acolo, acesta era, după cum ştiţi, faptul că 
urmau să stea un an de zile în frumoasa Genovă şi că în 


acea perioadă de timp capul familiei intenţiona să cutreiere 
peste tot pe unde l-ar fi mânat neobosita lui curiozitate. 

Tot aşa, ar fi fost o prea mică alinare pentru mine să pot 
explica locuitorilor Parisului că eu eram capul şi şeful 
acestei familii şi nu întruchiparea radioasă a bunei 
dispoziţii, care se afla lângă mine în persoana unui ghid 
francez: cel mai desăvârşit dintre ajutoare şi cel mai 
sclipitor dintre oameni! Ca să vă spun totuşi adevărul, el 
arăta mult mai mult a cap de familie decât mine, care, 
umbrit de impresionantă sa prezenţă, fusesem redus la 
Zero. 

Pe de altă parte, foarte puţin din înfăţişarea Parisului - 
tocmai goneam, huruind, pe lângă sumbra Morgă şi peste 
Pont Neuf - ne-ar fi putut reproşa faptul că porniserăm la 
drum într-o zi de duminică. Prăvăliile de vin (la fiecare a 
doua casă) se bucurau de un dever straşnic; în faţa 
cafenelelor tocmai se desfăşurau parasolurile şi se aranjau 
scaune şi mese în aşteptarea amatorilor de îngheţată şi 
răcoritoare, pentru mai târziu, în cursul zilei; pe poduri, 
lustragiii erau foarte ocupați; se deschideau magazinele; 
trăsuri şi căruţe forfoteau pretutindeni; dincolo de Sena, 
nenumăratele străzi, ce se îngustau în pantă, de parcă erau 
nişte pâlnii, creau tot atâtea privelişti de furnicar şi freamăt 
continuu: scufii de noapte multicolore, pipe, bluze, cizme şi 
capete lăţoase, toate de-a valma. Nimic nu indica la acea 
oră că ar fi fost vorba de o zi de odihnă, dacă n-ar fi apărut 
ici-colo câte o familie înghesuită într-un docar din lemn, 
mare şi vechi, care plecă în excursie, ori dacă vreun 
cetăţean sau vreo gospodină cu aer gânditor, îmbrăcaţi cât 
se poate de sumar, nu s-ar fi aflat aplecaţi pe fereastra 
vreunei mansarde, ca să vadă cum i se usucă pantofii 
proaspăt văcsuiţi pe micul parapet de afară (în cazul 
cetăţeanului) sau cum i se aerisesc ciorapii la soare (în 
cazul gospodinei). 

Odată scăpaţi de pavajul de neuitat (ori de neiertat!) care 
acoperă Parisul, primele trei zile de călătorie spre Marsilia 


sunt destul de liniştite şi monotone. Spre Sens. Spre 
Avallon. Spre Chalons. Descrierea unei zile ajunge pentru 
toate trei! Iat-o: Avem patru cai şi un surugiu care are un 
bici foarte lung şi care mână echipajul de parcă ar fi 
numărul cu „Poşta de la Sankt Petersburg” la Circul Astley 
sau la Franconi; numai că el şade, nu stă în picioare pe cal. 
Cizmele imense, cu genunchiere, purtate de aceşti surugii 
sunt uneori vechi de o sută sau chiar două de ani şi sunt 
atât de nepotrivite pe piciorul celui care le poartă, încât 
pintenul, care ar trebui să fie fixat acolo unde se află 
călcâiul, se află în general mai sus, la mijlocul carâmbului. 
Adeseori omul nostru iese din curtea grajdului cu biciul în 
mână şi cu pantofii în picioare, cărând în fiecare mână câte 
o cizmă doar, pe care o pune cu multă seriozitate pe 
pământ, lângă cal, până ce totul e gata. Când e gata, 
Doamne! Cât tămbălău se face pe chestia asta! Surugiul 
intră în cizme cu pantofi cu tot, sau e ridicat şi băgat în ele 
de câţiva prieteni; apoi ajustează hamurile ornate în relief 
prin truda nenumăraţilor porumbei ce sălăşluiesc prin 
grajduri, după care sileşte toţi caii să tropăie şi să se agite; 
în cele din urmă plesnegşte din bici ca un apucat, zbiară En 
route - Hi! 1 şi-i dăm drumul! Precis o să aibă de furcă cu 
un cal înainte să ajungem nu prea departe şi atunci o să-l 
facă hoţ, tâlhar, porc şi câte şi mai câte, şi o să-l bată în cap 
de parcă ar fi de lemn. 

1 La drum - Dii! (Franc.). 

În primele două zile, peisajul de la ţară e lipsit de orice 
varietate: câmpie nesfârşită, drum interminabil şi din nou 
câmpie nesfârşită. Pe câmpuri, cât vezi cu ochii, abundă 
viţa, o viţă scundă şi nearanjată în ghirlande pe paliere, ci 
pe nişte araci drepţi. Peste tot vezi o mulţime de cerşetori şi 
foarte puţini săteni; cât despre copii, niciodată n-am întâlnit 
atât de puţini, încât nu cred să fi văzut o sută între Paris şi 
Chalons. Oraşe vechi şi bizare, cu poduri suspendate şi 
încinse cu ziduri prevăzute cu turnulețe ciudate pe la 
colţuri, ca nişte feţe groteşti, de parcă zidul şi-ar fi pus o 


mască, ca să privească în jos, în şanţul cu apă. În grădini şi 
pe câmpuri, de-a lungul uliţelor şi în curţile gospodăriilor, 
vedem alte turnulețe neobişnuite, complet singuratice şi 
întotdeauna rotunde, cu vârful ascuţit, părând să nu fie 
folosite în vreun scop anume. Se văd clădiri în ruină de tot 
felul: câteodată e o primărie, alteori un corp de gardă, 
altădată o locuinţă, uneori un castel cu grădină mare, 
năpădită toată de păpădii şi vegheată de foişoare şi mici 
ancadramente ce par să ne facă vesel cu ochiul. Acestea 
sunt priveliştile ce se repetă la infinit. Uneori trecem pe 
lângă un han din vreun sat, cu un zid ce stă să se 
prăbuşească şi cu nenumărate dependinţe şi anexe; 
deasupra intrării stă scris „Grajd pentru şaizeci de cai „, ca 
şi cum s-ar găsi vreun cal acolo, sau orice altceva, afară de 
un însemn de lemn bătut de vânt care indică vinul ce se 
vinde înăuntru; el flutură leneş în bătaia vântului şi e atât 
de putrezit, încât e gata să cadă şi să se sfărâme în bucăţi. 
Tot timpul trecem pe lângă căruţe înguste, mici şi ciudate, 
rânduite în şiruri de şase sau opt, cărând brânză din 
Elveţia; în majoritatea cazurilor, de tot şirul are grijă un 
singur om sau chiar un copilandru, care foarte adesea 
doarme dus în carul din faţă. Caii sună alene din clopoței, 
lăsând impresia că se gândesc (fără îndoială că asta şi fac!) 
că harnaşamentul lor de lână, mare şi albastru, şi de o 
imensă greutate şi grosime, la care se adaugă o pereche de 
coarne groteşti ce cresc din căpăstru, este mult prea 
călduros pentru mijlocul verii. 

Apoi, de vreo două sau trei ori pe zi, trece diligenţa cu 
portierele prăfuite, cu acoperitori albastre (culoarea 
măcelarilor); interioarele sunt albite de atâtea scufii de 
noapte; coviltirul de pe acoperiş se bălăbăne şi se scutură, 
de parcă ar fi capul unui tembel; pasagerii tinerei Franţe 
privesc pe fereastră, cu bărbile până la brâu şi cu ochelari 
albaştri ce le acoperă oribil ochii războinici, în timp ce în 
încleştarea pumnului naţional strâng nişte bastoane 
zdravene. Trăsura de poştă, ducând cu sine câţiva pasageri 


doar, trece ca un fulger; gonind cu o viteză drăcească, şi 
dispare din vedere într-o clipită. Din când în când vezi 
trecând preoţi de parohie, bătrâni dar ţepeni, deşi sunt 
hurducaţi în nişte trăsuri atât de dărăpănate, de ruginite, 
de mucegăite şi de hodorogite, încât nici un englez n-ar 
avea încredere în ele. Femei uscăţive lenevesc în câte o 
păşune singuratică, ţinând de frânghie vacile care pasc; 
alteori dau cu săpăliga, fac vreo altă muncă a câmpului mai 
grea sau au grijă de o turmă întreagă. Pentru a vă face o 
imagine adecvată despre viaţa la ţară, nu trebuie decât să 
luaţi la întâmplare un poem pastoral sau vreun tablou de 
acest gen şi să vă imaginaţi exact opusul a ceea ce este 
descris şi proslăvit în el. 

După ce-ai călătorit până la năucire, ceea ce se întâmpla 
îndeobşte în ultimele ceasuri ale zilei, şi când cei nouăzeci 
şi şase de clopoței ai cailor - douăzeci şi patru de fiecare - 
îţi răsună a somn în urechi timp de o jumătate de oră sau 
aşa ceva, totul devine foarte plicticos şi monoton, încât 
începi să te gândeşti foarte serios la cina de la poşta 
următoare, când iată: în depărtare, la capătul drumeagului 
străjuit de copaci pe care călătoreşti, apar primele semne 
ale unui târg - nişte căsuțe răzlețe. Diligenţa începe din nou 
să huruie pe un pavaj neînchipuit de stricat. Ca şi cum 
echipajul ar fi un aparat de lansat artificii care se 
dezlănţuie la simpla apariţie a unui coş de casă ce fumegă, 
acesta începe să trosnească şi să bolborosească de parcă l- 
ar stăpâni dracul. Trosc, troosc, trosc, troosc. Trosc - trosc 
- trosc. Pleosc - pleosc. Pleosc - trosc. 

Helo! Holr! Vite! Voleur! Brigand! Hi! Hi! Hi! En r-r-r-r- 
route! 1 Bici, roţi, surugiu, pietre, cerşetori, copii, trosc, 
pleosc, trosc! Helo! Holr! Charite pour l'amour de Dieu! 2 
Pleosc-troscpleosc-trosc; pleosc, pleosc, pleosc, poc, 
zdrong, trosc, boc, pleosc-trosc! Ocolim un colţ, gonim în 
susul străzii înguste, apoi în josul dealului pavat, însă pe 
partea cealaltă; intrăm în şanţ; boc, boc; zdronc, trosc, 
pleosc, pleosc; trosc, trosc; abia ferim vitrinele de pe partea 


stângă a străzii, apoi cotim după o arcadă de lemn, pe 
dreapta; buuum, buuum, buuum; zdrang, zdrang, zdrang; 
pleosc, pleosc, pleosc, şi iată-ne în fine în curte la Hotel de 
l'Ecu d'Or3, istoviţi, sfârşiţi, prăfuiţi, terminaţi, epuizați ori 
tresărind pe neaşteptate, fără nici un motiv, precum 
artificiile care sunt pe sfârşite. 

1 Haide! Mai repede! Hoţule! Tâlharule! Dii! La drum! 
Franc.) 

2 Hai, hai! Pentru numele lui Dumnezeu, milă! (Franc.). 

3 Hotelul La Scutul de Aur (franc). 

Ne întâmpină proprietăreasa de la Hotel de l'Ecu d'Or, 
proprietarul de la Hotel de l'Ecu d'Or, camerista de la Hotel 
de l'Ecu d'Or şi un domn care stă la Hotel de l!Ecu d'Or. 
Poartă pe cap o şapcă şi n-are, se vede treaba, alt prieten 
mai apropiat decât propria-i barbă roşie. Şi mai e şi domnul 
paroh care se plimbă încoace şi încolo de unul singur, într- 
un colţ al curţii, ţinând într-o mâna o carte şi-n cealaltă o 
umbrelă. Toţi, în afară de domnul paroh, stau cu gura 
căscată şi cu ochii holbaţi, aşteptând să se deschidă 
portiera poştalionului. Proprietarul de la Hotel de l'Ecu 
d'Or îl iubeşte într-atâta pe curierul nostru, încât nu mai 
are răbdare ca acesta să coboare de pe capră; îi 
îmbrăţişează deci picioarele şi tocurile cizmelor pe când 
acesta se dă jos. „Curierul meu! Bravul meu curier! 
Prietene! Frate!” Proprietăreasa îl adoră, camerista îl 
binecuvântează, garqon-ul îl divinizează. Curierul îi 
întreabă dacă au primit scrisoarea lui. S-a primit, sigur că 
s-a primit. Camerele sunt pregătite? Desigur! Camerele 
cele mai bune, pentru nobilul meu curier! Camerele cele 
mai de vază, pentru viteazul meu curier! Întreaga casă e la 
dispoziţia celui mai bun dintre prietenii mei! Curierul ţine 
mâna pe portieră şi mai pune câteva întrebări, ca să 
prelungească aşteptarea. Pe deasupra hainei, atârnată de o 
curea, curierul poartă o taşcă din piele verde. O grămadă 
de gură-cască se uită la ea, iar unul din ei chiar o atinge. 
Taşca de piele e plină de piese de cinci franci. Printre copii 


se aud murmure de admiraţie. Proprietarul se agaţă de 
gâtul curierului şi-l apleacă până la pieptul lui. Ce mult te-ai 
îngrăşat! îi spune. Eşti atât de rumen, arăţi atât de bine! 

În sfârşit, se deschide portiera. Toţi aşteaptă cu răsuflarea 
tăiată. Coboară doamna. Ah, ce doamnă încântătoare! 
Frumoasă doamnă! Coboară sora doamnei. Cerule mare, 
domnişoara e fermecătoare! Coboară primul băieţel. Oooo, 
ce băieţel frumugşel! Coboară prima fetiţă. Oh, dar e un 
copil fermecător! Coboară a doua fetiţă. Proprietăreasa, 
supunându-se celui mai nobil imbold al firii noastre 
omeneşti, o îmbrăţişează. Coboară al doilea băieţel. Ah, 
drăguţul de el! Ce familie adorabilă! Sugarul e înmânat 
celor de afară. E frumos ca un înger. Bebeluşul le-a întrecut 
pe toate! Tot extazul este revărsat asupra lui! Apoi coboară 
cele două doici şi entuziasmul se transformă în nebunie; 
întreaga familie e purtată sus pe scări ca un nor, în timp ce 
droaia de gură-cască se înghesuie în jurul diligenţei, se uită 
înăuntru, o înconjoară şi o tot pipăie. Că doar nu e puţin 
lucru să atingi o căruţă care a ţinut atâta lume! Amintirea 
asta merită să o laşi moştenire urmaşilor! 

Camerele se află la etajul întâi, în afară de odaia copiilor, 
care e spațioasă şi are patru sau cinci paturi. Se poate 
ajunge la ea străbătând un coridor întunecos, după ce urci 
două trepte, cobori patru, treci de o pompă, parcurgi un 
balcon, iar uşa e chiar lângă grajd. Celelalte odăi de dormit 
sunt şi ele spaţioase şi înalte, fiecare fiind înzestrată cu 
două mici baldachine de lemn, de care sunt atârnate cu 
mult gust, ca şi la ferestre, draperii roşii şi albe. Salonul e 
nemaipomenit! În el s-a şi pus masa pentru trei persoane; 
şerveţelele sunt împăturite în formă de tricorn. Pardoseala 
e alcătuită din plăci roşii. Covoarele lipsesc cu desăvârşire 
şi nu prea avem ce spune despre mobilă. Peste tot însă eo 
abundență de oglinzi, de vaze încăpătoare, pline cu flori 
artificiale, şi pretutindeni se văd o mulţime de ornice. 
Întregul grup se pune în mişcare. Bravul nostru curier, mai 
ales, e peste tot: caută unde sunt păturile, în timp ce 


preaiubitul său frate, proprietarul, îi tot toarnă vin pe 
gâtlej; adună castraveți cruzi (întotdeauna castraveți! 
Dumnezeu ştie de unde tot îi ia!) şi umblă cu ei 
pretutindeni, cu câte unul în fiecare mână, de parcă ar fi 
nişte bastoane de poliţai. 

Suntem poftiţi la cină. Pe masă sunt bucăţi mari de pâine, 
câte una de fiecare; ni se serveşte o supă foarte subţire, 
peşte, alte patru feluri de mâncare, pe urmă ceva pui, apoi 
desertul şi în tot acest timp nu ne lipseşte vinul. Nu e mare 
scofală de felurile astea, afară de faptul că sunt gustoase şi 
servite prompt. Când s-a făcut aproape întuneric, bravul 
nostru curier, după ce a mâncat cei doi castraveți tăiaţi felii 
şi trecuţi prin conţinutul unei destul de pântecoase carafe 
de ulei şi oţet, iese din refugiul său şi propune o vizită la 
catedrala ale cărei turnuri masive privesc cu severitate în 
curtea hanului. Deci, plecăm într-acolo şi o găsim foarte 
solemnă şi impresionantă, scăldată în lumina sumbră: atât 
de sumbră, încât, în cele din urmă, paracliserul politicos, 
bătrân şi cu falca de jos căzută, ia o rămăşiţă de capăt de 
lumânare, ca să orbecăie cu ea printre morminte - între 
crucile cenuşii arată ca o stafie rătăcită care-şi caută 
propria umbră. 

Când ne întoarcem, vedem servitorii de rând ai hanului 
mâncând la o masă mare, întinsă afară, sub balcon. 
Mâncarea, o fiertură de carne şi legume, scoate aburi de 
fierbinte ce e, fiind servită chiar din cazanul de fier în care 
a clocotit. Au şi un ulcior de vin şi sunt foarte bine dispuşi; 
mult mai bine dispuşi decât domnul cu barbă roşie, care 
joacă biliard în odaia luminată din stânga curţii, unde se 
văd siluete cu tacuri în mână şi ţigări în gură, tot trecând 
prin faţa ferestrei. Slăbănogul de paroh se plimbă şi-acum 
încoace şi încolo de unul singur, cu cartea şi cu umbrela. Şi, 
mult timp după ce vom fi adormit, parohul se va mai plimba 
pe acolo, iar bilele de biliard se vor ciocni mai departe. 

Dimineaţa următoare, la orele şase, suntem în picioare. E 
o zi splendidă, făcând de ruşine noroiul zilei de ieri, cu care 


e stropită peste tot diligenţa (de parcă poate ceva să dea de 
ruşine o diligenţă într-o ţară în care aceste vehicule nu sunt 
curățate niciodată). Toată lumea e vioaie şi, în timp ce ne 
terminăm micul dejun, dinspre grajdul poştei se aud venind 
zornăind caii. Tot ce a fost scos din trăsură ieri, azi e pus la 
loc. După ce a intrat în fiecare cameră şi a privit în juru-i, ca 
să fie sigur că nu a rămas nimic uitat, bunul nostru curier 
ne vesteşte că totul e gata. Ne urcăm, deci, cu toţii în 
diligenţă. Din nou cei de la Hotel de l'Ecu d'Or sunt foarte 
încântați. Bravul nostru curier dă fuga în casă şi ia un coş 
cu friptură rece de pasăre, felii de şuncă, pâine şi biscuiţi 
pentru drum; îl înmânează celor din diligenţă şi aleargă din 
nou în hotel. 

Acum ce mai are în mână? Alţi castraveți? Nu! Are o fâşie 
lungă de hârtie. E nota de plată. 

În dimineaţa asta, bravul nostm curier are două curele 
petrecute pe după umăr: de una atârnă taşca de piele, iar 
de cealaltă un burduf grozav, tot de piele, plin ochi cu cel 
mai bun şi mai uşor vin de Bordeaux ce se găseşte în acest 
hotel. Curierul nu plăteşte nici o notă până ce burduful nu e 
plin. Apoi se tocmeşte. 

Se tocmeşte cu patimă. Mai e încă frate cu proprietarul, 
dar din mamă sau tată diferiţi. Nu mai e înrudit cu el cum 
era cu o seară mai înainte. Proprietarul se scarpină în cap. 
Bravul nostru curier îi arată câteva cifre de pe notă şi îi dă 
să înţeleagă că, dacă rămân scrise acolo, Hotel de l'Ecu 
d'Or va fi de acum înainte şi pentru totdeauna Hotel de 
l'Ecu de Cuivrel. Hotelierul se duce la tejghea. Curierul îl 
urmează, îi vâră în mână nota de plată şi o pană de scris şi 
vorbeşte mai repede ca oricând. Proprietarul ia pana. 
Curierul îi zâmbeşte. Hotelierul face modificarea. Curierul 
încearcă o glumă. Proprietarul e afectat, dar nu prea. 
Suferă bărbăteşte. Strânge mâna bravului său frate, dar 
nu-l mai îmbrăţişează. Totuşi, îşi iubeşte fratele, fiindcă ştie 
prea bine că se va întoarce, pe acelaşi drum, într-una din 
aceste frumoase zile, cu altă familie, şi parcă vede că inima 


îi va tânji după el iar. Bravul nostru curier mai controlează o 
dată toată diligenţă, se uită la frână, inspectează roţile, se 
ridică, dă un ordin şi-am plecat! 

1 Hotelul La scutul de aramă (N. TI). 

E zi de târg. Târgul se ţine în piaţeta din faţa catedralei. 
Vedem bărbaţi şi femei în albastru, roşu, verde, alb, vedem 
magherniţe cu pereţii din pânză de cort şi tot felul de 
mărfuri. Ţăranii se îngrămădesc peste tot, cu coşurile lor 
goale. Ici se văd vânzători de dantelă, colo vânzători de ouă, 
mai încolo vânzători de fructe, dincolo cizmarii. Locul întreg 
arată de parcă ar fi scena unui mare teatru, imediat după 
ridicarea cortinei, prezentând un bal pitoresc. Alături, 
drept decor, se află catedrala, severă, întunecată şi rece, 
părăginită pe ici-colo; într-un loc, soarele de dimineaţă, 
furişându-se printr-o ferestruică dinspre răsărit, răzbate 
prin vitralii, împroşcând parcă pavajul cu stropi purpurii. 

În cinci minute am şi ajuns la marginea târgului şi trecem 
de crucea de fier cu un petic de iarbă răvăşită drept loc de 
rugăciune în faţă-i. lată-ne din nou la drum! 

LYONUL, RONUL ŞI FEMEIA-SPIRIDUŞ DIN AVIGNON. 

Chalons e un loc de popas plăcut, datorită îndeosebi 
excelentului han aşezat chiar pe malul fluviului, iar 
vaporaşele colorate în verde şi roşu, care navighează în 
susul şi în josul apei, constituie un decor înviorător, mai ales 
după drumurile pline de praf. Dar tot atât de adevărat e că 
te-ai putea cu greu hotări să alegi Chalons drept loc de 
reşedinţă, afară de cazul în care vrei să locuieşti pe o 
câmpie întinsă cât vezi cu ochii, crestată doar de şiruri de 
plopi, unii mai înalţi, alţii mai mici, ca nişte piepteni cu dinţii 
rupţi, ori să duci o viaţă fără nici o şansă de a urca vreun 
deal sau orice altceva, afară de scările casei. 

S-ar putea însă prea bine să-ţi placă mai mult decât 
Lyonul, unde poţi ajunge foarte uşor în opt ore, dacă vrei, 
cu unul din vaporaşele menţionate mai înainte. 

Ce oraş mai e şi Lyonul! Se zice că unii oameni, în anumite 
momente nefericite, se simt ca şi cum ar fi căzuţi din nori! 


lată un oraş întreg care s-a prăvălit parcă din cer; ai 
impresia că mai întâi a fost smuls, precum toate pietroaiele 
din partea locului, dintre mlaştini şi râpi sterpe: urât 
spectacol! Arterele mari, prin care năvălesc cele două fluvii, 
laolaltă cu nenumărate străduţe, par să fiarbă şi să 
dogorească de căldură. Casele sunt înalte, masive şi 
îndeobşte murdare, putrede ca brânza veche şi ticsite de 
oameni. Sunt îngrămădite până sus, pe dealurile care 
împresoară oraşul din toate părţile; iar locatarii, precum 
nişte viermişori într-un calup de brânză, îşi întind hainele 
zdrenţuite pe prăjini, la uscat, sau mişună pe uşi, când 
înăuntru, când afară, ieşind să-şi tragă sufletul şi să gâfâie 
din greu pe pavaj, abia târându-se printre grămezile înalte 
de baloturi cu marfă mucezită. Astfel trăiesc, ori mai 
degrabă nu mor până ce nu li se împlineşte sorocul, în acest 
recipient secat. Toate oraşele manufacturiere contopite 
într-unul singur ar reda cu greu imaginea Lyonului, aşa 
cum mi s-a prezentat el mie: fiindcă toate slinurile 
nespălate şi necurăţate din orice alt oraş străin par grefate 
aici pe mizeriile proprii ale acestui centru industrial, 
producând astfel de roade, încât de acum înainte m-aş 
abate bucuros câteva mile din drumul meu, ca să nu-l mai 
întâlnesc din nou. 

În răcoarea serii sau, mai degrabă, în ostoirea căldurii de 
peste zi, ne-am dus să vizităm catedrala în care nişte 
bătrâne, laolaltă cu doi-trei câini, erau cufundate într-o 
pioasă contemplare. Cât despre curăţenie, nu se putea face 
nici o diferenţă între pardoseala de piatră a catedralei şi 
pavajul străzii. Aici am văzut un sfânt de ceară, într-o cutie 
ca o cuşetă de vapor, prevăzută cu un capac de sticlă, 
căruia Madame Tussaud nu i-ar putea găsi vreun cusur şi 
care ar putea face de ruşine chiar Westminster Abbey. lar 
dacă vreţi să ştiţi totul despre arhitectura acestei catedrale, 
sau despre orice alte date ale ei, dimensiuni, înzestrare şi 
istoric, nu sunt oare ele menţionate în ghidul domnului 


Murray, şi n-aţi putea oare să le citiţi acolo, mulţumindu-i, 
aşa cum am făcut şi eu? 

1 Marie 'Tussaud (1760-1850), a lucrat mai întâi la 
„Cabinetul de ceara” al unchiului ei, Curtius, la Paris, unde 
a modelat chipurile victimelor Teroarei; a emigrat apoi în 
Anglia, unde a transferat şi Muzeul de Ceară. Celebrul 
muzeu de azi a fost refăcut în 1929, după ce un incendiu l-a 
distrus în 1925 (N. 1.). 

Tot din acest motiv m-aş fi abținut să menţionez ciudatul 
ceas al catedralei din Lyon, dacă n-ar fi fost o mică greşeală 
pe care am făcut-o în legătură cu acest obiect mecanic. 
Paracliserul era foarte nerăbdător să ni-l arate, pe de-o 
parte pentru onoarea aşezământului şi a oraşului, pe de 
alta de dragul câştigului, poate, pe care îl obținea din 
această îndeletnicire suplimentară. Oricare ar fi fost 
motivul, ornicul a fost pus în mişcare şi ca urmare s-au 
deschis o mulţime de uşiţe prin care au apărut, înaintând cu 
mers clătinat, o droaie de figurine ce se smuceau înainte şi 
înapoi, dând dovadă de o instabilitate fără seamăn; acestea 
săltau fără rost, aşa cum se întâmplă de obicei cu figurile 
acţionate de un mecanism. În tot acest timp, paracliserul ne 
explica aceste minuni, arătându-ni-le de mai multe ori cu o 
vergea. În centru era o păpuşă reprezentând pe Fecioara 
Maria şi lângă ea un mic sertăraş din care ieşea o alta, 
foarte urâtă, executând unul din cele mai neaşteptate 
salturi pe care le-am văzut vreodată în viaţa mea. Când o 
vedea pe Sfânta Fecioară, sărea dintr-o dată înapoi şi 
trântea violent uşiţa în urmă-i. Interpretând scenă ca pe un 
simbol al victoriei asupra Păcatului şi Morţii şi voind să arăt 
că am înţeles despre ce era vorba, înainte ca prezentatorul 
să dea vreo explicaţie, am strigat pripit: „Aha! Ăsta e 
Spiritul Rău! Desigur! A dat bir cu fugiţii!” „Să mă iertaţi, 
domnule”, a zis paracliserul, arătând cu o mişcare plină de 
graţie spre uşiţă, ca şi cum ar fi prezentat pe cineva, 
„acesta e arhanghelul Gabriel!” 


În ziua următoare, imediat după ivirea zorilor, călătoream 
deja pe învolburatul Ron, cu o viteză de douăzeci de mile pe 
oră, într-un vaporaş murdar şi încărcat cu mărfuri, având 
drept companie doar trei sau patru pasageri. Dintre aceştia 
se distingea un cavaler nătâng, bătrân şi cu un chip blajin, 
mare amator de usturoi şi nespus de manierat; la butonieră 
avea atârnată o rămăşiţă de panglică roşie. Părea să şi-o fi 
legat acolo ca să-şi aducă aminte de ceva, ca vestitul Tom 
Noddyl din anecdotă, care îşi făcea noduri la batistă. 

1 'Tom Noddy: prostănac, nerod (N. [.). 

În ultimele două zile observaserăm în depărtare nişte 
dealuri masive şi înceţoşate: erau primele indicii ale Alpilor. 
Acum treceam chiar pe lângă ei: uneori mai aproape de o 
coastă, alteori pe lângă vreo pantă acoperită cu vii. Totul 
era cât se poate de frumos: sate şi orăşele ce atârnau parcă 
în aer, păduri întregi de măslini zărite printre turlele 
bisericilor, nori plutind uşor pe deasupra, castele în 
paragină, cocoţate pe fiecare colină, case împrăştiate în 
râpe şi viroage. Masivitatea munţilor imprima căsuţelor un 
farmec aparte, de parcă erau nişte jucării. Albul lor 
imaculat, contrastând puternic cu roca brun-roşcată a 
muntelui sau cu verdele viu şi persistent al măslinilor, 
precum şi oamenii de pe mal, reduşi la dimensiuni 
liliputane, mergând cu paşi mici şi înceţi: toate acestea 
alcătuiau un tablou încântător. Întâlneam bacuri fără 
număr, ca şi poduri, printre care faimosul Pont d'Esprit, 
având nenumărate arcade, şi oraşe în care se produceau 
vinuri renumite. Am trecut prin Valence, unde a studiat 
Napoleon; la fiecare cot, fluviul aducea în faţa noastră noi şi 
neaşteptate frumuseți. 

În după-amiaza aceleiaşi zile am ajuns la podul prăvălit de 
la Avignon şi-am intrat în oraşul scăldat în soare. Numai 
zidul de apărare plin de creneluri, arătând ca o crustă de 
plăcintă nu tocmai coaptă, nu se bronzează deloc, deşi stă 
la soare de atâtea secole. 


Pe străzi atârnau în ciorchini strugurii, iar sclipitorul 
oleandru era în plină floare. Străzile sunt vechi şi foarte 
înguste, însă destul de curate şi umbrite de tende întinse de 
la o casă la alta. Ţesături şi batiste în culori vii, tot felul de 
curiozităţi, cadre vechi din lemn sculptat, jilţuri, altare, 
sfinţi, fecioare, îngeri şi portrete zugrăvite cu 
neîndemânare, toate de vânzare! Un spectacol neaşteptat şi 
deosebit de pitoresc. Din când în când însă, ochiul 
surprindea prin câte o poartă ruginită, rămasă 
întredeschisă, curţi cufundate în tihnă şi case falnice, dar 
tăcute ca nişte morminte. Semăna grozav cu o scenă din O 
mie şi una de nopţi! Cei trei dervişi, cu un ochi fiecare, ar fi 
putut să bată cu toată nădejdea în oricare din aceste porţi 
şi paznicul care-i tot iscodea cu întrebări - unul care-şi 
pusese bucate alese în coş încă de dimineaţă - le-ar fi 
deschis cu siguranţă. 

În ziua următoare, după micul dejun, am pornit într-o mică 
excursie, ca să vizităm punctele de atracţie din oraş. 
Dinspre nord adia o briză atât de plăcută, încât plimbarea 
noastră a fost foarte agreabilă, măcar că pietrele din pavaj, 
ca şi cele din ziduri, erau atât de încinse, încât ţi-era şi frică 
să pui mâna pe ele. 

Mai întâi, am urcat un deal stâncos până la catedrală, 
unde tocmai se ţinea slujba în faţa unei asistenţe foarte 
asemănătoare celei din Lyon: nişte femei în vârstă, un ţânc 
şi un câine foarte stăpân pe sine, care îşi stabilise un mic 
traseu pentru plimbare, începând de la grilajul altarului şi 
terminându-l la uşă, o plimbare cât se poate de firească, pe 
care dumnealui o făcea chiar în timpul slujbei, tot atât de 
metodic şi de calm ca orişice bătrân de afară! Catedrala e 
veche şi pustie, iar picturile de pe tavan sunt jalnic 
desfigurate de timp şi de vremea umedă; dar, cum lumina 
soarelui se revărsa printre perdelele roşii de la ferestre, 
făcând să strălucească lemnăria altarului, totul arăta cum 
nu se poate mai surâzător şi mai vesel. 


Intrând în această catedrală anume ca să vedem nişte 
picturi executate în fresco de un pictor francez şi de 
ucenicul său, am observat mai îndeaproape un mare număr 
de ofrande votive cu care erau acoperite din abundență 
zidurile diferitelor capele. Nu am spus împodobite, fiindcă 
acestea erau executate foarte neîndemânatic, la repezeală, 
foarte probabil de nişte bieţi zugravi de firme, care o mai 
scoteau la capăt în felul acesta. Erau nişte tablouri mici, 
fiecare prezentând vreo boală sau nenorocire de care 
donatorul scăpase prin mijlocirea sfântului patron sau a 
Sfintei Fecioare. Mă voi referi la ele ca la nişte indivizi 
reuşiţi ai speciei în general (acest gen abundă în Italia). 

Groteşti şi lipsite de orice armonie în contururi şi 
imposibile ca perspectivă, ele nu se deosebesc cu nimic de 
gravurile în lemn din cărţile vechi; dar, fiind picturi în ulei, 
artistul, precum pictorul familiei Primrose, nu s-a zgârcit 
deloc la culori. Într-un tablou, de pildă, unei doamne i se 
amputa un deget de la un picior - operaţie pentru care un 
personaj sfânt descinsese anume în cameră, pe o canapea, 
ca să o supravegheze. În altă pictură, o doamnă zăcea în 
pat, îndesată foarte strâns şi nefiresc în aşternut, şi privea 
cu multă demnitate la un trepied cu un lighean de toaletă 
pe el: nu era decât un lavoar obişnuit, singura mobilă din 
cameră, pe lângă lemnăria patului. Nimeni nu şi-ar fi 
închipuit că femeia se afla în chinurile naşterii, dacă 
pictorului nu i-ar fi venit ideea salvatoare de a aşeza toată 
familia în genunchi într-un colţ. Deasupra lor, Sfânta 
Fecioară, pe un fel de divan albastru, le promitea, se vede 
treaba, că le înapoiază pacienta intactă. În alt caz, o femeie 
tocmai era pe punctul de a fi strivită de un fel de căruţă în 
formă de pian, chiar lângă zidurile oraşului. Dar Sfânta 
Fecioară era şi aici de faţa. Dacă apariţia ei supranaturală 
speriase calul (aducând mai degrabă a grifon murg) ori 
dacă era invizibilă pentru el, nu ştiu; însă acesta se depărta 
în galop, cling-cling, fără umbră de respect sau de 


remuşcare. Pe fiecare astfel de pictură era scris cu litere 
mari şi galbene, chiar acolo unde se afla cerul, Ex votol. 

1 Potrivit făgăduinţei (lat). 

Deşi ofrandele votive nu erau chiar necunoscute în 
templele păgâne, numărându-se printre multele 
compromisuri încheiate între religia falsă şi cea adevărată, 
pe vremea când cea din urmă era încă la început, aş fi vrut 
ca toate celelalte compromisuri să fi fost la fel de 
nevătămătoare. Recunoştinţa şi Cucernicia sunt calităţi 
creştine, iar un suflet creştin, recunoscător şi umil, trebuie 
să propovăduiască supunerea. 

Nu departe de catedrală se înalţă vechiul Palat al Papilor; 
o aripă este azi o închisoare obişnuită, iar cealaltă o 
cazarmă zgomotoasă; întunecatele apartamente, 
maiestuoase, închise, deşarte, îşi râd de vechea lor măreție, 
ca nişte cadavre regale îmbălsămate. Dar nu ne-am dus 
acolo cu gândul să vedem încăperile maiestuoase, cazarma 
sau închisoarea, deşi am lăsat câţiva bănuţi în cutia 
deţinuţilor, în timp ce aceştia ne priveau din spatele 
gratiilor de fier, urmărindu-ne fiecare mişcare. Ne-am dus 
să vedem ruinele înfricoşătoarelor încăperi ale Inchiziției de 
odinioară. 

O bătrânică micuță şi oacheşă, cu nişte ochi pătrunzători 
(o dovadă că lumea nu reuşise încă să alunge diavolul dintr- 
însa, deşi avusese timp cam între şaizeci şi şaptezeci de ani 
s-o facă), ieşi din taverna cazărmii pe care o ţinea chiar ea, 
întâmpinându-ne cu o legătură de chei mari în mină, ca să 
ne arate drumul. Nu vă mai spun, aşa cum ne-a spus ea, pe 
drum, că era gardian al palatului apostolic şi că deţinea 
postul ăsta de foarte mulţi ani; că însoţise în celule pe nişte 
prinți, că fusese apreciată drept cel mai bun ghid de 
temnițe şi că locuia la palat din copilărie, ba chiar se 
născuse acolo, dacă-mi aduc bine aminte. N-am văzut în 
viaţa mea o drăcoaică atât de fioroasă, de iute, plină de 
energie şi pasionată. Mişcările îi erau extrem de violente. 
Nu vorbea până nu se oprea anume în acest scop. Atunci 


tropăia, ne apuca de braţe, se avânta în fel de fel de poze şi 
atitudini, dădea cu cheile de pereţi ca să sublinieze ceea ce 
spunea; ba şoptea de parcă Inchiziția ar fi fost încă acolo, 
ba ţipa de parcă s-ar fi aflat chiar ea pe scaunul de tortură, 
iar când se apropia de vestigiile unei orori, avea un fel 
misterios, ca al vrăjitoarelor, de a face cu degetul arătător 
şi de a privi înapoi, păşind pe furiş şi făcând tot felul de 
strâmbături groteşti, care ar fi îndreptăţit-o să ţopăie în 
închipuirea unui bolnav chinuit de friguri. 

Am trecut apoi de-a lungul unei curţi, printre grupuri de 
soldaţi care leneveau; ne-am strecurat printr-o poartă pe 
care femeia-spiriduş a descuiat-o, încuind-o apoi în urma 
noastră, şi am pătruns într-o altă curte, mai îngustă, din 
cauza blocurilor de piatră căzute şi a grămezilor de gunoi, 
parte din ele înăbuşind gura unui pasaj subteran, prăbuşit 
atunci şi care comunica odinioară (aşa, cel puţin, se spune) 
cu un castel aflat de partea cealaltă a fluviului. Lângă 
această curte se află o temniţă - ne-am regăsit în ea în clipa 
următoare - în sumbrul turn des oubliettesl acolo unde a 
fost întemnițat Rienzi2, legat cu un lanţ de fier chiar de 
zidul lângă care ne aflăm, dar pe atunci nici vorbă să vadă 
cerul, prăvălit acum fără oprelişte înăuntru. Câteva trepte 
şi am ajuns la cachots3, unde erau conduşi prizonierii 
Inchiziției imediat după capturare şi ţinuţi patruzeci şi opt 
de ore fără hrană şi apă, astfel încât să le fie sfărâmată şi 
ultima fărâmă de dârzenie, înainte de a fi aduşi în faţa 
neînduplecaţilor lor judecători. Aici lumină zilei nu 
pătrunde nici azi. Sunt nişte celule mici, închise între patru 
pereţi apăsători şi rigizi, extrem de întunecoase şi păstrând 
încă uşile masive şi zăvoarele de pe vremuri. 

1 Celule subterane şi obscure în care erau închişi 
condamnaţii pe viaţă (N. 1). 

2 Cola di Rienzi (1313-1354), tribun al poporului la Roma; 
în 1347 a instaurat republica în oraş, însă după şapte luni, a 
fost excomunicat şi obligat să abdice. După un exil de şapte 


ani s-a reîntors la Roma, a fost ales senator, dar după scurt 
timp a fost asasinat (N. ED. Engl.). 

3 Temniţe (franc.). 

Femeia-spiriduş, privind înapoi, aşa cum v-am spus, a 
pătruns într-o încăpere boltită, folosită acum drept magazie 
de provizii: pe timpuri, aici era capela Sfântului Oficiu4. 
Camera aceasta, în care a funcţionat tribunalul, era absolut 
banală, iar podiumul părea să fi fost îndepărtat cu o zi 
înainte. Închipuiţi-vă pilda samariteanului zugrăvită într-un 
lăcaş al Inchiziției! Ei bine, chiar aşa a fost zugrăvită acolo, 
pictura putând fi desluşită şi azi! 

4 Oficiu al curiei papale, însărcinat cu supravegherea 
respectării credinţei moralei creştine (N. T). 

Sus, în pereţii aceştia siniştri, se află nişte firide prin care 
se ascultau, pentru a fi notate, mărturisirile abia rostite de 
acuzaţi. Mulţi dintre aceştia au fost luaţi chiar din celula pe 
care o privim. Călcăm pe urmele paşilor lor, de-a lungul 
aceluiaşi coridor. 

Privesc în jurul meu cu senzaţia de groază stârnita de un 
astfel de loc, când, pe neaşteptate, femeia-spiriduş mă 
apucă de încheietura mâinii, punându-şi în acelaşi timp pe 
buze o cheie cât toate zilele, în chip de deget arătător. Cu 
un gest brusc, mă invită să o urmez. Aşa şi fac. Mă conduce 
într-o cameră alăturată: o încăpere ciudată, cu un tavan 
înalt, care se îngustează în formă de pâlnie, deschizându-se 
la capătul de sus în afară, către cerul liber. O întreb ce e 
acolo. Îşi încrucişează braţele, se chiorăşte hidos la mine şi- 
atât! Îşi roteşte privirea în jur, să se asigure că s-a adunat 
tot grupul, se aşază pe un morman de bolovani, îşi azvârle 
braţele în sus, şi cu un răcnet pătimaş anunţă: La Salle de 
la Question! 

Camera de tortură! Tavanul este construit în formă de 
pâlnie, ca să înăbugşe strigătele victimelor! Ah, femeie- 
spiriduş, lasă-ne să reflectăm în tăcere, doar o clipă. Taci, 
femeie-spiriduş! Încrucişează-ţi braţele pe picioarele-ţi 


scurte şi stai liniştită pe grămada aia de bolovani măcar 
cinci minute, iar pe urmă n-ai decât să explodezi din nou. 

Minute?! Secundele nu s-au scurs încă, măsurate pe 
orologiul palatului, când, aruncând flăcări pe ochi, 
femeiaspiriduş e iar în picioare, în mijlocul încăperii, 
descriind cu braţele ei arse de soare o roată de lovituri 
grele. Uite-aşa mergea! Strigă femeia-spiriduş. Hârş, hârş, 
hârş! O rotire nesfârşită de ciocane grele. Hârş, hârş, hârş 
pe mâinile şi picioarele suferinzilor. Priviţi albia asta de 
piatră! zice femeia-spiriduş. Era pentru tortura cu apă! Gâl- 
gâl, bea, înghite, umflă-te, plesneşte întru slava 
Mântuitorului! Înghite zdreanţa însângerată, înghite-o 
adânc în trupul tău păgân, ereticule, înghite-o cu fiecare 
înghiţitură de aer! Şi, după ce călăul o trage afară, aburind 
de adevărurile revelate de însuşi chipul lui Dumnezeu, 
recunoaşte-ne pe noi drept slujitorii aleşi ai Domnului, 
drept credincioşi în Predica de pe Munte, discipoli de 
seamă ai celui care a făcut minuni doar ca să vindece, care 
niciodată nu a lovit pe nimeni cu orbire, surzenie, muţenie, 
nebunie sau orice altă nenorocire de pe lume, şi care 
întodeauna şi-a întins în binecuvântarea lui mâna doar ca să 
dăruie scăpare, alinare şi tihnă! 

„Vedeţi? urlă iar femeia-spiriduş. Acolo se afla cuptorul! 
Acolo se înroşeau fiarele! În acele găuri erau fixaţi drugi 
ascuţiţi, de care erau atârnaţi cei torturați. Monsieur 
(femeiaspiriduş vorbeşte acum în şoaptă) a auzit de acest 
turn? Da? Atunci Monsieur să se uite acolo, jos!” 

Un val de aer rece, însoţit de un iz de pământ jilav, îl 
loveşte pe Monsieur drept în faţă. Între timp, o dată cu 
vorba, femeia-spiriduş deschide o uşă ascunsă în perete. 
Monsieur se uită înăuntru. În jos se vede căscându-se hăul, 
iar în sus abia se distinge gura acestui turn înalt, abrupt, 
întunecos, înfiorător şi rece. Călăul Inchiziției, explică 
femeia-spiriduş, privind şi ea înăuntru, îi azvârlea aici pe 
aceia care nu mai ajungeau la celelalte torturi. „Priviţi! 
Vede Monsieur petele acelea negre de pe perete?” O privire 


peste umăr, urmărind ochii sfredelitori ai femeii-spiriduş, îi 
arată îndeajuns de clar lui Monsieur, fără să mai aibă nevoie 
de indicaţia cheii, în ce direcţie se află petele. „Ce sunt 
astea?” „Sânge!” 

În octombrie 1791, când Revoluţia a atins apogeul în 
aceste locuri, şaizeci de bărbaţi şi femei (printre care şi 
preoţi, adaugă femeia-spiriduş, preoţi!) au fost ucişi şi 
azvârliţi în acest puț îngrozitor, muribunzi şi morţi laolaltă; 
peste cadavre s-a aruncat apoi var. Curând, semnele 
înspăimântătoare ale masacrului au dispărut, însă crima 
aceasta va rămâne vie în memoria oamenilor, tot aşa cum 
pietrele masivei construcţii în care s-a înfăptuit au rămas 
una peste alta, drept mărturisire, ca şi sângele împroşcat 
pe ziduri. 

Să fi fost un simplu amănunt din grandiosul plan al 
răsplăţii divine faptul că groaznicul măcel a fost săvârşit 
chiar în acest loc? Ori faptul că atrocitățile şi instituţiile 
monstruoase, care timp de ani şi ani au lucrat ca să 
schimbe natura omului, le-au oferit mijloacele deja folosite 
pentru a-şi satisface ura nestăvilită şi crudă? În culmea 
freneziei lor, revoluționarii au ţinut să nu fie cu nimic mai 
prejos decât acestă instituţie măreaţă, solemnă şi legală, 
aşa cum a fost ea în vremurile ei de glorie. Ba mai mult 
chiar! Au folosit Turnul celor Uitaţi în numele Libertăţii - 
libertatea lor: o creaţie pământeană, alăptată cu noroiul 
negru al şanţurilor şi celulelor Bastiliei, dezvăluindu-şi cu 
prisosinţă creşterea nesănătoasă. Să nu uităm că Inchiziția 
I-a folosit în numele Cerului. 

Femeia-spiriduş ne face semn cu degetul şi se strecoară 
afară, intrând din nou în capela Sfântului Oficiu. Se opreşte 
într-un anumit punct al podelei. Urmează numărul de mare 
efect! Aşteaptă să vină şi ceilalţi. Se repede la bravul nostru 
curier, care tocmai explica ceva cuiva, îl loveşte în cap cu 
cea mai mare dintre chei, turtindu-i pălăria, şi-i ordonă să 
tacă. Ne adună pe toţi în jurul unei trape din podea, ca în 
jurul unui mormânt „Voilr!” Se năpusteşte la inel şi, cu 


puterea ei de femeie-spiriduş, deschide larg, cu scrâşnet, 
capacul care nu e deloc uşor. „Voilr les oubliettes! Voilă les 
oubliettes! În subterane! Înspăimântător! Beznă! Teribil! 
Fără scăpare! Les oubliettes de I'Inquisition!” 

Îngheaţă sângele în mine când, mutându-mi privirea de la 
ea, văd jos nişte bolți în care făpturile înadins uitate acolo 
trăiau doar cu amintiri din lumea de afară, despre soţii, 
prieteni, copii şi fraţi şi, înfometați de moarte, făceau să 
sune zidurile cu gemetele lor zadarnice. Dar fiorul pe care-l 
simţi văzând zidul acesta blestemat, prăbuşit şi spart, 
precum şi soarele strălucind printre rănile lui deschise, e 
un semn al victoriei. Mă simt înflăcărat, mândru, încântat 
de a trăi aceste clipe, de parcă aş fi eroul unei mari 
cuceriri! Lumina pătrunsă până-n bolțile lugubre, furişată 
acolo ca să dezvăluie toate persecuțiile comice în numele 
Domnului, este slabă, neaflându-se încă la amiază! Dar nici 
orbului care şi-a regăsit vederea nu i se pare mai dulce 
lumină decât i se pare călătorului care o contemplă în 
mersul ei maiestuos, ce calcă în picioare bezna acestei 
adevărate Porţi a Infernului. 

DE LA AVIGNON LA GENOVA. 

Femeia-spiriduş este foarte încântată că les oubliettes, 
numărul ei de atracţie, au avut succes. Lasă, deci, trapa să 
cadă la loc cu un trosnet formidabil, după care se postează 
deasupra, punându-şi mâinile în şolduri şi pufnind din 
răsputeri. 

Părăsim locul acela şi o însoţim până la dugheana de sub 
poarta fortăreței, ca să cumpăr un ghid cu istoricul 
palatului. Dugheana este de fapt o cămăruţă joasă şi 
întunecoasă, abia luminată prin nişte ferestruici îngropate 
în zidul gros; are o vatră ca de forjă, iar lângă uşă se 
găseşte o mică tejghea cu sticle, borcane şi pahare; pe 
pereţi atârnă obiecte de bucătărie laolaltă cu zdrenţe şi în 
prag şade, împletind, o femeie cu o înfăţişare sobră 
(pesemne că şi duce o viaţă sobră, având în vedere 


convieţuirea cu femeia-spiriduş); totul arată ca într-un 
tablou pictat de Ostadel. 

1 Ostade, Adriaen van (1610-1684), pictor din şcoala 
olandeză, elev al lui Franz Hals (N. T). 

Facem apoi o mică plimbare în jurul palatului; păşesc 
parcă într-un vis, având în acelaşi timp impresia că abia m- 
am trezit din el, impresie pe care am avut-o şi puţin mai 
înainte, văzând lumina răzbind acolo jos, sub bolte. 
Grosimea neobişnuită, înălţimea ameţitoare a zidurilor, 
forţa copleşitoare a turnurilor masive, proporţiile gigantice 
ale întregii construcţii, aspectul sumbru şi îngrămădirea 
grosolană trezesc în mine un fior de groază şi uimire. 
Evocarea celorlalte meniri: fortăreață inexpugnabilă, palat 
luxos, temniţă înfiorătoare, loc de tortură, tribunal al 
Inchiziției, sălaş laolaltă de banchete şi războaie, lăcaş al 
religiei şi al sângelui, dă fiecărei pietre din această imensă 
alcătuire un sens înfricoşător, atribuindu-i înţelesuri noi în 
acest context absurd. Mult timp după aceea, nu m-am 
gândit decât la soarele pătruns în temnițe. Palatul, ajuns să 
fie cazarma unor soldaţi zgomotoşi, silit să devină ecoul 
vorbăriei grosolane şi al înjurăturilor ordinare, locul de 
aerisire a mantalelor pe la ferestrele murdare: iată un 
îmbucurător declin al maiestăţii de altădată! Iar lumina zilei 
răzbită până-n celule şi cerul ajuns tavan al camerelor de 
tortură: iată adevărata lui dezolare, completa lui 
înfrângere! Şi dacă l-aş fi văzut în flăcări de la temelii până 
la metereze, aş fi ştiut că toată dogoarea focului n-ar fi 
putut să-l mistuie aşa cum îl mistuie razele de soare 
răzbătând în temnițe şi în camerele de consiliu. 

Înainte de a părăsi Palatul Papilor, daţi-mi voie să vă 
traduc din ghidul de care vă pomeneam mai înainte, o 
prezentare cât se poate de potrivită acestor locuri. 

„O veche legendă spune că în 1441 unul din nepoţii lui 
Pierre de Lude, legatul Papei, a insultat grav câteva distinse 
doamne din Avignon, ale căror rude, drept răzbunare, l-au 
atras pe tânăr şi l-au mutilat în chip groaznic. Timp de mai 


mulţi ani, legatul şi-a înăbuşit propria-i răzbunare în 
adâncul sufletului, însă nu era câtuşi de puţin dispus să 
ierte. A făcut chiar, de-a lungul anilor, unele avansuri 
pentru împăcare şi, atunci când nimeni nu se mai îndoia de 
sinceritatea lui, a invitat la un splendid banchet, chiar în 
acest palat, anumite familii, cu toţi membrii lor, pe care 
plănuise să îi piardă. Ospăţul era animat de cea mai mare 
veselie; legatul îşi luase toate măsurile necesare. Când s-a 
pus pe masă desertul, s-a înfăţişat un elveţian din gardă, 
anunțând că un ambasador străin solicita o audienţă 
extraordinară. Legatul s-a scuzat şi s-a retras, însoţit de 
ofiţerii săi. Câteva minute după aceea, cinci sute de 
persoane au fost transformate în cenuşă: aripa palatului în 
care avusese loc ospăţul fusese aruncată în întregime în aer 
de o teribilă explozie!” 

După-amiaza, după ce am vizitat catedralele (dar nu vreau 
să vă plictisesc cu ele tocmai acum), am părăsit Avignonul. 
Zăpuşeala fiind foarte mare, pe drumurile de dincolo de 
întărituri se vedeau fie oameni care dormeau duşi pe 
fiecare petic de umbră, fie grupuri-grupuri cuprinse de 
lene, pe jumătate dormind, pe jumătate treze, aşteptând 
momentul când soarele va fi destul de jos încât să le 
permită să înceapă jocul de bile printre copacii scorojiţi ori 
pe drumul plin de praf. Pe aici, recolta a fost deja strânsă şi 
a început treieratul. La căderea serii, pătrundem într-un 
ţinut sălbatic şi stâncos, renumit pe timpuri pentru tâlharii 
care bântuiau pe aici, şi călătorim anevoie în susul unei 
pante abrupte. Am continuat aşa până la unsprezece, când 
ne-am oprit, pentru popasul de noapte, în oraşul Aix (aflat 
la o depărtare de două poşte de Marsilia). 

În dimineaţa următoare, hotelul la care trăseserăm avea 
toate jaluzelele şi obloanele trase, ca să împiedice lumina şi 
căldura să intre înăuntru, păstrându-l astfel plăcut şi 
răcoros. Oraşul este foarte curat, însă dogoarea e atât de 
tare şi lumina e atât de puternică, încât la prânz, când am 
ieşit pe stradă, am avut senzaţia că trec brusc din bezna 


unei pivnițe direct într-un foc viu. Aerul era atât de limpede, 
încât dealurile şi piscurile stâncoase din depărtare păreau a 
fi doar la o oră de mers, în timp ce oraşul, şi mai la 
îndemână - cu un fel de pâclă albastră între mine şi el - 
arăta alb de atâta zăpuşeală şi parcă arunca flăcări. 

Am părăsit oraşul către seară şi am apucat-o pe drumul 
care duce la Marsilia. Un drum plin de praf. Era prafpână 
şi pe casele mai apropiate de drum; chiar şi viţa de vie era 
pudrată cu alb. Aproape în toate pragurile caselor stăteau 
femei care curăţau şi tocau ceapă pe care o puneau apoi în 
nişte oale de lut: pregăteau cina. Acelaşi spectacol îl 
văzuserăm cu o seară înainte de-a lungul drumului de la 
Avignon. Am trecut şi pe lângă două-trei castele umbrite şi 
întunecoase, înconjurate de crânguri şi înfrumuseţate cu 
râuleţe, cu atât mai plăcute vederii cu cât observam 
extrema raritate a acestui gen de locuinţe prin regiunea pe 
care o parcurgeam. Pe când ne apropiam de Marsilia, 
drumul a început să se umple de oameni care o ţineau într- 
o petrecere. În faţa cârciumilor stăteau grupuri de oameni 
dintre care unii fumau, alţii beau, jucau dame ori cărţi sau 
(uneori) dansau. Un lucru era constant: peste tot era praf, 
praf şi iar praf. Ne-am continuat drumul printr-o suburbie 
întinsă, răzleţită şi murdară. Pe partea stângă se afla o 
coastă jalnică de pământ, pe care erau amestecate într-un 
talmeş-balmeş grozav, îngrămădite fără cea mai mică 
ordine, vilele de la ţară ale comercianților din Marsilia; 
toate de un alb care îţi lua ochii, dar cu fațadele, spatele, 
laturile şi frontoanele îndreptate spre toate punctele 
cardinale. Această privelişte ne-a însoţit până ce, în cele din 
urmă, am intrat în oraş. 

Am revenit în aceste locuri de două sau de trei ori, şi pe 
vreme frumoasă şi pe vreme urâtă, şi teamă mi-e că locul, 
neîndoios, este tare murdar şi dezagreabil. În schimb, 
perspectiva frumoasei Mediterane văzută de pe înălțimile 
fortificate, cu fermecătoarele-i stânci şi insule, este cu 
adevărat fascinantă. Înălţimile sunt un refugiu mult dorit, 


dar din motive mai puţin pitoreşti: ele oferă un prilej de 
evadare din amestecul de mirosuri abominabile ce se ridică 
permanent din acest mare port cu apă stătută şi îngălată de 
murdăria de la nenumăratele vapoare ce vin aici încărcate 
cu tot soiul de mărfuri. Pe timp călduros, duhoarea locului 
devine absolut insuportabilă. 

Străzile sunt înţesate cu marinari de toate naţiile, 
îmbrăcaţi în bluze roşii, albastre, bluze din piele de bivol, 
bluze decolorate de soare ori încă portocalii; peste tot vezi 
berete roşii, albastre, verzi, bărbi stufoase ori obrazuri 
rase, turbane turceşti, jobenuri englezeşti, lucioase, şi 
pălării napolitane. Orăşenii stau grupuri-grupuri, pe pavaj 
sau răcorindu-se pe terasele caselor, ori se plimbă încoace 
şi încolo pe cel mai strâmt şi mai aglomerat dintre 
bulevarde; ici-colo cete de indivizi de cea mai joasă speţă, 
cu înfăţişare dubioasă, îţi blochează tot timpul calea. Chiar 
în mijlocul acestei forfote se află nelipsita casă de nebuni: o 
construcţie mică, joasă, înghesuită, arătând mizerabil, care 
dă chiar la stradă, fără nici un gard! Nici măcar curte n- 
are! Nebunii şi nebunele, trăncănind pe la ferestre, trag cu 
ochiul printre barele ruginite la feţele holbate de jos, în 
timp ce razele puternice ale soarelui, năvălind pieziş în 
micile lor celule, le usucă pesemne creierii, neliniştindu-i şi 
înspăimântându-i, de parcă ar fi hărţuiţi de o haită de câini. 

Ne-am instalat destul de bine la Hotel du Paradis, situat 
într-o stradă îngustă, cu case foarte înalte. Vizavi se afla 
salonul unui coafor, în a cărui vitrină erau expuse două 
păpuşi de ceară, reprezentând două doamne în mărime 
naturală, care tot făceau piruete: spectacol care-l incinta 
atât de mult pe patron, încât el şi familia lui stăteau pe nişte 
scaune, chiar în stradă, în faţa magazinului, bucurându-se 
cu o demnitate nonşalantă de uimirea trecătorilor. La 
miezul nopţii, când ne-am retras să ne culcăm, familia se 
dusese să se odihnească, însă coaforul (un om corpolent, cu 
nişte papuci bej în picioare) se afla încă acolo, cu picioarele 
întinse, şi era evident că nu se îndura să tragă obloanele. 


Ziua următoare am coborât în port, unde marinarii de 
diverse neamuri descărcau şi încărcau tot felul de mărfuri: 
fructe, vinuri, uleiuri, mătăsuri, ţesături, catifele şi multe 
altele. Am închiriat una din numeroasele bărcuţe uşoare, cu 
un coviltir dungat în culori vesele, şi am pornit-o pe sub 
pupele marilor nave, printre odgoane şi parâme, 
strecurându-ne printre alte bărci şi trecând foarte aproape 
de coastele unor corăbii, până am ajuns la Marie 
Antoinette, un vapor frumos, ancorat lângă gura portului, 
gata de plecare spre Genova. Curând, în urma noastră a 
apărut chiar diligenţa, acel voluminos „fleac de la 
Pantechnicon „, ancorată pe un şlep care se izbea de orice 
întâlnea în cale, stârnind o nestăvilită avalanşă de 
înjurături; în cele din urmă a ajuns cu bine şi a fost 
transbordată pe vapor. Pe la cinci eram în largul mării. 
Vasul strălucea de curăţenie, mesele se serveau pe punte; 
noaptea era calmă şi senină; frumuseţea şi liniştea mării şi 
a cerului nu pot fi descrise în cuvinte. 

În dimineaţa următoare, devreme, trecuserăm de Nisa şi 
aproape toată ziua am navigat de-a lungul coastei, la numai 
câteva mile de țărm. Înainte de ora trei am putut zări 
Genova şi de atunci nu am avut altă preocupare decât să 
urmărim dezvăluirea treptată a superbului amfiteatru de 
terase, grădini şi palate. Din port, unde am fost pe drept 
cuvânt uimiţi la vederea câtorva călugări capucini, care 
vegheau la dreapta cântărire a lemnului pe chei, am plecat 
spre Albaro, aflat la o depărtare de două mile, unde am 
închiriat o casă. 

Drumul nostru trecea pe străzile principale, nu însă pe 
renumitele Strada Nuova şi Strada Balbi, pe care se aflau 
înşiruite palatele. Niciodată în viaţa mea nu m-am simţit 
atât de descumpănit! Neaşteptata noutate a tot ceea ce 
vedeam, mirosurile neobişnuite, murdăria de neexplicat 
(deşi Genova este recunoscută drept cel mai curat dintre 
oraşele italiene), neorânduiala caselor, una cocoţată pe 
acoperişul celeilalte, ulițele mai îngălate şi mai strâmte 


decât cele din St. Giles sau din cartierele vechi ale Parisului, 
pe care vedeam trecând nu vagabonzi, ci doamne bine 
îmbrăcate, cu văluri albe şi evantaie imense, lipsa oricărei 
asemănări cu alte locuinţe, prăvălii, ziduri sau coloane 
văzute de mine în alte locuri, murdăria deprimantă, lipsa de 
spaţiu şi ruină, toate acestea m-au copleşit de-a binelea. Am 
căzut parcă într-o reverie. Surprind cu un ochi neobosit şi 
uimit locurile de pelerinaj, văd sfinţi şi fecioare în altare 
ridicate la colţuri de stradă, un mare număr de preoţi, 
călugări şi soldaţi, ba chiar draperii mari şi roşii, unduind în 
pragurile catedralelor; urc chiar acum un deal pe care se 
află alte străzi şi alte pasaje ce se avânta tot mai sus; zăresc 
nişte tarabe cu fructe, lămâi şi portocale proaspete, 
atârnând în ghirlande făcute din frunze de viţă; observ un 
corp de gardă, un pod suspendat, precum şi nişte porţi, 
apoi vânzători de apă rece ca gheaţa; mi-am dat seama de 
toate acestea înainte de a fi depus într-o curte îmbâcsită, 
dezolantă şi năpădită de buruieni, în faţa unei clădiri, un fel 
de închisoare spoită în roz, şi înainte de a mi se spune că voi 
locui acolo. 

În clipa aceea nici nu-mi trecea prin gând că odată voi 
ajunge să mă îndrăgostesc până şi de pietrele de pe străzile 
Genovei şi că îmi voi aminti de oraş cu multă afecţiune, ca 
de un loc în care mi-am petrecut multe ceasuri de odihnă şi 
delectare! Acestea sunt însă primele mele impresii, notate 
cu toată sinceritatea, şi nu-mi rămâne decât să vă descriu 
felul în care mi le-am schimbat. Acum, însă, să ne tragem 
puţin sufletul după această istovitoare călătorie. 

GENOVA ŞI ÎMPREJURIMILE. 

Primele impresii despre Albaro, o suburbie a Genovei, în 
care sunt acum situat, cum ar spune prietenii mei 
americani, pot cu greu să fie altfel decât triste şi 
descurajatoare. Este nevoie de puţin timp şi de obişnuinţă 
ca să alungi senzaţia de deznădejde cauzată la început de 
atâta ruină şi neglijenţă. Cred însă că ineditul, apreciat de 
majoritatea oamenilor, este deosebit de plăcut pentru mine. 


Nu mă descurajez chiar aşa uşor când am mijloace de a-mi 
satisface propriile închipuiri şi preocupări, după cum îmi 
vine să cred că am o înclinaţie naturală de a mă acomoda 
tuturor împrejurărilor. Însă acum, după ce am cutreierat 
într-o continuă stare de surpriză şi amăgire prin toate 
văgăunile şi cotloanele din împrejurimi, am destul timp, 
când mă întorc la vila în care locuiesc, Villa Bagnarello 
(sună romantic, dar signor Bagnarello este doar un măcelar 
de prin apropiere), să mă gândesc, până ce plec din nou la 
drum, să reflectez asupra ultimelor mele experienţe şi să le 
compar - ceea ce mă distrează enorm - cu impresiile avute 
la început. 

Villa Bagnarello, sau „închisoarea purpurie” - un nume cu 
mult mai sugestiv pentru această casă - se află aşezată într- 
una din cele mai frumoase poziţii din câte se pot imagina. 
Nu departe de ea se desfăşoară superbul Golf al Genovei şi 
Mediterana de un albastru intens; peste tot sunt 
împrăştiate case şi palate vechi, părăginite şi monstruoase; 
la stânga se văd nişte înălţimi măreţe, cu vârfurile adeseori 
ascunse în nori; ici-colo, pe coastele lor stâncoase, stau 
cocoţate forturi puternice; iar în faţă, de la zidul casei şi 
până jos la ţărmul mării, ajungând la o capelă în ruine, pe 
nişte stânci ascuţite şi pline de pitoresc, se întind viile verzi, 
prin care poţi cutreiera toată ziua la umbră, printre şirurile 
interminabile de struguri întinşi pe o serie de suporturi ca 
nişte gratii. 

În acest loc izolat se poate ajunge pe nişte uliţe atât de 
înguste, încât, când am ajuns la vamă, am aflat că oamenii 
de aici o măsuraseră pe cea mai strâmtă dintre ele şi ne 
aşteptau, ca să măsoare şi diligenţă noastră: o ceremonie 
care a fost îndeplinită acolo, pe loc, cu toată seriozitatea, în 
timp ce noi aşteptam rezultatul cu sufletul la gură. S-a 
dovedit că dimensiunile se potrivesc, însă abia-abia şi nu 
mai mult, fapt pe care îl constat în fiecare zi, la vederea 
numeroaselor şanţuri pe care diligenţa le-a săpat în pereţi, 
pe ambele părţi. Suntem mai norocoşi, mi se spune, decât o 


bătrână doamnă care, nu de mult, şi-a cumpărat o casă prin 
părţile acestea şi s-a trezit complet blocată în trăsura ei 
într-o uliţă; deoarece a fost imposibil să se deschidă vreuna 
dintre uşi, a fost nevoită să se supună ruşinii de a fi trasă 
afară printr-una din ferestruicile din faţă, ca un arlechin! 

După ce străbaţi aceste uliţe strâmte, ajungi la o arcadă cu 
o poartă veche şi ruginită, care nici măcar nu se închide 
bine: e poarta mea! Această poartă veche şi ruginită este 
prevăzută cu un clopot făcut parcă anume pentru ea. Poţi 
să suni la clopotul acesta cât pofteşti; nu-ţi va răspunde 
nimeni, pentru simplul motiv că nu are nici o legătură cu 
casa! La poartă însă mai exista un ciocănel vechi şi ruginit, 
care e atât de slab fixat, încât alunecă într-o parte de cum îl 
atingi; dacă îi prinzi şmecheria şi baţi îndeajuns de mult, 
vine cineva. Vine bravul nostru curier şi-ţi dă drumul 
înăuntru. Intri deci într-o amărâtă de grădiniţă, sălbatică de 
tot şi plină de buruieni; urmează via, o străbaţi, intri într-o 
sală pătrată, asemănătoare cu o pivniţă, urci pe o scară cu 
trepte de marmură crăpată şi treci într-o încăpere enormă, 
cu un tavan boltit şi pereţii spoiţi, care nu se deosebeşte cu 
nimic de o capelă metodistă. Aceasta este sala. Are cinci 
ferestre şi cinci uşi şi este împodobită cu nişte picturi care 
ar umple de bucurie inima oricărui restaurator de tablouri 
din Londra, unul dintre aceia care îşi atârnă drept firmă un 
tablou împărţit în două, ca moartea şi doamna de la 
începutul vechii balade, de nu ştii niciodată dacă ingeniosul 
meşter a curăţat jumătate din tablou sau dacă a murdărit-o 
pe cealaltă. Mobila din această sală este acoperită cu un 
brocart roşu. Toate scaunele sunt practic imposibil de 
mişcat, iar sofaua cântăreşte câteva tone. 

La acelaşi etaj, dând toate în aceeaşi încăpere, se află 
sufrageria, salonul şi mai multe dormitoare, fiecare având o 
mulţime de uşi şi ferestre. Sus, pe scări, se găsesc 
nenumărate alte odăi, groaznice toate, precum şi o 
bucătărie; la subsol mai există o bucătărie echipată cu tot 
felul de instalaţii ciudate pentru arderea cărbunelui, 


arătând ca un laborator de alchimist. De asemenea, mai 
sunt multe salonaşe unde, în acest iulie înăbuşitor, servitorii 
pot evita dogoarea de peste zi şi unde bravul nostru curier 
cântă toată seara la fel de fel de instrumente muzicale pe 
care şi le confecţionează singur. Este o hărăbaie extrem de 
veche, încăpătoare, confuză, plină de ecouri, întunecată şi 
pustie, o casă cum n-am mai văzut şi cum nu mi-am mai 
închipuit vreodată... 

Din salon se deschide o mică terasă acoperită cu viţă de 
vie şi sub această terasă, formând o latură a grădiniţei, se 
afla odată grajdul. Acum acolo este staulul de vite şi 
înăuntru se află trei vaci, aşa încât avem lapte proaspăt cu 
găleata. Prin apropiere nu se află nici o păşune unde să 
pască; drept urmare, vacile zac acolo tot timpul, îndopându- 
se cu foi de viţă: sunt nişte vaci italieneşti adevărate, care o 
duc într-un dolce far'niente toată ziulica. Vacile sunt în grija 
unui bătrân pe nume Antonio, care doarme acolo, între ele, 
împreună cu fiul său: doi localnici tuciurii, desculți, cu câte 
o cămaşă, o pereche de pantaloni şi o eşarfă roşie la brâu, 
iar la gât cu o relicvă sau un talisman cât o bomboană de la 
tortul de Bobotează. Bătrânul este foarte doritor să mă 
convertească la catolicism. Uneori, seara, ne aşezăm pe o 
piatră de lângă uşă, ca Robinson Crusoe cu Vineri, în roluri 
inversate. De obicei, ca să mă facă să trec la catolicism, îmi 
povesteşte o versiune prescurtată a vieţii Sfântului Petru şi 
sunt aproape convins că face asta îndeosebi din plăcerea 
nesfârşită pe care o are de a imita cocoşul. 

Priveliştea, după cum am mai spus, este încântătoare, însă 
din cauza soarelui puternic, care te înnebuneşte, nu alta, 
trebuie să ţii jaluzelele bine închise, iar când soarele a apus 
trebuie să închizi toate ferestrele, altfel eşti ispitit să te 
sinucizi din cauza ţânţarilor. Aşa încât nu vezi prea multe 
nici chiar din casă în această perioadă a anului. Cât despre 
muşte, n-are rost să le bagi în seamă. Şi nici cu puricii nu 
trebuie să-ţi faci sânge rău, cantitatea lor fiind imensă; sunt 
numeroşi precum o întreagă armată şi mişună prin garaj 


atât de mult, încât în fiecare zi mă aştept ca diligenţă să se 
năruie cu totul, năruită de miliarde de purici harnici, puşi 
pe treabă serioasă. Şoarecii sunt ţinuţi destul de bine la 
respect de zeci de mâţe jigărite, care cutreieră curtea 
tocmai în acest scop. Şopârlele, desigur, nu au vreo 
importanţă: se joacă la soare şi nu muşcă. Micuţii scorpioni 
sunt doar o curiozitate. Gândacii au cam întârziat anul 
acesta. Mai este şi o armată de broaşte. Pe terenurile vilei 
învecinate se află o rezervaţie pentru ele şi, după căderea 
nopţii, ai putea jura că zeci şi zeci de femei, purtând nişte 
saboţi de lemn pentru noroi, tropăie pe un pavaj de piatră 
umed, fără să se oprească măcar o clipă. Acesta este exact 
zgomotul pe care-l fac. 

Capela, în ruine acum, se află pe ţărmul pitoresc şi frumos 
al mării; a fost înălţată odată, demult, în cinstea Sfântului 
loan Botezătorul. Dacă nu mă înşel, există chiar o legendă 
potrivit căreia oasele Sfântului au fost depuse cu multă 
pompă în această capelă, când au fost aduse pentru prima 
oară la Genova, iar oraşul le posedă şi în ziua de astăzi. Ori 
de câte ori se dezlănţuie o furtună neobişnuit de mare, 
oasele sunt scoase şi arătate valurilor furioase şi 
întodeauna acestea se calmează. Ca urmare a acestui 
legământ dintre Sfântul loan şi oraş, foarte mulţi dintre 
oamenii de rând sunt botezați Giovanni Baptista, ultimul 
nume fiind pronunţat în dialectul genovez Ba-ci-cia, ca şi 
cum ai strănuta. Duminica sau într-o zi de sărbătoare, când 
pe străzi forfotesc o puzderie de oameni, este destul de 
ciudat şi de amuzant totodată pentru un străin să tot audă 
oamenii chemându-se unul pe altul Bacicia de dimineaţă 
până seara. 

Pe ulițele înguste se află vile mari, ale căror pereţi (vreau 
să spun pereţii din afară) sunt pictaţi din abundență cu tot 
felul de chipuri sobre şi sfinte. Însă anii şi aerul de mare 
aproape că le-au şters şi acum arată ca intrarea la Grădinile 
Vauxhall într-o zi însorită. Curțile acestor case sunt 
năpădite de ierburi şi buruieni; soclurile statuilor sunt 


acoperite de tot felul de pete hidoase, ca şi cum ar suferi de 
o boală de piele; porţile de la stradă sunt pline de rugină, 
iar barele de fier de la ferestrele joase stau să cadă. 
Lemnele de foc sunt stivuite în încăperi mari, fiind socotite 
o adevărată comoară; căderile de apă sunt secate ori 
înfundate; artezienele ţâşnesc prea încet, fiind prea leneşe 
ca să funcţioneze cum trebuie; adeseori, timp de mai multe 
zile în şir, peste toate acestea bate vântul, sirocco, ca într- 
un cuptor gigantic. 

Nu de mult a fost o zi de sărbătoare, dedicată Sfintei 
Fecioare; tineri de prin vecini purtau coroniţe verzi din 
frunze de viţă şi umblau astfel împodobiţi în procesiuni. 
Totul era cât se poate de straniu şi hazliu. Mărturisesc că, la 
un moment dat, neştiind că era sărbătoare, am crezut (fiind 
foarte satisfăcut de deducţia mea) că le poartă precum caii, 
ca să se apere de muşte. 

Curând după aceea a fost o altă sărbătoare, de data 
aceasta în onoarea Sfântului Nazzaro. Imediat după micul 
dejun, unul dintre tinerii din Albaro a adus două buchete 
mari de flori şi, urcând pe scări în marea noastră sala, ni le- 
a oferit. Nu era decât un mod politicos de a căpăta ceva 
bani pentru a plăti muzicanţii tocmiţi în onoarea Sfântului, 
aşa că i-am dat câţiva gologani şi trimisul s-a depărtat 
foarte satisfăcut. La şase seara ne-am dus la catedrala din 
apropiere: un lăcaş fastuos, împodobit cu ghirlande şi 
draperii strălucitoare şi ticsit de la altar până la uşa 
principală de femei. Acestea purtau toate un simplu văl alb 
lung, numit mezzero, astfel încât adunarea mi s-a părut a fi 
cea mai străvezie şi mai îngerească din câte am văzut 
vreodată. În general, femeile tinere nu sunt prea drăguţe, 
însă au un mers foarte elegant şi dau dovadă, în ţinuta lor şi 
în aranjarea vălurilor, de multă graţie înnăscută şi de 
gingăşie. Erau de faţă şi câţiva bărbaţi, nu prea mulţi; o 
parte dintre ei îngenuncheaseră în intervalul dintre şirurile 
de bănci, aşa încât ceilalţi credincioşi se împiedicau de ei. În 
catedrală ardeau nenumărate lumânări, ceea ce făcea ca 


podoabele de argint ale icoanelor (în special colierul 
Fecioarei) să scânteieze ca nişte briliante; preoţii oficiau în 
altarul principal; orga cânta întruna cu multă însufleţire, iar 
corul făcea la fel, în timp ce dirijorul, aflat într-o mică 
galerie în partea opusă corului, bătea măsura cu un 
pergament pe pupitrul din faţă; un tenor fără pic de voce 
cânta şi el. Corul cânta într-un fel, orga în altul, cântăreţul 
după cum îl tăia capul, în timp ce nefericitul dirijor bătea 
tactul şi gesticula cu pergamentul după un principiu 
cunoscut numai de el şi arătându-se satisfăcut de tot acest 
spectacol. În ceea ce mă priveşte, mărturisesc că niciodată 
n-am auzit o zarvă mai mare. Cât despre căldura dinăuntru, 
aceasta era înăbuşitoare. 

Chiar în faţa catedralei stăteau bărbaţi cu bonete roşii şi 
haine largi, care le atârnau pe umeri (fiindcă nu le trăgeau 
niciodată pe mâneci): jucau bile şi-şi cumpărau bomboane. 
Din când în când, câţiva dintre ei terminau o partidă, intrau 
în catedrală, se închinau cu degetele muiate în apă sfinţită, 
se lăsau pentru o clipă pe un genunchi, după care ieşeau 
din nou în stradă, să mai joace o partidă. Sunt atât de 
experţi în acest fel de divertisment, încât, indiferent unde s- 
ar desfăşura - pe uliţe, pe străzi pietruite ori pe cele mai 
desfundate şi mai nenorocite maidane - ei ar evolua cu tot 
atâta precizie că şi pe o masă de biliard. Însă nu încape 
îndoială că jocul cel mai îndrăgit este mora, joc naţional, pe 
care cei de aici îl cultivă cu o pasiune nestăpânită şi la care 
ar miza tot ce au. Este un joc care nu necesită alte accesorii 
decât cele zece degete de la mână, întotdeauna (nu vreau 
să fac nici un joc de cuvinte) la îndemână! Se joacă în doi. 
Unul din jucători strigă un număr, să zicem cel mai mare, 
zece. O dată cu numărul strigat arată brusc celuilalt trei, 
patru sau cinci degete şi, în aceeaşi clipă, la noroc şi fără 
să-i vadă mâna, adversarul său trebuie să arate atâtea 
degete, încât să întregească diferenţa până la zece. Ochii şi 
mâinile acţionează cu o rapiditate atât de mare, încât 
pentru un spectator neiniţiat este foarte greu, dacă nu 


chiar imposibil, să urmărească desfăşurarea jocului. Cei 
iniţiaţi însă (există întotdeauna un grup întreg de oameni 
gata să privească, devorând pur şi simplu jocul) se împart în 
tabere, susţinându-şi favoriţii şi făcând ca desfăşurarea 
jocului să fie adeseori foarte zgomotoasă. Nici vorbă să fie 
un joc liniştit, mai ales că numerele sunt întodeauna 
strigate în gura mare şi cu cea mai mare repeziciune. 
Seara, în zilele de sărbătoare, nu se poate ca, stând la 
fereastră sau plimbându-te în grădină, trecând pe străzi ori 
hoinărind în oricare loc liniştit de prin oraş, să nu auzi 
numerele strigate pe la mai toate cârciumile, tot astfel cum, 
privind prin vreo cărare de vie, sau la aproape fiecare colţ, 
să nu zăreşti de îndată un grup de jucători în plin vacarm. 
Se poate observa că majoritatea participanţilor au tendinţa 
să strige un anumit număr mai des decât pe celelalte. Este 
foarte amuzant să urmăreşti încordarea celor doi jucători 
care sunt numai ochi, străduindu-se reciproc să descopere 
slăbiciunea celuilalt, ca să profite cât mai mult de ea. 
Efectul este mult sporit de bruscheţea şi de pasiunea cu 
care se dispută jocul: închipuiţi-vă doi oameni jucând cu o 
ardoare atât de mare, de parcă miza ar fi însăşi viaţa lor. 

Foarte aproape de casa noastră se află un mare palazzo, 
care pe vremuri a aparţinut unui membru al familiei 
Brignole; în momentul de faţă, palatul este închiriat de o 
şcoală de iezuiţi drept cartier general pentru vară. Într-una 
din zilele trecute, pe la asfinţit, am pătruns în curtea 
părăginită şi nu am putut rezista tentaţiei de a mă plimba 
pe acolo pentru un timp, observând aspectul locului, care se 
cam repetă prin împrejurimi. 

Am dat târcoale peste tot pe sub colonadele care formează 
două dintre laturile unei curţi plină de buruieni şi năpădită 
de iarbă; casa alcătuieşte a treia latură, iar a patra este o 
terasă joasă, dând spre grădină şi spre dealurile învecinate. 
Nu cred să existe măcar o singură lespede întreagă în tot 
pavajul. În centrul curţii se află o statuie melancolică, atât 
de bălţată şi de distrusă, încât pare a fi cârpită peste tot cu 


ghips şi apoi dată cu pudră. Grajdurile, garajele, birourile 
sunt toate goale, ruinate, complet părăsite. 

Uşile şi-au pierdut ţâţânile şj se mai ţin doar în încuietori, 
ferestrele sunt sparte, ghipsul s-a cojit şi zace în bulgări pe 
jos; păsările şi pisicile au pus într-atâta stăpânire pe 
dependinţe, încât nu m-am putut opri să nu mă gândesc la 
basme şi să nu le privesc cu bănuială, ca pe nişte servitori 
metamorfozaţi, aşteptând să fie readuşi la starea lor 
dinainte. În special un cotoi bătrân, o brută slăbănoagă, cu 
ochi verzi şi înfometați (de fapt, sunt înclinat să cred că în 
realitate era o sărmană rudă) îmi dădea mereu târcoale, 
sperând că aş putea fi FătF'rumos venit să se însoare cu 
aleasa inimii, restabilind astfel dreapta aşezare. Dându-şi 
însă seama de greşeală, a scos deodată un mârâit 
înfricoşător şi s-a depărtat cu o coadă atât de zbârlită, încât 
n-a mai putut să se strecoare în cotlonul lui, fiind astfel 
obligat să aştepte afară până ce i s-au înmuiat atât 
indignarea, cât şi coada. 

Între colonade, într-un fel de casă de vară sau ce-o fi fost 
ea, locuiau nişte englezi, ca viermii într-o nucă; iezuiţii le-au 
dat termen să plece şi n-au avut încotro; au plecat şi-au 
închis-o şi pe asta. Casă, o dărăpănătură plină de zgomote 
suspecte, cu ferestrele de jos zăbrelite, ca de obicei, avea 
uşa larg deschisă şi nu mă îndoiesc că aş fi putut intra acolo 
oricând, să dorm său chiar să mor, şi nu m-ar fi deranjat 
nimeni. Din toată hardughia s-a închiriat doar un 
apartament de la etaj, iar când am fost eu acolo, dintr-una 
din camere se auzea vocea unei tinere soliste, care, în 
liniştea serii, exersa cu mult sârg o bravura. 

Am coborât apoi în grădina care este foarte nefiresc 
alcătuită, cu alei, terase, portocali, statui şi bazine de piatră 
pline cu apă; totul e verde, buruienos, răzleţ, pipernicit ori 
crescut prea mult; plante pline de rugină, mucegai, miros 
de lespezi şi umezeală. În seara aceea totul era cufundat în 
beznă; sclipea doar un licurici singuratic care, pe fondul 
negru al tufelor, apărea ca un ultim grăunte de glorie apusă 


a casei, dar s-a îndepărtat şi acesta, zburând în sus şi în jos, 
în unghiuri bruşte, smucindu-se dintr-un punct ca să 
descrie o roată, întorcându-se în punctul din care a pornit, 
ca şi cum ar fi căutat resturi din gloria-i apusă şi 
minunându-se ce s-a ales de ea. 

Timp de două luni, contururile şi umbrele confuze din 
reveria mea s-au transformat treptat în forme şi obiecte 
familiare; şi am început să mă gândesc foarte serios că, 
după un an, când urma să închei lunga mea vacanţă şi să 
mă întorc în Anglia, nu aş fi putut pleca din Genova cu inimă 
uşoară. 

Este un loc care „te prinde” pe zi ce trece. Mereu apare 
câte ceva nou de văzut. Aici se află cele mai plăcute alei şi 
poteci pentru plimbări. Poţi foarte uşor să rătăceşti drumul 
(ce deliciu, când ai tot timpul la dispoziţie) de douăzeci de 
ori pe zi, dacă-ţi place, întorcându-te de unde-ai plecat, 
după ce treci prin cele mai neaşteptate şi mai 
surprinzătoare capcane. Locurile abundă în cele mai stranii 
contraste; la fiecare cotitură îţi sar în ochi lucruri pitoreşti, 
altele urâte, meschine ori minunate, încântătoare sau 
dezagreabile. 

Cei care doresc să vadă cât de frumoasă este regiunea 
învecinată Genovei ar trebui să urce (pe vreme senină) în 
vârful Muntelui Faccio sau, cel puţin, să călărească în jurul 
oraşului, pe la fortificaţii: o performanţă mai uşor de 
realizat. Nu există spectacol mai plăcut decât cel oferit de 
priveliştile portului şi de văile celor două râuri, Polcevera şi 
Bizagno, de-a lungul cărora se întind zidurile puternic 
fortificate, ca o replică în miniatură a Marelui Zid 
Chinezesc. Printre punctele de atracţie ale acestei 
încântătoare excursii ţin să menţionez o adevărată tavernă 
genoveză, unde vizitatorul se poate înfrupta în voie din 
mâncăruri de prin partea locului, ca de pildă tagliarini sau 
ravioli, cârnaţi nemţeşti iuţiţi cu usturoi, care se taie felii şi 
se consumă cu măsline verzi, proaspete, creastă de cocoş şi 
rinichi de oaie cu tocătură de carne şi ficaţi de berbec, 


bucățele dintr-o parte necunoscută a viţelului, răsucite în 
mici fâşii, prăjite şi servite pe un platou mare, înghesuite ca 
nişte heringi, precum şi alte asemenea curiozităţi. Adeseori, 
vinurile servite în aceste trattorie din preajma oraşului sunt 
aduse din Franţa, Spania sau Portugalia de căpitanii vaselor 
de comerţ. Clienţii cumpără o sticlă fără să întrebe ce soi e 
şi nici nu-şi bat capul să şi-l amintească dacă le spune 
cineva. În mod obişnuit, vinurile se împart aici în două 
categorii: şampanie şi vin de Madeira. Varietatea de arome, 
calităţi, ţări, vechime şi recolte cuprinse toate sub aceste 
titluri generale este de-a dreptul extraordinară. Gama cea 
mai restrânsă este, probabil, de la zeama rece de crupe la 
Marsala şi înapoi la ceaiul de mere. 

Străzile, în marea lor majoritate, sunt cât se poate de 
înguste; pentru un străin este greu de închipuit că nişte 
oameni (fie ei şi italieni!) ar putea locui şi umbla prin ele. 
Sunt simple uliţe având, ici şi colo, un fel de gol, ca o 
piaţetă, în care să-ţi tragi sufletul. Casele sunt neobişnuit de 
înalte, zugrăvite în tot felul de culori, şi se află în toate 
gradele şi stările de dărăpănare şi murdărie. Sunt 
închiriate cu etajul ori cu apartamentul, aşa cum se 
întâmpla în cartierele vechi din Edinburgh sau cu multe 
case din Paris. La stradă sunt puţine uşi, holurile de intrare 
sunt în marea lor majoritate considerate proprietate 
publică şi un măturător de stradă cât de cât întreprinzător 
ar putea face o avere frumuşică dacă le-ar curăța din când 
în când. Întrucât este imposibil ca trăsurile să pătrundă pe 
aceste străzi, în diverse locuri se pot închiria lectici aurite 
sau altele mai simple. Nobilii, ca şi cei din mica nobilime, 
posedă astfel de litiere, care sunt purtate noaptea de colo 
până colo, în toate direcţiile, precedate de purtători de 
lanterne mari, făcute din pânză întinsă pe un fel de cadru. 
Lecticile şi lanternele sunt urmaşele legitime ale lungilor 
şiruri de catâri trudiţi, dar îndelung răbdători, care trec 
toată ziua zornăindu-şi clopoţeii pe aceste străzi înguste. 


Catârii, lecticile şi lanternele se succed tot atât de regulat 
precum stelele care urmează soarelui. 

Cum aş putea să uit străzile pe care se află palatele? 
Strada Nuova şi Strada Balbi! Îmi amintesc şi acum cum 
arăta cea dintâi, într-o zi de vară, când am văzut-o prima 
dată, sub cerul cel mai luminos şi mai albastru de pe lume; 
cer pe care spaţiul îngust dintre clădirile imense îl reducea, 
subţiindu-l, la o prețioasă fâşie de lumină, pogorâtă pe 
umbra deasă de dedesubt! O strălucire cu atât mai de 
neuitat cu cât era puţin obişnuită, fie chiar în iulie sau 
august, deoarece, dacă trebuie să spun adevărul, în opt 
săptămâni de la mijlocul verii nu au existat opt zile cu cer 
albastru în afară de, uneori, devreme dimineaţa, când, 
privind departe, pe întinsul mării, apa şi bolta cerească se 
contopeau într-o singură lume de albastru adânc şi 
strălucitor. În rest, nori şi ceaţă îndeajuns ca să-l facă să 
bombăne pe orice englez sătul de propria lui climă. 

Detaliile nesfârşite ale acestor bogate palate te copleşesc 
(câteva dintre ele găzduiesc capodopere de Vandykel) şi 
iată o simplă înşiruire a ceea ce poate vedea vizitatorul: 
balcoane mari de piatră, unul peste altul, ici şi colo cu o 
imensă platformă de marmură. 

1 Vandyke (sau Van Dyck, 1599-1641), pictor flamand (N. 
ED. Eng.l.). 

Vestibuluri fără uşi, ferestre joase, zăbrelite cu bare 
groase, scări imense, impunătoare coloane de marmură, 
arcade trainice, ca nişte bolți de temniţă. Încăperi boltite, 
triste, visătoare parcă şi pline de ecouri; săli prin care 
ochiul cutreieră fără pic de răgaz, urmând această înşiruire 
de palate. Între ele se află terase-grădini acoperite cu viţă 
de vie şi împodobite cu adevărate crânguri de portocali sau 
cu oleandri roşii în plină floare, suspendaţi la şase, zece şi 
chiar treisprezece metri deasupra străzii. Alte săli, cu 
pereţii pictaţi gata să se prăbuşească, sunt pline de pete şi 
rugină prin colţurile igrasioase, dar strălucesc încă în culori 
şi desene încântătoare prin locurile uscate. Statuetele 


mutilate de pe frontoanele caselor susţin jerbe de flori şi 
coroane şi par gata să-şi ia zborul; alteori sunt ghemuite în 
nişe, contrastând cu micii cupidoni vioi care, pe o porţiune a 
fațadei decorată mai recent, întind ceva asemănător unei 
pături, care în realitate nu-i altceva decât un cadran solar. 
Străzi abrupte, în pantă. Palate mici (îndeajuns de 
spaţioase, de altfel). Terase de marmură, care dau în alei 
laterale. Catedrale magnifice, fără număr. Trecerea bruscă 
de la o stradă cu edificii măreţe la un labirint de-o murdărie 
neînchipuită, aburind de duhori nesănătoase, prin care 
roiesc copii pe jumătate goi şi gloate de oameni murdari. 
Toate acestea la un loc formează un spectacol care te umple 
de uimire: este atât de viu şi totuşi atât de lipsit de viaţă, 
atât de zgomotos şi, în acelaşi timp, atât de liniştit, atât de 
supărător şi totodată atât de sfios şi umil, atât de treaz, dar 
cufundat într-un somn atât de adânc totodată, încât pentru 
un străin a umbla mereu şi a privi în jur este un fel de beţie. 
O fantasmagorie uimitoare, îmbinând toate inconsistenţele 
unui vis cu durerile şi plăcerile unei extravagante realităţi! 
Diferitele întrebuinţări simultane date acestor palate sunt, 
de asemenea, caracteristice. De exemplu, bancherul englez 
(nepreţuitul şi ospitalierul meu prieten) îşi are biroul într- 
un palazzo destul de impunător din Stradă Nuova. În hol 
(fiecare centimetru de aici este minuţios zugrăvit; cu toate 
acestea, este tot atât de murdar ca într-o secţie de poliţie 
din Londra) se află un cap de sarazin cu un nas în formă de 
cârlig, acoperit cu o imensă claie de păr negru (la acest cap 
este ataşat un trup de bărbat), care vinde bastoane. Pe 
cealaltă parte a uşii stă o doamnă (soţia sarazinului, 
bănuiesc) cu o batistă în culori ţipătoare folosită ca basma: 
vinde articole împletite de mână şi uneori ceva flori. Mai 
înăuntru, cerşesc doi sau trei orbi. Din când în când, aceştia 
sunt vizitaţi de un bărbat fără picioare, aşezat într-un mic 
cărucior. Invalidul are obrazul atât de rumen şi trunchiul 
atât de bine legat, încât îţi vine să juri că s-a băgat pe 
jumătate în pământ sau că a ieşit până la brâu pe scările 


unei pivnițe, să stea de vorbă cu cineva. Puțin mai departe, 
câţiva bărbaţi dorm în miezul zilei: poate că sunt purtători 
de lectici în aşteptare de clienţi care acum lipsesc. Dacă aşa 
stau lucrurile, şi-au adus şi lecticile, ca să doarmă în ele! Pe 
partea stângă a holului se află o mică încăpere: magazinul 
unui pălărier. La primul etaj se află birourile unei bănci 
engleze. 'Tot la primul etaj îşi are sediul o firmă întreagă şi 
mai este şi o locuinţă încăpătoare. Numai Cerul poate şti ce 
se găseşte mai sus. Cobori şi, dacă în loc să ieşi în stradă, 
treci de o uşă mare, situată în spatele holului (aceasta se 
trânteşte singură după tine, scoțând cel mai lugubru şi mai 
sfâşietor geamăt), ajungi într-o curte (a aceleiaşi case) unde 
cu siguranţă nu a mai călcat picior de om de o sută de ani. 
Nici cel mai mic sunet nu-i tulbură liniştea. Nici un chip nu 
apare la ferestrele-i sumbre, întunecate, care te urmăresc 
bănuitoare, aşa încât buruienile crescute în voie printre 
crăpăturile dalelor nu au nici un motiv să se teamă de 
oamenii care ar putea să le smulgă. Chiar în faţă se ridică 
silueta unui gigant cioplit în piatră; se sprijină de nişte 
falnici munţi artificiali, iar în mână are o urnă; din ea atârna 
rămăşiţa unei ţevi de plumb de la care odinioară izvora, 
revărsându-se peste roci, un mic torent de apă. Orbitele 
gigantului sunt acum uscate, la fel ca şi ţeava. Uriaşul pare 
să fi uitat de urna care e acum cu fundul în sus, şi, după ce 
a plâns ca un copil rămas nemângâiat, a strigat „lotul s-a 
sfârşit! „, căzând apoi într-o tăcere de piatră. 

Pe străzile cu magazine, clădirile sunt ceva mai mici, însă 
tot masive şi înalte. Sunt foarte murdare şi, dacă nasul meu 
este demn de crezare, emană un miros ciudat, parcă de 
brânză stricată şi ţinută în pături fierbinţi. Cu toată 
înălţimea caselor, se pare că în cartierul comercial se simte 
o acută lipsă de locuinţe, fiindcă pretutindeni se construiesc 
case noi. Oriunde se poate înghesui ori îndesa o locuinţă, în 
vreo fisură ori în vreun colţ, chiar acolo se şi face. Dacă se 
află un ungher sau un unghi în zidul unei catedrale, sau o 
crăpătură în vreun alt zid, de orice fel, poţi fi sigur că se 


găseşte o modalitate de a se trăi acolo, într-un fel de bârlog 
crescut ca o ciupercă. Micile magazine sunt atât de lipite de 
Guvern, de vechea clădire a Senatului, de aproape toate 
clădirile mai mari, de parcă ar fi viermi pe nişte schelete. 
Oriunde ai privi, vezi acelaşi lucru: case de forme 
neregulate, unele retrase, altele înaintând până în mijlocul 
străzii, altele gata să se prăvălească, sprijinindu-se pe cele 
din apropierea lor, parcă şchiopătând, până ce una mai 
deformată decât celelalte blochează tot drumul, 
împiedicându-te să vezi mai departe. 

Cred că unul din cartierele cu înfăţişarea cea mai 
dărăpănată din tot oraşul este cel din partea de jos a 
portului, lângă cheiul de debarcare: zic asta poate şi din 
cauză că impresia pe care mi-o lasă se asociază foarte mult 
cu seara sosirii noastre, întipărindu-se astfel mai puternic în 
mintea mea. Şi aici casele sunt foarte înalte şi de o infinită 
varietate de forme; au nenumărate ferestre de care nu se 
poate să nu atârne ceva răspândind un miros rânced, 
purtat apoi de briză peste tot. Uneori e o perdea, alteori un 
covor, un aşternut de pat sau chiar rufăria toată, însă 
întotdeauna trebuie să fie ceva. În stradă, la nivelul acestor 
case se află nişte arcade masive, întunecoase şi joase ca 
nişte cripte. Piatră sau ghipsul din care sunt făcute s-a cam 
înnegrit şi lângă stâlpii astfel mânjiţi se adună tot felul de 
murdării şi gunoaie. Sub unele din aceste arcade îşi aşează 
tarabele vânzătorii de macaroane şi polental, care nu sunt 
deloc îmbietoare. 

1 Un fel de mămăligă (N. 1). 

Gunoaiele de la piaţa de peşte din apropiere (aflată pe o 
stradă lăturalnică, unde oamenii stau pe jos sau pe fel de fel 
de parapete şi şoproane şi vând peşte, atunci când au aşa 
ceva de vânzare) şi resturile de la piaţa de legume - 
constituită după acelaşi principiu - contribuie la 
împodobirea acestui cartier şi, cum toate afacerile sunt 
încheiate aici şi este aglomeraţie toată ziua, asupra 
cartierului pluteşte un miros foarte puternic. Tot aici se 


găseşte Porto Franco, unde, pentru mărfurile aduse din 
străinătate nu se plăteşte nici o vamă, până ce nu au fost 
vândute şi luate de acolo (ca într-un magazin-depozit din 
Anglia). La poartă stau doi gardieni cu priviri 
amenințătoare şi cu tricornuri pe cap; aceştia au consemn 
să controleze pe cei suspecți şi, mai ales, să nu dea drumul 
înăuntru călugărilor şi femeilor. Pentru că, se ştie, 
Sanctitatea şi Frumuseţea cedează tentaţiei de a face 
contrabandă în acelaşi mod, adică ascunzând mărfurile 
sustrase sub cutele largi ale veşmintelor. Aşa că Sanctitatea 
şi Frumuseţea nu pot intra acolo sub nici un motiv. 

Străzile Genovei ar fi cel mai indicat loc dacă am avea 
intenţia să importăm câţiva preoţi arătoşi. Fiecare al 
patrulea sau al cincilea bărbat de pe străzile oraşului este 
preot sau călugăr, după cum este tot atât de sigur că în 
fiecare din caleştile ce gonesc pe drumurile învecinate se 
află o faţă bisericească. Nu am întâlnit în nici o altă parte 
înfăţişări mai respingătoare decât ale acestor oameni. Dacă 
scrisul naturii ar fi cât de cât lizibil, cu greu ai găsi 
specimene mai desăvârşite de trândăvie, ipocrizie şi 
toropeală intelectuală în orice altă specie omenească de pe 
lume. 

Domnul Pepysl a auzit odată un cleric afirmând în predica 
sa, ca o ilustrare a respectului pentru funcţia deţinută, că, 
dacă ar întâlni în aceeaşi clipă un preot şi un înger, el l-ar 
saluta mai întâi pe preot. Eu împărtăşesc mai degrabă 
opinia lui Petrarca. Atunci când Boccaccio, discipolul său, i- 
a scris cu mare mâhnire că fusese vizitat şi admonestat 
pentru scrierile sale de un călugăr cartusian2, care 
pretindea că este un mesager însărcinat fără zăbavă în acel 
scop chiar de către Cer, Petrarca i-a răspuns că, în ceea ce-l 
priveşte, şi-ar lua libertatea să verifice exactitatea 
însărcinării aceluia prin judecata personală asupra feţei, 
ochilor, frunţii, purtării şi conversaţiei mesagerului. Eu 
cred, după o cercetare similară, că mulţi trimişi ai Cerului, 
neavând nici o acreditare, pot fi văzuţi furişându-se prin 


străzile Genovei sau ducându-şi viaţa într-o continuă lene 
prin alte oraşe italiene. 

1 Samuel Pepys (1633-1703), autor al unui celebru Jurnal 
(N. 1.). 

2 Membru al unui ordin religios auster şi contemplativ, 
fondat de Sf. Bruno în 1084, la Chartreuse, lângă Grenoble 
(N. T). 

Poate capucinii, deşi nu sunt un corp de învăţaţi, să fie, ca 
ordin, mai buni prieteni ai celor din popor. Par capabili să se 
apropie mai lesne de oamenii simpli, ca sfătuitori şi ca 
persoane în stare să aline durerile; merg printre ei mai 
mult când sunt bolnavi şi-şi bagă nasul mai puţin decât 
membrii altor ordine bisericeşti în secretele familiei cu 
scopul de a căpăta o ascendență periculoasă asupra celor 
mai slabi de înger; de asemenea, par să fie mânaţi de o 
dorinţă mai puţin aprigă de a converti, iar pe cei convertiți 
nu-i lasă chiar atât de uşor să se prăbuşească sufleteşte ori 
fiziceşte. Capucinii pot fi văzuţi în veşmintele lor aspre prin 
toate părţile oraşului, pe orice timp, cerşind prin pieţe, 
dimineaţa devreme. lezuiţii, la rândul lor, se adună pe străzi 
şi se furişează fără zgomot peste tot, câte doi, ca nişte cotoi 
negri. 

Anumite negoţuri sunt concentrate în câteva din pasajele 
înguste. Există o stradă a bijutierilor şi o cale a vânzătorilor 
de cărţi. Chiar şi în aceste locuri, unde nu se va putea 
pătrunde vreodată cu trăsura, se află palate vechi şi masive, 
închise între cele mai întunecate şi mai ferecate ziduri, 
lipsite aproape complet de soare. Foarte puţini negustori 
ştiu să-şi prezinte marfa sau să şi-o pună la vedere. Dacă 
domnia ta, străine, vrei să cumperi ceva, te uiţi încoace şi 
încolo prin magazin până ce zăreşti obiectul, îl iei, dacă se 
află la îndemână, şi întrebi cât costă. Totul se vinde în cele 
mai neaşteptate locuri. Dacă vrei cafea, te duci la un 
magazin de bomboane; dacă vrei carne, probabil o vei găsi 
în spatele unei perdele vechi, în josul câtorva trepte, în 
vreun ungher ascuns, atât de greu de găsit, de parcă marfa 


ar fi otrăvită şi legile Genovei l-ar condamna pe cel care-i 
pronunţă numele. 

Majoritatea farmaciilor sunt spaţioase localuri de 
trândăveală. Aici, oameni cu înfăţişare gravă, sprijinindu-se 
în bastoane, stau la răcoare ore în şir, trecându-şi din mâna 
în mână un ziar jerpelit, şi comentează ştirile pe jumătate 
adormiţi, vorbind cu glas scăzut. Doi sau trei dintre aceştia 
sunt doctori săraci, gata să intervină în cazuri de urgenţă. Îi 
poţi recunoaşte după felul în care îşi întind gâturile, atenţi 
când intri, şi după oftatul cu care recad în ungherele lor 
întunecate, văzând că te interesează doar un medicament. 
Deşi foarte numeroase, frizeriile duc lipsă de clienţi, 
întrucât aproape fiecare bărbat se rade singur. Farmacia 
însă îşi are grupul ei de paraziți, care-şi pierd timpul 
printre sticle, cu mâinile încrucişate pe mânerele 
bastoanelor. Stau atât de nemişcaţi şi de liniştiţi, încât fie că 
nu-i vezi în întunericul încăperii, fie că îi confunzi (aşa cum 
mi s-a întâmplat mie într-o zi cu un om ca o fantomă, 
îmbrăcat îmtr-un costum verde închis şi având o pălărie ca 
un dop) cu un flacon uriaş, în care se află vreun 
medicament pentru cai! 

În serile de vară, genovezii folosesc, ca şi strămoşii lor la 
întemeierea de case, fiecare centimetru de spaţiu liber 
dinăuntrul şi dinafara oraşului. Se adună în roiuri, ca nişte 
albine, pe toate ulițele şi aleile, pe fiecare ridicătură, pe 
fiecare zid, oricât de pipernicit, pe fiecare scară publică. 
Între timp (în zilele de sărbătoare mai ales), clopotele 
catedralelor bat încontinuu, dar nu în sunetul cunoscut, 
obişnuit, ci într-un nesfârşit şi îngrozitor dangăt, nervos şi 
fără nici o cadență, cu o pauză bruscă la fiecare al 
cincisprezecelea sunet, sau cam aşa ceva: un vacarm 
înnebunitor. Această performanţă este îndeobşte realizată 
de un băiat cocoţat în clopotniţă, care apucă limba 
clopotului sau bucată de funie atârnată de ea şi încearcă să 
bată clopotul cât mai tare, luându-se la întrecere cu un alt 
băiat care caută, la rândul lui, să facă acelaşi lucru. Se 


crede că zgomotul acesta este insuportabil pentru duhurile 
rele, însă, privind sus în clopotniţe şi văzându-i (şi mai ales 
auzindu-i) pe aceşti tineri creştini cât sunt de zeloşi, s-ar 
putea în chip foarte firesc să-i confunzi cu însuşi Necuratul. 

La începutul toamnei, zilele de sărbătoare sunt foarte 
numeroase. Cu ocazia acestor sărbători, uneori două în 
aceeaşi săptămână, toate magazinele sunt închise. Într-o 
seară, casele din vecinătatea unei catedrale erau luminate 
în întregime; catedrala însăşi era luminată pe dinafară cu 
torţe; pe un câmp, dincolo de una dintre porţile oraşului, se 
zărea o adevărată pădurice de făclii aprinse. Această parte 
a ceremoniei este însă mai frumoasă şi mult deosebită la 
ţară, unde căsuţele iluminate însoțesc parcă tot drumul 
care urcă o coastă abruptă de deal, şi unde adeseori se văd 
ghirlande de lumânări arzând în noaptea înstelată, în faţa 
vreunei căsuțe singuratice la margine de drum. 

În aceste zile, catedrala care poartă hramul sfântului 
sărbătorit este împodobită foarte vesel. Din arcade atârnă 
ghirlande aurite, de diferite culori; părţile altarului sunt 
aduse mai în faţă; uneori, chiar şi coloanele cele înalte sunt 
înfăşurate de sus până jos în draperii. Catedrala de aici 
poartă hramul Sfântului Lorenzo. Am intrat de ziua acestui 
sfânt în ea, tocmai când apunea soarele. Deşi ornamentele 
de tot felul sunt, de obicei, de un gust foarte îndoielnic, în 
seara aceea aveau un efect cu adevărat remarcabil. Toată 
clădirea era drapată în roşu, iar razele soarelui la asfinţit se 
strecurau înăuntru printr-o imensă cortină, pusă la uşa 
principală. După ce a apus soarele şi înăuntru s-a făcut 
destul de întuneric, dispărând orice sursă de lumină, în 
afară de câteva lumânări care pâlpâiau pe altarul principal, 
precum şi de câteva lămpiţe de argint arzând şi ele, totul s- 
a cufundat în mister şi emoție. Aşa încât a adăsta într-o 
catedrală în amurg este ca şi cum ai lua o mică doză de 
opiu. 

Banii colectaţi pe la astfel de sărbători sunt pentru 
cheltuielile legate de împodobirea catedralei, plata corului 


şi costul lumânărilor. Dacă mai rămâne ceva (ceea ce cred 
că se întâmplă rar) de acest rest se bucură sufletele din 
Purgatoriu. Se spune că acestea primesc şi ceea ce se 
adună prin eforturile câtorva băieţaşi, care atrag atenţia 
trecătorilor agitând cutiile de colectă, postați în faţa unor 
mici construcţii misterioase, ca nişte bariere de ţară, care 
(de obicei închise bine) sunt deschise în zilele de 
sărbătoare, dezvăluind înăuntru o icoană şi nişte flori. 

Chiar dincolo de poarta oraşului, pe drumul ce duce spre 
Albaro, se află o căsuţă cu un altar în ea şi o cutie de colectă 
fixă: pentru beneficiul sufletelor din Purgatoriu. Tot pentru 
a-i stimula pe cei miloşi, pe fiecare parte a porţii zăbrelite 
se află câte o pictură monstruoasă, pe ghips, reprezentând 
un grup ales de suflete perpelindu-se pe foc. Unul dintre ei 
are o mustață căruntă şi un cap cu păr cărunt, pieptănat cu 
grijă: ai impresia că ar fi fost tras prin fereastră dintr-o 
frizerie şi aruncat drept în cuptor. Iată-l: un suflet bătrân, 
grotesc şi comic, acoperindu-se în veci de băşici în soarele 
adevărat şi topindu-se în focul pictat, spre mulţumirea, 
îndreptarea şi mai ales convingerea sărmanilor genovezi. 

Oamenii pe aici nu sunt prea petrecăreţi; rar îi vezi 
dansând pe la sărbători, iar locurile de distracţie pentru 
femei sunt bisericile şi promenadele publice. Sunt foarte 
cumpătaţi, îndatoritori şi harnici. Hărnicia însă nu i-a 
învăţat să fie şi curaţi, astfel încât locuinţele sunt nespus de 
murdare, în timp ce ocupaţia lor obişnuită în dimineţile 
frumoase de duminică este să stea pe la porţi, căutându-se 
în cap unul pe altul. Locuinţele lor sunt atât de înghesuite, 
încât, dacă aceste cartiere ale oraşului ar fi fost distruse de 
Massenal în timpul teribilei blocade, cu siguranţă că lucrul 
acesta ar fi fost un beneficiu public printre multele 
nenorociri. 

1 Andre Massena (1750-1817), mareşal al Franţei, 
supranumit de Napoleon „copilul îndrăgit al Victoriei”; s-a 
remarcat la Rivoli, Zurich, în asediul Genovei, la Essling şi 
la Wagram (N. TI). 


Ţărăncile, desculţe de regulă, îşi spală atât de des rufele în 
rezervoarele publice şi în toate pârâiaşele, încât, în mijlocul 
acestei murdării nesfârşite, te întrebi cine le poartă curate. 
Procedeul constă în a aşeza rufa de spălat, udă, pe o piatră 
netedă şi a o bate cu o lopăţică de lemn. Femeile fac lucrul 
acesta cu atâta furie, de parcă s-ar răzbuna pe haine 
pentru contribuţia lor la căderea omenirii în păcat. 

Se prea poate ca, în timp ce ele spală, să vezi pe marginea 
rezervorului sau pe vreo altă piatră din preajmă un copilaş 
înfăşat într-o enormă cantitate de scutece, încât sărăcuţul 
nu poate mişca nici măcar un deget Obiceiul acesta (pe 
care îl vedem adeseori reprezentat şi în vechile picturi) este 
foarte răspândit printre oamenii simpli. Astfel legat, copilul 
este lăsat în orice loc, fără vreo posibilitate de a se deplasa 
de acolo; alteori este buşit la întâmplare de pe vreun raft 
ori rostogolit din pat, sau chiar agăţat din când în când de 
vreun cârlig şi lăsat să se legene ca o păpuşă dintr-un 
magazin englezesc de zdrenţe, fără să deranjeze câtuşi de 
puţin pe nimeni. 

Într-o duminică, la puţin timp după sosirea mea la Genova, 
mă aflam în bisericuţa sătească din San Martino, la câteva 
mile de oraş, unde tocmai se boteza un copil. L-am văzut pe 
preot, l-am văzut pe ajutorul lui, care ţinea o lumânare 
mare, apoi pe un bărbat în toată firea, o femeie şi pe alţi 
câţiva, însă până când nu s-a terminat slujba nu am ştiut că 
este vorba de un botez şi nici nu mi-am dat seama că 
obiectul acela mic şi ţeapăn, care în timpul ceremoniei a 
fost trecut de la unul la altul, ţinut de un mâner - ca un mic 
vătrai - era copilul. La sfârşit l-am luat şi eu în braţe: era 
foarte roşu la faţă, însă complet liniştit şi atât de ţeapăn, 
încât mi-a fost imposibil să-l îndoi în vreun fel. Curând după 
aceea a încetat să mă mai mire numărul mare de şchiopi de 
pe străzi. 

Există o mulţime de altare dedicate sfinţilor şi Fecioarei, 
aflate în general pe la colţurile străzilor. Dar lucrul cel mai 
îndrăgit de drept-credincioşii din Genova este un tablou 


înfăţişând un ţăran îngenuncheat, cu o sapă şi alte câteva 
unelte agricole la îndemână, în timp ce Madonna cu Pruncul 
Mântuitor în braţe i se arată într-un nor. Aceasta este 
legendă Madonnei della Guardia, care circulă în legătură cu 
o capelă situată pe un munte la câteva mile de aici şi care 
se bucură de mare faimă. Se spune că acest ţăran trăia de 
unul singur, muncindu-şi peticul de pământ pe vârful 
muntelui, unde, ca un om pios, îşi înălța zilnic rugăciunile 
către Fecioară, chiar acolo sub cerul liber, întrucât coliba lui 
era tare sărăcăcioasă. Într-o bună zi, i s-a arătat însăşi 
Fecioară, ca în tablou, şi l-a întrebat: „De ce te rogi aici, 
unde nu ai preot?” "Țăranul i s-a plâns că făcea aşa fiindcă 
prin apropiere nu exista nici preot şi nici biserică: o 
plângere cu adevărat neobişnuită în Italia! „Atunci, dorinţa 
mea este”, a spus vizitatoarea din Ceruri, „să se 
construiască o capelă chiar aici, ca să aibă cei credincioşi 
unde să se roage.” „Dar, Santissima Madonna”, s-a văitat 
ţăranul, „eu sunt om sărac, iar capelele se construiesc cu 
bani mulţi. Pe urmă, Santissima, capelele trebuie să fie 
îngrijite; fiindcă să ai o capelă şi să nu o întreţii cu sârg este 
un lucru necuviincios, ba chiar un păcat de moarte.” 
Simţirea ţăranului i-a făcut multă plăcere Madonnei, care i- 
a spus: „Du-te în valea aceea din stânga, unde-ai să găseşti 
un sat, un alt sat în valea din dreapta şi un altul într-altă 
parte, care vor contribui cu bucurie la construcţia unei 
capele aici. Du-te la ei! Povesteşte-le ce ai văzut şi nu te 
îndoi că se vor aduna suficienţi bani ca să fie ridicată capela 
care, apoi, va fi întreţinută în belşug.” Toate acestea (în mod 
miraculos) s-au dovedit foarte adevărate. Şi ca dovadă a 
acestei revelații, iată că există capela Madonei della 
Guardia, bogată şi înfloritoare şi în ziua de azi. 

Splendoarea şi varietatea catedralelor genoveze pot fi cu 
greu depăşite. În special Catedrala Annunciata, construită, 
ca multe altele, pe cheltuiala unei familii de nobili (acum se 
repară într-un ritm destul de lent) este atât de măiestrit 
pictată şi aurită, de la portal şi până sus în cupolă, încât 


arată (aşa cum o descrie Simond într-o minunată carte 
despre Italia) ca o imensă tabacheră smălțuită, din acelea 
pentru tutun de prizat. Catedralele mai înstărite au picturi 
frumoase şi alte podoabe de mare preţ laolaltă cu efigii 
deformate de călugări cu trăsături melancolice, precum şi 
alte fleacuri şi zorzoane. 

Lipsa de grijă şi respect faţă de trupurile celor morţi poate 
fi şi o consecinţă a faptului că gândurile (şi conţinutul 
buzunarelor) se îndreaptă mai întotdeauna spre sufletele 
din Purgatoriu. Pentru cei mai săraci există, dincolo de 
zidurile oraşului, în spatele unei proeminențe a 
fortificațiilor, lângă mare, gropi comune - una pentru 
fiecare zi a anului - care rămân închise până ce le vine 
rândul să primească cadavrele. Printre soldaţii din oraş 
sunt şi câţiva elveţieni. Când moare vreunul dintre ei, e 
înmormântat cu bani dintr-un fond alcătuit de compatrioţii 
săi care locuiesc la Genova. Autorităţile sunt cuprinse de o 
mare mirare aflând că oamenii aceştia se onorează între ei 
cu coşciuge. 

Desigur, efectul azvârlirii atât de promiscue şi indecente a 
morţilor în aceste gropi comune este cât se poate de 
dăunător. Moartea provoacă astfel nejustificate 
resentimente, îndreptate în mod inconştient împotriva celor 
sortiţi să moară. Rezultatul firesc este indiferența şi uitarea, 
la fel cum alinarea unei mari pierderi este negată în mod 
brutal. 

Când moare vreun bătrân Cavaliere, sau altcineva de rang 
mare, în catedrală se înalţă un morman de bănci în chip de 
catafalc, învelit cu un văl de catifea neagră, iar deasupra se 
pun pălăria şi sabia defunctului; în jur se formează un mic 
careu de scaune; se trimit invitaţii la prieteni şi la 
cunoştinţe, să vină, să vegheze şi să asculte slujba care este 
oficiată la altarul principal, împodobit pentru această ocazie 
cu o mulţime de lumânări. 

Când moare vreunul din oamenii înstăriți, sau chiar dacă e 
doar pe moarte, rudele cele mai apropiate se retrag de 


obicei la ţară pentru o mică schimbare de decor, lăsând 
trupul acestuia la voia întâmplării, fără nici un fel de 
instrucţiune despre ce să se facă cu el. În mod obişnuit se 
formează o procesiune, alcătuită din membrii unei 
Confraternita; aceştia poartă coşciugul şi îndeplinesc 
funeraliile. Confraternita este un fel de penitenţă voluntară; 
membrii ei preiau prin rotaţie îndeplinirea celor necesare 
pentru morţi şi, pentru a îmbina orgoliul cu umilinţa, se 
îmbracă într-o rasă largă şi lungă până la pământ, în timp 
ce faţa le este ascunsă într-o glugă prevăzută cu 
deschizături pentru gură şi ochi. Efectul acestui costum 
este înspăimântător, mai ales când e vorba de cel purtat de 
membrii aşa-zisei Confraternita albastră, din Genova, care 
astfel îmbrăcaţi sunt înfiorător de urâţi. Aceştia, întâlniți pe 
neaşteptate în timpul pioasei lor procesiuni pe străzi, arată 
ca nişte vampiri sau demoni care au înhăţat trupul 
neînsufleţit, ca să-l folosească cine ştie în ce fel, pentru 
propria lor plăcere. 

Cu toate că o astfel de rânduiala poate fi lesne expusă 
abuzurilor care însoțesc multe obiceiuri italieneşti (de pildă, 
abuzul de a adopta penitenţa ca pe un procedeu care 
stabileşte o firească învoială cu Cerul, pe baza căreia se 
plăteşte prea uşor pentru faptele rele din viitor, sau care 
este folosită drept ispăşire pentru păcatele din trecut), 
trebuie să admitem că e bună şi practică. Un canon 
voluntar ca acesta este, fără îndoială, mai folositor decât o 
penitenţă impusă (lucru nicidecum rar), cum ar fi aceea de 
a săruta de nu ştiu câte ori cutare sau cutare piatră din 
pardoseală catedralei, ori vreun jurământ făcut Madonnei 
de a nu îmbrăca veşminte de altă culoare în afară de 
albastru timp de un an sau doi. Se presupune că un astfel 
de legământ ar produce o mare încântare sus în Ceruri, 
albastrul fiind (după cum bine se ştie) culoarea preferată a 
Madonnei. Aşa încât pe străzile oraşului poţi întâlni la tot 
pasul femei care s-au devotat acestui act de credinţă. 


În oraş sunt trei teatre, fără a socoti unul mai vechi care 
acum este arareori deschis. Cel mai mare dintre ele, Carlo 
Felice, opera din Genova, este un teatru splendid, spaţios şi 
frumos. Când am sosit eu în oraş, tocmai juca o trupă de 
comedianţi, iar după plecarea acesteia a sosit o trupă de 
operă de mâna a doua. Aici stagiunea începe o dată cu 
Carnavalul, deci primăvara. De câte ori m-am dus la teatru 
(şi am fost destul de des), nimic nu m-a impresionat mai 
mult decât manifestările neobişnuit de violente şi de brutale 
ale spectatorilor, care iau în nume de rău cea mai mică 
greşeală şi nu ştiu deloc de glumă; stau permanent la 
pândă, în aşteptarea unui prilej de a huidui, şi nu le cruţă 
pe actriţe sau pe actori. Însă, cum nu există un alt loc în 
public în care italienii să-şi exprime fie şi cea mai mică 
dezaprobare, poate că sunt hotărâți să profite cât mai mult 
de acest prilej. 

De asemenea, sunt foarte multe oficialități piemonteze 
cărora li se acordă privilegiul de a-şi pierde vremea în stal 
aproape pe gratis, deoarece guvernatorul insistă să li se 
permită acestor domni intrarea gratuită sau cu preţ redus 
la toate manifestările publice sau semipublice. În 
consecinţă, ei sunt cei mai aprigi critici şi categoric mai 
pretenţioşi la aceste spectacole, pentru ei gratuite, decât 
cei care plătesc o avere pe bilete, spre disperarea 
nefericitului director. 

Teatro Diurno, sau Teatrul de Zi, nu-i decât o scenă în aer 
liber, unde spectacolele au loc la lumina zilei, în răcoarea 
după-amiezii, cu începere de la ora patru sau cinci şi 
durează vreo trei ore. Este destul de ciudat ca, spectator 
fiind, să poţi admira în acelaşi timp frumoasă privelişte a 
dealurilor şi caselor din apropiere, să-i vezi pe vecini 
privind de la ferestre ori să auzi clopotele catedralelor şi 
mănăstirilor sunând în cea mai deplină neconcordanţă cu 
ceea ce se petrece pe scenă. În afară de aceste amănunte, 
la care se adaugă noutatea de a vedea o piesă jucată în aer 
liber, în răcoarea plăcută a înserării, când întunericul 


cuprinde treptat totul, nu-i nimic formidabil ori de luat 
aminte în spectacol. Actorii sunt obişnuiţi şi, cu toate că 
uneori se prezintă una din comediile lui Goldoni, baza 
repertoriului rămâne drama franceză. Orice produs 
naţional este periculos pentru guvernele despotice şi regii 
sfătuiţi de iezuiţi. 

Un spectacol la Teatrul de Păpuşi, sau Marionetti, 
prezentat de o celebră trupă din Milano, este, fără nici un 
fel de exagerare, cea mai bizară şi hazlie reprezentaţie la 
care am asistat vreodată în viaţa mea. Niciodată nu am 
văzut ceva mai caraghios. Păpuşile par de aprope un metru 
şi jumătate înălţime, dar în realitate sunt mult mai mici, aşa 
încât, atunci când vreun muzicant din orchestră se întâmpla 
să-şi pună pălăria pe scenă, aceasta capătă dimensiuni 
gigantice, anihilându-l aproape complet pe „actor”. De 
obicei, se prezintă o comedie urmată de un balet. 
Personajul comic din comedia pe care am văzut-o într-o 
seară era valet într-un hotel. De când e lumea n-a mai 
existat un „actor” ca acesta: nu stă locului o clipă! 
Marioneta are nişte articulaţii suplimentare la picioare şi un 
ochi mobil cu care face mereu celor de la parter, într-un 
mod absolut de nesuportat pentru un străin, dar pe care 
spectatorii iniţiaţi, în majoritate oameni simpli, îl primesc 
(aşa fac cu toate celelalte) ca pe un lucru cât se poate de 
firesc. Individul este tot timpul într-o formă extraordinară. 
Îşi mişcă încontinuu picioarele şi face mereu cu ochiul, în 
piesă mai apare şi un tată corpolent, cu păr cărunt, care 
şade pe marginea scenei şi-şi binecuvintează fiica în modul 
obişnuit; e teribil! Numai un om adevărat poate fi atât de 
obositor. Un adevărat triumf al artei! 

În balet, un vrăjitor răpeşte mireasa chiar în ceasul nunţii! 
O duce în peştera lui şi încearcă să o farmece. Cei doi stau 
pe o canapea (canapeaua regulamentară, în locul 
regulamentar, lângă intrarea a doua!) şi pe scenă îşi face 
apariţia un cârd de muzicanți; unul dintre ei bate de zor la 
tobă, căzând din picioare la fiecare lovitură. Cum aceştia nu 


reuşesc să o dispună pe mireasă, apar nişte dansatori. Lia 
început sunt patru, apoi rămân doar doi: vedetele trupei! 
Felul în care dansează, înălţimea la care sar, piruetele 
imposibile şi neomeneşti pe care le fac, dezgolirea absurdă 
a picioarelor, aterizarea în poante, urmată de o pauză (aşa 
o cere muzica), retragerea domnului când e numărul 
doamnei şi retragerea doamnei când e numărul domnului, 
pasiunea pas-des-deux-ului din final şi ieşirea din scenă cu o 
săritură - vă mărturisesc că niciodată după acest spectacol 
n-am mai putut vedea în linişte un balet adevărat. 

Într-o altă seară m-am dus să văd marionetele într-o piesă 
intitulată „Sf. Elena sau Moartea lui Napoleon”. Începea 
chiar cu Napoleon, cu un cap imens, care şedea pe un divan 
în camera sa din Insula Sfântă Elena; la el intră valetul şi 
anunţă foarte nedesluşit: „Sir Yew-ud-se-on Low” 
(pronunţând pe ow ca ov din mov!)l 

1 Ortografiere şi pronunție voit greşită a numelui lui Sir 
Hudson Lowe (1769-1844), general englez, guvernator al 
Insulei Sfânta Elena în timpul exilului lui Napoleon (N. ED. 
Engl.). 

Sir Hudson (dacă i-aţi fi văzut uniforma!) era o adevărată 
namilă de om în comparaţie cu Napoleon, groaznic de urât, 
cu o faţă monstruos de disproporţionată şi cu o buturugă în 
loc de falcă, ca să-i demaşte firea tiranică şi încăpăţânată. 
Îşi începe sistemul lui de şicane, adresându-i-se 
prizonierului cu „Generale Bonaparte”, la care acesta îi 
răspunde în modul cel mai tragic cu putinţă: „Sir, nu mă 
numi astfel. În cazul în care continui să mi te adresezi aşa, e 
mai bine să pleci! Eu sunt Napoleon, împăratul Franţei!” 
Sir Yew-ud-se-on Low, fără să fie câtuşi de puţin 
impresionat, continuă să-i reţină atenţia cu o ordonanţă a 
Guvernului Britanic, reglementând natura mobilierului la 
care are dreptul prizonierul şi limitând numărul 
aghiotanţilor la patru sau cinci. „Patru, cinci aghiotanţi 
pentru mine!” strigă Napoleon. „Pentru mine! În ultimul 
timp sub comanda mea unică erau o sută de mii de oameni 


şi acest englez vorbeşte de patru sau cinci aghiotanţi 
pentru mine!” În tot timpul piesei, Napoleon (care semăna 
foarte mult la vorbă cu adevăratul Napoleon şi ţinea tot 
timpul mici monologuri) era foarte pornit pe „aceşti ofiţeri 
englezi” şi pe „aceşti soldaţi englezi”, spre marea satisfacţie 
a spectatorilor pe deplin încântați să-l vadă pe Low 
terorizat astfel şi blestemându-l ori de câte ori acesta zicea 
„Generale Bonaparte” (ceea ce făcea tot timpul, primind 
corecţia cuvenită!). Ar fi greu de spus de ce se manifestau 
astfel, fiindcă italienii au foarte puţine motive să-l 
compătimească pe Napoleon. 

Piesa nu avea nici un fel de intrigă, în afară de amănuntul 
că un ofiţer francez, deghizat în englez, vine să-i propună 
prizonierului un plan de evadare. Ofiţerul fiind descoperit - 
însă nu înainte ca Napoleon să fi refuzat cu mărinimie să-şi 
fure libertatea - Low ordonă să fie imediat spânzurat. 
Ordinul a fost dat pe lungimea a două tirade care nu se mai 
sfârşeau şi pe care Low le-a făcut nemuritoare scoțând 
nişte sunete ciudate, precum „Yas!” - ca să arate că era 
englez - şi care au stârnit ropote de aplauze. Napoleon a 
fost atât de afectat de această catastrofă, încât a leşinat 
acolo pe loc şi a fost dus pe braţe de alte două păpuşi. 
Judecând după ceea ce a urmat, s-ar părea că nu şi-a mai 
revenit după şoc, fiindcă în actul următor l-am văzut întins 
în pat (perdelele patului erau roz şi albe), într-o cămaşă 
curată, iar o doamnă îndoliată a adus doi copilaşi care au 
îngenuncheat lângă marginea patului, în timp ce împăratul 
se sfârşea în chip decent, ultimele cuvinte de pe buzele sale 
fiind Vatterlo, Vatterlo. 

Totul a fost de un ridicol de nedescris. Cizmele lui 
Bonaparte, de pildă, scăpaseră de sub orice control şi 
făceau fel de fel de minunăţii, de capul lor, se îndoiau, 
ajungeau sub masă, se bălăbăneau în aer, alteori alunecau 
cu el cu tot, în giumbuşlucuri depăşind orice închipuire 
omenească - toate acestea se întâmplau când Napoleon era 
în toiul vreunei tirade - nenorociri care erau redate nu mai 


puţin absurd prin neclintita melancolie zugrăvită pe faţa-i. 
Ca să pună capăt unei întrevederi cu Low, a trebuit să se 
ducă la o masă, să citească într-o carte. A fost momentul cel 
mai frumos din spectacol: să-i fi văzut corpul aplecat peste 
volum, ca o limbă de încălţat, din aceea cu coadă, şi cu ochii 
săi melancolici fixaţi cu încăpățânare în stal! A fost 
extraordinar de bine şi la sfârşit, când zăcea în pat: la 
cămaşă avea un guler imens, iar mânuţele şi le ţinea pe 
cuvertură. lot aşa era şi doctorul Antommarchil, 
interpretat în piesă de o păpuşă cu un păr lung şi lins, ca al 
lui Mawworm2, care, fiindcă i se încâlciseră sforile, tot 
dădea târcoale deasupra sofalei, ca un vultur, şi împărțea 
sfaturi din aer. Era aproape tot atât de bun ca şi Low, însă 
acesta nu avea egal: o brută, un tâlhar sadea, mai presus de 
orice îndoială. Low a fost grozav mai ales la sfârşit, când, 
auzindu-i pe doctor şi pe valet că anunţă „împăratul e 
mort!”, şi-a scos ceasul şi l-a întors, exclamând cu 
brutalitatea care-l caracteriza, „Ha! Ha! Şase fără unşpe 
minute! Generalul mort! Şi spionul spânzurat!” Şi cu 
aceasta s-a lăsat cortină, într-un adevărat triumf. 

1 Francesco Antommarchi, doctorul lui Napoleon în timpul 
exilului la Sfânta Elena; născut, ca şi împăratul, în Corsica 
(1780-1838) (N. A.). 

2 Mawworm - personaj din piesa Ipocritul (adaptare după 
Tartufte a lui Moliere) scrisă de dramaturgul irlandez Isaak 
Bickerstaffe (mort în 1812) (N. T). 

Nu există în toată Italia, aşa se zice (şi cred asta), o 
locuinţă mai încântătoare decât Palazzo Peschiere sau 
Palatul Bălţilor cu Peşte, în care ne-am mutat imediat ce a 
expirat închirierea pe trei luni a „închisorii purpurii” din 
Albaro. 

Palatul se află pe o înălţime, dincoace de zidurile Genovei, 
însă detaşată oarecum de oraş; este înconjurat de grădini 
frumoase, care fac parte din proprietate, împodobite cu 
statui, vaze, fântâni, bazine de marmură, terase, alei de 
portocali şi de lămâi, tufe de trandafiri şi camelii. 


Apartamentele sunt frumoase toate prin proporţii şi 
decoraţiuni, însă marea sală, înaltă de peste cincisprezece 
metri, cu trei ferestre, dezvăluind întreaga panoramă a 
Genovei, spre port şi spre mare, oferă una dintre cele mai 
fascinante şi mai încântătoare privelişti din lume. Ar fi greu 
de închipuit o casă mai veselă şi mai demnă de locuit sau un 
peisaj mai desfătător, la lumina zilei sau a lunii. Este mai 
mult un loc vrăjit dintr-o poveste orientală decât o locuinţă. 
Poţi cutreiera din cameră în cameră, fără să te plictiseşti 
vreodată de nestăvilitele fantezii înşirate pe pereţi şi pe 
tavane, atât de strălucitoare în culorile lor proaspete, de 
parcă ar fi fost pictate ieri. Etajul, sau chiar marea sală din 
care se deschid alte opt camere, este destul de lung, ca o 
promenadă adevărată; deasupra se găsesc alte coridoare şi 
dormitoare, pe care nu le folosim niciodată; le vizităm doar 
arareori şi abia dacă ştim drumul până la ele; fiecare din 
cele patru laturi ale clădirii priveşte spre un peisaj aparte. 
Dintre acestea, cel care se deschide din marea sală este 
pentru mine un adevărat vis. Mă întorc mereu, în 
închipuirea mea, la această privelişte, aşa cum am făcut de 
sute de ori pe zi în liniştita realitate; şi rămân la ea, să o 
privesc, copleşit de aromele îmbătătoare ce se ridică din 
grădini peste tot în preajma mea, ca într-un adevărat vis de 
fericire. 

Acolo jos, într-o chipeşă îngrămădire, e Genova întreagă, 
cu nenumăratele ei catedrale şi mănăstiri, ale căror turle se 
avântă spre cerul însorit; iar mai aproape, chiar acolo unde 
încep acoperişurile, se află parapetul unui pension de maici, 
construit ca o galerie prevăzută la capăt cu un drug de fier 
pus de-a curmezişul, unde uneori, dimineaţa devreme, văd 
un mic grup de maici acoperite cu văluri întunecate, 
alunecând parcă întristate încoace şi încolo şi oprindu-se 
din când în când, ca să privească pe furiş la lumea care 
tocmai se trezeşte şi de care ele nu au parte. Bătrânul 
Monte Faccio, cel mai luminos dintre dealuri pe vreme 
frumoasă, însă cel mai mohorât pe timp de furtună, se află 


aici, la stânga. Fortul din interiorul zidurilor (bunul rege l-a 
construit ca să domine oraşul şi să atace casele genovezilor 
în caz că aceştia ar fi nemulţumiţi) stăpâneşte înălţimea din 
dreapta. Dincolo, în faţă, se întinde marea nesfârşită, iar 
linia țărmului, începând din apropierea farului şi subţiindu- 
se în depărtare, până ce devine o simplă pată în purpura 
orizontului, marchează frumosul drum de coastă care duce 
la Nisa. Grădina din apropiere, cuprinsă între acoperişuri şi 
case, roşie toată de trandafiri şi răcorită de mici fântâni, 
este Acqua Sola: promenada publică, unde fanfara militară 
cânta vesele melodii şi unde vălurile albe se adună în 
grupuri compacte, în timp ce nobilimea genoveză îşi 
etalează mai degrabă veşmintele bogate şi echipajele 
luxoase decât deplina înţelepciune. La o aruncătură de băţ 
(cel puţin aşa pare!) se vede publicul de la Teatrul de Zi: 
feţele spectatorilor sunt îndreptate chiar înspre noi. Dar, 
cum scena nu se zăreşte, este de-a dreptul ciudat să observi 
nişte chipuri a căror fizionomie se schimbă brusc, fără un 
motiv anume, de la atenţie încordată la râs, sau, ceea ce 
este şi mai curios, să auzi ropote de aplauze. Fiind duminică 
seara, se joacă piesa cea mai bună din repertoriu. Apoi 
soarele coboară într-o magnifică desfăşurare de roşu, verde 
şi auriu, pe care nici o pană sau pensulă nu ar putea-o 
zugrăvi, şi, în sunetul clopotelor anunțând slujba de seară, 
se lasă brusc întunericul, fără nici un fel de amurg. În 
Genova şi pe drumurile din împrejurimi încep să pâlpâie 
luminile, iar farul din largul mării trimite o rază care 
sclipeşte o secundă pe faţada acestui palat ori portic şi îl 
luminează precum strălucirea lunii ţâşnită de după un nor, 
pentru ca apoi să-l cufunde într-un întuneric şi mai adânc. 
Aceasta este, după câte ştiu eu, singura explicaţie pentru 
care genovezii ocolesc palatul nostru după căderea 
întunericului, gândind poate că e bântuit de stafii. 
Amintirile mele vor bântui multe nopţi pe acolo. Aceeaşi 
„stafie” va porni din când în când în câte-o călătorie în 
depărtări, aşa cum am făcut eu într-o plăcută seară de 


toamnă, când am lăsat frumoasa Genovă ca să ajung în 
aerul proaspăt al dimineţii la Marsilia. 

Coaforul corpolent, cu papucii săi bej, şedea încă în faţa 
prăvăliei, însă doamnele, care făceau altădată piruete în 
vitrină, încetaseră, cu inconstanţa firească a sexului frumos, 
să se mai rotească şi stăteau acum complet nemişcate, cu 
feţele îndreptate spre ungherele întunecate ale salonului, 
unde era imposibil să pătrundă admiratorii. 

Am sosit cu vaporul de la Genova după o încântătoare 
călătorie care a durat optsprezece ore, şi urma să ne 
întoarcem acolo pe drumul de coastă, pornind de la Nisa, 
fiindcă nu ne mulţumeam să vedem numai din depărtare 
frumoasele oraşe care se înalţă ca nişte albi ciorchini 
pitoreşti din mijlocul pădurilor de măslini, precum şi dintre 
stâncile şi dealurile de-a lungul țărmului. 

Vasul cu care am pornit spre Nisa într-o seară la ora opt 
era foarte mic şi atât de încărcat cu mărfuri, încât abia mai 
era loc să te mişti; la bord nu se găsea nimic de mâncare 
sau de băut, în afară de pâine şi cafea. Însă, cum trebuia să 
ajungem la Nisa a doua zi dimineaţa pe la opt, nu ne făceam 
griji. Deci, după ce am început să clipim la stelele luminoase 
de pe cer, ca răspuns la clipirea lor către noi, ne-am întors 
la hamacele noastre, într-o cabină aglomerată, dar 
răcoroasă, şi am dormit duşi până în zori. 

Însă vasul nostru, fiind cea mai mică, cea mai înceată şi 
cea mai încăpăţânată ambarcaţiune din câte s-au construit 
vreodată, nu a ajuns în port decât pe la ora prânzului, când 
nu ne gândeam la nimic altceva decât la masă. Aveam la 
bord o încărcătură de lână. Lâna nu putea rămâne în vama 
de la Marsilia mai mult de douăsprezece luni în şir, fără să 
se plătească taxe vamale. Pentru a evita plata vămii, se 
obişnuieşte că lâna nevândută să fie scoasă din vamă, când 
se apropie scadenţa celor douăsprezece luni, dusă oriunde 
şi adusă imediat înapoi, fiind înmagazinată ca încărcătură 
nouă, pentru o altă perioadă de douăsprezece luni. Această 
lână, pe care o aveam noi la bord, provenea de undeva din 


Orient. În momentul în care am intrat în port, lână a fost 
declarată produs oriental. În consecinţă, pitoreştile bărcuţe 
de agrement, pline cu oameni petrecându-şi ziua de odihnă 
şi care veniseră în larg să ne întâmpine, au fost somate de 
autorităţi să se îndepărteze de vasul nostru, iar noi am fost 
declaraţi în stare de carantină şi, pentru a face cunoscută 
situaţia aceasta întregului port, pe uriaşul catarg de pe chei 
a fost înălţat în mod solemn un steag mare. 

Era o zi înăbuşitoare. Eram neraşi, nespălaţi, neîngrijit 
îmbrăcaţi, nemâncaţi şi cu greu ne putea bucura gândul 
absurd de a zăcea plictisindu-ne de moarte într-un port 
lipsit de activitate şi cu tot oraşul privindu-ne de la o 
distanţă respectuoasă, în timp ce la un post de gardă de pe 
chei soarta noastră era discutată de către nişte bărbaţi cu 
favoriţi şi tricorn; îi urmăream neliniştiţi cu ajutorul 
ocheanelor şi-i vedeam făcând nişte gesturi care prevesteau 
cel puţin o săptămână de izolare! Dar, chiar şi în această 
situaţie, bravul nostru curier a reuşit să se descurce. A 
făcut semne cuiva (eu personal n-am văzut pe nimeni!), 
unuia de la hotel sau aflat en rapport cu autorităţile în 
această împrejurare deosebită. I s-a răspuns la semne şi, 
într-o jumătate de oră sau chiar mai puţin, de la corpul de 
gardă s-a auzit un strigăt puternic. Era chemat căpitanul. L- 
am ajutat cu toţii să coboare în barcă. Ne-am pregătit 
bagajele, crezând că plecăm şi noi. Căpitanul s-a îndepărtat 
vâslind şi a dispărut după un chei al închisorii pentru 
condamnaţii la galere; curând s-a întors foarte îmbufnat, 
aducând ceva cu sine. Bravul nostru curier l-a întâmpinat la 
parapetul vasului şi a luat acel ceva, el fiind adevăratul 
posesor. Acest ceva era un coş de papură împletită, învelit 
într-o țesătură de in; în el se aflau două sticle mari de vin, 
un pui fript, peşte sărat, tăvălit în mujdei de usturoi, o pâine 
mare, vreo zece piersici şi alte câteva fleacuri. După ce ne- 
am ales propriul dejun, bravul nostru curier a invitat pe 
câţiva aleşi să se bucure de aceste aperitive, asigurându-i 
că nu trebuia să se abţină din motive de pudoare, fiindcă va 


comanda un al doilea coş, care va fi furnizat pe cheltuiala 
lor. Ceea ce a şi făcut - nu se ştie cum - şi căpitanul a fost 
din nou chemat, din nou s-a îmbufnat şi s-a reîntors cu un 
alt coş, asupra căruia nepreţuitul meu ajutor a oficiat ca şi 
înainte, tăind carnea cu un briceag ceva mai mic decât o 
sabie romană. 

Întregul grup de la bordul vasului s-a mai înveselit după 
primirea acestor provizii neaşteptate, însă nimeni nu s-a 
înveselit atât de tare precum un francez scund şi vorbăreţ, 
care s-a îmbătat în cinci minute, şi un capuccino viguros, 
care le plăcea tuturor şi care era unul din cei mai buni 
călugări din lume, sunt convins de asta. 

Călugărul era un bărbat frumos, de vreo cincizeci de ani, 
cu o înfăţişare deschisă şi cu o bogată barbă castanie care i 
se revărsa pe piept A venit la noi mai devreme dimineaţa şi 
ne-a întrebat dacă eram siguri că vom ajunge la Nisa pe la 
unsprezece, explicându-ne că voia să ştie acest lucru 
neapărat, întrucât urma să ţină o slujbă la acea oră şi 
trebuia, deci, să se îngrijească de prescură şi să postească. 
Dar, dacă nu era nici o speranţă să fim acolo la timp, putea 
lua micul dejun imediat. Ne-a comunicat toate acestea 
având impresia că viteazul nostru curier era căpitanul 
vasului şi avea toate motivele, fiindcă acesta arăta a căpitan 
mai mult decât oricare altul de la bord! Primind asigurări 
că vom ajunge în port la timp, a ţinut post şi, pe când 
postea, se adresa tuturor cu mult farmec şi bună dispoziţie; 
răspundea la glumele făcute pe socoteala călugărilor cu 
glume pe seama mirenilor şi se fălea, călugăr fiind, că avea 
curajul să se prindă cu oricine că ridică doi dintre cei mai 
voinici bărbaţi aflaţi la bord, unul după altul, cu dinţii, şi că-i 
poartă de-a lungul punţii. Nimeni nu i-a dat prilejul, dar 
îndrăznesc să spun că ar fi făcut-o: avea o statură 
impunătoare şi demnă de admirat, chiar în straiele lui de 
capuccino, care sunt tare urâte şi dizgraţioase. 

Toate acestea l-au amuzat grozav pe francezul vorbăreţ, 
care, te miri cum, a început să-l trateze cu multă 


condescendenţă pe călugăr, părând să-l compătimească ca 
pe unul care, născut francez, a fost lovit de o soartă ingrată. 
Deşi aerul lui protector era acela pe care îl poate avea 
şoarecele faţă de leu, francezul avea o părere foarte bună 
despre propria sa bunăvoință şi, înfierbântat de acest 
sentiment, se ridica netam-nesam pe vârful picioarelor şi-i 
ardea călugărului una în spate. 

Când au sosit coşurile cu merinde, fiind prea târziu pentru 
predică, călugărul s-a pus vârtos pe treabă, înfulecând cu 
râvnă din carnea rece şi din pâine şi dând pe gât câte o 
duşcă serioasă de vin, după care s-a pus pe fumat ţigări de 
foi şi pe prizat tutun, susţinând în acelaşi timp o conversaţie 
neîntreruptă, însoţită cu gesturi largi. Din când în când se 
repezea la parapetul vasului ca să strige la cineva de pe 
chei că trebuia să iasă într-un fel sau altul din carantină, 
întrucât trebuia să participe la o procesiune religioasă care 
urma să aibă loc chiar în după-amiaza aceea. După aceasta 
venea înapoi, râzând cu gura până la urechi, bine dispus, în 
timp ce francezul îşi încreţea faţa mică în zeci de mii de 
cute şi se tot minună cât de hazliu şi ce băiat de treabă era 
călugărul! După un timp, căldura soarelui de afară şi vinul 
dinăuntru l-au toropit pe francezul nostru. Astfel că, în toiul 
patronajului acordat uriaşului său protejat, s-a întins 
printre baloturile de lână şi a început să sforăie. 

Trecuse de ora patru când am fost, în fine, eliberaţi. 
Francezul murdar şi plin de scame de lână mai dormea 
încă; călugărul, însă, a coborât pe țărm. Imediat după ce ni 
s-a dat drumul, ne-am grăbit cu toţii care încotro, să ne 
spălăm şi să ne îmbrăcăm, ca să apărem decenţi la 
procesiune. N-am mai văzut nici urmă de francez până când 
ne-am oprit într-un loc pe strada principală, pe unde avea 
să treacă procesiunea; francezul tocmai se strecura într-un 
loc mai în faţă. Era îmbrăcat cu multă grijă; renunţase la 
hăinuţa pe care o purtase pe vas, ca să etaleze acum o 
tunică de catifea cu dungi late, presărată peste tot cu 
steluțe. S-a strecurat în primul rând de spectatori, cu 


intenţia vădită de a-l zăpăci pe călugăr atunci când avea să 
treacă pe acolo. 

Procesiunea era foarte lungă şi se compunea dintr-un 
imens număr de oameni împărţiţi în grupuri mici, fiecare 
grup cântând în legea lui şi fără să-i pese de ceilalţi, 
rezultatul fiind o adevărată hărmălaie. Se aflau acolo îngeri, 
cruci, Fecioare purtate pe nişte platforme înconjurate de 
cupidoni, coroane, sfinţi, cărţi de rugăciune, soldaţi, 
lumânări, călugări, călugăriţe, relicve, demnitari ai bisericii, 
purtând pălării verzi sau păşind sub umbrele roz şi, ici şi 
colo, un fel de felinare sfinte, ridicate pe câte o prăjină. I- 
am căutat cu nerăbdare pe capuccini şi deodată i-am văzut 
apropiindu-se într-un grup compact, în sutanele lor maronii 
şi cu funii la cingătoare. 

L-am observat pe micul francez chicotind de unul singur la 
ideea că, atunci când călugărul de pe vas îl va vedea 
îmbrăcat în haina aceea minunată, va exclama în sinea lui: 
„Cerule mare, bărbatul ăsta distins este chiar protectorul 
meu!” şi va fi cuprins de tulburare. Dar, ce să vezi! 
Niciodată n-a fost francezul mai decepţionat ca acum! 
Prietenul nostru capuccino înainta cu braţele încrucişate, 
privind drept în ochii micuţului francez, cu o indiferenţă 
plină de bunăvoință, fără să arate nici cea mai mică urmă că 
l-ar cunoaşte ori că s-ar amuza şi neavând nici cea mai 
palidă amintire a pâinii, cărnii, vinului şi a ţigărilor de foi. 
„C'est lui-meme”1, l-am auzit pe micul francez exclamlnd cu 
oarecare îndoială. Da, era chiar el! Nu era nici fratele lui, 
nici nepotu-său. Era el, în carne şi oase! Păşea cu mare 
demnitate, fiind unul dintre superiorii ordinului. Nimic nu 
era mai izbutit decât felul contemplativ în care îşi întârzia 
privirea placidă asupra noastră, tovarăşii lui de mai înainte, 
de parcă nu ne-ar fi văzut niciodată în viaţa lui, aşa cum nu 
ne vedea nici acum. Francezul, cam umilit, şi-a scos în cele 
din urmă pălăria, însă călugărul a trecut liniştit mai 
departe, cu aceeaşi seninătate imperturbabilă, iar haina lui 
cu dungi late a dispărut în mulţime şi nu s-a mai văzut. 


1 E chiar el (franc.). 

Procesiunea s-a încheiat cu o salvă de muschete care a 
făcut să zăngăne toate geamurile din oraş. În după-amiaza 
următoare am pornit înapoi spre Genova, pe vestitul drum 
de pe coasta Mediteranei. 

Un vetturinol, pe jumătate francez, pe jumătate italian, şi- 
a luat răspunderea să ne ducă până la Genova în trei zile în 
trăsura lui mică şi zgomotoasă, trasă de doi telegari. Era un 
tip flegmatic, plăcut la înfăţişare şi ale cărui înclinații spre 
voie bună şi cântat nu cunoşteau limite, fireşte, atâta vreme 
cât totul mergea strună. Cât timp lucrurile au mers ca pe 
roate, a avut câte un cuvânt, câte un zâmbet şi câte o 
şfichiuitură de bici pentru toate fetele de ţărani întâlnite în 
drum, trezind cu câte-un crâmpei din Sonnambula toate 
ecourile. 

2. Birjar (ital.). 

Cât timp totul a fost perfect, am trecut prin sătuleţele din 
drum însoţiţi de zornăitul clopoţeilor de la cai şi al inelelor 
din urechile vizitiului nostru: un adevărat meteor de 
galanterie şi bună dispoziţie. Dar l-am putut vedea şi într-o 
altă ipostază, cu totul opusă celei dintâi, când, la un 
moment dat al călătoriei, am ajuns într-un loc îngust, unde 
drumul era blocat de o căruţă sfărâmată. A început atunci 
să-şi smulgă părul din cap, de parcă cele mai cumplite 
dezastre s-ar fi abătut asupră-i. Înjura pe franţuzeşte, se 
ruga pe italieneşte şi se agita încolo şi încoace, bătând 
furios cu piciorul în pământ, cuprins fiind de disperare. În 
jurul căruţei s-au adunat mai mulţi vizitii şi oameni cu catâri 
şi, în cele din urmă, un bărbat cu o sclipire deosebită a 
minţii a propus să se facă un efort comun ca să se elibereze 
calea - o idee care, sunt convins, nu i-ar fi trecut niciodată 
prin cap prietenului nostru, chiar dacă ar fi fost să 
rămânem acolo până azi. Treaba s-a făcut fără vreo 
cheltuială de muncă prea mare, însă, la fiecare întrerupere 
a lucrului, mâinile omului nostru se încolăceau din nou în 
păr, de parcă n-ar fi existat nici o rază de speranţă care să-l 


lumineze în nenorocire. În momentul în care s-a urcat din 
nou pe capră şi am pornit iarăşi la drum, gonind nebuneşte 
în josul dealului, veturinul s-a reîntors la Sonnambula lui şi 
la fetele de ţărani, ca şi cum nici o nenorocire de pe lume n- 
ar fi putut să-l întristeze. 

Farmecul frumoaselor oraşe şi sate de pe acest splendid 
drum dispare aproape complet când intri în ele, fiindcă 
multe din acestea au un aspect cu totul mizerabil; străzile 
sunt strâmte, întunecate şi murdare, locuitorii sunt 
slăbănogi şi slinoşi, iar bătrânele, scofâlcite şi cu părul lor 
cărunt şi sârmos încolăcit pe creştetul capului, într-un coc 
ca o perniţă, pe care duc greutăţile, sunt atât de urâte, fie 
aici, de-a lungul Rivierei, fie la Genova, încât, torcând în 
pragurile întunecate ale caselor ori bârfind pe la colţuri, 
seamănă cu nişte vrăjitoare cărora le lipsesc doar măturile, 
dat fiind că, în mod sigur, nu au nici un alt instrument de 
făcut curăţenie. Nici burdufurile din piele de porc, folosite 
de obicei pentru păstrarea vinului, atârnate la soare peste 
tot, nu au un efect ornamental prea mare, deoarece au 
întotdeauna forma unor porci adevăraţi, umflaţi, cu 
capetele şi picioarele tăiate, legănându-se de propriile lor 
cozi. 

Altfel, când te apropii de aşezări şi le vezi cuibărindu-se cu 
mănunchiurile lor de acoperişuri şi turle printre pomii de 
pe coastele abrupte de deal, ori la ţărmul unor splendide 
golfuri, orăşelele sunt absolut încântătoare. Pretutindeni 
creşte o vegetaţie luxuriantă, iar palmierii constituie pentru 
noi un lucru inedit în aceste peisaje neaşteptate. La San 
Remo - un loc cu adevărat extraordinar, construit pe nişte 
arcade, încât se poate hoinări pe sub întregul oraş - se 
găsesc frumoase terase-grădini. În alte orăşele poţi auzi 
peste tot ciocanele constructorilor de vase, după cum poţi 
vedea meşterii făurind mici ambarcaţiuni chiar pe plajă. 
Unele golfuri sunt atât de largi, încât ar putea adăposti 
toate flotele Europei. Fiecare grup de case arată, văzut din 


depărtare, ca o îngrămădire de forme pitoreşti şi pline de 
fantezie. 

Drumul însuşi oferă călătorului noi frumuseți în fiecare 
moment: se avânta când sus, deasupra mării sclipitoare ce- 
şi sparge valurile de ţărmul stâncos, când jos, la marginea 
vreunui golf, când traversează albia tăiată în stâncă de 
vreun râu de munte, când coboară până la plajă, când 
şerpuieşte printre stâncile crăpate şi multicolore şi când 
este mărginit de turnuri solitare, năruite, din cele rămase 
dintr-un sistem de fortificaţii ridicat pe vremuri ca să apere 
coasta de invazia corsarilor berberi. Când aceste atracţii, 
oferite de peisajul de-a lungul drumului, iau sfârşit, ne 
continuăm călătoria pe un țărm întins spre Genova, printr- 
un lung şir de suburbii, iar diferitele privelişti dezvăluite de 
frumosul oraş-port ne trezesc din nou interesul, 
împrospătat cu fiecare casă de la marginea căii, veche, 
imensă şi locuită doar pe jumătate. Apogeul este atins când 
ajungem la porţile oraşului: aici Genova ni se înfăţişează în 
faţa ochilor în toată splendoarea ei, cu frumosul port şi 
dealurile înconjurătoare. 

SPRE PARMA, MODENA ŞI BOLOGNA. 

Am părăsit Genova la 6 noiembrie, având ca destinaţie o 
mulţime de locuri (printre ele şi Anglia). Mai întii am pornit 
spre Piacenza, în coupe-ul unui vehicul foarte asemănător 
cu o căruţă mare, împreună cu bravul nostru curier şi cu o 
doamnă însoţită de un dulău cât toate zilele, care a lătrat 
lugubru toată noaptea, la intervale regulate. Era multă 
umezeală, frig şi întuneric şi călătoream cu o viteză care 
abia atingea patru mile pe oră, fără să ne oprim să mai 
gustăm câte ceva. În dimineaţa următoare, pe la orele zece, 
fiind la Alessandria, am fost înghesuiți într-o altă diligenţă 
(al cărei interior ar fi fost neîncăpător chiar şi pentru o 
muscă) împreună cu un preot foarte bătrân, un tânăr iezuit 
(însoţitorul său, care ducea breviarele şi alte cărţi pe care 
le aveau cu ei şi care, în efortul de a se urca în diligenţă, se 
alesese cu o crăpătură prin care, între ciorapul negru şi 


pantalonii negri, se vedea o fâşie de came roză, ceea ce mi- 
a amintit de Hamlet în iatacul Ofeliei, numai că la acesta 
crăpătura se vedea la ambele picioare), un avvocato 
provincial şi, în fine, un domn cu un nas roşu: un nascuun 
luciu neobişnuit şi ciudat, cum n-am mai văzut vreodată la 
vreun pământean. Aşa am călătorit până la patru după- 
amiază; drumurile erau foarte proaste, iar diligenţă foarte 
înceată. Colac peste pupăză, pe bătrânul preot îl încercau 
nişte dureri la picioare, aşa încât la fiecare zece minute 
scotea câte un răcnet teribil, de trebuia scos afară prin 
eforturile reunite ale întregii companii. Durerile bătrânului 
şi starea drumurilor constituiau subiectul principal de 
conversaţie. Aşa că, după-amiază, aflând eu că din coupe au 
coborât doi pasageri şi că s-a urcat unul singur (un tip din 
Toscana, monstruos de urât şi cu o imensă mustață roşcată, 
care nici i nu se vedea în întregime când îşi punea pălăria), 
am profitat de ocazie şi am continuat călătoria alături de el 
(fiind foarte dornic de conversaţie şi plin de bună- 
dispoziţie) până aproape de ceasurile unsprezece seara, 
când vizitiul ne-a adus la cunoştinţă că nici nu se gândeşte 
să meargă mai departe şi, în consecinţă, am făcut popas 
într-un loc numit Stradella. 

Hanul era, de fapt, o serie de galerii ciudate, împrejmuind 
o curte în care se înghesuiau claie peste grămadă diligenţa 
noastră, două-trei căruţe şi o mulţime de orătănii laolaltă cu 
o stivă de lemne de foc, încât nu mai puteai şti care-i pasăre 
şi care vehicul. Un bărbat adormit, purtând o torţă ce abia 
pâlpâia, ne-a condus într-o cameră mare şi friguroasă, cu 
două paturi extrem de largi, aranjate pe un fel de mese de 
brad imense. În mijlocul camerei, pe duşumeaua goală, era 
o altă masă de brad de dimensiuni asemănătoare; mai erau 
patru ferestre şi două scaune. Cineva mi-a spus că acolo voi 
înnopta şi timp de jumătate de oră m-am plimbat încoace şi 
încolo prin ea, uitându-mă pe rând la tipul din 'Toscana, la 
bătrânul preot, la preotul cel tânăr şi la avvocato (Nas-Roşu 


locuia chiar în acest orăşel şi se dusese acasă), care şedeau 
pe paturi şi se holbau la rândul lor la mine. 

Ciudăţenia cam plicticoasă a acestei stări de fapt a fost 
întreruptă de o comunicare venită din partea nepreţuitului 
meu curier (care în tot timpul acesta gătise), potrivit căreia 
cina era gata; ne mutăm deci în camera preotului (camera 
alăturată, la fel cu a mea). Primul fel: varză fiartă, cu o 
mare cantitate de orez, într-un castron plin cu apă clocotită 
şi aromată cu brânză. Este atât de fierbinte şi noi suntem 
atât de îngheţaţi, încât ni se pare grozavă. Felul doi: câteva 
bucățele de carne friptă şi rinichi de porc. Trei: două păsări 
rumenite. Patru: doi curcănei rumeniţi. Cinci: o fiertură de 
usturoi înăbuşită, un fel de ciuperci şi nu mai ştiu ce, după 
care distracţia se încheie. 

Înainte de a mă aşeza pe pat în camera mea, ca să constat 
că este cea mai umedă dintre toate, uşa se deschide şi în 
mijlocul unei mari cantităţi de vreascuri, îşi face apariţia 
bravul meu curier: seamănă cu Pădurea Birnaml plecată 
iarna la plimbare. Cât ai clipi, curierul aprinde grămada de 
vreascuri, apoi scoate la iveală o butelcă de brandy tare; 
sticla aceasta îi ţine tovărăşie în toate anotimpurile, iar 
acum e plină cu cea maipură eau de vie2. După cea 
săvârşit această mare ispravă, se retrage să se odihnească 
şi îl aud după aceea, timp deo oră şi, de fapt, până ce 
adorm, făcând glume în vreun cotlon (pe cât se pare, chiar 
sub camera mea), unde fumează ţigări de foi cu un grup de 
prieteni foarte intimi. Este prima oară că intră în casa 
aceasta, dar n-are importanţă: pretutindeni îi cunoaşte pe 
toţi şi se împrieteneşte cu oricine în mai puţin de cinci 
minute; cu siguranţă că şi aici şi-a atras, între timp, 
devotamentul entuziast al întregului local. 

1 Amintită în tragedia Macbeth de Shakespeare. Macbeth 
avea să fie învins când Pădurea Birnam se va fi pus în 
mişcare (N. 1[.). 

2 Rachiu (franc.). 


Toate acestea se întâmpla la orele douăsprezece noaptea. 
La patru dimineaţa, curierul este din nou în picioare, mai 
proaspăt decât un trandafir abia înflorit; aprinde focul fără 
să aibă nici cea mai mică aprobare din partea 
proprietarului, scoate la iveală căni mari cu cafea clocotită, 
când alţii nu capătă decât apă rece, şi se duce pe ulițele 
cufundate încă în întuneric, strigând în gura mare că vrea 
lapte proaspăt, cu speranţa că cineva care are vacă se va 
trezi şi-i va da. În timp ce caii „vin acuşi”, mă plimb şi eu 
afară, prin târg. Totul pare să se reducă la o piazza mică; 
printre arcade suflă un vânt rece şi umed, care bate când 
într-o direcţie, când în alta, după program parcă. Este o 
beznă de-ţi bagi degetele în ochi şi plouă încontinuu cu 
găleata; dacă aş veni a doua zi, nu aş mai recunoaşte locul, 
dar să mă ferească Cerul să mai ajung vreodată pe aici! 

Cam într-o oră sosesc şi caii. În acest răstimp, vizitiul 
blestemă de mama focului, trăgând uneori înjurături 
creştine, alteori păgâne. Câteodată, când înjurătura este 
mai lungă şi compusă, începe cu creştinii şi încheie cu 
păgânii. Sunt trimişi mesageri, nu atât după cai, cât mai 
ales unii după alţii. Primul care s-a dus să-i aducă nu se mai 
întoarce deloc şi toţi ceilalţi fac la fel. După un timp, îşi fac 
apariţia caii, înconjurați de toţi mesagerii: unii îi îndeamnă 
cu picioarele, alţii îi trag de dârlogi şi toţi îi suduie în cor. 
Apoi preotul bătrân, preotul cel tânăr, avvocato, tipul din 
Toscana, cu toţii ne reluăm locurile în diligenţă. Voci 
adormite, de pe la uşile bordeielor, din diferite părţi ale 
curţii, se aud strigând: Addio, corriere mio! Buon'viaggio, 
corriere! Cu un rânjet monstruos, curierul răspunde într-un 
mod asemănător acestor demonstraţii de afecţiune, în timp 
ce noi ne îndepărtăm, zdravăn hurducaţi prin noroi. 

La Piacenza, care se află la o depărtare de patru sau cinci 
ore de hanul din Stradella, am tras chiar în faţa hotelului, 
de unde micul nostru grup s-a împrăştiat cu deosebite 
manifestări de prietenie din partea tuturor. Înainte de a fi 
parcurs jumătatea străzii, bătrânul preot a fost apucat din 


nou de dureri, aşa încât tânărul preot, după ce a aşezat 
legătura de cărţi pe o treaptă de la o uşă, s-a apucat să 
frece cu multă sârguinţa picioarele bătrânului. Clientul 
avocatului îl aştepta pe acesta la poarta grădinii şi l-a 
sărutat pe fiecare obraz cu un pupat răsunător, încât tare 
mi-e teamă că ori are un proces foarte greu, ori o pungă 
cam slab garnisită. Domnul din Toscana şi-a pus o ţigară de 
foi în gură şi s-a depărtat agale, ducându-şi pălăria în mână, 
ca să poată să-şi răsucească mai bine capetele zbârlite ale 
mustăţilor. Cât despre bravul meu curier, în timp ce făcea 
cu mine câţiva paşi, ca să vedem ce-i în jur, a început 
deîndată să mă întreţină cu viaţa intimă şi afacerile de 
familie ale oamenilor din grupul care tocmai se risipise. 

Piacenza este un oraş vechi, decăzut şi mohorât. Un loc 
părăsit, singuratic, năpădit de iarbă, cu fortificațiile căzute 
în ruină. Tranşeele, umplute pe jumătate cu pământ, au fost 
transformate în păşuni rău mirositoare pentru vacile 
jigărite care hoinăresc de colo-colo; străzi cu tot felul de 
case sumbre, părând să se încrunte la cele de peste drum. 
Prin tot oraşul cutreieră cei mai adormiţi şi mai jerpeliţi 
dintre soldaţi, aflaţi sub dublul blestem al leneviei şi al 
sărăciei şi îmbrăcaţi în nişte uniforme boţite în fel şi chip; 
prin şanţuri se joacă cei mai murdari dintre copii, cu nişte 
jucării improvizate (adică porci şi noroi); câinii cei mai 
slăbănogi hoinăresc printre cele mai întunecoase arcade, 
căutând necontenit ceva de mâncare, fără rezultat, pare-se. 
Un palat misterios şi solemn, păzit de două statui gigantice, 
geniile gemene ale locului, tronează cu gravitate în mijlocul 
oraşului adormit. Regele cu picioarele de marmură, care 
prospera în timpul celor o mie şi una de nopţi, ar putea trăi 
mulţumit în acest palat, fără să aibă vreodată puterea de a 
ieşi până afară, ca să-şi contemple regatul. 

Cât de ciudată este senzaţia de moleşeală, pe jumătate 
dureroasă, pe jumătate voluptoasă, care te cuprinde când 
cutreieri prin aceste locuri adormite şi lâncezind la soare! 
Parcă fiecare dintre orăşelele mucegăite, triste şi uitate de 


Dumnezeu din câte se află în lumea largă se întrece să fie 
culmea. Oprindu-mă pe o ridicătură de pământ, unde pe 
vremuri se afla un bastion, iar pe timpul stăpânirii romane o 
fortăreață vuind de forfotă, am devenit brusc conştient de 
ceea ce nu cunoscusem niciodată până atunci: ce înseamnă 
să fii leneş! Veveriţele, cu siguranţă, se simt la fel când se 
retrag sub acoperământ în vizuina lor; tot aşa broasca 
ţestoasă, înainte de a dispărea cu totul în carapace. Am 
impresia că ruginesc. Că orice încercare de a gândi este 
însoţită de un scrâşnet îngrozitor. Că nimic nu-i de făcut ori 
necesar. Că nu există nici dezvoltare a omenirii, nici 
mişcare, nici efort şi nici progres, de orice fel. Că întreaga 
maşinărie s-a oprit aici acum câteva secole şi s-a întins la 
odihnă până la ziua Judecăţii de Apoi. 

Nici vorbă, însă, de aşa ceva, cât timp mai trăieşte bravul 
meu curier! Priviţi-l cum, părăsind Piacenza, în huruitul şi 
clătinarea celei mai înalte diligenţe din câte s-au văzut 
vreodată, se uită prin fereastra din faţă de parcă s-ar zgâi 
peste un gard de grădină, în timp ce surugiul - o esenţă 
concentrată a tuturor jerpeliţilor din Italia - se opreşte 
pentru o clipă din sporovăială ca să atingă borul pălăriei, în 
semn de salut adresat unei mici Sfinte Fecioare cu nasul 
ciopârţit şi cu nimic mai puţin jerpelită decât el, pusă în 
raclă la ieşirea din oraş. 

La Genova şi prin împrejurimi, viţa de vie este întinsă pe 
nişte grătare fixate de pari groşi, care sunt oricum, numai 
pitoreşti nu. Prin aceste locuri însă, viţa se împleteşte în 
jurul pomilor, târându-se în voie printre gardurile vii; viile 
sunt pline de pomi, plantați îndeobşte în acest scop, fiecare 
având propria-i viţă încolăcită şi făcută ciorchine în juru-i. 
În această perioadă, frunzele de viţă sunt colorate în cele 
mai luminoase nuanţe de auriu şi roşu: nicăieri n-am văzut 
ceva mai încântător şi mai grațios. Pe mile întregi, drumul 
şerpuieşte prin astfel de forme şi culori. Ghirlandele 
sălbatice, împletiturile elegante, coroanele şi cununile de 
toate felurile, ţesăturile de vis, aruncate peste pomii 


încărcaţi, făcându-i în joacă prizonieri: toate sunt atât de 
neaşteptate! Şi din nou un lung, lung şir de pomi înlănţuiţi 
în ghirlande nesfârşite, ca şi cum s-ar fi prins unul de altul 
într-un dans de-a lungul câmpului! 

Parma are străzi vesele şi interesante - lucru neaşteptat 
pentru un oraş italienesc - şi, prin urmare, nu se aseamănă 
cu multe alte localităţi mai puţin însemnate. Priveliştea e 
aceeaşi, în afară de piazza retrasă, unde se află într-o 
bogată şi magnifică armonie catedrala, baptisteriul şi 
campanila: nişte edificii vechi, de un cafeniu sumbru, 
împodobite cu numeroşi monştri groteşti şi creaturi de 
basm cioplite în marmură şi în piatră roşie. Tăcuta lor 
prezenţă era tulburată, când le-am văzut eu, doar de 
ciripitul păsărelelor fără număr care zburau din crăpăturile 
de piatră şi din ungherele clădirilor unde îşi făcuseră 
cuiburile. Se zbenguiau, avântându-se din umbra rece a 
templelor durate de om în eterul însorit al Cerurilor. Nu tot 
aşa făceau şi adoratorii dinăuntru, care ascultau 
psalmodierile somnoroase, se închinau la icoanele luminate 
de lumânări, ori şopteau cu capetele plecate în 
confesionalele întunecoase, asemenea celor pe care-i 
lăsaserăm la Genova şi în alte părţi. 

Picturile deteriorate, ori mutilate chiar, cu care este 
împodobită catedrala au, după părerea mea, darul să-l 
întristeze şi să-l descurajeze pe privitor. Este mai mare 
jalea să vezi operele de artă - o fărâmă din sufletul 
pictorilor - pierind, muritoare ca şi oamenii. Catedrala din 
Parma este îmbibată de mirosul de mucegai provenind de la 
frescele pictate de Coreggio, care putrezesc în cupolă. 
Numai Cerul ştie cât de frumoase au fost odată. 
Cunoscătorii cad şi acum în extaz când le privesc, însă 
labirintul de braţe şi de picioare, grămezile de mădulare 
scurtate, răsucite, amestecate într-un adevărat talmeş- 
balmeş în aceste fresce, nu şi l-ar fi putut imagina nici 
măcar un chirurg care a înnebunit şi a fost cuprins de cel 
mai sălbatic delir. 


Tot aici se găseşte o catedrală subterană, extrem de 
interesantă: tavanul se sprijină pe stâlpi de marmură, în 
spatele fiecăruia aflându-se cel puţin un cerşetor la pândă - 
fără a mai menţiona că tot aici ies la iveală, şchiopătând, ca 
să cerşească, mulţi bărbaţi şi femei cu mâinile sau 
picioarele răsucite, ori cu fălcile clămpănind întruna, cu 
gesturi de paralitici, cu firi idioate, sau cu o altă tristă 
infirmitate, aşa încât, dacă frescele ruinate din catedrala de 
sus s-ar anima dintr-o dată şi ar cobori aici, cu greu ar 
putea să producă o confuzie mai mare ori o desfăşurare mai 
năucitoare de braţe şi de picioare schiloade. 

De asemenea, aici se află monumentul lui Petrarca, 
baptisteriul cu frumoasele-i arcade şi imensa cristelniţă şi o 
galerie cu nişte picturi cu adevărat remarcabile (unele din 
ele fiind copiate chiar atunci de câţiva artişti cu feţe 
păroase şi cu nişte bonete de catifea gata să le cadă de pe 
cap). Mai este şi Palatul Farnese, care oferă unul dintre cele 
mai triste spectacole de paragină din câte s-au văzut 
vreodată: un teatru grandios, vechi, mohorât, ce stă să se 
prăbuşească-n ruină. 

Este o construcţie mare, din lemn, în formă de potcoavă; 
locurile din stal sunt aranjate în plan roman; deasupra lor, 
în chip de loji, se află nişte adevărate camere mari şi 
îmbâcsite în care şedeau odinioară nobilii, retraşi în 
propriul lor orgoliu. Nimeni nu cunoaşte mai bine decât 
viermii dezolarea ce a cuprins acest teatru, mărită în 
fantezia celui ce îl priveşte de nobila şi vesela lui menire, 
apusă acum. Au trecut o sută zece ani de când aici nu s-a 
mai jucat nici o piesă. Prin găurile din tavan străluceşte 
cerul de afară; lojile, locuite numai de şobolani, se 
prăbuşesc şi dispar; umezeală şi mucegaiul mânjesc culorile 
şterse şi umplu panourile cu hărţi spectrale; acolo unde 
odată se aflau ghirlandele bogate ale avanscenei, atârnă 
acum zdrenţe subţiri; scena este atât de putredă, încât 
peste ea s-a pus o podişcă îngustă de lemn, altfel vizitatorul 
s-ar prăbuşi în adâncul întunecos de sub el. 


Dezolarea şi decăderea acestui loc impresionează. Aerul 
are miros de mucegai şi gust de ţărână; orice sunet rătăcit 
din exterior, care se strecoară înăuntru cu vreo rază de 
soare răzleţită şi ea pe aici, este înăbuşit şi grav; viermii, 
larvele şi putregaiul au schimbat suprafaţa lemnului tot aşa 
cum timpul încreţeşte şi înăspreşte pielea netedă. Dacă 
stafiile joacă în piese, atunci cu siguranţă că apar pe 
această fantomatică scenă. 

Când am intrat în Modena, era o vreme cu adevărat 
superbă, ceea ce mai înveselea obscuritatea sumbrelor 
colonade care însoțesc strada principală pe ambele părţi, 
cerul luminos şi de un albastru minunat dându-le un aspect 
reconfortant şi agreabil. Am trecut din splendoarea zilei în 
întunericul unei catedrale în care tocmai se făcea slujba 
mare; lumânările abia ardeau, oamenii îngenuncheau în 
faţa feluritelor moaşte, iar preoţii îngânau obişnuitul cânt, 
cu vocea lor caracteristică: slabă, monotonă, tărăgănată şi 
tristă. 

Tocmai mă gândeam la cât de ciudat este să regăsesc în 
fiecare din aceste oraşe adormite aceeaşi inimă bătând cu 
aceeaşi pulsaţie monotonă, când, ieşind pe o altă uşă, am 
fost brusc speriat de moarte de un sunet strident de 
trâmbiţă. Imediat, de după colţ a apărut în goana cailor o 
trupă de dresori de cai, venind tocmai de la Paris. Au defilat 
pe sub ziduri, deranjând cu tropotul sec al copitelor grifonii, 
leii, tigrii şi alţi monştri din piatră şi marmură care 
decorează exteriorul catedralei. În fruntea lor călărea un 
nobil impunător, cu o groază de păr pe cap şi fără pălărie, 
purtând un stindard pe care scria: MAZEPPA! ASTĂ - 
SEARĂ! Urma un şef mexican cu o măciucă grozavă, în 
formă de pară, pe care o ţinea pe umăr, ca Hercule. Apoi 
veneau şase sau opt care romane, fiecare ducând o 
frumoasă doamnă costumată într-o fustiţă extrem de scurtă 
şi cu ciorapi strânşi pe pulpe, nefiresc de roz, care stătea 
mândră în car şi arunca priviri înflăcărate mulţimii. Printre 
spectatori domnea o nelinişte latentă, pe care nu mi-am 


putut-o explica până ce, carele fiind deschise în spate, am 
observat imensa greutate cu care picioarele roz îşi 
mențineau perpendicularitatea pe pavajul bolovăânos al 
oraşului. Procesiunea era încheiată de câteva zeci de 
războinici fioroşi de mai multe neamuri, călărind doi câte 
doi şi privind de sus paşnica populaţie a Modenei; totuşi, 
aceştia consimţeau din când în când să-şi arate mărinimia, 
împrăştiind printre spectatori afişe scrise de mână. După ce 
s-au foit încoace şi încolo printre lei şi tigri, proclamând cu 
sunete de trâmbiţă distracţia din seara aceea, toată 
procesiunea s-a strecurat mai departe prin capătul celălalt 
al pieţii, lăsând în urmă o plictiseală reînnoită şi mult 
sporită. 

După ce procesiunea a trecut, ţipătul trompetei s-a 
pierdut în depărtare şi coada ultimului cal a dispărut după 
colţ, cei care ieşiseră din catedrală să caşte ochii la actori 
au intrat din nou înăuntru. O bătrână doamnă, 
îngenuncheată chiar lângă uşă, văzuse totul de acolo fără 
să se mai ridice şi se arătase tot timpul extrem de curioasă. 
S-a întâmplat să-i surprind privirea tocmai când era în 
culmea curiozităţii, spre confuzia reciprocă a amândurora. 
Cu toate acestea, şi-a ascuns repede stânjeneala, făcându-şi 
cruce cu pioşenie şi plecându-se cât era de lungă, cu faţa în 
jos, înaintea unei statuete împodobite cu o fustiţă plină de 
fantezie şi cu o coroniţă aurită, care se asemăna atât de 
mult cu dansatoarele din alai, încât se prea poate că femeia 
să fi considerat spectacolul de afară ca fiind o viziune 
cerească. Oricum, admițând că i-aş fi fost părintele 
confesor, i-am iertat interesul pe care i-l stârnise circul. 

În catedrală se mai află şi un bătrân mic de statură, cu 
ochi aprigi şi adus dintr-un umăr, care mi-a luat în nume de 
rău faptul că nu mă interesa deloc să văd căldarea (păstrată 
într-un turn vechi) cucerită de locuitorii Modenei de la cei 
din Bologna în secolul al patrusprezecelea, o căldare pentru 
care s-a făcut război şi căruia Tasso i-a dedicat un poem 
eroicomic şi câte altele. Mulţumindu-mă, cu toate acestea, 


să privesc turnul pe dinafară şi să mă delectez, în 
închipuire, cu căldarea dinăuntru şi preferind să-mi petrec 
timpul la umbra înaltei campanile şi prin jurul catedralei, 
mărturisesc că nici în momentul de faţă nu am vreo 
cunoştinţă personală despre susnumita căldare. 

Am ajuns, aşadar, la Bologna înainte ca bătrânul cel mic de 
stat (sau ghidul turistic) să fi putut confirma că am parcurs 
măcar jumătate din minunile Modenei. Însă nu există 
plăcere mai mare pentru mine decât să las în urmă peisagii 
noi ca să întâlnesc altele şi mai noi şi, mai mult decât atât, 
mă cuprinde un fel de stare ciudată când e vorba de vederi 
decupate, uscate şi dictate, încât mi-e tare teamă că am să 
păcătuiesc în acelaşi mod faţă de astfel de ghizi autorizaţi în 
orice alt loc pe care-l voi vizita. 

Acestea fiind zise, duminica următoare, dimineaţa, mă 
plimbam printre impunătoarele morminte şi colonade din 
frumosul cimitir din Bologna, în tovărăşia unui grup de 
ţărani şi escortat de un mic cicerone din acest oraş, care 
era peste măsură de preocupat să salveze onoarea locului şi 
să-mi distragă atenţia de la monumentele urâte, în timp ce 
nu contenea să le ridice în slăvi pe cele frumoase. Văzându-l 
pe acest omuleţ (bine dispus şi cu chipul numai dinţi şi ochi 
strălucitori) că privea melancolic la un anumit loc acoperit 
cu iarbă, l-am întrebat cine-i înmormântat acolo. „Oameni 
sărmani, signore”, mi-a răspuns, dând din umeri, zâmbind 
şi oprindu-se să mă privească, pentru că mergea 
întotdeauna puţin în faţa mea şi-şi scotea pălăria ori de câte 
ori îmi prezenta un monument. „Numai oameni sărmani, 
signore! E foarte plăcut! E foarte vesel! Câtă verdeață, ce 
răcoare! E ca o pajişte! Sunt cinci acolo.” Mi-a arătat toate 
degetele de la mâna dreaptă, ca să întărească cele spuse: 
un gest pe care-l face orice ţăran italian ori de câte ori are 
de precizat ceva în afara celor zece degete. „Acolo sunt 
înmormântați cinci din copilaşii mei, signore; chiar în acel 
loc, puţin mai la dreapta. Ei, ce să-i faci! Slavă Domnului! E 


foarte plăcut. Câtă verdeață, ce răcoare! E într-adevăr ca o 
pajişie!” 

M-a privit foarte insistent în faţă şi, văzând că mă întristez, 
a tras o priză de tabac (orice cicerone prizează tabac) şi a 
făcut o mică plecăciune: parte ca dezaprobare pentru 
faptul că rostise o aluzie la un astfel de subiect şi parte în 
memoria copiilor şi a sfântului său preferat. Era o 
plecăciune neafectată şi cât se poate de naturală, aşa cum 
n-am mai văzut niciodată. Imediat după aceasta, când şi-a 
scos pălăria şi m-a invitat să privesc monumentul următor, 
ochii şi dinţii îi străluceau mai tare ca oricând. 

PRIN BOLOGNA ŞI FERRARA. 

La cimitirul în care îşi avea micuțul cicerone îngropaţi 
copiii se afla un funcţionar cu o înfăţişare atât de 
impunătoare, încât, atunci când însoţitorul meu mi-a 
sugerat în şoaptă că nu ar fi nici o supărare dacă, drept 
recompensă pentru câteva mici servicii, i-aş oferi acestui 
oficial câţiva pauli (vreo zece pence, în bani englezeşti), am 
privit uimit bicornul, mănuşile din piele lucitoare, uniforma 
bine croită şi nasturii ce străluceau de-ţi luau ochii şi, cu o 
mişcare gravă a capului, am refuzat categoric propunerea. 
Fiindcă, prin apariţia lui de o strălucire orbitoare, individul 
acela părea cel puţin egalul uşierului secund al Vergelei 
Negrel şi ideea că ar fi primit, cum ar spune Jeremy 
Diddler, „un fleac de zece pence”, mi s-a părut 
monstruoasă. Cu toate acestea, când mi-am luat inima în 
dinţi ca să îi dau, i-a luat fără alte mofturi şi şi-a scos 
bicornul cu o reverență care merita de două ori pe atâţia 
bani. 

1 Black Rod (Vergeaua Neagră) - principalul aprod al 
Camerei Lorzilor şi al altor organe legislatoare din 
Commonwealthul Britanic (N. ED. Engl). 

Se pare că sarcina sa era să le descrie vizitatorilor 
monumentele din cimitir; în orice caz, asta făcea şi, când l- 
am comparat, precum Gulliver în Brobdingnag, „cu 
instituţiile din scumpa mea ţară, nu mi-am putut reţine 


lacrimile de mândrie şi bucurie.” Nu se grăbea deloc. 
Mergea alene, ca o broască ţestoasă, potrivindu-şi paşii 
după cei ai vizitatorilor, astfel încât aceştia să-şi poată 
satisface curiozitatea şi, din când în când, îi lăsa chiar să 
citească inscripţiile de pe morminte. Nu era nici meschin, 
nici insolent, nici morocănos şi nici ignorant Vorbea propria- 
i limbă extrem de corect şi părea că se consideră, în felul 
său, un fel de învăţător al celorlalţi oameni, menţinând un 
respect echitabil atât pentru el, cât şi pentru semenii lui. 
Un astfel de om nu ar fi fost numit însoțitor la Westminster 
Abbey, după cum nici vizitatorii nu ar fi lăsaţi vreodată să 
vadă monumentele pe gratis (aşa cum se face la Bologna)l. 

1 De când au fost scrise aceste rânduri, la Westminster 
Abbey publicul se bucură de o mai liberală şi mai dreaptă 
recunoaştere (n.a.). 

Din nou vizităm un vechi oraş sumbru, cu cerul strălucitor, 
arcade masive deasupra trotuarelor străzilor din cartierele 
mai vechi şi arcade mai suple şi mai vesele parcă în noile 
cartiere. Din nou câte-un şir de lăcaşuri sfinte, cu păsări 
luându-şi zborul din crăpăturile zidurilor şi monştri 
nenumărați, arătându-şi colții pe la baza coloanelor. Din 
nou catedrale bogate, slujbe adormitoare, fum de tămâie 
ridicându-se în rotocoale, clopote care bat, preoţi oficiind în 
odăjdii strălucitoare; tablouri, lumânări, pânze dantelate pe 
altar, cruci, icoane şi flori artificiale. 

Deasupra oraşului pluteşte un aer grav, savant, şi o 
melancolie plăcută, care ar face ca oraşul să rămână o 
amintire aparte în mulţimea de alte oraşe, dacă în memoria 
călătorului n-ar rămâne mai degrabă cele două turnuri de 
cărămidă, înclinate în cruciş (suficient de neaspectuoase în 
ele însele, trebuie să recunoaştem), ca şi cum şi-ar face 
reciproc o plecăciune cam ţeapănă, încheind astfel cu un 
efect extraordinar perspectiva câtorva dintre străzile mai 
înguste. Colegiile, catedralele, palatele şi, mai presus de 
toate, Academia de Arte Frumoase, unde se află o mulţime 
de tablouri interesante, în special cele de Guido, 


Domenichino şi Ludovico Caracci; acordaţi-i acesteia un loc 
separat între amintiri. Şi, chiar dacă nu ar fi aceste lucruri, 
chiar dacă nu ar fi nimic de văzut, marele meridian de pe 
pardoseala Catedralei San Petronio, pe care razele de soare 
marchează timpul printre oamenii îngenuncheaţi, ar fi de 
ajuns. 

Întrucât drumul spre Florenţa era impracticabil din cauza 
inundaţiilor, Bologna se umpluse de turişti obligaţi să 
rămână pe loc. În aceste condiţii, am fost cazat la mansarda 
unui hotel, într-o cameră izolată pe care nu reuşeam 
niciodată să o găsesc. Avea un pat îndeajuns de mare 
pentru un internat întreg, în care eu nici nu puteam să 
adorm. Şeful valeţilor, care m-a vizitat în ascunzişul acesta 
retras, unde nu aveam altă tovărăşie decât cea a 
rândunelelor de pe streaşina largă de deasupra ferestrei, 
era un om cu o idee fixă în ceea ce îi priveşte pe englezi, 
ţinta monomaniei sale nevinovate fiind lordul Byron. Am 
făcut această descoperire odată la micul dejun, când am 
remarcat că împletitura cu care era acoperită duşumeaua 
era foarte potrivită pentru acel sezon. Mi-a răspuns imediat 
că lui Milor Beeron îi plăceau foarte mult astfel de 
împletituri. Observând, în acelaşi timp, că nu beam lapte, a 
exclamat cu entuziasm că Milor Beeron nu se atingea 
niciodată de lapte. La început, în inocenţa mea, am luat-o 
de bună, crezând că fusese unul dintre servitorii lui Beeron. 
Da' de unde, mi-a răspuns el, avea doar obiceiul să le 
vorbească despre lord domnilor englezi, asta era tot! 
Susţinea că ştie totul despre el. Şi, ca să-mi dovedească 
acest lucru, se referea la el ori de câte ori venea vorba de 
ceva: de la vinul de Monte Pulciano, servit la masă (produs 
pe o moşie pe care o stăpânise poetul), la imensul pat, copia 
fidelă a celui care îi aparținuse lui Byron. Când am părăsit 
hotelul, la plecăciunea din urmă, în curte, a adăugat o 
ultimă asigurare cum că drumul pe care urma să călătoresc 
fusese drumul preferat al lui Milor Beeron şi nici n-au 
apucat bine copitele cailor să scapere pe pavaj că a şi 


zbughit-o vioi sus pe scări; îndrăznesc să cred că se ducea 
să-i spună altui englez aciuat în vreo cameră solitară că 
oaspetele care tocmai plecase era imaginea vie a lordului 
Beeron. 

Când am venit la Bologna, am ajuns în oraş târziu, 
aproape de miezul nopţii, şi pe tot drumul, mai ales după ce 
am intrat pe teritoriul Statului Papal, care nu este prea bine 
guvernat (cheile Sfântului Petru fiind cam ruginite în ziua 
de azi!), şi după căderea întunericului, birjarul a fost în 
permanenţă terorizat de teama că vom fi atacați de tâlhari, 
molipsindu-l într-atâta pe bravul meu curier şi oprind atât 
de des diligenţa ca să coboare şi să se asigure că lada 
legată în spate era la locul ei, încât m-aş fi simţit îndatorat 
oricui ar fi avut bunătatea să-l fure de acolo. Din această 
cauză am stabilit că, pe viitor, trebuia să plecăm în aşa fel 
din Bologna, încât să ajungem la Ferrara înainte de opt 
seara. A fost o călătorie superbă, chiar dacă am trecut 
printr-un ţinut de câmpie acoperit de mlaştini în urma 
revărsării pârâiaşelor, după ploile abundente căzute cu 
puţin timp înainte. 

La asfinţit, pe când mă plimbam de unul singur în timpul 
popasului, m-am găsit în faţa unui peisaj care, printr-unul 
din acele procese cerebrale obişnuite minţii noastre, mi s-a 
părut cunoscut, văzându-l tot atât de distinct şi acum. De 
fapt, nu era mare lucru. În crepusculul sângeriu, se 
întindea o pânză de apă, melancolică şi abia încreţită de 
vântul de seară, în timp ce pe marginea ei fremătau câţiva 
pomi. În prim-plan se vedea un grup de fete de la ţară, 
tacute, care stăteau aplecate peste parapetul unui podeţ şi 
priveau când sus, la cer, când jos, la apă, iar în depărtare se 
auzea un clopot cu rezonanţe grave; în acest timp umbra 
nopţii se apropia, învăluind totul. Locul mi-era atât de 
cunoscut, încât chiar dacă aş fi fost ucis acolo în vreuna din 
vieţile mele anterioare, nu mi l-aş fi amintit mai bine şi n-aş 
fi avut senzaţia că parcă îngheaţă sângele în mine; iar 
simpla impresie căpătată în acel moment a fost atât de mult 


sporită de propria-mi închipuire, încât mi-e greu să cred că 
aş putea-o uita vreodată. 

Vechea Ferrara este mai solitară, mai nepopulată şi mai 
părăsită decât oricare alt oraş din sfânta frăţie! Pe străzile 
liniştite este atât de multă iarbă, încât oricine vrea o poate 
cosi ca să pună fân la uscat, la soare. Însă aceasta 
străluceşte fără prea multă veselie în tristul oraş şi oamenii 
care se văd prin târg sunt atât de puţini, încât hrana 
locuitorilor pare să fie iarba însăşi, crescută prin pieţe. 

Mă întreb de ce într-un oraş italian starostele arămarilor 
se află întodeauna alături de hotel sau vizavi, făcându-l pe 
călător să se simtă de parcă loviturile de ciocan ar fi 
propria-i inimă care bate din răsputeri. Mă întreb de ce 
dormitorul este înconjurat pe toate laturile de coridoare 
lugubre şi are o mulţime de uşi nefolositoare, care nu se 
închid şi nu se deschid cum trebuie şi care dau într-un 
întuneric beznă! Nu e de ajuns ca spiritele nopţii să caşte 
gura la visele omului cât e noaptea de lungă; mai e nevoie şi 
de geamlăcuri rotunde sus, în perete, care-ţi dau impresia, 
ori de câte ori se aude un şoarece în spatele lambriului, că 
cineva zgârie peretele cu degetele de la picioare, în efortul 
de a ajunge la geamlăc ca să se zgâiască înăuntru! Mă 
întreb de ce lemnele sunt astfel puse în sobă încât, atunci 
când li se dă foc sau li se adaugă altele, rezultatul nu este 
decât o agonie a căldurii! Mai presus de toate, mă întreb 
cum se face că cea mai de seamă trăsătură comună a 
arhitecturii locale în hanurile italieneşti este aceea că tot 
focul se duce în sus pe horn, numai fumul nu! 

Răspunsul contează prea puţin. Arămarii, uşile, 
geamlăcurile, fumul şi stivele de lemn nu mă deranjează 
defel. Este de ajuns să văd chipul zâmbitor al unui servitor 
sau servitoare, manierele curtenitoare, dorinţa amabilă de 
a face plăcere, privirea sinceră, din inimă - sclipind ca nişte 
mărgăritare în noroi - şi a doua zi sunt din nou al lor! 

Casa lui Ariosto, închisoarea lui Tasso, o veche catedrală şi, 
desigur, multe alte catedrale, sunt punctele de atracţie ale 


Ferrarei. Străzile lungi şi tăcute însă, palatele în paragină, 
unde în loc de stindarde flutură iederă şi unde buruienile 
enorme se caţără încet în sus, pe scările lungi, neumblate, 
sunt priveliştile cele mai demne de atenţie. 

Aspectul acestui oraş plicticos, cu o jumătate de oră 
înaintea răsăritului de soare, într-o dimineaţă minunată, 
când l-am părăsit eu, era pe cât de pitoresc, pe atât de 
ireal, spectral chiar. Nu avea nici o importanţă că locuitorii 
oraşului nu se dăduseră încă jos din pat, fiindcă şi dacă s-ar 
fi sculat cu toţii şi ar fi fost la treabă, aceasta ar fi schimbat 
cu foarte puţin înfăţişarea de deşert a acestui loc. Este mai 
bine să-l vezi aşa, fără nici o făptură: un oraş al morţilor, în 
care nu a mai rămas nici un supravieţuitor. Ca şi cum ciuma 
ar fi pustiit străzile şi pieţele, ori jaful şi asediul ar fi 
provocat ruina caselor vechi, smulgându-le uşile şi 
ferestrele şi lăsând găuri mari în acoperişuri. Undeva spre 
cer se ridică un turn mare: singurul punct de reper în 
peisajul cuprins de tristeţe, în altă parte se înalţă singuratic 
un castel cu un şanţ împrejur: era atât de mare, încât părea 
el însuşi un orăşel lugubru. În temniţele întunecate ale 
acestui castel au fost decapitaţi, în puterea nopţii, Parisina1l 
şi iubitul ei. Zorii purpurii, care tocmai începeau să 
strălucească când i-am privit eu, îi mânjeau parcă zidurile 
pe dinafară, aşa cum de multe ori odinioară au fost mânjite 
pe dinăuntru, şi, cu toate semnele de viaţă pe care le dădea, 
castelul şi cetăţuia păreau a fi ocolite de orice fiinţă 
omenească din momentul în care securea s-a abătut asupra 
celor doi îndrăgostiţi, iar după aceea niciodată n-a mai 
vibrat în ele un alt sunet: 

După acea lovitură care, spre butuc, A răzbit cu-un şuierat 
puternic şi sinistru. 

1 Descoperind dragostea incestuoasă dintre soţia sa, 
Parisina, şi fiul său bastard, Hugo, marchizul d'Este i-a 
condamnat pe cei doi la moarte prin decapitare. Tragedia, 
petrecută în secolul al cincisprezecelea la Ferrara, 


constituie subiectul poemului Parisina de Byron, publicat în 
1816 (N.ED.Engl.). 

Când am ajuns la Po, grozav de umflat şi învolburat, a 
trebuit să trecem fluviul pe un pod plutitor şi astfel am 
intrat în teritoriul austriac, reluându-ne călătoria printr-un 
ţinut care, pe multe mile, se află în mare parte sub apă. La 
început, timp de o jumătate de oră sau chiar mai mult, 
bravul meu curier s-a certat cu grănicerii pe chestia 
eternului nostru paşaport. Însă acest lucru constituia o 
destindere zilnică pentru curier, care rămânea întotdeauna 
surd când funcţionarii meschini, în uniformă, dădeau buzna 
din gheretele de lemn ca să se uite la paşapoarte sau, cu 
alte cuvinte, să cerşească. Surd ca o stană de piatră la 
insistenţele mele să-i dăm omului un fleac acolo, ca să ne 
putem continua călătoria în linişte, curierul obişnuia să-i şi 
înjure pe funcţionari într-o englezească stâlcită, în timp ce 
faţa nefericitului, care nu pricepea nimic din ceea ce 
spunea spre defăimarea sa, părea un portret de agonie 
mintală înrămat în fereastra trăsurii, În cursul călătoriei din 
ziua aceea aveam drept surugiu un vagabond fioros, dar 
foarte chipeş. Un tip înalt, bine legat, foarte brunet, cu un 
belşug de laţe negre, lungi şi încâlcite, care îi atârnau pe 
toată faţa, şi cu nişte favoriţi negri şi imengşi, ce se întindeau 
în jos până spre beregată. Era îmbrăcat într-un costum 
zdrenţuit de culoare verde închis, garnisit ici şi colo cu 
roşu. Pe cap purta o pălărie roasă, ca o turlă, cu o pană 
frântă şi mânjită de noroi, înfiptă în panglică. Pe umeri îi 
atima o basma de un roşu aprins. Nu călărea în şa, ci stătea 
destul de confortabil pe un fel de treaptă joasă de lemn, în 
faţa diligenţei, jos printre cozile cailor - tocmai cum era mai 
potrivit să se vadă cu creierii împrăştiaţi în orice clipă de 
vreo lovitură de copită. S-a întâmplat ca, la un moment dat, 
când mergeam într-un trap uşor, bravul meu curier să-i 
sugereze acestui brigand că ar fi mai practic să mâne ceva 
mai repede. Surugiul a primit propunerea cu un adevărat 
strigăt de dispreţ: şi-a rotit biciul pe deasupra capului (ce 


mai bici! Părea mai degrabă un arcan!), a sărit în picioare, 
s-a avântat şi apoi a dispărut, cuprins parcă de paroxism, 
undeva în vecinătatea osiei. Mă aşteptam să-l văd zăcând pe 
drum, la o sută de metri în spate, când iată! în clipa 
următoare pălăria ca o turlă a apărut din nou, şi l-am văzut 
aşezat ca pe o sofa, amuzându-se şi ţipând cât îl ţinea gura 
„Ha, ha! Fir-ar a dracului! Mai repede! Dii-i-i-i!” (Această 
din urmă izbucnire era un strigăt sfidător, care nu poate fi 
reprodus). Fiind nerăbdător să ajungem la destinaţie chiar 
în seara aceea, cu prima ocazie mi-am luat inima în dinţi şi 
am repetat experienţa aceasta pe riscul meu. A avut exact 
acelaşi efect. Biciul s-a rotit deasupra capului cu aceeaşi 
mişcare ostentativă, dispreţuitoare, călcâile i-au scăpărat 
din nou, pălăria ca o turlă a dispărut undeva jos şi a 
reapărut brusc, aşezându-se ca mai înainte şi făcându-l pe 
proprietar să spună „Ha, ha! Mai repede! Fir-ar a dracului! 
Dii-i-i-il” 

UN VIS ITALIAN. 

Călătoream de câteva zile, odihnindu-mă foarte puţin 
noaptea şi niciodată ziua. Succesiunea rapidă şi 
neîntreruptă a noilor peisaje care se perindau prin faţa mea 
semăna cu un şir de vise închegate doar pe jumătate. Iar 
când mergeam pe vreun drum mai singuratic, prin mintea 
mea se învălmăşeau în cea mai mare dezordine şi confuzie o 
mulţime de amintiri. Din când în când, câte un vis se oprea 
din zborul lui şi atunci puteam să-l privesc mai bine şi să-l 
desluşesc mai clar. După câteva clipe, visul se risipea ca o 
imagine dintr-o lampă fermecată şi, pe când mai vedeam 
încă destul de limpede o parte din el, în faţa ochilor îmi 
apărea o altă privelişte, dintr-un alt loc pe care-l vizitasem 
în ultima vreme, zăbovind asupra lui şi străbătându-l din 
nou. La rândul ei, această nouă imagine nu dăinuia mult, 
transformându-se degrabă într-alta. 

La un moment dat, de pildă, mă aflam din nou în faţa 
vechilor catedrale cenuşii şi severe din Modena. Am 
recunoscut stâlpii aceia ciudaţi, cu monştrii neînduplecaţi 


de la bază; mi se părea acum că-i văd stând singuri în 
liniştita piaţă din Padova, unde se aflau clădirea veche şi 
gravă a Universităţii şi statuile în veşminte sobre, grupate 
ici şi colo în spaţiul deschis din jurul ei. Apoi, de parcă le-aş 
fi văzut cu câteva ore înainte, mă plimbam prin cartierele 
acestui oraş plăcut, admirând neobişnuita rânduire a 
caselor, grădinilor şi livezilor. Brusc, în locul lor s-au înălţat 
cele două turnuri din Bologna şi nici chiar cele mai 
încăpăţânate amintiri n-au reuşit să reziste mai mult de un 
minut în faţa monstruosului castel din Ferrara, împrejmuit 
cu şanţul de apă, de parcă ar fi fost o ilustrație la o poveste 
de groază; castelul se profila în răsăritul roşu, stăpânind 
peste oraşul solitar, năpădit de iarbă şi lipsit de viaţă. Pe 
scurt, aveam în minte acel amestec incoerent, dar plăcut, 
pe care numai călătorii sunt în stare să-l aibă, doritori chiar 
să-l împrospăteze cât mai des. Fiecare zgâlţâitură a 
diligenţei în care mă aflam pe jumătate aţipit în întuneric 
părea să scoată din memorie câte o amintire, introducând 
apoi brusc o alta în locul ei, şi lucrul acesta s-a petrecut fără 
întrerupere până ce m-a cuprins somnul. 

Într-un târziu am fost trezit, după câte mi-am dat seama, 
de oprirea diligenţei. Era noapte de-a binelea şi ne aflam pe 
malul unei ape. La mal se legăna o barcă neagră, cu o 
căscioară mică pe ea (un fel de cabină), de o culoare tot 
atât de mohorâtă. După ce mi-am luat locul în barcă, 
aceasta s-a dezlipit de mal, înaintând către o lumină 
strălucitoare, aflată în depărtare, pe mare; la vâsle trăgeau 
doi bărbaţi. 

Vântul scotea încontinuu un oftat lugubru. Suflarea lui 
tulbura apa, zgâlţâia barca şi gonea norii grei care zburau 
pe cer, ascunzând privirii stelele. Nu puteam în acele clipe 
decât să cuget cât de ciudat este să pluteşti la o oră târzie 
din noapte, lăsând în urmă uscatul şi înaintând către o 
lumină răsărind din mare. Curând, aceasta a devenit tot 
mai intensă; la început era doar o luminiţă, iar acum, când 
barca se apropia de ea pe o cale parcă de vis, marcată pe 


mare cu prăjini, se transformase într-un ciorchine de 
lumânări clipind şi strălucind din apă. 

Înaintasem fără încetare cam cinci mile pe apa aceea 
întunecată, când am auzit-o, în visul meu, spărgându-se de 
vreun obstacol, undeva prin apropiere. Privind cu multă 
atenţie, am desluşit prin beznă cum alunecam pe lângă 
ceva negru şi masiv, un fel de mal care abia se distingea 
alungit pe apă, ca o plută. Unul dintre vâslaşi mi-a spus că 
acolo se aflau morminte. 

Cuprins de curiozitate şi uimire la gândul că acolo, 
departe, în singurătatea mării, se afla un cimitir, mi-am 
aţintit privirea spre el, în timp ce întunericul lui se retrăgea 
din calea noastră, până când a dispărut brusc din vedere. 
Înainte de a mă dezmetici bine, am descoperit că alunecam 
de-a lungul unei străzi: o stradă fantomă; pe ambele părţi, 
din apă se ridicau case, iar barca noastră aluneca pe sub 
ferestre. La unele dintre acestea ardeau lumânări, 
încercând cu razele lor adâncimea fluviului negru; şi totul 
împrejur rămânea cufundat într-o tăcere profundă. 

Astfel am plutit prin acest oraş-nălucă, urmându-ne calea 
prin străzi şi uliţe înguste, străbătute toate de apă. În unele 
locuri, unde drumul se ramifica, colţurile erau atât de 
bruşte şi de strâmte, încât părea imposibil ca lunga şi 
subţirica noastră barcă să cotească în ele, însă vâslaşii, cu 
un strigăt melodios, ca să-i prevină pe alţii, o strecurau mai 
departe, fără să oprească. Uneori, vâslaşii unei alte bărci, la 
fel de neagră ca şi a noastră, răspundeau cu strigăte 
asemănătoare şi-şi încetineau viteza (cum cred că făceau şi 
ai noştri), plutind uşor pe lângă noi ca o nălucă. Alte bărci, 
de aceeaşi culoare sumbră, erau legate cu odgoane de nişte 
stâlpi zugrăviți, lângă o serie de uşi întunecate şi 
misterioase care dădeau drept în apă. Unele bărci erau 
goale, iar în altele zăceau moţăind vâslaşii. Am văzut cum 
nişte siluete plăcut îmbrăcate şi însoţite de purtători de 
torţe se strecurau de-a lungul unei arcade întunecate către 
una dintre bărci. Le-am văzut doar o clipă, fiindcă au 


dispărut repede după un pod atât de jos şi de aproape de 
suprafaţa apei, încât părea gata să cadă peste noi şi să ne 
strivească (era unul din multele poduri care îmi tulburaseră 
visul). Am plutit mai departe spre inima acestui loc straniu, 
înconjurați peste tot de apă, aşa cum nu mi s-a mai 
întâmplat niciodată. Din apă se ridicau ciorchini de case, 
catedrale, îngrămădiri de clădiri măreţe şi pretutindeni 
domnea aceeaşi tăcere nefirească. La un moment dat, am 
traversat un fluviu mai lung şi, după ce am trecut, mi se 
pare, prin faţa unui spaţios chei pavat, unde lămpile 
descopereau lungi şiruri de stâlpi şi arcade masive şi 
puternic zidite, dar tot atât de suple la vedere că şi 
ghirlandele de promoroacă (acolo, pentru prima oară în 
visul meu, am văzut câţiva oameni mergând pe caldarâm), 
am tras la piciorul unei scări care ducea la o casă mare. 
După ce am străbătut o sumedenie de coridoare şi galerii, 
m-am aşezat să-mi trag sufletul şi să ascult zgomotul uşor al 
bărcilor negre alunecând pe apa care clipocea prin faţa 
ferestrei, până când, în cele din urmă, am adormit. 
Splendorea zilei ce m-a cuprins în acest vis, prospeţimea, 
mişcarea, optimismul ei, scânteierea soarelui în apă, cerul 
albastru, fără pic de nor, ca şi freamătul vântului, nu pot fi 
descrise în cuvinte. De la fereastra mea am văzut vase şi 
corăbii, catarge, pânze, parâme, pavilioane, grupuri de 
marinari manevrând încărcăturile vaselor. Mi-am plimbat 
privirea pe cheiurile largi, ticsite cu baloturi, butoaie şi 
mărfuri de tot felul, în timp ce în apropiere corăbiile se 
legănau într-o mândră nepăsare. Am privit la insulele 
încoronate cu domuri şi turnuri magnifice. În vârful 
superbelor catedrale care răsăreau parcă din mare, 
străluceau în lumină cruci de aur! Plimbându-mă la 
marginea mării verzi, care se rostogolea în faţa uşii şi 
umplea străzile, am dat peste un loc de o neasemuită 
frumuseţe şi grandoare, pe lângă care toate celelalte 
păreau neînsemnate şi şterse. 


Acest loc era o spațioasă piazza, ancorată, ca toate 
celelalte, în marea nesfârşită. Pe pieptul ei larg se ridica un 
palat mai impunător şi mai magnific în senectutea lui decât 
toate clădirile lumii, aflate în splendoarea şi plenitudinea 
tinereţii lor. De jur împrejurul acestui palat şerpuiau 
coridoare boltite şi galerii atât de suple, de parcă erau 
opera unor mâini vrăjite; şi totuşi, s-au dovedit atât de 
trainice, încât secolele le-au asaltat în zadar. Galeriile se 
întâlneau până la catedrala minunat împodobită cu 
fanteziile infinit de bogate ale Răsăritului. Nu departe, îşi 
înălța spre cer mândrul său cap un splendid turn singuratic, 
care privea departe, spre Marea Adriatică. Aproape de 
marginea canalului se aflau două coloane, de rău-augur 
parcă, din granit roşu, una având în vârf statuia unui bărbat 
cu sabie, iar cealaltă un leu înaripat. Nu departe de acesta 
se ridica un al doilea turn: n-am mai văzut ceva atât de 
împodobit, chiar şi aici, unde totul abundă în podoabe; 
turnul susţinea un mare cadran, strălucind de aur şi azur 
pur; pe cadran erau cele douăsprezece semne şi o imitație 
de soare se rotea în jurul lor, iar deasupra doi uriaşi de 
bronz băteau orele într-un clopot răsunător. Tabloul 
cuprindea şi o piaţă dreptunghiulară, străjuită de case 
măreţe, construite din piatra cea mai albă şi înconjurată de 
o arcadă delicată şi frumoasă; ici-colo, din pavajul acestui 
sol atât de puţin consistent se ridicau catarge pentru 
steaguri. 

În visul meu, am intrat în catedrală şi am străbătut 
numeroasele-i arcade, traversându-i întreaga întindere. O 
construcţie măreaţă, de vis, aurită, cu vechi mozaicuri, 
parfumată de arome, întunecoasă de atâta fum de tămăie, 
bogată prin comorile ei de pietre şi metale preţioase ce 
sclipeau printre barele de fier, sfântă prin trupurile de sfinţi 
înmormântați aici, luminată de un curcubeu de vitralii, 
întunecată de lemnăria sculptată şi marmura colorată, 
nedesluşită în vasta-i înălţime şi în distanţele-i alungite, 
inundată de strălucirea lămpilor de argint: o construcţie în 


întregime ireală, fantastică, solemnă şi de neînchipuit. Se 
făcea apoi că am intrat în vechiul palat, păşind prin 
galeriile-i tăcute şi prin camerele de consiliu, în care 
cârmuitorii de odinioară ai acestei stăpâne a apelor priveau 
severi din tablourile de pe perete, iar în picturi galerele cu 
prora ridicată se luptau încă şi izbândeau ca în vremurile 
de demult. Îmi închipuiam pe urmă că păşeam prin sălile 
ce-au cunoscut mărirea şi triumful - deşerte şi pustii acum! 
- cugetând asupra mândriei şi puterii de-altădată, dispărute 
azi, pentru că totul a trecut, totul s-a dus! Şi am auzit o 
voce spunând „Multe dovezi ale vechii orânduiri şi unele 
cauze ale decăderii ei pot fi descoperite chiar în acest 
palat!” 

Apoi am visat că eram condus mai departe, în nişte 
încăperi ciudate care comunicau cu o închisoare de lângă 
palat, separată de aceasta printr-un pod măreț ce traversa 
o stradă îngustă; numele acestui pod fiind, în visul meu, 
Puntea Suspinelor. 

Dar mai întâi am trecut pe lângă două deschizături făcute 
într-un zid cu marginile ascuţite şi neregulate: erau nişte 
guri de leu - rămase fără dinţi acum - în care, în groază 
coşmarului meu, mi-am închipuit că de multe ori, în bezna 
nopţii, se prăvăleau denunţuri şi pâre, nenorocind pe 
nevinovaţii căzuţi pradă vechiului şi necruţătorului Consiliu. 
Aşa încât, când ani văzut camera în care erau aduşi 
prizonierii pentru interogatoriu şi uşa prin care ieşeau 
după ce au fost condamnaţi - o uşa care niciodată nu s-a 
închis în urma unui om având în faţă şi speranţa - am simţit 
că inima a încetat să-mi bată. 

Totuşi, sufletul mi-a fost cu mult mai impresionat când, din 
bucuria zilei, am coborât cu torţa în mâna printre două 
şiruri suprapuse de celule din piatră, înfricoşătoare şi 
groaznice. Erau foarte întunecoase. În fiecare se găsea câte 
o gaură în zid unde, în timpurile de demult, se punea o 
torţă, ca să-l lumineze pe prizonierul dinăuntru doar pentru 
o jumătate de oră. La sclipirea acestor puţine raze, captivii 


au scrijelit şi au săpat inscripţii în boltele înnegrite. Le-am 
văzut. Truda lor cu un vârf de cui ruginit a supravieţuit 
agoniei timpului peste generaţii. 

Am văzut o celulă în care nici un om nu rămânea mai mult 
de douăzeci şi patru de ore: cel ce intra în ea era un 
condamnat la moarte. În imediata ei apropiere era o alta, 
înfricoşătoare şi ea, în care, la miezul nopţii, venea 
confesorul - un călugăr înveşmântat într-o sutană cafenie şi 
acoperit cu o glugă - o apariţie înspăimântătoare chiar la 
lumina zilei şi în libertate; în bezna închisorii obscure, el 
era nimicitorul oricărei speranţe şi vestitorul Morţii. Am 
păşit pe locul unde, la înfricoşătorul soroc, osânditul la 
moarte era sugrumat; am atins cu mâna uşa complice - 
scundă şi tainică 

— Prin care sacul greu era purtat la barcă. Aceasta se 
depărta apoi şi sacul era azvârlit într-un loc unde aruncarea 
năvodului era pedepsită cu moartea. 

În jurul acestei fortăreţe-închisoare, ca şi asupra unei 
părţi din ea, stăpânea aceeaşi apă care umplea visul meu; 
afară, apa izbea în zidurile zgrunţuroase, în timp ce pe 
dinăuntru le îmbâcsea cu mucegai şi noroi, îndesind 
buruieni ude şi reci laolaltă cu murdărie prin crăpături, ca 
şi cum piatra şi drugii ar fi avut guri. Apa - cale netedă 
pentru îndepărtarea victimelor neştiute ale Statului - era 
un drum gata oricând să le însoţească pe acestea, alergând 
chiar înaintea lor, ca un ofiţer zelos şi crud. 

Am ieşit din palat, coborând pe o scară numită, cred, a 
Giganţilor. Mi-am imaginat un bătrân care, după cea 
abdicât, coboară încet şi umil această scară, însoţit fiind de 
sunetul clopotului care-l proclama pe succesorul său. Am 
pornit apoi cu una din bărci până la un vechi arsenal păzit 
de patru lei din marmură. Ca să-mi facă visul mai 
monstruos şi mai ireal, unul dintre aceştia avea scrise pe 
corp cuvinte dintr-o epocă neştiută, într-o limbă 
necunoscută, menirea lor fiind un mister pentru toţi 
oamenii. 


Deoarece, după cum am mai spus, grandoarea oraşului 
dispăruse, la şantierul naval nu se prea auzea zgomot de 
ciocane şi se lucra foarte puţin. Într-adevăr, locul semăna 
mai degrabă cu o epavă purtată de vânt undeva, pe mare; 
un steag straniu era arborat pe catargul cel mare, iar la 
cârma ei se găseau acum străinii. Corabia superbă, cu care 
vitejii de odinioară au cucerit mările, nu mai e; în locul ei se 
află o palidă copie, făcută din amintiri, ca şi măreţia 
oraşului. Era o mărturie a ceea ce fusese odată (aşa cum cei 
puternici şi cei slabi sunt totuna în ţărână), o mărturie tot 
atât de elocventă ca şi stâlpii masivi, arcadele şi cupolele, 
toate zidite ca să întreacă în splendoare corăbiile de 
altădată, care acum nu-şi mai aruncă umbra nicăieri, pe 
apă ori pe uscat. 

Se afla acolo şi un arsenal, dărăpănat şi spoliat, totuşi un 
arsenal. Un stindard venit să înspăimânte, capturat de la 
turci, zăcea inofensiv în obscuritatea închisorii sale. Erau 
adunate acolo zale bogate, purtate odinioară de războinici 
vestiți, arbalete, tolbe pline cu săgeți, lăncii, săbii, pumnale, 
ghioage, scuturi şi securi grele. Mai erau şi platoşe de oţel 
şi de fier forjat, care transformau orice roib într-un monstru 
acoperit cu solzi mari de metal. De asemenea, era expus un 
fel de arc (uşor de purtat la piept) care-şi făcea treaba fără 
nici un zgomot şi era menit să-i străpungă pe duşmani cu 
săgeți otrăvite. 

Am văzut un teasc, un fel de cufăr, plin cu blestemate 
instrumente de tortură, groaznic imaginate să apuce, să 
ciupească, să macine şi să zdrobească oasele victimelor, 
sfâşiindu-i, chinuindu-i cu tortura şi omorându-i de o mie de 
ori. În faţa cufărului se aflau două măşti de fier făcute în aşa 
fel încât să se închidă strâns şi cu încetul pe capul 
victimelor; pe fiecare se găsea o mică protuberantă sau 
nicovală, pentru ca bestia care dirija tortura să-şi poată 
odihni cotul în voie şi să asculte lângă urechea înzidită 
lamentările şi confesiunile epavei dinăuntru. Măştile aveau 
o sinistră asemănare cu forma omenească - erau forme de 


chipuri năduşite, chinuite, pline de suferinţă - încât ţi-era 
greu să crezi că sunt goale; înăuntru încă zăboveau 
contorsiuni teribile, care păreau să mă urmărească chiar şi 
când, urcându-mă din nou în barcă, am pomit către un fel 
de grădină sau promenadă publică, împodobită cu iarbă şi 
flori şi aflată chiar acolo pe mare. Le-am uitat însă când m- 
am apropiat - în visul meu - şi am i privit peste ape la 
soarele care apunea. În faţă, pe cer şi peste adâncuri se 
întindea o strălucire purpurie, în timp ce în spate oraşul se 
desfăşura parcă pe apă în fâşii roşiatice, incandescente. 

În uimirea nesfârşită stârnita de acest vis atât de 
neobişnuit, nu m-am gândit deloc la timp şi am simţit prea 
puţin trecerea lui. Dar timpul cuprinde zile şi nopţi, iar 
când soarele era sus, sau când razele felinarelor se 
răsfrângeau pe apă, eu încă pluteam în gândul meu; 
valurile fluxului împroşcau zidurile şi casele, iar barca mea 
neagră, purtată de ape, rătăcea pe străzi. 

Uneori, coborând la porţile catedralelor sau ale palatelor 
mari, hoinăream din încăpere în încăpere, din naos în naos, 
prin labirinturile de altare bogate, monumente vechi, prin 
apartamente în paragină, unde mobila pe jumătate 
îngrozitoare, pe jumătate grotescă, stă să se prăbuşească în 
fărâme. Se aflau acolo tablouri pline de atâta farmec şi 
vigoare, de atâta pasiune, adevăr şi putere, încât păreau 
nişte realităţi imediate, proaspete, ciudat amestecate într-o 
lume de spectre care închipuiau zilele trecute ale oraşului, 
splendorile, tiranii, căpitanii, patrioţii, negustorii, curtenii, 
ba chiar pietrele, cărămizile şi locurile publice - toate trăiau 
din nou împrejurul meu, pe ziduri. Apoi, coborând pe nişte 
scări de marmură, până într-un loc unde apa susura şi se 
scurgea încet pe trepte, m-am întors din nou în barcă şi mi- 
am continuat drumul în vis. 

Am vâslit de-a lungul unor uliţe înguste unde, în ateliere, 
dulgherii lucrau cu rindeaua şi cu daltă şi aruncau talajul 
direct în apă, lăsându-l să plutească acolo ca iarba de mare 
sau în grămezi încâlcite; am trecut pe lângă uşi deschise, 


năruite şi putrede din cauza îndelungatei îmbibări cu apă. 
Prin ele se vedea câte un crâmpei de viaţă strălucind în 
lumină, iar frunzele-i tremurătoare aruncau nişte umbre 
neobişnuite pe pavaj. Am trecut pe lângă cheiuri şi terase, 
pe care păşeau femei voalate cu multă graţie; pe pietrele 
pavajului şi pe treptele scărilor erau întinşi la soare o 
seamă de pierde-vară. Am trecut pe sub poduri unde, tot 
aşa, leneşi şi oameni fără treabă îşi pierdeau vremea 
pălăvrăgind şi căscând ochii. Peste tot se vedeau balcoane 
de piatră ridicate la o înălţime ameţitoare în faţa unor 
ferestre înalte, tocmai potrivite acestor case extrem de 
înalte. Am trecut pe lângă grădini, terase, locuri de 
rugăciune, pe lângă construcţii de o arhitectură 
impunătoare - gotico-sarazină - abundând în tot felul de 
fantezii din toate epocile şi ţările. Am trecut pe lângă clădiri 
înalte sau scunde, negre sau albe, drepte sau prăvălite, 
micuţe sau mari, fragile sau trainice, strecurându-mă 
printr-o mulţime de bărci şi de şlepuri până ce, în fine, am 
dat într-un Mare Canal! Acolo, în fantezia nestăpânită a 
visului meu, l-am văzut pe bătrânul Shylocki1 trebăluind pe 
un pod ticsit de dughene, în vacarmul tuturor limbilor de pe 
lume, în timp ce silueta, în care mi s-a părut că o recunosc 
pe Desdemona?2, se apleca printr-un oblon zăbrelit ca să 
culeagă o floare. Şi în visul meu m-am gândit că spiritul lui 
Shakespeare se afla undeva în străinătate, plutind pe ape, 
furişându-se anume în acest oraş. 

1 Cămătarul evreu din piesa Neguţătorul din Veneţia de W. 
Shakespeare (N. Tr.) 

2 Eroina piesei Othello de W. Shakespeare (N. Tr.) 

Noaptea, pe când două lămpi votive ardeau în faţa unei 
icoane a Fecioarei într-o galerie din afara marii catedrale, 
mi-am imaginat că întinsa piazza, unde se afla Leul Înaripat, 
era inundată toată în lumină şi că arcadele erau înţesate cu 
oameni împrăştiaţi apoi în splendidele cafenele din jurul 
pieţii, care nu se închideau nicioadată. Iar când giganţii de 
bronz au bătut în clopot miezul de noapte, am avut impresia 


că viaţa şi animația oraşului s-au concentrat aici, în timp ce 
cheiurile liniştite, de-a lungul cărora m-am depărtat vâslind, 
erau punctate ici-colo de barcagii înfăşuraţi în pelerine şi 
dormind întinşi pe lespezile de piatră, cât erau de lungi. 

Apa se târa pretutindeni: pe lângă cheiuri şi catedrale, pe 
lângă palate şi închisori, sugând din ziduri şi izvorând din 
rănile neştiute ale oraşului. Fără zgomot, mereu de veghe, 
încolăcită de mai multe ori în jurul oraşului, pătrunzând în 
cutele lui nenumărate, ca un şarpe bătrân; aşteptând să 
vină timpul când vor căuta în adâncurile ei pietrele 
vechiului oraş, mândru şi puternic odată, peste toate 
stăpân. 

Aşa m-a purtat apa, până ce m-am trezit în vechea piaţă 
din Verona. De atunci, m-am gândit de nenumărate ori la 
acest ciudat vis pe apă, întrebându-mă dacă oraşul se mai 
afla încă acolo şi dacă numele lui nu cumva era Veneţia. 

VERONA, MANTUA ŞI MILANO. PRIN TRECĂTOAREA 
SIMPLON ÎN ELVEŢIA. 

Mi-era oarecum teamă să mă duc la Verona, ca să nu fiu 
cumva decepţionat de Romeo şi Julieta De cum am ajuns 
însă în vechea piaţă a oraşului, teama mi-a dispărut. Este 
un loc atât de pitoresc, de ciudat, de plin de fantezie, de 
variat şi de bogat în clădiri fantastice, încât nu poate exista 
ceva mai bun în inima acestui oraş romantic decât scena 
uneia dintre cele mai romantice şi mai frumoase poveşti. 

Era destul de firesc ca din piaţă să mă duc direct la casa 
Capuleţilor, degenerată acum în cel mai nenorocit han. 
Vetturini zgomotoşi şi trăsuri murdare de la piaţă îşi 
disputau stăpânirea asupra curţii (plină de un noroi adânc 
până la glezne) laolaltă cu o droaie de gâşte jegoase. Într- 
un prag de uşă mai era şi un câine fioros la înfăţişare, care 
gâfâia nărăvaş: sunt convins că, dacă s-ar fi aflat prin 
preajmă în momentul în care Romeo sărea gardul, l-ar fi 
înhăţat cu siguranţă de picior. Livada a încăput pe alte 
mâini, fiind despărțită de fosta proprietate cu mulţi ani 
înainte, dar a existat, cel puţin aşa se spune, pe lângă casa 


Julietei. Pălăria sculptată în piatră, vechiul blazon al 
familiei, poate fi încă văzută deasupra porţii. Gâştele, 
trăsurile de piaţă, birjarii şi câinele erau departe de a fi în 
ambianța povestirii, trebuie mărturisit, şi ar fi fost mai 
plăcut să găsesc casa goală şi să pot umbla în voie prin 
camerele nelocuite. Însă pălăria era o adevărată consolare, 
ca şi locul unde fusese odată grădina. Casa are o înfăţişare 
destul de dubioasă şi este de dimensiuni neînchipuit de 
mici, dar eu am fost mulţumit de ea, gândindu-mă că este 
adevăratul conac al bătrânului Capulet. M-am arătat, deci, 
extrem de recunoscător, aşa cum se cuvine, în mulţumirile 
mele, unei doamne de vârstă mijlocie - patroana extrem de 
nesentimentală a hanului - care stătea tolănită în prag 
privind gâştele şi care se asocia cu familia Capuleţilor doar 
prin faptul că ea însăşi urma să-şi sporească familia, fiind 
însărcinată! 

De la casa Julietei la mormântul acestuia este o trecere tot 
atât de firească pentru vizitator pe cât a fost şi pentru 
frumoasa eroină însăşi, sau pentru cea mai mândră dintre 
Julietele pentru care s-au aprins vreodată torţe. Am pornit, 
aşadar, însoţit fiind de un ghid, spre o veche grădină care 
pe vremuri aparţinea unei mănăstiri de maici şi, după ce o 
femeie cu ochi strălucitori care tocmai spăla rufe m-a lăsat 
să intru printr-o poartă prăvălită, am mers pe o alee pe 
unde, printre frânturi de zid vechi şi movile acoperite de 
iederă, creşteau graţioase plante frumoase şi flori 
proaspete, până când, în cele din urmă, mi-a fost arătat un 
fel de albie ori jgheab de apă, despre care femeia cu ochi 
strălucitori ştergându-şi mâinile ude pe şorţ - a spus că este 
la tombă di Giulietta la sfortunatal. 

1 Mormântul nefericitei Julieta (ital.). 

Fiind în cea mai bună dispoziţie de pe lume şi gata să cred 
orice, nu am putut decât să cred ceea ce credea şi femeia 
cu ochi strălucitori, aşa că i-am acordat tot creditul şi, pe 
deasupra, obişnuitul onorariu în bani gheaţă. Faptul că 
locul de odihnă al Julietei fusese dat uitării era o plăcere 


mai degrabă decât o dezamăgire. Oricât de consolator ar fi 
pentru stafia lui Yorick să tot audă paşi răsunând pe 
lespedea de deasupra şi numele-i repetat de douăzeci de 
ori pe zi, este mai bine ca Julieta să se odihnească în afara 
traseelor turiştilor şi să nu aibă alţi vizitatori decât ploaia 
de primăvară, aerul dulce şi strălucirea soarelui. 

Frumoasă Verona! Palate superbe şi vechi şi un ţinut 
încântător, care se întinde până departe, se văd din aleile 
de pe terase şi din galeriile maiestuoase prevăzute cu 
balustrade. Porţile romane leagă şi-acum frumoasele ei 
străzi, aruncând peste lumina de azi umbra de acum o mie 
cinci sute de ani. Mai sunt şi catedralele durate în 
marmură, turnurile măreţe, arhitectura bogată, străzile 
vechi, liniştite şi ciudate, pe unde răsunau odinioară 
strigătele Montague-ilor şi ale Capuleţilor, silind Pe 
veronezii doritori de pace şi-ncărunţiţi în cinste să-şi 
dezbrace podoaba mândră ce frumos le şade şi-n mâini să 
prindă vechile lor suliţil 

Apoi fluviul care curge vijelios, vechiul pod pitoresc, 
castelul, chiparoşii unduitori şi perspectiva atât de 
încântătoare şi plină de viaţă! Frumoasă Verona! 

1 Romeo şi Julieta, act I, scena 1, în româneşte de Şt O. 
Iosif, text revăzut de Al. Philippide, BPI, 1962 (N. 1). 

Chiar în inima oraşului, în Piazza di Bra - ca un spirit al 
timpurilor de demult, sălăşluit printre relaţiile obişnuite ale 
clipei de azi - se află Amfiteatrul Roman. Este bine păstrat 
şi îngrijit cu atenţie, aşa încât fiecare şir de scaune se află la 
locul lui, intact. Pe unele dintre arcade pot fi văzute şi acum 
cifrele romane; coridoarele, scările, pasajele subterane 
pentru fiecare şi căile în serpentină deasupra şi sub pământ 
se află încă acolo, ca şi atunci când miile de spectatori avizi 
se grăbeau înăuntru, absorbiți de scenele sângeroase din 
arenă. În unele din adăposturile şi nişele din ziduri se află 
acum înghesuite forjele fierarilor, iar parapetul este 
acoperit de buruieni şi frunze. Acestea, însă, sunt cam toate 
schimbările. 


După ce am cercetat totul cu mult interes, m-am urcat pe 
cel mai înalt rând de locuri şi mi-am întors privirea de la 
admirabila panoramă înconjurată de Alpii din depărtare la 
adâncul edificiului: în faţa mea părea că se află interiorul 
unei pălării enorme din papură împletită, cu un imens bor 
larg şi cu fundul adânc, împletiturile fiind reprezentate de 
patruzeci şi patru de rânduri de bănci. Dacă stau să mă 
gândesc, comparaţia este cât se poate de banală şi 
fantezistă, mai ales pe hârtie, dar în acel moment ea mi-a 
fost sugerată în mod irezistibil. 

Cu puţin timp înainte, pe acolo trecuse o trupă de dresori 
de cai - aş crede că era aceeaşi trupă care i se arătase 
bătrânei doamne din pragul catedralei la Modena, iar la 
unul din capetele arenei se amenajase, pentru spectacolele 
date de ei, un mic manej în care urmele lăsate de copitele 
cailor erau încă proaspete. Nu am putut să nu-mi imaginez 
o mâna de spectatori adunaţi pe două-trei bănci de piatră şi 
vreun cavaler împodobit cu paiete făcând pe grozavul, sau 
vreun Policinello plin de haz, producându-se între aceste 
ziduri mohorâte care îi priveau de sus. Mai mult, m-am 
gândit cât de contrariate ar fi aceste vestigii romane dacă 
ar vedea acea scenă de tot hazul cu englezii călători, în 
care un nobil britanic (lordul John) foarte burtos, îmbrăcat 
cu un frac albastru lung până la călcâie, pantaloni bufanţi 
de un galben strălucitor şi o pălărie albă pe cap, călare pe 
un cal cabrat, este însoţit de o englezoaică (lady Betsy) cu o 
bonetă de paie, un voal verde şi o jachetă roşie, cărând 
întotdeauna după ea o poşetă imensă şi o umbrelă de soare 
mereu deschisă. 

Mi-am petrecut restul zilei plimbându-mă prin oraş şi cred 
că m-aş fi putut plimba pe acolo şi acum. Într-un loc, am 
văzut un teatru destul de modem, unde tocmai se juca piesa 
(totdeauna populară la Verona) cu Romeo şi Julieta. În alt 
loc, sub o colonadă, se află o colecţie de vestigii greceşti, 
romane şi etrusce, lăsată în grija unui bătrân care ar fi 
putut fi el însuşi o relicvă etruscă. Acesta, după cea 


descuiat poarta de fier, nu a mai avut destulă putere să o şi 
închidă şi nici o voce destul de sonoră ca să se facă auzit 
când descria curiozităţile, după cum n-avea nici ochi să le 
vadă: era tare, tare bătrân. În altă parte, am dat peste o 
galerie cu tablouri atât de urâte, încât era o adevărată 
plăcere să le vezi scorojindu-se. Dar pretutindeni, în 
catedrale, în palate, pe străzi, pe pod, lângă fluviu, se 
întrupa mereu frumoasa Veronă şi aşa va rămâne în 
memoria mea pentru totdeauna. 

În noaptea aceea, am recitit în camera mea de la hotel 
„Romeo şi Julieta” (cu siguranţă că nici un alt englez nu a 
citit-o vreodată acolo), iar în ziua următoare, la răsăritul 
soarelui, am pornit spre Mantua repetând în gând (în 
cupeul unui omnibuz, lângă conductorul care citea 
„Misterele Parisului”) versurile: 

Nu-i lume nicăierea-n afară de Verona ci numai chinul 
veşnic, iadul doar gonit de-aici, sunt izgonit din lume. 

Şi-acest surghiun e moartea...l ceea ce mi-a amintit că, la 
urma urmei, Romeo a fost exilat la numai douăzeci şi cinci 
de mile depărtare de Verona şi asta mi-a cam zdruncinat 
încrederea în energia şi îndrăzneala sa. 

1 Romeo şi Julieta actul II, scena 3, oP Cit să fi fost drumul 
către Mantua tot atât de frumos şi pe timpul lui Romeo? 
Şerpuia oare prin păşuni tot atât de verzi, străbătut de 
aceleaşi râuri scânteietoare, împestriţat cu răcoroase 
crânguri de pomi graţioşi? Munţii aceia de purpură se aflau 
la orizont şi pe vremea lui, cu siguranţă, iar portul fetelor 
de ţărani, care îşi pun în părul adunat la spate un ac mare 
cu măciulie de argint, cât un ciomag englezesc, nu poate să 
se fi schimbat prea mult. Speranţa pe care ţi-o dă o 
dimineaţă atât de luminoasă ori un răsărit de soare atât de 
frumos trebuie să fi fost la fel de neobişnuită, chiar şi 
pentru inima unui îndrăgostit exilat; iar Mantua însăşi, cu 
turnurile, zidurile şi râul ei, trebuie să-i fi apărut 
surghiunitului din depărtare la fel ca şi mie, care mă 
apropiam de oraş într-un omnibuz ordinar. Poate că şi 


Romeo a avut parte de aceleaşi răsuciri şi întoarceri bruşte 
pe cele două poduri suspendate şi poate că a trecut pe 
acelaşi pod de lemn lung şi acoperit şi, după ce a lăsat în 
urmă mlaştinile, s-a îndreptat spre poarta ruginită a 
neclintitei Mantua. 

Dacă s-a întâmplat vreodată ca un bărbat să se 
potrivească perfect cu reşedinţa sa şi dacă mediul ambiant 
i-ar fi croit pe măsură, atunci cu siguranţă că slăbănogul de 
spiţeri şi Mantua s-au potrivit cum nu se poate mai bine. 
Poate că potrivirea lor a fost chiar mai tulburătoare pe 
vremea lui Romeo. Dacă este aşa, spiţerul era un vizionar şi 
ştia ce va fi în Mantua în anul o mie opt sute patruzeci şi 
patru. Postea mult şi, neîndoios, acest lucru îl ajuta, dându-i 
darul profeţiei. 

1 Personaj din Romeo şi Julieta. De la el cumpără Romeo 
otrava cu care se sinucide (N. 1). 

Am tras la hotelul „Leul de Aur” şi tocmai mă găseam în 
camera mea, făcându-mi planuri cu bravul meu curier, când 
s-a auzit o bătaie uşoară în uşa care dădea într-o galerie 
exterioară şi în prag s-a arătat un omuleţ extrem de 
zdrenţăros, care a întrebat dacă domnul ar avea nevoie de 
un cicerone ca să-i arate oraşul. Chipul lui, în cadrul uşii pe 
jumătate deschisă, era atât de trist şi de neliniştit, iar 
hainele roase, pălăriuţa nenorocită şi mănuşile jerpelite 
dovedeau atâta sărăcie (era evident că acestea erau hainele 
sale de sărbătoare, îmbrăcate în grabă), încât mai curând 
ar fi trebuit să-l omor decât să-l concediez. L-am tocmit deci 
pe loc şi a intrat înăuntru. 

Până ce am terminat conversaţia în care eram angajat, a 
rămas într-un colţ, bucurându-se de unul singur şi simulând 
că-mi perie pălăria cu braţul. Dacă i-aş fi dat onorariul nu în 
franci, ci în napoleoni, acest lucru nu ar fi putut arunca 
asupra zdrenţelor lui o rază de soare mai luminoasă decât 
aceea a veştii că fusese angajat. 

„Ei! „, am zis când am terminat, „mergem prin oraş?” 
„Dacă domnul binevoieşte. Este o zi frumoasă. Puțin cam 


răcoroasă, dar încântătoare, întru totul încântătoare. Să-mi 
dea voie domnul să-i deschid uşa. Aceasta este curtea 
hotelului. Curtea „Leului de Aur”! Să binevoiască domnul să 
aibă grijă la scări!” 

Eram acum pe stradă. 

„Aceasta este strada Leului de Aur. Aici este exteriorul 
Leului de Aur. Interesanta fereastră de acolo, sus, de la 
primul pianol, aceea cu geamul spart este tocmai fereastra 
camerei domnului!” 

1 Etaj (ital.). 

După ce am contemplat aceste remarcabile obiective 
turistice, l-am întrebat dacă erau multe lucruri de văzut în 
Mantua. 

„Deh! Sincer să fiu, nu. Nu prea multe. Aşa şi-aşa”, a 
răspuns el, ridicând din umeri a scuză. 

„Catedrale?” „Nu. Aproape toate au fost închise de 
francezi.” „Mănăstiri de călugări ori de maici?” „Nu. Tot 
francezii. Aproape toate au fost închise de Napoleon.” 
„Prăvălii?” „Foarte puţine.” „Străini mulţi?” „Ah, Doamne!” 

Am crezut că leşină. 

„Atunci, după ce vedem cele două catedrale mari de colo, 
ce o să facem?” 

S-a uitat în susul străzii, apoi în josul ei, şi-a frecat bărbia 
timid şi pe urmă, privindu-mă de parcă se făcuse lumină în 
mintea lui, mi-a zis pe un ton care îmi cerea umil iertare, un 
ton absolut irezistibil: „Putem face un mic tur prin oraş, 
signore!” (Şi puo far' un piccolo giro della citta). 

Nu puteam fi decât încântat de propunere, aşa că am 
pornit-o împreună, cuprinşi de o bună-dispoziţie fără 
seamăn. Ca o uşurare, ghidul şi-a deschis inima şi mi-a spus 
tot ce putea spune un cicerone despre Mantua. 

„Omul trebuie să mănânce”, a declarat el, „însă locul ăsta 
e tare nesuferit, nu încape îndoială!” 

Mi-a dat o mulţime de amănunte despre Basilica San 
Andrea (0 biserică frumoasă) şi despre o porţiune 
împrejmuită din caldarâm în jurul căreia ardeau lumânări şi 


se aflau câţiva oameni îngenuncheaţi; sub lespedea aceea, 
se zice, se păstrează sfântul potir din vechile romane 
cavalereşti. După ce am vizitat bazilica aceasta şi apoi o alta 
(Catedrala San Pietro), ne-am dus la muzeul care era 
închis. „lot ăia e”, a zis ghidul. „Nu-i mare lucru înăuntru.” 
Apoi ne-am dus să vedem Piazza del Diavolo, construită de 
diavol (fără nici un scop anume) într-o singură noapte, apoi 
Piazza Virgiliana, apoi statuia lui Virgiliu; „poetul nostru”, a 
accentuat micul meu prieten, căpătând pentru o clipă un 
aer spiritual şi trăgându-şi pălăria pe o sprânceană. Apoi 
am plecat să vizităm o galerie de tablouri, la care se 
ajungea printr-un fel de gospodărie aflată în cea mai 
groaznică stare. În momentul în care am deschis poarta, în 
jurul nostru s-au adunat vreo cinci sute de gâşte, 
întinzându-şi gâturile şi ţipând în modul cel mai hidos, ca şi 
cum ar fi strigat „Oho! Uite că a venit cineva să vadă 
tablourile! Nu vă duceţi! Nu vă duceţi!” În timpul vizitei, tot 
cârdul a aşteptat cuminte lângă uşă, gâgâind din când în 
când în surdină. Însă în momentul în care am reapărut, şi- 
au lungit iar gâturile ca nişte telescoape şi au început o 
mare hărmălaie care, fără nici un dubiu, însemna: „Aşa, 
vasăzică nu v-aţi lăsat? Şi, mă rog, ce părere aveţi? Cum v-a 
plăcut?” Apoi ne-au însoţit până la poartă şi ne-au împins, în 
bătaie de joc, înapoi în Mantua. 

În comparaţie cu gâştele care au salvat Capitoliul, acestea 
erau nişte culmi ale înţelepciunii. Ce mai galerie! Nu era de 
mirare că în materie de artă preferam opinia lor şi nu 
discursurile lui Sir Joshua Reynolds! 

Acum, după ce ajunseserăm iar în stradă, escortaţi atât de 
neceremonios, micului meu prieten nu-i mai rămânea decât 
„un piccolo giro”, adică acel mic tur al oraşului pe care mi-l 
propusese mai înainte. Însă sugestia mea de a vizita Palazzo 
Te (despre care auzisem o sumedenie de legende, ca fiind 
ceva straniu şi sălbatic) i-a dat un nou avânt şi am plecat 
într-acolo. 


Secretul lungimii urechilor lui Midas? ar fi fost cu mult 
mai cunoscut dacă sclavul care-l şoptea trestiilor ar fi trăit 
în Mantua, unde se află trestie şi papură destulă ca să 
răspândească taina în toată lumea. Palazzo Te se află într-o 
mlaştină plină de astfel de vegetaţie şi este cu adevărat un 
palat atât de straniu, cum n-am mai văzut niciodată. 

1 Sir Joshua Reynolds (1723-1792), pictor, primul 
preşedinte al Acadamiei Regale de Arte; autor al unor 
Discursuri ţinute în faţa membrilor Academiei între 1769 şi 
1790. Discursurile au fost reeditate în 1842 (N. T). 

2 Rege frigian, pedepsit de Apollo să poarte o pereche de 
urechi de urechi de măgar, pe care Midas şi le ascundea de 
ruşine; de ele ştia doar sclavul care-l tundea şi care, oprit 
sub pedeapsa cu moartea să divulge secretul, şoptea taina 
într-o gaură făcută în pământ; din gaură a crescut o trestie 
care a dus mai departe păţania regelui (N. T). 

Şi nu este straniu din cauza aspectului deosebit de 
lugubru. Nici pentru umezeala din el, deşi este peste 
măsură de igrasios. Nici pentru poziţia lui izolată, deşi nu 
se afla palat mai pustiu şi mai neglijat. Este în mod deosebit 
straniu din cauza coşmarurilor de nedescris cu care a fost 
decorat (pe lângă alte scene de o execuţie mai delicată) în 
interior de către Giulio Romano. De pildă, deasupra unui 
cămin se află un gigant care priveşte chiorâş, iar pe pereţii 
unei alte săli se află zeci de alţi giganţi (Titani războindu-se 
cu Zeus), neînchipuit de urâţi şi de groteşti, încât te 
minunezi cum de a putut un om să-şi imagineze astfel de 
creaturi. În încăperea în care abundă aceşti monştri cu feţe 
umflate şi obraji plesniţi şi cu tot felul de schimonoseli, ei 
sunt zugrăviți clătinându-se sub greutatea unor clădiri ce 
se prăbuşesc, copleşiţi de ruine, dislocând mase de rocă ori 
îngropându-se sub ele, încercând în zadar să susţină stâlpii 
unor acoperişuri masive ce li se prăvălesc în cap, provocând 
la rândul lor tot felul de alte distrugeri nebuneşti. Figurile 
sunt imense, exagerate până la cel mai înalt grad de 
ciudăţenie, coloritul este grosolan şi dezagreabil, încât 


întregul efect seamănă (zic eu) mai mult cu o năvălire 
violentă a sângelui în capul spectatorului decât cu emoția 
pe care o poate provoca un tablou real, realizat de mâna 
unui artist. Acest spectacol apoplectic ne-a fost prezentat 
de o femeie cu o înfăţişare bolnăvicioasă, datorată aerului 
rău al mlaştinilor, însă era imposibil să nu-ţi treacă prin 
minte că femeia era pur şi simplu bântuită de acei giganţi şi 
că prezenţa lor o înfricoşa de moarte, dacă te gândeşti că 
stătea singură cuc în cisterna aceea de palat, printre trestii 
şi papură, şi cu ceţurile care pluteau neîncetat afară, de jur- 
împrejur. 

Plimbarea noastră prin Mantua ne-a dat prilejul să vedem, 
aproape pe fiecare stradă, catedrale închise: unele erau 
folosite acum drept magazii, iar altele nu erau folosite 
deloc; toate erau atât de părăginite şi de deteriorate, încât 
depăşeau orice închipuire. Oraşul acesta mlăştinos este atât 
de sumbru şi de plat, încât ai impresia că murdăria nu se 
adună în chip obişnuit, ci mai curând zăboveşte multă 
vreme pe tot întinsul lui, ca pe o apă stătută. Şi totuşi, aici 
se fac negoţuri destul de rentabile, fiindcă am văzut nişte 
arcade pline de evrei: aceşti oameni extraordinari stăteau 
în faţa dughenelor şi-şi contemplau baloturile de ţesături, 
lână, baticurile în culori ţipătoare şi podoabele şi se arătau, 
în toate privinţele, a fi tot atât de pricepuţi şi de afacerişti 
ca şi fraţii lor din Houndsditch, Londra. 

După ce am ales un vetturino dintre creştinii de prin 
apropiere (care a acceptat să ne ducă până la Milano în 
două zile şi jumătate şi să pornească la drum în dimineaţa 
următoare, o dată cu deschiderea porţilor) m-am întors la 
„Leul de Aur” şi am cinat princiar în camera mea, masa 
fiind aşezată în intervalul strâmt dintre cele două paturi: în 
faţă aveam un foc ce abia fumega, iar în spate un scrin. În 
dimineaţa următoare, pe la orele şase, am pornit în 
întuneric, prin ceața umedă şi rece care învăluia oraşul şi, 
înainte de prânz, veturinul (de fel din Mantua şi având vreo 
60 de ani) a început să întrebe care-i drumul spre Milano! 


Se mergea prin Bozzolo, care fusese odată, demult, o mică 
republică, iar acum unul din orăşelele cele mai părăsite şi 
mai crunt lovite de sărăcie. Aici, stăpânul unui han cât se 
poate de nenorocit (acesta-i era obiceiul săptămânal, 
Dumnezeu să-l binecuvinteze!) distribuia monede de o 
valoare infinitezimală unei gloate zgomotoase de femei şi 
copii, ale căror zdrenţe fluturau în vânt şi ploaie în faţa uşii 
la care se adunau sa se bucure de mărinimia lui. Toată ziua 
aceea şi în cea următoare ne-am croit drum prin ceaţă, 
noroi, ploaie şi printre viţa de vie întinsă pe jos, pe pământ, 
până ce am ajuns la primul loc de popas: Cremona, vestită 
pentru catedralele ei de cărămidă arsă şi pentru turnul 
incredibil de înalt, Torazzo, fără a mai pune la socoteală şi 
viorile, din care cu siguranţa nu se mai produce niciuna în 
aceste timpuri degenerate. Al doilea loc de popas a fost 
Lodi. Apoi ne-am continuat călătoria prin şi mai mult noroi, 
mai multă burniţă şi ploaie, prin mlaştini şi printr-o ceaţă 
din aceea pe care englezii, fermi în convingerea unicităţii 
suferințelor lor, sunt în stare să o considere tipic britanică, 
de negăsit în afara ţării lor. Tot mergând aşa, am pătruns pe 
străzile pavate ale Milanului. 

Şi aici ceața era atât de deasă, încât turnul ascuţit al cele 
brului Dom ar fi putut tot atât de bine să se găsească la 
Bombay, dacă ar fi să ne luăm după cât se putea vedea din 
el în acea zi. Dar, cum ne-am oprit în oraş pentru câteva 
zile, ca să ne refacem, urmând să revenim la Milano vara 
următoare, am avut nenumărate prilejuri de a admira 
superba construcţie în toată măreţia şi frumuseţea ei. 

Sfântul care se odihneşte în această catedrală merită 
întregul omagiu al creştinităţii! În calendar sunt mulţi sfinţi 
buni şi adevăraţi, însă San Carlo Borromeo se bucură - 
dacă o pot cita în această privinţă pe doamna Primrose - de 
toată „căldura inimii mele”. Îi cinstesc memoria ca doctor 
milos pentru cei bolnavi şi ca prieten generos pentru cei 
săraci, iar aceasta nu dintr-un spirit de oarbă bigoterie, ci 
ca îndrăzneţ adversar al enormelor abuzuri din biserica 


papistaşă. I-o cinstesc tot atât de mult pentru că era cât pe 
ce să fie ucis de un preot, tocmit de înalţi prelați ca să-l 
omoare la altar, drept recompensă pentru eforturile sale de 
a reforma o frăţie de călugări falsă şi ipocrită. Cerul să-i 
apere pe toţi discipolii lui San Carlo Borromeo, aşa cum l-a 
apărat pe el! Un Papă reformator ar avea chiar şi azi nevoie 
de apărare. 

Capela subterană în care este păstrat trupul sfântului 
contrastează izbitor cu alte capele pe care le-am văzut. 
Lumânările ce ard aici, jos, aruncă o lumină strălucitoare pe 
nişte alti-rilievi în aur şi argint, făurite de mâini 
îndemânatice şi care înfăţişează principalele evenimente 
din viaţa sfântului. Pe fiecare latură strălucesc bijuterii şi 
metale preţioase. Un troliu deplasează încet faţa altarului 
şi, în interior, într-o raclă splendidă de aur şi argint, se 
poate vedea, prin alabastru, mumia zbârcită a unui bărbat. 
Veşmântul pontifical cu care este împodobit sclipeşte de 
diamante, smaralde şi rubine, toate pietre nespus de 
preţioase şi magnifice. Sărmana țarină chircită în mijlocul 
acestei măreţe străluciri este mai vrednică de milă decât 
dacă ar zăcea în murdărie. Fiecare rază de lumină 
încătuşată în toată strălucirea şi văpaia bijuteriilor parcă 
râde de orbitele prăfuite unde, odată, se aflau ochii. Fiecare 
fir din bogatele veşminte vorbeşte de scurtul drum al 
mătăsii, de la viermii care o ţes la cei care o rod în 
morminte. 

În vechiul refector al Mănăstirii Santa Maria delle Grazie, 
în ruină şi ea, se află opera de artă poate cea mai cunoscută 
de pe lume: „Cina cea de taină” a lui Leonardo da Vinci; 
inteligenţi nevoie mare, călugării dominicani au tăiat o uşă 
prin ea, ca să circule mai uşor cu bucatele pentru masă. 

Nu pretind că sunt un priceput în arta picturii şi nu am 
alte criterii de a o judeca decât asemănarea cu modelul ori 
înfrumusețarea naturii şi felul în care artistul prezintă în 
mod grațios combinaţii de forme şi culori. Prin urmare, nu 
sunt deloc o autoritate în privinţa „tuşelor” unuia sau altuia 


dintre maeştri, deşi ştiu foarte bine (cum poate şti oricine 
dintre cei are îşi dau osteneala să se gândească la acest 
lucru) că foarte puţini mari maeştri puteau, omeneşte 
vorbind, să picteze în timpul vieţii măcar jumătate din 
picturile care le poartă numele, picturi care sunt 
recunoscute de către mulţi pretendenți la faima de oameni 
cu gust ca fiind fără îndoială originale. Dar acestea le spun 
doar aşa, fiindcă a venit vorba. Despre „Cina cea de taină” 
aş dori să remarc doar că, în ceea ce priveşte admirabila ei 
compoziţie şi înfăţişare, este o pictură minunată, însă că, 
din punct de vedere al originalității, coloritului şi expresiei 
fiecărui chip sau trăsătură, nu o putem numi aşa. În afară 
de stricăciunile provocate de umezeală, degradare sau 
neglijenţă, pictura a fost (după cum arată şi Barry) atât de 
mult retuşată şi repictată, şi lucrul acesta a fost făcut atât 
de stângaci, încât multe dintre chipuri sunt acum adevărate 
diformităţi, cu petice de vopsea şi ipsos lipite pe ele ca nişte 
cucuie, care le contorsionează cumplit expresia. Artistul 
original şi-a pus pecetea geniului său pe câte un chip, pe 
care aproape doar cu o linie sau o tuşă l-a separat de alţi 
pictori minori şi l-a făcut ceea ce este; cei care l-au urmat 
au lucrat de mântuială, pictând de-a curmezişul straturilor 
şi crăpăturilor, nefiind destul de îndemânatici ca să-i imite 
mâna şi adăugând de la ei nişte priviri posomorâte, 
încruntături sau zbârcituri care au pătat şi au stricat 
lucrarea. Acest lucru este atât de bine stabilit ca fapt 
istoric, încât nu vreau să-l mai repet, riscând să fiu plicticos, 
dar am observat un domn englez postat în faţa picturii şi 
făcând mari eforturi să cadă în nişte convulsiuni decente în 
legătură cu anumite detalii de expresie care nici nu îşi 
aveau locul acolo. Ar fi comod şi raţional ca vizitatorii şi 
criticii laolaltă să ajungă la o înţelegere comună, şi anume 
că pictura a avut odată o valoare extraordinară - dovadă 
fiind faptul că, deşi au rămas atât de puţine din frumuseţile 
originale, măreţia subiectului este suficientă ca să facă din 
ea o operă demnă de un mare interes. 


Cu alte ocazii am văzut şi celelalte privelişti ale Milanului, 
care este un oraş frumos, deşi nu îndeajuns de italienesc ca 
să aibă trăsăturile caracteristice multor oraşe mai puţin 
importante. Corso este o superbă promenadă publică, 
umbrită de şiruri nesfârşite de pomi; aici nobilimea din 
Milano se plimbă în trăsuri încoace şi încolo şi mai degrabă 
ar flămânzi decât să se lipsească de această îndeletnicire. 
În splendidul teatru La Scala, după o operă, se prezentă un 
balet intitulat „Prometeu”, la începutul căruia vreo sută sau 
două de bărbaţi şi femei întruchipau muritoarea noastră 
rasă înainte ca rafinamentele artelor şi ştiinţelor, dragostea 
şi frumuseţea să coboare pe pământ ca să-i înalțe. 
Niciodată n-am văzut ceva mai eficient. În general, calitatea 
pantomimică a italienilor este remarcabilă mai mult prin 
ceea ce are neaşteptat şi impetuos decât prin expresia 
delicată; în cazul de faţă însă, monotonia, platitudinea, 
existenţa anostă, apatică, descurajatoare, pasiunile şi 
dorinţele sordide ale creaturilor umane lipsite de acele 
impulsuri înălţătoare, cărora le datorăm atât de mult şi ale 
căror promotori se bucură de atât de puţină stimă din 
partea noastră, erau exprimate într-o manieră cu adevărat 
energică şi impresionantă. N-aş fi crezut vreodată că este 
posibil să se prezinte atât de sugestiv o astfel de idee pe 
scenă, fără ajutorul vorbirii. 

Nu mult după orele cinci dimineaţa, Milano a rămas în 
urma noastră şi, înainte ca statuia de aur de pe turnul 
Domului să se facă totuna cu cerul albastru, în faţa noastră 
au apărut Alpii: un amestec uimitor de piscuri şi creşte, nori 
şi zăpadă. 

Am continuat să înaintăm spre munţi până la căderea 
nopţii şi, cât a fost ziua de lungă, piscurile lor ni s-au 
înfăţişat într-o suită de forme schimbătoare, după cum 
drumul le arăta din diferite unghiuri. Frumoasă zi era 
tocmai pe sfârşite, când am ajuns la Lago Maggiore, cu 
minunatele sale insule. Căci, oricât de fantastică ar fi fost 
Isola Bella, şi aşa este, ea rămâne întâi şi întâi frumoasă. Tot 


ceea ce se înalţă din apa albastră a lacului, laolaltă cu 
peisajul dimprejur, nu poate fi decât frumos. 

Când am ajuns la Domo d'Ossola, la poalele Trecătorii 
Simplon, era zece noaptea. Cum luna strălucea puternic şi 
pe cerul înstelat nu era fir de nor, nu era cazul să ne ducem 
la culcare, ci să mergem mai departe pe drum. Aşa că, după 
oarecare zăbavă, am tocmit o trăsură mică şi am început 
urcuşul. 

Era pe la sfârşitul lui noiembrie şi zăpada mare, de peste 
un metru, acoperea drumul bătătorit de pe creastă (în 
unele locuri troienele erau şi mai mari), iar aerul rece cam 
pişca. Dar noaptea senină, splendoarea drumului, umbra 
deasă, întunericul adânc şi bruştele cotituri descoperite de 
lumina lunii, precum şi mugetul neîncetat al torentului care 
se prăvălea la vale, făceau cu fiecare pas călătoria şi mai 
frumoasă. 

Curând, lăsând sub noi liniştitele sate italieneşti cufundate 
în somn sub raza lunii, drumul a început să se răsucească 
printre pomi şi, după un răstimp, am ieşit într-o regiune 
pustie, foarte abruptă şi greu de străbătut. Aici, luna 
strălucea şi mai tare sus, pe cer. Treptat, mugetul 
torentului de apă a devenit mai puternic; drumul superb, 
depăşind hăul peste un pod, se strecura printre doi pereţi 
de stâncă, masivi şi perpendiculari, care aproape că răpeau 
vederii luna şi lăsau numai câteva stele să strălucească în 
fâşia îngustă de cer de deasupra. Aceasta a dispărut şi ea în 
întunericul gros al unei peşteri prin care străbătea calea; 
teribila cataractă tuna şi urla foarte aproape sub noi, iar 
spuma şi pulberea de apă pluteau ca o ceaţă în jurul 
intrării. După ce a ieşit din tunel, apărând din nou la lumina 
lunii şi trecând peste un pod ameţitor, dmmul se târa şi se 
răsucea acum prin cheile râului Gondo, atât de sălbatice şi 
sublime, încât erau mai presus de orice descriere: pe 
ambele părţi se ridicau pereţii netezi şi atât de înalţi că 
aproape se întâlneau undeva sus, deasupra capului. Am 
mers aşa toată noaptea, urcând pe acest drum bolovănos 


tot mai sus şi mai sus, fără să ostenim un minut, pierduţi 
fiind în contemplarea stâncilor negre, a înălțimilor şi a 
adâncurilor înspăimântătoare, a fâşiilor de zăpadă care se 
întindeau în despicături şi în văi şi a torentelor tumultuoase 
ce se prăvăleau impetuos, însoţite de tunete, în abisul fără 
fund. 


Către zori, am înaintat prin nămeţi într-un loc unde sufla 
un vânt tăios. După ce am reuşit cu mare greutate să-i 
trezim pe locatarii unei cabane de lemn aflată în această 
pustietate, unde vântul viscolea cu furie, prinzând zăpada 
în vârtejuri ca s-o azvârle mai departe, am luat micul dejun 
într-o încăpere construită din buşteni necojiţi, însă încălzită 
straşnic de o sobă bine clădită (aşa cum şi trebuia să fie), ca 
să facă faţă furtunilor mari. După ce ni s-a pregătit o sanie 
cu patru cai, am pornit-o iar la drum, brăzdând zăpada. 
Înaintam tot spre vârf, însă de data aceasta în lumina rece a 
dimineţii, iar marele deşert alb, prin care călătoream, era 
neted şi neîntinat. 

Am ajuns cu bine pe vârful muntelui şi, pe când priveam în 
faţa noastră la rudimentara cruce de lemn, care indica 
acolo cea mai înaltă altitudine faţă de nivelul mării, lumina 
soarelui care tocmai răsărea a inundat deodată întinderea 
de zăpadă, transformând albul ninsorii într-un roşu aprins. 
În acel moment, grandoarea priveliştii a atins apogeul. 

Pe când ne continuăm drumul cu sania, din arhondaricul 
ridicat de Napoleon a apărut un grup de ţărani drumeţind 
cu toiege şi raniţe. Aceştia se odihniseră peste noapte acolo 
şi acum erau întovărăşiţi de doi-trei călugări, gazdele lor, 
care-şi târau cu greu picioarele, mergând pe lângă ei de 
dragul de a le ţine de urât. Ne-a făcut plăcere să le urăm 
bună dimineaţa şi ne-am bucurat când, privind în urmă, am 
văzut că şi ei îşi întorceau privirile după noi, iar când unul 
din caii noştri s-a împiedicat şi a căzut, am înţeles că se 
întrebau dacă era cazul să vină să ne ajute. Însă calul s-a 
ridicat cu ajutorul unui căruţaş vânjos şi al oamenilor săi, 
care s-au grăbit la locul accidentului, şi după ce, la rândul 
nostru, i-am ajutat să treacă de un obstacol, ne-am 
continuat drumul pe marginea unei prăpăstii abrupte, 
printre pinii de munte. 

Curând după aceea, putând iarăşi să călătorim cu trăsura, 
am început un coborâş vertiginos. Treceam acum pe sub 
ghețarii veşnici, prin nişte galerii arcuite din care picurau 


ciorchini de ţurţuri, pe deasupra şi pe dedesubtul unor 
căderi de apă înspumate, pe lângă locuri de refugiu şi 
galerii de adăpost, prin peşteri pe deasupra căror 
acoperişuri alunecau primăvara avalanşele, prăvălindu-se 
în hăul de jos. Coboram, gonind peste poduri înalte şi prin 
râpe înfricoşătoare; eram o mică pată schimbătoare în acea 
dezolare imensă de gheaţă şi zăpezi şi stânci monstruoase 
de granit. Ne strecuram prin cheile adânci ale Saltinelui, 
unde ne-a asurzit torentul care se năpusteşte nebuneşte în 
jos, printre blocurile de stâncă prăvălită, ca să ajungem la 
depărtatele ţinuturi de la şes. Treptat, tot avântându-ne pe 
drumuri în zig-zag, tăiate în peretele prăpastiei adânci, am 
coborât spre o climă mai caldă, într-un aer mai calm şi un 
peisaj mai blând, până ce în faţa noastră, sclipind ca aurul şi 
argintul în strălucirea soarelui, s-au arătat domurile şi 
turlele roşii, verzi şi galbene, dintr-un oraş elveţian. 

Dar, cum obiectul acestor amintiri este legat de Italia şi 
preocuparea mea fiind, prin urmare, să mă reîntorc în 
această ţară cât mai repede posibil, nu voi aminti (deşi sunt 
foarte tentat să o fac) de satele elveţiene care, ghemuite la 
poalele munţilor falnici, arată ca nişte jucării, după cum nu 
vreau să amintesc cât de dezordonat sunt îngrămădite 
casele (literalmente una peste alta) şi nici cum nişte străzi 
foarte înguste pot opri furtunile iernii, ori cum torentele 
impetuoase, ce se dezlănţuie brusc primăvara, rup şi 
mătură podurile. La fel, nu voi descrie cum ţărăncile de pe 
aici poartă nişte căciuli mari, rotunde, de blană, încât 
seamănă cu purtătorii de sabie ai lordului primar al 
Londrei, cum oraşul Vevayl, care se află pe malul liniştitului 
Lac Geneva, este foarte pitoresc, cum statuia Sfântului 
Petru din Fribourg este înzestrată cu cea mai mare cheie 
din câte s-au văzut vreodată, sau cum Fribourgul însuşi este 
renumit pentru cele două poduri suspendate, precum şi 
pentru marea orgă a catedralei. 

1 Vevey (N. Ir.) 


Şi nici nu voi aminti cum, între acest oraş şi Basel, drumul 
şerpuieşte printre sate prospere, ale căror căsuțe de lemn 
au acoperişuri de stuf şi ferestre joase, cu gemuleţe 
lucioase şi rotunde, asemenea unor piese de o coroană, sau 
cum fiecare gospodărie elveţiană, cât de mică, are carul sau 
căruţa rânduită cu grijă lângă casă, grădina micuță, 
păsările de curte şi grupuri de copii cu obrajii rumeni, cum 
pretutindeni domneşte un aer de destindere foarte nou şi 
foarte plăcut, mai ales după ce vii din Italia, sau cum portul 
femeilor se schimbă mereu; acum nu se mai văd „purtătorii 
de sabie”, în schimb au apărut frumoasele brâie albe şi 
căciuli mari, negre, în formă de evantai. 

Tot aşa, nu voi zăbovi să descriu cât de minunat este 
ţinutul Munţilor Jura, presăraţi cu zăpadă şi luminaţi de 
lună, vuind de apele în cascadă, cum sub ferestrele marelui 
Hotel „Cei Trei Regi” din Basel, Rinul curge vertiginos şi 
învolburat, sau cum la Strasbourg Ronul este aproape tot 
atât de năvalnic, dar nu tot atât de învolburat - se spune că 
mai la vale este acoperit de ceaţă şi că, în această perioadă 
târzie a anului, este o cale cu mult mai puţin sigură de 
călătorie decât şoseaua spre Paris. 

Sau cum Strasbourgul însuşi, cu măreaţa lui catedrală 
gotică şi casele vechi, cu acoperişuri ascuţite şi cu 
frontoane, constituie o galerie de privelişti ciudate; sau 
cum, la ora prânzului, înăuntrul catedralei se adună o 
mulţime de oameni, ca să vadă faimosul orologiu bătând 
orele douăsprezece. Şi cum, când orologiul bate orele 
douăsprezece, o dată cu multe alte manevre ingenioase 
apare o întreagă armată de păpuşi, printre care se află şi 
un imens Cocoş, cocoţat în vârf, cântând de douăsprezece 
ori tare şi clar. Sau cât de neaşteptat este să vezi acest 
cocoş făcând eforturi să bată din aripi şi să-şi întindă gâtul, 
eforturi care nu au nici o legătură cu cântatul, care vine din 
adâncul orologiului, mult mai de jos. 

Tot aşa, nu vă mai spun că drumul spre Paris era o mare 
de noroi, iar de la Paris până la coastă numai cu puţin mai 


bun, şi asta din cauza unui îngheţ straşnic. Stâncile de la 
Dover mi-au oferit o privelişte încântătoare, iar Anglia mi s- 
a părut extrem de ordonată - deşi trebuie să recunosc că, în 
ziua aceea de iarnă, era tare întunecată şi-i lipsea cu 
desăvârşire culoarea. 

Iarăşi, nu mai amintesc cum, la câteva zile după aceea, 
traversând din nou Canalul, era un ger atât de mare, încât 
punţile vasului se acoperiseră de gheaţă; iar în Franţa 
zăpada căzută era destul de mare. Malle Poste, de obicei 
impetuoasă, abia îşi croia drum acum, brăzdând zăpada, iar 
în regiunile de deal era trasă de un mare număr de cai 
puternici, înaintând într-un galop încet. În faţa Poştei din 
Paris se găseau nişte indivizi în zdrenţe, neobişnuit de 
întreprinzători, care, înarmaţi cu nişte mici greble, 
cercetau străzile înzăpezite în căutare de resturi. 

Nu mai zăbovesc să vă spun cum, între Paris şi Marsilia, 
zăpada fiind foarte mare şi venind un dezgheţ brusc, 
diligenţa noastră a străbătut trei sute de mile mai mult 
târâş decât mergând pe roate; arcurile s-au rupt tocmai 
într-o noapte de duminică şi, în timpul reparațiilor, cei doi 
pasageri au coborât să se mai încălzească şi să se refacă 
într-o sală nenorocită de biliard, unde nişte lăţoşi, înghesuiți 
pe lângă sobe, jucau cărţi. Cărţile de joc erau foarte 
asemănătoare cu ei: extrem de flexibile şi de soioase. 

Şi iarăşi, nu vă descriu cum, din cauza vremii, am fost 
reţinut la Marsilia, fiindcă vapoarele anunţate să plece nu 
plecau; şi cum, în cele din urmă, Charlemagne a ridicat 
ancora şi a avut de înfruntat o vreme atât de rea, încât era 
gata-gata să fie azvârlit pe țărm când la Toulon, când la 
Nisa, dar cum, încetând furtuna, n-a ajuns nici la Toulon, 
nici la Nisa, intrând în schimb în portul Genovei, unde mi-au 
sunat plăcut în urechi clopotele cunoscute. Nu mai lungesc 
povestirea spunându-vă că la bord era un grup de călători, 
dintre care unul, din cabina de lângă mine, era foarte 
bolnav şi, fiind suferind, era tare întors pe dos şi din cauza 
aceasta nu voia să renunţe la dicţionarul pe care îl ţinea sub 


pernă, obligându-i în felul acesta pe tovarăşii săi de 
călătorie să coboare tot timpul la el, ca să-l întrebe cum se 
spune în italieneşte o bucată de zahăr, un pahar de brandy 
cu apă, cât e ceasul şi alte asemenea; omul nostru insista să 
caute chiar el cuvintele, să le vadă cu ochii lui congestionaţi 
de atâta rău de mare şi refuza pur şi simplu să încredinţeze 
cartea altcuiva. 

Ca şi Grumiol, aş fi putut să vă povestesc în amănunt 
toate acestea şi chiar mai multe, dacă nu aş fi fost 
împiedicat de gândul că preocuparea mea este Italia. De 
aceea, povestea aceasta, ca şi povestea lui Grumio, „va muri 
în uitare”. 

1 Personaj din piesa Îmblânzirea Scorpiei de W. 
Shakespeare (N. 1.). 

SPRE ROMA, PRIN PISA ŞI SIENA. 

Pentru mine, nimic nu este mai frumos în Italia decât 
drumul pe coasta mării, între Genova şi Spezzia. Pe o parte 
se află întinderea nesfârşită de ape când jos, în abis, când 
aproape la acelaşi nivel cu drumul, şi foartea adesea 
mărginită de colţuri de stâncă, de cele mai neaşteptate 
forme; pe oglinda mării, ici şi colo, pluteşte câte o 
pitorească feluca1. Pe cealaltă parte, se înalţă coloane 
înalte, presărate cu vile albe, crânguri de măslini de culoare 
închisă, biserici de ţară cu clopotniţe deschise şi case de la 
ţară zugrăvite în nuanţe vesele. Pe fiecare grindă şi movilă 
de pe laturile drumului înfloresc din belşug cactusul 
sălbatic şi aloea, după cum în frumoasele sate aflate de-a 
lungul căii se văd grădini colorate toată vara în roşul 
ciorchinilor de belladona şi înmiresmate, toamna şi iarna, 
cu parfumul portocalilor şi lămâilor aurii. 

1 Luntre (ital.). 

Unele sate sunt locuite aproape în întregime de pescari şi 
e o adevărată încântare să vezi bărcile mari trase pe plajă, 
aruncând petice de umbră la adăpostul cărora se întind să 
doarmă pescarii sau la care vin femeile şi copiii să se joace 
ori să privească marea, în timp ce bărbaţii îşi repară 


năvoadele pe țărm. Camoglia este un orăşel cu un mic port 
la mare, aflat la mai bine de o sută de metri sub drum; aici 
trăiesc familii de marinari care, încă din timpuri străvechi, 
au propriile lor ambarcaţiuni şi se îndeletnicesc cu comerţul 
pe mare, ajungând până în Spania sau în alte meleaguri. 
Văzut de pe drumul cocoţat sus pe coastă, portul pare o 
micuță machetă construită la marginea apei încreţite de 
valuri, care străluceşte puternic în soare. Coborând în acest 
orăşel pe serpentinele drumului de catări, ai în faţă copia 
perfectă a unui port primitiv, un loc mirosind a sare şi 
neînchipuit de sălbatic: un adevărat cuib de pirați. Calea 
este pretutindeni blocată de inele mari de fier ruginit şi 
lanţuri vechi, cabestane şi rămăşiţe de catarge şi verigi. Pe 
chei flutură îmbrăcămintea marinarilor, în timp ce în port se 
leagănă bărci cutezătoare chiar şi pe vreme rea, care sunt 
trase uneori pe stâncile însorite, ca să se usuce. Pe 
parapetul digului rudimentar zac adormiţi câţiva indivizi cu 
picioarele bălăbănindu-se peste zid, arătând ca nişte amfibii 
pentru care pământul sau apa este tot una şi lăsând 
impresia că, dacă ar aluneca în apă, ar pluti acolo, moţăind 
confortabil printre peşti. Biserica este împodobită cu trofee 
marine, precum şi cu fel de fel de ofrande aduse în 
amintirea salvării din furtună şi din naufragii. Ca să ajungi 
la cartierele din afara portului trebuie să străbaţi nişte 
arcade ascunse şi întunecoase şi să urci pe nişte trepte 
prăvălite, ca şi cum, prin întunecimea şi greutatea de acces, 
ele ar trebui să semene cu calele de corăbii sau cu cabinele 
incomode aflate sub linia de plutire, şi pretutindeni te apasă 
mirosul de peşte, de iarbă de mare şi de frânghie putredă. 
În anotimpul cald, drumul de coastă de pe care se zăreşte 
Camoglia, mai ales pe anumite porţiuni de lângă Genova, 
este vestit pentru licurici. Plimbându-mă pe acolo într-o 
noapte întunecoasă, am văzut un firmament atât de 
sclipitor, format din aceste insecte, încât stelele, în 
depărtarea lor, erau palide în comparaţie cu lumina şi 


strălucirea presărată pe fiecare crâng de măslini şi pe 
fiecare coastă de deal, inundând parcă întreaga atmosferă. 

Acum însă, când ne îndreptam spre Roma, nu era timpul 
lor. Abia trecuse de jumătatea lui ianuarie şi vremea era 
posomorâtă, închisă şi foarte umedă pe deasupra. Când am 
ajuns în pitoreasca Trecătoare Bracco, ne-a apucat o 
furtună cu negură şi ploaie atât de puternică, încât după 
aceea am călătorit tot timpul învăluiţi într-un nor. Era ca şi 
cum pe lume nu există nici o Mediterană, fiindcă nu mai 
vedeam nimic din ea, în afară de unele momente când vreo 
rafală de vânt, care gonea ceața din faţa noastră, 
descoperea la o mare adâncime sub noi, pentru o clipă 
doar, marea agitată ce biciuia stâncile şi aruncându-şi furios 
spuma. Ploaia nu mai contenea, aşa încât pâraiele şi 
torentele se umflaseră, iar prăvălirea, mugetul şi tunetul 
apei erau asurzitoare cum nu mai auzisem vreodată în viaţa 
mea. De aceea, când am ajuns la Spezzia, am aflat că apele 
Magrei crescuseră prea mult şi că trecerea cu bacul 
(întrucât nu există pod peste acest râu în drum spre Pisa) 
nu era îndeajuns de sigură. Am fost obligaţi să aşteptăm 
până în după-amiaza zilei următoare, când apele au mai 
scăzut puţin. Lucrul acesta nu ne-a deranjat prea mult, 
fiindcă Spezzia este un bun loc de popas: în primul rând 
pentru splendidul golf, în al doilea rând pentru hanul 
fantomatic şi, în al treilea rând, pentru podoabele de cap 
ale femeilor. Acestea poartă o micuță pălărie de paie, ca de 
păpuşă, fixată în păr cam pe o parte: este pălăriuţa cea mai 
ciudată şi cea mai ştrengărească din câte s-au inventat 
vreodată. 

La câteva ore după ce am trecut Magra cu bacul - 
trecerea nu este la fel de agreabilă, când curentul apei este 
învolburat şi puternic - am ajuns la Carrara. În dimineaţa 
următoare, devreme, am încălecat pe nişte ponei şi am 
pornit să vizităm carierele de marmură. 

Aici sunt patru-cinci vâlcele largi, care se strecoară în sus 
printr-un şir de dealuri înalte, până ce nu mai pot străbate, 


fiind brusc strangulate de natura însăşi. Carierele sau 
„peşterile”, cum se numesc pe aici, sunt construite din mai 
multe deschideri, sus în munte, pe fiecare parte a 
vâlcelelor, unde se dinamitează şi se excavează pentru 
extracția marmurii, care se dovedeşte bună sau rea, şi care 
te poate îmbogăţi foarte repede sau te poate ruina, căci de 
multe ori eforturile supraomeneşti de a o obţine nu sunt 
răsplătite cu nimic. Unele dintre aceste peşteri au fost 
deschise de către romanii din antichitate şi au rămas 
părăsite până în ziua de astăzi, în timp ce la multe altele se 
lucrează de zor. Alte cariere vor fi deschise mâine, 
săptămâna viitoare, luna viitoare, întrucât multe zăcăminte 
sunt încă nevalorificate şi nimeni nu s-a gândit la ele. Peste 
tot, aşteptând cu răbdare momentul în care să fie 
descoperită, zace ascunsă destulă marmură: atât cât să 
ajungă pentru mai multe secole decât cele care au trecut de 
când s-au tăiat primele blocuri. 

Din când în când, în timp ce te munceşti din răsputeri să te 
caţeri pe una din aceste viroage abrupte (după ce ai lăsat 
poneiul să-şi moaie chingile în apă, la o milă sau două mai 
jos), auzi printre dealuri ecoul slab, mai tăcut parcă decât 
tăcerea care-l precede, al unei trâmbiţe melancolice: este 
semnalul dat muncitorilor de la carieră pentru a se 
adăposti. Apoi se aude un tunet şi ecoul lui purtat din deal 
în deal, însoţit de o împroşcare în aer de mari fragmente de 
rocă, după care începi iarăşi să te lupţi cu urcuşul, până 
auzi sunetul unei alte trâmbiţe, într-o altă direcţie, şi te 
opreşti imediat, ca să nu ajungi în bătaia noii explozii. 

Sus, pe pantele acestor dealuri, se află numeroşi bărbaţi la 
lucru, care curăţă locul şi prăvălesc în vale masele dislocate 
de piatră şi pământ, că să-şi croiască drum spre blocurile 
de marmură recent descoperite. Pe când se rostogoleau 
bolovanii în valea îngustată, împinşi parcă de nişte mâini 
nevăzute, nu am putut să nu mă gândesc la vâlceaua 
adâncă (asemănătoare acesteia de la cariere) în care Roc l- 
a părăsit pe Sinbad Marinarul şi în care negustorii adunaţi 


pe înălțimile dimprejur aruncau bucăţi mari de carne ca să 
scoată diamantele lipite de ele. Este drept că aici nu erau 
vulturi care să întunece soarele cu bătaia aripilor sau să se 
năpustească asupra lor, însă atmosfera era la fel de 
sălbatică şi de fioroasă. 

Dar să vedeţi drumul acela în josul căruia e coborâta 
marmura, oricât de grele ar fi blocurile! Geniul ţării şi 
spiritul instituţiilor ei pavează acest drum: îl repară, îl 
păzeşte, îl ţine în stare de funcţionare! Închipuiţi-vă un 
torent de apă care curge năvalnic într-o albie stâncoasă, 
amenajată cu mari grămezi de piatră de toate formele şi 
mărimile, şerpuind în jos chiar prin mijlocul văii: acesta este 
drumul şi tot acesta era acum cinci sute de ani! Imaginaţi- 
vă carele greoaie, asemănătoare de acum cinci sute de ani, 
folosite şi astăzi şi trase, aşa cum se obişnuia acum cinci 
sute de ani, de boi ai căror strămoşi erau munciţi până la 
epuizare atunci, tot aşa cum nefericiţii lor urmaşi de acum 
sunt sfârşiţi în numai douăsprezece luni de suferinţe! Două 
perechi, patru perechi, zece perechi, douăzeci de perechi la 
un singur bloc (după cum e mărimea) trebuie să-l coboare 
pe acest drum. În efortul lor, coborând din piatră în piatră 
cu enormele încărcături în spate, se întâmpla adeseori că 
aceste animale de povară să moară pe loc; şi nu numai ele, 
fiindcă şi aprigii oameni care le mână, uneori cu exces de 
zel, cad şi sunt sfărâmaţi sub roţi. Aşa era firesc acum cinci 
sute de ani şi tot atât de firesc trebuie să fie şi astăzi. O cale 
ferată coborând printre aceste prăpăstii (lucrul cel mai uşor 
de pe lume) ar fi curată blasfemie. 

La un moment dat ne-am oprit să vedem cum coboară unul 
din aceste care tras de o sigură pereche de boi (fiindcă în el 
se afla un bloc mai mic) şi am tremurat în sinea mea pentru 
omul care şedea pe jugul greu, ca să-l ţină strâns pe gâtul 
sărmanelor animale, şi care stătea întors, privind înapoi, nu 
în faţă, aşa încât părea un demon al adevăratului 
despotism. În mână ţinea o vergea lungă, cu vârf de fier, şi, 
când boii nu-şi mai puteau croi şi forţa drumul prin albia 


bolovănoasă a trotuarului şi se opreau, le înfigea fierul în 
trupuri, îi bătea în cap, îi împungea în nări şi îi tot îmboldea 
aşa, un metru sau doi, iar ei se opinteau, înnebuniţi de o 
durere neînchipuită; iar când boii se opreau din nou, el 
relua aceste îndemnuri cu o intensitate sporită, îi împungea 
mai departe, îi forţa şi-i îmboldea spre un punct mai abrupt 
al coborâşului. Când zbuciumul, durerea şi greutatea din 
spatele animalelor i-au năpustit în josul prăpăstiei, învăluiţi 
într-un nor de apă pulverizată, cârmaciul şi-a învârtit 
vergeaua deasupra capului şi a tras un chiot prelung, de 
parcă ar fi realizat nu ştiu ce faptă eroică, fără să-i treacă 
măcar prin cap că în apogeul triumfului său putea fi zvârlit 
jos, ca să se aleagă cu creierii zdrobiţi. 

În după-amiaza aceea, aflându-mă într-unul din 
numeroasele ateliere din Carrara (fiindcă aici se află un 
mare atelier în care se păstrează copiile frumos finisate în 
marmură ale tuturor chipurilor, grupurilor şi busturilor mai 
cunoscute), mă gândeam cât de ciudat este că aceste forme 
desăvârşite, pline de graţie, de cugetare şi repaus delicat, 
să se nască prin atâta trudă, năduşeală şi tortură! Curând 
însă, am găsit o comparaţie şi o explicaţie a acestui fapt în 
fiecare virtute care se naşte din asprul pământ şi în fiecare 
lucru bun întrupat din durere şi suferinţă. Şi, privind afară, 
pe fereastra largă a atelierului, la munţii plini de marmură, 
roşii şi strălucitori în amurgul zilei, însă dârji şi solemni 
până în ultima clipă, am cugetat: o, Doamne! câte mine de 
inimi şi suflete omeneşti, capabile să creeze opere cu mult 
mai frumoase, nu rămân închise şi câte nu se distrug, în 
timp ce aceia care călătoresc de plăcere prin viaţă îşi abat 
privirile în trecerea lor şi se cutremură de groază la 
întunecimea şi violenţa care li se dezvăluie doar o clipă! 

Ducele Modenei, care domnea pe atunci şi care stăpâneşte 
în parte acest teritoriu, se fălea cu mândra distincţie de a fi 
fost singurul suveran din Europa care nu-l recunoştea pe 
Louis-Philippe ca rege al francezilor! Şi nu era un om care 
să se ţină de glume, ba vorbea chiar foarte serios. De 


asemenea, ducele este un duşman declarat al căilor ferate 
şi, dacă ceilalţi prinți ar fi pus în aplicare planurile de 
construcţie a unor drumuri de fier în teritoriile învecinate 
domeniul său, probabil că el şi-ar fi oferit satisfacția de a 
pune un omnibuz care să transporte călătorii de la un capăt 
la celălalt, de-a curmezişul posesiunilor sale nu prea vaste. 

Carrara, închisă între dealuri înalte, este foarte 
pitorească. Turiştii stau aici puţin, iar localnicii sunt 
aproape cu toţii angrenaţi, într-un fel sau altul, în 
prelucrarea marmurii. De asemenea, printre cariere se află 
sate în care trăiesc muncitorii. Localitatea are un frumos 
teatru construit recent şi pe aici dăinuie un obicei 
interesant: alcătuirea unui cor al muncitorilor de la cariere; 
aceştia sunt autodidacţi şi cânta după ureche. l-am auzit 
chiar interpretând o operă comică şi un act din „Norma” şi 
pot să spun că s-au achitat foarte bine de ele, spre 
deosebire de italienii de rând, care (cu câteva excepţii, 
printre napolitani) cânta groaznic de fals şi au şi nişte voci 
dezagreabile pe deasupra. 

De pe culmea unui deal înalt, dincolo de Carrara, se 
desfăşoară priveliştea încântătoare a unei câmpii fertile în 
care se află Pisa, iar şi mai departe în zare se vede, ca un 
punct purpuriu, Livorno. Nu numai cuprinderea întinsă 
umple priveliştea de încântare, ci şi ţinutul mănos şi livezile 
bogate de măslini prin care se strecoară drumul şi care 
sunt fermecătoare. 

Când ne-am apropiat de Pisa, strălucea deja luna şi timp 
îndelungat am putut vedea ridicându-se în spatele zidurilor 
Turnul înclinat, ce sta oblic în lumina nesigură: era 
originalul vag al vechilor poze din cărţile de şcoală care 
prezentau „Minunile lumii”. Ca multe lucruri legate în 
primele lor asocieri cu cărţile şi cu anii de şcoală, turnul era 
prea mic şi am trăit această senzaţie foarte intens. Nu se 
ridica prea mult deasupra zidului, aşa cum sperasem. Era o 
altă decepţie printre cele multe provocate de domnul 
Harris, negustorul de cărţi din colţul Catedralei Sf. Paul din 


Londra. Turnul său era o ficţiune, iar acesta de aici era 
realitatea însăşi şi, prin comparaţie, era o realitate mult mai 
mică! Totuşi, arăta destul de bine şi-aşa şi, lucru ciudat, era 
destul de înclinat faţă de perpendiculară, aşa cum îl 
prezenta şi Harris. Atmosfera liniştită a Pisei, marele corp 
de gardă de la poarta oraşului (cu numai doi soldaţi în el!), 
străzile pe care se văd foarte puţin cetăţeni şi râul Arno, 
curgând chiar prin mijlocul oraşului, toate acestea sunt 
splendide. Aşadar, în inima mea nu i-am purtat deloc pică 
domnului Harris (aducându-mi aminte de bunele sale 
intenţii) şi l-am iertat înainte de prânz, iar în dimineaţa 
următoare am ieşit plin de încântarea să văd Turnul. 

Aş fi putut ghici mai bine, însă oricum, mă aşteptam să-l 
văd aruncându-şi umbra lungă pe vreo stradă în care să se 
îmbulzească toată ziua vizitatorii. A fost o mare surpriză 
pentru mine să-l găsesc într-un colţ retras şi liniştit, departe 
de locurile de mare afluenţă şi înconjurat de un covor neted 
de verdeață. Grupul de clădiri concentrate pe şi împrejurul 
acestui covor (incluzând turnul, baptisteriul, catedrala şi 
Basilica Campo Santo) este poate cel mai neobişnuit şi cel 
mai frumos din întreaga lume şi, datorită faptului că sunt 
adunate acolo, la un loc, departe de tumultul oraşului, ele 
capătă un caracter deosebit, venerabil şi impresionant. Ele 
constituie esenţa arhitecturală a unui oraş vechi, din care 
pulsul de viaţă nouă şi cartierele moderne au fost eliminate. 

Simond compară Turnul cu obişnuitele imagini ale 
Turnului Babei din cărţile pentru copii. Este o comparaţie 
destul de fericită, care defineşte construcţia mai bine decât 
o sumedenie întreagă de capitole de măiastră descriere. 
Nimic nu poate depăşi gingăşia şi graţia construcţiei. În 
timpul ascensiunii către vârf (care se face pe o scară uşor 
de urcat), nu-ţi dai prea mult seama de înclinaţie, însă, 
odată ajuns sus, ea devine evidentă, dându-i impresia că te 
afli pe un vapor aplecat într-o parte din cauza refluxului. 
Senzaţia pe care o ai privind în jos, când te afli în galerie şi 
vezi coloană care se depărtează dinspre bază, este de-a 


dreptul uimitoare; şi-am văzut chiar un vizitator fricos care, 
după ce a privit în jos, s-a proptit în mod involuntar de 
Turn, ca şi cum ar fi vrut să-l împiedice să cadă! Tot atât de 
ciudată este şi senzaţia pe care o ai când priveşti de la bază 
în sus, ca printr-un tub înclinat. Cu siguranţă că turnul este 
înclinat numai atât cât şi-ar dori turiştii. Impulsul firesc la 
nouăzeci şi nouă de oameni dintr-o sută, care ar dori să se 
întindă pe iarba de sub turn, că să se odihnească şi să 
contemple clădirile învecinate, va fi probabil, să nu-şi 
aleagă locul de sub partea înclinată. 

Nenumăratele frumuseți ale catedralei şi ale baptisteriului 
nu au nevoie de vreo recapitulare din partea mea, deşi în 
acest caz, ca şi în altele o sută, găsesc că este greu să separ 
propria-mi plăcere de a mi le reaminti de plictiseala pe care 
vi-o provoc dumneavoastră amintindu-le. În prima clădire 
se află un portret al Sfintei Agnes, pictat de Andrea del 
Sarto, iar în cea de-a doua se găsesc o varietate de coloane 
bogate, care grozav mă mai ispitesc să le descriu. 

Sper că nu-mi încalc hotărârea de a nu intra în descrieri 
amănunțite, dacă amintesc aici cunoscutul Campo Santo, 
unde mormintele năpădite de iarbă sunt săpate în pământ 
adus acum mai bine de şase sute de ani de la Locurile 
Sfinte, fiind înconjurate de nişte ganguri boltite, a căror 
pardoseală de piatră îl străbat, prin ornamente delicate, 
lumini şi umbre atât de zglobii, încât, cu siguranţă, nici cea 
mai întunecată memorie nu le va uita vreodată. Pereţii 
acestui loc solemn sunt acoperiţi cu fresce vechi, în mare 
parte şterse şi foarte ciudate. Cum se întâmpla adeseori în 
Italia, în fiecare colecţie de pictură de orice fel se pot vedea 
nenumărate chipuri, iar într-unul din acestea am găsit o 
uimitoare asemănare (întâmplătoare) cu Napoleon. La un 
moment dat, obişnuiam chiar să-mi delectez imaginaţia, 
întrebându-mă dacă aceşti pictori de odinioară n-au avut 
cumva vreo presimţire în legătură cu bărbatul care avea să 
provoace atâtea distrugeri artei şi ai cărui soldaţi aveau să 
tragă la ţintă în picturile celebre şi să-şi adăpostească 


bidiviii, ca într-un grajd, printre triumfurile arhitecturii. 
Însă mutra de corsican abundă într-atât în unele regiuni ale 
Italiei în aceste zile, încât explicaţia mai banală a simplei 
coincidenţe este inevitabilă. 

Dacă, datorită turnului înclinat, Pisa este a şaptea minune 
a lumii, ea poate tot atât de bine să pretindă a fi cel puţin a 
doua sau a treia în ceea ce priveşte cerşetorii. Aceştia îl 
pândesc pe nefericitul vizitator la fiecare cotitură, îl 
escortează la orice uşă ar vrea să intre şi rămân acolo să-l 
aştepte, primind între timp întărituri puternice de la alţi 
cerşetori, care vin şi se postează la toate uşile pe unde ar 
putea acesta să iasă. Scrâşnetul uşii provoacă un strigăt 
general şi, în momentul în care apare, vizitatorul este 
înconjurat şi toţi năvălesc peste el cu droaia lor de zdrenţe 
şi diformităţi. Cerşetorii par să întruchipeze tot comerţul şi 
activitatea Pisei. În afară de aerul fierbinte nu simţi nimic 
altceva. Mergând pe străzi, poţi foarte uşor confunda 
fațadele caselor adormite cu dosurile lor. Sunt atât de 
nemişcate, de liniştite şi de diferite de casele locuite, încât 
oraşul pare veşnic a fi în zorii zilei sau în timpul unei sieste 
generale a locuitorilor. Seamănă şi cu acele fundale din 
stampele ordinare sau din vechile gravuri în care ferestrele 
şi uşile caselor sunt sugerate corect şi neconvingător şi în 
care se vede o siluetă (un cerşetor, desigur) îndepărtându- 
se într-o perspectivă fără sfârşit. 

Cu totul altfel este Livorno, devenit celebru datorită 
mormântului lui Smollett1, un oraş prosper, stăpânit de 
spiritul practic şi afacerist, şi unde lenea este izgonită de 
comerţ. 

1 Smollett, Tobias George (1721-1771), autor, printre alte 
romane, al celebrelor Roderick Random, Peregrine Pickle, 
Humphry Clinker. A murit la Monte Nero, lângă Livorno (N. 
TI). 

Reglementările în vigoare pe aici în privinţa negoţului şi a 
negustorilor sunt foarte generoase şi largi, încât nu-i de 
mirare că oraşul trage profituri mari de pe urma lor. 


Livorno avea odată faimă rea din cauza cuţitarilor şi, ca să 
fim drepţi, nu pe degeaba. Nu cu mulţi ani în urmă, pe aici 
există un distins club de asasini ai cărui membri nu aveau 
nicidecum dorinţa de a face rău cuiva în mod deosebit, însă 
uneori înjunghiau oameni noaptea, pe străzi, numai pentru 
plăcerea şi emoția pe care le-o oferea această distracţie. 
Cred că Preşedintele acestei amiabile societăţi era cizmar. 
Până la urmă, a fost arestat şi clubul a fost desfiinţat. 
Probabil că acest club ar fi dispărut şi aşa, în desfăşurarea 
firească a evenimentelor, chiar înainte de a apărea calea 
ferată dintre Livorno şi Pisa, care este foarte bună şi care a 
uimit întreaga Italie printr-un precedent de punctualitate, 
ordine, cinste şi continuă perfecţionare: cel mai periculos şi 
mai eretic factor de înnoire dintre toate. Inaugurarea 
primei căi ferate italiene trebuie să fi produs un fel de 
cutremur la Vatican! După ce ne-am întors la Pisa, unde am 
tocmit un vetturino mai potolit, care avea patru cai, pentru 
a ne duce mai departe, până la Roma, am călătorit toată 
ziua prin frumoasele sate şi prin peisajul încântător al 
Toscanei. În această parte a Italiei, crucile de pe marginea 
drumului sunt foarte numeroase şi neobişnuite. Rareori se 
vede vreo figură pictată pe ele: uneori se desluşeşte câte un 
chip, dar faptul cu totul şi cu totul neobişnuit este că crucile 
sunt împodobite cu mici imitații cioplite în lemn ale tuturor 
obiectelor legate în vreun fel sau altul de moartea 
Mântuitorului. Aşa, de pildă, cocoşul care a cântat cucurigu 
de trei ori când Petru s-a lepădat de învățătorul său este 
cocoţat de obicei chiar în vârf şi e un adevărat fenomen 
ornitologic! Sub el se află inscripţia. Apoi, pe scândura 
transversală se află lancea, săgeata cu buretele înmuiat în 
oţet şi apă, cămaşa fără cusătură trasă la sorţi de soldaţi, 
paharul cu care aceştia au aruncat zarurile, ciocanul cu 
care au fost bătute piroanele, cleştii cu care au fost scoase, 
scara care a fost sprijinită pe cruce, cununa de spini, 
instrumentul de flagelare, felinarul cu care s-a dus Maria la 
mormânt (aşa cel puţin presupun eu) şi sabia cu care Petru 


l-a lovit pe servitorul marelui preot: un adevărat magazin 
de jucării, repetat la fiecare patru sau cinci mile de-a lungul 
şoselei. 

În seara celei de a două zile de când părăsiserăm Pisa, am 
ajuns în vechiul şi frumosul oraş al Sienei. Aici tocmai se 
desfăşura ceea ce numesc ei carnavalul, însă, cum tot 
secretul acestuia consta într-o duzină sau două de oameni 
care se plimbau pe strada principală, purtând măşti 
obişnuite, cumpărate de la magazinele de jucării, şi fiind 
mai trişti, dacă e posibil, decât semenii lor din Anglia, nu 
mai pomenesc nimic din toate acestea. Dimineaţa 
următoare, devreme, ne-am dus să vedem catedrala, care 
este extrem de pitorească, dinăuntru şi mai ales pe 
dinafară, apoi locul de târg, sau marea piazza, care este cu 
adevărat mare şi împodobită cu o fântână cu muştiucul 
rupt. Am mai vizitat câteva case gotice ciudate şi un turn de 
cărămidă înalt şi pătrat; în vârf acest turn avea atârnat în 
afară (lucru foarte curios în Italia) un clopot enorm. Oraşul 
aduce întrucâtva cu Veneţia, dar fără apă. Mai sunt câteva 
palazzi deosebite la înfăţişare în oraşul vechi şi, fără să fie 
(pentru mine) tot atât de interesant ca Verona ori ca 
Genova, Siena este un loc de vis, fantastic şi nespus de 
interesant în felul său. 

Imediat ce am terminat de văzut toate acestea, am pornit 
mai departe şi, pe când treceam printr-un ţinut cam 
mohorât (nu se vedea decât viţa de vie, nişte simpli araci în 
această perioadă a anului), ne-am oprit, ca de obicei, o oră- 
două în miezul zilei ca să se odihnească şi caii, aceasta fiind 
o clauză prevăzută în orice contract încheiat cu un 
vetturino. Am pornit-o din nou mai departe, printr-o 
regiune care, pe măsură ce înaintam, se făcea tot mai 
mohorâtă şi mai sălbatică, până ce a ajuns să arate tot atât 
de pustie şi de dezolantă ca un peisaj din Scoţia. Curând 
după lăsarea întunericului, ne-am oprit pentru popasul de 
noapte la osteria din La Scala, care nu-i decât o casă 
singuratică şi atâta tot. Familia toată era adunată în 


bucătărie, în jurul unui foc straşnic ce ardea pe o platformă 
de piatră înaltă cam de un metru, îndeajuns de mare ca să 
se poată frige un bou întreg. La etajul de sus, singurul etaj 
al acestui han, se găsea o sala lungă şi pustie, prevăzută 
într-un colţ retras cu o ferestruică foarte mică şi cu patru 
uşi negre ce dădeau în patru dormitoare întunecate, 
dispuse care încotro. Ca să nu mai pomenim şi de o altă uşă 
neagră, care dădea într-o altă sala mare, cufundată şi ea în 
întuneric şi prevăzută cu o scară ce trecea brusc printr-un 
fel de uşă-trapă din podea, în timp ce deasupra se 
întrezăreau căpriorii tavanului; un mic dulăpior cu aspect 
dubios era pitit într-un colţ obscur şi peste tot erau 
împrăştiate cuțite. Vatra era o construcţie de cea mai pură 
arhitectură italienească, aşa încât era practic imposibil să o 
vezi din cauza fumului. Ospătăriţa arăta că nevasta unui 
brigand şi pe cap purta un acoperământ care i se potrivea 
de minune. Câinii lătrau de parcă înnebuniseră, iar ecourile 
întorceau complimentele care li se făceau. Pe o rază de 
douăsprezece mile nu se mai găsea nici o altă casă şi 
locurile aveau o înfăţişare atât de sumbră, încât te puteai 
aştepta să fii atacat oricând de bandiți. 

La toate acestea s-au adăugat zvonurile (care n-au 
îmbunătăţit deloc situaţia) că de câteva nopţi bântuiau 
tâlharii de drumul mare, fioroşi şi îndrăzneţi, şi că de 
curând aceştia opriseră poştalionul chiar în apropierea 
hanului. Se mai ştia că-i pândiseră nu de mult pe nişte 
călători chiar pe Muntele Vezuviu şi pe la toate hanurile de 
la marginea drumului nu se vorbea decât de asta. Dar, cum 
tâlharii nu ne interesau (fiindcă aveam cu noi prea puţine 
lucruri de valoare), ne-am distrat copios pe seama lor şi 
foarte curând ne-am simţit cât se poate de bine. Ne-am luat 
deci obişnuita cină în această casă izolată; o cină care poate 
fi foarte bună, dacă te-ai obişnuit cu ea. În general, ea 
constă în ceva preparat cu legume ori cu orez - o descriere 
foarte sumară ar numi felul acesta „supă”, o supă foarte 
bună la gust dacă adaugi multă brânză rasă, o grămadă de 


sare şi piper din abundență. Urmează jumătatea de pasăre 
din care a fost făcută supa. După ea vine un porumbel 
înăbuşit, cu garnitură de pipote şi ficaţi, de la el şi de la alte 
păsări. Pe urmă ni se serveşte o bucăţică de friptură de 
vacă, de mărimea unei mici chifle franţuzeşti. Ni se mai 
aduc o bucată de brânză parmezan şi cinci mere veştede, 
îngrămădite toate la nimereală pe o farfurioară, înghesuite 
unul în altul, ca şi cum fiecare ar încerca să se salveze de 
posibilitatea de a fi mâncat. La urmă bem cafeaua, după 
care la culcare! Nu mai iei în seamă nimic: nici pardoseala 
de cărămidă, nici uşile căscate, nici ferestrele trântite; nu te 
mai deranjează nici caii, care sunt adăpostiţi într-un grajd 
aflat chiar sub pat şi care sunt atât de aproape, încât te 
trezeşti ori de câte ori unul din ei tuşeşte sau sforăie. Dacă 
sunteţi bine dispuşi şi amabili cu oamenii din jurul 
dumneavoastră şi le vorbiţi frumos, credeţi-mă pe cuvânt că 
veţi fi întotdeauna trataţi foarte bine, în modul cel mai 
îndatoritor, chiar şi în cel mai rău han din Italia. Astfel veţi 
putea călători de la un capăt la altul al ţării (în ciuda 
oricăror poveşti care susţin contrariul), fără că răbdarea să 
vă fie pusă prea mult la încercare. Mai ales dacă beţi vin de 
Orvieto sau de Monte Pulciano. 

Dimineaţa, când am părăsit acest loc, era tare urât afară. 
Ne-am continuat drumul şi, pe o distanţă de vreo 
douăsprezece mile, am trecut printr-un ţinut tot atât de 
arid, pietros şi sălbatic ca şi Cornwall-ul din Anglia, până ce 
am ajuns la Radicofani, unde se găseşte un alt han 
fantomatic şi diavolesc, care pe vremuri era reşedinţă de 
vânătoare a ducilor de 'Toscana. Clădirea are atât de multe 
coridoare şi camere sinistre, încât toate istoriile cu omoruri 
şi fantome care s-au scris până acum ar putea foarte bine 
să-şi aibă originea aici. La Genova se află destule palazzi 
vechi şi oribile şi unul dintre ele în special, văzut din afară, 
nu se deosebeşte cu mult de acest han din Radiocofani, care 
are ceva numai al lui: este atât de încâlcit, totul scârţâie, 
mişună viermii şi se aud zgomote ciudate, uşile sunt toate 


date de perete, piciorul îţi alunecă pe scările prăvălite, 
încât o casă ca asta n-am mai văzut niciodată nicăieri. 
Oraşul, aşa cum este situat, pare să atârne pe o coadă de 
deal, deasupra şi în faţa hanului. Locuitorii sunt cerşetori cu 
toţii şi, cum văd că se apropie o trăsură, se reped asupra ei 
ca nişte păsări de pradă. 

Când am ajuns în trecătoarea din munte, care se află 
dincolo de han, vântul (aşa cum ne preveniseră şi gazdele) 
era atât de puternic, încât am fost obligat să o scot pe soţia 
mea din trăsură, că să nu fie azvârlită cu trăsură cu tot, şia 
trebuit să ne ţinem bine pe partea din care bătea vântul 
(atât cât ne permiteau puterile) ca să o împiedicăm să 
alunece Dumnezeu ştie unde. Socotind doar după tăria 
vântului, furtuna stârnită s-ar fi putut lua la întrecere cu o 
furtună din Atlantic şi avea şanse destul de mari să câştige. 
Rafalele pogorându-se din nişte viroage din munţii din 
dreapta noastră măturau totul în cale, încât am privit cu o 
adevărată groază la mlaştina întinsă din stânga şi am văzut 
că prin apropiere nu era nici urmă de tufiş sau crenguţă de 
care să ne ţinem. Ne temeam că, odată luaţi pe sus, n-am fi 
avut altă soartă decât să fim azvârliţi în apă ori în spaţiu. Ba 
cădea zăpada, ba grindina, ba ploua, fulgera şi tună, iar 
valurile de ceaţă se rostogoleau cu o viteză incredibilă. 
Domnea întunericul, era îngrozitor, eram înconjurați de o 
singurătate de nedescris; peste munţi se înălţau alţi munţi, 
învăluiţi în nori dezlănţuiţi, şi pretutindeni era o vijelie atât 
de mânioasă, de vertiginoasă, de violentă şi de tumultuoasă, 
încât nici nu se putea evoca decorul, atât era de emoţionant 
şi de măreț. 

Când am scăpat de furtună, am simţit o mare uşurare şi 
senzaţia aceasta nu ne-a părăsit nici măcar când am depăşit 
murdarul post de frontieră în domeniile papale. După ce am 
trecut prin două orăşele (într-unul din ele, Acquapendente, 
am văzut un alt „carnaval” care se reducea la un bărbat 
costumat şi mascat în femeie şi o femeie costumată şi 
mascată în bărbat, care umblau foarte trişti şi murdari până 


la glezne pe străzile pline de noroi) am ajuns, în amurg, 
foarte aproape de Lacul Bolsena, pe al cărui mal se află un 
orăşel cu acelaşi nume, vestit din cauza malariei care 
bântuie pe acolo; în afară de orăşel, pe malurile lacului nu 
se află nici o altă casă, (fiindcă nimeni nu se încumetă să se 
stabilească acolo), iar pe apele sale nu pluteşte nici o barcă 
şi nici măcar un băţ ori vreun par nu întrerupe monotonia 
de nedescris a celor douăzeci şi şapte de mile de apă. Am 
pătruns în orăşel târziu, din cauza drumurilor foarte rele, 
desfundate în urma ploilor abundente, la care, după 
căderea întunericului, s-a adăugat aspectul mohorât al 
peisajului cu adevărat insuportabil. 

În ziua următoare, la apusul soarelui, am intrat într-un 
decor de o dezordine cu totul diferită. Trecuserăm prin 
Montefiascone (renumit pentru vinul său) şi prin Viterbo 
(renumit pentru fântânile sale) şi, după ce am urcat la deal 
pe o distanţă de opt sau zece mile, am ajuns brusc la 
marginea unui loc singuratic: pe un mal foarte frumos, se 
întindea o pădure bogată; celălalt mal, complet pustiu şi 
arid, era închis între nişte dealuri vulcanice cu un aspect 
dezolant. Pe locul unde se află acum acest lac se înălța 
odinioară un oraş. Într-o bună zi oraşul a fost înghiţit şi în 
locul lui a apărut lacul. Pe aici circulă nişte legende vechi 
(întâlnite în multe alte părţi ale lumii), potrivit cărora în 
străfunduri se poate vedea, când apa e limpede, cetatea 
distrusă; oricum ar fi, oraşul a dispărut de pe faţa 
pământului. Deasupra lacului ţâşnesc jeturi de nămol şi apă 
clocotită, ca nişte stafii peste care s-a prăbuşit brusc 
tărâmul celălalt, nemaiputând să se întoarcă de acolo. Par 
să aştepte trecerea secolelor, până când locul va fi din nou 
zgâlţâit de un cutremur şi când toate se vor afunda sub 
pământul despicat, dispărând pentru totdeauna. Dar 
nefericitul oraş scufundat nu este şi nici nu poate fi mai 
pierdut şi mai lugubru decât dealurile prefăcute în scrum 
sau apa încremenită a lacului. Soarele roşu privea ciudat 
peste aceste ape, de parcă ar fi ştiut că sunt sortite 


cavernelor şi întunericului; apa mohorâtă sugea noroiul şi 
se strecura tăcută printre ierburile şi trestiile mlaştinii, ca 
şi cum distrugerea vechilor turnuri şi acoperişuri de case şi 
moartea tuturor locuitorilor născuţi şi crescuţi acolo îi 
apasă încă greu conştiinţa. 

O scurtă călătorie ne-a dus la Ronciglione: un orăşel 
arătând ca o cocină imensă, unde ne-am petrecut noaptea. 
În dimineaţa următoare la orele şapte am pornit spre 
Roma. 

Imediat ce am ieşit din Ronciglione, am pătruns în 
campagna romana, o câmpie întinsă (după cum ştiţi), unde 
puţini oameni pot trăi şi unde, pe distanţe de mile şi mile, 
nu se arată nimic care să contrazică teribila monotonie şi 
tristeţe. Dintre toate ţinuturile care există în afara porţilor 
Romei, aceasta este locul cel mai potrivit pentru un Oraş al 
Morților. 

Atât de trist, de lugubru şi de misterios în tăinuirea 
ruinelor este acest ţinut, încât se aseamănă foarte mult cu 
pustietăţile în care, în zilele de demult ale Ierusalimului, 
erau părăsiţi cei posedaţi de diavol, ca să urle şi să se sfâşie 
între ei. Aveam de parcurs treizeci de mile prin această 
campagna şi pe distanţa a douăzeci şi două din ele n-am 
văzut nimic altceva decât, ici-colo, câte o casă singuratică 
sau câte un păstor cu înfăţişare de brigand; părul îi 
acoperea toată faţa şi era înfăşurat până la bărbie într-o 
manta cafenie, murdară. După ce am străbătut această 
distanţă, ne-am oprit ca să se odihnească niţel caii, iar noi 
să luăm prânzul într-o cârciumioară nenorocită, într-un loc 
bântuit de malarie, în care fiecare centimetru de perete sau 
bârnă era (conform obiceiului) zugrăvit şi decorat 
inimaginabil de urât, cu imitații de draperie şi lire 
asimetrice desenate atât de prost, de parcă ar fi fost 
şterpelite din decorul vreunui circ ambulant. 

După ce ne-am pus din nou în mişcare, am început, 
cuprinşi de o adevărată nerăbdare, să ne încordăm 
privirea, căutând spre Roma; şi când, în cele din urmă, 


după o milă sau două, a apărut în depărtare Cetatea 
Eternă, aceasta arăta, aproape că mi-e teamă să scriu 
cuvântul, ca Londra!!! Oraşul se întindea în faţa noastră sub 
un nor gros, cu nenumăratele-i turnuri, clopotniţe şi 
acoperişuri ce se înălţau spre cer, iar deasupra tuturor 
trona o cupolă imensă. Mărturisesc că, de la depărtarea 
aceea, oricât de absurdă ar fi comparaţia, oraşul semăna 
atât de mult cu Londra, încât, dacă mi l-ai fi arătat într-o 
oglindă, aş fi jurat că nu putea fi altceva. 

ROMA. 

În ziua de 30 ianuarie, cam pe la orele patru după-amiaza, 
am intrat în Cetatea Eternă prin Porta del Popolo (era o zi 
întunecată, noroasă şi plouase cu găleata până atunci) şi am 
pătruns de îndată în cortegiile periferice ale carnavalului. 
Nu ne-am dat seama atunci că ceea ce vedeam nu era decât 
o extremitate a mării de măşti care se învârteau încet în 
jurul unei piazza, până prindeau un prilej bun de a se 
strecura în şuvoiul de trăsuri, ca să ajungă la timp în 
centrul festivităţii şi, dând brusc peste puzderia de măşti, 
murdari şi obosiţi de drum, nu eram prea bine pregătiţi ca 
să gustăm spectacolul. 

Trecuserăm Tibrul pe Ponte Molle, la două sau trei mile de 
acolo. Avea o culoare gălbuie, aşa cum se cuvine, şi îşi urma 
grăbit cursul printre malurile surpate şi noroioase, cu un 
aspect care promitea locuri pustii şi ruine. Costumele de 
mascaradă ale carnavalului contrastau violent cu această 
promisiune. N-am întâlnit nici măreţe ruine, nici urme 
solemne ale antichităţii - toate se aflau în partea cealaltă a 
oraşului. Nu erau parcă decât străzi lungi, cu banale 
magazine şi case, aşa cum se pot vedea în orice oraş 
european; oameni grăbiţi, echipaje, simpli pietoni care 
circulau încolo şi încoace şi o mulţime de străini vorbăreţi. 
Nu era Roma mea (Roma închipuirii orişicui, bărbat în toată 
firea ori adolescent; era o Romă dărăpăânată, decăzută şi 
moţăind în soare printre grămezile de ruine), tot aşa cum 
Place de la Concorde din Paris nu este la Roma. Eram 


pregătit să dau peste un cer înnorat, peste o ploaie tristă şi 
rece, peste străzi pline de noroi, însă la asta nu mă 
aşteptam şi mărturisesc că în seara aceea m-am dus la 
culcare într-o dispoziţie foarte ambiguă şi cu un entuziasm 
mult scăzut. 

A doua zi, de îndată ce am ieşit în oraş, ne-am grăbit să 
ajungem la Sf. Petru. Din depărtare, catedrala arăta 
imensă, însă, cu cât te apropiai mai mult, cu atât devenea 
mai mică. Nimic nu poate întrece frumuseţea piazzei din 
faţa basilicii, cu ciorchinele de coloane desăvârşit lucrate şi 
fântânile din care ţâşnesc debordante jeturi de apă extrem 
de răcoroase, imense, slobode şi frumoase. Prima impresie 
pe care o ai când pătrunzi în interior este o dezlănţuire de 
măreție şi splendoare, iar mai presus de toate 
contemplarea cupolei îţi dă o senzaţie care nu se uită 
niciodată. Când am fost noi, tocmai se făceau pregătiri 
pentru o festa; maiestuoşii stâlpi de marmură erau 
înfăşuraţi în nişte draperii cam ieftine şi ridicole, colorate în 
roşu şi galben; altarul şi intrarea în capela subterană, aflată 
în faţa acestuia, chiar în mijlocul catedralei, se asemănau cu 
atelierul unui aurar sau cu decorul unei pantomime 
montate faustos. Şi, cu toate că eram cât se poate de 
conştient de frumuseţea locului (sper), nu am simţit nici o 
emoție deosebit de puternică. Am fost infinit mai 
impresionat în multe din catedralele englezeşti, ascultând 
orga, sau în bisericile noastre de la ţară, când cântă toată 
adunarea. Avusesem o senzaţie mult mai plină de mister şi 
uimire în Catedrala San Marco din Veneţia. 

Când am ieşit din sfântul locaş (am stat acolo aproape o 
oră, uitându-ne la cupolă, şi n-am fi rămas să „inspectăm” 
toată catedrala atunci pentru nimic în lume) i-am spus 
vizitiului: „Du-ne la Colloseum”. După vreun sfert de ceas, 
ne-am oprit la poarta acestuia şi am intrat. 

Nu este deloc o ficţiune, ci adevărul adevărat, spus cu cea 
mai mare sinceritate: locul este atât de sugestiv şi de 
distinct, încât, pentru o clipă - de fapt, când păşeşti 


înăuntru cei care vor îşi pot imagina întreaga construcţie 
desfăşurându-se în faţa lor aşa cum era odinioară: cu miile 
de chipuri întărâtate, privind în arenă la încleştări, la sânge 
şi la praf, alcătuind un spectacol ce depăşeşte orice 
posibilitate de descriere. În clipa următoare însă, 
singurătatea locului, frumuseţea înfricoşătoare şi dezolarea 
fără margini îl cuprind pe vizitator ca o durere surdă şi 
niciodată în viaţă, poate, el nu va fi atât de tulburat şi de 
copleşit la vederea unei privelişti străine de propriile sale 
afecţiuni şi nenorociri. 

Să vezi Colloseumul fărâmiţându-se acolo, cu câte un 
centimetru în fiecare an; zidurile şi arcadele năpădite de 
verdeață; coridoarele deschise luminii zilei; iarba înaltă 
crescând printre loji; puieţii de ieri, răsărind în parapetele 
zdrenţuite, şi gata să lege rod - au încolţit din seminţe 
căzute la întâmplare pe aici din ciocul păsărilor ce-şi au 
cuiburile printre crăpăturile zidurilor; să vezi arena de 
luptă, umplută cu pământ acum, sau paşnica cruce plantată 
în centru; să urci în sălile de sus şi să priveşti ruine, ruine şi 
iar ruine peste tot; arcurile triumfale ale lui Constantin, 
Septimiu Sever şi Titus; Forul Roman; Palatul Cezarilor; 
templele vechii credinţe, decăzute şi năruite - să vezi toate 
acestea înseamnă să dai cu ochii de stafia vechii Rome, oraş 
antic corupt şi minunat întotdeauna, bântuind chiar 
pământul pe care păşeau altădată propriii ei cetăţeni. Este 
spectacolul cel mai impresionant, cel mai demn, cel mai 
solemn, mai măreț şi mai trist din câte se pot imagina. 
Niciodată, de la începuturile sale sângeroase, înfăţişarea 
giganticului Colloseum, martor al vieţii celei mai 
destrăbălate, nu a mişcat vreo inimă aşa cum o face azi la 
cei care-l văd în ruină. Slavă Domnului, doar o ruină! 

Şi, aşa cum depăşeşte în înălţime toate celelalte vestigii, 
ridicându-se ca un munte între morminte, tot aşa 
supraviețuiesc influenţele lui străvechi, întrecând în firea 
fiorosului şi crudului popor roman toate celelalte rămăşiţe 
ale mitologiei şi măcelurilor Romei! Fizionomia italianului i 


se schimbă pe măsură ce vizitatorul se apropie de oraş; 
frumuseţea lui devine diavolească şi arareori se găseşte o 
înfăţişare dintr-o sută, printre oamenii de rând, care să nu 
se potrivească şi să nu se bucure într-un Colloseum renovat 
chiar mâine. 

Aceasta era Roma! O Romă cum nimeni nu şi-o poate 
imagina în deplinătatea şi grozăvenia splendorii ei! Ne-am 
plimbat afară din oraş, pe Via Appia, şi apoi mai departe, 
de-a lungul a multe mile de morminte ruinate şi de ziduri 
aparte, punctate ici şi colo de câte o casă izolată, nelocuită; 
dincolo de circul lui Romulus, unde urmele carelor, locurile 
judecătorilor, competitorilor şi spectatorilor se pot vedea la 
fel de bine ca şi în timpurile de demult; am trecut de 
mormântul Ceciliei Metella, dincolo de ultimile împrejmuiri, 
garduri vii, stâlpi ori ziduri; mai departe, în întinsa 
campagna, unde nu se zăreşte altceva decât o serie de 
ruine. Cu excepţia acelei părţi în care Apeninii din 
depărtare întimpină vederea în stânga, întregul peisaj nu e 
decât un vast câmp de dărâmături. Apeducte sfărâmate, 
părăsite în pitoreşti mănunchiuri de arcade; temple în 
paragină, morminte prăvălite. Un deşert al decăderii, 
sumbru şi dezolant, dincolo de orice închipuire; o întreagă 
istorie zace în fiecare piatră care acoperă pământul. 

Duminică, Papa a asistat la slujba mare de la Catedrala Sf. 
Petru. Impresia pe care mi-a făcut-o catedrala la această a 
două vizită nu s-a deosebit cu nimic de cea de la prima şi a 
rămas aceeaşi după multe alte reveniri. Nu este chiar atât 
de impresionantă şi nici emoţionantă. Este un edificiu 
imens, în care gândul nu găseşte nici un loc să se 
odihnească şi oboseşte cutreierând de colo-colo. Scopul 
anume al locului nu este exprimat în nimic din ceea ce vezi, 
afară de cazul în care îi examinezi detaliile şi examinarea 
lor este incompatibilă cu locul însuşi! Ar putea fi un 
Panteon, o sală a Senatului, sau un alt trofeu arhitectural 
care nu are alt scop decât triumful arhitectonicii. Aici, sub 
un baldachin roşu, se află o statuie neagră a Sfântului 


Petru, care depăşeşte mărimea naturală; degetul mare de 
la picior este sărutat în mod constant de bunii catolici. 
Statuia îţi sare în ochi, atât este de impresionantă şi de 
veselă. Dar ca operă de artă nu contribuie cu nimic la 
frumuseţea locaşului şi nici nu exprima înaltul ei scop - cel 
puţin, eu n-am avut impresia asta. 

În spatele altarului este amenajat un spaţiu lung, cu loji de 
forma acelora de la Opera Italiană din Anglia, însă mult mai 
bătătoare la ochi prin ornamentaţia lor. În centrul unui fel 
de teatru astfel format se găseşte o platformă acoperită cu 
un baldachin, pe care se află tronul Papei. Pardoseala este 
acoperită cu un covor de cel mai luminos verde; şi 
combinaţia aceasta de verde, roşu aprins şi purpuriu, 
laolaltă cu marginile aurite ale draperiilor, arată ca o torţă 
imensă. Pe fiecare latură a altarului există câte o lojă pentru 
doamnele străine. Acestea erau pline de cucoane în rochii şi 
văluri negre. Străjerii din garda papală, în tunicii roşii, 
pantaloni bufanţi de piele şi cizme cu genunchieră, stăteau 
cu săbiile lor foarte sclipitoare, trase din teacă, iar de la 
altar, de-a lungul întregii săli, era păstrat cu stricteţe un 
coridor format de garda elveţiană a Papei, ai cărei membri 
poartă o ciudată haină dungată, pantaloni la fel, strânşi pe 
picior, şi halebarde asemănătoare acelora purtate pe umăr 
de figuranţii de la teatru, care niciodată nu pot ieşi din 
scenă îndeajuns de repede şi care pot fi văzuţi, în general, 
cum îşi pierd timpul în tabăra duşmană, după ce frontul 
inamic a fost rupt de o convulsie a naturii! 

Am ajuns la marginea covorului verde în compania unui 
mare număr de alţi domni îmbrăcaţi în negru şi am stat 
acolo, la largul meu, în timpul desfăşurării slujbei. 
Cântăreţii se aflau într-un fel de ţarc format dintr-o 
lucrătură de sârmă într-un colţ (ca un imens clopot sub care 
se păstrează carnea, sau ca o colivie uriaşă) şi cântau 
cumplit de fals. Pretutindeni în jurul covorului verde se 
aflau o mulţime de oameni care se agitau în permanenţă: 
vorbeau unii cu alţii, îl priveau pe Papă prin binocluri, îşi 


furau unul altuia, în momentele de curiozitate, puţinele 
locuri de la baza coloanelor, iar unii rânjeau la cucoane în 
chip groaznic. Presărate ici şi colo se aflau mici grupuri de 
călugări (franciscani ori capucini în veşmintele lor aspre, 
cafenii şi cu glugi moţate), care făceau un straniu contrast 
cu ecleziaştii din ordinele superioare, îmbrăcaţi în straie 
strălucitoare şi care îşi vedeau umilinţa răsplătită din plin 
prin faptul că erau îmbrânciţi cu umerii şi cu coatele la 
dreapta, la stânga şi în toate părţile. Unii dintre ei aveau 
sandalele şi umbrelele pline de noroi şi hainele pătate, 
întrucât veniseră pe jos de la ţară. Chipurile celor mai mulţi 
erau tot atât de aspre şi de dure ca şi îmbrăcămintea pe 
care o purtau; privirea lor stăruitoare, prostească, 
uniformă, oarbă la toată gloria şi splendoarea din jur, avea 
ceva pe jumătate nenorocit, pe jumătate ridicol. 

Pe covorul verde însuşi era adunată, în jurul altarului, o 
întreagă armată de cardinali şi de preoţi în roşu, auriu, 
purpuriu, violet, alb şi în ţesături fine. Dintre aceştia, unii 
rătăceau încolo şi încoace prin mulţime, conversând doi 
câte doi, dădeau şi primeau instrucţiuni ori schimbau 
saluturi între ei; unii erau în robe negre, alţii în veşminte de 
ceremonie, însă toţi păreau la fel de preocupaţi. În mijlocul 
tuturor se strecurau când înăuntru, când afară, iezuiţi cu 
chipuri misterioase. Nişte tineri englezi se tot perindau pe- 
acolo neobosiţi, iar câteva persoane neclintite, în sutane 
negre, îngenuncheaseră cu faţa la perete şi se uitau atent 
în cărţile de rugăciuni, devenind fără voia lor un fel de 
capcană omenească, fiindcă propriile lor picioare, aflate în 
acea poziţie pioasă, le puneau piedică celorlalţi. 

Lângă mine, pe podea, se afla un morman de lumânări cu 
care un om bătrân, într-o robă neagră, ponosită, şi cu un fel 
de broderie drept guler, ca un ornament de hârtie, din 
acelea care se pun vară pe cămin, îşi făcea de lucru, 
distribuind zelos la toţi ecleziaştii câte o lumânare de 
căciulă. Aceştia umblau o vreme cu ele sub braţ, ca nişte 
toiege, sau purtându-le în mâneca la fel ca pe nişte măciuci. 


Totuşi, la un moment dat al ceremoniei, fiecare şi-a dus 
lumânarea la Papă, punând-o de-a curmezişul genunchilor 
Prea Sfinţiei-Sale, ca să fie binecuvântată, după care a luat- 
o înapoi şi a şters-o repede de acolo. Acest lucru s-a sfârşit 
într-o procesiune foarte lentă, după cum vă puteţi închipui, 
şi a luat o groază de timp. Nu fiindcă ar dura prea mult să 
bine-cuvântezi o lumânare, ci pentru că erau foarte multe 
lumânări de binecuvântat. În cele din urmă au fost 
binecuvântate toate, au fost aprinse şi apoi Papa a fost luat 
pe sus, cu tron cu tot, şi purtat prin toată catedrala. 

Trebuie să spun că niciodată, în afară de luna noiembrie, 
nu am văzut ceva asemănător cu populara sărbătoare 
englezească din ziua de cinci a acestei luni. Mai lipsea doar 
un mănunchi de chibrituri şi o lampă. Nici Papa însuşi nu a 
tulburat asemănarea, deşi este plăcut la înfăţişare şi 
venerabil. Deoarece această parte a ceremoniei îl ameţeşte 
şi-i face rău, el închide ochii de cum începe şi, cu ochii 
închişi, cu mitra cea mare pe cap şi cu capul bălăbănindu-i- 
se într-o parte şi în alta de scuturăturile purtatului, arată de 
parcă dintr-o clipă în alta i se va rostogoli masca. Cele două 
evantaie imense, întodeauna purtate de fiecare în parte, îl 
însoțeau, desigur, şi în această ocazie. Pe când îl duceau 
aşa, el binecuvânta asistenţa cu semnul mistic şi, când 
trecea prin faţa lor, oamenii îngenuncheau. După ce a făcut 
turul bisericii, a fost purtat înapoi şi, dacă nu greşesc, lucrul 
acesta s-a repetat pe de-a întregul de trei ori. N-a fost, 
fireşte, nimic solemn sau de efect în asta, în schimb multe 
amănunte erau hazlii şi chiar bătătoare la ochi. Remarca 
aceasta se aplică la tot ceremonialul, în afară de ridicarea 
azimei pentru împărtăşanie, când toţi soldaţii din gardă s- 
au lăsat deodată pe genunchi şi şi-au lovit săbiile de pământ 
- a fost grozav! 

Două sau trei săptămâni după aceea, când am vizitat din 
nou catedrală, m-am urcat în cupolă; draperiile fuseseră 
îndepărtate şi covorul strâns, însă cadrul mai era încă 


acolo, iar rămăşiţele decorului arătau ca nişte plesnituri 
explodate. 

Rămăşiţele decorului arătau ca nişte plesnituri explodate. 

Vinerea şi sâmbăta fiind zile solemne de festa, iar 
duminica întotdeauna o dies non în desfăşurarea 
carnavalului, am aşteptat cu o oarecare nerăbdare şi 
curiozitate începutul săptămânii următoare, luni şi marţi 
fiind ultimele două zile, şi cele mai grozave, ale 
carnavalului. 

Luni după-amiază, pe la orele unu sau două, a început în 
curtea hotelului o nemaipomenită huruială de trăsuri şi o 
vânzoleală a tuturor servitorilor; din când în când, pe sub 
arcada unei porţi sau la vreun balcon apărea subit câte un 
străin costumat, rămas de căruţă şi neobişnuit încă să 
poarte costumul cu atâta încredere, încât să poată desfide 
opinia publică. Toate trăsurile erau deschise şi aveau 
tapiţeria acoperită cu pânză de bumbac sau cu stambă albă, 
ca să împiedice murdărirea prin necontenitul 
bombardament cu bomboane în chip de confeti, iar oamenii 
se înghesuiau şi se îngrămădeau în fiecare vehicul, care-şi 
aştepta pasagerii laolaltă cu saci şi coşuri enorme, pline de 
dulciuri, precum şi munţi de flori legate în mici bucheţele, 
încât unele trăsuri nu erau numai pline până la refuz de 
flori, ci inundate de-a dreptul şi, la fiecare smucitură şi 
hurducătură pe pavaj, aruncau câte ceva din abundența lor 
pe stradă. Ca să nu rămânem mai prejos în aceste pregătiri 
esenţiale, ne-am îngrijit că doi saci foarte încăpători 
(fiecare măsura cam un metru), îndesaţi cu bomboane, şi un 
coş mare, plin cu flori, să fie încărcaţi degrabă în caleaşca 
pe care o închinaserăm. De la locul nostru de observaţie, 
într-unul din balcoanele de mai sus ale hotelului, am 
contemplat aceste pregătiri cu cea mai mare satisfacţie. 
Trăsurile începând acum să se umple cu clienţi şi să plece, 
ne-am urcat şi noi într-a noastră şi am pornit-o înarmaţi cu 
mici măşti de sârmă pentru faţă, întrucât bomboanele, ca şi 


vinul contrafăcut al lui Falstaff1, aveau în compoziţia lor şi 
un fel de clei întărit. 

1 Eroul comic din piesele lui Shakespeare Henric al IV-lea 
şi Nevestele vesele din Windsor (n.t.). 

Corso-ul este o stradă lungă de o milă: o stradă cu 
magazine, palate şi case particulare, care se deschide, din 
loc în loc, în câte o largă piazza. Verande şi balcoane de 
toate felurile şi mărimile apar la fiecare casă (adeseori la o 
cameră sau alta şi nu numai la un anumit nivel, ci la fiecare 
etaj), dispuse în general cu atât de puţină regularitate, 
încât, dacă an după an şi anotimp după anotimp ar fi plouat 
cu balcoane, ar fi bătut grindina cu balcoane, ori ar fi nins 
cu balcoane, tot n-ar fi putut să apară într-un mod mai 
dezordonat. 

Acest Corso este izvorul de căpetenie şi centrul 
carnavalului. Toate străzile pe care se desfăşoară serbările 
fiind păzite cu străşnicie de dragoni din gardă, este necesar 
ca trăsurile să treacă mai întâi printr-o altă arteră, intrând 
astfel pe Corso prin capătul cel mai îndepărtat de Piazza del 
Popolo. În consecinţă, am intrat şi noi în coloana de trăsuri 
şi câtva timp am înaintat destul de bine; când târându-ne la 
pas, când mergând la trap câţiva iarzi, când dând înapoi 
vreo cincizeci, când oprindu-ne de tot. Dacă vreo trăsură 
mai grăbită ţâşnea zdrăngănind din rând, animată de o 
nestăpânită dorinţă de a înainta mai repede, era imediat 
întâmpinată de un dragon călare care, surd precum 
propria-i sabie scoasă din teacă la toate protestele, o 
escorta imediat înapoi, tocmai la coada şirului, unde 
devenea o pată minusculă în cea mai îndepărtată 
perspectivă. Din când în când, mai schimbăm câte o salbă 
de confeti cu trăsura din faţă sau din spate, însă principalul 
amuzament îl constituia capturarea de către dragoni a 
trăsurilor „rătăcite”. 

Curând, am intrat pe o stradă îngustă unde, pe lângă 
coloana de trăsuri care se târa spre Corso, se strecura o 
altă procesiune care se întorcea de acolo. Aici, bomboanele 


în chip de confeti şi buchetele de flori zburau neîncetat în 
toate direcţiile şi am fost destul de norocos să observ un 
domn costumat în războinic grec, nimerindu-l în nas pe un 
brigand cu perciuni blonzi (acesta tocmai arunca un buchet 
unei tinere doamne aflată la o fereastră de la primul etaj) 
cu o precizie îndelung aplaudată de asistenţă. Pe când 
grecul victorios schimba o remarcă glumeaţă cu un domn 
mai solid, îmbrăcat în alb-negru, ca şi cum ar fi fost cojit pe 
jumătate, aflat în pragul unei porţi şi care îl felicita pentru 
succesul repurtat, a încasat o portocală, venită de pe 
acoperişul unei case, chiar în plină ureche şi a fost foarte 
surprins, ca să nu zic derutat. Cu atât mai mult cu cât 
stătea în picioare şi, datorită faptului că în acel moment 
trăsura se oprise brusc, şi-a pierdut echilibrul şi s-a 
îngropat nevrednic în propriile-i flori. 

Înaintând astfel, după vreun sfert de oră am ajuns pe 
Corso şi ar fi greu de imaginat ceva mai vesel, mai 
strălucitor şi mai viu decât spectacolul de acolo! De la 
nenumăratele balcoane, de la cel mai de sus şi până la cel 
mai de jos, fluturau în lumina orbitoare a soarelui draperii 
colorate în roşu aprins, verde închis, albastru intens, ca să 
nu mai vorbim de alb şi de auriu. Iar de la ferestre, de pe 
parapete şi de pe acoperişuri atârnau afară, în stradă, 
flamuri de cele mai bogate culori şi draperii în nuanțele 
cele mai ţipătoare şi mai strălucitoare. Clădirile păreau 
literalmente întoarse pe dos, cu interiorul în afară, tot ce 
aveau mai vesel şi mai frumos fiind expus spre stradă. 
Obloanele magazinelor fuseseră scoase şi în vitrine şedeau 
spectatori întocmai ca în lojile de la vreun teatru 
simandicos; porţile fuseseră scoase şi ele din ţâţâni şi în 
locul lor atârnau ghirlande de flori şi plante veşnic verzi; 
schelele constructorilor se transformaseră în minunate 
temple strălucind de argint, de aur şi de purpură; şi în 
fiecare ungher, în fiecare colţ, de la pavajul străzii şi până 
sus, în vârfurile coşurilor, sclipeau ochii femeilor care 
dansau, râdeau şi luceau ca lumina pe suprafaţa apei. Se 


aflau acolo tot felul de costume, unele fistichii, altele 
încântătoare. Jachete purpurii, absurde; brâuri neobişnuite, 
mai înşelătoare decât cele mai drepte corsaje; veşminte 
poloneze întinse şi strânse pe corp, ca nişte agrişe coapte; 
căciuli greceşti, agăţate pe-o parte în părul negru, 
Dumnezeu ştie cum; orice închipuire sălbatică, ciudată, 
îndrăzneață, reţinută, pricăjită, zăpăcită era ilustrată în 
câte-un costum, dar în zăpăceala şi veselia generală 
zămislitorul acesteia uita de ea, de parcă cele trei apeducte, 
încă întregi, ar fi adus, pe arcadele lor robuste, apele lui 
Lethel la Roma. 

1 Zeița Uitării; numele uneia din apele Infernului, care 
făcea sufletele celor morţi să uite de viaţa pe Pământ (N. T). 

Trăsurile se înghesuiau acum câte trei pe acelaşi rând, iar 
în locurile mai largi, câte patru; adeseori rămâneau pentru 
mai mult timp nemişcate, părând nişte mase compacte de 
lumină multicoloră; prin furtuna de flori arătau ca nişte 
buchete crescute nebuneşte. Uneori caii purtau un 
harnaşament bogat împodobit, alteori erau gătiţi de la cap 
la coadă cu panglici care fluturau pe lângă ei. Unele trăsuri 
erau mânate de birjari cu feţe duble: cu una se uită chiorâş 
la cai, iar cu cealaltă privea, cu nişte ochi nemaipomeniţi, în 
trăsură şi amândouă răpăiau în grindina de bomboane. Alţi 
birjari erau îmbrăcaţi femeieşte, purtând lungi cârlionţi, 
fără bonetă, şi arătau neînchipuit de ridicoli când păţeau 
ceva cu caii (în astfel de împrejurări mânatul provoacă 
nenumărate dificultăţi). În aceste momente de destindere 
generală, frumoasele femei romane în loc să şadă, se urcă 
pe caprele şi pe pernele trăsurilor, ca să vadă şi să fie 
văzute mai bine şi, Doamne! au nişte fuste unduitoare, talii 
delicate, forme binecuvântate, chipuri surâzătoare, bine 
dispuse şi atât de plăcute, de ţi-e mai mare dragul! Vedeam 
aci coviltire mari, pline cu fete: drăguţe - treizeci sau mai 
multe la un loc - şi rafalele revărsate asupra şi dinspre 
aceste purtătoare de foc, ca în basme, împroşcau cu flori şi 
bomboane timp de zece minute şi mai mult Ocupanţii 


trăsurilor care zăboveau în vreun loc; anume se angajau în 
mod deliberat în luptă cu cei din alte trăsuri ori cu cei ce 
priveau de la ferestrele de jos, iar spectatorii de la balcoane 
şi de la ferestrele de mai sus, alăturându-se tămbălăului, 
atacau ambele tabere, deşertând peste ele mari cantităţi de 
confeti care se pogorau asupra celor din stradă ca un nor 
de făină, albindu-i pe toţi într-o clipită, ca pe nişte morari. 
Şi tot aşa, trăsuri peste trăsuri, costume peste costume, 
culori peste culori, mulţimi peste mulţimi, la nesfârşit. 
Bărbaţii şi băieţii se agăţau de roţile trăsurilor, trăgându-le 
înapoi, sau mergeau în urma lor şi se aruncau între 
picioarele cailor, ca să adune florile împrăştiate, pentru a le 
revinde; indivizi mascaţi, mergând pe jos (în general aceştia 
erau cei mai hazlii) şi purtând nişte costume de curte 
neînchipuit de groteşti, observau mulţimea prin nişte 
ochelari enormi şi, ori de câte ori descopereau vreo bătrână 
doamnă, la o fereastră, cădeau într-un nesfârşit extaz de 
dragoste; lungi şiruri de policinelli purtau băşici sparte, 
înfipte în capete de prăjini; o căruţă era plină de nebuni 
care ţipau şi sfărâmau totul; o altă trăsură era ocupată de 
nişte mameluci cu chip grav, purtând în mijlocul lor un 
stindard de coadă de cal; un grup de ţigănci angajate într- 
un formidabil conflict cu un transport de marinari; un 
maimuţoi cocoţat pe o prăjină, înconjurat de animale stranii 
cu feţe de porc şi cozi de leu, purtate sub braţ sau pe 
umeri; trăsuri peste trăsuri, costume peste costume, culori 
peste culori, mulţimi peste mulţimi, la nesfârşit. Cu totul nu 
erau prea multe personaje reprezentative, dacă ne gândim 
la numărul celor costumaţi, însă principala savoare a 
spectacolului consta în bună dispoziţie generală, în 
varietatea culorilor şi luminilor, în strălucire şi în 
abandonarea totală în nebunia clipei - abandonarea este 
atât de completă, atât de contagioasă şi atât de irezistibilă, 
încât până şi cel mai băţos dintre străini se îneacă până la 
brâu în flori şi bomboane, ca şi cum ar fi cel mai aprig 
dintre romani şi nu se mai gândeşte la nimic altceva până la 


ceasurile patru şi jumătate, când sunetele de trompetă şi 
vederea dragonilor care încep să evacueze strada îi 
amintesc brusc (spre marele său regret) că asta nu este 
singura îndeletnicire a vieţii sale. 

Modul în care este degajată strada, pentru cursa de la 
orele cinci, sau modul în care aleargă caii în cursă prin 
torentul de oameni, fără să calce în picioare vreunul, 
depăşeşte posibilitatea mea de înţelegere. Cum-necum, 
trăsurile se retrag în străzile lăturalnice sau se duc în 
Piazza del Popolo, iar spectatorii iau loc în nişte tribune 
improvizate în piaţă, în timp ce alte zeci de mii se aliniază 
de-a lungul Corso-ului, pe ambele părţi, până ce caii sunt 
aduşi într-o piazza, la baza aceleiaşi columne care, timp de 
secole, a vegheat jocurile şi cursele de care din Circus 
Maximus. 

Caii pornesc la un anumit semnal. De-a lungul coridorului 
viu, pe întregul traseu al Corso-ului, ei aleargă ca vântul: 
fără jochei, după cum bine ştie toată lumea, cu ornamente 
strălucitoare pe spate şi răsucite în coamele împletite, şi cu 
nişte biluţe mici şi grele, prevăzute cu vârfuri ascuţite, 
fixate pe trup, care li se lovesc încontinuu de coaste, ca să-i 
îmboldească. Zornăiala acestor harnaşamente şi scăpăratul 
copitelor pe pietrele din pavaj, furia goanei de-a lungul 
străzii care vuieşte de lume, ba mai mult chiar, tunul care 
trage: toate aceste zgomote sunt nimic pe lângă mugetul 
mulţimii şi pe lângă strigătele şi bătăile din palme. Însă 
totul se termină curând, aproape brusc. Oraşul mai este 
încă zguduit de canonadă. Caii se năpustesc în covoarele 
puse de-a curmezişul străzii, ca să-i oprească: ţinta a fost 
atinsă şi acum se împart premiile (acordate în parte de 
către sărmanii evrei, drept compensație a faptului că nu 
aleargă ei înşişi în nişte curse pe jos) şi astfel ia sfârşit 
distracţia din acea zi. 

Dacă în penultima zi spectacolul acesta abundă în lumină, 
veselie şi spectatori, în ziua de închidere el atinge 
paroxismul culorii, înghesuielii şi tărăboiului nebunesc, 


încât numai amintirea lor mă face să ameţesc şi acum. 
Aceleaşi distracţii, mult sporite şi intensificate în ardoarea 
cu care sunt urmărite, continuă până la ora închiderii. 
Întrecerea este repetată; tunurile trag din nou; strigătele şi 
bătăile din palme răsună iar; se trage din nou cu tunurile; 
întrecerea se termină; premiile sunt împărţite. Trăsurile 
sunt atât de inundate în bomboane în chip de confeti pe 
dinăuntru şi atât de înflorate şi de prăfuite pe dinafară, 
încât este foarte greu să recunoşti în ele vehiculele de acum 
trei ore care, în loc să alerge în toate direcţiile, se înghesuie 
iar pe Corso, unde sunt imediat înghiţite de o masă care se 
mişcă foarte încet Fiindcă acum începe distracţia cu 
Moccolettil, ultima veselă nebunie a carnavalului; 
vânzătorii de lumânări, mici, ca acelea numite în Anglia 
lumânări de Crăciun, răcnesc din toate puterile la fiecare 
colţ de stradă „Moccoli, Moccoli! Ecco Moccoli!”2: un 
strigăt nou care, în hărmălaie, aproape îl aboleşte pe 
celălalt: „Ecco Fiori! Ecco Fior-r-r/”3, care, până acum s-a 
auzit mai tare decât altele. 

1 Lumânări (Ital.). 

2 Lumânări! la lumânări! (Ital.). 

3 Ia flori, ia flori! (Ital.). 

Acum, către sfârşitul zilei, în timp ce strălucitoarele 
draperii şi costume se amestecă toate într-o singură culoare 
cenuşie, uniformă, ici şi colo încep să pâlpâie lumini: la 
ferestre, pe acoperişuri, în balcoane, în trăsuri, în mâinile 
trecătorilor; puţin câte puţin, tot mai multe, până ce 
întreaga stradă se transformă într-o mare de lumină 
orbitoare, o strălucire de foc. În clipa următoare, fiecare 
dintre cei prezenţi are un singur obiectiv important: să 
stingă luminarea celorlalţi şi să şi-o păstreze aprinsă pe a 
sa; şi fiecare bărbat, femeie ori copil, domn sau doamnă, 
nobil ori ţăran, localnic ori străin, cu toţii urlă şi strigă fără 
încetare, drept batjocură pentru cei învinşi, „Senza 
Moccolo, Senza Moccolo”! (Fără lumină! Fără lumină!) până 


ce nu se mai aude decât un cor gigantic pe aceste două 
cuvinte, amestecat cu hohote de râs. 

Spectacolul acesta este unul dintre cele mai grozave din 
câte se pot imagina. Pe lângă tine trec încet trăsuri cu 
clienţii stând în picioare pe canapele sau pe capră şi ţinând 
sus lumânările, la depărtarea braţului, pentru mai mare 
siguranţă; unii au chiar apărători făcute din hârtie; alţii ţin 
câte-un mănunchi de lumânărele care ard laolaltă, fără nici 
un fel de apărătoare; unii au torţe, iar alţii doar mici 
lumânări abia pâlpâind; unii bărbaţi, pe jos, se furişează 
printre trăsuri, pândind prilejul să se năpustească la o 
anumită lumânare, ca să o stingă; alţii se cocoaţă în trăsuri, 
ca să pună mâna pe ele prin forţă; alţii se ţin scai după 
vreun ghinionist care încearcă în van să scape de ei, 
alergând de jur împrejurul propriei sale trăsuri: vor să-i 
stingă lumina pe care a cerşit-o ori a furat-o de undeva, 
înainte ca acesta să se poată alătura celor din grupul său şi 
să le dea posibilitatea să-şi aprindă lumânările stinse; alţii 
stau cu pălăriile scoase pe la portierele trăsurii, cerşind 
stăruitor de la vreo doamnă mai bună la inimă să-i 
îndatoreze cu un foc de ţigară şi, când aceasta stă la mare 
îndoială dacă să-i dea sau nu, îi sting lumânarea pe care o 
păzeşte atât de tandru cu mâna ei micuță; alţii, pe la 
ferestre, pescuiesc lumânările cu undiţe şi cârlige, sau 
coboară lungi vergele de salcie, prevăzute cu batiste la 
capăt, şi plesnesc flăcările, stingându-le cu multă 
dexteritate, tocmai când cel care poartă lumânarea se află 
în culmea triumfului; alţii stau ascunşi pe la colţuri cu nişte 
stingătoare imense, ca nişte halebarde, şi ţâşnesc brusc 
asupra trufaşelor torţe; alţii se înghesuie în jurul unei 
trăsuri şi nu se mai dezlipesc de ea; alţii toarnă cu 
portocale şi buchete pe câte o lumânare mai încăpăţânata 
sau abat o adevărată furtună peste câte o piramidă de 
oameni ce poartă pe unul dintre ei ţinând deasupra capului 
un fitil nenorocit cu care îi desfide pe toţi! Senza Moccolo! 
Senza Moccolo! În trăsuri, femei frumoase arată în 


batjocură la lumânările stinse şi bat din palme, strigând 
încontinuu Senza Moccolo! Senza Moccolo! Balcoanele mai 
joase sunt pline de fete drăguţe în costume vesele de 
carnaval, luptându-se cu asediatorii de pe stradă: unele îi 
opresc să se urce la ele, altele se ascund, altele se apleacă 
peste balustradă, altele se retrag înăuntru - peste tot braţe 
şi piepturi frumoase, siluete graţioase, lumini orbitoare, 
costume strălucitoare, Senza Moccolo, Senza Moccoli, 
Senza Mocco-lo-o-o-o!! 

— Până când, în toiul celui mai nestăvilit entuziasm al 
strigătelor şi în extazul cel mai deplin al distracţiei, din 
clopotniţele catedralelor răsună Ave Maria şi carnavalul se 
stinge dintr-o suflare, ca o lumânare. 

În aceeaşi seară, m-am dus la teatru la un bal mascat tot 
atât de plicticos şi fără sens ca şi unul din Londra; 
remarcabil a fost doar felul în care a fost evacuată sala, la 
orele unsprezece: lucrul acesta a fost făcut de un rând de 
soldaţi, format de-a lungul peretelui din fundul scenei, care 
a împins afară întreaga omenire din faţa lor, ca o mătură 
uriaşă! Jocul cu Moccoletti (cuvântul, la singular 
Moccoletto, este diminutivul lui Moccolo şi înseamnă „lampă 
mică” sau „muc de lumânare”) este considerat de unii a fi o 
parodie de ceremonie funerară, însemnând moartea 
carnavalului, fiindcă la catolici lumânările sunt absolut 
necesare pentru jelit. Dacă aşa o fi, sau dacă nu-i decât o 
rămăşiţă a vechilor Saturnalii, ori o împletire a celor două, 
sau dacă îşi are originea în altceva, asta nu are nici o 
importanţă: eu unul nu voi uita niciodată zburdălnicia de la 
acest spectacol, atât de strălucitor şi de captivant, 
deopotrivă remarcabil prin neîntrerupta bună dispoziţie a 
tuturor celor „interesaţi”, până la omul cel mai de jos 
(printre aceia care escaladau trăsurile erau mulţi bărbaţi şi 
copii din popor) şi prin vivacitatea lui inofensivă. Căci, 
oricât de ciudat ar părea, o distracţie ce implică atâta 
nesocotinţă şi participare personală este tot atât de lipsită 
de depravare cât orice altă reuniune mai mare a ambelor 


sexe; şi în timpul desfăşurării carnavalului pare să 
domnească un sentiment de simplitate şi încredere aproape 
copilărească, la care oricine se gândeşte cu părere de rău 
după ce Ave Maria îl goneşte, cu sunet de clopot, până în 
anul următor. 

Profitând de liniştitul interval dintre sfârşitul carnavalului 
şi începutul Săptămânii Sfinte, în care cu toţii, obosiţi fiind 
de primul eveniment, se odihnesc ca să-l întimpine cum se 
cuvine pe al doilea, ne-am pus conştiincioşi pe treabă, ca să 
vedem Roma. Şi prin puterea obişnuinţei de a ieşi devreme 
în fiecare dimineaţă şi de a ne întoarce târziu în fiecare 
seară, muncindu-ne din greu toată ziua, cred că am luat 
cunoştinţă de fiecare stâlp şi coloană din oraş şi din ţinutul 
înconjurător; şi, mai ales, am explorat atâtea catedrale, 
încât, în cele din urmă, am abandonat această latură a 
expediției înainte de a fi văzut jumătate din edificiile de cult, 
ca nu cumva să iau hotărârea să nu mai calc niciodată în 
vreo biserică cât oi mai trăi. În schimb, am reuşit ca 
aproape în fiecare zi să mă reîntorc la Colloseum şi în 
câmpia din afara oraşului, până dincolo de mormântul 
Ceciliei Metella. 

În aceste peregrinări am întâlnit adeseori un grup de 
turişti englezi cu care doream fierbinte să stau de vorbă, 
dorinţă ce mi-a rămas neîndeplinită. Grupul era format 
dintr-un anume domn Davis şi un mic cerc de prieteni. Era 
imposibil să nu înveţi numele doamnei Davis, din cauză că 
era foarte des strigată de membrii grupului, iar grupul 
putea fi întâlnit peste tot. În timpul Săptămânii Sfinte am 
dat peste ei la fiecare ceremonie. Cu două sau trei 
săptămâni înainte îi întâlnisem la fiecare mormânt, în 
fiecare catedrală, la fiecare ruină şi în fiecare galerie de 
picturi pe care o vizitam, şi am observat că doamna Davis 
nu tace din gură nici măcar o clipă. Adânc sub pământ, sus, 
în cupola Basilicii Sf. Petru, afară din oraş, în campagna sau 
în cartierul evreilor, peste tot apărea doamna Davis, mereu 
aceeaşi. Nu cred să fi văzut ceva, ori să fi privit vreodată la 


ceva: fiindcă mereu rătăcea câte ceva în coşuleţul de 
papură pe care-l ducea cu ea şi ţinea cu tot dinadinsul să-l 
regăsească într-o imensă cantitate de monede englezeşti de 
o jumătate de penny, care se înghesuiau pe fundul poşetei 
precum nisipul pe ţărmul mării. Grupului îi fusese ataşat, 
pentru întreaga perioadă a sejurului, un cicerone de 
profesie (grupul venise de la Londra pe baza unui contract 
şi era format din vreo cincisprezece-douăzeci de persoane) 
şi, dacă acesta o privea cu înţeles pe doamna Davis, ea i-o 
reteză scurt, spunându-i în mod invariabil: „Ei, nu mă 
plictisi! Nu înţeleg un cuvânt din ce-mi spui şi nu aş înţelege 
chiar dacă ai vorbi până te-ai înnegri!” Domnul Davis purta 
întotdeauna un pardesiu de culoarea tutunului de prizat şi 
în mână ducea o imensă umbrelă verde; în mod constant 
era devorat de o curiozitate înceată, care-l îmboldea să facă 
lucruri extraordinare, ca de exemplu să dea la o parte 
capacele urnelor din morminte şi să privească cenuşa 
dinăuntru, de parcă ar fi fost saramură; de asemenea, 
descifra inscripţiile, arătând cu vârful de metal al umbrelei 
şi spunând după o intensă gândire: „Uite, aicieun B, 
vedeţi? Aici e un R şi continuă aşa, nu?” Obiceiurile sale de 
anticar îl făceau să rămână mereu în urma celorlalţi şi una 
din suferinţele continue ale doamnei Davis, şi ale grupului 
în general, era teama mereu prezentă că domnul Davis o să 
se piardă. Aceasta îi făcea să strige după el, în locurile cele 
mai neaşteptate şi în momentele cele mai nepotrivite. Şi, 
când domnul Davis apărea încet din vreun mormânt sau 
altul, ca un paşnic vampir, el zicea „lată-mă-s!”, la care 
doamna Davis îi răspundea invariabil: „O să rămâi îngropat 
într-o ţară străină, Davis, şi zău că nu văd cum o să te 
împiedic!” 

Domnul şi doamna Davis, împreună cu grupul lor, sosiseră 
de la Londra în urmă cu nouă sau zece zile. Acum o mie opt 
sute de ani, legiunile romane sub comanda lui Claudius nu 
voiau să plece în campanie în ţara domnului şi doamnei 


Davis, susţinând că aceasta se afla dincolo de hotarele 
lumii! 

Dintre locurile mai puţin cunoscute ale Romei, unul m-a 
amuzat în chip deosebit. Acesta poate fi vizitat oricând, 
întrucât se află chiar pe scările care duc de la Piazza di 
Spagna la Catedrala Trinita del Monte. Mai pe şleau, aceste 
trepte sunt celebrul loc de întâlnire al „modelelor” pentru 
artişti, unde acestea aşteaptă să fie angajate. Când m-am 
dus prima oară acolo nu mi-am putut explica de ce chipurile 
lor mi se păreau atât de familiare, de parcă ar fi stat în 
preajma mea ani de-a rândul, în tot felul de atitudini şi 
costume, după cum nu înţelegeam cum de au apărut în faţa 
mea aici, la Roma, ziua în amiaza mare, ca nişte coşmaruri 
domesticite şi puse în frâu. Curând, am descoperit că ne 
cunoscuserăm şi că am întreţinut această cunoştinţă de-a 
lungul mai multor ani pe pereţii diferitelor galerii de artă. 
De pildă, iată aici un domn bătrân, cu păr alb, lung, şi cu o 
barbă imensă, care, după câte îmi amintesc, se află 
reprodus în jumătate din catalogul Academiei Regale. 
Acesta este modelul venerabilului sau al patriarhului. Duce 
cu sine un baston lung, ale cărui noduri şi răsuciri le-am 
văzut de nenumărate ori redate cu minuţiozitate prin vreun 
tablou sau altul. Mai încolo, un alt bărbat, într-un veşmânt 
albastru, se face că doarme la soare (atunci când e soare), 
dar, trebuie să o spun, este întotdeauna treaz şi foarte atent 
la felul în care îi sunt aşezate picioarele. Acesta este 
modelul pentru dolce far' niente. Mai este şi un bărbat într- 
un veşmânt maroniu, care se sprijină de un zid, cu braţele 
încrucişate sub manta, şi priveşte cu coada ochiului pe sub 
pălăria largă, lăsată pe o sprânceană. Acesta este tipul 
asasinului. Un altul priveşte necontenit peste propriul său 
umăr şi este întotdeauna pe punctul de a pleca, deşi nu 
pleacă niciodată. Acesta este modelul arogantului sau al 
dispreţuitorului. Cât despre fericirea casnică sau Sfânta 
Familie, ele trebuie să coste foarte puţin, fiindcă din acestea 
se găsesc cu toptanul pe întreaga întindere a scărilor. Dar 


partea nostimă a lucrurilor este că toţi sunt cei mai falşi 
vagabonzi de pe lume, creaţi parcă anume în acest scop, şi 
nu au pereche în Roma sau altundeva pe acest Pământ! 

Am menţionat mai înainte carnavalul; acesta îmi aminteşte 
că ceremonia cu care ia sfârşit este considerată a fi o 
parodie de înmormântare a distracţiilor şi a veseliei 
dinainte de postul Paştelui; şi-mi mai aminteşte de 
adevăratele funeralii şi procesiuni de doliu din Roma, care, 
ca şi acelea din multe alte părţi ale Italiei, sunt de neuitat 
pentru un străin, mai ales prin indiferența cu care este 
tratat trupul după ce l-a părăsit viaţa. Şi nu se poate spune 
că supraviețuitorii au timp să distingă rămăşiţele celor 
morţi de înfăţişarea lor bine-memorată pe pământ; fiindcă 
înmormântarea urmează prea repede decesului, având 
aproape întotdeauna loc în răstimp de douăzeci şi patru de 
ore, iar uneori chiar de douăsprezece. 

La Roma există aceeaşi dispunere a gropilor, într-un loc 
pustiu, neîngrădit şi trist, ca şi la Genova. Când am vizitat 
cimitirul, în miezul zilei, am văzut un coşciug din brad, 
simplu, nevopsit, care stătea acolo singuratic: nu era 
acoperit cu nici un fel de giulgiu şi era atât de fragil, încât 
copita oricărui catâr care cutreieră pe acolo l-ar fi 
sfărâmat; fusese părăsit lângă deschizătura unei gropi, 
expus vântului şi soarelui. „Cum de a fost lăsat aşa?” l-am 
întrebat pe cel care mă însoțea. „A fost adus aici acum o 
jumătate de oră, signore”, a răspuns el. Mi-am amintit că 
întâlnisem nişte oameni întorcându-se de la cimitir şi 
împrăştiindu-se care încotro cu pas grăbit. „Când o să fie 
pus în groapă?” l-am întrebat. „Când vine căruţa; groapa se 
deschide la noapte”, a spus el. „Cât costă să fie adus aici în 
coşciug, în loc să-l transporte cu căruţa?” „Zece scuzi” 
(aproape două lire, doi şilingi şi şase pence, în bani 
englezeşti). „Cadavrele pentru care nu se plăteşte nimic 
sunt duse la Biserica Santa Maria della Consolazione”, a 
continuat el, „şi apoi aduse aici, toate la un loc, cu căruţa, în 
timpul nopţii”. Am rămas acolo o clipă, privind la coşciugul 


care avea scrijelit pe capac două iniţiale neciteţe şi, când m- 
am întors, aveam o privire care exprima destul de clar, 
presupun, opinia mea în legătură cu soarta coşciugului, 
fiindcă însoţitorul mi-a spus, dând din umeri şi acordându- 
mi un zâmbet larg: „Dar e mort, signore, e mort şi mort 
rămâne. Ce mai contează?!” 

Printre nenumăratele catedrale se află una pe care 
trebuie să o menţionez separat Este vorba de Ara Coeli; 
despre ea se spune că ar fi fost construită pe locul vechiului 
templu al lui Jupiter Feretrius; se ajunge acolo urcând spre 
una din laturile ei, o escaladă abruptă de trepte căreia îi 
lipseşte în vârf doar un grup de proroci cu barbă. Catedrala 
este renumită pentru faptul că posedă un bambino 
miraculos, adică o păpuşă de lemn reprezentându-l pe 
Mântuitorul pe când era copil; şi l-am văzut prima dată pe 
acest bambino miraculos: în următoarele împrejurări: 

Într-o după amiază, plimbându-mă, am intrat în catedrală, 
şi tocmai priveam lunga vista a stâlpilor înnegriţi (fiindcă 
toate vechile catedrale construite pe ruinele fostelor temple 
sunt întunecoase şi triste), când bravul meu curier a venit 
într-o goană, cu un rânjet care i se întindea de la o ureche 
la alta, şi ne-a implorat să-l urmăm fără să mai întârziem o 
clipă, fiindcă bambino urma să fie arătat unui grup distins. 
Drept urmare, ne-am grăbit să ajungem la un fel de capelă, 
ori sacristie, aflată în apropierea altarului principal (însă nu 
în biserica propriu-zisă), unde se adunase deja distinsul 
grup format din doi-trei domni şi doamne (catolici, dar nu 
italieni), şi unde un tânăr călugăr cu obrajii scobiţi aprindea 
felurite lumânări, în timp ce altul îşi punea nişte veşminte 
preoţeşti peste îmbrăcămintea aspră şi cafenie. Lumânările 
ardeau pe un fel de altar şi deasupra erau două 
fermecătoare statuete, aşa cum se pot vedea la orice târg 
englezesc, reprezentând pe Sfânta Fecioară şi pe Sfântul 
Iosif, bănuiesc, care se aplecau cu multă devoțiune asupra 
unei cutii de lemn care era închisă. 


După ce a terminat de aprins lumânările, primul călugăr, 
cel cu obrajii scobiţi, a îngenuncheat într-un colţ, cu faţa 
spre această piesă; cel de-al doilea şi-a pus o pereche de 
mănuşi împodobite şi presărate cu aur, după care, cuprins 
de o adâncă venerație, a ridicat sipetul şi l-a aşezat pe altar. 
Apoi, făcând multe genuflexiuni şi bolborosind rugăciuni 
anume, l-a deschis, a dat capacul deoparte şi a scos 
dinăuntru diverse acoperitori de mătase şi dantelă. 
Doamnele îngenuncheaseră încă de la început, iar acum s- 
au lăsat în genunchi şi domnii, cuprinşi şi ei de evlavie, în 
timp ce călugărul le arăta o păpuşă mică de lemn, care 
semăna mult la faţă cu Tom Degeţelul, piticul american: 
minunat îmbrăcată în mătase şi dantelă de aur şi sclipind 
puternic de nestemate. Abia dacă mai era loc pe pieptul 
micuţ, pe gât sau pe poalele veşmântului care să nu 
strălucească de ofrandele nepreţuite ale drept- 
credincioşilor. Brusc, călugărul a scos păpuşa din cutie şi a 
purtat-o pe la toţi cei îngenuncheaţi; a pus-o pe fruntea 
fiecăruia şi a întins picioruşul cam ciudat al păpuşii ca să fie 
sărutat - un ceremonial îndeplinit de toţi, până şi de un mic 
coate-goale de băiat, care intrase înăuntru de pe stradă. 
Când toate acestea s-au terminat, călugărul a aşezat 
păpuşa înapoi în cutie, iar grupul, ridicându-se, s-a apropiat 
şi a lăudat în şoaptă giuvaerurile. La momentul oportun, 
călugărul a pus la loc acoperitorile, a închis sipetul, l-a 
aşezat pe altar, a încuiat tot ce era acolo (Sfânta Familie şi 
restul) în spatele unor uşiţe pliante, şi-a scos veşmintele 
preoţeşti şi a primit obişnuitul „mic onorariu”, în timp ce 
însoţitorul său a stins toate lumânările, una după alta, cu 
ajutorul unui stingător legat la capătul unui băț mai lung. 
După ce toate lumânările au fost stinse, banii fiind adunaţi, 
ei s-au retras şi tot aşa au făcut şi spectatorii. 

Puțin după aceea, l-am întâlnit pe acelaşi bambino pe 
stradă, purtat fiind cu mare pompă la casa unui bolnav. 
Bambino este veşnic cărat în acest scop în toate părţile 
Romei, însă, după câte am înţeles, nu are întotdeauna 


succesul scontat, fiindcă, făcându-şi apariţia la marginea 
patului unor oameni slabi şi extrem de fricoşi, acompaniat 
de un numeros alai, nu de puţine ori îi sperie pe aceştia de 
moarte, în schimb, este foarte apreciat când este vorba de 
naşteri, unde face astfel de minuni, încât dacă o doamnă se 
chinuie mai mult ca de obicei, este trimis în mare grabă un 
mesager, i să solicite prezenţa imediată a lui bambino. 
Păpugşa este un avut deosebit de valoros şi pe care se pune 
mare preţ, în special de către congregația căreia îi 
aparţine. 

Am fost însă bucuros să aflu că nu este considerată 
infailibilă, chiar de unii buni catolici, după câte mi-a povestit 
ruda apropiată a unui preot, el însuşi catolic, un domn cult 
şi inteligent. Preotul în chestiune l-a pus pe cel care mi-a 
dat această informaţie să-i promită că nu va permite, sub 
nici un motiv, ca bambino să fie adus în dormitorul unei 
doamne bolnave, pe care o cunoşteau amândoi. „Fiindcă”, 
zicea el, „dacă ei (călugării) o deranjează astfel şi pătrund 
în camera ei, cu siguranţă o vor omori.” Prin urmare, omul 
meu a pândit la fereastră când au venit călugării şi, cu 
multe mulţumiri, a refuzat să le deschidă uşa. S-a străduit, 
cu altă ocazie, când nu avea altă cunoştinţă asupra cazului 
decât aceea pe care o căpătase pe stradă, ca trecător, să-i 
împiedice să ducă păpuşa într-o cămăruţă nesănătoasă, 
unde se afla pe moarte o sărmană fată. Însă s-a străduit în 
van şi ea şi-a dat sufletul, în timp ce mulţimea se înghesuia 
în jurul patului. 

Printre cei care intră în voie la Sf. Petru, ca să 
îngenuncheze pe pardoseala de acolo şi să spună în linişte o 
rugăciune, sunt şi anumite şcoli sau seminarii, preoţeşti sau 
de altă natură, ai căror elevi vin în grupuri de douăzeci- 
treizeci. Aceşti băieţi se roagă, îngenunchind unul în 
spatele altuia şi formând un şir lung terminat la capăt de un 
învăţător înalt şi sever, încât ai impresia că vezi un pachet 
de cărţi aranjate astfel, cu un valet de treflă în coadă, gata 
să se prăbuşească la cea mai mică atingere. După ce se 


roagă astfel la altarul mare, bărbaţii se ridică şi o pornesc 
spre capela Madonnei, sau la sacrament, unde cad din nou 
în genunchi, în aceeaşi ordine strânsă, încât dacă vreunul 
se împiedică de învăţător, atunci urmează inevitabil o 
răsturnare imediată a întregului şir. 

Spectacolul din catedrale, oricare ar fi ele, este cât se 
poate de straniu. Aceeaşi cântare monotonă, fără viaţă, 
adormită şi continuă; aceeaşi hală întunecoasă, întunecată 
şi mai tare de contrastul cu lumina de afară; aceleaşi 
candele care ard cu un pâlpâit nesigur; aceiaşi oameni 
îngenuncheaţi ici şi colo; acelaşi spate al preotului, cu 
aceeaşi cruce brodată, întors în altar spre tine; şi, oricât de 
diferită este ca mărime, formă, bogăţie şi arhitectură o 
catedrală de alta, totuşi nu-i nici o diferenţă. Aceiaşi 
cerşetori murdari se opresc din rugile lor abia şoptite, ca să 
întindă mâna; aceiaşi şchiopi nenorociţi îşi expun pe la uşi 
diformitatea; aceiaşi orbi zăngănesc mici cutii 
asemănătoare unor râşnite de piper: puşculiţele lor pentru 
pomeni; aceleaşi coroane de argint stau lipite absurd pe 
capetele pictate ale sfinţilor şi fecioarelor, astfel încât o 
siluetă de pe un munte are un acoperământ de cap mai 
mare decât templul din prim-plan sau decât întreg peisajul 
din jur; acelaşi loc de închinăciune preferat sau sfânt, 
inundat cu inimioare de argint, cruci şi alte obiecte 
asemănătoare: comerţul prosper şi vitrina tuturor 
bijutierilor; acelaşi amestec ciudat de respect şi necuviinţă, 
de credinţă şi nepăsare: îngenuncherea pe podele şi 
scuipatul sonor pe aceleaşi podele; întreruperea din 
rugăciune pentru cerşit sau pentru altă îndeletnicire 
lumească, apoi o nouă îngenunchere şi reluarea penitenţei 
din punctul în care a fost întreruptă. De pildă, într-o 
catedrală, o doamnă evlavioasă şi-a întrerupt rugăciunea ca 
să ne ofere cartea ei de vizită: era profesoară de muzică; 
într-o altă, un domn liniştit, cu un toiag foarte gros, s-a 
ridicat din starea de evlavie ca să-şi bată câinele (ce mârâia 
la alt câine), ale cărui chelălăituri şi lătrături au răsunat în 


întreaga biserică, în timp ce stăpânul a recăzut în starea sa 
de dinainte, continuând însă să-şi observe potaia. 

Şi peste tot trebuie să existe în permanenţă (într-o formă 
sau alta) vreun recipient pentru contribuţiile credincioşilor. 
Uneori este o cutie de colectă aşezată între cel ce se roagă 
şi statuia de lemn, în mărime naturală, a Mântuitorului; 
alteori e un mic cufăraş pentru întreţinerea Fecioarei; 
altădată un apel în numele vreunui faimos bambino; alteori 
o pungă agăţată la capătul unei prăjini, întinsă printre 
drept-credincioşi şi zornăită în mod vigilent de un 
paracliser; oricum ar fi recipientul, el există adeseori în mai 
multe variante în aceeaşi biserică, făcând o treabă destul de 
bună în orice formă s-ar prezenta. Nu lipseşte nici în afara 
catedralelor - pe străzi - fiindcă, adeseori când te plimbi pe 
acolo, gândindu-te la orice numai la o cutie de tablă nu, 
acest obiect îţi apare brusc în faţă din vreo căsuţă de la 
marginea drumului; iar pe capac stă scris „Pentru sufletele 
din Purgatoriu”, un apel pe care purtătorul îl repetă de 
multe ori în timp ce agită cutia în faţa ta, la fel cum Punchi 
zăngăne clopotul asurzitor, transformat de dispoziţia lui 
sanguină în orgă. 

1 Punch (derivat probabil din Punchinello) - personaj 
grotesc, şiret şi violent din piesa Punch şi Judy, prezentată 
în Anglia (N. 1.). 

Aceasta îmi aminteşte că unele altare din catedralele din 
Roma, bucurându-se de o trecere anume, poartă inscripţia 
„Fiecare slujbă făcută la acest altar eliberează un suflet din 
Purgatoriu”. N-am ajuns niciodată să aflu cât se cere pentru 
o astfel de slujbă, însă fără doar şi poate că este scumpă. De 
asemenea, la Roma se află mai multe cruci care, fiind 
sărutate, conferă indulgenţe pe termene variate. Aceea din 
centrul Colloseumului valorează o sută de zile şi pot fi 
văzuţi oameni care o sărută de dimineaţa până seara. Este 
curios faptul că unele din aceste cruci par să-şi capete 
popularitatea în chip arbitrar; cea din Colloseum, de pildă, 
se numără printre ele. Tot aici, nu prea departe de această 


cruce, se află o alta pe a cărei placă de marmură se poate 
citi: „Cine sărută această cruce va căpăta o indulgență de 
două sute patruzeci de zile”. Dar nu am văzut pe nimeni 
sărutând-o, deşi, zi de zi, am stat în arenă şi am observat 
zeci şi zeci de ţărani trecând pe lângă ea, în drum spre 
cealaltă. 

Cu greu poţi alege detalii din nesfârşitul vis al catedralelor 
din Roma. Însă San Stefano Rotondo, o boltă umedă, 
mucegăită, dintr-o mahala a Romei, va rămâne pentru 
totdeauna în amintirea mea, din cauza groaznicelor picturi 
cu care îi sunt acoperiţi pereţii. Acestea înfăţişează 
martiriile sfinţilor şi ale primilor creştini; o astfel de 
panoramă de oroare şi măcel nu şi-ar putea-o imagina în 
somn nici un om, chiar de-ar fi mâncat la cină un porc crud 
întreg. Bărbaţi cu bărbi cărunte sunt fierţi, prăjiţi, pâijoliţi, 
sfâşiaţi de animale sălbatice, hăituiţi de câini, îngropaţi de 
vii, sfârtecaţi de cai, ciopârtiţi în bucățele cu securile; 
femeile au sânii sfâşiaţi cu cleşti de fier, limbile tăiate, 
urechile rupte prin răsucire, fălcile zdrobite, trupurile 
întinse pe scaune de tortură, jupuite pe ruguri sau 
sfărâmate şi topite în foc: şi acestea sunt doar dintre 
subiectele mai blânde! Se insistă atât de mult asupra lor, 
încât fiecare dintre cei care suferă acolo te face să te 
minunezi de rezistenţa lui, tot aşa cum Lady Macbeth se 
minuna de cât de mult sânge avea sărmanul Duncan în el. 

Sus, în temniţele Mamertine, se află o încăpere despre 
care se spune că ar fi fost - şi este foarte posibil să fi fost - 
celula Sfântului Petru. Încăperea este acum transformată 
într-un fel de capelă dedicată acestui sfânt; şi ea ocupă un 
loc aparte în amintirile mele. Este o cămăruţă foarte 
scundă, cu tavanul jos; pretutindeni domnesc teroarea şi 
întunericul masivei închisori de piatră, ce par să se fi 
strecurat aici prin podea ca o ceaţă groasă. Atârnând pe 
pereţi, printre ciorchinii de ofrande, se află diverse obiecte 
în straniu dezacord cu locul: pumnale ruginite, pistoale, 
măciuci, diferite instrumente de tortură şi omor, aduse aici 


imediat după ce au fost folosite şi expuse în capelă ca să 
îmbuneze mânia Cerului, de parcă sângele de pe ele s-ar 
curăța în aerul sfinţit şi n-ar mai cere răzbunare. Totul este 
extrem de tăcut şi de apăsător, ca într-un mormânt; iar 
temniţele de dedesubt sunt atât de întunecoase, de tainice 
şi de pustii, încât acest loc sfânt şi tenebros devine un vis 
dintr-un alt vis, iar în viziunea de biserici măreţe ce 
năvălesc asupră-mi precum talazurile mării, acest loc pare 
o undă solitară ce nu se pierde şi nu se lasă târâtă de 
celelalte. 

Te apucă groaza numai când te gândeşti la catacombele 
imense, în care se poate intra chiar din unele catedrale din 
Roma şi care străbat oraşul pe dedesubt. Multe biserici au 
cripte şi capele subterane foarte mari care, în antichitate, 
foloseau drept băi, camere secrete ale templelor sau cine 
mai ştie ce! Astfel, sub Catedralele San Giovanni şi San 
Paolo se găsesc câteva din verigile unui lanţ înspăimântător 
de catacombe săpate în rocă, despre care se spune că se 
întind până sub Colloseum - pe întreaga lor lungime 
domneşte o beznă înfiorătoare, de nepătruns; pe acolo, 
torţele care ard în mâna însoţitorilor îşi aruncă lumină în 
lungul şirului de bolte ce se ramifică la dreapta şi la stânga, 
ca nişte străzi într-un oraş al morţilor, dezvăluind umezeala 
rece ce se prelinge, pic-pic, pic-pic, pe pereţi, ca să se 
alăture bălților de apă de-a pururi văduvite de vreo rază de 
soare. Unele scrieri susţin că în aceste catacombe erau 
ţinute fiarele destinate luptelor din amfiteatru, altele le 
consideră celulele pentru gladiatorii condamnaţi, iar altele 
zic că sunt şi una şi alta. Însă legenda care te îngrozeşte cel 
mai mult este aceea că în şirul de sus (fiindcă sunt două 
şiruri de catacombe suprapuse) erau creştinii care, sortiţi 
să fie sacrificați la spectacolele din Colloseum, auzeau 
răgind dedesubt animalele sălbatice înfometate, abia 
aşteptând să-şi astâmpere foamea chiar cu ei, până ce în 
noaptea şi singurătatea captivităţii lor izbucneau brusc 
lumină şi animația vastei arene ticsită până sus, la 


parapete, iar fiarele, fioroşii lor vecini de mai înainte, se 
năpusteau înăuntru asupra lor! 

Sub Catedrala San Sebastiano, la două mile de poarta cu 
acelaşi nume, pe Via Appia, se află intrarea în catacombele 
Romei - foste cariere în vremurile de demult şi locuri de 
refugiu ale creştinilor de mai târziu. Aceste galerii 
înspăimântătoare au fost explorate pe o lungime de 
douăzeci de mile; ele formează un lanţ de labirinturi, 
întinzându-se pe şaizeci de mile. 

Un călugăr franciscan cam slăbănog, dar cu o privire 
pătrunzătoare, ne-a fost ghid prin aceste locuri ascunse şi 
înfricoşătoare. Căile ascunse şi deschiderile de ici şi colo, 
laolaltă cu aerul stătut şi greu, au şters curând orice 
amintire a drumului pe care veniserăm şi nu m-am putut 
opri să mă întreb: „Dumnezeule mare, dacă într-o criză 
bruscă de nebunie călugărul ar stinge torţele, sau dacă l-ar 
apuca cine ştie ce slăbiciune, ce s-ar alege din noi?”Am 
cutreierat mai departe, printre mormintele martirilor, 
trecând de largi drumuri subterane, boltite, care se 
împrăştiau în toate direcţiile şi erau blocate cu bolovani, 
pentru că hoţii şi ucigaşii să nu-şi poată găsi refugiul acolo, 
formând un oraş cu o populaţie mai rea decât cea de la 
suprafaţă. Morminte, morminte şi iar morminte. Ale 
bărbaţilor, femeilor şi chiar copiilor care alergau în calea 
călăilor, strigând „Suntem creştini! Suntem creştini!”, ca să 
fie omorâţi alături de părinţii lor. Morminte cu ramura de 
palmier a martiriului săpată neîndemânatic pe lespezile de 
piatră şi mici nişe, făcute anume ca să încapă un vas cu 
sângele martirilor. Mormintele celor care au trăit acolo sub 
pământ ani de zile, îngrijindu-se de semenii lor şi 
propovăduind adevărul, speranţa şi alinarea, de la nişte 
altare rudimentare care poartă şi azi mărturia curajului şi 
tăriei sufleteşti. Sub morminte mai mari, dar cu atât mai 
groaznice, căci în ele au fost cuprinse sute de victime, 
închise şi zidite înăuntru, îngropate acolo înaintea ceasului 
Morţii şi sfârşite prin înfometare lentă. 


„Triumful credinţei noastre nu se află deasupra, în 
catedralele măreţe”, a zis călugărul, privind împrejur şi 
apoi către noi, care ne opriserăm să ne odihnim într-una din 
galeriile joase, pline cu mormane de oase şi praf pe fiecare 
parte. „El se întrupează aici, printre mormintele 
martirilor!” Era un om blând, serios, şi o spunea din inimă; 
însă m-am gândit cum s-au purtat creştinii înşişi, mai apoi, 
unii cu alţii; cum, falsificând religia noastră prea miloasă, au 
hăituit şi au torturat, au ars şi au decapitat, au măcelărit şi 
au asuprit semeni de-ai lor. Mi-am imaginat toate acestea şi 
m-am întrebat ce-ar fi simţit aceste inimi mari şi sacrificate 
- oare nu s-ar fi speriat şi nu şi-ar fi pierdut curajul? - dacă 
ar fi avut parte de o povestire, de o cunoaştere dinainte a 
faptelor pe care creştinii aveau să le comită în numele 
glorios al aceluia pentru care au murit în cele mai 
groaznice chinuri pe roata crudă, pe crucea amară şi în 
focul mistuitor. 

În visul meu despre biserici, acestea sunt locurile şi 
sentimentele care-şi păstrează o identitate aparte. Uneori 
mai străbate, în voie, câte-o amintire a relicvelor: bucăţi din 
vălul Templului, sfâşiat în două; o rămăşiţă din masa întinsă 
pentru Cina cea de Taină; fântâna din care a scos 
samariteanca apă pentru Mântuitorul nostru; cele două 
coloane de la casa lui Pilat din Pont; piatra de care au fost 
legate mâinile sacre, când l-au biciuit pe Isus; eşafodul 
Sfântului Laurenţiu şi piatra de sub ele, însemnată cu 
petele de la carnea şi sângele scurse din dogoarea focului. 
Toate acestea şi-au pus câte o pecete neclară pe unele 
catedrale: o pecete de poveste veche, oprindu-le o secundă 
din zborul amintirilor. Restul este o îngrămădire de clădiri 
sfinte de toate formele şi stilurile, amestecându-se una cu 
alta, de stâlpi prăvăliţi din vechile temple păgâne, 
dezgropaţi din pământ şi aşezaţi din nou, ca nişte giganţi 
captivi, să susţină acoperişurile bisericilor creştine; picturi 
bune şi picturi rele, lipsite de evlavie şi ridicole; oameni 
îngenuncheaţi, fum de tămâie urcând în spirale, sunet de 


clopot şi uneori (însă nu des) o orgă; Madonne cu sânii 
străpunşi de săbii aranjate în semicerc, ca un evantai 
modern; scheletele sfinţilor morţi, învesmântate hidos în 
mătăsuri strălucitoare şi catifele împodobite cu aur; cruste 
veştejite ale craniilor, împodobite cu giuvaere preţioase sau 
cu cununi de flori zdrobite; credincioşi adunaţi în jurul unui 
amvon, de unde câte un călugăr propovăduieşte cu 
ardoare, arătându-le crucifixul; razele soarelui care, 
strecurate prin vreo fereastră înaltă, se odihnesc pe o 
pânză întinsă deasupra amvonului, pentru ca tonurile 
puternice ale predicii să nu se piardă printre ecourile bolţii. 
Apoi, obosită, aducerea mea aminte poposeşte pe o 
desfăşurare de trepte cu oameni lâncezind la soare, după 
care îşi reia călătoria printre alte zdrenţe, mirosuri, palate, 
cocioabe, de-a lungul unei vechi străzi italiene. 

Într-o dimineaţă de sâmbătă (în ziua de opt martie), un 
bărbat a fost decapitat aici. Cu nouă sau zece luni înainte, 
ademenise o contesă bavareză venită în pelerinaj la Roma - 
singură şi pe jos - şi care îndeplinea, se zice, acest act de 
pietate pentru a patra oară. A văzut-o schimbând o piesă de 
aur la Viterbo, unde locuia el, a urmărit-o, i-a ţinut tovărăşie 
la drum cam vreo patruzeci de mile, sub pretextul mincinos 
că ar ocroti-o şi, în campagna, la o mică distanţă de Roma, 
lângă locul ce se numeşte (fără să fie) Mormântul lui Nero, 
s-a năpustit asupra ei pentru a-şi aduce la îndeplinire 
scopul mârşav: a jefuit-o şi a bătut-o de moarte cu propriul 
ei toiag de pelerin. Era proaspăt însurăţel şi i-a dat nevesti- 
sii o parte din veşmintele contesei, spunându-i că le 
cumpărase la târg. Dar soţia, care o văzuse pe contesă 
trecând prin oraşul lor, a recunoscut câteva fleacuri care îi 
aparținuseră. Atunci bărbatul i-a mărturisit fapta. La 
spovedanie, nevasta i-a spus preotului şi, la patru zile de la 
săvârşirea omorului, bărbatul a fost ridicat. 

În această ţară a neprevăzutului, nu există termene fixe 
pentru judecată ori pentru executarea unei sentinţe. Din 
ziua aceea omul a stat la închisoare. Vineri, pe când cina 


împreună cu ceilalţi deţinuţi, au venit şi i-au spus că o săi 
se taie capul a doua zi dimineaţă, după care l-au luat de 
acolo. Era un lucru cât se poate de neobişnuit să se execute 
un condamnat în postul Paştelui; însă crima lui fiind 
deosebit de ticăloasă, s-a găsit cu cale să se dea exemplu 
tocmai atunci, când nenumăraţii pelerini din toate părţile 
lumii veniseră la Roma pentru Săptămâna Mare. Am auzit 
vestea în seara zilei de vineri, şi am văzut anunţuri pe la 
catedrale, chemând oamenii să se roage pentru sufletul 
ucigaşului. Aşa că mi-am pus în gând să mă duc şi să văd 
cum îl execută. 

Decapitarea a fost fixată pentru ceasurile patrusprezece şi 
jumătate (după socoteala romanilor), sau la ora nouă fără 
un sfert dimineaţa. Eram cu doi prieteni şi, cum ştiam că 
gloata trebuie să fie foarte mare, ne-am dus la locul hotărât 
încă de la şapte şi jumătate. Locul de execuţie era lângă 
biserica San Giovanni Decollatol (un compliment îndoielnic 
la adresa Sfântului loan Botezătorul), pe una din acele 
nesuferite străzi dosnice, fără trotuare, cum sunt 
majoritatea străzilor din Roma - o stradă cu case 
nenorocite, care par să nu aparţină nimănui sau să nu fi fost 
locuite vreodată, care au fost construite cu siguranţă fără 
nici un plan sau scop anume, lipsite de cercevele la ferestre 
şi arătând întrucâtva ca nişte fabrici de bere părăsite ori ca 
nişte magazii de mult golite. Eşafodul fusese ridicat lângă 
una din aceste case spoite în alb. Era o construcţie 
neîngrijită, nevopsită, stranie şi anapoda, înaltă cam de doi 
metri; deasupra se ridica un cadru în forma furcilor de 
spânzurătoare, adăpostind un cuţit fixat într-o greutate de 
fier gata să cadă şi care strălucea puternic în razele 
soarelui de dimineaţă ori de câte ori acestea se arătau din 
spatele unui nor. 

1 Decapitat (ital.). 

Nu erau prea mulţi gură-cască, iar cei de faţă erau ţinuţi 
la o distanţă apreciabilă de eşafod de către grupuri de 
dragoni din garda papală. Două-trei sute de infanterişti 


înarmaţi stăteau în repaus în grupuri răzlețe, iar ofiţerii se 
plimbau! Câte doi, câte trei, sporovăind şi fumând ţigări de 
foi. 

La capătul străzii era un maidan plin de mormane de 
moloz, de grămezi de cioburi de faianţă şi de movile de 
resturi, căci la Roma astfel de lucruri sunt aruncate oriunde 
şi peste tot, fără nici o preferinţă. Am intrat într-un fel de 
spălătorie dintr-o casă de acolo; stând în picioare într-un 
car vechi, pe un morman de roţi rezemate de un zid, am 
privit printr-o fereastră mare, zăbrelită, către eşafod şi în 
josul străzii, în spatele acestuia, până în punctul în care, din 
cauza unei cotituri scurte la stânga, câmpul nostru vizual se 
închidea brusc, perspectiva noastră fiind blocată de 
imaginea unui ofiţer corpolent cu un bicorn pe cap. 

A bătut de nouă, apoi de zece şi nu s-a întâmplat nimic. 
Toate clopotele tuturor bisericilor sunau ca de obicei. O 
droaie de câini adunaţi pe maidan se fugăreau unii pe alţii 
printre soldaţi. Cetăţeni cu privirea cruntă, aparţinând 
claselor celor mai de jos, înfăşuraţi în pelerine albastre, în 
mantale roşcate sau în zdrenţe, pur şi simplu veneau şi 
plecau, discutând între ei. Femei şi copii se agitau pe de 
lături, în jurul mulţimii nu prea dese. Un loc noroios destul 
de mare rămânea gol, ca o chelie pe capul cuiva. Un 
negustor de ţigări de foi, cu un vas de pământ plin de 
cenuşă de mangal într-o mână, umbla în sus şi în jos, 
strigându-şi marfa. Un negustor de plăcinte îşi împărțea 
atenţia între eşafod şi muşterii. Copiii încercau să se caţăre 
pe ziduri şi se rostogoleau pe jos. Preoţii şi călugării îşi 
croiau drum printre oameni cu coatele şi se înălţau pe 
vârful picioarelor ca să vadă cuțitul; apoi plecau mai 
departe. Pictori cu nişte pălării inimaginabile, din Evul 
Mediu parcă, şi cu bărbi (slavă Domnului) fără vârstă, 
aruncau în jur priviri amenințătoare. Un domn (care avea, 
presupun, vreo legătură cu artele frumoase) se plimba în 
sus şi în jos, încălţat cu cizme nemţeşti, purtând o barbă 
roşie, care îi atâma în jos pe piept, şi cu un pâr lung, roşu 


aprins, adunat în două cozi care, cu grijă răsucite şi 
împletite, îi cădeau pe umeri, ajungându-i până la brâu! 

A bătut de unsprezece şi tot nu s-a întâmplat nimic. Umbla 
zvonul prin mulţime că ucigaşul n-ar vrea să se 
spovedească, în care caz preoţii aveau să-l ţină până la Ave 
Maria (adică până la asfinţit), căci este obiceiul lor prea 
milostiv să nu întoarcă crucea de la un om la ananghie 
pentru că refuză să se spovedească şi care, prin urmare, se 
găseşte ca un păcătos părăsit de Mântuitorul. Oamenii au 
început să plece. Ofițerii dădeau din umeri cu o expresie de 
îndoială. Dragonii, care soseau călări până sub fereastra 
noastră ca să ordone vreunei nenorocite de birje sau căruţe 
să plece, îndată ce-şi găsea loc şi se umplea de oameni 
încântați că au găsit de unde să vadă mai bine (însă 
niciodată mai devreme), se arătau neîngăduitori şi iuți la 
mânie. Pe locul noroios nu se mai afla nimeni, iar ofiţerul 
corpolent care închidea perspectiva priza uriaşe cantităţi 
de tabac. 

Deodată, au răsunat trompetele. Infanteriştii s-au aliniat, 
după care s-au îndreptat în marş spre eşafod şi au luat 
poziţie în jurul lui. Dragonii au galopat la posturile lor. 
Ghilotina a devenit deodată centrul unei păduri de baionete 
ascuţite şi de săbii sclipitoare. Oamenii s-au înghesuit mai 
aproape, chiar în coasta soldaţilor. Un fluviu pestriţ de 
bărbaţi şi de băieţi, tineri care însoţiseră procesiunea de la 
închisoare până aici, a năvălit pe maidan. Peticul noroios 
abia dacă se mai distingea de rest. Negustorii de ţigări şi de 
plăcinte au renunţat pentru moment la gândul de a face 
vânzare şi s-au lăsat cu totul în voia plăcerii de a privi. 
Acum perspectiva era închisă de o trupă de dragoni. lar 
ofiţerul corpolent, cu sabia în mână, privea fix către o 
biserică din apropierea sa, pe care o putea vedea, însă noi, 
mulţimea, nu. 

După o scurtă pauză, dinspre acea biserică s-au ivit câţiva 
călugări care se apropiau de eşafod şi, pe deasupra 
capetelor lor, înainta încet şi trist imaginea lui Cristos pe 


cruce, acoperită de un baldachin negru. Efigia a fost 
purtată împrejurul eşafodului, apoi aşezată în faţa lui şi 
întoarsă către criminal ca s-o poată vedea până în ultima 
clipă. Imediat după această a apărut pe platformă chiar 
osânditul, în picioarele goale, cu mâinile legate, cu gulerul 
cămăşii smuls aproape până la umăr. Era tânăr - avea 
douăzeci şi şase de ani - viguros, bine făcut. Cu faţa palidă, 
cu o mustață mică neagră şi cu părul castaniu închis. 

Refuzase, pare-se, să se spovedească până când venise 
nevasta să-l vadă, aşa încât trimiseseră o escortă să o 
aducă, iar asta cauzase întârzierea. 

Osânditul a îngenuncheat imediat sub cuţit. Gâtul, care se 
potrivea într-o deschizătură făcută anume într-o scândură 
transversală, a fost închis pe dată cu o altă scândură, de 
deasupra, întocmai ca un butuc. Dedesubt se găsea un sac 
de piele şi în acesta i s-a rostogolit pe loc capul. 

Călăul l-a apucat de păr şi a pornit cu el în jurul 
eşafodului, arătându-l mulţimii înainte ca cineva să-şi fi 
putut dea seama că greutatea cu cuțitul se prăvălise cu un 
zăngănit puternic. 

După ce a ocolit cele patru laturi ale eşafodului, l-a înfipt 
într-un păr ridicat în faţa estradei: un petic alb-negru la 
care să privească strada aceea lungă şi pe care să se aşeze 
muştele. Ochiii erau îndreptaţi în sus, ca şi cum ar fi evitat 
priveliştea sacului de piele şi ar fi privit spre crucifix. Orice 
urmă de culoare ori nuanţă a vieţii îl părăsise chiar în acea 
clipă. Era trist, rece, livid, ca de ceară. Corpul de 
asemenea. 

Cursese foarte mult sânge. Când am părăsit fereastra şi 
ne-am apropiat de eşafod, acesta era foarte murdar; în 
clipa când unul dintre cei doi bărbaţi care aruncau apă pe 
el s-a întors ca să-l ajute pe celălalt să ridice leşul şi să-l 
pună în coşciug, şi-a ales drumul de parcă ar fi călcat prin 
noroi. Stranie era şi impresia că gâtul dispăruse. Capul 
fusese retezat cu atâta precizie, încât ţi se părea că puţin a 
lipsit ca lama cuţitului să nu zdrobească falca ori să taie 


urechile; iar trupul arăta de parcă niciodată n-ar fi avut 
ceva deasupra umerilor. 

Nimeni nu s-a sinchisit şi nimeni nu s-a arătat cât de cât 
afectat Nu s-a produs nici o manifestare de dezgust, de 
milă, de indignare sau de părere de rău. În mulţimea care 
se înghesuia lângă eşafod pe când cadavrul a fost pus în 
coşciug, buzunarele mele goale au fost încercate de mai 
multe ori. A fost un spectacol urât, murdar şi dezlânat, 
care-ţi făcea greață; dincolo de interesul imediat pentru 
unicul şi nefericitul protagonist, el n-a însemnat nimic 
altceva decât un măcel. Ba nu! Un astfel de spectacol nu 
poate avea decât un singur înţeles şi nu poate da decât un 
singur avertisment! Să nu uit! Jucătorii la loterie se aşează 
în punctele cele mai prielnice ca să numere stropii de sânge 
care picură pe jos. Este mai mult ca sigur că o să aibă noroc 
la joc. 

Cadavrul a fost luat cu căruţa, cuțitul a fost curăţat, 
eşafodul demontat şi tot acel aparat hidos a fost cărat de 
acolo. Călăul - un răufăcător ex officio (ce satiră la adresa 
pedepsei!), care pentru nimic în lume nu îndrăznea să 
treacă Podul San Angelo decât ca să-şi îndeplinească 
această atribuţie - s-a retras în bârlogul lui şi repre zentaţia 
s-a terminat. 

Între palatele Romei ce-adăpostesc colecţii de artă, 
Vaticanul este fără îndoială cel mai însemnat, datorită 
enormelor galerii, scărilor impunătoare şi nesfârşitelor săli 
şi camere imense. Aici se află multe statui desăvârşite şi 
tablouri minunate, dar nu e nici o erezie dacă se descoperă 
că, tot aici, există şi o mulţime de lucrări minore. Orice 
fragment de sculptură scos la iveală din pământ îşi găseşte 
loc în muzeu fiindcă e vechi şi nu fiindcă ar avea o valoare 
intrinsecă, găsindu-şi admiratori cu sutele doar fiindcă e în 
colecţie; astfel de vechituri se găsesc din belşug, spre 
satisfacția celor mai vulgari dintre privitori, care profită de 
faptul că pot să-şi pună lesne pe nas ochelarii de ipocriţi: 


acest simplu deranj îi transformă pe loc în oameni savanţi şi 
plini de gust. 

Mărturisesc fără rezervă că nu-mi pot lasa abilitatea 
înnăscută de a aprecia ceea ce este firesc şi adevărat 
undeva, la uşa vreunui palat, în Italia sau în oricare altă 
parte, aşa cum mi-aş lăsa pantofii la intrarea unei moschei 
din Orient. Nu pot uita faptul că anumite pasiuni se citesc 
pe faţa omului prin anumite expresii, tot atât de 
neschimbătoare în natura lor ca şi umbletul unui leu sau 
zborul unui vultur. Nu pot deci înlătura din cunoştinţele 
mele certe nişte criterii atât de obişnuite că proporţia 
naturală a braţelor, picioarelor şi capetelor omeneşti, iar 
când mă găsesc în faţa unor opere ce contrazic propriile-mi 
experienţe, cunoştinţe şi amintiri, nu contează în ce loc le 
descopăr, căci sincer nu pot să le admir; şi cred că este mai 
bine să recunosc asta, în ciuda înaltului precept critic care 
spune că uneori trebuie să ne prefacem că admirăm ceva, 
deşi nu ne place de fel. 

De aceea, recunosc de bunăvoie că, atunci când văd un 
barcagiu tânăr şi vesel pe post de heruvim, sau un căruţaş 
de la Barclay & Perkins zugrăvit în chip de evanghelist, nu 
găsesc nimic demn de laudă sau de admiraţie în acea 
pictură, oricât de mare ar fi reputatul ei pictor. Tot aşa, nu 
cred că sunt în vreun fel părtinitor cu îngerii defăimători 
care cânta la vioară şi fagot pentru înălţarea spirituală a 
călugărilor ce par să se lăfăie în aburii chefului. Cât despre 
cei doi Monsieur Tonsonl ai galeriilor, Sfântul Francisc şi 
Sfântul Sebastian, mă resemnez la ideea că amândoi 
trebuie să aibă nişte merite neobişnuite şi rare, ca opere de 
artă, încât să justifice nesfârşita lor multiplicare în serie de 
către pictorii italieni. 

1 Autorul se referă, probabil, la Jacob 'Tonson (1656-1736), 
editor al unor numeroase opere clasice, secretar al Kit-Cat 
Club, din care făceau parte, printre alţii, Steele, Addison, 
Congreve (N. 1[.). 


Îmi pare, de asemenea, că extazurile conştiente şi 
nenuanţate în care se cufundă anumiţi critici sunt 
incompatibile cu autentica apreciere a operelor cu adevărat 
mari şi transcendente. Nu-mi pot imagina, de pildă, cum ar 
putea un admirator înfocat al picturilor nevrednice să fie 
impresionat de frumuseţea fără egal a Înălţării Fecioarei de 
Tiţian, la Veneţia, după cum nu-mi pot da seama dacă acel 
ce este cu adevărat emoţionat la vederea acestei opere 
sublime sau e sensibil la desăvârşirea cu care a fost pictată 
neasemuita Adunare a Celor Binecuvântaţi, aflată în acelaşi 
oraş, ar putea deosebi în Judecata de Apoi de Michelangelo, 
din Capela Sixtină, vreo idee generală ori vreun gând 
pătrunzător în armonie cu acest subiect deosebit. Acela 
care, după ce a contemplat capodopera lui Rafael, 
Schimbarea la Faţă, se duce în altă sală, în acelaşi Vatican, 
şi priveşte un alt tablou de Rafael, înfăţişând (într-o 
caricatură incredibilă) miraculoasa stingere a marelui foc 
de către Leon al Patrulea - zicând apoi că le admiră pe 
amândouă deopotrivă ca fiind operele unui geniu inegalabil 
- acela, cred eu, este lipsit de puterea de discernământ într- 
unul din cele două cazuri şi asta, foarte probabil, tocmai în 
cazul operei mai desăvârşite şi mai înălţătoare. 

Desigur, este uşor să arunci umbra îndoielii asupra oricui 
şi orice, însă eu mă îndoiesc grozav şi mă întreb dacă 
uneori regulile artei nu sunt aplicate cu prea multă stricteţe 
şi dacă n-ar fi bine ori agreabil să ştim precis, dinainte, 
încotro se va întoarce această figură, unde va zăcea acest 
trup, în câte falduri va cădea postavul şi aşa mai departe. 
Când observ în vreun tablou bun, din galeriile italieneşti, 
chipuri ce nu se potrivesc de fel cu subiectul, nu reproşez 
pictorului această scădere, fiindcă am bănuiala că aceşti 
bărbaţi care, de nevoie, s-au aflat prea mult la mâna 
călugărilor şi a preoţilor, au pictat călugări şi preoţi mult 
prea des. Văd frecvent, în picturi de o valoare reală, 
expresii destul de minore în comparaţie cu subiectul şi cu 
faima pictorului, după cum invariabil bag de seamă că acele 


chipuri poartă pecetea clerică şi îşi găsesc perechea printre 
locatarii de azi ai mănăstirilor; drept care am stabilit, în 
sinea mea, că în astfel de cazuri infirmitatea reproducerii 
nu vine de la pictor, ci de la vanitatea şi ignoranţa anumitor 
protectori ai săi, care ţineau morţiş să fie apostoli - pe 
pânza - în toate ocaziile. 

Graţia desăvârşită şi frumuseţea statuilor lui Canova, 
sobrietatea şi armonia perfectă a multora dintre sculpturile 
antice, aflate atât în Capitoliu, cât şi la Vatican, precum şi 
puterea de redare şi ardoarea multor altora depăşesc, în 
diferite moduri, posibilităţile de exprimare în cuvinte. Sunt 
deosebit de impresionante şi de încântătoare, mai ales când 
le compari cu operele lui Bernini şi ale elevilor săi care 
abundă în catedralele Romei, începând cu Sf. Petru, şi care, 
cred eu, constituie cea mai detestabilă specie de creaţii din 
lumea întreagă. Mai degrabă aş vrea să admir (ca simple 
opere de artă) cele trei zeități, ale Trecutului, Prezentului şi 
Viitorului, din colecţia chinezească, decât să privesc la cele 
mai bune dintre realizările acestor maniaci, căci în lucrările 
lor fiecare cută a draperiei e întoarsă pe dos, cea mai mică 
vână sau arteră este tot atât de groasă cât degetul arătător, 
părul pare un cuib de şerpi, iar atitudinile lor dau de ruşine 
toate celelalte extravaganţe. Încât cred sincer că nu există 
un alt loc pe lume în afară de Roma unde se pot găsi mai 
din belşug astfel de rebuturi intolerabile ieşite de sub dalta 
sculptorului. 

La Vatican se află o frumoasă colecţie de antichităţi 
egiptene; tavanele sălilor în care sunt expuse au fost pictate 
în aşa fel încât să reprezinte un cer înstelat în deşert. O 
idee stranie, însă de mare efect. Monştrii înfricoşători, pe 
jumătate oameni, aduşi din temple, arată mult mai 
groaznici şi înspăimântători aici, sub azurul aproape negru; 
cerul pictat întreţine pretutindeni o atmosferă ciudată, 
întunecoasă, nesigură - un mister cât se poate de potrivit 
acestor exponate pe care le părăseşti aşa cum le găseşti, 
înfăşurate într-o solemnă noapte. 


În colecţiile particulare, tablourile sunt mai bine puse în 
valoare. Rareori sunt expuse mai multe la un loc, aşa încât 
atenţia nu-ţi este distribuită în mai multe direcţii deodată şi 
nici ochiul nu-ţi oboseşte. Aici le poţi admira pe îndelete şi 
rareori eşti deranjat de alţi vizitatori. Se găsesc portrete 
nenumărate: de Tiţian, de Rembrandt şi de Vandyke, capete 
pictate de Guido, de Domenichino şi Carlo Doici, diferite 
scene de Coreggio, Murillo şi Rafael, Salvator Rosa şi 
Spagnoletto - mulţi dintre ei nu pot fi lăudaţi îndeajuns, 
atât de mare este gingăşia, graţia, nobila exaltare, 
puritatea şi frumuseţea lor. 

Portretul Beatricei di Cenci, aflat în Palazzo Berberini, este 
un tablou de neuitat. În suavitatea şi frumuseţea 
transcendentă a chipului există ceva care mă 
impresionează, o strălucire care mă urmăreşte şi azi. Văd 
chipul acela şi acum, aşa cum văd acest jurnal sau tocul 
meu pe paginile lui. Capul este drapat într-un larg 
acoperământ alb, iar de sub faldurile acestuia se revarsă un 
bogat păr blond. Pare să-şi fi întors brusc privirea către 
spectator şi, în ochii ei, deşi tandri şi blânzi, se citeşte 
înfruntarea cruzimii, a unei terori de moment ori a unei 
tulburări, învinsă însă în aceeaşi clipită şi nerămânând 
altceva decât o speranţă cerească, o demnă mâhnire şi o 
tristă neputinţă pământească. Unele legende spun că Guido 
a pictat-o în noaptea dinaintea execuţiei; altele, că a pictat 
tabloul din memorie, după ce a văzut-o în drum spre eşafod. 
Aş înclina să cred că, aşa cum o vezi în pictură, Beatrice s-a 
întors către el, care o privea din mulţime, în clipa când a 
văzut securea, şi pictorul i-a surprins căutătura redată apoi 
în tablou şi care mi s-a întipărit atât de tare în minte, de 
parcă aş fi fost şi eu acolo, lângă el, în mulţime. În 
închipuirea mea, acest chip zăboveşte şi azi sub portalul 
tenebros, pe la ferestrele negre, oarbe şi pe treptele 
sumbre, sau se desprinde din întunecimea galeriilor 
fantomatice ale palatului familiei Cenci (care ameninţă un 
cartier întreg al oraşului, deoarece stă să se prăbuşească, şi 


să se facă mici fărâme). Povestea ei e scrisă în pictură; 
scrisă pe chipul muribundei de însăşi mâna Naturii. Şi, vai! 
În această singură trăsătură de penel, ea respinge (în loc 
să-şi apropie) o lume meschină care pretinde, în virtutea 
unor false convenţii, că i-ar fi înrudită. 

În Palazzo Spada am văzut statuia lui Pompei, statuia la 
picioarele căreia s-a prăbuşit Cezar. Un chip aspru, 
înfricoşător! Mi-am imaginat un om de o mai mare 
desăvârşire, de un rafinament mai subtil, cu trăsături 
delicate, în stare să renunţe la orgoliu văzând privirea 
împăienjenită a muribundului, prăvălit în faţă-i, şiroind de 
sânge şi transpus într-o măreție rigidă, asemănătoare 
bustului, în timp ce moartea punea stăpânire pe el. 

Excursiile în împrejurimile Romei sunt încântătoare şi 
pline de interes, chiar şi numai pentru schimbarea continuă 
de peisaj pe care o favorizează campagna sălbatică. Fiecare 
palmă de pământ, în orişice direcţie, este bogată în asocieri 
şi în frumuseți naturale. Albano, cu superbul lac şi malul 
împădurit, şi cu vinul său, care cu siguranţă că nu s-a 
îmbunătăţit din timpurile lui Horaţiu şi care azi abia îşi 
justifică panegiricul. Murdarul Tivoli, cu râul Anio, deviat 
din cursul său, aruncându-se vijelios de la vreo douăzeci şi 
cinci metri în căutarea propriei albii. Pitorescul templu al 
Sibilei, cocoţat sus, pe un colţ de stâncă, cu micile-i cascade 
strălucind în soare; mai e şi o peşteră cu gura căscată 
înfricoşător, în care râul face un plonjon înspăimântător 
până departe, jos de tot, sub nişte colţi ascuţiţi de stâncă. 
Acolo se află şi Villa d'Este, părăsită şi năruindu-se printre 
crângurile de pini şi eucalipţi melancolici. Apoi Frascati şi, 
pe o pantă deasupra, ruinele Tusculumului, unde a trăit şi a 
scris Cicero, în vila sa preferată (din care se mai pot vedea 
şi azi fragmente de zid); tot aici s-a născut Cato. Am vizitat 
amfiteatrul, azi în ruine, într-o zi cenuşie şi întunecată, pe 
când bătea un vânt rece de martie; blocurile de piatră ale 
vechii cetăţi se găseau răspândite peste tot pe o ridicătură 


singuratică, pustie şi lipsită de viaţă precum cenuşa unui 
foc stins demult. 

Într-o zi, pornind spre Albano într-un grup de trei, am 
ajuns până la o depărtare de paisprezece mile de Roma, 
stăpâniţi fiind de o mare dorinţă de a ajunge acolo pe antica 
Via Appia, cea de mult ruinată şi năpădită de ierburi. Am 
pornit-o pe la şapte şi jumătate dimineaţa şi după vreo oră 
eram afară din oraş, în întinsa campagna. Douăsprezece 
mile am mers, urcând o succesiune neîntreruptă de movile, 
de ridicături şi dealuri pline de ruine. Morminte prăvălite şi 
temple dărâmate; fragmente de coloane, de fresce şi de 
frontoane; mari blocuri de granit şi marmură; arcade care 
se fărâmiţează: peste tot zăceau ruine îndeajuns de multe 
ca să se construiască din ele un oraş întreg. Uneori 
întâlneam în calea noastră ziduri răzlețe, construite de 
către ciobani din aceste dărâmături; alteori un şanţ căscat 
între două maldăre de pietroaie sfărâmate ne împiedica 
înaintarea; bucăţile de piatră ne fugeau de sub picioare, 
făcându-ne mersul anevoios; şi peste tot, numai ruine. 
Păşeam când pe o porţiune din vechiul drum, când pe un 
covor de iarbă care-l acoperea, de parcă i-ar fi fost linţoliu; 
oricum, toată calea era o ruină. În depărtare se profilau cu 
aroganță apeductele, în giganticul lor drum de-a lungul 
câmpiei, şi orice răsuflare a vântului năvalnic mişca florile 
timpurii şi ierburile ce răsăreau spontan pe întinderile de 
ruine. Doar nişte ciocârlii nevăzute, deasupra noastră, 
rupeau tăcerea apăsătoare: îşi făcuseră cuiburile printre 
ruine; ciobani fioroşi, îmbrăcaţi în piei de oaie, se încruntau 
când şi când la noi de prin ungherele lor adormite, 
sălăşuind chiar între zidurile prăvălite. Peisajul dezolant al 
campagnei, într-o porţiune mai plană, mi-a amintit de o 
prerie americană, însă ce înseamnă pustietatea unei regiuni 
unde nicicând n-au locuit oameni în comparaţie cu un 
deşert în care un popor altădată puternic şi-a lăsat din plin 
urmele pe un pământ dispărut el însuşi mai apoi? Locurile 
de odihnă ale morţilor s-au prăbuşit ca morţii înşişi, iar 


clepsidra spartă a timpului este azi doar o leneşă grămadă 
de praf! Reîntorcându-ne pe la vremea asfinţitului, şi 
privind de departe calea pe care o urmaserăm în acea 
dimineaţă, am avut impresia (aşa cum o am şi acum, la fel 
ca în ceasul acela) că soarele nu se va mai ridica niciodată 
pe cer şi că în acea seară privea pentru ultima dată o lume 
în ruină. 

Întoarcerea în oraş, la lumina lunii, după o astfel de 
expediţie, este o încheiere cât se poate de potrivită pentru o 
zi! Străzile înguste, fără trotuare, sugrumate la fiecare colţ 
obscur de grămezi de gunoi şi murdărie, contrastează 
puternic, în înghesuiala, murdăria şi întunecimea lor, cu 
larga piaţă din faţa unei trufaşe catedrale; în centrul pieţii, 
un obelisc acoperit de hieroglife, adus din Egipt în timpul 
imperiului, arată neînchipuit de straniu în decorul 
nepotrivit; ici-colo câte o coloană antică, după ce s-a 
dărâmat statuia celui în cinstea căruia a fost ridicată, 
susţine acum un sfânt creştin: Marcus Aurelius a cedat locul 
Sfântului Pavel, iar Traian, Sfântului Petru. Apoi se văd 
clădiri masive, răsărite în urmă distrugerii Colloseumului, 
închizând între ele luna, ca nişte munţi; în timp ce ici şi colo 
se află arcade sparte, ziduri crăpate, prin care astrul nopţii 
ţâşneşte liber, aşa cum picură dintr-o rană esenţa vieţii. Un 
mic orăşel de case nenorocite, înconjurat de ziduri şi închis 
între porţi lăcătuite, este cartierul în care se închid peste 
noapte evreii, începând de la orele opt - un loc deprimant, 
dens populat şi otrăvit de miasme; dar oamenii de aici sunt 
harnici şi ştiu să facă bani. Ziua, pe când îţi croieşti drum 
de-a lungul străzilor înguste, îi vezi pe toţi la treabă, mai 
des pe caldarâm decât în dughenele lor întunecate şi 
stătute, recondiţionând haine vechi şi făcând tot felul de 
afaceri. 

Trecând de aceste porţiuni cufundate într-un întuneric 
gros, ajungem iar în locuri scăldate de lumina lunii, unde 
apa din Fontana di Trevi ţâşneşte într-o sută de şuvoaie şi 
se rostogoleşte peste imitaţiile de rocă, într-o revărsare 


argintie şi cristalină, plăcută ochiului şi urechii. Mai încolo, 
pe strada îngustă ca un gâtlej, o gheretă împodobită cu 
lămpi strălucitoare şi ramuri de pomi, îmbie mai mulţi 
orăşeni morocănoşi să vină la cazanele de aramă, 
fumegânde, cu ciorbă fiartă şi tocană de conopidă, la tăvile 
de peşte şi la sticlele de vin. Chiar după colţ se aude un 
zgomot târşâit. Vizitiul opreşte brusc: pe lângă noi trece 
încet un coviltir precedat de un bărbat care duce o cruce 
mare, de un purtător de torţă şi de un preot - ultimul 
îngână prohodul în mers. E căruţa morţilor, ducând 
cadavrele săracilor la mormintele din Câmpul Sacru, 
dincolo de zidurile cetăţii, unde sunt aruncate într-o groapă 
acoperită cu o lespede noaptea şi care rămâne sigilată timp 
de un an. 

În timpul acestei plimbări, treci pe lângă felurite 
obeliscuri, coloane, temple antice, teatre, case, porticuri 
sau forumuri şi ţi se pare ciudat modul în care vestigiile 
străvechi au fost integrate, ori de câte ori s-a ivit prilejul, în 
vreo construcţie mai nouă şi făcute să servească scopurilor 
de azi: un zid, o locuinţă, un grânar, un grajd - meniri 
pentru care nu au fost plănuite niciodată şi care dau 
naştere la asocieri cu totul şi cu totul nepotrivite. E şi mai 
straniu să vezi cât de multe rămăşiţe ale vechii mitologii, 
cât de multe legende şi obiceiuri apuse au fost preluate de 
cultul altarelor creştine de-aici, şi cum, în nenumărate 
rânduri, credinţa falsă şi cea adevărată se împletesc într-o 
monstruoasă coaliţie. 

Privind dincolo de ziduri, dintr-un anumit loc al oraşului, 
se vede o piramidă micuță şi pipernicită (locul de 
îngropăciune al lui Caius Cestius), care formează un 
triunghi opac în lumina lunii. Pentru un călător englez, ea 
marchează mormântul lui Shelley, a cărui cenuşă zace 
îngropată într-o grădiniţă de lângă piramidă. Şi mai 
aproape de aceasta odihnesc rămăşiţele pământeşti ale lui 
Keats, „al cărui nume e scris pe ape”, strălucind glorios în 
peisajul calmei nopţi italiene. 


Se spune că Săptămâna Mare prilejuieşte aici inegalabile 
atracţii turiştilor, însă, cu excepţia sărbătorilor din 
Duminica Paştelui, i-aş sfătui pe aceia care vor să viziteze 
Roma din interes real pentru cetate să evite tocmai această 
perioadă. Ceremoniile, în general, sunt plicticoase şi 
obositoare; căldura şi mulţimea sunt copleşitoare; 
zgomotul, vacarmul, învălmăşeala, confuzia te înnebunesc. 
În ceea ce ne priveşte, am abandonat foarte curând 
urmărirea acestor spectacole şi ne-am refugiat din nou 
printre ruine. De câteva ori, însă, ne-am lăsat duşi de valul 
mulţimii, pentru a fi părtaşi la cele mai de seamă 
reprezentații, şi vă voi descrie ce ni s-a înfăţişat. 

La Capelă Sixtină, miercuri, n-am văzut mare lucru, fiindcă 
la ora când am ajuns noi acolo (deşi ne-am dus devreme), 
torentul de oameni o umpluse până la uşă şi chiar mai 
departe, ajungând până în sala alăturată, unde mulţimea se 
lupta, se înghesuia, se înjura şi năvălea ca nişte sălbatici ori 
de câte ori o doamnă era scoasă de acolo leşinată, ca şi cum 
cel puţin cincizeci de oameni i-ar fi putut lua locul. De 
pragul de sus al uşii atârna o perdea grea, de care trăgeau 
încontinuu vreo douăzeci de oameni aflaţi în imediata ei 
apropiere şi, cuprinşi fiind de o arzătoare dorinţă să audă 
cântându-se Misererel, se străduiau că nu cumva perdeaua 
să cadă şi să înăbuşe vocile. Consecința a fost o 
extraordinară confuzie: perdeaua se încolăcea în jurul celor 
neatenţi, ca un şarpe. Ba cuprindea vreo doamnă care nu 
se mai putea descolăci, ba dinăuntrul ei se auzea vocea 
unui domn care se sufocă, implorând să fie scos afară, ba 
două braţe înfofolite (nimeni nu putea spune dacă erau de 
bărbat ori de femeie) se luptau în perdea ca într-un sac! Şi 
ba era purtată îndărăt, în capelă, de o năvală nouă, ba ieşea 
pe partea cealaltă, de orbea câte-un ostaş din garda 
elveţiană, proaspăt sosit să pună lucrurile la punct. 

1 Psalmul cincizeci şi unu, cântat la anumite ceremonii 
bisericeşti catolice (N. 1.). 


Fiind aşezaţi la o mică distanţă, printre doi-trei ofiţeri din 
garda papală, care erau foarte plictisiţi şi tot numărau 
minutele - cum probabil că făcea şi Sfinţia Sa - aveam 
şanse mai mari de a urmări acest spectacol neaşteptat 
decât de a auzi Miserere. Uneori, creşterea tânguitoare a 
vocilor suna foarte patetic şi trist, alteori se stingea într-o 
tonalitate joasă: asta e tot ce auzeam. 

În altă zi, ducându-mă la Sf. Petru, am asistat la dezvelirea 
moaştelor: o ceremonie care se desfăşoară între ceasurile 
şase şi şapte seara şi care impresionează prin întunericul şi 
tristeţea din bazilică şi prin mulţimea nesfârşită de oameni 
veniţi să le vadă. Moaştele sunt aduse, una câte una, de un 
grup de preoţi şi aşezate pe o platformă înaltă, lângă altarul 
principal. Acest loc este singurul luminat din întreaga 
bazilică. La altar se găsesc o sută douăsprezece candele 
care ard neîncetat; în afară de acestea, mai sunt două 
lumânări înalte, chiar lângă statuia neagră a Sfântului 
Petru, însă cu toate nu înseamnă aproape nimic într-un 
edificiu atât de mare. Obscuritatea, privirile tuturor aţintite 
spre platformă, prosternarea drept-credincioşilor pe 
lespezi, când sunt aduse şi arătate podoabele sclipitoare, ca 
nişte picturi sau ca nişte oglinzi, toate acestea sunt de mare 
efect, în ciuda modului foarte irațional în care sunt 
prezentate (pentru edificarea tuturor) obiectele sfinte şi în 
pofida marii înălţimi la care sunt aşezate, sortită mai 
degrabă să micşoreze satisfacția asistenţei, dobândită din 
certitudinea că ar fi adevărate. 

Joi am fost să-l vedem pe Papă ducând sacramentull de la 
Capela Sixtină la Capella Paolina (aflată tot la Vatican): o 
ceremonie care simbolizează înmormântarea Mântuitorului 
înaintea învierii. Am aşteptat cam vreo oră într-o galerie 
mare, laolaltă cu o mulţime de oameni (dintre care trei 
pătrimi englezi), în timp ce în Capela Sixtină 

1 Una din cele şapte taine bisericeşti la catolici (n.t.) se 
cântă din nou Miserere. Ambele capele dau în aceeaşi 
galerie mare şi atenţia generală era concentrată asupra 


deschiderii şi închiderii uşii pe care trebuia să apară Papa. 
Deschiderea acesteia dezvăluia doar un bărbat cocoţat pe o 
scară, aprinzând o groază de lumânări; la fiecare 
deschidere se producea o năvală teribilă câtre acea scară, 
semănând, aş zice, cu o şarjă a cavaleriei grele britanice la 
Waterloo. Totuşi, nici bărbatul şi nici scară nu şi-au pierdut 
echilibrul. După ce toate lumânările au fost aprinse, 
bărbatul a luat scara şi, făcând cu ea în mijlocul mulţimii 
cele mai surprinzătoare bufonerii, a rezemat-o în cele din 
urmă de peretele galeriei, chiar în faţa celeilalte capele, 
tocmai când începutul unui nou cânt anunţa apropierea 
Prea Sfinţiei Sale. A fost o mare emoție şi soldaţii din gardă, 
care până atunci îmboldiseră mulţimea în fel şi chip, s-au 
rânduit de-a lungul galeriei, iar procesiunea a trecut 
printre cele două şiruri formate de ei. 

Se găseau acolo corişti şi o mulţime de preoţi, care 
mergeau doi câte doi şi purtau - mai ales cei arătoşi - 
lumânări aprinse, pe care le ţineau în aşa fel, încât lumina 
să le dezvăluie din plin chipurile, în galerie fiind întuneric. 
Cei care nu erau frumoşi sau care nu aveau bărbi lungi îşi 
purtau lumânările oricum şi se abandonau contemplării 
spirituale. Cântarea era monotonă şi foarte plicticoasă. 
Procesiunea continua să treacă încet, iar zumzetul vocilor 
n-a încetat deloc până când a apărut Papa însuşi, păşind 
sub un baldachin de mătase albă şi purtând cu ambele 
mâini sacramentul acoperit; cardinalii şi canonicii se 
înghesuiau în jurul lui, într-un roi strălucitor. Când a trecut 
Papa, soldaţii din gardă au îngenuncheat şi toţi cei de faţă s- 
au înclinat; astfel a intrat în capelă, baldachinul alb fiind 
înlăturat şi lăsat la uşă; în locul lui a fost înălţată o umbrelă, 
tot de mătase albă. Câteva cupluri ce încheiau cortegiul au 
intrat, de asemenea, în capelă. După care uşa a fost închisă 
şi totul s-a terminat; fiecare a plecat de acolo foarte grăbit, 
parcă într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu timpul, dornic să 
vadă altceva şi să arate că nu merita atâta osteneală. 


Cred că spectacolul cel mai îndrăgit, la care se înghesuie 
cât mai multă lume (cu excepţia ceremoniilor din Duminică 
şi Lunea Paştelui, accesibile tuturor) este spălarea de către 
Papă a picioarelor celor treisprezece bărbaţi, reprezentând 
pe cei doisprezece apostoli şi pe Iuda Iscariotul. Locul unde 
se desfăşoară acest act pios se află într-una din capelele 
închinate Sfântului Petru, împodobită cât mai frumos 
pentru această ocazie; cei treisprezece stau „toţi într-un 
rând”, pe o bancă foarte înaltă, şi arată deosebit de 
stânjeniţi, pândiţi fiind de atâţia ochi (Dumnezeu mai ştie 
câţi!) de englezi, francezi, americani, elveţieni, germani, 
ruşi, suedezi, norvegieni şi de alte neamuri. Sunt îmbrăcaţi 
în alb, iar pe cap poartă o bonetă albă, rigidă, ca o halbă de 
bere englezească fără toartă. Fiecare ţine în mână un 
buchet de flori de mărimea unei conopide frumoase; iar doi 
dintre ei purtau ochelari în această ocazie! Amintindu-mi de 
personajele pe care le reprezentau, am găsit că ochelarii 
sunt un adaos cât se poate de comic. Aveai într-adevăr ce 
vedea! Sfântul loan era întruchipat de un tânăr frumos. 
Sfântul Petru, de un domn în vârstă, cu o privire severă şi o 
bogată barbă castanie. Pe Iuda Iscariotul îl reprezenta un 
ipocrit atât de mare (nu am putut, totuşi, să-mi dau seama 
dacă expresia de pe faţa acestuia era reală sau prefăcută), 
încât, dacă şi-ar fi jucat rolul până la capăt şi s-ar fi dus să 
se spânzure, toată lumea ar fi fost mulţumită. 

Întrucât cele două mari loji, rezervate pentru această 
reprezentaţie doamnelor, erau pline ochi şi n-aveam nici o 
şansă să ajungem în faţă, am plecat, împreună cu mai multă 
lume, ca să ajungem la timp la masă, unde Papă în persoană 
îi serveşte pe cei treisprezece; după o luptă susţinută pe 
treptele Vaticanului şi după multe conflicte personale cu 
garda elveţiană, întreaga gloată a năvălit în încăpere. 
Aceasta era o sală lungă, împodobită cu draperii albe şi 
roşii, cu o lojă mare pentru doamne (care la aceste 
ceremonii sunt obligate să se îmbrace în negru şi să poarte 
văluri negre), o lojă specială pentru regele Neapolului şi 


suita sa, şi masa însăşi, care, aranjată ca pentru o cină de 
bal şi împodobită cu chipurile aurite ale apostolilor 
adevăraţi, era situată pe o platformă ridicată pe una din 
laturile galeriei. Tacâmurile contrafăcute ale apostolilor 
erau rânduite pe acea parte a mesei mai apropiată de 
perete, aşa încât să poată fi privite în voie de spectatori. 

Sala era plină de străini, mulţimea imensă, căldura foarte 
mare, iar înghesuiala de-a dreptul înfricoşătoare. Aceasta a 
ajuns de nesuportat o dată cu venirea puhoiului de oameni 
care asistaseră la spălarea picioarelor; atunci s-au auzit 
asemenea ţipete, încât un grup de dragoni piemontezi a 
trebuit să vină în ajutorul gărzii elveţiene, ca să potolească 
vacarmul. 

Doamnele, mai ales, s-au dovedit fioroase în lupta lor 
pentru locuri. În lojă, o doamnă pe care o cunoşteam a fost 
cuprinsă de după talie de o matroană voinică şi smulsă din 
locul pe care stătea; o altă doamnă (aflată mai în spate, în 
aceeaşi lojă) şi-a consolidat poziţia, înţepându-le pe 
doamnele din faţa ei cu un ac mare. 

Domnii din jurul meu erau nespus de curioşi să vadă ce se 
afla pe masă, iar un englez părea să-şi fi concentrat 
întreaga energie a firii sale în hotărârea de a descoperi 
dacă pe masă se găsea cumva şi nişte muştar. „Pe cinstea 
mea, au şi oţet!”, l-am auzit spunându-i prietenului său, 
după ce se înălţase mai mult timp în vârful picioarelor, fiind 
strivit şi lovit din toate părţile. „Şi ulei! Le-am văzut perfect! 
Poate vreun domn de acolo, din faţă, să-mi spună dacă e 
muştar pe masă? Domnule, vreţi, vă rog, să-mi spuneţi? 
Vedeţi cumva vreo farfurioară cu muştar pe-acolo?” 

După multă aşteptare, pe platformă au apărut apostolii şi 
Iuda şi au fost aşezaţi pe un rând la masă, cu Petru în cap; 
asistenţa se holba la ei, pe când cei doisprezece îşi 
miroseau adânc şi îndelung buchetele de flori, iar Iuda - 
mişcându-şi buzele într-un mod neplăcut - se cufundă într-o 
rugă interioară. Apoi Papa, îmbrăcat într-o robă purpurie şi 
purtând pe cap o scufie de mătase albă, a apărut însoţit de 


o mulţime de cardinali şi de demnitari şi a luat o câniţă de 
aur, din care a turnat puţină apă pe una din mâinile lui 
Petru. Un însoțitor ţinea un lighean de aur, un al doilea, o 
pânză frumoasă, iar al treilea, buchetul lui Petru, care îi 
fusese luat în vederea acestei operaţiuni. Ritualul a fost 
repetat de Sfinţia Sa foarte expeditiv, cu fiecare bărbat în 
parte (am observat că Iuda, în mod deosebit, era copleşit de 
bunăvoința Papei), iar apoi toţi treisprezece s-au aşezat la 
masă. Papa şi-a dat binecuvântarea. Petru şedea în scaunul 
din capul mesei. 

Li s-a servit vin alb şi roşu, iar bucatele păreau foarte 
bune. Felurile veneau în porţii, câte una pentru fiecare 
apostol, şi, după ce erau prezentate Papei de către 
cardinali, în genunchi, acesta le înmână celor treisprezece. 
Modul în care luda devenea tot mai nevrednic la mâncare, 
lâncezind cu capul aplecat într-o parte, ca şi cum şi-ar fi 
pierdut toată pofta, sfida orice descriere. Petru, un bătrân 
zdravăn şi sănătos, s-a pornit „să înghită tot „: mânca tot ce 
i se dădea (el primea ce era mai bun, fiind primul din rând) 
şi nu scotea o vorbă. Mâncărurile păreau făcute în special 
din peşte şi din legume. În acelaşi timp, Papa îi servea pe 
cei treisprezece cu vin şi, cât a durat cina, s-a citit cu voce 
tare dintr-o carte mare - Biblia, presupun - ceva ce nu se 
putea desluşi şi căruia nimeni nu i-a acordat de altfel nici 
cea mai mică atenţie. Din când în când, cardinalii şi ceilalţi 
însoțitori zâmbeau unii la alţii, ca şi cum toată treaba era o 
mare farsă; şi, dacă ne gândim bine, fără îndoială că aveau 
perfectă dreptate. Sfinţia Sa a îndeplinit ce avea de făcut ca 
un om sensibil, obligat să treacă printr-o ceremonie 
obositoare, şi când a terminat a părut foarte fericit. 

Un spectacol interesant mi s-a părut cina pelerinilor, la 
care o serie de domni şi doamne îi servesc pe cei ce vin în 
pelerinaj, în semn de umilinţă, ba chiar le şterg picioarele 
după ce au fost spălate prin procură. Dar nici un spectacol 
din cele multe, în a căror înfăţişare exterioară se pune mare 
încredere, dar care nu sunt, după opinia mea, decât nişte 


simple forme goale, nu m-a impresionat atât de mult ca cel 
de la scala santa, sau scara sfântă pe care l-am văzut de mai 
multe ori - o dată, spre norocul său nenorocul meu, chiar în 
Vinerea Mare. 

Această scară sfântă este alcătuită din douăzeci şi opt de 
trepte; se zice că ar fi aparţinut casei lui Pilat din Pont şi că 
ar fi aceeaşi pe care a păşit Mântuitorul, venind de la 
scaunul de judecată. Pelerinii o urcă numai în genunchi. 
Este abruptă şi la capătul de sus se află o capelă plină, se 
spune, cu moaşte la care se poate privi printre nişte bare 
de fier; coborârea se face pe una din scările laterale, 
nesfinţite, aşa încât totul decurgea normal. 

În Vinerea Mare se aflau acolo, după un calcul modest, o 
sută de persoane care se târau în genunchi, cu toate 
laolaltă, în susul acestor trepte, în timp ce alţii, care aveau 
de gând să urce sau care coborâseră - câţiva le făcuseră pe 
amândouă şi se pregăteau să se ducă sus pentru a doua 
oară - pierdeau vremea pe acolo, sub portalul de jos, unde 
un domn în vârstă, într-un fel de gheretă, zornăia neîncetat 
o cutie de tablă cu o crăpătură în capac, ca să le aducă 
aminte că el se ocupa cu strânsul banilor. Majoritatea celor 
de acolo erau bărbaţi şi femei de la ţară. Totuşi, mai erau 
patru-cinci preoţi iezuiţi şi câteva femei bine îmbrăcate. Un 
cârd întreg de şcolari, pe puţin douăzeci, se aflau cam la 
jumătatea drumului în sus pe scări şi, după toate 
aparențele, se distrau foarte bine. Băieţii urcau foarte 
aproape unul de altul, însă restul credincioşilor se ţineau, în 
măsura posibilului, cât mai departe de ei, ca urmare a 
faptului că aceştia dădeau dovadă de o mare nesăbuinţă în 
mişcarea bocancilor. 

În viaţa mea nu am văzut un spectacol mai ridicol şi mai 
dizgraţios - ridicol prin incidentele absurde şi inevitabile, 
precum şi prin degenerarea lui fără seamăn. La început 
sunt două trepte, apoi urmează un palier destul de lung. 
Cei mai băţoşi dintre credincioşi se deplasează în genunchi 
atât de-a lungul acestui palier, cât şi în sus pe trepte, şi nici 


o deosebire nu ar putea reda schimonoselile pe care le fac 
în înaintarea lor târşâita pe această suprafaţă plană. Apoi, 
să-i vezi cum aşteaptă jos, sub portal, ca să prindă ocazia să 
ţâşnească în rând, de îndată ce se face un loc lângă zid! Ori 
să vezi cum unul, cu o umbrelă (adusă anume, fiindcă era o 
zi frumoasă), trişa, ridicându-se de pe o treaptă pe alta cu 
ajutorul acesteia! Sau cum o doamnă de vreo cincizeci şi 
cinci de ani, cu aere de mironosiţă, se uita mereu înapoi, ca 
să se asigure că picioarele-i sunt frumos aşezate pe trepte! 

Diferenţa de viteză de ascensiune a participanţilor este 
incredibilă. Unii se urcă de parcă ar alerga într-o cursă 
contra cronometru; alţii se opresc ca să spună o rugăciune 
pe fiecare treaptă. Unul atinge fiecare treaptă cu fruntea şi 
o sărută; altul se scarpină în cap tot drumul. Băieţii, de 
pildă, au ajuns sus foarte repede şi au coborât înainte ca 
doamna în vârstă să fi parcurs jumătate de scară. Cum- 
necum, majoritatea penitenţilor coboară foarte vioi şi 
proaspeţi, ca şi cum ar fi făcut o treabă tare bună, care n-ar 
mai putea fi întunecată nici de o grămadă de păcate; iar 
bătrânul domn din ghereta de jos, cel cu cutia, profită din 
plin de buna lor dispoziţie, vă asigur de asta! 

Ca şi cum deplasarea în genunchi nu ar fi destul de 
comică, la capătul de sus al scării se află o statuetă de lemn, 
fixată pe un crucifix, care se înalţă pe un fel de farfurie 
mare de tablă; statueta este atât de prăpădită, de slabă şi 
de instabilă, încât, ori de câte ori o persoană plină de 
entuziasm o sărută cu o devoțiune mai mare decât de 
obicei, sau aruncă o monedă în farfurie cu mai multă 
promptitudine decât se obişnuieşte (fiindcă farfuria 
serveşte drept puşculiţă suplimentară), aceasta se 
cutremură toată, încolţită de zgomote teribile, şi zgâlţâie 
puternic lampa alăturată; toate acestea îi înfricoşează 
teribil pe oamenii de pe trepte, iar pe cei plini de păcate îi 
transpune într-o stare de nedescris. 

În Duminica Paştelui, precum şi în joia care o precede, 
Papa iese în balconul din faţa Bisericii Sfântului Petru şi 


binecuvântează mulţimea. De data aceasta, Duminica 
Paştelui era o zi frumoasă, cu cer albastru: atât de senină, 
înmiresmată şi minunată, încât am uitat pe loc toată vremea 
rea de mai înainte. Joi, priviserăm cum binecuvântarea se 
pogora peste câteva sute de umbrele şi nu observaserăm 
nici o sclipire în cele o sută de fântâni ale Romei - sau 
oricâte or fi fost! - pe când în această dimineaţă luminoasă 
de duminică arătau ca nişte dinamite curgătoare. Lungile 
străzi nenorocite pe care veniserăm (obligaţi fiind de către 
dragonii din garda papală), erau pline de culori atât de vii, 
încât nimic din ele nu mai părea urât. Oamenii simpli ieşiră 
în hainele lor cele mai bune şi mai pitoreşti; cei înstăriți 
umblau în vehicule elegante; cardinalii se precipitau către 
Biserica Pescarilor Săraci în trăsurile lor minunate; măreţia 
apusă se fălea sub soare cu livrele zdrenţuite şi cu bicornuri 
fără luciu: fiecare trăsură din Roma se îndreaptă spre 
marea piazza de la Sfântul Petru. 

Aici se aflau pe puţin o sută cincizeci de mii de oameni. Cu 
toate acestea, rămăsese destul loc liber. Nu ştiu cât de 
multe trăsuri se adunaseră, însă ar mai fi încăput, şi încă 
din belşug. Treptele largi din faţa bisericii gemeau de lume. 
În acestă parte a pieţii predominau contadini-il din Albano 
(oameni care se înnebunesc după roşu) şi amestecul de 
culori vii în mulţime era foarte frumos. La baza treptelor 
stăteau rânduiţi soldaţii. Pierduţi în dimensiunile magnifice 
ale locului, aceştia arătau ca nişte răsaduri de flori. 
Locuitorii Romei, cu chipuri îmbufnate, ţăranii vioi de prin 
ţinuturile înconjurătoare, grupurile de pelerini din toate 
regiunile îndepărtate ale Italiei, străinii din toate ţările 
veniţi să viziteze oraşul, cu toţii făceau un zumzet înmiit în 
aerul limpede, ca tot atâtea insecte; şi, mult deasupra 
tuturor, fierbând, împroşcând şi născând curcubee în 
lumină, ţâşnea şi se rostogolea din abundență apa celor 
două încântătoare fântâni. 

1 Săteni (ital.). 


În faţa balconului atârna un fel de covor strălucitor, iar 
laturile erau împodobite cu o draperie purpurie. Deasupra 
fusese întinsă o pânză, ca să-l apere pe vârstnicul Papă de 
razele fierbinţi ale soarelui. Când s-a făcut amiază, toţi ochii 
s-au îndreptat spre locul unde trebuia să apară Papa. La 
momentul potrivit s-a văzut apropiindu-se tronul acestuia, 
urmat de evantaiele gigantice, din pene de păun. 

Omuleţul dinăuntru (fiindcă balconul este foarte înalt) s-a 
ridicat şi a întins braţele, în timp ce toţi bărbaţii din piaţă s- 
au descoperit, iar unii, dar nu marea majoritate, au 
îngenuncheat chiar. În clipele care au urmat, tunurile de pe 
întăriturile Castelului San Angelo au proclamat darea 
binecuvântării: tobele băteau, armele zăngăneau, iar 
imensa mulţime s-a destrămat brusc în grupuri mai mici şi 
s-a împrăştiat ici şi colo în şuvoaie, întocmai ca nişte nisipuri 
colorate. 

Când am plecat de-acolo, totul era scăldat în lumina 
puternică a amiezii. Tibrul nu mai era galben, ci albastru. 
Incandescenţa soarelui făcea ca vechile poduri să arate noi 
şi robuste. Panteonul, cu faţada-i maiestuoasă, însemnată şi 
brăzdată ca un obraz bătrân, primea din plin lumina de 
vară pe zidurile-i bătute de obuze. Fiecare colibă din 
Cetatea Eternă, oricât de murdară şi pustie, apărea ca nouă 
în razele soarelui. Închisoarea, aflată chiar la stradă, 
dezvăluia la ferestrele din ziduri chipuri de prizonieri 
nenorociţi, care întindeau mâinile ori se încleştau de barele 
ruginite, întorcând obrazul spre stradă şi spre mulţime, ca 
şi cum acestea ar fi fost flăcările unui foc vesel, la care îşi 
puteau încălzi sufletul! 

Când s-a lăsat înserarea, fără că vreun nor să întunece 
luna, mi s-a oferit un spectacol uluitor: marea piaţă se 
umpluse din nou şi întreaga bazilică, de la cruce până la 
temelii, ca şi colonadele din jurul pieţii, erau luminate cu 
nenumărate torţe, urmând supus desenul construcţiei! Ce 
senzaţie de exaltare, de bucurie şi desfătare am avut atunci 
când, la ceasurile şapte şi jumătate - nici o secundă mai 


târziu - anunţate de marele clopot, o pâclă de foc de un 
roşu intens s-a ridicat cu multă graţie de pe vârful cupolei 
până la capătul crucii şi momentul în care-a ajuns acolo a 
fost totodată semnalul de aprindere a nenumărate artificii, 
tot mari şi roşii, arzând ca o flacără vie din toate colţurile 
impunătorului edificiu, în aşa fel încât fiecare cornişă, 
fiecare capitel, până şi cel mai mic ornament de piatră, se 
exprimă în foc, iar fundalul negru şi masiv al enormului dom 
părea tot atât de transparent ca şi o coajă de ou! 

Un fitil la o încărcătură de pulbere ori un circuit electric - 
nimic nu s-ar fi putut aprinde mai brusc şi mai repede decât 
aceste artificii! Două ore după aceea, aflându-ne pe o colină 
îndepărtată, am privit spre bazilică: era încă luminată, 
strălucind şi sclipind ca un giuvaier în noaptea calmă! Nici o 
linie nu lipsea din proporţii, nici un unghi nu era tocit, nici 
un atom din strălucire nu se pierduse. 

În seara următoare, în Lunea Paştelui, impresionanta 
revărsare de artificii s-a mutat la Castelul San Angelo. Ca să 
vedem mai bine, am închiriat o cameră într-o casă peste 
drum şi am pomit-o într-acolo destul de devreme, 
străbătând o gloată compactă de oameni care împânzeau 
piaţa din faţă, precum şi toate bulevardele adiacente, şi 
înghesuindu-se într-atâta pe podul dinspre castel, încât 
acesta părea gata să se prăbuşească în tumultuosul Tibru. 
Printre statuile de pe acest pod (nişte lucrări execrabile), 
erau câteva vase mari umplute cu câlţi, care ardeau şi 
aruncau o strălucire stranie pe chipurile din mulţime şi o 
lumină nu mai puţin ciudată pe contrafacerile de piatră de 
deasupra. 

Spectacolul a început cu o formidabilă descărcătură de 
tun şi, apoi, timp de douăzeci de minute sau o jumătate de 
oră, întregul castel s-a transformat într-o pânză 
neîntreruptă de foc şi într-un labirint de roţi scânteietoare 
de toate culorile, mărimile şi vitezele, în timp ce rachetele 
îşi croiau drum spre cer, nu câte una, nu câte două şi nici cu 
duzină, ci cu sutele deodată. Cât despre explozia de 


încheiere - girandola - aceasta a fost ca o aruncare în aer a 
întregii fortărețe. 

Într-o jumătate de oră mulţimea s-a împrăştiat care 
încotro; luna îşi privea tăcută imaginea încreţită în râu; 
câţiva bărbaţi mişunau încolo şi încoace cu lumânări 
aprinse în căutarea a tot ceea ce se pierduse în înghesuială 
şi merita să devină al lor, tot locul acela fiindu-le la 
discreţie. 

Ca să schimbăm decorul, ne-am dus în vechea Romă, ca să 
ne luăm, după un alt foc şi o nouă detunătură, rămas bun 
de la Colloseum. Îl mai văzuserăm la lumina lunii, însă 
singurătatea copleşitoare din acea noapte era dincolo de 
orice descriere. Stâlpii fantomatici din Forum, arcurile 
triumfale ale vechilor împărați, grămezile enorme de ruine, 
palate odinioară, movilele năpădite de iarbă, mormanele 
templelor distruse, lespezile de pe Via Sacra, netezite de 
mersul atâtor picioare spre Roma antică, toate acestea erau 
întunecate, în melancolia lor trascendentă, de stafia sumbră 
a serbărilor sângeroase care bântuiseră scena altădată; 
construcţia a fost prădată de Papi hrăpăreţi şi de prinți 
războinici, dar a rămas neînvinsă; se răsuceau braţe 
sălbatice de buruieni, de ierburi şi mărăcini; totul i se 
plângea nopţii, din fiecare ungher, de sub fiecare arcadă 
sfărâmată; pretutindeni domnea propria-i umbră, 
înspăimântătoare şi nemişcată! 

A doua zi ne-am odihnit pe iarbă în campagna, la un popas 
în drumul nostru spre Florenţa, şi, ascultând cântul 
privighetorilor, am observai că în locul în care fusese ucisă 
sărmana contesă venită în pelerinaj fusese ridicată o mică 
cruce de lemn. Am pus şi noi câteva pietre în jur, ca început 
de movilă în amintirea ei, întrebându-ne dacă ne vom mai 
odihni vreodată acolo şi privind înapoi către Roma. 

O DIORAMĂ RAPIDĂ. 

Plecăm la Napoli! Părăsim Cetatea Eternă prin Poarta San 
Giovanni Laterano, situată la celălalt capăt al oraşului, unde 
două lucruri atrag atenţia, fiind ultimele obiective pentru 


vizitatorul care pleacă şi primele pentru cel care abia 
soseşte: o mândră catedrală şi o ruină gata să se 
prăbuşească - însemne potrivite pentru Roma! 

Drumul nostru străbate campagna, care arată mult mai 
solemnă într-o zi senină şi luminoasă ca aceasta, decât sub 
un cer întunecat; întinderea de ruine se desfăşoară clar 
privirii; printre arcadele apeductelor, strălucirea soarelui 
dezvăluie alte arcade în cuprinderea lui tristă. După ce am 
traversat câmpia, ne-am oprit să o contemplăm de la 
Albano, iar suprafaţa ei întunecată şi unduitoare zăcea la 
picioarele noastre ca un lac încremenit sau ca un Lethe lat 
şi negru, curgând în jurul zidurilor Romei, separând cetatea 
de restul lumii! Şi când te gândeşti cât de des au trecut pe 
aici strălucitoare legiuni în marşul lor triumfător prin 
această întindere purpurie, atât de tăcută şi de nepopulată 
acum! Sau cum, adeseori, captivii cu inimile zdrobite 
priveau spre oraşul din depărtare şi apoi la locuitorii 
acestuia, veniţi să-l aclame pe învingătorul lor! Câta larmă, 
cât desfrâu şi câte crime n-au cuprins vastele palate, reduse 
acum la simple maldăre de cărămidă şi marmură 
sfărâmată! Câtă văpaie de focuri, câte vaiete şi bocete de 
molimă şi foamete n-au răsunat odinioară peste câmpia asta 
sălbatică, unde nimic nu se mai aude acum, în afară de 
vuietul vântului, şi unde şopârle răzlețe mai zburdă la 
soare. 

Pe lângă noi trece un convoi de care ce duc vin la Roma; 
fiecare din ele este mânat de câte-un ţăran lăţos, adăpostit 
sub un coviltir mic, făcut din piele de oaie. După ce convoiul 
s-a îndepărtat, ne-am continuat drumul, cutreierând printr- 
un ţinut mai la deal, bogat în arbori. În ziua următoare am 
ajuns la mlaştinile pontine, plicticos de plate şi de 
singuratice, năpădite de hăţişuri şi inundate de ape, 
traversate însă de un drum bun, construit chiar de-a 
curmezişul lor şi străjuit de pomi. Din când în când, trecem 
pe lângă un corp de gardă izolat; ici şi colo vedem o colibă 
părăsită, înconjurată de un zid. Câţiva ciobani îşi pierd 


timpul pe malurile râului care curge pe lângă drum şi, 
uneori, dăm cu ochii de câte o bărcuţă cu fundul plat trasă 
la edec de un bărbat. Când şi când trece câte-un călăreț 
purtând în faţă, de-a curmezişul şeii, o puşcă şi fiind însoţit 
de câini fioroşi; în rest, nici o altă mişcare, în afară de cea a 
vântului, şi astfel ajungem într-un loc de unde se vede 
Terracina. 

Cât de albastră şi de strălucitoare este marea, 
rostogolindu-se sub ferestrele hanului atât de vestit pentru 
poveştile lui cu tâlhari! Şi cât de pitoreşti sunt vârfurile de 
stâncă deasupra drumului îngust pe care-l vom parcurge a 
doua zi! În cartierele de sus trudesc ocnaşii, în timp ce 
sentinelele care-i păzesc lenevesc pe ţărmul mării! Toată 
noaptea se aude murmurul mării sub stele; la crăpatul de 
ziuă perspectivă se deschide brusc, ca prin miracol, 
dezvăluind în depărtare, peste mare, oraşul Napoli şi 
insulele sale, precum şi Vezuviul care scuipă foc! Într-un 
sfert de oră totul dispare, ca şi cum ar fi fost doar o viziune 
alcătuită din nori, şi împrejur nu mai rămâne nimic altceva 
decât marea şi cerul. 

După ce am trecut frontiera în Regatul Napoli şi după ce 
am reuşit cu greu să-i potolim pe cei mai nesătui soldaţi şi 
ofiţeri de la vamă, la capătul a două ore de călătorie, am 
intrat printr-o arcadă fără porţi în primul oraş napolitan, 
Fondi. lau notă de Fondi în numele a tot ceea ce este 
mizerabil şi neînchipuit de sărac. 

Un canal murdar, plin de noroi şi de lături, şerpuieşte în 
josul străzilor nenorocite, alimentat de şuvoaie indecente, 
care se scurg din casele abjecte. Nu este uşă, fereastră sau 
oblon, acoperiş, perete, stâlp său par în tot orăşelul, care să 
nu fie căzut în ruină ori putrezit. Ai impresia că istoria 
zbuciumată a oraşului, cu toate asediile şi jafurile pricinuite 
de Barbarossa şi de alţii, a fost scrisă anul trecut. lar faptul 
că aceşti câini slăbănogi, care se furişează prin străzile 
mizere, n-au fost încă devoraţi de locuitorii de aici 
constituie unul din misterele lumii! 


Ce oameni încruntaţi, ce obrazuri scofâlcite! Toţi sunt 
cerşetori, însă asta nu-i nimic. Priviţi-i cum se adună! Unii 
sunt prea leneşi ca să vină jos, sau prea înţelepţi ca să se 
încreadă în scări şi ca să cuteze să coboare pe ele, aşa că îşi 
întind mâinile slăbănoage de la ferestrele de sus şi strigă; 
alţii se-adună cârd în jurul nostru, luptând, îmbrâncindu-se 
unul pe altul şi cerând fără încetare de pomană în numele 
Fecioarei binecuvântate şi din dragoste pentru Dumnezeu 
şi toţi sfinţii. Un grup de copii sărmani, aproape goi, 
strigând şi cerând în acelaşi fel, descoperă că se pot vedea 
în luciul trăsurii şi încep să ţopăie şi să se strâmbe pentru 
plăcerea de a-şi admira maimuţărelile repetate în oglindă. 
Un schilod nebun tocmai vrea să lovească un confrate 
dintre aceia care încearcă să-i înăbuşe cererea inutilă şi 
mult prea zgomotoasă; deodată, îşi vede în luciul trăsurii 
perechea supărată, se opreşte brusc şi, scoțând limba, 
începe să-şi scuture capul şi să flecărească. Ţipătul lui 
ascuţit trezeşte o haită de creaturi sălbatice, înfăşurate în 
veşminte jegoase, care zac pe treptele bisericii, cu oale şi 
tigăi de vânzare. Aceştia se ridică şi se apropie în goană, 
cerşind sfidător; „Mi-e foame! Daţi-mi ceva! Ascultaţi-mă, 
signore, mi-e foame!” Apoi o bătrână cu un aspect 
înspăimântător vine şchiopătând în josul străzii şi, de teamă 
că a întârziat, întinde o mână şi, scărpinându-se în acelaşi 
timp pe tot corpul cu cealaltă, ţipă cu mult înainte de a 
putea fi auzită: „Milă, milă! O să mă duc de-a dreptul să mă 
rog pentru dumneavoastră, frumoasă doamnă, dacă-mi veţi 
da pomană!” În fine, trec pe lângă noi în goană membrii 
unei confrerii pentru îngroparea morţilor, mascaţi hidos şi 
îmbrăcaţi în robe jerpelite, albe pe la margini, cu 
împroşcături de la multe ierni noroioase, escortaţi de un 
preot murdar şi de un purtător de cruce aşijderea. 
Înconjuraţi de această mulţime pestriță, ne strecurăm afară 
din orăşel; asupra noastră sunt aţintiţi ochi răi, sticloşi, 
urmărindu-ne din întunericul fiecărei case prăvălite, ca 
nişte scânteietoare fărâme de murdărie şi putrefacție. 


O frumoasă trecătoare de munte, ruinele unui fort pe o 
înălţime greu accesibilă - tradiţia îl numeşte Fortul Fra 
Diavolo; vechiul orăşel Itri, părând o născocire din aluat, 
este construit aproape perpendicular pe un deal, la care se 
ajunge prin nişte trepte abrupte; frumosul Mola di Gaeta, al 
cărui vin, ca şi cel de Albano, a degenerat mult din zilele lui 
Horaţiu, sau gustul lui Horaţiu pentru vin nu era prea 
grozav, ceea ce, totuşi, nu e de crezut pentru unul căruia îi 
plăcea atât de mult licoarea, încât a ridicat-o atâta în slăvi; 
încă o noapte pe drum, spre Santa Agatha; o zi de odihnă la 
Capua, pitorească, însă nu tot atât de seducătoare pentru 
un călător din ziua de azi cum au găsit-o soldaţii Romei 
pretoriene; un drum şerpuind printre viţa buclată şi întinsă 
în ghirlande de la un pom la altul; în cele din urmă, se vede 
Vezuviul, foarte aproape de noi: conul şi vârful îi sunt albite 
de zăpadă, iar deasupra atârnă fumul, ca un nor dens în 
atmosfera încărcată a zilei. Coborâm într-o goană dealul şi 
intrăm drept în Napoli. 

În susul străzii, venind spre noi, urcă o procesiune 
funerară. Corpul, într-un sicriu deschis, purtat pe un fel de 
palanchin, este acoperit cu un postav numai purpură şi aur. 
Cei ce-l bocesc poartă robe şi măşti albe. Moartea este şi- 
aici prezentă, dar viaţa-i şi ea bine reprezentată, încât ai 
impresia că toţi locuitorii au ieşit în stradă, alergând ici şi 
colo în trăsuri. Unele din acestea, conduse de obişnuiţii 
vetturini, sunt trase de trei căi înhămaţi în aceeaşi linie, 
împodobiţi cu găteli elegante şi cu o mare abundență de 
fireturi aurii, care merg întotdeauna foarte repede. Nu 
fiindcă încărcăturile lor ar fi uşoare - cea mai mică dintre 
ele duce cel puţin zece pasageri: patru în faţă, încă patru 
sau cinci agăţaţi în spate şi încă vreo doi-trei într-un fel de 
plasă ori sac, fixat dedesubt, la osie, unde stau pe jumătate 
sufocaţi în noroi şi în praf. 

Atleţi de circ, cântăreţi buffo cu chitare, recitatori de 
poezii, povestitori, spectacole ieftine cu clovni şi actori, tobe 
şi trompete, pânze zugrăvite, arătând minunile dinăuntru, 


precum şi mulţimi de curioşi adunaţi afară, înteţesc vârtejul 
şi forfota. Lazzaronil în zdrenţe zac adormiţi pe praguri, 
sub arcade ori în bordeie; cei din mica nobilime, în veşminte 
vesele, gonesc cu trăsurile pe chiaja, sau se plimbă în 
Grădina Publică; sub porticul marelui Teatru San Carlo, în 
plină stradă, scribii de scrisori, cocoţaţi în spatele micilor 
pupitre, prevăzute cu suporturi pentru călimări, îşi aşteaptă 
plini de răbdare clienţii. 

1 Cerşetori, zdrenţăroşi (ital.) (N. T). 

lată un ocnaş în lanţuri, care doreşte să i se scrie o 
scrisoare către un prieten. Se apropie de un om cu 
înfăţişare de copist, stând sub un colţ de arcadă şi făcându- 
şi meseria. A obţinut permisiunea de la sentinela care-l 
păzeşte şi care rămâne tot timpul lângă el, sprijinindu-se de 
zid şi spărgând nuci. Ocnaşul dictează la urechea copistului 
şi, cum nu ştie carte, priveşte intens în ochii acestuia, ca să 
citească în ei dacă a scris exact ceea ce i-a spus. După un 
timp, ocnaşul devine discursiv şi incoerent. Copistul se 
opreşte şi-şi freacă bărbia. Ocnaşul e volubil. În cele din 
urmă, copistul prinde ideea şi, cu aerul unui om care ştie 
cum s-o aducă din condei, o aşterne pe hârtie, oprindu-se 
din când în când ca să-şi privească plin de admiraţie 
propriul text. Ocnaşul nu scoate o vorbă. Soldatul sparge 
nucile cu mult stoicism. Mai e ceva? întreabă copistul. Nu 
mai e nimic. Atunci, ascultă aici, prietene. Îi citeşte toată 
scrisoarea. Ocnaşul e încântat. Scrisoarea este împăturită, i 
se pune adresa, se înmânează ocnaşului şi acesta plăteşte 
onorariul. Copistul recade indolent pe scaun şi ia o carte. 
Ocnaşul adună de pe jos un sac gol, sentinela aruncă o 
mână de coji de nuci, îşi pune arma pe umăr şi pornesc 
amândoi la drum. 

De ce oare, ori de câte ori îi priveşti, cerşetorii îşi lovesc 
uşor bărbiile cu mâna dreaptă? Fiindcă totul la Napoli se 
exprimă cu ajutorul pantomimei, iar acesta este semnul 
convenţional pentru foame. Un bărbat care se ceartă cu 
altul îşi pune palma mâinii drepte pe dosul celei stângi şi 


mişcă degetele mari - ceea ce aminteşte mişcarea urechilor 
de măgar - la care adversarul său este pur şi simplu 
disperat. Doi se tocmesc pentru peşte şi, când i se spune 
preţul, cumpărătorul îşi goleşte un buzunar imaginar şi 
pleacă fără să spună o vorbă, transmiţându-i astfel, destul 
de clar, vânzătorului că socoteşte marfa prea scumpă. Se 
întâlnesc doi, care tocmai treceau în trăsură pe acolo; unul 
îşi atinge buzele de două-trei ori, arătând cele cinci degete 
ale mâinii drepte, după care face o tăietură orizontală în 
aer, cu palma. Celălalt dă din cap vioi, apoi îşi vede de 
drumul său: a fost invitat la o cină prietenească la orele 
cinci şi jumătate şi se va duce cu siguranţă. 

În toată Italia, o anumită mişcare din încheietura mâinii 
drepte cu arătătorul scos în afară exprimă negația - singura 
pe care o vor pricepe vreodată cerşetorii. Aşadar, la Napoli, 
cele cinci degete constituie un vocabular copios. 

Toate acestea şi multe alte scene de viaţă şi forfotă pe 
stradă, mâncatul macaroanelor la apusul soarelui, vânzarea 
florilor toată ziua, cerşitul şi furtul peste tot şi la toate 
ceasurile, le vezi pe luminosul țărm al mării, unde valurile 
golfului sclipesc vesel. Însă, dragii mei iubitori şi vânători 
de pitoresc, să nu pierdem din ochi depravarea, degradarea 
şi mizeria cu care este, inseparabil, asociată această veselă 
viaţă napolitană! Nu este bine să dispreţuieşti San Gile şi să 
te înnebuneşti după Porta Capuana. O pereche de picioare 
goale şi o basma roşie zdrenţuită nu constituie oare o 
diferenţă totală între ceea ce este interesant şi ceea ce e 
brutal şi odios? Descriind, poetizând mereu frumuseţile 
acestui loc minunat, cel mai încântător din lume, să 
încercăm, ca o datorie, să asociem noi exemple de pitoresc 
cu recunoaşterea palidă a destinului şi capacităţilor omului, 
care sunt mai demne de speranţă, cred eu, printre 
gheţurile şi zăpezile Polului Nord, decât în soarele şi 
înflorirea prezente în Napoli. 

Capri (un nume odios odată, din cauza lui Tiberiu, bestia 
zeificată), Ischia, Procida, miile de frumuseți aflate în 


depărtarea Golfului, iată-le în marea albastră, care se 
schimbă de douăzeci de ori pe zi în ceaţă şi în strălucirea 
soarelui: sunt când aproape, de parcă le poţi atinge cu 
mâna, când departe, când nevăzute. Cel mai frumos ţinut 
din lume se întinde în jurul nostru. Fie că ne îndreptăm 
spre țărm, către splendidul amfiteatru maritim de la 
Miseno, şi trecem pe lângă grota lui Posilipo, în drum spre 
Grotto del Cane şi apoi mai departe, la Baiae, fie că 
mergem în partea cealaltă, spre Vezuviu şi Sorrento, 
drumul este o succesiune de privelişti încântătoare. Înspre 
Sorrento, deasupra porţilor şi arcadelor, se află 
nenumărate iconiţe ale lui San Genaro, ţinând braţul întins 
asemenea lui Canutel1, ca să împiedice furia Muntelui în 
Flăcări; călătorim apoi comod pe calea ferată de-a lungul 
superbei plaje, pe lângă oraşul Torre del Greco, construit 
pe cenuşa unei aşezări mai vechi, distrusă de o erupție a 
Vezuviului; vedem case cu acoperişul plat, grânare şi fabrici 
de macaroane; Castel-a-Mare, castelul în ruine, locuit acum 
de pescari, se ridică parcă din mare pe o îngrămădire de 
stânci. Aici se termină calea ferată, dar ne putem continua 
drumul călare, urmând o succesiune de golfuri superbe; 
peisajul pare să se prăvălească de pe vârful lui San Angelo 
(cel mai înalt munte din apropiere) până la marginea apei - 
printre vii, măslini, livezi de portocali şi lămâi, stânci, 
viroage înverzite între dealuri; 

1 Canute (sau Cnut), danez, rege al Angliei (1016-1035). 
Legenda spune că, pentru a curma linguşelile curtenilor, s-a 
dus la malul mării şi a poruncit valurilor să se liniştească; 
acestea nu l-au ascultat şi au înaintat până la el, udându-l 
(N. T). 

Drumul se strecoară pe la poalele unor înălţimi înzăpezite 
şi prin orăşele în care, pe la porţi, stau femei frumoase şi 
brune; trecem apoi pe lângă pitoreşti vile de vară şi 
ajungem la Sorrento, unde poetul Tasso s-a inspirat din 
frumuseţile dimprejur. La înapoiere, urcăm înălțimile de 
deasupra orăşelului Castel-a-Mare şi privind în jos, printre 


crengi şi frunzăriş, vedem marea învălurată, scânteind în 
soare, în timp ce, departe, căsuţele albe din Napoli se văd 
ca nişte zaruri. Întoarcerea acasă la apusul soarelui, 
admirând pe o parte marea strălucitoare şi pe cealaltă 
muntele tot mai întunecat, cu fumul şi flacăra lui - iată o 
sublimă încheiere a acestei zile încântătoare. 

Catedrala din apropierea Porții Capuane - nu departe de 
vechea piaţă de peşte din cel mai murdar cartier din 
Napoli, şi locul de unde a pornit revolta lui Masaniellol - e 
renumită prin faptul că a fost scena uneia din primele 
proclamaţii adresate de un tribun poporului, şi nu s-ar 
remarca prin nimic altceva, dacă n-ar fi sfântul de ceară 
împodobit cu bijuterii, pus într-un coşciug de sticlă, 
încrucişând pe piept două braţe ciudate, ori numărul 
impresionant de cerşetori care îşi lovesc fără încetare 
bărbile, ca o baterie de castaniete. Catedrala, cu un portal 
frumos şi coloane de granit african şi Ilomaso Aniello, zis 
Masaniello; tribun al poporului napolitan, născut în acest 
oraş în 1620; conducător al revoltei locuitorilor din Napoli, 
a fost asasinat în 1647 (N. ED. Engl.). 

Egiptean, care au ornat odinioară templul lui Apollo, 
păstrează faimosul sânge sacru al lui San Gennaro, sau 
Jannuarius, ţinut aici în două flacoane închise într-un chivot 
de argint; în mod miraculos, sângele se lichefiază de trei ori 
pe an, spre marea uimire a poporului. O dată cu lichefierea 
sângelui se înroşeşte şi piatra aflată la o distanţă de câteva 
mile de catedrală, pe care Sfântul a îndurat martiriul. Se 
zice că până şi preoţii care oficiază slujba capătă uneori, 
când se întâmplă minunea, o uşoară culoare roşie. 

Bătrânii din bordeiele de la intrarea în vechile catacombe, 
care, în bătrâneţea şi infirmitatea lor, par să aştepte ultima 
clipă aici, ca să fie înmormântați unde au trăit, sunt 
membrii unei confrerii ciudate, numită Spitalul Regal, 
participând în mod oficial la funeralii. Două dintre aceste 
cadavre vii pornesc cu paşi şovăitori, purtând lumiânări 
aprinse, ca să ne arate cavernele morţii, şi o fac foarte 


indiferenți, ca şi cum ei înşişi ar fi nemuritori. Timp de trei 
sute de ani, cavernele acestea au fost locuri de 
îngropăciune şi într-un anume punct al lor se află o groapă 
mare, plină de tigve şi oseminte, zise a fi tristele rămăşiţe 
ale celor seceraţi de o epidemie îngrozitoare. În rest, nimic 
altceva decât praf. Dăm peste un imens labirint de lungi 
galerii scobite în rocă. La capătul unora dintre ele se vede 
licărind pe neaşteptate lumina zilei, care arată 
înspăimântătoare şi stranie printre torţe şi prin atâta praf 
sub bolile întunecate, încât parcă şi strălucirea ei ar fi 
moartă şi îngropată. 

Actualul loc de îngropăciune se află departe, afară, pe un 
deal situat între oraş şi Vezuviu. Fostul Campo Santo, cu 
cele trei sute şaizeci şi cinci de puțuri, este folosit numai 
pentru aceia care mor în spitale şi în închisori, sau pentru 
cadavrele nereclamate de vreo rudă ori vreun prieten. Noul 
şi faimosul cimitir nu e prea departe de acolo şi, deşi 
neterminat, are deja multe morminte printre arbuşti, flori şi 
coloane graţioase. S-ar putea obiecta, pe bună dreptate, că 
unele monumente funerare sunt nefireşti şi prea fanteziste, 
însă lumina orbitoare pare să justifice totul aici; iar 
Vezuviul, separat de morminte printr-o încântătoare coastă 
de deal, intensifică parcă tristeţea locului. 

Privit din acest nou „oraş al morţilor”, muntele ne apare 
solemn, cu fumul negru plutind deasupra pe cerul albastru; 
însă cu atât mai amenințătoare şi mai zguduitoare ni se 
înfăţişează priveliştea vulcanului, contemplată de pe ruinele 
triste ale Herculaneumului şi Pompeiului. 

Aflându-te în marea piaţă din Pompei şi căutând cu 
privirea de-a lungul străzilor încremenite, printre templele 
ruinate ale lui Jupiter şi Isis şi peste casele distruse, cu 
sanctuarele lor cele mai intime deschise azi zilei, spre 
Vezuviul luminos şi înzăpezit, înălțându-se în depărtarea 
paşnică, pierzi orice noţiune a timpului şi orice interes 
pentru alte lucruri, copleşit fiind de strania şi melancolică 
senzaţie stârnită de vederea laolaltă a distrugerilor şi a 


distrugătorului, uniţi în acest liniştit tablou sub soare. Apoi, 
rătăcind în continuare, ai să vezi la fiecare colţ mici semne 
familiare ale vieţii omeneşti, ale preocupărilor cotidiene: 
şanţul lăsat de frânghia găleţii în marginea de piatră a 
fântânii secate, urma roţilor de care în pavajul străzilor, 
locul cupelor de băut pe tejgheaua de piatră a prăvăliilor de 
vin, amforele din pivnițe tainice, înmagazinate acolo atâtea 
sute de ani şi netulburate până la această oră - toate redau 
solitudinea şi deprimarea locului, într-un mesaj de mii de 
ori mai tulburător decât dacă vulcanul, în furia sa, ar fi 
măturat de pe pământ toată cetatea şi ar fi cufundat-o în 
adâncul mării. 

După ce oraşul a fost zguduit de cutremurul care a 
precedat erupția, au fost tocmiţi pietrari ca să taie în 
marmură noi ornamente pentru temple şi pentru celelalte 
clădiri deteriorate. Iată opera lor zăcând dincolo de poarta 
oraşului, ca şi cum mâine s-ar înapoia la lucru. 

În privinţa casei lui Diomede, unde au fost găsite schelete 
îngrămădite, aproape de uşă, întipărirea corpurilor de 
cenuşă se vede şi azi, când din morţi n-au mai rămas decât 
oasele. Tot aşa, în teatrul din Herculaneum, o mască evident 
comică, plutind în fluviul de lavă fierbinte, şi-a imprimat 
trăsăturile în el; lavă s-a întărit ca piatra, iar acum masca îi 
întoarce călătorului aceeaşi privire fantastică pe care o 
arunca spectatorilor în acest teatru acum două mii de ani. 

În afară de minunea de a te afla în aceste locuri, păşind 
de-a lungul străzilor, înăuntrul şi în afara caselor, sau prin 
camerele secrete ale templelor unei religii care a dispărut 
de pe faţa pământului, găsind multe urme încă proaspete 
ale antichităţii îndepărtate, ca şi cum scurgerea timpului s- 
ar fi oprit după această catastrofă şi nu ar mai fi urmat 
nopţi, zile, luni, ani şi secole de atunci; nimic nu este mai 
impresionant şi mai teribil decât urmele de peste tot ale 
cenuşii, puterea ei irezistibilă şi neputinţa de a scăpa de ea. 
În pivnițele de vin, cenuşa a forţat vasele de pământ, 
înlocuind vinul şi înecându-le până la gât. În morminte, 


cenuşa vulcanului a forţat-o pe aceea a morţilor din urnele 
funerare şi pulberea nouă s-a contopit cu pulberea veche. 
Gurile, ochii şi craniile s-au umplut cu această substanţă 
teribilă. La Herculaneum, unde torentul a fost mai puternic, 
lavă şi cenuşa s-au rostogolit în oraş, ca marea. Imaginaţi- 
vă un potop de apă transformat în marmură - aceasta e 
„lava” de aici. 

Nişte lucrători tocmai săpau o fântână, pe a cărei margine 
stăm şi privim noi acum când, pe neaşteptate, au dat peste 
băncile de piatră ale teatrului (în fundul gropii, acestea 
păreau a fi trepte) şi au descoperit astfel oraşul îngropat 
odinioară: Herculaneum. Coborând îndată cu torţe aprinse, 
suntem uimiţi de zidurile monstruoase ridicându-se între 
bănci, închizând scena, insinuându-şi formele în locuri 
absurde, răvăşind întregul plan şi făcând din el un vis al 
dezordinii. La început n-am putut crede, nu ne-am putut 
imagina că această masă compactă nu e decât lavă care s-a 
revărsat şi a înecat tot oraşul, şi că tot ceea ce nu se mai 
găseşte aici a fost tăiat, ca de o secure, chiar dacă era din 
piatră dură. După ce am văzut şi am înţeles, grozăvia lavei 
ni s-a înfăţişat întreagă, în imagini de nedescris. 

În ambele oraşe, pe pereţii caselor rămase fără acoperiş, 
se pot vedea numeroase fresce (unele dintre ele au fost 
mutate cu grijă la muzeu, la Napoli) care par atât de 
proaspete şi de clare, încât ai impresia că ar fi fost 
executate ieri. Sunt acolo naturi moarte cu merinde, sticle, 
oglinzi, jucării şi alte asemenea; ori obişnuite scene de 
familie, fabule mitologice redate cu multă vigoare şi pe 
şleau, repetiţii la teatru, poeţi care-şi citesc versurile unor 
prieteni, inscripţii pe ziduri, satire politice, anunţuri, 
desene neîndemânatice, făcute de şcolari: toate populează 
şi restaurează aceste oraşe antice, hrănind fantezia 
vizitatorului cuprins de o vie uimire. De asemenea, se 
găsesc obiecte de toate felurile: lămpi, mese, divane, vase 
de bucătărie, de băut, de mâncare, unelte ale lucrătorilor, 
instrumente chirurgicale, bilete la teatru, bani, podoabe, 


legături de chei găsite încleştate în pumnul scheletelor, 
coifuri ale gărzilor şi ale luptătorilor, şi chiar un clopoțel de 
casă care pare să păstreze încă vechile tonuri domestice. 

Până şi cele mai mărunte obiecte îşi aduc contribuţia la 
faima Vezuviului, făcându-l mai interesant şi învestindu-l cu 
o adevărată fascinaţie. Privind din oraşele în ruină spre 
ogoarele învecinate, cultivate cu viţă aspectuoasă şi pomi 
îmbelşugaţi, te gândeşti că numeroase temple, clădiri şi 
străzi mai zac încă sub livezile liniştite, aşteptând să fie 
scoase la lumina zilei: o stare de basm, plină de taine, care- 
ţi captivează imaginaţia şi nu se supune nimănui. Nimănui, 
în afară de Vezuviu; însă muntele este geniul locului. 
Fiecare ruină creată de acesta ne duce privirea curioasă 
înapoi, spre fumul care se ridică spre cer. Se înalţă în faţa 
noastră, când ne croim drum prin străzile ruinate, ori 
deasupra noastră când stăm pe zidurile sfărâmate; îl 
urmărim prin fiecare gol al coloanelor distruse şi prin 
dantelăria poznaşă a viței, cât timp cutreierăm prin curţile 
pustii ale caselor. Ducându-ne spre Paestum, ca să vedem 
acolo nişte construcţii urâte, din care şi cele mai recente au 
fost ridicate cu sute de ani înainte de naşterea lui Cristos, 
dar rezistând şi-acum în solitară măreție pe o câmpie 
sălbatică, bântuită de malarie, urmărim Vezuviul cum 
dispare în depărtare, pentru ca la întoarcere să-l observăm 
cu acelaşi entuziasm şi interes - muntele, destinul 
neînduplecat al acestui frumos ţinut, prevestindu-i parcă 
ursita. 

În această zi de primăvară timpurie, pe când ne întoarcem 
de la Paestum, e foarte cald la soare, iar la umbră foarte 
rece, încât putem mânca de prânz în aer liber, lângă poarta 
Pompeiului, în timp ce râuleţul din apropiere oferă destulă 
răcoare, tocmai bună pentru răcirea vinului nostru. Soarele 
străluceşte puternic; pe cerul albastru nu e nici măcar 
urmă de nor; astă seară va fi lună plină. Nu ne pasă că 
zăpada şi gheaţa se aştern gros pe culmea Vezuviului, că 
am mers toată ziua pe jos prin Pompei, ori că prin partea 


locului se spune că străinii n-au ce căuta noaptea pe munte, 
într-un anotimp atât de nepotrivit Profităm deci de vremea 
frumoasă ca să ajungem cât mai repede la Resina, un 
sătuleţ de la poalele muntelui, să ne pregătim în casa 
călăuzei cât putem mai bine, după această hotărâre luată în 
pripă, ca să urcăm imediat şi să prindem apusul soarelui la 
jumătatea drumului, răsăritul lunii în vârf şi miezul nopţii 
pe drumul de întoarcere! 

La orele patru după amiază, în curtea grajdului lui signor 
Salvatore se aude un vacarm asurzitor: cunoscută 
căpetenie de călăuze poartă la pălărie o bandă aurie; 
treizeci de ajutoare, care se învălmăşesc şi ţipă deodată, 
pregătesc în vederea ascensiunii şase ponei înşeuaţi, trei 
litiere şi câteva ciomege zdravene. Fiecare din cei treizeci 
se ceartă cu ceilalţi douăzeci şi nouă, înspăimântându-i pe 
cei şase ponei; în curtea grajdului se mai înghesuie şi o 
mulţime de locuitori din sat, participând şi ei la zarva de 
acolo, călcaţi în picioare de vite. 

După multă hărţuială şi mai mult zgomot decât ar fi 
necesar pentru asedierea întregului Napoli, expediţia se 
pune în mişcare. Şeful, care a fost plătit cu dărnicie pentru 
tot ce face, călăreşte înaintea grupului; cele treizeci de 
ajutoare merg pe jos. Opt duc litierele, care urmează să fie 
folosite curând, iar ceilalţi douăzeci şi doi cerşesc. 

O vreme urcăm pe un drum de piatră părând o largă scară 
neterminată, străjuită de vii pe ambele părţi. În cele din 
urmă, ieşim într-un loc pustiu, bătut de vânt, unde lava zace 
învălmăşită în enorme mormane de culoare ruginie, de 
parcă pământul ar fi fost brăzdat de fulgere. Aici ne oprim 
ca să vedem cum apune soarele. Transformarea produsă în 
peisajul dezolant şi pe întregul munte, când lumina roşie 
dispare complet şi se lasă noaptea, măreţia de nedescris şi 
tristeţea întronată în jur, iată lucruri de neuitat pentru 
acela care le-a fost martor. 

Când, după ce ne-am croit cu greu drum prin terenul 
accidentat, ajungem la baza conului extrem de abrupt şi 


părând a se înălța perpendicular chiar din locul în care 
descălecăm, s-a făcut întuneric beznă. Singura lumină e cea 
răspândită de zăpada mare, îngheţată şi albă, care acoperă 
conul muntelui. A pogorât frigul şi aerul rece te pătrunde 
până la oase. Cei treizeci şi unu nu au luat nici un fel de 
torţe, socotind că luna se va ridica înainte de a ajunge noi 
sus. Două litiere sunt pentru doamne, iar a treia poartă un 
domn cam greu, din Napoli, a cărui ospitalitate şi bunătate 
l-au ataşat expediției, determinându-l să participe la 
acordarea onorurilor alpine. Domnul cel greu e purtat de 
cincisprezece oameni, iar fiecare doamnă numai de o 
jumătate de duzină. Noi, cei care mergem pe jos, ne folosim 
de ciomege cum putem mai bine, şi astfel întregul grup 
începe să urce cu greu panta, prin zăpadă, de parcă ne-am 
chinui să ajungem în vârful unui uriaş tort antediluvian. 

Ne trudim aşa mult timp, iar căpetenia călăuzelor priveşte 
chiorâş în jur, când vreun membru al grupului - un obişnuit 
al muntelui de mai mulţi ani, deşi nu e italian, şi pe care îl 
vom numi aici domnul Pickle din Portici - insinuează că ne 
va fi, cu siguranţă, foarte greu să coborâm, deoarece a dat 
îngheţul şi poteca obişnuită, de cenuşă, este acoperită de 
zăpadă şi gheaţă. Dar atenţia ne este mai degrabă atrasă 
de litierele de deasupra, care se lasă când într-o parte, 
când în alta, după cum cei ce le poartă alunecă şi se 
rostogolesc încontinuu, iar la un moment dat întreaga 
persoană a domnului cel greu, stând cu capul în jos, ni se 
înfăţişa într-o postură alarmantă! 

Curând, răsăritul lunii reînvie vigoarea sleită a 
purtătorilor. Stimulându-se unul pe altul cu îndemnul 
„Curaj, prieteni! O să mâncăm macaroane!”, aceştia se 
grăbesc mai vârtos către vârf. 

După ce-au luminat creasta albită de zăpadă de deasupra 
noastră, în timp ce noi urcăm încă în beznă, razele lunii s-au 
revărsat ca o cascadă peste întreaga coastă a muntelui, 
dezvăluind dedesubt întinsul mării, micuțul Napoli şi, în 
depărtare, fiecare sătuleţ din ţinuturile învecinate. Această 


privelişte încântătoare ne întâmpină când ajungem pe 
platforma din vârf - chiar în regiunea focului - unde, dintr- 
un crater stins, format din îngrămădiri enorme de cenuşă şi 
zgură, arătând ca nişte blocuri de piatră scoase dintr-o 
imensă cascadă de flăcări, răbufneşte, din fiecare spărtură 
şi crevasă, fumul fierbinte şi sulfuros, în timp ce dintr-un 
deal mai încolo - craterul actual - care se ridică vertiginos 
din platformă, izbucnesc pânze imense de foc, înroşind 
noaptea în flăcări, înnegrind-o cu fum, împroşcând-o cu 
pietre şi zgură incandescentă, proiectate în aer ca nişte 
fulgi şi căzând jos ca plumbul. Oare ce cuvinte ar putea 
descrie întunecimea şi grandoarea acestei scene? 

Bolovănişul, fumul, senzaţia de sufocare din cauza sulfului, 
frica de a cădea în crăpăturile din pământ, oprirea 
neîncetată pentru altcineva care s-a pierdut în beznă 
(fiindcă fumul dens ascunde acum luna), larma 
insuportabilă a celor treizeci, mugetul răguşit al muntelui, 
toate alcătuiesc o scenă atât de confuză, încât avem 
senzaţia că ameţim. După ce reuşim cu multă trudă să le 
scoatem pe doamne de acolo şi să le conducem de-a 
curmezişul unui alt crater stins de la poalele actualului 
vulcan, ne apropiem mult de acesta pe partea bătută de 
vânt şi ne aşezăm pe cenuşa fierbinte de la bază, privind în 
sus în tăcere şi închipuindu-ne vag acţiunea care are loc 
înăuntru, socotind că în acest moment muntele este cu vreo 
treizeci de metri mai înalt decât era acum şase săptămâni. 

E ceva în focul şi vuietul acela care naşte o dorinţă 
irezistibilă de a te apropia mai mult. Doi dintre noi, mai 
nerăbdători, nu putem sta locului şi pornim, în mâini şi în 
genunchi, întovărăşiţi de căpetenia călăuzelor, să urcăm 
spre marginea craterului în flăcări, ca să aruncăm o privire 
înăuntru. Cei treizeci ţipă la unison că e o treabă 
periculoasă şi ne cheamă înapoi, înfricoşând foarte tare 
restul grupului. 

Zgomotul, tremurai crustei subţiri de pământ, care pare 
să se deschidă în orice moment sub picioarele noastre şi să 


ne azvârle în flăcările abisului de dedesubt (dacă există 
vreun pericol adevărat, atunci ăsta e!), fulgerele de foc 
chiar în faţa noastră, ploaia de cenuşă incandescentă 
căzută de sus, fumul înăbuşitor de atâta sulf, avem toate 
motivele să ne simţim ameţiţi şi fără cuget, ca nişte beţivi. 
Reuşim însă să ajungem sus la creastă şi să ne uităm o clipă 
în iadul de foc, care fierbe acolo. Apoi, toţi trei ne 
rostogolim în jos, negri de fum, pârliţi, încinşi şi zăpăciţi, 
fiecare cu îmbrăcămintea arsă în câteva locuri. 

Aţi citit de nenumărate ori că modul obişnuit de a cobori 
este acela de a aluneca în josul cenuşii care, formând 
treptat un bolovan mare sub picioare, împiedică întrucâtva 
coborârea prea rapidă. După ce am traversat însă cele două 
cratere stinse şi am ajuns la drumul de înapoiere, în acest 
loc abrupt nu se află (după cum ne-a prevenit domnul 
Pickle) nici un firicel de cenuşă, ci doar o pânză netedă de 
gheaţă. 

În această situaţie încurcată, zece sau o duzină de 
ajutoare îşi unesc mâinile şi fac un lanţ de oameni; iar cei 
din faţă bat gheaţa cu ciomegele cât mai bine, croind o cale 
pe care ne pregătim să o urmăm. Drumul este îngrozitor de 
abrupt şi, cum niciunul din grup, nici chiar dintre cei 
treizeci, nu reuşeşte să rămână în picioare mai mult de şase 
paşi în total, doamnele sunt scoase din litiere şi aşezate 
fiecare între două persoane mai grijulii, în timp ce alţi 
câţiva dintre cei treizeci le ţin de poale ca să prevină 
căderea; o necesară măsură de prevedere, care tinde să le 
distrugă curând şi fără scăpare veşmintele. Domnul cel 
greu este implorat să-şi părăsească litiera, ca să fie escortat 
într-un fel asemănător, însă el se încăpăţânează să fie dus 
jos aşa cum a fost urcat, călăuzindu-se după principiul că nu 
e posibil ca cei cincisprezece purtători ai săi să se împiedice 
toţi deodată şi că el se simte mai sigur aşa decât să se 
încredinţeze propriilor picioare. 

Acestea fiind zise şi făcute, începem coborârea: uneori pe 
picioare, alteori aproape târându-ne pe gheaţă, oricum 


mişcându-ne mult mai atent şi mai încet decât la urcuş; în 
mod constant, suntem alarmaţi de căderea unuia din spate, 
care, agăţându-se disperat de gleznele oricui, ar pune în 
pericol mersul întregului grup. Tot aşa, întrucât nu este 
posibil ca litiera să fie purtată în faţă, fiindcă mai întâi 
trebuie făcută poteca, existenţa acesteia în spatele nostru, 
sus, cu câte-un purtător mereu căzut şi cu domnul cel greu 
având picioarele întotdeauna în aer, constituie o 
înfricoşătoare ameninţare. Am continuat să coborâm, ba cu 
greutate, ba neliniştiţi - fiecare din noi căzuse în mai multe 
rânduri, dar fusese oprit într-un fel sau altul pe când 
aluneca - şi începuserăm să privim toată expediţia ca pe un 
mare succes, când domnul Pickle din Portici, care tocmai 
observa că aceste neobişnuite împrejurări depăşesc 
experienţa sa anterioară, se împiedică, pică, se desprinde 
cu o uimitoare prezenţă de spirit de cei de lângă el, 
plonjează înainte şi se rostogoleşte, dându-se peste cap, pe 
toată suprafaţa conului. 

Dureros lucru să priveşti un tovarăş în suferinţă, lipsit 
fiind de orice putinţă de a-l ajuta; îl văd şi acum acolo, în 
lumina lunii - am avut adeseori astfel de vise - trecând 
razant pe gheaţă, ca o ghiulea de tun. Aproape în acelaşi; 
moment, din spate se aude un strigăt şi un bărbat care 
purta pe cap un coş cu veşminte de schimb vine 
rostogolindu-se pe lângă noi, cu aceeaşi viteză 
înfricoşătoare, urmat îndeaproape de un băiat. La acest 
punct culminant al capitolului accidente, restul de douăzeci 
şi opt vociferează în asemenea hal, încât o haită de lupi 
urlând ar părea un cor de îngeri pe lângă ei! 

Ameţit şi plin de sânge, Pickle din Portici părea o legătură 
de zdrenţe când am ajuns la locul unde se rostogolise (acolo 
descălecaserăm la urcare şi lăsaserăm caii), însă, slavă 
Domnului, avea picioarele şi mâinile întregi! Şi niciodată n- 
am fost mai bucuroşi să vedem un om perfect sănătos decât 
am fost atunci când l-am văzut pe Pickle luând-o şi el în 
glumă, deşi era rănit şi avea dureri destul de mari. În timp 


ce mâncam cina, băiatul e dus la Schitul de pe Munte, cu 
capul bandajat, iar despre bărbatul celălalt aflăm, câteva 
ore după aceea, că e mai mult speriat decât rănit, neavând 
nici o fractură, fiindcă zăpada, din fericire, a acoperit toate 
colţurile de stâncă, făcându-le nevătămătoare. 

După o masă straşnică şi o odihnă bună în faţa unui foc 
vioi, luăm din nou caii şi ne continuăm coborârea până la 
casa lui Salvatore - foarte încet, prietenul nostru rănit abia 
mai fiind în stare să se ţină în şa, şi îndurând cu greu 
durerea provocată de mişcare. 

Deşi s-a făcut noaptea târziu (ori dimineaţa devreme!), toţi 
oamenii din sat ne aşteaptă împrejurul micii curţi, privind în 
sus pe drumul pe care urmează să sosim. Apariţia noastră 
este salutată cu o mare emoție şi cu o gălăgie pe care, în 
modestia noastră, nu prea ştim cum să le explicăm până ce, 
intrând în curte, descoperim că un bărbat dintr-un grup de 
domni francezi, care au urcat pe munte în acelaşi timp cu 
noi, zace cu un picior rupt pe o claie de fân în grajd, 
arătând palid ca moartea şi îndurând chinuri grozave; se 
presupunea, deci, că şi nouă ni s-ar fi putut întâmpla un 
accident tot atât de grav. 

Vetturino care ne-a ţinut companie pe tot drumul de la 
Pisa ne spune din toată inima „Bine v-aţi întors” şi „Cerul fie 
slăvit!” Şi, caii fiind gata de drum, o pornim de îndată spre 
oraşul Napoli cufundat în somn! 

În ziua următoare, ca şi în celelalte, oraşul se trezeşte din 
nou, cu policinelli, cu hoţi de buzunare, cântăreţi buffo, 
cerşetori, zdrenţe, păpuşi, flori, lumină, murdărie şi 
degradare generală, aerisindu-şi costumul de arlechin în 
strălucirea soarelui, cântând, murind de foame, dansând, 
jucând pe ţărmul mării şi lăsând toată truda pe seama 
muntelui care arde necontenit, harnic, mereu la treabă. 

Diletanţii noştri englezi ar discuta cu mult patos pe tema 
gustului naţional dacă ar putea asculta o operă italiană, 
cântata tot atât de prost aici ca şi în Anglia, după cum ne- 
am putut noi da seama ascultând într-o seară Foscari, la 


splendidul Teatro San Carlo. Cât despre adevărul şi spiritul 
scenei, micul şi sărăcăciosul Teatro San Carlino (o 
construcţie şubredă, cu numai un etaj, având nişte afişe 
stridente pe ziduri, şi plină de tobe, trompete, acrobaţi, 
clovni şi doamne scămătoare), nu are egal pe lume. 

Mai există un aspect specific vieţii cotidiene din Napoli, 
care merită a fi amintit înainte de a merge mai departe: 
loteria! 

Jocul acesta a cuprins aproape toată Italia, însă efectele şi 
influenţele lui sunt mai evidente aici, la Napoli. Lozurile se 
trag în fiecare sâmbătă. Loteria aduce mari venituri 
statului, răspândind şi întreţinând totodată gustul pentru 
acest joc de noroc printre cei mai săraci dintre săraci, o 
stare de care profită trezoreria, dar care îi ruinează pe cei 
nevoiaşi. Miza cea mai mică e cam de un farthingl. 
Numerele - de la unu la o sută, inclusiv - se pun într-o cutie. 
Se extrag cinci numere câştigătoare. Lozul cumpărat se 
compune din trei numere. Dacă iese unul din ele, câştig un 
premiu mic. Dacă îmi ies două, premiul este de câteva sute 
de ori mai mare decât miza mea. Dacă ies trei, câştig de trei 
mii cinci sute de ori miza. Mizez (sau joc, cum se spune pe 
aici) pe câţi bani vreau şi iau ce numere îmi plac. Suma pe 
care o joc o plătesc la agenţia loto de unde cumpăr biletul; 
ea este indicată chiar pe loz. 

1 A patra parte dintr-un penny; para (N. TI). 

La fiecare agenţie se găseşte o carte, „Ghid universal al 
loteriei”, în care orişice întâmplare şi împrejurare posibilă 
este menţionată sub un număr. De exemplu, să zicem că 
avem doi carlini, cam şapte pence în bani englezeşti. În 
drumul nostru spre loterie, întâlnim în cale un bărbat în 
negru. Când ajungem la agenţie, cerem cu gravitate 
„Ghidul”. Ni se înmânează volumul peste tejghea, de parcă 
ar fi vorba de o serioasă afacere. Căutăm om în negru. În 
dreptul lui este indicat un număr. „Daţi-mi numărul acesta”. 
După aceea căutăm întâlnirea cu o persoană pe stradă. Alt 
număr. „Daţi-mi şi numărul acesta”. În fine, căutăm numele 


străzii pe care l-am întâlnit pe omul în negru. „Daţi-mi-l şi 
pe acesta”. Şi aşa, am ales cele trei numere. 

Dacă s-ar prâbuşi acoperişul Teatrului San Carlo, 
numerele indicate în „Ghid” pentru o astfel de întâmplare 
ar fi jucate de atâţia oameni, încât guvernul le-ar bloca 
imediat, ca să nu-şi asume riscul de a pierde ceva pe ele. 
Acest lucru se întâmplă destul de des. Nu de mult, când a 
avut loc un incendiu la Palatul Regal, s-a făcut atâta caz de 
foc, rege şi palat, încât jocul pe numerele indicate pentru 
aceste cuvinte în Cartea de aur a fost interzis. Cei fără 
carte susţin că fiecare întâmplare sau împrejurare este, 
atât pentru privitor, cât şi pentru cel în cauză, o revelaţie în 
legătură cu loteria. Tot aşa, de multă căutare se bucură unii 
oameni cu darul de a avea vise norocoase, după cum sunt şi 
unii preoţi favorizați în mod constant de Cel de Sus cu 
viziuni ale numerelor câştigătoare. 

Am auzit despre un cal care a luat-o la goană cu un om şi l- 
a azvârlit jos, aproape mort, la colţul unei străzi. Un alt 
bărbat s-a luat deîndată după ei şi, incredibil, alergând atât 
de repede, a ajuns acolo imediat după accident. S-a aruncat 
în genunchi lângă nefericitul călăreț şi i-a luat mâinile, 
cuprins de o mare mâhnire. „Dacă mai ai viaţă în tine” îl 
imploră, „spune-mi un cuvânt! Cât mai ai suflare, spune-mi 
câţi ani ai, în numele Cerului, ca să pot juca numărul la 
loterie!” 

La ceasurile patru după-amiază mergem să urmărim 
tragerea. Ceremonia are loc în fiecare sâmbătă la tribunale, 
ori Palatul de Justiţie, într-o încăpere sau galerie cu totul 
neobişnuită, mirosind a pământ şi mucegai, ca o pivniţă 
veche, şi umedă ca o temniţă. La un capăt al încăperii se 
află o platformă, cu o masă mare în formă de potcoavă, la 
care stau preşedintele şi consiliul - toţi sunt judecători! 
Bărbatul aşezat pe un taburet în spatele preşedintelui este 
capo lazzaronel, un fel de tribun al poporului, numit din 
partea acestuia pentru a lua aminte că toată treaba să fie 
îndeplinită cinstit, asistat fiind aici de câţiva prieteni 


apropiaţi. E un negricios în zdrenţe; părul lung şi încâlcit îi 
atârnă pe toată faţa, iar din cap până-n picioare e acoperit 
cu cea mai autentică murdărie. Încăperea geme de lume, 
oamenii simpli din Napoli, iar între ei şi platformă, păzind 
treptele care duc la aceasta, un mic grup de soldaţi. 

1 Şeful zdrenţăroşilor (ital.) (N. 1.). 

O mică întârziere este provocată de faptul că nu au sosit 
toţi judecătorii; până atunci, cutia în care sunt puse 
numerele rămâne ţinta celui mai mare interes. Când totul 
este gata, băiatul care urmează să extragă numerele devine 
figura centrală a spectacolului. Este îmbrăcat special 
pentru această ocazie într-o haină stră de olandă cafenie, 
având numai o mânecă (stă), braţul drept rămânând 
dezgolit până la umăr, gata să se avânte în cutia 
misterioasă. 

În tăcerea apăsătoare, întreruptă doar de şoapte, toţi ochii 
sunt aţintiţi asupra acestui tânăr preot al Fortunei. 
Spectatorii încep să se intereseze cât mai are, cu scopul de 
a juca numărul la tragerea următoare; de asemenea, câţi 
fraţi şi surori sunt în familie, vârsta tatălui şi a mamei, dacă 
are vreo aluniţă sau vreun neg - unde şi câte. Sosirea 
penultimului jucător (un omuleţ de care publicul se teme, 
căci s-ar zice că are „ochiul rău „) creează o uşoară 
rumoare şi ar prilejui una şi mai mare dacă n-ar fi imediat 
înlocuit, ca obiect de atracţie, de preotul venit să oficieze 
slujba; acesta înaintează foarte grav către locul cuvenit, 
urmat de un băieţel foarte murdar, care-i aduce odăjdiile 
împreună cu un vas cu apă sfinţită. 

lată că, în cele din urmă, a sosit şi ultimul jucător, care îşi 
ia locul la masă în formă de potcoavă. 

În sală se iscă un vacarm tot mai mare. În mijlocul 
gălăgiei, preotul îşi vâra capul în odăjdiile sfinţite şi le trage 
peste umeri. Spune o rugăciune în şoaptă, după care 
înmoaie un fel de măturică în vasul cu apă sfinţită şi 
stropeşte cutia şi pe băiat, dându-le astfel o dublă 
binecuvântare pentru care atât cutia, cât şi băiatul sunt 


ridicaţi pe masă. Băiatul rămâne acolo, iar cutia este 
purtată acum în faţa platformei de câte un jucător, care o 
ţine sus şi o scutură viguros tot timpul, părând să spună, ca 
un scamator: „Nu-i nici o înşelătorie, doamnelor şi domnilor, 
priviţi cu atenţie, vă rog!” În cele din urmă, cutia este 
aşezată în faţa băiatului, care ţine mai întâi braţul gol în 
sus, cu palma deschisă, apoi îl afundă în deschizătură (cutia 
este făcută ca o urnă de vot) şi scoate un număr înfăşurat 
ca o bomboană. Îl înmânează judecătorului de lângă el, 
care-l desfăşoară un pic şi-l înmânează, la rândul său, 
preşedintelui, aflat alături. Preşedintele îl desfăşoară şi el 
foarte încet. Capo lazzarone se apleacă peste umărul lui. 
Preşedintele îl ţine o clipă încă nedesfăcut de tot şi-l întinde 
lui capo lazzarone. Acesta priveşte cu aer nerăbdător, apoi 
ţipă cu voce tare şi ascuţită sessantadue! (şaizeci şi doi), 
arătând şi cu degetele în timp ce strigă numărul. Vai! Capo 
lazzarone însuşi nu a mizat pe şaizeci şi doi! Faţa i se 
lungeşte şi ochii i se rotesc sălbatic. 

Cu toate aceasta, numărul fiind dintre cele preferate, este 
primit destul de bine, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna. 
Numerele sunt trase toate în acelaşi mod, mai puţin 
binecuvântarea. Ajunge una pentru întreaga tablă a 
înmulţirii! Singurul element nou în desfăşurarea tragerii 
este schimbarea tot mai evidentă din atitudinea lui capo 
lazzarone care, fără îndoială, a speculat la limita extremă a 
mijloacelor sale pecuniare şi, văzând că nici ultimul număr 
nu este al său, îşi frânge mâinile şi îşi ridică ochii în tavan, 
înainte de a striga cu voce tare, ca şi cum ar protesta că 
sfântul său patron a comis o nedreptate atât de mare. Sper 
să nu-l părăsească pentru vreun alt sfânt din calendar, deşi 
tocmai cu asta pare să-l amenințe acum. 

Unde pot fi câştigătorii, nimeni nu ştie. Sigur este că nu 
sunt printre cei de faţă şi dezamăgirea generală te umple 
de milă pentru aceşti sărmani. Stăm deoparte, observându-i 
cum trec prin curtea de jos şi arătând tot atât de nenorociţi 
ca şi deţinuţii din închisoarea alăturată care îi privesc de 


după zăbrele. Ba unii arată chiar ca nişte capete atârnate în 
lanţuri deasupra porţii, în amintirea vremurilor de demult, 
când posesorii lor erau spânzurați chiar acolo, pentru 
înştiinţarea poporului. 

Însoţiţi de un minunat răsărit de soare, plecăm din Napoli 
spre Capua, după care, timp de trei zile, călătorim pe nişte 
drumuri laterale, ca să vizităm Mănăstirea Montecassino, 
cocoţată pe un deal abrupt şi înalt deasupra oraşului San 
Germano, şi pierdută, când am ajuns noi acolo, în norii unei 
dimineţi ceţoase. 

Cu atât mai bine, fiindcă sunetul profund al clopotului se 
aude misterios în aerul liniştit, în timp ce catârii ne poartă 
pe serpentina către mănăstire; nu se vede nimic decât 
ceața cenuşie, mişcându-se solemn, încet, ca o procesiune 
funerară. Zărim, în cele din urmă, o îngrămădire 
fantomatică de clădiri: zidurile şi turnurile cenuşii se 
conturează nedesluşit, deşi sunt atât de aproape şi de 
masive; vapori neliniştiţi se rostogolesc greoi prin 
coridoarele boltite. 

În curtea tetragonală, două umbre negre păşesc pe lângă 
statuia sfântului patron şi cea a surorii sale; în spatele lor 
saltă un corb care, drept răspuns dat clopotarului, 
croncăne şi cuvântă în cea mai pură toscană! Cât de mult 
seamănă cu un iezuit! Niciodată un individ prefăcut şi 
misterios nu s-a simţit mai în largul său ca acest corb care 
stă acum la uşa refectoriului, prefăcându-se că se uită în 
altă parte când, de fapt, scrutează vizitatorii, ascultându-i 
cu o atenţie mărită. 

Uşierul, în comparaţie cu corbul, nu mai are nici un haz! 

„Vorbeşte ca noi”, remarcă uşierul, „aproape la fel de 
clar”. Aproape? Nimic nu ar putea fi mai grăitor decât 
primirea făcută de corb ţăranilor care intră pe poartă cu 
coşuri şi poveri. Rotirea ironică a ochilor şi croncănitul, ca 
un râs înfundat, în gâtlej l-ar îndreptăţi deopotrivă să fie 
ales superiorul unui Ordin al Corbilor. Ştie tot ce se petrece 


acolo. „Prea bine”, zice el, „ştim noi ce ştim. Veniţi, oameni 
buni, veniţi! Îmi face plăcere să vă văd!” 

Cum a fost ridicată această construcţie extraordinară într- 
un astfel de loc, unde numai truda de a aduce piatra, fierul 
şi marmura trebuie să fi fost îngrozitoare? „Crrr”, face 
corbul, întâmpinându-i pe ţărani. Cum, fiind prădată, apoi 
distrusă de foc şi de cutremur, s-a ridicat ea din ruine şi a 
devenit ceea ce putem vedea acum: o mănăstire mare, cu o 
biserică atât de somptuoasă şi de măreaţă? „Crrr”, face 
corbul, salutându-i pe ţărani. Aceşti oameni au o înfăţişare 
nenorocită şi (ca de obicei) sunt complet ignoraţi şi cerşesc, 
în timp ce călugării îngâna în capelă. „Crrr”, face corbul, 
„Crrr!” 

Astfel îl părăsim, croncănind şi rotindu-şi ochii acolo, la 
poarta mănăstirii, şi coborâm, şerpuind din nou printre 
nori. În cele din urmă, după ce am ieşit din ceaţă, în 
depărtare ni se dezvăluie satul de jos, iar ţinutul întins şi 
mănos, străbătut de râuleţe, ne oferă o privelişte mult mai 
încântătoare decât cea a mănăstirii sumbre şi învăluită în 
neguri. 

Călătorim din nou pe drumuri noroioase, prin sate năruite 
şi prăpădite, unde n-ai să vezi o fereastră întreagă, haine în 
loc de zdrenţe sau ceva de mâncare în prăvăliile nenorocite. 
Femeile poartă un corsaj de un roşu aprins, o fustă albă şi o 
podoabă de cap napolitană, din pânză de in, pe care 
odinioară cărau poveri. Bărbaţii şi copiii poartă ce apucă. 

Soldaţii sunt murdari şi lacomi ca nişte câini. Hanurile 
sunt parcă pline de strigoi, deci infinit mai interesante şi 
mai amuzante decât cele mai bune hoteluri din Paris. E unul 
lângă Valmonte (un orăşel arătând ca o roată, întărit cu 
ziduri, pe muntele din faţă), la care se ajunge străbătând o 
mlaştină adâncă până la gleznă. Jos se află o galerie pustie, 
o curte întunecoasă plină de grajduri şi poduri goale şi o 
bucătărie mare şi lungă, cu o bancă şi o masă, ambele la fel 
de mari şi de lungi, unde se tot adună, în jurul unui foc, cât 
timp e pregătită cina, un grup de călugări, printre care şi 


doi preoţi. Sus, pe scări, se află o galerie de cărămidă 
colţuroasă, cu foarte puţine ferestre şi cu mai puţine petice 
de sticlă zgrunţuroasă la ele, în timp ce toate uşile care se 
deschid aici (o duzină, poate chiar două) sunt scoase din 
balamale, iar masa nu este altceva decât o înşiruire de 
scânduri goale pe nişte capre, la care ar putea mânca 
comod pe puţin treizeci de oameni; vatra este încăpătoare 
cât un salon şi în ea lemnele ard în flăcări vii, trosnind 
înspăimântător şi luminând cele mai urâte şi mai 
întunecoase chipuri, desenate cu cărbune pe laturile 
văruite de călătorii care au trecut pe aici. Pe masă se află o 
lampă ţărănească abia pâlpâind, iar în jurul mesei pluteşte 
parcă, scărpinându-se încontinuu în părul ei negru, o 
femeie micuță, ca o piticanie cu chip de ceară; se înalţă pe 
vârful picioarelor ca să orânduiască tacâmurile şi face un 
salt acrobatic ca să se uite în cana de apă. Păturile din 
odăile alăturate sunt dintre cele mai originale. În tot hanul 
nu se găseşte un ciob de oglindă, iar lavoarul seamănă cu o 
maşină de gătit. Piticania cu chipul ca de ceară pune pe 
masă o sticlă de-un litru cu vinul cel mai bun şi aduce, 
laolaltă cu o jumătate de duzină de alte feluri, două treimi 
de ied fript, care fumegă de fierbinte ce e! Femeia este tot 
atât de bine dispusă pe cât e de murdară, ceea ce spune 
mare lucru. Bem, deci, în sănătatea ei şi pentru 
prosperitatea localului. Ajungem înapoi la Roma şi o lăsăm 
în urmă o dată cu pelerinii care se întorc acum la casele lor, 
fiecare cu toiagul şi blidul lui, cerând de pomană în numele 
iubirii Domnului; după ce străbatem un ţinut frumos, sosim 
la cascada Terni, unde vijeliosul Velino se năpusteşte cu 
toate apele de pe o înălţime stâncoasă, formând jerbe 
strălucitoare şi nenumărate curcubee. Perugia, puternic 
fortificată de îndemânarea oamenilor şi de natură, pe un 
deal înalt, ridicându-se abrupt din câmpie, acolo unde 
munţii purpurii se unesc cu cerul, ne întâmpină voios într-o 
zi de târg, strălucind de atâtea culori vii. Sumbrele, dar 
bogatele clădiri gotice sunt admirabil construite. Pavajul 


pieţii este presărat cu produse de la ţară. Pe coasta 
abruptă, de-a lungul drumului dinspre oraş, sub ziduri, se 
află un târg zgomotos de viței, miei, porci, cai, catâri şi boi. 
Printre copitele vitelor bat viguros din aripi gâşte şi 
curcani, iar cumpărătorii, vânzătorii şi mulţimea de gură- 
cască se înghesuie chiar în drumul nostru pe când coborâm, 
strigând la ei. 

Deodată, printre caii noştri se aude un sunet metalic. 
Surugiul îi opreşte. Prăbuşindu-se în şa şi ridicându-şi ochii 
spre cer, scapă un blestem; „Oh, Jupiter atotputernice! Un 
cal şi-a pierdut potcoava!” 

În ciuda groaznicei naturi a acestui accident şi în pofida 
privirii cu adevărat disperate a surugiului (imposibilă la 
orice om care nu e un vetturino italian), neajunsul e reparat 
degrabă de un potcovar cu al cărui ajutor ajungem la 
Castiglione în aceeaşi seară şi la Arezzo în ziua următoare. 
Slujba se ţine, ca de obicei, în frumoasa catedrală în care 
strălucirea soarelui pătrunde printre stâlpi şi vitralii, ici 
descoperind şi colo ascunzând siluetele îngenuncheate pe 
pardoseală, şi croind poteci de lumină în lungile-i coridoare. 

Dar, într-o dimineaţă senină, descoperim o frumuseţe cu 
mult mai mare şi mai deosebită când, privind în vârful unui 
deal, ni se dezvăluie Florenţa! Se întinde în faţa noastră 
într-o vale însorită, luminoasă, străbătută de meandrele 
fluviului Arno şi înconjurată de dealuri, cu domuri, turnuri 
şi palate ridicându-se dintr-o îngrămădire strălucitoare, 
care luceşte precum aurul în soare! 

Străzile frumoasei Florenţe sunt nespus de grave şi sobre; 
clădirile vechi şi masive aruncă tot atâtea umbre pe stradă 
ca şi în râu, încât vedem zăcând la picioarele noastre un alt 
oraş, diferit de cel real, cu forme şi fantezii bogate. Palatele 
impresionante, construite anume ca nişte fortărețe, au 
ferestruici iscoditoare, prevăzute cu gratii solide, iar 
zidurile, de o mare grosime, din blocuri imense de piatră 
necioplită, străjuiesc încruntate fiecare stradă. Chiar în 
centrul oraşului - în piazza Marelui Duce, împodobită cu 


statui superbe şi cu fântâna lui Neptun, se ridică Palazzo 
Vecchio, cu enormele sale creneluri, şi Marele Turn, care 
domină întregul oraş. În curtea demnă de castelul din 
Otranto, din cauza întunericului copleşitor, se află o masivă 
scară pe care ar putea urca un echipaj întreg, cu căruţă cu 
tot. În interior se află un salon mare, cu decoraţiunile şterse 
şi fără pic de luciu, fărâmiţându-se încetul cu încetul, dar 
care mai păstrează încă, în tablourile de pe pereţi, amintiri 
despre gloria familiei Medici şi despre războaiele vechilor 
locuitori ai Florenței. 

Închisoarea se află în imediata apropiere, într-o curte 
alăturată clădirii - un loc murdar şi înfricoşător, unde o 
parte din deţinuţi sunt închişi în mici celule ca nişte 
cuptoare, în timp ce alţii privesc printre gratii şi cerşesc; 
unii joacă dame, alţii vorbesc cu prietenii lor, care fumează, 
ca să mai purifice aerul; iar restul cumpără vin şi fructe de 
la o vânzătoare: toţi sunt jegoşi, murdari şi josnici la 
înfăţişare. „Se distrează destul de bine, signore”, îmi spune 
temnicerul. „Aici toţi au mâinile pătate de sânge”, adaugă 
el, arătând spre întreaga clădire. În acelaşi ceas, un bătrân 
de vreo optzeci de ani, tocmindu-se cu o fată de 
şaptesprezece, o înjunghie mortal chiar în piaţa plină de 
flori, după care e adus la închisoare, ca să îngroaşe 
numărul deţinuţilor. 

Dintre cele patru poduri peste Arno, Ponte Vecchio - pe 
care se află dughenele bijutierilor şi aurarilor - se 
detaşează, prin pitoresc, de tot restul. Chiar la mijloc este 
un spaţiu gol, ca pentru o casă, prin care, privind ca într-o 
cadră, se văd clipiri preţioase de cer şi apă, precum şi 
clădiri măreţe, strălucind liniştit printre acoperişurile 
dughenelor îngrămădite la nimereală pe pod şi alcătuind un 
tablou minunat. Tot pe acolo trece şi Galeria Marelui Duce, 
construită ca să lege cele două palate mari printr-un pasaj 
secret, iar râul îşi urmează şi azi cursul printre străzi şi 
case, ca un adevărat despot, mergând acolo unde vrea şi 
sfidând orice obstacol. 


Marele Duce trece în şi mai mare taină pe străzi în roba şi 
gluga sa neagră, fiind membm în Compagnia della 
Misericordia, o confrerie care include bărbaţii de toate 
rangurile. Dacă se întâmplă vreun accident, datoria lor este 
de a-l ridica pe cel în suferinţă şi a-l duce cu multă grijă la 
spital. Dacă izbucneşte vreun incendiu, este datoria lor să 
se ducă deîndată la locul acela şi să acorde ajutor şi 
protecţie. De asemenea, printre obligaţiile lor cele mai 
obişnuite este şi aceea de a ajuta şi a consola pe cei bolnavi. 
Cei care sunt de gardă sunt înştiinţaţi prin dangătul 
marelui clopot al Turnului şi se spune că Marele Duce a fost 
văzut, la auzul acestuia, ridicându-se de la masă şi 
retrăgându-se în grabă ca să răspundă chemării. 

În cealaltă mare piazzal, unde se ţine un fel de târg fără 
vreun program fix şi unde grămezi de fier stau laolaltă cu 
mărfurile de pe tarabe, sau sunt împrăştiate pe pavaj, se 
află grupate catedrala, cu marele ei dom, campanila, un 
frumos turn în stil gotic italian, şi baptisteriul, cu porţile 
lucrate în bronz. În pavajul pieţii este un mic pătrat pe care 
nu se calcă: „Piatra lui Dante”; aici (aşa spune legenda) 
obişnuia el să-şi aducă scăunelul şi să cadă în contemplaţie. 
Mă întreb dacă poetul, în exilul său amar, s-a abținut 
vreodată să blesteme pietrele de pe străzile Florenței 
nerecunoscătoare, ori de câte ori îşi amintea de acest loc de 
cugetare laolaltă cu nobilele gânduri despre micuța 
Beatrice. 

1 Piazza del Duomo (N. [.). 

Capela familiei Medici, îngerii buni şi răi ai Florenței; 
Catedrala Santa Croce, unde este înmormântat 
Michelangelo şi unde fiecare lespede din galeriile boltite 
reaminteşte cât se poate de tulburător de moartea iluştrilor 
bărbaţi; alte nenumărate catedrale, adeseori nişte 
construcţii greoaie, neterminate pe dinafară, dar solemne şi 
plăcute pe dinăuntru, toate acestea ne atrag paşii, în timp 
ce cutreierăm prin oraş. 


În ton cu mormintele din galeriile boltite se află Muzeul de 
Istorie Naturală, renumit în întreaga lume pentru 
exponatele sale de ceară: începând cu frunzele, seminţele, 
plantele, animalele inferioare şi continuând rând pe rând cu 
organele corpului omenesc, ajungând apoi la întreaga 
structură a acestei desăvârşite creaţii, minunat prezentată 
în muzeu ca secerată de moartea fulgerătoare. Puţine 
aduceri aminte că suntem nişte bieţi muritori pot fi mai 
solemne şi mai triste, sau pot lovi atât de crunt inima cuiva, 
decât aceste contrafaceri ale tinereţii şi frumuseţii care zac 
în somnul cel din urmă. 

Dincolo de zidurile oraşului se întinde dulcea vale a râului 
Arno, precum şi mănăstirea de la Fiesole, turnul lui Galileo, 
casca lui Boccaccio, vechile vile şi refugii: iată câte locuri 
demne de interes, strălucind toate în acest peisaj de o 
nemaiîntâlnită frumuseţe. Reîntorşi în oraş după atâta 
lumină, cu atât mai solemne şi mai grandioase ne apar 
străzile, cu palatele lor mari, sumbre, încruntate, pline de 
legende care povestesc nu numai despre asedii, războaie, 
putere şi tiranie, ci şi despre dezvoltarea triumfătoare a 
paşnicelor arte şi ştiinţe. 

Câtă lumină nu-i revărsată azi în lume din inima acestor 
palate masive ale Florenței! Aici, la îndemâna tuturor 
vizitatorilor, în adăposturile lor frumoase şi liniştite, 
sculptorii antici rămân nemuritori, laolaltă cu Michelangelo, 
Canova, Tiţian, Rembrandt şi cu atâţia poeţi, istorici şi 
filosofi: aceste figuri ilustre ale istoriei, pe lângă care 
capetele încoronate şi războinicii în armură par atât de 
neajutoraţi, de neînsemnaţi şi în curând atât de uitaţi. Aici 
supravieţuieşte, fără teamă şi în tihnă, acea parte 
nepieritoare a nobilelor minţi, chiar şi atunci când 
întăriturile cad sau când din tirania celor mulţi, a celor 
puţini ori a amândorura nu rămâne decât o poveste; sau 
când Mândria şi Puterea nu mai înseamnă nimic. Flacăra 
din aceste străzi rigide, din palatele şi turnurile masive, 
întreţinută de razele pogorâte din ceruri, dăinuie chiar şi 


după ce s-a stins pojarul războiului şi focurile de casă ale 
paşnicelor generaţii s-au înecat în cenuşă; mii şi mii de 
chipuri crispate de patima clipei au dispărut din vechile 
pieţe şi din locurile de întrunire, în timp ce doamna 
florentină fără nume, izbăvită din uitare de penelul 
pictorului, trăieşte încă în graţie şi tinereţe veşnică. 

Privim înapoi, spre Florenţa, până când cupola 
strălucitoare a Domului dispare din vedere, şi ne continuăm 
călătoria prin vesela Toscană, purtând în gând luminoasele 
ei privelişti, ca să fie cu atât mai frumoasă amintirea întregii 
Italii. 

A venit vara; Genova, Milano şi Lacul Como au rămas mult 
în urma noastră şi, odihnindu-ne acum la Faido, un sat 
elveţian ghemuit printre stânci şi munţi înfricoşători, zăpezi 
eterne şi urlet de cascade, lângă Muntele Saint Gothard, 
auzim vorbindu-se limba italiană pentru ultima oară în 
această călătorie. Să ne despărţim, deci, de Italia, uitând 
toate nenorocirile şi tarele ei, şi să reținem admiraţia 
pentru frumuseţile ei naturale şi artificiale în care abundă 
din plin, ca şi afecțiunea noastră pentru un popor din fire 
bine dispus, răbdător şi plin de farmec. Anii de nepăsare, de 
asuprire şi de proastă cârmuire au făcut totul ca să schimbe 
natura acestor oameni şi să le reducă spiritul; invidii 
nenorocite, aţâţate de prinți nevolnici, pentru care unirea 
însemna distrugere, iar fărâmițarea ţării putere, au ros ca 
un cancer rădăcina naţiunii şi au brutalizat graiul, însă 
binele care a existat întodeauna în italieni se află în ei şi azi, 
iar într-o zi, din cenuşă se va ridica un popor nobil. Să 
nutrim această speranţă! Să ne amintim de Italia şi cu 
multă venerație, fiindcă prin fiecare frântură din templele 
căzute şi prin fiecare piatră din palatele şi temniţele 
părăsite, ea ne ajută să învăţăm lecţia timpului; aceea că 
anii se scurg cu un scop şi că pământul acesta este mai bun, 
mai darnic, mai răbdător şi mai plin de speranţă pe măsură 
ce ne apropiem de acest scop tainic! 


„Descoperim în persoana domnului Dickens un călător 
febril şi lucid laolaltă, un turist atras nu doar de geografia 
spiritului latin, ci şi de contururile semeţe ale 
monumentelor antice sau renascentiste. Impresii din Italia 
înseamnă mai întâi cultură, venerare a titanilor sau recurs 
la trecut şi abia pe urmă un exerciţiu jurnalier al unui autor 
de romane ce s-a decis să-i lase deoparte pe David 
Copperfield şi pe DombeY. Pe Oliver Twist şi pe Pickwick. 
Avem sub ochi un ghid de cunoaştere a unor înaintaşi pe 
care istoria încă n-a găsit de cuviinţa să-i aşeze la locul 
potrivit.” 


7SFÂRŞIT 


1 Celule subterane şi obscure în care erau închişi 
condamnaţii pe viaţă (N. 1). 

1 Sir Joshua Reynolds (1723-1792), pictor, primul 
preşedinte al 

1 Eroul comic din piesele lui Shakespeare Henric al IV-lea 
şi Nevestele vesele din Windsor (n.t.).