Carson McCullers — Rasfrangeri intr-un ochi de aur

Carson McCullers 


RĂSFRÂNGERI ÎNTR-UN 
OCHI DE AUR 


Traducere din engleză de 
DOMNICA DRUMEA 


Humanitas 
2003 


Reflections in a Golden Eye, 
1941 


ISBN: 973-50-0565-4 


Despre autor 
PARTEA ÎNTÂI 
PARTEA A DOUA 
PARTEA A TREIA 
PARTEA A PATRA 


Cuprins 


Despre autor 


CARSON McCULLERS s-a născut la 19 februarie 1917, în 
Columbus (Georgia) şi a fost fiica unui ceasornicar. A 
devenit scriitoare, mărturiseşte ea, datorită hazardului. 
Părinţii o destinaseră unei cariere de pianistă, astfel încât în 
1935 pleacă la New York ca să se înscrie la Conservatorul 
Juilliard. Îşi pierde însă portofelul cu banii destinaţi studiilor, 
ceea ce o obligă să-şi ia un serviciu. Seara urmează totuşi, 
la universitate, cursuri de literatură şi de creative writing. 

În 1936 îi apare prima nuvelă, iar în 1937 se căsătoreşte 
cu Reeves McCullers, şi el sudist, în Carolina de Nord, unde 
se stabilesc cei doi, tânăra scrie primul ei roman, The Heart 
Is a Lonely Hunter (Inima-i un vânător singuratic). Apărută 
în 1940, când autoarea avea numai 23 de ani, cartea o face 
imediat celebră. Întoarsă la New York, Carson McCullers 
ţine în timpul războiului un salon frecventat de boema 
artistică a vremii, scriitori, muzicieni, pictori: V. H. Auden, 
Paul şi Jane Bowles, Christopher Isherwood, Anais Nin, 
Richard Wright, Leonard Bernstein, Aaron Copland, 
Salvador Dali. 

În 1941 publică Reflections in a Golden Eye (Răsfrângeri 
într-un ochi de aur), roman care îi întăreşte o reputaţie 
ambiguă, de scriitoare nevrotică şi cu înclinații perverse. În 
1946 romanciera suferă un atac de inimă şi, încetul cu 
încetul, ajunge să ducă o viaţă de cvasi-infirmă, iar în 1953 
soţul ei se sinucide. Carson McCullers moare în 1967, într- 
un spital din New York. Este socotită una dintre cele mai 


3 


importante romanciere americane, atât de critici, cât şi de 
scriitori ca Graham Greene sau Tennessee Williams. 


SCRIERI: 


The Heart Is a Lonely Hunter (1940); 

Reflections în a Golden Eye (1941); 

The Member of the Wedding (1946, adaptată pentru 
scenă în 1950 şi premiată ca piesa anului); 

The Ballad of the Sad Cafe and Other Stories (1951); 

The Square Root of Wonderful (teatru - 1958); 

Clock Without Hands (1961). 


Pentru Annemarie Clarac-Schwarzenbach 


PARTEA ÎNTÂI 


In vreme de pace, o unitate militară e un loc posomorât. 
Lucrurile nu-şi întrerup mersul, ci continuă să se întâmple 
iar şi iar, fără încetare. Luat în parte, planul general al unui 
fort se adaugă monotoniei existente - cazarma uriaşă de 
ciment, şirurile ordonate de case aparţinând ofiţerilor, 
construite una întocmai ca şi cealaltă, sala de sport, capela, 
terenul de golf şi bazinele de înot -, totul e proiectat 
conform unui anume model riguros. Dar poate că 
posomoreala unei garnizoane se datorează în primul rând 
izolării şi unui exces de timp liber şi siguranţă, fiindcă odată 
ce un bărbat intră în armată, de la el se aşteaptă numai să 
urmeze călcâiele din faţa lui. În acelaşi timp însă, într-o 
unitate militară se petrec uneori anumite lucruri care nu 
prea au loc des. Există un fort în Sud unde, în urmă cu 
câţiva ani, a fost comisă o crimă. Protagoniştii acestei 
tragedii au fost: doi ofiţeri, un militar, două femei, un 
filipinez şi un cal. 

Militarul din povestea asta a fost soldatul Eligee Williams. 
Putea fi văzut adesea, târziu în după-amiază, stând singur 
pe una dintre băncile care mărgineau trotuarul din faţa 
cazărmii. Era un loc plăcut, fiindcă aici se afla un şir lung, 
dublu de arţari tineri care desenau pe pajişte şi pe alee 
umbre răcoroase, delicate, suflate de vânt. Primăvara, 
frunzele copacilor erau de un verde luminos care, odată cu 
venirea lunilor caniculare, căpăta o nuanţă mai întunecată 
şi odihnitoare. Toamna târziu străluceau într-un auriu 


aprins. Aici soldatul Williams stătea şi aştepta chemarea la 
6 


masa de seară. Era un soldat tânăr şi tăcut şi în cazarmă n- 
avea nici prieteni, nici duşmani. Chipul lui rotund, ars de 
soare trăda o anume inocenţă prevăzătoare. Buzele lui 
pline erau roşii, iar bretonul castaniu, ciufulit îi cădea pe 
frunte. In ochii a căror culoare era un amestec ciudat de 
chihlimbar şi maroniu i se citea o expresie mută, prezentă 
de obicei în privirea animalelor. La prima vedere, soldatul 
Williams părea să aibă un aer un pic greoi şi stingher. Dar 
era o impresie înşelătoare; se mişca fără zgomot şi cu 
agilitatea unei sălbăticiuni sau a unui hoţ. In mai multe 
rânduri, soldaţii care se crezuseră singuri erau uimiţi să-l 
vadă apărând ca din senin lângă ei. Mâinile lui erau mici, cu 
oase fine şi extrem de puternice. 

Soldatul Williams nu fuma, nu bea, nu preacurvea şi nu 
juca jocuri de noroc, în cazarmă stătea singur şi constituia 
oarecum un mister pentru ceilalţi soldaţi. Soldatul Williams 
îşi petrecea cea mai mare parte din timpul său liber în 
pădurile care înconjurau garnizoana. Rezervaţia, întinsă pe 
cincisprezece mile, era un ţinut sălbatic şi neprihănit. Se 
găseau aici pini virgini gigantici, o mare varietate de flori, 
ba chiar şi animale sălbatice precum căprioara, mistrețul şi 
vulpea, în afară de călărie, soldatul Williams nu arăta 
interes pentru niciunul dintre sporturile puse la dispoziţia 
militarilor. Nimeni nu-l văzuse vreodată în sala de sport sau 
la bazinul de înot. Nici nu era cunoscut ca un om care să 
râdă, să se înfurie sau să sufere vreodată în vreun fel. 
Mânca sănătos de trei ori pe zi şi niciodată nu bombănea 
nemulţumit de mâncare, cum făceau ceilalţi soldaţi. 
Dormea într-o cameră care adăpostea un lung şir dublu de 
aproximativ trei duzini de paturi de campanie. Nu era o 
încăpere liniştită. Noaptea, după ce luminile se stingeau, se 
auzeau adesea sforăieli, înjurături şi gemete înăbuşite 
provocate de coşmaruri. Dar soldatul Williams se odihnea în 
tihnă. Doar uneori se auzea dinspre patul lui foşnetul 
ascuns al vreunui ambalaj de bomboane. 


7 


Soldatul Williams era de doi ani în armată când fu trimis 
într-o zi la reşedinţa unui anume căpitan Penderton. Lucrul 
acesta se petrecu în felul următor: în ultimele şase luni, dat 
fiind că se pricepea la cai, soldatul Williams fusese 
însărcinat să se ocupe permanent de grajduri. Căpitanul 
Penderton telefonase sergentului-major de la garnizoană şi, 
din întâmplare, cum cei mai mulţi cai se aflau la manevre 
iar treburile la grajduri stagnau, soldatul Williams fu ales 
pentru această misiune specială. Natura sarcinii era simplă. 
Căpitanul Penderton voia ca o mică parte din pădurea 
aflată în spatele locuinţei sale să fie defrişată, astfel încât 
după aceea, când un grătar pentru fripturi avea să fie 
montat, să poată da petreceri în aer liber. Treaba aceasta 
presupunea cam o zi întreagă de lucru. 

Soldatul Williams porni la îndeplinirea sarcinii pe la şapte 
şi jumătate dimineaţa. Era o zi de octombrie blândă şi 
însorită. Ştia deja unde locuia căpitanul, căci trecea adesea 
pe lângă casa lui când pleca să hoinărească prin pădure. 
De asemeni, îl cunoştea bine pe căpitan din vedere. De 
fapt, o dată se întâmplase să-i pricinuiască o uşoară 
neplăcere, în urmă cu un an şi jumătate, soldatul Williams 
lucrase ca striker pentru locotenentul aflat la comanda 
companiei de care aparţinea la vremea aceea, într-o după- 
amiază, locotenentul primi vizita căpitanului Penderton şi, 
în timp ce le servea aperitivele, soldatul Williams vărsă o 
ceaşcă de cafea pe pantalonii căpitanului. Pe lângă asta, 
acum îl vedea frecvent pe căpitan la grajduri şi avea în grijă 
calul soţiei sale - un armăsar maroniu care era de departe 
cel mai arătos cal din garnizoană. 

Căpitanul locuia la periferia fortului. Casa lui, o 
construcţie din stuc cu două etaje şi opt camere, era 
asemeni celorlalte case de pe stradă, cu singura diferenţă 
că era o casă mărginaşă. De ambele părţi, pajiştea ei se 
învecina cu pădurea rezervației, în dreapta, singurul vecin 
apropiat al căpitanului era maiorul Morris Langdon. Casele 


8 


de pe strada aceasta aveau vedere spre un gazon întins şi 
plat, închis la culoare, care servise până nu demult ca teren 
de polo. 

Când soldatul Williams sosi, căpitanul ieşi ca să-i explice 
în amănunt ce-avea de făcut. Stejarii pitici şi tufele joase de 
mărăcini trebuiau defrişate, iar crengile copacilor mari care 
creşteau la mai puţin de şase picioare înălţime aveau să fie 
tăiate. Căpitanul îi indică drept limită a spaţiului în care 
urma să lucreze un stejar bătrân şi gros aflat cam la 
douăzeci de iarzi de pajişte. Pe una dintre mâinile lui albe şi 
grăsuţe, căpitanul purta un inel de aur. În dimineaţa 
aceasta era îmbrăcat în nişte pantaloni kaki trei sferturi, 
şosete înalte de lână şi un sacou de velur. Expresia feţei 
sale era severă şi încordată. Avea părul negru şi ochii de un 
albastru sticlos. Căpitanul nu păru să-l recunoască pe 
soldatul Williams şi îi dădu dispoziţiile într-o manieră 
nervoasă, afectată, îi spuse că voia ca treaba să fie gata în 
aceeaşi zi şi că o să revină înspre seară. 

Soldatul lucră fără întrerupere toată dimineaţa. La prânz, 
se duse să mănânce în sala de mese. Pe la patru, treaba 
era încheiată. Făcuse chiar mai mult decât i se ceruse. 
Stejarul impunător care trasa hotarul avea o formă 
neobişnuită - ramurile dinspre pajişte erau îndeajuns de 
înalte pentru a se putea trece pe sub ele, dar cele din 
partea opusă măturau grațios pământul. Soldatul se 
chinuise mult să taie braţele acestea lăsate în jos. Apoi, 
după ce totul fu gata, se sprijini de trunchiul unui pin şi se 
puse pe aşteptat. Părea împăcat cu sine însuşi şi chiar 
mulţumit să stea acolo şi să aştepte mereu. 

— Hei, ce cauţi aici? îl întrebă deodată o voce. 

Soldatul o văzuse pe soţia căpitanului ieşind din spatele 
casei de alături şi traversând pajiştea înspre el. O văzu, dar 
ea nu pătrunse în sfera întunecată a conştiinţei lui până 
când nu i se adresă. 

— Vin de la grajduri, spuse doamna Penderton. Pasăre de 


9 


Foc al meu a fost lovit. 

— Da, doamnă, îi răspunse absent soldatul. Aşteptă o 
clipă să priceapă înţelesul vorbelor ei. Cum aşa? 

— Habar n-am. Poate că a fost vreun catâr nenorocit sau 
poate că l-au lăsat cu iepele. Mi-am ieşit din minţi şi am 
întrebat de tine. 

Soţia căpitanului se întinse într-un hamac atârnat între 
doi copaci la marginea pajiştii. Chiar şi în ţinuta în care era 
acum - cizme, pantaloni murdari de călărie foarte uzaţi la 
genunchi şi o haină cenuşie - era o femeie frumoasă. Chipul 
ei avea placiditatea uimită a unei madone, iar părul lins, de 
culoarea bronzului, şi-i purta strâns într-un coc, la ceafă, în 
vreme ce ea se odihnea acolo, servitoarea ei, o negresă 
tânără, veni aducând o tavă cu o sticlă de jumătate de 
whisky, un pahar şi apă. Doamna Penderton nu era 
mofturoasă cu băutura. Dădu pe gât două pahare de 
whisky simplu, urmate de o înghiţitură de apă rece. Nu-i 
mai spuse nimic soldatului şi nici el nu o mai întrebă despre 
cal. Niciunul nu părea să-şi dea seama în niciun fel de 
prezenţa celuilalt. Soldatul se sprijini la loc de trunchiul 
pinului şi rămase nemişcat, privind în gol. 

Soarele de toamnă târzie arunca o ceaţă luminoasă peste 
brazdele de iarbă crudă, plantată pentru iarnă, ale pajiştii şi 
chiar în pădure soarele pătrundea prin locurile în care 
frunzişul nu era atât de des ca să arunce ţesături de aur 
incandescent pe pământ. Apoi, dintr-odată, soarele dispăru. 
Aerul se răci şi începu să adie un vânt uşor, pur. Venise 
vremea retragerii. De departe se auzi sunetul goarnei, 
limpede din cauza distanţei, şi din păduri îi răspunse ecoul, 
cu un sunet ascuţit, pierdut. Era aproape noapte. _ 

În acest moment, căpitanul Penderton se înapoie. Îşi 
parcă maşina în faţa casei şi porni de îndată să traverseze 
pajiştea pentru a vedea cum mersese treaba. li dădu bineţe 
soţiei sale şi îl salută scurt pe soldatul care luase acum o 
poziţie mai degrabă relaxată în faţa lui. Căpitanul cercetă 


10 


cu privirea spaţiul defrişat, îşi trosni brusc degetele şi 
buzele i se alungiră într-o grimasă subţire, împietrită, îşi 
întoarse ochii albaştri, luminoşi asupra soldatului. Apoi 
spuse pe un ton foarte liniştit: 

— Soldat, ideea era să munceşti până la stejarul acela 
mare. 

Soldatul primi remarca în tăcere. Chipul lui rotund, serios 
nu se clinti. 

— Instrucţiunile erau ca pământul să fie curăţat doar 
până la stejar, continuă ofiţerul pe un ton mai ridicat. Se 
îndreptă cu trupul ţeapăn spre copacul cu pricina şi arătă 
spre ramurile ciuntite şi despuiate de frunze. 

— Felul în care crengile atârnau până jos şi formau un 
paravan care izola restul pădurii era tot farmecul. Acum 
totul e distrus. 

Agitaţia căpitanului părea să aibă o cauză mult mai 
puternică decât certitudinea unei nenorociri. Aşa cum 
stătea singur în pădure, părea un om scund. 

— Ce vrea căpitanul să fac? întrebă soldatul Williams 
după o lungă pauză. 

Doamna Penderton izbucni brusc în râs şi puse un picior 
pe pământ ca să facă vânt hamacului. 

— Căpitanul vrea să aduni crengile şi să le cosi la loc. 

Soţul ei nu părea amuzat. 

— Aici! îi zise soldatului. Adu nişte frunze şi împrăştie-le 
pe pământ ca să acoperi locurile goale de unde au fost 
tăiate tufele. După care eşti liber. 

Îi lăsă un bacşiş soldatului şi intră în casă. 

Soldatul Williams se îndreptă încet spre pădurea 
întunecată ca să adune frunzele căzute. Soţia căpitanului 
se legăna cu hamacul şi părea pe cale să adoarmă. Cerul se 
umplu de o lumină palidă, galbenă şi rece şi totul se 
cufundă în tăcere. 

În seara aceasta, căpitanul Penderton era într-o dispoziţie 
proastă. Intrând în casă, se duse direct în cabinetul său. Era 


11 


o încăpere mică, proiectată iniţial ca verandă şi în care se 
ieşea din camera de zi. Căpitanul se instala la masa de 
lucru şi deschise un carnet gros. 

Desfăşură o hartă în faţa sa şi scoase ruleta dintr-un 
sertar, în ciuda acestor pregătiri, nu era în stare să se 
concentreze. Se sprijini de birou cu capul în mâini şi cu 
ochii închişi. 

Nervozitatea de care era cuprins se datora în parte 
neplăcerii provocate de soldatul Williams. Se enervase când 
văzuse că tocmai soldatul acesta îi fusese trimis. Dintre toţi 
militarii din garnizoană existau pesemne doar şase oameni 
ale căror chipuri le cunoştea. Pe toţi soldaţii îi trata cu un 
dispreţ plictisit. Pentru el ofiţerii şi oamenii de rând 
aparţineau probabil aceluiaşi gen biologic, dar erau specii 
complet diferite. Căpitanul îşi amintea bine incidentul cu 
cafeaua vărsată, fiindcă îi stricase un costum scump şi nou- 
nouţ. Era din mătase grea chinezească şi pata nu mai ieşise 
niciodată complet. (Când nu se afla în unitate, căpitanul 
purta întotdeauna uniforma, dar în toate ocaziile sociale la 
care lua parte împreună cu ceilalţi ofiţeri, purta haine civile 
şi se ţinea foarte dichisit.) Pe lângă acest incident, soldatul 
Williams era asociat în mintea căpitanului cu grajdurile şi cu 
Pasăre de Foc, calul soţiei sale - o asociere neplăcută. lar 
acum boacăna cu stejarul pusese capac la toate. Aşezat la 
birou, căpitanul se lăsă în voia unui vis cu ochii deschişi, 
scurt şi răutăcios - îşi imagină o situaţie fantastică în care îl 
prindea pe soldat încălcând legea într-un fel sau altul, iar lui 
însuşi îi revenea rolul cel mai important în trimiterea 
soldatului la curtea marţială. Asta îi aduse oarecare 
consolare, îşi turnă o ceaşcă de ceai din termosul de pe 
birou şi se cufundă în alte probleme, mult mai adecvate. 
Starea de nervozitate a căpitanului din seara aceasta avea 
multe cauze. Personalitatea sa se deosebea în anumite 
privinţe de cea a oamenilor obişnuiţi. Se afla într-o relaţie 
oarecum ciudată cu cele trei fundamente ale existenţei - 


12 


viaţa însăşi, sexul şi moartea. Din punct de vedere sexual, 
căpitanul realiza în fiinţa sa un echilibru delicat între 
elementele masculine şi feminine, cu sensibilităţile ambelor 
sexe şi cu puterile active ale nici unuia dintre ele. Pentru o 
persoană mulţumită să se retragă puţin din fata vieţii şi 
capabilă să-şi adune laolaltă toate pasiunile împrăştiate şi 
să se lase cu totul absorbită într-o muncă impersonală, o 
artă anume sau chiar o idee fixă cum ar fi încercarea de a 
da o formă pătrată cercului - pentru o asemenea persoană 
tipul acesta de existenţă e destul de suportabil. Căpitanul 
avea munca sa şi nu se risipea inutil; se spunea că îl 
aştepta o carieră strălucită. Pesemne că nu ar fi simţit 
această nevoie acută, această zădărnicie, dacă la mijloc n- 
ar fi fost soţia sa. Insă din cauza ei suferea. Avea o tristă 
predispoziţie pentru a se îndrăgosti de amanţii soţiei sale. 

Cât despre raporturile cu celelalte două fundamente, 
poziţia sa era destul de simplă, între cele două instincte 
majore, viaţa şi moartea, balanţa atârna greu într-o parte - 
spre moarte. Din această cauză, căpitanul era un laş. 

Căpitanul Penderton era, în plus, şi un fel de savant. De-a 
lungul anilor, când fusese un locotenent tânăr şi 
necăsătorit, avusese ocazia să citească mult, deoarece 
camarazii săi ofiţeri aveau grijă să evite camera lui din 
reşedinţa celibatarilor sau să-l viziteze câte doi sau în 
grupuri. Mintea sa era plină cu statistici şi informaţii de o 
exactitate scolastică. De pildă, putea să descrie amănunţit 
bizarul aparat digestiv al unei moluşte sau istoria vieţii unui 
trilobit. Vorbea şi scria cu uşurinţă în trei limbi. Ştia puţină 
astronomie şi citise multă poezie. Dar în ciuda cunoştinţelor 
lui din atâtea domenii diferite, căpitanul nu avusese 
niciodată vreo idee originală. Pentru că formarea unei idei 
implică fuziunea a două sau mai multe fapte cunoscute. lar 
căpitanul nu avea curajul necesar pentru asta. 

In vreme ce stătea singur la biroul său, incapabil să 
lucreze, nu se întrebă ce simţea. Se gândi iarăşi la chipul 


13 


soldatului Williams. Apoi îşi aminti că soţii Langdon, din 
vecini, urmau să cineze cu ei în seara aceea. Maiorul Morris 
Langdon era amantul soţiei sale, dar căpitanul nu-şi bătu 
capul cu asta. În schimb îşi aduse brusc aminte de o seară 
de demult, chiar după ce se însurase, în seara aceea 
îndepărtată simţise aceeaşi nervozitate tristă şi alesese să 
se destindă într-un mod ciudat. Mersese cu maşina într-un 
oraş de lângă unitatea militară la care se afla atunci, 
parcase maşina şi se plimbase multă vreme pe străzi. Era o 
noapte de iarnă târzie. În cursul acestei plimbări, căpitanul 
dădu peste un pui de pisică ghemuit în pragul unei case. 
Puiul de pisică găsise adăpost şi se încălzise; când căpitanul 
se aplecă spre el, văzu că torcea, îl ridică şi simţi cum îi 
vibrează în palmă. O lungă bucată de vreme se uită la faţa 
mică, moale şi delicată şi mângâie blana caldă. Puiul de 
pisică era la vârsta când deschidea prima oară larg ochii lui 
limpezi şi verzi, în cele din urmă, căpitanul luă cu el puiul 
de pisică mai departe, pe stradă. La colţ se afla o cutie 
poştală şi după ce privi repede în jur, trase capacul îngheţat 
al cutiei şi strecură puiul de pisică înăuntru. După care îşi 
văzu în continuare de drum. 

Căpitanul auzi cum se trânteşte uşa din spate şi se ridică 
de la birou, în bucătărie, soţia lui stătea rezemată de o 
masă, în timp ce Susie, servitoarea de culoare, îi scotea 
cizmele. Doamna Penderton nu era sudistă get-beget. Se 
născuse şi crescuse în armată, iar tatăl ei, care cu un an 
înainte să se pensioneze căpătase gradul de brigadier 
general, se trăgea de pe Coasta de Vest. Mama ei se 
născuse totuşi în Carolina de Sud. lar în purtarea ei, soţia 
căpitanului dovedea destule însuşiri de sudistă. Soba lor nu 
era acoperită cu o crustă formată de pe urma atâtor 
generaţii de murdărie cum fusese soba bunicii ei, dar nu 
era în niciun caz curată. Doamna Penderton ţinea de 
asemenea la multe alte idei vechi din Sud, cum ar fi 
credinţa că pastele făinoase sau pâinea nu sunt bune de 


14 


mâncat dacă nu sunt frământate pe o masă cu tăblia de 
marmură. Din această cauză, odată, când căpitanul fusese 
detaşat la cazărmile din Schofiled, căraseră după ei, tot 
drumul până în Hawai şi înapoi, masa pe care ea stătea 
acum. Dacă soţia căpitanului dădea peste vreun fir de păr 
negru şi creţ în mâncare, îl ştergea calmă pe şerveţel şi se 
bucura mai departe de masă fără să clipească. 

— Susie, zise doamna Penderton, şi oamenii au pipote 
cum au găinile? 

Căpitanul stătea în prag şi nici soţia sa, nici servitoarea 
nu îl observară. După ce scăpă de cizme, doamna 
Penderton se apucă să umble desculţă prin bucă tărie. Luă 
o bucată de jambon din cuptor şi presără pe vârf zahăr ars 
şi pesmet, îşi turnă încă o băutură, de data aceasta doar o 
jumătate de pahar, şi într-un acces neaşteptat de vitalitate, 
execută un scurt shag-dance. Purtarea soţiei sale îl enerva 
la culme pe căpitan şi ea o ştia. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Leonora, du-te sus şi 
pune-ţi nişte papuci. 

In loc de răspuns, doamna Penderton fredona pentru sine 
o melodie scurtă şi stranie şi trecu pe lângă căpitan în 
camera de zi. 

Soţul ei se luă după ea. 

— Arăţi ca o cerşetoare cum te învârţi în halul ăsta prin 
casă. 

In şemineu fusese făcut focul şi doamna Penderton se 
aplecă să-l aţâţe. Chipul ei plăcut, cu trăsături delicate era 
foarte îmbujorat, iar deasupra buzei superioare îi străluceau 
mici broboane de sudoare. 

— Soții Langdon trebuie să sosească în orice moment şi 
înţeleg că tu ai de gând să apari la cină în ţinuta asta, nu? 

— Sigur, zise ea. Şi de ce nu, mofturilă? Căpitanul spuse 
pe un ton rece şi zeflemitor: 

— Mă dezguşti. 

Răspunsul doamnei Penderton fu un hohot de râs brusc, 


15 


un hohot în acelaşi timp blând şi sălbatic, ca şi cum ar fi 
primit o veste scandaloasă îndelung aşteptată sau s-ar fi 
gândit la o glumă cu subinţeles, îşi scoase jerseul, îl făcu 
ghem şi îl aruncă într-un colţ al încăperii. Pe urmă îşi 
desfăcu fără grabă nasturii de la pantalonii de călărie şi ieşi 
din ei. Cât ai zice peşte rămase goală lângă şemineu. În 
lumina cu sclipiri aurii şi portocalii a focului, se profila 
trupul ei minunat, îşi ţinea umerii drepţi, aşa încât conturul 
claviculei era fin şi ascuţit. Intre sânii rotunzi se zăreau 
vene albastre, delicate. În câţiva ani, trupul avea să-i fie în 
plină floare ca un trandafir cu petalele gata să se scuture, 
însă acum rotunjimile fine erau controlate şi menținute prin 
sport. Deşi stătea aproape nemişcată şi liniştită, trupul îi 
era străbătut de o vibraţie subtilă, ca şi cum, dacă i-ai fi 
atins carnea tare, ai fi simţit circuitul viu şi încet al sângelui 
strălucitor de dedesubt, în timp ce căpitanul se uita la ea cu 
indignarea stupefiată a unui om care a primit o palmă peste 
obraz, ea se îndreptă senină către vestibulul aflat la baza 
scărilor. Uşa de la intrare era deschisă şi din noaptea 
întunecată de afară năvăli o rafală de vânt care-i ridică o 
şuviţă rebelă din părul de culoarea bronzului. 

Ajunsese deja la jumătatea scărilor când căpitanul îşi 
reveni din şoc. Se năpusti tremurând în urma ei. 

— Te omor! zise el cu o voce înăbușită. O s-o fac! O s-o 
fac! 

Se ghemui cu mâna pe balustradă şi cu un picior pe a 
doua treaptă de parcă ar fi fost gata să sară după ea. 

Ea se întoarse încet şi îl privi o clipă cu nepăsare, înainte 
să vorbească. 

— Băiete, ai fost vreodată luat de guler şi târât afară şi 
ciomăgit de o femeie goală? 

Căpitanul rămase în poziţia în care îl lăsase ea. Apoi îşi 
odihni capul pe braţul întins şi se sprijini cu toată greutatea 
de balustradă. Scoase din gâtlej un sunet aspru ca un 
suspin, dar pe chipul lui nu se zărea nicio lacrimă. După un 


16 


timp se ridică în picioare şi îşi şterse gâtul cu batista. 
Numai atunci băgă de seamă că uşa de la intrare era 
deschisă, casa puternic luminată şi toate storurile ridicate. 
Simţi o senzaţie stranie de greață. Oricine ar fi putut să 
treacă pe strada întunecată din faţa casei. Se gândi la 
soldatul pe care îl lăsase cu puţin timp în urmă la marginea 
pădurii. Chiar şi el ar fi putut vedea cele întâmplate. 
Căpitanul se uită în jur cu o privire îngrozită. Apoi se duse 
în cabinetul său, unde ţinea ascunsă o carafă de brandy 
vechi şi tare. 

Leonora Penderton nu se temea de oameni sau de fiare, 
nici de diavol; pe Dumnezeu nu-l cunoscuse niciodată. Când 
se pomenea numele Domnului, ea se gândea numai la 
bătrânul ei tată, care obişnuia uneori să citească din Biblie 
în vreo după-amiază de duminică. Despre cartea aceea îşi 
amintea limpede două lucruri: unul că lisus fusese crucificat 
într-un loc numit Golgota şi celălalt că o dată El se dusese 
undeva călare pe un măgar, dar ce fel de om e acela care 
ar vrea să călărească un măgar? 


După cinci minute, Leonora Penderton uitase complet de 
scena pe care i-o făcuse soţului ei. Dădu drumul la apă în 
cada de baie şi îşi pregăti hainele de seară. Leonora 
Penderton era subiectul multor bârfe entuziaste printre 
doamnele din garnizoană. Potrivit acestora, aventurile ei 
trecute şi prezente erau un amestec bogat de isprăvi 
amoroase. Dar ceea ce se vehicula erau în cea mai mare 
parte zvonuri şi ipoteze - fiindcă Leonora Penderton era o 
persoană căreia îi plăcea siguranţa şi care detesta 
complicațiile. Când se măritase cu căpitanul fusese virgină. 
La patru nopţi după nuntă era încă virgină, iar într-a cincea 
noapte statutul ei se schimbă doar atât cât să o lase 
oarecum nedumerită. Cât priveşte restul, ar fi greu de spus. 
Probabil că îşi plănuia aventurile conform unui sistem 
propriu - după calculele ei acordându-i bătrânului colonel 


17 


din Leavenworth numai jumătate din sumă, iar tânărului 
locotenent din Hawai câteva unităţi, însă de doi ani încoace 
fusese numai maiorul Morris Langdon şi nimeni altcineva, 
împreună cu el, se simţea mulţumită. 

In unitate, Leonora era recunoscută ca fiind o gazdă 
ospitalieră, o sportivă excelentă şi chiar o mare doamnă. Cu 
toate acestea, era ceva la ea care îi punea în încurcătură 
pe prietenii şi pe cunoştinţele sale. Simţeau că există un 
element în personalitatea ei pe care nu-l puteau numi cu 
precizie, în realitate, Leonora era puţin slabă de minte. 

Acest trist adevăr nu ieşea la iveală la petreceri sau la 
grajduri sau la masă. Existau doar trei persoane care îl 
înțelegeau: bătrânul ei tată, generalul, care nu se linişti 
până nu o văzu la adăpostul unei căsnicii; soţul ei, care 
considera faptul acesta o stare firească a tuturor femeilor 
sub patruzeci de ani; şi maiorul Morris Langdon, care o 
iubea cu atât mai mult. Nici ameninţată cu tăierea capului, 
n-ar fi fost în stare să înmulțească doisprezece cu 
treisprezece. Dacă era absolut obligatoriu să compună o 
telegramă de mulţumire către unchiul ei pentru un cec 
oferit de ziua ei sau o scrisoare prin care să comande un 
căpăstru nou, lucrul acesta reprezenta pentru ea o 
întreprindere deosebit de serioasă. Se închidea în bucătărie 
împreună cu Susie, într-o izolare propice studiului. Se 
aşezau la o masă dotată din belşug cu hârtie şi câteva 
creioane frumos ascuţite. Pe urmă, după ce sfârşeau de 
transcris ultima ciornă, erau amândouă sleite de puteri şi 
dornice să bea în tihnă ceva revigorant. 

In acea seară, Leonora Penderton se bucură pe îndelete 
de baia caldă. Se îmbrăcă fără grabă în hainele pe care le 
aşezase deja pe pat. Purta o fustă gri, simplă, un pulover 
albastru de lână de Angora şi cercei cu perle. La ora şapte 
cobori din nou, iar oaspeţii se aflau deja acolo şi o aşteptau. 

Ea şi maiorul găsiră că cina era excelentă. Felul întâi fu o 
supă simplă. Urmară jambonul cu sfeclă stropită cu ulei din 


18 


belşug şi cartofi zaharisiţi care, în lumină, aveau culoarea 
străvezie a chihlimbarului şi erau acoperiţi din abundență 
cu sos dulce. Pe masă se găseau chifle şi cornuri fierbinţi. 
Susie trecu pe la fiecare cu legumele doar o dată şi lăsă pe 
masă vasul din care servea, între maior şi Leonora, fiindcă 
aceştia doi erau mari gurmanzi. Maiorul se sprijinea cu 
cotul de masă şi se simţea foarte în largul lui. Chipul său 
arămiu avea o expresie simplă, jovială şi prietenoasă; se 
bucura de mare trecere atât printre ofiţeri, cât şi printre 
ceilalţi oameni. In afară de pomenirea accidentului lui 
Pasăre de Foc, aproape că nu mai vorbiră despre altceva. 
Doamna Langdon de-abia se atinse de mâncare. Era o 
femeie oacheşă, micuță şi fragilă, cu un nas mare şi o gură 
sensibilă. Era foarte bolnavă şi lucrul acesta era vizibil. Nu 
suferea numai de boala aceasta fizică, ci fusese chinuită 
până în măduva oaselor de inimă rea şi de îngrijorare, aşa 
că acum era pe cale să se smintească de-a binelea. 
Căpitanul Penderton stătea foarte drept, ţinându-şi coatele 
apropiate de corp. La un moment dat, îl felicită cordial pe 
maior pentru o medalie pe care acesta o primise. De câteva 
ori în timpul mesei lovi uşor buza cupei sale cu apă şi 
ascultă clinchetul limpede, rezonant. Ca desert avură 
plăcintă caldă cu carne. Apoi toţi patru trecură în salon, ca 
să încheie seara cu un joc de cărţi şi puţină conversaţie. 

— Draga mea, eşti o bucătăreasă grozavă, zise maiorul 
pe un ton satisfăcut. A 

La masă cei patru nu fuseseră singuri. In întunericul de 
toamnă de afară, stătea un om care îi urmărea în tăcere. 
Noaptea era rece, iar aerul înţepător din pricina miresmei 
puternice a pinilor. Vântul cânta în pădurea din apropiere. 
Pe cer sclipeau stele îngheţate. Omul care îi privea stătea 
atât de aproape de fereastră încât răsuflarea lui lăsa aburi 
pe geamul rece. 

Intr-adevăr, soldatul Williams o văzuse pe doamna 
Penderton plecând de lângă şemineu şi urcând scările spre 


19 


baie. lar tânărul soldat nu mai văzuse în viaţa lui o femeie 
goală. Fusese crescut într-o familie formată exclusiv din 
bărbaţi. De la tatăl său, care ţinea o gospodărie alcătuită 
dintr-un singur catâr şi care predica duminica în lăcaşul 
Domnului, învățase că femeile purtau în ele o boală 
contagioasă îngrozitoare, care îi orbea pe bărbaţi şi îi făcea 
neputincioşi şi condamnaţi la chinurile iadului. Şi în armată 
auzea vorbindu-se des despre boala asta rea, iar o dată pe 
lună până şi el era consultat de doctor pentru a vedea dacă 
a atins vreo femeie. De la opt ani, soldatul Williams nu 
simţise niciodată dorinţa de a atinge, de a privi o femeie 
sau de a-i vorbi. 

Zăbovise cu adunatul frunzelor jilave şi putrede de 
toamnă din inima pădurii. Când, în sfârşit, sarcina fu 
împlinită, traversase pajiştea căpitanului cu gândul de a 
merge la masa de seară, întâmplător, aruncă o privire spre 
vestibulul puternic luminat. Şi din acel moment nu mai găsi 
în el imboldul de a pleca mai departe. Rămase nemişcat în 
noaptea tăcută cu braţele atârnându-i moi pe lângă corp. 
Când la masă fu tăiat jambonul, înghiţi în sec cu durere, 
însă nu încetă să o fixeze pe soţia căpitanului cu o privire 
gravă, adâncă. Expresia mută a chipului nu-i fusese 
schimbată de experienţă, însă din când în când îşi îngusta 
ochii căprui deschis de parcă şi-ar fi alcătuit în gând vreo 
schemă subtilă. După ce soţia căpitanului părăsi sufrageria, 
el mai rămase acolo o bucată de vreme. Apoi, foarte încet, 
se răsuci să plece. Lumina din spatele său îi proiecta umbra 
mare şi estompată pe iarba moale a pajiştii. Soldatul 
mergea ca un om împovărat de un vis întunecat, iar paşii 
săi nu făceau niciun zgomot. 


20 


PARTEA A DOUA 


A doua zi, dis-de-dimineaţă, soldatul Williams se duse la 
grajduri. Soarele nu răsărise încă şi aerul era lipsit de 
culoare şi rece. Fâşii lăptoase de ceaţă se agăţau de 
pământul jilav, iar cerul era gri-argintiu. Cărarea care ducea 
la grajduri trecea pe lângă o râpă înaltă de pe care puteai 
cuprinde cu vederea întreaga rezervaţie. Pădurea se 
îmbrăcase toată în culorile toamnei şi risipite prin verdele 
negricios al coniferelor răsăreau pete aprinse de galben şi 
stacojiu. Soldatul Williams mergea încet pe cărarea 
acoperită de frunze. Din când în când se oprea locului şi 
rămânea complet nemişcat, în poziţia cuiva care ascultă o 
chemare de departe. Pielea lui bronzată se îmbujora în 
aerul dimineţii şi pe buzele sale se mai zăreau încă dârele 
albe de lapte, de la micul dejun. Tot zăbovind şi oprindu-se 
în felul acesta, ajunse la grajduri odată cu ivirea soarelui pe 
cer. 

înăuntrul grajdurilor era încă aproape întuneric şi nu se 
afla nimeni prin preajmă. Aerul era închis, cald şi dulce- 
amărui. Când trecu printre boxe, soldatul auzi răsuflarea 
liniştită a cailor, un fornăit somnoros şi un nechezat. Ochi 
muţi, luminoşi se întoarseră spre el. Tânărul soldat scoase 
din buzunar un pliculeţ de zahăr şi numaidecât mâinile îi 
deveniră calde şi lipicioase de la bale. Intră în boxa unei 
iepe mici, căreia i se apropia sorocul să fete. O bătu uşor 
peste pântecul umflat şi rămase un timp cu braţele în jurul 
grumazului ei. Pe urmă dădu drumul catărilor în ţarc. 


Soldatul nu se mai afla singur cu animalele - îndată veniră 
21 


la lucru şi ceilalţi bărbaţi. Era sâmbătă, o zi încărcată, 
fiindcă dimineaţa se ţineau orele de călărie pentru copiii şi 
femeile din unitate, în scurt timp, grajdurile se umplură de 
zgomotele discuţiilor şi ale paşilor grei; în boxele lor, caii 
erau tot mai neastâmpăraţi. 

În dimineaţa aceasta, doamna Penderton sosi printre 
primii călăreţi. Ca de obicei, o însoțea maiorul Langdon. 
Astăzi, căpitanul Penderton li se alăturase şi el, lucru 
neobişnuit, deoarece de regulă el ieşea să călărească 
singur, târziu după-amiaza. Cei trei stăteau pe gardul 
padocului aşteptând să li se înşeueze caii. Soldatul Williams 
îl aduse pe Pasăre de Foc mai întâi. Rana de care se 
plânsese soţia căpitanului cu o zi în urmă fusese mult 
exagerată. Pe piciorul stâng din faţă al calului, se vedea o 
zgârietură uşoară, care fusese unsă cu iod. In timp ce era 
condus în lumina strălucitoare a soarelui, calul îşi rotunji 
nerăbdător nările şi îşi întoarse gâtul lung ca să privească 
în jur. Părul ţesălat îi era moale ca satinul, iar coama 
bogată îi lucea în soare. 

La prima vedere, calul părea prea mare şi îndesat pentru 
un pursânge. Pulpele lui masive erau late şi cărnoase iar 
picioarele destul de groase. Dar păşea cu o graţie 
învăpăiată, desăvârşită şi odată la Camden îl întrecuse pe 
propriul lui strămoş care era campion. După ce doamna 
Penderton încalecă, se ridică în aer de două ori şi încercă să 
țâşnească spre potecă. Apoi, opintindu-se în zăbală, cu 
grumazul arcuit şi coada mult ridicată, calcă furios într-o 
parte şi o dâră uşoară de spumă i se ivi pe bot. In timpul 
acestei lupte între cal şi călăreț, doamna Penderton râse 
zgomotos şi vorbi cu Pasăre de Foc pe un ton care vibra de 
patimă şi entuziasm: 

— Ştrengar dulce ce eşti! 

Lupta luă sfârşit la fel de brusc pe cât se pornise, într- 
adevăr, din moment ce tot tărăboiul acesta neserios avea 
loc în fiecare dimineaţă, nu mai putea fi vorba despre o 


22 


luptă adevărată. Atunci când calul, prost dresat şi în vârstă 
de doi ani, venise prima oară la grajduri, treaba fusese 
destul de serioasă. Doamna Penderton fusese aruncată de 
două ori din şa şi se lovise rău, iar o dată, când se întoarse 
din plimbarea călare, soldaţii observară că-şi muşcase 
adânc buza de jos şi avea jerseul şi cămaşa pătate de 
sânge. 

Acum însă, această luptă scurtă din fiecare zi avea un 
aer teatral, afectat - era o pantomimă comică jucată pentru 
propriul lor amuzament şi spre folosul spectatorilor. Chiar şi 
atunci când dâra de spumă i se ivea la bot, calul se mişca 
plin de o anume graţie capricioasă, ca şi cum şi-ar fi dat 
seama că e privit. lar după încheierea demonstraţiei, se 
liniştea şi scotea un oftat, aproape ca un soţ tânăr care-ar 
ofta amuzat, ridicând din umeri şi cedând voinţei unei soţii 
adorate şi puse pe harţă, în afara acestor false împotriviri, 
calul era acum perfect dresat. 

Pentru toţi cei care practicau echitaţia în mod obişnuit, 
soldaţii de la grajduri născociseră porecle pe care le 
întrebuinţau în discuţiile dintre ei. Maiorului Langdon i se 
spunea Bizonul. Căpătase porecla aceasta fiindcă atunci 
când stătea în şa îşi prăbuşea umerii puternici şi grei şi îşi 
lăsa capul în jos. Maiorul era un bun călăreț, iar ca tânăr 
locotenent fusese un excelent jucător de polo pe iarbă. Pe 
de j altă parte, căpitanul Penderton nu se pricepea deloc la 
călărie, deşi nu-şi dădea seama de asta. Şedea țeapăn ca o 
scândură, respectând întocmai poziţia învățată de la 
antrenor. Pesemne că n-ar fi călărit deloc dacă ar fi putut să 
se vadă de pe margine. Fesele i se lăbărţau şi jucau moale 
în sa. De aceea, printre soldaţi era cunoscut ca fiind 
căpitanul Fund Fleşcăit. Doamnei Penderton i se spunea pur 
şi simplu Doamna, atât de mare era respectul de care se 
bucura la grajduri. 

In dimineaţa aceasta, cei trei călăreţi porniră într-o 
plimbare liniştită, cu doamna Penderton în frunte. Soldatul 


23 


Williams îi urmări cu privirea până ce se făcură nevăzuţi, îşi 
dădu seama îndată, după zgomotul copitelor pe cărarea 
bătucită, că o luaseră la galop. Acum soarele strălucea mai 
tare, iar albastrul cerului căpătase o nuanţă mai întunecată, 
caldă şi scânteietoare. In aerul proaspăt se simţea un miros 
de bălegar şi de frunze arse. Soldatul rămase acolo atât de 
mult încât, până la urmă, sergentul se apropie de el şi îi 
strigă plin de voie bună: 

— Hei, adormitule, ai rămas cu ochii în soare? 

Sunetul copitelor nu se mai auzea. Tânărul soldat îşi 
dădu părul de pe frunte şi se întoarse încet la treburile lui. 
Nu scoase o vorbă toată ziua. 

Apoi, seara târziu, soldatul Williams se îmbrăcă în haine 
curate şi ieşi în pădure. Merse pe lângă marginea 
rezervației până când ajunse la porţiunea de pădure pe 
care o defrişase pentru căpitanul Penderton. Casa nu mai 
era luminată puternic, cum fusese cu o seară înainte. Se 
vedea lumină doar într-o cameră din dreapta de la etaj şi în 
mica verandă spre care dădea camera de zi. Când se 
apropie, îl zări pe căpitan singur în cabinetul său; prin 
urmare, soţia căpitanului se afla în camera luminată de la 
etaj, care avea storurile trase. Asemeni tuturor caselor din 
cvartal, şi casa aceasta era nouă aşa încât tufele nu 
apucaseră încă să împânzească grădina, însă căpitanul 
mutase doisprezece copăcei lingustrum şi îi înşirase de o 
parte şi de cealaltă a casei, pentru ca locul să nu pară atât 
de sălbatic şi pustiu. Ascuns de aceste plante veşnic verzi 
cu frunziş des, soldatul nu putea fi observat cu uşurinţă de 
pe stradă sau din casa alăturată. Stătea atât de aproape de 
căpitan încât dacă fereastra ar fi fost deschisă, l-ar fi putut 
atinge cu mâna. Căpitanul şedea la birou cu spatele întors 
spre soldatul Williams. Se frământa întruna în timp ce 
studia. Lângă cărţile şi hârtiile de pe masa lui, se găseau o 
carafă din rubin, un termos cu ceai şi un pachet de ţigări. 
Sorbea ceai fierbinte şi vin roşu. La fiecare zece- 


24 


cincisprezece minute, îşi punea o nouă ţigară în ţigaretul 
său de chihlimbar. Lucră până la două noaptea, iar soldatul 
nu se dezlipi de lângă fereastră. 

Noaptea aceasta fu începutul unei perioade ciudate. 
Soldatul îşi făcea apariţia în fiecare seară, apropiindu-se 
dinspre pădure, şi urmărea tot ce se petrecea în casa 
căpitanului. La ferestrele sufrageriei şi ale salonului erau 
perdele de dantelă prin care putea să vadă, dar el însuşi nu 
putea fi observat cu uşurinţă. Stătea lângă fereastră, 
privind înăuntru dintr-o parte, fără ca lumina să cadă pe 
chipul său. Nimic semnificativ nu se întâmpla înăuntru. Soții 
Penderton plecau des de acasă şi nu se întorceau înainte de 
miezul nopţii. Odată primise şase oaspeţi la cină. Totuşi, 
cele mai multe seri le petreceau cu maiorul Langdon, care 
venea singur sau cu soţia. De obicei beau, jucau cărţi şi 
pălăvrăgeau în salon. Soldatul nu-şi lua ochii de la soţia 
căpitanului. 

În decursul acestei perioade, în purtarea soldatului 
Williams se observă o schimbare. Nu renunţase încă la noul 
său obicei de a se opri brusc şi de a privi multă vreme în 
gol. Curăţa vreo boxă sau înşeua un cal când dintr-odată 
părea să cadă în transă. Stătea nemişcat şi uneori nici nu-şi 
dădea seama când era strigat. Sergentul de la grajduri 
băgă de seamă lucrul acesta şi se nelinişti. Observase 
uneori acest curios obicei la soldaţii tineri pe care îi apuca 
dorul de casa lor de la ţară şi de femei şi care plănuiau „să 
dea bir cu fugiţii”. Însă când sergentul îl luă la întrebări pe 
soldatul Williams, acesta răspunse că nu se gândea la 
nimic. 

Tânărul soldat spunea adevărul. Deşi chipul îi trăda o 
concentrare neclintită, în mintea sa nu existau planuri sau 
gânduri de care să fie conştient, în el se reflecta adânc 
imaginea zărită în noaptea aceea când trecuse prin faţa 
vestibulului luminat din casa căpitanului. Dar nu se gândea 
stăruitor la Doamnă sau la altceva. Totuşi simţea nevoia să 


25 


se oprească şi să aştepte în atitudinea aceasta de transă, 
fiindcă într-un ungher îndepărtat al minţii sale începuse o 
germinaţie lentă şi întunecată. 

La cei douăzeci de ani ai săi, soldatul acţionase de patru 
ori de capul său şi fără presiunea directă a împrejurărilor. 
Fiecare din aceste patru fapte fusese precedată de aceleaşi 
transe bizare. Prima faptă fusese cumpărarea bruscă, 
inexplicabilă, a unei vaci. La şaptesprezece ani, strânsese o 
sută de dolari din tăiatul şi culesul bumbacului. Cu banii 
aceştia îşi cumpărase vaca şi o botezase Piatră de Rubin. La 
ferma cu un catâr a tatălui său nu era nevoie de o vacă. Era 
ilegal să vândă lapte, fiindcă staulul lor provizoriu nu avea 
să treacă de inspecția guvernului, iar cantitatea de lapte pe 
care vaca o dădea depăşea cu mult nevoile restrânsei lor 
familii, în dimineţile de iarnă, băiatul se trezea cu noaptea 
în cap şi se ducea cu o lanternă în staulul vacii, îşi lipea 
fruntea de coastele ei calde în timp ce o mulgea şi îi vorbea 
în şoapte blânde şi repezi, îşi vâra mâinile făcute căuş în 
găleata cu lapte spumos şi se apuca să bea cu înghiţituri 
lungi. 

A doua faptă fu o declaraţie subită, violentă, a credinţei 
sale în Dumnezeu, întotdeauna şezuse liniştit pe una dintre 
băncile din spate ale bisericii unde tatăl său predica 
duminica. Dar într-o noapte de înviere, sărise deodată sus 
pe podium, îl strigă pe Dumnezeu scoțând nişte sunete 
stranii, sălbatice şi zvârcolindu-se pe podea. După aceea, 
timp de o săptămână se simţise stors de puteri şi niciodată 
nu mai găsi duhul sfânt în felul acesta. 

A treia faptă fu o crimă pe care o comise şi reuşi să o 
tăinuiască. lar a patra fu înscrierea în armată. 

Toate aceste întâmplări se iviră pe neaşteptate şi fără 
vreo planificare conştientă. Totuşi, în mod ciudat, se 
pregătise pentru ele. De pildă, chiar înainte să-şi cumpere 
vaca, rămăsese privind în gol multă vreme, iar apoi scosese 
o anexă a hambarului folosit la depozitarea vechiturilor; 


26 


când aduse vaca acasă, un loc era pregătit pentru ea. În 
acelaşi fel îşi rezolvase pe rând micile treburi înainte de 
înrolare. Dar îşi dăduse seama cu adevărat că avea să-şi 
cumpere vaca abia după ce îşi numărase banii şi pusese 
mâna pe funie. Şi numai în momentul când trecu pragul 
biroului de recrutări impresiile vagi din mintea lui se 
condensase într-un gând şi înţelese astfel că avea să fie 
soldat. 

De aproape două săptămâni, soldatul Williams cerceta pe 
furiş reşedinţa căpitanului, învățase obiceiurile casei, în 
mod frecvent, servitoarea era în pat la ora zece. Când 
doamna Penderton îşi petrecea seara acasă, pe la 
unsprezece se ducea sus şi lumina din camera ei se 
stingea. De regulă, căpitanul lucra de pe la zece şi jumătate 
până la două noaptea. 

Apoi, într-a douăsprezecea noapte, soldatul străbătu 
pădurea chiar mai încet decât de obicei. Văzu de departe 
casa luminată. Pe cer strălucea luna albă, iar noaptea era 
rece şi argintie. Silueta soldatului putea fi desluşită cu 
uşurinţă în vreme ce ieşea din pădure pentru a traversa 
pajiştea, în mâna dreaptă ţinea un briceag şi îşi înlocuise 
cizmele grosolane cu nişte pantofi de tenis. Din salon se 
auzeau voci. Soldatul se apropie de fereastră. 

— Vreau o carte, Morris, zise Leonora Penderton. Dă-mi 
un număr mare de data asta. 

Maiorul Langdon şi soţia căpitanului jucau o partidă de 
blackjack. Mizele erau grase, iar sistemul de calculare 
foarte simplu. Dacă maiorul câştiga toate fisele de pe 
masă, urma să-l aibă pe Pasăre de Foc o săptămână - dacă 
le câştiga Leonora, avea să primească o sticlă din whisky-ul 
ei preferat, în ultima jumătate de oră, maiorul adunase 
grămadă în faţa sa aproape toate fisele. Lumina focului îi 
îmbujora chipul frumos, iar el bătea cu călcâiul cizmei în 
podea un ritm militar. Părul negru începuse să-i 
încărunţească pe la tâmple; mustaţa tăiată scurt prinsese 


27 


deja o culoare cenuşie care îi venea bine. În seara aceasta 
purta uniformă. Şedea relaxat, cu umerii grei coborâţi şi 
părea împăcat şi mulţumit, în afară de clipele când îşi 
arunca privirea către soţia sa - atunci ochii săi luminoşi 
deveneau speriaţi şi rugători, în faţa lui, Leonora avea un 
aer serios, preocupat, în vreme ce se străduia să adune pe 
sub masă, pe degete, paisprezece cu şapte, în sfârşit, puse 
cărţile jos. 

— M-am dus pe copcă? 

— Nu, draga mea, zise maiorul. Exact douăzeci şi unu. 
Blackjack. 

Căpitanul Penderton şi doamna Langdon şedeau în faţa 
şemineului. Niciunul nu se simţea defel în apele sale. In 
seara aceasta, erau amândoi cuprinşi de nervozitate şi 
vorbiseră cu o  însufleţire îndârjită despre grădinărit. 
Agitaţia lor avea motive întemeiate. Zilele acestea, maiorul 
nu mai era deloc acelaşi om comod şi norocos care obişnuia 
să fie. Chiar şi Leonora simţea vag tristeţea generală. Dintr- 
o pricină anume, un fapt straniu şi tragic se petrecuse în 
mijlocul acestor patru oameni, cu câteva luni în urmă. 
Stăteau tot aşa, târziu într-o noapte, când deodată doamna 
Langdon, care avea febră mare, părăsi camera şi se duse 
ca o vijelie la ea acasă. Maiorul nu o urmă imediat, fiindcă 
era plăcut ameţit cu whisky. Pentru ca mai târziu Anacleto, 
servitorul filipinez al soţilor Langdon, să năvălească urlând 
în cameră, cu o privire atât de sălbatică încât se luară după 
el fără să scoată o vorbă. O găsiră pe doamna Langdon 
zăcând inconştientă, după ce îşi tăiase sfârcurile plăpânde 
cu foarfecele de grădină. 

— Doreşte cineva ceva de băut? întrebă căpitanul. 

Erau însetaţi cu toţii şi căpitanul se duse în bucătărie să 
mai aducă încă o sticlă de sifon. Profunda tulburare pe care 
o simţea se datora faptului că îşi dădea seama că lucrurile 
nu mai puteau rămâne aşa prea multă vreme. Şi, cu toate 
că legătura amoroasă dintre soţia sa şi maiorul Langdon îl 


28 


chinuise din cale-afară, nu se putea gândi la nicio posibilă 
schimbare fără să nu-l apuce groaza. Suferinţa sa fusese 
într-adevăr una destul de specială, fiindcă era tot atât de 
gelos pe soţia lui cât era pe iubirea ei. În ultimul an, 
ajunsese să simtă o consideraţie afectuoasă pentru maior, 
sentiment care se apropia cel mai mult de dragoste, din 
toate câte încercase vreodată. Mai mult decât orice altceva, 
tânjea să se facă remarcat în ochii acestui om. Işi purta 
încornorarea cu o graţie cinică şi binevoitoare, care inspira 
respect în unitate. Acum, în timp ce îi turna o băutură 
maiorului, mâinile îi tremurau. 

— Munceşti prea mult, Weldon, zise maiorul Langdon. ŞI 
lasă-mă să-ţi spun un lucru - Nu merită. Sănătatea e cea 
mai importantă, fiindcă ce te faci fără ea? Leonora, mai vrei 
o carte? 

În vreme ce îi umplea paharul doamnei Langdon, 
căpitanul evita să se uite în ochii ei. O ura atât de mult că 
de-abia suporta să o privească. Ea stătea foarte tăcută şi 
țeapănă în faţa focului şi tricota. Chipul îi era îngrozitor de 
palid, iar buzele crăpate şi destul de umflate. Ochii ei erau 
negri, catifelaţi, plini de o strălucire febrilă. Avea douăzeci 
şi nouă de ani, cu doi ani mai puţin decât Leonora. Se 
spunea că avusese cândva o voce frumoasă, dar nimeni din 
unitatea aceasta nu o auzise vreodată cântând. In timp ce 
se uita la mâinile ei, căpitanul simţi un fior de scârbă. 
Mâinile ei erau atât de subţiri că păreau lipsite de vlagă, cu 
degete lungi, plăpânde şi ramificații delicate de vene verzui 
de la nodurile degetelor la încheietură. Erau de o paloare 
bolnăvicioasă în contrast cu lâna stacojie a puloverului pe 
care îl tricota. Adeseori, prin multe mijloace meschine şi 
subtile, căpitanul încerca să-i facă rău acestei femei. O 
detesta în primul rând din pricina indiferenţei totale pe care 
o manifesta faţă de el. De asemeni, o dispreţuia şi pentru 
că ea îi făcuse un serviciu - cunoştea şi ţinea secretă o 
chestiune care, dacă ar fi dat naştere unor bârfe, ar fi putut 


29 


să-l pună în cea mai incomodă postură. 

— Încă un pulover pentru soţul tău? 

— Nu, zise ea liniştită, încă nu m-am hotărât ce vreau să 
iasă din asta. 

Alison Langdon dorea grozav de tare să plângă. Se 
gândea la copilaşul ei, Catherine, care murise cu trei ani în 
urmă. Ştia că ar trebui să se ducă acasă şi să-l lase pe 
servitorul ei, Anacleto, să o pregătească de culcare. 
Suferea şi era agitată. Până şi faptul că nu ştia pentru cine 
tricota puloverul constituia o sursă de nelinişte pentru ea. 
Se apucase de tricotat numai după ce aflase despre soţul 
ei. La început, îi împletise lui câteva pulovere. Pe urmă, 
tricotase un costum pentru Leonora. În primele luni, nu-i 
venise să creadă că el putea să-i fie atât de necredincios. 
Când, în cele din urmă, renunţase dezgustată la el, se 
ataşase cu disperare de Leonora. Astfel luă fiinţă una dintre 
acele prietenii ciudate între soţia înşelată şi obiectul iubirii 
soţului ei. Îşi dădu seama că acest ataşament morbid, 
emoţional, amestec hibrid de stupefacţie şi gelozie era 
nedemn de ea. Aşa că luă sfârşit de la sine. 

Acum simţea că o podidesc lacrimile şi, ca să capete 
curaj, sorbi puţin whisky, deşi n-avea voie să consume 
băuturi alcoolice din cauza problemelor cu inima. Nici 
măcar nu-i plăcea gustul. Şi-ar fi dorit mult mai mult un 
păhărel de lichior dulce sau puţin sherry sau chiar o ceaşcă 
de cafea dacă s-ar fi putut. Insă acum sorbea din whisky 
fiindcă numai aşa ceva se găsea acolo, iar ceilalţi beau şi ei 
şi nu era nimic altceva de făcut. 

— Weldon! strigă maiorul dintr-odată, soţia ta trişează! A 
tras cu ochiul să vadă dacă-i trebuie cartea. 

— Nu, nu-i adevărat. M-ai prins înainte să apuc să o văd. 
Tu ce-ai acolo? 

— Mă uimeşti, Morris, zise căpitanul Penderton. Nu ştiai 
că nu poţi avea niciodată încredere într-o femeie, la cărţi? 

Doamna Langdon urmărea această tachinare amicală cu 


30 


o expresie plină de precauţie, întâlnită adesea în ochii 
persoanelor suferinde de multă vreme şi dependente de 
atenţia sau neglijenţa celorlalţi. Din noaptea în care se 
repezise acasă şi îşi făcuse rău, începuse să-i fie tot timpul 
ruşine şi silă de sine însăşi. Era convinsă că toată lumea 
care se uita la ea se gândea la fapta ei. De fapt, scandalul 
fusese ţinut secret; în afară de cei din cameră, numai 
doctorul şi infirmiera aveau cunoştinţă de cele întâmplate - 
şi tânărul servitor filipinez care îi fusese alături de la 
şaptesprezece ani şi care o adora. Acum se opri din tricotat 
şi îşi atinse maxilarele cu vârfurile degetelor. Ştia că ar 
trebui să se ridice şi să iasă din cameră şi să o rupă de tot 
cu soţul ei. Însă un sentiment de teribilă neputinţă puse 
stăpânire pe ea. Şi unde naiba să se ducă? Când încerca să 
se gândească la viitor, plăsmuiri ciudate i se cuibăreau în 
minte şi se trezea copleşită de o mulţime de constrângeri 
supărătoare. Ajunsese în punctul în care se temea de sine 
însăşi tot atât de mult pe cât se temea de ceilalţi. Şi tot 
timpul, incapabilă să scape, avea sentimentul că o pândea 
o mare nenorocire. 

— Alison, ce e cu tine? întrebă Leonora. [i s-a făcut 
foame? E friptură de pui, felii, în frigider. 

În ultimele luni, Leonora îi vorbea adesea doamnei 
Langdon într-un mod ciudat. Deschidea gura exagerat de 
mult ca să pronunţe cuvintele şi vorbea pe tonul grijuliu şi 
înţelept cu care-i vorbeşti unui biet idiot. 

— E şi carne albă şi prăjită. Delicios. Mmmmm! 

— Nu, mulţumesc. 

— Eşti sigură, draga mea? întrebă maiorul. Nu vrei nimic? 

— Mă simt bine. Dar te superi dacă...? Nu mai bate cu 
piciorul în podea. Mă deranjează. 

— Scuză-mă, te rog. 

Maiorul îşi retrase picioarele de sub masă, punându-şi-le 
unul peste altul, într-o parte. Aparent, maiorul credea cu 
naivitate că soţia sa nu bănuia nimic despre aventura lui 


31 


amoroasă. Totuşi era din ce în ce mai greu să se agate de 
gândul acesta  liniştitor;  încordarea provocată de 
necunoaşterea adevărului îl pricopsise cu hemoroizi şi 
aproape că îi deranjase digestia perfectă. Se străduise şi 
chiar reuşise să considere nefericirea ei evidentă drept 
ceva morbid şi femeiesc, asupra căruia nu avea nicio 
autoritate, îşi aduse aminte de un incident petrecut la puţin 
timp după ce se căsătoriseră. O luase pe Alison la o 
vânătoare de prepeliţe şi, deşi ea se antrenase trăgând la 
ţintă, nu mai vânase niciodată. Speriaseră un stol şi el încă 
îşi amintea desenul schiţat de păsările zburătăcite în apusul 
de iarnă. Deoarece stătuse cu ochii pe Alison, doborâse o 
singură prepeliţă şi insistase curtenitor ca aceea să fie a ei. 
însă când ea scoase pasărea din gura câinelui, se 
schimbase la faţă. Pasărea încă trăia, aşa că el îi sparse 
capul nepăsător, după care i-o dădu înapoi. Ea luă trupul 
acela mic, cald şi cu penele zburlite, care se strivise puţin 
în cădere, şi se uită în ochişorii negri, sticloşi şi lipsiţi de 
viaţă. După care izbucni în plâns. Asta era ceea ce maiorul 
înţelegea prin „femeiesc” şi „morbid”; şi unui bărbat nu-i 
făcea deloc bine să-şi bată capul cu aşa ceva. De asemeni, 
zilele acestea, când îl năpădeau grijile pentru soţia sa, 
maiorul se gândea instinctiv, ca la o măsură de protecţie, la 
un anume locotenent Weincheck, care era comandant de 
companie în batalionul maiorului şi prieten apropiat al lui 
Alison. Prin urmare, acum, când chipul ei îi tulbura 
conştiinţa, întrebă ca să se liniştească: 

— Şi zici că ai petrecut după-amiaza cu Weincheck? 

— Da. Am fost la dânsul, răspunse ea. 

— Bravo. Şi cum l-ai găsit? 

— Destul de bine. 

Se hotărî pe loc să-i dea puloverul locotenentului 
Weincheck, căci lui avea să-i fie de folos, şi nădăjdui că nu-l 
făcuse prea lat în umeri. 

— Tipul ăla! zise Leonora. Nu pot să înţeleg ce Dumnezeu 


32 


găseşti la el, Alison. Bineînţeles, ştiu că vă adunaţi cu toţii 
şi purtaţi discuţii intelectuale, îmi spune „doamnă”. Nu mă 
poate suferi şi zice „Da, doamnă”, „Nu, doamnă”. 
Imaginează-ţi! 

Doamna Langdon zâmbi oarecum silit, dar nu făcu niciun 
comentariu. 

Aici s-ar cuveni să spunem câteva cuvinte despre acest 
locotenent Weincheck, deşi el nu prezenta interes pentru 
nimeni altcineva din unitate în afară de doamna Langdon. 
La slujbă nu făcea impresie bună, căci se apropia de 
cincizeci de ani şi încă nu fusese niciodată criticat de către 
căpitan. Ochii îi dădeau atât de mult de furcă încât urma să 
fie în curând scos la pensie. Locuia într-una dintre casele cu 
apartamente rezervate pentru locotenenţii celibatari, dintre 
care majoritatea veneau de la academia militară West 
Point. În cele două cămăruţe ale sale era înghesuită 
agoniseala de-o viaţă, alcătuită dintr-un pian mare, un raft 
cu discuri de fonograf, sute şi sute de cărţi, o pisică mare 
de Angora şi cam o duzină de ghivece cu plante. Pe pereţii 
camerei de zi cultiva un soi de plantă agăţătoare şi de 
multe ori se putea întâmpla să te împiedici de vreo sticlă 
goală de bere sau o ceaşcă de cafea uitate pe jos. In fine, 
acest bătrân locotenent cânta la vioară. Din camera lui 
obişnuia să răzbată sunetul pierdut al vreunei teme simple 
pentru un trio sau un cvartet de coarde, sunet care îi făcea 
pe tinerii ofiţeri să treacă pe coridor înălţând nedumeriţi din 
umeri şi făcându-şi cu ochiul unul altuia. Doamna Langdon 
venea de multe ori aici în vizită, târziu după-amiaza. Ea şi 
locotenentul Weincheck obişnuiau să cânte sonate de 
Mozart sau să bea cafea şi să mănânce în faţa focului 
ghimbir glazurat. Pe lângă celelalte neajunsuri ale sale, 
locotenentul era şi foarte sărac, căci se străduia să-şi dea 
doi nepoți la şcoală. Trebuia să facă o seamă de mici 
economii meschine ca să o scoată la capăt şi singura lui 
uniformă de stradă era atât de uzată, încât lua parte numai 


33 


la întrunirile absolut obligatorii. Când doamna Langdon află 
că îşi cârpea singur, luă obiceiul de a-şi aduce cu ea acul de 
cusut şi de a se ocupa de lenjeria şi rufăria locotenentului la 
un loc cu cele ale soţului ei. Uneori plecau împreună în 
excursii cu maşina maiorului - la concerte într-un oraş aflat 
la circa o sută cincizeci de mile depărtare. Cu aceste 
prilejuri, îl luau şi pe Anacleto cu ei. 

— Joc totul pe o singură mână şi dacă o să câştig, o să 
iau toate fisele, zise doamna Penderton. Ar cam fi timpul să 
terminăm jocul ăsta. 

In timp ce făcea cărţile, doamna Penderton reuşi să 
scoată un as şi un rege din poală şi să-şi dea singură 
blackjack. Toată lumea din încăpere o văzu şi maiorul 
chicoti, în plus, toţi observară cum maiorul o bătu pe 
coapsă pe sub masă înainte să se ridice de pe scaun. 
Doamna Langdon fu şi ea în picioare în acelaşi timp şi îşi 
vâri lucrul de mână în geantă. 

— Trebuie să plec, zise ea. Dar tu poţi să mai rămâi, 
Morris, nu sparge petrecerea. Noapte bună la toată lumea. 

Doamna Langdon păşi destul de încet şi cu trupul 
înţepenit, iar după ce ieşi, Leonora zise: 

— Mă întreb ce o supără acum. 

— Cine poate şti? spuse maiorul cu tristeţe. Dar cred că 
trebuie să plec şi eu. Uite, mai jucăm un joc şi gata. 

Maiorului Langdon nu-i plăcea că trebuia să părăsească 
salonul primitor, însă după ce îşi luă rămas-bun de la soţii 
Penderton, rămase o vreme pe aleea din faţa casei. Se uita 
la stele şi se gândea că viaţa este uneori o afacere proastă, 
îşi aduse brusc aminte de copilul care murise. Ce nebunie 
fusese întreaga poveste! în chinurile facerii Alison se 
agăţase de Anacleto (fiindcă el, maiorul, nu putea să 
suporte) şi ţipase treizeci şi trei de ore fără întrerupere. lar 
când doctorul zise „Nu te străduieşti destul de mult, 
apleacă-te” - ei bine, micul filipinez se aplecă şi el, cu 
genunchii îndoiţi şi cu sudoarea curgându-i pe faţă, urlând 


34 


cot la cot cu Alison. Pe urmă, când totul luă sfârşit, 
descoperiră că degetul arătător şi cel mijlociu al copilului 
erau lipite, iar maiorul se gândea la un singur lucru - că 
dacă ar fi nevoit să-l atingă pe copilul acela, l-ar scutura toţi 
fiorii. 

Toată povestea durase unsprezece luni. Fuseseră 
detaşaţi în Vestul Mijlociu şi el venea din zăpada de afară 
ca să găsească o salată rece de tipări în frigider şi pe 
doctorii şi asistentele instruite mişunând prin toată casa. 
Anacleto era de obicei la etaj, întinzând un scutec în lumină 
ca să aprecieze scaunul sau ţinând copilul în braţe în locul 
lui Alison, în timp ce ea bătea camera în lung şi-n lat cu 
fălcile încleştate. Când povestea se sfârşi, nu fu în stare să 
simtă nimic altceva decât uşurare. Dar nu şi Alison! Cât de 
aspră şi rece o făcuse să fie! Şi al naibii, al naibii de dificilă! 
Da, viaţa putea fi tristă. 

Maiorul deschise uşa de la intrare şi îl văzu pe Anacleto 
coborând scara. Micul filipinez păşea grațios şi liniştit. Purta 
sandale, nişte pantaloni gri, uşori şi o bluză de pânză 
acvamarin. Faţa lui mică şi turtită era alb-crem şi ochii 
negri îi luceau. Părea că nu-l observase pe maior - însă 
când ajunse în capătul de jos al scărilor îşi ridică încet 
piciorul drept, cu degetele încovoiate ca ale unui balerin şi 
făcu un mic salt grațios. 

— Prostule! zise maiorul. Cum se simte? 

Anacleto ridică din sprâncene şi, foarte încet, îşi închise 
pleoapele albe şi delicate. 

— Très fatigué. 

— Ah! zise maiorul furios, căci nu ştia o boabă de 
franceză. Vule vu runi muni mu! Te întreb cum se simte? 

— C'est les... Dar Anacleto se apucase doar de puţină 
vreme să înveţe franceza şi nu ştia cum se spune sinuzită. 
Totuşi, îşi încheie răspunsul cu o demnitate impresionantă: 

— Maître Corbeau sur un arbre perche, domnule maior. 
Se opri, pocni din degete, după care adăugă gânditor, de 


35 


parcă ar fi vorbit cu voce tare pentru sine: 

— O supă fierbinte pregătită foarte atrăgător. 

— Poţi să-mi prepari una clasică, zise maiorul. 

— E gata neapărat, zise Anacleto. Ştia foarte bine că 
„neapărat” nu putea fi folosit în loc de „imediat”, căci 
vorbea o engleză aleasă şi îngrijită, pe un glas care semăna 
perfect cu al doamnei Langdon; lăsase să-i scape greşeala 
aceasta doar pentru a-l mai zăpăci puţin pe maior. 

— Mă voi ocupa de îndată ce termin de aranjat tava cu 
mâncare şi o liniştesc pe doamna Alison. 

După ceasul maiorului, pregătirile pentru aranjatul tăvii 
durară treizeci şi opt de minute. Micul filipinez se învârtea 
prin bucătărie în cel mai vioi mod cu putinţă şi aduse o 
vază cu flori din sufragerie. Maiorul îl urmărea stând cu 
mâinile sale păroase în sold. În tot acest timp, Anacleto 
continua să trăncănească pentru sine, pe un ton liniştit şi 
însufleţit. Maiorul desluşi ceva despre domnul Rudolf Serkin 
şi despre o pisică ce hoinărea printr-un magazin de dulciuri 
cu bucăţi de arahide sfărâmate lipite de blană, între timp, 
maiorul îşi prepară singur băutura şi îşi prăji două ouă. 
După ce isprăvi cu aranjatul tăvii, care ţinuse treizeci şi opt 
de minute, Anacleto se puse picior peste picior, cu mâinile 
strânse la ceafă, şi începu să se legene încetişor. 

— Dumnezeule! Eşti o pasăre rară, zise maiorul. Ce n-aş 
da să pot să te am în batalionul meu! 

Micul filipinez ridică din umeri. Era un fapt cunoscut că el 
îşi închipuia că Domnul făcuse o gafă imensă atunci când 
crease făpturile omeneşti în afară de el însuşi şi de doamna 
Alison - celelalte excepţii fiind oamenii din lumina 
reflectoarelor, piticii, marii artişti şi alte asemenea fiinţe 
fabuloase. Se uită mulţumit la tavă. Pe ea se aflau o faţă de 
masă din pânză galbenă, un ulcior de lut cu apă fierbinte, 
cana cu supă şi două cuburi de bulion, în colţul din dreapta 
se găsea un vas albastru chinezesc pentru orez cu un 
buchet bogat de ochiul-boului. Cu foarte multă grijă, 


36 


Anacleto se aplecă şi smulse trei petale albastre şi le puse 
pe şervetul galben. De fapt, în seara aceasta nu era atât de 
neastâmpărat pe cât lăsa impresia. Din când în când, ochii 
lui căpătau o expresie neliniştită şi adesea îi arunca 
maiorului câte o privire grăbită, acuzatoare şi plină de 
subînţeles. 

— Duc eu tava sus, zise maiorul, fiindcă îşi dădea seama 
că, deşi nu se afla nimic de mâncare pe ea, era genul de 
lucru care i-ar fi făcut plăcere soţiei sale şi pentru care ar fi 
putut primi laude. 

Alison stătea în pat, rezemată de o pernă şi citea dintr-o 
carte. Cu ochelari, faţa ei părea alcătuită numai din nas şi 
ochi, iar la colţurile gurii se zăreau nişte umbre albastre, 
nesănătoase. Era îmbrăcată într-o cămaşă de noapte din 
pânză albă şi un capot din catifea de un roz vesel. Odaia 
era foarte liniştită şi în şemineu ardea focul. Era puţină 
mobilă, iar perdelele de culoarea cireşei şi covorul de un gri 
cald dădeau încăperii un aspect simplu şi auster, în timp ce 
Alison sorbea supa, maiorul, plictisit, şedea pe un scaun, 
lângă pat şi se străduia să găsească ceva de spus. Anacleto 
se învârtea fără zgomot pe lângă pat. Fluiera o melodie 
animată, tristă şi limpede. 

— Uitaţi ce e, doamnă Alison! zise el dintr-odată. Vă 
simţiţi în stare să discutaţi o anume problemă cu mine? 

Ea lăsă cana din mână şi îşi scoase ochelarii. 

— Desigur, ce este? 

— Asta! Anacleto îşi trase un scăunel lângă pat şi scoase 
nerăbdător din buzunar nişte bucăţi de stofă. 

— Am comandat mostrele astea ca să le studiem. Vă mai 
aduceţi aminte când, acum doi ani, am trecut pe lângă 
vitrina de la „Peck and Peck" din New York şi v-am arătat 
un anume costumaş pentru dumneavoastră? Alese o 
mostră şi i-o întinse. Stofa asta este exact ca aceea din 
vitrină. 

— Dar n-am nevoie de un costum, Anacleto, zise ea. 


37 


— Oh, cum să nu! Nu v-aţi mai cumpărat o haină de mai 
bine de un an. Şi rochia verde e bien usé la coate şi gata 
pentru a fi trimisă la Armata Salvării. 

Când rosti expresia asta franţuzească, Anacleto îi aruncă 
maiorului o privire care exprima satisfacția cea mai 
răutăcioasă. Maiorul se simţea întotdeauna destul de ciudat 
când îi asculta vorbind împreună în odaia liniştită. Vocile şi 
pronunția lor erau atât de asemănătoare încât fiecare părea 
ecoul uşor al celuilalt. Singura diferenţă era că Anacleto 
vorbea mult şi repezit, în timp ce glasul lui Alison era calm 
şi cumpătat. 

— Cât costă? întrebă ea. 

— E scump. Dar nu te poţi aştepta să găseşti un lucru de 
calitatea asta la un preţ mai mic. Şi gândiţi-vă cât timp o să 
vă folosească. 

Alison se apucă iar de citit. 

— Mai vedem. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, du-te şi cumpără rochia, 
zise maiorul, îl deranja să o audă pe Alison tocmindu-se. 

— Şi dacă tot vorbim despre asta, am putea să 
comandăm mai multă stofă ca să-mi fac o vestă, zise 
Anacleto. 

— Bine. Dacă mă hotărăsc să-l cumpăr. 

Anacleto îi turnă lui Alison medicamentul şi se strâmbă în 
timp ce ea îl înghiţea. După care îi aşeză o pernă electrică 
la spate şi îi pieptănă părul cu o perie. Dar îndreptându-se 
spre ieşire, nu putu să treacă pur şi simplu pe lingă oglinda 
mare de pe uşă. Se opri şi se privi cu atenţie, îşi ascuţi 
degetele de la picioare şi îşi îndreptă capul. 

Pe urmă se întoarse spre Alison şi se puse iar pe fluierat. 

— Ce melodie e asta? Dumneavoastră şi locotenentul 
Weincheck aţi cântat-o miercuri după-amiaza. 

— Măsura cu care se deschide Sonata în La Major de 
Franck. 

— Priviţi! zise Anacleto entuziasmat. Chiar în clipa asta 


38 


mi-a venit inspiraţia şi am compus un dans. Draperii negre 
de catifea şi un amurg de iarnă învăpăiat. Foarte încet, cu 
toată trupa. Apoi un cerc de lumină pentru solist ca o 
flacără - foarte elegant, pe valsul compus de domnul 
Serghei Rahmaninov. Pe urmă, în final ne întoarcem la 
Sonata de Franck, doar că de data asta - se uită la Alison 
cu ochii lui ciudaţi, luminoşi şi zise: Beat! 

Şi cu asta, începu să danseze. Cu un an în urmă, îl 
duseseră la baletul rusesc şi ce văzuse acolo nu-i mai ieşise 
din minte. Niciun truc, nicio figură nu-i scăpase. Se mişca 
încoace şi încolo pe carpeta cenuşie, executând cu 
încetineală un număr de pantomimă, într-un ritm tot mai 
lent până când se opri locului, perfect nemişcat, cu tălpile 
încrucişate şi cu vârfurile degetelor împreunate într-o 
atitudine meditativă. Apoi, pe neaşteptate se răsuci uşor şi 
începu un scurt solo furios. Pe faţa lui strălucitoare se 
vedea limpede că îşi închipuia că se află pe o scenă imensă 
şi că reprezintă punctul de atracţie al unui spectacol 
nemaipomenit. Alison se distra şi ea grozav. Maiorul se uită 
de la unul la altul cu o neîncredere plină de dezgust. Ultima 
parte a dansului, cu Anacleto imitând mişcările unui beţiv, 
fu o parodiere a primei. Anacleto încheie luând o mică poză 
ciudată, cu un cot ţinut în palmă şi cu bărbia sprijinită în 
pumn şi cu faţa strâmbată într-o expresie de nedumerire. 
Alison izbucni în râs: 

— Bravo! Bravo, Anacleto! 

Râseră împreună şi Anacleto se sprijini de uşă, fericit şi 
un pic ametit, în cele din urmă, îşi trase sufletul şi exclamă 
cu o voce plină de uimire: 

— Aţi băgat de seamă cât de bine merg împreună 
„Bravo” şi „Anacleto”? 

Alison se opri din râs şi clătină din cap gânditoare. 

— Într-adevăr, Anacleto, de multe ori am băgat de seamă 
lucrul ăsta. 

Micul filipinez ezită în prag. Cercetă camera dintr-o 


39 


privire ca să vadă dacă nu lipseşte ceva. Apoi se uită drept 
în ochii ei şi deodată privirea îi deveni cruntă şi nespus de 
tristă. 

— Chemaţi-mă dacă aveţi nevoie de mine, îi spuse scurt. 

Îl auziră coborând încet scările, apoi mai repezit, 
grăbindu-se să le sară. Pesemne că pe ultimele trepte 
încercase ceva prea ambițios, fiindcă se auzi o bufnitură 
bruscă. Când maiorul ajunse în capul scărilor, Anacleto se 
ridica în picioare cu demnitate curajoasă. 

— S-a lovit? întrebă Alison îngrijorată. Anacleto se uită la 
maior cu lacrimi furioase în ochi. 

— N-am păţit nimic, doamnă Alison, strigă el. 

Maiorul se aplecă în faţă şi spuse rar şi şoptit, mişcându- 
şi buzele în aşa fel încât Anacleto să poată citi vorbele: 

— Ce... n-aş... da... să-ţi... fi... rupt... gâtul. 

Anacleto zâmbi, ridică din umeri şi intră şchiopătând în 
sufragerie. Când maiorul se întoarse la soţia lui, o găsi 
citind. Nu-şi ridică ochii spre el, aşa că traversă holul spre 
odaia lui şi trânti uşa. 

Odaia lui era mică, destul de dezordonată şi singurele 
ornamente erau cupele câştigate la concursurile de 
echitație. Pe noptieră se găsea o carte deschisă - o carte de 
literatură, foarte încâlcită. Ca semn de carte avea un băț de 
chibrit. Maiorul întoarse cam patruzeci de pagini, cât ar fi 
citit în mod normal într-o seară şi marcă iar locul cu băţul 
de chibrit. Apoi, de sub un morman de cămăşi din sertarul 
şifonierului scoase o revistă de duzină, numită Tainele SF- 
ului. Se aşeză comod în pat şi începu să citească despre un 
cumplit război interplanetar. 

În odaia ei, soţia lui lăsase cartea deoparte şi şedea în 
capul oaselor. Chipul îi era încremenit de durere şi ochii ei 
întunecaţi, strălucitori cercetau neobosiţi pereţii camerei, 
încerca să-şi croiască un plan. Negreşit, avea să divorţeze 
de Morris. Dar cum avea să o facă? Şi, mai presus de toate, 
din ce aveau să-şi câştige traiul, ea şi Anacleto? 


40 


întotdeauna le dispreţuise pe femeile fără copii care 
acceptau pensia alimentară, şi ultima ei fărâmă de mândrie 
depindea de faptul că n-ar fi putut şi nici nu avea să 
trăiască pe banii lui după ce avea să-l părăsească. Dar ce- 
or să facă - ea şi Anacleto? Timp de un an înainte de 
căsătorie predase latina la o scoală de fete, însă acum, 
când stătea atât de prost cu sănătatea, lucrul acesta era cu 
desăvârşire exclus. Poate vreo librărie, pe undeva? Le 
trebuia ceva de care să se poată ocupa Anacleto, când ea 
era bolnavă. Ar fi fost oare cu putinţă ca ei doi să ţină o 
barcă de pescuit crevete? Odată vorbise cu nişte pescuitori 
de crevete de pe coastă, în ziua aceea marea avea o 
culoare auriu-albăstrie şi îi povestiseră multe lucruri. Ea şi 
Anacleto aveau să stea în larg cât era ziua de lungă, cu 
năvoadele lăsate în apă şi înconjurați numai de briza 
sărată, de ocean şi soare - Alison îşi răsuci neliniştită capul 
pe pernă. Dar ce vise deşarte! Fusese o adevărată lovitură 
când, în urmă cu opt luni, aflase că soţul ei o înşela. Ea, 
locotenentul Weincheck şi Anacleto plecaseră în oraş, 
plănuind să stea două zile şi două nopţi pentru un concert 
şi o piesă. Dar a doua zi, pe ea o apucă febra şi hotărâră să 
se întoarcă acasă. Târziu după-amiază, Anacleto o lăsase în 
faţa uşii de la intrare şi dusese maşina în garaj. Ea se oprise 
pe aleea din faţă ca să se uite la nişte bulbi. Era aproape 
seară şi în odaia soţului ei se zărea o lumină. Uşa de la 
intrare era încuiată şi în vreme ce stătea acolo, văzu haina 
Leonorei pe biroul din hol. Şi se gândise că era tare ciudat 
ca uşa să fie încuiată dacă soţii Penderton se aflau 
înăuntru. Apoi îi veni în minte că pesemne îşi preparau 
băuturile în bucătărie în timp ce Morris făcea baie. Dădu 
ocol casei şi ajunse la uşa din spate. Dar chiar înainte să 
păşească înăuntru, Anacleto coborâse scările ca o vijelie, cu 
faţa lui mică atât de îngrozită! îi spuse în şoaptă că era 
nevoie să plece înapoi în oraş, la zece mile depărtare, 
fiindcă uitaseră ceva. lar atunci când, un pic confuză, ea 


41 


începu să urce scările, el o prinsese de braţ şi, cu voce 
spartă, speriată, o avertizase: 

— Nu trebuie să intraţi acolo acum, doamnă Alison. 

Cât de şocată fusese când, în sfârşit, îşi dăduse seama. 
Ea şi Anacleto se urcaseră în maşină şi o luaseră iarăşi din 
loc. Se întâmplase în propria ei casă - şi jignirea aceasta n- 
o putea înghiţi. lar apoi, când încetiniră la ieşirea din 
unitate, din toate momentele din lumea asta, chiar atunci 
se nimerise ca la post să fie un soldat nou, care nu-i 
cunoştea şi le opri maşina. Le controla micul portbagaj de 
parcă ar fi putut ascunde un tun acolo şi rămase apoi cu 
ochii ţintă la Anacleto care, îmbrăcat cu sacoul lui 
portocaliu ţipător, era gata să izbucnească în plâns. Din 
tonul pe care le ceru numele puteai ghici că-i credea 
încurcaţi. 

Niciodată n-a uitat faţa acelui soldat. Pe moment, nu fu în 
stare să rostească numele soţului ei. Tânărul soldat 
aşteptă, o fixă cu privirea şi nu scoase o vorbă. Mai târziu, îl 
întâlni pe soldatul acela la grajduri, când se duse să-l aducă 
pe Morris cu maşina. Avea chipul straniu, cufundat în 
gânduri,.al unui primitiv din tablourile lui Gauguin. Se uitară 
unul la altul poate timp de un minut şi în cele din urmă un 
ofiţer îşi făcu apariţia. 

Ea şi Anacleto goniseră cu maşina prin frig timp de trei 
ore, fără să-şi vorbească. Şi pe urmă toate planurile pe care 
le pusese la cale în noaptea aceea, cuprinsă de neastâmpăr 
şi simțindu-se rău, proiecte care de îndată ce se ivi soarele 
îi apărură atât de prosteşti! lar seara fugise acasă de la 
soţii Penderton şi făcuse lucrul acela înfiorător. Văzuse 
foarfecele de grădină pe perete şi, copleşită de furie şi 
disperare, încercase să se taie şi să se omoare. Dar 
foarfecele nu era bine ascuţit. lar apoi, preţ de câteva clipe, 
probabil că îşi ieşise din minţi, fiindcă ea însăşi nu-şi mai 
amintea exact ce se întâmplase. Alison se cutremură şi îşi 
ascunse faţa în mâini. Il auzi pe soţul ei cum deschide uşa 


42 


şi îşi pune cizmele afară, pe hol. Stinse repede lumina. 

Maiorul termină de citit revista şi o ascunse la loc în 
sertar. Luă o ultimă înghiţitură de băutură, după care se 
întinse comod în pat, privind în întuneric. De ce anume îi 
amintea acea primă întâlnire a sa cu Leonora? Se 
întâmplase la un an după moartea copilului, când vreme de 
douăsprezece luni încheiate, Alison fusese fie în spital, fie 
bântuind prin casă ca o fantomă. Pe urmă, o întâlnise pe 
Leonora la grajduri în prima lui săptămână la această 
unitate şi ea se oferise să-i arate împrejurimile. leşiră de pe 
cărare şi porniră într-un galop grozav. După ce priponiră 
caii ca să se odihnească, Leonora văzuse nişte tufe de 
coacăze negre în apropiere şi spusese că putea să culeagă 
atât de multe încât îi ajungeau să coacă o plăcintă pentru 
cină. Dumnezeule! în vreme ce se zgâriau prin tufele 
acelea, umplând pălăria lui cu coacăze, se întâmplă prima 
oară. La nouă dimineaţa şi la două ore după ce se 
cunoscuseră! Chiar şi acum îi venea greu să creadă. Dar 
cum i se păruse atunci? O, da - era ca şi cum s-ar fi aflat la 
manevre, tremurând tot, pe o noapte rece şi ploioasă, într- 
un cort îmbibat de apă. Şi pe urmă să te trezeşti în zori şi 
să vezi că ploaia s-a oprit şi că soarele s-a înălţat din nou 
pe cer. Şi să priveşti cum soldaţii învioraţi pregătesc 
cafeaua la focul de tabără şi să vezi scânteile ridicându-se 
spre cerul limpede şi alb. Un sentiment minunat - cel mai 
grozav din lume! Maiorul chicoti vinovat, îşi ascunse capul 
sub pătură şi se puse pe sforăit cât ai clipi. 

La douăsprezece şi jumătate, căpitanul Penderton se 
frământa cuprins de nelinişte în cabinetul său. Lucra la o 
monografie şi în noaptea aceasta nu progresase prea mult. 
Băuse o mare cantitate de vin şi de ceai şi fumase zeci de 
ţigări, în cele din urmă, renunţă cu totul la muncă şi acum 
se plimba agitat încolo şi încoace, prin cameră. Sunt 
momente în care dorinţa cea mai fierbinte a unui om e să 
iubească pe cineva, să aibă un focar pentru emoţiile sale 


43 


difuze. De asemeni, există momente când supărările, 
dezamăgirile şi temerile vieții, nepotolite precum 
spermatozoizii, trebuie descărcate în ură. Nefericitul 
căpitan nu avea pe cine să urască şi de câteva luni încoace 
se afla într-o stare deplorabilă. 

Alison Langdon, exemplarul ăla feminin cu nasul mare, 
împreună cu filipinezul ei scârbos - pe aceştia doi nu-i 
putea suferi. Dar n-o putea uri pe Alison, deoarece ea nu-i 
oferea prilejul. Gândul că îi era îndatorat acestei femei îl 
irita fără încetare. Ea era singura persoană din lume care 
cunoştea un anume defect lamentabil al firii sale; căpitanul 
Penderton avea apucături de cleptoman. Era mereu ispitit 
să ia lucruri pe care le vedea în casele altor oameni. Totuşi 
numai de două ori se întâmplase să cedeze acestei 
slăbiciuni. Când era copil de şapte ani, fusese atât de pornit 
pe bătăuşul şcolii, de la care o încasase o dată, încât furase 
din şifonierul bunicii acestuia un vechi ac de păr cu valoare 
sentimentală. lar aici, în unitate, douăzeci şi şapte de ani 
mai târziu, căpitanul cedase din nou. La un dineu oferit de o 
femeie proaspăt căsătorită, rămăsese atât de fascinat de o 
piesă de argint încât o dusese acasă în buzunar. 

Era o frumoasă linguriţă pentru desert, cu o formă 
neobişnuită, gravată fin şi foarte veche. Pe căpitan îl 
fermecase nespus de mult (restul argintăriei pe care o avea 
acasă era chiar banală în comparaţie cu ea) şi în cele din 
urmă nu izbutise să reziste tentaţiei. Când, după nişte 
manevre îndemânatice, îşi simţi prada la adăpost în 
buzunar, îşi dădu seama că Alison, care stătea lângă el, 
văzuse furtul. Se uită ţintă la el cu expresia cea mai uimită. 
Chiar şi acum, nu se putea gândi la privirea aceea fără să-l 
treacă fiorii. Şi după o căutătură îngrozitor de lungă, Alison 
izbucnise în râs - da, în râs. Râse atât de tare că se înecă şi 
cineva trebui să o bată pe spate, în cele din urmă, ea se 
scuză şi se ridică de la masă. Şi pe tot parcursul acelei seri 
chinuitoare, ori de câte ori o privea, ea îi arunca un zâmbet 


44 


extrem de batjocoritor. De atunci, ea avusese grijă să nu-l 
piardă din ochi când îi era oaspete la masă. Linguriţa stătea 
acum ascunsă la el în şifonier, înfăşurată cu grijă într-o 
batistă de mătase şi dosită în lada de haine. 

Dar în ciuda acestui fapt, nu putea să o urască pe Alison. 
Nici pe soţia lui nu o ura cu adevărat. Leonora îl scotea din 
minţi, dar chiar şi în cele mai crunte crize de gelozie nu 
putea să o urască mai mult decât putea uri o pisică, un cal 
sau un pui de tigru. Căpitanul păşea încoace şi încolo prin 
cabinetul său şi la un moment dat izbi violent cu piciorul în 
uşă. Dacă Alison aia se hotăra până la urmă să divorţeze de 
Morris, atunci cum aveau să decurgă lucrurile? Nu putea 
suporta să mediteze la această posibilitate, atât de 
nenorocit se simţea la gândul de a rămâne singur. 

| se păru că aude un zgomot şi se opri brusc. Casa era 
tăcută, în ceea ce-l priveşte pe căpitan, am amintit mai 
devreme că era un fricos. Uneori, când era singur, o spaimă 
inexplicabilă punea stăpânire pe el. lar acum, în vreme ce 
stătea în camera tăcută, se părea că agitația şi supărarea 
care îl stăpâneau nu erau provocate de forţe dinlăuntrul lui 
şi din ceilalţi, lucruri pe care le putea controla într-o 
anumită măsură - ci de un factor ameninţător din afară pe 
care nu putea decât să-l simtă de la distanţă. Făcu ordine 
pe birou şi deschise uşa. 

În salon, Leonora adormise pe carpetă, în faţa focului. 
Căpitanul o privi şi râse în sinea sa. Era întoarsă pe o parte, 
iar el o plesni uşor peste fund. Ea mormăi ceva despre 
umplutura pentru curcan, dar nu se trezi. Căpitanul se 
aplecă, o scutură, îi vorbi şi în cele din urmă o puse pe 
picioare. Dar asemeni unui copil care trebuie ridicat şi dus 
la toaletă pentru ultima oară înainte de culcare, Leonora 
avea darul de a putea dormi în picioare, în vreme ce 
căpitanul o ducea cu greu spre scări, ea ţinea ochii închişi şi 
tot mormăia despre curcan. 

— Să fiu al naibii dacă te dezbrac, zise căpitanul. 


45 


Dar Leonora rămase unde o puse pe pat şi după ce o 
privi câteva minute, râse din nou şi îi scoase hainele. Nu îi 
trase o cămaşă de noapte pe ea, fiindcă sertarele 
şifonierului erau într-o dezordine atât de cruntă că nu reuşi 
să găsească una. Pe lângă asta, Leonorei îi plăcea 
întotdeauna să doarmă „în ţinuta Evei", aşa cum spunea 
ea. După ce o întinse în pat, căpitanul se apropie de o poză 
de pe perete care îl distra de multă vreme. Era fotografia 
unei fete în jur de şaptesprezece ani şi în josul ei era scrisă 
înduioşătoarea inscripţie: „Pentru Leonora, cu tone de 
iubire de la Bootsie."' Această capodoperă împodobea 
pereţii dormitoarelor Leonorei de mai bine de zece ani şi 
străbătuse jumătate din drumul în jurul lumii. Dar întrebată 
fiind despre Bootsie, care fusese un timp colega ei de 
cameră într-un internat, Leonora spusese vag că ştia din 
auzite că Bootsie se înecase cu câţiva ani în urmă. Intr- 
adevăr, după ce o descususe, căpitanul îşi dădu seama că 
ea nici măcar nu-şi mai amintea numele adevărat al acestei 
Bootsie. Cu toate acestea, pur şi simplu din obişnuinţă, 
fotografia atârna pe pereţii camerei, de unsprezece ani. 
Căpitanul mai aruncă o ultimă privire spre soţia sa. Era 
focoasă şi împinsese deja pătura până sub sânii ei goi. 
Zâmbea în somn şi căpitanul îşi imagină că acum se 
înfrupta din curcanul pe care îl pregătise în vis. Căpitanul 
folosea Seconal, şi obiceiul său era atât de vechi încât o 
capsulă nu mai avea niciun efect. Din cauză că muncea 
mult la şcoala de infanterie, era un chin pentru el să 
trebuiască să stea treaz noaptea şi să se scoale istovit a 
doua zi dimineaţa. Fără destul Seconal, somnul îi era 
superficial şi bântuit de vise. în noaptea aceasta, hotărî să- 
şi administreze o doză triplă, ştiind că imediat după aceea 
avea să cadă într-un somn greu, de plumb care avea să 
dureze şase-şapte ore. Căpitanul înghiţi capsulele şi se 
întinse în întuneric,  presimţind mulțumit efectul. 
Medicamentul luat în cantitatea aceasta îi provoca o 


46 


senzaţie unică şi voluptuoasă; era ca şi cum o pasăre mare, 
neagră îi poposea pe piept, se uita la el o dată cu ochi 
fioroşi de aur şi îl cuprindea pe furiş între aripile ei 
întunecate. 

Soldatul Williams aşteptă afară timp de aproape două ore 
după ce luminile din casă se stinseră. Stelele păliseră un pic 
şi culoarea neagră a cerului se schimbase într-un violet 
intens. Cu toate acestea, Orion era încă strălucitor, iar Ursa 
Mare iradia o lumină încântătoare. Soldatul se duse în 
spatele casei şi încercă uşor uşa cu sită. Aşa cum se 
aştepta, era încuiată pe dinăuntru. Totuşi uşa jucă un pic, şi 
când soldatul vâri lama cuţitului în crăpătură, izbuti să 
ridice cârligul zăvorului. Uşa propriu-zisă nu era încuiată. 

Odată intrat în casă, soldatul aşteptă o clipă. Totul era 
cufundat în întuneric şi nu se auzea niciun sunet. Se uită în 
jur cu ochii săi mati larg deschişi, până când se deprinse cu 
întunericul. Planul casei îi era deja cunoscut. Holul lung de 
la intrare şi scara împărțeau casa în două, lăsând într-o 
parte salonul încăpător şi undeva mai în fund, odaia 
servitoarei, în partea cealaltă se aflau sufrageria, cabinetul 
căpitanului şi bucătăria, în dreapta, la etaj, se găseau un 
dormitor dublu şi o mică nişă. În partea stângă erau două 
dormitoare de mărime mijlocie. Căpitanul folosea camera 
mare şi soţia lui dormea vizavi de el, de cealaltă parte a 
holului. Soldatul păşi cu grijă în sus pe scările acoperite cu 
un covor. Se mişca încet şi sigur pe sine. Uşa de la camera 
Doamnei era deschisă şi când ajunse în dreptul ei, soldatul 
nu avu nicio ezitare. Cu mişcări tăcute şi mlădioase de 
pisică, se furişă înăuntru. 

Lumina verde şi difuză a lunii umplea odaia. Soţia 
căpitanului dormea în poziţia în care o lăsase soţul ei. Părul 
moale îi zăcea răvăşit pe pernă şi pieptul ei, tresăltând 
uşor, era pe jumătate dezvelit. Pe pat se găsea o cuvertură 
galbenă de mătase iar un flacon de parfum fără capac 
îndulcea aerul cu o mireasmă adormitoare. Foarte încet, 


47 


soldatul se apropie în vârful picioarelor de pat şi se aplecă 
peste soţia căpitanului. Luna le lumina cu blândeţe 
chipurile şi el stătea atât de aproape încât putea să-i simtă 
respiraţia caldă, liniştită, în ochii serioşi ai soldatului se citi 
la început o expresie de intensă curiozitate, dar pe măsură 
ce clipele se scurgeau, chipul său grav se lumină de 
beatitudine. Tânărul soldat simţi că din fiinţa sa izvorăşte 
un simţământ profund şi straniu de tandreţe, pe care nu-l 
mai încercase niciodată. 

Un timp rămase aşa, aplecat deasupra soţiei căpitanului. 
Apoi atinse cu mâna pervazul ferestrei ca să se sprijine şi, 
cu multă precauţie, se ghemui lângă pat. Se clătină pe 
călcâiele sale late, cu spatele drept şi cu mâinile puternice 
şi fine odihnindu-i-se pe genunchi. Ochii îi erau rotunzi ca 
boabele de chihlimbar, iar bretonul încâlcit îi cădea pe 
frunte. 

Nu existaseră multe prilejuri în care chipul soldatului să 
capete expresia aceasta de fericire neaşteptată şi nici 
martori care să ia parte la curioasa transformare. Dacă ar fi 
fost surprins într-un asemenea moment, ar fi fost grabnic 
trimis la Curtea marţială. Adevărul era că, în lungile sale 
peregrinări prin pădurea rezervației, soldatul îşi lua uneori 
un tovarăş. Când reuşea să obţină învoire de la lucru după- 
amiaza, pleca însoţit de un anume cal de la grajduri. Se 
îndepărta călare pe o rază de circa cinci mile de unitate, 
într-un loc izolat, departe de orice cărare, unde se răzbătea 
cu greutate. Aici, în inima pădurii, se afla un luminiş plat, 
acoperit cu ierburi sălbatice de culoarea bronzului ars. În 
acest loc singuratic, soldatul obişnuia de fiecare dată să 
coboare şaua de pe spinarea calului şi să-l lase liber. Pe 
urmă, îşi scotea hainele şi se întindea pe o piatră mare, 
netedă din mijlocul câmpului. Căci exista un singur lucru 
fără de care soldatul nu putea trăi - soarele. Chiar şi în 
zilele cele mai reci, se întindea nemişcat şi gol, lăsând 
soarele să i se afunde în carne. Uneori, se ridica în picioare 


48 


pe piatră şi se suia despuiat pe spinarea liberă a calului. 
Calul era o mârţoagă obişnuită de armată, care, cu orice alt 
stăpân în afară de soldatul Williams, nu era în stare să facă 
mai mult de două figuri - un trap greoi şi un galop de cal de 
lemn. Dar sub comanda soldatului, animalul suferi o 
schimbare uimitoare; înainta în galop uşor sau dansa pe 
picioarele din spate cu o eleganţă mândră, înţepată. Trupul 
soldatului era de un maroniu palid, auriu şi stătea drept în 
sa. Fără haine, arăta atât de slab încât i se vedeau liniile 
pure, curbate ale coastelor, în timp ce îşi ţinea calul la 
galop în lumina soarelui, pe buzele sale înflorea un zâmbet 
sălbatic şi senzual, care i-ar fi surprins pe colegii lui de 
cazarmă. După astfel de ieşiri, se întorcea obosit la grajduri 
şi nu vorbea cu nimeni. 

Soldatul Williams rămase ghemuit lângă pat în dormitorul 
Doamnei aproape până în zori. Nu se clinti, nu scoase 
niciun sunet şi nici nu-şi luă ochii de la trupul soţiei 
căpitanului. Apoi, în vreme ce se crăpa de zi, se clătină din 
nou cu mâna sprijinită de pervazul ferestrei şi se ridică cu 
grijă în picioare. Cobori scările şi închise cu prudenţă uşa 
dosnică în urma lui. Cerul prinsese deja o nuanţă palid 
albăstruie, iar Venus se făcea nevăzută. 


49 


PARTEA A TREIA 


Alison Langdon trăise o noapte de coşmar. Nu reuşi să 
adoarmă până ce soarele se ridică pe cer şi gornistul sună 
deşteptarea. De-a lungul acelor ore lungi, o chinuiră o 
sumedenie de gânduri cumplite. La un moment dat, chiar în 
Zori, i se năzări, era aproape sigură de asta, că văzuse pe 
cineva ieşind din casa soţilor Penderton şi pierzându-se în 
inima pădurii. Apoi, la puţin timp după ce reuşi să adoarmă 
fu trezită de o larmă asurzitoare, îşi trase iute halatul de 
baie, se repezi în jos pe scări şi se trezi în faţa unui 
spectacol şocant şi ridicol. Soţul ei îl alerga pe Anacleto în 
jurul mesei din sufragerie, cu o cizmă în mână. Era în 
şosete, altminteri în întregime echipat pentru inspecția de 
duminică dimineaţă. 

În vreme ce alerga, sabia i se izbea întruna de coapsă. 
Când dădură cu ochii de ea, amândoi se opriră brusc. Apoi 
Anacleto se grăbi să se adăpostească în spatele ei. 

— A făcut-o dinadins! zise maiorul spumegând de furie. 
Deja sunt în întârziere. Şase sute de oameni mă aşteaptă. 
la uită-te, aruncă şi tu, te rog, o privire, să vezi ce-mi aduce 
el! 

Într-adevăr, cizmele ofereau o privelişte jalnică. Arătau 
de parcă ar fi fost frecate pe toate părţile cu făină şi apă. 
Ea îl mustră aspru pe Anacleto şi îl supraveghe până când 
le curăţă cum trebuie. Anacleto plângea de ţi se rupea 
inima, dar ea se ţinu cu firea şi nu-l consolă. După ce 
termină, Anacleto pomeni ceva despre cum o să fugă de- 


acasă şi o să-şi deschidă o prăvălie cu stofe în Quebec. Ea îi 
50 


duse maiorului cizmele lustruite şi i le întinse fără o vorbă, 
învăluindu-l însă şi pe el într-o privire grijulie. Pe urmă, cum 
inima începuse să o supere, îşi luă o carte şi se vâri la loc în 
pat. Anacleto îi servi cafeaua în odaie, după care se sui în 
maşină şi dădu o fugă până la cantină ca să facă 
aprovizionarea pentru duminică. Mai târziu în acea 
dimineaţă, după ce termină de citit şi privea pe fereastră la 
ziua însorită de toamnă, Anacleto intră din nou în cameră. 
Era bine dispus şi uitase cu totul de muştruluiala primită, 
înjghebă un foc zdravăn, pe urmă deschise fără zgomot 
sertarul de sus al şifonierului, ca să scotocească puţin 
înăuntru. Scoase o mică brichetă de cristal pe care Alison o 
confecţionase dintr-un vechi flacon cu săruri. Ornamentul 
acesta îl fascinase atât de tare, că ea i-l făcuse cadou, cu 
ani în urmă. Totuşi el îl păstra încă printre lucrurile ei, 
fiindcă în felul acesta putea avea un motiv întemeiat pentru 
a deschide sertarul ori de câte ori dorea. O rugă să-i 
împrumute ochelarii şi cercetă îndelung eşarfa de pânză de 
pe şifonier. Apoi culese de pe jos ceva invizibil, ţinându-l 
între degetul mare şi arătător şi duse firul acesta cu grijă la 
coşul de hârtii. Vorbea singur, dar ea nu dădea nicio atenţie 
trăncănelii lui. 

Ce se va alege de Anacleto când ea va fi moartă? era 
întrebarea care o chinuia neîncetat. Fireşte, Morris îi 
făgăduise că Anacleto nu va duce niciodată lipsă de nimic - 
dar ce preţ putea pune pe o asemenea făgăduială când în 
mod sigur Morris avea să se recăsătorească? îşi aduse 
aminte de momentul când, cu şapte ani în urmă, în Filipine, 
Anacleto venise prima oară la ea acasă. Ce creatură mică, 
tristă şi bizară era! Era atât de îngrozit de ceilalţi servitori, 
încât se ţinea după ea toată ziua. Era suficient ca cineva să 
se uite la el, că şi izbucnea în plâns şi îşi frângea mâinile. 
Avea şaptesprezece ani, însă chipul lui bolnăvicios, isteţ şi 
speriat avea aerul nevinovat al unui copil de zece ani. Pe 
când se pregăteau să se întoarcă în State, o implorase să-l 


51 


ia cu ea, iar ea făcuse întocmai. Poate că împreună cu 
Anacleto ar fi izbutit să se descurce într-un fel în lumea asta 
- dar ce-avea să facă el, atunci când ea n-o să mai fie? 

— Anacleto, eşti fericit? îl întrebă ea fără veste. 

Anacleto nu era unul pe care să-l tulbure o întrebare 
intimă, pusă pe neaşteptate. 

— Păi, fireşte, răspunse el fără să stea pe gânduri. Când 
şi dumneavoastră vă e bine. 

Soarele şi flăcările focului învăluiau camera într-o lumină 
strălucitoare. Pe un perete se răsfrângea o umbră 
dănţuitoare pe care ea o urmărea cu privirea, fiind atentă 
doar pe jumătate la pălăvrăgeala liniştită a lui Anacleto. 

— Ce mi se pare atât de greu de crezut e faptul că ei 
ştiu, spunea el. De multe ori începea o discuţie cu o astfel 
de remarcă vagă şi misterioasă, iar ea aştepta să-i prindă 
tâlcul mai târziu. 

— N-a trebuit să stau mult în serviciul dumneavoastră ca 
să-mi dau seama că într-adevăr ştiţi. Acum cred asta 
despre toţi ceilalţi în afară de domnul Serghei Rahmaninov. 

Ea îşi întoarse faţa spre el. 

— Ce vrei să spui? 

— Doamnă Alison, răspunse el, dumneavoastră chiar 
credeţi că domnul Serghei Rahmaninov ştie că un scaun 
este ceva pe care şezi sau că un ceas arată ora? Şi dacă 
mi-aş scoate pantoful şi i l-aş ţine în faţa ochilor şi i-aş 
spune, „Ce e acesta, domnule Serghei Rahmaninov?" el ar 
răspunde, ca toată lumea, „Păi, Anacleto, acesta este un 
pantof." Mie personal îmi vine greu să cred aşa ceva. 

Recitalul lui Rahmaninov fusese ultimul pe care îl 
ascultaseră, şi prin urmare, din punctul de vedere al lui 
Anacleto, era cel mai grozav. Ea personal nu se dădea în 
vânt după sălile aglomerate de concert şi ar fi preferat să 
cheltuie banii pe plăci de fonograf - dar era plăcut să scape 
din când în când din unitate şi aceste excursii însemnau 
pentru Anacleto bucuria vieţii lui. Dintr-un oarecare motiv, 


52 


rămaseră peste noapte la un hotel, lucru care îi provocă lui 
Anacleto o încântare imensă. 

— Credeţi că dacă v-aş bate pernele aţi sta mai comod? o 
întrebă el. 

Şi cina din seara acelui ultim concert! Anacleto păşea 
triumfător şi mândru în urma ei în sala de mese a hotelului, 
gătit în sacoul lui din catifea portocalie. Când îi veni rândul 
să comande, ridică menu-ul în dreptul feţei şi apoi închise 
cu totul ochii. Spre uimirea chelnerului de culoare, 
comandă în franceză. Şi, deşi ea era gata să izbucnească în 
râs, se stăpâni şi traduse după el, străduindu-se să pară cât 
mai serioasă - ca şi cum i-ar fi fost un soi de guvernantă 
sau de doamnă de onoare. Din pricina francezei lui precare, 
felul de mâncare pe care îl ceru fu destul de ciudat. Se 
inspirase din manualul de franceză, din lecţia numită „Le 
Jardin Potager” şi comanda lui se compunea numai din 
varză, fasole şi morcovi. Aşa că atunci când ea, din proprie 
iniţiativă, adăugase o porţie de pui pentru el, Anacleto îşi 
deschise ochii doar atât cât să-i arunce o privire scurtă, dar 
profund recunoscătoare. Chelnerii în haine albe roiau ca 
muştele în jurul acestui fenomen, iar Anacleto era mult 
prea exaltat ca să se atingă de ceva. 

— Ce-ar fi să punem nişte muzică, zise ea. Hai să 
ascultăm Cvartetul în Sol Minor de Brahms. 

— Fameux, aprobă Anacleto. 

Puse primul disc şi se aşeză să asculte pe taburetul lui de 
lângă foc. Dar de-abia se încheie preludiul, dialogul 
încântător între pian şi corzi, că se auzi o bătaie în uşă. 
Anacleto vorbi cu cineva în hol, închise uşa la loc şi opri 
fonograful. 

— Doamna Penderton, şopti, ridicând din sprâncene. 

— Eram sigură că pot să bat la uşă o veşnicie şi voi n-o 
să mă auziţi niciodată, cu muzica asta care nu încetează, 
zise Leonora intrând în cameră. Se aşeză la capătul patului 
cu atâta putere, încât lăsă impresia că a rupt un arc. Pe 


53 


urmă, aducându-şi aminte că Alison nu se simte bine, 
încercă să pară şi ea suferindă, fiindcă aşa îşi imagina ea 
purtarea potrivită în odaia unui bolnav. 

— Crezi că o să ajungi diseară? 

— Să ajung unde? 

— Vai, Doamne, Alison! La petrecerea mea! Am muncit 
ca un sclav în ultimele trei zile ca să pregătesc totul. Nu 
dau o petrecere ca asta decât de două ori pe an. 

— Fireşte, zise Alison. Doar că mi-a ieşit pentru o clipă 
din minte. 

— Ascultă! spuse Leonora, şi chipul ei proaspăt şi 
îmbujorat se aprinse brusc de nerăbdare. Dac-ai vedea cum 
arată bucătăria mea acum. Uite cum o să fie. Pun toate 
felurile pe masa din sufragerie şi toată lumea o să-i dea 
roată pur şi simplu şi o să ia. Am pregătit câteva bucăţi de 
şuncă de Virginia, un curcan uriaş, pui prăjit, friptură rece 
de porc tăiată felii, o mulţime de coaste la grătar şi tot soiul 
de mărunţişuri - ceapă murată, măsline şi ridichi. Şi chifle 
calde şi biscuiţi cu brânză aşezaţi din loc în loc. Sticla de 
punch e în colţ, iar pentru cei care preferă băutura simplă, 
am în bufet opt sferturi de Kentucky Bourbon, cinci de 
whisky şi cinci de scotch. Şi un animator din oraş o să vină 
să cânte la acordeon. 

— Dar cine naiba o să mănânce toată mâncarea? întrebă 
Alison, cu o uşoară grimasă de dezgust. 

— Gaşca veselă, zise Leonora plină de entuziasm. Am 
telefonat tuturor, începând cu soţia lui Old Sugar. 

„Old Sugar” era porecla pe care Leonora i-o născocise 
comandantului general al garnizoanei şi pe care o folosea şi 
în prezenţa lui. Şi cu generalul, cum făcea de altfel cu toţi 
bărbaţii, se purta frivol şi afectuos, iar acesta, asemeni 
celor mai mulţi ofiţeri din unitate, se supunea pe deplin 
dorințelor ei. Soţia generalului era foarte grasă, înceată, 
abundentă, şi nu-şi dădea seama de absolut nimic. 

— Unul dintre motivele pentru care am trecut pe-aici în 


54 


dimineaţa asta, zise Leonora, este să aflu dacă Anacleto ar 
vrea să servească punch-ul la petrecerea mea. 

— Va fi încântat să te ajute, răspunse Alison în locul lui. 

Anacleto, care stătea în prag, nu păru atât de încântat de 
idee. Îi aruncă lui Alison o căutătură plină de reproş şi se 
duse jos să vadă de prânz. 

— Cei doi fraţi ai lui Susie ajută la bucătărie şi, 
Dumnezeule, cât de mult poate să mănânce ceata aia! N- 
am mai văzut niciodată aşa ceva. Noi... 

— Apropo, zise Alison, Susie e măritată? 

— Doamne fereşte, nu! Nu vrea să aibă dea face cu 
bărbaţii. A fost violată când avea paisprezece ani şi n-a 
uitat niciodată. Dar de ce? 

— Mă întrebam fiindcă sunt aproape sigură că am văzut 
pe cineva intrând în casa ta prin spate târziu astă-noapte şi 
ieşind înainte de zori. 

— Ţi s-a părut doar, zise Leonora pe un ton liniştitor. O 
considera pe Alison complet nebună şi nu credea nici cea 
mai neînsemnată remarcă pe care o făcea aceasta. 

— Poate. 

Leonora era plictisită şi avea chef să meargă acasă. Cu 
toate acestea, credea că o vizită în vecini ar trebui să 
dureze cel puţin o oră, aşa că se supuse răbdătoare. Oftă şi 
se strădui din nou să pară cât de cât suferindă. Ideea ei 
era, atunci când nu o furau prea tare gândurile privitoare la 
mâncare şi la sport, că subiectul nimerit de discuţie în 
odaia unui bolnav e o relatare a altor boli. Ca toţi oamenii 
săraci cu duhul, avea o predilecție pentru subiectele care îţi 
îngheţau sângele în vine, pe care le putea încuraja sau 
abandona după placul inimii. Repertoriul său de tragedii se 
limita în cea mai mare parte la accidente violente din sport. 

— Ţi-am povestit despre fata de treisprezece ani care a 
venit cu noi la o vânătoare de vulpi ca hăitaş şi şi-a rupt 
gâtul? 

— Da, Leonora, zise Alison pe un ton de exasperare 


55 


reţinută. Mi-ai povestit fiecare detaliu înfiorător de cinci ori. 

— Te enervează? 

— La culme. 

— Hmmm, zise Leonora. Nu era defel tulburată de acest 
refuz, îşi aprinse calmă o ţigară. Să nu laşi vreodată pe 
cineva să-ţi spună că aşa se vânează vulpile. Eu ştiu. Am 
vânat în ambele feluri. Fii atentă, Alison! îşi mişca gura în 
mod exagerat şi vorbea cu un glas înadins încurajator de 
parcă i-ar fi vorbit unui copil mic. Ştii cum se vânează „ca 
mortul în păpuşoi”? 

— Le faci să se urce în copac. 

— În picioare, zise Leonora. Aşa se vânează vulpile. 
Unchiul ăsta al meu are o cabană la munte şi fraţii mei şi cu 
mine obişnuiam să mergem la el în vizită. Porneam cam 
şase oameni, cu crinii noştri, într-o seară friguroasă, după 
ce soarele apunea. Un băiat de culoare se ţinea după noi cu 
un ulcior de rachiu de porumb bun şi dulce, pe care-l ducea 
în spate. Dumnezeule, nici nu pot să-ţi spun cum era. Intr- 
un fel... Sentimentul era în ea, dar Leonora nu găsea 
cuvintele ca să-l exprime. 

— Pe urmă înghiţeam ultima duşcă la şase şi ne aşezam 
la micul dejun. Doamne! Toată lumea zicea că unchiul ăsta 
al meu era ciudat, dar cu siguranţă se pricepea grozav la 
gătit. După vânătoare ne aşezam la o masă încărcată cu 
icre, friptură de jambon, pui prăjit, biscuiţi laţi cât palma... 

După ce în sfârşit Leonora plecă, Alison se întrebă dacă 
să râdă sau să plângă; făcu şi una şi alta, mai degrabă 
isteric. Anacleto veni sus la ea şi nivelă cu grijă urma 
adâncă de la capătul patului, unde şezuse Leonora. 

— Am de gând să divorţez de maior, Anacleto, zise ea 
deodată după ce se opri din râs. O să-l anunţ diseară. 

După expresia de pe chipul lui Anacleto, nu putea şti 
dacă îl luase sau nu prin surprindere. El aşteptă un timp, 
apoi întrebă: 

— Şi unde-o să mergem după aceea, doamnă Alison? 


56 


Prin minte îi trecu o lungă panoramă cu planurile pe care 
şi le făcuse în timpul nopţilor de nesomn - să predea latina 
la vreun colegiu din oraş, să pescuiască crevete, să-l 
angajeze pe Anacleto la o muncă de jos, în timp ce ea 
stătea într-un internat, şi să coasă... Dar nu spuse decât: 

— În privinţa asta încă n-am luat o hotărâre. 

— Mă întreb, zise Anacleto gânditor, ce-o să facă soţii 
Penderton. 

— Nu e nevoie să te întrebi fiindcă nu e treaba noastră. 

Chipul micuţ al lui Anacleto era întunecat şi gânditor. 
Stătea în picioare cu mâna sprijinită de piciorul patului. Ea 
simţea că mai voia să o întrebe ceva şi îl privi aşteptând, 
într-un sfârşit, el întrebă plin de speranţă: - Credeţi că am 
putea locui la un hotel? 

După-amiază căpitanul Penderton se duse la grajduri 
pentru obişnuita plimbare călare. Soldatul Williams era încă 
la muncă, deşi în ziua aceea trebuia să primească liber de 
la ora patru. Când îi vorbi, căpitanul nu se uită în ochii 
tânărului, iar vocea îi era ascuţită şi arogantă. 

— Inşeuează-l pe Pasăre de Foc, calul doamnei 
Penderton. 

Soldatul Williams rămase nemişcat, cu privirea aţintită 
spre faţa albă şi încordată a căpitanului. 

— Ce a spus domnul căpitan? 

— Pasăre de Foc, repetă căpitanul. Calul doamnei 
Penderton. 

Ordinul acesta era unul neobişnuit. Căpitanul Penderton 
mai încălecase pe Pasăre de Foc doar de trei ori înainte, şi 
de fiecare dată soţia sa i se alăturase. Căpitanul nu avea 
calul său propriu, astfel că folosea caii grajdului, în vreme 
ce aştepta în curtea neîngrădită, căpitanul trăgea nervos de 
degetele de la mănuşă. Apoi, când Pasăre de Foc fu adus 
afara, nu se arătă mulţumit; soldatul Williams îi pusese 
şaua plată, de tip englezesc, a doamnei Penderton, pe când 
el prefera una militărească, Meclellan. Până ce se făcu 


57 


înlocuirea, căpitanul se uită în ochii rotunzi, violeţi, ai 
calului şi văzu acolo răsfrângerea lichidă a propriului său 
chip speriat. Până ce se urcă în sa, soldatul Williams ţinu de 
căpăstru. Căpitanul stătea încordat, cu fălcile strânse şi cu 
genunchii strângând şaua cu disperare. Soldatul rămase 
mai departe indiferent, fără să lase căpăstrul din mână. 

După un moment, căpitanul zise: 

— Soldat, vezi bine că m-am aşezat. Dă-i drumul! 

Soldatul Williams se dădu înapoi câţiva paşi. Căpitanul 
apucă strâns hăţurile şi îşi încorda coapsele. Nu se întâmplă 
nimic. Calul nu făcu un salt înainte şi nu se opinti în zăbală 
aşa cum făcea în fiecare dimineaţă cu doamna Penderton, 
ci aşteptă liniştit semnalul de pornire. Când căpitanul îşi 
dădu seama de asta, se însufleţi cuprins brusc de o bucurie 
vicioasă. „Aha”, îşi zise, „ea i-a domesticit inteligenţa, aşa 
cum ştiam că va face.” Căpitanul îşi înfipse călcâiele în 
coastele calului şi-l şfichiui cu cravaşa lui scurtă, împletită. 
Porniră la galop pe cărare. 

Era o după-amiază plăcută şi însorită. Aerul era 
revigorant, dulce-amărui de la mireasma coniferelor şi a 
frunzelor putrede. Niciun nor nu se zărea pe uriaşa 
întindere albastră a cerului. Deoarece în ziua aceea nu 
fusese scos la exerciţii, calul părea cam înnebunit de 
plăcerea de a galopa cu o libertate neîngrădită. Asemeni 
mai tuturor cailor, şi Pasăre de Foc se dovedea greu de 
stăpânit dacă i se dădea Mu liber de îndată ce păşea afară 
din păşune. Căpitanul ştia asta; în consecinţă, următoarea 
mişcare pe care o făcu fu una extrem de curioasă. Galopau 
cadenţat de circa trei sferturi de milă, când dintr-odată, 
fără nicio încordare preliminară a hăţurilor, căpitanul smuci 
brusc calul. Trase hăţurile cu o duritate neaşteptată, aşa 
încât Pasăre de Foc îşi pierdu echilibrul, calcă într-o parte 
cu stângăcie şi se cabra. Apoi rămase aproape nemişcat, 
surprins, dar docil. Căpitanul nu mai putea de mulţumire. 

Manevra aceasta se repetă de două ori. Căpitanul îi lăsa 


58 


frâu liber calului doar atât cât să-i trezească bucuria 
libertăţii, pe urmă îl oprea brusc fără niciun avertisment. 
Acest soi de comportament nu constituia o noutate pentru 
căpitan, în multe împrejurări ale vieţii, se supusese unei 
sumedenii de mici penitenţe bizare şi secrete, pe care i-ar fi 
venit greu să le explice altora. 

A treia oară calul se opri ca de obicei, dar în acest 
moment se petrecu ceva care îl tulbură pe căpitan atât de 
mult, încât toată mulţumirea îi pieri fără veste. Cum 
stăteau nemişcaţi, singuri pe cărare, calul îşi întoarse încet 
căpăţâna şi se uită ţintă la chipul căpitanului. Apoi îşi lăsă 
domol capul în pământ cu urechile aplecate pe spate. 

Căpitanul simţi dintr-odată că avea să fie aruncat din şa, 
şi nu numai aruncat, ci omorât. Căpitanul se temuse 
întotdeauna de cai: călărea doar pentru că aşa se obişnuia 
şi pentru că asta reprezenta încă una dintre metodele sale 
de tortură. Poruncise să-i fie înlocuită şaua confortabilă a 
soţiei sale cu aspra Meclellan din pricină că arcul ridicat îi 
permitea să se prindă de ceva în caz de urgenţă. Acum 
şedea ţeapăn, încercând să se ţină de şa şi de hăţuri în 
acelaşi timp. Apoi fu atât de convins că-l paşte o 
nenorocire, încât cedă cu totul dinainte, îşi lăsă picioarele 
să alunece din scăriţe, îşi duse mâinile la faţă şi se uită în 
jur pentru a-şi da seama unde avea să cadă. Totuşi 
momentul acesta de slăbiciune ţinu foarte puţin. Când, în 
cele din urmă, înţelese că n-avea să fie aruncat din şa, un 
măreț simţământ de triumf puse stăpânire pe el. Porniră din 
nou la galop. 

Cărarea îi purtase neabătut spre înălţimi, cu pădurea 
mărginind-o de o parte şi de alta. Acum se apropiară de 
panta de pe care se puteau vedea mile întregi de 
rezervaţie. Departe în zare, pădurea verde de conifere 
trasa o linie întunecată pe fundalul cerului strălucitor de 
toamnă. Mut de uimire în faţa splendidei privelişti, 
căpitanul se gândi să facă un mic popas şi trase de hăţuri, 


59 


în acest moment însă, avu loc o întâmplare complet 
neprevăzută, un incident care l-ar fi putut costa viaţa, încă 
alergau în viteză când ajunseră în vârful crestei. Punct în 
care, pe neaşteptate şi cu viteza unui demon, calul se 
abătu în partea stângă şi plonja pe povârnişul digului. 

Căpitanul rămase atât de surprins, încât alunecă din şa. 
Fu azvârlit în fată pe grumazul calului şi picioarele i se 
bălăbăniră, ieşite din scăriţe. Izbuti oarecum să-şi menţină 
echilibrul. Cu o mână înfiptă în coama calului şi cu cealaltă 
prinzând fără putere hăţurile, reuşi să alunece la loc în şa. 
Dar mai mult nu fu în stare să facă. Alergau cu o viteză atât 
de ameţitoare, încât capul i se învârteji când deschise ochii. 
Nu izbutea să-şi găsească o poziţie destul de fermă pentru 
a stăpâni hăţurile. Şi, într-un singur moment decisiv, îşi 
dădu seama că şi dacă ar fi reuşit, lucrul acesta ar fi fost în 
zadar; nu poseda forţa necesară pentru a opri calul. Fiecare 
muşchi, fiecare nerv din trupul lui erau încordate asupra 
unui singur ţel - să rămână în şa. Cu viteza vestitului 
strămoş de curse al lui Pasăre de Foc, zburau peste spaţiul 
vast, deschis, al pajiştii care despărţea râpa de pădure, în 
lumina soarelui, iarba avea licăriri de bronz şi aramă. Apoi, 
dintr-odată, căpitanul simţi cum o penumbră verde se 
aşterne peste ei şi îşi dădu seama că pătrunseseră în 
pădure printr-o potecă îngustă. Chiar şi după ce lăsă în 
urmă spaţiul deschis, calul nu dădea semne că vrea să 
încetinească viteza. Buimac, căpitanul stătea pe jumătate 
ghemuit. Un spin de copac îi sfâşie obrazul stâng. Căpitanul 
nu simţi nicio durere, însă văzu limpede sângele fierbinte şi 
stacojiu picurându-i pe braţ. Se strânse atât de tare încât 
partea dreaptă a feţei i se frecă de grumazul calului, 
acoperit cu păr scurt şi ţepos. Agăţându-se cu disperare de 
coamă, de hăţuri şi de arcul şeii, nu mai îndrăzni să-şi ridice 
capul de frică să nu i-l spargă vreo creangă de copac. 

Două vorbe erau în inima căpitanului. Le rosti mut cu 
buzele tremurânde, căci nu mai avea aer nici pentru o 


60 


şoaptă: 

— Sunt pierdut. 

Şi renunțând la viaţă, căpitanul începu deodată să 
trăiască. O bucurie imensă şi nebună creştea în el. Era o 
emoție ivită la fel de neaşteptat ca şi plonjonul calului când 
ţâşnise ca din puşcă şi pe care căpitanul n-o mai încercase 
niciodată. Ochii, pe jumătate deschişi, îi luceau sticloşi, ca 
în delir, însă prinseră brusc să vadă ceea ce nu mai 
văzuseră niciodată înainte. Lumea era un caleidoscop şi 
fiecare din nenumăratele imagini pe care căpitanul le 
vedea i se imprima în minte cu o vivacitate arzătoare. Pe 
pământ, pe jumătate îngropată în frunze, se zărea o mică 
floare, de un alb orbitor şi minunat împodobită. Un con 
tepos de brad, zborul unei păsări în înaltul cerului albastru 
şi bătut de vânt, o rază incandescentă de soare în 
semiîntunericul verde - toate acestea i se arătau 
căpitanului parcă pentru prima oară în viaţă. Era conştient 
de existenta aerului pur, pătrunzător şi simţea minunea 
propriului său trup încordat, inima lui truditoare şi miracolul 
sângelui, al muşchilor, al nervilor şi-al oaselor. Acum 
căpitanul nu mai era deloc îngrozit; se înălţase până la 
nivelul rar atins al conştiinţei în care misticul simte că 
pământul e una cu el şi că el e una cu pământul. În vreme 
ce se agăța cu stângăcie de calul aprig, pe gura 
însângerată a căpitanului se ivi o grimasă de extaz. 

Cât de mult dură această goană dementă - căpitanul n- 
avea să ştie niciodată. Spre sfârşit, îşi dădu seama că 
ieşiseră din pădure şi galopau pe un câmp deschis. | se 
păru că zăreşte cu coada ochiului un om întins pe o piatră 
la soare şi un cal care păştea. Imaginea asta nu-l surprinse 
şi într-o clipă fu uitată. Singurul lucru care îl preocupa acum 
pe căpitan era faptul că, pe când intrau din nou în pădure, 
calul începu să dea semne de oboseală, într-o izbucnire de 
spaimă, căpitanul îşi spuse: „Când asta se va termina, totul 
o să fie încheiat pentru mine.”... 


61 


Istovit, calul încetini la trap şi în cele din urmă se opri de 
tot. Căpitanul se ridică în şa şi privi de jur-împrejur. Când 
plesni calul peste faţă cu hăţurile, se mai poticniră vreo 
câţiva paşi. Apoi căpitanul reuşi să-l facă să nu mai 
înainteze.  Tremurând,  descăleca, încet, cu mişcări 
mecanice, îl legă de un copac. Rupse o nuia lungă şi cu 
ultimele puteri se porni să şfichiuiască animalul cu 
sălbăticie. Răsuflând greu, cu părul întunecat şi încâlcit de 
sudoare, calul se dădu la început îndărătnic după copac. 
Căpitanul continua să-l lovească. Apoi, într-un sfârşit, calul 
rămase nemişcat şi scoase un oftat întretăiat. O baltă de 
sudoare acoperea covorul de conuri de sub el, iar căpăţâna 
îi atârna. Căpitanul aruncă nuiaua. Era mânjit de sânge şi o 
erupție pricinuită de părul ţepos al calului îi apăruse pe faţă 
şi pe gât. Furia nu i se potolise şi de-abia se mai ţinea pe 
picioare de oboseală. Căzu la pământ şi zăcu într-o poziţie 
ciudată cu capul în mâini. Acolo, în pădure, văzut de 
departe, căpitanul semăna cu o păpuşă stricată, azvârlită la 
gunoi. Plângea în hohote. 

Pentru scurt timp, căpitanul îşi pierdu cunoştinţa. Apoi, în 
timp ce se trezea din leşin, avu o viziune a trecutului. 
Privea înapoi la anii din urma lui aşa cum cineva se uită 
pierdut la o imagine tremurată de pe fundul unei fântâni. Îşi 
aduse aminte de copilărie. Fusese crescut de cinci mătuşi 
rămase fete bătrâne Numai în momentele când se aflau 
singure mătuşile erau înverşunate; în rest râdeau mult şi 
mai mereu pregăteau picnicuri, excursii încărcate şi mese 
de duminică la care invitau alte fete bătrâne. Totuşi îl 
folosiseră pe micul băiat ca pe un soi de punct de sprijin 
care să le poarte povara propriilor cruci grele. Căpitanul nu 
cunoscuse niciodată dragostea adevărată. Mătuşile îl 
cocoloşeau cu o exuberanţă sentimentală şi, în lipsă de 
ceva mai bun, el le răspundea cu aceeaşi monedă falsă, în 
plus, căpitanul se trăgea din Sud şi mătuşile nu i-au 
îngăduit niciodată să uite asta. Din partea mamei, era 


62 


descendentul hughenoţilor care au părăsit Franţa în secolul 
al şaptesprezecelea, au trăit în Haiti până la marea creştere 
demografică, iar apoi au fost plantatori în Georgia înainte 
de Războiul Civil. Purta cu el o istorie de splendoare 
barbară, sărăcie ruinătoare şi trufie de familie. Dar 
generaţia actuală nu înfăptuise prea multe; singurul văr 
primar al căpitanului era poliţai în Nashville. Fiind un mare 
snob şi lipsit de mândrie adevărată, căpitanul făcea prea 
mult caz de trecutul pierdut. 

Căpitanul lovi cu picioarele în grămada de ace uscate de 
pin şi suspină cu un vaiet adânc ce răsună subţire în 
pădure. Apoi, dintr-odată, rămase tăcut şi nemişcat. O 
presimţire ciudată, care îl încerca de o bucată de vreme, 
prinse brusc formă. Era convins că lângă el se află cineva. 
Cu mare efort, se întoarse pe spate în partea cealaltă. 

În primul moment, nu-i veni să-şi creadă ochilor. La doi 
iarzi de el, sprijinit de un stejar, tânărul soldat al cărui chip 
îi era atât de nesuferit stătea şi se uita în jos la el. Era gol 
puşcă. Trupul lui zvelt strălucea în soarele care se apropia 
de apus. Il ţintui pe căpitan cu nişte ochi maţi, impersonali 
de parcă s-ar fi uitat la vreo insectă pe care n-o mai văzuse 
niciodată. Căpitanul era prea înmărmurit de uimire ca să 
facă vreo mişcare, încercă să vorbească, dar din gâtlej îi 
ieşi doar un horcăit uscat. După ce îl cercetă cu atenţie, 
soldatul îşi întoarse ochii spre cal. Pasăre de Foc era încă 
ud leoarcă de sudoare şi pe crupă se zăreau lovituri de bici. 
Intr-o singură după-amiază, calul părea să se fi preschimbat 
dintr-un pur sânge într-o mârţoagă bună de înhămat la 
plug. 

Căpitanul zăcea între soldat şi cal. Bărbatul dezbrăcat nu 
se sinchisi să ocolească trupul întins la pământ. Se 
desprinse de lângă copac şi păşi uşor peste ofiţer. 
Căpitanul zări de aproape, într-o străfulgerare, piciorul 
desculţ al tânărului soldat; era subţire şi fin alcătuit, cu 
scobitura gleznei străbătută de vene albastre. Soldatul 


63 


dezlegă calul şi îşi plimbă mâna pe botul lui cu un gest 
drăgăstos. Apoi, fără să arunce vreo privire spre căpitan, 
mână calul în inima pădurii dese. 

Totul se petrecuse atât de repede încât căpitanul nu 
apucase să se ridice sau să rostească vreun cuvânt. In 
primele clipe, nu fu în stare să simtă nimic altceva decât 
uimire. Medita la croiala din linii pure a trupului tânăr. 
Strigă ceva nearticulat şi nu primi niciun răspuns, îl 
cuprinse furia. Simţi un val de ură fată de soldat, la fel de 
năvalnic ca şi bucuria pe care o trăise călare pe aprigul 
Pasăre de Foc. Toate umilinţele, invidiile şi temerile din 
viaţa sa ieşiră la suprafaţă odată cu sentimentul acesta de 
ură copleşitoare. Căpitanul se ridică în picioare poticnindu- 
se şi porni orbeşte prin pădurea tot mai întunecată. 

Habar n-avea unde se afla sau cât de mult se 
îndepărtase de unitate, în cap i se învălmăşeau o mulţime 
de planuri viclene prin care râvnea să-i provoace suferinţă 
soldatului, în străfundul inimii, căpitanul ştia că răbufnirea 
aceasta de ură, la fel de pasională ca şi iubirea, avea să-l 
urmărească pentru tot restul vieţii. 

După ce îşi târşâise paşii multă vreme, când noaptea 
coborâse peste aproape întreaga fire, se trezi înaintând pe 
o cărare cunoscută. 

Petrecerea soţilor Penderton începu la şapte, dar o 
jumătate de oră mai târziu, camerele de la stradă gemeau 
de lume. Leonora, impunătoare într-o rochie de catifea alb- 
gălbuie, primi oaspeţii de una singură. La întrebările cu 
privire la absenţa amfitrionului, răspunse că, să-l ia naiba, 
habar n-avea unde era - poate că fugise de-acasă. Toţi cei 
de faţă se amuzară copios şi preluară la rândul lor 
explicaţia Leonorei - şi-i imaginau pe căpitan trăgându-şi 
picioarele după el, cu un băț pe umăr şi cu însemnările sale 
înfăşurate într-o basma roşie. Plănuise să meargă în oraş 
după plimbarea călare şi pesemne că avea probleme cu 
maşina. 


64 


Masa lungă din sufragerie era mai mult decât 
îmbelşugată şi împovărată de bucate. Aerul devenise atât 
de gros din pricina miresmei de şuncă, grătare şi whisky, 
încât aproape că puteai să-l mănânci cu lingura. Din salon 
răzbătea sunetul acordeonului, sporit din când în când cu 
frânturi de cântec intonate pe un ton fals. Se părea că 
bufetul era locul cel mai vesel. Anacleto, într-o ţinută 
impresionantă, umplea cu zgârcenie cupele cu punch, doar 
pe jumătate, şi nu se grăbea deloc. După ce îl zări pe 
locotenentul Weincheck, stând singur lângă uşa de la 
intrare, fu ocupat timp de cincisprezece minute să 
pescuiască fiecare cireaşă şi bucată de ananas, lăsând apoi 
o duzină de ofiţeri să aştepte pentru a-i oferi aleasa licoare 
bătrânului locotenent. Se purtau atâtea discuţii însufleţite, 
că era imposibil să urmăreşti firul vreuneia. Se vorbea 
despre noile fonduri alocate de către guvern armatei şi se 
bârfea despre o sinucidere recentă. Dincolo de zarva 
generală şi însoţită de priviri prudente care-l căutau pe 
maiorul Langdon, o glumă se strecură printre cei aflaţi la 
petrecere - o poveste care insinua că micul filipinez 
parfuma cu grijă mostra de pipi a lui Alison Langdon înainte 
să o ducă la spital pentru analize. Aglomeraţia începea să 
aibă efecte dezastruoase. O tartă alunecase deja de pe un 
platou şi, fără ca nimeni să bage de seamă, fusese luată pe 
tălpi şi dusă până la jumătatea scărilor. 

Leonora era într-o dispoziţie excelentă, îşi pregătise o 
formulă veselă de întâmpinare pentru toată lumea, iar pe 
colonelul intendent, un vechi favorit al ei, îl bătea uşor pe 
vârful cheliei. La un moment dat, părăsi holul ca să ducă 
personal un pahar cu băutură tânărului animator din oraş, 
care cânta la acordeon. 

— Dumnezeule! Ce talent are băiatul ăsta! zise ea. Zău, 
e în stare să cânte orice i-ai fredona! „Oh Pretty Red Wing” 
- orice! 

— E într-adevăr minunat, aprobă maiorul Langdon şi se 


65 


uită la grupul adunat în jurul instrumentistului. Soţia mea 
se topeşte după chestii clasice - ştii, Bach - şi tot restul. 
Dar pentru mine e ca şi cum aş înghiţi o mână de râme. Să 
luăm „Valsul Văduvei Vesele” - acesta e genul de piese 
care-mi plac. Refrene melodioase! 

Valsul plutitor, laolaltă cu sosirea generalului, mai linişti 
puţin larma. Leonora se simţea atât de bine la propria ei 
petrecere, încât numai după ora opt începu să-şi facă griji 
pentru soţul ei. Absența prelungită a gazdei îi uimise deja 
peste măsură pe aproape toţi invitaţii, îi cuprinsese chiar şi 
o stare de frenezie la gândul că ar fi fost cu putinţă să se 
producă un accident sau să izbucnească vreun scandal 
neprevăzut, în consecinţă, până şi cei care sosiseră primii 
înclinau să stea mai mult decât se obişnuia la o astfel de 
afacere de du-te-vino; casa era atât de aglomerată că 
trebuia să fii dotat cu un dezvoltat simţ al strategiei ca să 
treci dintr-o cameră în alta. 

Între timp, căpitanul Penderton aştepta la intrarea 
drumului pentru călăreţi cu un lampas în mână şi cu 
sergentul aflat de serviciu la grajduri. Sosise la unitate la 
mult timp după căderea nopţii şi povestea pe care le-o 
servise era că armăsarul îl aruncase din şa şi fugise. 
Nădăjduiau că Pasăre de Foc avea să găsească drumul 
înapoi. Căpitanul îşi spălase faţa rănită, roşie de spuzeală, 
după care se dusese cu maşina la spital, unde se pricopsise 
cu trei copci în obraz. Dar nu putea să meargă acasă. Nu 
numai că-i lipsea curajul de a da ochii cu Leonora până ce 
nu-l ştia pe armăsar la locul lui în grajd - însă adevăratul 
motiv era că îl aştepta pe omul pe care îl ura. Noaptea era 
blândă, strălucitoare, iar luna se afla în al treilea pătrar. 

La ora nouă, auziră în depărtare sunetul copitelor, 
apropiindu-se fără grabă. Curând, au putut desluşi figurile 
obosite, ascunse în umbră ale soldatului Williams şi ale 
celor doi cai. Soldatul îi ducea pe amândoi de căpăstru. 
Clipind un pic ameţit, se dădu mai aproape de lampas. 


66 


Aruncă spre chipul căpitanului o căutătură atât de lungă 
încât sergentul se cutremură. Nu ştia cum să procedeze, 
aşa că îl lăsă pe căpitan să rezolve situaţia. Căpitanul era 
tăcut, însă pleoapele îi zvâcneau şi gura dureroasă îi 
tremura, îl urmă pe soldatul Williams la grajduri. Tânărul 
soldat le dădu terci cailor şi îi ţesălă. Nu scotea o vorbă, iar 
căpitanul stătea lângă staul şi îl privea. Se uită la mâinile 
frumoase, îndemânatice şi la rotunjimea blândă a gâtului. 
Căpitanul se simţea copleşit de un sentiment în acelaşi 
timp de repulsie şi de fascinaţie - era ca şi cum el şi tânărul 
soldat s-ar fi luat la trântă goi, corp la corp, într-o luptă pe 
viaţă şi pe moarte, îşi simţea muşchii încordaţi ai coapselor 
atât de slăbiţi, că de-abia se putea ţine pe picioare. Ochii 
săi, sub pleoapele care îi zvâcneau, ardeau ca nişte flăcări 
albăstrui. Soldatul îşi termină în linişte treaba şi părăsi 
grajdul. Căpitanul se luă pe urmele lui şi rămase urmărindu- 
| cu privirea cum se îndepărta în noapte. Nu schimbaseră 
nicio vorbă. 

Doar când se urcă în maşină, căpitanul îşi aduse aminte 
de petrecerea de la el de acasă. 

Anacleto nu veni acasă până noaptea târziu. Stătea în 
pragul uşii de la camera lui Alison arătând destul de palid şi 
vlăguit, căci aglomeraţia îl istovea din cale-afară. 

— Oh, zise el pe un ton filosofic, lumea e plină până la 
refuz cu prea mulţi oameni. 

Alison îşi dădu seama totuşi, după o uitătură fugară în 
ochii lui, că ceva se întâmplase. Anacleto intră în baie şi îşi 
suflecă mânecile cămăşii galbene de pânză ca să se spele 
pe mâini. 

— Locotenentul Weincheck a trecut să vă vadă? 

— Da, m-a vizitat de puţin timp. 

Locotenentul se simţise deprimat. Ea îl trimise jos după o 
sticlă de cherry. Apoi, după ce băură vinul, el se aşeză 
lângă pat cu tabla de şah pe genunchi şi jucară o partidă de 
bancă rusească. Ea îşi dădu seama prea târziu că fusese 


67 


extrem de neinspirată să propună jocul acela, fiindcă 
locotenentul de-abia reuşea să priceapă ce cărţi are şi 
încerca să-şi ascundă de ochii ei neputinta. 

— Tocmai a aflat că n-a trecut de comisia medicală, zise 
ea. În scurt timp, o să i se facă formele de pensionare. 

— Tt! Ce păcat! După care, Anacleto adăugă: în acelaşi 
timp, aş fi bucuros dacă aş fi în locul lui. 

Doctorul îi prescrisese o nouă reţetă în acea după-amiază 
şi în oglinda din baie ea îl zări pe Anacleto cercetând cu 
grijă sticla şi apoi luând o înghiţitură înainte să măsoare 
cantitatea potrivită pentru ea. Judecând după expresia 
feţei, gustul nu-l încântă prea tare. Dar zâmbi vesel când se 
întoarse în cameră. 

— N-aţi mai fost niciodată la o asemenea petrecere! 
exclamă el. Ce constelație! 

— Consternare, Anacleto. 

— În orice caz, a fost prăpăd. Căpitanul Penderton a 
întârziat două ore la propria lui petrecere. Pe urmă, când a 
intrat pe uşă, am crezut că a fost devorat pe jumătate de 
vreun leu. Calul l-a aruncat într-un tufiş de coacăze negre şi 
a fugit. N-aţi mai văzut o asemenea arătare. 

— Şi-a rupt vreun os? 

— Mie mi s-a părut că şi-a rupt spinarea, zise Anacleto, 
cu un dram de satisfacţie. Dar se ţinea destul de bine pe 
picioare - s-a dus sus şi şi-a pus toaleta de seară şi s-a 
străduit să nu pară deloc supărat. Acum toată lumea a 
plecat în afară de maior şi de colonelul cu păr roşu a cărui 
soţie arată ca o terfelită. 

— Anacleto, îl avertiză ea cu blândeţe. Anacleto folosi de 
câteva ori termenul „terfelită” până ca ea să priceapă 
sensul. La început, se gândi că ar putea fi un termen 
regional, apoi însă, într-un sfârşit, îi trăsni prin minte că el 
voia să spună „târfă”. 

Anacleto ridică din umeri, apoi se întoarse deodată spre 
ea, cu faţa îmbujorată. 


68 


— Urăsc oamenii! rosti cu vehemenţă. La petrecere 
cineva a făcut o glumă, fără să ştie că eram prin preajmă. 
Şi a fost vulgară şi insultătoare şi neadevărată! 

— Ce vrei să spui? 

— N-o să v-o repet şi dumneavoastră. 

— Păi, s-o lăsăm baltă atunci, zise ea. Du-te la culcare şi 
trage un somn pe cinste. 

Pe Alison o îngrijora izbucnirea lui Anacleto. | se părea că 
nici ei nu-i sunt dragi oamenii. Toţi cei pe care-i cunoscuse 
în ultimii cinci ani aveau ceva neplăcut - adică toţi în afară 
de Weincheck şi, fireşte, de Anacleto şi micuța Catherine. 
Morris Langdon, cu stilul său necioplit, era atât de stupid şi 
de rău la inimă cât putea un bărbat să fie. Leonora nu era 
nimic altceva decât un animal. lar cleptomanul de Weldon 
Penderton era în fond un depravat incurabil. Ce adunătură! 
Se detesta până şi pe sine însăşi. Dacă n-ar fi fost la mijloc 
toată această sordidă amânare şi dacă ar fi avut măcar o 
fărâmă de demnitate, ea şi Anacleto nu s-ar mai fi aflat în 
seara aceasta aici. 

Îşi întoarse chipul spre fereastră şi privi afară în noapte. 
Se iscase o rafală de vânt, iar la parter un oblon slăbit se 
izbea în zidul lateral al casei. Stinse lumina ca să se poată 
uita pe fereastră. Orion se vedea minunat de limpede şi de 
strălucitor în noaptea aceasta, în pădure vârfurile copacilor 
se legănau în adierea vântului ca nişte valuri întunecate. In 
acel moment, aruncă o privire spre casa soţilor Penderton 
şi zări un om stând iarăşi la marginea pădurii. Omul era 
ascuns în spatele copacilor, dar umbra lui se proiecta cu 
claritate pe iarba pajiştii. Nu putea să distingă trăsăturile 
acelei persoane, dar acum era absolut sigură că un bărbat 
stătea acolo la pândă. Îl urmări cu privirea timp de zece 
minute, douăzeci de minute, o jumătate de oră. Nu se 
mişca, îi provocă un soc atât de cumplit încât i se năzări că 
pesemne chiar îşi ieşise din minţi, închise ochii şi numără 
de şapte ori până la două sute optzeci. Apoi, când privi din 


69 


nou într-acolo, umbra dispăruse. 

Soţul ei ciocăni la uşă. Neprimind niciun răspuns, apăsă 
clanţa cu grijă şi îşi vâri capul înăuntru. 

— Dormi, draga mea? întrebă cu un glas îndeajuns de 
puternic ca să trezească pe oricine. 

— Da, răspunse ea cu amărăciune. Dorm tun. 

Maiorul, năucit, nu ştia dacă trebuie să închidă uşa sau 
să intre. După mirosul care se răspândi în cameră, ea simţi 
că vizitase frecvent bufetul Leonorei. 

— Mâine o să-ţi spun ceva, îl anunţă. Ar trebui să 
bănuieşti despre ce e vorba. Aşa că pregăteşte-te. 

— N-am nici cea mai vagă idee despre ce-ar putea fi 
vorba, zise maiorul neajutorat. Am greşit cu ceva? Preţ de 
câteva clipe, îşi revăzu comportamentul din ultima vreme. 
Dar dacă e vorba de bani pentru vreo toană, să ştii că n- 
am. Am pierdut un pariu la un meci de fotbal şi hrana 
pentru cal. 

Uşa se închise cu multă grijă. 


Era trecut de miezul nopţii şi ea rămăsese din nou 
singură. Ceasurile acestea, de la douăsprezece până în zori, 
erau de fiecare dată îngrozitoare. Dacă i-ar fi spus vreodată 
lui Morris că nu dormise deloc, el, fireşte, n-ar fi crezut-o. 
Nu credea nici că e bolnavă. Cu patru ani în urmă, când 
sănătatea ei o luase pentru prima oară razna, se arătase 
alarmat de starea ei. Dar când o nenorocire veni una după 
alta - emfizem, probleme cu rinichii şi acum boala asta de 
inimă - el cedase nervos şi sfârşise prin a nu-i mai da deloc 
crezare. Considera totul o prefăcătorie ipohondră de care 
ea se folosea pentru a se eschiva de la obligaţiile pe care le 
avea - adică rutina sporturilor şi a petrecerilor pe care el le 
considera potrivite pentru ea. În acelaşi fel, e mai înţelept 
să-i oferi unei gazde o singură scuză hotărâtă, fiindcă dacă 
refuzi invocând mai multe motive, nu contează cât de 
întemeiate ar fi, gazda n-o să te creadă, îl auzi pe soţul ei 


70 


plimbându-se prin camera lui de pe cealaltă parte a holului 
şi purtând cu sine însuşi o lungă conversaţie didactică. 
Aprinse veioza şi începu să citească. 

Pe la două dimineaţa i se năzări că avea să moară în 
noaptea aceea. Şedea sprijinită de perne în pat, o femeie 
tânără cu un chip deja uscat şi îmbătrânit, privind 
neliniştită dintr-un colţ al peretelui în celălalt, îşi legăna 
capul cu un mic gest bizar, ridicându-şi bărbia şi mişcând-o 
lateral, ca şi cum ar fi sufocat-o ceva. Odaia tăcută îi părea 
plină de sunete discordante. Apa picura în vasul chiuvetei 
din baie. Ceasul de pe poliţa căminului, un vechi ceasornic 
cu pendulă, cu lebede albe şi aurii pictate pe sticla 
carcasei, ticăia cu un sunet ruginit. Însă al treilea dintre 
aceste sunete, cel mai puternic şi care o deranja cel mai 
tare, era bătaia propriei sale inimi. În fiinţa ei se dezlănţuise 
un zbucium intens. Inima părea să-i sară din piept în volute 
- bătea cu repeziciune, ca paşii cuiva care aleargă, făcea 
un salt şi apoi cădea cu o bufnitură violentă ce o umplea de 
groază. Cu mişcări încete, prudente, Alison deschise 
sertarul noptierei şi îşi scoase lucrul de mână. „Trebuie să 
mă gândesc la ceva plăcut”, îşi spuse cu înţelepciune. 

Se întoarse cu gândul în trecut, la perioada cea mai 
fericită din viaţa ei. Avea douăzeci şi unu de ani şi de cinci 
luni încerca să le înveţe puţin Cicero şi Virgil pe fetele dintr- 
un internat. Apoi când sosi vacanţa, ea se afla la New York 
cu două sute de dolari în portofel. Se urcă într-un autobuz şi 
o porni spre nord, fără să aibă nici cea mai vagă idee unde 
mergea. Şi undeva, în Vermont, ajunse într-un sat plăcut la 
vedere, cobori şi în câteva zile găsi de închiriat o micuță 
colibă, în pădure, îşi adusese pisoiul, Petroniu, cu ea - şi 
înainte de sfârşitul verii fu obligată să-i adauge numelui o 
terminaţie de feminin, fiindcă... pisoiul îi fată pe 
neaşteptate pisoiaşi. Câţiva câini de vânătoare rătăciţi se 
împrieteniră cu ei şi o dată pe săptămână se ducea în sat 
ca să cumpere conserve cu alimente pentru pisici, pentru 


71 


câini şi pentru ea însăşi. Dimineaţa şi seara, în fiecare zi a 
acelei veri plăcute, avea la masă mâncarea ei preferată - 
chili con carne, zwieback şi ceai. După-amiezile tăia lemne 
pentru foc şi noaptea stătea în bucătărie cu picioarele pe 
cuptor şi citea sau cânta singură. 

Buzele palide şi crăpate ale lui Alison rosteau cuvinte 
şoptite, iar ea fixa cu luare-aminte scara aflată la piciorul 
patului. Deodată lăsă andrelele să-i cadă din mină şi îşi ţinu 
răsuflarea. Inima încetase să-i bată. Odaia era tăcută ca un 
cavou şi ea rămase în aşteptare cu gura deschisă şi capul 
răsucindu-i-se într-o parte şi-n alta, pe pernă. Era 
înspăimântată, însă atunci când încercă să strige şi să 
spargă tăcerea aceasta mormântală, niciun sunet nu-i ieşi 
din gură. 

Liniştea fu întreruptă de o uşoară bătaie în uşă, pe care 
însă n-o auzi. Nici nu băgă de seamă, preţ de câteva clipe, 
că Anacleto intrase în cameră şi îi ţinea mâna într-a lui. 
După tăcerea lungă, cumplită (şi durase fără îndoială mai 
mult de un minut), inima ei îşi reluă bătăile; faldurile 
cămăşii de noapte îi fluturau uşor pe piept. 

— Nu vă distraţi bine? întrebă Anacleto cu un glas mic, 
vesel şi încurajator. Dar chipul lui, în timp ce se uita în jos la 
ea, schiţa aceeaşi grimasă bolnăvicioasă care se zărea şi pe 
chipul ei - cu buza de sus trasă cu asprime înapoi peste 
dinţi. 

— Am fost atât de speriată, spuse ea. S-a întâmplat 
ceva? 

— Nu s-a întâmplat nimic. Dar nu s-ar zice. îşi scoase 
batista din buzunarul bluzei şi o înmuie într-un pahar cu 
apă ca să o tamponeze pe frunte. Mă duc jos să-mi aduc 
catrafusele şi rămân cu dumneavoastră până o să puteţi 
adormi. 

Laolaltă cu acuarelele, aduse şi o tavă pe care se găseau 
două ceşti cu Ovaltin fierbinte. Făcu focul şi întinse o masă 
de joc în faţa şemineului. Prezenţa lui aici era atât de 


72 


liniştitoare, încât ea simţi nevoia să suspine de uşurare. 
După ce îi întinse tava, el se aşeză tihnit la masă şi începu 
să bea fără grabă din ceaşca de Ovaltin, cu înghiţituri mici, 
apreciative. Acesta era unul dintre lucrurile pe care ea le 
îndrăgea cel mai mult la Anacleto; se pricepea de minune 
să facă un soi de sărbătoare din aproape fiecare prilej. Nu 
se purta ca şi cum numai din mărinimie şi-ar fi părăsit 
culcuşul în puterea nopţii ca să vegheze o femeie bolnavă, 
ci de parcă de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni şi-ar fi ales 
această oră anume pentru vreo petrecere foarte specială. 
Ori de câte ori erau obligaţi să facă fată vreunei situaţii 
neplăcute, el reuşea să-i adauge la final o mică surpriză. lar 
acum şedea cu un şervet alb peste genunchii săi încrucişaţi 
şi sorbea Ovaltinul cu atâta fast, de parcă ceaşca ar fi fost 
umplută cu vin ales, deşi îi detesta gustul aproape la fel de 
mult cât îi displăcea şi ei, şi îl adusese doar pentru că era 
cu totul vrăjit de promisiunile frumoase de pe eticheta 
cutiei. 

— Ţi-e somn? întrebă ea.. 

— Deloc, însă numai la rostirea cuvântului „somn” se 
simţi atât de istovit, încât nu se putu abţine să nu caşte. 
Credincios, se întoarse şi se strădui să pară că îşi 
deschisese gura ca să îşi atingă cu degetul una dintre noile 
sale măsele de minte. Am tras un pui de somn după-amiază 
şi apoi am dormit câteva ore şi în noaptea asta. Am visat-o 
pe Catherine. 

Alison nu se putea gândi niciodată la copilul ei fără să 
încerce o emotie atât de încărcată cu dragoste şi suferinţă, 
încât o simţea ca pe o povară insuportabilă ce o apăsa pe 
piept. Nu era adevărat că timpul putea alina durerea 
ascuţită a acestei pierderi. Acum avea mai mult control 
asupra ei înseşi, dar asta era tot. Pentru o vreme, după 
acele opt luni de bucurie, încordare şi suferinţă, fu aproape 
neschimbată. Catherine fusese îngropată în cimitirul unităţii 
în care erau încartiruiţi atunci. Şi multă vreme o obsedase 


73 


imaginea puternică, morbidă a acelui trup mic aflat în 
mormânt. Plăsmuirile cumplite despre descompunere şi 
acel schelet mic şi singuratic o aduseră într-un asemenea 
hal încât, în cele din urmă, după o grămadă de birocraţie, 
deshumase  coşciugul. Dusese rămăşiţele trupului la 
crematoriul din Chicago şi împrăştiase cenuşa în zăpadă. 
lar acum tot ce mai rămăsese din Catherine erau amintirile 
pe care ea şi Anacleto le împărtăşeau. 

Alison aşteptă ca vocea să-i fie hotărâtă şi apoi întrebă: 

— Ce ai visat? 

— A fost tulburător, zise el încet. Aproape ca şi cum aş fi 
ţinut un fluture în mâini. O îngrijeam în poală - apoi 
convulsii bruşte - iar dumneavoastră încercaţi să faceţi apa 
caldă să curgă. Anacleto deschise trusa de pictat şi îşi 
aranja hârtia, pensulele şi acuarelele în faţa lui. Focul îi 
lumina faţa palidă şi arunca sclipiri în ochii săi întunecaţi. 
Apoi visul se schimbă şi în loc de Catherine aveam pe 
genunchi una dintre cizmele maiorului pe care a trebuit să 
o curăţ de două ori astăzi. Cizma era plină de şoareci nou- 
născuţi şi neastâmpăraţi, care se târau, iar eu încercam să-i 
ţin înăuntru şi să-i împiedic să mai viermuiască peste tot pe 
corpul meu. Brrr! Era ca... 

— Taci, Anacleto! zise ea, străbătută de un fior. Te rog! 

Anacleto începu să picteze, iar ea îl urmărea cu privirea, 
îşi înmuie pensula în pahar şi apa se coloră cu un nor de 
levănţică. Aplecat deasupra foii, chipul îi părea gânditor, iar 
la un moment dat se opri pentru a face nişte măsurători 
rapide cu o riglă de pe masă. Ca pictor, Anacleto avea mare 
talent - era convinsă de lucrul acesta, în celelalte realizări 
dovedea o anume scilipire, dar de fapt imita, aproape, cum 
zicea maiorul, ca o maimuţică. Totuşi în acuarelele lui şi în 
desene, era chiar el însuşi. Când locuiseră lângă New York, 
după-amiezile se ducea în oraş la Liga Studenţilor Artişti, iar 
la expoziţia şcolii, Alison fusese foarte mândră, dar deloc 
surprinsă, să observe cât de multă lume se întorcea să se 


74 


uite de mai multe ori la tablourile lui. 

Stilul lui era în acelaşi timp primitiv şi ultrasofisticat şi 
emana o vrajă ciudată asupra privitorului. Dar ea nu-l putea 
convinge să-şi ia talentul în serios şi să muncească mai 
mult. 

— Calitatea viselor, spunea el cu blândeţe. lată un lucru 
ciudat la care se poate medita. După-amiezile în Filipine, 
când perna e udă şi soarele străluceşte în cameră, visul e 
de un anumit fel. lar apoi în nord, noaptea, când ninge... 

Dar Alison se cufundase deja în grijile ei obişnuite şi nu-l 
mai asculta. 

— Spune-mi, îl întrerupse ea brusc. Când ai fost îmbufnat 
azi-dimineaţă şi ai zis că o să-ţi deschizi un magazin de 
stofe în Quebec, ai avut ceva anume în minte? 

— Păi, fireşte, zise el. Ştiţi că întotdeauna mi-am dorit să 
văd oraşul Quebec. Şi cred că nu e nimic mai plăcut decât 
mânuirea stofelor frumoase. 

— Şi asta e tot ce-ai avut în minte - zise ea. Vocea ei era 
lipsită de inflexiunile interogative, iar el nu răspunse. Câţi 
bani ai în bancă? 

El se gândi un moment, ţinând pensula în echilibru 
deasupra paharului cu apă. 

— Patru sute de dolari şi şase cenți. Vreţi să-i scot? 

— Nu acum. Dar s-ar putea să avem nevoie de ei, mai 
încolo. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, zise el, nu vă îngrijoraţi. 
Nu vă face deloc bine. 

Odaia era plină de strălucirea roşiatică a focului şi de 
umbre cenuşii tremurătoare. Ceasul zbârnâi uşor şi apoi 
bătu ora trei. 

— Ce spuneţi de asta? întrebă Anacleto pe neaşteptate. 
Mototoli hârtia pe care o picta şi o azvârli cât colo. Apoi luă 
o poziţie meditativă cu bărbia sprijinită în mâini, uitându-se 
ţintă la tăciunii aprinşi. 

— Un păun de un verde difuz. Cu un imens ochi de aur. 


75 


lar în ochiul acesta răsfrângerile unui lucru micuţ şi... 

Străduindu-se să găsească întocmai cuvântul potrivit, îşi 
ridică mâna cu degetul mare şi cu arătătorul lipite. Braţul 
lui aruncă o umbră lungă peste peretele din spate. 

— Micuţ şi... 

— Grotesc, sfârşi ea în locul lui. El aprobă scurt din cap: 

— Exact. 

Insă după ce începuse deja să lucreze, un anume sunet 
în camera tăcută sau poate amintirea ultimei inflexiuni a 
glasului ei îl făcu să se întoarcă brusc. 

— Oh, nu se poate! exclamă. Şi pe când se ridica în 
grabă de la masă, răsturnă paharul cu apă, care se vărsă în 
şemineu. 

Soldatul Williams se afla în odaia unde dormea soţia 
căpitanului numai de o oră în noaptea aceea. Zăbovise 
lângă marginea pădurii cât timp ţinuse petrecerea. Apoi, 
după ce aproape toţi oaspeţii plecară, privi prin fereastra 
sufrageriei până când soţia căpitanului se duse sus la 
culcare. După o vreme, pătrunse în casă în acelaşi mod în 
care procedase cu o seară înainte. Şi în noaptea aceea luna 
se răsfrângea limpede şi argintie în odaie. Doamna stătea 
întinsă pe o parte, cu faţa ei prelungă cuibărită între 
mâinile destul de murdare. Purta o cămaşă de noapte din 
satin şi pătura era împinsă în jos până la talie. Tânărul 
soldat se ghemui fără zgomot lângă pat. La un moment dat, 
îşi întinse mâna cu precauţie şi atinse materialul lucios al 
cămăşii ei de noapte cu degetul mare şi arătătorul. Intrând 
în cameră, aruncase o privire de jur-împrejur. Un timp, 
rămase în faţa dulapului şi contemplă flacoanele, pufurile 
de pudrat şi articolele de toaletă. Un obiect anume, un 
pulveriza tor, îi trezise interesul şi îl duse mai aproape de 
fereastră ca să-l cerceteze cu o expresie uimită. Pe masă se 
găsea o farfurioară cu o pulpă de pui mâncată pe jumătate. 
Soldatul o atinse, o mirosi şi luă o îmbucătură. 

Acum stătea pe vine în lumina lunii, cu ochii pe jumătate 


76 


închişi şi cu un zâmbet umed pe buze. La un moment dat, 
nevasta căpitanului se răsuci în somn, oftă şi se întinse. Cu 
degete atente, soldatul atinse o şuviţă castanie de păr care 
stătea răvăşită pe pernă. 


Era trecut de ora trei când deodată soldatul Williams luă 
o poziţie nemişcată. Se uită în jur şi părea că ascultă un 
anume sunet. Nu-şi dădu seama imediat care era pricina 
acestei schimbări, a acestei tulburări pe care o simţea. Apoi 
băgă de seamă că luminile din casa de alături fuseseră 
aprinse, în noaptea pustie, putu să audă vocea unei femei 
care plângea. Mai târziu, auzi un automobil oprind în faţa 
casei luminate. Soldatul Williams ieşi tiptil în holul 
neluminat. Uşa de la odaia căpitanului era închisă. După 
câteva clipe, mergea încet pe lângă marginea pădurii. 

In ultimele două zile şi nopţi soldatul dormise foarte puţin 
şi ochii îi erau umflaţi de oboseală. Dădu roată pe jumătate 
garnizoanei, până când ajunse la cea mai rapidă scurtătură 
spre cazarmă. Izbuti astfel să nu întâlnească santinela, în 
zori însă, pentru prima oară de ani buni, avu un vis şi ţipă în 
somn. Un soldat din cealaltă parte a camerei se trezi şi 
azvârili în el cu un papuc. 

Cum soldatul Williams nu avea prieteni printre colegii de 
cazarmă, absenţa lui în aceste nopţi nu preocupa prea mult 
pe nimeni. Se credea că soldatul îşi găsise o femeie. Mulţi 
militari erau însuraţi în secret şi uneori îşi petreceau 
noaptea în oraş, cu soțiile lor. În lungul dormitor înghesuit, 
luminile se stingeau la zece, dar nu toţi bărbaţii erau în pat 
la ora aceasta. Câteodată, mai ales pe la începutul lunii, în 
latrină aveau loc partide de pocher care ţineau toată 
noaptea, într-o noapte, la ora trei, soldatul Williams dăduse 
peste santinelă în drum spre cazarmă, dar fiindcă soldatul 
se afla în armată de doi ani de zile, iar garda de serviciu îl 
cunoştea, nu fusese luat la întrebări. 

In nopţile care urmară soldatul Williams se odihni şi 


77 


dormi normal. Târziu, după-amiaza, şedea singur pe o 
bancă în faţa cazărmii şi noaptea frecventa uneori locurile 
de distracţie din unitate. Se ducea la film şi la sala de sport. 
Seara, sala de sport se transforma într-un ring de patinaj, 
pe patine cu rotile. Se asculta muzică şi se amenaja un colţ 
în care bărbaţii se puteau delecta cu un joc de table şi 
puteau bea bere rece şi spumoasă. Soldatul Williams 
comandă un pahar şi, pentru prima oară în viaţa lui, puse 
gura pe alcool, într-un zornăit asurzitor de roţi, bărbaţii 
patinau în cerc şi aerul mirosea înţepător a sudoare şi a 
ceară de podele. Trei bărbaţi, toţi veterani, se arătară 
surprinşi când soldatul Williams se ridică de la masa lui ca 
să li se alăture, pentru o bucată de vreme. Soldatul se uita 
ţintă la feţele lor şi părea să fie pe punctul de a le pune o 
întrebare. Dar până la urmă nu spuse nimic şi după un timp 
se îndepărtă. 

Soldatul Williams fusese întotdeauna atât de retras încât 
doar jumătate dintre colegii lui de dormitor ştiau cum îl 
cheamă. De fapt, numele pe care îl folosea în armată nu 
era al lui. Când se înrolase, un bătrân sergent dur se 
holbase la semnătura lui - L. G. Williams - şi apoi zbierase: 

— Scrie-ţi numele, ţărănoi mucos, numele întreg! 

Soldatul rămăsese în aşteptare o lungă bucată de vreme 
înainte să dezvăluie faptul că inițialele acestea reprezentau 
numele lui, singurul nume pe care îl avea. 

— Ei bine, nu poţi intra în armata Statelor Unite cu 
numele ăsta tâmpit, zise sergentul. O să-l schimb în E-l-l-g- 
e-e. E bine? 

Soldatul Williams clătină aprobator din cap şi, în faţa unei 
asemenea indiferenţe, sergentul izbucni într-un râs sănătos 
şi zgomotos. 

— Acum chiar că ni-i trimit pe ăia cretini, spuse, văzându- 
şi mai departe de hârtiile lui. 

Era noiembrie şi de două zile sufla un vânt puternic. 
Peste noapte, arţarii tineri care mărgineau trotuarele 


78 


rămaseră despuiaţi de frunze. Frunzele zăceau într-un 
covor strălucitor de aur dedesubtul copacilor, iar cerul era 
împânzit de nori albi şi schimbători, în ziua următoare, căzu 
o ploaie rece. Frunzele erau lăsate să putrezească şi să se 
coloreze în cenuşiu închis, erau călcate în picioare pe 
străzile umede şi în cele din urmă măturate cu grebla. 
Vremea se îmbunătăţise din nou şi crengile goale ale 
copacilor desenau un filigran subţire pe cerul de iarnă. 
Dimineaţa devreme, se zărea un strat de brumă pe iarba 
moartă. 

După două nopţi de odihnă, soldatul Williams reveni în 
casa căpitanului. De astă dată, deoarece cunoştea 
obiceiurile casei, nu-l aşteptă pe căpitan să se retragă. La 
miezul nopţii, în timp ce ofiţerul lucra în cabinetul său, urcă 
în odaia Doamnei şi rămase acolo un ceas. Pe urmă se 
postă lângă fereastra cabinetului şi privi curios înăuntru 
până la două, când căpitanul se duse sus. Fiindcă în 
vremea aceasta începuse să se petreacă ceva ce soldatul 
nu pricepea prea bine. 

În aceste misiuni de recunoaştere şi în timp ce veghea 
noaptea în camera Doamnei, soldatul nu se temea deloc. 
Simţea, dar nu gândea; trăia fără a-şi alcătui în minte vreun 
rezumat al faptelor lui prezente şi trecute. Cu cinci ani în 
urmă, soldatul Williams omorâse un om. într-o ceartă ce 
pornise de la o roabă de gunoi, îl înjunghiase de moarte pe 
un negru şi îi ascunsese trupul într-o carieră de piatră 
părăsită, îl tăiase într-un acces de furie şi putea să-şi 
amintească roşul violent al sângelui şi greutatea corpului 
moale pe care îl tira după el prin pădure, îşi amintea 
soarele fierbinte din acea după-amiază de iulie, mirosul de 
praf şi de moarte. Simţise o anume mirare, o mâhnire 
indiferentă, dar niciun pic de teamă şi niciodată de atunci în 
mintea lui nu se ivise convingerea că ar fi un criminal. 
Mintea seamănă cu o tapiserie deasă în care culorile sunt 
distilate din trăirile simţurilor, iar desenul alcătuit din 


79 


convulsiile intelectului. Mintea soldatului Williams era 
îmbuibată de culorile variate ale unor tonuri ciudate, dar n- 
avea contur, era lipsită de formă. 

In aceste prime zile de iarnă, soldatul Williams băgă de 
seamă un singur lucru, şi anume: începu să simtă că era 
urmărit de căpitan. De două ori pe zi, cu faţa bandajată şi 
încă aspră din pricina erupției, căpitanul ieşea să facă 
scurte plimbări călare. lar după ce înapoia calul, zăbovea o 
vreme în faţa grajdurilor. De trei ori în drum spre sala de 
mese, soldatul Williams întoarse capul şi-l văzu pe căpitan 
la doar zece iarzi distanţă de el. Mult prea des ca să poată 
fi numai rodul întâmplării, ofiţerul trecuse pe lângă el pe 
trotuar. La un moment dat, după una dintre aceste întâlniri, 
soldatul se opri locului şi se uită în urmă. La mică distanţă, 
căpitanul se opri şi el şi se întoarse pe jumătate. Era târziu 
după-amiaza şi amurgul de iarnă se colorase într-o nuanţă 
de mov pal. Ochii căpitanului erau neclintiţi, cruzi şi luceau. 
Se scurse aproape un minut până când, de comun acord, 
amândoi se întoarseră şi îşi văzu fiecare de drum. 


80 


PARTEA A PATRA 


Intr-o unitate militară nu e uşor pentru un ofiţer să intre 
personal în contact cu un militar. Căpitanul Penderton era 
acum conştient de asta. Dacă ar fi lucrat ca ofiţer obişnuit 
de linie, asemeni maiorului Morris Langdon, conducând o 
companie, un batalion sau un regiment, ar fi avut acces la 
un număr însemnat de relaţii cu oamenii de sub comanda 
lui. Aşa se făcea că maiorul Langdon cunoştea după nume 
şi figură pe aproape fiecare soldat aflat sub supravegherea 
lui. Dar căpitanul Penderton, din cauza slujbei sale de la 
şcoală, nu se găsea în aceeaşi situaţie, în afară de 
plimbările sale călare (şi nicio faptă de echitație nu era 
destul de cutezătoare pentru căpitan în aceste zile), nu 
exista nicio altă metodă prin care putea să stabilească 
relaţii cu soldatul pe care ajunsese să-l urască. 

Cu toate acestea, căpitanul simţea nevoia acută a unui 
contact de orice fel între ei. Gândul la soldat îl chinuia fără 
încetare. Se ducea la grajduri cât de des îi permitea 
programul. Soldatul Williams îi înşeua calul şi ţinea 
căpăstrul până se urca în sa. Când ştia dinainte că avea să-l 
întâlnească pe soldat, căpitanul simţea că devine tot mai 
zăpăcit, în timpul scurtelor întâlniri impersonale dintre ei, 
suferea de o lipsă ciudată a impresiilor senzoriale; când se 
afla în preajma soldatului, descoperea că e incapabil de a 
vedea sau de a auzi normal, şi numai după ce se îndepărta 
călare şi rămânea din nou singur, scena se desfăşura 
pentru prima oară în mintea lui. Gândul la chipul tânărului - 


ochii muţi, buzele groase şi senzuale care erau adesea 
81 


umede, bretonul copilăresc, de paj -, imaginea aceasta era 
de nesuportat pentru el. Rareori îl auzea vorbind, dar 
sunetul vocii lui înfundate, de sudist, rătăcea în mod 
constant într-un ungher al minţii sale, ca un cântec 
tulburător. 

După-amiaza târziu, căpitanul se plimba pe străzile dintre 
grajduri şi cazarmă, în speranţa de a-l întâlni pe soldatul 
Williams. Când îl zărea de departe, purtându-şi trupul cu o 
graţie leneşă, căpitanul simţea cum gâtlejul i se contractă 
atât de puternic, că de-abia mai putea înghiţi. Apoi, când se 
aflau faţă în faţă, soldatul Williams se zgâia întotdeauna 
vag peste umărul căpitanului şi saluta foarte încet cu mâna 
destul de relaxată. O dată, în timp ce se apropiau unul de 
altul, căpitanul îl văzu cum desface o bomboană şi aruncă 
hârtia nepăsător, pe fâşia curată de iarbă care mărginea 
trotuarul. Faptul acesta îl înfurie pe căpitan şi, după ce 
merse câţiva paşi, se întoarse, ridică ambalajul (era de la o 
bomboană Baby Ruth) şi îl vâri în buzunar. 

Căpitanul Penderton, care dusese în ansamblu o viaţă 
extrem de rigidă şi lipsită de emoţii, nu stătea să mediteze 
asupra acestui bizar sentiment de ură pe care îl simţea. O 
dată sau de două ori, când se trezi târziu după ce înghiţise 
prea mult Seconal, se blama gândindu-se la purtarea lui din 
ultima vreme. Dar nu făcea niciun efort real pentru a se 
supune unui examen de introspecţie. 


Într-o după-amiază, aflat la volanul maşinii, trecu prin 
faţa cazărmii şi îl văzu pe soldat odihnindu-se singur pe una 
dintre bănci. Căpitanul îşi parcă maşina în capătul străzii şi 
rămase urmărindu-l cu privirea. Soldatul îşi abandonase 
trupul în poziţia cuiva pe cale să tragă un pui de somn. 
Cerul era verde pal, iar rămăşiţele soarelui de iarnă 
aruncau pe pământ umbre lungi, ascuţite. Căpitanul îl pândi 
pe soldat până când se auzi chemarea la masă. Apoi, după 
ce soldatul Williams dispăru înăuntru, căpitanul rămase mai 


82 


departe în maşină, privind la clădirea cazărmii. 

Se lăsa întunericul, iar cazarma era puternic luminată, 
într-o încăpere de agrement de la parter, putea să vadă 
bărbaţii jucând biliard sau tolăniţi în fotolii, cu o revistă în 
mână. Căpitanul se gândi la sala de mese, la mesele lungi 
încărcate cu mâncare caldă şi la soldaţii flămânzi 
înfruptându-se şi râzând împreună, într-o tovărăşie 
destrăbălată. Căpitanul nu îi cunoştea bine pe militari şi 
imaginea lui despre viaţa de cazarmă era mult înflorită de 
închipuire. Căpitanul se simţea atras de Evul Mediu şi 
studiase atent istoria europeană din timpul perioadelor 
feudale. Fanteziile lui despre cazărmi erau condimentate de 
această pasiune. Când se gândi la cei două sute de bărbaţi 
trăind împreună în acest mare dreptunghi, se simţi dintr- 
odată singur. Stătea în maşina întunecată şi, în vreme ce se 
uita ţintă la încăperile luminate şi aglomerate dinăuntru, în 
timp ce auzea strigătele şi vocile răsunătoare, ochii sticloşi i 
se umplură de lacrimi. O singurătate amară îl rodea. Porni 
maşina şi conduse grăbit tot drumul până acasă. 

Când soţul ei sosi, Leonora Penderton se odihnea în 
hamac, la marginea pădurii. Intră în casă şi o ajută pe Susie 
să termine treaba în bucătărie, fiindcă în seara aceea 
urmau să cineze acasă şi apoi să meargă la o petrecere. Un 
prieten îi trimisese o jumătate de duzină de carne de 
prepeliţă şi plănuia să-i ducă o tavă şi lui Alison, care 
suferise o criză de inimă în noaptea petrecerii date de ei cu 
mai bine de două săptămâni în urmă, iar acum era ţinută 
permanent în pat. Leonora şi Susie aranjară mâncarea pe 
un platou uriaş de argint. Pe o farfurie dintr-un set aşezară 
două bucăţi de carne de prepeliţă şi garnituri bogate de 
legume, ale căror sucuri se scurgeau împreună şi formau o 
baltă mică în mijlocul farfuriei. De altfel, mai erau încă 
multe alte delicatese şi când Leonora se clătină sub 
greutatea uriaşului platou, a fost nevoie ca Susi să vină în 
urma ei ducând o tavă cu bucatele care nu încăpuseră. 


83 


— De ce nu l-ai luat pe Morris cu tine? o întrebă căpitanul 
la întoarcere. 

— Sărmanul om! zise Leonora. Plecase deja. Mănâncă la 
Clubul Ofiţerilor. Imaginează-ţi! 

Se îmbrăcaseră pentru seară şi stăteau în faţa focului, în 
salon, cu o sticlă de whisky şi cu paharele pe poliţa 
căminului. Leonora purta rochia ei roşie de crep, iar 
căpitanul  smochingul. Căpitanul era într-o stare de 
nervozitate şi zornăia întruna gheaţa din pahar. 

— Ha! Fii atentă! zise deodată. Uite una bună pe care am 
auzit-o astăzi. 

Işi trecu arătătorul de-a lungul nasului şi îşi strânse 
buzele peste dinţi. Urma să spună o poveste şi schiţa planul 
dinainte. Căpitanul era dotat cu un fin simţ al umorului şi 
avea limba ascuţită. 

— Nu de mult generalul a fost căutat la telefon, iar 
adjutantul, recunoscând vocea lui Alison, i-a făcut imediat 
legătura. „Domnule general, vă adresez o rugăminte”, a 
spus vocea pe un ton foarte hotărât şi politicos. „Vreau să- 
mi faceţi un mare serviciu şi să aveţi grijă ca soldatul să nu 
se mai trezească şi să sune goarna la şase dimineaţa, îi 
tulbură doamnei Langdon odihna." A urmat o lungă pauză 
şi în sfârşit generalul a spus: „Mă scuzaţi, dar nu cred că v- 
am înţeles prea bine." Cererea a fost repetată şi a urmat o 
pauză şi mai lungă. „Şi spuneţi-mi, vă rog”, a zis generalul 
în cele din urmă, „cui am onoarea de a mă adresa?” Vocea 
a răspuns: „Aici e /e garçon de maison al doamnei Langdon, 
Anacleto. Vă mulţumesc.” 

Căpitanul aşteptă stăpânit, fiindcă nu era unul care să 
râdă la propriile glume. Nici Leonora nu se amuză - părea 
stupefiată. 

— Cine a spus că este? întrebă ea. 

— A încercat să spună „băiat de casă” în franţuzeşte. 

— Şi vrei să spui că Anacleto a sunat aşa din senin. Ei 
bine, asta le întrece pe toate câte le-am auzit. Nu-mi vine 


84 


să cred! 

— Prostuţo! zise căpitanul. Nu s-a întâmplat în realitate. 
E doar o poveste, o glumă. 

Leonora nu pricepu despre ce e vorba. Nu era o 
bârfitoare. În primul rând, i se părea întotdeauna un pic 
dificil să-şi imagineze o situaţie la care nu fusese martoră. 
De asemeni, nu era deloc răutăcioasă. 

— Vai, ce neruşinare! zise ea. Dacă nu s-a întâmplat, 
atunci de ce să-şi bată cineva capul să o născocească? îl 
face pe Anacleto să pară un prost. Cine bănuieşti că a 
început? Căpitanul ridică din umeri şi îşi goli paharul. 
Fabricase multe anecdote ridicole despre Alison şi Anacleto, 
care făcuseră înconjurul unității cu mare succes. 
Compunerea şi cizelarea acestor povestioare scandaloase îi 
produceau căpitanului o imensă plăcere. Le lansa discret, 
lăsând să se înţeleagă că nu el era autorul, ci doar le 
transmitea mai departe dintr-o altă sursă. Proceda aşa nu 
atât din modestie, cât de teamă că fabulaţiile sale ar putea 
ajunge vreodată la urechile lui Morris Langdon. în seara 
aceasta, noua poveste pe care o scornise nu-l mulțumea. 
Singur în casă cu soţia, simţi din nou melancolia ce-l 
cuprinsese în faţa cazărmii luminate, înaintea ochilor îi 
răsări imaginea mâinilor îndemânatice, arse de soare ale 
soldatului şi se simţi străbătut de fiori. 

— La ce naiba te gândeşti? întrebă Leonora. 

— La nimic. 

— Zău, mi se pare că arăţi îngrozitor de bizar. 

Aranjaseră să treacă să-l ia pe Morris Langdon şi chiar 
când erau gata să plece, acesta îi sună să-i cheme la un 
pahar. Alison se odihnea, aşa că nu urcară, îşi sorbiră 
băuturile în grabă, la masa din sufragerie, căci erau deja în 
întârziere. După ce terminară, Anacleto îi aduse maiorului, 
care era în uniformă, cascheta militară de seară. Micul 
filipinez îi conduse până la uşă şi le ură pe un ton foarte 
mieros: 


85 


— Sper să petreceţi o seară plăcută. 

— Mulţumesc, asemenea, zise Leonora. Totuşi maiorul nu 
era atât de credul. Se uită la Anacleto cu suspiciune. 

După ce închise uşa, Anacleto se repezi în sufragerie şi 
crăpă puţin perdeaua ca să tragă cu ochiul afară. Toţi trei, 
şi Anacleto îi ura pe fiecare din toată inima, se opriseră pe 
scări să-şi aprindă ţigările. Anacleto îi urmărea cu mare 
nerăbdare, în vreme ce ei se aflau în bucătărie, un plan 
minunat îi trăsnise prin minte. Scosese trei cărămizi din 
grădina de trandafiri şi le aşezase în capătul întunecat al 
aleii din faţă. Şi-i închipui pe toţi trei rostogolindu-se ca 
popicele. Când într-un final ei traversară pajiştea spre 
maşina parcată în faţa casei soţilor Penderton, Anacleto fu 
atât de supărat încât, plin de năduf, îşi muşcă uşor degetul 
mare. Apoi se năpusti afară ca să îndepărteze obstacolul, 
fiindcă nu voia să prindă pe cineva în capcană. 

Seara aceea fu una obişnuită. Soții Penderton şi maiorul 
Langdon se duseră să danseze la clubul de polo şi 
petrecură bine. Ca întotdeauna, Leonora se puse pe 
cochetat cu locotenenţii tineri şi căpitanul Penderton găsi 
prilejul, la un pahar de whisky cu sifon băut în tihnă afară 
pe verandă, să încredinţeze noua lui poveste unui anume 
ofiţer de artilerie, care era cunoscut ca unul pus pe şotii. 
Maiorul rămase uitat în foaier, cu un grup de prieteni 
apropiaţi, discutând despre pescuit, politică şi ponei. Se 
anunţase o vânătoare cu maşinile pentru a doua zi 
dimineaţa, şi soţii Penderton, împreună cu maiorul 
Langdon, plecară în jur de ora unsprezece. La ora aceea, 
Anacleto, care îi ţinuse un timp companie stăpânei sale şi îi 
administrase injecţia, era în pat. Întotdeauna stătea cu 
spatele proptit în perne, exact ca doamna Alison, deşi 
această poziţie era atât de incomodă încât cu greu izbutea 
să tragă un pui de somn. In ceea ce o priveşte pe Alison, ea 
moţăia. Pe la miezul nopţii, maiorul şi Leonora se aflau în 
camerele lor şi dormeau duşi. Căpitanul Penderton se 


86 


pregătise pentru câteva ore liniştite de studiu în cabinetul 
său. Era o noapte caldă pentru luna noiembrie şi mireasma 
pinilor îmbălsăma aerul. Nu se simţea nicio boare de vânt, 
iar umbrele se lăfăiau nemişcate şi tenebroase pe pajişti. 

Cam pe la ora aceasta, Alison simţi că se trezeşte dintr-o 
stare de semisomn. Avusese un şir de vise ciudate şi 
intense care o purtară înapoi în vremea copilăriei şi încercă 
să lupte împotriva conştiinţei care se întorcea în trecut. Dar 
o astfel de luptă era zadarnică şi curând zăcea trează de-a 
binelea, cu ochii deschişi în întuneric, începu să plângă şi 
sunetul suspinelor ei blânde şi neliniştite părea să nu vină 
dinspre ea, ci dinspre vreun suferind misterios aflat undeva, 
în noapte. Avusese două săptămâni foarte proaste şi 
plângea adeseori. Pentru început, ar fi trebuit să nu se dea 
cu niciun chip jos din pat, fiindcă doctorul o avertizase că 
următorul atac avea să-i fie fatal. Cu toate acestea, n-avea 
o părere prea bună despre doctorul ei şi îl considera un 
bătrân măcelar militar - şi pe deasupra un dobitoc absolut. 
Trăgea la măsea, deşi era chirurg, şi o dată, într-o discuţie 
în contradictoriu, susţinuse că Mozambicul era pe coasta 
vestică şi nu pe cea estică a Africii şi nu-şi recunoscu 
eroarea până ce ea nu scosese un atlas; în concluzie, nu 
punea prea mare preţ pe opiniile şi sfaturile lui. N-avea 
astâmpăr şi cu două zile în urmă simţise brusc o dorinţă 
atât de mare de a cânta la pian, încât se ridicase din pat, se 
îmbrăcase şi se dusese jos când Anacleto şi soţul ei nu erau 
acasă. Cântă un timp şi se simţi bine. Întorcându-se în 
cameră, urcase scările foarte încet şi, deşi era foarte 
obosită, nu simţise efecte dăunătoare. 

Sentimentul că era prinsă în capcană - fiindcă acum 
trebuia să aştepte să se simtă mai bine înainte de a-şi pune 
planurile în aplicare - o făcea să fie greu de îngrijit. La 
început, angajaseră o infirmieră de la spital, dar infirmiera 
şi Anacleto nu izbutiră să se înţeleagă şi după o săptămână 
aceasta plecase. Alison îşi imagina fără încetare tot soiul de 


87 


lucruri, în după-amiaza aceea un copil ţipase undeva în 
vecini, aşa cum fac adesea copiii când se joacă, iar ea se 
temuse fără pricină că acel copil fusese lovit de o maşină, îl 
trimise pe Anacleto în grabă afară în stradă, şi chiar şi după 
ce el o asigurase că micuţii nu făceau decât să joace Fazan, 
ea nu reuşi să-şi înfrângă teama. Apoi, cu o zi în urmă, 
simţise miros de fum şi fusese convinsă că luase foc 
întreaga casă. Anacleto cercetase fiecare centimetru pătrat 
al locuinţei şi totuşi ea nu se liniştise. Orice zgomot brusc 
sau incident banal o făcea să plângă. Anacleto îşi muşca 
unghiile până la carne, iar maiorul evita cât putea de mult 
să dea pe-acasă. 

Acum, la miezul nopţii, în vreme ce zăcea plângând în 
întuneric, o altă nălucă i se arătă. Se uită pe fereastră şi 
văzu din nou umbra unui om pe pajiştea din spatele casei 
soţilor Penderton. Stătea neclintit, sprijinit de un pin. Îi 
urmări cum traversează gazonul şi pătrunde în casă prin 
uşa din spate. | se năzări atunci, cu o spaimă înfiorătoare, 
că omul acesta, acest vagabond, era propriul ei soţ. Se 
furişa înăuntru, la soţia lui Weldon Penderton, chiar dacă 
Weldon însuşi era acasă şi lucra în cabinetul său. Se simţea 
atât de ultragiată că nici nu stătu să chibzuiască. Scârbită 
de furie, se ridică din pat şi vomită în baie. Apoi îşi aruncă 
mantaua peste cămaşa de noapte şi îşi puse papucii. 

Nu şovăi deloc în drum spre casa soţilor Penderton. Nici 
nu se întrebă ce avea de gând să facă ea, care ura scenele 
mai mult decât orice altceva, în situaţia pe care se grăbea 
să o provoace. Intră în casă pe uşa principală şi închise uşa 
cu zgomot în urma ei. Holul era pe jumătate în întuneric, 
căci numai o lampă era aprinsă în salon. Răsuflând sacadat, 
urcă scările. Uşa de la camera Leonorei era deschisă şi zări 
silueta unui om ghemuit lângă pat. Păşi înăuntru şi aprinse 
lampa din colţ. Soldatul clipi în lumină. Se prinse cu mâna 
de pervazul ferestrei şi se ridică pe jumătate din poziţia 
ghemuită în care se afla. Leonora se mişcă în somn, 


88 


murmură şi se întoarse spre perete. Alison rămase în prag, 
cu faţa albă şi schimonosită de uimire. Apoi, fără o vorbă, 
părăsi camera. 

Între timp, căpitanul Penderton auzise uşa din faţă 
deschizându-se şi închizându-se. Simţea că ceva nu e în 
ordine, dar un instinct îl avertiză să rămână la masa de 
lucru. Muşcă din radiera creionului şi aşteptă încordat. Nu 
ştia ce-ar putea să urmeze, dar fu surprins când auzi o 
bătaie în uşă şi înainte să poată răspunde, Alison îşi făcu 
apariţia în cabinet. 

— Hei, ce te aduce aici la ora asta târzie? întrebă 
căpitanul râzând nervos. 

Ea nu răspunse imediat, îşi strânse gulerul mantalei în 
jurul gâtului. Când în sfârşit vorbi, glasul ei suna tern, ca şi 
cum şocul i-ar fi curmat vibraţiile. 

— Cred c-ar fi bine să mergi în camera soţiei tale, zise ea. 

Acest anunţ, împreună cu stranietatea înfăţişării ei, îl ului 
pe căpitan peste măsură, însă chiar mai puternic decât 
tumultul său interior era gândul că nu trebuie să se piardă 
cu firea, într-o clipă, mai multe presupuneri care se băteau 
cap în cap îi veniră în minte căpitanului. Cuvintele ei puteau 
însemna doar un singur lucru - că Morris Langdon se afla în 
odaia Leonorei. Dar cu siguranţă nu era aşa, fiindcă nu 
puteau fi atât de proşti! lar dacă era adevărat, în ce postură 
l-ar fi pus! Zâmbetul căpitanului era mieros şi stăpânit. Nu- 
şi arătă în niciun fel sentimentele de mânie, îndoială şi 
supărare intensă care-l tulburau. 

— Vino, draga mea, spuse el pe un ton matern, n-ar 
trebui să rătăceşti aşa pe-aici. O să te duc acasă. 

Alison îi aruncă o căutătură lungă şi pătrunzătoare. Lăsa 
impresia că potriveşte piesele unui puzzle din mintea ei. 
După un timp, spuse răspicat: 

— Sper că n-ai de gând să stai aici şi să-mi spui că ştii ce 
se întâmplă, dar nu faci nimic în privinţa asta? 

Cu încăpățânare, căpitanul îşi păstră calmul. 


89 


— Te duc acasă, conchise. Nu eşti tu însăţi şi nu ştii 
despre ce vorbeşti. 

Se ridică în grabă şi o prinse pe Alison de braţ. Atingerea 
umărului ei slab, fragil de sub stofa mantalei îi provocă o 
senzaţie de dezgust. O trase în mare grabă în jos, pe 
treptele casei şi de-a curmezişul pajiştii. Uşa de la intrare a 
casei ei era deschisă, dar căpitanul apăsă lung pe sonerie. 
După câteva clipe, Anacleto apăru în hol şi înainte să plece, 
căpitanul îl văzu şi pe Morris ieşind din cameră în capătul 
scărilor. Cu sentimente amestecate de confuzie şi uşurare, 
se întoarse acasă, lăsând-o pe Alison să se justifice cum 
voia. 

În dimineaţa următoare, căpitanul Penderton nu fu 
surprins prea tare să afle că Alison Langdon îşi pierduse 
minţile. La prânz, toată unitatea ştia. (Starea ei fu 
caracterizată drept o „cădere nervoasă”, dar nimeni nu se 
lăsă indus în eroare.) Când căpitanul şi Leonora se duseră 
să-şi ofere serviciile, îl găsiră pe maior stând în faţa uşii 
închise de la odaia soţiei sale, ţinând un prosop pe braţ. 
Aşteptase acolo răbdător aproape toată ziua. Ochii lui de 
culoare deschisă erau măriţi de uimire şi îşi răsucea şi-şi 
zdrobea fără încetare lobul urechii. Când cobori să-i vadă 
pe soţii Penderton, dădu mâna cu ei într-o manieră bizar de 
formală şi roşi încurcat. 

Cu excepţia doctorului, maiorul Langdon ţinu secret 
detaliile acestei tragedii, în inima lui îngrozită. Alison nu 
sfâşie cearşafurile şi nici nu făcu spume la gură cum îşi 
imaginase el că fac nebunii. Intrând în casă în cămaşă de 
noapte la ora unu dimineaţa, ea spusese pur şi simplu că 
Leonora nu-şi înşela numai soţul - ci îl înşela de asemeni pe 
maior, cu un militar. Apoi îl anunţase că avea de gând să 
intenteze divorţ şi adăugă că deoarece nu avea niciun ban 
ar fi fost recunoscătoare dacă el, maiorul, i-ar fi împrumutat 
suma de cinci sute de dolari cu patru la sută dobândă şi cu 
Anacleto şi locotenentul Weincheck pe post de garanţii. Ca 


90 


răspuns la întrebările lui nedumerite, îl informase că ea şi 
cu Anacleto aveau să pornească împreună o afacere sau 
aveau să-şi cumpere o barcă de pescuit crevete. Anacleto 
îşi luă geamantanul în cameră şi toată noaptea fu ocupat 
cu împachetatul sub supravegherea ei. Din când în când 
luau câte o pauză ca să bea ceai fierbinte şi să studieze o 
hartă pentru a se hotărî unde aveau să meargă. La un 
moment dat înaintea zorilor, se deciseră asupra oraşului 
Moultrieville din Carolina de Sud. 

Maiorul Langdon fu profund zguduit. Rămase multă 
vreme într-un colţ al odăii lui Alison, privindu-i cum 
împachetează. Nu îndrăzni să deschidă gura. După un lung 
răstimp, în care toate lucrurile spuse de ea i se întipăriră 
adânc în minte şi fu nevoit să recunoască în sinea lui că era 
nebună, scoase forfecuţa ei de unghii şi cleştele pentru 
cărbuni din cameră. Apoi se duse jos şi se aşeză la masa 
din bucătărie cu o sticlă de whisky în faţă. Plânse şi îşi sorbi 
lacrimile sărate de pe mustaţa umedă. Nu suferea numai 
de dragul lui Alison, ci se simţea ruşinat, ca şi cum toată 
povestea asta s-ar fi răsfrânt asupra propriei sale 
respectabilităţi. Cu cât înghiţea mai multă băutură, cu atât 
nenorocirea care îl lovise i se părea mai de neînțeles. La un 
moment dat îşi ridică ochii spre tavan şi în bucătăria tăcută 
se porni să strige pe un ton implorator: - Doamne! De ce, 
Doamne? îşi izbi necontenit capul de masă până ce îi ieşi 
un cucui pe frunte. La şase şi jumătate dimineaţa, dăduse 
gata mai mult de un litru de whisky. Făcu un duş, se 
îmbrăcă şi îi telefona doctorului lui Alison, care era colonel 
în corpul medical şi prieten apropiat cu maiorul. Mai târziu, 
încă un doctor fu chemat şi aprinseră chibrituri în faţa 
nasului lui Alison şi îi puseră diverse întrebări, în timpul 
acestei examinări, maiorul intrase în baia ei, luase prosopul 
din cuier şi îl atârnase pe braţ. Părea pregătit pentru orice 
urgenţă s-ar fi ivit şi se simţea puţin mai liniştit, înainte să 
plece, colonelul vorbi multă vreme, folosind des cuvântul 


91 


„psihologie” şi maiorul aproba mut din cap la sfârşitul 
fiecărei propoziţii. Doctorul încheie prin a-l sfătui că ea ar 
trebui dusă la un sanatoriu cât mai repede cu putinţă. 

— Dar ascultă-mă, zise maiorul neputincios. Fără cămaşă 
de forţă sau ceva de genul acesta. Mă înţelegi - unde să 
poată asculta muzică la fonograf - cu tot confortul. Ştii ce 
vreau să spun. 

In două zile, fu ales un loc în Virginia. Datorită grabei, 
instituţia fu selectată mai mult din cauza preţului (era 
teribil de scump) decât a reputației terapeutice. Alison nu 
făcu decât să asculte cu amărăciune când planurile i-au 
fost comunicate. Fireşte, Anacleto mergea şi el. Câteva zile 
mai târziu, toţi trei plecară cu trenul. 

Instituţia aceasta din Virginia acorda îngrijire pacienţilor 
care sufereau de afecţiuni atât fizice, cât şi mentale. lar 
bolile care atacă simultan trupul şi creierul sunt de un tip 
special. Erau câţiva domni bătrâni care se mişcau cu 
greutate de colo până colo într-o stare de confuzie totală şi 
picioarele lor greoaie trebuiau supravegheate cu atenţie. 
Erau câteva morfinomane şi o grămadă de tineri alcoolici 
bogaţi. Dar locul dispunea de o terasă drăguță unde se 
servea ceaiul după-amiaza, grădinile erau bine întreţinute 
şi camerele mobilate luxos; maiorul era satisfăcut şi chiar 
mândru că îşi putea permite. 

Cu toate acestea, la început Alison se abţinu să facă 
vreun comentariu, într-adevăr, nu-i vorbi deloc soţului ei 
până se aşezară la cină în seara aceea. În mod excepţional, 
în seara sosirii ei urma să ia masa la parter, dar începând 
din dimineaţa următoare trebuia să se odihnească în pat 
până ce starea inimii avea să i se îmbunătăţească. Pe masa 
lor se găseau lumânări şi trandafiri de seră. Vesela şi faţa 
de masă erau de cea mai bună calitate. 

Totuşi Alison părea să nu observe aceste detalii. 
Aşezându-se la masă, cuprinse întreaga încăpere într-o 
privire lungă, rătăcită. Ochii ei, întunecaţi şi inteligenţi ca 


92 


întotdeauna, îi cercetară pe ocupanţii de la toate celelalte 
mese. Apoi, într-un final, vorbi calm şi cu o mulţumire 
amară: 

— Dumnezeule, ce gaşcă distinsă! Maiorul Langdon n- 
avea să uite niciodată acea cină, fiindcă a fost ultima oară 
când s-a aflat împreună cu soţia lui. A doua zi dimineaţa, 
plecă foarte devreme şi se opri peste noapte în Pinehurst 
unde avea un vechi prieten de polo. Apoi, când se întoarse 
la unitate, îl aştepta o telegramă, în a doua noapte a şederii 
ei acolo, Alison avusese un atac de inimă şi murise. 

În toamna aceasta, căpitanul împlinea treizeci şi cinci de 
ani. Deşi era relativ tânăr, în curând urma să poarte 
frunzele de arțar ale unui maior; iar în armată, unde 
promovarea e strâns legată de înaintarea în vârstă, această 
avansare prematură reprezenta un tribut important adus 
abilității sale. Căpitanul muncise din greu şi era un cadru 
militar cu o minte strălucită - în opinia multor ofiţeri, 
inclusiv în a căpitanului însuşi, într-o zi el avea să fie un 
general de rang înalt. Cu toate acestea, înfăţişarea 
căpitanului purta semnele surmenajului provocat de 
eforturile sale îndelungate. În această toamnă, mai ales în 
timpul ultimelor săptămâni, părea că  îmbătrânise 
disproporționat. Sub ochi i se formaseră cearcăne ca nişte 
vânătăi, iar pielea feţei i se îngălbenise şi se acoperise de 
pete. Dinţii începuseră să-l supere grozav. Dentistul îi spuse 
că doi dintre molarii de jos trebuiau scoşi şi dantura sa 
necesita un canal de susţinere, dar căpitanul continua să 
amâne operaţia aceasta, căci simţea că nu are timp de 
pierdut. Chipul căpitanului era de obicei încordat şi muşchii 
ochiului stâng căpătaseră un tic nervos. Aceste contracţii 
spasmodice ale pleoapei dădeau feţei sale schimonosite o 
bizară expresie de paralizie. 

Se afla într-o stare continuă de agitaţie înăbuşită. 
Preocuparea pentru soldat crescu în el ca o boală. Precum 
în cancer, când celulele se revoltă inexplicabil şi încep 


93 


insidioasa lor înmulţire care în cele din urmă distruge 
corpul, şi în mintea lui gândurile despre soldat crescură 
peste măsură faţă de dimensiunile lor normale. Uneori, 
cuprins de panică, făcea un rezumat uimit al etapelor care 
conduseseră la această situaţie - începând cu acea cafea 
vărsată neglijent pe o pereche nouă de pantaloni şi 
continuând cu defrişarea pădurii, întâlnirea de după cursa 
cu Pasăre de Foc şi scurtele întâlniri pe străzile din unitate. 
Căpitanul nu  reuşea nicicum să  priceapă cum 
transformaseră supărarea sa în ură şi ura în această 
obsesie bolnăvicioasă. 

O reverie ciudată pusese stăpânire pe el. Cum 
întotdeauna fusese extrem de ambițios, adeseori se amuza 
anticipând înaintările sale în grad. Astfel, când era încă un 
tânăr la academia militară West Point, numele şi titlul 
„Colonel Weldon Penderton” aveau pentru el o sonoritate 
familiară şi plăcută. lar în vara acestui an, se imaginase 
comandant al trupelor din regiune, plin de strălucire şi de 
putere. Câteodată rostise pentru sine până şi cuvintele 
„general maior Penderton” - şi i se părea că ar fi trebuit să 
se nască purtând acest titlu, atât de bine se potrivea 
sonoritatea lui cu numele său. Dar acum, în săptămânile 
din urmă, acest vis zadarnic suferise o inversare ciudată, 
într-o noapte - sau mai degrabă la ora unu şi jumătate 
dimineaţa - stătea la biroul său, sfârşit de oboseală. 
Deodată, în camera tăcută, trei cuvinte îi veniră din senin 
pe buze: „Soldat Weldon Penderton.” Şi aceste cuvinte, din 
pricina asocierii pe care o generaseră, treziră în căpitan un 
sentiment pervers de uşurare şi satisfacţie, în loc să viseze 
la onoare şi ranguri, trăia acum o plăcere subtilă 
imaginându-se militar, în aceste fantezii se vedea pe sine 
tânăr, aproape geamăn cu soldatul pe care îl ura - cu un 
trup tânăr, suplu, căruia nici măcar uniforma ieftină de 
soldat obişnuit nu putea să-i ştirbească din graţie, cu păr 
bogat şi lucios şi ochi rotunzi, neumbriţi de studiu şi 


94 


surmenare. Imaginea soldatului Williams se teşea prin toate 
aceste vise cu ochii deschişi. lar fundalul pe care se 
petreceau toate era clădirea cazărmii: zarva glasurilor de 
bărbaţi tineri, trândăveala plăcută la soare, şiretlicurile 
iresponsabile ale camaraderiei. 

Căpitanul Penderton îşi formase obiceiul de a se plimba 
în fiecare dimineaţă prin faţa curţii pătrate unde era cazat 
soldatul Williams. De regulă, îl vedea pe soldat stând singur 
pe aceeaşi bancă. Mergând pe trotuar, căpitanul trecea la 
doi iarzi de soldat şi, la apropierea lui, soldatul Williams se 
ridica fără tragere de inimă şi îl saluta leneş. Zilele 
deveneau mai scurte şi la ceasul acesta târziu de după- 
amiază un strop de întuneric plutea deja în aer. Pentru o 
scurtă perioadă după apusul soarelui o lucire ceţoasă, de 
culoarea lavandei se zărea în atmosferă. 

Când trecea pe lângă soldat, căpitanul îl privea 
întotdeauna ţintă în ochi şi îşi încetinea paşii. Era conştient 
de faptul că soldatul nu trebuia cu niciun chip să bage de 
seamă că plimbările îl căutau pe el. Îi trecu chiar prin minte 
să se întrebe de ce soldatul nu-l evita şi nu mergea în altă 
parte la ceasul acesta al zilei. Comportamentul soldatului 
dădea acestor contacte zilnice un parfum de întâlnire 
sentimentală, care pe căpitan îl umplea de emoție. După ce 
îl lăsa în urmă pe soldat, era nevoit să-şi învingă pofta 
nebună de a se răsuci pe călcâie şi, în vreme ce îşi vedea 
de drum, îşi simţea inima plină de o tristeţe sălbatică, 
nostalgică, pe care nu o putea controla. 

In casa căpitanului avură loc o serie de schimbări. 
Maiorul Langdon se ataşase de soţii Penderton ca un al 
treilea membru al familiei şi această stare de lucruri era 
convenabilă atât pentru căpitan, cât şi pentru Leonora. 
Moartea soţiei sale îl lăsă pe maior complet buimac şi 
neajutorat. Până şi fizic suferise o serie de schimbări. 
Seninătatea lui jovială îl părăsise, şi când stăteau toţi trei 
seara, în faţa focului, lăsa impresia că vrea să se aşeze în 


95 


cele mai dezlânate şi mai incomode poziţii cu putinţă, îşi 
încolăcea picioarele unul după celălalt ca un contorsionist 
sau îşi împingea în sus umărul solid în vreme ce îşi zdrobea 
urechea. Gândurile şi vorbele sale se învârteau mereu în 
jurul lui Alison şi a acelei perioade din viaţa lui încheiate 
atât de brusc. Era înclinat să rostească banalităţi 
melancolice despre Dumnezeu, suflet, suferinţă şi moarte - 
subiecte a căror pomenire l-ar fi făcut, până mai deunăzi, 
să amuţească şi să se simtă încurcat. Leonora avea grijă de 
el, îi servea mese excelente şi asculta orice confesiune 
tristă pe care el simţea nevoia să o facă. 

— Dacă s-ar întoarce Anacleto, spunea el adesea. 

Căci Anacleto părăsise sanatoriul în dimineaţa de după 
moartea lui Alison şi de atunci nimeni nu mai auzise de el. 
Făcuse din nou bagajul şi pusese toate lucrurile ei în ordine. 
Apoi dispăruse pur şi simplu, în locul lui, Leonora angajase 
pentru maior pe unul dintre fraţii lui Susie, care ştia să 
gătească. Ani de zile maiorul îşi dorise un băiat obişnuit de 
culoare, care putea să-i fure din băutură sau să lase praf 
sub covor, dar care, pentru numele lui Dumnezeu, să nu 
zdrăngăne la pian şi să nu trăncănească în franţuzeşte. 
Fratele lui Susie era un băiat bun; obişnuia să se joace cu 
un pieptene învelit în hârtie igienică, se îmbăta şi făcea 
nişte turte de mălai gustoase. Dar în acelaşi timp, maiorul 
nu simţea mulţumirea pe care o anticipase. Ducea lipsa lui 
Anacleto în multe feluri şi simţea faţă de el remuşcarea cea 
mai cumplită. 

— Ştii, aveam obiceiul să-l necăjesc pe Anacleto 
descriindu-i ce i-aş face dacă aş putea să-l iau în armată. 
Poţi să-ţi închipui că ştrengarul mă credea pe cuvânt? De 
cele mai multe ori îl luam peste picior - dar într-un fel am 
avut mereu impresia că dacă s-ar fi înrolat ar fi fost cel mai 
bun lucru din lume pentru el. 

Căpitanul se săturase de discuţia despre Alison şi 
Anacleto. Era păcat că micul filipinez obraznic nu se 


96 


curăţase şi el în urma vreunei crize de inimă, în aceste zile, 
căpitanul se simţea plictisit de aproape tot ce se întâmpla 
în casă. Mâncărurile din sud simple şi greu de digerat pe 
care Leonora şi Morris le savurau lui i se păreau serbede. 
Bucătăria era mizerabilă şi Susie prea neglijentă pentru a 
asculta de ordine. Căpitanul era un cunoscător al 
mâncărurilor bune şi un rafinat bucătar amator. Aprecia 
subtila artă culinară din New Orleans şi delicata, echilibrata 
armonie a mâncărurilor franţuzeşti. Odinioară obişnuia 
adesea să se ducă la bucătărie când era singur acasă şi să- 
şi prepare pentru propria sa distracţie vreo delicatesă 
savuroasă. Felul lui preferat era file de vită a la Bearnaise. 
Cu toate acestea, căpitanul era un perfecţionist şi un 
maniac; dacă tournedos-urile erau prea făcute sau dacă 
sosul era fierbinte şi închegat până la ultima picătură - 
ducea totul afară, în curtea din dos, săpa o groapă şi le 
ascundea acolo. Dar acum îi pierise orice poftă de mâncare. 
In după-amiaza aceasta, Leonora plecase la film şi el o 
trimise pe Susie de-acasă. | se păruse că avea chef să 
gătească ceva special. Dar în mijlocul preparării unei 
chifteluţe îşi pierdu brusc interesul, lăsă totul aşa cum era 
şi ieşi din casă. 

— Pot să mi-l închipui pe Anacleto veselar, zise Leonora. 

— Alison a crezut mereu că aduceam subiectul în discuţie 
doar ca să fiu crud, zise maiorul. Dar nu era aşa. Anacleto 
n-ar fi fost fericit în armată, nu, dar poate ar fi ieşit un 
bărbat din el. Oricum, i-ar fi scos toate prostiile din cap. Dar 
ce vreau să spun e că, într-un fel, întotdeauna mi s-a părut 
groaznic ca un adult de douăzeci şi trei de ani să danseze 
pe muzică prin casă şi să se mânjească tot cu acuarelele, în 
armată ar fi scos untul din el şi s-ar fi simţit nenorocit, dar 
chiar şi aşa lucrul acesta mi se pare mai bun decât celălalt. 

— Vrei să spui, zise căpitanul Penderton, că orice 
realizare obţinută cu preţul normalităţii este greşită şi nu ar 
trebui lăsată să aducă fericirea. Pe scurt, e mai bine, pentru 


97 


că din punct de vedere moral e onorabil ca nuca să se 
agate de perete în loc să se cuibărească în coşul în care-i 
stă atât de bine? 

— Zău, ai pus punctul pe i, zise maiorul. Nu eşti de acord 
cu mine? 

— Nu, răspunse căpitanul, după o scurtă pauză. Cu o 
claritate  înspăimântătoare, căpitanul privi deodată în 
sufletul său şi se văzu pe sine însuşi. Pentru prima oară nu 
se vedea aşa cum îl vedeau ceilalţi; în faţa ochilor îi apăru 
imaginea unei păpuşi strâmbe, cu un chip neplăcut şi o 
înfăţişare  grotescă. Medita la această viziune fără 
compasiune. O acceptă fără să încerce să o schimbe sau 
să-i caute justificări. Nu sunt de acord, repetă absent. 

Maiorul Langdon reflectă la această replică neaşteptată, 
dar nu continuă discuţia, întotdeauna îi venea greu să 
urmeze orice fir al gândului dincolo de expoziţiunea 
propriu-zisă. Clătinând din cap, se întoarse la propriile 
probleme, care îl frământau. 

— Odată m-am trezit chiar înainte de a se lumina de ziuă, 
zise el. Am văzut lampa aprinsă în odaia ei şi am intrat. Şi 
acolo l-am găsit pe Anacleto stând pe marginea patului şi 
amândoi se uitau în jos şi se prosteau cu ceva. 

Şi ce făceau oare? Maiorul îşi apăsă degetele boante pe 
ochi şi clătină iarăşi din cap. Ah, da. Lăsau să cadă nişte 
chestii mici într-un vas cu apă. Un fel de prostioare 
japoneze pe care Anacleto le cumpărase de la magazinul cu 
zece cenți - aceste particule mici se deschideau în apă ca 
nişte flori. lar ei stăteau pur şi simplu acolo la patru 
dimineaţa jucându-se cu chestiile alea. M-am înfuriat pe loc 
şi când m-am împiedicat de papucii lui Alison de lângă pat, 
mi-am ieşit din fire şi le-am tras un şut încât au zburat în 
partea cealaltă a camerei. Alison a fost scârbită de mine, 
rece ca gheaţa zile întregi. lar Anacleto a pus sare în vasul 
cu zahăr înainte de a-mi aduce cafeaua. A fost trist. 
Probabil că ea a suferit mult în nopţile acelea. - Domnul îţi 


98 


dă şi apoi îţi ia înapoi, zise Leonora, ale cărei intenţii erau 
mai bune decât cunoştinţele sale din Sfânta Scriptură. 

Leonora însăşi se schimbase întru câtva în decursul 
ultimelor săptămâni. Se apropia de faza maturității ei 
depline, în acest scurt răstimp, trupul ei părea să fi pierdut 
ceva din musculatura lui viguroasă. Chipul i se lăţise, iar 
expresia ei atunci când se odihnea era una de blândeţe 
leneşă. Arăta ca o femeie care are câţiva copii sănătoşi şi 
care aşteaptă cu toată . nădejdea încă unul, în circa opt 
luni. Avea încă un ten catifelat, sănătos şi cu toate că lua 
treptat în greutate nu se vedea încă nici un semn de 
moliciune a cărnii. Fusese înspăimântată de moartea soţiei 
amantului ei. Priveliştea corpului neînsufleţit din coşciug o 
fascinase atât de tare, că timp de câteva zile după 
înmormântare vorbise într-o şoaptă înfiorată, chiar şi când 
comanda alimente. II trata pe maior cu un soi de blândeţe 
absentă şi îi repeta toate întâmplările fericite cu Alison pe 
care şi le aducea aminte. 

— Apropo, interveni căpitanul pe neaşteptate, nu mă pot 
opri să mă gândesc la noaptea aceea - când a venit aici. Ce 
ţi-a zis în cameră, Leonora? 

— Ţi-am spus că nici măcar n-am ştiut că venise. Nu m-a 
trezit. 

Dar în privinţa acestui subiect, căpitanul Penderton era 
tot nemulţumit. Cu cât îşi amintea mai mult scena din 
cabinet, cu atât mai stranie şi mai fascinantă i se arăta. Nu 
se îndoia că Leonora spunea adevărul, pentru că ori de câte 
ori minţea toată lumea îşi dădea seama imediat. Dar ce 
voise Alison să spună şi de ce, atunci când se întorsese 
acasă, el nu urcase să cerceteze cu ochii lui? Simţea că ştia 
răspunsul undeva în subconştientul neguros al minţii sale. 
Dar cu cât se gândea mai mult la problema asta, cu atât 
mai puternică îi era tulburarea. 

— Îmi amintesc de o întâmplare când am fost într-adevăr 
surprinsă, zise Leonora, ţinându-şi mâinile ei roz, de 


99 


şcolăriţă, în faţa focului. S-a petrecut atunci când am mers 
cu toţii cu maşina în Carolina de Nord, în după-amiaza când 
am mâncat potârnichile acelea bune în casa prietenului tău, 
Morris. Alison, Anacleto şi cu mine mergeam pe drumul de 
ţară, când un băieţaş trecu pe lângă noi ducându-şi de 
căpăstru calul de plug - semăna cu un catâr. Dar lui Alison 
i-a plăcut bătrâna mârţoagă şi a hotărât brusc că vrea s-o 
încalece. Aşa că se împrieteni cu micuțul Tarheel, după 
care se urcă pe un gard de ţăruşi şi se aburcă pe spinarea 
calului - fără şa şi în rochie, închipuieşte-ţi! Presupun că 
mârţoaga aia nu mai fusese încălecată de ani de zile şi 
îndată ce ea i se urcă în spate, nu făcu decât să se aplece şi 
începu să o învârtă. lar eu mi-am zis, gata, Alison Langdon 
şi-a găsit sfârşitul, şi am închis ochii. Dar l-a potolit îndată şi 
au început să străbată la trap câmpul de parcă absolut 
nimic nu s-ar fi întâmplat. Tu n-ai fi putut s-o faci niciodată, 
Weldon. Şi Anacleto alerga de colo până colo ca o gaiţă 
beată. Dumnezeule, ce distracţie - niciodată n-am mai fost 
atât de uimită! 

Căpitanul Penderton căscă, nu pentru că i-ar fi fost somn, 
ci pentru că aluzia Leonorei la felul lui de a călări îl iritase şi 
voia să fie bădăran, între ei doi avuseseră loc nişte scene 
aprinse în legătură cu Pasăre de Foc. 

După goana aceea aprigă şi nebună calul nu mai fusese 
niciodată la fel şi Leonora îl acuza vehement pe soţul ei. 
Totuşi evenimentele din ultimele două săptămâni 
diminuară puţin tensiunea dintre ei şi căpitanul nădăjduia 
că ea avea să dea totul uitării cât mai repede. 

Maiorul Langdon încheie discuţia specială din această 
seară cu unul dintre aforismele lui preferate: 

— Numai două lucruri contează pentru mine acum - să 
fiu un animal bun şi să-mi slujesc ţara. Un trup sănătos şi 
patriotism. 

În momentul de faţă, casa căpitanului Penderton nu era 
locul ideal pentru o persoană trecând printr-o criză acută de 


100 


ordin sufletesc. Altădată, căpitanul ar fi găsit ridicole 
lamentaţiile maiorului Langdon. Însă acum, în casă domnea 
atmosfera morţii. | se părea că nu numai Alison murise, ci şi 
că, într-un mod misterios, viaţa fiecăruia dintre ei trei se 
încheiase. Vechea temere că Leonora ar putea să divorţeze 
de el şi să plece cu maiorul Langdon nu-l mai neliniştea. 
Orice înclinaţie pe care o avusese vreodată spre maior 
părea acum doar o dorinţă slabă în comparaţie cu 
simţămintele pe care le nutrea pentru soldat. 

Casa însăşi îl agasa din cale-afară pe căpitan, în aceste 
zile. Locuinţa lor era mobilată cum se nimerise, în 
sufragerie se aflau tradiționala sofa acoperită cu pânză de 
bumbac cu motive florale, câteva fotolii, o carpetă de un 
roşu ţipător şi un birou de scris foarte vechi, încăperea avea 
un aer de eleganţă pe care căpitanul nu putea să-l sufere. 
Perdelele din dantelă păreau ieftine şi mai degrabă 
prăfuite, iar pe polita căminului se găsea o colecţie 
eterogenă de ornamente şi zorzoane - o procesiune de 
elefanţi din imitație de fildeş, o pereche de sfeşnice 
frumoase din fier forjat, o statuetă pictată reprezentând un 
negrişor rânjind deasupra unei felii de pepene roşu şi un 
vas mexican de sticlă albastră în care Leonora adunase 
cărţile vechi de vizită. Toată mobila era uşor şubredă de la 
prea multe mutări şi impresia feminină, de neorânduială pe 
care încăperea în ansamblul ei o răspândea îl exaspera atât 
de tare pe căpitan, încât se străduia să stea departe de ea 
cât mai mult cu putinţă. Cu o dorinţă secretă şi adâncă, se 
gândea la cazarmă, închipuindu-şi paturile de campanie 
simple, aliniate într-un şir, podelele goale şi ferestrele 
despuiate de perdele. Lângă unul dintre pereţii acestei 
camere imaginare, modeste şi austere, se afla dintr-un 
anumit motiv o veche ladă gravată, cu lanţuri de alamă, în 
timpul lungilor sale plimbări târziu după-amiaza, căpitanul 
Penderton, cu simţurile la pândă, se afla într-o stare vecină 
cu delirul. Simţea că pluteşte în derivă, lipsit de orice forţă 


101 


omenească, şi purta cu el imaginea gânditoare a tânărului 
soldat, în felul în care o vrăjitoare ar strânge la piept o 
amuletă vicleană. De-a lungul acestei perioade, era 
încercat de o vulnerabilitate ciudată. Deşi se simţea izolat 
de toate celelalte persoane, lucrurile pe care le vedea în 
timpul acestor plimbări căpătau în ochii lui o importanţă 
exagerată. Toate lucrurile cu care venea în contact, chiar şi 
cele mai banale obiecte, păreau să aibă o legătură 
misterioasă cu propriul său destin. Dacă, de pildă, se 
întâmpla să observe o vrabie în şanţ, putea să rămână 
privind-o minute în şir, absorbit cu totul de această 
privelişte obişnuită. Pentru moment, îşi pierduse facultatea 
primitivă care clasifică instinctiv diversele impresii 
senzoriale în concordanţă cu valorile lor relative, într-o 
după-amiază văzu un camion de marfă lovind un automobil. 
Dar acest sângeros accident nu îl impresiona mai puternic 
decât apariția, câteva minute mai târziu, a unui petic de 
ziar fluturând în aer. 

De multă vreme încetase să pună pe seama urii 
simțămintele sale pentru soldatul Williams. De asemeni, nu 
mai încerca să găsească justificări pentru emoția care 
pusese atât de tare stăpânire pe el. Nu se gândea la soldat 
nici cu dragoste, nici cu ură; era conştient doar de dorința 
arzătoare de a rupe bariera dintre ei. Când îl zărea de 
departe odihnindu-se în fața cazărmii, îi venea să strige la 
el sau să-i dea o lovitură cu pumnul ca să-l facă să 
reacționeze într-un fel la violenţă. Se împlineau acum 
aproape doi ani de când îl văzuse prima oară pe soldat. 
Trecuse mai mult de o lună de când îi fusese trimis pentru 
a-i defrişa pădurea. Şi în tot acest timp de-abia 
schimbaseră între ei câteva zeci de cuvinte. 


În după-amiaza zilei de 12 noiembrie, căpitanul 
Penderton ieşi ca de obicei la plimbare. Avusese o zi 
obositoare. De dimineaţă, în sala de clasă, în vreme ce 


102 


stătea în faţa tablei explicând o problemă tactică, suferise 
un atac inexplicabil de amnezie, în mijlocul unei propoziţii, 
mintea i se goli. Nu numai că uită cu desăvârşire fiecare 
cuvânt din restul lecţiei, dar până şi chipurile studenţilor din 
clasă îi părură străine. În mintea sa putea să-l vadă foarte 
limpede pe soldatul Williams - şi nimic mai mult. Câteva 
clipe rămase înmărmurit cu bucata de cretă în mână. Apoi 
avu prezenţa de spirit de a da liber studenţilor. Din fericire, 
cursul era pe sfârşite când se produse lapsusul. Căpitanul 
păşea cu trupul foarte înţepenit de-a lungul unuia dintre 
trotuarele care duceau spre curtea pătrată, în după-amiaza 
aceasta vremea era neobişnuită. Pe cer se zăreau nori 
posomoriţi de furtună, dar în fund, aproape de linia 
orizontului, era încă senin şi soarele răspândea o lumină 
blinda. Căpitanul îşi legăna braţele de parcă nu ar fi vrut să 
se îndoaie din coate şi îşi ţinea privirea aţintită asupra 
manşetelor pantalonilor săi milităreşti şi a pantofilor înguşti, 
bine lustruiţi, îşi ridică ochii doar când ajunse la banca unde 
şedea soldatul Williams şi după ce îl privi ţintă câteva clipe 
se apropie de el. Cu mişcări leneşe, soldatul se ridică în 
poziţie de drepţi. - Soldat Williams, zise căpitanul. Soldatul 
aşteptă, însă căpitanul nu vorbi mai departe. Avusese de 
gând să-l mustre pentru încălcarea regulamentului privind 
uniforma, în timp ce se apropia, i se păruse că soldatul 
Williams nu-şi încheiase mantaua cum se cuvine. La prima 
vedere, soldatul arăta întotdeauna de parcă ar fi fost 
echipat numai pe jumătate sau ar fi omis vreo parte 
obligatorie din îmbrăcămintea sa. Dar când se aflară faţă în 
faţă, căpitanul Penderton îşi dădu seama că nu era nimic de 
criticat. Impresia de ţinută neglijentă se datora de fapt 
trupului însuşi al soldatului şi nu vreunei încălcări anume a 
regulilor militare. Căpitanul rămase din nou mut şi fără aer 
în faţa tânărului bărbat, în inima lui dădu drumul unei tirade 
sălbatice de blesteme, vorbe de iubire, implorări şi injurii. 
Dar în final se răsuci pe călcâie, nu spuse nimic şi se 


103 


îndepărtă. 

Ploaia care ameninţa să cadă îşi tinu zăgazurile până ce 
căpitanul Penderton ajunse aproape de casă. Nu era o 
ploaie de iarnă lungă şi mocnită - se prăvălea cu 
vehemenţa zgomotoasă a unei furtuni de vară. Căpitanul se 
afla la douăzeci de iarzi de casă când primii stropi îl udară. 
Cu un sprint scurt, ar fi putut ajunge uşor la adăpost. Dar 
paşii săi greoi nu se grăbiră nici când torentul dezlănţuit, 
rece ca gheaţa, îi pătrunse la os. Când deschise uşa de la 
intrare, îi luceau ochii şi tremura. 

Soldatul Williams intră în cazarmă când simţi în aer 
mirosul ploii. Rămase în camera de zi până la cină şi apoi, 
în mijlocul exuberanţei gălăgioase din sala de mese, luă în 
tihnă o masă copioasă. După aceea scoase din dulapul său 
un săculeţ de pânză cu mai multe feluri de bomboane de 
un penny. Tot mestecând o bomboană din cereale, făcu o 
vizită la latrină cu gândul de a se lua la bătaie cu cineva, în 
momentul când apăru, un singur closet era liber şi în faţa 
lui un soldat tocmai se descheia la pantaloni, însă chiar în 
clipa în care omul se pregătea să se aşeze, soldatul 
Williams îl împinse cu brutalitate şi încercă să-l dea la o 
parte. Un mic grup se strânse în jurul celor doi soldaţi care 
se încăieraseră, încă de la început, soldatul Williams se 
dovedi mai bun, căci era rapid şi puternic deopotrivă, în 
timp ce se lupta, chipul lui nu exprima nici efort şi nici 
mânie; trăsăturile îi rămâneau pasive şi doar sudoarea de 
pe frunte şi expresia oarbă a ochilor arătau efectele 
încordării sale. Soldatul Williams îl aduse pe adversarul său 
într-o stare de neputinţă şi lupta era aproape câştigată 
când dintr-odată renunţă. Păru să-şi piardă complet 
interesul şi nici măcar nu se sinchisi să se apere. Fu bătut 
măr şi capul îi fu izbit cu răutate de pardoseala de ciment. 
La sfârşit, se ridică ameţit în picioare şi părăsi latrina, fără 
să fi folosit closetul. 

Aceasta nu era prima bătaie provocată de soldatul 


104 


Williams. În timpul ultimelor două săptămâni, rămase în 
cazarmă noapte de noapte, fiind o adevărată pacoste 
pentru ceilalți soldaţi. Aceasta era o nouă faţetă a 
personalităţii sale, pe care colegii de cazarmă nu o 
bănuiseră. Ore în şir stătea într-o tăcere amorţită şi apoi, 
brusc, adresa cuiva vreo jignire nejustificată. Nu se mai 
plimba prin pădure în timpul său liber şi noaptea dormea 
prost, deranjându-i pe ceilalţi cu murmurele provocate de 
coşmaruri. Cu toate acestea, nimeni nu lua în seamă 
ciudăţeniile lui. In cazarmă se întâlneau comportamente 
mult mai ciudate decât acesta. Un caporal bătrân îi scria în 
fiecare noapte o scrisoare lui Shirley Temple, făcând din ea 
un fel de jurnal al tuturor faptelor lui de peste zi, şi o punea 
la postă a doua zi dimineaţa, înainte de micul dejun. Un alt 
bărbat, care avea zece ani de muncă în spate, sări pe 
fereastră de la etajul trei fiindcă un prieten nu voise să-i 
împrumute cinci cenți pentru bere. Un bucătar din aceeaşi 
divizie era bântuit de ideea fixă că avea cancer la limbă, o 
fixaţie pe care nicio dezminţire medicală nu putea să i-o 
risipească. Se studia în faţa oglinzii cu limba scoasă atât de 
tare că putea să-şi vadă papilele gustative şi se înfometa 
până la vlăguire. 

După bătaie, soldatul Williams se duse în dormitor şi se 
întinse pe pat. Vâri săculeţul cu bomboane sub pernă şi 
rămase cu ochii ţintă în tavan. Afară ploaia se mai potolise 
şi acum era noapte. Câteva reverii leneşe colorară mintea 
soldatului Williams. Se gândi la căpitan, dar prin faţa ochilor 
nu-i trecură decât câteva imagini care nu aveau niciun 
înţeles. Pentru acest tânăr soldat din sud, ofiţerii aparţineau 
aceleiaşi categorii vagi ca şi negrii - ocupau un loc în viaţa 
lui, dar nu îi considera nişte fiinţe umane, îl accepta pe 
căpitan la fel de resemnat cum accepta vremea sau 
fenomenele naturii. Purtarea căpitanului poate că era 
ciudată, dar nu-i trecea prin cap că ar fi putut avea vreo 
legătură cu el. Şi nici nu simţea nevoia să se gândească la 


105 


ea, nu mai mult decât s-ar fi gândit la vreo furtună sau la 
ofilirea unei flori. 

Nu se mai apropiase de locuinţa căpitanului Penderton 
din noaptea în care lampa fusese aprinsă şi o văzuse pe 
femeia întunecată uitându-se la el din pragul uşii. In acel 
moment, o spaimă uriaşă îl cuprinsese - dar teroarea 
aceasta fusese mai mult fizică decât mentală, mai mult 
inconştientă decât înţeleasă. După ce auzise uşa de la 
intrare închizându-se, se uitase prudent afară şi văzuse că 
drumul era liber. O dată aflat în siguranţă, în pădure, 
alergase disperat, fără zgomot, deşi nu-şi dădea seama 
exact de ce se temea. 

Dar amintirea soţiei căpitanului nu-i dădea pace. O visa 
pe Doamnă în fiecare noapte. Odată, la puţin timp după 
încorporare, se otrăvise cu ptomaină şi fusese internat. 
Gândul la boala cumplită a femeilor îl făcea să se înfioare 
ori de câte ori infirmierele se apropiau de el şi mai degrabă 
răbda de durere ore întregi decât să le ceară vreun 
serviciu. Dar o atinsese pe Doamnă şi nu-i mai era frică de 
boala aceasta, în fiecare zi îi ţesăla şi înşeua calul şi o 
privea îndepărtându-se călare. Dimineaţa devreme aerul de 
iarnă era aspru şi rece, iar soţia căpitanului apărea la 
grajduri îmbujorată şi veselă, întotdeauna avea o glumă sau 
o vorbă bună pentru soldatul Williams, dar el nu o privea 
niciodată în ochi şi nu-i răspundea la amabilităţi. 

Când se gândea la ea, nu o vedea niciodată la grajduri 
sau alergând călare prin aerul proaspăt. Pentru el, ea se 
afla întotdeauna în odaia în care o privise noaptea atât de 
fermecat. 

Amintirea acestor ceasuri era deosebit de senzuală. Era 
covorul gros de sub tălpile sale, pătura de mătase, mirosul 
uşor de parfum. Era căldura moale, voluptuoasă a cărnii de 
femeie, întunecimea tăcută - blândeţea străină din inima lui 
şi puterea încordată a trupului în vreme ce stătea pe vine 
acolo, lângă ea. Odată ce cunoscuse toate acestea, nu 


106 


putea să le uite; în el luase naştere o dorinţă întunecată, 
narcotică, a cărei împlinire era la fel de sigură ca şi 
moartea. 

La miezul nopţii, ploaia încetă. Luminile din cazarmă se 
stinseseră de mult. Soldatul Williams nu se dezbrăcase şi, 
când ploaia se opri, îşi puse pantofii de tenis şi se duse 
afară, în drum spre locuinţa căpitanului o luă pe ruta 
obişnuită, înconjurând pădurea care împrejmuia unitatea. 
Dar în noaptea aceasta luna nu se zărea şi soldatul mergea 
mult mai repede decât de obicei. La un moment dat se 
rătăci şi când, în cele din urmă, ajunse la casa căpitanului, 
se petrecu un mic incident, în întuneric se împiedică de 
ceva care la început i se păru o groapă adâncă. Pentru a 
vedea unde se află, aprinse câteva bețe de chibrit şi îşi 
dădu seama că alunecase într-o gaură săpată de curând. 
Casa era cufundată în întuneric şi soldatul, care acum era 
zgâriat, plin de noroi şi gâfâia, aşteptă câteva clipe înainte 
să intre, în total venise de şase ori până acum, iar aceasta 
avea să fie a şaptea şi ultima oară. 

Căpitanul Penderton stătea la fereastra dormitorului său 
ce dădea în spatele casei. Luase trei capsule, dar tot nu 
putea să doarmă. Era uşor ameţit de brandy şi puţin drogat 
- dar numai atât. Căpitanul, care era deosebit de sensibil la 
lux şi pretenţios cu hainele pe care le îmbrăca, purta numai 
cele mai grosolane articole de dormit. Avea acum pe el un 
halat aspru de lână neagră care arăta de parcă ar fi fost 
cumpărat de la o matroană de închisoare, rămasă văduvă 
de curând. Pijamalele lui erau dintr-o stofă cenuşie, 
ţeapănă cum e canavaua. Era desculţ, deşi duşumeaua era 
acum rece. 

Căpitanul asculta freamătul pinilor bătuţi de vânt, când 
văzu afară în noapte pâlpâitul slab al unei flăcări. Luminiţa 
fu stinsă imediat de vânt, dar în acea clipă, căpitanul zărise 
un chip. lar chipul acela, luminat de flacără şi aflat în 
întuneric, îl făcu să-şi ţină respiraţia. Privi şi reuşi să 


107 


recunoască vag silueta care traversa pajiştea. Căpitanul se 
prinse de reverul halatului şi îşi apăsă mâna pe piept, 
închise ochii şi aşteptă. 

La început, niciun sunet nu răzbătu până la el. Pe urmă, 
izbuti mai degrabă să simtă decât să audă paşii prudenţi de 
pe scări. Uşa de la odaia căpitanului era întredeschisă şi 
prin crăpătură văzu o siluetă întunecată. Şopti ceva, dar 
glasul îi fu atât de şuierător şi scăzut, că sună ca vântul de 
afară. 

Căpitanul Penderton aşteptă, închizând din nou ochii, 
rămase acolo, clipe în şir de încordare chinuită. Apoi ieşi în 
hol şi văzu conturat în dreptul ferestrei cenuşii a camerei 
soţiei sale pe cel pe care îl căuta. Mai târziu, căpitanul avea 
să-şi spună că în clipa aceea înţelesese tot. De fapt, într-un 
moment în care un şoc uriaş, dar necunoscut este aşteptat, 
mintea se pregăteşte instinctiv abandonând momentan 
facultatea surprizei. |n acea clipă vulnerabilă, un 
caleidoscop de posibilități pe jumătate ghicite se 
proiectează şi atunci când dezastrul prinde formă, apare 
senzaţia că ai înţeles totul dinainte pe o cale supranaturală. 
Căpitanul îşi scoase pistolul din sertarul noptierei, traversă 
holul şi aprinse lumina în camera soţiei sale. Când făcu 
lucrul acesta, anumite fragmente de amintire - o umbră la 
fereastră, un sunet în noapte - îl năpădiră. Işi spuse că ştia 
tot. Dar ce anume ştia n-ar fi putut să spună răspicat. Era 
doar sigur că acesta era sfârşitul. Soldatul nu avu timp să 
se ridice din poziţia ghemuită în care stătea. Clipi în lumină 
şi pe chipul său nu se zări teamă; expresia sa era de 
supărare uluită, ca şi când ar fi fost deranjat într-un mod de 
neiertat. Căpitanul era un bun ţintaş şi cu toate că trase de 
două ori, doar o singură gaură sângerândă rămase în 
pieptul soldatului. 

Focurile de armă o treziră pe Leonora şi ea se ridică în 
pat în capul oaselor. Totuşi era trează doar pe jumătate şi 
se uita cu ochii mari de jur-împrejur ca şi cum ar fi fost 


108 


martoră la vreo scenă dintr-o piesă, o tragedie îngrozitoare, 
dar pe care nu trebuia să o creadă. Aproape imediat, 
maiorul Langdon bătu la uşa din dos şi apoi urcă în grabă 
scările în papuci şi cămaşă de noapte. Căpitanul se 
prăbuşise lângă perete, în halatul său bizar, aspru, semăna 
cu un călugăr distrus, căzut în păcat. Chiar şi în moarte, 
trupul soldatului răspândea aceeaşi linişte caldă, de animal. 
Chipul său serios era neschimbat şi mâinile arse de soare 
erau întoarse cu palmele în sus pe covor, de parcă ar fi 
dormit. 


Sfârşit 


109