David Gibbins — Aurul Cruciatilor

DAVID GIBBINS 


DAVID GIBBINS 


AURUL CRUCIAȚILOR 


Nota autorului. 

Menora. 

Magnificul suport din aur provenit din Templul Evreiesc 
din Ierusalim, prădat de romani în anul 70 după Hristos, 
rămâne una dintre cele mai mari comori pierdute, alături 
de Sfântul Graal şi Chivotul Legământului. Singura 
descriere a menorei din templu se află pe Arcul lui Titus din 
Roma, lucru care a stat la baza ilustraţiei de pe coperta 
acestei cărţi. Procesiunea triumfală care apare pe arc este 
descrisă în detaliu de Josephus Flavius, un martor ocular 
evreu, confident al împăratului Vespasian. În tezaurul din 
templu se afla şi un ornament din aur: „Suportul se 
continua cu un mâner, iar acesta se ramifica în braţe, 
asemenea unui trident, iar la extremităţi exista câte o 
lampă din fier forjat; existau şapte astfel de obiecte, număr 
sacru pentru evrei” (Războaiele iudaice VII, 149-150). 
Josephus nu spune foarte multe lucruri despre soarta 
prizonierilor evrei - el descrie doar execuţia liderului lor, 
Simon - dar menţionează faptul că au existat şi artefacte 
care nu au fost topite: în noul său Templu al Păcii, Vespasian 
„a aşezat vasele de aur din Templul Evreiesc, lucru cu care 
se lăuda” (VII, 161-162). Din alte comori au provenit 
lingouri pentru faimoasele monede „ludaea Capta”, pe 
verso fiind gravată o evreică învinsă sub un steag roman şi 
deasupra ei cuvântul: „IVDAEA”. 

Nu mai există mărturii ale martorilor oculari despre 
menora din templu. Cu toate acestea, dovezi convingătoare 
cum că ar fi supravieţuit - probabil mutată într-o cameră 


secretă, precum cea descoperită în Arcul lui Titus - ne oferă 
istoricul Procopius (circa 500-562 după Hristos), în 
mărturia sa despre prăzile luate de împăratul bizantin 
Belisarius atunci când i-a învins pe vandali la Cartagina, în 
534 după Hristos. Acestea includeau obiecte furate de 
regale vandal Giseric când jefuise Roma, în 455 după 
Hristos, „comorile evreilor, pe care Titus, fiul lui Vespasian, 
împreună cu alte câteva, le adusese la Roma după cucerirea 
Ierusalimului” (Istoria războaielor IV, IX, 4-11). După 
Procopius, Belisarius a adus comorile la Constantinopol - 
actualul Istanbul - şi le-a etalat pe hipodrom pentru 
împăratul lustinian. Procopius afirmă apoi că un evreu l-a 
convins pe Iustinian să redea comorile „sanctuarelor 
creştinătăţii din lerusalim”. Faptul că Procopius descrie 
sosirea comorilor la Constantinopol sugerează că mărturia 
este autentică, pentru că mulţi dintre cititorii săi au fost 
martori la procesiunea triumfală, dar povestea înapoierii lor 
la Ierusalim nu pare plauzibilă, ci doar o înfrumusețare 
tipică pentru a sublinia virtuțile creştineşti ale lui Iustinian. 
Nu există dovezi veridice cum că menora ar mai fost 
vreodată în lerusalim după 70 după Hristos. 

Cruciada a patra. 

Comorile pierdute ale Templului din Ierusalim s-ar putea 
să fi supravieţuit, aşadar, ascunse undeva în Constantinopol 
de-a lungul perioadei medievale. Supravieţuirea multor 
altor antichităţi în Constantinopol este atestată de lista de 
obiecte distruse sau furate de cruciați în 1204, inclusiv 
faimoasa cvadrigă, trimisă la Veneţia pentru a deveni Caii 
Sfântului Marcu. Mulţi dintre cruciați fuseseră probabil în 
pelerinaj la Roma, şi este posibil ca liderul lor, Baldwin de 
Flandra, să fi văzut extraordinara imagine de pe Arcul lui 
Titus şi să-l fi citit pe Procopius. Mărturii contemporane 
despre jefuirea Constantinopolului sunt acoperite de 
justificări pioase, dar adevărul pare a fi că tentaţia jafului s- 
a dovedit a fi mult prea puternică, şi Baldwin avea nevoie cu 
disperare să găsească un mod prin care să-i plătească pe 


venețieni pentru că îi transportaseră pe cruciați spre Ţara 
Sfântă. 

Harald Hardrada. 

Dacă tezaurul evreiesc a supravieţuit în Constantinopol 
mai târziu de anul 1204 este încă o problemă deschisă. Cu 
un secol şi jumătate înainte de cruciada a patra, faimoasa 
Gardă Varegă a împăratului bizantin fusese condusă de 
figura semeaţă a lui Harald Sigurdsson, cunoscut în istorie 
şi sub numele de Hardrada, conducătorul cel dur, 
nemilosul. Harald era un mercenar viking, fiul exilat al unui 
rege al Norvegiei care s-a întors să-şi reclame tronul şi a 
devenit unul dintre cei mai înspăimântători dintre 
conducătorii nordici. În timpul perioadei cât a servit în 
Garda Varegă, el a devenit un Belisarius de mai târziu, 
luptând pentru împărat în Sicilia şi în Africa de Nord şi 
strângând o avere personală imensă. Pentru sarazini, el era 
Trăsnetul Nordului, şi a reuşit acolo unde cruciada a patra 
nu a făcut-o: a intrat în Ierusalim, a adus pacea în Ţara 
Sfântă, s-a îmbăiat în Iordan şi a adus ofrande la Mormântul 
lui Hristos. Expediția la Ierusalim a avut probabil loc în 
1036 sau 1037, Harald Hardrada devenind astfel primul şi 
cel mai de succes dintre toţi cruciații, chiar dacă în numele 
împăratului bizantin, mai degrabă decât în numele Bisericii 
din vest. 

Ajuns în Constantinopol, lui Harald i s-a permis să ia parte 
în „jefuirea palatului”, un fel de răsplată pentru actele sale 
măreţe, şi apoi, într-o noapte, în 1042, a răpit-o pe nepoata 
împărătesei Zoe, Maria - cu care îşi dorise să se 
căsătorească, dar fusese refuzat de mătuşa ei - şi a fugit cu 
camarazii săi varegi în două corăbii, trecând peste marele 
lanţ care era la intrarea din Cornul de Aur, portul din 
Constantinopol. Din unica mărturie a acestei escapade 
reiese că Maria s-a întors în oraş odată ce ei au fost în 
siguranţă, dar probabil ea l-a însoţit pe Harald înapoi în 
Norvegia şi i-a stat alături de-a lungul vieţii sale 
extraordinare, chiar dacă acesta era căsătorit cu prinţesa 


din Kiev, Elisabeta, şi mai avea o relaţie cu cel puţin încă o 
femeie, Thora, care l-a născut pe Olaf, fiul şi moştenitorul 
său. Potrivit biografiei sale, Harald a avut o „fiică”, pe care, 
lucru foarte ciudat, o chema Maria şi care l-a însoţit în 
ultima sa călătorie şi despre care se presupune că a murit 
brusc „în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră în care tatăl său fusese 
ucis” (Saga regelui Harald, Heimskringla, p. 98). 

Aproape toate informaţiile pe care le avem despre Harald 
Hardrada provin din Heimskringla, o mărturie despre regii 
norvegieni scrisă la începutul secolului al XIII-lea de poetul 
şi istoricul islandez Snorri Sturluson (1179-1241). 
Reprezentările cu lupi şi vulturi abundă în pasajele cu 
versuri incluse în text. Heimskringla şi câteva propoziţii din 
Cronica anglo-saxonă furnizează practic tot ce ştim despre 
Bătălia de la Stamford Bridge, lângă York, acolo unde 
armata norvegiană condusă de Harald a fost înfrântă pe 25 
septembrie 1066 de către regele englez Harold 
Godwinsson, care la rândul său a fost învins câteva 
săptămâni mai târziu de către normanzi. Stamford Bridge a 
fost o catastrofă pentru norvegieni, şi pentru mulţi a 
însemnat sfârşitul epocii vikinge. Din trei sute de corăbii 
care au navigat spre Anglia, se spune că doar 24 s-au mai 
întors. Ultima descriere, în viaţă, a lui Harald Hardrada 
este atunci când el se luptă în mijlocul bătăliei, probabil 
mânuind o mare secure varegă şi înconjurat de camarazii 
săi credincioşi. 

Doi dintre camarazii varegi ai lui Harald care au fugit 
împreună cu el din Constantinopol au fost Halldor şi Ulf, 
ambii islandezi. Un al treilea ar fi putut fi Halfdan, ale cărui 
inscripţii runice pot fi văzute pe o balustradă în interiorul 
bisericii Hagia Sofia din Istanbul. Bucăţi din lanţul care 
traversa Cornul de Aur încă există. Alte dovezi ale isprăvilor 
lui Harald sunt nefondate, dar avem destule pentru a da 
substanţă vieţii povestite în Heimskringla. În Ierusalim, sub 
Biserica Sfântului Mormânt, am văzut o cruce gravată în 
piatră care semăna cu forma Mjollnir, Ciocanul lui Thor, un 


simbol foarte important pentru norvegienii aflaţi sub 
dominaţia creştină, în Islanda şi în Groenlanda, şi care a 
fost menţinut viu împreună cu toate legendele despre Loki, 
Fenrir şi Walhalla. 

Mappa mundi. 

Extraordinara hartă din secolul al XIII-lea, descrisă în 
capitolul 2, poate fi văzută astăzi într-un muzeu, special 
construit pentru ea, lângă Catedrala Hereford, de-a lungul 
faimoasei biblioteci cu lanţuri. Când am vizitat catedrala 
pentru prima oară, copil fiind, biblioteca se afla încă în 
camera documentelor, deasupra transeptului nordic, unde 
arhivele şi comorile erau depozitate în acele vremuri în 
care harta fusese concepută. Faptul că în colţul nord-estic 
al transeptului care duce spre galerie nu a existat o scară în 
spirală mi s-a părut un lucru foarte bizar, aşa că acela este 
locul unde am plasat descoperirea imaginară din această 
carte. Richard de Holdingham a fost un personaj real, 
numele lui fiind înscris în colţul din stânga jos al hărţii, deşi 
se cunosc foarte puţine despre viaţa sa. Mi l-am imaginat ca 
un „discipol” în felag-ul imaginar al lui Iacob de Voragine, 
arhiepiscopul de Genova, de asemenea un personaj real. 
Absența lui Richard din dedicaţia hărţii este indicată de 
denumirea inversată a continentelor Europa şi Africa, o 
eroare flagrantă pe care un erudit de calibrul său nu ar fi 
tolerat-o niciodată. 

Un felag sau o frăţie era o organizaţie vikingă şi ar putea fi 
o ceată de războinici care au jurat loialitate unui lord, legaţi 
de jurăminte de credinţă. Duşmanii erau pedepsiţi cu 
înfricoşătorul bloddrn, vulturul de sânge. Snorri Sturluson, 
biograful regilor norvegieni din secolul al XIII-lea, a descris 
cum una dintre victime avea un vultur gravat pe spate de 
către un duşman, care „i-a înfipt sabia în trup, aproape de 
şira spinării, a tăiat toate coastele până la pântece şi i-a 
scos plămânii afară”. Ideea unui felag secret, în Anglia 
medievală, este bazată pe antipatia englezilor pentru 
stăpânii lor normanzi şi pe moştenirea nordică, foarte 


importantă în diferite părţi ale Angliei, acolo unde s-au 
stabilit vikingii. Această influenţă a fost foarte vizibilă în 
insulele din vestul Scoției, iar pe insula Sfânta Iona de 
astăzi se pot vedea pietrele de mormânt ale lorzilor vikingi, 
printre relicvele creştinătăţii timpurii din mănăstire. 

Este bine-cunoscută fascinația naziştilor în legătură cu 
vikingii. Ultimul felag nazist a fost SS, întregit de infamele 
semne runice dublu-sig. Misiunea SS a devenit subjugarea 
Europei de Est, a pământurilor conduse odată de regii 
vikingi din Rus şi Kiev, unde activităţile Einsatzgruppen SS 
- unii dintre membri erau recrutaţi pe plan local - au inclus 
asasinarea a peste un milion de evrei ucraineni. 
Einsatzgruppen „Raport privind situaţia operaţională 
URSS, nr. 129a” citat în capitolele 9 şi 22 este adăugirea 
fictivă la un raport real nr. 129, doar cuvintele au fost 
aranjate diferit pentru a include menţiunea personajului 
Reksnys şi a victimelor lui. Atrocităţile naziste din acest 
roman sunt bazate pe vizita mea în defileul Babi Yar din 
Kiev, acolo unde mii de familii evreieşti au fost împuşcate, şi 
pe imaginile şi relatările martorilor oculari din Muzeul 
Marelui Război Patriotic din Kiev. Astăzi Babi Yar este un 
parc pentru copii foarte frumos care are în mijloc simbolul 
menorei sculptat într-o bucată imensă de piatră. 

SS Ahnenerbe, Departamentul Moştenirea Ancestrală, a 
existat aşa cum este descris în acest roman. Recent, noi 
dovezi extraordinare au ieşit la iveală în legătură cu 
activităţile Ahnenerbe din anii 1930, inclusiv expedițiile în 
America de Sud şi în Tibet, unde oamenii de ştiinţă nazişti 
au făcut măsurători craniene. Credeau că populaţiile 
îndepărtate ar putea păstra vreo dovadă a unei rase ariene 
superioare, rasă pe care ei o asociau cu legenda Atlantidei 
şi cu bizara Welteislehre - teoria cosmogonică a gheții. 
Heinrich Himmler, şeful SS, credea că locul de naştere al 
rasei ariene era Islanda, şi expediţii Ahnenerbe au fost 
trimise acolo în 1936 şi 1938. Expediția Ahnenerbe la 
Ilulissat din acest roman este fictivă şi la fel sunt şi cei doi 


membri, dar Groenlanda este doar la un pas de Islanda, şi 
Himmler a fost fără îndoială intrigat de relatările faimosului 
explorator groenlandez Knud Rasmussen şi de studiile lui 
legate de cultura eschimosă. Fiordul Ilulissat, patrimoniu 
naţional UNESCO împreună cu LAnse aux Meadows şi 
Chichen ltza, este una dintre cele mai clare indicii ale 
încălzirii globale din ziua de astăzi şi a fost studiat intensiv 
de glaciologi şi de climatologi. Situl străvechi eschimos de la 
Sermermiut, „locul oamenilor ghețarilor”, există aşa cum 
este el descris în acest roman; la fel şi Killingekloften - 
„defileul morţii”. Descrierea aisbergului are la bază 
experienţa mea de la fiordul Ilulissat şi scufundările sub 
gheaţă din apele canadiene. Scafandrii au intrat în fisuri 
naturale în interiorul aisbergurilor, iar tehnologia pentru 
acest tip de explorare chiar există, aşa cum este descrisă 
aici. 

Lemnul, materialele textile şi metalul aurit pot rezista 
aproape pe timp nelimitat în interiorul gheții. Ideea unui 
războinic norvegian prins în gheaţă mi-a venit de la 
trupurile extraordinar de bine păstrate a doi membri din 
expediţia damnată a lui Sir John Franklin în zona arctică din 
Canada, în 1845, exhumaţi din permafrost în Beechey 
Island, în 1984. Pentru norvegieni, înmormântările pe 
corăbii erau un rit funerar bine împământenit. Arderea unei 
corăbii este descrisă de călătorul arab din secolul al X-lea 
Ibn Fadlan, care a fost martor la o înmormântare pe Volga a 
unui căpitan din Rus unde o femeie şi-a însoţit bărbatul pe 
rugul funerar. Snorri Sturluson ne oferă altă relatare în 
care o corabie arzândă plină de arme şi de trupuri a fost 
trimisă pe mare după o bătălie, având la bord pe căpetenia 
vikingă rănită mortal, care supraveghease construirea 
propriului rug funerar. 

Imaginea corabiei în interiorul gheții îşi are originile în 
înmormântările spectaculoase de pe corăbii, în Gokstad şi 
Oseberg, din Norvegia, deşi corabia fictivă a lui Harald ar fi 
fost mult mai practică. Potrivit lui Snorri Sturluson, cele 


două corăbii cu care Harald a fugit din Costantinopol erau 
„galere varege”, corăbii cu vâsle (Saga Regelui Harald, 
Heimskringla, p. 15). Cea mai bună dovadă pentru tipurile 
de vase vikinge vine aproape din aceleaşi vremuri în care 
are loc călătoria fictivă din acest roman de la un grup de 
vase scufundate în 1070 aproape de Skuldelev, în 
Danemarca, pentru a restricționa intrarea în fiordul 
Roskilde. Unul dintre ele era un vas masiv cu o carenă 
adâncă, potrivit pentru navigația oceanică. Fezabilitatea 
călătoriilor norvegiene înspre Americi a fost din plin 
demonstrată de experimentele moderne, inclusiv de 
călătoria unei copii a unei nave vikinge spre LAnse aux 
Meadows, pentru a sărbători un mileniu de la sosirea lui 
Leif Eiriksson în Lumea Nouă. 

Aşezarea vikingă din punctul cel mai nordic al Groenlandei 
a fost Vestribyg, „aşezarea vestică”, situată la opt sute de 
kilometri înspre sud de fiordul ilulissat. Oricum, regiunea 
nordică a fiordurilor, Norârseta, a fost vizitată de 
norvegieni şi era esenţială pentru economia lor. Singura 
piatră runică găsită în Groenlanda provine de pe insula 
Kingigtorssuag, la aproape 650 de kilometri înspre nord de 
fiord şi poate fi văzută astăzi în muzeul de lângă Upernavik. 
A fost plasată într-un turn celtic de trei aventurieri 
norvegieni - Erling, Bjarne şi Eindride - probabil la 
începutul secolului al XIV-lea. Explorările mele de-a lungul 
acestei coaste sugerează că siturile îndepărtate ar putea 
conţine o dovadă în plus a activităţii norvegienilor. Este un 
lucru extraordinar faptul că vânătorii norvegieni din acest 
mediu cu temperaturi extreme - căutând fildeş de morsă, 
balene, piei de urşi polari şi colţi de narval, „cornul 
unicornului” vizibil pe hărţile medievale - au contribuit la 
cruciade prin plata unei taxe impuse după ce regele 
norvegian Sigurd Jorsalfar - Cruciatul - a fondat o episcopie 
în Groenlanda, în anul 1124. Biserica şi-a exercitat puterea 
asupra groenlandezilor, şi imposibilitatea de a plăti taxele 


bisericeşti ar putea fi un factor în dispariţia norvegienilor 
din Groenlanda în secolul al XV-lea. 

Nu este nici o îndoială că exploratorii norvegieni au 
navigat în jurul golfului Baffin şi în Lancaster Sound, 
începutul pasajului nord-vestic spre Marea Beaufort şi 
Oceanul Pacific. Câteva artefacte norvegiene au fost găsite 
de-a lungul Arcticului canadian, unele dintre ele fără 
îndoială luate de eschimoşi din aşezările norvegiene 
abandonate din Groenlanda, dar altele demonstrând 
contactele şi explorările norvegienilor. În aceste ape încă nu 
a fost găsită nici o corabie vikingă, dar o descoperire 
extraordinară aproape de Cercul Polar poate părea o 
epavă. Pe mica Scraeling Island, o piatră goală, lângă 
Ellesmere Island - o mie trei sute de kilometri la nord de 
Ilulissat - o aşezare eschimosă a dezvăluit mai mult de 
cincizeci de artefacte norvegiene, inclusiv o pânză de lână, 
fragmente de zale, piroane de corabie, lame de cuţit şi 
sulițe, o rindea de tâmplar, fragmente dintr-un butoi de 
lemn şi o bucată dintr-un joc. Analiza cu radiocarbon 
sugerează o dată înspre sfârşitul perioadei norvegiene în 
Groenlanda, asemănătoare pietrei runice Kingigtorssuag. 
Poate fi făcută o comparaţie cu aşezarea în care Franklin şi- 
a petrecut iarna la Beechey Island în timpul încercării sale 
de a descoperi pasajul nord-vestic, în 1845. În ciuda „micii 
ere glaciare” din perioada medievală, analiza calotelor de 
gheaţă sugerează că au existat perioade calde - una la 
începutul secolului al XIV-lea - atunci când apele dintre 
insulele Arcticului canadian ar fi putut fi foarte clare. Încă 
există posibilitatea ca vikingii să fi descoperit pasajul de 
nord-vest întorcându-se pe ruta folosită de primii vânători 
eschimoşi şi ca ultimii norvegieni care au abandonat 
Groenlanda să fi mers pe acest drum. 

Ceea ce este sigur însă este faptul că vikingii au navigat 
peste o mie şase sute de kilometri sud-vest de Groenlanda 
pentru a-şi stabili prima colonie europeană cunoscută pe 
ţărmul Americii de Nord într-un loc pe care ei l-au numit 


Vinland - poate Pământul Pajiştilor, mai degrabă decât 
Pământul Viţei-de-Vie, aşa cum s-a presupus - cu aproape 
cinci sute de ani înainte de Cristofor Columb. Interesul lor 
principal a fost probabil lemnul care lipsea cu desăvârşire 
din Groenlanda. Situl arheologic LAnse aux Meadows din 
Newfoundland, identificat de mulţi ca fiind Leifsbuâir din 
legendele nordice, este una dintre cele mai extraordinare 
descoperiri arheologice făcute vreodată. Great Sacred Isle 
ar fi putut fi un semn de navigaţie - există turnuri celtice pe 
uscat care ar putea fi norvegiene, şi povestea chilei ridicate 
la capul Kjalarnes provine din Saga lui Eirik - deşi nu a fost 
găsită nici o dovadă. Astăzi situl arheologic de la LAnse aux 
Meadows este în îngrijirea Parcurilor Naţionale Canadiene, 
şi puteţi vizita casele comunale reconstituite chiar lângă 
locul celor trei locuinţe excavate în anii 1960. Dovezile 
indică o aşezare locuită pentru o perioadă scurtă de timp, 
în jurul anului 1000 după Hristos. Povestea lui Freydis şi a 
răzbunării ei ucigaşe îşi are rădăcinile în Saga lui Eirik şi 
Saga groenlandezilor, cele două surse scrise vikinge despre 
Vinland, şi se poate ca valul nefast aruncat de acest 
eveniment să-i fi descurajat pe norvegieni de a mai rămâne 
acolo; asta, dar şi ameninţarea unor atacuri din partea 
scraeling-ilor - „nenorociţii”, băştinaşii indieni - şi 
descoperirea lemnului de-a lungul coastei Labradorului, 
înspre nord. 

Singurul artefact norvegian autentificat din Americi la sud 
de L.Anse aux Meadows este o monedă de argint excavată 
dintr-un sit indian de lângă Penobscot Bay, în Maine. A fost 
identificată ca fiind moneda norvegiană aparţinând regelui 
Olaf, fiul lui Harald Hardrada şi succesorul său, care fusese 
alături de el în Anglia în 1066 şi poate data chiar din anul în 
care a fost întreprinsă călătoria fictivă din acest roman. La 
LAnse aux Meadows sau în Groenlanda nu a fost găsită nici 
o monedă, şi este un mister modul în care această monedă 
a ajuns la o mie şase sute de kilometri dincolo de cea mai 
îndepărtată colonie vikingă cunoscută. 


Nu există nici o dovadă că navigatorii de dincolo de 
Atlantic au ajuns pe țărmurile din Yukatan, Mexic, înainte 
de spanioli, la începutul secolului al XVI-lea. Oricum, se 
spune că profetul maya Chilam Balam, Profetul Jaguar, a 
prezis sosirea unor „oameni cu barbă, bărbaţi din est”. 
Cărţile lui Chilam Balam au fost scrise după cucerirea 
spaniolă, conducându-i pe unii la speculaţii cum că profeția 
a fost doar un accesoriu de mai târziu, dar posibilitatea ca 
profeția să fie adevărată rămâne în picioare şi este bazată 
pe amintirile străinilor care au ajuns înainte de spanioli. 
Doar despre un singur grup de „oameni cu barbă, bărbaţi 
din est” se ştie că au vizitat Lumea Nouă înainte de secolul 
al XV-lea şi aceştia erau norvegienii; dovezile sugerează că 
explorările norvegiene la vest şi la sud de Groenlanda au 
atins apogeul în secolul al XI-lea. Templul fictiv din junglă cu 
pictura murală din interior este bazat pe o descoperire 
remarcabilă din 1946 făcută de doi aventurieri americani în 
Yukatan într-un loc care a devenit cunoscut ca Bonampak, 
cuvântul maya pentru „pereţi pictaţi”. În interiorul clădirii 
ei au descoperit o pictură murală narativă de o forţă 
extraordinară descriind o bătălie în junglă, tortură şi 
execuţia prizonierilor şi sărbătoarea învingătorilor, 
incluzând femeile maya cu rochiile lor albe bând sânge din 
propriile limbi. Pictura datează din cea mai dezvoltată 
perioadă maya, aproximativ 800 după Hristos, dar o altă 
pictură în Templul Războinicilor din Chichen Itza datează 
din perioada în care toltecii au preluat puterea, în secolul al 
XI-lea. Descrie nişte războinici tolteci într-o pirogă dând 
târcoale coastei maya, o mare bătălie pe uscat şi sacrificiile 
prin smulgerea inimii din piept a şefilor maya. 

Dacă vizitaţi ruinele din Chichen Itza astăzi, sunt multe 
şanse să auziţi că poveştile despre sacrificiile umane au fost 
exagerate de către spanioli sau sunt legate doar de tolteci, 
nu şi de băştinaşii maya, ai căror descendenţi încă locuiesc 
în Yukatan. Puteţi ajunge singuri la o concluzie la 
Tzompantli, Platforma Craniilor, unde puteţi observa 


şirurile de capete decapitate gravate înspre altarul 
sacrificial de la Templul Războinicilor şi apoi să vă uitaţi 
către drumul de ceremonie care duce la cenota sacră, Puţul 
Sacrificiului. Multe dintre reprezentările torturilor şi 
execuțiilor în arta maya şi aztecă datează dinaintea sosirii 
spaniolilor, şi cele mai recente tehnici de medicină legală 
adaugă, literalmente, viaţă picturii: arheologii din Mexic au 
descoperit că podelele din templele aztece sunt îmbibate de 
fier, albumină şi material genetic uman. 

În Yukatan, cele mai convingătoare dovezi provin din 
arheologia submarină. Puţul Sacrificiului de la Chichen Itza 
dragat în 1904-1911 şi dragat de scafandri în anii 1960 
conţinea sute de schelete umane - bărbaţi, femei şi copii - 
precum şi o mulţime de artefacte preţioase: discuri de aur, 
pandantive gravate de jad, un craniu uman transformat în 
candelă, un pumnal pentru sacrificii, numeroase figurine de 
lemn. Povestea este asemănătoare şi la celelalte cenote din 
Yukatan, inclusiv la mai multe din inelul canalelor care s-au 
format deasupra unei imense zone de impact cu un 
meteorit, aproape de coasta nordică. Multe dintre aceste 
cenote sunt neexplorate şi sunt uşor de jefuit. Cenota fictivă 
din acest roman se bazează pe experienţă proprie în 
explorarea acestor locuri şi în special pe scufundarea în 
cavernele spectaculoase şi în canalele din Dos Ojos, Peştera 
Liliecilor, aproape de avanpostul maya de la Tulum. 

Povestea ultimelor zile ale regilor maya cu două secole 
după cucerirea spaniolă este bazată pe relatarea părintelui 
Andres de Avendafo y Loyola (Relatarea a două călătorii la 
Peten pentru convertirea păgânilor Ytzaex şi Cehaches), 
care a fost martor ocular al acestei scene extraordinare 
lângă îndepărtatul lac din jungla din Peten, în 1695 sau 
1696. Un alt fragment al acestei relatări a ieşit la iveală în 
1988 şi este citat în capitolul 21. Adevărata sursă a aurului 
maya, despre care scrie Avendafo ţi care a fost descoperit 
de arheologi în Puţul Sacrificiului la Chichen Itza, rămâne 
un mister. 


Inscripţia în franceza veche citată în capitolul 2 este cea 
vizibilă în colţul stâng, jos de pe mappa mundi de la 
Hereford. Citatul din Biblie din capitolul 4 este o 
prescurtare din Exod 25:31-40, versiunea regelui James. În 
capitolul 5, cele două citate din saga regelui Harald care fac 
parte din Heimskringla de Snorri Sturluson au fost traduse 
de Magnus Magnusson şi Hermann Pâlsson (Penguin, 
1966). Versurile din capitolul 13 sunt din Moartea lui 
Arthur, de Alfred, Lord Tennyson (1809-1892). În capitolul 
15, propoziţia în norvegiana veche care descrie călătoria pe 
mare a lui Harald este fictivă, dar frazele care o constituie 
sunt luate cuvânt cu cuvânt din Saga lui Eirik, din secolul al 
XIII-lea, care descrie călătoriile norvegienilor către Vinland. 
Fraza din norvegiana veche Par liggr hann ţil ragnamks - 
„acolo zace până la sfârşitul lumii” - provine din Edda 
(Gylfaginning, p. 34) de asemenea de Snorri Sturluson, 
scrisă cândva la începutul secolului al XIII-lea. Citatul de la 
începutul cărţii este din Josephus Flavius Războaiele 
iudaice VII, 148-162, tradusă din greacă de H. St]. 
Thackeray (Loeb Edition, Harvard University Press). 

Cele două monede de argint descrise în capitolul 15 - una 
dintre ele în prolog - există cu adevărat. Ele pot fi văzute 
împreună cu alte imagini din această carte la 
www.davidgibbins.com. 

Prăzile de război erau purtate în triumf una după alta în 
număr foarte mare; dar deasupra tuturor erau cele luate 
din Templul de la Ierusalim. Acestea constau într-o masă de 
aur, care cântărea foarte mulţi talanţi, şi un candelabru, 
făcut de asemenea din aur, dar construit după alt model 
faţă de cele folosite de noi în viaţa obişnuită. Pe un piedestal 
era o tulpină centrală din care se extindeau braţe suple, 
aranjate în formă de trident, o lampă împodobită fiind 
ataşată de fiecare extremitate a braţelor; acestea erau 
şapte, desemnând respectul pe care evreii îl au pentru 
acest număr... Ceremoniile triumfale odată încheiate şi 
Imperiul Romanilor având o fundaţie solidă şi stabilă, 


Vespasian se hotări să ridice un Templu al Păcii... În acel 
altar unde erau strânse şi depozitate toate obiectele pentru 
care oamenii călătoriseră în lung şi în lat, dornici să le vadă 
pe fiecare separat. Aici, de asemenea, el a etalat vasele de 
aur din Templul Evreilor... 

Josephus Flavius, Războaiele iudaice VII, 148-162. 

Prolog. 

Cei doi vulturi de aur pluteau deasupra oraşului venind 
dinspre vest, îndreptându-se neabătut înspre podium, cu 
bătăi de aripi încete şi profunde. În lumina pastelată a 
zorilor umbrele lor păreau a se ondula, căpătând proporţii 
gigantice de-a lungul templului şi al monumentelor din 
Forum, ca doi locuitori ai tărâmului lui Hades care vin să îşi 
reclame locul de drept la masa victoriei. În ultima clipă, 
vulturii îşi schimbară direcţia către nord, zburând în lung 
de Via Sacral. Bărbatul cu coroană de lauri care stătea 
singur pe podium simţi atingerea aripilor şi văzu flamurile 
purpurii din ghearele lor şi lumina reflectată acolo unde 
penajul lor fusese stropit cu aur. Ei erau perechea lui 
victorioasă, descendenţi ai vajnicilor vulturi pe care îi 
adusese la Roma pentru a sărbători alt triumf, cu aproape 
jumătate de secol în urmă, şi care fuseseră smulşi din 
cuiburile lor izolate undeva în vârful munţilor situaţi la 
marginea de nord a imperiului. Îi privea acum înălțându-se 
maiestuos deasupra centrului oraşului, cu aripile întinse de 
parcă ar fi plutit pe un curent de aer ascensional format de 
respiraţia oamenilor adunaţi de-o parte şi de alta pe Via 
Sacra. Ajunşi în cel mai înalt punct, rămaseră aparent 
nemişcaţi, ca şi cum Jupiter însuşi îi prinsese în 
îmbrăţişarea sa. Apoi, cu un țipăt răguşit, se înălţară şi 
plonjară cu aripile strânse, năpustindu-se peste Templul 
Capitoliului şi ieşind din raza privirii, înapoi spre legiunile 
comasate pe Câmpul lui Marte. 

În tăcerea tremurătoare care urmă, toţi ochii se aţintiră 
asupra podiumului. Bărbatul îşi dădu mantia la o parte 
conform obiceiului şi îşi ridică braţul drept cu palma în 


exterior, astfel încât să fie văzut de toţi. Semnul fusese unul 
bun. Cel mai grandios marş triumfal al tuturor timpurilor 
putea începe. 

În timp ce zgomotul înăbuşit al tobelor de la procesiune 
începu să se audă de la Câmpul lui Marte, un sclav urcă pe 
podium şi întinse mâna. 

— Proaspăt ieşită de la monetărie, împărate. 

Bărbatul luă moneda şi se întoarse rapid înapoi, ca să nu 
piardă nimic din spectacol. Ridică moneda în sus astfel încât 
să fie încadrată de arcul de triumf aflat la început de Via 
Sacra, locul de unde procesiunea avea să apară. Observă că 
moneda era un denar? bătut din prăzile de război aduse de 
pe mare în portul Ostia, cu o zi înainte. Aruncă o privire şi 
citi inscripţia de pe marginea monedei: „IMP CAESAR 
VESPASIANUS AUG”. 

Imperator Caesar Vespasianus Augustus, deţinătorul 
puterii tribuniciene, consul pentru a treia oară şi Pontifex 
Maximus. 

Era împărat de mai puţin de un an, şi cuvintele acestea 
încă îi mai înfiorau inima. Văzu imaginea din centru şi 
murmură ceva. 

Reprezenta un bărbat îndesat, cu chelie, la o vârstă 
înaintată, cu o bărbie proeminentă şi cu nas acvilin, cu 
riduri adânci în jurul ochilor şi al gurii şi cu cute pe frunte. 
Nu era o privelişte prea plăcută, dar murmurul său era 
unul de satisfacţie. Ordonase ca acest portret să fie făcut 
intenţionat după vechea modă din Republica Romană, cu 
detalii reale, chiar dacă neplăcute, în opoziţie cu blamatul 
său predecesor, Nero, ale cărui statui efeminate în stil 
grecesc erau acum doborâte şi distruse de-a lungul şi de-a 
latul imperiului. Vespasian era dur, neînfricat, onorabil, un 
om cu picioarele pe pământ. Un roman al timpurilor bune 
de odinioară. 

Întoarse moneda pe partea cealaltă şi o ridică, astfel încât 
argintul să scânteieze în primele raze ale soarelui din 
spatele său. În centru, era o femeie care stătea aplecată şi 


plângea, cu părul prins după moda estică. Lângă ea era un 
steag roman identic cu cele aliniate pe Via Sacra azi. 
Dedesubtul femeii era acel cuvânt care Vespasian ordonase 
să fie pus pe toate monedele lui, cuvântul care făcea din 
ziua asta triumful său suprem. 

IVDAEA. 

„ludeea capturată.” 

În acel moment, mulţimea amuţită de zborul vulturilor 
erupse într-un zgomot progresiv. Bătăile persistente de 
tobe, care veneau din Circus Maximus, se transformară 
deodată într-un bubuit surd. Pe sub arc apăru un elefant 
african enorm, cu trompa balansându-se în stânga şi în 
dreapta, aproape de mâinile spectatorilor care se întindeau 
să o atingă. Călare pe elefant, stăteau doi sclavi nubieni 
imenşi, ale căror braţe musculoase băteau la unison în 
tobele aruncate de o parte şi de alta. Imediat în spatele lor, 
veneau şase vestale virgine cu părul împletit în cosiţe şi cu 
rochii albe sclipitoare, părând nişte mesageri ai cerului. 
Apoi venea o cohortă din garda sa pretoriană, strălucitoare, 
cu platoşe negre şi coifuri decorate, giganţi printre oameni, 
recrutaţi din cei mai de seamă războinici din Imperiul 
Roman. Urmă apoi o lungă procesiune de bărbaţi şi băieţi, 
senatori, călăreţi şi membri ai familiei lui Vespasian, toţi 
îmbrăcaţi în togi purpurii ţesute cu aur. Între ei, la intervale 
scurte, veneau care pline de bogății fabuloase, unele 
aşezate pe piedestaluri, altele ridicate în aer de sclavi din 
toate colţurile imperiului. 

Vespasian privea carele trecând încet, fiecare nouă 
minune aducând câte o exclamaţie de uimire dinspre 
mulţime. Erau statui magnifice de zei din bronz aurit, 
comori regale somptuoase din regatele din est, sclavi 
sălbatici care purtau la gât coliere răsucite din aur masiv 
aduse din Galia şi din Germania, munţi de smaralde şi 
diamante de dincolo de Indus, tapiserii sclipitoare de 
mătase din tărâmul îndepărtat numit 'Thina. Toate minunile 
pentru care oamenii călătoriseră de-a lungul pământului 


erau astăzi adunate aici într-un singur loc, în cetatea 
eternă. 

Vespasian era singurul care ştia că nimeni n-avea să mai 
vadă aceste comori vreodată. Lângă el, pe podium, era o 
placă de marmură construită de arhitecţii lui, pe suprafaţa 
căreia era gravat un plan al oraşului, foarte complicat, 
dominat de o structură eliptică imensă. În timp ce ultimul 
car trecea pe lângă el, Vespasian privi dincolo de 
procesiune spre Domus Aurea3 şi văzu monstruosul cap 
încoronat cu lauri al Colosului lui Nero, vizibil deasupra 
templelor. Pe acel loc, Vespasian avea să construiască un 
mare amfiteatru, cel mai mare pe care îl văzuse vreodată 
oraşul, primul dintre multele proiecte prin care plănuise să 
ofere prăzile de război populaţiei Romei. 

Următorul grup din alai era o procesiune de pitici şi de 
sluţi, adunaţi de prin tot imperiul, ciudaţi pe care zeii îi 
creaseră pentru propriul amuzament. Unii erau purtaţi pe 
sus, pe nişte platouri de argint, precum porcii la un festin; 
erau şi copii cu capete bulbucate, alţii cu membre 
deformate şi cu excrescenţe de elefant. Era chiar şi un 
monstru care urla şi care avea un singur ochi în frunte ca 
un ciclop. În urma lor venea un pitic nebun care sporovăia 
în carul lui de luptă, o cvadrigă imperială, trasă însă de 
capre. Piticul era îmbrăcat ca un zeu grec, cu o perucă de 
aur absurd de mare pentru el, şi purta o placardă cu 
cuvintele damnaţio memoriae4 - condamnare la uitare. Era 
o parodie grotescă a detestatului Nero. Vespasian îşi plesni 
coapsele şi hohoti împreună cu mulţimea pentru că el era 
un om al poporului. Acesta nu era un simplu triumf, ci era 
un spectacol grandios. Şi încă nu se ajunsese la partea cea 
mai interesantă. 

La un moment dat procesiunea se opri, şi apoi se auzi o 
explozie de trompete. Pe sub arc, apărură doi călăreţi umăr 
la umăr, ambii îmbrăcaţi în purpură şi purtând diademe cu 
lauri la fel ca împăratul. Mulțimea erupse în aplauze 
furtunoase, iar Vespasian simţi un fior de nostalgie în timp 


ce îi privea pe cei doi fii ai săi, Domițian şi Titus. 
Următoarea apariţie reduse la tăcere spectatorii, iar 
Vespasian însuşi amuţi. În urma călăreţilor venea o 
succesiune de scene mari, mobile, fiecare trasă de tauri 
împodobiţi cu ghirlande albe şi care duceau un decor scenic 
imens, care ajungea până la înălţimea arcului. Fiecare în 
parte era un tablou viu al scenelor de război, cu prizonieri 
şi legionari jucându-şi rolul. Unul dintre tablouri înfăţişa o 
ţară pustiită şi pe locuitorii acesteia trecuţi prin sabie. Altul 
zugrăvea un berbec care lovea un zid imens, ocupanţii 
oraşului apărându-se vitejeşte de sus. Altele prezentau 
scene de distrugere completă. Soldaţi duşmani anihilaţi pe 
câmpul de luptă. Familii întregi care mai degrabă îşi luau 
viaţa decât să se predea. Un templu măreț jefuit şi distrus 
într-un mare incendiu, cu preoţii blocaţi înăuntru. O legiune 
învingătoare mărşăluind printr-un oraş în ruine, prizonieri 
înlănţuiţi şi care triumfale pline cu prăzi de război. Scene 
de o asemenea dezolare, încât până şi mulţimea de romani 
însetaţi de sânge fu redusă la tăcere, manifestându-şi 
aprobarea abia după ce ultimul tablou trecu. 

Procesiunea se îndrepta implacabil spre punctul 
culminant. Veniră apoi prizonierii, bărbaţi, femei şi copii, 
sute dintre ei înlănţuiţi laolaltă şi strânşi între rândurile de 
legionari cu sulițe. Conform tradiţiei, toţi erau îmbrăcaţi în 
robe purpurii, un mod de a le ascunde rănile şi de a-i face 
să pară nişte adversari formidabili. Vespasian se aplecă 
înainte şi-i privi pătrunzător. Aceştia erau o specie diferită 
faţă de barbarii cu ochi sălbatici pe care îi adusese din 
Britania cu 35 de ani în urmă. Iscoada lui, evreul Josephus, 
îi spusese că poporul său credea că Dumnezeul lor venise 
împreună cu romanii pentru a distruge templul şi oraşul, ca 
să pedepsească astfel corupţia. Totuşi, aceştia păreau 
oameni mândri, care mergeau cu capul sus, nu prizonieri 
care se căiesc. În mijlocul lor era liderul rebel Simon, 
înlănţuit între doi legionari, un bărbat frumos, cu barbă, 
luptându-se să meargă drept şi în mod evident plin de 


dispreţ faţă de situaţia în care se afla. Când ajunse în 
dreptul podiumului, îl fulgeră cu ochii săi negri pe împărat, 
şi timp de o secundă Vespasian îşi simţi sufletul străpuns, o 
clipă trecătoare de nelinişte pe care încercă să o dea 
repede uitării. 

Altă explozie de trompete semnală punctul culminant al 
procesiunii. Vespasian îşi întoarse privirea de la prizonieri şi 
se uită înspre arc. Josephus îi spusese despre trofeele din 
templu, şi era nerăbdător să le vadă. lată-le acum venind, 
dar nu erau strânse laolaltă şi expuse în mod extravagant 
pe care triumfale ca toate celelalte bogății, ci erau aşezate 
separat, astfel încât să poată fi văzute în toată splendoarea 
lor. Prima era draperia sacră, cea care proteja sanctuarul 
de restul templului, apoi veşmintele înalţilor preoţi, 
veşminte vopsite în purpură imperială şi împodobite cu 
bijuterii strălucitoare. Urmară apoi manuscrisele din 
vechiul lor testament, legile sacre pe care Josephus le 
numea Pentateuhul. În urma acestora venea o lungă 
procesiune de obiecte de cult din sanctuar, cupe, platouri, 
vase de abluţiune, toate din aur masiv, urmate de o masă de 
aur, grea, purtată de patru legionari, învăluită în fumul 
provenit de la vasele pline cu tămâie aflate în fiecare colţ. 
Pe măsură ce aroma ameţitoare de scorţişoară şi casia 
plutea pe deasupra podiumului, Vespasian se simţi 
transportat înapoi în timp, la început pe când era soldat în 
Est. Dar, când deschise ochii, imaginea pe care o văzu îl 
lăsă fără cuvinte. 

Din fumul învăluitor care persista în faţa arcului apăru o 
comoară cum nu îi mai fusese dat Romei să vadă vreodată. 
Josephus o descrisese destul de bine, dar Vespasian nu se 
aşteptase la o asemenea greutate în aur - era atât de grea, 
încât era nevoie de doisprezece legionari s-o ridice pe 
umeri. Pe măsură ce înaintau, Vespasian începea să vadă 
din ce în ce mai clar un obiect strălucitor de înălţimea unui 
om sau chiar mai mare. O coloană conică, bogat 
ornamentată, se ridica pe o bază octogonală formată din 


două straturi, iar pe ambele părţi se înălţau simetric, la 
acelaşi nivel, nişte braţe. Părea tridentul de aur masiv al lui 
Neptun, zeul mărilor şi al oceanelor, doar că aici vârfurile 
braţelor erau lucrate în forma unor lămpi frumos 
împodobite, şapte la număr. După ce legionarii trecură de 
arc, un sclav apăru cu o torţă aprinsă pe care o folosi 
pentru a aprinde tămâie în fiecare dintre cele şapte lămpi; 
un fum alb şi gros se rostogoli peste mulţimea adunată pe 
Via Sacra, învăluind-o asemenea ceţii din zorii zilei. 
Vespasian ştia că asta era o menora5, cel mai sacru simbol 
din Templul Evreiesc. Josephus îi spusese că numărul şapte 
avea o semnificaţie deosebită pentru poporul său, având 
legătură cu primele zile ale celor dintâi profeţi. Mai spunea 
că jefuirea Templului şi furtul menorei ar fi ca şi cum un 
duşman ar fura statuia lupoaicei din Capitoliu, o profanare 
inimaginabilă care ar smulge inima Romei înseşi. Un 
freamăt brusc în partea dreaptă împinse mulţimea mai 
departe de menora. Îşi potoliseră setea de bogății, şi acum 
strigau după sânge. Vespasian ştia ce avea să urmeze, un 
act transformat în ritual chiar de pe vremea lui Romulus şi 
Remus. Departe, sub Dealul Capitoliului, putea vedea cum 
oamenii se împărţiseră, astfel încât să formeze un cerc larg 
în jurul unei gropi urâte şi adânci în pământ, gloata agitată 
fiind păzită de un detaşament al Gărzii Pretoriene, cu 
săbiile scoase din teacă. Aici pierise Jugurtha, duşman al 
Republicii Romane, Vercingetorix Galul, căpitani britanici 
pe care însuşi Vespasian îi adusese în acel loc. Putea vedea 
cum prizonierii evrei erau încercuiți şi cum rămăseseră 
nemişcaţi şi tăcuţi chiar dacă le fuseseră scoase lanţurile. În 
centru, bărbatul cu barbă era întărâtat ca un câine, încolţit 
şi împuns de gărzile care-l înconjurau precum o fiară într-o 
arenă. Făcea tot ce-i stătea în putinţă pentru a rămâne 
demn în picioare, dar nu putea opune nici o rezistenţă, 
având tunica ruptă şi un laţ prins cu cruzime în jurul 
gâtului. Mulțimea îl batjocorea de fiecare dată când era 
împuns de lance prin găurile tunicii. Dintr-odată dispăru din 


raza privirii, iar în acel moment scena fu luminată de o rază 
strălucitoare, soarele ridicându-se în spatele lui Vespasian, 
deasupra Templului lui Marte, zeul războiului, şi 
reflectându-se orbitor în menora şi în celelalte bogății de 
aur, adunate în forum. 

Mulțimea erupse. Era un alt semn bun. 

Vespasian îşi aminti acei ochi întunecaţi şi se întoarse 
impasibil spre vest. 

„Acesta va fi sfârşitul.” 

Pentru câteva clipe, o linişte deplină, ca aceea când cei doi 
vulturi zburaseră pe deasupra amfiteatrului, se aşternu 
peste toţi, apoi un bărbat cu glugă ieşi din groapă ţinând 
ceva în mână. Mulțimea jubila. Acum era rândul celorlalţi 
prizonieri. Vespasian privea imperturbabil cum copiii erau 
separați de părinţi şi împinşi înainte. O femeie leşină, dar 
imediat fu trasă de păr şi decapitată pe loc. Un bărbat se 
eliberă şi, împleticindu-se, încercă să ajungă la copilul său, 
dar fu ucis de către unul dintre nubieni. Copiii fură împinşi 
spre marginea gropii, în grupuri de câte trei sau patru, şi 
apoi înjunghiaţi, iar plăpândele lor trupuri fură aruncate în 
groapă. Veni rândul femeilor, apoi al bărbaţilor. Gladiatori 
mascaţi cu coifuri decapitau bărbaţii coborându-şi săbiile 
curbate în acelaşi timp - fiecare lovitură de oţel fiind 
acompaniată de un singur sunet de tobe - de parcă erau 
nişte vâslaşi într-o galeră. Trupurile se adunau unele peste 
altele în timp ce oţelul fulgera în sus şi în jos în lumina 
soarelui. Mulțimea se agita, încercând să-şi potolească 
setea de sânge. Vespasian îşi aruncă iar privirea spre 
menora. Cei şapte prizonieri cărora le cruţase viaţa atârnau 
de stâlpii de la marginea îndepărtată a gropii cu trupurile 
vopsite în roşu aprins. Aveau să se ducă înapoi acasă la 
compatrioţii lor, în deşertul Iudeii, ducând veşti despre 
răzbunarea Romei, despre reținerea celui mai sacru obiect 
al lor în vistieriile celui victorios. Atâta timp cât Roma 
deţinea tezaurul Templului, evreii n-aveau să mai 
îndrăznească a se ridica împotriva ei. Cu prima ocazie când 


aveau să creeze probleme, lumina lor călăuzitoare urma să 
fie stinsă pe vecie. Asta era regula romanilor. 

Călăii îşi terminaseră treaba. Acum petrecerea putea 
începe cu adevărat, cu zile de festinuri, jocuri şi ovaţii. 
Mulțimea dăduse glas exaltării, taurii care trăseseră carele 
cu bogății fuseseră duşi pe sub Templul lui Jupiter, iar 
altarul şi statuia lupoaicei erau stropite cu sânge din 
sacrificii. 

Vespasian se întoarse să părăsească podiumul, jucându-se 
în continuare cu moneda. Îşi lăsă mantia purpurie deoparte 
şi îşi îmbrăcă roba roşie care îi era ţinută de doi sclavi. Avea 
să se alăture călare celor doi fii ai săi, Titus şi Domițian, în 
spatele procesiunii, conducând un şir de preoţi la altarul de 
sub Templul lui Jupiter, unde avea să îşi îndeplinească 
ritualurile obişnuite ca Pontifex Maximus. Înainte de a 
pleca, mai privi încă o dată la placa de marmură şi făcu un 
jurământ secret. Vremea cuceririlor avea să se încheie. 
Epoca sa urma să fie una a reconstrucției, o întoarcere de 
la decadenţă la virtuțile strămoşilor săi. Chiar în acest loc 
unde stătea, avea să construiască un templu al păcii, un 
templu mai mare decât oricare altul, şi aici va păstra pentru 
eternitate comoara acestui popor înfrânt. 

Îşi aminti iar de acei ochi întunecaţi. Avea să facă tot ce îi 
stătea în putere pentru a se asigura că menora nu avea să 
mai fie expusă vreodată în vreo paradă pe străzile Romei. 
Se întoarse să plece, apoi ezită şi aruncă moneda departe în 
mulţime, urmărind-o cum desenează un arc înalt în faţa 
aurului sclipitor şi cum dispare în istorie pentru totdeauna. 

CAPITOLUL 1 

— Cred că am dat lovitura! 

De la masa unde avea harta maritimă, Jack Howard îşi 
ridică privirea spre minaretele din Istanbul care se profilau 
la orizont şi apoi o cobori spre locul de unde se auzise 
strigătul emoţionat, undeva pe puntea principală de sub 
cabina lui. Schimbă repede compasul de navigaţie pe care-l 
folosise şi se repezi pe uşa cabinei ca să aibă o privelişte 


mai bună. Avea nervii întinşi la maximum încă de dimineaţă, 
sperând zadarnic că astăzi avea să fie ziua cea mare, iar 
acum inima i-o luase razna de emoție. Când văzu ce se 
întâmplă, se întoarse şi se lăsă să alunece pe balustrada de 
metal până la pasarela de la babordul navei. Câteva 
secunde mai târziu, era împreună cu echipajul pe puntea 
principală, haina lui marinărească de un albastru-închis 
făcând notă discordantă printre salopetele cu însemnele 
IMUG. 

— Foarte bine. Ce avem? 

Înainte ca şeful echipajului să poată răspunde, unul dintre 
scafandri ieşi la suprafaţă într-un clocot de apă 
spumegândă, undeva sub prova. Jack se aplecă peste 
balustradă să se uite cum scafandrul scuipă muştiucul 
detentorului şi lasă să intre un val de aer în vesta 
compensatoare. 

— E venețian, spuse el pe nerăsuflate, sunt sigur de asta. 
Am văzut însemnele. 

Scafandrul îşi goli vesta de aer şi dispăru iar sub valuri. 
Jack privi şuvoiul de bule provenit de la tubul acestuia şi ale 
celorlalţi trei scafandri care ghidau platforma-ascensor la 
suprafaţă. Să menţii Sea Venture pe poziţie, împotriva unui 
curent de suprafaţă de cinci noduri, era o operaţiune 
riscantă. O agitaţie cât de slabă a curentului, şi scafandrii, 
împreună cu preţioasa lor încărcătură, ar fi înghiţiţi de 
apele uneia dintre cele mai aglomerate rute de navigaţie 
din lume. 

Soarele care strălucea în valuri îl făcu pe Jack să-şi 
mijească ochii, chipul lui aspru şi bronzat schimonosindu-se 
în timp ce se concentra asupra locului în care dispăruse 
scafandrul. În spatele lui, maşinăria de pe puntea principală 
scoase un zgomot înăbuşit şi intră în acţiune cu un huruit, 
iar macaraua se înclină sub greutatea încărcăturii. Cablul, 
care era la treizeci de metri adâncime, se ridică încet de pe 
fundul mării gemând alarmant pe măsură ce intra în 
curent. Echipajul aliniat de-a lungul balustradei părea că-şi 


ţine respiraţia, în timp ce cablul scârţâia, ridicându-se 
centimetru cu centimetru. Într-un final, lanţurile de care 
erau agăţate cele patru colţuri ale platformei apărură, şi 
Jack ştiu că erau în siguranţă. Sea Venture fusese 
poziționată cu babordul ferit de curent, având în faţă 
ţărmul vechiului oraş, iar platforma-ascensor era acum 
protejată împotriva curentului puternic al vasului. 

O formă alungită începu să se contureze din adâncurile 
întunecate ale apei. Jack simţi emoția cunoscută, explozia 
de adrenalină pe care o încerca întotdeauna în momente ca 
acesta. Deşi fusese prezent la unele dintre cele mai mari 
descoperiri arheologice făcute vreodată, nu-şi pierduse 
entuziasmul provocat de fiecare nouă descoperire. Chiar şi 
cel mai lumesc obiect putea fi o fereastră către trecut, care 
să dea viaţă unui eveniment spectaculos învăluit în ceţurile 
mitului şi ale istoriei. În timp ce privea cu încordare, 
ţinându-se strâns de balustradă, cei patru scafandri ieşiră 
la suprafaţă în cele patru colţuri, iar platforma fu ridicată 
cu troliul deasupra valurilor. Când văzură ce se afla în 
mijloc, membrii echipajului izbucniră într-un strigăt de 
bucurie. Lunile de planificări şi zilele întregi de efort 
susţinut dădeau acum roade. 

— Bingo! Şeful echipajului îi zâmbi lui Jack. Ai avut din nou 
dreptate. 

— Nimic nu ar fi fost posibil fără munca voastră. 

Era o armă extraordinară, un tun strălucitor din bronz, de 
cel puţin doi metri lungime, cu partea de deasupra curățată 
de negreala acumulată de-a lungul secolelor şi 
scânteietoare ca aurul. Jack văzu imediat că era un model 
vechi, ţeava ornată îngustându-se într-o formă octogonală. 
Văzuse tunuri de genul acesta din secolul al XVI-lea pe 
nava-amiral Mary Rose a regelui Henric al VIII-lea în 
Portsmouth, şi pe epavele Armadei spaniole. Dar acesta 
părea mai vechi, mult mai vechi. După ce macaraua puse cu 
grijă încărcătura pe punte, Jack se îndreptă spre ea să 
arunce o privire mai îndeaproape, iar echipajul se strânse 


nerăbdător în spatele său. Nu dădu atenţie stropilor de 
noroi aruncaţi de furtunul de curăţare şi se aplecă 
întinzând mâna reverenţios spre tun. 

— Leul Sfântului Marcu, spuse el. E venețian, într-adevăr. 

Arătă spre piesa turnată uşor ridicată de lângă culata 
tunului. 

Imaginea reprezenta fără îndoială un leu înaripat, cu faţa 
înainte, împodobit cu o ghirlandă de frunze, unul dintre 
cele mai puternice simboluri ale Europei medievale. Îşi 
trecu degetele peste emblemă până spre partea anterioară 
a culatei. Îşi ridică dintr-odată cealaltă mână, ordonând 
bărbatului care ţinea furtunul să oprească jetul. 

— E un semn din turnătorie, spuse el emoţionat. La gaura 
de aprindere. 

— E o dată. 

Şeful echipajului se aplecă peste Jack, apărându-şi ochii de 
lumina orbitoare. 

— Anno Domini. Apoi nişte cifre romane. Abia dacă înţeleg 
ceva. MC D... 

— 1453, exclamă cineva. 

— Dumnezeule mare, şopti Jack, Căderea 
Constantinopolului. 

Nu era nevoie să explice această dată; semnificaţia ei 
fusese dezvăluită echipajului în timpul deselor prelegeri pe 
care Jack le ţinuse. 1453. Anul celei mai mari confruntări 
dintre Est şi Vest, un conflict al titanilor la această răspântie 
dintre Asia şi Europa. Anul ultimei suflări a Imperiului 
Roman, când sfera sa de influenţă se restrânsese la acest 
promontoriu sfidător din perioada sa de glorie, cu 1500 de 
ani în urmă, când Roma conducea cea mai mare parte a 
lumii cunoscute. Pentru o secundă, Jack simţi un fior de 
energie în timp ce strângea metalul rece al tunului în mână. 
Se uită de-a lungul ţevii spre oraşul în care minaretele şi 
domurile păreau a fi nişte bijuterii apărute ca într-un miraj. 
Atingea istoria însăşi, transportat în trecut cu o repeziciune 
pe care nici o carte de istorie nu o putea reda. 


După un timp, se ridică şi îşi arcui spatele, statura lui 
înaltă şi subţire conturându-se deasupra echipajului. 

— E un tun de câmp, de asediu, mult mai mare decât 
tunurile împotriva infanteriei transportate pe vasele din 
această perioadă. Părerea mea este că suntem în faţa unuia 
dintre tunurile folosite de Mehmed al II-lea şi de otomani 
pentru a străpunge apărarea oraşului. Arătă spre linia 
țărmului unde, cu dificultate, se puteau distinge rămăşiţele 
zidurilor bizantine, statura lor impresionantă fiind redusă 
substanţial de cutremure şi de progresul modernităţii. 
Otomanii ar fi folosit orice armă le-ar fi căzut în mână. 
Aceasta a fost făcută în Veneţia în acelaşi an, un pic mai 
devreme, capturată probabil în luptă sau de pirați, folosită 
mai apoi împotriva forţelor bizantine comasate în spatele 
acelor ziduri, inclusiv împotriva venețienilor înşişi. Presa 
turcă va jubila. 

Pe când membrii echipajului se întorceau fiecare la treaba 
lui, Jack se uită încă o dată la emblema de pe tun. 
Asemenea strămoşilor săi din Anglia, căpitani de vas şi 
exploratori care descoperiseră cele mai îndepărtate comori 
ale globului, venețienii erau aventurieri pe mare care îşi 
întinseseră tentaculele de-a lungul lumii mediteraneene, 
înființând chiar o colonie de negustori, aici la 
Constantinopol. Lumea lor nu era imperialistă şi de 
cucerire, ci una a comerţului şi a speculei. Cu toate astea, ei 
erau responsabili pentru una dintre cele mai mari crime din 
istoria civilizaţiei, o crimă care îl adusese pe Jack în acest 
loc şi căreia el era hotărât să-i dea de capăt înainte ca 
această expediţie să se încheie. 

Când ajunse înapoi pe puntea de comandă, Jack îşi luă 
locul în faţa hărţii marine şi îşi suflecă mânecile. Fusese o 
dimineaţă răcoroasă de vară, dar soarele începuse să apară 
pe măsură ce ceața se disipa. Privi spre Tom York, căpitan la 
IMU, un bărbat cu părul alb şi îmbrăcat îngrijit, care stătea 
de vorbă cu ofiţerul secund al vasului, un estonian proaspăt 
numit în funcţie, care venise cu scrisori de recomandare 


ireproşabile din partea academiei flotei comerciale din 
Rusia. York îl privi pătrunzător pe Jack şi îşi înclină capul 
spre fereastra cabinei, de unde privise scena de pe punte. 

— Aş spune mijlocul secolului al XV-lea, cu siguranţă. York 
îşi începuse distinsa carieră în Marina Regală ca ofiţer de 
artilerie, şi de atunci devenise un adevărat specialist în 
tehnica de artilerie şi armament timpuriu naval, lucru ce se 
dovedise indispensabil în cadrul proiectelor IMU. Abia 
aştept să mă uit mai îndeaproape. Chiar în zorii artileriei 
navale. Dar prea târziu pentru noi. 

Jack încuviinţă. 

— 1453, mai precis. Cu aproape două sute cincizeci de ani 
prea târziu. Noi căutăm ceva dinaintea perioadei în care 
tunurile erau folosite pe mare. Este o descoperire 
extraordinară, şi nu am vrut să alung entuziasmul 
echipajului, dar mai avem cale lungă până să ajungem la 
cruciade. 

Jack se uită gânditor spre țărm, priveliştea din faţa sa fiind 
momentan acoperită de un feribot foarte aglomerat care 
trecea periculos de aproape de locul excavării. În licărirea 
fosforescentă lăsată în urmă, oraşul părea a pluti pe un nor, 
ca o apariţie divină. Era una dintre imaginile supreme ale 
istoriei, un palimpsest al celor mai mari civilizaţii pe care 
lumea le-a cunoscut vreodată. Pentru Jack, era ca o 
secţiune transversală într-un sit arheologic, doar că în loc 
de strat peste strat, aici totul era amestecat, firele istoriei 
erau împletite şi nimic nu era clar conturat. La cel mai de 
jos nivel erau rămăşiţele fisurate şi crăpate ale zidurilor 
Constantinopolului, schiţate iniţial de împăratul Constantin 
cel Mare când îşi mutase capitala aici, în secolul al IV-lea 
după Hristos, şi lăsase Roma pradă declinului şi ruinei. 
Deasupra zidurilor se înălţau versanţii mult mai vechi ai 
acropolelor greceşti din Bizanţ, nume care a supravieţuit ca 
denumire pentru imperiul creştin din Evul Mediu cu 
capitala la Constantinopol şi care-şi trage rădăcinile din 
Roma. Deasupra lor, se ridica splendidul palat Topkapi, 


centrul oraşului pe care otomanii l-au redenumit Istanbul 
după ce i-au învins pe bizantini, în 1453, şi inima celui mai 
puternic stat din lumea medievală. Şi mai sus, deasupra 
celor câteva case de lemn ale vechiului Istanbul, se înălţau 
minaretele şi domurile bisericii Hagia Sofia, cândva una 
dintre cele mai mari catedrale creştine din est, devenită 
după 1453 loc sacru al islamului. Şi undeva, ştia Jack, era 
posibil, doar posibil, ca întinderea oraşului să ascundă 
dovezi ale unei migrații de la începuturile istoriei, colonişti 
ai unei civilizaţii înaintate care îşi părăsiseră cetatea din 
Atlantida din cauza potopului şi se îndreptaseră spre vest, 
dinspre Marea Neagră. 

Nu putea crede că trecuseră şase luni de când el şi Katya 
se rătăciseră în labirintul de străduţe al oraşului. Fusese o 
perioadă plină de euforie, de bucuria descoperirii mult 
aşteptate, dar şi o perioadă de deşertăciune şi de pierdere. 
Pentru Katya însemnase descoperirea adevărului 
devastator despre imperiul răului condus de tatăl ei, o 
revelaţie care cântărise greu, în ciuda eforturilor depuse de 
Jack, şi care dusese la întoarcerea ei în Rusia pentru a 
continua, cu eforturi reînnoite, lupta împotriva comerţului 
ilegal cu antichităţi. Pentru Jack, sentimentul pierderii 
personale fusese şi mai acut, persistând până în ziua de azi. 
Erau împreună când căutarea lui Peter Howe fusese într-un 
sfârşit anulată. Howe îi fusese prieten încă din copilărie, şi 
Jack îşi amintea de el ori de câte ori îl vedea pe Tom York, 
şchiopătatul său fiind o moştenire lăsată de aceeaşi luptă. 
Jack insistase să rămână cu Sea Venture lângă Atlantida 
până ce căutarea fusese anulată. Multe zile după aceea 
simţise că ambițiile lui fuseseră îngropate în Marea Neagră, 
împreună cu epava Seaquest, că nu avea nici un drept să 
rişte vieţile celorlalţi în căutările lui aventuroase. Katya 
fusese cea care îi redase încrederea, pe măsură ce, 
explorând Istanbulul, se lăsaseră absorbiți în istoria 
Bizanțului în timpul lungilor zile petrecute împreună. Ea îl 
convinsese să readucă la viaţă un vis din copilărie pe care el 


îl împărtăşise cu Peter Howe, un vis despre o comoară 
fabuloasă pierdută, vis care devenise obsedant după ce Jack 
şi Katya se despărţiseră la aeroport şi care îl adusese pe 
Jack în locul în care stătea acum. 

— Am făcut-o! 

Jack îşi reveni din transă şi se grăbi să ajungă la sursa 
zgomotului în camera de navigaţie din spatele cabinei. În 
interiorul întunecat putu vedea unde fuseseră adunate 
radarul şi consolele de fixare a poziţiei, pe ambele părţi, 
pentru a face loc unei mulţimi complexe de dispozitive 
electronice care înconjurau un ecran enorm de calculator. 
În mijlocul lor, fără să ştie de prezenţa lui, stătea un bărbat 
brunet, cu pielea închisă la culoare, având statura 
asemănătoare unui jucător de rugby, cu ochii lipiţi de ecran 
şi cu nişte căşti pe urechi. 

— Foarte bine că ai mai slăbit într-un final, spuse Jack. 
Altfel trebuia să te excavăm de aici. 

— Cum? 

Costas Kazantzakis îi aruncă o privire neliniştită şi se 
întoarse spre ecran. Jack repetă cuvintele. 

— Bine, bine. 

Costas îşi scoase căştile şi se lăsă pe spate în spaţiul mic 
care îi mai rămăsese. 

— Da, ei bine, târâtul prin tunelul acela subacvatic m-a 
ajutat. Încă mai am cicatricele. Dacă a ieşit ceva bun din 
proiectul ăla, au fost zeii din Atlantida care m-au avertizat 
că ar trebui să reduc caloriile. Costas îşi roti capul şi 
observă jacheta pătată de noroi a lui Jack. lar te-ai jucat? 

— Tun de asediu. Veneţian. 1453. 

Costas mormăi şi îşi puse brusc căştile pe urechi în timp ce 
pe ecran apăru o explozie de culori. Jack se uită cu 
afecţiune la prietenul său care era absorbit iarăşi de munca 
sa. Costas era un inginer extraordinar de inventiv, avea un 
doctorat în tehnologia submersibilelor de la MIT7 şi îl 
însoţise pe Jack în multe dintre aventurile lui de când se 
înființase IMU, cu zece ani în urmă. Cunoştinţele sale 


ştiinţifice se îmbinau perfect cu arheologia lui Jack. Firele 
întreţesute şi complexe ale istoriei, precum şi interpretările 
incerte nu erau pentru Costas. Pentru el singurele 
probleme semnificative erau acelea care puteau fi rezolvate 
de ştiinţă, fiind dezamăgit numai atunci când lucrurile nu 
mergeau cum trebuia. 

— Ce se întâmplă? 

Altă siluetă voluminoasă apăru în prag şi se strecură 
înăuntru lângă Jack. Maurice Hiebermeyer părea să fie 
transpirat mereu, în ciuda pantalonilor scurţi şi largi şi a 
cămăşii descheiate. Jack se întoarse şi îl salută cu o mişcare 
a capului. 

— Cred că în sfârşit Costas a reuşit să facă lucrul ăsta să 
meargă. 

Jack ştia ce avea să urmeze. Hiebermeyer zburase cu o 
noapte înainte până aici cu elicopterul, de la Institutul 
Arheologic din Alexandria, ca o pasăre de pradă aruncându- 
se asupra victimei, sperând ca Jack să fie demoralizat de 
problemele insurmontabile ale excavării făcute în portul din 
Istanbul. Ultima dată când vorbiseră fusese cu şase luni în 
urmă, pe puntea de pe Sea Venture, când Hiebermeyer 
menţionase altă descoperire extraordinară a scrierii 
străvechi din necropola mumiilor, unde fusese găsit şi 
papirusul cu Atlantida, iar de atunci tot bombarda IMU cu 
e-mailuri şi cu mesaje telefonice. 

Se tot foia cu un dosar pe care-l avea în mână. 

— Jack, trebuie să... 

— Va trebui să aştepte, zise Jack zâmbindu-i amabil 
egiptologului corpolent. Suntem pe muchie de cuţit aici, şi 
trebuie să mă concentrez. Îmi pare rău, Maurice. Aşteaptă 
până se sfârşeşte asta. 

Se întoarse înapoi spre ecran, iar Hiebermeyer tăcu. 

— Da! 

Ecranul se umplu de culori, şi cei doi bărbaţi se mutară în 
spatele lui Costas ca să vadă mai bine. Se uitau la o imagine 


video, o masă gri luminată de un reflector, cu un braţ 
mecanic ca un cleşte în mijloc. 

— Acum suntem la aproape şaisprezece metri sub nivelul 
mării, 51 de metri adâncime faţă de poziţia actuală. Costas 
îşi scoase căştile şi se lăsă pe spate în timp ce vorbea: În 
câteva secunde, imaginea va reveni automat pe sonar, şi 
„spionul” ar trebui să fie iar vizibil. 

— Spionul? 

Costas se uită, parcă scuzându-se, la Hiebermeyer şi îi 
dădu un model de plastic pe care-l ţinuse ca pe un talisman, 
o formă cilindrică ciudată, care semăna vag cu aparatul 
controlat cu ajutorul unei telecomenzi pe care ei îl 
folosiseră la explorarea satului neolitic de lângă Marea 
Neagră. 

— O combinaţie între un aparat controlat de la distanţă, 
un aspirator subacvatic şi un sonar pentru vizualizarea 
fundului mării, spuse el. Este controlat de aici printr-un 
cablu de legătură şi poate fora prin stratul de sedimente cu 
mare precizie, trimițând înapoi imagini la fel de clare ca o 
radiografie RMN. Pentru moment, sapă într-un strat de 
sedimente terigene, prin tone de pământ. Suntem la 
marginea canalului care intră în Bosfor, dar, chiar şi aşa, 
există mari cantităţi de sedimente - într-un secol se adună 
câţiva metri. Trebuie să săpăm şi mai mult dacă vrem să 
avem vreo şansă să găsim ceea ce căutăm. Greutatea acelui 
lanţ îl va îngropa şi mai adânc. 

— Ah, lanţul, aminteşte-mi, murmură Hiebermeyer. 

Jack se întoarse spre o hartă galbenă a Amiralității cu 
împrejurimile Istanbulului, prinsă pe perete lângă Costas. 
Poziţia lor era marcată clar la marginea din exterior a 
estuarului care trecea prin oraş, cu forma sa de iatagan 
definind promontoriul bizantin şi formând unul dintre cele 
mai mari porturi naturale din lume. Pentru grecii antici 
acesta era Chrysoceras, Cornul de Aur, ca şi cum un taur 
mitic gigantic s-ar fi cufundat în Bosfor întinzându-se spre 
Marea Neagră, şi acest lucru avea o semnificaţie 


importantă pentru cei trei bărbaţi, care încă aveau vii în 
minte reprezentările cu tauri din Atlantida. 

Jack luă un pix şi trasă o linie subţire peste intrarea în 
estuar. 

— În timpul perioadei bizantine, Cornul de Aur era închis 
în vremuri periculoase cu ajutorul unui lanţ gigantic de 
aproape un kilometru lungime, legături imense de fier 
forjat fiind prinse de piloni şi de barje. Era prins aici, de un 
turn aflat lângă marginile zidurilor oraşului, unde estuarul 
se întâlneşte cu Bosforul, şi aici, la aproape trei sute de 
metri distanţă de unde ne aflăm noi, pe ţărmul Galata. 
Lanţul a fost consemnat pentru prima dată în secolul al VIII- 
lea după Hristos şi a avut un rol important la Căderea 
Constantinopolului, în 1453, dar noi ştim doar două 
momente când se poate să fi fost rupt. Primul a fost în 
secolul al XI-lea, când se presupune că nişte mercenari 
vikingi au trecut cu vasele lor lungi peste el. Al doilea este 
mai clar, în 1204, când galerele venețiene l-au rupt cu un 
berbece. Lanţul a fost refăcut, dar o bună parte din el s-ar 
putea să se fi pierdut pe fundul mării. Dacă îl găsim, atunci 
înseamnă că am găsit şi stratul cu prada noastră, şi ne 
apucăm serios de treabă. 

— Prima verigă din lanţul nostru. 

Costas nu putu să-şi ascundă neliniştea; degetele lui 
băteau nervoase în birou şi ochii i se plimbau agitaţi pe 
ecran. Imaginea dispăruse, şi totul era negru, iar singura 
indicație că „spionul” funcţiona era sonda din colţ de 
măsurat adâncimea, care se rotea înnebunitor de încet, 
străpungând doar câte cinci centimetri. 

— Cum poţi fi aşa de sigur în ceea ce priveşte locaţia? 

Hiebermeyer îşi lăsase deoparte cercetarea lui, fiind 
absorbit de acest proiect. 

— Acest lucru a fost întotdeauna o problemă 
controversată, dar un manuscris din secolul al XV-lea, 
descoperit în arhiva de la Topkapi anul trecut, oferă o 


poziţie exactă undeva între monumentele cunoscute de pe 
țărm. 

— Nu-mi place, spuse Costas uitându-se la ceasul de pe 
perete şi foindu-se neliniştit pe scaun. Dacă tunul este din 
1453, asta înseamnă că mai avem de săpat cel puţin cinci 
metri de sedimente compacte, înainte să ajungem aproape 
de stratul nostru. Şi mai avem doar douăzeci de minute 
înainte ca Sea Venture să-şi schimbe poziţia. 

Jack îi împărtăşea îngrijorarea, şi îşi ţuguie buzele. 
Proiectul ăsta nu semăna cu niciunul dintre proiectele la 
care mai lucraseră ei, era un joc constant de-a şoarecele şi 
pisica în una dintre cele mai aglomerate căi navigabile de 
pe planetă. Autorităţile portuare le aprobaseră un interval 
de şase ore în fiecare zi, aşa că trebuiau să îşi schimbe 
poziţia tot timpul pentru a lăsa să treacă un feribot sau un 
cargobot, uneori cu pescaj atât de mare, încât elicele lor 
răscoleau stratul de sedimente de pe fundul mării. Jack 
avea încredere în abilitatea lui Tom York de a detecta şi a 
remedia defecţiunile tehnice, iar sistemul dinamic de 
poziţionare a vasului Sea Venture însemna că acesta putea 
să-şi reia cu uşurinţă şi cu precizie coordonatele. Din 
nefericire, nu exista nici o protecţie pentru excavaţiile de pe 
fundul mării sau, şi mai important pentru Costas, vreo 
garanţie că preţioasa lui creaţie n-avea să rămână prinsă pe 
vecie împreună cu celelalte rămăşiţe ale istoriei. 

Hiebermeyer simţi tensiunea şi stărui, adresându-i-se lui 
Jack: 

— Şi care e visul ăsta al tău din copilărie? 

Jack respiră adânc, dădu din cap şi-i făcu semn spre 
consola unui calculator în colţul îndepărtat al camerei. Era 
o poveste pe care el o spusese de sute de ori echipajului, 
presei, în repetatele sale încercări de a obţine sprijin 
pentru proiect din partea Consiliului Director al IMU şi a 
autorităţilor turce, dar care încă îi dădea fiori de emoție pe 
şira spinării. 


— Căderea Constantinopolului în 1453 este unul dintre 
momentele definitorii ale istoriei, începu Jack. Clopotele de 
înmormântare ale celui mai mare imperiu pe care lumea l-a 
cunoscut vreodată, un eveniment care a dat islamului un 
avanpost în Europa. Dar pentru oraşul Constantinopol o 
calamitate şi mai mare a avut loc cu două secole şi jumătate 
înainte. Profanări şi violuri la scară mare, o atrocitate 
oribilă chiar şi judecată după standardele medievale. Şi 
făptaşii nu erau păgâni, ci creştini, nici mai mult, nici mai 
puţin decât Cruciaţi ai Sfintei Cruci. 

— Cruciații, desigur, spuse Hiebermeyer. 

— În perioada în care încă nu ajunseseră în Ţara Sfântă. 

— Ţii minte ce ne spunea profesorul Dillen la Cambridge, 
murmură Hiebermeyer. Cele mai mari crime împotriva 
creştinătăţii au fost înfăptuite chiar de creştini. 

Cei doi bărbaţi fuseseră în acelaşi timp la facultate, şi, 
când Jack se întorsese să-şi termine doctoratul, după o 
escapadă în Marina Regală, studiaseră împreună 
creştinismul timpuriu şi istoria iudaică, sub îndrumarea 
faimosului mentor. 

— Data a fost 1204, continuă Jack. Papa Inocenţiu al III-lea 
a propovăduit organizarea unei a patra cruciade, încă o 
expediţie sortită eşecului pentru a elibera Ierusalimul de 
sub necredincioşi. Faptul că nobilii cavaleri ai cruciadei au 
ajuns să îşi schimbe planul şi să jefuiască capitala 
creştinătăţii rămâne una dintre îngrozitoarele întâmplări 
ale istoriei. 

Pe micul ecran din faţa lor apăru dintr-odată o imagine 
cunoscută în întreaga lume, patru cai splendid împodobiţi în 
bronz aurit care stăteau în faţa unui decor arhitectural 
bogat. 

— Caii Sfântului Marcu, spuse Hiebermeyer. 

— Cred că turiştilor le-ar cădea aparatele de fotografiat 
din mână dacă ar afla adevărul despre cum au ajuns aceste 
sculpturi la Veneţia. Jack începuse să se agite, cuvintele lui 
căpătând accente de furie. Liderii cruciadei aveau nevoie 


de cineva care să-i transporte pe cavaleri şi echipamentul 
lor peste Mediterana în Ţara Sfântă. Şi cine ar fi fost mai 
potrivit decât venețienii, cea mai mare putere maritimă din 
acea perioadă? Dar venețienii aveau alte idei ascunse. 
Imperiul Bizantin cu capitala la Constantinopol începuse să 
atenteze la teritoriile de lângă Veneţia, la Marea Adriatică, 
şi venețienilor nu le prea plăcea acest lucru. Comercianţii 
venețieni din Constantinopol fuseseră ucişi. Dogele venețian 
Dandolo fusese încarcerat şi orbit de către bizantini cu 
câţiva ani în urmă şi îşi dorea în secret să fie răzbunat. Apoi 
cruciații, după ce s-au îmbarcat, nu au putut să plătească 
suma datorată pentru expediţia lor, devenind practic sclavii 
venețienilor. Mai adaugi şi un pretendent la tronul 
Bizanțului, şi scena e gata. Papa Inocenţiu al III-lea a 
descoperit că sponsorizase fără să vrea jaful celui de-al 
doilea oraş al creştinătăţii, punctul central al ortodoxiei. 
Odată ajunşi în Constantinopol, cruciații au uitat complet de 
Sfânta Cruce şi s-au comportat ca oricare altă armată pusă 
pe jaf din Evul Mediu, cu o ferocitate şi un barbarism de 
neîntrecut chiar şi pentru acea perioadă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Imaginează-ţi că o armată scăpată de sub control 
invadează Londra şi distruge toate statuile, profanează 
Abația Westminster, goleşte Muzeul Britanic şi dă foc 
Bibliotecii Britanice. 'Toate simbolurile unei naţiuni şi 
comorile unui imperiu pierdute într-un singur acces 
sângeros de violenţă. La Constantinopol, războinicii sfinţi şi- 
au folosit zelul creştin cu care se lăudau atâta asupra 
marilor biserici creştine, mai ales la Hagia Sofia, prădând 
relicvele sacre adunate de-a lungul unui mileniu de 
creştinism. Au distrus bibliotecile, urmaşe ale vechilor 
biblioteci din Alexandria şi din Efes, o pierdere 
incomensurabilă pentru civilizaţie. Au distrus hipodromul, 
vechea arenă de curse care era punctul central al oraşului, 
lăsând doar bucăţi din sculpturi care se pot vedea şi azi 


acolo şi câteva monumente care erau prea mari să fie 
jefuite. 

— Obeliscul egiptean al lui Tutmes al III-lea, spuse 
Hiebermeyer, dând din cap. 

Jack arătă spre ecran. 

— Noi ştim că oraşul Constantinopol a fost moştenitorul 
celor mai mari comori ale civilizaţiei vestice. Artefacte 
nepreţuite care odinioară fuseseră în Egipt, în Grecia şi în 
Orientul Apropiat au fost aduse la Roma pe măsură ce 
imperiul se mărea. Apoi, atunci când Constantin a mutat 
capitala, multe dintre aceste comori au fost şi ele mutate, 
transportate peste Mediterana de la Roma la 
Constantinopol. Caii Sfântului Marcu ar putea fi o creaţie 
grecească din secolul al V-lea înainte de Hristos, ornând 
probabil faimosul sanctuar de la Olimpia, în Grecia. Cinci 
secole mai târziu, sunt la Roma în vârful arcului de triumf al 
lui Nero din forum, ca parte a unui grup statuar ce-l 
înfăţişează pe împărat conducând o cvadrigă. Arcul a fost 
distrus de Vespasian, dar imaginea există în continuare, 
fiind gravată pe monedele lui Nero. Patru secole mai târziu, 
sunt în Constantinopol, probabil în hipodromul de lângă 
obelisc. Şi, ţine minte, Constantinopolul nu a fost niciodată 
jefuit înainte de 1204. Comorile despre care ştim, din 
relatările martorilor, că au fost prădate de cruciați sunt o 
mică parte din ce se găsea acolo. O parte din pradă a fost 
topită pentru a fi transformată în lingouri de aur sau argint 
şi în monede. Alte comori, cum ar fi Caii Sfântului Marcu, au 
fost transportate înapoi la Veneţia şi în ţările de origine ale 
cruciaților, Franţa, Spania, Ţările de Jos, Anglia, unde 
relicve ale acestei crime probabil stau ascunse în 
continuare în marile catedrale şi în mănăstiri. lar alte 
obiecte, în special antichităţi cu simbolism păgân, au fost 
profanate şi aruncate în Cornul de Aur. Jack făcu o pauză. 
Când povestea asta s-a transformat într-o obsesie pentru 
mine şi pentru Peter Howe, eram convinşi că una dintre 


cele mai mari comori ale artei antice se poate afla pe fundul 
mării chiar sub noi. 

Un freamăt brusc începu în spatele lor în timp ce Costas îşi 
trase scaunul aproape de ecran. Hiebermeyer rămase 
privind gânditor la imaginea cailor şi-şi puse mâna pe 
umărul prietenului său. 

— Spui că orice din Roma antică ar fi putut fi adus aici. 
Anul trecut, după mica noastră aventură la Marea Neagră, 
am fost chemat la Roma să traduc o scriere hieratică 
egipteană descoperită la Templul Păcii al lui Vespasian, 
lângă locul unde au fost găsite fragmente din planul de 
marmură al oraşului. S-a dovedit că era una dintre 
plăcuţele de bronz ataşate de ansamblul de coloane din 
interior, fiecare având acelaşi text, în toate limbile 
importante ale Imperiului Roman. Latina, greaca, 
egipteana, aramaica, orice. Erau proclamaţii care 
menţionau victoriile lui Vespasian şi triumful Romei. 
Subiectul era Războiul iudaic. 

Jack se întoarse şi-l privi fix pe Hiebermeyer, cu ochii săi 
negri de nepătruns. Celălalt bărbat vorbi cu şovăială: 

— Te gândeşti la ce mă gândesc şi eu? 

Jack tăcu. 

— Dumnezeule! Accentul german al lui Hiebermeyer 
deveni şi mai pronunţat, şi vocea începu să-i tremure. 
Comorile evreilor din Tabernacol. Vespasian le depusese în 
Templul Păcii pentru a nu mai fi etalate vreodată. Au intrat 
în legendă. Vocea sa deveni o şoaptă: Ar fi putut fi trimise în 
secret la Constantinopol înainte de căderea Romei? 

— Gândul ăsta mi-a trecut şi mie prin minte, spuse Jack 
încet. 

Hiebermeyer îşi dădu jos ochelarii săi mici şi rotunzi şi-şi 
şterse fruntea. 

— Vasele sacre din sanctuarul interior. Masa de aur. 
Menora. 

Ultimul cuvânt îi ieşi cu mare dificultate, mai degrabă un 
icnet răguşit. 


— Îţi dai seama în ce am putea să ne băgăm? 

— Da, spuse Jack. 

— Nu vorbim doar despre comori fabuloase. Vorbim 
despre elemente importante ale zilelor noastre. Menora 
este simbolul statului modern Israel. Orice indiciu cum că 
noi am fi pe urmele comorii pierdute a Templului Evreiesc 
ar putea provoca o adevărată explozie. Literalmente. 

— Nu va ieşi dincolo de zidurile astea, spuse Jack. 

În acel moment, auziră un strigăt de bucurie şi un şir de 
înjurături cu accent de Brooklyn de la cealaltă consolă. Jack 
şi Hiebermeyer se întoarseră repede în spatele lui Costas, şi 
ofiţerul secund al vasului apăru lângă ei. Jack se uită curios 
la bărbat, apoi se întoarse spre ecran. Putură vedea imediat 
motivul bucuriei lui Costas. Ecranul se transformase într-o 
imagine multicoloră fantastică, liniile şi contururile fiind la 
fel de clare ca un desen tridimensional pe calculator. În 
centru erau fără îndoială semne de activitate umană, o 
masă întunecată, diformă, încastrată în sedimente. Era o 
verigă imensă de metal, de cel puţin un metru, în forma 
cifrei opt, cu o sudură neprelucrată la mijloc. O a doua 
verigă era prinsă de cealaltă şi se extindea în afara 
ecranului spre dreapta, dar partea stângă era avariată şi 
îndoită acolo unde legătura fusese smulsă. 

— Fantastic! 

Jack îl bătu pe Costas pe spate. 

Era extrem de fericit, gândindu-se deja la următorul pas al 
cercetărilor, dar ochii săi rămaseră lipiţi de ecran pe 
măsură ce camera de filmat se mişca înainte spre marginea 
metalului. În bucla finală era o masă de lemn fragmentat, în 
mod evident bucăţi de lemn de la o navă, o secţiune de 
scânduri suprapuse, cu nişte linii având proeminențe 
regulate şi întunecate unde niturile fuseseră conservate 
pentru mai mult de opt sute de ani în nămol. Jack şi 
Hiebermeyer îşi pierdură suflarea când observară ce era în 
lanţ - o masă albicioasă ce semăna cu ramurile goale ale 
unui copac. Era un schelet uman zdrobit, cu braţele prinse 


de metal într-o poziţie grotescă, cu craniul distorsionat şi 
abia recognoscibil, dar acoperit încă de o pată maronie de 
rugină unde fusese odată un coif conic cu apărătoare 
pentru nas. 

— Uite şi lanţul tău, împreună cu una dintre victime, spuse 
Costas. Acum e timpul să plecăm de aici. 

Costas apăsă câteva butoane, eliberând cablul de legătură 
chiar în momentul în care motoarele navei începură să 
vibreze. Jack îl lăsă pe Hiebermeyer cu el şi ieşi din camera 
de navigaţie pentru a-l însoţi pe York în cabină. Avea de 
gând să le spună şi membrilor echipajului veştile 
descoperirii în ora în care Sea Venture trebuia să elibereze 
ruta de navigaţie, înainte de a putea reveni pe poziţie. Se 
uită pe fereastră la barja de minereu, aşteptând să treacă, 
şi la arcele joase ale Podului Galata, cu drumul fremătând 
de traficul dimineţii şi cu pescari încrezători aliniaţi de-a 
lungul balustradelor sale, fără habar despre adevăratele 
comori care ar putea exista sub ei. Apele agitate pe care 
odată pluteau vasele împăraţilor şi ale sultanilor străluceau 
din nou, rezultat al unei operaţiuni de curăţare de mare 
amploare desfăşurate în ultimii zece ani. Pe când se uita 
dincolo de pod, spre orizontul însorit, Jack simţi iarăşi vraja 
care îi determinase pe el şi pe Katya să îi caute cele mai 
ascunse secrete. Acest oraş, cu haosul şi cu istoria lui 
întunecată, ajunsese să fie simbolul speranţei, locul unde 
Jack îşi reînviase pasiunea pentru misterele trecutului care 
îl obsedau încă din copilărie. 

Privi în jos, unde apele spumoase erupseră într-un tumult 
de sub prova vasului Sea Venture, cauzate de jetul 
stabilizatorului. Era încântat că făcuse descoperirea care îi 
putea apăra visul, ca o piatră de care te ajuţi când treci un 
râu, pentru a ajunge la o descoperire şi mai senzaţională în 
viitor. Lanţul găsit îi trimisese chiar la momentul-cheie al 
istoriei şi le arătase că erau la marginile exterioare ale 
portului unde fuseseră aruncate prăzile jefuite din 
Constantinopol. 'Tot ce aveau acum de făcut era să avanseze 


în Cornul de Aur, şi urmau să dea lovitura. Dar, ca de obicei, 
veselia lui Jack era pusă în umbră de nelinişte. Începuse să 
simtă presiunea. Aveau în continuare un drum lung de 
făcut. Ştia că trebuia să apară cu obiecte dacă voia ca 
autorităţile să le mai dea vreo autorizaţie; că tunul şi lanţul 
îi confirmaseră aşteptările, dar totodată generau aşteptări 
şi mai mari. Îngustându-şi privirea din cauza strălucirii 
soarelui, se uită din nou la apele Cornului de Aur, rugându- 
se ca acesta să se ridice la înălţimea numelui. 

CAPITOLUL. 2 

Maria de Montijo se mişcă aproape pe nesimţite în scaunul 
ei şi închise ochii. Până acum, fusese cea mai lungă zi a lor 
în interiorul catedralei, şi, în ciuda adrenalinei care o 
ajutase să facă faţă orelor care se scurgeau, ştia că n-avea 
să se mai poată concentra mult timp. Afară, după-amiaza 
englezească, gri şi mohorâtă, începea să lase loc 
întunericului, şi răpăitul ploii se auzea în geam. Îşi îndreptă 
spatele, clipi des şi îşi ridică paleta cu ustensilele de 
curăţare până în dreptul ramei. În liniştea completă din 
cameră, timpul părea a se fi oprit în loc, şi femeia îşi 
concentra toată atenţia la modelul complicat de cerneală 
dezvăluit de lumina slabă, la doar câţiva centimetri de faţa 
ei. Respira încet, fără grabă, la fiecare respiraţie mânuind 
pensula cu o siguranţă dobândită după atâţia ani de 
experienţă. După un sfert de oră se întoarse şi îi dădu 
paleta asistentului. 

— Gata, spuse ea, am terminat. 

Depărtă cu grijă lampa pentru a dezvălui întreaga 
inscripţie, rodul muncii ei susţinute din ultima săptămână. 
Odată patina vremii îndepărtată, literele apăreau clare şi 
negre, ca şi cum ar fi fost scrise cu câteva zile în urmă. 

Tuz ki cest estorie ont. Ou oyront ou lirront ou ueront. 
Prient a ihesu en deyte. De Richard de haldingham o de 
Lafford eyt pite. Ki lat fet e compasse. Ki ioie en cel li seit 
done. 


Ortografia necunoscută a francezei vechi nu făcea decât 
să adâncească misterul bărbatului care compusese aşa 
ceva. După un moment de contemplaţie, Maria se întoarse 
spre asistentul ei, un tânăr zvelt cu ochelari cu rame de 
oţel, care se aplecă cu nerăbdare să facă traducerea. 

„Toţi cei care ajung în posesia acestor cuvinte, sau care le 
aud, citesc sau văd, rugaţi-vă lui Isus în slava Sa să aibă 
milă de Richard de Holdingham şi de Sleaford, care le-a 
conceput şi le-a răspândit, să aibă parte de fericire în rai.” 

Părea potrivit ca ultimele cuvinte ale lui Richard să fie şi 
ale lor, căci ei trebuiau să îşi încheie sarcina în locul în care 
scribul îşi ridicase pentru ultima dată pana de pe 
pergament, cu aproape şapte sute de ani în urmă. 

Douăzeci de minute mai târziu, Maria stătea în centrul 
camerei şi privea harta pentru ultima dată înainte dea o 
sigila în spatele geamului protector. Cu sursa de lumină 
acum îndepărtată, vechimea pergamentului părea să fie 
accentuată de lumina slabă din cameră, umbrele şi 
unduirile dezvăluind locurile unde pielea de vițel se 
strânsese şi se îndoise odată cu trecerea timpului. 

În mod normal, sarcina de a curăța manuscrisele era 
lăsată în seama personalului ei tehnic de la institutul din 
Oxford. Dar când venise vorba despre un program nou de a 
restaura mappa mundi8 din Catedrala Hereford, tentaţia se 
dovedise prea puternică. Era o şansă unică în viaţă, o 
ocazie de a lucra la unul dintre cele mai importante 
manuscrise decorate rămase din secolul al XIII-lea, de a 
atinge cu propriile mâini cea mai importantă şi mai 
renumită hartă medievală din lume. 

Conturul familiar începu să prindă formă pe măsură ce 
ochii ei se obişnuiau cu semiobscuritatea. Era sfera 
pământului, mai mare de un metru în lăţime, umplând 
aproape întregul pergament pătrat. În centru era 
Ierusalimul, iar sub el, Mediterana în formă de T, care 
despărţea Asia, Africa şi Europa. Înghesuite în partea 
stângă jos erau Insulele Britanice, şi în chenarul de sub ele 


era inscripţia pe care o curăţase mai devreme. Harta era 
plină de desene miniaturale cu titluri în latină şi în franceză, 
unele ilustrând poveşti biblice, iar altele înfăţişând creaturi 
bizare şi locuri mitice. 

Era o abundență de informaţii reale amestecate cu altele 
imaginare, expresia supremă a minţii medievale. Dar totuşi 
era, de asemenea, încorsetată în ignoranță. Harta părea a fi 
ultima declaraţie a omenirii - degajând încredere şi 
disciplină. Cu toate astea, dincolo de fâşia oceanului care 
înconjura creştinătatea, nu era absolut nimic. Imaginea lui 
Isus de pe fronton o trimitea pe Maria cu gândul la 
Judecata de Apoi, cu Hristos judecându-i nu doar pe cei 
morţi, ci şi pe cei vii, pe oamenii care fuseseră atât de 
orgolioşi încât să creadă că nenumăratele minuni, pe care 
ei le înghesuiseră acolo pe mappa mundi a lor, se puteau 
măsura cu întreaga creaţie divină. 

— Doctore de Montijo, trebuie să veniţi repede. 

Un om de statură mică şi energic, într-o robă clericală, o 
ajunse din urmă pe Maria care mergea vioaie prin curtea 
catedralei cu umbrela deschisă, protejându-se de eterna 
ploaie englezească. Trebuia să ajungă înapoi la Oxford în 
după-amiaza aceea, şi nu avea timp de pierdut dacă voia să 
prindă trenul. 

— Ar fi bine să fie ceva important, spuse ea cu un accent 
spaniol care îi cadenţa vocea, am un seminar despre 
Richard de Holdingham la institut peste trei ore, şi am 
nevoie de ceva timp să mă pregătesc. 

— Asta poate să aştepte, rosti gâfâind şi părând emoţionat 
omul cel scund. Muncitorii din biblioteca veche cu lanţuri 
tocmai au făcut o descoperire extraordinară. Asistentul 
dumneavoastră este deja cu ei. 

Maria şi clericul se apropiară de portalul nordic al 
catedralei. Nuanţa delicată ca de miere a gresiei erodate a 
stâlpilor făcea ca Hereford să pară mai puţin respingătoare 
decât majoritatea catedralelor din Anglia; totuşi, efectul pe 
care l-au simţit când au intrat a fost incredibil. Maria privi 


în jos, dinspre naos spre altar, şi în sus la spaţiul cavernos 
dintre ele, priveliştea fiind încadrată de stâlpi, de o parte şi 
de alta, care se înălţau spre bolțile mai mici ale lucarnei. 
Bolta tavanului era undeva mult deasupra lor. Pe când îl 
urma pe cleric spre aripa de nord, mirosul de piatră umedă 
şi o slabă tentă de descompunere o învăluiră, ca şi cum 
duhoarea bolnăvicioasă a putrefacţiei care se îmbibase în 
catedrală de atâta timp lăsase o boare persistentă chiar şi 
după ce ultimele cavouri fuseseră sigilate. 

Naosul nu se schimbase prea mult de când Richard de 
Holdingham trecuse pe aici ultima dată. Se rezemă de un 
stâlp şi simţi un fior brusc, ca şi cum ar fi fost transportată 
înapoi în timp pe urmele marelui om. În perioada aceea, 
zidăria masivă a normanzilor exista acolo doar de un secol, 
şi totuşi o catedrală stătuse în locul acesta din vremea 
regatului anglo-saxon de Mercia. Fusese Catedrala 
Sfântului Ethelbert, regele Angliei de Est, care fusese 
asasinat mişeleşte în apropiere. În vremea lui Richard, 
catedrala atrăgea pelerini care veneau din toate colţurile 
lumii să îi aducă un omagiu lui Thomas Becket, 
arhiepiscopul martirizat la Canterbury, a cărui raclă cu 
moaşte, împodobită, supravieţuise de-a lungul secolelor, 
împreună cu mappa mundi, o altă comoară a catedralei. 

După ce trecură de transeptul nordic, ajunseră la aripa 
unde era corul şi unde fusese expusă harta în ultimul secol, 
înainte de a fi mutată în muzeul exterior, special construit 
pentru ea. Chiar în partea opusă spaţiului liber unde fusese 
harta, era un cadru de uşă, jos, care dădea spre partea 
exterioară a catedralei şi prin care se putea vedea 
începutul unei scări în formă de spirală. 

— Reconstrucţia este aproape gata, spuse clericul, asta e 
doar o simplă precauţie. 

Îi dădu Mariei o cască galbenă de protecţie şi îşi puse şi el 
una, casca nepotrivindu-se cu veşmintele lui cafenii 
bisericeşti. Cuvintele lui răsunau cu un ecou înfundat pe 
măsură ce Maria îl urma pe treptele abrupte. 


— O catedrală de gresie este ca o navă de lemn, explică el. 
Dacă păstrezi o bucată veche mai mult decât e nevoie, tot 
lemnul va trebui după aceea înlocuit. Ca HMS Victory. 
Gresia nu este unul dintre materialele de construcţie 
rezistente. Când am mutat biblioteca, ne-am folosit de 
ocazie şi am înlocuit şi piatra. 

Se apropiau de camera unde fusese odată renumita 
bibliotecă cu lanţuri din Hereford, care adăpostea o colecţie 
fabuloasă ce includea incunabule, cărţi imprimate înainte 
de 1500, precum şi 227 de volume în manuscris începând 
cu inestimabilele Evanghelii Hereford din secolul al VIII-lea. 
Atât cărţile, cât şi rafturile de care fuseseră legate erau 
acum reconstituite în muzeul care adăpostea şi mappa 
mundi, ea însăşi păstrată cândva în bibliotecă. 

După ce urcară până la nivelul lucarnei, se strecurară pe 
lângă un morman de pietre aduse recent de la cariera de 
piatră şi se opriră la intrarea în cameră. În plăpânda lumină 
a zilei răspândită prin despicăturile ferestrei văzură cu 
dificultate spaţiile de pe pereţi unde fuseseră odată 
rafturile cu cărţi. În locul unei biblioteci, camera arăta 
acum ca atelierul unui pietrar, plină de unelte de aşchiere şi 
de bucăţi deteriorate de zidărie adunate pe podea. 

În capătul îndepărtat al camerei se strânsese un grup de 
muncitori în preajma unui petic de lumină strălucitoare din 
perete. Venea dintr-o gaură de unde două blocuri de zidărie 
fuseseră înlăturate, lăsând un spaţiu destul de îngust prin 
care nu putea trece decât o siluetă subţire. În acel moment 
apăru un cap răsturnat, cu părul blond răvăşit şi cu 
ochelarii plini de praf. 

— Maria! N-o să-ţi vină să crezi! 

Jeremy Haverstock fusese cel mai bun doctorand al ei, un 
virtuoz în limbile vechi germanice, dar care fusese izolat la 
Oxford cât îşi scrisese dizertaţia, şi acum savura din plin 
aventura. Îl invitase cu ea la Hereford să se mai relaxeze şi 
să împărtăşească această experienţă unică. De la sosirea lui 
din America îl încurajase să călătorească şi să viziteze 


vechile biblioteci monastice, dar, cu toate astea, el încă mai 
avea entuziasmul contagios al turistului care intra în 
contact cu istoria pentru prima oară. Zâmbi în timp ce ea şi 
clericul îşi făceau drum printre dărâmături şi îşi traseră de 
pe căşti măştile împotriva prafului. 

— Cariera ta e în joc, spuse ea. Orice mai puţin valoros 
decât o biblie augustiniană, şi o să-ţi faci singur seminarul. 

— E mai mult decât atât. Mult mai mult. 

Pe măsură ce se apropiau, ea îi putea vedea faţa asudată 
în ciuda răcorii din cameră. Se urcă pe unul dintre blocurile 
de piatră şi dispăru din raza ei vizuală prin perete. 

— Urmează-mă! 

Câteva momente mai târziu, Maria se strecură lângă el, cu 
părul castaniu ondulat şi cu geaca de piele acoperite de 
praf. Starea de uşoară enervare dispăru imediat ce văzu 
ceea ce se întindea în faţa lor. Muncitorii descoperiseră un 
spaţiu de un metru lăţime în peretele exterior masiv al 
catedralei. Din poziţia încovoiată în care stătea, Maria 
putea vedea că erau ghemuiţi deasupra unei scări circulare 
distruse, o relicvă dintr-o fază anterioară a construcţiei, 
care fusese blocată cu mult timp în urmă. Trei trepte mai 
jos era casa scărilor înfundată cu resturi, bucăţi amestecate 
care semănau cu gresie erodată acoperită cu un strat de 
praf roşiatic. Cu corpul aplecat, Maria se apropie să se uite 
mai bine, având reflectorul direcționat din spatele capului 
ei. 

— Es estupendo10! 

Cuvintele în spaniolă - limba ei nativă - ieşiră involuntar, şi 
Maria rămase cu gura căscată de uimire. 

— Vezi că am avut dreptate? Jeremy alunecă pe lângă ea 
nerăbdător. Este ca peştera lui Aladin! 

Dărâmăturile nu erau bucăţi de zidărie aruncate la 
întâmplare, ci o masă imensă de pergamente maronii şi 
gălbui, unele compacte, trimițând cu gândul la papier 
mâche, dar multe dintre ele bine conservate, cu litere încă 
vizibile. 


— Se pare că au făcut curăţenie în bibliotecă, spuse 
Jeremy. Fragmente rupte, cărţi distruse care nu mai pot fi 
restaurate. Toate sunt scrise de mână şi par să fie din 
secolul al XIII-lea cel mult. Istoricul care se ocupă de 
arhitectură apreciază că nu a mai fost nevoie de scara asta 
şi că a fost sigilată cu ceva timp înainte ca transeptul nordic 
să fie terminat, adică în secolul al XIV-lea. 

Maria se întoarse şi arătă spre locul unde se vedea umbra 
capului ei. Brusc, fu cuprinsă de emoție. 

— Uite, exclamă ea, nu toate sunt bucăţi. Este şi un volum 
intact în folio. 

Jeremy îşi întinse braţele lungi şi extrase cu grijă din 
straturile de pergament cartea legată în piele. În timp ce el 
o ţinea în mâini, Maria suflă uşor praful şi deschise 
copertele maronii străvechi. 

— Historia Ecclesiastica Gentis Anglorum. 

Citea cuvintele rar, încă nerevenindu-şi din uimire. 

— Istoria bisericească a poporului englez scrisă de 
Venerabilul Bede. Şi în latină, ceea ce înseamnă că este una 
dintre copiile originale. Probabil secolul al IX-lea sau al VIII- 
lea. 

Jeremy dădu la o parte un teanc de pergamente ce se 
lipiseră de volum. Atingând foile mucegăite cu mâna, începu 
să fredoneze încet, mişcându-şi ochii rapid pe scrierea 
învechită. Maria îl privea tulburată, când dintr-odată el 
tăcu. 

— Ce este? întrebă ea. 

— Incredibil, şopti el. O continuare din secolul al XII-lea a 
Cronicii Anglo-Saxone. Îi menţionează pe regele Henric al 
II-lea şi pe regele John. Trebuie să fie cel mai vechi 
document din engleza veche, limba pe care normanzii au 
încercat din răsputeri să o suprime. Îmi confirmă părerea o 
dată pentru totdeauna cum că tradiţia anglo-saxonă a fost 
păstrată vie în scriptoriile catedralelor pe toată durata 
perioadei medievale. Dacă nici cu asta nu obţin doctoratul, 
atunci nu ştiu cu ce altceva. 


Maria privi scena din faţa lor, observând mai multe volume 
intacte apărute din locul din care îl scoseseră ei pe Bede. 

— Ce s-a întâmplat aici a fost mai mult decât o simplă 
curăţenie, afirmă ea în şoaptă. Dintotdeauna a fost un 
mister de ce aceste două opere centrale ale istoriei anglo- 
saxone lipseau din biblioteca Hereford, dintr-o colecţie cu 
manuscrise liturgice din secolul al VIII-lea. Se poate să fi 
existat un bibliotecar extrem de zelos, care, de dragul de a 
ţine pasul cu vremurile, să fi vrut să facă loc altor opere mai 
recente. Dar se poate să fi fost mai mult de atât, o selecţie 
intenţionată a operelor istorice anglo-saxone, o încercare 
de a tăinui orice ar fi fost considerat subversiv de către 
aristocrația normandă. 

Închise cu grijă cartea, ocrotind-o în braţele sale, uitându- 
se în acelaşi timp cu îngrijorare la fragmentele de 
pergament care se rupseseră şi căzuseră în locul din care 
Jeremy extrăsese volumul. 

— Îl vom lua pe Bede şi paginile acelea din Cronică, spuse 
ea. Dar restul trebuie să rămână aici, şi trebuie sigilată la 
loc intrarea până când putem să strângem o echipă de 
restauratori. Nu ne permitem să mai expunem la aer nici un 
pergament. Se uită atentă la Jeremy, care îşi curăța 
ochelarii cu o mină serioasă. Şi te iert, spuse ea zâmbind, 
tocmai ai dat peste una dintre cele mai mari comori ale 
istoriei englezeşti timpurii descoperite vreodată. 

În timp ce se întorceau să plece, Jeremy observă o formă 
ciudată ieşind proeminent din marea de fragmente 
pergamentoase. Era capătul unei role de pergament 
deteriorat, ceva ce putea fi chiar mai vechi decât volumul 
legat în piele. Nu se putu abţine şi se aplecă să-l extragă 
chiar în momentul în care Maria ieşea. 

Îşi drese glasul sugestiv, şi Maria se uită înapoi spre 
lumina puternică. Văzu expresia vinovată de pe faţa lui şi 
apoi pergamentul lung de un metru aşezat deasupra 
paginilor din Cronică. 

— Trebuie să-l lăsăm aici, spuse ea aspru. 


— Nu şi dacă vrei să ţii seminarul ăla după-amiază. 
Această remarcă îi trezi curiozitatea, astfel că se întoarse 
spre el. Jeremy desfăcuse aproape zece centimetri din sul şi 
îl ţinea astfel încât ea să poată vedea mai bine. Era vizibilă 
raza unui cerc mare, inscripţionat, şi în interiorul lui desluşi 
forme obscure care păreau a fi schiţele unor desene şi 

inscripţii. 

Ştiuse ce avea în faţa ochilor chiar înainte de a ajunge la 
el. În teza ei de doctorat, cu zece ani în urmă, argumenta că 
mappa mundi de la Hereford era o copie, opera unui artist 
excepţional, nu a unui savant. Doar aşa se putea explica 
eroarea flagrantă pe care o conţinea, şi anume, cuvântul 
AFFRICA era scris de-a lungul Europei, iar EUROPA - de-a 
lungul Africii. Episcopul de Hereford luase harta de la 
Richard de Holdingham, care pregătise o schiţă în 
catedrala sa, Lincoln, dar versiunea ultimă fusese 
completată în absenţa sa de către un artizan de la 
Hereford, talentat la caligrafie şi la decorarea 
manuscriselor, dar din păcate nu foarte cult şi nici extrem 
de atent. Ignoranţa sa era dezvăluită de detaliile fine, de la 
micile abateri pe care le făcuse în scopuri estetice, 
sacrificând astfel credibilitatea, până la particularităţile în 
ceea ce priveşte ortografia şi geografia. 

Spre uimirea ei, ştia că avea în faţă schiţa pregătită de 
însuşi Richard, cartograful şi călugărul a cărui viziune 
asupra lumii o fascinase încă din studenţie. Se uită atentă, 
cu respect, la mâna exactă şi sigură care crease titlurile pe 
toată harta. Chiar sub mâna stângă a lui Jeremy, unde ţinea 
pergamentul, erau literele decolorate EUROPA, plasate 
corect peste Franţa şi Italia. Lângă mâna lui dreaptă, unde 
desfăcuse manuscrisul, era forma alungită a Insulelor 
Britanice, cu Hereford şi Lincoln proeminent reprezentate. 

Când Jeremy îşi mută degetele mâinii drepte spre 
marginea pergamentului, Maria văzu ceva ciudat. 

— Dumnezeule, şopti ea, chenarul. Lipseşte. 


Decoraţiunea elaborată care umplea spaţiul dintre sfera 
pământului şi marginile pătrate ale pergamentului pe 
varianta terminată din mappa mundi fusese, în mod 
evident, doar creaţia artistului, un spaţiu pentru elemente 
decorative de care Richard era prea puţin interesat, 
ornamente care ar fi putut fi ajustate după bunul-plac al 
autorităţilor catedralei. Acum se explica bizara paradă de 
imagini, de la vânători şi clerici la împărați romani, pe care 
artistul îi desenase împreună inspirându-se din alte hărţi şi 
manuscrise pe care le văzuse. 

Maria văzu că inscripţia din colţ, pe care ea se chinuise s-o 
curețe de pe mappa mundi, lipsea, deci trebuie că a fost 
opera artistului mai degrabă decât a maestrului. Richard 
vizitase cu siguranţă catedrala pentru a discuta autorizarea 
folosirii hărţii, dar, evident, nu fusese de faţă când se 
realizase inscripţia. Astfel se explica faptul că numele 
continentelor rămăseseră trecute greşit, lucru pe care 
Richard nu l-ar fi făcut niciodată. Simţi o undă de 
dezamăgire uitându-se la spaţiul gol, având sentimentul că 
Richard îi scăpa printre degete, întorcându-se în împărăţia 
umbrelor din trecut. 

Jeremy se mişcă încet, şi ea îşi dădu seama că petele 
pestriţe de galben şi maro ale pergamentului unde ar fi 
trebuit să fie inscripţia aveau o formă definită. 

— Îndreaptă-l spre lumină! E ceva aici. 

Imaginea decolorată a desenului apăru în faţa lor. Era o 
altă întindere de pământ inserată într-un colţ, o imagine 
neregulată puţin mai mare decât Insulele Britanice. 

— Este dincolo de oceanul exterior care înconjoară 
pământul, aşa că nu poate să facă parte din hartă, spuse ea. 
Cred că este schiţa lui Richard pentru unul dintre 
continente. Priveşte, se poate vedea unde s-a folosit de cuţit 
pentru a şterge cerneala. 

Jeremy îşi întinse gâtul ca să vadă mai bine, buclele de pe 
frunte atârnându-i fix în faţa Mariei. 


— Nu sunt sigur, murmură el. Ceva îmi este vag cunoscut, 
dar nu din mappa mundi. Poate dacă l-aş vedea cum 
trebuie, în sus, aş putea... 

În timp ce cuvintele se stingeau, se uitară unul la altul 
uluiţi. 

— Harta Vinland, şopti Maria. 

Cu inima bătându-i cu putere, scoase lupa şi începu s-o 
cerceteze cu atenţie. Cu câteva săptămâni în urmă fuseseră 
la Universitatea Yale la o conferinţă având ca temă datarea 
faimoasei hărţi Vinland, un desen care acum era considerat 
un fals, dar pornind totuşi de la o hartă pierdută, realizată 
cu cincizeci de ani înainte de existenţa lui Columb, o hartă 
care reprezenta un țărm despre care se spunea că fusese 
descoperit de vikingi la vest de Groenlanda, cu câteva 
secole în urmă. 

— Este incredibil, exclamă ea. Este exact la fel. Uite râul 
care dă în lac şi golful larg un pic mai jos. Şi legenda pare 
identică, scrisă în latina medievală. 

Sub lupă, mâzgălitura deveni lizibilă: 

Vinlanda Insula a Byarno repa et Leipho socijs. 

— Insula Vinland, murmură Jeremy. Descoperită de Bjarni 
şi de Leif. 

— Dovedeşte fără îndoială autenticitatea imaginii de pe 
Harta Vinland. Maria era foarte emoţionată. Dar, dacă aici 
este într-adevăr mâna lui Richard de Holdingham, atunci a 
fost făcută cu mai bine de două secole înainte de Harta 
Vinland. Poţi să uiţi pentru moment de istoria engleză 
veche. Se poate ca tu să fi descoperit cea mai veche 
reprezentare a Americii de Nord. 

Se uitară fix unul la altul uimiţi. Mappa mundi şi schiţa 
aceasta datau din secolul al XIII-lea, cu aproape trei secole 
înainte de primele călătorii europene spre Lumea Nouă, cu 
sute de ani înainte ca primele hărţi ale țărmului american 
să fi fost desenate. 

— Mai e ceva scris mai jos. 


Maria fusese concentrată pe partea de sus a reprezentării 
şi nu văzuse cea de-a doua inscripţie, îngălbenită de vreme, 
sub desen. Îşi mişcă lupa câţiva centimetri mai jos. 

— Asta cu siguranţă nu se regăseşte pe Harta Vinland, 
spuse ea. Este alfabet roman, dar nu este latină sau 
franceză. Pare a fi norvegiana veche. 

Îi dădu lupa lui Jeremy şi luă ea harta, astfel încât el să o 
privească mai îndeaproape - o recunoaştere tacită a 
cunoştinţelor lui legate de limba vikingilor. 

— Aici este o rună ciudată, murmură el. Este poziționată la 
începutul inscripţiei ca o literă ornamentală dintr-un text 
medieval. O singură tulpină cu braţe de o parte şi de alta. 
Pare simetrică. Cinci, poate şapte braţe în total, inclusiv 
tulpina. Foarte ciudat. 

— Înţelegi şi altceva? 

— Harald Sigurdsson. Făcu o pauză şi se uită la Maria. 
Este Harald Hardrada, Harald Conducătorul cel Dur, regele 
Norvegiei. Ucis în bătălia de la Stamford Bridge într-o 
încercare de cucerire a tronului Angliei, în 1066, cu doar 
câteva săptămâni înainte de cucerirea normandă. 

— Este imposibil, şopti Maria, nevenindu-i să creadă. Mai 
departe! 

— Harald Sigurdsson regele nostru împreună cu însoțitorii 
săi au ajuns pe aceste tărâmuri cu comoara din 
Michelgard”, traduse el rar. 

Aici sărbătoresc împreună cu Thor în Walhalla şi aşteaptă 
bătălia finală de la Ragnarok.” Se uită spre Maria cu 
neîncredere. Michelgard nu este numele viking pentru 
Constantinopol? 

Pentru moment, Maria era prea şocată pentru a mai putea 
spune ceva. Apoi dădu drumul manuscrisului să se desfacă 
şi i-l înmână lui Jeremy. 

— Să ai grijă de el cu preţul vieţii tale. Şi să nu sufli o 
vorbă despre el nimănui. 

Ridică Istoria lui Bede şi se grăbi spre perete, scoţându-şi 
telefonul mobil. Chiar când se apleca să iasă, Jeremy o 


strigă entuziasmat. 

— Runa aceea, spuse el, ştiam eu că o mai văzusem 
undeva. De fapt, nu este o rună. Nu îmi dau seama de ce 
naibii poate să apară aici, dar nu poate fi decât un singur 
lucru. Este menora, simbolul sacru al evreilor. 

CAPITOLUL 3 

— Este incredibil, spuse Jack. Ştiam că Harold Hardrada şi 
vikingii au fost în Constantinopol, dar nu m-aş fi gândit că 
au traversat Atlanticul. Asta îl detronează pe Cristofor 
Columb pentru totdeauna. 

— Deja m-ai pierdut, răspunse Costas. Vikingii în 
Constantinopol? 

Jack sorbi din cafea şi se ridică. 

— Aşteaptă aici. 

Cei doi bărbaţi erau în Anglia de mai puţin deo oră; 
luaseră un zbor de dimineaţă din Turcia direct la Baza 
Navală Aeriană Regală de la Culdrose, unde se îmbarcaseră 
într-un elicopter Lynx spre campusul Universităţii Maritime 
Internaţionale din apropiere. Costas îşi planificase 
întoarcerea în Anglia cu câteva zile înainte ştiind că, odată 
ce excavatorul submarin din Cornul de Aur era pe deplin 
operaţional, el va trebui să ofere asistenţă tehnică pentru 
un alt proiect IMU, undeva pe coasta Groenlandei. Jack, în 
schimb, luase decizia cu doar o seară înainte, ca urmare a 
unei discuţii telefonice extraordinare cu prietena lui, Maria 
de Montijo din Hereford. Convocase o întâlnire de urgenţă 
cu personalul de la excavări şi-l rugase pe Hiebermeyer să 
preia controlul, ştiind că Maurice avea să fie încântat să 
facă altceva în afara treburilor lui uzuale prin deşerturile 
din Egipt. 

— Grăbeşte-te, spuse Costas, apoi îşi scoase telefonul 
mobil din salopeta pătată şi citi un mesaj. Trebuie să vină 
din clipă în clipă. 

Jack încuviinţă şi ieşi din curtea interioară unde stătuseră 
până în acel moment, îndreptându-se spre biroul său. Se 
opri ca să arunce o privire spre curbura largă a estuarului 


sinuos, numit Carrick Roads, care duce de la Cornwall spre 
Canalul Mânecii şi Oceanul Atlantic. De aici, generaţii de 
strămoşi de-ai săi au ridicat pânzele pentru a da o formă 
destinului Angliei şi pentru a-şi găsi norocul. Bărbaţi din 
familia Howard luptaseră împreună cu Drake împotriva 
Armadei Spaniole şi sub conducerea Nelson la Trafalgar, 
aduseseră înapoi bogăţiile Indiilor şi schiţaseră locurile cele 
mai îndepărtate ale oceanelor. 

Jack avu dintr-odată un sentiment de siguranţă privind 
scena, ştiind că el continua o tradiţie de familie care se 
întindea cu o mie de ani în urmă, înainte de cucerirea 
normandă a Angliei. Tatăl lui Jack fusese acela care 
hotărâse să doneze moşia de la Cornwall proaspăt 
înfiinţatei Universităţi Marine Internaţionale, dar IMU 
fusese visul lui Jack, şi el fusese cel care o condusese spre 
mari realizări. Cu un suport financiar generos din partea lui 
Efram Jacobovich, un vechi prieten care devenise un 
magnat în domeniul tehnologiei informaţiilor, conacul şi 
dependinţele fuseseră transformate într-un centru de 
cercetare de ultimă generaţie, care rivaliza cu cele mai 
bune institute de oceanografie din lume. Vechiul şantier 
naval de lângă estuar fusese extins într-un complex tehnic, 
cu un doc pentru vasele de cercetare ale IMU şi cu un bazin 
experimental pentru cercetarea submersibilelor. Pe un deal 
lângă complex, era o clădire elegantă, în stil neoclasic, unde 
se aflau Galeriile Howard, una dintre principalele colecţii 
private de artă din lume şi locaţia exponatelor care 
călătoreau de la Muzeul Maritim al IMU la Cartagina, în 
Marea Mediterană. Cu câteva săptămâni în urmă, Jack 
inaugurase una dintre cele mai uimitoare expoziţii, o 
etalare strălucitoare de obiecte de pe o epavă minoică din 
Epoca Bronzului, pe care o excavaseră cu un an în urmă. 
Un banner, reprezentând discul de aur şi magnifica 
sculptură a capului de taur de pe epavă, împodobea tot 
peretele, şi Jack îl avea în faţa ochilor ori de câte ori intra în 


biroul său, un salon din secolul al XVI-lea, care acum era 
centrul cercetărilor şi al explorărilor IMU din toată lumea. 

Câteva clipe mai târziu, era înapoi afară cu o hartă a 
Europei pe care o desfăcu şi o prinse de masa din curtea 
interioară folosindu-se de cănile de cafea. Costas îşi trase 
scaunul aproape în timp ce Jack arătă de la Peninsula 
Scandinavă la Marea Neagră. 

— Bizantinii îi numeau varegi, începu Jack. Înalţi, cu părul 
blond, barbari înspăimântători din nord, angajaţi ca 
mercenari în legendara Gardă Varegă a împăratului 
bizantin, urmaşa Gărzii Pretoriene din Roma antică. În 
timpurile lui Hardrada, Garda Varegă era formată în 
majoritate din vikingi, războinici nordici din Scandinavia al 
căror comportament era la înălţimea reputației. Jefuiau şi 
ardeau tot ce întâlneau în cale în jurul Mării Mediterane, 
deghizați în apărători ai împăratului creştin, dar în realitate 
erau doar nişte păgâni care se întorceau pe pământurile lor 
din nord încărcaţi de prăzi şi de poveşti sângeroase. Până la 
cucerirea Constantinopolului, în 1204, când au fost ucişi de 
cruciați, mulţi dintre membrii Gărzii Varege erau englezi, 
descendenţi ai războinicilor anglo-saxoni care părăsiseră 
Anglia după Bătălia de la Hastings, în 1066, când William al 
Normandiei l-a învins pe regele Harold al Angliei. 

— Vrei să spui celălalt Harold? întrebă Costas. 

Jack încuviinţă. 

— În toţi pretendenţii la tronul Angliei din 1066 curgea 
sânge de viking. Normanzii erau nordici, descendenţi ai 
vikingilor care se stabiliseră în Franţa cu un secol în urmă. 
Strămogşii anglo-saxoni ai regelui Harold al Angliei erau ei 
înşişi veniţi din Danemarca şi din nordul Germaniei. Dar 
singurul viking cu sânge pur dintre toţi pretendenţii era 
Harald Hardrada, regele Norvegiei. Era cel mai temut 
dintre toţi, şi îşi învățase bine meseria cu câteva decenii în 
urmă, în calitate de comandant al Gărzii Varege din 
Constantinopol. 


Costas măsură distanţa cu mâna şi dădu din cap 
neîncrezător. 

— Asta înseamnă peste trei mii de kilometri de Norvegia. 

— În timp ce vikingii începuseră expansiunea spre vest, 
spre Insulele Britanice, explorau totodată şi estul, explică 
Jack. Începând cu secolul al VIII-lea, comercianții 
scandinavi intraseră pe râurile din centrul şi estul Europei, 
de la Vistula, aflată la Marea Baltică, până la Nipru, aflat la 
Marea Neagră. Erau în căutarea bogățiilor legendare, 
fabuloasele comori ale Orientului, o vânătoare a argintului 
şi a pietrelor preţioase care i-a dus până în Asia Centrală şi 
adânc în Islam. În cele din urmă, au fondat regatul viking 
de la Rus, originea Rusiei moderne. De la fortăreaţa din 
Kiev ajungeau foarte repede la locul pe care ei îl numeau 
Michelgard, Marele Oraş, o călătorie periculoasă pe Nipru, 
dar care reprezenta drumul spre bogăţiile mult visate. 

— Aşa au ajuns la Constantinopol? întrebă Costas. 

Jack zâmbi. 

— Da, e adevărat. Dacă nu crezi, poţi să te uiţi la comorile 
vikingilor descoperite în Scandinavia, monede arabe de 
argint pe care vikingii le-au luat în schimbul blănurilor, al 
sclavilor şi al chihlimbarului. 

Jack îl observă pe Costas uitându-se mirat la distanţa 
dintre Norvegia şi Istanbulul de astăzi. 

— Dacă încă nu eşti convins, uită-te la asta! Îi dădu o 
fotografie alb-negru reprezentând o balustradă de 
marmură cu suprafaţa acoperită de o inscripţie străveche. 
Vezi simbolurile acelea liniare de pe margine? Sunt rune, 
literele vikingilor, datând probabil din secolul al XI-lea. Sunt 
prea distruse ca să mai poată fi descifrate în totalitate, dar 
se poate citi un nume. 

„Halfdan a fost aici”, sau ceva de genul ăsta. Ai idee unde 
e asta? Mii de turişti trec la câţiva centimetri de ea în 
fiecare an. Este într-o firidă mult deasupra naosului din 
Hagia Sofia, în inima străvechiului Constantinopol. Halfdan 
a fost aproape sigur unul dintre membrii Gărzii Varege, şi, 


având în vedere data, ar fi putut fi chiar unul dintre oamenii 
lui Harold Hardrada. 

Cum termină de vorbit, se auzi un zgomot înăbuşit ce 
venea din partea estică şi creştea în intensitate, devenind 
un huruit răsunător, şi un elicopter Lynx apăru din nori şi 
ateriză pe heliportul de lângă țărm. 

— Te cred pe cuvânt, zise Costas zâmbind şi îi înapoie 
fotografia. Acum cred că ar trebui să întâmpinăm musafirii. 

Câteva minute mai târziu cei doi bărbaţi stăteau la 
marginea heliportului în timp ce motoarele Rolls-Royce 
Gem încetineau, şi rotorul Lynxului se opri tremurând. O 
femeie extrem de atrăgătoare, purtând o geacă de piele şi 
blugi, cu părul lung şi castaniu prins într-un coc lejer, 
cobori prima din compartimentul pasagerilor. Maria de 
Montijo era una dintre prietenele cele mai vechi ale lui Jack, 
membră a unui grup de apropiaţi, foşti studenţi la 
Cambridge, din care făceau parte Maurice Hiebermeyer şi 
Efram Jacobovich. Maria şi Jack se ajutaseră reciproc în 
perioade dificile din viaţa lor, consolidându-şi astfel 
legătura. El o implicase chiar de la început în proiectul 
Cornul de Aur, şi era normal ca Maria să-l sune pe el prima 
dată, dându-i extraordinarele veşti în legătură cu 
descoperirea de la Catedrala Hereford. 

Pe chipul de spanioloaică al Mariei apăru un zâmbet în 
timp ce-i îmbrăţişa pe Jack şi pe Costas. 

— Jack, l-ai cunoscut pe Jeremy, studentul meu american. 

Tânărul subţire care sărise din spatele Mariei îşi dădu la o 
parte părul blond şi întinse mâna. Se întâlniseră cu câteva 
săptămâni în urmă, când Jack vizitase Institutul de Studii 
Medievale din Oxford pentru a obţine traducerea 
manuscrisului descoperit la 'Topkapi, relatarea unui martor 
în legătură cu asediul cruciaților asupra Constantinopolului 
care conţinea poziţia exactă a lanţului de apărare din port. 
Jack fusese impresionat de uşurinţa cu care Jeremy citea 
greaca medievală, neavând nici un motiv să pună la îndoială 
entuziasmul Mariei în legătură cu potenţialul său. 


— De cât timp eşti plecat din America? întrebă Costas 
prieteneşie. 

— De trei ani, răspunse Jeremy uitându-se cu atenţie prin 
ochelari la bărbatul mai scund. Mă aşteaptă o bursă la 
Princeton, dar se pare că nu mă pot despărţi de locul ăsta. 

— Ştiu cum e, spuse Costas, şi eu încerc, dar de fiecare 
dată el găseşte un motiv să mă ţină aici. Arătă spre Jack cu 
o mişcare a capului şi zâmbi. Din fericire, avantajul faptului 
că lucrez pentru o organizaţie internaţională este că nu 
sunt blocat tot timpul anului în burniţa englezească. 

— Domnilor, permiteţi-mi să vă fac cunoştinţă cu părintele 
Patrick O'Conner. 

Maria arătă spre elicopter, şi ei se întoarseră să se uite la 
persoana pe care pilotul o ajuta să coboare. Purta sutana 
neagră a preoţilor iezuiţi, în contrast cu costumul de zbor şi 
cu căştile echipajului, şi avea două serviete ponosite din 
piele. După ce îi mulţumi pilotului, păşi încrezător de-a 
lungul heliportului, lăsă jos servietele şi îi strânse cu putere 
mâna lui Jack. 

— Doctore Howard, încântat de cunoştinţă. Maria mi-a 
spus multe despre dumneavoastră, şi bineînţeles că v-am 
urmărit la televizor după extraordinarele descoperiri de 
anul trecut. 

Jack îl privi pătrunzător pe bărbat. Avea un accent 
provincial irlandez, dar care putea la fel de bine să fie din 
Boston. Bănui că O'Connor avea cam cincizeci de ani, cu 
părul scurt grizonant, cu o faţă ridată şi un trup bine făcut, 
ca al unui om care nu şi-a petrecut întreaga viaţă în 
sihăstrie. 

— Maria mi-a spus că aveţi un doctorat în istoria 
bisericească timpurie, spuse Jack. 

— Trinity College, din Dublin, apoi la Heidelberg, răspunse 
O'Connor. Apoi mi-am descoperit vocaţia. Douăzeci de ani în 
America Centrală, în special în Mexic, făcând ceea ce ştiu 
iezuiţii să facă mai bine: construind şcoli, îngrijind bolnavii, 


încercând să aduc un strop de umanitate în locuri de unde 
aceasta a cam dispărut. 

— Şi apoi v-aţi reîntors la academie. 

O'Connor încuviinţă. 

— Acum cinci ani. Îmi încheiasem datoria, şi am aplicat 
pentru un post la Biblioteca Vaticanului. Spre încântarea 
mea, mi-au oferit un post perfect pentru mine, la 
Departamentul de antichităţi, ca inspector în construcţii 
vechi şi în arheologie. Aria mea de expertiză acoperă tot ce 
este în Roma sub controlul Vaticanului din perioada 
renascentistă, şi am destul timp pentru propriile cercetări. 
Am fost la Oxford să asist la seminarul Mariei despre 
Richard de Holdingham şi mappa mundi, unul dintre 
domeniile mele de interes. Cred că am ceva ce v-ar putea 
interesa. 

— Ăsta este motivul pentru care suntem aici, spuse Jack. 
Să trecem la treabă! 

După ce băură o cafea în curtea interioară, Jack îi conduse 
în biroul lui. Aproape întreaga suprafaţă a salonului era 
ocupată de o masă masivă de lemn, suprafaţa noduroasă de 
stejar fiind construită din bucăţi salvate din navele care îi 
aduseseră pe invadatorii normanzi în Anglia. Ori de câte ori 
stătea la masă, Jack simţea puterea propriei origini, ca şi 
cum strămoşii lui, care complotaseră războaie şi puseseră 
la cale călătorii de descoperire, adunaţi în jurul acestei 
mese, îi ţineau companie şi îl îndemnau să meargă înainte. 
Acum, în locul compasului de navigaţie şi al hărților de 
pergament, masa era acoperită de instrumente moderne de 
explorare, calculatoare şi console de comunicaţie. Acestora, 
Maria le adăugă un dosar negru pe care îl puse pe un colţ 
al mesei, iar în celălalt colţ Jack instală un ecran video 
conectat la un laptop pe care îl deschisese lângă dosar. 

Costas veni cu sufletul la gură după o vizită rapidă la 
complexul tehnic, şi Jack închise uşa în urma lui şi micşoră 
intensitatea luminii. Maria şi O'Connor stăteau la un colţ al 


mesei încadraţi de Jeremy de o parte şi de Jack şi de Costas 
de cealaltă. 

— Este ceva ce nu v-am spus la telefon, pentru că am vrut 
să vă arăt personal. Maria vorbi încet ţinându-şi mâinile pe 
marginile dosarului. Părintele O'Connor era la Oxford când 
am venit de la Hereford alaltăieri, şi i-am încredinţat 
imediat secretul. El este autoritatea mondială recunoscută 
în ceea ce urmează să vedeţi. 

Chiar când Maria se pregătea să deschidă dosarul, 
O'Conner o opri punându-şi mâinile peste ale ei. 

— Ceea ce se va discuta aici trebuie să rămână secret, 
spuse el încet. Cândva în viitor, această poveste va fi pe 
prima pagină a ziarelor, dar, până atunci, chiar şi cea mai 
mică dezvăluire poate pune în pericol totul. Şi nu vorbesc 
doar despre arheologie. Sunt multe vieţi în joc. 

Slăbi strânsoarea şi se uită la ceilalţi, care dădură 
aprobator din cap. Maria îl privi din nou şi ridică uşor 
coperta, dezvăluind un strat protector din hârtie acoperind 
un carton alb tare. Înlătură hârtia, şi văzură imaginea care 
o paralizase cu două zile în urmă în camera secretă din 
catedrală. Costas fluieră uşor în timp ce, împreună cu Jack, 
se ridică să vadă mai bine. Pergamentul era de aproape un 
metru pătrat şi fusese întins şi presat sub o folie 
transparentă de plastic. Chiar şi după şapte sute de ani de 
stat într-o cameră prăfuită a unei catedrale, cerneala 
rămăsese încă intactă, şi contururile hărţii erau vizibile. 

— Fantastic, murmură Jack. Nu am văzut mappa mundi de 
ani de zile, dar toate astea îmi sunt foarte familiare. Se 
poate vedea clar forma literei T a Mediteranei şi Marea 
Roşie delimitând continentele, cu Asia sus şi Ierusalimul în 
centru. lar Europa şi Africa sunt înscrise corect. 

O'Connor dădu aprobator din cap. 

— Nu am nici o îndoială că ăsta este exemplarul lui 
Richard de Holdingham. Schița lui făcută la Lincoln şi apoi 
copiată şi înfrumuseţată de un artizan la Hereford. Acum 
uitaţi-vă în colţul din stânga jos! 


Jack observase deja liniile fine ale textului şi desenul spre 
care arăta Maria, dar voia să o vadă întâi pe toată. Acum se 
uita cu atenţie la imaginea de dincolo de marginea vestică a 
lumii, o imagine total diferită de inscripţia care era în acel 
loc pe harta terminată. 

— Dumnezeule, chiar sunt rune, spuse el entuziasmat. Am 
cam uitat tot ce ştiam, dar asta trebuie să fie. 

Arătă spre inscripţia mai mică din cele două şi se uită la 
Jeremy, care încuviinţă şi recită din memorie. 

— Harald Sigurdsson regele nostru împreună cu însoțitorii 
săi au ajuns pe aceste tărâmuri cu comoara din Michelgard. 
Aici sărbătoresc împreună cu Thor în Walhalla şi aşteaptă 
bătălia finală de la Ragnarok.” 

— Ragnarok este bătălia mitică de la sfârşitul lumii, atunci 
când războinicii din Walhalla vor atinge gloria supremă, 
spuse Maria. Cea de-a doua inscripţie şi desenul sunt 
practic identice cu Harta Vinland, reprezentând ţărmul 
descoperit de Leif Eriksson dincolo de Groenlanda, în jurul 
anului 1000 după Hristos. Sigurdsson era numele de familie 
al lui Harold Hardrada. Semnificaţia este că Hardrada şi 
oamenii săi chiar au ajuns în America, cu o generaţie sau 
două după ce primii vikingi au marcat drumul. 

— Împreună cu comoara de la Michelgard, de la 
Constantinopol, murmură Jack extaziat. De aceea suntem 
aici. Cât mi-aş dori să ştiu ce au luat cu ei! E puţin probabil 
să-şi fi încărcat vasele cu bronz obişnuit. 

— Priveşte cu atenţie runele astea, spuse O'Connor, şi îţi 
vei da seama de adevăratul motiv pentru care suntem aici. 

Jack se uită cu atenţie la text de la început la sfârşit, de la 
cerneala care se vedea mai bine a liniilor mai de jos până la 
inscripţia decolorată de sus. Simbolurile păreau a fi o 
versiune standard a futhark, vechiul alfabet runic norvegian 
denumit după primele sale şase litere. Nu văzu nimic ieşit 
din comun până când observă simbolul şters de la început, 
simbol care fusese desenat să fie un pic mai mare, ca prima 
literă a unui manuscris ornamentat. 


Luă lupa pe care i-o dădu Jeremy şi se aplecă să se uite 
mai cu atenţie. 

— Asta cu siguranţă e foarte ciudată, spuse el. Seamănă 
cu simbolul futhark pentru litera F, cu braţele în sus pe 
partea dreaptă, doar că aici are trei braţe în loc de două şi 
încă trei simetrice pe partea cealaltă. 

Jeremy dădu din cap nerăbdător. 

— Uită pentru moment de rune. Hai să dăm frâu liber 
imaginaţiei! 

Jack se uită fix la Jeremy fără nici o expresie pe faţă, şi 
apoi se întoarse la hartă. Brusc, buzele i se deschiseră, şi 
lupa era să-i cadă din mână. 

— Menora. 

— Jeremy a fost primul care a observat, spuse Maria după 
câteva secunde de tăcere. Eu eram absorbită complet de 
harta asta extraordinară. 

— E de înţeles, zise Costas zâmbind. 

— Strămogşii tatălui mei erau evrei sefarzi, spuse ea încet. 
Au fost expulzați din Spania de către regele creştin la puţin 
timp după ce cruciații voştri încercau să salveze Ţara 
Sfântă. Una dintre marile ironii ale istoriei. 

Jack se aşeză încet, cu faţa transfigurată de emoție. 

O'Connor trase laptopul spre el şi puse un CD în CD ROM. 

— lertaţi-mă că intervin, spuse el. Dar, dacă vorbim despre 
menora, trebuie să ştiţi ceva despre istoria ei. Se întâmplă 
ca misterul comorii pierdute din Templul Evreilor să fie altă 
pasiune de-a mea. 

CAPITOLUL 4 

Câteva momente mai târziu, o imagine spectaculoasă a 
Romei antice apăru pe ecranul laptopului situat la capătul 
îndepărtat al mesei. În prim-plan, un arc de marmură, 
perfect proporţionat, se ridica la o înălţime de câteva etaje, 
având suprafaţa erodată şi împodobită cu basoreliefuri. Se 
puteau observa prăzi de război, stindarde, coroane de lauri 
şi procesiuni triumfale. Pe fundal, se înălța vasta faţadă 
stratificată a Colosseum-ului. 


— Cea mai durabilă moştenire a împăraţilor din Dinastia 
Flaviană, Vespasian şi fiii săi, Titus şi Domițian, spuse 
O'Connor. Arcul de Triumf al lui Titus se întinde pe Via 
Sacra în centrul Romei. Colosseum-ul a fost construit din 
prăzile luate cu ocazia războiului iudaic şi inaugurat de 
Titus în anul 80 după Hristos. A fost construit chiar lângă 
Colosul lui Nero, o statuie monstruoasă de bronz, de unde 
şi numele de Colosseum. 

— Dar după perioada medievală, interveni Jeremy. Numele 
de Colosseum apare pentru prima dată în Historia 
Ecclesiastica Gentis Anglorum a Venerabilului Bede, în 
secolul al XVIII-lea după Hristos. Se uită cu timiditate spre 
grup. Altă descoperire de-a noastră, de la biblioteca 
Hereford. 

— Războiul iudaic, spuse Costas, a fost o altă scuză pentru 
violuri şi jafuri la scară mare? 

— A fost înspăimântător, chiar şi pentru standardele 
romanilor, afirmă O'Connor. Probabil o parte mult mai mare 
din populaţia evreiască a fost anihilată în războiul dintre 
anii 66 şi 70 după Hristos decât în Holocaustul nazist, fie 
omorâţi în luptă, fie trecuţi prin sabie într-o orgie a 
răzbunării care a durat trei ani. Dar povestea este mai 
complicată decât aţi putea crede. Statul evreu s-a bucurat 
de un grad neobişnuit de autonomie sub ocupaţia Romei, şi 
avea legături strânse cu împărații. Regele Herod Agrippa al 
Iudeii a primit educaţie la Roma şi era prieten cu împăratul 
Claudius. O generaţie mai târziu, istoricul evreu Josephus a 
devenit confidentul lui Vespasian, trecând de partea Romei 
în timpul rebeliunii. Evreii nu l-au iertat niciodată, dar 
scrierile sale sunt nepreţuite pentru că reprezintă singurele 
relatări ale unui martor ocular despre război şi despre 
procesiunea triumfală din Roma din 71 după Hristos. 

— Şi arcul de triumf? 

— A fost construit pe locul unui alt arc, exact în locul pe 
unde a trecut procesiunea triumfală, prin faţa mulţimii 
adunate în forum. Atinse o tastă, şi imaginea se apropie de 


o inscripţie aflată sus, pe tavanul arcului, chiar deasupra. 
„Senatus Populusque Romanus”, citi el. Senatul Roman şi 
Poporul pentru Divinul Titus, fiul lui Vespasian Divinul, 
Vespasian Augustus. Asta arată că arcul era creaţia lui 
Domițian, care i-a succedat la tron fratelui său Titus, în 81 
după Hristos. Cu câteva excepţii majore, cum ar fi Nero, 
titlul „Divin” era acordat împăraţilor după ce mureau. 
Sculptura de pe tavanul arcului îl înfăţişează apoteotic pe 
Titus călărind în spatele unui vultur spre tărâmurile cereşti. 

— Triumful era o afacere de familie, adăugă Jack, care îşi 
revenise acum după şocul provocat de vederea menorei. 
După tradiţie, Vespasian era cel sărbătorit ca împărat în 
acele timpuri, dar Senatul Roman a votat două triumfuri, 
pentru a-l recunoaşte pe Titus drept general victorios. 
Domițian şi-a sporit prestigiul ridicându-se la nivelul 
realizărilor glorioase ale tatălui şi ale fratelui său. 

O'Connor arătă mai multe imagini, fiecare dintre ele 
apropiindu-i şi mai mult de arc, ca şi cum ar fi mers în lung 
pe Via Sacra, dinspre Colosseum. Pe sub arc se putea vedea 
inima Romei antice, ruinele din vechiul forum cu coloanele 
distruse, vestigii ale curților de judecată şi ale templelor, 
precum şi zidurile din cărămidă ale Senatului. Dincolo de 
forum era Dealul Capitoliului, unde fundaţiile Templului lui 
Jupiter stăteau ascunse sub un palat medieval construit de 
Michelangelo, şi extravagantul Monument al lui Vittorio 
Emanuele, care domina orizontul Romei moderne. 

— Şi acum, partea incredibilă, spuse O'Connor 
entuziasmat. Aici este locul unde eu simt că istoria antică 
prinde viaţă, chiar mai mult decât în arena Colosseum-ului. 
Să stai sub arc e ca şi cum acele câteva momente din zorii 
zilei de acum două mii de ani sunt reproduse la nesfârşit, 
imprimate în marmură. Poţi simţi exaltarea cuceritorilor, 
frenezia mulţimii, teroarea condamnaților. Poţi să auzi 
bătăile de tobe, să simţi vibrația puternică a procesiunii. Nu 
încetează niciodată să îmi dea fiori. Se opri asupra unei 
imagini de pe o tăblie în relief. Pe peretele din pasajul de 


sub arc, pe partea dreaptă, înspre forum, îl puteţi vedea pe 
Titus într-o cvadrigă, un car tras de patru cai, condus de 
zeiţa Roma. Preoţii din spatele său poartă topoare lungi 
denumite fasces, pe care le foloseau pentru a sacrifica 
taurii pe treptele Templului lui Jupiter. Atinse din nou tasta. 
Şi asta este pe partea stângă. 

O'Connor se dădu pe spate pentru a-i lăsa pe ceilalţi să 
privească imaginea. Era fragmentată şi deteriorată, dar 
porţiunea centrală era destul de clară. Era una dintre 
capodoperele basoreliefurilor romane. În partea dreaptă 
era un arc triumfal vizibil pe trei sferturi, cu două cvadrige 
deasupra. Pe fundal, erau placarde purtate pe sus ca nişte 
steaguri, cu spaţii goale acolo unde odată fuseseră 
inscripţionate numele oraşelor şi al populațiilor cucerite în 
războaie. Sub ele era imaginea care timp de aproape două 
mii de ani alimentase dorinţa arzătoare a unui popor de a-şi 
reconstrui cel mai sfânt templu al lor şi dorinţa duşmanilor 
lor de a face orice ca să împiedice acest lucru. Reprezenta o 
procesiune de soldaţi în tunici, încoronați cu laurii victoriei, 
ducând două catafalcuri, fiecare având un obiect aşezat pe 
el, pentru a fi văzut mai bine. Pe partea dreaptă, spre arc, 
era o masă decorată cu trompete, marele altar din templul 
evreiesc. În stânga în prim-plan era o formă extraordinară 
şi foarte clară, o coloană alungită cu trei braţe în sus, de o 
parte şi de alta, toate braţele fiind la acelaşi nivel şi având 
în vârf o formă ovală ca o lampă. 

Costas fluieră admirativ. 

— Ăsta da, sfeşnic! 

— Menora! O'Connor vorbi, abia reţinându-şi entuziasmul. 
Cel mai sacru simbol iudaic, plasat în faţa sanctuarului din 
templu. Menora reprezintă lumina lui Dumnezeu, şi 
semnificaţia ei se întinde în timp până la simbolul antic al 
Copacului Vieţii cu şapte braţe. Menora din templu este una 
dintre cele mai sacre comori ale poporului evreu, întrecută 
doar de Chivotul Legământului. 

— Cât e de veche? întrebă Costas. 


— Unii cred că menora din templu este chiar menora din 
Tabernacol, făcută după spusele lui Dumnezeu când l-a 
instruit pe Moise pe munte, zise O'Connor. Tradiţia rabinică 
spune că Dumnezeu i-a arătat lui Moise menora în flăcări şi 
că din lumina divină a ieşit aur curat. Cea mai veche 
menționare a menorei este în Pentateuh, Vechiul Testament 
evreiesc. În Cartea Exodului, Dumnezeu le spune israeliților 
cum să arate sanctuarul lor, labernacolul, baza pentru 
Sfânta Sfintelor11 din templul construit de Solomon în 
Ierusalim, cu o mie de ani înainte ca romanii să ajungă 
acolo. Închise ochii şi recită din memorie. „Să faci sfeşnic 
din aur curat. Şase braţe să iasă pe cele două laturi ale lui: 
trei braţe pe o latură a lui şi trei braţe să fie pe cealaltă 
latură. Să-i faci şapte candele şi să pui în el candelele 
acestea, ca să lumineze latura din faţa lui. Dintr-un talant 
de aur curat să se facă toate acestea.” 

— Un talant. Costas îşi mângâie bărbia gânditor. Cât 
înseamnă asta? 

— Talantul biblic era de aproape treizeci şi patru de 
kilograme, răspunse O'Connor. Dar nu o luaţi literalmente. 
Un talant era cea mai mare unitate de măsură a greutăţii, şi 
este probabil folosit în Vechiul Testament în sens figurat, 
pentru a sugera cea mai mare cantitate pe care o pot 
percepe cu uşurinţă oamenii. 

— A fost nevoie de cel puţin zece soldaţi romani să ridice 
menora, cinci pe fiecare parte. Costas se uită cu atenţie la 
imaginea de pe ecran. Baza pare de cel puţin un metru, şi 
bănuiesc că era construită tot din aur. Dacă arcul a fost 
gravat cu un deceniu după procesiunea triumfală, atunci 
înseamnă că au văzut originalul mulţi romani, aşa că 
sculptura probabil nu este chiar o exagerare. În ceea ce 
priveşte baza, părerea mea e că avem în faţa ochilor 
aproape o sută treizeci şi cinci, poate o sută cincizeci de 
kilograme de aur, patru sau cinci talanţi, cel puţin. Asta 
înseamnă milioane de dolari la preţul aurului azi. 


— Este inestimabilă, spuse O'Connor scurt. Este un simbol 
al unei naţiuni, al unui întreg popor. Niciodată nimeni nu o 
va aprecia doar la valoarea ei bănească. 

— Păi tocmai asta e problema. Jeremy se întoarse şi se uită 
la O'Connor, având o voce nervoasă, dar puternică. Vikingii 
nu dădeau doi bani pe simbolurile naţionale. Costas are 
dreptate când vede în bani valoarea menorei. Pe tărâmurile 
vikingilor, argintul era principalul metal preţios, iar aurul 
era ceva extrem de rar. Nu-l vei găsi în comorile vikinge. O 
sută treizeci şi cinci de kilograme de aur i-ar fi asigurat lui 
Harold Hardrada poziţia de cel mai puternic om din toată 
Scandinavia. Aşa că, atunci când au avut ocazia unui jaf 
rapid, el şi oamenii lui au ales să ia obiectul de aur cel mai 
mare pe care puteau să pună mâna. Înlocuiţi-i pe romanii 
care duc menora cu vikingi, şi veţi avea un instantaneu al 
unei nopţi furtunoase, la Cornul de Aur, cu o mie de ani mai 
târziu. 

Jack îl aprobă pe Jeremy în timp ce acesta vorbea, cu un 
respect crescând pentru cunoştinţele tânărului. 

— O imagine extraordinară. Dar, înainte să ajungem la 
vikingi, haideţi să ne gândim cum naibii a ajuns menora la 
Constantinopol! 

Peste o jumătate de oră, Jack stătea cu Maria şi cu Jeremy 
în faţa unei clădiri de mărimea unui hangar de avion, lângă 
estuar. O'Connor dorise o pauză pentru a căuta în baza de 
date a IMU câteva referinţe-cheie, iar Jack profitase de 
ocazie pentru a le arăta celor doi campusul. Ajunseseră la 
complexul tehnic chiar când uşa principală de la platforma 
de încărcare se deschidea şi un echipament ciudat apăru pe 
autocamionul-platformă. 

— Ultimul meu copil, strigă o voce. Veniţi să vă arăt! 

Se uitară în interior şi-l văzură pe Costas supraveghind o 
echipă de muncitori în spatele platformei, cu salopeta 
pătată de un strat proaspăt de ulei şi de funingine. Se 
scuzase de la şedinţă în acelaşi timp cu O'Connor, şi acum 
era complet absorbit de munca lui. Hangarul era un talmeş- 


balmeş de proiecte tehnice, unele încă în fază de schiţe pe 
hârtie, altele în stadiu experimental. În lumina arzătoarelor 
de sudură, Jack văzu forma deteriorată a ADSU12, care îl 
salvase dintre rămăşiţele Seaquest cu doar şase luni în 
urmă. De o parte şi de alta, erau agquapozii, denumire dată 
submersibilelor pentru o singură persoană, din care el şi 
Costas văzuseră prima dată zidurile acoperite de aluviuni 
ale Atlantidei, cu carapacele încă murdare de pete gălbui 
de la apele sulfuroase ale Mării Negre. 

— Suntem aproape gata să-i dăm drumul, strigă Costas. O 
verificare finală, şi gata! 

Jack şi Maria îşi croiră drum printre mormanele de 
echipamente şi proiecte terminate pe jumătate, cu Jeremy 
venind în spatele lor. Costas ridică mâna să semnalizeze 
oprirea unui generator. Le făcu semn spre mecanismul de 
pe platforma camionului, cu faţa radiind de încântare. 

— Poate ai mai văzut ceva asemănător în fotografiile de la 
Cornul de Aur, le spuse el Mariei şi lui Jeremy. „Spionul”, 
burghiul submarin pe care îl folosim la săpăturile pe fundul 
mării ca să ajungem la straturile din epoca medievală. 
Pentru asta încă nu am găsit nici un nume, dar face acelaşi 
lucru. Observi vreo diferenţă? 

— Lasă-mă să arunc o privire! 

Jeremy îşi întinse gâtul, uitându-se cu atenţie la un capăt 
al mecanismului. Mormăi şi se aplecă să se uite dedesubt, şi 
apoi se îndreptă de spate, ignorând pata de ulei proaspătă 
de pe jacheta lui de tweed. Îşi aranjă ochelarii şi-l privi pe 
Costas. 

— Trece prin gheaţă. 

— Foarte bine. Costas îşi ridică o sprânceană şi-i făcu cu 
ochiul lui Jack. Continuă! 

— Are un element electric în jurul cadrului, spuse Jeremy. 
Aş spune că este un element supraîncălzit care foloseşte 
materiale semiconductoare, probabil într-o matrice de 
ceramică. Şi cutia aceea din spate pare a fi un laser de 
mare putere. 


— Sunt impresionat. Foarte bine pentru un istoric al epocii 
medievale. Ţi-ai greşit meseria! 

— Când am depus dosarul pentru Bursa Rhodes, aveam de 
ales ori inginerie, ori anglo-saxonă, norvegiana şi celtica. 
Era o şcoală foarte conservatoare. 

— Ai ales greşit. 

— Nu cred, spuse Maria. 

Toţi începură să râdă, şi Jeremy se uită cu mâhnire la 
mecanism. Costas îl bătu prieteneşte pe umăr pe Jeremy, cu 
o mână unsuroasă, şi se întoarse spre Jack. 

— Ne îmbarcăm în seara asta, spuse el cu o figură 
serioasă. Am primit un telefon de la James Macleod acum 
câteva minute, şi mi-a spus că gheaţa este în condiţie 
perfectă. Încă o zi sau două, şi topirea gheții poate 
îngreuna totul. Mâine-dimineaţă zbor spre Groenlanda să 
supraveghez acţiunea. Şi mai e ceva. A menţionat un 
localnic, un om bătrân care susţine că a văzut nişte bârne 
de lemn de la o navă, încastrate în gheaţă. Ceva care are 
legătură cu o expediţie europeană, care a avut loc cândva 
înainte de cel de-al Doilea Război Mondial. Macleod era 
foarte hotărât ca tu să vii să vorbeşti cu bătrânul, şi asta cât 
mai repede. Se pare că nu mai are mult de trăit. Ştiu că 
este ceva complet diferit de călătoria la Istanbul, dar poate 
vrei să ni te alături. 

Când ajunseră înapoi în birou, Jack îşi închise telefonul şi 
îşi trase scaunul spre masa de conferinţe. După o 
conversaţie cu Maurice Hiebermeyer şi cu Tom York de pe 
Sea Venture, era sigur că excavările în Cornul de Aur aveau 
să continue pentru încă patruzeci şi opt de ore fără el. 
Marele premiu, ştia acum, putea fi în altă parte, într-un loc 
unde nu şi-ar fi imaginat niciodată, dar Cornul de Aur putea 
ascunde totuşi comori de o valoare istorică nepreţuită. 
Echipa era foarte euforică după descoperirea tunului şi a 
lanţului, şi deja începuse să folosească sonda pentru 
penetrarea stratului de sedimente din port, dar era o 


acţiune la întâmplare, şi ar putea dura zile întregi până 
când să dea de ceva. 

— Bine, spuse el. Ce aveţi? 

O'Conner avea o carte micuță cu coperte verzi, deschisă în 
faţa lui, din care se vedea un text grecesc pe o parte şi unul 
englezesc pe alta. Costas se scuzase, dar Maria şi Jeremy 
stăteau în aşteptare împreună cu Jack. O'Conner începu: 

— În cartea sa, Războaiele iudaice, Josephus ne spune că 
Vespasian a pus sub lacăt comorile în Templul lui Jupiter. 
Dar noi ştim că au fost mutate în Templul Păcii atunci când 
acesta a fost terminat, la câţiva ani după urcarea pe tron a 
lui Vespasian. După această dată, nu se mai menţionează 
nimic despre menora timp de sute de ani. 

— Dar cu siguranţă împăratul ar fi vrut să îşi etaleze prada 
cu fiecare ocazie, la parade şi la festivaluri, protestă Maria. 

— Vespasian era încarnarea supremă a virtuţilor regale 
romane, interveni Jack. Cucerire, stabilitate, construcţie. 
Când era tânăr, a fost comandantul unei legiuni în lupta 
pentru cucerirea Britaniei, iar ca împărat a supravegheat 
cucerirea Iudeii. Apoi a adus stabilitate în imperiu după 
dezastruoasa domnie a lui Nero. Acum, toate eforturile lui 
erau concentrate pe construcţie. Templul Păcii, 
monumentele din forum distruse de marele incendiu din 
anul 64 după Hristos în timpul lui Nero şi, mai presus de 
toate, Colosseum-ul. Deja nu mai avea nevoie să îşi strige în 
gura mare victoriile. 

— Cred că este mai mult decât atât, spuse O'Connor cu 
precauţie. Ştii, este foarte ciudat faptul că în relatarea lui 
Josephus despre procesiunea triumfală nu este menţionat 
nimic în afară de uciderea lui Simon, charismaticul lider 
evreu care a fost adus în lanţuri la Roma. Nu se 
menţionează nimic despre soarta celorlalţi evrei captivi, 
bărbaţi, femei şi copii. Acum, unii sunt de părere că a fost 
un adevărat măcel la sfârşitul procesiunii, o scenă atât de 
îngrozitoare, încât Josephus nu a putut să o descrie. La 
urma urmei, aceştia erau poporul său, şi el nu şi-a 


abandonat niciodată credinţa evreiască. Când Vespasian a 
văzut scena la rândul său, a fost dezgustat. Împăratul era 
un soldat dur şi aspru, la fel de nemilos ca orice roman în 
faţa duşmanilor săi, dar era faimos pentru ura sa împotriva 
vărsării gratuite de sânge. Probabil a născocit o prevestire 
rea, drept scuză pentru a nu mai sărbători niciodată 
victoria asupra evreilor, instruindu-şi preoţii în secret să 
ţină menora sub lacăt pentru totdeauna. 

— Şi aici i se pierde urma, spuse Maria. 

— Singurul pe care ne mai putem baza este Procopius. 
O'Conner arătă spre cartea din faţa sa. A fost martor al 
ultimei încercări de a reuni Imperiul Roman, când generalul 
bizantin Belisarius a recapturat Roma din mâinile vandalilor 
şi ale goților care invadaseră provinciile vestice în secolul al 
V-lea după Hristos. 

— Mă uimeşte faptul că menora a supravieţuit atâta timp 
în Roma fără să fie prădată, spuse Jack. Acele vremuri nu 
erau chiar vremuri ale păcii şi ale armoniei. Gândiţi-vă la 
Commodus, fiul nebun al lui Marc Aureliu. Se credea 
reîncarnarea lui Hercule, şi a topit aproape toată vistieria 
regală ca să plătească lupte de gladiatori. Sau anarhia din 
secolul trei, când în decurs de cincizeci de ani s-au perindat 
la tron mai mult de treizeci de împărați. Templul Păcii era 
un lăcaş bine-cunoscut de depozitare a prăzilor de război, şi 
vistieria sa cu siguranţă s-a deschis de multe ori pentru a 
plăti armate de mercenari de fiecare dată când apărea câte 
un pretendent la tron. 

— Absolut. O'Connor făcu o pauză, se uită fix la Jack şi îi 
şopti: Trebuie să vă rog încă o dată ca tot ce se vorbeşte 
aici să rămână între aceşti patru pereţi. Răspunsul este 
chiar în faţa noastră în acea imagine a Arcului lui Titus. În 
anii 1970 o cercetare cu sonar făcută de o echipă de 
restaurare a dezvăluit existenţa unei camere secrete în 
corpul arcului, chiar deasupra inscripţiei. 

Jack fu extrem de uimit. 


— Vrei să spui că menora a fost ascunsă în interiorul 
arcului? 

O'Connor ezită, apoi băgă mâna în sutana sa şi scoase un 
plic maro. 

— Puţini îşi dau seama că Arcul lui Titus este sub controlul 
Vaticanului, unul dintre multele monumente antice din 
Roma consacrate Bisericii în Evul Mediu, ca modalitate de a 
pune sigiliul autorităţii papale pe orice ar fi fost păgân. 
Predecesorul meu la Departamentul de antichităţi din 
Vatican a încercat fără încetare să deschidă încăperea, dar 
de fiecare dată încercările lui se loveau de refuzul 
cardinalilor. Cred că insistența sa a fost principalul motiv 
pentru care a fost demis. Dar eu am reuşit, în sfârşit, luna 
trecută în timpul acţiunii de restaurare a arcului. Într-o 
seară, eu şi şeful echipei de restauratori stăteam singuri pe 
schelă, observând progresele făcute, când deodată o piatră 
a cedat, chiar din zidul unde era camera. Un accident, 
bineînţeles. 

Jack îşi ridică sprâncenele în timp ce O'Conner scoase o 
fotografie din plic şi o puse pe masă, acoperind-o cu mâna şi 
uitându-se la Jack. 

— Nu este doar postul meu în joc. Este mult mai mult 
decât atât. 

Maria şi Jeremy se întinseră să vadă şi ei fotografia. 
Reprezenta o imagine a unei camere micuţe, cu pereţii cu 
pete maro şi verzui. Pe podea erau mormane de materiale 
deteriorate, presărate cu fragmente de lemn şi de țesătură. 
Semăna cu mormântul unui faraon egiptean, deschis pentru 
prima oară după ce fusese jefuit cu mult timp în urmă, în 
Antichitate. 

— Am reuşit să intru şi să iau un pumn din materialele de 
acolo şi le-am analizat în secret, spuse O'Connor încet. 
Lemnul este shittim, salcâm, lemnul de esenţă tare 
menţionat în Vechiul Testament. Probabil a fost folosit la 
construcţia unui suport, destul de puternic pentru a ţine o 
greutate aşa de mare. Şi țesătura este mătase, colorată cu 


purpură imperială, vopseaua foarte prețioasă obţinută din 
scoicile Murex găsite pe țărmurile Libanului. 

— Dumnezeule, murmură Maria. Vălul Templului, 
perdeaua sacră a Sfintei Sfintelor folosită să ascundă 
sanctuarul de restul templului. 

O'Connor o aprobă. 

— Folosită probabil de romani să acopere menora şi masa 
de aur. 

— Deci au fost în interiorul arcului în tot acest timp, chiar 
sub simbolul menorei din basorelief. 

Jack dădu din cap uluit. 

— Preoţii trebuie să le fi mutat la adăpostul întunericului 
din lemplul Păcii, care era foarte aproape. 

— Şi apoi, sute de ani mai târziu, un custode a dezvăluit 
secretul, probabil folosindu-se de comoară ca răscumpărare 
să îşi salveze propria piele când au fost invaziile barbare, 
spuse O'Connor. Roma a fost devastată de goți sub comanda 
lui Alaric, în 410 după Hristos, şi apoi de vandali, în 455. 
Potrivit spuselor lui Procopius, regele vandal Giseric a luat 
comoara evreilor şi a dus-o în Cartagina, pe ţărmul Africii 
de Nord, şi, după ce generalul bizantin Belisarius a eliberat 
Cartagina de sub vandali, în 533, el a dus comoara la 
Constantinopol. Procopius ne spune că împăratul bizantin 
Iustinian a fost copleşit de cucernicie şi a dat comoara 
înapoi lerusalimului, dar eu nu cred o iotă din asta. Nu 
există dovezi de încredere care să ateste că aceste comori 
ale Templului au mai fost vreodată în Ţara Sfântă. 

— Deci menora chiar a fost în Constantinopol. Maria se 
uită fix la O'Connor. Se poate ca povestea întoarcerii lor la 
Ierusalim să fi fost doar o pistă falsă, o poveste de 
umplutură? 

— Este foarte posibil, răspunse O'Connor. Procopius a 
devenit prefect al Constantinopolului, şi era membru al 
curţii regale a lui Iustinian. Ritualurile şi superstiţiile Romei 
păgâne au continuat nestingherite pe perioada creştină, şi 
împărații din epoca de aur erau veneraţi. Probabil că 


instrucţiunile lui Vespasian de a ascunde menora încă 
reverberau de-a lungul secolelor, şi povestea returnării ei la 
Ierusalim era o modalitate de a ţine secretă adevărata 
locaţie, şi anume, Constantinopolul. Faptul că bizantinii 
erau creştini nu înseamnă că aveau mai multă compasiune 
pentru evrei decât romanii în vremea lui Vespasian. Cred că 
menora a fost închisă undeva pentru încă cinci sute de ani, 
poate adânc în pivnițele noii catedrale a lui Iustinian, Hagia 
Sofia, din Constantinopol. 

— Mai sunt cei care cred că tezaurul evreilor nu a părăsit 
Roma deloc, că a fost luat în secret de autorităţile papale şi 
zace undeva ascuns în Vatican chiar şi în zilele noastre. Jack 
se uită scrutător la O'Connor, neştiind ce mai avea acesta 
de dezvăluit. Chiar înainte de invaziile barbare, biserica 
începuse să îşi însuşească templele din Roma şi să le 
golească de artefacte, încă de la convertirea lui Constantin 
la creştinism, în secolul al IV-lea după Hristos. 

O'Connor tăcu un moment înainte de a-i da răspunsul, cu 
voce înceată, dar fermă. 

— Este adevărat că Vaticanul ascunde comori neştiute, 
opere de artă inestimabile, dispărute de generaţii întregi. 
Sunt pasaje secrete în catacombele de sub Sfântul Petru pe 
care nici măcar eu nu le-am văzut. Se uită cu seriozitate la 
Jack. Dar vă pot asigura că menora nu este printre ele. 
Dacă ar fi fost, eu nu aş mai fi fost aici. Aş fi fost obligat de 
către autorităţile papale să jur că aveam să păstrez 
secretul. Amintiţi-vă istoria noastră! Tezaurul din Templul 
evreilor ar reprezenta triumful final al creştinătăţii, 
pedeapsa pentru complicitatea evreilor la moartea lui Isus. 
Dacă am avea tezaurul, ar fi oricum cel mai bine păstrat 
secret al lumii. Un singur cuvânt, şi ar izbucni un adevărat 
război. 

— Război? spuse Jeremy cu scepticism. 

— O ruptură totală în relaţiile dintre Vatican şi Israel. 
Animozităţile vechi de când lumea dintre evrei şi creştini ar 
fi reaprinse în întreaga lume, alimentând antisemitismul şi 


ultrasionismul la o scară mare. Şi, dacă tezaurul ar fi 
vreodată înapoiat Ierusalimului, ar fi picătura care ar umple 
paharul, conflictul final din Orientul Mijlociu de care ne 
temem de multă vreme. Unii evrei ortodocşi sunt de părere 
că înapoierea menorei Ierusalimului ar fi primul pas în 
reconstrucţia Templului, locul care acum este ocupat de 
moscheea Al-Aqgsa, una dintre cele mai sfinte locuri ale 
religiei islamice. Menora ar da Israelului încredere totală în 
destinul său, împuternicind fundamentaliştii şi 
convingându-i pe cei nehotărâţi. Şi lumea arabă ar şti o 
dată pentru totdeauna că niciodată cererile nu-i vor fi 
satisfăcute prin negocieri. 

— Este curios cum de naziştii nu au venit la Roma s-o 
caute, spuse Jack. 

— Cel de-al Doilea Război Mondial a fost o perioadă 
întunecată pentru Biserică, spuse O'Connor înverşunat. 
Papa nu i-a dat lui Hitler nici o scuză de a jefui Vaticanul. 
Dar au fost mulţi alţii care au bătut la uşile noastre de 
atunci. Sionişti fantezişti, adepţi ai teoriei conspirației, 
vânători de comori care credeau că erau la jumătatea 
drumului spre Sfântul Graal. Vă asigur că toţi au fost pe un 
drum care nu ducea nicăieri. 

În acel moment, se auzi o hărmălaie afară, şi Costas dădu 
buzna în cameră. 

— Scuze că vă întrerup, spuse el fără suflare, dar m-am 
gândit că ar trebui să vezi asta. Se grăbi şi-i înmână lui Jack 
o bucată de hârtie. Mai ţii minte scândurile de lemn de la 
lanţul din Cornul de Aur? Ţi s-au părut un pic ciudate. 

Jack se luptă să îşi ia gândul de la menora şi să se 
concentreze la descoperirea remarcabilă făcută cu o zi în 
urmă. 

— Scândurile suprapuse prinse cu nituri de fier. O chestie 
întâlnită des în tradiţia construcţiilor de bărci din nord- 
vestul Europei, la începutul Evului Mediu. Ciudată pentru o 
galeră venețiană din 1453. 


— Păi, uite răspunsul! Costas se aplecă înainte 
entuziasmat, cu mâinile pe masă. Mostra pe care am luat-o 
cu noi a fost analizată. Este stejar din Scandinavia. Şi este 
de la prora unei corăbii lungi, nu de la o galeră 
mediteraneană. Pare că s-a rupt în lanţ, probabil fără ca 
vasul să se scufunde. Şi uită-te şi la vârsta copacului! 

— 1042, plus sau minus un an, citi Jack, uluit. 

Jeremy scoase un strigăt de bucurie şi se ridică de pe 
scaun nerăbdător. 

— Se potriveşte perfect! Harald Hardrada a plecat din 
Constantinopol în 1042. Vasul lui ar fi putut fi construit cu 
un an în urmă, pe țărmurile baltice. Ceea ce aţi descoperit 
voi nu este nicidecum lanţul rupt la asediul 
Constantinopolului, din 1204, ci un lanţ scufundat de o navă 
a vikingilor mercenari cu un secol şi jumătate în urmă, în 
timp ce îşi purtau corăbiile în zona Cornului de Aur. 

Costas se uită la imaginea soldaţilor de pe arc, încărcaţi de 
bogății în procesiunea triumfală. 

— Şi acum ştim ce putea cântări aşa de greu în nava lor, 
astfel încât să rupă lanţul. 

— Menora. Jack dădu din cap şi zâmbi larg spre Costas. 
Asta îţi aparţine. Încă o bilă albă pentru ştiinţă. 

CAPITOLUL 5 

Jack privi cu atenţie pe fereastra de lângă el, în timp ce 
avionul se înclină în partea dreaptă, şi oceanul apăru în faţa 
ochilor lor. Fusese o dimineaţă senină, şi soarele strălucea 
adânc în valuri. Nu văzuseră pământ timp de jumătate de 
oră, de la ultima oprire la Reykjavik, dar, după ce trecuseră 
de Cercul Polar, apa se împestriţase cu pete albe. Unele 
erau imense, bucăţi mari de alb, înconjurând turcoazul 
acolo unde aisbergul se adâncea sute de metri sub apă. 
Acum erau şi aisberguri, şi gheaţa mării, un mozaic alb 
fragmentat, care se întindea cât puteai cuprinde cu 
privirea, şi Jack observă primele limbi de pământ înspre 
vest. Se aplecă spre ocupantul locului din faţa sa şi arătă pe 
fereastră. 


— Se poate vedea calota glaciară a Groenlandei. 

— Te lasă fără suflare. 

Figura Mariei era înflăcărată de emoție, şi Jack se felicită 
că o invitase şi pe ea. După ce O'Connor plecase la Roma cu 
trei zile în urmă, Jack îi telefonase lui James Macleod să 
continue discuţia pe care acesta o avusese cu Costas despre 
descoperirea făcută în gheaţă. Era mult mai mult decât 
atâta; lucrurile luaseră o turnură extraordinară în ultimele 
zile, şi vizita lui Jack era imperios necesară. Proba din 
gheaţă se dovedise a fi o mostră care făcea ca descrierea 
vasului îngropat să fie mai mult decât o legendă locală. Jack 
aflase despre o altă descoperire extraordinară, şi ar fi avut 
nevoie de cunoştinţele Mariei şi ale lui Jeremy, care 
profitaseră de şansă şi îl însoţiseră pe Jack pe nava de 
cercetare a IMU într-unul dintre cele mai extraordinare 
proiecte întreprinse de ei vreodată. 

Acum stăteau toţi în compartimentul din faţă al unui 
Embraer EMB-145XR modificat special, un avion cu reacţie, 
nou-nouţ folosit de IMU pentru transportul de persoane. În 
partea cealaltă a intervalului, Jeremy era cufundat într-un 
ocean de hârtii şi de cărţi, scriind liniştit la laptop. Jack 
închise cartea pe care o citea, o introducere în norvegiana 
veche, şi se uită afară pe fereastră. În ultimele zile se lăsase 
absorbit de Harald Hardrada, reaprinzând o pasiune din 
copilăria lui. Familia lui Jack din partea mamei era din 
Yorkshire, oameni înalţi şi blonzi, al căror accent avea o 
cadență scandinavă, şi Jack simţise dintotdeauna o 
puternică afinitate cu strămoşii săi norvegieni. Harald 
Hardrada fusese cel mai puternic dintre eroii vikingi, dar 
viaţa sa nu fusese totuşi plină de împliniri. Un bărbat care 
avea să fie rege, al cărui destin părea prea măreț pentru a 
putea fi atins chiar şi pentru el. Dacă situaţia ar fi fost 
diferită şi Harald ar fi câştigat bătălia de la Stamford 
Bridge, istoria Angliei şi a întregii lumii ar fi arătat altfel. 
Jack făcuse o plimbare până la locul bătăliei, lângă York, cu 
o zi înainte, înaintând cu greu prin câmpurile mlăştinoase şi 


căutând locul unde Harald mânuise pentru ultima oară 
securea. Credea că era aproape, chiar simţise o prezenţă 
lângă el, dar se întorsese nesatisfăcut. Ceva nu era în 
regulă. 

În avion, în partea opusă, Costas era prăbuşit pe scaun, 
sforăind cu intermitențe, cu capul care-i cădea încet spre 
piept şi pe care-l ridica înapoi cu o smucitură. Stătuse treaz 
toată noaptea şi lucrase în laborator perfecţionând sonda 
de explorare pentru gheaţă, şi încă mai purta salopeta lui 
favorită pătată, cu însemnele IMU. Cu barba nerasă şi cu 
părul răvăşit, semăna mai mult ca niciodată cu bunicul său, 
un pescar grec care făcuse avere din transporturi, dar care 
insistase ca familia lui să nu uite de unde plecase. Era o 
moştenire pe care Costas, fără să-şi dea seama, o ridicase la 
rangul de artă în ceea ce privea înfăţişarea lui. 

Jack îi zâmbi Mariei în timp ce Costas sforăia şi îşi 
întoarseră amândoi privirea spre geam. Coasta de est a 
Groenlandei apăru ca o fâşie neregulată de piatră între 
ocean şi calota glaciară, întinderile sterpe de granit 
înconjurând golfurile pline de bucăţi albe de gheaţă 
sfărâmată. Curând erau chiar deasupra calotei glaciare, un 
covor de un alb strălucitor, ondulându-se la orizont, cu 
suprafaţa împresurată de ochiuri de apă, care străluceau ca 
nişte pietre de turcoaz în lumina dimineţii. Era unul dintre 
cele mai austere peisaje din lume, dar, cu toate astea, avea 
o frumuseţe irezistibilă care scotea la iveală pasiunea lui 
Jack pentru explorări şi care îl făcea să înţeleagă ce anume 
îi adusese până aici pe exploratorii norvegieni, care 
navigaseră pentru prima dată spre aceste ţărmuri, cu 
aproape o mie de ani în urmă. 

— Nu înţeleg un lucru. 

Costas se trezi brusc, ca şi cum conversaţia purtată cu o 
oră în urmă nu s-ar fi întrerupt deloc. 

— Harald Hardrada a fost ucis în Anglia, în 1066, corect? 
Atunci cum se face că inscripţia de pe hartă sugerează că a 
murit pe undeva pe aici? 


Jack îi aruncă lui Costas o privire uimită, şi amândoi se 
uitară spre Jeremy care răsfoia nişte pagini şi părea 
complet absorbit de ceea ce făcea. 

— Jeremy? spuse Maria întrebător. 

— Poftim? 

— Bătălia de la Ragnarok din inscripţia de pe hartă. Cum 
se împacă asta cu faptul că Harald şi-a găsit sfârşitul la 
Stamford Bridge? 

— Oh, fraza este doar la figurat, probabil, spuse Jeremy cu 
indiferenţă. Toţi războinicii vikingi omorâţi în luptă 
mergeau direct în Walhalla, unde îl slujeau pe Odin şi 
aşteptau războiul final de la Ragnarok, împotriva forţelor 
răului. Se credea că Walhalla era în vest, dincolo de 
marginea lumii. Inscripţia nu sugerează neapărat că Harald 
şi oamenii lui au murit aici. 

— Şi tezaurul de la Michelgard? 

— Mă tem că nu vă pot ajuta cu asta. 

— Jeremy, ai cumva cartea lui Sturluson? 

În vocea Mariei era un strop de nervozitate în timp ce 
Jeremy îi dădu cartea fără s-o privească, cu atenţia din nou 
concentrată la laptop. Ea luă cartea şi îndreptă coperta 
spre Costas. Reprezenta imaginea unui cavaler călare 
îmbrăcat în zale, cu un coif strâns şi apărătoare de nas şi 
care avea un scut triunghiular alungit. 

— Seamănă cu un cruciat, spuse Costas. 

— Nu eşti departe, replică Maria. Asta este de pe o 
tapiserie din Norvegia datând din secolul al XII-lea, la 
aproape o sută de ani de la moartea lui Harald. Dar, în lipsa 
unui portret de-al său, asta îţi dă o idee destul de clară 
despre cum ar fi arătat Harald şi oamenii lui. Cei din Garda 
Varegă din Constantinopol erau vikingi prin naştere şi 
educaţie şi nu ezitau să folosească groaznica secure 
nordică. Aceasta a intrat în legendă, înaltă cât un om şi cu o 
singură lamă, umplându-te de spaimă pe câmpul de luptă. 
Varegii au profitat de reputaţia strămoşilor lor, vikingii, care 
au jefuit şi au siluit totul în drumul lor spre Europa de Vest 


şi care chiar au navigat pe Mediterana pentru a teroriza 
Italia şi Franţa. Dar şi varegii erau personaje cosmopolite, 
care şi-au petrecut mare parte din viaţă la Constantinopol, 
cel mai sofisticat oraş al lumii medievale, slujindu-i pe 
împărații bizantini. Armurile şi podoabele lor nu făceau 
notă discordantă în cruciade, iar ei vorbeau greaca la fel de 
bine ca norvegiana. Harald Hardrada a condus chiar o 
campanie în "Ţara Sfântă. 

— În Ţara Sfântă? lui Costas nu-i venea să creadă. Dar 
credeam că aceste cruciade au început abia la sfârşitul 
secolului al XI-lea. Adică la o generaţie după moartea lui 
Hardrada. 

— Îl poţi considera pe Harald Hardrada primul cruciat, 
spuse Maria cu ochii trădându-i entuziasmul. S-a născut 
păgân, şi cu siguranţă nu dorea să-şi răscumpere păcatele, 
dar a slujit interesele bisericii creştine în Ţara Sfântă. 
Trebuie să înţelegi un lucru, Costas. Cruciadele, aşa cum le 
cunoaştem noi, sunt doar o parte a poveştii, spusă din 
perspectiva occidentalilor. Biserica bizantină şi războinicii 
ei au încercat timp de secole să smulgă Ţara Sfântă din 
mâinile arabilor. În anul 1036, împăratul bizantin Mihail a 
semnat un tratat cu califul arab al Egiptului pentru a 
permite restaurarea Bisericii Sfântului Mormânt, altarul 
ridicat deasupra mormântului lui Isus în Ierusalim. Un an 
mai târziu, Harald Hardrada a condus Garda Varegă spre 
Ierusalim, pentru a-i escorta pe meşteri. Imaginea este 
exact ca în cruciade, călăreţi înalţi, blonzi, îmbrăcaţi în 
armuri, traversând deşertul, cu excepţia faptului că 
Hardrada chiar a reuşit să restabilească pacea în Ţara 
Sfântă. Toate oraşele şi castelele Palestinei i s-au predat 
fără luptă, şi el a curăţat drumurile de hoţi şi de tâlhari. A 
adus comori la altarul din Biserica Sfântului Mormânt, 
probabil la cererea împăratului bizantin. Chiar s-a îmbăiat 
în apele Iordanului, ca oricare alt pelerin. 

— Da, şi povestea merge mai departe, spuse Jeremy, care 
îşi abandonase lucrul şi asculta acum concentrat vorbele 


Mariei. După lerusalim, Harald Hardrada a condus o 
campanie în zona centrală a Mediteranei, în Sicilia şi Italia, 
timp de trei ani, în numele împăratului bizantin. Pe atunci, 
Sicilia era un emirat islamic, capturat de arabi în marele 
jihad care a condus armatele musulmane în Ţara Sfântă şi 
s-a întins spre vest până în Spania. Harald conducea o 
armată, sub stindardul crucii, împotriva necredincioşilor, 
pentru a recâştiga pământurile pentru Biserică. Bizantinii îi 
numeau pe duşmanii lor sarazini, aceiaşi duşmani pe care 
cruciații aveau să-i înfrunte câteva generaţii mai târziu. 
Războiul purtat de Harald era unul al creştinilor împotriva 
musulmanilor, prima izbucnire a unui conflict care i-a 
aprins pe cruciați şi care este încă resimţit şi în zilele 
noastre. Hardrada era cel mai temut comandant al forţelor 
creştine, chiar mai temut decât Richard Inimă-de-Leu sau 
decât Baldwin de Flandra în timpul cruciadelor. Arabii îl 
denumeau Ra'd Shamaal, Trăsnetul Nordului. 

— A fost un bărbat pe cinste, murmură Costas. Şi spui că 
era din Norvegia de origine? 

Maria arătă cartea pe care i-o dăduse Jeremy. 

— Asta este sursa noastră principală de informaţii, Saga 
Regelui Harald, scrisă de poetul islandez Snorri Sturluson 
la începutul secolului al XIII-lea. Face parte din 
Heimskringla, o istorie a tuturor regilor Norvegiei. Ne oferă 
o descriere a înfăţişării lui Harald: foarte înalt, blond, cu 
barbă şi mustăţi lungi, imaginea clasică a unui viking. 
Numele său era Harald Sigurdsson, şi s-a născut în 1015. 
Mai târziu, a dobândit numele de Hardrada, însemnând 
Conducătorul cel Dur, Harald Nemilosul. Încă din tinereţe, 
a învăţat arta războiului, la vârsta de cincisprezece ani, 
când a luptat alături de fratele său vitreg, regele Olaf cel 
Sfânt, în bătălia de la Stiklestad, împotriva unei armate 
norvegiene rivale. Olaf a fost omorât, iar Harald a fost 
nevoit să părăsească ţara, pornind în exil spre est, întâi în 
Suedia, şi apoi la Novgorod şi la Kiev, unde a slujit ca 
mercenar în armata regelui Iaroslav al Rusiei. 


— Şi cum a ajuns la Constantinopol? întrebă Costas 
uitându-se pe hartă. 

— Păi, erau mai multe bogății acolo. La vârsta de 
optsprezece ani, Harald a ajuns la Constantinopol şi a făcut 
parte din Garda Varegă. A ajuns repede la rangul de 
atrologus, comandantul gărzii, şi timp de nouă ani a jefuit 
Mediterana în numele împăratului bizantin. În 1042, a 
părăsit Constantinopolul încărcat cu prăzi pentru a reclama 
tronul Norvegiei. Douăzeci de ani mai târziu, timp în care a 
devastat Danemarca şi a condus Norvegia cu o mână de 
fier, ambiția lui l-a condus spre o întâlnire fatidică cu regele 
Harold al Angliei în bătălia de la Stamford Bridge. A fost o 
ascensiune îmbibată în sânge de la început până la sfârşit, 
dar pe parcursul ei Harald şi-a apărat dreptul moştenit prin 
naştere şi a devenit unul dintre cei mai bogaţi şi mai temuţi 
conducători din epoca medievală. 

— Supoziţia că el ar fi vizitat Vinland este plauzibilă, 
murmură Jack. Islanda şi Groenlanda au fost colonii 
norvegiene în marea lor parte, descoperite de vikingii 
norvegieni, iar un rege precum Harald Hardrada ar fi dorit 
să îşi extindă influenţa. Şi apoi mai este şi faima. Adică o 
călătorie la Vinland ar fi fost o faptă îndrăzneață care ar fi 
contribuit la reputaţia lui de explorator şi de războinic 
neînfricat. 

— Nu ar fi fost singurul bărbat important care să fi 
încercat asta, spuse Maria. Analele islandeze menţionează 
un episcop din Groenlanda care a pornit spre Vinland. A 
dispărut pentru totdeauna din istorie. 

— Ceva nu se leagă, spuse Jack neliniştit. Dacă Harald a 
ajuns la Vinland, atunci cu siguranţă înseamnă că a 
supravieţuit şi s-a întors în Norvegia la timp pentru bătălia 
din 1066. Ar fi avut multe de câştigat dacă şi-ar fi declarat 
succesul, proclamându-şi suveranitatea peste coloniile 
vikinge din vest şi ridicându-şi în slăvi curajul. Sunt 
întâmplările pe care le găseşti în mod normal în saga, şi 
totuşi nimic din toate astea nu este menţionat în 


Hiemskringla. Singurul lucru pe care îl avem este o 
referinţă secretă pe o hartă găsită în Catedrala Hereford. 
Nu are sens. 

— Comoara, obiectele pe care le-a prădat împreună cu 
varegii, ce ştim despre ele? întrebă Costas. 

— Este o poveste fantastică. Maria răsfoi cartea în 
căutarea unei pagini, şi apoi o deschise. Ascultă asta: 
„Tezaurul său era aşa de bogat, încât nimeni din nordul 
Europei nu mai văzuse aşa ceva vreodată în posesia unui 
singur om. În timpul şederii sale la Constantinopol, Harald a 
luat parte de trei ori la jefuirea palatului: aşa este obiceiul 
ori de câte ori moare un împărat, iar varegilor li s-a permis 
să ia parte la asta - sunt îndreptăţiţi să jefuiască toate 
visteriile palatelor şi să ia orice le-ar cădea în mână.” 

— Bănuiesc că ăsta este preţul care trebuie plătit pentru 
a-ţi asigura loialitatea mercenarilor, spuse Costas. 

— Înseamnă că varegii nu numai că aveau cât puteau să 
ducă din palatele pe care le jefuiau de câte ori murea un 
împărat, dar cunoşteau şi locaţiile unde aceste comori erau 
ascunse. La urma urmei, sarcina lor principală la 
Constantinopol era să păzească Trezoreria Regală. Dar 
relatarea lui Snorri în legătură cu jefuirea palatelor este 
fără îndoială exagerată, dar este ceva ce ar fi sunat foarte 
plăcut în urechile vikinge. Comorile cu adevărat 
importante, au rămas, bineînţeles, sub cheie. 

— Vorbeşti despre menora, spuse Costas. 

Maria încuviinţă. 

— Dar aşteaptă să auzi şi restul poveştii! Devine şi mai 
interesantă. În 1042, după mai mult de zece ani în serviciul 
împăratului, Harald se săturase de campanii. Avea toată 
faima şi bogăţiile pe care şi le dorise, şi acum voia să 
reclame tronul Norvegiei. Aşa că, ultima dată când s-a 
întors de la război, la Constantinopol, a părăsit Garda 
Varegă. Împăratul, Mihail Călăfătuitorul, era un om slab, şi 
se pare că îi convenise acest aspect, dar împărăteasa Zoe s- 
a înfuriat. Ea deja îi purta ranchiună lui Harald. Se pare că 


a cerut-o de soţie pe Maria, frumoasa nepoată a 
împărătesei, dar Zoe l-a respins. Povestea dusă mai departe 
de varegi spune că Zoe însăşi îl dorea pe Harald şi că acesta 
fusese adevăratul motiv pentru care ea se înfuriase când 
auzise de plecarea lui din Constantinopol. 

— Un triunghi amoros, chicoti Costas. Trăsnetul Nordului 
şi-a întâlnit în sfârşit perechea. 

— Harald a fost aruncat în închisoare, dar a fost eliberat 
de o doamnă misterioasă, poate altă iubită. Povestea spune 
că Harald şi-a convocat varegii, şi aceştia s-au răzbunat 
cumplit pe împărat, orbindu-l în timp ce dormea. În aceeaşi 
noapte, Harald a intrat în apartamentele Mariei şi a răpit-o. 
Asta ne spune Snorri mai departe: „Au coborât în corăbiile 
varege şi au luat două dintre ele. Au vâslit până la Bosfor, 
unde au fost blocaţi de lanţul care îl apăra. Harald le-a spus 
vâslaşilor să tragă cu toată puterea lor, în timp ce ceilalţi, 
care nu erau la vâsle, urmau să fugă la pupă, încărcaţi cu 
tot ce aveau la ei. Astfel, vârfurile corăbiilor au trecut peste 
lanţ. Imediat după aceea, fiind blocaţi pe lanţ, Harald le-a 
spus să treacă la proră. Corabia în care se afla Harold s-a 
înclinat în faţă şi a alunecat peste lanţ; dar corabia cealaltă 
s-a înţepenit şi s-a rupt la pupă. Mulţi dintre pasagerii ei au 
murit, dar câţiva au fost salvaţi din mare.” 

— Asta e, spuse Jeremy exaltat. Exact ce spuneam ieri. 
Scândurile pe care le-ai descoperit în lanţul din Cornul de 
Aur erau din cea de-a doua corabie a lui Harald. Snorri nu 
spune exact că s-a scufundat, fapt ce explică de ce ai 
descoperit doar nişte scânduri rupte în lanţ. Craniul cu coif 
trebuie să fie al unuia dintre varegii înecaţi. 

— Ce s-a întâmplat cu tiza ta? o întrebă Jack pe Maria. 

— Potrivit spuselor lui Snorri, Maria a fost eliberată fără să 
i se facă vreun rău când au ajuns la Marea Neagră, şi chiar 
i s-a dat o escortă pentru a merge înapoi la Constantinopol. 
Probabil răpirea Mariei a fost modul în care Harald a vrut s- 
o insulte pe Zoe, dar el mersese chiar mai departe şi avea 
de gând să se căsătorească cu una dintre fiicele regelui 


Iaroslav, Elisabeta, o iubită de-a lui de la Kiev, înainte de a 
se înrola în Garda Varegă. 

Maria îi zâmbi lui Jack. 

— Dar unii cred că Maria a rămas cu el, i-a fost ibovnică şi 
s-au iubit cu adevărat până la moarte. 

— Deci tu crezi că menora a fost furată în aceeaşi noapte? 
insistă Costas. 

— Da. Dacă varegii au avut timp s-o răpească pe Maria, au 
avut timp şi să fure comoara interzisă din Constantinopol. 

— Asta explică de ce apare simbolul menorei pe harta de 
la Hereford, spuse Costas îngândurat, privind în gol. Dacă 
vikingii erau interesaţi de comoară doar ca lingou de aur, 
atunci este ciudat că forma menorei încă mai avea o 
semnificaţie ani mai târziu, când Richard de Holdingham a 
scris inscripţia runică. Poate faptul că era un tezaur interzis 
a contat. Ar fi putut deveni simbolul bravurii lui Harald, a 
bărbăţiei lui, o pradă de război ca în vremurile romane, să 
fie trâmbiţată la nesfârşit de vikingi în saga. Când au 
revenit acasă, povestea acelei ultime nopţi de la 
Constantinopol le-a asigurat cu siguranţă vikingilor băutură 
gratis pentru tot restul vieţii. 

Se întoarseră toţi spre Jeremy, care le evita privirea şi se 
uita la ecranul computerului, apoi privi fix în ochii lui 
Costas. Făcu o pauză înainte de a vorbi pe un ton neliniştit. 

— Probabil ai dreptate, dar asta e doar o parte a poveştii. 

În acel moment vocea pilotului se auzi în difuzoare 
anunțând aterizarea la Kangerlussuaqg, fosta bază aeriană 
americană, care acum servea drept principalul centru 
internaţional al Groenlandei pe coasta de vest. Jack se uită 
pe fereastră şi văzu că acum trecuseră de calota glaciară a 
Groenlandei şi se apropiau de strâmtoarea Davis, canalul 
larg al oceanului delimitând partea vestică a Groenlandei 
de partea arctică a Canadei. Sub ei se întindeau fiorduri 
sinuoase şi păşuni verzi, care făceau dintr-odată ca 
existenţa aşezărilor vikinge de pe aceste ţărmuri să nu mai 
pară o chestie imposibilă - lucru de neconceput pe partea 


stearpă din est. Avionul se înclină brusc şi întoarse spre est, 
şi ajunseră în acelaşi rând cu cel mai lung fiord dintre toate, 
Sondre Stromfjord, cu casele răzlețe şi mohorâte de la 
Kangerlussuaq răspândite pe valea din vârf. 

Câteva minute mai târziu trenul de aterizare fu coborât, şi 
Jack observă două aeronave garate pe pistele secundare ale 
unui fost aerodrom militar, în centrul văii; primul era un 
avion cu reacţie Antonov AN-74 care ajunsese înaintea lor, 
având la bord preţioasa încărcătură a lui Costas, şi cel de-al 
doilea, un elicopter Lynx purtând însemnele Universităţii 
Internaţionale Maritime. 

— Acum ajungem deasupra fiordului. Uitaţi-vă spre 
dreapta, şi veţi observa vârfurile aisbergurilor ieşind din 
ceaţă. 

Pentru o clipă, James Macleod luă mâna de pe manşă şi 
arătă pe deasupra lui Jack spre crestele zimţate acoperite 
de zăpadă, care semănau cu vârfurile unor munţi 
îndepărtați văzuţi printre nori. În compartimentul 
pasagerilor din spatele lor, Maria şi Jeremy se aplecară să-i 
urmărească privirea. Cu diferenţa de fus orar de trei ore 
faţă de Anglia, aici era dimineaţă devreme, şi soarele avea 
să împrăştie ceața cauzată de aerul rece venit dinspre 
ghețari care se întâlneşte cu aerul cald ce se ridică dinspre 
mare. În timpul verii, era chiar mai cald la o mie de metri 
decât la suprafaţa gheții, dar, chiar şi aşa, temperatura era 
de câteva grade sub zero, şi toţi erau îmbrăcaţi în costume 
de zbor termoizolante şi aveau căşti de protecţie, pentru că 
era posibil ca elicopterul să intre în curenţi puternici de aer 
formaţi deasupra apei, de-a lungul coastei. 

— Mai sunt cincisprezece minute până când se eliberează 
heliportul. Aşa că m-am gândit să vă arăt împrejurimile. 

Macleod îi întâmpinase pe pistă la Kangerlussuag când 
aterizaseră şi îi escortase direct la elicopterul Lynx care îi 
aştepta. Le luase mai puţin de o oră să zboare spre nord la 
fiordul Ilulissat, pe coasta de vest a Groenlandei, la aproape 
două sute cincizeci de kilometri la nord de Cercul Polar. 


Urmăriseră un elicopter de transport masiv, Chinook, de la 
fosta bază aeriană americană de la Thule, o contribuţie 
binevenită din partea guvernului american la proiectul IMU. 
Costas se hotărâse să zboare în Chinook pentru a 
supraveghea transferul echipamentului său, şi Jack se 
gândea la neliniştea care îl tortura pe Costas în timp ce 
stătea pe rampa de încărcare privind cum roadele muncii 
lui de luni de zile erau suspendate în aer într-o plasă de 
încărcare. Câteva clipe mai devreme priviseră cum 
Chinookul cobora în ceaţă, spre vârful fiordului. 

— De aici s-a desprins aisbergul care a scufundat 
Titanicul, spuse Macleod cu un puternic accent de Glasgow. 
Este unul dintre cele mai rapide cursuri de apă cu bucăţi de 
gheaţă din lume. Întoarse elicopterul spre est, cu faţa spre 
fiord, şi zbură cu viteza maximă pentru câteva minute, până 
când ieşiră din ceaţă şi văzură calota glaciară a 
Groenlandei ridicându-se în faţa lor ca o vastă cupolă. 
Ghețarul Ilulissat este canalul principal de eliberare a 
presiunii din calota glaciară, acolo unde ghețarii îşi revarsă 
bucăţile de gheaţă în mare. Puteţi vedea cum începe să 
curgă gheaţa. Macleod întoarse elicopterul înspre mare. 
Puteau vedea locul unde ondulaţiile dintr-o singură bucată 
ale calotei glaciare începeau să se rupă şi să se 
fragmenteze, formând o curgere ondulatorie ce se îndrepta 
pulsând înspre vest. Credeţi sau nu, chestia aia înaintează 
cu o viteză uimitoare, cu aproape doisprezece kilometri pe 
an, spuse Macleod. Crevasele sunt formate de presiunea 
ghețarului care, atunci când se mişcă, împinge în terenul 
stâncos aflat la aproape o mie de metri în adâncuri. Este ca 
un râu cu vârtejuri. Şi acum pentru amuzament... Cobori 
botul elicopterului, şi se avântară deodată spre ghețar, 
suprafaţa fragmentată a acestuia conturându-se 
ameninţător cu fisurile şi faldurile sale gigantice. Chiar în 
ultimul moment, Macleod ridică elicopterul, şi aproape 
instantaneu fură învăluiţi de ceaţă, ghețarul fiind acum abia 
vizibil, în vreme ce rotorul împrăştia ceața, lăsând la vedere 


petice albe şi crevase de un albastru-închis. Suntem la mai 
mult de o sută cincizeci de metri deasupra ghețarului, îi 
asigură Macleod. Să ţineţi minte cât de mare este. Timp de 
câteva minute pilotă prin ceaţă doar cu ajutorul 
instrumentelor de navigaţie, iar apoi acţionă la manşă şi 
începu coborârea până când altimetrul arătă aproximativ 
optzeci de metri deasupra nivelului mării. Am ajuns. 

Lynxul se menţinu la punct fix în timp ce ceața începea să 
se împrăştie şi o privelişte spectaculoasă se materializă în 
faţa lor. Era un perete imens de gheaţă, ajungând până la 
elicopter şi întinzându-se de o parte şi de alta atât cât 
puteai cuprinde cu privirea. Nu era un perete abrupt de 
gheaţă compactă, ci mai degrabă o masă fragmentată de 
piloni şi de canioane, crăpată în striaţii albastre acolo unde 
apa topită cursese de pe suprafaţă şi mai apoi îngheţase din 
nou. Întreaga masă părea incredibil de fragilă şi de 
nesigură, ca şi cum cel mai mic ghiont ar fi provocat o 
cădere în cascadă. 

— Marginea ghețarului, anunţă Macleod. Sau mai degrabă 
masa de aisberguri care s-au desprins din el şi se strâng în 
capătul fiordului. Marginea însăşi a ghețarului se află 
undeva la mai mult de cinci mile marine est de noi, spre 
calota glaciară. 

— Este formidabil, se auzi vocea lui Jeremy prin aparatul 
de comunicaţie, şi pentru prima dată păru a rămâne fără 
cuvinte. Deci aici este locul unde se formează aisbergurile 
din Atlanticul de Nord? 

— Nouăzeci la sută dintre ele, răspunse Macleod. 
Douăzeci de miliarde de tone în fiecare an, destul cât să 
afecteze nivelul mărilor la nivel global. Acel perete de 
gheaţă poate părea destul de fix, dar a prins viteză în 
ultima vreme şi se mişcă înspre noi cu o viteză de cinci 
metri pe oră. Unele dintre aisbergurile mari vor fi împinse 
înainte, mai mult sau mai puţin intacte, dar toate 
fragmentându-se şi dând naştere unor aisberguri mai mici. 
Aproape zece mii de aisberguri mari ies din fiord în fiecare 


an spre golful Disko. Merg în sensul invers acelor de 
ceasornic purtaţi de curent în jurul golfului Baffin, şi apoi 
plutesc în sud spre Newfoundland şi în est spre Islanda. 

— Unul dintre ei se fragmentează chiar acum, spuse brusc 
Jack. 

Fără nici un avertisment, o bucată mare de gheaţă se 
rupse chiar în faţa lor cu un zgomot care putu fi auzit în 
ciuda zgomotului făcut de rotorul elicopterului. Bucata de 
gheaţă căzu direct în apă şi dispăru complet, apoi ieşi la 
suprafaţă aproape în întregime, înainte să rămână locului, 
balansându-se în sus şi în jos, până când la suprafaţă mai 
rămase doar un vârf zimţat. 

— Acum înţeleg ce înseamnă faptul că partea importantă a 
aisbergului se află sub apă, zise Jeremy cu vocea gâtuită de 
emoție. Cei care sunt mai mari ating probabil fundul 
fiordului. 

— Exact asta se întâmplă. Câteodată ating fundul mării, 
alteori nu. 

Macleod deschise un mic ecran video din carlingă şi tastă 
ceva, dezvăluind imaginea adâncimii fiordului. 

Jack fluieră. 

— Destul de adânc. 

— Peste o mie de metri. 

— Creasta aia de sub apă, peste gura fiordului, spuse Jack, 
bănuiesc că este locul unde limba de gheaţă a ajuns la cea 
mai mare întindere? 

— Danezii care s-au aşezat aici în secolul al XVIII-lea îl 
numesc Isfjeldsbanken, pragul, răspunse Macleod. Un prag 
imens de sedimente tasate de ghețar. Vârful pragului este la 
o adâncime de doar două sute douăzeci de metri, aşa că 
aisbergurile mai mari se împotmolesc în el. Până de curând 
marca marginea limbii de gheaţă, aglomerarea de 
aisberguri care sufocau fiordul. 

— Dar acum fragmentarea are loc la câţiva kilometri mai 
aproape de calota glaciară, unde suntem noi acum? 


— Într-adevăr. Macleod atinse ecranul, şi apăru altă 
imagine a fiordului, făcută din satelit. NASA a avut 
amabilitatea să ne ofere acest montaj fotografic, o imagine 
din satelitul Landsat. Succesiunea de linii roşii de-a lungul 
fiordului arată retragerea fragmentării în faţa ghețarului 
între anii 2001 şi 2005. În acelaşi timp, viteza cu care 
ghețarul se mişcă a crescut dramatic, aproape s-a dublat. Şi 
măsurători aeriene cu altimetre laser au dezvăluit o 
micşorare a ghețarului cu cincisprezece metri pe an. 

— Încălzirea globală, spuse Jeremy. 

— Veşti proaste pentru mediul înconjurător, dar bune 
pentru noi. Macleod închise ecranul şi preluă comanda la 
manşă, întorcând elicopterul spre vest şi zburând prin 
ceaţă, departe de ghețar. Veşti proaste pentru că încălzirea 
globală are un efect mult mai dramatic asupra calotei 
glaciare decât s-au temut unii. Veşti bune pentru că ne 
permite să lucrăm chiar în fiord, să facem cercetări care nu 
au fost posibile până acum. 

— Şi acum vine vara, spuse Jack. Bănuiesc că asta face ca 
rata fragmentărilor şi a dezintegrării să fie şi mai mare în 
partea din faţă a ghețarului? 

— Ăsta este motivul pentru care am vrut să vii acum aici, 
spuse Macleod. Peste câteva zile închidem prăvălia. Sunt 
multe lucruri care ne presează. 

Douăzeci de minute mai târziu, slăbi strânsoarea manşei, 
şi Lynxul începu să coboare deasupra liniei zimţate de 
aisberguri din capătul fiordului. Inima lui Jack începu să 
bată cu putere când văzu suprastructura navei ivindu-se 
din ceţuri. Macleod întinse mâna spre aparatul de radio, 
dar, înainte de a apăsa pe butonul „pornit”, se întoarse şi îl 
privi pe Jack. 

— Şi acum este momentul să-ţi spun de ce te-am pus să 
baţi atâta drum până aici. 

CAPITOLUL. 6 

Bărbatul din celulă îşi ridică uşor capul şi ascultă cu 
atenţie, încercând să prindă un semn de viaţă, dar nu auzi 


nimic. Timp de cinci ani nu auzise decât zgomotul 
temnicerilor lui. Închise ochii şi respiră încet şi adânc, imun 
la mirosul de fecale, urină şi vomă care se impregnase în 
pereţii închisorii. Fusese trimis să-şi ispăşească pedeapsa 
pe tărâmurile bunicului său, într-o temniţă părăsită a 
Gulagului, scutindu-i de deranjul de a-l băga într-o carceră. 
Dar privarea de libertate şi solitudinea nu îl înfricoşau, 
pentru că fusese pregătit să facă abstracţie de realitatea 
închisorii şi să trăiască într-o lume a propriei imaginaţii. Îşi 
mişcă uşor capul într-o parte şi în alta, apoi se aplecă iarăşi 
peste tabla de şah, singura favoare făcută de temniceri. Îşi 
cobori umerii peste tablă şi îşi ridică mâinile împreunate, 
învelite în mănuşi fără degete, frecându-le încercând să 
alunge frigul jilav care persista în celulă tot timpul anului. 
Pentru a mia oară luă un pion alb, în formă de războinic 
viking, cu armură de zale şi cu scut, şi îl plasă în faţa regelui 
creştin. 

— Şah mat, spuse el încet. 

Se rezemă înapoi de scaun, cu încetineala exagerată a 
unui om ale cărui mişcări au devenit preocuparea lui cea 
mai importantă, modul său de a-şi petrece orele solitare 
pentru încă o zi. Îşi ridică încet mâna stângă şi o duse spre 
obraz, urmărind cu degetul arătător cicatricea care se 
întindea de la ochi până la maxilarul inferior, testându-şi din 
nou puterea de a îndura durerea pe care o simţea de 
fiecare dată. De la maxilar îşi trecu mâna pe peretele de 
lângă el şi atinse liniile gravate ale unui graffiti, ritualul său 
din fiecare oră, şi începu să recite în şoaptă cuvintele, ca un 
preot care citeşte un text sacru. 

— Paul Kruger, murmură el. Hauptsturmfuhrer, 
Leibstandarte Adolf Hitler. Kurt Hausser, Sturmbannfuhrer, 
PanzergrenadierDivision Das Reich. Otto Lehmann, 
Brigadefuhrer, PanzerDivision Wiking13. 

Ştia numele pe de rost, nume de eroi adevăraţi din Marele 
Război Patriotic, cruciați care luptaseră împotriva Estului, 
supraviețuitori capturați la Harkov, la Kursk şi în multe alte 


bătălii, trimişi aici cu jumătate de secol în urmă de către 
ruşi, în ultima lor oprire înainte de a fi duşi în sordida 
cameră de execuţie de la capătul coridorului. Nume 
asemănătoare cu al bunicului său. Doar că bunicul fusese 
mai norocos, pentru un timp. 

Închise ochii şi ridică mâna spre runele crestate care tăiau 
numele, ştiind cu exactitate unde să pună cele două degete 
în jos, apoi în sus, iar jos, linii aşa de adânc gravate, încât 
gărzile sovietice renunţaseră de mult la încercările de a le 
mai şterge. Era inscripţia pe care îi plăcea s-o atingă cel 
mai mult, simbolul ordinului din care bunicul său făcuse 
parte, Schutzsaffel14, brigada SS. Îşi cobori degetele şi îşi 
lipi urechea de peretele umed şi rece, simțind o comuniune 
aproape reală cu aceşti cavaleri ai trecutului, fraţi de arme 
care îşi lăsaseră pe acest perete cea de pe urmă semnătură, 
pentru a-i da putere, pentru a-l îndruma în încercarea sa de 
descoperire a comorilor sacre, pentru a linişti spiritele 
tuturor celor care fuseseră înaintea lui şi eşuaseră. 

— Anton Poellner! 

Bărbatul se trezi din negura care îl absorbise auzind vocea 
care-l chema prin ferestruica de la uşă. Se ridică în timp ce 
lacătele fură desfăcute şi uşa se deschise cu zgomot. Un 
funcţionar de stat cu o şapcă cu cozoroc stătea în coridorul 
puternic luminat, încadrat de doi gardieni. 

— Anton Poellner! 

Funcţionarul îi repetă numele, şi bărbatul din celulă îşi 
ridică mâna pentru a se apăra de lumină înainte de a-i 
răspunde în engleză. 

— Ce doriţi? 

— Prin sentinţa Tribunalului Penal Internaţional pentru 
Fosta Iugoslavie, spuse funcţionarul de stat, vorbind în 
lituaniană. Cazul numărul I1-99-37b, procurorul 
tribunalului împotriva lui Anton Poellner, fost mercenar 
plătit în armata sârbo-bosniacă. Acuzat în baza articolului 7 
pentru activităţi criminale individuale, pentru genocid şi 
crime împotriva umanităţii. Funcţionarul făcu o pauză, apoi 


ridică documentul pe care îl ţinuse în mână. Ca urmare a 
convenției de amnistie semnate anul trecut la Haga, cazul 
tău a fost revizuit la Curtea de Apel. Funcţionarul lăsă 
hârtia în jos şi spuse cu o aversiune vădită: Eşti liber. 

Pocni din degete, şi cei doi gardieni îl ridicară pe bărbat în 
picioare, aruncând pe el o manta militară sovietică. 
Bărbatul se apără furios de lumină în timp ce îl împinseră 
afară pe uşa celulei, apoi îi înlănţuiră picioarele pentru 
ultima oară şi îl conduseră în jos pe coridor. Era ultimul 
locatar al temniţei blestemate, ecoul lanțurilor sale 
răsunând prin celulele pustii, ca şi cum fantomele trecutului 
îl îmboldeau să meargă înainte, ştiind că el era ultima lor 
speranţă că aveau să scape. 

La ultima uşă, îl descătuşară şi îl aruncară, fără nici un 
cuvânt, în lumea de afară. Burniţa şi era foarte frig pentru 
un început de vară, dar bărbatul îşi ridică faţa palidă şi 
zâmbi, lăsând ploaia să îi curgă pe faţă. Îşi luă bagajul care 
fusese aruncat lângă el şi începu să meargă încet spre 
poarta deschisă de la ieşire şi spre drumul care se vedea 
dincolo de ea, intrând cu uşurinţă în ritmul unui om care 
era obişnuit cu marşurile nesfârşite. Dincolo de poartă, îşi 
puse bagajul pe umăr şi îşi îndesă mâinile în buzunarele 
mantiei, aşteptând maşina care trebuia să vină să-l ia. 
Câteva minute mai târziu, apăru un Mercedes negru, iar 
uşa din spate se deschise pe când maşina opri în dreptul lui. 
Fără să se uite nici măcar o dată înapoi la închisoare, 
bărbatul se aplecă şi urcă. 

— Bine ai revenit, spuse o voce din faţă, în engleză. 
Instrucţiunile tale. 

Un plic îi fu aruncat, şi maşina demară în trombă. Bărbatul 
simţi teancul de hârtii înăuntru, dar mai întâi scoase din plic 
un obiect. Era un inel de aur strălucitor pe care îl ridică, îşi 
lipi buzele de simbolul gravat pe el, aşa cum făcuseră încă 
din copilărie, un simbol complet diferit de cel din 
închisoare, dar totuşi atât de familiar. Îşi puse inelul pe 
degetul arătător de la mâna dreaptă şi scoase hârtiile. 


Deasupra lor, era o fotografie tăiată dintr-un ziar, imagine 
adânc întipărită în memoria lui timp de cinci ani, 
reprezentând un bărbat în vârstă zăcând într-o baltă de 
sânge şi purtând o banderolă cu svastica. Se uită la faţa 
rigidă şi şopti ca pentru el: 

— A venit vremea răzbunării! 

— Uite-o acum, spuse Jack entuziasmat. Este pentru prima 
oară când o văd pe mare. Este ca şi cum ai întâlni un 
prieten de mult pierdut şi readus la viaţă. 

Seaquest II fusese terminat cu trei luni în urmă, iar 
proiectul IMU de prelevare de probe din gheaţă fusese 
prima ieşire la apă, ca vas de cercetare la mare adâncime al 
IMU. De când predecesorul său dispăruse în apele Mării 
Negre, cu şase luni în urmă, Jack fusese hotărât să îl 
înlocuiască şi decisese să redenumească un vas deja 
ancorat în docurile IMU din Finlanda. În timp ce primul 
Seaquest şi sora sa Sea Venture avuseseră la bază vasele 
ruseşti de cercetare, construite iniţial pentru 
supravegherea acustică a submarinelor în timpul 
Războiului Rece, Seaquest Il era un concept complet nou, 
început de la zero după instrucţiunile celor de la IMU. 
Caracteristicile de navigaţie de ultimă generaţie includeau 
un sistem dinamic de poziţionare cu ajutorul elicelor 
laterale de manevră şi prin controlul balastului în scopul 
menţinerii stabilităţii în orice condiţii, lucru esenţial pentru 
păstrarea poziţiei şi pentru trasarea rutei, precum şi pentru 
desfăşurarea în bune condiţii a muncii de laborator. Putea 
lansa vehicule controlate de la distanţă şi submersibile, 
folosind fie macaralele de pe punte, fie din dana interioară 
direct în apă. Ca toate vasele IMU, acesta era dotat 
corespunzător pentru a se apăra, având un tun care putea 
fi retras sub puntea principală. Un lucru esenţial pentru 
cercetările făcute la pol era carcasa special construită, care 
permitea înaintarea prin bucăţile de gheaţă, care umpleau 
chiar şi vara apele coastei nordice de la Cercul Polar. 


Jack se uita în continuare cu un ochi critic la 
aranjamentele de pe punte în timp ce Lynxul ateriză pe 
heliport şi rotoarele se opriră. Pe când echipajul navei 
asigura trenul de aterizare pe punte, Jack îşi scoase casca şi 
îşi desfăcu rapid centura de siguranţă. Soarele împrăştia 
ceața, şi în faţa lui se vedea întreaga lungime a vasului, de 
un alb strălucitor în lumina străvezie a Polului Nord. Era 
din nou în elementul lui, şi emoția i se putu citi pe faţă când 
se întoarse şi le zâmbi Mariei şi lui Jeremy. 

— Bine aţi venit la bordul vasului Seagquest Il. Aici începe 
adevărata distracţie. 

James Macleod îi conduse de la heliport prin hangar şi 
apoi în jos pe nişte scări abrupte direct în interiorul vasului. 
Li se alăturase şi Costas, care coborâse din Chinook cu un 
sfert de oră în urmă şi fusese ocupat cu despachetarea 
încărcăturii pe puntea de la pupă. Arăta de parcă ar fi avut 
nevoie de o săptămână întreagă de somn, dar mânecile 
suflecate ce îi lăsau la vedere braţele puternice şi petele 
proaspete de ulei de pe salopeta sa lăsau să se înţeleagă că 
nu avea de gând să piardă nici o secundă şi că voia ca 
echipamentul să fie cât mai repede operaţional. 

Ajunseră pe puntea inferioară, şi Macleod îi introduse 
printr-o uşă deschisă într-o cameră de lectură puternic 
luminată, făcându-le semn să ia loc lângă ecranul unui 
proiector aflat în dreapta uşii. Aliniaţi pe nişte scaune de 
plastic, chiar în faţa lor, zăriră mai mulţi oameni, 
aproximativ treizeci la număr, unii discutând concentrați 
între ei, alţii aplecaţi deasupra laptopurilor şi a teancurilor 
de foi. Toţi se uitară la Macleod când acesta intră, şi Jack 
văzu câţiva bărbaţi blonzi cu barbă care aveau steagul 
danez imprimat pe hanorace, câteva feţe de nativi 
groenlandezi şi nişte bărbaţi şi femei care purtau 
puloverele bleumarin ale Forţelor Aeriene Americane. 
Salută un bărbat din primul rând, care se sprijinea plictisit 
de scaun şi îşi mângâia perciunii atât de cufundat în 
propriile gânduri, încât nici nu observă gestul lui Jack. 


Lanowski era un inginer remarcabil, care se dovedise 
indispensabil pentru IMU de când fusese racolat de la MIT, 
dar avea un stil propriu de a-i irita pe toţi cei care intrau în 
contact cu el. 

— Dragii mei, sunt sigur că îl cunoaşteţi pe Jack Howard, 
colegul meu de la IMU. Măcar de la televizor. 

Jack păru evident stânjenit, dar Macleod făcu semn spre 
ceilalţi trei oameni. 

— Doctor Maria de Montijo şi doctorandul ei Jeremy 
Haverstock de la Oxford, deşi el este din America de 
origine. Pe Costas îl ştiţi deja. 

Se uitară cu o curiozitate evidentă spre Jack, o figură 
familiară chiar şi pentru cei care nu-l cunoşteau personal. 
Costas zâmbi câtorva prieteni vechi, care ajunseseră să-l 
cunoască îndeaproape pe parcursul sesiunilor de instructaj 
ce avuseseră loc cu câteva săptămâni în urmă la campusul 
IMU din Cornwall. 

— Suntem o echipă internaţională, după cum puteţi vedea, 
spuse Macleod. Oficial, proiectul este o colaborare între 
NASA şi Institutul de Cercetare Geologică din Danemarca şi 
Groenlanda 5, şi mai sunt câţiva oameni de la International 
Ice Patrol16. Fiecare îşi face treaba lui, glaciologie, 
biologie, paleoclimatologie, dar adunăm informaţiile 
laolaltă. IMU oferă vasul de cercetare, NASA - fotografiile 
din satelit, şi GSDG - fotografiile aeriene şi măsurătorile cu 
laser ale altitudinii. Mare parte din munca noastră este 
doar monitorizare, ne asigurăm de buna condiţie a gheții 
pentru a lua mostrele de care avem nevoie. Suntem presaţi 
de timp întrucât se apropie dezgheţul. Am vrut să fiţi aici ca 
să vă fac cunoştinţă. Dacă aveţi întrebări, acum este 
momentul. 

— Nu vreau să rețin pe nimeni, aşa că o să fiu rapid, spuse 
Jack. Calota glaciară a Groenlandei, gheaţa din interior. Se 
poate să auzim un rezumat despre vârsta şi semnificaţia sa? 

— Mare parte din ea datează din ultimii două sute 
cincizeci de mii de ani, şi gheaţa de la Ilulissat este din 


ultimii o sută de mii de ani, spuse Lanowski dându-şi părul 
lung până la umeri la o parte de pe faţă. Este o 
supravieţuire incredibilă de la ultima glaciațiune din 
cuaternar. 

— Adică? întrebă Maria. 

— Adică Era Glaciară despre care ştim cu toţii, cea care s- 
a încheiat acum zece mii de ani, când calotele de gheaţă s- 
au retras, explică Lanowski. Cuaternarul este un termen 
geologic care include ultima Era Glaciară, începând acum 
un milion opt sute de mii de ani, şi care cuprinde multe 
episoade de avansare şi de retragere a gheții. Suntem într- 
una dintre perioadele calde din ultimii zece mii de ani. 

— Şi de ce este Groenlanda aşa deosebită? 

— Sunt foarte mulţi ghețari în lume care datează din Era 
Glaciară şi, bineînţeles, mai sunt şi calotele glaciare, spuse 
Macleod. Dar calota glaciară a Groenlandei este ultima 
rămăşiţă din calota glaciară continentală care acoperea 
emisfera nordică până acum zece mii de ani. Este o uşă 
fantastică spre trecut, la fel de interesantă pentru mine 
cum probabil sunt descoperirile arheologice pentru voi. 

— Ăsta e motivul pentru care te afli aici, spuse Jack. 

— Suntem încă la început, zise unul dintre danezi, dar 
rezultatele sunt promițătoare. În principal ne uităm la 
bulele de aer închise în gheaţă în timp ce aceasta se forma 
şi care păstrează o descriere detaliată a condiţiilor 
atmosferice din Era Glaciară. Fragmentarea din faţa 
ghețarului lasă acum la vedere porţiuni de gheaţă formate 
recent, într-o perioadă de vreme rece de dinainte de 
Marele Dezgheţ de acum zece mii de ani. Este o ocazie 
nemaiîntâlnită până acum, prima oară când o cercetare de 
acest gen este posibilă. 

— Încălzirea globală are şi părţile ei bune, spuse Costas cu 
neîncredere. 

— Nu putem da timpul înapoi acum, aşa că trebuie să 
profităm de ocazia asta cât de mult putem şi să obţinem cât 
mai multe informaţii, spuse danezul. 


— Încă o întrebare, zise Maria. Pe mine, una, nu mă veţi 
convinge niciodată să merg lângă ghețarul acela care se 
fragmentează. Cum vă extrageţi mostrele? 

— Forăm în interiorul gheții, exact cum face în pământ un 
sedimentolog sau un căutător de petrol, spuse Macleod. 
Fiecare strat de gheaţă reprezintă o perioadă rece, 
câteodată de sute sau mii de ani. Seamănă un pic cu 
dendrologia, cu metoda prin care se măsoară vârsta unui 
copac cu ajutorul inelelor sale. Macleod se întoarse şi se 
uită fix la Jack. Ăsta e motivul pentru care eşti tu aici. 

— Sunt încă nedumerită, spuse Maria. Tot trebuie să vă 
apropiaţi de gheaţă ca să puteţi fora. 

— Vei afla imediat. Macleod îi zâmbi, se îndreptă spre uşă, 
mulţumi grupului şi se întoarse spre Jack. Urmează-mă! 

Seaquest Il era mai mică decât predecesoarea ei, având 
spaţiul util interior redus, pentru a mări cantitatea de 
combustibil ambarcat şi implicit autonomia navei, dar având 
un deplasament puţin peste şapte mii de tone, ceea ceo 
făcea să fie unul dintre cele mai mari vase de cercetare de 
pe mare; le luă câteva minute bune până să ajungă pe 
puntea superioară. Fără să se oprească din mers, Macleod 
arătă spre şirul de cabine ce aveau numele lor pe uşă şi 
bagajele deja înăuntru. La capătul coridorului intrară într-o 
cameră care se întindea de-a lungul palierului cu cabine, 
chiar sub camera de navigaţie şi sub timonerie. Aşezarea 
fusese ideea lui Jack, putând avea astfel un control mai bun 
şi o cameră specială de observaţie pentru personalul 
angajat care lucra la proiect, evitând totodată să împartă 
spaţiul punţii cu echipajul navei, problemă cu care se 
confruntaseră recent, pe Sea Venture, la Cornul de Aur. 
Camera avea în mijloc un scaun directorial aşezat pe un 
podium, un ecran radar identic cu cel de pe puntea de 
comandă, patru computere aranjate în semicerc în jurul 
podiumului şi scaune cu telescoape de mare putere 
amplasate lângă fereastra care părea un ecran înclinat ce 
mărginea partea din faţă şi părţile laterale ale camerei. 


Întrucât ceața se ridicase aproape complet, în faţa lor 
apăru o privelişte orbitoare a mării, o întindere vastă de un 
albastru puternic, cu fragmente de alb presărate pe 
suprafaţa ei, forma joasă a insulei Disko abia vizibilă la 
tribord şi ţărmul canadian al strâmtorii Davis undeva 
dincolo de orizont. 

În urma lor, de pe puntea inferioară veniseră Lanowski şi 
unul dintre oamenii de ştiinţă groenlandezi, o femeie 
eschimosă cu o înfăţişare frapantă care făcu semn spre 
aparatul de cafea în timp ce intrau în cameră. Macleod 
mormăi ceva, apoi încuviinţă şi turnă fiecăruia dintre ei 
cafeaua aburindă. Jack dădu mâna cu căpitanul, care 
coborâse de pe puntea de comandă să îi salute, un fost 
ofiţer în marina canadiană care îşi petrecuse întreaga viaţă 
patrulând între Polul Nord şi golful Mexic. Jack avea să-i 
salute mai târziu pe ceilalţi membri ai echipajului, mulţi 
dintre ei prieteni vechi şi veterani de pe Seaquest, oameni 
cu care el avea o legătură foarte strânsă. 

Femeia eschimosă se aşeză lângă Lanowski la computerul 
din partea dreaptă a camerei, punându-şi laptopul pe un 
colţ al biroului şi depozitându-şi hârtiile şi cărţile pe podea, 
pentru a le face şi celorlalţi loc să stea. Din limbajul trupului 
se observa clar că era colaborare cam forţată; Lanowski 
stătea aplecat în faţa ecranului de la computerul principal, 
înconjurat de hărţi, nepărând dispus să facă vreo concesie 
pentru ea. 

— Ştiam eu că trebuia să-mi fi adus computerul, mormăi 
Lanowski. Chestiile astea ar fi trebuit testate înainte de a fi 
instalate. Aş putea la fel de bine să le număr pe degete. 

Jack îşi ridică privirea spre femeie, şi ea se forţă să-i 
zâmbească. 

— Eu sunt interesată de biologia fundului mării; Lanowski 
face simulările, spuse ea. James ne-a grupat în echipe de 
câte doi chiar de la începutul proiectului. 

Îi aruncă lui Macleod o privire duşmănoasă, iar acesta se 
întoarse repede spre ceilalţi. 


— Îmi pare rău. Încă nu v-am făcut cunoştinţă. Doctor 
Inuva Nannansuit de la Institutul de Cercetare Geologică. 
Ea este de loc din Ilulissat, aşa că a copilărit cu un ghețar în 
curte. Are o contribuţie valoroasă în cadrul echipei. 

— Să vedem ce avem! spuse Jack. 

— Este în spatele pupei, dar căpitanul va întoarce nava 
spre stânga pentru a avea o panoramă mai largă. Va dura 
câteva minute. Vom folosi sistemul dinamic de poziţionare 
pentru că nu vrem ca turbulenţele apei datorită elicelor 
principale să vă întrerupă cumva din ceea ce aveţi să 
vedeţi. 

— Aisbergul acela din apropierea insulei, mult în faţa 
noastră, spuse Maria, are o pată neagră în vârf. Sunt 
sedimente din ghețar? 

— Ai văzut bine, dar nu e chiar aşa, spuse Macleod. Dacă 
te uiţi la aisberg, vei observa că e neted şi rotunjit, ca o 
sculptură, foarte diferit de aisbergurile fisurate şi zimţate 
pe care le-am văzut când am zburat deasupra fiordului. 

— Probabil că s-a răsturnat, spuse Costas. 

— Exact. Am fost martori aseară. Una dintre cele mai 
impresionante privelişti pe care vi le puteţi imagina, un 
sfert de milion de tone de gheaţă răsucindu-se în apă. Nu 
cred că vă doriţi să fiţi lângă un aisberg când se întâmplă 
asta. 

— Bineînţeles că nu, spuse Maria. Şi murdăria este de pe 
fundul mării! 

— Chiar aşa. Când am venit, acum două săptămâni, acel 
aisberg era blocat de pragul din partea de nord a fiordului, 
dar noi ştiam deja din imagini făcute cu ajutorul sonarului 
că bucata subacvatică se erodase şi îşi pierduse mare parte 
din masă. Era doar o chestiune de timp până avea să se 
rostogolească, şi am stat deoparte. Unele aisberguri scapă 
în modul ăsta, altele sunt împinse peste prag. Poţi să îţi dai 
seama de asta după faptul că unele arată ca sculpturile lui 
Henry Moore17, şi altele - asemenea castelelor de la 
Disneyland. 


— Vrei să spui ca ăsta, zise Jack. 

Îi urmăriră privirea înspre tribord şi văzură un imens zid 
de gheaţă apărând în raza lor vizuală, la aproape un sfert 
de kilometru în depărtare, fiind, evident, mai înalt decât 
structura vasului. Avea aceeaşi înfăţişare contorsionată şi 
zimţată ca partea din faţă a ghețarului, despicat de striaţii 
albastre unde apa topită îngheţase în crevase, mai puţin o 
parte destul de mare din mijloc, care era plată. Aisbergul 
era imens, cel puţin jumătate de kilometru de-a curmezişul, 
şi blocase o bucată mare din intrarea în fiord de-a lungul 
liniei unde era pragul subacvatic. 

Se uitau cu toţii uluiţi, când Macleod rupse tăcerea: 

— "Ţineţi cont că nu se vede decât un sfert din el, restul 
fiind sub apă. Vă uitaţi la un kilometru şi jumătate cub de 
apă îngheţată, cel puţin un milion şi jumătate de tone. 

Costas fluieră uimit. 

— Asta ar asigura gheaţa tuturor barurilor din lume 
pentru tot secolul următor. 

— Apa care se scurge într-o singură zi din acest ghețar ar 
fi de ajuns să alimenteze oraşul New York timp de un an. 
Douăzeci de milioane de tone pe zi. Vorbim de impact global 
aici. 

— Aisbergurile de această mărime sunt foarte rare la Polul 
Nord, spuse Înuva. Noi credem că încălzirea atmosferică 
este de vină şi are drept rezultat retragerea ghețarilor 
până la un punct unde apar fragmentări mai mari. Este cel 
mai mare aisberg pe care l-am văzut aici în viaţa mea. 

— De ce nu s-a rupt încă? întrebă Costas. 

— S-a fragmentat o dată, acolo unde se vede porţiunea 
netedă, spuse Macleod. Dar interiorul este compact, lucru 
destul de neobişnuit - gheaţă solidă pe care o poţi sparge 
doar folosindu-te de explozibil. Este perfect pentru noi. S-a 
fragmentat până la gheaţa din interior, aşa că e relativ 
sigur să lucrăm dedesubt. Dacă vă uitaţi cu atenţie, veţi 
vedea chiar acum două Zodiac18 împreună cu echipa de 
foraj. 


— Nu înţeleg. 

De când venise pe vas, Jeremy absorbise în tăcere toate 
informaţiile, dar acum devenise din nou curios. 

— Ce împiedică aisbergul să cadă peste ei? 

— Aici condiţiile sunt în favoarea noastră, spuse Macleod 
entuziasmat. Dacă nu mai au în spate presiunea gheții, 
aisbergurile blocate pe prag sunt un loc sigur. Este foarte 
periculos să forezi în ghețar, mai ales acum, când pluteşte 
cu asemenea viteză. Aisbergurile care plutesc pe fiord nici 
nu intră în discuţie, pentru că se deplasează, şi, odată ieşite 
din fiord, nu numai că se mişcă, dar sunt mari şanse să se 
răstoarne. Aşa că un aisberg blocat relativ de curând pe 
prag este perfect. Este o şansă unică, dar, din păcate, 
timpul trece repede. 

— De când este acolo? întrebă Jack. 

— Cam de trei luni. Lanowski a făcut o simulare cu el 
mişcându-se pe fiord şi blocându-se pe prag. Putem s-o 
vedem? 

— Aveţi noroc, murmură Lanowski iritat, ca pentru el, în 
timp ce tasta, devenind dintr-odată vizibil relaxat. În sfârşit! 
Pe ecran apăru o proiecţie tridimensională a fiordului, cu 

ghețarul la un capăt şi pragul la celălalt. Aisbergul era 
periculos urcat pe prag, cu bucata imensă de sub apă acum 
la vedere. 

— Puteţi vedea canalul erodat, spuse Inuva. Acel şanţ pe 
fundul mării care duce la prag. În timp ce se macină 
frecându-se de fundul mării, aisbergurile îl pulverizează, 
transformând totul într-o pudră. Astfel se creează un biotop 
steril, fără viaţă. Dar mostrele pe care am reuşit să le luăm 
arată altceva, şi anume, că, de fapt, este benefic pentru 
diversificarea speciilor, permiţând vieţii să se regenereze, 
ca o pădure după un incendiu. Şi nu este singurul avantaj. 
James a spus că a văzut un aisberg fragmentându-se când a 
venit aici. De fiecare dată când se întâmplă asta, sunt aduse 
o mulţime de substanţe nutritive. Acestea au fost nişte 
locuri foarte bune pentru pescuit pentru strămoşii mei. 


— Un biolog, murmură Lanowski, exact ce ne trebuia. 

Inuva se uită la Lanowski. Jack schimbă repede vorba: 

— Cât de stabil este? 

— Am făcut o simulare a condiţiilor gheții din fiord de-a 
lungul perioadei stabilite pentru proiect, începând de acum 
două săptămâni, mâine fiind ultima zi, spuse Lanowski. 
Totul s-a întâmplat exact cum am prevăzut. Asta ar trebui 
să-ţi dea o idee despre ceea ce ai în faţa ochilor. Apăsă o 
tastă, şi văzură cum pe ecran se derulară o mulţime de 
imagini cu acelaşi cadru, reprezentând retragerea 
alarmantă a ghețarului şi un şir de aisberguri răsturnându- 
se peste prag. Acum câţiva ani, acest proces ar fi durat 
câteva luni. Acum, doar două săptămâni. Lanowski îşi 
aranjă mai bine ochelarii rotunzi şi se uită la Jack. Pentru 
moment, e bine. Mai sunt fluctuațiile diurne, bineînţeles, cu 
aproximativ trei metri în perioada fluxului şi refluxului, şi, în 
cele din urmă, frecarea va disloca destul de multă gheaţă 
de la fundul aisbergului încât acesta să se răstoarne. Dar 
acum, cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla ar fi o 
fragmentare care să rupă mai multă gheaţă de dedesubt 
decât de la suprafaţă, supraîncărcând aisbergul în partea 
superioară. Apoi, la o maree înaltă, de exemplu, am avea un 
cutremur, sau o furtună, sau gheaţă care se mişcă dinspre 
fiord şi presează din spate. Asta ar împinge aisbergul peste 
prag şi l-ar face să se răstoarne. 

— Care sunt şansele? 

— Nu par a veni bucăţi mari de gheaţă mişcătoare dinspre 
fiord cel puţin nu în următoarele câteva zile. Un cutremur 
iese din discuţie. Furtuna este posibilă. Este o ciudăţenie de 
furtună în zona asta care ar avea un efect major asupra 
pragului. 

— O piterag, spuse Inuva încet. 

— O ce? întrebă Costas. 

— O piterag. Se formează când aerul rece coboară dinspre 
calota glaciară şi întâlneşte aerul mai cald al mării. 


— Da. James a spus ceva de genul ăsta în timp ce zburam 
spre voi. 

Lanowski îi ignoră şi continuă: 

— Dar nu au mai fost furtuni de o magnitudine aşa mare 
de şaptezeci de ani. Ultima a fost înregistrată în 1938. 

— Dar fragmentarea? întrebă Jack. 

— Aici simulările nu ne pot ajuta, spuse Lanowski. Nu pot 
prezice fragmentările. Se uită în jos cu spaimă, de parcă 
limitările ştiinţei ar fi fost de fapt eşecurile sale personale, 
apoi luă o poziţie relaxată şi îi aruncă lui Jack o privire de 
om învins. 'Tot ce pot spune este că şansele cresc odată cu 
căldura verii, în special acum, cu ziua polară de douăzeci şi 
patru de ore. Peste patruzeci şi opt de ore, recomandarea 
mea este ca lucrul să fie oprit, şi îl voi sfătui pe căpitan să 
schimbe poziţia vasului şi să se îndepărteze. 

Macleod se întoarse spre Jack cu o figură alarmată. 

— Atunci cu atât mai mult trebuie să ne grăbim. 

Îi mulţumi Inuvei şi îi dădu un radioemiţător de la scaunul 
de comandă; aceasta îl luă şi ieşi pe uşa laterală, ducându- 
se pe punte. 

— Cât timp Inuva pune la punct ultima parte din turul 
vostru de recunoaştere, mă gândeam că e timpul să vedeţi 
despre ce e vorba cu adevărat. 

Încercase să-i capteze atenţia lui Lanowski, dar nu 
reuşise; îi conduse apoi la un computer în partea cealaltă a 
camerei, unde un bărbat masiv îmbrăcat într-o cămaşă 
cadrilată şi o pereche de blugi poziţiona un tub lung de 
metal ca o porthartă mai mare. 

— Don Cheney, expert glaciolog de la NASA, spuse 
Macleod. Don, arată-ne ce ai! 

Îşi strânseră mâinile în grabă şi se aşezară între masă şi 
computer. Cheney scoase cu grijă un cilindru intern din 
porthartă şi puse pe masă în faţa lor un tub transparent de 
plastic de un metru lungime şi cu diametrul de zece 
centimetri. Se aşeză la computer şi se aplecă peste tub, 


lovindu-l uşor cu un pix şi vorbind tărăgănat şi încet, în stil 
texan. 

— Pentru cine nu a văzut aşa ceva, asta este o carotă de 
gheaţă, începu el. A ieşit ieri din aisbergul acela. Gheaţă 
glaciară în mare parte, chestia aia care seamănă cu un nor 
cu nişte bule mici în interior, dar are şi benzi de un albastru 
mai deschis provenite de la gheaţa topită şi reîngheţată. 
Avem o bandă de gheaţă topită şi reîngheţată, contaminată 
cu substanţe moderne, hidrocarburi atmosferice de la 
fabrici sau emisii de la motoare. Cândva în secolul trecut, 
ghețarul ăla s-a despicat şi s-a închis imediat înapoi. Se mai 
întâmplă. Am urmărit linia fracturii până la suprafaţa 
aisbergului, singurul punct relativ slab din carotă. 

— Ne gândeam să folosim explozibili pentru a despica 
aisbergul pe linia aia, dar am renunţat la idee destul de 
repede, spuse Macleod. Probabil ar fi distrus ceea ce am 
descoperit. 

— Şi ce aţi descoperit? întrebă Costas. 

Cheney depărtă tubul şi arătă spre el. 

— Ieri eram pe cale să-l scoatem afară şi să sistăm 
lucrările, când cineva din echipa mea de la NASA a 
observat asta. 

Partea finală a carotei de gheaţă era total diferită de 
benzile de gheaţă, era o masă fibroasă de material negru şi 
maro, de aproape un metru. 

— De data asta nu are nici o legătură cu sedimentele de pe 
fundul mării, spuse Macleod. 

— E lemn, zise Costas. 

— Exact. Învelit într-un strat de gheaţă de o mie de ani, 
dintr-o altă crevasă. Are o structură foarte compactă, şi pe 
alocuri pare carbonizat, dar nu putem spune cu siguranţă 
dacă a ars sau pur şi simplu s-a descompus. Dar noi credem 
că avem o secvenţă pe trei inele, reprezentând o perioadă 
de treizeci de ani. Am mai luat o mostră din acelaşi loc şi am 
trimis-o azi-dimineaţă înapoi la Cornwall cu Embraer, 


avionul cu care aţi venit voi. Ar trebui să primim rezultatele 
de la laboratorul dendrologic al IMU în seara asta. 

— Nu se poate să fie natural, spuse Costas dând din cap 
neîncrezător. În Groenlanda nu creşte nici un copac de 
mărimea asta, darămite să mai ajungă şi în vârful 
aisbergului. 

Macleod se uită stăruitor la Cheney. 

— Don, arată-le imaginea! 

Cheney încuviinţă şi întoarse monitorul în aşa fel încât să 
vadă cu toţii. astă ceva, şi o imagine ce părea a fi fost 
creată cu ultrasunete apăru pe ecran, cu benzi şi pete de 
diferite nuanţe de gri care străluceau. 

— Este o imagine de rezoluţie mare realizată cu sonarul, 
spuse Cheney. Arată partea superioară a aisbergului, chiar 
în spatele porțiunii fragmentate. Nuanţele de gri reprezintă 
diferenţele în densitatea gheții, între gheaţa formată în 
cuaternar şi cea formată prin topirea zăpezii, adică zăpada 
de la suprafaţă şi gheaţa, care s-au topit şi au curs prin 
fisuri în interiorul ghețarului, pentru a îngheţa din nou. Dar 
mai există ceva acolo, şi este destul de mare. 

Tastă iar ceva, şi altă imagine apăru pe ecran, de data asta 
dominată de o masă întunecată care se afla în centru. Se 
mişca printr-o serie de cadre de pe ecran, dezvăluindu-le 
mai multe unghiuri, pe măsură ce sonarul se mişca spre 
vârful ghețarului. La ultimul cadru Jack aproape că scăpă 
cana din mână de uimire. 

— Cred că glumeşti, şopti el. 

— Ba e adevărat, spuse Macleod. 'Ţi-am spus despre lemn 
ieri la telefon, dar nu am realizat despre ce e vorba în 
imaginea asta decât atunci când toate informaţiile au fost 
procesate, acum câteva ore. Am vizualizat încă o dată 
aisbergul cu sonarul, azi-dimineaţă, şi fiecare imagine 
verticală este identică. 

— Dumnezeule mare, spuse Costas. Seamănă cu o 
corabie! 


— Nu-mi dau seama ce altceva poate fi. Are aproape 
douăzeci de metri lungime, foarte lată, cu pupa şi prora 
simetrice. Din imaginile orizontale pare aplatizată, dar nu 
este de mirare, având în vedere că e sub atâta gheaţă. 

— Haloul acela care o învăluie ca un cocon, pe care-l 
vedeţi în jurul ei, este gheaţa topită, spuse Cheney. Fac 
pariu că este cel mai ciudat lucru pe care l-aţi văzut 
vreodată. 

— Poate era în flăcări când a fost prinsă în gheaţă, şopti 
Jeremy. 

— Da, sigur, spuse Cheney. Orice ar fi fost, nu am mai 
văzut în viaţa mea aşa ceva. 

— Eşti sigur că lemnul provine de la asta? întrebă Jack cu 
ochii fixaţi asupra ecranului. 

— Fără nici o îndoială, spuse Macleod. Chiar din centru. 
Din vas, dacă asta este într-adevăr. 

— Şi are o vârstă de o mie de ani? 

— Gheaţa topită din jurul ei, da, are o mie de ani, răspunse 
Macleod. 

— Atunci înseamnă că avem prima corabie vikingă 
descoperită în emisfera nordică, spuse Jack cu inima 
bătându-i cu putere. Am sperat din tot sufletul să fie asta 
când mi-ai spus de lemnul descoperit de tine. Ar fi 
extraordinar, una dintre cele mai fantastice epave găsite 
vreodată. 

— Ţi-am spus că nu te-am adus degeaba aici, zise Costas. 

— Nu m-am îndoit nici o clipă de asta. 

— Ştiam cât de pasionat eşti de explorările vikingilor, 
adăugă Macleod. De posibilitatea descoperirii unei epave 
vikinge în Lumea Nouă. 

— Băştinaşii eschimoşi de aici nu au construit 
ambarcaţiuni de lemn, şi nu există în toată Europa un 
model asemănător realizat la această dată, spuse Jack. Are 
sens din punct de vedere istoric, luând în consideraţie 
aşezările normande din Groenlanda din acea perioadă. Dar 


cum este posibil ca o corabie să ajungă într-un ghețar 
format la kilometri în interior, asta nu pot să pricep! 

— Ăsta este un motiv să o studiem mai bine, sugeră 
Macleod. 

— Lasă-mă să mă uit! Costas îşi trecu mâna prin păr şi se 
aplecă peste Cheney, privind cu atenţie imaginea. Este la 
aproape trei sute de metri în interiorul aisbergului dinspre 
partea fragmentată şi la aproape cincizeci deasupra 
nivelului mării, nu-i aşa? Bănuiesc că interiorul este foarte 
solid şi nu se va rupe dacă facem un tunel, dar vrem să 
ajungem la el pe sub apă, ca să nu pătrundă în aisberg 
bulele de aer. 

— Exact aşa ne-am gândit şi noi. 

— Care sunt riscurile? întrebă Jack. Adică şansele să se 
rupă? 

— Lanowski este persoana responsabilă cu simulările, şi 
cred că v-a spus tot ce era de spus, răspunse Macleod. Tot 
ce pot să adaug este că acţionăm acum sau niciodată. Odată 
ce aisbergul se roteşte peste prag şi se duce în larg, nu mai 
avem nici o şansă. Totul este aranjat; avem nevoie doar de 
aprobarea voastră. 

— Slavă Domnului că nu am asigurare de viaţă, murmură 
Jack. Imaginaţi-vă cum ar fi să-i vinzi aşa ceva agentului de 
asigurări. 

— E la fel de periculos ca scufundările în interiorul unui 
vulcan activ, spuse Costas. 

— Nu, nu se poate. E o nebunie. 

Figura Mariei îngheţă de groază când înţelese ce 
plănuiseră, şi se uita de la unul la altul aşteptând un semn 
cum că totul nu fusese decât o glumă. Jack se uita la ea 
parcă scuzându-se şi îi aruncă lui Costas o privire 
prietenoasă, iar acesta îi zâmbi la rândul său. 

— Bine. Asta e de ajuns pentru mine, spuse Macleod 
privind-o pe Inuva, care se întorsese cu radioemiţătorul şi 
aştepta răbdătoare în spatele lor. Să facem o scurtă 


plimbare la țărm, în timp ce echipamentul vă este pregătit 
de echipa care a ajuns deja la aisberg. 

CAPITOLUL. 7 

Peste o oră, forma imensă a aisbergului se profila înaintea 
lor, un zid zimţat de culoare albă traversat de benzi 
translucide albastre şi verzi. Jack îşi trase fermoarul de la 
costumul portocaliu de supravieţuire şi îşi ajustă vesta de 
salvare, uitându-se înapoi spre conturul strălucitor al 
vasului Seaquest II, care se îndepărta în spatele lor. Lângă 
el, Maria se ţinea strâns de cablul de siguranţă, şi Macleod 
se uită spre ea de pe celălalt ponton, aruncându-i o privire 
încurajatoare. 

— Este cam ca într-un montaigne-russe, dar Henrik aici de 
faţă este expert. S-a jucat în apele astea de când se ştie. 

Danezul surâse şi se aşeză în faţa motorului Evinrude 120, 
având într-o mână maneta de acceleraţie şi cu cealaltă 
ţinându-se de frânghia de siguranţă. Începu să conducă 
Zodiacul precum un car de luptă printre bucăţile de gheaţă 
care acopereau marea, balansând cu uşurinţă motorul 
dintr-o parte în alta pentru a evita ghețarii care pândeau 
înşelător de sub apă. După cinci minute de drumuri 
şerpuite printre fragmente de gheaţă, ajunseră la două 
colace de salvare roşii, marcând barajele plutitoare, care 
menţinuseră porţiunea din faţa aisbergului liberă, fără 
bucăţi de gheaţă. În timp ce se apropiau la mai puţin de 
câteva sute de metri, văzură doi bărbaţi care se căţărau pe 
aisbergul din faţa lor folosindu-se de crampoane şi de 
pioleţi, trupurile lor părând incredibil de mici în comparaţie 
cu mărimea aisbergului. Deja se putea simţi frigul gheții, o 
boare de aer foarte rece care o făcu pe Maria să se 
cutremure. Ea insistase să-i însoţească, dar acum îi cam 
pierise curajul, se simţea ca şi cum s-ar fi aventurat mult 
prea adânc într-o lume necunoscută. 

— Parcă e un organism viu, spuse ea. Parcă respiră. 

— Aburii reci, de fapt, arată că se topeşte, şi se topeşte 
chiar repede, zise Macleod. În curând, chiar şi în partea din 


faţă, unde a avut loc deja fragmentarea, va fi periculos de 
lucrat. 


Ajunseră lângă un doc plutitor la douăzeci de metri de 
aisberg, unde se vedeau formele submersibilelor Aquapod 
pe o parte şi două bărci Zodiac pe cealaltă. O masă încâlcită 
de cabluri era coborâtă în mare prin doc, sub privirea unui 
grup de bărbaţi îmbrăcaţi în costume de neopren negre ale 
IMU care, dacă dădea ceva greş, aveau să îi ţină o vreme în 
viaţă chiar şi în aceste ape extrem de reci. După câteva 
minute, cablul se opri, şi o formă familiară se desprinse 
dintre ei, făcându-le cu mâna şi îndreptându-se spre 
platforma unde era acostat Zodiacul. 

— Bine lucrat, băieţi. Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă. 

Cu o agilitate nebănuită pentru statura sa corpolentă, 
Costas sări de pe platformă pe Zodiac, aterizând cu zgomot 
în faţa lui Jack. Ajunsese la aisberg cu jumătate de oră în 
urmă, înaintea lor, şi era în mod clar epuizat. Se clătină, îşi 
desfăcu costumul de neopren până în talie şi se aşeză să se 
odihnească pentru o clipă, apoi se strecură în geaca 
portocalie şi în vesta de salvare oferite de un membru al 
echipajului. 

— Sunt gata de plecare. 

Bărbatul dădu drumul bărcii şi o întoarse spre linia 
tangonului, apoi porni încet spre mare, virând spre dreapta 
după ce trecură de colacele de la intrare. Cinci minute mai 
târziu, când tangonul nu mai era vizibil, iar marginea 
nordică a aisbergului era în spatele lor, Macleod îi spuse 
bărbatului de la cârmă să înainteze în fiord şi să oprească 
motorul. Fără zgomotul motorului, dintr-odată totul părea 
nefiresc de liniştit, o iluzie a serenităţii, ca şi cum, trecând 
peste acel prag subacvatic, intrau, de fapt, într-o lume 
fantastică de gheaţă, contopindu-se cu acele palate de 
cristal care îi înconjurau. 

— Nu vă lăsaţi păcăliţi, spuse Macleod. Sunt rezultatele 
muncii unor forţe titanice aici. 

Ca la un semn, tăcerea se sparse cu un zgomot puternic, 
urmat de o undă de şoc percutantă în aer, şi se auzi un 
sunet ca şi cum un perete de gheaţă se desprinsese din 


ghețar, undeva departe, aproape de marginea calotei. 
Zgomotul părea a răsuna în toate aisbergurile prinse în 
fiord, un cor înfiorător care se lovea de Zodiac din toate 
direcţiile şi apoi se pierdea ca un suspin. În liniştea 
nepământeană ce se aşternu, aisbergurile din jurul lor 
păreau şi mai grandioase, în contrast cu siluetele oamenilor 
ce păreau mai neînsemnate şi mai firave. 

— De obicei marea e aşa de liniştită în timpul verii, spuse 
un membru al echipajului. Dar, în acelaşi timp, este cea mai 
activă perioadă pentru ghețar. Şi, cu cât se încălzeşte mai 
mult, cresc şansele să dai de aerul rece care vine dinspre 
calotă. Se poate întâmpla foarte repede. 

Arătă spre fiordul din partea de est a orizontului, spre o 
bucată de cer de deasupra gheții care ar fi putut fi albastru- 
închis sau gri-închis, dar atenţia le fu repede atrasă de un 
aisberg din faţa lor, de mărimea unei maşini. Începu brusc 
să se clatine într-o parte şi în alta, o privelişte alarmantă 
care părea să sfideze logica pe o mare aşa nemişcată. Se 
clătină mai mult, şi până la urmă se răsturnă şi dădu la 
iveală o suprafaţă netedă, fapt ce produse valuri înspre 
fiord. Resturile de gheaţă se strânseră în jurul lor ca o 
pastă de sticlă pisată, şi bucăţi de gheaţă desprinse din 
aisberg se ridicară din adâncuri, neliniştitor de aproape. 

— Asta a fost cu adevărat înspăimântător, spuse Maria. 

— Şi încă nu ai văzut nimic, răspunse Macleod. Când un 
aisberg mare se rostogoleşte, e posibil să nu simţi nimic 
aici, dar se formează un val de de fund de aproape zece 
metri care loveşte ţărmul. Nu cred că îţi doreşti să te plimbi 
pe plaja de aici. 

— Nu mai cobi, zise Costas. Vrem ca aisbergul nostru să 
stea liniştit cel puţin în următoarele douăzeci şi patru de 
ore. 

Jack rămase cu privirea pierdută înapoi spre masa 
zgomotoasă de gheaţă, şi apoi se uită spre ghețar. 
Deasupra pragului aisbergurile păreau să plutească 
maiestuoase înspre largul mării, dar în adâncuri păreau că 


abia începeau să se formeze, zbătându-se să înainteze, 
blocate şi forţându-se să îşi găsească portiţa de ieşire, cu 
marginile zimţate încă proaspete, rezultat al modului 
violent în care luaseră naştere. Farmecul acestui loc era 
sporit şi de faptul că în mare parte rămânea ascuns vederii, 
convulsii de energie pulsând nevăzute prin adâncuri de 
fiecare dată când o bucată de gheaţă cădea în mare, o 
dezlănţuire a puterii nemaivăzută niciunde pe faţa 
pământului. Pentru Jack era o nouă măsură a neputinței 
omeneşti în faţa naturii, un spaţiu pe care el îl lărgea din ce 
în ce mai mult cu fiecare nou proiect. 

Macleod îi făcu semn bărbatului de la cârmă, iar acesta 
porni motorul. Zodiacul se întoarse spre mare şi apoi 
acceleră în direcţia țărmului, formând dâre de spumă albă. 
Găsi un petic de apă curată, şi roti maneta de acceleraţie, 
îndreptând barca spre promontoriul stâncos ce marca 
marginea nordică a fiordului. Jack se ţinea de cablul de 
siguranţă, şi se dădu un pic pe spate pe pontonul din faţa 
bărcii unde stătea, lăsând ploaia de stropi să-i biciuiască 
faţa, savurând gustul sărat al mării. Trecuseră mai multe 
luni de când se scufundase ultima dată, şi îi lipsise enorm 
gustul oceanului. O văzu pe Maria zâmbindu-i lângă el şi îi 
privi pe Macleod şi pe Costas aplecaţi şi cu glugile pe cap, 
încercând să se apere de ploaia de gheaţă şi apă. Îşi aminti 
de ultima scufundare împreună cu Costas, adânc în 
măruntaiele vulcanului, cu şase luni în urmă, o scufundare 
care îi reamintise de cea mai mare traumă a lui. 
Scufundarea pe care ei o plănuiseră acum era şi mai dură, 
dar avea să fie una dintre cele mai fascinante pe care le 
întreprinseseră vreodată. Frica încă stătea la pândă, dar 
era ţinută sub control, şi tot ce simţea în aceste momente 
era un sentiment copleşitor de exaltare. Proiectul de la 
Cornul de Aur îi reaprinsese pasiunea pentru arheologie, 
dar totul fusese condus de pe puntea unui vas, pe când 
acum această problemă fusese înlăturată, şi el putea în 
sfârşit să atingă istoria cu propriile mâini. Abia aştepta să 


intre din nou sub apă, să fie primul care vedea şi care 
atingea comorile fabuloase pierdute de secole în adâncurile 
oceanului. 

Motorul se opri, iar zgomotul lui fu înlocuit de un cor 
sinistru de urlete şi de chelălăieli, şi observară că valea din 
faţa lor era împânzită de câini legaţi cu lanţuri, unii dintre 
ei lătrând de foame, alţii deja înfruptându-se din hălcile de 
carne lăsate special pentru ei în îngrăditurile lor murdare. 

— Groenlandezii încă folosesc sănii trase de câini, pe 
timpul iernii, spuse Macleod şi îşi puse gluga. Mare parte 
din terenul de aici este prea accidentat pentru snowmobil, 
şi calota glaciară este foarte departe de locurile unde se 
găseşte benzină. Îi ţin legaţi cât e vara de lungă şi îi 
împuşcă atunci când sunt prea bătrâni ca să mai tragă la 
sanie. Nu oricine poate să facă asta, dar până la urmă nu 
sunt animale de companie. 

— Parcă îmi amintesc că, atunci când au excavat ultimele 
aşezări abandonate ale norvegienilor din Groenlanda, au 
descoperit oase de câine cu urme de tăieturi pe ele - ultima 
lor masă, spuse Jack. Strămoşii acestor câini. 

— Păi poate de aceea latră, zise Costas. 

Maria se uită cu frică la câini după ce ceilalţi coborâră pe 
plaja cu pietriş şi îl văzu pe Jack oferindu-i mâna, ca să o 
convingă să meargă cu ei. Macleod îi conduse repede pe un 
teren mai înalt, departe de pericolele care puteau apărea 
lângă ghețar, şi răspunse la un apel la aparatul său de 
emisie-recepţie, după care i-l dădu Mariei. Ea se opri şi 
vorbi rapid, apoi i-l înapoie lui Macleod şi se duse iarăşi 
lângă Jack. 

— Era Jeremy, spuse ea. A rămas la bord pentru a termina 
de analizat inscripţia de pe mappa mundi. Crede că a mai 
descoperit ceva. Ar putea fi extraordinar, dar mai are 
nevoie de timp. 

— Ar trebui să fie gata până terminăm noi cu scufundarea, 
zise Jack. Va trebui să ne aşezăm şi să punem cap la cap ce 
facem de acum înainte. 


— Încă nu îmi vine să cred că o vei face, spuse Maria 
privindu-l neliniştită. Câteodată chiar am impresia că-ţi 
cauţi moartea cu lumânarea. 

— Asta e prima oară când vii pe teren cu echipa IMU, zise 
Jack zâmbind. Exact cum a spus James, încă nu ai văzut 
NIMIC. 

În ciuda căldurii soarelui de vară, îşi ţinură costumele de 
supravieţuire închise, pentru a se proteja împotriva 
insectelor, şi îl urmară pe Macleod de pe faleză pe o potecă 
erodată înspre o creastă joasă din vale. Acolo nu creştea 
nimic mai înalt de câţiva metri, dar priveliştea stâncoasă 
era compensată de vegetaţia bogată în muşchi şi iarbă care 
acoperea ca un covor toată valea. 

— Ruinele din faţa noastră sunt de la antica Sermermiut, 
spuse Macleod. Un loc sacru pentru populaţia locală 
eschimosă. Aici au locuit oameni timp de cel puţin patru mii 
de ani, de când primii groenlandezi şi-au croit drum prin 
marea îngheţată dinspre partea arctică din Canada. Oraşul 
Ilulissat este dincolo de creastă, spre nord, dar a fost fondat 
abia în 1741, odată cu ocupaţia daneză a Groenlandei. 
Danezii îl numeau Jacobshavn, dar numele său groenlandez 
este mult mai potrivit. 

— Ce înseamnă lIlulissat? întrebă Costas. 

— Aisberguri. 

Costas spuse ceva printre dinţi, şi îşi continuară drumul 
încet de-a lungul potecii, printr-o porţiune mlăştinoasă, 
înspre ruine, dând la o parte cu mâna norii de musculiţe 
care păreau a se ridica din mlaştină ca o ceaţă. 

— Şi vikingii? 

— Pentru norvegieni această porţiune de coastă până la 
calota glaciară era Nordrseta, terenurile de vânătoare 
nordice, un loc teribil unde foarte puţine rămăşiţe de-ale 
vikingilor au fost descoperite vreodată. 

Macleod se opri să îl aştepte şi pe Costas, care rămăsese 
în urmă. 


— Vechii norvegieni îşi stabileau tabăra permanent doar 
acolo unde ar fi putut să spere că urmau să aibă un mod de 
viaţă tradiţional, să crească animale şi să se ocupe de 
agricultură. În Groenlanda asta se reducea la văile fertile 
ale fiordurilor din sud, acolo unde Erik cel Roşu a ajuns 
împreună cu familia sa la începutul secolului al XI-lea. 
Majoritatea coloniştilor veneau din Norvegia şi din Islanda. 
În cele din urmă, numărul fermelor a crescut, iar populaţia 
a ajuns la câteva mii, şi chiar au construit biserici din piatră 
brută după ce au fost convertiți la creştinism. 

— Ce s-a întâmplat cu ei? întrebă Costas. 

— Este unul dintre misterele neelucidate ale trecutului, 
zise Macleod. Au supravieţuit timp de generaţii, făcând 
comerţ cu Europa cu fildeş de morse şi cu blănuri, dar 
ultimul contact a fost în secolul al XV-lea. În 1721, când 
Biserica Catolică a trimis o expediţie în Groenlanda să vadă 
dacă sunt creştini cu frica lui Dumnezeu, nu au mai găsit 
nici urmă de ei. 

— E greu de crezut, dar cruciadele au fost un factor 
important, spuse Maria. 

— Cum cruciadele? întrebă Costas. 

— În 1124, regele norvegian Sigurd Jorsalfar a fondat o 
episcopie în Groenlanda. Asta însemna că Biserica îşi putea 
impune taxele asupra coloniştilor nordici, înrăutăţindu-le 
condiţiile de viaţă care erau şi aşa destul de grele. Sigurd 
era cunoscut şi sub numele de Cruciatul, fiind unul dintre 
scandinavii care a luat parte la cruciadele din secolul al XII- 
lea. A avut obrăznicia să pretindă Groenlandei o taxă 
pentru cruciade. Ei au plătit-o cu colţi de morsă şi piei de 
urşi polari. 

— Asta pica bine pentru lerusalim, mormăi Costas. 
Cruciadele astea chiar au fost o nebunie mondială. 

— Biserica era fără nici o îndoială o povară din punct de 
vedere economic, afirmă Macleod. Dar alţii consideră că 
norvegienii din Groenlanda au fost nimiciţi de către 
băştinaşi, sau de piraţii englezi, sau chiar de ciumă. Eu cred 


că mediul a fost un factor esenţial. Aşa-numita mică eră 
glaciară din perioada medievală, cu toate bucăţile de 
gheaţă care se întindeau de-a lungul coastelor pe toată 
durata verii, a blocat toate rutele de navigaţie de care 
depindeau pentru supravieţuire. Frigul a distrus 
agricultura, şi probabil nu puteau sau nu voiau să se 
adapteze la modul de viaţă al băştinaşilor şi să încerce să 
supravieţuiască din vânătoare şi din pescuit. 

— Deci ultimii vikingi au dispărut din cauza condiţiilor 
climatice, zise Costas. Nu e chiar un sfârşit glorios pentru 
un războinic de elită, nu-i aşa? 

— Să aşteptăm, şi vom vedea, murmură Jack. Poate se va 
dovedi că adevărații războinici au plecat mai departe de 
aici, înspre vest. 

Ruinele aşezării antice abia puteau fi recunoscute din 
cauza movilelor de iarbă şi a cercurilor de pietre care erau 
adânc înfipte în sol, unele dintre ele aproape înghiţite de 
pământ, iar altele vizibile şi pătate de turbă. Pe o platformă 
de lângă marginea apei, era un cort scund, în formă de 
dom, de aproape patru metri lăţime, iar cadrul din oase de 
balenă era acoperit cu straturi de piele de focă şi piei de 
bou moscat. Un firicel de fum ieşea printr-o gaură din 
centrul cortului. 

— Unele dintre aceste pietre sunt folosite la corturi pentru 
a ţine pieile împotriva vântului, explică Macleod. Sunt 
vizibile peste tot pe suprafaţa arctică, principala dovadă a 
anticelor aşezări omeneşti. Nu au mai locuit oameni aici de 
foarte mult timp, dar este un loc sacru pentru eschimoşii 
din Ilulissat. Uneori, bătrânii care rămân fideli vechilor 
obiceiuri vin aici să se pregătească pentru moarte. Familiile 
lor ridică nişte corturi tradiţionale în interiorul cercurilor 
de piatră ale strămoşilor lor când simt că le-a venit sorocul. 

Câţiva câini husky albi fuseseră legaţi lângă cort şi, pe 
măsură ce Macleod îi conducea pe ceilalţi înainte, ei 
trăgeau de lanţuri şi lătrau ameninţător la ei. Maria se dădu 
înapoi nesigură, dar Jack o împinse în faţă, uitându-se atent 


ca lanţul să nu ajungă până la ei. Lătratul câinilor alertase 
locuitorii cortului, şi uşa se deschise, prin ea apărând o 
femeie eschimosă care purta o parka tradiţională din piele 
de focă, cu părul negru prins la spate şi împodobit cu 
mărgele. Când îşi ridică privirea, o recunoscură pe Inuva, 
care părăsise Seaquest II cu Zodiacul, cu o oră înaintea lor. 
Îndepărtă câinii şi îi făcu semn lui Macleod, care 
îngenunche şi schimbă câteva cuvinte cu ea înainte ca uşa 
să se închidă la loc. 

— Inuva este fiica bătrânului. Macleod se întoarse şi vorbi 
aproape şoptit. El ştie daneză, dar nu vrea să vorbească 
decât kalaallisut, dialectul local eschimos, aşa că Inuva ne 
va traduce. Numele lui este Kangia, care este, de 
asemenea, şi numele fiordului. Are mai mult de optzeci de 
ani, o vârstă destul de înaintată pentru aceşti oameni care 
duc o viaţă grea. În tinereţe, era unul dintre cei mai 
renumiţi vânători din Ilulissat, se aventura sute de kilometri 
de-a lungul calotei glaciare împreună cu câinii săi, vâslind 
departe în umiak-ul19 său, dincolo de ultima aşezare din 
nord. 

Se aplecară să intre pe sub uşa cortului, în timp ce 
Macleod o ţinea deschisă, apoi îi urmă şi el. Pe Jack 
începură să-l usture ochii de la fumul înţepător care se 
ridica din vatră, aţâţat de bucăţile de excremente de bou 
moscat. Macleod le făcu semn să se aşeze pe nişte piei puse 
în cerc în jurul focului. Încercând să-şi obişnuiască ochii cu 
întunericul, observară că partea îndepărtată a cortului era 
ocupată de o sanie de lemn cu şinele înnegrite de vreme, 
dar foarte frumos gravate cu forme animaliere. Pe o 
margine, stătea învelit în pături un bătrân eschimos, cu faţa 
noduroasă şi zbârcită şi cu părul alb, lung, despletit pe 
umeri. Se uită spre ei, şi observară că ochii săi erau afectaţi 
de „orbirea zăpezii”, iar pielea avea paloarea cenuşie a 
morţii care se apropia. Începu să vorbească cu mare 
greutate, şi Inuva traducea sunetele moi ale groenlandezei 
native de fiecare dată când bărbatul se oprea. 


— Tatăl meu spune că din timpuri imemoriale poporul său 
a locuit pe aceste meleaguri şi că veneticii au venit şi au 
plecat, spuse ea încet. Acum este timpul ca el să plece şi să 
se alăture săniilor strămoşilor lui, care trec în viteză pe 
calota de gheaţă pentru eternitate. 

Bătrânul scoase o mână dintre pături şi luă o fotografie 
deteriorată de pe sanie, dând din cap în tăcere spre 
Macleod în timp ce i-o înmâna. 

— Asta este ce ne-a adus aici, zise Macleod. Inuva i-a spus 
despre vasul nostru de cercetare din fiord, şi ea m-a chemat 
la Kangia acum două zile. Priveşte fotografia! 

Macleod îi dădu fotografia lui Jack, iar Maria şi Costas se 
apropiară de el. Era o imagine alb-negru învechită, cu un 
grup de bărbaţi îmbrăcaţi în costume polare care stăteau 
lângă nişte sănii de lemn încercuite de câini şi încărcate cu 
echipament. 

— Cândva înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, 
judecând după costume, spuse Jack. În anii douăzeci, poate 
chiar treizeci. Făcu o pauză, apoi se uită mai cu atenţie. 
Bărbatul mai în vârstă care stă în centru... nu este Knud 
Rasmussen? Ştiu că s-a născut în Jacobshavn. 

— Kangia era unul dintre îngrijitorii câinilor săi. El este 
băiatul din stânga. 

— Deci Kangia l-a cunoscut pe Knud Rasmussen! Jack se 
uită cu venerație la bătrânul eschimos, apoi se întoarse spre 
Costas. Unul dintre cei mai apreciaţi exploratori polari, 
jumătate danez, jumătate eschimos. Prima persoană care a 
traversat calota glaciară a Groenlandei. 

— Rasmussen era o figură paternă pentru Kangia, şi l-a 
încurajat să păstreze tradiţiile. Kangia îl venera şi admira 
respectul pe care Rasmussen îl avea pentru tradiţiile 
eschimoşilor. Nu pot să spun asta şi pentru aceşti indivizi. 
Macleod scoase o fotografie din buzunarul interior al hainei 
şi i-o dădu lui Jack. Kangia mi-a dat şi asta. 

— Ahnenerbe? 

Faţa lui Jack se înăspri deodată. 


— Exact. Am scanat fotografia şi am făcut câteva cercetări 
înainte să vii tu. O expediţie germană a ajuns în Jacobshavn, 
în 1938, cu un an înainte de război. Aveau nevoie de 
îngrijitori de câini, şi Kangia era alegerea perfectă. 

Fotografia reprezenta doi bărbaţi europeni cu un fundal 
de gheaţă şi piatră în spatele lor. După forma 
promontoriului, era chiar Sermermiut, lângă locul unde 
erau ei acum, dar şirul de aisberguri alcătuia pe atunci un 
zid neîntrerupt de-a lungul pragului fiordului, înainte ca 
ghețarul să îşi înceapă regresiunea. Ambii bărbaţi erau 
îmbrăcaţi cu costumele tipice de expediţie din acele 
vremuri, pulovere groase, jachete de lână şi pantaloni trei 
sferturi îndesaţi în şosete lungi până la genunchi. Bărbatul 
din partea dreaptă era înalt şi cu trăsături frumoase, 
probabil avea în jur de treizeci de ani, cu părul blond, dar 
stătea cumva separat de grup, ca şi cum nu ar fi dorit să fie 
fotografiat. Celălalt bărbat era scund şi brunet, cu chipul 
Osos, şi îşi ţinea un picior îndoit şi îşi sprijinea mâna dreaptă 
pe genunchi, în vreme ce privea cu atenţie în obiectiv. În 
mâna stângă ţinea un şubler deasupra capului unui tânăr 
eschimos, care era aşezat pe o stâncă într-o poziţie ciudată 
şi care putea fi uşor recunoscut drept Kangia. Părea un 
vânător care se fotografia cu trofeul său, doar că era mult 
mai înfiorător. Pe braţul stâng avea o banderolă cu svastica. 

Jack îi aruncă o privire lui Costas. 

— Ahnenerbe însemna „Moştenirea Ancestrală”. Era un 
departament SS fondat înainte de război de către 
Reichsfurer Heinrich Himmler, mâna dreaptă a lui Hitler. 
Era foarte devotat cercetării originilor ancestrale ale rasei 
ariene. 

— Ce dracu' făceau acolo? 

— Este incredibil, dar probabil căutau Atlantida. Jack îi 
aruncă lui Costas o privire strâmbă. Naziştii credeau că 
atlanţii erau arienii originari. La sfârşitul anilor treizeci 
Ahnenerbe a trimis expediţii peste tot în lume, în Tibet, în 
adâncurile Americii Centrale sau la Polul Nord. Sperau să îi 


găsească pe cei mai puri descendenţi ai atlanţilor în cele 
mai îndepărtate regiuni, în tărâmuri rupte de restul 
umanităţii. Una dintre tehnicile folosite de ei era frenologia, 
adică măsurarea craniilor pentru a găsi aşa-zisele trăsături 
ariene. Asta face imbecilul din poză. Ştiinţa era din evul 
mediu, dar adevărații antropologi recrutaţi de Ahnenerbe 
trebuiau să se plece în faţa obsesiilor demente ale 
Reichsfurer-ului. Chiar au numit-o Cruciada lui Himmler. 

— Da, încuviinţă Macleod. Şi expediţia în Groenlanda a 
fost cu atât mai bizară. Naziştii erau, de asemenea, 
obsedaţi de Welteislehre, teoria cosmogonică a gheții, o 
fantezie cosmologică scornită de un austriac nebun pe la 
începutul secolului. A fost una dintre multele teorii dubioase 
care şi-au câştigat adepţi după Primul Război Mondial şi 
care, într-o lume care înnebunise, părea că oferă explicaţii 
logice şi pune ordine în haosul realităţii. După cum spune 
teoria, totul în univers este o luptă perpetuă între elementul 
gheaţă şi elementul foc. Rasa supremă ariană s-a născut pe 
tărâmul gheții şi a fost împrăştiată pe tot globul de inundaţii 
şi de cutremure. Unde să găseşti dovezi mai grăitoare 
despre arieni decât în Groenlanda, ultima rămăşiţă a erei 
glaciare. 

— Ar fi amuzant dacă nu ar fi vorba despre rasismul 
otrăvitor care stă în spatele a tot ceea ce a făcut 
Ahnenerbe, spuse Jack. Ei îi spuneau lui Himmler doar ce 
voia el să audă, şi activităţile lor au ajutat la cimentarea 
părerilor lui despre superioritatea ariană. Să nu uităm că el 
a fost ideologul-şef al soluţiei finale, exterminarea evreilor. 

— Deci bărbaţii aceştia doi erau nazişti, zise Costas luând 
fotografia şi examinând-o atent împreună cu Maria. 

— După spusele lui Kangia, cel cu banderola pe mână era 
un adevărat nemernic, aberând tot timpul despre Hitler şi 
tratându-i pe groenlandezi ca pe nişte câini, spuse Macleod. 
Dar celălalt pare mai înţelept, a încercat să se 
împrietenească cu Kangia şi a muncit în expediţia aia fără 
să precupeţească vreun efort. Era fascinat de tradiţiile 


orale ale groenlandezilor, şi a promis că o să-i viziteze 
singur într-o zi, pentru a-i înregistra. După câte se pare, a 
devenit un bun îngrijitor de câini şi a câştigat respectul 
eschimoşilor. Cei doi nemți se detestau şi abia îşi vorbeau 
unul altuia. 

— Ai vreo idee cine erau? 

Inuva vorbi şoptit de pe marginea patului de unde 
ascultase, cu mâna pe fruntea tatălui ei. 

Macleod se întoarse spre ea. 

— Orice documente legate de această expediţie au 
dispărut în mod misterios din sediul central Ahnenerbe, 
atunci când a început războiul, aşa că această fotografie şi 
amintirile lui Kangia sunt tot ce ne-a mai rămas. Am trimis o 
copie a fotografiei prin e-mail ieri la biblioteca IMU. Nu au 
putut să-l identifice pe bărbatul mai scund, o faţă care se 
pierde printre alte mii de feţe de asasini, dar celălalt are o 
istorie întreagă în spate. 

— Bineînţeles. Acum îl recunosc, exclamă dintr-odată 
Maria. Cel blond este Rolf Kunzi, renumitul arheolog, nu-i 
aşa? 

— Exact. 

— Unul dintre fondatorii arheologiei vikinge, se 
entuziasmă Maria. Teza lui de doctorat asupra aşezărilor 
vechilor norvegieni din Groenlanda rămâne un punct de 
referinţă în acest domeniu. O carieră precoce retezată din 
faşă când a început războiul. 

— Atunci ştii ce s-a întâmplat cu el. 

— Conspirația von Stauffenberg, răspunse Maria. 

Macleod o aprobă. 

— Unul dintre numeroşii oameni de ştiinţă racolaţi cu forţa 
în Ahnenerbe pentru a alimenta fanteziile naziştilor despre 
o rasă nordică supremă. Kunzl nu a avut încotro, aşa că a 
jucat după cum i s-a cântat, chiar dacă era dispreţuitor faţă 
de cei care erau la conducerea Ahnenerbe, majoritatea 
fiind nişte ţicniţi şi aşa-zişi oameni de ştiinţă care îşi 
datorau cariera ascensiunii naziste. 


— Nebunii preluaseră conducerea spitalului, zise Costas. 

Macleod dădu aprobator din cap. 

— Dar Kunzl nu a fost niciodată înscris în SS pentru că 
provenea dintr-o veche familie de militari prusaci, un ofiţer 
în rezervă din Wehrmacht, şi a reuşit să evite tentaculele lui 
Himmler când a început războiul. A luptat timp de doi ani 
sub comanda lui Rommel, în deşert, ajungând la gradul de 
colonel şi obţinând Crucea de Cavaler, dar apoi a fost 
rechemat la Berlin şi i s-a dat o slujbă umilă. Himmler se 
pare că îl remarcase şi îl hărţuia în repetate rânduri, 
acuzându-l că ar fi furat dovezile din expediţia din 
Groenlanda şi că le-ar fi ascuns. Dar Himmler l-a lăsat 
probabil în pace când, în septembrie 1944, Kunzl a fost 
arestat şi sugrumat cu corzi de pian împreună cu von 
Stauffenberg sub acuzaţia de tentativă de asasinat 
împotriva lui Hitler. 

— Unul dintre băieţii buni, murmură Costas. 

— Niciunul dintre conspiratori nu a fost vreun sfânt, 
răspunse Macleod. Kunzl fusese unul dintre cei mai eficienţi 
comandanţi de tancuri din Africa Korps şi avea mâinile 
mânjite cu sângele aliaţilor. Ştia despre politica rasistă a 
naziştilor din vremea când era în Ahnenerbe, şi, după cum 
se pare, nu a făcut nici cel mai mic gest. Dar îl ura pe Hitler 
şi dorea ca războiul să se termine înainte ca Germania să 
fie distrusă complet. Dacă te uiţi la celălalt bărbat din poză, 
poţi să observi de unde i se trăgea lui Kunzl aversiunea 
pentru nazişti. 

Kangia începu să vorbească brusc, şi sunetul acela moale 
umplu iarăşi cortul, ca şi cum pieile de focă erau mişcate de 
o adiere de vânt. Întinse mâna spre fotografie, şi Costas i-o 
dădu, uitându-se cum împungea fotografia cu degetul în 
dreptul bărbatului înalt. Inuva se aplecă în faţă când 
bătrânul începu să vorbească, şi apoi se uită iar la ceilalţi. 

— După trei zile de la începutul expediției, au ajuns la 
marginea calotei glaciare, la est de aici, şi au găsit un drum, 


în sus, până în vârf. După o zi de tras săniile pe gheaţă, au 
fost blocaţi dintr-odată de o piterag, o furtună puternică. 

Kangia o auzi pe fiica sa repetând cuvântul groenlandez şi 
se animă brusc - umbrele braţelor sale se ridicară 
gesticulând în lumina tremurătoare a focului. 

— A fost o furtună groaznică, cea mai puternică furtună pe 
care a văzut-o tatăl meu vreodată. Expediția era la 
marginea nordică a ghețarului, acolo unde un râu de 
gheaţă începe să curgă înspre fiord. Cei doi nemți au 
insistat să treacă pe ghețar şi să caute adăpost în spatele 
unei creste de gheaţă, una dintre ondulaţiile făcute când se 
curbase ghețarul. Dar groenlandezii au refuzat, ştiind că 
era foarte periculos, şi au plecat cu câinii lor, înghesuindu- 
se în spatele săniilor. 

Bătrânul îşi strânse pumnii, îi desfăcu apoi cu zgomot şii 
se adresă iarăşi fiicei sale. 

— Era un zgomot extraordinar, traduse ea. Ghețarul se 
crăpase, şi cei doi nemți dispăruseră înăuntru. Eu, Kangia, 
am fost singurul destul de curajos să mă târăsc înapoi prin 
vântul puternic spre marginea crevasei, unde m-am uitat în 
jos prin zăpada viscolită şi am văzut o privelişte incredibilă. 

Bătrânul urmărise intonaţiile vocii fiicei sale şi dădea din 
cap afirmativ, dar brusc începu să tuşească puternic, şi 
simţi nevoia să se întindă pe blănurile din spatele său, cu 
faţa palidă şi schimonosită de durere. 

— Nu mai are mult de acum, zise Inuva mângâind cu 
tandreţe mâna tatălui ei; apoi se uită la Macleod cu tristeţe. 
Cred că este timpul să plecaţi. 

Macleod încuviinţă şi începu să se ridice, dar bătrânul 
săltă o mână şi vorbi încă o dată, cuvintele lui fiind acum 
aproape imperceptibile. Fiica sa se apropie şi începu să 
traducă vorbele bătrânului. 

— Era adânc sub noi, la fel de adânc cum sunt de înalte 
aisbergurile din fiord. 

Macleod se aşeză la loc. 


— La fundul crevasei era prora unei nave, curbată 
înfricoşător, cu scândurile foarte vechi şi înnegrite. Eu, 
Kangia, ştiam ce e imediat ce am văzut-o. Legenda spunea 
ceva despre nişte giganţi învăluiţi în fier, Kablunat, care 
veniseră de dincolo de ape şi acostaseră pe gheaţă cu una 
dintre marile lor corăbii. Eu, Kangia, am auzit această 
poveste de la bunicul meu pe când eram copil, chiar în 
acest cort. Bătrânul se opri să tuşească, şi Inuva se uită 
spre ceilalţi. Strămogşii noştri eschimoşi, Thule, au sosit din 
părţile arctice canadiene şi s-au stabilit aici acum aproape 
opt sute de ani, după ce băştinaşii care locuiseră aici au 
dispărut. Dar vânătorii Thule veneau în aceste locuri chiar 
şi înainte de asta, şi se întâlniseră cu giganţii bărboşi care 
locuiau în case de piatră în sudul Groenlandei. Strămogşii 
mei i-au numit Kablunat. 

— Dumnezeule, şopti Jack. O corabie în gheaţă. Nu se 
poate! 

— Aşteaptă. Este mai mult decât atât, zise Inuva ridicând 
mâna şi fiind din nou atentă la vorbele bătrânului. Gheaţa a 
început să se mişte sub mine. Eu, Kangia, am aruncat o 
frânghie şi i-am tras pe cei doi bărbaţi. Crevasa s-a închis 
cu o pocnitură chiar când aceştia au ieşit teferi la suprafaţă. 
Corabia a dispărut în gheaţă. Piterag a continuat pentru 
multe zile, şi noi ne-am întors la Ilulissat. Aşa s-a sfârşit 
expediţia. Nemţii au plecat, şi nu i-am mai văzut niciodată. 

Bătrânul scotoci pe sub păturile pe care Inuva le pusese 
peste el şi scoase un pachet ambalat în piele de focă albă. 
Cu mâini tremurânde, i-o întinse lui Macleod, înclinându-şi 
capul în timp ce i-o înmâna. Macleod i-o întinse lui Jack, 
care mângâie pielea moale şi se uită întrebător la el. 

— De asta a trebuit să vii tu personal, spuse Macleod. 
Când am vorbit cu Kangia acum două zile, mi-a spus ca are 
un obiect pe care vrea să-l dea mai departe. l-am spus că tu 
eşti şeful, şi mi-a zis că atunci doar tu îl poţi primi. 

Jack se uită la bătrân şi făcu o plecăciune solemnă, apoi 
începu să desfacă cu grijă pachetul. Maria şi Costas se 


strânseră lângă el, să vadă mai bine. Mariei i se tăie 
respiraţia şi faţa i se albi de emoție. 

— Este o piatră runică! 

Obiectul era o bucată de piatră de un verde-închis, un pic 
mai lungă decât mâna lui Jack, cu colţurile şlefuite grosolan 
şi cu o suprafaţă superioară plată. Pe ea erau inscripţionate 
brut trei şiruri de rune, pe care Jack le recunoscu imediat 
când privi piatra în lumină. 

— E fantastic, murmură Maria. Runele sunt în vechea 
norvegiană, fără îndoială. Sunt câteva simboluri ciudate, şi 
nu recunosc cuvintele, dar ne va ajuta Jeremy. 

— Tatăl meu mi-a spus povestea, dar nu mi-a arătat asta 
niciodată, şopti Inuva. Este una exact ca aceasta la muzeul 
din Upernavik, la aproape o sută şaizeci de kilometri de 
aici, spre nord, găsită într-un tumul foarte îndepărtat de 
înmormântare, lângă un loc numit Kingigtorssuaq. Este cea 
mai faimoasă descoperire făcută în Groenlanda, în ceea ce-i 
priveşte pe vikingi, o piatră sacră descoperită în cel mai 
nordic punct din zona arctică. 

— Aşteaptă să auzi de unde provine asta, zise Macleod. 
Când Kangia i-a scos pe cei doi nemți din interiorul 
crevasei, aceştia se luptau pentru ceva, dar bărbatul cel 
scund a alunecat şi era să cadă. Kangia l-a văzut cum s-a 
repezit cu un cuţit la celălalt bărbat, dar l-a scăpat în 
crevasă. Era furios pentru că pierduse şi altceva în afară de 
cuţit, dar, având în vedere că furtuna se înrăutăţea, 
devenise foarte important ca ei să iasă de acolo, şi astfel 
cearta fu dată uitării. Înainte ca ei să părăsească acea 
calotă glaciară, Kunzl i-a dat piatra asta lui Kangia pentru a 
o păstra. A spus că provenea de pe corabia din gheaţă. Se 
pare că Kunzl le-a zis naziştilor că i-a căzut în crevasă, dar 
bărbatul cel scund suspecta că o avea în continuare, aşa că 
i-a cotrobăit prin lucruri în timpul nopţii. Kunzl i-a mai spus 
lui Kangia că era o piatră runică sacră şi că bărbatul 
celălalt nu trebuia să ştie vreodată că era la el. Kangia îi ura 
pe nazişti, şi a fost chiar încântat. 


— Kunzl a tradus-o, murmură Maria. Era cel mai bun 
runolog din vremea lui, un expert în toate scrierile în 
norvegiana veche. În acele câteva momente disperate din 
crevasă cred că a citit ceva ce l-a determinat să nu o lase să 
cadă niciodată în mâinile colegului său SS din Ahnenerbe. 

— Kunzl i-a spus lui Kangia că, dacă nu avea să se întoarcă 
în Groenlanda, Kangia trebuia să o păstreze în secret 
pentru tot restul vieţii şi să o dea doar aceluia în care va 
putea avea deplină încredere. Războiul i-a pecetluit soarta 
lui Kunzl, şi acum tu eşti omul acela de încredere. 

În timp ce vorbeau, braţul lui Kangia îi căzuse înapoi pe 
piept, şi bătrânul începuse să respire încet, cu ochii pe 
jumătate închişi îndreptaţi spre tavan. Înuva se întoarse şi 
se uită spre ei cu o figură neliniştită. 

— Acum chiar a sosit timpul. 

Macleod încuviinţă, şi se ridicară toţi să plece, aplecându- 
se pe sub uşa cortului. Jack rămase ultimul, şi, înainte să 
plece, se întoarse şi îngenunche lângă bătrân, vorbindu-i 
încet, spunându-i apoi câteva cuvinte fiicei lui. Îi atinse 
mâna lui Kangia înainte de a se ridica şi de a o urma pe 
Maria afară, în ruinele dezolante ale vechii aşezări. 

— Ce i-ai spus? întrebă Maria. 

— Le-am urat lui şi câinilor lui „Drum bun”, oriunde îi va 
duce călătoria lor. I-am spus că a făcut o alegere înţeleaptă 
când ne-a dat nouă comoara lui şi că nu îi vom înşela 
încrederea. 

Inuva apăru în uşa cortului să îşi ia rămas-bun. 

— Ce se va întâmpla cu el? întrebă Maria cu o voce şoptită. 

— După ce va veni şamanul, îl vom ajuta să se urce pe 
dealul acela înalt care dă înspre fiord, în locul pe care noi îl 
numim Killingekloften. Îl vom lăsa acolo, iar mâine el nu va 
mai fi. 

— Sinucidere, vrei să spui? întrebă Maria. 

— Noi ne adunăm în fiecare an la Killingekloften să vedem 
prima rază de soare cum apare din spatele ghețarului, după 
săptămâni întregi de întuneric, şi, în acelaşi loc, aceia care 


au obosit să mai trăiască sar în adâncimile de gheaţă ale 
fiordului pentru a se alătura spiritului lumii. Aşa e tradiţia. 
Tatăl meu a terminat treburile pe acest pământ şi este 
nerăbdător să pornească în următoarea lui călătorie. 

Îşi cobori ochii şi se înapoie în cort, închizând clapa în 
spatele ei. Sus pe un colţ de stâncă, un câine începu să urle 
spre vest şi apoi să se zbată cu putere în lanţ când îi văzu, 
cu capul semănând cu al unei hiene şi mârâind în vreme ce- 
şi arăta colții. Maria tresări şi îşi strânse haina mai bine pe 
lângă corp, apropiindu-se şi mai mult de Jack în timp ce 
coborau pe potecă, spre mare. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă el. 

— O legendă antică norvegiană, spuse ea făcând o pauză şi 
ocolind un petic de mlaştină. Lupul fioros Fenrir, una dintre 
progeniturile monstruoase, create de o femeie gigant, frate 
cu şarpele lumii Jormungard şi cu creatura Hel, paznicul 
morţilor. Odin auzise o profeție cum că lupul şi ruda lui 
aveau să-i distrugă într-o zi pe zei, aşa că l-a înlănţuit pe 
Fenrir de o stâncă. Thar liggr hann ţil ragnamks, acolo 
aşteaptă până la Ragnarok, până la războiul final de la 
sfârşitul lumii, când se va răzbuna pe zei. 

— E un câine pentru sanie, nu e un lup, spuse Jack. 

— Ştiu. Nu are sens. Maria se uită în urmă la silueta 
îndepărtată a câinelui şi se întoarse repede. Dar mă simt ca 
şi cum am fi atins marginile acelei lumi mitice, un prag între 
lumea cunoscută vikingilor şi o lume pe care nici măcar zeii 
lor nu o puteau controla. Vikingii care au venit aici sigur au 
avut acel sentiment rău prevestitor pe când se uitau peste 
apele îngheţate din vest, întrebându-se dacă la orizont îi 
aşteptau comori nebănuite şi o viaţă nouă sau coşmarul 
Ragnarok-ului. E ca şi cum am fi avertizaţi că alţii au fost pe 
acest drum înaintea noastră şi nu s-au mai întors. 

Jack o luă pe Maria pe după umeri şi o îmbrăţişă. 

— Eu o iau ca pe un semn bun. Dacă Fenrir este aici, 
atunci înseamnă că suntem pe drumul cel bun. 

Zâmbi şi îi înmână pachetul pe care i-l dăduse bătrânul. 


— Oricum, legendele antice trebuie să mai aştepte puţin. 
Acum ai treabă. Cu cât avem traducerea acestor rune mai 
repede, cu atât mai bine. 

— Norvegienii din Groenlanda au fost martori la aceste 
furtuni, aceste piterag, spuse Maria. Este un fragment 
obsedant dintr-un poem numit Norbrsetubrapa, despre 
aceste terenuri nordice de vânătoare. E ceva de genul: 
„Explozii puternice dinspre zidurile albe ale muntelui 
mişcară valurile, şi fiicele valurilor crescute în gheaţă se 
despărţiră unele de altele, bucurându-se de furtună”. 
Practic este singura scriere care a supravieţuit de la vechii 
norvegieni din Groenlanda, păstrată într-o saga islandeză. 

— Nu te teme, zise Jack. Vom avea grijă. 

Câteva minute mai târziu, ajunseră la țărm şi se urcară în 
Zodiacul care îi aştepta. Era după-amiază devreme, dar în 
soarele perpetuu al verii polare era imposibil să ghiceşti ce 
oră era, lucru pe care Jack îl găsea foarte derutant. După ce 
o ajută pe Maria să urce şi se aşezară din nou pe 
pontoanele pneumatice, Macleod îi transmise membrului 
echipajului un semnal, şi Evinrude reveni la viaţă. Îşi 
închiseră bine costumele de supravieţuire şi îşi puseră 
vestele de salvare în timp ce barca făcu un ocol ca un arc în 
golful apropiat, cu propulsorul învolburând apa şi căutând 
un drum printre bucăţile plutitoare de gheaţă. Când 
trecură de promontoriul din capătul fiordului, aisbergul 
imens le apăru în faţă, Zodiacele acostate de-a lungul său şi 
încărcate cu tehnicieni şi cu echipamente părând de-a 
dreptul pitice. Costas privi neliniştit scena în timp ce se 
îndreptau spre Seaquest II, apoi, vizibil relaxat, se uită la 
Jack. Ridică degetul mare în sus, în semn de „OK”, şi strigă 
ca să acopere zgomotul motorului şi al vântului; cuvintele i 
se pierdură în aer, dar refrenul care-i trăda încântarea îi 
devenise cunoscut lui Jack de-a lungul anilor. 

— Este timpul să ne echipăm! 

CAPITOLUL. 8 

— Totul este pregătit. Suntem gata de plecare. 


Costas îşi dădu la o parte microfonul de la cască şi îi zâmbi 
lui Jack. Dincolo de cupola de plexiglas îi puteau vedea pe 
cei doi membri ai echipajului care stăteau pe platformă şi 
coborau frânghiile în apă, iar Aquapodul începu să se 
clatine la suprafaţă, plutind spre aisberg. Costas activă 
repede sistemul cu jet de apă, şi submersibilele îşi reveniră 
la poziţia lor normală. Era aproape miezul nopţii, dar în 
lumina continuă a soarelui cupola începuse să se 
încălzească, şi Jack întinse mâna spre aparatul de control al 
temperaturii din costumul său de neopren. 

— Nu te chinui, zise Costas ştergându-şi broboanele de 
sudoare de pe frunte. O să ne răcim rapid imediat ce ne 
scufundăm. 

Agitaţia de pe platformă părea acum din alt loc şi alt timp, 
pe măsură ce ei se îndepărtau şi ascultau zgomotul făcut de 
ultimul Zodiac care ducea echipajul departe de zona 
periculoasă înapoi pe Seaquest II. Acum erau pe cont 
propriu, ultimul contact uman aşteptându-i pe DSRV20, 
ascuns la o adâncime de treizeci de metri lângă aisberg. 
Costas îşi strânse curelele, se uită la tabloul de comandă şi 
preluă controlul. Aquapodul, cu cupola ca o bulă şi cu 
tancurile de balast cilindrice de o parte şi de alta, semăna 
cu un mic elicopter, impresie întărită şi de sistemul de 
propulsie multidirecţional a sistemului cu jet de apă, care îi 
conferea o flexibilitate şi mai mare faţă de a elicopterului. 

— Poţi să-ţi iei rămas-bun de la tot ce este la suprafaţă, 
spuse Costas. 

— Măcar va fi lumină când ne vom întoarce, murmură 
Jack. Abia aştept. 

Costas deschise balasturile, şi un şuvoi de apă erupse pe 
ambele părţi ale Aqguapodului pe măsură ce acesta se 
scufunda. Pentru câteva momente, apa mării se ridică până 
la cupola din faţa lor, iar ei priveau cele două lumi la fel de 
impresionante în măreţia lor. Deasupra lor se profila forma 
aisbergului, care, deşi familiară acum, reuşea să-i lase în 
continuare muţi de uimire, cu nuanțele sale verzui şi 


albastre reflectându-se în spuma apei care învăluia cupola. 
Dedesubtul lor era o lume complet diferită, precum spaţiul 
cosmic, un loc pe care natura îl crease fără intenţia de a fi 
pătruns vreodată. Apele arctice erau uimitor de clare, 
având o vizibilitate de sute de metri, sau chiar mai mult, în 
orice direcţie, iar peretele neted al aisbergului se întindea 
departe sub ei, cât vedeai cu ochii, în adâncurile fiordului. 
Era o privelişte mirifică, şi câteva clipe fură incapabili să 
scoată vreun cuvânt. 

— Dumnezeule mare! exclamă Costas. Manevră de 
evitare! 

Costas acţionă elicea principală şi întoarse submersibilul 
spre aisberg. Cu colţul ochiului, Jack văzu ceea ce Costas 
observase mai devreme. Era o mişcare ritmică a apei 
dinspre fiord, o învolburare care avansa implacabil spre ei. 
Cu cât coborau mai adânc, cu atât se făcea mai mare, ca un 
coşmar chinuitor din care nu te poţi trezi. Jack îşi aminti 
într-o fracțiune de secundă de ceea ce spusese Maria 
despre lupul Fenrir şi marginea lumii, despre forţe pe care 
nici măcar zeii nu le pot controla. Coborâră până când erau 
aproape la verticală, atârnând deasupra abisului întunecat. 

— Ţine-te bine, strigă Costas. 

Un zid ascuţit ca o coasă se ivi din tumult, fix în faţa lor, o 
apariţie care se prăvălea peste ei cu o viteză ameţitoare, 
dar care trecu la câţiva centimetri prin faţa cupolei. Fură 
zgâlţâiţi violent într-o parte, şi Costas se luptă să ţină 
Aquapodul sub control, apoi îl readuse la normal. Zăriră 
într-o străfulgerare bucata imensă de gheaţă care se 
rostogolea spre mare, învârtindu-se rapid până când 
rămaseră doar nişte bule. 

— Era cât pe ce, spuse Costas. 

— Mă gândeam că toate astea trebuiau să se încheie acum 
şase luni, se lamentă Jack. Acum trebuia să duc o viaţă 
liniştită, îngrijind grădina şi scriindu-mi memoriile. 

— Da, sigur, răspunse Costas. Oricum, aveam nevoie de un 
pic de adrenalină pentru ceea ce va urma. 


Acum, că apele se calmaseră, se uitau de jur împrejur fără 
să scoată un cuvânt. Coborâseră la o adâncime de aproape 
o sută de metri, şi DSRV era acum mult deasupra lor, cu doi 
scafandri abia vizibili şi cu urme argintii de bule urcând la 
suprafaţă. Aisbergul imens se întindea în faţa ochilor lor, 
fiind acum, la această adâncime, doar albastru. Avea o aură 
fantastică, o strălucire de azur care îl făcea să pară un 
miraj. Puteau vedea concavităţi mari acolo unde curentul 
erodase gheaţa şi urme imense de sedimente şi fragmente 
de piatră unde aisbergul se lovise de fiord. Şi, departe sub 
ei, abia vizibil în întuneric, observară un peisaj funebru cu 
ondulări şi blocuri de stâncă, o culme ca o umbră care se 
întindea într-un întuneric infinit. Era un peisaj marin 
sălbatic, brăzdat de făgaşe, presărat de gheaţă, şi îşi 
dădură seama că era unul dintre cele mai periculoase locuri 
din toate oceanele. 

— Pragul fiordului, murmură Jack. Cred că suntem primii 
oameni care îl văd. 

— Incredibil, şopti Costas. 

— Nu este chiar un loc unde aş vrea să merg, zise Jack. 

— Am înţeles. 

Costas îşi îndreptă atenţia spre tabloul de comandă şi 
dădu drumul aerului în camerele de flotabilitate, 
direcţionând Aquapodul spre aisberg, până când ajunseră 
chiar sub DSRV. 

— Ben, aici Aquapodul Unu, am ajuns cu bine. Vorbim 
peste cinci minute. lerminat. 

Vehiculul de salvare la mare adâncime care aparţinea 
vasului Seaquest II avea un mic doc interior, o piscină 
descoperită care permitea cupolei Aguapodului să se ridice 
până într-o cameră din spatele submersibilului. Jack se uită 
în sus, spre mijlocul DSRV-ului, şi văzu uşa de la platforma 
de încărcare deschizându-se şi o figură uitându-se fix înspre 
ei. Apărură doi scafandri de o parte şi de alta a Aqguapodului 
pe care îl ancorară cu patru cabluri şi îl traseră la 
suprafaţă. Când ajunseră sus şi cupola se deschise, fură 


întâmpinați de figura binevoitoare a lui Ben Kershaw, fost 
angajat al Marinei Regale, şeful operaţiunii de la Marea 
Neagră, cu şase luni în urmă, care preluase postul de 
comandant al securităţii pe Seaquest II. Jack se întinse şi îi 
apucă mâna ca să se ridice, şi se salutară cu căldură odată 
ajunşi pe pasarela îngustă. 

— Mă gândeam că o să treacă mult timp până o să te văd 
iar într-un submarin. 

— Şi totul s-a întâmplat într-o singură zi. E totul OK? 
întrebă Ben cu seriozitate. 

— Eram foarte aproape să ne lovim de un ghețar. 

— Am observat. Credeam că sunteţi pierduţi. Activitatea 
fiordului a crescut în ultimele douăzeci şi patru de ore, şi 
sunt mai multe bucăţi foarte mari de gheaţă. 

— Vreau să vă îndepărtați de aici imediat ce plecăm noi, 
spuse Jack. 

— Şi dacă se întâmplă ceva? 

Jack era hotărât. 

— O să ieşim la suprafaţă şi o să semnalizăm. Avem şi 
baliza radio. Nu vreau să stea nimeni în zona periculoasă 
dacă aisbergul ăsta se răstoarnă. Vreau să vă întoarceţi la 
navă. Am suferit deja prea multe pierderi anul trecut, şi nu 
vreau să mai pun în pericol viaţa nimănui. 

— Dar cum rămâne cu mine? întrebă Costas cu o privire 
indignată în timp ce ieşea din Aguapod. 

— A, tu poţi fi uşor înlocuit. Ar trebui să ştii asta până 
acum. 

— Da, îmi va lua locul Lanowski. 

Jack se strâmbă, şi ceilalţi doi oameni începură să râdă, o 
relaxare vizibilă după tensiunea pe care o simţiseră cu toţii. 
— Bine. Promit că o să am grijă de tine ca un tată de fiul 

său. Acum hai să continuăm spectacolul! 

Jack îl urmă pe Ben prin uşa despărţitoare dintre camera 
docului şi compartimentul principal al DSRV-ului; silueta lui 
înaltă părea şi mai mare în spaţiul acela limitat. Pe podea, 
acolo unde puteau andoca submarinele, erau aranjate două 


echipamente identice de scufundare, şi Costas se aplecă să 
facă un inventar rapid. Jack îl urmă pe Ben câţiva metri mai 
încolo, spre staţia de comandă din faţa submersibilului, şi 
Costas li se alătură câteva clipe mai târziu. Făcură semn 
unui membru al echipajului care stătea pe scaunul pilotului 
cu o mulţime de panouri de comandă şi monitoare în faţa 
lui, apoi se aşezară de-o parte şi de alta a lui Ben, în spatele 
consolei de navigaţie, în timp ce el porni ecranul. 

— Ne-am gândit la cea mai potrivită rută, spuse Ben. În 
mod normal v-am trimite în ape mai puţin adânci, dar noi 
suntem protejaţi aici de orice ghețar care se rupe din 
aisberg de către o creastă în gheaţă. O să respiraţi 
Nitrox21 care vă va permite să staţi mai mult la adâncime 
decât aerul la treizeci de metri. 

— Prin cordonul de legătură? întrebă Jack. 

— Exact. O să vă ancorăm de cilindrii DSRV-ului. Astfel veţi 
păstra mai mult gazul pe care îl aveţi cu voi. 

— Nu trebuie să lăsăm amestecul să iasă în interiorul 
aisbergului, zise Jack. Lanowski a fost foarte clar în privinţa 
asta. 

— Nu te teme, interveni Costas. Am un mic dispozitiv cu 
care m-am jucat la sediul nostru central. Nu este nici o 
problemă cu gazele când te scufunzi într-o epavă, nu-i aşa? 
Poţi să eviţi eventualele daune prin folosirea unui tub care 
este tras la suprafaţă şi prin care ies gazele deasupra 
epavei. Partea dificilă este când intri într-o structură pe 
dedesubt, de jos în sus. 

— Îl pompezi afară. 

— Exact. Vom fi legaţi de două furtunuri, unul care ne 
aduce Nitroxul şi altul care dă afară gazele. Nu sunt sigur 
cum o să se comporte la frig. 

Costas îşi frecă mâinile nerăbdător. 

— Dar va fi amuzant să vedem. 

— Lasă-mă să ghicesc! Nu l-ai testat înainte, nu-i aşa? 

— Nu prea sunt aisberguri pe Canalul Mânecii, răspunse 
Costas. 


Jack se întoarse şi arătă spre ecranul pe care apăru o 
proiecţie tridimensională a DSRV-ului şi a aisbergului, cu o 
linie roşie punctată care forma un unghi de patruzeci şi 
cinci de grade de la DSRV şi apoi ajungea iar la orizontală şi 
care se termina într-o masă întunecată lângă centrul 
aisbergului. 

— Bănuiesc că vom ajunge la zece metri sub nivelul mării 
cât de repede vom putea, apoi vom scăpa de cordonul de 
legătură şi vom trece pe aparatele individuale cu reciclare, 
spuse Jack. 

— Corect, răspunse Ben. Ne-ar face mare plăcere să vă 
echipăm cu cele mai recente aparate de respirat cu circuit 
închis, dar este prea mare pericolul îngheţului, şi sunt mari 
şanse să dăm greş. Ăsta este unul dintre cazurile când 
vechea tehnologie este cea mai bună. Aveţi tuburile noastre 
de oxigen cu circuit semiînchis care au fost încercate şi 
testate, cu un amestec Nitrox configurat să ofere maximă 
rezistenţă la acea adâncime. Bioxidul de carbon va fi 
absorbit, dar azotul nu, aşa că va fi o acumulare de gaze 
care va trebui evacuată. Dar procentul de Nitrox este mic, 
şi asta nu ar trebui să se întâmple până când nu ieşiţi din 
aisberg. Gazul nu va fi degajat înăuntru. 

— Asiguraţi-vă că staţi la zece metri deasupra, adăugă 
Costas. Vom respira peste optzeci la sută oxigen, şi 
amestecul devine toxic la presiunea aceea. Dacă te 
depărtezi în adâncime şi nu-ţi dai seama de asta, intri în 
convulsii şi te duci. 

— Veţi avea în rezervoarele din spate seturile trimix22 
care vă vor ajuta să respiraţi la o sută douăzeci de metri, 
spuse Ben. Compensatoarele au un capac anti-îngheţ, aşa 
că ar trebui să fiţi în siguranţă. Dar acela e un sistem cu 
circuit deschis, care degajă gaze înăuntrul aisbergului. 
Doar pentru cazuri de urgenţă. 

— Bine, zise Jack. Acum spune-mi despre sonda de 
explorare. Nu vreau date tehnice, vreau doar să ştiu cum 
merge chestia aia. 


Douăzeci de minute mai târziu, Jack şi Costas stăteau de o 
parte şi de alta a platformei, echipați ca nişte scafandri gata 
să intre printr-o deschizătură în gheaţă. Cei doi scafandri 
care îi asistaseră la coborâre plecaseră cu zece minute mai 
devreme cu Aquapodul. Acum, singurii membri ai 
echipajului care mai rămăseseră erau Ben şi pilotul, care 
făceau deja verificarea finală înainte de plecare. 

— Vom fi aici până dai drumul cablului de legătură, spuse 
Ben. După aceea eşti pe cont propriu. 

Jack dădu din cap aşa echipat cum era, cu părul său negru 
ciufulit pentru că îşi încercase casca. În faţa lui, Costas se 
umfla încercând să controleze sistemul de presurizare al 
costumului, iar Jack încercă să-şi ascundă un zâmbet la 
vederea prietenului său. Pe deasupra costumelor ambii 
bărbaţi purtau aparate de respirat compacte, suspendate 
ca nişte rucsaci peste piepturile lor, iar în spate aveau 
console galbene, fiecare conţinând trei cilindri de mare 
presiune cu oxigen, azot şi heliu, precum şi sistemul 
integrat de greutăţi. Ben termină a doua verificare 
completă a întregului lor echipament şi se aplecă pe vine 
lângă piscină, între cei doi bărbaţi. 

— Trebuie să fiu sigur, Jack. Este datoria mea de şef al 
securităţii. Lemnele acelea pot fi de la vreo balenieră veche. 
Riscul este prea mare. 

— Ştiu ce vrei să spui Ben, şi îţi mulţumesc mult că îmi 
porţi de grijă, zise Jack, dar am calculat riscurile. Râdem 
noi de Lanowski, dar am încredere în el de data asta. 

— OK, cum vrei tu. 

Ben se uită la Costas, care încuviinţă foarte hotărât. Fără 
alte discuţii, Jack şi Costas îşi puseră căştile galbene de 
protecţie, şi Ben trecu pe la fiecare şi le închise etanş, 
activând lanternele frontale de o parte şi de alta şi 
verificând dacă aparatele de respirat şi seturile trimix erau 
în ordine. Jack şi Costas îşi puseră mănuşile şi verificară 
dacă sistemul de etanşare era sigur, apoi apăsară consolele 
de control al temperaturii de pe umerii lor pentru a se 


asigura că le ajungea căldura până la mâini. Într-un sfârşit, 
îşi puseră şi labele de scafandru, împrăştiind ceața ce se 
ridica învolburată dinspre piscină. Chiar când se pregăteau 
să îşi lase în jos vizierele de protecţie, apăru figura celuilalt 
membru al echipajului. 

— Un mesaj de pe Seaquest II. E pentru tine, Jack. Ceva în 
legătură cu inelele unui copac. 

— Citeşte-l tu, te rog, spuse Jack. 

Bărbatul îngenunche şi citi: 

— De la Laboratorul Dendrologic al IMU, 0212 GMI. 
Mostra de lemn de la fiordul Ilulissat este stejar din 
Scandinavia, posibil norvegian. Urme de carbonizare. 
Compararea cu schema inelelor anuale din nord-vestul 
Europei indică faptul că a fost tăiat în anul 1040 după 
Hristos plus sau minus zece ani”. 

— Da! Jack lovi aerul cu mâna înmănuşată. Acum ai 
răspunsul. Am ştiut de la bun început. Asta ar putea fi una 
dintre descoperirile arheologice ale secolului. 

Jack se uită la apă cu buzele strânse, apoi se întoarse spre 
Costas cu o strălucire în ochi. Abia aştepta să ajungă la 
suprafaţă şi să vadă lumina soarelui, o amânare a 
sentimentului supărător de claustrofobie pe care îl simţea 
de fiecare dată, dar acum ardea de nerăbdare să ajungă la 
aisberg şi să-i descopere secretele. Se întinse şi luă cablul 
de legătură înfăşurat lângă el, cu cele două furtunuri prinse 
împreună, şi îl băgă în singurul orificiu deschis de sub casca 
sa. Îl privi pe Costas care făcea acelaşi lucru, apoi îşi 
închiseră vizierele de protecţie şi deschiseră canalul de 
comunicaţie. Jack se îndepărtă şi se aşeză cu picioarele 
suspendate deasupra abisului, claritatea apei făcându-l să 
se simtă asemenea unui paraşutist gata să sară din avion. El 
şi Costas erau deja în lumi diferite, iar ce se auzea din 
aparatul de emisie-recepţie era abia perceptibil. Jack îşi 
întoarse degetul mare în jos către Ben, semn că erau gata 
de coborâre, şi se uită la Costas. 

— Gata de plecare? 


— Gata de plecare. 

CAPITOLUL. 9 

Bărbatul îmbrăcat în sutana neagră mergea cu încredere 
înspre intrarea principală a Palatului Apostolic cu hainele 
sale de preot iezuit care-l ajutau să se amestece printre 
ceilalţi oameni care aşteptau la intrare. Lăsase în urma sa 
mulţimea de la Sfântul Petru şi trecuse deja de primul 
cordon de securitate din faţa uşilor de bronz care dădeau în 
piaţă. Acum se apropia de inima Vaticanului, sediul central 
al Colegiului Cardinalilor, locul de unde Sfânta Biserică îşi 
exercita influenţa dincolo de Roma, în toate colţurile 
pământului. 

În faţa lui stăteau doi soldaţi din garda elveţiană 
strălucitori în podoabele lor, cu halebardele încrucişate de- 
a curmezişul uşii, o imagine care ar fi putut să pară că vine 
din vremea Renaşterii dacă nu ar fi fost pistoale-mitralieră 
Heckler & Koch care se vedeau discret în spatele lor. Unul 
dintre ofiţeri luă actul de identitate al preotului şi se uită cu 
atenţie la el, comparând barba neagră şi ochii inexpresivi 
cu imaginea din fotografie. În ciuda căldurii de început de 
vară, faţa lui era palidă şi cadaverică, dar era genul de 
figură foarte comună între aceste ziduri închise ale 
Vaticanului. Ofiţerul se întoarse spre o secretară de lângă el 
şi verificară gradul de autorizare pe un palm computer. 
Ofiţerul scoase un sunet de surpriză şi îi dădu imediat 
înapoi actul de identitate. 

— Puteţi să intraţi. 

Gărzile ridicară armele, şi preotul iezuit trecu pe lângă 
ele, evitând procedura uzuală a verificării corporale şi a 
detectorului de metale. Merse direct de-a lungul unui 
coridor larg de la parter, apoi făcu stânga la capătul 
acestuia şi merse până ajunse în faţa unei capele private cu 
o uşă ornată şi cu intrarea marcată de lumânări 
comemorative de o parte şi de alta. Ciocăni o singură dată 
şi intră. În lumina lumânărilor văzu un bărbat îngenuncheat 
în faţa unui altar simplu, în capătul îndepărtat al capelei. 


Bărbatul îşi făcu cruce şi se ridică, apoi se întoarse către 
uşă. Era înalt, subţire şi cu părul alb, îmbrăcat în veşminte 
episcopale de cardinal, cu o cruce de aur atârnând peste 
sutana stacojie. Avea acea faţă blândă fără vârstă a celor 
care au slujit mulţi ani într-un ordin religios, dar cu riduri 
adânci în jurul ochilor. Era o expresie potrivită pentru 
cineva de rangul său, un bărbat a cărui ambiţie îl adusese 
foarte aproape de puterea supremă în Biserica Catolică. 

— Eminenţă! 

lezuitul se aplecă uşor, apoi închise uşa după el. 

— Monseniore! 

Cei doi bărbaţi vorbeau în engleză, iezuitul cu o 
tărăgănare a cuvintelor care amintea de Africa de Sud, iar 
cardinalul cu un accent nord-european. 

— Ele aici? 

— Cel de-al doilea care a fost prezent la deschiderea 
camerei. Noi am bănuit, iar el a recunoscut. Sfânta Biserică 
şi-a rafinat tehnicile de persuasiune de-a lungul secolelor. 

— Şi celălalt? 

— El este următoarea ta sarcină. 

lezuitul păşi în faţă şi îngenunche în faţa cardinalului. 
Acesta îşi scoase repede inelul de aur de pe degetul său 
mijlociu de la mâna dreaptă şi îl înlocui cu unul plat, mai 
greu, care strălucea în lumina sfeşnicelor. Iezuitul îi luă 
mâna şi o sărută, închizând ochii în timp ce buzele sale 
simțeau forma familiară; cu cealaltă mână îşi pipăi inelul 
său care îi atârna de gât pe sub sutană. Se ridică făcându-şi 
cruce şi se îndreptă spre uşă, apoi se opri pentru un 
moment şi, îndreptându-şi mâna dreaptă spre cardinal, 
şopti câteva cuvinte într-o limbă care părea 
nepământească, cuvinte care nu mai fuseseră rostite 
vreodată în acest loc sacru şi care păreau o blasfemie. 

— Hann ţil ragnaroks. 

Preotul iezuit închise uşa capelei în spatele său şi se 
îndreptă spre coridorul lung, pereţii palatului răsunând de 
ecoul paşilor săi. leşi într-o curte interioară, împreunându- 


şi mâinile a rugăciune când doi oficiali trecură pe lângă el, 
apoi merse spre o intrare modestă în cealaltă parte a curţii. 
Clopotele de la Sfântul Petru începură dintr-odată să bată 
cu un sunet puternic deasupra oraşului neclintit, afirmând 
suveranitatea Sfintei Biserici Catolice aşa cum făcuseră 
încă din ultimele zile ale Imperiului Roman. Deasupra lui, 
zidurile curţii interioare înrămau cerul albastru, două 
păsări de pradă se roteau în înaltul cerului, iar el putea auzi 
agitația surdă a oraşului. Se aplecă să intre şi se uită 
repede în spate, apoi îşi strânse sutana şi urcă pe scări 
până la primul etaj. De o parte şi de alta a coridorului din 
faţa sa erau statui, panouri de afişaj şi postere care făceau 
reclamă unor exponate, dar nu era nici o persoană, pentru 
că personalul de la muzeu avea zi liberă. lezuitul ajunse în 
faţa unei uşi pe sub care se vedea lumină, exact acolo unde 
i se spusese că avea să fie, şi zări cuvântul „Restauratori” 
deasupra uşii. 

Se opri, dar nu pentru că ar fi ezitat, ci pentru a savura 
momentul. Stătea în umbră, cu capul plecat şi cu pumnii 
încleştaţi. Cu şaizeci şi cinci de ani în urmă, străbunii săi 
eşuaseră în încercările lor de a penetra aceste ziduri, de a 
supune Vaticanul în marşul lor triumfal prin Roma. Acum el 
urma să repare acea greşeală şi avea să-şi lase amprenta. 
Îşi descleştă mâna stângă şi îşi atinse faţa, urmărind cu 
degetul arătător cicatricea care îi pulsa sub barbă, apăsând 
până simţi durere. Îşi băgă mâna înapoi sub sutană, şi cu 
cealaltă ciocăni de trei ori în uşă. 

— Intră, se auzi o voce surdă în italiană. 

Preotul iezuit deschise uşa şi o închise după el. Camera 
era plină de cărţi şi cu manuscrise, iar un computer se afla 
în colţul îndepărtat. În prim-plan era un basorelief din 
piatră fragmentată aşezat pe un piedestal, şi în faţa lui 
stătea un bărbat de vârstă mijlocie îmbrăcat în blugi şi o 
cămaşă simplă, aplecat deasupra unui caiet de notițe. 

— Monseniore! 


Bărbatul termină ce avea de scris şi îşi ridică privirea, cu o 
expresie alertă şi inteligentă. 

— Nu mă aşteptam să fiu întrerupt astăzi. Cu ce vă pot 
ajuta? 

— Sunteţi şeful Departamentului de restaurare? întrebă 
iezuitul în italiană. 

— Da, eu sunt. 

— Aţi fost de faţă la descoperirea camerei secrete din 
Arcul lui Titus, împreună cu părintele O'Connor? 

Celălalt bărbat se dezumflă dintr-odată şi îşi trânti caietul 
pe podea. 

— Acum se pare că toată lumea ştie de asta. Am păstrat 
acest secret pentru a apăra Biserica. Îmi doresc să nu o fi 
găsit niciodată. 

— Şi eu la fel. 

Cele două gloanţe trase de pistolul Beretta cu amortizor îl 
făcură pe bărbat să cadă peste scaunul său cu o expresie 
şocantă pe chip. Căzu pe podea într-o poziţie ciudată, cu 
ochii larg deschişi, trădându-i uimirea. lezuitul îşi scoase 
mâna stângă de sub sutană şi o ridică până în dreptul feţei. 
Îşi atinse din nou cicatricea de pe obraz, din ce în ce mai 
apăsat, cu o grimasă de plăcere, în timp ce se uita la şuvoiul 
de sânge care izvora din pieptul bărbatului şi se strângea 
într-o baltă pe bucăţile de piatră de dedesubt. 

„Asta este doar începutul.” 

— Activez sonda de explorare acum. 

Costas se întoarse spre Jack în timp ce vorbea prin 
aparatul de comunicaţie, şi cei doi bărbaţi îşi ridicară 
degetul mare în sus în semn de aprobare. Pentru a cincea 
oară, Jack aruncă o privire critică asupra echipamentului lui 
Costas. Odată ce desprindeau cordonul de legătură, aveau 
să se bazeze doar pe sistemele individuale şi unul pe 
celălalt, fără a avea vreo opţiune de scăpare, fără vreo 
posibilitate de ieşire la suprafaţă în caz de urgenţă. 
Echipamentul IMU era de ultimă generaţie, cu un computer 
care calcula amestecul de gaze pentru respiraţie, precum şi 


viteza ascensională. Fusese testat în condiţii de căldură 
extremă, cu şase luni în urmă în interiorul unui vulcan, dar 
acum era prima dată când era folosit într-o apă extrem de 
rece. 

— Aşază-te pe poziţie! 

Jack se mişcă de unde stătea agăţat într-o mână şi apucă 
bara de metal de lângă Costas. Erau ca doi alpinişti pe un 
perete de gheaţă imens, părând nişte pitici în comparaţie 
cu aisbergul. Sub ei gheaţa cădea sute de metri în abis, 
acolo unde pragul se întindea până în adâncimi de 
neimaginat, într-un loc de o întunecime îngheţată în care 
nici un om nu îndrăznise vreodată să calce. 

— Avem doar o singură procedură de salvare, spuse 
Costas. La primul semn de mişcare a apei, trecem pe trimix. 
Dacă frumuseţea asta se răstoarnă peste prag, ne va trage 
la fund. Ţine minte că trimixul ne dă gaz respirabil până la o 
sută douăzeci de metri. Asta ar trebui să fie încurajator. 

Jack îi făcu încă un semn de aprobare şi verifică fiecare 
dintre cele trei furtunuri care intrau în orificiile din casca 
lui. 

Nitroxul pe care îl respirau ei acum era cea mai bună 
opţiune la această adâncime, datorită încărcăturii reduse 
de azot, care oferea un timp mai îndelungat de scufundare 
decât aerul comprimat, dar încărcătura mare de oxigen îl 
făcea toxic sub treizeci de metri. Era transportat printr-un 
furtun care atârna sub ei şi ducea la DSRV cu dimensiunile 
sale mari şi reconfortante, aflat la câţiva metri în spatele 
lor. Cel de-al doilea furtun ducea la aparatul de respirat de 
pe pieptul său, un sistem autonom care trebuia activat când 
ajungeau la zece metri adâncime. Cu cilindrul plin de 
oxigen de înaltă presiune, putea să-i ţină în viaţă timp de 
mai multe ore, şi era gazul ideal pentru ape puţin adânci. 
Asemenea furtunului de nitrox cu sistemul său de retur, 
aparatul de respirat nu evacua gazele în interiorul 
aisbergului, acestea fiind reciclate. Cel de-al treilea furtun 
ducea la cilindrii cu trimix din spatele lor, un sistem 


adaptabil care înlocuise heliul cu azot şi care le permitea să 
stea cât mai mult sub apă, atât cât era posibil pentru 
amestecurile respiratorii. Dar trimixul era ultima lor 
opţiune, căci evacua gaze în interiorul aisbergului. De fapt, 
ei ştiau că procedura de salvare era o speranţă foarte slabă. 
Dacă aisbergul se mişca dincolo de prag, volumul său imens 
se scufunda sub apă, iar baza lui se afunda sute de metri în 
adâncuri. Dacă mişcarea apei nu îi făcea praf, atunci cu 
siguranţă presiunea cauzată de o coborâre bruscă avea să-i 
distrugă pe loc. 

Jack refuza să se gândească la această posibilitate şi se 
concentra asupra dispozitivului bizar din faţa lor. 
Deschiseseră cutia de protecţie care îl proteja de aisberg şi 
ataşară baliza radio pe care urmau să o elibereze către 
suprafaţă atunci când aveau să iasă şi ei. O parte din foreză 
era deja în aisberg, aşa cum fusese poziționată mai înainte 
de cei doi scafandri pe care îi văzuseră din Aquapod. Chiar 
lângă peretele de gheaţă era un inel de metal cu diametrul 
de doi metri, lăţimea tunelului pe care maşinăria l-ar 
produce. Acest tunel ar fi suficient de larg încât să permită 
intrarea a doi oameni, unul lângă altul, fără prea mult loc 
de mişcare. Elementul supraîncălzit din tub era completat 
de o serie de freze cu microunde şi laser care ieşeau din 
corpul principal, o structură canistră cilindrică de un metru 
lăţime fixată chiar în faţa lor. Un jet de apă subţire, dar 
foarte puternic acţiona ca o pâlnie colectoare pentru 
gheaţa proaspăt topită şi propulsa mecanismul înainte. În 
partea din spate, deasupra şinei de ghidare, era un ecran 
mare care strălucea în verde-deschis. 

— Vom lăsa linia principală de alimentare cu energie 
legată de DSRV cât de mult putem, la fel şi cablul de fibră 
optică, spuse Costas. În mod normal, pilotul de pe DSRV ar 
putea vedea totul pe ecran, dar, înainte ca DSRV-ul să plece, 
noi trebuie să decuplăm această linie de alimentare şi să 
folosim numai acumulatorii. Aranjă un cadran mare sub 


ecran, apoi se întoarse şi se uită la Jack prin cască. Eşti 
bine? 

— Noul sistem de încălzire al acestui costum face minuni. 

Jack simţise un fior de frig când intrase în apă din DSRV, şi 
Costas îşi aminti efectul groaznic al rănii de glonţ care 
aproape îl omorâse pe prietenul său într-o altă scufundare, 
undeva în Marea Neagră, cu şase luni în urmă. 

— Fără furtun, apa din tunel ar fi de fapt sub zero grade, 
spuse Costas vesel. Este apă proaspătă de ghețar, aşa că ar 
îngheţa mai repede decât apa sărată. Am fi gheaţă cât ai 
zice peşte. 

— Mulţumesc pentru încurajare. 

Jack se uită cu scepticism în jos la furtun, un tendon 
şerpuit de microfilamente care atârna sub ei. Era legat de 
dispozitiv şi, pe măsură ce ei avansau, el împiedica gheaţa 
proaspăt topită să îngheţe la loc şi să-i prindă înăuntrul 
aisbergului. 

— Ar trebui să meargă, adăugă Costas. Teoretic. 

— Lasă-mă să ghicesc. Ah, nici nu vreau să spun. 

Ochii lui Costas se îndreptară spre Jack în timp ce îşi 
atinse umărul şi apăsă butonul canalului extern de 
comunicare de pe consola lui. 

— Ben, suntem gata. Timpul estimat de întoarcere la zece 
metri adâncime, douăzeci de minute. Terminat. 

Jack se uită dincolo de labele sale de scafandru cum 
intrarea în aisberg se îndepărta încet, jos, departe sub ei, 
ca un petic albastru strălucitor întunecat de vârtejul firelor 
supraîncălzite care atârnau în urma lor. Chiar în centru, 
răsucite, erau cablul de la baterie şi cordonul de legătură 
care le furniza nitroxul şi evacua aerul folosit - singura lor 
legătură cu lumea din exterior. Jack îşi înălţă capul şi privi 
fascinat cum sonda săpa în gheaţă un tunel perfect neted, 
înaintând în sus la un unghi de patruzeci şi cinci de grade, 
cu o viteză de mai mult de doi metri pe minut. Nu simţea 
care era adevărata temperatură a apei prin costumul său 
de protecţie, dar indicatorul luminos al termostatului se 


schimbă atunci când şuvoiul de apă călduţă era eliminat de 
foreza care înainta. Lămpile din faţa lor luminau peretele 
tunelului, dezvăluind un spectacol orbitor de alb, dar Jack 
era conştient că fără lumina artificială ar fi fost într-o lume 
complet întunecată, blocaţi din toate părţile de cantităţi 
inimaginabile de gheaţă care împiedicau orice urmă a 
vreunei raze de soare. 

— OK, spuse Costas. Am ajuns la zece metri adâncime. 
Decuplăm. 

De la ecranul din faţa sa, Costas reglă energia termică 
astfel încât sonda să topească mai multă gheaţă deasupra şi 
până la urmă să ajungă la orizontală. Jack urmărea 
progresul pe ecran, o imagine tridimensională a 
aisbergului, asemenea aceleia pe care Lanowski le-o 
arătase mai devreme. Imaginea fusese generată de echipa 
de la suprafaţă, folosind un sonar cu înaltă frecvenţă, creată 
din mii de puncte de informaţii acolo unde undele sonore 
întâlniseră rezistenţa diferențiată a spărturilor îngheţate şi 
a fisurilor din aisberg. Lanowski făcuse un plan de intrare 
printr-un anumit punct şi o rută de acces, astfel încât să 
minimizeze şansele de a urmări o fisură de apă îngheţată şi 
de a sparge aisbergul, şi până în acest moment planul său 
fusese foarte bun. Gheaţa prin care trecuseră până acum 
era gheaţa de un alb întunecat a ghețarului, tare ca piatra 
şi formată în era glaciară, acum o sută de mii de ani. 

Costas îşi deschise canalul extern al aparatului de 
comunicaţie. 

— Ben, aici Costas. Mă auzi? lerminat. 

— Costas, aici DSRV, te auzim foarte clar, terminat. 

— Am ajuns la punctul de decuplare, terminat. 

— Recepţionat. Cât timp sunteţi încă legaţi, vă vedem pe 
ecran. Fiţi atenţi că avem un avertisment meteo de la 
căpitanul lui Seaquest II. Se pare că sunt nişte turbulenţe la 
marginea ghețarului, o masă de aer rece care se apropie 
dinspre est. S-ar putea să nu fie nimic grav, dar căpitanul se 


îndepărtează cu un kilometru de fiord, ca măsură de 
siguranţă. Aveţi opţiunea să renunţaţi. lerminat. 

Costas şi Jack se uitară unul la celălalt prin vizierele de 
protecţie. 

— Mergem mai departe, spuse Costas. Mai avem doar 
cincizeci de metri până la ţinta noastră, şi nu vreau să 
pierdem vremea. O să ieşim de aici într-o oră. Dar voi 
trebuie să plecaţi acum. Tlerminat. 

— Recepţionat. Trimite baliza radio când ieşiţi din aisberg, 
şi venim să vă luăm. Rămânem să recuperăm cablul de 
legătură. Terminat. 

Costas atinse un întrerupător de pe panoul de comandă 
din faţa lui şi eliberă cablul de alimentare cu energie al 
forezei. Pentru o secundă, mecanismul se opri, şi Jack 
aproape că văzu cum apa din jurul lor începea să îngheţe. 
Apoi ecranul şi şirul de lumini se reactivară odată cu 
acumulatorii, iar apa începu să strălucească din nou. 

Cei doi bărbaţi se întoarseră unul spre celălalt în spaţiul 
extrem de strâmt al tunelului, cu vizierele la câţiva 
centimetri una de alta. Costas începu procedurile pe care le 
repetaseră de mai multe ori înainte să părăsească DSRV-ul, 
fiecare din ei verificându-l din priviri pe celălalt în timp ce 
treceau pas cu pas prin toate etapele. 

— Cuplăm aparatele de respirat. 

Jack făcu întocmai, şi îşi deschise supapa aparatului de 
respirat de pe piept, apoi roti butonul de sub cască cu 
ajutorul căruia activa intrarea gazului în masca de silicon 
cauciucat care îi acoperea nasul şi gura. Prima gură de 
oxigen îi produse furnicături în mâini şi în picioare, un efect 
înviorător pe care îl savura de fiecare dată când foloseau 
aparatele de respirat. Apucă cu mâna dreaptă cablul de 
legătură şi cu stânga închise orificiul de nitrox din cască, cu 
umerii într-o poziţie ciudată, lipiţi de peretele tunelului şi 
presându-l pe Costas. 

— Decuplăm cordonul de legătură. 


În acelaşi timp, cei doi îşi decuplară furtunurile de nitrox 
din căşti şi le lăsară jos în tunel, iar Costas dădu drumul 
cablului pe care îl ţinea în mână. Când începură să 
folosească aparatele de respirat, văzură cum masa de 
cabluri încâlcite se retrăgea în spatele lor, dispărând în 
tunel, pe unde intraseră ei. Cablurile subţiri care 
împiedicau apa din tunel să nu îngheţe se ondulau şi 
tremurau de parcă ar fi fost mişcate de vânt, apoi, treptat, 
deveniră din ce în ce mai stabile, împrăştiindu-se prin tot 
tunelul. 

— Ben, ne-am decuplat. Nu o să mai putem comunica când 
ajungem la masa de gheaţă topită şi reîngheţată. Abia 
aştept să beau ceva fierbinte când ne vedem. Terminat. 

— Recepţionat. Mult noroc. Terminat. 

Acum erau complet separați de lumea exterioară, 
depinzând doar unul de celălalt şi de echipamentul 
individual. Jack simţi o strângere de inimă când văzu cablul 
de legătură dispărând, ca un semn de avertizare a 
vulnerabilităţii lui secrete, sentimentul de claustrofobie 
care stătea la pândă şi pe care încerca din răsputeri să îl 
învingă. Cu ani în urmă, fusese la un pas de a-şi pierde viaţa 
într-o mină subacvatică, dar fusese salvat de Costas, cu care 
împărţise tubul de oxigen, apoi acest coşmar se repetase în 
labirintul din Atlantida, când rana pe care o avea îl slăbise 
foarte rău. Ştia că prietenul său era conştient de lupta lui 
interioară, iar această legătură tainică dintre cei doi bărbaţi 
era pentru el o sursă valoroasă de încredere. Jack se prinse 
de şina de ghidare în spatele forezei şi încercă să se 
concentreze asupra provocării care îi aştepta. 

— Am ajuns la destinaţie, zise Costas. Uită-te pe ecran! 

Chiar în faţa lor pe ecran apăru o formă ciudată - 
imaginea creată de sonar în jurul masei de gheaţă chiar în 
mijlocul aisbergului, care îi uimise pe Cheney şi pe cei din 
echipa de la NASA. Nici sonarul cu frecvenţă foarte înaltă 
nu reuşise să descopere mai mult de atât, iar din unghiul 
acesta nu se vedea forma spectaculoasă care se zărise atât 


de clar din imaginile verticale. În centrul masei întunecate 
era un semn roşu, acolo de unde sonda prelevase mostra de 
lemn, iar puţin deasupra era un semn verde care marca 
obiectivul lor. 

— Ţine minte, facem fotografii, luăm ce putem lua, apoi 
plecăm, spuse Costas. Nu avem timp pentru ştiinţă azi. 

— De data asta sunt de acord cu tine, răspunse Jack. Acum 
avem vârsta lemnului; nu mai trebuie decât să fim siguri de 
ceea ce este şi să îi dovedim originea. Câteva mostre de 
lemn, şi am şters-o de aici. 

— În timp ce tu te ocupi de asta, eu o să folosesc sonda să 
topesc gheaţa deasupra obiectivului, ca să luăm ce ne 
trebuie şi să plecăm. Deja simt gustul băuturii fierbinţi cu 
care ne aşteaptă Ben. 

— Hai să începem! 

Cei doi bărbaţi erau unul lângă altul pe şina de ghidare, 
când Costas reactivă foreza, şi câteva clipe mai târziu 
începu să foreze gheaţa înspre ţintă. Foreza era acum un 
mecanism autonom, nefiind conectată la nimic din exterior. 
Îi trăgea după ea încet, ca un scuter submarin, avansând 
din ce în ce mai departe în inima aisbergului. Costas se 
străduia să se menţină peste pragul de zece metri al 
toxicității oxigenului. În timp ce înaintau, Jack fu învăluit de 
un val de exaltare, de parcă oxigenul şi adrenalina de care 
avea nevoie pentru a-şi învinge neliniştea îl năpădiseră 
brusc, copleşindu-l. Bulele mici, care îi dădeau gheții un 
aspect opac şi lăptos, făceau spumă în apa care se topea, şi 
brusc îşi dădu seama că aici singurele proprietăţi care 
susțineau viaţa fuseseră eliberate din adâncimile erei 
glaciare. Aerul era la fel ca acela respirat de cei mai 
îndepărtați strămoşi umani, vânătorii-culegători care 
cutreieraseră calota glaciară cu mii de ani înaintea apariţiei 
civilizaţiei. Jack ştiuse că avea să simtă un frison de exaltare 
în momentul în care urmau să se apropie de obiectiv, dar 
asta era o senzaţie neaşteptată, sentimentul extraordinar 


că înota printr-un tunel al timpului imposibil de descoperit 
în altă parte a lumii. 

— Asta este. 

Dintr-odată, gheaţa albă din faţa forezei se înmuie şi lăsă 
la vedere un perete de gheaţă extrem de clar, cu reflexii de 
albastru-închis datorită luminii lămpilor. 

— Gheaţă topită şi reîngheţată, spuse Costas. Este prima 
dată când o întâlnim. Trebuie să fie de la crevasele din 
ghețarul despre care ne povestea Lanowski. 

Direcţionă foreza încă doi metri înainte, până când gheaţa 
clară era peste tot în jurul lor, apoi se opri. Când vârtejul 
jetului de apă se linişti, Jack îşi dădu seama că erau 
deasupra unei mase întunecate, chiar dedesubtul gheții, şi 
putu vedea cum se curbează în ambele părţi prin 
obscuritatea albastră. Se aplecă spre podeaua tunelului ca 
să se uite mai bine, cu lampa lipită de gheaţă. 

— Măi să fie! 

— Ce este? Costas opri foreza şi se lăsă lângă el, amândoi 
înghesuiți în spaţiul strâmt al tunelului. 

— Bucăţi de lemn, spuse Jack emoţionat. O masă enormă 
de lemn. Este o parte a unei ambarcaţiuni, o corabie de 
lemn. Văd nituri, şiruri întregi de nituri ruginite de-a lungul 
scândurilor. Şi scândurile astea sunt suprapuse, o 
construcţie în sistem suprapus. Asta e de ajuns. Am găsit o 
corabie vikingă. 

— Extraordinar, zise Costas cu ochii sclipindu-i prin 
geamul căştii. Şi sunt negre şi carbonizate la fel ca mostrele 
prelevate pe care le-am analizat. Sunt urme de carbonizare 
peste tot. Corabia asta a ars. 

— O corabie în flăcări plutind deasupra gheții, murmură 
Jack. Mai ţii minte ce a spus Kangia despre vechea legenda 
a eschimoşilor? 

— Acum se explică de ce gheaţa care înconjoară corabia 
este aşa de clară - ştii imaginea pe care au luat-o prin 
sonar, spuse Costas. Nu este doar gheaţă topită şi 
reîngheţată dintr-o crevasă. Cred că această corabie era 


încă în flăcări când s-a scufundat. Gheaţa şi zăpada care au 
acoperit lemnul au stins probabil focul destul de repede, 
dar nu înainte ca focul să topească această cavitate în 
ghețar. 

— Înainte să plecăm, vreau să-mi dau seama cât de mare 
e, spuse Jack. 

— Reperul este la opt metri în faţă. Asta ar trebui să te 
ajute să-ţi faci o idee. Odată ajunşi acolo, ne întoarcem 
imediat. 

Câteva clipe mai târziu, Costas se opri iarăşi. Pe partea 
stângă a tunelului apăru o bucată imensă de lemn înnegrit, 
şi el corectă direcţia de forare pentru a evita o eventuală 
ciocnire. Când trecură pe lângă ea, observară că se curba 
în sus şi avea pe margine gravuri superbe reprezentând 
imagini animaliere şi forme abstracte înlănţuite. 

— Stilul Urnes, spuse Jack tulburat. Slavă Domnului că 
aseară Maria mi-a reîmprospătat memoria povestindu-mi 
despre arta vikingă. Sunt sigur că este norvegiană, un stil 
nou apărut la mijlocul secolului al XI-lea. Se rostogoli şi se 
uită în sus prin gheaţă, acolo unde lemnul se întindea 
deasupra lor. Este pilonul de la prora. Uită-te la asta! 

Costas îşi apropie lampa de gheaţă. Fluieră uşor prin 
compensator în timp ce se uita la gravura din vârf, care 
reprezenta o formă întunecată şi îngheţată, abia vizibilă, un 
cap de animal care îşi arăta colții, cu urechile aplatizate, 
întinzându-se cel puţin un metru în faţa prorei curbate. 

— Este Fenrir, zeul lup, zise Jack şoptit, reamintindu-şi de 
Maria. Se pare că el este paznicul acestui loc. 

Pe când se întorceau, înaintând încet, o imagine fabuloasă 
se dezvălui sub ei, ca şi cum pluteau deasupra unei epave- 
exponat dintr-un muzeu. Imaginea era uluitor de clară, şi 
puteau vedea, de o parte şi de alta, la cel puţin cinci metri, 
până unde gheaţa devenea prea întunecată. Surprinzător, 
unele bucăţi de lemn erau intacte, iar altele erau 
carbonizate şi distruse de gheaţa care probabil căzuse pe 
navă, înainte ca apa să devină gheaţă din nou, oferindu-i 


astfel protecţie. Jack făcea fotografii încontinuu folosindu-se 
de aparatul de fotografiat digital integrat în casca lui, 
murmurând descrieri tehnice pe măsură ce noi părţi ale 
corabiei îi apăreau în faţa ochilor. 

— Este o construcţie clasică scandinavă din vest, care se 
potriveşte stilului din secolul al XI-lea, zise el după câteva 
minute. Este un vas cu o carenă mult mai adâncă şi mai lată 
decât imaginea hollyoodiană a corăbiilor vikinge, dar nu era 
nevoie de un vas de război prevăzut cu vâsle prin zonele 
astea. Erau perfecte pentru a brăzda valurile în mare viteză 
şi a ataca prin surprindere, dar aveau velele foarte joase şi 
se împotmoleau uşor în ape zbuciumate. Era nevoie de o 
corabie care să transporte oameni şi provizii de-a lungul 
Atlanticului de Nord, câteodată fiind nevoie de multe 
săptămâni pe mare. 

— A fost reparată, zise Costas uitându-se cu atenţie prin 
gheaţă. Este o secţiune lângă babord unde scândurile au 
fost înlocuite, şi tâmplăria este diferită. Poate au lovit un 
aisberg. Şi uite, o vâslă! 

— Este o ramă de direcţie, o vâslă pentru partea laterală, 
spuse Jack uitându-se în jos la vâsla perfect conservată de 
pe puntea deformată de sub ei. Vikingii nu aveau o cârmă 
fixă, aşa că era ataşată o vâslă lată la pupa vasului. Se pare 
că asta era stivuită înăuntru intenţionat, lângă proră, nu 
lângă pupă. Corabia asta nu naviga când a fost distrusă. Şi 
mai e ceva. Uită-te la asta, e incredibil! 

După ce trecură de zona prorei, văzură forme care nu 
erau lemne, ci nişte obiecte care păreau aranjate într-un 
morman, conducând înspre o structură întunecată din 
centrul carenei, unde probabil fusese catargul. Erau nişte 
grămezi amorfe destul de uşor de identificat drept piei şi 
blănuri, precum şi tăvi de lemn şi ustensile aşezate lângă 
ele. Costas aranjă poziţia sondei imediat ce aceasta trecu 
pe lângă un vas de ceramică distrus, care era aşezat peste 
grămada de blănuri. 


— O amforă, zise Jack luând o bucată de sticlă care ieşea 
în afară şi punând-o în costumul său. O amforă pentru vin 
din zona de est a Mediteranei, din perioada bizantină. Aici 
în Groenlanda. Foarte ciudat. 

— Bănuiesc că trebuiau şi ei să se încălzească în nopţile 
reci ale Arcticului, spuse Costas. Oricum, credeam că 
vikingii sunt pasionaţi de bere. 

— Nu uita că unii dintre ei călătoreau foarte mult, şi 
probabil au preluat obiceiuri străine neobişnuite. Mintea lui 
Jack funcţiona cu repeziciune, iar el începea să se 
gândească la un lucru care părea imposibil. S-ar putea să 
mă înşel, dar mă întrebam dacă... 

În acel moment, alt obiect apăru în raza lor, o suliță lungă 
de lemn cu vârful încă prins în gheaţă. Costas opri jetul de 
apă pentru ca echipamentul să topească mai multă gheaţă 
în jurul obiectului, şi Jack o scoase cu mare grijă şi o ridică. 

— Dumnezeule mare! exclamă Costas. 

Era o secure cu un singur tăiş, având o coadă groasă de 
cel puţin un metru şi jumătate lungime. Lama strălucea ca 
aurul şi era împodobită cu gravuri pe ambele părţi. 

— Este aurită, murmură Jack cu vocea gâtuită de emoție. 
De asta nu a ruginit fierul. O tehnică clasică pentru a face o 
armă să pară că e de aur, dar păstrându-i calităţile prin 
metalul dur care este sub stratul de aur. 

— Sunt nişte simboluri pe partea asta, zise Costas. 

— Da, şi pe cealaltă. 

Jack o întoarse spre Costas ca să o vadă. Pe suprafaţă era 
gravată o formă ca un candelabru mare care respecta liniile 
vârfului armei, o tulpină largă din care ieşeau nişte extensii 
simetrice care umpleau tot metalul deasupra lamei. Forma 
exterioară era simplă, dar în interior era bogat 
ornamentată cu desene spiralate şi cu forme animaliere, 
dintre care cel mai proeminent era capul unui lup care îşi 
arăta colții, chiar în centrul desenului. Jack indică un şir de 
simboluri chiar deasupra lamei. 

— Mjollnir. 


— Cum? 

— Literele sunt greceşti, dar numele este nordic. Cel mai 
puternic simbol al vikingilor, arma invincibilă a celui mai 
mare zeu, singura lor speranţă de a învinge răul în Bătălia 
de la Ragnarok. Mjollnir. Ciocanul lui Thor. 

— Ce e cu pasărea de deasupra? 

Jack se apropie şi se uită mai cu atenţie. 

— Nu îmi vine să cred că am aşa ceva în faţa ochilor. Este 
vulturul cu două capete. Unul simbolizează vechea Romă, 
iar celălalt - noua Romă, Constantinopolul. Este simbolul 
regal al împăratului bizantin. 

Se opri iar, apoi se uită prin viziera de protecţie la Costas, 
cu o privire întrebătoare. 

— Tocmai am descoperit una dintre cele mai faimoase 
arme din istorie, o secure de luptă a Gărzii Varege. 

— Aşa are sens. Uită-te ce e aici! 

Costas întoarse securea astfel încât Jack să poată vedea şi 
cealaltă parte. 

— Rune! Inima lui Jack începu să bată cu putere, şi el 
respira anevoios oxigenul din tuburi. Şi nu sunt doar nişte 
simple rune. Nu sunt expert, dar se întâmplă să ştiu acest 
domeniu foarte bine. Sunt identice cu cele din biserica 
Hagia Sofia, din Constantinopol. Este semnătura lui 
Halfdan, vikingul care şi-a gravat simbolurile păgâne în cea 
mai sfântă catedrală a creştinătăţii din est, prin secolul al 
VII-lea. 

— Deci am dat peste securea de bătălie a lui Halfdan, 
spuse Costas cu o voce inexpresivă, părând totodată 
neîncrezător. Într-un aisberg pe coasta Groenlandei. Tipul 
ăsta chiar s-a plimbat. 

— Mai este un lucru pe care aş vrea să-l verific, zise Jack. 
Ar trebui să fie un catarg simplu şi o traversă în centrul 
carenei, dar, în schimb, este o structură dreptunghiulară. 
Acum am o idee clară despre ce ar putea fi, dar trebuie să 
văd cu ochii mei. Apoi plecăm de aici. 

— Recepţionat. 


Costas reactivă jetul de apă, şi începură să se mişte în sus 
şi peste structura întunecată care era la câţiva metri de ei. 
Jack ţinu în mână securea pentru câteva secunde, 
nevenindu-i să creadă ce descoperire făcuse, apoi o puse în 
spate sub curelele care ţineau rezervoarele cu trimix, 
aşezând-o cu grijă astfel încât vârful aurit al acesteia să fie 
protejat. Se întoarse şi strânse cu putere şina de ghidare, 
privind atent cum marginea structurii rectangulare apărea 
sub ei, ceea ce era înăuntru fiind acum vizibil, o formă 
obscură, cavernoasă care părea complet diferită de orice 
văzuseră ei vreodată. La baza structurii, Jack văzu încă un 
morman de artefacte, un coif conic aurit deasupra unei 
platoşe din zale aurite, iar sub ele, o bucată împăturită de 
pânză roşie cu broderie de aur, în mod evident o mantie. 
Chiar în momentul când trebuiau să treacă pe la jumătatea 
structurii, Costas opri foreza. 

— Am primit un avertisment pe seismograf, spuse el. Se 
poate să fie doar o vibraţie a instalaţiei, dar trebuie să ne 
oprim, să fim siguri. 

Jack se uită dintr-odată neliniştit la lumina roşie 
intermitentă care pâlpâia la baza ecranului. Totul părea în 
regulă, dar cordoanele din spatele lor păreau să se mişte 
mai amplu decât era normal, în condiţiile în care jetul de 
apă fusese oprit. 

— Sigur e ceva în neregulă, zise Costas. 

Chiar atunci se auzi un sunet înspăimântător, ca un 
scârţâit, urmat de nişte vibrații puternice, care îi provocară 
lui Jack un tremur incontrolabil în tot corpul. Apa începu să 
vibreze, până când figura lui Costas şi sonda exploratoare 
deveniră doar o imagine estompată. 

— Dumnezeule mare! Ne... 

Cuvintele lui Costas fură înghiţite de zgomotul groaznic, 
ca şi cum ar fi fost asediați din toate părţile de spirite 
înnebunite. Bucăţi de gheaţă începură să se desprindă din 
peretele tunelului, şfichiuind aerul ca nişte şrapnele. O 
bucată se înfipse în coapsa stângă a lui Jack, intrând în 


Kevlar fără probleme şi pătrunzându-i în carne. 'Tot ce simţi 
fu amorţeală, şi privi şocat cum apa se înroşea în jurul său. 
Apoi, după o zdruncinătură bruscă, foreza cedă, o parte din 
ea fiind complet distrusă de gheaţă. 

Totul amuţi. Costas încerca cu disperare să reactiveze 
foreza, dar fără folos. Spaţiul devenise mai strâmt, iar 
corpurile lor erau înghesuite unul în altul fără vreo şansă 
de a se mişca. Trunchiul lui Jack era contorsionat pe 
podeaua tunelului, masca fiindu-i lipită de gheaţa de 
deasupra structurii dreptunghiulare. 

Acum, că foreza era distrusă, singura lumină venea de la 
lanternele lor frontale. Cu un efort supraomenesc, Jack 
reuşi să-şi întoarcă puţin capul pentru a se uita în tunel. 
Ceea ce văzu întrecea cele mai negre coşmaruri. Tunelul 
era complet blocat, ca urmare a mişcării tectonice a gheții. 
Spaţiul în care se aflau era cu un metru mai larg decât 
corpurile lor şi se micşora văzând cu ochii. Jack privea 
îngrozit cum în jurul picioarelor sale apa se transforma în 
gheaţă. Privi pojghiţa de gheaţă care apăruse de nicăieri şi 
văzu reflexia lor ca într-un caleidoscop, cu un Costas 
fragmentat în mii de forme şi culori. Jack încercă să îşi 
mişte mâna către prietenul său, dar nu putu să treacă prin 
gheaţa care se forma. O convingere teribilă îi trecu prin 
minte. Aveau să fie blocaţi în gheaţă înainte de a muri, unul 
dintre cele mai groaznice coşmaruri. 

— Ne rostogolim, strigă Costas. Treci pe trimix! 

Jack nu-şi dădu la început seama de mişcare, dar brusc 
aceasta deveni foarte puternică, zdruncinându-l şi 
presându-l cu forţă de peretele tunelului. Cu toate puterile, 
îşi ridică mâna prin pojghiţă până la supapa de sub casca 
sa, simțind mâna lui Costas încercând să facă acelaşi lucru. 
Cu o încetineală agonizantă, o deschise în timp ce Costas îşi 
închise sistemul de reciclare, apoi îşi retrase mâna şi 
încercă să ajungă la supapa sa. Câteva secunde mai târziu, 
primele bule de aer îşi făcură loc prin gheaţă, unele 
rămânând la mijloc blocate de stratul de gheaţă, altele 


urcând spre tavanul tunelului şi formând un gol de aer. 
Golul de aer se lărgi repede, pe măsură ce Costas respira, 
şi Jack se ridică înspre el când aisbergul se rostogoli. În 
momentul în care ieşi la suprafaţă, apa de pe masca lui 
îngheţă instantaneu, un amestec de sânge şi apă care îi 
dădea o nuanţă nefirească. Acum îi era aproape imposibil să 
se deplaseze, nu reuşea să-şi mişte membrele, iar cu fiecare 
respiraţie, din cauza gheții care îi presa pieptul, îi era din 
ce în ce mai greu să inhaleze oxigen. Era conştient că îi mai 
rămăseseră doar câteva clipe. Încercă să se întoarcă spre 
dreapta, dar nu putu să-l vadă pe Costas. Ecranul 
aparatului de comunicaţie din interiorul căştii era mort, şi 
singurul lucru pe care îl auzea era zgomotul propriei 
respiraţii şi un scrâşnet înfiorător în depărtare, zgomotul 
forţelor colosale din aisbergul care îi prinsese în interiorul 
său fără putinţă de scăpare. 

Jack începu să-şi piardă cunoştinţa şi, într-o străfulgerare, 
observă ceva deasupra golului de aer, apoi îşi dădu seama 
că era propria reflexie în gheaţă. Respira din ce în ce mai 
slab, rapid şi neregulat, ameţit şi pierzându-şi din când în 
când cunoştinţa cu trupul însetat de oxigen. Forma de 
deasupra sa începu să capete contururi distorsionate, 
ciudate, ca şi cum era şi altceva, nu doar o reflexie. Prin 
pojghiţa de sânge şi apă de pe masca sa, văzu o mantie 
roşie fluturândă, acolo unde ar fi trebuit să fie costumul său 
de protecţie, iar în locul căştii de scafandru era o figură 
bărboasă cu păr lung şi blond. Ochii care îl sfredeleau 
păreau nişte umbre întunecate, adânciţi în orbite pe faţa de 
o paloare cadaverică. În delirul său, Jack văzu o mână 
întinsă, înnegrită şi plină de aur care îl chema mai aproape. 
Jack găsise ceea ce căutase atâta timp, războinicul din 
vechime care înşelase timpul în interiorul acestei corăbii, 
un spectru din Walhalla care venise să-i dea îmbrăţişarea 
cea din urmă. Închise ochii în faţa acestei vedenii, când 
gheaţa se despică dintr-odată cu un zgomot puternic, 
părând a-l arunca într-o binecuvântată uitare. 


CAPITOLUL 10 

Uşa grea de fier a vechiului castel se închise încet în 
spatele celor trei bărbaţi care stăteau în lumina obscură a 
holului, încercând să se obişnuiască cu lucirea slabă care 
venea dinspre scările din faţa lor. Fără nici un cuvânt, îşi 
puseră robele purpurii care fuseseră lăsate la intrare 
special pentru ei, îşi legară cordoanele cu broderie de aur 
în jurul mijlocului şi, trăgându-şi glugile pe cap, se 
îndreptară în şir spre capătul scărilor. Mişcările lor erau 
naturale, aveau ceva familiar, ca şi cum ar mai fi fost aici de 
multe ori înainte. Se aflau sub pământ, mult sub fundaţia 
castelului, în interiorul unor încăperi secrete construite din 
piatră în perioada când corăbiile vikinge încă mai 
stăpâneau fiordurile. Singurul zgomot care perturbase 
liniştea mormântală din aceste pasaje secrete fusese, timp 
de generaţii întregi, ecoul paşilor celor din frăţie. Pe când 
cei trei bărbaţi coborau, piatra umedă părea a emana 
mirosul trecutului, ca şi cum respiraţia veneraţilor lor 
strămoşi fusese păstrată în calcarul poros, amestecată cu 
spiritul lumii, fapt ce părea să-i aducă chiar la porţile 
Walhalei înseşi. 

Când ajunseră la capătul scărilor, intrară într-o încăpere 
circulară, sanctuarul lor interior. La început, fură copleşiţi 
de lumină, buimăciţi de torţele arzânde care erau aranjate 
simetric pe piedestalele din jurul camerei, cu flăcările 
trimițând fuioare negre de fum spre cupola de deasupra. 
Apoi văzură zidul înconjurător, o arcadă din doisprezece 
stâlpi tăiaţi direct în stâncă, cu un pasaj rotund dincolo de 
ei. Pe fiecare dintre stâlpi era o secure înfricoşătoare, 
prinsă de stâncă cu nişte curele răsucite, lumina din 
cameră reflectându-se în lame cu străluciri de aur. 
Deasupra fiecărei arme atârnau câte o platoşă din zale şi un 
coif conic ale unor războinici de demult, vizierele goale ale 
fiecărui coif strălucind din când în când datorită luminii 
torţelor. În faţa stâlpilor, pe podea, erau douăsprezece 
scaune identice, cu spătarele din stejar masiv gravate în 


forme animaliere întortocheate şi cu inscripţii runice, iar în 
centrul încăperii era o masă mare circulară, al cărei lemn 
devenise neted şi, odată cu trecerea timpului, se înnegrise. 
Un soare ca o roată cu şapte spiţe era incrustat în masă, 
simetria încăperii fiind continuată de un simbol sculptat, 
ascuns în umbră, chiar în mijlocul desenului. 

Cei trei bărbaţi intrară tăcuţi şi se aşezară în jurul mesei, 
fiecare pe scaunul său, cu mâinile strânse şi făcând o 
plecăciune înainte de a lua loc. Toate scaunele erau acum 
ocupate, în afară de unul singur, în spatele căruia ardeau 
două torţe şi securea de luptă strălucea ca şi cum tocmai ar 
fi fost ascuţită. 

Persoana cu gluga pe cap aşezată în stânga scaunului 
rămas liber se sculă încet şi îşi ridică mâna dreaptă, dând la 
iveală o cicatrice mare care îi străbătea palma. Vorbi în 
engleză, cu o voce adâncă şi gravă: 

— Herr Professor. Excelenţa Dumneavoastră. Domnule 
preşedinte. Bine aţi venit. Felag-ul este aproape complet. 
Se aşeză la loc şi îşi puse palma stângă pe masă. Pe degetul 
său arătător se putea vedea un inel, ca o bandă răsucită de 
aur cu o pecete şi cu un simbol liniar asemănător cu runele 
gravate pe scaune. Timp de treizeci de generaţii am păstrat 
viu focul lui Thor, în aşteptarea reîntoarcerii sale, spuse el. 
Acum, forţele care vor să ne distrugă ameninţă sacralitatea 
acestui felag. Vom face uz de toată puterea pe care o avem 
pentru a ne apăra comoara şi pentru a găsi moştenirea 
lăsată nouă de către regele regilor. Făcu un gest înspre 
scaunul liber. Dar, înainte de a începe, trebuie să închidem 
cercul. 

Un bărbat cu glugă apăru dintr-o nişă întunecată din 
spatele scaunului liber, mantia sa strălucitoare dând 
impresia unui foc scânteietor în lumina flăcărilor răspândite 
de cele două torţe. Îşi împreună mâinile în faţă, cu chipul 
ascuns de glugă. 

— Ţi-ai dus la bun sfârşit sarcina? 

— A început. 


— Vino mai în faţă! 

Bărbatul se îndreptă spre stâlp, până ajunse la acelaşi 
nivel cu securea a cărei lamă lucitoare era la doar câţiva 
centimetri de capul său. Îşi ridică mâna dreaptă la faţă şi îşi 
trase în jos gluga atât cât să se vadă tenul palid şi buzele 
subţiri. O cicatrice neregulată îi brazda obrazul de la ochi 
până la bărbie. 

— Ai jurat să îţi răzbuni bunicul, ultimul om care a luat loc 
pe acel scaun, spuse bărbatul care stătea la masă. 
Duşmănia ancestrală nu se va încheia până când ultimii 
duşmani nu vor fi morţi. Vei încerca să afli ce anume ştiu ei 
şi să îngropi ceea ce ştiu odată cu ei. Te vei răzbuna. Vei 
onora acest felag, şi apoi îţi vei câştiga locul la această 
masă. 

Bărbatul de lângă stâlp îşi urmări cu degetul cicatricea de 
pe obraz, pe faţa lui trecând o umbră de crispare. Făcu o 
plecăciune înspre masă, şi umbra unui surâs îi apăru pe 
buze. Îşi ridică palma dreaptă spre tăişul securii şi apăsă cu 
putere până când îi ţâşni sângele. Cu mâna însângerată, 
scoase din mantie un inel identic cu cel purtat de bărbatul 
din capul mesei şi înaintă, apoi se aşeză. Ceilalţi îşi ridicară 
mâinile în acelaşi timp, lăsând la vedere inele identice şi 
palme brăzdate de cicatrice. 

O linie de foc se aprinse dintr-odată sub masă, iluminând 
simbolul din centru. În jurul lui, flăcările străluceau prin 
sticla din care era formată roata soarelui, iar o lumină 
portocalie juca pe feţele celor adunaţi în jurul mesei, pe 
lamele securilor şi pe coifurile goale de pe pereţi. Li se 
alăturaseră spiritele felag-ului demult apus, frăţia sacră, 
războinicii conjuraţi să lase eternele banchete din Walhalla, 
încă o dată, pentru a veni şi a se îmbrăca în armurile lor, în 
aşteptarea luptei. 

Simbolul lor era copacul vieţii cu şapte braţe, care avea să 
le lumineze drumul până la sfârşitul lumii, atunci când 
urmau să lupte alături de regele lor umăr la umăr. 


Cei doisprezece bărbaţi cu glugă îşi întinseră braţele până 
când li se atinseră inelele, sângele unui singur om, care 
curgea pe sub mâneci şi peste simbolul din centrul mesei, 
miruindu-i pe toţi. Atunci când palmele tuturor se uniră, cel 
care vorbise primul luă din nou cuvântul: 

— Hann ţil ragnaroks. 

Jack arăta de parcă se trezise în mijlocul celui mai 
groaznic coşmar al său. Îşi dădu seama că era conştient 
doar atunci când îşi recunoscu sunetul propriei respiraţii, 
un zgomot ca un scârţâit urmat de un val de aer de la 
supapa de evacuare. Încetul cu încetul deveni conştient de 
trupul său, de durerea surdă a vechii sale răni de glonţ, 
precum şi de durerea acută din picior. | se părea că fusese 
inconştient o eternitate, plutind între o lume a viselor şi 
ceva care semăna cu realitatea, dar, când deschise ochii şi 
văzu ecranul digital din casca de protecţie, îşi dădu seama 
că nu trecuseră decât câteva minute. Priveliştea părea o 
pură halucinație. Un model caleidoscopic, fragmentat, 
străbătut de firişoare roşii. Îşi închise ochii, şi imediat se 
confruntă cu o altă imagine, una gravată în mintea sa şi 
care refuza să dispară. Spectrul unui bărbat se profila în 
faţa lui, ca şi cum Jack ar fi plutit deasupra propriului trup 
îngropat în gheaţă. Imaginea se îndepărta încet, încet, pe 
măsură ce Jack părea a pluti din ce în ce mai sus, făcându-l 
să simtă un sentiment copleşitor şi soporific de uşurare, dar 
ceva din interiorul său lupta cu disperare să se întoarcă, de 
parcă imaginea propriei morţi era singura lui portiţă către 
viaţă. 

Valul de aer de la supapa de evacuare deveni un vârtej 
clocotitor, apoi se transformă într-un şuierat foarte ascuţit. 
Jack deschise ochii şi văzu o linie chiar pe centrul vizierei. 
Înţelese că era jumătate în apă, jumătate afară şi că 
imaginea pe care o văzuse cu câteva clipe mai înainte era 
lanterna sa frontală reflectându-se într-o pojghiţă de gheaţă 
amestecată cu sânge. Lampa lumina acum deasupra apei, şi 
văzu un perete de gheaţă la doar câţiva centimetri de faţa 


sa. Îşi întoarse capul spre dreapta cu grijă, direcţionând 
lumina până când îşi văzu tot corpul. Era în interiorul unei 
cavităţi de dimensiunea unei maşini mai mici, în care se 
formase un gol de aer în partea superioară datorită tubului 
sau de evacuare. În locul tunelului de gheaţă perfect neted, 
creat de sonda exploratoare, acum pereţii erau zimţaţi şi 
crăpaţi, formaţi din bucăţi mari de gheaţă care păreau că 
se ciocniseră violent unele de altele. Unele bucăţi erau 
cenuşii, iar altele aproape transparente, creând iluzia că 
acel spaţiu se extindea prin fisuri şi tuneluri în calota albă 
de gheaţă. 

Pentru o fracțiune de secundă, mintea lui Jack o luă iarăşi 
razna, şi el se simţi din nou apărat şi în siguranţă, ca şi cum 
ultima lui salvare era spaţiul care se formase şi-l protejase 
împotriva impactului zdrobitor. Apoi realitatea îl luă prin 
surprindere, şi simţi un fior rece de groază. Într-un fel sau 
altul, gheaţa se spărsese când aisbergul se rostogolise, şi i 
se oferise astfel un moment de răgaz, care n-avea să dureze 
totuşi prea mult. Pe măsură ce apa era din ce în ce mai 
puţină din cauza aerului respirat, îşi simţea partea 
inferioară a corpului şi picioarele cuprinse de gheaţa care 
se întărea. Spre groaza lui, îşi dădu seama ca avea să 
îngheţe de viu, încă o dată, doar că de data asta sfârşitul n- 
avea să fie aşa rapid, ci îl aştepta o agonie îndelungată, 
jumătate afară din apă, jumătate înăuntru, pe măsură ce 
oxigenul se împrăştia rapid, şi el urma să se sufoce în 
gazele evacuate de el însuşi. 

Se auzi un zgomot ca un pârâit undeva în jurul capului 
său, zgomot care îl readuse la viaţă. Sistemul de 
comunicaţie scrâşni, şi apoi tot ce putu auzi fură nişte 
mârâituri. Părea incredibil, aproape miraculos. 

— Jack, mă auzi? 

— Costas. Vocea lui Jack suna ciudat de departe de 
propriile urechi; apoi îşi aminti că trimixul conţinea şi heliu. 
Unde naibii eşti? 


— Eu te văd, dar tu nu mă poţi vedea pe mine. Încearcă să 
te întorci. Trebuie să ieşi din apă, altfel ăsta ne este 
sfârşitul. 

Vocea lui Costas, calmă şi clară, era un semn liniştitor al 
realităţii, în ciuda situaţiei disperate în care se aflau. Jack îşi 
adună toată energia şi se sprijini în coate. Îşi întoarse 
corpul puţin spre dreapta şi îşi eliberă braţele, dar 
picioarele îi erau aproape îngheţate de la genunchi în jos. 
Era ca o luptă în nisipuri mişcătoare - cu fiecare încercare 
de a ieşi la suprafaţă te adânceai şi mai mult. 

— Nu merge, spuse Jack abia răsuflând. Abia îmi pot mişca 
picioarele. 

— Poţi să ajungi la rezervoarele din spatele tău? 

— Da. 

— OK. Scoate securea şi pune-o pe marginea de lângă 
capul tău. 

Jack făcu ce i se spuse şi scoase cu greu coada de lemn de 
unde o aşezase mai înainte. Abia de înţelegea ce avea în 
mână, o secure de bătălie a Gărzii Varege dintr-o corabie 
vikingă, o descoperire care acum părea să fie doar o simplă 
fantezie. Până când reuşi el să scoată securea, gheaţa se 
solidificase complet în jurul taliei sale, şi din cauza umezelii 
din aerul evacuat i se formă o peliculă de gheaţă pe vizieră. 

— Nu mai văd nimic, exclamă el, încercând să rămână 
raţional şi stăpân pe situaţie, să nu se lase pradă panicii. 
Presiunea se va mări aici, acum, că nu mai e apă care să fie 
evaporată, şi umezeala de la tubul meu îmi îngheaţă şi 
partea de sus a corpului. Aş putea să mor mai repede decât 
m-am aşteptat. 

— Întinde-te şi împinge lama securii cât de mult poţi 
deasupra ta. Foreza e prinsă în cavitate, şi văd filamentele 
bobinei îngheţate sub tine. Dacă putem să reactivăm 
acumulatorii, atunci vom putea să topim gheaţa din jurul 
tău. 

Jack luă securea şi o împinse cât de mult putu, de-a lungul 
unei margini de gheaţă care se înclina uşor deasupra 


pojghiţei de gheaţă. La început nu simţi nimic care să 
opună rezistenţă, dar, tocmai când se întinse cât putu el de 
mult, coada securii lovi ceva solid. 

— OK. Asta este, spuse Costas. Acum încearcă şi câţiva 
centimetri spre stânga. 

Jack se întinse iar şi lovi cu coada de lemn. Dintr-odată 
simţi cum ceva se prâăbuşeşte şi o nuanţă de verde deveni 
vizibilă prin stratul de gheaţă de pe viziera sa. 

— Bine. Ai reuşit. Sursa principală a fost distrusă, dar 
bobina e alimentată de un alt acumulator care pare intact. 
Tot ce mai putem face acum este să aşteptăm. 

— Cum te simţi? Jack era gata să se prăbuşească din nou 
în uitare, dar încerca din răsputeri să nu se mai gândească 
la ceea ce era în jurul lui. 

— Extraordinar. Blocat în era glaciară. Urmaţi-l pe Jack 
Howard, şi aveţi şansa de a vedea lumea. 

— Acum, serios, nu te pot vedea. 

— La început nu îmi dădeam seama ce se întâmpla. Dacă 
aisbergul s-ar fi rostogolit, acum am fi fost la sute de metri 
în adâncuri, condamnaţi la uitare. Apoi am văzut sonda, şi 
mi-am dat seama. Ne-am rostogolit la trei sute şaizeci de 
grade şi am revenit la poziţia iniţială. Oricare ar fi fost forţa 
care a cauzat aşa ceva, a făcut ca aisbergul să se dea peste 
cap chiar peste prag. Părerea mea e că încă este blocat pe 
marginea pragului, dar a alunecat undeva mai adânc. 
Indicatorul meu de adâncime arată o sută douăzeci şi trei 
de metri, chiar la limita maximă pentru trimixul nostru. 
Dacă aisbergul ar fi plutit spre mare, s-ar fi rostogolit iarăşi, 
şi noi am fi fost mult sub adâncimea asta, dispăruţi pentru 
totdeauna. Dar asta se poate întâmpla oricând. 

— Da, un gând foarte liniştitor. 

— Înainte să ne rostogolim... Ai văzut şi tu ce am văzut eu? 
— Era Halfdan. Tipul ale cărui rune sunt pe secure. Eram 
chiar deasupra catafalcului din centrul corabiei, acolo unde 
corpul său trebuia să fie incinerat. Cred că suntem singurii 


oameni în viaţă care au văzut un războinic viking în carne şi 
oase. E fantastic. 

— Da, fantastic. M-au trecut toţi fiorii. Să sperăm câănu o 
să-i ţinem companie. 

— Ai vreun plan? 

— Hai să încercăm pas cu pas! Primul lucru pe care 
trebuie să-l facem este să topim gheaţa din jurul tău. 

În perioada de acalmie care urmă, Jack observă 
neclintirea absolută a aisbergului, o linişte întreruptă doar 
de sunetul respiraţiilor lor, în contrast cu zgomotul 
asurzitor de acum câteva minute. Această neclintire 
accentua cumva percepţia sepulcrală a spaţiului în care se 
aflau, dând la iveală grozăvia situaţiei. Erau blocaţi undeva 
adânc, în interiorul unui aisberg, înconjurați de milioane de 
tone de gheaţă solidă, la limita adâncimii de supravieţuire, 
şi existau mari şanse să se prăbuşească în abis. Jack simţi 
că începea să-şi piardă controlul şi, pe când se uita la 
gheaţa aflată la doar câţiva centimetri de faţa lui, vechea sa 
claustrofobie începu să îi dea târcoale. Undeva la limita 
subconştientului stătea la pândă teama că avea să fie 
cuprins de panică, aşa cum fusese pe cale să se întâmple în 
urmă cu şase luni de zile în tunelurile din Atlantida, când 
Costas făcuse tot posibilul ca să-i ridice moralul. Ştia că 
glumele lui Costas îl ajutaseră să stea concentrat, că 
prietenul său îl cunoştea foarte bine, aşa că încercă să fie 
atent la lucrurile mărunte, la paşii mici care în final i-ar fi 
putut salva. 

— Pot să mă mişc, zise Jack. 

— Excelent. Încearcă să te întorci înspre mine. 

Pojghiţa de gheaţă de pe viziera lui Jack începu să se 
topească, şi văzu mai clar gheaţa din jurul său. Bobina şi 
microfilamentele îşi făceau treaba, iar suprafaţa începea să 
se topească. Durerea îl săgetă, şi prin tot corpul îi trecu un 
fior când încercă să îşi arcuiască spatele şi să îndoaie 
genunchii. Pentru prima oară, îşi verifică rana din coapsa 
stângă, bucata de gheaţă ascuţită fiind vizibilă prin tăietura 


din costumul său de protecţie. Gheaţa îi amorţise durerea şi 
îi oprise sângerarea, dar chiar şi aşa cantitatea de sânge 
pierdută îl lăsase periculos de vulnerabil în faţa frigului. Se 
ridică, încercând să îşi tragă picioarele din apă, şi se sui cât 
putu de mult pe marginea gheții, apoi îşi şterse casca şi se 
uită în tunelul fragmentat din spatele său. 

Imaginea pe care o văzu în faţa ochilor părea desprinsă 
dintr-o pictură suprarealistă. Îl putea vedea pe Costas, dar 
era o imagine care sfida raţiunea. Părea foarte aproape, 
dar totuşi erau separați de un perete transparent de 
gheaţă. Cu fiecare mişcare, Costas părea să se fragmenteze 
într-o miriadă de forme, refractate în mii şi mii de planuri 
pe toată suprafaţa gheții. Dintr-odată, Jack îi văzu faţa lui 
Costas, casca galbenă fiind iniţial alungită în mod grotesc, 
apoi revenindu-şi cât de cât la normal. 

— Sunt cam la un metru de tine, spuse Costas. Când mi- 
am recăpătat cunoştinţa, pluteam printr-o fisură undeva. 
Am încercat să ajung la tine, dar doar atât am putut înainta. 
Sunt aproape de a fi îngheţat fără a fi solidificat. Este numai 
gheaţă reîngheţată, de la crevasa de deasupra corabiei. Ar 
trebui să fie mult mai uşor să trecem prin ea decât prin 
gheaţa glaciară. Cum te descurci cu un topor? 

Jack întrezări brusc o rază de speranţă. 

— Ştii, de fapt, este principala mea ocupaţie când sunt în 
concediu şi dispar în păduri. Atunci când spun tuturor că 
scriu. Mă ajută să uit de toate astea. 

— Destul de bine. Hai să vedem ce poţi să faci! Dacă ai 
putea să spargi gheaţa, apa din partea ta ar veni aici. 
Bobina nu poate topi gheaţa glaciară, dar poate păstra 
pojghiţa asta în stare lichidă. Este un gol de aer de 
aproximativ cincisprezece centimetri în jurul meu, de la 
tubul de evacuare. 

— Şi restul unde se duce? 

— În fisurile şi în spărturile de deasupra mea. O fi părând 
gheaţa asta solidă, dar este de fapt o masă de bucăţi 
prăbuşite. 


Jack se rostogoli până când ajunse să stea întins cu faţa în 
jos, pe margine. Cu mâna stângă se apucă de margine ca să 
nu cadă în gheaţa topită, şi cu dreapta apucă securea. Îşi 
dădu drumul încet până când îngenunche; gheaţa îi venea 
până la brâu. Se luptă să îşi dea jos labele de scafandru şi le 
prinse în curelele din spatele gambelor, apoi luă securea cu 
ambele mâini şi o învârti până când tăişul ajunse deasupra 
sa. Jack stătea în gheaţa mărunţită; fiind înalt, stătea 
aplecat, neavând loc să mânuiască securea decât cu mişcări 
scurte - fiecare lovitură necesita din partea lui un efort în 
plus; încerca totodată să-şi păstreze echilibrul şi elanul. 

— Am început. 

Poziţionă lama pe gheaţă chiar deasupra nivelului apei, în 
faţa lui Costas, şi lovi scurt. Tăişul era tocit, dar metalul era 
încă la fel de dur ca acum o mie de ani şi, oricum, mai 
importantă era forţa impactului, nu tăietura. Când tăişul 
lovi, o bucată de gheaţă se desprinse, trimițând o pânză de 
bucățele mici care transformară imaginea lui Costas într-un 
mozaic haotic. 

— Aş putea s-o fac, gâfâi Jack. Dacă spaţiul ar fi fost mai 
strâmt cu câţiva centimetri, nu aş mai fi putut să îmi iau 
avânt. 

Încet şi cu precizie, începu să cresteze gheaţa, fiecare 
lovitură despicând alte bucăţi, fiecare mişcare trimiţându-i 
săgeți de durere în picior. Faptul că trebuia să ţină tuburile 
din spatele său deasupra apei era un efort în plus care se 
simţea. Jack începu să respire din trimixul său din ce în ce 
mai repede. Încercă să ignore indicatorul digital din cască 
şi să se concentreze asupra sarcinii pe care o avea de 
terminat. Folosea tehnica standard a pădurarilor, aceea de 
a lovi atât deasupra, cât şi dedesubtul unui punct fix. Pe 
măsură ce tăieturile se adânceau, se desprindeau bucăţi din 
ce în ce mai mari de gheaţă, mărind astfel gaura care avea 
să fie în curând destul de largă încât să poată trece prin ea 
şi ajungând la doar câţiva centimetri de Costas. 


Când se pregătea pentru ultima lovitură, picioarele i se 
îndoiră dintr-odată sub el şi alunecă la loc în gheaţa 
mărunţită, scăpând securea din mână. Îşi dădu seama că nu 
era o simplă pierdere a echilibrului, ci fusese răsturnat de o 
forţă puternică. Se ridică şi văzu suprafaţa apei tremurând 
violent şi auzi o bubuitură şi un vuiet teribil în depărtare. 
Nivelul apei începu să crească brusc, şi Jack observă o 
fisură întunecată ivindu-se în tavanul începerii. 

— Golul de aer dispare, exclamă el. Se duce în sus. 

Ridică securea din gheaţă şi încercă să mai lovească încă o 
data, dar zadarnic. 

— Gaura este deja sub apă. Nu mai pot să-mi iau avânt. 

Se lipi de zidul din spate al încăperii cu securea în mână, 
privind neputincios cum nivelul apei se ridică deasupra 
capului său înspre tavan. La mai puţin de un minut de când 
se formase spărtura, tot ceea ce mai rămăsese era 
învolburarea de bule ce ieşeau din tubul său de evacuare şi 
care dispăreau cu repeziciune prin spărtură după fiecare 
respiraţie. Indicatorul de temperatură din casca sa arăta 
minus două grade, adică sub punctul de îngheţ al apei. Îşi 
dădu seama, cu o siguranţă care aproape îi provoca greață, 
de faptul că bobina nu mai avea putere să facă faţă 
cantităţii de apă care umplea acum camera şi că doar 
porţiunea de jos, din jurul filamentelor, avea să rămână în 
stare lichidă. 

Gheaţa începu să se formeze chiar în faţa ochilor săi, şi 
simţi cum se solidifică apa în jurul braţelor şi al capului său. 
Trăia din nou tortura infernală pe care îi fusese sortit s-o 
îndure iar şi iar, ca un coşmar din care nu se mai putea 
trezi. Se uita şocat cu ochii larg deschişi cum gheaţa îl 
înconjura din toate părţile. Începu să respire adânc şi foarte 
repede, ca şi cum corpul său îi cerea să inspire şi ultima 
rezervă de trimix şi să se lase pradă întunericului, o uitare 
binemeritată în faţa terorii care îl aştepta. 

— Oxigenul tău! 'Iaie furtunul de oxigen! 


Vocea îl trezi la realitate. Îşi dădu seama într-o fracțiune 
de secundă de ceea ce voia Costas să spună. Trase cuțitul 
din teaca aflată la pieptul său şi-l aduse lângă cele două 
furtunuri de sub cască. Pentru un moment care îi tăie 
respiraţia, nu mai ştiu care era oxigenul şi care trimixul, 
efectul narcotic al azotului jucându-i feste la această 
adâncime. Gâtul îi era aproape înţepenit, şi nu putea să se 
uite înspre furtunuri. Închise ochii şi îl apucă pe cel din 
stânga cu hotărâre, potrivind lama cuţitului chiar în punctul 
unde intra în cască. 

— Ce a mai rămas în tubul tău de oxigen ar trebui să 
umple încăperea pentru un timp, astfel încât să mai poţi lovi 
de câteva ori, spuse Costas. Dar, pentru numele lui 
Dumnezeu, să nu cumva să-l respiri. Optzeci la sută oxigen 
la adâncimea asta înseamnă moarte sigură. 

Jack tăie furtunul, şi un gheizer uriaş de bule erupse în 
încăpere. Nivelul apei cobori rapid la nivelul pieptului, şi 
Jack se ridică având în faţa lui furtunul tăiat care dansa în 
aer şi şuiera. Trase securea din gheaţă şi o aţinti spre 
despicătură. Cu toate puterile lovi gheaţa, din care se 
desprinse o bucată imensă. Îl putea vedea pe Costas 
împingând în gheaţa care mai rămăsese între ei. Cu 
frenezie, Jack trase bucata imensă de gheaţă la o parte şi se 
pregăti de încă o lovitură. Chiar atunci, şuieratul oxigenului 
se opri, şi nivelul apei începu din nou să crească. Mai avea 
doar o singură şansă. Se poziţionă chiar pe direcţia de unde 
se rupsese bucata, se relaxă total şi îşi aţinti privirea asupra 
punctului de impact. Ridică securea în spate şi lovi cu toată 
puterea, cauzând o ploaie de gheaţă mărunţită când tăişul 
securii trecu razant pe suprafaţa apei în creştere. Apoi se 
prăbuşi înapoi gâfâind necontrolat, trimițând bule de aer 
din tubul de evacuare pe măsură ce nivelul apei creştea şi îl 
înghiţea din nou. 

Colţul unei labe de scafandru apăru la suprafaţa gheții. 
Jack simţi ceva împungându-l şi mişcându-se la suprafaţă. 
Reuşise. Încă o bucată de gheaţă pluti pe lângă el, şi o 


formă imensă întunecată apăru ca o focă iscoditoare. Ochii 
lui Costas îi fixară pe ai lui Jack. 

— Mă bucur să te văd. 

— Slavă Domnului că ai mai slăbit, spuse Jack încet. Nu am 
rezervat o cameră dublă. 

Un jet roşu coloră apa dintre ei când Jack se mişcă în 
spaţiul strâmt. 

— Ce-ţi mai face piciorul? întrebă Costas. 

— Asta este ultima dintre grijile mele, zise Jack cercetând 
cu atenţie nivelul apei de deasupra lor. Oxigenul, zise el 
grăbit, taie furtunul, şi o să mai câştigăm câteva minute. 

— Nu e bine, răspunse Costas. Furtunul meu a fost distrus 
când s-a rostogolit aisbergul. Bucata de gheaţă care l-a 
tăiat era să mă decapiteze. 

Se chinui să ajungă într-o poziţie paralelă cu Jack, cu 
capetele înspre marginea unde era prinsă sonda. Spaţiul 
strâmt devenise parcă şi mai strâmt, iar cei doi scafandri 
îmbrăcaţi în costumele lor de protecţie şi cărând întregul 
echipament abia aveau loc să se mişte. Acum erau complet 
sub apă, împresuraţi de aşchii de gheaţă plutitoare, iar Jack 
văzu filamentele încurcate ale bobinei undeva mai jos. 
Costas se aplecă să-şi prindă labele de scafandru de gambe 
şi se târi în spatele sondei. 

— Lumina e de culoarea ambrei, spuse el. Bateria e 
aproape terminată. Dacă mai stăm pe aici, vom fi prinşi în 
gheaţă. Pentru totdeauna. Încercă să scoată ceva dintr-un 
buzunar al costumului său de protecţie. Uite, ţine asta 
puţin. 

Jack o luă şi se uită întrebător la Costas. 

— Exploziv C4? 

— Exact. Întotdeauna am aşa ceva la mine pentru situaţii 
de urgenţă. 

— Ai de gând să ne arunci în aer? 

— Mai bine decât să îngheţăm, zise Costas, continuând să 
caute prin buzunar şi scoțând la iveală un mic dispozitiv de 
detonare. Sunt sigur că ne aflăm în interiorul crevasei unde 


Kangia şi cei doi nazişti au văzut corabia vikingă. Gheaţa 
transparentă provine din înghețarea apei din crevasă. Este 
mult mai fragilă decât cea glaciară, şi s-a fragmentat atunci 
când aisbergul s-a mişcat. S-ar putea să reuşim să lărgim 
spărtura. Este singura noastră şansă. 

— La tine care e situaţia cu decompresia? 

— Nu prea bună. Se pare că ne scufundăm. Trebuie să 
existe apă în interiorul crevasei de deasupra noastră, sub 
nivelul mării care înconjoară aisbergul. Cumva se umple. În 
ritmul ăsta ne vom afla în zona periculoasă în mai puţin de 
cinci minute. 

— Exact cât îmi mai ajunge trimixul. 

— Asta dacă nu îngheţăm mai întâi. Apa începe să se 
solidifice acum că bobina s-a oprit. Este timpul să-i dăm 
bătaie. 

Brusc, pe Jack îl cuprinse un tremur violent. Era cea mai 
rece apă pe care o simţise vreodată, mai rece chiar şi decât 
apa oceanului la cele mai mari adâncimi. Mai era încă o 
spărtură amenințătoare în gheaţă, iar cea de deasupra lor 
se închidea vizibil. Costas se rostogoli şi se uită în sus, 
mişcându-şi lanterna frontală de-a lungul sclipirilor bulelor 
de aer care se aliniau pe tavan. 

— Nu asta am vrut să se întâmple, zise el şoptit. 

Un sunet ascuţit de alarmă se auzi din foreză, şi lumina se 
stinse. 

— Nici asta. Se rostogoli la loc şi luă securea de jos, 
întinzând-o spre Jack. Tu ai mai mult spaţiu decât mine. 
Spărtura este mai largă deasupra forezei. Vreau să împingi 
explozibilul cât poţi de sus. Este deja armat şi pregătit. 

Jack luă pachetul maroniu într-o mână şi coada securii în 
cealaltă. Costas se scufundă în spatele său şi îl împinse în 
picioare, făcând să apară încă un şuvoi de sânge din coapsa 
lui Jack. Acesta încercă din răsputeri să ignore durerea şi îşi 
îndoi partea de sus a corpului astfel încât să vadă spărtura 
de deasupra sondei. Cu valul de bule care ieşeau, abia putu 
să îşi dea seama de dimensiunile acesteia, dar era cu 


siguranţă un horn îngust care se extindea mult deasupra 
lor, o spărtură între uriaşele bucăţi de gheaţă. Cu braţul 
stâng împinse explozibilul cât putu de sus, fixându-l în horn. 
Apoi luă securea şi împinse cu coada acesteia, sprijinindu-se 
de Costas, care îl ajută să nu cadă înapoi. Când simţi că 
gheaţa opune rezistenţă, împinse şi mai tare, dislocând 
explozibilul şi îndesându-l pe horn cât mai sus. 

— OK, asta e tot ce am putut face. 

Jack se cufundă înapoi lângă Costas, şi amândoi se 
îndepărtară cu greutate prin gheaţa care îi înconjura, 
mergând cât mai departe posibil de horn, până ajunseră în 
colţul celălalt al încăperii. Jack aşeză securea sub curelele 
din spatele său, şi amândoi îşi puseră la loc labele de 
scafandru. Jack îl înlănţui strâns pe Costas cu braţele, 
rămânând faţă în faţă. 

— De data asta vom pleca împreună, oriunde ar fi. 

— Semper fidelis. 

Jack dădu din cap. 

— Nu încetezi să mă uimeşti. Ştii şi latină. 

Costas ridică radiocomanda între ei. 

— Gata de plecare? 

— Gata de plecare. 

O trepidaţie acompaniată de un sunet puternic, ascuţit, ca 
de sfâşiere, îi scutură violent şi îi îngheţă sângele în vene lui 
Jack. Totul în jurul lor era o masă vibrantă şi neclară. 
Zgomotul puternic fu înlocuit de o explozie asurzitoare, şi 
Jack simţi cum mii de pumni se abăteau asupra trupului 
său. Îşi lipi viziera de a lui Costas, încercând să protejeze 
sticla vulnerabilă de aşchiile de gheaţă care zburau 
împrejurul lor. Aproape în acelaşi timp lanternele lor 
frontale se stinseră, şi fură aruncaţi într-un întuneric bizar, 
prin care nu mai vedeau nimic altceva decât umbra verzuie 
a indicatoarelor din interiorul căştilor. Ceva uriaş trecu pe 
lângă Jack, care crezu, pentru o clipă, că avea să fie strivit, 
dar apoi, ca printr-o minune, trecu mai departe. Simţi un 
val de ameţeală, şi înţelese că se rostogoleau neajutoraţi, 


învârtindu-se în cercuri într-un clocot de gheaţă şi apă, 
provocat de crevasa care se despica. 

— Urcăm! ţipă Costas. Pentru numele lui Dumnezeu, să 
nu-ţi ţii respiraţia. Plămânii tăi ar exploda în câteva 
secunde. 

Respirația lui Jack se înteţi. În vârtejul rotitor nu existau 
marcaje, nici puncte de referinţă vizibile. Încercă să se 
concentreze asupra indicatorului digital din casca sa, cu 
braţele şi cu picioarele încleştate în jurul lui Costas. Jack 
abia apucă să citească adâncimea de zece metri, că 
aproape zburară în sus. Cifrele îi dădură ceva de care să se 
agaţe, şi înţelese vag că pericolul unei embolii era agravat 
de riscul apariţiei aşa-numitei „boli a scafandrilor”: 
decompresia. Urcau mult prea repede. 

Dintr-odată, erau la suprafaţă. Era din nou lumină, o 
lumină metalică, crepusculară, şi Jack văzu dincolo de 
Costas o lume albastră incredibilă. Pluteau într-o platformă 
de gheaţă ca o căldare, cel puţin la fel de lungă şi de lată ca 
Seaquest II, înconjurați de nişte ziduri de gheaţă albe. Jack 
se simţi copleşit de enormitatea lor. Îşi arcui gâtul şi se uită 
spre sursa de lumină, undeva deasupra lor. Era o fâşie 
subţire de gri acolo unde abia se sudaseră zidurile de 
gheaţă, prima legătură cu lumea de afară. Griul era 
amestecat cu negru şi cu albastru-deschis şi părea că se 
mişcă pe lângă ei cu o viteză incredibilă. 

— Cred că este una dintre acele furtuni groaznice care vin 
dinspre calotă, spuse Costas. Din cauza asta s-a mişcat 
aisbergul. 

— O piteraqg. 

Se ţinură şi mai strâns unul de altul în timp ce pluteau în 
piscina improvizată. Luminile care îi avertizau asupra 
pericolului decompresiunii erau din nou de culoarea 
ambrei, semn că depăşiseră nivelul permis şi erau acum în 
mare pericol. Jack se concentră să vadă dacă simţea vreun 
semn, vreo furnicătură în zona coatelor sau greață, 
conştient că acele şase luni petrecute departe de 


scufundări îi reduseseră rezistenţa. Verifică presiunea 
trimix-ului şi văzu acul coborând spre zero. 

— Nu mai am aer, spuse el. Dacă va maitrebui să ne 
scufundăm, vom fi nevoiţi să împărţim tubul tău. 

— Conectează-te! 

Jack trase furtunul de deasupra rucsacului lui Costas şi 
împinse supapa într-o gură de alimentare sub casca lui. Cu 
un şuierat, casca lui se umplu la loc cu gazul a cărui 
compoziţie era reglată de computer, care luase în calcul 
adâncimea la care se aflau, şi era similară celei atmosferice. 
Jack îşi dădu seama că stătuse o vreme fără aer; închise 
ochii şi trase adânc câteva guri. 

— Asta ar trebui să ne mai dea un răgaz de zece minute, 
zise Costas. Aş prefera să le petrecem cu zece metri mai 
jos, ca să micşorăm diferenţa de decompresiune, dar nu ne 
permitem acest lux. Va trebui să defilăm cu ce avem. 

Apa se linişti complet după tumultul care îi propulsase din 
mormântul de gheaţă de dedesubt, lăsând suprafaţa 
neobişnuit de calmă. Sigur crevasa se despicase când se 
mişcase aisbergul, zguduind toată gheaţa topită şi 
reîngheţată din interior, spuse Costas. Apoi pereţii se 
închiseseră la loc când aisbergul întâmpinase rezistenţă, 
probabil marginea dinspre mare a pragului. Costas se uită 
în jur la priveliştea care acum era înfricoşător de neclintită. 

— Am o presimţire urâtă în legătură cu asta. Să rămânem 
împreună! 

Nici nu termină Costas fraza, că liniştea fu înlocuită de un 
şoc cutremurător, apa şi gheaţa dezintegrându-se într-o 
agitaţie confuză. Jack văzu o perdea de gheaţă căzând pe 
lângă ei, săgeți ascuţite care tăiau apa ca nişte schije. Îşi 
concentră toată energia să se ţină de Costas, fiind conştient 
că s-ar îneca cu siguranţă dacă furtunul, singura lui 
legătură cu viaţa, ar fi distrus. Îşi aduse aminte de cadavrul 
din gheaţă, de halucinaţia sa, apoi se trezi în faţa unei 
realităţi şi mai teribile. Coborau cu o viteză ameţitoare, 
alunecând în vârtejul de gheaţă de parcă ar fi fost traşi 


înapoi înspre războinicul îngheţat şi înspre locul în care 
fuseseră atât de aproape de moarte. Apa cădea atât de 
repede, încât ei alunecau prin aer, suspendaţi jumătate 
înăuntrul apei, jumătate afară, rostogolindu-se împreună cu 
bucăţile de gheaţă care erau împrăştiate peste tot în jurul 
lor. Costas îl trase pe Jack mai aproape, încordându-se 
împotriva forţei centripete a vârtejului şi îşi lipi casca de a 
lui Jack. 

— Apa este trasă în jos de crevasa care s-a deschis, strigă 
el. 'Ţine-te bine! Aş putea să schimb direcţia. 

Deodată, apa se umflă în jurul lor, şi se treziră undeva în 
adâncurile ei. Pentru o clipă terifiantă, Jack simţi cum aerul 
din plămânii săi este împins afară de o forţă care acţiona 
împotriva vârtejului şi care îi propulsa înapoi în sus. Apoi 
ieşiră brusc din apă, clătinându-se pe o bucată de gheaţă 
care îi împinse sus într-o despicătură deasupra căldării. Se 
izbiră de un perete de gheaţă, fiecare încercând să 
găsească cu mâna liberă ceva de care să se prindă. Apoi 
începură să alunece necontrolat în jos, înapoi, până se 
loviră de o margine, care pentru moment îi putea ţine pe 
peretele de gheaţă. În timp ce stăteau ghemuiţi pe 
platformă, bucata de gheaţă pe care se aflaseră mai 
devreme căzu înapoi în căldarea agitată, la baza crevasei, 
mult sub ei. 

— Ce naiba a fost asta? gâfâi Jack uitându-se în jos la 
adâncimea de cel puţin treizeci de metri de sub ei. 

— Explozibilul C4, spuse Costas exuberant. Am fost 
aruncaţi din încăperea aia înainte să apuc să-l detonez, dar 
până la urmă a fost folositor. Băgă detonatorul în buzunar. 
OK. Mi-e frig şi foame. Hai să plecăm de aici! 

— Ar fi bine să ne grăbim. la uită-te la ăsta! 

Se uitară fascinaţi şi în acelaşi timp terifiaţi în jos, la 
haosul de gheaţă de sub ei. Începea să se îngusteze din 
nou, pereţii presând gheaţa şi împingând-o în sus. Bucăţile 
mari de gheaţă explodau cu o rezonanţă zguduitoare pe 
măsură ce erau prinse în strânsoare, trimițând mult în sus 


cioburi de gheaţă periculoase. Ştiau că, dacă erau prinşi în 
vârtej, asta însemna moarte sigură, gheaţa zburătoare avea 
să le sfâşie trupurile şi apoi vor fi strivite de pereţii care 
semănau cu o maşină de tocat carne. Spaţiul din ce în ce 
mai strâmt se strângea şi se apropia de ei implacabil şi 
înspăimântător, mişcându-se ca o fiinţă vie din al cărei 
pântece ieşeau aşchii de gheaţă care se deplasau cu o 
viteză ameţitoare în sus, chiar şi în cele câteva secunde în 
care ei urmăriseră groaznicul spectacol. 

— Asta e, strigă Costas ca să acopere zgomotul. Nu mai 
avem a doua şansă de data asta. 

Se întoarseră cu faţa în sus pe marginea pe care stăteau. 
Lumina de afară se vedea undeva la cincizeci de metri mai 
sus, dungile gri fiind acum vizibile pe fundalul albastru. 
Dintr-odată norul dispăru, şi o formă întunecată apăru, 
blocând despicătura chiar deasupra lor. Apoi îşi schimbă 
direcţia violent şi se roti în jurul spărturii. 

— Este Lynxul, strigă Costas vesel. Încearcă să arunce 
cablul. 

— Le-am spus să stea mai departe. Îşi forţează norocul pe 
vântul ăsta. 

— Nu se pot abţine. 

— Nu au nici o şansă să coboare cablul ăla aici. Cred că 
aşteaptă, sperând să ieşim noi la suprafaţa crevasei. 

Jack se uită în jos. Gaura era acum înspăimântător de 
aproape, la aproximativ douăzeci de metri sub ei, iar 
aşchiile de gheaţă care explodau mai aveau puţin şi 
ajungeau până la ei. Se uită din nou în sus. Crevasa era la 
fel de netedă ca o bucată de sticlă, fără nimic de care să te 
poţi agăța. Euforia care îi cuprinsese la vederea 
elicopterului se transformă brusc în groază. Era încă un 
coşmar de-al lui, o întoarcere cu câţiva ani în urmă, când 
dăduse nas în nas cu moartea în mina inundată, acolo unde 
capătul tunelului era vizibil, dar, oricât ar fi încercat să 
înoate înspre el, părea să rămână la fel de îndepărtat. 


Jack se simţi deodată presat de zidul de gheaţă. Se uită în 
sus şi, totul îi deveni clar. 

— Crevasa. Nu ar fi trebuit să fie verticală? 

— La dracu'! Aisbergul se rostogoleşte! 

Urmă o zdruncinătură groaznică, apoi totul rămase 
neclintit. Vortexul se oprise la zece metri sub ei. Puteau 
vedea direct spre promontoriul unde îl vizitaseră pe 
bătrânul eschimos cu o zi înainte. Jack se trezi gândindu-se 
că avea să fie o zi minunată şi că vântul curăţase aerul 
lăsându-l pur şi luminos în lumina strălucitoare a soarelui. 
Apoi îl apucă din nou groaza. Ajungeau la despicătură sau 
mureau. Dacă aisbergul se rostogolea încă o dată, fereastra 
lor de gheaţă ar fi intrat în apă ducându-i în abisul 
întunecat şi pecetluindu-le soarta într-o clipită. 

— Securea. Costas îl scutură agitat. Securea! 

Jack se trezi la realitate. Cu braţul stâng încă prins de 
Costas, se întinse şi scoase securea prinsă în cordoanele din 
spatele său. Avea mâna lipicioasă din cauza sângelui de la 
rana de la coapsă, şi ar fi scăpat securea din mână dacă nu 
ar fi fost strânsoarea de fier a lui Costas. Împreună 
legănară securea, apoi o aruncară în gheaţa din faţa lor. 

— O să ţină, spuse Jack gâfâind. Încearcă să te tragi în sus. 

Îşi încordă corpul, cu labele de scafandru încă sprijinindu- 
se bine de margine, dar cu coatele şi cu genunchii gata să 
găsească cea mai mică denivelare în gheaţă, orice care să le 
oprească alunecarea. Se lăsară cu putere pe coada securii, 
apoi o scuturară cu frenezie până o scoaseră din gheaţă. 
Timp de câteva secunde nu mai avură nici un punct de 
sprijin, fiind ţinuţi doar de tensiunea corpurilor lor 
împotriva gheții. Costas se uită în ochii lui Jack şi dădu din 
cap. Jack dădu drumul securii iar şi o ridică. 

Se arcui şi o înfipse în gheaţă la un metru şi jumătate în 
faţă. Când Jack îşi arcui gâtul să scoată securea ca să mai 
lovească încă o dată, văzu un scafandru îmbrăcat într-un 
costum de protecţie negru atârnând de un cablu la aproape 


o sută de metri de aisberg şi îşi dădu seama că zgomotul pe 
care îl auzise era de la puternicele motoare ale Lynxului. 

Urmară iarăşi o zdruncinătură şi un huruit dinspre 
despicătura din spatele lor. Zgomotul elicopterului fu 
acoperit de scrâşnetul terifiant al gheții. Pereţii crevasei se 
îngustau. Securea era bine echilibrată, dar nu mai era loc 
să-şi ia avânt. Simţiră încă o zdruncinătură, şi într-o clipită 
fură acoperiţi de un val de gheaţă măruntă, apoi totul se 
întâmplă foarte repede. Ferestruica de gheaţă se pierduse 
în haosul din apă, un vârtej ameţitor care se ridica înspre 
ei, şi brusc alunecară căzând rapid înspre fereastra care 
era orientată în jos, spre abis. Jack se lovi de apă cu o 
izbitură puternică, cu securea încă în urma lui, apoi fu 
împins de forţa apei care cădea în cascadă din pântecele 
crevasei. Gheaţa măruntă în care aproape îşi găsiseră 
sfârşitul îi împinse acum afară din aisberg, într-un tumult 
frenetic chiar când pereţii de gheaţă se ciocneau violent, 
închizând crevasa pentru totdeauna. 

Dar încă nu se terminase. Jack văzu un zid imens şi alb 
care avansa înspre ei şi care se întindea cât vedeai cu ochii 
în toate direcţiile. Crevasa era departe sub ei, marcată doar 
de un şir de bule care se ridicau într-o parte a aisbergului, 
încadrând imensitatea întunecată a abisului. Pe măsură ce 
aisbergul se rotea, Jack avea impresia că urca în sus, dar 
corpul său îi spunea exact opusul. 

— Ne trage în jos, strigă Costas cu vocea distorsionată. 
Umflă-ţi costumul şi înoată! 

Jack apăsă pe butonul de admisie a aerului şi începu să 
dea din picioare cu putere, apucând cu braţul stâng umărul 
lui Costas. Indicatoarele de adâncime arătau că abia se 
mişcau. Erau încă prinşi în forţa aisbergului şi traşi în jos. 
Îşi ridică privirea şi văzu soarele strălucind în valuri 
chinuitor de aproape. Simţi iar un gol în stomac. Scăpaseră 
din aisberg, dar acum erau în pericol de moarte, la câţiva 
metri de suprafaţă. „Nu se poate întâmpla aşa ceva.” începu 
să respire anormal de rapid, făcând să scadă nivelul 


oxigenului rămas în tuburile lui Costas. Respirația îi deveni 
din ce în ce mai sacadată. 

— Îţi golesc rezervorul. 

Costas respira anevoios, înconjurat de bule, şi dădea din 
picioare cu frenezie în timp ce deconecta furtunele lui Jack 
devenite inutile şi desfăcea închizătoarea de urgenţă de la 
cilindri, aruncând în adâncuri tuburile de oxigen şi rucsacul 
cu consola care conţinea tubul gol de trimix. 

— O să fac acelaşi lucru şi la mine, gâfâi el. Mai putem 
respira doar un minut şi oricum nu ne folosesc la nimic. 
Pregăteşte-te să-ţi deconectez furtunul. Opreşte-te acum şi, 
când îţi fac semn, ia cinci guri de aer. 

— Mă ţin de tine, spuse Jack cu greutate. Dacă tu te duci 
la fund, merg şi eu cu tine. 

Costas îşi deconectă tubul de oxigen, iar acesta dispăru 
rapid în apă. Duse mâna stângă la închizătoarea de urgenţă 
din rucsacul său şi cu dreapta găsi butonul de deconectare 
de sub cască. Aisbergul îi trăgea deja tot mai rapid în abis, 
iar şansele lor scădeau cu fiecare metru. 

— Acum! 

Jack luă cinci guri de aer, apoi îşi smulse furtunul. În 
acelaşi timp, Costas dădu drumul furtunului şi 
echipamentului său. Cu mâna stângă Jack apucase umărul 
lui Costas, iar în dreapta avea securea; amândoi înotau 
foarte hotărât spre suprafaţă, bătând apa cu lovituri 
puternice. Pentru câteva secunde se simţi bine, bucurându- 
se de oxigen şi amintindu-şi să expire pe măsură ce 
avansau. Dar apoi începu partea grea a acestei evadări, şi 
simţi primul semn de disconfort. Se mişcau în mod constant 
spre suprafaţă, un metru la câteva secunde, dar mai aveau 
încă mai mult de douăzeci de metri până sus. 

Dacă se opreau, aveau să fie traşi înapoi. Jack nu mai 
respira acum, iar plămânii săi îşi cereau instinctiv partea, 
sorbind orice urmă de aer din casca de protecţie. Picioarele 
începură să-i tremure din cauza lipsei de oxigen. Începea 
să-şi piardă cunoştinţa, copleşit de efortul depus. Nu avea 


să reuşească. Se opri din înotat şi, cu un ultim gest 
conştient, încercă să se elibereze din strânsoarea lui Costas 
care avea încă putere să înoate, dorindu-şi cu disperare să-i 
dea prietenului său o şansă să ajungă viu la suprafaţă. 

Dintr-odată simţi o senzaţie ciudată, o stare de 
imponderabilitate bizară. Se oprise din înotat, dar, cu toate 
astea, ceva îl împingea în sus. Era vag conştient că 
aisbergul se oprise. Din instinct, găsi supapa şi dădu 
drumul aerului din costumul său, ca să mai micşoreze din 
viteză. Apoi ajunse la suprafaţă, orbit de lumina soarelui. Îşi 
desfăcu rapid casca de protecţie şi respiră cu aviditate 
aerul rece şi proaspăt, încercând din răsputeri să-şi 
recâştige forţa vitală. Imediat ce fu în stare, se întoarse şi 
se uită cu atenţie în valurile strălucitoare, acoperindu-şi 
ochii cu mâna. După câteva secunde de nelinişte, observă 
un cap care se balansa pe valuri la câţiva metri depărtare. 

— Eşti bine? gâfâi el. 

— Faptul că am înotat puţin ne-a rezolvat problema 
decompresiunii. 

Vocea lui Costas suna foarte ciudat în aparatul de emisie- 
recepţie, distorsionată de aerul rece. Era cu spatele la Jack, 
părând să nu bage în seamă nimic din ce se întâmpla în 
jurul său, concentrat pe două indicatoare pe care le ţinea în 
mână. 

— Dar este o discrepanţă între indicatoare. Este foarte 
enervant. Trebuie să le cârpăcim puţin. 

Jack reuşi să schiţeze un zâmbet. Se întinse pe spate, 
lăsând soarele să-i mângâie chipul. Auzi sunetul 
elicopterului care cobora deasupra lui şi apa împroşcată de 
scafandrul venit să-i salveze. Îşi deschise un ochi şi văzu 
lama strălucitoare lângă el, trofeul pe care refuzase să-l 
arunce. Brusc, extraordinara lor descoperire din aisberg îi 
reveni în memorie, împreună cu un val de adrenalină care îi 
străbătu tot corpul. Închise ochii, cuprins de încântare. Un 
val îi trecu peste faţă, un şuvoi rece care îi lăsă urme de 
sare pe buze. Avea un gust extraordinar. 


CAPITOLUL 11 

— Dar ştiu că ai ditamai sloiul de gheaţă acolo! 

— Stai să vezi ce am mai găsit! 

James Macleod tocmai pusese o compresă pe rana lui Jack 
de la picior. Costumul său de protecţie era îmbibat de 
sânge, dar compresa reuşise să oprească sângerarea 
pentru moment. Jack se sprijini de peretele despărțitor, 
având o figură obosită, şi îşi aranjă casca de protecţie şi 
căştile. Când nu vorbea, respira adânc din regulatorul de 
oxigen care îi fusese dat imediat ce ajunsese la bordul 
Lynxului. 

— Nu cred că vrei să ştii ce şanse de supravieţuire aveai 
după calculele lui Lanowski. 

— Nu, nu vreau. 

Jack era sleit de oboseală, dar, cu toate astea, simţea 
nevoia de a vorbi şi de a le spune ce se întâmplase. 

— Când a început piterag, motoarele erau oprite. Ne-a 
spus Inuva că sunt foarte periculoase, dar nu am avut nici 
cea mai vagă idee cu ce ne confruntam. Nici nu am putut să 
scoatem elicopterul din hangar. A fost groaznic, parcă eram 
înconjurați de spirite care urlau în jurul nostru. 

— Da, am văzut din crevasă. 

— Când aisbergul s-a rostogolit, infernul s-a dezlănţuit. 
Valuri uriaşe au lovit ţărmul şi au măturat cortul unde l-am 
întâlnit pe Kangia. Şamanul era încă acolo. Imediat ce vă 
lăsăm la bordul Seaquest II, elicopterul va pleca în căutarea 
lui, dar sunt puţine şanse să-l găsim. 

— Inuva? întrebă Jack. 

— Ea este bine. Era cu Lanowski. 

Macload se repezi să-l ajute pe bărbatul care aducea încă 
o persoană prin uşa elicopterului. Câteva secunde mai 
târziu, Costas era legat în scaun alături de Jack, aranjându- 
şi casca de zbor şi trăgând recunoscător aer din regulatorul 
care îi fusese înmânat. 

— Eşti bine? întrebă Jack. 


Costas trase câteva guri de aer, apoi micşoră debitul 
regulatorului, aruncându-i lui Jack o privire tristă. 

— Hmm, stai să mă gândesc. Jack se uită la el cu o 
compasiune exagerată. Sonda ta de forare a gheții. 

— Luni întregi de cercetări şi îmbunătăţiri, zise Costas cu 
tristeţe. Şi era singurul prototip pe care îl aveam. Va trebui 
să îl fac pe următorul de la zero. 

— Nici o grabă din punctul meu de vedere, spuse Jack. 
Cred că tocmai am tăiat de pe listă scufundările în 
interiorul aisbergurilor. Se întoarse spre Macleod. Care era 
planul de rezervă? 

— Când am văzut că aisbergul s-a rostogolit cu trei sute 
şaizeci de grade, ne-am gândit că mai aveţi o şansă. 
Lanowski şi-a amintit de crevasa care era deasupra 
corabiei. Simularea prealabilă a despicării pereţilor, chiar şi 
calculul încărcăturii explozibile de care aveam nevoie au 
fost în întregime ideile lui. 

— Ce-i al lui e al lui, murmură Costas. 

— Deci cu asta se ocupă Ben, zise Jack. 

Macleod confirmă. 

— Ben s-a oferit voluntar să coboare încărcătura. A 
încercat de vreo şase ori, dar pur şi simplu nu reuşea să se 
apropie destul de mult de despicătură. Vântul ne lovea cu 
putere, şi trebuia să luptăm să menţinem elicopterul în 
poziţie. Apoi te-a văzut în interiorul crevasei. Tocmai 
încerca să arunce cablul înăuntru, când aisbergul a început 
să se rostogolească din nou. 

— Sunteţi nişte eroi, spuse Costas. 

Macleod scutură din cap zâmbind. 

— Suntem doar personalul auxiliar. Eu nu-mi dau seama 
cum aţi reuşit voi. 

În acel moment membrul echipajului care se ocupa de 
recuperare aduse înăuntru o a treia persoană şi asigură 
cablul troliului. Ben îşi scoase masca şi se uită neliniştit la 
Jack şi la Costas. Le făcu semnul de OK al scafandrilor, şi ei 
îi răspunseră în acelaşi mod. 


— OK, Andy. Macleod bătu în peretele despărțitor din 
spatele pilotului. Trebuie să plecăm de aici înainte ca 
aisbergul să se mai rotească încă o dată. Suntem gata. 

— Recepţionat. 

Ceilalţi îşi legară centurile de siguranţă prinse de scaunele 
din compartiment. Elicopterul se înălţă şi prinse viteză, iar 
Costas întinse mâna spre securea aşezată la picioarele lui 
Jack. 

— Apropo, mulţumesc că m-ai salvat din iadul ăla îngheţat. 

— Eram dator. Îmi amintesc de ajutorul primit cu ceva 
timp în urmă, undeva în interiorul unui vulcan. 

Costas se uită cu căldură la prietenul său şi dădu din cap; 
pe faţă i se citea oboseala. Jack se aşeză mai bine în scaun 
şi trase adânc din regulator, simțindu-se înviorat cu fiecare 
gură de aer pe care o inspira, ştiind că oxigenul îi curăța 
plămânii de excesul de azot. În dreapta sa, se putea vedea 
aisbergul uriaş, asemănător unui munte, iar în stânga, 
departe înspre golf, forma strălucitoare a Seaquest II. Fu 
năpădit de sentimentul de euforie care îl copleşise când 
ieşise la suprafaţă. De luni de zile de când se întorseseră 
din expediţia de la Marea Neagră, sentimentul unei 
nesiguranţe tainice nu-i dăduse deloc pace, sentimentul că 
riscurile erau mult mai mari decât premiul şi că îşi pierduse 
îndemânarea şi curajul. Acum ştia că venise înapoi unde îi 
era locul. Închise ochii şi căzu rapid într-un somn adânc 
lipsit de vise. 

— Scuzele mele, spuse Lanowski. Nu am luat în calcul şi 
furtuna. 

— Tu ne-ai avertizat, răspunse Jack. A fost alegerea mea. 

Jack şi Costas stăteau pe puntea principală rezemaţi de 
parapetul de la babord, acolo unde, cu câteva minute în 
urmă, elicopterul îi descărcase împreună cu Macleod fără 
prea mare tam-tam. Nava se menținea pe poziţie în golful 
Disko, cam la un kilometru şi jumătate înspre vest faţă de 
intrarea în fiord, şi Jack putea vedea, chiar în faţa lor, vârful 
aisbergului dincolo de parapetul de la tribord. Chiar şi de la 


această distanţă, priveliştea era incredibilă, şi îşi reamintiră 
de forţa colosală a aisbergului şi de bucata imensă de 
gheaţă care se rupsese provocând un val uriaş ce măturase 
ţărmul, acolo unde cu o zi în urmă aterizaseră ei pentru a-l 
vizita pe bătrânul eschimos. Fuseseră extraordinar de 
norocoşi că aisbergul se rotise cu trei sute şaizeci de grade 
şi că furtuna puternică îl determinase să se întoarcă în 
poziţia iniţială, lăsându-l sprijinit foarte precar pe marginea 
exterioară a pragului. La următoarea rotire, se va rostogoli 
şi nu-şi va mai reveni, îngropând pentru totdeauna orice 
sursă de aer sub sute de metri de apă îngheţată. 

Lanowski fusese primul din echipa de cercetare care 
ajunsese la ei pe puntea principală, alăturându-li-se 
membrilor echipajului care ghidaseră aparatul la apuntare 
şi acum îi ajutau pe Costas şi pe Jack să-şi dea jos costumele 
de protecţie. Curând li se alătură şi Maria, a cărei privire în 
care se citea uşurarea se transformă rapid în îngrijorare 
când văzu coapsa însângerată a lui Jack. Doctorul vasului 
venise deja la faţa locului şi tăiase bandajul existent, iar 
acum dezinfecta rana. 

— Nu este chiar aşa de grav cum pare. Jack tresări când 
doctorul îi aplică o sutură şi îi scoase bucata de gheaţă din 
picior. Natura mi-a oferit compresa ei de gheaţă. 

— Ai avut noroc, să ştii, zise doctorul. Mai avea puţin şi 
tăia artera femurală. 

— Este fantastic, spuse Lanowski scuturând din cap şi 
chicotind, cufundat în lumea lui. Cât timp aţi fost voi plecaţi, 
eu şi Inuva am încercat să descoperim locul în care trebuie 
să fi fost găsită corabia, în expediţia din 1930. Acum ar 
trebui să pot folosi coeficientul de scurgere a ghețarului 
pentru a afla unde şi-au ancorat vikingii corabia pentru 
rugul funerar. Aş spune că pe unul dintre fiordurile 
afluenţe, la nord de Ilulissat, acolo unde calota este mai 
accesibilă dinspre mare. Îşi aranjă ochelarii pe nas şi se uită 
la Jack. Să ai acces la o lume atât de îndepărtată care să 
poată fi datată mi se pare lucrul cel mai măreț din întreaga 


expediţie. Ar trebui să îmi confirme teoria scurgerii 
ghețarilor, şi, pentru început, vom fi siguri de viteza cu care 
gheaţa a fost eliberată în ultimul mileniu. Eforturile voastre 
au meritat! Felicitări! 

— Tocmai am descoperit o corabie vikingă! spuse Costas 
exasperat. Una dintre cele mai senzaţionale descoperiri 
arheologice din toate timpurile. Cred că este totuşi un pic 
mai interesant decât viteza cu care este eliberată gheaţa. 

Lanowski se uită la el, dar fără să-l privească cu adevărat, 
cu mintea deja departe, într-o lume a calculelor şi a 
ecuaţiilor. Scoase un calculator din buzunar şi începu să îl 
butoneze agitat, ridicându-şi din când în când privirea şi 
mormăind ceva pentru sine. Costas dădu din cap 
neîncrezător când Lanowski se întoarse fără nici un cuvânt 
spre camera computerelor. 

— Un om cu un orizont limitat. 

— Dar care are o minte extraordinară, spuse Jack 
zâmbindu-i lui Costas. Tocmai de aia suntem o echipă. Nu 
mă pricep prea bine la matematică. 

Jeremy apăru lângă Maria, care îi dădu un cot, 
împingându-l spre Jack. 

— Am tradus piatra runică dată de Kangia şi descoperită 
de nemți în interiorul crevasei, spuse el cu timiditate. 

— Fantastic. Hai să auzim ce ai aflat! 

— Este în norvegiana din partea vestică, secolul al XI-lea, 
foarte diferită de runele folosite în Anglia şi în Danemarca 
în acea perioadă. 

— Aşa... 

— Numele său era Halfdan. 

— Asta ştim. Un veteran din Garda Varegă la 
Constantinopol. 

Jack ridică obiectul pe care-l ţinuse pe genunchi în tot 
acest timp, şi Jeremy îl recunoscu imediat. Se uita cu gura 
căscată în timp ce Jack arăta spre inscripţia runică de pe 
tăişul securii. 


— Ei, drăcia dracului! Jeremy lăsă brusc timiditatea 
deoparte. Sunt identice cu runele lui Halfdan de la Hagia 
Sofia din Istanbul. 

— El este cel pe care-l căutăm. 

— Un bărbat înalt, cu barbă, de vârstă mijlocie şi cu părul 
lung blond, interveni Costas. Cu tenul un pic uscat din 
cauza vremii şi carbonizat pe alocuri, dar altfel într-o formă 
destul de bună pentru un tip care nu s-a mişcat deloc timp 
de o mie de ani. Iocmai ne-am întâlnit cu el în drumul său 
spre Walhalla. 

— Cum? 

Costas arătă cu degetul spre intrarea în fiord. 

— În interiorul aisbergului. E în gheaţă. Eram chiar 
deasupra camerei mortuare când ghețarul s-a rostogolit. 
Rugul funerar s-a stins probabil când corabia a intrat în 
gheaţă, şi flăcările l-au afectat doar pe alocuri. Eu cred ca 
acea piatră magică era pe trupul său. 

Unul dintre membrii echipajului îşi făcu loc printre ceilalţi 
şi îi înmână lui Jack o hârtie; acesta o luă şi o citi repede, iar 
apoi se uită în depărtare, un zâmbet încolţindu-i pe buze. 

— Ştiam eu. 

— Ce e? întrebă Costas. 

— O bănuială pe care am avut-o înainte să ne scufundăm. 
Era prea nebunească, aşa că nu ţi-am spus nimic. Mai ţii 
minte ce an apărea pe lemnul din corabie, 1040 plus sau 
minus câţiva ani? Din nu ştiu ce motiv, nu m-am putut gândi 
la altceva decât la cum a fugit Harald Hardrada din 
Constantinopol. Dacă epopeile sunt veridice, înseamnă că a 
avut loc foarte aproape de o dată de mijloc, în 1042. 

— Şi? 

— l-am rugat pe cei de la laboratorul IMU să facă o 
comparaţie între fragmentele lemnoase pe care le avem din 
lanţul din Constantinopol şi lemnul din corabie adus de 
sonda exploratoare a lui Macleod. Să identifice specia 
lemnoasă, caracteristicile inelelor anuale, descrierea 
fibrelor şi a celulozei. 


— Zii mai departe! 

— Nu doar că sunt din aceeaşi specie, stejar norvegian, 
zise Jack cu entuziasm. Ci sunt chiar din acelaşi copac. Este 
incredibil. Scânduri tăiate din trunchiul aceluiaşi copac. 

— Ooo, stai puţin. Costas întinse o mână în faţă, încercând 
să-şi pună ordine în gânduri. Stai să văd dacă am înţeles 
bine. Sugerezi că una dintre corăbiile folosite de Harold 
Hardrada pentru a fugi din Constantinopol cu prinţesa şi cu 
comorile este una şi aceeaşi corabie cu cea pe care am 
văzut-o noi în aisberg? 

Jack îi aruncă prietenului său o privire ciudată şi dădu 
afirmativ din cap. 

— Bineînţeles, spuse Costas pocnind din degete şi uitându- 
se fix la Jack. Reparaţiile făcute la carenă. 

Se uită în sus spre ceilalţi. 

— Am descoperit o secţiune de scânduri care a fost 
înlocuită cu măiestrie lângă provă. Se vede şi în fotografii. 
Bănuiam că era o avarie din cauza unei coliziuni cu bucăţi 
de gheaţă sau de piatră, dar este exact în locul în care 
corabia ar fi trecut peste lanţul din port când au părăsit 
Constantinopolul. Scutură din cap, nevenindu-i să creadă, şi 
se întoarse spre Jack. Deci dacă asta este una dintre 
corăbiile lui Harold, atunci unde este comoara? 

— Cu siguranţă nu au avut de gând s-o ardă pe rug, zise 
Jack. Şi nu ştim nici data la care s-a întâmplat asta. 
Bărbatul văzut de noi, Halfdan, era mai bătrân, şi ar fi putut 
naviga pe aici cu mulţi ani după aventura din 
Constantinopol, încercând probabil să-şi croiască o nouă 
viaţă în aşezările din Groenlanda. Pe atunci Harald trebuie 
să fi fost deja rege al Norvegiei, şi comoara luată pe când 
era în Garda Varegă sigur era bine păzită în fortăreaţa lui 
de la Trondheim. 

În acel moment, se auzi o bubuitură puternică dinspre 
fiord, urmată de un zgomot de cădere care se răsfrânse pe 
suprafaţa apelor liniştite. Încă o bucată imensă de gheaţă 
se desprinse din aisberg, dispărând din raza vizuală şi 


afundându-se în adâncuri, apoi reapărând la suprafaţă ca o 
balenă albastră într-un golf. 

— Ce facem cu corabia? întrebă Macleod cu îngrijorare, 
uitându-se la aisberg. Nu mai avem mult timp. Ar fi foarte 
riscant să ne mai apropiem, dar putem încerca iar cu 
sonarul. 

Jack ridică securea de pe genunchi, învârtind-o până când 
razele soarelui străluciră în tăişul metalic. Se uită la ea 
gânditor pentru câteva clipe, apoi îşi întoarse privirea spre 
Maria, ştiind că amândoi se gândeau la vizita făcută ieri 
bătrânului eschimos şi la teama ei de Fenrir, zeul-lup al 
nordicilor gravat pe prova, şi îşi dădu seama că acesta 
fusese spiritul păzitor al corabiei. 

— Am făcut sute de fotografii, răspunse Jack. Destule 
pentru o reconstrucţie fotogrametrică. Nici vorbă să se mai 
apropie cineva de aisbergul ăla. Când ne-am întâlnit cu 
Halfdan, era la jumătatea drumului spre Walhalla. Cred că 
ar trebui să-l lăsăm să-şi termine călătoria. 

— Dar securea? 

Jack ridică iarăşi securea în mâini. 

— O să mă gândesc la Mjollnir ca la un împrumut, zise el. 
L-a ajutat pe Halfdan în toate luptele alături de Harald 
Hardrada şi ne-a scos şi pe noi din câteva încurcături. Încă 
are ceea ce vikingii numeau noroc în luptă. Ceva îmi spune 
că acei zei nordici străvechi ne îndeamnă să mergem mai 
departe, şi ăsta este unul dintre cele mai bune indicii. Dacă 
Halfdan încă mai avea securea sa nepreţuită din luptele de 
la Constantinopol, atunci cine ştie ce altceva ar mai fi putut 
aduce vikingii aici. 

— Bine că mi-am adus aminte, zise Costas sărind în sus 
dintr-odată şi băgând mâna într-un buzunar. Am scos asta 
din gheaţă exact când începuse coşmarul. Uitasem complet. 

Scoase obiectul, şi văzură cu toţii că era altă armă, un 
pumnal de mărimea unui cuţit de vânătoare cu o lamă din 
oţel lucitor şi un mâner gravat. Îl ridică, şi lama de oţel îi 


străluci în soare, iar membrii echipajului, care se tot mişcau 
pe punte, se strânseră toţi în jurul lor, privind uimiţi. 

— Lasă-mă să arunc o privire mai îndeaproape, spuse 
Macleod. Ceva nu e în regulă. 

Costas i-l dădu, şi văzură ce îi atrăsese atenţia lui Macleod, 
iar uimirea lor se transformă în neîncredere. 

— O svastică, exclamă cineva. 

Macleod întoarse pumnalul pe toate părţile. 

— Exact cum am bănuit, murmură el. Chiar au descoperit 
corabia. Uitaţi-vă la mâner. Un craniu şi două oase 
încrucişate, simbolul morţii. Ăsta e un pumnal nazist, o 
armă purtată doar de un membru SS. 

Urmă o tăcere mormântală, şi apoi o femeie din echipaj 
vorbi încet: 

— Îmi poate explica vreunul dintre voi cum a ajuns un 
pumnal nazist într-o corabie vikingă aflată în interiorul unui 
aisberg? 

Macleod îi dădu înapoi pumnalul lui Costas şi se uită spre 
Jack. 

— Cred că e momentul să spui întreaga poveste 
echipajului. 

În acel moment puntea se clătină, ceva neobişnuit pentru 
o navă care era dotată cu cel mai modern sistem de 
stabilizare dinamică. Marea era nemişcată şi acoperită de o 
ceaţă plumburie. Apoi cineva strigă dinspre balustrada de 
la tribord: 

— Aisbergul! Se rostogoleşte! 

Toţi, în afară de Costas şi de Jack, se duseră la cealaltă 
balustradă ca să vadă gura fiordului. Chiar dacă era la mai 
mult de un kilometru jumătate, spectacolul era uluitor, o 
etalare care îţi tăia respiraţia a unor forţe pe care nici o 
putere umană nu le putea controla. Prin ceaţă văzură 
partea din faţă a aisbergului scufundându-se în apă şi 
rostogolindu-se peste prag, împroşcând bucăţi de gheaţă în 
toate părţile. După ce aisbergul se linişti, Jack şi Costas 
înţeleseră că nava vikingă era pierdută pentru totdeauna în 


abisuri, iar războinicului ei îi era destinat să navigheze 
înspre sud de-a lungul rutei vikinge de navigaţie spre 
Lumea Nouă şi să îşi găsească locul păcii eterne. Fuseseră 
foarte aproape de a-şi găsi şi ei moartea acolo; Jack se trezi 
strângând securea cu putere în timp ce el şi Costas erau 
rezemaţi de parapet şi priveau cum aisbergul plutea 
maiestuos spre mare. 

Piciorul lui Jack pulsa, şi îl durea tot corpul. Se dezbrăcară 
încet de costumele de protecţie, copleşiţi amândoi dintr- 
odată de o oboseală extremă. Îi văzu pe Maria şi pe Jeremy 
purtând o discuţie aprinsă, ca şi cum ea încerca să-l 
convingă de ceva, iar apoi se îndepărtară de grupul de 
lângă parapetul de la tribord şi se întoarseră pe punte, 
Jeremy fiind în spatele Mariei. Macleod li se alătură, şi Jack 
se uită fix la Jeremy pe măsură ce se apropiau. 

— Nu ne-ai spus tot ce scria pe piatra magică. 

— Asta aveam de gând, spuse Jeremy scoțând un palm 
computer din buzunar şi, dregându-şi glasul, îi activă 
ecranul. '[ineţi-vă bine! 

— Ascultăm. 

— Sunt cinci rânduri de rune în total, gravate pe o plăcuţă 
de cuarţ de către o singură persoană. După cum am spus, 
sunt norvegiene, din secolul al XI-lea, şi războinicul nostru 
este acelaşi Halfdan care şi-a scrijelit numele în Hagia Sofia 
din Constantinopol. 

— Ce scrie? 

Jeremy îşi drese iarăşi glasul. 

— A trebuit să mai adaug eu câteva elemente ca să aibă 
sens, dar ăsta este esenţialul: „Halfdan a murit aici din 
cauza rănilor căpătate în lupta împotriva regelui Angliei, 
lângă Yorvik. Halfdan va lupta iarăşi pentru Odin la 
Ragnarok. Harald Sigurdsson, regele său, a scris aceste 
rune în iarna de după bătălie. Lupul îl duce pe Halfdan în 
Walhalla. Vulturul pluteşte înspre vest spre Vinland”. 

Urmă o tăcere mormântală. Jack se opri din dezbrăcat şi 
se uită fix la Jeremy. 


— Harald Sigurdsson. Adică Harald Hardrada. 

— Inscripţia de pe mappa mundi de la Hereford sugera că 
fusese pe aici, zise Maria. Acum suntem siguri. 

Jeremy o aprobă. 

— Lupul trebuie să fi fost numele corabiei din aisberg. lar 
Vulturul, cealaltă corabie, care a navigat spre Vinland. Asta 
e denumirea aşezării vikinge din Newfoundland, cel mai 
îndepărtat avanpost viking din vest şi singurul cunoscut din 
America de Nord. 

— Stai o clipă, îl opri Jack, cu gândurile învălmăşindu-i-se 
în cap. Yorvik era numele viking pentru York, aflat la 
aproape zece kilometri la vest de Stamford Bridge. Bătălia 
nu poate să fie alta decât cea de la Stamford Bridge, din 
1066, dintre regele Harold Godwinson al Angliei şi regele 
Harald Hardrada al Norvegiei. 

— Exact. 

— Dar Harald Hardrada a murit la Stamford Bridge. 

— Asta spun cărţile de istorie, răspunse Jeremy liniştit. 
Dar adu-ţi aminte că nu existau martori oculari ai bătăliei. 
Evenimentele din acel an au fost complet eclipsate de 
cucerirea normandă, şi analele normande nu aveau nici un 
interes să preamărească victoria englezilor. Majoritatea 
lucrurilor pe care le ştim vin dintr-o scurtă menţiune din 
Cronica anglo-saxonă şi din Heimskringla, istoria legendară 
a regilor Norvegiei, scrisă în Islanda aproape două secole 
mai târziu. Copia Cronicii pe care am descoperit-o în 
biblioteca Hereford o menţionează, dar pe scurt, în doar 
câteva rânduri. 

— Aveau destule motive s-o omită, ba chiar şi să inventeze, 
murmură Costas. 

— Dumnezeule, exclamă Jack, rezemându-se de 
balustradă cu faţa udă de apa mării şi de transpiraţie. Deci 
Harald Hardrada nu a murit la Stamford Bridge. Asta 
schimbă totul. Într-un fel sau altul, el şi războinicii săi au 
ajuns până aici, în aceleaşi două corăbii folosite pentru a 
fugi din Constantinopol, cu douăzeci de ani în urmă. Mai 


ţineţi minte comoara de la Michelgard, acea referinţă 
incredibilă de pe harta Hereford? Harald a avut cu el 
comoara atunci când s-a dus în Anglia, pregătit pentru un 
marş triumfal prin York şi Londra, dar care nu a avut loc 
niciodată. În schimb, după înfrângere, şi-a luat comoara şi, 
împreună cu ea şi cu războinicii supraviețuitori, a plecat 
spre vest, căutând un tărâm nou dincolo de marginile lumii 
vikinge. Jack ridică securea lui Halfdan şi zâmbi jubilând. 
Cred că tocmai am obţinut o victorie. Ştiam eu că e o idee 
extraordinară să venim aici. 

— Atunci îţi va face plăcere să ai asta, spuse Costas 
căutându-se într-un buzunar interior în costumul de 
protecţie şi scoțând o sferă de gheaţă. Credeam că mi-a 
scăpat când s-a rostogolit aisbergul, aşa că nu ţi-am mai 
spus despre ea. Am găsit-o deasupra camerei mortuare, 
chiar lângă pumnalul nazist. 

Îi întinse obiectul lui Jack, care îl învârti în palmă şi i-l 
dădu Mariei. O bucată de aur strălucitor ieşea dintr-o parte, 
iar Maria o studie cu mare atenţie. 

— Este un inel, cu un desen viking, şopti ea. Aur împletit 
ca o banderolă în miniatură sau ca un colier. Dar nu am mai 
văzut niciunul cu o pecete ca asta. 

Încercă să topească gheaţa cu căldura palmelor ei şi încet, 
încet aurul de dedesubt ieşi la iveală. În câteva clipe, îl ţinea 
în sus, în soare. 

— Se poate vedea suprafaţa peceţii. Are un desen 
imprimat. Pare a fi... Vocea i se stinse pentru câteva 
secunde, dar apoi îşi reveni. Jack, spune-mi te rog că nu am 
halucinaţii. 

Îi dădu inelul lui Jack, care se uită încordat prin pojghiţa 
de gheaţă care mai acoperea pecetea. Forma de dedesubt 
era oscilantă, reflectată de lumina soarelui într-o 
multitudine de forme, dar cu toate astea conturul era 
inconfundabil. 

— Menora! 


Se uită la forma cu şapte braţe cu inima bătându-i de să îi 
sară din piept de emoție. Se întâmpla ceva nemaipomenit. 
Mai întâi corabia din gheaţă se dovedise a fi vikingă, un vas 
funerar al unui războinic din Garda Varegă. Un bărbat care 
îl slujise pe Harald Hardrada şi a cărui ultimă călătorie spre 
graniţele îndepărtate ale lumii fusese făcută cu aceeaşi 
corabie cu care Hardrada fugise din Constantinopol, o 
corabie care navigase în Cornul de Aur chiar prin locul în 
care, cu câteva zile în urmă, Jack şi Costas stătuseră la 
bordul lui Sea Venture. Şi acum asta, o conexiune 
incredibilă cu una dintre marile comori ale Antichității, ceva 
despre care Jack credea că dispăruse pentru totdeauna 
după bătălia de la Stamford Bridge. 

— Nu vă faceţi speranţe prea mari, spuse Costas încet. Se 
poate să nu fie chiar ceea ce pare. 

— Ce vrei să spui? 

Costas se apropie şi se uită în interiorul inelului, la faţa 
interioară a peceţii. 

— Cum spunea Maria mai devreme, spune-mi că nu am 
halucinaţii. 

Jack întoarse inelul şi lăsă să-i scape un icnet. Era o formă 
la fel de cunoscută ca menora, dar era modernă. Se 
uitaseră la ea cu doar câteva minute mai devreme, pe 
pumnal. Era o svastică. 

Jack îşi ridică privirea încet, exaltarea fiindu-i înlocuită de 
o stare de şoc. Maria se uită la el, şi apoi se întoarse spre 
Jeremy, cu faţa lipsită de expresie. 

— Acum este momentul, îi spuse ea tânărului cu hotărâre. 

Se aşeză între Jack şi Costas, iar Jeremy rămase în 
picioare, foindu-se şi arătând mai palid ca de obicei. 

— Jack, spuse Maria încet, în ceea ce priveşte expediţia 
nazistă... Sunt mai multe lucruri pe care trebuie să le afli. 
Sunt în joc nişte forţe mult mai întunecate decât ne-am fi 
putut imagina vreodată. Jeremy are să-ţi spună ceva. 

CAPITOLUL 12 


Maria şi Jeremy îi conduseră pe Jack şi pe Costas de-a 
lungul impozantei intrări vestice a abației Iona peste dalele 
de piatră ale naosului. Înăuntru era foarte frig, dar pentru 
ei era o schimbare bine-venită după căldura toridă de vară 
de afară; fereastra din partea estică a altarului scălda 
camera într-o lumină puternică. Un bărbat înalt şi blond 
stătea uitându-se contemplativ pe fereastră, cu braţele 
încrucişate la piept şi sprijinindu-şi bărbia cu o mână. Când 
îl văzu pe Jack, păru să-l recunoască, şi arătă spre intrarea 
din faţa sa. Jack încuviinţă şi îi urmă pe ceilalţi doi printr-o 
intrare joasă de piatră care dădea într-o curte interioară a 
mănăstirii. 

— Părintele O'Connor ne aşteaptă, spuse Jeremy. Este un 
membru vechi al comunităţii din Iona şi are în partea 
nordică o cameră unde se retrage pentru cercetările şi 
scrierile sale atunci când poate scăpa de la Vatican. 

— Avem încredere în el? întrebă Costas cu vocea 
răsunându-i printre arcadele mănăstirii. Adică, este totuşi 
un străin pentru noi. 

Maria se opri şi se întoarse brusc spre el. 

— Nu te-ai mai afla aici dacă nu am avea încredere în el. 
— OK, spuse Costas care îl văzu pe Jack făcându-i semne 
să nu mai comenteze. Scuze. Doar că am bătut atâta drum 

până aici. 

— A insistat să ne întâlnim cu el aici, spuse Maria cu o voce 
tăioasă, oprindu-se şi scoţându-şi telefonul. Vin şi eu. 
Trebuie să dau un telefon urgent. Vă arată Jeremy drumul. 

În acea dimineaţă zburaseră în Embraer-ul IMU din 
Groenlanda la Glasgow, în Scoţia, iar apoi luaseră 
elicopterul care îi aştepta şi ajunseseră pe insula Mull, o 
sută şaizeci de kilometri spre nord-vest. Trecuseră doar 
douăzeci şi patru de ore de când Jack şi Costas scăpaseră 
din pericolul de moarte din interiorul aisbergului, şi ambii 
dormiseră duşi tot drumul până aici. Ajunşi pe insula Mull o 
apucaseră pe ruta de pelerinaj binecunoscută spre insula 
sfântă Iona, luând feribotul ca să treacă canalul îngust către 


Port Ronain, apoi merseseră prin sat până la abația 
înconjurată de pajişti şi de apa mării de un albastru 
strălucitor. În timp ce priveau mănăstirea, Jeremy începu să 
explice că acolo fusese o clădire încă din vremea când 
Sfântul Columba venise din Irlanda cu aproape o mie cinci 
sute de ani în urmă, supravieţuise atacurilor vikinge, 
Reformei şi abandonului care îi urmase, iar acum era din 
nou o mănăstire înfloritoare şi unul dintre cele mai sacre 
locuri din insulele britanice. 

Merseră pe aleea scăldată în soare a abației spre o altă 
uşă micuță şi urcară pe o scară de lemn spre un coridor de 
la mansardă ale cărui ferestre dădeau spre mănăstire. 
Jeremy bătu la o uşă, şi câteva clipe mai târziu auziră 
zornăâitul unui zăvor care se deschidea şi al unui lanţ care 
era scos. 

— Domnilor, bine aţi venit. 

Părintele O'Connor îi pofti înăuntru şi închise uşa la loc 
după ce intrară. Renunţase la sutana sa de iezuit, iar acum 
purta roba maronie simplă de călugăr care, împreună cu 
tunsoarea scurtă şi cu crucea simplă de lemn de la gâtul 
său, dădea impresia că era desprins dintr-un tablou din 
Evul Mediu. Arăta palid şi foarte obosit, parcă mai bătrân 
decât în urmă cu trei zile, când se întâlniseră în Cornwall. 
Camera era mică, plină de cărţi şi de hârtii, şi văzură într- 
un colţ al camerei laptopul la care lucra O'Connor. Îşi 
făcură loc printre cărţi şi se aşezară pe nişte scăâunele de 
lemn aranjate în semicerc în faţa biroului său. Deasupra 
şemineului, Jack recunoscu o reproducere într-o versiune 
redusă a mappa mundi de la Hereford, şi, sprijinită de ea, 
văzu o copie scanată a exemplarului hărţii găsite de Jeremy 
şi de Maria în casa scărilor din Catedrala Hereford, cu 
extraordinara imagine a Lumii Noi în partea de jos, în 
stânga. 

— Hai să trecem direct la subiect, începu O'Connor. A fost 
o călătorie lungă. 

— Mulţumim, spuse Jack. 


Îşi deschise geanta pe care o avea cu el şi scoase pumnalul 
nazist şi inelul de aur cu simbolul menorei, aşezându-le pe 
masă în faţa lui O'Connor. Bărbatul mai în vârstă se uită la 
obiecte şi tresări imperceptibil, întorcându-şi privirea. Dar 
apoi se uită în sus, privindu-l fix pe Jack. 

— În primul rând, vreau să-i cer iertare lui Jeremy pentru 
povara pe care am pus-o pe umerii săi. L-am luat sub aripa 
mea acum un an când a venit să studieze vechile inscripţii 
runice de la Iona. Căutam un coleg mai tânăr, un învăţat 
care să ducă flacăra mai departe. L-am pus să jure că avea 
să păstreze secretul, dar i-am spus, când ne-am întâlnit în 
Cornwall, că avea să vină timpul când aveam să-ţi 
dezvăluim şi ţie întregul secret. Nici măcar Maria nu a ştiut 
nimic până ieri. 

— Orice ar fi, ai fi putut să ne spui atunci când am discutat 
despre mappa mundi şi menora, zise Jack supărat. 

— Trebuia să mă asigur că sunteţi de încredere. Credeţi- 
mă, eu sunt de partea voastră, şi avem un duşman comun. 

— Eu nu ştiu de nici un duşman. 

O'Connor se foi pe scaun, uitându-se în silă la obiectele de 
pe masă, apoi se aplecă sprijinindu-se în coate. 

— Vom începe cu naziştii. După cum probabil aţi ghicit, nu 
sunteţi primii care vânează menora. 

— Nu am crezut niciodată că am fi, zise Costas vesel. Nu 
se poate aşa ceva. Cineva, undeva o caută. Oamenii nu uită 
niciodată comorile pierdute. 

O'Connor schiţă un zâmbet, dar apoi se uită cu seriozitate 
spre ei. 

— Nu este aşa de simplu precum pare. Şi nu este un joc. 
Cea mai bună metodă de a vă arăta cu ce ne confruntăm 
este să vă spun ceva despre personajele din acea expediţie 
Ahnenerbe din 1938. 

— Ştim de Kunzl, dar încă încercăm să-l identificăm pe cel 
cu banderolă. 

Relaxându-se treptat, Jack luă copiile fotografiilor pe care i 
le dăduse Kangia şi le puse pe masă. 


— Vă pot ajuta cu asta, spuse O'Connor şoptit. De când cu 
scandalul în care a fost implicat papa Pius al XII-lea, în 
legătură cu eşecul său de a condamna deschis fascismul în 
timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Vaticanul este 
foarte sensibil în ceea ce priveşte această problemă. Am 
preluat recent poziţia de purtător de cuvânt al Vaticanului 
în problema Holocaustului. Oficial intrăm în legătură cu 
grupuri evreieşti şi încercăm să îi reținem pe criminalii de 
război. Din nefericire, cei care au scăpat nepedepsiţi sunt 
acum morţi, dar încercăm să mai reparăm ce se poate, de 
dragul istoriei. 

— Nu-mi imaginez pe vreunul dintre ei trecând de Sfântul 
Petru, zise Costas serios. 

— Dumnezeu va fi judecătorul suprem, replică O'Connor. 
Dar cu siguranţă există în iad un loc special pentru cei care 
ucid copii. 

Se auzi o bătaie în uşă, şi O'Connor se ridică şi se uită pe 
vizor înainte de a deschide şi de a-i face loc Mariei să intre. 
Ea se aşeză pe scaunul rămas liber lângă Jack; toţi o 
priveau, aşteptând ceva. Părea palidă şi tulburată. 

— Am avut dreptate, spuse ea. Tocmai am vorbit cu un 
vechi prieten care lucrează la Centrul Holocaustului 
Wiesenthal din Berlin. 

Jack îşi aminti brusc de originea evreiască a Mariei, tatăl 
ei trăgându-se dintr-o familie de sefarzi. 

— Nazistul nostru nu a reuşit să intre la Heidelberg, dar 
trăia cu impresia că era un mare antropolog. A intrat în SS 
în 1933. După expediţia Ahnenerbe s-a oferit voluntar 
pentru SS-Totenkopfverbande, regimentele Cap de Mort. 
Cele care erau responsabile de lagărele de concentrare. 
Numele lui era Andrius Reksnys. 

— Nu era german? întrebă Jack. 

— Lituanian, răspunse Maria. 

— Erau destul de mulţi din afara Germaniei gata să 
răspundă la chemarea lui Himmler, spuse O'Connor. 


Telefonul mobil al Mariei ţârăi, şi, scuzându-se din priviri, 
femeia ieşi repede pe uşă. O'Connor tastă ceva pe laptop şi 
accesă câteva pagini de internet. 

— Îl cunosc pe bărbatul acesta, spuse el încet. Uitaţi-l! 

Întoarse ecranul spre ei, şi citiră dintr-un document 
scanat, tradus din germană. 

Şeful Poliţiei de Securitate şi al Serviciului de Securitate, 
Berlin, 5 noiembrie 1941 

55 copii (copia 51) 

RAPORT PRIVIND SITUAŢIA OPERAȚIONALĂ URSS, nr. 
129a. 

Einsatzgruppe D23 

Locaţie: Nikolaiev, Ucraina. 

Anexa la Raportul numărul 129 privind activitatea 
grupurilor de comando în spaţiile libere ale evreilor şi 
exterminarea grupurilor de partizani. Comandantul SS 
Andrius Reksnys a executat personal 341 de evrei. Total 
revizuit pentru ultimele două săptămâni: 32108. 

— Einsatzgruppen! spuse O'Connor pronunţând cuvântul 
cu repulsie. Brigăzile mobile ale morţii conduse de 
Himmler. Ei sunt cei responsabili de moartea a peste un 
milion de evrei ruşi, printre alţii. 

— Cum a scăpat monstrul acesta nepedepsit? întrebă Jack. 

— Povestea obişnuită, începu O'Connor cu vocea uşor 
tremurândă de furie. Oricât de şocant ar părea, foarte 
puţini dintre cei care făceau parte din grupurile de 
comando au fost aduşi în faţa justiţiei. În ultimul atac 
asupra Rusiei, în 1945, Reksnys s-a deghizat în simplu 
soldat al Wehrmacht şi a fugit în vest, predându-se 
britanicilor. Au existat unele suspiciuni în timpul 
interogatoriului, dar nimic concret. Când a fost eliberat, în 
1947, sub numele de Schmidt, şi-a recuperat fiul dintr-un 
orfelinat şi a plecat în Australia. Împreună au făcut o avere 
din extracția de opal, lângă Darwin. Apoi, pe la mijlocul 
anilor şaizeci, şi-a vândut brusc afacerea şi a dispărut. 


— Şi fiul său? Cu siguranţă era prea tânăr pentru a lua 
parte la război, spuse Jack. 

— Pieter Reksnys avea şase ani în 1941, spuse O'Connor. 
Dar există o relatare a unui martor ocular, un evreu care a 
supravieţuit, la procesul celor din Einsatzgruppen, de la 
Nurnberg, în 1947, care spunea ceva despre un băiat care 
făcea parte din Tineretul Hitlerist şi care îl însoțea pe 
Sturmbannfuhrer Reksnys în misiunile sale. Este o relatare 
îngrozitoare, una dintre cele mai şocante din timpul 
procesului. Se pare că băiatul îi încărca Lugerul24 tatălui 
său între două serii de execuţii şi chiar a executat şi el 
însuşi câteva persoane. Această relatare a fost cea care i-a 
ajutat pe cei de la Interpol, în 1990, când s-au implicat, să 
facă legătura între Andrius şi Pieter Reksnys şi până la 
urmă să-i descopere în Mexic, unde fiul făcea trafic de 
droguri şi de antichităţi. Acum are şaptezeci de ani şi este 
încă acolo. 

— De ce atâta timp? întrebă Costas nevenindu-i să creadă. 
De ce a durat atât de mult până să fie identificaţi? 

— În ciuda a ceea ce se vede în producţiile hollywoodiene, 
să îi prinzi pe criminalii de război nazişti nu a fost niciodată 
pe lista priorităţilor Vestului după război. Principalele 
agenţii secrete, precum CIA sau MIG, erau complet 
absorbite de spionajul din timpul Războiului Rece. Ştiau 
totul despre Eichmann şi Mengele şi despre ceilalţi nazişti 
care fugiseră în America de Sud sau în America Centrală, 
dar aproape nimeni nu credea că mai reprezentau vreo 
ameninţare. Doar israelienii mai făceau eforturi de a-i 
aduce în faţa justiţiei. 

— Şi acum culegem roadele, murmură Costas. 

— Nu chiar. O'Connor deschise un sertar şi scoase o 
fotografie plastifiată, pe care o puse pe masă. Probabil nu 
vă mai aduceţi aminte de asta. O notă de subsol din ziarele 
de acum opt ani, dar de fapt cea mai spectaculoasă moarte 
a unui nazist de la Eichmann încoace. 


Era o imagine şocantă a unui bărbat mort întins cu faţa în 
sus, zăcând într-o baltă de sânge, cu gura şi cu ochii larg 
deschişi şi cu faţa contorsionată de durere. Era un bărbat în 
vârstă care purta un costum închis la culoare, cu braţul 
drept întins în faţă, lăsând la iveală o banderolă roşie cu o 
svastică neagră. 

— Purta banderola în intimitatea casei sale, spuse 
O'Connor. Un nazist care nu s-a dezminţit până la sfârşit. În 
cazul în care nu aţi ghicit deja, el este Andrius Reksnys. A 
fost împuşcat în stomac, având astfel o moarte lentă şi 
suficient timp pentru a se înspăimânta la gândul următoarei 
lui destinaţii. 

— Mossad25? întrebă Costas. 

— Există legături cu israelienii, răspunse O'Connor şoptit. 
Dar asta a fost o operaţiune independentă. 

Faţa lui O'Connor era impasibilă. Vorbi cu răceală: 

— Andrius Reksnys era un acolit al diavolului. Toate 
eforturile legilor internaţionale de a-l aduce în faţa justiţiei 
au eşuat. Merita să fie judecat atât de umanitate, cât şi de 
Dumnezeu. 

— Vrei să spui că Vaticanul are o brigadă de asasini? 
întrebă Costas. 

— Vaticanul nu este doar o lumină călăuzitoare. Timp de 
secole, supraviețuirea noastră a depins de puterea pe care 
am avut-o în lumea profană, de puterea de a-i convinge pe 
necredincioşi să i se supună lui Dumnezeu. Luaţi ca 
exemplu ordinul meu, iezuiţii, sau cruciadele, sau Inchiziția. 
De-a lungul timpului, Vaticanul a supravegheat cea mai 
secretă reţea de informaţii din lume şi nu s-a sfiit s-o 
folosească. 

— Cruciadele nu au fost deloc un episod glorios, chiar 
dacă au avut intenţii bune la început, mormăi Costas. Nu-mi 
pot imagina că papa a avut de gând să jefuiască 
Constantinopolul. 

— Ai fi surprins, spuse O'Connor. Papalitatea a trebuit să 
reziste să nu fie trasă în jos prea mult de lumea laică şi să 


piardă din vedere spiritualitatea care îi leagă laolaltă pe toţi 
creştinii. Pe timpul celei de-a patra cruciade, Vaticanul avea 
o adevărată problemă cu Biserica Ortodoxă, schismatici pe 
care îi privea ca pe nişte eretici. S-a transformat în 
duşmănie, şi, ca toate duşmăniile, i-a făcut pe cei implicaţi 
să-şi piardă raţiunea. Unii apologeţi ai jafului de la 
Constantinopol chiar susţin că, de fapt, acesta era scopul 
cruciadei în ochii lui Dumnezeu, o pedeapsă pentru faptul 
că deviaseră de la calea cea adevărată. 

— Sentimentul era reciproc, adăugă Jeremy. Niketas 
Choniates, un martor ocular bizantin, îi numeşte pe cruciați 
precursorii Antihristului. 

— Vaticanul a trebuit dintotdeauna să lupte împotriva 
tentaţiilor din lumea întunecată, continuă O'Connor. Cei 
care luptă împotriva diavolului pot ajunge cu uşurinţă să îi 
fie acoliţi. Cruciadele au fost ultima mare încercare din Evul 
Mediu, şi nu am ieşit învingători tot timpul din această 
bătălie. Răbufniri monstruoase au explodat de-a lungul 
istoriei în momentele noastre de slăbiciune. Mai sunt unele 
persoane printre noi care simt că am fi cumva datori pentru 
că nu am reuşit să împiedicăm cel mai mare rău din toate 
timpurile, Holocaustul nazist. 

— Deci moartea lui Reksnys nu are nici o legătură cu 
menora, zise Jack. 

O'Connor făcu o pauză, apoi se ridică. 

— Mi-e teamă că v-am indus în eroare. Moartea lui este 
legată de menora. Ascultaţi-mă cu răbdare! 

Cineva ciocăni iar la uşă, şi O'Connor o lăsă înăuntru pe 
Maria, care se aşeză, cu telefonul mobil încă în mână. 

— Am primit veşti de la Hereford, spuse ea cu seriozitate. 
Nişte veşti extraordinare. Echipa mea de la Institutul 
Oxford a terminat de dezgropat manuscrisele din casa 
scărilor. Este fantastic, cel mai preţios tezaur al 
manuscriselor anglo-saxone descoperite vreodată. Este ca 
şi cum ai găsi o bibliotecă romană în Vila Papirusurilor de la 
Herculaneum, şi va trebui să muncim la fel de mult pentru a 


aduna laolaltă toate bucăţile. Se uită spre Jeremy, care se 
aplecase spre ea, sorbindu-i cuvintele. Va fi nevoie de un 
post cu normă întreagă pentru toate acestea, asta dacă nu 
te grăbeşti să te întorci în State! 

— Da, sigur că da. 

— Atunci ce e cu figura aia tristă? întrebă Costas. 

— Este vorba despre altceva ce au mai descoperit, zise 
Maria tulburată. Chiar la baza scărilor, îngropat sub toate 
hârtiile şi pergamentele. Scheletul unui bărbat înalt, 
îmbrăcat într-o sutană de călugăr. Are sute de ani vechime, 
din epoca medievală. Membrele sale erau strâmbe, ca şi 
cum cineva l-ar fi aruncat acolo, şi avea craniul spart în 
partea din spate. 

Urmă o tăcere mormântală, şi O'Connor se îndreptă spre 
reproducerea mappa mundi de pe perete, după care se 
întoarse cu faţa spre ei. 

— Este exact cum bănuiam. În primăvara anului 1299, 
Richard de Holdingham, cartograf, a venit în acest loc pe 
insula Iona. Îl însoțea pe maestrul său, care era suferind, 
arhiepiscopul de Genova Jacobus de Voragine26, în ultima 
sa călătorie. După aceea, Richard s-a îndreptat spre sud, 
spre Hereford, pentru a supraveghea crearea hărţii 
începute de el cu cincisprezece ani în urmă. Erau nişte 
greşeli în inscripţiile de pe hartă pe care voia să le 
corecteze. Lăsase o schiţă drept exemplu pentru călugării 
de la Hereford, ca să aibă după ce lucra, dar călugărul 
artizan care o desena nu era un învăţat. Acum noi ştim 
chiar din exemplarul său personal, cel descoperit de Jeremy 
şi de Maria, că voia să mai facă adăugiri, că avea o 
informaţie secretă de trecut în colţul stâng al hărţii, acolo 
unde călugării, mai târziu, au adăugat inscripţia care-l 
menţiona drept cartograf. O'Connor se opri gânditor în faţa 
şemineului. Ştim că şi-a petrecut ultima noapte la palatul 
episcopului Swinfield la Bromyard şi că a luat drumul 
Hereford-ului deghizat în pelerin. Asta este ultima dată 


când mai auzim de el, după care dispare. Harta nu a mai 
fost niciodată corectată. 

— Crezi că a fost asasinat? întrebă Maria cu o voce 
tremurată. 

— Nu am nici cea mai mică îndoială. 

— Îl simţeam atât de aproape, şopti ea cu vocea 
tremurându-i de emoție şi strângând cu putere scaunul pe 
care stătea. Mi-am petrecut întreaga viaţă studiindu-l, şi 
niciodată nu m-am simţit aşa de aproape de el ca în acea 
după-amiază în catedrală. A fost ca şi cum era lângă mine, 
acolo. 

— O crimă? Costas era mut de uimire. Şi ce căuta tipul 
ăsta pe Ilona? Poate cineva să-mi explice ce se întâmplă aici? 

— Da, zise O'Connor deschizând un sertar. Ascultaţi-mă! 

Câteva minute mai târziu, O'Connor se aşeză pe scaunul 
său şi îi lăsă pe ceilalţi să studieze hărţile pe care tocmai le 
scosese din sertar. Pe toată masa era întinsă o hartă la 
scară mare a Angliei de Nord, şi lângă ea aşezase planul 
luptei de la Stamford Bridge, din 1066. Pe harta mare 
trasase o linie de la coasta Yorkshire, lângă Stamford 
Bridge, până la vârful nordic al Scoției, şi apoi în jos pe 
coasta de vest, până la insula Mull. 

— Deci Harald Hardrada a venit aici, la lona, după bătălie. 

Mintea lui Jack lucra cu febrilitate, încercând să înţeleagă 
ce spunea O'Connor. Se lăsă pe spate în scaun, şi ceilalţi îi 
urmară exemplul. 

— Sunt sigur că arăta ca naiba, spuse Costas. Era aşa de 
rău, încât soldaţii englezi cu care s-a luptat l-au crezut mort 
pe câmpul de luptă. 

— A fost un miracol că a supravieţuit călătoriei, răspunse 
O'Connor. A avut cine să aibă grijă de el. Erau aproape 
treizeci de războinici de-ai lui, aproape toţi răniţi grav, mulţi 
dintre ei din fosta Gardă Varegă. Slugi credincioase i-au 
aşezat în cele două corăbii, şi unii au murit pe drum, alţii 
aici, în lona. 


Bucăţile acestui puzzle începeau acum să se aşeze în 
mintea lui Jack. 

— Când Harald a părăsit în sfârşit Iona, îndreptându-se 
spre vest, un contingent a fost lăsat în urmă, supuşi loiali 
care trebuiau să aştepte întoarcerea regelui lor. 

O'Connor se uită la el şi încuviinţă. 

— Se autointitulaseră felag, un termen străvechi din limba 
norvegiană desemnând o frăţie, o societate secretă. 

— Şi cine făcea parte din felag? întrebă Jack. 

— La început, erau doar câţiva dintre camarazii lui Harald, 
supraviețuitori răniţi în bătălia de la Stamford Bridge, care 
veniseră cu el pe insula sfântă, dar aleşi să rămână în urmă 
când regele lor a plecat spre vest. Erau bărbaţi mai tineri, 
războinici pe care Harald îi educase încă din vremea Gărzii 
Varege, bărbaţi care încă mai aveau ambiția şi ardoarea 
necesare pentru a duce cauza mai departe. S-ar putea să fi 
fost incluşi chiar câţiva dintre fiii lui Harald. Curând, au mai 
strâns şi alţii în jurul lor, niciodată mai mulţi de douăzeci. 
Scopul lor, pentru care depuseseră jurământ, era să 
menţină flacăra vie până când avea să se întoarcă Harald, 
să facă tot ce le stătea în putinţă pentru a se asigura că 
Anglia urma să fie condusă iarăşi de un viking adevărat. 

— Nu era o idee prea realistă după 1066, spuse Jack. 

— Ei îi urau pe normanzi şi pe succesorii lor francezi, cei 
din dinastia Plantagenet. După câteva generaţii, cauza 
acelora din felag devenise şi cauza englezilor. Reţineţi că la 
acea vreme era deja mult sânge viking în Anglia printre 
aceia care se numeau anglo-saxoni. Regele viking Cnut 
condusese Anglia pe vremea când Harald era tânăr, şi 
existau părţi întinse din ţară în care raidurile vikinge 
conduseseră la formarea unor noi aşezări şi la mariaje 
interrasiale: în estul Angliei, Northumbria, chiar aici în 
insulele vestice. Deci era cumva normal ca englezii, foştii 
inamici ai lui Harald la Stamford Bridge, să se alieze acum 
cu vikingii împotriva unui duşman comun, şi anume, 
normanzii. 


— Nu cred că mai aşteptau cu adevărat întoarcerea lui 
Harald. 

O'Connor scutură din cap. 

— A devenit, de fapt, temelia mistică, forţa unificatoare pe 
care s-a construit felag-ul, devenind una dintre cele mai 
puternice societăţi secrete din Evul Mediu. Acei camarazi 
care au fondat societatea i-au jurat regelui lor să nu 
dezvăluie faptul că el era încă în viaţă şi nici că plecase spre 
vest, de teamă că normanzii aveau să-l urmărească sau să 
recurgă la represalii. După câteva generaţii, când 
întoarcerea regelui a devenit un lucru imposibil de realizat 
în această viaţă, au început să aştepte cu nerăbdare 
întâlnirea cu Harald în bătălia finală de la Ragnarok, lupta 
cea din urmă dintre bine şi rău. Aveau să stea încă o dată 
umăr la umăr cu regele lor, mânuind securile în jurul său, 
distrugându-şi şi înfricoşându-şi duşmanii aşa cum făceau în 
zilele de glorie ale Gărzii Varege. Mantra lor sacră, 
jurământul care îi lega pe toţi, a devenit hann ţil ragnaroks, 
în vechea norvegiană însemnând „până la Ragnarok”, până 
când ne vom întâlni la sfârşitul lumii. 

— Aşa a fost păstrat numele lui Harald Hardrada de-a 
lungul istoriei. 

— Nu chiar, spuse O'Connor întinzându-se spre un raft de 
cărţi şi dându-i lui Jack o carte. Geoffrey de Monmouth cu a 
sa Historia Regnum Britanniae, Istoria Regilor Angliei. Un 
bestseller medieval, în mare parte ficţiune. 

— Şi? 

— Cartea care se face răspunzătoare de legenda 
romantică a regelui Arthur. 

— Dumnezeule mare, zise Jack. Normal. Regele etern. 

— Geoffrey făcea parte din felag, câteva generaţii mai 
târziu după ce Harald plecase. Juraseră să nu menţioneze 
numele regelui lor niciodată, dar pe la mijlocul secolului al 
XII-lea felag-ul începuse să invadeze societatea engleză. În 
faţa opresiunii normande era convenabil să împrăştii zvonul 
existenţei unui rege britanic de demult, un lider curajos 


care într-o bună zi se va întoarce pentru a-şi elibera 
poporul. Daţi la o parte ficţiunea romanţioasă şi veţi avea 
nişte dovezi serioase. 

— În loc de regele Arthur, citiţi Harald Hardrada, şopti 
Jack. În loc de Cavalerii Mesei Rotunde, citiţi Garda Varegă. 

— Este ceea ce ai spus tu despre Atlantida, adăugă Costas. 
În spatele oricărui mit stă o întâmplare reală. 

— Da, dar oamenii încearcă să desluşească mitul Atlantidei 
de secole. Asta a căzut brusc din cer, zise el întorcându-se 
spre O'Connor. Deci felag nu a fost chiar în întregime ceva 
mistic? 

— Nu. Îmbrăţişând cauza englezilor, şi-au câştigat adepţi 
destul de repede şi, pe măsură ce generaţiile treceau, felag- 
ul a ajuns să-i reprezinte pe cei puternici şi buni dintre 
aceia care pretindeau că au rădăcini vikinge şi anglo- 
saxone. Nu aveau nici o şansă de a se infiltra în interiorul 
aristocrației normande, aşa că, atunci când ultimul vareg 
adevărat a murit, majoritatea celor din felag erau clerici, 
nişte păgâni deghizați. Biserica era singurul domeniu unde 
englezii care aveau sânge viking şi anglo-saxon aveau 
putere, şi felag-ul a folosit-o pentru a obţine cât mai multe 
avantaje. La sfârşitul secolului al XII-lea influenţa lor 
ajunsese până la Roma, şi din felag făceau parte clerici din 
întreaga Europă cu relaţii în Anglia. Jacobus de Voragine, 
maestrul lui Richard de Holdingham şi unul dintre preoţii 
cu rang înalt din Italia, a fost copilul din flori al unei mame 
englezoaice care pretindea că avea descendență regală, 
trăgându-se din regele Cnut. De câteva ori, au fost chiar 
membri ai Colegiului Cardinalilor din Vatican. 

— Deci Richard de Holdingham făcea parte din felag, 
spuse Maria cu vocea gâtuită. 

— A fost unul dintre adevărații membri ai felag-ului, în 
linie directă cu Hardrada. 

— Adevăraţii membri ai felag-ului? 

O'Connor făcu o pauză, evident tulburat. 


— Mai demult a existat o schismă. O puteţi compara cu 
lupta din interiorul Bisericii despre care am vorbit mai 
devreme, împotriva tentaţiei diavolului. Nu ştim când s-a 
întâmplat sau cine a fost în spatele ei, dar a fost cineva care 
a văzut menora în realitate, unul dintre camarazii de la 
început care a ales să stea în umbră. Un luda în interiorul 
felag-ului. Menora se instituise deja drept simbol secret al 
regalității încă de pe vremea lui Harald şi valora mult mai 
mult decât greutatea ei în aur, iar după dispariţia sa, a 
devenit un simbol şi mai puternic pentru felag, alt obiect 
ritualic care îi ţinea pe toţi laolaltă. Dar, acolo unde unii 
vedeau o cauză sacră, alţii vedeau aur. A atras lăcomia şi 
zgârcenia. 

— La fel ca Sfântul Graal, sugeră Costas. Pentru unii o 
căutare sacră, o alegorie a unei revelații creştine 
extraordinare, iar pentru alţii, doar un potir de aur. 

— Exact. Pentru cei care nu-i puteau rezista, căutarea 
comorii lui Harald avea o importanţă extremă, era aproape 
o obsesie. În secret, şi-au format propria societate secretă, 
propriul felag, singurul lor scop fiind acela de a găsi 
menora. Cei care rămăseseră fideli au simţit forţa răului din 
jurul lor. Veşti extraordinare despre călătoria lui Harald în 
vest au ajuns până la ei, şi au reuşit să le ţină secrete faţă 
de aceia care le puteau folosi cu intenţii rele. Secretul a fost 
încredinţat unui singur om, care l-a dat mai departe altui 
bărbat credincios, ca de la maestru la discipol, păstrând 
această taină atât cât se putea. 

— Încep să înţeleg, spuse Jack încet. Jacobus de Voragine, 
Richard de Holdingham. 

O'Connor îl aprobă. 

— Ei au fost ultimii. Într-un fel sau altul, taina a 
supravieţuit mai mult de o sută de ani după marea criză din 
1170. În acel an, Thomas Becket, arhiepiscop de 
Canterbury, a fost ucis de către adepţii regelui Henric al II- 
lea în propria catedrală. Ascendenţa lui Becket fusese 


perioada cea mai înfloritoare a puterii adevăratului felag, 
iar moartea sa era începutul sfârşitului. 

— Thomas Becket era un membru al felag-ului? întrebă 
Jack uluit. 

— Şi deţinătorul secretului, spuse O'Connor. Cavalerii care 
l-au ucis nu doreau doar să-l răzbune pe Henric al II-lea. 

— Şi au primit ce îşi doreau? 

— Ela refuzat să o lase mai moale, aşa că, furioşi, până la 
urmă l-au omorât. În Anglia au fost aspru criticaţi, şi s-au 
înrolat în cea de-a treia cruciadă, ca să-şi spele păcatul de 
ochii lumii. Au devenit cunoscuţi drept Cavalerii 
însângeraţi, pentru că toţi aveau cicatrici de-a curmezişul 
palmelor, acolo unde se tăiaseră când încheiaseră un pact 
de sânge. Căutarea lor generase o serie de secrete, de 
ritualuri, deşi credinţa lor în cauza lui Harald Hardrada era 
o batjocură. Au început să caute şi celelalte comori ale 
evreilor pe care Harald le lăsase în urmă când fugise din 
Bizanţ împreună cu camarazii săi, ca de exemplu masa de 
aur din Templul Evreilor. 

— Dar era la Constantinopol. 

O'Connor dădu aprobator din cap. 

— Cavalerii au fost măcelăriți înainte de a ajunge acolo de 
Saladin şi de musulmanii săi, în afara zidurilor 
Ierusalimului. Dar altcineva a ajuns la Constantinopol, o 
generaţie mai târziu, în 1204. 

— Asta e data celei de-a patra cruciade, spuse Costas. 
Ceea ce căutam noi la Cornul de Aur. Lanţul şi toate 
celelalte. 

Brusc se făcu răcoare în cameră, un curent de aer rece 
venind printr-o spărtură din fereastră. Mintea lui Jack lucra 
frenetic. 

— Stai puţin. Jefuirea Constantinopolului. Acela a fost 
Baldwin al Flandrei. Vrei să spui că... 

— Ela fost acela. Când era tânăr, Baldwin fusese la Roma 
şi văzuse Arcul lui Titus din forum. Arcul devenise un loc de 
pelerinaj pentru membrii felag-ului, un loc sfânt. Fără 


îndoială că Richard de Holdingham a fost acolo. Nu numai 
că au văzut imaginea cu menora, dar au văzut de asemenea 
şi celelalte comori care erau purtate de soldaţii romani. 
Ştiau cum arăta masa de aur. Baldwin nu a deviat cruciada 
spre Constantinopol din greşeală, doar ca să facă treaba 
murdară a venețienilor. Dar ceilalţi din adevăratul felag 
ştiau ce intenţii avea Baldwin şi au ajuns acolo în secret 
înaintea lui. Încă erau varegi din garda imperială a 
Constantinopolului, bărbaţi pentru care numele lui 
Hardrada era sfânt, o legendă a timpurilor trecute şi 
glorioase. Au fost convinşi să ia ce mai rămăsese din 
comoară şi să o scufunde undeva într-un loc secret din port 
înainte de sosirea cruciaților. Dar toţi varegii au murit în 
asediu, şi astfel locaţia a rămas necunoscută. 

— Evrica! şopti Costas. Asta e o veste bună pentru noi. 
Poate că Maurice Heibermeyer are până la urmă ce căuta 
în Cornul de Aur. 

— Când a început a patra cruciadă, schisma din felag se 
transformase deja într-o duşmănie ancestrală, continuă 
O'Connor. Se dorea ca moartea lui Thomas Becket să fie 
răzbunată, aşa că a luat naştere un cerc vicios. Chiar şi cei 
care încă mai credeau în cauza iniţială îşi pierduseră din 
vedere noblețea şi se temeau pentru vieţile lor. Ca multe 
alte societăţi secrete, s-au întors împotriva lor înşişi şi au 
început să se autodistrugă. Richard de Holdingham a ştiut 
cu siguranţă că era un om sfârşit când s-a întors din Ilona, 
după ce a incinerat trupul maestrului său într-o corabie 
urmând ritualul sacru al felag-ului, trimiţându-l spre 
Walhalla, chiar în locul de unde plecase Harald. Duşmanii 
lor ştiau că Jacobus îi spusese secretul lui Richard înainte 
de a muri. Dar Richard nu avea nici un discipol, aşa că 
singura soluţie era să înscrie acel secret sub forma unei 
inscripţii pe mappa mundi, pentru a fi descoperit şi 
descifrat în viitor, când forţele răului vor fi dispărut. Şi 
astfel, odată cu moartea lui Richard, şirul a fost întrerupt. 


— Crezi că a capitulat în ultimele sale clipe, când a 
înfruntat moartea în biblioteca cu lanţuri? întrebă Jack. 

Maria îl privi emoţionată. 

— Era apărat de spiritul lui Thomas Becket. Ştia cu 
siguranţă că avea să moară, orice ar fi făcut. Eu cred că a 
fost puternic până la capăt. Din fericire, atacatorul său nu 
şi-a dat seama de valoarea hărţii, sau poate Richard a avut 
timp s-o ascundă în interiorul bibliotecii înainte de atac. 

— Nu cred că s-a gândit vreo clipă că aveau să treacă mai 
mult de şapte sute de ani, zise Jack. 

— Şi mi-e teamă că forţele răului sunt în continuare cu noi, 
afirmă O'Connor. 

— Bine, spuse Costas jucându-se cu inelul şi ridicându-l 
astfel încât simbolul menorei să fie vizibil, arătând cu 
cealaltă mână spre svastica de pe pumnal. Şi acum, o 
întrebare dificilă. Cum ajungem să facem legătura între 
misterul acestei morţi din Evul Mediu şi aceşti băieţi răi din 
secolul al XX-lea? 

CAPITOLUL 13 

Jack stătea extaziat în camera plină de cărţi din vechea 
abație, uluit de ceea ce auzea. Gândurile i se îngrămădeau 
în cap, şi se străduia să îşi păstreze mintea limpede. Ştiuse 
că erau pe urmele lui Hardrada de când descoperiseră 
harta, îşi dăduse seama că un fir extraordinar lega 
descoperirea lor din Cornul de Aur din Istanbul de corabia 
din aisbergul din Groenlanda, dar nu şi-ar fi imaginat 
niciodată că sfânta insulă Ilona era încă o verigă în lanţul lor. 
Şi acum O'Connor începuse altă poveste, una care trecea 
dincolo de emoția descoperirii, într-o lume a furiei şi a 
întunericului. 

— Odată cu încheierea cruciadelor şi cu ascensiunea 
Imperiului Otoman, s-a pierdut şi orice speranţă de a mai 
găsi comoara. În vest, orice contact cu Groenlanda a fost 
întrerupt, şi pământul făgăduinţei descoperit de vikingi a 
fost dat uitării. Când au avut loc călătoriile europene de 
descoperire din secolul al XV-lea, ultimul membru al 


Cavalerilor însângeraţi murise de mult. Cu toate astea, 
mitul a supravieţuit, transmis în secret din tată în fiu de 
către descendenţii felag-ului din toată Europa şi, în cele din 
urmă, din America. În secolul al XIX-lea toţi cei cărora li se 
spunea povestea credeau că era o fantezie, la fel ca 
poveştile despre regele Arthur şi Masa Rotundă, dar îşi 
păstrau jurământul de a o spune mai departe de dragul 
legendei. Apoi a ajuns cumva la urechile unui inventator 
austriac nebun, obsedat de teoria cosmogonică a gheții. 

— Am auzit de el, interveni Costas. Motivul pentru care au 
ajuns naziştii în Groenlanda. 

— Tipul ăsta a reînviat felag-ul? întrebă Jack. 

— Unul dintre colaboratorii săi, un antreprenor lituanian 
numit Piotr Reksnys. Tatăl lui Andrius. O treabă foarte 
murdară. 

— E o afacere de familie, adăugă Costas. 

— Sincronizarea a fost perfectă, continuă O'Connor. 
Primele decenii ale secolului al XX-lea au cunoscut o 
renaştere a interesului pentru vikingi şi pentru moştenirea 
spirituală nordică, în Germania, dar şi în nordul Europei. 
După nebunia Primului Război Mondial, a devenit o 
adevărată modă să susţii ideea supremaţiei rasiale printre 
oameni care îşi pierduseră sensul în viaţă. Societăţile 
secrete s-au înmulţit şi au început să atragă oameni de 
nimic şi fantezişti care visau la un nou Reich în Europa. Ei 
au dus la formarea celei mai groaznice societăţi dintre 
toate, SS, adică Schutzstaffel, a lui Himmler, obsedată de 
origini şi de ritualuri nordice inventate. Ideea unui nou 
felag se potrivea de minune cu universul acela groaznic, 
doar că, spre deosebire de alte organizaţii, acest felag avea 
rezonanţă istorică. 

— Şi un scop diferit, zise Jack. 

— Menora, spuse O'Connor. Aveau toate însemnele 
distinctive ale unei societăţi care credea în superioritatea 
unei anumite rase, dar foloseau asta doar ca paravan. Ei 
erau de fapt obsedaţi să găsească menora. 


Costas ridică inelul. 

— Dar asta ce e? 

O'Connor dădu din mână dispreţuitor. 

— O prefăcătorie. Reksnys a scornit o poveste cum că 
aceste inele ar fi o moştenire străveche, făcute din aurul din 
comoara lui Harald, dar nu este adevărat. Sunt nişte falsuri 
din acea perioadă. Reksnys ştia că regii vikingi ofereau 
inele, lăsau moştenire coliere sau brățări de aur şi argint 
succesorilor credincioşi. La fel ca naziştii, era obsedat de 
opera lui Wagner, Cântecul Nibelungilor, de legenda 
Ragnarokului şi de decăderea zeilor nordici. Reksnys a 
reînviat mantra vechii frăţii, hann ţil ragnaroks. Erau 
fostbrexdralag, fraţi de cruce, şi îşi ziceau camarazi de 
vâsle, vechiul nume viking pentru vâslaşi. Aveau să fie doar 
doisprezece, şi chiar a renovat un castel din Norvegia, 
convingându-l pe fiul său că era un loc străvechi de 
întâlnire al vikingilor din felag, decorat cu armuri şi topoare 
vikinge contrafăcute, despre care se presupunea că 
fuseseră lăsate în urmă de precursorii lor varegi. Chiar a 
scos la lumină cea mai extremă formă de pedeapsă folosită 
de norvegieni, păstrând-o pentru membrii felag-ului care îşi 
încălcau jurământul de credinţă. 

Maria se uită îngrozită. 

— Te referi la vulturul de sânge? 

O'Connor încuviinţă. 

— Corabia lui Harald se numea Vulturul. Spiritul păzitor al 
felag-ului era uriaşul vultur Hrisvdg. Vulturul de sânge era 
făcut în numele lui, ca un ritual de sacrificiu. 

— Era echivalentul nordic al spânzurării, ţintuirii şi 
ciopârţirii, spuse Jeremy. Doar că fără spânzurare şi 
ciopârțţite. 

— Era crestat conturul unui vultur pe spatele victimei cât 
încă era în viaţă, spuse Maria încet. Apoi i se tăiau coastele 
şi i se smulgeau plămânii. 

— Dumnezeule! 

Până şi Costas rămăsese fără cuvinte. 


— Încă nu au folosit această metodă pe niciunul dintre ai 
lor, spuse O'Connor. Dar la procesul celor din 
Einsatzgruppen unul dintre supraviețuitorii evrei pomenea 
despre un zvon cum că un ofiţer SS făcuse ceva asemănător 
unui grup de prizonieri, folosindu-se de un pumnal de 
ceremonie, zise O'Connor uitându-se dezgustat la obiectul 
de pe masă. Chiar şi printre toate ororile Holocaustului, tot 
este ceva foarte greu de crezut, şi nu a mai rămas nimeni în 
viaţă pentru a confirma. Dar fac pariu că era în aria de 
operaţiuni a lui Andrius Reksnys. 

— Începe să-mi placă tipul ăsta, spuse Costas. 

— Şi mai era un lucru, ceva care îi evidenția pe membrii 
flag-ului oriunde s-ar fi dus, zise O'Connor făcând o pauză. 
Îşi tăiau palmele de-a curmezişul, în semn de loialitate. Ei 
se credeau reincarnarea Cavalerilor însângeraţi. 

— SS-ul, Ahnenerbe, căutarea civilizaţiei ariene pierdute, 
Atlantida, murmură Jack. 'Toate erau mijloacele perfecte 
pentru felag, un paravan pentru adevăratul lor scop. 

O'Connor dădu din cap aprobator. 

— Andrius Reksnys, fiul, era un nazist fanatic. Fotografia 
pe care ne-a arătat-o bătrânul eschimos este tipică. Un 
adevărat sadic şi un huligan. Dar era un membru şi mai 
fanatic al felag-ului, cufundat în această obsesie de mic 
copil. 

— De ce? întrebă Jack. 

— Pentru că nu era doar ceva mistic. Era vorba despre un 
scop, o căutare. Şi-au dat seama că Harald Hardrada se 
îndreptase spre Groenlanda. Au studiat Saga 
groenlandezilor şi Saga lui Eirik cel Roşu, care spun că 
nordrseta, părţile nordice, începând cu golful Disko, ar fi 
servit drept puncte de escală pentru călătoriile mai departe 
înspre vest. Când au aflat că exploratorul Knud Rasmussen 
plănuia o expediţie în Groenlanda la Ilulissat, nu au stat pe 
gânduri. În acea perioadă, Himmler devenise deja obsedat 
de teoria cosmogonică a gheții şi de o civilizaţie nordică 
pierdută, şi nu a fost nici o problemă să dea o autorizaţie 


unei echipe SS Ahnenerbe pentru a se alătura expediției lui 
Rasmussen. 

— Şi Rolf KunzI? El cum se potriveşte în toată povestea 
asta? 

— El nu ştia nimic despre adevăratele scopuri ale felag- 
ului. El a fost cel care a plănuit călătoria în conformitate cu 
epopeile nordice. Era expertul numărul unu în lume în 
vikingii din vest şi partenerul ideal pentru Reksnys. Pur şi 
simplu s-au folosit de el. Iar când şi-au dat seama că el 
descoperise ceva în gheaţă, ceva ce el atunci a ţinut ascuns, 
soarta i-a fost pecetluită. 

— Piatra runică de pe corabie, zise Costas. 

O'Connor îl aprobă. 

— Kunzl era destul de isteţ ca să-şi dea seama că 
descoperirea sa avea o importanţă extraordinară, şi faptul 
că Reksnys era atât de disperat să pună mâna pe ea a fost 
îndeajuns pentru el. Kunzl îi detesta pe Reksnys şi pe 
nazişti, aşa că s-a hotărât să-i dea piatra runică bătrânului 
eschimos pentru păstrare. Kunzl nu ştia nimic despre felag, 
dar începuse să îşi dea seama că avea de-a face cu ceva mai 
mult decât simpla nebunie nazistă. El şi Reksnys s-au luptat 
în crevasă, şi din acel moment a ştiut că era o luptă pe viaţă 
şi pe moarte. Asta a fost marea slăbiciune a vechiului felag. 
Thomas Becket şi Richard de Holdingham au luat secretele 
cu ei în mormânt. În setea lor de răzbunare, asasinii au 
pierdut din vedere scopul iniţial. După începerea războiului, 
Kunzl a fost în siguranţă cât timp a luptat în Africa Korps, 
dar, după ce a fost arestat pentru conspirația von 
Stauffenberg, Andrius Reksnys şi-a luat revanşa. S-a folosit 
de întreaga sa experienţă pentru a-l face pe Kunzl să 
vorbească în camerele de tortură ale Gestapoului. Nu a 
reuşit, şi, nebun de furie, l-a lăsat să fie executat împreună 
cu ceilalţi. A crezut că Kunzl, marele învăţat, a lăsat 
documente scrise, dar, spre uimirea lui, a descoperit că îşi 
arsese toate documentele personale, iar cele legate de 


expediţie dispăruseră din sediul central Ahnenerbe la 
începutul războiului. 

— Am şi eu o întrebare, spuse Maria încet. Menora ar fi 
însemnat foarte mult pentru nazişti. Simbolul suprem al 
dominaţiei asupra unei rase pe care erau hotărâți s-o 
distrugă. Ar fi folosit-o la fel ca romanii în marşurile lor 
triumfale de acum două mii de ani. Ce ar fi făcut Reksnys 
dacă ar fi descoperit menora? 

O'Connor se ridică iar şi se uită gânditor la hartă. 

— Căutarea menorei a fost păstrată secretă; nici măcar 
Himmler nu ştia. Dacă Himmler ar fi aflat ceva despre 
menora şi despre felag, cum că această căutare se făcea pe 
la spatele său, atunci Reksnys ar fi avut de suferit aceeaşi 
soartă ca Kunzl. Pentru a-ţi răspunde la întrebare, trebuie 
să ne întoarcem în prezent. Nu avem de-a face cu simpli 
neonazişti. Nu este chiar aşa de banal. Felag-ul este încă 
printre noi, mai puternic ca niciodată. Şi menora are o 
putere şi mai mare astăzi decât a avut în acele zile negre 
din anii 1940. Ar şantaja pe toată lumea să plătească o 
răscumpărare pentru ea. Biserica Catolică, Israelul, statele 
arabe. Grupuri extremiste de toate confesiunile. 

— O vând la licitaţie celui care dă mai mult. 

— Deci este vorba despre lăcomie, nu despre ideologie, 
zise Maria. 

— Asta a fost cauza schismei din interiorul felag-ului acum 
o mie de ani, răspunse O'Connor. Lăcomie şi putere. 

— Dar cum se face că ştii toate astea? întrebă Costas. 
Adică, dacă totul este aşa de secret, cum se face că un 
istoric iezuit de la Vatican are acces la astfel de informaţii? 

— Aveam de gând să las asta la final, spuse O'Connor 
inspirând adânc, ca şi cum şi-ar fi făcut curaj. Îşi trase 
mâneca de la sutană şi îşi ridică mâna cu palma deschisă în 
afară. 

Toţi amuţiră. Chiar de-a curmezişul palmei era o cicatrice 
albă neregulată. 


— Mâna însângerată, şopti Maria. Credeam că este o rană 
mai veche. 

— Staţii liniştiţi, spuse O'Connor trăgându-şi mâneca în jos. 
Nu mai sunt unul de-ai lor. Bunicul meu a fost un cercetător 
american care a făcut parte din cercul celor care credeau 
în teoria cosmogonică a gheții. Era la fel de excentric ca 
fondatorul ei, dar probabil nu aşa de nebun. 

— Dumnezeule, exclamă Maria. Nu mi-ai spus niciodată 
despre asta. Credeam că toţi din familia ta au fost savanţi. 

— A fost o perioadă ciudată, spuse O'Connor încet, cu 
privirea lăsată. Lumea a luat-o razna înainte de război, şi 
încă nu ne-am revenit. Îşi ridică privirea şi îi zâmbi Mariei. 
Bunicul meu a fost un om de ştiinţă, şi, se ocupa şi cu alte 
chestii, ca, de altfel, mulţi învăţaţi ai vremii, dar până la 
urmă a lăsat această obsesie să-l acapareze complet. La fel 
ca tatăl meu, înaintea mea, a trebui să intru în felag încă 
din copilărie, şi am trecut prin tot ritualul inițiatic. Îl 
detestam, uram falsitatea ritualurilor, şi, imediat ce am aflat 
de legătura cu naziştii, nu am vrut să mai fac parte din 
frăţie. Îmi descoperisem vocaţia de iezuit, şi nu puteam să 
le împac una cu cealaltă. Felag-ul şi-a declarat dintotdeauna 
deschis păgânismul şi a jurat să dispreţuiască creştinătatea 
chiar atunci când lucrau în interiorul ei. Cred că se 
aşteptau să revin la sentimente mai bune, căci considerau 
că le-aş putea fi de folos, întrucât eram un reprezentant al 
Bisericii. Au fost de acord să mă lase să mă retrag, cu 
condiţia să depun un jurământ de tăcere. Un jurământ pe 
care tocmai l-am încălcat. 

— Dar tu nu eşti legat de ritualurile lor absurde, spuse 
Jack. 

— Corect, răspunse O'Connor, uitându-se fix la Jack. Dar 
am alimentat focul răzbunării. De-a lungul anilor, am 
adunat cât de multe informaţii am putut despre Andrius 
Reksnys. Faţă de felag eram pur şi simplu dispreţuitor, dar 
cu Reksnys era cu totul altceva. Cu cât aflam mai multe 
despre activităţile lui criminale din Einsatzgruppen, cu atât 


mai hotărât eram să îl aduc în faţa justiţiei chiar dacă asta 
însemna să-mi încalc jurământul de tăcere. Amintirea lui 
Rolf Kunzl m-a făcut să merg mai departe. Mi-am însuşit 
crezul din vechea Gardă Varegă, din felag-ul de la 
începuturi, şi anume, că soarta ne este hotărâtă dinainte, că 
Ragnarok este inevitabil şi că tot ce contează cu adevărat 
până la urmă este comportamentul tău în această lume. A 
fost singura mea moştenire din trecut. Chiar dacă nu se 
potriveşte cu chemarea mea iezuită, m-a legat de noblețea 
vechiului felag şi mi-a dat putere. 

— Nu se poate să fi acţionat singur, spuse Jack. Altcineva |- 
a împuşcat pe Reksnys. 

— Odată ajuns în Vatican, am strâns un mic grup de 
camarazi de încredere. Unul dintre ei este astăzi aici în 
abație. Poate l-aţi văzut în biserică. Jeremy avea să fie 
celălalt. Am reuşit să strângem multe dovezi împotriva lui 
Reksnys, dar nu destule. Hotărâserăm că trebuia să simtă şi 
el groaza înainte de a muri. 

— Ai reînviat ciclul duşmăniei ancestrale, şopti Maria. 

— Câteodată e mai bine să se facă dreptate după vechile 
reguli. 

— Şi cei din felag ştiu cine eşti? 

— Mai devreme v-am spus că felag-ul a intrat în interiorul 
Vaticanului în zilele lor de glorie din secolul al XII-lea. Astăzi 
unul dintre ei este aici din nou, unul dintre superiorii mei 
care ştie despre menora şi care a aflat de cercetările 
voastre. 

— Cum? întrebă Costas. 

— Un om din interior. 

Jack se simţi străbătut de un fior. 

— Ştiu cine a fost. Nu-mi dă pace de când am plecat din 
Cornul de Aur. Este ofiţerul secund, estonianul nou-venit. 
Trăgea cu urechea de pe punte când am discutat despre 
menora prima dată. 

— A plecat fără permisie oficială acum două zile, zise 
Costas înnegurat. Nu aveam de gând să te deranjăm cu 


problema asta, dar Tom York mi-a spus azi-dimineaţă când |- 
am sunat. O'Connor dădu din cap mohorât şi continuă: 
Ştiam că Vaticanul avea să facă orice îi stă în putere pentru 
a împiedica dezvăluirea locației unde se află menora, dar 
după aceea am realizat că era mai mult decât atât. Felag-ul 
va face orice pentru a afla ce ştim noi, vor să ne dejoace 
planurile şi să ne distrugă pentru a continua căutarea 
singuri. Şi unul dintre membri este foarte periculos. 

— Cine? întrebă Jack. 

— Nepotul. Andrius Reksnys este mort, iar fiul său Pieter 
se ascunde pe undeva prin America Centrală. Nepotul este 
liber. Cred că acum a devenit membru deplin al felag-ului. 
Este un ucigaş. A moştenit genele familiei. 

— Aşa bunic, aşa nepot, spuse Jack liniştit. 

— Tatăl, Pieter, nu este cu nimic mai bun, spuse O'Connor. 
Aduceţi-vă aminte de educaţia sa timpurie de pe frontul 
rusesc. Dar pare să fie complet preocupat de conducerea 
organizaţiei sale criminale din America Centrală. De nepot 
trebuie să ne ferim mai mult. El este războinicul din felag, 
el este soldatul care duce la bun sfârşit ordinele. A crescut 
înconjurat de toate ritualurile care până la urmă au devenit 
crezul său. El a muşcat ceea ce eu am respins. A folosit 
multe pseudonime, cel mai recent fiind Poellner, Anton 
Poellner. În interiorul felag-ului îşi zice Loki, numele unui 
zeu nordic ticălos. Crezul său absurd l-a determinat să se 
antreneze ca mercenar, şi a lăsat în urma lui numai sânge 
în conflictele din Balcani. Şi-a perfecţionat măiestria într-o 
tabără de pregătire teroristă din estul Mării Negre, în 
Abhazia. 

— Cred că putem să ne dăm seama unde a fost asta, spuse 
Costas. 

— Când bunicul său a fost asasinat, a avut o ieşire 
cumplită de furie şi a plecat în Kosovo, unde, din nefericire 
pentru el, a lăsat garda jos. A fost prins de englezii de la 
MI6 şi condamnat la Haga pentru crime de război. Acum 
cinci ani a fost trimis la închisoare pe viaţă în Lituania, ţara 


lui de baştină, după spusele sale. Au deschis o celulă 
nefolosită de pe timpul Gulagului special pentru el, un loc în 
care ofiţerii SS capturați au stat ani de zile după 
terminarea războiului înainte de a fi executaţi. Şi apoi, 
acum o lună, un nou judecător a decis că nu existau destule 
dovezi împotriva lui, aşa că a fost eliberat. Un tremur al 
buzei lui O'Connor îi trăda dezgustul. Era doar un copil 
când eu am ieşit din felag, dar încă îmi aduc aminte faţa lui. 
Tatăl său refuzase să-i cresteze palma, considerând că nu 
era încă timpul potrivit, iar Loki înnebunise şi îşi crestase 
singur faţa cu un topor. Obişnuia să mă terorizeze cu acea 
cicatrice, apăsând cu putere pe ea până începeam să plâng. 
Am avut multe nopţi albe şi coşmaruri din cauza asta. Şi 
acum a revenit. Ştie că eu sunt cel care l-a ucis pe bunicul 
său, şi duşmănia ancestrală nu-i dă pace deloc. Mai avem 
foarte puţin timp. 

Jack îl privi pe O'Connor. 

— Ce ai de gând să faci acum? 

— Voi sta aici. La Roma este prea riscant. 

— Ce vrei să spui? 

— S-a mai întâmplat şi altceva, spuse O'Connor cu privirea 
plecată. Am vrut să aveţi o imagine de ansamblu înainte să 
vă spun. A mai avut loc o crimă. Una modernă, de data asta. 

— Unde? 

— La Vatican. Acum două zile. Poliţia crede că este o 
lovitură a Mafiei, pentru că victima era conducătorul luptei 
împotriva traficului cu antichităţi. 

— Cine era? 

— Restauratorul-şef. 

— Adică individul care a văzut camera secretă din Arcul lui 
Titus împreună cu tine? 

— Alberto Bellini. Unul dintre cercetătorii extraordinari în 
domeniul sculpturii romane. O pierdere imensă. Şi singurul 
om din tot Vaticanul în care puteam avea încredere. 

— Crezi câ...? 


— Nu cred nimic. Sunt sigur. Alberto era un bărbat care ar 
fi avut curajul să stea în prima linie ori de câte ori ar fi fost 
nevoie în acest război împotriva Mafiei, care avea nevoie de 
pază armată când ieşea din Vatican, dar care nu avea forţă 
interioară atunci când era vorba să stea închis într-o 
cameră împreună cu călăii săi. Mi-a spus cu o seară înainte 
de a fi asasinat că l-au forţat să divulge descoperirea 
noastră din toiul nopţii de la Arcul lui Titus şi interesul 
nostru legat de menora. Asta mă pune pe mine în prima 
linie. Şi mă tem că şi pe voi. 

— Ştii cine e în spatele acestei afaceri la Vatican? 

— Există un fel de inchiziţie internă condusă de unul 
dintre cardinali. A fost aici dintotdeauna. Dar asta este şi 
mai sinistru, nu se poate mai rău de atât. Nu sunt sigur cine 
este, dar bănuiesc. Felag-ul s-a schimbat mult de când am 
plecat eu, acum mai bine de patruzeci de ani. Îi ştiu pe unii 
dintre ei. Unul dintre ei, de exemplu, este judecătorul care 
se ocupă de crimele de război şi care l-a eliberat pe Loki. 
O'Connor se apucă de scaun, furios. lot ce pot să vă spun 
acum este că are o putere incredibilă în Vatican. Ar putea 
să mă anihileze într-o clipită. Nu am nimic sigur de care să 
mă agăţ acum, dar am destule pentru a-i demasca 
activitatea dacă fac public tot ce ştiu. Dar îmi este foarte 
clar că Alberto nu a murit de mâna Mafiei. Probabil ghiciţi 
cine bănuiesc eu că a fost, şi nu are de gând să se oprească 
aici. 

— Mai poţi face ceva acum? 

— Cred că pentru moment sunt în siguranţă aici. Insula 
sfântă încă mai are ceva sacru, chiar şi pentru noul felag. 
Dar toată afacerea asta a devenit mult prea periculoasă ca 
s-o înfruntăm singuri. Duşmăniile ancestrale ar trebui să fie 
de domeniul trecutului. Acum vorbim despre crimă pur şi 
simplu. Şi, dacă ei pun mâna pe menora, asta dacă încă mai 
există, atunci crima va deveni o problemă fără nici o 
importanţă. Dacă va fi în joc cel mai mare simbol al 
credinţei iudaice, întregul Orient Mijlociu va lua foc cum nu 


a mai făcut-o până acum. Nu va ieşi nimeni întreg din lupta 
asta, evrei, arabi, Biserica Catolică. 

— Ai documente? 

— Totul este aici, spuse O'Connor atingând servieta 
aşezată lângă scaunul său. Tipărit. Nu am încredere în 
calculator, pentru că Loki îl poate sparge. Lucrează singur 
şi cu o viteză ameţitoare. Şefii săi sunt oamenii mari şi 
importanţi, judecători, clerici de rang înalt, politicieni. 
Vremurile când cei din felag îşi puneau coifurile şi mânuiau 
securile în luptă au apus demult, chiar dacă ei încă mai 
visează la ele. Nu mai este nimeni ca Loki. Dacă îl putem 
opri, atunci vom avea timpul necesar. 

— Interpol? 

O'Connor dădu din cap aprobator. 

— Pot să trag nişte sfori. Avem nişte prieteni sus-puşi. Un 
mandat de arestare internaţional şi o alertă de securitate. 
Dar am nevoie de timp, cel puţin două zile, ca să pun cap la 
cap un dosar. O să iasă rău dacă îmi e respinsă cererea, dar 
povestea cu căutarea menorei răsuflă. 

— Asta ne impune un termen-limită, spuse Jack gânditor. 
Două zile, sau se deschid toate porţile iadului. E o treabă 
destul de grea. 

— Ceva mă face să am încredere în voi. 

— Lasă-mă să te ajut, Patrick, spuse Maria, uitându-se la 
O'Connor, apoi la Jack. Cred că am făcut tot ce-mi stătea în 
putinţă pentru voi pe Seaquest II, Jack! Mă gândeam să 
stau aici oricum şi să mai cercetez piatra runică, să văd 
dacă nu am scăpat ceva din vedere. Dar asta este mult mai 
important. Părintele O'Connor are nevoie de ajutor. 

— Mi-ar prinde bine, spuse O'Connor. Am colaborat cu 
succes în trecut. 

— Eşti bine-venită să stai cu noi Maria, zise Jack. Mai mult 
decât bine-venită. Ar fi trebuit să fiu mai clar de la început. 

— Jeremy îmi poate ţine locul. Dacă mai e ceva legat de 
vikingi şi de Lumea Nouă, el este omul potrivit. 


— OK, spuse Jack cu o sclipire de nelinişte în ochi. Dar te 
rog să ai grijă de tine. 


O'Connor mai avea să le arate un ultim lucru. Îi duse pe 
Jack şi pe Maria prin mănăstire, apoi afară, în curtea plină 
de iarbă din faţa abației, lăsându-i pe Costas şi pe Jeremy să 
aranjeze o nouă imagine a hărţii Hereford care tocmai 
sosise. Prin ceața amurgului care învăluia insula, Jack văzu 
aflorimentul pietros care se ridica în spatele curţii, o 
imagine neschimbată de pe vremea vikingilor. O'Connor îi 
conduse pe aleea pietruită Sraid nam Marbh, Strada 
Morților, trecură de Reilig Odhrain, locul sacru de 
înmormântare al regilor. Pe drum, Jack se opri lângă crucea 
de piatră erodată a Sfântului Martin, încă în picioare, acolo 
unde fusese ridicată cu mai mult de o mie de ani în urmă. 
Atinse piatra cu mâna şi simţi şerpii încolăciţi care fuseseră 
gravaţi în granit cu aproape două secole înainte de bătălia 
de la Stamford Bridge, când cuceritorii mărilor din nord nu 
erau altceva decât un zvon îndepărtat pentru călugării de 
pe insulă. Se simţi străbătut de un fior asemănător cu cel pe 
care îl simţise când văzuse corabia în gheaţă. Harald 
Hardrada trecuse pe aici şi văzuse această cruce. Jack avu 
brusc o viziune a regelui suferind purtat pe o targă înspre 
abație, supuşii săi răniţi împrăştiindu-se din corăbiile 
ancorate în canalul de sub ei. Se simţi ca şi cum fusese în 
umbra lui Harald tot timpul, la Cornul de Aur, la fiorduri, 
dar nu îl mai simţise aşa de aproape niciodată, nu mai 
fusese niciodată aşa de sigur că drumul din faţa lor avea să- 
i ducă mai departe pe urmele marelui rege, undeva spre 
necunoscut. 

Merseră în tăcere, pierduţi în gânduri şi digerând tot ce se 
întâmplase mai devreme. Peste jumătate de oră, ajunseră în 
partea vestică a insulei, un golf alb mărginind plajele aurii. 
O'Connor îi conduse spre o dună şi găsi un loc unde se 
aşeză la mijloc între Jack şi Maria. Ceaţa se ridicase, oferind 
o panoramă extraordinară înspre vest, razele portocalii ale 
soarelui care apunea încadrându-le drumul înspre orizont. 
O'Connor îşi aprinse o pipă, trase din ea de câteva ori şi 
apoi începu să vorbească liniştit. 


— Acesta este Camus Cul an t'Saimh, Golful din Spatele 
Oceanului, spuse el. După zile întregi petrecute între viaţă 
şi moarte, l-au adus pe Harald chiar în acest loc, înfricoşaţi 
că vestea supravieţuirii lui ar putea ajunge la duşmanii săi 
normanzi. Au adus corăbiile, Vulturul şi Lupul, şi le-au tras 
pe plajă. Le-au umplut cu provizii şi l-au aşezat pe Harald 
pe targa sa în mijlocul Lupului. Halfdan Neiînfricatul, cel 
mai vechi camarad al său, stătea grav rănit la picioarele 
sale, gata să-şi dea viaţa şi el dacă regele său murea. 

— Wergild, şopti Maria. Un bărbat îi putea da viaţa sa lui 
Odin în schimbul vieţii stăpânului său. Călugării i-au ajutat 
să iasă în larg. Cei din grupul lui Harald care erau încă 
întregi şi sănătoşi au manevrat corabia, trăgând la vâsle. 
Catargele au fost pregătite şi pânzele desfăcute. De aici 
Harald şi camarazii săi de vâsle au navigat în adâncurile 
istoriei, urmăriţi de călugării de pe Iona şi de micul grup de 
vikingi credincioşi rămaşi în urmă pentru a ţine flacăra vie. 

— Încotro s-a îndreptat corabia? întrebă Maria. 

O'Connor făcu o pauză, îşi scoase pipa şi arătă spre partea 
vestică a orizontului, apoi recită din memorie: 

Rămâi cu bine. Lung e drumul meu Căci cele trei regine 
mă vor duce (Aşa cred - cugetul mi-e îndoit) 

În valea insulei din Avalon. 

Acolo nu e grindină, nu plouă, Nu ninge, vântul cât adie 
lin; 

Cuprinsul e-o grădină minunată Cu peşteri străjuite de 
verdeață Şi spuma însoritei mări; acolo Cumplita rană-mi 
voi tămădui. 

Şi pânzele şi vâslele urniră De lângă țărm corabia; şi- 
aceasta Părea o lebădă care se-nfoaie Cu penele-i de corb, 
ia apa-n piept Şi-şi cântă ultima cântare. 

Mult a stat Sir Bedivere, 'Iot depănând aducerile-aminte, 
pân'ce vasul, Un zbenghi pe cerul zorilor, s-a şters Şi 
vaierul nu s-a mai auzit 27. 

— Tennyson, Morte d'Arthur, exclamă Jack, nevenindu-i să 
creadă. O viziune tipic victoriană, dar, dacă este adevărat 


ceea ce ai spus, o versiune romantică a legendei arthuriene 
ajunge chiar până în acest loc. 

— Înlocuiţi Vinland cu Avalon, şi aveţi pământul 
făgăduinţei, paradisul terestru, spuse O'Connor. Povestea 
descoperirii Lumii Noi de către Leif Eiriksson a ajuns la 
curtea lui Harald cu mult înainte de a lua el decizia să 
invadeze Anglia şi cu siguranţă l-a intrigat pe un om ca el, 
care a călătorit atât de mult. Nu mai plecase nicăieri de 
mulţi ani, în afară de ocazionalele raiduri în Danemarca şi 
în Suedia, şi cu siguranţă îi lipsea aventura. Sau poate că 
plănuise o expediţie peste oceanul din vest încă dinainte de 
Stamford Bridge. Voia o ultimă aventură, o ultimă călătorie 
măreaţă de descoperire, ceva care să îi readucă gloria de 
altădată din tinereţea sa, când fusese în Garda Varegă. 
Călătoria a devenit un lucru imperios necesar odată cu 
înfrângerea de la Stamford Bridge. Mărturiile sugerau ceva 
despre pământuri fertile, pajişti întinse pentru păşunat şi 
păduri nesfârşite pentru construirea corăbiilor, cele două 
lucruri la care vikingii pofteau mai presus de orice. Şi nu 
mai avea nici un motiv să se mai întoarcă în Norvegia. 
Prestigiul său ar fi fost ştirbit dacă s-ar fi întors viu, pe când 
moartea îi asigura un loc de frunte printre eroi. 
Heimskringlia noteză că restul armatei sale din Norvegia i-a 
jurat credinţă eternă după ce s-a aflat de înfrângere, chiar 
şi după ce s-a aflat că murise. 

— Şi avea şi comoara cu el, spuse Jack. 

— Lăzi întregi. Cu siguranţă ei nu erau căutători de aur în 
Lumea Nouă. Ei deja aveau aşa de mult, încât nu mai aveau 
nevoie de altă greutate pe corabie. Zeci de mii de monede 
de argint, dirhami arabi, penny englezeşti bătuţi de Cnut şi 
de Aethelred, monede din imperiul lui Harald şi multe 
altele. Coliere de argint şi de aur, brățări, inele, bijuterii 
preţioase de familie lăsate de strămoşii săi. Şi toată prada 
lui Harald din zilele sale de glorie cu varegii pe Mediterană, 
o parte topită, alta încă neatinsă. Racle religioase 
extraordinar de valoroase şi bijuterii străvechi. Şi, mai mult 


decât atât, cu el era cea mai mare comoară a sa, cea care 
valora mult mai mult decât greutatea ei în aur. 

— Menora, murmură Jack. 

— Dacă Vinland este situl arheologic unde este LAnse aux 
Meadows în Newfoundland, atunci este înspre vest, la peste 
trei mii de kilometri dincolo de ocean, zise Maria. Atunci ce 
căuta corabia noastră sus la golful Baffin, la Ilulissat? 

— Este în epopei, saga, răspunse Jack. Leif Eiriksson a 
descoperit Vinland navigând spre coasta vestică a 
Groenlandei, apoi peste Helluland şi Markland. Aceste 
locuri corespund insulei Baffin şi peninsulei Labrador, şi 
punctul de escală din Groenlanda trebuie să fi fost golful 
Disko la cel mai îngust punct al strâmtorii Davis. Harald 
urma cele mai bune sfaturi în materie de navigaţie. 

— La asta cred că lucra Kunzl în 1930, spuse O'Connor. 

— Au petrecut iarna la Ilulissat? întrebă Maria. 

— Probabil au fost forţaţi să stea acolo din cauza gheții. 
Era toamnă când au ajuns. Ziua este din ce în ce mai mică, 
şi corabia putea rămâne blocată în gheaţă. Macleod a spus 
că pojghiţa de gheaţă începe să se formeze din octombrie, 
şi, când se întăreşte, poate să taie lemnul ca un fierăstrău. 
Cred că a fost foarte greu să ierneze acolo, dar erau nişte 
oameni duri, obişnuiţi cu greutăţile. Probabil au avut câţiva 
vikingi locali groenlandezi din aşezările din sud, angajaţi pe 
post de ghizi şi de vânători. Nu aş fi deloc surprins dacă şi- 
ar fi instalat corturile în acelaşi golf lângă fiord unde l-am 
întâlnit pe Kangia, printre cercurile de piatră străvechi. 

— A fost extrem de greu în special pentru cei care erau 
răniţi, zise Maria. 

— Mulţi dintre ei au pierit pe drum, alţii în tabără. Părerea 
mea este că, atunci când Halfdan a murit, numărul lor 
scăzuse aşa de mult, încât au renunţat la una din corăbii 
pentru a o transforma într-un rug funerar, Lupul, corabia 
pe care ai văzut-o îngropată în gheaţă. Erau prea puţini 
oameni pentru a mânui ambele vase. 


— Şi cum s-au întors veştile? întrebă Maria. Două secole 
mai târziu, Richard de Holdingham ştia că ajunseseră pe 
Vinland - era destul de sigur pentru a pune această 
informaţie pe hartă. Dovezile arheologice arată că L.Anse 
aux Meadows a fost populată pentru o scurtă perioadă, 
abandonată mult înainte de 1066, aşa că nu erau nici un fel 
de călătorii regulate de aprovizionare care ar fi putut aduce 
vreo veste. 

— Jack are dreptate în legătură cu groenlandezii, spuse 
O'Connor. Îl compătimeau pe Harald, un conaţional 
norvegian, mai ales după ce văzuseră că nu avea nici o 
intenţie de a-i subjuga sau de a sta acolo. I-a pus să jure că 
nu aveau să spună nimic, iar argintul primit i-a ajutat să-şi 
menţină comerţul cu Lumea Veche prosper timp de mai 
multe generaţii. Ştim asta pentru că felag-ul a trimis o 
expediţie pe urmele lui Harald, în căutarea lui, câteva 
generaţii mai târziu. Eirik Gnupsson, episcopul Groenlandei 
şi unul dintre membrii felag-ului, şi-a convins enoriaşii că 
era un urmaş credincios al lui Hardrada şi a aflat tot ce v- 
am povestit mai devreme. 1 s-a spus că Hardrada a promis 
că avea să lase un semn în Vinland dacă el şi camarazii săi 
decideau să plece mai departe spre sud. Richard ştia asta în 
secret, dar atât. Eirik Gnupsson a navigat spre Vinland, dar 
nu s-a mai auzit vreodată de el. Nu a mai fost nici o 
expediţie, şi locaţia unde era Vinland s-a pierdut în negura 
timpurilor. Chiar şi pentru groenlandezi a devenit un fel de 
Avalon, un tărâm mistic al făgăduinţei, condus de regele 
etern. 

— Asta mi-a adus aminte de ceva, zise Maria. De povestea 
regelui Arthur. Dar cum rămâne cu regina lui, Guinevere? 
Harald a mai luat cu el şi altceva în afară de menora, când a 
plecat din Constantinopol. 

— Da, chiar mă întrebam când o să vrei să afli asta, spuse 
O'Connor scuturându-şi pipa şi zâmbindu-i. Legenda spune 
că Harald era întovărăşit de o femeie cu părul scurt, 
îmbrăcată în tunică şi pantaloni bărbăteşti. Istoria ne spune 


că, cu câţiva ani în urmă, după ce reuşiseră să scape, 
Harald eliberase prinţesa şi o trimisese înapoi la 
Constantinopol. Dar noi ştim că tiza ta nu a fost de fapt 
niciodată răpită, ea a venit cu el de bunăvoie. Maria a fost 
cea care i-a eliberat din închisoare pe Harald şi pe 
camarazii lui varegi chiar cu o noapte înainte de a fugi. A 
rămas alături de Harald şi la bine, şi la rău, de-a lungul 
mariajului său de convenienţă cu prinţesa rusoaică 
Elizabeth sau pe drumul său anevoios spre domnie. L-a 
îmblânzit, devenind lumina călăuzitoare a vieţii lui. Şi, în 
ultima sa încercare de a prelua puterea, când a vrut să 
cucerească Anglia, în 1066, ea l-a însoţit spre un regat unde 
ar fi putut în sfârşit să-şi exercite dreptul prin naştere de a 
fi prinţesă. Harald plănuia să o prezinte drept consoarta sa 
şi s-o încoroneze regina Angliei. 

— Harald avea cincizeci şi unu de ani în 1066; ea probabil 
era cu zece ani mai tânără, spuse Maria. Când au plecat 
spre Vinland, mai erau şi alte femei pe acele corăbii în afară 
de ea? 

— Nu, Maria era singura. 

— Nu-şi făcuseră un plan prea bun pentru noua colonie. 
— Mentalitatea vikingă, zâmbi Jack. Fură ce poţi când ai 
ocazia. Şi, nu uitaţi, erau probabil înnebuniţi de oboseală şi 
de durere, nefiind în stare să gândească limpede. Mulţi 

dintre ei cu siguranţă credeau că se îndreptau spre 
Walhalla. 

Cercul soarelui începu să se scufunde spre vest în mare, 
aruncând o lumină gălbuie peste pietrele erodate care se 
înălţau de-o parte şi de alta a golfului. Se uitau în tăcere 
spre mare, absorbind strălucirea serii care îi învăluia. 

— Se spune că insula sfântă este scăldată în lumina 
sclipitoare a îngerilor, zise O'Connor. Este o lumină care se 
vede doar în locuri ca acesta, unde raiul şi pământul par a 
se contopi, şi în locuri în care crusta strădaniilor omeneşti a 
fost dată la o parte, lăsând la iveală piatra seacă de 


dedesubt. Centrul Forumului din Roma, Muntele Templului 
din lerusalim. 

— Menora s-a aflat în ambele locuri, spuse Maria. 

— M-am gândit la asta, răspunse O'Connor. 

Cu ochii strălucitori, Jack se aplecă brusc, uitându-se spre 
orizont. 

— Menora a fost aici, cu Harald, chiar în acest loc. De când 
l-am văzut pe Halfdan în gheaţă, am ştiut că ne aflam pe 
drumul cel bun, ca şi cum ceva ne împingea de la spate. 
Acum mai avem nevoie doar de nişte indicii, ceva mai 
concret, cum ar fi unde anume s-au dus după ce au părăsit 
fiordul. 

O'Connor se uită pătrunzător la Jack, aprinzându-şi iar 
pipa. 

— Halfdan ţi-a urat noroc în luptă, ai uitat? Ţi-a predat 
ştafeta. Cumva, am un sentiment că viitorul vă rezervă 
multe surprize. 

Tocmai se pregăteau să se ridice, când îl văzură pe Jeremy 
alergând spre ei, şi în spatele lui desluşiră silueta 
corpolentă a lui Costas încercând să ţină pasul. Jeremy se 
opri în faţa lor, cu chipul îmbujorat, foarte agitat şi plin de 
energie. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Jack prieteneşte. Mai era ceva 
ce ai ţinut secret? 

— Nu chiar, zise Jeremy, încercând să-şi recapete suflul. 
Mappa mundi. Cât timp voi eraţi în aisberg. Ştiam eu. 

— Ia-o încet, spuse Jack. Linişteşte-te! 

Jeremy se aplecă şi scoase din servietă o foaie rulată, apoi 
respiră adânc de câteva ori, recăpătându-şi calmul. 

— Îmi pare rău, dar cred că este cel mai extraordinar 
lucru de până acum. 

— Aşa... 

— Orele pe care le-am petrecut în cabină, evitându-vă pe 
toţi, începu Jeremy, parcă scuzându-se. Ei bine, eram 
absorbit de versiunea electronică a hărţii descoperite la 
Hereford, exemplarul lui Richard, care era la o rezoluţie de 


1200 DPI. Era ceva nu-mi dădea pace, ceva ce credeam că 
văzusem atunci când eu şi Maria desfăcuserăm harta 
pentru prima dată în catedrală. 

— Continuă! 

— l-am rugat pe colegii de la laboratorul tehnic din Oxford 
să facă o scanare multispectrală. 

Jack luă foaia şi o desfăcu pe genunchi. Era o imagine 
mărită a colţului din stânga jos al hărţii, reprezentând 
fantasticul desen cu Vinland şi Lumea Nouă pe care îl 
examinaseră cu câteva zile mai înainte la Cornwall, cu 
inscripţiile referitoare la Leif Eiriksson şi Harald Hardrada 
şi comoara de la Michelgard. Jack văzu imediat ce voia 
Jeremy să spună. 

— Mai este un desen dedesubt! 

— Uitaţi-l aici, izolat şi mărit. Costas m-a ajutat să fac asta, 
spuse Jeremy dându-i altă foaie, iar Maria şi O'Connor se 
apropiară şi ei să vadă mai bine. 

Era o linie simplă, o formă de „U” care se alungea de-o 
parte şi de alta, estompându-se, şi două cercuri neregulate 
în faţă. 

— Este Vinland! exclamă Maria. Este exact la fel ca 
imaginea Vinland de pe harta originală, doar că la o scară 
mult mai mare. Forma aceea de „U” este golful, iar Vinland 
este marcată la capătul golfului pe hartă. Am fost în 
aşezarea vikingă de la LAnse aux Meadows în 
Newfoundland anul trecut. Situl arheologic este chiar în 
capătul golfului, exact unde este marcată Vinland, şi 
acestea sunt promontoriile de o parte şi de alta şi se extind 
înspre Strâmtoarea Belle Isle. Iar cercurile sunt insuliţele 
din apropierea coastei, Little Sacred Island şi Great Sacred 
Island. Au fost cu siguranţă repere de navigaţie importante 
pentru vikingi. 

— Exact asta este fantastic, spuse Jeremy. 

— Ce vrei să spui? întrebă Jack. 

— Uită-te cu atenţie la aia mai mare, spuse Jeremy 
întinzându-i o lupă. Acolo, unde pare a fio pată. 


Jack se uită mai atent la imaginea scanată. 

— Văd un semn al crucii, sigur e o cruce, murmură el. Şi 
pata aia într-o parte. Astea sunt litere? 

— Rune. 

Jack jubila. 

— Poţi să traduci? 

— Sunt două rânduri, începu Jeremy. Mi-e foarte greu să le 
citesc, chiar dacă imaginea este mărită, dar de un lucru 
sunt absolut sigur. Pe primul rând scrie Haraldi konungi, 
Harald regele. Cel de-al doilea rând are două cuvinte, aur şi 
Michelgard, aurul de la Michelgard. Adică 
Constantinopolul, bineînţeles. 

— Doamne Dumnezeule. 

— Cred că Richard de Holdingham a făcut schiţa asta de la 
început, dar apoi s-a răzgândit. Era prea exactă, dezvăluia 
prea mult. Aşa că a şters-o şi a desenat o hartă mai 
generalizată a Vinland-ului, cu inscripţia cu Leif Eiriksson. 
Apoi s-a gândit mai bine şi s-a hotărât să mai adauge şi o 
referire la Harald Hardrada până la urmă, cum că ar fi fost 
prin părţile acestea, având asupra sa şi comoara de la 
Michelgard. 

— Prima schiţă ne dă nişte informaţii importante, şopti 
Jack. Ne spune ceva incredibil de precis. 

— X"-ul marchează locul, spuse O'Connor, şi, pentru prima 
oară de când se întâlniseră, îl văzură zâmbind larg. Chestia 
asta pare aşa, dintr-odată, să merite osteneala. 

Costas apăru din spatele unei dune, uşor agitat după 
marşul forţat pe care-l făcuse. 

— S-a întors elicopterul, spuse el gâfâit când ajunse lângă 
ei. Macleod vrea să ştie dacă vă întoarceţi pe Seaguest II 
sau la Istanbul. Sunt în golful Disko şi aşteaptă noi 
instrucţiuni. Ei au în plan să plece spre nord să cerceteze 
marginea calotei glaciare, şi unii dintre oamenii de ştiinţă 
nu prea mai au răbdare. 

Costas văzu deodată foaia de pe genunchii lui Jack şi se 
aplecă să se uite. 


— Harta unei comori. Pasiunea mea. Unde este? 

Jack îl privi pe Costas cu drag şi îşi întinse mâna spre 
cercul portocaliu şi strălucitor de la orizont. 

— Înspre vest, aproape patru mii de kilometri. Poţi să-i 
spui lui Macleod să scoată copia după Epopeile Vinland28 
pe care i-am lăsat-o. Acolo este descris drumul spre 
Vinland. 

O'Connor se ridică. 

— Se pare că este timpul să plecaţi, nu-i aşa? zise el 
strângându-i mâna lui Jack. Nu ştiu unde mă va duce 
drumul meu, dar, Jack, te rog un singur lucru. 

— Orice. 

— Află ce s-a întâmplat cu menora. 

Jack zâmbi şi îl bătu prieteneşte pe umăr. 

— Vom face tot ce ne stă în putinţă. Lucrurile au mers 
foarte bine de când Halfdan mi-a împrumutat securea lui, şi 
cred că a mai rămas puţin noroc şi pentru noi, zise el, 
continuând apoi pe un ton foarte serios: Şi tu să ai mare 
grijă. 

CAPITOLUL 14 

De cealaltă parte a Atlanticului, treizeci şi şase de ore mai 
târziu, Jack stătea în întuneric beznă, pe o podea de 
pământ, învelit într-un sac de dormit şi apărat de umezeala 
podelei de o saltea termoizolantă. Îşi făcuse o pernă mai 
confortabilă din haine şi se uita cu ochii pierduţi în 
întuneric. Lângă el sforăia Costas, şi auzea din când în când 
cum se foia Jeremy undeva la picioarele lui. Nu ratase şansa 
de a petrece noaptea într-o casă comunală vikingă 
restaurată, o structură scundă, cu pereţii foarte groşi, 
construită în totalitate din iarbă, chiar în locul unde, cu 
aproape o mie de ani în urmă, Leif Eiriksson şi ceata lui de 
aventurieri norvegieni îşi construiseră primul adăpost. Dar 
pentru Jack asta era o noapte fără somn, chinuită de vise 
rele. Mintea sa era în continuare copleşită de 
extraordinarele relatări pe care O'Connor le făcuse cu o zi 
înainte pe insula Iona, despre o frăţie secretă care 


străbătuse secolele şi până la urmă ajunsese să fie asociată 
cu una dintre cele mai groaznice orori ale timpurilor 
moderne. De fiecare dată când aţipea, imediat i se 
îngrămădeau în cap aceleaşi imagini teribile, zei-lupi 
arătându-şi colții şi vulturi rotindu-se, sfeşnicul cu şapte 
braţe şi svastica îngrozitoare, imagini care nu mai păreau 
doar nişte fragmente izolate ale istoriei, ci un tot unitar 
care spunea o poveste a puterii şi a pericolului. 

Jack se trezi cu o ceaşcă de cafea aburindă care îi era 
oferită de Costas, care îl trezise cu o lovitură uşoară şi se 
aplecase spre faţa adormită a prietenului său. 

— Bună dimineaţa! spuse el vesel. Situl arheologic este 
doar al nostru în dimineaţa asta. Angajaţii de la Parks 
Canada o să-l deschidă abia la prânz pentru un grup de 
turişti. 

Jack mormăi ceva şi se ridică repede, trăgându-şi blugii şi 
un pulover albastru pe el, apoi se legă la şireturi. Tresări de 
durere când atinse rana de la coapsă, rămasă moştenire din 
aventura de pe aisberg. În lumina dimineţii îl văzu pe 
Jeremy cum îşi strângea salteaua şi sacul de dormit. 
Ajunseseră pe întuneric, şi era pentru prima oară când Jack 
putea aprecia dimensiunile casei comunale. Era alungită şi 
scundă, construită din iarbă pe un cadru de lemn, cu o 
podea murdară şi un acoperiş dat cu smoală. Se vedea cum 
pe vremuri încăpeau acolo douăzeci sau treizeci de oameni, 
mai multe familii, adunate în jurul vetrelor dispuse regulat 
de-a lungul camerei. Era cu siguranţă un loc întunecat şi 
plin de umezeală, fetid şi care mirosea foarte puternic în 
timpul lungilor luni de iarnă. Acum putea înţelege de ce 
vikingii râvniseră dintotdeauna la spaţii deschise şi la mare, 
la lunile de vară în care îşi îngrijeau turmele de vite şi se 
îmbarcau pe corăbiile lor, plecând în călătorii lungi de 
explorare şi de atac. 

Jack îşi luă cafeaua şi ieşi din încăpere, închizând ochii 
pentru a se apăra de strălucirea orbitoare a soarelui de 
dimineaţă. Un pic mai departe, pe iarbă, era forma alb cu 


roşu a elicopterului Pazei de Coastă Canadiene, Sikorsky S- 
61N „Sea King”, care îi adusese până la îndepărtata 
peninsulă nordică Newfoundland din Goose Bay în 
Labrador, cel mai apropiat aerodrom unde Embraer-ul IMU 
putuse ateriza. Jack se întoarse cu spatele la elicopter şi se 
uită împrejur. Casa comunală era una dintre cele trei clădiri 
de iarbă reconstituite la marginea aşezării vikinge 
originale, la câţiva metri de pajiştea unde arheologii 
norvegieni, care descoperiseră aşezarea în 1960, 
excavaseră trei locuinţe şi nişte obiecte primitive din fier. 
Descoperiseră doar nişte movile mici acolo unde fuseseră 
cândva ziduri, nişte găuri de stâlpi şi vetre fantomatice şi 
câteva artefacte, dar fusese îndeajuns pentru a dovedi fără 
îndoială că vikingii ajunseseră până acolo. Jack privi spre 
mal, peste vegetaţia bogată, la insuliţele stâncoase care 
încadrau orizontul înspre nord. Situl arheologic nu avea 
deloc splendoarea unui mormânt antic sau a unui oraş 
pierdut, dar fusese una dintre cele mai remarcabile 
descoperiri arheologice din toate timpurile, o dovadă 
incontestabilă că aventurierii Lumii Vechi vizitaseră 
America cu cinci sute de ani înainte de Cristofor Columb. 
Era prima aşezare europeană din America de Nord, dincolo 
de Groenlanda, primul loc din Lumea Nouă unde fierul a 
fost topit. Acum Jack ştia că aveau să scrie o nouă pagină în 
istoria acestui loc, un episod la care nimeni nu îndrăznise să 
viseze vreodată înainte ca mappa mundi să fie descoperită. 
După ce îşi termină cafeaua, simţi cum negura nopţii 
anterioare se împrăştie, şi fu cuprins de exaltare. 

— Greu de crezut că Ilona este la mai mult de trei mii de 
kilometri înspre est. 

Jeremy apăru în uşă, cu părul ciufulit, stând lângă Jack, 
frecându-se la ochi şi turnându-şi cafea. 

— Dar arată la fel, nu crezi? Genul ăsta de locuri cred că 
erau ceva foarte familiar pentru vikingi. 

— Şi pentru tine este la fel de familiar, nu? întrebă Jack cu 
o strălucire în ochi. 


— Mama era canadiancă din Nova Scotia, răspunse 
Jeremy. Când eram copil, am vizitat acest loc, şi asta mi-a 
stârnit pasiunea pentru studiul arheologiei norvegiene. 
Este uimitor cât de puţini oameni vin aici, chiar dacă este 
patrimoniu naţional UNESCO. Dacă citeşti câteva cărţi de 
istorie, o să crezi că implicarea europeană în teritoriul 
nord-american a început cu John Cabot, în 1497. 

— Dar vikingii nu au stat pe aici prea mult. 

Costas prinse cuvintele lui Jeremy din zbor, pe când ieşea 
din casă cu sacii de dormit, şi veni lângă ei. 

— Credeam că LAnse aux Meadows era mai mult un 
avanpost, o tabără sezonieră. 

Jack îl aprobă. 

— Dacă e să credem doar ce spun dovezile arheologice, 
atunci locul acesta a fost ocupat doar timp de câteva 
sezoane, cel mult, apoi probabil vizitat sporadic o dată la 
câţiva ani. În cele trei case comunale puteau încăpea până 
la o sută de oameni, aşa că este posibil să fi încercat să îşi 
stabilească aici o reşedinţă permanentă, pentru că erau şi 
femei şi aveau şi animale. Dar nu a durat prea mult. Vorbim 
despre anul 1000 după Hristos, poate chiar un pic mai 
târziu. Islanda fusese colonizată de norvegieni la sfârşitul 
secolului al IX-lea, Groenlanda, de Eirik cel Roşu cu 
aproape un secol mai târziu, aşa că probabil de acolo au 
venit şi coloniştii noştri. Stilul caselor este tipic pentru 
Groenlanda şi Islanda din acele vremuri. Leif Eiriksson era 
fiul lui Eirik cel Roşu, după cum spune şi numele. 

— Probabil încercau să descopere limitele lumii lor, 
reflectă Jack. Şi fenicienii au făcut la fel. Cele mai 
îndepărtate avanposturi feniciene datează din cea mai 
timpurie perioadă de explorări, şi toate au fost locuite 
foarte puţin timp. Mogador în vestul Africii, Cornwall în 
Anglia. Erau locuri cu un potenţial comercial deloc de 
neglijat, dar mult prea departe şi prea vulnerabile pentru a 
dura prea mult. Pare a fi aceeaşi poveste şi aici. 


— Este un model bun, spuse Jeremy, trecându-şi mâna prin 
păr. Săpăturile arheologice din 1970 au scos la iveală multe 
dovezi că se lucra cu lemnul, preparau buşteni şi scânduri 
pentru construcţia corăbiilor lor. Este puţin cam dificil să ne 
dăm seama acum, dar în aceste locuri erau păduri de 
foioase bogate, întinzându-se chiar până la aceste pajişti. 
Cred că groenlandezilor şi islandezilor, care nu aveau deloc 
păduri şi trebuiau să importe butuci mari din Scandinavia, li 
s-a părut o mină de aur. Şi-au reparat aici corăbiile şi 
probabil chiar şi-au construit corăbii noi, dar cea mai mare 
parte a lemnului l-au trimis înapoi în Groenlanda şi în 
Islanda. 

— Sunt foarte nedumerit, zise Costas. De ce nu şi-au 
stabilit aici o colonie permanentă dacă aveau lemn din 
belşug, păşuni pentru vite şi locuri ideale de pescuit? 

— Scraeling-ii, spuse Jack. 

— Cine? 

— Este numele norvegian pentru băştinaşi, indienii, 
răspunse Jeremy. Înseamnă „nenorocit”, ceea ce spune totul 
despre atitudinea vikingă. La acea vreme, în Newfoundland 
era o populaţie destul de mare de indieni, iar canoele lor de 
război şi arcurile făceau din ei o pradă bună pentru 
războinicii noştri. Nu avem prea multe dovezi arheologice, 
dar legendele nordice evocă o poveste destul de urâtă. 
Când Leif Eiriksson a pus pentru prima dată piciorul aici, 
este foarte probabil ca relaţiile cu băştinaşii să fi fost 
tensionate încă de la început. În curând, au avut loc 
confruntări violente. Până la urmă, crimele sporadice din 
ambele tabere au condus la un război deschis, iar indienii 
au avut drept aliaţi alte triburi mai îndepărtate, vikingii 
fiind depăşiţi astfel numeric. Probabil şi-au direcționat 
întreaga energie spre întărirea acestui loc, construindu-şi 
palisade de lemn împrejurul locuinţelor. Era imposibil să 
mergi cu vitele la păşunat sau la vânat şi la pescuit; ei erau 
foarte slăbiţi, aşa că probabil bolile erau destul de 
frecvente. Nu erau în stare să ducă la bun sfârşit acţiunile 


care constituiseră motivul venirii lor aici, adică să taie 
copaci şi să prepare lemnul pentru transportul înapoi 
acasă. Epopeile spun că fratele lui Leif, Thorvold, a fost ucis 
de o săgeată şi că asta a însemnat sfârşitul acestei colonii. 

— Este foarte asemănător cu povestea părinţilor pelerini 
în America, la Jamestown, spuse Jack. Încolţiţi de nativi 
neprietenoşi, chinuiţi de foame şi de boli. 

— Există o poveste şi mai sumbră, spuse Jeremy, scoțând 
un volum din buzunar. Acestea sunt Epopeile Vinland 
transmise din gură în gură şi puse pe hârtie în secolul al 
XIII-lea, în Islanda. Sunt dificil de citit ca text istoric, pentru 
că sunt multe contradicții şi confuzii, dar descoperirea 
acestui loc dovedeşte că aceste epopei sunt bazate pe 
călătorii reale. După Saga groenlandezilor, alt copil de-al lui 
Eirik cel Roşu, fiica sa Freydis, a organizat o expediţie la 
Leifsbuâir, Casele lui Leif, numele dat de ei coloniei din 
Vinland. Erau două corăbii, una cu aproape treizeci de 
groenlandezi, şi cealaltă cu aproape tot atâţia islandezi. 
Odată debarcaţi, a avut loc un fel de ceartă, la care probabil 
au luat parte şi femeile, o animozitate adânc înrădăcinată 
care a făcut-o pe Freydis şi pe groenlandezi să se înfurie 
teribil şi să-i ucidă pe toţi islandezii. Chiar Freydis însăşi le- 
a omorât pe cele cinci islandeze şi probabil şi pe copiii 
acestora. Dacă asta chiar s-a întâmplat, atunci fapta asta 
teribilă a avut loc la adăpostul nopţii, într-una dintre aceste 
case comunale. 

— Duşmănie ancestrală, murmură Jack, amintindu-şi de 
somnul său tulburat. Sper că nu asta este cea mai durabilă 
moştenire pe care o avem de la vikingi. 

— Avem vreo dată sigură? întrebă Jack. 

— Datele obţinute prin metoda carbonului radioactiv par 
cele corecte, aceeaşi perioadă în care s-au pus bazele 
coloniei, în jurul anului 1000 după Hristos, iar celelalte 
expediţii povestite în epopei au avut loc în următorii 
cincisprezece ani, sau aşa ceva. Expediția lui Freydis se 
pare că a fost şi ultima. 


— Până la Harald Hardrada. 

— Păi de asta suntem noi aici, zise Jack frecându-şi mâinile 
nerăbdător şi uitându-se sugestiv la servieta de lângă 
bagajele lor, în care era harta. Este timpul să mai aruncăm 
o privire pe harta aia. 

Peste douăzeci de minute stăteau la câteva sute de metri 
de situl arheologic, pe plajă. În spatele lor se întindeau 
ondulându-se păşunile ce înconjurau colonia vikingă, şi de-o 
parte şi de alta era coasta joasă, măturată de valurile 
golfului. Lângă ei erau cei doi membri ai Pazei de Coastă 
Canadiene care pregăteau Zodiacul, o barcă pneumatică 
uşoară pe care o aduseseră de la elicopter. Jack se uită spre 
mare, punându-şi mâna pavăză la ochi. Lumina era 
străvezie, de o claritate pe care o mai văzuseră şi în fiord, 
iar briza marină aducea nişte adieri de aer rece venit 
dinspre ghețarii din nord chiar şi în luna iunie. Pentru o 
secundă, Jack se surprinse gândindu-se la aisbergul din 
fiord, întrebându-se dacă nu cumva avea să se topească 
undeva pe aceste ţărmuri, lăsându-l pe Halfdan să se 
odihnească împreună cu camarazii săi. Alungă din minte 
gândul ăsta şi se concentră pe masa pietroasă vizibilă la 
câţiva kilometri depărtare de țărm. 

— Great Sacred Isle, murmură el. Pentru ea am venit aici. 

— Nu există nici un dubiu că nu ar fi ea, spuse Jeremy 
ţinând o copie a schiţei lui Richard de Holdingham în mână 
şi comparând-o cu fotocopia unei hărţi maritime. Din cele 
învăţate de la Maria, Richard era un erudit foarte 
meticulos, şi a transcris harta cu cea mai mare acuratețe, 
copiind-o probabil de pe o schiţă originală, care, într-un fel 
sau altul, a ajuns la el din Groenlanda. 

Puse brusc schiţa jos şi se repezi spre o movilă din 
apropiere, unde un nor de aburi se ridica dinspre o plită 
micuță. 

— Şi ce anume căutăm noi, mai precis? întrebă Costas. 
Vase de lut, monede, securi ruginite? 

Jack îi zâmbi. 


— Nici vorbă. Patru artefacte au fost singurele descoperiri 
după opt ani de excavații făcute în anii 1960. Un ac de păr 
din bronz, o lampă de piatră cu ulei, un fus şi un fragment 
de alamă aurit. Şi asta pentru o comunitate care număra 
peste o sută de persoane şi care a stat aici câţiva ani. Se 
pare că norvegienii strângeau ceea ce le cădea la mână şi 
nu aruncau absolut nimic. Dacă Harald Hardrada a vrut să 
lase ceva pe aici, atunci poate vom găsi ceva. Dacă nu a 
vrut, atunci cu siguranţă nu vom găsi nimic. 

Jeremy se întoarse cu două castroane de lemn şi cu linguri 
şi le întinse lui Jack şi lui Costas. 

— Le-am făcut chiar eu când eram copil, spuse el mândru. 
Sunt copii exacte ale castroanelor norvegiene din 
Groenlanda. Şi chestia din interior este şi ea autentică. 

Costas se uită cu neîncredere la substanţa îngroşată din 
castronul său şi bătu în ea cu lingura. 

— Pare destul de veche, zise el. Şi miroase ca o fabrică de 
smoală. Bănuiesc că nu e de mâncare, nu? 

— Este o reţetă personală, spuse Jeremy prefăcându-se că- 
l ignoră. Bazată pe analiza rămăşiţelor din zonele unde 
norvegienii îşi depozitau deşeurile. Făină din orz de proastă 
calitate, mazăre şi scoarță de pin. Un fel de terci. Foarte 
bun. 

— Dar unde e porţia ta? 

— Nu am mai avut răbdare şi am mâncat-o mai devreme. 

— Da, sigur, spuse Costas adulmecând lingura şi luând o 
înghiţitură, de încercare. Dumnezeule mare! Deşeuri este 
într-adevăr cuvântul potrivit. 

— Asta este tot ce vei primi. Experienţa vikingă completă. 
La LAnse aux Meadows nu este permisă mâncarea 
vremurilor moderne. 

Costas mormăi, şi Jeremy se întoarse spre Jack, care golise 
deja castronul şi se uita la hartă. 

— Acesta a fost locul de unde nu mai există întoarcere, 
spuse Jack. Dacă într-adevăr au ajuns până aici, niciunul 


dintre oamenii lui Harald nu s-a mai întors acasă viu. Era un 
drum cu sens unic spre capătul lumii. 

— Dar ghizii lor? întrebă Costas cu gura plină şi cu o 
privire încruntată. 

— Mă îndoiesc că vreunul dintre groenlandezi l-a însoţit pe 
Harald aşa de departe, răspunse Jack. Ţinând cont că aveau 
doar o singură corabie, după moartea lui Halfdan, nu mai 
aveau nici o cale de întoarcere, şi chiar şi la Ilullisat ar fi 
trebuit să aştepte să fie salvaţi de vânătorii şi de pescarii 
norvegieni care ajungeau până la Norrseta pe timpul verii. 

— Lasă-mă să recapitulez, spuse Costas. Suntem aici din 
cauza hărţii care descrie Vinland cu referinţă la Harald 
Hardrada de pe mappa mundi. Cum s-a aflat în Anglia că 
Hardrada a fost aici, cum a ajuns asta la urechile celor din 
felag şi la Richard de Holdingham, atâţia ani mai târziu? 

— Din câte ne-a spus O'Connor, acel episcop care a venit 
în Groenlanda la începutul secolului al XII-lea, cel care era 
membru al felag-ului, a reuşit să obţină de la norvegieni o 
mărturie despre expediţia lui Hardrada. Ghizii care s-au 
întors de la fiorduri la colonia vestică din Groenlanda au 
povestit probabil despre călătoria lui Harald spre Vinland, şi 
povestea a fost transmisă mai departe din generaţie în 
generaţie. Dacă este să ne luăm după istoria Islandei, 
groenlandezii aveau o tradiţie bogată în epopei, unele 
dintre ele transmise în secret. Nici o epopee nu a mai fost 
găsită după misterioasa dispariţie a groenlandezilor, câteva 
secole mai târziu. 

— Dar crucea de pe hartă, „X"-ul care marchează locul? 
întrebă Costas. Dacă într-adevăr marchează ceva acolo, 
cum ar fi putut groenlandezii să ştie? 

— Cu uşurinţă, zise Jeremy. Norvegienii au lăsat semne, 
indicatoare navale. Erau esenţiale pentru reconstituirea 
călătoriilor într-o arie atât de vastă care nu era deloc 
explorată. Unele dintre mormanele de pietre ridicate în 
jurul golfului Baffin despre care se crede că au aparţinut 
eschimoşilor, s-ar putea să fi fost de fapt ridicate de 


norvegieni. Saga groenlandezilor ne spune cum Thorvold, 
cel care a fost ucis de indieni, a ridicat chila unei corăbii 
drept semn undeva lângă un promontoriu, la nord-est de 
aici. A devenit cunoscut ca Kjalarnes, Capul Keel29. 

— Deci vrei să spui că Great Sacred Isle era un reper de 
navigaţie bine-cunoscut. 

— Cred că era mai mult decât atât, spuse Jack. Faptul că 
această insulă este foarte bine marcată pe hartă înseamnă 
că simboliza mult mai mult, ceva strâns legat de călătoria 
lui Harald. Este doar o bănuială, dar mă întreb dacă Harald 
le-a promis ghizilor săi groenlandezi, înainte de a pleca din 
Ilulissat, să le lase nişte semne pe măsură ce călătoria lui 
avansa. Un loc evident pe care l-ar fi sugerat groenlandezii 
ar fi fost propriul semn de navigaţie pentru Leifsbuir la 
Great Sacred Isle, un loc pe care Harald l-ar fi găsit cu 
uşurinţă. Groenlandezii nu cred că s-au aventurat până aici 
ca să vadă dacă a reuşit, dar amintirea promisiunii lui 
Hardrada nu a murit niciodată. 

— Să vedem atunci dacă ne aşteaptă pe noi. Costas îi dădu 
lui Jeremy castronul gol, apoi făcu un semn spre rucsac. Ai 
cumva nişte bere, să se ducă mai bine mâncarea aia? 

— Mă tem că nu ai noroc. Dar în schimb am ceva la fel de 
bun. Un iaurt acru făcut din zer de vacă şi lăsat vreo câteva 
săptămâni într-o putină. Se serveşte cald. Doar să mai 
aştepţi puţin până ce... 

Costas era deja la jumătatea drumului spre plajă, cu 
mâinile în sus, ca şi cum s-ar fi predat. Jack îi zâmbi lui 
Jeremy şi arătă spre Zodiac. 

— Cred că s-a terminat micul dejun. 

Câteva minute mai târziu, se îmbrăcau în costumele de 
supravieţuire şi îşi puneau vestele de salvare împrumutate 
de la Paza de Coastă. Împinseră barca în apă, şi apoi săriră 
în ea şi se aşezară în timp ce unul dintre membrii 
echipajului porni motorul. Pe când ieşeau încet din golf, se 
întoarseră să se uite la coasta joasă care se îndepărta în 
spatele lor. 


— Mareea e înaltă, strigă Jeremy, ca să acopere zgomotul 
motorului. Când scade, întregul golf e doar pământ uscat. 
Vikingii prindeau somon punând capcane când mareea era 
joasă, apoi se întorceau la următoarea maree. Nu cred că 
oamenii lui Harald aveau probleme cu aprovizionarea. 

Barca acceleră când ieşiră din golf şi trecură din apele de 
mică adâncime în strălucirea verzuie a mării. În faţa lor, 
insula părea luminată brusc de o rază de soare, sclipind 
printre norii care se adunau pe cer. 

— O bucată de la Mjollnir, strigă Jeremy. 

— Cum? 

— Norvegienii credeau că fulgerele şi razele de lumină 
sunt bucăţi desprinse de lovitura ciocanului lui Thor, 
Mjollnir, strigă Jeremy. De obicei este un semn bun. 

— Nu mai vreau să aud de nici o prevestire nordică, zise 
Costas. Am început să visez lupi şi vulturi de sânge. 

— Nu-ţi face griji, zise Jack zâmbind spre Costas. O să-ţi 
treacă, şi în curând o să revii cu picioarele pe pământ. 

CAPITOLUL 15 

Douăzeci de minute mai târziu, stăteau adăpostiţi de vânt 
lângă Great Sacred Isle, dincolo de vârful cel mai nordic de 
pe Newfoundland, dezbrăcându-se de costumele de 
supravieţuire şi lăsându-le în Zodiac. Insula din faţa lor 
avea aproape un kilometru în lungime şi jumătate de 
kilometru în lăţime, pietroasă şi cu pete micuţe de verde pe 
ici şi pe colo. Din când în când, mai apăreau nişte creste 
joase, pe care Jack le inspecta cu atenţie prin binoclu. 

— Preferata mea, suspină Costas mulţumit şi dădu cu 
piciorul bocancilor. O vânătoare de comori. 

— De data asta nu avem echipamente sofisticate, zise Jack 
dând la o parte binoclul şi privindu-l pe Costas, care se 
încălţa. Terenul nu e bun pentru geofizică, şi ceea ce 
căutăm noi oricum n-o să apară. Aşa că ne bazăm doar pe 
vederea noastră. Oricum, este singurul mod în care am 
găsit vreodată vreo comoară. 

— Ce căutăm până la urmă? 


— Ceva pe cel mai înalt punct sau un punct care iese în 
evidenţă dinspre mare. Mai mult de atât nu ştiu nici eu. O 
piatră de hotar sau un şir de pietre întinse pe sol care par 
prea uniforme pot fi de la o grămadă care s-a prăbuşit. Dar, 
dacă era un semn din lemn, cum a fost chila aia din saga, 
atunci n-o să avem noroc. 

Se îndepărtară unul de celălalt pe o distanţă de vreo 
douăzeci de metri, cu Jack în mijloc, pentru a cuprinde o 
arie cât mai largă, şi porniră la drum spre centrul insulei. 
Terenul nu era prea accidentat, dar era un amestec ciudat 
de rocă şi eroziuni umede, care îi amintiră lui Jack de 
plimbarea lor pe Iona, cu câteva zile în urmă. După ce se 
căţără pe prima creastă, Costas se opri brusc şi se uită 
înspre pământ. Jack îi observă mişcarea şi se întoarse. 

— Ai văzut ceva? 

— Este despre vikingii lui Harald. 

— Continuă, spuse Jack relaxându-se şi uitându-se 
nerăbdător la Costas. 

— Nu aveau femei. Adică, în afară de doamna lui Harald, 
care, evident, nu intra în discuţie. 

— Maria a spus asta. Dar nu uita că ei plănuiau să pună 
bazele unei colonii. În mintea lor, treceau dintr-o luptă în 
alta, până la bătălia finală. Dacă găseau ceva în drumul lor, 
foarte bine, dacă nu, la fel de bine, pentru că oricum aveau 
un scop mult mai înalt. Plus că nu erau deloc în cea mai 
bună condiţie fizică. 

— Îţi faci griji pentru Maria? întrebă Costas. 

Jack tăcu pentru câteva clipe, apoi răspunse: 

— Poate să aibă grijă de ea însăşi. O'Connor este cel din 
linia întâi. 

Peste aproape două ore, scotociseră întreaga insulă fără 
să descopere nimic. Jack se rătăci de ceilalţi doi şi se trezi 
hoinărind pe plaja pietroasă din partea vestică a insulei. Se 
simţea tulburat, şi secvenţe din visurile din noaptea 
precedentă începură să îi dea târcoale. Pentru prima dată, 
se întreba cu seriozitate dacă ăsta chiar era capătul 


drumului. Pentru arheologii care merseseră înaintea lor pe 
urmele vikingilor, până aici, acest loc mohorât şi 
respingător fusese unul al triumfului, al euforiei, făcând ca 
rămăşiţele norvegiene de la LAnse aux Meadows să pară la 
fel de minunate precum comoara regelui Tutankhamon. 
Totuşi, se pare că aici drumul se înfundase. Nu se mai 
găsise nimic convingător înspre vest sau înspre sud, nici o 
dovadă a existenţei coloniei vikinge sau vreun semn al 
explorării. 

Jack se aşeză pe vine pe plajă, găsi o piatră plată şi o 
aruncă departe în mare, numărând de câte ori atinse piatra 
apa înainte să dispară. Poate aici era totuşi marginea lumii 
vikinge, graniţa cu viaţa de dincolo de moarte. Poate că, 
până la urmă, aici au găsit bătălia lor mistică de la sfârşitul 
timpului, Ragnarok-ul lor. De când ajunseseră pe Iona, Jack 
simţise o apropiere extraordinară de Harald Hardrada, ca 
şi cum Harald ar fi fost spiritul său însoțitor, prezent în 
lumea din partea cealaltă a graniţei. Maria îi spusese că 
norvegienii credeau că acei oameni cu spirit de aventură 
urmau cărările strămoşilor lor, spiritele lor călăuzitoare, şi 
Jack începuse să simtă cum era tras înainte de o prezenţă 
invizibilă. Dintr-odată se simţi părăsit de toţi, învârtindu-se 
în ceața nesiguranţei fără să aibă vreo idee despre ce avea 
să facă mai departe. 

Poate exact asta simţise şi Harald în acel moment. Jack îşi 
aminti din nou de hartă, de corabia din aisberg, de securea 
masivă a lui Halfdan. Nu fusese un vis. Chiar se întâmplase 
în realitate. Trebuia să fie ceva mai mult pe această insulă. 
Apăsă cu putere stânca solidă cu palmele, dorindu-şi să o 
facă să-şi dezvăluie secretele. Îşi aduse aminte iar de 
secure. „Norocul în luptă”, şopti pentru sine însuşi. Apoi se 
ridică şi se întoarse, observându-i în acelaşi timp pe Costas 
şi pe Jeremy pe o stâncă undeva pe ţărmul estic. Ajunse la 
ei în câteva minute şi le dădu sticla cu apă înainte de a bea 
el. 


— Mai avem o oră până la reflux, şi va trebui să plecăm. Ce 
sugeraţi? 

— Tocmai vorbeam cu Costas, începu Jeremy. Ceva nu-mi 
dă pace. Ceva legat de harta aia. 

Luă harta lui Richard de Holdingham şi o întinse pe piatră, 
apoi se aşeză şi el alături, uitându-se la ea cu mâinile 
deasupra capului. Brusc, sări în picioare, exuberant. 

— Ce prost am fost! exclamă el. Ce am spus mai devreme 
despre meticulozitatea lui Richard. Uitaţi-vă cu atenţie la 
schiţa asta. Nu este o cruce, un „X”. Este simbolul viking 
pentru ciocanul lui Thor, tulpina cu două braţe care se 
intersectează în vârf. 

— Super, zise Costas cu o faţă inexpresivă. Şi cu ce ne 
ajută asta pe noi? 

— Hai să presupunem că au găsit o stâncă de o formă 
potrivită şi şi-au construit turnul de pietre acolo. Poate nu 
era locul ideal pentru un far, dar asta este exact ceea ce ar 
fi făcut norvegienii. Dacă l-ai fi ignorat, gestul ar fi fost 
considerat o sfidare adusă lui Thor. 

— Păi tocmai l-am găsit, exclamă Costas brusc. Uită-te la 
picioarele tale! 

Se uitară în jos şi îşi dădură seama că piatra pe care 
stăteau avea o formă ciudat de regulată. Nu şi-ar fi dat 
seama dacă nu li s-ar fi atras atenţia, dar acum, învârtindu- 
se de jur împrejurul ei, văzură, dintr-un anumit unghi, o 
asemănare clară cu simbolul ciocanului lui Thor. 

— OK, zise Jeremy exaltat. Trebuie să căutăm nişte semne, 
probabil rune. Uitaţi-vă sub orice protuberanţă, undeva 
ascuns. 

Sări peste piatră şi începu să o cerceteze atent, analizând 
suprafaţa erodată de granit. După câteva secunde, se 
aplecă sub o bucată ieşită în afară, şi auziră un strigăt 
înfundat de bucurie. Jack veni lângă el, şi Jeremy îi luă 
mâna şi o apăsă pe suprafaţa pietrei. 

— Simţi? 


Jack pipăi suprafaţa dură şi umedă, simțind nişte 
adâncituri, nişte linii săpate cu dalta. 

— Da! 

— Avem vreo lanternă? 

Costas veni lângă ei şi îi puse lui Jeremy în mână mini- 
lanterna. Acesta se ghemui înapoi sub rocă. 

— Două rune. Prima este a treia rună din vechiul alfabet 
runic norvegian, futhark, sunetul TH. Având doar două rune 
aici, cred că nu avem în faţa noastră literele unui cuvânt, ci 
înţelesul simbolic al runelor, în cazul ăsta fiind vultur. 

— Vultur, spuse Jack entuziasmat. Adică corabia lui 
Harald? 

— lar cea de-a doua cred că ne lămureşte complet, spuse 
Jeremy. Mai bine uită-te tu! 

Se ridică, dându-i lanterna lui Jack, care se ghemui, 
luându-i locul lui Jeremy. Direcţionă lumina spre rune, 
luminând chiar simbolul cu şapte braţe al menorei. Se holba 
încremenit, abia mai putând să respire. Nu-şi putea crede 
ochilor. Harald Hardrada însuşi ajunsese în acest loc, 
uitându-se la oamenii săi care săpau aceste rune, fiind 
probabil ultima persoană care le văzuse până în acest 
moment. Stânca erodată se asemăna cu pietrele gravate pe 
care Jack le văzuse în urmă cu două zile pe Iona, deşi mai 
văzuse simbolul menorei gravat în piatră, pe Arcul lui Titus. 
Imaginea pe care o avea acum în faţă părea să sfideze toate 
caracteristicile convenţionale ale istoriei. Era cu adevărat 
incredibil. Fu nevoit să facă eforturi mari pentru a-şi aminti 
că era la mii de kilometri distanţă de lona şi de Roma, de 
cealaltă parte a Atlanticului. 

Când se ridică, Jack zâmbea larg; îl bătu pe Jeremy pe 
umăr în timp ce-i strângea mâna. 

— Foarte bine. Felicitări, Jeremy. 

— Ce înseamnă runele acelea? 

— Vulturul, corabia lui Harald, plus simbolul comorii sale. 

— Harald a fost aici. 

— Ceva de genul ăsta. 


— Deci chiar aşa s-a întâmplat, zise Jeremy, trântindu-se 
pe iarbă, lângă stâncă, obosit, dar încântat. Cărţile de 
istorie vor trebui rescrise după asta. Vinland nu a fost doar 
un avanpost obscur, ci un loc vizitat de cel mai mare rege al 
epocii vikinge. 

— Şi a plecat mai departe, şopti Jack. 

— Ce s-a întâmplat aici? întrebă Costas, uitându-se la 
ţărmul jos măturat de ape. Adică, dacă acest loc uitat de 
Dumnezeu a fost un paradis pentru norvegieni, de ce n-a 
rămas Harald aici? 

— Norvegienii credeau cu ardoare în lumea spiritelor, 
spuse Jeremy. Bariera dintre lumea lor şi lumea spiritelor 
era foarte subţire, uşor de trecut. Zeul-lup, zeul-vultur, zeul 
cel rău Loki, oricare dintre ei şi-ar fi putut face apariţia în 
lumea reală sub diferite forme, vizibile doar celor care 
aveau seid, un fel de percepţie extrasenzorială. Spiritele 
celor morţi puteau bântui un loc. Poate Harald şi oamenii lui 
au simţit o prezenţă nefastă când au ajuns aici. 

— Nu cred că aveai nevoie de vreo percepţie 
extrasenzorială, zise Costas. Chiar şi după jumătate de 
secol, scheletele erau tot acolo, mai ales dacă erau blocate 
într-una dintre casele comunale. 

— Oamenii lui Harald probabil s-au simţit obligaţi să 
strângă oasele şi să le incinereze, apoi să ardă şi să 
îngroape orice ar mai fi găsit, spuse Jeremy. Aceste rune 
aveau, probabil, un dublu rol - în primul rând, erau privite 
drept talismane protectoare, având puterea să ţină spiritele 
acestui loc departe; apoi, ele îi apărau pe Harald şi pe 
camarazii săi de relele viitoare. Erau rune fermecate, 
galdrastafir. Se ridică şi se întinse pentru a mângâia liniile 
gravate în piatră. O rună pare a fi ciocul vulturului, cealaltă 
- un dinte de lup, alta - ciocanul lui Thor. 

— Şi cealaltă e menora, adăugă Jack. 

— Cu cât o văd mai des, cu atâta cred mai tare că simbolul 
menorei a devenit simbolul lui Harald însuşi, nu doar un 


simbol al curajului şi al realizărilor sale, ci un fel de 
talisman, ceva învăluit în propriul destin. 

— Faptul că a supravieţuit bătăliei de la Stamford Bridge a 
părut aproape un miracol, spuse Jack. Fiind un luptător 
viking, Harald îşi dorea o moarte glorioasă pe câmpul de 
luptă, dar, pentru că a fost cruțat, i-a încolţit în cap ideea că 
pe el îl aştepta o bătălie mai grozavă. În starea de semi- 
nebunie în care se aflau, el şi oamenii săi trecuseră probabil 
graniţa în cealaltă lume, a spiritelor, şi credeau că vedeau 
prevestiri rele legate de destinele lor în bătălia finală de la 
Ragnarok. 

— Aduceţi-vă aminte ce spunea părintele O'Connor, zise 
Jeremy. Norvegienii credeau în predestinare, credeau că 
soarta oamenilor era scrisă de la bun început, de la naştere. 
Poate Harald credea că încă nu-şi îndeplinise destinul, şi 
ceva îl împingea mai departe. Trebuia să trăiască cel mai 
mare triumf, care să se potrivească caracterului său, să 
moară într-o bătălie pe măsura imaginii sale supreme de 
erou nordic. 

— OK, pe mine m-aţi pierdut, spuse Costas. Tot ce vreau să 
ştiu este încotro s-a dus când a plecat de aici. 

Jack dădu din cap şi vorbi pe un ton serios: 

— Păi, un lucru pe care l-ar fi putut face ar fi fost să se 
reaprovizioneze cu apă şi cu mâncare şi să-şi repare 
corabia. Unul dintre primele lucruri descoperite de 
arheologi în anii 1960 a fost o fierărie primitivă unde fierul 
era topit şi transformat în piroane. lar unele dintre bucăţile 
alea de lemn găsite pe mal ar fi putut proveni din 
scândurile de la carenă înlocuite de oamenii lui Harald. 

— Şi apoi unde s-au dus? Spre est sau spre sud? 

— Spre vest, în jos spre estuarul fluviului St. Lawrence ar 
fi fost dificil de navigat împotriva curentului, spuse Jeremy. 
Şi, dacă mergeau mai departe în direcţia aia, ar fi fost 
terifiaţi la gândul că aveau să ajungă la capătul lumii şi să 
cadă în Ginnungagap, marele abis. 


— Şi nu ar fi fost chiar sfârşitul glorios la care se aşteptau, 
spuse Costas. Deci spre sud? 

Jack dădu din cap aprobator, apoi se aplecă şi scoase din 
rucsac un palm computer. Se uită la Jeremy. 

— Este rândul meu să-mi cer iertare pentru că am ţinut 
ceva secret. Sunt cu un pas înainte deja. 

Deschise computerul, iar Costas şi Jeremy se aşezară 
lângă el. După câteva secunde, pe ecran apăru imaginea 
tridimensională a unei corăbii vikinge. 

— Lanowski mi-a trimis asta prin e-mail, ieri seară târziu, 
după ce voi adormiserăţi. Este o imagine tridimensională a 
corabiei noastre din gheaţă, bazată pe date fotometrice 
luate când am fost în interiorul aisbergului. Dacă 
presupunem că Lupul şi Vulturul erau corăbii surori, atunci 
asta ne dă o idee foarte bună despre vasul care i-a adus pe 
Harald şi oamenii lui pe Vinland. 

Jack mişcă imaginea ca să poată vedea din mai multe 
unghiuri şi o apropie pentru a observa detaliile. Văzură un 
vas elegant cu un singur catarg şi cu vela pătrată, cu 
mijlocul navei foarte spaţios, cu pupa şi prora ridicându-se 
simetric. Se putea vedea unde fiecare filă a carenei fusese 
construită din mai multe scânduri, partea mai joasă a 
fiecăreia suprapunându-se peste cea de dedesubt, prinsă 
de aceasta cu piroane şi cârlige. Chila era adâncă, cu 
scânduri abrupte, conferindu-i vasului rezistenţă şi 
împiedicându-l să se balanseze. Sub marginea bordului 
erau găurile pentru vâsle aranjate simetric, iar la pupa era 
o ramă pentru cârmuire pe o proeminenţă, exact cum Jack 
şi Costas văzuseră în corabia din aisberg. Lanowski lăsase 
deoparte sculptura superbă care împodobea stâlpul de la 
proră; la pupă era un steag alb, pe care, la o cercetare mai 
atentă, descoperiră însemnele IMU şi o imagine a unui 
sfeşnic cu şapte braţe. 

— Dumnezeule, murmură Costas. Până la urmă, tipul ăsta 
are şi simţul umorului. 


— După ce şi-au petrecut iarna la fiord, probabil au avut 
nevoie să-şi repare corabia pentru călătoria spre sud, spuse 
Jack. 'Ţineţi minte că era o corabie construită după 
standardele vikinge, aceeaşi pe care Harald a folosit-o să 
fugă din Cornul de Aur, cu douăzeci şi cinci de ani în urmă. 
Au încercat s-o repare după călătoria la Ilona şi după ce 
fusese lăsată toată iarna pe gheaţă. 

— Despre ce anotimp e vorba? 

— Paleoclimatologii din echipa lui Macleod au fost foarte 
încântați de carotele de gheaţă pe care le-au extras din 
aisberg. Se pare că iarna din 1066 spre 1067 a fost foarte 
dură în Groenlanda, prevestind mica eră glaciară din 
perioada medievală. Era mai sau chiar început de iunie 
înainte ca strâmtoarea Davis să fie navigabilă. 

— În momentul în care s-au hotărât să consolideze doar o 
singură corabie, Vulturul, au putut folosi lemnul de la 
cealaltă, spuse Costas. 

— Exact ce a descoperit Lanowski cercetând imaginile, 
spuse Jack. Grinzile transversale şi chiar o parte din chilă 
fuseseră îndepărtate din zona pupei. 

— Dar materialul de călăfătuire? 

— Nu ar fi putut să supravieţuiască iernii dacă nu ar fi 
vânat şi pescuit la copcă, spuse Jack. Sunt convins că aveau 
cu ei norvegieni din Groenlanda, bărbaţi pe care îi luaseră 
la bord din colonia vestică a Groenlandei pentru a le fi ghizi. 
Ei i-au arătat lui Hardrada cum să ungă lemnul cu untură 
de focă, pentru a-l proteja împotriva carilor, şi cum să facă 
funii din piele de morsă. 

— Şi le-au mai spus că nu au nici o şansă dacă merg spre 
nord, sugeră Costas. 

— Teoretic, vikingii ar fi putut naviga prin pasajul din 
nord-vest prin Oceanul Arctic, spre strâmtoarea Bering, dar 
nu există nici o dovadă că au mers spre vestul golfului 
Baffin, răspunse Jeremy. Există câteva artefacte norvegiene 
găsite în aşezările eschimose înspre nord, până la insula 
Ellesmere, la marginea calotei glaciare, dar probabil au fost 


adunate de vânătorii eschimoşi de pe epave sau colonii 
părăsite din Groenlanda. Este ca dovada despre expediţia 
blestemată a lui Franklin, din 1845, obiecte tentante 
împrăştiate peste tot, absorbite de altă cultură. 

— Este cam bizar, şopti Costas. Oriunde am merge, se 
pare că suntem pe urmele vikingilor, şi totuşi, este ca şi cum 
ei nu ar fi fost cu adevărat în acele locuri. Cred că încep să 
cred şi eu în lumea aia a spiritelor. 

Jack îşi întoarse capul spre ţărmul din spatele lor şi spre 
LAnse aux Meadows. Cu ochii minţii, vizualiză corabia 
vikingă cu pânzele întinse, ancorată în estuar. 

— Fii sigur că au fost pe aici. Şi nu uita de corabia din 
gheaţă. 

— Deci suntem de acord că au ajuns aici la... să spunem 
sfârşitul lui iunie, anul 1067? întrebă Jeremy. 

— Odată gheaţa topită şi întrucât vremea se mai liniştise, 
ar fi fost uşor de trecut peste strâmtoarea Davis de la 
Ilulissat, şi apoi în jos spre coasta insulei Baffin şi spre 
Labrador, până aici, urmând ruta despre care aflaseră de la 
groenlandezi, zise Jack. Pe acolo este drumul aisbergurilor, 
dar adunaseră destui vâslaşi puternici încât să-şi permită 
scurte escapade fără să fie în pericol de a fi răniţi. Sunt 
şanse ca ei să fi avut vânt bun din spate pe tot parcursul 
drumului. Chiar şi în mări agitate, o corabie ca asta ar fi 
putut face faţă furtunilor, fiind destul de suplă pentru a se 
adapta unduirilor apei şi cu un bord liber destul de înalt 
pentru a preveni scufundarea carenei sub greutatea gheții. 
Iar norvegienii erau nişte marinari extraordinar de 
talentaţi. Aveau un fel de cuarţ numit aventurin care 
reflecta lumina şi care capta lumina polarizată când cerul 
era înnorat, spunându-le încotro era soarele. Dar în 
majoritatea timpului navigau bazându-se pe simţurile lor, 
pe o cunoaştere ancestrală a mării şi a stelelor. Dacă Harald 
a fost vreodată prins în ceţurile de pe coasta asta, şi-ar fi 
continuat traseul după mirosul pământului, boarea 
pădurilor de pini. 


— Şi tu chiar crezi că Vinlandul era tărâmul făgăduinţei 
pentru ei? insistă Costas, uitându-se neîncrezător spre 
țărm. Mie, unul, mi se pare destul de mohorât şi de 
respingător. 

— Primilor vikingi care au păşit aici cu siguranţă nu li s-a 
părut aşa. Aveau toate elementele unei vieţi îmbelşugate. 
Jack făcu o pauză, uitându-se gânditor spre țărm. Dar pe 
vremea lui Harald era învăluit în negură, un văl care 
acoperea fapta criminală a lui Freydis. Groenlandezii ştiau 
de ea probabil, şi poate chiar i-au spus lui Harald să nu vină 
aici. La jumătate de secol după evenimentele descrise în 
epopeile nordice, Vinlandul avea deja o reputaţie funebră, 
un loc în care oamenii mergeau, dar de unde puţini se mai 
întorceau. Norvegienii erau cei mai duri aventurieri de prin 
aceste părţi, dar erau foarte superstiţioşi, şi pentru ei acest 
loc era damnat. Nu ar fi vrut să rămână aici. 

— Şi pe aici erau acei scraeling-i. 

— În acest moment numărul oamenilor lui Harald scăzuse 
probabil sub treizeci, cât ar fi fost normal pentru echipajul 
unei corăbii; ei erau aproape jumătate. Ştiau de scraeling-i 
de la norvegienii groenlandezi. Ar fi fost sinucidere curată 
să provoci vreo luptă. Probabil au pătruns în golf încercând 
să treacă neobservaţi, au luat lemnul şi fierul de care aveau 
nevoie, au luat răşină de pin pentru a-şi călăfătui corabia, 
au vânat câteva căprioare pentru a-şi face haine şi pentru 
mâncare, au strâns peşte, fructe şi carne cât au putut duce. 
Ultimul lucru pe care l-au făcut a fost, probabil să dea foc 
aşezării, şi apoi să se oprească pe insula asta, ca să lase 
semnul, înainte de a pleca de pe Leifsbuir pentru 
totdeauna. 

— Îndreptându-se spre sud, zise Costas. 

— În josul coastei Newfoundland, dincolo de Nova Scotia, 
poate de-a lungul țărmului estic al Statelor Unite, afirmă 
Jack. Mai ţineţi minte programul de simulare al lui Mustafa, 
când ne arăta exodul din Marea Neagră, progresul zilnic al 
refugiaților din Atlantida? L-am pus pe Lanowski să facă la 


fel, ca să măsurăm progresul presupus pe care l-a făcut 
corabia vikingă pe ruta asta, în ecuaţie intrând tot ceea ce 
ştim despre corabie, anotimpul şi condiţiile meteorologice 
din secolul al XI-lea. 

Noul nostru căpitan canadian de pe Seagquest II ştie aceste 
ape ca pe propriul buzunar şi ne-a ajutat enorm, punând la 
dispoziţia noastră vastele sale cunoştinţe. Vikingii erau 
asemenea navigatorilor medievali mediteraneeni. Îşi 
măsurau progresul în zile, doegr. Având curentul principal 
şi vântul în spate, cu certitudine au înaintat rapid spre sud. 
În trei săptămâni, au înconjurat Florida şi au ajuns în 
Caraibe. 

— Caraibe? Incredibil! zise Costas fluierând. 

— Este doar o presupunere, continuă Jack. Oriunde s-ar fi 
dus, ar fi trebuit să acosteze după aproximativ o săptămână 
sau zece zile de când au plecat de aici, pentru a-şi face 
provizii de apă şi de mâncare. Să zicem că, acolo unde au 
acostat, s-au întâlnit iar cu băştinaşi, aşa că au încercat să 
plece cât mai repede. Apoi încă o săptămână sau zece zile, 
şi erau lângă Georgia şi Florida. Ţărmul li s-a părut probabil 
foarte neospitalier, un teren necunoscut cu vegetaţie 
tropicală şi tufăriş dens. Dar nu ar fi fost deloc uşor dacă s- 
ar fi întors, împotriva vântului şi a curenților, bazându-se 
doar pe pânzele lor şi pe foarte puţini oameni capabili să 
mânuiască vâslele timp îndelungat. Cu o disperare 
crescândă, şi-au continuat drumul spre sud. Este doar o 
speculație, bineînţeles, dar ar fi putut naviga prin Cheile 
Floridei direct în Caraibe. Dacă s-a întâmplat aşa, vânturile 
puternice ar fi putut să-i abată înspre sud-vest, ajungând 
chiar până în America Centrală. 

— Asta e al naibii de departe de Constantinopol. 

Jack îşi aminti dintr-odată zilele minunate petrecute 
împreună cu Katya în Istanbul, cu şase luni în urmă, 
amândoi pierduţi în trecutul labirintic al oraşului, discuţiile 
despre cum cărările puţin umblate ale istoriei puteau 
conduce la aventuri şi la descoperiri extraordinare. Pentru 


o clipă, simţi o umbră de regret, dar apoi fu copleşit de o 
exaltare bruscă. 

— Da, e foarte departe, într-adevăr, spuse el. Dar uită-te 
unde suntem acum, cât de departe suntem deja de ţara lor 
natală. Prezenţa vikingilor aici la LAnse aux Meadows este 
un lucru cert. Orice este posibil. 

— Pe jumătate înnebuniţi de sete şi de oboseală, unii 
dintre ei infirmi din cauza rănilor de la Stamford Bridge, 
zise Jeremy. Este o imagine incredibilă. Cred că erau 
îngroziţi, dar totuşi exaltaţi, în fiecare clipă bântuindu-i 
teama că aveau să cadă dincolo de marginea lumii, dar cu 
toate astea apropiindu-se de Ragnarok cu fiecare zi care 
trecea, mai aproape cu o zi de luptă finală, unde aveau să li 
se alăture lui Odin şi lui Thor într-o ultimă încleştare. Nouă 
tropicele ni se par blânde, dar pentru vikingi au fost 
probabil o viziune a iadului, o aură purpurie care îi aducea 
din ce în ce mai aproape de destinul lor. 

Costas se ridică şi privi spre orizontul nord-estic, prin 
strâmtoarea dinspre ţărmul Labradorului şi Oceanul 
Atlantic. Norii se adunau, şi ceața mării învelea treptat 
întreaga coastă. Arătă dintr-odată spre o formă albă care 
apărea şi dispărea în ceața de la orizont. 

— Este Seaguest II, spuse el încântat. Şi Lynx-ul este pe 
drum. 

Jack privi spre mare. Îşi pusese în joc reputaţia când 
încercase să-l convingă pe Macleod să oprească pentru 
moment proiectul din fiorduri şi să navigheze spre sud, ca 
să-i ia şi pe ei, în speranţa că aveau să meargă undeva mai 
departe de LAnse aux Meadows. În mod normal, Jack nu ar 
fi făcut uz de autoritatea sa asupra altor departamente 
IMU, dar, din fericire, Macleod îşi descoperise un interes 
crescând pentru arheologie după ce îl adusese pe Jack la 
Ilulissat. Dar condiţiile pentru a lua carotele de gheaţă se 
deteriorau, odată cu încălzirea vremii, şi fuseseră multe 
voci nemulţumite printre savanții de la bord. Jack îşi ţuguie 
buzele şi, timp de câteva minute, urmări cum pata neagră a 


elicopterului se mărea, devenind recognoscibilă, iar golful 
se umplu de zgomotul surd al rotorului. Zbură alene pe 
deasupra lor, apoi ateriză pe pontoanele din apă, lângă 
Zodiac. Când motoarele se opriră, văzură chipul încadrat de 
căşti al lui Ben şi al lui Andy, care înaintau pentru a-i saluta 
pe cei doi bărbaţi canadieni de la Paza de Coastă. 

— Încotro plecăm de aici? întrebă Costas. Mie mi se pare 
că urmele duc oriunde. 

— Avem nevoie de mai mult, spuse Jack încruntat. 
Sperasem să găsim aici ceva mai mult, un indiciu care să ne 
ghideze. Dar măcar nu este nimic nici pentru alţii. 
Înseamnă că mă pot întoarce la părintele O'Connor să-i dau 
aprobarea de a spune povestea ziarelor şi Interpolului. El şi 
Maria au terminat probabil de întocmit dosarul despre felag 
până acum, şi noi nu avem destule date aici pentru a ne 
justifica întârzierea. Atâta timp cât descoperirea menorei 
era o posibilitate, preocuparea principală a lui O'Connor 
era ca noi să ajungem aici primii şi să-i împiedicăm pe alţii 
să pună mâna pe ea. Acum trebuie să ne concentrăm toată 
energia asupra acelui individ, Loki. Viaţa lui O'Connor este 
în joc. 

— Nu vreau să fiu de faţă când va trebui să-i spui lui 
Macleod să facă dreapta înapoi şi să se întoarcă la fiord, 
spuse Costas ghemuindu-se să îşi aranjeze bocancii şi 
rezemându-se de o margine plină de iarbă de sub o stâncă. 

Brusc se auzi un zgomot de prăbuşire şi un şir de 
înjurături în greacă. Acolo unde fusese Costas cu câteva 
secunde mai înainte, nu i se mai vedeau decât bocancii 
ieşind dintr-un boschet. 

— Eşti bine? Jack se întoarse şi privi cu îngrijorare în 
gaura întunecată care se formase dedesubtul stâncii. El şi 
Jeremy începură să dea repede la o parte iarba şi pietrele 
care îi prinseseră picioarele lui Costas. 

— Doar mândria-i un pic boţită. Vocea îi era înfundată şi fu 
urmată de o tăcere. Dar mi-am găsit un nou prieten. 


Când partea de sus a corpului lui Costas apăru, în faţa 
ochilor avură o privelişte uimitoare. În micuța cavitate din 
faţa sa era un schelet uman ghemuit, cu craniul sub 
genunchi, iar tălpile erau îngropate în pământ. De oase 
atârnau rămăşiţele zdrenţuite ale hainelor din piele de 
animal, iar scalpul încă avea fire de păr lungi şi albe. 

Jeremy îngenunche pentru a se uita mai îndeaproape. 

— Cunoştinţele mele de paleopatologie sunt cam ruginite, 
dar aş zice că avem de-a face cu un bărbat, posibil la 
sfârşitul vârstei mijlocii. 

— Scraeling? întrebă Costas. 

Jeremy dădu din cap. 

— Fizionomia este europeană, iar tipul ăsta este înalt, are 
mai mult de un metru optzeci. Ar putea fi unul dintre primii 
exploratori englezi sau francezi, dar eu zic că oasele astea 
sunt mai vechi de atât, mult mai vechi. Aş zice că avem un 
nordic. 

Jack închise ochii şi se legănă încet. Asta ar putea fi. Se 
rugă să-l ţină norocul. 

— Oasele alea au şi nişte cicatrici foarte impresionante, 
spuse Costas. 

— Am mai văzut aşa ceva şi înainte, în Anglia la ritualurile 
funerare ale războinicilor vikingi, spuse Jeremy. Răni de 
luptă, cauzate de săbii şi topoare. Nu genul de răni pe care 
le-ai avea după o întâlnire cu scraeling-ii, care nu aveau 
arme cu marginile de metal. Tipul ăsta a fost hăcuit bine. 
Sunt nişte cicatrici ciudate care ar putea reprezenta răni 
ulterioare, în special acele urme de inele din jurul 
încheieturilor, ca şi cum ar fi fost în lanţuri. Dar toate rănile 
din luptă arată vindecate, cu mult timp înainte să fi murit el. 

Jack se uită gânditor la schelet. 

— Te gândeşti şi tu la ce mă gândesc eu? 

— Nu uita că pe aici erau şi alţi nordici, îl avertiză Jeremy. 
Dar este posibil, doar posibil, ca noi să fi dat peste încă unul 
dintre oamenii lui Harald, încă unul în afară de Halfdan. Ce 
mă uimeşte pe mine este vârsta rănilor. Dacă a murit în 


călătoria lor în josul fiordului, urmele de tăieturi ale rănilor 
din bătălia de la Stamford Bridge, care a avut loc cu o 
toamnă înainte, ar fi încă proaspete şi s-ar vedea pe oase. 
Dar astea s-au vindecat cu ani înainte de a muri el, poate 
chiar decenii. 

— Şi ăsta nu este un ritual funerar, spuse Jack. Omul ăsta 
s-a târât aici şi s-a baricadat cu pietrele astea. De aceea 
oasele nu i-au fost mâncate de animale. 

— Poate vă ajută asta, spuse Costas cu o voce înfundată de 
sub stâncă, acolo unde îşi strecurase corpul chiar în faţa 
scheletului şi acuma pipăia încet întunericul din cutia 
toracică. Cu grijă scoase două obiecte şi pe cel mai mare îl 
ţinu în sus. Jack îl luă fără să se gândească, cu mintea încă 
la enigma scheletului. 

— Ce este? 

Costas reapăru pentru a le vedea figurile şocate ale celor 
doi uitându-se la obiectul din mâna lui Jack. Era un 
pandantiv plat, de mărimea unei farfurioare, şi era gravat 
într-o piatră verde lucioasă, jad, fără nici o îndoială. 
Suprafaţa ondulată şi curbată părea să aibă un desen 
abstract, dar pe măsură ce se uitau mai atent, în faţa 
ochilor se contura forma stilizată a unor ochi, cioc şi nişte 
aripi. 

— Doamne dumnezeule! şopti Jeremy. Este zeul vultur 
maya. 

Costas ieşi şi se scutură. 

— Maya, spuse el flegmatic. Mexic, Yucatan. Temple prin 
junglă, sacrificii umane. Am dreptate? 

— Imposibil, spuse Jack îndepărtând cu grijă praful de pe 
cele două discuri care formau ochii vulturului. Se uită cu 
atenţie la ei, dădu din cap nevenindu-i să creadă apoi îi 
dădu pandantivul lui Jeremy. Este imposibil. Spune-mi că nu 
am halucinaţii. 

— Sunt monede, spuse Jeremy încet. Bine. Hai să le 
analizăm. Cea din stânga este o monedă vikingă din Anglia, 


un cent cvadrifoliu al regelui Cnut. Uite, se poate citi CNUT 
REX ANGLORUM, cu bustul încoronat. 

Apoi întoarse moneda pe partea cealaltă. 

— Se poate vedea şi reversul. ARNCETEL OEO, bătut de 
un bărbat numit Arncetel din York. Cnut a domnit din 1016 
până în 1035, dar monedele sale au fost preţuite pentru 
puritatea lor şi se găsesc în tezaurele de-a lungul 
Scandinaviei până cel puţin la 1066. 

— Şi cealaltă? întrebă Costas. 

— Asta e romană. E rândul tău Jack. 

Jeremy îi dădu înapoi pandantivul şi Jack se uită atent la 
moneda din dreapta. 

— Este un denar de argint al împăratului Vespasian. IMP 
CAESAR VESPASIANUS AUG. Un portret reuşit al lui 
Vespasian, foarte real, cu o coroană de lauri. 

— Tocmai m-ai pierdut iar, zise Costas. Ai spus cumva 
Vespasian? Împăratul roman? 

— Monedele vechi romane, de aur sau argint, ajungeau 
câteodată în tezaurele vikinge, spuse Jeremy. Furate din 
vechile vistierii şi aduse înapoi drept ciudăţenii de către 
varegii de pe Mediterana. 

Jack ridică din sprânceană, apoi întoarse pandantivul pe 
partea cealaltă. Şterse uşor moneda cu degetul apoi icni. 

— Isuse! Este o monedă cu Judaea Capta. Una dintre 
monedele bătute de Vespasian după cucerirea ludeii de 
către romani în 70 sau 71 după Hristos. 

Înclină pandantivul spre lumină şi văzură cu claritate 
figura unei femei care stătea aşezată în faţa unui steag 
roman legionar şi chiar sub ea un singur cuvânt: IVDAEA. 

— Nu asta căutăm noi? întrebă Costas. Adică, comoara 
pierdută din Templul de la Ierusalim? 

— S-ar putea să mă înşel amarnic, spuse Jack cu fervoare, 
dar cred că ne aflăm în prezenţa a două monede din 
comoara lui Harald Hardrada. Cum au ajuns ele în acest 
pandantiv este un mister de neelucidat. S-a întâmplat ceva 
extraordinar, ceva care l-a adus înapoi pe acest om aici 


peste ani, într-un loc în care a venit prima oară pe o corabie 
de-a lui Harald. Şi da, asta căutăm noi. Este fantastic. 
Această monedă s-ar putea să fi fost bătută din vasele de 
argint furate din Templu împreună cu menora. Cine ştie, 
poate chiar a fost atinsă de împăratul Vespasian însuşi. 
Poate să fie doar o simplă coincidenţă că Harald avea 
moneda asta în tezaur, dar mă îndoiesc. Harald îşi cunoştea 
istoria, fusese la Ierusalim. În percepţia lui şi a urmaşilor 
lui, orice era asociat cu menora şi cu Templul ar fi putut 
adăuga faimă numelui său. Chiar simt că ne aflăm pe 
urmele lui Harald. Este cea mai importantă descoperire a 
noastră de până acum, poate cea mai apropiată de menora. 

— Poate nu chiar cea mai importantă descoperire, spuse 
Costas cu o sclipire în ochi. Ia uită-te la asta. 

Se aplecă sub stâncă şi ridică un al doilea obiect pe care-l 
găsise lângă schelet. 

— Cred că este o altă piatră runică. 

Jeremy luă piatra entuziasmat şi începu s-o analizeze. O 
faţă fusese netezită grosolan şi era acoperită de linii abia 
vizibile. 

— Este asemănătoare cu pietrele runice descoperite de 
nazişti pe corabia vikingă, murmură el. Câteva simboluri 
futhark simple şi o perioadă de timp, dar mâini diferite. 
Runele abia dacă au fost gravate pe suprafaţa pietrei, poate 
a fost chiar ultimul lucru pe care omul ăsta l-a făcut. 

— Poate că de asta s-a întors aici, pentru a lăsa o dovadă, 
zise Costas. Poate că încerca să fie credincios promisiunii lui 
Harald faţă de groenlandezi. 

— Se înţelege ceva? întrebă Jack. 

— E mai uşor pentru mine să traduc runele în norvegiana 
veche, folosind alfabetul standard. 

Jeremy scoase un carneţel şi-l priviră cum înşira cu 
repeziciune o linie de simboluri pe toată pagina, 
întorcându-se din când în când pentru a mai face 
modificări. 

? ar var or? fi ok strandir langar ok sandar. 


Rak? a skip? eirra um hafinnan. 

Sandar hvitir vi? a? ar sem? ier foru ok os? bratt. 

— Nu pot citi în întregime primul rând, dar are cuvântul 
d? gr, rune, şi runa pentru numărul douăzeci. Cred că 
înseamnă că ei au navigat timp de douăzeci de rune, de-a 
lungul coastei cu plaje întinse şi nisipoase. Apoi corabia lor, 
skip, a fost împinsă înspre oceanul interior, um hafinnan. 
Apoi au ajuns la pământ plat, acoperit de păduri, cu 
întinderi mari de nisipuri albe cât vedeai cu ochii. Ultimele 
două rânduri sunt cam neclare de asemenea, dar primul 
dintre ele pare a spune despre un pământ al focului şi al 
luminii. 

— Este exact cum ai spus tu Jack, exclamă Costas. 
Douăzeci de rune, douăzeci de zile, şi ajung la ţărmul estic. 
Este o coastă cu fâşii întinse de plajă şi nisip, mai ales când 
ajungi în Florida. Apoi oceanul interior. Pare a fi vorba exact 
despre Caraibe. 

— Au fost împinşi, Jack vorbea cu o emoție crescândă. 
Iulie, august, ăsta e începutul sezonului de uragane. Ar fi 
putut fi împinşi chiar de-a curmezişul mării, şi-au pierdut 
orice simţ al orientării şi al locului în care se aflau. 

— Apoi pământul plat, acoperit de păduri, spuse Jeremy. 
Când eram copil am navigat de-a lungul peninsulei Yucatan 
în Mexic. Asta este exact ceea ce se vede. Este incredibil de 
plat, un platou de calcar doar la câţiva metri deasupra 
nivelului mării, acoperit cu arbuşti denşi şi înconjurat de 
plaje albe strălucitoare. 

— Şi vara e cald ca în iad, spuse Costas. Un pământ al 
focului şi al luminii. 

— Asta nu e doar o presupunere nefondată. Totul începe 
să se lege. 

Jack ridică pandantivul de jad, apoi îl privi pătrunzător pe 
Jeremy. 

— Şi despre ultimul rând ce poţi să ne spui? 

Lui Jeremy îi scăpă un oftat şi se uită la Jack cu faţa roşie 
de emoție. 


— Pot să descifrez trei cuvinte. Primul este cuvântul din 
limba norvegiană standard pentru lumea de dincolo, abisul 
de ape de la capătul lumii, Ginnungagap. Al doilea este 
Ragnarok. Pe al treilea nu l-am mai întâlnit până acum în 
norvegiana veche. Este un nume propriu, numele unui loc, 
Ukilabnal, sau ceva de genul. Se pare că Harald şi oamenii 
săi au trăit ziua judecății în acest loc, bătălia lor finală de la 
marginea lumii de dincolo. 

— Prietenul nostru nu prea a avut noroc. Costas arătă spre 
schelet. Pun pariu că şi-a dorit să fi plecat şi el în Walhalla 
împreună cu tovarăşii săi. 

— Numele ăsta înseamnă ceva pentru tine? întrebă Jack. 

— Da. 

Vocea lui Jeremy era răguşită şi abia mai putea articula 
cuvintele. 

— Antropologie 101. Din fericire, consilierul meu m-a 
obligat să-mi păstrez mai multe alternative. Introducere în 
Civilizaţia Mezoamericii. 

— Zii mai departe. 

— În secolul al XI-lea, Uukil-abnal era numele pentru 
Chichen Itza, cel mai important centru de ceremonii al 
civilizaţiei maya, chiar în mijlocul junglei din Yucatan. 

— Să fiu al dracului! 

Costas scoase un sunet de satisfacţie. 

— În sfârşit. 

Se ridică, îşi întinse picioarele amorţite şi se uită cu 
neplăcere la burniţa care-i acoperea. 

— Voi ăştia care aveţi sânge viking poate sunteţi atraşi de 
toată mizeria asta, dar pe mine chiar mă lasă rece. 

Se întoarse spre Ben şi Andy, care hoinăreau pe aproape, 
şi le zâmbi larg. 

— Faceţi-vă bagajele băieţi. Plecăm în Mexic. 

CAPITOLUL 16 

Prima dată când Maria simţise că era ceva în neregulă 
fusese chiar înainte de miezul nopţii. Era aplecată asupra 
unui laptop în celula unui călugăr, la trei uşi depărtare de 


biroul părintelui O'Connor, din mănăstirea în stil medieval 
de pe insula Iona. Hotărâseră să stea până târziu şi să 
termine treaba, timp de două zile lungi, după plecarea lui 
Jack şi a celorlalţi cu elicopterul. Se uita la fotografia prinsă 
pe peretele din faţa ei, imaginea extraordinară a 
pandantivului din jad şi a celor două monede, pe care Jack i- 
o trimisese prin e-mail de la LAnse aux Meadows cu o zi 
înainte. Îşi dorea mult să se întoarcă, să fie iar cu Jack. 
Pentru a treia şi ultima dată, lucra la acel document despre 
felag pe care îl pregătise împreună cu părintele O'Connor, 
strângând din ochi ca să se poată concentra la datele 
afişate pe monitor. În câteva minute, avea să copieze fişierul 
pentru O'Connor şi urmau să facă împreună o revizie finală, 
apoi să trimită documentul persoanei de contact de la 
Interpol, în Austria. Era obosită, mai epuizată ca niciodată, 
dar începea să simtă o vagă senzaţie de uşurare. Încă nu 
erau cu totul în siguranţă, dar cel puţin îl convinsese pe 
O'Connor să părăsească mănăstirea în dimineaţa 
următoare şi să o însoţească înapoi pe Seaquest II, unde 
erau feriţi de primejdie. 

Primul semn fusese o bufnitură înfundată pe coridor. Nu 
era un motiv serios de alarmare, dar Maria era cu nervii 
întinşi la maximum. Se întoarse spre uşa uşor întredeschisă 
şi păşi spre coridorul întunecat din faţa ei. Era iar linişte. Se 
obişnuise cu încremenirea din mănăstire, dar acum era 
ceva diferit. Simţi brusc un fior, o senzaţie de frică. 

Apoi, fără nici o avertizare, uşa se deschise. O mână 
acoperită cu mănuşi se întinse şi o prinse înainte de a se 
lovi de perete. O siluetă întunecată înaintă spre ea cu viteza 
luminii, ţinându-şi capul plecat. Maria nu avu timp să 
reacționeze. O mână o lovi şi o trase de o ureche, cealaltă îi 
acoperi gura. Masa fu împinsă la perete şi un picior îi 
zdrobi laptopul. Era trasă cu violenţă în spate, afară pe uşă 
şi pe coridor. Mâna care îi acoperea gura era umedă, 
lipicioasă şi caldă. Urechea îi fu iar lovită, iar Maria nu mai 
putu vedea de durere; ochii i se umpluseră de lacrimi şi 


abia de mai putea respira. Brusc, fu eliberată şi împinsă cu 
faţa la perete, cu braţele prinse la spate. Gura şi 
încheieturile îi fură acoperite cu bandă adezivă. Agresorul 
ei o ţinea aproape de el şi îi trase capul pe spate. Maria 
putea simţi pielea lui aspră zgăriind-o şi mirosul metalic al 
răsuflării lui. 

Preţ de un moment înfiorător, nimic nu se clinti. Maria 
începu să tremure incontrolabil. Respirația ei i se întorcea 
pe nas sub formă de suspine. Simţea că era pe punctul de a 
se sufoca. Atacatorul pufni, o împinse în lateral până când 
Maria aproape căzu, apoi o trase pe uşă şi o ţinu iar strâns 
lipită de el. Îi simţi din nou răsuflarea în ureche, mirosul 
greţos. 

— Revino-ţi! 

Cuvintele îi fură mârâite la ureche cu un accent greu de 
definit. Maria clipi cu greutate pentru a-şi limpezi privirea. 
Se afla în biroul lui O'Connor. Prin ceaţă, văzu lumânarea 
deasupra şemineului şi copia după mappa mundi pe perete 
în spate. Flacăra lucea pe pata de cerneală ce simboliza 
Marea Roşie şi părea să arunce o aură roşiatică pe întreaga 
hartă. Maria simţi că leşină; era aproape să îşi piardă 
cunoştinţa. Clipi din nou, încercând cu disperare să alunge 
vălul roşiatic prin care vedea totul. Zări lumânarea pe birou 
lui, cea pe care ea o aprinsese pentru el cu o oră în urmă. 
Se uită în jos. Simţea fiecare gură de aer ca pe o lovitură de 
pumnal. Apoi se opri. 

Cineva era pe podea. Îşi simţi genunchii înmuindu-se, dar 
atacatorul o ţinu dreaptă, strângând-o până când îi veni să 
verse. 

Se uită iar în jos. 

„Părintele O'Connor.” 

Inima-i tresări, îngrozită. Lumânarea arunca umbre pe 
podea, şi mai întâi văzu o formă întunecată. Apoi începu să 
înţeleagă. Gura îi era acoperită cu bandă adezivă, ochii îi 
erau larg deschişi. Se luptă să facă zgomot, să îi vorbească, 
dar agresorul îi strânse nasul cu putere, sufocând-o. 


Cu siguranţă O'Connor o vedea, trebuia să înţeleagă că ea 
încerca să comunice. El rămânea nemişcat, privind în gol. 
Zăcea pe burtă, cu capul sub birou, iar mâinile şi picioarele 
îi erau depărtate. Purta sutana maro de călugăr. 

Apoi înţelese. Culoarea de pe hartă. Umezeala lipicioasă 
de pe faţa ei. Gustul metalic. 

Era sânge. 

Se uită iar la O'Connor. Ceva era groaznic de nelalocul lui. 
Întunericul din spatele lui nu era de fapt sutana. Ştiu 
atunci, cu o siguranţă înnebunitoare. 

„Vulturul de sânge.” 

Se uită cu disperare dintr-o parte în alta, ochii adaptându- 
i-se la lumina mohorâtă. Era sânge peste tot. Impregnat în 
rămăşiţele sutanei, prelins într-o baltă sub corpul lui, 
împrăştiat şi împroşcat pe birou, pe cărţi, pătând cu urme 
livide tavanul. 

Se uită iar. Putea vedea gaura larg deschisă. De la un 
umăr la celălalt şi jos pe spate. Aripile şi coada. Pe fiecare 
parte văzu lucruri prea groaznice pentru a fi notate. Bucăţi 
de carne însângerată. Rânduri de oase rupte, coaste. 
Grămezi de organe, ca măruntaiele de pe masa 
măcelarului. 

Maria urlă, dar nu se auzi nici un sunet. 

Atacatorul ei îi prinse bărbia cu mâna şi îşi apăsă obrazul 
cu putere peste al ei. Putea să îi identifice chipul, îi putea 
vedea zâmbetul răutăcios, ochii ucigaşi, spălăciţi, petele de 
sânge care se uscau. Începu să îşi frece obrazul de al ei, 
barba lui zgâriind-o ca un şmirghel, lăsându-se mereu 
asupra ei cu partea netedă a unei cicatrice care se 
prelungea de la ochi la maxilar, gâfâind totodată greu şi 
zâmbind obscen la vederea carnagiului de pe podea. Maria 
îi putea simţi excitarea, putea simţi mirosul adrenalinei. 
Mintea-i începu să i se întunece, căutând uitarea în faţa 
ororii. 

— Asta a fost pentru bunicul meu, şopti vocea. O'Connor 
era conştient când i-am scos plămânii. Ştia ce se întâmpla. 


Duşmănia ancestrală s-a încheiat acum. E timpul ca eu să 
îmi cer răsplata. 

Îi lovi picioarele şi o trase spre uşă. Ultimul lucru pe care 
Maria îl mai simţi fu o durere care palpita în obraz, propriul 
sânge amestecându-se cu al lui O'Connor. Apoi se făcu 
întuneric. 

Jack manevra cu pricepere Zodiacul spre țărm, lăsându-l 
să alunece uşor o vreme, apoi pornind motorul până când 
barca ajungea pe creasta valului următor. Deasupra lor 
cerul era acoperit din loc în loc cu nori înalţi, ce se mişcau 
rapid spre sud, împinşi de un vânt puternic dinspre mare, 
care-şi adunase puterile toată dimineaţa şi dăduse rapid 
naştere unei furtuni. Aerul avea aceeaşi transparenţă pe 
care o văzuseră în zona arctică, dar nici măcar vântul nu 
putea ascunde intensitatea arzătoare a soarelui când 
începu să strălucească, orbindu-le ochii neobişnuiţi cu ea. 
În spatele lor, talazurile de dincolo de bancurile de recife 
subliniau forma netedă a lui Seagquest II, care îşi menținea 
poziţia deasupra apei adânci, la un kilometru jumătate 
depărtare de țărm. 

Pentru Jack era emoţionant să simtă iar stropii mării, după 
cinci zile de călătorie de la Newfoundland, de-a lungul 
coastei estice a Statelor Unite şi până în Caraibe. Era la fel 
oriunde s-ar fi dus, în Arctic, la Cornul de Aur, pe malul 
insulei Iona sau pe Great Sacred Isle - ori de câte ori simţea 
marea, avea un sentiment de înălţare. Se ridică, ţinând cu 
mâna stângă regulatorul, iar cu dreapta cârma, şi manevră 
astfel încât cei doi coechipieri să treacă în faţă şi să fie 
pregătiţi înainte. Chiar înainte de a se lovi de valuri, opri 
motorul şi balansă barca pe o parte. Costas şi Jeremy se 
scufundară în apă de o parte şi de alta, echilibrând 
Zodiacul, până când acesta fu împins într-un vârtej, lângă 
un banc de nisip. Îl rotiră până când prova se îndreptă iar 
spre valuri şi aşteptară până când Jack aruncă ancora. 
Odată ce văzură că acesta era stăpân pe situaţie, avansară 


spre mal, cu părul ud, şi cu apa de mare călduţă picurând 
din costumele lor negre IMU. 

Se aflau pe o plajă joasă, îngustă, în spatele căreia se 
întindea o linie continuă de junglă spinoasă, cu copaci 
răsuciţi şi cu fragmente de coral uscat împrăştiate peste 
tot, rămăşiţe ale unui uragan puternic ce lovise zona cu un 
an în urmă. 

— Plante xerofitice, rosti Jeremy. Bine aţi venit la Yucatan. 
Nu e o pădure tropicală aici sus, dar cu siguranţă e junglă, 
în adevăratul sens al cuvântului. 

— Sălbăticie, vrei să spui. Costas se încumetă să înainteze 
câţiva paşi prin tufişurile încâlcite, apoi se întoarse repede, 
alungând iritat plasa unui păianjen şi musculiţele care se 
abătuseră asupra lui. Prefer Caraibele Groenlandei oricând, 
dar nu aş putea să spun cum s-a putut dezvolta aici o 
civilizaţie. 

— Elementul-cheie când vine vorba despre civilizaţia maya 
este apa dulce. 

Jeremy îl duse pe Costas de-a lungul plajei, până ajunseră 
la bancul de nisip de lângă un izvor cu o apă extrem de 
limpede, adâncă de vreo trei metri, ce traversa jungla şi se 
vărsa în mare. 

— Locul acesta e plin de aşa ceva. Unele dintre râuri vin 
de sub pământ, prin sisteme uimitoare de peşteri, şi îşi au 
originea departe de țărm. Cred că o să vă pot arăta astăzi, 
mai târziu. 

— Ai stat pe aici? 

— Excursii pe teren când eram student. Transpirând în 
junglă, măsurând ruinele acoperite de plante, riscând să fiu 
mâncat de viu. 

— Ar trebui să înveţi să faci scufundări, spuse Costas sec. 

— Asta îmi tot spune şi Jack. Zice că tu eşti un instructor 
de scufundări profesionist, unul dintre cei mai buni. Poate 
când se vor sfârşi toate astea. 

— Cu plăcere. Dar să nu te gândeşti la scufundările în 
aisberguri. 


— Vă las vouă plăcerea senzaţiilor tari, răspunse Jeremy 
zâmbind. Eu mă bag în treaba asta numai pentru 
arheologie. 

— Cum se numea locul acela, cu numele maya înscris pe 
piatra cu inscripţii runice găsită împreună cu prietenul meu 
aflat sub turnul celtic? Costas îşi şterse transpiraţia care 
începuse să i se prelingă pe faţă. 

— Uukil-abnal, răspunse Jeremy. Numele pe care îl avea 
Chichen Itza în secolul al XI-lea, cel mai faimos sit 
arheologic din Yucatan. Un oraş fantastic năpădit de plante, 
la buza junglei. Piramide şi toate celelalte. Cred că asta e 
următoarea noastră oprire. 

Jack veni după ce ancoră Zodiacul, şi începură să îşi 
desfacă toţi costumele de scafandru până la mijloc. 

— Frumoasă plajă, comentă Costas. Dar puţin cam pustie. 

— Cortes a venit aici în 1519, zise Jack. Dar conchistadorii 
au aruncat o privire şi au trecut mai departe. Nu au cucerit 
interiorul Yucatan-ului decât câţiva ani mai târziu. 

— Îmi dau seama de ce. Costas se luptă să îşi dea jos 
partea superioară a costumului său, apoi se feri când o pală 
de vânt aruncă nisip spre el. Deci tu crezi că Harald 
Hadrada a fost aici? 

— Lanowski a făcut cel mai potrivit calcul privind locul în 
care corabia ar fi ajuns la mal după ce a fost împinsă la 
nord-vest de Cheile Floridei, spuse Jack. Am ales acest loc 
deosebit din cauza râului. Probabil vikingii au fost disperaţi 
după apă dulce şi au reuşit să îşi ducă barca până în golf. 
De asemenea, malul râului pare a fi un loc potrivit pentru o 
urmărire a tribului maya spre interior. 

— Probabil că aici era un port maya, adăugă Jeremy. Cele 
mai multe dintre siturile maya importante sunt departe de 
mare, dar ei erau de fapt navigatori abili. Am văzut picturi 
ce prezentau canoe mari pentru război, aproape de 
mărimea unei corăbii norvegiene. 

— Nu era chiar ceea ce sperau Harald şi oamenii lui, spuse 
Costas. 


— Dacă le era frică de scraeling-i, tipii ăştia de aici i-ar fi 
făcut să tremure de frică, fie ei vikingi neînfricaţi sau nu, 
replică Jeremy. Probabil că vikingii au visat un final la 
Ragnarok, dar, odată ce au văzut cu cine aveau de-a face, 
şi-au schimbat părerea. 

— Cred că nu aveau prea multe soluţii odată ajunşi în 
punctul acesta, spuse Jack. După călătorie, vasul lor era 
probabil o epavă, iar ei erau flămânzi. Erau hotărâți să 
termine totul aici. Presupun că au plecat în junglă. 

— Voiam să întreb, zise Costas, personajul acela, Pieter 
Reksnys. Fiul nazistului, tatăl lui Loki. Nu a ajuns şi el în 
Mexic? 

— Se pare că, pe când O'Connor era misionar iezuit în 
America Centrală, prin anii 1960, ştia totul despre afacerile 
lui Reksnys. Jack îşi ridică mâna la ochi, ferindu-se de 
lumina soarelui. Dar O'Connor a rămas în umbră evitând 
orice întâlnire. Chiar şi atunci exista în felag un preţ pus pe 
capul lui. Se pare că, atunci când Andrius Reksnys şi fiul 
său au vândut mina de opal din Australia, s-au mutat mai 
întâi în Costa Rica. Era un adevărat rai pentru naziştii care 
se ascundeau. Apoi, când vânătoarea de nazişti s-a mai 
domolit, pe la sfârşitul anilor 1960, Reksnys senior s-a 
mutat înapoi în Europa, în castelul îndepărtat de la 
Obersaltsburg, unde a fost împuşcat acum cinci ani. 

— Bătrânul mort din fotografia din ziar, cu banderola cu 
svastică. 

— Exact. 

— O'Connor a spus ceva mai mult despre asta? 

— Nu când am vorbit eu cu el, spuse Jack. Nu va dezvălui 
persoanele pe care le-au folosit, iar noi nu avem nevoie să 
ştim. Poate se va răzgândi. Dar a spus că nu are nici un 
regret. Cred că a simţit că era de datoria lui, ca fost 
membru al felag-ului, să aducă modificări şi să vadă că se 
face dreptate şi în cazul lui Reksnys. 

— Destul de corect. 


— Reksnys cel tânăr, Pieter, cel care şi-a ajutat tatăl 
Andrius cu acele execuţii SS, a avut bani mai mult decât 
suficienţi pentru a se retrage şi a-şi petrece timpul 
insuflându-i fiului său aceeaşi viziune denaturată asupra 
lumii. Dar, la fel ca multe alte personaje, nu s-a putut ţine 
deoparte de crima organizată, mai ales în aceste păduri, 
unde teoretic totul este posibil. 

— Droguri? Arme? spuse Costas. 

— S-a ocupat şi cu astea, dar s-a concentrat din ce în ce 
mai mult pe piaţa neagră de antichităţi, pentru a ajunge 
mai apoi să facă numai asta. Antichităţile au devenit obsesia 
lui, şi îi aduceau profit imediat. Din anii 1960, exista o 
cerere imensă în America şi în Europa pentru antichităţile 
din America Centrală, pentru olăria decorată, sculpturi din 
aur, jad, piatră. După spusele lui O'Connor, Reksnys pusese 
de multă vreme ochii pe Yucatan, chiar înainte ca zona să 
atragă atenţia investitorilor străini. 

— E aici? întrebă Costas, privind spre junglă. Chiar sub 
nasul nostru? 

— Acest loc a fost ca o mină de aur nesigilată. Chiar şi 
acum autorităţile mexicane au probleme uriaşe în ceea ce 
priveşte protecţia zonei, mai ales în părţile de junglă aflate 
în proprietatea străinilor, precum Reksnys. Şi, la fel ca 
mafia care conduce industria turistică, oameni precum 
Reksnys au mulţi prieteni printre poliţişti şi politicieni. 
Există multă corupţie aici. Fără exagerare, sunt sute de 
situri maya nemarcate pe hărţi, împrăştiate prin junglă, 
asupra cărora se poate obţine uşor dreptul de proprietate 
dacă acei câţiva poliţişti şi arheologi cinstiţi sunt ţinuţi la 
distanţă. 

— Vreo idee unde operează Reksnys? 

— Este foarte alunecos, trăieşte baricadat. Dar ştim că 
deţine o mare parte din junglă la nord de Yucatan, între 
coasta pe care ne aflăm noi acum şi situl intern de la 
Chichen Itza. 

Costas fluieră. 


— Pare o coincidenţă incredibilă. 

— Nu se poate ca felag-ul să fi făcut legătura cu Yucatan, e 
doar o întâmplare. Singurul indiciu pentru acest loc este 
pandantivul de jad de la LAnse aux Meadows, şi nu există 
nici o dovadă că l-ar fi găsit cineva înaintea noastră. Dar, 
dacă există cu adevărat ceva aici, dacă Harald şi oamenii lui 
au ajuns într-adevăr aici, atunci Reksnys a aflat asta doar 
din pură întâmplare. Probabil sunt mai mulţi oameni care 
lucrează pentru el decât sunt arheologi în întregul Yucatan. 
Eu sper ca, în cazul în care chiar descoperim ceva, acest 
ceva să se afle în zonele arheologice păzite de poliţie, nu 
aici, în sălbăticie. 

— Deci... menora ar fi la îndemâna lui, murmură Costas. 
Nu doar ca un artefact sacru pentru felag, ci şi ca un lucru 
care poate fi valorificat din punct de vedere profesional. El 
ar şti cu exactitate cum să obţină cel mai bun preţ. 

— Acesta este lucrul care îl sperie cu adevărat pe 
O'Connor. Şi, adu-ţi aminte, nu vorbim numai despre 
colecționari privaţi. Încă o dată, lumea va trebui să lupte 
împotriva unui nazist care încearcă să influenţeze cursul 
istoriei evreieşti. 

— Ce mai face Maria? 

Chipul lui Jack se lumină pentru un moment. 

— Se pedepseşte pentru că a ratat plăcerea de a 
descoperi LAnse aux Meadows, dar plănuieşte să vină cu 
noi aici, dacă avem noroc. Mi-ar plăcea mult să o văd 
plecată de la Iona. 

— Şi alături de noi. 

— Prea mulţi bărbaţi pe aici. 

— Ştii că este apropiată de părintele O'Connor. 

— Ştiu. 

— Adică, foarte apropiată. 

— Ştiu. Jack făcu o pauză. Cred că totul a început după 
acea conferinţă de la Oxford, înainte ca ei să ne arate 
mappa mundi. 


— Un alt lucru pe care forţa malefică de la Vatican îl poate 
folosi împotriva lui. 

— O'Connor a fost pe muchie de cuţit de mai multe ori. 
Dar Maria a fost mereu foarte discretă. Jack făcu iar o 
pauză şi privi în jos. Oricum, ea se numără printre cei mai 
vechi prieteni ai mei. O ştiu chiar dinainte de a avea 
îndoielnica onoare de a vă întâlni. 

— A fost destinul, spuse Costas. Unde ai ajunge fără 
sprijinul meu în ceea ce priveşte tehnica? Nu am mai 
întâlnit niciodată pe cineva care să se descurce mai prost ca 
un computer. Şi apoi, aş fi îngropat în vreo închisoare fără 
ferestre din Silicon Valley30, câştigând tone de bani, dar 
plictisindu-mă de moarte. 

Lovi un ţânţar aflat pe gâtul lui, înclinându-şi capul când 
vântul ridică un vârtej de nisip care îi lovi ca o rafală venită 
dinspre un furnal. 

— Fără aisberguri, fără vacanțe pe plajă. 

— Şi fără psihopaţi ucigaşi pe urmele noastre, replică Jack. 
Mă rog la Dumnezeu ca O'Connor să ajungă la Interpol 
înainte ca Loki să dea de el. 

— Care e planul tău de rezervă dacă totul eşuează? 

Jack se uită cu deznădejde la Costas, şi începură să 
împingă amândoi Zodiacul iar spre valuri. 

— Nu am unul. 

Trei ore mai târziu, după o călătorie zdruncinată pe un 
drum din junglă, ajunseseră la intrarea în Chichen Itza, la 
vreo şaizeci de kilometri depărtare de plajă. Ruinele 
vechiului oraş acopereau o zonă vastă, deşi numai incinta 
centrală fusese eliberată de junglă şi restaurată. Structuri 
cenuşii de calcar se ridicau deasupra copacilor, dar Jack 
ştia că în jurul lor se ascundeau ruine îngropate sub 
tufişurile care năpădiseră oraşul în secolele ulterioare 
părăsirii lui. Unele imagini păreau uimitor de familiare, 
piramide şi temple cu colonade, dar altele, precum 
platforme pentru sacrificiu, animale hibride îngrozitoare şi 
sculpturi umane, erau cu totul necunoscute şi păreau de pe 


altă planetă. Era înspăimântător, ceva părând în neregulă, 
de parcă păşeau într-o scenă de film despre Egiptul antic 
sau despre Mesopotamia, în care se ajustase puţin adevărul 
istoric şi o bună parte din acţiune rămăsese la discreţia 
imaginaţiei regizorului înrădăcinat într-un fel de science- 
fiction teribil. 

Jack stătea pe scaunul din faţă al maşinii ce le fusese dată 
de autorităţile mexicane, şi, când deschise uşa, fu 
întâmpinat de un funcţionar de stat care îi conduse în sit. 
Cu câteva zile în urmă, un cutremur îi făcuse să se 
gândească la stabilitatea structurilor antice, iar situl fusese 
închis pentru turişti, pentru a se putea efectua o evaluare. 
Jack îi mulţumi funcţionarului şi căută un loc umbrit unde 
să îşi poată întinde harta. Era împreună cu Costas. Purtau 
pantaloni scurţi, tricouri şi ghete speciale pentru junglă, 
dar căldura de vară era copleşitoare, şi Costas deja 
transpira. 

— Te gândeşti cu drag la aisbergul nostru? întrebă Jack, 
uşor amuzat. 

— În nici un caz. Costas îşi făcu vânt, dar părea trist şi 
înfierbântat sub pălăria sa panama. Sunt grec, ai uitat? Am 
căldura în sânge. 

— Corect. 

După ce vorbi cu funcţionarul în spaniolă, Jeremy veni 
spre ei şi arătă un drum pe hartă. 

— Am fost obligat când eram student să petrec o vară aici, 
în cadrul unui program de instruire pe teren, înainte să îmi 
dau seama de adevărata mea pasiune, spuse cu mâhnire. 
Voi încerca să vi-l prezint cu obiectivitate, dar, trebuie să vă 
spun, acest loc îmi dă fiori. Vikingii au fost ca o terapie după 
asta. 

— Ce perioadă istorică evaluăm? întrebă Costas. 

— Maya era una dintre cele mai mari civilizaţii timpurii, 
după cum ştii, spuse Jeremy. S-au dezvoltat între 300 după 
Hristos şi 900, adică de la sfârşitul Imperiului Roman până 
spre epoca vikingilor. Dar, spre mijlocul secolului al XI-lea, 


acest loc era condus de tolteci, o castă războinică din nord. 
Maya erau încă aici, dar au devenit clasa inferioară, au fost 
transformați în sclavi şi brutalizaţi. Toltecii au intrat în 
Yucatan cam în aceeaşi perioadă în care Harald îşi 
îndeplinea îndatoririle în Garda Varegă. Multe dintre cele 
pe care le vedeţi aici nu aparţin civilizaţiei maya, ci datează 
din perioada toltecă. 

Se târâră cu greu pe drumul de sub bolta junglei, trecând 
din când în când pe lângă iguane sau maimuțe cu coada ca 
un cerc, trăncăneala lor concurând cu ţipetele tucanilor şi 
ale mierlelor rău prevestitoare. Căldura era ameţitoare, 
mult mai umedă decât experimentase Jack în siturile 
arheologice din zona Mediteranei, şi încercă să îşi 
imagineze oameni trăind normal într-un loc atât de 
îndepărtat de efectele benefice ale mării. După câteva 
minute, ajunseră într-o incintă plină de iarbă, înconjurată 
de clădiri imense din piatră. Era o privelişte extraordinară, 
imaginea specifică civilizaţiei din Antichitate a 
Mezoamericii31, dominată de un templu impunător care se 
ridica în etaje, ca o piramidă. 

— Să nu-mi spui că aceşti oameni nu au fost influenţaţi de 
egipteni, zise Costas, ştergându-şi transpiraţia de pe faţă. 

— Asta e piramida Kukulkan, punctul central al Chichen 
Itza. În timp ce vorbeau, Jeremy îi conduse dincolo de 
piramidă. Dar cele mai multe dintre sacrificii au avut loc în 
acea clădire, spuse el. Templul Războinicilor. Se poate 
vedea altarul de piatră din vârf, acolo unde victimelor încă 
în viaţă li se scotea inima din piept. 

— Minunat, mormăi Costas. Dar credeam că treburile de 
genul acesta erau exagerări ale spaniolilor. 

— Nu. Jeremy îi duse în partea de nord a incintei, pe lângă 
o structură în care Jack văzu o hieroglifă marcată în piatră 
ce îi părea foarte cunoscută. Jeremy observă că ezita şi 
strigă: Zeul-vultur. Este exact la fel ca pandantivul de jad de 
la L.Anse aux Meadows. Sunt sigur că provine din această 
zonă. Se opri lângă următoarea construcţie, o platformă 


vastă din piatră cam de înălţimea lui, şi îşi aşteptă colegii. 
Aţi întrebat de sacrificiu. Acesta este preferatul meu. Se 
numeşte Tzompantli, Platforma Craniilor. Capetele 
putrezite ale duşmanilor erau expuse aici, şi, în cazul în 
care mai era nevoie să vă amintesc, le gravau pe margine. 

Văzură că marginile platformei erau acoperite cu 
imaginea a sute de cranii cu priviri răutăcioase, cu 
maxilarele căscate şi cu ochii larg deschişi de teroare şi de 
chin. 

— Pentru a avea o perspectivă completă, trebuie să vă 
imaginaţi că toate clădirile de aici, piramida şi Templul 
Războinicilor, această platformă, toate erau vopsite în roşu. 

— Cu sânge de om, presupun. Costas îşi trecu degetul 
peste unul dintre cranii şi se strâmbă. Ştiu că am avut şi noi 
momentele noastre mai neplăcute, Colosseum-ul roman, 
Inchiziția spaniolă şi toate astea, dar genocidul şi crima în 
masă nu au fost niciodată legiferate, nu au ajuns niciodată 
parte din stilul nostru de viaţă. Pentru aceşti oameni, toate 
acestea erau normale. Te-ai născut aici, eşti sacrificat. Baza 
acestei societăţi nu funcţiona cum trebuia. 

— Populaţia maya a avut destule lucruri bune, replică 
Jeremy precaut. Arhitectură şi artă uimitoare, organizare 
economică fenomenală. State care ar fi putut rivaliza cu 
uşurinţă cu oraşele-state din Orientul Apropiat. 

— Cu patru mii de ani înainte de civilizaţia maya, spuse 
Jack. 

— Şi populaţia maya nu a avut Epoca Bronzului, adăugă 
Costas. 

— Sau a fierului sau roata. 

— Aşa este. Jeremy zâmbi strâmb. Această societate a fost 
piramida a ceea ce se întâmpla în Americi înainte de 
cucerirea spaniolă. Dar totul a fost distrus odată cu apariţia 
toltecilor. Aceştia erau războinicii ororii din Mezoamerica 
antică, trupele SS din acele vremuri. Tot ce aţi auzit despre 
azteci, acele relatări despre sacrificii umane în masă 
transmise de conchistadorii spanioli în secolul al XVI-lea, 


înmulţiţi de câteva ori şi plasați cinci sute de ani mai 
devreme în timp. Imaginaţi-vă inima întunericului, 
apocalipsa în ziua de azi, acesta este locul potrivit. 
Populaţia maya însăşi nu se opunea complet sacrificiului 
uman, dar, când toltecii au venit aici, locul acesta a fost 
transformat într-o tabără a morţii. 

— Nu e de mirare că Reksnys s-a stabilit aici, murmură 
Costas. S-a simţit ca acasă. 

— Ideea este că, pentru europenii din perioada Evului 
Mediu, acest loc ar fi reprezentat cel mai bine viziunea lor 
despre iad, spuse Jack. Pentru vikingi, locul ar fi întrecut 
chiar şi cele mai negre coşmaruri ale lor privind sfârşitul 
lumii, Ragnarok. Pentru orice prizonier adus aici, ar fi fost 
un bilet numai dus spre infernul lui Dante. 

— Vreau să vedeţi şi altceva, spuse Jeremy, îndepărtându- 
se repede. Veniţi după mine! 

Trecură de Platforma Craniilor şi ieşiră din incinta 
centrală, apoi îl urmară pe Jeremy pe un drum procesional 
larg, ce cobora lin prin junglă, spre nord. După vreo două 
sute de metri, urcară pe un versant din piatră neregulat şi 
ajunseră pe marginea unei platforme erodate. În faţa lor se 
afla o vale imensă, cu vreo cincizeci de metri în diametru şi 
douăzeci adâncime, cu bordura acoperită de vegetaţie 
luxuriantă şi cu pereţi de calcar dispuşi într-o înşiruire de 
lespezi striate. Bazinul de la bază era de un verde 
respingător, acoperit de un strat dens de alge şi de 
vegetaţie moartă. Nu exista nici un punct de acces la apă, şi 
era evident că nu exista nici o şansă de scăpare pentru 
nefericitul care ar fi alunecat de pe platformă. 

— Cenota32 Sacrificiului de la Chichen Itza, murmură 
Jack. Întotdeauna am vrut să văd asta. 

— Cenota? se miră Costas. 

— Un cuvânt spaniol, ce provine din dzonot, cuvânt din 
limba maya, ce înseamnă Puţul Sacru, Puţul Sacrificiului, 
explică Jeremy. Vă spuneam despre el pe plajă. Întregul 
Yucatan a fost odată un recif de corali, apoi a devenit un 


platou de calcar, în era glaciară, când nivelul mării a scăzut. 
Timp de milioane de ani, apa provenită de la ploi s-a infiltrat 
în calcar şi a creat un imens labirint de peşteri şi de 
tuneluri, pline de stalagmite şi de stalactite. Apoi, la 
sfârşitul erei glaciare, acum opt mii de ani, nivelul mării a 
crescut iar, totul a fost inundat. Peşterile cu tavanele care 
au rămas deasupra apei s-au prăbuşit într-un final, creând 
văi ca asta. 

— Ce ştiţi despre cutremure? 

— Suntem chiar la sud de un sit creat de impactul unui 
meteorit uriaş, craterul Chicxulub, care se întinde mult la 
nord de Yucatan. 

— Cel care a dus la dispariţia dinozaurilor? întrebă Costas, 
uitându-se alarmat în jur. E ceva rău care să nu se fi 
întâmplat aici? 

Jeremy zâmbi. 

— Dezastrul cu dinozaurii este adevărat. Marginea este 
marcată de un inel de cenote; multe dintre ele s-au prăbuşit 
în astfel de văi. Nimeni nu ştie exact de ce, dar craterul de 
dedesubt are un fel de efect destabilizator asupra plăcilor 
de calcar. 

— Paradisul oricărui speolog. 

— Este incredibil, se entuziasmă Jeremy. Scafandrii au 
explorat sisteme de cincizeci, o sută de kilometri lungime. 
În unele dintre ele sunt râuri subterane care se varsă în 
mare. Sub nămol apa e limpede precum cristalul, e ca şi 
cum ai înota într-un acvariu plin de formaţiuni de calcit 
spectaculare. Dar este, de asemenea, mortal. M-a 
descurajat să învăţ să fac scufundări când am fost aici ca 
student. Au murit mai mulţi scafandri aici decât oriunde 
altundeva în lume. 

— 'Toltecii ar fi fost de acord cu asta, spuse Jack. 

— Lasă-mă să ghicesc, zise Costas. Au sacrificat şi ei 
oameni aici. 

— Puţul Sacrificiului a fost mai întâi curăţat în căutare de 
artefacte prin anii 1930, şi apoi prin 1950 a fost unul dintre 


primele situri arheologice explorate cu scafandri, răspunse 
Jack. Au mai fost şi alte expediţii. Cousteau a venit aici. 
Depunerile de la cea mai mare adâncime sunt încă 
neexplorate, dar au fost scoase de aici artefacte, vase de 
olărit, aur, jad. Aproape toate au fost aruncate în puţ 
intacte, în urma unui ritual. Şi au fost găsite numai schelete 
umane. Sute de schelete. 

— În tot Yucatan-ul e aceeaşi poveste, adăugă Jeremy. 
Cenotele erau sursa de apă dulce a localnicilor maya, dar şi 
intrarea în lumea subterană. Au sacrificat războinici, 
fecioare, copii. Acea clădire mică de acolo este temazcal, un 
fel de saună în care victimele erau purificate conform 
ritualului. Straturile de piatră de pe care tocmai am coborât 
reprezentau locurile pentru spectatori, unde elita toltecă se 
putea aşeza şi urmări evenimentele. 

— Presupun că varietatea era condimentul vieţii, murmură 
Costas cu dispreţ. Odată ce ai văzut câteva mii de inimi 
scoase din piept acolo jos la templu, s-ar putea să te încânte 
o scenă diferită. 

Apăru un funcţionar transpirând şi gâfâind în urma lor pe 
drumul procesional, fluturând un celular şi chemându-l pe 
Jeremy să i-l dea. Jeremy ezită, ştiind că fusese luat din 
greşeală drept şef. Se uită spre Jack, care zâmbi şi îi făcu 
semn să se ducă. În timp ce Jeremy se căţăra cu 
funcţionarul mai sus pentru a găsi un loc mai bun pentru 
semnal, Jack se întoarse şi privi peste marginea platformei. 
Bazinul părea ciudat de inofensiv, dar, pentru un moment, 
respiraţia i se tăie, simțind teroarea victimelor de acum o 
mie de ani atârnate pe marginea lumii de dincolo. 

— Spui că încă mai sunt obiecte acolo jos? Costas îşi şterse 
transpiraţia strălucitoare de pe faţă, apoi se uită întrebător 
la Jack. 

— Cele mai multe dintre artefactele şi oasele de la 
suprafaţă au fost găsite şi luate, dar mai în adâncime zac 
îngropate obiecte mai grele. 

— Te gândeşti la ce mă gândesc şi eu? 


— Sonda ta pentru analize subterane, replică Jack cu un 
zâmbet. Poate, dacă lucrurile se rezolvă la Cornul de Aur, 
am putea aborda autorităţile mexicane, sugerând un 
schimb de operaţiuni aici. 

— Crezi că am avea vreo şansă? 

Jack îşi frecă bărbia şi îşi aruncă pe furiş privirea spre 
stâncă. 

— Din ce ne-a tot spus Jeremy, aici este locul în care 
trofeele capturate în război ar fi putut fi prezentate zeilor. 
Să ni-i imaginăm pe Harald şi pe membrii echipajului său 
ajungând pe malul nordic şi fiind apoi capturați. 

— Doamne, sper să nu, spuse Costas. Asta ar fi o mare 
dezamăgire după toate prin câte au trecut. 

— Pentru vikingii care nu au fost foarte norocoşi să moară 
în luptă, a rămas numai o opţiune. Războinicilor li s-ar 
scoate inima din piept în spate, acolo la templu. Oricine a 
scăpat a fost transformat în sclav. Poate prietenul tău care a 
făcut drumul înapoi la turnul celtic. 

— Cicatricele de la încheieturi şi de la glezne, spuse 
Costas. Căâtuşe. 

Jack aprobă din cap. 

— Probabil că alţii au fost aduşi chiar aici, la locul 
sacrificării. O procesiune spectaculară de la templu la 
cenote, punctul culminant al ritualului victoriei. Exact la fel 
ca triumful unui împărat roman. Învingerea vikingilor ar fi 
fost un lucru important pentru tolteci, o victorie împotriva 
uriaşilor blonzi şi bărboşi, cu armele lor din fier, 
înspăimântătoare. Veniseră aici ca zei străini, iar toltecii îi 
învinseseră. Prada de război ar fi fost oferită zeilor. 

— Menora ar fi fost probabil o pradă spectaculoasă. 

— Ce greutate crezi că avea? O sută treizeci, poate o sută 
şaizeci de kilograme? 

— O grămadă de aur aruncată. 

— E foarte mult. Jack se uită la sclipirea verde din bazinul 
care se întindea la picioarele lor, apoi iar la Costas. Şi 
toltecilor chiar le plăcea aurul. 


Jeremy apăru iar pe creasta de calcar şi începu să coboare 
spre ei. Mergea puţin şovăitor, şi se aşeză cu greutate pe o 
stâncă. Văzură că era palid. 

— Te-a doborât căldura. Costas se uită la el cu îngrijorare 
şi îi dădu sticla sa cu apă. Bea şi hai să stăm la umbră! 

— Nu e vorba despre asta. Vorbi cu o voce aspră, care abia 
se auzea, şi lăsă să îi alunece sticla din mână. Tocmai am 
vorbit cu Ben. Mă tem că am veşti proaste. Se uită 
îndurerat în sus, la Jack. Cele mai proaste. 

Jack fu străbătut de un fior de groază. Încercă să se 
pregătească. Sperase că avea să învingă sorții. 

— Este de la Iona. Jeremy păru tulburat, clipind pentru a- 
şi îndepărta transpiraţia din ochi. Vocea îi devenise o 
şoaptă. Este vorba despre părintele O'Connor. A fost ucis. 
lar Maria a dispărut. 

CAPITOLUL 17 

Mai târziu, cât de târziu nu putea spune, Maria ieşi din 
teribila genune întunecată, mintea-i chinuindu-se să scape 
de sentimentul de oroare care o trăgea fără încetare în jos. 
Părea teribil de obosită, epuizată de lupta cu demonul fără 
chip din visele ei, dar era totuşi copleşită de greutatea pe 
care o resimțea după un somn adânc. Pentru o perioadă ce 
păru o eternitate, stătu fără să se mişte, lăsându-se în voia 
gândurilor, aşteptând un răspuns din partea corpului său. 
Îşi dădea seama că respira, apoi simţi suprafaţa tare de sub 
ea şi un cârcel la gât. Zăcea în poziţia fetală, pe partea 
dreaptă, cu mâinile între picioare. Deschise încet ochii. Era 
întuneric, dar nu la fel ca în visul ei. Văzu cu colţul ochiului 
o licărire, o lumânare. Peretele din faţa ei era acoperit de 
forme, de culori. Văzu pete roşii. 

Încetă să mai respire. Deveni rigidă. Biroul lui O'Connor. 
Strânse ochii cu putere, tânjind după acel întuneric, după 
ceva care să acopere realitatea pe care cu greu o putea 
crede, oroarea pe care încerca din răsputeri să o împingă 
înapoi în visul ei. 


Simţi o durere arzătoare în obrazul stâng. O urmă de 
lumină părea că se joacă pe chipul ei, o adiere de vânt. 
Dintr-odată, scoase un strigăt şi sări în picioare, inima 
bătându-i cu putere, iar sângele năvălindu-i în urechi, 
atingându-şi cu frenezie faţa în timp ce se dădea înapoi. Se 
lovi de un zid, respirând neregulat, apoi auzi fâlfâirea 
aripilor rotindu-se deasupra ei şi dispărând în sus. 

Ridică mâna şi simţi ceva umed şi lipicios pe obraz, apoi 
privi în sus. Lumânarea dădu la iveală tavanul, înalt, 
construit din blocuri mici de piatră acoperite ici şi colo cu 
tencuială. Părea vechi, o ruină. În vârf, reuşi să vadă o linie 
formată din contururi întunecate, atârnând încolonate. 

Se hrăniseră cu carnea ei. 

Începu să vomite, ţinându-se cu mâinile de stomac şi 
aplecându-se într-o parte. Simţi iar mirosul respirației 
metalice. Încercă să vomite, icnind mereu, disperată să 
găsească rapid ceva care să o ajute să depăşească repulsia 
pe care o simţea, să-şi alunge din minte urmele morţii şi ale 
siluirii care o copleşeau, fiind tot ce îşi putea aminti din 
ceea ce se întâmplase. 

Renunţă, încercând să se calmeze, respirând adânc. 
Închise ochii, sprijinindu-se cu obrazul însângerat de 
peretele umed, căutând cu disperare o sursă de putere. Era 
transpirată, şiroaiele de sudoare picurându-i pe faţa plină 
de sânge închegat. Se uită în jos. Era îmbrăcată doar în 
pantalonii ei kaki şi o vestă veche şi murdară. Cineva îi 
scosese puloverul, iar ceasul îi lipsea. Frigea foarte tare, de 
parcă ar fi avut febră. Se simţi dintr-odată foarte 
deshidratată, moartă de sete, şi începu să-şi lingă sudoarea 
şi sângele de pe buze. 

Se ridică iar, înghiţi cu putere şi se forţă să vadă de jur 
împrejur. Totul părea umed, acoperit cu un noroi verzui. Se 
afla într-o cameră pătrată, de aproximativ zece metri 
lungime şi cinci lăţime. Era un fel de intrare la un capăt, o 
tăietură adâncă în întuneric. 


Se gândi la clădirile pe care le ştia în Iona, vechea capelă 
din partea de nord, cantina. Le scoase repede din calcul. 
Podeaua pe care stătea acum era din piatră naturală, părea 
piatră de var, netedă pe alocuri, dar diferită de zăcămintele 
de granit de la Iona. În mijloc era o bucată de lemn, ca un 
capac, de parcă asta ar fi fost o casă a puţului. Capacul 
arăta ca un lemn de esenţă tare din regiuni exotice, chiar 
mai închis la culoare decât stejarul bătrân. La celălalt capăt 
al camerei erau bucăţi de zidărie căzută, ocupând tot 
spaţiul de la tavan la podea. Peticele albe de moloz o 
ajutară să vadă locul în care unele pietre fuseseră de 
curând înlăturate, aruncate pe jos. Acolo unde peretele 
ieşea în afară, fusese acoperit cu plăci de lemn, o protecţie 
brută care se întindea vreo trei metri mai încolo, spre 
centrul camerei, în direcţia opusă ei. 

Maria se ridică, sprijinindu-se de perete, simțindu-se 
confuză şi nesigură pe picioare. Se opri un moment, cât o 
luă un val de ameţeală, apoi păşi ezitând spre locul în care 
văzu petele de culoare. Căldura era înăbuşitoare, se simţea 
ca într-o saună. Un lucru era sigur, nu se mai afla în insulele 
de vest ale Scoției. Pereţii păreau la fel de vechi ca ai unei 
mănăstiri, dar totul în jur îi spunea că era departe de Ilona, 
variantă aproape de neconceput. Era o posibilitate pe care 
mintea ei refuza pur şi simplu să o analizeze în detaliu. 

Traversă şovăitor camera, spre peretele opus. Singura 
lumânare care licărea era aşezată pe o piatră mică, plată, în 
faţa ei. O ridică, împrăştiind umbre ce dansau dement în 
jurul camerei, apoi o ţinu cu ambele mâini ca să nu mai 
tremure. Se uită cu atenţie la perete. 

Rămase mută de uimire. 

Clipi cu greutate. Ştia că puterile începeau să o lase, că nu 
avusese apă şi mâncare ore întregi, poate chiar zile. Era 
posibil să fie o halucinație. Se mai uită o dată. 

Petele roşii erau într-adevăr acolo. Poate era sânge. Dar 
nu era sânge adevărat, ca în biroul lui O'Connor. Era un alt 
gen de oroare. Văzu sânge ţâşnind din cranii, jeturi de 


sânge din corpuri spintecate, sânge curgând pe o pantă 
închisă la culoare, în trepte. 

Era o frescă, o pictură murală de o barbarie greu de 
imaginat, o execuţie în masă. Victima dezbrăcată era 
condusă pe o parte a templului înalt. În vârf era aşezată pe 
un altar, iar mâinile călăului despicau trupul victimei, 
ajungând până la măruntaiele acesteia, iar altcineva etala o 
inimă care încă pulsa. Mariei îi veni din nou să verse. Călăul 
era un gigant înspăimântător, dezbrăcat până la brâu, cu o 
frunte plată şi un nas acvilin, purtând doar o pânză în jurul 
mijlocului şi o podoabă pentru cap foarte elaborată. 
Deasupra lui erau simboluri stilizate. Jaguari, păsări, 
monştri strălucitori. Cel de deasupra călăului îi păru subit 
familiar. Maria îşi aminti momentul în care începuse 
coşmarul, când studia la Ilona, scrutând pandantivul cu zeul- 
vultur pe care Jack i-l trimisese. 

Clipi des, încercând să înregistreze ceea ce vedea. Făcu 
câţiva paşi înapoi, lumânarea tremurându-i în mână. În 
dreapta, vedea victimele adunate, ca prizonierii după 
bătălie. Desenul de pe perete avea sigur caracter narativ, o 
succesiune de scene ca într-o poveste, mergând de la 
dreapta la stânga. Privi iar tavanul. Încercă să-şi pună 
gândurile în ordine, să raţioneze ca o persoană a cărei 
minte fusese îndelung antrenată. Ca într-o altă viaţă, îşi 
aminti anii petrecuţi cu Jack, pe când erau studenţi, 
învățând despre istoria arhitecturii. Boltă în consolă. O 
civilizaţie majoră şi-a construit bolțile în acest fel, şi nu a 
învăţat să facă un arc. O civilizaţie, renumită pentru 
arhitectura ei, dezgustătoare pentru cruzimea ei. 

Se uită iar la perete. Boltă în consolă. Scene narative de la 
dreapta la stânga. Războinici fără frică cu frunţi plate. 
Simboluri, hieroglife. Sacrificiul uman pe un altar al 
templului, sacrificiu la scară prodigioasă. Începu să 
gândească lucruri de negândit. 

„Maya.” 


Se dădu înapoi, clătinându-se, izbită de un val de 
ameţeală, apoi îşi adună puterile şi făcu câţiva paşi spre 
dreapta, până ajunse în spatele capacului de lemn. Ţinu 
lumânarea în faţa peretelui. Se afla între două scene, 
primele din pictură. Scena de la început prezenta o luptă 
navală, pirogi lungi, pline de războinici, una dintre ele 
având o pânză pătrată. Următoarea scenă arăta o bătălie 
groaznică, de data aceasta pe pământ. Războinicii erau 
îmbrăcaţi asemenea călăului atunci când se luptau cu alţi 
războinici, cei care urmau să devină în curând prizonieri. 
Toţi aveau frunţile plate, dar învinşii erau chiar mai mari, 
uriaşi. Toţi erau dezgoliţi până la mijloc. În prim-plan erau 
morţii din ambele armate, unii dezmembraţi, alţii într-un 
râu ce părea subteran. Învingătorii mânuiau ciomege şi 
buzdugane, învinşii - săbii şi securi. 

Maria se opri. „Săbii şi securi.” 

Se uită mai de aproape. Începu să tremure, dar se strădui 
să ţină lumânarea nemişcată. Nu frunţile învinşilor erau 
plate, ci apărătorile de nas ale coifurilor de protecţie. Erau 
dezbrăcaţi până la mijloc, dar purtau carâmbi, nu kilturi şi 
pânze în jurul şoldurilor, ca învingătorii. Aveau bărbi şi erau 
blonzi. Aveau paloşe şi topoare imense făcute dintr-o 
bucată. 

„Securi varege.” 

Maria ameţi. Era ca şi cum visa capitolul final al poveştii 
care o tulburase toată viaţa, un capitol atât de extraordinar, 
încât nu putea fi decât pură fantezie. Îşi dorea să fie şi Jack 
aici, lângă ea, spunându-i cu vocea lui calmă şi 
reconfortantă că toate acestea erau numai ficţiune. Se uită 
iar la scena cu sacrificiul, la altar şi la călău, acolo unde 
părea că din perete picură sânge. Şovăi, dându-se înapoi, şi 
se lăsă în jos lângă perete, strângând tare din ochi, 
dorindu-şi cu disperare să se trezească iar în chilia din 
Iona, să simtă din nou căldura şi respiraţia regulată a 
altcuiva aşezat lângă ea. 


— Doctore de Montijo, ce bine că v-aţi revenit. Efectele 
medicamentului vor dispărea curând. O voce i se adresa, o 
voce reală. Sunteţi în Mexic. 

Maria tresări, de-abia trezită din somn. 

— Da, spuse ea. Cuvântul ieşi chiar înainte ca ea să 
înregistreze ce se întâmpla. Ştiu. 

— Cum? 

Vocea era ascuţită, iritată. Maria încercă să se ridice, dar 
alunecă iar de-a lungul zidului unde zăcuse. Nu putea 
vedea nimic, era orbită de o torţă ce îi lumina direct în ochi. 
Avea gura uscată, iar glasul îi părea un croncănit. 

— Mi-am dat seama. 

Torţa fu lăsată jos, şi ea văzu în faţa ei un om scund, slab şi 
musculos, cu părul negru, lucios, dat pe spate. 1 se păru că 
avea vreo şaptezeci de ani, cu părul sigur vopsit, deşi avea 
trăsăturile unui om cu treizeci de ani mai tânăr. Avea ochii 
gri, decoloraţi. 

Adevărul îi apăru clar Mariei. Îl privi cu o siguranţă 
amestecată cu scârbă, abia venindu-i să creadă că în sfârşit 
se afla în prezenţa lui. Totul, starea ei îngrozitoare, până şi 
moartea lui O'Connor, era acum învăluit în ceaţă. El era 
acela. Se luptă să îşi controleze emoţiile, să îşi păstreze 
sângele-rece. Dintr-odată, era cât se poate de trează. 

— Pieter Reksnys. Văd că tatăl tău te-a învăţat bine. 
Lituanian, cred? Rasa supremă. 

O mână se întinse spre gâtul Mariei, prinzându-l ca într-o 
menghină, dovedind o agilitate fulgerătoare pentru o 
persoană de vârsta lui. O smuci spre el şi o ridică. În ciuda 
durerii sufocante, Maria simţi ceva familiar, un miros pe 
care îl cunoştea. 

— Să nu mai vorbeşti vreodată despre tatăl meu, evreică! 
şuieră el. Şi să nu crezi că ela fost singurul care a apăsat 
pe trăgaci atunci. Am avut multe momente de amuzament 
cu copiii. 

Îi dădu drumul Mariei şi stătu lângă ea cât aceasta tuşi. 


— Îmi doresc numai ca fiul meu să fi fost atunci născut. Şi- 
ar fi făcut bunicul mândru. 

O lovi pe Maria în spate, ştergându-şi apoi ostentativ 
încălţămintea de pământ. Maria văzu o altă figură 
apropiindu-se. Îşi ţinea capul jos, strângând din pumni, 
mişcându-se într-un mod oribil de familiar. O prinse de păr 
şi o trase spre capacul de lemn pe care îl lovi cu putere la o 
parte şi împingând deasupra găurii de dedesubt. Maria nu 
putea vedea nimic în întuneric - era o prăpastie care aduse 
cu ea un suflu de aer rece, de parcă dedesubt, departe, ar fi 
fost o apă. 

— Nu-ţi face griji. Fu smulsă de acolo şi ridicată spre el; 
atunci văzu cicatricea urâtă. Am păstrat vulturul de sânge 
pentru prietenul tău. Când o să te arunc în lumea de 
dedesubt, nici măcar nu o să mori. Sau cel puţin asta le 
spuneau toltecii victimelor lor. 

Vocea era răguşită, urâtă, mai puţin rafinată decât a 
tatălui său. Se făcu a o împinge, apoi o trase înapoi cu 
brutalitate. 

— Genul meu de oameni, zise el râzând ca un nebun, cu 
hohote ascuţite, apoi o aruncă la pământ. Bucură-te de 
scurta vacanţă în ascunzătoare cât mai poţi. 

— Adevăratul felag a dispărut acum şapte sute de ani. 
Maria ridică uşor capul şi încercă să se uite la Loki. Oamenii 
lui Harald Hardrada nu ar fi acceptat niciodată scursuri ca 
tine. Nici nu te-ar fi considerat vreodată demn de o 
duşmănie ancestrală. 

Loki se îndreptă spre Maria, dar Reksnys îl opri. 

— Nu încă, murmură el şi se întoarse spre Maria, cerându- 
şi batjocoritor scuze. Fiul meu are încă aceste idei 
romantice. Încă mai crede că e în SS. 

— Prea slab pentru asta. 

Loki se repezi iar spre Maria, şi încă o dată Reksnys îl 
reţinu vorbind-i apoi cu o voce neînduplecată: 

— Felag-ul nostru a fost un simplu instrument până la un 
punct. Nici mai mult, nici mai puţin. Şi se pare că noi vom 


râde la urmă în ceea ce îl priveşte pe Harald Hardrada. 

Loki mârâi şi se întoarse brusc, îndreptându-se repede 
spre ieşirea din cameră. Maria se târi înapoi, lângă perete. 
Reksnys îi azvârli o mică sticlă cu apă. 

— Aşa... acum am făcut cunoştinţă. Am nevoie de ajutorul 
unui expert. Tu mă vei ajuta. 

Reksnys luă un aparat foto digital şi îl îndreptă spre ea. 
Maria era pe punctul de a-şi pierde cunoştinţa; alunecă 
lângă perete, apoi se uită la Reksnys, amintindu-şi ce 
făcuseră el şi fiul său. O'Connor se asigurase că se făcuse 
dreptate împotriva tatălui lui Reksnys, îşi pusese viaţa în joc 
pentru asta şi plătise preţul maxim. Maria îi era datoare să 
facă tot ce îi stătea în putere pentru a vedea treaba 
terminată. Şi şi-o datora şi ei înseşi. 

Avea să fie puternică. 

Jack stătea gânditor în camera de comandă de pe 
Seaquest II, amestecând într-o cafea şi privind ruperea de 
nori de deasupra mării, undeva, în depărtare. Cerul era 
acoperit cu totul de nori cenuşii, norii pe care îi văzuseră de 
dimineaţă, când fuseseră pe plajă, şi care erau acum 
înlocuiţi de o masă întunecată ce venea dinspre Caraibe. 
Acolo unde soarele strălucea printre nori, perdele de 
lumină atârnau, se răsuceau şi se contopeau pe cer, precum 
luminile nordice pe care le văzuseră în Groenlanda, dar de 
data asta erau pline de prevestiri despre vremea ce urma 
să vină. 

— Se pare că o să avem parte de ceva ploaie. Căpitanul 
canadian de pe Seaquest II veni lângă Jack, scrutând marea 
prin binoclu. Suntem aproape de sezonul uraganelor. Închid 
magazia de jos, doar ca măsură de precauţie. Mergem în 
continuare de-a lungul țărmului, şi o să bat în scânduri uşa 
de la hangarul unde se află elicopterul. 

Jack mormăi ceva. Nu era ceea ce voia să audă. 

— Mulţumesc. Fă ce trebuie să faci. 

Căpitanul plecă spre punte, iar James Macleod se ridică 
din faţa consolei unde evaluase datele primite despre 


fiordul de gheaţă. Toată lumea din cameră ştia ce i se 
întâmplase lui Jack, dar păstraseră cu toţii distanţa. Unii 
dintre ei fuseseră pe prima Seaquest şi îşi puteau aduce 
aminte, după pierderea lui Peter Howe, în Marea Neagră, 
modul în care Jack preluase responsabilitatea. Maria fusese 
foarte populară în rândul membrilor echipajului şi al 
oamenilor de ştiinţă, pe durata şederii lor la fiordul de 
gheaţă. Chiar şi Lanowski era supus, dându-i lui Jack o serie 
de fişe tipărite ce conţineau date despre corabia aflată în 
aisberg şi pe care le extrăsese şi le finalizase din imaginile 
fotogrametrice. 

Macleod se furişă până la fereastra de lângă el. 

— Cât timp crezi că o să stăm aici, Jack? întrebă el 
încetişor. 

Jack se întoarse şi se uită la el cu o figură schimonosită şi 
distantă, apoi privi înapoi spre mare. 

— Nu ştiu, James. Pur şi simplu, nu ştiu. 

Îşi ţuguie buzele şi lăsă cafeaua deoparte. Erau la bord de 
aproape şase ore, şi încă nu aveau nici o veste dinspre Ilona. 
Tot ce aveau la mână era un scurt mesaj telefonic către 
sediul principal al IMU din partea colegului din mănăstire al 
lui O'Connor, omul despre care Jack îşi amintea că-l văzuse 
o clipă în biserică. Se pare că poliţia ţinea cumva scena 
complet ascunsă şi exista o poveste-camuflaj creată pentru 
media. Părintele O'Connor decedase, iar Maria dispăruse. 

— Trebuie să presupunem că a fost răpită. 

Ben se aflase la o distanţă la care să îl poată auzi, dar se 
mută de cealaltă parte a lui Jack. 

— Până când nu găsim corpul, asta e. 

— Ştiu. Jack respiră cu putere, apoi se îndepărtă de 
balustradă, cu mâinile în şolduri, revenind la 
comportamentul lui obişnuit. Trebuie să ne păstrăm 
optimismul. Trebuie să presupunem că vom avea curând 
mai multe veşti. Până atunci, nu putem face prea multe. 
Trebuie să ne comportăm normal. Îl privi pe Macleod, cu o 
expresie severă, dar hotărâtă. Uite răspunsul tău. Planul 


meu după vizita făcută la Chichen Itza era să compar toate 
dovezile posibile din nordul Yucatan-ului care datează din a 
doua jumătate a secolului al XI-lea cu cele din vremea în 
care Harald a fost probabil aici. Picturi murale, hieroglife, 
structuri. Orice ar putea oferi un indiciu. 

Îi făcu semn lui Jeremy, se întoarse cu spatele la ei, 
aplecându-se deasupra unui monitor din colţ, înconjurat de 
cărţi deschise. 

— L-am pus pe Jeremy să se ocupe de asta în momentul în 
care ne-am întors. 

— Îi este foarte greu, murmură Macleod. 

— Îl venera pe O'Connor, spuse Jack încet. Şi pe Maria, 
mentorul lui. Pentru cineva ca el, asta înseamnă să îi 
zdruncini temeliile vieţii. 

— Acum ne are pe noi, răspunse Macleod. 

— E băiat bun, zise Jack. 

Costas tasta la calculatorul de lângă Jeremy, apoi se întinse 
pe spate, pe scaun, în timp ce ei examinau situaţia. 

— Jack. Ceva pe care îl vei aştepta cu nerăbdare. Am sărit 
peste câteva etape şi am păstrat legătura cu un tip de la 
IMU, pe partea Caraibilor, Jim Hales, din insulele Grand 
Cayman. Ştii, e un vechi tovarăş de-al meu din laboratorul 
de cercetare a submersibilelor, din cadrul Marinei SUA. S-a 
dus direct în Mexico City, şi ne-au dat aprobarea pentru 
Chichen Itza. E uimitor cum tipul ăsta elimină birocraţia. 
Oricând vrei să vorbim despre iniţierea unui proiect în acea 
cenotă, am numerele de contact. 

— Sună ca un plan deja făcut. 

Jack îi surprinse privirea lui Costas. Ştia că amândoi 
simțeau nevoia să rămână optimişti, să privească mai 
departe. 

— Voi revendica primul sonda subterană de forat, când se 
termină activitatea la Cornul de Aur. Jeremy, eşti interesat? 

Jeremy se uită la ei, palid şi distras. 

— Ce? Dacă mă lasă Maria. Se opri brusc, iar camera se 
umplu de linişte. 


— O să te lase, spuse Jack cu tărie. 

Jeremy încercă din greu să păstreze o atitudine optimistă. 

— Oricum, nu sunt sigur dacă vreau să fac prima 
scufundare în apă deschisă chiar în Puţul Sacrificiului. 

— Nu-ţi face griji. Costas întinse mâna, punând-o pe 
umărul lui Jeremy. Mai întâi o să facem scufundări în partea 
cu corali. 

O lumină roşie începu să se agite în cameră. Ben se uită la 
Jack, cu o privire extrem de serioasă. 

— Pe punte! 

Cei doi bărbaţi ieşiră în viteză din camera de comandă, 
urcară scările, iar Costas îi urmă. Căpitanul era prins într-o 
discuţie cu ofiţerul-şef lângă habitaclu, dar imediat 
gesticulă spre camera cu hărţile. 

— Mesaj prioritar pe canalul de securitate. 

Ben ajunse primul în cameră şi înşfăcă receptorul 
radioului, vorbind repede, apoi punându-l la loc. 

— Era de la sediul central al IMU. A sosit un mesaj pe 
adresa de e-mail. Ne redirecţionează spre un site protejat şi 
ne-a dat şi o parolă. 

Costas stătea deja la calculator, în faţa graficului. 

— OK. Suntem online. Adresa? Ben o citi, iar Costas o 
scrise. 

— Parola? 

Ben ezită, apoi se uită la Jack. 

— Menora. 

Costas fluieră uşor. 

— Ei bine, măcar ştim despre ce e vorba. 

Articulațiile lui Jack erau albe când apucă scaunul lui 
Costas, iar vocea îi era răguşită. 

— Bănuiam noi cu cine ne luptăm. Asta o confirmă. 

— E pentru tine, Jack. 

Costas se lăsă într-o parte pentru a-i da voie lui Jack să 
citească scurtul e-mail care apăru pe ecran. 

Către: Jack Howard. 


Tu şi Kazantzakis veţi veni cu Zodiacul, la ora 23.00, 
diseară, la punctul de aterizare de pe plajă pe care l-aţi 
vizitat în dimineaţa aceasta. Aduceţi cu voi echipament 
pentru scufundări în peşteri. Vă veţi lega la ochi, aşteptând 
venirea noastră. Orice încercare de a implica securitatea 
sau de a intra în contact cu cineva din afară va duce la 
executarea colegei voastre. 

— Maria trăieşte, spuse Jack, respirând uşurat. Slavă 
Domnului. 

— Punctul de aterizare de pe plajă, murmură Ben. Nu mă 
surprinde că ştiau unde eram. Probabil poliţia mexicană. 
Dacă este vorba despre Reksnys, ăsta va cerceta tot ce 
mişcă de-a lungul coastei. 

— Şi echipament pentru scufundări în grotă, murmură 
Costas. Despre ce o fi vorba? Nu fac scufundări în grotă 
dacă plouă. Toate colţurile cu aer vor fi inundate. 

— Probabil că au găsit ceva, spuse Jack. 

— Parola aia? 

— Sper din suflet că nu este vorba despre asta. 

— Maria este pe undeva aproape, spuse Ben. Probabil că 
au adus-o de la Ilona. Reksnys are un avion al lui şi propria 
pistă în junglă. Este unul dintre puţinele lucruri care nu pot 
fi descoperite la supravegherile făcute prin satelit. Şi 
trebuie să fi ştiut că Seaquest II se îndrepta spre acest loc 
înainte ca ei să ajungă la Iona. 

— Presupun că nenorocirea de la Iona este opera unui 
singur om, spuse Jack pe un ton sumbru. 

— Loki. 

— Am primit o poză. Mai bine să ne pregătim. 

Costas dădu clic pe un document ataşat sub mesaj, şi o 
imagine începu să se descarce. Fusese făcută cu un aparat 
cu bliţ încorporat, într-un fel de cameră cu o podea 
neregulată din piatră şi pereţi vechi acoperiţi cu noroi 
verzui. Pe măsură ce imaginea se deschidea, putea vedea o 
figură zăcând la pământ, o femeie. Era teribil, imaginea 
torturii, genul de imagine care ar fi provenit din Irak sau 


din locurile infecte din Lumea a Treia. Femeia era murdară, 
purta o vestă mulată ruptă parţial în jurul sânilor. Părul 
negru era strâns în jurul gâtului, iar braţele erau acoperite 
de noroiul verzui. Încercase să se uite la aparat, dar 
tresărise din cauza bliţului. Ochii îi erau umflaţi şi închişi, 
gura acoperită de pete albe şi avea o zgărietură urâtă pe 
obraz, însângerată şi cu puroi. 

Jack avu un şoc când o recunoscu. 

— Maria. 

Simţi că i se face rău. Mâinile îi alunecară de pe marginea 
scaunului, şi se aşeză cu greu pe banca de lângă el. Se mai 
uită o dată la imagine. Oroarea se transformă în mânie, apoi 
în furie clocotindă. 

Căpitanul apăru la uşă. 

— Mesaj din Ilona. E un tip de la poliţia judiciară, căruia i s- 
a permis să discute cu noi. 

Văzu ecranul şi şovâăi. 

— Vin. Vocea lui Jack era rece, lipsită de emoţii. 

Zece minute mai târziu, Jack se întorsese în camera de 
comandă. Nu mai era decât Jeremy; Macleod şi Lanowski 
părăsiseră camera şi se duseseră de câteva minute pe 
punte. Jeremy stătea nemişcat în faţa monitorului, lucrând 
în linişte, imprimând imagini de pe internet şi marcând 
pagini ce conţineau informaţii despre arta toltecă. 
Deasupra lui, fereastra fu inundată de primii stropi de 
ploaie, iar Jack putu vedea că vremea se strica rapid. Se 
opri, simțindu-se dintr-odată secătuit din cauza a ceea ce 
tocmai auzise, se uită iar la Jeremy, apoi se îndreptă spre 
console. Nu ştia cum să înceapă. Luă un scaun, aşezându-l 
în aşa fel încât să stea cu spatele la fereastră, apoi se uită 
concentrat la imaginile descărcate de Jeremy. 

— Bună treabă, spuse încet. Nu aş fi putut niciodată 
interpreta materialele acestea. Nu am studiat arheologia 
Mezoamericii ca tine. 

— Am făcut o descoperire chiar interesantă. Jeremy îi 
dădu lui Jack o foaie de hârtie. Îţi aduci aminte de vechea 


profeție aztecă despre întoarcerea zeului-rege 
Quetzalcoatl? Când spaniolii au ajuns în Tenochtitlan, în 
centrul Mexicului, în 1519, împăratul Montezuma a crezut 
că de fapt Cortes era Quetzalcoatl. Este unul dintre 
motivele pentru care cucerirea spaniolă s-a realizat atât de 
repede. 

— Continuă! 

— Ei bine, Quetzalcoatl era toltec, un rege semilegendar. 
Conform legendei aztece din timpul lui Montezuma, acesta 
a fost exilat din regat cu cinci secole înainte şi a promis să 
se întoarcă din Tărâmul Soarelui Răsare. 

— Cu cinci secole înainte, medită Jack. Asta înseamnă 
secolul al XI-lea, chiar în perioada noastră. 

— Exact. Tărâmul Soarelui Răsare, la est de centrul lumii 
aztece, în valea Mexicului, era aproape cu siguranţă 
peninsula Yucatan. Există unele confirmări istorice pentru 
această ipoteză, pentru că se întâmplă în perioada în care 
toltecii au invadat Chichen Itza. 

Jack se uită atent la Jeremy, începu să vorbească, apoi 
hotări să îl lase să continue. 

— Devine chiar uimitor când te uiţi la sursele maya, spuse 
Jeremy. Ce ştim despre ultimii ani ai populaţiei maya 
provine în principal din cărţile lui Chilam Balam, Profetul- 
Jaguar, cele mai multe scrise de scribi locali în alfabetul 
latin, după cucerirea spaniolă. Cărţile au fost ascunse şi 
păstrate cu mare atenţie. Fiecare se leagă de câte o 
comunitate diferită din nordul Yucatan-ului, un pic similar 
legendelor norvegiene din Islanda. Una dintre cele mai 
extraordinare profeţii tratează venirea oamenilor cu barbă 
din est. 

— Oameni cu barbă? 

— Înţelegi? Mulţi învăţaţi au anulat asta pe motiv că era o 
înfrumusețare ulterioară. Unele cărţi nu au fost scrise până 
în secolul al XVIII-lea sau chiar al XIX-lea. Dar o altă carte 
tocmai a ieşit la lumină, în Arhivele Vaticanului, la Roma. 
Pare să fie prima dintre ele, scrisă parţial cu caractere 


maya, confiscată se pare de primii misionari iezuiţi în 
Yucatan, în secolul al XVI-lea. Conţine legendele şi profeţiile 
comunităţii maya din nordul Chichen Itza. Apare aceeaşi 
poveste despre oamenii cu barbă, dar cu o diferenţă. În 
aceasta, ei au un rege, şi acesta se luptă cu cei care voiau 
să supună populaţia maya - toltecii, presupun. Apoi el 
dispare în lumea de dedesubt, iar oamenii îl aşteaptă să se 
întoarcă. Aceasta poate fi originea profeţiei Quetzalcoatl a 
aztecilor, cu excepţia faptului că povestea maya se numeşte 
Wukub Kaqgix, monstruoasa zeitate-pasăre, zeul-vultur. 

Jack aruncă o privire spre imaginea de jad ce atârna lângă 
monitor. 

— O imagine aproape standard, pe aici. 

— De asemenea, numele vasului lui Harald Hardrada, 
Vulturul. În poveştile norvegiene, apar câteva indicii 
conform cărora, atunci când vikingii îşi ardeau corăbiile, 
plecau la luptă fără gând de întoarcere şi tăiau stemele 
corăbiilor şi le purtau cu ei ca steaguri în luptă. Era semnul 
că aveau să lupte până la moarte, că erau pe un drum fără 
întoarcere, spre Walhalla. Era un mod de a băga frica în 
inimile duşmanilor. Poate asta s-a întâmplat şi aici, iar 
localnicii maya au văzut asta. 

— Fantastic. Este fantastic, Jeremy. E exact ceea ce 
căutam. 

Deodată Jack se aplecă şi îşi puse mâna peste ale lui. Nu 
mai putea să îi ascundă lui Jeremy ce se întâmplase. 

— Trebuie să îţi spun ceva. Am primit veşti din Ilona. 

— Ştiu. Jeremy vorbi încet, apoi puse jos cartea pe care o 
ţinea în mână. 

Jack se uită la el. Părea cu mult mai bătrân decât 
absolventul debordant pe care îl întâlnise cu o săptămână 
înainte. 

— Am ştiut din momentul în care am auzit că O'Connor a 
fost ucis. Vorbea despre asta, m-a pregătit pentru asta. Ştiu 
ce s-a întâmplat la Iona. Jeremy luă o pauză, încercă să 


vorbească, dar cuvintele ieşeau ca un şuierat aspru. 
Vulturul de sânge. 

CAPITOLUL 18 

Trecuse mult de miezul nopţii, era probabil în jur de ora 
unu dimineaţa. Era deja întuneric când Jack şi Costas 
plecară de pe Seaquest II şi duseseră la țărm Zodiacul, 
ajungând la punctul de întâlnire de pe plajă cu mult înainte 
de ora indicată. Tot ce putea auzi Jack acum era zgomotul 
neîncetat al ploii, sunetul ce creştea şi scădea apoi cu 
fiecare aversă ce trecea peste ei. Umiditatea era sufocantă. 
Ştia că se afla într-un vehicul mic, pe patru roţi, după sunet, 
înghesuit în spate, alături de Costas. Timp de probabil o 
jumătate de oră, care păru însă o eternitate, fură înghesuiți 
şi împinşi pe drumul accidentat, îndepărtându-se de plajă, 
undeva spre junglă. Rana de la coapsa lui Jack pulsa. 
Urmaseră instrucţiunile lor cu scrupulozitate şi aşteptaseră 
legaţi la ochi lângă Zodiac, alături de echipamentul de 
scufundare. Persoana de legătură veni fără o vorbă, 
împingându-i într-o maşină, fără să le dea detalii despre 
locul spre care se îndreptau. Era demoralizant, dar Jack 
prinse curaj, simţindu-l pe Costas izbindu-se de el, înjurând 
la fiecare şanţ şi la fiecare groapă. 

Chiar de când primise e-mailul cu ultimatumul, Jack ştiuse 
că erau pe cont propriu, că trebuiau să urmeze fiecare 
cuvânt al răpitorilor Mariei şi să aibă încredere în norocul 
lor. Părea foarte sigur că, orice i-ar aştepta, scufundările 
aveau să fie incluse în program. lar după drumul pe care 
mergeau, era probabil vorba despre un loc pe insulă. 
Cenote, râuri subterane. Ploaia începuse să chinuie mintea 
lui Jack. Pe o astfel de furtună, nivelul apei ar putea urca 
periculos de mult, umplând grotele subterane cu apă. Şi, 
fiind aproape de mare, curenţii de apă dulce care au ros 
Yucatan-ul ar putea fi înşelător de puternici, trăgând apa în 
labirintul de canale calcaroase şi apoi afară în mare. 

Maşina trebui să se oprească, iar Jack reveni la realitate. 
Fu tras afară şi condus pe un teren neregulat, alunecând pe 


vegetaţia umedă. O ploaie torențială îi apăsa simţurile. Apoi 
ajunse la un fel de adăpost, ferit de ploaie, dar cu aburi 
fierbinţi. Costas se lovi de el şi auzi apoi cum este descărcat 
echipamentul. Fu iar împins înainte. Cineva îi smulse banda 
cu care fusese legat la ochi, lăsându-l să clipească ameţit. 
Încheieturile mâinilor îi fură strâns legate cu bandă 
adezivă. Era undeva într-o cameră, luminată sumbru de o 
lumânare. Îl văzu pe Costas la câţiva metri în stânga lui, 
apoi îl zări pe omul din faţa lor. Jack ştiu imediat cine era. 
Pieter Reksnys era imaginea leită a tatălui său, Andrius, 
omul pe care Jack îl văzuse în fotografia echipei SS 
Ahnenerbe care acţionase în Groenlanda, fotografie pe care 
Kangia i-o dăduse lui Macleod. 

Kangia. Fiordul de gheaţă. Toate acestea păreau la mii de 
kilometri depărtare, undeva într-un trecut pe care îl 
depăşiseră pentru a ajunge aici, în acest loc în care iadul şi 
demonii lui păreau deodată mult mai mult decât un simplu 
coşmar din epoca medievală. 

Jack se uită în jur. Erau într-o cameră, o încăpere din 
piatră, probabil o biserică veche. Era cald ca într-un cazan, 
iar Jack începuse să transpire. Tavanul era înalt, cu consolă. 
În podea era o gaură rotundă. Peretele din spatele lui era 
vopsit; la lumina lumânării apăreau desene viu colorate. 

Apoi o văzu pe Maria. 

Încercase să se pregătească înainte de a părăsi Seagquest 
II, privind fotografia trimisă pe e-mail, dar realitatea era 
şocantă. Maria stătea sprijinită de peretele opus celui 
desenat, clătinându-se ameţită, cu picioarele şi mâinile 
legate unele de altele. Gura îi era acoperită cu banda 
adezivă. Faţa îi era murdară şi umflată, iar pe obraz avea o 
lovitură. Privirile li se întâlniră. 

Jack încercă să îşi stăpânească mânia. 

— El ţi-a făcut asta? 

Maria se uită la el implorator, apoi dădu din cap, arătându- 
i lui Jack un loc în spatele lui. Jack se întoarse şi văzu 
singura persoană din cameră, omul care îi luase de pe plajă. 


Trebuia să fie L.oki. Acelaşi păr dat pe spate, aceleaşi 
trăsături uscate, ochii decoloraţi. Aşa tată, aşa fiu. Loki 
zâmbi când îl văzu pe Jack privindu-l, se duse la lumină şi 
urmări cu degetul o linie pe obraz. Jack îşi aminti atunci 
descrierea făcută de O'Connor. Cicatricea. 

În tot acest timp, Costas o privi pe Maria înspăimântat, şi 
se năpusti brusc asupra lui Loki. Reacţia fu teribil de agilă, 
de rapidă şi de fluidă, ca a unui animal la vânătoare. Loki îi 
trase capul în sus şi în lateral, ridicându-l fără efort 
deasupra podelei, în ciuda greutăţii lui Costas. 

— Dă-i drumul. 

Jack auzi pentru prima dată vocea lui Reksnys, o voce 
aspră, stridentă, cu un accent est-european greu de definit. 
Loki îşi ascultă tatăl şi îl împinse pe Costas. Jack se uită la 
Loki. Acesta era ucigaşul neînduplecat descris de O'Connor, 

un bărbat independent, căruia îi plăcea să lucreze singur, 
dar care era cu totul supus tatălui său. Furia nu era singura 
lui slăbiciune. 

Costas se ridică, strâmbându-se ostentativ, cu dezgust, 
ştergându-şi cu mâna umărul în locul în care Loki îl 
prinsese. Loki rânji şi se puse la pândă în colţul îndepărtat 
al camerei. Reksnys scoase un pistol pe care Jack îl 
recunoscu imediat ca fiind un Luger din perioada nazistă şi 
ţinti spre picioarele Mariei. 

— Prima dată, un genunchi, a doua oară, celălalt. Apoi urc 
spre faţă. Vorbea pe un ton ascuţit, sfredelitor. Sau încetezi 
să mai faci prostii. 

La început, Costas nu reacţionă, apoi dădu din cap 
posomorât. Maria se albise la faţă când văzuse pistolul, şi îl 
privea acum uimită. 

Reksnys se întoarse spre Jack. 

— Vreau să studiezi pictura de pe peretele acela. Cu 
atenţie. 

Jack îi aruncă o privire dură. Apoi se uită la Maria, care 
aprobă fără vlagă, bolborosind prin banda care îi acoperea 


gura, încurajându-l. Jack se uită la Reksnys cu dispreţ şi îşi 
întoarse privirea spre perete. 

Era o imagine bidimensională. Demult, fusese o explozie 
de culoare uimitoare, maro-închis, nuanţe de roşu sau 
verde, pe fundal galben sau albastru. Imediat înţelese 
secvenţa narativă, victorioşii şi învinşii. În dreapta, văzu un 
amestec de bărci, războinici îmbrăcaţi cu atenţie, cu frunţi 
plate, vâslind în vase cu vâsle simetrice. O navă cu o velă 
pătrată, alţi războinici. 

„O velă pătrată.” 

Următoarea scenă prezenta o bătălie feroce în junglă. O 
parte din luptă avea loc pe pământ, alta în râul rapid, 
părând cumva a se prelungi sub pământ. Corpuri mutilate 
zăceau peste tot. Învingătorii purtau atlatls, arbalete şi 
scuturi pătrate cu imagini ale zeului războiului. Erau 
conduşi de un războinic-vultur, un uriaş plin de muşchi, 
purtând o mască de vultur, cu un ochi prin care privea, aripi 
pe spate şi gheare imense la picioare. Războinicii lui purtau 
coifuri din piele de jaguar, brățări la glezne şi la mâini, 
lanţuri grele de jad şi cercei. Luptau cu ciomege şi se 
aruncau asupra victimelor cu priviri turbate, 
înspăimântătoare. Duşmanii lor aveau scuturi roşii, 
rotunde, altfel de coifuri şi alte arme. 

Jack scrută iar armele. O privi pe Maria cu colţul ochiului. 
Sigur fusese paralizată de această scenă când o văzuse, 
înainte ca ei să sosească. Trebuie să fi observat ceea ce 
vedea el acum. 

Maria dădu din cap spre el, aproape imperceptibil. Da, 
observase. Jack se întoarse. 

Acum înţelesese. 

Jack nu lăsă să se vadă nimic pe faţa sa. Continuă spre 
stânga. Captivii erau pe pământ, unii zăcând pe spate, alţii 
în genunchi. Unii erau puşi în lanţuri, bărbaţi care nu erau 
îmbrăcaţi ca războinicii, servitorii capturați fiind luaţi ca 
sclavi personali de fiecare dintre războinicii învingători. 
Jack se gândi la scheletul viking de la LAnse aux Meadows, 


al bărbatului care cumva călătorise mai bine de cinci mii de 
kilometri spre nord, care aproape reuşise să se întoarcă în 
lumea lui. Acesta era coşmarul de care scăpase. 

Următoarea scenă domina pictura. Jack văzu imagini 
hidoase ale morţii, ale mutilării. În vârful unei platforme ca 
o terasă stătea un preot-rege care purta masca zeului- 
vultur. Dădea sentinţe celor capturați în bătălie. Pe treapta 
de jos, captivii erau torturați, li se smulgeau unghiile. 
Câteva trepte mai sus, un prizonier îşi ridica inutil mâinile 
cerând îndurare şi un altul era întins pe trepte, leşinat, cu 
degetele însângerate. În vârf, un preot înfigea un cuţit în 
pieptul unei victime, scoţându-i inima, sufletul acesteia 
urcându-se la cer de la altar sub forma unei dâre sângerii. 
Un cap tăiat zăcea pe un pat de frunze, şi altele se 
rostogoleau într-o cascadă de sânge pe scări. De jur 
împrejur erau aprinse ruguri de tămâie. Ritualul nu era 
rezervat numai nefericiţilor prizonieri de război. Războinici 
tolteci se automutilaseră, oferindu-şi sângele unei zeități 
reprezentate de un craniu. Pe o masă de piatră lângă rege 
erau trei femei împodobite, rase în cap, cărora un servitor 
le aplica un ritual specific civilizaţiei maya33. O femeie îşi 
trăgea printr-o gaură din limbă o funie cu ţepi, iar un 
bărbat de lângă ea făcea acelaşi lucru prin penis. 

Jack se întoarse. Reksnys îl privi cu coada ochiului, 
bucurându-se de reacţia lui. 

— Am găsit singur această clădire, cu ani în urmă, când 
am cumpărat pământul ăsta, spuse el. E un templu din 
junglă, cu o cameră de sacrificiu deasupra unei cenote 
sacre. Dădu din cap spre gaura întunecată din mijlocul 
podelei. Ani de zile am curăţat jungla asta, căutând exact 
gaura asta. Este cu adevărat remarcabil ceea ce am 
descoperit. În felag credeam că există aşa ceva, dar nu a 
existat niciodată nici o dovadă. 

— Dovadă a ce? zise Jack. 

Reksnys îl ignoră. 

— Sursele noastre ne-au spus că voi căutaţi menora. 


— Sursele, spuse Jack cu batjocură. Adică ai scos asta de 
la părintele O'Connor prin tortură. 

— O'Connor ne-a fost de ajutor, răspunse Reksnys, şi vocea 
îi deveni brusc ascuţită. Dar nu în felul în care crezi tu. La 
Vatican devenise cam neatent. Faptul că a intrat în Arcul lui 
Titus a fost un semn că a mers prea departe. A avutun 
superior care raporta tot ce făcea. Ştiam deja despre 
femeia aceea. Dădu din cap spre Maria, şi, când văzu 
rânjetul de pe faţa lui Jack, privirea i se îngustă brusc. 
Informaţiile astea îţi sunt inutile acum. Nu mai contează 
dacă îţi spun sau nu, şi, oricum, am împărtăşit cu tine 
povestea despre descoperirea mea numai pentru că te-am 
considerat un coleg arheolog. 

Jack privi dintr-o parte în alta. 

— Nu văd alţi arheologi aici. 

Reksnys se prefăcu a nu-l auzi. 

— Am aflat că aţi ajuns până în Groenlanda. Desigur, ştiam 
despre corabia din gheaţă, descoperită de tatăl meu în 
timpul expediției Ahnenerbe din 1930. Cu puţin timp 
înainte să fie omorât, mi-a spus întreaga poveste, cum Kunzl 
i-a smuls piatra runică şi a încercat să îl omoare în crevasă 
cu propriul pumnal SS. Din fericire, tatăl meu a avut o 
memorie vizuală foarte bună şi a putut reproduce 
simbolurile în faţa unui runolog, în anii de după război. 

— Cred că amintirea tuturor femeilor şi copiilor pe care i-a 
ucis pe frontul de est l-au ţinut treaz în fiecare noapte, zise 
Jack pe un ton glacial. 

— Îi număra doar, pufni Reknsys, apoi continuă: Ceva m-a 
făcut să îmi amintesc de acest mic templu, ceva legat de o 
străfulgerare pe care am avut-o cu ani în urmă, despre acea 
scenă de luptă, aspectul războinicilor de pe mare. Când |- 
am găsit, templul era înghiţit de junglă şi plin de pietriş. 
Nici un localnic maya nu s-ar apropia de acest loc. Nişte 
prostii despre zeul-vultur, întoarcerea regelui. Îmi aduc 
aminte de Harald Hardrada, de menora. Visul iubit al felag- 
ului. Chiar era posibil. Am curăţat chiar eu templul, piatră 


cu piatră. Părea naiv de încântat de el însuşi. A fost un 
hobby cât se poate de plin de satisfacţii. 

— Nu te juca cu mine, spuse Jack cu răceală, uitându-se 
iar în sus. Ăsta e mai mult de cât un hobby. E o obsesie. Şi 
este ilegal. 

Reksnys se încruntă la Jack şi pocni din degete. Loki sări 
spre el într-o secundă, cu pieptul lipit de al lui, împingându- 
|, cicatricea-i lividă de pe faţă devenind vizibilă când se 
întoarse spre el. 

Loki era evident folosit pentru a intimida pe oricine era 
mai slab decât el, dar Jack era cu un cap mai înalt, aşa că se 
uită la el, în jos, cu dispreţ. 

— Destul! 

Reksnys lătră comanda, iar Loki mârâi, încleştându-şi şi 
relaxându-şi mâinile, privindu-l pe tatăl său la fel cum îşi 
priveşte un câine stăpânul. 

— E timp pentru asta mai târziu. 

Loki se dădu la o parte, şi Reksnys se întoarse spre pictura 
murală. 

— Şi acum, motivul pentru care eşti aici. Merse şi ridică o 
placă mare de lemn de pe partea stângă a peretelui, 
aşezată lângă pietriş. Acolo! 

Era scena finală. O procesiune se îndepărta de baza 
templului. Era singura scenă fără urme de sânge, deşi 
figurile păreau şi mai bătătoare la ochi, mai extravagant 
îmbrăcate decât înainte. Unele erau umane, altele 
supranaturale. Muzicieni cântau din voce şi din instrumente 
în acelaşi timp, cu trompete şi bătăi în tigve. O carapace se 
rostogoli pentru a da la iveală un zeu care vărsa lichid 
dintr-un urcior. Alţi zei apărură din cochilia unui crab, 
dintre fălcile unui şarpe. Războinici şi femei îşi făceau drum 
printre rândurile de oameni care purtau torţele. Un jaguar 
mânca o inimă de om. O trupă de saltimbanci ţinea un 
spectacol, zvârcolindu-se, încolăcindu-se înainte şi înapoi, 
unul îmbrăcat ca un crocodil, altul ca un crab, purtând 
cleşti uriaşi ridicaţi spre cer. O echipă de jucători cu 


mingea, cu centuri de protecţie şi genunchiere, se 
îmbrânceau, unul dintre ei fiind împins înapoi spre templu 
de către un preot care se ocupa cu ritualul de sacrificare. 
Deasupra procesiunii erau capete de om înfipte în ţăruşi. 
Unele erau sfâşiate, privind cu ură, ca sculpturile de la 
Chichen Itza. Altele aparţineau unor victime mai recente şi 
încă mai aveau păr şi carne pe ele. Păr blond. Bărbi. 

În faţa spectacolului era un spaţiu pe care Reksnys îl 
lăsase acoperit cu un material de protecţie. Dar sus spre el 
era un şir de femei îmbrăcate în rochii albe, cu frunţi 
drepte şi păr roşcat legat la spate, ornat cu nişte coifuri 
înalte conice, iar penele verzi de la pasărea sacră de 
quetzal ţâşneau în cercuri la spatele lor. 

Era o procesiune triumfală. O altă imagine apăru în mintea 
lui Jack, o imagine care părea necrezut de îndepărtată de 
lumea din Yucatan. Arcul lui Titus din Roma. Procesiunea 
prin for. Triumful lui Vespasian asupra evreilor. 

Făcu un pas spre stânga, privirea lui Loki urmărindu-l cu 
băgare de seamă. Ultima imagine era încă îngropată sub 
pietre, dar era destul de clar. Era o formă abstractă, ca un 
cazan, marginea acestuia simbolizând marginea drumului 
pe care se desfăşura procesiunea. Erau fălcile lumii de 
dedesubt, gigantice, deschise, înfometate de sacrificiu. 

„Chichen Itza. Cenota Sacrificiului.” 

Reksnys se duse lângă material şi puse mâna pe colţul de 
jos. 

— Cred că aici suntem noi acum. Îi vorbi lui Jack de parcă 
ar fi fost colegi arheologi. Lumea de dedesubt, sfârşitul 
procesiunii. Ştim cu toţii cine sunt cei învinşi aici. Cred că 
procesiunea în cinstea victoriei s-a terminat aici unde stăm 
noi acum, la intrarea în această cenotă de sub noi. 

Vorbi tare, pe un ton crescând, cu convingerea fermă a 
ignorantului. Jack îi surprinse iar privirea Mariei. De data 
aceasta, ea clătină din cap. Jack se uită din nou. Îşi dădu 
seama că nu era nimic în pictură care să identifice decorul. 
Ar fi putut fi una dintre zecile de locaţii ceremoniale toltece. 


Singura legătură pe care o aveau cu Chichen Itza era piatra 
cu inscripţia runică de la LAnse aux Meadows. Şi Reksnys 
nu ştia de ea, din fericire, fiind în siguranţă, sub cheie, la 
bordul navei Seagquest II. 

— Am descoperit ceea ce urmează să vezi, acum trei zile, 
chiar înainte ca felag-ul să-şi regleze conturile cu cel care 
ne-a trădat. O coincidenţă fericită pentru colega ta de aici. 
Reksnys îndreptă brusc pistolul spre Maria. Ştiam că vasul 
vostru era în Caraibi, şi ne-am dat seama că drumurile 
noastre aveau să se intersecteze. M-am gândit că am putea 
profita de pe urma cunoştinţelor voastre. Este singurul 
motiv pentru care fiul meu nu şi-a pus arta în practică şi pe 
ea. 

Reksnys, care stătea cu spatele la perete, ridică dintr- 
odată materialul de protecţie. 

Se făcu o linişte mormântală. Jack rămase cu gura căscată, 
dar apoi îşi reveni. Îi apăru în minte ceva ce Maria îi 
spusese mai demult, ceva legat de doctrina rabinică. 

„Atraşi de un deget divin. Atraşi de un deget de foc.” 

Acolo era menora. 

Şapte braţe, şapte tije de un galben scânteietor strălucind 
ca şi cum erau în flăcări, sclipind ca razele de lumină. În 
fruntea procesiunii triumfale, ridicată în faţa Puţului 
Sacrificiului. 

Jack se uită la Maria, care privea în transă imaginea, de 
parcă îşi trăgea puterea din ea. 

Reksnys puse brusc pânza la loc, ascunzând imaginea şi 
râzând grosolan. 

— Şocat? 

— Am văzut că tu nu te-ai uitat la ea, spuse Jack cu 
răceală. Sau nu ai putut să te uiţi. 

— Mi-e scârbă de ea. Nu doresc să privesc acest obiect. 
Este doar un mijloc pentru îndeplinirea unui scop. 

Reksnys dădu din cap spre Loki, care o trase pe Maria în 
picioare şi o împinse spre el. Reksnys o ţinu la o distanţă de 


un braţ, împingând-o cu ţeava Lugerului şi privind-o 
dispreţuitor. Apoi îi puse arma în spate, dar ţinti în jos. 

— Ştiu exact cum să o fac. Un chin lent, până la moarte. 
Am multă experienţă cu cei de genul ei. Dădu din cap spre 
echipamentul de scufundare şi spre genţile îngrămădite 
lângă gaura din podea. Se uită la Jack. Tu eşti faimosul 
explorator subacvatic, nu? Vocea era batjocoritoare şi plină 
de sarcasm. Acum tu şi prietenul tău veţi cobori în lumea de 
dedesubt şi îmi veţi aduce ceea ce eu îmi doresc. 

CAPITOLUL 19 

Jack lovi apa cu un pleoscăit puternic, ecoul răsunând de-a 
lungul pereţilor cavernei. Costas îl precedase, şi făcea deja 
o recunoaştere subacvatică, iar razele de lumină transmise 
de lanterna sa erau vizibile până pe partea cealaltă. Jack 
dădu repede drumul dispozitivului de fixare de pe frânghie 
şi trase de ea. Frânghia începu să se ridice, iar Jack privi 
metalul sclipitor al dispozitivului de fixare care se înălța 
spre raza subţire de lumină ce venea de la gaura din 
tavanul de calcar, la aproape douăzeci de metri mai sus. 
Împreună cu Costas, se pregătise în tăcere în camera 
străveche, cu câteva minute înainte, punându-şi 
echipamentul pe care Reksnys le ordonase să îl aducă de pe 
Seaquest II. Jack refuzase să divulge vreo impresie despre 
pictura murală, iar Maria rămăsese cu încăpățânare tăcută 
în colţul camerei, chiar şi după ce banda îi fusese smulsă de 
la gură. 

Jack era convins că scena cu menora arăta Puţul 
Sacrificiului de la Chichen Itza, nu acest loc. Totuşi, restul 
indiciilor dădeau impresia că Reksnys avea dreptate când 
se gândea că tunelul dinaintea lor păstra unele semne ale 
ultimei opriri a lui Harald Hardrada. Aşezarea templului 
deasupra cavernei, descrierea bătăliei din junglă cu râul 
care curgea sub ea, tradiţia locală maya. 

De când el şi Costas părăsiseră Zodiacul, cu două ore 
înainte, nu avuseseră nici o şansă să intre în legătură cu 
echipa de securitate, care era în apropiere. Jack ştia că 


Lynxul era undeva în aer, în larg, dar Ben nu ar fi putut face 
nimic până când Jack şi Costas nu ar fi găsit o modalitate de 
a le transmite coordonatele şi de a confirma faptul că 
situaţia cu Maria era destul de sigură pentru a permite o 
intervenţie. Jack se uitase plin de curaj spre Maria, chiar 
înainte de a-şi pune casca, fusese calm şi cu sânge-rece câtă 
vreme Loki îl lăsase în jos cu troliul. Dar mintea lui lucra cu 
frenezie; se gândea la ceea ce îi aştepta în cazul în care se 
întorceau cu mâinile goale. În prezent, nu aveau prea multe 
opţiuni, iar cele pe care le aveau nu erau deloc bune. 

Vocea lui Costas se auzi în aparatul de emisie-recepţie. 

— E un râu subteran care curge pe fundul acestei camere, 
la aproximativ opt metri sub tine. Curentul e destul de 
nărăvaş. Nu sunt condiţii propice pentru scufundări în 
grote. 

— Recepţionat, răspunse Jack, plutind la suprafaţă şi 
urmând dunga de lumină care marca avansul lui Costas. 

Îşi testă vesta compensatoare şi verifică sistemele de pe 
computerul care controla alimentarea cu gaz. Purtau 
aparate de respirat cu circuit semiînchis, sisteme variabile 
de amestecuri gazoase care le permiteau să ajungă la 
adâncimi mai mari decât ar fi reuşit cu oxigen pur sau cu 
aer. Era o precauţie, pentru că nu se aşteptau ca sistemul 
peşterii să depăşească acei treizeci de metri care 
caracterizau cenotele din Yucatan. 

— Adu-mi aminte de acest carbonat de calciu, spuse Jack. 

Costas se ridică la suprafaţă, lângă el, umflând aripile 
compensatoare ale rucsacului său şi potrivind aparatul de 
emisie-recepţie pe cască. 

— Calcar dizolvat, spuse el. În timpul erei glaciare, tot ce 
este aici se afla deasupra apei. Atunci s-au format 
stalagmitele şi stalactitele pe care le vedem acum sub apă. 
Apoi, la sfârşitul erei glaciare, nivelul mării a crescut, şi 
grotele au fost inundate. Dacă laşi ceva să plutească pe apă 
în aceste caverne, va fi acoperit de piatră. Dacă îl scufunzi 


în apă, se va păstra ca nou. Stratul de apă sărată apare sub 
cel de vreo cincisprezece metri de apă dulce. 

Jack se uită la firul de lumină ce venea din tavanul de 
deasupra, la imaginea urâtă pe care tavanul o prezenta 
numai când ridicai privirea spre el. Frânghia şi cureaua 
care fuseseră folosite pentru a-i cobori cu troliul erau acum 
sus, aşteptând-i să se întoarcă. Se gândi la Maria şi respiră 
adânc în aparat. Îi făcu semn lui Costas că era totul în 
regulă. 

— Corect. Să-i dăm drumul! 

Scoaseră aerul din aripi şi săriră în apă, Jack urmându-l 
îndeaproape pe Costas, chiar deasupra curentului. Era bine 
că aveau costumele complete, pentru că apa de aici era mai 
rece decât marea, dar revigorantă după căldura toridă de 
sus. Amândoi aveau trei lămpi prinse pe căşti, şi, în timp ce 
le roteau, lumina dădu la iveală o scenă extraordinară. 
Stalagmitele se ridicau de la baza peşterii în mănunchiuri, 
suprapunându-se peste grote şi peşteri. Apa era cristalină; 
Jack nu văzuse vreodată o apă mai pură decât aceasta, 
sclipind în culori pastelate. Coborâră şi înotară în urma 
curentului, cu braţele întinse şi cu labele în spate, pentru a 
putea rămâne în echilibru. Câteva secunde mai târziu, 
alunecară pe sub o boltă într-un tunel întunecat, lăsând în 
urmă lumina mohorâtă de la intrarea camerei. 

— Când nu plouă, tunelul ăsta este parţial deasupra apei, 
spuse Costas. Poţi vedea linia de plutire pe pereţi lângă noi, 
cu formaţiuni calcaroase apărute recent deasupra ei. Pare a 
fi loc pentru o canoe mică sau o plută. 

Costas scoase un baton reflectorizant de mărimea unui 
creion, îl rupse pentru a putea amesteca preparatele 
chimice, apoi îl prinse într-o crăpătură. Jack privi batonul 
dispărând în urma lui; Costas scoase mai mult de o duzină 
de astfel de batoane. 

— Presupun că o să vrem să ne întoarcem pe acelaşi drum, 
spuse el. Curentul este mai slab aproape de tavan, deci nu 
ar trebui să avem probleme. 


Jack se răsuci şi văzu o boltă de stâncă fără nici o 
ondulaţie evidentă creată de golurile de aer. Ajunseseră la 
cel puţin două sute de metri depărtare de intrare, poate 
chiar mai mult. 

— Ai idee cam cât de departe? întrebă el 

— Presupun că suntem în căutarea altei camere, accesibilă 
cumva din camera de la intrare. Dacă acest tunel se afundă 
sub linia de plutire, suntem pe drumul greşit. 

În timp ce Costas vorbea, apăru un coridor care se înălța 
şi se deschidea, iar lanternele lor luminară partea 
inferioară a unei albii care, din câte putură vedea, se 
întindea deasupra lor. 

— Abracadabra! 

leşiră la suprafaţă şi se uitară de jur împrejur, cuprinşi de 
un sentiment de venerație. Se aflau înăuntrul unei grote 
imense, cu un diametru de cel puţin cincizeci de metri, 
extinzându-se într-o mare cupolă care ajungea până la 
nivelul pământului din junglă. Era aşa cum îşi imaginase 
Jack cenota sacră de la Chichen Itza, înainte ca tavanul de 
calcar să se prăbuşească. Spre deosebire de camera de la 
intrare, aceasta era foarte întunecată, fără vreo deschidere 
spre suprafaţă. Înotară uşor de-a lungul bazinului, luminile 
lor oprindu-se asupra uimitoarelor forme fantastice care 
apăreau ca nişte sculpturi în gheaţă. Stalagmitele se iviră 
din adâncimi ca nişte cratere vulcanice submarine, unele 
dintre ele unindu-se cu stalactitele şi formând coloane 
continue, ca stâlpii catedralelor. Puteau observa forţa 
naturii în proces de creaţie, apa provenită de la precipitaţii 
infiltrându-se prin tavanul din calcar şi stropind 
formațiunile expuse, adăugând alt strat strălucitor de 
minerale într-un proces început cu mii de ani înainte ca 
istoria umană să fi ajuns în acest loc. 

În mijloc, era o insulă care părea să fi fost creată integral 
din depuneri de calciu. Suprafaţa era o reţea ciudată de 
forme ce semănau cu o citadelă fantastică. Lujeri imenşi 


atârnau sus peste ea - rădăcinile fosilizate ale copacilor de 
mult dispăruţi. 

Când panta spre insulă deveni vizibilă, Costas se scufundă 
vreo opt metri mai jos. Imediat păru că înoată într-o parte, 
iar Jack îl văzu agăţându-se de o stalagmită şi trăgându-se 
în sus pe pantă până când scăpă de curent şi putu să înoate 
iar în libertate. 

— Mă speriasem. Costas se oprise la vreo cinci metri în 
urma lui Jack şi îşi trăgea sufletul. Nu se poate înota 
împotriva acestui curent. Uită-te în dreapta, şi vei vedea 
unde duce. 

Jack se uită spre un punct în direcţia opusă tunelului de 
intrare. Putea vedea ceva pâlpâind în locul în care râul 
subteran trecea prin cameră, ieşind pe sub o protuberanţă 
apropiată de baza grotei, la aproximativ douăzeci de metri 
depărtare. Era o gaură neagră, un loc respingător, fără nici 
o urmă de lumină naturală. Jack realiză cât de aproape 
fusese să îl piardă pe Costas. Închise ochii şi înjură în gând. 
Cum se întâmpla adesea în cazul scufundărilor, condiţiile 
aparent favorabile, deciziile neatente aveau consecinţe 
aproape fatale. Jack nu se gândise la decizia lui Costas de a 
se scufunda; pericolul era foarte mare, ca atunci când 
fuseseră în aisberg sau în tunelurile din Atlantida. Iar în 
cazul scufundărilor în peşteri, rar mai exista şi a doua 
şansă, nu prea mai puteai reveni după o mişcare greşită. 

— Jack, am găsit ceva. 

Costas era puţin mai sus pe pantă, dar partea superioară a 
corpului său era înăuntrul unei fisuri. Jack cobori puţin şi 
veni lângă el, fiind atent la curentul de la câţiva metri 
depărtare. Costas se ivi plin de aluviuni şi îi dădu un obiect 
lui Jack. 

— Ţine asta! 

Era un maxilar uman. Unul mic, al unui copil. Devenise 
maro din cauza vremii, dar se păstrase perfect. Costas îi 
dădu şi restul craniului, iar Jack reuşi să vadă orbitele, 
locurile în care oasele craniului nu se uniseră complet. 


— Sunt peste tot, spuse Costas. Sute. 

Jack se uită în jur. Zăcând în nămol, adunate la baza 
stalagmitelor, strâmbându-se de sub protuberanţe. Cranii, 
membre, oase, coaste. Intră şi el în fisura găsită de Costas 
şi scoase un mic pandantiv din jad, în forma maxilarelor 
deschise ale unei bestii mitice, ca în imaginea lumii 
subterane din pictura murală din templu. Se uită prin apa 
transparentă la gaura neagră în care dispărea râul, şi se 
simţi brusc străbătut de un fior. 

— Sacrificiu uman, spuse el. Toltecii trebuie să fi coborât 
cu victimele lor prin gaura din tavan la fel cum suntem noi 
aici, apoi au vâslit până în camera asta. Asta era marginea 
lumii lor subterane, cel mai apropiat punct în care puteau 
ajunge. Când curentul era puternic, ca după o furtună, îşi 
puteau arunca victimele exact în burta lumii subterane, 
privindu-i cum erau absorbiți în acea gaură neagră, 
expulzați din existenţa pământească. Acesta trebuie să fi 
fost ultimul loc de sacrificiu. 

— Nu prea am avea şanse să scăpăm de toate astea, 
murmură Costas. Începe să-mi fie dor de vikingi. 

— Poate chiar ai noroc. 

— Ce vrei să spui? 

— Sus pe pantă, la vreo trei metri. La marginea insulei. 

Era acolo un alt craniu, mai mare decât celelalte, dar dinţii 
acestuia aveau o altă culoare. Arăta de parcă victima 
suferise o lovitură puternică în faţă. Dar nu craniul aţâţase 
interesul lui Jack. Ci îmbrăcămintea. 

Un coif metalic aurit, în formă de con, cu o apărătoare de 
nas lungă. 

Inima lui Jack începu să bată cu putere. Le atinse, făcând 
să se ridice nori de aluviuni. Oale din cultura maya, intacte. 
Mai multe oase de om. Un disc strălucitor, din aur, acoperit 
cu hieroglife. Un mâner ieşind dintr-un cotlon, acoperit cu 
sârmă aurie. Un mâner de sabie. Lângă el, un alt mâner 
lung de lemn, cu un capăt metalic. 


Emoţionat, Jack ieşi din apă, iar Costas îl urmă. Cei doi 
bărbaţi îşi scoaseră repede aparatele de respirat şi labele şi 
le ascunseră pe margine. Cu căştile scoase, puteau auzi 
acum zgomotul din grotă, apa picurând în bazin, fâlfâitul 
aripilor liliecilor, sunete sinistre amplificate şi distorsionate 
de ecou. Se căţărară pe o platformă mai sus şi 
supravegheară insula subterană. Avea vreo zece metri în 
diametru; în mijloc se ridica un con acoperit de depuneri 
aluvionare. Centrul era format dintr-o singură stalagmită 
imensă, ieşind din podeaua grotei spre tavan, acolo unde 
căzuse cel mai mult calciu lipsit de alcalinitate. În jur se 
formaseră stalagmite, dar de dată mai recentă, pentru că 
tavanul se modificase, iar unele apăruseră sub rădăcinile 
calcificate ale copacilor şi atârnau peste ele ca un înveliş 
fantastic. 

Jack ţinea în mână o lanternă pe care o întinse spre insulă, 
înainte de a atinge cu cealaltă mână stalagmita cea mai 
apropiată de ei. Avea o formă deosebită, părând a se arcui 
deasupra lor, dar suprafaţa ei era la fel ca a celorlalte pe 
care le vedeau în jur. 

— Dumnezeule! Vocea lui Jack era răsunătoare. 

— Ce este? 

Jack se dădu înapoi câţiva paşi, apoi lumină cu lanterna 
partea de sus a stalagmitei. Îşi amintea ce sugerase Jeremy 
când vorbiseră ultima dată. Vocea îi era încordată şi 
surprinsă. 

— Îţi aduci aminte de corabia noastră din gheaţă? 

Costas îi urmări privirea, uluit, apoi suspină. Vârful 
stalagmitei avea o formă bulboasă care se întindea dincolo 
de curbură. Se uitau la prora unui vas viking; detaliile 
suprafeţei acestuia erau pierdute sub o mulţime de 
depuneri aluvionare, dar forma de neconfundat se păstrase. 
Era o imagine uimitoare. 

— Probabil că au adus-o cu ei de pe corabie, murmură 
Jack. Au ridicat-o aici, un ultim steag în luptă. Îndreptă 
lanterna spre forma bulboasă de sus. Vulturul. 


— Priveşte pe partea cealaltă, exclamă Costas. Probabil 
mă înşel, dar cred că este un zid de scuturi. 

Jack văzu o linie de concreţiune, de aproape un metru 
înălţime, care se întindea ca un arc până spre intrarea în 
cavernă. Costas avea dreptate. Muchia se ondula cu o 
regularitate surprinzătoare, fiind formată din semicercuri 
identice, fiecare având aproximativ mărimea unui om. Trei 
de o parte a coastei principale a vasului, patru de cealaltă 
parte. Dădeau impresia că fuseseră îngheţate. Sub ele erau 
forme alungite, pătrate, care probabil fuseseră grinzi sau 
traverse salvate de pe corabie. Jack îşi amintea povestirile 
lui Jeremy despre apărarea vikingilor construită din coaste 
de corăbii. Se uită dincolo de perete, spre spaţiul din 
spatele apărătorilor. Era cea mai uimitoare privelişte dintre 
toate. În faţa sistemului de apărare era figura spectrală a 
unui om, sprijinită pe spate şi cu membrele răşchirate. 
Fusese un schelet, dar era acum acoperit cu un strat atât 
de gros de depuneri aluvionare, încât părea reincarnat, 
asemenea acelor corpuri învelite în ghips din Pompei-ul 
roman. 

Purta un coif. Formă conică, apărătoare de nas, abia 
vizibilă sub depunerile aşternute. Era şi un scut, îndoit 
astfel încât dădea impresia că fusese rău lovit. Omul fusese 
înalt, cel puţin cât Jack. 

Jack se uita transfigurat. 

„Ar putea fi el?” 

Se rezemă de zidul fosilizat de scuturi, vocea fiindu-i 
marcată de emoție. 

— În pictura de pe perete, acel râu de sub junglă. Cred că 
acolo suntem acum. Şi mai cred că aici s-a jucat ultimul act 
al dramei. Ultima oprire a lui Harald Hardrada. 

— Crezi că duşmanii din pictură erau chiar vikingi? 

— Imaginea menorei lămureşte situaţia. 

— Deci până aici a ajuns Harald. 

— Hai să ne imaginăm o duzină dintre ei, nu mai mult, 
spuse Jack. Mărimea armatei învinse din pictură a fost 


probabil o exagerare, o modalitate de a face victoria să 
pară şi mai impresionantă. Se opri, adunându-şi gândurile. 
Vin pe uscat cu tot ce pot aduce cu ei, arme şi armuri, 
comori, tot ce pot salva cu uşurinţă şi pot căra de pe vas, 
pentru a construi un adăpost. Foarte asemănător cu Cortes 
şi oastea lui de conchistadori cu sute de ani mai târziu, 
numai că nu mai aveau şi intenţia de a se întoarce. 

— Apoi dau de localnici. 

— Localnicii maya sunt uimiţi, îi consideră zei, salvatori 
veniţi să îi elibereze de tolteci. Dar zvonurile ajung 
inevitabil la tolteci, la suveranul de la Chichen Itza. Acesta 
trimite o armată, urmează o luptă disperată în junglă. 
Puţinii supraviețuitori caută un refugiu, fortăreaţa finală. 
Alamo, Rorke's Drift34. La Yucatan, dacă vrei asta, te duci 
pe sub pământ. Au descoperit templul din junglă, poate au 
fost îndrumați aici de populaţia maya. Ajung jos pe drumul 
sacrificial. Îşi luminează drumul cu torţe, poate îşi ard 
coastele vaselor de pe insulă. Războinicii vikingi înlănţuiţi 
pentru bătălie, pregătiţi să îşi apere zidul de scuturi, aici, la 
marginea lumii, se înconjoară în flăcări. Mă tem totuşi că 
toltecii nu au fost intimidaţi de asta. Odată ce toltecii au 
auzit de ei şi i-au urmărit, era doar o chestiune de timp 
până să îi nimicească. 

— Sper, de dragul lor, ca niciunul să nu fi fost luat 
prizonier. 

— Singurul despre care avem informaţii este prietenul tău 
de la LAnse aux Meadows. Probabil vreo slugă, un servitor. 
Jeremy mi-a spus că uneori toltecii luau servitorii 
duşmanilor ca sclavi proprii - era un fel de subliniere a 
dominaţiei lor asupra învinşilor. Ai văzut în pictura murală. 
Poate a fost trădător. E posibil ca unii vikingi să-şi fi pierdut 
cumva minţile din cauza înfometării. Poate el le-a spus 
toltecilor despre acest loc. Poate fuga lui câţiva ani mai 
târziu şi călătoria la LAnse aux Meadows au fost un fel de 
răscumpărare. Nu vom şti niciodată. Dar nu a fost singurul 
care a supravieţuit. Judecând după pictură, câţiva dintre 


războinicii lui Harald au suferit teroarea ultimă, fiind duşi la 
Chichen Itza pentru sacrificare. 

— Cu menora. 

Jack îşi aminti brusc imaginea şocantă pe care o văzuseră 
în pictură, strălucirea incandescentă. 

— Reksnys se înşală. Sunt convins că menora nu este aici. 
Probabil că toltecii au lăsat aici armele vikingilor, ca un fel 
de ofrandă, dar cred că au luat menora cu ei de pe câmpul 
de bătălie. Ştim că toltecii nu le-au oferit zeilor toată 
comoara lui Harald, pentru că avem cele două monede 
încorporate în jad de la LAnse aux Meadows. 

— Situaţie care ne face să avem o mare problemă. 

— Reksnys o să fie dezamăgit. 

— Nu ne putem întoarce cu mâinile goale, spuse Costas. În 
cel mai bun caz, câştigăm timp, dar nu foarte mult. Sunt 
şanse să ne întoarcem în gaura aia din nou, morţi înainte de 
a atinge apa. După cum a spus Reksnys însuşi, Maria a fost 
salvată numai de un capriciu. Dacă află că nu avem menora, 
se va plictisi. Oamenii ăştia sunt mereu la fel. Se uită la 
Jack. Îşi va lăsa fiul să ducă treaba la bun sfârşit. 

— Poate încearcă să ne urmeze aici jos. 

— Poate Loki o va face. Erau nişte echipamente vechi 
pentru scufundări, pe care Reksnys le adusese înainte să 
ştie că ne poate folosi, iar Loki ar putea cu uşurinţă să 
urmeze drumul marcat de batoanele fluorescente din tunel. 
Dar dacă se vede nevoit să vină după noi în felul acesta, are 
să fie înfuriat. Asta ar însemna sfârşitul Mariei. 

— Te gândeşti la ce mă gândesc şi eu? 

— Nu avem altă soluţie. 

— Sistemele acestui râu subteran ies întotdeauna la 
suprafaţă undeva, spuse Costas cu mâhnire. Dar ar putea fi 
la kilometri distanţă. 

— Ar putea fi mai aproape. 

Cinci minute mai târziu, stăteau echipați complet pe 
marginea bazinului, cu lanternele de pe căşti aprinse iar. 
Rezonanţa camerei făcea ca vocile lor să se audă sec şi 


distant în aparatele de emisie-recepţie. Costas termină de 
verificat aparatul de respirat al lui Jack, apoi se uită la el 
prin geamul câăştii. 

— Eşti gata? 

— Toate celelalte variante sunt eliminate. Nu avem altă 
ieşire din grotă. 

— OK. Căutăm lumină naturală, orice indiciu. E puţin după 
ora cinci dimineaţa; curând ar trebui să se lumineze. Ne 
lăsăm duşi de curenţi. Cel puţin putem fi siguri că vom ieşi 
undeva. Gata de plecare? 

— Gata. 

Alunecară în apă şi se scufundară în întuneric. Odată 
această decizie luată, Jack nu îşi mai permise să se 
gândească la altceva decât strict la ceea ce făceau. Câteva 
minute mai devreme, asta părea moarte curată, un bilet dus 
în expresul care aproape îl omorâse pe Costas. Acum ei 
alegeau să profite de el. Se uită atent la tunelul deschis ca 
un hău înaintea lor. Mintea refuza posibilitatea unui eşec. 
Locul acesta avea toate ingredientele celui mai groaznic 
coşmar, şi numai aşa se putea lupta împotriva lui. Trebuia 
să se concentreze în continuare. Se gândi la Maria. 

Deodată, fură traşi de curent. Jack se învârti şi se luptă să 
se menţină în poziţie dreaptă, devenind rapid conştient de 
viteza imensă, de stalagmitele luminoase care apăreau şi 
dispăreau ca uriaşe santinele albe de o parte şi de cealaltă. 
Apoi ajunseră în tunel, răsucindu-se la o cotitură, într-un 
întuneric complet. Tunelul părea a şerpui şi a se încolăci ca 
o bestie vie, căutându-şi drumul printre barierele 
calcaroase. Erau cu totul la voia curentului, sperând că 
fluxul avea să-i ferească de o lovitură în vreun perete de 
calcar. Jack se forţă să îşi împingă capul înainte până când 
corpul îi ajunse pe aceeaşi direcţie cu tunelul; Costas era în 
stânga lui, şi amândoi îşi întindeau braţele într-un efort 
disperat de a se feri. Forme bulboase, ce apăreau de peste 
tot, erau luminate scurt de razele lanternelor lor, apoi se 
estompau în urma lor, alunecând la câţiva centimetri de ei. 


Brusc, Jack îşi dădu seama de apropierea unei răscruci - un 
tunel ce se lărgea şi care era împărţit de o coloană, un stâlp 
alb spre care se îndreptau cu o viteză înspăimântătoare. 

— Tunelul din dreapta, strigă Costas. Văd lumină. 

Jack dădu din mâini spre dreapta, îndreptându-şi corpul 
astfel încât să urmeze direcţia principală a curentului. Era 
inutil. În ultima secundă, feri mâinile pentru a nu se izbi de 
coloană, şi căzură astfel în tunelul din partea stângă, o 
groapă de întuneric ce se îngusta, cu pereţi netezi ca un 
culoar de gheaţă. Jack sări peste Costas şi simţi o durere 
cumplită în coapsă, de la rana din ghețar. Timp de o 
secundă, fu iar în interiorul aisbergului. 

— Drum greşit, strigă Costas. 

Jack îl prinse cu putere şi îi putu vedea privirea înnebunită 
în spatele măştii. 

— Este un canal lateral, exclamă Costas. Canalul principal 
se îndrepta în sus, spre suprafaţă. Am văzut lumină. 

Curentul din canal începu să se rotească, apoi se linişti. 
Dar chiar şi aşa, era imposibil să înoţi împotriva lui, iar ei 
erau traşi în jos. Se prinseră de pereţi, dar era inutil. 
Deodată, totul se distorsionă şi deveni confuz, semănând cu 
ceva ce Jack văzuse ultima dată în fiordul de gheaţă unde 
cursul apei dulci din ghețar formase un strat deasupra apei 
mării. Era sclipitor, uleios, schimbarea indicilor de refracție 
de pe ecran ameţindu-i simţurile. Începu să se simtă 
dezorientat. 

— La naiba! exclamă Costas. Suntem sub nivelul mării. 

Părea că trecuseră în altă dimensiune, într-o lume mai 
întunecată. Formațiunile de calciu dispăruseră acum, iar 
priveliştea dinaintea lor era sumbră, respingătoare. Raza 
de lumină intensă, care îi ghida, părea a se reduce, sporind 
sentimentul de disconfort al lui Jack. Tunelul era eliptic, de 
vreo cinci metri în diametru, dar tavanul era mai jos, iar din 
podea apăru un strat adânc de pietriş. Erau tot în coborâre, 
iar lanternele lor luminară o gaură în beznă. 


— E adânc de patruzeci de metri, spuse Costas. Sistemele 
de peşteri de la Yucatan ajung până la cincizeci de metri, 
cel mult. Trebuie să urcăm curând. 

Jack se uită la indicatorul de adâncime. Patruzeci şi şase. 
Cincizeci şi doi de metri. Tavanul şi podeaua aproape se 
uneau, iar ei erau acum prinşi între ele şi săpau în pietriş 
pentru a-şi face drum. Apoi ajunseră la un punct mort, într- 
un nor de nămol. Jack îşi îndreptă lanterna spre fantă, o 
crăpătură de câţiva centimetri deasupra stratului de pietriş. 
Era un punct mort. Erau prinşi în capcană. 

Costas se ridică în spatele lui Jack, aparatul său de 
respirat lovind tavanul, iar corpul măturând pietrişul. 

— Ceva nu e în regulă, spuse el. Am fost traşi de curent, şi 
acesta trebuie să ducă undeva. lar mormanul ăsta de pietriş 
se curbează în lateral, e modelat de mişcarea apei. Trebuie 
să fie o ieşire. 

Îşi făcu vânt în dreapta mormanului de pietriş, spre un 
tunel strâmt la intrare, şi se strecură în el până când se mai 
văzură numai labele. Jack închise ochii, apoi îi deschise iar, 
concentrându-se asupra mărunţişurilor: forma unui corp 
fosilizat în piatra de calcar la numai câţiva centimetri în faţa 
lui. Se uită iar spre locul în care dispăruse Costas. Putea 
vedea că nu era nămol pe crevasă. Era curățată de curent. 
Costas avea dreptate. 

— Jack. Vino după mine! 

Făcu ce i se spusese, săpând cu mâinile în pietriş şi urcând 
în tunel. Simţi fluxul apei, apoi văzu lumină drept înainte. 

— Se ridică la suprafaţă, spuse Costas plin de entuziasm. 

Jack îl urmă, uşor, înghesuindu-se printre bolovani. Era 
foarte puţin spaţiu de mişcare, şi asta îl forţa să se 
răsucească, frecându-şi aparatul de respirat de pereţii de 
stâncă. Tunelul de dedesubt era încă şi mai îngust, ca o 
ţeavă de scurgere, neted şi rotunjit în locurile în care 
curentul îl rosese, dar numai de vreun metru diametru. Jack 
nu mai fusese niciodată într-un spaţiu atât de îngust. 
Trecuse dincolo de sentimentul de claustrofobie. Nu aveau 


nici o şansă să se întoarcă, curentul îi împingea în sus şi 
orice blocaj în tunel le-ar fi pecetluit soarta. Labele lui 
Costas erau la doar câteva zeci de centimetri de el. Jack îşi 
verifică indicatorul de adâncime o perioadă de timp. Se uită 
la stâncile din faţa lui, apoi la indicatorul de adâncime. 
Patruzeci şi unu de metri. lreizeci şi şapte de metri. Urcau 
uşor, dar sigur. Apoi tunelul coti brusc în sus, şi ajunseră 
într-o cameră, un spaţiu larg plin de forme tenebroase, 
coloane mari care se înălţau ca nişte uriaşi în rochii albe, 
făcându-le semne dintr-o altă lume. Sus, Jack putu vedea o 
licărire verde, diferită de razele albe produse de lanternele 
lor. Închise iar ochii, un val de uşurare trecându-i prin tot 
corpul, inima bătându-i nu de frică, ci de euforie. Se ridică 
lângă Costas în cameră, apa fiind atât de limpede, încât 
păreau suspendaţi în aer ca nişte siluete într-o scenă 
apoteotică. Apoi ajunseră în vârful cavernei, la numai zece 
metri sub nivelul mării, blocaţi de o stâncă fisurată prin 
care puteau vedea strălucind lumina dimineţii. 

Încă nu se terminase. Fisura era îngustă, şi cu greu 
reuşiră să se strecoare amândoi. Nu exista altă ieşire din 
cameră. 

— De ce se întâmplă asta numai când fac scufundări cu 
tine? spuse Costas. Data viitoare, hai să facem scufundări în 
apă deschisă! 

— Dacă mai e o dată viitoare. 

Jack se uită în jos la prăpastia neagră ce se căsca în urma 
lor, apoi iar în sus, spre fisură. Putea vedea frunzişul, 
formele ondulate ale copacilor crescuţi la suprafaţa apei. 
Inima îi bătea în continuare, dar nu de bucurie. Era ridicol 
să mori aici. 

— Va trebui să înotăm, spuse Costas. Tu primul. 

— În nici un caz. Tu ai putere mai multă în braţe, eu te 
împing. 

Costas îşi desprinse aparatul de respirat şi îl agăţă de el. 
Se împinse cât putu în fisură, aproximativ doi metri 
deasupra lui Jack, apoi îşi smulse casca şi dădu drumul 


echipamentului care trecu greoi pe lângă Jack, dispărând în 
prăpastia de dedesubt. Jack veni în urma lui Costas, apoi îl 
prinse de picioare, încercând să-l împingă în sus. Nu se 
întâmplă nimic. Se simţea neajutorat, îngrozit de gândul că 
şi-ar putea vedea prietenul murind la numai câţiva metri de 
suprafaţă, ţinându-l de picioare. Atunci Costas lovi cu 
putere şi ieşi la suprafaţă. Jack se opri ca să îşi recapete 
suflul normal, îşi desfăcu rapid cataramele echipamentului 
şi îl agaţă de el, luă cinci guri mari de aer, apoi îşi scoase 
casca şi dădu drumul echipamentului. Se împinse prin 
stâncă, cu ochii deschişi spre lumina ceţoasă a zilei văzute 
prin apă, şi înotă în continuare. Încă o mişcare a labelor, şi 
ieşi la suprafaţă, într-o pastă de alge verzi, într-un mic 
bazin sub frunzişul arbuştilor. 

Costas gâfâia pe marginea bazinului, arătând ca o 
creatură din laguna neagră. Îşi şterse nămolul de pe faţă, 
îşi băgă capul în apă, îl scutură cu forţă, apoi ieşi din apă şi 
îi întinse o mână lui Jack. 

— Poate faci şi tu la fel. Doar nu vrei să sperii băştinaşii. 

După ce ieşi şi Jack şi se scutură, Costas căută cu atenţie 
în costum şi scoase un aparat metalic subţire, de mărimea 
unui calculator de buzunar. Atinse uşor partea din faţă şi 
scoase o antenă, după care duse aparatul la ureche. 

— Uneori eşti ca un sac plin de surprize, pufni Jack. 

— Emiţător GPS cu radio cu emisie-recepţie, spuse Costas. 
Tot ce trebuie să fac acum este să activez butonul SOS, şi 
Ben ne va putea afla poziţia cu precizie. Încerc acum să 
stabilesc o legătură radio, pentru a vorbi cu el când vom şti 
în ce situaţie ne aflăm. 

leşiseră la suprafaţă pe un drum de junglă dificil. Încă 
ploua, ceva între burniţă şi ploaie. Costas activă busola de 
la aparatul său şi se orientă imediat. Zece minute mai 
târziu, urcau pe domul de calcar care acoperea cenota şi se 
apropiau de templul apărut deasupra. Jeepul care îi 
adusese aici se afla la capătul drumului. Jack văzu un 
băieţel, un localnic maya, care se juca pe stradă, dar acesta 


nu îi zări. Înconjurară clădirea pe furiş, şi fiecare din ei se 
lipi cu spatele de peretele de la intrare, ascultând. Nu 
auziră nimic. Jack simţi sarea din transpiraţie amestecându- 
se cu apa de pe faţă. Se uită la Costas şi dădu din cap. Se 
furişară în cameră, stând în umbră, strângând din ochi din 
cauza luminii lumânărilor. Nu era nici un semn de Maria 
sau de Loki. Singurul ocupant era un bărbat care stătea cu 
spatele la ei pe un rezervor pentru scufundări şi curăța un 
pistol. Jack îi făcu semn lui Costas şi se întoarse prudent 
spre ieşire. Costas alunecă în spatele bărbatului, îşi puse 
braţul în jurul gâtului lui şi îi prinse gura cu putere. Pistolul 
căzu cu un zdrăngănit. Costas trase bărbatul mai aproape 
şi vorbi mârâit. 

— Acum. Unde rămăsesem? 

CAPITOLUL. 20 

Douăzeci de minute mai târziu, sunetul ploii fu înghiţit de 
zgomotul înfricoşător al Lynxului, care se apropie dând 
târcoale şi măturând pământul în drumul său. Doi oameni 
fură coborâţi în frunzişul des, purtând în spate o cutie mare 
de prim ajutor. Odată ajunşi în siguranţă pe pământ, Lynxul 
înaintă, dispărând iar în nori. Jack fugi de la adăpost pentru 
a trage cutia de sub tufă şi urcă să îl ajute pe Ben. 

— Nu ştiam la ce să ne aşteptăm, strigă Ben în ploaia 
puternică, punând în toc pistolul pe care îl ţinuse la 
îndemână. Când a transmis Costas coordonatele prin radio, 
eram la vreo cinci kilometri depărtare de tine, pilotând un 
avion de cercetare de-a lungul coastei. Acoperirea de care 
ne foloseam era o examinare a rămăşiţelor arheologice din 
largul mării. Jeremy a venit ca singur arheolog la bord. Şi 
pentru că a insistat. Nu e de dorit să zbori neinvitat în 
spaţiul aerian mexican gemând de arme, mai ales noaptea, 
deci voi fi numai eu, împreună cu pistolul meu. Dar acum te- 
am găsit, Lynxul s-a întors pentru a aduce o întreagă echipă 
de securitate şi am contactat şi poliţia. 

— Loki a plecat, strigă Jack. Tatăl său i-a ordonat să vină 
după noi în peşteră. A luat-o pe Maria cu el. Nu a avut 


încredere în noi. Dar Reksnys e al tău. 

— Trebuie să examinez zona, în primul rând. Jeremy se va 
ocupa de prizonieri. 

Jeremy îşi făcu drum prin tufele în care aterizase, cu 
ochelarii aburiţi şi dând la o parte nişte lujere de viţă-de- 
vie. Jack îi conduse prin toată încâlceala de plante, spre 
poteca accidentată, apoi direct spre templu. La intrare, se 
scuturară de apă, iar Jeremy îşi şterse ochelarii. Înăuntru, 
Costas stătea cu Lugerul aţintit spre o formă ce zăcea cu 
faţa la pământ, cu căluş în gură; avea încheieturile mâinilor 
şi gura acoperite cu bandă adezivă. Jeremy trecu de ei şi se 
opri la peretele pictat, scrutând cu atenţie imaginea 
menorei, vizibilă acum, şi scena bătăliei. 

— Vikingi, se entuziasmă el, şi ochelarii i se aburiră iar. 
Aveai dreptate. Fantastic. Şi uite. Sunt sigur că aceea este o 
femeie. 

— Să lăsăm asta pe mai târziu. 

Jack dădu din cap către Costas, care îi întinse Lugerul, în 
timp ce Ben îngenunche peste Reksnys şi-i legă mâinile cu 
un cordon din material plastic. 

— Costas trebuie ajutat să manevreze troliul, Jeremy. Jack 
îi dădu pistolul. Te descurci cu ăsta? 

— Şase luni la ROTC35, la Stanford, spuse Jeremy, luându- 
şi iar ochelarii de la ochi. Un sens al datoriei greşit orientat 
după 11 septembrie. Nu era chiar stilul meu. 

Jack dădu din cap. 

— "Ţine minte cine e tipul ăsta. Nu uita ce le-au făcut 
Mariei şi lui O'Connor. 

— Bunicul meu a adus unul din astea din război. 

Jeremy îşi puse iar ochelarii şi luă Lugerul, trăgând 
închizătorul pentru a verifica rapid camera cartuşului, apoi 
eliberându-l. Îngenunche şi împinse Lugerul în spatele lui 
Reksnys, trăgându-i capul cu putere pe spate şi aplecându- 
se spre urechea lui. 

— Prietenul meu Costas mi-a spus că ai ameninţat-o pe 
Maria cu ăsta. Un chin lung, lent, până la moarte. 


Îl trase pe Reksnys în picioare şi îl împinse spre ieşire, 
dispărând cu el în ploaie. Ben se uită la Jack. 

— Nu cred că ar trebui să ne facem prea multe griji în 
privinţa asta. 

— OK. Mă duc jos să o aduc pe Maria, spuse Jack. 

— Nu te duce singur. 

— Nu am altă variantă. Nu mai putem recupera rezervele 
de oxigen acum. Reksnys avea două tuburi de oxigen de 
rezervă, dar Loki a luat unul. Se pare că a folosit detentorul 
tip octopus pentru Maria, permițându-i să respire din 
acelaşi rezervor. Tubul care ne-a rămas nu are nici un 
detentor octopus şi, oricum, nu este destul aer în rezervor 
pentru ca amândoi să reuşim să respirăm până la cameră şi 
înapoi. 

— Aş putea contacta Lynxul pentru a-l încărca de la navă. 

— Nu mai avem timp. Ne-am forţat deja norocul. 

Jack îşi puse în spate butelia cu aer şi îşi prinse vesta 
compensatoare peste piept. 

— Loki o să fie deja enervat. Mai bine ar fi rămas aici, o 
ştie şi el. Tipul e independent. Tatăl său este un tiran, dar 
totuşi un amator, în comparaţie cu el. Loki este prins între 
prostiile despre felag pe care trebuie să le asculte orbeşte 
şi instinctele lui mai bune. A fost obligat să meargă într-un 
loc unde nu deţinea controlul, aşa cum îi place. Este şansa 
noastră. Dar asta înseamnă, de asemenea, că o să fie 
schimbător. Trebuie să acţionez acum. Nu vreau să vină 
înapoi în camera de sub noi şi să îşi dea seama ce s-a 
întâmplat. Maria nu ar mai avea nici o şansă. Dacă mai este 
în viaţă. 

— Nu ai armă. 

— O să improvizez. 

— Lanternă? 

— Eu şi Costas am marcat drumul cu batoanele 
reflectorizante chimice. 

— Baftă. 


Jack mormăi ceva în timp ce Ben îi prinse frânghia în jurul 
mijlocului. Costas verifică aerul şi centurile de lestare, apoi 
îl luă pe Jack de umeri, privindu-l direct în ochi. 

— Noroc în luptă! spuse. 

— Noroc în luptă. 

Jack îşi puse masca, se aşeză pe marginea gurii de ieşire, 
balansându-se apoi spre apa întunecată de dedesubt. 
Costas şi Ben începură imediat să îl coboare. Jack era 
concentrat, dorindu-şi din tot sufletul să ducă treaba la bun 
sfârşit. Atinse apa cu regulatorul în gură şi începu imediat 
să înoate spre tunel, urmând batoanele reflectorizante 
lăsate de ei pe fundul grotei cu doar o oră înainte. Tunelul 
părea mai puţin apăsător acum, şi, când privi înainte, 
observă extraordinara luminozitate a pereţilor de calcit 
iluminaţi de batoane, formaţiuni fantastice de stalagmite şi 
stalactite ce se conturau de fiecare parte, ca nişte sculpturi 
abstracte din gheaţă. 

La zece minute după ce intrase în apă, văzu pata de 
lumină dinainte ce marca sosirea în camera finală. Lumina 
era diferită, mai intensă decât cea chimică. Ajunse la 
marginea camerei, bulele produse de detentor lipindu-se de 
tavanul de deasupra sa, şi se ridică cu grijă la suprafaţă 
într-o cameră mică alăturată, înaltă cât să îşi poată ţină 
capul deasupra apei. În mijlocul grotei, la vreo douăzeci de 
metri în faţa sa, putu vedea bizarele formaţiuni din calciu 
ale insuliţei. O rază întinsă de lumină venea din cealaltă 
parte a insuliţei, strălucind înspre tavan. 

Bulele de la detentor îl puteau da de gol. Timp de un 
minut, blestemă decizia lor de a îngropa rezervoarele de 
oxigen în râul subteran. Era nevoit să înoate la suprafaţă, 
sperând să nu fie observat. 

Îşi dădu jos masca şi o prinse de vestă, apoi căută ceva cu 
care să îşi acopere faţa, ceva care să absoarbă lumina, în 
cazul în care o torţă ar fi îndreptată spre el. Uşor, se întinse 
şi frecă cu mâna suprafaţa plată din faţa sa. Îşi mirosi mâna 
şi strâmbă din nas. Nitrat de potasiu. Excremente de liliac. 


Atinse iar stânca cu mâna şi îşi frecă apoi toată faţa, atent 
să nu facă zgomot. 

Umflă vesta compensatoare, suflând aer în muştiuc pentru 
a evita zgomotul făcut de alimentatorul de joasă presiune 
de la detentor, apoi intră în apă şi începu să înoate uşor 
spre afloriment. 

Ajunse la jumătatea drumului. Îşi dădea seama de puterea 
râului subteran, mai mare acum decât atunci când el şi 
Costas se hotărâseră să continue pe acest drum. O rază 
apăru, luminându-i chipul. Îngheţă. Raza de lumină se 
mişcă, dar el continuă să înoate. Dacă era prins acum, nu 
mai avea nici o şansă. Îşi închipuia că Loki era înarmat. 
Trebuia să-l ia prin surprindere. 

Ajunse pe marginea insuliţei. Auzi o voce de cealaltă parte, 
amplificată şi distorsionată în cameră, dar cu siguranţă 
masculină. Un ton mârâit, ameninţător. Jack îşi scoase 
rezervorul şi labele şi se îndreptă uşor aplecat spre un loc 
de care îşi amintea de când se scufundase cu Costas, atunci 
când văzuseră primul indiciu extraordinar. Se aplecă în 
valea puţin adâncă. Se desprinse uşor, nestânjenită de 
depunerea aluvionară, la fel de bine păstrată în apa curată 
ca aceea pe care o găsise în gheaţă. Se ridică din apă, 
şiroind în costumul său negru, şi scoase obiectul. 

O secure varegă! 

Jack merse uşor de-a lungul vârfurilor depunerii 
aluvionare, graţie cizmelor de neopren care nu alunecau pe 
acea suprafaţă. Trecu de peretele cu scutul viking fosilizat, 
de conturul arcuit al axului navei, de forma obsedantă a 
războinicilor căzuţi. De sus privi spre cealaltă parte a 
insuliţei. Loki era acolo, la mai puţin de zece metri 
depărtare. Stătea cu spatele la Jack, peste Maria, care 
zăcea întinsă pe spate şi îl privea cu sfidare. Loki ţinea un 
pistol în mâna stângă, un Browning High Power. Cu cealaltă 
mână ţinea o sabie în dreptul inimii ei. Era exact sabia 
varegă pe care Jack şi Costas o văzuseră în apă, lângă 
secure. 


Jack simţi un fior de groază. Aici, de fapt istoria nu se 
oprise în loc niciodată. Era martor la ceva întipărit în stânca 
din Yucatan, imposibil de exorcizat. Un sacrificiu uman. 

Într-o străfulgerare, Jack se aruncă asupra lui Loki, făcând 
securea să oscileze puternic, lovind cu duritate braţul lui 
Loki dintr-o singură lovitură. Pistolul zbură în apă cu braţul 
lui Loki încă încleştat pe el, învârtindu-se şi dispărând în 
adâncuri. Loki se clătină şocat, apoi se întoarse spre Jack cu 
faţa contorsionată de furie şi de surpriză. Din ciot ţâşnise 
un jet de sânge. Sabia îi căzu din mână; se clătină 
ridicându-şi braţul care îi mai rămăsese spre cicatricea de 
pe obraz, apoi se clătină din nou şi apucă sabia. Brusc, se 
năpusti spre Jack cu o viteză năucitoare, fiind gata să-l 
prindă cu garda jos, dar Jack ridică securea la timp. Oţelul 
se lovi de oţel, răsunând, scrâşnind - sunete care nu mai 
fuseseră auzite aici de aproape o mie de ani. Trupul lui Jack 
tremura pe măsură ce para loviturile, dar nu dădea înapoi. 
Era doar o problemă de timp până când oponentul său avea 
să ezite. Loki era deja mult prea slăbit pentru a-şi mai putea 
controla corpul să nu se mai balansese odată cu sabia, 
clătinându-se, învârtindu-se, încercând să-şi recâştige 
echilibrul. Se dădu înapoi iar, într-un acces de durere, 
gâfâind şi îmboldindu-l pe Jack cu vârful sabiei, 
împleticindu-se înspre marginea apei. 

Furia lui Loki îi cauzase propria prăbuşire. Ar fi putut 
rămâne la suprafaţă cu tatăl său. 

Jack măsură greutatea cozii securii, aşa cum făcuse cu 
ceva timp în urmă, când altă secure le salvase viaţa dintr-un 
aisberg. 

„Noroc în luptă.” 

Înaintă şi făcu doi paşi. În timp ce balansa securea, văzu 
runele trecându-i prin faţa ochilor, runele cu numele lui 
Halfdan de pe celălalt topor, rune care începeau cu aceeaşi 
literă norvegiană. 

„Securea unui rege măreț. Trăsnetul Nordului.” 


Se năpusti asupra lui Loki şi îl lovi în partea laterală a 
capului, apoi toporul îi sări din mâini, rotindu-se până 
ateriză în apă. Capul lui L.oki avu o mişcare ciudată, ca a 
unei marionete, întâi în faţă, apoi se lăsă brusc pe spate. 
Pentru o secundă, păru a nu fi vătămat. Apoi cicatricea de 
pe faţă se despică în două. Jack văzu maxilare şi dinţi 
contorsionaţi în grimasele oribile ale craniilor de la Chichen 
Itza. Apoi sângele începu să erupă, gros, cu stropi care se 
împrăştiau peste piatra de dedesubt. 

Loki mai făcu un pas, apoi alunecă în balta de sânge, 
căzând greu, cu capul izbindu-se de o stalagmită. Se mai 
ridică o dată într-un braţ, clătinându-se pe picioare. 
Jumătate de faţă nu mai exista, iar globul ocular de pe acea 
parte îi atârna în afară. Respirația îi era greoaie, întretăiată 
şi gemea îngrozitor. Jack văzu unde securea îi crestase 
creierul; Loki se mai clătină cu ultimele puteri, apoi se 
prăbuşi în apă, luând sabia cu el. Pentru câteva momente, 
rămase suspendat în apă, holbându-se la Jack cu ochiul care 
îi mai rămăsese nevătămat. Apoi se scufundă mai adânc, şi 
fu luat de curent, care îl târa în abisul întunecat; fu înghiţit 
de lumea cealaltă. 

Dispăruse. 

Jack veni lângă Maria, şi amândoi se aşezară pe marginea 
apei. Jack tremura din cauza adrenalinei care îi invada 
corpul după acea înfruntare. Ea se lipi strâns de el. 
Vâltoarea apei se linişti, singurul sunet care se auzea fiind 
cel al ploii ce picura, infiltrându-se de deasupra, amplificat 
în grotă, dar ritmic şi blând în comparaţie cu zăngănitul 
sonor al oţelului. În timp ce tremuratul lui Jack se atenua, 
Maria privea cu atenţie în apa cristalină dinaintea ei. Se 
întinse şi trase ceva afară, un fragment neted de stâncă, 
fără depuneri. Puteau vedea semnele scrijelite pe suprafaţa 
sa. Amândoi se ridicară în picioare. 

— Este o scriere runică, murmură Maria. 

— O poţi citi? 


— Nu este prelucrată, e făcută în grabă, şopti Maria. Ca 
ultima menţiune în jurnalul unei expediţii damnate. 

— Încearcă! 

Vocea lui Jack părea epuizată, aproape o şoaptă. 

Maria făcu o pauză, bolborosi câteva cuvinte pentru sine şi 
apoi citi cu voce tare: 

— Au rămas numai Ulf, Finn şi Halldor. Scraeling-ii au 
ocupat camera exterioară. Thor ne protejează. Hann ţil 
ragnaroks.” 

Jack se simţea golit de orice sentiment, prea secătuit să 
mai răspundă. Nu putu decât să se întindă şi să atingă 
piatra picurândă. 

— Poate că Harald însuşi a scrijelit asta, ca un ultim gest 
înainte ca toltecii să îl captureze, spuse Maria. Era ca o 
repetiţie a luptei de la Stamford Bridge, numai că de data 
asta era cu adevărat sfârşitul. Se uită la platforma din 
spatele ei, apoi spre apa întunecată în care dispăruse Loki. 
Se cutremură fără să se poată controla. Au ajuns cât de 
departe se putea omeneşte ajunge, chiar la intrarea în 
lumea de dincolo. 

— Simt ce au simţit şi ei, murmură Jack. Stăm la marginea 
lumii spiritelor, aici, chiar la graniţă. Ceva vrea ca eu să 
cobor pe acel drum, să îl urmez pe Loki. E ca o forţă 
primejdioasă care mă trage în jos, vrând ca eu să accept 
provocarea. Niciodată nu m-am simţit atât de aproape de 
Harald ca aici, cu adevărat aproape. 

Jack se uită împrejur la umbrele tremurânde de pe pereţii 
grotei, apoi se scutură şi luă rezervorul de aer al lui Loki de 
unde fusese lăsat pe marginea apei, în spatele Mariei. 

— Şi ştiu că ăsta nu e un loc în care am vrea să fim. 

— Nu s-a terminat încă, spuse Maria. 

— Ai destul aer. E un fir de lumină care conduce spre 
intrare. O nimica toată. Voi fi chiar în spatele tău. 

— Nu asta am vrut să spun. 

Jack verifică o ultimă dată centurile pentru umeri ale 
Mariei. Îşi spălă faţa de pasta negricioasă şi se aşeză lângă 


ea. Maria începu să vorbească, mai întâi încet, cu ezitare, 
apoi fluent, ca şi cum ar fi spus un lucru pe care nu îl mai 
spusese niciodată, dar pe care îl repetase de nenumărate 
ori în minte. În următoarele minute, Jack ascultă o poveste 
cu mult mai groaznică decât îşi putuse el imagina vreodată, 
o poveste care îi făcea pe monştrii de pe cealaltă lume să 
pară la fel de puternici cum le păruseră vikingilor şi în care 
răutatea tainică a acestui loc părea că se întruchipează într- 
o forţă prea nefastă pentru a fi lăsată neprovocată. 

Douăzeci de minute mai târziu, Jack ieşi la suprafaţa 
bazinului, în camera pictată. Costas şedea ghemuit în faţa 
lui, obosit după manevrarea troliului. Maria stătea la câţiva 
metri depărtare, apa picurându-i din haine pe podeaua de 
piatră. În ciuda căldurii, ea tremura uşor, dar Costas îi dădu 
un prosop, o geacă IMU şi o sticlă de apă. Când văzu că era 
în siguranţă, Jack se întoarse şi i se adresă lui Costas: 

— Cum stăm? 

— Mexicanii sunt aici, gâfâi Costas. Doi tipi într-un jeep, 
acum vreo zece minute. Sunt judiciales36, tipi îmbrăcaţi 
simplu. Cam fără gust, dacă mă întrebi pe mine. Ziceau că 
vine un elicopter. Se pare că toată suprafaţa asta e 
teritoriul lui Reksnys, dar suntem încă la distanţă de 
reşedinţa principală. Nu a avut încredere în niciunul dintre 
paznicii săi să stea aici afară. Câţiva localnici maya trăiesc 
în junglă, dar sunt de partea noastră. Imediat cum ajunge 
poliţia, iar Lynxul se întoarce de pe Seaquest II, cu întreaga 
echipă de pază, ne putem linişti. Ben verifică chiar acum un 
perimetru întins. 

Jack îşi îndreptă capul spre gura de ieşire. 

— Probabil aţi înţeles că prietenul nostru Loki nu ni se va 
mai alătura. 

Costas ridică din sprâncene. 

— Niciodată? 

— A plecat să stabilească un record privind rezistenţa la 
scufundarea în grotă. Fără aer. 


— Lumea subterană toltecă, spuse încet Costas. Nu e locul 
în care mi-aş petrece eternitatea. 

Jack îl trase pe Costas deoparte şi îl împinse spre zona 
întunecată a camerei, vorbind cu seriozitate. Din când în 
când, Costas se uita la Maria, privirea-i devenindu-i din ce 
în ce mai dură. După câteva minute, Jack îi făcu semn 
Mariei să li se alăture. Costas îi dădu ceva împachetat în 
pânză; ea îl cercetă şi îl ascunse repede în geacă. 

Jeremy apăru deodată la intrare, gâfâind înnebunit. 

— Repede, pentru Dumnezeu! Reksnys a scăpat. A luat un 
copil cu el. Ameninţă că o să îl omoare. 

— Cum naiba... 

— Poliţia mexicană i-a dat drumul, apoi au dispărut 
amândoi, au luat-o la fugă. 

— La naiba! 

Se auzi gălăgie afară, şi Reksnys apăru, împingând un 
băieţel de vreo cinci ani, în timp ce, în spatele lui, părinţii 
înnebuniţi îl implorau în spaniolă să îi dea drumul. Jeremy îi 
forţă pe părinţi să iasă, iar Reksnys avansă, ţinând o curea 
de piele în jurul gâtului copilului. Defilă în faţa lor, cu capul 
sus şi cu o privire batjocoritoare, apoi îl trase pe băiat în 
mijlocul camerei, ca pe un animal. 

— Îi pot rupe gâtul într-o secundă. Uite aşa. Pocni din 
degetele de la mâna liberă. Păru a uita de cei prezenţi acolo 
şi începu să li se adreseze cu o veselie aproape copilăroasă. 
Privi deodată de jur împrejur. Unde este fiul meu? 

— S-a dus să înoate. 

Reksnys nu reuşi să înţeleagă spusele lui Costas, şi trase 
băiatul spre el. 

— Como te llamas? 

Băiatul era prea înfricoşat să răspundă. 

Reksnys îl smuci, ridicându-i faţa spre el. 

— Como te llamas? 

Băiatul murmură aproape plângând. 

— Daniel. 


— Daniel. Reksnys îi dădu drumul un moment, dar apoi îl 
ridică iar spre el, strângându-i cureaua în jurul gâtului. Un 
nume interesant pentru un maya. Când eram tânăr, ştiam 
nişte băieţi cu numele ăsta. Daniel, Doron, Menachem. Erau 
şi câteva fete cu ei. Dar n-a durat prea mult timp. 

Reksnys rânji din nou, apoi se uită cu suspiciune la Maria, 
care se depărta de ceilalţi, îndreptându-se spre perete, 
spre locul în care îşi recăpătase cunoştinţa după călătoria 
de coşmar de la Iona. Stătea în faţa lui Reksnys, cu 
picioarele uşor depărtate. 

— Cred, spuse ea, că mai demult ţi se părea uşor să 
foloseşti asta. 

Încet, pe îndelete, ridică Lugerul şi ţinti spre capul lui 
Reksyns, strângând cu ambele mâini patul pistolului, cu 
arătătorul pe trăgaci. 

Jeremy se uită şocat la Maria. 

Reksnys rânji din nou. 

— Nu ştii să îl foloseşti. 

Maria trase piedica de pe partea stângă. 

— Oh... ba da, ştiu. 

— Nu e încărcat. 

— Jack! strigă Maria fără a-şi clinti privirea. 

Jack scoase o cutiuţă pe care scria: „Nine-millimetre 
Parabellum”, şi îi arătă jumătatea goală. 

— Am găsit asta în buzunarul tău, spuse. Îţi aduci aminte? 

Reksnys deveni sfidător. 

— Aruncă pistolul sau băiatul moare. 

Maria începu să recite vorbe pe care le ţinea minte de 
când era copil: 

— Raport privind situaţia operaţională URSS, numărul 
129a, spuse ea încet, Einsatzgruppe D. Locaţie: Nikolaiev, 
Ucraina. Anexă la Raportul numărul 129 privind activitatea 
grupurilor de comando în spaţiile libere ale evreilor şi 
exterminarea grupărilor partizane. Comandantul SS 
Andrius Reksnys a executat personal 341 de evrei. Total 
revizuit pentru ultimele două săptămâni: 32108.” 


Se lăsă o linişte copleşitoare. Maria ţinea în continuare 
Lugerul îndreptat spre capul lui Reksnys, care era încă sub 
efectul şocului, uitându-se la ea cu o ură rece, ţinând 
cureaua lucitoare întinsă în jurul gâtului băiatului. 

— 14 mai 1943, continuă Maria. O frumoasă dimineaţă de 
primăvară. Flori peste tot, păsări care cântă. Ultimii la rând 
în faţa şanţului erau membrii unei tinere familii - tatăl, 
mama însărcinată şi patru copilaşi. Îţi aminteşti? Tatăl tău 
te-a lăsat să termini cu cei mici. 

— Imposibil. Reksnys scuipă cuvântul, privind conspirativ 
la ceilalţi. Femeia e nebună. Nu există martori. Nu au 
existat niciodată. 

— A fost primul tău grup, continuă Maria fără emoție. Nu 
erai prea experimentat cu Lugerul. După trei zile, cel mai 
mic dintre copii s-a târât afară din şanţul cu cadavre având 
un glonţ oprit în oasele craniului. O fetiţă dulce, plângând 
neajutorată, în soarele primăvăratic. Lacrimile se 
prelingeau pe obrajii Mariei, dar vocea îi rămăsese fermă. 
Un soldat din armata germană a găsit-o, i s-a făcut milă de 
ea. A luat-o cu el, şi a stat cu unitatea din care el făcea 
parte tot drumul înapoi spre Berlin, îngrijită de nemți, 
oameni dezgustaţi de ce făcuseră trupele SS. Când au fost 
cu toţii omorâţi în luptă, a fost salvată de un soldat britanic. 
După mai mulţi ani, s-a căsătorit cu un diplomat spaniol şi a 
avut o fiică. Primăvara trecută am dus-o la Nikolaiev, să mai 
vadă o dată pajiştea minunată, să fie cu fraţii şi cu surorile 
ei, cu mama şi cu tata. Spunea că lor le era dor de ea,că 
fuseseră disperaţi să o găsească şi să o protejeze. Maria 
înghiţi cu greu, înlăturând lacrimile, şi privi neclintită ţeava 
pistolului. Acea fetiţă era mama mea. 

— Prostii! Reksnys ridică băiatul spre el, privind în toate 
părţile, cu vocea deodată dementă şi ascuţită. Să nu crezi 
un cuvânt din ce spune. E evreică. 

Camera era cufundată în tăcere. Reksnys păru deodată 
demoralizat, începu să tremure, păli, şi pe faţă îi apărură 
urme de transpiraţie. Împinse băiatul. Jack îl prinse şi îl 


trase spre ieşire. Reksnys se clătină, apoi se îndreptă, 
încercând să îşi regăsească sângele-rece. 

— Aveţi băiatul. 

Îşi trecu mâinile tremurânde prin păr, dându-l pe spate. Se 
chinuia să îşi facă vocea să pară din nou normală, să sune 
împăciuitoare. 

— E timpul să punem capăt acestei prostii. Aveţi ce vreţi. 
Poliţia nu va găsi niciodată nimic împotriva mea. Putem cu 
toţii să ne vedem de drum. Unde este fiul meu? 

— Într-o excursie spre iad... numai dus, spuse Costas. 

— Unde este fiul meu? Reksnys era incapabil să mai 
înţeleagă ceva, avea ochii injectaţi şi privea panicat. Urmă 
un alt moment de tăcere, iar el se uită înnebunit de la unul 
la altul, apoi se clătină într-o parte. Nu! 

Maria orientă ţeava pistolului, încet, tacticos, păstrând-o 
tot timpul aţintită spre capul lui. Vocea îi era tăioasă, 
pătrunzătoare. 

— În genunchi! Cu faţa la perete. 

Reksnys pierdu controlul. Căzu în genunchi, cu buzele 
tremurând şi cu privirea transfigurată de teroare. O pată 
întunecată îi apăru pe pantaloni şi se întinse în jos, pe 
picioare. 

— Nu, te implor. Nu asta. 

— Sunt evreică. 

Vocea Mariei era abia perceptibilă. 

Se auzi o detunătură asurzitoare. Capul lui Reksnys sări 
înapoi, şi bărbatul căzu pe podea, în convulsii. Sângele şiroi. 
Pentru un moment, rămase conştient, cu ochii larg deschişi, 
cu picioarele tremurându-i oribil. Apoi înţepeni. Pata de 
sânge de pe perete începu să se prelingă, în şiroaie 
purpurii care se scurgeau în culori similare celor din scena 
sacrificială, adunându-se într-o baltă de sânge. 

Reksnys se mişcă iarăşi. Ei erau înlemniţi de uimire. Părea 
în convulsii, smucindu-se ca o păpuşă de cârpe şi avansând 
spre Maria. Maria scăpă pistolul, aproape paralizată. Jack o 
apucă şi o trase deoparte. Brusc, podeaua se zdruncină cu 


putere. Jack abia mai înţelegea ceea ce se întâmpla. Apoi îşi 
aminti. Chichen Itza. Cutremurul de acum câteva zile. 
Reksnys nu se mişca deloc, era cutremur. Pe zid apăru o 
crăpătură care despică pictura murală. Un zgomot 
asurzitor se auzi din caverna de dedesubt. Jack deveni 
conştient de viteza cu care se îndreptau toţi spre ieşire şi o 
trase pe Maria afară; văzu cum apele creşteau rapid în 
spatele lor, umplând gaura cavernoasă unde fusese odată 
templul. 

Mai târziu, o observă pe Maria deschizându-şi ochii. Văzu 
apa picurându-i pe faţă, văzu o rază de soare pătrunzând 
până la ei şi auzi păsări ciripind. Respiră adânc, savurând 
aerul rece şi curat de după ploaie. Se gândi la mama 
Mariei, la O'Connor. 

Se terminase. 

CAPITOLUL 21 

— Sunt douăzeci şi trei de metri de la marginea platformei 
până la nivelul apei, plus sau minus câţiva centimetri. Va 
trebui să amenajăm o platformă de lansare destul de 
sofisticată pentru a face maşinăria asta să meargă. 

— Dacă au putut să facă asta în anii 1950, atunci putem să 
facem şi noi acum. Mă bazez pe iscusinţa ta. 

— Aşa cum se întâmplă adeseori, am proiectat exact ceea 
ce ne trebuie. 

Costas scoase planul de execuţie dintr-un tub de carton şi 
îl întinse pe piatra de var fierbinte, prinzându-l într-un colţ 
cu telemetrul pe care îl avea cu el. Jack începu o prezentare 
detaliată, dar Jeremy şi Maria îi întrerupseră expunerea. 

— La masă! 

Jeremy sări peste stâncă, aducând cu el o geantă 
frigorifică, şi se băgă sub prelata care îi apăra de soare. 
Trecuseră două zile de la furtună, iar aerul era tot curat şi 
proaspăt, însă în dimineaţa aceea căldura se reinstalase, şi 
aerul era înăbuşitor. 

Jack se apropie de Jeremy, care deschise geanta frigorifică 
şi scoase pe masă mâncarea şi băutura. Costas, care 


bombănea de unul singur pe margine, veni imediat 
strângându-şi schiţa. Se aşezară; Maria stătea întinsă pe 
stânca din spatele lor. 

— Ce mi-aţi mai pregătit de data aceasta? întrebă Costas. 
Vreo delicatesă a toltecilor? Vreo inimă de om murată? 

Jeremy le vorbi printre înghiţituri: 

— Nu, doar o bunătate de fasole la cutie. Se uită la Jack şi 
îi zise: Se întorc turiştii în după-amiaza asta. Înghiţi, apoi 
luă o gură de apă şi continuă: Abia dacă au simţit 
cutremurul care ne-a prins pe noi în junglă, ei cred că sunt 
în siguranţă aici. Oricum, e prea cald să muncim aici. Mai 
rupse o bucată de pâine, după care arătă cu degetul spre 
prăpastia de la Puţul Sacrificiului, de sub platforma unde 
stăteau Jack şi Costas. Noi chiar facem asta? 

— Anul ăsta, mai spre sfârşit, zise Jack. Sunt sigur că sunt 
nişte lucruri fantastice aici. 

— Am priceput acum. Costas se lumină la faţă, iar 
sudoarea i se ivi de sub pălăria sa de paie. Cu gura plină de 
mâncare le spuse: Veniţi să vă arăt când terminaţi de 
mâncat. 

— Mi-ar plăcea să văd locul unde Harald s-a luptat pentru 
ultima oară, spuse Jeremy. În cealaltă cenotă! 

— Nu cred, murmură Jack. Intrarea e blocată de tone de 
piatră, iar dacă încerci să ajungi din cealaltă parte, vei da 
de un curent imposibil de depăşit. Am descoperit ultima 
bătălie a lui Harald, Ragnarok, şi asta ar trebui să ne fie de 
ajuns. Ceva îmi spune că mi-aş forţa norocul dacă m-aş 
reîntoarce acolo. 

— E un loc întunecat, zise Maria. Nu vrei să te duci acolo. 

— Oricum, nu sunt decât o grămadă de stalagmite, 
continuă Costas. 

Jeremy examină cu suspiciune suprafaţa verde a canalului 
din faţa lor. 

— Dacă vă gândiţi să mă trimiteţi aici, ca alternativă, 
atunci puteţi să vă luaţi gândul. Locul ăsta mă înfioară 
numai când mă uitla el. 


— Ai putea măcar să vii cu noi în expediţie să ne cari 
mâncarea. 

— Maria? Jeremy îşi lungi gâtul pentru a o zări de după 
masă. Adică, biblioteca Hereford. Aş putea să lipsesc de la 
serviciu? 

Maria lăsă jos sticla şi îi aruncă un zâmbet obosit. Jack o 
urmărea cu atenţie de ceva timp de pe partea cealaltă a 
mesei. De la moartea lui Reksnys, ea dormise aproape 
încontinuu ori se odihnise. Echipa medicală de pe Seagquest 
II îi îngrijise rana de la faţă, care acum îi era acoperită cu 
tifon alb. Nu îi rămăsese nici o cicatrice - aceasta ar fi 
reprezentat o amintire groaznică. Din punct de vedere 
psihic însă, lucrurile nu stăteau aşa de bine. Jack ştia din 
propria experienţă că moartea lui O'Connor avea să o 
afecteze cel mai mult când avea să se întoarcă acasă şi avea 
să se gândească îndelung la cele întâmplate. Cu două zile în 
urmă, Maria îl ameninţase cu arma pe cel care ordonase 
crima, aceeaşi persoană care îi lăsase sechele înainte de a-l 
cunoaşte pe O'Connor. Jack o văzuse într-o altă lumină de 
când dezvăluise adevărul îngrozitor despre trecutul familiei 
sale. Îi cunoscuse mama acum mulţi ani, pe când el şi Maria 
erau studenţi la aceeaşi facultate, şi presupusese despre ea 
că era evreică sefardă, la fel ca tatăl Mariei. Asemenea 
multor supraviețuitori ai Holocaustului, mama ei reuşise să 
dea uitării ororile trăite până pe patul de moarte, când se 
lăsase copleşită de amintiri. Aşa se explica tăria Mariei, dar 
şi neliniştea sa şi ezitarea în a-şi asuma obligaţii familiale. 
Destăinuirea traumei pe care o ascunsese întreaga viaţă 
avea să o schimbe. Faptul că îşi dezvăluise sentimentele faţă 
de Reksnys o făcuse să încheie acel capitol, şi pusese capăt 
duşmăniei ancestrale. Această experienţă fusese una 
şocantă, iar urmările nu se lăsaseră aşteptate. Din fericire, 
poliţia mexicană se arătase foarte bucuroasă să treacă în 
tabăra opusă atunci când fusese clar cine avea să câştige, 
iar Maria fusese ridicată în slăvi pentru salvarea băiatului. 


Numai Jack, Costas şi Jeremy fuseseră martori la scena 
finală. 

Maria se uită la Jeremy. 

— Ai făcut o treabă minunată, dar, dacă mai stai mult cu 
tipii de la IMU, o să te prindă în plasă pentru totdeauna. Îi 
aruncă încă un zâmbet, şi apoi privi spre Jack. Ce se mai 
aude despre menora? 

— Mă tot gândesc la simetria istoriei, zise Jack. 

Costas îl privi îngrijorat şi se ridică în capul oaselor. 

— O, nu, iar filosofezi. Este timpul să mă întorc la schiţele 
mele. 

— Nu, aşteaptă. Este important, poate că acesta este 
răspunsul întregii poveşti. 

Costas se aşeză cu greutate, în timp ce Jack îşi aduna 
gândurile. 


— Acest lucru mi-a trecut prin minte când am văzut 
tabloul procesiunii toltece către Puţul Sacrificiului, care se 
aseamănă foarte mult cu procesiunea romană către Arcul 
lui Titus, petrecută cu o mie de ani în urmă. Gândeşte-te 
numai la nenumăratele locuri în care s-a aflat menora, prin 
câte culturi a trecut. Simbolul suprem al evreilor este 
considerat al doilea ca importanţă după Chivotul 
Legământului. Apoi intră în posesia împăraţilor romani şi 
devine un obiect de fală pentru ei. Apoi ajunge la bizantini. 
După aceea, Harald Hardrada şi vikingii pun mâna pe ea. 
Ar fi putut fi topită cu fiecare ocazie, dar nu sa întâmplat 
aşa. Pentru romani, era un simbol al cuceririlor lor, al 
superiorității. Pentru bizantini, era una dintre comorile 
nepreţuite care îi lega de Roma antică, de virtuțile 
străvechi. Pentru Harald Hardrada, era un simbol al 
bravurii personale, devenind apoi ceva mistic, un talisman. 
Până atunci, semnificaţia sa originală s-a pierdut, dar tot 
mai poartă o aură supranaturală, puterea de a modela 
destinul oamenilor. 

Costas asculta cu atenţie. 

— Cea de-a patra cruciadă, jefuirea oraşului 
Constantinopol, spuse el. Asta-i tot. Toate chestiile alea pe 
care le căutam noi, obiecte de artă vechi. Unele dintre ele 
aveau o valoare, fală, aşa cum ai spus, dar acestea s-au 
transformat, odată ajunse în altă cultură diferită. Caii 
Sfântului Marcu din Veneţia, care au fost la origine o 
sculptură antică, s-au transformat în simbolul unui oraş-stat 
medieval, lucru la care creatorii săi nici măcar nu visaseră. 

— Te-ai prins. 

— Şi celelalte lucruri, obiectele de artă ascunse în Cornul 
de Aur. Nici ele nu au prestigiu. 

— Sau un simbolism care nu era dorit de nimeni, care era 
periculos. Pentru cruciați, asemenea celor de la Vatican, 
puntea simbolică a menorei fusese exploatată la maximum, 
iar acum se reîntorcea la originile sale evreieşti. De aceea 
am crezut că exista şansa să o găsim în Cornul de Aur. 


— Aşa că, după vikingi, trecem mai departe la tolteci, zise 
Costas. Înţeleg unde baţi. 

— Aceştia erau impresionați de simbolurile de bravură, 
supremație şi victorie, spuse Jack. Chiar erau mândri de 
ele. Uită-te la arhitectura acestui loc, la sculptură! Şi 
preţuiau foarte mult aurul lor. Poate că nu au oferit menora 
zeilor la sfârşitul procesiunii, poate că au ascuns-o, pentru a 
fi folosită numai în timpul ceremoniilor alese. Gândeşte-te la 
împăratul Vespasian, cu o mie de ani în urmă, şi la 
procesiunea triumfală din forumul roman. Asemenea 
toltecilor, el a sacrificat prizonierii de război, evreii captivi. 
Ar fi putut să sacrifice şi comorile lor, să le topească pentru 
a face o monedă pentru rege. Dar ela ales să le închidă în 
Templul Păcii. 

— Templul Luptătorilor, îngână Jeremy. Acela era locul cel 
mai sfânt al toltecilor, dar cu siguranţă nu era un templu al 
păcii. Se asemăna mai mult cu castelul Wewelburg din 
Bavaria, cartierul general al SS. 

— Nu era chiar ce avea Vespasian în minte, spuse Maria. 

Costas aprobă entuziast. 

— Hai să dăm frâu liber imaginaţiei. Îmi place versiunea 
aceasta. 

— Vezi? rânji Jack. Nu este ceva foarte diferit de inginerie. 
Ai oamenii tăi pe care îi pui să muncească, dar ai şi genii. 

— Să înţeleg că te referi la Jeremy. 

Maria rămăsese cufundată în gânduri. 

— Aşa că, atunci când toltecii au dispărut, menora a 
dispărut şi ea din istorie, aşa cum credeam că s-a întâmplat 
când Imperiul Roman a decăzut, zise ea. 

— Şi aici urmele dispar, încuviinţă Jack. 

— Vreo pistă? 

Jack se uită la Jeremy, care avea privirea pierdută, părând 
distras. Îşi cufundă mâna într-un săculeţ de pe masă şi 
scoase o carte. 

— Ceea ce spuneai tu... Iocmai mi-a venit o idee. Este 
vorba despre altceva ce am găsit în timp ce căutam indicii 


în textele maya. Nu am descoperit nimic relevant în timp ce 
citeam, dar apoi mi-a picat fisa. Este doar o posibilitate, 
atăt. 

— Nu din nou, zise Costas uitându-se ironic la Jeremy. 
Sper că nu ai de gând să ne baţi la cap cu vreo societate 
secretă. 

— Nu te teme! Jeremy termină de mâncat pâinea şi se 
şterse la gură, apoi luă o înghiţitură de apă şi zise: îţi 
aminteşti că spaniolilor le-au luat ani de zile să cucerească 
Yucatan-ul, care nu este foarte departe de centrul 
Mexicului? Yucatan-ul a fost primul loc unde Cortes a 
debarcat, dar nu a zăbovit prea mult pe acolo. 

— Nu era aur, oferi Costas un motiv. 

— Corect. Dar este posibil să fi trecut cu vederea ceva, 
poate că a pierdut cea mai mare comoară dintre toate. 

— Continuă, spuse Jack. 

— Nu o să-ţi vină să crezi, dar ultimul rege al populaţiei 
maya nu a fost înfrânt până în 1697. Anul 1697! sublinie 
Jeremy. lar el era descendentul direct al regilor din aceste 
locuri, adică Chichen Itza. 

Jack era uluit. 

— Dar asta înseamnă două secole după Cortes! 

— Eu credeam că Chichen ltza era deja distrus şi 
abandonat înainte ca spaniolii să ajungă, spuse Costas. 

— Cu câteva decenii înainte de Cortes, în secolul al XV-lea, 
Jeremy confirmă. 'Toltecii erau deja duşi, poate că îşi 
găsiseră sfârşitul în vreo baie de sânge cu două secole 
înainte. Ei au fost înlocuiţi de o dinastie maya mult mai 
civilizată numită ltza, oameni care au şi dat numele locului. 
Ce s-a petrecut aici în ultimele zile este încă un mister, dar, 
atunci când locuitorii maya au abandonat în cele din urmă 
templele, au plecat de aici pentru totdeauna, au dispărut în 
junglă şi au cutreierat mulţi ani, asemenea triburilor din 
Israel. 

— Poate că au suferit o depresie colectivă, se amuză 
Costas. Au trăit secole întregi într-un vârtej oribil al 


violenţei; teroarea şi sacrificiile la care au fost supuşi şi-au 
spus cuvântul. În cele din urmă, au cedat. 

Jeremy râse. 

— Ei bine, orice s-ar fi întâmplat, ei au ajuns în cele din 
urmă la lacul Peten, care este la mai bine de patru sute de 
kilometri spre sud, în Guatemala de astăzi. Jungla era de 
nepătruns, dar s-au îndepărtat cât de mult au putut de 
spanioli. Au vâslit către o insulă îndepărtată şi au pus 
bazele unui nou oraş, Tah lItza. Au trăit acolo timp de multe 
generaţii, deranjaţi doar de câţiva misionari. Tah Itza 
ajunsese să se bucure de o reputaţie mistică. Pentru unii 
spanioli, acest lucru reprezenta o fortăreață terifiantă din 
junglă, un bastion format din luptători neînfricaţi care 
practicau ritualuri satanice, era iadul pe pământ. Pentru 
alţii, acesta era un loc al bogățiilor ascunse la care nu 
puteai ajunge decât dacă treceai prin multe dificultăţi, un 
fel de Shangri-La sau Avalon maya. 

— Să ne întoarcem din nou la regele Arthur, protestă 
Costas, cu jumătate de glas. Mă îndoiesc că Tennyson ar fi 
îndrăznit măcar să viseze la plasarea Avalonului în jungla 
mexicană. 

— Era posibil să fi avut comoara asupra lor, rosti încet 
Jack. Poate erau un popor înfrânt, poate că erau doar 
umbra gloriei apuse, dar ar fi salvat ce se mai putea salva 
din Chichen ltza. La fel ca israeliţii, ei ar fi păstrat asupra 
lor cele mai valoroase obiecte, cea mai mare bogăţie a lor. 

— Poate că ei au asociat menora cu zeul-vultur, cu 
reîntoarcerea regelui, spuse Maria. Referinţa pe care 
Jeremy a găsit-o în cartea lui Chilam Balam sugerează că 
populaţia maya ştia ceva despre Harald şi despre vikingi. 
Amintiţi-vă ce a spus Reksnys despre locuitorii maya din 
ziua de azi şi despre ezitarea lor de a cobori în cenota de 
sub templu. Poate că Harald a fost transformat într-un fel 
de zeu mitic salvator, care a luptat pentru maya împotriva 
duşmanilor lor, toltecii. Poate că, la două sute de ani după 
ce Harald şi-a găsit sfârşitul, vreun localnic maya cu 


iniţiativă a luat menora din infernul toltecilor şi a transmis-o 
mai departe altei culturi. 

— Dacă nu o sacrificaseră deja, spuse Jack. 

— Sau dacă nu au topit-o. 

— Ceea ce ştim provine dintr-un manuscris găsit recent în 
Mexic, la sfârşitul anilor 1980, continuă Jeremy. Este o 
poveste incredibilă, este relatarea unui misionar iezuit, 
Fray Andres de Avendafio y Loyola, care a ajuns la Tah Itza 
în 1695. Avendafo era un om deosebit de inteligent, cu o 
vigoare de invidiat, de o moralitate impecabilă şi un om 
care ştia ce voia. El a fost fascinat de oamenii pentru care 
venise, de modul lor de trai. Primii misionari n-au avut 
succes, dar, dacă nu ar fi existat cărturari ca Avendano, nu 
am fi ţtiut nimic despre aceţti oameni, iar întreaga 
populaţie ar fi dispărut. Părintele O'Connor a făcut parte 
din rândul acestor oameni importanţi. 

— Mă întreb dacă Patrick ştia ceva despre acest subiect, 
spuse încet Maria. 

Jeremy deschise cartea. 

— Conform propriilor mărturii, Avendano a ajuns în acel 
an pe ţărmul lacului Peten, alături de doi franciscani şi de 
zece maya convertiți. De la est, pe partea cealaltă a lacului, 
au văzut o privelişte minunată. Jeremy citi un pasaj: „Se ivi 
o flotilă formată din canoe decorate cu multe flori şi 
învăluită în sunete produse de tobe, bețe şi fluiere de lemn. 
În cea mai mare dintre toate stătea regele Itza, care era 
cunoscut sub numele de lordul Kanek, care înseamnă 
steaua cu douăzeci de şerpi.” 

— Sună minunat, murmură Costas. Se spune ceva despre 
aur? 

— Ceea ce Avendafo a văzut reprezenta fantezia fiecărui 
spaniol legat de Lumea Nouă, genul de lucru pentru care 
conchistadorii şi-au vândut sufletele, cu două secole înainte, 
dar pe care abia dacă l-au văzut vreodată. Îţi dai seama că 
Avendano era copleţit. Instinctele sale de iezuit erau 


tulburate de dorinţa care îi îndemnase pe spanioli să 
cucerească, asemenea unui rechin care simte sânge. 

Jack zâmbi. 

— Continuă! 

— Ultimul rege maya se arătă în faţa lor. Ascultaţi: „El 
purta o coroană de aur, iar în urechi avea discuri de aur de 
care atârnau lanţuri de aur lungi până la umăr. Purta 
nenumărate brățări şi inele de aur, iar sandalele sale 
albastre erau acoperite cu clopoței de aur”. 

— Era îmbrăcat în aur cu totul, fluieră Costas. 

Jeremy închise cartea. 

— Avendano nu a reuţit să îi convertească. Doi ani mai 
târziu, aceştia au fost învinşi de spanioli. 

— Vrei să spui că au adus cu ei comoara de la Chichen 
Itza? întrebă Costas. 

— Aşa spune povestea. 

— Dar este o mulţime de aur pentru un popor înfrânt. 

— Dacă populaţia maya era atât de secretoasă în legătură 
cu cărţile sale sacre, aceste cărţi ale lui Chilam Balam care 
profeţeau venirea dinspre est a oamenilor cu barbă, atunci 
ar fi putut păstra secrete şi alte lucruri legate de comori 
ascunse. Spaniolii căutau aurul peste tot, iar o fortăreață 
insulară pe un lac ascuns adânc în inima pădurii ar fi fost un 
loc potrivit. 

— Şi poate că era doar aur, pur şi simplu, zise Costas. 
Toată acea atracţie pe care menora o exercita asupra 
toltecilor dispăruse. Odată ce populaţia maya a reuşit să 
ajungă la ascunzătoarea sa, este posibil să o fi topit. 

— Şi ne-am întors de unde am plecat, spuse Maria încet. 

— Ce vrei să spui? întrebă Costas. 

— Gândeşte-te! Spaniolii au cucerit ultima fortăreață a 
populaţiei Itza. Au obţinut aurul reprezentanţilor maya. 
Doar că nu este deloc aurul lor. Şi ce fac ei cu el? Evident că 
nu stau să doarmă pe el în mijlocul junglei. 

— Trimit prada acasă, spuse Jeremy. 


— Şi topesc aurul, fac monede din el şi le trimit acasă în 
Cadiz şi Sevilla, zise Maria. Sute de lire de aur, o răsplată 
valoroasă care se duce direct în visteria regelui spaniol şi la 
cealaltă mare putere din spatele conchistadorilor. 

— Biserica Catolică, rosti încet Jack. Iar o parte din 
bogăţia aceea se întoarce la motorul Bisericii, la Vatican, în 
Roma. 

— Stai un pic, spuse Costas. Stai că m-am pierdut din nou. 

— Nu înţelegi? ochii Mariei licăreau. Dacă ai dreptate, 
atunci menora nu a fost niciodată pierdută. Acum trei sute 
de ani, aurul turnat în forma sa sacră în Israel s-a întors pe 
pământ legitim, transformat în lingou de aur şi artefacte 
sfinte pentru o nouă ordine mondială. Poate că acest lucru a 
fost mereu în faţa ochilor noştri, în splendoarea Sfântului 
Petru aurit, în raclele comorii Vaticanului, în nenumăratele 
ornamente şi artefacte din bisericile din întreaga 
creştinătate cu care Biserica a fost generoasă. 

— Şi poate că unele dintre ele chiar s-au reîntors în 
Ierusalim, spuse Jeremy. Vă amintiţi de legenda lui Harald 
Hardrada, care oferea comorile sale Mormântului Sfânt al 
lui Isus, de la Ierusalim? Povestea care a culminat cu 
cruciadele, atunci când vestul a ajuns pe pământ sfânt, nu a 
fost doar o poveste a jafului şi a lăcomiei. Poate că o parte 
din aurul de la Itza să se fi reîntors în ultimele secole la 
locul de unde plecase, adică la Templul din Ierusalim, şi să 
se găsească în continuare acolo. 

Costas se întristă imediat şi aruncă o privire peste schiţele 
stâncii de lângă cenotă. 

— Foreza mea de adâncime. Toate planurile mele. Voi 
spuneţi ce cred eu că spuneţi? 

— Tot ce spunem este ceea ce bănuim, îngână Maria. 

— Şi nici măcar nu putem să dovedim că Harald a ajuns 
aici, spuse Costas. Pictura murală s-a dus, locul unde a fost 
îngropat Harald a dispărut şi el pentru totdeauna. Nimeni 
nu 0 să ne creadă. 


— Dar avem asta. Maria scoase bucata de piatră din 
buzunarul pantalonilor scurţi, piatra runică pe care o găsise 
în canal. 

— Dar ea nu confirmă prezenţa lui Harald, spuse Costas. 
Şi piatra nu este de pe aceste meleaguri, pare mai mult un 
şist pe care probabil l-au luat de la L:Anse aux Meadows. 

— Dar noi ştim, spuse Maria. 

— Eu merg pe teoria populaţiei maya. Jeremy încă se mai 
gândea la menora. Este mai bine decât să ne gândim ce am 
face cu menora dacă am găsi-o. 

Jack se ridică, se îndreptă către platforma de sacrificiu şi 
privi verdele impenetrabil al apei. Apoi se întoarse cu 
spatele la cenotă şi scoase un aparat de emisie-recepţie de 
la curea. 

— Este posibil ca, la urma urmei, menora să fie în Puţul 
Sacrificiului. Sau poate că am ajuns la final. Dar, înainte de 
a mă mai gândi la alt proiect, am o datorie faţă de un 
prieten vechi. Ceva ce are legătură cu norocul în luptă. Îi 
aruncă o privire Mariei. Şi trebuie să plecăm de aici. 

CAPITOLUL 22 

Patru zile mai târziu, Jack stătea ghemuit lângă pupa lui 
Seaquest Il, cu mâinile pe urechi pentru a nu auzi 
freamătul apei în timp ce vorbea la telefon cu Maurice 
Hiebermeyer în Istanbul. După câteva clipe, timp în care 
încercase să se facă auzit, se ridică şi se duse la Costas, 
care stătea lângă Maria şi Jeremy. Aceştia se aflau pe o 
bancă din spatele pistei de aterizare. 

— Îmi dau seama la ce te gândeşti, zise Jack apăsând 
receptorul de ureche. Demarează treaba, şi ne vedem la 
Cornul de Aur mâine-seară. Şi mulţumesc pentru excavare, 
Maurice. Ai făcut treabă bună. Îţi rămân dator. Terminat. 

Jack închise aparatul şi îşi făcu drum printre funiile întinse 
pentru asigurarea elicopterului Lynx. Seaquest Il se 
îndrepta către Oceanul Arctic pentru a relua un proiect 
ştiinţific la fiordul Ilulissat, şi câţiva dintre oamenii de 
ştiinţă care debarcaseră acolo înainte de a se abate din 


drum urmau să urce din nou la bord. Vasul se afla acum la 
mai puţin de o sută şaizeci de kilometri de Newfoundland, 
iar ultimul zbor cu elicopterul era programat mai târziu în 
acea după-amiază. În afară de o mică turbulenţă, marea era 
calmă, şi cerul limpede, dar, pe măsură ce înaintau spre 
nord, aerul se răcea şi părea mai aspru decât fusese în 
jungla urât mirositoare, Yucatan. Maria şi Jeremy purtau 
amândoi hanorace IMU, care îi protejau de vântul puternic. 

— Am vorbit cu Maurice Hiebermeyer, spuse Jack. Am 
veşti bune. În sfârşit au găsit artefactele rămase după 
asediul oraşului Constantinopol, din anul 1204. 

— Aurul cruciaților? întrebă Costas plin de speranţă. 

Jack rânji cu subîinţeles. 

— Este vorba despre o imensă statuie din bronz poleită cu 
aur, care îl înfăţişează pe împăratul Vespasian şi care are o 
inscripţie cu dedicație prin care se atestă faptul că a fost 
pusă pentru prima dată în Templul Păcii din Roma după 
procesiunea triumfală care sărbătorea victoria împotriva 
evreilor. Nu este exact ceea ce căutam noi, dar aşa este în 
arheologie. 

— Asta voiam să aud, spuse Costas mulţumit. Muncitorii au 
fost siliţi să-şi pună la bătaie ultimele resurse. Oricum, din 
câte îmi amintesc, există o listă cu obiecte furate din 
Templul Evreiesc, în afară de menora. O să le găsim. 
Trebuie să avem încredere în tehnologia IMU. 

— Asta o să treacă în plan secundar pentru o vreme, spuse 
Jack. Maurice abia aştepta, de când ne-am întors din 
Atlantida, să-mi spună despre o descoperire dintr-un deşert 
egiptean, şi în cele din urmă m-a înduplecat. Este incredibil. 

— Să nu-mi zici că este vorba despre alt papirus, spuse 
Costas. Ultimul ne-a creat mari probleme. 

— Acesta este roman, spuse Jack. Este doar un fragment, 
dar conţine un indiciu important. 

— Altă comoară? 

— Ai auzit vreodată de Alexandru cel Mare? 


Costas observă strălucirea atât de cunoscută din ochii lui 
Jack. 

— În regulă. Este domeniul meu preferat din arheologie. 
Poţi să contezi pe mine. Doar să nu mai ne confruntăm cu 
aisberguri. 

— S-a făcut. 

Jack zâmbi şi se întoarse către Maria şi către Jeremy, dar 
expresia chipului său se schimbă când zări privirea Mariei. 

— Chiar voiam să te întreb, Maria, spuse el blând. 
Proveniența ta ucraineană... ştiu că populaţia evreiască era 
ashkenazi, dar ştii ceva legat de ceea ce s-a petrecut înainte 
de asta? Adică, încerc să înţeleg pasiunea ta pentru vikingi. 

Maria se lumină la faţă şi îi zâmbi. 

— După ce mi-am îngropat mama anul trecut, am petrecut 
câteva zile în Kiev şi m-am dus la catedrala Sfânta Sofia 
pentru a studia faimoasele picturi murale. Am văzut regii şi 
reginele care au domnit în Kiev în timpul vikingilor, 
negustorii şi luptătorii care au ajuns acolo din nord în 
corăbii, pe cursul apei. Blonzi, cu barbă, foarte înalţi, 
imagine care îi descria foarte bine pe Hardrada şi pe 
oamenii săi. 

— Varegi, murmură Jack. Rus. 

— Înainte ca mama mea să moară, mi-a vorbit pentru 
prima dată despre familia ei. Este o poveste despre 
căsătorii între religii diferite care datează de mult timp, 
legendă de familie care dovedeşte descendența din 
nobilimea rusă. 

— Aşa ziceam şi eu, zâmbi Jack. 

— Se pare că sunt singurul de aici care nu are strop de 
viking în el, spuse Costas. 

— Nu fi aşa de sigur. Inscripţia lui Halfdan din Hagia Sofia 
nu este singura dovadă că vikingii au existat numai acolo. 
Mai există şi altă inscripţie runică pe o sculptură străveche 
din Atena. Se pare că Harald şi băieţii săi s-au distrat şi prin 
Grecia. Au ajuns cam peste toi. 


Costas se uită la harta pe care o trasase pentru aventura 
lor. 

— Oricum, este în emisfera vestică. 

Jack deveni din nou serios. 

— "Tocmai am vorbit cu şeful de securitate de la IMU din 
Anglia, spuse el, adresându-se celor trei. Ca măsură de 
precauţie, chiar înainte să fie răpită de Loki, Maria a 
expediat o penultimă ciornă a dosarului la care lucra cu 
O'Connor pentru a-l trimite la şeful de securitate de la IMU. 
În momentul acesta, Interpolul demarează câteva arestări 
ale unor oameni importanţi. Se pare că cei din felag erau 
implicaţi foarte mult în crimele care aveau loc la nivel 
internaţional, în spălare de bani, droguri, arme şi antichităţi 
care erau vândute pe piaţa neagră. Unul dintre aceştia era 
chiar implicat într-un jaf din situl roman Herculaneum din 
golful Napoli, care a avut loc chiar sub nasul autorităţilor 
italiene. Se pare că prietenul nostru Reksnys nu era 
singurul care se folosea de puterea felag-ului pentru a-şi 
umfla propriul buzunar. 

— Se pare că aceste lucruri sunt departe de idealurile 
eroice ale lui Harald Hardrada, şopti Costas. 

— Felag-ul modern nu avea nimic în comun cu acest lucru, 
spuse Jeremy cu o voce ascuţită. Era o organizaţie 
criminală, pur şi simplu. Aveau tot atâta legitimitate cât 
aveau şi naziştii. 

— Se pare că dosarul pe care tu şi O'Connor l-aţi alcătuit 
era unul crucial, era conexiunea care lipsea şi care ar fi 
permis Interpolului să lege toate aceste personaje, îi spuse 
Jack Mariei. Şi acum, că ei sunt implicaţi în crimă, nu cred 
că vom auzi despre felag o bună bucată de timp. 

— Dar ce spui despre personajul acela din umbră de la 
Vatican? întrebă Costas. 

Jack clătină din cap, părând îngrijorat. 

— Mă tem că aceasta este singura excepţie. Lui Reksnys 
aproape că i-a scăpat atunci când se lăuda cu informatorii 
săi, dar până la urmă s-a oprit. O'Conner suspecta pe 


cineva, dar voia să fie sigur înainte să ne spună şi nouă. 
Faptul că a fost omorât a schimbat acest lucru. Aceasta a 
fost singura mică victorie a lui Loki. Dar, oricine ar fi, fiţi 
siguri că îşi acoperă urmele chiar în clipa aceasta, păstrând 
aparențele până când investigația ia sfârşit. Între timp, este 
posibil să găsim mai multe indicii prin jurnalele lui 
O'Connor, câteva semne care ne-ar putea indica adevărata 
lui identitate. 

— Mă întorc la Iona să termin treaba. Ochii Mariei se 
întristară; încercă să-şi ascundă lacrimile cu un surâs. Cel 
puţin părintele O'Connor şi-a păstrat onoarea până în 
ultima clipă. Îţi aminteşti ce spunea despre vikingi? Că 
soarta este deja stabilită, deci ceea ce contează în viaţă este 
comportamentul, să-ţi păstrezi coloana vertebrală. Poţi 
ajunge în Walhalla şi să stai alături de zei în bătălia finală de 
la Ragnarok, ştiind că tu ai fost onest şi onoarea ta şia 
fraţilor tăi este nepătată. 

— Ela fost genul de om pe care Hardrada şi-ar fi dorit să îl 
aibă alături, spuse Jeremy. 

— Ce pierdere, şopti Maria, privind în jos, cu vocea 
răguşită de emoție. Toate acele cunoştinţe, toată bunătatea 
lui. 

— Învățătura este menită a fi transmisă mai departe, 
spuse Jack duios, punându-şi mâna pe umărul ei. Ea este 
menită a fi transmisă generaţiei următoare, ştiind că poate 
fi folosită pentru a descoperi lucruri noi, revelații la care 
nici cu gândul nu poţi gândi. Se uită în treacăt la Jeremy. 
Cred că părintele O'Connor a făcut asta. 

— Apropo, zise Jeremy privind spre Jack cu mult 
entuziasm şi spre pachetul pe care îl ţinea pe genunchi. 
Asta mi-a fost trimis la Goose Bay în Labrador cu ultimul 
zbor de elicopter. Vreau să văd chestia asta cu ochii mei 
înainte să vă spun şi vouă. 

Jack zâmbi călduros. 

— Ştiam că nu ai spus încă ultimul cuvânt. 


— Îţi aminteşti după-amiaza aceea pe care am petrecut-o 
cu bătrânul eschimos, când vorbeam despre dispariţia 
norvegienilor din Groenlanda în secolul al XIV-lea? Îţi 
aminteşti ultima relatare îngrozitoare referitoare la modul 
în care scraeling-ii au preluat întreaga aşezare vestică? 

— Continuă! 

— Biblioteca Hereford a dat rezultate. Şi unele chiar 
foarte bune, spuse Jeremy strângând pachetul la piept, 
emoţionat. Oamenii de ştiinţă scandinavi au visat la acest 
lucru timp de mii de ani, la această descoperire care este la 
fel de fabuloasă ca orice comoară pierdută a lui Harald. A 
fost găsită cu restul lucrurilor în casa scării care a fost 
abandonată. 

— Să auzim, spuse Jack. 

Jeremy desfăcu ambalajul albastru al pachetului şi scoase 
la iveală legătura de piele a unei cărţi vechi. 

— Este fenomenal. Se întoarse către Maria. Este saga 
pierdută a coloniei vestice din Groenlanda, Vestribyga Saga. 
A fost scrisă în secolul al XIV-lea. 

Maria îşi trase răsuflarea cu emoție şi privi peste umărul 
lui Jeremy în timp ce deschidea manuscrisul medieval la 
ultima pagină. 

— Nu se dau detalii referitoare la ceea ce s-a întâmplat? 
întrebă Costas. 

— Cu siguranţă că apar, spuse Maria privind rândurile 
scrise, în timp ce Jeremy vorbea. Până acum ar trebui să fii 
deja familiarizat cu acestea. Ea indică două cuvinte din 
centrul paginii, iar Costas se aplecă. Haraldi konungi, 
regele nostru adevărat, spuse Maria. Harald Sigurdsson. 

— Harald Hardrada! Cei din Groenlanda şi-au adus 
aminte, aproape la trei secole de la plecarea lui! şopti 
Costas. 

— Uită-te la simbolurile care apar după numele său. 

— Nu-mi spune. Menora. 

Costas făcu o grimasă în timp ce ceilalţi se holbau la 
simbolul ce părea o rună printre literele latine ale textului. 


— Se pare că am ajuns de unde am plecat. Constantinopol, 
Iona, fiordul şi Vinland, Yucatan, şi acum ne-am întors la 
vechea bibliotecă a catedralei de unde a plecat totul. 

— Aici se încheie un capitol, dar am ajuns într-un punct 
fantastic, zise Jeremy. Aşteaptă să auzi ce se spune aici! 

Maria traduse rar în timp ce urmărea textul cu degetul: 

— Anno Domini 1332. Liderii Vestribyg s-au hotărât să-l 
urmeze pe adevăratul lor rege Harald Sigurdsson la 
Norrseta şi dincolo de mare, către vest.” Se uită în sus. 
Fugeau de persecuția Bisericii, aşa cum s-a întâmplat şi cu 
taxa cruciaților din secolul al XII-lea. Norvegienii din 
Groenlanda erau păgâni. Pentru ei, Harald Hardrada era 
adevăratul lor rege, nu vreun pontif de la Roma. 

— Şi unde s-au dus? întrebă Costas. 

Maria continuă urmărind cu degetul în josul paginii: 

— S-au dus la nord câtre marele fiord, acolo unde Halfdan 
Neînfricatul a pornit cu vasul său spre Walhalla”. 

— Doamne Dumnezeule, murmură Jack. Chiar face 
referire la Halfdan şi la corabia sa, spuse el aruncându-i o 
privire lui Costas. Se pare că aisbergul nu a fost doar un vis. 

— Mai degrabă un coşmar. 

— Erau o sută douăzeci de oameni, bărbaţi, femei şi copii, 
şi, după ce şi-au pregătit vasele şi le-au umplut cu provizii, 
au pornit spre nord-vest, şi nu au mai fost văzuţi vreodată. 
Au fost conduşi de Erling Sigvatsson, Bjarno Tordsson şi 
Eindride Oddson. 

— Ştiu numele acestea, spuse Maria cu încântare. Sunt 
înscrise pe piatra runică Kingigtorssuag, care a fost găsită 
în secolul al XIX-lea pe o insulă la nord de fiord. Este 
singura piatră runică găsită în Groenlanda înainte de 
descoperirea corabiei. 

— Uneori, piesele de puzzle chiar se potrivesc, şopti Jack, 
dând din cap în semn de uimire. 

— Deci tu spui că Bjarni şi ceilalţi au condus refugiații din 
Groenlanda către pasajul de nord-vest? întrebă Costas. 

— Aşa reiese din legendă. 


— Este vreo şansă să fi ajuns la destinaţie? 

— Nu văd nici un motiv pentru care să nu fi putut ajunge 
la destinaţie, spuse Jack. Ei erau cei mai îndârjiţi navigatori 
din câţi au existat. Doar vezi unde au ajuns Harald şi 
camarazii lui după ce au plecat de la Stamford Bridge. 
Aproape că au înconjurat emisfera vestică. Dacă pasajele de 
la golful Baffin la Marea Beaufort ar fi fost navigabile în 
vara anului 1333, atunci groenlandezii ar fi reuşit să 
ajungă. 

— Vikingii în Pacific în secolul al XIV-lea, se amuză Jeremy. 
Cam atât despre anticele călătorii de descoperire ale 
chinezilor. Vikingii i-au învins. 

— Cred că vei dori să-ţi chemi colegii de la Antropologie 
aici pentru a face câteva teste ADN, spuse Costas. 

— Ce idee minunată, admise Jack. În tot timpul acesta i-am 
căutat pe Harald şi comoara sa. Dar poate că moştenirea 
cea mai de preţ a sa a fost supraviețuirea acestor oameni, 
din întreaga lume scandinavă, care se asemănau cel mai 
mult cu modul său de viaţă. Scurta trecere prin ţara lor s-a 
dovedit a fi raza de speranţă care i-a salvat de la un sfârşit 
îngrozitor, ani mai târziu. 

— Dacă aceasta este moştenirea sa, nu pot să nu mă 
gândesc că acest lucru l-ar fi satisfăcut la fel de mult ca 
oricare altă victorie a sa. Aceasta este o modalitate de a se 
asigura că oamenii cei mai buni ai săi au dus vieţi eroice şi 
au trăit în onoare până la sfârşit, zise Maria uitându-se la 
Jack. 

Jeremy închise cartea şi o puse în învelişul său protector, 
iar Maria se postă între Jack şi Costas. Pentru o clipă, toţi 
patru se uitară spre pupă către est, acolo unde razele 
soarelui de după-amiază învolburau Atlanticul. Pentru Jack, 
orizontul îndepărtat al Lumii Noi părea să-i facă semn, 
încărcat de istorie, însă țărmurile Lumii Noi şi mările de 
dincolo îl atrăgeau aşa cum, cu câteva zile înainte, nu 
credea că poate fi posibil. Gândul îi fugi la Cornul de Aur 


din Constantinopol, şi fu cuprins de emoție gândindu-se la 
toate lucrurile pe care le făcuseră. 

Costas ţinea colierul de jad pe care îl găsiseră cu scheletul 
de sub mormanul de pietre şi se uita atent la cele două 
monede de argint care erau montate în ochi. După o clipă, 
ridică privirea spre Jack, cumva uluit. 

— Deci doar atât am găsit din comoara lui Harald 
Hardrada? 

— O monedă vikingă, una romană. Chipul lui Jack se 
lumină. Eu cred că este destul de bine, tu nu? Deşi, dacă le 
luăm separat, nu sunt decât câteva fragmente de istorie, 
împreună spun totuşi o poveste fascinantă, ceva ce nu aş fi 
crezut că este posibil înainte de toate astea. Da, am găsit 
comoara lui Harald. Aceste monede valorează tot aurul din 
lume. 

— O ultimă întrebare, spuse Costas. Prinţesa bizantină, 
cealaltă comoară a lui Harald de la Constantinopol. Tiza 
Mariei. 'Tu chiar crezi că a stat alături de el până la sfârşit? 
Îmi imaginez că a supravieţuit şi a devenit o regină de 
temut a toltecilor. Acest lucru chiar că ar da un pic de 
savoare istoriei. 

— Dacă istoria mai are nevoie de savoare după tot ce s-a 
petrecut, spuse Jeremy. 

— 'Ţi s-a părut că ai văzut o femeie pe pictura de pe 
perete, o vikingă, îi spuse Costas lui Jeremy, care făcu un 
semn aprobator. 

— Pentru mine, aceasta este legenda valkiriilor, spuse 
Maria. Femei călare din lumea spiritelor care îi iau pe cei 
mai viteji războinici care au murit în luptă şi îi duc în 
Walhalla. Cred că Maria a rămas alături de Harald până la 
sfârşit, ca o adevărată prinţesă luptătoare, companionul său 
devotat. Ea i-a fost alături de el şi în viaţa de după. Acesta 
era modul de viaţă al vikingilor. Cred că ea este acolo sus, 
sărbătorind alături de el cu restul nobilimii, adevărații 
felag. 


— Maria, regina valkiriilor, spuse Costas inexpresiv. Din 
ceea ce am văzut, ţi se potriveşte. 

Jack zâmbi. 

Vasul oprea motoarele, şi era acum aproape nemişcat, 
ultimele dâre de spumă depărtându-se spre sud. Pagşii 
căpitanului se auzeau pe pasarelă, şi acesta li se alătură pe 
punte. 

— Suntem pe poziţii, Jack, spuse el. Putem pleca oricând. 

Jack îi făcu un semn aprobator, privi apreciativ marea şi 
apoi se întoarse la pachetul din spatele său. Îl desfăcu cu 
grijă şi scoase la iveală un obiect care îţi lua vederea. Era 
grandioasa secure varegă luată din corabia vikingă. Arma 
cea mai de soi a lui Halfdan, care îi salvase pe Jack şi pe 
Costas de la o moarte sigură. De când scăpaseră de chin, 
era pentru prima dată când Jack ţinea securea în mână, şi 
simţi o furnicătură pe şira spinării în timp ce strângea 
mânerul de stejar; apoi ridică obiectul până la nivelul 
capului său. Îl mişcă dintr-o parte în cealaltă, putându-se 
vedea astfel ciocanul lui Thor, Mjollnir, cu capul de lup în 
vârf şi vulturul cu două capete - al Romei şi al 
Constantinopolului - în partea de jos, toate din aur. Pe 
partea cealaltă, puse mâna pe simbolurile runice vechi de o 
mie de ani ale lui Halfdan, care erau de pe vremea când 
acesta era în slujba iubitului său lider şi făcea parte din 
Garda Varegă din cel mai mare oraş pe care îl văzuse lumea 
vreodată. 

Ceilalţi se îndreptară spre Jack fără a spune vreun cuvânt 
şi îşi împreunară mâinile pe mâner. 

— Noroc în luptă, spuse Costas. 

— Noroc în luptă, răspunse încet Jack. 

Jack se gândea acum la Cornul de Aur, la extraordinara 
aventură din urmă cu câteva săptămâni care îi adusese aici. 
Îşi aduse aminte din nou de părintele O'Connor, de tot ce 
făcuse el pentru a nu se lăsa prinşi de elementele sinistre 
ale istoriei şi de îngrozitorul preţ pe care îl plătise. 


Ceaţa începea să se lase, despărţind vasul de lumea 
exterioară, astfel că ei păreau prinşi într-o capsulă a 
timpului. Chiar deasupra liniei orizontului, la vest, se afla 
Vinlandul, avanpostul vikingilor. Preţ de o clipă, lui Jack i se 
păru că vede pupa fantomatică a unei corăbii care se 
cufunda în ceaţă, cu pupa cioplită în forma aceea ciudată pe 
care o văzuseră în gheaţă. Era ca şi când s-ar fi aflat în locul 
unde realitatea devenise mit, unde lumea vikingilor luase 
sfârşit şi lumea spiritelor începea, era un fel de călătorie în 
întuneric şi în teroare, mai îngrozitoare decât şi-ar fi 
imaginat vreodată Harald şi oamenii săi. 

Jack cântări securea în mâini şi apoi atinse şi cu buzele 
lama rece. Undeva în apropiere de acest loc se afla ultima 
rămăşiţă a aisbergului care avea să-i elibereze pe Halfdan 
şi corabia sa pentru a ajunge în acelaşi curent de apă care îl 
luase pe iubitul său rege. Halfdan trebuia să fie bine 
pregătit pentru a fi vrednic de a sta lângă tovarăşii săi 
alături de care luptase când varegii nu aveau egal în lumea 
oamenilor. 

Jack făcu un pas înainte şi, cu o mişcare graţioasă, dădu 
securea pe spate, după care o aruncă în aer, eliberând-o în 
ultima clipă, atunci când greutatea acesteia îl trăgea 
înainte. Securea se ridică sus peste pupă, licări în razele 
soarelui care se strecurară prin ceaţă şi dispăru într-o 
învolburare de lumină. Se asemăna cu un fulger, o izbucnire 
de energie izvorâtă din epoca eroilor. Apoi crestă marea şi 
dispăru, lăsând în urmă mici valuri. Jack se simţi dintr-odată 
eliberat, ca şi când o mare povară fusese luată de pe umerii 
săi, şi se sprijini de pupă, privind suprafaţa gri a apei. 
Ceilalţi i se alăturară. Se trezi răcnind în vechea limbă 
norvegiană, spunând cuvinte care îşi pierduseră 
semnificaţia sinistră şi care acum simbolizau o istorie mai 
extraordinară decât şi-ar fi putut cineva imagina. 

— Hann ţil ragnaroks. 


SFÂRŞIT 


1 Strada principală din Roma Antică; începea din vârful 
Dealului Capitoliului, trecea prin câteva dintre cele mai 
importante locuri religioase din Forum, până la Colosseum. 
Fiind una dintre cele mai largi străzi, era folosită pentru 
diferite festivaluri religioase sau marşuri triumfale. (n.tr.) 

2 Monedă de argint, bătută în primele secole ale 
Imperiului Roman (n.tr.) 

3 După marele incendiu al Romei, din anul 64, Nero a 
cumpărat vaste domenii în centrul cetăţii, unde a ridicat 
Domus Aurea, pe care l-a înconjurat cu un lac artificial şi o 
statuie uriaşă de bronz. (n.tr.) 

4 O formă de dezonoare şi de pedeapsă dată de Senatul 
Roman unor politicieni sau conducători, care însemna 
ştergerea numelui acestora de pe toate inscripţiile publice 
şi demolarea statuilor care îi reprezentau. (n.tr.) 

5 Sfeşnicul cu şapte braţe evreiesc, simbol sacru în religia 
iudaică (n.tr.) 

6 International Maritime University - Universitatea 
Maritimă Internaţională. 

7 Massachusetts Institute of Technology - Institutul 
Tehnologic din Massachusetts. 

8 Termen generic dat hărților lumii din Evul Mediu (n.tr.) 

9 Tip de bibliotecă medievală unde multe dintre cărţi erau 
legate cu lanţuri, fiecare având o clemă mică de metal pe 
un lanţ, la capătul căruia era un inel ce aluneca pe o vergea 
de lemn fixată pe fiecare raft. (n.tr.) 

10 Uimitor. 

11 Zona interzisă şi cea mai sacră din templu, sanctuarul 
interior din Tabernacol, unde doar Marele Preot putea 
intra. (n.tr.) 

12 Advanced Deep Sea Anthropod - Vehicul submarin de 
mare adâncime. 


13 Paul Kruger, Căpitan, Divizia 1 SS „Adolf Hitler”, Kurt 
Hausser, Maior, Divizia 2 Infanterie SS „Das Reich”, Otto 
Lehman, General de brigadă, Divizia 5 de Tancuri SS 
„Wiking”. 

14 SS (Eşalonul de protecţie) importantă organizaţie 
militară activă între 1923-1945 în Germania, slujind 
partidul nazist şi pe Adolf Hitler pentru care era o 
adevărată „gardă pretoriană”. (N. Red.) 

15 Geological Survey of Denmark and Greenland (GSDG) 

16 International Ice Patrol (IIP), Patrula Internaţională a 
Gheţii - Organism multinațional care monitorizează 
aisbergurile din nordul Oceanului Atlantic, în scopul 
siguranţei traficului maritim. A fost creat în 1914 ca reacţie 
la scufundarea Titanicului. (N. Red.) 

17 Henry Moore (1898-1986), artist şi sculptor englez 
bine-cunoscut pentru sculpturile sale abstracte din bronz 
(n.tr.) 

18 Bărci pneumatice cu motor (N. Red.) 

19 Barcă tipică pentru transport folosită de eschimoşi 
(n.tr.) 

20 Deep Submergence Rescue Vehicle - vehiculul de 
salvare la mare adâncime. 

21 Amestec de azot şi oxigen care reduce timpul de 
decompresie (n.tr.) 

22 Amestec de oxigen, azot şi heliu (n.tr.) 

23 Einsatzgruppe (grup de intervenţie) - grupări 
paramilitare aparţinând de SS care aveau ca misiune 
principală anihilarea evreilor, ţiganilor şi adversarilor 
politici. Au acţionat pe teritoriul Europei de Est şi al Uniunii 
Sovietice. (N. Red.) 

24 Pistol de calibrul 7,65 mm din dotarea armatei 
germane (N. Red.) 

25 Serviciul de Informaţii al Israelului (N. Red.) 

26 În italiană, Giacomo (Jacopo) da Varazze (n.tr.) 

27 Text preluat din Antologie de poezie engleză de la 
începuturi până azi, ediţie întocmită de Leon D. Leviţchi şi 


Dorin Tudor, Ed. Minerva, 1981-1984. (n.tr.) 

28 Denumire generică dată celor două epopei Saga 
groenlandezilor şi Saga lui FEirik cel Roşu (n.tr.) 

29 Keel Cape, keel însemnând „chilă” 

30 Zonă din apropierea golfului San Francisco (California) 
unde este concentrată o mare parte din industria 
componentelor electronice din SUA. (N. Red.) 

31 Zonă sudică din America de Nord în care s-au dezvoltat 
un număr de societăţi precolumbiene atingând culmi de 
civilizaţie şi rafinament (N. Red.) 

32 O lagună formată de apa subterană care a provocat 
prăbuşirea solului calcaros, care comunică de obicei cu 
marea, aici folosită de tolteci ca loc de sacrificiu uman. (N. 
Red.) 

33 În original, bloodletting, ritual în cadrul căruia oamenii 
îşi treceau prin diverse părţi ale corpului (în special limbă, 
urechi şi organe genitale) ţepi, ghimpi sau colţi; sângele 
scurs era adunat cu nişte bucăţi de material care apoi erau 
arse, astfel încât zeii să se poată bucura de sângele 
sacrificat în cinstea lor şi care ajungea la ei sub formă de 
fum. (N. Red.) 

34 Celebre bătălii devenite simbol al luptei disperate a 
unui grup restrâns împotriva unui inamic mult superior 
numeric. Alamo - în primăvara anului 1836, mai puţin de 
200 de oameni au apărat un mic fort din Texas împotriva a 
mii de soldaţi mexicani. Rorke's Drift - în ianuarie 1879 în 
Africa de Sud, 139 de soldaţi britanici au rezistat apărându- 
şi cu succes garnizoana împotriva asaltului a 5000 de 
războinici zulu. (N. Red.) 

35 Reserve Officer Training Corps - Program al armatei 
SUA care produce ofiţeri cu dezvoltate calităţi de comandă, 
planificare strategică şi etică profesională. (N. Red.) 

36 Agenţi federali.