Panait Istrati — Familia Perlmutter

PANAII ISIRAII 


FAMILIA PERLMUTIER 


BATRÂNII PERLMUTTER. 

Constanţa e un rnic Stambul românesc tolărut alene pe anticul 
promontoriu al Măru Hegre sanchihicat de exilul lui Gwidiu, poetul 
nefericit a cărui statuie visătoare împodobeşte piața ce-i poartă 
numele şi face să bată în piepturile romănilor toată mândra gintei 
latine. Turci, ovrei, bulgari, armeni, greci, tătari forfatesc într-o 
pitorească promiscuitate, discută tot felul de afaceri şi fac s-ajungă 
la urechule romămlor toate dhalectele Levantului, Auci, călătorul 
cosmopolit se zirte la el acasă, găseşte mâncări gătite după gustul 
lui, oameni care-i plac şi deprinderi care 1 se potrivesc. 

Din 1906, Constanța a devenit cel rai irnportant port balcanic. În 
anul acela, guvernul romăn a inaugurat, pe socoteala sa i, s-o 
recunoastem, cu preţul a mari sacrificu, uni serviciu regulat cu patru 
nave rapide care tac cursa Constanța-Constanhinopol-Pireu-Srrurna- 
Alexandria Egiptului. În felul ăsta, într-o singură săptămână, 
călătorul care lua la Paris Orient-Exprezul, putea ajunge pe 
pământul taraormuilor în modul cel mai confortabil şi fără altă bătaie 
de cap, decât să sară la Constanța din expres în pachebot, Acesta, 
alb ca o lebădă, şi arzând în căldări țiței, făcea 17 noduri pe oră şi 
dădea, în cele mau favorabile condiții, un deheit de câteva zeci de 
mii de lei aur pe călătorie. Poporul romăn, căruia nu-i căloa 


LE că 1Â] 


PANAII ISIRAII 
PAMILIA PERLMUITIER 


BĂTRÂNII PERLMUTTER. 

Constanţa e un mic Stambul românesc tolănit alene pe 
anticul promontoriu al Mării Negre sanctificat de exilul lui 
Ovidiu, poetul nefericit a cărui statuie visătoare 
împodobeşte piaţa ce-i poartă numele şi face să bată în 
piepturile românilor toată mândria gintei latine. Turci, 
ovrei, bulgari, armeni, greci, tătari forfotesc într-o 
pitorească promiscuitate, discută tot felul de afaceri şi fac s- 
ajungă la urechile românilor toate dialectele Levantului. 
Aici, călătorul cosmopolit se simte la el acasă, găseşte 
mâncări gătite după gustul lui, oameni care-i plac şi 
deprinderi care i se potrivesc. 

Din 1906, Constanţa a devenit cel mai important port 
balcanic. În anul acela, guvernul român a inaugurat, pe 
socoteala sa şi, s-o recunoaştem, cu preţul a mari sacrificii, 
un serviciu regulat cu patru nave rapide care fac cursa 
Constanţa-Constantinopol-Pireu-Smirna-Alexandria 
Egiptului. În felul ăsta, într-o singură săptămână, călătorul 
care lua la Paris Orient-Expresul, putea ajunge pe pământul 
faraonilor în modul cel mai confortabil şi fără altă bătaie de 
cap, decât să sară la Constanţa din expres în pachebot. 
Acesta, alb ca o lebădă, şi arzând în căldări ţiţei, făcea 17 
noduri pe oră şi dădea, în cele mai favorabile condiţii, un 
deficit de câteva zeci de mii de lei aur pe călătorie. Poporul 
român, căruia nu-i călca niciodată piciorul pe ele, plătea cu 


trufie, gândind la nobilele sale origini, dar asta era altă 
poveste... 

În dimineaţa aceea de sfârşit de octombrie, Dacia intrase 
în portul Constanţa pe o vreme foarte proastă. Era la a treia 
cursă. Morocănoşi şi palizi, cei câţiva pasageri care 
coborâseră se eclipsară foarte repede, luaţi, aproape toţi, 
de trăsura unui mare hotel. După care, vaporul păru să 
răsufle uşurat - bijuterie de-un alb imaculat, profilându-se 
de-a lungul cheiului negru şi pustiu pe care o santinelă 
preocupată îl măsura de la un cap la altul cu paşi obosiţi. 

Şi iată-i apărând, unul câte unul, ca şoarecii, funcţionarii, 
bucătarii, mateloţii, cărora serviciul le permite s-o şteargă 
aproape imediat după acostare. Unii se despărţiră îndată, 
cu câte o strângere de mână grăbită şi cu două vorbe spuse 
la repezeală. Ăştia erau „băieţii însuraţi”. Ceilalţi, „băieţii 
de treabă”, se duceau în grupuri mici să bea un pahar de 
vin „românesc” şi să guste o bucăţică de „pastramă” de 
berbec în vreo tavernă, pe care în Levant numai ovreii ştiau 
să le chivernisească pe gustul amatorilor de „bucățele 
rare”. 

Îşi făcu apariţia şi Sotir. Era scrupulosul cambuzier de pe 
Dacia, omul care nu se grăbea niciodată sau, în orice caz, 
nu arată că s-ar grăbi. Era cel mai vechi dintre navigatorii 
români din leatul lui, foarte respectat de toată lumea, fie ei 
superiori sau subalterni, pentru numeroasele lui stagii pe 
vapoarele străine, pentru experienţa lui vastă şi pentru că 
vorbea câteva limbi fără să o facă pe grozavul. Fire 
melancolică, totdeauna distrat, Sotir era punctual „ca orice 
om căruia nu-i place să primească bobârnace”. Şi cu toate 
că era prea solitar pentru un marinar, camarazilor lui le era 
drag, şi între ei îi ziceau „bărbosul”. Pentru că Sotir, din 
toată marina română, era singurul care avea barbă atât de 
frumoasă, creaţă şi sură; dar părea sălbatec, gata de 
bătaie, temperament de cambuzier veritabil. De fapt, viaţa 
lui nimeni n-o ştia decât din auzite. Nu-i plăcea să facă 
confidenţe. 


Sub braţ cu un pachet de trufandale exotice - curmale, 
ananas, nuci de cocos - Sotir, punând piciorul pe uscat, 
oferi santinelei un pachet de ţigări egiptene. Ostaşul îi 
mulţumi: 

— Numai dumneata, domnu' Sotir, te mai gândeşti şi la 
noi, amărâtele de santinele. 

— Deh, fiule, poate că ăilalţi au griji mai multe decât mine! 

Din port, cambuzierul porni drept spre strada Mangaliei, 
mahalaua cea mai nenorocită a Constanţei, înţesată, 
inaccesibilă din septembrie până-n aprilie. Dar Sotir era om 
de nădejde, avea picioare bune şi inimă la fel. Şi, mai ales, 
ştia ce vrea. 

— Mai întâi, hai să le spunem bună ziua bătrânilor 
Perlmutter. 

Şi intră în curtea desfundată pe care o revede întotdeauna 
cu plăcere. Tocmai în clipa aceea apăru Hanăle, o fetiţă de 
zece ani, puţintică, o miniatură a Estherei, brună şi slăbuţa, 
ultimul copil al lui Perlmutter. Era îmbrăcată curăţel în 
dimineaţa asta, cu o rochie roşie. Şi ochii ei rotunzi, cu 
lumina strălucitoare, mari-deschişi, păreau să plutească cu 
dispreţ pe deasupra noroiului din jur. 

— Veniţi la noi? Exclamă fetiţa într-o românească curată, 
văzându-l pe Sotir. Dar nu-i nimeni acasă! Ştiţi, azi e şabăs, 
e Yom Kippur! Părinţii mei s-au dus la sinagogă, să se roage 
şi să postească toată ziua. 

— De-asta, gândeşte Sotir, sunt închise toate prăvăliile 
evreieşti în dimineaţa asta. Deh, e ziua cea mare, când ei îşi 
cer iertarea păcatelor pe tot anul! Avrum Perlmutter o să-şi 
petreacă toată ziua cu Iehova, alături de mentorul său, de 
reb Zalman, aşa că să-i lăsăm în pace. 

În timpul ăsta fetiţa-i dădea zor cu gânguritul, părea prea 
serioasă pentru vârsta ei. 

— Şi-am să postesc şi eu pân'deseară. Pentru prima oară 
anul ăsta, c-am împlinit unsprezece ani! Şi ananasul ăsta-i 
pentru noi, ca data trecută? 


— Fireşte, răspunse Sotir, puţin cam ursuz, e pentru tine 
şi pentru bătrâni, din partea fratelui tău Isaac. Nu vrei să-l 
mănânci acuma? 

— Oh, nu! Cum se poate?! Ce-o să zică reb Zalman?! 

Şi fetiţa, jenată, aruncă o privire în jur, să vadă de nu 
cumva această prozaică sugestie fusese auzită de vreo 
ureche indiscretă. Dar, liniştită, întinse mâinile spre pachet. 

— Am să-l duc în casă. 

— Ba nu, spuse în glumă Sotir. Nu vreau să te ispitesc. Eşti 
în stare să-l mănânci pe ascuns. Pachetele astea două sunt 
pentru voi, am să vi le aduc mâine. 

Şi marinarul plecă agale, impasibil, pierdut cu totul în 
gândurile lui. 

— Ce rasă plină de mistere. Ovreii ăştia, tot ce fac, fac cu 
frenezie. Nici un neam nu-i ataşat cu atâta pasiune violentă 
de trecutul său; şi cu o pasiune tot atât de violentă, îl 
părăseşte. Ei se manifestă sau se reneagă, la fel de 
nebuneşte... E un mister! 

A doua zi aproape că se-nserase când Sotir intra în curtea 
sordidă de pe strada Mangaliei, în fundul căreia bătu timid 
la o uşă prăpădită. Rifca, îmbătrânită şi gheboşită, o crăpă 
cât să poată scoate capul afară, dar recunoscându-l pe 
prieten, se dădu îndărăt, o deschise larg, încurcându-se în 
vorbe: 

— Ah, dumneata eşti, kir Sotir! Intră! Să-ţi dea Dumnezeu 
zile, omule cu veşti bune! Intră! Ce bucurie, ah, ce bucurie! 

Apoi, strigând către bărbatul ei: 

— Avrum, Avrum! A venit kir Sotir! 

Sotir se afla din nou în odaia mare a croitorului sărman. 
Miros de ceai, de stofe, de mangal încins în fierul de călcat. 
Cald ca într-o baie. Aer stricat. Dezordine, sau mai curând 
indiferenţă faţă de tot ce nu mişcă... 

Cu nasul în abajurul unei lămpi cu gaz, Avrum făcea să 
duduie pământul cu maşina lui de cusut şi îi trebui un timp 
până să audă chemarea nevesti-sii. În fine, opri ţăcănitul 
acela asurzitor, privi pe deasupra ochelarilor şi, se ridică, 


biet bătrân sfrijit, alb tot, dar cu ochii încă strălucitori, cu 
mersul sigur: 

— Sunt fericit să-ţi pot strânge mână, kir Sotir, spuse el 
într-o românească corectă. Ia, te rog, loc aici lângă reb 
Zalman. 

Într-un colţ luminat puternic de o a doua lampă, şedea, 
într-o aureolă de tihnă senină, reb Zalman, un bătrân cu 
barbă mare, căruntă, şi cu perciuni lungi. Bea ceai şi îşi 
ştergea cu gravitate picăturile de sudoare de pe frunte. Pe 
cap avea o tichie neagră, pe care n-o scotea niciodată. 

Când Sotir se apropie de el, se ridică în picioare cu ceaşca 
într-o mână şi pe cealaltă o întinse spre marinar cu 
degetele răsfirate, după obiceiul evreiesc, rostind stâlcit 
cuvintele româneşti: 

— Fii binevenit, prietene Sotir. Ei, cum a fost călătoria? S- 
a-ncheiat cu bine? 

— Binişor, reb Zalman. 

— Dumnezeu să te ocrotească-ntotdeauna, zise Rifca, şi pe 
pământ şi în călătoriile pe mare, pentru că ţi-e milă de bieţi 
ovrei ca noi. 

— Mulțumită dumitale, kir Sotir, adăugă Avrum, mai 
putem şi noi să aflăm câte ceva despre soarta nefericitului 
nostru Isaac, care se stinge departe de noi, acolo-n Egipt... 

— Fie-ţi milă de noi, lehova, Dumnezeul nostru, oftă Rifca 
ridicând spre tavan chipul ei radiind dureros. 

Şi după ce murmură în idiş câteva cuvinte de neînțeles 
acoperindu-şi faţa cu mâinile ei mici şi grăsuţe, duse colţul 
şorţului la ochii înroşiţi şi, înseninată, îi explică lui Sotir: 

— Avrum al meu, dintotdeauna am spus-o, n-a fost destul 
de sever cu copiii noştri. Aşa c-am fost greu pedepsiţi. M-am 
rugat de mila Cerului. Sărmana de mine... 

Apoi se grăbi să aducă ceai celor trei bărbaţi ce şedeau în 
jurul lămpii. 

— Şi, cu şcoala dumitale, mai merge, mai merge, reb 
Zalman? Întrebă Sotir cu interes. Desigur, copiii tot te mai 
necăjesc şi părinţii tot nu-ţi plătesc...! Hai cu mine în Egipt, 


acolo au nevoie, s-ar părea, de rabini care să-i înveţe 
Talmudul, şi ai să găseşti copii cuminţi, pe care să-i înveţi 
să-l cinstească pe Iehova. 

— Eu, de-aici nu mă mişc. Sotir, eu sunt un sedentar, n-am 
nici o poftă de călătorit. Nu-i peste tot aceeaşi lume? Nu-s 
aceiaşi oameni? De-atâtea ori chiar dumneata mi-ai spus-o, 
dumneata care de douăzeci de ani baţi continentele. Cât 
despre mine, Dumnezeu m-a trimis la Constanţa, uite, 's 
mai bine de patruzeci de ani de-atunci, şi cu toate că aici 
sunt ovrei puţini şi că, de când s-a prăpădit nevastă-mea şi 
se odihneşte-n pace-n cimitirul din Constanţa, n-am alţi 
prieteni decât pe Perlmutteri şi am să rămân aici, legat de 
trecut, toată viaţa. Nu-mi plac schimbările, cum îi place 
tineretului de azi şi cum îţi place şi dumitale, Sotir. Mi se 
potriveşte mai bine statul pe loc; pentru că, numai în 
continuitate e credinţă. 

— Eşti modest, reb Zalman. Te îngropi într-o viaţă ştearsă 
şi umilă, cu toată învăţătura dumitale mare. Nu vrei să ştii 
de beţia spaţiilor vaste şi de schimbările neaşteptate! 

— Şi dumneata, Sotir, care nu vrei să ştii de beţia unei 
vieţi sedentare ovreieşti ce-ţi umple inima şi sufletul! În 
adevărata umilinţă în faţa lui lehova inima îşi află împăcare. 
Trufia-i ceea ce face pe copii să se abată de la calea 
părinţilor lor... 

— E logic, zău, exclamă Sotir. Copiii calcă-n picioare 
trecutul. Trecutul nu trebuie să se prelungească-n viitor, 
dacă suntem cu-adevărat prietenii progresului omenesc. 
Copiii au dreptul la revoltă! 

— Da, Sotir. Ai dreptate. Dar uiţi că viitorul îşi trage seva 
din trecut, şi trebuie să-l menajeze, pentru că-i datorează 
experienţa. 

— E-o fericire că-l avem pe reb Zalman cu noi, făcu Rifca, 
aproape cu voioşie. Ce ne-am fi făcut fără sprijinul lui! Nici 
Avrum, nici eu n-am fi fost pe lumea asta, fără prietenul şi 
duhovnicul nostru cel mai bun... 


— Şi fără kir Sotir, completă Avrum, care totdeauna 
înainte de a pleca în ţări îndepărtate vine să ne facă o vizită, 
ce-am mai fi ştiut noi despre soarta copiiilor noştri? Da, kir 
Sotir, dumneata aduci câte un pic de bucurie în casa asta 
tristă... 

— E-adevărat, aprobă Rifca. Păcat că eşti un „goi”, kir 
Sotir. Ştii că reb Zalman e puţin rudă cu noi? Şiele un 
Perlmutter. E... cum să-ţi explic eu... Bunicul lui era văr de- 
al doilea cu tatăl bărbatului meu, nu-i aşa, Avrum? 

— Lasă astea, Rifca. Să vedem mai bine ce ne spune kir 
Sotir. 

— Ai dreptate, Avrum. Spune, kir Sotir, cum îi merge lui 
Isaac al nostru? E-adevărat că-i sănătos, cum ne scrie el? 

Hanăle, care tocmai desfăcuse pachetul adus de Sotir, 
citise cele câteva rânduri scrise-n grabă în idiş şi asista cu 
gura căscată la toată conversaţia, din care nu-i scăpa un 
cuvânt. 

— Îi merge bine, îi merge foarte bine, răspunse Sotir cu o 
vivacitate pe care reb Zalman o găsi cam forţată. 

Perlmuterii îl fixară îngrijoraţi pe marinar; mama insistă: 

— Nu-i prea slab? 

— Nu-i slab deloc. 

— Câştigă bine? 

— Destul de bine... când lucrează. 

— Cum, „când lucrează”? Nu lucrează întotdeauna? 

— Nu, fireşte că nu. Câteodată n-are de lucru, cum se- 
ntâmplă oricărui muncitor. 

— Ah, acuma-nţeleg de ce ne cere de-atâtea ori parale. Şi 
cu toate astea, Isaac e-un pălărier cum nu erau mulţi ca el 
în Bucureşti. Ar trebui să aibă totdeauna de lucru. 

— Da, aprobă Sotir, Isaac e un pălărier foarte bun, numai 
că, asta-i, în Egipt se poartă mai mult fesul. 

— Dracu' să-l ia de fes! Blestemă Rifca, ridicându-se să se 
ducă după ceai. 

Reb Zalman o privi pe Rifca cu un aer sever, dar nu spuse 
nimic. 


Interveni Avrum, cu vorbirea lui astmatică: 

— Scrisorile băiatului nostru Isaac devin din ce în ce mai 
de neînțeles, din ce în ce mai scurte, kir Sotir. Mintea lui, mi 
se pare, e destul de tulbure. Nu-l mai recunosc pe băiatul 
deştept de pe vremuri. S-o fi apucat de băutură? 

— Hm, făcu Sotir cam încurcat. I se mai întâmplă şi lui, ca 
omului, de prea multă amărăciune. Fiind singur, şi silit să 
trăiască departe de ai săi, deh, un pahar, din când în când, 
nu-i o crimă... 

— Ba-i crimă, kir Sotir, e crimă! Se tângui croitorul cu 
respiraţia întretăiată. Să ai un beţiv în familie... asta-i o 
ruşine! Ovreii nu beau... Noi trudim, bieţi bătrâni, din zori 
şi până-n miezul nopţii, pentru o bucată de pâine. Cinci 
copii... i-am hrănit, i-am îngrijit, i-am crescut, am sacrificat 
totul pentru ei, şi-acuma, pentru ei nici nu mai existăm. În 
afară de Hanăle, toţi cinci de mult ar fi putut să ne-ajute, 
dar n-o face niciunul. Nu mai existăm. Copiii noştri sunt ca 
şi morţi pentru noi. Şi noi, pentru ei, tot ca şi morţi suntem. 
Toţi s-au împrăştiat, ca bătuţi de vânt. Ştii şi dumneata... 
Ne-a mai rămas Hanăle, ea-i un copil încă, micuță, dar ce 
poate face ea ca să ne-ndulcească soarta? Uite, se împlinesc 
patruzeci de ani de trudă, de griji, de cheltuieli pentru 
şcoală bună şi totul a căzut baltă. Ce crimă am făptuit în 
ochii lui Dumnezeu, ca să fie atât de crud şi nedrept cu noi? 

Avrum, drept ca o prăjină, alerga prin toată odaia ocărind 
şi rostindu-şi indignarea; apoi, fără suflu, se trânti în fotoliul 
cel vechi. 

Nevastă-sa alergă să-i dea ceva să bea, îl certă la rândul 
ei, tânguindu-se: 

— Ah, kir Sotir, mai rău păcătuieşte săracul în faţa lui 
Dumnezeu decât bogatul. Dacă-n cer se ţine socoteală de 
toate câte-a spus omu' la supărare, atunci s-a isprăvit cu 
mântuirea sufletelor noastre. Oh, vai de capul meu! Chin pe 
lumea asta, chin pe lumea ailaltă. La ce bun să te mai 
naşti... 


— Nu blestema, Rifca, zise reb Zalman cu blândeţe. Crede- 
mă, Dumnezeu n-are nici o vină-n chestia asta. 

— Bărbatu-meu, săracu', se crede atât de nenorocit, încât 
se leagă şi de cele sfinte. Până şi rugăciunile le spune acum 
numai din vârful buzelor. Ce vrei, orice răbdare ajunge 
odată şi-odată la capăt. De la zece ani de când se tot 
chinuie... 

— Şi-acum, se vaită Avrum, suntem loviți în ultima noastră 
speranţă, în Isaac, cel mai bun şi cel mai blând dintre copiii 
noştri. Într-adevăr, e prea mult... 

— Dumnezeu ne-a dat minte să ne călăuzească, îl consolă 
reb Zalman. 

— Şi-o inimă să ne zăpăcească mintea, îi tăie Sotir vorba 
cu duhul blândeţii. 

— În operă Creatorului, kir Sotir, nimic nu-i făcut ca să 
„Zăpăcească”... 

— Poate, dacă eşti mort... 

Ridicându-se să plece, Sotir strânse cu căldură mâinile 
celor trei Perlmutter, o sărută pe Hanăle şi zise părinţilor 
lui Isaac: 

— Voi n-aţi greşit cu nimic, nici copiii voştri şi... nici 
Dumnezeu. Vinovatu-i altul, dar voi sunteţi prea bătrâni ca 
să-ncepeţi astăzi să-i daţi de urmă. Hai, vă las sănătoşi şi să 
vă găsesc sănătoşi! 

— Vrei să fii atât de bun să treci mâine să iei un pacheţel 
pentru Isaac? 

— Desigur. Am să trec... 

În ziua îmbarcării Sotir trecu din nou pe la Perlmutteri. Îl 
găsi pe reb Zalman la locul său obişnuit, bându-şi ceaiul, cu 
picături de sudoare pe frunte. În aerul încins din odaia în 
dezordine, Avrum sta, ca întotdeauna, plecat pe maşina de 
cusut. Rifca şi Hanăle, agitate, pregăteau în bucătărie un 
pachet pentru scumpul lor Isaac. Îi trebuiră din nou câteva 
minute lui Avrum până când să oprească maşina. În timpul 
ăsta reb Zalman, în colţul lui preferat, stătea de vorbă, cu 
glas scăzut, cu Sotir. 


— Nu-i aşa, kir Sotir, că aseară i-ai minţit puţin? Bietul 
Isaac trebuie să fi-ncăput în ghearele beţiei. Teamă-mi e că 
n-or să-l mai vadă niciodată! 

— Şi mie mi-e teamă. Dar nu orice adevăr poate fi spus, 
şopti Sotir la urechea lui reb Zalman. 

Acesta, închizând ochii, începu îndată să mişte buzele sale 
cărnoase, murmurând o rugăciune care de obicei se spune 
pentru un bolnav: „O, Doamne Atotputernice, tu eşti 
Dumnezeul bunătăţii şi al îndurării, ai făurit lumea cu 
dragoste şi cu dragoste judeci făpturile tale. Fie-ţi milă, 
Doamne, de noi, de poporul lui Israel, poporul tău ales, ai 
cărui fii suferă, şi printre ei şi Isaac al lui Avrum.” 

Sotir, deprins cu asemenea monologuri, continuă să-i 
vorbească la ureche: 

— Nefericiţii lui părinţi ar cădea trăsniţi dac-ar şti în ce hal 
de beţie a ajuns fiul lor cel mai drag. După Iosel, după 
Esthera, după Haim, după Simon, iată că şi Isaac, ultima lor 
speranţă se năruie. E trist, într-adevăr, pentru sărmanii 
noştri Perlmutteri. 

— Da, da, făcu reb Zalman. Lui Avrum al nostru toate-i 
merg de-a-ndoaselea. Nici rude, nici copii, numai 
amărăciune. Şi, merge oare lumea mai bine? 

Avrum, cu aerul mulţumit al omului care-şi săvârşise 
munca pentru ziua aceea, uitând pentru o clipă de astmul 
său şi de lamentările din ajun, se aşeză şi el lângă cei doi 
prieteni. Rifca aduse pachetul, cu nesfârşite indicaţii. 

— Am pus şi o sticlă de ţuică, pentru că ajungi (Dumnezeu 
să-ţi binecuvânteze voiajul) tocmai de sărbătoarea Torei. 
Lui Isaac îi plăceau atât de mult sărbătorile noastre... Să-şi 
aducă aminte de petrecerile de pe vremuri! Dumnezeu ne-a 
dat Tora cu bucurie, şi-n ziua asta a anului îi e îngăduit 
chiar şi unui ovrei să se-mbete... 

Sotir şi reb Zalman se priviră semnificativ, apoi Sotir 
spuse: 

— Am să-i duc şi ziare vechi româneşti; le citeşte cu mare 
curiozitate. 


Rifca le servi o gustare modestă: şalău marinat, măsline, 
castraveți muraţi; toate astea împreună cu ceaiul nelipsit, 
dar cu aromă fină care dezleagă limbile. Spre marea 
satisfacţie a Rifcăi, cei trei bărbaţi făcură toate onorurile 
eforturilor ei culinare. Şi toată încăperea începu să se 
umple de vibrații înaripate, iar vocile, când grave, când 
voioase, se-auzeau până-n curte. 

— Greşeala voastră, a ovreilor, spuse în glumă Sotir, e c- 
aveţi prea multă viaţă-n voi, într-o vreme în care a trăi din 
plin este o crimă. Ca oricine-i prea bogat în seva vieţii, 
plătiţi şi voi un tribut îngrozitor celor mediocri. Voi sunteţi 
sau buni, sau răi, niciodată mediocri. 

— Ce vrei, spuse reb Zalman, un ovrei n-are dreptul să fie 
mediocru. Uită-te la un „goi“; ce-i lipseşte? Munceşte toată 
săptămână, şi duminica se-mbată. Pentru el zilele se scurg 
liniştit pentru că lui îi fac plăcere chiar şi bucuriile mai 
grosolane. Dar bucuriile noastre, la fel de puternice ca şi 
ale creştinului, sunt cu totul de altă natură. 

— Eh, fleacuri, îl necăji Sotir. Iar începi cu misticismul 
dumitale sentimental. Fii realist, reb Zalman, nu mai tânji 
după viaţa voastră plicticoasă. 

— Sunt realist în felul nostru, Sotir, şi ca să poţi înţelege 
toată universalitatea vieţii noastre plicticoase, nu trebuie s- 
o judeci din afară. Trebuie să trăieşti „viaţa ovreiască”. Dar, 
din păcate, până şi copiii noştri n-o cunosc. Ce ştiu ei acuma 
despre viaţa asta ovreiască atât de profundă, dar care ne 
înmoaie inimile de umilinţă şi ne umple sufletele de fericire! 

Reb Zalman îşi şterse fruntea şi continuă: 

— Uită-te la Yom-Kippur-ul nostru, pe care l-am serbat 
alaltăieri. E cea mai mare sărbătoare - şi sărbătoarea 
noastră supremă se manifestă prin post şi rugăciuni timp de 
douăzeci şi patru de ore în şir. Şi, ştii, pentru noi e 
totdeauna sărbătoare când spiritul triumfa asupra materiei, 
„înlăuntrul nostru”. 

— În fiecare an, interveni Avrum, reb Zalman oficiază în 
ziua asta de sărbătoare, şi vocea lui de cantor parcă-i 


vrăjită, ne-nfioară până-n măduva oaselor. Şi melodiile mă 
urmăresc luni întregi, pe mine, care nu mai sunt 
credinciosul de altă dată. 

— Da, continuă reb Zalman, bucuriile ovreiului sunt 
spirituale, chiar dacă puţin înceţoşate de tristeţe, pentru că, 
cum să poţi uita trecutul glorios şi decăderea poporului 
tău? După trei mii de ani el se mai gândeşte încă la a nouă 
zi de Ab, ziua funestă a distrugerii celor două temple. Aşa 
că ovreiul trăieşte mai mult în trecut şi-n viitor decât în 
prezent. El aşteaptă, aşteaptă cu încredere timpuri mai 
bune, aşteaptă venirea Mesiei. Şi cu venirea lui, micile 
noastre mizerii meschine vor dispare... 

— Şi tot aşteptând venirea Mesiei, gemu Avrum îndurerat, 
eu aş vrea să-l revăd pe Isaac al meu! 

— Cine ştie, îl consolă Rifca. Cu ajutorul lui Dumnezeu 
poate c-o să-l mai vedem. 

— Ah, exclamă reb Zalman. Dac-ar putea veni în ţara lui, 
lângă bătrânii lui părinţi... 

Sotir, înălţând capul, cu barbă-n vânt: 

— Deh, voi uitaţi, amicii mei, că Isaac a dezertat din 
armata Majestății Sale Regelui României, că atâţi alţi Isaac 
şi Niculae. Dar Isaac al nostru nu-i un dezertor de rând: ele 
feciorul lui Avrum Perlmutter. Şi Avrum Perlmutter plăteşte 
azi păcatul ereditar cu pătimirile copiilor săi. Păcatul lui e 
că n-are-n vine un sânge mediocru. Ştiu foarte bine, nu-i 
nevoie să ai sânge nobil ca să dezertezi din armata regelui, 
chiar în felul lui Isaac, care-a zvârlit armă când nu mai avea 
de făcut decât o lună din trei ani de cazarmă. 

— Revolta împotriva sorții se răzbună, îl corectă reb 
Zalman cu calmul său obişnuit. 

Înduioşat şi aproape cu seninătate, Avrum bolborosi: 

— Cât a suferit Isaac, sărmanul de el, în ăşti trei ani, 
nimeni nu ştie... 

— Cel ce-şi trăieşte viaţa în afara Domnului, suferă, zise 
reb Zalman oftând adânc. 


— Povestea lui Isaac, îi luă Sotir apărarea, e, la drept 
vorbind, povestea oricărui om prea bogat în seva vieţii. 
Sunt două feluri de oameni. Omul-vierme, netulburat deloc 
în amorţeala lui milenară şi care-şi duce existenţa lui 
măruntă fără prea multă trudă. Durerile lui? Ce păţeşte 
şopârla? Dintr-un fleac îi cade coada, dintr-un fleac îi creşte 
la loc, şi totul costă doar câteva picături de sânge rece. 
Bucuriile? Mângâierile gâtlejului şi ale unor anume alte 
organe. Asta-i tot; iată omul, omul mulţumit de viaţa lui. A 
fost de-ajuns un bobârnac ca să fie pus în mişcare. Şi de- 
atunci, gângania mişcă, mişcă... Din fericire, continuă Sotir 
într-o tăcere absolută, spre gloria Vieţii, mai există şi un alt 
fel de om: cel care nu-i niciodată nicăieri mulţumit! Nu-i 
mai place să facă ce-a făcut prea multă vreme, nici să stea 
acolo unde-a stat prea multă vreme. Mai bine să dea-ndărăt 
decât să mucegăiască într-un loc. Mai bine să urle de 
durere decât să nu simtă nimic. Un asemenea om nu poate 
nici să râdă-ntr-una, nici să geamă-ntr-una, precum nu 
poate dăinui mult nici în bine, nici în rău. În toate se simte 
bine, o vreme, chiar şi-n puşcărie, dar în nimic la nesfârşit, 
nici chiar la libertate. E omul care a inventat roaba, dar nu 
s-a oprit la atât. E omul care dă brânci vieţii fără-ncetare şi- 
o împinge-n toate extremele, bune sau rele. Felul ăsta de 
om poate să pară foarte interesat, interesat ca un egoist, 
dar nu e, nu e pentru că, dacă-i iei totul, se simte şi mai 
bine! Taie-i o mână, o să lucreze cu picioarele. 

Sotir sorbi din ceai şi continuă: 

— În toate rasele sunt fel de fel de tipuri de oameni de- 
ăştia, dar una singură-i plină de crapă de ei: rasa ovreiască! 
Aşa se explică neputinţa ei de-a urma legea tuturor 
celorlalte rase, care-i aceea de-a ajunge la apogeu, apoi se 
opreşte şi o ia la vale. Şi dacă, o dată pe an, voi vă câiţi şi 
vă-nălţaţi în nori, tot restul anului neamul vostru-i cât se 
poate de realist. Şi asta-i ce-mi place mie la voi! Poporul 
evreu trăieşte pe pământ. Şi de asta fiecare ovrei face cât 
doi. Pe-un ovrei, de-l iubeşti sau de-l urăşti, e acelaşi lucru, 


pentru că el e deasupra şi-a iubirii şi-a urii. Ovreiul e viaţa 
în mersul ei... 

— Oh, ce frumos vorbeşti! Exclamă Avrum. Îmi place să te- 
ascult, la „zilele dumitale mari”. 

— Judeci lucrurile sănătos, kir Sotir, îl aprobă reb Zalman. 
Doar atât: eu aş adăuga că maie un altreilea fel de om, 
acela care, după căutări chinuitoare, a ajuns la certitudinea 
că-i la fel de mulţumit în nenorocire ca şi-n fericire. 

— Felul ăsta de om se găseşte foarte rar la oricare dintre 
neamuri, observă Sotir. 

— De acord cu dumneata. 

— Ce fericită sunt că vă văd de acord, cu toate că semănaţi 
atât de puţin unul cu altul, exclamă Rifca, care nu pierduse 
un cuvânt din tot ce se vorbise. 

Vru să continue, dar se încurcă şi tăcu, intimidată de-a fi 
îndrăznit să întrerupă cu trăncăneala ei de femeie, discuţia 
abstractă a bărbaţilor. Ea avea respectul instinctiv al femeii 
ovreice pentru toate discuţiile teoretice. 

„Eu nu-s decât o biată femeie bătrână, gândea ea, 
neînsemnată în faţa acestor trei inteligenţe de seamă. De-ar 
continua... Văd că Avrum al meu arde de pofta de a vorbi. E 
singura lui distracţie!” 

Şi, ca să-şi ascundă jena, o apostrofă pe Hanăle: 

— Du-te şi te joacă cu copiii! Ce stai să ne sorbi din ochi?! 

Hanăle, ruşinată, nemulțumită că a atras atenţia asupra 
sa, ieşi, după unele ezitări, retezate scurt de-o observaţie a 
lui Avrum. 

— Tot suntem bine dispuşi, reb Zalman, cântă-ne ceva, se 
rugă Sotir. 

— O să vă plictisească. 

— Ba deloc, reb Zalman. Nu fi exclusiv, împarte-ţi darurile 
şi cu un „goi”. Isaac mi-a vorbit de multe ori despre vocea 
dumitale frumoasă. 

— Să-l lăsăm mai întâi pe Avrum să ne povestească ceva. Îi 
place atât de mult să vorbească! 


— La vârsta mea - şaizeci de ani trecuţi de mult - zise 
Avrum cu modestie, amintirile sunt singura plăcere care mi- 
a mai rămas. Dar poveştile mele, le ştiţi pe toate, şi de 
născocit nu mă mai pricep. 

— Asta n-are nici o importanţă, zise reb Zalman. 

— Povesteşte-ne din viaţa dumitale, zise Sotir imperativ. 

Încântat, Avrum începu să vorbească: 

— Păi da, e-adevărat. Dacă-s sărac astăzi, şi uitat, sunt 
bogat în amintiri, pentru că am lăsat în urma mea o viaţă 
agitată. Mă trag dintr-o familie de hahami. Dacă merg 
înapoi până la străbunicul meu, Perlmutterii n-au făcut 
altceva decât să taie ritual găini, gâşte şi vite mari. Şi, ca să 
rup cu tradiţia pe care tatăl meu voia, fireşte, să mă vadă 
ducând-o mai departe, într-o bună zi am şters-o din casa 
părintească de la Botoşani, când aveam zece ani, şi m-am 
dus la Bucureşti, unde m-am angajat ucenic la croitorie. 
Hainele frumoase mă atrăgeau grozav... „Prefer să mănânc 
gâşte, decât să le tai gâtul pentru alţii”, îmi ziceam pe- 
atunci. 

Şi, într-adevăr, am dovedit că sunt dintre cei care merită 
să se hrănească cu gâşte: la douăzeci de ani eram croitor 
de mâna-ntâi. M-am însurat cu fata patronului, singură la 
părinţi - uite-o aici - Dumnezeu să-i dea sănătate (Rifca 
dădu din cap), şi am devenit coproprietar la Casa 
Zilbermann. Până aici, nimic de mirare: negustoria, 
industria, afacerile de bani sunt în mâna oamenilor cu 
inteligenţă mediocră. S-ar putea chiar crea un proverb 
potrivit: „Spune-mi tu câţi gologani ai şi-ţi spun eu câtă 
minte ai!” Pentru că, dac-ar fi să judeci valoarea oamenilor 
după priceperea lor de-a face avere, ai avea de ce să-ţi 
curmi zilele. Şi aşa, la douăzeci de ani, eu, Avrum 
Perlmutter, eram un om aproape bogat, iubit de nevastă şi 
stimat de lume. Nu-mi părea rău deloc că rupsesem lanţul 
tradiţiei: să fii haham însemna să trăieşti în mizerie. Şi pe 
vremea aia aveam cinci lucrători de strunit, un socru de 
îngrijit şi pe Rifca - tânăra mea nevastă - gata însărcinată, 


când mie încă nu-mi dăduseră mustăţile. Cu toată 
„afacerea” mea, care mă ajuta să am de-a face cu toţi 
„bogătaşii”, rămăsesem un naiv, mărginit în îngustimea 
vieţii ovreieşti, neştiutor în ale lumii mari. Mă plictiseam. 

Dar, nenorocirea ne pândeşte ca să ne rupă monotonia 
fericirii. Voiam să ştiu ce-i aia viaţa. Acuma mă atrăgea 
oraşul mare, cum pe vremuri mă atrăseseră hainele 
frumoase. Şi soarta, repede, mi-a dat ocazia. La recrutare, 
trasul la sorţi m-a aruncat la Galaţi, la regimentul 11 
infanterie. Aşa, mare croitor cum eram, m-am trezit într-o 
bună dimineaţă tuns chilug ca un tâlhar. Am lăsat afacerea 
frumoasă, am lăsat nevasta însărcinată, am lăsat tot şi, cu 
parale frumuşele în buzunar, iată-mă la regiment cu 
recruţii. Bani aveam, dar nu spuneam, nu făceam pe 
grozavul, făceam pe prostul, după nişte sfaturi foarte 
cuminţi date de socru-meu. Şi-apoi, văzusem repede 
primejdia care-i păştea pe „fraieri”, mai ales pe ovrei. „Cu 
cât dai mai mult, cu-atât mai mult ţi se cere, şi dacă-ntr-o zi 
faci pe nebunu', nu există mizerii pe care să nu ţi le facă!”. 
Pentru acelaşi motiv mă feream să spun că sunt croitor. 

Şi când m-au întrebat: „Perlmutter Avrum, ce făceai tu în 
civil?” „Să trăiţi, dom' plotoner, sunt tinichigiu!” am răspuns 
fără ezitare. Pentru că numai gândul să stau trei ani de zile 
la maşina de cusut, să-mi fac bătături, mă-nnebunea în aşa 
hal, că preferam orice numai croitor să fiu, nu. Nu ţinusem 
în viaţa mea o foaie de tablă în mână, dar cum ştiam c-o să 
trebuiască să lucrez pentru şefi, mi-am zis: „Dacă tot e 
vorba de angara, mai bine să mă sui pe acoperişuri. Mai 
schimb niţel...” E mai puţină supraveghere, vezi pe şefi de 
departe când se-apropie... Mai vezi fete drăguţe trecând... 
Ce vrei, eram tineri! 

Îşi aruncă ochii la Rifca, zbârcită, dar radioasă de pe urma 
poftei de vorbă a lui bărbat-su. 

— Şi pe urmă, continuă Avrum cu pasiune, îndrăzneala 
mea mi-a purtat noroc. Meşterul tinichigiu de care ţineam 
era un soldat ovrei, un tip grozav. El mi-a deschis ochii la 


viaţă, la orizonturile ei, la bărbaţi şi la femei. Se-nţelege că 
nu mai avea nimic ovreiesc în el; carne de porc mânca, de 
băut bea de stingea, şi se ţinea şi de fete. De multe ori, ca 
să mai uit de mizeriile serviciului, mă luam după el. Şi, cât a 
ţinut armata, m-a iniţiat în viaţa uşoară şi fără griji a 
creştinilor, care-i şi-a ovreilor, pentru că, zău, altfel de viaţă 
nu-nţeleg! Cât despre servici, acceptam orice mi se-ntâmplă 
cu aceeaşi nepăsare, şi, încet-încet, timpul trecea, lucrând 
când la un şef, când la altul, cu un pluton întreg de soldaţi 
zugravi, dulgheri, zidari şi fel de fel de alţi meseriaşi care-şi 
slujesc patria construind case ofiţerilor, muncindu-le 
pământul, crescându-le copiii. Şi dacă ai norocul să nu cazi 
prea des peste-o brută, care să te bată pentru o nimica 
toată, poţi să te socoteşti fericit c-ai făcut serviciul militar în 
felul ăsta, pentru că ajungi la eliberare fără să fi pus mână 
pe-o puşcă, nici să fi îndurat asprimea vieţii de cazarmă. 

„Şi atelierul tău, Avrume, şi casa ta?” îmi ziceam în timpul 
ăsta, în anii lungi de serviciu militar. Ehei, când, în fine, m- 
am întors, atelierul, casa nu mai erau pentru mine decât 
amintiri „dinainte de armată”. Nu mai voiam să mă despart 
de prietenul meu Jankăl, tinichigiul. Ne-am stabilit la 
Bucureşti, am înfiinţat împreună firma Blumenfeld et 
Perlmutter - tinichigii, pe urmă, împreună, am aranjat să ni 
se dea la licitaţie lucrarea monumentală a acoperişului 
Camerei Deputaţilor, pe-atunci în construcţie. Ca să-i facem 
praf pe concurenţi şi pe cei care ne preziceau falimentul în 
afacerea asta îndrăzneață, am plecat amândoi la Berlin, de 
unde ne-am întors într-o zi, beţi turtă, dar cu un vagon plin 
de maşini perfecţionate şi cu patru lucrători specialişti. 
Toată tinichigerimea Bucureştiului căsca ochii la isprăvile 
mele de croitor improvizat tinichigiu, şi când acoperişul a 
fost gata, toată lumea a recunoscut că-i o minune. Eram 
asaltaţi de comenzile cele mai ispititoare. Pe deasupra, 
asociatul meu devenise mare domn. Nu mai regretam deloc 
că lăsasem baltă croitoria, pentru că eram pe cale să fac 
avere cu asociatul meu, domnu' Jacques Blumenfeld care, 


devenit „om de încredere”, făcea pe grozavul pe lângă 
„personaje marcante”. Nu mai lucra deloc, tot timpul şi-l 
petrecea în oraş, pe la cabarete, sub fel de fel de pretexte... 
N-avea nici o importanţă, pentru că eram la un pas de a 
face avere. Ne treceau pe la nas tot felul de afaceri grase şi 
n-aveam decât să-ntind mâna ca să le umflu. Dar, din nou, 
începuse să fie prea bine. Începuse să-mi miroasă, mă 
plictiseam, îmi lipsea ceva şi nu ştiam ce. 

Mi-am adus atunci aminte că la Berlin îmi dăduseră să 
beau fel de fel de limonade gazoase cu gust de fructe şi 
colorate-n tot felul. 

O afacere bună, mi-am zis. le costă doi bani jumate, preţ 
pentru popor. Băuturi de-astea nu există în România. Am să 
le introduc eu. Am să devin un om tot atât de important ca 
domnu' Jacques Blumenfeld. 

Şi am plecat fără ştirea asociatului meu, cu care mă 
certasem pentru un fleac. După o lună descindeam în Gara 
de Nord dintr-un vagon de clasa-ntâi, însoţit de un chimist 
neamţ, noul meu asociat, un neamţ adevărat, ăsta. Un 
vagon plin cu maşini ne urma şi a sosit în bună regulă. De 
data asta, numele meu era primul pe firmă: Perlmutter et 
Keller - fabrică de limonade gazoase şi sucuri de fructe. 

Dar băgai de seamă, ceva mai târziu, ce-i drept, că-n 
limonadele noastre nu era nici strop de „suc”, nici fărâmă 
de fruct. „Afurisitul ăsta de şvab o să mă bage-n puşcărie cu 
chimia şi cu otrăvurile lui!” mi-am zis. 

Şi nu m-am înşelat deloc. Afacerea noastră, după ce a avut 
un succes rapid, gata să ruineze dintr-o lovitură produsele 
similare, a eşuat lamentabil. Şvabul, cumpărat de 
fabricanţii greci şi români, a aranjat câteva intoxicări, 
destul de grave, a dispărut şi m-a lăsat să mă descurc 
singur cu justiţia. M-au arestat ca pe-un hoţ. Ruşine mare. 
Rifca s-a îmbolnăvit grav de disperare. Dar, totuşi, s-a 
dovedit că nu eram vinovat, m-au eliberat pe o cauţiune 
grasă şi-n cele din urmă, după o pledoarie faimoasă a unui 
avocat celebru, fost ministru, m-au achitat. 


Se-nţelege de la sine că pierdusem orice poftă s-o iau de 
la-nceput cu „sucuri de fructe”, pe care, totuşi, eu le 
„introdusesem” în ţară. Am fost foarte mulţumit să mă pot 
descotorosi de maşini pe un preţ de nimic, vânzându-le 
concurenţei şi promiţându-mi că n-am să mă mai duc 
niciodată la Berlin după „maşini”. „Să le fie de cap cu 
invențiile şi cu maşinile lor!” 

Aveam în momentul acela treizeci şi şase de ani, eram tată 
a trei copii şi sărac ca-n ziua sosirii mele la Bucureşti. 
Socru-meu - Dumnezeu să-l ierte - murise de cinci ani. Nici 
urmă de atelier, ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Dar nu 
m-am descurajat deloc. Numai Rifca să se facă sănătoasă. 
Cât despre mine, m-am apucat iar de cusut, consolând-o: 

— Ştii tu, Rifca, îi ziceam, de povestea cu omu' care-ntr-o 
zi şi-a pus o firmă aşa ca s-o vadă toată lumea: „M-am lăsat 
de filosofie şi m-am apucat de farmacie”; şi pe urmă, după 
câţiva ani, a schimbat firmă şi cine trecea putea citi: „M-am 
lăsat de farmacie şi m-am întors la filosofie”! Ei bine, Rifcă, 
am făcut şi eu cam acelaşi lucru... 

— Şi de-atunci încoace, adăugă Avrum cu un oftat uşor, 
necazurile nu s-au mai lăsat de pe capul nostru. Copiii, 
bucuria noastră, care ne consolau de toate eşecurile, unul 
după altul, se făcuseră mari şi au ajuns, tot unul după altul, 
pricina nenorocirilor noastre adevărate, care încet-încet ne- 
au dus la mizeria de azi, la mizeria cea mai neagră. 
Povestea cu copiii noştri o ştiţi. N-are rost să mai zgândărim 
răni nevindecate. Dar, ce importanţă are? Cât despre noi, 
am ajuns la capăt. N-au decât să facă ei mai bine, dar 
soarta lor e şi mai rea decât a noastră. 

Cel puţin, am avut parte şi de zile bune. Pe urmă, s-a-ntors 
roata. E bine şi-aşa. Pentru că, ce suntem noi decât un 
firicel de ţărână măturat de vântul care trece?! 
Nenorocirea e că acuma, la bătrâneţe, copiii ne-au uitat. Ei 
şi?! E bine şi-aşa! Numai eu să n-am ce să-mi reproşez. Ca 
şi toţi ceilalţi, am făcut şi eu ce-am putut. Restul - ce-seu, 
Dumnezeu? Mă zdrobeşte altul sau îi zdrobesc eu, îi sunt la 


fel de recunoscător vieţii. Viaţa-i frumoasă şi-n mizerie, şi-n 
bucurie. Spune-le, Sotir, şi lui fiu-meu şi fiică-mii, că-mi 
îndur mizeria cu voie bună. 

— Foarte bine, Avrum, meriţi toată admiraţia noastră, 
pentru că după toate mizeriile, nu eşti un învins, eşti un om 
mândru! 

— Pentru Avrum, ca şi pentru orice bun ovrei, spuse reb 
Zalman, mizeriile pot fi îndurate, pentru că el îşi poate 
uşura sufletul preaslăvind pe Iehova. 

Apoi reb Zalman începu să îngâne, cu vocea lui caldă de 
bariton, un pasaj liturgic de Anul Nou, sărbătoare mare, ce 
cade cu opt zile înainte de Yom Kippur: 

— O Iehova! În ziua de Roş Haşana tu treci în cartea cea 
mare, şi în ziua de Yom Kippur hotărăşti irevocabil câţi 
oameni se vor zămisli şi câţi vor pieri în cursul anului. Tu îi 
arăţi pe cei ce trebuie să trăiască şi pe cei ce trebuie să 
moară, pe cei ce vor ajunge la capătul vieţii lor şi pe cei ce 
nu vor ajunge. Unul se va bucura de-o viaţă liniştită şi 
fericită şi va aduna onoruri şi bogății, celălalt va avea parte 
de zile chinuite şi de umilinţe şi mizerie. Dar pocăinţa, 
rugăciunea şi mila şterg şi cea mai crâncenă dintre 
pedepse. Pentru că nesfârşită-i bunătatea ta. Tu eşti încet la 
mânie şi iute la iertare. Nu ceri moartea păcătosului, 
dimpotrivă, vrei îndreptarea lui, vrei să trăiască. 

Tu eşti cel ce-a făcut omul, aşa că-i ştii slăbiciunile şi 
patimile. E o făptură păcătoasă, ce din ţărână a fost zămislit 
şi-n ţărână se-ntoarce. Ca o umbră trece, ca fumul se 
spulberă, ca praful se-mprăştie şi ca visul dispare. Şi omul 
îşi jertfeşte sufletul ca să-ţi câştige pâinea... Dar tu, 
Doamne, tu eşti un Rege atotputernic şi etern. 

Aici, reb Zalman se opri din cântatul melodios. Se ridică şi, 
întorcându-se cu faţa la perete, spuse cu glas scăzut 
rugăciunea de seară legănându-se în extaz, înainte şi 
îndărăt. 

Puțin după aceea, Sotir se ridică brusc. Nu mai avea un 
minut de pierdut, şi plecă, sigur de el, după ce strânse cu 


putere mâna tuturor. 

— Întoarce-te curând, teafăr şi sănătos, îi urară bătrânii 
Perlmutter, însoţindu-l până la poartă... 

Exact la miezul nopţii, după ce Orient-Express-ul se oprise 
în dreptul lui la chei, pachebotul Dacia îşi înghiţi pasagerii 
şi ridică ancora. Puţin după aceea, farul de la Tuzla îi 
trimetea ultimile-i sclipiri. Marea Neagră îl sorbea în 
tenebrele ei. Şi, prin aceste tenebre, pachebotul îşi tăia, cu 
uşurinţa celui ce-şi cunoaşte drumul, calea spre ţara 
seninului etern, spre Egipt via Constantinopol, prima 
escală. 

[. 

ISAAC PERLMUTIER. 

[. 

Cu mult înainte de 1906, papa Binder, un ovrei entuziast, 
trebui să-şi părăsească locul lui de baştină, Galaţiul, şi să se 
stabilească în Alexandria Egiptului. Vezi, doamne, că 
entuziaştii, ovrei sau neovrei, sunt totdeauna, pe pământul 
ăsta, oameni care-ţi stau în cale. Papa Binder le stătuse de 
două ori, de nouă ori, de zece ori: românilor (nu poporului, 
care nu-i antisemit, dar huliganilor), ovreilor, care nu-s în 
stare să-şi iubească pe cei mai buni dintre ai lor, şi, în fine, 
tuturor celor care detestă omul liber, sincer, bun, generos, 
dar şi violent cu cei ce-ncep ei cu violențele. 

Fără să fie habotnic, ovrei cu simplitate şi fără semeţie, 
Binder spunea lucrul ăsta sus şi tare. „Nu oricine poate fi 
un sfânt”, repeta el adesea. Era o atitudine care irita în 
aceeaşi măsură şi pe ovreii săraci şi pe cei bogaţi. Patriot 
român, a mers până la a se înrola voluntar şi a făcut, 
bucuros, trei ani de serviciu militar la infanterie. Asta n-a 
plăcut deloc românilor (românilor nerozi, bine-nţeles). Cât 
despre entuziasmul, generozitatea lui, Doamne- 
Dumnezeule, care-i lumea care să ştie să preţuiască aşa 
cum se cuvine asemenea marfă? 

La Galaţi - unde papa Binder ţinea unul dintre acele 
localuri cărora moldovenii le zic, cu atâta farmec, dugheană 


sau crâşmă - el trecea când drept „fraier”, când drept om 
periculos, după căpăţâna care-l judeca. Se-ntâmpla uneori 
că această căpăţâna să-şi arate nemulţumirea, pentru că- 
ndată ce papa Binder înceta de-a mai fi fraier, devenea fără 
greş periculos. Atunci, începeau să-i strige: 

— Vrei să faci socialism la noi? Du-te-n Palestina, jidan 
împuţit! 

Da, jidan împuţit: papa Binder îndrăznise să ceară 
achitarea unor datorii pe care anumiţi clienţi catadicseau să 
le uite. Aşa ceva nu era permis unui ovrei; devenea imediat 
„îimpuţit”. Şi, într-o clipă, i se spărgeau sticlele şi-l 
trimeteau în Palestina: 

— Ce, jidane, vrei să faci tu socialism la noi? 

Ăsta nu-i antisemitism, e huliganism. Şi-i trist... E trist 
pentru speța omenească. Trist, mai ales pentru profesorii 
universitari care se pun în fruntea huliganilor, cum a fost 
cazul în România. Şi cu cât mai trist trebuie să fi fost pentru 
ovreii granguri, care dădeau fonduri profesorilor-politicieni, 
cum se mai întâmplă încă şi acuma în România. 

Dar despre asta, în altă parte. 

Atâta vreme cât violențele erau numai de limbaj, papa 
Binder a stat liniştit. Se ştie că ovreiul are pielea bine 
argăsită - asta din nefericire pentru progresul omenesc şi 
din fericire pentru canalii. Chiar şi prăpădul periodic 
printre sticlele de pe tejghea, îl suportă liniştit. 

— Dacă-s jidan, le zicea el, daţi-i drumu'! În satu' fără câini 
se plimbă omu' făr' de ciomag! 

Dar într-o bună zi, insultele şi spartul sticlelor fură isprava 
inadmisibilă a unuia dintre acei „subcomisari” de poliţie cu 
leafă de foamete şi familie numeroasă, unul dintr-acei 
pleşcari exasperanţi (vânând totdeauna vreun proces- 
verbal de contravenţie) care poartă chipiul pe-o ureche, 
zdrăngănind sabia de trotuar, beau pe datorie în toate 
cârciumile şi - la ora prânzului - umflă de pe tarabele din 
piaţă tot felul de alimente pe jumătate trecute: o ştiucă, 
câteva roşii, o mână de corcoduşe... 


Papa Binder - scurt şi-ndesat, voinic, fusese dorobanţ, 
lăudat pentru rezistenţa lui - îl apucă pe subcomisarul 
delincvent de umeri şi-l izbi de ulmul din faţa cârciumii. 

— Na, asta-i din partea jidanului! Acuma du-te şi mă 
reclamă! 

Polițistul, fireşte, s-a dus. Şi a căpătat câştig de cauză: 
Binder a plătit gras şi a făcut cunoştinţă şi cu închisoarea. 

Mă rog. Asta-i justiţia din „ţara lui Hubsch”, cum se zicea 
pe-atunci. Ovreiul ştie să-nţeleagă orice, să rabde multe 
chiar dacă nu iartă toate. Papa Binder şi-a văzut mai 
departe de treburi. 

Dar ceva mai târziu, cu prilejul unei campanii electorale, 
un fecior de bani gata, care făcea oficiul de huligan, l-a lovit 
cu un „box american” şi i-a rupt nasul. Binder a rămas 
infirm. Vinovatul a plătit douăzeci şi cinci de franci amendă. 

— Nasul unui ovrei care şi-a făcut toată datoria faţă de 
patrie nu merită la Galaţi mai mult de douăzeci şi cinci de 
franci? Se întrebă Binder atunci. 

Şi cum n-avea decât patruzeci şi trei de ani: 

— Ştii ceva, Lea? Făcu el într-o zi către nevastă-sa. O să 
plecăm în Egipt... Pentru totdeauna. Acolo, la adăpostul 
unor legi mai drepte, o să-mi fac eu România care-mi 
place... 

Şi şi-a făcut-o, mulţumită dârzeniei sufletelor blânde care 
ştiu să nu confunde o patrie nevinovată cu stăpânitorii ei 
laşi. 

Şi aşa, călătorul care se interesează de chestiile româneşti 
a putut să vadă, pe strada Khandak, la Alexandria, înainte 
de războiul cel mare, o firmă: La Dorobanţul Român, 
cafenea-restaurant. Găseai acolo băuturile cele mai specific 
naţionale şi cele mai multe dintre mâncărurile româneşti şi 
ovreieşti-româneşti, printre care tronau fleicile, faimoşii 
mititei, ştiucă umplută ovreieşte şi nelipsiţii ardei iuți. 
Grătarul lui papa Binder nu era cu nimic mai prejos de cele 
mai grozave din România, şi asta era cea mai îndreptăţită 
mândrie a românilor. Cu toate că se găseau greu, puteai să 


capeţi acolo delicioasa ţuică şi generosul vin de Odobeşti, 
nu pe bani de aur, ci pur şi simplu dacă patronului îi plăcea 
mutra clientului, pentru că oricât aur i-ai fi dat, tot în 
pierdere vindea. 

Ziare româneşti - scump plătite, şi pe care papa Binder le 
păzea că ochii din cap - precum şi portretele familiei regale 
şi princiare, completau interiorul crâşmei moldoveneşti. În 
zilele de sărbătoare naţională, vedeai fluturând afară 
drapelul tricolori. 

Dar, o cârciumă românească, câte parale face ea fără 
tipicul şi voiosul lăutar ţigan? Binder se gândise destul de 
serios la asta în timpul pregătirilor, când, în ziua 
deschiderii, care nu-i fu mirarea auzind în stradă o melodie 
binecunoscută şi versurile cam slobode cântate de un glas 
tot ce se poate mai ţigănesc-românesc: 

Unde-ai plecat, măi Gheorghiţă? 

La Craiova să mă-nsor C-aici fetele nu mă vor! 

Zic că le-am rămas dator C-o sută de gălbiori Ş-o mie de 
sărutări! 

— Ăsta-i unu' de-ai noştri! Strigă papa Binder, alergând 
afară, cu ochii umezi. Dar cine-o fi? 

Cine putea să fie dacă nu faimosul Motrogan, ţigan de la 
Ploieşti, neîntrecut şi în repertoriu şi în capacitatea de 
improvizație, celebru-n tot Egiptul din ziua-n care, uimită 
de măiestria lui, principesa de Chimay - faimoasă şi ea prin 
dragostea ei pentru ţiganul Rigo - îşi scosese din augustul 
deget o verighetă ce-i purta gravat numele şi o pusese ea 
cu mână ei, în inelarul lui Motrogan. Sărmanul cântăreţ, fu 
cât p-aci să leşine; i se spălase astfel tot disprețul cu care 
fusese acoperit în ţara sa natală. Pentru că lăutarul ţigan, 
ca şi ovreiul, deşi e căutat şi iubit, nu-i mai puţin batjocura 
brutelor naţionale care-l maltratează şi merg cu jignirile 
până la bătaie, cum fusese cazul şi cu Motrogan, căruia 
într-o zi un beţiv i-a tăiat o ureche. Şi această latură 
dramatică, dar şi valoarea lui de lăutar, apărut la momentul 
potrivit, au trezit la Binder o caldă simpatie pentru el. 


Cârciumarul i-a sărit de gât şi l-a sărutat, apoi l-a pus la 
masă şi l-a ospătat cu cele mai bune mâncăruri, şi l-a 
declarat pensionarul lui pe viaţă şi pe gratis. 

De ziua deschiderii a fost o adevărată orgie. Papa Binder, 
de obicei foarte cumpătat, a băut zdravăn şi s-a îmbătat 
criţă. Arcuşul şi glasul lui Motrogan au făcut minuni. O 
clientelă aleasă pe sprânceană - români, ovrei, greci, 
cinstiţi şi muncitori - aruncau cu lirele sterline fără să se 
uite. Şi pentru ca totul să fie după tradiţie, Binder pofti la 
masă şi nişte dezrădăcinaţi cu apetituri, care n-aveau cu ce 
plăti dar ştiau preţui. 

— Asta-i România care-mi place! Strigă cârciumarul, în 
culmea fericirii. Acuma, păstraţi-vă banii! Până-n zori, când 
Motrogan o să ne cânte Ciocârlia, eu fac cinste cu tot ce aţi 
putea bea şi mânca! 

Era miezul nopţii. În zori, lăutarul de-abia mai putea ridica 
mână, dar Ciocârlia o cântă, totuşi. Comesenii plecară 
împleticindu-se. Şi-atunci, rămaşi singuri, cu obloanele 
trase, ovreiul şi ţiganul îşi povestiră pe rând viaţa lor, îşi 
arătară cu degetul, unul nasul turtit, celălalt urechea tăiată, 
plânseră îndelung şi-apoi o luară de la-nceput cu nectarul 
românesc, invectivându-se şi maimuţărindu-i pe huliganii 
din patria îndepărtată: 

— Măi jidane...! 

— Măi ţigane...! 

— La Palestina, cu cornul tău! 

— Cârr, cârr, cioroiule...! 

II. 

În acest mediu romantic şi boem, descinse într-o bună zi 
fragedul şi sentimentalul Isaac, ultima speranţă a bătrânilor 
lui părinţi, Avrum şi Rifca Perlmutter din Constanţa, 
dezertor discret din armata română după doi ani şi 
unsprezece luni de serviciu militar. 

De dezertori, români sau alte neamuri, Egiptul era plin. 
Dar, s-arunci puşca din mână şi să pleci în lume când nu mai 
ai de făcut decât o lună de militărie, asta nu, nimeni nu 


poate să-nţeleagă, nici chiar cei mai aprigi adversari ai 
militarismului. Şi mai puţin încă papa Binder care, 
primindu-l ca un tată şi cu toată căldura afecțiunii sale, nu 
se putea reţine de a-i spune, de multe ori: 

— Păi, bine, măi Isaac, copil fără minte! Cum de-ai putut 
face o asemenea prostie?! Spune-mi, ce s-a-ntâmplat? 

Isaac răspundea, invariabil: 

— Nu s-a-ntâmplat nimic. Dă-o dracului de poveste. 

— Şi cu toate astea... Numai o lună... Haide, Isaac: dacă 
te-ai întoarce de bună voie, nu te-ar pedepsi; ai sta până la 
eliberare şi-ai fi iarăşi om... 

— Om n-am să mai fiu niciodată! 

Mărunţel, slăbuţ, cam blond, cu un aer timid, cu vorba 
împleticită, Isaac stătea totdeauna în picioare, totdeauna cu 
cotul rezemat de tejghea, sorbea rar din rachiul lui de 
patruzeci de grade, mestecând boabe de năut prăjit, care în 
Levant se oferă gratuit odată cu orice consumaţie. Bea şi se 
uita în pământ, fără nici o expresie pe chipul lui de copil, pe 
jumătate taciturn, pe jumătate visător, aproape nepăsător 
la cele ce se petreceau în jurul lui. Era, cu toate astea, 
politicos şi serviabil cu oricine-i vorbea şi evita de a-l 
întreba de „chestia” lui, pe care voia „s-o lase dracului”. Dar 
oamenii discreţi erau tare puţini, pentru că-s tare puţini 
oameni cu bun simţ. Majoritatea dintre obişnuiţii lui Binder 
observaseră jena lui şi chiar prinseseră gust să-l chinuie cu 
întrebările lor supărătoare. Atunci Isaac pleca imediat fără 
să scoată o vorbă. 

La început, bănuind că durerea din sufletul dezertorului e 
încă prea vie, Binder şi intimii lui încetară cu totul de a-l 
întreba şi-i certau pe cei ce dovedeau lipsă de tact faţă de 
melancolicul Isaac. 

Dar se scurseră luni întregi. Potolirea în care nădăjduiseră 
nu se producea. Liniştit, da, Isaac era liniştit cum nu se mai 
poate, dar ce linişte chinuită! Ai fi preferat să-l vezi urlând. 

Nimic pe faţa lui căreia să-i poţi spune tristeţe; dar nici 
bucurie. Nici zâmbet, nici amărăciune: o dispoziţie 


monotonă. Şi cu toate astea, fiecare se întreba: „Ce-o fi 
având, băiatul ăsta? Să fie dragoste? Asta trece, oricum... 
Dor de ţară? Haida-de!” 

Câteodată Isaac prindea şoapte de-astea, dar trecea 
liniştit mai departe, cu privirea lui cenuşie, limpede, care nu 
trăda nimic. 

Foarte bun pălărier, îmbrăcat corect dar fără cochetărie, 
în tot anul care a urmat sosirii lui la Alexandria, Isaac a fost 
de o punctualitate exemplară. În zilele de lucru nu-l vedeai 
decât seară după zece; duminicile, dimpotrivă, aproape 
toată ziua era la Binder, dacă nu-l plictisea careva. Era 
amabil, simpatic de la primul contact, fără să facă nici cel 
mai mic efort pentru asta. 

Binevoitorii cu intenţii matrimoniale spuneau despre el: 

— Păcat că n-are un temperament ceva mai expansiv; ar fi 
o partidă grozavă, câştigă frumuşel! 

Motrogan i-o spunea de-a dreptul: 

— Ia zi-i, măi Isaac! Iare-aş vrea eu să ştiu care-i ovreicuţa 
aia pe care-o mănânci tu cu ochii pân' la zece seara! 

Şi luându-şi vioara: 

— Dinspre partea mea, eu îs gata de nuntă. Ascultă-ncoa': 

Hat a id a babală, Hat a bab' a idală... 

Le trebuia multă bunăvoință ovreilor să înţeleagă ceva din 
idişul lui, dar râdeau totuşi din toată inima. Isaac, care ţinea 
la Motrogan, nu râdea. Băgaseră chiar de seamă că aluziile 
lăutarului îl întunecau uneori, cu tot aerul lui amabil. Negă 
cu naivitate asemenea presupuneri şi pleca imediat. 

Motrogan, după ce pleca Isaac, dădea din cap: 

— Asta-i boală lui! E amorezat, bietul băiat. 

Binder şi nevastă-sa îl adorau pe Isaac ca pe copilul lor şi-l 
înconjurau cu o necurmată atenţie. Câteva săptămâni în şir, 
cârciumarul împinse devotamentul până acolo încât făcu pe 
detectivul pe urmele solitarului, să vadă de nu cumva-i 
amorul cauza melancoliei lui. Timp pierdut! În fiecare 
seară, imperturbabil, Isaac făcea ocolul pieţei Mehmet Ali, 
hoinărea pe vreo două străzi laterale, mereu aceleaşi, şi se 


ducea acasă. Şi Binder ajungea exact acolo de unde 
plecase. Viaţa intimă a lui Isaac rămânea de nepătruns. 
Binder renunţă la investigaţii. Fu chiar obligat, de două 
cauze cu totul diferite, dintre care una era cancerul care-o 
topea pe nevastă-sa, şi care-l făcea să-şi treacă nopţile la 
căpătâiul bolnavei. 

Cealaltă cauză, mai fericită, era prosperitatea negoţului 
lui, care la vremea aceea atinsese apogeul înfloririi. De la 
opt dimineaţa, când deschidea, şi până la miezul nopţii, 
când închidea, prăvălia şi cele două camere anexe nu se 
goleau o clipă, nici măcar să-i dea răgaz să fumeze o ţigară. 
Binder şi cei patru băieţi care îl ajutau se zbuciumau ca 
nişte disperaţi, într-o lume ca la bâlci. 

Nu mai ştiai cine plătise consumaţia şi cine nu, cui cereai 
de două ori plata şi cine se căra fără să plătească deloc. 

Vioara şi glasul profund al lui Motrogan erau colac peste 
pupăză la atâta tărăboi. La miezul nopţii, Binder era afon. 

Nu se mai cerea vin românesc, se cerea vin. Cât despre 
fripturi, era un grătar imens, care umplea toată strada 
Khandak de-un fum apetisant necunoscut aiurea. Se 
comandau fleici la orice oră din zi, ca la bâlci. 

Era ceva atât de nou, de original, cârciumă asta La 
Dorobanţul Român, încât faima sa se răspândi în toată 
Alexandria. 

— La Binder se mănâncă fripturi la grătar pe funduri de 
lemn! Vinul - şi ce vin românesc! 

— Se bea din ulcioare de pământ! Şi-i bun, o grozăvie! 
Păcat că nu găseşti niciodată mese libere. 

Uneori, valul de du-te-vino paraliza serviciul sau trântea 
chelnerii jos. În gloata asta omenească cei mai îndrăzneţi 
nu erau clienţii, era pleava binecunoscută de vânzători de 
lozuri, de lustragii, de vânzători de ziare, de vânzători 
ambulanți cu tot felul de articole, în majoritate arabi, 
bătrâni cu priviri de pişicher sau puştani obraznici şi, de 
când Egiptul se europenizase, deprinşi cu lovituri de picior 
în fund. Strigătele lor dominau totdeauna harababura: 


— Lotria franţaui, rumi, Heluan! 

— Tachydromos! Ephymeris! Les Nouvelles Egyptiennes! 

— Lustr, hauaga, lustr! Te pisau lustragii, împingându-şi 
lădiţa. 

În timpul acestei perioade de vâltoare a afacerilor, care a 
durat în cele trei luni de iarnă, Isaac n-a apărut decât 
rareori la început, apoi deloc. Când, după ce lucrurile şi-au 
reluat mersul normal şi Binder şi-a revenit din ameţeală, a 
constatat cu spaimă dispariţia dezertorului. Şi, într-adevăr, 
viaţa lui Isaac prea fusese regulată, prea monotonă, pentru 
ca această schimbare bruscă să nu neliniştească. 

Binder alergă la atelierul unde lucra Isaac şi unde, din 
afecţiune, îi dădeau şi masa, în mod excepţional. Pălărierul 
îi spuse că nefericitul plecase de două săptămâni, fără nici 
un motiv şi cu toate că-i făcuse propuneri cât se poate de 
avantajoase. Cârciumarul îl căută acasă: nu mai locuia 
acolo. 

Consternat, papa Binder căută în poşta voluminoasă pe 
care toţi prăpădiţii, al căror sprijin el era, puneau să li se 
trimită pe adresa lui, şi în care la început Isaac găsea în 
fiecare săptămână o scrisoare de la părinţii săi. Nu era 
nimic pentru protejatul lui, ceea ce i se păru ciudat. 

— L-am văzut pe Jusuf umblând prin teancul de scrisori, îi 
strigă atunci Motrogan. 

— Jusuf? Ai dreptate. Mi-aduc aminte că şi eu l-am văzut, 
zise Binder. El trebuie să ştie de ascunzătoarea lui Isaac. 

În mulţimea jegoasă de negustori de bilete de loterie care 
mişună în Alexandria, ca şi în tot Egiptul de altfel, Jusuf, 
bătrânul ovrei spaniol, era figura cea mai originală. 

În primul rând era poliglot şi singurul printre 
coreligionarii săi „sefarzi” care să ştie idişul, pe care-l 
vorbeau cea mai mare parte dintre ovreii „askenazi”. 

Vioi ca o veveriţă, murdar ca toţi arabii săraci, şiret şi 
inteligent cum numai ovreii pot fi în acelaşi timp. Bun şi 
omenos când se ivea prilejul, ca toţi cei care suferă din 
belşug, Jusuf oferea, împreună cu teancurile lui de lozuri, o 


înfăţişare şi nişte maniere dintre cele mai stranii: spân, 
chior de ochiul drept, slab de nu reuşeai să-i bănuieşti 
trupul pe sub caftanul larg şi aproape respingător, devenea, 
cu toate astea, simpatic îndată ce deschidea gura să-ţi 
recomande, în opt limbi, biletele lui de loterie care, zicea el, 
erau „toate câştigătoare”. 

Deşi în Egipt toată lumea joacă la aceste loterii 
nenumărate şi păguboase care costă un piastru şi se trag 
săptămânal, fiecare începe prin a-l trimite pe negustor la 
plimbare, câteodată destul de brutal. E ştiut că nu se 
câştigă niciodată, sau aproape, mai ales lozul cel mare de o 
sută de lire sterline, la care visează toţi. 

Niciodată însă n-am văzut pe cineva să fie grosolan cu 
Jusuf şi doar rareori să-i refuze piastrul pentru loz, 
totdeauna unul singur, pe care-l oferă. Cu oarecare graţie, 
în ciuda urâţeniei lui, Jusuf murmură amabil: 

— Încercaţi cu ăsta... Nu vreţi? Bine, să punem copilul 
ăsta să tragă un alt loz... 

Sau: 

— Staţi puţin. Mi se pare că mi-a mai rămas un ultim loz 
de la „Egipteană”. Dacă n-a vrut nimeni să-l ia, cu siguranţă 
că-i câştigător! 

Şi Jusut scotocea prin buzunarul lui enorm şi avea grijă să 
nu scoată două bilete, dar dacă se-ntâmplă: 

— Ah! Exclamă el bucuros, aveam două! Nu alegeţi! Vă 
rog! L.uaţi-le pe-amândouă! 

Şi dacă clientul lua numai unul, i-l lăsa pe celălalt pe masă 
şi pleca: 

— Maleş! (Nu face nimic!) Vi-l las pe riscul meu... Mi-l 
plătiţi mâine. 

A doua zi, bineînţeles, era ocărât şi, uneori, i se refuza 
preţul biletului lăsat cu sila. Dar Jusuf, care ştia cât de 
mare-i prostia omenească, răspundea prompt: 

— Oh, un om ca dumneata nu poate să se uite la un 
piastru! Şi-afară de asta, ce câştig eu la el? Douăj' de 
parale?! 


Omul plătea. Jusuf pleca, solemn, drept ca o lumânare. Nu- 
i plăcea să repete trucurile în faţa clienţilor pe care îi 
„lucrase” o dată. 

Dar trebuie să i se recunoască: dintre toţi negustorii, Jusuf 
dăduse cele mai multe lozuri câştigătoare. 

De altminteri o şi spunea, când îşi plasa marfa: 

— Anul ăsta de patru ori a trecut lozul cel mare prin mâna 
mea! Uite, Binder poate să spună, pentru că pe doi dintre 
fericiţii câştigători îi cunoaşte, sunt clienţii lui. Nu-i aşa, 
Hermann? 

Hermann se-ntorcea cu spatele şi râdea: 

— Afurisitul ăsta de „Azoi”! 

Ovreii îi spuneau lui Jusuf de foarte multe ori „Azoi”, din 
pricină că el folosea foarte des acest cuvânt idiş. 

Negustorul era singurul om care fusese văzut în ultima 
vreme împreună cu Isaac. Şi Binder îl aştepta nerăbdător 
ca să-l descoasă, când, iată-l apărând. Dar Jusuf pricepu 
imediat situaţia; strigă de departe: 

— N-ai lume, astăzi. Am şters-o! 

Binder, dintr-o săritură, îl prinse de braţ: 

— Stai puţin, Jusuf. Ştii ceva? 

— Să ştiu ceva? Ce să ştiu? 

— A dispărut Isaac! 

— Azoi? 

— Azoi, bătrâne, şi-s sigur că tu ştii ce-i cu el... 

— Cum poţi tu să fii sigur? 

— Pentru că te-am văzut umblând după scrisorile lui. 

— Umblând, umblând... Ascultă, Binder, mergi cam 
departe. Am căutat şi eu o dată, să văd dacă n-am vreo 
scrisoare... 

— Tu? Scrisoare? De la cine? 

— De la cine... de la cine... Poate că am şi eu pe cineva 
care să-mi scrie... De ce să n-am? 

— Şi pe urmă, tu eşti singurul care-ai fost văzut împreună 
cu Isaac... 

— Azoi? Nu ştiam. Da' ce ţi-s eu de vină dacă-s om cinstit? 


Binder se enervă, îi puse mâna-n gât, înjurându-l: 

— Ascultă, Peh Zadic! Ai de gând să-mi spui unde se- 
ascunde Isaac? 

— De ce-mi spui acuma Peh Zadic, protestă Jusuf. Ce, am 
spus eu că nu eşti tu om cinstit? De unde vrei să ţi-l scot pe 
Isaac? Ce, Isaac e-un bilet de loterie, să ţi-l scot din 
buzunar? Poate c-o fi plecat în România... 

Binder făcu un pas îndărăt, reflectând: 

— Cum?! Să plece fără să-şi ia rămas bun? Sau, nu cumva 
tu l-ai sfătuit s-o şteargă aşa, englezeşte? 

— Eu? Eu nu dau sfaturi... Eu las omu' să facă ce vrea... 

— Afară de-i cazul că-i vorba de-un bilet de loterie. 

— Asta-i altă chestie, asta-i negustorie. Şi tu ai scris acolo 
deasupra: La Dorobanţul Român, şi n-ai în prăvălie nici un 
fel de dorobanţ, nici român, nici turc! 

— Dorobanţ sunt eu! 

— Azoi? Nu, nu! Tu eşti un id, Binder, un ovrei, tu nu eşti 
dorobanţ. 

III. 

Timp de mai multe luni de zile, Isaac nu apăru deloc. Papa 
Binder se neliniştea şi se-ngrijora cu-atât mai mult cu cât 
toate cercetările rămâneau fără nici un rezultat. Chiar şi 
zgomotoasele investigaţii ale lui Schimke, interpretul, 
despre care va fi vorba mai departe, fratele mai mare al lui 
Isaac, n-au dus la nimic, şi asta, cu toate amenințările 
tâlmaciului, boxer temut în toată Alexandria. Cu toate astea, 
Binder avea ferma convingere că Azoi, negustorul de lozuri, 
ştia ce se-alesese cu Isaac. Dar nu era chip să scoţi ceva de 
la el. Oricum l-ai fi luat, totdeauna cădea în picioare ca 
pisica. 

Hotărât lucru, afacerea începea să devină serioasă. Şi 
Binder stătea şi cugeta: 

— Ar trebui, totuşi, să cerem deschiderea unei anchete de 
către poliţie. Poţi să ştii? Câţi oameni n-au dispărut 
misterios până acuma? O răzbunare, mai ştiu eu ce... 


Cu toate astea, papa Binder ezita. N-a anunţat autorităţile 
şi nici alor săi nu le-a vorbit. Ca mulţi ovrei care au avut de- 
a face cu „justiţia oficială”, ascundea o repulsie instinctivă 
faţă de tot ce, mai de-aproape sau mai de departe, venea în 
contact cu poliţia. 

Ca să o liniştească pe nevastă-sa, pe Motrogan şi pe ai lui, 
spunea cu glas tare: 

— Eh, nu-i nimic! Isaac e-un om atât de liniştit! Cine să fie- 
n stare să-i facă o figură? Pesemne că-şi bea rachiul pe 
undeva - Dumnezeu ştie pe unde. O să aflăm noi de ce s-o fi 
ascuns. 

Cât despre Azoi, care ca de obicei se afla-n treabă cu 
lozurile lui, el persevera în a spune tuturor că habar n-avea 
de locul unde se află nefericitul dezertor... 

Or, nu numai că şmecherul de Jusuf ştia care-i nouă 
locuinţă a lui Isaac, pentru că acum în mansarda lui stătea, 
dar era singurul care mai ştia şi ce se întâmplase cu blândul 
beţivan. Şi Jusuf, mut ca un mormânt pe chestia asta, 
savura în sine secretul, cu-atât mai mult cu cât era singur 
stăpân pe el. 

Asta pentru că negustorul ambulant, în ciuda faptului că în 
Levant viaţa celor umili se desfăşoară în văzul tuturor 
vecinilor, ştiuse de minune să-şi apere credinţa sa 
strămoşească de iudeu scrupulos împotriva curiozităţii 
distructive a mediului ambiant păgân. Jusuf ferea credinţa 
sa cu rădăcini adânci în Iehova, în Dumnezeul lui Israel şi-ai 
străbunilor lui, de profanarea indiferenţilor. Sub zdrenţele 
lui caraghioase şi sub vorbele lui de duh el acoperea 
ermetic o inimă arzând de-o nestinsă speranţă într-o 
omenire mai bună şi în mântuirea lumii de către Mesia... 

Şi, Jusuf aplica învăţăturile legii iudaice, din care nu 
cunoştea decât elementele indispensabile. Cu toate că nu 
ştia limba ebraică şi nenumăratele subtilităţi cuprinse în 
ingenioasele şi nesfârşitele comentarii, el era, încă din 
copilăria lui de mizerie, un credincios umil şi sincer, 
supunându-se cu simplitate autorităţii legii, hahamul fiind, 


în ochii lui, interpretul cel mai ascultat şi cel mai venerat. 
De altfel, ăsta era cazul cu toţi sefarzii, pentru că numai 
orientalii mai ştiu să recunoască cu plăcere autoritatea 
oamenilor sfinţi. Dar Jusuf venera, mai mult chiar decât pe 
haham, pe-un anume reb Iacob, cabalist de mare valoare, 
trăind undeva deoparte în ascetism sau sărăcie lucie - cine- 
ar fi putut spune? 

— În orice caz, neştiut de profani şi părăsit de credincioşi. 
Jusuf însă, dacă era ignorant în ale cărţilor, ştia totul în ale 
vieţii. Purta atârnată de gât o amuletă - o bucăţică de 
pergament cu inscripţie ebraică - a cabalistului mult- 
venerat, care - era ferm convins - îl proteja împotriva 
spiritelor răufăcătoare şi-l ferea de toate suferinţele. 

lată de ce umilul Jusuf nu se mulțumea să-şi câştige numai 
pâinea zilnică; aspira la mai mult: cu ajutorul lui Dumnezeu, 
natural, să mântuiască suflete nepătrunse de credinţă şi 
sortite astfel suferinţei şi ispăşirii, dacă nu chiar crâncenei 
damnaţiuni. Cu un devotament neobosit, Jusuf se consacra 
apostolatului... Şi, într-adevăr, de multe ori izbutise să 
readucă la credinţa străbună oiţe rătăcite în smârcurile 
vieţii musulmane. De obicei, era câte un tânăr sefard, cules 
ca o zdreanţă părăsită la vreun colţ de stradă, păcătos mai 
mult din neştiinţă decât din răutate. După ce-i punea pe 
drumul cel bun, Jusuf îl ducea triumfător la reb Iacob, să 
implore binecuvântarea sfântului asupra neofitului. 
Suprema lui bucurie era în a readuce astfel epave omeneşti 
pe calea adevărului. Dar, despre asta nu vorbea niciodată. 
Aşa că, în general, nu se ştia nimic, ceea ce i se părea cât se 
poate de natural. 

Pentru că, dacă se devota, era spre a slăvi „Numele Lui”, 
iar nu spre a-şi atrage vreo deşartă preţuire personală. 

Fireşte că fusese unul dintre cei dintâi care să bage de 
seamă sumbra durere ce părea să-l obsedeze pe Isaac. Cu 
toate astea, nu-l întreba niciodată nimic. Izbit de chipul lui, 
care era departe de trivialitate, şi de nobilă lui indiferenţă 
pentru tot ce era exterior, şiretul Azoi pusese ochii pe 


tăcutul Isaac şi îl observa fără să bage careva de seamă. 
Nici melancolicul dezertor nu-şi dădea seama. Dar îi plăcea 
Jusuf, pentru că nu-i punea niciodată întrebări insidioase. 
Schimba bucuros câte o vorbă bună cu negustorul de bilete 
de loterie de care te-mpiedicai la tot pasul. Veşnic pe 
drumuri cu teancul lui de lozuri, apărea la vreun colţ de 
stradă sau în vreo tavernă cu zâmbetul pe buze, cu o vorbă 
îmbietoare, şi-apoi dispărea. 

Şi cum nimic nu-i scăpa ochiului vigilent al lui Jusuf, nici o 
mirare că el pătrunse repede în sufletul umil al lui Isaac. 
Fără-ndoială că acum ştia: Isaac nu era la fel cu ceilalţi 
„askenazi”, vanitoşi şi aroganţi, imaginându-şi, toţi, că-s 
nişte hahami. 

Într-o seară, Isaac se întorcea acasă mai târziu decât de 
obicei pentru că întârziase la cârciumă lui Binder. Umbla pe 
străzi la întâmplare, năuc, cu privirea rătăcită. Jusuf, cum i 
se mai întâmplase, aluneca discret pe urmele lui. Cu aerul 
că-i preocupat de plasarea lozurilor sale, chiar dacă ora era 
foarte înaintată, îl supraveghea pe beţiv, de departe, cu 
ochiul său unic şi vigilent. Isaac se lăsase în voia tristeţii 
sale mute, rătăcea cu pas şovăitor, cu faţa suptă, printr-un 
labirint de străduţe arabe aglomerate în dosul pieţei 
Mehmet Ali. Poate că tăcutul pălărier se rătăcise, pentru că, 
brusc cuprins de nelinişte, începu să se împleticească, spre 
marea distracţie a arabilor, care se şi pregăteau să facă 
cerc în jurul lui, să se bucure de-un spectacol pe cât de 
neprevăzut, pe-atăt de gratuit. Interveni atunci Jusuf şi, cu 
toţi ghionţii derbedeilor gură-cască, îl luă cu hotărâre pe 
Isaac de braţ, şoptindu-i blând: 

— Frate, vrei să vii cu mine? Merg tocmai pe drumul tău. 

Celălalt dădu din cap, docil. Şi plecară amândoi împreună. 
În faţa locuinţei pălărierului, Jusuf vru să se eclipseze, dar 
celălalt îl reţinu. 

— Nu mă lăsa, Jusuf, îl imploră cu voce slabă Isaac, prea 
sunt chinuit. Nu vreau să mă urc sus... 

— Bine. Vrei să vii la mine? 


— Da, unde vrei tu, mi-e tot una... 

Jusuf ţinea, pe strada Attarine, la marginea cartierului 
arab, o cameră mare, în pod, cam puturoasă şi 
sărăcăcioasă, şi-n care duşumeaua îi servea şi drept masă şi 
drept scaun. Zdrenţe, pături vechi îngrămădite într-un colţ 
pe nişte rogojini roase ţineau loc de paturi. Şi pe o grămadă 
de zdrenţe pestriţe de astea, potrivite-n grabă de 
neostenitul Jusuf, dezertorul, fără să scoată o vorbă, căzu 
Într-un somn binefăcător, greu ca plumbul. 

În zori, Isaac se deşteptă complet trezit din beţie, lucru ce 
se-ntâmplă deseori celor ce beau. Într-o clipă de luciditate 
perfectă, îşi dădu seama de tot tragicul situaţiei sale, căreia 
nu-i vedea ieşire. 

„lare jos am căzut! Niciodată n-am să mă mai pot ridica! 
Viaţă prăpădită... Dac-aş putea să iau viaţa de la cap, o viaţă 
curată, fără ea... Dar n-am să pot, prea-s slab... Am început 
cu băutul la regiment, de plictiseală, şi acuma a devenit 
obsesie... Dacă ea nu se hotărăşte, degeaba-ncerc să mă 
opresc... Mai bine mor...” 

Privirea lui rătăci prin mansarda învăluită încă într-o 
lumină cenuşie. Jusuf, în picioare, cu faţa la răsărit, parc-ar 
fi vrut să atragă soarele gata să răsară dintr-o clipă-n alta, 
sta nemişcat într-o atitudine umilă şi gravă. Nu băgase încă 
de seamă că musafirul lui nu mai dormea, aşa că murmura 
foarte încet, ca să nu-l trezească, cu monotonia fornăită a 
limbii arabe. Isaac îl asculta, dar nu reuşea să înţeleagă ce 
mormăia. Nu mai recunoştea cuvintele rituale învăţate pe 
vremuri, de la vârsta de şase ani, la reb Zalman. Soarele 
inunda acum odaia, şi negustorul continua. 

— Ce reciţi tu, Jusuf, de-atâta vreme? Ajunge cu-atâta 
rugăciune! 

Jusuf, mirat, se-ntoarse scurt şi veni repede să se aşeze 
lângă Isaac. 

— Te-ai şi sculat?! Cum ai dormit? Mă rog. Mă rog. Nu-i 
aşa că ţi-e inima mai uşurată? Toată noaptea am spus 


psalmi pentru mântuirea sufletului tău. Şi-acum, şalom! 
Pace sufletului tău, băiatul meu mare şi drag. 

— E-adevărat, Jusuf, că te-ai rugat pentru mine? Ce, sunt 
bolnav? 

— Nu, dar eşti deznădăjduit, pentru că n-ai credinţă - şi-i 
şi asta o boală. 

— Crezi tu aşa, Jusutf? 

— Sunt sigur! 

— Şi crezi tu că rugăciunile mă pot salva? 

— Rugăciunea şi supunerea la legile Thorei şi la spusele 
hahamului ne-aduc viaţă veşnică. 

— Vreau şi eu viaţă veşnică, Jusuf, dar nu mai am chef de 
supunere. Nu mai sunt la cazarmă. Şi tu, eşti un copil dacă 
asculţi şi crezi tot ce ţi se spune... 

— Da, sunt un copil, ca tine şi că toţi oamenii, un copil al 
Dumnezeului nostru, părintele tuturor oamenilor. Aşa că, eu 
nu sufăr. Sunt totdeauna mulţumit pentru că-s împăcat cu 
ce-mi dă Iehova în bunătatea şi mila lui. Şi tu, tu suferi 
pentru că n-ai încredere în Dumnezeul nostru. Dar stă 
scris: „Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci 
îndreptarea lui”. Şi mai stă scris: „Întoarce-te de la rău şi fă 
binele!” Aşa că, măi Isaac, dacă vrei viaţă veşnică, e simplu: 
lasă-te de băut ca un „goi” şi începe să trăieşti ca un „id”, ca 
un ovrei: mănâncă cuşer, nu lucra în zilele de şabăs şi 
spune-n fiecare zi şema-lsrael. 

— Eşti un învăţat, Jusuf. Ştii mult mai multe lucruri decât 
s-ar părea când te vede lumea cu lozurile tale. 

— Eu? Nu ştiu nimic şi nu spun nimic. Hahamul ştie multe 
şi reb Iacob, cabalistul, care-ntr-o zi o să-ţi dea 
binecuvântarea lui, ştie şi mai multe, dar numai singur 
Dumnezeu ştie totul. Pentru că stă scris: „Şi Dumnezeu 
hrăneşte toate fâăpturile sale”. Aşa că, Dumnezeu e cel care 
gândeşte pentru mine, pentru tine, pentru toţi fraţii noştri 
şi pentru toţi oamenii. Pentru Dumnezeul nostru toţi 
oamenii sunt buni, chiar dacă spiritele rele îi duc pe căi 
greşite sau sunt orbiţi de strălucirea mincinoasă a 


arginţilor. Dumnezeu e bun şi viaţa cu frica lui Dumnezeu e 
frumoasă; ea e numai fericire. Şi dacă tu suferi, Isaac, e o 
dovadă că nu trăieşti cu frica lui Dumnezeu. Oricât ai suferi 
tu, află că leac există! Leacul ăsta e credinţa în Dumnezeu! 
Nu e decât un singur leac pentru orice suferinţă, şi nu e 
decât un singur drum pentru toţi oamenii, singurul 
adevărat, singurul bun, drumul lui lehova, pe care toţi 
oamenii se întâlnesc, ca să devină unul singur, toţi fiind unul 
singur în faţa Dumnezeului unic. 

De câteva clipe Isaac îl asculta oarecum neatent. Jusuf se 
opri la timp. Sări uşor ca o gazelă şi, după câteva minute, îi 
puse-n faţă lui Isaac, aşezat turceşte, o farfurie cu bob fiert 
în untdelemn, cu lămâie, lipie şi apă. 

— Mănâncă şi prinde puteri. Şi o să ne ducem fiecare la 
treburile noastre, tu la pălărierul tău, eu cu lozurile mele. 
Când eram împletitor, rămâneam aici şi făceam coşuri de 
zarzavat. De când sunt negustor, îmi câştig pâinea pe 
stradă, nu în casă. 

Când cei doi bărbaţi coborâră în stradă, Isaac, pierdut în 
obsesiile sale, nu observă zâmbetul de triumf de pe buzele 
lui Jusuf spunând: 

— La revedere, prietene, şi aibi grijă să nu spui cuiva că ai 
dormit la mine; şi-ar bate joc de tine... 

O săptămână mai târziu, Jusuf, urcând înspre seară la el 
acasă, se pomeni deodată faţă-n faţă cu Isaac, şezând în 
întuneric la uşa mansardei. Negustorul de-abia îşi putea 
stăpâni emoția; uimirea îi întrecea toate speranţele. lar 
inima lui bătrână tresăltă de bucurie: „Dacă s-a întors, 
datoria mea e să-l mântui. N-am să-l mai părăsesc 
niciodată!” 

Jusuf îşi spunea ăsta în timp ce-i deschidea uşa şi, 
ceremonios, lăsa întâi să intre musafirul: 

— Azoi! Azoi! Sunt măgulit, măgulit cu umilinţă de 
onoarea ce-mi faci! Intră tu cel dintâi, sufletul meu ales, 
mângâierea bătrâneţelor mele! 


Isaac, fără să răspundă, intră în mansardă şi, deodată, se 
aruncă la picioarele unui Jusuf încremenit, strigând cu o 
voce guturală pe care nu i-o cunoştea: 

— Salvează-mă, Jusuf, salvează-mă! Ea mi-a zis „dezertor!” 

Un fior de spaimă străbătu ca un fulger trupul scheletic al 
lui Jusuf. Dar îşi reveni repede şi, părinteşte, zise: 

— Da, copilul meu, linişteşte-te, am să te salvez. Am să 
mântuiesc sufletul tău, să aibă parte de viaţa de apoi. 
Dumnezeu să te ajute în încercările prin care treci. Spune 
repede şema-Israel, ca să goneşti spiritele rele, duşmanii tăi 
şi ai omului... 

— Ea mi-a zis: „Dezertorule”, m-auzi? Mă-nţelegi? M-am 
săturat de viaţă...! Nu mai sunt bun de nimic! Batjocorit, 
înşelat, fără lucru, fără părinţi, fără speranţe... Mai bine 
Mor... 

— Nu. Ţi-am mai spus: să trăieşti şi să te bucuri de viaţă, 
ca să mărturiseşti slava Lui! Exclamă, cu o prestanţă pe 
care nu i-o bănuiai, Jusuf, împingându-l în colţul cel mai 
îndepărtat de uşă. 

„Îşi pierde oare minţile?” se întreba totuşi bătrânul Jusuf, 
împotrivindu-se-n acelaşi timp cu toată vigoarea gândului 
ăstuia oribil, pentru că nu voia să dea forţei distructive 
formă. Îşi scoase repede amuleta, lipind-o de fruntea 
disperatului, murmurând de câteva ori în şir acelaşi verset 
din psalmi: „Şi pre cel umil îl înalţă din ţărână precum pe 
sărac din înjosire şi-i aşază de-a dreapta principilor şi-a 
celor mari din neamul lui.” 

După câteva minute Isaac recăpăta sentimentul realităţii; 
privind în jurul său, vedea, îl recunoscu pe Jusuf, făcu 
câteva gesturi cu mână parc-ar fi vrut să gonească o 
vedenie şi, cu un surâs de om învins, se lăsă să cadă pe 
pături. 

— Bine, zise el. Vreau viaţa veşnică, Jusuf. Ce să fac? 

— Să nu mai bei. 

— De ce? 


— Pentru că Dumnezeu vrea bucuria ta, şi nu suferinţa. 
Rachiul îţi aduce suferinţă. 

— Atunci, bine, n-am să mai beau rachiu. 

— Eşti salvat! Eşti salvat! Strigă cu o bucurie violentă 
bătrânul ovrei. 

Şi, ridicând spre tavan unicul său ochi, Jusuf declamă cu o 
mişcătoare recunoştinţă: „Binecuvântat fii tu, lehova, 
Dumnezeul meu, că ai făcut din sluga ta umilă martorul 
unei atari minuni!” 

— Isaac, comoara mea, vrei să spui şema-lsrael? 

— Da, Jusuf, spune tu şi am să spun după tine. 

— Bine, copilul meu, să începem: „Ascultă, Israel, Iehova 
este Dumnezeul nostru, Iehova este Unul. Binecuvântat fie 
în veci numele domniei lui slăvite. Îl vei iubi pe Iehova, 
Dumnezeul tău, din tot sufletul, din toată inima ta, din toate 
puterile tale. Învățăturile pe care ţi le dau astăzi să rămână 
săpate în inima ta. Le vei sădi în copiii tăi şi le vei vorbi lor 
despre ele, în casa ta şi în călătorii, la deşteptare şi la 
culcare.” 

Asta fusese seară în care dispăruse Isaac... Nu mai cobora 
din mansardă, ca să se ferească de ispita de-a mai bea 
rachiul ăla blestemat. Jusuf îi aducea din oraş de toate, 
cheltuindu-şi banii ca să-l hrănească şi chiar ca să-l răsfeţe. 

— Tu eşti stăpânul meu, Isaac. Porunceşte, şi te voi 
asculta, spunea negustorul. 

— Învaţă-mă vechea ta meserie. Vreau să mă fac negustor 
ambulant. 

— Bună idee, aprobă Azoi cu bucurie. O să-ncepem chiar 
de astăzi. Mă duc repede să cumpăr sârmă, şi am să te-nvăţ 
să împleteşti. Ai să vezi, e-un fleac! 

De atunci, Isaac îşi petrece timpul făcând tot ce se poate 
face din sârmă: coşuri pentru zarzavat, umeraşe, capcane 
pentru şoareci, grătare, şi-atâtea şi-atâtea alte mărunţişuri. 

În timp ce-i învăţa nouă meserie, Jusuf îi sădea şi 
învăţăturile Legii, ca propriului său copil. lar Isaac, ager şi 
deloc prost, învăţa şi una şi alta cu aceeaşi repeziciune. 


Uimirea-i creştea cu fiecare zi şi Jusuf se gândea cu 
încântare la acea zi, cea mai fericită dintre zile, în care-şi va 
duce „comoara” în faţa privirii pătrunzătoare a veneratului 
talmudist. De altminteri, negustorul îl întâlnea pe reb Iacob 
de fiecare şabăs la mica sinagogă de pe strada Selah el 
Dine. Voia să-l ducă pe Isaac la sinagogă ca să i-l arate pe 
sfânt, măcar de departe. Dar Isaac se-ncăpăţâna să nu 
coboare nici măcar în zilele de şabăs ca să se ducă la 
sinagogă. 

„Irebuie să-i las timp să-şi uite nenorocirea”, se consolă 
Jusuf, în timp ce se scurgea săptămână după săptămână... 
„Numai de n-ar da cineva peste Isaac...” se gândea el. Cât 
despre celelalte, ştia s-aştepte. Şi nu mai putea de bucurie, 
convins cum era că nu-l vor descoperi. 

Şi totuşi, într-o dimineaţă, o bătaie discretă la uşă, în 
absenţa lui Jusuf. Isaac se duse să deschidă. În faţa lui, un 
băieţel cu faţa isteaţă, întinzându-i o sticluţă de o litră de 
rachiu şi strâmbându-se de-un râs diabolic: 

— Pentru dumneata, rachiu bun, din partea cafegiului de 
jos. Pe veresie. Şi mâine, altu'... 

Răzbunarea asta perfidă a vecinului grec, care-i duşmănea 
pe Jusuf de ani de zile, fu începutul noii decăderi a lui Isaac. 
Nefericitul făcuse imprudenţa să coboare în stradă de vreo 
câteva ori, pe ascuns, la mişelul de grec, să bea la repezeală 
un rachiu. Şi acum, rupând zăgazurile cuvântului dat, 
continua să bea din ce în ce mai mult. Jusuf băgase de 
seamă dar, din prea multă afecţiune, tăcea, nemaicutezând 
să lupte împotriva unei fatalităţi atât de copleşitoare. 
Lovitura asta neaşteptată spulbera toată ardoarea 
bătrânului negustor. Alergă la reb Iacob şi-i povesti lunga şi 
lamentabila aventură, rugându-l să-l ajute. 

— Omul ăsta bea din stricăciune sau din disperare? Se 
mulţumi să întrebe talmudistul. 

— Din disperare, rabi. 

— Atunci trebuie să afli cât îi de mare disperarea. 

— Dar nu spune nimic. 


— Are să-ţi spună. 

Şi, cu vorbele astea, reb Iacob îl expedie. Jusuf plângea. 
Din răspunsul talmudistului el înţelesese că trebuie să-l lase 
pe scumpul lui Isaac în voia sorții. 

IV 

— Legea noastră nu-ţi interzice să bei, copilul meu, pentru 
că stă scris că vinul goneşte amărăciunea. 

Astfel îi răspunse Jusuf lui Isaac când într-o seară, pe 
negândite, îi mărturisi noua lui ispravă... 

— Va să zică mă accepţi chiar beţiv? 

— Chiar beţiv. 

— Cu toate ale mele, aşa cum sunt? 

— Cu toate ale tale, aşa cum eşti. 

Din seara acestui afectuos acord prietenesc, Isaac începu 
să-şi bea rachiul fără să se jeneze - chiar de faţă cu Jusuf. 
Uşurat că se vede îngăduit „aşa cum e”, de călăuza sa, 
băutorul începu să devină comunicativ; vorbea acum despre 
preocupările lui, de proiecte. Repetă în fiecare zi: 

— Câteva săptămâni încă, şi-am să fiu şi eu ca tine, 
negustor ambulant! Am să umblu pe străzi, să-mi vând 
marfa. Şi-atunci în sfârşit, am să pot să mă achit faţă de 
tine, binefăcătorul meu. 

Şi îşi trecea zilele muncind necontenit, îndârijit, făcând din 
ce în ce mai multe obiecte de sârmă. Cu timpul, toată 
mansarda se umplu de lucrurile lui. Strânsese un stoc 
foarte mare, dar amâna prima ieşire de la o zi la alta. 

Altminteri, calm şi ascultător, Isaac urma întru totul 
„învăţătura” lui Jusuf. Dimineaţa şi seara cei doi bărbaţi îşi 
făceau rugăciunea, fiecare în colţul lui. Şi în fiecare 
dimineaţă, Isaac punea, cu o mai vădită grabă, talăsul şi 
cornul pe care i le cumpărase Jusuf. Se spălau pe mâini 
înaintea fiecărei mese, pe care o încheiau binecuvântând pe 
Iehova, care „hrăneşte fâpturile sale”. 

Seara vorbeau despre lucruri de pe lumea asta şi de pe 
lumea cealaltă, şi uneori vorbeau cu o ignoranță de-o 
naivitate sublimă. Aceşti doi neînţeleşi, lepădaţi de însăşi 


destinele lor, ştiau să stoarcă din mizeria lor o bucurie 
necontenită, datorită cine ştie cărei cărţi iudeo-spaniole ce 
promitea viaţă veşnică, şi Jusuf, stângaci în cititul textelor, 
asuda explicând-o scumpului său prieten. Sau, cu o mutră 
de pişicher, îi povestea observaţii despre oameni şi despre 
prostia lor, imita, cu un rar simţ al comicului, pe toţi cei de 
care îşi bătea joc. 

Şi, ascunşi în dărăpănătura lor liniştită şi neştiută de 
nimeni, cei doi credincioşi se încurajau unul pe altul. În 
inimile lor unite, pline de gratitudine, răsunau 
nemuritoarele cuvinte ale regelui David, ai cărui 
moştenitori legitimi se socoteau. 

„Cerurile rămas-au în stăpânirea Sa, dar pământul 
dăruitu-l-a fiului omului. Nu de cei morţi poate fi slăvit 
Iehova, ci de cei vii. Noi suntem cei ce-i slăvim pe 
Dumnezeu, acum şi pururea... Aleluia...” 

Uneori, cei doi amici, în mansarda lor întunecoasă, 
zăboveau vorbind încet până târziu noaptea. De data asta 
începu Isaac: 

— Jusuf, ştii tu de ce mi-am părăsit părinţii? 

— Nu, comoara mea. 

— Ştii de ce-am venit la Alexandria? 

— Nu, comoara mea. 

— Ştii tu care-i pricina nenorocirii mele? 

— Nu, comoara mea. 

— Atunci, ascultă, Jusuf. Astă-seară am să-ţi spun „tot”, şi 
tu ai să-mi spui dacă fac bine că beau, sau rău. Vrei, spune? 

— Da, vreau. 

Închizând ochii, Isaac continuă: 

— Uite de ce beau: pentru că un singur cuvânt al unei 
femei pe care o iubeşti poate schimba soarta unei familii 
întregi. Nu-i groaznic? 

— Ba da, Isaac. Spune mai departe, te-ascult. 

— Cu ce vrei să-ncep? E-atât de greu de spus „tot”, că 
prefer s-aştept... Mi-e ruşine-n propriii mei ochi, şi cu toate 
astea, nu vreau să mai amân... 


Cu obrajii îmbujoraţi, cu mâinile tremurând, cu un vizibil 
efort de a-şi înfrânge pudoarea, băutorul începu: 

— Ascultă! Mama mea, Rifca, m-a adus pe lume într-un 
timp în care tata, Avrum, era în puşcărie, acuzat pe nedrept 
că pusese otravă în limonadă. Această nenorocită 
întâmplare l-a costat pe tata toată averea noastră şi, odată 
cu mine a intrat în casă şi sărăcia. Cu toate astea, mama, 
femeie cu inimă de aur, mă iubea ca pe ochii din cap, pentru 
că eram ultimul născut. De cum am început să judec, am 
văzut că lumea e feroce cu cei ce-s la ananghie şi nu-i 
sprijină decât pe cei cărora le merge bine. Plaga asta e cu 
atât mai chinuitoare când copiii-s cei ce părăsesc nişte 
părinţi doborâţi de-o sărăcie neaşteptată. Copilăria mea a 
fost otrăvită de plecarea, unul după altul, a celor trei fraţi şi 
a surorii mele. 'Toţi patru, mai mari decât mine, crescuţi în 
bogăţie, daţi pe la şcoli, cu diplome, vorbind limbi străine, 
au părăsit unul după altul casa părintească sărăcită, în care 
începuseră să se simtă la strâmtoare, după nişte scene 
penibile. Disperarea părinţilor mi s-a întipărit pentru 
totdeauna în inimă şi - la zece ani - m-am jurat să rămân 
toată viaţa lângă ei. 

Pe vremea aia, după măritişul soră-mii Esther, la 
Bucureşti, părinţii mei au venit să-şi ascundă ruşinea, adică 
sărăcia, la Constanţa unde trăia o rudă îndepărtată de-a 
noastră, reb Zalman, care ţinea o şcoală, era om bun, şi 
primul care să se fi aplecat peste sufletul meu sensibil. 
Pentru că, chiar dacă n-am vrut să-nvâţ la el talmudul, pe 
care ţinea atât de mult să mi-l facă cunoscut - grăbit cum 
eram să-ncep cât mai curând posibil să câştig câte ceva 
pentru căminul nostru sărăcit - nu mă săturam ascultându-i 
povestirile minunate despre obârşia familiei noastre, atât 
de respectată acolo, la Holochitz, în Galiţia, de unde venise, 
în 1847, bunicul meu, reb Şulăm, celebru pentru învăţătura 
lui, hasid pios şi discipol preferat al faimosului rabin făcător 
de minuni de la Bălţi, reb Jechelă. Îţi înşir toate astea, Jusuf, 
ca să poţi să-nţelegi ce-mi spunea reb Zalman: „Bunicu-tău, 


îmi povestea el, a venit în România cu familia să se 
stabilească haham la Botoşani fără binecuvântarea 
rabinului făcător de minuni! Şi de atunci au început 
nenorocirile noastre... 

Judecă, tu singur, Jusuf; de-abia se instalase bunicu-meu la 
Botoşani, că fiu-său Avrum - tata - fuge într-o bună zi la 
Bucureşti să se facă... croitor. Bunicu-meu n-a putut 
niciodată să se consoleze de lovitura asta teribilă. Degeaba 
a adus el din ţara lui de baştină un orfan tânăr, o rudă 
îndepărtată de-a lui, pe Zalman, un băiat care mai târziu i-a 
devenit adeptul cel mai credincios şi, după moartea lui, 
mângâierea familiei noastre... După sfatul înţelept al lui reb 
Zalman, am învăţat meseria de pălărier, şi-mi plăcea munca 
asta, îmi plăcea foarte mult. La urma urmelor, era 
suportabilă viaţa, pentru noi toţi, până-n ziua fatală când 
am intrat în armată. 

Înainte, trăiam deoparte de lume, mă feream de toţi, 
munceam din greu ca să dau toţi banii în casă. Nu-mi 
cunoşteam fraţii decât din auzite. Încetul cu încetul, ei au 
început să nu mai scrie deloc. Prieteni n-aveam decât, în 
copilărie, pe reb Zalman, şi mai târziu, exact cu un an 
înainte de-a intra în armată, m-am împrietenit cu unu' Sotir, 
prieten cu familia noastră şi mai ales, cu soră-mea, Esther, 
în vremea când au măritat-o cu un bijutier bogat din 
Bucureşti. 

Pe Esther n-o cunoşteam aproape deloc, dar în casă se 
vorbea într-una de ea, şi Sotir îmi spunea că era o femeie 
tare cumsecade. Dimpotrivă, despre fratele meu mai mare, 
Josel, nici nu pomeneau. El ne părăsise încă înainte dea mă 
fi născut eu şi, cu anii, i-am pierdut orice urmă. A fost şters 
din familia noastră pentru totdeauna când s-a botezat, în 
America. Nu se rostea niciodată numele lui când era reb 
Zalman de faţă. Un meşumed e mai rău decât un mort! Al 
doilea frate, Haim. Devenit „Constantin” în gazetărie, cel 
mai inteligent dintre noi toţi, cu toate că era tare neruşinat, 


trăia bine la Bucureşti, dar cearta lui cu tata era pentru 
totdeauna, şi nu mai avea voie să ne calce pragul. 

Singurul care mai apărea din când în când pe la noi, era 
Shimke, pe care-l ştii foarte bine. Dar vizitele lui ne făceau 
mai mult griji decât bucurie. Mama tremura într-una pentru 
că, violent din fire cum era, şi cu puterea lui de atlet, era 
totdeauna gata la provocările huliganilor şi sărea la bătaie 
orbeşte. Am respirat toţi, uşuraţi, când am aflat că a plecat 
în străinătate. Şi aşa, unul după altul, fraţii mei mai mari s- 
au răspândit prin lume, clocotind toţi de prea multă viaţă-n 
ei, dar tare misterioasă pentru mine şi fără nimic bun 
pentru familia noastră. 

Dar să ne-ntoarcem la serviciul meu militar. Ciudat lucru: 
am fost încorporat la 11 infanterie Galaţi, chiar acolo unde 
tata trecuse prin împrejurări dintre cele mai nefericite. Cu 
toate astea, mi-am suportat jugul cu răbdare. Am fost chiar 
decorat pentru bună purtare. Într-o, seară de Paşti, am fost 
invitat de un negustor ovrei, unu' Berl Goldstein; Roza, fata 
lui mai mare, focoasă şi frumoasă, mi-a făcut după asta 
unele avansuri. Fata mi-a plăcut, ne iubeam mult, şi s-a 
hotărât să ne căsătorim în ziua eliberării. Va să zică totul 
mergea bine! Da' de unde! Într-o zi a fost la Galaţi o 
manifestaţie socialistă, destul de neînsemnată de altfel. Dar 
am fost mobilizați - două companii din regimentul meu - ca 
să restabilim ordinea. Eram şi eu printre ei. S-a produs o 
încăierare şi „ordinea” a fost restabilită imediat, fără nici o 
vărsare de sânge, fără nici un rănit măcar. Dar vestiţii 
vagonari, din port, din mahalaua Bădălan, au profitat de 
ocazie ca să jefuiască prăvăliile ovreieşti şi merceria 
viitorului meu tată-socru a fost jefuită ruşinos chiar sub 
nasul meu. Ce-a fost şi mai rău, e că în timpul ăsta 
derbedeii au bătut-o cu furie şi pe logodnica mea şi pe 
părinţii ei, acuzându-i de socialism. În ziua aia am simţit 
tortura unuia căruia-i smulgi măruntaiele... Clocotea-n 
gâtlejul meu revolta, împotriva oamenilor şi-mpotriva lui 


Dumnezeu, dar am tăcut. Mai erau trei luni, şi pe urmă 
libertatea... 

Goldsteinii, scârbiţi, umiliţi, s-au îmbarcat imediat după 
eveniment pe-un vapor pentru Egipt. Deznădejdea mea n- 
avea margini. Am aşteptat cu cea mai mare nerăbdare 
prima scrisoare, prima scrisoare a logodnicei mele, care mă 
îndemna să stau liniştit. A fost noaptea cea mai îngrozitoare 
din viaţa mea, mă sfâşiau zeci de sentimente contradictorii, 
mă pârjolea o dragoste pătimaşă, mă-nnebunea o gelozie 
oribilă şi, pe de altă parte, aveam conştiinţa acută a datoriei 
faţă de părinţii mei bătrâni care abia aşteptau să mă întorc 
- toate astea m-au făcut să-mi pierd capul... Dimineaţa am 
cerut o învoire pentru treburi în oraş, mi-am dat jos imediat 
uniforma şi m-am strecurat neobservat pe un vapor de 
marfă care plecă în ziua aia. 

Şi-am ajuns, în fine, la Alexandria! Istovit, mort de foame, 
după un voiaj umilitor. Ehei... Am observat numaidecât că 
Roza mea nu mai era aceeaşi. Oh, Jusuf, ce să-ţi spun, omul 
corect, cinstit, totdeauna o să fie eclipsat în faţa unei femei 
de cel care pe dinafară are mai multă strălucire. Femeile-s 
oarbe! Ele nu văd fondul, nu văd decât faţada! Se lasă 
păcălite de vorbe, goale şi frumoase. Roza nu mă mai iubea. 
Se amorezase de unu', îl chema Naum Kagan, un ovrei 
polonez dar cu mentalitate de levantin, mare palavragiu, 
mare farsor, ştia să amuze... Eu... eu nu-s în stare... Îi 
sacrificasem părinţii mei bătrâni, lăsaţi la Constanţa în voia 
sorții şi ea mă dispreţuia pentru că levantinul, funcţionar de 
bancă, era mai îndrăzneţ decât mine. Degeaba am aşteptat 
un an întreg tot sperând c-o să-i vină mintea la cap. Nu! Şi- 
a bătut joc de mine tot anul, pentru că-n ziua aia groaznică, 
atunci când am venit la tine, să-mi arunce-n faţă cuvântul 
„dezertor”! Asta nu, niciodată! Cum să rabd o asemenea 
insultă?! Am fugit atunci la tine pentru totdeauna. Pentru 
că, cu Shimke nu pot să mă-nţeleg; puterea lui îl face 
mitocan. S-a isprăvit cu proiectele mele de a-mi întemeia un 


cămin şi de a-i aduce pe bătrâni la mine. S-a isprăvit tot... 
Spune, Jusuf, am dreptate să beau, sau n-am? 

Jusuf căută îndelung în biblia cu traducere iudeo-spaniolă. 
În fine, găsi în Cartea Proverbelor versetul de mai jos, pe 
care îl citi prietenului său istovit: „Daţi băuturi tari celui ce 
pierdut se simte Şi vin celui cu sufletul amărât. 

Să bea şi să uite durerea inimii Şi să nu-şi mai aducă de 
chinuri aminte.” 

V, 

În sfârşit, într-o zi, Isaac apăru la Dorobanţul Român. 
Liniştit. În plină amiază mişunând de mulţime pestriță. 
Senin la faţă, fără guler, cu o barbă de trei luni de zile, 
haine jerpelite şi murdare - şi încărcat până peste cap cu 
obiecte de sârmă: site, umeraşe, capcane de şoareci, coşuri 
de zarzavat, grătare şi câte toate. 

Mergea ca un om fericit, îmbrâncit încoace şi-ncolo de 
arabi grăbiţi. Dar nu-i păsa. Ochii larg deschişi, gâtul 
ţeapăn îi dădeau ceva din înfăţişarea tristă a orbilor. 

Fireşte, de departe nimeni nu l-a recunoscut, dar când s-a 
oprit în faţa terasei înţesate de lume a restaurantului, a fost 
un strigăt de oroare, general: 

— Tu eşti, Isaac? Exclamă Binder. 

— Bună ziua... Eu... Dă-mi un rachiu... 

Chelnerul îi turnă rachiul. Isaac îşi lăsă jos povara, într-un 
colţ, se rezemă cu cotul de tejghea şi începu să soarbă din 
rachiu, mestecând la boabe de năut. 

Binder, cu braţele încrucişate pe piept, îl privea uluit şi 
îndurerat. 

— Cum mai merge, domnu' Binder? Făcu Isaac, cu un aer 
degajat. 

Cârciumarul îl privi îndelung: 

— Merge prost, sărmanul meu Isaac, pentru că te-ntorci în 
halul ăsta. Cine te-a aranjat aşa, Jusuf? Are cu ce se mândri! 

— De ce? Am furat ceva? 

Mirat, părea să caute un răspuns în ochii lui Binder, dar 
privirea lui trecea mai departe, în gol. 


Câţiva prieteni vechi se strânseră în jurul birtaşului şi, ca 
şi el, priveau muţi tristul spectacol pe care-i înfăţişa Isaac 
acesta nou. Atât de mult îl iubiseră pe celălalt, încât nu 
voiau să creadă-n ăsta. 

— Dar ce s-a întâmplat? Întrebă papa Binder. 

Împletitorul de sârmă protestă: 

— Ce să se-ntâmple? Pentru voi, ăştia, totdeauna se- 
ntâmplă câte ceva... Nimic nu s-a-ntâmplat. Vă e ruşine cu 
mine? 

— Ruşine, nu. Milă, răspunse Binder. 

Isaac ridică din umeri cu ochii la târlicii lui arăbeşti: 

— Mila... foarte frumos... Poate c-aveam nevoie de multă 
vreme. Mai dă-mi un rachiu. 

— Eu unu', nu-ţi mai vând rachiu! Zise Binder, mânios. Ai 
ajuns un beţiv. Se vede cât de colo. 

— Şi un beţiv nu mai e om, domnu' Hermann? 

— Pentru mine, nu, nu mai e om. Poate pentru Jusuf, care- 
n numele lui Iehova omoară omu' de tot! 

— Pe cine-a omorât? 

— Pe tine! 

— Nu-i adevărat, domnu' Binder, eşti nedrept. Jusuf mi-a 
dat liniştea. Nu eram chiar atât de întreg cât crezi 
dumneata. Mai dă-mi un rachiu... 

— Nici un rachiu... 

— Bine, domnu' Binder... Voiam să beau din al dumitale, 
că-i bun. O să beau în altă parte, unul prost... 

— Treaba ta, nenorocitule! Eu îţi vreau binele, dar nu ţi-l 
pot face cu sila. 

Isaac zâmbi fericit. 

— Binele meu... Hm! E-n mâinile lui Dumnezeu! 

— Asta-i, vezi?! Exclamă Binder, izbind cu palma. Eram 
sigur că Azoi a făcut din băiatul ăsta o jalnică victorie de-a 
lui lehova! lacă-tă-l şi pios, pe Isaac al nostru. Un beţiv pios! 

— Lasă-l în pace pe Jusuf, murmură Isaac, ducându-se să- 
şi ridice marfa. 

Papa Binder îl apucă de braţ: 


— Nu vrei să mănânci? 

Negustorul ambulant se gândi o clipă: 

— Nu... mulţumesc... Nu mi-e foame... 

— Nu ţi-e foame! Spune drept: nu mai mănânci decât 
cuşer acuma. 

— Poate că-i şi aşa... 

Şi plecă agale, cu sfială, cu gâtul ţeapăn. 

Binder îşi acoperi faţa cu mâinile şi fugi la nevastă-sa. 
Îndată după plecarea lui Isaac îşi făcu şi Jusuf apariţia în 
restaurant. Cu privirea şmecheră, cu aerul naiv, strigă tare, 

arătând lozurile: 

— Lotria nemţaui, griki, Heluan, Ismailia...! 

Motrogan sări de la locul lui: 

— Şterge-o, Jusuf! Dacă dă Binder peste tine, îţi smulge şi 
ultimele trei fire din barbă... Isaac chiar acuma a plecat... 

— Azoi? Şi ce-are a face Isaac şi cu barba mea? De ce să 
mi-o smulgă Binder? 

În acelaşi moment intră cârciumarul, palid, îl apucă pe 
negustor de guler, urlând: 

— Mă, telal păcătos! Tu l-ai prostit pe bietul Isaac! Lepră 
habotnică! Să piei din ochii mei, să nu-ţi mai calce 
picioarele pe-aici! Criminalule! 

Celălalt se zbătea: 

— Binder... Binder... Ascultă... Ascultă... 

Dar când scăpă din mâinile birtaşului, îi merse gura ca o 
morişcă: 

— De ce, mă rog, sunt criminal? De ce-s eu lepră? De ce-s 
telal păcătos? C-am scăpat un suflet? Că l-am adus la legea 
noastră? Un disperat care voia să moară, şi eu l-am făcut să 
trăiască, şi să-şi câştige o pâine? Ce, asta-i crimă? Nu eu 
vând rachiu, tu vinzi! Dorobanţu' Român... Dorobanţu' 
Român... Ascultă, Binder, o să te bată Dumnezeu într-o zi! 
Pentru că tu eşti un id, nu eşti un dorobanţ! Şi pe-un „id” 
care face pe dorobanţui', îl bate Dumnezeu... 

— leşi afară, dobitocule! 

— les, ies... Ai să vezi tu... Nevastă-ta-i bolnavă... 


Evenimentele astea coincideau, în toamna lui 1906, cu 
lansarea spre Mediterană a patru pacheboturi ale statului 
român. Binder, patriot sentimental, se duse cu un operator 
să le fotografieze, unul după altul, îndată ce fiecare apărea, 
alb ca zăpada, în portul Alexandriei. În felul ăsta putea să 
privească până se sătura măririle atârnate pe pereţii 
prăvăliei. Şi cu siguranţă că reprezentantul consular 
român, care a debarcat de pe primul vas, n-a fost nici mai 
sincer emoţionat, nici mai mândru şi mai semeţ decât 
ovreiul Binder. Înţeleagă cine poate. 

Câteva luni de zile, drapelul tricolor al patriei sale a 
fluturat aproape neîntrerupt deasupra firmei La Dorobanţul 
Român. Binder, cu barba prematur încărunţită, primea cu 
braţele deschise pe toţi cei ce descindeau de pe scumpele 
„sale” vapoare şi binevoiau să-i facă onoarea unei vizite. 
Uitase şi de cicatricea de pe nas, şi de rănile din inimă, ca 
să devină biroul de informaţii, azilul de noapte, bancherul şi 
„fraierul” compatrioţilor săi, şi buni şi răi. 

Printre aceşti noi vizitatori, unul singur nu era compatriot 
nici bun, nici rău, ci un cetăţean al lumii dornic de dreptate, 
un tovarăş care ştia să spună omului în faţă ce-i plăcea şi ce 
nu. Lui Binder i-a fost drag din prima clipă. Omul ăsta era 
Sotir, bătrânul navigator, cambuzierul sever şi conştiincios 
de pe Dacia, prietenul apropiat al familiei lui Isaac, sărmanii 
Perlmutter - părinţii nefericiţi ai căror copii se răspândiseră 
prin lumea largă. 

Sotir, „bărbosul” cu mersul agale, nu-l mai văzuse pe Isaac 
de la încorporare, erau mai bine de cinci ani de-atunci. Şi, 
dintre toţi copiii Perlmutter, după Esther, pe Isaac îl iubea 
cel mai mult, dragoste pe care copilărosul dar taciturnul 
flăcău o împărtăşea cu un elan sincer. Între timp fusese 
dezertarea şi prăbuşirea morală a dezertorului. Despre cea 
dintâi, cambuzierul ştia, precum îi ştia şi pricină: dragostea 
ostaşului pentru logodnica lui după care, disperat, plecase 
în Egipt. Despre transformarea lui sufletească nu aflase 
nimic până la sosirea la Alexandria. Dar, la fiecare înapoiere 


a vaporului la Constanţa, se ferea să spună ceva bătrânilor 
Perlmutter. 

Aşa că-i uşor de imaginat lovitura dureroasă pe care avea 
s-o primească Sotir în prăvălia lui papa Binder, către care 
se îndrepta marinarul lungind pasul (împotriva obiceiului 
său), la prima escală la Alexandria. 

Isaac, despre partea lui, prevenit de părinţii săi de sosirea 
bunului lor prieten, dădea nerăbdător târcoale prin jurul 
Dorobanţului Român şi privirea lui, mai puţin pierdută, 
cerceta gloată. Nu mai ţinea gâtul ţeapăn, ca de obicei. Dar 
niciunul, nici celălalt nu-şi recunoscu prietenul, şi Sotir 
intră în restaurant ca un străin. Două ore mai târziu, închişi 
într-un separeu, birtaşul şi navigatorul se iubeau cum 
numai doi cetăţeni ai lumii ştiu să se iubească, beau frăţia 
de cruce şi se tutuiau. Şi, cu toate astea, în ajunul întâlnirii, 
habar n-avuseseră unul de existenţa celuilalt. Dar tocmai în 
asta stă marea forţă, marea fericire a celor sinceri, de care 
cei vulgari n-au parte. E cea de-a zecea fericire, după cele 
nouă scrise-n Evanghelie, şi prima care-ar trebui să 
figureze într-o Evanghelie a unei lumi mai bune. Se va 
spune atunci: „Fericiţi cei ce se pot iubi de la prima vedere 
şi să schimbe unul cu altul toată bucuria şi toată durerea 
închise în inimile lor zvâcnind de viaţă intensă - căci sunt fiii 
aceluiaşi Dumnezeu generos, şi uşor se vor recunoaşte sub 
toate înfăţişările incredibilei Veşnicii.” 

VI. 

Stă scris în cartea nevăzută a oricărui destin tragic că 
dragostea - care-i o fericire tulburătoare pentru muritorii 
de rând - trebuie să fie un jăratec infernal pentru generoşii 
cu inimile plăpânde... Ăsta era destinul lui Isaac. 

— L-am cunoscut, spuse Sotir, dând pe spate capul său de 
sihastru, băiat cuminte, afectuos şi timorat, de-o cochetărie 
timidă. lreproşabil ca o fată mare, în toate faptele sale. Ce 
fel de fir de nisip o fi pătruns în maşinăria lui fragilă, ca să-l 
strice-n halul în care-mi spui c-a ajuns? 


Mă gândesc la părinţii lui şi aş încerca să caut o explicaţie 
în ascendenţa lor. O familie de hahami, de învăţaţi adică. 
Dar Avrum a fost un om activ, cu iniţiative uluitoare şi, ca 
îndrăgostit, un adevărat cotoi - nu spun asta numai la 
figurat - pentru că, plictisindu-se la maşina de cusut, la 
douăzeci şi cinci de ani s-a făcut tinichigiu şi s-a căţărat pe 
acoperişuri. 

Toţi copiii lui majori i-au semănat, fiecare în felul lui. 
Numai Isaac părea potolit, calm, blând, ca maică-sa. îi 
aşteptau eliberarea din armată, ca să-l vadă la casa lui, 
idealul suprem al tuturor părinţilor, când a picat lovitura de 
trăsnet: dezertarea! Şi ce dezertare neroadă: nu mai avea 
decât treizeci de zile de serviciu de făcut, din trei ani de 
zile. 

Despre gestul ăsta şi pricina lui nu ştie nimeni ceva precis. 
Fata unui negustor din Galaţi, frumoasă după cât se pare... 
Mi-a povestit Shimke, cum că Isaac a avut ghinionul să facă 
parte dintr-o companie de dorobanţi trimeasă să reprime 
nişte tulburări socialiste şi a văzut cum au bătut-o, bestial, 
pe logodnică! Ea a emigrat în Egipt cu familia, şi Isaac s-a 
aruncat imediat într-un vapor de marfă, ca să se ducă după 
ea. Aici e toată drama... Ce s-a petrecut după asta, aici? 

— Asta l-am întrebat şi noi, într-una, răspunse Binder, dar 
totdeauna a evitat să ne spună motivele tristeţei sale. 
Acuma, din cauza fanaticului ăluia de Jusuf, pe care l-a ales 
drept confident, cred că-i un om pierdut. 

— Cu siguranţă că s-a produs o ruptură între îndrăgostiţi, 
trase Sotir concluzia. 

— Ei şi? Nu mai există şi alte femei? Strigă Binder. Trebuie 
să-nnebuneşti pentru că te-a lăsat o femeie? 

— Sunt de-aceeaşi părere cu tine, dar să ştii; cei mai buni 
dintre oameni seamănă cu oţelurile cele mai bune; la un 
efort mai mare, se sparg ca sticla. Sunt „jupuiţii” vieţii. Nu 
mai au piele. Şi Dumnezeu a făcut o greşeală că i-a expus la 
aceleaşi vifore pustiitoare ca pe oamenii de rând. 


În clipa asta, Isaac apăru pe neaşteptate în uşa separeului 
celor doi prieteni şi, după o clipă de şovăire, se aruncă în 
braţele lui Sotir, strigând: 

— Sotire... Scapă-mă! Scapă-mă! Ea mi-a spus: 
„dezertor!” 

Asta a fost singurul strigăt de deznădejde scăpat din 
pieptul lui Isaac cu oarecare tendinţă de a preciza cauza 
suferinţei sale faţă de prietenul lui. Dar Sotir, socotindu-l 
gata de mărturisiri, îl strânse în braţe şi-i spuse cu 
blândeţe: 

— Bine... bine... Am să te scap... Spune-mi ce te doare... 
Vorbeşte. 

Isaac îl privi, năuc: 

— Nu mă mai doare nimic... Merge... merge... Dă-miun 
rachiu... 

Cum Binder voia să protesteze la chestia cu rachiul, Sotir 
îl opri cu un gest şi comandă: 

— Băiete, două rachiuri. O să bem împreună, voinicule, şi o 
să ne povestim unul altuia durerile, pentru că le am şi eu 
pe-ale mele... 

— Nu, nu, făcu Isaac. Nu-mi povesti nimic. Mă simt foarte 
bine aşa cum sunt. 

Cu o mutră blânda, dezamăgită, Sotir privi lung zdreanţa 
asta omenească, gingaşă din născare şi înfrântă de viaţă. 

— Cu toate astea... Isaac, ascultă... Îmi ceri să te scap. Va 
să zică e un rău care te roade. Spune-mi-l! Vorbeşte! Ce s-a- 
ntâmplat? 

Nefericitul ducea mereu paharul la buze, privea într-o 
parte şi nu spunea nimic. Dar la ultima întrebare a lui Sotir 
tresări: 

— Aha! Şi tu începi să-mi baţi capu'... Toată lumea vrea să 
ştie ce s-a-ntâmplat. Ei bine: un om şi-a aflat liniştea, asta s- 
a-ntâmplat! 

Se ridică şi se duse în prăvălie, unde tocmai se auzea 
vocea lui Jusuf, care se ciorovăia cu chelnerul: 

— Lasă-mă să intru! Îl caut pe Isaac! 


— leşi afară! Îi strigă Binder, alergând după negustor. leşi, 
sau îţi sparg capul! 

Sotir interveni să-l calmeze. Jusuf îi aruncă o privire de 
dispreţ şi-i spuse birtaşului: 

— Binder! Să nu insulţi pe unul din neamul tău! Un ovrei - 
chiar un ovrei care mănâncă treif - tot ovrei rămâne... 

— Puțin îmi pasă ce numeşti tu ovrei! leşi afară, 
criminalule! 

Cambuzierul interveni: 

— Ascultă, Jusuf, nu e bine, ba e chiar rău ce-ai făcut cu 
băiatul ăsta... 

— Azoi? Şi eu îţi răspund că nu cu un „goi” am să discut eu 
ce-i bine şi ce-i rău. Şi dumneata eşti un „goi”; să nu m- 
atingi! 

Întorcându-i spatele lui Sotir, negustorul de lozuri puse 
mâna pe umărul dezertorului: 

— Isaac! Nu lăsa pe-un „goi” şi pe-un ovrei rătăcit să-ţi 
sucească capul. Tu nu eşti făcut pentru bucurii de-ale lor, 
de pe lumea asta, tu eşti făcut pentru viaţă veşnică. Ştii tu 
asta? 

Abătut, sleit, încărcat cu fierăria lui, celălalt dădu din cap 
afirmativ: 

— Da... Vreau viaţa veşnică... 

Scos din fire, Sotir murmură: 

— Merită o bătaie, fanaticul ăsta! 

Cu un picior în stradă, Jusuf se întoarse şi scoase limbă: 

— Nu, domnule „goi”, să mă baţi poţi, da' tot eu sunt mai 
tare. Hai, Isaac! 

Şi vânzătorul ambulant îl urmă docil pe negustorul de 
lozuri şi amândoi dispărură în mulţime. 

Începând din clipa asta, Isaac n-a mai dat pe la Binder 
decât la intervale foarte mari. Când apărea, o dată sau de 
două ori pe lună, întreba din prag: 

— Îmi dai un rachiu? Dar fără morală... 

Cel mai adesea Binder îi refuza rachiul, supărat de 
disprețul lui Isaac pentru „morala” lui. Cu toate astea, ca să 


poată constata halul de mizerie în care se afla, birtaşul 
consimţea, din când în când, să-i dea un rachiu, pe care 
Isaac niciodată nu-l acceptă gratuit, nici de la Binder, nici 
de la oricine-ar fi fost. Rezemat totdeauna cu cotul de 
tejghea - poziţia lui favorită - el întindea mica monedă de 
un piastru şi nu se atingea de băutură până ce banul nu 
aluneca pe găurică. 

Din zi în zi mai slab, mai abătut, mai zdrenţăros, cu toate 
că, după câte se spunea, îşi vindea bine marfa, Isaac părea 
că moare de foame şi de mizerie. La douăzeci şi cinci de ani 
arăta bătrân, avea faţa palidă, brăzdată de zbârcituri. 
Părul, blond, îi dădea în ochi şi-i cădea pe obraji. Mâinile şi 
picioarele, murdare şi crăpate. Privirea totdeauna rătăcită. 
Gâfâia. 

Câteodată, când vedea că Binder nici nu-l mai întreabă, 
nici nu-l mai dăscăleşte, începea singur să vorbească, cu 
voce stinsă: 

— Nu trebuie să mă plângi cine ştie ce... Mă simt mai bine 
aşa... Sunt liniştit. Adevărata mizerie nu-i cea care se vede 
pe-afară, e cea care-ţi dospeşte-n măruntaie. Şi pe urmă, ca 
să meriţi viaţa veşnică, trebuie să te lepezi de toate 
deşertăciunile... 

Jusuf, pe care acum Binder îl tolera din nou, intervenea şi 
întărea: 

— Şi eu, eu garantez pentru sufletul lui Isaac! 

La spusele astea pline de pasiune, ambulantul tresări: 

— Nu-i aşa, Jusuf, c-o să am parte de viaţa veşnică? 

— Da, Isaac al meu scump, ai să ai. Numai să mergi într- 
una pe drumul tău. Dumnezeu îi iubeşte pe cei ce trăiesc 
pentru el. 

Binder, şi adesea şi Sotir, ascultau filosofia asta, dădeau 
din umeri şi se resemnau în faţa faptului împlinit. 

Dar într-o zi, toată lumea fu tulburată de o veste de 
nepriceput. Un client obişnuit al localului intră cu o piesă de 
aur în mână, i-o arătă lui Binder, şi-i spuse: 


— Uite o liră sterlină pe care-am câştigat-o într-un mod 
foarte bizar. Prietenul dumitale, vânzătorul ambulant, m-a 
oprit adineauri pe strada Nubar, mi-a pus-o în mână şi mi-a 
spus: „Uite, domnule, asta-i pentru dumneata”. Şi mi-a 
întors spatele şi m-a lăsat cu gura căscată. E Isaac ăsta al 
dumitale atât de bogat, că poate face pomeni de-astea 
nelalocul lor? Uite lira. Poate că reuşeşti să i-o dai înapoi. 
Săracu'... Nu-i a bine cu el... Cine ştie de câte ori o fi făcut 
figura asta până să dea peste mine... 

— Acuma-nţeleg de ce-i în aşa hal de mizerie! Strigă 
Binder, zgâindu-se la piesa de aur. 

Era pe la prânz, restaurantul plin de lume, când apăru 
Jusut: 

— Lotria Hel... 

— Ascultă Azoi, dobitoc bătrân! Îi strigă cârciumarul 
arătându-i lira. 

— Ei, ce? Mai frumos nu poţi vorbi? 

— Dracu' să te ia! Nu merită să fii politicos cu un idiot ca 
tine. Uite rodul muncii lui Isaac: nenorocitul împarte banii 
la trecători! 

— Azoi? Foarte bine! 

— Cum „foarte bine”, dobitocule! Nu mai mănâncă, nu-şi 
mai cumpără o zdreanţă, 'şi aruncă lirele-n drum! Tu l-ai 
învăţat toate astea?! 

— Eu? Eu nu învăţ pe nimeni nimic. Eu nu-s haham. Dar 
dacă Isaac dispreţuieşte banul, e foarte bine. Asta-nseamnă 
că-i cu Dumnezeu. 

— Şi tu faci la fel, Azoi? Îţi împarţi şi tu banii? 

Jusuf întoarse spatele şi, din uşă: 

— Hermann, ce fac eu şi ce dau sau nu dau eu, nu tu eşti 
demn să ştii. Află numai că un bun ovrei nu-i niciodată un 
om rău. 

VII. 

Din ziua-n care reuşiseră să pună mâna pe Isaac şi să-l 
aducă faţă-n faţă cu clientul căruia-i dăduse lira sterlină, 
negustorul ambulant rupse şi ultimele legături cu ceea ce-i 


mai rămăsese din deprinderile oamenilor; încetă cu totul de 
a mai bea, nu mai vorbea şi lăsa impresia că nu mai voia să 
ştie nici de prieteni, nici de cunoştinţe, nici chiar de Jusuf. 

Confruntarea fusese scurtă şi lămurită. Isaac îi spuse 
clientului că-i „nebun”, că nu-l văzuse-n viaţa lui, că habar 
n-avea cine e şi că totul era o invenţie. Dar în ziua aceea se 
produse un alt eveniment. 

Motrogan, care trei sferturi din timp n-avea nici o treabă, 
fusese însărcinat de către Binder să-l urmărească pe Isaac 
şi, prinzându-l asupra faptului, să-l facă de ruşine. 

— Când vezi că vrea să dea banul, prinde-i mâna. Şi- 
ntreabă-l ce-nseamnă asta, îl învăţa Binder. 

— Să nu faci una ca asta, Motrogan, se împotrivi Jusuf, 
care era de faţă. Poţi să te uiţi la el cum îl dă, dar să nu-l 
atingi. 

— Jusuf are dreptate, spuse un medic care o îngrijea, pe 
nevasta lui Binder şi care asistase la confruntare. Isaac 
trăieşte într-un soi de somnambulism: o comoţie violentă ar 
putea să-l omoare sau să-l smintească. E cardiac în ultimul 
grad. 

Motrogan îl urmări pe Isaac toată după-amiaza şi nu-l văzu 
decât vânzându-şi marfa dar, către înnoptat, fu martorul 
unei scene nebănuite. 

În clipa în care Isaac trecea prin faţa unui magazin de pe 
strada Surorilor, o cucoană tânăra şi frumoasă însoţită de 
un domn cam grăsun, care tocmai ieşeau din magazin, se 
ciocniră nas în nas cu el. Şi unul şi ceilalţi dădură uluiţi un 
pas îndărăt, apoi, repede, descumpăniţi, frumoasa şi cu 
junele ei săriră într-o trăsură care-i aştepta. Motrogan îl 
auzi atunci pe Isaac strigând, timid şi foarte emoţionat: 

— Roza, eu sunt... tot „dezertor”... 

Trăsura porni în goană. Isaac se lăsă să cadă la marginea 
drumului, unde-l apucă noaptea, cu marfa-n spinare, cu 
fruntea sprijinită-n genunchi. 

Motrogan avu bunul simţ să aştepte şi, când nenorocitul 
porni din nou, continuă să-l urmărească. N-a fost în zadar, 


pentru că în seara aceea i-a descoperit locuinţa. 

Isaac mergea împleticindu-se, ca un om beat. Îşi făcea 
drum prin străzi întortochiate, pline de arabi împingându-şi 
cărucioarele încărcate cu trestie de zahăr, curmale, nuci de 
cocos sau prăjituri unsuroase, încasând înjurături şi 
îmbrânceli de la toţi trecătorii care nu scăpau cu hainele 
neagăţate de marfa lui de sârmă. El nu zicea nimic, 
indiferent la orice. În sfârşit, în strada Attarine, cartier arab 
aglomerat, dispăru sub bolta unei porţi. 

Dintr-o săritură, Motrogan îl ajunse şi îl urmări de 
aproape. 

Casă, o dărăpănătură împuţită şi cufundată în beznă, n- 
avea decât un etaj, peste care se afla podul. Acolo, sub 
acoperiş era odaia lui Jusuf. 

Lăutarul făcu calea-ntoarsă plecând în vârful picioarelor, 
zicându-şi, în sinceritatea lui de ţigan îndrăgostit la 
şaptezeci de ani: 

— Şi toate astea pentru că n-a ştiut să iubească la fel cu 
toată lumea... 

În strada Khandak emoția era acum la culme. Binder s- 
aştepta ca Isaac să-nnebunească dintr-o clipă-n alta. 
Nevastă-sa, rău bolnavă, plângea zi şi noapte. Dar cel mai 
nefericit era Sotir: 

— Nu mai ştiu ce să le spun bătrânilor, se tânguia el. De 
trei luni de zile n-au mai primit nimic de la Isaac şi mă tot 
strâng cu uşa să le „mărturisesc” că băiatul lor a murit. 
Cum să le spun că-i mai rău decât mort? Aşa că-s obligat să 
nu mai trec pe la ei decât odată la două voiaje, şi atunci mă 
asaltează cu rugăminţi atât de sfâşietoare că-mi vine să- 
nnebunesc! 

În câteva rânduri cambuzierul încercă să-l surprindă pe 
Isaac în exerciţiul funcţiunii sale de „generos absurd”, dar 
urmăririle astea deveniseră imposibile din cauza 
negustorului ambulant care, în ultima vreme, dispărea 
sistematic în cele trei zile cât Dacia rămânea ancorată în 
portul Alexandria... 


Au încercat să-l convingă pe Jusuf că trebuie să-i bage 
prăpăditului minţile-n cap. Habotnicul se apăra cu sarcasm: 
— Să-şi bage Isaac minţile-n cap! Care minţi? Ale voastre. 

Aveţi voi minte care să se ţină pe picioarele ei măcar atâta 

timp cât să se mistuie cotletele de porc? Voi nu ştiţi, pe 
lumea asta, nici să fiţi destul de nenorociţi ca să vă fie- 
ngăduit să speraţi la viaţa eternă, nici destul de fericiţi ca 
să nu vă mai gândiţi la ea, pentru că, flămânzi sau sătui, tot 
vă roade îndoiala. Şi voi sunteţi ăia care-aţi vrea să-l faceţi 
pe Isaac „să-şi bage minţile-n cap”? Ha-ha... 

Când băgară de seamă că şi Jusuf devenise pentru Isaac 
un necunoscut, îl întrebară dacă „se certaseră”. Negustorul 
răspunse: 

— Nu, dar nu mai are nevoie de mine. Îşi urmează drumul 
pe picioarele lui. 

Vai, pesemne că drumul ăsta era destul de lung, pentru că 
picioarele începură să nu-l mai ţină pe sărmanul însetat de 
viaţă eternă. 

Aparițiile lui Isaac la cârciumă Dorobanţul Român nu mai 
aveau acum decât un singur scop: să doarmă. Nici rachiu, 
nici vorbărie, nici explicaţii... Venea, sleit de puteri, cu 
buzele arse, cu ochii pe jumătate închişi, alegând totdeauna 
ceasurile când prăvălia era goală sau aproape goală, se 
ducea drept în fund, în colţul mascat de bufet. Acolo, pe un 
scaun, cu braţele încrucişate pe masa de marmură, îşi lăsa 
uşor fruntea să cadă pe braţe şi nu mai mişca un ceas, 
două, câteodată trei sau chiar mai mult. 

Nimeni nu mai îndrăznea să-l irite sau să-nceapă vorba cu 
el. Ajunseseră unii să meargă cu respectul până acolo, încât 
să vorbească încet ca să nu-l trezească. 

La deşteptare, îşi înălța capul la fel de încet cum şi-l 
lăsase. Îşi îndrepta şi pieptul şi corpul, se ridică în picioare, 
aproape cu graţie. Picioarele îşi reluau cursa. Isaac plecă 
precum venise. 

Unde se ducea? Peste tot. Aceleaşi străzi, aceleaşi 
mahalale, aceeaşi clientelă, dar marfa se-mpuţina din zi în 


zi, şi în cantitate şi în varietate, odată cu puterile 
vânzătorului ambulant. Isaac împletea din ce în ce mai 
puţin. 

În aceeaşi măsură scădeau şi darurile lui către lumea asta 
care nu-l mai interesa. Motrogan, care-l urmărea destul de 
des, constată cum se reduceau darurile lui persistente, de 
la o liră la un taler, apoi la un shilling şi-n cele din urmă la 
un piastru. Necunoscuţii pe care-i alegea capriciul minţii lui 
Isaac să primească banul nu erau totdeauna din categoria 
celor care se grăbeau să-l accepte şi s-o şteargă. Câteodată, 
omul oprit de fraza stereotipă a lui Isaac: „Poftim, asta-i 
pentru dumneata”, se supăra: 

— Drept cine mă iei? Nu-s cerşetor! 

Isaac - care arăta el însuşi ca un cerşetor, din cap până-n 
picioare, dar care dădea în loc să ceară - nu se supăra. 
Jenat o clipă, cu ochii la banul dintre degetele lui jegoase, 
bolborosea câteva cuvinte neînţelese şi se depărta. 

Către sfârşitul acestei ultime faze de melancolie 
distructivă, nu mai căra drept marfă decât două-trei obiecte 
fără însemnătate: un grătar, o capcană, o perie de curăţat 
sticle, pe care mâinile lui încremenite le ofereau zadarnic 
unor clienţi imaginari. 

Şi se scurseră aşa trei ani de viaţa nimicitoare. Apoi... 

Într-o zi, Isaac intră ca de obicei la Binder şi îşi culcă 
fruntea pe marmură. 

Era o după-amiaza de iunie caniculară. Pe stradă pustie, 
praful îţi ardea ochii şi gâtlejul. Singur în prăvălie, Binder 
citea un ziar şi, prea obişnuit cu apariţiile şi dispariţiile 
nefericitului Isaac, nu-i dădu atenţie când îl văzu trecând 
spre colţul în care se odihnea. 

Birtaşul îl aştepta cu nerăbdare pe Sotir, ştiind că Dacia 
sosise în dimineaţa aceea. Cambuzierul apăru, aproape 
vesel, şi cum intră, spuse: 

— Am o veste bună, dragul meu Hermann. O să-l 
repatriem pe Isaac! 

— Cum asta? 


— Foarte bine. Am intervenit pe lângă comandantul meu 
în favoarea nefericitului nostru. Comandantul, la rândul lui, 
a cerut şi a obţinut de la ministrul de război, cu care-i 
prieten, o clemenţă tacită, ca să i se poată acorda bietului 
dezertor o amnistie oficioasă. Şi iată: am venit să-l iau. 

Binder, nebun de bucurie, sări de gâtul lui Sotir, îl strânse 
la piept mai să-l sufoce şi îl sărută pe amândoi obrajii. 

În clipa asta apăru Jusuf în pragul prăvăliei şi, văzându-i 
pe cei doi prieteni îmbrăţişându-se, îi privi placid. 

— Gata, Azoi! Îl repatriem pe Isaac! Îi strigă Binder. 

— Azoi? Îl repatriați? Ar trebui să vrea şi el. 

— O să vrea, poţi să fii sigur, zise cârciumarul turnând de 
băut. O să-i spunem îndată ce s-o trezi. 

Binder ciocni cu Sotir. 

Jusuf se strecură îndărătul bufetului unde dormea Isaac, 
se aşeză la masa lui şi îl privi îndelung cu gura lăţită de un 
zâmbet. Apoi luă capul adormitului şi îl ridică puţin. Pe locul 
unde gura lui Isaac atinsese marmura apăru o mică pată 
roşie. Pleoape închise, faţă palidă, buze însângerate... 

Jusuf îşi întinse gâtul către capul pe care-l ţinea între 
mâini şi murmură blând: 

— Vor să te repatrieze, Isaac. Ai să-ţi vezi în curând pe 
bătrânii tăi părinţi... 

Deodată, lăsând capul să cadă inert pe marmură, scoase 
un strigăt sfâşietor: 

— A murit Isaac! Iată-l acum în adevărata lui patrie, în 
lumea vieţii veşnice! 

Consternaţi, Binder şi Sotir alergară şi, toţi trei, speriaţi, 
distruşi, duseră cadavrul într-o cameră alăturată, în timp ce 
bătrânul Jusuf mormăia fără încetare versetele de 
circumstanţă: „lehova e singurul Dumnezeu adevărat. 
Iehova e singurul Dumnezeu adevărat. Slăvit fie judecătorul 
cel drept...” 

II. 

SCHIMKE PERLMUTIER. 

[. 


Dintre toţi copiii Perlmutter, Simon a fost cel pe care 
obrăznicia brutală a huliganilor l-a lovit mai rău, pentru că, 
fiind student evreu, a trebuit să treacă prin furcile caudine 
ale învăţământului oficial corupt de politică şi viciat de 
antisemitism. 

Ura nedreaptă împotriva evreilor acumula în el o revoltă 
cu atât mai mare, cu cât el se simţea sincer un patriot 
român... Neştiind aproape nimic din religia neamului său, în 
afară de câteva amintiri din copilărie, elev strălucit al unui 
liceu creştin din Bucureşti, el nu se mărturisea ovrei. Pe 
bună dreptate, pentru că, dacă virtual purta amprenta, în 
realitate era un adevărat „copil al ţării”. Pentru el cuvântul 
„0ovrei” era un arhaism emoţionant, dar nimic mai mult. 

Şi, în indignarea lui, spunea adesea alor săi: 

— Îmi sparg capul să pot pricepe ura colegilor şi a 
profesorilor: prin ce sunt eu ovrei, în sensul străin duşman 
României? Mă simt cetăţean născut pe pământul românesc 
şi-s în stare să iubesc tot ce un străin detestă, să-i doresc 
patriei mele toate binecuvântările pe care o naţiune cinstită 
şi le doreşte cu ardoare. Atunci? Care-i crima mea? Să fie 
oare inutilitatea de care-am fost debarasat la naştere ceea 
ce-i face-n halul ăsta de furioşi? Dacă-i aşa, n-am ce le face. 

Şi, generozitatea lui - această costisitoare bucurie a 
sufletului nostru - precum şi nobilă lui revoltă au fost ceea 
ce l-au obligat pe Simon să-şi părăsească într-o bună zi 
familia şi studiile, să plece din Bucureşti, să fugă din patrie 
şi să se ducă-n lume... 

Stupidă aberaţie a unui naționalism prost înţeles. Poţi fi 
oare atât de rău patriot încât să îndepărtezi de pe pământul 
natal oameni care nu cer altceva decât îngăduinţa de a-şi 
iubi patria? 

Shimke îşi începuse studiile la Iaşi, capitala Moldovei, 
unde un văr de-al maică-sii, negustor, fără copii, îl chemase 
ca să mai uşureze povara de pe umerii lui Avrum, doborât 
deodată de o răsturnare a norocului. 


Tânărul bucureştean era de o forţă puţin obişnuită, avea o 
agilitate de panteră, şi un curaj despre care se spune că nu- 
i de găsit printre ovrei. Cu toate astea - particularitate de 
remarcat la toţi cei cu-adevărat puternici - Shimke nu era 
niciodată arogant şi nu făcea uz de forţa sa decât în faţa 
unei necesităţi absolute. Nici prea înalt, nici cu înfăţişare 
prea atletică - faptul a înşelat adesea pe mulţi „voinici” de 
profesie, mardeiaşi din plictiseală. Simpatic, fără altă 
frumuseţe decât corpul suplu şi vânjos în acelaşi timp. Fălci 
puternice. Ochi cu privire sinceră şi cinstită, dar nu fără 
oarecari scăpărări de ură gata să izbucnească la cea mai 
mică provocare. Bun, inteligent, sârguincios, a fost repede 
iubit de toate elementele sănătoase din laşi, oraşul cel mai 
studios din România, dar şi unul dintre cele mai 
contaminate de antisemitism, datorită activităţii nefaste a 
unui şef de huligani, Buza, profesor universitar, cap sec, 
suflet sterp, om nul ca o băşică de săpun. Shimke, tocmai 
din cauza inteligenţei sale, a avut nenorocul de a fi 
considerat de reptilă asta ca un „jidan periculos”. Din acel 
moment, persecuțiile cu care ciracii lui Buza l-au copleşit pe 
studiosul băiat i-au făcut viaţa grea, atât de grea încât într- 
o bună zi a izbucnit o bătaie şi Shimke a trebuit să se apere. 

N-a făcut-o cu prea multă ardoare, dar leul poate ucide un 
lup numai cu coada, aşa că, Shimke a putut desfunda câteva 
burţi numai cu piciorul, cu mâinile-n buzunar şi surâsul pe 
buze. 

Rezultatul? A fost eliminat din universitate, ceea ce i-a 
obligat să plece din Iaşi şi, renunțând la ospitalitatea 
unchiului său, să se ducă să se înscrie la universitatea din 
Bucureşti, oraşul său natal. Familia lui nu mai era acolo, se 
mutase de mult la Constanţa. Esther „locuia în străinătate”, 
nu prea se ştia cam pe unde. Numai Haim, devenit 
Constantin, mai rămăsese, făcând reportaje pentru un ziar 
de mare tiraj din capitală. Dar Shimke, scârbit de laşitatea 
abilă a fratelui său mai mare care, pentru motive 
„peremptorii”, nu îndrăznea să se „compromită” cu boxerul 


pe stradă, îl trimise la plimbare, pentru ca mai apoi să 
înceteze definitiv de a-l mai vedea. Aşa că, silit să ducă viaţa 
de student care doarme într-o magherniţă, mănâncă la un 
birt ordinar şi-şi face rost de-un ban dând lecţii sau 
traducând opere faimoase pe sume derizorii, Shimke lupta 
aprig cu mizeria, vrând să învingă cu orice preţ. Dar, şi aici 
ca şi la Iaşi, caracatiţa antisemită i-a încătuşat mâinile şi 
picioarele. Asistă la cele mai strigătoare nedreptăţi, insulte 
şi agresiuni cărora le cădeau victimă zilnic studenţii evrei, 
îşi încleşta fălcile, îşi vâra pumnii în fundul buzunarelor, 
făcea pe surdul când vreun coleg huligan îi striga insulte în 
ureche. 

Nimic de făcut. Nu se poate ţine piept mârşăviei generale 
şi nu poţi să-ţi eviţi destinul când el vrea să facă din tine un 
tălmaci, nu un medic, cum ţi-ar place ţie. 

Într-o zi, Shimke îl auzi chiar pe profesor apostrofând, de 
la înălţimea catedrei sale, o studentă evreică fără apărare, 
strigându-i: 

— leşi afară, jidoafcă socialistă! 

Se pierdu cu firea, puse mâna pe o călimară şi-o aruncă în 
capul huliganului. Mai bine de jumătate de clasă îi sări în 
cap. Pe toţi care i-au venit la îndemână, Shimke i-a caftit 
scăpând fără o zgârietură măcar. 

Dar chiar şi această forţă fizică, care-i de-o indiscutabilă 
utilitate pentru cel ce-şi poate apăra demnitatea prin 
acţionarea bicepşilor, devine pentru un evreu un izvor de 
calamităţi fără număr. Unui ovrei îi este interzis să aibă 
muşchi... 

A doua zi, se decretă eliminarea din această a doua 
universitate a studentului Simon Perlmutter. Nu mai avea, 
deci, nicăieri acces în România. Cariera lui era zdrobită. Şi, 
cum serviciul militar îl pândea cu cei trei ani de cazarmă şi 
alt şir de umilinţe, sufletul lui ultragiat fu cuprins de-o 
groaznică dezorientare. Nemaiştiind ce se va alege de el, 
era obsedat de o poftă nebună de a se arunca orbeşte în 
oceanul imens al lumii ca să dispară undeva, să abdice 


pentru totdeauna la numele lui, la viitor, la rostul lui pe 
pământ... 

În treaba asta, destinul îl ajută de minune. 

Care-o fi forţa aia misterioasă, forţă centrifugă, ce azvârle 
atât de impetuos pe orice tânăr ovrei dezrădăcinat peste 
oceane şi continente? 

Pândindu-şi necontenit straniul său destin, pe care acasă 
nu izbutea să-l descifreze, tânărul evreu era atras de 
mirajul necunoscutului, se scutură fără nici o milă pentru 
străbunii săi de un trecut copleşitor, jertfi afecțiunea alor 
săi şi se dărui cu totul elanurilor generoase ale tinereţii, 
spre lumea largă, cu orizonturi nesfârşite, ca să-şi 
astâmpere imensa poftă de viaţă intensă, de viaţă sinceră, 
generoasă... 

Dar vai, repede îşi dădu seama - şi cât de dureroasă era 
consternarea lui - că lumea largă n-avea nevoie de el. Era 
un nechemat, un intrus, suspectat peste tot. Cele mai 
nobile, cele mai sincere aspirații ale lui erau batjocorite. 1 
se refuză dreptul de a fi nobil, generos, omenos. 

Pe de altă parte, nu putea părăsi nepedepsit căminul său 
cu tradiţiile lui solide şi seculare. Deveni un „străin” chiar în 
casa strâmtă a lui Israel, ca şi în lumea largă... Şi tânărul 
evreu rămâne suspendat între Israel şi lume, într-o 
chinuitoare perplexitate, rătăcind dintr-o ţară într-alta, 
urmărindu-şi sufletul său insesizabil... 

Şi aşa, risipiţi pe sfântul pământ al Domnului pe care 
oamenii, stăpânii lui, îl făcuseră insuportabil, tinerii ovrei îşi 
purtau prin lume, în cruciş şi-n curmeziş, nepotolitul lor dor 
de-o lume mai bună. Şi dorul ăsta îşi dădea frâu liber fie în 
zeflemeaua inofensivă a estetului, fie în revolta militantului. 
Alţii, ca să răzbune jignirea suferită, se aruncară cu o 
ambiţie nestăvilită, întru cucerirea de bunuri materiale cu 
ajutorul banului, fără să se mai sinchisească de mizeria din 
sufletele lor, pentru că nimeni nu se lăsa mai puţin tras pe 
sfoară de aparenţe decât evreul. 


Shimke nu era nici estet, nici revoltat şi încă mai puţin un 
ambițios. După toate necazurile lui cu antisemiţii, „se 
săturase”! Era epoca în care peste România aluneca un 
amplu val de „spiritism”. Shimke se mai aiurea puţin făcând 
mesele să mişte, pentru că ceva mai bun de făcut tot n- 
avea... 

Şi iată că într-o după-masă posacă de aprilie, pe când îşi 
plimba plictiseala pe cheiul Dâmboviţei, un domn cu, 
înfăţişare de nordic se apropie de el şi, fără multe fasoane, 
îl întrebă în idiş: 

— Eşti evreu? 

— Eh, da, răspunse Shimke. Şi dumneata la fel, pare-mi- 
se. 

— Exact. Ovrei din Rusia. Şi de profesie prestidigitator, 
după cum cere moda. 

— Ah, da! Te recunosc. N-ai făcut dumneata o şedinţă de 
spiritism serile trecute în sala Eforiei? 

— Ai fost şi dumneata? 

— Fireşte. Mă interesează foarte mult tot ce are legătură 
cu fenomene supranaturale. 

— Din ce în ce mai bine! Ar trebui să ne-nţelegem, amice! 
Minunăţiile pe care m-ai văzut făcându-le nu-s datorite cine 
ştie cărei magii divine şi n-au nimic a face cu „ştiinţele 
oculte”, aşa cum poate crezi dumneata, ci sunt, pur şi 
simplu, iscusinţă, ajutată de o maşinărie complicată. 

— Va să zică, eşti un şarlatan? 

— Nu. Sunt, în felul meu, un idealist, căruia nu-i place să 
trăiască numai cu cartofi copţi şi refuză să fie victima 
huliganilor din patria lui. Cred nestrămutat că mijlocul cel 
mai bun de a-l sluji pe Dumnezeu e să te bucuri de viaţă din 
plin fără să faci rău nimănui. Ha capito? 

— Capito... capito... făcu Shimke plecând capul. Şi cred că 
filosofia dumitale e bună dar, mă rog, unde vrei s-ajungi? 

— Uite la ce. Dar mai întâi să ne prezentăm: Leib Fischer 
fost student, împiedicat de a deveni om util societăţii, deci, 
„şarlatan” fără voie. 


Shimke tresări ca biciuit la această coincidenţă de soartă, 
strânse mâna prestidigitatorului de-l făcu aproape să urle, 
şi spuse: 

— Simon Perlmutter, student în medicină, împiedicat ca şi 
dumneata, de a ajunge medic şi care va fi, poate, în curând, 
un „şarlatan fără voie”, tot ca şi dumneata. 

La vorbele astea, Fischer fu cel care tresări, cu tot sângele 
lui rece. Şi cei doi studenţi rataţi se îmbrăţişară ca doi fraţi 
duşmăniţi de-aceeaşi soartă. 

— Cred că eşti omul pe care-l caut, exclamă Fischer. Am 
nevoie de un tovarăş inteligent, descurcăreţ şi voinic, ca să 
mă ajute în treburile mele. Dacă vrei să fii omul ăsta, 
începând de astă-seară vei trăi în hoteluri de lux şi vei 
călători prin cele mai frumoase oraşe ale lumii! 

— Aş face orişice, numai să pot ieşi din ţara asta stăpânită 
de vandali. 

— Perfect. Vino să iei masa cu mine astă-seară la Hotel 
Splendid. 

A treia zi dimineaţă, cei doi amici instalaţi comod într-un 
compartiment de clasa întâia plecau pentru un ciclu de 
„reprezentații unice” care începea cu Sofia, trecea prin 
Belgrad şi ajungea la Constantinopol, de unde s-au 
îmbarcat pentru Bombay via Port-Said. 

— O să vedem ţara fakirilor, spune Fischer, şi o să studiem 
la faţa locului de nu există cumva vreun mijloc de a ne 
îmbogăţi repertoriul, de a crea numere „noi şi 
senzaţionale”. 

Dar sufletul lui Shimke nu era făcut să se complacă prea 
multă vreme în „iluzionism”, fie el chiar eroic şi perfect 
justificat de o ordine socială absurdă. De-abia descins pe 
pământul celei mai colosale exploatări britanice, Shimke îşi 
simţi inima palpitând la suferinţele nobilului popor hindus 
îngenunchiat. Ochii lui întâlneau peste tot efectele 
mârşavului comercialism, sugrumător al libertăţii. Peste tot 
vedea forţa zdrobind dreptul. Şi, după şase luni de 
peregrinări prin India, într-o bună zi îl lăsă baltă pe Fischer. 


În India, Shimke rămase doi ani de zile, învăţă câteva 
limbi, observă viaţa hindugşilor aduşi la sapă de lemn, la 
discreţia celui mai nesăţios dintre cuceritori, umblă mult, 
străbătând ţara. Apoi, într-o zi, constatând că nu mai are 
altă avere decât vreo două mii de rupii, se urcă pe un 
pachebot şi debarcă la Anvers. Voia să-şi reia studiile de 
medicină în vreo universitate belgiană. Voia, chit că ar fi 
trebuit să lucreze ca hamal şi să mănânce pâine goală! 

Voia... 

Blestemată soartă, de care nu poţi scăpa. Cum îţi baţi tu 
joc de voinţa noastră şovâăitoare, de proiectele noastre 
hibride, de viitorul nostru insondabil... 

Chiar în seara în care, la Anvers, Shimke se decisese s-o 
şteargă la Bruxelles şi îşi luă ultima cină în marele port 
belgian, o femeie veni să se aşeze la masa lui. Era tânăra, 
frumoasă, zglobie, vorbăreaţă şi părea cinstită. Era Helene 
Gouldi, o italiancă din România. Luară masa împreună şi 
deveniră îndată familiari. Shimke se gândea la trenul lui: 

— Eh, am să plec mâine... 

Drace, cine n-ar face la fel, când chestia-i atât de 
amuzantă! Mai ales că nu-i vorba decât de-o întârziere de 
douăzeci şi patru de ore. 

Dar, ia te uită: Helene e o zăpăcită şi se-ndrăgosteşte pe 
loc de Shimke; nici nu veni miezul nopţii şi bietul băiat îşi 
dădu seama, se convinse într-o cameră de hotel în care 
stătură împreună până a doua zi la prânz şi răspunse la 
amorul italiencei cu prima lui dragoste nebună. Cu toate 
astea, se gândea şi la medicină lui şi îşi întrebă iubita: 

— Tu ce-nvârteşti pe-aici? 

— Nimic. Sunt în trecere. 

— Dar din ce trăieşti? 

— Dintr-o mică rentă, care-mi vine din România. 

— Şi n-ai putea să-ţi mănânci renta asta mică în altă parte 
decât la Anvers? 

— Ba da. De ce? 


— Pentru că eu trebuie să plec imediat la Bruxelles. Sunt 
student în medicină. 

— Ah, eşti student? 

— Te miră? 

— Deloc, dar... 

De ce n-ar mai avea răbdare „o săptămână”, pentru că 
mititica îşi aştepta „banii ei” şi pe urmă or merge să „facă 
amor” la Bruxelles. 

Foarte bine. Shimke avu răbdare o săptămână care ţinu 
douăzeci şi trei de zile, dar care i se păru cât un ceas, 
pentru că totdeauna-i prea scurtă viaţa ce-ţi curge-n vine 
cu focul ăsta încă necunoscut. Aşteptă fără să-i pese şi 
cheltui fără să socotească: 

— Ei, drăcie, îşi spuse el într-o dimineaţă. Nu mai am 
decât cinci sute de franci. 

În seara aceleiaşi zile, întorcându-se la hotel după o scurtă 
despărţire de prietena sa, Shimke găsi pe masă un plic cu o 
mie de franci şi o scrisoare scurtă, stropită cu lacrimi: 
„Scumpule! Îţi restitui ce ai cheltuit cu mine, pentru mine, 
şi te părăsesc pentru că te iubesc cu-adevărat şi nu sunt 
demnă de tine. Când vei citi gândurile astea voi fi în largul 
mării, în drum spre Alexandria Egiptului, unde-mi am 
locuinţa. Încearcă să uiţi pasiunea ta de-o clipă şi urmează- 
ţi destinul. N-am să te uit niciodată. Helene.” 

— Ce destin să-mi urmez? Se întrebă Shimke, perplex. 
Dracu' s-o ia de medicină, în asemenea condiţii. Mai bine să 
fii un vagabond care se bucură din plin de lumina soarelui, 
decât un doctor ursuz care îmbolnăveşte lumea! 

Şi trei zile mai târziu, întindea pânzele pe urmele „pasiunii 
sale de-o clipă”, care avea să facă din el un interpret fără 
viitor în slujba unei lumi fără inimă. 

II. 

De ce-o fi scris că sentimentul cel mai voluptuos al vieţii 
trebuie să ne dea ca escortă cele mai usturătoare dureri? 
Iubirea trupească n-ar fi fost oare la fel de puternică, la fel 
de frumoasă şi fără de suferinţa pe care o aducea? 


— Mizerie... Mizerie... gemea Shimke în fiecare seară, 
aruncându-se istovit pe pat, după o zi de căutări obositoare 
prin toate casele mari şi mijlocii ale Alexandriei. 

Şi, necontenit, medita: 

— Trebuie s-o smulg din viciu, trebuie; chiar dac-ar fi să 
sparg piatră ca să-i pot da cele necesare. E-atât de 
frumoasă! Atât de iubitoare! Atât de cinstită, în fond... Şi 
silită, probabil, să se vândă tuturor brutelor... 

În fine, după o săptămână, o descoperi pe „Helene a lui” 
într-un bar „englezesc”. Bea whisky şi trăncănea într-una 
înconjurată de soldaţi din armata britanică de ocupaţie şi 
de civili de toate soiurile. Un frumos cavaler de industrie 
tocmai se pleca să o sărute pe gât. Helene se feri şi-i 
azvârli-n obraz whisky-ul din pahar, dar Shimke făcu mai 
mult: îi învineţi „gentelmanului” un ochi, repezindu-l din 
aceeaşi lovitură într-un paşnic consumator de la o masă 
vecină. 

Palidă, tremurând toată, dar fericită totuşi, Helene îşi 
urmă iubitul şi fugiră cu o trăsură, înainte ca mardeiaşul- 
încasator să fi avut timp să se-adune de pe jos. Era unul 
dintre tipii care pretind că nici o femeie nu le poate rezista. 
De data asta, rezistenţa fusese atât de vârtoasă, că n-a mai 
rămas nimeni de partea lui. Şi, dintr-o lovitură, Shimke 
deveni şi simpatic, şi temut în acelaşi timp. 

Trăsura îi lăsă pe cei doi îndrăgostiţi la uşa unui imobil în 
care Helene ocupa un apartament destul de elegant, cămin 
al uneia dintre preotesele bucuriei discret recompensate. 
Shimke constată uşor că toată casa nu era ocupată decât de 
Helene Gouldi. Şi întristarea lui fu atât de profundă, încât îl 
părăsi orice speranţă de a învinge viciul. Înţelese că Helene 
îşi „făcuse” viaţa şi că dragostea ei pentru el n-o să meargă 
niciodată până la sacrificarea acelei lenevii care aproape 
totdeauna constituie baza oricărei prostituţii devenită 
profesie. 

Dar această convingere nu-i tempera prea mult pasiunea 
pentru ea, mai ales că nefericita îi arăta o tandreţe care se 


vedea că-i sinceră, şi merse până la a-i oferi să-l ajute să-şi 
termine studiile. 

leşind de la ea, Shimke îşi zicea: 

— Sunt totuşi şi oameni pentru care banul are miros. Mai 
bine mă fac călău decât peşte... 

Trist, zdrobit, rumegând idei care de care mai negre, 
umbla la întâmplare, cu capul plecat, cu mâinile în 
buzunarul pantalonilor, după obiceiul lui, şi, din când în 
când, număra maşinal, în fundul buzunarului din dreapta, 
cele zece lire sterline care-i mai rămăseseră „de trăit şi de 
murit” cu ele. Deodată, ridicând capul, privirea îi căzu pe 
firma lui Binder: 

— Ia te uită! Exclamă el. La Dorobanţul Român! Nu-i rău 
deloc! Numai un ovrei naiv sau prost de-a binelea e-n stare 
de-o glumă ca asta, pentru că pe ce alţi dorobanţi români 
decât ăi fugiţi de dorobănţie i-ar putea atrage în taverna lui 
cu firma asta? 

Era în august, pe la trei după-masă, ora când căldura 
îmbie pe consumatori la siestă. În cârciumă nu se aflau 
decât Binder şi Motrogan, amândoi fără haină, răcorindu- 
se. 

Shimke intră, salută, şi spuse pe româneşte: 

— Iertaţi-mă, domnilor, mă înşel eu, sau România e pe cale 
de a împărţi protectoratul Egiptului cu Marea Britanie? 

Cârciumarul şi lăutarul izbucniră în râs: 

— România n-are nici măcar un consul în Egipt, răspunse 
Binder, dar înţeleg mirarea dumitale. Numai că firma mea 
nu are un scop comercial. Am făcut-o de plăcerea mea: îmi 
aminteşte de vremurile în care credeam că un ovrei, 
ducându-se să-şi facă datoria faţă de armată, contribuie la 
ameliorarea sorții rasei lui pe pământul românesc. 

— Va să zică nu mai crezi...? 

— Nu, fireşte că nu. De asta am pus firma; ea trebuie să 
trezească remuşcări românilor, vreau să spun, celor care se 
poartă prost. 


Shimke îşi dădu seama că ovreiul ăsta nu era prost, ci doar 
naiv, ca să creadă că un huligan poate fi încercat de 
remuşcări, şi avu un sentiment de stimă pentru el. 

La rândul lui, Binder - după plecarea lui Motrogan - 
năpădi, cu entuziasmul lui obişnuit, pe simpaticul 
compatriot, îl copleşi cu întrebări şi-l obligă să-şi descarce 
tolba cu noutăţi. Faţă de accentul de sinceritate al acestui 
om de inimă, Shimke vorbi cu atât mai uşor cu cât era într-o 
stare de demoralizare abrutizantă. Îi povesti cârciumarului 
peripeţiile vieţii sale ratate, luptele, speranţele, înfrângerile 
şi sfârşi prin a-i mărturisi iubirea lui nefericită pentru 
Helene: 

— Şi iată cum am ajuns la Alexandria, încheie el. Nu-mi 
mai rămâne decât să mă plec în faţa sorții mele 
necruțătoare şi să-mi caut un mijloc de a-mi câştiga cinstit o 
pâine. De altfel, mijlocul ăsta l-am găsit şi îmi convine, 
pentru că-mi permite să fiu liber, dar... Şi aici mă urmăreşte 
soarta ingrată. Nu pot face cum aş vrea... 

Shimke tăcu, îndurerat şi amărât. Privirea lui rătăcea, de-a 
lungul străzii. Binder care sorbea lacom cuvintele bietului 
băiat, îl îndemna să continue: 

— Păi, vorbeşte. Spune-mi tot, ca unui frate bun... 

Mişcat şi simțind căldura sprijinului, Shimke vorbi mai 
departe: 

— Am văzut că aici meseria de interpret este foarte 
bănoasă şi că-ţi dă destulă independenţă. Aşa că m-am oprit 
la ea. Câteva limbi mai îndrug eu, tot atât sau poate chiar 
mai bine decât cei mai buni dintre tergimanii din 
Alexandria, dar nu ştiu limba arabă şi nici topografia 
locurilor. Mi-ar trebui câteva luni să trăiesc ca un rentier, să 
cutreier ţara, Cairo, Luxor, să văd Asuanul, să cunosc tot ce 
poate interesa un turist şi să-l servesc cu competenţă. Un 
interpret care să fie şi un ghid bun, dacă vrea să fie 
respectat de un turist rutinat, trebuie să informeze mai 
bine decât un Baedecker. Şi la asta n-ajungi numai 


îngânând în urechea clientului: „Asta-i o piramidă, ăla de 
colo e Sfinxul, acuma o să coborâm într-o catacombă...” 

Shimke se ridică să plece şi spuse, cu hotărâre: 

— Numai ideea c-aş putea fi luat drept un papagal de-ăştia 
îmi face atâta silă, încât aş prefera să spăl vase într-un 
restaurant. 

— Stai puţin, zise Binder. 

Dispăru într-o clipă şi se întoarse cu un fişic, pe care i-l 
puse lui Shimke în palmă: 

— Ai aici cincizeci de lire sterline. Descurcă-te cum te-ai 
pricepe. Şi dacă cumva ţi se-ntâmplă, când eşti departe, să 
ai nevoie de bani, telegrafiază-mi fără şovăire. 

Şase luni mai târziu, cine credeţi că trecea pe strada 
Khandak în fruntea legiunilor de turişti, plimbându-i prin 
tot oraşul şi, uneori, dispărând cu ei săptămâni întregi ca 
să-i conducă până-n inima Egiptului-de-Sus, dacă nu 
Shimke „interpretul”, „singurul ghid care are-n buzunar 
Egiptul şi toată istoria lui”! 

Şi cine - din pragul prăvăliei, cu un aer de îndreptăţită 
mândrie şi de bunătate omenească - cine altul răspundea 
salutului cordial al lui Shimke dacă nu Binder, Binder cel 
cumsecade, Binder cel omenos? 

Sunt, astea, fapte care onorează numele de om. 

Sunt şi altele. 

La Alexandria interpreţii culeg turistul la sosirea 
pacheboturilor. Ei urcă primii, se-mprăştie pe tot vasul şi, 
după noroc sau după obrăznicie, umflă orice călător care se 
lasă umflat, dar de preferinţă pe „barosani”. E unicul 
moment în care aceşti tipi cu înfăţişare flegmatică devin iuți 
ca veveriţele, febrili ca maimuţele enervate. E vorba de 
„aranjat ziua”. Şi fiecare, până şi cel mai modest, visează să 
pice pe „grupul cu franci”, care să-i ceară să-i ducă „la 
Cairo, sau chiar mai departe, undeva...” unde nici el n-a pus 
vreodată piciorul. 

Dar, fireşte, visele rămân vise şi în lipsa „grupului” visat te 
mulţumeşti să „pici pe-o liră sterlină”, „pe trei taleri”, sau, 


în caz de ghinion, eşti destul de mulţumit să dai peste un 
călător care-ţi dă doi shillingi ca să-i arăţi unde staţionează 
expresul de Cairo, care-i la nasul lui. Apoi, acest tergiman 
cumsecade cu uniformă ponosită, gata de râs, se-ndreaptă 
spre bodega preferată unde fumează şi bate cărţile până 
seara. 

„Asta-i o piramidă...” 

Nu ăsta era genul în care lucra Shimke; el ştia că turistul 
consideră breasla lui ca pe o pleavă, o „adunătură de 
şnapani care se năpusteşte pe bietul călător, îl jecmăneşte, 
şi nu-i e bună de nimic”. Aşa că, la acostare, turistul e 
hotărât mai mult decât oricând să se apere şi să respingă 
oferta chiar şi a celui mai fermecător dintre interpreţi. 

Serios, stăpân pe sine şi tare pe ştiinţa şi pe cinstea lui, 
Shimke se ducea la sosirea pacheboturilor numai ca să-şi 
facă datoria. Nu alerga, nu cădea pe capul nimănui. Se 
strecura, corect şi tăcut, în mulţimea călătorilor. Dacă „pică 
ceva la moment...”, cu-atât mai bine, dacă nu... 

Dacă nu, ducându-se în localurile cele mai elegante ale 
oraşului şi ghicindu-şi dintr-o privire clientul, lua loc 
aproape de ei, însăila o conversaţie care n-avea nici în clin 
nici în mânecă cu ce urmărea şi, aproape totdeauna, dădea 
peste turistul care se declara „fericit să întâlnească un ghid 
cinstit, capabil şi conştiincios”. 

Aşa au mers lucrurile până în ziua în care reputaţia lui de 
„ghid incomparabil” l-a pus la adăpost de orice griji 
materiale şi l-a scutit de folosirea trucurilor. După un an de 
de zile toate marile hoteluri din Alexandria şi chiar din 
Cairo se băteau pentru el. 

Ăsta era Shimke al „barosanilor”. Dar era şi un Shimke al 
„mitocanilor”, cel mai uluitor, unic, nemaipomenit. lar 
despre acest Shimke al „mitocanilor”, cel care l-a cunoscut 
va vorbi că românul pios: „Lăudat fie numele lui în vecii 
vecilor!” 

Cu toate astea, nu făcea nimic extraordinar. Nimic. Se 
gândea, „se gândea şi”, la cei pe care vapoarele-i 


transportă în pântecele lor, în magazii, la cei care nu sosesc 
prevăzuţi cu un carnet de cecuri şi un tichet Cook, care nu 
totdeauna au un paşaport de prezentat la coborâre şi nici 
vreun motiv să se teamă de un interpret. 

Pentru aceştia Shimke avea ochi, avea experienţă 
psihologică, avea zel. Îl observă pe furiş pe amărâtul care 
se depărta de turmă, care se ascundea ca struţul şi aştepta, 
ca să coboare, plecarea autorităţilor autohtone de la capul 
scării. Odată convingerea sa făcută - „ăsta-i de-ai noştri” - 
Shimke se ducea la el de-a dreptul şi, ca şi cum l-ar fi 
cunoscut de când se născuse, îi spunea, în limba lui 
maternă: 

— De unde vii? 

Amărâtul, speriat, făcea nişte ochi cât ceapă, neştiind cu 
cine are de-a face. 

— Nu-ţi fie frică. Nu-s poliţist. Eşti dezertor, sau numai 
vagabond? 

Omul îi răspundea, timid, ce era şi de unde venea, 
mărturisea că n-are „hârtii”. 

— Şi nu ţi-a dat prin cap să-ţi faci rost de-o şapcă de 
marinar, s-o tragi pe sprânceană şi să treci ţanţoş pe sub 
nasul poliţiştilor? Hai... Vino cu mine. Şi, mai ales, fii calm. 

Ajungând în faţa autorităţilor, Shimke scotea plăcuţa de 
alamă cu numărul lui, o arăta şi trecea cu „golanul” lui 
zicând cu dispreţ: 

— E cu mine... 

— Bine, hauaga Simeon, răspundeau cerberii. 

Era „bine” într-adevăr. Şi lăudaţi fie şi acei „ceauşi” 
egipteni cumsecade, pentru că, dacă închideau ochii la 
infracţiunea comisă de generosul interpret, bănuiau că n-o 
să iasă nici un rău pentru securitatea ţării lor, dar ştiind 
foarte bine că acea securitate trecea prin cele mai mari 
primejdii de pe urma domnilor cu monoclu ce călătoreau cu 
paşaport diplomatic. 

Da, să permiţi unui vagabond de treabă, ba chiar unui 
dezertor, să trăiască liber pe-acel pământ ospitalier care 


era Egiptul înaintea Marelui Război, Shimke scoţându-l de 
pe vapor şi „ceauşii” făcându-se că nu văd, săvârşeau o 
binefacere, dar asta nu era de-ajuns, pentru că se putea 
face mai mult. Şi Romain Rolland a spus că „nu-i decât un 
singur eroism pe lume: acela de a face tot ce poţi!”. 

Shimke nu ştia despre această vorbă a autorului lui Jean 
Cristophe, dar era omenos din fire şi erou pân' la capăt. 

Şi aşa - tot mergând cu omul lui care-şi ducea la 
subsuoară o bocceluţă cu două perechi de ciorapi, două 
batiste, o cămaşă jumate şi tot atâtea izmene - îl descosea 
amical despre viaţa lui şi cam ce socotea, acest paria, să 
facă şi, în fine, fel de fel de întrebări pe care rareori 
oamenii le pun unor paria. În timpul ăsta, se îndrepta cu el 
spre strada Khandak, intra la Binder, comanda „două porţii 
prima” şi-i spunea cârciumarului care se apropia, curios să 
vadă ce mai „culesese” ghidul incomparabil: 

— Uite, Hermann. Ţi-am mai adus unu'... 

— Nu-i aduci decât de-al de ăştia, striga Motrogan râzând. 

Aşa era, şi Binder nu-i respingea. 

Încercau să-i facă noului debarcat un rost şi, în aşteptare, 
îi dădeau pe datorie, îi căutau un adăpost. 

Omul mânca, asculta cele ce se vorbeau - el era tema - şi 
începea să creadă în Dumnezeu. 

Câteodată asista şi Jusuf la sfaturile astea, şi se întâmplă 
ca într-o zi, când nu găseau adăpost unui refugiat greco- 
român din Tulcea, Azoi să se ofere imediat să-l găzduiască. 

— Să vină la mine. Loc este. 

Exasperat, Binder strigă: 

— Ei drăcia dracului! Nu mai pricep nimic, bunul meu 
Azoi! Omul ăsta-i un „goi”, şi tu eşti un „id”, un ovrei 
credincios; cum vrei să-mpaci tu lucrurile şi să culci un 
„goi” sub acoperişul tău? 

Jusuf, întinzând arătătorul şi clipind din singurul ochi, zise: 

— Păi, Hermann, ţi-am spus de-atâtea ori: un bun ovrei nu- 
i niciodată un om rău. 


Şi „goi”-ul se duse să se culce sub acoperişul ovreiului 
ăstuia, rostind: „Slăviţi fie ei, în vecii vecilor!” 

III. 

Apariţia neaşteptată a lui Isaac la Alexandria îl mişcă pe 
Shimke, care-şi cunoştea prea puţin fratele cel mic pe care 
nu-l mai văzuse de vreo şase ani de zile. Între timp Isaac 
devenise bărbat. Cu o curiozitate afectuoasă, el „făcu 
cunoştinţă” cu frăţiorul lui, atât de plăpând pe lângă el. Şi 
după ce-l cercetă atent, în felul lui, de interpret, ce mândru 
era că descoperise în Isaac o fiinţă ponderată şi corectă, 
semănând atât de puţin cu el şi cu toate astea de acelaşi 
sânge. Era nebun de fericire. Părăsită în ani şi ani de 
vagabondaj, familia lui îi era din nou aproape. Se miră că 
putuse să-i uite în aşa hal încât nici măcar să nu le scrie. 

Cei doi fraţi se hotărâră chiar să-şi aducă părinţii alături 
de ei, la Alexandria, îndată ce Isaac se va însura. Şi, în 
aşteptare, Shimke trimise la Constanţa un mandat. Apoi se 
grăbi să-i facă fratelui său mai mic o situaţie mai bună la un 
pălărier cu mare faimă. Povestea asta cu logodnica pe urma 
căreia venise Isaac, abandonând pentru ea şi patrie şi 
familie, îl amuza teribil pe Shimke, care vedea în asta un 
gest cunoscut: 

— Când ai să-ţi ai căminul tău, Isaac, bătrânii şi Hanăle or 
să poată trăi pe lângă noi fără nici o grijă. Şi chiar şi reb 
Zalman ar putea să vină, cu toate că omul ăsta şters are o 
influenţă proastă asupra tatei, adăugă Shimke, izbind cu 
pumnul în marmura mesei din restaurantul lui Binder. 

Eu dispreţuiesc, continuă interpretul, în focul discuţiei, 
oamenii rigizi, plicticoşi ca o linie dreaptă, care nu se abat 
nici în stânga, nici în dreapta, fără istorii, ca o femeie 
cinstită, şi care sunt asasinii „libertăţii”. Dar, în fine, să-ţi 
trăiască, reb Zalman al tău! Înainte de toate, să fim 
toleranţi! 

Şi, timp de câteva săptămâni, cei doi fraţi se înţeleseră de 
minune, uniţi în acelaşi elan afectuos. Dar în curând, din 
pricina temperamentelor diferite, izbucniră disensiuni; 


încet-încet relaţiile dintre ei începură să se răcească şi, în 
câteva luni de zile, încremeniră într-o indiferenţă aproape 
totală. Pentru că Shimke, om fără nici o încredere în sine 
însuşi, fără credinţă, prada unei zdruncinări invizibile, nu se 
ataşa de nimeni prea multă vreme. Această nelinişte 
lăuntrică împiedica orice continuitate, atât în afecţiuni cât şi 
în acţiuni. Nu putea să se descotorosească de un sentiment 
insuportabil; îşi vedea propriul său ego ca pe un străin, aşa 
că totul i se părea la fel de neserios. Îl considera pe fratele 
său ca şi pe alţii, ca pe un străin. Asta nu-l împiedica să-i fie 
devotat. Făcea binele în jurul lui fără consecvență şi fără 
discernământ, ca să se-mbete, să-şi ameţească neliniştea ce 
mocnea în el. În fond străinul i se părea mai apropiat de el 
decât fratele său, pentru că pentru sine însuşi rămânea un 
străin. 

Ca de obicei, Isaac tăcea, nu spunea mare lucru. Furios pe 
firea de taciturn, din ce în ce mai pronunţată, mai 
melancolică a lui Isaac, Shimke îi spunea lui Binder: 

— Nu-i nimic de făcut cu nătărăul ăsta! Iotdeauna a fost 
un încuiat, dar de când boceşte-n fundu' logodnicii ăleia, nu 
mai pot să-l suport. 

Apoi, mai târziu, când nenorocitul stătea la Jusuf şi unii 
prieteni îi reproşau interpretului indiferența faţă de fratele 
său, Shimke răspundea: 

— Ce vreţi să fac? I-a venit acum chef de „viaţă veşnică”. 
Eu n-am de unde să i-o ofer. Bani, da; dar el îi dă oamenilor 
de pe stradă. E nebun! 

Şi Shimke, prins în vârtejul vieţii, cu luptele ei aprige, uită 
de ciracul lui Jusuf până-n ziua-n care trecu „la viaţa 
veşnică”. În ziua înmormântării veni şi Shimke, tulburat, 
năuc. La insistența lui Jusuf spuse la cimitir kadiş, 
rugăciune pentru pacea sufletului răposatului, care trebuie 
rostită de rudă cea mai apropiată. În faţa morţii, Shimke 
redeveni evreu pentru câteva momente. Cu multă-multă 
umilinţă el recită eterna evocare a lui Israel: „Slăvit şi sfinţit 
fie numele lui Iehova în lumea pe care a făurit-o după voinţa 


Sa. Fie ca Dumnezeu să înscăuneze domnia Sa în zilele 
noastre şi-n zilele întregului neam al lui Israel, în casa lui 
Israel, acum şi-n vecii vecilor! Amin spuneţi după mine”... 

În ziua aceea Shimke împărţi, în amintirea fratelui său, 
comunităţii şi săracilor, o sumă frumugşică de bani. Apoi 
puse de se ridică, pe socoteala sa, o piatră funerară cu o 
inscripţie în ebraică şi, în regulă cu îndatoririle sale, nu se 
mai gândi la blândul şi îndărătnicul Isaac intrat discret în 
„viaţa eternă”. 

Pentru că interpretul mai avea şi alte treburi. În primul 
rând, munca lui, care-i plăcea foarte mult. Posibilitatea asta 
de a-şi câştiga uşor şi liber existenţa, venind în contact cu 
toate straturile ierarhiei sociale, de la lord până la golan, 
era, pentru studentul în medicină de ieri, un vast câmp de 
experienţă care îi permitea să studieze, fără ca obiectul să- 
şi dea seama, atât partea bună cât şi partea rea a fiecărui 
individ. Şi pentru el era la fel de interesant, fie că ducea în 
faţa minunăţiilor Egiptului un turist de elită, fie un 
„burghez anost”: unul îl uimea prin capacitatea sa de 
înţelegere, celălalt îl amuza prin prostie. 

— Asta-i toată „măreţia” piramidei lui Keops? Făcuse într-o 
zi un turist privind cu dispreţ cea mai ameţitoare minune 
datorată trudei omeneşti. 

— Asta-i, domnule: vreo patru sute de picioare înălţime, 
răspundea Shimke. 

— Hmm... Turnul Eiffel e mai mult decât dublu. Unde-i 
minunea? 

— Mă-ntreb şi eu, domnule. Ca şi dumneavoastră, şi eu 
prefer Turnul Eiffel. 

Altădată, luând aperitivul cu un fiu al Albionului, acesta din 
urmă vru să facă pe grozavul arătându-i textul unui autor 
englez: „Noi suntem viteji pentru că mâncăm biftec şi 
respirăm aerul libertăţilor noastre constituţionale”. 

— Da, spuse Shimke, sunteţi viteji pentru că mâncaţi 
biftecul altora şi asfixiaţi lumea cu aerul temniţelor voastre 
constituţionale. 


Mardeiaş curajos şi totdeauna tare pe dreptul său, 
bătându-şi joc de cuțite şi de pistoale, dispreţuia adversarul 
slab şi păruielile „r larabe”. 

Aceeaşi atitudine severă, aceeaşi silă o avea şi pentru 
lăudăroşenia deşartă a interpreţilor cu cunoştinţele lor 
poliglote. Când era întrebat pe chestia asta, răspundea: 

— Mă descurc şi eu cum pot... 

Dar Shimke era generos cu colegii lui. Într-o zi unul dintre 
ei comise indelicateţea de a-i „sufla” un călător. 

Când fu demascat, deveni furios şi, imprudent, zvârli 
conţinutul unui pahar pe haina lui Shimke. Era un biet 
pârlit, pe care boxerul l-ar fi putut dărâma dintr-o singură 
lovitură, şi cei ce asistau la scenă se şi aşteptau să-l vadă 
tăvălindu-se pe jos. Dar, spre marea mirare chiar a 
agresorului, nu se întâmplă nimic. Shimke, o clipă 
încremenit, îşi privi costumul stropit de vin, scuipă şi plecă: 

— Ptiu, nenorocitule! 

Şi cu toate astea, Shimke era totdeauna impecabil în 
uniformă, cu brasarda oficială pe care scria „Interpret”. Îl 
zeflemiseau chiar, uneori, din cauza maniei lui de a se peria 
într-una, de a-şi tot dichisi frumoasa sa şapcă, de a-şi lustrui 
ghetele cu o fâşie de catifea pe care o scotea din buzunar 
de câteva ori pe zi. Pe chestia asta Shimke era indulgent, îşi 
recunoştea slăbiciunea şi tolera gluma chiar când mergea 
cam departe. 

Alături de pasiunea pentru meseria sa, Shimke mai avea şi 
o alta, stupidă şi păguboasă, aproape generală în Egipt: 
juca la loterie. Mistificările astea filantropice, care fac să 
lucească în ochii săracului lozuri de patruzeci, cincizeci, o 
sută de lire sterline, sunt nişte speranţe dezastruoase 
pentru toţi cei ce câştigă cu greu piastrul, pe care şi-l rup 
de la gură ca să-l dea pe lozuri de-astea care promit luna de 
pe cer. Shimke, zilnic cumpăra de doi sau de trei taleri, 
adesea chiar de o liră; şi pe bună dreptate, bietul Jusuf, 
refuzând să-i mai vândă vreunul, îl dăscălea de fiecare dată: 


— De ce dai tu vrabia din mână pentru cioara din par? 
Asta-i opiul nenorociţilor care n-au văzut în viaţa lor o sută 
de lire grămadă, dar pe tine, care la fiecare voiaj la Assuan 
le câştigi dintr-o dată, nu, nu te-nţeleg! 

În timpul ăsta Shimke consulta febril lista „tragerilor” şi 
sfârşea prin a rupe tot teancul de bilete, unul după altul, 
apoi ridică capul, transfigurat, ca un om care se trezeşte 
dintr-un vis frumos: 

— Hai, Azoi, lasă-mă-n pace cu morala ta şi dă-ncoa' 
teancu'. Vreau să-mi aleg „numerele mele”. 

— Nu! Eu unul nu-ţi mai vând! 

— N-ai decât. Am să cumpăr de la altul. 

— Ei, poftim! Strigă Jusuf, vorbindu-i lui Binder. Se vede 
că-i fratele lui Isaac! Ăla bea, ăsta joacă! Dar ce crimă o fi 
făcut nenorocitu' de bunică-su?! 

Şi onestul Azoi pleca furios. 

Vânzătorul de lozuri vedea just: în fond, Shimke nu făcea 
decât să se-ameţească, s-arunce vălul uitării peste viaţa lui 
ratată. Nu putea ierta destinului său că-l înfrânsese, silindu- 
Il să renunţe la cariera de medic, la vocaţia lui. 

Aşa că, în ciuda aparenţelor, nu se lega de nimeni şi de 
nimic; nici de Helene, pe care o proteja de departe şi la 
care se ducea destul de rar; nici de soră-sa, Esther, pe care 
o vedea, câteodată la Cairo, când îi ducea clienţi pentru 
antichităţile pe care le vindea; nici de Binder, care dorea 
foarte mult să facă din el un prieten intim; nici de Sotir, 
care la fiecare voiaj îi căra vagabonzi şi care-l preţuia 
deosebit pentru treaba asta. Pentru el, de la moartea lui 
Isaac, părinţii aproape că nu mai existau. Le trimitea uneori 
bani, fără să le scrie un cuvânt. 

— La ce bun, zicea. Trăim fiecare cu nebuniile şi ideile 
noastre. 

Ale lui erau foarte bine cunoscute; păreau nobile, dar greu 
de înţeles rămânea felul de viaţă, care avea bizarerii 
inexplicabile. 


Scandaluri răsunătoare, bătăi sângeroase trezeau 
câteodată în miez de noapte pe paşnicii adormiţi din 
Alexandria şi, uneori, chiar pe cei din Cairo. Shimke nu 
lipsea de la ele, adesea chiar el le stârnea. Poliţia, care-l 
ţinea în mare stimă, nu-l găsea niciodată vinovat, dar asta 
nu-nseamnă că pumnii lui Shimke nu trimeteau la spital o 
grămadă de „mardiţi”. 

— Într-o zi ai să te pomeneşti cu pielea găurită, îi zicea 
Binder. 

— Ce mare pagubă? Răspundea interpretul. Până atunci, 
află că-ţi stau la dispoziţie-n ziua-n care ai să ai nevoie să-ţi 
aperi „Dorobanţul” contra huliganilor de pe vapoarele 
româneşti. Am eu semnele mele. Fac pe grozavii, băieţii, cu 
tricolorul lor. 

Binder se revoltă: 

— Cum? Să m-atace „la mine acasă”? 

— Ei, dragul meu Hermann... Eşti un naiv. Mai bine spune 
chelnerului să pună pe grătar două fleici şi vreo zece 
mititei. 

Şi, zdrobind totul între fălcile lui teribile, neuitând să- 
nghită tot atâţia ardei iuți câte îmbucături, adăugă: 

— Ehei, România, România... Dragi îmi sunt pământul tău 
şi chefurile tale... dar derbedeii tăi, să poftească...! 

Profet a fost, în ziua aia, Shimke! 

Erau zece luni de la moartea lui Isaac. 

Băgaseră de seamă că unii mateloţi, de fel din Galaţi, 
patria lui Binder, de câte ori veneau, manifestau - 
Dumnezeu ştie de ce - sentimente antisemite şi perfid 
agresive. Binder nu le dădea importanţă, dar Shimke 
prinsese provocarea din zbor şi îşi fixă în minte mutrele: 

— O s-o vedem şi p-asta, fraţilor. Aici suntem în Egipt. 

De atunci, Shimke făcea astfel încât să se afle la Binder, ori 
de câte ori venea vaporul cu mateloţii huligani. 

Şi iată-i că într-o bună zi apar - şase imberbi - gălăgioşi şi 
pe jumătate beţi. Cu şapca pe-o ureche, cu cocarde 
tricolore, cu ţigară-n gură. Comandară fripturi, băură, 


cântară prostii naţionale şi nu-l scăpau din ochi pe 
cârciumar, care-şi vedea de treburi şi nu-i băga în seamă. 

Shimke, afară, la o masă, vedea tot, fuma şi-şi privea 
pumnii. Totul era în regulă. 

Mateloţii nu-l ştiau decât din vedere. Habar n-aveau că-i 
boxer, şi Shimke se făcea mic, se lăsa pe genunchi, ca un 
leopard gata să sară. Urmărea cu coada ochiului mişcarea 
dinăuntru şi auzea tipi şoptind între ei, văzu cum unul, mai 
obraznic, iese în faţa restaurantului şi, privind la firmă, 
strigă: 

— Cum? La Dorobanţul Român? Cine i-a dat voie jidanului 
ăstuia să-şi bată joc de neamul nostru? 

Şi, luând de jos o piatră, izbi în firmă, gest care dezlănţui 
instantaneu în prăvălie un vandalism îngrozitor, un 
bombardament cu sticle în rafturile pâine cu băuturi 
scumpe. 

În aceeaşi clipă însă provocatorul de afară zăcea la 
pământ, lat, plin de sânge. Cei dinăuntru se aruncară 
grămadă pe Binder, înghesuit între bufet şi tejghea şi, în 
timp ce trei huligani îl băteau cu vine de bou, alţi doi 
încercau să spargă sertarul cu bani fără să reuşească, dar 
partea comică era că Binder, apărându-şi faţa cu braţul 
încerca şi el să deschidă sertarul ca să scoată un prăpădit 
de revolver care de ani de zile zăcea acolo. 

Shimke îşi scoase haina şi se repezi în învălmăşeală, în 
timp ce clienţii şi chelnerii alergau să cheme poliţia. 

În zece minute aceasta sosi în galop, ca să dea peste o 
masă umană amorfă aruncată în mijlocul drumului, scăldată 
în sânge. Nu murise niciunul, dar cei şase nenorociţi urlau 
de te-nfiorau şi se zvârcoleau în ţărână, desfiguraţi, cu 
fălcile mutate, cu ochii, nasul, urechile numai sânge. 

În picioare, în prag, Shimke, palid încă, cu pumnii şi 
hainele roşii de sânge, semăna cu un călău care-şi lichidase 
victimele cu cuțitul, cu satârul. 

Cei trei agenţi şi şeful lor intrară în restaurant şi priviră, 
muţi, ravagiile celei mai autentice imbecilităţi naţionale: 


aproape nimic nu mai rămăsese în picioare, devastarea era 
totală şi cioburile de pahare, oglinzile, sticlele zăceau într-o 
baltă de lichid incolor acoperind toată duşumeaua. 

Binder, şezând pe un scaun, îşi ţinea în mâinile umflate şi 
învineţite capul de bătrân, şi el numai cucuie. 

În mijlocul acestei tevaturi, pentru care nu există alt 
calificativ, apăru Jusuf, palid, tremurând tot, cu unicul lui 
ochi zgâit cât se poate. Binder se uită la el: 

— Da, Jusuf, au avut dreptate: ovreiul nu-i nicăieri la el 
acasă. 

— Nu-i aşa, Hermann? Ți-am zis eu: tu eşti un „id',tunu 
eşti dorobanţ. 

Două luni după acest eveniment, puteai să-l vezi pe Binder 
citindu-şi jurnalul într-o prăvălie liniştită, compusă din două 
odăiţe şi aflată tot pe strada Khandak, la o sută de metri 
mai sus de vechiul restaurant. Era o „dugheană” de puteai 
să-i atingi tavanul cu mână, cu podeaua puţin coborâtă în 
pământ. 

Nici firmă, nici dorobanţ, nici restaurant: cafea şi băuturi 
indigene dar, admirabil mister al sufletului omenesc: 
fotografiile vapoarelor româneşti, portretele familiei regale 
şi ziarele româneşti le găseai întotdeauna?. 

Într-o zi, exasperat, Sotir exclamă: 

— Unde dracu'-i faimoasa ură a ovreiului pentru tot ce-i 
„9oi”? 

— Nu-i nimic de urât, aici, răspunse Binder: e o luptă de 
dus, împotriva mentalităţii huliganice şi pentru unirea 
tuturor raselor într-o comunitate de muncă, de pace, de 
progres. Asta-i tot! Lupta asta, eu o duc dintotdeauna. Ăsta- 
i felul meu de a gândi şi nu trebuie să cauţi în mine alt 
ovrei. 

Shimke strigă tare: 

— În special nu trebuie să cauţi în Hermann pe ovreiul 
care ştie să se folosească de „pistol” atunci când trebuie! L- 
am văzut în ziua când l-au atacat marinarii, dar revolverul 


era într-un sertar încuiat - norocul nostru - pentru că nu el, 
ăilalţi ar fi tras, şi-n el şi-n mine! 

Şi în ilaritatea micului grup de prieteni care erau de faţă, 
Shimke, spre marea jenă a lui Binder, continuă: 

— Povestea lui Hermann îmi aduce aminte de-o altă 
poveste, pe care poate c-o ştiţi: „Un ovrei moldovean care 
colinda târgurile cu de doi bani jumate marfă într-o căruţă 
şchioapă îşi spuse, într-o zi, că bine-ar fi să-şi facă rost de o 
puşcă. 

— Cine ştie, tot trecând prin atâtea păduri, s-ar putea să 
dau nas în nas cu un tâlhar... E bine să am o „puşchi”. 

Şi într-adevăr, într-o bună zi, cum răcnea la gloaba lui în 
mijlocul unei păduri, a sărit la el un hoţ, i-a scotocit prin 
căruţă, n-a găsit mai nimic, dar a dat peste puşcă. 

— Ce-i asta, mă jidane? 

— O „puşchi”, cucoane. 

— La ce-i bună? 

— La hoţi. 

— Păi, eu sunt hoţ. 

— Da, sunteţi hoţ? Bine. Atunci poftiţi „puşchi”. 

Şi îi dădu hoţului puşca... cum ar fi scos Hermann 
revolverul din sertar pentru huligani. Era „puşchi” a lui 
pentru hoţi.” 

Multă vreme şi-au adus aminte de anecdota asta şi râdeau 
pe socoteala lui Binder. 

Cârciumarul era acum un om bătrân, mai bătrân decât 
vârsta lui, cu părul şi barba complet albe. Clientela lui? 
Muncitori, marinari liniştiţi, şi aproape toţi interpreţii din 
Alexandria. De la vandalismul acela încoace Shimke 
devenise unul dintre credincioşii lui Binder. Şi bietul om, 
slăbit şi martirizat de nopţile albe pe care le petrecea lângă 
nevastă-sa care era pe moarte, roasă de un cancer, şi a 
cărei boală îl costase şi ultimii gologani puşi deoparte, îi era 
foarte recunoscător şi îl considera ca pe copilul lui, pentru 
că rămăsese singur la servitul clienţilor şi Shimke îl ajuta cu 
dragă inimă la toate treburile negoţului. 


Dar părea scris ca această ultimă bucurie a bătrâneţelor 
lui să-i fie răpită de o lovitură neaşteptată care-i expedie pe 
Shimke pe Dumnezeu ştie ce drumuri ale lumii ăsteia mari, 
lăsându-l pe el, singur, trist şi părăsit, cum cel mai păcătos 
dintre oameni n-ar putea fi mai rău. 

Nevastă-sa muri într-o dimineaţă ploioasă de octombrie şi 
fu înmormântată fără ca să fi suferit cineva prea mult. Toţi 
ştiau că viaţa pentru ea devenise un calvar, dar toată lumea 
fu tulburată de un eveniment care se petrecu puţin după 
aceea. 

Binder tocmai redeschisese cafeneaua lui - opt zile fusese 
închisă după ritualul iudaic, din respect pentru răposata 
habotnică, şi iată, către ora trei în acea după-masă nefastă, 
un imens tărăboi în stradă făcu pe toată lumea să iasă 
afară. Shimke - din nenorocire se afla acolo - ieşi cel dintâi, 
la timp ca să apuce să vadă pe un arab, cunoscut pentru 
dezmăţul lui, alergând, numai apă, urmărit de o ceată de 
muieri disperate: 

— Ucigaşul! Ucigaşul! Puneţi mâna pe el! Strigau ele şi 
dând cu ochii de interpret: Shimke! Shimke! Aproape c-a 
omorât-o pe Helene! Prinde-l! 

Şi Shimke îl prinse în felul lui, pentru că arabul doar că 
nu-i picase în braţe; nu făcu decât să-l ridice, să-l salte un 
pic şi să-l trântească cu putere la pământ, chiar în faţa uşii 
lui Binder. 

Arabul nu mai mişcă. Îşi dăduse duhul. 

Urmă o clipă de spaimă, de tăcere. Toţi se priveau. Shimke 
se plecă peste cadavru, crezându-l leşinat, îi luă pulsul. Se 
ridică, palid: 

— Vino, Hermann, zise. 

Şi în odaia din dosul prăvăliei îi sări de gât lui Binder, îl 
îmbrăţişa nebuneşte şi zise: 

— Adio... E mort. Adio, bunul meu Hermann. Mă duc s- 
apuc un vapor austriac care pleacă într-un ceas la Fiume... 
Asta-i viaţa mea... Adio pentru totdeauna, scumpul meu 
prieten...! 


Peste o oră, un înalt funcţionar al poliţiei britanice, în 
uniformă strălucitoare, veni ca în plimbare, se apropie 
nepăsător de cadavru, privindu-l ca pe un lucru fără 
importanţă. 

— Un arab... murmură el ca pentru sine, în limba ţării. 

Şi, ridicându-se, plimbă o privire calmă peste mulţimea 
adunată în plină stradă. Catadicsi să pună câteva întrebări 
jandarmului egiptean. Răspuns evaziv. Asta fu tot. 

Trecu o trăsură. Polițistul tăie aerul cu cravaşa pe care o 
ţinea în mână înmănuşată şi strigă birjarului: 

— Hei! Arakabi! Urcă asta sus! 

Şi, ducând cu nobleţe un deget la cozoroc, se depărta 
nepăsător. Ancheta era terminată. 

III. 

ESTHER PERLMUTIER. 

I. 

Esther, fata unică a Perlmutterilor, îşi părăsi pentru 
totdeauna părinţii şi lumea în care trăise, în împrejurări 
penibile pentru toţi, dar fără vina cuiva... 

Încă din copilărie manifestase gusturi atât de deosebite 
de-ale celor din jur, încât fără să vrea scăpa de ambianța de 
mediocritate a vieţii de familie. Nimic surprinzător, deci, 
dacă acasă nu se luau după toate capriciile şi dorinţele ei 
nesocotite. Nu se plângea, ştiind că un suflet excepţional 
pluteşte la înălţimi inaccesibile muritorilor de rând... 
Dispreţuind tot ce era nelăuntric, ea nu putea să se simtă 
bine decât în ample avânturi şi mari ambiţii. Şi în sufletul ei 
trufaş curgea un dor fără sfârşit după Bun, după Frumos, 
după Adevăr! 

Aşa că, Esther, cu o credinţă cu totul juvenilă, căuta 
altceva decât viaţa asta mizerabilă, plină de egoism şi de 
ură sufocantă, pe care-o vedea în jurul ei. Aspiră, cu toată 
forţa ei feciorelnică, la alte ţărmuri, fără să ştie tocmai bine 
ce voia... Muziciană înzestrată, ţesea vise delicate, inefabile, 
în sunetele sonatelor lui Beethoven, pe care le cânta mereu, 
numai pentru ea. Restul timpului şi-l petrecea în lecturi 


nesfârşite, pentru că fata lui Avrum era o la fel de rafinată 
literată ca şi muziciană. Învățătura ei, excepţională pentru 
mediul iudeo-român din preajma anilor 1880, data din 
epoca în care croitorul naviga spre îmbogăţire. Bineînţeles, 
vorbea o românească impecabilă, fără accentul acela 
supărător al ovreiului incult. Dar ştia şi puţină ebraică şi 
înţelegea jargonul idiş pe care atâţia ovrei „europeni” îl 
dispreţuiesc, precum şi cele trei limbi occidentale, pe care 
dorea să le aprofundeze; şi, într-adevăr, mai târziu aceste 
trei limbi îi deveniră la fel de familiare ca şi româna. 

— Doamne-Dumnezeule, se lamenta Rifca. Ce să mă fac? 
Eu nu-s decât o biată femeie: poale lungi şi minte scurtă. Şi 
bărbatu-meu e şi el un om ca toţi oamenii! De unde m-am 
procopsit cu o fată învățată? Ce nenorocire la o casă de 
ovrei! 

Într-adevăr, ce nenorocire! 

Pentru că tot ce trecea peste măsura curentă se adapta 
greu la mediocritatea care aduce totul la acelaşi nivel - al 
său - încurcând ierarhia valorilor şi a oamenilor în aşa hal, 
încât tot ce se abătea de la regulă era considerat ca o 
injurie gravă, cerând răzbunare pentru umilirea suferită. 
Mediocritatea e la fel de feroce la ovrei ca şi la creştini. Ea 
urmăreşte fără milă pe toţi cei ce îi ameninţă banala linişte 
a unei vieţi de rutină, sacrosanctă datorită confuziei 
generale... 

Înconjurată de mediocritatea comună, familia Perlmutter 
trăia într-o bunăstare nepăsătoare dar, după gustul 
Estherei, încă nu destul de emancipată de „prejudecățile 
ancestrale”. Cu toate că se credea profund evreică, 
înflăcărându-se printre cele dintâi pentru sionismul care 
începea să se răspândească, Esther aspira să asimileze în 
acelaşi timp „tot ceea ce-i omenesc”. Dar raţiunea profundă 
a moravurilor şi ritualelor eternului Israel îi scăpa. 

În iudaism ea găsea urâţenie multă şi frumuseţe puţină. Se 
îngrijora din pricina asta. Şi suferea cu atât mai mult cu cât 
nimeni în jur nu se preocupa de „dorurile” sale de fată. Şi, 


făurindu-şi idealul ei în ascuns, se simţea evreică „în felul 
ei”. Izbucneau din ce în ce mai des discuţii penibile între 
fată şi părinţi. Dar tot bombănind împotriva capriciilor 
fiicei, părinţii o răsfăţau ca pe cea mai scumpă comoară a 
lor. Şi ea, totdeauna făcea cum o ducea capul. 

Esther, cu ochi de diamant negru tăiaţi ca migdala, cu 
chipul de-o distincţie antică, cu părul de-un negru 
strălucitor şi buclat de la natură, înaltă, cu o ţinută mândră, 
Esther zic, la douăzeci de ani, în afară de toate aceste 
impresionante aptitudini şi capricii nesăbuite, vădea o 
agitaţie surprinzătoare, care era totdeauna rău văzută într- 
o familie de oameni cumsecade. 

Avrum, îmbogăţit, îi căută multă vreme o partidă 
convenabilă, potrivită frumoasei sale situaţii. Dar nimeni nu 
era destul de bun pentru fiică-sa Esther, pură ca aurul, ceea 
ce făcea alegerea şi mai grea. 

În cele din urmă, Avrum reuşi să o convingă să se mărite 
cu unul dintre bijutierii-ceasornicari cei mai bogaţi din 
Bucureşti. Iacob Haimovici avea însă de două ori vârsta 
Estherei şi, acceptând să se mărite cu un om matur care 
avea experienţa vieţii, ea spera să găsească alături de el 
acea comprehensiune vastă pe care zadarnic o căuta la ai 
săi, iar când descoperi eroarea, era prea târziu. 

Cu căsătoria asta pompoasă au început şi nenorocirile 
familiei Perlmutter. După cum ne mai amintim, Avrum îşi 
pierduse averea în urma unui voiaj la Berlin, şi era încă 
foarte mulţumit că scăpase de ruşinea unei condamnări. 
Sărăcit dintr-o dată, Avrum deveni puţin cam stingheritor 
pentru bogatul său ginere. Haimovici îl lua acum de sus şi îl 
supăra cu observaţiile sale nepoliticoase. Avrum încetă de 
a-l mai vedea pe lacob şi pe ai lui. 

Pe de altă parte, Esther se zbătea în suferinţele unei 
deziluzii amare. Avea de suportat atacurile teribile ale 
neamurilor lui, care găseau că nu-i destul de bisericoasă. 
Cum ea punea spiritul iudaic mai presus de orice 
„chinezărie rituală”, în ochii ovreilor habotnici ea deveni un 


fel de creştină, iar în ai creştinilor, o mare evreică. Şi astfel, 
ziduri de ură se înălţară din toate părţile, ameninţându-i 
viaţa bogată dedicată iubirii şi bunătăţii universale. Fu 
hulită ca o inovatoare, atacată de o liotă de habotnici 
meschini şi ipocriţi, a căror pietate nu era decât o faţadă, 
pretext pentru exploatarea naivilor. 

Zadarnic le striga ea în faţă disprețul pentru aceşti oameni 
influenţi care otrăveau poporul: 

— Cretini! Vipere! Ura şi răzbunarea nu sunt arme 
ovreieşti, sunt produsul inimilor voastre veninoase! Voi 
înăbuşiţi spiritul lui Israel sub litera învăţăturii voastre 
absurde! Puțin vă pasă vouă că ucideţi spiritul! Numai să 
scoateţi câştiguri! Nu mai întinaţi casa lui Dumnezeu 
ridicată cu gologanii sărăcimii, pe care voi o transformați în 
lăcaş al intrigilor! 

Aceste acuzaţii pline de curaj, oricât de îndreptăţite ar fi 
fost ele, nu schimbau nimic în neamul lui Israel. Dar 
numărul bârfitorilor continua să crească. Esther avu chiar 
parte de amărăciunea de a vedea printre aceştia şi pe 
propria sa mamă care, temându-se de fulgerele sinagogii, 
se grăbi să-şi osândească fata. Avrum însă, se dovedi om cu 
idei largi şi luă apărarea copilei sale atacate. Purtă curajos 
războiul câtă vreme poziţia sa îi asigura o influenţă 
preponderentă în comunitate. Dar după lovitură dată de 
soartă, nimeni nu-l mai ascultă. 

Într-o zi Esther veni pe neaşteptate la părinţii ei. Le 
povesti că are de făcut o călătorie urgentă şi o rugă pe 
Rifca să ia la ea copilul de un an, pe care nu voia să-l lase pe 
mâinile unei servitoare: 

— De altfel, nici nu sunt vrednică să-mi cresc copilul. 

Cuvintele ei pline de mister nu fură înţelese decât câteva 
luni mai târziu, când Perlmutterii, instalaţi la Constanţa, 
aflară că fiica lor Esther părăsise brusc căminul conjugal. 
Socoteau lovitura asta drept cea mai grea din toată viaţa 
lor. 


— Oi, vei, o fată de ovrei să părăsească acoperişul 
conjugal... E nemaipomenit... 

Şi, în afară de reb Zalman, nu mai spuseră nimănui ceva 
despre acest nou dezastru. 

— În orice caz, zicea reb Zalman, pe Hanăle nu i-o puteţi 
da lui înapoi până nu se pronunţă divorţul după toate 
regulile. Legea e lege. 

Pe croitorul zdrobit, reb Zalman îl consola: 

— Ţi-ai deprins fata prost, Avrum. Acuma lasă măcar 
soarta să se împlinească. Chiar şi răul e bun la ceva. 

Aşa că, Rifca şi Avrum păstrară cu multă bucurie pe 
Hanăle la ei, socotind-o ultimul lor copil. Şi, la început, 
refuzară chiar şi banii pe care Esther îi trimetea pentru fata 
ei. 

Ce blestem plutea peste bătrânii Perlmutter de le erau 
copiii atât de crâncen ridicaţi împotrivă şi se urau între ei? 
Unde era oare acea solidaritate ovreiască despre care se 
vorbeşte cu atâta insistenţă în lume? Să fie oare chiar 
vitalitatea rasei ăsteia ceea ce-i face pe ovrei să se 
împrăştie în lume? Să fie oare propria lor forţă, care-i 
slăbeşte? Soarta Israelului rămâne învăluită în mister... 

II. 

Câteva zile după fuga lui Shimke Perlmutter, pachebotul 
Dacia sosi la Alexandria şi Sotir, cambuzierul, se duse, ca de 
obicei, să-l vadă pe Binder. Cârciumarul solitar de pe strada 
Khandak îi povesti marinarului peripeţiile tristului 
eveniment care provocase moartea arabului şi nenorocirea 
interpretului, obligat să fugă din Alexandria unde-şi făcuse 
o situaţie frumoasă. 

— Ehei, am o veste şi mai tristă, zise cambuzierul. 'Taică- 
său, bietul Avrum, n-a suportat lovitura groaznică a morţii 
lui Isaac. S-a stins subit. Un anevrism l-a doborât chiar în 
ziua plecării mele din Constanţa. Ce nenorocire pentru 
nevastă-sa, Rifca. Cum-necum, ruda lor, reb Zalman, acum 
că Avrum nu mai este, mi-a dat o misiune foarte delicată pe 
lângă Esther. 


— Ah, o cunoşti şi pe Esther? Întrebă Binder. Am auzit 
despre ea zvonuri care se băteau cap în cap. Ştii tu ce-i 
adevărat? 

La întrebarea asta faţa lui Sotir se înroşi, aprinsă de 
amintiri îndepărtate. Îşi scutură barba încărunţită: 

— Adevărul adevărat despre Esther, zise el, nu cred să-l 
ştie cineva. Şi într-adins nu ţi-am pomenit niciodată despre 
cea mai frumoasă făptură născută din Avrum şi Rifca 
Perlmutter: amintirea ei mă zdrobeşte! Cât despre 
zvonurile care circulă despre ea, n-au nici o importanţă. 

Ăsta fu tot răspunsul dat de „bărbos”, dar papa Binder îşi 
cunoştea omul. Ştia că Sotir, ca toţi povestitorii de mare 
clasă, nu se repezea niciodată. Aşa că, se duse liniştit să 
scoată o sticlă de „nectar ruginiu” de demult, pe care o 
destupă cu dragă inimă, turnă şi, ridicând paharul, spuse: 

— În sănătatea Estherei noastre! 

Cambuzierul ciocni. Binder ăsta spusese „Esther a 
noastră”. Cum să nu-i mărturiseşti câte ceva? 

— Astă-seară mă duc la Cairo, să văd din nou, după 
doisprezece ani de despărţire totală, pe cea mai dragă 
prietenă, spuse Sotir cu glas scăzut. 

— Ah, Esther e la Cairo? Cum se face că nici Isaac, nici 
Shimke nu mi-au vorbit niciodată despre ea? Hai, 
povesteşte-mi ceva. Suntem singuri. 

Ca orice povestitor de mare clasă, cum am spus, Sotir n- 
aştepta altceva. 

— Prietenia mea cu Perlmutterii datează din prima mea 
juneţe, începu Sotir. Despre nevasta lui Avrum nu-i mare 
lucru de spus: femeile simple n-au nici o poveste. Rifca a 
adus pe lume patru mânji şi o mânză; ea n-a fost decât o 
iapă frumoasă, bună să-ncingă sângele armăsarului Avrum. 
Cam asta e, de altminteri, principala misiune a oricărei 
femei: să ştie să sufle-n jăratec; despre rest, e treaba 
noastră, a bărbaţilor. Şi Rifca a suflat cu toată pasiunea şi 
tot devotamentul rasei ei. De altfel, dac-ar fi să credem că 


orice bărbat e poligam de la natură, singura femeie demnă 
de a fi nevastă e ovreica credincioasă. 

Ascultarea şi fidelitatea nu sunt principalele virtuţi ale 
nevestei model, pentru că atunci căsnicia turcească ar fi de 
invidiat. Dar turcul e un tiran: el ucide dragostea în inima 
femeilor ce i se supun. Şi fără dragoste, nimic nu dăinuie, 
familia mai puţin încă decât orice asociere sentimentală. Pe 
chestia asta, ovreiul e un soţ civilizat: nu e tiran. Aşa că-i 
iubit, iubit în ciuda tuturor extravaganţelor sale - de cea 
mai bună dintre neveste: aceea care-i asigură bărbatului, la 
vreo înfrângere, o afecţiune caldă, un adăpost reconfortant, 
iubirea. E singura garanţie a unei căsnicii ideale şi virtutea 
principală a nevestei, fără de care n-ar fi decât o amantă, 
adică o pasiune între o mie, peste care bărbatul poate da 
oriunde. Or, pasiunea nu-i dragoste, dar amantul poate 
deveni soţ. 

Cât despre Avrum al nostru, l-am cunoscut la Bucureşti, 
acum vreo douăzeci şi cinci de ani. Era deja un tată de 
familie cuminţit, care privea cu mulţumire la droaia lui de 
copii zurbagii. Josăle, Esther, Haim, veniţi unul după altul la 
câte doi ani, Shimke şi Isaac, apăruţi cu o întârziere de 
şapte şi zece ani, erau încă mici. Şi iată că - ne-tam, ne-sam 
- Josăle, băiatu' tatii, cum i se zicea, trece la protestantism 
în America şi aşterne doliul în familie. Mai târziu, Haim avea 
să scrie primele sale articole politice ce-aveau să dezvăluie 
pe cel mai funest dintre ovrei: pe cel care-şi reneagă 
originea şi se pune în slujba huliganilor oficiali. 

Şi Esther? Stai... Să mai golim un pahar în cinstea „răului” 
pe care l-a făcut ea părinţilor ei din pricină c-avea un suflet 
mare. De la şaptesprezece ani, Esther dovedise un 
temperament deloc comun, care risca s-aducă „ruşinea” în 
casă. 

— Gata, striga Avrum al nostru, uitând ce motan fusese el 
în tinereţe. Dacă aşa stau lucrurile, am să te mărit! 

Şi a măritat-o, după trei ani, cu un bijutier bogat din 
Bucureşti, care ar fi putut să-i fie tată. Iacob Haimovici, 


foarte bun meşteşugar în branşa lui, dar care habar n-avea 
de mecanismul sufletesc al tinerei lui neveste. De îndată ce 
intră Esther în casă, toate ceasurile începură să meargă 
anapoda. Solitarii superbi păleau, perlele îşi pierdeau 
strălucirea. Trufia meşterului lacob se transformă în 
încurcătură. 

Era una dintre casele cele mai tradiţional-ovreieşti. Două 
servitoare neroade şi o mamă bătrână şi smintită ştergeau 
de dimineaţă până seara un praf inexistent, în cântul a 
nenumărați cuci din pendule, în timp ce Iacob Haimovici îşi 
plimba silueta sfrijită îndărătul vitrinelor somptuos 
garnisite. 

Esther puse mână pe frânele menajului, dădu în lături 
bărbat şi soacră, schimbă servitoarele. Un Pleyel de concert 
expulza din salonul mare o biată pianină care de treizeci de 
ani servea drept mobilă. În faţa mezurei bătută - 
obligatoriu - în cuie în uşorul uşii de la intrare zisese: 

— Păcat. Ăsta-i un lucru care-ar trebui păstrat în adâncul 
inimii; altminteri, îmi aduce aminte de creştinii care pun 
cruci pe la toate răspântiile. 

Şi porţile aurite ale casei Haimovici se deschiseră pentru a 
permite intrarea elitei inteligenţei acelei vremi, fără 
deosebire de clasă socială, de naţionalitate sau de credinţă. 
A fost prima casă a marii burghezii ovreieşti care, rupând 
cu prejudecățile, primea prietenos pe studentul sărac, 
„vedetă” în trecere, şeful socialist cu lavalieră, sionistul 
grav şi gulerat, ateul intransigent, spiritistul insinuant. 
Desigur, nu fără teribile imputări din partea doamnei 
Haimovici-mama. Cât despre Iacob, bietul om - devenit o 
cârpă în mâinile nevesti-sii - făcea, în pasiunea sa târzie, tot 
posibilul ca să împace un trecut agresiv care nu voia să 
moară, cu un prezent violent care voia să trăiască. Dar nu i- 
a reuşit deloc. 

Eram cam de vârsta Estherei. Tip prezentabil, tocmai 
terminând armata. Moartea la timp a unui unchi bogat şi 
inutil îmi lăsase chiar atunci în palmă vreo douăzeci de mii 


de franci, pe care-i credeam inepuizabili ca şi setea mea de 
viaţă. Cântam destul de bine la flaut în vremea aia. Şi 
citeam, cu folos. Prost n-am fost niciodată. Toate astea, şi 
cultul meu dintotdeauna pentru prietenie mi-au adus 
cinstea de a fi primit în casa Estherei, femeia cea mai 
râvnită şi cea mai hulită din capitala României. 

Relaţiile noastre prieteneşti, foarte afectuoase, datau de 
altfel, de multă vreme, de pe când era, încă o fetiţă şi eu un 
puştan, dar prieten devotat al lui Avrum. Între timp, 
plecasem în armată, ea s-a măritat şi, la reapariţia mea în 
Bucureşti, am găsit-o mamă a unei fetiţe drăgălaşe de şase 
luni şi amfitrioană în toată splendoarea. 

Esther nu făcea mare caz de calităţile fizice ale omului, cu 
toate că sub acest aspect era desăvârşită, sau, poate, 
tocmai din cauza asta le punea pe un plan inferior. Casa ei 
era singura în care „băieţii bine” şi „femeile frumoase” nu 
aveau acces doar pe baza acestui permis monden de 
circulaţie. Şi când se întâmplă să se fi înşelat asupra 
calităţilor unui nou-venit, spunea: „lar am făcut din ţânţar 
armăsar”. 

Esther, totdeauna, ne domina fără să ne umilească. 

Ce-i lipsea femeii ăsteia pentru ca să fie fericită era un 
bărbat demn de ea. Viaţa i-l refuzase. Ea crezuse că poate 
păcăli destinul luându-şi, fără ca lumea să afle, un amant, 
despre care-şi făcuse, puţin cam în pripă, o părere prea 
favorabilă. 

Era un anume Armand Blum, director al unei fabrici 
elveţiene de ceasornice, care venea uneori să-şi viziteze 
clientela românească, în fruntea căreia Iacob Haimovici 
figura cu comenzile cele mai substanţiale. 

Venea uneori... Dar într-o zi ochii lui de albastrul cerului 
întâlniră pe cei ai Estherei, doamna Haimovici, şi atunci 
ceasornicarii din Bucureşti observară că „elveţianul” îşi 
înmulţise vizitele ca un voiajor comercial, cu deosebirea că 
descindea în hoteluri de lux, nu se ducea să-i vadă decât pe 
Haimovici şi totdeauna, ca din întâmplare, se nimerea la 


Sinaia sau la Călimăneşti, după cum îşi alegea Esther locul 
de vilegiatură. Sărmana fată... Ce aventură... 

Acest Armand Blum a orbit-o în aceeaşi măsură în care şi 
ea l-a orbit pe el. Asta se poate înţelege. Esther, femeie 
însetată de spiritualitate, găsea în fine ecoul aspirațiilor ei 
idealiste, pentru că „elveţianul” era tipul perfect 
reprezentativ al occidentalului modern: erudit, estet, 
muzician desăvârşit, compozitor. Pe deasupra: bărbat 
frumos, de vreo patruzeci de ani, purtându-şi cu distincţie 
capul încărunţit, elegant şi îngrijit, cu alură de sportiv. Un 
pic de amărăciune îi crispa puţin colţul buzelor dându-i un 
aer sceptic şi completându-i fizionomia de gentelman. Am 
mai aflat că era şi puţin poet, picta, sculpta cu talent. 

Sărmane Iacob! În faţa unui asemenea cuceritor, tu, cu 
faţa buhăită, cu burta de cârnăţar, cu mintea ta simplă, 
puteai să rezişti? 

Târâtă de pasiunea cărnii, Esther avu slăbiciunea de a se 
aprinde după Armand Blum, închipuindu-şi-l asemenea 
imaginii occidentalului făurită de imaginaţia ei de evreică 
din răsărit. Merse până acolo încât nu băgă de seamă că 
acest „artist” cântă prea multe compoziţii proprii, declama 
prea mult din versurile sale, prea multe epigrame 
improviza, prea mult ironiza ovreii „mărginiţi”, prea mult 
vorbea despre el şi talentele sale, prea era fermecător şi 
spiritual şi perfect! 

Nu ştiam nimic despre occident, cum nu ştia nici Esther, 
dar seara, plecând, îmi spuneam, fascinat ca toată lumea: 
„Omul ăsta are prea mult cap... O fi având el oare şi un pic 
de inimă?” 

Îmi spuneam asta, dar nu îndrăzneam s-o întreb pe 
prietena noastră, pentru că prea-i era gura plină de 
Armand Blum, „cel mai delicios om din lume”, cum spunea 
ea. 

Într-o seară la cină - Armand nu era de faţă - Esther 
trebui să ţină piept unei adevărate răscoale, pentru 


îndrăzneala ei de a fi servit la masă o plăcintă românească 
cu brânză şi carne. 

„E o neruşinare!” strigară cei mai supăraţi. 

„Ba nu, făcu Esther. E un desert „goi, delicios. Străbunii 
noştri, dac-ar trăi, ar mânca şi ei.” 

Iacob sări de la locul său: „Iu te crezi emancipată, Esther, 
dar noi suntem mai modeşti şi nu vrem să ne pretindem mai 
deştepţi decât legiuitorii noştri.” 

Esther, batjocoritoare: „Mai deştepţi? Zici tu! Ce 
modestie! Când voi nici măcar osteneala de-a-i pricepe nu 
v-o daţi, cum vreţi să fiţi în stare să-i întreceţi?” „Se poate. 
Tu ai avut timp să-ţi dai osteneala să-i studiezi în timp ce noi 
munceam ca să-ţi putem permite acest „lux,.” „Ce vrei să 
zici cu asta, domnu' Haimovici? Crezi tu, poate, că mi-ai 
făcut mare cinste că mi-ai dat numele şi averea ta?” 

Şi întorcându-se către invitaţi, adăugă: „Bărbatu-meu nu- 
şi dă seama că sunt mai bogată decât el. Încercaţi să-l 
convingeţi că nevastă-sa e cel mai frumos juvaer din 
prăvălia lui!” 

Apoi, ridicându-se de la locul ei ca să treacă la pian, îi 
zvârli în faţă, sfidător, cuvintele: „Nu te necăji, iubitule. 
Dacă nu eşti tu în stare să mă apreciezi, sunt alţii.” 

Câţiva bosumflaţi se ridicară să plece. Erau neamurile lui 
Iacob. Ea le spunea: „smântâna groasă de pe zerul 
ovreiesc”. Voiau s-o convingă pe Esther, să-i bage minţile-n 
cap. Îi conduse la uşă spunându-le: „Daţi-mi voie pe lumea 
asta să fac ce-mi place mie. Pe cealaltă, am să caut să fiu pe 
gustul vostru.” 

Dar lumea asta e groaznică... Fără s-o fi rugat vreodată să 
trăiască ea în felul tău, se străduie să ţi-l impună pe-al ei. 
Dacă refuzi, te târâie-n faţa tribunalului prostiei, care 
totdeauna ei îi dă câştig de cauză. 

Pentru că niciodată n-am căutat în Esther altceva decât 
prietena - prietena pură şi incomparabilă a primei mele 
tinereţi - am avut fericirea să fiu unicul ei confident şi 
singurul căreia ea să-i fi mărturisit „păcatul”. Nimeni altul 


nu-i cunoştea legătura cu Armand Blum şi nimeni n-avea 
dreptul s-o bănuiască, pentru că relaţiile lor în lume erau 
ireproşabile. 

Dimpotrivă, i se reproşa că nu alege între ovrei şi creştini, 
că-şi deschide pungă pentru orice student sărac, şi că ia 
parte la serbări ţărăneşti, la care risipeşte bani. Un alt 
motiv de nemulţumire erau vorbele ei „anarhiste” împotriva 
„averilor tentaculare” care sug sângele generos al omenirii. 

Pentru că Esther biciuia cu sarcasme necruțătoare pe toţi 
neisprăviţii care voiau s-o înveţe cum să trăiască, 
trimiţându-i acasă. Dar în curând insultele aveau s-o 
urmărească până-n pragul casei sale. 

„Ce vor de la mine şacalii ăştia, ne spunea ea, ce crimă am 
comis? Nu numai că nu-mi reneg neamul, ci dimpotrivă, îl 
proclam singurul din lume care-şi manifestă generozitatea 
prin spiritul său pacific: n-a renunţat el oare la dreptul său 
biblic de a se încălzi la razele propriului său soare, cum fac 
toate celelalte neamuri de pe pământ? Şi asta-nseamnă că 
nu-s o bună evreică? 

Păi cum, ca să fii bun evreu e destul să-ţi pui cornul pe 
frunte, s-aduni avere şi să spurci tot ce-i „goi”?” 

Atitudinea asta curajoasă fu nefastă afacerilor lui Iacob, 
care îi spuse nevesti-sii că-l duce la ruină. 

Pentru Esther fu lovitura de graţie. Coaliția asta ipocrită a 
determinat-o să se-nchidă în camera ei; nu mai primea 
decât doi sau trei prieteni intimi şi se-ntreba în fiecare zi ce 
să facă. Să dea înapoi? Nu stătea în firea ei eroică. Să 
continue? Bărbatul ei - căruia nu-i voia răul - îi arăta că- 
nsemna ruina. Să ia o atitudine de mijloc i se părea şi mai 
nedemn, şi mai umilitor, pentru că Esther era dintre 
oamenii care cer vieţii totul sau nimic. 

Mângâind, într-o zi, căpşorul copilului în vârstă atunci de 
un an, ea zise: „Cred c-o să ne despărţim, comoara mea! 
Mama ta o să plece în lume, să-şi câştige pâinea ei şi-a ta.” 

Eram singuri. Am întrebat-o: „De ce şi pâinea ei? De eao 
să aibă grijă lacob, desigur.” 


Esther izbucni în lacrimi: „Pentru că tatăl ei nu-i lacob, e 
Armand!” 

Câteva luni mai târziu dispăru pe neaşteptate. Am 
dispărut şi eu, puţin timp după aceea. M-am făcut marinar 
de rând, să cutreier mările şi oceanele la toate latitudinile, 
pe urmă... 

Într-o după-masă de iunie, pe când mă plimbam pe 
cheiurile 'Tamisei, la Londra, mi-a apărut în faţă Esther, a 
trecut pe lângă mine fără să mă recunoască, pentru că-mi 
lăsasem barbă. 

I-am apucat, pe la spate, mână micuță, înmănuşată. A scos 
un țipăt şi şi-a tras repede braţul, dar m-a recunoscut 
imediat şi ne-am îmbrățișat cum numai doi prieteni 
adevăraţi se pot îmbrăţişa. 

Nu mai aveam decât un răgaz de două ore. Şi aşa - aşezaţi 
în faţa unui whisky cu sifon - am putut afla odiseea ei cu 
„cel mai încântător om de pe lume”. Mi-a povestit, tristă: 
„Da, m-am înşelat... Armand nu era decât un închipuit, un 
tip sterp, unul dintre acei rataţi incapabili să trăiască, 
incapabili să creeze, de care-i plin occidentul. Îmi lipsise 
experienţa asta. Am făcut-o. Şi astăzi, după un an şi 
jumătate de viaţă în comun, mi-ar fi mai uşor să trăiesc cu 
un lacob Haimovici decât cu un Armand Blum. lacob era 
simplu, habotnic, cicălitor, dar dacă aş fi făcut bărbatului 
meu concesiile pe care i le-am făcut ăstuilalt, aş fi fost 
dumnezeul lui! Ştiu, nu-i amuzant să fii dumnezeul unui 
prostănac, dar e tot atât de puţin amuzant să vezi un om 
inteligent spunându-ţi, cu milă şi dispreţ, că eşti o ignorantă 
pentru că refuzi să-i accepţi elucubraţiile artistice. Şi, mai 
ales, în ce mediu trăia! 'Ioţi ovreii ăştia „europeni, cu 
spiritul mărginit şi cu orizontul îngust, negustorii ăştia de 
crătiţi, pe care a trebuit să-i cunosc în jurul lui, nu se pot 
dezbăra de sentimentul că noi suntem nişte rude sărace de- 
ale lor, chiar când suntem mai bogaţi decât ei! Insolenţa 
asta lăuntrică pe care-o au faţă de tot ce vine din răsărit mi- 
a zdrobit inima. Pentru ei, ovreii care nu vin de la Paris şi-n 


care vibrează o viaţă intensă, sunt inferiori „occidentalilor 
emancipaţi,. Indiferent de unde am veni, pentru ei noi 
suntem nişte „orientali,! Păcatul capital al lui Armand e că 
se credea un geniu. De-ar fi fost ceva mai modest, mai 
uman şi s-ar fi mulţumit cu darurile lui reale, omul ăsta ar fi 
fost pentru mine un tovarăş de viaţă admirabil, aşa cum mi 
l-am visat în adolescenţă. Dar nu! Voia să fie un geniu 
muzical! Cheltuia averi; ca să-şi tipărească şi să-şi cânte 
compoziţiile; slugărea critică pentru a-l declara 
monumental; cerşea aplauzele lumii întregi. Şi pentru că nu 
obținuse decât fărâme de elogii şi mormane de batjocuri, 
era furios pe mine, se proclama geniu neînțeles şi devenea 
insuportabil. Nu... Nu ăsta-i felul în care-mi plăcea mie 
arta...” „Sărmana mea Esther, i-am spus atunci. Pe Armand 
ăsta pe care mi l-ai descris, eu unul l-am bănuit aşa cum a 
trebuit tu să-l cunoşti cu preţul a noi dezamăgiri şi-acum 
îmi pare rău că nu ţi-am împărtăşit temerile mele. Spune- 
mi, cum v-aţi despărţit?” „Să ştii, destul de amical. Sunt 
acuma reprezentanta fabricii lui de ceasornice la Londra. E- 
o sinecură, fireşte, dar aveam nevoie de ea. În curând o să- 
mi deschid un drum pe care sunt hotărâtă să merg singură, 
absolut singură!” „Absolut singură... şi cu tinereţea asta 
încântătoare ce-ai să faci?” „Eh, asta... Vorba românului: 
altă gâscă-n altă traistă!” Şi iată, dragul meu Binder, ce ştiu 
până-n ziua de azi, despre Esther. Mâine, la Cairo, am s-o 
revăd, nu fără o emoție extraordinară, şi am să mai aflu şi 
altele. 

III. 

Târându-şi paşii îngreunaţi de o tandreţe apăsătoare, 
Sotir, de pe la opt dimineaţa, dădea târcoale grădinii 
Esbekieh. Strada Kamel, pe care se afla prăvălia de 
antichităţi a Estherei, era foarte aproape, dar marinarul 
socotea că-i prea devreme ca să ajungă acolo. Şi inima lui, 
clocotind de nerăbdare şi teamă, simţea o greutate, 
spinarea i se-ncovoie, picioarele i se muiară la amintirea 


atâtor vise trăite, atâtor speranţe spulberate ca nişte iluzii 
amăgitoare. 

„O regină ajunsă prăvăliaşă”, îşi zicea cu glas tare. 

La urma urmei, şi el se socotise venit pentru altceva pe 
lume decât s-ajungă simplu cambuzier. Da: cu o inimă şi-un 
cap ca ale lui, viaţa-i datora o situaţie mai bună... 

Viaţa îi datora... 

Sotir se aşeză pe terasa unei mari cafenele, ceru o 
narghilea, fuma şi privea. Treceau grupuri de turişti, cei 
mai mulţi călare pe măgăruşi. Se duceau să viziteze 
minunăţiile. Cu gâturile ţepene, cu mutrele reci, chipurile 
astea de cârpă nu exprimau nimic, nu arătau nimic. Ai zice 
că sunt nişte muncitori ducându-se, şi-n dimineaţa asta ca 
şi-n celelalte, să-şi îndeplinească umila lor sarcină. 

Ce le datora, ăstora, viaţa? Îşi făcuseră loc dând din coate, 
asta era tot. Şi bietul arab zdrenţăros, care trece, cu barbă 
albă şi privirea de filosof, asta era oare starea-n care 
trebuia să-şi sfârşească zilele? Nu, în orice caz! Şi la fel, 
copilul ăsta de felah, aproape gol, care culegea chiştocuri 
printre mese şi-şi purta matricola legată la gât ca un câine, 
aşa oare se cuvine să-şi înceapă viaţa? 

Viaţa... Era aşa cum şi-o făcea oamenii. 

— Hai s-o vedem pe Esther! 

Nici o firmă, afară de-un singur cuvânt: Antichităţi, scris 
pe zid, deasupra uşii. 

Sotir privi-n vitrină, dar nu văzu nimic. Inima îi bătea cu 
putere şi, pe sub cozorocul şepcii trase peste ochi, privea 
înăuntru; o femeie îmbrăcată în negru umbla de colo până 
colo aranjând obiectele. 

Era singură. 

Ah... Tot frumoasă era, Esther a noastră! Mâinile, talia, 
gâtul: aceleaşi. Faţa, părul, da, puţin mai trecute. Nu mult. 
O primă adiere de toamnă voluptuoasă. Din faţă îi dădeai 
treizeci şi cinci de ani (trebuie să fi avut mai multişori). Din 
spate, doar douăzeci şi cinci, atât de suplă, de zveltă părea. 


„Dumnezeule, îşi zise Sotir, cum de-o fi putând trăi aici 
printre vazele astea pictate, printre statuetele astea 
ruginite şi papagalii împăiaţi, printre toate vechiturile 
astea!” 

Şi cambuzierul intră, îşi scoase şapca şi, în loc de bună 
ziua, spuse: 

— Cum poţi să trăieşti aici printre Ramseşi şi cărăbuşi? 

— Sotir! Strigă Esther, întinzând amândouă braţele spre 
cel mai bun prieten al ei. 

Şi-n timp ce „bărbosul” o strângea la piept, ea plângea de 
neaşteptata bucurie. 

— Plângi, frumoasa mea Esther, o să-ţi facă bine! 

— Un întreg trecut care învie! 

— Da... un întreg trecut. 

— Şi morţi... Sărmanul Isaac... Atât de tânăr... 

— A fost o lovitură groaznică pentru bătrânul tău tată... N- 
a putut s-o suporte... Îţi aduc o veste foarte tristă... 

— Cum? Tata... S-a prăpădit şi el... 

Marinarul plecă capul. Esther izbucni în lacrimi şi îşi 
ascunse durerea pe umărul prietenului ei. 

— N-am să-l mai văd, se tânguia ea. E oare cu putinţă? 
Paisprezece ani am trăit fără să-l văd! Şi-acuma-i prea 
târziu... Măcar m-a iertat, Sotir? 

— Da, Esther, aşa cred, pentru că Avrum era un om de 
treabă care ştia să înţeleagă toate... Dar nu mai plânge, 
Esther; dacă tatăl tău s-a prăpădit, îţi regăseşti în schimb 
fiica. Hanăle a ta are acum cincisprezece ani. E-o frumuseţe 
de fată. Uite, ţi-am adus o fotografie. 

Ester privi îndelung chipul fetei şi avu impresia că-şi 
revede propriul chip. 

— Retrăiesc în fiica mea, exclamă ea înduioşată. S-o ajute 
Dumnezeu să aibă mai puţine necazuri decât mine! Şi mai 
multă fericire! 

— O să profite de experienţa ta, Esther. Reb Zalman, ruda 
voastră, m-a rugat să-ţi spun că, dacă vrei, poţi să-ţi iei fata. 


— Ce vorbă-i aia, dacă vreau! Nici nu se poate fericire mai 
mare! Mi se dă, în fine, fata înapoi! Va să zică mama vrea? 

— Bătrână ta mamă e tare bolnavă; nu vrea ca Hanăle s- 
ajungă orfană de-a binelea. 

— Oh, recunosc inima bună a mamei. Spune-i, dragul meu 
Sotir, că o implor să mă ierte pentru tot răul pe care i l-am 
făcut. Mi-am ispăşit amar greşelile şi am redevenit acum ce 
eram când aveam vârsta fiicei mele. Greşelile făptuite 
purifică. Am devenit chiar mistică, aproape ca mama. Ah, aş 
vrea să le am pe amândouă lângă mine. Chiar acum m-aş 
îmbarca, să mă duc să le-aduc! 

— E inutil, pot să ţi le-aduc eu, la viitorul voiaj. 

— Dragul meu Sotir, prieten credincios, îmi creşte inima 
de recunoştinţă! Vin' să te sărut! 

Şi-acum se priveau faţă-n faţă şi se ţineau de mâini. 

— Dar, făcu Sotir, holbând nişte ochi speriaţi la ceea ce 
numise vechituri, cum de-ai ajuns negustoreasă de 
antichităţi? 

Esther tăcu îndelung, apoi zise: 

— Am să-ţi spun cum. Explică-mi întâi ce s-a întâmplat în 
ăşti doisprezece ani în care te-ai dat la fund, în care n-a fost 
chip de ştiut dacă trăieşti sau ai murit? Ce-ai făcut toată 
veşnicia asta? 

— Cartofi în Brazilia, răţuşte în Mexic, dar mai ales am 
visat, visuri foarte frumoase, despre tot, şi asta m-a ţinut. Şi 
tu, tu ţi-ai găsit idealul visurilor tale, sau încă mai alergi 
după el? Te-aş asculta două zile şi două nopţi, cât stau la 
Cairo! 

— Visuri, suspină Esther. Mai visezi încă, dragul meu 
Sotir? 

— Şi de ce nu? Ei, drăcie! Nu cumva socoteşti că 
realitatea-i cea mai frumoasă faţă a vieţii? De realitate te 
saturi repede! De visuri, niciodată! Şi vai de cel ce nu-i în 
stare să viseze cu ochii deschişi! 

În biroul prăvăliei, împodobit cu amintiri din copilărie, 
cărţi şi antichităţi de-o valoare artistică neatinsă astăzi, 


Esther stabili cu Sotir data şi amănuntele voiajului, destul 
de lung pentru Rifca şi Hanăle, fiica ei devenită soră mai 
mică în ochii lumii. Îi întinse vechiului ei prieten o sumă de 
o sută de lire sterline pentru cele două bilete şi cheltuielile 
de călătorie. 

Apoi, după ce-i dădu lui Sotir ceva să mănânce, începu 
astfel povestea vieţii ei de la ultima lor scurtă întâlnire de la 
Londra: 

— Nu. După cinci ani de viaţă la Londra, nu mai puteam să 
stau în vâltoarea aia de afaceri în care nu găseşti aproape 
niciodată un prieten devotat. Treburile mergeau bine, dar 
simţeam într-una ca un sloi de gheaţă-n inimă; politeţea 
englezilor îi face oarecum jenanţi pentru o femeie, dar sunt 
şi foarte reci. Şi viaţa, în vâltoarea aia e glacială! 

Pentru o femeie care luptă de la egal la egal cu omul de 
afaceri pentru care tot ce nu-i câştig e pagubă, şi care nu 
ştie decât două feluri de oameni: clienţi şi concurenţi, 
decepţiile sunt atât de groaznice că-i mai bine să nu mai 
pomenesc de ele. În orice caz, în teribila luptă pentru 
existenţă, aviditatea oamenilor nu cunoaşte margini şi deci, 
odată lupta începută, nu mai există răgaz. Pentru ca să nu 
fii zdrobit trebuie să ieşi totdeauna învingător. Şi victoria se 
plăteşte! 

În cinci ani de astfel de viaţă agitată am ieşit victorioasă; 
am strâns o sumă frumuşică, cinci mii de lire sterline, şi o 
oboseală cerebrală destul de gravă. Trebuia să mă retrag, 
cel puţin pentru câtva timp. După sfatul unui medic, m-am 
îmbarcat pentru un voiaj pe mare. Şi cum încă din copilărie 
visasem să văd într-o zi Palestina, ţara strămoşilor mei, m- 
am îndreptat spre Jaffa cu speranţa de a găsi într-o colonie 
evreiască un pic de odihnă binemeritată. 

Şi-n timpul acestei călătorii mi-a trimis destinul, drept în 
braţe, omul pentru care eram făcută şi care era făcut 
pentru mine. Uite cum: 

Era în timpul escalei vaporului la Malta. Un domn la vreo 
cincizeci de ani - cam demodat la înfăţişare, figură de 


savant ţinând stângaci o valiză caraghioasă - s-a urcat la 
bord şi în timpul cât ne-am încrucişat privirile a avut un 
hohot scurt de râs. Am socotit că râsul lui se datora vreunui 
reflex al spiritului, pentru că nimic din înfăţişarea mea nu 
se preta la ridicul. Cu toate astea, m-am întors pe loc, fără 
să vreau, să-l văd mai bine pe acest original. S-a întors şi el 
în acelaşi timp, puţin cam încurcat, şi m-a salutat serios. 

Un incident fără urmări, s-ar putea spune. Dar n-a fost 
aşa. 

La prânz, în plină mare, ne-am pomenit vecini de tacâm la 
masă. A apărut cu puţină întârziere, îmbrăcat corect, ras 
proaspăt, şi-a desfăcut şervetul şi, spre mirarea mea cea 
mare, cu o voce sonoră, fără pic de jenă, mi-a spus: „Ceva 
mai devreme, întâlnindu-vă, am putut să par nepoliticos. Vă 
rog să mă scuzaţi, doamnă.” „Am remarcat că eraţi distrat.” 
„Nu, nu eram deloc distrat, protestă el. Mă amuzam cu 
mine însumi. Este distrat cel ce trăieşte mai mult cu 
aparențele şi pentru aparenţe.” 

Paradoxul ăsta mi-a plăcut. Familiaritatea şi sinceritatea 
omului mi-au plăcut şi mai mult. Aşa ceva nu se prea 
întâlneşte în „lumea bună”, unde sau trebuie să taci ca un 
înţelept, sau să vorbeşti ca un oracol. Şi din cauza asta, 
după-masă, m-am dus pe punte unde-şi fuma pipa, să-l văd. 

„Am impresia că nu sunteţi englez, domnule, i-am spus de- 
a dreptul.” „Şi cu toate astea, sunt, doamnă: John Edwards, 
din Londra.” „Atunci, cum se face că nu sunteţi 
convenţional?” „Pentru că sunt un vizionar al realităţii 
vizibile cât şi invizibile... Dar credeţi oare că cei ce nu sunt 
englezi pot mai uşor să nu fie convenţionali?” „Credeam.” 
„Nu trebuie. Sinceritatea, francheţea, sunt predispoziţii 
fireşti oricărei fiinţe umane, dar ele sunt înăbuşite de o 
educaţie rău înţeleasă, de o viaţă aprigă şi rău organizată. 
Noi, englezii, ducem pentru viaţă o luptă mai aspră decât 
orice alt popor, ceea ce ne face mai convenţionali. Cu toate 
astea, nu trebuie să trageţi concluzia că tot restul lumii ne 
întrece în sinceritate. Se „simulează, da, mai uşor decât o 


facem noi, şi asta-i şi mai dezgustător. De aceea, când dai 
de un englez sincer, sinceritatea lui e mai izbitoare şi mai 
prețioasă, pentru că noi nu ştim să facem lucrurile pe 
jumătate.” 

Şi uite-aşa, dragul meu Sotir, l-am cunoscut pe domnul 
John Edwards, egiptolog pe cât de modest pe-atăt de 
erudit, unul dintre rarii iniţiaţi în universala doctrină 
ezoterică, bazată pe înţelepciunea eternă, aceeaşi la toate 
popoarele antichităţii, prieten sincer al Indiei, al Egiptului, 
al Israelului, şi publicist militant pentru libertatea 
popoarelor oprimate, ceea ce nu i-a adus nici un titlu de 
stimă în ochii lumii oficiale a patriei sale. Era celibatar, fiu şi 
moştenitor unic al unor părinţi care strânseseră o avere 
mare în colonii, dar din averea asta, cheltuită în săpături 
ruinătoare, nu-i mai rămăseseră decât fărâme. 

Până s-ajungem la Alexandria ne deschisesem inima unul 
altuia, cu sinceritate, şi am avut bucuria să-l văd pe omul 
ăsta integru ghicindu-mă din capul locului, înduioşându-se, 
mărturisindu-şi slăbiciunile, dovedind o înflăcărată pasiune 
pentru ştiinţa sa şi o vastă înţelegere pentru toate artele. 
Mai ales, ceea ce m-a mişcat mai presus de orice, a fost 
generozitatea sa! John Edwards era un prieten al omului 
aşa cum îl înţelegem noi, adică, gata să-şi sacrifice pasiunile 
sale intelectuale pentru a salva un om. Pentru el viaţa 
trecea înaintea unei opere de artă. 

„Viaţa, şi cea mai umilă, îmi spunea el, este un lucru 
miraculos şi mult, mult mai uluitoare decât opera de artă 
cea mai izbutită. N-ai dreptul să te entuziasmezi pentru 
ceea ce iese din mâna omului, dacă uiţi sau dispreţuieşti 
omul, imagine a lui Dumnezeu. Pentru că orice om este 
creator de viaţă şi contribuie, prin credinţa sa, la triumful 
Binelui...! Viaţa e singura operă divină. Totul poate fi 
refăcut, numai ea nu! Şi, în univers, nimic nu e mic, nimic 
nu e mare!” 

Ştia, ca şi noi, cât de rară e prietenia desăvârşită, dar nu 
suferea prea mult de lipsa ei, absorbit cum era de 


cercetările sale şi convins că poţi trăi o viaţă-ntreagă fără 
să-l întâlneşti pe cel ce se potriveşte firii tale. 

Ne-am legat şi repede am devenit indispensabili unul 
altuia, şi unirea noastră a fost trainică, cum e aceea a două 
fiinţe ce se contopesc după ce s-au căutat de la începutul 
vieţii lor. 

Mă vedeam renăscând, după amarele mele decepţii şi, 
ajunşi la Cairo, i-am declarat, nebunegşte, că-i puneam la 
dispoziţie cele cinci mii de lire sterline ale mele. Cu un calm 
perfect, parcă i-aş fi vorbit de doi bani jumate, John 
Edwards mi-a răspuns: „Eşti o femeie admirabilă, dar te 
previn că mergi la ruină certă: hieroglifele n-au îmbogăţit 
încă pe nimeni, nici măcar pe Champollion, care ar fi 
meritat cel puţin un Petit Trianon. Fii bună şi mai gândeşte- 
te...” 

N-aveam ce să mă mai gândesc, pentru că nu mai 
concepeam viaţa fără John al meu, şi i-am spus-o. 

„Bine, a zis el. Trebuie însă să fim ceva mai practici. Te rog 
să accepţi să mă însoţeşti la consulul nostru, de unde vei 
ieşi ca Doamna Edwards. Cu condiţia asta, primesc. 
Gândeşte-te: sunt mult mai în vârsta decât dumneata şi 
sănătatea mea e destul de şubredă. Trebuie să ai din ce trăi 
după moartea mea.” 

Am consimţit, am devenit doamna Edwards şi am început 
acum şapte ani, o viaţă pe care o consider unică în existenţa 
mea, demnă de toate visurile mele de fată: viaţa a două 
suflete care-s ca unul singur. 

În perioadele de mari călduri din timpul verii, când nu se 
puteau face săpături, ne refugiam la Alexandria, într-o 
modestă căsuţă pe care o avea pe linia Ramleh. 

Acolo, el concretiza, în formulări precise şi vii ca un poem 
frumos, rezultatul cercetărilor efectuate în lunile de trudă. 

„Credinţa, îmi spunea el, e curajul spiritului şi făclia 
raţiunii. Şi cu o credinţă neostenită, el citea în hieroglife 
principiile, pierdute pentru occident, ale vechii înţelepciuni 
a Egiptului, aceeaşi care se regăsea, sub alte forme, în 


templele Indiei. Pentru că înţelepciunea e una - universală - 
iar minciuna e multiplă şi variază cu timpul şi cu locul.” 
„Piatra vorbeşte pentru mine, îmi mai spunea el. Dar John 
nu era numai un egiptolog merituos; el cunoştea şi doctrina 
esoterică a antichităţii, al cărei testament sunt Sfinxul şi 
piramidele şi pe care Israel, fără să-şi dea seama poate, îl 
păstrează în tradiţia sa vie!” 

El mă învăţa că Israel deţine cheia lumii antice şi că ignoră 
lucrul ăsta, aşa că nu se serveşte de ea. „În nisipurile 
încinse ale Egiptului am găsit răspunsul la enigma 
poporului tău!” 

Îmi explica, de asemenea, cum ne îndreptăm, cu paşi 
repezi, spre o împăcare definitivă între ştiinţă şi religie; 
atunci se va descoperi baza înţelegerii paşnice între 
popoare. 

Cât despre teologia clericală oficială, cât era de 
copilăroasă! Prin îngustimea preceptelor lor, ortodoxia ca şi 
ateismul, provoacă divergenţa spiritelor, ceea ce e 
categoric contrar oricărei religii, scopul lor fiind să 
unească. lar scopul vastelor sale lucrări era tocmai de a 
face să renască înţelepciunea antică, care ştia să unească, 
nu să învrăjbească, cum fac civilizațiile noastre moderne! 

Şi paradoxul e că numai cu blândul meu Edwards am 
putut eu să redevin pe de-a-ntregul evreică, aşa cum 
voisem dintotdeauna să fiu. Ovreii mă-ndepărtaseră de 
Israel şi iată că John al meu mă apropia din nou, în aşa 
măsură încât m-am apucat, sub îndrumarea lui, să studiez 
istoria poporului meu pe care el îl venera şi pe care am 
învăţat să o cunosc. 

„Viitorul este al lui Israel, îmi spunea el, pentru că e sortit 
să servească drept trăsătură de unire între popoarele lumii 
întregi, între orient şi occident, precum şi între antichitate 
şi timpurile moderne.” 

În fiecare zi ne plimbam pe malul Mediteranei şi John 
evoca pentru mine, prin magia cuvintelor sale vibrante, 


splendoarea ordonată a cetăților antice, comparându-le cu 
dezorganizarea socială a civilizaţiei noastre decadente. 

Seara, întinşi pe şezlongurile noastre, sub palmierii 
nemişcaţi, citeam pe rând, cu glas tare, opere ale 
scriitorilor chinezi, gândind, râzând sau întristându-ne cu ei 
împreună. Sau, la orele de muzică - stăpână şi pe pian şi pe 
inima prietenului care mă asculta - trăiam bucuria şi 
frământarea a tot ce-i viaţă, umplând camera de muzica lui 
Beethoven, preferatul preferaţilor noştri. 

„lată prieteni ai oamenilor, exclamă Edwards. Să vrei să le 
găseşti, cu orice preţ, semeni, în sărmana noastră viaţă 
cotidiană, şi să-i introduci în intimitatea noastră, ar fi o 
profanare. Să încercăm să-i egalăm spiritualizând 
sentimentele noastre, însănătoşindu-le. Lumea are nevoie 
de sănătate!” 

Asta era viaţa noastră din aprilie până-n septembrie. 
Celelalte luni ale anului el le consacra unor lucrări 
extenuante. 

John Edwards făcea parte din acea legiune de egiptologi 
obscuri care şi-au consacrat viaţa săpăturilor într-un sol 
bogat în amintiri nepieritoare. Posedase concesiuni 
importante la început, care i-ar fi putut asigura venituri 
apreciabile. Dar generozitatea lui l-a îndemnat să ofere 
muzeului din Bulaq cele mai frumoase obiecte descoperite 
în săpăturile sale, conştient că „la început francezii şi pe 
urmă englezii au jefuit Egiptul de cele mai importante 
vestigii şi amintiri”. 

Era de-o dărnicie fără limite. Şi astăzi, când rosteşti 
numele lui între Cairo şi Asuan, peste tot unde a pus 
piciorul, felahii duc mână la inimă şi spun: hauaga coes 
(boierul cel bun). Filantropia o detesta, dar nu putea trece 
pe lângă un nenorocit fără să-i pună în palmă ceva. Şi din 
pricina asta, înainte de a intra în vreun cătun de-astea 
făcute din colibe de pământ, îşi pregătea mărunţiş de două 
sau trei lire sterline, pe care-l împărțea între cei mai 
nevoiaşi. 


Acelaşi lucru şi cu muncitorii lui, care-l adorau, nu numai 
pentru că-i plătea după merit, dar mai ales pentru 
blândeţea şi pentru simplitatea lui. Trăia împreună cu ei, 
mânca aceeaşi mâncare cu ei, se culca în aceleaşi barăci şi, 
cot la cot cu muncitorul, îşi supraveghea săpăliga pentru că 
nu cumva să păţească ceva obiectul preţios ce-ar putea să 
apară din misterioasele nisipuri milenare. Ceva mai mult, 
era şi medicul lor, farmacistul lor şi sfătuitorul lor în orice 
împrejurări. Şi trebuia să intervină destul de des, pentru că 
lipsa lor de igienă îi expunea la multe boli, mai ales la 
teribila oftalmie, care-i orbea. 

Într-o zi mi-am exprimat mirarea că adoptă mâncărurile 
simple ale indigenilor, foarte rudimentare; mi-a răspuns: 
„Aşa trebuie procedat totdeauna şi peste tot. Cu experienţa 
lor imemorială, popoarele ştiu de ce trebuie să mănânce 
cutare mâncare la ecuator şi cutare alta în Siberia. Ştim şi 
noi, dar fiind mai puţin cuminţi decât aceste popoare, nu 
facem ce trebuie.” 

Îl vedeai, la prânz, cu o farfurie în mână, ducându-se să ia 
mâncare de la marmita comună, ful-ul naţional al felahului. 

Popularitatea asta, împreună cu corectitudinea lui şi cu 
marea sa bunătate, îi ţineau loc de talisman împotriva 
rarelor brutalităţi, de altminteri justificate, cărora le cădeau 
uneori victimă europenii care se comportau în Egipt ca într- 
o ţară cucerită. Niciodată n-a purtat revolverul neruşinat pe 
care-l vezi prin părţile astea la şoldul tuturor sclavagiştilor. 
N-a avut niciodată nevoie: el era hauaga coes. 

În tot sezonul săpăturilor, Edwards nu se mai gândea la 
nimic decât la bucuriile pe care i le rezerva pământul. Ah! 
Ce fericire-i să trăieşti lângă un savant cu inimă de om! 

Când i se întâmplă să descopere un obiect bine conservat, 
numai o liră ar fi putut exprima pasiunea lui mută. 
Nemişcat, cu obrajii împurpuraţi, cu privirea fixă, ore- 
ntregi contempla metalul sau piatră, sau bucată de lemn pe 
care mâinile sale o ţineau cu infinite precauţiuni. Uita de 
toate atunci; şi noi ştiam că trebuia să-l lăsăm în pace. 


Bucuria acestor prime clipe era toată recompensa trudei lui 
îndelungate. Statuete, vaze, arme, unelte, le curăța cu 
mâinile sale, le examină cu lupa, le clasa, le numerota şi le 
împacheta cu grijă în lăzi. 

Se întâmplă câteodată ca tâlhari europeni, atraşi de 
zvonul că sarcofagele conţin comori, să facă, clandestin, 
săpături nelegiuite. Spectacolul acestor profanări era 
pentru Edwards tot ce se poate mai dureros, dar cât de 
nobil arăta felul său de a-şi exprima indignarea! 

Odată, un felah a venit în fugă cu ştirea că a fost 
descoperit un sarcofag, destul de departe de 
cantonamentul nostru. Ne-am dus. Sarcofagul era deschis; 
coşciugul, sfărâmat, şi mumia, cotrobăită, zăcea aruncată 
pe spate. Până aici, nimic extraordinar: se-ntâmplase de 
multe ori. Dar ce l-a umplut de-o revoltă neobişnuită era 
faptul că hiena inumană care săvârşise sacrilegiul, negăsind 
nimic de valoare şi furioasă că se ostenise de pomană, 
spărsese, cu o lovitură de călcâi, fruntea mumiei. Se vedea 
urma pătrată a tocului. 

În faţa acestei barbarii Edwards şi-a scos casca cu 
venerație şi mi-a spus, calm dar cu vocea sugrumată, cu 
ochii scânteind: „Acum patru mii de ani n-ai fi găsit un 
singur om în tot Egiptul în stare să comită o asemenea 
crimă. De atunci omenirea a dat îndărăt, şi astăzi am ajuns 
să nu mai avem nimic sfânt.” 

Apoi adăugă, cu respiraţia întretăiată: „Nu mă credeam în 
stare să trimit pe cineva la ghilotină. Dar în momentul ăsta, 
da: aş pune să se taie capul conducătorilor lumii care 
degradează omul în aşa hal încât îl duce la asemenea 
sălbăticii. Cel care se face vinovat de transformarea fiinţei 
umane într-o brută n-are dreptul să trăiască...! Mai curând 
îl înţeleg pe Erostat, care a distrus o minune ca să devină 
celebru, dar să împingi un om la o asemenea crimă, nu, asta 
nu mai e omeneşte!” 

Ăsta era omul pe care mi-l trimisese destinul, s-ar zice 
printr-unul din acele hazarduri care uneori fac minuni. Dar 


vai, acelaşi destin mi l-a luat, poate ca să nu înnebunesc de 
prea multă fericire. 

Exact acum un an, sărmanul meu John a fost doborât de o 
criză de apendicită acută. L-am transportat repede la o 
clinică, unde inima lui mare a încetat de a mai bate sub 
bisturiul chirurgilor. 

Cu o zi înainte de a muri, presimţindu-şi sfârşitul, mi-a 
spus: „Îţi las, drept orice avere, un nume fără pată şi o 
colecţie de antichităţi de pe urma căreia ai să poţi trăi 
modest. Având părinţi foarte bogaţi, aceştia s-au aşteptat de 
la mine să urmez calea obişnuită. Am preferat-o pe cea pe 
care ai văzut-o: am redat omenirii ceea ce părinţii mei, 
avari, rapaci, i-au furat. Vai, nu ştiam că nevasta mea va 
trebui, într-o bună zi, să devină anticar, şi asta-i cea mai 
mare durere a mea: să fac negoţ cu ceea ce a fost 
dintotdeauna suprema mea bucurie. Speram să mai trăiesc, 
să pot pune ceva deoparte pentru tine şi să las toată 
colecţia muzeului din ţara asta. O voinţă care-i mai tare 
decât a mea a hotărât altfel. Acum, ascultă un sfat pe care 
am să ţi-l dau, ca regulă de viaţă potrivită cu firea ta: să nu 
fii niciodată neîncrezătoare în semenul tău, fii sinceră! 
Neîncrederea e arma celui slab. Cei tari n-au de ce se teme. 
Nu-l faci pe un om mai bun apropiindu-te de el cum te 
apropii de un lup. Aşa că, fii sinceră, Esther a mea, şi 
spiritul meu va fi veşnic lângă tine.” 

Oprindu-şi aici scurta poveste a vieţii ei cu John Edwards, 
Esther îşi şterse lacrimile care-i năpădiseră ochii şi adăugă: 

— N-am vândut nimic din ce-i era lui mai drag şi din ce 
preţuia el mai mult. Am deschis prăvălia asta numai ca să 
mă scap de câteva mărunţişuri, pe care mi le-au şi 
cumpărat milionarii snobi. Banii ăştia, împreună cu suma 
realizată din vânzarea vilei - pe care n-aş mai fi putut s-o 
locuiesc după moartea lui - îmi vor permite să mă consacru 
educaţiei fiicei mele şi să o ţin şi pe mama. Să vină repede, 
dragul meu Sotir, şi o să ne retragem toate trei într-o 
colonie liniştită din Palestina. Pentru că aici nu mai am ce 


căuta. I-am realizat visul lui John al meu. În curând se va 
deschide la muzeul din Bulaqg o Secţiune John Edwards. Ea 
va conţine toate piesele care-i erau scumpe lui printre care 
sunt şi unele descoperiri unice. 

Da, scumpul meu Sotir, viaţa merită să fie trăită: nu-i totul 
urât în viaţă, oricât de urâtă ar fi viaţa! 

Din nou pachebotul Dacia ridicase ancoră la Constanţa, 
sub un cer plumburiu cu nori grei, şi se afunda în noapte 
sigur de el, pe o mare agitată şi înspumată. Aproape toţi 
pasagerii se lungiseră în cuşetele lor şi dormeau legănaţi de 
pulsul regulat al casei plutitoare. Ritmul tangajului îi 
învăluia într-un fel de încredere; unii în destinul lor, alţii în 
căpitanul care se retrăsese deja în cabina lui. Vaporul părea 
să plutească în voia hazardului, fără vreo intervenţie a 
voinţei omeneşti. 

În cabina lui Sotir mai ardea încă lumină. Stând grav şi 
liniştit în faţa cambuzierului, reb Zalman vorbea cu glas 
slab, în timp ce Hanăle, lungită pe cuşetă, ducea mereu o 
batistă udă la ochii înroşiţi. 

— Da, Sotir, „viaţa trece ca o umbră, se risipeşte ca un vis” 
şi deşarte sunt peripeţiile vieţii noastre exterioare... Ce 
înseamnă individul în comparaţie cu Dumnezeu? Mai puţin 
decât o picătură de apă în mare! Ce-s bucuriile şi ce-s 
durerile noastre?! Rifca noastră - odihnească-se în pace - 
se bucura atât de mult să-şi revadă fiica; a lichidat toată 
casa şi aştepta arzând de nerăbdare ziua îmbarcării şi, 
iată... o sincopă brutală şi Rifca, ca o soţie demnă, îşi 
urmează soţul în mormânt... Sunt exact opt zile de când am 
înmormântat-o. 

— Esther o să vină la Alexandria să aştepte vaporul, zise 
Sotir. Ce fatalitate chinuitoare! 

— Nu mai plânge, Hanăle, repeta reb Zalman, pentru că 
acum ştii că mama ta trăieşte! Nu eşti orfană! Slavă 
Domnului că nu eşti! 

— Mama mea a murit, plângea Hanăle cu o voce sfârşită; 
pe cealaltă mamă eu n-o cunosc. Esther nu-i mama mea, e 


sora mea... N-o cunosc. 

— Linişteşte-te, copila mea, o rugă reb Zalman, fii 
rezonabilă, fii tare, uite, eşti acum un om în toată firea! 
Roagă-te pentru odihna bunicilor tăi... Morţii au nevoie de 
rugăciunile noastre. Nu sunt nici două luni, erau amândoi în 
viaţă, şi acuma se odihnesc unul lângă altul, nu departe de 
nevastă-mea, în cimitirul Constanţei. Ascultă-mă, Hanăle, 
mama ta n-a fost fericită; tu ai să-i fii mângâierea ei, dar să 
rămâi credincioasă amintirii bunicilor tăi, care te-au învăţat 
legea noastră. Şi viaţa ţi se va deschide frumoasă în faţa ta. 
Cât despre mine, la Alexandria eu am să mă despart de 
tine... Tu începi, eu sfârşesc. Ferice de omul care poate 
muri în pace în Ţara Sfântă. 

— Voi ăştia, ovreii credincioşi, observă Sotir, n-aveţi 
probleme. De când te cunosc, eşti acelaşi - şi dacă se- 
ntâmplă să-ţi schimbi viaţa, n-o faci ca să trăieşti... ci... ca 
să mori... 

— Cel ce trăieşte întru Domnul nu arată schimbări în ochii 
lumii. Şi-apoi, evreul nu are cultul individului. Chiar şi viaţa 
personală a lui Moise al nostru ne interesează prea puţin. 
Ceea ce ne interesează e învăţătura. Când Thora noastră va 
fi răspândită pe toată faţa pământului, toţi oamenii vor 
deveni omenoşi, şi-atunci ovreii credincioşi vor fi oameni 
liberi. În vremile acelea nu va mai fi nici o deosebire între 
ovrei şi neovrei... Aşteptând împlinirea Făgăduinţei acelor 
vremi mai bune, nu-mi doresc nici o altă bucurie decât 
aceea de a fi înmormântat la Safed, alături de sfinţii noştri 
şi să aştept în tovărăşia lor augustă venirea Mesiei...! 

Prin sabordul cabinei începeau să mijească zorile. Hanăle 
dormea. Sotir se sculă, chemat de datorie. Atunci, reb 
Zalman cobori în cabina sa de clasa treia şi îşi începu îndată 
rugăciunile. În freamătul blând al mării, el îngâna 
monotona sa rugă spre gloria lui Iehova. 


SFÂRŞIT 


1 Herman Binder şi cârciuma La Dorobanţul Român sunt 
istorice, chiar dacă inadmisibile şi de necrezut pentru 
mentalitatea antisemită. Doi scriitori români au vorbit 
despre asta pe vremea aceea: d. Radu Rosetti, binevoitor, în 
a sa În Egipt, şi răposatul dr. C. I. Istrati, cu oarecare 
răutate, în al său Bucureşti-Cairo. 

2 Aceste fapte sunt autentice şi uşor controlabile.