Sebastian Fitzek — Cadoul

SEBASTIAN 


SEBASTIAN FITZEK 


CADOUL 


Original: Das Geschenk (2019) 


Traducere din limba germană de: 


ANDREEA ODOVICIUC 


virtual-project.eu 


LEBĂDA 
NEAGRA 
the publishing house 


2020 


VP - 


2 


Astăzi 


Era dezbrăcat și frânt în două. 

Nu era doar o senzaţie. Chiar se întâmpla asta. Aici și acum, 
în vechea spălătorie a închisorii, pe podeaua de gresie, exact 
lângă uscătorul industrial. 

Milan se auzea pe sine însuși grohăind inuman. Dacă nu ar fi 
avut în gură călușul încropit din șosete, ar fi trezit întreaga 
clădire cu ţipetele lui. Nu că asta ar fi schimbat cu ceva situaţia. 
Trupa plătise bine ca să fie lăsată singură cu noul-venit peste 
noapte. 

Erau cinci la număr. Doi stăteau îngenuncheaţi pe umerii lui, 
doi îi ţineau strâns picioarele, iar cel de-al cincilea, o matahală 
de 120 de kilograme cu o respiraţie gâfâită duhnind a cârnaţi, 
tocmai îi înfigea în rect ceva ce părea a fi un buzdugan acoperit 
cu sârmă ghimpată. Posibil însă ca instrumentul cu care îl siluia 
să fi fost doar un pumn. 

Deodată, presiunea încetă atât de brusc, încât Milan începu să 
aibă crampe și să tremure din tot corpul. Durerea persistă, ceva 
mai fierbinte decât un cuptor de saună îl ardea pe dinăuntru, 
dar măcar era liber în sfârșit să își miște brațele din nou și să se 
întoarcă pe spate. 

O nouă figură, a șasea, plutea deasupra lui. Bărbatul mai în 
vârstă, cu cărare laterală precisă și ochi de un albastru caraibian 
ascunși în spatele unor ochelari cu lentile groase de sticlă, nu 
fusese de față când îl snopiseră în bătaie la duș și îl târâseră 
până aici. 

Îl examina cu o curiozitate asemănătoare cu cea a copiilor 
care prăjesc insecte sub lupă. 

— Deci tu ești polițistul? 

Milan dădu aprobator din cap în timp ce bărbatul îi înlătura 
călușul. 

— Eu sunt Zeus. Mă cunoști, nu-i așa? 

Zeus, zeul închisorii. Milan dădu iarăși din cap. Doar cei aflaţi 
în moarte cerebrală sau în comă nu știau cine era bărbatul care 


VP-3 


profana numele zeităţii grecești și care avea de fapt ultimul 
cuvânt de spus aici, la Penitenciarul Tegel. 

— Ascultă-mă bine. La noi, oamenii ca tine stau la capătul de 
jos al lanţului trofic. Aici ai mai puţine drepturi decât scamele 
din buricul lui Călcău. 

Zeus îi zâmbi grăsanului care tocmai își trăgea pantalonii în 
sus. Milan ar fi vrut să se ascundă într-un colț și să moară. Dacă 
ceea ce tocmai intrase în el fusese penisul tipului, trebuie să fi 
avut dimensiunea unui stingător de incendiu. 

— Ai o singură șansă - dacă nu cumva vrei să-ţi dezvăluie 
Călcău adevărata lui specialitate. Știi de ce îl numim Călcău? 

Poate calcă totul în picioare? 

— Pentru că îi place să calce. lubește fiarele de călcat. Cum e 
ăsta. 

Unul dintre acoliții lui tatuaţi îi înmână lui Zeus un fier de 
călcat antic. 

— Călcău o să-l încălzească imediat la două sute de grade. Și, 
până ce ajunge la temperatura de funcţionare, ai ocazia să îmi 
povestești totul. Adevărul și numai adevărul, așa să-ţi ajute 
Dumnezeu. 

Zeus se așeză în genunchi și controlă cu palma întinsă dacă 
încă îi era în ordine cărarea, spunând: 

— Stai în celulă cu Căpușă. Micuţul e OK. Și tu ai noroc. A 
garantat pentru tine. Spune că plângi în somn. Și că e posibil 
chiar să fii un yeti. 

— Un ce? 

— Un nevinovat. Aici înăuntru găsești așa ceva la fel de des 
cum găsești afară un yeti. 

Brutele lui Zeus râseră la gluma pe care cu siguranţă o 
auziseră deja de sute de ori. 

— Hai, spune-ţi povestea! ceru șeful încă o dată. 

— Ce? 

— Vorbesc chineză? 

Zeus îi trase o palmă lui Milan. 

— Vreau să știu de ce ești aici, polițistule. Dar hei, ai grijă! 

Bătrânul își scoase ochelarii și își îndreptă degetul spre ochi. 

— Ştii ce sunt ăştia? 

Milan ignoră întrebarea retorică, în parte pentru că se străduia 
să nu vomite în timp ce durerea se aprindea din nou ca o flacără 
înăuntrul lui. 


VP-4 


— Ăștia sunt cele două detectoare de minciuni ale mele. Când 
depistează ceva, Călcău vede imediat. Trebuie doar să clipesc o 
dată și îţi bagă fierul înroșit până în duoden. Ne-am înţeles? 

Călcău dădu aprobator din cap rânjind. Milan avea lacrimi în 
ochi. In gură i se adună salivă. Trebui să înghită de două ori 
până să fie pregătit. 

Pregătit să se folosească de ultima sa șansă pentru a-i povesti 
totul lui Zeus. Povestea pe cât de incredibilă pe atât de oribilă, 
care îl purtase direct prin iad și îl adusese până aici, în 
închisoare. 

Și, pentru a trage de timp, astfel încât să mai rămână în viaţă 
câteva ore, își spuse povestea de la început. 


VP-5 


2. 


Cu doi ani în urmă 


— Sunteţi singură? 

— Da. 

— Și angajaţii de la bucătărie? 

— Au plecat deja. Tocmai fac casa. Nu a mai rămas nimeni 
aici în afară de mine. 

— OK. Dar nu trebuie să vă fie teamă, zise Milan. 

Femeia de la telefon râse în hohote isterice. 

— Să nu-mi fie teamă? Aţi luat-o cu totul pe ulei acolo la 
poliţie? Mă sunaţi, îmi povestiți despre un psihopat care v-a 
scăpat printre degete și care o să mă ia ostatică în câteva 
secunde, iar mie AR TREBUI SA NU-MI FIE TEAMA? 

Tânăra chelneriţă, care i se prezentase cu numele Andra 
Sturm, vorbea de parcă ar fi fost în stare să rupă cu o singură 
mână o bucată de lemn din barul restaurantului ca să ţină piept 
unui potenţial agresor. Dar Milan știa că o voce aspră, puternică 
la telefon nu corespundea întotdeauna cu aspectul fizic, așa 
cum era și cazul lui. Poate că Andra era un înger gingaș, iar 
timbrul ei rugos era cauzat doar de spaima de moarte pe care el 
i-o declanșase. În orice caz, era foarte elocventă, iar asta îl 
impresionă pe Milan. Andra îi făcea impresia unei femei pe care 
i-ar fi plăcut să o cunoască mai îndeaproape în împrejurări 
normale, chiar dacă gândul acesta era complet lipsit de 
profesionalism în situaţia de faţă. 

— Mă ascultați? 

— Nu, mi-am închis urechile. Normal că vă ascult. 

Milan privi prin parbriz spre intrarea în restaurant, respiră 
adânc, iar apoi, păstrându-și calmul pe cât îi permitea situaţia, 
spuse: _ 

— În primul rând, făptașul nu ne-a scăpat. Îl urmărim de două 
ore și îi monitorizăm chiar și conversațiile telefonice. De aceea 
știm că v-a sunat cu puţin timp înainte să iau eu legătura cu 
dumneavoastră. E adevărat? 

— Da, zise Andra cu oarecare ezitare. 


VP-6 


Probabil că dăduse din cap înainte să-și dea seama că el nu 
avea cum să audă asta prin telefon. 

— Voia să știe dacă mai este cineva în restaurant la ora asta. 

Era o minune simplul fapt că răspunsese cineva la telefon. Un 
apel cu cinci minute înainte de sfârșitul programului nu putea 
aduce nimic bun, mai ales având în vedere că localurile de tip 
All-American-Diner nu erau tocmai locurile pentru care se făcea 
rezervare. Clienţii care se plimbau prin oraș în căutare de 
burgeri, cartofi prăjiţi, nachos, cotlete T-Bone, milkshake-uri și 
alți dușmani ai dietelor veneau în micul restaurant de pe strada 
laterală din Roseneck fără să se anunţe de dinainte. 

— Și în al doilea rând, își continuă Milan enumerarea, bărbatul 
nu vă va lua ostatică. Vrea doar bani gheață. 

Andra râse în hohote. 

— De unde știți asta așa de precis, domnule atotștiutor? 

Milan nu se putu abţine să zâmbească. Andra vorbea cu 
entuziasmul încrezător al unei berlineze care nu se ascunde 
după deget. Și probabil că nu făcea asta doar în situații 
excepţionale atât de extreme precum cea de față. Milan estima 
că femeia avea undeva spre 30 sau poate 30 și ceva de ani. 
Cam de vârsta lui. 

— Făptașul are deja o ostatică, îi răspunse el la întrebare. 

— Poftim? 

— O fată. A răpit-o. Azi înainte de prânz a eșuat încercarea de 
a plăti recompensa. De atunci îl supraveghem. 

Pauză. 

Se părea că Andra trebuia să digere cele auzite. Probabil că 
aceste informaţii i-au căzut la stomac mai greu decât clătitele 
uleioase cu care localul își îndopa clienţii la micul dejun. 

Milan încercă din nou să pătrundă cu privirea în interior din 
punctul în care se afla, însă fereastra orientată spre strada slab 
luminată abia se putea distinge prin lapoviţa neîntreruptă. 

A naibii de proastă poziție pentru misiune. 

Totul arăta ca și cum era văzut prin geamul unei mașini de 
spălat în funcţiune, iar Milan n-ar fi putut identifica nici măcar un 
singur obiect din interiorul restaurantului dacă n-ar fi văzut deja 
recuzita clișeică în alte mii de astfel de localuri din lume: 
indicatorul stradal Route 66 cu aspect învechit, replica unui 
tonomat la intrare, bannerul cu stele și dungi, precum și mai 
multe afișe cu Elvis sau Unchiul Sam pe pereți. 


VP -7 


Milan ar fi pus pariu pe orice că fotoliile tip colţar erau 
capitonate cu piele ecologică roșie și se odihneau pe o podea 
laminată, cu model de tablă de șah. 

— De ce nu-l înșfăcaţi pe nenorocit imediat ce dă buzna 
înăuntru? 

— Pentru că nu știm unde și-a ascuns victima. 

— Poftim? întrebă Andra din nou. 

De data asta păru de-a dreptul înfricoșată. 

— Cât timp făptașul se află în restaurantul dumneavoastră, îi 
vom echipa mașina astfel încât să ne conducă la ostatica lui 
chiar dacă îl vom pierde din ochi. 

— E foarte periculos? 

Milan îşi drese glasul. Își trecu mâna prin părul șaten, zburlit 
de un somn rapid, și care nu mai fusese atins de frizer de luni 
întregi. 

— Nu vreau să vă mint. Da. Este. Are aproximativ un metru 
optzeci și cinci înălțime, e musculos și înarmat. 

— Doamne Dumnezeule! 

Femeia înghiți zgomotos. 

— Vă rog. Știu că vă cer multe. Dar atât timp cât nu începeţi 
să faceţi pe eroina, nu există niciun pericol. Daţi-i banii din casă 
și ce mai vrea, poate îi este foame și are nevoie de provizii. Noi 
avem grijă să nu vi se întâmple nimic. 

— Cum anume? 

Vocea i se frânse. Milan auzi pași prin telefon. Tălpi de 
cauciuc scârțâiau. Probabil chelnerița căuta protecţie în spatele 
barului. Să sperăm. La ușă, în zona de pericol direct, nu putea 
să distingă nicio mișcare. 

Din fericire. 

Staţia lui radio făcu un clic. Apucă microfonul, rosti în el o 
comandă scurtă „Așteptăm” și îl puse la loc. 

— In acest moment, trei puști cu lunetă sunt îndreptate spre 
intrarea în restaurant, încercă el să o liniștească pe Andra. 

— La cel mai mic semn de neregularitate, le comand 
oamenilor mei să intervină. 

— Ce înțelegeţi prin neregularitate? Un glonţ în cap? Că mi se 
spulberă creierii pe tejghea? 

Milan șopti acum, nu pentru că era necesar, ci pentru că 
învățase că oamenii enervaţi tind să asculte mai atent în aceste 
condiții. 


VP-8 


— Făptașul o să intre în curând pe ușa restaurantului. Stați 
calmă, faceţi ce vă spune. Și vă rog să nu intraţi în panică, dar 
poartă o mască de schi neagră. 

— Glumiţi, nu-i așa? 

— Închideţi telefonul acum. Nu trebuie să vă vadă vorbind la 
telefon. Făptașul este extrem de suspicios. 

O auzi pe Andra zicând „OK”, dar nu suna prea convingător. 
Era de înțeles că nu îi plăcea să întrerupă legătura cu poliţia. 

— Doar faceţi ce vă spune. Și, imediat ce pleacă, așteptați să 
vină la dumneavoastră oamenii mei. Totul va fi bine, îi promise 
Milan o ultimă oară, apoi se auzi un clic și convorbirea se 
întrerupse. 

Milan închise ochii. 

Totul va fi bine? 

Avea un sentiment ciudat în legătură cu toată treaba. Ceva 
mergea prost aici. 

Să renunt? 

Se uită la ceas. Respiră adânc. Apoi hotărî să-și ignore vocea 
interioară. 

Oftând, Milan Berg apucă masca de schi de pe scaunul din 
dreapta șoferului și și-o trase pe cap înainte să coboare și să se 
îndrepte spre local. 


VP-9 


3. 


Trucul datorită căruia i se dăduse pe străzi porecla de 
„poliţist” funcţionase deja de șapte ori. 

Milan își alegea localuri cu puţin personal și cât mai mulţi bani 
gheaţă. Cafenele, baruri, restaurante, odată chiar și o 
benzinărie. Mereu cu puţin timp înainte de terminarea 
programului sau de schimbul de tură. Pe cât posibil, pe străzi 
laterale, departe de toată agitația orașului. 

Era uimitor cât de cooperanţi erau oamenii când o voce 
groasă, intimidantă le ordona la telefon să-i cedeze unui bandit 
toate încasările din ziua respectivă fără să se împotrivească 
deloc. Orice serial polițist de duzină îi învăţa pe telespectatori să 
le ceară ofiţerilor să se legitimeze. Dar asta se aplică, evident, 
doar la ușa de intrare în casă. La telefon, pentru majoritatea era 
mai mult decât suficientă o prezentare precum Comisar 
principal Stresow, coordonator intervenții speciale sau o prostie 
asemănătoare. Din când în când, Milan își punea staţia radio de 
jucărie să facă clic și spunea ceva în microfon. Nu era nevoie de 
mai mult pentru un decor autentic. 

Mai greu era să aștepte momentul potrivit. Ca acum, când 
magazinele erau închise, se făcuseră cumpărăturile de 
sărbători, iar străzile erau pustii pentru că lumea pregătea 
acasă mâncărurile și cadourile. În orice caz, era seara de Ajun, 
puţin înainte de ora șase. 

Dintre cele trei obiective pe care Milan le alesese pe Internet, 
doar acest local din Schmargendorf mai era deschis și, pe lângă 
asta, după cum sperase, nu mai rămăsese aproape nimeni în el. 

Milan tuși, iar masca de schi i se lipi deja de piele după câţiva 
pași, dându-i o senzaţie neplăcută de umezeală. 

În ziua aceea, pe vremea aceea, nu te întâlneai pe stradă nici 
măcar cu stăpânii de câini. Și chiar dacă dădeai de ei, își ţineau 
capul aplecat, astfel încât să nu-i izbească lapoviţa direct în 
faţă. 

OK. Să mergem! 


VP - 10 


Milan parcursese fără martori cei treizeci de metri de la 
mașina furată până la intrarea cu nelipsitul logo din neoane de 
deasupra ușii. 

Așa deci. 

Intră în restaurant. Totul era difuz. În afară de micile veioze 
de pe mesele laminate, nu mai erau aprinse decât luminile de 
urgență. Un amestec de grăsime prăjită, burgeri și sânge îl izbi 
în nas. 

Sânge? 

Trosnetul îi pătrunse în cap cu o oarecare întârziere. Ca 
bubuitul unui avion supersonic. Urmă durerea, iar el își dădu 
seama că nu se înșelase: localul chiar avea podea cu model de 
tablă de șah. Pe această podea îngenunche apoi, nefiind în stare 
să se mai ridice. 

Trebuia să-mi fi ascultat intuiţia. 

O lovitură în stomac îl făcu să se rotească în jurul propriei 
axe. Căzu pe spate, văzu mai întâi plutind pe deasupra lui o 
grilă de radiator de la un Cadillac, pe care trebuie să o fi agăţat 
de tavan vreun arhitect de interioare, apoi o femeie cu nasul 
ușor coroiat, mult mai drăguţ decât ciocul lui grosolan, care 
tocmai se umplea de sânge. 

Anara, se gândi Milan. Chiar arată ca o femeie cu care mi-ar 
plăcea să mă întâlnesc cânava. 

— Crăciun fericit, jigodie, zise ea. 

Apoi îi sparse capul cu o bâtă de baseball. 


VP -11 


4. 


Doi ani mai târziu 


— Cum v-aţi cunoscut? întrebă terapeuta. 

Probabil credea că perechea ce stătea în faţa ei își va aminti 
zâmbind de un moment romantic decisiv. Un prim punct de 
pornire pentru o reușită terapie de cuplu, la care cei doi se 
înscriseseră din scurt. Zece ședințe a câte nouăzeci de minute. 
Două sute de euro ședința. Un chilipir în cazul în care Dr. 
Henriette Rosenfels chiar avea să reușească să le ofere niște 
indicatoare pentru a străbate jungla de probleme a relaţiei lor. 
Sau măcar să le dea un sfat cum să supravieţuiască o zi fără să- 
și spargă capetele. 

Deși... fix așa a început totul, se gândi Milan, acesta fiind 
motivul pentru care și Andra zâmbea. 

— l-am tras una cu o bâtă de baseball, răspunse ea la 
întrebarea consilierei de cuplu, iar el completase: 

— A fost dragoste la prima lovitură. 

Când își dăduseră prima dată mână la intrarea în cabinetul 
situat într-o clădire veche din cartierul Moabit, Milan se gândise 
că Dr. Rosenfels era o clientă importantă a industriei Botoxului. 
Pentru o femeie de cincizeci și opt de ani, purtătoarea de 
ochelari grizonantă avea o piele neobișnuit de întinsă (ca și cum 
și-ar fi tras un balon cu aer peste față, fusese primul lui gând), 
însă acum fruntea îi era brăzdată de riduri. 

— Ce ar trebui să înţeleg din asta? întrebă ea încruntându-se. 

— Andra este chelneriţă. În urmă cu doi ani, am vrut să îi 
jefuiesc restaurantul în noaptea de Ajun. Dar mintea ei 
deșteaptă nu s-a lăsat păcălită. 

„Mai bine închideţi telefonul acum?” îl citase Andra 
sarcastic, în timp ce Milan își revenea în fire. Frate, fostul meu 
era poliţist. Nu o fi inventat el apa caldă, dar până și el ar fi 
păstrat legătura cu victima în cazul luării de ostatici. 

Privirea uluită a terapeutei se mută spre Andra, care confirmă 
fără cuvinte mărturisirea lui Milan printr-un oftat ce părea să 
însemne „Trist, dar adevărat”. 


VP - 12 


— Cred că pot spune de pe-acum că sunteţi un cuplu cu 
adevărat neobișnuit. 

Dr. Rosenfels zâmbi, iar Milan îi dădu dreptate. El și Andra nu 
se potriveau nici din punct de vedere al înfățișării. El arăta ca un 
băiat educat, îmbrăcat conservator, astfel încât să nu atragă 
atenţia. Purta adidași, blugi și un tricou polo. Ea pe de altă 
parte, cu trei ani mai în vârstă decât el, își descria vestimentația 
ca aparţinând stilului „agitat-obraznic”. Avea bocanci de 
motociclist negri, păr de un albastru oţelit, lung până la umeri, 
colanţi multicolori, o fustă mini plisată, cu motive de cap de 
mort și un hanorac verde cu inscripţia: „lisus te iubește. Toţi 
ceilalţi te consideră un idiot”. 

Același hanorac pe care îl purta în ziua în care s-au cunoscut. 

Cu toate că... „s-au cunoscut” era o formulare eufemistică 
pentru „aproape l-a omorât în bătaie, l-a adus în stare de 
inconștienţă și l-a târât în camera din spate”. 

Conform doctorului Google, Andra îi cauzase cu bâta de 
baseball o fractură craniană fără implicații cerebrale, deși el 
resimţise totul mai degrabă ca și cum Andra îi străpunsese 
creierul cu oasele frunţii ca formulă de salut. Luni de zile mai 
târziu, Milan încă plătea cu lacrimi orice mișcare bruscă. 

Chiar și acum, se trezea uneori cu senzaţia că în spatele 
frunţii lui se executau lucrări de demolare, iar asta doar pentru 
că își mișcase capul prea tare dintr-o parte în alta în timpul 
coșmarurilor. 

Cu toate astea, supravieţuise fracturii de craniu fără să i se 
acorde tratament medical. Nu la fel se întâmplase și cu lovitura 
de la cap din copilărie. Milan crescuse pe insula Rugen. Când 
avea paisprezece ani, fusese nevoit să petreacă mai multe 
săptămâni în spital după ce căzuse acasă pe treptele pivniţei. 
Pentru a trata a doua fractură craniană din viaţa sa, se folosise 
doar de flupirtină și comprese reci. Era o adevărată minune 
faptul că documentarea pe diverse forumuri medicale îi oferea 
tot ce îi trebuia. Dar nu o minune la fel de mare precum relaţia 
lui cu Andra. 

Când se trezise la jumătate de oră după jaful eșuat - întins pe 
canapeaua din biroul managerului restaurantului, în cap 
răsunându-i o orchestră de instrumente prost acordate -, Milan 
crezuse că Andra își va duce la bun sfârșit treaba începută. 
Chiar cu o săptămână în urmă fusese prezentat în mass-media 


VP - 13 


cazul proprietarului unui magazin cu program prelungit din 
localitatea Prenzlauer Berg, care omorâse în bătaie un hoț drept 
răzbunare pentru toți nemernicii care îi scăpaseră printre 
degete în anii precedenţi. Însă femeia cu înfățișare surprinzător 
de delicată și chip de înger nu-i mai atinsese niciun fir de păr. Și 
nici nu sunase la poliţie. Andra făcuse ceva ce nici nu i-ar fi 
trecut prin gând lui Milan: îi oferise un loc de muncă. 

— Ce risipă! Un tip drăguţ ca tine, cu o inteligenţă atât de 
creativă. De ce faci rahaturi de-astea și nu ai o meserie 
normală? 

Nu trecea o zi fără să-și amintească de mai multe ori de 
primele ei cuvinte. Și de răspunsul cu care îi rămăsese dator 
până în ziua de azi: Sunt analfabet. Nu știu să citesc și nici să 
scriu. Nu am învăţat niciodată, așa cum e și cazul altor milioane 
de oameni din Germania. 

— Uneori mă gândesc că Milan are personalitate dublă, zise 
Andra, care încă nu bănuia nimic. 

Atât de rușine îi era lui Milan de ceea ce îl diferenţia de toți 
oamenii din jurul lui. 

— Adică, mi-a povestit de tatăl lui, pe care se simte dator să ÎI 
îngrijească. Și de datoriile pe care le are. Ăsta a fost și motivul 
pentru care Milan a încercat prin toate mijloacele să facă rost de 
mălai. 

— Motivul pentru care ați devenit infractor? îl chestionă Dr. 
Rosenfels. 

Andra consimţi din cap în locul lui Milan. Adevăratul motiv 
pentru care ajunsese la cariera de șarlatan era faptul că 
analfabetismul nu era considerat un handicap în Germania, prin 
urmare nu avea dreptul la ajutor social. Milan câștiga prea puţin 
ca să se întreţină pe el însuși. Fiind un om cu două mâini stângi, 
nici nu încăpea vorbă să presteze activități pur fizice. Și din 
sfera muncii intelectuale, pentru care era menit datorită minţii 
sale superinteligente, fusese exclus de către societate. 

La un moment dat, Milan nu mai avusese chef să dea greș 
până și cu formularul pentru ajutoare sociale Harz IV și 
încercase să își folosească abilităţile intelectuale în singura 
meserie pentru care nu era necesar un examen de admitere și 
care era pe deasupra plătită cu mai mult decât salariul minim pe 
economie: meseria de infractor. 


VP - 14 


— Istoria cu tatăl lui sărac a declanșat în mine, bineînţeles, 
sindromul samariteanului, zise Andra. În plus, mi-a părut rău că 
l-am tratat așa de agresiv. Eram agitată și îmi era frică. 

— Motiv pentru care s-a culcat apoi cu mine din milă. 

— Idiotule, îl mustră Andra. Asta s-a întâmplat după jumătate 
de an. Și eram îndrăgostită de tine. 

La timpul trecut. 

— Acum lucraţi împreună? întrebă terapeuta. 

— Da. În același restaurant în care a încercat să mă omoare. 

— În care tu ai încercat să mă jefuiești. 

Milan își îndreptă privirea spre Dr. Rosenfels. 

— De ce a ascuns atacul și chiar a intervenit pe lângă Hulk 
dacă nu din milă? 

— Hulk? 

— Managerul localului. De fapt îl cheamă Harald. Îl numim așa 
pentru că îi place nespus de mult să poarte verde. 

— Tu îl numești așa pentru că ţi se pare amuzant să îi spui 
Hulk unei scobitori de cincizeci de kilograme, îl corectă Andra și 
scutură din cap. Nu reușesc să te descifrez, Milan. Adică, ești un 
geniu în ceea ce privește calculul mintal, nu cunosc pe nimeni 
care să poată memora o comandă de la peste douăzeci de 
persoane fără să-și noteze ceva și să nu uite nimic niciodată. 
Ești extraordinar de talentat din punct de vedere artistic. Ar 
trebui să vedeţi desenele pe care le face clienţilor. Are o 
memorie fotografică, pe bune. Și a ales să fie chelner? 

— Staţi un pic, sunt confuză, spuse Dr. Rosenfels. Am crezut 
că vreți ca el să lucreze cu dumneavoastră în restaurant? 

— Păi da, pe termen scurt, zise Andra. Dar nu până la pensie. 
Ce vreau să spun e că eu abia am reușit să termin școala. In 
schimb, Milan are toate drumurile deschise. Dar el nu vrea deloc 
să se realizeze. Nu are niciun plan, niciun obiectiv. Și are abia 
douăzeci și opt de ani! 

Și e handicapat lingvistic, gândi Milan. 

Până și Louisa, fiica de treisprezece ani a Andrei, se descurca 
mai bine în viaţa reală, în care analfabeţii erau oamenii de 
categoria a treia. Fără diplomă de absolvire, fără pregătire 
profesională, fără permis de conducere, Louisa putea să 
citească semnele rutiere încă din clasa |, pentru Milan însă o 
simplă ieșire la cumpărături devenea o excursie de groază. 


VP -15 


— lubitule, aici e lista mea de cumpărături, poţi să te ocupi 
tu? 

— Normal. Doar o întrebare: ce înseamnă XoAa? E sticla aia 
maro, bombată, cu scris înflorat alb pe fundal roșu? 

În Germania trăiau peste șase milioane de analfabeți 
funcțional. Oameni care învăţaseră la școală să recunoască 
suficient de multe propoziţii încât să reușească să fenteze viaţa. 

Situaţia lui era și mai rea. Bineînţeles, mersese la școală, 
învățase alfabetul și chiar cuvinte și cifre individuale, pe care 
putea să le recunoască. Dar nu scrisese niciodată o dictare sau 
măcar o compunere. Când era vorba de așa ceva, mereu făcea 
o obrăznicie înainte, se prefăcea bolnav sau se lovea la mână ca 
să se eschiveze. Drept urmare, acum putea să citească ceasul 
digital, să tasteze bonul în casă și să își recunoască propriul 
nume. Însă nu putea să descifreze o propoziţie dintr-o carte 
pentru copii dacă nu îi era citită cu voce tare. 

— Așadar lipsa lui de ambiţii v-a adus aici? întrebă terapeuta 
uitându-se la ceas. 

Trecuseră abia douăzeci de minute. Milan avea impresia că 
trecuse o eternitate. 

— Nu. 

Când era emoţionată, Andra se juca involuntar cu micul cercel 
pe care îl avea în nas. 

— Îmi ascunde ceva. Ridică mâna în mod defensiv. Și nu e 
vorba de o altă femeie, asta nu ar fi o problemă pentru mine. 
Pot să fac diferenţa între sex și iubire. 

Această afirmaţie păru să o uluiască mult mai puţin pe Dr. 
Rosenfels decât pe Milan, care nu mai auzise niciodată o astfel 
de formulare de la ea. 

— Nu te uita așa la mine. Voi, bărbaţii, nu sunteți făcuţi 
pentru monogamie, așa cum nici aeroportul Berlin Brandenburg 
nu e făcut pentru zbor. Posibil în teorie, dar impracticabil. 

Terapeuta își drese glasul. 

— Cu siguranţă asta e o temă palpitantă, însă îmi permiteţi să 
revin la ascunzișuri? 

— Nu ascund nimic, minţi Milan. P 

Odată, aproape că îi spusese totul. In ziua aniversării lor, 
stăteau la o masă la restaurantul 893 de pe strada Kantstraße, 
iar Andra îl rugă să îi aleagă și ei ceva din meniul exotic. De 
data aceasta, Milan nu mai voia să refolosească minciuna de 


VP - 16 


urgență standard privind ochelarii. Din când în când, purta la el 
o pereche de ochelari urâţi, butucănoși, cu lentile de grosimea 
ferestrei, astfel încât să o tot poată „uita” ori de câte ori se 
părea că avea să se confrunte cu o situaţie în care apărea ceva 
de citit. „Sorry, din păcate nu pot să deslușesc nimic cu vederea 
mea slabă”. 

Insă în seara aceea nu voia să își mai caute scuze. Voia să îi 
mărturisească Andrei adevărul. 

Dar în timp ce Milan își aduna curajul necesar, ea începuse să 
îi povestească de un macho antipatic pe care trebuise să îl 
servească în urmă cu o zi și care încercase să o agațe. 

— Și s-a comportat ca un adevărat idiot. Tipul chiar m-a 
întrebat dacă m-am dat cu parfum de la be ve el gari. 

— Ce-i asta? 

— Nici eu nu m-am prins imediat. Dar se referea la Bulgari! 
Tăntălăul citise pe litere numele: BVLGARI. 

Așadar un adevărat idiot, se gândise Milan și râse forțat 
împreună cu ea. Un tăntălău. Și până și tăntălăul poate să 
citească mai bine decât mine. 

In ziua respectivă, Milan nici nu-și destăinuise secretul, nici nu 
mâncase nimic în afară de „pilula de urgenţă”. Penicilină, cinci 
sute de miligrame. Milan era foarte alergic, în mai puţin de două 
minute de la administrare rămânea fără aer. Motiv pentru care 
purta mereu o pastilă în buzunarul pantalonilor. Auzise la un 
moment dat de o analfabetă care fusese rugată spontan să 
citească jurămintele la o nuntă. Pentru a nu fi nevoită să se dea 
de gol în fața mulţimii, mersese la baie rapid, își prinsese mâna 
în ușa și lovise cu putere. Milan nu a trebuit să își rupă toate 
degetele. l-a fost de ajuns un șoc anafilactic în ziua respectivă 
ca să nu fie prins. 

— Duce o viață mintală dublă, spuse Andra și o privi pe 
terapeută. Nu pot să explic. Dar, în public, când stăm cu 
prietenii, când suntem plecaţi undeva, starea lui se poate 
schimba de la o secundă la alta. Devine imediat emoționat, 
nesigur. Uneori se întâmplă din senin. Când mergem cu metroul 
sau stăm la coadă la cinema. 

Sau în timpul terapiei de cuplu. 

— Atunci se retrage. La propriu. Mă lasă singură, încearcă să- 
și gestioneze singur problema, care-o fi ea. Și nu mai suport. 


VP - 17 


Dumnezeu știe că îl iubesc, dar data viitoare când se ridică și 
pleacă, eu renunţ. 

Terapeuta dădu aprobator din cap cu subiînțeles, apoi îl 
întrebă pe Milan. 

— Dumneavoastră ce credeți? 

Că are dreptate. O mint. Dimineaţa, la prânz și seara. 

Așa cum fac cu toți oamenii din jurul meu. Dar nu pot să 
încetez. Pentru că de fiecare dată când m-am încrezut în cineva, 
persoana respectivă a râs de mine, m-a concediat sau m-a 
părăsit. 

— Vede cai verzi pe pereţi, o contrazise el pe Andra cu 
jumătate de inimă. 

— Așa deci. O nouă privire spre ceas, apoi terapeuta le 
înmână fiecăruia câte o coală albă de hârtie. Milan o luă cu un 
nod în gât, chiar dacă o hârtie goală era de departe mai puţin 
amenințătoare decât una scrisă. 

In timpul următoarelor propoziţii ale terapeutei, nodul se mări 
până atinse dimensiunea unei mingi medicinale. 

— Vreau să vă folosiţi de următoarele zece minute pentru a 
scrie ce constituie baza absolut nenegociabilă a relaţiei 
dumneavoastră. 

Să scriem? i 

Pulsul îi crescu. Incepu să transpire. 

— Ce valori sunt importante pentru dumneavoastră? Ce faceți 
de dragul partenerului? Și unde nu încape în niciun caz loc de 
discuţie? 

Lui Milan i se făcu rău. Voia să vomite. Sau, mai bine, să 
leșine. Ca din reflex, mâna i se îndreptă spre pilula de urgență 
din buzunarul pantalonilor. 


VP-18 


5. 


— Deci asta a fost. 

— Probabil. 

Milan intră în ceața groasă de noiembrie care cauzase de 
dimineaţă accidente în cartierele mărginașe ale Berlinului și 
ajunsese acum în centrul orașului. Intrucât gerul înceta până la 
lăsarea nopţii, din canalul Landwehr se înălțau acum aburi, 
învăluind podul Gotzkowsky. Deși vizibilitatea era redusă la mai 
puţin de douăzeci de metri distanță, Milan vedea lucrurile mai 
clar ca niciodată: se terminase totul între el și Andra. Minciuna 
de o viaţă, care îi adusese împreună, îi și despărţise în cele din 
urmă. 

— Am înţeles bine? Te-ai ridicat pur și simplu și ai ieșit din 
cabinet cu toate pânzele sus? 

— Da, tata. 

Milan îl rugă pe Kurt să rămână la telefon o secundă în timp 
ce își punea căștile în urechi. Acum avea mâinile libere astfel 
încât să se folosească de degetele reci ca să-și recupereze 
bicicleta, pe care o sprijinise neglijent de balustrada podului. 
Mașina Andrei era la atelier pentru a i se schimba cauciucurile, 
iar el propusese să meargă cu taxiul la terapie, însă la fel de 
bine putea să îi fi propus să ia o navetă spaţială. Andra ura 
taxiurile și refuza să le folosească. De aceea, amândoi veniseră 
la cabinet pe biciclete. Noua ei cursieră era protejată de mai 
multe încuietori, însă mârțoaga lui, demnă de un târg de 
vechituri, era atât de ponosită, încât niciun hoţ de biciclete nu s- 
ar fi sinchisit să-și murdărească degetele cu ea. Erau șanse mai 
mari ca mașina de gunoi să i-o colecteze cândva din greșeală. 

— Înseamnă că puteai la fel de bine să îi mărturisești Andrei 
secretul tău. Ar fi avut același efect. 

— Spune bărbatul care i-a ascuns mamei că nu-i poate suferi 
deloc pe cei de la Rolling Stones. 

Tatăl lui oftă adânc. Vocea lui, înăsprită de o tuse de fumător, 
deveni teatrală. 

— Da. Și crede-mă că am plătit scump pentru asta. Acasă, în 
mașină, luni întregi, mereu aceleași cântece. A trebuit să îndur 


VP-19 


până și un concert. Scheunatul continuu al lui Mick Jagger pe 
scena din pădure mă urmărește încă și în ziua de azi, după 
moartea mamei tale minunate, până și în coșmaruri, glumi el. 
Tipul era ca o marionetă cu barcă pneumatică pe post de buze. 
Singurul moment în care a devenit oarecum suportabil, a fost 
când Jutta mi-a deschis fermoarul și... 

— Tata! 

— ...Şi mi-am putut da jos geaca. Ce-ai crezut, băiete? Ai o 
imaginaţie de-a dreptul bolnavă. Râsul în hohote al tatălui său 
răsună în telefon cum răsuna înainte pe holurile spitalului. Alţi 
intendenţi probabil că se supărau din cauza yalelor defecte, a 
toaletelor înfundate sau a ușilor de dulap smulse de pacienţii 
neatenţi. Însă Kurt „Kurtișor” Berg putea să găsească ceva 
amuzant în orice problemă spre a cărei rezolvare era solicitat. 
Așa fusese demult în clinica de pe insula Rugen, dar și mai 
târziu, după mutarea în Berlin, în spitalul de urgență Marzahn. 
Această înclinaţie a lui Kurtișor de a face glume despre orice și 
oricine o făcea pe mama lui Milan să se simtă adesea extrem de 
penibil. Legendară fusese observaţia pe care bărbatul o făcuse 
la înmormântarea socrului său. Asistentul medical lucrase mult 
timp pe secţia de cardiologie și își dorise o urnă în formă de 
inimă pentru ceremonia de înmormântare, ceea ce îl făcuse pe 
Kurtișor să afirme că toţi cei prezenţi ar trebui să fie 
recunoscători că tata socru nu muncise pe secţia de ginecologie. 

Milan pedală ieșind de pe trotuar pe șosea și opri pe pista de 
biciclete marcată, fix în faţa semaforului de pe strada Franklin, 
la intersecţia cu strada Helmholtz. 

— Ți-au trebuit douăsprezece luni de zile ca să-i spui 
adevărul. 

— De fapt, mama ta m-a prins la un moment dat, când am 
închis din reflex radioul din bucătărie imediat ce a început să 
zbiere șoricarul. Credeam că nu se întorsese de la cumpărături. 
Mamă, ce s-a enervat când am dat cărţile pe faţă. Pentru ea a 
fost ca și cum aș fi înșelat-o cu prietena ei cea mai bună. 

— Na, dacă i-ai fi spus adevărul de la prima întâlnire... 

— „n-aş fi cucerit-o în niciun caz pe mama ta. Jutta n-ar fi 
ieșit în ruptul capului cu un fan al cărăbușilor. Dar la tine nue 
vorba despre ceva banal precum Beatles sau Krach. E vorba 
despre tine, băiete. Despre viaţa ta. Despre ceea ce te definește 
și te copleșește mai mult decât orice altceva pe lumea asta. 


VP - 20 


— Tocmai. Și asta face ca minciuna mea inițială să fie și mai 
gravă. 

Dacă un om normal s-a simţit trădat pentru că cineva l-a 
mințit în legătură cu preferinţele sale muzicale, atunci cum ar 
trebui să se simtă Andra dacă cineva i-a ascuns ceva atât de 
important precum propriul analfabetism? Mai ales ţinând cont 
de faptul că ea a fost mereu atât de empatică încât cu siguranţă 
reacția ei n-ar fi avut nicio urmă de răutate. Insă Milan ratase 
momentul potrivit pentru a-și dezvălui secretul, iar rușinea, care 
îl însoţise toată viața și care se imprimase asemenea unui tatuaj 
permanent în sufletul lui, devenise în timp din ce în ce mai mare 
și faţă de Andra. 

În ciuda gălăgiei din trafic, auzi prin căștile telefonului cum 
tatăl său își aprinse o ţigară. 

— E interzis să fumezi în cameră. 

— La fel și să faci pe deșteptul. Stau pe balcon și mă uit de 
aici de sus la decolteul noii asistente. O priveliște de care ai 
uitat cu totul de când ești cu Andra. 

Tată lui râse chinuit și își dădu seama singur că gluma nu 
avusese efectul dorit. 

— Îmi pare rău. Am vrut doar să te înveselesc. 

— Nu a funcţionat. 

Milan își suflă ceva aer cald în palme. 

— OK, atunci ce zici de asta? Mă gândesc dacă să dau un 
anunţ. Text: noi căutăm pe cineva pentru un trio. Noi suntem un 
bărbat și căutăm dovă femei. 

Săgeata de viraj se aprinse, iar mașina care stătuse lângă 
Milan viră la stânga spre strada Franklin. Milan, care trebuia să 
meargă tot înainte, rămase pe loc, simțind în ochii plini de 
lacrimi vântul rece, care, în mod ciudat, nu voia să risipească 
ceața. 

— Foarte comic, tata. 

— Știu. Ascultă, de ce nu vii la mine și mai pălăvrăgim cu o 
blondă rece în față. La mine în cămin... 

— „alcoolul e interzis, iar eu trebuie să merg la muncă acum. 
Îmi pare rău. 

— Am făcut și eu o propunere. Apropo, azi înainte de prânz a 
întrebat un bărbat de tine. 

Milan clipi. Simţi o înţepătură în stomac. 

— Cine? 


VP -21 


Din spate, mașinile foloseau în continuare banda de viraj, deși 
semaforul deja avea culoarea galbenă. 

— Habar n-am. Nu a vrut să-și spună numele. Nici nu l-am 
văzut. Le-a cerut celor de la recepţie să îi facă legătura cu mine. 
Mi s-a părut cunoscută vocea, un boșorog oarecum ciudat, 
avea... 

— Ce voia? 

Înțepătura din stomac deveni dureroasă. 

— Numărul tău de mobil, ceva date de contact. Nu i l-am dat, 
dar... 

În acel moment, mașina din stânga opri la semaforul care 
avea din nou culoarea roșie, după care Milan nu mai reuși să 
continue conversaţia cu tatăl său. Sentimentul neplăcut din 
zona stomacului trecuse atunci în plan secund. Mașina de lângă 
el îi solicita toată atenţia. 

Nici el nu știa dacă se uitase într-o parte în mod întâmplător 
sau din cauza unui reflex inevitabil. Limuzina Volvo de culoare 
verde înaintase foarte aproape de el și stătea acum cu două 
cauciucuri pe marcajul pistei de biciclete. Privirea lui Milan 
pătrunse imediat în interiorul vehiculului, iar ceea ce văzu 
înăuntru urma să îi schimbe viața pentru totdeauna. 


VP - 22 


6. 


Iniţial, crezu că pe bancheta din spate se juca un copil mic, 
lipind în glumă un fluturaș publicitar pe geam. 

Dar în momentul în care fluturașul fu dat la o parte preţ de o 
secundă și Milan zări capul din spatele acestuia, își dădu seama 
că nu era vorba despre un copil mic, ci despre o fată care 
plângea amarnic. 

Ce naiba...? 

Chipul ei era cuprins de groază. Avea ochii la fel de umflați că 
ai lui Milan în perioada alergiilor sau când nu dormea suficient. 
Tentă kaki, se gândi el, dar nu era sigur dacă nu cumva 
neobişnuita culoare a irisului fetei era dată de nuanța geamului 
în spatele căruia aceasta plângea. Avea părul lung, blond, de 
culoarea spicului de grâu, legat într-o coadă de cal. O clamă roz, 
cu pietricele sclipitoare îi ţinea bretonul departe de fruntea 
brăzdată de mult prea multe riduri pentru un om atât de tânăr. 

Micuța avea cel mult treisprezece ani, însă în momentul în 
care privirile li se întâlniră, Milan avu senzaţia că ochii ei 
văzuseră deja destul cât pentru o viaţă întreagă. Și mai era ceva 
acolo ce îi atrase atenţia. 

Se recunoscu pe sine însuși. 

Milan văzuse mai demult la televizor un documentar despre o 
teorie psihologică potrivit căreia oamenii manifestă afecțiune 
unii faţă de alţii dacă în copilărie au suferit traume emoţionale 
asemănătoare. 

Un astfel de sentiment de apartenenţă, senzația unei legături 
comune tesute din atrocități psihice îl învălui și pe el când o zări 
pe micuță, iar asta îl bulversă complet de vreme ce nu putea să- 
și aducă aminte de vreo traumă emoțională care să-i fi fost 
indusă în mod intenţionat când era mic. Buzele fetei stăteau 
nemișcate. Era o implorare mută. Ceea ce voia să strige spre 
lumea din afară fusese în mod evident scris pe foaia liniată, pe 
care acum o lipi din nou de geam. O foaie A4, îndoită la mijloc, 
ce părea ruptă în grabă dintr-un caiet școlar. 

Un strigăt de ajutor? 

Ochii lui Milan se umplură de lacrimi. 


VP - 23 


— Sunt analfabet, șopti el, adresându-i fetei cuvintele cu care 
îi rămăsese dator Andrei. 

Ar fi zis aceste cuvinte și cu voce tare, le-ar fi strigat, dacă ar 
fi considerat că exista vreo șansă ca micuța să îl înțeleagă prin 
geamul închis, cu toată hărmălaia traficului din jur. Și asta 
pentru că acel sentiment de conexiune, inexplicabil din punct de 
vedere logic, îl îndemna să aibă încredere în ea. 

Îi frângea inima. Fata avea nevoie de ajutor, iar el nu putea să 
i-l dea. Înţelegea că are probleme, dar nu și ce încerca ea să îi 
transmită. 


XXura-Ma. 
U)v OvxT PACIXTII MEL 


Cuvintele de pe hârtie aveau asupra ochilor lui Milan același 
efect pe care îl aveau orice cuvinte ce-i erau puse în față: 
alcătuiau un puzzle indescifrabil. Luau forma unor hieroglife 
lipsite de sens. 

Milan privi înainte, spre șofer și spre persoana de pe scaunul 
din dreapta; ceva ce ar fi trebuit să facă mai devreme pentru că 
acum Volvo-ul se puse în mișcare, schimbă banda și goni pe 
strada Helmholz spre centrul orașului. 

Un bărbat brunet la volan, o blondă pe scaunul din dreapta. 

Prea târziu îi veni ideea să-și întipărească în minte plăcuţa de 
înmatriculare. Să o stocheze în albumul memoriei sale 
fotografice. În schimb, se chinuia să-și răspundă la întrebarea 
dacă nu cumva se înșelase și pe scaunul din dreapta șoferului 
stătea de fapt un bărbat cu părul lung, dar până să-și dea 
seama că e un martor jalnic, luminile de poziţie ale mașinii 
dispăruseră deja în ceaţă. 

Zaruri la oglinda retrovizoare. 

Ăsta era singurul lucru care i se întipărise în minte. Probabil 
un semn că șoferul era un player și se implica în competiţii 
sportive. 

Si răpea copii? 

Milan se sui pe bicicletă, călcă pe pedală și văzu că șoferul a 
semnalizat la următoarea intersecție. Apoi Volvo-ul viră la 
stânga, iar în secunda următoare, capitala învolburată în ceaţă 
înghiți cu totul mașina verde, masivă, în care se afla fata 
deznădăjduită. 


VP - 24 


7. 


Astăzi, Tegel 


— Avea dreptate tatăl tău. Eşti un pămpălău. De ce nu i-ai 
spus pur și simplu curvei tale... Andrei ăsteia? 

Milan ezită să dea un răspuns întrucât încă era complet blocat 
în acel moment fatidic din trecut. Răceala podelei din vechea 
spălătorie a închisorii îi pătrundea în oase și intensifica 
amintirea acelei amiezi de iarnă umede și reci de pe podul 
Gotzkowsky. La asta contribuia și cearșaful jilav pe care Zeus i-l 
dăduse cu o urmă de neașteptată blândeţe și care acum îi 
acoperea partea de sus a corpului, fiind deja de mult pătat cu 
roșu. 

— Nu aveţi cum să înţelegeți, murmură el. 

Un adult care nu știe să scrie și să citească? 

Întreaga viaţă îi era definită printr-un singur cuvânt: stres. 
Stres la automatul de bilete de călătorie, când cei din spate 
plescăiau nerăbdători din limbă în timp ce lui Milan i se 
învolbura în faţa ochilor un vârtej de litere și cifre. Stres la 
instituţiile publice, când trebuia să-l roage pe funcţionar să îi 
permită să ia formularul acasă, pentru a-l putea completa în 
liniște. Stres când zărea pur și simplu o librărie sau o bibliotecă - 
locuri pe care, de altfel, le evita cum evită un dealer secţia de 
poliţie. Milan auzise de persoane cu aceeași problemă, care nu 
fuseseră stigmatizate când au avut în sfârșit curaj să 
mărturisească faptul că sunt analfabete. El însă avusese ghinion 
și fusese tratat ca un lepros atunci când se prezentase într-o 
fabrică la interviu pentru un job ce nu necesita multă minte și 
nu reușise nici măcar să găsească ușa potrivită. 

— Sunteţi bătut în cap, tinere? Ce-aţi păţit? 

Pentru a nu se mai expune la astfel de situații, devenise un 
maestru al disimulării. Încă din școală învățase pe de rost 
versiunile audio ale lecturilor pentru ora de germană, ca să nu 
fie prins când avea de citit ceva cu voce tare. În fabrica de 
șuruburi, avea imprimate în memorie numerele de depozit 
pentru mai mult de zece mii de produse, pe care le studiase cu 


VP -25 


ajutorul tatălui său pe baza unui catalog de grosimea unei cărți 
de telefoane. Totuși, indiferent de cât de mult se străduise, viața 
lui părea să fi ajuns într-o fundătură. De când se mutase din 
Rügen în Berlin și își lăsase în urmă toți prietenii, nereușind să 
se mai apropie de nimeni în marele oraș anonim, trăia în 
permanenţă cu teama că va fi descoperit. 

— De ce n-ai învăţat la un moment dat? vru Zeus să știe. 

Se sprijini de spătarul scaunului pe care i-l aduseseră oamenii 
lui înainte să închidă ușa. Ușa în spatele căreia probabil că 
așteptau să primească noi ordine, de îndată ce liderul lor 
termina cu interogarea celui nou. 

— Tu de ce nu ești cântăreţ de operă? Nu mi-am ales singur 
talentele. 

Vocea lui Milan avea un ecou bizar în încăperea albă, lipsită 
de ferestre, în care duhnea a detergent pudră și agenţi de 
curățare. 

Si a vomă. 

Deja după primele propoziţii, Milan vomitase, iar Zeus îl 
obligase să curețe mizeria cu o lavetă înainte să-i permită să 
povestească mai departe. 

— Și nu poţi să deslușești chiar nimic? Nici măcar ce scrie pe 
tricoul meu? 

Zeus își ridică de pe bustul suplu un tricou azuriu, cu scris alb. 

Milan dădu din cap că nu. 

Aici era diferenţa dintre el și majoritatea analfabeţilor 
funcţional, care măcar cunoșteau semnificația unor cuvinte 
individuale și adesea chiar a unor propoziţii întregi, chiar dacă le 
lua extraordinar de mult timp să descifreze cuvinte scrise. El, pe 
de altă parte, suferea de alexie, adică incapacitatea totală de a 
putea citi ceva, deși vederea îi funcționa fără probleme. 

— Nici măcar un cuvânt? 

— Nu. 

Zeus oftă și privi la ceasul de la mână. 

— Păi, mă bucur că nu ţi-ai început povestea cu melodrama 
asta sentimentală. Să revenim la ale noastre. Ce s-a întâmplat 
cu Volvo-ul? 

Milan clipi. Simpla menționare a mărcii automobilului îi 
reaprinse brusc în minte amintirea fetei suferinde cu biletul 
misterios. 


VP - 26 


— Am încercat să mă conving că nu era nimic suspect la 
mijloc. Până la urmă, ce văzusem? Un bilet și o fată plângând. 
Asta putea să însemne multe sau putea la fel de bine să nu 
însemne nimic. 

— Adesea ce contează nu poate fi văzut cu ochii, spuse Zeus 
cu o expresie gânditoare stranie, iar Milan se întrebă dacă 
bărbatul era conștient că parafrazează zicala Micului Prinţ, 
conform căreia doar cu inima poţi vedea limpede. 

Mama sa îi citise din această carte. Și, într-adevăr, Milan își 
lăsase inima să preia cârma în acea zi pe pod, când își ascultase 
intuiţia și se urcă din nou pe șa. 

— Am început urmărirea, zise Milan și se simţi acum la fel de 
epuizat și de îngheţat ca atunci. 

Resimţea vântul cum i se împotrivea în timp ce pedala, 
încercând să ajungă din urmă mașina. Un vânt glacial, tăios, 
care îi împingea părul în spate și îi smucea hainele pe măsură ce 
mergea din ce în ce mai repede. Fără să ţină cont de semafoare 
sau de ceilalţi participanți la trafic, traversă strada, trecu peste 
trotuar și intră pe terenul Volkswagen. Spera ca enormul 
complex de vânzări și mentenanţă, care acum se întindea pe un 
întreg cartier, să aibă o ieșire și spre strada Gutenberg, unde 
dispăruse Volvo-ul la intersecţie. Curajul lui de a căuta o 
scurtătură fu într-adevăr răsplătit. 

Un autocamion pentru mutări parcat neglijent îi oferi lui Milan 
o a doua șansă. Limuzina se deplasase cu viteza unui ghețar 
prin urechea acului, pe banda pe care camionul o lăsase liberă 
pentru celelalte vehicule, iar acum se îndrepta spre strada 
Salzufer. De acolo, urmărirea continuă pe strada 17. Juni. 
Automobilul tot dispărea printre autobuze și mașini de marfă, în 
spatele semafoarelor sau în sensul giratoriu. Dar reapărea 
mereu. Traficul cotidian haotic, specific centrului politic al 
Berlinului, îi făcea jocul lui Milan, ajutându-l să ţină pasul și să 
deslușească din nou în faţa lui luminile de poziţie licărind în 
ceață. Goana luă sfârșit în apropiere de cartierul ambasadelor, 
Botschaftsviertel, nu departe de hotelul Interconti. O zonă 
rezidențială și de recreaţie îndrăgită, cu clădiri de tip Townhouse 
și locuințe pe care muritorii de rând nu și le pot permite. 

Milan alesese o scurtătură prin cartierul central Tiergarten, 
care adăpostea, printre altele, un parc imens cu același nume și 


VP - 27 


grădina zoologică din Berlin, și pierduse Volvo-ul iarăși din ochi 
în ultimii metri. 

Acum pedala fără ţintă pe străzile din jurul cafenelei Cafe am 
Neuen See de pe malul lacului din parc. Pe când se gândea să 
renunţe și să pornească spre restaurant pentru a prelua tura de 
după-amiază, fu cât pe ce să dea cu bicicleta peste familie pe 
strada Rauch. 

— Familie? întrebă Zeus, căruia Milan îi expusese pe scurt 
urmărirea. 

— Da. 

Milan oftă adânc. Își amintea prea bine senzaţia de ridicol și 
de absurd pe care o trăise la vederea celor trei: tată, mamă și 
fiică. Complet epuizat și cu răsuflarea tăiată, se ascunsese cu 
bicicleta în spatele unui copac de pe stradă și se simţise ca un 
tolomac când îi privise pe cei trei ducând împreună 
cumpărăturile în mica vilă. 

Ceaţa groasă îi dădea lui Milan impresia că urmărește scena 
prin obiectivul unei camere cu rezoluţie scăzută. 

Volvo-ul parcă pe calea de acces din faţa unei clădiri din 
cărămidă roșie. Datorită bovindourilor jucăușe și a turnuleţului 
din aripa vestică, casa părea a fi desprinsă din basmele fraţilor 
Grimm. Tatăl, un tip brunet, cu înfățișarea unui agent de 
vânzări, purtând un costum botit și o cravată desfăcută, căra o 
lădiță cu limonadă. Fiica lui se chinuia cu o cutie mare de 
carton, în timp ce soţia, oarecum delicată, cu părul foarte blond, 
pe care Milan o vedea doar de la spate, dispăruse deja pe 
jumătate, ducând în casă o sacoșă de cumpărături. 

— Am uitat ceva? strigă tatăl, iar fata îi răspunse ușor iritată, 
fără a se întoarce: 

— Dacă am fi cumpărat mai multe, ar fi trebuit să ne 
schimbăm numele în Shopping Mall. 

— Și după aia? întrebă Zeus nerăbdător. 

Milan ridică din umeri. 

După aia au dispărut cu totii în casă. 

— Eram sigur că mă înșelasem. Că urmărisem o fantomă și 
fata aceea obraznică îmi făcuse o farsă. 

— Și? 

Milan își privi mâinile. Își tot încleșta pumnii în speranţa de a- 
și menţine sângele în mișcare. 


VP - 28 


— După aia am mers la restaurant să-mi fac tura. Deja 
întârziasem. 

Zeus își dădu ochii peste cap și își scoase ochelarii pentru ca 
apoi să-i șteargă de un colţ al tricoului. 

— Să știi că ai un mod foarte ciudat de a cerși un fier de 
călcat în fund. Călcău? 

Zeus strigase înspre ieșire numele subordonatului său, iar ușa 
se deschise realmente imediat și grăsanul își întinse capul 
umflat în spălătorie. 

Milan ridică mâna în mod defensiv. 

— Opriţi-vă, așteptați! Vă rog! Trebuie să sap ceva mai adânc 
în povestea mea ca să înţelegetți tot. Vă rog! 

Din instinct, încercă să se retragă din faţa lui Zeus, dar deja 
era lipit cu spatele de mașina de spălat. Dacă urma să scape de 
aici, nu avea să mai pună niciodată piciorul în apropierea unei 
spălătorii. Experimentase deja o dată cele mai mari dureri din 
viaţa lui într-o încăpere placată cu gresie. La vârsta de 
unsprezece ani, îi venise grandioasa idee de a se ascunde în 
tubul de evacuare a rufelor murdare care lega debaraua de la 
primul etaj de spălătoria de la subsolul din casa părinţilor. 
Rămăsese blocat și, în încercarea disperată de a se elibera, își 
dislocase umărul. Părinţii lui îl găsiseră întins pe podea, urlând. 
Niciodată nu și-ar fi închipuit că durerile unui umăr dislocat pot 
părea minore în comparaţie cu momentul în care brutele 
potrivite te imobilizează și te maltratează. 

— Vă jur că nu vă fac să pierdeţi timpul, zise Milan gâfâind. 

Zeus privi din nou la ceasul de la mână și își miji ochii. Buzele 
i se țuguiară. 

— Sper și eu. Pentru binele tău. 

Îi făcu semn din cap lui Călcău, iar acesta dispăru fără 
comentarii în spatele ușii închise. 

— Atunci dă-i bătăi, polițistule. 

Auzindu-l adresându-i-se în batjocură cu vechea lui poreclă, 
Milan tresări și își duse în mod inconștient mâna la cap, acolo 
unde Andra îl lovise cu bâta de baseball. 

— Nu vreau să fiu arogant, dar nimeni nu mă mai numește de 
mult polițist, șopti el. 

Asta a fost cu ani în urmă. Într-o altă viaţă. Mult mai puţin 
dureroasă decât asta. 

Zeus zâmbi amuzat cu colţul gurii. 


VP - 29 


— Păcat totuși. Trucul tău cu polițistul mi s-a părut de-a 
dreptul original. 

În momentul următor, ochii bătrânului deveniră reci și toate 
trăsăturile feței i se înăspriră formând o mască de nepătruns 
când acesta se aplecă spre Milan și spuse: 

— Bineînţeles că pot să te numesc și ucigaș de fete. Dacă nu 
cumva îmi demonstrezi rapid contrariul cu povestea ta. 

Zeus privi din nou spre ceas. 

— Mai ai jumătate de oră. 


VP - 30 


8. 


Cu două săptămâni în urmă 


Milan fusese nedrept când își proiectase în minte interiorul 
restaurantului. Nu era nici pe departe atât de anonim și clișeic 
cum presupusese el. Pe atunci, cunoștea doar imaginile de pe 
Internet, în care apărea recuzita obligatorie. Abia mai târziu 
aflase că toate mesele, scaunele, semnele de circulație și 
imaginile, până și tonomatul chiar fuseseră produse în anii 
șaizeci, iar Hulk, managerul localului, le cumpărase din stocul 
unui restaurant din Los Angeles care dăduse faliment. 

Datorită obiectelor originale, localul era atât de autentic pe 
cât putea fi un restaurant rapid american dintr-un cartier urban 
oarecum conservator din sud-vestul capitalei germane. Până și 
solnițele aveau patină pe ele, iar Tony, bucătarul, era chiar un 
fost soldat american. Hulk și-ar fi dorit să aibă el însuși aerul 
unei gazde americane însă, la cei șaizeci și doi de ani ai lui, 
bărbatul încălţat cu cizme de cowboy întruchipa exact opusul 
acestui șablon. Născut în orașul Eisenhüttenstadt, cu numele de 
Harald Lampert, managerul era un german de est autentic, 
mândru până în măduva oaselor, care reușise cumva să 
supravieţuiască tachinărilor din copilărie emise pe seama 
trupului său firav, aproape subdezvoltat. Astăzi, suferea cel mai 
mult din cauza faptului că putea să vorbească rusa mult mai 
bine decât putea să vorbească engleza. Deși, în cazul lui, nu era 
important în ce limbă comunica. Hulk era la fel de vorbăreţ 
precum un scafandru la lucru. O ridicare din umeri putea fi 
singura sa contribuţie la o conversaţie îndelungată. Gunther, în 
schimb, cel care ocupa, conform cărții sale de vizită, postul de 
asistent al managerului, era o gură spartă. 

— Când va fi totul în regulă? Când va face sens? 

Milan întârziase doar zece minute, dar mâna dreaptă a lui 
Lampert îl aștepta în faţa localului cu figura unui călău ce se 
pregătește să execute pedeapsa cu moartea. În orice caz, figura 
asta era doar cu puţin mai feroce decât expresia feței pe care o 
avea Gunther când era bine dispus. 


VP - 31 


— Formaţia pop Ich + Ich, răspunse Milan și își parcă bicicleta. 

— Melodia Se soll es bleiben. Polydor 2007. 

Gunther era un mastodont de 120 de kilograme, cu capul în 
formă de minge de fotbal american. Putea cuprinde cu 
lăboanţele făcute căuș dovleci de dimensiuni record și se 
zvonea că își face treningurile la comandă, pentru că braţele 
groase nu-i încăpeau în cele standard, din magazine. 

Devenise un ritual între ei doi ca Gunther să îi recite lui Milan 
pasaje de versuri din melodii pop germane. Milan trebuia să 
numească titlul, interpreţii, precum și greșeala gramaticală care 
îl irita pe Gunther la hitul respectiv. 

— Ar trebui să fie „va avea sens”. „Face sens” e o expresie 
preluată din engleza americană, iar esteticienii lingviști ca tine o 
consideră un exemplu de germană stricată. 

— Hm, mărâi Gunther, în mod evident satisfăcut din nou de 
memoria tip Wikipedia a lui Milan, pe care acesta o alimenta în 
mod regulat cu informaţii citite de Siri, Cortana, Alice, Alexa sau 
alţi asistenţi vocali electronici. 

Aburii formaţi de răsuflările lor se întâlniră și îi amintiră lui 
Milan de ceața prin care tocmai urmărise mașina în care se afla 
fata. Aici, în Schmargendorf, ceața se risipise deja, drept urmare 
se făcuse mult mai frig. 

— Prea târziu, mormăi Gunther uitându-se la ceas. 

— Formaţia punk Die Ärzte, zise Milan în glumă, deși știa prea 
bine că afirmaţia nu făcea parte din jocul lor cu întrebări și 
răspunsuri. 

1984, albumul lor de debut Deb;/, CBS Schallplatten GmbH. 

— Idiotule, spuse Gunther, dar nu se putu abţine să rânjească, 
ceea ce se întâmpla destul de rar. 

De vreme ce, din punct de vedere fizic, aducea mai degrabă a 
paznic de club, multă lume îl subestima. Gunther absolvise 
facultatea de științe economice și nu era doar asistentul lui 
Hulk, ci și managerul reţelei lui de firme, despre care Milan nu 
știa prea multe. Aparent, Lampert mai gestiona, pe lângă 
restaurant, trei tonete cu mâncare la pachet, o spălătorie auto și 
un mic hotel în Bavaria și totuși părea să își petreacă nouăzeci 
la sută din timp aici, în biroul de la demisolul restaurantului din 
Schmargendorf. Atunci când nu era plimbat de Gunther prin 
împrejurimi. Pentru că mâna dreaptă a lui Hulk nu presta doar 
servicii de contabilitate și management, ci îi servea șefului 


VP - 32 


totodată drept șofer, îi plănuia călătoriile și îl sfătuia în probleme 
de securitate. 

Milan îi rămase până în ziua de azi recunoscător sorții că nu 
dăduse peste Gunther în momentul în care încercase să 
jefuiască restaurantul. Căci bărbatul avea acces la seif și la 
dulapul cu arme din pivniţă și probabil că nu s-ar fi mulțumit să 
folosească doar o bâtă de baseball. 

— Hulk e aici? întrebă Milan, încercând să se strecoare pe 
lângă Gunther. 

Acesta însă îi puse o mână în faţa pieptului oprindu-l. 

— Azi e ziua cimitirului, nu știi? 

De trei ani de zile, managerul ducea flori în fiecare vineri la 
mormântul soţiei lui, pe care o pierduse într-un accident rutier. 
De cele mai multe ori, Gunther îl însoțea. Probabil că acum își 
aștepta șeful afară, ca să îl ducă cu mașina la cimitirul din 
Zehlendorf de pe strada Onkel-Tom. Locul de veci al familiei 
Lampert se afla nu departe de cel al actorului Götz George. 

— Oare știi tu care este pedeapsa potrivită pentru cineva care 
îl numește pe șef Hulk? 

Gunther deschise ușa restaurantului cu o smucitură ce 
aproape o scoase din balamale și făcu un gest mai degrabă 
galant cu mâna spre interiorul localului, apoi rânji diabolic și își 
răspunse singur la întrebare: 

— Ceea ce te așteaptă pe tine înăuntru, Milan. 


VP - 33 


9. 


Patru ore mai târziu 


— Hei, e totul în regulă la dumneavoastră? 

Bătrânul nu se mai mișcase de jumătate de oră. Poate că doar 
adormise, dar oamenii cu înfățișare atât de bătrânicioasă 
trezeau involuntar gânduri neplăcute când stăteau, cu părul gri, 
vâlvoi, ușor aplecaţi și cufundațţi în sine, în cel mai îndepărtat 
colț al unui restaurant. Și nu se mișcau. 

Între timp, se făcuse cinci și jumătate, iar restaurantul era 
pustiu. „Faza morții” - așa numea Hulk perioada dintre ultimii 
clienţi ai amiezii și primii clienţi ai serii. Gunther nu exagerase 
mai devreme, când îi vorbise lui Milan despre o „pedeapsă”, 
referindu-se la munca ce îl aștepta. Mai mulţi clienţi, care 
sărbătoreau o petrecere a burlacilor, acaparaseră două treimi 
din local și nu se sinchiseau de faptul că el era singurul chelner 
de acolo. In orice altă zi, s-ar fi revoltat la primirea acestei 
pedepse. Astăzi însă, i se părea justă. De altfel, îi distrăgea 
atenţia de la eșecul grandios al terapiei de cuplu, care, mai mult 
ca sigur, marcase sfârșitul relaţiei sale cu Andra. 

Abia după două ore, treizeci și șapte de băuturi nealcoolice, 
douăzeci și patru de hotdogi, unsprezece platouri cu nachos, 
zece salate și peste douăzeci de farfurii cu costițe avea în sfârșit 
timp să-și tragă sufletul. 

Hulk mai urmărise un sfert de oră toată agitația, apoi ieși 
afară la Gunther, după ce se convinsese că Milan avea situația 
sub control. Ca de obicei, fără să salute și, ca de obicei, cu 
același zâmbet batjocoritor pe buze pe care îl afișa ori de câte 
ori îl vedea pe Milan realizând desene cu clienţii cu tot cu 
simbolurile corespunzătoare comenzii fiecăruia. Un cerc pentru 
un hamburger, o linie pentru o friptură, un X pentru un shake. 
Din fericire, casa de marcat electronică era ușor de folosit. Nu 
trebuia decât să apese pe simbolurile preparatelor, pentru ca 
apoi să ducă bonul tipărit la masă. Milan nu verifica restul. 
Aștepta până clienţii se ridicau și părăseau localul, după care 


VP - 34 


punea bancnotele și monedele în casă, sortându-le după formă, 
mărime și culoare. 

Când era mai puţină agitaţie, ca acum, își dădea mai mult 
silința și îi desena pe clienţi cât mai detaliat. Era atent la 
trăsături distinctive, precum aluniţe, gropiţe, cicatrice lăsate în 
urma bărbieritului sau unghii roase. Astfel, desenele lui ilustrau 
uneori aburul ridicându-se dintr-o cană de cafea fierbinte sau 
lumina felinarului de afară traversând restaurantul și căzând pe 
masa numărul 19, cel mai nepopular loc din restaurant din 
cauză că se afla lângă intrarea în toaletă. Și totuși, bătrânul se 
așezase acolo. 

— Pot să vă mai aduc ceva? 

Clientul nu se uită la Milan, deși acesta stătea acum fix lângă 
el. Singurul lucru care îi arăta lui Milan că bărbatul încă mai 
respira era lingura din mâna lui pătată de vreme. Lent și tăcut, 
făcea cercuri în cana de cafea pe care o comandase cu treizeci 
de minute în urmă și din care încă nu luase nicio înghițitură. 
Tabloul acesta aparte, ușor tulburător, se imprimă în memoria 
fotografică a lui Milan. Știa că va trebui să îl deseneze mai 
târziu, pentru a și-l putea scoate din minte. Așa cum făcuse și 
când se folosise de cele zece minute de liniște din restaurant 
pentru a desena scena de la semafor de mai devreme. 

Datorită abilității sale de a memora amintirile sub formă de 
imagini, reușise să redea fidel atât ochii fetei, cât și lacrimile ei 
strălucitoare, de culoarea mercurului. Își amintea de îndoitura 
de pe biletul franjurat pe margine lipit de micuță pe geam, 
precum și de forma și conturul tuturor literelor scrise în grabă, 
pe care reuși să le redea perfect, chiar dacă nu înțelegea sensul 
mesajului. 


XXura-Ma. 
WV OvxT PACIXTII MEL 


— Mai vreţi o cafea proaspătă? 

Intr-un final, bărbatul se mișcă și privi în sus spre el cu ochi 
gălbui, obosiţi. Purta un palton de lână maro, cu coatele roase. 
Când bătrânul începu să își deschidă nasturii, Milan se aștepta 
să simtă duhoarea inevitabilă impregnată de viaţa de om al 
străzii și fu mirat când spre el nu se ridică un nor de transpiraţie, 


VP - 35 


urină, mizerie, tutun rece și alcool. În schimb, simţi un iz de 
parfum bărbătesc scump, puternic. 

— Nu, mulţumesc, spuse bătrânul și zâmbi binevoitor. 

Işi dădu jos paltonul. 

— Atunci altceva? Poate ceva de mâncare? 

Clientul dădu din cap că nu și făcu o mișcare aproape 
elegantă în semn de invitaţie: 

— Vreau să vă așezați la masă cu mine. 

Milan privi în jur. În afară de ei doi, nu mai era nimeni în local. 
Hulk era din nou jos, în birou, iar Tony, bucătarul, profitase de 
ocazie și acum fuma în fața ușii. Cu toate acestea, Milan spuse: 

— Din păcate, angajaţilor nu le este permis să ia loc alături de 
clienţi. 

Bărbatul dădu aprobator din cap, de parcă s-ar fi așteptat la 
acest răspuns. Își trecu mâna prin păr fără a reuși să-l aranjeze 
prea tare și plescăi din limbă, declanșându-i lui Milan o senzaţie 
de dâjă-vu. Preţ de o secundă, fu sigur că îl mai văzuse pe 
bărbat cândva. 

— N-ar dura mult. Am așteptat în mod intenţionat să fim 
singuri. 

Milan își încreți fruntea. 

— De ce? 

— Vreau să vă dau ceva. 

Clientul ridică tivul puloverului cu model Lumberjack pe care îl 
purta, iar Milan înţelese că bărbatul nu își dăduse jos paltonul 
pentru că îi era cald. Ci pentru că de altfel nu ar fi ajuns la 
micuța cutie ascunsă în borsetă. 

— Ce e asta? 

Bărbatul așeză cutia de carton minusculă pe masă, în fața lui. 
Era de dimensiunea unui cub Rubik, albă și nu avea nimic scris 
pe ea. 

Cutia de pălării a unei zâne. 

— Un cadou. 


VP - 36 


10. 


Milan râse. 

— Cu ce ocazie? 

Bărbatul făcu din nou un gest în semn de invitaţie. 

— Deschideţi-o! 

Privirea lui Milan căzu prin fereastra slab reflectorizantă, pe 
trotuarul din afara restaurantului, unde Tony își butona telefonul 
rânjind sub adăpostul streșinii de la florăria vecină. 

— Ne cunoaștem? întrebă el. 

— Vă rog, deschideţi-o! 

Curiozitatea lui Milan fusese stârnită. Întrucât discuţia și 
întorsătura pe care aceasta o luase erau clar mai palpitante 
decât să stea singur la bar, ghemuit deasupra blocului de desen, 
îi făcu pe plac bărbatului, se așeză și deschise ambalajul 
exterior. 

Înăuntru descoperi un mic recipient de plastic, de 
dimensiunea unei cutii de gumă de mestecat, doar că acesta 
era sigilat și neetichetat. 

Milan îl învârti în mână. 

— Ce e asta? 

— Un medicament. Pastile. 

Puse recipientul înapoi pe masă la fel de repede cum lăsa jos 
farfuriile prea fierbinţi de la bucătărie pe care n-ar fi trebuit să le 
apuce cu mâinile goale. 

— Pentru ce? 

Bărbatul dădu aprobator din cap, însă nu răspunse la 
întrebarea lui Milan. 

— Luaţi câte una pe zi. 

Da, sigur, gândi Milan. Era evident că bărbatul era dus cu 
pluta. 

— Vă mulțumesc din suflet, dar sunt sănătos tun. 

— Nu e adevărat. 

Mâna pătată a bătrânului se repezi spre el în secunda în care 
vru să se ridice și îl ținu în loc. 

— Vă sfătuiesc să luaţi aceste pastile, stărui bărbatul. Am 
făcut mari eforturi ca să vi le aduc. 


VP - 37 


Milan se enervă. O fi sau n-o fi client, nu trebuia el să se lase 
pipăit de toţi nebunii. 

— Spuneţi-mi măcar un motiv - de ce ar trebui să fac asta? 
întrebă el retoric în cele din urmă, astfel încât să încheie 
definitiv discuția. 

Dădu din nou să se ridice, însă răspunsul neașteptat al 
bătrânului îl făcu să încremenească. 

— Dacă luaţi aceste tablete, domnule Berg, e posibil să puteți 
să citiţi iarăși. 


VP - 38 


11. 


Nu era indignat doar din cauză că acest bătrân străin îi 
cunoștea nu numai numele, ci pe deasupra și cel mai intim 
secret. 

Derutant era cuvântul pe care bătrânul îl folosise și care se 
fixă în mintea lui Milan asemenea unei așchii sub unghie. 

larăși. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? N-am putut niciodată... 

Milan se opri speriat. Îngrozit de faptul că aproape își 
dezvăluise analfabetismul în fața unui străin. In plus, nu fusese 
nicicând o perioadă în care să fi putut să citească și să scrie. 

„Să citiți iarăși... 

— Cred că mă confundați, spuse el, și se ridică. 

— Vă rog, ascultaţi-mă. Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat 
atunci. Pentru ce vi s-a făcut. 

— Nu știu despre ce vorbiţi. 

— Da, tocmai asta e problema. Și ceea ce vreau eu să repar. 

Milan se prinse cu mâna de gât, unde avea impresia că se 
strânge un nod de 10 kilograme - ce altceva putea să-i umfle și 
să-i blocheze beregata în felul ăla? -, dar nu găsi nimic acolo. 

— Mai bine plecaţi acum, zise el. 

instinctele îi semnalau prezența unui pericol, în timp ce 
mintea căuta în continuare o explicaţie raţională pentru 
prezenţa bizară a bărbatului. 

— Așa o să fac. Dar să luaţi aceste pastile, da? 

În niciun caz. 

— Cu siguranţă vă înșelaţi, mormăi el, întrucât clar nu era 
posibil ca bărbatul să-i fi ghicit din întâmplare analfabetismul 
pentru ca mai apoi să-i vorbească despre el fără ocolișuri. 

Oare cine mai știe despre asta? 

Cine în afară de... 

Milan avu o revelaţie. 

— Stați un pic... 

Își îndreptă degetul arătător spre bătrân. 

— Dumneavoastră erați? L-aţi vizitat pe tatăl meu la cămin 
astăzi înainte de prânz? 


VP - 39 


— Apropo, azi Înainte de prânz a întrebat un bărbat de tine... 
Nu a vrut să-și spună numele... Mi s-a părut cunoscută vocea, 
un boșorog oarecum ciudat, avea... 

— Milan? 

Se întoarse și privi spre bar. Acolo se afla Andra, chiar sub 
vechiul ceas de gară, care arăta fix ora 18:00. Își schimbase 
ținuta și purta acum o rochie peticită peste blugii cu model de 
tablă de șah. Părul de un albastru oțelit îi era legat într-o coadă 
împletită, iar pe lângă cercelul din nas îi mai strălucea în lumina 
barului și un piercing de sprânceană. Accesoriul cu perle turcoaz 
era nou, părea că tocmai își făcuse gaura pentru el. Cel mai 
probabil singură, așa cum procedase cu toate piercingurile ei, 
de la buric până la limbă. 

Milan nu observase că Andra intrase în restaurant, aparent 
odată cu Tony, care acum se îndrepta spre bucătărie. Nu se 
gândea că o să vină aici, mai ales de vreme ce nu lucra astăzi. 
Doi studenţi urmau să preia tura de seară în jumătate de oră. 

— Vii puţin, te rog? îi strigă ea. 

Privirea ei tristă îl atrăgea ca un magnet. Era rănită, cum de 
altfel era și normal după ce el o lăsase singură la terapia de 
cuplu și distrusese astfel totul. Mai devreme, când Milan 
încercase să-și distragă atenţia realizând un desen cu 
neobișnuitul client, încolțise în el speranţa că ar mai fi fost ceva 
ce putea fi salvat. Dacă i s-ar fi ivit ocazia să meargă la ea și să 
o cuprindă în braţe. 

Și să îi spună adevărul! Pe de altă parte, împrejurările actuale 
erau cu totul nepotrivite pentru a face asta. Nu putea să-l lase 
pe bătrân, care tocmai scotea din borsetă o bancnotă de zece 
euro, să scape așa de ușor. 

— Aşteptaţi un moment, imediat revin la dumneavoastră, îl 
rugă pe clientul ciudat, fără a-i lua banii. Sau pastilele. 

Bătrânul îi răspunse cu un ridicat din umeri, iar Milan se 
îndepărtă de el. 

Merse spre bar cu genunchii tremurânzi, ca și cum pășea pe 
un nor de vată. Și la fiecare pas cu care se apropia de Andra, își 
auzea inima bătând mai tare. 

— Ascultă, îmi pare rău. 

Milan rosti astfel prima replică din încercarea lui de a-și cere 
scuze. Însă nu apucă să mai spună nimic. Andra îl trase înspre 


VP - 40 


ea și îl îmbrăţișă. Îl cuprinse un sentiment atât de plăcut în 
braţele ei încât avea senzaţia că acela era locul lui. 

— Nu. Mie îmi pare rău, îi șopti ea în ureche. Te-am presat 
prea mult. Terapia asta de cuplu - poate că e prea devreme 
pentru așa ceva. 

Era tentat să o îndepărteze de trupul lui pentru a o privi în 
ochi, dar în același timp voia să o aibă cât mai aproape de el în 
momentul în care avea să-și mărturisească secretul. 

— Nu, nu. Doar eu am greșit, totul e din vina mea. Eu... 

Atenţia îi fu distrasă de zgomotul făcut de ușa de la intrare, 
care se închidea în spatele lor. Milan se desprinse de Andra și 
privi spre masa numărul 19, unde nu se mai afla nimeni acum. 
Rămăsese acolo doar o ceașcă de cafea neatinsă. Și o cutie de 
medicamente mică, albă. 

— La dracu’! zise el și îl urmări cu privirea pe bătrânul ce 
părea să se opintească în bătaia vântului dincolo de fereastră. 

Chiar și văzut din spate, bărbatul părea trist și pierdut. 

— A plecat fără să plătească? vru Andra să știe, în timp ce 
aruncă o privire pe blocul de desen al lui Milan întins pe 
tejgheaua barului. 

Milan dădu din cap că nu. 

— Nu e vorba despre asta. Imi pare rău. Tocmai am avut o 
întâlnire de gradul trei. 

— Te cred. De ce ai scris aici „Ajută-mă”? 

Andra luă blocul de desen în mâini și arătă spre ultimul desen 
realizat de Milan. 

— Ah, asta. 

Milan scutură din cap și zâmbi strâmb, astfel încât să îi dea de 
înţeles că desenul nu are nicio semnificaţie deosebită. Într- 
adevăr, întâlnirea bulversantă cu bătrânul îl făcuse să uite din 
nou de confuzia ridicolă din amiaza zilei respective. Simplul fapt 
că Andra părea să îi acorde încă o șansă era mai important 
decât orice altceva în lume. 

— A fost doar o farsă de copii. Fata din mașină m-a prostit de- 
a binelea când veneam spre restaurant. 

Întrucât Andra voia să afle mai multe, Milan îi povesti întreaga 
întâmplare; cum crezuse că micuța fusese răpită, dar de fapt 
doar se întorsese de la cumpărături cu mama și tata. 

— Și eu aș fi pornit în urmărirea lor, zise Andra aprobator. Mai 
ales din cauza celui de-al doilea rând de aici. 


VP - 41 


— De ce? Ce scrie acolo? întrebă Milan într-o scăpare de 
moment. 

— Ce scrie? Andra râse și urmări cu degetul literele de pe 
desen. 

— Nu-ţi mai recunoști propriul scris? apoi citi încă o dată 
întregul mesaj. Cele două propoziţii, care schimbaseră totul: 


„Ajută-mă. 
Nu sunt părinţii mei”. 


VP - 42 


12. 


— Roșu. 

— Eşti daltonist? întrebă Andra aruncându-i o privire scurtă lui 
Milan în timp ce acceleră din nou și traversă intersecţia în goană 
cu automobilul ei Mini negru ca noaptea. 

Nu. Recunosc foarte bine culorile. Cu literele am o problemă. 

— Era roșu, iar tu conduci prea repede, comentă Milan. 

— Era verde roșiatic. Și tu ești cel mai rău copilot din lume. 

— Spune doamna cu patru puncte în Flensburg. 

— „domnului care nici măcar nu are permis. Apropo, când ai 
de gând să faci odată școala? _ 

Când o să pot să citesc chestionarele de la examen. Intr-o altă 
viață. 

Milan îi povestise Andrei că nu reușise să se înscrie la școala 
de șoferi mai întâi din cauza lipsei de bani, apoi din lipsă de 
timp. Ea știa însă că practica realizată de Milan cu ajutorul 
mașinilor „împrumutate” îl ajutase pe acesta să acumuleze 
suficient de multă experienţă de condus cât să-i depășească pe 
mulţi navetiști. 

Andra acceleră atât de tare încât Milan fu împins în scaun. 

Simţi o durere ușoară de cap și se întrebă dacă are la el 
Ibuprofen, ceea ce îl duse din nou cu gândul la pastilele lăsate 
de bătrân pe masa restaurantului. 

— Dacă luati aceste tablete, domnule Berg, e posibil să puteți 
să citiți iarăși. 

Milan le aruncase la tomberonul din curte odată cu resturile 
din local. Acum regreta că făcuse asta fără a evalua situaţia mai 
atent. Ar fi putut să le ducă la un farmacist și să-l roage să le 
analizeze. Însă, după revederea cu Andra, le aruncase pur și 
simplu la gunoi. 

— OK, atunci hai să mergem. 

Andra apăsă o tastă de pe volan, deschizând astfel meniul de 
navigare al computerului de pe tabloul de bord. 

— Hai scrie. 

— Ce? 


VP - 43 


Lui Milan începură să îi transpire mâinile și ceafa, la fel cum 
se întâmpla de fiecare dată când trebuia să scrie ceva. și 
propusese de altfel să îi mărturisească totul Andrei la 
restaurant, însă ocazia trecuse, iar acum i se părea că nu e 
tocmai momentul potrivit pentru asta. Ceea ce voia să îi spună 
era atât de important încât voia ca în timp ce i se destăinuie să 
o privească în ochi și să o ţină de mână. Acum, că Andra 
conducea mașina, nu putea face niciuna, nici alta. 

— Cum ce? Adresa vilei, normal. 

Fusese ideea ei, dar nici nu trebuise să ducă muncă de 
convingere cu Milan ca să-l facă să mai meargă încă o dată 
acolo. Înapoi la vilă. Înapoi la fata cu mesajul misterios. 

Nu sunt părinții mei. 

Lui Milan îi stătea pe limbă să o întrebe de ce nu-și 
programează singură navigatorul. Oricum, Andra se considera 
foarte pricepută în a face mai multe lucruri deodată, motiv 
pentru care și fusese prinsă deja de două ori vorbind la telefon 
în timp ce era la volan. Dar, firește, nu găsea niciun motiv 
convingător ca ea să nu se concentreze la trafic de vreme ce el, 
în calitate de copilot, nu avea nimic mai bun de făcut decât să 
privească fix spre lapoviţa care, după cum îi era obiceiul, 
transforma nelipsitul haos rutier berlinez într-un patinoar cu 
potenţial mortal. 

— Nu îmi mai amintesc numele străzii, minţi Milan. Era 
undeva în apropiere de Cafe am Neuen See. 

— Deci pe Katharina-Heinroth-Ufer. Bine, atunci scrie asta. 

Mai degrabă construiesc un accelerator de particule cu 
mărunțișurile din torpeadoul tău. 

— Nu știi cum să ajungi la Tiergarten? întrebă el. 

— Nu știu dacă strada Lietzenburger încă e închisă. 
Navigatorul mă pune să evit blocajele rutiere, așa că nu mai 
bodogăni. În faţă trebuie să mă hotărăsc dacă merg pe strada 
Hohenzollerndamm sau pe strada Kant. 

— Nu ai recunoaștere vocală? zise Milan încercând o ultimă 
oară să-și scoată capul din la. 

Siri îl salvase deja de multe ori. Îi citea e-mailuri, SMS-uri, 
mesaje de pe WhatsApp și scria răspunsuri după ce el le dicta 
pur și simplu în Smartphone. Greșelile care apăreau inevitabil în 
acest proces erau trecute cu vederea de cei mai multi 
interlocutori ai săi. În epoca emoticoanelor, când lumea își scria 


VP - 44 


în grabă toate mesajele în timp ce se uita la televizor, conducea 
sau mânca, aproape nimeni nu mai era atent la ortografie. 

— Milan, nu înţeleg ce tot dezbatem aici. Tastează, te rog, pur 
și simplu... 

Un apel, semnalat prin afișarea pozei unei fete brunete, 
înlătură fereastra cu navigatorul de pe ecranul telefonului și îl 
salvă astfel pe Milan. 

— Bună mama, unde ești? 

Louisa. Fiica de treisprezece ani a Andrei. O fată în floarea 
pubertăţii, cu o înclinaţie spre Krav Maga și kickboxing. Foarte 
curând, adolescenta temperamentală avea să lovească la fel de 
puternic precum mama ei. Milan era sigur de asta. 

— Sunt în trafic cu Milan, venim înapoi în curând, draga mea. 
Cherry mai e acolo? 

Cherry era cea mai bună prietenă a Louisei, cam ursuză și 
tăcută după părerea lui Milan, dar probabil că în general fetele 
de treisprezece ani nu prea deschideau gura când întâlneau 
oameni pe jumătate morţi - cum probabil îi considerau pe adulții 
ca el. 

— Da, ne uităm la /ron Man. 

Andra își încreți fruntea, viră pe strada Hohenzollerndamm și 
îi arătă degetul mijlociu unui șofer de tir care nu o lăsase să 
schimbe banda. Milan expiră adânc în mod instinctiv. Andra 
decisese că nu mai era nevoie să programeze navigatorul. 

— Nu ziceaţi că vreţi să faceţi teme? 

— Nu ziceai că vrei să pui mâncare în cuptorul cu microunde? 

Milan nu realiză care din cele două închisese mai repede, 
însă, în orice caz, fotografia Louisei dispăruse, iar imaginea 
hărţii reveni pe ecran. 

Apăsă pe steagul de pe display unde trebuia introdusă 
destinaţia și fu apostrofat de Andra, după cum se și aștepta. 

— Acum nu mai e nevoie să faci nimic. Am ales cel mai scurt 
traseu. Mai bine roagă-te să nu rămânem blocaţi pe șantierele 
de pe lângă clădirea Urania. 

— Că de altfel, ce? 

Milan zâmbi. 

— De altfel... 

Un gând păru să întunece chipul Andrei. 

Mai întâi, Milan crezu că femeia văzuse ceva pe stradă, însă în 
fața lor erau doar lămpi de frână aprinse, ce se reflectau în 


VP - 45 


asfaltul umed și trasau linii luminoase pe parbrizul udat de 
ploaie. 

Andra îi oferi un zâmbet scurt, încrezător, ceea ce îi întări 
sentimentul că femeia are ceva pe suflet. 

Milan știa că nu trebuia să o preseze acum. Cunoștea prea 
bine aceste schimbări de dispoziţie ale prietenei lui, pentru care 
adesea nu exista niciun motiv clar. Probabil că tocmai își 
amintise de eșecul ședinței de terapie de cuplu din ziua 
respectivă și se gândea la problemele din relaţia lor. Probleme 
atât de mari încât nici măcar nu permiteau ridicarea unei 
întrebări de genul „de altfel?”, indiferent de momentul din viitor 
la care se referea aceasta. 

Probleme, pe care doar eu le cauzez. 

Parcurseră restul călătoriei în tăcere. Abia când trecură pe 
lângă hotelul Interconti de pe strada Budapester, Milan îi indică 
drumul ce i se imprimase în memorie. 

Spre deosebire de miezul zilei, acum cei doi nu au păstrat 
distanţa de siguranță faţă de vila. De vreme ce oricum 
plănuiseră să sune la ușă, parcară pe aleea cu copaci 
desfrunziți, exact în faţa intrării în casă. 

— Și asta era aici? zise Andra uimită în timp ce cobora din 
mașină. 

— Da. 

— În casa asta a dus mica familie cumpărăturile? 

Milan își făcu mâna streașină la ochi privind în sus și încercă, 
fără prea mult succes, să-și ferească faţa de lapoviţă. Se simţi 
cuprins de un tremur, dar nu vremea era cea care îl făcea să 
tremure. 

— Tată, mamă, fată, da. 

| se uscă gâtul. Un laț invizibil îl strângea tot mai mult cu 
fiecare pas pe care îl făcea în direcția porţii din fier forjat 
dinspre grădină. 

— Nu mi-o lua în nume de rău, Milan. Dar nu prea pot să-mi 
imaginez așa ceva. 

— Știu, răspunse el. 

Privi în sus, spre turnuleţul vilei ce se înălța 
negru al nopții. 

— N-am nici cel mai mic habar ce se întâmplă aici, Andra. Nici 
mie nu-mi vine să cred ce văd. 


A 


n întunericul 


VP - 46 


13. 


Vila de cărămidă ruginie încă era în același loc unde o văzuse 
prima oară. Nici nu dispăruse, nici nu fusese demolată. Și totuși, 
Milan avea impresia că întreaga clădire se dizolvase în aer în 
faţa lui. 

— Ceva nu e în regulă aici, murmură el, iar Andra îi dădu 
dreptate. 

— Prin ușa asta? întrebă ea. 

Milan dădu aprobator din cap. Exact prin ușa aceea îi văzuse 
trecând pe cei trei. 

Mai întâi mama. Bărbatul. Și apoi fata. 

— Dacă am fi cumpărat mai multe, ar fi trebuit să ne 
schimbăm numele în Shopping Mall. 

Deși „ușă” nu era tocmai cuvântul potrivit. 

Mai degrabă ar fi numit-o deschizătură. 

Înainte de prânz, Milan văzuse intrarea doar în fugă. Se 
concentrase atât de tare asupra persoanelor, încât nu acordase 
atenţie detaliilor din jur. De altfel, nici n-ar fi putut să examineze 
intrarea mai bine prin ceața aceea groasă. 

Și de ce ar fi făcut-o? 

Acum însă, era clar ca lumina zilei că ceea ce el percepuse ca 
fiind o ușă deschisă era de fapt o gaură. O gaură acoperită 
provizoriu cu o placă de aluminiu, de genul celor folosite în mod 
normal pentru a securiza accesul în șantierele de construcţii. 

Sau în casele pustii. 

Și chiar așa arăta vila. 

În spatele ferestrelor lipsite de perdele nu licărea nicio 
lumină. Din hornurile caselor vecine se ridica fum, brăzdând 
cerul de seară, însă nimic nu sugera faptul că în interiorul vilei 
ar fi mai cald decât afară, unde temperatura era în jur de zero 
grade. Nu exista niciun semn de viaţă înăuntru, dar în grădina 
din față era montat un panou de la o agenţie de imobiliare. 


De pax2ace 


VP - 47 


Milan intuia ce era scris pe el. Panoul era înclinat spre peluza 
acoperită cu zăpadă, ca și cum înfrunta de mult timp capriciile 
vremii. 

Sau ca și cum ar fi fost ridicat de jos în grabă. 

— Ești absolut sigur că aici ai fost? întrebă Andra în timp ce 
Milan apăsă butonul de sonerie de pe o coloană din grădina din 
faţa casei. 

După cum era de așteptat, soneria nu funcţiona. 

— Da. Uită-te în jur! 

Respirația lui caldă formă un nor de ceaţă fragil între feţele 
lor. 

— În zonă sunt doar clădiri cu apartamente și case alipite. 
Asta e singura vilă separată. Aici i-am văzut. 

— Ciudat. 

Milan urcă treptele spre intrarea în casă și zgâlțâi placa de 
aluminiu. Observă astfel că nu era nici măcar fixată cu şuruburi. 

— E doar rezemată de perete. 

— Atunci putem intra, constată Andra, scoțându-și telefonul și 
activând lanterna. Am preluat comanda, șopti ea. Tu intri 
primul! 

Milan zâmbi la gluma obosită, însă făcu ce i se ordonase și feri 
copertina de pe ramă. Dincolo de ea se afla o deschizătură 
îngustă, prin care cei doi se strecurară înăuntru. 

Holul de la intrare, numit probabil antreu în cazul clădirilor de 
felul acesta, îi primi pe intruși cu o ostilitate profundă. Rece, 
întunecat, cu iz de mucegai. 

Milan își încercă norocul cu întrerupătoarele, chiar dacă nu se 
aștepta să reușească să aprindă candelabrul de deasupra 
galeriei de scări. Alte surse de lumină nu găsise nici măcar cu 
ajutorul lanternei de la telefon. Acestea lipseau cu desăvârșire 
în vilă, așa cum lipseau și mobila, tablourile, căldura și orice alt 
semn de viață. 

— Vino să vezi asta! 

În timp ce Milan încă admira uimit cele două șiruri de scări, 
Andra intrase într-o cameră alăturată, care probabil că fusese 
folosită cândva ca bibliotecă. Rafturi încorporate din lemn 
masiv, întunecat, înalte până în tavan, îmbrăcau pereţii unei 
încăperi ușor ovalizate, lăsând liber doar un decupaj pentru un 
șemineu mort. 


VP - 48 


— Cam urâțel aici, comentă Milan cu privire la camera absolut 
inutilă pentru el. 

— Și cam sinistru. Rafturi complet goale. Exceptând relicva de 
aici. 

Îndreptă lanterna spre un aparat telefonic antic, așezat lângă 
șemineu, pe un raft de înălțimea coapsei. Era atât de masiv 
încât părea că receptorul negru nu putea fi ridicat cu o singură 
mână. 

— Cred că ultima oară când am văzut așa un telefon cu disc a 
fost acum douăzeci de ani, în casa bunicii mele, spuse Andra, 
însă Milan o asculta doar cu jumătate de ureche. 

Atenţia îi fusese distrasă de o bucată de hărtie din apropierea 
telefonului. 

Când Andra zise: „Nu știu ce părere ai tu, dar eu cred că nu 
are niciun sens să răscolim fiecare cameră din casă”, nu primi 
niciun răspuns de la el. 

Ce naiba se întâmplă aici? se întrebă Milan. 

Mai întâi biletul lipit de geamul mașinii, apoi tabloul unei 
familii ideale, aparent liniștite. Și acum o vilă al cărei miros 
dădea impresia că fusese părăsită în urmă cu ani de zile? 

— Cumva, totul indică faptul că ne aflăm în altă casă, spuse 
Andra, însă Milan dădu dezaprobator din cap. 

— Totul în afară de asta. 

Îi puse în faţă bucăţica de hârtie care se dovedise a fi de fapt 
o fotografie. 

— Ce naiba? șopti Andra și trebui să îndepărteze puţin 
telefonul, pentru că reflexia puternică a luminii nu îi permitea să 
distingă prea bine imaginea. 

— Ea e? 

Milan consimţi din cap. Era clar că fotograful fusese mai 
interesat de imaginea de pe fundal: de plaja care cobora ușor în 
lac și trupa de rațe care primea de mâncare la mal. Imaginea 
fetei din prim-plan era ușor înceţoșată, iar fața micuţei era pe 
jumătate umbrită de un arbore foios. Avea precis cu doi ani mai 
puţin decât în prezent, dar sigur ea era. Fără nicio îndoială. 

Același păr de culoarea spicului de grâu, fruntea înaltă, ochii 
cu tentă kaki. 

Melancolia profundă din privire care îi trezise lui Milan acel 
sentiment de conexiune inexplicabil. 

— Arată exact ca în desenul tău. 


VP - 49 


Andra învârti fotografia pe partea cealaltă. 

— Nu înţeleg ce înseamnă toate astea, Milan... 

— Nu ești singura. 

— „Și în ce m-ai băgat și pe mine. Dar măcar acum i-am aflat 
numele. 

Din fericire, Andra citi cu voce tare ce era scris pe spatele 
fotografiei: 

— Zoe, vara la lac. 

Zoe? 

Un prenume frumos, nu prea des întâlnit. Milan își aminti 
involuntar de prima dată când percepuse în mod conștient 
existenţa lui. Pe vremuri, la plaja de camping de pe insula 
Rugen. Fusese rostit de o fată cu o carte în mână. 

Andra continuă. 

— Și uite, ce e scris aici cu creionul. 

— Ce? 

— Habar n-am, o combinaţie de litere și cifre. Arată ca o 
parolă. 

— Nu pot să o descifrez, spune Milan cu sinceritate. 

Ca de obicei, vedea doar o imagine. Un amestec de hieroglife 
lipsit de sens. Dar, spre deosebire de momentele în care se 
holba la semne stradale, formulare sau titluri de primă pagină 
din ziare, vederea acestui șir de semne nu îi declanșă un 
sentiment de rușine sau insuficienţă. Îl tulbură însă în alt mod. 
Fără să-și poată explica de ce, părea că face o legătură între 
acele semne și o amintire din copilărie. Ca și cum ar mai fi văzut 
cândva imaginea respectivă sau una asemănătoare. 

Sau, mai rău, ca și cum ar fi existat o vreme în care el fusese 
capabil să descifreze mesajul criptic de pe fotografie. 

— K2P4C3L3-4P20C11L8-10C19L5-6, citi Andra. 

La rostirea ultimei cifre, femeia ţipă și lăsă fotografia să-i cadă 
din mână. Milan înţelese și de ce. El însuși tresărise de spaimă. 

Nimeni nu s-ar fi putut aștepta să audă sunetul acela în casa 
lipsită de viaţă. 

Dar suna. 

Anticul telefonul fix cu disc, al cărui receptor se lăsă cu greu 
ridicat din furcă. Ca și cum ar fi vrut să îl prevină pe Milan din a 
răspunde la apel. 


VP - 50 


14. 


— Cine sunteți? 

Vocea persoanei de la celălalt capăt al firului era groasă și 
ușor nazală. Milan își imagină un individ masiv, cu deviaţie de 
sept. Poate că descrierea i se potrivea brunetului pe care Milan 
îl luase drept agent de vânzări. Tipul avea cel puţin un metru 
optzeci și cinci înălțime, iar costumul nu îi era deloc mare când 
intrase - aparent în mod înșelător - în vilă. 

— Și ce căutaţi în această casă? mai voia bărbatul să știe. 

Andra se apropiase cât de mult putu, apăsând receptorul cu 
capul pe urechea lui Milan, și flutură cu mâna pentru a-i da de 
înţeles că ar fi mai bine să închidă. 

Insă Milan era mult prea curios ca să poată face asta. 

După cât își dădea seama, vocea bărbatului nu era nici 
modificată, nici distorsionată, ceea ce iniţial îl neliniști, până 
când realiză că ăsta ar putea fi de fapt un semn bun. Până la 
urmă, el era cel care pătrunsese în proprietatea altcuiva, iar 
dacă persoana de la capătul firului fusese avertizată printr-un 
sistem de alarmă ascuns, mai degrabă Milan era cel care trebuia 
să-și mascheze identitatea. Mai ales că nu era tocmai 
întruchiparea unui cetățean onorabil în ochii poliţiei. Chiar dacă 
încă nu avea antecedente înregistrate în cazierul judiciar, totuși 
fusese audiat de mai multe ori și era cunoscut în zonă pentru 
infracţiuni minore. 

— Sincer? întrebă Milan și se hotărî să-i spună adevărul 
partenerului său de discuţie. Nu știu. Azi, mai devreme, am avut 
impresia că sunt martor la o acţiune de răpire. Pista urmată m-a 
adus la această vilă. 

Cu colțul ochiului, o văzu pe Andra cum își încruntă fruntea și 
își închise ochii. In mod clar, nu era de acord cu răspunsul lui 
sincer. 

— Aţi fost așadar curios? se interesă bărbatul. 

— Mai degrabă îngrijorat. 

— Bine. Acum e rândul dumneavoastră. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 


VP -51 


Milan simţi nevoia să se miște, dar nu putea să facă asta dacă 
voia să o lase pe Andra să asculte în continuare. In plus, raza 
unui telefon fix era neobișnuit de restrânsă pentru cineva care 
folosea mereu aparate fără fir. 

— Vă explic imediat, spuse interlocutorul, dar vă rog ca de 
acum înainte să ţineţi minte pentru totdeauna acest moment. 
Orice se va întâmpla de acum, se va întâmpla pentru că 
dumneavoastră aţi dat startul. 

— Startul la ce? 

— Aţi pus lucrurile în mișcare. Ne-aţi urmărit. Aţi pătruns în 
această casă. Eu nu v-am obligat să faceţi nimic. Aţi făcut-o de 
bunăvoie. Decizia dumneavoastră. De acum, va trebui să-i 
suportaţi consecinţele. 

— Mai bine închid. 

— Asta nu va împiedica ce urmează să se întâmple. 

— Ce? 

— O crimă. 

— Mă omorâţi pe mine? 

— Aiurea. Pe fată, bineînțeles. 

— Zoe? rosti Milan involuntar, simțind cum conversaţia, din ce 
în ce mai absurdă, îi scapă cu totul de sub control. 

— De unde știți acest nume? întrebă interlocutorul complet 
lipsit de scrupule, reușind să pară cu-adevărat surprins. 

Mai și râse în hohote, după care spuse cu aroganță: 

— De fapt, până la urmă nu mă interesează asta. Mai 
degrabă, haideţi să vorbim despre cum puteţi dumneavoastră 
să evitaţi cel mai mare rău! 

— Cel mai mare rău? 

Vocea lui Milan căpătă o nuanţă răgușită, pe care el o asocie 
cu amorțeala subită resimţită în faringe. 

— Ce vreţi de la mine? 

— Nu multe. Doar 162.366 Euro și 42 de cenți. 

— Sunteţi sărit de pe fix de-a binelea? 

Acum Milan făcu totuși o mișcare bruscă, puternică, însă 
Andra oricum luase deja o distanţă de un metru faţă de el. Gura 
ei era deschisă. El însuși tot ridica din umeri, aflat parcă în stare 
de șoc. Până și suma absurd de mare și în plus nejustificată 
(pentru o fată pe care nici măcar nu o cunoștea) era un indiciu 
pentru dementa acestui smintit. 


VP - 52 


— Există oameni, care consideră că sunt un psihopat, așa e. 
Dar asta nu schimbă cu nimic lucrurile. Fie că sunt nebun sau 
sunt conștient de consecințele faptelor mele: o să o omor pe 
fată dacă nu îmi aduceţi banii de răscumpărare până luni, ora 
20:15. 

Acum fu rândul lui Milan să râdă în hohote. Ecoul notelor 
disonante din râsul lui sunară în vila pustie precum urletul unei 
pisici călcate pe labe. 

— Lăsând la o parte faptul că până luni nu pot să strâng nici 
măcar cei 366 de euro, cu atât mai puţin suta de mii, de ce eu? 
Ce naiba am eu de-a face cu toate astea? 

După o scurtă pauză, șantajistul zise: 

— După cum am spus, v-aţi făcut-o cu mâna dumneavoastră. 
Putea să se întâmple oricăreia dintre persoanele care au văzut-o 
astăzi pe fată pe bancheta mașinii. Dar dumneavoastră aţi fost 
singurul care a reacţionat. Ne-am plimbat în cerc ore întregi, am 
trecut pe lângă nenumărați așa-ziși semeni de-ai noștri. Cu toții 
au fost dezinteresaţi și indiferenți. În afară de dumneavoastră. 

Milan schimbă receptorul de la o ureche la alta, nevenindu-i 
să creadă ce aude. 

— Și acum, trebuie să plătesc pentru faptul că am fost atent? 

— Păi, cine altcineva să plătească? 

Milan se atinse cu degetele pe frunte. 

— N-aveţi toate ţiglele pe casă. O să închid și o să sun la 
poliție. 

Bărbatul râse. 

— Ca să le spuneţi ce anume? Că aţi intrat prin efracţie într-o 
casă care nu e nici a mea, nici a dumneavoastră și pentru care 
nu se găsește niciun cumpărător de ani de zile din cauza 
contaminării cu azbest din acoperiș? Prea bine, dacă vreţi să vă 
irosiţi timpul, chiar vă rog! Dar, dacă aș fi în locul 
dumneavoastră, m-aș gândi mai degrabă la cum aș putea face 
rost de bani. Apropo, numele meu este Jakob. Dumneavoastră 
cum vă numiți? 

— De ce v-aș spune asta? 

— Mi s-ar părea mai politicos dacă ne-am adresa unul altuia 
folosindu-ne de nume. 

— Nu vom mai purta alte conversații în afară de asta. 

— Mă tem că nu aveţi dreptate. Daţi-mi numărul 
dumneavoastră de mobil! 


VP-53 


Milan dădu din cap că nu. 

— In niciun caz. Toate astea nu mă privesc absolut deloc. Nu 
mă bag în jocurile voastre psihologice. Eu... 

Un țipăt cutremurător traversă firul și se înfipse în urechea lui 
Milan atât de puternic și de chinuitor încât îl simţi până în 
măduva oaselor. Până și Andra, aflată la distanță de un metru 
de telefon, îl auzise, iar acum îl privea fix pe Milan cu ochii 
măriţi de spaimă. 

— Ce-a fost asta? întrebă Milan, deși intuia răspunsul 
îngrozitor pe care avea să îl primească. 

— Un semn de viaţă, zise răpitorul. Fata încă respiră. Însă 
asta se poate schimba oricând. Așa că, vă rog, spuse bărbatul 
plescăind nerăbdător din limbă, spuneţți-mi odată numele 
dumneavoastră și daţi-mi numărul de mobil. Dacă nu cumva 
vreţi să îi mai înfig o capsă în degetul mare. 


VP - 54 


15. 


Zoe 


Minţiseră. 

— Nu-ţi facem nimic, îi spuseseră, doar jucăm un joc. 

Dar fuseseră la fel de falși precum costumul pe care Jakob și-l 
cumpărase pentru această mascaradă, astfel încât să dea 
impresia unui bărbat serios, în caz că avea să fie observat de 
Milan. La fel de falși precum incisivii acestui gigolo închipuit, 
considerat de Zoe mult prea tânăr pentru mama ei. Cu zâmbetul 
lui fals, bronzul fals de solariu și implanturile false primite în 
urma unei bătăi dintr-un bar. 

Doar prenumele pe care îl dăduse era adevărat. Atât de sigur 
era prostul că la final vă reuși să scape de toţi martorii. 

Că nimeni nu-i va putea face nimic. 

Cum de au ajuns lucrurile atât de departe? De ce nu fugise ea 
mai demult? 

Sunt inutilă şi lașă. 

De aceea se afla acum aici, cu degetul mare sângerând din 
cauza capsei pe care nemernicul i-o înfipsese sub unghie cu un 
capsator cu aer comprimat. Zoe îl blestemă pe Jakob, știind că 
nu avea să o lase în niciun caz în viaţă odată ce se termina 
întreaga poveste. 

Până și ea era conștientă de asta. 

Domnișoara bizară sau Zoe Ciudata, după cum o numeau 
colegii de la școală. 

După ce Jakob o lăsase singură, desigur, fără a-i îngriji rana, 
Zoe încercă să oprească sângerarea legându-și degetul cu un 
bandaj provizoriu încropit dintr-o bucată de cearșaf cu elastic 
jegos. Nu găsise nimic altceva în remorca de rulotă unde fusese 
încuiată. Rabla aceea urâtă, de culoarea apei din suportul periei 
de W.C., ar fi atras priviri piezișe chiar și într-un cimitir de 
mașini. 

— Ahhh! 

Stând pe colțarul maro cu carouri al casei mobile, Zoe desfăcu 
materialul de pe deget, simțind cum acesta pulsa. Gestul îi 


VP -55 


transmise durerea prin tot braţul stâng, de la mână până la 
umăr. Era sânge peste tot. Mult prea mult ca să mai poată 
distinge marginea argintie a capsei în patul unghiei. Așadar, își 
băgă degetul mare în gură și începu să-l sugă asemenea unui 
bebeluș. 

La dracu”, iar am fost mai proastă ca noaptea. 

Incă de când era la școala primară, lumea râdea de faptul că 
Zoe era ceva mai înceată decât ceilalţi copii de vârsta ei. Din 
cauză că avea așa de multe gânduri care îi levitau în cap în 
același timp, fata simţea uneori nevoia să stea pe loc și să le 
trieze. 

Cum naiba să analizezi textura carapacei gândacilor de 
scoarță, dacă ei sar pe lângă tine ca niște mingiuțe de cauciuc? 
Ce sens mai are să gonești prin viaţă dacă la final nu este 
nimeni care să te aștepte? 

Proastă și înapoiată era verdictul majorităţii celor din jur 
atunci când Zoe se oprea din vorbit în mijlocul unei propoziții 
pentru că îi venise o altă idee. Așa gândeau toți, în frunte cu 
Lynn. 

Medicul școlii o pusese pe Zoe să repete un an, iar mama ei 
folosise această ocazie pentru a ţine un discurs la aniversarea 
de șapte ani a micuţei, încheind cu cuvintele: „Fiica mea nu este 
proastă. Doar că are puţin ghinion cu gânditul”. 

De atunci, fata nu îi mai spusese niciodată mama, mami sau 
mamă. Folosea doar prenumele femeii. 

Dacă îl folosea și pe acela. 

Zoe scoase degetul din gură. Acum văzu capsa de aluminiu, 
dar doar pentru o clipă, pentru că sângele năvăli imediat înapoi. 
Cu toate astea, apăsă cu degetul arătător al mâinii drepte pe 
locul unde o durea cel mai tare, declanșându-și un nou val de 
durere până în umăr. 

Ce s-ar întâmpla oare dacă ar încerca să scoată capsa cu 
unghiile ei roase? 

La dracu’. 

Vina mea. Totul e din vina mea. 

Bineînțeles că fusese o idee tâmpită să aibă încredere în 
Jakob. Să se urce în rulotă cu el și Lynn. Să intre în vila aceea 
părăsită. Să-i creadă când i-au promis că n-o să-i facă nimic. 

Zoe Ciudata. 

Și totuși, cu toții se înșelaseră într-o anumită privinţă. 


VP - 56 


Poate că Zoe avea nevoie de mai mult timp pentru un gând 
pe care alţii și-l formulau mult mai repede. Dar gândea mai 
temeinic. În plus, teama îi amplifica procesele gândirii. Nu din 
punct de vedere al vitezei, ci al intensității. 

Când Zoe era speriată, când sudoarea fricii i se lipea de ceafă 
ca o a doua piele (așa cum se întâmpla și acum), îi veneau idei 
pe care alţii nici în vis nu le-ar fi putut avea. 

Ca, de exemplu, ideea de a scrie codul pe fotografia lăsată în 
urmă. Pentru asta avusese nevoie doar de poza idioată din 
geantă și un creion dermatograf. 

Bineînţeles că ar fi putut să scrie și un mesaj clar. Așa cum 
era cel de pe biletul din mașină. 

Ajută-mă. Nu sunt părinții mei. 

Dar, dacă Lynn sau Jakob ar fi aflat despre asta, i-ar fi dat mai 
mult decât o lovitură la tâmplă pentru a-i căra trupul inconștient 
din casă în rulotă. 

Nu. Codul fusese mai inofensiv. 

Așadar, Zoe se comportase ca și cum ar fi fost din nou un 
copil mic isteric. 

— Nu mai particip la căcaturile voastre! ţipase ea și o ștersese 
din cameră. 

Era sigură că nu are cum să scape. Dar trăsese de timp. Preţ 
de un moment, fusese lăsată neobservată, în mod convenabil în 
biblioteca vilei, unde își lăsase mesajul lângă telefonul acela din 
epoca dinozaurilor. Acum spera ca salvatorul ei să poată 
descifra codul de pe spatele fotografiei. 

Trebuie să îl citească, gândi Zoe și începu să plângă de 
durere, frică și greață, simțind cum Jakob pornește motorul 
rulotei. 

Ceea ce pe de o parte era bine, pentru că astfel pornise și 
încălzirea. In scurtul timp de care avusese nevoie Jacob pentru 
telefonul de ameninţare, frigul, cu ale lui gheare reci, se 
răspândise în toată remorca. Pe de altă parte, Zoe știa că acei 
kilometri de pe ultimul drum al vieţii sale erau numărați. Nu mai 
era mult până când avea să fie ucisă de oamenii în care avusese 
încredere. Jakob. Lynn. 

Doamne, Dumnezeule. Lynn. 

Zoe închise ochii plângând și se concentră la pulsaţia din 
degetul mare stâng în timp ce rulota se puse din nou în mișcare. 


VP - 57 


Își înfipse unghia roasă a degetului arătător direct sub cea a 
degetului mare stâng. În centrul durerii. 

Scâncind zgomotos, se gândi la ultima ei șansă. 

Doamne-ajută să-mi citească și să-mi înțeleagă mesajul. 

Viaţa ei jalnică depindea de asta. 


VP -58 


16. 


Milan 


De fiecare dată când mergea să-și viziteze tatăl în căminul de 
seniori, Milan avea în primă instanţă senzaţia că pășește într-o 
versiune micșorată a vechii lor locuințe de familie din cartierul 
Wedding. În aer plutea un miros specific adolescenţei lui, acel 
amestec inconfundabil de lac, parfum și tutun, infiltrat de-a 
lungul anilor în mobila trainică: masa de bucătărie masivă, în 
armonie de culoare cu dulapul maro din lemn nobil, canapeaua 
de piele, patul matrimonial cu cadru de alamă. Doar că acum 
sufrageria, dormitorul și bucătăria stăteau înghesuite într-o 
singură încăpere. Milan și Kurt nu-și permiteau mai mult de atât. 
Nu cu mica pensie de intendent a tatălui său; ca să nu mai 
vorbim de suma patetică pe care reușise Jutta să o strângă într- 
un cont de economii pentru bătrânețe, lucrând ca femeie de 
serviciu înainte să moară. 

Până și această cameră mică, prevăzută totuși cu balcon spre 
parc ar fi fost inaccesibilă pentru ei dacă Andra nu i-ar fi spus lui 
Milan că foștii angajaţi din spitale beneficiază de reduceri 
speciale în căminul de seniori de lux din Nikolassee. Andra, la 
rândul ei, știa asta pentru că mama lui Hulk fusese cazată aici, 
motiv pentru care tatăl lui Milan și mama angajatorului său erau 
acum un fel de vecini. 

— Bine că ești aici, spuse tatăl lui, iar asta nu fu singurul lucru 
care îl bulversă pe Milan. 

Mă aștepta? 

Venise neanunţat și, pe deasupra, în afara orelor de vizită, 
drept urmare, aproape că se luase la bătaie cu portarul. Omul îi 
ceruse să se treacă pe o listă de vizitatori, lucru care, aparent, 
era obligatoriu începând cu ora douăzeci. 

Prostii. 

Milan reușea să realizeze o imitație de semnătură, dar nume, 
dată și oră? Portarul ar fi putut la fel de bine să-i ceară să 
jongleze cu niște fierăstraie circulare în flăcări. Primul impuls al 


VP -59 


lui Milan fusese să-l apuce de cravata de poliester, să-l scoată 
afară din cabina de sticlă și să-i aplice o semnătură cu pumnul. 

Apoi se speriase de sine însuși. 

Furie? 

O reacţie total atipică pentru el. Până atunci, Milan nu 
avusese niciodată probleme în a se stăpâni. În timp, se 
antrenase atât de mult ca să nu atragă atenţia încât reușea să 
se ferească din calea certurilor încă de dinainte să apară 
motivele pentru declanșarea lor. Dar evenimentele neobișnuite 
ale zilei respective îl descumpăniseră. Cu greu se stăpâni cât să 
o scoată la capăt cu portarul, servindu-i una din scuzele lui 
standard: 

— Ascultaţi-mă, acum patru săptămâni am avut o infecţie cu 
un streptococ. Nu vă faceți griji, nu mai sunt contagios, dar m- 
am trezit cu o reacţie adversă ciudată. Febră reumatică. Nu-mi 
mai pot mișca degetul aproape deloc. E infernal. 

— Mie-mi spuneți? 

Portarul dăduse din cap plin de înţelegere și îi povestise 
despre problemele lui cu spatele. După un minut, deja îi 
completase formularul tovarășului său de suferinţă și îl lăsase să 
meargă sus. 

Spre surprinderea lui, Milan nu-și găsi tatăl în pat uitându-se 
la Vrei să fii milionar? ci așezat pe podea, cu picioarele 
încrucișate sub el. În jurul lui erau întinse numeroase fotografii 
scoase dintr-un album vechi. In toate apărea aceeași persoană. 
Jutta, prima și singura iubire a lui Kurt, trecută în neființă mult 
prea devreme și într-un mod complet absurd. 

— Ce faci acolo? întrebă Milan apropiindu-se. _ 

Uimit, observă că tatăl său avea lacrimi în ochi. Intr-un prim 
moment de spaimă, crezu că uitase de aniversarea morții 
mamei sale, dar aceea urma să fie abia în vară pentru a 
cincisprezecea oară. 

Ce ironie! 

Cu toţii se așteptaseră ca primul care dă colţul să fie Kurtișor. 
Osteoporoză, hipotiroidism, ficat gras, scolioză, hipertensiune 
arterială... Lista bolilor sale și a factorilor de risc era, încă de 
când ajunsese la vârsta mijlocie, mai lungă decât lista de 
cumpărături a unei familii extinse. 

Jutta avusese parcă abilităţi clarvăzătoare când îl luase pe 
Milan deoparte și îi spusese, cu un amestec de veselie și grijă în 


VP - 60 


glas: „Dacă o să mă duc eu prima, să ai grijă de tatăl tău. El încă 
e ca o casă construită cu simţ de răspundere. Poate cam simplă, 
dar solidă și primitoare. Dar, ca orice vechitură, n-o să se poată 
îngriji singur și atunci e posibil să nu-i mai funcţioneze încălzirea 
pe timpul iernii. Sau...”, încă își amintea foarte clar imaginea 
mamei sale făcându-i ștrengărește cu ochiul în timp ce își 
pregătea gluma „...sau să-i plouă prin acoperiș, ceea ce deja i 
se tot întâmplă nebunului”. 

Într-un final, la mulţi ani după moartea ei, când venise 
momentul în care avea probleme tot mai mari în a face faţă 
vieţii de zi cu zi, Kurt fusese de acord, spre ușurarea lui Milan, să 
fie dat în seama personalului de îngrijire specializat, aflat la doar 
două uși distanță, gata să-l trateze în caz de urgenţă. In felul 
acesta, măcar evita să împărtășească aceeași soartă cu marea 
lui iubire, pentru care orice ajutor venise prea târziu atunci. 

Atunci. 

Era o zi de vară neobișnuit de rece pe insula Rugen. Jutta se 
îmbolnăvise și uitase să stingă focul din șemineu înainte să bea 
o soluție contra răcelii și să se întindă în pat. 

Când Kurt se întoarse acasă din tura de noapte, văpăile 
focului din șemineu deja cuprinseseră întreaga sufragerie și 
urcaseră de acolo la etaj. Pompierii fuseseră deja chemați, 
probabil de un vecin, care însă nu-și dăduse numele. Reușiră să- 
| salveze din flăcări doar pe Milan, ajuns apoi la spital cu o gravă 
intoxicație cu fum și o fractură craniană. Din cauza fumului, își 
pierduse simțul de orientare și căzuse pe scările din pivniţă. 
Apărură apoi complicaţii în îngrijirea rănii de la cap, necesitând 
mai multe operaţii și o ședere îndelungată în clinică. Când fu 
externat în sfârșit după câteva săptămâni, cei doi porniră în 
aceeași zi spre Berlin într-un camion pentru mutări. Soţia 
moartă, casa arsă... Nu mai exista nimic în Rugen care să-l facă 
pe Kurt să rămână aici. Și, la fel ca Milan, nici nu se mai 
întorsese acolo niciodată. 

— Mi-au luat revistele Playboy. Așa că am căutat un alt 
stimulent pentru onanie, spuse tatăl lui, încercând să-i distragă 
atenţia de la căderea lui emoţională în timp ce își ștergea o 
ultimă lacrimă de pe obraz. 

Pe vremea când încă trăia, Jutta îi trăgea una peste cap de 
fiecare dată când făcea glume obscene. El obișnuia să spună 
adesea că din cauza asta avea de fapt chelie. 


VP - 61 


— De ce plângi? întrebă Milan. 

— Plâng de fericire că te văd, băiete. 

— Cum așa, tata? 

— Pe bune. Vorbesc serios. Mi-am făcut griji. Ai închis 
telefonul în mijlocul unei propoziţii. Am crezut că ai păţit ceva. 

Ridică nasul în sus, iar conștiința începu să-l mustre pe Milan 
fără pic de milă. 

— Of, tata. De ce nu m-ai sunat? 

Kurt zâmbi stânjenit. 

— Nu am vrut să te deranjez. Eu... și-așa m-am amestecat 
prea mult în viața ta, știi? Mai devreme, când am zis că ar trebui 
să-i spui adevărul Andrei. N-aveam niciun drept să fac asta. 

Tatăl lui se ridică, atent să nu atingă niciuna dintre pozele din 
jur. Ezită un moment, după care se hotărî totuși să își 
îmbrățișeze fiul. 

— Doamne, ce mă bucur că ești bine. 

Milan înghiţi cu dificultate. 

Asta era deci. Bătrânul se temuse să nu-și fi pierdut și fiul. 

Tatăl său se desprinse de el dregându-și glasul. 

— Deci, după ce am lămurit faptul că sunt un tolomac 
sentimental, ne mai rămâne doar o singură întrebare: ce-i cu 
ambuscada asta la o oră așa de târzie? Dacă e vorba de șnaps, 
o să fii dezamăgit. Nu mai am deloc. 

Se așezară amândoi. Milan, pe canapea, iar tatăl lui își găsi 
loc în fotoliul său preferat: o namilă în carouri, având în faţă un 
taburet de culoare asortată. 

— Trebuie să îmi spui ceva, tata. Și te rog să fii sincer cu 
mine. 

— Hai, zi. 

— De ce îți amintește asta? 

Milan îi înmână fotografia găsită în vilă, în care apărea fata 
răpită. 

— Cine e asta? 

— Uită-te pe spatele pozei. 

Kurt își lăsă sceptic colțurile gurii în jos, însă făcu ce voia 
Milan. 

— Zoe, vara la lac? citi cu voce tare. 

— E vorba despre ceea ce e scris dedesubt. 

Kurt făcu ochii mari. 

— La dracu'! De unde ai asta? 


VP - 62 


Milan ridică din umeri. Cu ce ar fi trebuit să înceapă? 

— Astăzi am văzut-o pe fata asta pentru prima oară. A fost 
răpită. 

Acum, ochii tatălui său păreau să sară din orbite. 

— Ce spui acolo, băiete? 

Milan îi făcu un scurt rezumat al evenimentelor misterioase, 
începând cu biletul lipit de geamul mașinii și încheind cu 
șantajul telefonic din vilă. 

— Și ţi-a cerut ce? 

Trupul lui Kurt părea a fi un arc sub tensiune. Milan se temea 
că dacă îi mai dădea multe detalii, tatăl lui avea să sară în sus. 

— 162.366 de euro și 42 de cenți. 

Avu impresia că bătrânul se făcuse mai palid la faţă odată ce 
auzi suma ridicol de mare și de nejustificată. 

— Pentru o fată pe care nici măcar nu o cunoști? 

— Exact. 

Kurt mai aruncă o privire spre fotografie. 

— Cât de veche e poza? 

— Nu mai veche de doi ani, estimă Milan. 

Poate era chiar mai recentă de atât, dacă imaginea cu fata 
din mașină pe care și-o imprimase în minte era corectă. 

— Dar cum e posibil așa ceva? 

— Deci și tu vezi același lucru? 

Milan se aplecă spre tatăl său. Bătrânul dădu din cap că da. 
Buzele îi tremurară, apoi îl întrebă pe Milan: 

— Asta e limba voastră secretă de atunci, nu-i așa? 
K2P4C3L3- 4P20C11L8-10C19L5-6 

Milan își aminti automat de prima lui iubire. De Yvonne, fata 
blondă din Binz care era în contradicţie cu orice ideal de 
frumuseţe clasic și totuși avea o putere de atracţie izvorâtă 
parcă din excentricitatea și aerul ei relaxat. Nemachiată, 
nestilată, îmbrăcată în haine ce nu o avantajau deloc, total 
diferită de celelalte fete „convenţionale” din clasă de la el, care 
încercau să atragă atenţia asupra lor purtând blugi strâmţi și 
decolteuri largi. Era mai mică decât ceilalţi, însă în ochii lui ieșea 
în evidenţă chiar și în mulțimile ce năpădeau curtea școlii în 
pauze. Cel mai mult îl atrăgeau ochii ei. Ochii ei mari, înţelepţi, 
de un turcoaz specific apei de la Capul Arkona. De fiecare dată 
când îi întâlnea privirea, părea că fata îl vedea pentru prima 
oară și descoperea mereu ceva nou la el. După ani de zile, când 


VP - 63 


gustul unei gume de mestecat îl trimisese la un moment dat 
înapoi în timp cu viteza luminii și îi amintise de săruturile 
pasionale din fotoliul-coș de plajă tip Strandkorb, se întrebase 
de ce se îndrăgostise oare iremediabil de această persoană care 
nu-și găsea locul nicăieri? Poate pentru că Yvonne aparţinea 
acelei specii de oameni care nu se lăsau definiţi de ceea ce 
vedeau ceilalți în ei. Ci de modul în care ei înșiși vedeau lumea. 
Și pentru că era învăluită de secrete și mistere ce așteptau să 
fie descoperite sau chiar plăsmuite. 

Așa cum se întâmplase cu acel cod. 

— Limba secretă a mea și a lui Yvonne. Exact. 

— Dar cum e posibil așa ceva? repetă tatăl lui, punându-și 
astfel întrebarea care îl bântuia pe Milan de când găsise 
fotografia în vilă. 

Cum e posibil ca un copil răpit să încerce să comunice cu 
mine într-o limbă secretă? O limbă secretă născocită de prima 
mea mare iubire? O limbă care nu poate fi descifrată decât cu 
ajutorul unei cărți pe care am furat-o în urmă cu mulți ani din 
biblioteca unei școli de pe insula Rugen, aflată la sute de 
kilometri depărtare de Berlin? 


VP - 64 


17. 


Andra 


— Cum a reacționat? 

— Nu așa cum m-am așteptat. 

Andra își mușcă buza de jos și își mută privirea de pe biroul 
gol în spatele acestuia, unde îl întâlni pe Lampert. Niciun 
document, nicio factură, nicio carte. Nici măcar pixuri. Nu-l 
văzuse niciodată pe manager să lucreze la ceva stând la acel 
birou. Ca și în ziua în care Andra se prezentase la interviul de 
angajare, pe masa șefului se afla doar o ramă foto stingheră cu 
imaginea soţiei sale moarte, pe care Lampert o privea din când 
în când cu ochi triști. 

Ca de obicei când îl vizita aici jos, avea sentimentul tulburător 
că biroul de la demisol îl schimbă fizic pe șeful ei. Încăperea era 
sobră, amenajată într-un mod cu totul nespectaculos, cu 
mobilier funcțional corespunzător. Birou de scris maro, fotoliu 
negru, canapea asortată. In evidenţă ieșea doar o fotografie 
înrămată Von Hassel de pe perete, ilustrând imaginea cu tente 
arămii a exteriorului unui restaurant tip Diner din Los Angeles. 
Fotografia și Lampert însuși, pe care nimeni nu l-ar fi numit 
„Hulk” în regatul său. Nici măcar Milan, deși porecla n-ar mai fi 
avut deloc sens ironic aici jos. In spatele biroului cumpărat de la 
Baumarkt, Lampert chiar părea să fie transformat și tot ce îl 
înconjura părea mic și sfrijit. Cămașa verde încă îi flutura pe 
oasele voluminoase ale umerilor, dar totuși arăta de parcă ar fi 
crescut și ar fi devenit mai puternic. Deși în zona restaurantului 
îți dădea impresia că stai lângă un copil, aici emana o carismă și 
o autoritate aparte, demne de invidia șefilor cu secretare 
personale, cărţi de vizită suflate în aur și birouri somptuoase cu 
vedere spre poarta Brandenburg. 

— Adică, Milan a fost desigur bulversat, completă Andra. 

Simţi nevoia să clipească. De dragul ei, Lampert nu-și 
aprinsese nicio ţigară, dar femeia avea senzația că fumul celor 
aprinse înainte ca ea să ajungă acolo îi pătrunde în ochi. 

— Dar nu așa de mult din cauza profesorului. 


VP - 65 


— Ci? 

Lampert îi zâmbi încurajator, ceea ce nu amelioră situaţia. 
Putea fi el cât de prietenos voia, dar aici jos, în regatul lui, Andra 
se simțea mereu ca o școlăriță răzvrătită chemată pentru a mia 
oară în biroul directorului. Probabil din cauza primei lor întâlniri 
în această încăpere. Atunci când bărbatul îi propuse o cale de a- 
și plăti datoriile. 

— S-a întâmplat ceva. Ceva ce nu am anticipat. 

li povesti lui Lampert despre incidentul cu fata din mașină și 
despre vizita în vila părăsită. 

— Și vrei să investighezi problema? întrebă Lampert cu un 
chef de discuţie nespecific lui. 

O nouă schimbare. In afara biroului nu se întâmpla să 
rostească o propoziţie întreagă, darămite să poarte o 
conversație. 

— După cum știi, am avut mereu îndoieli că Milan e 
candidatul potrivit, constată el. 

Își frecă bărbia prost bărbierită. 

Andra dădu aprobator din cap. Ea îl alesese pe Milan. Ea 
militase pentru el. În momentul în care începuse o relaţie cu el, 
încălcase regulile. 

— Stăm deja de o veșnicie după el. Ce va fi dacă scăpăm totul 
de sub control? 

— N-o să se întâmple asta, răspunse Andra. 

Dar de mult timp nu mai era nici ea așa de încrezătoare. 

Lampert o studie cu intensitate. Apoi se aplecă spre seiful lui, 
care era încorporat, după cum știa și Andra, în masa de scris. 

— Care e planul? 

— Habar n-am. Trebuie să-l iau de la tatăl lui. 

Lampert oftă. 

— Bine atunci. Ai trei zile la dispoziţie. Stai cu Milan. Am eu 
grijă de fiica ta. 

Luă din seif un teanc de bani, un telefon nou cu cartelă 
prepay, care probabil era foarte greu de urmărit, și un pistol. 

— Uite. 

Andra luă totul fără să pună întrebări. Inclusiv arma cu ţeavă 
argintie strălucitoare. Știa cum să o folosească dacă se îngroșa 
gluma. 

Și chiar asta părea că urmează să se întâmple. 


VP - 66 


— A, şi încă ceva, spuse Lampert în timp ce femeia își îndesa 
totul în rucsac. 

Împinse spre ea recipientul cu pastile. Cadoul pe care îl 
adusese bătrânul și pe care Milan îl aruncase mai devreme la 
gunoi. 

— Ai grijă să ia câte una zilnic! 


VP - 67 


18. 


Milan 


Milan deschise cutia de pălării a cărei întreagă suprafaţă 
devenise mai spălăcită și mai zgrunţuroasă de când Kurt o ţinea, 
de ani de zile, în dulapul de haine. Aproape la fel ca pielea de pe 
mâinile tatălui său. Când dădu la o parte capacul, Milan simţi 
imediat mirosul de fum. Flăcările cruţaseră camera de lucru a lui 
Kurt, însă fumul se răspândise în toate colțurile casei și 
rămăsese până astăzi în obiectele aduse la Berlin în momentul 
mutării. 

Milan observă mai întâi o coroană din conuri de brad vopsite 
apăsând pe colile de desen de dedesubt. 

De-a lungul anilor, părinţii lui Milan adunaseră în acea cutie 
de carton suveniruri din copilăria lui. Papucei de bebeluș 
minusculi, primele mâzgălituri, insigne de înot, cupe sportive, 
fotografii, invitaţii la zile de naștere, cutia cu dinţii de lapte 
scoși. Se blocă puţin când dădu peste o carte poștală pictată de 
mână, trimisă de el, dintr-o tabără de vacanţă, pentru bunicul 
său Wilhelm. Nu scrisese nimic pe ea, ci doar schițase un omuleț 
din linii ca în jocul cu spânzurătoarea, cu ochii zgâiţi la un deal, 
Milan încercând astfel să exprime în imagini cât de tare ura 
excursiile cu clasa din școala primară. 

La vremea respectivă, nu avea adresa lui Willy, iar Kurt, 
mereu preocupat să minimizeze contactul dintre nepot și bunic, 
nu o trimisese mai departe. 

— E un psihopat de primă clasă, îi mărturisi Kurt lui Milan în 
unul din rarele momente când vorbea despre tatăl lui. Îmi 
controla zilnic temele pentru acasă. Dacă făceam o singură 
greșeală, lua ceva de-al meu ca să îl distrugă. Dulciuri sau o 
jucărie. Odată, când m-am întors acasă cu un cinci la mate, mi-a 
înșfăcat iepurele din cușcă și i-a rupt beregata. 

Lui Milan nu-i venea să creadă astfel de povești de groază. ȘI 
asta pentru că la rarele întâlniri de familie, organizate de obicei 
în perioada Crăciunului, Willy îi făcuse mereu impresia unui 
bunic simpatic, înţelegător, care îl mângâia pe creștet, îl lua în 


VP - 68 


braţe și, la plecare, sub privirile amenințătoare ale părinţilor lui, 
îi șoptea în ureche cu respiraţia impregnată de lichior de ouă: 
„Nu te lasa bătut. Suntem făcuţi din același aluat”. 

Puse deoparte cartea poștală pe care Willy nu apucase să o 
vadă nici măcar în ziua morții și se concentră asupra a ceea ce îl 
adusese de fapt aici. 

Adică asupra cărții! 

— Ai păstrat-o, observă Milan cu satisfacţie. 

Era pusă pe cant, într-o parte a cutiei, înfășurată în hârtie de 
bucătărie. O așeză pe blatul mesei la care stăteau amândoi. 
Milan pipăi cu atenţie literele în relief strălucitoare de pe coperta 
gri, fără imagini. 

— Cadoul, citi tatăl său, chiar dacă Milan știa bineînţeles titlul. 

Yvonne îi citise adesea cu voce tare din carte. Incă mai știa pe 
de rost textul de pe spatele copertei: Aventura fascinantă a doi 
copii care inventează o limbă secretă. Pentru că nimeni nu 
trebuie să afle cu ce talente misterioase au fost înzestrați. 

— Nu Zoe o chema și pe fata din carte? 

Milan dădu aprobator din cap. De aceea și reacţionase atât de 
puternic la auzul numelui fetei răpite, când Andra îl citise de pe 
spatele fotografiei. In carte, eroina își dăduse singură acel nume 
pentru că și-l ura pe al ei și îi plăcea mult semnificaţia 
cuvântului Zoe, preluat din greaca veche. „Simplul fapt al vieţii, 
pe care îl au în comun toate fiinţele vii”. 

Yvonne și el discutaseră adesea despre ce ar putea să 
reprezinte acel fapt. Pe când Yvonne pledase pentru iubire, el nu 
era prea sigur dacă nu cumva tocmai opusul lega toate sufletele 
omenești între ele. 

— K2P4C3L3-4P20C11L8-10C19L5-6, își întrebă Milan tatăl și 
deschise la pagina 12 după ce se mai asigură o dată aruncând o 
privire asupra pozei în care apărea fata pe malul lacului. 

Cheia codului era foarte simplă. Chiar și pentru un analfabet 
precum Milan, care, chiar dacă trebuia să depună mult efort, 
reușea totuși să distingă literele și numerele: K venea de la 
Capitol, P era pentru Paragraf, C pentru Cuvântul din paragraful 
respectiv și L pentru Litera (sau literele) din cuvântul dat. 
Numerele indicau câte paragrafe, cuvinte sau litere trebuiau 
numărate. 

Kurt dădu aprobator din cap notând în creion pe un carneţel 
primele litere corespunzătoare cifrelor de pe fotografie. 


VP - 69 


JA 

— Tu și Yvonne aţi pus în scenă acțiunea din carte. Erați așa 
de simpatici. 

— Nu toată acţiunea. Am folosit doar codul de acolo. 

Fusese ideea lui Yvonne, iar Milan nu avusese bineînţeles 
curajul să îi spună că o carte avea să fie cel mai inutil obiect în 
posesia lui. Insă iubita lui se îndrăgostise așa de tare de idee, 
încât amândoi ajunseră să deţină ediţii identice ale romanului de 
aventuri și, așadar, cheia de descifrare a mesajelor lor secrete 
de dragoste. Pentru că așa comunicau tinerii eroi din Cadoul. 
Pentru asta, Milan sustrăsese cartea din biblioteca școlii, 
ajungând la un pas de a fi prins de dirigintă. 

— De fiecare dată când primeai pe sub bancă un bileţel codat 
de la Yvonne, abia așteptai să ajungi acasă. Mama ta te ajuta să 
descifrezi mesajele. 

Milan își ridică privirea spre el. 

— Așa făceam, tata? 

Kurt se opri din scris. După cum părea, deja reușise să 
decodeze patru simboluri ale posibilului cod. Milan nu putea să- 
și dea seama dacă au vreun sens. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu îmi aduc aminte, tata. Știu doar că am petrecut multe 
ore cu cartea asta. Dar... 

— Dar ce? 

— Puteam să citesc? 

Tatăl lui miji ochii și îl privi intens pe deasupra ramelor unor 
ochelari de vedere imaginari. 

— A existat vreo perioadă în care să pot citi? 

De fiecare dată când își amintea timpul petrecut pe Rügen, 
avea senzaţia că stă în fața unui tapet alb, texturat tip Raufaser. 
După ceva vreme începeau să se decojească de pe el grafice, 
forme și simboluri. Imagini care puteau fi deslușite doar dacă 
aducea în joc suficientă imaginaţie și care dispăreau din peisaj 
la cea mai ușoară mișcare a capului. Scene pe care, după scurt 
timp, nu mai era sigur dacă le-a văzut vreodată. 

Milan nu știa dacă își amintea într-adevăr că putuse cândva 
să recunoască mai mult decât cuvinte și litere individuale. 
Rămăsese cu un sentiment difuz. 

— Puteam să citesc? repetă el apăsat. 

Tatăl lui scutură din cap. 


VP - 70 


— Nu. Cel puţin, nu cum trebuie. 

— Ce înseamnă asta? 

— Ai avut dintotdeauna probleme cu cititul. Îţi lua ore întregi 
să descifrezi înţelesul unei propoziții. După accident a fost și mai 
rău. 

Ca să nu spunem că a pierit orice speranță. Milan își duse 
mâna la cap, atingând locul unde încă simţea cucuiul dăruit de 
Andra. 

— Azi după-amiază am avut un vizitator la restaurant. 
Bănuiesc că e bărbatul care te-a sunat să te întrebe de mine. 

— Ce voia? 

— Mi-a dat o cutie cu pastile și mi-a spus că dacă iau o tabletă 
zilnic, e posibil să pot citi jarâși. 

— Deci era un aiurit. 

— Un aiurit care știe că sunt analfabet. 

Kurt ridică din umerii uscăţivi. 

— Pentru mine e un mister la fel de mare ca povestea cu 
răpirea. Crezi că au legătură una cu alta? 

— Habar n-am. Dar te rog, răspunde-mi la întrebare, tata. 

Kurt oftă și își puse creionul deoparte. 

— Nu. N-ai putut niciodată să citești corect. Eu și mama ta ne- 
am făcut mari reproșuri că nu te-am dus mai devreme la un 
specialist. Ar fi trebuit să căscăm urechile când educatoarea ta 
de la grădiniță ne-a spus să mergem cu tine la oftalmolog 
pentru că nu te descurcai cu literele. 

Tatăl lui râse cu tristețe. 

— Dacă nu ne-ai fi mărturisit tu însuţi în clasa a cincea, nici n- 
am fi observat. Până atunci reușiseși să ne duci de nas fără 
probleme. 

Milan dădu aprobator din cap. Fusese un șarlatan încă de pe 
atunci. Dăduse bani prietenilor ca să îi facă temele pentru 
acasă. Când venea vorba de lucrări de control, nu prea avea ce 
să facă, dar, chiar dacă avea la un obiect 1 la scris și 8 la oral, 
izbutea să iasă din corzi cu un 6. 

— Deci nu, n-ai putut niciodată să citești cum trebuie, băiete. 
Și mă tem că nu există niciun medicament minune care să 
poată schimba asta. Nici măcar propria ta putere de voinţă, din 
păcate. 

Alexie. 


VP -71 


Ăsta era diagnosticul pus de neurolog pe baza nenumăratelor 
investigaţii ale sângelui, ochilor și creierului făcute la spitalul 
Charite din Berlin după mutare. Capul lui era cablat greșit. 
Diferitelor centre ale limbajului le lipsea o legătură biochimică. 
Oricât s-ar fi chinuit el, cu anumite excepţii, nu avea să înveţe 
niciodată să vadă în cuvinte și propoziţii mai mult decât o 
îmbulzeală de litere lipsită de sens. 

Și totuși. 

— Uneori am un vis ciudat, tata. Sunt din nou copil. Stau pe 
holul căsuţei noastre din Rügen, iar în jur e fum peste tot. 

— O, nu, zise tatăl lui, care se întorsese la descifrarea codului 
și răsfoia paginile cărții. 

— Și în faţa camerei mele este cineva. Nu pot să văd cine e. 
Dar silueta își cere iertare de la mine. Şi plânge. Și știi ce e cel 
mai ciudat și mă face să mă trezesc de fiecare dată urlând? Nu 
e durerea din cauza flăcărilor, a fumului din plămâni sau frica de 
scările din pivniţă pe care cad în timp ce în jurul meu se face 
insuportabil de cald. Văd tricoul acelei siluete. Și pot citi ce scrie 
pe el. 

— Şi ce scrie? întrebă Kurt fără să-și ridice privirea din carte. 

— Se tot schimbă de la un vis la altul. Câteodată e un singur 
cuvânt, câteodată, o propoziţie întreagă, de exemplu: „Imi pare 
rău”. Sau „Nu am vrut”. 

Milan simţi nevoia să-și dreagă glasul. 

— Deci nu înţelegi, nu? Nu e vorba de mesajul textelor de pe 
tricou. E vorba de faptul că în visele mele pot citi. 

Kurt ridică fruntea și îl privi pe Milan. Ochii îi erau cuprinși de 
o umbră tristă. 

— E imposibil. 

— Știu. 

Tatăl lui scutură din cap. 

— Mă refer la asta. 

Pipăi foaia de hârtie pe care erau scrise acum șapte litere una 
sub alta. Kurt terminase. 

— Ce scrie? 

Tatăl lui îi zise cu vocea frântă ce obținuse descifrând șirul de 
litere și numere de pe fotografie cu ajutorul cărţii. Era un singur 
cuvânt. 

Milan inspiră adânc, ţinu aerul în plămâni o clipă, apoi spuse: 

— Și acum avem dovada faptului că e într-adevăr un cod. 


VP- 72 


Kurt dădu aprobator din cap. Biletul din mâna lui tremura. 

— Dar mesajul, băiete. E sinistru. Foarte sinistru. 

— Știu. 

— Dacă aș fi în locul tău, l-aș ignora. Sunt lucruri necurate la 
mijloc. 

— Cu siguranţă, îi dădu dreptate Milan. 

Mai întâi, fata cu strigătul de ajutor din mașină. Apoi, vila 
părăsită. Santajistul. Suma ridicolă reprezentând 
răscumpărarea. Si acum mesajul ăsta. Descifrat cu ajutorul unui 
cod antic din copilărie. 

— Dar nu o să asculţi de bătrânul tău tată, nu? O să pornești 
la drum, așa-i? 

Milan își privi tatăl în ochii tulburaţi de vreme, apoi se ridică, îl 
îmbrăţișă și îl sărută pe frunte luându-și la revedere. 

Kurt oftă cu tristeţe. 

— Atunci măcar ia ăsta cu tine, băiete. 

Işi scoase portofelul din buzunarul pantalonilor și i-l puse lui 
Milan în mână în semn de rămas-bun. 

— Am bani, vru el să riposteze, dar tatăl lui nu acceptă să 
primească înapoi portofelul. 

— Și-așa nu e mare lucru înăuntru. Privește-l mai degrabă ca 
pe un accesoriu norocos. O să ai cu siguranţă nevoie de noroc 
acolo unde mergi tu. 


VP-73 


19. 


— Jasmund? 

— Da. 

— Asta ai descifrat cu hârbul ăsta? 

Andra arătă cu degetul spre cartea din poala lui Milan. 

— Exact. 

— Hm. 

Femeia setă încălzirea din scaunul lui la treapta cea mai 
înaltă. În mașina ei Mini, în care îl așteptase în faţa căminului, 
era cald și bine, dar avea impresia că Milan încă tremura de frig. 

— Și? Cunoști pe cineva cu numele de Jasmund? întrebă ea. 

— Nu pe cineva. Ci ceva. O peninsulă. 

Se deplasau spre autostrada cu acces controlat AVUS, în 
direcția podului Spinnerbriucke. Ploaia încetase, dar vântul 
hurduca în continuare micul vehicul. 

— Unde e? 

— În nord-estul insulei Rügen. O rezervaţie naturală. E 
minunat acolo. 

Teoretic. 

Majoritatea oamenilor care auzeau numele de Jasmund se 
gândeau la renumitele stânci de cretă scăldate în apa turcoaz, 
de o claritate specifică insulelor Caraibe, la pădurile dese de fag 
din jurul misticului lac Herthasee, la mlaștini, smârcuri și pajiști 
și tot ceea ce mai definea acest peisaj ridicat la rangul de 
patrimoniu cultural mondial. 

În cazul lui Milan, astfel de imagini încă erau asociate cu 
amintirile sale învăluite în foc, fum și durere. 

Si moarte. 

— Am trăit acolo până cu puţin timp înainte să împlinesc 
cincisprezece ani. Într-o căsuţă măruntă din Lohme, la doar o 
aruncătură de băț de școala mea. Școala Secundară Completă 
Arkona. Era construită foarte aproape de stânci, de aceea i se 
spunea „Școala de piatră”. 

— Și acum vrei să mergi acolo? La Jasmund? 

Andra oftă ca și când își dădu seama de existenţa unei 
conexiuni tragice. 


VP - 74 


— Fata răpită nu e o coincidență. Are ceva de-a face cu tine. 
Și acum vrei să mergi la Rugen ca să o cauţi? 

El dădu din cap că da. 

— Cât durează drumul până acolo? 

Milan arătă spre navigator și se hotărî să nu-i răspundă la 
întrebări. În schimb, consideră că era în sfârșit timpul să 
lămurească lucrurile. 

— Trebuie să îţi spun ceva. 

Andra îl privi pieziș. 

— Știu. 

— Nu. Nu știi că... 

Ezită, iar apoi începu din nou să vorbească. 

— Sunt un... 

— ... analfabet? 

Se întoarse stupefiat spre ea, atât cât îi permitea spaţiul 
restrâns din mașină. 

— De unde...? 

Andra îl bătu pe genunchi zâmbind. 

— Ei, ce ţi-am zis eu? Uite că terapia de cuplu cu doamna 
Rosenfels a avut totuși efect. Mulţumesc că în sfârșit vrei să fii 
sincer cu mine. 

Andra apăsă zgomotos pedala de acceleraţie până la capăt și 
țâșni pe autostrada orășenească a Berlinului cu mult mai mult 
de 100 de kilometri la oră. 

— Dar... cum... cum ai aflat? 

Presiunea pe care o înăbușise în el ani la rând se disipă, dar 
sentimentul pe care îl trăia acum nu era unul de ușurare. Cel 
puțin nu în primă instanță. Era mai degrabă ca o durere 
posptartum, un copleșitor ecou al durerii aducându-i lacrimi în 
ochi. Abia după un timp, pe care Andra i-l acordă astfel încât să 
poată să-și revină în fire, simţi cu bucurie cum se relaxează și își 
găsește liniștea. 

— Te rog. Semnele au fost mai mult decât clare, zise ea. 

Grozav. Se pare că n-am fost tocmai un maestru al disimulării. 

Sentimentul de exaltare era pe punctul de a se dizolva din 
nou. 

— Hulk știe? 

— El a fost cel care mi-a atras atenţia, sugerându-mi că de 
asta desenezi portrete cu clienții. 

Milan își încrucișă braţele în spatele tetierei și gemu încet. 


VP -75 


— Hei, nu-ţi bate capul. El însuși e dislexic. Hulk cunoaște 
prea bine problemele cu care te confrunți. Și îl doare-n cot dacă 
ești analfabet sau ai câștigat premiul Nobel pentru literatură. 
Important e să-ţi faci treaba. 

— Și Gunther? 

— Habar n-am. 

Fără să semnalizeze, schimbă banda. 

— Dacă are vreo importanță pentru tine, să știi că nici pe 
mine nu mă deranjează. 

Andra zâmbi. 

— Mai grav mi se pare că nu mi-ai spus până acum nimic 
despre femeia care ţi-a furat inocența. Mai zi o dată, cum 
spuneai că o cheamă? 

— Yvonne. 

Milan îi povestise despre ea după ce Andra îl luase de la 
cămin și el o pusese la curent cu semnificația codului secret de 
pe spatele fotografiei. 

— Această Yvonne avea vreo idee că nu știi să scrii și să 
citești? 

— Nu. 

— Și atunci, cum i-ai trimis tu, Romeo, mesaje de dragoste 
codate? 

Milan ridică din umeri în timp ce ea dădea bliţuri unui break 
din faţă, care mergea prea încet. 

— Am învăţat unele chestii pe de rost. K4P11C96C97L1- 
4P12C12L5-6, de exemplu, înseamnă „Te iubesc”. 

— Dar ce făceai dacă îţi punea o întrebare concretă. Cum ar 
fi: vrei să te culci cu mine astăzi, superarmăsarul meu puber? 

— Aș fi putut folosi K4PL1C96C97L1-4P12C12L5-6 și atunci, 
rânji el și făcu un semn de nepăsare cu mâna. 

— Doar ne-am giugiulit. Nu am mers mai departe de-atât. 

Astăzi, după paisprezece ani, încă simţea un junghi în inimă 
când își amintea cât de mult o dorea pe Yvonne pe atunci și că 
nu ajunsese să o aibă în felul acela, deși fata părea absolut 
dispusă să încerce. 

— Bine, deci doar aţi schimbat impresii despre artă și cultură. 
Mă întreb numai cum aţi reușit să faceţi asta? 

Milan privi prin geamul lateral spre liniile de tren de lângă 
autostradă și deveni serios. 


VP - 76 


— Ca să fiu complet sincer, nu știu. Cred că m-a ajutat mama 
mea. 

— Cum adică crezi? 

Paralel cu ei, în direcţia turnului de radio Funkturm, calea 
ferată se intersecta cu Grunewald. Vagoanele puternic luminate 
erau aproape goale. Doar câteva siluete răsfirate se rătăciseră 
în compartimentele  stinghere; între contururile lor se 
deschideau goluri mari. Cam așa arăta și trenul din mintea lui 
Milan, ce îi purta amintirile din copilărie. 

— Trebuie să înţelegi că toată viaţa mea e un teatru, Andra. 
Mă prefac în fața celorlalți. Mereu. Nu vreau ca lumea să mă 
considere prost, bătut în cap sau handicapat. Majoritatea 
oamenilor nu pot să-și imagineze ce înseamnă să nu trăiești în 
lumea scrisului. Pentru că tot ce ne înconjoară e o lume a 
scrisului! N-am putut să mă înscriu în niciun club de fotbal 
fiindcă pentru asta trebuia să completez formulare de înscriere 
și să fiu în stare să citesc tabele în turnee. Nu am mers la zile de 
naștere pentru că nu puteam să descifrez adresele de pe 
invitaţii. Mi-a fost greu încă de când locuiam în Rugen, înainte să 
cad pe scări. După ce ne-am mutat în Berlin, s-a dus totul pe 
apa Sâmbetei. 

Inspiră adânc. 

— Mereu manevre de disimulare, povești, trucuri, înșelătorii. 
Pentru fiecare om sunt altcineva. Mi-am schimbat identitatea de 
atâtea ori și am suprimat atâtea situaţii neplăcute, încât nici 
măcar nu mai știu cine sunt cu adevărat. Nu mai știu care din 
amintirile mele sunt reale și care sunt imaginare. 

— Și cine ești pentru mine? 

Milan zâmbi. 

— Momentan sunt pasagerul celei mai frumoase taximetriste 
din Berlin. 

Andra își strâmbă gura, iar el își ceru scuze că folosise 
cuvântul care nu trebuia rostit: „taxi”. De mult bănuia că 
aversiunea Andrei față de taxiuri nu era cauzată, așa cum 
susținea ea, doar de mirosurile din mașini și de rătăcirile în 
trafic ale șoferilor neexperimentați care o storceau de bani. Se 
temea că femeia trăise un episod mult mai traumatizant într-un 
taxi. 

— Mă poţi lăsa la gară? 

— Nici vorbă. Doar n-o să te las singur acum. 


VP - 77 


Andra își atinse capul cu degetele. 

— Mi-am luat liber și l-am anunţat pe Hulk că ești bolnav. S-a 
enervat la culme, dar o să-i treacă. Trebuie să pună și el osul la 
treabă. Și Louisa doarme la Cherry. 

O vreme rămaseră tăcuţi, îndreptându-se spre luminile 
turnului de radio. 

— De ce mă ajuţi? întrebă Milan plin de recunoștință. 

Andra îi oferi încă un zâmbet călduros. 

— Terapeuta noastră spune că atunci când cineva are 
probleme, caută să fie în apropierea partenerului. În plus, cum 
ai de gând să descifrezi alte mesaje fără mine? Apropo. Un lucru 
tot nu mi-e clar. 

— Numai unul? 

Trecură de tribunele AVUS și își continuară drumul spre nord. 

— Poţi să îmi explici de ce primul strigăt de ajutor al lui Zoe 
era scris normal, dar al doilea mesaj era codat? 

Milan începu să cugete. 

— Acest Jakob zicea că s-au plimbat cu mașina prin 
împrejurimi fără o destinaţie anume. Și că eu am picat în plasă 
pentru că am fost singurul care a reacționat la bilet. 

— Deci el și partenera lui au obligat-o pe fată să lipească 
biletul de geam? 

— Aparent. 

— Înseamnă că Zoe a lăsat mesajul de pe fotografia din vilă 
pe furiș? 

Andra își răspunse singură la întrebare clătinând din cap și 
răvășindu-și astfel părul. 

— Nu cred. Nu se potrivește cu premisa că tu ai fost ales 
aleatoriu pentru șantaj. 

Milan consimţi din cap, deși implicaţiile acestei concluzii nu-i 
plăceau deloc. 

— Așadar, întrebarea sună în felul următor: De unde știe fata 
codul? murmură el și opri încălzirea din scaun. În sfârșit nu-i mai 
era frig. 

Si de ce poartă numele eroinei din carte? 

Nici asta nu avea cum să fie o coincidenţă. Sau poate da? 
Numele era totuși foarte răspândit în ţările anglo-saxone și în 
Grecia. 

— Unde locuiește Yvonne acum? vru Andra să știe. 

— N-am idee. 


VP - 78 


După mutarea în Berlin, Milan rupsese orice legătură cu 
trecutul său. La urma urmei, focul ucigaș din sufragerie 
distrusese toate punțile către copilăria lui. 

In noaptea în care își pierduse mama, Milan fusese cât pe ce 
să găsească o cale de a ieși afară, dar, din cauza fumului gros, 
confundase scara pivniţei cu ieșirea. Căzuse așadar pe treptele 
de piatră și fusese găsit acolo, în stare de inconștiență și cu 
craniul spart, de către pompierii care l-au și scos din casă. 
Avusese nevoie de două operaţii la cap. Era o adevărată minune 
că bâta de baseball cu care îl „întâmpinase” Andra prima dată 
când intrase în restaurant nu îi reactivase vechile răni, dar iată 
că, din nou, norocul îl ajutase mai mult decât mintea. 

— Cine mai știa de codul vostru? îl mai întrebă Andra. 

— l-am povestit atunci mamei mele. Și ea i-a povestit apoi 
tatălui meu. Nu știu cu cine o mai fi vorbit Yvonne. 

— Păi, cumva trebuie să fi ajuns la urechile acestui Jakob. 

Andra dădu încălzirea mai încet și își desfăcu ușor șalul 
colorat, lăsându-l să-i atârne ca un colier în jurul gâtului. 

— Vrei să spui că mesajele astea nu sunt de la Zoe? 

Biletul de pe geamul mașinii. Codul de pe fotografie. 

— Greu de crezut. Cel mai probabil ţi-au întins o capcană, 
Milan. Fata răpită e doar un mijloc pentru atingerea unui scop. 

Telefonul lui Milan începu să vibreze în buzunarul pantalonilor. 
ÎI scoase afară, simțind cum îl năpădește transpiraţia. 

— Pentru ce scop? întrebă el, holbându-se la display-ul 
telefonului. 

Îi veni în minte imaginea cuvântului. Ordinea în care erau 
scrise literele. 


VUMXR VECUNOSCUP 


— Tocmai asta trebuie să aflăm, adăugă Andra. Ca și când 
răspunsul ei fusese un ordin, Milan răspunse la apelul lui Jakob. 


VP - 79 


20. 


Jakob 


— Văd că răspund imediat. Ăsta e meritul meu. 

Jakob îi făcu semn lui Zoe să nu spună nimic și să nu se miște. 

Zoe stătea pe salteaua de jos a patului supraetajat din 
spatele rulotei și își sugea degetul mare din care curgea sânge. 

Bebelușul. 

— Ce vreţi? îl chestionă Milan pe un ton cam încrezător pentru 
gustul lui. 

jaluzelele plisate gri, opace, montate de el ulterior la 
fereastră, lăsau o mică fantă deschisă în partea de jos. Deși era 
imposibil ca cineva de afară să distingă ceva în interior, Jakob 
consideră că ar fi mai bine să le închidă de tot acum și asta și 
făcu. 

Apoi se așeză pe bancheta de lângă chiuveta miniaturală 
mizerabilă, din care apa picura mai anemic decât în cabina de 
toaletă de lângă intrare. 

— Incă aştept cei 162.366,42 de euro. Aţi făcut rost de ei? 

— Putem să terminăm cu prostiile? 

Oho. Ce se întâmplase? Tipul devenise nu doar mai sigur pe 
el, ci de-a dreptul arțăgos. 

— Sunt chelner într-un restaurant rapid. Îmi câștig banii 
servind altora burgeri și cotlete T-Bone. Nu învârtind fonduri de 
investiții sau făcând trafic cu arme. Cum aș putea să fac rost de 
atât de mult cash? 

— Dar nu trebuie să faceți rost, Milan. Puteţi la fel de bine să 
o lăsaţi pe fată să moară. E decizia dumneavoastră. 

— Incetațţi cu rahaturile astea. Cine e micuța? Ce treabă am 
eu cu ea? Și nu mai bateţi câmpii vorbind de coincidenţe. De ce 
m-aţi ales pe mine? 

Mult prea sigur pe el. 

Jakob își privi mâna în care ţinea bormașina cu acumulator, 
aleasă special de el în locul capsatorului cu aer comprimat 
pentru a-i face a doua vizită lui Zoe. 

— Cum aţi ajuns la concluzia că noi v-am ales, Milan? 


VP - 80 


— Am găsit mesajul. 

O senzaţie de furnicături cuprinse umerii lui Jakob ca o 
descărcare electrică. 

— Cum aţi spus? rosti el cu o oarecare neliniște, care nu-i 
scăpă nici lui însuși. 

— Cel de pe fotografia cu Zoe la lac. Era lăsată lângă telefonul 
din vilă. Ce jocuri sunt astea? 

Asta aș vrea să știu și eu. 

Jakob își întoarse privirea întunecată spre Zoe. 

— Ce-ai făcut? o întrebă printre dinţi. 

Se ridică de pe banchetă, merse spre patul lui Zoe și înșfăcă 
rucsacul așezat de ea pe pernă. Cu puţin timp înainte de 
plecare, bărbatul se asigurase că nu are la ea telefoane, 
foarfece, pile de unghii sau alte obiecte periculoase. Acum, 
scutură din nou rucsacul, lăsând să cadă tot ce era în el pe 
mocheta cu pete de arsuri. 

Percheziționase cu zile în urmă și rulota, îndepărtând toate 
tacâmurile, arzătoarele cu gaz, frânghiile, chibriturile, radiourile, 
lanternele și chiar produsele de curățat. Nici obiectele din 
rucsacul lui Zoe, pe care le împrăștie cu piciorul pe podea, nu 
indicau vreo tentativă de evadare sau posibilitatea de a emite 
un strigăt de ajutor. Nu avea nici telefon, nici vreun joc 
Gameboy sau vreo brățară de fitness. Doar un rest de creion, un 
creion dermatograf, un pieptăn, mărunţiș, un abonament lunar, 
portofelul ei roz cu pietricele strălucitoare și cartea aceea veche 
pe care Zoe o răsfoia zi și noapte. Cadoul - ce titlu plictisitor. 
Dar când citea din ea, măcar stătea liniștită și oricum nu putea 
folosi cartea ca armă. 

Precaut, Jakob îi confiscă ambele creioane, deschise portofelul 
și verifică dacă are bancnote înăuntru. 

Gol. 

— Unde e? întrebă bărbatul. 

Zoe se dădu înapoi, îndepărtându-se de el. Se târî în cel mai 
îndepărtat colț al patului etajat, chipul ei trădând spaima ce 
pusese stăpânire pe ea. Tremura, transpira, dar încă reușea să 
nu scoată niciun sunet, așa cum își propusese. Chiar dacă știa 
că asta nu avea să schimbe probabil cu nimic durerea pe care 
Jakob urma să i-o provoace. 

Bărbatul ţinea în continuare telefonul la ureche, însă ignora 
interogatoriul lui Milan, motiv pentru care acesta se și întreba de 


VP - 81 


ce șantajistul lui începuse deodată să șușotească de cealaltă 
parte a firului cu altă persoană în loc să vorbească cu el. 

— Unde e poza? izbucni Jakob nervos cum nu mai fusese de 
mult timp. 

Poza aceea era talismanul lui Zoe. Obiectul ei norocos. O 
purta mereu în buzunarul pentru bancnote, protejată de o folie 
transparentă tăiată pe dimensiune. Și acum dispăruse. 

Nenorocitul naibii spune adevărul. 

Zoe își bătuse joc de ei. Putea să-și scuture ea capul blond cât 
de mult voia acum. Pusese în pericol întreaga operaţiune. 

Si trebuia să fie pedepsită pentru asta. 

Tare ar fi vrut să știe ce mesaj îi lăsase scorpia lui Milan, dar, 
dacă l-ar fi întrebat, ar fi însemnat să admită că a scăpat 
lucrurile de sub control. 

Jakob își încleștă pumnul în jurul bormașinii. 

— OK, Milan. Vă îndoiți că vorbim serios? îl întrebă el, 
prinzând-o pe Zoe de picioare. 

O strânse tare și o trase de pe pat pe podea atât de repede 
încât Zoe nici nu apucă să ţipe. 

— Credeţi că doar ne prostim? 

O trase de păr în sus, spre el și o pocni cu mașina în față, iar 
ea rămase pentru o clipă buimacă, vulnerabilă. Jakob setă 
instrumentul la viteza minimă, lăsând burghiul să se învârtă. 

— Bine, atunci faceţi-mi, vă rog, o favoare și mergeţi la 
popasul Eldetal Ost. În toaleta pentru handicapati. 

— Ce o să găsesc acolo? îl auzi pe Milan întrebând. 

Vocea nu mai era la fel de încrezătoare ca la începutul 
conversației. 

— Un nou indiciu. Jakob zâmbi, mări viteza bormașinii cu trei 
trepte și se puse pe treabă în timp ce ţipetele gâlgâite ale lui 
Zoe răsunau pe fundal. 


VP - 82 


21. 


Milan 


— Ce-ai păţit? 

Milan apucă centura, care părea deodată că se strânge în 
jurul lui, și o îndepărtă de piept. 

— Cred că am făcut o greșeală, zise el fără vlagă privind la 
reflexia chipului său obosit de pe display-ul negru al telefonului 
mobil. 

Tras la faţă și nebărbierit. 

— Ce ţi-a spus? Vocea Andrei era suavă. 

Complet diferită de cea a lui Jakob. 

— Vorbea de parcă l-am prins pe picior greșit. Ca și cum chiar 
nu știa nimic despre mesaj. 

Își ridică fruntea privind-o pe Andra. 

— Dacă e adevărat, înseamnă că am pus-o pe fată în mare 
pericol. 

— N-ai de unde să știi. 

— Nu l-ai auzit. Nu ai auzit-o pe ea. 

Zoe. 

— Ba da. 

Milan văzu că degetele Andrei erau încleștate pe volan, de 
parcă femeia ar fi avut nevoie de toate forţele ei pentru a 
menţine vehiculul pe bandă. 

— l-am auzit ţipetele. 

Il întrebă dacă vrea să meargă acasă. Abia atunci, Milan 
observă că erau în apropiere de ieșirea spre strada Spandauer 
Damm și, deci, la un sfert de oră distanţă de locuinţa Andrei din 
cartierul Moabit. Bărbatul dădu din cap că nu, iar după ce 
trecuseră de ieșire, spuse: 

— Inainte de asta, Jakob a vorbit cu ea. La început șoptea. 
Propoziţii ca „Ce-ai făcut?” și „Unde e poza?” 

Doamne, Dumnezeule, Jakob chiar nu ştia. 

Zoe trebuie să fi lăsat mesajul pe ascuns. 

— Și acum ce facem? 

Milan se uită la ceasul de la mână. Ora 21.44. 


VP - 83 


— Cât facem până la popasul Eldetal? 

— Oi fi eu Google Maps? 

Andra deschise sistemul de navigare și tastă adresa cu 
degetele. A19, Eldetal Ost. Computerul îi informă că deplasarea 
avea să dureze 79 de minute. 

— Atunci asta e destinația noastră, conchise Milan și închise 
ochii pentru o clipă, ceea ce se dovedi a fi o greșeală. 

Luminile orașului reușiseră măcar să îi distragă atenţia. 
Sufrageriile caselor construite, la sugestia unui urbanist sadic, 
fix lângă autostradă, în care televizoarele plate pâlpâiau ca și 
cum erau la întrecere. Luminile de poziţie ale șoferilor și 
șoferițelor din față. Anunţurile cu concertele de pe Mercedes- 
Benz-Arena, reclamele la ţigări electronice și alte lucruri pe care 
Milan fie nu și le permitea, fie nu le putea folosi. Insă acum, în 
întunericul ales de el însuși, gândurile sale învolburate emanau 
o lumină fluorescentă în spatele pleoapelor închise asemenea 
meduzelor din adâncuri. 

De ce eu? 

Cine e fata asta? 

De unde știe codul? 

Și ce se întâmplă cu ea acum? 

— Ţine, bea ceva, o auzi pe Andra lângă el. De altfel o să te 
doară capul din cauza tensiunii. 

Milan deschise ochii și văzu micul termos argintiu, scos de 
Andra de cine știe unde și pus între scaune. Capacul fusese deja 
desfăcut. 

— Ce e asta? 

— Ceai rece. Mă ajută când mi-e greață în mașină. 

Realizând abia acum cât de sete îi era, bărbatul luă o 
înghiţitură și se strâmbă. 

— Are un gust de parcă mai degrabă provoacă greaţa. De ce 
naiba e așa de amar? 

Andra, care aproape că ratase bifurcația cu Tegel și trebui să 
treacă în trombă peste o linie continuă în ultima secundă, îl 
tachină cu o privire ce părea să spună „Ce pămpălău!” 

— Sorry, poate l-am lăsat un pic cam mult la infuzat. Dar ia și 
mai bea un pic. Ghimbirul e sănătos. 

— Combate doar problemele fizice? Sau și coșmarurile 
devenite realitate? întrebă Milan și goli cana dintr-un foc în 
pofida gustului ciudat. 


VP - 84 


22. 


Zoe 


Încercase să numere până la zece. Când ajunsese la patru, 
vomitase. Din fericire, în rulota înghesuită ajungea imediat la 
chiuvetă. Apoi căută analgezice în dulapurile suspendate. 
Farmacia mobilă a mamei sale era încă acolo. Plasturi, 
pansamente de tifon, spray nazal, Imodium și chiar și 
Paracetamol. Probabil că idiotul nu știa că poţi să-ţi iei viaţa cu 
așa ceva. Sau poate că lui Jakob nu îi păsa și lăsase intenţionat 
tabletele acolo. 

Ca de obicei. 

Zoe ţinu capul înclinat deasupra chiuvetei în care picura apă 
probabil contaminată cu bacterii. Era greu de crezut că 
rezervoarele cu apă din vehiculul mizerabil erau dezinfectate în 
mod regulat. Dar avea nevoie de ceva ca să înghită pastilele. 

Deși ar fi preferat să aibă Ibuprofen 800. Sau mai degrabă 
morfină. 

Încercă să își ţină mâna departe de apă. Zoe nu avea idee cât 
timp trecuse de la ultimul vaccin; sistemul ei imunitar nu era 
nici pe departe pregătit pentru masacrul pe care aveau să-l 
pornească bacteriile pe mâna ei stângă. 

Durase două ore până când Jakob încheiase operaţiunea cu 
degetul ei inelar. 

Două ore, măsurate în timp-durere. În unităţi tradiţionale de 
timp trecuseră poate doar două clipite până când bărbatul îi 
secționase osul cu bormaşina. 

e O capsă de metal sub unghia degetului mare de la mâna 
dreaptă. 

* doar patru degete rămase la mâna stângă. 

Așa arăta bilanţul chinurilor acelei zile deplorabile. 

După ce Zoe depășise pragul durerii și își pierduse conștiința, 
Jakob fusese totuși suficient de isteţ încât să îi lege ciotul cu un 
pansament medical; atât de strâns cât să nu treacă sângele prin 
material. 

Deocamdată. 


VP - 85 


Zoe se îndepărtă de chiuvetă, ridică braţul cu ceea ce mai 
rămăsese din mâna străbătută de pulsații și fu năpădită din nou 
de un întuneric amestecat cu o senzație de greață. 

Din fericire, gândi ea și simţi nevoia să chicotească isteric 
pentru că fericire era ultimul cuvânt ce ar fi trebuit să-i vină în 
minte astăzi, din fericire mi-am pregătit deja următorul mesaj. 

Deși asta nu era decât o jumătate de adevăr, /a fel ca 
jumătatea de deget de la mâna mea. 

Gândurile începuseră să i se învârtă în cap și trebui să se 
muște de limbă ca să se poată concentra. Picăturile de 
transpiraţie curgeau ca o ploaie pe blatul de lucru al chicinetei. 

La naiba. 

De fapt, extrăsese din carte numerele corespunzătoare 
capitolelor și paragrafelor cât încă mai fusese în stare să facă 
asta. Însă, pentru a-i lăsa lui Milan un mesaj codat, avea nevoie 
de un creion. Și hârtie. 

Și de o ocazie potrivită să lase informaţia undeva unde să fie 
sigură că bărbatul avea să o găsească. 

Imposibil. 

Pe de altă parte, cunoștea până și locul unde salvatorul ei 
urma să meargă: toaleta pentru handicapaţi din popasul în care 
se aflau ei chiar acum! Și rulota încă nu se pusese în mișcare! 

Totuși, toaleta de afară era la fel de inaccesibilă pentru ea ca 
planeta Marte pentru muștele de o zi. 

Epuizată, Zoe se scufundă pe banchetă. Nu avea să iasă 
niciodată de aici. 

Jakob și Lynn făcuseră o treabă impecabilă. 

O ţineau captivă. O chinuiau. Și probabil că urmau să o 
arunce undeva pe autostradă ca pe un gunoi. Și pentru ce? 

Pentru bani? 

Zoe avu un moment de inspiraţie, un gând clar care 
dormitase în nisipul mișcător din mintea ei, iar acum fusese scos 
la suprafaţă de un val de durere. 

Nu e vorba despre bani. Nu ăsta e planul. Și atunci despre ce 
e vorba? 

Ce o împingea pe Lynn să îl manipuleze astfel pe Jakob să-i 
rezolve ei treburile murdare? Să o folosească pe ea ca banc de 
probe pentru scule și unelte? Să chinuie, să șantajeze, să 
mutileze oameni ca după aceea să iasă fluierând voios afară din 
remorcă... 


VP - 86 


Zoe se opri o clipă. 

Fără să-și dea seama, își urmărise gândurile cu privirea și 
ajunsese astfel să inspecteze interiorul rulotei. Își plimbă 
privirea pe patul de pe care o trăsese Jakob jos, spre zonele 
înnegrite de pe mochetă unde îi ciuntise degetul, până la locul 
unde Jakob... 

O, Doamne. 

Nu se poate. 

Lui Zoe nu-i veni să-și creadă ochilor și ţinu aerul în piept. 
Trase cu urechea. 

Și se rugă ca Jakob să nu-și fi dat încă seama ce greșeală 
făcuse. 


VP - 87 


23. 


Jakob 


Oamenii urăsc străzile cu sens unic. 

Nu erau multe lucruri pe care Jakob să le fi învăţat în cei 
treizeci și doi de ani ai săi. Dar încă de mic copil înțelesese că 
oamenii nu suportă deloc situaţiile în care nu li se dă de ales. De 
când tatăl lui îl chinuia cu propoziţii care începeau cu 
„Trebuie...” 

„Trebuie să-ţi faci curat în cameră”. 

„Trebuie să suporţi durerea”. 

„Trebuie să-i apeși perna pe faţă. Repede, până nu-și revine 
maică-ta”. 

Asta e ceea ce nu pricepuseră toți idioţii teroriști și profeţi ai 
apocalipsei. 

Când le spuneai oamenilor „Tu ești de vină pentru 
catastrofele climatice, pentru exterminarea speciilor, pentru 
valul de refugiaţi, trebuie numaidecât să te schimbi pe tine și să 
îți schimbi viaţa”, atunci majoritatea se transformau în catâri. 
Mulţi mergeau chiar îndărăt; pur și simplu pentru că nu aveau 
chef să fie împinși într-o anumită direcție de către un străin 
oarecare. Chiar dacă aceea era direcţia corectă. După mottoul: 
„Atunci îmi văd eu mai departe de viața mea mizerabilă și mi se 
rupe de restul pentru că și-așa toţi suntem datori cu o moarte”. 

Acum, Jakob era din nou într-o astfel de situaţie de rahat, în 
care „trebuia” să facă ceva. 

Deschise portiera șoferului de la Volvo-ul de care era 
remorcată rulota, urcă în mașină, unde stătea și Lynn, și puse 
bormașina în compartimentul de dintre scaune. 

Trebuie să-i povestești de trădarea lui Zoe. 

Trebuie să îi spui lui Lynn că scorpia i-a lăsat lui Milan un 
mesaj secret. 

Trebuie să îi mărturisești că nu știi nici ce era scris în mesaj, 
nici cum a reușit Zoe să facă asta. 


VP - 88 


La dracu'! N-o să-i spună niciun căcat! Lynn l-ar face praf și 
pulbere! L-ar ocări ca pe un idiot care nu știe să ţină situaţia sub 
control. 

— De ce a durat așa de mult? se interesă ea împrospătându-și 
rujul și evaluând rezultatul în oglinda de pe parasolar. 

— Milan a vrut să primească încă un semn de viaţă, zise Jakob 
afișând un zâmbet fals în timp ce își privea mâinile. 

Erau pline de sânge. Chiar și pe geaca cu membrană Gore- 
Tex ajunseseră câţiva stropi. Nimic ce nu putea fi îndepărtat cu 
un șervețel igienic din consola de mijloc a mașinii. Aici, în popas, 
nu avea de gând în niciun caz să-și spele mâinile cu apa aceea 
de closet plină de microbi. 

— Așa că a trebuit să duc puţină muncă de convingere. 

Rânji și îi arătă lui Lynn rezultatul muncii lui cu bormașina, 
vizibil acum pe un șervețel desfăcut. 

Ea dădu apreciativ din cap. 

— Dă-mi punga frigorifică și banda adezivă, adăugă el, iar 
Lynn îi înmână obiectele cerute din torpedou. 

Parcaseră rulota în apropiere de ieșire, oarecum departe de 
toaletele din parcarea pentru camioane. La ora aceea nu era 
nicio mișcare acolo. Un singur vehicul se afla la distanță de mai 
multe locuri de ei și părea părăsit. In orice caz, ieșiseră cu mult 
în afara zonei în care cineva ar fi putut să audă ţipetele lui Zoe 
din afara remorcii. 

— Milan știe ce ai făcut cu ea? 

— A auzit-o ţipând câteva secunde. Nimic mai mult. Și fix așa 
l-am prins în laţ. Nimic nu te motivează mai mult decât un 
secret. 

Jakob închise punga frigorifică după ce depuse degetul inelar 
al lui Zoe înăuntru și se miră să o vadă pe Lynn zâmbind cu un 
aer de superioritate. 

— Râzi de mine? 

— Nu, dar ești simpatic când îmi explici propria mea strategie. 

Jakob deschise gura cu intenţia de a protesta, dar își înghiţi 
cuvintele odată cu furia ce îl cuprinse. Când era cu Lynn, chiar 
nu avea nevoie de Google. Lynn făcea oricum pe atotștiutoarea 
în orice situație. Trebuia să recunoască totuși că de cele mai 
multe ori avea dreptate cu remarcile ei caustice, dar tocmai 
asta îl scotea din sărite. 


VP - 89 


Singur nu ar fi putut niciodată să conceapă un plan atât de 
inteligent. Lynn depistase vila și avusese ideea cu biletul lipit de 
geamul mașinii. Reușise chiar să o convingă pe Zoe să participe 
la toată mascarada. Iniţial. La un moment dat, scorpia își dăduse 
seama că nu miroase a bine și își ieșise de tot din pepeni. 
Țipase, făcuse scandal, o luase razna complet și încercase să se 
ascundă în vilă. 

Na, vina ei. Într-un final, fusese nevoit să o liniștească pe Zoe 
cu o lovitură ţintită. O lovitură nu prea puternică, ci mai degrabă 
sfioasă, direct la tâmplă, după care Zoe dormise o jumătate de 
oră înainte să-și vină din nou în fire în rulota din spate. 

La momentul respectiv, lăsaseră remorca în parcarea de pe 
banda centrală din apropierea Coloanei Victoriei, în timp ce el 
aștepta în mașină, de la o distanţă sigură, ca Milan să-și facă 
apariţia la vilă. 

— Sper că n-o să ne mai facă alte probleme, cugetă Lynn. De 
ce n-o omorâm de pe-acum? 

Dacă n-ar fi cunoscut-o așa de bine, ar fi crezut că glumește. 
Dar Lynn chiar era atât de necruțătoare. 

— Vorbesc serios, insistă ea. Și-așa Milan o să facă de-acum 
tot ce îi cerem. L-am prins în plasă. la bormașina și du-te înapoi. 
Imediat! Nu mai avem nevoie de Zoe. 


VP - 90 


24. 


Milan 


Zumzetul monoton al cauciucurilor rulând pe asfaltul umed 
avea un efect somnifer. Nu putea să își ţină ochii deschiși, iar 
acum, când parcaseră mașina în popas, îi era cu atât mai greu 
să rămână treaz. Dădu geamul în jos și întinse mâna în afară, în 
aerul rece al nopţii. Căută cu privirea minimarketul benzinăriei, 
sperând că Andra ajunsese deja la casă. 

Fără să-l anunţe în vreun fel, femeia părăsise autostrada 
imediat ce ieșiseră din oraș și, din cele douăzeci de pompe de 
alimentare din imensa benzinărie, o alesese pe cea aflată mai 
aproape de intrare. 

Ce idee bună, se gândise el, dar nu apucase să reacționeze. 
Andra observase că i se făcuse brusc somn și îl îndemnase să se 
odihnească, ceea ce lui i se păru stânjenitor mai târziu. 

Partenera lui împărțea foarte clar sarcinile. Refuza să-l lase să 
contribuie la chirie de când el se mutase în apartamentul ei. În 
schimb, el trebuia să plătească toate cumpărăturile și benzina. 
Milan căută în buzunarul pantalonilor portofelul primit de la tatăl 
lui. 

Într-adevăr, înăuntru nu erau decât puţine bancnote și nicio 
monedă. Nu avea să ajungă foarte departe cu patruzeci și cinci 
de euro. Dar știa codul PIN de la cardul de credit. 1310. Data 
nașterii mamei sale. Înainte de a se muta în cămin, tatăl lui îi 
dezvăluise codul pentru eventualitatea în care ar fi păţit ceva în 
sanatoriu și Milan ar fi avut nevoie de bani. Nu aveau cum să fie 
prea mulţi nici acolo, dar probabil că suficienţi pentru a plăti 
carburantul și o cafea. 

Cofeină. Milan și-ar fi dat jumătate de braţ pentru așa ceva. 

Și un regat pentru un dispozitiv care să-l transporte până în 
benzinărie. Nu se simţea în stare să meargă pe picioarele lui. 

Se gândi să îi trimită un mesaj vocal Andrei, să o roage să 
cumpere ceva provizii pentru călătorie, și luă în mână mobilul 
din compartimentul de sub radio. 


VP - 91 


Frânt de oboseală, observă cu întârziere că imaginea de pe 
ecran înfățișând o adolescentă cu un zâmbet ușor forțat nu 
corespundea telefonului său, așadar se zgâia la mobilul greșit. 
Tocmai se pregătea să-l pună înapoi când primi, deodată, o 
notificare cu un mesaj primit. 


He, Ilaprvep. Aovioa oxinpr oxewBap. 
ZM Mecepe yo Miuav? 


Milan clipi iritat. Se uită după Andra, dar, din cauza 
geamurilor reflectorizante ale clădirii, nu o vedea nici la casă, 
nici pe vreunul din culoarele cu produse. Era nedumerit. Nu. Era 
de-a dreptul consternat. 

Nu din cauza mesajului, pe care oricum nu putea să îl 
citească, ci din cauza pozei de profil a expeditorului. 

Ce treabă are Hulk cu Andra la ora asta? 

Și nu-i spusese chiar ea că șeful nu dădea nimănui numărul 
lui de mobil? Pentru că nu avea chef să fie deranjat de personal 
în timpul lui liber. Dacă cineva voia ceva de la el, trebuia să ia 
legătura cu Gunther. Și totuși, era clar că numărul salvat în 
telefonul Andrei era al lui Lampert. 

Milan privi fix la mobilul din mâna sa și se întrebă dacă poate 
avea încredere cu adevărat în Andra. 

De altfel, ce știa despre ea exceptând faptul că putea să se 
apere singură în caz de pericol și că avea pitici pe creier când 
venea vorba de mers cu taxiul? 

Doar câteva lucruri verificabile, cum că la vârsta de 
cincisprezece ani abandonase școala, că reușise să treacă peste 
o problemă cu alcoolul din adolescenţă cu ajutorul consilierii și 
că nu mai păstra deloc legătura cu părinţii ei, care, chipurile, ar 
fi trăit în Thailanda. Milan îl văzuse pe fostul ei soț doar în poze, 
dar Louisa reprezenta dovada vie a faptului că el totuși exista. 

Conștientizase de la bun început că erau multe lucruri în 
trecutul Andrei pe care nu le cunoștea. Având în vedere propriile 
lui secrete, hotărâse însă cu bună știință să se abţină din a pune 
presiune pe ea. Prin urmare, nu îl deranja că Andra îi ascunsese 
ceva, ci că îl minţise. Nu cu mult timp după ce se cunoscuseră, 
femeia îi spusese în taină că Hulk nu mai avea relații private cu 
nimeni de când își pierduse soţia și copilul. 

Lampert... 


VP - 92 


Sentimentul neliniștitor că îi scăpa ceva important reuși să 
străpungă ceața ce se lăsase asupra lui din cauza oboselii. Milan 
era conștient de ironia geloziei lui (nu-i veni în minte un cuvânt 
mai potrivit), având în vedere că el o amăgise pe Andra ani la 
rând. 

Și totuși. 

Il deranja că între prietena lui și șeful amândurora exista în 
mod clar o relaţie complexă, serioasă, la care el nu avea acces. 
Cu toate astea, sentimentul negativ nu fu până la urmă suficient 
de puternic pentru a-l ţine treaz. 

Când Andra se întoarse și îi luă telefonul din mână cu o privire 
îngrijorată, ușor îngrozită, Milan adormise deja. Dormea în 
continuare și un minut mai târziu, când porniseră din nou la 
drum, în timp ce femeia tot repeta în șoaptă „La dracu'!” 


VP - 93 


25. 


Zoe 


La început, nu-i veni să-și creadă ochilor. 

Apoi, o nouă rafală de vânt lovi ușa și Zoe se convinse de 
această dată. 

Jakob, porc tâmpit ce ești. 

Lui Lynn nu i s-ar fi întâmplat așa ceva, dar idiotului ăstuia? 
Uitase să încuie ușa de două ori pe dinafară. Zoe trebuia doar să 
se izbească în ea cu toată forța și astfel ar fi smuls zăvorul din 
cadrul ușii. 

Apoi ar fi putut să fugă... da, unde? 

Undeva în ţara nimănui, într-o parcare pustie. În situaţia ei, 
asta ar fi fost opusul libertății. 

La dracu’. 

Zoe se simțea deja pierdută aici, în rulotă. Sângerând, 
zăpăcită de durere și de febră. Se înfioră la simplul gând de a 
fugi prin bezna umedă și rece, biciuită de zgomotul motoarelor. 
Pe de altă parte, încuietoarea semideschisă îi oferea o șansă. 
Poate că singura și ultima pe care avea să o primească. Trebuia 
să se folosească de ea. Dar dacă ar fi trântit ușa, cei doi din față 
ar fi auzit-o. Și chiar dacă nu ar fi auzit-o, ar fi avut la dispoziţie 
doar câteva minute, poate chiar câteva secunde ca să se 
ascundă. 

Timpul nu stătea în loc. Jakob urma să pornească motorul în 
curând și să observe probabil, în timpul mersului, că ușa nu era 
încuiată bine; poate că i se aprindea pe tabloul de bord un 
semnal de avertizare trădător, deși asta era puţin probabil la un 
hârb atât de vechi. Dar ce știa ea? 

Într-un fel sau altul, oricum nu mai avea mult timp. 

Mă înarmez. O șterg. Caut ajutor. 

Creierul ei funcţiona în ritm staccato. La fel și funcţiile ei 
motrice. 

Mai întâi se repezi la dulapurile suspendate din cambuză. 

Doar oale, lavete și o sticlă de limonadă goală. Nimic de 
mâncare. 


VP - 94 


Apoi căută în dulapurile toaletei. Săpun, hârtie igienică, o 
cremă de mâini, tampoane. 

Nimic ce să-i poată servi ca armă. Sau măcar ca instrument 
de scris, astfel încât să poată nota codul pentru Milan imediat ce 
ieșea de aici. 

În spatele unei pungi cu cârlige de rufe, văzu un tub de fixativ 
mai vechi, pe care ar fi putut să-l transforme într-un aruncător 
de flacări miniatural, dar pentru asta i-ar fi trebuit și chibrituri 
sau o brichetă. 

Deși... 

Îi veni o idee. 

Ştia că nu avea să ajungă prea departe. Nu în starea în care 
se afla. Dar, dacă reușea să ajungă până la toaletă pentru 
handicapaţi și găsea acolo ceea ce spera, atunci avea o șansă 
reală de supraviețuire. Dacă nu, fixativul acela putea să 
însemne diferenţa dintre viaţă și moarte. 

Așadar apucă tubul, ieși din toaletă și încercă să-și pună în 
practică planul disperat. 


VP - 95 


26. 


Jakob 


— Și de ce nu? întrebă Lynn vizibil deranjată de faptul că 
Jakob o contrazicea. 

Se bosumflă ca un copil mic, așa cum reacționa de fiecare 
dată când nu i se făcea imediat pe plac. 

— Pentru că Milan a început să aibă suspiciuni. Nu putem să o 
omorâm pur și simplu pe Zoe. Nu o să mai facă nimic din ce îi 
spunem dacă nu îi dăm în continuare semne că e în viață. 

— Aș putea să mă prefac eu că sunt Zoe, propuse Lynn. 

— Atunci ar fi trebuit să facem asta de la bun început. Acum o 
să observe diferenţa dintre vocile voastre. 

— Dar nici măcar nu a vorbit cu el până acum. Doar a ţipat. 

Da. Dar te-ar putea întreba ceva legat de mesaj, iar tu n-ai ști 
ce să-i răspunzi pentru că eu n-o să-ți spun nimic despre el nici 
în ruptul capului. Și asta fiindcă s-ar putea să o omori imediat pe 
Zoe și să ne luăm adio de la bani. 

— la spune, chiar nu ai nicio problemă cu faptul că Zoe n-o să 
supraviețuiască operațiunii ăsteia? Jakob puse acea întrebare nu 
din cauză că era nesigur, ci din pură curiozitate. 

— Stai liniștit. 

Lynn râse uscat. 

— Unele lucruri în viaţă sunt pur și simplu mai importante 
decât o relaţie perfectă între mamă și fiică. 

In acel moment, Jakob auzi un sunet ca de plastic făcut 
țăndări. După puţin timp, văzu o umbră în oglinda laterală. 

Cum naiba... 

— Nu te-a dus capul să încui ușa în urma ta? îl mustră Lynn 
urmărind ce se întâmpla afară. Idiot tâmpit! adăugă ea ţipând 
după ce Jakob deja sărise afară din cabina șoferului. 

Pe urmele umbrei lui Zoe. 


VP - 96 


27. 


Zoe 


Simţea frigul ca pe o palmă. O plesnea peste faţă și îi ardea 
mai întâi obrajii, apoi tălpile. 

Zoe era desculţă. Observă asta abia când atinse asfaltul 
înghețat. 

Îmboldită de propria-i frică, se depărtă în fugă de rulotă, 
îndreptându-se spre deznădejde. 

Cu toată panica ce o cuprinse, Zoe văzu că era înconjurată din 
toate părţile de întinderi letale, monotone. Autostrada, 
câmpurile care înghiţeau orice lumină și suflu de viaţă și care în 
imaginaţia ei deformată de durere se transformau în peisaje 
mlăștinoase întunecate. Doar căsuţa ce adăpostea toaleta, cu 
iluminare pe acoperișul ascuţit, se înălța în faţa ei asemenea 
unui turn în întunericul nopții. 

O să reușesc. O să reușesc... sau nu. 

Deja copleșită de dureri într-o parte, auzi ţipetele agitate, 
aproape îngrozite ale lui Lynn în spatele ei. Și pași. Pași 
alergători. Încălţăminte sport pe asfaltul jegos. 

Jakob, idiotul. 

Din păcate, era însă un idiot cu o trusă de scule bine dotată, 
pe care avea să o testeze pe ea imediat ce o va prinde din nou. 
Și asta avea să se întâmple din clipă în clipă. Zoe trebuia să se 
folosească de clipele acelea. 

Călcă pe acostament, de unde luă înainte mucuri de ţigară și 
simţi durerea aproape ca pe o mângâiere în comparaţie cu cea 
de la mână. 

Trecu în goană pe lângă un tomberon din care dădea gunoiul 
pe-afară și se îndreptă spre ușa din mijloc a clădirii ţinând tubul 
de fixativ în mână ca pe un băț de ștafetă. 

— Ajutor! strigă ea irosindu-și degeaba aerul de vreme ce nu 
era nimeni aici să o audă. 

Nu astăzi, într-o seară de vineri și pe o vreme atât de 
urâcioasă. Mâine avea să se umple de tiruri aici, în ambuteiajul 


VP - 97 


specific zilelor de duminică, dar acum o însoțeau doar noaptea, 
frigul și urmaăritorul ei. 

Jakob se apropia tot mai mult de ea. Pașii lui deveneau mai 
zgomotoși, iar respiraţia îi era mai regulată decât a ei. 

Vumm. 

Zoe se izbi de ușa toaletei care se deschidea în exterior. O 
deschise. O trase după ea și o închise. 

La dracu”, la dracu’, unde e incuietoarea??? 

O găsi și o învârti. Respiră. Ca să-și potolească frica. Și 
durerea de nedescris din mâna la care o arsură înțepătoare 
umplea locul unde se aflase înainte un deget. 

— Ajutor! 

Gâfâind, se trase cu groază înapoi în momentul în care ușa se 
zgudui, însă reușise să-l încuie pe dinafară pe Jakob și urletele 
furioase ale acestuia. 

Pauză. 

Se aplecă în jos și suflă spre picioarele acoperite de murdărie. 
Propriile bătăi ale inimii resimţite în ureche erau mai rapide 
decât pumnii care loveau ușa de aluminiu dând impresia 
declanșării unui foc de artilerie. 

Mai departe. 

Nu avea voie să se odihnească. Avea la dispoziţie un minut 
poate. Nu era nici măcar suficient timp pentru a se obișnui cu 
duhoarea de excremente care se imprimase în tencuială de-a 
lungul anilor. Urină, fecale, detergent cu clor și vomă. Lipsea cu 
desăvârșire aerul curat. Măcar funcţiona lumina. Nu se gândise 
deloc la asta: că ar fi fost complet pierdută aici dacă nu ar fi 
putut să vadă nimic, dar neonul din grilajul de pe tavan revărsa 
o lumină tremurată spre spaţiul dezolant în care se afla WC-ul. 
Un vas de W.C. mânjit, fără colac, cu mânere șubrezite ce ar fi 
trebuit să fie de folos celor cu handicap. Suficient spaţiu de 
manevră, dar niciun semnal de alarmă. 

La dracu”! 

Zoe se temuse de asta. Bănuise că nu avea să fie așa de ușor, 
dar certitudinea o slei de puteri. 

Nenorociţii ăștia de copii. Sau adolescenţi. Sau cine o fi smuls 
firul din tavan. Cu tot cu cablul de alimentare. Semnalul de 
urgență din toaleta pentru persoane cu dizabilităţi era complet 
distrus, la fel cum s-ar fi întâmplat cu closetul, oglinda și 


VP - 98 


armăturile, care ar fi căzut și ele de mult pradă vandalismului 
dacă n-ar fi fost făcute din oțel aproape indestructibil. 

La dracu’. 

Mai rămânea doar planul B. 

Ochii lui Zoe fotografiară pereţii toaletei. Măcar în această 
privinţă nu se  înșelase. Fuseseră mânjiţi cu markere 
permanente sau pixuri, dar unii copii se folosiseră și de tuburi 
de spray. 

Slavă Domnului. 

Ușurată, Zoe simţi ceva ce aducea a euforie până când auzi 
sunetul bormașinii. 

Și la asta se așteptase: ca Jakob să nu se odihnească, să se 
liniștească și să o lase singură acolo înăuntru, ci să își aducă 
sculele și să găurească încuietoarea ușii. 

Zoe scoase un teanc de șervețele de hârtie din dozator și 
pulveriză fixativ pe ele de mai multe ori până când le umezi 
complet. 

Între timp, își și căutase pictura potrivită pe perete. 

Un val puternic de un albastru închis, cu un cap de mort pe 
creasta spumoasă. 

Repede. Repede. Repede. 

Zbârnâitul din spatele ei se transformă în scrâșnet. Jakob 
avea să distrugă în curând încuietoarea. 

Șterse peretele cu mișcări febrile. În locurile corespunzătoare. 
Până când se făcu mai frig în spatele ei. 

Nu doar pentru că ușa era deschisă acum. Ci pentru că 
moartea îi sufla batjocoritor în ceafă. Asta înainte ca Jakob să se 
pună pe treabă și să îi aplice o lovitură rapidă, scurtă, 
provocându-i o durere crâncenă care o azvârli în întuneric. 


VP - 99 


28. 


Jakob 


Se întreba dacă nu cumva o lovise prea tare. Trosnetul din 
capul lui Zoe în momentul în care fruntea i se lovi de marginea 
vasului de toaletă nu sunase deloc bine. Un zgomot ce îl însoțea 
pe Jakob încă din copilărie. 

Prima dată îl auzise când îl împinse pe Steffen de pe bicicletă 
în drum spre școală. Pe neașteptate și fără vreun avertisment, 
pentru că, în urmă cu o zi, băiatul făcuse mișto în clasă de 
pantalonii prea lungi ai lui Jakob. Pe atunci nu se purtau căști pe 
bicicletă, dar bordurile erau la fel de tari ca astăzi. 

Atunci. 

Jakob știuse înainte ca ceilalţi să-și fi dat seama. Că ceva nu 
era în regulă cu el. Că era altfel decât copiii obișnuiți. Deși nu 
simţea nicio plăcere când prindea broaște din iazul excavat al 
balastierei abandonate, le băga apoi paie în gură și sufla până 
când trupurile lor plesneau. Făcea asta din cauză că se plictisea. 
Nu pentru că i-ar fi adus vreo bucurie. Avea nouă ani când 
blegul de Steffen fugise ţipând la părinţii lui ca să-l pârască. 
Drept urmare, Jakob primise o mamă de bătaie binemeritată. Nu 
din cauză că schingiuise animale, ci fiindcă se lăsase prins. 

— Ești o rușine. 

Cuvintele repetate obsesiv de tatăl lui printre lovituri i se 
imprimaseră în minte. 

— O rușine pentru întreaga familie. 

Tocmai el vorbea. 

Animale schingiuite, urinat în pat, joaca cu focul. Doar de la el 
moștenise acea predispoziţie spre psihopatie. Dacă chiar o 
moștenise. Spre deosebire de părintele lui, Jakob nu simţea o 
plăcere deosebită când îi chinuia pe ceilalți. Nu își activa acea 
poftă pe care o văzuse în ochii tatălui încă din momentul în care 
luase cureaua în mână. 

Pentru el, violenţa era doar mijlocul pentru atingerea unui 
scop, iar avantajul era că nu dădea doi bani pe suferința 
victimelor sale. 


VP - 100 


La fel și cu tipetele lui Zoe. Nici nu îl delectaseră, nici nu îl 
deranjaseră. Chiar și atunci când ea era cât pe ce să moară, nu 
fusese prea impresionat. 

La urma urmei, Zoe încă respira, întinsă pe podeaua de gresie 
jegoasă a WC-ului pentru handicapaţi. Avea să se trezească din 
nou, chiar dacă urma să îi fie cu siguranță mai greu să lase în 
urmă cel de-al doilea episod de inconștienţă, venit la scurt timp 
după primul. Probabil totuși mai ușor decât îi fusese în cazul 
degetului amputat. 

Să lase în urmă. 

Jakob zâmbi amuzat de propria lui formulare când realiză că 
în acel moment căuta un loc potrivit în care să lase efectiv în 
urmă punga de plastic cu degetul inelar al lui Zoe. Lynn îi 
spusese să îl scufunde cât mai adânc posibil în vasul closetului. 

— Prinde-l cu o bandă adezivă de colac astfel încât să poată fi 
tras afară din apă. 

In principiu, era un plan bun. Asta dacă în zeama maro de 
dinăuntru n-ar fi plutit niște resturi slinoase, care proveneau, în 
cel mai bun caz, din voma cuiva și de la care te îmbolnăveai de 
holeră prin simplul fapt că apucaseși să le privești. Pentru nimic 
în lume n-ar fi atins bazinul cu mâinile goale. 

Jakob lipi așadar punga direct pe oglinda de metal. 

Ce tot atâtea jocuri? 

Milan trebuia să-l găsească. Și, ca să evite ca altcineva să 
facă asta înaintea lui, Jakob pregăti un bilet cu inscripţia 
DEFECT, pe care urma să îl lipească îndată pe ușă. Nu că ar fi 
crezut că cineva avea să folosească toaleta pentru handicapaţi 
la ora aceea, dar niciodată nu se știe. 

Apoi o palpă pe Zoe. Probabil că fata sperase să poată trage 
semnalul de alarmă de dinăuntru; și se puteau considera de-a 
dreptul norocoși că vandalismul nu evitase tocmai toaleta 
aceea. Dar probabil că scorpia avusese și un plan B. 

Un nou mesaj pentru Milan? 

Deși Jakob nu putea să-și imagineze cum ar fi făcut Zoe asta. 
Bine, hârtie putea să scoată din dozatorul cu șerveţele, însă 
mototolul de pe podeaua de gresie era atât de îmbibat cu apă, 
încât nu avea cum să conţină un mesaj lizibil. În rest, nu mai era 
niciun bilet în jur și nici nu mai găsise vreunul ascuns. Nici în 
zeama maro din vasul closetului, în care Jakob scormoni odată 
cu peria, atât cât reuși fără să-și murdărească mâinile. 


VP - 101 


Eroare. 

Logic. 

Cu ce ar fi putut Zoe să scrie pe șervețelul de hârtie? Nu avea 
niciun pix, după cum se asigurase încă o dată percheziționându- 
i trupul. Din rulotă nu șterpelise altceva în afară de un tub de 
fixativ aproape gol, pe care îl scăpase din mână când Jakob 
năvălise în toaletă și o lovise cu pumnul în mijlocul feţei. 

Naiba știe ce voia să facă cu el. 

Ca să fie sigur, Jakob pulveriză fixativ pe un loc din peretele 
toaletei nemânjit de sprayuri sau degete unsuroase bizare. 
După cum se așteptase, nu se întâmplă nimic. 

Hm. 

Ce-mi scapă? 

Singurele mesaje vizibile fuseseră lăsate de niște aiuriți în 
urmă cu mult timp. De exemplu, cel al unui „Magic Mike”, 
pasionat de tipi bine-făcuţi, care își lăsase în urmă numărul de 
telefon în speranţa de a obține o întâlnire în popasul acela. Fix 
lângă abţibildul unei formaţii de Death-Metall necunoscute din 
Cottbus și graffiti-ul oarecum artistic cu un penis, dotat cu două 
grenade de mână în locuri strategice. 

În rest, nu mai vedea nimic în afară de obișnuitele tag-uri și 
mâăzgălituri ilizibile; unele păreau să fie simboluri antice, altele, 
hieroglife complet lipsite de sens. 

Nimic ce ar fi putut să semene nici măcar pe departe a mesaj 
lăsat de Zoe pentru Milan. 

Jakob decise că își îndeplinise sarcinile aici. Așadar, legă la un 
loc mâinile și picioarele lui Zoe cu bandă izolatoare, o trânti pe 
umeri și o scoase din clădire. Ajuns afară, o întinse pe piatra 
înghețată. Reuși să înțepenească ușa cu o doză de bere găsită 
în gunoiul de lângă toaletă. La urmă, scoase biletul mototolit cu 
inscripția DEFECT din buzunarul pantalonilor și tocmai încerca să 
îl lipească pe ușă la înălţimea ochilor cu o bucată de bandă 
adezivă, când o voce cristalină de femeie îl băgă în sperieţi. 

— O, Doamne, ce se întâmplă aici? Aveţi nevoie de ajutor? 


VP - 102 


29. 


Milan 


— YVONNE? 

— MAMA? 

Avea din nou unul din visele lui în oglindă. Așa numea Milan 
mai toate experiențele supranaturale unde realitatea și visul se 
suprapuneau, așa cum se întâmpla acum cu cele două voci 
distincte care îi strigau în același timp: 

— LA NAIBA! 

— TREZEȘTE-TE! 

Când avea astfel de vise în oglindă, Milan hoinărea simultan 
în două lumi, știind că doar una dintre ele exista cu adevărat, pe 
când cealaltă era produsul imaginaţiei sale. Uneori îi era greu să 
asocieze percepțiile senzoriale cu nivelul corespunzător al 
conștiinței. Măcar de data asta, Milan era relativ sigur că se afla 
într-adevăr într-un Mini Cooper alături de Andra și gonea pe 
autostrada Brandenburg cu circa o sută șaizeci de kilometri la 
oră, iar fumul resimţit în gură și în ochi era de fapt doar în 
imaginația lui. | 

— LASĂ-MĂ SĂ PLEC! 

— CINE EȘTI? 

Dar ale cui erau cele două voci diferite, care se contopeau 
una în alta în visul lui, devenind neinteligibile? 

În fond, în timpul unor astfel de vise, Milan se simţea la fel ca 
atunci când privea un text în viaţa de zi cu zi. Doar că aici nu 
doar literele, ci toate percepțiile senzoriale se transformau într-o 
cacofonie. 

Auzea sunete diferite, avea sentimente contradictorii și vedea 
imagini transparente, suprapuse. De exemplu, în momentul de 
faţă se apropia de mai multe semnale rutiere luminoase care 
semnalizau îngustarea benzii, dar în același timp stătea pe holul 
vechii sale case părintești de pe insula Rugen. Ele îi indicau 
calea de la scări până la camera lui de la primul etaj. 

Îmbrăcat în pijamale, Milan alergă desculț pe scândurile de 
lemn spre ultima treaptă a scărilor, unde se afla o siluetă pe 


VP - 103 


care o mai întâlnise și cu alte ocazii pe tărâmul viselor. Însă 
ceva - poate sunetul focului trosnind în sufragerie și fumul gros 
ce năpădise de la parter spre etaj, învăluind picioarele intrusului 
cum învăluie ceața de la sol trunchiurile copacilor, sau poate 
căldura puternică ce îi înroșea obrajii - părea mult mai adevărat, 
mai realistic în viziunea aceasta decât în cele de dinainte. Cea 
din urmă senzaţie se datora poate faptului că, între timp, 
încălzirea din scaunul mașinii Mini fusese pornită din nou. 

— Cine ești? Și ce cauţi aici? întrebă Milan și simţi nevoia să 
tușească. 

Tipul - clar era vorba de un bărbat - purta, ca de obicei în 
visele lui, un tricou. Din nou, Milan avu sentimentul acela bizar, 
extracorporal, declanșat de realizarea faptului că putea să 
citească ce era scris pe tricou. 

De această dată, textul de pe tricou conţinea doar două 
cuvinte: 

— VINO ÎNAPOI. În același timp, îl auzi și pe străin spunând: 
„VINO ÎNAPOI”. 

Vocea era a unui tânăr adult. Era aspră și ascuţită, potrivită 
pentru capul ascuţit al acestuia. Cuvintele sunau de parcă ar fi 
fost cioplite cu o daltă. 

— ÎMI PARE RĂU! NU AM VRUT. 

În secunda următoare, Milan observă cu uimire și groază că 
străinul începu să plângă. Totodată, inscripţia de pe tricou se 
schimbă asemenea unei benzi electrice căreia îi puteai schimba 
textul printr-o simplă apăsare de buton. ÎMI PARE RĂU. NU AM 
VRUT, apărea acum și pe tricou și fu înlocuit imediat de O SA 
ÎNDREPT LUCRURILE, în timp ce silueta necunoscută zicea „O SĂ 
ÎNDREPT LUCRURILE”. Cu fiecare pas făcut de Milan în direcţia 
bărbatului, acesta întinerea tot mai mult, chipul devenindu-i tot 
mai băieţesc. Milan observă că are coșuri în puful de mustață, 
însă nicio urmă de riduri pe frunte sau cearcăne în jurul ochilor. 
Probabil că era doar cu puţin mai în vârstă decât el, asta dacă 
visul ilustra ziua marelui incendiu în care își pierduse, la vârsta 
de paisprezece ani, nu doar mama, ci și locul natal într-o singură 
noapte. 

— Ce nu ai vrut? strigă Milan în vis și simţi cum i se 
încleștează pumnii în interiorul mașinii ce tocmai schimba 
banda. 


VP - 104 


Arătă cu degetul spre mâna dreaptă a străinului. O mână atât 
de mare încât Tinka, pisica lor cu pete maro și albe care atârna 
acum de blana de la gât în strânsoarea lui, arăta ca un mic 
iepure de jucărie. E 

PIERDUTA. 200 EURO RECOMPENSA, apărea acum pe tricou. 

— TREBUIE SĂ IEȘI DE AICI. ȘI TINKA LA FEL, îl îndemnau din 
nou simultan atât tricoul cât și gura străinului. 

— Dar... Milan se apropie și mai mult. Dar Tinka e moartă! 

— SERIOS? 

Străinul se uită la pisica nemișcată, ai cărei ochi erau deschişi 
surprinzător de larg. 

— NU, NU, NU. SIGUR TE ÎNȘELI. NU E MOARTĂ. VINO 
ÎNCOACE SĂ-ȚI ARĂT! 

În vis, Milan se afla acum la parter, în faţa intrării. Deodată fu 
apucat de același bărbat care tocmai stătuse în capul scărilor. 
Faţa lui luă pentru o secundă forma unui nor de pâclă mare, 
cenușiu, apoi căpătă contururile chipului unei fete tinere, ca în 
final să revină la trăsăturile masculine de mai devreme. 

— ÎȚI ARĂT MOARTEA, spuse necunoscutul. 

Probabil că și pe tricoul lui apăruse același text, dar Milan nu 
mai putu să îl citească pentru că deja era în cădere liberă. Căzu 
jos, pe treptele pivniţei, împins de bărbatul râzând, care o 
omorâse deja pe Tinka și acum striga în urma lui: 

— AȘA E CÂND MORI. 

— AM AJUNS. 

Milan nu reuși să înțeleagă finalul „... mori” pentru că râsul 
ucigașului său din vis se întrepătrunse cu apelul de trezire dat 
de Andra în lumea reală. 

Abia după ce se izbi cu capul de prima treaptă a scărilor, 
începu să deslușească vocile din minte. 

— AȘA E CÂND MORI! 

— AM AJUNS. 

Impactul dintre capul lui și bordura tare îl catapultă pe Milan 
înapoi la realitate. Deschise ochii și o auzi pe Andra strigând din 
nou lângă el „Am ajuns!” 

La popasul Eldetal Ost. 

Gol, părăsit, rece și dezolant. 

Decorul perfect pentru o întâlnire cu moartea. 


VP - 105 


30. 


În afară de o mică mașină japoneză, care fusese probabil 
abandonată aici, nimic nu indica faptul că un om ar fi pășit 
cândva sau avea să pășească vreodată în parcarea aceea. 

Milan nu avea ce să le reproșeze arhitecţilor, inginerilor 
peisagiști sau inginerilor constructori. Oricât și-ar fi dat ei silinţa, 
popasurile de genul acela nu aveau să dea niciodată impresia 
unor locuri tihnite, atrăgătoare, plăcute sau chiar primitoare. 
Nici măcar luminate de soare, sub un cer senin, deci cu atât mai 
puţin noaptea, la o temperatură de minus două grade. 

Asta, din cauza scopului lor. Dacă într-un popas ca acesta nu 
lucra nimeni - nu era nicio benzinărie, niciun restaurant, nici 
măcar un chioșc -, el nu servea decât ca staţie de tranzit: o 
scurtă, iritantă întrerupere a drumului către adevărata 
destinaţie a călătoriei. 

O alegorie a vieții, gândi Milan în timp ce se îndrepta, alături 
de Andra, spre clădirea slab iluminată în care se afla toaleta. Nu 
erau oare cu toţii călători conștienți de faptul că propria 
existenţă era, în raport cu universul, atât de fugitivă precum un 
soi de oprire la boxe pe autostradă? 

Milan se scutură din tot corpul. Nu din cauză că îngheţa de 
frig, ci pentru că trupul lui se apăra în mod intuitiv de astfel de 
gânduri tulburi. Pentru că ele reprezentau o acceptare a ceea ce 
urmau să găsească în cazul în care temerile cele mai sumbre ale 
lui Milan aveau să se confirme. La o oarecare distanţă de ei, 
vuietul claxoanelor de tir se amesteca în tumultul continuu de 
pe autostradă. Un soundtrack sinistru care îi însoțea pe Andra și 
Milan în timp ce se îndreptau spre locul indicat de Jakob. 

— Defect, spuse Andra și arătă cu degetul spre biletul lipit pe 
ușa din aluminiu a toaletei pentru persoane cu dizabilităţi, unde, 
probabil, era scris cuvântul respectiv. Milan vedea doar: 


AEPECT 


Scrâșni din dinți încercând să deschidă ușa. Când se aplecă, 
văzu doza de bere îndesată ca piedică între blatul ușii și 
trotuarul din piatră. 


VP - 106 


— Tipul improvizează, constată Milan. E un semn bun. Nu 
plănuise să facă asta. Și cine nu își plănuiește pașii până în cel 
mai mic detaliu face greșeli, zise el și își duse mâna la cap. Asta 
știm amândoi din propria experienţă. 

În mod normal, Milan reușea să smulgă un rânjet de la Andra 
de fiecare dată când făcea aluzii la modul dureros în care se 
„Cunoscuseră”. De data asta însă, era evident că femeia nu 
avea niciun chef. După ce deschise ușa complet, nici Milan nu 
era sigur dacă avea să mai fie vreodată în stare să aibă un gând 
vesel. 

— La dracu’, e...? 

— Moartă? Milan îndrăzni să rostească acel cuvânt care îi 
rămăsese în gât Andrei. 

Se aplecă asupra siluetei feminine neînsufleţite, aflate în 
poziție de șezut fix în faţa bazinului toaletei. Era înfășurată într- 
un pardesiu de stofă de culoare închisă. Cu trupul prăbușit, 
bărbia în piept, picioarele întinse într-o băltoacă duhnind a 
fecale și urină. 

Milan îi dădu părul la o parte, verifică pulsul la carotidă și își 
retrase degetele când simţi plasticul de pe pielea rece. 

— Da. 

— Și ea e...? 

Nici acum nu era nevoie ca Andra să-și termine propoziţia 
pentru ca Milan să știe ce vrea partenera lui să afle. 

— Nu. Nu e Zoe. Femeia asta e mai în vârstă. 

Milan presupuse că al ei era micul automobil de afară, numai 
bun de dat la fier vechi. 

— Probabil că i-a stat în cale lui Jakob. Și a plătit cu viața 
pentru asta. 

— Ce i-a făcut? 

Milan ridică în sus capul moartei, iar întrebarea își găsi 
răspuns. Globurile oculare îi erau pline de sânge și ajunseseră 
de dimensiunea unor mingi de golf, ieșindu-i din orbite. Jakob o 
strangulase cu un colier de plastic. Biata femeie trebuie să se fi 
scăpat pe ea în timp ce se lupta să rămână în viaţă. 

— Îmi vine să vomit, spuse Andra, dar nu o făcu. 

Își puse doar mâna la gură, motiv pentru care Milan abia 
înţelese următoarea ei întrebare. 

— Aia e limba ei? Milan observase același lucru și scutură din 
cap. 


VP - 107 


— Nu. 

Ce iese din gura ei nu e vârful limbii. În timp ce atingea 
buzele moartei cu mâinile realiză că era greșit ce făcea și că ar 
fi trebuit măcar să își ia mănușile de unică folosinţă din trusa de 
prim ajutor. Oricum, amprentele lui erau deja pe cadavru de 
când verificase dacă femeia are puls. Așa că își duse treaba la 
bun sfârșit și scoase afară restul de deget. 

— Să nu-mi spui că... 

— Ba da. 

Asta e mesajul lui pentru noi. Că o să meargă până în pânzele 
albe. Inelarul unei adolescente ambalat într-un cadavru. 

— Jakob a ciuntit-o. 

Ceva în legătură cu degetul mânjit îl deranja pe Milan și mai 
mult decât oroarea în sine a faptei, dar nu reușea să își dea 
seama ce anume. 

Andra scoase un geamăt, își trecu degetele prin păr și, ca și 
cum ar fi vorbit cu sine însăși cu voce tare, spuse: 

— OK, OK. Gata. Ai avut dreptate. 

— Ce? 

— E timpul să sunăm gaborii. Mi se rupe de trecutul tău. 

ÎI îndemnă pe Milan să apeleze numărul de urgente, iar el era 
cât pe ce să o facă însă, când încercă să formeze numărul 110 
cu ajutorul funcţiei vocale, fu întrerupt de primirea unui apel. 

Pe display apăruse: VUMXR VECUNOSCUP. 

Criminalul, îi spuse raţiunea. 


VP - 108 


31. 


— Aţi găsit mesajul meu? întrebă Jakob. 

Nemernic bolnav, aţi... 

— Cred că asta îmi răspunde la întrebare. 

— Cine sunteți? Și ce naiba vreţi de la mine? 

Milan se învârti cu faţa spre chiuvetă, unde o văzu pe Andra 
cu tubul de fixativ în mână, cercetând inscripţiile de pe pereţi. 

Ce idee bună! Poate că Zoe a lăsat totuși un mesaj pe 
undeva. Deși... Asta ar fi însemnat că fata a fost aici, în toaletă. 
Si de ce i-ar fi permis Jakob sau complicea lui să vină aici? 

— N-avem timp pentru întrebări din astea. 

— Chiar așa, nebunia asta se termină acum. O să sunăm 
imediat la poliţie, răspunse Milan, dar nu era chiar convins 
întrucât Andra îi dădea de înţeles că ar fi găsit ceva demn de 
atenţie între chiuvetă și dozatorul de hârtie. 

— Ce? mimă el din buze. 

Vedea doar o pictură murală decolorată. Cineva cu mult talent 
artistic pictase un val tsunami uriaș, pe creasta căruia înota un 
cap de mort. 

— Aţi spus „o să sunăm”. Interesant. Chiar mă întrebam cât o 
să-mi mai ascundeţi faptul că sunteţi însoţit. Încă mai aveţi de 
înfruntat multe, așa că nu vă strică să primiţi ceva ajutor. 

Uluit, Milan luă la cunoștință rugămintea lui Jakob de a 
rămâne pe fir. Se folosi de întreruperea bizară ca să o întrebe pe 
Andra ce a descoperit. 

— Fixativul e soluţia de curăţare perfectă, zise ea, scutură 
apoi tubul și se învârti cu faţa spre el. 

— Fixativul? Pe bune? 

— Elimină foarte bine mai ales petele de marker permanent. 
Cine s-a folosit de el, clar n-a avut prea mult timp la dispoziție. 
Vezi urmele deschise la culoare de pe val? 

Milan se apropie. 

— Da. 

— Astea au fost adăugate ulterior. 

— Cu fixativ? 


VP - 109 


— Nu a fost prea eficient, dar, acolo unde a șters cu sprayvul, 
culoarea s-a diluat puţin. 

Andra își plimbă degetul arătător pe contururile astfel 
formate. 

— Lasa-mă să ghicesc: Poţi distinge numere și litere dacă te 
uiţi mai cu atenţie? 

Și dacă poti citi. 

— Exact. Andra citi cu voce tare ce i se părea că vede pe 
umbrele de pe val: K34P3C2. 

Un cod. CODUL LOR! 

Milan simţi un puseu de energie. Oboseala de mai devreme 
era acum doar o vagă amintire. 

Deci a fost aici! Zoe a lăsat un mesaj pentru noi. Milan se 
întoarse cu faţa spre ieșire. Voia să meargă cât mai repede cu 
Andra înapoi la mașină, unde se afla cartea cu ajutorul căreia 
puteau decoda mesajul criptat, dar auzi deodată un cârâit în 
difuzorul telefonului din mână. Jakob voia să vorbească din nou 
cu el. 

— Așa, am rezolvat, spuse el înainte ca Milan să apuce să-și 
pună bine receptorul la ureche. Dacă aș fi în locul 
dumneavoastră, aș lua cadavrul femeii în cârcă și aș dispărea 
rapid din popas. 

Milan își duse mâna la cap involuntar. 

— Vreţi să vă fac eu munca murdară? Cât de prost mă 
credeţi? După cum am spus deja: o să închid acum și o să 
sesizez poliția. 

— Nu e nevoie. Am făcut-o eu deja. 

Încă de dinaintea căzăturii pe treptele pivniţei, Milan avusese 
o mică proeminenţă de dimensiunea unui bob de mazăre, care, 
în calitate de vestitor al unor dureri crâncene de cap, începea să 
îi pulseze sub linia părului. Exact asta se întâmpla și acum. 

— Ce? întrebă el, nefiind sigur că înţelesese corect ce îi 
spusese șantajistul. 

— Tocmai acum, cât aţi așteptat să revin la telefon. Am folosit 
un mobil de unică folosinţă, care nu poate fi urmărit. 

Jakob a sesizat singur politia? 

— Și ce le-aţi spus? 

— Eu nu le-am spus nimic, râse Jakob. Doamna de la 
picioarele dumneavoastră a fost atât de drăguță încât a rostit un 


VP - 110 


mesaj audio înainte să ne părăsească. Poftim, ascultați și 
dumneavoastră. 

După foșnetele de la capătul firului părea că Jakob își 
îndepărtează mobilul de ureche și apropie de microfon un alt 
dispozitiv, probabil telefonul de unică folosință menţionat mai 
devreme. Se produse un cârâit ca atunci când un radio de 
frecvență ultra înaltă caută un post, apoi Milan auzi o voce care 
îi încleștă mintea asemenea unei mâini reci, în încercarea de a 
zdrobi orice speranţă ar fi rămas înăuntru. 

— Vă rog, ajutați-mă, implora femeia în timp ce, probabil, 
simţea deja colierul de plastic în jurul beregatei. 

Suna de parcă ar fi fost strivită și totodată ca și cum i s-ar fi 
adunat prea mult scuipat în gură, de care ar fi vrut să scape 
odată cu frica ei de moarte. 

— Sunt aici, în parcarea Eldetal. În toaleta pentru handicapati. 
Vrea să mă omoare. Numele lui e Milan... vă rog... 

Sunetul înregistrării se stinse. 

Andrei, care se lipise de Milan ca să poată asculta mai bine, îi 
tremurau mâinile. Pe chipul ei se putea citi groaza. Şi Milan avea 
impresia că îi îngheaţă pielea pe dinăuntru. Nu mai era în stare 
să se miște în voie, nici măcar să vorbească. Chiar și în ureche 
simţea o presiune care amortiza cuvintele perfidului șantajist. 

— Mda, deci nu mai durează mult până o să aveţi musafiri. 
Aveţi un mic avantaj față de ei pentru că târfa a uitat să 
menţioneze punctul cardinal. Poate că patrula o să verifice mai 
întâi parcarea de pe cealaltă parte a autostrăzii. Dar, dacă aș fi 
în locul dumneavoastră, aș face tot posibilul ca gaborii să 
creadă la urmă că totul a fost doar o glumă proastă. 

Vocea lui Jakob pierdu orice urmă din prietenia cinic afișată 
până atunci și deveni aspră: 

— Cu alte cuvinte: scăpați odată de cadavrul ăla nenorocit. 


VP - 111 


32. 


Se spune că nu ar trebui să iei niciodată decizii impulsive în 
momentul în care ești cuprins de o anumită emoție. Să nu 
arunci verigheta la picioarele partenerului în timp ce vă certati. 
Să nu trimiți imediat șefului acel e-mail isteric scris la nervi în 
miez de noapte. „Distanţă” este cuvântul magic folosit de orice 
conciliator sau life coach. Și probabil că majoritatea antrenorilor 
mentali te-ar sfătui să nu te apuci în niciun caz de mutat 
cadavre din toalete publice imediat după o conversație 
telefonică cu criminalul. 

Sau poate nu? 

Ce alte alternative avea la urma urmei? 

Să aștepte pur și simplu și apoi să petreacă o noapte în arest 
preventiv? 

— Ce faci acolo? întrebă Andra îngrozită, în timp ce Milan, 
luând o decizie după o scurtă pauză de gândire, îngenunche 
lângă victimă și începu să-i pipăie hainele. 

— Cheile de la mașină, răspunse el scurt. 

Ce altceva? 

Nu doar cadavrul, ci și mașina femeii trebuia să dispară. Cel 
mai bine era să dispară împreună. Intrucât ucigașul nu o 
înjunghiase pe biata femeie, măcar nu erau nevoiţi să șteargă 
bălți de sânge. 

— Pentru ce? întrebă Andra cu vocea gâtuită. 

In momentul acela nu mai semăna deloc cu războinica de 
odinioară care, înarmată cu o bâtă, ţinuse piept cu un calm 
desăvârșit unui spărgător. 

Aha! 

Găsi ce căuta în buzunarul drept al pardesiului și scoase de 
acolo o legătură de chei. Apoi apucă trupul neînsufleţit de 
șolduri și îl săltă pe umeri. 

— Stai un pic! strigă Andra. 

Milan simţi că ameţește. Pe de o parte îi făcea probleme 
greutatea cadavrului, pe de altă parte mai era și duhoarea de 
urină și fecale, pe care acum și-o poziționase oarecum în jurul 
gâtului. Avea să o ia razna dacă trebuia să mai stea chiar și o 


VP - 112 


secundă în WC-ul pentru handicapați. Așadar, trânti ușa în afară 
și simţi aerul nopţii izbindu-l în faţă cu o mănușă îngheţată. 

— Dacă îi faci jocul, abia atunci o să devii suspect, zise Andra 
în spatele lui. Încă nu am făcut nimic greșit. Hai să așteptăm să 
vină gaborii și să le explicăm totul. 

Acum vorbi în șoaptă fiindcă ușa era deschisă. De parcă ar 
mai fi contat dacă cineva chiar s-ar fi aflat în acel moment în 
apropiere de ei. Andra ar fi putut să urle cât o ţineau plămânii. 
Milan auzea apropiindu-se mai multe mașini de patrulă cu 
sirenele pornite, dar toate sunetele acelea puteau fi la fel de 
bine rodul imaginaţiei lui denaturate de panică. 

Încă erau singuri. Încă mai aveau timp să scape. 

Încă. 

— Deja îi fac jocul lui Jakob de la amiază, răcni el fără prea 
mari speranţe că vorbele lui vor ajunge până la Andra. 

Pas cu pas, se îndepărtă de ea și de clădirea în care se afla 
toaleta. Câteva secunde mai târziu, ajunse la micul automobil al 
moartei. 

Nu putea să citească numărul de înmatriculare, însă înţelese 
abțibildul ecvestru de pe spatele mașinii fără a avea nevoie de 
ajutorul unui translator. 

Poate că vine de la un grajd din apropiere? 

— N-am timp de pierdut. 

Deschise portbagajul cu cheia, găsind în el nimic altceva 
decât un prosop, ziare vechi și o trusă de prim ajutor. 

Andra îl urmase. 

— l-a tăiat degetul lui Zoe. DEGETUL! 

— Nu-i nevoie să-mi explici mie. L-am înfășurat în hârtie 
igienică și l-am BĂGAT ÎNAPOI! ţipă ea drept răspuns. 

— Atunci, uită-te la asta! 

Se întoarse astfel încât capul cadavrului era acum îndreptat 
spre Andra. 

— Ce dovadă îţi mai trebuie ca să înţelegi că o să o omoare 
pe Zoe dacă nu îl opresc? 

Fără prea multă delicateţe, lăsă cadavrul să cadă în portbagaj 
și se chinui să-l așeze în poziţia fetusului, astfel încât să poată 
să închidă din nou capacul. 

— Nu ai ce să faci, spuse Andra cu prea puţină putere de 
convingere. 

— Codul, Andra. Gândește-te la mesaj. 


VP-113 


Milan gâfâia din cauza efortului depus. Vântul de gheaţă al 
nopţii îi răcorea transpiraţia. 

— Nu înţeleg de ce, dar există o legătură între mine și fata 
asta. Se bazează pe mine. Sunt singura ei șansă de salvare. Și 
n-am de gând să i-o irosesc cu interogatorii la secţie. 

— Ţi-a trecut vreodată prin gând că poate totul e o capcană? 

Biletul. Fata. Cartea. 

— Da. Dar chiar dacă e, atunci am căzut de mult adânc în ea. 

Milan deschise ușa șoferului și se strecură în mașină. Mirosea 
a câine și a plimbări lungi prin pădure. Se asigură că pe 
bancheta din spate nu doarme niciun patruped. Se părea că 
femeia nu-și luase animalul de casă cu ea în ultima ei călătorie. 

— Folosim următoarea ieșire și ne întâlnim după Leizen, în 
apropierea lacului Dambecker See. 

Încercă să închidă portiera, dar Andra ţinea de rama acesteia. 

— De unde știi numele astea? întrebă ea. 

— Care nume? 

— Numele ieșirilor, ale locurilor. Mai devreme nu puteai să-ţi 
amintești nici măcar de numele unei străzi din Berlin City, iar 
acum știi toate toaletele de pe autostrada A19? 

Da. Într-adevăr. 

Abia după ce porni motorul, înțelese ce însemna cu adevărat 
răspunsul pe care tocmai i-l dăduse Andrei. 

— Pentru că ăsta e traseul spre Rugen. 

Codul. Parcarea. Rugen. 

Nici asta nu avea cum să fie o coincidenţă. 

Jakob alesese în mod intenţionat acel popas. Nu doar pentru 
faptul că era atât de puţin frecventat. Ci pentru că se afla pe o 
rută care îl ducea pe Milan înapoi într-o regiune unde locuise 
mai mulți ani de zile. Și totuși, se simţea mai dezorientat acolo 
decât într-un oraș complet străin. 

Acolo. 

În trecutul lui. 


VP - 114 


33. 


Lynn 


Jakob fluiera voios, ca pentru sine, ceva ce pentru o persoană 
cu multă imaginație ar fi sunat ca melodia Enjoy the Silence. 
Doar pentru acest fapt, Lynn simțea nevoia să-l izbească cu 
capul de volan până când fruntea i-ar fi căpătat o consistență de 
crème brûlée. 

Cum putea să fie aşa de bine dispus fraierul după ce făcuse 
greşeală după greşeală? 

Prea tont ca să încuie ușa rulotei. Prea prost ca să se ferească 
de martori. 

Și cine știe cu ce o mai dăduse în bară fără să afle ea? 

Dumnezeule! 

Nu s-ar fi mirat dacă aveau să fie nevoiți să oprească în 
curând pe banda de urgență pentru că tolomacul a uitat să 
alimenteze. 

— Eşti pur și simplu beton, baby, spuse el, și setă 
ștergătoarele pe treapta de mijloc întrucât lapoviţa începuse să 
cadă din nou. 

Cu pseudoargoul lui exagerat de vesel, suna ca un tată 
extraordinar de penibil ce se face de râs încercând să folosească 
limbajul tinerilor. 

— Ce idee super ai avut, să sunăm noi înșine la poliţie. 

Da, clar. Mai ales de vreme ce am și făcut asta. 

Acum, Lynn ar fi vrut să-și izbească propriul cap de bord. 

Ce tăntălău. 

Milan resimțea acum un stres extrem și probabil credea că ea 
și Jakob chiar au asmuţit poliţia pe ei înșiși. Dar Jakob? Jakob era 
pur și simplu greu de cap și, oricât de pompos ar fi vorbit în 
timpul apelurilor telefonice, pe termen lung nu putea să 
ascundă nimănui faptul că obținuse un scor mai mic decât o 
maimuţă la un test de IQ. 

— A fost doar un bluf, zise ea, fără să fie auzită însă de Jakob, 
întrucât vocea i se pierduse în șuieratul și  scârţăitul 
ștergătoarelor ce se activaseră din nou. 


VP - 115 


Nervoasă, privea fix prin geamul lateral udat de ploaie la 
umbrele întunecate care zburau pe lângă ei. Copaci ale căror 
rădăcini fuseseră curățate de ramuri până sub coroană și care, 
cu siguranţă, și-ar fi dorit ceva mai mult decât să trăiască o 
viață întreagă într-un nor de gaze de eșapament și gălăgie. 

— Deci, trebuie să recunosc că sunteţi cel mai grozav duo 
mamă-fiică pe care l-am întâlnit vreodată, îl auzi pe Jakob 
spunând; plin de admiraţie, idiotul. 

— Tacă-ţi fleanca! 

Lynn își apăsă fruntea pe geamul rece și închise ochii. Totuși, 
somnul nu era o opţiune în acel moment. Nici nu voia să-și 
imagineze ce s-ar întâmpla dacă Jakob ar crede că e 
nesupravegheat și ar începe să ia singur decizii, deviind astfel 
de la plan. 

Tolomacul. 

Ar fi preferat să scape de el înainte de a scăpa de Zoe, două 
belele în minus pe pământ. Dar trebuia să se potolească. Nu-și 
permitea să-și scape țelul din ochi din cauza furiei. 

Și, dacă era sinceră - ceea ce îi venea greu în legătură cu 
Jakob -, trebuia să recunoască faptul că n-ar fi ajuns așa de 
departe fără ajutorul lui. La naiba, fără el nici nu i-ar fi venit 
ideea întregii povești. 

— La ce te gândești? 

Oftă și înghiţi supărarea cauzată de întreruperea partenerului 
ei. 

— Mă întrebam dacă Milan chiar o să facă rost de bani și o să 
ne plătească. În momentul de faţă nu știe încă ce știm noi. 

Jakob îi mângâie genunchiul fără a-și lua privirea de la stradă. 

— Lasă-mă pe mine să-mi fac griji pentru asta, baby. O să-i 
pice fața fraierului când o să afle ce morman de bani deţine. Și 
atunci, noi o să fim fix în spatele lui, așteptând cu mâna întinsă. 

Lynn își dădu ochii peste cap și chicoti. 

lritat, Jakob privi fugitiv spre dreapta. 

— Ce e, de ce râzi? 

— Pentru că mă bucur, minţi ea și se gândi: în primul rând 
pentru că tu nu știi că mă doare în fund de bani. Am cu totul alt 
plan. Și când o să ajung să-l pun în practică, tu nu vei mai fi în 
viată. 


VP - 116 


34. 


Milan 


— ENDE? 

Milan învârti oglinda retrovizoare astfel încât să poată vedea 
de pe scaunul din dreapta șoseaua lăsată în urmă. Spre 
ușurarea lui, nu îi urmărea nimeni. Nimeni nu părea să-i fi 
observat când parcaseră micul automobil. Lăsaseră mașina pe 
un drum forestier, lângă o stivă de bușteni tăiaţi. Probabil 
cadavrul din portbagaj avea să fie descoperit deja în dimineaţa 
următoare, de persoane ajunse în pădure în plimbarea lor de 
weekend, dar erau șanse de aproape sută la sută ca asta să nu 
se întâmple în următoarele ore. Pe vremea aceea mizerabilă nu 
se plimba nimeni prin pădurea ce însoțea șoseaua naţională 
B198 și, chiar dacă s-ar fi plimbat, nu ar fi fost interesat de o 
rablă parcată acolo. , 

— Da, ENDE, confirmă Andra. Adică FINAL. Asta e mesajul. 

K34P3C2 

Ajunsese înaintea lui la punctul de întâlnire stabilit și se 
folosise de timp pentru a descifra codul cu ajutorul cărții. 

— Ce vrea să ne spună Zoe prin asta? A 

— Păi, mesajul e destul de clar, opină Andra. li este frică de 
moarte. 

— Da, dar e deșteaptă. Folosește o limbă secretă și a găsit o 
modalitate de a transmite mesajul. Cine gândește astfel nu 
irosește timpul cu informaţii neînsemnate, care nu ajută cumva 
la acțiunea de salvare. 

Cod. Timp. Informatie. 

Milan mai cugetă o dată, în gând, la propriile sale afirmații. 

... Salvare... 

— Oprește puțin, te rog! îi ceru el. 

— De ce? Andra nu dădea semne că intenționează să 
încetinească. 

— Trebuie să cauţi ceva pe Google pentru mine. Repede! 


VP - 117 


Andra plescăi iritată din limbă și frână atât de brusc încât 
coada îi zbură peste umăr, apoi trase pe dreapta și porni 
luminile de avarie. 

— Ce? 

— Există vreun fel de carte de telefoane pentru Rugen? 

— Cred că mai degrabă un registru online pentru toată 
Germania. Dar înţeleg ce vrei să spui. 

ENDE nu era un indiciu privind starea emoțională sau de 
sănătate a lui Zoe. 

Ci privind făptașul! 

Andra își înșfăcă telefonul și deblocă ecranul înfăţișând-o pe 
fiica ei. 

Milan respira adânc astfel încât să se poată concentra din nou 
asupra esențialului, când Andra îi spuse cu emoție: 

— Într-adevăr. Două intrări. 

— Unde? 

— Una în Gustow. Karin și Thomas Ende. Și încă una în... 

Se opri din vorbit. 

— Unde? întrebă el, deși bănuia răspunsul. 

Totuși, fu șocat când Andra îi citi adresa. 

— Strada Stubbenkammerstrafe 14. 


VP - 118 


35. 


Următoarele două ore ale călătoriei se scurseră în tăcere. Era 
de parcă în momentul în care conștientizaseră că ultimul mesaj 
al lui Zoe le indica drumul spre comuna Lohme de pe insula 
Rügen, se crease un vid în automobilul Mini. În apropiere de 
orașul Malchow - tocmai depășeau o rulotă urâtă -, Andra porni 
radioul, doar ca să oprească apoi muzica după o scurtă căutare 
printre posturi. Sunetele erau prea nepotrivite. Muzica veselă 
era ca un fel de batjocură, pe când notele minore le amplificau 
starea fatalistă. 

Strada Stubbenkammerstrabe. 

Acolo nu locuia niciun Jakob Ende, ci, conform registrului de 
pe internet, un anume Frank-Eberharat, însă bărbatul locuia într- 
adevăr în clădirea cu numărul 14. 

Tocmai numărul 14. 

În casa destinată traiului unei singure familii, cu acoperiș de 
stuf și ușă albastră - asta dacă încă mai erau acolo. Fusese o 
mică minune că focul nu distrusese clădirea complet. Cineva - 
probabil că un vecin - chemase foarte repede pompierii, a căror 
echipă de intervenţie îl găsise pe Milan cu capul spart la baza 
treptelor. Pesemne că Milan își pierduse, din cauza fumului gros, 
mai întâi simţul de orientare, apoi cunoștința. Dacă ar mai fi 
trecut câteva minute, nu și-ar mai fi recăpătat-o niciodată. 

Când trecură podul Rugenbriicke dinspre orașul Stralsund, 
niște furnicături nervoase îi traversară coloana lui Milan, pornind 
de la coccis în sus. Se încordă în scaun, simţi cum i se 
accelerează respiraţia, dar, înainte ca tensiunea să ia amploarea 
unui atac de panică, Andra întrerupse tăcerea și îi distrase 
atenţia cu o întrebare derutantă. 

— Crezi că răutatea este o boală? 

Milan îşi trecu mâna prin păr. Înghiţi. 

— Vorbim despre mine sau despre Jakob? 

Andra râse. Un pic prea tare. 

— Aiuritule. Tu nu ești rău. Ce zici? Crezi că Jakob a fost 
dintotdeauna așa? 


VP - 119 


— Pe bune acum? Purtăm o discuţie filosofică în timp ce un 
nebun ne fugărește în noapte? 

— Când dacă nu acum? 

Milan medită înainte de a-și pregăti răspunsul sub forma unui 
potop de întrebări. 

— Vrei să știi dacă Jakob e o excepţie? O eroare a naturii? Sau 
dacă nu cumva răutatea e ascunsă în fiecare dintre noi și o 
ținem în frâu doar cu ajutorul educaţiei? 

Andra scutură din cap. 

— Întrebarea mea e mai concretă: crezi că răutatea e ceva 
transmis din generație în generaţie? 

— Ca un defect genetic? 

Milan își duse mâna la cap involuntar. Mintea îi zbură la 
bunicul lui, Willy, la iepurele tatălui său, pe care se presupune 
că Willy l-ar fi omorât doar pentru că fiul lui venise acasă cu o 
notă proastă. 

Nu era singura anecdotă despre bunicul lui care i se păruse 
atât de odioasă încât o considerase de domeniul fantasticului și 
al legendelor. Cea mai oribilă dintre acestea îi fusese povestită 
chiar de tatăl lui - tocmai în ziua înmormântării lui Willy. 

— Stii de ce a murit așa de devreme bunica ta? îl întrebase el 
pe Milan cu privirea deja sticloasă de la cantitatea mare de 
alcool servită la funeraliile din Stubbenkrug. 

— A trecut pe roșu într-o intersecție pentru că nu vedea prea 
bine și a fost izbită de o mașină. 

— Corect. Dar știi și de ce avea problemele acelea cu ochii? 

Milan avea șapte ani pe atunci. O vârstă la care copiii încă 
sunt expuși reprezentărilor traumatizante fără nicio protecție. 
Fără acel scut al amortizării, care se formează abia cu trecerea 
anilor. 

— Din cauza lui Willy. Ai priceput vreodată de ce făcea toate 
plimbările alea prin pădure? Strângea căpușe. Pungi întregi. Și 
după aia le folosea. 

— Pentru ce? 

— Ca să o pedepsească pe bunica ta. I le punea în pat, i le 
amesteca în musli. Ori de câte ori avea el impresia că bunica ta 
nu spălase bine pe jos sau că împăturise greșit cămășile. Odată, 
femeia a deschis din greșeală o scrisoare adresată lui Wilhelm, 
iar el a pedepsit-o pentru așa-zisa ei curiozitate. A lovit-o și a 
lăsat-o inconștientă. Când și-a venit în fire, era legată cu mâinile 


VP - 120 


de stâlpii patului, iar pleoapele îi erau lipite cu bandă izolatoare 
astfel încât să nu poată clipi. Erau deschise atât de larg ca el să 
poată să plaseze căpușele înăuntru. Îți poti imagina cum stătea 
rânjind lângă pat şi se bucura de tipetele ei în timp ce dihăniile 
se poziționau și se umpleau tot mai mult, sugând lumina din 
ochii bunicii? 

Milan crezuse mult timp povestea aceea până când aflase mai 
târziu că de fapt căpușele sug doar sânge, nu și alte lichide din 
corp. Deși, până în ziua de azi, nu putea fi sigur decât de un 
singur lucru: că nu căpușele fuseseră cele care îi răniseră ochii 
bunicii. Dar nu și de faptul că bunicul nu „încercase” totuși. Sau 
că bunicii nu i se uscase corneea tocmai din cauză că Willy îi 
lipise pleoapele. 

— Poate că răutatea e o boală ereditară, completă Andra 
neavând de unde să știe ce amintiri trezise în el. Adică, tot 
căutăm factori declanșatori în copilărie sau în traume care 
transformă victima în agresor și, cu siguranță, de multe ori acolo 
e problema. Dar dacă Jakob nu poate să se abţină și pur și 
simplu așa e el? Dacă nu ela ales să o sugrume pe femeia din 
toaletă, așa cum nu el a ales dacă să privească lumea prin ochi 
verzi sau căprui? 

Milan își masă tâmplele, un gest complet inutil. Asta de vreme 
ce, deși ar fi fost cazul să bea din nou ceva, durerile de cap care 
îl chinuiau de obicei când era stresat, nu se activaseră încă. 

— Habar n-am dacă există o genă de psihopat, zise el în 
încercarea de a încheia discuţia neplăcută. Și momentan nu mă 
interesează chiar deloc. Nu e ca și cum există vreun antidot 
pentru tulburarea lui Jakob, care să ne ajute să terminăm odată 
pentru totdeauna cu nebunia asta. 

Se uită la ceas. 

— Nu mai avem timp. Trebuie să găsim fata până luni, ora 
20.25, dacă vrem să nu moară. Pentru că un lucru e clar: avem 
șanse mai mari să-l oprim pe nebunul ăsta decât să fac eu rost 
de bani. 

Andra îi aruncă o privire. 

— E adevăratul motiv pentru care mergem pe insulă? 

— Ce vrei să spui? 

— Ştii deja. Vrei să o ajuţi pe fată, bineînţeles. Dar adevărul e 
că totuși nu îl crezi pe Jakob. Sigur ai o legătură cu Zoe. Cum 


VP - 121 


altfel ar fi putut ea să cunoască un cod secret pe care îl foloseai 
tu în adolescenţă? 

— Nu știu. 

Andra trase ușor de piercingul din sprânceană. 

— Vreau să fiu sinceră cu tine, Milan. După ce ţi-a luat doi ani 
de zile ca să-mi mărturisești că ești analfabet, mă cam tem de 
ceea ce s-ar putea să mai aflu despre tine în călătoria asta. 

Tăcerea se lăsă din nou între ei, îndepărtându-i asemenea 
unui zid ce rămase acolo cât parcurseră câţiva kilometri, până 
când Milan izbucni. 

— Cum rămâne cu tine? 

— Ce-i cu mine? 

— Ce aflu eu despre tine dacă sap mai adânc? 

— Ți-am dat vreodată vreun motiv să-mi pui astfel de 
întrebări? 

Milan cugetă. Să-i spună că văzuse SMS-ul de la Hulk? Poate 
că exista o explicaţie complet inofensivă. N-avea de gând să 
piardă încrederea Andrei fără niciun folos. Femeia nu și-ar mai fi 
lăsat niciodată mobilul în preajma lui. 

Începutul sfârșitului, spre care oricum probabil că deja se 
îndreptau. Milan se hotărî să pășească mai întâi pe teren sigur. 

— Pentru început, poţi să-mi explici care-i treaba cu repulsia 
ta față de taxiuri. 

— Pe bune acum? Asta e ceea ce vrei să știi despre mine? 

Fură nevoiţi să oprească la o trecere de cale ferată fără 
bariere, iar după ce trenul de marfă trecuse de ei, Andra urmă 
din nou traseul indicat de săgeata de pe navigator. 

— Ştii ce iubesc la tine? Că spui niște lucruri așa de 
inteligente, chiar dacă uneori nu îţi dai seama de ce, Milan. 

Clipi, de parcă ar fi fost orbită. 

— Era noaptea de Revelion, în urmă cu patru ani de zile. 
Pentru prima oară după mult timp, Louisa era la tatăl ei. M-am 
făcut praf la o petrecere, după cum aveam obiceiul în vremea 
aia. Vodcă, Red Bull, gin tonic, bere, toate amestecate. La ora 
trei dimineaţa am ieșit afară în aerul rece, iar prietenele mele au 
rămas să petreacă în continuare. Voiam să merg acasă. Singură. 
Totul se învârtea în jurul meu și mi-am dat seama deodată că 
mă supraapreciasem. Nu aveam cum să parcurg tot drumul fără 
ajutor. Ningea, în aer încă pocneau petarde și artificii. Zona 


VP - 122 


Friedrichshain nu e tocmai cunoscută pentru liniște în noaptea 
de Revelion. 

Vocea Andrei începu să se frângă ușor, dar perceptibil. 

— Mă rog, am văzut taxiul venind undeva, la o clădire 
distanţă de mine. M-am apropiat de Mercedes, am deschis ușa, 
iar șoferul mi-a zis un nume de familie pe care nici măcar nu l- 
am înțeles - atât eram de mangă. Și m-a întrebat dacă eu am 
chemat taxiul. l-am spus: „Normal”. Pentru că în noaptea de 
Revelion, la ora și pe vremea aceea, un taxi liber era ca un bilet 
de loto câștigător. Așadar, am urcat în mașină, iar tipul m-a dus, 
la căldurică și în siguranţă, până acasă. 

Andra clipi din nou. Dintr-odată, glasul ei căpătă o notă de 
oboseală severă. 

— După două săptămâni, cineva îmi bate la ușă. Deschid și 
dau de un bărbat. Palid, ochii roșii că ai unui alergic urcat pe o 
treierătoare. Că ai unui om care nu a mai dormit de luni de zile. 
Și mă întreabă dacă i-am luat unei femei taxiul de sub nas în 
noaptea de Revelion, pe strada PalisadenstraBe, în apropiere de 
teatrul berlinez Kriminaltheater. 

— O! 

— Și-a dat seama din reacţia mea că mă găsise. 

— De ce te-a căutat? întrebă Milan, care se convinsese de 
ceva timp că povestea avea să se termine prost. 

— Soţia lui chemase taxiul. Era însărcinată și începuse să aibă 
contractii. Înainte de termen, dar mult mai puternice decât în 
mod normal. Tocmai vorbise la telefon cu soțul ei, care 
organizase, în calitate de gastronom, un eveniment de catering 
în afara Berlinului. l-a spus că o să cheme un taxi. Voiau să se 
întâlnească la spital. Probabil că nu coborâse scările suficient de 
repede. În orice caz, eu am fost mai rapidă, iar femeia nu a mai 
putut face rost de alt taxi. Așa că s-a urcat ea însăși la volan. 

Andra făcu o pauză. Inspiră adânc. 

— A mers doar trei străzi, după care a avut o contracție și nu 
a văzut un semafor roșu. Ea și copilul au murit pe loc. 

Dumnezeule mare! 

— De ce nu a chemat o ambulanţă? întrebă Milan. 

Andra oftă. 

— O catastrofă este mereu rezultatul mai multor greșeli. La 
sfârșit, e inutil să te ceri încercând să găsești vinovatul 
principal care a cauzat dezastrul. 


VP - 123 


Andra își ridică mâna făcând un gest de resemnare și apoi o 
lăsă să cadă din nou pe volan. 

— Bărbatul a dat de mine cu ajutorul centralei de taxi. Şoferul 
încă își amintea foarte bine de pițipoanca ce îi umpluse mașina 
de vomă pe la jumătatea drumului. 

Își drese glasul în încercarea de a scăpa de o răgușeală 
puternică. Arătă cu degetul spre pictograma săgeții de pe 
display. Milan bănuia că Andra vorbea doar pentru că de altfel 
ar fi izbucnit în lacrimi. 

— Încă două sute de metri, apoi stânga și am ajuns. Propun să 
trecem mai întâi prin faţa casei, ca să fim siguri că e într-adevăr 
fostul tău cămin și apoi să căutăm un loc unde să putem închide 
ochii fară să fim deranjaţi. Sau vrei să suni la ușa domnului Ende 
și să-l trezești din somn la ora două dimineaţa? 

— Nu. 

Și probabil că nici nu va fi nevoie, gândi Milan după doar două 
minute. Nici să sune, nici să-și caute un loc de parcare pentru 
restul nopţii. Pentru că în fața casei cu numărul 14, noaptea 
încetase să existe. Bezna din mica localitate de pe coasta de 
nord a insulei Rugen, care făcea de obicei concurenţă găurilor 
negre, fusese spulberată de numeroase focuri de semnalizare. 
De lumini rotative roșii și albastre. Mașini cu medici urgentiști, 
echipaje de poliţie și ambulanţe luminau scena fantomatică la 
fel cum reflectoarele antiaeriene străpung spaţiul aerian din 
zonele de război. Și desenau un tablou atât de tulburător, încât 
Milan avu preț de o clipă impresia că alunecase într-un vis de o 
secundă, unde i se arătă un chip pe care îl văzuse pentru prima 
dată în viața lui în urmă cu câteva ore. 

— E imposibil, o auzi pe Andra rostind cu voce tare propriile 
lui gânduri. 

Chipul unui bătrân scos din casă și purtat până în ambulanţă 
pe o targă de care era și legat. 

— Dar ăsta e... 

— „exact el, confirmă Milan când se opriră amândoi în faţa 
ambulanţei. 

Fără nicio îndoială. 

Era bătrânul acela zăpăcit din restaurant, care îi făcuse cadou 
pastilele. Medicamentul care, zicea el, l-ar fi ajutat pe Milan să 
poată să citească iarăși. 

larăși. 


VP - 124 


36. 


Bătrâna le deschise ușa cu o expresie facială atât de plină de 
speranţă, încât aproape îi frânse inima lui Milan. 

Purta un halat de casă și papuci de pluș de culori asortate cu 
ochii ei injectaţi. Părul gri îi era lipit de părţile laterale ale 
capului asemenea unor perdele, făcându-i faţa subţire să pară și 
mai măruntă. Işi duse mâna tremurândă la gură și o ţinu acolo 
ca și când ar fi vrut să-și ascundă dinţii stricați. Poate că încerca 
doar să își oprească buza de jos din tremurat. Ochii i se umplură 
de lacrimi. 

Probabil că așa arăta o mamă agăţțându-se de speranţa că 
totul e în regulă; că polițiștii îi vor spune că i-au găsit copilul 
dispărut și că i-l vor aduce acasă în curând, teafăr și nevătămat. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? îi întrebă ea pe Milan și 
Andra, fără a folosi însă un ton dur sau respingător, cum, de 
altfel, ar fi fost de așteptat de la o persoană care se trezește cu 
musafiri complet străini la ora trei dimineața. 

Milan și Andra așteptaseră să treacă toată agitația. După ce 
plecaseră ambulanţele, mașinile de poliţie și medicii urgentiști 
fără ca cineva să-i observe pe cei doi observatori din Mini-ul cu 
numere de Berlin, nu știau ce ar trebui să facă în continuare. 

Până când văzuseră o umbră la fereastra sufrageriei. O siluetă 
mică, gingașă, plimbându-se în stânga și în dreapta în spatele 
perdelei, cu mâinile la ceafă. Atunci, își adunaseră tot curajul și 
bătură la ușa fostei case părintești a lui Milan întrucât, spre 
deosebire de în urmă cu paisprezece ani, nu era nicio sonerie 
acolo. Nici ușa nu mai era albastră, ci fusese înlocuită cu un 
banal model de serie de un gri anost. 

— E vorba despre soţul dumneavoastră, zise Milan hotărând 
să-și încerce norocul. 

S-ar fi potrivit ca vârstă. Bărbatul care îl vizitase pe Milan în 
restaurant și tocmai fusese purtat afară din casă avea în jur de 
șaizeci de ani; la fel și doamna de la ușă, care acum stătea ușor 
cocoșată în faţa lor. 

— Nu înțeleg. Sunteţi de la poliție? 


VP-125 


Andra și Milan își scuturară capul în sincron, pe fața Andrei 
văzându-se clar că este jenată. 

Era clar că ce se petrecuse aici - fie că fusese un atac de 
cord, o agresiune sau o altă lovitură a sorții - o scosese din minți 
pe femeie. Se afla în stare de șoc. 

Milan înţelegea acum de ce așa-numiții „prădători de 
văduve”! de la ziarele de scandal erau trimiși la apropiații 
mortului imediat după pronunţarea decesului. Aflate într-o astfel 
de stare emoţională, victimele puteau fi luate prin surprindere și 
convinse să facă aproape orice: să arate jurnaliștilor albume foto 
vechi sau chiar să pozeze în faţa camerei. 

Pentru o clipă, Milan se întrebă dacă n-ar fi mai bine să se dea 
drept reporter, dar apoi decise să spună adevărul. 

— Cred că l-am întâlnit pe soțul dumneavoastră astăzi în 
Berlin. 

— În Berlin? 

Bătrâna făcu ochii mari. 

— Știu că sună absurd, pentru că n-au trecut decât câteva ore 
de atunci... zise Andra jucându-se agitată cu propria coadă de 
păr. 

Și trebuie să se fi întors imediat înapoi ca să fi ajuns aici 
înaintea noastră. 

— ... dar suntem destul de siguri că... 

— Intraţi, o întrerupse bătrâna doamnă. 


1 Jurnalişti care fac fotografii sau iau interviuri celor care tocmai au trecut printr-o 
experiență traumatizantă sau celor care tocmai au pierdut pe cineva apropiat, 
profitând de vulnerabilitatea acestora. 


VP - 126 


37. 


Milan și Andra schimbară o privire mirată și o urmară pe hol 
până în sufragerie, Milan ţinându-și involuntar respiraţia. 

Se aștepta să trăiască niște sentimente puternice imediat ce 
călcă în interiorul casei unde își petrecuse primii paisprezece ani 
de viaţă. Inconjurat deodată de pereţii care îi auziseră primul 
râset, îi ocrotiseră somnul și care fuseseră martori la cea mai 
mare suferință a lui. Holul acela îl privise de atâtea ori, mai des 
decât orice om de pe Pământ, venind și plecând. Era punctul de 
plecare și linia de sosire a călătoriilor lui adolescentine către 
școală, către prieteni. Către Yvonne. 

Dar iată că melancolicul sentiment dulce-amărui al amintirilor 
se lăsa așteptat. Se schimbaseră prea multe aici după incendiu 
și momentul mutării. Pardoseala, placajele de pe pereţi și varul, 
garderoba, toată mobila, nimic nu mai era ca pe vremea când 
Milan trăia aici, și asta spre ușurarea lui. Doar structura era 
aceeași, deși sufrageria îi părea mult mai mică acum decât 
odinioară. Poate doar din cauză că Milan crescuse. Sau poate 
din cauza numeroaselor cutii de carton împrăștiate haotic în tot 
parterul casei, pe podeaua de ardezie cenușie. Unele dintre ele 
erau desfăcute, scoțând la iveală cărţi, oale, ustensile de baie 
sau rufe. La o primă vedere, Milan nu putea să-și dea seama 
dacă locuitorii casei tocmai se mutaseră aici sau intenționau să 
se mute în altă parte. 

— Mă scuzaţi, suntem bătrâni. Trebuia să fi chemat pe cineva 
să ne ajute să despachetăm, răspunse femeia la întrebarea 
mută a lui Milan, dar vă rog, așezați-vă. 

Făcu semn spre o veche canapea de piele pe care se afla un 
coș de rufe plin cu scule. Milan îl împinse la o parte pentru a-i 
face loc Andrei. Inainte să se așeze, căută cu privirea șemineul 
deschis în faţa căruia adormise atât de des odinioară. 

Care a omorât-o pe mama. 

Slavă Domnului că și acesta dispăruse în timp! Dărâmat și 
înlocuit de o bibliotecă momentan goală. 

— Din păcate, nu am cu ce să vă servesc. 


VP - 127 


Bătrâna luă loc pe un fotoliu de relaxare modern, total 
neasortat cu restul camerei. O lampă de podea proiecta în jur o 
lumină mult prea strălucitoare. 

— În Berlin? întrebă ea din nou. 

Ochii nu îi mai erau umezi, dar mâinile îi tremurau în 
continuare. La fel și vocea. 

— Da. leri după-amiază târziu, răspunse Andra. 

Femeia dădu aprobator din cap și își dădu o șuviţă de păr 
după ureche. Probabil că fusese foarte atractivă cândva, iar 
undeva în una dintre acele cutii de carton se afla sigur și un 
album foto cu poze care dovedeau asta. 

— Da, are sens, zise ea și căută contact vizual direct cu Milan. 

Lăsându-l pe jumătate uluit, pe jumătate îngrozit, femeia 
spuse cu tristeţe: 

— Nu arătaţi deloc cum mi-am imaginat eu. 

— Poftim? 

Ceva trosni în urechea lui Milan, apoi un bâzâit acompanie 
cuvintele gazdei. 

— Arătaţi complet diferit în poze! constată ea. 

În timp ce spunea asta, scutura din cap de parcă această 
constatare era la fel de cumplită ca semnalarea unui atac 
terorist în imediată vecinătate. 

— Deci dumneavoastră sunteţi! 

— Despre ce vorbiţi? Milan aproape zbieră la ea. 

Bâzâitul pe care încerca să-l ignore devenea din ce în ce mai 
puternic. 

— Cine credeţi că sunt? întrebă el printre dinţi și regretă asta 
imediat ce își primi răspunsul. 

Imediat ce bătrâna femeie spuse: 

— Sunteţi în mod evident motivul pentru care bărbatul meu a 
vrut să-și ia viaţa astăzi. 


VP - 128 


38. 


— Știu că ar trebui să fiu cu el acum, dar nu mă simt în stare. 

Cu greu își recăpătase cumpătul și părea pe punctul de a-l 
pierde din nou. Femeia se ofilea - Milan nu găsi un cuvânt mai 
potrivit pentru a descrie ce se întâmpla în faţa lui. Pielea ei, 
musculatura, oasele - totul părea să piardă lupta împotriva 
gravitaţiei acum. 

— Mai întâi, conduce mașina până la Berlin, deși nu a dormit 
aproape deloc. Apoi, gonește înapoi în aceeași zi, nu-mi spune 
niciun cuvânt. Și după aceea se închide în baie plângând. 

Bătrâna scoase o batistă din buzunarul halatului de casă, fără 
a o folosi însă. 

— Soţul meu s-a schimbat. Nu se simte bine. 

Râse în hohote cu deznădejde. 

— Mă rog, e evident în cazul cuiva care își taie venele în 
miezul nopţii în timp ce nevasta lui îi unge felii de pâine pe 
blatul de bucătărie. 

— De ce a făcut asta? întrebă Andra. 

Suav, cu grijă. Asta era unul din punctele ei forte. Pe cât de 
bine putea să înjure ca un birjar, pe atât de ușor găsea un ton 
empatic, suav atunci când era nevoie. 

— Le-am explicat deja medicilor. S-a schimbat. Îmi amintesc 
exact, era data de doi august. S-a întors de la cabinetul lui și 
arăta de parcă ar fi văzut o fantomă. 

— Cabinet? întrebă Milan. 

— E medic. Doar știți asta! 

— De unde să știu? 

Femeia înclină din cap. 

— Pentru că v-a tratat pe vremuri. De altfel, n-ar fi venit până 
la Berlin să vă caute. 

Frank-Eberharat Ende m-a tratat? Milan nu rosti numele. 

— Ce voia soțul dumneavoastră de la mine? 

Bătrâna își drese glasul și făcu o mișcare ca și când ar fi vrut 
să alunge o muscă. Până și acel simplu gest părea să o sleiască 
de puteri. 

— Să-și ceară iertare, cred. 


VP - 129 


O lacrimă se rostogoli pe obrazul ei ridat. 

— Îmi pare rău, nu mi-a povestit chiar totul. De fapt, uneori 
nici măcar nu vorbea cu mine. Aflam mereu totul abia mai 
târziu. De exemplu, faptul că a închis toate conturile noastre și a 
băgat toate economiile în casa asta. 

Privi în jur cu colțurile gurii trase în jos, afișând o expresie 
aproape dezgustată. 

— O nebunie. Vânzătorul locuiește acum într-un apartament 
prezidenţial din cel mai bun hotel de pe insulă. Soțul meu a 
plătit probabil de două ori preţul pieţei pe ea. 

— Dar de ce? vru Andra să știe. 

— Nu mi-a dezvăluit motivul. Într-o dimineaţă, stătea lângă 
patul meu și mi-a zis că a funcţionat. Că trebuie să ne mutăm. 
Deja făcuse rost de toate cutiile astea de carton de la un 
magazin cu materiale de construcții. 

Tuși în batistă. 

— Nu mai vorbea aproape deloc. Doar în somn. Se lupta 
mereu cu demonii lui. Le striga că o să îndrepte lucrurile. Că 
regretă greșeala făcută. 

Greșeala? 

Milan se aplecă în faţă, spre ea, în timp ce femeia continuă să 
vorbească: 

— Presupun că v-a tratat greșit, iar vina l-a făcut să-și piardă 
minţile. De aceea a parcurs astăzi drumul până la 
dumneavoastră și înapoi. Sunteţi supradotat, tinere? 

Întrebarea declanșă simultan o serie de senzaţii în Milan. 
Simţi pe de o parte cum i se usucă gâtul, pe de altă parte, cum îi 
accelerează pulsul. O tipică reacţie de luptă sau fugă. 

— Nu, eu... sunt taman opusul, intenţiona să îi răspundă, însă 
femeia își reluă întrebarea într-o formă mai concretă. 

— Aveţi vreun talent izolat? care vă creează probleme în viaţa 
de zi cu zi? 

Cu colţul ochiului, Milan o văzu pe Andra alături de el dând 
aprobator din cap în mod involuntar. 

— Doamnă Ende, eu... 

Femeia scutură din cap. 

— Nu mă numesc Ende. Numele meu este Karsov. 

Milan simţi cum Andra se întoarce spre el. Bănuia că îl 
privește cu nedumerire. 


2 În germană /nselbegabung, o denumire sinonimă cu Sindromul savantului. 
VP - 130 


El însuși înlemnise la auzul numelui femeii. 

— Profesorul Patrick Karsov? întrebă Milan. 

— Da, e soțul meu, confirmă bătrâna. 

— Chirurg la clinica insulei Rugen? 

— ÎI cunoști? șopti Andra lângă el, iar Milan dădu aprobator 
din cap. 

El m-a operat. După incendiu. Înainte să ne mutăm. 

De aceea i se păruse vag cunoscut bătrânul când se 
întâlniseră în restaurant. 

— A fost pe vremuri, zise gazda. În urmă cu zece ani, a 
deschis un cabinet de medicină generală. Prietenii noștri au 
considerat că face un pas înapoi. Patrick, renumitul 
neurochirurg, trata acum doar cazuri de ciuperca piciorului și 
astm. Dar cabinetul i-a permis să dedice mai mult timp 
cercetărilor lui private și să le intensifice. Pasiunea lui sunt 
savanții. 

Milan clipi. 

— Mă tem că nu înțeleg. 

— Pacienţi care, în urma unor traume severe, dobândesc 
deodată abilităţi aproape supranaturale. 

Milan avea impresia că văzuse la un moment dat un 
documentar despre un bărbat care putea să-și aducă aminte 
toate detaliile din copilărie după ce primise o minge de baseball 
în cap. 

Doamna Karsov făcu un gest de resemnare cu mâna ei 
tremurândă. 

— Nu mai contează, să trecem peste asta. Soțul meu nu mai 
profesează. 

Înghiţi cu dificultate. 

— În ultima vreme, nu mai prescrie nici măcar sirop de tuse. 

— Dar în cartea de telefoane apare un Frank-Eberhardt Ende 
la adresa asta? întrebă Andra. 

Doamna Karsov o privi în tăcere, aproape ca și cum ar fi 
examinat-o, apoi răspunse: 

— Păi v-am spus că Patrick a cumpărat casa de la el. Deja 
locuim de opt săptămâni aici, dar soţul meu nu a vrut să 
despachetăm lucrurile din cutii. Spune că de fapt casa nu ne 
aparţine nouă. Noi doar o administrăm. 

— Pentru cine? vru Milan să știe. 


VP - 131 


Ca și când s-ar fi aflat într-un soi de transă, soţia chirurgului 
nu reacţionă la întrebare, ci spuse: 

— Singura încăpere pe care a amenajat-o este camera lui de 
lucru. 

Inchise ochii. Greutatea psihică ce o apăsa părea să fi devenit 
și mai copleșitoare acum. 

— Putem să o vedem? întrebă Milan. 

Femeia rămase tăcută o vreme, iar Milan își aminti cât de 
liniște se făcea în micuța casă când toată lumea dormea. Era 
aproape sigur că va primi un răspuns negativ, dar se pare că 
subestimase fatalismul bătrânei. Ceea ce se întâmplase acolo în 
noaptea aceea îi afectase pe termen lung puterea de decizie, 
poate chiar și dorința de a trăi. 

— Dacă vreți neapărat. 

Oftă cu indiferenţă. 

— Dar să nu vă așteptați să vă însoțesc. Știţi, a fost deja 
destul de înfiorător să văd tot sângele acela din cadă. Dar, dacă 
e să fiu sinceră, camera lui Patrick din pivniță mă îngrozește 
mult mai tare. 


VP - 132 


39. 


În viaţa de zi cu zi, Milan se lupta adesea cu sentimentul de a 
fi abandonat într-o ţară străină. Nu înțelegea limba și nu putea 
traduce semnele care îi apăreau în cale pe panourile publicitare, 
semnele stradale sau pereţii clădirilor. Însă acea senzaţie de a fi 
un turist naufragiat nu se compara nici pe departe cu ceea ce se 
aprinse în el în momentul în care văzu așa-zisa cameră de lucru. 

Milan o urmă pe Andra în camera joasă, lipsită de ferestre din 
pivniţă, pe care o evitase încă din copilărie. Pe vremuri, aici se 
depozitau gunoaiele voluminoase, chiar dacă părinţii lui nu ar fi 
numit niciodată așa toate scaunele, mesele, jucăriile, bicicletele 
și vechile comode de care se descotorosiseră. Acum, încăperea 
nu mai era la fel de ticsită, totuși Milan se simțea abandonat 
într-o lume străină, pe care n-ar fi putut să o înțeleagă nici 
măcar cineva care știa să citească. Pentru că era, în mod clar, 
lumea unui nebun. 

Obsedat, acesta fu primul lucru care îi veni în gând lui Milan în 
timp ce se uita în jur. 

Abia se mai zărea tencuiala originală a zidurilor din încăperea 
pătrată. Pereţii erau tapetaţi cu fotografii, articole de ziar, foi 
printate și pagini rupte din cărți. 

— Ai grijă, îl avertiză Andra, dar deja era prea târziu. 

Milan călcase pe unul dintre sutele de bileţele post-it cu care 
Karsov acoperise podeaua. Toate scrise de mână cu o caligrafie 
pedantă, măruntă. Milan desprinse un bileţel adeziv galben de 
pe adidas și căută un loc unde să poată păși fără niciun pericol. 
Într-un final, nu găsi altă alternativă decât să dea la o parte cu 
piciorul un teanc de dosare, astfel încât să ajungă la masă. Era 
un fel de masă de desen, așa cum sunt cele din birourile 
arhitecților. Cu blatul de lucru ușor înclinat, arăta ca un pupitru 
alb supradimensionat. Pe biroul din lemn erau prinse în piuneze 
numeroase poze, toate înfățișând unul și același chip, fotografiat 
de la distanţă de-a lungul unui deceniu. Fotografiile erau 
ordonate de la stânga la dreapta, formând parcă o axă a 
timpului. 

— Să mori tu! zise Andra când recunoscu bărbatul din imagini. 


VP - 133 


Prima poză părea să fi fost decupată dintr-un ziar și era 
așezată lângă o fotografie tip pașaport, urmată de fotografii 
descărcate probabil de pe Internet, deși Milan nu era sigur că 
există așa ceva. Nu-și căutase niciodată numele pe Google. 

— Ce înseamnă toate astea? vru Andra să știe. 

Milan îi rămase dator cu un răspuns. Nu avea nici cea mai 
mică idee de ce medicul era atât de preocupat de el. De Milan 
Berg, căruia Karsov trebuise să-i deschidă craniul în urmă cu 
mai mult de paisprezece ani ca să reducă presiunea cauzată de 
edemul cerebral format după căzătura pe scări. 

— Presupun că v-a tratat greșit, iar vina l-a făcut să-și piardă 
mințile. 

— Ce scrie pe toate bileţelele astea? întrebă Milan în speranța 
de a găsi o explicaţie pentru acest sinistru cult al personalităţii. 

Andra desprinse la întâmplare două foi A4 de pe perete și citi 
cu voce tare ceea ce era probabil titlul de pe una dintre ele. 

— Substanţă activă nouă ajută la regenerarea neuronilor. 

Trecu la cea de-a doua foaie. 

— Echipa de cercetători a Centrului de Cercetare a Celulelor 
stem Helmholtz dă speranţe paraplegicilor. 

Milan scutură din cap. 

— Asta nu are nicio legătură cu mine. Eu nu sunt paralizat. 

— Păi și atunci de ce toată nebunia asta? 

Andra arătă spre fotografiile de pe masă. 

— Crezi că doctorul Karsov e pur și simplu fanul tău și are 
nevoie să veghezi asupra lui în timp ce își vede de muncă? 

Dumnezeu știe ce o fi înțelegând el prin muncă. 

Andra mai desprinse o foaie printată de pe perete și citi: 

„Ce am văzut a fost o remisie a bolii”, a declarat Greg 
Brown de la Universitatea din Washington. 

— O remisie? 

A cărei boli? 

Oare era vorba despre analfabetism? Dar nu, anal/fabetismul 
nu era o boală sau o tulburare recunoscută. Și totuși, era ca și 
cum Andra descoperise cu ajutorul citatului din articol cheia de 
la poarta în spatele căreia se aflau amintirile lui. Milan își aminti 
din nou de întâlnirea cu profesorul din restaurant. 

Amintirea vocii lui era atât de proaspătă, încât avea impresia 
că se află din nou alături de el: „Dacă luaţi aceste tablete, 
domnule Berg, e posibil să puteţi să citiţi iarăși”. 


VP - 134 


O remisie a bolii! 

Milan clipi, se forță să revină în prezent, la Andra, care citea în 
continuare din articol: 

— Noua substanţă poate fi utilizată eventual pentru a înlesni 
sau chiar înlocui trombectomiile. 

— Ce? 

Andra repetă, dar Milan înţelesese deja din punct de vedere 
acustic. Nu știa însă ce înseamnă trombecto-ceva. 

Andra deschise un sertar de la birou. 

— Doamne Dumnezeule! gemu ea deși găsise doar jumătate 
de banană care putrezea probabil de câteva zile acolo. 

— Stai un pic, îi ceru Milan pe când Andra se pregătea să 
închidă sertarul la loc, însă deja văzuse și ea ce era înăuntru. 

Femeia luă un șervetel din buzunarul pantalonilor și, cu 
ajutorul lui, scoase dosarul medical de sub banană. 

— E trecut numele meu pe el, nu-i așa? 

Andra aprobă din cap și deschise dosarul maroniu cu șină. Era 
plin de foi, doar o parte din ele fiind prinse de șină, celelalte, 
așezate pur și simplu între coperţi. Din nou, dădură peste un 
articol de ziar. 

— Și asta e aici. 

Milan distingea doar fotografia articolului principal de pe 
prima pagină, dar acolo apărea în mod clar casa în pivniţa 
căreia se aflau ei acum. Casa în care el crescuse și își pierduse 
mama. 

— Citește cu voce tare! 

Observă cum Andra își mișca buzele citind în gând. 

La fel cum făcea și Yvonne mai demult la școală, când avea 
de rezolvat un exerciţiu greu. 

La final, ochii Andrei se făcură mari. Când lăsă foaia cu tot cu 
dosar în jos, părea mai bulversată decât o văzuse el vreodată 
până atunci. 

— Ce? 

Femeia scutură din cap. Șopti: 

— Nu pot. 

— Ce înseamnă asta? 

Văzând că nu mai reacţionează în niciun fel, Milan ar fi vrut să 
o scuture puţin ca să-și revină în fire. 

— Ce naiba scrie în articolul ăsta? 

— Îmi pare rău, Milan. 


VP - 135 


Puse dosarul înapoi în sertar. 

— Hei, hei... așteaptă! 

Strigă după ea, dar Andra nu se lăsă convinsă și o luă la 
goană pe scările pivniţei în sus, fără să mai scoată vreun 
cuvânt, până când Milan îi auzi pașii deasupra lui parcurgând 
holul până ieșiră afară din casă, în întunericul nopții. 


VP - 136 


40. 


Kurt / Berlin 


PIERDUTĂ!!! 
100 euro recompensă 


De la mine a moștenit Milan talentul artistic, gândi Kurt 
privind satisfăcut desenul pe care tocmai îl realizase din 
memorie. Desenase inclusiv piuneza și copacul foios de care 
fusese lipit fluturașul în urmă cu ani de zile. Două săptămâni o 
căutaseră în zadar pe Tinka, pisica lor cu pete care în mod 
normal era prea leneșă să parcurgă cei trei metri de la locul ei 
de deasupra caloriferului până la bolul cu mâncare. Acum însă 
părea că o înghiţise pământul undeva pe insulă. 

Impărţiseră și atârnaseră zeci de fluturași. Pe copacii de la 
marginea străzilor, pe stâlpul publicitar din regiune, în brutărie. 
Hilde fixase deasupra tejghelei din barul Stubbenkrug un afiș cu 
poza pisicii; vizibil pentru clienţii ei fideli care, în weekenduri, îi 
transformau adesea crâșma într-un loc nesigur până la ora trei 
dimineaţa. „Ultima înainte de marea prăbușire”, după cum 
spunea adesea râzând proprietara cu mânecuţe, făcând aluzie 
la faptul că străvechea colibă din bârne de lemn era poziționată 
la doar câţiva metri de coasta abruptă a insulei. 

Doamne, cât timp a trecut de-atunci? 

Stând la masa de scris în camera lui din căminul de seniori, 
Kurt privi spre patul nefolosit și renunţă definitiv la intenţiile sale 
de a dormi. 

Astăzi nu avea să mai închidă niciun ochi. 

Senila evadare din pat - așa denumise el în glumă fenomenul 
acela când pacienţii mai în vârstă își târâiau picioarele pe 
culoarele spitalului până la automatul de cafea încă de la trei 
dimineaţa. Doar că în cazul lui, evadarea din pat avea loc astăzi 
înainte de mersul la culcare. 

Scurta conversaţie telefonică cu profesorul Karsov de dinainte 
de prânz îi indusese deja o stare de agitaţie. Acum, după tot ce 
se mai întâmplase și între timp, era de înţeles că nu reușea să 


VP - 137 


se liniștească. Ce-i drept, făcuse și toate greșelile pe care le 
poate face un om atunci când îi bat la ușă demonii trecutului. Se 
scufundase în amintiri melancolice, cotrobăind prin fotografii 
vechi cu iubirea vieţii lui care acum era moartă, ceea ce nu era 
deloc un mecanism de apărare potrivit pentru a ţine la distanţă 
gândurile tulburi. 

La fel de puţin îl ajuta și rememorarea tentativelor eșuate de 
a o găsi pe Tinka. 

Printaseră pe atunci mult prea mulți fluturași, Kurt purtase 
mereu un exemplar cu el, chiar și în ziua în care fusese invitat la 
o discuţie de către directoarea școlii, doamna Lăâubich. O femeie 
foarte suplă, atletică, ce arăta mereu de parcă tocmai ar fi ieșit 
de la sala de fitness, proaspăt spălată, cu obrajii roșii. De aceea 
căpătase și porecla cu dublu înțeles „Doamna înfocată”. Părul îi 
era legat într-o coadă de cal practică și nu purta niciodată fuste 
sau rochii, ci, de cele mai multe ori, colanţi, încălțăminte sport și 
hanorace. Femeia preda limba germană și istoria. 

— Fiul dumneavoastră... începuse ea în timp ce Kurt se 
aștepta să audă o nouă prelegere despre cum băiatul lui avea 
să termine iar anul cu o medie proastă. 

— E vorba despre promovarea lui Milan? 

N-ar fi fost prima oară. Deja familia Berg și-ar fi putut tapeta 
pereţii casei cu toate scrisorile albastre primite de la școala lui 
Milan, ce conţineau avertismente privind faptul că băiatul se află 
în pericol de a nu promova. Pe lângă asta, Milan dădea des și 
alte motive pentru convocarea unor astfel de discuţii între 
profesori și părinţi. 

Observaseră în timp că, datorită firii sale binevoitoare, 
„Kurtișor” putea să liniștească apele mai bine decât Jutta, care 
se transforma într-o Furie ori de câte ori avea impresia că cineva 
îi nedreptăţește copilul. Așadar, devenise un obicei ca tatăl să 
participe singur la aceste întâlniri. 

— Nu. Nu este vorba despre promovare. Cel puţin 
deocamdată. Trebuie să vă pun o serie de întrebări incomode, 
domnule Berg, la care puteţi răspunde doar cu „Da” sau „Nu” 
dacă vă este mai ușor. 

Ați încetat să vă bateti nevasta? Kurt se gândise la un 
exemplu dureros de întrebare incomodă prin simplul fapt că nu 
ar fi putut să răspundă la ea doar cu „Da” sau „Nu”. Insă 
directoarei nu-i ardea de glume. 


VP - 138 


— Milan urinează în pat? 

Kurt nu mai ţinea minte dacă reacţionase la întrebare 
holbându-se la doamna Lâubich cu gura deschisă sau cu o figură 
înlemnită. Probabil că se uitase nesigur în jur în biroul ei 
plicticos în timp ce își punea gândurile în ordine și, într-un final, 
spuse ceva de genul: 

— Are paisprezece ani. Cum v-a venit ideea asta? 

Într-adevăr, când Milan avea doisprezece ani, avusese loc un 
incident. Deși nu mai făcuse de ani de zile în pat, într-o noapte, 
din senin, nu mai putuse să-și controleze vezica și de aceea nici 
nu a vrut să mai meargă în excursie cu clasa. Apoi s-a dovedit 
că trupul lui avea un deficit de vasopresină. Producea o 
cantitate prea mică din hormonul care pune rinichii la turație 
minimă în timpul nopţii. Un tratament de scurtă durată îi reglase 
nivelul hormonal, iar de atunci nu se mai plânsese niciodată de 
asta. 

— Există și adulţi cu această problemă, îl lămurise Lăubich. 

— Nu și Milan. Adică, nu din câte știu eu. 

— Cu focul cum e? 

— Nu înțeleg ce vreţi să spuneți. 

— Se joacă cu focul? Dă foc la lucruri? 

Astăzi, după douăzeci de ani de la acea discuţie, întrebarea 
directoarei încă îi ardea în minte. Văpaia cu care ieșea la 
suprafaţă iar și iar nu-și pierduse deloc din intensitate în tot acel 
timp. Al treilea motiv de suspiciune veni aproape ca o ușurare 
pentru Kurt la momentul respectiv, dar asta doar pentru că nu 
știa atunci încotro se îndreaptă discuţia. 

— Astăzi am găsit ceva în vestiarul lui Yvonne Frankenfeld. 

— Adică în vestiarul prietenei lui? 

— Exact. 

— Droguri? 

— Nu. Dar nu este mai puţin grav de atât. 

Kurt expirase adânc și se gândise la carte. 

Deci despre asta era vorba. 

— Nu vrei să o duci înapoi cândva? îl întrebase el pe Milan 
după ce romanul stătuse deja de mai bine de două luni în 
camera lui. 

Cadoul. 

Era în mod vizibil un exemplar din biblioteca școlii, dar pe 
care nu fusese pusă ștampila de împrumut în coloana 


VP - 139 


corespunzătoare de pe ultima pagină. Ceea ce dovedea că Milan 
nu împrumutase cartea, ci o furase. 

— Ce aţi găsit? o întrebase Kurt pe doamna Lăubich, iar apoi, 
la rugămintea ei, o urmase afară din birou și coborâse treptele 
spre parterul clădirii școlii, unde se afla laboratorul de biologie. 

In cabinetul din spate, în care probabil doar profesorii aveau 
acces, erau păstrate microscoape și alte materiale didactice, 
printre care o colecţie de fluturi și animale împăiate. Obiectele 
mai sensibile, destinate  vizualizării, erau ţinute într-un 
congelator pe care doamna Läubich îl deschisese cu cuvintele: 
„Trebuie să vă avertizez, domnule Berg. Nu e o priveliște 
frumoasă”. Descrierea ei fusese mult prea optimistă pentru ce 
era în spatele ușii. Ca atunci când se spune despre un om care 
tocmai a fost călcat de tren că pare un pic avariat. 

Tinka nu mai arăta ca pe fluturaș. De fapt, nu mai arăta ca o 
pisică, ci ca un morman de carne sfâșiată, strivit într-o 
învelitoare de blană. 

— A  sugrumat-o cu propriile ei intestine, îi spusese 
directoarea pe un ton plin de reproș, lăsând imaginaţiei lui să 
hotărască dacă asta se întâmplase înainte sau după ce pisicii îi 
fuseseră smulși ochii. 

— Cine? croncănise Kurt, neașteptându-se defel, în ciuda 
împrejurărilor, să primească acel răspuns. 

— Milan. L-am prins pe fiul dumneavoastră când o punea în 
vestiar. 

Ajungând la acest moment în amintirile sale, momentul care 
le pecetluise soarta pentru totdeauna, Kurt lovi cu pumnul în 
masa de scris din căminul de seniori. 

Apoi se apucă de marginea biroului ca și când voia să evite ca 
acei curenţi năvalnici din gândurile lui să-l ducă mai departe în 
larg. 

Cu un efort de voinţă considerabil, reuși să se ridice și să 
meargă la fereastră, de unde putea să vadă teii desfrunziţi din 
curte,  biciuiţi de vânt. Cu coroanele lor clătinându-se 
ameninţător, arătau acum ca niște uriași antrenanţi într-un 
dans. 

Ar merge un recviem ca muzică de fundal, cugetă Kurt cu 
amărăciune. 

Se apropie de geam, lipi de el mâinile ridate de viaţă și se 
gândi din nou la Milan. 


VP - 140 


Urinat în pat. 

Joaca cu focul. 

Animale schingiuite. 

Se întreba dacă fiul lui aflase deja adevărul. Și cât timp avea 
să mai treacă până când se va întoarce și își va omori tatăl. 


VP - 141 


41. 


Milan / Rugen 


Milan lăsase să treacă doar câteva secunde - un moment de 
panică întârziat - până să meargă după Andra, dar totuși o 
pierdu din ochi încă de când ajunse la ușa deschisă a casei. 
Ultimul lucru pe care îl văzu fură luminile de poziţie ale Mini-ului 
înainte ca mașina să dispară după colț în direcţia sensului 
giratoriu. 

Ce Dumnezeu ai citit de te-a speriat așa de tare? Milan privi 
nedumerit în jur. Cartierul rezidenţial, care mai devreme 
explodase sub focurile de artificii ale semnalelor luminoase, 
arăta acum, după ce plecaseră echipele de intervenţie, ca o 
broască țestoasă retrasă în întunericul carapacei sale ca să 
doarmă. Foșnetul vântului lovind copacii, tufișurile și gardurile 
vii atent tunse prevestea vuietul valurilor Mării Baltice izbindu- 
se de coastă la o aruncătură de băț de casă. 

Când păși pe gazonul îngheţat din curte, care în copilărie 
semăna cu un teren de fotbal în ochii lui, toate simţurile lui 
Milan erau în stare maximă de alertă. | se părea că simte gustul 
sării în burniţa măruntă și mirosul mării în ciuda frigului, care în 
mod normal nu propaga mirosurile la fel de bine ca aerul cald. 
Milan avea impresia că niciodată nu mai auzise, simţise sau 
văzuse la fel de bine ca acum, însă toate astea nu îl ajutau să 
adulmece urma partenerei lui. Andra putea la fel de bine să se fi 
întors la Berlin sau pur și simplu să fi mers până la cea mai 
apropiată benzinărie. Poate că nu va afla niciodată motivul 
pentru care femeia se îngrozise și plecase în goană, având în 
vedere că articolul care o bulversase atât de tare rămăsese la 
ea. 

— Domnule Berg? 

Milan tresări la auzul vocii, după care se întoarse cu faţa spre 
soția profesorului și își ceru scuze că lăsase frigul să-i intre în 
casă. 

— O să plec de-acum, zise el chiar dacă nu avea nicio idee 
încotro să se îndrepte. 


VP - 142 


Își dădu seama că, ieșind în grabă din pivniţă, uitase să-și ia 
cu el dosarul medical. Ar fi vrut să îl scaneze cu ajutorul 
telefonului și apoi să se folosească de o aplicaţie de transcriere, 
care să-i citească întregul conţinut cu voce tare. 

— AȘ putea să mai merg puţin în pivniţă mai întâi? 

Femeia scutură din cap. 

— E târziu. In plus, m-am gândit că s-ar putea să fi fost o 
greșeală că v-am lăsat să intraţi de la bun început. 

— |lmi pare foarte rău că v-am deranjat, răspunse Milan 
căutând pe chipul ei motivul pentru care devenise deodată atât 
de reticentă. Atunci, mai bine nu mai deschideţi ușa niciunui 
necunoscut astăzi. 

Dădu să plece, însă cuvintele de rămas-bun îngânate încet de 
doamna Karsov îl ţinură în loc. 

— O, dar dumneavoastră nu îmi erați necunoscuţi, spuse ea. 

Milan se opri din mers. 

— Asta pentru că mă cunoaşteţi din poze? 

Pozele atârnate într-o cameră de lucru, în care cineva și-a 
pierdut în mod clar mințile. 

Doamna Karsov dădu aprobator din cap. 

— Și de când cu ultima vizită. 

Milan zâmbi cu părere de rău. Aparent, evenimentele din 
noaptea aceea o zăpăciseră zdravăn pe femeie. 

— Dar eu nu v-am mai vizitat niciodată, doamnă Karsov. 

— Dumneavoastră nu, dar prietena dumneavoastră da. 

— Andra? 

Milan simţi din nou cum începe să-i zvâcnească ceva sub 
cicatrice. Sentimentul neplăcut se răspândi apoi. După scurt 
timp, simţi o presiune în tot capul ca și când ar fi purtat o cască 
de motociclist mult prea strâmtă. 

— Mai bine zis, nu m-a vizitat pe mine, ci pe soțul meu și nu s- 
au întâlnit aici, ci la restaurantul italian aflat la două străzi 
distanţă de casă. Era însoţită de un tip foarte puternic și 
intimidant. 

Günther, îi veni numaidecât în minte lui Milan. 

— Tocmai mă întorceam de la cumpărături, i-am văzut doar 
rapid și de la distanţă. 

Doamna Karsov își ridică în sus gulerul de la halatul de casă. 

— Probabil de aceea nici nu am recunoscut-o imediat. Dar 
acum sunt sigură. 


VP - 143 


Își îndreptă o șuviţă de păr. 

— M-am gândit atunci, ce fată aranjată lângă un tip așa 
bătăios. 

— Și când spuneţi că s-a întâmplat asta? întrebă Milan cu 
scepticism. 

Trebuie să fie o confuzie. „Aranjată” nu era tocmai primul 
cuvânt care i-ar fi venit cuiva în minte văzând-o pe Andra pentru 
prima dată. Pe de altă parte, descrierea tipului i se potrivea de 
minune mâinii drepte a lui Hulk. 

— Cred că la sfârșitul lui iulie. Soţul meu mi-a zis după aceea 
că fata e studentă la medicină și caută un îndrumător de 
doctorat. 

Privirea bătrânei se înăspri. 

— Sfârșitul lui iulie, repetă ea, pe când Milan realiză deodată 
de ce femeia devenise atât de recalcitrantă. 

La ce concluzie sinistră trebuie să fi ajuns. 

Crede că din cauza noastră a încercat Karsov să se sinucidă. 

Acum ajunse și Milan într-o situaţie din care și-ar fi dorit să 
evadeze cum o făcuse Andra mai devreme. Dar nu ca să 
pornească pe urmele partenerei lui. Ci în direcţia total opusă. 

— Mă întreb doar de ce nu mi-am dat seama de asta mai 
devreme, o auzi pe soția profesorului rostind cu vocea îngroșată 
înainte de a închide ușa în faţa lui, dar am văzut-o pentru prima 
oară pe prietena dumneavoastră chiar înainte ca soţul meu să-și 
piardă minţile. 


VP - 144 


42. 


Pentru a ajunge la Stubbenkrug evitând drumurile asfaltate, 
exista o scurtătură, care însă traversa pădurea. O cărare 
îngustă, pe care cu greu o puteai distinge prin lăstăriș chiar și 
pe lumina zilei. Pe timpul nopţii, înarmat doar cu o lanternă de 
mobil, Milan se putea aștepta, în cel mai bun caz, măcar la o 
gleznă luxată. Alesese însă acest traseu spre singurul loc în care 
avea șanse să mai găsească o ușă deschisă în noaptea aceea. 
Se făcuse de ceva timp sâmbătă, iar Stubbenkrug era singura 
crâșmă pe o rază de treizeci de kilometri deschisă non-stop. 
Când plecase cu mașina, Andra luase cu ea și geaca de iarnă a 
lui Milan, aflată pe bancheta din spate. Rămânând așadar 
echipat doar cu adidași, hanorac și blugi, trebuia să găsească 
urgent un loc cald unde să înnopteze. 

Măcar nu exista pericolul să se întâlnească aici cu Andra în 
caz că femeia s-ar fi răzgândit deodată și ar fi băgat în 
marșarier. Deși se simțea neajutorat fără mașină și fără un 
însoțitor, Milan voia să apuce să petreacă ceva timp singur 
astfel încât să poată să digere evenimentele aberante din 
ultimele ore. 

Însă nu reușea să-și pună gândurile în ordine. Firavul con de 
lumină al telefonului avea o rază redusă, iar imaginea foioaselor 
îngrămădite pe marginile potecii se contura abia în ultima 
secundă. Simţțurile lui Milan trebuiau deci să se concentreze din 
plin și pe zgomotele din jur. Pe gemetele ramurilor înclinate în 
vânt, pe trosnetul, icnetul și frângerea frunzelor, tulpinilor, 
scoarței și hăţișului. Cu fiecare pas, freamătul resacurilor 
izbindu-se de stânca abruptă și mirosul mării deveneau din ce în 
ce mai intense. Și, dacă Milan ar fi fost un om fricos, ar fi urlat 
cât îl ţineau plămânii când auzi deodată alarma ce străpunse 
întunericul nopţii. Dar, cum nu era cazul lui, expiră cu un gâfâit 
puternic și reuși chiar să oprească sunetul înfiorător răspunzând 
la apel. 

— Alo? 

Auzi pe cineva scâncind, apoi inspirând adânc și scâncind din 
nou. 


VP - 145 


— Andra? 

Vocea de la capătul firului era clar a unei persoane de sex 
feminin, dar mult mai tinere decât partenera lui. 

— Sunt în baie, spuse fata, iar tonul speriat, chinuit al glasului 
se potrivea cu imaginea adolescentei plânse pe care o văzuse 
cu o zi înainte pe bancheta mașinii Volvo. 

Era prima dată când auzea vocea fetei răpite fără ca cineva 
să o tortureze în același timp. 

— Zoe! Unde ești? Spune-mi exact! Ai o adresă? 

Milan se oprise în loc. Întrucât își pusese singura sursă de 
lumină la ureche, acum vedea doar umbre și contururi 
întunecate. 

— Nu. Nu știu. E un motel. Aproape de autostradă. 

Autostradă. Deci incă erau pe continent. Asta dacă voiau într- 
adevăr să vină pe Rugen. 

— Și mă suni din toaletă? 

— Este un telefon în baie. Jakob a crezut că e stricat, dar a 
trebuit doar să bag cablul înapoi. 

Fată isteață. 

— Unde e Jakob acum? 

— Doarme în faţa ușii ca să nu pot ieși afară. Mama e în pat. 

Mama. 

Un cuvânt care de obicei te duce cu gândul la lucruri pozitive, 
iubire, protecţie, căldură și viaţă. Nu suferinţă, durere și moarte. 

Așadar, cea care o răpise pe Zoe era chiar mama ei. 

Atunci mai era vorba de o răpire? 

Acum, că ochii lui se obișnuiseră cu siluetele pădurii, Milan 
încercă să-și reia drumul, înaintând încet pe cărare. 

— Am primit mesajul tău. Ende. Asta e numele vostru de 
familie, nu-i așa? 

— Da. 

— Înseamnă ca Jakob e tatăl tău? 

Sunteţi o familie. O familie a morții. 

— Nu, răspunse fata, e complicat. 

Drumul urmă o semicurbă, apoi ochii lui Milan găsiră deodată 
un punct de orientare care îl surprinse. La circa două sute de 
metri de coastă, părea că o rază de lumină caldă își croiește 
drum printre ramuri. Milan nu-și amintea ca barul să fi avut pe 
vremuri o iluminare exterioară vizibilă de atât de departe, iar 
primul lui impuls fu să se ascundă. 


VP - 146 


Dar de ce? Lumina era statică. Nu un reflector care să se 
îndrepte spre el. 

— Cine e Jakob? întrebă el. 

Cine e, dacă nu tatăl tău? 

Zoe părea mult prea agitată ca să-l poată asculta în 
continuare, darămite să-i mai dea vreun răspuns. 

— Te rog, poţi să vii după mine? 

— Nu știu unde ești. Dar ascultă-mă. O să... o să fac tot ce 
pot. Mai bine ne oprim din vorbit acum și suni la poliţie. 

— Trebuie să închid. 

— Nu, așteaptă. Formează 110. Spune „Ajutor” și lasă 
receptorul atârnat, o să îţi localizeze apelul. Sau cel puțin așa 
sper. 

— Nu pot, aud pași. 

La scurt timp după aceea, legătura se întrerupse. 

Tocmai în momentul în care Milan simţea cum cade în gol, 
atât la propriu cât și la figurat. Mai întâi crezuse că i se pusese 
un agresor în cale, dar de fapt era doar un gard, care parcă 
ieșise din pământ. Când se dăduse înapoi, își pierduse echilibrul 
și se împiedică, auzind în același timp cele patru cuvinte de 
rămas-bun ale fetei, iar ultimul îi explodase ca o bombă în 
minte. 

— Te rog, ajută-mă, spusese Zoe. Te rog, ajută-mă, tata. 


VP - 147 


43. 


Jakob 


Împinse ușa atât de puternic încât se izbi de marginea căzii. 

— Ce dracu’ a fost asta? ţipă el. 

Sentimentul de a fi fost păcălit, din nou, îi dădea palpitaţii. 
Jakob nu înţelesese niciodată expresia „orb de furie”. Când era 
cuprins de mânie, vedea mai bine și mai clar și găsea imediat cu 
privirea noi detalii care îl scoteau din sărite. Ca de exemplu 
sclipirea batjocoritoare din ochii ei, zâmbetul sarcastic complet 
inadecvat al micuței, care ar fi trebuit de fapt să se teamă de el. 
De el, puternicul bărbat cu bormașina. 

Și totuși, își bătea joc de el cu privirea ei neabătută, 
neînfricată. 

La dracu”! Ştia că dacă s-ar apropia de ea chiar și cu un pas, 
ar omori-o și că atunci s-ar termina totul pentru că nu avea cum 
să continue jocul fără ea. Așadar, se prinse de cantul ușii cu 
ambele mâini, ca și cum furia lui era ca o furtună care îl 
împingea din spate și încerca să îl împingă în baia uzată a 
motelului. Se ura pentru faptul că era atât de ticălos și nu putea 
să-și înghită pur și simplu mândria rănită. Știa prea bine că îi 
dădea satisfacție nenorocitei lăsând să se recunoască în vocea 
lui cât de afectat era: . 

— De ce i-ai spus „tata”? DE CE Al FACUT ASTA? 


VP - 148 


44. 


Tata? 

Gândul era suspendat într-un circuit mintal așa cum se 
întâmplă cu dozele de Cola din automatele cu băuturi, care, 
după ce plătești, rămân blocate undeva la jumătatea drumului 
dintre vitrină și compartimentul de evacuare. Milan ar fi vrut să 
aplice asupra frunţii sale aceeași forţă ca în cazul unui automat 
încăpățânat, dar știa că nu avea să rezolve nimic. 

Gândul nu avea să se clintească, să se miște sau să se 
desprindă din acel loc. Și în niciun caz nu avea să dispară. 

Tata! 

Da, fata îi spusese tata, nu era nicio îndoială, iar acest cuvânt 
nu lăsa, în mod normal, loc de interpretare. Și totuși, Zoe nu 
avea cum să se refere la asta. Câţi ani avea fata? Treisprezece, 
paisprezece? 

Asta ar fi însemnat ca el să fi avut cam aceeași vârstă când o 
concepuse. Însă pe atunci, când locuia pe Rugen, Yvonne nu-l 
lăsase niciodată „să intre”. Intr-o seară, aproape că se 
întâmplase. Stătuseră întinși pe patul din camera lui și 
ascultaseră muzică romantică. Milan avea pe el doar boxerii, iar 
Yvonne purta hanoracului lui gri, mult prea mare pentru ea, pe 
care el i-l împrumutase pentru că era foarte frig în casă. Pentru 
Milan, acea zi de vară neobișnuit de rece fusese ca un cadou din 
ceruri întrucât îi dăduse ocazia să aprindă un foc romantic în 
șemineu. Mai târziu, după ce merseseră sus (mama dormea 
deja), o încălzi cu grijă pe Yvonne cuibărindu-se lângă ea și 
mângâindu-i corpul. Braţele, spatele, pielea de sub sutienul 
desfăcut. 

Și, dacă Milan n-ar fi stricat totul cu întrebarea „Chiar sunt 
primul pentru tine?”, /ucrurile ar fi decurs altfel, nu-i așa? 
Probabil că aș fi fost cu totul alt om astăzi. Nu intrase în ea. 
Yvonne râsese de el și se amuzase pe seama virginităţii lui. 

Cel puţin așa interpretase el râsul ei, deși, ce-i drept, cu râsul 
lui Yvonne nu putea fi niciodată sigur. Era iritant, izbucnea 
adesea în cele mai nepotrivite situaţii. La ore, în timpul lucrărilor 
de control, la filme, în timpul unor scene triste. Pentru că, în 


VP - 149 


explozia de gânduri din mintea ei, fata era deja cu zece pași 
înaintea celorlalți sau poate își luase timp pentru a savura din 
nou un moment care pentru restul oamenilor era de mult de 
domeniul trecutului. 

Nu cumva crezuse Milan că, spre deosebire de cei ce se 
distrau pe seama faptului că Yvonne era altfel, el era singurul 
care o înțelegea? Atunci de ce pusese întrebarea aceea inutilă și 
apoi se rostogolise la o parte de pe ea? Oare, până la urmă, nu 
ea, ci el fusese cel care stricase momentul și seara respectivă? 

Obrazul îi ardea de rușine când își aducea aminte de acea 
întâmplare. 

Rusine? 

Sau poate că atunci simțise de fapt furie? 

În vise, Milan se vedea uneori întinzând o mână și auzea 
sunetul unei palme, dar nu avea cum să fie adevărat, nu-i așa? 
Nu fusese în stare de așa ceva. 

Sau poate că da? 

Nu, avusese o reacţie exagerată, cu siguranţă, dar până la 
urmă reușise să se controleze. In seara aceea care avea să fie 
ultima petrecută în casa părinţilor lui. 

Pentru că tot în aceeași noapte izbucnise și incendiul. 

Nu. În noaptea aceea se întâmplaseră multe, dar nu se 
înfiripase o nouă viaţă. Dimpotrivă. O viaţă se stinsese atunci. 

Milan se ridică cu greu de pe cărarea din pădure. Nu avea 
cum să fie tatăl lui Zoe. 

Își îndreptă atenţia spre următorul mister, de această dată 
mai tangibil. Cel de care se izbise la fel de subit. 

Un gard? 

Scutură barele reci de metal. 

Pe vremea copilăriei lui, nu fusese nimic de genul ăsta aici. 
Pentru ce ar fi fost? Ca să-i țină pe beţțivani departe de 
adăpătoare? Milan merse de-a lungul obstacolului de doi metri 
înălțime, armat cu sârmă ghimpată, făcând încă vreo treizeci de 
pași spre est. Apoi observă că aceasta nu era singura schimbare 
apărută în anii în care el fusese plecat. 

Stubbenkrug dispăruse. De fapt, cabana de lemn în care 
fusese crâșma încă mai era în picioare, dar nu mai semăna 
absolut deloc cu fostul loc de întâlnire al insularilor. Aici 
obișnuiau să se întâlnească tinerii săteni, motociciliștii și 
autohtonii care nu aveau nici în clin nici în mânecă de-a face cu 


VP - 150 


nobilele magazine turistice. Acum, Stubbenkrug nu mai era un 
bar. Crâșma dubioasă se transformase tocmai într-un loc de 
genul celor care îi făceau pe clienţii de odinioară să strâmbe din 
nas în timp ce se „ospătau” cu bere și rachiu: un hotel de cinci 
stele. Prevăzut cu o intrare carosabilă demnă de o vilă de 
milionar. 

Milan păși înăuntru printr-o poartă dublă și ajunse la o alee cu 
pietriș care ducea spre o clădire principală iluminată discret. 
Moderna construcţie de beton și sticlă fusese construită în jurul 
colibei din bârne de lemn ce adăpostise pe vremuri barul. Aleea 
era mărginită în stânga și în dreapta de corpuri de iluminat 
exterior, înalte până la genunchi. 

Din câte putea vedea Milan, proprietatea avea o suprafaţă 
gazonată îngrijită, de dimensiunea unui teren de golf, presărată, 
pe ici-colo, cu arbori și dealuri line. Acolo unde înainte fusese un 
loc de parcare sălbatic, se afla acum un panou iluminat, cu 
informaţii privind terenurile de tenis și piscina. Și acolo unde 
parcau înainte motocicletele în fața barului era acum o elegantă 
scară de piatră, la capătul căreia o ușă de sticlă se deschidea 
automat. 

Milan pătrunse în coliba recondiţionată și se simţi imediat 
stingher acolo. Cu încălțămintea lui jegoasă pe marmura netedă 
și lucioasă, aceeași culoare neagră ca a petelor de pe blugii lui. 

Auzi muzică clasică de pian în surdină și simţi mirosul unui 
odorizant de cameră cu aromă de vanilie, ce costa probabil mai 
mult decât parfumul scump pe care i-l dăruise Andrei la ziua ei 
de naștere. 

În spatele lui Milan, ușa se închise înapoi, blocând vântul de 
afară. Tremură învăluit de căldura plăcută din interior. 

Uau. Se vede că arhitectul a avut voie să-și facă de cap aici. 

Privi în jur în zona de recepţie și recunoscu două lucruri de pe 
vremuri: pe de o parte, vechea tejghea de bar din Stubbenkrug, 
al cărei lemn fusese păstrat pentru biroul de recepție. Și pe de 
altă parte, bărbatul din spatele biroului, care se holba stupefiat 
la el și avea, în mod evident, o foarte bună memorie a numelor: 

— Milan? Milan Berg? 

Recepţionerul zâmbi strâmb dezvelindu-și dinţii lungi, potriviţi 
pentru figura lui uscăţivă, dar în privinţa cărora cosmeticianul 
dentar exagerase un pic cu procedeul de albire. Chiar și în 
semiîntunericul discret, cu o nuanţă de crem proiectată de 


VP - 151 


spoturile de pe tavan, albul lor strălucea ca și când ar fi expus 
unei lumini negre dintr-o discotecă. 

— Ce puii mei cauţi tu aici? Și la ora asta? 

Milan căută în zadar un șerveţel cu care să-și șteargă nasul și 
păși spre biroul de recepţie. Tipul roșcat, extrem de slab, a cărui 
uniformă de hotel de un albastru închis părea să-i fi fost croită 
pe măsură, îi ieșise probabil de mai multe ori în cale în copilărie, 
dar totuși nu reușea să-și amintească numele lui. Bineînţeles că 
nici ecusonul de culoarea alamei prins de jacheta bărbatului nu 
îl ajuta cu nimic în acest sens. 


Map'riv ZNOKOQOKI 


— Am nevoie de o cameră, spuse Milan și dibui portofelul, pe 
care, din fericire, nu îl lăsase în geaca rămasă în mașină. 

Cu tot cu banii de la tatăl lui, pe care îi pusese în ordine, la fel 
cum făcuse cu cardul acestuia, averea lui se ridica acum la 
aproape 120 de euro. 

— Tu? O cameră aici? Serios? 

Recepţionerul apucă un mouse și își îndreptă privirea spre 
monitor. Făcând asta, își linse buza de sus, iar Milan își aduse 
aminte pe loc. 

— Scuipici! zise Milan involuntar și regretă imediat ce 
cuvântul îi ieși din gură. 

Martin Spokowski, fiul roșcat și deșirat al comerciantului de 
legume, care, elev fiind, se concentra mereu atât de tare în 
timpul testelor încât saliva din colţurile gurii îi curgea pe hârtie. 

— Nu mi-a mai zis nimeni așa de mult timp, replică Spokowski 
fără a-și lua privirea de la monitor. 

Și sper că nici nu te-a mai pus nimeni să mănânci „Döner 
kebab”. Un ritual îndrăgit printre bătăușii școlii, al căror lider 
fusese multă vreme chiar Milan. Se lua o frunză mare de tei din 
curtea școlii, se adunau cu ea cât mai mult noroi, pământ și 
frunziș și se apăsa apoi „Doner-ul” pe faţa victimei până când 
aceasta era nevoită să tragă aer în piept. Ceva vreme, felul 
acesta de mâncare stătuse pe primele locuri în „meniul” lui 
Scuipici. 

Spokowski oftă, își ridică privirea din ecran, iar Milan nu putu 
să-și dea seama din vocea lui dacă spune adevărul sau punea în 
practică o răzbunare întârziată când spuse cu regret: 


VP - 152 


— Din păcate, nu mai avem camere libere. 

— Și de aia a trebuit să te chiorăști atâta timp în cutia asta? 
Fii serios! 

Milan simţea cum se enervează, însă nu lăsă furia ce 
izbucnise în el să crească întrucât îi veni o idee. Cam forţată și 
puţin probabilă, dar poate că Zoe se înșelase când spusese că 
se află într-un motel. Poate că o adormiseră sau îi legaseră 
ochii, iar fata confundase foșnetul mării cu vuietul de pe 
autostradă. 

— Nu cumva s-a cazat o familie aici în noaptea asta? Tată, 
mamă, copil? Poate cât erai tu în tură? 

Spokowski păru amuzat. 

— Nu permitem accesul copiilor aici. În niciun caz. Acesta e un 
hotel pentru adulţi. 

Ce simpatic. 

Recepționistul se trase ușor de lobul urechi, în vreme ce 
părea că duce o luptă cu sine. 

— Fii atent, Milan. De dragul vremurilor bune de demult... 

În care mi-am bătut adesea joc de tine. 

— Ți-aș putea da apartamentul prezidenţial. Doar că e... 

— Scump? 

Tipul scutură din cap. 7 

— Nu, dimpotrivă. Ți-aș factura doar jumătate de preț. In 
apartament e un pic de să zicem, dezordine. 

— Nu s-a făcut curat? 

— Nu. Problema e că nu a fost renovat de la zero. 

Milan își încruntă nedumerit sprâncenele. 

— Un oaspete s-a mutat azi dimineaţă din 211 în 213, explică 
Spokowski coborând vocea. A devastat complet apartamentul 
211 în ultimele săptămâni. Armături smulse, pete de arsuri, 
televizor stricat. Programul normal. 

— Cum adică, oaspetele s-a mutat? Sper că l-aţi dat afară cu 
totul! 

Spokowski ridică din umeri. A 

— Am face asta cu drag, dar plătește bine. In principiu, 
locuiește aici. 

— Locuiește aici? repetă Milan după el în timp ce în urechi îi 
răsuna vocea doamnei Karsov, al cărei soț cumpărase casa la un 
pret mult prea mare. 


VP - 153 


O nebunie. Vânzătorul locuiește acum într-un apartament 
prezidențial din cel mai bun hotel de pe insulă. 

Milan se aplecă în faţă și șopti pentru că știa că astfel de 
informaţii nu se dezvăluie în hotelurile de lux. Dar și cea mai 
mică reacție din ochii lui Scuipici i-ar fi ajuns când rosti 
întrebarea: 

— Cumva oaspetele acesta permanent se numește Frank- 


Eberhardt Ende? 


VP - 154 


45. 


Andra 


— Am dat-o-n bară, zise Andra, schimbând telefonul mobil de 
la o ureche rece la alta. 

Işi parcase Mini-ul pe strada ParkstraBe și parcursese pe jos 
ultimii cincizeci de metri până la clinica Sana. Construcţia 
modernă tip cutie era singurul spital de pe insula al naibii de 
mare din cauza căreia, chiar și la ora aceea, Andra pierduse 
aproape o oră întreagă pe drumul de la Lohme la Bergen. 

— Se află în salonul 12.05, spuse Lampert, a cărui voce era 
singurul lucru ce îi oferea alinare în acel moment. 

Totul mersese prost. De când se porniseră la drum, nimic nu 
funcţionase conform planului. Mai întâi, Milan văzuse poza de 
profil din SMS-ul lui Lampert și se întrebase, cu siguranță, cu ce 
ocazie o contactează. Firește că nu avusese timp să o 
chestioneze în legătură cu asta de vreme ce, la scurt timp după 
aceea, se chinuiau să urmeze indicaţiile unui dement și să 
ascundă un cadavru în pădurea Brandenburg. După care 
avusese loc tulburătoarea întâlnire cu bătrâna Karsov. Într-un 
final, când erau în pivniţa casei părintești a lui Milan, Andra își 
ieșise cu totul din minţi după ce dăduse peste acel articol vechi 
de paisprezece ani. 


Incendiere premeditată? 
După un pont anonim: 
experții în incendii investighează 
din nou cauza declanșatoare. 


La naiba, cum ar fi putut să-i citească așa ceva lui Milan? Pe 
de altă parte, nici nu ar fi trebuit să-și piardă cumpătul, dar asta 
se înscria foarte bine în seria de greșeli și catastrofe prin care 
fusese nevoită să treacă astăzi. 

— Cum ai aflat așa de repede unde e internat? îl întrebă pe 
Lampert. 


VP - 155 


— Gunther a sunat, pretinzând că e avocatul familiei Karsov. 
Le-a făcut celor de la clinică un întreg tămbălău și i-a avertizat 
să nu divulge presei nicio informaţie legată de tentativa de 
suicid. După cum știi, poate fi destul de convingător. 

Da, așa e. 

— 12.05 e la primul etaj, Medicină Internă. Un salon pentru o 
singură persoană, în clădirea principală, așa cum se și cuvine 
pentru fostul șef al spitalului. Există o ieșire de urgenţă pe 
partea dinspre pădure, e deschisă pentru fumători. 

Ajunsă acum suficient de aproape încât acoperișul sprijinit pe 
stâlpii de la intrarea principală era deja în câmpul ei vizual, 
Andra se întoarse. 

— N-o să întreb de unde știe Gunther asta. 

— De la mine, zise Hulk. Am un restaurant pe insulă. 

Unde nu ai? 

— Una dintre femeile mele de serviciu lucrează și la clinică. A 
zis că dacă ai nevoie de halat, găsești unul în camera de după 
ieșirea de urgenţă, prima ușă pe dreapta. 

— Merge și fără să mă deghizez. 

— Sigur? Dacă mai aștepți trei ore, o să ajungă Gunther la 
tine. 

— Mă descurc și singură. 

Incheie convorbirea și urcă pe scări la etaj. După frigul de 
afară, aerul încălzit era o binefacere. Totuși, cercelul din nas și 
cel din ureche ardeau ca niște ace înroșite în foc pe sub pielea 
care îi ieșea ușor la suprafaţă. 

Nu îi luă mult timp până să găsească holul și salonul indicate 
de Hulk. La ora aceea, culoarele erau libere. Nimeni nu o văzu 
când deschise ușa și dispăru în salonul cu un singur pat. 

— Domnule profesor? 

Stătea culcat pe spate, cu ochii deschişi, ațintiţi în tavanul 
camerei. Avea ambele braţe întinse deasupra așternuturilor 
apretate, astfel încât bandajele compresive de pe artere erau 
vizibile. 

Pielea îi era palidă, lipsită de sânge, în ciuda perfuziilor pe 
care cu siguranţă le primise. 

— Dumneavoastră? 

Respirația îi mirosea a proteză dentară și acid gastric. Părea 
obosit, dar nicidecum mirat să o vadă. 

— De ce aţi făcut asta? trecu Andra direct la subiect. 


VP - 156 


Își luă ceva timp înainte să răspundă resemnat. 

— Pentru că nu mai găseam niciun motiv să nu o fac. 

— Am fost la soţia dumneavoastră. 

— Da? 

În privire nu i se citea nici urmă de curiozitate sau surpriză. 
Doar fatalism. 

— Cred că m-a recunoscut. Mă examina într-un mod foarte 
bizar. 

Andra privi în jur. Nu se afla niciun obiect personal în acel 
salon de spital stereotipic. Nici nu avea cum. Soţia lui Karsov nu 
fusese în stare să dea echipajului de pe salvare nici măcar o 
geantă pentru soţul ei. 

— Ar fi trebuit să-i spun, murmură Karsov. Ar fi trebuit să nu o 
țin la distanţă de toate. Doar pentru asta sunt căsniciile, nu-i 
așa? Ca să împarţi totul. 

Andra ridică din umeri. 

— În curând o să aveţi ocazia să discutaţi cu ea despre tot. 
Inclusiv despre asta. 

Îi arătă articolul pe care îl luase din pivnita lui. 

— De ce l-aţi păstrat? 

Karsov își mușcă buza de jos pe când Andra făcu ceea ce 
refuzase să facă pentru Milan. Citi cu voce tare: 

— „După un pont anonim, experţii în incendii din Stralsund 
investighează din nou cauza declanșatoare a incendiului 
izbucnit la o casă din Lohme, din cauza căruia o femeie și-a 
pierdut viaţa în urmă cu două săptămâni. Un martor ar fi oferit 
informaţii care indică o incendiere premeditată și, astfel, o 
posibilă omucidere”. 

Andra întoarse vechea pagină de ziar, astfel încât Karsov să 
poată vedea poza aleasă de redacție pentru articolul în cauză. În 
poză apărea Kurt Berg, tatăl lui Milan, ieșind din spitalul insulei. 
Probabil din motive privind legislația presei din Germania, capul 
bărbatului era pixelat, dar postura și forma corpului erau 
evidente dacă știai la cine te uiţi. 

— Dumneavoastră sunteţi aici la intrare, în spatele lui? 

Îi arătă bărbatul în halat alb care se întorcea cu spatele la 
cameră. 

Karsov confirmă dând ușor din cap. 

— Deci dumneavoastră aţi fost martorul anonim? 

Bătrânul scutură din cap. 


VP - 157 


— Nu. Nu eu am fost. 

Și totuși, sentimentele de vinovăție îl chinuie atât de tare 
încât vrea să-și ia viața după paisprezece ani. 

Karsov o prinse de mână. Degetele îi erau reci ca zăpada, 
strânsoarea, slabă ca a unui copil mic. 

— De ce v-aţi întors aici? 

E o poveste lungă. Si de fapt nu are de-a face cu 
dumneavoastră în mod direct, profesore. 

— Caut o fată, zise ea și scoase la iveală o altă fotografie. 

De această dată îi arătă poza pe care ea și Milan o găsiseră în 
vila părăsită din Berlin. 

— Ea e? Ea e micuța care v-a declanșat sentimentele astea de 
vinovăţie? 

Karsov își puse bărbia în pieptul osos și rămase tăcut fixând 
fotografia fetei cu o privire rigidă. În cele din urmă, o lacrimă îi 
țâșni din colţul ochiului și îi curse pe obraz. 

Pentru Andra, răspunsul acesta fu suficient. 

— A venit la cabinetul dumneavoastră. Cine a adus-o? Mama 
sau tatăl ei? 

Bătrânul scutură din cap. 

— Mama ei a venit la mine. 

— Unde o găsesc? 

— Acolo unde locuiesc cu toţii. Bunica, mama, tatăl vitreg. 

Spuse în șoaptă, aproape imperceptibil, numele locului, apoi 
repetă din nou: 

— Are nevoie de ajutor, dar pe un ton mult mai lipsit de forță 
și de curaj decât înainte. 

Andra luă în mână carafa de apă de pe noptieră și turnă o 
înghiţitură într-un pahar de hârtie. 

— Haideţi, profesore. Trebuie să beţi ceva. Aţi pierdut mult 
sânge. 

Bătrânul confirmă dând din cap și deschise gura în timp ce 
Andra îi așeză paharul ca să bea. Era mult prea slab și obosit ca 
să observe că, înainte să ia prima înghiţitură, Andra îi pusese pe 
limbă o pastilă măruntă. 

— Beţi cu grijă, zise ea. Apoi o să dormiţi profund și liniștit, iar 
mâine lumea o să arate mult mai bine. 


VP - 158 


46. 


Milan 


Nasul se rupse cu zgomotul unui lemn trosnind în focul 
șemineului. Falangele piciorului se frânseră fără zgomot sau 
poate că sunetul fusese doar acoperit de ţipetele și lamentările 
bărbatului. 

Milan nici măcar nu-și folosise toată forța când trânti ușa în 
nasul oaspetelui din apartamentul 213, frângându-i totodată și 
degetele de la picioare. 

— Room service, zisese el când, după ce ciocănise timp de 
câteva minute, ușa se deschise în cele din urmă cu lanţul pus. 

Un chip boţit, nebărbierit se ivi în deschizătura ușii, urâcios și 
furios ca grimasa lui Jack Nicholson în celebra scenă cu toporul 
din The Shining. 

— E ora șapte dimineaţa. N-am comandat nimic, labagii 
tâmpiţi. 

— Dar dumneavoastră sunteţi Frank-Eberhardt Ende, nu-i 
așa? 

— Da. Și domnul Ende o să-ţi ciomagească fundul chiar acum, 
răspunse bărbatul în vârstă de aproximativ șaizeci de ani. 

Milan se folosise de pauza de după „Da” ca să facă doi pași în 
spate și să-și ia avânt pentru a pune în aplicare planul pe care îl 
concepuse după doar două ore de somn în camera lui: 

1. Bătut la ușă. 2. Trântit ușa. 3. Stors informații. 

Primele două puncte fuseseră rezolvate acum că F.-E. sângera 
și era întins pe covor în fața lui. Cu o mână apăsată pe nas și 
cealaltă pe piciorul zdrobit, niciuna din mâini nefiind în stare să 
oprească lichidul din a păta cu roșu firele lungi, crem ale 
obiectului decorativ de pe podea. 

— Şe vlei de la mine, jigodie? urlă Ende stâlcit și aproape de 
nedeslușit. 

Puținele fire de păr gri, pe care de obicei și le pieptăna 
probabil în lateral acoperindu-și ţeasta, îi erau acum ridicate în 
sus asemenea unei pânze de vapor. Cămașa de pijamale de un 
argintiu strălucitor se deschise ca urmare a căderii. Milan văzu 


VP - 159 


astfel o burtă rotundă, acoperită de păr și niște sâni de bărbat 
cu o circumferință de care ar fi fost mândră orice adolescentă 
de șaisprezece ani. În partea de jos era gol, micul penis fiindu-i 
acoperit aproape complet de păr pubian. 

— Lașă-mă în pașe, zbieră Ende, dar nu se împotrivi aproape 
deloc în momentul în care Milan îl apucă de guler și îl trase din 
hol în interiorul apartamentului. 

Structura era aceeași ca în apartamentul lui, doar că aici 
fereastra dădea spre plajă, iar mobila nu fusese încă 
vandalizată. Canapeaua de culoare deschisă nu avea încă nicio 
pată de arsură, masa de sticlă, nicio fisură. Televizorul plat, 
curbat asemenea unui ecran de cinematograf era încă atârnat 
de perete, iar minibarul se afla încă în mobila de perete 
confecționată din lemn plutitor, și nu trântit de podea în mijlocul 
încăperii. Doar patul tip Boxspring cu înălţimea de un metru, 
plasat într-un dormitor separat era atât de răvășit de parcă Ende 
s-ar fi luptat cu un elefant printre exagerat de multele perne. 

— Şe vlei de la mine? 

Dormitorul ducea spre baia apartamentului. Aici, Milan își 
imobiliză victima cu ajutorul curelei de la halatul de baie al 
hotelului ce stătea agăţat de ușă, încătușând-o de barele de la 
uscătorul de prosoape. 

Apoi porni apa de la duș și de la cadă. 

— Pentru ca ţipetele tale să nu-i trezească pe ceilalţi oaspeţi, 
îi explică el lui Ende în timp ce acesta îl fixa cu o privire 
contorsionată de furie. 

Pe măsură ce durerea i se diminua, părea că își recuperează 
forțele. Ende smuci legătura, dar tot ce reuși fu să o facă și mai 
strânsă. Totuși, lipsa de frică din ochii lui îi confirma lui Milan că 
luase decizia corectă. Babalăcul o fi fost neantrenat, fleșcăit și 
lipsit de putere, dar avea curajul unui nebun ce abia era în stare 
să formuleze idei raţionale. 

Doar violență pură. 

Milan întâlnise adesea pe străzi astfel de tipi care se lăsau 
convinși doar cu pumnul. Acum îl surprindea mai degrabă faptul 
că lui însuși îi vine atât de ușor să aplice astfel de metode de 
bătăuș pe o persoană complet străină. 

— Unde e? 

Își trase un scaun de baie și se așeză cât mai aproape de 
Ende, fără a intra însă în raza de acţiune a picioarelor lui goale 


VP - 160 


în caz că bărbatului i-ar fi venit ideea - evidentă de altfel - să 
lovească în stânga și-n dreapta. 

— Cine? 

— Unde e fiul tău? completă el. 

— Ţi-ai pierdut minţile? Știi cu cine te pui? 

— Unde. E? 

Nu avea de gând să-l mai întrebe și a treia oară, dar nici nu 
mai fu nevoie. Ende își dădu ochii peste cap și tuși rapid, dar 
atât de puternic încât corpul i se bălăngăni de mâinile fixate 
deasupra asemenea unui sac de box lovit de sportivi. 

— De unde să știu eu pe unde umblă Jakob. Ești dus cu pluta? 

Prin răspunsul său, Ende confirmase două bănuieli ale lui 
Milan: că burtosul hidos chiar avea un fiu al cărui nume fusese 
scris de Zoe în cod pe peretele toaletei pentru persoane cu 
dizabilităţi ca mesaj pentru Milan. Și că Jakob era hotărât să 
meargă până în pânzele albe și să nu lase în urmă niciun 
martor. De altfel, nu i-ar fi dezvăluit adevăratul lui prenume. 

— Unde? 

— Probabil că pierde timpul cu muierea lui, ce știu eu? 

Ende ridică nasul, iar Milan așteptă până când acesta își 
înghiţi sângele și flegmele, apoi spuse: 

— Da. Chiar asta face. Și îi mai și sechestrează copilul. 

— Mă rog, nu sunt eu avocat. Dar e într-adevăr sechestrare 
dacă e vorba de propria odraslă? 

Ende afișă un rânjet pe cât de viclean îi permise faţa lui 
schimonosită. 

— Unde îl găsesc pe degeneratul de fii-tu când e pe Rugen? 

— La Solveig. 

— Soţia lui? 

— Mai degrabă bunică-sa, râse Ende. 

— Și ea locuiește aici, pe insulă? 

— Nu, în Manila, fix după colț, labagiule. 

Tatăl lui Jakob scuipă în faţa lui, după care Milan părăsi baia. 

— Ce ai de gând? întrebă Ende când Milan se întoarse înapoi 
din dormitor și îi ţinu sub nasul spart telefonul pe care îl găsise 
pe noptieră lângă un teanc de reviste porno. 

— Sună-l. 

— Ce spui? 

Milan îl apucă pe Ende de ultimele fire de păr și îi trase capul 
pe spate. 


VP - 161 


— N-auzi bine? Îl suni acum pe fii-tu! 

— Sau ce? 

Drept răspuns, Milan își puse degetul mare pe nasul spart și îi 
împinse mai la o parte septul zdrelit. Așteptă până când urletele 
își pierdură din intensitate, fiind acoperite de susurul apei care 
curgea încontinuu. Apoi făcu un gest ca și când ar fi vrut să-l 
calce pe picior pe Ende, dar acesta ţipă deja: 

— OK, OK. ÎI sun. La dracu’, omule. Și ce vrei să-i spun? 

— Că vrei să te întâlnești cu el aici. Să vină la tine. Imediat. 

lritat, Ende închise ochii preţ de o clipă. 

— Frate, noi abia mai vorbim unul cu altul. Nu avem tocmai 
cea mai bună relaţie. De ce ar veni să mă vadă? 

Milan cugetă. Tatăl lui Jakob nu era chiar în formă. Respirația 
îi mirosea a sânge și alcool, așadar, de voie, de nevoie, trebuia 
să îl ajute el din punct de vedere strategic. 

— Ce meserie are Jakob? 

— E evaluator de moșteniri. 

Din cauza pronunției nazale, bodogănite, Milan înțelese greșit. 

— Administrator? 

— Ce _ bine-ar fi. Am zis evaluator. Jakob se ocupă cu 
eliberarea locuințelor, vinde vechiturile morţilor și alte chestii. 
Din când în când mai execută o mutare. 

Milan cugetă. 

— Spune-i că hotelul are o megacomandă pentru el. 

Ende râse și îi scuipă la picioare un bot de flegmă cu sânge. 

— O să închidă pe loc. Să nu mai spun că în primul rând n-o 
să-mi răspundă la telefon așa de devreme într-o zi de sâmbătă. 
Jakob e mai speriat de muncă decât un pacient de comă. Poţi 
să-l mobilizezi numai dacă îi promiţi un câștig la loto sau curve 
gratis. 

— Atunci promite-i asta. 

— Ce? 

— Curve. Spune-i că un prieten de-al tău a închiriat un etaj 
întreg în hotel și organizează o orgie. Zi-i să se grăbească. 

— De ce? Ce vrei de la el? 

— Tu doar fă ce îţi spun. 

— O orgie? N-o să mă creadă nici în ruptul capului. 

— Atunci fii convingător, că de nu... 


VP - 162 


Mâna lui Milan se mișcă rapid în faţă și se opri chiar înainte de 
nasul său. De frică, Ende se dădu în spate cu o mișcare atât de 
puternică încât se izbi cu capul de uscătorul de prosoape. 

— Labagiule. Bine atunci. Așa fac. 

Milan îi puse în față mobilul iPhone, dar, din cauza nasului 
spart și a sângelui, nu îl putu debloca prin recunoaștere facială. 

Milan ţinu apăsat butonul lateral din dreapta până când se 
activă Siri, acel software cu plăcuta voce feminină care îl 
scosese deja de atâtea ori din încurcătură. De exemplu, de 
fiecare dată când se rătăcise și o întrebase ce drum să urmeze. 
Sau când îi cerea să formeze pentru el un număr pe care oricum 
îl avea în agendă doar datorită ei. 

— Spune-i să-l sune pe Jakob, îi porunci lui Ende, iar acesta se 
supuse într-adevăr, însă fără a avea sorți de izbândă la primele 
trei încercări. 

Abia după ce tatăl lui Jakob scoase pe nas un șuvoi de sânge, 
vocea îi deveni mai inteligibilă, iar Siri îi prelucră cererea. 

Legătura cu Jakob se stabili imediat. 

Se auzi un clic pe fir și, deși nu dăduse volumul telefonului la 
maxim, Milan recunoscu vocea răpitorului când acesta preluă 
apelul pe un ton ridicat și ostil cu întrebarea „Ce vrei?” 

— Hei, salut, băiețas, zise tatăl cu o veselie forțată. N-o să-ţi 
vină să crezi ce se întâmplă aici. 

Îi făcu cu ochiul lui Milan. 

— Tipul despre care mi-ai zis. Milan Berg. Chiar a venit la 
mine. 


VP - 163 


47. 


— Deci, cum te simţi așa, pe post de marionetă? 

Milan ieși din baie, traversă dormitorul și ajunse în sufrageria 
apartamentului. Mâna i se încleștă pe telefon atât de strâns 
încât auzi carcasa trosnind. 

— Te omor. Întâi îl omor pe taică-tu, după aia pe tine, după... 

— Șt, șt, șt. Mă doare-n cot de taică-miu. Retardatul nu 
consideră că e cazul să-mi dea și mie măcar un cent din banii 
lui. Trăiește ca un sultan cu tot haremul lui în hotel și pe mine 
mă lasă să mor de foame cu mâna întinsă. Din partea mea, poţi 
să-i scoţi ochii, nu-mi pasă. 

Milan se apropie de fereastră, feri la o parte perdeaua și privi 
spre mare. 

Undeva, la o sută de mile marine depărtare, se afla Suedia, 
Ystad, dacă își amintea bine. Principalul loc al acţiunii din 
numeroasele întâmplări polițiste marca Wallender, pe care nu 
doar că le văzuse la televizor, ci le și citise cu mare plăcere. Din 
direcția aceea, valuri întunecate veneau spre faleza pe care 
noua clădire a hotelului trona asemenea unui far. În condiţii 
normale, privit de aici de sus, tabloul pictat de trecerea de la 
zorii zilei la răsăritul soarelui deasupra Mării Baltice îţi tăia 
răsuflarea, însă Milan nu-și putea aduce aminte când avusese 
parte ultima oară în viața sa de condiţii normale. 

— Ce vrei? întrebă el printre dinţi. 

— Frate, n-am crezut că ești așa uituc, Milan. 162.366 de euro 
și 42 de cenți. Și, de vreme ce am impresia că, cu cât îţi las mai 
mult timp la dispoziţie, cu atât mai multe prostii faci, o să își 
scurtez ultimatumul. 

— Ce înseamnă asta? 

Milan fixă cu privirea semnalul luminos roșu al unui cuter de 
pescuit ce profita de ora timpurie a dimineţii, doar cu scopul de 
a avea un punct de referință în timp ce răpitorul îi secera 
picioarele. 

— Ne întâlnim deja astăzi, la ora 17.30, deci la scurt timp 
după ce apune soarele. 

Porc tâmpi.t... 


VP - 164 


— OK. Cum vrei tu. Zi-mi unde și o să vin. Dar cu mâinile 
goale. 

Milan încercă să pară ironic, dar nu prea îi ieși. 

— Atunci o să te uiţi la noi cum o omorâm pe micuță. 

Semnalul luminos roșu începu să danseze înaintea ochilor lui 
Milan pe ritmul bătăilor arterei sale carotide. 

— Noi? șuieră el. Bastardule, tu și nevastă-ta vă chinuiţi 
propriul copil. 

Râsul lui Jakob îl plesni ca o palmă. 

— Nu vreau să te supăr prea tare, dar să știi că faci o treabă 
jalnică în calitate de comisar. 

Jakob își cobori vocea. 

— Azi după-amiază, ora 17.30, o să îţi transmit mai târziu 
adresa exactă. 

E nebun, complet sărit de pe fix. Nu are niciun sens să pun o 
întrebare rațională, crezu Milan, însă mai făcu totuși o ultimă 
încercare: 

— Dar cum ar trebui să fac rost de mălai până atunci? 

— Nu-ţi bate capul cu asta. Tu doar vino. De restul mă ocup 
eu însumi. 

Un trosnet scurt de pe fir îi declanșă un zornăit în urechi. Preţ 
de o clipă, auzi totul înăbușit, apoi impresia de surzenie dispăru, 
după care Milan începu să perceapă din nou toate sunetele mai 
tare și mai clar. Zbârnâitul minibarului, fâsâitul încălzirii, 
robinetele pornite din baie. 

— Ce vrei să spui cu asta? întrebă el. 

— Exact ce auzi. Fii punctual. Chiar dacă acum nu mă crezi, o 
să se rezolve. 

Mândru de sine, Jakob râse pe înfundate ca un bufon care 
repetă poanta unei glume proaste, astfel încât să fie înţeleasă 
de toată lumea. 

— O să ai banii, Milan. Ai încredere în mine. 


VP - 165 


48. 


Jakob 


Jakob încheie apelul către Milan și se întinse pe patul de motel 
alături de Lynn, închizând ochii. Zoe era legată cu coliere de 
plastic de caloriferul din baie, iar Lynn dormea. Din fericire, nu 
auzise conversaţia de adineauri. 

Nu avea chef să fie criticat din nou pentru manevrele lui de 
atac. Afurisita putea prea bine să-și bage comentariile ei 
precoce acolo unde nu ajunge soarele. Jakob era de părere că el 
muncise suficient de mult, în timp ce ea se lăsa plimbată cu el 
pe post de șofer și se comporta ca o divă doar pentru că fusese 
cea care concepuse planul. 

Dar, să fim sinceri, ce este un plan fără muncitorii care îl pun 
în practică? Turnul Eiffel, piramidele, nici măcar un căcat de bloc 
din prefabricate n-ar fi fost construite vreodată dacă în lume ar 
fi existat doar arhitecţi și niciun meseriaș. 

La naiba. 

El și Lynn nu puteau să trăiască nici unul cu altul, nici unul 
fără altul. 

Relația dintre ei era ca cea dintre heroină și un bolnav pe 
moarte. Mori indiferent dacă o iei sau nu. Doar că dacă iei 
drăcia, îţi este ceva mai bine măcar pentru o oră. 

Deși. 

Mai exista un drog pe care îl putea folosi pe post de substitut 
și care era mai puţin periculos. 

Dacă Lynn n-ar fi în peisaj, ar avea-o oricum pe Solveig. 

„Bunica”, așa cum o numea tatăl lui întruna. Pe bună 
dreptate. Nu era ea chiar cea mai tânără femeie. Dar cum era 
zicala aceea frumoasă: găina bătrână face ciorba bună. Si 
femeile coapte stârnesc apetitul. 

O, da. Ar fi putut scrie un cântec despre asta. Pe mai multe 
voci, acompaniat de un cor cu un crescendo orgiastic. 

Comparativ cu Solveig, Lynn nu avea așa de multă 
experienţă, dar era și normal. 


VP - 166 


Amintindu-și de prima lor întâlnire, Jakob simţi nevoia să 
rânjească și nu observă cum amintirea se transformă ușor într- 
un vis. 

Deodată, nu se mai afla în camera aceea de motel mizerabilă, 
cu salteaua pătată și covorul colorat de la care căpătai ciuperci 
de picior chiar și prin încălțăminte dacă stăteai prea mult în 
același loc. 

Avea din nou șaptesprezece ani și era de doar trei zile în 
cătunul acela de la Marea Baltică, dar deja îl ura. De fapt, ura 
întreaga insulă, care era atât de mare, încât puteai să mergi ore 
în șir cu scuterul fără să vezi nenorocita aia de apă. 

Pe bune, frate, la fel de bine ai putea să spui că India e o 
insulă. Și măcar acolo e mai cald decât aici, pe Rügen. 
Temperaturi de aproximativ paisprezece grade seara, la naiba, 
totuși era vară! 

Lui Jakob îi îngheţa fundul pe scuterul lui marca Vespa. 

Nu că în Berlin ar fi fost foarte diferit, dar măcar acolo îl 
aștepta la final un bordel sau măcar un bar de striptease. Aici, în 
Sassnitz, îl aștepta doar beţivanul de taică-su într-o clădire din 
anii șaizeci, mobilată sărăcacios. 

Cu toate că „fuga” - mutarea haotică nu putea fi numită altfel 
- nu fusese necesară absolut deloc. Nimeni din Berlin nu 
mirosise toată treaba cu Lunte. „Stop cardiac” consemnase 
bobocul de pe salvare drept cauză a decesului, de parcă nu 
tuturor oamenilor li se oprește inima la un moment dat. În plus, 
de vreme ce mama suferise deja de mult de o apnee de somn 
serioasă, nu se ceruse nicio autopsie. Asigurarea fusese plătită, 
nimeni nu avea să mai afle vreodată că tatăl și fiul grăbiseră 
evoluţia bolii cu ajutorul unei perne. 

De fapt, doar fiul manevrase perna. Tatăl stătuse pur și 
simplu lângă pat, cu un zâmbet sadic pe faţa slăninoasă și o 
bere în mână, limitându-se la indicaţii și comentarii în timp ce 
Jakob fusese nevoit să preia treaba murdară. 

Mâine mă car din nou, se gândi el și viră cu scuterul. Chiar 
dacă tata avea să-i roadă urechile și să se vâăicărească, 
spunându-i că nu poate să-l lase singur, dar ce naiba? Avea 
șaptesprezece ani și alcoolicul putea să-l mai scutească. Ca 
bătrânul să nu-i închidă imediat robinetul cu bani, îi promisese 
acestuia să încerce viața pe insulă și venise cu el până aici. 
Acum, totul era de căcat, exact cum își imaginase. Cu maimuțe 


VP - 167 


de insulă originare din Germania de Est și turiști pensionari care 
nu-și permiteau vacanțe în Mauritius sau Maldive și se minţeau 
singuri că preferă să facă baie în Marea Baltică rece ca gheaţa, 
infestată cu meduze, și nu în Oceanul Indian. 

Nu, hotărârea lui era definitivă. 

Încă o noapte, apoi avea să-și mute cortul de aici. Lucrând ca 
paznic pentru Eddy, avea să câștige mai mult decât intenţiona 
tatăl lui să-i dea din asigurarea de viață, care și-așa nu era mare 
scofală. O sută de mii. Cât de departe poţi ajunge cu banii ăștia? 

Fix până la Rugen. Și apoi gata, capăt de linie. 

Apropo de capăt de linie. 

În dreptul magazinului de discounturi, viră de pe strada 
principală Hauptstraße pe drumul ce ducea spre strada 
Seestrafe și o văzu imediat stând în faţa ușii de intrare a casei. 
La două uși distanță de destinaţia lui. Vecina îi sărise în ochi 
încă de dimineaţă, când ieșise să ducă gunoiul. Frate, ce i se 
mai clătina fundul ăla apetisant, dar acum, în vestimentația de 
jogging strânsă pe corp, părea și mai bună de futut. 

Și asta la vârsta ei! În orice caz, avea cel puţin treizeci de ani, 
nu, mai degrabă patruzeci dacă se uita mai bine la lumina 
felinarului stradal. Și totuși era sexy. 

Suplă, cu picioare lungi, fund apetisant și țâțe ca niște mingi 
medicinale. 

Jakob avu impresia că femeia stă oarecum indecisă în fața ușii 
de care și trăsese adineauri, așadar hotărî să-și încerce norocul 
și opri în dreptul proprietăţii ei. 

— Vă pot ajuta? 

Poate cu scula mea? 

Femeia se întoarse și îl privi. Mai întâi cu scepticism, apoi cu 
politeţe prefăcută, după ce îl recunoscuse. 

— Hei, tu ești noul nostru vecin, nu-i așa? 

— Jakob Ende, da. Locuim la două case distanţă. 

Inspiră și expiră adânc, ceea ce îi făcu pieptul gigantic de sub 
bluza lycra cu mâneci lungi să se înalțe și apoi să se coboare ca 
o pernă pneumatică. 

— Păi, Jakob Ende, se pare că m-am încuiat pe dinafară. Ușa 
încuiată, cheia înăuntru. Aiurea. 

— Unde e soţul dumneavoastră? 

Își propti scuterul Vespa și își scoase casca. 


VP - 168 


— E în tura de noapte, lucrează în Rostock. În centrul de 
distribuire a corespondenței. Nu se întoarce înainte de miezul 
nopții. 

Sună ca și cum ar fi ghinionul tău și norocul meu. 

— La dracu’. Și ce faceţi acum? Adică, spargeți un geam sau 
ceva? 

Femeia scutură din cap. 

— Alerg. Fiica mea are o cheie de rezervă, dar acum e la 
prietenul ei în Lohme. 

Lohme? Jakob tocmai trecuse pe acolo. 

— Sunt mai mult de șase kilometri până în Lohme! 

— Și asta dacă o iau pe scurtătură, prin parcul naţional. Știu. 
Dar cheia de la mașina mea e și ea înăuntru. Arătă spre ușa 
închisă. 

— Înţeleg. 

Femeia, care nici măcar nu își spusese numele, se apropie de 
el. O peliculă fină de transpiraţie, formată probabil în urma 
reprizei de alergare pe plajă, îi strălucea pe frunte ca un strat de 
polen în lumina stradală. 

— Nu are telefon mobil. Am încercat deja să sun pe fix la 
numărul prietenului ei, dar nu răspunde nimeni. 

— Când merge prost, merge prost, așa-i? 

Jakob își afișă rânjetul cu care, conform spuselor fostei sale 
prietene, putea să cucerească orice femeie chiar dacă înainte îi 
scăpa bietei o palmă. 

— AȘ putea să vă aduc eu cheia, se oferi el. 

Făcu un semn spre scuter. 

— Serios? Femeia îi oferi un zâmbet, pe care Jakob îl conservă 
în minte pentru fanteziile lui masturbatoare. 

— Normal, nu e nicio problemă. Unde anume o găsesc pe fiica 
dumneavoastră? 

— Ar fi mai ușor dacă am merge împreună. 

— Dar nu am cască de pasager. 

— No risk, no fun, zise ea şi rânji și mai larg în timp ce se urcă 
în spatele lui și îl cuprinse cu brațele ei suple. 

Mirosea a sudoare de jogging și gumă de mestecat și a un 
parfum de citrice, iar el iubea acest amestec și modul în care 
femeia se lipea de el în timpul mersului. 


VP - 169 


— Apropo, eu sunt Solveig, îi șopti ea pe gât în vreme ce el 
accelera și, odată cu creșterea vitezei, se bucura și de o erecţție 
aproape dureroasă. 

Și, înainte ca Jakob să intre paisprezece ani mai târziu într-o 
fază de somn lipsită de vise, într-o cameră de motel jerpelită de 
pe marginea autostrăzii, o auzi încă o dată pe Solveig râzând și 
spunând: „Să sperăm că fiica mea Yvonne nu e prea ocupată cu 
acest Milan”. 


VP - 170 


49. 


Milan 


Milan părăsi hotelul fără să plătească. Nici măcar la jumătate 
de preț nu și-ar fi permis niciodată apartamentul. În plus, era 
sigur că Scuipici n-o să asmută poliţia pe el doar pentru că 
fugise fără să achite nota de plată pentru puţinele ore de somn 
petrecute în patul folosit al unei camere devastate. Mai mari 
erau șansele ca Frank-Eberhardt Ende să cheme gaborii imediat 
ce avea să fie găsit și dezlegat de calorifer de către femeia de 
serviciu. 

Trebuia să se folosească bine de banii și timpul care îi mai 
rămâneau până atunci, astfel încât să poată ajunge cât mai 
repede posibil la locul de camping, al cărui nume reușise să-l 
stoarcă până la urmă de la tatăl lui Jakob. Camp-Boaden-Blick, 
domiciliul oficial al bunicii la care se pare că locuia și Jakob 
Ende, dacă nu cumva avea de răpit copii împreună cu soţia sau 
iubita lui ca apoi să șantajeze oamenii în speranța unei 
răscumpărări. Locul se afla pe un mic dâmb și, după cum indica 
și numele, era separat de golful Greifswalder Bodden doar prin 
șoseaua naţională L292. 

La distanță de doar câteva sute de metri de el, șoseaua 
naţională se întindea de-a lungul Mării Baltice, pe al cărei mal 
doi proprietari de câini își împărtășeau solitari soarta de indivizi 
matinali. Nici măcar labradorilor părea să nu le facă deloc 
plăcere să se scufunde în nisipul umed, udaţi de burniţă. Rămas 
încă fără geacă, Milan n-ar fi vrut să schimbe căldura 
confortabilă din taxi pe vremea de afară, care aducea bucurie 
doar producătorilor de sprayuri nazale și tablete de gât. 

— Am ajuns. 

Masivul șofer de taxi, extrem de relaxat, opri radioul din care 
răsunaseră în continuu șlagăre și arătă cu mâna spre taximetru. 
La finalul cursei de o oră, cei aproape cincizeci de kilometri 
parcurși îl costau fix 80 de euro. 

— Puteţi aștepta aici? întrebă Milan cu mâna pe portofel. 

— Cât durează? 


VP - 171 


Păi na, de cât timp e nevoie ca să storci adevărul de la cineva 
care cu siguranță nu are niciun interes să-mi dezvăluie mie 
secretele sale? 

Adineauri, în hotel, durase jumătate de oră, dar acolo fusese 
întrerupt de conversaţia cu Jakob. 

— Douăzeci de minute poate, replică Milan și își frecă pumnul 
cu urme de lovituri. 

Şoferul de taxi își strâmbă gura cu regret. 

— Imi pare rău, amice. Până atunci trebuie să preiau deja 
următoarea comandă din Binz. Dar aici e trecut numărul de la 
centrală. 

Îi înmână o chitanţă ca urmare a plăţii. 

— Mulţumesc, zise Milan și mototoli hârtia cu hieroglife, 
inutilă pentru el, ca după ce cobori din mașină să o arunce în 
tomberonul de lângă intrarea în locul de camping. 

Nu era nicio barieră, doar o cabină pentru portar neocupată, 
la fel de întunecată ca norii grei lăsaţi deasupra Mării Baltice. 

Probabil că locul acela era idilic vara dacă făceai abstracţie de 
gălăgia de pe stradă și îţi concentrai atenţia asupra priveliștii 
plajei întinse. Și probabil că atunci era și plin aici. În momentul 
de faţă însă, șase rulote erau parcate pe diagonală în refugiile 
special amenajate, mărginite de copaci goi, ciolănoși. 

Și doar din una singură, cea mai mică și mai jegoasă rulotă 
din toate, ieșea fum pe horn, ceea ce îi ușură căutarea lui Milan. 
Intrucât cărarea de nisip neasfaltată fusese expusă alternativ în 
ultimele zile zăpezii și ploii, Milan trebuia să aibă grijă să nu 
rămână blocat în noroi cu adidașii lui. În drumul lui, nu văzu 
nicăieri un vehicul care să fi adus remorcile aici, așadar trase 
concluzia că majoritatea locuinţelor mobile fuseseră lăsate să 
ierneze aici pe cont propriu. 

Rulota gălbuie, de culoarea unghiilor de la picioare, pe care o 
alesese pentru vizita lui surpriză se încadra la categoria „Ce nu 
i-ai dărui nici măcar celui mai mare dușman al tău”. 

Face de rușine chiar și un cimitir de mașini, ar fi spus tatăl lui 
la vederea pereţilor strâmbi, înclinați de vânt și a cartonului 
gudronat găurit cu care fusese pansată cutia în cele mai 
incredibile locuri. Fusese bătut în cuie până și pe deasupra a 
ceea ce trebuia să fie o fereastră. 

Si acum? 


VP - 172 


Milan încă se gândea dacă să ciocănească sau să dea buzna 
înăuntru, când, deodată, ușa laterală se deschise în exterior. 

Se opri în loc, cu un picior pe treapta de intrare în rulotă, 
sfâșiat pe dinăuntru, neștiind pe care din cele două impulsuri 
contradictorii ar trebui să-l urmeze. 

Să se retragă sau să atace. Să ţipe sau să îmbrăţișeze. 

— Hai înăuntru, zise femeia pe care nu o căutase și care în 
principiu, după calculele lui, nu mai avea ce căuta pe insulă. 

Și, întrucât voia să descâlcească măcar această enigmă, o 
urmă pe Andra, intrând în rulota lui Solveig Ende. 


VP - 173 


50. 


— Îți explic totul mai târziu, îi șopti ea, lăsându-l să intre. Îţi 
jur. Mai întâi, hai să vorbim cu ea în liniște, deocamdată asta e 
mai important. 

Nu era nevoie ca Andra să rostească ultima propoziţie. 
Văzând-o pe femeia din cauza căreia venise aici, aici în 
dărăpănătura aceea de rulotă puţind a decădere umană, avea 
un singur gând în minte. Și îl exprimă imediat în cuvinte: 

— Unde e Jakob? 

Unde e bărbatul care pângărește un prenume biblic pentru a- 
și pune în scenă jocurile de răpire psihopate? 

Solveig stătea sub o fereastră, pe o canapea de culoarea pielii 
care înconjura, în semicerc, o masă pliabilă unsuroasă. Avea o 
siluetă suplă, sportivă, care însă nu putea distrage atenţia de la 
faptul că nicotina, alcoolul și disperarea privind inutilitatea 
propriei vieţi îi lăsaseră crestături adânci pe chipul îngust. Cute 
pe care nici măcar Botoxul nu le mai putea netezi. La fel ca 
figura profesorului, și a ei îi părea vag cunoscută. Arăta ca 
rezultatul însuflețit al unei aplicaţii de aging ce îmbătrânește 
portretele cu câţiva ani. Doar că Milan nu mai recunoștea 
versiunea originală de sub trăsăturile faciale măcinate de griji. 

— Jakob? 

Vocea îi suna de parcă se chinuia să vorbească pe un ton cât 
mai jos, ceea ce, din experienţa lui Milan, era un semn de 
depresie serioasă. Nu avea nicio dovadă medicală pentru asta, 
dar i se părea că observase la el însuși cum schimbările de stare 
se conectează la coardele vocale. 

— Am avut încredere în el, nenorocitul. Dar porcul mincinos 
mi-a luat pur și simplu mașina cu tot cu Volvo. Rabla asta în 
care stau îi aparține. Acum trebuie să rabd în mizeria asta și să 
sper că idiotul pe care de fapt nu mai vreau să-l văd niciodată o 
să se întoarcă totuși la mine. Dar ascultaţi-mă bine. Dacă draga 
mea Mecki are chiar și o singură zgârietură, îl pun pe Jakob să 
curețe WC-ul din camping cu limba. 

— Mecki? 

— Rulota mea. Nu vă porecliți niciodată mașinile? 


VP - 174 


— Păi el nici măcar nu are permis, spuse Andra în încercarea 
de a destinde atmosfera tensionată. Până la urmă, ei doi 
încercau să afle unde se află nepotul aparent sadic al femeii. 

— Sunteţi homo? 

Ce treabă are una cu alta? se pregătea Milan să o apostrofeze 
pe zgripțuroaica homofobă, dar se opri când văzu fotografia de 
pe frigider. Era veche de doar paisprezece ani, însă Solveig 
părea să fie cu cel puţin douăzeci de ani mai tânără pe polaroid, 
iar acum Milan o recunoscu în cele din urmă. 

— Dumneavoastră sunteţi mama lui Yvonne? 

O văzuse de doar două-trei ori când o luase pe Yvonne de 
acasă și de fiecare dată i se adresase cu „Doamna Schluter”. 
Prenumele ei nu îl interesase niciodată. 

Nu se poate. 

Căutând-o pe soţia celui care o răpise pe Zoe, dăduse peste 
mama primei lui mari iubiri. 

În capul lui Milan era aceeași atmosferă ca într-un stup de 
albine care tocmai fusese lovit din afară. 

Dar... atunci Solveig nu are cum să fie bunica lui Jakob. 

Și, dacă se uita mai bine, nici nu arăta de parcă ar fi fost. Era 
într-adevăr bătrână și sleită de puteri, dar putea fi cel mult 
mama lui. Nu fără motiv râsese atât de slinos bătrânul Ende în 
hotel. „Mai degrabă bunică-sa”. Nu se referise la gradul de 
rudenie. Făcuse o glumă despre relaţia fiului său cu o femeie 
mai în vârstă. Despre relaţia lui cu mama lui Yvonne! 

Adevărul îl izbi mai pe nepregătite decât imaginea de 
adineauri a Andrei în cadrul ușii. Deși semnele prevestitoare ale 
acestei constatări fuseseră mai mult decât evidente. 

Cartea. 

Codul. 

Ajută-mă, tata. 

De unde să știe Zoe limba secretă, dacă nu de /a...? 

— Nu-și mai spune de mult timp Yvonne, replică mama ei, dar 
Milan nu o mai asculta. Desprinse fotografia de pe frigider, 
rupând-o puţin într-o parte, dar lui Solveig părea să nu-i pese 
deloc. 

Nu se poate. 

— Nu mă mai recunoașteţi. Am fost cu fiica dumneavoastră. 

— Când? 

— În urmă cu mult timp. Paisprezece ani. 


VP - 175 


— Milan? Milan Berg. 

Capul bătrânei se mișcă cu o smucitură. Furia pe care o 
îndreptase iniţial împotriva lui Jakob, se întoarse acum cu toată 
forţa spre el. 

— Dispari! șuieră ea și se apucă de masă, dezlipindu-se de 
canapeaua de colț și aplecându-se în față. 

— Dispari din casa mea. 

— Asta numești cu casă? 

Milan se înclină spre ea și o împiedică astfel să se ridice. 

— Poate pentru gândaci și purici. Deși... 

Făcu o mișcare ca și când ar analiza încăperea. 

— ... atunci e locul perfect pentru tine. 

— Milan, te rog. 

Andra îi puse cu grijă mâna pe umăr și, deși era nervos și pe 
ea, femeia reuși să îl calmeze cu acest gest familiar. 

— Yvonne are o fiică? rosti Milan următoarea întrebare 
firească. 

Tata. 

— Tu mă întrebi? Tocmai tu? 

Solveig arăta acum de parcă în curând aveau să îi apară 
spume la gură. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? întrebă Andra cu o voce 
liniștită. 

Cu degetul arătător, Solveig făcea găuri în aerul îmbâcsit 
dintre ea și Milan. 

— El a violat-o. Fetiţa mea. 

Milan se clătină pe picioare. Nu atât impactul acuzaţiei 
monstruoase cât durerea din cuvintele lui Solveig îl făcu să se 
zdruncine. 

— El mi-a luat totul. După aceea, fata mea nu a mai fost 
niciodată la fel. 

— Minti! îi strigă el, după care Solveig începu să răcnească și 
mai tare. 

— Ai pângărit-o, mizerabil nenorocit. În aceeași noapte în care 
ai omorât-o pe maică-ta. 


VP - 176 


51. 


Milan voia să-i sară la beregată. Voia să-i apese pe artera 
carotidă și să îi blocheze aportul de oxigen. Așa încât creierul ei 
îmbibat în alcool să nu mai fie în stare să producă astfel de 
minciuni și fleanca dependentă de nicotină să nu mai poată 
scuipa acele calomnii. Și, dacă Andra nu l-ar fi prins de braţ și nu 
l-ar fi tras puternic în spate îndepărtându-l de Solveig, probabil 
că bătrâna i-ar fi călcat pe urme lui Frank-Eberhardt Ende, 
având parte de o soartă nu mai puţin dureroasă decât a 
acestuia. 

— Calmează-te, Milan, o auzi pe Andra spunând, ceea ce nu îl 
împiedică însă din a arunca blesteme în direcţia mamei lui 
Yvonne. 

— Ţi-ai băut minţile complet? Ce porcării spui? 

Pe de altă parte, la ce s-ar fi putut aștepta de la o mincinoasă 
și o trădătoare? 

Pe vremuri circulau zvonuri cum că femeia îi punea coarne 
bărbatului ei când acesta făcea ture de noapte în Rostock. Și că 
era ahtiată după tinerei. Ingo, un băiat din clasele mai mari, se 
lăudase chiar că și-ar fi pierdut virginitatea cu ea. O afirmaţie pe 
care astăzi, având în vedere declinul fizic al lui Solveig, n-ar mai 
repeta-o sigur în gura mare. 

— Da, normal. De parcă m-ar mira că negi totul, îi strigă ea 
înapoi. Ai avut pur și simplu noroc atunci că nu s-au găsit dovezi 
împotriva ta. Dar să nu crezi cumva că trecutul n-o să te ajungă 
din urmă. 

Obrazul lui Milan se înfierbântă din nou, ca și când bătrâna l- 
ar fi pălmuit. Involuntar, își duse mâna la locul care îl ardea. 

ÎMI PARE RĂU. NU AM VRUT. 

— Unde e? se interesă Andra și își dădu jos rucsacul. 

În acel timp, Milan reuși să se scuture de amintirea acelui 
coșmar care îl bântuise pe vremuri cu regularitate. 

Solveig arătă spre pieptul lui. 

— Sper că undeva unde e în siguranţă faţă de el. 

— Eu... 

Andra îl întrerupse. 


VP - 177 


— Ascultaţi-mă, Solveig... doamnă Ende. Avem motive să 
credem că nepoata dumneavoastră e în mare pericol. 

— Bastarda lui Milan? 

Scuipă efectiv pe canapea. 

— Nu mă interesează. Târfulița e o scursură. Bolnavă, exact 
ca taică-su. 

Milan își încleștă acum ambii pumni, gata să-i pună la treabă. 
Era vorba despre o fată care, cumva, ajunsese în familia asta 
nebună de psihopați. Răpită, purtată pe drumuri cu de-a sila și 
mutilată. Și acum urma să fie ucisă. 

Intrebare era: pentru ce anume? 

Intrebarea îl făcu să se oprească o clipă. Toată discuţia de aici 
era o pierdere de timp. Solveig era dezorientată. Rănită. O 
epavă emoţională. A discuta cu ea era asemenea tentativei de a 
dezbate chestiuni de filosofie cu un somnambul. 

— Ce pot să fac? întrebă el epuizat, întrucât nu știa ce altceva 
să mai facă. 

Chiar dacă ar fi recunoscut minciuna și i-ar fi căzut la picioare 
să-i ceară iertare pentru o faptă pe care nu o săvârșise defel, nu 
ar fi reușit să schimbe nimic. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce pot să fac eu ca să ne 
ajuţi? | 

O SĂ ÎNDREPT LUCRURILE. 

Spre surprinderea lui, Solveig părea să reflecteze la întrebare. 
Apoi își trase nasul cu un sunet exagerat de zgomotos și îi dădu 
într-adevăr un răspuns. 

— Crezi că mă poţi cumpăra? 

— Nu, se apără el. 

— O, ba da. Asta crezi. Toţi bărbaţii cred asta. Na, bine. 

Se aplecă în față peste masă, așternându-și pur și simplu sânii 
pe blat. 

— Atunci o să-ţi spun care e preţul meu. 162.366 de euro și 
42 de cenți. 


VP - 178 


52. 


— De unde ai auzit de suma asta? Ce știi de planul lui Jakob? 

Milan își încleștă din nou pumnul cu care adineauri îi spărsese 
faţa lui Ende. 

— Unde e psihopatul? 

Femeia scăpă un grohăit disprețuitor. 

— Acest psihopat, cum îl numești tu, poate că e un idiot 
notoriu, dar are mai mult creier în testicule decât ai tu în cap. Și 
a avut grijă de bastarda ta mai bine decât ai fi putut tu vreodată 
să o faci. 

Psihopat. 

Creier. 

Bastardă. 

Milan voia să riposteze cumva, însă gândurile lui întâmpinară 
un blocaj. Un nod în cap care se desfăcea foarte lent, rezultând 
în fărâme de informaţii individuale. 

Jakob nu e într-o relație cu Yvonne, ci cu mama ei Solveig și 
răpește un copil (Zoe), care aparent nu e al lui, ci al unui alt 
bărbat. Născut ca urmare a unui viol. Conceput de criminalul 
mamei mele. 

De mine. 

Toate astea nu aveau niciun sens, dar totuși se înscriau foarte 
armonic în șirul evenimentelor ce formaseră acel cor al 
demenţei la care trăsese cu urechea în ultimele ore. 

— Ce înseamnă toate astea? o întrebă el pe Andra, care ÎI 
privea cu un amestec bizar de compasiune și neîncredere, deși, 
în urmă cu câteva minute, el avusese mult mai multe motive să 
o trateze cu suspiciune. 

Ce se petrece aici? Cum sunt legate toate astea? Dintr-odată, 
Milan se simţi prea sleit de puteri pentru a sta în picioare, dar 
nici nu voia să stea la aceeași masă cu Solveig, iar în jur nu era 
nicio altă variantă de a lua loc. 

— O ultimă încercare. De ce suma asta? 

— E despăgubirea care îmi revine pentru suferințele mele. 

— Despăgubire pentru ce mai exact? 

162.366 de euro și 42 de cenți. 


VP - 179 


— Care e planul vostru nenorocit? 

Bătrâna zâmbi. Pentru prima oară de când Milan pășise în 
rulotă. Era un zâmbet malefic, sincer, care îi cuprindea și ochii. 

— Ți-e frică. Bine, foarte bine. Sper să te caci pe tine, Milan 
Berg. Ai toate motivele să o faci. Crezi că Jakob e cel de care 
trebuie să-ți fie frică? Ce groaznic te înșeli! Jakob e doar ratatul 
căruia trebuie să-i mulțumesc pentru viața mea în iadul ăsta. Lui 
și ţie, Milan. 

— Nu mă face pe mine responsabil pentru viața ta, mizerie 
abjectă și autocompătimitoare ce ești. 

— O, ba da. Chiar asta fac. Pentru că din cauza ta a început 
totul. Mi-ai violat copila. l-ai zdrobit sufletul. Ai omorât-o pe 
biata mea Yvonne și ai făcut din ea un alt om, un om distrus. Și, 
pentru că bastarda pe care i-ai plasat-o cu forţa nu avea un tată, 
Jakob a trebuit să preia rolul. Și asta l-a adus mai aproape de 
fiica mea. 

Vocea i se stinse, iar ultimele ei cuvinte rămaseră atârnate, 
ca tutunul rece în aerul prăfuit. 

Prea aproape, cugetă Milan, având impresia că înţelege încet, 
încet în ce himeră se rătăcise Solveig. 

Nu voia să accepte adevărul: că prin relaţia cu Jakob se 
încurcase cu bărbatul nepotrivit, care mai întâi o ispitise pentru 
ca mai apoi să o înlocuiască cu propria ei fiică. Şi cine știe dacă 
se oprise la Yvonne? Psihopaţii care maltratează copii nu se dau 
cu siguranţă înapoi nici de la a-i abuza. 

Inchise ochii și accesă din nou imaginea pe care o păstrase în 
memoria lui fotografică ilustrând ziua precedentă. (Doamne, 
chiar trecuse atât de puțin timp de când mașina cu fata 
plângând oprise pe podul Gotzkowsky?) 

Atunci o văzuse doar pe Zoe, iar mai târziu, în faţa vilei, îl 
văzuse și pe Jakob. Dar cine era femeia cu care Jakob o răpise 
pe fată? 

Îi veni în minte un gând pe cât de îngrozitor pe atât de 
absurd. 

Yvonne. 

Nu. 

Ce-i drept, nu o văzuse deloc bine pe răpitoare. Decât de la 
spate. Deja era pe jumătate intrată în casă. 


VP - 180 


Fir-ar să fie, Yvonne o fi fost ciudată, dar nu era o psihopată 
care să permită cuiva să-i taie degetul propriului ei copil. Chiar 
dacă era progenitura unui mizerabil ca Jakob. 

Atunci cine stătuse pe scaunul din dreapta șoferului? Cu ce 
femeie se plimba Jakob? 

— Dacă nu erai tu, fiica mea n-ar fi luat-o pe căi greșite. 

Vocea lui Solveig îl smulse din cugetările lui. 

— După naștere, era o epavă. Își schimba zilnic numele, 
încerca să-și ia viaţa. A trebuit să renunţ la jobul meu ca să am 
grijă de copilul pe care tu l-ai abandonat. 

Milan dădu aprobator din cap. Lăsă falsele acuzaţii și 
minciunile să ricoșeze de trupul lui, astfel încât să nu-i întrerupă 
torentul de cuvinte. Și-așa nu avea cum să o convingă pe 
Solveig că declinul ei social nu îi putea fi pus în cârcă lui, ci era, 
în primul rând, rezultatul propriilor ei decizii fatale. Simplul fapt 
că femeia continua să comunice cu el îi confirma lui Milan faptul 
că aceasta avea nevoie, mai întâi de toate, de o ocazie de a-și 
vărsa amarul. Trebuia să vorbească cu cineva, chiar dacă acel 
cineva era presupusul violator al fiicei ei. Se pare că și Andra 
înțelesese asta și își încercă încă o dată norocul cu argumentul 
care îi convinge pe majoritatea oamenilor să facă lucruri 
împotriva voinţei lor. Banii. 

— Nu avem suficient pentru o nouă rulotă. Dar ar trebui să vă 
ajungă pentru o renovare. 

Dacă Solveig încerca să-și ascundă lăcomia din ochi, era o 
actriţă foarte slabă. 

— Cât de mult? întrebă ea ca lansată din tun. Mai lipsea doar 
să-și lingă buzele. 

Andra își deschise rucsacul, iar privirea lui Milan căzu pe un 
teanc de bancnote proaspete. 

De unde dracu’? 

Nu apucă să-i pună întrebarea justificată privind originea 
banilor. Îi fu suficientă o privire scurtă prin care Andra, 
reacţionând la evidenta lui consternare, îi transmise un „mai 
târziu”. 

Andra îi întinse două bancnote lui Solveig. 

— După cum am zis, Jakob e un idiot. Ce vreţi să știți? 

— Unde e acum? 

— N-am idee. 

— Dar știți ce are de gând? 


VP - 181 


— Are un plan cum să ajungă la banii profesorului. În urmă cu 
opt săptămâni, l-a ajutat să se mute și a observat atunci că are 
o grămadă de mălai, zise Solveig și apucă bancnotele. 

— Profesorul Karsov? întrebă Andra și dădu drumul banilor 
abia după ce Solveig confirmă dând din cap. 

— Exact. Tatăl lui Jakob i-a făcut rost de job. Mă rog. 

Impături bancnotele și își îndepărtă gulerul puloverului de gât 
ca să bage banii în sutien. 

— La urma urmei, era casa lui. 

Solveig îl privi batjocoritor pe Milan. 

— Trebuie să fie ciudat pentru tine că tocmai Frank a 
cumpărat coliba în care i-ai dat foc lui maică-ta. 

Milan nu mai putu să se abţină. 

— Dacă nu încetezi imediat cu minciunile tale, torn benzină 
pe bancnote și le dau foc imediat ce ţi le îndes în fleanca aia 
mincinoasă. Ai înțeles? 

Solveig dădu aprobator din cap spre Andra. 

— Vedeţi la ce mă refer? Ce om normal spune așa ceva? 

— Ce femeie normală câștigă bani jucându-se cu viaţa 
nepoatei ei? 

In loc să dea un răspuns, Solveig întinse pur și simplu mâna. 
O nouă bancnotă de o sută de euro își schimbă proprietara. 
Trecând din rucsac în sutien. 

— In orice caz, probabil că profesorul se simţea singur sau 
avea chef de vorbă, continuă ea. Era suspicios, dar Jakob al meu 
știe să se facă util atunci când vrea. L-a ajutat să rezolve tot 
felul de chestii, l-a dus cu mașina la cumpărături, la farmacie și 
la bancă. Ramolit cum era, bătrânul a uitat la un moment dat un 
extras de cont în automatul bancar. 

— Lasă-mă să ghicesc, spuse Milan ironic, Jakob a aruncat, din 
greșeală, un ochi peste el. 

— Păi normal. Voia și el ceva din cașcavalul profesorului. 
Propriul lui tată nu i-a dat nici măcar un cent după ce a vândut 
casa și s-a cazat într-un hotel de lux, unde i se usucă ouăle cu 
foehnul, în timp ce Jakob îi rezolvă lui treburile murdare. Nu poţi 
să-i iei în nume de rău curiozitatea. Dar bătrânul nu mai avea 
nimic de dat. 

intinse din nou mâna, în așteptare. Cu noile bancnote de la 
Andra, Solveig era acum probabil cu vreo șase sute de euro mai 


VP - 182 


bogată, asta dacă nu cumva Andra îi strecurase bani falși, ceea 
ce nu l-ar fi mirat prea tare pe Milan. 

Încă de noaptea trecută, ajunsese la concluzia că prietena lui 
(apropo, oare încă mai era prietena lui?) era în stare de aproape 
orice. 

— Contul curent al lui Karsov era pe minus, pe când în 
extrasul contului de depozit apăreau puţin sub două sute de 
euro pe plus. 

— Și cât apărea înainte? 

Solveig îi oferi Andrei un grohăit plin de admiraţie. 

— Fată inteligentă. Nu bleagă ca tine, Milan. Asta e întrebarea 
potrivită. 

— 162.366 de euro și 42 de cenți, zise Milan, mai mult pentru 
el însuși. 

— Întocmai. Asta fusese ultima operaţiune. 

Si asta vrea Jakob să recupereze acum? 

Dar de ce de la mine? 

Pentru un copil cu care eu nu am nimic de-a face, chiar dacă 
vrăjitoarea asta își tot repetă acuzațiile. 

Și chiar dacă acele calomnii ar fi fost adevărate, chiar dacă 
Milan ar fi fost tatăl lui Zoe, n-ar fi avut banii respectivi. 
Profesorul sătul de viaţă nu îi lăsase lui nimic. 

Doar pastile, cu care să puteți să citiți iarăși. 

Cum de ajunsese Jakob la ideea că Milan ar fi putut să facă 
rost de bani pentru el? Mai mult de atât: ce-l împinsese spre 
concluzia ridicolă că Milan ar avea suma aceea absurdă la el și 
că ar putea să i-o predea în mai puţin de zece ore? 

N-am primit niciodată un transfer. Și pe ce motiv s-ar fi 
întâmplat asta? Nici măcar nu îl cunosc pe profesor. 

Ba da, se corectă Milan. £/ m-a operat. În urmă cu 
paisprezece ani. 

Presupun că v-a tratat greșit, iar vina l-a făcut să-și piardă 
mințile, spusese soţia lui Karsov. Bun, dar care vină? Conform 
cuvintelor lui Solveig, e/ era de fapt monstrul. Un violator și un 
criminal. 

Nu doar gândurile lui, ci ființa lui cu totul se învârtea în cerc. 
Când finaliză întoarcerea de 360 de grade, când caruselul 
gândurilor sale era pe cale să pornească într-o nouă tură, 
privirea lui Milan hoinări spre bancnotele din mâinile lui Solveig. 
Spre rucsacul Andrei. Spre teancul de bani de dinăuntru. In 


VP - 183 


minte îi veni un gând pe care până atunci nu îndrăznise să îl 
formuleze. Pe principiul că nu vezi decât ceea ce vrei să vezi. 

— Cât? o întrebă pe Andra și o trase departe de Solveig. 

O apucă cu tot cu rucsac și o împinse, deloc delicat, prin ușă 
deschisă, pe treapta mică în jos până ajunseră în frigul parcării. 

— Cât ai înăuntru? Și cu cine ești mână-n mână? 


VP - 184 


53. 


Nu o împinsese prea tare, dar, pe terenul ud, Andra își pierdu 
echilibrul și căzu în noroi. Se ridică imediat înapoi și aruncă o 
mână de glod în pieptul lui Milan. 

— Ce se întâmplă cu tine? strigă ea. 

— Cu mine? 

Milan făcu doi pași spre ea. 

— Ce? 

Neînfricată, Andra își ridică bărbia spre el. 

— Vrei să mă lovești? La fel ca pe femeia de dinăuntru? 

— Nu i-am atins niciun fir de păr. 

— Dar ai vrut. Mai aveai puţin și îţi pierdeai controlul. La fel ca 
în hotel. 

Milan își dădu capul înapoi fără a-și mișca picioarele, așa cum 
fac boxerii când se feresc de un croșeu. 

— De unde știi tu... 

Andra se întoarse cu spatele la el. Încercă să o ţină în loc 
prinzând-o de mânecă, dar fu cât pe ce să alunece și el, iar 
Andra reuși astfel să se smulgă din strânsoarea lui. 

Îndepărtându-se de el, femeia îi dădu un răspuns. 

— Te-am căutat și am sunat la hotelurile de pe insulă la care 
m-am gândit că te-ai putea duce. Tipul de la recepţie de la 
Stubbenkrug era extrem de nervos. 

Milan o ajunse din urmă și descoperi abia acum micul ei Mini 
parcat în spatele rulotei. 

Andra nu avea nevoie să scoată la iveală vreo cheie pentru 
mașină. Era suficient să o poarte într-un buzunar al hainelor sau 
al rucsacului și ușa se deschidea. 

— Dacă nu te-ai fi cărat pur și simplu, nu aș fi ajuns acolo 
niciodată. De ce m-ai lăsat singur? Și de unde dracu' ai toţi banii 
ăștia? Câţi sunt? 

O bombarda cu întrebări în timp ce Andra urcă în mașină fără 
a-și scutura înainte noroiul de pe mâini, îmbrăcăminte sau 
măcar de pe bocancii de parașutist. 

Milan nu o lăsă să închidă portiera și înșfăcă baretele 
rucsacului aflat în poala ei. 


VP - 185 


— O să vorbeşti cu mine acum, Andra! Am dreptul la 
răspunsuri! 

— Tu? întrebă ea și râse fără nicio urmă de bucurie. Fix tu 
îndrăznești să vorbești despre un drept după ce mi-ai vândut 
gogoși doi ani de zile? Milan miopul, Milan uitucul, Milan 
alergicul. Dar unde dracu' era Milan analfabetul în tot timpul 
ăsta? 

Un camion de marfă vâjâi de-a lungul șoselei naționale, iar 
Milan îi văzu luminile de frână aprinzându-se în momentul în 
care luă curba, deviind de la linia dreaptă care l-ar fi dus direct 
în marea zbuciumată. Cupola de nori de un gri murdar ce se 
urzise deasupra coastei mai avea doar pe ici pe colo câte un gol. 

— Nu înţelegi. 

— Așa cum nici tu nu înţelegi de ce trebuie să fac ceea ce fac 
acum. Milan, ai încredere în mine? Nu vreau să-ţi fac niciun rău. 

— Atunci arată-mi banii. Te mai întreb o dată: cât naiba ai în 
rucsac? 

li smulse rucsacul din mână și, de vreme ce fermoarul era 
încă deschis și Andra nu renunţă la el fără a opune rezistență, 
rucsacul se învârti de barete în jurul propriei axe, iar conţinutul 
lui curse lângă Mini, în noroi. 

Nu se poate. 

Milan clipi de parcă ar fi avut un corp străin pe pupilă, însă 
ceea ce îi zgâria ochiul nu i se afla sub pleoape, ci în mâlul de la 
picioarele lui. Trei teancuri de bani groase, pe puţin zece mii de 
euro. În teancul desfăcut, vântul răsfoia bancnotele. Dar Milan 
nu se aplecă pentru că voia să împiedice banii din a fi 
împrăștiați în întreaga parcare, ci din cauza unui obiect 
minuscul. O cutie de gume de mestecat albă, neetichetată, care 
de fapt nu era o cutie de gume de mestecat, ci tocmai acel 
recipient cu pastile pe care profesorul Karsov îl pusese pe masa 
din restaurant cu o zi înainte. 

Un cadou. 

— De ce ai scos asta din gunoi? 

Milan învârti cutia în mână. Auzi conţinutul clincăind și văzu 
sigiliul rupt. 

Dacă luati aceste tablete, domnule Berg, e posibil să puteți să 
citiți iarăși. 

— Ce-ai făcut? 


VP - 186 


Îngenunche în portiera deschisă, pironind cu privirea faţa 
înlemnită a Andrei. 

— M-ai otrăvit? 

Pe drum încoace? 

Cu ceaiul de ghimbir care avusese un gust atât de rău nu din 
cauză că stătuse prea mult la infuzat, ci din cu totul alt motiv. 

Am băut tot ce era în termos. Și după aia am adormit. 

— Nu e o otravă. Nu vreau să-ţi fac niciun rău, Milan, o auzi pe 
Andra spunând din nou. 

Propoziția ei sună a bătaie de joc în urechile lui Milan acum, 
că descoperise încă un obiect letal în rucsacul ei. 

— Și de aceea ai nevoie de asta? 

Milan se ridică și îndreptă arma argintie cu ţeavă scurtă spre 
pieptul Andrei. 

— Pentru că nu vrei să-mi faci niciun rău? 

Andra porni motorul și băgă în viteză, apoi se întoarse din nou 
cu fața spre el. Privi mai întâi în țeava pistolului, apoi direct în 
ochii lui Milan. 

— Urcă în mașină. 

— De ce aș face asta? 

— Pentru că o să te duc la adevăr. Te așteaptă. 


VP - 187 


54. 


Milan era uimit. În toţi anii, toate lunile și săptămânile 
pierdute în care se chinuise să nu lase pe nimeni să-i smulgă 
masca, avusese permanent un însoțitor. Invizibil pentru ceilalţi, 
ca un ţiuit în urechi. Ca un diapazon dezacordat care nu înceta 
să vibreze, imun împotriva oricărui truc pe care l-ar fi folosit 
Milan ca să-l aducă la tăcere. 

Din când în când, tonul căpăta contururi, se transforma în 
șoapte malefice care îi explicau cât de nevrednic, incompetent 
și inutil era din cauza analfabetismului său. De cele mai multe 
ori însă, însoțţitorului lui cu zumzăit afon era doar o amintire 
subliminală permanentă a celui mai mare defect al lui. 

Retardat ortografic. Handicapat în ale literelor. Olog de ABC. 

Milan trăise în permanenţă cu teama că se va apropia cândva 
prea tare de cineva, iar persoana aceea va putea auzi ţiuitul din 
urechile lui. De aceea ţinea oamenii la distanță. Nu prea avea 
prieteni. Din același motiv nu se încumetase să aibă încredere în 
Andra, ci chiar se temuse că ar putea să înceapă să vorbească 
prin somn și să se dea de gol. 

Dar acum, stând cu arma în mână lângă ea, pe scaunul din 
dreapta șoferului, nu îl mai preocupa absolut deloc faptul că nu 
putea să vadă destinaţia de pe sistemul de navigare. Cu o zi 
înainte, i-ar fi fost încă rușine că nu poate să programeze 
dispozitivul. Astăzi, însoţitorul zumzăitor - și odată cu el motivul 
pentru veșnica lui strădanie a înșelăciunii - dispăruse complet. 
Oricât ar fi fost de groaznice ultimele ore, ele aveau și o parte 
bună: asemenea unui pacient cu dureri cronice căruia i se 
distrage atenţia de la suferinţele lui printr-un concert de muzică 
sau o carte palpitantă, așa și Milan încetase să se mai 
gândească la analfabetismul său de când... 

Chiar, de când oare? 

Mergeau acum printr-o mică localitate și nici aici nu îi păsase 
că nu înțelesese ce scria pe indicatorul de la intrare. li erau 
suficiente semnele cu ilustraţii de pe scuaruri, pictogramele și 
logourile magazinelor de pe marginea șoselei. Bancă, farmacie, 
salon de cosmetică, frizerie. În afara sezonului, multe erau 


VP - 188 


închise sâmbăta, drept urmare doar puţini pietoni treceau pe 
acolo. 

Toate erau închise, în afară de... 

— Oprește, zise Milan și arătă spre un mic loc de parcare din 
faţa a doua restaurante cu o terasă de bere la ușă. 

Lipsit de baldachin sau umbrele, expus capriciilor vremii fără 
niciun fel de protecţie. Cu siguranţă nu mai stătuse nimeni aici 
afară încă din octombrie. 

Andra opri în spaţiul indicat de Milan, în mijlocul unei bălți 
mari, un loc ferit de raza vizuală a eventualilor pietoni care ar fi 
putut trece prin zonă. 

— Ce faci? întrebă ea când Milan se aplecă spre spaţiul pentru 
picioare ţinând în continuare arma îndreptată spre ea. 

— Îmi dezleg șireturile. 

— De ce? 

— Nu am la mine nici bandă adezivă, nici coliere de plastic. 

Andra îl privi de parcă și-ar fi pierdut minţile, însă făcu ce îi 
spuse când el îi ceru să-și pună mâinile pe volan. 

— Mă întorc imediat, adăugă el după ce o imobilizase. 

Își apucă geaca de pe bancheta din spate, băgă arma în 
buzunarul interior și dădu să coboare. Oprește-te! Fusese cât pe 
ce să uite să-i ia Andrei cheia electronică. După ce o găsi în cele 
din urmă în buzunarul frontal al rucsacului, putea fi măcar sigur 
că Andra nu avea să plece pur și simplu sau să claxoneze ca să 
atragă atenţia cuiva în timp ce el încerca să cerceteze o 
suspiciune proprie. Un gând care se conturase încă din rulotă - 
și anume în momentul în care Solveig vorbise despre ajutorul 
dat de Jakob lui Karsov la mutare. 

Nu dură nici măcar cinci minute, însă Milan se simţea de 
parcă ar fi trecut printr-o expediţie extenuantă când urcă din 
nou în mașină, alături de Andra. 

— Unde ai fost? 

Privirea îi căzu pe o mică bucată de hârtie din mâna lui, de un 
albastru cu tente de gri, la fel ca nuanțele din părul ei. Privirea 
ei tristă o trădă. Nu era nevoie ca Milan să îi spună ce aflase. 
Știuse înaintea lui. 

— Acum știi încotro mergem? întrebă ea. 

Obosit, Milan mototoli hârtia și oftă. 

— Mă tem că am o idee. 


VP - 189 


55. 


Micuța casă era prevăzută cu un garaj care dădea impresia 
unui corp străin. Fusese adăugat ulterior. Trântit cu ură pe 
partea de est. Un paralelipiped dreptunghic practic, cu pereţi din 
beton torcretat și acoperiș de aluminiu, lipsit de patina și 
sufletul casei primitoare cu acoperiș de stuf de care aparţinea. 
Ușa lui electrică era deschisă și se închise în spatele Mini-ului 
imediat ce Andra și Milan intraseră în garaj. 

Un senzor fotoelectric declanșă în tavan o lumină slabă, dar, 
în afară de un set de cauciucuri de iarnă stivuite în ambalaje de 
plastic și o bicicletă de damă agățată de perete, nu era mare 
lucru de văzut aici. Cu excepţia bărbatului postat în ușa ce 
ducea în casă. 

Chiar înainte ca ușa garajului să se coboare, chipul lui era 
acolo, în umbră. 

Treningul de culoare închisă al bărbatului stătea lălâu pe 
trupul lui uscăţiv, un model de serie identic cu alte milioane de 
produse purtate de clienţii lanțurilor de magazine de modă 
ieftine; și totuși, Milan își dădu seama la prima vedere cine era 
bărbatul care îl aștepta. 

Chiar dacă se așteptase să îl găsească aici, simţi niște 
furnicături neplăcute în gât ca și când ar fi înghiţit o insectă vie. 

Un gândac cu gheare ascuțite care răspundea la numele 
„Trădare”. 

— Mâinile! porunci Milan, apoi o legă din nou pe Andra, de 
această dată strângând mai tare șireturile în jurul încheieturilor 
ei și al volanului. 

— Ştii de ce fac ce îmi ceri? întrebă ea. 

Nările îi tremurau atât de puternic încât i se clătina cercelul 
din nas. 

— Pentru că arma e la mine? 

Andra își mușcă buza de jos și scutură din cap. 

— Pentru că, pentru prima oară, îmi este frică de tine, Milan. 
Te-ai schimbat. 

— E greu să înţelegi de ce? 

— Nu sunt dușmanul tău, Milan. 


VP - 190 


Făcu un semn cu capul în direcţia siluetei care îl aștepta. 

— O să îţi explice el. 

Milan cobori din mașină. 

Bărbatul se puse și el în mișcare. Se îndreptă de șale și își 
duse mâna prin părul rar. 

— Ar trebui să ne grăbim. 

După voce, bătrânul părea obosit și răcit, iar asta dădea 
impresia că ar fi și mai bătrân. Un pensionar care ar fi trebuit de 
fapt să stea întins în pat și să rezolve rebusuri, nu să îl 
urmărească pe fiul lui asemenea unui spion, parcurgând peste o 
sută de kilometri până la mare, pentru ca într-un final să-l 
pândească din întuneric. 

— Doamna Karsov este la soțul ei, în spital. Habar nu am când 
se întoarce. 

— Ce se întâmplă? întrebă Milan. Ce vrei de la mine, tata? 

Tatăl lui îi ţinu ușa deschisă. 

— Ştii pe unde e drumul. Adică, au schimbat multe. Până și 
garajul e o rușine. Dar structura e aceeași ca înainte. Cu 
excepţia faptului că holul de aici era la noi o cămară pe vremuri. 

— Chiar ieri am fost aici, spuse Milan. Mai bine zis, azi- 
dimineață. 

Intrară împreună în bucătărie. Și aici mai rămăseseră cutii de 
carton nedespachetate. In chiuvetă erau doar o farfurie și două 
cești de cafea. Vechile obiecte de mobilier colorate și comodele 
adunate de la pieţele de vechituri și aruncate la un loc nu 
supraviețuiseră incendiului, ci fuseseră înlocuite cu o mobilă de 
bucătărie încorporată în stilul celor din casele de la țară. 

— Știu. Andra mi-a povestit deja. 

Tatăl lui își plimbă degetele pe masa de bucătărie la care 
obișnuiau să ia micul dejun înainte ca Milan să meargă la școală 
cu bicicleta. Era singurul obiect de mobilier care se salvase din 
trecut. 

— Andra mi-a povestit totul. 

Milan ezită să atingă lemnul mesei. Disconfortul lui creștea cu 
fiecare răsuflare și nu era cauzat de noul decor din jurul lui. Ci 
de persoanele care se mutaseră aici după ce ei plecaseră. 
Frank-Eberhardt Ende, care cumpărase casa din cine știe ce 
motiv. Tatăl acelei bestii psihopate care acum îl făcea să o ia 
razna. Energia lui negativă, ura lui și tot ce era rău în el 
pătaseră casa și îi dăduseră o aură neplăcută, ce ameninţa să îl 


VP-191 


sufoce pe Milan. Kurt se apropie de chiuvetă, deschise robinetul 
și umplu un pahar cu apă. 

— Ce fel de joc jucaţi cu mine? 

— Nu e un joc, băiete. Îţi jur. Nu e nicio înscenare, niciun test 
sau ceva de genul ăsta. E o catastrofă. 

Tatăl lui luă o înghiţitură, apoi vocea părea să nu-i mai fie la 
fel de îngroșată, dar rămăsese totuși încordată. 

— N-am vrut să mă mai întorc niciodată aici. Nu mai aveam 
nimic de-a face cu casa asta, cu insula asta blestemată. 

— Și totuși, acum ești aici. 

— Și totuși m-am urcat în tren cu noaptea în cap după ce am 
aflat ce s-a întâmplat. 

— De ce? 

Zumzăitul frigiderului se opri preţ de o clipă, iar Milan observă 
abia atunci că matahala aceea făcuse gălăgie. 

— Ce te-a împins să vii după mine, tata? Cadavrul din popas 
sau degetul tăiat al fetei care îi fusese băgat în gură? 

Privirea lui Kurt părea să se îndrepte spre el însuși. 

— Vina mea m-a împins să fac asta. E cel mai puternic 
sentiment pe care îl cunosc de paisprezece ani încoace. 

Vina. 

larăși acest cuvânt. 

Milan urmări mișcarea agitată cu care tatăl său își duse 
paharul la gură și se întrebă ce s-a întâmplat cu bărbatul pe 
care obișnuia să-l compare cu un sparge-val. Kurtișor, un tip 
binevoitor, puternic și sigur pe el, care găsea timp pentru o 
glumă chiar și în cele mai sumbre situaţii de criză. 

Poate că transformarea era atât de evidentă pentru că Milan o 
vedea din locul copilăriei sale. Deși culisele se schimbaseră, 
stăteau pe aceeași bucată de pământ care fusese cândva 
căminul lui. La masa la care Kurt râsese cu el, făcuse glume cu 
el și îl consolase. Blatul neted nu dezvăluia nicio urmă a 
declinului. Spre deosebire de tatăl lui. 

— Ce-ai făcut? 

— Băiete, dacă ţi-aș fi putut spune pur și simplu, aș fi pus 
mâna pe telefon și-atât. M-am chinuit să ajung aici ca să îţi arăt. 

Kurt se întoarse cu spatele la el și merse spre ușă, apoi ieși în 
hol. 

— Unde te duci? 

Tatăl lui se opri în loc cu o mână pe mânerul balustradei. 


VP - 192 


— Sus. În vechea ta cameră. Acolo unde a început răul. 


VP - 193 


56. 


Jakob 


— Ce i-ai spus? 

— Cui? 

— Nu mă lua de prost. Doar nu l-a bătut degeaba pe tata 
până i-a dat adresa noastră. Ce i-ai dezvăluit despre noi? 

Jakob izbi cu pumnul în peretele rulotei. 

Solveig nici măcar nu tresări. Un iz dulceag se împletea cu 
mirosul de aer îmbâăcsit pe care Jakob îl produsese de-a lungul 
anilor. Cu toate că îi interzisese lui Solveig să-și fumeze 
jointurile înăuntru, pufăitul ei constant umpluse până la urmă 
paharul și îl făcuse pe Jakob să se mute din draga ei Mecki. 
Nasol doar că nu putuse să-și permită ceva mai mult decât 
mizeria asta pe patru roți. 

— Păi, ce crezi? spuse Solveig. Voia să știe unde ești. 

— Și? 

— Și rahat. Doar nu știam nimic. Sau crezi că ar mai fi plecat 
dacă i-aș fi spus o să te întorci aici? 

Solveig vorbea calm, pe un ton foarte relaxat. Efectul jointului 
încă persista. 

— Avea și o fată cu el. 

— Știu. 

— Simpatică tipa, dar un pic prea sigură pe ea pentru tine, 
Jakob. 

Jakob pocni din nou peretele, iar de această dată oasele lui 
lăsară chiar o amprentă în învelișul laminat al rulotei. 

— Treaba ta. Fă-ţi rulota bucăţi. Dar sper că nu mi-ai tratat-o 
pe Mecki la fel, că altfel îmi pun palmele la treabă. Și nu ca să 
aplaud. 

Femeia întinse mâna spre el. 

— Dă-mi cheile. 

Prin fereastra de plastic plină de zgârieturi, Jakob privi afară la 
rulota lui Solveig. Urmele de noroi întunecate și crustele de sare 
aminteau de călătoria nocturnă din Berlin până aici. 

— Mai am nevoie de ea. Ți-o aduc diseară înapoi. 


VP - 194 


— Cu tot cu partea mea. 

Jakob se depărtă de fereastră. 

— Ce parte? 

Solveig se ridicase de pe locul ei din colţar și se înfoia acum în 
faţa lui. 

— Încă sunt soţia ta, chiar dacă ai ajuns să-ţi bagi degetele în 
altă parte acum. Dar am drepturi. 

— Drepturi? 

— Da. Nu avem niciun contract prenupţial, așa că mi se 
cuvine jumătate din tot ceea ce câștigi. 

Jakob râse, cu adevărat amuzat. 

— Cam cât de tâmpită ești? Chiar crezi că o să declar banii de 
recompensă la fisc? Ce vrei să le spui celor de la tribunalul de 
familie? Aș dori să primesc vesela de plastic, televizorul stricat 
și cei optzeci de mii de euro din urma răpirii? 

Solveig cugetă puţin, după care spuse: 

— Dacă nu îmi dai nimic, mă duc la poliţie. 

Frate, ce Doamne iartă-mă a fumat? E mai lipsită de 
discernământ decât de obicei. 

Jakob oftă. 

— A avut dreptate Lynn. 

— Cu ce? 

— Cu faptul că n-ar mai trebui să amânăm momentul. 

Solveig își ridică bărbia și își puse ambele mâini în șold. Apoi 
spuse pe un ton instigator: 

— Ce? Vrei să depui cerere de divorț? 

— Exact, răspunse Jakob, apoi băgă mâna în buzunarul de la 
spate al pantalonilor, scoase de acolo briceagul cu arc și i-l 
înfipse în ochi. 


VP-195 


57. 


Milan 


Camera lui din copilărie era goală. Nu erau nici măcar cutii de 
carton aici. 

Totuși, aceasta fu prima încăpere din casă care îi stârni un 
adevărat șuvoi de amintiri. 

Prin simplul fapt că încă se vedea magnolia de afară. Copacul 
din grădina vecinilor, pe care Milan îl privise ori de câte ori 
stătuse la fereastră, care înflorea atât de minunat primăvara și a 
cărui coroană goală era acum scuturată de vânt. De 
nenumărate ori își lăsase frâu liber gândurilor și se visase în 
lumi străine, pe tărâmuri îndepărtate și în brațele unor fete 
precum Yvonne, mereu cu magnolia înaintea ochilor. Ramurile ei 
i se imprimaseră în memorie cum se imprimă apa într-o foaie de 
hârtie. 

— Aici s-a întâmplat? întrebă tatăl lui. 

Rămăsese în ușă în timp ce Milan păși în camera pătrată cu 
tavan înclinat. 

— Ce? 

— Tu să-mi spui. 

Milan scutură din cap. 

— Tata, ce înseamnă asta? Ce legătură ai tu cu nebunia în 
care mă învârt de douăzeci și patru de ore? 

— De paisprezece ani, îl corectă Kurt. 

— Poftim? 

— Cel puţin. Dacă nu chiar mai mult de-atât. Nebunia, așa 
cum o numești tu, a început în ziua în care mama ta a murit. 
Aici, în camera asta. 

Milan clipi. Era abia amiază, dar se făcuse deja întuneric ca 
într-o seară târzie de vară. În dulia de pe tavan nu era niciun 
bec, ceea ce, probabil, îi prindea bine tatălui său. O lumină prea 
puternică, prea agresivă ar fi șters poate amintirile ce se formau 
în amurgul din ochiul minţii lui Milan. 

— Nu ai fost singur aici, continuă tatăl lui. 

— Era și Yvonne cu mine, așa e, dar... 


VP - 196 


— Te rog, spune-mi ce aţi făcut. 

— Eram adolescenţi la pubertate. Tu ce crezi? 

— Aţi făcut...? 

Făcu un gest de resemnare cu mâna. Chiar și astăzi, după 
atâţia ani, lui Milan îi era jenă să vorbească despre asta. 

— Nu. N-am apucat. Doar știi asta. 

— Și de ce a fugit din casă la bustul gol ţipând? 

Milan privi către magnolia care în ziua cu pricina era plină de 
flori lila. 

ÎMI PARE RÂU. 

— Nu sunt sigur. După noaptea aceea, după căzătură, nu am 
putut să-mi mai amintesc tot ce s-a întâmplat. 

— Dar v-aţi certat. 

Tatăl lui făcu un pas în interiorul camerei. 

— Da, din câte știu, da. A râs de mine. Mă simţeam jignit. Din 
vorbă în vorbă s-a supărat. A vrut să plece, după aia s-a 
dezbrăcat de hanorac pe scări. 

— De ce? 

NU AM VRUT. 

Milan închise ochii, iar imaginile deveniră mai clare. Deodată 
avu impresia că simte și mirosul de gumă de mestecat al 
respirației lui Yvonne. Gura lui, încă sensibilă din cauza multor 
săruturi neexperimentate. 

— Era al meu și nu îl mai voia. 

— Și apoi? 

— M-am dus după ea. Şi... 

— Și ce? 

Milan deschise din nou ochii, însă mirosul persistă. Nu mirosul 
de gumă de mestecat al lui Yvonne. Ci mirosul de fum. In scurta 
lui incursiune în trecut, acesta înlocuise deja plăcutul parfum. 

O SĂ ÎNDREPT LUCRURILE. 

— Nu pot să-mi aduc aminte, zise el. 

— Nu poţi sau nu vrei să o faci? 

Milan se enervă. 

— lar începi cu asta? Ca Solveig? 

Uluit, Kurt ridică în sus colţul drept al gurii. 

— Mama lui Yvonne? Ce ţi-a zis? 

Că i-am violat fiica și că i-am lăsat-o însărcinată. 

Kurt mai făcu un pas spre el. 


VP - 197 


— Nu îndrăznești să o spui cu voce tare pentru că ţi-e teamă 
că ar putea fi adevărat. 

— Nu o spun pentru că nu vreau să repet minciunile altora. 
Știu ce am făcut și ce nu. 

— A, da? răspunse Kurt. Tocmai ai pretins de mai multe ori că 
nu mai poţi să îţi amintești tot ce s-a întâmplat. Cum ai ajuns în 
pivniță? 

Milan se întoarse cu spatele la el și privi din nou pe fereastră 
spre locul unde înainte stătuse o șandrama în care își ţineau 
bicicletele. Fusese înlocuită între timp de un strat. 

— Habar n-am. Probabil că m-am dus înapoi sus, am adormit 
și după aceea am fost trezit de fum. Apoi, când mă îndreptam 
spre ieșire, am încurcat ușile. Am căzut. 

— Fumul nu trezește pe nimeni, îl auzi pe tatăl lui zicând în 
spatele lui. E o concepţie greșită des întâlnită. De aceea și mor 
atât de mulţi oameni în somn. 

Așa cum a murit mama. 

— Nu mă crezi? întrebă Milan. 

Un stol de păsări negre zbură dinspre mare pe deasupra 
acoperișului și, în timp ce îl traversa, părea că se întunecă și mai 
tare afară. 

Milan se întoarse spre tatăl lui și se încordă în încercarea de 
a-i citi chipul. 

— Nu e vorba despre ce cred. Ci despre ceea ce ai făcut, 
Milan. 

Vina. 

Ce naiba voia să îi mărturisească tatăl lui? 

— ţi destăinui totul. Imediat. Dacă îmi spui mai întâi ce s-a 
întâmplat cu Tinka. 

— Cu pisica noastră? Vorbești serios? 

— Te rog, fă-o, de dragul meu. 

Milan scoase un geamăt. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, s-a prins într-o combină 
agricolă și a fost ciopârțită. 

Animalele începuseră deja să se ospăteze din ea în momentul 
în care fusese găsită. Ce naiba avea de a face asta cu situaţia 
de acum? Dar oare exista vreun motiv anume pentru vreunul 
din lucrurile care se întâmplau aici? 

— Asta mi-ai povestit tu atunci. Desigur, abia după ce 
profesoara ta a găsit pisica în vestiarul școlar al lui Yvonne. 


VP - 198 


— Încă mai crezi că eu am pus-o acolo? 

După atâția ani? 

— Yvonne a găsit-o și nu a vrut să o lase întinsă pe marginea 
drumului. Ştia ce înseamnă Tinka pentru noi. Voia să avem 
ocazia să o înmormântăm înainte să fie ridicată de mașina de 
gunoi. 

— Ce fată aduce la școală un cadavru de pisică pe jumătate 
descompus și sfârtecat de păsări? 

— Dar fiul tău ar face așa ceva, nu? Tata! Ți-am explicat și 
asta de nu știu câte ori: o știai pe Yvonne. Era ciudată. 
Funcţiona altfel. Ar fi fost victima tipică pentru curtea școlii dacă 
celorlalţi nu le-ar fi fost un pic teamă de ea. Unii credeau că era 
mai înceată, nu prea isteaţă, dar pur și simplu se ducea foarte 
des în lumea ei. Și în lumea aceea era OK să îndeși pisica într-o 
pungă de plastic și după aia în vestiar ca nu cumva să întârzii la 
testul de mate. 

— Asta tot nu explică de ce profesoara a văzut că tu ai pus 
pisica înăuntru. 

— Nu am pus-o înăuntru. Am vrut să o scot afară. După ce mi- 
a povestit Yvonne despre ea. Și atunci am fost prins. Doar ţi-a 
confirmat și Yvonne totul atunci. 

— Și îţi aduci aminte de toate astea atât de in detaliu? Dar 
dacă mama ta ţi-a citit cu voce tare sau dacă puteai să-ți 
descifrezi singur scrisorile de dragoste - asta ţi s-a șters din 
memorie! Nu ți se pare ciudat? 

— Și uite-așa o luăm iar de la capăt: nu mă crezi. 

Milan voia să părăsească încăperea. Să iasă naibii de acolo și 
să evadeze din putreda bulă a amintirilor. Însă tatăl lui îl prinse 
de braţ cu o forţă surprinzătoare. Primul contact fizic de la 
sosirea lui. 

— Te-am crezut mult timp, Milan. Și mama ta la fel. Dar eram 
singurii pe atunci. La consiliul profesoral s-a discutat ideea de a 
te da afară din școală. Din cauza incidentului cu Tinka, nu ai 
avut voie să mergi în excursie cu clasa la Walsrode, mai știi? 
Pentru a doua oară! 

— Vrei să dezgropi acum toate momentele penibile din 
copilăria mea? Când a fost prima excursie la tabăra de învăţare 
din Schullandheim, am rămas acasă de bunăvoie. 

— Pentru că nu ai putut să îţi controlezi vezica noaptea. Ţi-a 
fost rușine. Nu voiai să afle nimeni. 


VP - 199 


— Unde vrei să ajungi? 

Tatăl lui încă îl ţinea de braţ, dar prinsoarea se mai slăbi. De 
parcă ar fi observat că Milan era din ce în ce mai sleit de puteri 
din secundă în secundă și se aștepta așadar ca acesta să opună 
din ce în ce mai puţină rezistenţă. 

— Hanoracul era în șemineu, Milan. Îţi aduci aminte? 

Yvonne. Cearta. Pisica. Excursia cu clasa. 

— Nu văd legătura, spuse el încet. 

— Expertii în incendii au făcut investigaţii riguroase. De la el 
au izbucnit văpăile care au incendiat sufrageria. 

Kurt îl mai atingea acum doar cu grijă, aproape duios. | 

— Hanoracul tău, băiete. Aruncat pur și simplu în foc. Insă o 
mânecă a rămas în afară. Poţi să-mi explici asta? 

Urinat în pat. 

Animale schingiuite. 

Joaca cu focul. 

Deci acolo voia să ajungă. Sfânta Treime a psihopatiei. 
Semnele clare de identificare a nebuniei în curs de dezvoltare. 

— Crezi că sunt ca bunicul Willy? 

Pervers. Degenerat. Rău? 

Milan făcu un pas înapoi. 

— Crezi că am omorât-o pe mama? 

Kurt dădu aprobator din cap. Din ochi îi curgeau lacrimi. 

— De aia ești aici? Ca să mă acuzi? 

Milan simţi nevoia să înghită, însă un laţ invizibil i se strânse 
în jurul beregatei. 

— Nu. M-am pornit la drum ca să îţi mărturisesc ce am făcut 
eu. Înainte să afli de la un răpitor pervers. 

— Ce? 

Tatăl lui se întoarse spre ușă. 

— Hai să mergem în pivniţă. Acolo o să-ţi fie mai ușor să mă 
omori imediat ce afli adevărul. 


VP - 200 


58. 


Jakob 


Doamne, ce grea era bătrâna. 

Oare moartea era un fel de amplificator al greutății corporale? 

Doar Solveig fusese slabă, nu-i așa? 

La dracu’. 

Era ca și cum trebuia să tragă un bazin pentru copii plin cu 
apă pe o pistă de tartan. Lynn nu îi era deloc de ajutor. Refuza 
să pună mâna la treabă, deși fusese ideea ei să o lichideze pe 
Solveig. 

— Dar nu așa! urlase ea când văzuse cadavrul. Cum să fii atât 
de prost? De ce nu te-ai gândit să o ademenești mai întâi afară 
și după aia să-i faci felul? Acum să te văd cum o scoţi afară din 
rulota ta de căcat! 

Să o lase pur și simplu acolo nu era o opţiune. 

Peste două zile avea să fie luni și atunci venea paznicul să 
colecteze chiria lunară. In plus, planul lui Lynn nu prevedea să-i 
pună în cârcă lui Milan tot căcatul de aici. Așadar, de voie, de 
nevoie, Solveig trebuia să fie găsită alături de Zoe. 

— De ce n-o aducem pur și simplu pe Zoe lângă ea? apucă el 
să întrebe și surprinse privirea pe care i-o aruncă Lynn și care 
avu același efect ca și când Lynn l-ar fi scuipat. 

— Te-ai tâmpit de tot? Trebuie să o luăm din loc. Cu cocioaba 
asta de carton n-avem nicio șansă. N-apucăm să facem nici 
măcar un metru și o să înceapă să se dezintegreze. Nu, Solveig 
trebuie să ajungă în rulota lui Zoe și nu invers. 

Când avea dreptate, avea dreptate. 

Totuși, Jakob se enervă din cauză că nu avea cum să 
riposteze. Acum era responsabil de treaba murdară din două 
puncte de vedere. Mai întâi, pentru că o omorâse pe Solveig și 
apoi pentru că trebuia să ia cadavrul în cârcă și să-l care afară, 
cu coloana scârțâind. 

Măcar o parcaseră pe Mecki atât de aproape încât nu putea 
să-l vadă nimeni de pe stradă sau de pe calea de acces. Pe de 


VP - 201 


altă parte, vremea se făcea din ce în ce mai urâtă. Ploaia se 
transformă în ninsoare. 

— Pune-o în portbagajul de la Volvo, îi zise Lynn de pe 
scaunul din dreapta șoferului prin geamul pe care îl lăsase în 
jos, fără a renunţa însă la protecţia vehiculului. 

— La dracu', nu pot să o arunc pur și simplu în Mecki? 

— Nu. Nu vreau ca Zoe să o ia razna complet. Incă avem 
nevoie de ea. 

— OK. 

Cum vrei tu, baby. Dar dacă-ți imaginezi că după toate 
căcaturile astea am de gând să fac jumi-juma cu tine, te înșeli 
amarnic. 

După ce execută comenzile lui Lynn, se așeză în spatele 
volanului și avu nevoie de ceva timp ca să-și recapete 
răsuflarea. 

— Și acum? 

Jakob își dădu jos mănușile și își șterse sudoarea și urmele de 
ploaie și zăpadă de pe frunte. 

— Încotro mergem? 

— Spre Prora. 

Jakob porni motorul. Cauciucurile patinară când încercă să 
dea înapoi, apoi prinseră aderenţță și împinseră încet rulota 
icnitoare în spate. 

— Unde, mai exact? 

Lynn îi spuse adresa. 

— La naiba, dacă rămânem blocaţi acolo pe vremea asta 
mizerabilă, n-o să mai ieșim niciodată. 

— Nici nu trebuie. 

— Ce spui? 

— O să înţelegi când o să ajungem acolo, îi răspunse Lynn de 
pe scaunul din dreapta șoferului și activă apoi opţiunea de 
hands-free de pe mobilul lui Jakob. 


VP - 202 


59. 


Milan 


A doua oară, pivniţa lui Karsov îi păru și mai ireală. Ca și când, 
uitându-se în jur, ar arunca o privire în creierul răvășit al 
profesorului. Ba chiar mai rău, ca și când ar trage cu ochiul în 
cămăruţa haotică a minții sale. 

Incă nu putea să aducă toate cuvintele, semnele și literele 
într-o ordine logică. In continuare, articolele de pe pereţi, 
paginile de ziar și notițele nu aveau niciun sens pentru el. Chiar 
dacă - și probabil chiar asta se întâmplase - Andra îl îndopase 
pe ascuns cu pastilele lui Karsov. Dar, și dacă lucrurile ar fi stat 
altfel, ar fi fost tot o minune. Indiferent cu ce anume încercase 
Andra să îl otrăvească, nu era vorba în niciun caz de un remediu 
împotriva analfabetismului. 

— Ştii de pasiunea lui Karsov? îl întrebă tatăl său. 

Milan o luase din nou înainte, coborând scările pivniţei. 
Scârțâitul antepenultimei trepte fu sigurul lucru care îi trezi 
măcar o urmă de amintire - imaginea unui pompier care îl lua 
pe sus și urca scările cu el. 

Din nou, era singura persoana din acea încăpere, însă de 
această dată pășea fără jenă pe post-it-uri cu încălţările sale 
rămase fără șireturi, în timp ce Kurt se sprijini de tocul ușii 
deschise, cu chipul umbrit din nou de semiîntunericul format de 
lumina palidă din tavan. 

Kurt. 

Milan realiză că acum i se adresa tatălui său pe numele mic. 
Un soi de distanțare ce înainte i se păruse ciudată când auzise 
alţi copii care nu le spuneau „mama” sau „tata” părinţilor. 

Precursorul pronumelor de politețe. Evenimentele din ultimele 
ore le zdruncinaseră relaţia și distruseseră probabil iremediabil 
apropierea și familiaritatea care îi uniseră cândva. 

— Cercetarea cu savanții, răspunse Milan. Ne-a vorbit soţia lui 
despre asta. 

— Sunteti supradotat? 

— Și? l-ai spus de memoria ta fotografică? 


VP - 203 


Milan scutură din cap, ceea ce îi dădu tatălui său ocazia să 
înceapă un discurs. 

— Karsov avea o teorie. Multe persoane care au un talent 
izolat și-au dobândit abilităţile în urma unui accident, adesea din 
cauza unei traume cerebrale. O lovitură la cap, o tumoare într-o 
regiune specială, iar pacientul poate dintr-odată să înveţe o 
limbă străină în doar o oră sau să deseneze până în cel mai mic 
detaliu străzi întregi mărginite de clădiri după ce a zburat o 
singură dată cu elicopterul pe deasupra lor. Problema: de cele 
mai multe ori, acești savanţi pot să facă doar această chestiune 
singulară și eșuează în multe alte domenii. Unii dintre ei ajung 
chiar să facă pipi pe ei în timp ce numără frunzele dintr-un 
copac. 

— Kurt. Vreau niște răspunsuri de la tine. 

Karsov. Andra. Răpirea. Tu. Care e legătura dintre toate 
astea? 

Kurt vorbi în continuare, ca și când nu auzise intervenţia lui 
Milan. 

— Mai întâi, se credea că abilitatea nou dobândită îi solicită 
atât de tare pe savanţi încât le cauzează un handicap mintal și 
emoţional în alte domenii. Dar, bineînţeles, este vorba despre 
leziune în sine. Trauma însăși este cea care îi exclude din 
categoria oamenilor normali dintr-o societate. Talentul lor, 
supracompensarea, este doar un simptom al tulburării. 

— Vorbești ca un profesor, zise Milan, care, la auzul 
cuvântului „traumă”, își dusese involuntar mâna la cap. 

— Am discutat mult timp cu unul despre subiectul ăsta. 

Tatăl lui arătă spre colajele de pe perete realizate de profesor. 
Tapetul de bilețele al unui obsedat. 

— Karsov a făcut mai întâi cercetări în domeniul 
neurochirurgiei judiciare. Teza lui: tulburarea pronunţată a 
psihopațţilor nu poate fi vindecată prin terapie, însă poate fi 
reprimată prin medicamente. Dar viaţa viitoarei victime a crimei 
sau violului nu ar trebui să depindă de conștiinciozitatea cu care 
un bolnav mintal își ia pastilele. 

Kurt își drese glasul. Aerul de aici era îmbăcsit și uscat, însă 
nu acesta era motivul pentru răgușeala care îl cuprinse. Milan 
bănuia că tatăl său tocmai intrase pe ultima sută de metri în 
cursa spre dezvăluirea adevărului. Și, cu cât se apropia mai mult 
de momentul mărturisirii, cu atât mai greu îi era să vorbească. 


VP - 204 


— Karsov căuta o modalitate prin care să elimine permanent 
răul cu ajutorul unei intervenţii chirurgicale. 

— Să-l taie și să-l scoată afară? 

Kurt oftă. 

— Nu funcţionează așa, pentru că nu există un anumit centru 
al răului pe care să-l poţi localiza în cap. Karsov a ales o altă 
cale. Inspirându-se din cercetările cu savanţi, a indus traume 
artificiale în creierul pacientului. O tulburare care era mai gravă 
decât cea deja existentă. A denumit-o „Metoda plus minus”. 
Pentru că încerca să folosească un minus, adică o leziune, 
pentru a declanșa un plus. 

Milan simţi furnicături la baza firelor de păr ca și când pielea 
capului i-ar fi fost traversată de curent electric. 

— Teoria lui suna în felul următor: creierul psihopatului nu va 
mai avea forța necesară pentru a concepe și pune în practică 
planuri violente dacă are de rezolvat în permanenţă un conflict 
existențial. 

— Ce a făcut cu mine? întrebă Milan, vocea devenindu-i acum 
la fel de slăbită ca a tatălui său. 

— Nu multe. 

Kurt răsuflă greu și tăcu, însă Milan se sfii să umple golul de 
tăcere. Ştia că tatăl lui avea să-și termine în curând povestea. 
Pur și simplu își lua avânt pentru propria confesiune. 

— Karsov a venit la mine. După incendiu, fuseseși operat, dar 
au apărut complicaţii. Hemoragii. Era nevoie de o a doua 
operaţie. El mă cunoștea, știa că ești fiul intendentului. Și auzise 
zvonurile: că aproape ai zburat din școală din cauză că ai 
schingiuit animale. Că incendiul a izbucnit de la hanoracul tău. 
M-a întrebat dacă urinezi în pat. Dacă ești inteligent, dar ai 
dificultăţi cu cititul și scrisul. Dacă am mai avut și alte cazuri de 
boli mintale în familie. Cam în aceeași perioadă începuse și 
mama lui Yvonne să răspândească zvonul cu violul. 

Milan se clătina pe picioare asemenea unui boxer căruia i se 
face numărătoarea inversă. Fiecare propoziţie, fiecare cuvânt îl 
lovea într-un alt loc sensibil. 

Prima întrerupere din discursul lui Kurt i se păru ca o pauză 
între reprizele unei lupte. Cu mare dificultate, reuși să întrebe 
printre dinţi, accentuând fiecare cuvânt: 

— Ce. A. Făcut? 


VP - 205 


— Karsov mi-a spus că există o probabilitate de aproape sută 
la sută să devii criminal. Și că nu avem prea mult timp la 


dispoziţie. 
— Pentru ce? 
— Ca să o inducem. 
— Ce? 


— Hemoragia cerebrală. 

Fără a privi într-acolo, Milan înșfăcă un mănunchi de bilete de 
pe perete, le rupse și le mototoli, pur și simplu ca să aibă 
altceva de făcut decât să stea cu ochii holbaţi ca prostul și să 
asculte cumplita mărturisire a tatălui său. 

— Hemoragie cerebrală? 

— Karsov zicea că nu poate să prevadă ce efecte o să aibă 
trauma respectivă, dar că erau șanse mari să rămâi orb. Și dacă 
s-ar fi întâmplat asta, n-ai mai fi reprezentat un pericol. 

Pericol? Pentru cine... ? 

— După prima operaţie au apărut, după cum am zis, 
hemoragii postoperatorii în creier. Probabil că, în timp, n-ar fi 
lăsat urme. Dar Karsov ţi-a administrat medicamente 
suplimentare pentru diluarea sângelui. Hemoragia a devenit mai 
puternică și a apăsat pe țesutul cerebral, iar asta a dus la 
complicaţii. Când te-ai trezit din anestezie, o parte din amintirile 
tale dispăruseră. Nu sunt specialist, nu știu dacă am înțeles bine 
totul. Nu orbiseși. Și centrul vorbirii îți rămăsese intact în ciuda 
traumei, doar că nu mai era conectat la centrul tău vizual. De 
aceea nu mai poţi să citești sau să scrii. 

— Mi-aţi indus un handicap? 

Milan ar fi vrut să ţipe, dar vocea îl trădă. 

— Îmi pare rău. 

— Îți pare rău? Na, bine. Atunci am lămurit totul, nu e nicio 
problemă. Ce mâncăm la prânz? 

Tentativa lui de a afișa un zâmbet sarcastic eșuă. Milan însuși 
simţi cum colțul gurii i se strâmbă într-o grimasă. 

— Băiete, nu trece nicio zi în care să nu mă simt vinovat 
pentru ceea ce ţi-am făcut. De aceea nici nu m-am atins 
niciodată de bani. 

— Ce bani? 

Milan nu știa dacă poate să mai îndure multe. Tânjea după o 
ultimă și eternă pauză între reprize, după momentul când aveau 


VP - 206 


să ia sfârșit loviturile sub centură, dar intuia că tatăl lui încă nu 
terminase cu el. 

— Pentru consimţământul meu de a participa la acest 
experiment interzis, profesorul voia sa-mi ofere șaptezeci și 
cinci de mii de euro. Atât ar fi costat recondiţionarea casei. Dar 
nu am vrut să mai rămân pe Rügen. Și nici nu voiam să am bani 
mânjiţi de sânge în cont. 

— Și totuși acum curge sânge din toate cusăturile. 

162.366 de euro și 42 de centi. 

— Karsov i-a pus deoparte pentru mine, îl lămuri Kurt. 

— De ce? 

— Și pe el îl chinuiau sentimentele de vinovăţie pentru că 
mersese prea departe atunci. 

Milan își redobândi vocea și îi strigă: 

— Te întrebam: DE CE mi-ai ascuns toate astea atâţia ani de 
zile? 

— Băiete, tocmai tu ar trebui să înţelegi cum este să ajungi 
aproape să te sufoci din cauza unui adevăr amar. Neștiinţa e 
uneori cel mai mare cadou de pe faţa pământului. Sper că o să 
înţelegi asta cândva! 

Din trei pași, Milan ajunse lângă tatăl său, îl apucă de guler și 
îl trase în sus, astfel încât Kurt trebui să se sprijine în vârfurile 
degetelor. 

— M-aţi transformat într-un handicapat mintal! îi scuipă el în 
faţă. 

— Te-am vindecat. 

— Poftim? Ce spui acolo? Mai devreme voiai să-ţi ceri iertare 
și acum... 

Vindecat? 

— Am spus că îmi pare rău. Și că mă simt vinovat. Dar nu am 
pretins niciodată că vreau să-mi cer iertare pentru ce am făcut. 

Milan îl trase pe tatăl lui spre stânga și îl împinse în peretele 
de pe care se desprinseră câteva articole de ziar. 

— Karsov o fi ajuns între timp la concluzia că te-a diagnosticat 
greșit la momentul respectiv. Crede că nu ai fost subiectul 
potrivit pentru testele lui. 

— De ce? ţipă Milan. 

— Asta trebuie să o întrebi pe Andra. Ea i-a dat de urmă. Se 
pare că sentimentele de vinovăţie l-au adus pe Karsov în pragul 
nebuniei. Vrea să refacă totul așa cum a fost. De aceea a și 


VP - 207 


cumpărat casa asta pentru noi. Mi-a transferat ce i-a mai rămas 
din averea lui. Ca să ne întoarcem aici. 

Milan nu credea să fie posibil, dar se enervă și mai tare din 
cauză că tatăl lui îl înţelesese din nou greșit: 

— Întrebarea mea e: de ce Karsov are mai multă încredere în 
mine decât propriul meu tată? 

— Asta mă întrebi? Vorbești serios? 

Deși Milan îl strângea din ce în ce mai tare lăsându-l încet, 
încet fără aer, Kurt reuși să mai găsească suficientă energie 
pentru un râs isteric. 

— Gândește-te și tu puţin! Înainte să o cunoști pe Andra, îţi 
câștigai existenţa cu furturi și înșelătorii. 

In gură lui Kurt se aduna salivă. 

— Vânezi infractori pe barba ta și ascunzi cadavre în pădure. 
Snopești în bătaie oameni, îi torturezi, ridici mâna asupra mea, 
propriul tău tată, timp în care prietena ta stă chircită în mașină, 
în garaj, cu mâinile legate de volan! 

Milan se depărtă de el, profund îngrozit de efectul pe care îl 
aveau acele cuvinte. 

O să te omor pentru asta, gândi el și îndreptă arma spre capul 
tatălui său. 

Kurt dădu aprobator din cap, ca și când tocmai asta 
așteptase, și își frecă gâtul. 

— Nu-mi spune tu mie că nu te simţi bine când faci asta, 
băiete. Acum, în momentul de faţă. Iți place, nu-i așa? 

— Nu! 

— Andra mi-a spus la telefon că te-ai schimbat. Și știi de când 
s-a întâmplat asta? De când nu mai trebuie să te lupti în fiecare 
secundă din fiecare zi cu moara de vânt alimentată de 
analfabetismul tău. Gândurile tale sunt libere acum. Și, sub 
presiune, iese la iveală adevăratul tău eu. Adică, ce altă dovadă 
îți mai trebuie pentru teoria lui Karsov? Nici nu vreau să mă 
gândesc ce-ai fi ajuns fără tulburarea ta. 

Milan simţi o usturime în ochi. Nu avea de la ce altceva să 
vină decât de la niște lacrimi, care, însă, nu aveau un efect 
liniștitor ci, dimpotrivă, îi amplificau furia și mai tare. 

— Normal. Aș fi ajuns să fiu un om normal, fericit, Kurt. 

— Aiurea. Adună unu cu unu, băiete. Tatăl meu, bunicul tău 
Willy, a fost un psihopat ca la carte. Din fericire, eu am câștigat 


VP - 208 


la loteria genelor și paharul otrăvit a trecut pe lângă mine. Dar, 
după ce răul a sărit o generaţie, ţi-a fost predat ţie ca o ștafetă. 

Minus și cu minus fac plus. 

— Eu nu sunt rău, zise Milan luptând împotriva impulsului de a 
apăsa pe trăgaci. 

— Și de aceea ai îndreptat o armă încărcată spre mine acum. 
Fii sincer cu tine. Vrei să mă omori, așa e? Poate că ăsta a fost 
motivul pentru care am tăcut atâţia ani. Pentru că îmi era teamă 
că o să mor imediat ce o să afli. Dar, când Karsov a încercat să 
mă viziteze ieri, mi-am dat seama că nu mai pot ascunde 
adevărul prea mult timp. Te-am sunat ca să te invit la mine. 
Voiam să dau cărţile pe faţă încă din Berlin. Însă ai venit la mine 
cu povestea aia despre răpire. Mă rog, acum am făcut-o și, într- 
un fel, e bine că totul se termină aici, pe Rugen, unde a și 
început. Hai, băiete. Arată-ţi adevărata faţă. Apasă pe trăgaci. 

Kurt se aplecă ușor în față, prezentându-i partea de sus a 
craniului. 

Degetul arătător al lui Milan zvâcnea, la fel și pleoapa de la 
ochiul lui stâng, la fel și sângele de sub cicatricea sa de sub 
pielea capului, la fel și telefonul din buzunarul pantalonilor săi. 

Zăngănea și vibra, timp în care Milan primi cel puţin zece 
mesaje cu tot cu semnale sonore care se suprapuneau ca într-o 
bâlbâială. 

Nu se mișcase în ultimele secunde, dar probabil că telefonul 
lui găsise o portiţă minusculă prin care să se conecteze la reţea 
din pivnița aceea izolată. O urmă de semnal care îl informa 
acum că avea jumătate de duzină de apeluri pierdute. 

— Rămâi unde ești, spuse Milan, își împinse tatăl la o parte și 
o luă la fugă pe scări în sus ca să afle ce voia criminalul de la el. 


VP - 209 


60. 


Jakob 


— Na, în sfârșit! Unde te-ai ascuns, idiotule? 

Mergând pe șoseaua naţională L 29, lăsaseră în urmă 
stațiunea Binz și se îndreptau acum spre Prora. Deși aici vântul 
era frânat de mai multe rânduri de case poziționate între stradă 
și plajă, Jakob trebuia să ţină volanul Volvo-ului cu ambele 
mâini, atât de puternice erau rafalele de vânt ce loveau capul 
tractor și rulota. 

— Nu am avut semnal, zise Milan. 

— Neglijenţa ta ar fi putut să o ucidă pe ostatică. 

— Încă e în viaţă? 

— Ai banii? întrebă Jakob, iar Lynn, care asculta și ea datorită 
opțiunii de hands-free, îi oferi o privire laudativă pentru asta, 
aranjându-și în același timp unghiile cu o pilă moale. 

Fără discuții. Fără dialoguri. TU dai tonul. 

— Știu acum în ce cont se află, spuse Milan. 

— Bine. 

Foarte bine. Un mare progres. 

— Avem un laptop, îi explică Jakob. 

Trecură de un indicator cu informaţii privind muzeul militar 
NVA. 

— Adu cu tine cardul și PIN-ul și totul va fi bine. 

Respirația lui aburi partea de jos a parbrizului, ventilația 
setată la turație maximă neputând să o dezaburească înapoi. 

— Cum vreţi să transferați așa o sumă fără să treziţi 
suspiciuni? 

— Singura ta grijă ar trebui să fie să nu ajungi prea târziu. Nu 
mai avem timp de pierdut. Ne întâlnim cel târziu la ora 
șaisprezece la plaja de camping. 

— Care din ele? întrebă Milan deși știa răspunsul. 

Lynn apăsă pe simbolul de închidere a apelului de pe ecranul 
tactil din consola de mijloc a mașinii și dădu aprobator din cap 
cu satisfacţie. 

— Foarte bine. 


VP - 210 


— Mulţumesc, zise Jakob, sincer încântat de cuvintele de 
laudă pe care, de altfel, rar avea ocazia să le primească. 

Fu nevoit să ia piciorul de pe acceleraţie întrucât întâlni în 
față un autocar, care, în manevra lui de depășire, le ocupă 
banda o vreme. 

— Dar are dreptate, spuse el în timp ce virau la dreapta cu 
puțin înainte de Neu Mukran, destinaţia urmând să intre în 
curând în raza lor vizuală. 

— Cu ce? întrebă Lynn. 

Din cauza denivelărilor de pe strada Heideweg, care îi ducea 
spre plajă, Volvo-ul se clătina ca o barcă cu vâsle pe timp de 
furtună. Zona de camping din față era și mai dezolantă decât 
cea de la care tocmai plecaseră. În anotimpul acela, era complet 
pustiită. 

— Vreau să spun, chiar dacă tatăl lui Milan nu are limită de 
transfer, la ce ne folosește PIN-ul? Ne trebuie cel puţin o listă cu 
coduri TAN sau un dispozitiv de ăla ciudat. Și avem măcar 
semnal aici, în fundul lumii, în mijlocul uraganului? 

— Lasă-mă pe mine să-mi fac griji pentru asta, baby. 

— Bine, dar în ce cont ar trebui să curgă cașcavalul? 

Jakob privi în dreapta spre Lynn ceva mai mult decât îi 
permitea de fapt drumul acela strâmb. 

— Să nu aud nimic de Bitcoins sau vreun număr de cont din 
Caraibe. Nu te cred în stare de așa ceva. 

— Cred că sunt mai multe lucruri de care nu mă crezi în stare. 

Lynn îl examină zâmbind. Dacă ar fi deschis fereastra și ar fi 
lăsat lapoviţa înăuntru, l-ar fi înfiorat la fel de tare pe Jakob. 

— Cum ar fi? întrebă el, după care privi din nou în față, 
înfrânându-și impulsul de a se scutura. 

Tocmai trecuseră de o baracă mare, neagră, folosită în timpul 
sezonului pe post de lavabou, cu dușuri deschise și toalete. 

— Păi, de exemplu, nu te-ai gândit niciodată că pe mine nu m- 
a interesat nicio clipă nenorocitul ăla de mălai. 

— Ci? 

— Ci familia, spuse Lynn apucând volanul. 

În cealaltă mână îi apăru deodată cuțitul care până nu demult 
stătuse în ochiul lui Solveig. 

— Mi-a făcut plăcere, scumpule, râse Lynn și îi înfipse lui 
Jakob cuțitul în burtă. 


VP - 211 


61. 


Andra 


— Unde suntem? întrebă Andra frecându-și încheieturile de la 
mâini. 

Șireturile îi pătrunseseră în piele asemenea unui inel într-un 
deget umflat. De când Milan o dezlegase și îi poruncise să 
meargă din garaj în pivniţă, ameninţând-o permanent cu arma, 
trecuseră doar câteva minute în care sângele începuse, încet, 
încet, să circule din nou. Cu efectele secundare specifice de 
furnicături și mâncărime. 

— Aici era spălătoria înainte, spuse Kurt arătându-i pe podea 
niște zone pătrate de culori diferite unde stătuseră mai demult 
mașina de spălat și uscătorul. 

În momentul de faţă, în mica încăpere se mai aflau doar o 
chiuvetă, lipsită totuși de robinet, și o conductă scurtă, la fel de 
inutilă, ce cobora din tavan fără un scop evident. 

— Înainte era conectată la camera centralei, aflată tot în 
pivniță, dar, dintr-un motiv oarecare, au zidit calea de acces 
dintre ele. 

— La dracu’, da! 

Andra lovi cu pumnul în peretele interior, convingându-se de 
duritatea acestuia, după care îl întrebă pe tatăl lui Milan dacă 
mai există vreo ieșire din închisoarea lor. 

— Vreţi să spuneţi, în afară de cea pe care a zăvorât-o fiul 
meu? 

Se pare că, înainte de a se muta din casă, Frank-Eberharat 
Ende lăsase cheile pe dinafară în fiecare ușă, iar familia Karsov 
nu se atinsese de ele. Așadar, Milan avusese de unde să aleagă 
și o împinsese pe Andra în spălătoria din pivniţă, unde se afla și 
tatăl lui. 

Bătrân, fusese primul ei gând când îl văzuse pe Kurtișor 
ghemuit pe podea. Vizibil îmbătrânit faţă de ultima oară când se 
văzuseră ei în camera lui din căminul din Nikolassee. Și mult mai 
bătrân decât în toate fotografiile făcute de Gunther în timp ce îl 
supraveghea pe tatăl lui Milan. 


VP - 212 


Încă de pe atunci, Kurt Berg era palid și oarecum ramolit. 
Astăzi însă, părea că propriul lui corp îi rămăsese mai mare cu 
un număr. Gâtul nebărbierit îi atârna ridat de bărbie ca un 
șerveţel boţit. Și lui Kurt îi era teamă că Andra poate să-l 
miroasă. Unii oameni reacţionează la stres precum câinii și 
produc o transpiraţie cu miros dulce-acrișor. Era clar că el se 
numără printre aceștia. 

— Trebuie să așteptăm pur și simplu până se întoarce 
doamna Karsov acasă, opină el. 

— Când o să se întâmple asta? 

— Greu de spus. Dacă avem noroc, într-o jumătate de oră. 
Dacă avem ghinion, abia mâine dimineaţă sau chiar mai târziu. 
Când am ajuns eu aici, era pe punct de plecare și mi-a permis să 
intru în casă. A zis că oricum nu o suportă și nu știe dacă o să 
reușească să mai petreacă vreo noapte în ea. 

— Asta înseamnă că, în cel mai rău caz, o să murim de foame 
aici? 

— În cel mai rău caz, nu o să fim primii care mor în viitorul 
apropiat. 

Grozav. 

Andra se pipăi, căutându-și telefonul. O mișcare făcută din 
reflex, de vreme ce știa doar că Milan i-l luase înainte să plece. 

— Asta e de la canalizare? 

Arătă spre o conducă mai groasă, vopsită cu gri, care 
dispărea în peretele exterior. 

Kurt dădu aprobator din cap. 

— Da. Asta ar fi o ieșire, de exemplu. Dar, după cum puteţi 
vedea, conducta nu e nici măcar suficient de groasă cât să se 
poată ascunde o pisică înăuntru. Și nu avem nicio unealtă în 
afară de legătura mea de chei. Așa că, în caz că aveţi de gând... 

Andra înlemni. 

— O secundă, ce-aţi spus mai devreme? 

— Am legătura de chei în buzunar... 

— Nu, nu asta. 

Să se ascundă! 

Kurt era atât de confuz încât nu îi răspunse, dar nici nu mai 
era nevoie să facă asta. 

— Aici era spălătoria înainte? 

— Da. 


VP - 213 


Privirea ei se îndreptă spre tavan, apoi spre peretele opus 
ieșirii. Din cauza numeroaselor pete de murdărie de pe ziduri, 
Andra nu observase până atunci că într-un loc de pe peretele 
despărțitor dinspre camera centralei, era o crăpătură verticală 
fină în tencuială. Iniţial, se gândise că urma respectivă era doar 
una din multele pânze de păianjen ce decorau încăperea. 

— Spălătoria cu tubul de evacuare a rufelor murdare în care 
Milan a rămas blocat când era copil? 

— V-a povestit despre asta? confirmă Kurt dând din cap. 

OK, nu e tocmai o șansă uriașă. Dar e singura pe care o avem. 

Andra se puse în genunchi și își desfăcu șireturile de la 
bocancii de parașutist. 

— Ce aveţi de gând? întrebă Kurt bulversat. 

— Dumneavoastră ce credeți? replică ea și își scoase 
puloverul pe cap. 

Apoi își desfăcu cureaua de la pantaloni. 

— Mă dezbrac. Îmi pare rău. O să mă vedeţi dezbrăcată în 
curând, dar îmbrăcaţi n-o să scăpăm în niciun caz de aici. 


VP - 214 


62. 


Milan 


— Este ora 16.43. 

Milan înainta cu greu prin viscolul ce se întețea din ce în ce 
mai tare, în vreme ce Siri anunţa ora oficială. 

La naiba. 

Dacă nu ar fi fost atât de bleg în toată agitația aia, ar fi putut 
să ia mașina Andrei. La urma urmei, îi luase deja mobilul. Insă 
cheia de la automobil i-o lăsase ei. Și pentru că, intenţionat, 
rupsese cheia pe dinafară în ușa de la pivniţă, nu mai avusese 
cum să se întoarcă după ea. De aceea, acum trebuia să se lupte 
de pe bicicletă cu furtuna de zăpadă. Și tot de aceea simţea 
căștile în pavilioanele urechilor ca pe niște cuburi de gheaţă 
care deveneau tot mai reci din secundă în secundă. 

Între timp, începuse să ningă puternic. Fulgi mari, de genul 
celor care îi făceau pe copii să scoată inevitabil limba afară îi 
încețoșau vederea din ce în ce mai tare pe măsură ce încerca să 
înainteze mai repede. 

— Nu mai aveţi alte programări astăzi. 

Păi normal. 

Programatorilor de la Apple, Google și Co. le plăcea probabil 
să creadă că, prin Siri, Alexa și cum se mai numeau toate 
celelalte, creaseră niște forme de inteligență artificială, care 
știau mai multe lucruri despre utilizatorii lor decât știau 
utilizatorii înșiși. În cazul lui Milan însă, pare că se înșelaseră 
amarnic. 

De fapt avea o întâlnire astăzi. Foarte probabil chiar ultima 
din viaţa sa. 

În plus, vocea feminină din urechea lui, activată cu ajutorul 
unui software, nu știa nici că Milan părăsise zona de fus orar 
corespunzător Europei Centrale în momentul în care luase 
bătrâna bicicletă de damă din garaj și se aruncase în șa. De 
acum înainte, calendarul lui se orienta după fusul orar Zulu. 

Acest timp universal coordonat era utilizat de armate în 
războaie, astfel încât să nu apară neînţelegeri privind datele 


VP - 215 


temporale. Indiferent dacă te aflai în SUA, Irak, Rusia sau 
Afganistan, ora Zulu era identică pe întreaga planetă. La fel și în 
Rugen, unde Milan avansa pe câmpul de bătălie spre un inamic 
ale cărui intenţii le înțelegea din ce în ce mai puţin pe măsură ce 
interacționa mai mult cu acesta. 

Plaja de camping. 

Nici asta nu avea cum să fie o coincidenţă. Jakob alesese în 
mod conștient locul pentru predarea banilor. 

Aici, între Neu Mukran și Prora, ajunsese să se apropie mai 
mult de Yvonne. Aici făcuse baie cu ea în apa rece, care uneori 
căpăta o culoare turcoaz, aici o sărutase pentru prima oară sub 
dușul de pe plajă. li cumpărase de la chioșcul lui Freddy de pe 
plajă o Cola, pe care o rafinase apoi cu un strop de rom șterpelit 
din barul din sufragerie al tatălui lui. Și aici se cuibăriseră într-un 
fotoliu-coș de nuiele; o chestie veche, pe jumătate putredă 
asupra căreia nu mai emitea nimeni pretenţii de posesie, mai 
ales primăvara, când serile erau atât de răcoroase ca cele de 
toamnă din alte regiuni. Pentru ei doi fusese perfect să se 
strecoare sub pături cu faţa spre mare și să răsfoiască împreună 
cartea pe care Milan o șterpelise din biblioteca școlii. 

K4P11C96C97L1-4P12C12L5-6, îi veni iarăși în minte. Codul 
pentru „Te iubesc”. 

II descifrase oare singur pe atunci? După tot ceea ce Îi 
spusese tatăl lui, era foarte posibil ca profesorul Karsov să fi 
avut dreptate. Și să fi existat într-adevăr o vreme în care el 
putea să citească. Inainte de incendiu. Inainte de cădere. 

Inainte să mă facă handicapat. 

Insă oricât s-ar fi străduit, nu reușea să-și aducă aminte. Deși 
creierul părea să-i lucreze mai intens decât toți mușchii din 
corp, de care avea acum nevoie ca să parcurgă drumul în mai 
puţin de jumătate de oră. Odinioară, pe vreme bună, n-ar fi fost 
nicio problemă. Între Lohme și Neu Mukran nu erau nici măcar 
șaisprezece kilometri. Totuși, nu parcursese niciodată acea 
distanță în timpul unui viscol și nu purtase niciodată cu el 
bagajul de care era împovărat acum: certitudinea că fusese 
trădat de oamenii în care avusese cea mai mare încredere. 

De Andra. 

De tatăl lui. 

Și - cel mai grav - poate chiar de sine însuși. 


VP - 216 


Renunţase prea repede? N-ar fi trebuit să se întoarcă aici mult 
mai devreme ca să lămurească lucrurile? 

De ce m-am resemnat cu soarta mea? 

În toţi acei ani, crezuse că el însuși era vinovat pentru 
analfabetismul său. Prea prost, prea leneș, prea altfel decât toți 
cei „normali”, pe care efectiv n-aveai cum să-i convingi că Ae B. 
Milan încă nu reușise să-și pună gândurile în ordine când viră de 
pe șoseaua naţională pe drumul care înainte reprezentase 
ultima sută de metri spre ţinta finală a tuturor marilor sale 
speranțe. 

De a se întâlni aici la plajă cu prietenii lui. De a se distra. Dea 
săruta o fată. 

Astăzi, după paisprezece ani de zile, drumul denivelat se 
transformase într-o fundătură. Și el se îndrepta neînfrânat spre 
finalul letal, chiar dacă doar în gând. 

De fapt, coborâse de pe bicicletă și o lăsase să cadă lângă el, 
fără a-i da importanţă. 

Ora Zulu, gândi el. 

Ce s-a întâmplat aici? 

Arăta ca o scenă de război. Nu ajunsese la plaja de camping, 
ci pe un câmp de bătălie. Volvo-ul se rostogolise și rămase întins 
pe o parte, ca un tanc răsturnat. Cu ușa șoferului smulsă și 
capacul portbagajului deschis, se odihnea acum pe un dâmb 
asemănător cu o dună de nisip. Farurile îi erau încă intacte și 
proiectau lumină spre ceea ce înainte se aflase în spatele 
vehiculului tractor și acum se găsea în fața lui: rulota. Stătea pe 
plajă, de-a lungul liniei mării. Un pic înclinată, dar încă se 
sprijinea de toate cele patru roți. 

O ambuscadă, se gândi Milan în timp ce privirea îi căzu pe 
ceea ce transforma definitiv plaja într-un câmp de bătălie: 
răniții. Pe nisipul ud, la circa zece metri distanţă de valuri. 

Totuși, părea deja prea târziu pentru orice fel de ajutor. Cu 
cât Milan se apropia mai mult de corpul femeii, cu atât mai lipsit 
de viaţă părea acesta. Nicio persoană care încă respira nu putea 
să stea astfel. Așa răsucită, cu capul aproape întins pe spate, cu 
picioarele într-o poziţie ce trăda faptul că șoldurile îi erau rupte 
în mai multe locuri. Și nicio persoană care încă era în viaţă nu și- 
ar fi lăsat singurul ochi vizibil atât de larg deschis când rafalele 
de zăpadă și nisip acționau ca hârtia de șmirghel asupra pupilei. 


VP - 217 


Milan se aplecă deasupra cadavrului și astfel i se confirmă 
bănuiala. O cunoștea pe femeie. Tocmai o întâlnise înainte de 
prânz. Și, chiar dacă nu o plăcea, iar ea îl tratase cu dispreţ și îl 
insultase, îl durea totuși să o vadă aici în felul ăsta. Solveig! 

Vezi, tata? Simt ceva. Nu sunt rău. Nu din fire. 

Auzi ușa rulotei zornăind. Probabil că vântul o închisese. 

Deși... 

Nu fusese închisă adineauri? 

Și nu cumva deslușise o umbră în momentul în care 
îngenunchease deasupra lui Solveig? Crezuse atunci că ceea ce 
posomorâse și mai mult semiîntunericul de pe plajă fusese doar 
un troian mutat de vânt. 

Probabil că se înșelase. 

— Jakob? 

Milan se întoarse. 

Nu, gândi el. Nu Jakob. 

Nu a lui fusese umbra care dispăruse în rulotă și închisese ușa 
cu acel zornăit. 

Nu avea cum să fi fost el. Pentru că Jakob stătea în picioare în 
faţa lui. 

Cu hainele ude leoarcă, pătrunse nu de ninsoare și ploaie, ci 
de un lichid mult mai întunecat și mai vâscos. Un lichid care-i 
lăsase urme de-a curmezișul frunţii și obrajilor, dar și pe mâna 
în care ţinea un pistol. 

Din care ţâșni un glonţ. 


VP - 218 


63. 


Lynn 


— Mama, te rog, ajută-mă. 

Zoe implora în șoaptă. Atât de încet încât era imposibil de 
înțeles pe fundalul foșnetului valurilor biciuite de furtună ce 
trecea prin pereţii subţiri ai rulotei. Însă Lynn, care tocmai 
închisese ușa în urma ei, îi putea citi vorbele pe buze. 

— Ce-ai păţit, smiorcăilă? Chiar aștepți ajutor de la mama ta? 

Ce oribil. 

N-aveau cum să fie făcute din același sânge, după cum zicea 
lumea. Nu, era de neimaginat. 

Lynn nu voia ca cineva cu același sânge ca al ei să se 
comporte așa cum se comporta Zoe. Să se împotrivească 
propriului ei destin bocind în hohote. Provenea dintr-o familie de 
luptători. Nu de ratati, care se înjoseau în pragul morţii certe și 
se puneau în genunchi, așa ca Zoe, tremurând din tot corpul. Cu 
mâinile împreunate în semn de rugăciune, de parcă Lynn ar fi 
venit acolo pe post de mântuitor, și nu de călău. 

— Ridică-te! îi porunci lui Zoe. 

În acel moment, bubui o împușcătură în camping. Zoe, care 
tocmai încercase să se îndrepte, tresări mult mai puternic decât 
Lynn, care se așteptase la așa ceva. 

Jakob era rezistent. Așadar, nu pierduse suficient din sângele 
ce picura de pe mâna lui Lynn pe podea. 

Bine și așa. 

Când scosese cuțitul din burta lui Jakob, sângele ţâșnise ca 
dintr-o fântână, pe parbriz. De fapt, Lynn crezuse că bărbatul 
avea să moară pur și simplu și să ridice astfel piciorul de pe 
acceleraţie. Însă Jakob reacționase de-a dreptul absurd în lupta 
pentru supravieţuire și accelerase ca un dement. 

Pierduseră așadar controlul asupra mașinii și se răsturnaseră. 
Din fericire, remorca se desprinsese deja de ei și rulase mai 
departe, oprindu-se la doar puţini metri distanță de valurile ce 
se spărgeau de mal. 


VP - 219 


Dacă ar fi fost într-un film, ar fi explodat totul, și nu doar 
nenorocitele de airbaguri care îi îngreunaseră coborârea pe ușa 
din dreapta șoferului. Gândindu-se la asta, Lynn zâmbea cu 
satisfacție, întrucât până la urmă totul ieșise foarte bine. Și asta 
pentru că petele albastre și zgârieturile îi stăteau bine. Și pentru 
că Volvo-ul nu era avariat complet, ci îi luminase calea cu 
farurile rămase intacte. Calea spre Zoe. 

Și pentru că sângele lipicios al lui Jakob ajunsese pe ea într-o 
cantitate atât de mare, încât părea că făcuse baie în el. 

Totul decurgea conform planului. 

— Te rog, te rog, nu fă asta, o imploră Zoe îngrozită văzând 
că Lynn adusese cu ea capsatorul electric. 

Cuţitul din buzunarul de la spate al pantalonilor rămăsese 
ascuns vederii lui Zoe. 

— Jakob te-a aranjat la stânga sau la dreapta? vru Lynn să 
afle de la Zoe. Am uitat să-l întreb și, din păcate, nu mai am 
cum să fac asta pentru că e mort. 

— E mort? 

— Da, spuse Lynn observând zdrenţele de la plasture 
atârnând de degetul mare de la mâna stângă a lui Zoe. De fapt, 
până la urmă nu contează dacă e stânga sau dreapta. 

Lynn strânse din dinţi și își înfipse o capsă sub unghia de la 
degetul mare al mâinii stângi, așa cum făcuse și Jakob în cazul 
lui Zoe. 

Mai întâi simţi o arsură rapidă ca și când și-ar fi introdus un 
spin fierbinte sub piele, apoi, după ce supravieţuise șocului 
iniţial, corpul îi fu cuprins de un val de durere căruia nu putu să 
îi reziste fără un țipăt zgomotos. 

La naiba, poate reușesc să nu-mi pierd conștiința. 

— De ce faci asta? ţipă Zoe, aflată încă în genunchi pe podea. 

— Ca să nu pară că Jakob te-a torturat doar pe tine, mărturisi 
ea fățiș. 

Dinţii îi clănțăneau în timp ce vorbea. Durerea se dezlănţuia în 
ea ca o febră. 

Dar pentru familie trebuie să faci sacrificii, nu-i așa? 

Își privi degetul mare și se miră că nu era așa de voluminos 
precum îl simţea. Cel puţin la fel de mare ca o minge 
medicinală. Sau nu, mai bine, ca o bilă de bowling. 

Mă rog. 


VP - 220 


Își ţinu puţin respiraţia, apoi încercă să respire împotriva 
durerii fără a ști exact ce înseamnă asta de fapt, după care 
decise că - o durea, n-o durea - nu mai avea timp de pierdut și 
îngenunche lângă Zoe. 

— Și acum, să trecem la tine, spuse Lynn aruncând capsatorul 
deoparte și scoțând cuțitul din buzunarul pantalonilor. 


VP - 221 


64. 


Jakob 


Îi înţelegea. Pe toţi cei pe care îi considerase până atunci 
idioţi sau mincinoși. 

Acum știa la ce se refereau ei când povesteau că erau 
supăraţi din cauză că fuseseră „aduși înapoi”. Muribunzii 
autentici, reanimaţii care deja văzuseră lumina și se întâlniseră 
cu rudele și prietenii lor morţi aliniaţi frumos la marginea 
ultimului drum. 

Când durerea din stomacul lui explodă într-o lumină puternică 
în fața ochilor închiși, când nu mai simţea nimic în afară de o 
liniște totală, împăciuitoare, Jakob avusese o experienţă 
aproape de moarte care îi proiectase în minte cele mai 
frumoase amintiri din adolescenţă. 

Dar acum se întorsese în prezent. 

Aici, unde trebuia să suporte din nou urâţenia rece și udă a 
vieții. Cu furtuna biciuindu-i fața, cu mâna încă amorţită din 
cauza reculului pistolului, lui Jakob îi trecu prin minte că poate 
vântul fusese cel care îl făcuse să-și aducă aminte, în ceea ce 
erau probabil ultimele secunde din viaţa sa, tocmai de acea 
plimbare cu scuterul. De Solveig ținându-l strâns, mângâindu-i 
coapsele în mers, cu mâna foarte aproape de locul în care 
erecţia îi umfla pantalonii. Erau împreună în drum spre Lohme. 
Spre fiica ei, Yvonne. Care se distra atât de bine cu Milan încât 
băiatul nu răspunsese la telefon, așadar Solveig nu avusese cum 
să-i spună fiicei sale că se încuiase pe dinafară. 

Ce noroc! 

Jakob privi în lateral. Spre Volvo-ul răsturnat și airbagul 
deschis, mânjit de sânge. Probabil că mirosul de praf de pușcă 
degajat în urma exploziei îi trezise amintirea mirosului de fum. 
Și de aceea filmul experienței aproape de moarte fusese derulat 
înainte către secunda în care Yvonne alerga spre ei pe stradă. 

— Oprește, scumpule, îl rugase Solveig, părând excitată chiar 
și în momentul în care aflaseră că ceva nu era în regulă cu fiica 
ei. 


VP - 222 


Yvonne nu era dezbrăcată, clar nu, dar nu avea nicio bluză pe 
ea. Doar sutien, ceea ce nu era chiar rău având în vedere ţâţele 
ei ferme, dar totuși, era mult prea frig pentru așa o ţinută. În 
plus, fata plângea. In timp ce Solveig se ocupa de fiica ei cu 
flecăreli din categoria „Ce-ai păţit, micuța mea?” („S-a întâmplat 
ceva? / Te-a rănit?”), Jakob luase drumul scurt spre casa al cărei 
număr îl aflase de la Solveig. 

Căminul lui Kurt și al Juttei Berg. 

În sufragerie pâlpâia o lumină ciudată, iar ușa era doar lipită. 
Mirosea a lemn ars când Jakob intră în hol, dar încă nu era fum 
deloc, cel puţin nu în experienţa lui aproape de moarte. Milan 
stătea în ușă. Cu fața plină de coșuri și părul mult mai lung 
decât astăzi. Părea că voia să meargă după Yvonne, desculț și 
cu blugii pe jumătate descheiaţi. 

— Tu cine ești? îl întrebă el pe Jakob. Cară-te de-aici! zise el 
văzând că Jakob nu reacţionează. 

O insultă pe care nu putea să o treacă cu vederea, prin 
urmare îi trânti un pumn în moacă lui Milan. 

Și apoi se întâmplă ceva grozav: Milan căzu pe spate. Fără să 
se sprijine de nimic, fără nicio manevră de apărare, se prăbuși 
direct prin ușa deschisă a pivniţei casei acesteia mărunte. Și se 
auziră trosnete și pocnete și scrâșnete atât de minunate, 
urmate de o bubuitură înăbușită în clipa în care trupul lui Milan 
se opri la baza treptelor din pivniţă. 

Dar, din păcate, această secvenţă minunată nu se repetă la 
infinit în mintea lui. Și nici nu îl conduse spre o altă amintire. 

Sau spre moarte. 

Aparent, moartea încă nu voia să-l primească pe Jakob. Din 
păcate, vântul îl aduse din nou la realitate ca și când l-ar fi 
pocnit cu o lavetă udă peste faţă. Astfel se treziră la viață și 
acele dureri atât de insuportabile încât Jakob nu-și putea 
imagina că ar fi în stare să le mai suporte nici măcar o secundă. 
Și mai greu de imaginat era o viaţă în captivitate. 

Lynn, târfa aia ahtiată de bani, voia tot mălaiul pentru ea. OK. 
Dar pentru asta, ar fi trebuit să facă o treabă mai bună. Să-l 
înjunghie de două-trei ori. Nu doar să-l zgârie ca o novice. La 
dracu’. 

Dacă ar fi rămas în mașină, l-ar fi găsit și probabil că l-ar fi 
pus pe picioare suficient încât să-l facă apt pentru pușcărie. 

În niciun caz. 


VP - 223 


Gândul acesta îi dădu putere să o imite pe Lynn și să se 
caţăre afară din mașină. 

Imaginea lui Milan aplecându-se deasupra cadavrului lui 
Solveig repuse în scenă apoi minunea învierii lui Lazăr. Cel puţin 
preţ de o clipă și în sensul că Jakob reuși să se ridice de jos și să 
se îndrepte cu totul, să scoată pistolul din teaca de pe curea și 
să-l împuște pe Milan în piept fără ca acesta să apuce să se 
îndrepte. 

Analfabetul căzu brusc pe spate. De parcă nu un glonţ, ci un 
pumn invizibil îl pocnise, îl ridicase în sus și îl aruncase pe 
pământ. 

— De ce? întrebă Milan cu chipul contorsionat de agonie în 
timp ce Jakob se apleca deasupra lui. 

Nu își înţelegea soarta. Măcar atâta satisfacție îi mai rămânea 
lui Jakob. 

— Pentru că nu permit ca Lynn să mă trateze așa, răspunse 
Jakob și puse arma direct pe fruntea lui Milan. 

— Dacă eu nu primesc nimic, atunci nici ea nu primește nimic. 

Fu atent la fulger înainte să apese, iar asta se dovedi a fi o 
greșeală. Nu era posibil. 

Jakob privi mai întâi în sus, apoi în spate. Făcu un pas într-o 
parte, după care își dădu seama că nu fusese vorba de o 
descărcare electrică. 

Nu se putu abține să nu zâmbească. 

lar începea. Experienţa aproape de moarte fusese întreruptă 
doar de o scurtă pauză. De fapt, durerile ce îi porneau din 
stomac se dezlănțuiau neînfrânate mai departe. Dar vedea din 
nou lumina. 

Doar că de această dată nu mergea spre ea. De această dată 
venea ea spre el. 

Repede. Necruţătoare. Urlând. Și de această dată nu mai era 
cale de întoarcere. Pentru că de această dată fu cu adevărat 
letală. 


VP - 224 


65. 


Andra 


Îl izbi pe Jakob frontal. Bărbatul rămăsese înlemnit. De parcă 
ar fi căpătat dintr-odată picioare de plumb. 

Și manşete de plumb la braţe. Pentru că nici nu ridică mâna 
ca să îndrepte arma spre ea. Sau măcar să tragă în cauciucuri. 
De aceea, înainte de lovitura care îi spulberă parbrizul, Andra se 
gândea dacă nu cumva ar trebui să tragă de volan, să-l 
ocolească sau să frâneze. Însă văzuse deja cum Jakob îi pusese 
arma pe frunte lui Milan. 

El e. Criminalul. Vrea să îl omoare. 

Indiferent de ce anume îl oprise pe nebunul cu faţa mânjită de 
sânge din a face asta imediat, Andra primise astfel o ocazie 
unică. O minusculă fereastră și o singură oportunitate înainte de 
finalul cert. 

Dacă nu s-ar fi folosit de ea, ar fi fost ca și când ar fi acceptat 
condamnarea la moarte. 

Dacă nu pentru mine, atunci în orice caz pentru Milan. 

Mai ales de vreme ce Jakob îi făcuse chiar o favoare și se 
dăduse la o parte cu un pas, motiv pentru care Andra putuse să- 
| calce cu mașina doar pe criminal, nu și pe prietenul ei. 

Genunchii lui Jakob fură zdrobiţi, bustul i se îndoi din șolduri 
cum se întâmplă la păpuși, apoi capul i se izbi de parbriz. In 
timp ce în interiorul Mini-ului toate obiectele nefixate în vreun 
fel zburau în față - geanta ei, o sticlă de apă goală, cartea 
nenorocită cu care Milan descifrase codurile -, Jakob alunecă 
sub roţile din faţă. Mașina se opri cu un scrâșnet zgomotos. 

— Milan? 

Andra își desfăcu centura, deschise portiera în forță și îi strigă 
numele iar și iar, împotriva vântului ce bătea din ce în ce mai 
puternic. În drum spre el, se împiedică de niște picioare. Picioare 
care nu aveau cum să-i aparţină lui Jakob, pentru că bărbatul 
era acum sub mașina ei. 

Doamne Dumnezeule, oare câți oameni am călcat mai 
devreme? 


VP - 225 


Picioarele erau îmbrăcate într-o pereche de pantaloni de 
jogging care i se părea vag cunoscută, iar Andra își dădu seama 
într-un final că erau ale lui Solveig. Și ea era moartă. Nu-și 
permitea să piardă timpul cu Solveig. Nu în momentul acesta. 
Când poate că... 

— MILAN? 

Se aruncă în nisip în faţa lui. Desculţă pentru că, presată de 
timp, se îmbrăcase doar cu ceea ce era cu adevărat necesar. 

— La dracu’, nu-mi face asta. 

Văzu rana de la împușcătură în pieptul lui Milan. Nu, mai 
degrabă în umăr, și anume în dreapta, ceea ce era un semn 
bun. La fel și pulsul pe care i-l simțea Andra. La fel și buzele 
care se mișcau. 

— Cum...? De unde...? întrebă Milan. 

Pleoapele îi tremurau. 

Cum am reușit să ies din pivnită? De unde am știut unde să te 
găsesc? 

— Mai târziu. 

Acum nu era momentul potrivit ca să-i explice cum și-a 
amintit de povestea lui cu tubul de evacuare a rufelor murdare 
în care Milan se ascunsese la vârsta de unsprezece ani și își 
dislocase umărul. Conducta fusese ascunsă în spatele unui 
perete subțire de rigips. Kurt o eliberase dând la o parte 
tencuiala cu mâinile goale. Pentru a urca prin tubul care lega 
cele două etaje, Andra se dezbrăcase până la lenjeria intimă, 
astfel încât să nu rămână blocată, la fel ca Milan pe vremuri. 

— De unde...? întrebă Milan din nou. 

— Am văzut urmele de bicicletă în zăpada din fața garajului, îi 
răspunse ea până la urmă observând că era pe cale să-i piardă 
atenția. 

Trebuia să aibă grijă ca Milan să nu adoarmă. 

— M-am gândit așadar că punctul vostru de întâlnire trebuie 
să fie în apropiere. Eram sigură că ucigașul o să te 
ademenească într-un loc cu o semnificaţie specială pentru tine. 
Așa cum fiecare loc în care am fost în ultimele ore a fost unul 
special. 

Kurt îi dăduse trei locaţii care fuseseră importante pentru 
Milan în copilărie. Și îi spusese că pe una dintre ele o 
frecventase, cât de des putea, cu bicicleta. 


VP - 226 


— Aici obișnuiai să te întâlnești cu Yvonne? întrebă Andra cu o 
voce suavă. 

Milan dădu aprobator din cap și dădu să se ridice. 

— Nu. Te rog. Rămâi culcat. Am chemat deja poliţia. Trebuie 
să ajungă în orice clipă cu o ambulanţă... 

Andra nu își mai continuă ideea. La fel ca Milan, auzise și ea 
țipătul. Mai întâi ascuţit, apoi se frânsese. Pătruns de frică de 
moarte. Țipătul unei tinere fete care s-ar fi auzit mult mai tare și 
sfâșietor dacă nu ar fi fost estompat de pereţii unei rulote aflate 
la distanţă de aproximativ zece metri. 


VP - 227 


66. 


Milan 


Andra ţipă la vederea tabloului macabru din rulotă. 

La naiba, am ajuns prea târziu, gândi Milan în timp ce Andra, 
îngrozită, se dădu în spate spre ușa rulotei prin care el tocmai 
se târâse înăuntru. 

Nu rezistă. 

Și Milan ar fi vrut mai degrabă să o urmeze. Afară de aici. Din 
rulotă. Afară din iad. 

Sânge. 

Mai mult decât într-un abator probabil. Milan vedea trupuri, 
cuțite, păr și sânge. Mult prea mult sânge. De parcă ar fi fost 
turnat cu găleata peste siluetele înlemnite, aflate acum una 
peste alta. Unite în lupta cu moartea. 

— Zoe? întrebă el. 

Timid. Nu voia ca ea să îl audă. Pentru că, dacă ar fi strigat și 
ea nu i-ar fi răspuns, atunci ar fi știut că nu mai există chiar 
nicio speranţă. Nici pentru salvare, nici pentru lămuriri. Călătoria 
prin nebunie și-ar fi găsit finalul într-un coșmar inexplicabil. 

Dar, chiar dacă doar șoptise, una dintre siluete zvâcni. Cea 
care era deasupra. Se mișcă. Ridică în sus capul, se rostogoli de 
pe celălalt trup, care era clar un cadavru. Un cuţit era înfipt 
până la mâner în jumătatea stângă a pieptului siluetei lipsite de 
viaţă. 

Involuntar, Milan își duse mâna la propria rană. Urma unui 
glonţ care îi străbătuse corpul și ieșise pe partea cealaltă. O 
rană ce trebuia tratată urgent, dar momentan trebuiau rezolvate 
lucruri mai importante. Momentan, avea în față un om care încă 
se mișca. Respira. Clipea. Și se uita la el. 

— Zoe? 

Ea era. Fără nicio urmă de îndoială. În ciuda cantităţii uriașe 
de sânge. În ciuda lacrimilor și a salivei din jurul gurii, în ciuda 
tuturor chinurilor care îi contorsionau faţa. 


VP - 228 


Milan ar fi recunoscut-o dintr-o mie, la prima vedere. Arăta 
exact ca în poza pe care o găsise el lângă telefonul din vila 
părăsită. 

Zoe, vara la lac. 

Bineînțeles că era mai în vârstă; probabil că doar azi 
îmbătrânise deja cu mulţi ani în doar câteva ore. 

După aspectul exterior, părea să aibă vreo treisprezece ani. 

Pe interior însă, fusese obligată să suporte suferințele mai 
multor vieţi. 

Dar sub învelișul chinuit se afla în continuare aceeași fată 
blondă inconfundabilă, cu privirea melancolică și cu acea 
expresie în ochi care îi semnala lui Milan o conexiune 
sufletească între ei doi. 

Această legătură comună, țesută din atrocități psihice. 

Milan o simţise din momentul în care o văzuse pe fată pentru 
prima oară. leri. Pe bancheta Volvo-ului de pe podul 
Gotzkowsky. Fără a ști ce scria pe biletul pe care fata îl lipse de 
geam, Milan citise pe faţa ei că avea probleme. Dar nu bănuise 
nicio secundă că ele vor căpăta o asemenea amploare și vor 
implica atât de multă cruzime și brutalitate. 

— Sunt aici. Sunt aici! spuse el, îngenunche apoi lângă ea, îi 
ridică bustul de pe podea și o strânse în braţe. 

Durerea din umărul lui fu atenuată în mod plăcut de bătăile 
perceptibile ale inimii ce galopa sub sternul fetei. 

— Totul va fi bine de-acum. 

Ar fi vrut să evite astfel de clișee verbale, dar ce altceva ar fi 
putut să spună într-o astfel de situaţie? Ce alte cuvinte ar fi 
putut să aline durerea în acest moment și să amorțească jalea? 
Nu existau asemenea cuvinte. 

— Dumnezeule, ce v-a făcut nemernicul? 

— Jakob, scânci fata. 

Milan confirmă dând din cap. 

Porcul acela le omorâse pe toate. 

Femeia din toaleta pentru persoane cu handicap din popas. 
Solveig. Și la final... 

— Asta e mama ta? întrebă el privind spre cadavru. 

Fata dădu aprobator din cap. Și înghiţi. Și dădu iar din cap. Și 
îi urlă în umăr, descărcându-și toată durerea acolo. 

— Eu am... am... 

— $$$. 


VP - 229 


Milan încercă să o liniștească. La fel de bine ar fi putut să o 
invite la dans. 

— Ce e? Ce vrei să îmi spui? 

Milan voia să slăbească strânsoarea ca să vadă dacă Zoe era 
și ea rănită sau doar fusese mânjită cu sângele mamei ei. Sau 
cu al lui. 

— Eu a trebuit... cu cuțitul... 

Fata era cât pe ce să hiperventileze încercând să vorbească. 
Respira ca după un sprint. Sau ca după un maraton în care 
concurase Împotriva unui psihopat. 

— Ce ai făcut cu cuțitul? Ce vrei să îmi spui, Zoe? 

Fata scutură din cap. 

Apoi rosti propoziția care schimbă totul, doar că Milan nu 
înțelese în momentul respectiv. Nu reușea defel să înțeleagă: 

— Nu mă numesc Zoe, spuse ea. 


VP - 230 


67. 


Milan clipi. Stomacul i se strânse, iar fruntea i se umplu de 
sudoare. Puse aceste reacții ale corpului său pe seama rănii de 
la împușcătură, pe care nu avea cum să o mai ignore mult timp. 

— Numele meu este Lynn. 

— Dar... 

Cum e posibil așa ceva? 

Preţ de o clipă, Milan avu impresia că se află în faţa unei noi 
enigme de nedescâlcit, însă de această dată găsi el însuși 
soluţia. 

Fotografia! El și Andra presupuseseră că pe verso era scris 
numele copilului. Dar de ce să notezi ceva ce oricum se poate 
vedea? De aceea era atât de copilăresc scrisul. Fata notase pe 
spatele pozei numele fotografei: adică al mamei ei, Zoe. Milan 
se desprinse de fată și alunecă pe genunchi într-o parte. Se 
apropie astfel de trupul femeii de pe podea. 

Apucă mâna cadavrului. Îi dădu la o parte părul înmuiat în 
sânge, care îi acoperea chipul ca o perdea. Ridică vălul morţii și 
o recunoscu. 

Nu! gândi el, incapabil să strige cu voce tare. Atât de copleșit 
era de propria sa tristețe. 

Nu o mai văzuse de paisprezece ani de zile, iar anii o 
schimbaseră. Totuși, în ciuda ochilor larg deschişi în faţa morţii - 
uluiți, întrebători, încremeniţi, asemenea gurii deschise într-un 
urlet -, Milan o recunoscu: Yvonne. Prima lui mare iubire. Fata 
pe care avusese ocazia să o sărute, să o mângâie, să o atingă. 
Yvonne, care își respingea propriul nume și își alesese unul nou. 
Zoe. Numele eroinei din carte. Acea carte care le oferise un 
model pentru codul romantic folosit de ei doi în adolescenţă și 
pe care ea îl folosise după ani de zile ca strigăt după ajutor. 

— Yvonne, spuse el, și o strânse pe fată în braţe din nou. O 
cunoșteam pe mama ta sub un alt nume. 

— Știu, suspină Lynn. Mi-a povestit totul despre tine. 

— O, draga mea! Lynn, îmi pare atât de rău, zise Milan, 
copleșit complet de propriile sentimente. 


VP - 231 


Tânjea să închidă ochii și să se predea stării de leșin care 
bătea din ce în ce mai tare la ușa conștiinței lui. Insă acum, 
când i se adresase fetei pentru prima oară pe numele ei 
adevărat, Lynn izbucni. Mai întâi bolborosi ceva, apoi se bâlbâi, 
iar într-un final rosti cu o furie neîmblânzită: 

— Jakob ne-a torturat. l-a tăiat degetul mamei mele și mie mi- 
a capsat degetul mare. Uite. 

Fata își ridică mâna sângerândă. 

— Jakob e rău, rău și atât. 

— Știu. 

— Azi a înjunghiat-o pe bunica mea Solveig. Și pe mama. 

Lynn voia să se desprindă din brațele lui Milan, dar el nu îi 
dădu drumul. 

— Mai devreme, mi-a spus să stau în faţă, cu el, plânse ea. 
Atunci am descoperit cuțitul în mașină. | l-am băgat în stomac, 
de aceea ne-am răsturnat. Când m-am dus să o caut pe mama, 
am găsit-o aici, pe jos. E moartă? 

Lynn se opinti cu coatele în pieptul lui. Durerea din dreptul 
rănii era prea mare. Milan trebui să o împingă pe fată la o parte. 

— E moartă mama? întrebă ea din nou, frângându-i inima lui 
Milan. O, Doamne. Eu am făcut asta? Am omorât-o din cauză că 
am făcut accident? 

— Nu, spuse Milan. 

După care cugetă un timp. Următoarele cuvinte erau 
extraordinar de importante. Trebuiau să fie credibile și 
convingătoare, astfel încât trauma, care urma să se instaleze în 
mod inevitabil, să nu devină de nedepâșit. 

Fata avea nevoie de speranţă. Și de certitudinea că cineva în 
lume o crede. Că nu are nicio vină. 

— Nu, Lynn, zise el în timp ce auzea sirenele apropiindu-se. 

O cavalerie de echipaje de intervenţie care venea prea târziu. 
Bătălia se dăduse deja. 

— Ai făcut totul bine. 

Girofaruri  roșu-albastre  pâlpâiau de afară  luminând 
intermitent campingul și pătrunzând prin ferestrele jegoase ale 
rulotei. Se lumină și mai mult când ușa din spatele lor fu 
deschisă în forță. 

— Mama ta a fost ucisă de Jakob, reuși Milan să îi spună 
înainte să simtă o mână pe umăr. Din păcate, era deja moartă 


VP - 232 


când ai găsit-o aici, în rulotă. Tu nu ai nicio vină, mai izbuti el să 
adauge. 
Apoi Milan își pierdu conștiința. 


VP - 233 


68. 


Lynn, 3 ore mai târziu 


Poliţista buclată care intră în camera de consultaţii aduse cu 
ea un nor de parfum de tutun proaspăt fumat, amestecat cu aer 
proaspăt. 

— Îmi pare rău că trebuie să te deranjez, Lynn, spuse ea după 
ce se prezentase cu două prenume, din care ultimul probabil că 
era de fapt numele ei de familie. Annegret Frauke. Anchetatoare 
în cadrul comisiei de crimă. 

Până atunci, Lynn fusese tratată ca un bibelou de toţi cei cu 
care interacţionase. De la brancardierul drăguţ, care o însoţise 
de la ambulanţă până la secţia de primire urgenţe din clinică, 
până la doctorita supraponderală, cu voce răgușită, care se 
îngrijise de degetul ei mare și pusese pe cineva să îi spele apoi 
sângele de pe corp. Și iată că și Annegret-bucle-tutun părea să 
se străduiască să înceapă interogatoriul într-un mod cât mai 
delicat posibil. 

— Nu va dura mult, după aceea vei putea dormi, în sfârșit. 

Aparent, polițista însăși își dădu seama că fumul de la ţigara 
inhalată de curând i se infiltrase în geaca de piele și în păr. 
Deschise o fereastră rabatabilă prin care Lynn nu privise încă 
spre exterior. Și-așa era întuneric afară, iar ea era mult prea 
preocupată cu propriile gânduri. Gânduri pozitive care o 
umpleau pe Lynn de bucurie. 

— Îmi dai voie? 

Doamna comisar își trase un scaun aproape de pat, dar 
observă apoi că fusese o idee proastă. Lynn era îmbrăcată doar 
cu o cămașă de noapte și stătea așezată pe masa de consultaţii, 
bălăbănindu-și picioarele, astfel încât, dacă Annegret s-ar fi 
așezat pe scaun, ar fi avut în vizor genunchii fetei în loc să o 
privească pe aceasta în ochi. Prin urmare, poliţista își așeză 
doar geaca pe spătar și rămase în picioare. Cu o figură 
empatică, începu să-i adreseze întrebări formulate cu atenţie, 
dar până la urmă absolut ridicole. 

— Cum te simţi? 


VP - 234 


— Hm, să mă gândesc puțin. Din punct de vedere oficial, le- 
am pierdut pe mama mea Zoe și bunica mea Solveig, care au 
fost măcelărite de bunicul meu psihopat pe nume Jakob. Cum ar 
trebui să răspund, după părerea ta? 

— Putem să sunăm pe cineva? 

— Păi normal. E o țară liberă, sună pe cine vrei tu. 

— Ai rude pe care am putea să le anunţăm ce s-a întâmplat? 

— O, da! Dar dacă vă dezvălui numele ăsta, aș putea la fel de 
bine să recunosc că eu am fost cea care a omorât-o pe mama 
mea. Și nu Jakob. 

Bineînțeles că Lynn păstrase pentru ea însăși aceste 
răspunsuri la toate întrebările poliţistei, cu o singură excepţie: 

— Ştii unde îl putem găsi pe tatăl tău? 

Atunci nu se mai putu abțţine. Tristă, șopti: 

— Bănuiesc că acolo unde aţi dus toate cadavrele. 

Doamna comisar făcu ochii mari în timp ce trase, printr-un 
gest automat, de o buclă de deasupra urechii sale stângi. 

Ar putea să arate chiar drăguţ, gândi Lynn, dacă nu și-ar 
deteriora în halul ăsta pielea și dinţii cu fumatul. Munca și 
stresul nu aveau cum să cauzeze atât de rapid tenul acela 
posomorât. Lynn punea pariu pe orice că Annegret nu mai 
avusese niciodată un caz atât de solicitant psihic precum acesta 
în toată cariera ei de polițistă pe insulă. 

— Vrei să spui câ...? 

— Jakob Ende este tatăl meu. Exact. Mama mea... 

Lynn trebui să se oprească în mijlocul propoziției ca să nu se 
dea de gol cu un chicotit. Poliţista consideră că tremurul din 
buza inferioară și vocea fetei anunțau că fata avea să 
izbucnească în plâns, așadar o prinse de mână pentru a o liniști. 

— Mama mea mi-a povestit... continuă Lynn. Jakob a violat-o 
mai demult. Rezultatul se află în fata dumneavoastră. 

Lynn își trase nasul și afișă un zâmbet strâmb. Prin fereastra 
rabatată pătrundea în încăpere un vânt rece, ceea ce îi prindea 
bine lui Lynn, care tremura puţin de frig. Reacţia se potrivea cu 
relatările ei. 

— Violul lui Jakob și ce a urmat după aceea, adică faptul că a 
trebuit să locuiască în continuare sub același acoperiș cu el, au 
distrus-o complet. La un moment dat, mama și-a pierdut minţile 
de tot. Sau, cel puţin, asta mi-a spus bunica Solveig. Din senin, a 
cerut să nu i se mai spună Yvonne, ci Zoe. Dumnezeu știe din ce 


VP - 235 


motiv. Cred că asta se numește fugă de realitate, completă ea 
cu o istețime precoce. 

Poliţista expiră adânc și umplu aerul cu un nou iz de tutun. 
Apoi se scuză și părăsi încăperea. Lynn începu să chicotească 
imediat ce ușa se închise după femeie, apoi se mușcă de podul 
palmelor, astfel încât să nu izbucnească în hohote de râs. 

Incredibil cât de bine decursese planul ei. Din clipa în care era 
în Berlin, pe bancheta din spate a Volvo-ului, și lipise biletul de 
geamul lateral până în cea în care Milan îi spusese că ea nu are 
nicio vină. OK, la un moment dat exagerase cu joculeţțul ei și 
aproape stricase totul. În motelul de pe autostradă, când îl 
sunase pe Milan din baie și jucase rolul de biată fată răpită. Il 
enervase la culme pe Jakob, dar până la urmă, cine îl pusese pe 
idiot să tragă cu urechea pe ascuns? După cum bine s-a spus: 
gelozia este o patimă care caută cu tot dinadinsul motive de 
suferință. Vinovat era el însuși, prostănacul. 

Lynn putea să afirme cu mândrie că, în mare, totul ieșise cum 
intenţionase ea. 

Ușa se deschise, iar doamna comisar-bucle-tutun se întoarse 
în cameră. De această dată, împreună cu Dr. Paulsen, doctorita 
care se ocupase de ea mai devreme, o tipă cu înfățișare de 
mamă, cu aripioare generoase și o bărbie dublă, ridată. 
Amândouă afișau acel zâmbet rușinat, specific persoanelor de 
referință îngrijorate care încearcă să-și convingă protejatul sau 
protejata să facă ceva neplăcut pentru ei, dar spre propriul lor 
bine. 

— Ai fi de acord să facem un test de paternitate? întrebă 
doamna comisar. 

— De ce nu? spuse Lynn chinuindu-se din nou să-și înfrâneze 
un rânjet. 

Vată în gură. Frotiul fu recoltat rapid și fără nicio durere. 
Păcat. 

Și în această privinţă, Lynn era diferită de ceilalți, pentru că 
nu o deranja să mestece hârtie, vată sau chiar lână. Ba chiar 
mai mult, îi plăcea când trebuia să scoată limba afară la ORL și i 
se provoca o senzaţie de vomă cu spatula de lemn. Ar fi preferat 
ca Dr. Paulsen să-i scotocească prin faringe în căutarea unei 
probe de salivă. 


VP - 236 


— Va dura o săptămână până vom primi rezultatul testului, 
spuse doctoriţa și aranjă beţișorul de vată într-un suport. Lynn 
ridică din umeri. 

— Ce o să se întâmple acum cu mine? întrebă ea doar pentru 
că bănuia că ăsta era genul de întrebare la care te aștepți de la 
un copil orfan. 

Ambele femei, atât doctorita cât și poliţista, o priviră cu 
tristeţe, iar Lynn trebui să se lupte din nou cu impulsul de a le 
râde în hohote în faţă. l-ar fi plăcut la nebunie să le vadă 
reacţiile. Acea nedumerire îngrozită care se aprinsese pentru o 
clipă și în ochii lui Jakob când fata îi înfipse cuțitul în burtă. 

— Ah, micuța mea, oftă Dr. Paulsen și îi trecu mâna prin păr. 
Nici nu pot să-mi imaginez prin ce a trebuit să treci. 

Ai perfectă dreptate. 

— Și mă tem că încă nu a trecut cu totul, adăugă poliţista. 

Asta sper și eu. 

— Probabil că deocamdată se vor ocupa de tine cei de la 
Protecţia copilului. Deja i-am contactat. 

Lynn dădu aprobator din cap. La exterior părea dărâmată 
complet, pe interior sărea în sus de bucurie. 

Chiar și acum, totul decurgea conform planului. Abia aștepta 
să execute și faza finală a acestuia. Și pentru asta chiar nu mai 
era nevoie de multe, gândi ea în timp ce Dr. Paulsen îi ciufulea 
din nou părul. 

Chiar nu. 

Doar un singur om mai trebuia să moară. 


VP - 237 


69. 


Milan, 32 de ore mai târziu 


Dar prin ce se ține lăuntric universul? 

In vis, Milan era întins pe jos la baza scărilor din pivniţă, cu 
capul zdrobit, și avea din nou paisprezece ani. O siluetă se 
aplecă deasupra lui ţinând în mână o carte care arăta exact ca 
aceea pe care o sustrăsese el din biblioteca școlii. 

Insă, așa cum se întâmpla adesea în visele lui, Milan fu 
cuprins de spaimă la vederea volumului gri. Pentru că aici și 
acum, în starea aceasta de inconștiență, putea să facă ceea ce 
creierul lui nu reușea în viaţa reală. Putea să citească. 

Cadoul, scria pe copertă. „Un roman de aventuri”. 

Işi aminti de ultima propoziţie de pe coperta din spate a cărții, 
pe care tatăl lui i-o citase, probabil fără să-și dea seama, în 
ultima lor discuţie: „Uneori, neștiinţa e cel mai mare cadou de 
pe faţa pământului”. Despre asta era vorba în carte. De aceea 
creaseră copiii acea limbă secretă. Pentru ca toţi ceilalți să 
rămână în neștiință și doar ei doi să împărtășească secretele 
care îi legau. Povestea avea un final trist. Deoarece ultimul 
secret pe care Zoe îl afla de la cel mai bun prieten al ei era că 
acesta avea o boală letală și că urma să plece de lângă ea. Și, 
deodată nu mai era vorba de neștiința celorlalţi. La final, fata și- 
ar fi dorit pentru ea însăși cadoul neștiinței. 

— Milan? 

Femeia (silueta era clar a unei femei) deschise cartea și i-o 
puse în faţa ochilor. „Faust, Partea întâi a tragediei”, citi Milan 
cu voce tare. Făcând asta, își auzi propria voce, care era înaltă 
și ascuţită ca un ciob de sticlă ce îi zgâria minţile. 

Zoe nu avea niciun chef de ora de germană și de întrebări 
atât de banal de simple precum prin ce se tine lăuntric 
universul. „Prin rău”, i-ar fi răspuns ea lui Goethe dacă i s-ar fi 
dat ocazia. „Și prin lupta noastră care ne unește împotriva lui”. 

— Yvonne? întrebă Milan întrucât chipul femeii căpătase 
contururi cunoscute. 


VP - 238 


La fel ca el însuși, prietena lui era și ea adolescentă. Fata 
zâmbi, dar scutură din cap. 

— Mă numesc Zoe, spuse ea, și închise cartea cu o bufnitură 
care declanșă un bubuit de tunete. 

Asemenea unei avalanșe, sunetul se amplifică, deveni din ce 
în ce mai puternic, iar vibraţiile îi zdruncinară trupul lui Milan, îl 
Zzguduiră și îl scuturară până când capul și rana de la 
împușcătură ajunseră să urle cam la fel de tare ca Milan însuși - 
care fu trezit de propriile răcnete. 

— Domnule Berg? 

Leoarcă de transpiraţie, Milan deschise ochii. Deasupra lui 
plutea o figură necunoscută. Apoi, figura dispăru din câmpul lui 
vizual, iar Milan fu nevoit să închidă ochii pentru că privea fix 
spre un bec pe care capul vizitatorului său îl acoperise iniţial. 

— Unde sunt? 

Simţea că e întins pe un pat și că purta, sub așternuturi, doar 
o cămașă de noapte. Până și cea mai mică mișcare îi inducea 
sentimentul că cineva îi smulge pansamentul de pe torace și îi 
toarnă acid pe rană. 

— In clinica Sana. Aţi fost operat. Totul a decurs bine. 

— Sunteţi medic? întrebă Milan sceptic, întrucât bărbatul 
bine-făcut cu părul grizonant, ușor ondulat purta un costum cu 
dungi fine scump, croit la comandă. 

Butonii de la manșete, care erau cu siguranţă din platină și nu 
din argint de duzină, îi străluceau ca după un lustru recent. 
Mirosea a un after-shave cu iz de lemn, iar ridurile de pe frunte 
erau singurele care îl ajutau să nu arate ca un snob lăcuit în 
ciuda unghiilor ce beneficiaseră recent de o manichiură. La asta 
se adăugau și umbrele aproape depresive de sub ochi. 

— Numele meu este Robert Stern. Sunt avocat de apărare 
penală. 

— N-am cerut așa ceva. 

Și, după cum arăta tipul, mai mult ca sigur că nici nu și-l 
permitea. 

— Angajatorul dumneavoastră mi-a solicitat serviciile. Harald 
Lampert. 

Hulk. 

Milan închise ochii și reflectă. 

Se gândi la amprentele lăsate pe cadavrul femeii pe care o 
abandonase în portbagajul mașinii ei, în pădurea Brandenburg. 


VP - 239 


La martorii care eventual l-ar fi văzut în locuinţa lui Solveig 
înainte ca bătrâna să fie ucisă. La Andra, care probabil nu avea 
să fie cel mai bun martor al apărării după ce el însuși o legase, o 
ameninţase și o încuiase în pivniță alături de tatăl lui. Se gândi 
la tot sângele de pe hainele lui. Și, bineînţeles, la Jakob, care 
trăsese în el. 

— Cât de mult am intrat în rahat? îl întrebă Milan pe avocat. 

— Nu atât de mult încât să nu vă pot scoate din el. Am avut 
până acum clienţi unul și unul. 

Așteaptă, se gândi Milan. Își apăsă bărbia în piept - singura 
mișcare cât de cât suportabilă - și se asigură că se află într-un 
salon individual. Privi prin fereastră, dar nu reuși să obțină noi 
informaţii. Geamul era negru ca ecranul unui televizor închis. În 
acest anotimp, putea fi la fel de bine dimineaţa devreme, după- 
amiaza târziu sau miezul nopţii. 

— Ascultaţi, încă nu înțeleg tot ce se întâmplă, spuse Milan. 

— Poate ar fi mai bine să îmi daţi mai întâi niște răspunsuri, 
după care vă prezint și eu versiunea mea. 

— Ce anume vreţi să știți? 

Avocatul își apropie un scaun de pat și deschise o valiză de 
piele plină cu acte. 

— Să începem cu cea mai importantă întrebare: cine este 
Jakob? 

Cine e sadicul care m-a folosit pe post de minge în jocurile lui 
perverse? 

— L-am văzut pentru prima oară pe bărbatul ăsta în 
momentul în care a apărut deodată în faţa mea și a tras în mine. 

Stern scoase un dosar de hârtie maro din geanta sa, aruncă o 
privire scurtă înăuntru, după care însă relată liber. 

— La vârsta de șaptesprezece ani, după moartea mamei lui, 
Jakob Ende s-a mutat împreună cu tatăl lui de la Berlin la Rugen 
- cu puţin timp înainte ca dumneavoastră să faceţi exact 
contrariul părăsind insula. După incendiu, tatăl lui Jakob, Frank- 
Eberhardt Ende, a cumpărat și a renovat casa dumneavoastră 
părintească, iar aici avem o primă legătură între dumneavoastră 
și el. Capitalul propriu pentru finanțare provenea din asigurarea 
de viaţă ce i-a revenit după moartea soției sale. 

— Ce altă legătură mai există? 

— În urmă cu doisprezece ani, Jakob Ende s-a căsătorit cu 
Solveig Schlüter, oferind un subiect de discuţie foarte 


VP - 240 


controversat celor de pe insulă. Pe de o parte, pentru că Solveig 
a divorţat de soţul ei, care era foarte îndrăgit în zonă, dar mai 
ales din cauza diferenței de vârstă. Toată viața lui, Jakob a lucrat 
ca zilier. A trăit de pe o zi pe alta. Alcoolul și drogurile au făcut 
ca familia să se prăbușească. Solveig a renunţat la postul cu 
jumătate de normă din supermarket și s-a ocupat, în calitate de 
casnică, de fiica ei gravidă Zoe, pe care de altfel o cunoaștetți. 

— Numele ei era Yvonne, șopti Milan, pe jumătate cufundat în 
gânduri. 

— Conform certificatului de naștere, da. Dar nimeni nu îi mai 
zicea așa. Se pare că după nașterea fiicei ei Lynn, a insistat să i 
se spună Zoe. La vârsta de cincisprezece ani, a fost prinsă 
încercând să fure scutece. Asta a fost prima și de fapt singura 
plângere înregistrată împotriva ei. În cadrul audierilor de atunci, 
a declarat că doar tatăl fiicei ei ar înțelege adevăratul motiv 
pentru care a ales să-și spună Zoe. 

Zoe. Eroina cărții din bibliotecă. Termen din greaca veche cu 
sensul „simplul fapt al vieții, pe care îl au în comun toate fiinţele 
vii”. 

Acum, Stern fu nevoit să arunce o privire în acte pentru a-și 
reîmprospăta memoria. 

— Mai întâi, au locuit o vreme în Sassnitz, dar, după divorț, 
Solveig a trebuit să se mute. Declinul social i-a împins până la 
urmă spre o viaţă în camping. Jakob, Solveig, fiica ei Yvonne 
alias Zoe cu propria ei fiică Lynn. Condiţiile dezolante în care 
trăiau nu erau niciun secret pentru cei de la Protecţia copilului, 
dar se pare că lucrurile nu au degenerat niciodată atât de mult 
încât să fie nevoie ca statul să ia copiii de acolo. 

Pe culoar scârțâiau roţile unei mașinării oarecare, purtate de 
la o secție la alta. Poate că era un respirator artificial, un EKG 
portabil sau pur și simplu un căruţ folosit pentru transportarea 
mâncării. 

— După cum se pare, odată cu trecerea timpului, Jakob a 
ajuns să o ia pe căi greșite, continuă Stern. Cunosc un 
anchetator din cadrul poliţiei care mi-a explicat, pe sub mână, 
ce se știe în momentul de faţă despre cazul ăsta. 

— Și anume? 

O nouă privire aruncată în acte. 

— Jakob Ende le-a obligat pe Zoe și Lynn să participe la planul 
lui de a vă șantaja pe dumneavoastră, domnule Berg, în 


VP - 241 


încercarea de a obţine o sumă de bani absurd de mare. Pentru a 
vă convinge pe dumneavoastră să cooperaţi, trebuia să vă 
demonstreze că nu glumește. A început așadar să-și tortureze 
alternativ ostaticele. Lui Zoe i-a amputat un deget. Atât lui Lynn, 
cât și lui Zoe le-a înfipt o capsă sub unghia de la degetul mare. 

Milan scrâșni nervos din dinţi. În una din acele ocazii, fusese 
nevoit să asculte totul prin telefon. 

— A ascuns degetul retezat într-un popas, astfel încât să îl 
găsiți dumneavoastră. Tot acolo s-a văzut nevoit să scape de o 
martoră. Planul de a vă aduce pe dumneavoastră în Rugen a 
funcționat, însă partea cu predarea banilor a eșuat pe ultima 
sută de metri. Pe când Jakob intenţiona să se descotorosească 
de victimele sale, a început o luptă între Lynn și tatăl ei vitreg. 
Fata a reușit să-i provoace lui Jakob o rană serioasă, dar nu 
letală. Făptașul a pierdut controlul asupra vehiculului. Cu 
ultimele ei puteri, Lynn s-a chinuit să ajungă la mama ei aflată 
în rulotă, însă rănile acesteia erau mult prea grave. A murit în 
mâinile fiicei ei. 

Milan își încleștă pumnul drept. 

— Micuța trebuie să fi trecut printr-un iad, spuse el deopotrivă 
nervos și trist. 

— Foarte probabil. Pe lângă multe întrebări privind detaliile, 
pe care vi le vor pune foarte curând anchetatorii, una e deosebit 
de stringentă. 

— Care anume? 

— Aveţi vreo idee de ce Jakob Ende v-a ales tocmai pe 
dumneavoastră? 

Da. Am o idee. Din păcate. 

— Solveig credea că eu aș fi tatăl lui Lynn, zise Milan. 

Stern afișa în continuare acel poker face specific avocaţilor, o 
figură lipsită de expresie. 

— Nu doar Solveig. La cabinetul meu lucrează detectivi 
particulari, domnule Berg. Ne-am folosit de timpul în care 
dumneavoastră aţi stat în spital pentru a ne informa. Unii dintre 
vecini încă își mai amintesc incendiul. De exemplu, fostul 
dumneavoastră coleg de școală Martin Spokowski. 

Scuipici. O, da, gândi Milan sarcastic. După șederea mea la 
Stubbenkrug, o să-mi fie cel mai bun martor de moralitate. 

— El zice că au circulat zvonuri. Yvonne, adică Zoe, ar fi 
susținut că dumneavoastră aţi violat-o în ziua incendiului. 


VP - 242 


Milan încercă să se sprijine în coate. Valul de durere care îl 
năpădi astfel nu îi îmbunătăţi starea de spirit cu nimic. 

— Nu cred. Există documente oficiale cu așa ceva? Adică, a 
mers Yvonne la poliţie? 

— Nu. Și nici nu a existat o anchetă. A existat însă o anchetă 
în cazul incendiului. Acolo s-au investigat niște ponturi anonime, 
conform cărora dumneavoastră aţi fi fost responsabil pentru 
izbucnirea focului şi așadar pentru moartea mamei 
dumneavoastră. Totuși, singura concluzie certă la care au 
condus investigaţiile a fost că incendiul a fost provocat de un 
hanorac. In schimb, nu s-a putut demonstra defel cine l-a 
aruncat, eventual intenționat, în șemineu și, mai mult, a lăsat în 
mod conștient o mânecă să atârne în afara vetrei. 

Nici nu e de mirare. 

— A fost un accident, spuse Milan. Nu sunt în niciun fel 
vinovat de moartea mamei mele. Și cu siguranță nu sunt nici 
tatăl copilului. 

— Foarte bine. 

Stern băgă actele înapoi în geantă și se ridică. 

— Ce anume din toate astea consideraţi că e foarte bine? 

— Că această parte din declaraţia dumneavoastră coincide cu 
cea a profesorului Karsov. 

— Karsov? 

Confuz, Milan observă că Stern era pe cale să părăsească din 
nou camera de spital. 

— Ce a spus nebunul? îi strigă în urmă. 

Stern merse spre ușă, o deschise și făcu un semn din cap 
către cineva de pe hol. 

— Intraţi, vă rog, zise el și se întoarse înapoi spre Milan în 
cameră. Profesorul Karsov m-a rugat să-i permit să vă 
povestească personal. 


VP - 243 


70. 


Bătrânul avea nevoie de sprijinul lui Stern pentru a putea sta 
în picioare. La cât era de plăpând, părea o minune că medicii îi 
dăduseră voie să-și părăsească patul de suferinţă. 

Incă de dinainte ca profesorul să rostească vreun cuvânt, 
Milan conștientiză că slăbiciunea lui Karsov nu se datora doar 
tentativei de suicid. Ceva îl măcina pe dinăuntru. O tenie pe 
nume vină care se hrănea cu tot ceea ce înainte îi dăduse 
acestui om forţă și putere de voinţă. 

In mod corespunzător, prima lui propoziţie, cu care se și 
prăbuși în scaunul pentru vizitatori aflat lângă pat, fu: 

— Îmi pare rău. 

Stern păstră distanţa și se sprijini de ușa de la toaletă. 

— Ce naiba căutaţi aici? întrebă Milan printre dinţi. 

— Am făcut o greșeală. Imi pare rău. Incredibil de rău. 

— M-aţi facut handicapat. 

Realiză că nu mai era de mult așa de nervos precum 
transmitea vocea lui. Acum era doar epuizat și obosit. 

— Da. Am fost orbit, îmbătat de propriile mele teorii. 

Asta era problema oamenilor, gândi Milan. Nu știau de ce se 
născuseră în această lume, dar erau cu toţii de acord că viața 
trebuia să aibă un sens. Și, ca să protejeze această viaţă care 
era, să sperăm, plină de sens, distrugeau viețile celorlalţi. Nici 
măcar nu o făceau cu rea-voință, dar erau totuși foarte 
metodici. Pentru că drumul spre iad nu era pavat întotdeauna 
doar cu intenţii bune, ci și cu faptele celor care le puneau în 
practică și cauzau astfel suferință cu bună-credinţă. 

— Chiar am crezut că sunteţi un candidat potrivit. 

Animale chinuite. 

Joaca cu focul. 

Urinat în pat. 

— Pe atunci am adunat unu și cu unu, iar rezultatul a fost trei. 

Karsov respira, însă puloverul pe care îl îmbrăcase pe 
deasupra cămășii de noapte nu se mișca. li era prea mare cu 
mai multe numere. La fel ca viața în care nu își mai găsea locul. 


VP - 244 


— Știu că nu a fost etic. Și nimic nu-mi va scuza vreodată 
faptele. Faptul că am stimulat hemoragia e... 

Se strădui să-și găsească cuvintele, iar apoi continuă. 

— Am crezut cu adevărat că vă ajut, domnule Berg. Că 
tulburarea pe care o provocam avea să o compenseze pe 
cealaltă. Am vrut să împiedic ceva rău și am făcut și mai mult 
rău. 

Se pare că minus și cu minus totuși nu fac plus. 

— De ce v-aţi schimbat părerea despre mine? întrebă Milan. 

Spre deosebire de tatăl meu. 

Mobilul lui Stern începu să țârâie, dar avocatul îl dădu imediat 
pe silențios și ignoră apelul. 

Karsov continua să vorbească fără a-i da atenţie: _ 

— Zoe a venit la mine la începutul lui august. In cabinetul 
meu. Avea amețeli și își pierdea echilibrul, nimic dramatic. Acum 
mă gândesc că totul a fost un pretext de fapt. 

— Pentru ce? 

— În perioada aceea realizase că Jakob voia să se folosească 
de așa-zisul viol ca să facă rost de bani. Femeia mi-a zis că 
Jakob vrea să ceară pensie alimentară. Și că dacă asta nu 
funcționa, avea să găsească el altă variantă. Poate că asta a 
declanșat în ea impulsul de a spune în sfârșit adevărul. Am 
impresia că Zoe nu a reușit să vă uite în toţi acești ani, domnule 
Berg. 

Cum ar fi putut, gândi Milan cu amărăciune. Simpla prezență 
a fiicei ei Lynn îi amintea în fiecare zi de minciuna spusă. 

— Vina o copleșise așa cum mă copleșește astăzi pe mine. Mi- 
a zis ceea ce bănuisem deja, dar alesesem să reprim de-a lungul 
anilor. A mărturisit că minţise pe atunci. Yvonne, așa cum se 
numea de fapt, născocise pur și simplu povestea cu violul. 

Karsov își linse buzele uscate și crăpate. 

— A fost de parcă mă lovise un trăsnet. La urma urmei, pe 
lângă toate celelalte indicii, afirmaţia că dumneavoastră ați fi 
lăsat-o însărcinată împotriva voinţei ei a fost ceea ce m-a 
convins să iau măsuri. Yvonne îmi spusese asta personal. Și 
acum aflam că totul fusese inventat. 

Milan simţi nevoia să-și miște capul spre stânga și spre 
dreapta pentru a atenua tensiunea din gât. Odată ce făcu asta, 
durerea de sub bandaj izbucni din nou. 

— De ce v-a minţit Yvonne mai demult? întrebă el. 


VP - 245 


Crezuse în tot acest timp că fata nu a mai vrut să aibă nimic 
de a face cu el după cearta din ultima seară petrecută 
împreună. Totuși, cearta nu fusese atât de urâtă încât Yvonne să 
înceapă să-l denigreze pe toată insula. 

O lacrimă licări în ridurile din jurul ochiului lui Karsov. 

— Nu m-a mințit doar pe mine. Ci și pe tatăl și pe mama ei. Pe 
toți. lubirea ei pentru dumneavoastră s-a transformat în mânie. 
Era impulsivă și furioasă. Zicea că v-aţi certat pentru că ați 
crezut că Yvonne a râs de dumneavoastră. Dar nu asta fusese 
intenţia ei. Era supărată pe ea însăși pentru că stricase 
momentul romantic prin râsul ei ridicol și a fugit din casă plină 
de nervi. 

— Și a aruncat totodată hanoracul în șemineu, spuse Milan. 

Era o observaţie. Nu o întrebare. 

Karsov confirmă dând din cap. 

— Îi era teamă că o să se afle. Până la urmă, ea e vinovată de 
moartea mamei dumneavoastră. 

— Și, înainte ca cineva să-i dovedească vinovăția, m-a 
incriminat pe mine? 

Profesorul ridică din umeri. 

— A fost presată să facă asta. Când i-a întârziat menstruaţia, 
mama ei Solveig a obligat-o să dea vina pe dumneavoastră 
pentru „rușine”, cum îi spunea ea. Sigur nu a fost din propria 
inițiativă a lui Yvonne. Fata v-a iubit. lubirea s-a transformat în 
disperare. Pusă mai întâi pe seama ei, apoi pe seama 
dumneavoastră, pentru că v-aţi mutat de aici. 

Din Rugen la Berlin. 

— Dacă privesc acum în urmă, ar fi trebuit să recunosc 
semnele. După plecarea dumneavoastră, probabil că a căutat 
alinare în braţele celui mai apropiat bărbat într-un gest de 
autoabandon. Yvonne a pornit mereu de la ideea că ea era 
vinovată. Nu doar de cearta cu dumneavoastră, ci mai ales de 
moartea mamei dumneavoastră. Pentru că, dacă nu v-aţi fi 
certat, nu s-ar fi ajuns niciodată la asta. 

Buza de jos a lui Karsov tremura. Nu încerca să își găsească 
din nou cuvintele, ci să își recapete cumpătul. 

Același lucru îl făcea și Milan. 

— Sarcina i-a agravat depresia, iar apoi Yvonne a cedat la 
presiunile mamei sale. Bănuiesc că a făcut asta și ca să se 
autopedepsească. 


VP - 246 


Milan clipi. 

— Nu înțeleg cum vine asta. 

— Și-a blocat astfel drumul de întoarcere spre 
dumneavoastră. Dar a păstrat totuşi o cale de legătură cu 
ajutorul minciunii. 

Milan privise mereu moartea mamei sale și ulterioara plecare 
de pe Rügen ca pe nişte rupturi adânci din viața sa. Era 
conştient de faptul că lăsase în urmă ceva important atunci 
când se distanțase de Yvonne și de copilăria lui. Dar niciodată 
nu se gândise că acel ceva fusese propria lui identitate. 

Işi încleștă pumnii, simţi cum crâncena îndoială de sine își 
căuta o cale de evacuare și se opri, în supărarea sa, asupra lui 
Karsov. 

— Care era ideea cu pastilele din Berlin? îl întrebă pe medic în 
timp ce acesta îl căuta cu privirea pe Stern. 

Era clar că profesorul considera discuţia încheiată. 

— Ar trebui să le luaţi, spuse Karsov cu vocea oarecum mai 
hotărâtă. Acum, că era vorba de subiecte medicale, părea să se 
afle pe un teren mai sigur. Vorbesc serios. Studii din cadrul 
cercetării celulelor stem, orientate inițial spre tratarea 
paraplegicilor, au arătat că un amestec de proteine poate 
regenera ţesuturi cerebrale distruse. Și eu am speranța că și în 
cazul dumneavoastră vor redeveni active zonele cerebrale 
afectate. 

Dacă luati aceste tablete, domnule Berg, e posibil să puteți să 
citiți iarăși. 

— Mă agăţ de un fir de aţă. Pe lângă despăgubirea materială 
pe care am vrut să o direcționez către dumneavoastră și tatăl 
dumneavoastră, am căutat totodată o altă cale de a îndrepta 
eroarea mea medicală. 

Proteine? 

Lui Milan îi venea să râdă. Despăgubire. Și ăsta era tot un truc 
născocit de oameni pentru a nu-și pierde minţile. Nu exista așa 
ceva. Niciodată nu existase. Nu era posibil ca un om să fie 
dezviolat, dezrănit sau dezucis. 

— Vă rog, mă simt un pic slăbit, aș vrea să mă retrag acum, 
spuse Karsov și se ridică în picioare. 

Milan reuși să-l facă să se scufunde din nou în scaun 
adresându-i întrebarea „Ce legătură are Andra cu toate astea?” 


VP - 247 


— Fata asta e un dar de la Dumnezeu, zise el și păru că și 
zâmbește puţin. 

— Pentru că m-a îndopat pe ascuns cu pastilele 
dumneavoastră? 

— Din câte am auzit, v-a salvat viaţa pe plajă, îl contrazise 
Karsov și adăugă încet: și mie într-un fel. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Am încetat să îmi iau antidepresivele. Întrucât nici tatăl 
dumneavoastră, nici dumneavoastră nu ați vrut să îmi acceptaţi 
tentativele de a-mi răscumpăra greșeala, nu mai găseam niciun 
motiv să trăiesc în continuare. 

Karsov își privi mâna ca și când abia atunci observase că îi 
crescuse din corp. Își trecu degetele prin păr cu o mișcare 
tremurată, se linse din nou pe buze și povesti mai departe. 

— Prietena dumneavoastră m-a vizitat aici, când eram pe 
patul de spital. Voia să se mai asigure încă o dată că sunt cu 
adevărat convins de nevinovăția dumneavoastră. Și mi-a băgat 
un Citalopram în gură. A lăsat cutia cu medicamente deschisă și 
a scris un bilet ca medicii să știe că luam pastilele astea de ani 
de zile și că nu trebuia să întrerup tratamentul. 

Își tuguie buzele ca și când ar fi vrut să fluiere, dar, din 
zvâcnirea din colţurile ochilor, Milan își dădu seama că bătrânul 
își încorda mușchii faciali astfel încât să ţină în frâu lacrimile ce 
voiau să iasă afară. 

— De unde vă cunoașteţi unul pe celălalt? Atât de bine încât 
ea să știe ce medicamente luați? 

Karsov făcu un semn degajat cu mâna. 

— O, ne-am întâlnit. Am discutat. Știe să asculte. Cred că ar fi 
putut să aibă o carieră de succes ca psiholog. l-am mărturisit 
multe lucruri, pe care în mod normal nu le împărtășești 
străinilor, dar mi-a făcut bine să discut cu ea. 

— Dar cum anume v-aţi cunoscut? 

Profesorul zâmbi ușor. 

— Îmi pare rău. Dar nu vă pot spune asta. Nu am voie. l-am 
promis Andrei și nu vreau să trădez din nou încrederea unui alt 
om. Contul meu de greșeli e deja arhiplin din punctul ăsta de 
vedere. 

Se ridică în picioare. Deși avea încă un milion de întrebări de 
pus, Milan privi tăcut cum bătrânul sprijinit de Stern părăsi 
salonul. 


VP - 248 


— Și? Ce urmează acum? îl întrebă Milan pe avocat după ce 
acesta închise ușa în urma profesorului. 

Stern se apropie de pat. 

— Păi, Karsov va da de-acum o declaraţie și va trebui să 
treacă printr-un proces penal în care va fi judecat pentru 
vătămare corporală gravă și periculoasă. 

— Voiam să știu ce urmează pentru mine. 

— Vă mai acordăm o zi răgaz, apoi veţi fi audiat. Mai mult de 
atât nu pot trage de timp, domnule Berg. 

Stern așeză pe noptieră o carte de vizită cu scris argintiu în 
relief și îl informă pe Milan că putea fi contactat la birou la orice 
oră din zi și noapte. 

— Ah, și încă ceva, spuse el, având deja mâna pe clanţa ușii. 
Pentru elucidarea cazului, s-a recoltat o probă de ADN din 
cadavrul lui Jakob Ende. Aţi fi de acord să le puneţi și 
dumneavoastră la dispoziţie autorităţilor o probă de salivă? Doar 
ca să putem fi absolut siguri cine este tatăl lui Lynn. 


VP - 249 


71. 


Șase săptămâni mai târziu 
22 decembrie 


În această frumoasă dimineaţă de iarnă, soarele strălucea 
prin fereastra mare a clădirii vechi din cartierul Moabit și umplea 
cabinetul înalt cu o lumină caldă și clară. Majoritatea obiectelor 
de decor sclipeau astfel - fotoliile individuale roșii în care 
stăteau așezați el și Andra, sculptura feminină de culoarea 
bronzului aflată lângă ușă, copertele laminate ale numeroaselor 
cărți de specialitate de pe rafturi -, însă lumina avea un efect 
total opus asupra lui Henriette Rosenfels. Terapeuta de cuplu 
era albă ca varul. Timp de jumătate de oră ascultase cu o figură 
consternată relatările celor doi pacienţi care formau probabil cel 
mai ciudat cuplu pe care îl tratase vreodată. La fel cum se 
întâmplase și la prima ședință, Dr. Rosenfels nu mai reușea să 
menţină o expresie profesională, neclintită. 

— Daţi-mi voie să rezum, spuse ea după ce Milan își încheie 
lungul monolog. Dumneavoastră sunteţi analfabet și i-aţi ascuns 
asta ani întregi prietenei dumneavoastră. La fel cum și ea v-a 
ascuns dumneavoastră - privirea i se mută acum spre Andra - 
faptul că e membră a unei organizaţii care se numește... mai 
spuneţi o dată cum. 

— „Îngerii vinii”, răspunse Andra. Încercăm să producem o 
compensație pentru vină. 

Milan zâmbi. Probabil că și el avusese aceeași figură 
dezorientată ca terapeuta de cuplu atunci când Andra îi 
explicase totul. 

În urmă cu cinci săptămâni și jumătate. Se întâlniseră într-o 
cafenea din Ludwigkirchplatz și se retrăseseră într-o nișă pentru 
a putea discuta în liniște, fără a fi deranjaţi. Se priviseră în 
tăcere mult timp, apoi, când cafeaua era deja rece și spuma din 
latte macchiato se dizolvase, Andra îl apucă de mână. 

— Ți-am explicat deja de ce nu o să mă mai urc niciodată în 
vreun taxi. 


VP - 250 


— l-ai suflat de sub nas taxiul unei tipe însărcinate, după care 
ea s-a urcat singură la volan. Din cauza contracţiilor, a făcut 
accident și a murit. 

— Corect. Asta explică de ce mă simt vinovată pentru 
moartea ei. Ceea ce nu ţi-am spus însă e a cui soţie era femeia. 

Doamne Dumnezeule. 

Andra încercă să îl strângă și mai tare de mână, dar Milan 
înţelese deodată ce voia prietena lui să îi spună, iar asta îl făcu 
să se dea înapoi ca dintr-un reflex. 

— Hulk? 

— De aceea se duce Lampert în fiecare vineri la cimitir. 

Toată lumea din cafenea părea să fi amuţit. El și Andra 
stăteau parcă sub un clopot invizibil, care oprea murmurele 
celorlalți oaspeţi, scrâșnetul râșniţei de cafea și clinchetele de 
veselă din a ajunge la ei. 

— El m-a căutat pe atunci și m-a găsit. Dar nu ca să ţipe la 
mine, ca să mă bată sau să mă amenințe că o să mă dea în 
judecată. Ci ca să-mi dea ocazia să îndrept lucrurile. 

Andra îi spuse că Lampert câștiga o avere de pe urma 
bunurilor imobiliare și a restaurantelor. 

— Vrea să își folosească banii ca să ajute oameni care au 
ajuns să aibă probleme fără a avea vreo vină. Și vrea să facă 
asta fără ca ei să-și dea seama. Lampert este ajutat de oameni 
care se fac vinovaţi de ceva. Nu neapărat din punct de vedere 
legal, ci moral. De aceea ne și numește „Îngerii vinii”. 

— Sunteţi mai mulţi? rosti Milan prima dintr-o serie nesfârșită 
de întrebări pe care ar fi vrut să i le adreseze. 

— Cei mai mulţi angajaţi ai restaurantelor lui au o poveste în 
spate. El ne-a angajat. Insă, activitatea mea de chelneriță, de 
exemplu, e doar un pretext pentru plata impozitelor. În realitate, 
Lampert mă plătește ca să îi evaluez pe candidaţi. Trebuie să fiu 
ochi și urechi în căutarea de suflete care merită să fie salvate de 
noi. 

— Oameni ca mine? 

Zgomotele din cafenea reveneau încet și, odată cu ele, venea 
și conştientizarea faptului că el însuși fusese doar o sarcină pe 
care Andra trebuise să o îndeplinească. Nu fusese un partener 
pentru ea, ci o victimă. 

— Mă rog, ca să fiu sinceră, Hulk se gândea mai degrabă la 
cazuri de hărțuire sau abuz. Oameni care au de suferit din cauza 


VP - 251 


violenţei domestice. Bieţi amărâţi care nu se pot apăra singuri. 
Până la urmă, oameni care au ajuns la ananghie fără să aibă 
vreo vină și pe care viața îi aduce din când în când în 
restaurantele lui. În mod perfect legal, pe ușa din faţă. Nu cum 
te-a adus pe tine, cu o mască de schi pe cap. 

Milan își căută paharul, îl luă în mână dar nu bău din el. 

— Dacă suntem de părere că am găsit un candidat nevoiaș, 
sincer și decent, începem să sondăm terenul. Fără ca persoana 
să își dea seama, Gunther îi cercetează trecutul. 

Gunther. Deci asta era de fapt meseria lui. Un detectiv 
particular care căuta nu răul, ci binele din oameni. 

— Și, dacă ajungem la concluzia că omul nu poartă nicio vină 
pentru necazurile sale, îi întindem o mână de ajutor. Dar în așa 
fel încât el să nu observe nimic. 

— Înseamnă că te-ai folosit de mine ca să-ţi procesezi vina 
pentru moartea soţiei lui Hulk și a copilului lor nenăscut? 

Deși se simţea din nou trădat de Andra, Milan nu putea să 
nege că relatările ei erau fascinante într-o oarecare măsură. La 
urma urmei, motivele ei - asta dacă spunea adevărul - erau 
altruiste și bune. 

— Nu. Cel puţin, nu ăsta era scopul meu iniţial. Te-am plăcut. 
Chiar m-am întrebat de ce o persoană atât de creativă își 
irosește inteligenţa și devine infractor. Când am intervenit pe 
lângă Lampert să îţi ofere un post, nu a fost de acord. Totuși, 
erai un hoţ și, așadar, într-un fel, total opusul a ceea ce 
consideram noi în mod normal a fi un candidat potrivit. 

— Îi numiţi pe oamenii ca mine candidaţi? Ca într-un joc 
televizat? 

— Ai prefera denumirea de „victimă”? 

Nu, cugetă Milan și se întrebă când se ajunsese la o 
asemenea lume în care cuvântul „victimă” reprezenta o insultă, 
iar „făptașii” primeau seriale întregi pe Netflix. 

— Lampert a dispus efectuarea unui control de rutină în cazul 
tău, așa cum face în cazul tuturor angajaţilor săi. De evaluarea 
ta ne-am ocupat eu și Gunther împreună, iar cercetările ne-au 
condus de mai multe ori către insula Rugen. Către profesorul 
Karsov și totodată spre trecutul tău. M-am întâlnit cu el în 
repetate rânduri. Ultima oară, vara. Și da, prin cercetările 
noastre am realizat că și tu ești o victimă. Și te-am ajutat. 


VP - 252 


Acestea fuseseră ultimele cuvinte ale Andrei. La scurt timp 
după aceea, Milan sărise de pe scaun și o lăsase singură în 
cafenea. Hoinărise două ore prin Charlottenburg fără un scop 
anume, ajungând în cele din urmă într-o sală de cinema goală. 
Era singurul client de acolo, iar pe ecran rula un film spaniol în 
original, cu subtitrări, însă pe Milan oricum nu îl interesa 
conţinutul. 

Avusese nevoie de două săptămâni până să o contacteze din 
nou pe Andra pentru a-i pune alte întrebări. Și de încă zece zile 
până să observe că sentimentele lui pentru ea erau mult prea 
puternice ca să poată pune capăt relaţiei fără a mai încerca 
măcar o dată. Când acceptase să reînceapă terapia de cuplu, 
Milan fusese conștient de faptul că aveau să o suprasolicite 
grozav pe Dr. Rosenfels. Dar, ca să fie sincer, probabil că unul 
dintre motivele pentru care fusese de acord cu o nouă ședință 
era tocmai dorința lui de a vedea cu proprii ochi reacţia 
terapeutei. Făcând abstracţie de petele roșii de pe gât și 
fluctuațiile din voce, femeia se comportase surprinzător de bine 
până atunci. 

— Și clienţilor dumneavoastră, după cum i-aţi numit, le 
întindeţi așadar o mână de ajutor fără ca ei să își dea seama? o 
întrebă ea pe Andra. 

— Exact. 

— În cazul meu, Andra a făcut asta cu un job decent și partide 
de sex mai puţin decente, spuse Milan. Cele din urmă n-au 
trecut chiar neobservate. 

— Idiotule. Sexul aproape că te-a șters de pe listă. Lampert 
are o regulă nescrisă: fără relaţii între înger și client. 

Andra arătă cu degetul spre pieptul prietenului ei, aproximativ 
acolo unde fusese nimerit de glonțul lui Jakob. Rana se 
vindecase bine, dar încă îi mai provoca durere când Milan căra 
mai multe sacoșe deodată. 

— Dacă chiar vrei să știi, pe tine te-am ajutat cu un job, iar pe 
tatăl tău, cu un loc în cămin. 

— Poftim? 

— Nu te mai uita la mine cu figura asta de pavian în timpul 
căcării. Chiar ai crezut că institutul de lux de pe câmpia 
Rehwiese oferă reduceri pentru foști angajaţi de spital? Totul e 
plătit de Lampert. 

O liniște de plumb umplu cabinetul. 


VP - 253 


Obrajii lui Milan ardeau ca și când ar fi fost pălmuiţi. 
— Ei bine... Nici nu prea îndrăznesc să întreb, spuse Dr. 


Rosenfels, dar totuși o făcu: mai există și alte secrete pe care le 
ascundeţi unul altuia? 


— Nu, răspunse Andra și ridică ambele mâini într-un gest 
defensiv. 


— Nu, zise și Milan, însă apoi își drese glasul jenat. 


În afară de rezultatul testului ADN, pe care îl tot port cu mine 
de zile întregi. 


VP - 254 


72. 


23 decembrie 


„Local închis”, scria pe semnul de la intrare în restaurant și 
asta deși era o zi de sâmbătă, iar cei trei bărbaţi de la masa cu 
numărul 19 n-ar fi avut cum să compenseze pierderea pe care o 
suferea astăzi Hulk din cauză că închisese mai devreme. Mai 
ales de vreme ce doi dintre clienţi erau proprii lui angajați. 

Milan venise ultimul și voise să facă stânga împrejur imediat 
ce văzuse pe cine invitase Lampert ca partener de discuţie. 

— Așază-te! îi strigă managerul indicându-i un loc pe banca 
pe care el însuși stătuse. la loc! Vă las singuri. 

Debitul verbal nespecific lui Hulk nu lăsa loc de comentarii, 
așa că Milan făcu ce îi ordonase șeful lui. Chiar dacă nu avea 
niciun chef să poarte această discuţie. 

Rănile erau încă prea proaspete. Nu doar cea din umăr, ci mai 
ales cea din sufletul său. 

— Nu știu ce mi se pare mai grav, spuse Milan în timp ce tatăl 
lui își ridică fruntea și îl privi în ochi. Că i-ai permis lui Karsov să- 
mi facă ce mi-a făcut. Sau că încă mai crezi că ai interpretat 
corect situaţia. 

Kurt își frecă faţa cu mâinile ca un băieţel care se spală apatic 
înainte de a merge la culcare. Părea mai obosit decât se simţea 
Milan. 

— Dar nu mai cred asta. Băiete, oi fi poate un bufon. Dar nu 
sunt cretin. 

— Așa ca mine? 

Trase aer în piept fără a scoate niciun zgomot. 

— Nu spune asta! Nu spune așa ceva! 

Kurt privi în jur, dar, în cazul în care voia să comande ceva de 
băut, avea ghinion. Hulk se retrăsese în biroul lui. Milan știa că 
Gunther fuma o ţigară afară, dar, chiar dacă ar fi fost în 
restaurant, ar fi preferat să lase cafeaua să-i curgă din aparat 
direct în gură decât să facă pe chelnerul. 

— M-a sunat Andra, zise Kurt. 

— Păi, aparent, aţi avut dintotdeauna o relaţie foarte bună. 


VP - 255 


Buzele tatălui său zvâcniră. O lacrimă i se desprinse din colțul 
ochiului. 

— Mi-a spus de testul de paternitate. Îmi pare rău. 

— Îți pare rău să afli că nu sunt tatăl lui Lynn? 

Nicio suprapunere. Testul era negativ. Spre deosebire de cel 
al lui Jakob. Lynn era fiica lui. Milan aflase rezultatul de la 
avocatul său, Robert Stern. Nenorocitul de Jakob își lăsase 
însărcinată propria fiică vitregă în urmă cu ani de zile. Probabil 
că o şi violase. 

— Imi pare rău că m-am îndoit de tine în toţi acești ani. Chiar 
am crezut că tu ai... 

Un tremur puternic din pieptul tatălui său, urmat de un suspin 
zgomotos îl opriră în mijlocul propoziției. 

— Hai, spune. Ai crezut că propriul tău fiu e un violator și un 
incendiator. Un om care schingiuiește animale. Și urinează în 
pat. Un psihopat căruia cel mai bine ar fi să îi scoţi ochii ca să nu 
își mai vadă victimele. Și dacă asta nu funcţionează, atunci, hei, 
hai să-l facem analfabet! Pot să spun că sunt norocos că am 
avut doar problema asta și a trebuit să mă lupt într-o lume a 
celor care citesc. Adică, ați fi putut să îmi induceți și o 
paraplegie. 

Vocea lui Milan îi răsuna în urechi tot mai tare pe măsură ce 
liniștea instalată între ei doi se prelungea. In mod normal, 
tonomatul de la intrare ar fi umplut tăcerea cu hituri din anii 
șaizeci și șaptezeci, dar Hulk îl închisese până și pe acela. 

— Nu am venit ca să ne certăm. 

— Atunci de ce? 

— Ca să îţi dau un cadou. Mâine e Crăciunul, băiete. 

Același loc. Chiar și aceeași masă. 

Și iar era cu un bărbat în vârstă care voia să îi dea ceva ce el 
nu ceruse. 

— Un iPad? întrebă Milan. 

Tatăl său îl pusese mai întâi pe bancă, lângă el, iar acum îl 
mută pe masă. 

— Poţi să păstrezi și iPad-ul. Dar el e de fapt doar ambalajul. 
Am filmat eu însumi pe atunci. Tii minte, cu camera pe care am 
primit-o cadou de la Jutta de ziua mea. Voiam să vă iau prin 
surprindere. Să fac o glumă. Camera ascunsă sau ceva de genul 
asta. 


VP - 256 


Kurtișor farsorul, căruia îi plăcea să depășească uneori limita 
bunului-simţ pentru a face o glumă. Milan își aminti de perioada 
în care tatăl lui nu ieșea niciodată din casă fără aparat. Zicea 
mereu că are de adunat material pentru serile de film 
„amuzante” pe care le organiza. Filmări penibile cu mama în 
timp ce se spăla pe cap sau un filmuleţ în care trăgea 
așternuturile de pe Milan dimineaţa. 

Menţionând că trebuie să meargă la toaletă, Kurt se strecură 
de după masă și se îndepărtă. Milan îl urmări cu privirea, apoi 
atinse ecranul tactil. În mijlocul ecranului apăru o săgeată. 

Play. 

Milan reuși să reziste tentaţiei. Aproximativ zece secunde, 
apoi apăsă pe simbolul de redare. 

Filmul începu cu o tremurătură, o pată luminoasă se plimbă 
pe ecran ca o flacără care devorează o fotografie. In secunda 
următoare deveni clar unde stătuse camera și ce anume 
filmase, iar lui Milan i se făcu rău. Genunchii îi tremurau sub 
masă, la fel și mâinile care nu mai puteau ţine tableta și o lăsară 
așadar întinsă pe masă. 

Așa deci. 

Filmul fusese făcut în urmă cu mai mult de paisprezece ani. 
Yvonne arăta ca în ultima zi din tânăra lor relaţie. Purta din nou 
bluza cu buline. Aceeași pe care avea să o dea jos după câte zile 
pentru a îmbrăca hanoracul lui. Milan stătea lângă ea, cu un 
braţ în jurul ei, în vechiul fotoliu-coș de nuiele de pe plaja de 
camping. 

Probabil că tatăl lui sperase să îi surprindă giugiulindu-se. 
Pesemne că fusese foarte dezamăgit să vadă doar o carte 
deschisă în poala lui Yvonne. Și nici nu înregistrase săruturi sau 
zgomote specifice. Pe fundalul foșnetului valurilor și ţipetelor 
unui pescăruș, se auzea doar vocea adolescentină a lui Milan. 

„= Şi ştiind asta, se simţi fericită și liberă”, spunea el în 
înregistrare. Ezitant, stângaci și cu o intonaţie nepotrivită, așa 
cum ar fi pronunţat cineva care are dificultăţi cu cititul și scrisul. 
Incredibil. Milan făcea ceea ce astăzi, paisprezece ani mai târziu, 
îi trimitea fiori de gheaţă pe șira spinării. Această constatare îi 
umplu ochii cu lacrimi și scoase din adâncurile lui un geamăt 
chinuit. 

Cum e posibil să nu-mi mai amintesc nimic din toate astea? În 
videoclip nu purta o conversaţie cu Yvonne. Nu își exprima 


VP - 257 


propriile gânduri, iar camera nu surprinsese o frântură dintr-o 
discuţie. Ci o frântură dintr-o propoziţie pe care Milan o citise cu 
voce tare. 

Karsov avea dreptate, cugetă Milan. 

Chiar a existat o vreme în care eram în stare să citesc. 

— Tata? _ 

Privi în sus, însă tatăl lui nu se întorsese încă. In schimb, 
Gunther se desprinse de tejgheaua de la bar. Odată cu el se 
apropie și mirosul ţigărilor pe care le inhalase de curând afară. 
Cu mâinile ascunse în buzunarele pantalonilor de trening croiţi 
la comandă, păși atât de aproape de masă încât Milan simţi 
nevoia să se dea în spate. 

— Tatăl tău nu e la toaletă. 

Milan dădu aprobator din cap. Bănuise deja. 

A plecat. 

Era atât de concentrat asupra filmului încât nu observase cum 
plecase Kurt sau cum se întorsese Gunther în restaurant. 

— Vrei să vorbești despre asta? 

Gunther arătă spre tabletă. Preţ de o clipă, Milan se gândi 
dacă nu cumva bărbatul citează un vers dintr-o melodie pop, 
dar până și Gunther realizase că nu e momentul potrivit pentru 
ghicitori muzicale. 

Milan scutură din cap. 

Nu. Nu vreau să vorbesc cu nimeni. 

— OK, atunci nu. Crăciun fericit! 

Milan aproape că uitase ce îl rugase pe Gunther în urmă cu o 
săptămână. Însă acum, văzându-l că pune micul pachet pe 
masă, își aminti conversaţia. 

— Pentru Lynn? 

— Sărbătoriți mâine împreună, nu-i așa? întrebă Gunther. 

— Așa e planul. 

— Atunci e în regulă. Ti-am făcut rost de cadou pentru ea. Așa 
cum ai vrut. 

Când se întorsese acasă și își derulase din nou în minte 
scenele îngrozitoare din zilele petrecute pe Rugen, lui Milan îi 
venise o idee. Amintirea uneia dintre propoziţiile lui Jakob îi 
fusese sursă de inspiraţie. 

— Ești sigur că Lynn are ce să facă cu cadoul ăsta? întrebă 
Gunther. 


VP - 258 


— Habar n-am, răspunse Milan și se ridică în picioare. O să mă 
hotărăsc cu puţin timp înainte de desfacerea cadourilor dacă 
chiar i-l dau. 


VP - 259 


73. 


24 decembrie 
Noaptea de Ajun 


Aveau chiar și un pom. Pentru prima dată. Milan propusese să 
cumpere unul din plastic, însă Andra replicase sec: 

— Atunci o să sărbătorești cu o păpușă gonflabilă, și nu cu 
mine. 

Prin urmare, apartamentul cu două etaje al Andrei mirosea 
acum a ace de brad și rășină proaspătă chiar și la două ore după 
desfacerea cadourilor, chiar dacă bradul argintiu pe care îl 
aleseseră nu era prea mare. Între steaua roșie din vârful lui și 
tavanul cu stucatură al clădirii vechi modernizate ar fi încăput 
numai bine trolerul pe care Milan îl primise cadou de la Andra. 

— În caz că vom face cândva o excursie normală, spusese ea 
privindu-le cu bucurie pe cele două fete care puneau în scenă o 
bătălie cu materiale de împachetat sub brad. 

Cei de la căminul de copii în care fusese cazată Lynn ziseseră 
că ar fi o excepţie, însă funcţionara responsabilă nu se lăsă prea 
mult rugată. Chiar dacă trecuseră doar câteva săptămâni de 
când fata trăise o traumă severă și se mutase acolo, nu exista 
niciun motiv ca ea să nu poată sărbători Crăciunul alături de 
oamenii care o salvaseră. 

Dimpotrivă. Căminul era plin ochi, mai ales în perioada 
sărbătorilor, când numărul de conflicte conjugale sau familiale 
creștea. Și odată cu el creștea și numărul de minori care erau 
luaţi de lângă familiile lor. Într-o astfel de situaţie, fiecare pat 
liber conta. 

Și oricine ar fi analizat-o pe Lynn când desfăcuseră cadourile 
și luaseră apoi cina împreună, ar fi ajuns la aceeași concluzie ca 
și Andra: 

— E fericită cu noi. Se înțelege chiar și cu Louisa. 

La început, Andra se temuse că fiica ei o va vedea pe Lynn ca 
pe o adversară. Un element străin în familia în care nici Milan nu 
se integrase imediat. Dar cele două adolescente râseseră, se 


VP - 260 


prostiseră, își arătaseră cadourile reciproc și împărţiseră ultima 
bucată de friptură pe care Milan o așezase pe grătar. 

Vremea din noaptea de Ajun fusese atât de blândă încât Milan 
pusese în funcţiune pe balcon grătarul pe bază de cărbuni de 
lemn. Încă simţea mirosul aromat în nări, însă astăzi nu trebuia 
să se gândească la incendiu. Sau, măcar, nu trebuia să lase 
gândul acela să ajungă în prim-plan. 

După vizionarea unui film ales de comun acord (Guardians of 
the Galaxy), fetele aproape că adormiseră pe canapea. Era 
firesc așadar ca amândouă să doarmă acum împreună în 
camera Louisei. Chiar în același pat. 

Milan avea să meargă în curând sus, la Andra, care se 
retrăsese deja după ce băuse mai mult vin decât de obicei și 
căpătase o ușoară durere de cap. 

Dar mai întâi voia să mai stea puţin singur cu gândurile sale. 
Și cu cadoul de la tatăl lui, la care se întorsese acum, că restul 
micii sale familii aluneca deja spre tărâmul viselor. 

... Uneori nestiinta este cel mai mare cadou, își auzi el propria 
voce călătorind parcă prin timp. 

Se ridică în picioare, se apropie de raftul pe care Andra 
așezase autorii în ordine alfabetică, dar nu putu să deslușească 
nimic de acolo. Ceva ce, aparent, ar fi putut să facă în urmă cu 
paisprezece ani. 

Puteam să citesc. Atunci. Într-o altă viaţă. Bineînţeles că nu 
mai luase pastilele de la Karsov. Erau doar o himeră. Nu aveau 
niciun efect. Reprezentau pur și simplu o ultimă speranță 
disperată de care se agăţțase Karsov. La fel de bine ar fi putut să 
ia și un preparat din alge ca tratament împotriva cancerului. Si 
chiar dacă, reflectă el, chiar dacă ar putea stimula circulaţia 
astfel încât să regenereze acele zone cerebrale, aș vrea eu oare 
să se întâmple asta? 

Luă în mână cartea ce ocupa un loc de onoare pe raft, 
așezată fix lângă o fotografie cu el și Andra. 

Singura carte care însemna ceva pentru el. Era astăzi, ca și pe 
vremuri, cheia către adevăr. 

Milan iubea mirosul ce îi umplea nările când deschidea cartea. 
Chiar dacă nu era ediţia pe care el o furase mai demult, mirosea 
totuși ca în adolescenţa lui. A hârtie, carbon, praf și școală. 

Un bilet mic se desprinse dintre pagini, iar Milan nu se putu 
abține să nu zâmbească. Recunoscu scrisul Andrei. Se pare că 


VP - 261 


presimţise că Milan o să-i tot răsfoiască paginile, așa că 
ascunsese un mesaj pentru el înăuntru. 

K47P19C2K52P10C15-16K53P2C4-5 

Din fericire, recuperase cartea de la departamentul de 
criminalistică după ce aceasta fusese confiscată împreună cu 
toate obiectele din Mini-ul Andrei, cu care femeia îl călcase pe 
Jakob. Găsiseră și ediţia lui Zoe în rulotă, însă era atât de 
îmbibată de sânge încât paginile nu mai puteau fi dezlipite una 
de alta. 

K47P19C2K52P10C15-16K53P2C4-5 

Acum nu era momentul potrivit ca să descifreze codul. Avea 
să facă asta mai târziu. 

— Nici tu nu poți să dormi? 

Milan se sperie atât de tare încât închise cartea înapoi printr- 
un gest automat, prinzând înăuntru și biletul de la Andra. 

— Lynn. 

— Îmi pare rău, nu am vrut să te sperii. 

Fata purta o pijama mătăsoasă împrumutată de la Louisa. 
Buclele părului ei blond pieptănat îi atârnau pe umeri. 

— Am un cadou pentru tine. Nu am vrut să-l pun pur și simplu 
sub brad. 

Desculţă, păși greoi spre el zâmbind și ţinând mâinile 
încrucișate la spate. Milan rămase lângă bibliotecă. 

— Ce e asta? întrebă el când Lynn își întinse mâna dreaptă. 

— O eprubetă. Mă rog, nu eprubeta aceea, dar înţelegi 
simbolică. 

Fata privi spre pomul de Crăciun aflat în dreapta ei, în care 
încă strălucea instalaţia luminoasă. 

— N-am vrut să iasă la iveală de faţă cu toată lumea. 

— Ce? 

Lynn zâmbi. Părea firavă și delicată și era prietenoasă și 
politicoasă, dar totuși ceva nu era în regulă. Fata se mai apropie 
cu un pas, ajungând la doar un metru și jumătate distanţă de el. 

— Când eram în clinica Sana, ţi s-a luat o probă de salivă. 
Pentru testul de paternitate. 

— Și? 

— Și mie la fel, zise ea. Logic. Doar trebuiau să le compare. 

— Nu înţeleg ce vrei să îmi spui. 

Milan se simţea încolţit. În spatele lui se afla biblioteca, în 
stânga lui, pomul, iar în faţa lui Lynn, a cărei înfățișare, în ciuda 


VP - 262 


siluetei delicate, devenise deodată amenințătoare. Ceea ce 
spuse fata apoi întări dorinţa lui Milan de a trece prin dreapta ei 
și a ieși din sufragerie. Pe ușă. Dorinţa de a merge apoi spre 
scări. Sus, ca să... 

— M-au lăsat singură cu probele și atunci am schimbat 
eprubetele între ele. 

Era ca o înţepătură de ac pentru el. Fiecare cuvânt. Ultimele 
două îi puncţionară un nerv. Cel responsabil pentru resimţirea 
fricii. 

— Minti. 

Lynn zâmbi. 

— Bucură-te, tata. Proba ta e cea a lui Jakob. Și invers. 

Milan voia în același timp să facă un pas spre Lynn, dar și să 
se îndepărteze cât mai mult de ea. Dar fata stătea în așa fel 
încât i se putea pune lejer în cale dacă Milan s-ar fi mișcat. 

— Eşti tatăl meu, Milan. Am știut de la bun început. De aceea 
am și făcut toate astea. 

— Care toate? întrebă el deși nu voia să audă răspunsul. 

Lynn râse. 

— Nu face pe prostul. A fost planul meu. Jakob a fost doar o 
unealtă pentru mine. Mie mi-a venit ideea să lipesc biletul de 
geam. Eu i-am zis lui Jakob când să te sune și ce să îţi spună. EIl 
credea că e vorba de bani. Dar singurul lucru pe care îl voiam eu 
era să ajung la tine. 

Bufonule. Ai îndrăznit să speri. Când ai văzut-o astăzi. Așa de 
calmă alături de Louisa. La masă. Pe canapea. Ai crezut... 

— Suntem o familie. Mama mi-a povestit așa de multe despre 
tine. Trebuia să găsesc o cale să scap de toți. 

Toti. Jakob. Solveig. Yvonne. 

Totul se strângea în interiorul lui Milan. Șocul adevărului era 
copleșitor. 

Doamne, Dumnezeule! Chiar și-a omorât propria mamă. 

— Ca să fim împreună. Ca tată și fiică. 

— Ești nebună. 

Milan spuse asta fără să o creadă. Cineva care își calculează 
faptele cu atâta claritate și răceală, care manipulează atât de 
bine și de convingător poate să facă diferenţa dintre bine și rău, 
dintre corect și greșit. 


VP - 263 


— Sunt la fel ca tine, răspunse Lynn. Suntem făcuți din același 
aluat, nu așa se zice? Nimeni nu ne înțelege. Nimeni nu știe ce 
simțim. 

Milan încă avea cartea în mână, însă devenise atât de grea 
încât trebui să o pună deoparte. 

— Nu cred niciun cuvânt din ce spui. 

— Așa mă gândeam și eu că o să se întâmple. Așa că hai să 
facem un test. 

Milan clipi nedumerit, iar fata trebuie să fi văzut asta, întrucât 
completă: 

— Testul de paternitate. Aici și acum. 

— Cum am putea să facem asta? întrebă Milan, amorţit de 
certitudinea că se află în faţa criminalei primei sale mari iubiri. 

În același timp se întreba de ce Lynn ţinuse mâna dreaptă 
ascunsă la spate în tot acest timp., 

— Am aranjat eu totul, zise ea. Asta e cadoul meu pentru tine. 
Apropo, mersi din nou pentru șal. Surpriza mea pentru tine e 
mult mai personalizată. Să zicem că e handmade. 

Fata merse spre masă. 

— Vino. 

Milan se gândi dacă n-ar fi mai bine să se folosească de 
ocazie și să o lase pur și simplu acolo, dar Lynn avea un plan. 
Nu avea niciun sens să fugă de ea înainte să știe unde anume 
erau întinse capcanele. 

— Observi ceva? întrebă ea. 

Stătea acum cu spatele la el, cu mâna dreaptă în fața 
stomacului și privea prin ușă pe balcon. 

— Ce? 

— Mai devreme, când erai la baie și restul erau deja sus, am 
mai coborât o dată și l-am luat. 

Milan veni lângă ea. 

La naiba. Nu... 

Milan se simţi cuprins de o fierbinţeală deși deschisese în 
forţă ușa de la balcon și fusese lovit de o pală de aer rece. 

— Unde e? Se întoarse cu faţa spre fată. 

Unde a dus grătarul? 

— E în camera Louisei. Și nu...! 

Milan era pe cale să alerge pe lângă ea spre trepte și apoi 
sus, însă trebui să rămână în loc pentru că Lynn ţinea o armă 
îndreptată spre el. 


VP - 264 


Mâna dreaptă nu mai era ascunsă. 

— Mersi că ai lăsat pistolul atât de la îndemână în noptieră, 
spuse ea. M-ai scutit de un efort în plus. 

— Ce vrei? întrebă el. Era la doar doi pași de ea. 

— Să fac un test. După cum am spus deja. 

Lynn îndrepta alternativ pistolul spre capul și spre pieptul lui 
Milan. Fără să se poată împotrivi cumva, Milan simțea 
activându-i-se pe rând cicatricele de pe cap, respectiv umăr în 
funcţie de locul spre care ţintea ţeava pistolului. 

— Lasă-mă să mă gândesc, zise Lynn cu un zâmbet obraznic 
pe buze. 

— Grătarul, ai cărui cărbuni mocnesc din nou acum datorită 
mie, se află de vreo zece minute în camera Louisei. Estimez că 
mai durează cel mult o oră până să moară din cauza intoxicației 
cu monoxid de carbon. Așa cum s-a întâmplat pe vremuri cu 
draga ta mamă. 

Dumnezeule! Milan căuta o altă cale de scăpare decât cea 
care i se arătase, dar nu o găsi. 

— Lynn, nu vrei să devii orfană. Dacă chiar sunt tatăl tău, nu 
cred că vrei să mă împuști și pe mine. 

Ea dădu aprobator din cap. 

— Pe tine nu. Nu. Tocmai ăsta e testul. Și funcționează așa. 

Işi lipi ţeava pistolului sub bărbie și vorbi în continuare cu un 
calm exagerat. 

— O să mă împușc pe mine, imediat ce faci chiar și un pas în 
direcția mea. Asta e testul tău. Hai să aflăm de ce parte ești. 

— Ce test nenorocit? strigă Milan în speranța că avea să 
trezească pe cineva de sus care să poată suna la poliţie. 

— Pe cine alegi, Milan? Pe mine, fiica ta naturală sau pe 
Louisa, fiica unei străine? 

Lynn nu mai zâmbea acum. Devenise serioasă. Mai serioasă 
decât ar trebui să fie o copilă de paisprezece ani. 

— Dacă ești complet sincer, știi în adâncul tău. Noi doi 
aparținem unul altuia. Nu ai ezitat să mă salvezi. Ai simţit 
legătura dintre noi, nu-i așa? Începând cu clipa în care m-ai 
văzut pentru prima oară. Când am lipit biletul de geam. Ai 
simţit-o și tu, la fel ca mine. Aparţinem unul altuia. 

— Da, spuse Milan de vreme ce nu vedea altă variantă decât 
aceasta. 

— Ştii, nu-i așa? 


VP - 265 


El dădu aprobator din cap. 

Da. Nu fusese sigur. Nu sută la sută. Dar bănuise. 

Jakob o dăduse de gol. Cu câteva săptămâni în urmă. 

Pentru că nu permit ca Lynn să mă trateze așa, zisese 
bărbatul înainte să încerce să îl omoare pe Milan. 

Zisese Lynn. Nu Zoe! 

Dacă eu nu primesc nimic, atunci nici ea nu primește nimic. 

— Suntem făcuţi din același aluat, spuse Milan, iar asta aduse 
un nou zâmbet pe chipul lui Lynn. Sincer, deschis și ușurat. 

Ultimul ei zâmbet se pare. 

Lynn apăsă pe trăgaci îndată ce îl văzu pe Milan sărind spre 
ea. 


VP - 266 


74. 


Astăzi 
Penitenciarul Tegel 


— Așadar ai omorât-o până la urmă? 

Vocea lui Zeus răsună izbindu-se de gresia din spălătoria 
închisorii. 

Părea consternat. 

— Stau și ascult toată istoria asta din seria „O mie și una de 
nopţi de coșmar” numai ca să aflu până la urmă că ești într- 
adevăr vinovat, ucigaș de fete nenorocit? 

— Ea singură a tras. 

— Și chiar vrei să cred asta? 

Zeus strigă după Călcău să intre și să nu uite fierul de călcat, 
dar Milan nu observă să se audă vreo mișcare afară, în spatele 
ușii. 

In schimb, Zeus se apropie și mai mult de el. 

Of, ce se mai săturase de bărbații ăștia în vârstă. Tatăl lui, 
Karsov și acum mafiotul ăsta mizerabil. Milan își propuse să-i 
tragă una înfumuratului cu cărarea dreaptă încât să-i zboare 
ochelarii de pe morcov. Voia să rezolve măcar asta înainte să fie 
bătut sau violat din nou sau poate chiar omorât. 

— Ştii ce cred eu? întrebă Zeus. 

Respirația lui avea un miros rânced, vocea îi era mai 
înfierbântată, deși Milan fusese cel care vorbise în tot acel timp 
ca să își salveze viața. 

— Eu cred că îmi povestești un mare căcat, care m-a făcut să 
pierd o noapte din viaţa mea, iar acum Călcău o să-ţi nimicească 
fundul pentru asta. UNDE NAIBA Al DISPARUT? 

Cu un „Na, în sfârșit” Zeus se întoarse în timp ce ușa 
spălătoriei se deschidea. Apoi se răsti la burtosul agent de 
penitenciar, pe care nu se aștepta să îl vadă în cadru: 

— Ce cauţi aici așa devreme? Am rezervat sala pentru încă 
două ore. 


VP - 267 


Tipul îmbrăcat în uniformă duse mâna la baston, un ritual 
practicat atât de des, pentru a arăta că este pregătit să 
folosească violenţa, încât probabil că devenise un automatism. 

— Avocatul lui e aici, spuse el, și miji ochii. 

Părea să nu îi placă deloc ceea ce vedea - prosopul plin de 
sânge pe care stătea Milan, rănile vizibile ce tocmai îi fuseseră 
cauzate. 

— Mi se rupe de avocatul lui. Ce vrea? 

— Are toate documentele la el. Robert Stern trebuie să fie un 
tip tare dacă a reușit să organizeze eliberarea la o oră așa de 
matinală. 

Agentul îi făcu semn lui Milan să se ridice, însă Zeus își duse 
degetul arătător la tâmplă în ideea de a arăta că omul are 
păsărele la cap. 

— Ai spus cumva eliberare? 

— Exact. Fata s-a trezit din comă. Se pare că a confirmat 
povestea păsăroiului ăstuia. 

Lynn. 

Milan tot vedea în vise momentul în care ajungea la timp 
lângă fată, reușind să facă glonţul să-i atingă doar mandibula. 
Din păcate însă, realitatea era mult mai sumbră decât viziunile 
pe care le avea în timpul coșmarurilor. In realitate, reușise chiar 
să-i smulgă arma de sub bărbie, însă ţeava ajunsese astfel fix 
deasupra tâmplei în secunda în care se declanșă împușcătura. 
Medicii spuseseră că nu avea să supravieţuiască. Se pare că se 
înșelaseră. 

— Dar amprentele lui? protestă Zeus. Era arma lui. 

— Ce știu eu? 

Întors spre Milan, burtosul strigă: 

— În picioare! 

Ridicându-se cu greu, Milan avea impresia că cineva pune în 
practică lupta cu odgonul folosindu-se de intestinele lui. 

— Hai, hai, hai, Berg! 

Agentul îi aruncă o salopetă de deținut. 

— Sau vreţi să mai rămâneţi puţin aici jos? Și, de fapt, cum ați 
ajuns aici, în primul rând? întrebă el cu ipocrizie. 

Durerile erau puternice, dar Milan reuși totuși cumva să se 
strecoare în salopetă. Desculţ, trecu de Zeus și apoi de agentul 
în uniformă târâindu-și pașii și clătinându-se ca și când ar fi 
mers pe sârmă. Când ajunse în dreptul lui, ofițerul îi șopti: 


VP - 268 


— Oamenii mei v-au căutat toată noaptea, Berg. Na, nu vreau 
să vă pun în cârcă o tentativă de evadare în caz că nu reușiţi să 
uitaţi ce s-a întâmplat în încăperea asta. Ne-am înțeles? 


VP - 269 


75. 


Vineri, ora 17.00. 
Cimitirul Waldfriedhof 


Nu îi venea în minte alt loc unde ar fi putut să îi caute. Și 
niciun loc mai potrivit pentru prima lui excursie de după 
eliberarea din închisoare. La urma urmei, tocmai văzuse 
moartea cu ochii; și unde, dacă nu în cimitir, e omul conștient 
de propria sa viaţă și mortalitate în aceeași suflare? 

Chiar dacă Zeus și brutele lui nu l-ar fi lichidat în dimineața 
zilei de azi, era doar o chestiune de timp până aveau să o facă. 

Ucigașii de copii nu o duceau prea bine în pușcărie. Indiferent 
dacă erau vinovaţi sau nu. 

Era înnorat și rece. După prima zi de Crăciun, Berlinul fusese 
cuprins de un minim de presiune atmosferică, iar temperaturile 
erau din nou specifice anotimpului. Milan venise cu taxiul și se 
apropia acum, cu gulerul ridicat, de intrarea în cimitirul 
Waldfriedhof. 

Nu avea nicio idee unde se afla mormântul familiei lui 
Lampert, dar nu întâmpină nicio problemă în a-l găsi. Gunther, 
însoţitorul permanent al lui Hulk, se înălța în zare ca un monolit 
într-un grup de trei persoane ce stăteau adunate în jurul unei 
pietre funerare întunecate din apropierea unei sălcii 
plângătoare. De departe, arăta ca un cioclu care își trimisese 
colegii acasă de vreme ce putea căra și singur sicriul. 

Lângă el, Andra și Lampert păreau a fi mici de statură. 

Milan păstră distanţa sprijinindu-se de trunchiul unui 
mesteacăn aflat la vreo zece metri de ei, dar se pare că 
instinctele lui Gunther reacționau chiar și la priviri aţintite spre 
spatele lui de la oarecare depărtare. Se desprinse de grup și se 
apropie de Milan. Figura lui feroce se potrivea cu cerul cenușiu 
și cu întregul decor. Și nu se însenină nici în clipa în care ajunse 
în faţa lui Milan. 

— Vreau să trăiesc până la ultima suflare, șopti Gunther. 

De ce vorbeau majoritatea oamenilor în șoaptă în cimitire? Le 
era teamă că o să trezească morții? 


VP - 270 


— Tim Bendzko. Melodia /ch bin doch keine Maschine, Sony 
Music 2016, răspunse Milan. Te deranjează versul pentru că toți 
oamenii trăiesc până la ultima suflare. Indiferent dacă vor sau 
nu. 

— Hm, mormăi Gunther satisfăcut. 

Arătă apoi spre mormântul lângă care stătuse adineauri 
zicând: 

— Lampert nu vrea să fie deranjat aici. 

Milan scutură din cap. 

— Nu cu el am treabă. Ci cu tine. 

— De ce? 

Doar o mică tresărire dintr-o sprânceană - dacă și atât - trădă 
faptul că Gunther era surprins. 

— Trebuie să-ţi mulţumesc încă o dată pentru cadoul de care 
ai făcut rost pentru mine. 

— Am crezut că pistolul era pentru Lynn? 

Milan observă că Andra își întoarse privirea spre ei. De la 
distanţă, părea că îi șoptește ceva lui Lampert, probabil un 
rămas-bun întrucât și ea se depărta acum de el. 

— Nu sunt sigur dacă ţi-am făcut într-adevăr o favoare, spuse 
Gunther și se întoarse la șeful lui. 

Era ca o schimbare a gărzii. Privirile Andrei și a lui Gunther se 
întâlniră preț de o secundă când cei doi trecură unul pe lângă 
celălalt. 

— Hei, zise Andra când ajunse suficient de aproape încât să-i 
cuprindă mâna lui Milan. 

Mâna ei era mai caldă decât a lui deși stătuse mult mai mult 
timp în frigul de afară decât el. 

— AȘ fi venit să te iau, dar nimeni nu mi-a spus când... 

— Totul e în regulă, e în regulă. Ai puţin timp? 

— Sigur. 

Făcură câţiva pași împreună, afundându-se în cimitir. Treceau 
pe lângă morminte în mare parte îngrijite. Milan vedea doar rar 
vegetație îngheţată sau plante veșnic verzi a căror culoare maro 
le contrazicea numele. l-ar fi plăcut să poată citi inscripţiile de 
pe pietrele funerare. Hotărâse în glumă de ceva timp ca pe 
piatra lui să scrie „Așa trebuia să se întâmple”. Acum nu mai era 
așa de sigur că fusese doar o glumă. 

— Cum se simte Lynn? întrebă Andra. 


VP - 271 


Respirația ei formă un nor gros în fața chipului ei micut. Purta 
o căciulă gri-albastră, trasă peste urechi, iar culoarea acesteia 
se asorta cu părul de dedesubt. Cercelul din nas strălucea ca și 
când ar fi fost din gheaţă și probabil că la fel se și simţea. 

— Stern zice că o să supraviețuiască. Dar va fi oarbă de acum 
înainte. 

— O, Doamne! 

Andra se opri în loc și îl privi pe Milan. 

— Nu știu ce ar trebui să spun. Adică, se pare că și-a omorât 
propria mamă. 

Scutură consternată din cap. Bocancii ei de parașutist 
scrâșneau pe pietriș și se auzea de parcă strivea nuci cu ei. 

— Și totuși e un copil. 

— E rea din fire, replică Milan. 

— Nu spune asta. Nimeni nu e așa. 

O, ba da. Dacă ai ști tu. 

Milan se opri în loc și cuprinse și cealaltă mână a Andrei. 
Stăteau faţă în faţă ca niște școlari timizi înainte de prima lor 
oră de dans. 

— Eu știam. 

— Ce? 

— Știam că Lynn m-a minţit. 

Pe mine. Pe medici. Pe polițiști. 

Aproape că scăpase. _ 

Andra nu spuse nimic. li acordă lui Milan timpul de care avea 
el nevoie pentru a-i explica în detaliu cum anume pusese în 
pericol vieţile tuturor. 

— Ştii, pe Rügen, când Jakob era pe cale să mă omoare. Își 
lipise deja arma de fruntea mea. Dacă nu ai fi venit tu... 

Își retrase mâinile din ale ei și continuă. 

— Atunci, mi-a spus Jakob. Era lucid când mi-a zis că Lynn l-a 
dus de nas și că nu avea să o lase să primească vreun ban. La 
momentul respectiv nu mi-am dat seama ce însemna asta. Nu 
puteam să gândesc deloc. Dar, mai târziu, nu puteam să-mi scot 
din minte ultimele propoziții rostite de Jakob. 

— De ce nu mi-ai spus și mie? 

Andra era revoltată. Pe bună dreptate. Îl prinse de braţ și îl 
trase în spate, iar el simţi acea mișcare ușoară ca și când i s-ar 
fi lipit un fier înroșit pe umăr. 

— Doamne, ai lăsat-o să intre în căminul nostru. În casa mea. 


VP - 272 


— Am avut grijă să nu se întâmple nimic rău. 

— Cum? 

Buza de jos a Andrei tremura. Nu părea să fie furioasă. Mai 
degrabă neliniștită. 

Nu înţelegea nimic pentru că nu voia să priceapă. Asta e 
iubirea, se gândi Milan. Ne face să vedem doar lucrurile pe care 
vrem să le vedem. Atât de mult timp până când, într-un final, e 
imposibil să mai negăm adevărul. Și atunci e, de cele mai multe 
ori, prea târziu. 

— Gunther mi-e făcut rost de o armă. Cu gloanţe de alarmă. 
Am avut grijă ca Lynn să mă vadă când ascund arma în 
noptieră. 

— Glumești. 

Milan dădu aprobator din cap fără să vorbească. 

— Nu eram sigur. Trebuia să o ispitesc cumva. 

— Deci de aceea nu e moartă, spuse ea. Arma nu era 
încărcată cu muniţie adevărată. 

Lui Milan i se frângea inima când o vedea pe Andra încercând, 
chiar și acum, să găsească binele din acţiunile lui. Cât de tare 
putea să orbească iubirea. 

— O, ba da. Muniția era chiar foarte adevărată, Andra. Vezi tu, 
puteam la fel de bine să-l rog pe Gunther să o încarce cu 
muniţie complet inutilă. Dar am vrut... 

„„„ca fata să se rănească. Nu atât de grav încât să moară, dar 
suficient de mult încât să fie afectată toată viața. Atât de tare 
încât să nu mai poată să rănească din nou vreun om de vreme 
ce este nevoită să-și folosească toate puterile ca să compenseze 
o afecțiune mult mai puternică și mai concretă decât impulsul 
din ea de a face rău. 

Pentru ca minus cu minus să facă până la urmă plus. 

Milan nu spuse asta cu voce tare întrucât una era să 
gândească acele adevăruri îngrozitoare și cu totul altceva era să 
le împărtășească cu un om pe care îl iubea. În ciuda a tot ce se 
întâmplase. Așadar, zise doar: 

— Am vrut să ajungă așa ca mine. 

— Nu înțeleg, spuse Andra cu lacrimi în ochi. Eşti un om 
minunat, afectuos, bun și binevoitor. 

— Nu. Sunt total opusul. 

Tatăl meu avea dreptate. De la bun început. 


VP - 273 


— Vită-te la mine. Tu mă cunoşti ca şarlatan, bătăuș, cineva 
care ascunde cadavre, torturează oameni și da, toate astea m- 
au afectat. 

Milan privi înapoi spre salcia plângătoare și mormântul 
familiei lui Lampert lângă care nu mai stătea nimeni. Hulk și 
Gunther plecaseră. 

— Niciun om normal nu s-ar fi lăsat tras în nebunia asta. Aș fi 
putut să-mi întorc privirea sau să informez poliția, dar s-a 
întâmplat exact ceea ce Karsov a vrut să evite. Îndată ce capul 
mi s-a eliberat și nu a mai trebuit să lupt contra mea, răul și-a 
redobândit în mine locul lui înnăscut. Am devenit furios, am vrut 
să mă iau la bătaie, să lovesc oameni fără motiv și... 

— Încetează. Încetează! 

Andra aproape că ţipase. Tremură, înghiţi și apoi îi spuse: 

— Te iubesc, Milan. Și nimic din ceea ce spui nu poate 
schimba asta. 

Se scufundă în braţele lui. 

— Te iubesc. 

Milan îi dădu jos căciula, o lăsă să cadă pe pământ fără a-i 
acorda atenţie și o sărută pe Andra pe ureche. 

— Și dacă am, cum să-ţi dovedesc? șopti el. 

— Ce? 

— Răul există și e ereditar. 

— Nu. 

Andra se desprinse de el și îl lovi în piept. O dată. De două ori. 

— Nu! 

— Nu ai cum să negi. Bunicul meu a fost un psihopat, iar eu 
am genele lui. 

O a treia lovitură. 

— Și ce dacă? Omul are voință proprie. Poate să lupte. Chiar 
și împotriva celor mai mari greutăţi. Chiar și împotriva lui însuși. 
Ai demonstrat asta deja de nenumărate ori. Sau ţi-ai acceptat 
cumva analfabetismul? Nu. Din contră, te-a împins spre realizări 
impresionante. 

Pumnul ei lovi o ultimă oară pieptul lui Milan, după care Andra 
își șterse nasul cu mâneca. Nu mai plângea acum. Era doar 
epuizată, la fel ca Milan. 

— Și dacă o să dau greș? Dacă o să pierd în lupta asta cu 
mine însumi? o întrebă el. 

— Atunci așa să fie. 


VP - 274 


Patru cuvinte. Propoziția aceasta, atât de concisă și simplă, îi 
luă vântul de sub aripi. Milan se lăsă să cadă în braţele Andrei și 
simţi izbucnind deodată durerea din toate rănile adunate de 
corpul lui în timp. Umărul dislocat în tubul de rufe, craniul spart 
de mai multe ori, rana de la împușcătura din piept, cicatrizată 
deja, și tensiunea din măruntaie cauzată de recentul viol. O 
simfonie a durerilor din cauza căreia nu putea să-și miște mâna 
nici măcar cu un milimetru. De pe omoplatul Andrei spre 
buzunarul pantalonilor lui, în care avea scrisoarea pe care 
intenționase să i-o dea de fapt partenerei sale. 

In semn de rămas-bun. 

El însuși o pescuise din cutia poștală în urmă cu o oră. O 
fotografiase și folosise o aplicaţie de scanare din telefon care îi 
citise rezultatele cu voce tare. 

Formularul conţinea multe propoziţii cu multe cuvinte străine, 
însă, la final, doar un singur cuvânt era relevant. Chiar la sfârșit, 
în ultimul paragraf. 

— Te iubesc, spuse Andra deja pentru a zecea oară fără să 
știe pe cine strângea în brațe. 

Milan o lăsă în pace și nu îi spuse adevărul. 

Nici în cimitir, nici în drum spre mașină și nici în timpul 
călătoriei spre locuința Andrei, unde îi aștepta Louisa. In fața 
televizorului, în loc să facă teme. 

Apoi mâncară cina împreună și vorbiră despre școală, planuri 
de vacanţă și noul curs pentru adulţi cu o abordare cu totul 
nouă, și anume de a-i sprijini pe analfabeți, iar Milan dădu 
aprobator din cap și râse și încercă să se convingă că o să 
reușească. 

In timp ce lumânările de pe masă ardeau lent și seara se 
transforma în noapte, Milan luă o decizie. 

Se scuză, le lăsă pe fete pe canapea și merse la baie. Ajuns 
aici, rupse scrisoarea pe care intenţionase să i-o dea Andrei în 
acea după-amiază în cimitir și șterse adevărurile din ea cu 
ajutorul apei din canalizarea Berlinului. 

Pozitiv. 

Milan trimisese două probe. Părul lui și părul lui Lynn, pe care 
îl furase de pe peria fetei încă de dinainte să se desfacă toate 
cadourile. 

Rezultatul testului: pozitiv. 


VP - 275 


Nu și-ar fi închipuit niciodată că acel cuvânt avea să aibă 
vreodată o conotaţie atât de profund negativă în viaţa lui. 
Paternitate cu o probabilitate de 98,7 la sută. Dacă ar fi vrut să 
parieze împotrivă, șansele ar fi fost la fel de mari ca acelea ca o 
femeie să rămână însărcinată printr-o simplă penetrare, însoţită 
de picătura plăcerii. 

Milan își spălă mâinile și își privi în oglindă chipul obosit și 
slăbit. Gândindu-se că avusese de-a lungul vieţii șanse și mai 
mici de 1,3 la sută, se întoarse în sufragerie, o mângâie pe 
Andra pe păr, le zâmbi ei și Louisei și se comportă ca și când ei 
trei ar fi fost un fel de familie. 

Ca și când ar fi avut într-adevăr o șansă. 


VP - 276 


Dedesubturi și mulțumiri 


Nu obișnuiesc să întocmesc statistici, dar una dintre 
întrebările pe care le primesc cel mai des este cu siguranţă cât 
de mult timp investesc în munca mea de cercetare. 

(Asta după întrebările dacă nu cumva îmi filează o lampă mie 
însumi și cum doarme soţia mea noaptea lângă mine. Răspunsul 
la cea din urmă ar fi „ca un bebeluș”. Având în vedere faptul că 
de curând am avut în baie o canistră cu sânge artificial, pe care 
Sandra l-a folosit ca să-și completeze „outfitul” cu ocazia unui 
concert de rock, eu sunt de fapt cel care ar trebui să aștepte cu 
ochii larg deschişi până când răsuflările din jumătatea vecină de 
pat devin încet, încet regulate... dar deviez din nou de la 
subiect.) 

Cercetarea nu se desfășoară (cel puţin în cazul meu) după o 
schemă de lucru standardizată. De fapt, am realizat că cea mai 
importantă parte a muncii mele de cercetare are loc atunci când 
mă aflu într-o cu totul altă misiune. De exemplu, am fost invitat 
la un moment dat de bunul meu prieten și fanatic al fitnessului, 
Karl-Heinz Raschke, la un meci de box în care fiul lui, Leroy, 
(antrenat de Kalle) lupta în cadrul unei competiţii profesioniste. 
Datorită relaţiilor bune pe care le aveam cu antrenorul, am 
primit un loc în primul rând și am ajuns să stau lângă niște tineri 
cu tatuaje foarte ostentative. Fiind, ca oricare alt autor, groaznic 
de curios, i-am întrebat ce i-a adus în sala de box din Potsdam și 
cu ce își câștigă existenţa. M-au privit amuzaţi și au mormăit 
ceva despre „tatuaje și chestii de genul ăsta”. 

e 

M-am setat imediat pe modul de cercetare și am săpat mai 
adânc: „Am auzit că nu e așa de ușor să deschizi un salon de 
tatuaje și că dacă ajungi să faci asta în Berlin-Brandenburg 
trebuie să plătești o taxă de protecţie foarte mare. Și voi trebuie 
să faceţi asta?” S-au uitat la mine de parcă i-aș fi întrebat dacă 
au auzit de noul trend cool de tatuaje făcute pe coccis. Și au 
negat scuturând din cap. 

În pauza dintre două lupte m-am întâlnit cu amicul meu Fruti 
(inspiraţia vie pentru Diesel din cărțile Amokspiel și Passagier 


VP - 277 


23), care m-a bătut pe umăr și mi-a zis: „Ehe, te-ai așezat fix 
lângă pacienţii potriviţi din primul rând”. L-am întrebat ce vrea 
să zică, iar el a completat: „Păi, nu i-ai recunoscut după tatuaje? 
Tipii sunt Hells Angels”. 

Moment în care eu m-am gândit: „Na, bravo, chiar ai întrebat 
niște membri ai Hells Angels ce meserie au? Și dacă trebuie să 
plătească ei înșiși taxe de protecţie?” 

Unde vreau să ajung: eu credeam că merg la un meci de box 
și fac cercetări în domeniul boxului, dar până la urmă am plecat 
de acolo cu niște cunoștințe din scena motocicliștilor, pentru că 
bărbaţii s-au amuzat așa de tare pe seama tolomacului de 
scriitor de lângă ei încât mi-au înmânat cărţile lor de vizită 
pentru eventualitatea în care urma să am nevoie de mai multe 
informaţii despre „scenă”. Sau de un tatuaj pe coccis. 

(J 

Ceva asemănător mi s-a întâmplat la târgul de carte din 
Frankfurt din anul 2017. Pornisem de la premisa că mă voi 
întâlni acolo cu alți colegi autori și cu reprezentanţi de edituri, 
dar mai ales cu dumneavoastră, cititoare și cititori. Nu m-am 
așteptat totuși să intru în contact cu oameni care nu pot să scrie 
sau să citească, și anume tocmai la standul asociaţiei de 
autoajutorare Alfa-Selbsthilfe. Analfabeţi la un târg de carte? 
Ceea ce părea iniţial o contradicţie s-a dovedit a fi pentru mine 
o experienţă care mi-a deschis ochii în adevăratul sens al 
cuvântului. 

Conform cercetărilor recente, în Germania locuiesc peste 6,2 
milioane de oameni „insuficient literați”, cunoscuţi și sub 
numele de analfabeți funcțional. (Asta înseamnă un grup mai 
mare decât cel al persoanelor care iau o carte în mână o dată 
pe săptămână!) Adulţi ale căror abilităţi de scriere și citire nu 
sunt suficiente pentru a le permite să participe la viaţa socială și 
profesională așa cum suntem obișnuiți noi. De exemplu, pentru 
că nu pot să descifreze ecranul cu instrucțiuni al automatului cu 
bilete de călătorie, nu pot să deslușească ce scrie pe formularul 
de înregistrare la evidenţa populaţiei sau nu pot citi meniul din 
restaurant. Să nu mai vorbim de prospecte, manuale de 
utilizare, articole de ziar, reviste, cărţi, scrisori, articole online 
sau postări de pe reţelele sociale. Noi, cei care putem citi, nu ne 
putem imagina cu ce greutăţi se confruntă acești oameni în 
lumea scrisului în care trăim cu toții. 


VP - 278 


Greutăţi pe care cei afectaţi reușesc să le depășească prin 
strategii deosebit de creative de vreme ce 62,3% din analfabeți 
sunt activi pe piaţa muncii. 

Metodele prin care Milan încearcă în Cadoul să-și facă meseria 
de chelner fără a i se descoperi secretul sunt inspirate dintr-o 
poveste de viaţă reală. 

Trebuie să menţionez aici însă că forma severă de 
analfabetism de care suferă Milan, așadar alexia completă, 
reprezintă de fapt o excepţie. La fel ca el, puţinele persoane 
afectate de această tulburare sunt total incapabile de a citi chiar 
și o singură propoziţie. Majoritatea analfabeţilor însă ar fi 
suprasolicitaţi la vederea prezentului paragraf. 

Și, la fel ca Milan, trăiesc în rușine și cu o teamă permanentă 
de a fi depistaţi și consideraţi bătuți în cap, proști, bolnavi sau 
inutili. Totuși, analfabetismul nu este o boală, nu are o cauză 
singulară și în niciun caz nu este o dovadă a lipsei de 
inteligenţă. 

Tim-Thilo Fellmer este cel mai bun exemplu în acest sens. La 
fel ca mulţi alţii, el a căzut din schemă când era școlar. 
Educatori suprasolicitaţi, clase aglomerate, lipsă de profesori. 
Dacă suprasolicitările din casa părintească și din școala primară 
sunt îndepărtate prea târziu, copilul nu mai poate să recupereze 
ce a pierdut nici măcar în ciclurile următoare. După unsprezece 
ani, Tim-Thilo și-a obţinut diploma de absolvire a gimnaziului, 
dar nu putea să citească și să scrie cum trebuie. Astăzi, după un 
lung drum al suferinţei, a reușit să înveţe, cu multe eforturi, tot 
ceea ce a ratat în trecut. Între timp, a devenit autor și chiar 
editor. In această calitate l-am și cunoscut pe acest om 
admirabil - a cărui poveste de viaţă sună ca un basm demn de 
Hollywood - la Târgul de carte din Frankfurt, unde ducea o 
campanie de conștientizare a populaţiei cu privire la problema 
analfabetismului în Germania, el însuși fiind una dintre victime. 

Mi-am dat seama imediat de trei lucruri. Primul: un analfabet 
este personajul principal ideal pentru un roman. Rareori am 
întâlnit oameni care să aibă o stofă de erou mai pronunţată 
decât cei de la standul Alfa-Selbsthilfe. Persoane care au fost 
cândva sau încă sunt afectate de această problemă și care 
prestează munci intelectuale de rang superior pentru a se 
impune într-o lume modelată de cei care stăpânesc cititul. Al 
doilea: vreau să sprijin munca tovarășilor de luptă voluntari și 


VP - 279 


mă bucur că am ajuns între timp să fiu protectorul asociaţiei 
Alfa-Selbsthilfe. O asociaţie care militează, printre altele, pentru 
întărirea celor afectaţi, pentru o promovare activă a dreptului 
acestora la educație și de a primi acces la instruire. Și al 
treilea... ăăă, tocmai am uitat. 

Dacă vă interesează acest subiect, doriţi să primiţi mai multe 
informaţii sau să sprijiniți eforturile asociaţiei, găsiţi materiale 
detaliate și un număr de cont rezervat donațiilor pe pagina mea 
de internet www.sebastianfitzek. de. 


VP - 280 


virtual-project.eu 


violin 


VP - 281