Paulo Coelho — Brida

PAULO COELHO 


PAULO COELHO 


BRIDA 


Brida, 1990 


PROLOG. 

Am stat toată noaptea într-o cafenea din Lourdes. Eu, un 
pelerin al Drumului sfânt al Romei ce trebuia să meargă 
multe zile pentru a-şi căuta Darul. Ea, Brida O'Fern, 
deţinea controlul asupra unei părţi din acest drum. 

Într-una din nopţile acelea m-am hotărât s-o întreb dacă 
fusese emoţionată să vadă abația ce făcea parte din drumul 
în formă de stea pe care iniţiaţii îl parcurg în Pirinei. 

— N-am ajuns acolo, a răspuns ea. 

Am rămas surprins. Totuşi, ea deja avea un Dar. 

— Toate drumurile duc la Roma, zise Brida, folosindu-se de 
un vechi proverb pentru a-mi spune că darurile se pot 
descoperi în orice loc. Eu am parcurs drumul Romei în 
Irlanda. 

La următoarele întâlniri mi-a spus povestea căutării ei, iar 
când a terminat de povestit am întrebat-o dacă îmi îngăduie 
să aştern pe hârtie la un moment dat ceea ce am aflat de la 
ea. 

A fost de acord fără nici o ezitare, deşi, de fiecare dată 
când ne întâlneam, îmi punea câte o condiţie. Mi-a cerut să 
schimb numele reale, voia să ştie ce fel de oameni o vor citi 
şi cum vor reacţiona. 

— Nu ştiu, i-am răspuns. Dar nu cred că din cauza asta îţi 
faci probleme. 

— Ai dreptate, mi-a spus. Pentru mine a fost o experienţă 
deosebită şi nu ştiu dacă oamenii au ceva de învăţat de pe 
urma ei. 


Brida, acesta e un risc pe care ni-l asumăm împreună. Un 
text anonim al Tradiţiei spune că fiecare om, de-a lungul 
vieţii, poate să aibă două atitudini: să construiască sau să 
planteze. Constructorii pot petrece ani întregi lucrând la 
proiectele lor, însă într-o zi vor termina ceea ce fac. Atunci 
se opresc şi se simt limitați de propriii pereţi. Viaţa îşi 
pierde sensul atunci când construcţia s-a realizat. 

Dar mai sunt şi cei care plantează. Uneori ei au de suferit 
din cauza furtunilor, a anotimpurilor, şi rareori au odihnă. 
Spre deosebire de o clădire, grădina creşte necontenit şi 
însuşi faptul că are nevoie de grija grădinarului face ca, 
pentru el, viaţa să fie o mare aventură. 

Grădinarii se vor recunoaşte între ei, fiindcă ştiu că în 
povestea fiecărei plante stă creşterea întregii planete Terra. 

AUTORUL. 

IRLANDA august 1983-martie 1984 

VARA ŞI TOAMNA 

— Vreau să învăţ magie, spuse fata. 

Magul se uită la ea. Blugi prespălaţi, cămaşă şi acea 
atitudine agresivă pe care orice persoană timidă o are 
atunci când nu trebuie. „Cred că am dublul vârstei ei”, se 
gândi el. Şi, în ciuda acestui fapt, ştia că se afla în faţa 
Celeilalte Părţi a lui. 

— Numele meu este Brida, continuă tânăra. Îmi cer scuze 
că nu m-am prezentat mai devreme. Aştept de mult acest 
moment şi sunt mai emoţionată decât credeam că aş putea 
ii 

— De ce vrei să înveţi magie? întrebă el. 

— Pentru a găsi răspunsul la întrebările din viaţa mea, 
pentru a cunoaşte puterile oculte şi, poate, pentru a 
călători în trecut şi în viitor. 

Nu era prima dată când cineva venea să-l caute în pădure 
ca să-i ceară asta. Fusese cândva un Maestru foarte 
cunoscut şi respectat al Tradiţiei. Acceptase mai mulţi 
discipoli şi credea că lumea avea să se schimbe pe măsură 


ce îi va putea schimba pe cei din jur, însă a făcut o greşeală. 
lar maegştrilor Tradiţiei nu le e permis să facă greşeli. 

— Nu crezi că eşti prea tânără? 

— Am 21 de ani, spuse Brida. Dacă aş vrea să învăţ balet 
acum, mi s-ar zice că sunt bătrână. 

Magul îi făcu semn să-l urmeze. Merseră împreună prin 
pădure, în linişte. „E frumoasă”, se gândea el în timp ce 
umbrele copacilor îşi schimbau repede poziţia din cauza 
soarelui care era deja aproape de orizont. „Dar am dublul 
vârstei ei.” Asta însemna că era posibil să sufere. 

Brida era deranjată de tăcerea bărbatului care mergea 
alături de ea; ultima frază pe care o rostise nu meritase nici 
măcar un comentariu din partea lui. Poteca din pădure era 
umedă şi acoperită de frunze uscate; iar ea observa 
umbrele care îşi schimbau poziţia şi noaptea care se 
apropia cu repeziciune. Peste puţin timp urma să se 
întunece şi nu aveau lanternă la ei. 

„Trebuie să am încredere în el”, se încuraja singură. „Dacă 
am încredere că mă poate învăţa magie, atunci trebuie să 
am încredere că îmi poate fi ghid printr-o pădure.” 

Au continuat să meargă. El părea să meargă la întâmplare, 
dintr-o parte în alta, schimbând direcţia chiar dacă nu era 
vreun obstacol să-i întrerupă drumul. Au mers încă o dată 
în cercuri, trecând de trei sau de patru ori prin acelaşi loc. 

„Cine ştie, poate mă testează.” Era hotărâtă să meargă 
până la capăt cu acea experienţă şi încerca să demonstreze 
că tot ce se întâmpla, inclusiv mersul în cerc, era perfect 
normal. 

Venise de foarte departe şi aşteptase mult acea întâlnire. 
Dublinul era la aproape 150 de kilometri distanţă. 
Autobuzele nu erau confortabile şi circulau la ore absurde. 
A trebuit să se trezească devreme, să călătorească trei ore, 
să întrebe de el în orăşel şi să explice ce treabă avea cu un 
om aşa de ciudat. Într-un târziu, cineva i-a spus unde stătea 
de obicei în timpul zilei, dar nu înainte de a o preveni că 
încercase deja să seducă o fată din sat. 


„E un bărbat interesant”, se gândi ea. 

Drumul urca acum şi începu să simtă dorinţa ca soarele să 
mai rămână pe cer. Îi era frică să nu alunece pe frunzele 
umede de pe jos. 

— Dar de ce ţii neapărat să înveţi magie? 

Brida se bucură că nu mai era nevoită să tacă şi repetă 
răspunsul pe care-l dăduse şi înainte. 

Însă el nu era mulţumit. 

— Poate că vrei să înveţi magie pentru că este misterioasă 
şi ocultă. Pentru că are răspunsuri pe care puţini oameni 
reuşesc să le găsească în toată viaţa lor. Şi, mai ales, pentru 
că reînvie un trecut romantic. 

Brida nu spuse nimic. Nu ştia ce să zică. Îşi dorea ca 
Magul să se întoarcă la tăcerea de dinainte, pentru că se 
temea să-i dea un răspuns care să nu-i fie pe plac. 

Ajunseră în sfârşit în vârful unui munte, după ce au 
traversat toată pădurea. Acolo, peisajul era alcătuit din 
multe stânci şi era lipsit de vegetaţie, însă nu mai era aşa 
de alunecos, iar Brida îl însoțea pe Mag fără dificultate. 

Se aşeză în partea cea mai înaltă şi îi ceru Bridei să facă 
acelaşi lucru. 

— Au venit şi alţii înaintea ta, spuse Magul. Voiau să înveţe 
magie. Eu i-am învăţat ce trebuia să-i învăţ şi am înapoiat 
deja umanităţii ce mi-a dat ea, iar acum vreau să rămân 
singur, să urc pe munte, să am grijă de plante şi să intru în 
comuniune cu Dumnezeu. 

— Nu-i adevărat, răspunse fata. 

— Ce nu-i adevărat? întrebă el surprins. 

— Poate că vrei să intri în comuniune cu Dumnezeu, dar 
nu-i adevărat că vrei să rămâi singur. 

Bridei îi păru rău. Vorbise dintr-un impuls şi acum era 
prea târziu să-şi repare greşeala. Poate că există persoane 
cărora le place să rămână singure şi poate că femeile au 
mai multă nevoie de bărbaţi decât au bărbaţii de femei. 

Dar Magul nu păru deranjat şi, întorcându-se spre ea, îi 
zise: 


— O să-ţi pun o întrebare. Trebuie neapărat să-mi spui 
adevărul. Dacă-mi spui adevărul, te învăţ ce vrei tu. Dacă 
minţi, nu te vei mai întoarce niciodată în această pădure. 

Brida respiră uşurată. Era doar o întrebare. Nu trebuia să 
mintă, asta era tot. Întotdeauna a crezut că maeştrii, pentru 
a-şi accepta discipolii, cereau lucruri mai dificile. 

Se aşeză chiar în faţa ei. Avea o sclipire în ochi. 

— Să presupunem că încep să te învăţ ce am învăţat şi eu 
la rândul meu, spuse Magul privind-o în ochi. Încep să-ţi 
arăt universurile paralele care ne înconjoară, îngerii, 
Tradiţia Soarelui şi Tradiţia Lunii şi, într-o zi, mergi în oraş, 
la cumpărături, şi-l întâlneşti pe stradă pe omul vieţii tale. 

„N-aş putea să-l recunosc”, se gândi ea. Dar se hotări să 
nu spună nimic; întrebarea părea mai grea decât şi-ar fi 
închipuit. 

— El se gândeşte la acelaşi lucru şi se apropie de tine, vă 
îndrăgostiţi, tu îţi continui studiile cu mine, eu îţi arăt ştiinţa 
Cosmosului în timpul zilei, iar el îţi arată ştiinţa Dragostei în 
timpul nopţii. Însă ajungeţi la un punct în care cele două 
lucruri nu mai pot merge împreună şi trebuie să alegi. 

Magul tăcu preţ de câteva clipe. Înainte de a-i pune 
întrebarea, îi fusese teamă de răspunsul fetei. Venirea ei, în 
acea după-amiază, însemna sfârşitul unei etape din viaţa 
amândurora. Ea ştia asta, căci cunoştea tradiţiile şi 
scopurile maeştrilor. El avea nevoie de ea, aşa cum şi ea 
avea nevoie de el. Dar trebuia să spună adevărul; era 
singura condiţie. 

— Acum răspunde-mi cu toată sinceritatea, spuse el în cele 
din urmă, după ce îşi făcu curaj. Ai lăsa tot ce ai învăţat 
până atunci, toate avantajele şi toate misterele pe care 
lumea magiei ţi le poate oferi, pentru a rămâne cu bărbatul 
vieţii tale? 

Brida îşi luă ochii de la el. În jurul ei erau munţii, pădurile, 
iar jos începeau să se aprindă luminile în orăşel. Coşurile 
caselor scoteau fum, iar peste puţin timp familiile aveau să 
se reunească în jurul mesei pentru a lua cina. Munceau 


cinstit, le era frică de Dumnezeu şi căutau să-şi ajute 
aproapele. Făceau toate aceste lucruri pentru că ştiau ce 
înseamnă dragostea. Vieţile lor erau simple şi puteau 
înţelege tot ce se întâmpla în univers, fără să fi auzit 
vreodată de lucruri precum Tradiţia Soarelui şi Tradiţia 
Lunii. 

— Nu văd nici o contradicţie între căutarea şi fericirea 
mea, spuse. 

— Răspunde la ce te-am întrebat. 

Ochii Magului erau fixaţi asupra ochilor ei. 

— Ai lăsa totul pentru acea persoană? 

Brida simţi o dorinţă puternică de a plânge. Nu era doar o 
întrebare, era o alegere, alegerea cea mai grea pe care 
oamenii trebuie s-o facă în viaţă. Deja se gândise mult la 
asta. Era o perioadă în care nimic pe lume nu era mai 
important decât ea însăşi. Avusese mulţi iubiţi, şi pe fiecare 
crezuse că îl iubeşte, dar îi fusese dat să vadă dragostea 
stingându-se de la un ceas la altul. Dintre toate, dragostea 
era cea mai grea. Era îndrăgostită de cineva care era cu 
câţiva ani mai mare, studia fizica şi vedea lumea dintr-o 
perspectivă complet diferită de a ei. Încă o dată credea în 
dragoste, bazându-se pe sentimente, dar fusese 
decepţionată de atâtea ori, încât nu mai era sigură de 
nimic. Chiar şi aşa, aceasta era cea mai mare provocare a 
vieţii ei. 

Evită să se uite la Mag. Îşi fixă ochii asupra orăşelului cu 
coşuri fumegânde. Prin dragoste încearcă toţi să înţeleagă 
universul de la începutul timpurilor. 

— Eu aş renunţa, spuse în sfârşit. 

Bărbatul din faţa ei nu avea cum să ştie ce se întâmplă în 
inima oamenilor. El cunoştea puterea, misterele magiei, dar 
nu cunoştea oamenii. Avea părul cărunt, pielea arsă de 
soare şi constituţia unei persoane obişnuite să urce şi să 
coboare acei munţi. Era fermecător, avea ochi care-i 
reflectau sufletul plin de răspunsuri, şi probabil că era, încă 


o dată, dezamăgit de sentimentele oamenilor obişnuiţi. Şi 
ea era dezamăgită de sine, dar nu putea să mintă. 

— Uită-te la mine, spuse Magul. 

Bridei îi era ruşine. Se uită însă la el. 

— Ai spus adevărul. O să te învăţ. 

Noaptea se lăsă de tot, iar stelele străluceau pe un cer 
fără lună. În două ore Brida îi povesti acelui necunoscut 
toată viaţa ei. Încercă să găsească amintiri care să-i explice 
interesul pentru magie, viziuni din copilărie, premoniţii, 
chemări interioare, dar nu reuşi să găsească nimic. Simţea 
dorinţa de a cunoaşte, şi atâta tot. Mersese la cursuri de 
astrologie, tarot, numerologie. 

— Astea sunt doar limbaje, spuse Magul. Şi nu sunt 
singurele. Magia vorbeşte în toate limbile inimii oamenilor. 

— Atunci ce este magia? întrebă ea. 

Chiar şi în întuneric, Brida îşi dădu seama că Magul îşi 
întorsese chipul. Se uita absorbit la cer, căutând, poate, un 
răspuns. 

— Magia este o punte, spuse în sfârşit. O punte care îţi 
permite să treci din lumea vizibilă în lumea invizibilă. 
Înseamnă să înveţi lecţiile ambelor lumi. 

— Şi cum pot învăţa să traversez această punte? 

— Descoperindu-ţi modul propriu de a-l traversa. Fiecare 
persoană are metoda sa. 

— Exact asta vreau să caut aici. 

— Există două forme, răspunse Magul. Tradiţia Soarelui, 
care ne învaţă secretele prin intermediul spaţiului, al 
lucrurilor care ne înconjoară, şi Tradiţia Lunii, care ne 
învaţă secretele prin intermediul Timpului, al lucrurilor 
care rămân prinse în memoria lui. 

Brida înţelese. Tradiţia Soarelui era acea noapte, copacii, 
frigul ce-i cuprinsese corpul, stelele de pe cer. Iar Tradiţia 
Lunii era acel om din faţa ei, cu înţelepciunea 
predecesorilor sclipindu-i în ochi. 

— Am învăţat Tradiţia Lunii, spuse Magul, ca şi cum i-ar fi 
ghicit gândurile. Însă niciodată n-am fost Maestru. Sunt un 


Maestru al Tradiţiei Soarelui. 

— Arată-mi Tradiţia Soarelui, spuse Brida neîncrezătoare, 
pentru că simţise blândeţe în vocea Magului. 

— 'Te voi învăţa tot ce ştiu, însă drumurile spre Tradiţia 
Soarelui sunt multe. Trebuie să ai încredere în capacitatea 
pe care fiecare om o are ca să se autoeduce. 

Brida nu se înşelase. Chiar simţea blândeţe în vocea lui, 
iar asta o speria, în loc s-o facă să se simtă în largul ei. 

— Sunt gata să înţeleg Tradiţia Soarelui, spuse. 

Magul nu se mai uită la stele şi se concentră asupra fetei. 
Ştia că nu era încă în stare s-o înveţe Tradiţia Soarelui. Dar 
trebuia s-o facă. Unii discipoli îşi aleg maeştrii. 

— Vreau să-ţi reamintesc un lucru înainte de a începe 
prima lecţie, spuse. Când cineva îşi întâlneşte drumul, nu-i 
mai este frică. E nevoie de mult curaj pentru a face paşi 
greşiţi. Decepţiile, înfrângerile, descurajarea sunt 
instrumente pe care Dumnezeu le foloseşte pentru a-ţi 
arăta drumul. 

— Ciudate instrumente, spuse Brida. De multe ori îi 
determină pe oameni să renunţe. 

Magul ştia despre ce era vorba. Corpul şi sufletul său 
cunoşteau deja instrumentele curioase ale lui Dumnezeu. 

— Învaţă-mă Tradiţia Soarelui, insistă ea. 

Magul îi ceru Bridei să se sprijine de o stâncă şi să se 
relaxeze. 

— Nu e nevoie să închizi ochii. Priveşte lumea din jurul tău 
şi înţelege tot ce poţi înţelege. În fiecare moment, în faţa 
tuturor, Tradiţia Soarelui îşi arată înţelepciunea eternă. 

Brida făcu ceea ce îi cerea Magul, însă îşi spuse că mergea 
prea repede. 

— Aceasta este prima şi cea mai importantă lecţie, spuse 
el. A fost creată de un mistic spaniol care a înţeles 
semnificaţia credinţei. Numele lui e loan al Crucii. 

Se uită la fata aceea hotărâtă şi încrezătoare. 

Se rugă din tot sufletul ca ea să înţeleagă ce îi arăta. Până 
la urmă, era Cealaltă Parte a lui, chiar dacă nu ştia încă, 


chiar dacă era tânără şi fascinată de lucrurile şi de oamenii 
lumii. 

Era întuneric, dar Brida îl văzu pe Mag intrând în pădure 
şi dispărând printre copacii ce rămâneau în stânga ei. Îi era 
frică să stea acolo singură, şi încercă să rămână relaxată. 
Aceasta era prima ei lecţie, nu trebuia să se lase copleşită 
de emoție. 

„M-a acceptat ca discipol. Nu pot să-l dezamăgesc.” 

Era mulţumită de ea însăşi şi în acelaşi timp surprinsă de 
repeziciunea cu care se întâmplase totul, însă niciodată nu 
s-ar fi îndoit de sine - era mândră de ea şi de realizările ei 
de până atunci. Era sigură că, dintr-un loc sau altul de pe 
stâncă, Magul îi privea reacţiile pentru a vedea dacă este în 
stare să facă faţă primei lecţii de magie. El îi vorbise despre 
curaj; şi, chiar dacă îi era teamă - începuse să se gândească 
la cobrele şi scorpionii de pe acel munte - trebuia să dea 
dovadă de curaj. În scurt timp el avea să se întoarcă pentru 
a o învăţa prima lecţie. 

„Sunt o femeie puternică şi hotărâtă”, repetă încet în sinea 
ei. Era privilegiată că se afla acolo, cu un om pe care ceilalţi 
îl adorau sau de care se temeau, îi reveni în minte întreaga 
după-amiază pe care o petrecuseră împreună şi îşi aminti 
momentul în care simţise tandreţe în vocea lui. „Cine ştie, 
poate chiar m-a găsit interesantă. Poate vrea chiar să facă 
dragoste cu mine. Nu ar fi o experienţă rea; era ceva curios 
în ochii lui. Ce gânduri prosteşti!” Se afla acolo, în faţa unui 
lucru foarte concret - un drum al cunoaşterii - şi dintr- 
odată se simţea ca o femeie oarecare. Încercă să nu se mai 
gândească la asta şi abia atunci îşi dădu seama că trecuse 
mult timp de când Magul o lăsase singură. 

Începu să intre în panică; faima ce roia în jurul lui era 
contradictorie. Unii spuneau că este cel mai puternic 
Maestru pe care l-au cunoscut, că era capabil să schimbe 
direcţia vântului, să deschidă găuri în nori folosindu-şi 
numai forţa gândului. Brida, ca toată lumea, era fascinată 
de miracole de acest fel. 


Alţii însă, cei care făceau parte din lumea magiei şi care 
frecventau aceleaşi cursuri ca şi ea - garantau că este un 
vrăjitor întunecat care a distrus odată un bărbat cu puterea 
sa doar pentru că se îndrăgostise de iubita lui. Pentru asta, 
chiar dacă era Maestru, a fost condamnat să rătăcească în 
singurătatea pădurilor. 

„Poate că singurătatea l-a înnebunit şi mai mult.” Brida 
începu să se simtă din nou cuprinsă de panică, în ciuda 
vârstei, ştia că singurătatea îi putea afecta pe oameni, mai 
ales atunci când îmbătrâneau. Întâlnise persoane care îşi 
pierduseră toată pofta de viaţă pentru că nu reuşeau să mai 
lupte cu singurătatea şi ajungeau să fie viciate de ea. Cei 
mai mulţi vedeau lumea ca pe un loc fără demnitate şi fără 
glorie, îşi pierdeau după-amiezile şi nopţile vorbind fără 
încetare despre greşelile altora. Erau oameni pe care 
singurătatea îi transformase în judecători ai lumii, iar 
sentinţele lor erau răspândite de cele patru vânturi către 
oricine voia să-i audă. Poate că Magul înnebunise din cauza 
singurătăţii. 

Deodată, un zgomot puternic din apropiere o făcu să 
tresalte şi să-i sară inima din piept. Nu mai exista nici 
măcar urma de abandon pe care o simţise cu doar puţin 
timp înainte. Se uită în jur, însă fără să poată distinge ceva. 
Un val de spaimă părea că-i porneşte din stomac şi se 
răspândeşte în tot corpul. 

„Trebuie să mă controlez”, se gândi, însă îi era imposibil. 
Cobrele, scorpionii, fantomele din copilărie începeau să-i 
apară în faţă. Brida era prea îngrozită ca să mai reuşească 
să se controleze. Îi apăru o altă imagine: cea a unui vrăjitor 
puternic, care făcuse pactul cu diavolul, oferindu-i viaţa ei. 

— Unde eşti? ţipă într-un târziu. 

Nu mai voia să impresioneze pe nimeni. Tot ce îşi dorea 
era să iasă de acolo. 

Nu-i răspunse nimeni. 

— Vreau să ies de aici! Ajută-mă! 


Însă nu era decât pădurea cu zgomotele ei stranii. Brida 
înnebuni de frică, crezu că o să leşine. Dar nu putea; acum 
că era sigură că el se afla departe, să leşine era cel mai rău 
lucru care i se putea întâmpla. Trebuia să-şi păstreze 
controlul. 

Acest gând o făcu să descopere că o forţă dinăuntrul ei 
lupta pentru a-şi menţine acest control. „Nu pot să ţip 
întruna” a fost primul gând ce-i veni în minte. Ţipetele ei ar 
fi putut atrage atenţia altor oameni care trăiau în acea 
pădure, iar oamenii care trăiesc în păduri pot fi mai 
periculoşi decât animalele sălbatice. 

„Am credinţă”, începu ea să repete cu voce joasă. „Cred în 
Dumnezeu, în îngerul Păzitor care m-a adus până aici şi 
care rămâne cu mine. N-aş putea spune cum este el, dar 
ştiu că-mi este aproape. Ca nu cumva să împiedici de piatră 
piciorul tău.” 

Ultima frază era dintr-un psalm pe care-l învățase în 
copilărie; de multă vreme nu se mai gândise la el. Îl 
învățase de la bunica ei care murise de curând. I-ar fi plăcut 
să fie aproape de ea în acel moment. Simţi imediat o 
prezenţă prietenească. 

Începea să înţeleagă că era o mare diferenţă între pericol 
şi teamă. 

„Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt...” aşa începea 
Psalmul. Şi-l amintea, cuvânt cu cuvânt, ca şi cum bunica ei 
l-ar fi recitat în acel moment. Îl repetă un timp, fără să se 
oprească, şi se mai linişti. Nu avea de ales: ori credea în 
Dumnezeu, în Îngerul Păzitor, ori îşi pierdea speranţa. 

Simţi o prezenţă protectoare. „Trebuie să cred în această 
prezenţă. Nu o pot explica, dar ea există. Şi va fi aici cu 
mine toată noaptea, pentru că de aici nu ştiu să ies 
singură.” 

Când era mică, se trezea uneori în toiul nopţii, îngrozită. 
Atunci, tatăl ei o ducea la fereastră şi îi arăta oraşul în care 
trăiau. Îi vorbea despre paznicii de noapte, de lăptarul care 
deja aducea laptele, de brutarul care pregătea pâinea de zi 


cu zi. Îi cerea să înlocuiască monştrii nopţii cu aceşti 
oameni care vegheau în întuneric. „Noaptea este doar o 
parte din zi”, spunea el. 

Noaptea era doar o parte din zi. Şi, aşa cum se simţea 
protejată de lumină, se putea simţi protejată şi de întuneric. 
Întunericul o făcuse să invoce acea prezenţă protectoare. 
Trebuia să creadă în ea. lar această încredere se numea 
Credinţă. Nimeni, niciodată nu va putea înţelege Credinţa. 
Credinţa era exact ceea ce experimenta ea acum, O 
cufundare inexplicabilă într-o noapte întunecată. Exista 
doar pentru că se credea în ea. Aşa cum nici miracolele nu 
au o explicaţie, dar apar în viaţa celor care cred în ele. 

„Mi-a vorbit de prima lecţie”, spuse ea, înțelegând, 
deodată. Prezenţa protectoare era acolo pentru că credea 
în ea. Brida începea să simtă oboseala acelor ore 
tensionate. Îşi propuse să se relaxeze şi se simţi din ce în ce 
mai protejată. 

Avea credinţă. lar credinţa nu lăsa ca pădurea să fie din 
nou stăpânită de scorpioni şi cobre. Credinţa îi ţinea treaz 
Îngerul Păzitor, veghind-o. 

Se sprijini de stâncă şi nici nu-şi dădu seama când o luă 
somnul. 

Când s-a trezit era deja lumină şi un soare minunat colora 
totul în jur. Îi era puţin frig, avea hainele murdare, însă 
sufletul ei se bucura. Petrecuse o noapte întreagă singură, 
într-o pădure. 

Îl căută cu privirea pe Mag, deşi era conştientă de 
inutilitatea acelui gest. Probabil că era prin pădure, 
căutând să „comunice cu Dumnezeu”, întrebându-se dacă 
fata de noaptea trecută a avut curaj să înveţe prima lecţie a 
Tradiţiei Soarelui. 

— Am învăţat despre Noaptea Întunecată, îi spuse ea 
pădurii care acum era tăcută. Am învăţat că a-l căuta pe 
Dumnezeu înseamnă o Noapte Întunecată. Credinţa este o 
Noapte Întunecată. Nu a fost o surpriză. Fiecare zi din viaţa 
omului este o noapte întunecată. Nimeni nu ştie ce se va 


întâmpla în următorul minut şi chiar şi aşa oamenii merg 
înainte. Pentru că ei cred. Pentru că au Credinţă. 

Sau, cine ştie, poate merg înainte pentru că nu înţeleg 
misterul îngropat de următoarea secundă. Însă acest lucru 
nu avea nici cea mai mică importanţă - important era să 
ştie că ea înţelesese. 

Că fiecare moment în viaţă era un act de credinţă. 

Că putea să populeze pădurea cu cobre şi scorpioni sau cu 
o forţă protectoare. 

Că nu existau explicaţii pentru credinţă. Era o Noapte 
Întunecată. Iar ei nu-i rămânea decât s-o accepte sau nu. 

Brida se uită la ceas şi văzu că deja se făcuse târziu. 
Trebuia să ia autobuzul, să călătorească trei ore şi să 
găsească nişte explicaţii convingătoare pentru prietenul ei, 
care nu ar crede niciodată că ea şi-a petrecut o noapte 
întreagă, singură, în pădure. 

— Este foarte grea Tradiţia Soarelui! strigă în pădure. 
Trebuie să fiu propria mea Maestră şi nu mă aşteptam la 
asta! 

Privi orăşelul de jos, îşi trasă în minte drumul prin pădure 
şi începu să meargă. Totuşi, înainte să plece, se întoarse 
încă o dată la stâncă. 

— Vreau să-ţi spun un lucru, strigă ea, izbucnind cu o voce 
bucuroasă. Eşti un bărbat foarte interesant. 

Proptit de trunchiul unui copac bătrân, Magul văzu fata 
dispărând în pădure. Îi ascultase temerile şi îi auzise 
ţipetele din timpul nopţii. La un moment dat se gândise să 
se apropie de ea, s-o îmbrăţişeze, s-o apere de propria-i 
spaimă, să-i spună că nu avea nevoie de o asemenea 
provocare. 

Acum era fericit că n-o făcuse. Şi mândru că acea fată, cu 
atitudinea ei tinerească şi confuză, era Cealaltă Parte a lui. 

În centrul Dublinului există o librărie specializată în 
tratate de ocultism mai avansate. Este o librărie care 
niciodată nu şi-a făcut publicitate în ziare sau reviste - cei 
interesaţi ajung acolo doar la recomandarea altora, iar 


librarul este bucuros că are o clientelă selectă şi 
specializată. 

Şi totuşi, librăria este mereu plină. După ce auzise multe 
despre ea, Brida reuşi în sfârşit să facă rost de adresă de la 
profesorul ce ţinea cursul de călătorie astrală. A mers acolo 
într-o după-amiază, după serviciu, şi a rămas încântată de 
acel loc. 

De atunci, ori de câte ori putea, mergea să se uite la cărţi 
- doar să se uite, pentru că toate erau importate şi foarte 
scumpe. Obişnuia să le răsfoiască una câte una, acordând 
atenţie desenelor şi simbolurilor din anumite volume, 
simțind intuitiv vibrația tuturor acelor cunoştinţe 
acumulate. De când cu experienţa pe care o avusese cu 
Magul, era mai prudentă. Câteodată obişnuia să-şi 
reproşeze că reuşea să participe numai la lucruri pe care le 
putea înţelege. Presimţea că pierdea ceva important în 
această viaţă, că trăia mereu aceleaşi lucruri. Dar nu avea 
curaj să schimbe ceva. Voia să-şi presimtă mereu drumul; 
acum, că ştia ce înseamnă Noaptea Întunecată, ştia şi că 
nu-şi doreşte să treacă prin ea. 

Şi, deşi de câteva ori fusese nemulțumită de ea însăşi, îi 
era imposibil să meargă mai departe de propriile limite. 

Cărţile erau mai sigure. Etajerele conţineau reeditări ale 
unor tratate scrise în urmă cu mai bine de o sută de ani - 
foarte puţini riscau să spună ceva nou în acest domeniu. lar 
înţelepciunea ocultă părea că-i zâmbeşte din acele pagini, 
distantă şi absentă, amuzată de efortul fiecărei generaţii de 
a o descoperi. 

În afară de cărţi, Brida mai avea un motiv important 
pentru a frecventa acel loc: îi observa pe cei care veneau 
acolo. Câteodată se prefăcea că răsfoieşte tratate de 
alchimie respectabile, însă era atentă la oamenii care intrau 
- bărbaţi şi femei, în general mai în vârstă decât ea - ştiau 
ce-şi doresc şi mergeau mereu la raftul potrivit. Încerca să- 
şi închipuie cum sunt în intimitate. Unii păreau înţelepţi, 
capabili să trezească forţa şi puterea pe care muritorii de 


rând nu le cunosc. Alţii păreau doar cuprinşi de disperare, 
încercând parcă să descopere din nou răspunsuri pe care le 
uitaseră de mult - şi fără de care viaţa nu mai avea sens. 

A observat de asemenea că cei mai fideli clienţi vorbeau 
întotdeauna cu librarul. Vorbeau despre lucruri stranii, 
precum fazele lunii, proprietăţile pietrelor şi pronunţarea 
corectă a cuvintelor folosite în ritualuri. 

Într-o după-amiază, Brida îşi făcu curaj pentru a-i vorbi 
librarului. Se întorcea de la serviciu, unde totul mersese 
bine. Se gândi că ar trebui să profite de ziua norocoasă. 

— Ştiu că există societăţi secrete, spuse. 

Crezuse că ar fi fost un bun început de conversaţie. „Ştia” 
ea ceva. 

Însă librarul nu făcu decât să ridice capul de la socotelile 
lui şi se uită speriat la fată. 

— Am vorbit cu Magul din Folk, spuse Brida deja confuză, 
fără să ştie cum să continue. El mi-a explicat totul despre 
Noaptea Întunecată. Mi-a spus că drumul înţelepciunii 
înseamnă să nu-ţi fie teamă să greşeşti. 

Observă că librarul era mai atent. Dacă Magul o învățase 
ceva, însemna că era o persoană specială. 

— Dacă ştii că drumul este Noaptea Întunecată, atunci de 
ce cauţi cărţile? spuse el într-un târziu, iar ea înţelese că 
referirea la Mag nu fusese o idee bună. 

— Pentru că nu vreau să învăţ în acel mod, adăugă ea. 

Librarul se uita la fata din faţa lui. Ea avea un Dar. Însă 
era ciudat că Magul din Folk îi acordase atâta atenţie numai 
pentru asta. Trebuia să fie altceva. Putea chiar să fie o 
minciună, însă pomenise de Noaptea Întunecată. 

— Te-am văzut mereu pe aici, spuse. Intri, răsfoieşti toate 
cărţile şi niciodată nu cumperi nimic. 

— Sunt scumpe, spuse Brida, presimţind că era interesat 
să continue conversaţia. Dar am citit deja alte cărţi şi am 
urmat nişte cursuri. 

Îi spuse numele profesorilor. Poate aşa reuşea să-l 
impresioneze. 


Rezultatul i-a contrazis din nou aşteptările. Librarul o 
întrerupse şi se duse să-i acorde atenţie unui client care 
dorea să ştie dacă ajunsese almanahul cu poziţiile planetare 
pentru următorii o sută de ani. 

Librarul căută în pachetele de sub tejghea. Brida observă 
că aveau ştampile din diverse colţuri ale lumii. 

Era din ce în ce mai emoţionată; curajul o părăsise, însă 
trebui să-l aştepte pe client să verifice cartea, să plătească, 
să primească restul şi să plece. Abia atunci se întoarse 
librarul la ea. 

— Nu ştiu cum să continui, spuse Brida. 

Ochii începeau să i se înroşească. 

— Ce ştii să faci bine? întrebă el. 

— Să urmez ceea ce cred. 

Nu exista alt răspuns. Îşi petrecea viaţa alergând după 
ceea ce credea. Problema era că în fiecare zi credea în ceva 
diferit. 

Librarul scrise un nume pe o hârtie pe care îşi făcea 
socotelile. Rupse bucata pe care scrisese. 

— O să-ţi dau o adresă, spuse. A fost o vreme în care 
oamenii acceptau experienţele magice ca pe nişte lucruri 
naturale. În acele timpuri nu existau nici măcar preoţi. Şi 
nimeni nu alerga după secrete oculte. 

Brida nu ştia dacă se referea la el însuşi. 

— Ştii ce este magia? o întrebă. 

— Este o punte. Între lumea vizibilă şi lumea invizibilă. 

Librarul îi întinse hârtia. Pe ea erau scrise un număr de 
telefon şi un nume: Wicca. 

Brida luă repede hârtia, mulţumi şi plecă. Când ajunse la 
uşă, se întoarse spre el. 

— Şi mai ştiu că magia vorbeşte multe limbi. Inclusiv cea a 
librarilor care se prefac că sunt dificili, dar care sunt 
generoşi şi accesibili. 

Îi trimise un sărut şi dispăru pe uşă afară. Librarul îşi 
întrerupse socotelile şi se uită prin librărie. „Magul din Folk 
a învăţat-o aceste lucruri”, se gândi el. Un Dar, oricât de 


mare ar fi, nu era suficient să stârnească interesul Magului; 
trebuia să existe alt motiv. Wicca e în stare să-l descopere. 

Era timpul să închidă. Librarul se gândea la felul în care se 
schimbaseră clienţii: erau din ce în ce mai tineri - cum 
spuneau vechile tratate înghesuite pe etajere, lucrurile 
începeau în sfârşit să se întoarcă la locul de unde au plecat. 

Clădirea veche era în centrul oraşului, într-un loc 
frecventat în zilele noastre de turişti care caută 
romantismul secolului trecut. Brida a trebuit să aştepte o 
săptămână ca Wicca s-o poată primi; iar acum se afla în faţa 
unei construcţii cenugşii şi misterioase, încercând să-şi 
tempereze entuziasmul. Acea clădire se încadra perfect în 
modelul căutării ei; exact într-un loc ca acela îşi imagina că 
trăiesc cei care frecventau librăria. 

Clădirea nu avea lift. Urcă scările încet pentru a nu ajunge 
gâfâind la destinaţie. Apăsă soneria singurei uşi de la etajul 
trei. 

Un câine lătra dinăuntru. După puţin timp, o femeie slabă, 
bine îmbrăcată şi cu un aer sobru veni s-o întâmpine. 

— Eu v-am telefonat, spuse Brida. 

Wicca îi făcu semn să intre şi Brida se trezi într-o cameră 
complet albă, cu lucrări de artă modernă pe pereţi şi mese. 
Perdelele, tot albe, ajutau la filtrarea luminii soarelui; 
încăperea era împărţită pe diverse planuri, distribuind 
armonios canapelele, masa pentru cină şi biblioteca plină 
de cărţi. Totul părea decorat cu extrem de mult bun-gust, 
iar Brida îşi aduse aminte de revistele de arhitectură pe 
care obişnuia să le răsfoiască la standurile de ziare. 

„Cred că a fost foarte scumpă” - a fost singurul gând ce-i 
veni în minte. 

Wicca o duse pe nou-venită până la unul din spaţiile 
amenajate în sala imensă, unde erau două fotolii cu design 
italian, făcute din piele şi oţel. Între cele două fotolii era o 
măsuţă joasă, din sticlă, cu picioare tot din oţel. 

— Eşti foarte tânără, spuse Wicca într-un final. 


Nu avea rost să vorbească despre balerine şi aşa mai 
departe. Brida stătea liniştită, aşteptând următorul 
comentariu în timp ce încerca să-şi explice de ce era atât de 
modern amenajat un apartament dintr-o clădire veche. 
Ideea ei romantică despre căutarea cunoaşterii se risipi din 
nou. 

— M-a sunat, spuse Wicca. 

Brida înţelese că se referea la librar. 

— Am venit să caut un Maestru. Vreau să străbat drumul 
magiei. 

Wicca se uită la fată. Ea, de fapt, deţinea un Dar. Însă 
trebuia să ştie de ce Magul din Folk era atât de interesat de 
ea. Doar faptul că avea un Dar nu era suficient. Dacă Magul 
din Folk a început cu magia, s-ar putea să fi rămas 
impresionat de claritatea cu care Darul se manifesta asupra 
fetei. Însă ea trăise destul cât să ştie că orice persoană avea 
un Dar; nu mai cădea în asemenea capcane. 

Se ridică, se duse până la raft şi îşi luă pachetul de cărţi 
preferat. 

— Ştii să joci? întrebă. 

Brida dădu din cap afirmativ. Făcuse nişte cursuri, ştia că 
erau cărţi de tarot şi că pachetul avea şaptezeci şi opt de 
cărţi. Învăţase câteva moduri de a aşeza tarotul şi se 
bucura că o să-şi poată arăta cunoştinţele. 

Însă femeia ţinu pachetul de cărţi la ea. Amestecă toate 
cărţile, le aşeză pe măsuţa de sticlă, cu faţa în jos. Se uită la 
cărţi: erau complet dezorganizate, nu semăna cu nici o 
etalare învățată de Brida la cursuri. Apoi, spuse câteva 
cuvinte într-o limbă ciudată şi întoarse numai una din 
cărţile de pe masă. 

Era cartea numărul 23. Regele de bate. 

— Ai parte de o bună protecţie, spuse Wicca. Din partea 
unui om puternic, cu părul negru. 

Prietenul ei nu era nici puternic, nici tare. lar Magul avea 
părul cărunt. 


— Nu te gândi la înfăţişarea lui, spuse Wicca, ghicindu-i 
parcă gândurile. Gândeşte-te la Cealaltă Parte a ta. 

— Ce este Cealaltă Parte a mea? 

Brida era surprinsă de femeie. Îi inspira un respect 
misterios, o senzaţie diferită de cea provocată de Mag sau 
de librar. 

Wicca nu-i răspunse la întrebare. Amestecă din nou cărţile 
şi încă o dată le întinse dezordonat pe masă - numai că de 
data asta erau cu faţa în sus. Cartea din centrul acelei 
aparente confuzii era cea cu numărul 11. Forţa. O femeie 
care deschidea gura unui leu. 

Wicca luă cartea şi îi ceru Bridei s-o ţină. Brida o ţinu fără 
să ştie exact ce trebuia să facă. 

— Partea cea mai puternică din tine a fost mereu femeie în 
alte încarnări, spuse ea. 

— Ce este Cealaltă Parte a mea? insistă Brida. 

Era prima dată când o provoca pe acea femeie, şi era o 
provocare plină de timiditate. 

Wicca rămase un moment în linişte. Îşi dădu seama că 
Magul nu o învățase nimic despre Cealaltă Parte şi căzu pe 
gânduri. „Prostii”, îşi spuse în sinea ei şi lăsă gândul să 
treacă. 

— Cealaltă Parte este primul lucru pe care trebuie să-l 
înveţe cine vrea să urmeze Tradiţia Lunii, răspunse ea. 
Doar înțelegând Cealaltă Parte înţelegem cum poate fi 
transmisă în timp cunoaşterea. 

Urma să-i explice. Brida nu spuse nimic, nerăbdătoare. 

— Suntem eterni pentru că suntem manifestări ale lui 
Dumnezeu, continuă Wicca. Din cauza asta trecem prin 
multe vieţi şi prin multe morţi, ieşim dintr-un punct pe care 
nimeni nu-l cunoaşte şi ne îndreptăm către un alt punct pe 
care de asemenea nu-l cunoaştem. Obişnuieşte-te cu faptul 
că multe lucruri în magie nu sunt şi niciodată nu vor fi 
explicate. Dumnezeu a ales să facă unele lucruri într-un 
anume fel, şi motivul pentru care le-a făcut aşa este un 
secret pe care numai El îl ştie. 


Noaptea Întunecată a Credinței, se gândi Brida, exista şi 
în Tradiţia Lunii. 

— Important e că aşa se întâmplă, continuă Wicca. lar 
când oamenii se gândesc la reîncarnare, inevitabil se 
întreabă: dacă la început erau aşa de puţini oameni pe faţa 
Pământului, şi azi sunt atât de mulţi, de unde au venit 
aceste suflete noi? 

Brida respira încordată. Îşi pusese deja de multe ori 
întrebarea asta. 

— Răspunsul e simplu, spuse Wicca, după ce savură un 
timp nerăbdarea fetei. În anumite reîncarnări, noi ne 
divizăm. Precum cristalele şi stelele, precum celulele şi 
plantele, şi sufletele noastre se divizează. Sufletul nostru se 
transformă în două, aceste suflete noi se transformă în alte 
două, şi aşa se face că, în timp, ne răspândim pe o bună 
parte a lerrei. 

— Şi numai una din aceste părţi ştie cine e? întrebă Brida. 

Avea multe întrebări, dar voia să le pună pe rând, şi asta i 
se păru cea mai importantă. 

— Facem parte din ceea ce alchimiştii numesc Anima 
Mundi, sau Alma Mundi, Sufletul Lumii, spuse Wicca, fără 
să-i răspundă Bridei. De fapt, dacă Anima Mundi s-ar diviza 
numai, ar creşte, dar ar rămâne din ce în ce mai slabă. Din 
această cauză, aşa cum ne divizăm, ne şi reîntâlnim. Pentru 
că atunci când un suflet se divide, întotdeauna se divizează 
într-o parte masculină şi una feminină. Astfel este explicat 
în cartea Genezei: sufletul lui Adam s-a divizat, iar Eva s-a 
născut din el. 

Wicca se opri dintr-odată şi se uită la cărţile împrăştiate pe 
masă. 

— Sunt multe cărţi, continuă ea, dar fac parte din acelaşi 
pachet. Pentru a înţelege mesajul, avem nevoie de toate, 
fiecare e la fel de importantă. Aşa sunt şi sufletele. Fiinţele 
umane sunt toate legate una de cealaltă, precum cărţile din 
acest pachet. În fiecare viaţă avem o obligaţie misterioasă 
de a reîntâlni cel puţin una din Părţi. Iubirea cea mai Mare, 


care le-a separat, are parte de Iubirea care le uneşte din 
nou. 

— Şi cum pot şti că este Partea mea? 

Considera această întrebare ca fiind cea mai importantă 
pe care o pusese în toată viaţa ei. 

Wicca râse. Şi ea se întrebase acelaşi lucru, cu aceeaşi 
nerăbdare pe care o avea şi fata de lângă ea. Era posibil să 
cunoşti Cealaltă Parte prin licărul din ochi - de la începutul 
timpurilor aşa îşi recunoşteau oamenii adevărata dragoste. 
Tradiţia Lunii avea o altă metodă: un fel de viziune care 
arăta un punct luminos deasupra umărului stâng al 
Celeilalte Părţi. Dar încă nu voia să-i vorbească despre asta; 
Brida ar fi trebuit să fie în stare la un moment dat să vadă 
singură acest punct. În scurt timp urma să afle. 

— Asumându-ne riscuri, îi spuse Bridei. Asumându-ne 
riscul pentru eşecuri, decepţii, dezamăgiri, fără să 
renunţăm vreodată să căutăm lubirea. Cine nu va renunţa 
să caute va învinge. 

Brida îşi aminti că Magul îi spusese ceva asemănător când 
s-a referit la drumul magiei. 

„Poate că este acelaşi lucru”, se gândi ea. 

Wicca începu să strângă cărţile de pe masă şi Brida 
înţelese că timpul s-a scurs. Mai avea ceva de întrebat. 

— Putem întâlni mai multe Părţi în viaţa noastră? 

„Da”, se gândi Wicca, nu fără amărăciune. Şi când se 
întâmplă aşa, inima se împarte, iar rezultatul este durere şi 
suferinţă. Da, putem să întâlnim trei sau patru Părţi pentru 
că suntem mulţi şi suntem foarte răspândiţi. Fata punea 
întrebările potrivite, iar ea trebuia să scape de ele. 

— Esenţa Creaţiei este una singură, spuse ea. lar această 
esenţă se numeşte Dragoste. Dragostea este forţa care ne 
reuneşte, pentru a concentra experienţa răspândită în 
multe vieţi, în multe locuri ale lumii. Suntem răspunzători 
pentru tot Pământul, fiindcă nu ştim unde sunt Celelalte 
Părţi care ne aparţin de la începutul timpurilor. Dacă ele 
sunt bine, şi noi vom fi fericiţi. Dacă nu sunt bine, vom simţi, 


inconştient, o parte din acea durere. În primul rând însă 
trebuie să ne reunim, cel puţin o dată în fiecare 
reîncarnare, cu Cealaltă Parte, cu care mai mult ca sigur ne 
vom încrucişa drumul. Chiar dacă ar fi doar pentru câteva 
clipe; căci aceste clipe aduc o Dragoste atât de intensă, 
încât justifică restul zilelor noastre. 

Câinele lătra în bucătărie. Wicca termină de strâns cărţile 
de pe masă şi se uită încă o dată la Brida. 

— Sigur, ne putem lăsa Partea să meargă înainte, fără s-o 
acceptăm, fără s-o observăm măcar. Atunci vom avea nevoie 
de mai multe reîncarnări pentru a ne putea reuni cu ea. Din 
cauza egoismului nostru, vom fi condamnaţi la cel mai 
cumplit chin pe care l-a inventat pentru noi înşine: 
singurătatea. 

Wicca se ridică şi o conduse pe Brida până la uşă. 

— Nu ai venit aici ca să afli despre Cealaltă Parte, spuse ea 
înainte de a-şi lua rămas-bun. Tu ai un Dar şi, după ce voi 
şti ce Dar este, poate că voi putea să te învăţ Tradiţia Lunii. 

Brida se simţi specială. Avea nevoie să se simtă aşa - acea 
femeie îi inspira un respect pe care puţină lume i-l 
inspirase. 

— Voi face tot posibilul. Vreau să învăţ Tradiţia Lunii. 

„Pentru că Tradiţia Lunii nu are nevoie de păduri 
întunecate”, se gândi ea. 

— Fii atentă, domnişoară! spuse Wicca cu severitate. În 
fiecare zi, începând de azi, la o oră pe care o vei alege tu, să 
rămâi singură şi să desfaci un pachet de cărţi de tarot pe 
masă. Aşază-le la întâmplare şi nu căuta să înţelegi nimic. 
Priveşte-le doar. La timpul potrivit, ele te vor învăţa tot ce ai 
nevoie să ştii în acel moment. 

„Seamănă cu Tradiţia Soarelui; din nou voi învăţa 
singură”, se gândi Brida în timp ce cobora scările. Şi abia 
când era în autobuz îşi dădu seama că femeia îi vorbise 
despre un Dar. Însă puteau discuta despre asta altă dată. 

Timp de o săptămână, Brida îşi dedică o jumătate de oră 
pe zi pentru a aşeza cărţile pe masa din sufragerie. Se 


culca la zece seara şi punea ceasul să sune la unu 
dimineaţa. Se trezea, făcea repede o cafea şi se aşeza 
pentru a privi cărţile, încercând să le înţeleagă limbajul 
ocult. 

În prima noapte a fost plină de entuziasm. Brida era 
convinsă că Wicca îi transmisese un fel de ritual secret şi 
încercă să aşeze pachetul de cărţi la fel ca ea, convinsă că 
până la urmă i se vor dezvălui mesajele oculte. După o 
jumătate de oră, cu excepţia câtorva viziuni pe care le 
consideră rodul propriei imaginaţii, nu se întâmplă nimic 
special. 

Brida făcu la fel şi în a doua noapte. Wicca îi zisese că 
pachetul de cărţi îşi va spune singur povestea, şi - judecând 
după cursurile pe care le urmase - trebuia să fie o poveste 
foarte veche, de mai bine de trei mii de ani, când oamenii 
încă erau aproape de înţelepciunea originară. 

„Desenele par atât de simple”, se gândea Brida. 

O femeie care deschide gura unui leu, o maşinărie împinsă 
de două animale misterioase, un bărbat cu o masă plină de 
obiecte în faţă. Învăţase că acel pachet era o carte - o carte 
în care înţelepciunea Divină a notat principalele schimbări 
ale omului în călătoria lui prin viaţă. Creatorul, ştiind că 
oamenii sunt mai degrabă legaţi de vicii decât de virtuţi, a 
făcut ca acea carte sacră să fie transmisă din generaţie în 
generaţie sub forma unui joc. Pachetul de cărţi era o 
invenţie a divinităţilor. 

„Nu poate fi atât de simplu”, îşi spunea de fiecare dată 
când aşeza cărţile pe masă. Cunoştea metode complicate, 
sisteme elaborate, iar acele cărţi fără nici o ordine începeau 
deja să-i dezordoneze raţionamentul. În cea de-a şasea 
noapte aruncă toate cărţile pe jos, enervată. Pentru un 
moment se gândi că acel gest avea o inspiraţie magică, însă 
rezultatele au fost la fel de nesemnificative; erau doar nişte 
intuiţii pe care nu reuşea să le definească şi pe care le 
considera rodul imaginaţiei sale. 


În acelaşi timp, gândul la Cealaltă Parte nu-i ieşea din 
minte nici măcar un minut. La început a crezut că se 
întorcea în adolescenţă, la visele cu un Făt-Fru-mos care 
străbătea munţi şi văi pentru a căuta proprietara unui 
condur de cristal sau pentru a săruta o frumoasă adormită. 
„Basmele întotdeauna ne vorbesc de Cealaltă Parte”, îşi 
spunea în glumă. Basmele fuseseră pentru ea primul prilej 
de a se cufunda în universul magic în care acum era 
nerăbdătoare să intre, şi nu doar o dată se întrebase de ce 
oamenii ajung să se îndepărteze atât de mult de acea lume, 
chiar şi după ce cunosc imensele bucurii pe care copilăria le 
lasă în vieţile lor. 

„Poate pentru că nu sunt fericiţi prin bucurie.” 

Găsi această frază cam absurdă, însă o înregistră în 
jurnalul ei ca pe ceva creativ. 

După o săptămână în care se tot gândise la Cealaltă Parte, 
Brida începu să fie cuprinsă de o teamă înspăimântătoare: 
posibilitatea de a alege bărbatul greşit. În cea de-a opta 
noapte, trezindu-se încă o dată ca să privească fără nici un 
rezultat cărţile de tarot, se hotări ca în ziua următoare să-şi 
invite iubitul la cină. 

Alese un restaurant nu foarte scump, pentru că el insista 
mereu să plătească, deşi salariul lui de asistent la Catedra 
de fizică a universităţii era mai mic decât salariul ei de 
secretară. Încă era vară şi s-au aşezat la una din mesele de 
pe malul râului. 

— Vreau să ştiu când mă vor lăsa spiritele să dorm din nou 
cu tine, spuse Lorens, binedispus. 

Îl privi cu tandreţe. Îi ceruse să stea cincisprezece zile fără 
să vină la ea acasă, iar el acceptase, protestând doar atât 
cât trebuia pentru ca Brida să înţeleagă cât de mult o 
iubea. Şi el, în felul lui, căuta aceleaşi mistere ale 
Universului; dacă într-o zi i-ar cere să stea departe de el 
cincisprezece zile, ea va trebui să accepte. 

Luară cina fără grabă şi fără să vorbească mult, uitându-se 
la bărcile care traversau râul şi la persoanele care se 


plimbau pe mal. Sticla de vin alb de pe masă se goli şi fu 
imediat înlocuită cu alta. Jumătate de oră mai târziu, cele 
două scaune erau alăturate şi priveau amândoi cerul 
înstelat de vară, îmbrăţişaţi. 

— Uită-te la cerul ăsta! spuse Lorens, mângâindu-i părul. 
Privim un cer vechi de mii de ani. 

Îi mai spusese asta şi la prima întâlnire. Însă Brida nu a 
vrut să-l întrerupă - era modul lui de a-şi împărtăşi lumea 
cu ea. 

— Multe din aceste stele s-au stins deja şi totuşi luminile 
lor încă străbat Universul. Alte stele s-au născut în 
depărtări, iar luminile lor încă n-au ajuns la noi. 

— Atunci nimeni nu ştie cum arată adevăratul cer? 

Şi ea mai pusese această întrebare în prima noapte. Dar 
era bine să repete momente atât de plăcute. 

— Nu ştim. Studiem ceea ce vedem, şi nu întotdeauna 
ceea ce vedem este şi ceea ce există. 

— Vreau să te întreb ceva. Din ce materie suntem noi? De 
unde au venit aceşti atomi din care este format corpul 
nostru? 

Lorens îi răspunse uitându-se spre cerul vechi. 

— Au fost creaţi odată cu aceste stele şi cu acest râu pe 
care-l vezi. În prima secundă a Universului. 

— Atunci, după acest prim moment al Creaţiei nu a mai 
fost adăugat nimic? 

— Nimic altceva. Totul a fost şi va fi în mişcare. Totul s-a 
transformat şi continuă să se transforme. Dar materia 
Universului este aceeaşi cu cea din urmă cu milioane de 
ani. Nici un atom în plus. 

Brida se uita la cursul râului şi la cel al stelelor. Era uşor 
de înţeles cum râul curgea pe Pământ, însă era dificil să 
observi stelele care se mişcau pe cer. Totuşi, şi una şi alta 
erau în mişcare. 

— Lorens, spuse în sfârşit, după un răstimp în care 
amândoi rămăseseră în linişte uitându-se la o barcă care 
trecea. O să-ţi pun o întrebare care poate părea absurdă: 


fizic, este posibil ca atomii care ne alcătuiesc corpul să fi 
fost în corpul cuiva care a trăit înainte? 

Lorens se uită la ea speriat. 

— Ce vrei să ştii? 

— Doar ce te-am întrebat. E posibil? 

— Pot fi în plante, în insecte sau poate au devenit molecule 
de heliu şi sunt la milioane de kilometri de Terra. 

— Dar e posibil ca atomii din corpul cuiva care a murit 
deja să fie în corpul meu sau în corpul unei alte persoane? 

El tăcu un timp. 

— Da, este posibil, răspunse într-un târziu. 

O muzică începu să se audă de undeva, de departe. Venea 
dintr-un şlep ce traversa râul şi chiar şi de la distanţă Brida 
putea distinge silueta unui marinar, încadrată de fereastra 
luminată. Era o muzică ce-i aducea aminte de adolescenţă 
şi o făcea să retrăiască balurile de la liceu, mirosul camerei, 
culoarea panglicii cu care-şi prindea părul. Brida înţelese 
că Lorens nu se gândise niciodată la ce l-a întrebat ea şi 
poate că în acest moment încerca să afle dacă în corpul lui 
erau atomi de războinici vikingi, de explozii vulcanice sau 
de animale preistorice dispărute misterios. 

Însă ea se gândea la cu totul altceva. Voia de fapt să ştie 
dacă bărbatul care o ţinea cu atâta dragoste în braţe făcuse 
cândva parte din ea. 

Barca ajunse aproape, iar muzica acoperea totul în jur. La 
alte mese se întrerupseseră şi conversațiile pentru a 
descoperi de unde veneau sunetele acelea, fiindcă toţi 
avuseseră odată o adolescenţă, baluri de liceeni şi vise 
fabuloase cu războinici şi zâne. 

— 'Te iubesc, Lorens. 

Şi Brida se rugă ca bărbatul din faţa ei, care ştia atâtea 
despre lumina stelelor să aibă puţin din cea care fusese ea 
odinioară. 

„N u voi reuşi.” 

Brida se aşeză în pat şi luă pachetul de ţigări de pe 
noptieră. Contrar tuturor obiceiurilor ei, se hotări să 


fumeze în post. 

Mai erau două zile până să se întâlnească din nou cu 
Wicca. În timpul acelor două săptămâni era sigură că 
dăduse tot ce avea mai bun în ea. Îşi pusese toate 
speranţele în învăţăturile acelei femei frumoase şi 
misterioase şi luptă tot timpul pentru a nu o dezamăgi; însă 
cărţile refuzau să-şi dezvăluie secretul. 

În cele trei nopţi anterioare, ori de câte ori termina 
exerciţiul, o copleşea nevoia de a plânge. Era vulnerabilă, 
singură şi simţea că o mare oportunitate îi scăpa printre 
degete. Încă o dată simţea că viaţa o trata diferit: îi oferea 
toate şansele pentru a reuşi, dar când era aproape de 
obiectivul său, pământul se deschidea şi o înghiţea. La fel se 
întâmplase cu studiile ei, cu unii iubiţi, cu nişte vise pe care 
nu le-a povestit nimănui. Şi aşa era şi cu drumul pe care 
dorea să-l străbată. 

Se gândi la Mag - poate el ar fi în stare s-o ajute, însă îşi 
promisese că o să se întoarcă la Folk numai când va 
înţelege din magie suficient cât să-l poată înfrunta. 

lar acum părea că acest lucru nu se va întâmpla niciodată. 

Rămase timp îndelungat în pat înainte de a se decide să se 
ridice şi să pregătească micul dejun. Într-un final prinse 
curaj şi se hotări să mai înfrunte o zi, încă o „Noapte 
Întunecată Cotidiană”, aşa cum obişnuia s-o numească de 
când avusese experienţa din pădure. Pregăti cafeaua, se 
uită la ceas şi văzu că avea destul timp. 

Se duse până la raft şi căută, printre cărţi, hârtia de la 
librar. Existau şi alte drumuri, se consola singură. Dacă ar 
reuşi să meargă până la Mag, dacă ar reuşi să ajungă la 
Wicca, ar ajunge la persoana care putea s-o înveţe într-un 
fel în care să înţeleagă. 

Însă ştia că asta era doar o scuză. 

„Îmi petrec viaţa renunțând la tot ceea ce încep”, se gândi 
ea cu tristeţe. Poate că în scurt timp viaţa o va înţelege şi se 
va opri să-i dea şansele. Sau poate că, renunțând mereu 


chiar de la început, va epuiza toate drumurile fără să facă 
măcar un pas. 

Dar aşa era ea şi se simţea din ce în ce mai slabă, mai 
puţin capabilă să facă o schimbare. 

În urmă cu câţiva ani încă îşi făcea reproşuri, încă era 
capabilă de gesturi eroice; acum se obişnuia cu propriile 
greşeli. Nu era ea singura care se obişnuia cu greşelile ei, 
confundând apoi greşelile cu virtuțile. Când se ajunge aici, 
deja e prea târziu să-ţi mai schimbi viaţa. 

Se gândi să n-o sune pe Wicca şi să dispară pur şi simplu. 
Însă exista librăria, iar ea n-ar mai avea curaj să apară 
acolo. Dacă ar dispărea pur şi simplu, librarul ar trata-o rău 
data viitoare. „De multe ori, din cauza unui gest nechibzuit 
pe care l-am făcut faţă de cineva, am ajuns să mă 
îndepărtez de oameni şi locuri care-mi erau dragi.” Acum 
nu putea să se întâmple aşa. Era pe un drum unde 
contactele importante erau foarte dificile. 

Prinse curaj şi formă numărul de pe hârtie. Wicca 
răspunse. 

— Nu voi putea veni mâine, spuse Brida. 

— Nici tu, nici instalatorul, răspunse Wicca. 

Brida rămase câteva clipe fără să înţeleagă ce voia să 
spună femeia. 

Dar Wicca începu să se plângă că avea o defecţiune la 
chiuveta din bucătărie, că a chemat de mai multe ori pe 
cineva ca s-o repare, dar instalatorul nu mai apărea. Începu 
să spună o poveste lungă despre clădirile vechi, foarte 
impunătoare, dar cu probleme nerezolvabile. 

— Ai tarotul aproape? întrebă Wicca în mijlocul poveştii 
despre instalator. 

Brida, surprinsă, spuse că da. Wicca îi ceru să aşeze 
cărţile pe masă ca să-i arate o metodă de joc pentru a 
descoperi dacă instalatorul va apărea sau nu în dimineaţa 
următoare. 

Brida, şi mai surprinsă, făcu ce i se cerea. Aşeză cărţile şi 
se uită absentă la masă în timp ce aştepta instrucţiuni de la 


celălalt capăt al firului. Curajul de a-i spune motivul pentru 
care i-a telefonat dispărea puţin câte puţin. 

Wicca nu se mai oprea din vorbit şi Brida se hotări s-o 
asculte cu răbdare. Poate va reuşi să se împrietenească cu 
ea. Poate că aşa va fi mai înţelegătoare şi o va învăţa 
metodele cele mai uşoare pentru a întâlni Tradiţia Lunii. 

Între timp, Wicca trecea de la un subiect la altul şi, după 
ce a epuizat toate reproşurile care le puteau fi făcute 
instalatorilor, a început să povestească discuţia avută mai 
devreme cu administratorul clădirii despre salariul 
portarului. Apoi schimbă subiectul şi îi vorbi de un reportaj 
despre pensii. 

Brida o urmărea cu murmure afirmative. Era de acord cu 
tot ce auzea, dar deja nu mai putea fi atentă la nimic. O 
cuprinse o plictiseală de moarte; monologul acela ciudat 
despre instalatori, portari şi pensionari, la o asemenea oră 
din dimineaţă, era unul dintre cele mai plictisitoare lucruri 
pe care le auzise în viaţa ei. Încercă să se distreze cu cărţile 
de pe masă, uitându-se la mici detalii care trecuseră 
neobservate până atunci. 

Din când în când Wicca întreba dacă o ascultă, iar ea 
bombănea că da. Însă mintea îi era departe, hoinărind prin 
locuri în care nu fusese niciodată. Fiecare detaliu din cărţi o 
purta şi mai departe în călătorie. 

Dintr-odată, ca o apariţie dintr-un vis, Brida îşi dădu 
seama că nu mai reuşea să asculte ce vorbea cealaltă. O 
voce, 0 voce care părea să vină dinlăuntrul ei - dar ştia că 
vine din afară - începu să-i susure ceva. „Înţelegi?” Brida 
spunea că da. „Da, da, înţelegi”, spuse vocea misterioasă. 

Dar nu avea nici cea mai mică importanţă. Iarotul pe care- 
| avea în faţă începu să arate scene fantastice; bărbaţi 
îmbrăcaţi doar cu slip, corpuri bronzate de soare şi unse cu 
ulei. Unii purtau măşti care păreau uriaşe capete de peşte. 
Norii treceau alergând pe cer, totul se mişca mult mai 
repede decât de obicei, iar scena se schimba brusc şi apăru 
o piaţă cu clădiri monumentale, unde nişte bătrâni îşi 


transmiteau secretele unor tineri. În privirea bătrânilor se 
puteau citi disperarea şi graba, ca şi cum o cunoaştere 
foarte veche era pe punctul de a se pierde definitiv. 

„Adună şapte cu opt şi vei obţine numărul meu.” „Sunt 
diavolul şi am semnat cartea”, spuse un băiat îmbrăcat în 
haine medievale, după care scena se schimbă într-un fel de 
petrecere. Femei şi bărbaţi zâmbeau şi erau beţi. Scenele 
se perindau una după alta, acum vedea temple construite 
pe stânci de la malul râului, iar cerul începu să se acopere 
cu nori negri, prin care ieşeau raze foarte strălucitoare. 

Apăru o poartă. Era o poartă grea, de castel vechi. Poarta 
se apropia de Brida şi ea presimţi că peste puţin timp va 
putea s-o deschidă. 

„Întoarce-te de acolo!”, spuse vocea. 

— Întoarce-te, întoarce-te! spuse vocea de la telefon. 

Era Wicca. Brida se supără că îi întrerupea o experienţă 
aşa de fantastică, pentru a se întoarce la conversaţia despre 
portari şi instalatori. 

— Un moment, răspunse. 

Se străduia să aducă înapoi acea poartă, dar totul dispăru 
din faţa ei. 

— Ştiu ce s-a întâmplat, spuse Wicca. 

Brida era în stare de şoc, complet surprinsă. Nu reuşea să 
înţeleagă nimic din ce se petrecea. 

— Ştiu ce s-a întâmplat, repetă Wicca, văzând că Brida 
continuă să tacă. N-o să-ţi mai spun nimic despre instalator 
- a fost aici săptămâna trecută şi a reparat totul. 

Înainte de a închide, îi spuse că o aşteaptă la ora stabilită. 

Brida puse telefonul în furcă fără să-şi ia rămas-bun. 
Rămase încă mult timp uitându-se la peretele din bucătărie, 
înainte de a izbucni într-un plâns convulsiv şi eliberator. 

— A fost un truc, îi spuse Wicca unei Bride speriate, când 
se aşezară amândouă în fotoliile italieneşti. Ştiu cum te 
simţi. Câteodată o apucăm pe un drum doar pentru că nu 
credem în el. E mai uşor: nu trebuie decât să demonstrăm 
că nu este drumul nostru. Dar, când încep să se întâmple tot 


felul de lucruri şi drumul ni se dezvăluie, ne e teamă să 
mergem mai departe. 

Wicca spuse că nu înţelegea de ce mulţi preferau să-şi 
petreacă toată viaţa epuizând drumurile pe care nu doreau 
să le parcurgă, în loc să meargă pe singurul drum care i-ar 
duce undeva. 

— Nu pot să cred că a fost un truc, spuse Brida. 

Deja nu mai avea acel aer de aroganță şi provocare. 
Respectul său pentru acea femeie crescuse considerabil. 

— Viziunea nu a fost un truc. Truculla care mă refer este 
cel cu telefonul. Timp de milioane de ani, omul a vorbit cu 
ceea ce putea să vadă. Dintr-odată, în doar un secol, 
„văzutul” şi „vorbitul” au fost separate. Credem că ne-am 
obişnuit cu asta şi nu înţelegem impactul imens pe care l-a 
avut asupra reflexelor noastre. Corpul nostru pur şi simplu 
nu este încă obişnuit. Rezultatul practic este că, atunci când 
vorbim la telefon, reuşim să intrăm într-o stare foarte 
asemănătoare cu anumite transe magice. Mintea noastră 
intră pe o altă frecvenţă, devine mai receptivă la lumea 
invizibilă. Cunosc vrăjitori care au mereu creion şi hârtie 
lângă telefon; mâzgălesc lucruri aparent fără sens, în timp 
ce vorbesc cu cineva. Când închid, lucrurile pe care le-au 
desenat sunt în general simboluri ale Tradiţiei Lunii. 

— Şi de ce mi s-a dezvăluit tarotul? 

— Asta e marea problemă a celor care doresc să studieze 
magia, răspunse Wicca. Când o pornim pe un drum, avem 
mereu o idee mai mult sau mai puţin clară despre ceea ce 
dorim să întâlnim. În general, femeile caută Cealaltă Parte, 
iar bărbaţii caută Puterea. Dar nu-şi doresc să înveţe: vor 
doar să ajungă la ceea ce şi-au stabilit ca scop. Însă drumul 
magiei, ca şi drumul vieţii, în general, este şi mereu va fi 
drumul Misterului. Să înveţi un lucru înseamnă să intri în 
contact cu o lume despre care nu ai nici cea mai mică idee. 
Trebuie să fii umil pentru a învăţa. 

— Trebuie să te cufunzi în Noaptea Întunecată, spuse 
Brida. 


— Nu mă întrerupe! 

Vocea Wiccăi arăta o enervare reţinută. Brida înţelese că 
nu era din cauza comentariului său - până la urmă avea 
dreptate. „Poate că este enervată din cauza Magului”, se 
gândi ea. Cine ştie, poate că a fost cândva îndrăgostită de 
el. Amândoi aveau mai mult sau mai puţin aceeaşi vârstă. 

— Scuză-mă, spuse ea. 

— Nu-i nimic. 

Wicca păru surprinsă de reacţia ei. 

— Îmi vorbeai despre tarot. 

— De fiecare dată când ai aşezat cărţile pe masă, ai avut o 
idee despre ce urma să se întâmple. Niciodată nu ai lăsat 
cărţile să-ţi spună povestea lor; încercai să la faci să-ţi 
confirme ceea ce îţi imaginai că ştii. Când am început să 
vorbim la telefon, mi-am dat seama de asta. Am înţeles şi că 
acolo era un semn şi că telefonul era aliatul meu. Am 
început o conversaţie plictisitoare şi ţi-am cerut să te uiţi la 
cărţi. Ai intrat în transa pe care o provoacă telefonul, iar 
cărţile te-au condus în lumea lor magică. 

Wicca îi ceru să fie atentă la ochii persoanelor care 
vorbesc la telefon. Sunt ochi foarte interesanţi. 

— Vreau să-ţi pun o întrebare, spuse Brida, în timp ce 
amândouă îşi beau ceaiul. Bucătăria Wiccăi era 
surprinzător de modernă şi funcţională. 

— Vreau să ştiu de ce nu m-ai lăsat să abandonez drumul. 

„Pentru că vreau să înţeleg ce a văzut Magul mai departe 
de Darul tău”, se gândi Wicca. 

— Pentru că tu ai un Dar, răspunse. 

— Cum ştii că am un Dar? 

— E simplu. După urechi. 

„După urechi. Ce dezamăgire”, îşi spuse Brida în sinea ei. 
„Eu mă gândeam că-mi vede aura.” 

— Toată lumea are un Dar. Însă unii se nasc cu acest Dar 
mai dezvoltat, în timp ce alţii, ca mine, de exemplu, trebuie 
să lupte mult pentru a şi-l dezvolta. Persoanele cu un Dar 
din naştere au lobii urechilor mici şi lipiţi de cap. 


Instinctiv, Brida îşi atinse urechile. Aşa era. 

— Ai maşină? 

Brida răspunse că nu. 

— Atunci pregăteşte-te să dai mulţi bani pe taxi, spuse 
Wicca, ridicându-se. Este timpul să facem următorul pas. 

„Totul merge foarte repede”, se gândea Brida în timp ce se 
ridica. Viaţa semăna cu norii pe care îi văzuse în transă. 

Pe la mijlocul amiezii ajunseră aproape de nişte munţi care 
erau la vreo 30 de kilometri la sud de Dublin. „Am fi putut 
merge cu autobuzul”, îşi zise Brida în timp ce plătea taxiul. 
Wicca luase cu ea o sacoşă cu nişte haine. 

— Dacă vreţi, aştept, spuse şoferul. Va fi greu să găsiţi un 
taxi pe aici. Suntem în mijlocul străzii. 

— Nu vă faceţi griji, răspunse Wicca, iar Brida răsuflă 
uşurată. Mereu reuşim ceea ce ne propunem. 

Şoferul se uită la amândouă cu un aer ciudat şi porni 
maşina. Se aflau în faţa unei păduri de eucalipţi care 
ajungea până la baza muntelui cel mai apropiat. 

— Cere voie să intri, spuse Wicca. Spiritelor pădurii le 
place să fie respectate. 

Brida ceru voie. Pădurea care înainte era o simplă pădure 
păru să prindă viaţă. 

— Să te menţii mereu pe puntea dintre vizibil şi invizibil, îi 
spuse Wicca, în timp ce mergeau printre eucalipţi. Totul în 
Univers are viaţă, încearcă să fii mereu în contact cu 
această Viaţă. Ea îţi înţelege limbajul. Iar lumea o să aibă o 
altă importanţă pentru tine. 

Brida era surprinsă de agilitatea femeii. Parcă ar fi levitat, 
nici nu i se auzeau paşii. 

Ajunseră la o poiană, aproape de o stâncă enormă. În timp 
ce încerca să-şi dea seama cum a apărut stânca acolo, Brida 
observă resturi de foc. 

Locul era superb. Mai era mult până la căderea serii, iar 
soarele avea coloritul tipic după-amiezilor de vară. Păsările 
cântau, o briză uşoară sufla printre frunzele copacilor. Se 
aflau pe o culme şi putea să vadă orizontul acolo jos. 


Wicca scoase din sacoşă un fel de tunică arabă, pe care o 
îmbrăcă pe deasupra hainelor. Apoi duse sacoşa aproape de 
copaci ca să nu poată fi văzută din poiană. 

— Aşază-te! spuse ea. 

Wicca era diferită. Brida nu ştia să explice dacă era din 
cauza hainelor sau a profundului respect pe care i-l inspira 
locul. 

— Mai întâi, trebuie să-ţi explic ce voi face. O să descopăr 
cum se manifestă Darul în tine. Poţi învăţa de la mine numai 
dacă ştiu cât mai multe despre Darul tău. 

Wicca îi ceru Bridei să se relaxeze şi să se dăruiască 
frumuseţii locului, la fel cum se lăsase dominată de tarot. 

— În una din vieţile tale trecute ai fost pe drumul magiei. 
Ştiu asta din viziunile pe care ţi le-a provocat tarotul. 

Brida închise ochii, însă Wicca îi ceru să-i deschidă din 
nou. 

— Locurile magice sunt mereu superbe şi merită să fie 
contemplate. Sunt cascade, munţi, păduri, unde spiritele 
Terrei obişnuiesc să glumească, să zâmbească şi să 
vorbească cu oamenii. Eşti într-un loc sfânt care-ţi arată 
păsările şi vântul. Mulţumeşte-i lui Dumnezeu pentru asta; 
pentru păsări, pentru vânt şi pentru spiritele care 
populează acest loc. Păstrează puntea dintre vizibil şi 
invizibil. 

Vocea Wiccăi o făcea să se relaxeze din ce în ce mai mult. 
Simţea un respect aproape religios pentru acel moment. 

— Zilele trecute ţi-am vorbit despre unul dintre cele mai 
mari secrete ale magiei: Cealaltă Parte. Toată viaţa omului 
se rezumă la căutarea Celeilalte Părţi. Chiar dacă pretinde 
că aleargă după înţelepciune, după bani sau după putere. 
Orice ar obţine, va fi incomplet dacă nu va reuşi să-şi 
găsească Cealaltă Parte. Cu excepţia puţinelor creaturi ce 
provin din îngeri - şi care au nevoie de singurătate pentru a 
se întâlni cu Dumnezeu - restul umanităţii va reuşi Uniunea 
cu Dumnezeu numai dacă, la un moment dat în viaţă, va 
reuşi să comunice cu Cealaltă Parte. 


Brida observă o energie ciudată în aer. Preţ de câteva 
momente ochii i se umplură de lacrimi, fără să poată explica 
de ce. 

— În Noaptea Timpurilor, când am fost separați, uneia 
dintre părţi, bărbatului i-a revenit cunoaşterea. El a început 
să înţeleagă agricultura, natura şi mişcările astrelor de pe 
cer. Cunoaşterea a fost mereu puterea care a ţinut 
Universul la locul său şi stelele ce se învârt pe orbitele lor. 
Aceasta a fost gloria bărbatului: să păstreze cunoaşterea. 
Iar asta a făcut ca întreaga rasă să supravieţuiască. Nouă, 
femeilor, ne-a fost dat ceva foarte subtil, mult mai fragil, dar 
fără de care toată cunoaşterea nu are nici un sens: 
transformarea. Bărbaţii fertilizau pământul, noi semănăm, 
iar acest sol se transforma în copaci şi plante. Pământul are 
nevoie de sămânță, iar sămânţa, de pământ. Unul nu are 
sens fără celălalt. La fel se întâmplă şi cu oamenii. Când 
cunoaşterea masculină se uneşte cu transformarea 
feminină se creează marea uniune magică, numită 
înţelepciune. Înţelepciunea înseamnă să cunoşti şi să 
transformi. 

Brida începu să simtă un vânt mai puternic şi înţelese că 
vocea Wiccăi o făcea să intre din nou în transă. Spiritele 
pădurii păreau vii şi atente. 

— Întinde-te! îi spuse Wicca. 

Brida se înclină pe spate şi îşi întinse picioarele. Deasupra 
ei strălucea un cer albastru profund, fără nori. 

— Mergi şi caută-ţi Darul. Nu pot să vin cu tine azi, dar 
poţi merge fără frică. Cu cât înţelegi mai multe despre tine 
însăţi, cu atât o să înţelegi mai multe despre lume şi vei fi 
mai aproape de Cealaltă Parte a ta. 

Wicca se aplecă şi privi fata de lângă ea. „La fel cum am 
fost şi eu cândva”, se gândi ea cu duioşie. „În căutarea unui 
sens pentru tot, capabilă să privesc lumea ca femeile de 
altădată, care erau puternice şi încrezătoare şi nu se fereau 
să troneze în comunităţile lor.” 


În acea vreme, totuşi, Dumnezeu avea chip feminin. Wicca 
se înclină deasupra Bridei şi îi desfăcu cureaua. Apoi trase 
puţin fermoarul blugilor. Brida era încordată. 

— Nu-ţi face griji, spuse Wicca, cu duioşie. 

Îi ridică puţin cămaşa, pentru a-i lăsa buricul descoperit. 
Apoi scoase din buzunarul pelerinei un cristal de cuarţ şi i-l 
puse pe buric. 

— Acum vreau să închizi ochii, spuse ea cu blândeţe. 
Vreau să-ţi imaginezi culoarea cerului, numai să fii cu ochii 
închişi. 

Scoase din pelerină un mic ametist şi-l puse între ochii 
închişi ai Bridei. 

— Mergi şi urmează exact ceea ce îţi voi spune de acum 
încolo. Nu te gândi la nimic altceva. Eşti în mijlocul 
Universului. Poţi vedea stelele în jurul tău şi câteva planete 
mai strălucitoare. Simte acest peisaj ca pe ceva ce te 
învăluie complet, şi nu ca pe o pânză. Simte plăcerea de a 
contempla Universul; nimic altceva nu te poate îngrijora. Te 
concentrezi doar asupra plăcerii tale, fără să te simţi 
vinovată. 

Brida văzu Universul înstelat şi înţelese că putea să intre 
în EI, în timp ce asculta vocea Wiccăi. Aceasta îi ceru să 
vadă, în mijlocul Universului, o catedrală uriaşă. Brida văzu 
o catedrală gotică, cu pietre închise la culoare, care parcă 
făcea parte din Universul din jurul său - oricât de absurd 
părea să fie. 

— Mergi până la catedrală. Urcă scările. Intră. 

Brida făcu ce îi dicta Wicca. Urcă scările catedralei, 
simțind pietrele reci sub picioarele desculţe. La un moment 
dat avu impresia că este însoţită, iar vocea Wiccăi părea că 
vine de la cineva care se afla în spatele ei. „E imaginaţia 
mea”, se gândi Brida şi dintr-odată îşi aduse aminte că 
trebuia să creadă în puntea dintre vizibil şi invizibil. Nu 
putea să-i fie teamă că va fi dezamăgită sau că va da greş. 

Brida se afla acum în faţa uşii catedralei. Era o uşă 
enormă, lucrată în metal, cu desene din vieţile sfinţilor. 


Complet diferită de cea pe care o văzuse în călătoria sa prin 
tarot. 

— Deschide uşa. Intră. 

Brida simţi metalul rece în mâinile ei. Uşa era foarte mare, 
dar se deschise fără nici un efort. Intră într-o biserică 
imensă. 

— Fii atentă la tot ce vezi, spuse Wicca. 

Brida văzu că, deşi afară era întuneric, intra multă lumină 
prin vitraliile imense ale catedralei. Putea să distingă 
băncile, altarele laterale, coloanele împodobite şi nişte 
lumânări aprinse. Dar catedrala părea abandonată; băncile 
erau acoperite de praf. 

— Mergi în partea stângă. Vei găsi undeva o altă uşă. 
Numai că de data asta va fi mult mai mică. 

Brida merse prin catedrală. Picioarele desculţe păşeau 
prin praful de pe jos, provocându-i o senzaţie neplăcută. 
Era condusă de o voce prietenoasă. Ştia că era Wicca, însă 
mai ştia şi că nu mai avea control asupra propriei 
imaginaţii. Era conştientă şi totuşi nu reuşea să opună nici o 
rezistenţă. 

Găsi uşa. 

— Intră! Există o scară în formă de spirală care coboară. 

Brida trebui să se aplece ca să intre. Scara în formă de 
spirală avea făclii prinse în perete, care luminau treptele. 
Era curat pe jos; cineva fusese acolo înainte, pentru a 
aprinde făcliile. 

— Tu mergi pentru a-ţi întâlni vieţile trecute. În subsolul 
acestei catedrale există o bibliotecă. Să mergem până acolo. 
Te voi aştepta la capătul scării în formă de spirală. 

Brida cobori, dar nu ar fi putut să spună cât timp îi luase. 
O cuprinse o uşoară ameţeală. Imediat ce ajunse jos, o găsi 
pe Wicca, îmbrăcată cu pelerina ei. Acum era mai uşor, se 
simţea mai protejată. Era în transa ei. 

Wicca deschise uşa de la capătul scării. 

— Acum te voi lăsa aici singură. O să te aştept afară. Alege 
o carte şi ea îţi va spune ce trebuie să ştii. 


Brida nici nu îşi dădu seama că Wicca rămăsese în urmă; 
privea îndelung volumele prăfuite. 

„Trebuie să mai vin pe aici, să fac curăţenie.” Trecutul era 
murdar şi abandonat, iar ei îi părea rău că nu citise înainte 
toate acele cărţi. Poate ar fi reuşit să readucă în viaţa ei 
câteva lecţii importante pe care le uitase. 

Se uită la cărţile de pe etajeră. „Cum am trăit”, se gândi 
ea. | se părea că era foarte bătrână; s-ar fi cuvenit să fie 
mai înţeleaptă. l-ar fi plăcut să citească totul din nou, dar 
nu avea mult timp şi trebuia să aibă încredere în intuiţia ei. 
Putea să se întoarcă oricând voia, acum, că învățase 
drumul. 

Rămase puţin timp fără să ştie ce decizie să ia. Dintr- 
odată, fără să se gândească mult, alese un volum şi împinse. 
Nu era un volum foarte gros iar Brida se aşeză pe podea. 

Luă cartea, însă îi era frică. 

Îi era teamă că o s-o deschidă şi n-o să se întâmple nimic. 

Îi era teamă că n-o să poată citi ce era scris în ea. 

„Irebuie să-mi asum riscuri. Să nu-mi fie frică de 
înfrângere”, se gândi în timp ce deschidea volumul. Brusc, 
uitându-se la pagini, se simţi rău. Era din nou ameţită. 

„O să leşin”, se gândi ea, înainte ca totul să se întunece 
complet. 

Se trezi când apa îi picura pe faţă. Avusese un vis foarte 
straniu şi nu ştia ce înseamnă; erau catedrale ce pluteau 
prin aer şi biblioteci pline de cărţi. Niciodată nu intrase 
într-o bibliotecă. 

— Loni, eşti bine? 

Nu, nu era bine. Nu reuşea să-şi simtă piciorul drept şi ştia 
că ăsta era un semn rău. Şi nici nu avea chef de vorbă 
pentru că nu voia să uite ce visase. 

— Loni, trezeşte-te! 

E posibil să fi delirat din cauza febrei. Delirul păruse 
foarte real. Voia să înceteze, să nu mai încerce s-o 
trezească, pentru că visul dispărea fără ca ea să-l poată 
înţelege. 


Cerul era înnorat, iar norii joşi aproape atingeau turnul cel 
mai înalt al castelului. Se uita la nori. Bine că nu reuşea să 
vadă stelele; preoţii spuneau că nu toate stelele erau bune. 

Ploaia se opri puţin după ce ea deschise ochii. Loni era 
bucuroasă că ploua - asta însemna că rezervorul castelului 
se umplea cu apă. Îşi luă uşor ochii de la nori şi văzu din 
nou turnul, focurile aprinse din curte şi mulţimea care 
mergea dezorientată dintr-o parte în alta. 

— Talbo, spuse ea încet. 

EI o îmbrăţişă. Simţi răceala armurii lui şi mirosul de 
funingine din păr. 

— Cât timp a trecut? În ce zi suntem? 

— Ai dormit trei zile, spuse Talbo. 

Îl privi şi îi păru rău de el; era mai slab, cu faţa murdară, 
pielea lipsită de culoare. Dar nu conta - ea îl iubea. 

— Mi-e sete, Talbo. 

— Nu avem apă. Francezii au descoperit drumul secret. 

Auzi din nou Vocile din capul ei. Mult timp urâse acele 
Voci. Soţul ei era un războinic, un mercenar care lupta cea 
mai mare parte a anului, iar ei îi era teamă ca Vocile să nu-i 
spună că a murit într-o bătălie. Descoperise o modalitate de 
a evita Vocile - era de ajuns să se concentreze asupra unui 
copac bătrân din apropierea satului. Când făcea asta, Vocile 
se opreau. 

Dar acum era prea slăbită, iar Vocile se întorseseră. „Vei 
muri”, spuseră Vocile, „însă el va fi salvat.” 

— A plouat, Talbo, insistă ea. Am nevoie de apă. 

— Au fost doar câteva picături. Mai nimic. 

Loni se uită din nou la nori. Fuseseră acolo toată 
săptămâna - alungaseră soarele, făcuseră ca iarna să fie şi 
mai rece, iar castelul mai sumbru. Poate că aveau dreptate 
catolicii francezi. Poate că Dumnezeu era de partea lor. 

Nişte mercenari se apropiară de locul în care erau cei doi. 
Peste tot erau focuri aprinse, iar Loni avu senzaţia că se afla 
în infern. 


— Preoţii adună toată lumea, comandante, îi spuse unul 
dintre ei lui Talbo. 

— Am fost angajaţi ca să luptăm, şi nu ca să murim, spuse 
un altul. 

— Francezii ne-au învins, răspunse 'Talbo. Au spus că cei 
care se vor întoarce la credinţa catolică vor putea pleca 
fără probleme. 

„Perfecţii nu vor accepta”, îi şoptiră Vocile lui Loni. Ştia. Îi 
cunoştea bine pe Perfecţi. Din cauza lor Loni era acolo, şi 
nu acasă, unde obişnuia să-l aştepte pe Talbo când se 
întorcea din bătălii. Perfecţii erau asediați în acel castel de 
patru luni, iar femeile din sat cunoşteau drumul secret. În 
tot acest timp le aduseseră mâncare, haine, muniţie; în tot 
acest timp au putut să-şi întâlnească soţii şi, datorită lor, ei 
au putut să continue lupta. Însă drumul secret fusese 
descoperit, iar acum ea nu putea să se întoarcă. Şi nici 
celelalte femei. 

Încercă să se aşeze. Piciorul n-o mai durea. Vocile îi 
spuneau că era un semn rău. 

— Nu avem nici o treabă cu Dumnezeul lor. Nu vom muri 
din această cauză, comandante, spuse altul. 

Un gong începu să sune în castel. Talbo se ridică. 

— Ia-mă cu tine, te rog, îl imploră ea. 

Talbo îşi privi camarazii, apoi se uită la soţia lui, care 
tremura. A fost un moment în care nu ştiu ce decizie să ia; 
oamenii săi erau obişnuiţi cu războiul şi ştiau că războinicii 
îndrăgostiţi obişnuiau să se ascundă în timpul unei bătălii. 

— Voi muri, lalbo. la-mă cu tine, te rog. 

Unul dintre mercenari se uită la comandant. 

— Nu e bine s-o lăsaţi aici singură, spuse mercenarul. 
Francezii pot deschide focul din nou. 

Talbo pretinse că acceptă argumentul. Ştia că francezii n- 
aveau să deschidă focul; erau în armistițiu, negociau 
capitularea lui Monsegur. Însă mercenarul înţelegea ce se 
întâmpla în sufletul lui Talbo - probabil că şi el era 
îndrăgostit. 


„EI ştie că tu vei muri”, îi spuseră Vocile lui Loni, în timp ce 
Talbo o luă tandru în braţe. Loni nu voia să asculte ce 
spuneau Vocile; îşi aducea aminte de o zi în care mergeau 
aşa, pe un câmp de grâu, într-o după-amiază de vară. Şi în 
acea după-amiază i se făcuse sete, şi băuseră apă dintr-un 
pârâiaş ce cobora din munţi. 

O mulţime de oameni se reuni în jurul marii stânci care 
forma muralul occidental al fortăreței Monsegur. Erau 
bărbaţi, soldaţi, femei şi copii. Era o linişte sufocantă în aer, 
iar Loni ştia că nu era din cauza preoţilor, ci din cauza fricii 
faţă de ceea ce se putea întâmpla. 

Preoţii intrară. Erau mulţi, cu pelerine negre ce aveau 
imense cruci galbene brodate pe partea din faţă. Se 
aşezară pe stâncă, pe scările exterioare, în faţa turnului. 
Ultimul care intră avea părul complet alb şi urcă până în 
partea cea mai înaltă a stâncii. Chipul îi era luminat de 
flăcările focului, iar vântul îi flutura mantia neagră. 

Când se opri, în vârf, aproape toţi cei prezenţi 
îngenuncheară şi cu mâinile întinse făcură trei plecăciuni. 
Talbo şi mercenarii săi rămaseră în picioare; fuseseră 
angajaţi numai pentru luptă. 

— Suntem eliberaţi, spuse preotul, din vârful stâncii. Toţi 
sunteţi liberi să plecaţi. 

Un suspin de uşurare se auzi din partea mulţimii. 

— Sufletele Dumnezeului Străin vor rămâne în regatul 
acestei lumi. Cele ale Dumnezeului adevărat se vor întoarce 
prin infinita sa mizericordie. Războiul va continua, dar nu 
va fi unul etern. Pentru că Dumnezeul Străin va fi învins în 
cele din urmă, chiar dacă a corupt o parte din îngeri. 
Dumnezeul Străin va fi învins, dar nu va fi distrus; o să 
rămână în infern pentru eternitate, împreună cu sufletele 
pe care a reuşit să le câştige. 

Oamenii se uitau la bărbatul de pe stâncă. Nu mai erau 
aşa de siguri că voiau să scape acum şi să sufere pentru 
eternitate. 


— Biserica Catară este adevărata Biserică, continuă 
preotul. Datorită lui Isus Cristos şi Sfântului Duh, am reuşit 
să ajungem la comuniunea cu Dumnezeu. Nu avem nevoie 
să ne reîncarnăm din nou. Nu avem nevoie să ne întoarcem 
în împărăţia Dumnezeului Străin. 

Loni observă că trei preoţi ieşiră din grup şi deschiseră 
nişte Biblii în faţa mulţimii. 

— Consolamentum va fi acum distribuit celor care vor dori 
să moară împreună cu noi. Acolo jos ne aşteaptă un rug. Va 
fi o moarte îngrozitoare, cu multă suferinţă. Va fi o moarte 
lentă, iar durerea flăcărilor ce ne vor arde carnea nu se va 
compara cu nici o durere pe care aţi simţit-o înainte. Dar nu 
toţi vor avea această onoare, ci numai adevărații catari. 
Ceilalţi vor fi condamnaţi la viaţă. 

Două femei se apropiară timid de preoţii care aveau 
Bibliile deschise. Un adolescent reuşi să se elibereze din 
braţele mamei şi li se alătură. 

Patru mercenari se apropiară de Talbo. 

— Vrem să primim sacramentul, comandante. Vrem să fim 
botezați. 

„Aşa este păstrată Tradiţia”, spuseră Vocile. „Când 
oamenii sunt gata să moară pentru o idee.” 

Loni aştepta decizia lui Talbo. Mercenarii luptaseră toată 
viaţa pentru bani, până au descoperit că unii sunt gata să 
lupte doar pentru ceea ce cred că este bine. 

Într-un târziu, Talbo aprobă. Însă îşi pierdea unii dintre cei 
mai buni oameni. 

— Să ieşim de aici, spuse Loni. Să mergem la ziduri. Au 
spus deja că cine vrea poate să plece. 

— Mai bine ne odihnim, Loni. 

„Vei muri”, şoptiră Vocile din nou. 

— Vreau să privesc Pirineii. Vreau să mai privesc valea o 
dată, Talbo. Ştii că voi muri. 

Da, ştia. Era un bărbat obişnuit cu câmpul de luptă, 
cunoştea rănile care îi secerau soldaţii. Rana lui Loni era 
deschisă de trei zile, înveninându-i sângele. 


Oamenii ale căror răni nu se cicatrizează pot trăi două zile 
sau două săptămâni. Niciodată mai mult de atât. 

Iar Loni era aproape de moarte. Febra îi trecuse. Talbo 
ştia şi el că era un semn rău. Cât timp o duruse piciorul şi 
avea febră, organismul încă lupta. Acum nu mai exista nici o 
luptă - numai aşteptarea. 

„Să nu-ţi fie frică”, îi spuseră Vocile. Nu, lui Loni nu-i era 
frică. De când era mică ştia că moartea e doar un alt 
început. În acea vreme, Vocile erau marile ei însoţitoare. Şi 
aveau chipuri, corpuri, gesturi pe care doar ea putea să le 
vadă. Erau fiinţe care veneau din lumi diferite, stăteau de 
vorbă şi niciodată n-o lăsau singură. Avusese o copilărie 
foarte frumoasă - se juca cu ceilalţi copii, folosindu-şi 
prietenii invizibili, muta lucrurile din loc, făcea diverse 
tipuri de zgomot, mici sperieturi. În acea vreme, mama ei 
era mulţumită că trăiau într-o ţară catară. „Dacă ar fi aici 
catolicii, ai fi arsă de vie”, obişnuia ea să-i spună. Catarii nu 
dădeau importanţă acestui lucru - credeau că cei buni erau 
buni, cei răi erau răi, şi nici o forţă din Univers nu era 
capabilă să schimbe asta. 

Însă au venit francezii şi au spus că nu exista o ţară catară. 
Iar de la vârsta de opt ani nu mai văzuse altceva decât 
război. 

Războiul îi adusese ceva foarte bun: pe soţul ei, angajat de 
pe un tărâm îndepărtat de către preoţii catari, care 
niciodată nu puneau mâna pe arme. Dar îi mai aduse şi ceva 
rău: teama de a fi arsă de vie, fiindcă francezii catolici erau 
din ce în ce mai aproape de satul ei. Începu să-i fie frică de 
prietenii invizibili, iar ei au dispărut încet, încet din viaţa ei. 
Însă rămaseră Vocile. Acestea continuau să-i spună ce urma 
să se întâmple şi ce avea de făcut. Dar ea nu voia prietenia 
lor pentru că mereu ştiau prea multe; atunci, o Voce o 
învăţă trucul copacului sacru. De când începuse ultima 
cruciadă împotriva catarilor, iar catolicii francezi obțineau 
victorie după victorie, ea nu mai auzi Vocile. 


Totuşi azi nu mai avea forţa să se mai gândească la copac. 
Vocile erau din nou acolo, iar pe ea n-o deranjau. Din 
contră, avea nevoie de ele fiindcă urmau s-o înveţe drumul, 
după ce va muri. 

— Nu-ţi face griji pentru mine, Talbo. Nu-mi este frică să 
Mor, spuse ea. 

Ajunseră în vârful zidului. Un vânt rece sufla fără oprire, 
iar Ialbo căâută să se adăpostească sub pelerină. Loni nu 
mai simţea frigul. Se uita la luminile unui oraş din zare şi la 
cele ale taberei de la poalele muntelui. Erau focuri aprinse 
aproape pe toată întinderea văii. Soldaţii francezi aşteptau 
decizia finală. 

Ascultară sunetul unui flaut ce venea de jos. Câţiva cântau. 

— Sunt soldaţi, spuse Talbo. Ştiu că pot muri în orice 
moment, aşa că, pentru ei, viaţa este mereu o mare 
petrecere. 

Loni simţi că e furioasă pe viaţă. Vocile îi povesteau că 
Talbo va întâlni alte femei, va avea copii şi se va îmbogăţi 
din jefuirea oraşelor. „Dar niciodată nu va ajunge să 
iubească aşa cum te-a iubit pe tine, pentru că tu eşti parte 
din el pentru totdeauna”, îi spuseră Vocile. 

Rămaseră pentru un timp să se uite la peisajul de jos, 
îmbrăţişaţi, ascultând cântecul războinicilor. Loni simţi că 
acel munte fusese scena altor războaie din trecut, un trecut 
atât de îndepărtat, că nici măcar Vocile nu reuşeau să şi-l 
amintească. 

— Suntem eterni, Talbo. Vocile mi-au povestit asta atunci 
când puteam să le văd corpurile şi chipurile. 

Talbo cunoştea Darul soţiei sale. Însă trecuse ceva timp de 
când nu mai vorbise despre asta. Poate că era din cauza 
delirului. 

— Oricum, nici o viaţă nu este la fel ca alta. Şi e posibil să 
nu ne mai întâlnim niciodată unul cu celălalt. Vreau să ştii 
că te-am iubit toată viaţa mea. Te-am iubit şi înainte de a te 
cunoaşte. Tu eşti parte din mine. Voi muri. Şi, cum mâine 
este o zi mai bună decât oricare alta pentru a muri, mi-ar 


plăcea să mor împreună cu preoţii. Niciodată n-am înţeles 
ce gândeau ei despre lume, însă ei m-au înţeles mereu. 
Vreau să-i însoțesc până la cealaltă viaţă. Poate voi fi un 
ghid bun, pentru că am mai fost şi înainte în aceste lumi. 

Loni se gândi la ironia destinului. Îi fusese frică de Voci 
pentru că ele puteau s-o ducă pe drumul focului. Şi totuşi, 
focul era pe drumul său. 

Talbo îşi privea soţia. Ochii ei îşi pierdeau strălucirea, însă 
încă îşi păstra farmecul pe care îl avea când o cunoscuse. 
Niciodată nu îi spusese anumite lucruri - nu îi povestise 
despre femeile pe care le primise ca trofee de război, 
femeile pe care le întâlnise când călătorea prin lume, 
femeile care îl aşteptau să se întoarcă într-o zi. Nu îi 
povestise lucrurile astea fiindcă era sigur că ea ştia totul şi 
îl ierta pentru că el era marea ei Dragoste, iar dragostea 
cea mare este deasupra lucrurilor din această lume. 

Dar mai erau şi alte lucruri pe care nu i le povestise şi pe 
care probabil niciodată nu le va descoperi; că fusese, prin 
dragostea şi bucuria ei, cea care l-a ajutat să regăsească 
sensul vieţii. Iubirea acelei femei îl purtase până în cele mai 
îndepărtate colţuri ale lumii, pentru că trebuia să fie destul 
de bogat pentru a cumpăra pământ şi pentru a trăi cu ea în 
pace, pentru tot restul zilelor. Încrederea imensă în acea 
creatură fragilă al cărei suflet se stingea îl făcuse să lupte 
cu onoare, fiindcă ştia că după bătălie putea să uite terorile 
războiului când se afla în braţele ei. Singura care era a lui 
cu adevărat, în ciuda tuturor femeilor pe care le cunoscuse 
prin lume. Singura alături de care reuşea să închidă ochii şi 
să doarmă ca un copil. 

— Du-te şi cheamă un preot, Talbo, spuse ea. Vreau să 
primesc botezul. 

Talbo ezită pentru un moment; numai războinicii îşi 
alegeau modul de a muri. Dar femeia de lângă el îşi dăduse 
viaţa pentru dragoste - poate că pentru ea dragostea era o 
formă necunoscută de război. 


Se ridică şi cobori scările. Loni încercă să se concentreze 
asupra muzicii care venea de jos şi care îi făcea moartea 
mai uşoară. Între timp, Vocile nu se opreau din vorbit. 

„Fiecare femeie, în viaţa sa, poate folosi cele Patru Inele 
ale Revelaţiei. Tu ai folosit un singur inel, şi era inelul 
greşit”, îi spuseră Vocile. 

Loni îşi privi degetele. Erau rănite, iar unghiile îi erau 
murdare. Nu avea nici un inel. Vocile râdeau. 

„Ştii tu despre ce vorbim”, îi spuseră. „Fecioara, sfânta, 
martira, vrăjitoarea.” 

În adâncul inimii, Loni ştia despre ce vorbeau Vocile. Dar 
nu îşi aducea aminte. Aflase asta acum mult timp, într-o 
vreme în care oamenii se îmbrăcau diferit, vedeau lumea 
într-un alt fel. În acel timp ea avea un alt nume şi vorbea o 
altă limbă. 

„Acestea sunt cele patru moduri ale femeii de a comunica 
cu Universul”, îi spuseră Vocile, ca şi cum era important 
pentru ea să-şi aducă aminte de lucruri aşa de vechi. 
„Fecioara deţine puterea bărbatului şi a femeii. Este 
condamnată la Singurătate, însă Singurătatea îi revelează 
secretele. Acesta este preţul Fecioarei - să nu aibă nevoie 
de nimeni, să se consume prin dragostea pentru toţi, şi prin 
Singurătate să descopere înţelepciunea lumii.” 

Loni continua să se uite la tabăra de jos. Da, ştia. 

„Şi Martira”, continuau Vocile, „Martira deţine puterea 
celor cărora durerea şi suferinţa nu le pot face rău. Se 
dăruieşte, suferă, şi prin Sacrificiu descoperă înţelepciunea 
lumii.” 

Loni îşi privi din nou mâinile. Acolo, cu o strălucire 
invizibilă, inelul Martirei îi înconjura unul din degete. 

„Ai fi putut alege revelaţia Sfintei, deşi nu acesta era inelul 
tău”, spuseră Vocile. „Sfânta deţine curajul celor pentru 
care a da este singura formă de a primi. Este un izvor 
nesecat, din care oamenii beau fără să se oprească. Şi, dacă 
apa lipseşte, Sfânta îşi dă sângele, pentru ca oamenii să nu 


se oprească niciodată din băut. Prin Dăruire, Sfânta 
descoperă înţelepciunea lumii.” 

Vocile tăcură. Loni asculta paşii lui Ialbo care urca scările 
de piatră. Ştia care era inelul lui în această viaţă, pentru că 
era acelaşi pe care îl folosise în vieţile trecute, când avea 
alte nume şi vorbea limbi diferite. Cu inelul său, 
înţelepciunea lumii era descoperită prin Plăcere. 

Dar nu dorea să-şi aducă aminte de asta. Inelul Martirei 
strălucea, invizibil, pe degetul ei. 

Talbo se apropie. Şi dintr-odată, ridicându-şi ochii spre el, 
Loni observă că noaptea avea o strălucire magică, ca şi cum 
ar fi fost o zi cu soare. 

„Trezeşte-te!”, îi spuneau Vocile. 

Dar erau voci diferite, pe care nu le mai auzise niciodată. 
Simţi că îi era masată încheietura mâinii stângi. 

— Să mergem, Brida, ridică-te! 

Deschise ochii şi îi închise repede, pentru că lumina 
cerului era prea intensă. Moartea era ceva straniu. 

— Deschide ochii, insistă Wicca încă o dată. 

Dar ea trebuia să se întoarcă la castel. Bărbatul pe care-l 
iubea ieşise să caute preotul. Nu putea să dispară aşa. Era 
singur şi avea nevoie de ea. 

— Vorbeşte-mi despre Darul tău! 

Wicca nu-i dădu timp să se gândească. Ştia că participase 
la ceva extraordinar, ceva mai puternic decât experienţa pe 
care o avusese cu tarotul. Dar nu îi lăsă timp. Nu înţelegea 
şi nu îi respecta sentimentele; nu voia decât să-i descopere 
Darul. 

— Vorbeşte-mi despre Darul tău, repetă Wicca. 

Ea respiră adânc, stăpânindu-şi furia. Dar nu avea de ales. 
Femeia va insista până îi va povesti ceva. 

— Am fost o femeie îndrăgostită de... 

Wicca îi acoperi repede gura. Apoi se ridică, făcu nişte 
gesturi stranii prin aer şi se uită din nou la ea. 

— Dumnezeu este Cuvântul. Ai grijă! Ai grijă ce spui, în 
orice situaţie sau clipă a vieţii tale! 


Brida nu înţelegea de ce reacţionase aşa. 

— Dumnezeu se manifestă în tot, însă cuvântul este unul 
din mijloacele sale favorite pentru a acţiona. Fiindcă 
cuvântul este gândul transformat în vibraţie; tu pui în aerul 
din jurul tău ceea ce înainte era doar energie. Ai mare grijă 
ce spui, continuă Wicca. Cuvântul are o putere mai mare 
decât multe ritualuri. 

Brida tot nu înţelegea. Nu avea cum să-şi povestească 
experienţa altfel decât prin cuvinte. 

— Ai vorbit despre o femeie, continuă Wicca. N-ai fost tu 
aceea. Tu ai fost o parte din ea. Alte persoane pot avea 
aceleaşi amintiri. 

Brida se simţi înşelată. Acea femeie era puternică şi nu i-ar 
fi plăcut s-o împartă cu nimeni. Mai presus de tot, era Talbo. 
— Vorbeşte-mi despre Darul tău, spuse Wicca încă o dată. 

N-o putea lăsa să rămână fascinată de experienţă. În 
general, călătoriile în timp aduceau cu ele multe probleme. 

— Am multe lucruri de spus. Trebuie să vorbesc cu tine, 
pentru că nimeni altcineva n-o să mă creadă. Ie rog, insistă 
Brida. 

Începu să povestească totul, din momentul în care ploaia îi 
picura pe chip. Avea o şansă şi nu putea s-o piardă - şansa 
de a fi cu cineva care credea în extraordinar. Ştia că nimeni 
altcineva n-o s-o asculte cu acelaşi respect, fiindcă 
oamenilor le este frică să ştie cât de magică este viaţa; 
obişnuiţi cu casele lor, cu locurile lor de muncă, cu 
aşteptările pe care le aveau, dacă cineva ar fi apărut şi ar fi 
spus că se poate să călătoreşti în timp - că era posibil să 
vezi castele în Univers, taroturi care spun poveşti, oameni 
care merg în Noaptea întunecată - s-ar fi simţit înşelaţi de 
viaţă pentru că ei nu aveau parte de aşa ceva, viaţa lor era 
la fel în fiecare zi, în fiecare noapte şi în fiecare sfârşit de 
săptămână. 

Din cauza asta, Brida trebuia să profite de şansa care i se 
oferise; dacă cuvintele erau Dumnezeu, aerul care o 
înconjoară să-i fie martor că ea a călătorit în trecut şi că îşi 


aducea aminte de fiecare detaliu, ca şi cum ar fi în prezent, 
ca şi cum ar fi în pădure. Astfel, când mai târziu cineva ar 
reuşi să-i demonstreze că nu se întâmplase deloc aşa, când 
timpul şi spaţiul ar face ca ea însăşi să se îndoiască de tot, 
când, în sfârşit, ea ar fi sigură că ce s-a întâmplat nu a fost 
mai mult decât o iluzie, cuvintele din acea după-amiază 
petrecută în pădure ar vibra încă în aer şi cel puţin o 
persoană, cineva pentru care magia face parte din viaţă va 
şti că totul s-a întâmplat cu adevărat. 

Descrise castelul, preoţii cu hainele lor negre şi galbene, 
imaginea văii cu focurile aprinse, soţul gândindu-se la 
lucruri pe care ea reuşea să le capteze. Wicca ascultă cu 
răbdare, arătându-se interesată doar atunci când povestea 
despre vocile care apăreau în capul lui Loni. În acele 
momente, o întrerupea şi întreba dacă erau voci masculine 
sau feminine (erau de ambele sexe), dacă îi transmiteau 
vreun fel de emoție, ca agresivitatea sau alinarea (nu, erau 
voci impersonale), şi dacă ea reuşea să trezească vocile ori 
de câte ori dorea (nu ştia, nu avusese timp pentru asta). 

— OK, putem pleca, spuse Wicca, scoţându-şi pelerina şi 
punând-o din nou în sacoşă. 

Brida era dezamăgită - credea că va fi lăudată. Sau, cel 
puţin, că i se va da o explicaţie. Însă Wicca era ca unul 
dintre acei medici care se uită la pacient cu un aer 
impersonal, mai interesaţi să noteze simptomele decât să 
înţeleagă durerea şi suferinţa pe care acestea le cauzează. 

Drumul de întoarcere dură mult. De fiecare dată când 
Brida voia să deschidă subiectul, Wicca se arăta interesată 
de creşterea costului vieţii, de traficul congestionat de la 
sfârşitul zilei şi de dificultăţile pe care i le crea 
administratorul clădirii. 

Abia când se aşezară din nou pe cele două fotolii, Wicca îi 
analiză experienţa. 

— Vreau să-ţi spun un lucru. Nu încerca să explici emoţiile. 
Trăieşte totul intens şi păstrează ceea ce ai simţit ca pe un 
dar de la Dumnezeu. Dacă tu crezi că nu vei reuşi să suporţi 


o lume în care a trăi e mai important decât a înţelege, 
atunci renunţă la magie. Cea mai bună modalitate de a 
distruge puntea dintre vizibil şi invizibil este să încerci să 
explici emoţiile. 

Emoţiile erau ca nişte cai sălbatici, iar Brida ştia că 
niciodată raţiunea nu reuşea să le domine complet. La un 
moment dat avusese un prieten care plecase dintr-un motiv 
oarecare. Brida rămăsese acasă luni de zile, repetându-şi 
toată ziua sutele de defecte, miile de inconveniente ale 
acelei relaţii. Însă în fiecare dimineaţă se trezea gândindu- 
se la el şi ştia că, dacă ar fi sunat-o, ar fi acceptat o 
întâlnire. 

Câinele din bucătărie lătra. Brida ştia că era un cod şi că 
vizita se terminase. 

— Te rog, nici măcar nu am discutat! imploră ea. lar eu 
voiam să-ţi pun cel puţin două întrebări. 

Wicca se ridică. Fata întotdeauna avea câteva întrebări 
importante exact înaintea plecării. 

— Voiam să ştiu dacă preoţii pe care i-am văzut existau cu 
adevărat. 

— Avem experienţe extraordinare şi, la mai puţin de două 
ore după ce le trăim, încercăm să ne convingem pe noi 
înşine că sunt produsul imaginaţiei noastre, spuse Wicca, în 
timp ce se îndrepta spre etajeră. 

Brida îşi aminti că în pădure se gândise la oamenii care se 
tem de extraordinar. Şi i se făcu ruşine de ea. 

Wicca se întoarse cu o carte în mână. 

— Catarii, sau Perfecţii, erau preoţii unei biserici create în 
sudul Franţei, la sfârşitul secolului al XII-lea. Credeau în 
reîncarnare şi în Binele şi Răul absolute. Lumea era 
împărţită între cei aleşi şi cei pierduţi. Nu avea rost să 
încerce să convertească pe nimeni. Nepăsarea catarilor faţă 
de bunurile pământeşti i-a făcut pe feudalii din regiunea 
Languedoc să adopte această religie; îi scutea de taxele 
mari pe care le cerea în acea vreme Biserica Catolică. În 
acelaşi timp, cum numărul celor buni şi al celor răi era deja 


hotărât înainte chiar ca ei să se nască, catarii aveau o 
atitudine foarte tolerantă faţă de sex, şi în special faţă de 
femeie. Erau riguroşi numai cu aceia care primeau ordinul 
sacerdotal. Totul mergea foarte bine, până când catarismul 
a început să se răspândească în multe oraşe. Biserica 
Catolică a simţit ameninţarea şi a organizat o cruciadă 
contra ereticilor. Timp de patruzeci de ani, catarii şi catolicii 
au purtat bătălii sângeroase, însă forţele legaliste, cu 
sprijinul mai multor ţări, au reuşit în cele din urmă să 
distrugă toate oraşele care adoptaseră noua religie. A mai 
rămas doar fortăreaţa Monsegur, în Pirinei, unde catarii au 
rezistat până când drumul secret, pe unde primeau provizii, 
a fost descoperit. Într-o dimineaţă din martie 1244, după 
capitularea castelului, două sute douăzeci de catari s-au 
aruncat, cântând, în imensul foc aprins la baza muntelui 
unde era construit castelul. 

Wicca spuse toate acestea cu cartea închisă în braţe. 
Numai când termină povestea o deschise şi căută o 
fotografie. 

Brida privi fotografia. Erau ruine, cu turnul distrus, însă 
cu zidurile intacte. Acolo era curtea, stânca ce se confunda 
cu zidurile şi cu turnul. 

— Ai spus că mai aveai o întrebare. 

Întrebarea nu mai avea importanţă. Brida nu reuşea să 
gândească clar. Se simţea ciudat. Cu puţin efort, îşi aduse 
aminte ce voia să afle. 

— Vreau să ştiu de ce-ţi pierzi timpul cu mine. De ce vrei 
să mă înveţi. 

— Pentru că aşa porunceşte Tradiţia, răspunse Wicca. Tu 
te-ai divizat puţin în reîncarnările succesive. Aparţii 
aceluiaşi tip de oameni ca mine şi prietenii mei. Nouă ne-a 
fost încredinţată păstrarea Tradiţiei Lunii. Tu eşti o 
vrăjitoare. 

Brida nu fusese atentă la ce îi spusese Wicca. Nici măcar 
nu-i trecu prin minte că trebuia să fixeze o altă întâlnire: în 
acel moment nu-şi dorea decât să plece, să descopere 


lucruri care s-o aducă înapoi într-o lume familiară; o 
infiltraţie în perete, un pachet de ţigări aruncat pe jos, nişte 
scrisori uitate pe masa portarului. 

„Mâine trebuie să merg la serviciu.” Brusc, era interesată 
de toate lucrurile de care trebuia să se ocupe. 

Îndreptându-se spre casă, începu să facă o serie de calcule 
pentru facturarea exporturilor de săptămâna trecută şi 
reuşi să descopere un mod de a simplifica anumite 
proceduri de la birou. Se bucură: şefului său avea să-i placă 
ideea ei şi, cine ştie, poate îi mărea şi salariul. 

Ajunse acasă, luă cina şi se uită puţin la televizor. Apoi 
trecu pe hârtie calculele referitoare la exporturi şi căzu 
extenuată în pat. 

Facturarea exporturilor era importantă fiindcă pentru 
astfel de lucruri era ea plătită. 

Restul nu exista. Restul era minciună. 

Timp de o săptămână, Brida se trezi în fiecare dimineaţă la 
aceeaşi oră, lucră la firma de exporturi cu cea mai mare 
abnegaţie posibilă, şi primi laude din partea şefului. Nu 
pierdu nici un curs la facultate şi citi cu mult interes toate 
revistele care se găseau la standurile de ziare. Tot ceea ce 
trebuia să facă era să nu se gândească. Atunci când, fără să 
vrea, se întâmpla să-şi aducă aminte că a cunoscut un Mag 
în munţi şi o vrăjitoare în oraş, următoarea sesiune de 
examene şi comentariul unei prietene despre o alta îi 
alungau aceste amintiri. 

Veni ziua de vineri, iar prietenul ei o aştepta la poarta 
facultăţii pentru a merge la film. Apoi s-au dus la barul lor, 
au vorbit despre film, despre prieteni şi despre ceea ce se 
întâmplase la serviciul fiecăruia. S-au întâlnit cu prietenii 
care se întorceau de la o petrecere, au luat cina cu ei, 
mulţumindu-i lui Dumnezeu că Dublinul are mereu un 
restaurant deschis. 

La două dimineaţa au rămas singuri şi hotărâră să meargă 
la ea acasă. Când au ajuns, a pus discul cu Iron Butterfly şi 
servi un whisky dublu pentru fiecare. Stăteau îmbrăţişaţi pe 


canapea, tăcuţi şi distraţi, în timp ce elîi mângâia părul şi 
sânii. 

— A fost o săptămână nebună, spuse ea brusc. Am lucrat 
fără încetare, m-am pregătit pentru examene şi am făcut 
toate cumpărăturile de care mai aveam nevoie. 

Discul se termină şi se ridică pentru a-l întoarce pe 
cealaltă parte. 

— Ştii uşa de la dulapul din bucătărie, cea care s-a 
desprins din cuie? În sfârşit mi-am făcut timp să chem pe 
cineva s-o repare. Şi a trebuit să merg de mai multe ori la 
bancă. O dată ca să iau banii pe care mii-a trimis tata, altă 
dată ca să depun cecurile de la firmă, pe urmă... 

Lorens se uita fix la ea. 

— De ce te uiţi aşa la mine? îl întrebă ea. 

Tonul ei era agresiv. Bărbatul de lângă ea, întotdeauna 
liniştit, privind-o întruna, incapabil să spună ceva inteligent, 
reprezenta o situaţie absurdă. Nu avea nevoie de el. Nu 
avea nevoie de nimeni. 

— De ce te uiţi aşa la mine? insistă ea. 

Dar Lorens nu spuse nimic. Se ridică şi el şi, cu toată 
dragostea, o aduse înapoi pe canapea. 

— Nu eşti atent la nimic din ce-ţi spun, zise Brida 
dezorientată. 

O luă din nou în braţe. 

„Emoţiile sunt ca nişte cai sălbatici.” 

— Povesteşte-mi tot, îi spuse Lorens cu tandreţe. Voi şti să 
ascult şi să-ţi respect decizia. Chiar dacă este vorba de un 
alt bărbat. Chiar dacă este vorba de o despărţire. Suntem 
împreună de ceva timp. Nu te cunosc în întregime, nu ştiu 
cum eşti. Dar ştiu cum nu eşti. Şi nu ai fosttu toată 
noaptea. 

Bridei îi venea să plângă. Dar irosise deja multe lacrimi cu 
Nopțile întunecate, cu taroturile care vorbeau, cu pădurile 
fermecate. Emoţiile erau ca nişte cai sălbatici - nu mai 
rămânea nimic altceva decât să le elibereze până la urmă. 


Se aşeză în faţa lui, aducându-şi aminte că atât Magului, 
cât şi Wiccăi le plăcea să stea astfel. Apoi, fără întrerupere, 
îi povesti tot ce se întâmplase de la întâlnirea cu Magul în 
munţi. Lorens ascultă în linişte completă. Când ea vorbi 
despre fotografie, Lorens o întrebă dacă la vreunul din 
cursurile ei a auzit vorbindu-se despre catari. 

— Ştiu că nu crezi nimic din ce ţi-am povestit, răspunse ea. 
Crezi că a fost subconştientul meu, că mi-am adus aminte 
de lucruri pe care le ştiam deja. Nu, Lorens, niciodată 
înainte nu am auzit vorbindu-se despre catari. Dar ştiu că 
tu ai explicaţii pentru tot. 

Mâinile îi tremurau, fără să le poată controla. Lorens se 
ridică, luă o foaie şi îi făcu două găuri, la o distanţă de 
douăzeci de centimetri una de cealaltă. Puse foaia pe masă, 
sprijinită de sticla de whisky, în aşa fel încât să rămână în 
poziţie verticală. 

Apoi merse până în bucătărie şi aduse un dop. Se aşeză pe 
marginea mesei şi împinse foaia cu sticla până la celălalt 
capăt. Puse dopul în faţa sa. 

— Vino până aici, spuse el. 

Brida se ridică. Încerca să-şi ascundă mâinile tremurânde, 
însă el părea că nu acordă nici cea mai mică importanţă. 

— Să ne prefacem că acest dop este un electron, una 
dintre particulele mici care alcătuiesc un atom. Ai înţeles? 

Ea îi făcu semn din cap că da. 

— Bine, atunci fii atentă! Dacă aş avea aici cu mine 
aparate foarte complicate care să-mi permită să „impuşc cu 
un electron” şi dacă aş trage în direcţia acelei foi, ar trece 
prin cele două găuri în acelaşi timp, ştiai? Numai că ar 
trece prin cele două găuri fără să se împartă. 

— Nu cred, spuse ea. Este imposibil. 

Lorens luă hârtia şi o aruncă la gunoi. Apoi puse dopul de 
unde îl luase - era foarte ordonat. 

— Nu crezi, dar e adevărat. Toţi oamenii de ştiinţă ştiu 
asta, deşi nu reuşesc s-o explice. Nici eu nu cred în nimic 
din ce mi-ai povestit. Dar ştiu că e adevărat. 


Mâinile Bridei încă tremurau. Dar nu plângea şi nu-şi 
pierdea controlul. Nu înţelesese decât că efectul alcoolului 
trecuse de tot. Era lucidă, deşi era o luciditate ciudată. 

— Şi ce fac oamenii de ştiinţă în faţa misterelor ştiinţei? 

— Intră în Noaptea Întunecată, ca să folosesc un termen 
pe care l-am învăţat de la tine. Ştim că misterul nu ne va 
părăsi niciodată, şi atunci trebuie să învăţăm să-l acceptăm 
şi să convieţuim cu el. Cred că despre asta e vorba în multe 
situaţii ale vieţii. O mamă care îşi educă fiul trebuie să se 
simtă cufundată în Noaptea Întunecată. Sau un imigrant 
care merge departe de patria lui în căutare de serviciu şi 
bani. 'Toţi cred că eforturile le vor fi recompensate şi că într- 
o zi vor înţelege ce Li s-a întâmplat pe drum - tot ceea ce la 
un moment dat li s-a părut înfricoşător. Nu explicaţiile sunt 
cele care ne duc înainte, ci dorinţa noastră de a merge mai 
departe. 

Brida simţi dintr-odată o oboseală copleşitoare. Avea 
nevoie să doarmă. Somnul era singurul tărâm magic în care 
ar fi reuşit să intre. 

În acea noapte a avut un vis superb, cu mări şi insule 
acoperite de copaci. Se trezi în zori şi se bucură că Lorens 
dormea alături de ea. Se ridică şi se duse la fereastră ca să 
privească Dublinul adormit. 

Îşi aduse aminte de tatăl ei, care obişnuia să facă asta 
când ea se trezea speriată. Amintirea îi readuse în minte o 
altă scenă din copilărie. 

Era la plajă cu tatăl său, iar eli-a cerut să vadă dacă 
temperatura apei era bună. Avea cinci ani şi s-a bucurat că 
putea să-l ajute; s-a dus până la mal şi şi-a udat picioarele. 

— Am băgat picioarele, este rece, i-a spus tatălui. 

Tatăl a luat-o în braţe, a mers cu ea până la mal şi, fără s-o 
avertizeze, a aruncat-o în apă. S-a speriat, dar s-a bucurat 
de glumă. 

— Cum este apa? a întrebat-o tatăl. 

— Este plăcută, i-a răspuns ea. 


— Atunci, de acum încolo, când vei dori să ştii ceva, 
cufundă-te! 

Uitase destul de repede lecţia aceea. Deşi avea doar 21 de 
ani, multe lucruri o interesaseră, dar renunţase la fel de 
repede cum se îndrăgostise de ele. Nu îi era teamă de 
dificultăţi, o speria nevoia de a alege un drum. 

Să alegi un drum însemna să abandonezi altele. Avea o 
viaţă întreagă de trăit şi mereu se gândea că poate mai 
târziu o să regrete lucrurile pe care voia să le facă acum. 

„Îmi este frică de angajamente”, se gândi. 

Dorea să parcurgă toate drumurile posibile şi sfârşea prin 
a nu parcurge niciunul. 

Nici măcar în cel mai important lucru din viaţa ei, iubirea, 
nu reuşise să meargă până la capăt; după prima decepţie, 
niciodată nu se mai dărui în întregime. Îi era teamă de 
suferinţă, de pierdere, de despărţirea inevitabilă. 
Bineînţeles că aceste lucruri erau mereu prezente pe 
drumul iubirii, iar singurul mod de a le evita era să renunţi 
la drum. Pentru a nu suferi, trebuia să nu iubeşti. 

Ca şi cum, pentru a nu observa lucrurile rele ale vieţii, ar fi 
trebuit să-şi scoată ochii. 

„Este foarte complicat să trăieşti.” 

E nevoie să-ţi asumi riscuri, să urmezi anumite drumuri şi 
să le abandonezi pe altele. Îşi aduse aminte cum vorbea 
Wicca despre cei care urmează drumurile numai pentru a 
dovedi că nu sunt bune pentru ele. 

Dar asta nu era cel mai rău. Cel mai râu era să alegi şi să 
stai tot restul vieţii să te gândeşti dacă ai ales bine. Nimeni 
nu e capabil să aleagă fără teamă. 

Totuşi, asta e legea vieţii. Aşa e Noaptea Întunecată, şi 
nimeni nu poate să fugă de ea, chiar dacă niciodată nu ar 
lua o decizie, chiar dacă nu ar avea curaj să schimbe nimic; 
pentru că asta era de fapt o decizie, o schimbare. Una 
lipsită de comorile ascunse în Noaptea Întunecată. 

Poate că Lorens avea dreptate. La sfârşit, vor râde de 
temerile pe care le-au avut la început. Aşa cum a râs ea de 


cobrele şi de scorpionii pe care crezuse că o să-i vadă în 
pădure. În disperarea ei, nu şi-a adus aminte că patronul 
Irlandei, Sfântul Patrick, alungase toate cobrele din ţară. 

— Ce bine că exişti, Lorens, spuse ea încet, ca să n-o audă. 

Se întoarse în pat, iar somnul îi veni repede. Totuşi, 
înainte, îşi aduse aminte de încă o întâmplare cu tatăl ei. 
Era o zi de duminică şi luau prânzul în casa bunicii, cu toată 
familia reunită. Trebuia să aibă deja vreo paisprezece ani şi 
era supărată că nu reuşea să facă anumite teme pentru 
şcoală pentru că tot ceea ce începea să facă se termina 
complet greşit. 

„Poate că aceste greşeli te învaţă ceva”, îi spuse tatăl. Însă 
Brida insista că nu; că ea intrase pe un drum greşit şi că 
acum nu mai avea ce să facă. 

Tatăl a luat-o de mână şi au mers până în camera în care 
bunica obişnuia să se uite la televizor. Acolo era un ceas 
mare în picioare care nu mergea de mulţi ani, din cauză că-i 
lipseau piese. 

„Nu există nimic complet greşit pe lume, fata mea”, i-a 
spus tatăl, uitându-se la ceas. „Chiar şi un ceas care nu 
merge reuşeşte să arate bine ora de două ori pe zi.” 

Merse un timp prin munţi până îl găsi pe Mag. Stătea pe o 
piatră, aproape de culme, contemplând valea şi munţii 
dinspre apus. Locul avea o privelişte superbă, iar Brida îşi 
aduse aminte că spiritele preferau astfel de locuri. 

— Oare Dumnezeu este numai Dumnezeul frumuseţii? 
spuse în timp ce se apropia. Şi cum rămâne cu persoanele 
şi locurile urâte din această lume? 

Magul nu răspunse, iar Brida rămase serioasă. 

— Poate că nu-ţi aduci aminte cine sunt. Am fost aici acum 
două luni. Am rămas o noapte întreagă, singură, în pădure. 
Şi mi-am promis că mă voi întoarce numai când o să-mi ştiu 
drumul. Am cunoscut o femeie pe nume Wicca. 

Magul clipi şi ştiu că fata nu înţelesese nimic. Însă râdea 
de ironia destinului. 

— Wicca mi-a spus că sunt o vrăjitoare, continuă fata. 


— Nu ai încredere în ea? 

A fost prima întrebare pe care Magul i-o punea de când se 
apropiase. Brida se bucură că o asculta; până atunci nu 
fusese sigură. 

— Am încredere, răspunse ea. Şi am încredere în Tradiţia 
Lunii. Însă ştiu că Tradiţia Soarelui m-a ajutat atunci când 
m-a obligat să înţeleg Noaptea Întunecată. Pentru asta mă 
aflu aici din nou. 

— Atunci aşază-te şi admiră apusul, îi spuse Magul. 

— Nu voi rămâne din nou singură în pădure, răspunse ea. 
Ultima dată când am fost... 

Magul o întrerupsse: 

— Nu spune asta. Dumnezeu este în cuvinte. 

Wicca îi spusese acelaşi lucru. 

— Ce am spus greşit? 

— Dacă spui că a fost „ultima”, ea se poate transforma 
chiar în ultima. De fapt, tu ai vrut să spui „data trecută când 
am fost...” 

Brida se îngrijoră. De acum înainte trebuia să aibă mare 
grijă ce cuvinte folosea. Se hotări să rămână liniştită şi să 
facă ce îi spusese Magul, şi anume să admire apusul. 

Apusul o emoţiona. Mai era o oră până la crepuscul, iar 
Brida avea multe de discutat, multe lucruri de spus şi de 
întrebat. Ori de câte ori stătea pe loc, contemplând, avea 
senzaţia că irosea un timp preţios din viaţa ei, în loc să facă 
ceva şi să se întâlnească cu alte persoane; putea mereu să 
profite de timp într-un mod mult mai bun, pentru că încă 
mai avea destule de învăţat. Totuşi, pe măsură ce soarele se 
apropia de orizont, norii se umpleau de raze aurii şi rozalii, 
iar Brida avea senzaţia că lupta pentru ca într-o zi să poată 
să se aşeze şi să privească un apus la fel ca acela. 

— Ştii să te rogi? o întrebă Magul la un moment dat. 

Bineînţeles că ştia. Orice om din lume ştie să se roage. 

— Atunci, când soarele atinge orizontul, să faci o 
rugăciune. În Tradiţia Soarelui, prin rugăciuni comunică 
oamenii cu Dumnezeu. Rugăciunea, atunci când este făcută 


prin cuvinte care vin din suflet, este mult mai puternică 
decât orice ritual. 

— Nu ştiu să mă rog astfel, pentru că sufletul meu este 
împăcat, răspunse Brida. 

Magul râse. 

— Numai marii iluminaţi au sufletul împăcat. 

— Atunci de ce nu ştiu să mă rog cu sufletul? 

— Pentru că îţi lipseşte smerenia de a-l asculta şi de a şti 
ce-şi doreşte el. Îţi este ruşine să asculţi ce-ţi cere sufletul 
tău. Şi ţi-e teamă să duci aceste cereri până la Dumnezeu 
fiindcă tu crezi că nu are timp să se ocupe de aşa ceva. 

Se afla în faţa unui apus şi alături de un înţelept. Totuşi, ori 
de câte ori apăreau astfel de momente în viaţa ei, avea 
impresia că nu le merita. 

— Mă socotesc nedemnă, da. Cred că această căutare 
spirituală a fost făcută pentru persoane mai bune decât 
mine. 

— Aceste persoane, dacă există, nu trebuie să caute nimic. 
Ele sunt deja însăşi manifestarea spiritului. Căutarea a fost 
făcută pentru oamenii ca noi. 

„Ca noi”, a spus el. Şi totuşi, era cu mulţi paşi înaintea ei. 

— Dumnezeu se află la înălţimi, atât în Tradiţia Soarelui, 
cât şi în Tradiţia Lunii, spuse Brida, înțelegând că Tradiţia 
era aceeaşi, şi diferită numai în forma de a fi predată. 
Atunci, învaţă-mă să mă rog. 

Magul se întoarse direct către soare şi închise ochii. 

— Suntem oameni şi nu ne cunoaştem măreţia, Doamne. 
Dă-ne smerenia de a cere ceea ce ne trebuie, Doamne, 
fiindcă nici o dorinţă nu este în zadar şi nici o dorinţă nu 
este fără valoare. Fiecare ştie cu ce să-şi hrănească sufletul; 
dă-ne curaj să ne privim dorinţele ca venite din fântâna 
înţelepciunii Tale eterne. Numai acceptându-ne dorinţele 
putem avea o idee despre cine suntem, Doamne. Amin. 

Apoi Magul spuse: 

— Acum e rândul tău. 


— Doamne, fă să înţeleg că dacă mi se întâmplă ceva bun 
în viaţă este pentru că merit. Fă ca eu să înţeleg că ceea ce 
mă face să caut adevărul lău este aceeaşi forţă care i-a 
ajutat şi pe sfinţi şi că îndoielile pe care le am sunt aceleaşi 
îndoieli pe care le-au avut şi sfinţii, iar slăbiciunile pe care 
le am sunt aceleaşi pe care le-au avut şi sfinţii. Fă-mă să fiu 
destul de smerită pentru a accepta că nu sunt diferită de 
ceilalţi, Doamne. Amin. 

Rămaseră în linişte, privind apusul, până când ultima rază 
de soare a zilei aceleia a părăsit norii. Sufletele lor se 
rugau, cereau şi mulţumeau că erau împreună. 

— Să mergem până la barul din sat, spuse Magul. 

Brida încălţă pantofii şi începură să coboare. Încă o dată 
îşi aduse aminte de ziua în care fusese pe munte ca să-l 
caute. Îşi promisese că va mai povesti această întâmplare 
doar o sigură dată în viaţa ei; nu trebuia să se convingă pe 
ea însăşi. 

Magul se uită la fata care cobora alături de el, încercând 
să se arate obişnuită cu pământul umed şi cu pietrele, 
împiedicându-se întruna. Inima i se bucură puţin, dar 
imediat se controla. 

Uneori, binecuvântările lui Dumnezeu intră spărgând în 
bucățele toate vitraliile. 

Cât de bine era s-o aibă pe Brida alături de el, se gândi 
Magul, în timp ce coborau de pe munte. Şi el era un bărbat 
la fel ca toţi ceilalţi, cu aceleaşi slăbiciuni, cu aceleaşi 
virtuţi, şi până acum nu se obişnuise cu rolul de Maestru. La 
început, când oamenii veniţi din diverse locuri ale Irlandei 
ajungeau în acea pădure în căutarea învățăturilor sale, el le 
vorbea de Tradiţia Soarelui şi le cerea să înţeleagă ce se 
afla în jurul lor. Acolo îşi păstrase Dumnezeu înţelepciunea, 
şi toţi erau capabili s-o înţeleagă prin câteva practici, nimic 
mai mult. Modul de predare a Tradiţiei Soarelui fusese deja 
descris cu două mii de ani înainte de către apostol: „Şi eu 
întru slăbiciune şi cu frică şi cu cutremur mare am fost la 
voi. lar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în 


cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în 
adeverirea Duhului şi a puterii, pentru ca credinţa voastră 
să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui 
Dumnezeu.” 

Totuşi, oamenii păreau incapabili să înţeleagă ce spunea el 
despre Tradiţia Soarelui şi rămâneau dezamăgiţi că era un 
om ca toţi oamenii. 

El le spunea că era doar un Maestru, şi nu făcea decât să 
dea fiecăruia mijloacele proprii pentru a obţine 
înţelepciunea. Dar ei aveau nevoie de mult mai mult, aveau 
nevoie de o călăuză. Nu înțelegeau Noaptea Întunecată, nu 
înțelegeau că orice călăuză în Noaptea Întunecată ar 
ilumina cu făclia ei doar ceea ce ea însăşi doreşte să vadă. 
Şi dacă, din întâmplare, făclia călăuzei s-ar stinge, oamenii 
ar fi pierduţi, pentru că nu ar cunoaşte drumul de 
întoarcere. 

Dar ei au nevoie de o călăuză. Or, pentru a fi un bun 
Maestru, şi el trebuia să accepte nevoile celorlalţi. 

Atunci a început să completeze învăţăturile sale cu lucruri 
care nu erau necesare, dar erau fascinante, în aşa fel încât 
toţi să fie capabili să accepte şi să înveţe. Metoda a dat 
rezultate. Oamenii învățau Tradiţia Soarelui şi, când în 
sfârşit ajungeau să înţeleagă că multe lucruri pe care 
Magul le ceruse erau absolut inutile, râdeau de ei înşişi. lar 
Magul era bucuros că în sfârşit reuşea să înveţe să predea. 

Brida era altfel. Rugăciunea ei atinsese străfundul inimii 
Magului. Reuşea să înţeleagă că nici un om de pe pământ n- 
a fost şi nu este diferit de ceilalţi. Puţine persoane erau 
capabile să spună cu voce tare că marii Maeştri ai 
trecutului au avut aceleaşi calităţi şi aceleaşi defecte ca toţi 
oamenii, iar asta nu le-a afectat în nici un fel capacitatea de 
a-l căuta pe Dumnezeu. Să te crezi mai rău decât celălalt 
era unul dintre cele mai violente acte de mândrie pe care el 
le cunoştea, pentru că însemna să foloseşti modul cel mai 
distructiv posibil de a fi diferit. 

Când au ajuns la bar, Magul îi ceru două pahare de whisky. 


— Uită-te la oamenii ăştia, spuse Brida. Mai mult ca sigur 
vin aici în fiecare seară şi fac mereu acelaşi lucru. 

Magul nu mai era aşa de convins că Brida se credea cu 
adevărat la fel ca ceilalţi. 

— Îţi faci prea multe griji pentru oameni, răspunse el. Ei 
sunt o oglindă în care tu te vezi. 

— Ştiu asta. Am descoperit deja ce mă bucură şi cemă 
întristează. Am înţeles imediat că trebuie să schimb aceste 
concepte. Însă este greu. 

— Ce te-a făcut să-ţi schimbi părerea? 

— Iubirea. Cunosc un bărbat care mă completează. Acum 
trei zile mi-a arătat că şi lumea lui este plină de mistere. 
Aşa că nu sunt singură. 

Magul era nepăsător. Însă îşi aduse aminte de 
binecuvântările lui Dumnezeu care sparg vitraliile în mii de 
fărâme. 

— Îl iubeşti? 

— Am descoperit că aş putea să-l iubesc chiar mai mult. 
Dacă acest drum nu mă învaţă nimic nou de acum încolo, 
cel puţin am învăţat ceva important: trebuie să-ţi asumi 
riscul. 

El pregătise o seară mare, în timp ce coborau muntele. Îşi 
propusese să-i arate cât de multă nevoie avea de ea, să-i 
arate că era un bărbat ca toţi ceilalţi, sătul de atâta 
singurătate. Însă tot ce dorea ea erau răspunsurile la 
întrebările pe care le punea. 

— Există ceva ciudat în aer, spuse fata. 

Atmosfera părea schimbată. 

— Sunt Mesagerii, răspunse Magul. Demonii artificiali, cei 
care nu se află de partea braţului stâng al lui Dumnezeu, 
aceia care nu ne conduc spre lumină. 

Ochii lui sclipeau. Într-adevăr ceva se schimbase, iar el 
vorbea despre demoni. 

— Dumnezeu a creat legiunea Braţului Său Stâng pentru a 
ne perfecționa, pentru ca noi să ştim ce să facem cu 
misiunea noastră, continuă el. Dar i-a lăsat omului puterea 


de a concentra forţele întunericului şi de a-şi crea propriii 
demoni. 

Asta făcea el acum. 

— Dar putem să concentrăm şi forţele binelui, spuse fata, 
puţin speriată. 

— Nu putem. 

Era mai bine că întrebase, trebuia să-i distragă atenţia. Nu 
voia să creeze un demon. În Tradiţia Soarelui purtau 
numele de Mesageri şi puteau face mult bine sau mult rău, 
şi numai Marilor Maeştri le era permis să-i invoce. El era un 
Mare Maestru, însă nu dorea să facă asta acum: forţa 
Mesagerului era periculoasă în special atunci când era 
amestecată cu o decepţie în dragoste. 

Brida era dezamăgită de răspuns. Magul se purta într-un 
mod ciudat. 

— Nu putem să concentrăm binele, continuă el, făcând un 
efort imens pentru a fi atent la propriile-i cuvinte. Forţa 
Binelui se răspândeşte mereu, ca Lumina. Când emani 
vibraţiile Binelui, toată omenirea are de câştigat. Însă, 
atunci când concentrezi forţele Mesagerului, eşti singurul 
afectat, în bine sau în rău. 

Ochii îi străluceau. Chemă proprietarul barului şi plăti. 

— Să mergem până acasă, spuse el. Voi pregăti un ceai, iar 
tu îmi vei spune care sunt întrebările importante din viaţa 
ta. 

Brida ezită. Era un bărbat atrăgător. Şi ea era o femeie 
atrăgătoare. Îi era teamă că acea noapte putea să-i strice 
ucenicia. 

„Trebuie să îmi asum riscuri”, îşi repetă ea. 

Casa Magului nu era departe de orăşel. Brida observă că, 
deşi destul de diferită de casa Wiccăi, era confortabilă şi 
frumos decorată. Totuşi, nu avea nici o carte la vedere, 
predomina spaţiul gol, cu puţină mobilă. 

Merseră în bucătărie să pregătească ceaiul şi se 
întoarseră în sufragerie. 

— De ce ai venit aici azi? o întrebă Magul. 


— Mi-am promis că o să mă întorc în ziua în care voi şti 
mai mult. 

— Ştii deja? 

— Puțin. Ştiu că drumul este simplu, şi din cauza asta mai 
greu decât mă gândisem. Însă îmi voi simplifica sufletul. 
Aceasta este prima întrebare. De ce îţi pierzi timpul cu 
mine? 

„Pentru că tu eşti Cealaltă Parte a mea”, se gândi Magul. 

— Pentru că şi eu am nevoie de cineva cu care să stau de 
vorbă, răspunse el. 

— Ce crezi despre drumul pe care l-am ales, cel al 
Tradiţiei Lunii? 

Magul trebuia să-i spună adevărul. Chiar dacă ar fi 
preferat ca adevărul să fie altul. 

— Era drumul tău. Wicca are dreptate, tu eşti o vrăjitoare. 
Vei învăţa din memoria timpului lecţiile pe care Dumnezeu 
le-a predicat. 

Se întreba de ce era viaţa aşa, de ce îşi întâlnise o Cealaltă 
Parte care nu putea învăţa decât prin Tradiţia Lunii. 

— Mai am doar o întrebare, spuse Brida. 

Se făcea târziu şi curând nu aveau să mai circule 
autobuzele. 

— Trebuie să aflu răspunsul, şi îmi dau seama că Wicca nu 
mă va învăţa. Ştiu asta pentru că este o femeie, la fel ca 
mine, va fi mereu Maestra mea, însă când vom trata acest 
subiect va fi mereu o femeie. Vreau să ştiu cum să-mi 
găsesc Cealaltă Parte. 

„Este în faţa ta”, se gândi Magul. 

Dar nu îi răspunse nimic. Merse până într-un colţ al 
sufrageriei şi stinse luminile. Lăsă aprinsă numai sculptura 
din acrilat pe care Brida nu o observase până atunci; avea 
apă înăuntru şi împrăştia raze roşii şi albastre. 

— Ne-am întâlnit deja de două ori, spuse Magul, cu ochii 
fixaţi pe sculptură. Îmi este permis să învăţ numai prin 
Tradiţia Soarelui. Tradiţia Soarelui trezeşte în oameni 
înţelepciunea ancestrală pe care o deţin. 


— Cum îmi descopăr Cealaltă Parte prin Tradiţia Soarelui? 

— Aceasta este marea căutare a oamenilor de pe faţa 
Pământului. 

Fără să vrea, Magul repetase cuvintele Wiccăi. Poate că 
învăţaseră cu acelaşi Maestru, se gândi Brida. 

— lar Tradiţia Soarelui a lăsat pe lume, ca toată lumea să-l 
vadă, semnul Celeilalte Părţi: sclipirea din ochi. 

— Am văzut sclipirea asta în mai mulţi ochi, spuse Brida. 
Chiar azi, în bar, am văzut că ochii tăi sclipeau. Aşa caută 
toată lumea. 

„Deja şi-a uitat rugăciunea”, se gândi Magul. lar se credea 
diferită de ceilalţi. „Nu poate să recunoască ceea ce 
Dumnezeu îi arată cu atâta generozitate.” 

— Nu înţeleg ochii, insistă ea. Vreau să ştiu cum îşi 
descoperă oamenii Cealaltă Parte prin Tradiţia Lunii. 

Magul se întoarse spre Brida. Ochii îi erau reci şi fără 
expresie. 

— Eşti trist din cauza mea, ştiu, continuă ea, pentru că 
încă nu reuşesc să învăţ prin lucruri simple. Ceea ce tu nu 
înţelegi e că oamenii suferă, se caută şi mor din dragoste, 
fără să ştie că îşi îndeplinesc misiunea divină de a-şi întâlni 
Cealaltă Parte. Ai uitat, fiindcă eşti un înţelept care nu-şi 
mai aduce aminte de oamenii de rând, fiindcă uiţi că eu am 
în spate milenii de dezamăgire şi nu mai reuşesc să învăţ 
anumite lucruri ţinând cont de simplitatea vieţii. 

Magului nu părea să-i pese. 

— Un punct, spuse el. Un punct strălucitor deasupra 
umărului stâng al Celeilalte Părţi. Aşa este în Tradiţia Lunii. 

— Plec, spuse ea. 

Ar fi vrut să-i ceară să rămână. Îi plăcea să fie acolo. El îi 
răspunsese la întrebare. 

Între timp, Magul se ridică şi o conduse până la uşă. 

— Voi învăţa tot ceea ce ştii tu, spuse ea. Voi descoperi 
cum se vede acest punct. 

Magul o urmări cu privirea până n-o mai văzu. Era un 
autobuz care se întorcea spre Dublin peste o jumătate de 


oră şi nu avea de ce să-şi facă griji. Apoi merse până în 
grădină şi execută ritualul din fiecare seară; era deja 
obişnuit să facă asta, dar de multe ori avea nevoie de mult 
efort pentru a atinge concentrarea necesară. Era mai 
distrat decât oricând. 

Când termină ritualul, se aşeză pe pragul uşii şi privi 
cerul. Se gândi la Brida. O vedea în autobuz cu punctul 
luminos deasupra umărului stâng, pe care doar el era 
capabil să-l recunoască, pentru că ea era Cealaltă Parte a 
lui. Se gândea cu câtă nerăbdare aştepta să ajungă la 
capătul unei căutări pe care o începuse de când s-a născut. 
Se gândea că fusese rece şi distantă la el acasă, iar ăsta era 
un semn bun. Însemna că era confuză şi nu mai ştia ce 
simte; se apăra de ceea ce nu putea să înţeleagă. 

Se mai gândi, cu o anumită teamă, că era îndrăgostită. 

„Brida, nu există oameni care nu reuşesc să-şi întâlnească 
Cealaltă Parte”, le spuse Magul plantelor din grădină. 

Însă, de fapt, înţelegea că şi el, deşi cunoştea de atâţia ani 
Tradiţia, încă trebuia să-şi întărească credinţa, şi vorbea 
pentru sine. 

„Noi toţi, într-un anumit moment al vieților noastre, dăm 
peste ea, şi o recunoaştem”, continuă. „Dacă nu aş fi Mag şi 
nu aş vedea punctul de pe umărul tău stâng, ar mai dura 
puţin până să te accept. Însă tu ai lupta pentru mine şi într- 
o zi aş înţelege sclipirea din ochii tăi. Sunt un Mag, totuşi, şi 
acum eu trebuie să lupt pentru tine, pentru ca toate 
cunoştinţele mele să se transforme în înţelepciune.” 

Rămase mult timp să privească noaptea şi să se gândească 
la Brida. Era mai frig ca de obicei, vara era pe sfârşite. 

„Şi nu există risc în Dragoste, iar tu vei învăţa asta 
singură. Acum mii de ani oamenii se căutau şi se întâlneau.” 

Dar, dintr-odată, îşi dădu seama că putea să se înşele. 
Exista mereu un risc, un singur risc. 

Cineva putea întâlni mai multe Părţi în aceeaşi încarnare. 

Iar asta se întâmpla de mii de ani. 

IARNĂ ŞI PRIMĂVARĂ. 


În următoarele două luni, Wicca o iniţie pe Brida în 
primele mistere ale vrăjitoriei. După părerea ei, femeile 
învățau astfel de lucruri mai repede decât bărbaţii, fiindcă 
în fiecare lună, în corpurile lor, avea loc ciclul complet al 
naturii: naşterea, viaţa şi moartea. „Ciclul Lunii”, îi zicea ea. 

Brida cumpără un caiet ca să-şi noteze toate experienţele 
psihice, începând cu prima întâlnire. Caietul trebuia să fie 
mereu actualizat şi trebuia să aibă pe copertă o stea cu 
cinci colţuri care îi asocia conţinutul cu Tradiţia Lunii. 
Wicca îi spusese că toate vrăjitoarele aveau un astfel de 
caiet, cunoscut sub numele de Cartea Umbrelor, în 
amintirea surorilor moarte în timpul celor patru secole de 
vânătoare a vrăjitoarelor. 

— De ce trebuie să fac toate aceste lucruri? 

— Trebuie să trezim Darul. Fără el, nu poţi cunoaşte decât 
Micile Mistere. Darul este un mod de a servi lumea. 

Brida transformă o cameră pe care nu prea o folosea în 
oratoriu, şi acolo ardea zi şi noapte o lumânare. În Tradiţia 
Lunii, lumânarea simboliza cele patru elemente, şi conţinea 
pământul fitilului, apa parafinei, focul ce ardea şi aerul care 
făcea ca focul să ardă. Lumânarea era importantă şi pentru 
a-i aminti că exista o misiune de îndeplinit, iar ea era 
implicată în acea misiune. Numai lumânarea trebuia să 
rămână la vedere, restul trebuia să fie ascuns pe o etajeră 
sau într-un sertar; din Evul Mediu Tradiţia Lunii cerea ca 
vrăjitoarele să facă totul în cel mai mare secret - mai multe 
profeţii anunțau că întunericul se va întoarce la sfârşitul 
mileniului. 

Ori de câte ori Brida ajungea acasă şi se uita la flacăra 
lumânării care ardea, simţea o responsabilitate stranie, 
aproape sacră. 

Wicca îi cerea să fie mereu atentă la zgomotul lumii. „În 
orice loc ai fi, poţi auzi zgomotul lumii”, spunea vrăjitoarea. 
„Este un zgomot care nu se opreşte niciodată, care este 
prezent în munţi, în oraşe, în ceruri şi pe fundul mării. 
Acest zgomot, asemănător cu o vibraţie, este Sufletul Lumii 


care se transformă în drumul său spre lumină. Vrăjitoarea 
trebuie să fie atentă fiindcă ea este o piesă importantă din 
acest drum.” 

Tot de la Wicca a aflat că Strămogşii se folosesc de 
simboluri pentru a comunica cu lumea noastră. Chiar dacă 
nu-i aude nimeni, chiar dacă limbajul simbolurilor a fost 
uitat, Strămoşii ne vorbesc tot timpul. 

— Sunt oameni şi ei? întrebă Brida într-o zi. 

— Noi suntem ei. Aşa înţelegem tot ceea ce descoperim în 
vieţile trecute şi tot ceea ce marii înţelepţi au lăsat scris în 
Univers. Isus a spus: „Aşa este împărăţia lui Dumnezeu, ca 
un om care aruncă sămânţa în pământ, şi doarme şi se 
scoală, noaptea şi ziua, şi sămânţa răsare şi creşte, cum nu 
ştie el.” Oamenii beau mereu din această fântână 
inepuizabilă, şi atunci când toţi spun că este pierdută, 
găseşte un mod de a supravieţui. A supravieţuit şi când 
maimuţele i-au gonit pe oameni din copaci, când apele au 
acoperit pământul. Şi va supravieţui şi atunci când toţi se 
vor pregăti de catastrofa finală.” 

— Suntem răspunzători pentru Univers fiindcă noi suntem 
Universul. 

Cu cât petrecea mai mult timp cu ea, cu atât o găsea mai 
frumoasă. 

Wicca o iniţia în continuare în Tradiţia Lunii, îi ceru să facă 
rost de un pumnal cu două tăişuri, cu lama neregulată ca o 
flacără. Brida căută în mai multe magazine, fără nici un 
rezultat; însă Lorens rezolvă problema cerându-i unui 
specialist în metalurgie care lucra la universitate să-i facă 
lama. Apoi chiar el îi puse un mâner de lemn şi îi dădu 
pumnalul drept cadou. Era modul său de a-i arăta Bridei că- 
i respectă căutarea. 

Pumnalul a fost consacrat de Wicca, în cadrul unui ritual 
foarte complicat ce cuprindea cuvinte magice, desene cu 
cărbune pe lamă şi câteva lovituri cu o lingură de lemn. 
Pumnalul trebuia folosit ca o prelungire a braţului, 
concentrând în lamă toată energia corpului. Din cauza asta 


foloseau zânele o baghetă magică, iar magii aveau nevoie 
de o spadă. 

Când Brida se arătă surprinsă de cărbune şi de lingura de 
lemn, Wicca îi spuse că, în perioada de vânătoare a 
vrăjitoarelor, acestea erau obligate să folosească materiale 
care să poată fi confundate cu obiecte din viaţa cotidiană. 
Tradiţia s-a păstrat sub forma lamei, a cărbunelui şi a 
lingurii de lemn. Instrumentele pe care le foloseau 
Strămogşii în vechime se pierduseră în totalitate. 

Brida învăţă să ardă tămâie şi să folosească pumnalul în 
cercurile de magie. Exista un ritual pe care era obligată să-l 
îndeplinească de fiecare dată când luna îşi schimba faza; 
mergea la fereastră cu o ceaşcă plină de apă şi lăsa ca luna 
să se reflecte în apă, în aşa fel încât imaginea lunii să 
rămână în mijlocul frunţii sale. Când era complet 
concentrată, atingea apa cu pumnalul, făcând ca ea şi luna 
să se împartă în mai multe reflexii. 

Această apă trebuia să fie băută imediat, iar atunci 
puterea lunii creştea înăuntrul ei. 

— Nimic din toate acestea nu are sens, bombănea Brida 
câteodată. 

Wicca nu-i dădea prea multă importanţă, şi ea gândise aşa 
într-o zi. Dar îi aduse aminte de cuvintele lui Isus despre 
lucrurile care creşteau în fiecare fără să ştie cum. 

— Nu contează dacă are sens sau nu, îi spuse. Aducţi 
aminte de Noaptea întunecată. Cu cât faci asta mai mult, cu 
atât sunt mai mari şansele ca Strămoşii să-ţi vorbească. Mai 
întâi, într-un mod pe care tu n-o să-l înţelegi, ci doar inima 
ta, căci ea îi aude. Într-o bună zi vocile se vor trezi din nou. 

Brida nu dorea să trezească doar vocile, voia să cunoască 
Cealaltă Parte. Dar nu vorbea despre asta cu Wicca. 

Îi era interzis să se reîntoarcă în trecut. Wicca spunea că 
de puţine ori acest lucru era necesar. 

— Şi să nu foloseşti cărţi ca să vezi viitorul. Cărţile sunt 
numai pentru o creştere fără cuvinte, cea care vine fără să 
ne dăm seama. 


Brida trebuia să deschidă tarotul de trei ori pe săptămână 
şi să se uite la cărţile împrăştiate. Viziunile nu apăreau 
mereu. Când se plângea de viziuni, Wicca spunea că aceste 
scene aveau o semnificaţie atât de profundă, că ea era încă 
incapabilă să o capteze. 

— De ce nu trebuie să-mi văd destinul? 

— Numai prezentul are putere asupra vieților noastre, 
răspunse Wicca. Când îţi citeşti soarta în cărţi, aduci viitorul 
în prezent. lar asta ar putea dăuna serios: prezentul poate 
încurca viitorul. 

O dată pe săptămână mergeau în pădure şi vrăjitoarea o 
învăţa pe ucenică secretul ierburilor. Pentru Wicca, fiecare 
lucru din această lume purta semnătura lui Dumnezeu, în 
special plantele. Anumite frunze semănau cu inima şi erau 
bune pentru boli cardiace, în timp ce florile a căror formă 
semăna cu ochii vindecau bolile de vedere. Brida începu să 
înţeleagă că multe ierburi aveau cu adevărat o mare 
asemănare cu organele umane şi, într-un compendiu 
despre medicina populară pe care Lorens reuşise să-l 
împrumute de la Biblioteca Universităţii, descoperi studii 
care indicau că tradiţia ţăranilor şi a vrăjitoarelor ar putea 
fi bună. 

— Dumnezeu a pus farmacia în pădurile lui, spuse Wicca, 
într-o zi în care amândouă se odihneau sub un copac. 
Pentru ca toţi oamenii să fie sănătoşi. 

Brida ştia că profesoara ei avea şi alţi ucenici, însă era 
greu să-i descopere - câinele tot timpul lătra la ora 
potrivită. Totuşi, se încrucişase deja pe scări cu o doamnă, 
cu o fată cam de aceeaşi vârstă cu ea, şi cu un bărbat în 
costum. Brida le urmărea paşii în clădire, iar vechile bucăţi 
de lemn din podea le denunţau destinaţia: apartamentul 
Wiccăi. 

Într-o zi, Brida îşi luă inima-n dinţi şi întrebă despre 
ceilalţi discipoli. 

— Forţa vrăjitoriei este o forţă colectivă, răspunse Wicca. 
Sunt multe darurile care menţin energia muncii mereu în 


mişcare. Unul depinde de celălalt. 

Wicca îi spuse că existau nouă daruri şi că atât Tradiţia 
Soarelui, cât şi Tradiţia Lunii au grijă ca acestea să 
traverseze secolele. 

— Ce fel de daruri sunt? 

Wicca îi răspunse că este leneşă, fiindcă nu făcea decât să 
pună întrebări, şi că o adevărată vrăjitoare este o persoană 
interesată de toate căutările spirituale ale lumii. O invită pe 
Brida să citească Biblia („unde se află toată adevărata 
înţelepciune ocultă”) şi să caute darurile din prima epistolă 
a Sfântului Pa vel către corinteni. 

Brida căută şi descoperi cele nouă daruri: cuvântul de 
înţelepciune, cuvântul cunoştinţei, credinţa, vindecarea, 
facerea de minuni, prorocirea, deosebirea duhurilor, darul 
limbilor şi tălmăcirea limbilor. 

Numai atunci înţelese darul pe care îl căuta: deosebirea 
duhurilor. 

Wicca o învăţă pe Brida să danseze. Îi spuse că trebuia să- 
şi mişte corpul după zgomotul lumii, acea vibraţie mereu 
prezentă. Nu exista nici o tehnică specială - era de ajuns să 
faci orice mişcare îţi venea în minte. Chiar şi aşa, Bridei îi 
luă puţin timp până se obişnui să acţioneze şi să danseze 
fără logică. 

— Magul din Folk te-a învăţat despre Noaptea Întunecată. 
În cele două Tradiţii - care de fapt sunt numai una - 
Noaptea Întunecată este singurul mod de a creşte. Când te 
cufunzi în drumul magiei, primul act este să te dăruieşti 
unei puteri mai mari. Ne vom confrunta cu lucruri pe care 
niciodată nu le vom putea înţelege. Nimic nu va avea logica 
cu care suntem obişnuiţi. Vom înţelege lucrurile numai cu 
inima, iar asta ne poate speria puţin. Călătoria va părea, 
mult timp, o noapte întunecată. Fiecare căutare este un act 
de credinţă. Însă Dumnezeu, care e mai greu de înţeles 
decât o Noapte Întunecată, apreciază actul nostru de 
credinţă. El ne ţine de mână şi ne călăuzeşte prin Mister. 


Wicca vorbea despre Mag cu o anumită ranchiună sau 
dezamăgire. Brida se înşelase, niciodată nu avusese o 
poveste de dragoste cu el; era scris în ochii ei. Poate 
iritarea aceea care o pusese pe gânduri se explica doar prin 
diferenţa dintre drumurile alese de ei. Vrăjitorii şi magii 
sunt mândri, şi fiecare doreşte să-i dovedească celuilalt că 
este mai potrivită căutarea lui. 

Dintr-odată, îşi dădu seama la ce se gândise. 

Wicca nu era îndrăgostită de Mag din cauza ochilor. 

Erau filme în care se vorbea despre asta. Cărţi. Lumea 
întreagă ştia să recunoască ochii unei persoane 
îndrăgostite. 

„Reuşesc să înţeleg lucrurile simple numai după ce mă 
încurc în cele complicate”, se gândi ea. „Poate că într-o zi 
voi fi în stare să urmez Tradiţia Soarelui.” 

Toamna era deja în toi, iar frigul începea să devină 
insuportabil. Într-o zi, Brida primi un telefon de la Wicca. 

— Hai să ne întâlnim în pădure. Peste două zile, în noaptea 
cu lună nouă, la lăsarea serii - a fost tot ce a zis. 

În următoarele două zile Brida se gândi întruna la 
întâlnire. Făcu ritualurile dintotdeauna, dansă ascultând 
zgomotul lumii. „Aş fi preferat să fie un cântec”, se gândea 
ori de câte ori trebuia să danseze, însă începea deja să se 
obişnuiască să-şi mişte corpul după acea vibraţie bizară, pe 
care reuşea s-o înţeleagă mai bine noaptea - sau în locurile 
liniştite, de pildă în biserici. Wicca îi spusese că, dansând pe 
muzica lumii, sufletul se obişnuieşte mai bine cu corpul, iar 
tensiunile scad. Brida începu să observe cum oamenii 
mergeau pe stradă fără să ştie unde să-şi ţină mâinile, fără 
să-şi mişte şoldurile şi umerii. Simţi dorinţa de a-i învăţa pe 
toţi că lumea cânta o melodie; dacă ar dansa puţin pe 
această muzică, doar lăsându-şi corpul să se mişte fără 
logică, câteva minute pe zi, s-ar simţi mult mai bine. 

Totuşi, acel dans era al Tradiţiei Lunii, şi numai 
vrăjitoarelor le era cunoscut. Trebuia să existe ceva 
asemănător şi în Tradiţia Soarelui. Mereu exista ceva 


asemănător în Tradiţia Soarelui, deşi nu-i plăcea nimănui să 
înveţe după ea. 

— Nu reuşim să mai trăim cu secretele lumii, îi spuse lui 
Lorens. Şi totuşi ele sunt lângă noi. Vreau să fiu vrăjitoare 
pentru a reuşi să le înţeleg. 

În ziua stabilită, Brida se îndreptă spre pădure. Merse 
printre copaci, simțind prezenţa magică a spiritelor naturii. 
Acum şase sute de ani, acea pădure era locul sfânt al 
preoţilor druizi - până în ziua în care Sfântul Patrick a 
alungat şerpii din Irlanda, iar religia druizilor a dispărut. 
Dar respectul pentru acel loc a trecut din generaţie în 
generaţie, şi până în ziua de azi locuitorii satului din 
apropiere îl respectă şi se tem de el. 

O găsi pe Wicca în poiană, îmbrăcată cu pelerina. 
Împreună cu ea mai erau încă patru persoane - toate cu 
haine normale şi toate femei. În locul în care observase 
cenuşa era aprins un foc. Brida se uită la foc cu o teamă 
inexplicabilă - nu ştia dacă era din cauza părţii Loni pe care 
o avea în ea sau dacă focul era o experienţă repetată în alte 
încarnări. 

Ajunseră şi alte femei. Unele erau de vârsta ei, altele, mai 
bătrâne decât Wicca. În total erau nouă. 

— Azi nu am invitat bărbaţii. Să aşteptăm regatul Lunii! 

Regatul Lunii era noaptea. 

Rămaseră în jurul focului, discutând despre lucruri 
mărunte, şi Brida avu senzaţia că fusese invitată la un ceai 
cu cumetrele - diferit numai ca decor. 

Când cerul se acoperi de stele, atmosfera se schimbă. Nu 
a fost nevoie de nici un ordin din partea Wiccăi; puţin câte 
puţin, conversaţia se stinse, iar Brida se întrebă în sinea ei 
dacă abia acum observau prezenţa focului şi a pădurii. 

După o scurtă tăcere, Wicca vorbi. 

— O dată pe an, în noaptea aceasta, vrăjitoarele din toată 
lumea se reunesc pentru a face o rugăciune şi pentru a 
aduce un omagiu strămoaşelor lor. Aşa spune Tradiţia; în a 


zecea lună a anului trebuie să ne adunăm în jurul focului, 
care a însemnat viaţa şi moartea surorilor noastre urmărite. 

Brida scoase din pelerină o lingură de lemn. 

— Aici este simbolul, spuse ea, arătând tuturor lingura de 
lemn. 

Femeile rămaseră în picioare şi îşi dădură mâinile. Astfel, 
ridicând mâinile împreunate în sus, ascultară rugăciunea 
Wiccăi. 

— Pie ca binecuvântarea Fecioarei Maria şi a fiului său 
Isus să cadă asupra noastră în această noapte. În corpul 
nostru doarme Cealaltă Parte din strămoşii noştri; fie ca 
Fecioara Maria să ne binecuvânteze. Să ne binecuvânteze 
pentru că suntem femei, şi azi trăim într-o lume în care 
bărbaţii ne iubesc şi ne înţeleg din ce în ce mai mult. Totuşi, 
mai purtăm în noi urmele vieților trecute, iar aceste urme 
încă dor. Fie ca Fecioara Maria să ne ferească de aceste 
urme, şi să ne scape pentru totdeauna de sentimentul de 
vină. Ne simţim vinovate când ieşim din casă fiindcă pentru 
a le asigura copiilor noştri un trai liniştit trebuie să-i lăsăm 
singuri acasă. Ne simţim vinovate când rămânem în casă, 
pentru că nu profităm de libertatea lumii. Ne simţim 
vinovate pentru tot, şi nu putem fi vinovate pentru că 
mereu am fost departe de decizii şi de putere. Fie ca 
Fecioara Maria să ne aducă aminte mereu că noi, femeile, 
am fost cele care au rămas alături de Isus atunci când 
bărbaţii au fugit şi şi-au negat credinţa. Noi am plâns în 
timp ce El purta crucea, noi am rămas la picioarele Lui în 
momentul morţii, noi I-am vizitat mormântul gol. Nu-i 
nevoie să ne simţim vinovate. Fie ca Fecioara Maria să ne 
aducă mereu aminte că am fost arse şi urmărite pentru că 
propovăduiam Religia Iubirii. În timp ce oamenii încercau 
să oprească timpul cu forţa păcatului, noi ne adunam la 
sărbători interzise, pentru a sărbători ceea ce încă mai era 
frumos pe lume. Din cauza asta, am fost condamnate şi arse 
în pieţe. Fie ca Fecioara Maria să ne aducă mereu aminte 
că, în timp ce bărbaţii erau judecaţi în piaţa publică din 


cauza unor neînţelegeri legate de pământ, femeile erau 
judecate în piaţa publică pentru adulter. Fie ca Fecioara 
Maria să ne aducă aminte de cele din trecut, care erau 
nevoite să se facă asemenea bărbaţilor - precum Sfânta 
Ioana d'Arc - pentru a îndeplini Cuvântul Domnului. Şi, 
chiar şi aşa, muream în foc. 

Wicca apucă lingura de lemn cu ambele mâini şi îşi întinse 
braţele în faţă. 

— Acesta este simbolul suferințelor strămoaşelor noastre. 
Fie ca flacăra care a devorat corpurile lor să ne ţină mereu 
aprinse sufletele. Pentru că ele sunt în noi. Pentru că noi 
suntem ele. 

Şi aruncă lingura de lemn în foc. 

Brida continuă să îndeplinească ritualurile învăţate de la 
Wicca. 'Ţinea mereu lumânarea aprinsă, dansa pe zgomotul 
lumii. Nota în Cartea Umbrelor întâlnirile cu vrăjitoarea şi 
mergea în pădurea sacră de două ori pe săptămână. 
Observă, spre surprinderea ei, că deja înţelegea câte ceva 
din ierburi şi plante. 

Însă vocile pe care Wicca dorea să i le trezească nu 
apăreau. 

Şi nici nu reuşea să vadă punctul luminos. 

„Cine ştie, poate că încă nu-mi cunosc Cealaltă Parte”, se 
gândi ea cu o anumită teamă. Acesta era destinul celor care 
cunoşteau Tradiţia Lunii: niciodată nu se înşelau în privinţa 
bărbatului din viaţa lor. Adică niciodată, din momentul în 
care se transforma într-o vrăjitoare adevărată, nu mai avea 
iluziile pe care oricare altă femeie le avea în ce priveşte 
dragostea. Însemna că suferea mai puţin, într-adevăr - 
poate chiar deloc, pentru că putea să iubească cu mult mai 
intens; Cealaltă Parte era o misiune divină în viaţa fiecărui 
om. Chiar dacă într-o bună zi va trebui să plece - aşa 
spuneau cele două Tradiţii - era încununată de glorie, de 
înţelegere şi de un dor purificator. 

Însă mai însemna şi că începând din momentul în care va 
putea să vadă punctul luminos, nu va mai avea încântările 


Nopţii Întunecate a Dragostei. Brida se gândi la multele 
daţi în care o chinuise pasiunea, la nopţile pe care le 
petrecuse trează, aşteptând pe cineva care n-o mai suna, la 
weekendurile romantice care nu rezistau până săptămâna 
următoare, la petrecerile cu priviri nerăbdătoare din toate 
direcţiile, la bucuria cuceririi numai pentru a dovedi că era 
posibil, la tristeţea singurătăţii când era sigură că iubitul 
unei prietene era singurul bărbat de pe lume în stare s-o 
facă fericită. Toate astea făceau parte din lumea ei - şi din 
lumea tuturor oamenilor pe care-i cunoştea. Aşa era 
dragostea, şi aşa îşi căutau oamenii Cealaltă Parte de la 
începutul timpurilor - privindu-se în ochi, căutând să 
descopere licărul şi dorinţa. Niciodată nu pusese preţ pe 
aceste lucruri - din contră, credea că era inutil să suferi 
după cineva, inutil să mori de frică pentru că nu ai găsit un 
om cu care să-ţi împărţi viaţa. Acum, când putea să scape 
de această teamă, nu mai ştia ce-şi dorea. 

„Oare vreau cu adevărat să văd punctul luminos?” 

Îşi aduse aminte de Mag - începu să creadă că avea 
dreptate şi că Tradiţia Soarelui era singurul mod corect de 
a da piept cu viaţa. Însă nu putea să se răzgândească acum; 
i se arătase un drum şi trebuia să meargă până la capăt. 
Ştia că, dacă ar fi renunţat, i-ar fi fost din ce în ce mai greu 
să facă o alegere în viaţă. 

Într-o după-amiază, după o lecţie lungă despre ritualurile 
practicate de vechile vrăjitoare pentru venirea ploii - şi pe 
care Brida trebuia să le noteze în Cartea Umbrelor, chiar 
dacă nu le folosea niciodată - Wicca o întrebă dacă purta 
toate hainele pe care le avea. 

— Bineînţeles că nu, fusese răspunsul. 

— Începând cu această săptămână, să porţi tot ce ai în 
dulap. 

Brida crezu că nu înţelesese bine. 

— Tot ceea ce conţine energia noastră trebuie să fie mereu 
în mişcare, spuse Wicca. Hainele pe care le-ai cumpărat fac 
parte din tine şi reprezintă momente speciale. Momente în 


care ai ieşit din casă dispusă să-ţi oferi un cadou pentru că 
erai mulţumită de lume. Momente în care cineva ţi-a făcut 
rău, şi aveai nevoie să compensezi. Momente în care ai 
crezut că era necesar să-ţi schimbi viaţa. Hainele 
întotdeauna transformă emoția în materie. Este una dintre 
punţile între vizibil şi invizibil. Unele haine îţi pot face rău, 
pentru că au fost menite pentru altcineva şi au ajuns în 
mâinile tale. 

Brida înţelegea ce voia să-i spună. Erau lucruri pe care nu 
le putea purta; ori de câte ori le îmbrăca, îi mergea rău. 

— Desparte-te de hainele care n-au fost făcute pentru tine, 
insistă Wicca, şi foloseşte-le pe celelalte. Este important ca 
Pământul să se rotească, valurile să facă spumă, iar emoția 
să se mişte. Întreg Universul se mişcă: nu putem sta pe loc. 

Când ajunse acasă, Brida puse pe pat tot ce găsi în 
şifonier. Se uită la fiecare haină - erau multe despre a căror 
existenţă nici nu-şi mai aducea aminte; altele îi trezeau 
amintiri fericite, dar nu mai erau la modă. Brida le păstră 
însă, pentru că păreau că emană un fel de farmec - 
renunțând la ele, s-ar fi despărţit de lucrurile bune pe care 
le trăise atunci când le purta. 

Se uită la hainele despre care credea că deţin „vibrații 
rele”. Sperase că acele vibrații o să se schimbe într-o zi şi o 
să poată să le folosească din nou, însă, de fiecare dată când 
se hotăra să facă un „test”, avea probleme. 

Îşi dădu seama că relaţia cu hainele era mai complicată 
decât părea. Şi totuşi, îi era greu să accepte ca Wicca să se 
amestece în ce avea ea mai intim şi mai personal în viaţă: 
modul de a se îmbrăca. Anumite haine trebuiau păstrate 
pentru ocazii speciale şi doar ea avea dreptul să decidă 
când puteau fi purtate. Altele nu erau potrivite pentru 
serviciu sau pentru ieşirile din weekend. De ce trebuia să se 
amestece Wicca în asta? Niciodată nu comentase vreun 
ordin de-al ei, dansa şi aprindea lumânările, îşi băga 
pumnul în apă şi învăţa lucruri pe care nu avea să le 
folosească niciodată. Putea să accepte toate astea - făceau 


parte dintr-o Tradiţie, o Tradiţie pe care n-o înţelegea, dar 
care vorbea pesemne cu partea ei necunoscută. Totuşi, în 
momentul în care se lega de haine, se lega şi de modul ei de 
a fi în lume. 

Cine ştie, poate că Wicca nu mai cunoştea limitele puterii 
ei. Cine ştie, poate că încerca să intervină în ceva care n-o 
privea. 

Ce este afară e mai greu de schimbat decât ce este 
înăuntru. 

Vorbise cineva. Cu o mişcare instinctivă, Brida privi 
speriată în jur. Însă era sigură că nu avea să vadă pe 
nimeni. 

Era Vocea. 

Vocea pe care Wicca voia s-o trezească. 

Îşi stăpâni emoţiile şi teama. Stătu liniştită, sperând să mai 
audă ceva, dar tot ce putea auzi era zgomotul de afară, 
sunetul unui televizor pornit la distanţă şi omniprezentul 
zgomot al lumii. Căută să rămână în aceeaşi poziţie, se 
gândi la aceleaşi lucruri la care se gândise atunci. Totul se 
întâmplase atât de repede, că nici nu se avusese timp să se 
sperie, să se mire sau să se simtă mândră de sine. 

Însă Vocea îi spusese ceva. Chiar dacă toţi oamenii de pe 
lume i-ar fi dovedit că era victima propriei imaginaţii, chiar 
dacă vrăjitoarele ar începe să fie din nou vânate şi ar trebui 
să înfrunte tribunalele şi să moară în foc, era complet şi 
absolut sigură că auzise o voce care nu era a ei. 

„Ce este afară e mai greu de schimbat decât ce este 
înăuntru.” 

Vocea ar fi putut să-i spună ceva mai important, având în 
vedere că era prima dată când o auzea în această 
încarnare. Însă, dintr-odată, Brida se simţi invadată de o 
imensă bucurie. Îşi dorea să-l sune pe Lorens, să-l viziteze 
pe Mag, să-i spună Wiccăi că Darul ei apăruse şi că acum 
putea să facă parte din Tradiţia Lunii. Merse dintr-o parte 
în alta a camerei, fumă câteva ţigări, şi abia după o 


jumătate de oră reuşi să se calmeze suficient cât să se 
aşeze din nou pe patul unde erau împrăştiate toate hainele. 

Vocea avea dreptate. Brida îşi dăruise sufletul unei femei 
ciudate şi - oricât de absurd ar fi putut părea - îi era mult 
mai uşor să renunţe la sufletul ei decât la modul în care se 
îmbrăca. 

Abia acum înţelegea în ce măsură acele exerciţii, aparent 
lipsite de sens, se amestecau cu viaţa ei. Abia acum, 
schimbându-se în afară, putea să înţeleagă cât de 
schimbată era pe dinăuntru. 

Wicca dori să ştie totul despre Voce, când se întâlni cu 
Brida - fiecare detaliu era notat în Cartea Umbrelor, iar 
Wicca se bucură. 

— A cui este Vocea? întrebă Brida. 

Wicca, totuşi, avea să-i spună lucruri mai importante şi nu 
găsi de cuviinţă să răspundă la veşnicele întrebări ale fetei. 

— Până azi ţi-am arătat cum să te întorci la drumul pe care 
sufletul tău îl parcurge în mai multe încarnări. Ţi-am trezit 
această cunoaştere vorbind direct cu el - cu sufletul - prin 
ritualurile şi simbolurile strămoşilor noştri. Tu te plângeai, 
însă sufletul tău era bucuros pentru că îşi regăsea 
misiunea, în timp ce tu te enervai din cauza exerciţiilor, te 
plictisea ideea de a dansa, mureai de somn din cauza 
ritualurilor, latura ta ascunsă se adăpa din nou din 
înţelepciunea Timpului, îşi reamintea ce învățase cândva, 
iar sămânţa creştea fără ca tu să ştii cum. A venit, totuşi, 
vremea să înveţi lucruri noi. I se spune Iniţiere pentru că 
aşa începi să înveţi cu adevărat lucrurile pe care trebuie să 
Je ştii în această viaţă. Vocea arată că eşti pregătită. În 
Tradiţia vrăjitoarelor, Iniţierea se face mereu la echinocţiu, 
în acele momente dintr-un an când zilele şi nopţile sunt 
absolut egale. Următorul este echinocțiul de primăvară, pe 
21 martie. Mi-ar plăcea ca asta să fie data iniţierii tale, 
pentru că şi eu am fost iniţiată când era echinocțiul de 
primăvară. Tu ştii deja să foloseşti instrumentele şi cunoşti 
ritualurile necesare pentru a menţine mereu deschisă 


puntea dintre vizibil şi invizibil. Sufletul tău continuă să-şi 
amintească lecţiile vieților trecute - ori de câte ori realizezi 
un ritual pe care îl cunoşti deja. Când ai auzit Vocea, ai adus 
în lumea vizibilă ceea ce se întâmpla în lumea invizibilă. 
Adică, ai înţeles că sufletul tău este pregătit pentru 
următorul pas. Primul mare obiectiv a fost atins. 

Brida îşi aduse aminte că înainte îşi dorea să vadă şi 
punctul luminos. Dar de când începuse să se gândească la 
căutarea dragostei, acest lucru îşi pierdea din importanţă 
de la o săptămână la alta. 

— Mai e nevoie de o singură probă ca să fii acceptată la 
Iniţierea Primăverii. Dacă nu reuşeşti acum, nu-ţi face griji 
- sunt multe echinocţii în viitorul tău, şi într-o zi vei fi 
iniţiată. Până acum te-ai ocupat de latura ta masculină: 
cunoaşterea. Tu ştii, eşti capabilă să înţelegi ceea ce ştii, 
dar încă nu ai descoperit marea forţă feminină, or, aceasta 
e una dintre forţele fundamentale ale transformării. lar 
cunoaşterea fără transformare nu e înţelepciune. Această 
forţă a fost întotdeauna Putere în Blestem - a vrăjitoarelor 
în general, şi a femeilor în particular. Toată lumea cunoaşte 
această forţă. Se ştie că noi, femeile, suntem păzitoarele 
secretelor. Din cauza acestei forţe am fost condamnate să 
rătăcim într-o lume periculoasă şi ostilă, pentru că noi o 
trezeam şi existau locuri unde era detestată. Cine se atinge 
de această forţă, chiar fără să ştie, este legat de ea pentru 
tot restul vieţii. Poate fi stăpânul sau sclavul ei, o poate 
transforma într-o forţă magică sau o poate folosi tot restul 
vieţii fără să-şi dea seama vreodată de puterea ei imensă. 
Această forţă se află în tot ceea ce ne înconjoară, este în 
lumea vizibilă a bărbaţilor şi în lumea invizibilă a misticilor. 
Poate fi suprimată, umilită, ascunsă sau chiar negată. Poate 
dormi ani întregi, uitată într-un colţ oarecare, poate fi 
tratată aproape în toate felurile, mai puţin unul: în 
momentul în care cineva cunoaşte această forţă, niciodată, 
în toată viaţa sa, n-o va putea uita. 

— Şi ce forţă este aceasta? 


— Nu-mi mai pune întrebări prosteşti, răspunse Wicca. 
Pentru că ştiu că tu o cunoşti. 

Brida ştia. 

Sexul. 

Wicca trase perdeaua de un alb imaculat şi îi arătă 
peisajul. Se vedeau râul, casele vechi şi munţii la orizont. Pe 
unul din acei munţi trăia Magul. 

— Ce este aceea? întrebă Wicca, arătând spre vârful unei 
biserici. 

— O cruce. Simbolul creştinismului. 

— Un roman n-ar fi intrat niciodată într-o clădire cu o 
cruce pe ea. Ar fi crezut că e o casă de suplicii, din moment 
ce simbolul de pe faţadă era unul dintre cele mai oribile 
instrumente de tortură inventate de om. Crucea e aceeaşi, 
însă semnificaţia ei s-a schimbat. La fel s-a întâmplat şi cu 
sexul: când oamenii erau aproape de Dumnezeu, sexul era 
comuniunea simbolică cu unitatea divină. Sexul era 
reîntâlnirea cu sensul vieţii. 

— De ce oamenii care-l caută pe Dumnezeu în mod normal 
se îndepărtează de sex? 

Wicca se enervă că fusese întreruptă. Însă se hotări să 
răspundă. 

— Când vorbesc despre forţă, nu vorbesc numai de actul 
sexual. Unii folosesc această forţă fără s-o înţeleagă. Totul 
depinde de drumul ales. 

— Cunosc această forţă, spuse Brida. Ştiu cum s-o 
folosesc. 

Era timpul să se întoarcă la subiect. 

— Poate că tu ştii ce se întâmplă în pat. Asta nu înseamnă 
că-i cunoşti forţa. Şi bărbatul, şi femeia sunt absolut 
vulnerabili faţă de forţa sexului, pentru că acolo plăcerea şi 
teama au aceeaşi importanţă. 

— Şi de ce plăcerea şi teama merg împreună? 

În sfârşit fata întrebase ceva la care merita să primească 
răspuns. 


— Pentru că cine se împacă bine cu sexul ştie că se află în 
faţa unui lucru care se împlineşte în toată intensitatea 
numai când se pierde controlul. Când suntem în pat cu 
cineva, îi permitem să intre în comuniune nu numai cu 
corpul nostru, ci şi cu întreaga noastră personalitate. 
Forţele pure ale vieţii comunică, independent de noi - şi 
atunci nu putem să ascundem cine suntem. Nu contează 
imaginea pe care o avem despre noi înşine. Nu contează 
prefăcătoriile, răspunsurile rapide, ieşirile onorabile. În sex, 
este greu să-l păcăleşti pe celălalt - fiindcă acolo fiecare se 
arată aşa cum e. 

Wicca vorbea ca cineva care cunoştea bine acea forţă. 
Ochii îi străluceau şi se putea simţi mândria în vocea ei. 
Poate că această forţă era cea care o făcea aşa de 
atrăgătoare. Era bine să înveţi cu ea: într-o zi va ajunge să 
descopere secretul acelei încântări. 

— Pentru ca Iniţierea să poată fi făcută, trebuie să te 
întâlneşti cu această forţă. Restul, sexul vrăjitoarelor, 
aparţine Marilor Mistere, şi vei afla după ceremonie. 

— Şi arunci cum mă întâlnesc cu ea? 

— Este o regulă simplă şi, ca toate lucrurile simple, 
rezultatele sunt mult mai dificile decât toate ritualurile 
complicate pe care le-ai învăţat până acum. 

Wicca ajunsese destul de aproape de Brida: o prinse de 
umeri şi se uită în adâncul ochilor ei. 

— Regula este aceasta: foloseşte, tot timpul, cele cinci 
simţuri. Dacă se întâlnesc în momentul orgasmului, vei fi 
acceptată pentru Iniţiere. 

— Am venit să-mi cer scuze, spuse fata. 

Se aflau în acelaşi loc în care se întâlniseră şi data trecută, 
lângă stâncile din partea dreaptă a muntelui, de unde se 
putea vedea valea imensă. 

— Câteodată mă gândesc la ceva şi fac altceva, continuă 
ea. Dar dacă ai cunoscut vreodată dragostea, ştii cât suferi 
din cauza ei. 

— Da, ştiu, răspunse Magul. 


Era prima dată când vorbea despre viaţa sa personală. 

— Ai avut dreptate în privinţa punctului luminos. Viaţa îşi 
pierde puţin din farmec. Am descoperit că şi căutarea poate 
fi la fel de interesantă precum găsirea. 

— Atâta timp cât ne învingem teama. 

— Este adevărat. 

Iar Brida se bucura să vadă că şi el, deşi ştia atâtea, 
continua să simtă teama. 

Toată după-amiaza s-au plimbat prin pădurea acoperită de 
zăpadă. Au vorbit despre plante, despre peisaj şi despre 
modurile în care păianjenii obişnuiau să-şi întindă pânzele 
în acea regiune. La un moment dat, au întâlnit un păstor 
care se întorcea cu turma de oi. 

— Bună, Santiago! îl salută Magul pe păstor. 

Apoi se întoarse spre ea: 

— Lui Dumnezeu îi plac mult păstorii. Sunt oameni 
obişnuiţi cu natura, cu liniştea şi cu răbdarea. Deţin toate 
virtuțile de care e nevoie pentru a intra în comuniune cu 
Universul. 

Până atunci nu vorbiseră despre astfel de lucruri, iar Brida 
nu voia să se grăbească. Începu din nou să vorbească 
despre viaţa ei şi despre ce se întâmpla în lume. Cel de-al 
şaselea simţ o atenţiona să evite numele lui Lorens - nu ştia 
ce se întâmpla, nu ştia de ce Magul îi acorda atâta atenţie, 
însă trebuia să păstreze aprinsă această flacără. Putere în 
Blestem, spusese Wicca. Avea un ţel, iar el era singurul 
care-o putea ajuta să-l atingă. 

Trecură pe lângă nişte miei care lăsau urme în zăpadă, ca 
o cărare. Nu aveau păstor, dar mieii păreau că ştiu pe unde 
să meargă şi unde voiau să ajungă. Magul rămase timp 
îndelungat să privească animalele, ca şi cum s-ar fi aflat în 
faţa unui mare mister al Tradiţiei Soarelui, pe care Brida nu 
reuşea să-l înţeleagă. 

Pe măsură ce lumina zilei se stingea, dispărea şi 
sentimentul de teamă amestecată cu respect care o 
cuprindea ori de câte ori se întâlnea cu acel bărbat; pentru 


prima dată era liniştită şi încrezătoare lângă el. Poate 
fiindcă nu mai trebuia să-şi demonstreze darurile - auzise 
deja Vocea, iar intrarea ei în lumea acelor oameni era doar 
o chestiune de timp. Şi ea aparţinea drumului misterelor şi, 
de când auzise Vocea, bărbatul de lângă ea făcea parte din 
Universul ei. 

Simţi dorinţa de a-l prinde de mână şi de a-l ruga să-i 
arate puţin din Tradiţia Soarelui, la fel cum obişnuia să-i 
ceară lui Lorens să-i vorbească despre stelele vechi. Era un 
fel de a spune că vedeau acelaşi lucru - din unghiuri 
diferite. 

Ceva îi spunea că avea nevoie de asta, şi nu era Vocea 
misterioasă a Tradiţiei Lunii, ci vocea neliniştită, câteodată 
prostuţă, a inimii ei - o voce care nu obişnuia să asculte 
mult, dat fiind că întotdeauna o conducea pe drumuri pe 
care nu reuşea să le înţeleagă. 

Chiar şi aşa, emoţiile erau precum caii sălbatici, şi cereau 
să fie ascultate. Brida le lăsă să alerge libere, ca să 
obosească. Emoţiile îi ziceau cât de plăcută ar fi fost acea 
după-amiază dacă ar fi fost îndrăgostită de el. Când se 
îndrăgostea, era în stare să înveţe totul şi să cunoască 
lucruri pe care nici nu îndrăznea să le gândească, fiindcă 
dragostea este cheia pentru înţelegerea tuturor misterelor. 

Îşi imagină multe scene de dragoste până când prelua din 
nou controlul asupra propriilor emoţii, îşi spuse în sinea ei 
că niciodată n-ar putea iubi un bărbat ca acela. Pentru că el 
înţelegea Universul, şi toate sentimentele omeneşti păreau 
mici atunci când erau privite de la distanţă. 

Ajunseră la ruinele unei biserici vechi. Magul se aşeză pe 
una dintre grămezile de pietre de pe jos; Brida curăţă 
zăpada de pe pervazul unei ferestre. 

— Trebuie să fie bine să trăieşti aici, să-ţi petreci fiecare zi 
într-o pădure, iar noaptea să dormi într-o casă călduroasă, 
spuse ea. 

— Da, e bine. Cunosc cântecul păsărilor, ştiu să citesc 
semnele lui Dumnezeu, am învăţat Tradiţia Soarelui şi 


Tradiţia Lunii. 

„Dar sunt singur” îşi dori să spună. „Şi nu te ajută cu nimic 
să înţelegi întreg Universul dacă eşti singur.” 

Acolo, în faţa lui, aşezată pe pervazul unei ferestre, se afla 
Cealaltă Parte a sa. El putea să vadă punctul luminos de 
deasupra umărului ei stâng şi îi părea rău că învățase 
Tradițiile. Poate că acel punct îl făcuse să se îndrăgostească 
de ea. 

„Este inteligentă. A presimţit pericolul şi acum nu mai vrea 
să ştie nimic despre punctele luminoase.” 

— Mi-am auzit Darul. Wicca este o Maestră excelentă. 

Era prima dată când vorbea despre magie în acea după- 
amiază. 

— Această Voce te va învăţa misterele lumii, misterele care 
sunt prizoniere în timp, şi care sunt transmise de vrăjitoare 
din generaţie în generaţie. 

Vorbi fără să fie atent la propriile cuvinte. Încerca să-şi 
amintească când îşi întâlnise pentru prima dată Cealaltă 
Parte. Oamenii singuri pierd sensul timpului, orele sunt 
lungi, iar zilele, interminabile. Dar ştia că fuseseră 
împreună doar de două ori. Brida învăţa foarte repede. 

— Cunosc ritualurile şi mă voi iniţia în Marile Mistere când 
va veni echinocțiul. 

Începea să simtă din nou acea încordare de care credea că 
scăpase. 

— Există, totuşi, un lucru pe care încă nu-l ştiu. Forţa pe 
care toţi o cunosc, pe care o tratează ca pe un mister. 

Magul înţelese de ce venise ea în acea după-amiază. Nu 
voia doar să se plimbe printre copaci şi să facă două poteci 
în zăpadă - cărări care se apropiau de la o clipă la alta. 

Brida îşi puse gluga. Nu ştia dacă făcea asta fiindcă frigul 
se simte mai tare când te opreşti din mers sau pentru că 
voia să-şi ascundă agitația. 

— Vreau să învăţ să trezesc forţa sexului. Cele cinci 
simţuri, spuse într-un final. Wicca nu-mi vorbeşte despre 


asta. Spune că o să descopăr singură, aşa cum am 
descoperit Vocea. 

Rămaseră câteva minute în tăcere. Ea se întreba dacă era 
bine să vorbească despre sex chiar lângă ruinele unei 
biserici. Însă îşi aduse aminte că există multe feluri de a 
lucra cu acea forţă. Călugării care au trăit acolo luptau cu 
abstinenţa - şi ar înţelege ce voia ea să spună. 

— Am încercat în toate felurile. Presimt că există un truc, 
ca acela cu telefonul, pe care ea l-a folosit pentru tarot. 
Ceva ce Wicca nu a vrut să-mi arate. Cred că ea a învăţat 
mai greu şi vrea ca eu să trec prin aceleaşi dificultăţi. 

— Pentru asta m-ai căutat? o întrerupse el. 

Brida privi în adâncul ochilor lui. 

— Da! 

Speră că răspunsul îl convinsese. Însă, de când îl întâlnise, 
nu mai era aşa de sigură. Drumul prin pădurea ninsă, 
lumina soarelui reflectată în zăpadă, conversaţia lejeră 
despre lucrurile lumii - toate acestea făcuseră ca emoţiile 
să-i galopeze precum caii sălbatici. Trebuia să se convingă 
din nou că era acolo cu un scop şi că îl va atinge în orice fel. 
Pentru că Dumnezeu a avut chip feminin, înainte de a-l avea 
pe cel masculin. 

Magul se ridică de pe grămada de pietre pe care se 
aşezase şi merse spre singurul perete care rămăsese 
întreg. În mijlocul acelui perete se aflase cândva o uşă, iar 
el se opri pe prag. Lumina după-amiezii îi bătea în spate, iar 
Brida nu reuşea să-i vadă chipul. 

— Wicca nu te-a învăţat ceva, spuse Magul. Poate că a 
uitat. Sau poate a dorit să descoperi singură. 

— Păi de-asta sunt aici. Ca să descopăr singură. 

Şi se întrebă dacă, în fond, nu ăsta era planul Wiccăi: s-o 
facă să se întâlnească cu acel bărbat. 

— 'Te voi învăţa, spuse el într-un târziu. Vino cu mine! 

Merseră până într-un loc unde pomii erau mai înalţi şi mai 
puternici. Brida observă că pe unii din ei erau scări prinse 
de trunchiuri, iar sus era un fel de cabană. 


„Aici trăiesc probabil pustnicii Tradiţiei Soarelui”, se gândi 
ea. 

Magul examina cu grijă fiecare cabană, alese una şi îi ceru 
Bridei să urce cu el. 

Ea începu să urce. La mijlocul drumului i se făcu teamă, 
fiindcă o cădere i-ar fi putut fi fatală. Dar se hotări să 
meargă înainte; se afla într-un loc sfânt, protejat de 
spiritele pădurii. Magul nu le ceruse permisiunea, dar poate 
că în Tradiţia Soarelui nu era nevoie. 

Când ajunseră în vârf, ea suspină lung - îşi mai învinsese o 
teamă. 

— Este un loc bun pentru a te învăţa drumul, spuse el. Un 
loc de ambuscadă. 

— Un loc de ambuscadă? 

— Sunt cabane de vânători. Trebuie să fie înalte pentru ca 
animalele să nu simtă mirosul omului. Pe tot parcursul 
anului lasă mâncare aici. Obişnuiesc prada să vină mereu în 
acest loc, până când, într-o bună zi, o omoară. 

Brida observă că erau nişte cartuşe goale pe jos. Era 
şocată. 

— Uită-te în jos! spuse el. 

Nu era spaţiu suficient pentru două persoane, iar corpul ei 
aproape că-l atingea pe al lui. Se ridică şi se uită în jos; 
copacul era cel mai înalt dintre toţi, şi putea să vadă 
coroanele celorlalţi, valea, munţii acoperiţi de zăpadă în 
orizont. Era un loc frumos; nu avea dreptate să spună că 
era un loc de ambuscadă. 

Magul înlătură acoperişul de prelată al cabanei şi, dintr- 
odată, locul fu inundat de razele soarelui. Era frig, iar 
Bridei i se părea că se aflau într-un loc magic, în vârful 
lumii. Emoţiile sale voiau să pornească iar în galop, însă 
trebuia să le controleze. 

— Nu era nevoie să te aduc până aici ca să-ţi explic ce vrei 
să ştii, spuse Magul. Dar am vrut să cunoşti puţin mai bine 
această pădure. Iarna, când prada şi vânătorul sunt 
departe, mă urc în aceşti copaci şi privesc Pământul. 


El chiar voia să-şi împartă lumea cu ea. Sângele Bridei 
începu să curgă mai repede. Se simţea împăcată, dăruită 
unuia din acele momente ale vieţii în care singura 
alternativă posibilă este să-ţi pierzi controlul. 

— Orice relaţie a omului cu lumea se face prin cele cinci 
simţuri. Să te cufunzi în lumea magiei înseamnă să 
descoperi simţurile necunoscute - iar sexul ne împinge 
către unele din aceste porţi. 

Avea o cu totul altă voce. Părea un afurisit de profesor 
care ţinea un curs de biologie pentru un singur elev. „Poate 
că e mai bine aşa”, se gândi ea, fără să fie foarte convinsă. 

— Nu contează dacă tu cauţi înţelepciunea sau plăcerea în 
forţa sexului; întotdeauna va fi o experienţă completă, 
fiindcă este singura activitate a omului care implică - sau ar 
trebui să implice - toate cele cinci simţuri în acelaşi timp. 
Toate canalele cu aproapele rămân legate. În momentul 
orgasmului, cele cinci simţuri se însumează şi intri în lumea 
magiei; nu mai eşti în stare să vezi, să asculţi, să simţi 
plăcerea, atingerea, mirosul. În timpul acelor lungi secunde 
totul dispare, şi un extaz îi ia locul. Un extaz absolut identic 
cu cel pe care îl ating misticii după ani de renunţări şi 
disciplină. 

Brida îşi dorea să întrebe de ce misticii nu căutau asta prin 
orgasm. Însă îşi aduse aminte de descendenţii îngerilor. 

— Cele cinci simţuri sunt cele care împing omul către 
extaz. Cu cât sunt mai stimulate, cu atât mai mare va fi şi 
puterea lor, iar extazul va fi cu atât mai profund. Înţelegi? 

Sigur. Înţelegea perfect şi dădu din cap că da. Însă această 
întrebare o lăsă şi mai distantă. l-ar fi plăcut ca el să fie 
alături de ea, ca atunci când mergeau prin pădure. 

— Asta e tot, spuse el. 

— Dar ştiam toate astea, şi totuşi nu reuşesc. Brida nu 
putea să-i vorbească despre Lorens. Intuia că era periculos. 

— Mi-ai spus că există un mod de a atinge asta! 

Era tensionată. Emoţiile începeau să se dezlănţuie, iar ea 
îşi pierdea controlul. 


Magul privi din nou pădurea, de la înălţime. Brida se 
întrebă dacă lupta şi el împotriva emoţiilor. Dar nu voia şi 
nici nu trebuia să creadă în ceea ce gândea. 

Ea ştia ce era Tradiţia Soarelui. Ştia că Maeştrii săi 
învățau prin intermediul spaţiului, al momentului. Se 
gândise la asta înainte de a-l căuta. Îşi imagina că ar putea 
fi împreună, aşa cum erau acum - fără nimeni în preajmă. 
Aşa erau Maeştrii 'Tradiţiei Soarelui - mereu învățau prin 
acţiune, şi niciodată nu lăsau ca teoria să fie mai 
importantă. Se gândise la toate astea înainte să vină în 
pădure. Dar venise, pentru că acum drumul ei era mai 
important decât orice altceva. Trebuia să continue tradiţia 
multelor sale vieţi. 

Numai că el se comporta ca Wicca, nu-i spunea mai nimic. 

— Învaţă-mă! spuse ea încă o dată. 

Magul privea fix coroanele desfrunzite şi acoperite de 
zăpadă. În acel moment putea să uite că era un Maestru, şi 
să fie doar un Mag, un bărbat ca toţi ceilalţi. Ştia că 
Cealaltă Parte se afla în faţa lui. Putea să vorbească despre 
lumina pe care o vedea, l-ar fi crezut, iar reîntâlnirea ar fi 
fost consumată. Chiar dacă ar fi ieşit plângând şi ar fi fost 
revoltată, s-ar fi întors, pentru că el spunea adevărul - şi 
aşa cum el avea nevoie de ea, şi ea avea nevoie de el. 
Aceasta era înţelepciunea Celorlalte Părţi - niciodată una 
nu renunţa să o recunoască pe cealaltă. 

Însă el era un Maestru. Şi într-o zi, într-un sat din Spania, 
făcuse un jurământ sfânt. Printre altele, acest jurământ 
spunea că nici un Maestru nu putea să determine pe cineva 
să facă o alegere. Făcuse această greşeală o dată, şi din 
această cauză rămăsese atâţia ani departe de lume. Acum 
era altfel, dar nu voia să rişte. „Pot renunţa la Magie pentru 
ea”, se gândi el câteva clipe, şi imediat îşi dădu seama de 
stângăcia gândului său. Nu de acest tip de renunțare avea 
Dragostea nevoie. Adevărata Dragoste permitea ca fiecare 
să-şi urmeze propriul drum - ştiind că acest lucru niciodată 
nu va îndepărta Părţile. 


Trebuia să aibă răbdare. Trebuia să continue să privească 
păstorii, ştiind că mai devreme sau mai târziu vor fi 
împreună. Aşa era Legea. Crezuse în asta toată viaţa. 

— Ceea ce vrei este simplu, spuse el într-un final. 

Continua să fie stăpân pe el; disciplina învinsese. 

— Atinge-l pe celălalt atunci când cele cinci simţuri deja 
funcţionează, fiindcă sexul are viaţă proprie. Din momentul 
în care începi, nu-l mai controlezi - te controlează el pe 
tine. Şi ce ai purtat tu pentru el - temerile sale, dorinţele, 
sensibilitatea - va dăinui mereu. Din cauza asta devin 
oamenii impotenţi. În sex, du în pat numai dragostea şi cele 
cinci simţuri. Numai aşa vei experimenta comuniunea cu 
Dumnezeu. 

Brida privi cartuşele împrăştiate pe jos. Nu arătă nimic din 
ce simţea. Până la urmă, aflase trucul. Şi - îşi spuse în sinea 
ei - era singurul lucru care o interesa. 

— Asta e tot ce pot să te învăţ. 

Ea continuă să rămână tăcută. Caii sălbatici se dresau prin 
linişte. 

— Respiră liniştită de şapte ori, fă ca cele cinci simţuri ale 
tale să funcţioneze înainte de contactul fizic. Dă-i timp 
timpului. 

Era un Maestru al Tradiţiei Soarelui. 'Trecuse încă o probă. 
Cealaltă Parte a sa îl făcea şi pe el să înveţe multe lucruri. 

— Ţi-am arătat deja priveliştea de aici, de sus. Putem să 
coborâm. 

Se uita distrată la copiii care se jucau în piaţă. Cineva îi 
spusese odată că orice oraş are un „loc magic”, un loc unde 
e bine să mergem când avem nevoie să ne gândim serios la 
viaţă. Acea piaţă era „locul ei magic” din Dublin. Închiriase 
în apropiere primul apartament, când ajunsese în oraşul 
mare, plină de vise şi de aşteptări. În acea perioadă, 
proiectul său de viaţă era să se înscrie la Trinity College şi 
să devină profesoară de literatură. Stătea mult timp pe 
banca pe care se afla acum, scriind poezii şi încercând să-i 
imite pe idolii săi literari. 


Însă banii primiţi de la tatăl ei nu-i ajungeau şi a trebuit să 
găsească de lucru la firma de export. Nu-i părea rău; era 
mulţumită de ceea ce făcea, iar în acest moment serviciul 
era unul din lucrurile cele mai importante din viaţa ei - 
fiindcă umplea realitatea de sens, şi asta o ajuta să nu 
înnebunească. Munca făcea posibil echilibrul precar între 
lumea vizibilă şi cea invizibilă. 

Copiii se jucau. Toţi acei copii - ca şi ea, odată, au ascultat 
poveşti cu zâne şi vrăjitoare, în care vrăjitoarele se îmbracă 
în negru şi le oferă mere otrăvite sărmanelor fete pierdute 
în pădure. Niciunul din acei copii nu putea să-şi închipuie că 
o vrăjitoare în carne şi oase era chiar acolo, lângă ei, 
privindu-i cum se joacă. 

În acea după-amiază, Wicca îi ceru să facă un exerciţiu 
care nu avea nici o legătură cu Tradiţia Lunii; oricine l-ar fi 
putut face. Totuşi, ea avea nevoie să-l execute pentru a 
păstra puntea dintre vizibil şi invizibil. 

Practica era simplă: trebuia să se culce, să se relaxeze şi 
să se gândească la o stradă din oraş. Astfel, concentrată, să 
se uite la o vitrină de pe strada pe care şi-o imagina, fără să 
ignore vreun detaliu - produse, preţuri, felul în care era 
expusă marfa. Apoi trebuia să meargă pe strada aceea şi să 
verifice tot. 

Stătea pe bancă şi se uita la copii. locmai se întorsese de 
la magazin, unde produsele erau exact cum şi le imaginase 
în timpul exerciţiului. Se întreba dacă era într-adevăr un 
exerciţiu pentru oameni obişnuiţi sau lunile de pregătire ca 
vrăjitoare o ajutaseră să obţină rezultatul. Niciodată nu va 
şti răspunsul. 

Însă strada din exerciţiu era aproape de „locul ei magic”. 
„Nimic nu este întâmplător”, îşi spuse. Inima îi era tristă 
dintr-o cauză pentru care nu avea remediu: dragostea. Îl 
iubea pe Lorens, era sigură de asta. Ştia că, atunci când va 
stăpâni bine Tradiţia Lunii, o să vadă punctul luminos 
deasupra umărului său stâng. Într-una din după-amiezile în 
care au ieşit împreună ca să bea ciocolată caldă aproape de 


turnul care i-a servit drept inspiraţie lui James Joyce în 
Ulise, a putut să observe strălucirea din ochii lui. 

Magul avea dreptate. Tradiţia Soarelui e drumul tuturor 
oamenilor, şi poate fi descifrată de oricine râvneşte la 
învăţăturile sale şi ştie să se roage, să aibă răbdare. Cu cât 
se cufunda mai mult în Tradiţia Lunii, cu atât înţelegea şi 
admira Tradiţia Soarelui. 

Magul. Se gândea din nou la el. Asta era problema care o 
adusese până la „locul ei magic”. De la întâlnirea de la 
cabana vânătorilor se gândea mult la el. Îşi dorea să 
meargă acolo, să-i vorbească despre exerciţiul pe care 
tocmai îl făcuse - dar ştia că ar fi fost doar un pretext, în 
speranţa că el o s-o invite din nou să se plimbe prin pădure. 
Era sigură că ar fi fost bine primită, şi începea să aibă 
încredere în el şi, dintr-un motiv misterios - la care nici nu 
îndrăznea să se gândească - îi plăcea compania lui. 

„Întotdeauna am avut această tendinţă de delir total”, se 
gândi ea, încercând să şi-l scoată din minte pe Mag. Însă 
ştia că peste puţin timp el urma să se întoarcă. 

Nu dorea să continue. Era femeie şi cunoştea bine 
simptomele unei noi pasiuni; trebuia să evite asta cu orice 
preţ. Îl iubea pe Lorens şi îşi dorea ca lucrurile să continue 
aşa. Lumea i se schimbase suficient. 

Sâmbătă dimineaţă Lorens îi telefona. 

— Hai să mergem să ne plimbăm, spuse el. Mergem până 
la stânci. 

Brida pregăti ceva de mâncare şi merseră împreună 
aproape o oră într-un autobuz cu sistemul de încălzire 
defect. Pe la prânz ajunseră în localitate. 

Brida era emoţionată. În primul an de studenţie citise mult 
despre poetul care a trăit acolo în secolul trecut. Era un 
bărbat misterios, mare cunoscător al Tradiţiei Lunii, care a 
făcut parte din societăţi secrete şi care lăsase în cărţile lui 
mesajul ocult al celor care caută drumul spiritual. Se 
numea W. B. Yeats. Îşi aduse aminte câteva versuri, versuri 


care păreau făcute pentru acea dimineaţă rece, cu 
pescăruşii care survolau bărcile ancorate în micul port: 

Mi-am semănat visele la picioarele tale; 

Calcă uşor, pentru că tu calci pe visele mele. 

Intrară în singurul bar din cătun, băură un whisky pentru 
a suporta mai bine frigul şi plecară spre stânci. Străduţa 
asfaltată făcu loc imediat unui deal, şi după jumătate de 
oră, ajunseră la ceea ce localnicii numeau „faleze”. Era un 
promontoriu stâncos, care se termina într-o prăpastie în 
faţa mării. Un drum înconjura stâncile; mergând fără 
grabă, plimbarea pe faleze nu le lua mai mult de patru ore; 
apoi trebuia doar să ia un autobuz şi să se întoarcă la 
Dublin. 

Brida era încântată de program; viaţa îi oferise destule 
emoţii în acel an, dar tot greu suporta rutina iernii. Mergea 
la serviciu ziua, la facultate seara şi la cinematograf în 
weekend. Executa mereu ritualurile la orele stabilite şi 
dansa aşa cum o învățase Wicca. Însă îşi dorea să fie în 
lume, să iasă din casă şi să vadă natura. 

Cerul era înnorat, norii erau joşi, însă exerciţiul fizic şi 
paharul de whisky o ajutau să învingă frigul. Cărarea era 
prea îngustă ca să meargă amândoi unul lângă altul; Lorens 
mergea în faţă, iar Brida îl urma la câţiva metri în spate. 
Era greu să poarte o conversaţie în aceste condiţii, dar din 
când în când schimbau câteva cuvinte, suficient cât să simtă 
că celălalt este aproape, parte din natura care îi înconjura. 

Ea privea, cu o fascinaţie copilărească, peisajul din jur. La 
fel trebuie să fi fost şi cu mii de ani în urmă, într-un timp în 
care nu existau oraşe, nici porturi, nici poeţi şi nici fete care 
căutau Tradiţia Lunii; pe atunci existau doar stâncile, 
marea care exploda acolo jos, pescăruşii care zburau 
printre norii joşi. Din când în când Brida se uita la hăul care 
se căsca la picioarele ei şi simţea o uşoară ameţeală. Marea 
spunea lucruri pe care nu le înţelegea, pescăruşii făceau 
desene pe care nu reuşea să le urmărească. Privea acea 
lume străveche ca şi cum în ea ar fi fost păstrată, mai bine 


decât în toate cărţile pe care le citea sau în toate ritualurile 
pe care le practica, adevărata înţelepciune a Universului. 
Pe măsură ce se îndepărtau de port, toate celelalte îşi 
pierdeau din importanţă - visele, rutina, căutarea sa. 
Rămânea numai ceea ce Wicca numea „semnătura lui 
Dumnezeu”. 

Rămânea doar acel moment primitiv, laolaltă cu forţele 
pure ale naturii - senzaţia de a fi vie, lângă un om pe care-l 
iubea. 

După aproape două ore de drum, cărarea se lărgi şi se 
hotărâră să se odihnească. Nu puteau sta mult; frigul avea 
să devină insuportabil în scurt timp, şi erau nevoiţi să se 
mişte. Dar voia să stea măcar câteva minute lângă Lorens, 
privind norii şi ascultând zgomotul mării. 

Brida simţi mirosul algelor şi gustul sării în gură. Obrazul 
ei, lipit de jacheta lui Lorens, era cald. Era un moment 
intens, de existenţă deplină. 'Toate cele cinci simţuri îi 
funcționau. 

Toate cele cinci simţuri îi funcționau. 

Într-o fracțiune de secundă, se gândi la Mag şi îl şi uită. N- 
o interesau acum cele cinci simţuri. Trebuia să continue să 
funcţioneze. Atunci era momentul. 

— Vreau să vorbesc cu tine, Lorens! 

Lorens murmură ceva, însă inimii lui îi era frică, în timp ce 
privea norii şi prăpastia, înţelesese că acea femeie era cel 
mai important lucru din viaţa lui. Că ea era o explicaţie, 
singurul motiv pentru care existau acele stânci, acel cer, 
acea iarnă. Dacă n-ar fi fost acolo cu el, chiar dacă toţi 
îngerii din cer ar fi coborât pentru a-l înveseli, Paradisul n- 
ar fi avut nici un sens. 

— Vreau să-ţi spun că te iubesc, spuse Brida cu multă 
căldură. Pentru că tu mi-ai arătat bucuria iubirii. 

Se simţea deplină, completă, cu tot acel peisaj care îi 
pătrundea sufletul. El începu să-i mângâie părul. Iar ea avu 
siguranţa că, dacă şi-ar asuma riscuri, ar putea să trăiască 
o dragoste pe care n-o mai trăise niciodată. 


Brida îl sărută. Simţi gustul gurii lui, atingerea limbii lui. 
Era capabilă să înţeleagă orice mişcare, şi presimţea că 
acelaşi lucru se întâmpla şi cu el - pentru că Tradiţia 
Soarelui li se descoperă tuturor celor care privesc lumea ca 
şi cum ar vedea-o pentru prima dată. 

— Vreau să te iubesc aici, Lorens! 

EI, într-o fracțiune de secundă, se gândi că erau pe un 
drum public, pe care ar putea să treacă cineva, cineva 
suficient de nebun încât să meargă pe acolo în plină iarnă. 
Însă cine ar fi fost în stare de asta ar fi fost în stare să 
înţeleagă şi anumite forţe care, atunci când sunt puse în 
mişcare, nu mai pot fi întrerupte. 

Îşi puse mâinile sub puloverul ei şi îi simţi sânii. Brida se 
dărui complet - toate forţele din lume pătrundeau prin cele 
cinci simţuri ale sale şi se transformau în energia care o 
apăra. Se culcară amândoi pe jos, între stâncă, prăpastie şi 
mare, între viaţa pescăruşilor de sus şi moartea pietrelor de 
jos. Începură să se iubească fără teamă, fiindcă Dumnezeu 
îi protejează pe cei neprihăniţi. 

Nici nu mai simțeau frigul. Sângele li se înfierbântase atât 
de tare, că ea îşi scoase o parte din haine, iar el făcu la fel. 
Nu mai exista durere, genunchii şi spatele se juleau de 
patul pietros, însă aceasta făcea parte din plăcere şi o 
completa. Brida ştia că orgasmul se apropia, însă era o 
senzaţie foarte îndepărtată, pentru că ea era complet 
legată de lume, corpurile lor se amestecau cu marea, cu 
pietrele, cu viaţa şi cu moartea. Păstră această stare cât a 
fost posibil, în timp ce o altă parte din ea înţelegea, deşi 
foarte vag, că făcea lucruri pe care nu le mai făcuse înainte, 
însă era reîntâlnirea ei cu sensul vieţii, era întoarcerea în 
grădina Edenului, era momentul în care Eva intra din nou 
în Adam şi cele două Părţi se transformau în Creaţie. 

Dintr-odată nu mai putu să controleze lumea din jur, cele 
cinci simţuri păreau că vor să se dezlânţuie şi nu avea 
puterea să le ţină în frâu. Atinsă parcă de o rază sfântă, se 
eliberă, iar lumea, pescăruşii, gustul de sare, pământul 


aspru, mirosul mării, totul dispăru complet - în locul lor 
apăru o imensă lumină aurie, care creştea, creştea, până 
reuşi să atingă cea mai îndepărtată stea din galaxie. 

Cobori încet din acea stare, iar marea şi norii au reapărut. 
Însă totul era cufundat într-o vibraţie de pace profundă, 
pacea unui univers care, chiar dacă existase doar pentru 
câteva clipe, are o explicaţie, pentru că ea comunica cu 
lumea. Descoperise încă o punte care lega vizibilul de 
invizibil, şi niciodată nu avea să uite drumul către ea. 

În ziua următoare îi telefona Wiccăi. Îi povesti ce se 
întâmplase, iar cealaltă rămase un timp tăcută. 

— Felicitări, spuse ea într-un târziu. Ai reuşit. 

O avertiză că forţa sexului, începând din acel moment, 
urma să provoace transformări profunde în modul său de a 
vedea şi de a simţi lumea. 

— Eşti pregătită pentru serbarea echinocţiului. Mai ai 
nevoie de ceva. 

— Încă ceva? Dar ai spus că era numai asta! 

— Ceva uşor. Trebuie să visezi o rochie. Rochia pe care o 
vei purta în acea zi. 

— Şi dacă nu reuşesc? 

— Vei visa. Ai reuşit să faci lucruri mai grele. 

Şi schimbă repede subiectul, aşa cum obişnuia să facă 
mereu. Spuse că îşi cumpărase o maşină nouă, că voia să 
facă nişte cumpărături. Voia să ştie dacă Brida putea s-o 
însoţească. 

Pe Brida o bucură invitaţia, şi îi ceru voie şefului să plece 
mai repede de la serviciu. Era prima dată când Wicca îi 
arăta afecţiune - chiar dacă era doar vorba să meargă 
împreună la cumpărături. Era conştientă că multor altor 
discipole le-ar plăcea, în acel moment, să fie în locul ei. 

Cine ştie, în acea după-amiază, i-ar putea arăta Wiccăi cât 
de importantă o considera, şi cum i-ar fi plăcut să-i fie 
prietenă. Era dificil pentru Brida să separe prietenia de 
căutarea spirituală şi îi părea rău că până atunci Maestra 
nu demonstrase nici un fel de interes faţă de viaţa ei. 


Discuţiile lor nu mergeau mai departe de strictul necesar 
pentru ca ea să poată face o treabă bună în Tradiţia Lunii. 

La ora stabilită, Wicca aştepta înăuntrul unei maşini MG 
decapotabile, roşie, cu capota ridicată. Maşina, un model 
clasic al industriei automobilistice britanice, era extrem de 
bine conservată, rezervorul strălucitor, iar panoul de lemn 
lucios. Brida nu îndrăzni să calculeze preţul. Ideea că o 
vrăjitoare putea să aibă o maşină atât de scumpă o speria 
puţin. Înainte de a cunoaşte Tradiţia Lunii, auzise în 
copilărie că vrăjitoarele făceau pact cu diavolul pentru bani 
şi putere. 

— Nu crezi că e puţin prea frig ca să mergem cu capota 
ridicată? întrebă ea în timp ce intra. 

— Nu pot să aştept până la vară, răspunse Wicca. Pur şi 
simplu nu pot. Mor de poftă să merg aşa. 

Ce bine! Măcar în privinţa asta era o persoană normală. 

Au ieşit pe străzi, primind privirile admirative ale 
persoanelor mai în vârstă şi câteva galanterii din partea 
bărbaţilor. 

— Mă bucur că nu te obsedează faptul că trebuie să visezi 
rochia, spuse Wicca. 

Brida deja uitase conversaţia de la telefon. 

— Să nu renunţi niciodată la îndoieli. Când dispar 
îndoielile înseamnă că te-ai oprit pe drum. Atunci vine 
Dumnezeu şi demontează totul, pentru că aşa îşi verifică el 
aleşii, făcându-i să parcurgă mereu, în întregime, drumul 
pe care-l au de parcurs. El ne obligă să mergem mult atunci 
când ne oprim dintr-un anume motiv - comoditate, lene sau 
falsa senzaţie că deja ştim tot. Dar ai grijă cu un lucru, 
niciodată să nu laşi îndoielile să-ţi paralizeze acţiunile. Ia 
întotdeauna deciziile pe care trebuie să le iei, chiar dacă nu 
ai siguranţa că hotărăşti bine. Nimeni nu greşeşte când 
acţionează, dacă, atunci când ia o decizie, ţine cont de un 
vechi proverb german, pe care Tradiţia Lunii l-a adus până 
în ziua de azi. lar proverbul e acesta: diavolul îşi are sălaşul 
în detalii. 


Wicca opri brusc la un service. 

— Despre acest proverb se spune că ne apare în minte 
atunci când avem nevoie de el. Doar ce am cumpărat 
maşina, iar diavolul stă în detalii. 

leşi din maşină imediat ce se apropie mecanicul. 

— Aveţi capota stricată, doamnă? 

Wicca nu se deranjă să-i răspundă. Îi ceru să facă o revizie 
completă. Pe partea cealaltă a străzii era un magazin de 
dulciuri; în timp ce mecanicul se uita la MG, merseră până 
acolo să bea o ciocolată caldă. 

— Uită-te la mecanic, spuse Wicca, în timp ce priveau prin 
vitrina magazinului către service. 

Mecanicul stătea nemişcat în faţa motorului maşinii, fără 
să facă nici cel mai mic gest. 

— Nu atinge nimic. Se uită doar. Are multă experienţă şi 
ştie că maşina vorbeşte cu el într-o limbă aparte. Nu îşi 
foloseşte inteligenţa acum, ci sensibilitatea. 

Brusc, mecanicul începu să umble la motor. 

— A găsit defectul, continuă Wicca. Nu a pierdut nici un 
moment pentru că între el şi maşină comunicarea este 
perfectă. Aşa sunt toţi mecanicii buni pe care îi cunosc eu. 

„Şi cei pe care-i cunosc eu”, se gândi Brida. Până atunci 
crezuse că acționau aşa pentru că nu ştiau de unde să 
înceapă. Niciodată nu-şi dăduse seama că mereu începeau 
din locul potrivit. 

— De ce aceşti oameni, care au înţelepciunea Soarelui în 
viaţa lor, niciodată nu încearcă să înţeleagă întrebările 
fundamentale ale Universului? De ce preferă să repare 
motoare sau să servească în baruri cafea? 

— Şi ce te face pe tine să crezi că noi, cu drumul şi cu 
dăruirea noastră, înţelegem Universul mai bine decât alţii? 
Am mulţi discipoli. Sunt oameni absolut la fel ca toţi ceilalţi, 
care plâng la cinema şi se alarmează când le întârzie copiii, 
chiar dacă ştiu că moartea nu există. Vrăjitoria este doar 
una din formele de a fi aproape de înţelepciunea Supremă - 
dar orice face omul îl poate duce până acolo, atâta timp cât 


lucrează cu dragoste în inimă. Vrăjitoarele pot discuta cu 
Sufletul Lumii, pot vedea lumina de deasupra umărului 
stâng al Celeilalte Părţi, pot vedea infinitul în strălucirea şi 
tăcerea unei lumânări. Dar nu ne pricepem la motoarele 
maşinilor. Aşa cum mecanicii au nevoie de noi, şi noi avem 
nevoie de ei. Ei au puntea lor către invizibil în motorul unei 
maşini; al nostru e în Tradiţia Lunii. Însă invizibilul este 
acelaşi. Fă-ţi partea ta şi nu-ţi face griji pentru ceilalţi. Să ai 
încredere că Dumnezeu le vorbeşte şi lor, şi că ei sunt la fel 
de dornici ca tine să descopere sensul acestei vieţi. 

— Maşina e-n regulă, spuse mecanicul, când se întoarseră 
de la magazinul de dulciuri. Dar aţi evitat o mare problemă: 
un furtun era gata să explodeze. 

Wicca făcu nişte comentarii legate de preţ, dar era 
bucuroasă că-şi adusese aminte de proverb. 

Merseră să facă cumpărături pe una din principalele străzi 
comerciale din Dublin - exact acea unde Brida îşi proiectase 
exerciţiul cu vitrina. Ori de câte ori conversaţia ajungea la 
subiecte mai personale, Wicca scăpa cu răspunsuri vagi sau 
evazive. Dar vorbea cu mare entuziasm pe teme mărunte - 
preţuri, haine, proasta dispoziţie a vânzătoarelor. Cheltui 
ceva bani în acea după-amiază, în general pe lucruri care 
arătau un bun-gust sofisticat. 

Brida ştia că nimeni nu întreabă de unde are cineva banii 
pe care-i cheltuie. Era aşa de curioasă, că mai că-i venea să 
încalce cele mai elementare norme de conduită. 

Încheiară după-amiaza în restaurantul japonez cel mai 
tradiţional din oraş, în faţa unui platou de sashimi. 

— Dumnezeu să ne binecuvânteze mâncarea, spuse Wicca. 
Navigăm pe o mare necunoscută; fie ca El să ne ajute să ne 
păstrăm curajul de a accepta acest mister. 

— Dar tu eşti o Maestră a Tradiţiei Lunii, comentă Brida. 
Tu cunoşti răspunsurile. 

Wicca rămase un moment cu ochii la mâncare, cu o privire 
distantă. 


— Ştiu să călătoresc între prezent şi trecut, spuse ea după 
puţin timp. Cunosc lumea spiritelor şi am intrat deja în 
comuniune totală cu forţe aşa de uluitoare, încât cuvintele 
din toate limbile sunt insuficiente ca să le descrie. Pot spune 
că posed cunoaşterea tăcută a drumului care a adus 
omenirea până în acest moment. Şi pentru că ştiu toate 
acestea şi sunt o Maestră, mai ştiu şi că niciodată, dar 
niciodată, nu vom afla motivul ultim al existenţei noastre. 
Vom putea şti cum, unde, când şi în ce fel suntem aici. Însă 
întrebarea pentru ce? este şi va fi mereu o întrebare fără 
răspuns. Obiectivul central al Marelui Arhitect al 
Universului este doar al Lui, şi al nimănui altcuiva. 

Tăcerea părea să fi acoperit tot ce era în jur. 

— Acum, în timp ce stăm aici şi mâncăm, nouăzeci şi nouă 
la sută dintre oamenii de pe această planetă se confruntă, 
în felul lor, cu această întrebare. Pentru ce suntem aici? 
Mulţi cred că au descoperit răspunsul în religiile lor sau în 
materialismul lor. Alţii disperă şi îşi irosesc viaţa şi averea 
încercând să înţeleagă sensul vieţii. Foarte puţini acceptă 
ca această întrebare să rămână în alb, trăind clipa, fără să- 
şi facă griji pentru urmări şi consecinţe. Numai curajoşii şi 
cei care cunosc Tradiţia Soarelui şi pe cea a Lunii cunosc 
singurul răspuns posibil la această întrebare: NU ŞTIU. La 
început, asta te poate speria şi te poate face să te simţi 
părăsit în faţa lumii, a lucrurilor lumii, şi chiar în faţa 
sensului existenţei tale. Totuşi, după ce treci de prima 
sperietură, puţin câte puţin te obişnuieşti cu singura soluţie 
posibilă: să-ţi urmezi visurile. Să ai curaj să faci mereu paşii 
pe care ţi-i doreşti e singurul fel de a arăta că te încrezi în 
Dumnezeu. Odată ce acceptăm acest adevăr, viaţa capătă 
un sens sfânt şi ne încearcă aceeaşi emoție pe care a simţit- 
o Fecioara Maria când, într-o după-amiază oarecare a 
existenţei sale obişnuite, a apărut un străin şi i-a făcut o 
ofertă. „Facă-se voia ta”, i-a spus Fecioara. Pentru că ea a 
înţeles că cea mai înaltă formă de măreție pe care o fiinţă 
umană o poate trăi este acceptarea Misterului. 


După un lung moment de tăcere, Wicca luă din nou 
tacâmurile şi începu să mănânce. Brida o privi, mândră că 
se afla alături de ea. Nu se mai gândea la întrebările care îi 
dădeau târcoale înainte - cum câştiga bani sau dacă era 
îndrăgostită de cineva sau dacă era geloasă pe vreun 
bărbat. Se gândea la măreţia sufletului adevăraţilor 
înţelepţi, care-şi petreceau toată viaţa căutând un răspuns 
ce nu exista şi, atunci când îşi dădeau seama de asta, nu 
fabricau explicaţii. Trăiau, cu smerenie, într-un Univers pe 
care niciodată nu-l puteau înţelege. Însă puteau lua parte la 
el, iar singurul mod posibil era să-şi urmeze propriile 
dorinţe, propriile visuri - pentru că astfel se transformă 
omul într-un instrument al lui Dumnezeu. 

— Atunci de ce merită să căutăm? întrebă ea. 

— Nu căutăm. Acceptăm şi aşa viaţa devine mai intensă şi 
mai strălucitoare, pentru că înţelegem că fiecare pas al 
nostru, în orice moment al vieţii, are o semnificaţie mai 
mare decât noi înşine. Înţelegem că, într-un anumit punct 
din timp şi din spaţiu, această întrebare are răspuns. 
Înţelegem că ne aflăm aici dintr-un motiv şi asta este de 
ajuns. Ne cufundăm în Noaptea întunecată cu credinţă, 
respectăm ceea ce vechii alchimişti numeau Legenda 
Personală şi ne dăruim pe de-a-ntregul fiecărei clipe, ştiind 
că mereu există o mână care ne ghidează: nouă ne revine 
să o acceptăm sau nu. 

În acea noapte, Brida ascultă muzică, dăruită în întregime 
miracolului de a fi vie. Îşi aminti de autorii săi preferaţi. 
Unul dintre ei, cu o simplă frază, îi dădu toată credinţa de 
care avea nevoie pentru a ieşi în căutarea înţelepciunii. Era 
un poet englez, de acum multe secole, care se numea 
William Blake. El a scris: 

Orice întrebare care poate fi concepută are un răspuns. 
Era timpul să facă un ritual. Trebuia să se uite la flacăra 
lumânării timp de câteva minute, şi se aşeză în faţa micului 
altar de la ea de acasă. Lumânarea o transportă în după- 

amiaza în care ea şi Lorens făcuseră dragoste la stânci. 


Erau pescăruşi care zburau la fel de sus ca norii şi la fel de 
jos ca valurile. 

Peştii probabil că se întrebau cum era posibil să zbori, 
pentru că din când în când nişte creaturi misterioase se 
cufundau în lumea lor şi dispăreau la fel cum intraseră. 

Păsările probabil că se întrebau cum era posibil să respiri 
în apă, pentru că se hrăneau cu animale care trăiau pe sub 
valuri. 

Existau păsări şi existau peşti. Erau universuri care din 
când în când comunicau, fără ca unul să poată răspunde la 
întrebările celuilalt. Totuşi, şi unul, şi altul aveau întrebări. 
Iar întrebările aveau răspunsuri. 

Brida privi lumânarea din faţa ei, şi o atmosferă magică 
începu să se creeze în jur. Aşa se întâmpla tot timpul, însă în 
acea noapte avea o intensitate diferită. 

Dacă ea era în stare să pună o întrebare era pentru că în 
alt Univers exista un răspuns. Cineva ştia, chiar dacă ea nu 
va şti niciodată. Nu mai avea nevoie să înţeleagă 
semnificaţia vieţii - era de ajuns să se întâlnească cu acel 
Cineva care ştia. Şi apoi să doarmă în braţele sale la fel cum 
doarme un copil, pentru că ştie că cineva mai puternic 
decât ea o protejează de orice rău şi de orice pericol. 

Când termină ritualul, făcu o mică rugăciune de mulţumire 
pentru paşii pe care îi făcuse până atunci. Mulţumi pentru 
că prima persoană pe care o întrebase despre magie nu a 
încercat să-i explice Universul - din contră, a făcut-o să-şi 
petreacă întreaga noapte în întunecimea pădurii. 

Avea nevoie să meargă acolo, să-i mulţumească pentru tot 
ceea ce o învățase. 

Ori de câte ori îl căuta pe acest bărbat, după ce afla ceea 
ce căutase, pleca, de multe ori fără să-şi ia rămas-bun. Însă 
acel bărbat o dusese în faţa uşii prin care dorea să treacă la 
următorul echinocţiu. Trebuia să-i spună măcar 
„mMulţumesc”. 

Nu, nu-i era teamă că o să se îndrăgostească de el. Deja 
citise în ochii lui Lorens despre latura ascunsă a propriului 


său suflet. 

Putea să aibă îndoieli despre visul cu rochia, dar în ce 
privea iubirea sa ei îi era clar. 

— Mulţumesc că mi-ai acceptat invitaţia, îi spuse ea 
Magului după ce se aşezară. Se aflau în singurul bar din 
localitate, în acelaşi loc în care ea înţelesese sclipirea 
stranie din ochii lui. 

Magul nu spuse nimic. Observă că energia ei era complet 
schimbată; reuşise să trezească Forţa. 

— Când am rămas singură în pădure, mi-am jurat c-o să 
mă întorc să-ţi mulţumesc sau să te blestem. Am jurat că mă 
voi întoarce atunci când îmi voi fi aflat drumul. Între timp, 
n-am respectat niciuna dintre promisiunile pe care le-am 
făcut; întotdeauna am căutat ajutor, iar tu niciodată nu m-ai 
lăsat singură atunci când am avut nevoie de tine. Poate că 
nu e decât o iluzie de-a mea, dar vreau să ştii că ai fost 
unealta din mâna lui Dumnezeu. Şi mi-ar plăcea să fii 
invitatul meu în această noapte. 

Avea de gând să ceară două whisky-uri, ca de obicei, însă 
el se ridică, merse până la bar şi se întoarse cu o sticlă de 
vin, una de apă minerală şi două pahare. 

— În Persia Antică, spuse, atunci când două persoane se 
întâlneau ca să bea împreună, una dintre ele, de regulă cel 
care invita, era ales Regele Nopţii. 

Nu ştia dacă vocea îi suna ferm. Era un bărbat îndrăgostit, 
iar energia Bridei se schimbase. 

Împinse spre ea vinul şi apa minerală. 

— Regelui Nopţii îi revenea să decidă tonul conversaţiei. 
Dacă punea în primul pahar mai multă apă decât vin, 
însemna că urmau să vorbească despre lucruri serioase. 
Dacă punea în cantităţi egale, vorbeau despre lucruri 
serioase şi despre lucruri plăcute. În sfârşit, dacă umple 
paharul de vin şi lasă să curgă doar câteva picături de apă, 
noaptea trebuia să fie relaxantă, plăcută. 

Brida umplu paharele cu vârf şi picură numai un strop de 
apă în fiecare. 


— Am venit doar să-ţi mulţumesc, repetă ea. M-ai învăţat 
că viaţa este un act de credinţă şi că eu sunt demnă de 
această căutare. Asta m-a ajutat mult în drumul pe care l- 
am ales. 

Băură împreună, dintr-o sorbitură, primul pahar. El, 
pentru că era încordat. Ea, pentru că era relaxată. 

— Subiecte uşoare, nu? repetă Brida. 

Magul spuse că ea era Regele Nopţii şi că trebuia să 
aleagă subiectul conversaţiei. 

— Vreau să ştiu câte ceva despre viaţa ta personală. Vreau 
să ştiu dacă, vreodată, ai avut o poveste de dragoste cu 
Wicca. 

EI făcu semn din cap că da. Brida simţi o gelozie 
inexplicabilă - dar nu ştia dacă era geloasă pe el sau pe ea. 
— Dar niciodată nu ne-am gândit să rămânem împreună, 
continuă el. Amândoi cunoşteam Tradițiile. Amândoi ştiam 

că nu întâlniserăm Cealaltă Parte. 

„N-aş vrea să aflu secretul punctului luminos”, se gândi 
Brida, deşi ştia că era inevitabil. Dragostea între vrăjitori 
avea lucruri de genul ăsta. 

Mai bău încă puţin. Se apropia de obiectivul ei, mai era 
puţin până la echinocțiul de primăvară şi putea să se 
relaxeze. De mult timp nu-şi mai îngăduise să bea fără 
măsură. Acum nu mai trebuia decât să viseze o rochie. 

Continuară să discute şi să bea. Brida voia să se întoarcă 
din nou la subiect, însă trebuia ca şi el să se simtă în largul 
lui. Avea grijă ca cele două pahare să fie tot timpul pline, iar 
prima sticlă se termină în mijlocul unei discuţii despre 
greutăţile de a trăi într-un sat mic ca acela. Pentru cei de 
acolo, Magul avea legături cu diavolul. 

Brida se simţea importantă şi se bucura: în mod evident, el 
era foarte singur. Poate că nimeni din acel sat nu-i adresa 
vreun alt cuvânt în afara formulelor de politeţe. Deschiseră 
o altă sticlă, iar ea constată cu surprindere că şi un Mag, un 
bărbat care-şi petrecea ziua întreagă în păduri în căutarea 


comuniunii cu Dumnezeu, era în stare să bea şi să se 
îmbete. 

Când se termină şi a doua sticlă, deja uitase că era acolo 
doar pentru a-i mulţumi bărbatului din faţa ei. Relaţia sa cu 
el - înţelegea acum - era o provocare ascunsă. Nu îi plăcea 
să-l privească ca pe un bărbat obişnuit, şi o ameninţa acest 
pericol. Prefera imaginea înţeleptului care a condus-o până 
la o cabană din vârful copacilor, care petrecea ore-n şir 
contemplând apusul de soare. 

Începu să vorbească despre Wicca pentru a vedea dacă el 
reacţiona în vreun fel. Îi spuse că este o Maestră excelentă, 
că o învățase tot ce avea nevoie să ştie până în acel moment 
- însă într-o formă aşa de subtilă, încât i se părea că ştiuse 
întotdeauna tot ce învăţa. 

— Dar tu întotdeauna ai ştiut, spuse Magul. Asta e Tradiţia 
Soarelui. 

„Nu poate recunoaşte că Wicca este o bună Maestră”, se 
gândi Brida. Bău încă un pahar de vin şi continuă să 
vorbească despre Maestra sa. Magul nu mai reacţiona. 

— Vorbeşte-mi despre dragostea dintre voi, spuse ea, ca să 
vadă dacă reuşea să-l provoace. 

Nu voia să ştie, de fapt, nu i-ar plăcea să ştie. Dar era 
modul cel mai potrivit de a obţine vreo reacţie. 

— Iubire de tineri. Făceam parte dintr-o generaţie care nu 
cunoştea limite, căreia îi plăceau Beatles şi Rolling Stones. 

Rămase surprinsă să audă asta. Băutura, în loc s-o 
relaxeze, o făcea să devină încordată. Mereu a vrut să pună 
aceste întrebări, iar acum îşi dădea seama că răspunsurile 
nu-i provocau nici o mulţumire. 

— Atunci ne-am întâlnit, continuă el, fără să-i observe 
reacţia. Amândoi ne căutam drumurile, iar ele s-au întâlnit 
când am mers să învăţăm cu acelaşi Maestru. Împreună am 
cunoscut Tradiţia Soarelui, Tradiţia Lunii, şi fiecare a 
devenit Maestru în felul său. 

Brida se decise să continue subiectul. Două sticle de vin 
reuşesc să transforme nişte străini în prieteni din copilărie. 


Şi dau curaj. 

— De ce v-aţi îndepărtat? 

Fu rândul Magului să mai ceară o sticlă. Ea observă şi 
deveni mai încordată. Nu i-ar plăcea deloc să afle că el încă 
mai era îndrăgostit de Wicca. 

— Ne-am îndepărtat pentru că am aflat de Cealaltă Parte. 

— Dacă nu aţi fi ştiut despre punctele luminoase, şi nici de 
sclipirea din ochi, aţi mai fi împreună şi azi? 

— Nu ştiu. Ştiu doar că, dacă am fi rămas împreună, nu ar 
fi fost deloc bine pentru niciunul dintre noi. Înţelegem viaţa 
şi Universul abia atunci când ne întâlnim Cealaltă Parte. 

Brida rămase un timp tăcută, neştiind ce să mai spună. 
Magul rupse tăcerea: 

— Să ieşim, spuse el, după ce sorbi din cea de-a treia 
sticlă. Am nevoie de vânt şi de aer rece. 

„S-a îmbătat”, se gândea Brida. „Şi îi este teamă.” Se simţi 
mândră de ea - putea să reziste mai mult decât el la 
băutură şi nu-i era deloc frică să piardă controlul. În acea 
seară ieşise ca să se distreze. 

— Încă puţin. Eu sunt Regele Nopţii. 

Magul bău încă un pahar. Dar ştia că ajunsese la limită. 

— N-ai întrebat nimic despre mine, spuse ea, 
provocatoare. Nu ai nici o curiozitate sau poţi „vedea” totul 
cu puterile tale? 

Pentru o fracțiune de secundă, simţi că mergea prea 
departe, dar nu mai conta. Observă numai că ochii magului 
se schimbaseră, aveau o strălucire complet diferită. Ceva în 
Brida păru că se deschide - sau, mai bine zis, avu senzaţia 
că zidul dintre ei se va prăbuşi, şi pe urmă totul va fi 
permis. Îşi aduse aminte de cealaltă întâlnire a lor, de 
dorinţa de a rămâne aproape de el şi de răceala cu care o 
tratase. Acum înţelegea că nu era acolo, în acea noapte, 
pentru a-i mulţumi, ci pentru a se răzbuna. Pentru a-i spune 
că descoperise Forţa cu un alt bărbat, un bărbat pe care-l 
iubea. 


„De ce trebuie să mă răzbun pe el? De ce sunt furioasă pe 
el?” 

Însă vinul nu o lăsa să-şi răspundă. 

Magul se uita la fată. Iar dorinţa de a-şi folosi Puterea îi 
dădea târcoale. Din cauza unei astfel de zile, cu mulţi ani în 
urmă, întreaga viaţă i se schimbase. În acele timpuri, 
existau Beatles şi Rolling Stones, da. Dar existau şi oameni 
care căutau forţe necunoscute fără să creadă în ele, 
foloseau puteri magice pentru că se credeau mai puternici 
decât puterile înseşi şi erau siguri că puteau să părăsească 
Tradiţia când credeau că au învăţat destul. El a fost unul 
dintre aceştia. A intrat în lumea sfântă prin Tradiţia Lunii, 
învățând ritualuri şi traversând puntea care leagă vizibilul 
cu invizibilul. 

Mai întâi s-a ocupat de aceste forţe singur, doar cu 
ajutorul cărţilor. Apoi l-a întâlnit pe Maestrul său. Chiar la 
prima întâlnire, Maestrul i-a spus că o să înveţe mai bine 
Tradiţia Soarelui - însă Magul nu voia. Tradiţia Lunii era 
mai fascinantă, implica ritualurile antice şi înţelepciunea 
timpului. Atunci, Maestrul l-a învăţat Tradiţia Lunii - 
explicându-i că poate acela era drumul pe care trebuia să-l 
facă ca să ajungă la Tradiţia Soarelui. 

Era sigur pe el, sigur pe viaţă, sigur de cuceririle sale. 
Avea o strălucită carieră profesională în faţă, şi se gândea 
să folosească Tradiţia Lunii pentru a-şi atinge scopurile. 
Pentru a avea acest drept, vrăjitoria cerea să fie consacrat 
mai întâi ca Maestru. Şi, în al doilea rând, să respecte 
singura limită care le era impusă Maeştrilor Tradiţiei Lunii: 
să nu schimbe dorinţa celorlalţi. Putea să-şi deschidă 
drumul în această lume folosindu-şi cunoştinţele magice, 
însă nu putea să-i îndepărteze pe ceilalţi de drumul lor, şi 
nici să-i oblige să meargă alături de el. Aceasta era singura 
interdicţie, singurul pom al cărui fruct nu se putea mânca. 

Şi totul a mers bine, până când s-a îndrăgostit de o 
discipolă a Maestrului său, şi ea s-a îndrăgostit de el. Ambii 
cunoşteau Tradițiile; el ştia că nu era bărbatul ei, iar ea ştia 


că nu era femeia lui. Dar s-au dăruit unul altuia, lăsând în 
mâinile vieţii responsabilitatea de a-i despărţi atunci când 
va veni momentul. În loc să le domolească pasiunea, asta îi 
făcu să trăiască fiecare clipă ca şi cum ar fi fost ultima, iar 
dragostea dintre ei a ajuns să aibă acea intensitate a 
lucrurilor care au devenit eterne pentru că ştiu că vor muri. 

Până când ea a întâlnit un alt bărbat. Un bărbat care nu 
cunoştea Tradițiile şi care nici nu avea punctul luminos pe 
umăr sau ochii cu strălucirea care dezvăluie Cealaltă Parte. 
Însă ea s-a îndrăgostit, căci dragostea nu respectă nici o 
lege; pentru ea, timpul său cu Magul ajunsese la final. 

Au discutat, s-au certat, el a cerut şi a implorat. S-a supus 
tuturor umilinţelor la care se supun cei îndrăgostiţi. A 
învăţat lucruri pe care niciodată nu visase să le înveţe prin 
dragoste: aşteptarea, teama şi acceptarea. „El nu are 
lumina pe umăr, mi-ai spus”, încerca el s-o convingă. Însă 
pentru ea nu conta - înainte de a-şi cunoaşte Cealaltă Parte, 
voia să cunoască bărbaţii şi lumea. 

Magul stabili o limită pentru durerea sa. Când o va atinge, 
o va uita pe această femeie. Această limită îl ajunse într-o zi, 
dintr-un motiv de care nu-şi aducea aminte acum - dar, în 
loc s-o uite, a descoperit că Maestrul său avea dreptate - 
emoţiile sunt sălbatice şi ai nevoie de înţelepciune pentru a 
le controla. Pasiunea lui era mai puternică decât toţi anii 
petrecuţi în studiul Tradiţiei Lunii, mai puternică decât 
autocontrolul mental învăţat, decât disciplina rigidă la care 
trebuise să se supună pentru a ajunge unde a ajuns. 
Pasiunea era o forţă oarbă şi îi şoptea la ureche că nu putea 
s-o piardă pe acea femeie. 

Nu putea să facă nimic împotriva ei; şi ea era o maestră, la 
fel ca el, şi îşi cunoştea destinul din multe încarnări, unele 
pline de recunoaştere şi glorie, altele marcate de foc şi 
suferinţă. Ştia să se apere. 

Totuşi, în lupta furioasă a pasiunii sale, mai era şi o a treia 
persoană. Un bărbat prins în misterioasa tramă a 
destinului, pânza de păianjen pe care nici măcar magii şi 


vrăjitoarele nu sunt în stare să o înţeleagă. Un bărbat 
obişnuit, poate la fel de îndrăgostit ca şi el de acea femeie, 
care voia s-o vadă fericită, dorind să-i ofere ce-i mai bun. Un 
bărbat obişnuit, pe care intenţiile misterioase ale 
Providenţei îl atrăseseră dintr-odată în mijlocul luptei 
furioase dintre un bărbat şi o femeie care cunoşteau 
Tradiţia Lunii. 

Într-o noapte, când nu mai reuşea să-şi controleze 
durerea, a mâncat fructul din pomul interzis. Folosind 
puterile şi cunoştinţele învăţate de la înţelepciunea 
Timpului, el îndepărtă pe acel bărbat de femeia pe care o 
iubea. 

Nu ştia nici până azi dacă ea aflase; poate se plictisise deja 
de noua ei cucerire, şi nu acordase prea multă importanţă 
celor întâmplate. Însă Maestrul lui ştia. Maestrul lui mereu 
ştia totul, iar Tradiţia Lunii era necruțătoare cu Iniţiaţii săi 
care foloseau Magia Neagră pentru a se amesteca în cea 
mai importantă şi mai vulnerabilă trăire a oamenilor: 
dragostea. 

Confruntându-se cu Maestrul, înţelese că jurământul sfânt 
pe care-l făcuse era imposibil să fie rupt. A înţeles că 
forţele, pe care credea că le domină şi le foloseşte, erau 
mult mai puternice decât el. A înţeles că se afla pe un drum 
pe care îl alesese, dar nu era un drum ca oricare altul; era 
imposibil să fie întrerupt. A înţeles că în această încarnare 
nu avea cum să se îndepărteze de el. 

Greşise şi trebuia să plătească un preţ. lar preţul a fost să 
bea cel mai crud venin - singurătatea - până când 
Dragostea o să înţeleagă că el era din nou Maestru. Atunci, 
aceeaşi Dragoste pe care o rănise avea să-l elibereze, 
arătându-i în sfârşit Cealaltă Parte. 

— Nu ai întrebat nimic despre mine. Nu ai nici o 
curiozitate sau poţi „vedea” totul cu puterile tale? 

Toată viaţa îi trecu prin faţa ochilor într-o fracțiune de 
secundă, destul cât să decidă dacă lăsa lucrurile să decurgă 


aşa cum decurgeau în Tradiţia Soarelui sau trebuia să 
vorbească despre punctul luminos şi să intervină în destin. 


Brida dorea să fie vrăjitoare, dar încă nu era. Îşi aduse 
aminte de cabana din vârful copacului, unde era să-i 
vorbească despre asta - acum, aceeaşi tentaţie se repeta, 
pentru că el îşi coborâse spada, uitase că diavolul 
sălăşluieşte în detalii. Oamenii sunt stăpânii propriului 
destin. Pot face mereu aceleaşi greşeli. Pot fugi oricând de 
ceea ce-şi doresc şi de ceea ce viaţa le pune în mod generos 
înainte. 

Sau se pot dărui Providenţei Divine, să prindă mâna lui 
Dumnezeu şi să lupte pentru visurile lor, acceptând ca ele 
să ajungă mereu la ora potrivită. 

— Să ieşim acum, repetă Magul. 

Şi Brida înţelese că vorbea serios. 

Insistă să achite ea - doar era Regele Nopţii. Se îmbrăcară 
şi ieşiră în frig, dar frigul nu mai avea aceeaşi putere - mai 
erau câteva săptămâni până la venirea primăverii. 

Merseră împreună până în staţie. Era un autobuz gata să 
plece peste câteva minute. Frigul făcu ca iritarea Bridei să 
fie înlocuită de o imensă confuzie, ceva ce nu putea să 
explice. Nu dorea să urce în acel autobuz - se simţea rău, 
întreaga seară părea compromisă, iar ea ar fi vrut să 
repare totul înainte să plece. Venise până acolo ca să-i 
mulţumească, şi se purtase la fel ca la celelalte întâlniri. 

Spuse că îi era greață, şi nu se urcă în autobuz. 

Trecură cincisprezece minute şi veni alt autobuz. 

— Nu vreau să merg acum, spuse ea. Nu pentru că mi-e 
rău de la băutură. Ci pentru că am stricat totul. Nu ţi-am 
mulţumit cum trebuia. 

— E ultimul autobuz din seara asta, spuse Magul. 

— Iau un taxi mai târziu. Chiar dacă o să mă coste mult. 

Când plecă autobuzul, Bridei îi păru rău că a rămas. Era 
confuză, habar n-avea ce-şi dorea cu adevărat. „Sunt 
beată”, se gândi. 

— Să ne plimbăm puţin. Vreau să mă trezesc. 

Merseră prin orăşelul gol, cu felinarele aprinse şi cu 
ferestrele stinse. „Nu e posibil. Am văzut strălucirea în ochii 


lui Lorens şi totuşi vreau să rămân aici cu acest bărbat.” 
Era o femeie ordinară, schimbătoare, nedemnă de toate 
învăţăturile şi experienţele vrăjitoriei. Îi era ruşine de ea 
însăşi: câteva guri de vin şi Lorens, Cealaltă Parte şi tot ce 
învățase în Tradiţia Lunii nu mai aveau importanţă. Se 
gândi câteva clipe că poate se înşelase şi strălucirea din 
ochii lui Lorens nu era chiar cea de care vorbea Tradiţia 
Soarelui. Se păcălea singură: nimeni nu confundă 
scânteierea ochilor cu Cealaltă Parte. 

Dacă ar vedea mai mulţi bărbaţi într-o sală, iar Lorens ar fi 
unul dintre ei, fără să fi vorbit niciodată cu elpână atunci, 
în momentul în care privirea ei s-ar intersecta cu a lui ar fi 
convinsă că se află în faţa bărbatului vieţii ei. Ar reuşi să se 
apropie, el ar simţi, Celelalte Părţi ajung mereu să se 
întâlnească. Înainte să audă despre asta, auzise deja de 
dragostea la prima vedere, pe care nimeni nu reuşea s-o 
explice cum trebuie. 

Oricine putea să recunoască acea strălucire, chiar şi fără 
să trezească vreo forţă magică. Ea cunoştea această 
strălucire înainte să afle de existenţa ei. Văzuse această 
strălucire, de exemplu, în ochii Magului, în după-amiaza în 
care au fost la bar pentru prima dată. 

Se opri brusc. 

„Sunt beată”, se gândi ea din nou. Trebuia să uite totul 
repede. Trebuia să numere banii, să ştie dacă avea destui 
pentru a se întoarce cu taxiul. Era foarte important. 

Însă văzu strălucirea din ochii Magului. Strălucirea care 
arăta Cealaltă Parte a sa. 

— Eşti palidă, spuse Magul. Ai băut prea mult. 

— O să treacă. Să ne aşezăm puţin, că trece. Apoi merg 
acasă. 

Se aşezară pe o bancă, şi ea răsturnă geanta ca să caute 
banii. Putea să se ridice de acolo, să ia un taxi şi să plece 
pentru totdeauna; îşi cunoştea Maestra, ştia care îi era 
drumul. Îşi cunoştea şi Cealaltă Parte; dacă s-ar putea 


hotări să se ridice de pe acea bancă şi să plece, s-ar supune 
misiunii pe care Dumnezeu i-o destinase. 

Dar avea 21 de ani. Şi, la cei 21 de ani deja ştia că era 
posibil să întâlnească două Alte Părţi în aceeaşi încarnare, 
iar asta însemna durere şi suferinţă. 

Cum putea să fugă de asta? 

— Nu merg acasă, spuse ea. O să rămân. 

Ochii Magului străluciră şi ceea ce era înainte speranţă 
deveni acum certitudine. 

S-au mai plimbat un timp. Magul văzu aura Bridei 
schimbându-şi culoarea de multe ori, şi se rugă ca ea să fie 
pe calea cea bună. Cunoştea tunetele şi cutremurele care 
explodau în acel moment în sufletul Celeilalte Părţi - aşa 
era procesul de transformare. Aşa se transformă pământul, 
stelele şi oamenii. 

leşiră din sat, şi se aflau în plin câmp, mergând în direcţia 
munţilor unde se întâlniseră mereu, când Brida îi ceru să se 
oprească. 

— Să intrăm aici, spuse ea, îndreptându-se spre un drum 
care dădea în nişte câmpuri semănate cu grâu. 

Nu ştia de ce se purta aşa. Simţea că avea nevoie de forţa 
naturii, de spiritele prietenoase care de la crearea lumii 
locuiau în toate locurile frumoase ale planetei. O lună 
imensă strălucea pe cer, luminând poteca şi câmpul din jur. 

Magul o urma fără să spună nimic. În străfundul inimii, îi 
mulțumea lui Dumnezeu că a crezut şi pentru că nu-l lăsase 
să facă din nou aceeaşi greşeală, cum fusese tentat cu doar 
o clipă înainte de a primi ceea ce ceruse. 

Intrară pe câmpul de grâu, pe care lumina lunii îl 
transforma într-o mare argintie. Brida mergea fără direcţie, 
fără să aibă nici cea mai mică idee despre următorul pas pe 
care avea să-l facă. Înăuntrul ei, o voce îi spunea că poate 
să meargă înainte, că era o femeie la fel de puternică ca şi 
strămoaşele ei - şi să nu-şi facă griji, fiindcă ele erau acolo 
să-i călăuzească paşii şi să o apere cu înţelepciunea 
Timpului. 


S-au oprit în mijlocul câmpului. Erau înconjurați de munţi, 
iar pe unul din aceşti munţi se afla stânca de unde se 
vedeau atât de bine apusul de soare, o cabană de vânător 
mai înaltă decât toate celelalte şi un loc unde, într-o noapte, 
o fată se confruntase cu teroarea şi întunericul. 

„M-am dăruit”, se gândi ea. „M-am dăruit şi ştiu că sunt 
protejată.” Se concentra asupra lumânării aprinse de acasă, 
sigiliul cu Tradiţia Lunii. 

— Aici e bine, spuse ea, oprindu-se. 

Luă o crenguţă şi trasă un mare cerc pe jos, în timp ce 
rostea numele sfinte pe care le învățase de la Maestra sa. 
Nu avea pumnalul ritual, nu avea niciunul din obiectele sale 
sfinte, dar strămoaşele ei erau acolo, aducându-i aminte că, 
pentru a nu muri pe rug, îşi consacraseră ustensilele din 
bucătărie. 

— Totul pe lume este sfânt, spuse. 

Creanga devenise sacră. 

— Da, confirmă Magul. "Totul pe această lume este sfânt. Şi 
un bob de nisip poate fi o punte către invizibil. 

— Dar, în acest moment puntea către invizibil este Cealaltă 
Parte a mea, răspunse Brida. 

Ochii i se umplură de lacrimi. Dumnezeu era drept. 

Intrară amândoi în cerc, iar ea îl închise ritualic. Era un 
mod de apărare pe care magii şi vrăjitoarele o utilizau din 
timpuri imemoriale. 

— Ţi-ai arătat generos lumea, spuse Brida. Fac asta acum, 
un ritual, pentru a arăta că eu îi aparţin. 

Ea ridică braţele către lună şi invocă forţele magice ale 
naturii. De multe ori îşi văzuse Maestra făcând asta, când 
mergeau în pădure - însă acum ea era cea care făcea 
invocaţia, sigură că nimic nu putea să iasă greşit. Forţele îi 
spuneau că nu avea nevoie să înveţe nimic, era de ajuns să- 
şi amintească de multele vremuri şi de multele vieţi ca 
vrăjitoare. Se rugă atunci ca recolta să fie bogată şi ca acel 
câmp să fie mereu fertil. Acolo era ea, preoteasa care, în 
alte timpuri, unise cunoaşterea pământului cu 


transformarea seminţelor, rugându-se în timp ce bărbatul ei 
lucra pământul. 

Magul o lăsă pe Brida să facă primii paşi. Ştia că, la un 
moment dat, trebuia să preia controlul; dar avea nevoie şi 
să lase întipărit în spaţiu şi în timp că ea începuse. Maestrul 
său, care în acea clipă rătăcea aşteptându-şi următoarea 
viaţă, cu siguranţă era prezent în câmpul de grâu, la fel 
cum fusese şi în bar, la ultima sa încercare - şi în mod sigur 
se bucura că învățase din suferinţă. Ascultă în linişte 
invocaţiile Bridei, până când ea se opri. 

— Nu ştiu de ce am făcut asta. Dar îmi îndeplinesc partea 
mea. 

— lar eu voi continua, spuse el. 

Atunci se întoarse spre nord şi imită cântecul păsărilor 
care acum existau numai în legende şi mituri. Doar acest 
detaliu lipsea - Wicca era o bună Maestră şi o învățase 
aproape totul, mai puţin finalul. 

După invocarea pelicanului sfânt şi a păsării phoenix, 
întregul cerc se umplu de lumină, o lumină misterioasă, 
care nu lumina nimic în jur, dar care, cu toate astea, era o 
lumină. Magul se uită la Cealaltă Parte a lui, şi ea era acolo, 
strălucind intens în corpul ei etern, cu aura în întregime 
aurie şi cu filamente de lumină care-i ieşeau din buric şi din 
cap. Ştia că şi ea vedea acelaşi lucru, şi vedea şi punctul 
luminos deasupra umărului său stâng, deşi puţin neclar din 
cauza vinului pe care-l băuseră înainte. 

— Cealaltă Parte a mea, spuse ea încet când observă 
punctul. 

— Voi merge cu tine prin Tradiţia Lunii, spuse Magul. 

Şi imediat câmpul de grâu din jur se transformă într-un 
deşert cenuşiu unde se afla un templu cu femei îmbrăcate 
în alb, care dansau în faţa imensei uşi de la intrare. Brida şi 
Magul le priveau din vârful unei dune, iar ea nu ştia dacă 
oamenii de jos puteau s-o vadă. 

Brida îl simţea pe Mag alături, voia să-l întrebe ce însemna 
acea viziune, dar nu putea scoate nici un sunet. El 


recunoscu teama din privirea ei şi se întoarseră la cercul de 
lumină din câmpul de grâu. 

— Ce a fost asta? întrebă ea. 

— Un dar pentru tine din partea mea. Este unul dintre 
cele unsprezece temple secrete ale Tradiţiei Lunii. Un dar 
făcut din dragoste, din bucuria că exişti, şi pentru că eu am 
aşteptat atâta timp ca să te întâlnesc. 

— Ia-mă cu tine, spuse ea. Învaţă-mă să merg prin lumea 
ta. 

Şi amândoi călătoriră în timp, în spaţiu, în Tradiţii. Brida 
văzu câmpuri înflorite, animale pe care le cunoştea numai 
din cărţi, castele misterioase şi oraşe care păreau că 
plutesc în nori de lumină. Cerul se lumină în întregime, în 
timp ce Magul desena pentru ea, peste câmpul de grâu, 
simbolurile sfinte ale Tradiţiei. La un moment dat păreau că 
se află la unul din polii Pământului, totul era acoperit de 
gheaţă, dar era o cu totul altă planetă; alte fiinţe, mai mici, 
cu degete mai lungi şi ochi diferiţi, lucrau într-o imensă 
navă spaţială. Ori de câte ori încerca să-i vorbească, 
imaginile dispăreau şi erau înlocuite de altele. Brida 
înţelese, cu sufletul ei de femeie, că acel bărbat îi arăta tot 
ce învățase el până atunci, învățături pe care le păstrase tot 
acest timp pentru a i le dărui. Însă el putea să i se dăruiască 
fără teamă, pentru că era Cealaltă Parte a ei. Putea să 
meargă cu el prin Câmpiile Elizee, unde se aflau sufletele 
iluminate şi unde ajung din când în când sufletele care încă 
sunt în căutarea luminii, pentru a se hrăni cu speranţă. 

Nu ştia să spună cât timp trecuse până când se văzu din 
nou cu fiinţa luminoasă înăuntrul cercului trasat de ea. Mai 
cunoscuse dragostea şi alte daţi, dar până în acea noapte 
dragostea însemna şi teamă. Această teamă, oricât de mică 
ar fi fost, era ca un văl - putea să vadă prin el aproape totul, 
mai puţin culorile. Şi, în acel moment, cu Cealaltă Parte 
alături, înţelegea că dragostea era un sentiment strâns 
legat de culori - mii de curcurbee suprapuse. 


„Câte lucruri am pierdut din teama de a pierde”, se gândi 
ea, privind curcubeul. 

Era culcată, fiinţa luminoasă deasupra ei, cu un punct 
luminos deasupra umărului său stâng, iar filamentele 
luminoase îi ieşeau din cap şi din buric. 

— Voiam să vorbesc cu tine şi nu reuşeam, spuse ea. 

— Din cauza băuturii, răspunse el. 

Pentru Brida asta era o amintire îndepărtată: bar, vin şi 
senzaţia că era iritată de un sentiment ce nu mai avea 
răbdare. 

— Îţi mulţumesc pentru viziuni. 

— N-au fost viziuni, spuse fiinţa luminoasă. Ai văzut 
înţelepciunea Pământului şi a unei planete îndepărtate. 

Brida nu voia să vorbească despre asta. Nu voia cursuri. 
Voia să păstreze ceea ce văzuse. 

— Şi eu sunt luminoasă? 

— La fel ca mine. Aceeaşi culoare, aceeaşi lumină. Şi 
aceleaşi fâşii de energie. 

Acum culoarea era aurie, iar fâşiile de energie care ieşeau 
din buric şi din cap aveau o culoare de un albastru deschis, 
strălucitor. 

— Simt că eram pierduţi şi că acum suntem salvaţi, spuse 
Brida. 

— Sunt obosit. Trebuie să ne întoarcem. Şi eu am băut 
mult. 

Brida ştia că, undeva, exista o lume cu baruri, câmpuri de 
grâu şi staţii de autobuz. Dar nu voia să se întoarcă în ea - 
tot ce-şi dorea era să rămână acolo pentru totdeauna. Auzi 
o voce îndepărtată făcând invocaţii, în timp ce lumina din 
jurul ei scădea - până se stinse în întregime. O lună enormă 
se aprinse din nou pe cer, luminând câmpul. Erau goi şi 
îmbrăţişaţi. Nu simțeau nici frig şi nici ruşine. 

Magul îi ceru Bridei să închidă ritualul, fiindcă ea îl 
începuse. Brida pronunţă cuvintele pe care le ştia, iar el o 
ajută. Când formulele au fost spuse până la sfârşit, el 
deschise cercul magic. Se îmbrăcară şi se aşezară pe jos. 


— Să plecăm de aici, spuse Brida, după un anumit timp. 

Magul se ridică şi ea îl însoţi. Nu ştia ce să spună - nu avea 
chef de vorbă, şi nici el. Îşi declaraseră dragostea şi acum, 
ca orice cuplu care trece prin această experienţă, nu 
reuşeau să se privească în ochi. 

Magul a fost cel care a spart tăcerea. 

— Trebuie să te întorci în oraş. Ştiu unde găsim un taxi. 

Brida nu ştia dacă era dezamăgită sau uşurată. Senzaţia 
de euforie începea să fie înlocuită de greață şi durere de 
cap. Era sigură că ar fi fost o companie foarte neplăcută în 
acea noapte. 

— Bine, răspunse ea. 

Schimbară încă o dată direcţia şi se întoarseră în oraş. El 
chemă un taxi de la o cabină telefonică. Apoi rămaseră 
aşezaţi în drum, în timp ce aşteptau maşina. 

— Vreau să-ţi mulţumesc pentru această noapte, spuse ea. 

El nu zise nimic. 

— Nu ştiu dacă sărbătoarea echinocţiului este o 
sărbătoare numai pentru vrăjitoare. Dar va fi o zi 
importantă pentru mine. 

— O sărbătoare e o sărbătoare. 

— Atunci mi-ar plăcea să te invit. 

E] făcu un gest, ca şi cum ar fi vrut să schimbe subiectul. 
Probabil că se gândea în acel moment la acelaşi lucru ca şi 
ea - cât de greu e să te desparţi de Cealaltă Parte, după ce 
o întâlneşti. Şi-l imagina ducându-se acasă, singur, 
întrebându-se când o va vedea din nou. Ea o să se întoarcă 
- pentru că aşa îi poruncea inima. Totuşi, singurătatea 
pădurilor este mai greu de suportat decât singurătatea 
oraşelor. 

— Nu ştiu dacă dragostea apare brusc, continuă Brida. 
Dar ştiu că sunt deschisă pentru ea. Sunt pregătită pentru 
ea. 

Taxiul ajunse. Brida îl privi încă o dată pe Mag, şi simţi că 
el era cu câţiva ani mai tânăr. 

— Şi eu sunt pregătit pentru Dragoste - fu tot ce a spus. 


Bucătăria era mare, iar razele soarelui intrau prin 
ferestrele imaculate. 

— Ai dormit bine, draga mea? 

Mama îi puse pe masă ciocolata caldă, pâinea prăjită şi 
brânza. Apoi se întoarse la aragaz pentru a-i pregăti ouă cu 
şuncă. 

— Am dormit. Vreau să ştiu dacă e gata rochia. Am nevoie 
de ea pentru petrecerea de poimâine. 

Mama îi aduse ouăle cu şuncă şi se aşeză. Ştia că ceva nu 
era în regulă cu fiica ei, dar nu putea să facă nimic. De ceva 
timp nu mai vorbea cu ea ca altădată. Era o lume nouă 
afară, pe care ea încă nu o cunoştea. 

Îşi iubea fiica şi se temea pentru ea, fiindcă era singură în 
această lume nouă. 

— Rochia va fi gata, mami? insistă Brida. 

— Înainte de prânz, răspunse ea. 

Interesul Bridei o bucura. Cel puţin în anumite privinţe 
lumea nu se schimbase. Mamele continuau să rezolve 
anumite probleme ale fiicelor. 

Ezită puţin. Însă până la urmă întrebă. 

— Cum merge cu Lorens, draga mea? 

— Bine. Vine azi după-amiază să mă ia. 

Rămase uşurată şi tristă în acelaşi timp. Problemele inimii 
rănesc sufletul, iar ea îi mulţumi lui Dumnezeu că fiica sa nu 
avea astfel de probleme. Dar, pe de altă parte, acesta era, 
poate, singurul lucru în care putea s-o ajute - dragostea s-a 
schimbat foarte puţin de-a lungul timpului. 

leşiră să se plimbe puţin în orăşelul în care Brida îşi 
petrecuse toată copilăria. Casele continuau să fie la fel, 
oamenii încă făceau aceleaşi lucruri. Fiica ei se întâlni cu 
nişte prietene din liceu care acum lucrau la singura bancă 
din localitate sau la papetărie. Toţi se cunoşteau acolo şi o 
salutau pe Brida; unii se minunau cât de mult crescuse, alţii 
ţineau să-i spună că devenise o femeie frumoasă. Băură un 
ceai la zece dimineaţa, la acelaşi restaurant unde obişnuia 
să meargă sâmbăta, înainte să-şi cunoască soţul - căutând o 


întâlnire, o pasiune neaşteptată, ceva care să rupă brusc 
şirul zilelor care erau toate la fel. 

Mama se uită din nou la fiica ei, în timp ce discutau despre 
noutăţile din vieţile persoanelor din oraş. Brida continua să 
fie interesată de asta, iar ea se bucură. 

— Am nevoie de rochie azi, repetă Brida. 

Părea tristă, dar nu din cauza rochiei. Ştia că mama i-ar fi 
satisfăcut orice dorinţă. 

Trebuia să rişte din nou. Să pună întrebările pe care 
copiilor nu le place niciodată să le audă, pentru că sunt 
persoane independente, libere, capabile să-şi rezolve 
treburile. 

— Ai vreo problemă, draga mea? 

— Ai iubit vreodată doi bărbaţi, mami? 

Se simţea un ton provocator în vocea ei, ca şi cum numai 
lumea ei ar fi fost presărată cu capcane. 

Mama cufundă o madlenă în ceaşca cu ceai şi mâncă încet. 
Ochii săi căutau un timp aproape pierdut. 

— Da. Am iubit. 

Brida se opri şi se uită la ea speriată. 

Mama îi zâmbi şi o invită să continue plimbarea. 

— Tatăl tău a fost prima şi cea mai mare dragoste a mea, 
spuse ea, când ieşiră din restaurant. Sunt fericită alături de 
el. Am avut tot ceea ce am visat când eram mult mai tânără 
decât tine. În acea vreme, şi eu, şi prietenele mele credeam 
că singura rațiune a vieţii era dragostea. Cine nu reuşea să 
găsească pe cineva nu putea spune că îşi realizase visurile. 

— Întoarce-te la subiect, mami! 

Brida era nerăbdătoare. 

— Aveam mai multe visuri. De exemplu, visam să fac 
acelaşi lucru pe care l-ai făcut şi tu: să merg într-un oraş 
mare, să cunosc lumea care se afla dincolo de limitele 
satului meu. Singurul mod de a face ca părinţii să-mi 
accepte decizia era să spun că trebuia să studiez, să urmez 
un curs care nu exista în împrejurimi. N-am dormit nopţi la 
rând, gândindu-mă la discuţia cu ei. Plănuiam fiecare frază 


pe care urma s-o spun, ce aveau ei să răspundă şi cum 
trebuia să argumentez apoi. 

Mama ei nu-i vorbise niciodată despre asta. Brida ascultă 
înduioşată şi simţi o părere de rău. Poate că amândouă au 
trăit de multe ori aceleaşi lucruri, dar fiecare era prinsă în 
lumea ei şi în valorile ei. 

— Cu două zile înainte de discuţia plănuită, l-am cunoscut 
pe tatăl tău. L-am privit în ochi şi am văzut în ei o strălucire 
specială, ca şi cum aş fi întâlnit omul pe care îmi doream cel 
mai mult să-l întâlnesc în viaţă. 

— Cunosc asta, mami. 

— După ce l-am cunoscut pe tatăl tău, am înţeles că se 
terminase căutarea mea. Nu mai aveam nevoie de o 
explicaţie pentru lume, şi nici nu mă mai simţeam frustrată 
că trăiam aici, printre aceleaşi persoane, şi făcând aceleaşi 
lucruri. Fiecare zi a devenit diferită, din cauza imensei 
iubiri pe care o aveam unul faţă de celălalt. Ne-am logodit şi 
ne-am căsătorit. Niciodată nu i-am vorbit despre visele mele 
de a locui într-un oraş mare. Pentru că, dintr-odată, lumea 
întreagă încăpea în satul meu. Dragostea explica viaţa mea. 

— Ai spus ceva şi de un alt bărbat, mamă. 

— Vreau să-ţi arăt ceva. 

Merseră amândouă până la începutul unei scări care 
ducea la singura biserică catolică din acel loc, construită şi 
distrusă în mai multe războaie religioase. Brida mergea 
acolo în fiecare duminică la slujbă, urca acele trepte - când 
era copil - şi era un adevărat supliciu. La începutul fiecărei 
balustrade se afla o statuie a unui sfânt - Sfântul Pavel la 
stânga, apostolul Santiago la dreapta - destul de distruse 
de timp şi de turişti. Pe jos erau frunze uscate, ca şi cum, în 
acel loc, ar fi ajuns toamna, în locul primăverii. 

Biserica se afla în vârful colinei, şi nu se vedea de unde 
erau ele, din cauza copacilor. Mama se aşeză pe prima 
treaptă şi o invită pe Brida să facă acelaşi lucru. 

— Aici a fost, spuse mama. Într-o zi, dintr-un motiv pe care 
nu reuşesc să mi-l aduc aminte, am simţit nevoia să mă rog. 


Aveam nevoie să rămân singură, şi am considerat că 
biserica ar fi locul cel mai potrivit. Când am ajuns aici, 
totuşi, am întâlnit un bărbat. Stătea acolo unde stai tu, cu 
două valize lângă el, şi părea pierdut - căutând disperat 
ceva într-o carte pe care o ţinea în mână. Am crezut că era 
un turist care căuta un hotel şi m-am hotărât să mă apropii. 
I-am vorbit. S-a speriat puţin la început, dar s-a obişnuit 
imediat cu mine. Mi-a spus că nu se pierduse. Era arheolog 
şi conducea maşina spre nord - unde găsiseră nişte ruine - 
când i se oprise motorul. Un mecanic era deja pe drum, iar 
el profita de aşteptare pentru a cunoaşte biserica. Mi-a pus 
întrebări despre locuitorii de aici, despre satele din jur şi 
despre monumentele istorice. Dintr-odată, problemele pe 
care le aveam în acea după-amiază au dispărut ca prin 
miracol. Mă simţeam utilă şi am început să-i povestesc tot 
ce ştiam, înțelegând că anii pe care îi trăisem în această 
regiune aveau un sens. În faţa mea se afla un bărbat care 
studia oamenii şi popoarele, care era capabil să păstreze 
pentru totdeauna, pentru toate generaţiile viitoare, tot ceea 
ce am auzit eu sau am descoperit de când eram copil. Acel 
bărbat de pe scară m-a făcut să înţeleg că eram importantă 
pentru lume şi pentru istoria ținutului meu. Am simţit că 
aveam un rost pe lume, iar asta e una dintre cele mai 
plăcute senzaţii pe care un om o poate avea. Când am 
terminat de vorbit despre biserică, am continuat să 
discutăm despre alte lucruri. Eu i-am spus cât mă 
mândream de oraşul meu, iar el mi-a răspuns, cu fraza unui 
scriitor, al cărui nume nu mi-l aduc aminte, spunând că 
„satul tău îţi dă puterea universală”. 

— Lev Tolstoi, spuse Brida. 

Însă mama ei călătorea în timp; aşa cum făcuse şi ea într-o 
zi. Numai că nu avea nevoie de catedrale în spaţiu, 
biblioteci subterane şi cărţi prăfuite; era de ajuns amintirea 
unei după-amiezi de primăvară şi a unui bărbat cu valizele 
pe scări. 


— Am stat de vorbă un timp. Aveam toată după-amiaza 
liberă, dar în orice moment putea să ajungă şi mecanicul. 
M-am hotărât să profit din plin de fiecare secundă. L-am 
întrebat despre lumea lui, despre săpături şi despre 
provocarea de a trăi căutând trecutul în prezent. El mi-a 
vorbit despre războinicii, despre înţelepţii şi despre piraţii 
care au locuit pe pământurile noastre. Când mi-am revenit, 
soarele era aproape la orizont, şi niciodată, în toată viaţa 
mea, o după-amiază nu trecuse aşa de repede. Am înţeles 
că el simţea acelaşi lucru. Mereu îmi punea întrebări, 
dorind să continue discuţia, ca să nu-mi dea timp să spun că 
trebuia să plec. Vorbea fără să se oprească, povestea tot ce 
trăise până în acea zi şi voia să ştie tot despre mine. Am 
observat dorinţa în ochii lui, chiar dacă eu aveam, la acea 
vreme, aproape dublul vârstei pe care o ai tu acum. Era 
primăvară, în aer se simţea un miros plăcut de lucruri noi, 
şi m-am simţit din nou tânără. Există aici o floare care 
apare numai toamna; ei bine, în acea după-amiază m-am 
simţit ca acea floare. Ca şi cum, dintr-odată, în toamna vieţii 
mele, când credeam că trăisem tot ce puteam trăi, a apărut 
acel bărbat de pe scări numai ca să-mi arate că nici un 
sentiment, nici dragostea, nu îmbătrâneşte odată cu corpul. 
Sentimentele fac parte dintr-o lume pe care eu n-o cunosc, 
dar e o lume în care nu există timp, nici spaţiu şi nici 
hotare. 

Rămase tăcută un timp. Privirea ei era încă pierdută în 
depărtare, în acea primăvară. 

— Acolo eram eu, ca o adolescentă de 38 de ani, simţindu- 
mă din nou dorită. El nu voia să plec. Până când, la un 
moment dat, s-a oprit din vorbit. S-a uitat în adâncul ochilor 
mei şi a zâmbit. Ca şi cum ar fi înţeles cu inima la ce mă 
gândeam eu şi ar fi dorit să-mi spună că da, într-adevăr, 
eram foarte importantă pentru el. Am rămas un timp tăcuţi 
şi apoi ne-am luat rămas-bun. Mecanicul nu venise. Multe 
zile m-am întrebat dacă acel bărbat chiar exista, sau era un 
înger pe care Dumnezeu mi-l trimisese ca să-mi arate 


lecţiile tainice ale vieţii. Într-un târziu, am ajuns la concluzia 
că existase. Un bărbat care m-a iubit, chiar şi pentru o 
după-amiază, iar în acea după-amiază mi-a dăruit tot ceea 
ce păstrase o viaţă întreagă - luptele sale, extazul, 
dificultăţile şi visurile lui. Şi eu mă dăruisem cu totul în acea 
după-amiază - i-am fost însoţitoare, soţie ascultătoare, 
amantă. În câteva ore, am putut să trăiesc dragostea unei 
vieţi întregi. 

Mama se uită la fiica ei. l-ar fi plăcut ca ea să înţeleagă 
totul. Însă, în fond, credea că Brida trăia într-o lume în care 
acest tip de dragoste nu-şi mai avea locul. 

— Niciodată nu am încetat să-l iubesc pe tatăl tău, nici 
măcar o zi, încheie ea. El întotdeauna mi-a fost alături, mi-a 
dat tot ce-a fost mai bun, iar eu vreau să fiu alături de el 
până la sfârşitul zilelor mele. Însă inima e un mister, iar eu 
niciodată nu voi înţelege ce s-a întâmplat. Ceea ce ştiu e că 
acea întâlnire m-a lăsat mai încrezătoare în mine însămi, 
arătându-mi că încă sunt în stare să iubesc şi să fiu iubită, şi 
m-a mai învăţat ceva ce n-o să uit niciodată: când găseşti un 
lucru important în viaţă, nu înseamnă că trebuie să renunţi 
la toate celelalte. Din când în când îmi mai aduc aminte de 
el. Mi-ar plăcea să ştiu unde este, dacă a descoperit ce 
căuta în acea după-amiază, dacă trăieşte sau dacă 
Dumnezeu a avut grijă de sufletul lui. Ştiu că n-o să-l mai 
văd niciodată - de-asta l-am iubit cu atâta forţă şi cu atâta 
certitudine. Pentru că nu puteam niciodată să-l pierd; mi s-a 
dăruit în totalitate în acea după-amiază. 

Se ridică. 

— Cred că trebuie să merg acasă şi să-ţi termin rochia, 
spuse ea. 

— Mai rămân puţin aici, răspunse Brida. 

Se apropie de fiica ei şi o sărută cu toată afecțiunea. 

— Mulţumesc că m-ai ascultat. A fost prima dată când am 
vorbit despre asta. Întotdeauna mi-a fost frică să nu mor cu 
povestea asta în mine, pentru că ar fi dispărut pentru 


totdeauna de pe faţa pământului. Acum o vei păstra tu în 
locul meu. 

Brida urcă scările şi se opri în faţa bisericii. Clădirea, mică 
şi rotundă, era marea mândrie a regiunii; a fost unul din 
primele locuri sfinte ale creştinismului de pe acele 
pământuri şi, în fiecare an, studenţi şi turişti veneau s-o 
viziteze. Nu mai exista nimic din construcţia din secolul al V- 
lea, cu excepţia unor bucăţi din partea de jos; totuşi, fiecare 
distrugere lăsa câte o parte intactă, iar vizitatorul putea să 
vadă istoria diverselor stiluri arhitectonice într-o singură 
construcţie. 

Înăuntru cânta orga, iar Brida rămase un timp să asculte 
muzica. În acea biserică lucrurile erau bine explicate, 
universul era exact în locul în care trebuia să fie, iar cine 
intra pe porţile ei nu avea de ce să-şi mai facă griji pentru 
nimic. Acolo nu existau forţe misterioase care erau 
deasupra oamenilor, nopţi întunecate în care trebuia să 
crezi fără să înţelegi. Nu se mai vorbea despre focuri, iar 
religiile din toată lumea convieţuiau ca şi cum ar fi fost una, 
legându-l din nou pe om de Dumnezeu. Ţara ei încă era o 
excepţie în această convieţuire paşnică - în nord, oamenii 
se omorau în numele credinţei. Dar avea să se termine 
peste câţiva ani; Dumnezeu era aproape explicat. El era un 
tată generos, toţi erau salvaţi. 

„Sunt o vrăjitoare”, îşi spuse ea, luptând împotriva 
impulsului din ce în ce mai puternic de a intra. Tradiţia Sa 
era acum diferită şi, chiar dacă era acelaşi Dumnezeu, 
trecând pragul acelei uşi ar fi profanat un loc şi ar fi fost 
profanată de el. 

Îşi aprinse o ţigară şi privi în zare, încercând să nu se mai 
gândească la asta. Încercă să se concentreze asupra mamei 
sale. Simţea dorinţa de a se întoarce în fugă acasă, să o ia în 
braţe şi să-i povestească că peste două zile urma să fie 
iniţiată în Marile Mistere ale vrăjitoriei. Că făcuse călătorii 
în timp, că acum cunoştea forţa sexului, că era în stare să 
ştie ce era în vitrina unui magazin, folosind numai tehnicile 


Tradiţiei Lunii. Voia dragoste şi înţelegere, pentru că şi ea 
avea poveşti pe care nu le putea povesti nimănui. 

Orga se opri, iar Brida auzi din nou vocile oraşului, 
cântecul păsărilor, vântul care sufla printre ramuri şi 
anunţa venirea primăverii. În spatele bisericii, o uşă se 
deschise şi se închise - ieşise cineva. Pentru un moment, se 
văzu din nou într-o duminică oarecare din copilăria ei, în 
picioare, acolo unde stătea acum, plictisită că liturghia era 
lungă, iar duminica era singura zi în care putea să alerge 
pe câmpuri. 

„Trebuie să intru.” Poate că mama ei ar fi înţeles ce 
simţea; însă în acel moment ea era departe. Avea în faţa ei o 
biserică goală. Niciodată n-o întrebase pe Wicca care este 
rolul creştinismului în tot ce se petrecea. Avea impresia că, 
dacă ar intra pe acea uşă, şi-ar trăda surorile arse pe rug. 

„Totuşi, şi eu am fost arsă pe rug”, îşi spuse ea. Îşi aduse 
aminte de rugăciunea pe care Wicca o făcuse în ziua în care 
s-a comemorat martiriul vrăjitoarelor. În acea rugăciune, i-a 
pomenit pe Isus şi pe Fecioara Maria. lubirea era mai 
presus de toate, iar iubirea nu avea ură - ci doar greşeli. 
Poate că într-o anumită epocă, bărbaţii au hotărât să fie 
reprezentanţii lui Dumnezeu - şi au făcut nişte greşeli. 

Însă Dumnezeu nu avea nimic de-a face cu asta. 

Nu era nimeni acolo înăuntru, când în sfârşit intră. Câteva 
lumânări aprinse arătau că, în acea dimineaţă, cineva se 
îngrijise să îşi reînnoiască legământul cu o forţă pe care 
doar o simţea - şi, în acest fel, a trecut puntea dintre vizibil 
şi invizibil. Îşi regretă gândurile dinainte: nici acolo nu era 
explicat nimic, iar oamenii trebuiau să rişte, să se cufunde 
în Noaptea Întunecată a Credinței. În faţa ei, cu braţele 
deschise pe cruce, se afla acel Dumnezeu care părea prea 
simplu. 

Nu putea s-o ajute. Ea era singură în deciziile sale, şi 
nimeni nu putea s-o ajute. Trebuia să înveţe să-şi asume 
riscuri. Nu avea aceleaşi certitudini că Isus îşi cunoştea 
misiunea, pentru că era fiul lui Dumnezeu. Niciodată nu a 


greşit. Nu a cunoscut dragostea omenească, ci numai 
dragostea faţă de Tatăl. Nu trebuia decât să-şi arate 
înţelepciunea şi să-i înveţe din nou pe oameni care e drumul 
cerurilor. 

Însă să fie doar asta? Îşi aduse aminte de ooră de 
cateheză, într-o duminică, când preotul era mai inspirat 
decât de obicei. În acea zi, studiau episodul în care Isus se 
ruga pentru Dumnezeu, transpirând sânge şi cerând ca 
paharul pe care trebuia să-l bea să fie îndepărtat. 

„Dar dacă ştia deja că era fiul lui Dumnezeu, de ce a cerut 
asta?” l-a întrebat pe preot. 

„Pentru că ştia asta numai cu inima. Dacă ar fi fost sigur în 
totalitate, misiunea lui n-ar mai fi avut sens, ar fi însemnat 
că nu era om pe de-a-ntregul. Să fii om înseamnă să ai 
îndoieli şi, în pofida lor, să-ţi continui drumul.” 

Se uită din nou la cruce, şi pentru prima dată în viaţa sa, 
se simţi mai aproape de ea; poate că acolo se afla un om 
singur şi cu temeri, înfruntând moartea şi întrebând: 
„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai 
părăsit?” Dacă a spus asta a fost pentru că nici el nu era 
sigur de paşii săi. Făcuse un pariu - cufundându-se în 
Noaptea Întunecată cu toţi oamenii, ştiind că va întâlni 
răspunsul numai la sfârşitul Nopţii. Şi ela trebuit să treacă 
prin chinul de a lua hotărâri, îşi părăsise tatăl, mama şi 
oraşul mic, pentru a merge în căutarea secretelor 
oamenilor, a misterelor Legii. 

Dacă a trecut prin toate astea, a cunoscut şi iubirea, chiar 
dacă Evangheliştii nu au scris niciodată despre asta - 
iubirea între oameni era mult mai greu de înţeles decât 
iubirea pentru o Fiinţă Supremă. Însă acum ea îşi amintea 
că, atunci când a înviat, prima persoană căreia i s-a arătat a 
fost o femeie care l-a însoţit până la sfârşit. 

Imaginea tăcută părea să fie de acord cu ea. Încercase 
vinul, pâinea, sărbătorile, oamenii şi frumuseţile lumii. Era 
imposibil să nu fi cunoscut iubirea unei femei, şi din această 
cauză a transpirat sânge pe Muntele Măslinilor, îi era foarte 


greu să părăsească pământul şi să se dăruiască din iubire 
pentru toţi oamenii, după ce cunoscuse iubirea unei singure 
creaturi. 

A încercat tot ceea ce putea oferi lumea, dar şi-a continuat 
drumul, ştiind că Noaptea Întunecată se poate sfârşi pe o 
cruce, sau într-un foc. 

— Noi toţi ne aflăm pe lume pentru a ne asuma riscurile 
Nopţii Întunecate, Doamne. Îmi este teamă de moarte, dar 
nu vreau să-mi pierd viaţa. Îmi este teamă de iubire, pentru 
că implică lucruri care sunt deasupra înţelegerii noastre; 
lumina ei este imensă, însă umbra ei mă sperie. 

Îşi dădu seama că se ruga fără să ştie. Dumnezeul acela 
aparent simplu se uita la ea; părea că-i înţelege cuvintele; şi 
le lua în serios. 

Rămase un timp în aşteptarea unui răspuns din partea lui, 
însă nu auzi nici un sunet, şi nu a perceput nici un semn. 
Răspunsul era acolo, în faţa sa, în acel bărbat bătut în cuie 
pe o cruce. El îşi îndeplinise partea şi a arătat lumii că, dacă 
fiecare şi-ar îndeplini-o, nimeni n-ar mai fi trebuit să sufere. 

Pentru că suferise deja pentru toţi oamenii care au avut 
curajul de a lupta pentru visurile lor. 

Brida a plâns puţin, fără să ştie de ce. 

Când se trezi dimineaţa, era înnorat, dar nu avea să plouă. 
Lorens locuia de mulţi ani în acel oraş şi deja îi înţelegea 
norii. Se ridică şi merse în bucătărie ca să pregătească o 
cafea. 

Brida intră înainte ca apa să înceapă să fiarbă. 

— Te-ai culcat foarte târziu, spuse el. 

Ea nu-i răspunse. 

— Azi e ziua, continuă. Ştiu cât de important e. Mi-ar 
plăcea mult să fiu alături de tine. 

— E o petrecere, răspunse Brida. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Este o petrecere. De când ne-am cunoscut, mereu am 
fost împreună la petreceri. Eşti invitat. 


Magul merse să vadă dacă ploaia din ziua trecută îi 
stricase bromeliile. Erau perfecte. Râse de sine însuşi - 
până la urmă forţele naturii câteodată reuşeau să se 
înţeleagă. 

Se gândi la Wicca. Ea nu va observa punctele luminoase, 
pentru că numai Celelalte Părţi pot vedea asta între ele; dar 
va observa energia razelor de lumină care vor circula între 
el şi discipola ei. Vrăjitoarele erau, înainte de orice, femei. 

Tradiţia Lunii numea asta „Viziunea Dragostei”, şi chiar 
dacă se putea întâmpla între oameni care erau doar 
îndrăgostiţi - fără vreo relaţie cu Cealaltă Parte - realiză că 
acea viziune o va înfuria. Furie feminină, furia mamei 
vitrege a Albei ca Zăpada, care nu admitea ca cineva să fie 
mai frumoasă decât ea. 

Wicca, totuşi, era o Maestră, şi avea să înţeleagă imediat 
absurditatea sentimentului său. Însă atunci aura îşi va fi 
schimbat culoarea. 

Se va apropia de ea, o va săruta pe obraz, şi-i va spune că 
e geloasă. Ea va nega. Elo s-o întrebe de ce s-a înfuriat. 

Ea îi va răspunde că este femeie, şi nu are de ce să dea 
satisfacţie sentimentelor sale. El o va săruta încă o dată, 
pentru că spunea adevărul. Şi-i va zice că i-a fost foarte dor 
de ea în timpul în care au fost despărțiți şi că încă o admira 
mai mult decât pe oricare altă femeie de pe lume - cu 
excepţia Bridei, pentru că Brida era Cealaltă Parte a sa. 

Wicca se va bucura. Pentru că este înţeleaptă. 

„Sunt bătrân. Încep să-mi imaginez conversații.” 

Dar nu era din cauza vârstei - oamenii îndrăgostiţi 
întotdeauna se poartă aşa, se gândi el. 

Wicca se bucură că ploaia se oprise, iar norii aveau să 
dispară înainte de căderea nopţii. Natura trebuia să 
încuviinţeze lucrările fiinţei umane. 

Făcuseră tot ce trebuia, fiecare îşi îndeplinise rolul şi nu 
lipsea nimic. 

Merse până la altar şi îşi invocă Maestrul. Îi ceru să fie 
prezent în acea noapte - trei noi vrăjitoare urmau să fie 


iniţiate în Marile Mistere, iar responsabilitatea ei era 
enormă. 

Apoi, merse în bucătărie să-şi facă o cafea. Făcu suc de 
portocale, pâine prăjită şi mâncă nişte biscuiţi dietetici. 
Avea grijă în continuare de înfăţişarea ei - ştia cât era de 
frumoasă. Nu avea nevoie să-şi abandoneze frumuseţea 
numai ca să demonstreze că era şi inteligentă, şi capabilă. 

În timp ce amesteca distrată în cafea, îşi aduse aminte de 
o zi ca aceasta, de acum mulţi ani, când Maestrul i-a sigilat 
destinul cu Marile Mistere. Preţ de câteva clipe, încercă să- 
şi imagineze cine era atunci, care erau visurile sale şi ce-şi 
dorea de la viaţă. 

„Sunt bătrână. Îmi aduc aminte de trecut”, spuse ea cu 
voce tare. Bău cafeaua repede şi începu să se pregătească. 
Încă mai avea câte ceva de făcut. 

Ştia, totuşi, că nu îmbătrânise. În lumea ei nu exista 
Timpul. 

Brida fu surprinsă de numărul mare de maşini parcate pe 
marginea drumului. Norii grei de dimineaţă fură înlocuiţi 
de un cer senin, pe care apusul îşi arăta ultimele raze; era 
frig, dar era prima zi de primăvară. 

Invocă protecţia spiritelor pădurii şi apoi se uită la Lorens. 
El repetă aceleaşi cuvinte, puţin stânjenit, dar bucuros că 
se afla acolo. Pentru a continua să rămână uniţi, trebuia ca 
fiecare să păşească, din când în când, în realitatea celuilalt. 
Şi între ei doi se afla o punte între vizibil şi invizibil. Magia 
era prezentă în toate acţiunile. 

Merseră repede prin pădure, şi imediat ajunseră în 
poiană. Brida se aştepta deja la ceva asemănător; bărbaţi şi 
femei de toate vârstele - şi probabil cu profesii foarte 
diverse, erau adunaţi în grupuri, vorbind între ei, încercând 
să facă totul să pară firesc. Dar erau toţi la fel de surprinşi 
ca şi ei. 

— Atâta lume? 

Lorens nu se aştepta la aşa ceva. 


Brida răspunse că nu; unii erau invitaţi, la fel ca el. Nu ştia 
exact cine va participa; totul va fi dezvăluit la momentul 
potrivit. 

Au ales un colţ, iar Lorens îşi puse sacoşa pe jos. Înăuntru 
erau rochia Bridei, trei sticle de vin - Wicca recomandase 
ca fiecare persoană, participant sau invitat, să aducă o 
sticlă. Înainte să iasă din casă, Lorens întrebă care era cel 
de-al treilea invitat. Brida îi povesti despre Magul pe care 
obişnuia să-l viziteze în munţi - iar el nu a acordat nici cea 
mai mică importanţă. 

— Imaginează-ţi, zicea o femeie care vorbea alături. 
Imaginează-ţi dacă prietenele mele ar afla că, în noaptea 
aceasta, sunt la un Sabat adevărat. 

Sabatul vrăjitoarelor. Petrecerea care supravieţuise 
sângelui, rugurilor, Vârstei Raţiunii şi uitării. Lorens încercă 
să se simtă în largul lui, spunându-şi că se aflau acolo multe 
persoane în aceeaşi situaţie ca şi el. Observă că mai multe 
trunchiuri de lemn uscat erau îngrămădite în centrul 
poienii, şi simţi un fior pe şira spinării. 

Wicca se afla într-un colţ, vorbind cu un grup. Când o văzu 
pe Brida, veni imediat s-o salute şi o întrebă dacă totul era 
în ordine. Ea îi mulţumi pentru amabilitate şi i-l prezentă pe 
Lorens. 

— Am mai invitat pe cineva, spuse ea. 

Wicca o privi surprinsă. Însă imediat zâmbi larg; Brida era 
sigură ca ştia despre cine era vorba. 

— Mă bucur, răspunse ea. Petrecerea e şia ta. Şia trecut 
ceva timp de când nu l-am văzut pe vrăjitorul ăla bătrân. 
Poate a mai învăţat şi el câte ceva. 

Veni mai multă lume - Brida nu-şi dădea seama cine era 
invitat şi cine era participant. După o jumătate de oră, când 
cele aproape o sută de persoane conversau încet în poiană, 
Wicca le ceru să facă linişte. 

— Este o ceremonie, spuse ea. Însă această ceremonie 
este şi o petrecere. Vă rog, nici o petrecere nu începe 
înainte ca fiecare să aibă paharul plin. 


Îşi desfăcu sticla şi umplu paharul cuiva de lângă ea. Peste 
puţin timp, sticlele circulau, iar tonul vocilor crescu simţitor. 
Brida nu voia să bea; era încă vie amintirea unui bărbat, 
într-un lan de grâu, care i-a arătat templele secrete ale 
Tradiţiei Lunii. În afară de asta, invitatul pe care-l aştepta 
încă nu ajunsese. 

Lorens, totuşi, era mult mai relaxat, şi începu să discute cu 
cei din jur. 

— Este o petrecere! îi spuse Bridei râzând. Venise pregătit 
pentru lucruri din altă lume, şi era doar o petrecere. De 
fapt, chiar mult mai plăcută decât petrecerile oamenilor de 
ştiinţă, pe care era obligat să le frecventeze. 

La o oarecare distanţă de grupul său, văzu un domn cu 
barba albă, pe care îl recunoscu fiindcă era profesor la 
Universitate. Un timp nu ştiu ce să facă, însă şi domnul îl 
recunoscu şi, de unde se afla, închină paharul spre el. 

Lorens rămase mai uşurat - nu mai exista vânătoarea 
vrăjitoarelor şi nici a simpatizanţilor acestora. 

— Pare un picnic, auzi Brida pe cineva spunând. 

Da, părea un picnic, iar asta îi displăcea. Se aştepta la 
ceva mai ritualic, mai aproape de Sabaturile care i-au 
inspirat pe Goya, Saint-Saens, Picasso. Luă sticla de lângă 
ea şi începu şi ea să bea. 

O petrecere. Să treci puntea dintre vizibil şi invizibil 
printr-o petrecere. Brida îşi dorea mult să vadă cum putea 
ceva sacru să aibă loc într-un mediu aşa de profan. 

Noaptea cădea repede, iar persoanele beau fără oprire. 
Imediat ce întunericul ameninţa să acopere întreg locul, 
câţiva dintre bărbaţii prezenţi - fără vreun ritual specific - 
aprinseră focul. Şi în trecut era aşa - focul, înainte de a fi 
un element magic puternic, era doar o lumină. O lumină în 
jurul căreia femeile se adunau pentru a vorbi despre 
bărbaţii lor, despre experienţele lor magice, despre 
întâlnirile cu succubus şi incubus - înspăimântătorii demoni 
sexuali ai Evului Mediu. Şi în trecut era aşa - o petrecere, o 
mare sărbătoare populară, sărbătorirea cu bucurie a venirii 


primăverii şi a speranţei, într-o epocă în care să fii bucuros 
însemna să sfidezi Legea, pentru că nimeni nu se putea 
distra într-o lume făcută numai pentru a-i încerca pe cei 
slabi. Proprietarii de pământuri, închişi în castelele 
întunecate, priveau focurile din păduri şi se simțeau furaţi - 
acei ţărani doreau să cunoască fericirea, iar cine cunoaşte 
fericirea nu mai reuşeşte să trăiască fără să se revolte în 
faţa nefericirii. Ţăranii puteau ajunge să-şi dorească să fie 
fericiţi pe tot parcursul anului, iar astfel întreg sistemul 
politic şi religios ar fi fost ameninţat. 

Patru sau cinci persoane, deja puţin ameţite, începură să 
danseze în jurul focului - cine ştie, voind poate să imite o 
petrecere de vrăjitoare. Printre cei care dansau, Brida 
observă o Iniţiată, pe care o cunoscuse când Wicca a 
comemorat martiriul surorilor. Rămase şocată de asta - îşi 
închipuia că persoanele din Tradiţia Lunii aveau un 
comportament mai adecvat locului sacru pe care păşeau. Îşi 
aduse aminte de noaptea pe care o petrecuse cu Magul, şi 
cum băutura încurcase comunicarea între ei în timpul 
plimbării astrale. 

— Prietenii mei vor muri de invidie, auzi ea. Niciodată n-au 
să creadă că am fost aici. 

Era destul. Avea nevoie să se îndepărteze puţin, să 
înţeleagă bine ce se întâmpla şi să lupte împotriva dorinţei 
puternice de a se întoarce acasă, de a fugi de acolo înainte 
să fie decepţionată de tot ceea ce preţuise timp de un an. O 
căută pe Wicca cu privirea - ea râdea şi se distra cu ceilalţi 
invitaţi. Numărul de persoane din jurul focului se mărea din 
ce în ce mai mult, unii băteau din palme şi cântau, 
acompaniaţi de alţii care băteau cu crenguţe şi chei în 
sticlele goale. 

— Trebuie să mă plimb puţin, îi spuse ea lui Lorens. 

EI îşi formase deja un grup în jurul său, iar aceştia erau 
fascinaţi de poveştile lui despre stelele vechi şi de 
miracolele fizicii moderne. Însă se opri imediat. 

— Vrei să merg cu tine? 


— Prefer să merg singură. 

Se îndepărtă de grup şi se îndreptă spre pădure. Vocile 
deveneau din ce în ce mai animate şi mai tari, şi totul - 
oamenii beţi, comentariile, cei care glumeau pe seama 
vrăjitoriei în jurul focului - totul începea să se amestece în 
capul ei. Aşteptase atâta timp această noapte, şi era doar o 
petrecere - una asemănătoare cu cele de la asociaţiile de 
binefacere, unde oamenii iau cina, se îmbată, povestesc 
întâmplări şi apoi ţin discursuri despre necesitatea de a 
ajuta indienii din emisfera sudică sau focile de la Polul 
Nord. 

Începu să meargă prin pădure, păstrând mereu focul în 
câmpul său vizual. Urcă pe un drum care înconjura stânca, 
şi care îi permitea să vadă totul de sus. Însă, chiar şi de sus, 
priveliştea era dezolantă: Wicca trecea de la un grup la 
altul pentru a afla dacă era totul în ordine, persoanele 
dansau în jurul focului, iar câteva cupluri se aflau la primele 
săruturi alcoolizate. Lorens povestea ceva altor doi bărbaţi, 
vorbind poate despre lucruri care s-ar fi potrivit foarte bine 
cu o întâlnire în bar, dar nu la o petrecere ca aceea. Un 
întârziat venea prin pădure; un străin intrigat de toată 
gălăgia aia, care venea în căutare de puţină distracţie. 

Modul în care mergea îi era familiar. 

Magul. 

Brida se sperie şi începu să alerge pe drumul de coborâre. 
Voia să-l întâlnească înainte ca el să ajungă la petrecere. 
Avea nevoie ca el s-o salveze, aşa cum o făcuse de atâtea ori 
înainte. Avea nevoie să înţeleagă sensul tuturor acelor 
lucruri. 

„Wicca ştie să organizeze un Sabat”, se gândi Magul pe 
măsură ce se apropia. El putea să vadă şi să simtă energia 
oamenilor circulând liber. În această fază a ritualului 
Sabatul semăna cu oricare altă petrecere - trebuia ca toţi 
invitaţii să intre în comuniune printr-o singură vibraţie. La 
primul Sabat din viaţa lui, a fost foarte şocat de toate acele 


lucruri; îşi aduse aminte că şi-a chemat Maestrul într-un 
colţ, pentru a afla ce se întâmpla. 

„Ai mai fost la vreo petrecere?” îl întrebase Maestrul, 
supărat că îi întrerupsese o conversaţie animată. 

Magul răspunse că da. 

„Şi când e o petrecere reuşită?” „Când toţi se distrează.” 
„Oamenii dau petreceri de când locuiau în peşteri”, 
răspunsese Maestrul. „Sunt primele ritualuri colective 
despre care se ştie, iar Tradiţia Soarelui a avut grijă să le 
păstreze în viaţă până azi. O petrecere frumoasă curăţă 
astralul tuturor celor care participă; însă este foarte greu 
să se întâmple - sunt de ajuns câteva persoane care să 
strice bucuria comună. Aceste persoane se cred mai 
importante decât celelalte, e greu să le faci pe plac, au 
impresia că se află acolo şi îşi pierd timpul pentru că nu 
reuşesc să comunice cu ceilalţi. Şi ajung să experimenteze o 
dreptate misterioasă: în general, pleacă încărcaţi cu larvele 
astrale eliminate de cei care au ştiut să se unească cu 
ceilalţi. Adu-ţi aminte că primul drum direct până la 
Dumnezeu este rugăciunea. Cel de-al doilea drum direct 
este bucuria. 

Mulţi ani trecuseră de la acea conversaţie cu Maestrul 
său. Magul participase deja la mai multe Sabaturi de atunci, 
şi ştia că se afla în faţa unei petreceri rituale bine 
organizate; nivelul de energie colectivă creştea de la o clipă 
la alta. 

O căută cu privirea pe Brida; era multă lume şi nu era 
obişnuit cu mulțimile. Ştia că trebuia să participe la energia 
colectivă şi era dispus să facă asta, dar înainte de toate 
trebuia să se obişnuiască puţin. Ea putea să-l ajute. Se va 
simţi mai în largul său când o va întâlni. 

Era un Mag. Cunoştea viziunea punctului luminos. Trebuia 
doar să-şi schimbe starea de conştiinţă, iar punctul va 
apărea, în mijlocul tuturor acelor persoane. Ani de zile 
căutase acel punct luminos - iar acum se afla la doar câteva 
zeci de metri de el. 


Magul îşi schimbă starea de conştiinţă. Se întoarse şi privi 
spre petrecere, de data aceasta cu percepţia schimbată, şi 
putea să vadă aure de culori cât mai diverse - dar, toate se 
apropiau de culoarea care trebuia să predomine în acea 
noapte. „Wicca e o mare Maestră, face totul foarte repede”, 
se gândi el din nou. În scurt timp, aurele, vibraţiile de 
energie pe care toate persoanele le au în jurul corpului lor 
fizic, aveau să fie identice; apoi putea să înceapă cea de-a 
doua parte a ritualului. 

Îşi mişcă ochii de la stânga la dreapta şi în sfârşit localiză 
punctul de lumină. Se hotări să-i facă o surpriză şi ajunse 
aproape de ea fără să facă nici un zgomot. 

— Brida, spuse el. 

Cealaltă Parte a sa se întoarse. 

— A plecat să se plimbe puţin, îi răspunse o voce 
politicoasă. 

Pentru un moment care păru nesfârşit, îl privi pe bărbatul 
din faţa lui. 

— Tu trebuie să fii Magul despre care vorbeşte Brida aşa 
de mult, spuse Lorens. Stai cu noi. Vine şi ea imediat. 

Dar Brida ajunsese deja. Era în faţa lor, cu privirea 
speriată şi respirând agitat. 

Magul se simţi privit de cineva care se afla de cealaltă 
parte a focului. Cunoştea acea privire, o privire care nu 
putea să vadă punctele luminoase, ţinând cont că numai 
Celelalte Părţi se recunosc între ele. Însă era o privire 
veche şi profundă, care cunoştea Tradiţia Lunii, dar şi inima 
femeilor şi a bărbaţilor. 

Magul se întoarse şi o înfruntă pe Wicca. Ea îi surâse de 
partea cealaltă a focului - într-o fracțiune de secundă 
înţelesese totul. 

Ochii Bridei erau şi ei fixaţi asupra Magului. Străluceau de 
mulţumire. Ajunsese. 

— Vreau să-l cunoşti pe Lorens, spuse ea. 

Petrecerea era tot mai distractivă de la o oră la alta, nu 
mai avea nevoie de explicaţii. 


Magul încă se afla în starea de conştiinţă schimbată. Văzu 
aura Bridei care-şi schimbase repede culoarea, ajungând la 
tonul pe care-l alesese Wicca. Fata era fericită, bucuroasă 
pentru că el ajunsese şi orice lucru pe care l-ar fi spus sau 
făcut putea să-i strice iniţierea din acea noapte. Trebuia să 
se stăpânească cu orice preţ. 

— Îmi pare bine, îi spuse el lui Lorens. 

— Ce zici, îmi oferi un pahar de vin? 

Lorens zâmbi şi îi întinse sticla. 

— Bine ai venit în grup! spuse el. O să-ţi placă petrecerea. 

De cealaltă parte a focului, Wicca respiră uşurată - Brida 
nu observase nimic. Era o bună discipolă - nu i-ar fi plăcut 
s-o îndepărteze de iniţiere în acea noapte pentru simplul 
fapt că nu reuşise să facă cel mai simplu pas dintre toţi: să 
comunice cu bucuria celorlalţi. 

„Elo să ştie ce să facă.” Magul avea ani de muncă şi 
disciplină în spate. Ştia să domine un sentiment, cel puţin 
pentru un timp suficient cât să pună un alt sentiment în 
locul celuilalt. Îl respecta pentru munca şi perseverenţa lui, 
şi îi era oarecum teamă de imensa lui putere. 

Vorbi şi cu alţi invitaţi, dar nu reuşi să uite ce văzuse. Deci 
din cauza asta îi acordase atâta atenţie acelei fete - care, 
până la urmă, era o vrăjitoare la fel ca toate celelalte care 
au trecut prin diverse încarnări învățând Tradiţia Lunii. 

Brida era Cealaltă Parte a sa. 

„Intuiţia mea feminină funcţionează prost.” Îşi imaginase 
tot, mai puţin lucrul cel mai evident. S-a consolat gândindu- 
se că rezultatul curiozităţii sale era pozitiv: era drumul ales 
de Dumnezeu pentru a-şi reîntâlni discipola. 

Magul văzu un cunoscut la distanţă, se scuză şi merse să 
stea de vorbă cu el. Brida era euforică, o încânta prezenţa 
lui alături de ea, dar consideră că e mai bine să-l lase să 
meargă. Întuiţia îi spunea că nu era recomandat ca el şi 
Lorens să stea mult timp împreună - puteau să devină 
prieteni, iar când doi bărbaţi sunt îndrăgostiţi de aceeaşi 


femeie este mai bine să se urască decât să devină prieteni. 
Pentru că, în acest caz, ar ajunge să-i piardă pe amândoi. 

Îi privi pe cei din jurul focului, şi simţi dorinţa să danseze 
şi ea. Îl invită pe Lorens - el ezită o secundă, însă până la 
urmă prinse curaj. Toţi se învârteau şi băteau din palme, 
beau vin şi băteau cu chei şi crengi în sticlele goale. Ori de 
câte ori trecea prin faţa Magului, îi zâmbea şi închina 
paharul spre el. Era într-una din cele mai bune zile ale ei. 

Wicca intră în horă; toţi erau relaxaţi şi bucuroşi. Invitaţii, 
care înainte erau preocupaţi de ce aveau să afle, speriaţi de 
ce puteau să vadă, acum se integrau definitiv în Spiritul 
acelei nopţi. Sosise primăvara şi trebuiau să sărbătorească, 
să-şi umple sufletul de credinţă în zilele cu soare, să uite cât 
mai repede după-amiezile cenuşii şi nopţile de singurătate 
din casă. 

Palmele băteau şi mai tare, iar acum Wicca impunea 
ritmul. Era un ritm sincopat, constant, şi toţi aveau ochii 
fixaţi asupra focului. Nimeni nu mai simţea frigul - părea că 
vara deja ajunsese acolo. Persoanele din jurul focului 
începură să-şi scoată puloverele. 

— Să cântăm! spuse Wicca. 

Repetă de câteva ori o melodie simplă, cu numai două 
strofe; în scurt timp toţi cântau împreună cu ea. Puţini ştiau 
că era mantra unei vrăjitoare, în care important era sunetul 
cuvintelor, şi nu semnificaţia lor. Era un cântec de unire cu 
Dumnezeu, iar cei care aveau viziunea magică - ca Magul şi 
ceilalţi Maeştri prezenţi - puteau să vadă firele luminoase 
care se uneau de la diverse persoane. 

Lorens obosi de atâta dansat, şi merse să-i ajute pe 
„Muzicieni” cu sticlele. Alţii au plecat de lângă foc - unii 
pentru că erau obosiţi, alţii pentru că Wicca le ceruse s-o 
ajute la ritm. Fără ca nimeni - în afară de Iniţiaţi - să-şi dea 
seama ce se întâmpla, petrecerea începea să pătrundă pe 
teritoriul sfânt. În scurt timp, rămaseră în jurul focului 
numai femeile Tradiţiei Lunii şi vrăjitoarele care urmau să 
fie iniţiate. 


Nici chiar discipolii Wiccăi nu mai dansau; exista un alt 
ritual, la o altă dată, pentru Iniţierea bărbaţilor. În acel 
moment, ceea ce se rotea în planul astral direct deasupra 
focului era energia feminină, energia transformării. Aşa era 
din vremuri îndepărtate. 

Brida începu să simtă foarte multă căldură. Nu putea să 
fie de la vin, pentru că nu băuse mult. Cu siguranţă era de 
la flăcările focului. Avu un chef imens de a-şi scoate bluza, 
dar îi era ruşine - o ruşine pe care o pierdea pe măsură ce 
cânta acea melodie simplă, bătea din palme şi se învârtea în 
jurul focului. Ochii îi erau acum fixaţi asupra flăcării, iar 
lumea părea din ce în ce mai puţin importantă - o senzaţie 
foarte asemănătoare cu cea pe care o simţise când i s-au 
dezvăluit cărţile de tarot pentru prima dată. 

„Intru în transă”, se gândi ea. „Şi ce? Îmi place petrecerea 
asta!” „Ce muzică ciudată”, îşi spuse Lorens, în timp ce 
ţinea ritmul. Auzul lui, antrenat să-şi asculte propriul corp, 
înţelegea că ritmul palmelor şi sunetul cuvintelor vibrau 
exact în centrul pieptului, ca atunci când auzea tobe mai 
grave într-un concert de muzică clasică. Curios era că 
ritmul părea să stabilească şi bătăile inimii. Pe măsură ce 
Wicca accelera, creştea şi pulsul. Probabil că asta se 
întâmpla cu toată lumea. 

„Creierul meu primeşte mai mult sânge”, îşi explică el 
ştiinţific. Însă se afla la un ritual al vrăjitoarelor, şi nu era 
momentul să se gândească la asta; putea să stea de vorbă 
cu Brida mai târziu. 

— Sunt la o petrecere, şi vreau doar să mă distrez! spuse 
el cu voce tare. 

Cineva de lângă el fu de acord, iar palmele Wiccăi 
crescură ritmul încă puţin. 

„Sunt liberă. Sunt mândră de corpul meu, pentru că ele 
manifestarea lui Dumnezeu în lumea vizibilă.” Căldura de la 
foc era insuportabilă. Lumea părea distantă, iar ea nu voia 
să se mai gândească la lucruri superficiale. Era vie, sângele 
îi curgea în vine, era dăruită pe deplin căutării sale. Să 


danseze în jurul acelui foc nu era ceva nou pentru ea, 
pentru că acele palme, acea muzică, acel ritm, trezeau 
amintiri adormite, din vremuri în care era Maestra 
înţelepciunii Timpului. Nu era singură pentru că acea 
petrecere era o reîntâlnire, o reîntâlnire cu ea însăşi şi cu 
Tradiţia pe care o purtase multe vieţi. Simţi un respect 
profund faţă de sine. 

Se afla din nou într-un corp, şi era un corp frumos, care a 
luptat timp de milioane de ani pentru a supravieţui într-o 
lume ostilă. A locuit în mare, s-a târât pe pământ, s-a urcat 
în copaci, a mers în patru labe, iar acum păşea, cu mândrie, 
cu două picioare pe pământ. Acel corp merita respect 
pentru lupta sa de atâta timp. Nu existau corpuri frumoase 
sau corpuri urâte, pentru că toţi făcuseră acelaşi parcurs, 
toţi erau partea vizibilă a sufletului care sălăşluia în ei. 

Era mândră, o mândrie profundă faţă de corpul său. 

Îşi scoase bluza. 

Nu purta sutien, dar asta nu conta. Era mândră de corpul 
ei, şi nimeni nu putea s-o învinuiască din cauza asta; chiar 
dacă ar avea şaptezeci de ani, tot ar fi mândră de corpul ei, 
având în vedere că prin el putea sufletul să-şi realizeze 
lucrările. 

Celelalte femei din jurul focului făceau acelaşi lucru; nici 
asta nu conta. 

Îşi scoase cureaua şi rămase complet goală. În acel 
moment avu una din cele mai depline senzaţii de libertate 
din toată viaţa ei. Nu făcea nimic dintr-un motiv anume, ci 
pentru că nuditatea era singurul mod de a arăta cât de 
liber îi era sufletul în acel moment. Nu conta că erau şi alte 
persoane prezente, îmbrăcate, care priveau - tot ceea ce-şi 
dorea era ca ei să simtă pentru corpurile lor ceea ce simţea 
ea acum pentru al său. Putea să danseze liberă, şi nimic nu- 
i mai împiedica mişcările. Fiecare atom din corpul ei 
atingea aerul, iar aerul era generos şi aducea de foarte 
departe secrete şi parfumuri ca să o atingă din cap şi până- 
n picioare. 


Cei care băteau în sticle observară că femeile din jurul 
focului erau goale. Băteau din palme, se ţineau de mână şi 
cântau când pe un ton suav, când pe unul frenetic. Nimeni 
nu ştia cine dicta acel ritm - dacă erau sticlele, palmele sau 
muzica. Toţi păreau conştienţi de ceea ce se întâmpla, dar, 
dacă cineva ar fi vrut să iasă din ritm în acel moment, n-ar fi 
reuşit. Una din cele mai mari responsabilităţi ale Maestrei, 
în acel moment al ritualului, era ca nimeni să nu-şi dea 
seama că era în transă. Trebuiau să aibă impresia că se 
controlează, deşi nu se controlau. Wicca nu încălca singura 
Lege pe care Tradiţia o pedepsea cu multă asprime şi care 
spunea: să nu intervii în voinţa celorlalţi. 

Toţi cei care erau acolo ştiau că participau la un Sabat de 
vrăjitoare - iar pentru vrăjitoare viaţa înseamnă 
comuniunea cu Universul. 

Mai târziu, când această noapte va fi doar o amintire, 
nimeni nu va vorbi despre ceea ce a văzut. Nu exista nici o 
interdicţie, dar cei care se aflau acolo simțeau prezenţa 
unei forţe puternice, o forţă misterioasă şi sacră, intensă şi 
implacabilă, pe care nici o fiinţă umană nu ar îndrăzni s-o 
sfideze. 

— Învârtiţi-vă! spuse singura femeie îmbrăcată cu o rochie 
neagră care-i ajungea până la picioare. Toate celelalte, 
goale, dansau, băteau din palme, iar acum se învârteau. 

Un bărbat făcu lângă Wicca o grămadă din rochii. Trei 
dintre ele urmau să fie folosite pentru prima dată, iar două 
semănau foarte mult una cu cealaltă, ca stil. Erau persoane 
care aveau acelaşi Dar - Darul se materializa în modul de a- 
şi închipui rochia. 

Nu mai era nevoie să bată din palme - oamenii se purtau 
în continuare ca şi cum ea încă comanda ritmul. 

Îngenunche, îşi puse cele două degete mari pe frunte şi 
Puterea începu să lucreze. 

Puterea Tradiţiei Lunii, înţelepciunea Timpului, era acolo. 
Era o putere foarte periculoasă, pe care vrăjitoarele 


reuşesc s-o invoce numai după ce devin Maestre. Wicca ştia 
cum s-o înfrunte, dar ceru ajutorul Maestrului său. 

În acea putere sălăşluia înţelepciunea timpului. Acolo era 
Şarpele, înţelept şi stăpân. Numai Fecioara, ţinând Şarpele 
sub călcâi, putea să-l învingă. Astfel, Wicca se rugă şi 
Fecioarei Maria, cerându-i puritatea sufletului, fermitatea 
mâinii şi protecţia mantiei sale, ca să poată cobori acea 
Putere până la femeile din faţa ei, fără ca Puterea să seducă 
sau să domine pe vreuna din ele. 

Cu faţa îndreptată spre cer, vocea fermă şi sigură, recită 
cuvintele Apostolului Pavel: 

De va strica cineva templul lui Dumnezeu îl va strica 
Dumnezeu pe el, Pentru că sfânt este templul lui 
Dumnezeu, care sunteţi voi. 

Nimeni să nu se amăgească. 

Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul 
acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept. 

Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui 
Dumnezeu, pentru că scris este: „El prinde pe cei înţelepţi 
în viclenia lor.” 

Aşa că nimeni să nu se laude cu oameni, căci toate sunt ale 
voastre. 

Wicca diminuă ritmul palmelor. Sticlele sunau mai încet, 
iar femeile începeau să se rotească cu o viteză din ce în ce 
mai mică. Wicca ţinea Puterea sub control, şi întreaga 
orchestră trebuia să funcţioneze bine, de la trompeta cea 
mai stridentă şi până la vioara cea mai suavă. Pentru asta, 
avea nevoie de ajutorul Puterii - fără ca, totuşi, să i se 
dăruiască. 

Bătu din palme şi scoase sunetele necesare. Încet, încet, 
persoanele se opriră din cântat şi din dansat. Vrăjitoarele 
se apropiară de Wicca şi îşi luară rochiile - numai trei femei 
mai rămaseră goale. În acel moment, trecuse o oră şi 
douăzeci şi opt de minute de sunet continuu, iar starea de 
conştientă a tuturor celor prezenţi era schimbată - fără ca 


vreunul dintre ei, cu excepţia celor trei femei goale, să fi 
uitat unde se afla şi ce făcea. 

Cele trei femei goale, totuşi, erau în transă totală. Wicca îşi 
întinse pumnalul ritual în faţă şi îndreptă asupra lor toată 
energia concentrată. 

Darurile lor urmau să se arate în câteva clipe. Acesta era 
modul lor de a servi lumea, după ce traversaseră cărări 
lungi şi întortocheate pentru a ajunge acolo. Lumea le 
testase în toate felurile posibile; erau demne de ceea ce 
cuceriseră. În viaţa de zi cu zi aveau să aibă în continuare 
slăbiciuni, resentimente, mici bunătăţi şi mici răutăţi. Aveau 
să continue cu agonia şi extazul, ca toţi cei care participă la 
o lume care încă se află în transformare. Însă, la timpul 
potrivit, aveau să înveţe că fiecare fiinţă umană are, 
înăuntrul său, ceva mult mai important decât ea însăşi: 
Darul său. Fiindcă în mâinile fiecărui om Dumnezeu a pus 
un Dar - mijlocul pe care Ell folosea pentru a se manifesta 
în lume şi pentru a ajuta omenirea. Dumnezeu alesese ca 
omul să fie braţul Său pe Pământ. 

Unii îşi înțelegeau Darul prin Tradiţia Soarelui, alţii prin 
Tradiţia Lunii. Însă toţi ajungeau să înveţe - chiar dacă 
aveau nevoie de mai multe reîncarnări. 

Wicca rămase în faţa marii stânci puse acolo de preoţii 
celți. Vrăjitoarele, cu rochiile lor negre, formară un 
semicerc în jurul său. 

Privi cele trei femei goale. Aveau ochii strălucitori. 

— Veniţi până aici. 

Femeile se apropiară până la mijlocul semicercului. Wicca 
le ceru să se culce cu faţa la pământ, cu braţele deschise în 
formă de cruce. 

Magul o văzu pe Brida cum se culca pe jos. Încercă să se 
concentreze numai asupra aurei sale, dar era bărbat - iar 
un bărbat priveşte corpul unei femei. 

Nu voia să-şi aducă aminte. Nu voia să ştie dacă suferă sau 
nu. Era conştient numai de un lucru - că misiunea Celeilalte 
Părţi lângă el se încheiase. 


„Păcat că am stat aşa de puţin cu ea.” Însă nu putea să 
gândească aşa. Într-un anume punct din Timp au împărtăşit 
acelaşi corp, au simţit aceleaşi dureri şi au fost fericiţi 
datorită aceloraşi bucurii. Au fost împreună în aceeaşi 
persoană, cine ştie, poate au mers printr-o pădure 
asemănătoare cu aceasta, privind o noapte în care aceleaşi 
stele străluceau pe cer. Zâmbi gândindu-se la Maestrul său, 
care îl făcuse să petreacă atâta timp în pădure, numai ca 
să-şi poată înţelege întâlnirea cu Cealaltă Parte. 

Aşa e Tradiţia Soarelui - te învaţă ceea ce trebuie să 
înveţi, nu ceea ce îţi doreşti. Inima lui de bărbat avea să 
plângă mult timp - însă inima lui de Mag era plină de 
bucurie şi îi mulțumea pădurii. 

Wicca privi cele trei femei culcate pe pământ, şi îi mulţumi 
lui Dumnezeu că a putut să continue aceeaşi muncă în 
atâtea vieţi; Tradiţia Lunii era inepuizabilă. Poiana din 
pădure a fost consacrată de druizi într-un timp deja uitat, 
iar din ritualurile lor rămăsese foarte puţin - ca, de 
exemplu, stânca ce se afla acum în spatele ei. Era o stâncă 
imensă, imposibil de transportat - însă Strămoşii ştiau cum 
s-o mişte prin magie. Au construit piramide, hărţi ale 
cerului, oraşe în munţii din America de Sud, folosind numai 
forţele pe care Tradiţia Lunii le cunoştea. O asemenea 
cunoaştere nu-i mai era necesară omului, şi fusese stinsă în 
Timp pentru a nu deveni distrugătoare. Şi totuşi, Wiccăi i-ar 
fi plăcut să ştie, numai din curiozitate, cum făceau asta. 

Câteva spirite ale vechilor celți erau prezente, iar ea le 
salută. Erau maeştri care nu se mai reîncarnau şi care 
făceau parte din guvernul secret al Terrei; fără ele, fără 
forţa înţelepciunii lor, planeta nu ar mai fi fost locuibilă de 
mult. Maegştrii celți pluteau în aer, deasupra copacilor din 
stânga poienii, cu corpul astral învăluit într-o lumină albă 
intensă. De-a lungul secolelor, veneau acolo la toate 
echinocţiile, pentru a şti dacă Tradiţia era încă ţinută. Da, 
spunea Wicca cu o anumită mândrie, echinocţiile continuau 
să fie sărbătorite chiar şi după ce întreaga cultură celtă 


dispăruse din istoria oficială a lumii. Fiindcă nimeni nu 
reuşeşte să stingă Tradiţia Lunii - cu excepţia Mâinii lui 
Dumnezeu. 

Pentru un timp rămase atentă la preoţi. Ce ar crede ei 
despre bărbaţii de azi? Oare le era dor de timpul în care 
frecventau acel loc, când contactul cu Dumnezeu părea mai 
simplu şi mai direct? Wicca credea că nu, iar instinctul său 
o confirma. Sentimentele umane erau cele care construiau 
grădina lui Dumnezeu, iar pentru asta era nevoie să 
trăiască mult, în multe epoci, cu multe obiceiuri diferite. La 
fel ca restul Universului, omul îşi urma drumul, iar fiecare 
zi era mai bună decât ziua anterioară; chiar dacă uita 
lecţiile din ajun, chiar dacă nu profita de ceea ce a învăţat, 
chiar dacă se revolta, spunând că viaţa e nedreaptă. 

Fiindcă Regatul Cerului este asemănător cu o sămânță pe 
care un om o aruncă pe câmp; el doarme şi se trezeşte, ziua 
şi noaptea, iar sămânţa creşte fără ca el să ştie cum. Aceste 
lecţii rămâneau înregistrate în Sufletul Lumii şi de ele 
beneficia întreaga omenire. Important era să existe în 
continuare oameni ca cei care se aflau acolo în acea noapte, 
oameni care nu se temeau de Noaptea Întunecată a 
Sufletului, aşa cum spunea bătrânul şi înțeleptul Ioan al 
Crucii. Fiecare pas, fiecare act de credinţă, salva din nou 
întreaga rasă umană. Atâta timp cât existau oameni care 
ştiau că toată înţelepciunea omenească era nebunie în faţa 
lui Dumnezeu, lumea îşi va continua drumul de lumină. 

Era mândră de discipolele şi discipolii săi, în stare să 
sacrifice confortul unei lumi deja explicate pentru 
provocarea de a descoperi o lume nouă. 

Le privi din nou pe cele trei femei goale, culcate pe jos cu 
braţele deschise, şi căută din nou să le îmbrace în culoarea 
aurei pe care o emanau. Ele mergeau prin Timp şi se 
întâlneau cu multe Părţi pierdute. Acele trei femei aveau să 
se cufunde, începând din acea noapte, în misiunea care le 
aştepta de când se născuseră. Una dintre ele avea peste 
şaizeci de ani; vârsta nu avea nici cea mai mică importanţă. 


Important era că în sfârşit se aflau în faţa destinului care le 
aştepta cu răbdare, iar începând din acea noapte aveau să- 
şi folosească Darurile pentru a evita ca plante importante 
din grădina lui Dumnezeu să fie distruse. Fiecare din acele 
femei ajunsese până acolo din motive diferite - o 
dezamăgire în dragoste, plictiseala rutinei, căutarea 
Puterii. Înfruntaseră teama, lenea şi multele decepţii ale 
celor care urmează drumul magiei. Însă reuşiseră, fiindcă 
Mâna lui Dumnezeu îi călăuzeşte pe cei care urmează 
drumul cu credinţă. 

„Iradiţia Lunii este fascinantă, cu Maeştrii şi cu ritualurile 
sale. Însă există o altă Tradiţie”, se gândi Magul, cu ochii 
fixaţi asupra Bridei şi cu o anumită invidie faţă de Wicca - 
ea avea să rămână aproape de Brida mult timp. Mult mai 
grea, pentru că era mai simplă, iar lucrurile simple par 
mereu mult prea complicate. Maegştrii săi se aflau în lume, şi 
nu întotdeauna erau conştienţi de măreţia a ceea ce-i 
învățau pe alţii - pentru că îi învățau dintr-un impuls care în 
general părea absurd. Erau tâmplari, poeţi, matematicieni, 
oameni cu diferite profesii şi obiceiuri, care locuiau în toate 
locurile de pe planetă. Oameni care la un moment dat au 
simţit nevoia de a vorbi cu cineva, de a lămuri un sentiment 
pe care nu-l înțelegeau bine, însă pe care era imposibil să-l 
păstreze pentru ei înşişi - în felul ăsta Tradiţia Soarelui se 
asigura că înţelepciunea sa nu se pierde. Impulsul Creaţiei. 

Pe oriunde păşea omul, exista o reminiscență a Tradiţiei 
Soarelui. Câteodată o sculptură, uneori o masă, iar altă 
dată fragmente dintr-o poezie transmisă din generaţie în 
generaţie de un anumit popor. Cei prin care vorbea Tradiţia 
Soarelui erau la fel ca restul oamenilor, dar într-o dimineaţă 
- sau într-o seară - priviseră lumea şi înţeleseseră prezenţa 
a ceva mai mare. S-au cufundat fără să vrea într-o mare 
necunoscută, şi de cele mai multe ori refuzau să se întoarcă 
la ea. Orice om viu deţinea, cel puţin o dată în fiecare 
încarnare, secretul Universului. 


Se cufundau fără să vrea în Noaptea întunecată. Păcat că 
aproape niciodată nu aveau încredere şi refuzau să se 
întoarcă acolo. lar Inima Sfântă, care-i oferea lumii iubirea, 
pacea şi dăruirea sa completă, rămânea din nou înconjurată 
de spini. 

Wicca se simţea recunoscătoare că era o Maestră a 
Tradiţiei Lunii. Toţi cei care ajungeau până la ea voiau să 
înveţe - în timp ce, în Tradiţia Soarelui, majoritatea voia să 
fugă de ceea ce îi învăţa viaţa. 

„Asta nu mai are importanţă”, se gândi Wicca. Fiindcă 
vremea miracolelor se întorsese încă o dată, şi nimeni nu 
putea să rămână străin de schimbările pe care lumea 
începea să le experimenteze de acum înainte. În câţiva ani, 
forţa Tradiţiei Soarelui avea să se manifeste cu toată lumina 
sa. Toţi cei care nu-şi vor urma drumul o să fie nemulţumiţi 
de ei înşişi, vor fi obligaţi să aleagă. 

Fie o să accepte o existenţă înconjurată de dezamăgire şi 
durere, fie o să înţeleagă că toţi oamenii s-au născut ca să 
fie fericiţi. După alegerea făcută, nu mai aveau cum să se 
răzgândească; iar marea luptă, Jihadul, avea să se 
sfârşească. 

Cu o mişcare perfectă a mâinii, Wicca trasă un cerc în aer, 
folosind pumnalul. În interiorul cercului invizibil, desenă o 
stea cu cinci colţuri, pe care vrăjitorii o numeau 
pentagramă. Pentagrama era simbolul elementelor care 
acționau în om - iar prin ea, femeile culcate pe pământ 
aveau acum să intre în contact cu lumea luminii. 

— Închideţi ochii, spuse Wicca. Cele trei femei o ascultară. 

Wicca făcu semnele rituale cu pumnalul, pe capul uneia 
dintre femei. 

— Acum deschideţi ochii sufletelor voastre. 

Brida deschise ochii. Se afla într-un deşert, iar locul i se 
părea foarte cunoscut. 

Îşi aminti că mai fusese acolo înainte. Cu Magul. 

Îl căută cu privirea, însă nu reuşea să-l găsească. Nu-i era 
frică; se simţea liniştită şi fericită. Ştia cine era, în ce oraş 


locuia, ştia că în alt loc al timpului era o petrecere. Însă 
nimic din toate acestea nu avea importanţă, fiindcă vedea 
ceva cu mult mai frumos: nisipurile, munţii din capăt şi o 
stâncă enormă în faţa ei. 

— Bine ai venit! îi spuse o voce. 

Alături de ea se afla un domn îmbrăcat cu haine 
asemănătoare cu cele pe care le îmbrăcau bunicii ei. 

— Sunt Maestrul Wiccăi. Când vei deveni Maestră, 
discipolele tale se vor întâlni cu Wicca aici. Şi aşa mai 
departe, până când Sufletul Lumii va reuşi să se manifeste. 

— Sunt la un ritual de vrăjitoare, spuse Brida. La un 
Sabat. 

Maestrul începu să râdă. 

— Tu ţi-ai înfruntat Drumul. Puţini sunt cei care au curaj 
să facă asta. Preferă să urmeze un drum care nu e al lor. 
Toţi deţin un Dar, şi nu vor să-l observe. Iu l-ai acceptat - 
întâlnirea ta cu Darul este întâlnirea ta cu Lumea. 

— De ce am nevoie de asta? 

— Pentru a construi grădina lui Dumnezeu. 

— Am o viaţă înainte, spuse Brida. Vreau s-o trăiesc aşa 
cum o trăiesc toţi. Vreau să pot greşi. Vreau să pot fi 
egoistă. Să am căderi. Mă înţelegi? 

Maestrul zâmbi. Din mâna sa dreaptă apăru o mantie 
albastră. 

— Nu există o altă modalitate de a fi aproape de oameni 
fără să fii unul dintre ei. 

Decorul din jurul său se schimbă. Nu mai era în deşert, ci 
într-un fel de lichid, unde înotau mai multe lucruri stranii. 

— Aşa e viaţa, spuse Maestrul. Există greşeli. Celulele se 
reproduceau exact la fel de milioane de ani, până când una 
din ele greşea. Şi din cauza asta, ceva se schimba în acea 
repetiţie nesfârşită. 

Brida privea uimită marea. Nu întreba cum era capabilă să 
respire acolo înăuntru. Nu auzea decât vocea Maestrului, 
nu-şi amintea decât că mai făcuse o călătorie foarte 
asemănătoare, care începuse într-un lan de grâu. 


— Greşeala a fost cea care a pus lumea în mişcare, spuse 
Maestrul. Niciodată să nu-ţi fie frică să greşeşti. 

— Dar Adam şi Eva au fost izgoniți din Paradis. 

— Şi se vor întoarce într-o zi. Cunoscând miracolul 
cerurilor şi al lumilor. Dumnezeu ştia ce făcea când le-a 
atras atenţia celor doi asupra copacului Binelui şi al Răului. 
Dacă n-ar fi vrut ca ei să mănânce, nu ar fi spus nimic. 

— Atunci de ce le-a spus? 

— Pentru a pune Universul în mişcare. 

Decorul se schimbă - se găseau din nou în deşertul unde 
era o stâncă. Era dimineaţă, iar o lumină rozalie începea să 
inunde orizontul. Maestrul se apropie de ea cu mantia. 

— Te consacru în acest moment. Darul tău este 
instrumentul lui Dumnezeu. Să reuşeşti să fii un bun 
instrument. 

Wicca ridică cu ambele mâini rochia ce aparţinea celei mai 
tinere dintre cele trei femei. Făcu o ofertă simbolică 
preoţilor celți care asistau la tot, plutind cu corpurile lor 
astrale pe deasupra copacilor. Apoi se întoarse spre fată. 

— Ridică-te, îi spuse ea. 

Brida se ridică. Pe corpul ei gol dansau umbrele focului. 
Într-o zi, un alt corp îi fusese distrus chiar de aceste flăcări. 
Însă acel timp trecuse. 

— Ridică braţele. 

Fata ridică braţele. Wicca o îmbrăcă. 

— Eram goală, îi spuse ea Maestrului, după ce acesta 
termină de aranjat mantia albastră. Şi nu-mi era ruşine. 

— Dacă nu ar fi existat ruşinea, Dumnezeu nu ar fi 
descoperit că Adam şi Eva au mâncat mărul. 

Maestrul privea răsăritul soarelui. Brida ştia asta. 

— Niciodată să nu-ţi fie ruşine, continuă el. Acceptă ceea 
ce-ţi oferă viaţa, şi caută să bei din paharele care se află în 
faţa ta. Trebuie să bei din toate vinurile - din unele, doar o 
înghiţitură; din altele, toată sticla. 

— Cum pot să aflu? 


— După gust. Cunoşti vinul bun numai după ce ai încercat 
vinul amar. 

Wicca o roti pe Brida şi o aşeză cu faţa la foc, în timp ce 
trecea la următoarea Iniţiată. Focul capta energia Darului 
său, ca să se poată manifesta definitiv în ea. În acel 
moment, Brida asista la răsăritul unui soare. Un soare care 
urma să-i ilumineze tot restul vieţii. 

— Acum trebuie să pleci, îi spuse Maestrul, după ce răsări 
soarele. 

— Nu-mi este teamă de Darul meu, răspunse Brida. Ştiu 
unde merg, ştiu ce am de făcut. Ştiu că cineva m-a ajutat. 
Am mai fost aici înainte. Erau oameni care dansau şi un 
templu secret al Tradiţiei Lunii. 

Maestrul nu spuse nimic. Se întoarse spre ea şi îi făcu un 
semn cu mâna dreaptă. 

— Ai fost acceptată. Fie ca drumul tău să fie de Pace, în 
momentele de Pace. Şi de Luptă, în momentele de Luptă. 
Niciodată să nu le confunzi. 

Figura Maestrului începu să se evapore, împreună cu 
deşertul şi cu stânca. Rămase numai soarele, însă soarele se 
amesteca acum cu cerul. Puțin câte puţin cerul deveni 
întunecat, iar soarele semăna mult cu flăcările unui foc. 

Se întoarse. Îşi amintea totul: zgomotele, palmele, dansul, 
transa. Îşi amintea că şi-a scos hainele în faţa tuturor acelor 
persoane, iar acum se simţea jenată, însă îşi aducea aminte 
şi de întâlnirea cu Maestrul, încercă să-şi domine ruşinea, 
teama şi neliniştea - aveau s-o însoţească întotdeauna şi 
trebuia să se obişnuiască. 

Wicca ceru ca cele trei Iniţiate să rămână în mijlocul 
semicercului format de femei. Vrăjitoarele îşi dădură 
mâinile şi închiseră roata. 

Cântară melodii pe care nimeni nu a mai îndrăznit să le 
acompanieze; sunetul curgea de pe buzele aproape închise, 
creând o vibraţie ciudată, care devenea din ce în ce mai 
ascuţită, ca ţipătul unei păsări nebune. În viitor şi ea va şti 
cum să pronunţe aceste sunete. Va învăţa mult mai multe 


lucruri, până va deveni şi ea Maestră. Atunci, alte femei şi 
alţi bărbaţi vor fi iniţiaţi de ea în Tradiţia Lunii. 

Toate acestea vor veni la vremea lor. Avea tot timpul din 
lume, acum, că-şi reîntâlnise destinul şi găsise pe cineva 
care s-o ajute. Eternitatea era a ei. 

Oamenii aveau culori ciudate în jurul lor, iar Brida rămase 
puţin năucită. Îi plăcea lumea aşa cum era înainte. 

Vrăjitoarele terminară de cântat. 

— Iniţierea Lunii e făcută şi încheiată, spuse Wicca. Acum 
lumea e ogorul, iar voi veţi avea grijă ca recolta să fie 
bogată. 

— Am 0 senzaţie stranie, spuse una dintre Iniţiate. Nu 
reuşesc să văd bine. 

— Acum vedeţi câmpul de energie din jurul oamenilor, 
aura, aşa cum o numim noi. Este primul pas pe drumul 
Marilor Mistere. Această senzaţie va trece peste puţin timp, 
iar mai târziu vă voi învăţa cum s-o treziţi din nou. 

Cu un gest rapid şi agil, aruncă pumnalul ritual pe jos. Se 
înfipse în pământ, balansându-se de la forţa impactului. 

— Ceremonia s-a încheiat, spuse ea. 

Brida merse până la Lorens. Ochii lui străluceau, iar ea 
ştia că era mândru de ea şi că o iubea. Puteau să crească 
împreună, să creeze împreună un nou mod de viaţă, să 
descopere întreg Universul care se afla înaintea lor, 
aşteptându-i pe cei cu un dram de curaj. 

Însă mai era un alt bărbat. În timp ce stătea de vorbă cu 
Maestrul, ea alesese. Pentru că acel bărbat ştia cum s-o ţină 
de mână în momentele grele şi s-o conducă cu pricepere şi 
cu dragoste prin Noaptea Întunecată a Credinței. Va învăţa 
să-l iubească, iar dragostea îi va fi la fel de mare ca 
respectul pe care i-l purta. Amândoi mergeau pe acelaşi 
drum al cunoaşterii, datorită lui ajunsese până acolo. Cu el, 
va ajunge să înveţe, cândva, Tradiţia Soarelui. 

Acum ştia că era o vrăjitoare. Secole întregi învățase arta 
vrăjitoriei, şi era înapoi la locul său. Începând cu această 


noapte, înţelepciunea era lucrul cel mai important din viaţa 
ei. 

— Putem să mergem, îi spuse ea lui Lorens imediat ce se 
apropie. 

O privea cu admiraţie pe femeia îmbrăcată în negru; 
Brida, totuşi, ştia că Magul o vedea îmbrăcată în albastru. 

Întinse sacoşa cu celelalte haine. 

— Mergi şi vezi poate găseşti pe cineva să ne ducă. 
Trebuie să-i vorbesc cuiva. 

Lorens luă sacoşa. Însă făcu numai câţiva paşi spre drumul 
care traversa pădurea. Ritualul se terminase şi se aflau din 
nou în lumea oamenilor, cu iubirile lor, geloziile şi 
războaiele lor de cucerire. 

Teama se întorsese şi ea. Brida se purta ciudat. 

— Nu ştiu dacă există Dumnezeu, spuse el copacilor din 
jurul său. Şi nu pot să mă gândesc la asta acum, pentru că 
înfrunt şi misterul. 

Simţi că vorbea într-un fel diferit, cu o siguranţă ciudată, 
pe care niciodată nu se gândea că o are. Însă, în acel 
moment, era convins că arborii îl ascultau. 

— Poate că oamenii de aici nu mă înţeleg, poate că-mi 
dispreţuiesc eforturile, însă ştiu că am la fel de mult curaj 
ca şi ei, fiindcă îl caut pe Dumnezeu fără să cred în el. Dacă 
el există, este Dumnezeul celor curajoşi. 

Lorens observă că mâinile îi tremurau puţin. Noaptea 
trecuse fără să poată înţelege ceva. Ştia că s-a cufundat 
într-o transă - şi asta era tot. Însă tremurul mâinilor nu era 
din cauza acestei cufundări în Noaptea Întunecată, aşa cum 
obişnuia s-o numească Brida. 

Privi spre cerul încă acoperit de nori joşi. Dumnezeu era 
Dumnezeul celor curajoşi. Şi va şti să-l înţeleagă, căci 
curajoşi sunt aceia care iau decizii cu teamă, care sunt 
chinuiţi de demon la fiecare pas al drumului şi sunt 
neliniştiţi de tot ceea ce fac, întrebându-se dacă fac bine 
sau nu. 


Şi, chiar şi aşa, acţionează. Acţionează pentru că şi ei cred 
în miracole, ca vrăjitoarele care dansau, în acea noapte, în 
jurul focului. 

Poate că Dumnezeu încerca să se întoarcă la el prin acea 
femeie care acum se îndepărta, ducându-se spre un alt 
bărbat. Dacă ea ar pleca, El s-ar îndepărta, probabil pentru 
totdeauna. Brida era şansa lui - pentru că ştia că cea mai 
potrivită modalitate de a te cufunda în Dumnezeu era prin 
dragoste. Nu voia să piardă şansa de a-l avea din nou. 

Respiră adânc, simțind aerul rece şi pur al pădurii, şi îşi 
făcu o promisiune sfântă. 

Dumnezeu era Dumnezeul celor curajoşi. 

Brida merse spre Mag. Se întâlniră aproape de foc. 
Cuvintele erau grele. 

Fu ea cea care rupse liniştea. 

— Avem acelaşi drum. 

EI făcu semn din cap că da. 

— Atunci să-l urmăm împreună. 

— Dar tu nu mă iubeşti, spuse Magul. 

— Eu te iubesc. Încă nu cunosc dragostea faţă de tine - 
dar te iubesc. Tu eşti Cealaltă Parte a mea. 

Privirea Magului rămăsese, totuşi, distantă. Îşi aducea 
aminte de Tradiţia Soarelui, iar una din cele mai importante 
lecţii din Tradiţia Soarelui era Dragostea. Dragostea era 
singura punte dintre invizibil şi vizibil pe care o cunoşteau 
toţi. Era singurul limbaj eficient pentru a traduce lecţiile pe 
care Universul le dădea în fiecare zi oamenilor. 

— Nu plec, spuse ea. Rămân cu tine. 

— Prietenul tău te aşteaptă, răspunse Magul. Eu voi 
binecuvânta dragostea voastră. 

Brida îl privi fără să înţeleagă. 

— Nimeni nu poate fi stăpânul unui apus de soare ca acela 
pe care l-am văzut împreună într-o după-amiază, continuă 
el. Aşa cum nimeni nu poate fi stăpânul unei după-amiezi în 
care ploaia bate în geam, nici al seninătăţii pe care un copil 
adormit o împrăştie în jurul său, nici al momentului magic 


când valurile se sparg de stânci. Nimeni nu poate să deţină 
ceea ce e mai frumos pe Pământ - însă putem să cunoaştem 
şi să iubim. Prin aceste două momente, Dumnezeu li se 
arată oamenilor. Nu suntem stăpânii soarelui, nici ai după- 
amiezii, nici ai valurilor, şi nici măcar ai viziunii lui 
Dumnezeu pentru că nu putem să ne posedăm pe noi 
înşine. 

Magul îi întinse mâna Bridei şi îi oferi o floare. 

— Când ne-am cunoscut - şi se pare că eu mereu te-am 
cunoscut, pentru că nu reuşesc să-mi aduc aminte cum era 
lumea înainte - ţi-am arătat Noaptea Întunecată. Voiam să 
văd cum îţi înfruntai propriile limite. Ştiam deja că în faţa 
mea se afla Cealaltă Parte, şi că această Parte urma să mă 
înveţe tot ceea ce mai aveam de învăţat - pentru asta a 
făcut Dumnezeu bărbatul şi femeia. 

Brida atinse floarea. Era prima floare pe care o vedea 
după mai multe luni. Venise primăvara. 

— Oamenii oferă flori pentru că în ele stă adevăratul sens 
al Dragostei. Cine va încerca să posede o floare îi va vedea 
frumuseţea cum se veştejeşte, însă cine se va uita la o floare 
pe câmp va rămâne cu ea pentru totdeauna. Pentru că ea 
devine una cu după-amiaza, cu apusul, cu mirosul 
pământului umed şi cu norii de pe cer. 

Brida privea floarea. Magul i-o luă şi o înapoie pădurii. 

Ochii Bridei se umplură de lacrimi. Era mândră de 
Cealaltă Parte a sa. 

— Asta m-a învăţat pădurea. Că tu niciodată nu vei fi a 
mea, şi din cauza asta te voi avea pentru totdeauna. Iu ai 
fost speranţa zilelor mele de singurătate, neliniştea 
momentelor mele de îndoială, siguranţa clipelor mele de 
credinţă. Ştiind că Cealaltă Parte avea să vină într-o zi, m- 
am dedicat învăţării Tradiţiei Soarelui. Numai pentru că am 
fost sigur de existenţa ei am continuat să exist. Şi atunci ai 
venit tu şi am înţeles tot. Tu ai venit ca să mă eliberezi din 
sclavia pe care eu însumi am creat-o, pentru a-mi spune că 
eram liber - pot să mă întorc la lume şi la lucrurile din 


lume. Am înţeles tot ce trebuia să ştiu, şi te iubesc mai 
presus decât pe toate femeile pe care le-am cunoscut în 
viaţa mea, mai mult decât am iubit femeia care m-a trimis, 
fără să vrea, în pădure. Îmi voi aminti mereu că dragostea 
înseamnă libertate. Mi-a luat mulţi ani ca să învăţ lecţia 
asta. A fost lecţia care m-a exilat, şi acum totea mă 
eliberează. 

Focul trosnea, şi câţiva invitaţi întârziaţi începeau să-şi ia 
la revedere. Însă Brida nu auzea decât vorbele Magului. 

— Brida! auzi ea o voce îndepărtată. 

— Se uită la tine, puştoaico, spuse Magul. 

Era replica dintr-un film vechi care-i plăcuse. Era bucuros 
că mai întorsese încă o pagină importantă din Tradiţia 
Soarelui. Simţi prezenţa Maestrului său - şi el alesese 
această noapte pentru noua sa iniţiere. 

— Toată viaţa îmi voi aduce aminte de tine, şi tu îţi vei 
aduce aminte de mine. Aşa cum ne vom aduce aminte de 
apus, de ploaia care bate în geam, de lucrurile pe care le 
vom avea întotdeauna tocmai pentru că nu putem să le 
posedăm. 

— Brida! o strigă Lorens din nou. 

— Mergi în pace, spuse Magul. Şi şterge-ţi lacrimile astea. 
Sau spune că sunt din cauza cenuşii de la foc. Să nu mă uiţi 
niciodată! 

Ştia că nu avea nevoie să spună asta. Şi totuşi o spusese. 

Wicca observă că trei persoane îşi uitaseră sticlele goale. 
Trebuia să le dea telefon şi să le zică să vină să le ia. 

— Peste puţin timp focul se va stinge, spuse ea. 

El continuă să tacă. Focul încă ardea, iar el avea privirea 
aţintită asupra lui. 

— Nu-mi pare rău că am fost îndrăgostită de tine odată, 
continuă Wicca. 

— Nici mie, răspunse Magul. 

Ea simţi o dorinţă puternică să vorbească despre 
puştoaică. Însă tăcu. Ochii bărbatului de lângă ea inspirau 
respect şi înţelepciune. 


— Păcat că nu sunt eu Cealaltă Parte a ta, se întoarse ea 
din nou la subiect. Am fi fost un cuplu grozav. 

Însă Magul nu asculta ce spunea Wicca. Era o lume imensă 
înaintea lui şi multe lucruri de făcut. Trebuia să ajute la 
construirea grădinii lui Dumnezeu, trebuia să-i înveţe pe 
oameni să se înveţe singuri. Va întâlni alte femei, se va 
îndrăgosti şi va trăi intens această încarnare. În acea 
noapte încheia o etapă din existenţa sa, şi o nouă Noapte 
întunecată se arăta în faţa lui. Dar avea să fie o etapă mai 
plină de bucurie şi mai aproape de tot ceea ce visase. Ştia 
asta din cauza florilor, a pădurilor, a unei fete care venise, 
condusă de mâna lui Dumnezeu, fără să ştie că se află acolo 
pentru a face ca destinul să se împlinească. Ştia asta 
datorită Tradiţiei Lunii şi datorită Tradiţiei Soarelui. 


SFÂRŞIT