David Gibbins — Atlantida

DAVID GIBBINS 


DAVID GIBBINS 


AILANIIDA 


NOTA AUTORULUI. 

Descoperirea care constituie subiectul acestui roman este 
o ficţiune. Oricum, fundalul arheologic este plauzibil pe cât 
permite cadrul unui roman, luând în calcul cunoştinţele şi 
dezbaterile actuale pe această temă. Scopul acestei note 
este de a clarifica faptele. 

Inundaţia din Marea Neagră. Criza de salinitate din 
Messina este un fapt cert, un rezultat al proceselor 
tectonice şi glaciare care au izolat Mediterana de Atlantic; 
criza a fost datată între 5,96 şi 5,33 milioane de ani ÎP 
(Înainte de Prezent), la sfârşitul ei apărând o inundație 
masivă peste podul de pământ de peste Gibraltar. Nivelul 
Mediteranei a mai crescut cu 130 de metri în cursul „marii 
topiri” de la sfârşitul Erei Glaciare, undeva între 
doisprezece şi zece mii de ani în urmă. 

Recent au apărut dovezi care sugerează că Marea Neagră 
a fost izolată de Mediterana timp de alte câteva mii de ani şi 
nu s-a ridicat la acelaşi nivel cu aceasta până ce apele nu au 
depăşit un baraj natural de pe Bosfor în mileniul al VI-lea 
înainte de Hristos. Mostre luate de pe fundul Mării Negre 
indică o schimbare de la sedimente de apă dulce la 
sedimente de apă sărată cu circa 7500 de ani în urmă, dată 
confirmată de analiza cu carbon a cochiliilor de moluşte de 
pe ambele părţi ale strâmtorii Bosfor. Este posibil ca în 
această perioadă de timp banchiza de gheaţă a Antarcticii 
de Vest să fi cunoscut o fază de retragere rapidă şi ca un 
asemenea eveniment, combinat cu activitatea tectonică, să 
fi împins marea peste Bosfor. 


În 1999, cercetătorii au descoperit, folosind sonarul şi o 
dragă, o dună aparţinând probabil unei foste linii a țărmului 
la 150 de metri adâncime sub nivelul mării în nordul 
Turciei, lângă Sinope. Deşi există dezbateri prinse asupra 
datei, vitezei şi volumului inundării Mării Negre, existenţa 
acestui fenomen este acceptată pe scară largă. 

Exodul din neolitic. Mulţi experţi cred că limbile indo- 
europene îşi au originea în zona Mării Negre la un moment 
situat între mileniul al VII-lea şi mileniul al V-lea înainte de 
Hristos. Cu mult înainte de ipoteza inundaţiei din Marea 
Neagră, arheologi de frunte au susţinut că limbile indo- 
europene au evoluat în rândul primilor agricultori din 
Anatolia în jurul anului 7000 înainte de Hristos, şi că ele au 
ajuns în Europa în jurul anului 6000 înainte de Hristos, 
răspândirea lor mergând mână în mână cu introducerea 
agriculturii şi a domesticirii animalelor pe scară largă. 
Acest model a stârnit multe controverse, nu în ultimul rând 
asupra posibilităţii ca difuzia să fi implicat mişcarea de 
persoane sau idei, dar el rămâne central în orice dezbatere 
pe tema originilor civilizaţiei. 

Atlantida. Singura sursă pentru legenda Atlantidei o 
reprezintă dialogurile Timaio şi Kritias scrise de filosoful 
grec Platon în prima jumătate a secolului al IV-lea înainte de 
Hristos. Credibilitatea se bazează pe două presupuneri: în 
primul rând, că Platon nu inventa poveşti; în al doilea rând, 
că sursa lui de inspiraţie, cărturarul atenian Solon, nu 
înregistrase, cu câteva generaţii înainte, o poveste 
imaginată de preoţii egipteni din Sads, presupuţii lui 
informatori din cursul secolului al VI-lea înainte de Hristos. 

Este mult mai probabil ca preoţii egipteni să fi dispus cu 
adevărat de arhive care se întindeau pe mii de ani înainte. 
Istoricul grec Herodot, cel care a adunat tone de informaţii 
de la preoţii egipteni cu ocazia vizitei făcute acolo la 
mijlocul secolului al V-lea înainte de Hristos, multe dintre 
ele verificabile, susţine că i s-a arătat un papirus cu lista de 
succesiune a „trei sute şi treizeci de monarhi egipteni” 


(Herodot, Istorii). El ne avertizează totuşi: „Cel care crede 
poveştile spuse de egipteni este liber să le accepte ca fapte 
istorice”. 

Pe vremea lui Solon, marinarii din Mediterana aveau 
cunoştinţă de țărmurile îndepărtate de dincolo de Marea 
Roşie spre est şi de Stâlpii lui Hercule spre vest. Cu toate 
astea, Atlantida nu trebuie căutată atât de departe. Pentru 
egiptenii din secolul al VI-lea înainte de Hristos, izolaţi de 
secole întregi după prăbuşirea universului Epocii Bronzului, 
insula Creta reprezenta un ţinut misterios de dincolo de 
orizont şi care găzduise odinioară o civilizaţie strălucitoare. 
Toate contactele cu ea fuseseră pierdute după un cataclism 
pe care ei l-ar fi putut percepe sub forma unui val de 
întuneric şi a năvalei lăcustelor înregistrate în Vechiul 
Testament (Exodul, 10). 

În ziua de azi, mulţi dintre cei care acceptă veridicitatea 
poveştii relatate de Platon socotesc Atlantida ca fiind 
civilizaţia Cretei minoice şi dispariţia ei ca fiind datorată 
erupției vulcanului Thera la mijlocul mileniului al II-lea 
înainte de Hristos. 

Nu a fost descoperită până acum nici o epavă minoică. Au 
fost însă găsite mai multe epave scufundate la sfârşitul 
Epocii Bronzului, printre care una, în 1982, la sud-vest de 
Turcia, eveniment socotit drept cea mai mare descoperire 
arheologică după cea a mormântului lui Tutankhamon. 
Printre cele găsite se numără zece tone de lingouri de 
cupru şi de cositor, o cutie de plăci de sticlă albastră de 
nuanţa cobaltului, buşteni de abanos şi bucăţi de fildeş, 
săbii din bronz frumos ornate, sigilii comerciale din Orientul 
Apropiat, bijuterii din aur, un splendid pandantiv din aur, 
precum şi un scarabeu superb din aur al lui Nefertiti, care 
plasează epava spre sfârşitul secolului al XIV-lea înainte de 
Hristos. Metalul de acolo era suficient pentru echiparea 
unei întregi armate şi ar fi putut reprezenta un tribut regal. 
Printre descoperiri se numără şi articole cu semnificaţie 
religioasă, socotite drept obiecte de cult preoţeşti. Aceste 


comori sunt acum expuse în toată splendoarea lor la 
Muzeul de Arheologie Subacvatică din Bodrum. 

În 2001, un craniu de hominid descoperit la Dmanisi, în 
Republica Georgia, a fost datat cu circa 1,8 milioane ani ÎP 
aproape cu un milion de ani înainte de cele mai timpurii 
fosile umanoide din Europa. 

O migrare ulterioară, mult mai apropiată de timpurile 
noastre, dinspre Africa, l-a adus aici pe homo sapiens 
sapiens, care a început să picteze animale pe pereţii 
peşterilor cam cu 35000 de ani în urmă. 

„Sala strămoşilor” se bazează nu numai pe faimoasele 
picturi rupestre de la Lascaux din Franţa şi de la Altamira 
din Spania, având o vechime de aproximativ 20000 de ani, 
respectiv 17000 de ani ÎP ci şi pe două descoperiri mai 
recente. În 1994, la Chauvet, în sudul Franţei, speologii au 
descoperit un complex care fusese blocat de o prăbuşire de 
stânci în cursul preistoriei. Picturile au fost datate la 35000 
de ani ÎP devenind astfel cele mai vechi din lume. Ele 
demonstrează că artiştii Epocii de Piatră au atins apogeul 
talentului lor la doar câteva mii de ani după ce primii 
oameni moderni au ajuns în regiune. Desenele includ 
mamuţi „cu blană” gigant şi altă megafaună din Era 
Glaciară. O altă peşteră descoperită în 1991 în apropiere de 
Marsilia conţine mai mult de 140 de picturi şi de schiţe, 
ceea ce reprezintă o descoperire remarcabilă, de vreme ce 
intrarea în peşteră se găseşte la 37 de metri sub nivelul 
mării. Peştera Cosquer demonstrează că este posibil ca şi 
alte comori să fi rămas încă nedescoperite în peşterile 
inundate la sfârşitul Erei Glaciare. 

Au trecut multe mii de ani până ce limba să fie simbolizată 
printr-o formă de scriere, cele mai vechi cunoscute fiind 
cuneiformele din Mesopotamia şi hieroglifele din Egipt din 
jurul lui 3200 înainte de Hristos. Cu toate astea, 
descoperirile din Paleoliticul Superior (35000-11000 ÎP), 
contemporane cu arta din peşteri, includ oase incizate cu 
linii şi puncte care ar putea reprezenta secvenţe numerice, 


posibil pentru trecerea zilelor, sau un calendar lunar. Ca 
atare, ideea scrisului ar fi putut apărea cu mult înainte de 
nevoia păstrării unor arhive detaliate, apărută la începutul 
Epocii Bronzului. 

Preoţii fictivi din Atlantida reprezintă un amalgam de 
şamani şi de vraci din societăţile tribale primitive cu preoţii- 
regi din primele oraşe-state. Totodată, sunt precursorii 
îndepărtați ai druizilor, preoţii misterioşi cunoscuţi mai ales 
din Războaiele Galice duse de Iulius Caesar. Este posibil ca 
druizii să fi fost mediatori puternici care strângeau laolaltă 
triburile disparate din Europa celtică. Este posibil ca 
strămoşii lor să fi purtat „coifurile vrăjitoreşti” aurii, 
împodobite în mod sofisticat cu simboluri astrologice, care 
au fost recent identificate printre descoperirile Epocii 
Bronzului. Simbolurile indică abilitatea de monitorizare şi 
de prezicere a mişcării cerurilor, inclusiv a ciclului lunar, un 
set de cunoştinţe dezvăluit şi de observatoarele megalitice 
precum cel de la Stonehenge. Cel mai vechi coif datează din 
jurul anului 1200 înainte de HristoS. Şi până acum nici o 
astfel de descoperire nu a fost raportată în afara Europei 
de Vest. 

Primii fermieri de pe insulele Mediteranei creşteau 
animale domestice, incluzând aici căprioare, oi, capre, porci 
şi vaci care nu existaseră înainte prin partea locului şi 
fuseseră probabil aduse de pe continent în bărci cu vâsle. 
Excavaţiile din Cipru indică faptul că aceste migrații au 
început încă din mileniul al IX-lea înainte de Hristos, foarte 
curând după începuturile agriculturii în „Semiluna Fertilă” 
din Anatolia şi Orientul Apropiat. 

Cele mai vechi bărci de lemn datate sunt, de fapt, 
fragmente scoase la lumină în Danemarca şi provin din 
perioada mileniului al V-lea sau al IV-lea înainte de Hristos. 
În vreme ce este posibil ca primele bărci egiptene şi din 
Orientul Apropiat să fi fost doar nişte legături de trestie, 
amintite de modelul „papiroform” al vaselor funerare 
ulterioare, bogăţia de cherestea de-a lungul malului sudic al 


Mării Negre să fi indicat faptul că vasele construite aici 
puteau fi de lemn înainte chiar ca uneltele de metal să 
devină disponibile. 

Un model pentru Arca lui Noe este dat de „Barca din 
Dover”, o navă remarcabil de bine conservată găsită în 
portul englezesc cu acelaşi nume în 1992. Chiar dacă 
datează din Epoca Bronzului, barca are o formă generică 
posibil tipică pentru primele ambarcaţiuni construite 
pentru navigaţie marină. Este lungă de circa cincisprezece 
metri şi e construită din plăci legate laolaltă cu liane din 
coajă de copac, astfel ele putând fi dezasamblate pentru 
reparaţii şi pentru transport pe uscat. Dispunând de 
optsprezece sau douăzeci de vâslaşi, ele ar fi putut 
transporta pasageri, animale şi altă încărcătură peste 
Canalul Mânecii. O flotă de astfel de vase este mult mai 
plauzibilă pentru un exod în neolitic decât o singură navă 
de mărimea arcei din Vechiul Testament, mai ales în lipsa 
uneltelor de tâmplărie din metal şi a pânzelor de navigaţie, 
care aveau să fie inventate ulterior. 

Cele mai importante situri neolitice descoperite până în 
prezent sunt Jericho şi Gatal Huyuk (cunoscut şi sub 
denumirea de Gatalhoyuk). Jericho, oraşul biblic identificat 
drept Tell es-Sultan în Valea Iordanului din Israel, era 
înconjurat de un zid masiv de piatră construit în jurul anului 
8000 înainte de Hristos, în timpul perioadei preolărit din 
neolitic. În alte părţi există prea puţine dovezi de legătură 
directă cu stări de război înainte de mileniul al VI-lea 
înainte de Hristos, sub forma unor fortificaţii, aşezări arse 
sau locuri de masacru, iar o idee renăscută recent susţine 
că „defensiva” din Jericho reprezenta de fapt o protecţie 
contra inundaţiilor. 

Aşezarea Gatal Huyuk din sudul central al Turciei a înflorit 
de la sfârşitul mileniului al VII-lea până la mijlocul 
mileniului al VI-lea înainte de Hristos, când a fost 
abandonată. Imaginea clădirilor sale în stil pueblo, cu 
încăperile de cult împodobite cu simbolul coarnelor de taur 


şi decorate cu picturi exuberante pe pereţi, furnizează un 
model autentic pentru structurile imaginare din Marea 
Neagră. Printre descoperirile de acolo se numără figurine 
de lut şi de piatră ale unei zeiţe-mamă grotesc de 
corpolente, amintind de imaginea stilizată a unei femei, 
recent descoperite pe coasta turcească a Mării Negre, la 
Ikiztepe. 

Una dintre nenumăratele imagini remarcabile din Gatal 
Huyuk este o frescă găsită într-o încăpere de cult şi datată 
în jurul anului 6200 înainte de Hristos. Înfăţişând un vulcan 
care aruncă un nor mare de cenuşă. Cu conurile sale 
gemene şi şaua dintre ele, vulcanul seamănă în mod 
remarcabil cu imaginile coarnelor de taur din altare. Sub el 
se vede un oraş, care se extinde spre exterior ca şi cum ar fi 
în lungul unui țărm de mare, clădirile amintind de Gatal 
Huyuk, dar fiind despărțite în blocuri rectangulare strâns 
adunate. Vulcanul ar putea reprezenta un con cilindric din 
câmpia vulcanică Karapinar, aflată la circa cincizeci de 
kilometri spre est, iar oraşul ar putea fi chiar Gatal Huyuk; 
în acelaşi timp, ar putea fi o scenă din altă parte, unde un 
oraş de la malul mării se cuibărea cu adevărat sub vârfurile 
gemene ale unui vulcan. Pictura este cea mai veche imagine 
cunoscută a unui vulcan activ şi a unui oraş planificat. 

În jurul Mării Negre, cea mai clară dovadă de dezvoltare 
precoce provine din Varna, Bulgaria, unde într-un cimitir s- 
a descoperit o ascunzătoare enormă de artefacte din aur şi 
din cupru, alături de obiecte confecţionate din os şi piatră. 
Descoperirea dezvăluie nu numai realizările extraordinare 
ale primilor metalurgi, ci şi o societate cu o stratificare 
reflectată în bogății materiale. Cimitirul datează de la 
sfârşitul neoliticului, o perioadă cunoscută şi sub numele de 
Chalcolithic, sau Era Cuprului, şi care a durat până la 
mijlocul mileniului al V-lea înainte de Hristos. 

La optzeci de kilometri nord de Creta se întinde insula 
vulcanică Thera. A fost dezgropată doar o parte a aşezării 
preistorice de la Akrotiri, dar pe măsură ce aceasta iese din 


mormântul de cenuşă şi de zgură, seamănă tot mai mult cu 
oraşul Pompei din Epoca Bronzului. Locuitorii au primit 
unele avertismente legate de erupție, probabil sub forma 
unei serii de cutremure violente. Până acum nici o 
„mănăstire” nu a fost decopertată, dar splendida frescă 
marină din Akrotiri, care înfăţişează o procesiune de nave şi 
o structură de tip palat la malul mării, indică faptul că 
observaţiile de natură religioasă şi ceremoniile jucau un rol 
major în viaţa insulei. 

Mulţi arheologi au plasat erupția în jurul anului 1500 
înainte de Hristos, pe baza dovezilor de distrugere a 
palatelor din Creta şi a sosirii micenienilor. Oamenii de 
ştiinţă au sugerat însă că data cea mai potrivită ar fi 1628 
înainte de Hristos, pe baza studierii nivelului de aciditate 
din gheaţa groenlandeză, a determinărilor prin metoda 
carbonului radioactiv şi a analizei dendrocronologice a 
stejarului irlandez şi a pinului cu con din California. Oricare 
ar fi data exactă, nu există nici o îndoială asupra 
dimensiunii colosale a erupției care a distrus aşezările de 
pe Thera, a eliberat un nor negru imens către estul 
Mediteranei şi a provocat valuri de fund care au izbit coasta 
de nord a Cretei şi au răsturnat probabil ambarcaţiuni pe o 
rază de mile în jur. 

Alexandria, marele port construit de Alexandru cel Mare 
în anul 331 înainte de Hristos pe coasta egipteană a 
Mediteranei, este locul unde se ţine conferinţa din prima 
parte a acestei cărţi. Aceasta se desfăşoară în Fortăreaţa 
Qaitbay, castelul construit în secolul al XV-lea d. H. Pe 
fundaţia farului antic de la intrarea în port. Pe fundul mării 
unde s-a prăbuşit farul, în secolul al XIV-lea d. HR. Au fost 
depistate multe fragmente de zidărie şi de sculpturi. 

La mai bine de două mii de kilometri spre vest se află 
Cartagina, locaţia imaginarului Muzeu Maritim. Începând 
cu 1972, programul lansat de UNESCO sub deviza „Salvaţi 
Cartagina” a făcut ca acest oraş să intre în circuitul celor 
mai studiate situri din Antichitate, în ciuda faptului că a fost 


ras de pe suprafaţa pământului de romani în 146 înainte de 
HristoS. Şi încă o dată de către arabi cu aproape nouă sute 
de ani mai târziu. Astăzi o caracteristică remarcabilă a 
oraşului o constituie portul circular, unde săpăturile au scos 
la iveală docuri care odinioară au găzduit o flotă de galere 
de război. 

Solon este un personaj istoric autentic care a trăit 
aproximativ între 640 şi 560 înainte de Hristos. A fost 
conducătorul Atenei în 594 înainte de Hristos şi a devenit 
faimos ca om de stat ale cărui reforme au pavat calea către 
oraşul-stat democratic din Epoca de Aur. Ulterior ela 
călătorit mult în Egipt şi Asia Minor şi a fost socotit unul 
dintre cei „şapte înţelepţi” ai Greciei. Singurele lui scrieri 
care au ajuns până la noi sunt câteva fragmente de poezie, 
dar nu poate încăpea nici o îndoială că, la fel ca Herodot un 
secol mai târziu, şi el trebuie să fi consemnat pe larg 
discuţiile cu preoţii şi cu alte persoane sau lucrurile pe care 
le-a văzut în cursul călătoriilor. 

„Papirusul Atlantidei” este pur ficțional, deşi 
circumstanţele găsirii sale sunt inspirate de o serie 
remarcabilă de descoperiri din vestul Egiptului. În 1996, în 
oaza Bahariya, un măgar a căzut prin stratul de nisip într-o 
necropolă din piatră care zăcuse nederanjată de nimeni 
timp de cincisprezece secole. De atunci au fost decopertate 
mai bine de două sute de mumii, multe dintre ele decorate 
şi pictate cu portrete şi scene religioase. Sunt din perioada 
greco-romană, de după cuceririle lui Alexandru cel Mare 
din 332 înainte de Hristos, dar în 1999, arheologii care 
săpau sub oraşul-oază El Bawiti au descoperit mormântul 
unui guvernator din Bahariya din timpul celei de-a 
Douăzeci şi Şasea Dinastii (664-525 înainte de Hristos.), 
adică din perioada călătoriilor lui Solon. 

Ruinele de la Sads zac sub aţezarea modernă Sa el-Hagar 
din vestul deltei Nilului, în apropiere de braţul Rosetta al 
fluviului, la mai puţin de treizeci de kilometri de 
Mediterana. Ca şi în cazurile Cartagenei şi al Alexandriei, 


au rămas puţine vestigii din metropola de pe malul apei. 
Lucrările de zidărie s-au dărâmat şi fundaţiile zac sub metri 
de mâl. Cu toate astea, Sads a fost probabil un important 
centru de cult de la începuturile istoriei Egiptului, chiar 
înainte de Perioada Dinastică Timpurie (circa 3100 înainte 
de Hristos.). La momentul vizitei lui Solon era Capitala 
Regală a celei de-a Douăzeci şi Şasea Dinastii, un loc pe 
care grecii probabil îl cunoşteau bine datorită apropierii de 
postul lor comercial de la Naucratis. 

Pelerinii veneau de departe ca să se închine la templul 
zeiţei Neith, un complex vast, descris de Herodot după ce l- 
a vizitat. El s-a întâlnit cu „scribul”, termenul folosit de el 
pentru marele preot, care „ţinea registrul comorilor sacre 
ale lui Athene (Neith) în oraţul Sads”, un om care, 
regretabil, „nu mi s-a părut a fi sincer” (Istorii). Templul 
avea obeliscuri impresionante, statui colosale şi sfincşi cu 
capete umane (ibid.). Astăzi este nevoie de imaginaţie ca să 
ne închipuim aşa ceva în acel loc, dar un zid de piatră indică 
o curte înconjurătoare la fel de întinsă precum cea a 
faimosului complex de la Karnak din Egiptul Superior. 

Excavaţiile care au scos la lumină hieroglifele timpurii şi 
lista cu preoţi sunt imaginare. Oricum, printr-un noroc 
extraordinar, numele celui care ar fi putut să fie preotul 
întâlnit de Solon este cunoscut: Amenhotep, a cărui statuie 
impresionantă, sculptată în granit cenuşiu, scos probabil 
chiar din Sads, ţi dedicată templului şi celei de-a Douăzeci 
şi şasea Dinastii, se află la British Museum (sub nr. EA 
41517). Statuia ţine un naos, o raclă ce conţine o imagine 
de cult a zeiţei Neith. 

Marinarii din Epoca Bronzului care voiau să ajungă la Nil 
din Creta ar fi putut pleca din recent excavatul port 
Kommos, aflat pe coasta sudică, la mică depărtare de 
palatul din Phaistos. De pe poziţia lui magnifică, palatul 
domină câmpia Mesara şi stă lipit de Muntele Ida, cu 
peşterile lui sacre şi sanctuarele de vârf. La trei kilometri 
depărtare se desfăşoară complexul cunoscut sub numele de 


Hagia Triada, în mod tradiţional socotit ca o reşedinţă 
regală, în realitate el trebuie să fi fost probabil un fel de 
seminar pentru preoțimea cretană. Faimosul disc de la 
Phaistos a fost descoperit aici în 1908. Cele 241 de 
simboluri şi 61 de „cuvinte” au sfidat până acum orice 
încercare de traducere, dar ar putea avea legătură cu o 
limbă timpurie vorbită în vestul Anatoliei, şi prin aceasta cu 
indo-europeana vorbită la începutul neoliticului. Forma 
înscrisului denumit în această carte cu „simbolul Atlantidei” 
există în realitate şi este unicat pe acest disc: se văd mai 
multe astfel de simboluri imprimate de o matriţă, unul 
dintre ele fiind apropiat de mijlocul unei laturi. 

Un al doilea disc nu a fost încă descoperit. Oricum, 
vizitatorii pot studia de aproape discul existent în Muzeul 
Arheologic din Heraklion, unde el este expus alături de alte 
comori ale lumii minoice. 

În Hagia Triada din Creta s-a găsit şi un sarcofag pictat 
care înfăţişează un taur aşezat pe un altar, cu sângele 
scurgându-i-se din gât într-un vas de libaţiune. La circa 
cincizeci de kilometri nord de Arkhanes, arheologii au 
descoperit dovezi ale unui alt gen de ofrandă: un bărbat 
tânăr, legat pe o platformă joasă în interiorul unui templu 
de munte, în al cărei schelet era prins un cuţit de bronz 
incizat cu desenul unei bestii misterioase asemănătoare cu 
un porc mistreţ. La scurt timp după moartea lui, templul s-a 
prăbuşit în cursul unui cutremur şi astfel a conservat 
singura dovadă găsită până acum a sacrificiilor umane 
practicate în Marea Egee în timpul Epocii Bronzului. 

Arkhanes zace sub Muntele Juktas, iar vârful sacru al 
acestuia se ridică peste valea care duce la Knossos. Printre 
multele descoperiri extraordinare de la Knossos se numără 
mai multe mii de tăblițe din lut ars, cea mai mare parte a 
lor fiind inscripționată cu o scriere botezată lineară B, şi 
alte câteva sute cu lineară A. Linear B a fost descifrat ca 
fiind o formă timpurie de greacă, limba vorbită de 
micenienii care au ajuns în Creta în secolul al XV-lea înainte 


de Hristos. Ei au adoptat scrisul, dar nu şi limba; linearul A 
este similar, fiind, de asemenea, silabic printr-un număr de 
simboluri identice, dar datează de dinainte de sosirea 
micenienilor şi rămâne în mare parte netradus. 

Alte două situri din Epoca Bronzului menţionate sunt 
Atena şi Troia. Pe Acropole, unul dintre puţinele lucruri 
conservate din preistorie este un tunel tăiat în stâncă, 
conducând spre un izvor subteran. El reprezintă sursa de 
inspiraţie pentru ideea că acolo ar putea exista încă 
încăperi ascunse din perioada clasică. Lia Troia, cercetările 
paleogeografice au descoperit o linie de plaje antice şi 
poate că într-o zi se vor găsi dovezi ale unui asediu din 
Epoca Bronzului. 

Marea Neagră este cu adevărat moartă sub 200 de metri 
adâncime, ca rezultat al imenselor acumulări de hidrogen 
sulfurat generat de procesele biochimice descrise în 
această carte. În zonele sale adânci există depozite de sare 
cristalină formate în cursul perioadei în care marea a fost 
izolată de Mediterana şi a început să se evapore, provocând 
precipitarea sării. 

Către sud, marea se apropie de una dintre cele mai active 
zone tectonice din lume, o zonă care a intrat în atenţia 
întregii lumi în ziua în care un cutremur cu magnitudinea 
de 7,4 grade a devastat nord-vestul Turciei. Falia nord- 
anatoliană dintre plăcile africană şi eurasiatică se întinde 
spre est până la Muntele Ararat, în sine un vulcan stins, cu 
două vârfuri gemene, şi a inspirat în parte această carte, 
incluzând insula vulcanică, falia tectonică şi fisurile 
hidrotermale. 

În apele de coastă a Mării Negre au fost descoperite mai 
multe nave ale neguţătorilor din Antichitate, inclusiv una 
localizată de un submersibil în largul coastelor Bulgariei în 
2002. În anul 2000, echipa care a dat peste vechea linie a 
țărmului de lângă Sinope a descoperit o epavă de la 
sfârşitul perioadei antice la o adâncime de 320 de metri. 
Carena extraordinar de bine conservată a navei reprezintă 


un indiciu al minunilor arheologice care ar putea zace în 
alte părţi ale adâncurilor toxice ale acestei mări. 

Cu excepţia imaginarului EH-4, „noroiul magic”, şi a unor 
aspecte ale aplicaţiilor laser, cea mai mare parte a 
tehnologiilor prezentate în această carte îşi are temeiul în 
dezvoltări curente, inclusiv din punct de vedere al unor 
chestiuni legate de scufundare şi de arheologie. Kazbek 
este o variantă imaginară a submarinului SSN de atac 
sovietic din clasa Akula-1, ca atare constituie o adăugare 
imaginară la cele şase nave despre care se ştie că au fost 
construite între 1985 şi 1990. 

Citatele din Platon din capitolul 3 sunt luate din 
Dialogurile lui Platon. Citatele biblice din capitolul trei sunt 
din Exod 10:21, iar cele din capitolul 31 din Exod 20:16-18, 
Exod 37:1-5 şi din Geneza 9:17-19. 

EPIGRAF 

„Un imperiu măreț a condus pe vremuri cea mai mare 
parte a lumii. Conducătorii lui trăiau într-o mare citadelă, 
sus cu faţa la mare - un labirint vast de coridoare cum nu s- 
a mai văzut de atunci. Erau lucrători ingenioşi în aur şi 
fildeş şi luptători neînfricaţi cu taurii. Dar, pentru că l-au 
sfidat pe Poseidon, Zeul Mării, citadela a fost înghițită într-o 
imensă revărsare de ape şi locuitorii ei nu au mai fost văzuţi 
niciodată.” 

PROLOG. 

Bătrânul se opri şovăind şi-şi înălţă capul, la fel de uimit ca 
atunci când zărise templul pentru prima oară. Nimic 
asemănător nu se construise în Atena natală. Undeva sus, 
poarta monumentală părea să ducă pe umerii ei întreaga 
greutate a cerurilor şi, în bătaia razelor lunii, stâlpii uriaşi 
îşi aruncau umbrele mult dincolo de marginile templului, pe 
întinsul scânteietor al deşertului. În faţă se desluşeau şiruri 
de coloane imense, avântându-se în anticamera cavernoasă, 
iar inscripţiile hieroglifice şi formele umane impozante, 
care acopereau suprafeţele lor lustruite, abia se puteau 
distinge în lumina torţei. Singurul indiciu despre ce se afla 


dincolo, din ce se putea vedea, era şoapta unei brize 
răcoroase, care aducea cu ea un miros greu de praf şi de 
tămâie, ca şi cum cineva tocmai ar fi deschis uşile unui 
mormânt de mult zăvorât. Fără să vrea, bătrânul se înfioră. 
Firea lui, aplecată spre filosofie, lăsă pe moment loc unei 
frici iraționale faţă de necunoscut şi faţă de puterea unor 
zei cărora el nu li se putea închina şi care nu nutreau nici 
un fel de interes faţă de binele poporului său. 

— Vino, grecule. 

Cuvintele şuierară în întuneric, chiar în momentul în care 
însoţitorul bătrânului îşi aprinse torţa de la unul dintre 
focurile de la poartă. Flacăra dezvălui o siluetă firavă, 
îmbrăcată simplu. Lumina ei săltăreaţă era singurul indiciu 
al înaintării bărbatului în templu. Ca de obicei, se opri la 
intrarea sanctuarului interior şi aşteptă nerăbdător să fie 
ajuns din urmă de bătrân, al cărui trup gârbovit se târa 
încet prin anticameră. Însoţitorul nutrea doar dispreţ 
pentru acest hellenos, acest grec, cu capul lui ras şi barba 
neîngrijită, cu întrebările lui nesfârşite, care îl ţinea să 
aştepte în templu în fiecare noapte mult peste ora stabilită 
de întâlnire. Scriind pe pergamentele lui, grecul făcea un 
lucru rezervat de drept preoţilor. 

Treptat, disprețul însoţitorului se transformase în ură. 
Chiar în acea dimineaţă, fratele lui, Seth, se întorsese din 
Naucratis, portul aglomerat din apropiere, unde apa 
maronie a Nilului se revărsa în Marea Imensă de Mijloc. 
Seth venise abătut şi răvăşit. Dăduseră un balot mare de 
pânză din atelierul tatălui lor din Fayum unui neguţător 
grec, care pretindea acum că pierduse marfa într-un 
naufragiu. Amândoi bănuiau că parşivii de greci aveau să le 
exploateze nepriceperea în treburile comerţului. Da, 
neîncrederea lor se transformase în ură. Balotul de pânză 
fusese ultima lor speranţă de a scăpa de o viaţă de mizerie 
în templu, unde erau condamnaţi la o existenţă cu puţin mai 
bună decât a babuinilor şi a pisicilor care se zăreau uneori 
în întunecimea de dincolo de coloane. 


Însoţitorul îl privi cu pizmă pe bătrân apropiindu-se. 1 se 
spunea Făcătorul-de-Legi. 

— O să-ţi arăt eu, şopti însoţitorul în barbă, ce cred zeii 
mei despre legile tale, grecule. 

Peisajul din sanctuarul interior era cât se putea de 
contrastant cu grandoarea amenințătoare a anticamerei. 
De lămpile de lut, pline cu ulei, aflate jur-împrejurul unei 
camere săpate în piatră atârnau o mie de făclii care 
luminau ca nişte licurici în noapte. De tavan atârnau 
cădelniţe sofisticate din bronz pentru arderea tămâiei. 
Dârele subţiri de fum formau un strat de ceaţă în încăpere. 
Pereţii erau plini de adâncituri ca nişte nişe de 
înmormântare ale unei necropole; doar că în aceste nişe nu 
se aflau cadavre în linţolii şi urne funerare, ci amfore înalte, 
deschise, din care se revărsau role de papirus. Cei doi 
bărbaţi coborâră mai multe trepte. Mirosul de tămâie 
devenea tot mai intens. Tăcerea fu întreruptă de un 
murmur care deveni tot mai distinct. În faţa lor se zăreau 
doi stâlpi cu vârfurile sculptate în formă de vultur, care 
serveau drept glafuri pentru uşile mari de bronz care se 
deschideau înspre ei. 

De-a lungul intrării, cu faţa spre ei, mai mulţi oameni 
stăteau înşiraţi ordonat, unii şezând cu picioarele 
încrucişate pe rogojini de trestie şi purtând doar o cârpă în 
jurul şalelor. Cu toţii erau aplecaţi deasupra unor măsuţe 
joase. Unii copiau din papirusuri întinse alături de ei; alţii 
transcriau dictările unor preoţi în robe negre. Recitările lor 
cu voce joasă se uneau într-un soi de incantaţie. Acesta era 
scriptoriul, camera înţelepciunii, un imens depozit de 
cunoştinţe scrise şi memorate, trecute de la preot la preot 
din zorii istoriei, înainte chiar de apariţia constructorilor de 
piramide. 

Însoţitorul se retrase la umbra scărilor. Îi era interzis să 
intre în cameră. Pentru el începea lunga aşteptare până 
când sosea clipa să-l escorteze înapoi pe grec. În această 
seară însă, în loc să se retragă îmbufnat, însoţitorul rânji 


mulţumit la gândul planurilor pe care le urzise pentru acea 
noapte. 

Bătrânul iuți paşii, nerăbdător să-şi termine treaba. Era 
ultima noapte în templu, ultima lui şansă de a i se dezvălui 
misterul care îl obseda de la precedenta lui vizită. A doua zi 
începea Festivalul lui 'Thoth, care ţinea o lună, şi tuturor 
nou-veniţilor le era interzis accesul în templu. Bătrânul ştia 
că nici unui străin n-avea să i se mai îngăduie vreo audienţă 
la marele preot. 

În graba lui, grecul se împiedică şi scăpă din mână 
papirusul şi ustensilele de scris cu un zgomot care pe 
moment atrase atenţia celorlalţi scribi. Mormăi iritat ceva şi 
privi în jur cu vinovăţie, apoi îşi strânse la loc calabalăcul şi 
se strecură mai departe printre oameni, către o anexă din 
capătul îndepărtat al încăperii. Se cuibări sub o arcadă 
joasă şi se aşeză pe o saltea de trestie. Din vizitele 
precedente ştia că în întunericul din faţa lui şedea cineva. 

— Solon, Făcătorule-de-Legi, eu sunt Amenhotep, marele 
preot. Vocea, doar ceva mai mult decât o şoaptă, abia se 
auzea şi părea la fel de bătrână ca a unui zeu. Vorbi din 
nou: Ai venit la templul meu din Sads, ţi eu te primesc. 
Cauţi înţelepciune şi eu îţi ofer ceea ce îngăduie zeii. 

Odată salutul încheiat, grecul îşi aranjă repede roba albă 
peste genunchi şi îşi pregăti papirusul. Din întuneric, 
Amenhotep se aplecă puţin, suficient ca să i se 
întrezărească faţa în lumina pâlpâitoare a unei feştile. Solon 
mai văzuse acel chip de multe ori, dar, de fiecare dată, îl 
înfiora. Părea un chip fără trup, un glob luminos suspendat 
în beznă, ca un spectru ivit de la marginea lumii 
subpământene. Era chipul unui tânăr suspendat în timp, ca 
şi cum ar fi fost mumificat; pielea era întinsă şi translucidă, 
aproape pergamentoasă, iar ochii îi erau învăluiţi de ceața 
lăptoasă a orbirii. 

Amenhotep era bătrân înainte ca Solon să se fi născut. Se 
spunea că îl vizitase Homer, pe vremea când trăia stră- 
străbunicul lui Solon, şi că el fusese cel care-i povestise 


despre asediul cetăţii Troia, despre Agamemnon, despre 
Hector şi despre Elena şi despre peripeţiile lui Odiseu. 
Solon ar fi vrut enorm să afle mai multe despre toate astea 
şi despre altele, dar ar fi încălcat înţelegerea de a nu-i pune 
întrebări bătrânului preot. 

Cu urechile ciulite, Solon se aplecă înainte, hotărât să nu-i 
scape nimic din această ultimă întâlnire. După un timp, 
Amenhotep vorbi din nou, cu vocea sa slabă: 

— Făcătorule-de-Legi, spune-mi unde am rămas ieri. 

Solon desfăşură iute papirusul, cercetând rândurile scrise 
mărunt. După o clipă începu să citească, traducând greaca 
din scrierea lui în egipteana pe care o vorbeau în acel 
moment. 

— Un puternic imperiu a stăpânit odinioară o mare parte 
din lume, zise el, chinuindu-se să vadă prin întuneric. 
Conducătorii lui trăiau într-o vastă citadelă, deasupra mării, 
într-un labirint imens de coridoare cum nu s-a mai văzut de 
atunci. Erau meşteşugari iscusiţi în prelucrarea aurului şi 
fildeşului şi luptători neînfricaţi în luptele cu taurii. Într-o zi 
însă, pentru că îl sfidaseră pe Poseidon, Zeul Mării, citadela 
a fost înghițită de valuri într-un potop imens, iar locuitorii ei 
nu au mai fost niciodată văzuţi. Solon se opri din citit, îşi 
ridică privirea şi aşteptă. Aici aţi terminat. 

După o tăcere care păru interminabilă, bătrânul preot 
vorbi din nou, cu buzele abia mişcându-i-se: 

— În noaptea asta, Făcătorule-de-Legi, îţi voi spune multe 
lucruri. Dar mai întâi o să-ţi povestesc despre această lume 
pierdută, despre acest oraş care, încălcând dreapta 
măsură, a fost lovit de zei, despre această citadelă căreia i 
se spunea Atlantida. 

Multe ore mai târziu, grecul lăsă pana jos. Mâna îl durea 
de atâta scris. Rulă papirusul la loc. Amenhotep terminase. 
Era noaptea lunii pline, începutul Festivalului lui Thoth, iar 
preoţii trebuiau să pregătească templul înainte de sosirea 
părtaşilor la ceremonie, în zori. 


— Ce ţi-am spus, Făcătorule-de-Legi, a fost aici şi nicăieri 
în altă parte, şopti Amenhotep, bătându-şi uşor cu degetul 
încovrigat fruntea. Printr-un vechi decret, noi, cei care nu 
putem pleca din acest templu, noi, marii preoţi, trebuie să 
păstrăm această înţelepciune ca pe o comoară. Eşti aici 
doar la comanda astrologos-ului, a clarvăzătorului 
templului, prin voinţa divină a lui Osiris. Bătrânul preot se 
aplecă înainte, schiţând un zâmbet. Şi aminteşte-ţi, 
Făcătorule-de-Legi, că eu nu vorbesc în şarade, precum 
oracolele tale greceşti, dar s-ar putea să existe şarade în 
ceea ce spun. Rostesc un adevăr care mi-a fost transmis, nu 
un adevăr al meu. Ai venit pentru ultima dată. Acum pleacă. 

În vreme ce chipul cadaveric dispăru în beznă, Solon se 
ridică încet, ezitând un moment şi uitându-se înapoi pentru 
ultima oară înainte de a păşi în scriptoriul acum pustiu şi de 
a-şi croi drum către ieşirea luminată de torţe. 

La răsărit, zorile colorau cerul în trandafiriu, adumbrind 
lumina lunii care încă făcea apele Nilului să sclipească. 
Bătrânul grec era singur, după ce însoţitorul îl părăsise ca 
de obicei dincolo de întăriturile templului. Oftă satisfăcut 
când trecu de coloanele templului, cu capitelurile lor în 
formă de frunză de palmier, atât de diferite de simplitatea 
celor greceşti, şi se uită pentru ultima dată la Lacul Sacru 
cu amestecul lui bizar de obeliscuri, sfincşi cu capete de om 
şi statui colosale de faraoni. Era mulţumit să lase toate 
acestea în urmă şi mergea de-a lungul drumului prăfuit 
către satul din chirpici unde locuia. În mâini strângea 
preţiosul papirus, iar pe umăr căra un săculeţ tras în jos de 
o pungă grea. A doua zi, înainte de a pleca, avea să aducă 
ofranda de aur zeiţei Neith, aşa cum îi promisese lui 
Amenhotep când cei doi vorbiseră pentru prima dată. 

Încă se minuna de ceea ce auzise. O Epocă de Aur, oerăa 
splendorii pe care nici măcar faraonii nu şi-o imaginaseră. 
O rasă care stăpânise toate artele, în foc, piatră şi metal. Şi 
totuşi fuseseră oameni, nu giganţi, precum ciclopii care 
construiseră străvechile ziduri de pe Acropole. 


Descoperiseră fructul divin şi şi-l însuşiseră. Citadela lor 
strălucise precum muntele Olimp. Îndrăzniseră să-i sfideze 
pe zei, iar zeii îi doborâseră. 

Şi totuşi continuaseră să trăiască. 

Cufundat în gânduri, bătrânul nu observă două siluete 
întunecate care se furişau din spatele unui zid chiar când 
intra el în sat. Lovitura îl luă complet pe nepregătite. În 
vreme ce se prăbuşea la pământ şi era înconjurat de beznă, 
pentru o clipă realiză că nişte mâini îi trăgeau sacul de pe 
umăr. Una din siluete înşfacă papirusul din mâinile 
bătrânului şi îl făcu bucățele, după care le aruncă pe o alee 
dosnică plină de gunoaie. Cele două siluete dispărură la fel 
de tăcute precum se iviseră, lăsându-l pe grec să 
sângereze, inconştient, în praf. 

Când îşi reveni, nu avea să-şi mai amintească nimic din 
acea ultimă noapte în templu. În anii pe care avea să-i mai 
trăiască rareori avea să vorbească cuiva despre timpul 
petrecut în Sads ţi n-avea să mai scrie niciodată nimic. 
Înţelepciunea lui Amenhotep n-avea să părăsească 
niciodată templul sacru şi avea să pară pierdută pentru 
totdeauna odată cu moartea ultimilor preoţi. Mâlul adus de 
Nil avea să învăluie templul şi cheia celui mai mare mister 
al trecutului. 

CAPITOLUL 1 

— N-am mai văzut aşa ceva până acum! 

Cuvintele ieşiră din gura unui scafandru în costum care 
tocmai apăruse la suprafaţă la pupa navei de cercetare. 
Vocea îi era plină de emoție. După ce înotă până la scară, îşi 
scoase masca şi labele şi le dădu şefului de echipaj, care 
aştepta sus. leşi cu atenţie din apă. Tuburile grele cu oxigen 
îl făcură să-şi piardă pe moment echilibrul, dar o mână de 
sus îl ajută să se ridice în siguranţă pe punte. Bărbatul fu 
repede înconjurat de alţi membri ai echipajului, care 
aşteptau pe platforma de scufundare. 

Jack Howard cobori de pe pasarela punţii şi îi zâmbi 
prietenului său. Continua să îl nedumerească faptul că o 


siluetă atât de masivă putea să fie aşa de agilă sub apă. În 
vreme ce se strecura printre echipamentele de scufundare 
aruncate pe puntea din spate, zise pe un ton uşor ironic, cu 
care amicul său se obişnuise de-a lungul anilor de când 
lucrau împreună: 

— Credeam că te-ai întors înot la Atena pentru un gin tonic 
pe marginea piscinei tatălui tău. Ce ai descoperit, comoara 
pierdută a reginei din Sheba? 

Costas Kazantzakis clătină nerăbdător din cap şi se grăbi 
să vină spre Jack. Era prea agitat ca să se mai deranjeze să- 
şi scoată echipamentul de pe el. 

— Nu, aruncă el. Vorbesc serios. Uită-te la asta. 

Jack se rugă în gând ca veştile să fie bune. Fusese o 
scufundare pentru cercetarea unui adăpost acoperit de mâl 
de pe vârful vulcanului subacvatic, iar cei doi scafandri care 
îl urmaseră pe Costas aveau în curând să iasă din camera 
de decompresie. În acel sezon se terminase cu scufundările. 

Costas desfăcu o carabină de pe centura din jurul 
şoldurilor şi scoase o cameră subacvatică de luat vederi, 
după care apăsă pe butonul de redare. Ceilalţi membri ai 
echipei se strânseră în spatele englezului înalt, iar acesta 
deschise ecranul LCD miniatural şi activă jucăria video. În 
câteva momente zâmbetul plin de scepticism al lui Jack se 
transformă într-o expresie de uluială. 

Scena subacvatică era perfect luminată de reflectoare 
puternice care colorau hăul aflat la aproape o sută de metri 
adâncime. Doi scafandri stăteau în genunchi pe fundul 
mării şi foloseau o pompă, din care ieşea un furtun de 
aspirație bazat pe aer la presiune joasă care absorbea 
mâlul ce acoperea locul cercetat. Un scafandru se chinuia 
să menţină pompa pe poziţie, în vreme ce al doilea 
împingea uşor sedimentele către gura furtunului. Acţiunea 
lăsa treptat să se vadă în urma ei diverse artefacte, la fel 
cum se întâmplă în cazul arheologilor de la suprafaţă care 
folosesc pensula. 


Imaginea se mări şi obiectul asupra căruia îşi concentrau 
atenţia scufundătorii apăru în mod spectaculos în câmpul 
vizual. Forma întunecată şi ridicată în sus nu reprezenta o 
stâncă, ci o masă omogenă de dale metalice aşezate în 
rânduri întreţesute, precum o pânză. 

— Lingouri, rosti Jack cu emoție. Sunt sute. Şi se mai vede 
un strat-tampon de vreascuri, exact aşa cum descria Homer 
nava lui Odiseu. 

Fiecare dală avea cam un metru lungime, cu colţuri 
ascuţite. Forma lor se asemăna cu pielea uscată jupuită de 
pe un bivol. Erau lingouri de cupru specifice Epocii 
Bronzului, datând de mai bine de trei mii cinci sute de ani. 

— Par a aparţine perioadei timpurii, se aventură unul 
dintre studenţii din echipă. Secolul şaisprezece înainte de 
Hristos? 

— Fără îndoială, spuse Jack. Şi stau şi acum în rânduri, 
exact aşa cum au fost aşezate, ceea ce sugerează că restul 
corpului navei ar putea fi conservat dedesubt. E posibil să fi 
dat peste cea mai veche corabie descoperită vreodată. 

Pe măsură ce camera video cobora panta, Jack era tot mai 
entuziasmat. Între lingouri şi scufundători se vedeau trei 
amfore imense de ceramică, fiecare înaltă de un stat de om 
şi cu o deschidere de peste un metru la gură. Erau identice 
cu amforele pe care Jack le văzuse în cămările din Knossos, 
în Creta. Înăuntru se vedeau stive de cupe frumos pictate 
cu imagini de caracatiţe şi alte motive marine naturaliste. 
Siluetele lor păreau că se mişcă odată cu unduirile apei de 
pe fundul mării. 

Nu încăpea nici o îndoială că era vorba de ceramică 
aparţinând minoienilor, remarcabila civilizaţie insulară care 
înflorise în epoca Imperiilor egiptene Mijlociu şi Nou, dar 
care dispăruse brusc în jurul anului 1400 înainte de 
Hristos. Knossos, fabulosul labirint al Minotaurului, 
reprezentase una dintre cele mai senzaţionale descoperiri 
ale ultimului secol. Urmând pista deschisă de Heinrich 
Schliemann, descoperitorul cetăţii Troia, arheologul englez 


Arthur Evans căutase să dovedească faptul că legenda 
prinţului atenian Tezeu şi a iubitei lui, Ariadna, îşi avea 
rădăcinile în evenimente reale, la fel ca Războiul Troian. 
Măreţul palat aflat la sud de Heraklion reprezenta cheia 
către o civilizaţie pierdută botezată „minoică” după numele 
regelui legendar care o condusese. Labirintul de pasaje şi 
încăperi oferea o credibilitate extraordinară poveştii luptei 
lui Tezeu cu Minotaurul şi demonstrau că miturile de mai 
târziu ale grecilor se apropiau de istoria adevărată mai 
mult decât îndrăznise cineva să creadă până atunci. 

— Da! 

Jack lovi aerul cu mâna liberă. Această descoperire 
extraordinară îl făcu să renunţe la rezerva lui obişnuită şi 
să-şi dea frâu liber emoţiilor. Era momentul culminant al 
unor ani de pasiune obstinată, împlinirea unui vis care îl 
mânase din spate încă din fragedă copilărie. Era o 
descoperire care rivaliza cu mormântul lui Tutankhamon, o 
descoperire care avea să asigure echipei lui un loc de 
frunte în analele arheologiei. 

Lui Jack acele imagini îi erau îndeajuns. Cu toate astea, pe 
ecran se vedeau mult mai multe lucruri, iar el le privea 
transfigurat. Camera de luat vederi se concentrase asupra 
scufundătorilor care stăteau pe un recif scund, ceva mai jos 
de mormanul de drugi din cupru. 

— Probabil că e compartimentul pupa, rosti Costas, 
arătând spre ecran. Chiar în spatele acestei proeminențe se 
găsesc un şir de ancore de piatră şi o ramă de lemn pentru 
cârmit. 

Imediat în faţă se vedea o zonă de un galben sclipitor care 
părea reflecţia luminilor puternice pe sedimentele depuse 
la fundul apei. Când camera se apropie mai mult, pe punte 
se auzi un murmur general de uimire. 

— Ăla nu e nisip, şopti studentul. E aur! 

Acum, că ştiau la ce se uită, imaginea li se păru de o 
splendoare fără seamăn. În centrul ei se găsea un magnific 
potir auriu potrivit pentru însuşi regele Minos. Era decorat 


în relief cu o complicată scenă de lupte cu tauri. Alături 
zăcea o statuie aurie în mărime naturală înfăţişând o femeie 
cu braţele ridicate în semn de rugă şi pe cap cu o coroană 
făcută din şerpi. Sânii ei goi fuseseră sculptați din fildeş şi 
un cerc licăritor de culori arăta locul unde gâtul îi era 
împodobit cu bijuterii. În faţa femeii se aflau mai multe săbii 
din bronz cu mânere de aur şi cu lamele decorate cu scene 
de luptă confecţionate din argint turnat şi email albastru. 

Cea mai strălucitoare reflecţie venea din zona aflată chiar 
în faţa scufundătorilor. Fiecare mişcare a mâinii părea să 
dezvăluie un alt obiect sclipitor. Jack observă bare de aur, 
sigilii regale, bijuterii şi diademe delicate din frunze 
îngemănate, toate aşezate alandala ca şi cum ar fi stat 
cândva într-un sipet. 

Priveliştea se schimbă brusc în sus şi ecranul se stinse pe 
neaşteptate. În tăcerea plină de uluială care urmă, Jack lăsă 
camera în jos şi se uită la Costas. 

— Cred că am intrat în afaceri, rosti el încetişor. 

Jack îşi dobândise renumele datorită unei propuneri cu 
bătaie lungă. De zece ani de când îşi terminase teza de 
doctorat, era obsedat să descopere o epavă minoiană, să 
găsească ceva care să-i fundamenteze teoria despre 
supremaţia maritimă minoică în Epoca Bronzului. Jack 
devenise convins că cel mai probabil loc pentru o asemenea 
descoperire era un grup de recife şi de insulițe aflate la 
circa şaptezeci de mile marine nord-est de Knossos. 

Cu toate astea, căutaseră în zadar săptămâni în şir. Cu 
câteva zile înainte, speranţele lor renăscuseră şi apoi se 
spulberaseră în urma descoperirii unei epave romane, o 
scufundare pe care Jack o socotise ultima din acel sezon. 
Iar în ziua pe care o încheiau trebuiau să verifice noile 
echipamente pentru următorul proiect. Încă o dată, Jack 
avusese noroc. 

— Cine îmi dă o mână de ajutor? 

Costas se prăbuşise epuizat lângă balustrada de la pupa 
de pe Seaquest. Încă nu se descotorosise de echipamentul 


de scufundare, iar pe chipul lui apa de mare se amesteca de 
acum cu broboane mari de sudoare. Soarele de după- 
amiază al Mării Egee îi scălda trupul în lumină. Costas 
ridică privirea spre silueta zveltă care se ivi deasupra lui. 
Jack era un vlăstar atipic al uneia dintre cele mai vechi 
familii engleze. Singurul indiciu al ascendenţei lui aparte îl 
constituia graţia şi uşurinţa cu care se mişca. Tatăl lui 
fusese un aventurier care îşi ascunsese trecutul şi îşi 
folosise averea ca să-şi ia familia cu el în diverse locaţii 
îndepărtate din lume. Mediul neconvențional în care 
crescuse îl transformase pe Jack într-un outsider, un om 
care se simţea în largul său doar în propria companie şi 
care nu se lega de nimeni. Era un lider înnăscut, care 
impunea respect pe punte şi la cârmă. 

— Ce te-ai face fără mine? întrebă Jack cu un zâmbet în 
timp ce-i scotea lui Costas tuburile de oxigen de pe spate. 

Fiul unui magnat grec, Costas refuzase stilul playboy de 
viaţă pe care l-ar fi putut duce şi alesese să studieze zece 
ani la Stanford şi MIT1, de unde ieşise expert în tehnologii 
subacvatice. Înconjurat mereu de un talmeş-balmeş de 
aparate şi de instrumente pe care doar el le putea mânui, 
Costas meşterea tot felul de chestii ciudate, cum era şi 
ultima lui invenţie, Caractacus Pott. Pasiunea lui pentru 
lucrurile ieşite din comun se potrivea de minune cu firea lui 
sociabilă, trăsătură extrem de importantă într-o profesiune 
unde munca în echipă era esenţială. 

Cei doi se cunoscuseră la baza NATO de la Izmir, în Turcia, 
unde Jack fusese alocat NIS2, iar Costas era consilier civil 
la UNANTSUB, Unitatea de Cercetare Antisubmarine 
aparţinând Naţiunilor Unite. Câţiva ani mai târziu, Jack îl 
invitase pe Costas să i se alăture în cadrul Universităţii 
Maritime Internaţionale, un institut de cercetare care 
ajunsese să le fie casă de mai bine de un deceniu. În 
perioada în care Jack fusese director de operaţiuni la UMI, 
„Zestrea” lor crescuse la patru nave şi un personal de mai 
bine de două sute de oameni. În ciuda rolului de prim rang 


pe care îl juca în Departamentul de inginerie, Costas părea 
să găsească întotdeauna o modalitate de a i se alătura lui 
Jack atunci când lucrurile deveneau interesante. 

— Mersi, Jack. 

Costas se ridică încet, prea obosit ca să mai spună şi 
altceva. Îi venea lui Jack doar până la umeri. Avea un piept 
masiv şi nişte braţe vânjoase moştenite de la generaţiile 
anterioare de pescari şi marinari greci, cu o personalitate 
pe măsură. lubise şi el proiectul actual, dar acum se simţea 
brusc vlăguit din pricina emoţiei descoperirii. El fusese cel 
care pusese pe roate această expediţie, folosindu-se de 
relaţiile tatălui său cu guvernul grec. Cu toate că se găseau 
acum în ape internaţionale, sprijinul marinei militare elene 
fusese nepreţuit, fie şi numai prin furnizarea constantă de 
tuburi cu gaz purificat, vitale pentru scufundările de 
adâncime. 

— Oh, era cât p-aci să uit! Chipul rotund şi bronzat al lui 
Costas se lăţi într-un zâmbet, apoi îşi băgă mâna în 
buzunarul costumului. În cazul în care crezi că te-am tras 
pe sfoară. 

Scoase un pacheţel învelit în neopren protector şi i-l dădu 
lui Jack, cu un licăr de triumf în ochi. Jack nu se aşteptase 
ca pachetul să fie atât de greu. Desfăcu ambalajul şi 
încremeni de uimire. 

Era un disc solid de metal, cam de diametrul palmei, cu o 
suprafaţă atât de lucioasă de parcă ar fi fost un obiect nou- 
nouţ. Nuanţa profundă a aurului nu se putea confunda. Era 
un aur rafinat până la puritatea lingourilor. 

Spre deosebire de mulţi dintre colegii lui din mediul 
academic, Jack nu pretinsese niciodată că nu îl interesau 
comorile. Pentru câteva clipe se lăsă pradă senzaţiei teribile 
de a ţine în mână câteva kilograme de aur. Ridică discul şi îl 
îndreptă către soare, iar acesta sclipi orbitor, ca şi cum ar fi 
eliberat o mare cantitate de energie înmagazinată în el de-a 
lungul mileniilor. 


Jack fu mai mult decât satisfăcut când observă cum 
soarele luminează semnele de pe suprafaţa discului. Cobori 
discul la umbra lăsată de Costas pe punte şi îşi plimbă 
degetele peste adâncituri, toate fiind meşteşugit executate 
pe partea convexă. 

În centru se găsea o formă rectangulară ciudată, ca o 
literă H mare, cu o linie scurtă coborând de la linia 
transversală şi patru alte linii extinzându-se ca nişte 
piepteni din fiecare parte. În jurul marginii discului se 
găseau trei benzi concentrice, fiecare dintre ele divizate în 
douăzeci de sectoare. Fiecare sector conţinea un simbol 
diferit ştanţat în metal. Jack avu senzaţia că figura în formă 
de cerc din exterior reprezintă pictograme, simboluri care 
ascundeau semnificaţia unui cuvânt sau a unei fraze. La o 
primă privire desluşi capul unui om, un om care merge, o 
barcă şi un spic de grâu. Compartimentele interioare erau 
aliniate cu cele de pe margine, dar conţineau doar semne 
liniare. Fiecare dintre aceste semne era diferit, dar toate 
păreau mai asemănătoare literelor alfabetului decât 
pictogramelor. 

Costas îl privi, examinând, complet absorbit, discul. Ochii 
lui sclipeau cu o lumină pe care Costas nu o mai văzuse 
înainte. Jack atingea cu mâna Epoca Eroilor, o perioadă 
care, cu toate că era învăluită în mituri şi legende, ne fusese 
dezvăluită de palate şi de cetăţi imense, de opere sublime 
de artă şi de arme strălucit confecţionate. Jack comunica, 
evident, cu anticii într-un mod pe care numai un naufragiu 
maritim îl făcuse posibil, ţinând acum în mână un artefact 
nepreţuit care nu fusese aruncat, ci venerat până în clipa 
catastrofei. Şi totuşi, era un artefact învăluit în mister, un 
artefact care nu avea să-i dea pace până ce toate secretele 
lui nu aveau să iasă la lumină. 

Jack răsuci discul de câteva ori şi se uită la inscripţii. Se 
gândi la cursurile de istoria scrierii. Mai văzuse şi altă dată 
ceva asemănător. Îşi propuse să transmită imaginea prin e- 
mail profesorului James Dillen, vechiul lui mentor de la 


Universitatea Cambridge şi cea mai înaltă autoritate din 
lume în ceea ce priveşte manuscrisele greceşti din 
Antichitate. 

Jack îi înapoie discul lui Costas. Preţ de câteva clipe cei doi 
bărbaţi se uitară unul la celălalt, cu ochii strălucind de 
emoție. Jack se îndreptă apoi grăbit spre echipajul care 
continua să stea lângă scara din pupa. Descoperirea aurului 
îi stârnise iarăşi curiozitatea. 

Arheologia era ameninţată în cel mai înalt grad în apele 
internaţionale, un teritoriu al tuturor, unde nici o ţară nu 
deţinea jurisdicţia. Toate tentativele de a impune o lege 
universală a apelor eşuaseră lamentabil. Problema 
reglementării unor asemenea zone imense părea 
insurmontabilă. Cu toate astea, progresele tehnologice 
aveau darul de a face submersibilele manevrate de la 
distanţă, de genul celui folosit pentru descoperirea epavei 
Titanicului, doar cu puţin mai scumpe decât un autoturism. 
Explorările subacvatice de mare adâncime, pe vremuri 
apanajul câtorva instituţii, erau acum deschise oricui şi 
duseseră la distrugerea pe scară largă a siturilor istorice. 
Bande organizate de jefuitori, dotate cu tehnologie de 
ultimă oră, curăţau fundul mărilor de orice comori, fără a 
înregistra ceva pentru posteritate, iar artefactele dispăreau 
pentru totdeauna în mâinile colecționarilor privaţi. Cei de la 
UMI se luptau în zadar pentru intrarea în legalitate a 
echipelor. Antichităţile jefuite deveniseră o monedă de 
schimb importantă în lumea interlopă. 

Jack se uită la platforma cronometrorului şi simţi un fior 
obişnuit de adrenalină când îi semnaliză acestuia intenţia 
de a se scufunda. Începu să-şi strângă echipamentul cu 
atenţie, potrivindu-şi computerul de adâncime şi verificând 
presiunea oxigenului din tuburi, cu gesturi metodice şi 
profesioniste, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit 
în acea zi. 

În realitate, abia îşi putea stăpâni emoţiile. 

CAPITOLUL. 2 


Maurice Hiebermeyer se ridică în picioare şi îşi şterse 
fruntea de broboanele de sudoare care îi cădeau pe faţă. Se 
uită la ceas. Se apropia de amiază şi de sfârşitul zilei lor de 
lucru, iar căldura deşertului devenea de nesuportat. Îşi 
arcui spatele şi se strâmbă, dându-şi brusc seama cât de 
mult îl dureau toate după ce stătuse mai bine de cinci ore 
aplecat deasupra unui şanţ plin de praf. Îşi croi încet drum 
către partea centrală a sitului pentru obişnuita inspecţie 
zilnică. Cu pălăria lui cu boruri largi, ochelarii mici şi 
rotunzi şi pantalonii până la genunchi producea o impresie 
uşor ridicolă, ca un constructor de imperii din vechime, o 
imagine care nu se prea potrivea cu poziţia lui în rândul 
celor mai importanţi egiptologi din lume. 

Urmări în tăcere excavaţiile, cu gândurile însoţite de 
clinchetul familiar al târnăcoapelor şi de scârţâitul 
ocazional al câte unui scripete. Poate că locul acesta nu 
avea strălucirea Văii Regilor, dar conţinea mult mai multe 
artefacte. Fusese nevoie de ani de zile de căutări zadarnice 
până să se descopere mormântul lui Tutankhamon; aici se 
găseau literalmente cu toţii afundaţi până la genunchi în 
mumii, sute dintre ele fiind deja dezgropate şi multe altele 
ivindu-se în fiecare zi pe măsură ce noi pasaje erau curățate 
de nisip. 

Hiebermeyer se duse la puţul adânc unde începuse totul. 
Se uită peste margine într-un labirint subteran, o reţea de 
canale tăiate în piatră, mărginite de nişe unde morţii 
stătuseră netulburaţi secole la rând, scăpând de atenţia 
jefuitorilor de morminte care distruseseră atâtea necropole 
regale. O cămilă de la coada unui şir ajutase la 
descoperirea catacombelor. Nefericitul animal ieşise de pe 
potecă şi dispăruse înghiţit de nisip chiar sub ochii 
stăpânului său. Omul fugise imediat la locul tragediei şi se 
dăduse îngrozit înapoi când zări în străfunduri rânduri dese 
de cadavre, cu chipurile holbându-se la el ca şi cum i-ar fi 
reproşat că le-a deranjat din odihna lor veşnică. 


— E foarte posibil ca oamenii aceştia să fi fost strămoşii 
tăi, îi spusese Hiebermeyer stăpânului cămilei, după ce 
fusese chemat de la Institutul de Arheologie din Alexandria 
la oaza din deşert, aflată la două sute de kilometri sud de 
oraş. 

Excavaţiile dovediseră că avusese dreptate. Chipurile care 
îl îngroziseră atât de tare pe stăpânul cămilei erau în 
realitate măşti pictate, meşteşugit realizate. Unele erau de 
o calitate egalată în timp doar de operele Renaşterii 
italiene. Şi totuşi, erau opere de artă artizanale şi nu ale 
vreunui mare maestru al Antichității, iar mumiile nu erau 
de nobili, ci de cetăţeni obişnuiţi. Cei mai mulţi nu trăiseră 
în vremea faraonilor, ci în secolele în care Egiptul se găsise 
sub stăpânire grecească şi romană. Fusese o epocă de 
prosperitate, când introducerea monedelor de metal ca 
mijloc de plată dusese la creşterea bunăstării, astfel încât 
noua clasă de mijloc putuse să îşi permită mumificări şi 
ritualuri sofisticate de înmormântare. Trăiau în Fayum, oaza 
fertilă care se extindea la şaizeci de kilometri est de 
necropolă spre NIL. 

Hiebermeyer credea că aceste morminte reprezentau o 
felie de viaţă mult mai mare decât o necropolă regală şi 
dezvăluiau poveşti la fel de fascinante precum cele ale 
mumiilor lui Ramses sau Tutankhamon. Chiar în acea 
dimineaţă dăduse peste o familie de fabricanți de pânzeturi, 
un bărbat pe nume Seth, tatăl şi fratele acestuia. 
Cartonajul, tăblia din răşină şi din care forma capacul peste 
sicrie, era împodobit cu scene pline de culoare din viaţa de 
templu. Inscripţia spunea că fraţii fuseseră slujitori de rang 
inferior ai templului lui Neith din Sads, dar îţi încercaseră 
norocul şi intraseră în afaceri alături de tatăl lor, un 
negustor de pânzeturi care făcea comerţ cu grecii. În mod 
clar scoseseră un profit frumuşel, judecând după ofrandele 
valoroase ascunse în linţoliile care înveleau mumiile şi după 
măştile aurite de peste chipuri. 

— Doctore Hiebermeyer, cred că ar trebui să vedeţi asta. 


Vocea era a unuia dintre cei mai experimentați 
supraveghetori ai lucrărilor, o absolventă de origine 
egipteană care spera că într-o bună zi îi va călca pe urme şi 
va deveni director al institutului. Aysha Farouk îşi iţi capul 
din partea laterală a puţului. Chipul ei frumos, cu ten 
întunecat, părea o imagine a trecutului, ca şi cum una 
dintre măştile mumificate se trezise brusc la viaţă. 

— Va trebui să coborâţi. 

Hiebermeyer îşi schimbă pălăria cu o cască galbenă de 
protecţie şi cobori cu grijă scara, ajutat de un fellahin din 
partea locului, angajat ca muncitor la sit. Aysha stătea 
ghemuită deasupra unei mumii aflate într-o nişă de nisip la 
doar câţiva paşi de suprafaţă. Era unul dintre mormintele 
care suferiseră stricăciuni în urma căderii cămilei, şi 
Hiebermeyer văzu că sicriul se spărsese şi că mumia 
dinăuntru fusese parţial dezvelită. 

Se găseau în cea mai veche parte a sitului, un mănunchi 
de pasaje care formau inima necropolei. Hiebermeyer 
nutrea speranţa că studenta lui descoperise ceva care să 
aducă dovezi în sprijinul teoriei sale conform căreia 
complexul mortuar fusese construit în secolul al VI-lea 
înainte de Hristos, cu mai bine de două secole înainte ca 
Alexandru cel Mare să cucerească Egiptul. 

— Bine. Ce avem aici? 

Accentul lui german conferea vocii o nuanţă puternică de 
autoritate. 

Păşi de pe scară şi se ghemui lângă asistentă, atent să nu 
provoace alte stricăciuni mumiei. Purtau amândoi măşti 
sanitare uşoare, ca măsură de protecţie împotriva viruşilor 
şi bacteriilor care ar fi putut fi în letargie în interiorul 
linţoliilor şi care se puteau trezi la viaţă în căldura şi în 
umezeala din plămânii lor. Hiebermeyer închise ochii şi îşi 
plecă uşor capul, un gest de pietate pe care îl făcea de 
fiecare dată când deschidea o încăpere funerară. După ce 
morţii îşi spuneau povestea lor, el avea grijă ca aceştia să îşi 
continue netulburaţi voiajul prin viaţa de după moarte. 


Când fu pregătit, Aysha potrivi lanterna şi se aplecă peste 
sicriu, dezvăluind cu grijă tăietura zigzagată care şerpuia 
precum o rană imensă prin pântecele mumiei. 

— Daţi-mi voie să curâţ locul. 

Lucra cu precizia unui chirurg. Degetele ei mânuiau cu 
dexteritate pensulele şi periuţele care erau frumos aranjate 
pe o tavă de lângă ea. 

După câteva minute, schimbă uneltele şi se retrase la 
capul sicriului, ca să-i facă loc lui Hiebermeyer să vadă mai 
bine. 

Acesta aruncă o privire de expert peste obiectele scoase 
de Aysha din linţoliul îmbibat de răşină al mumiei şi a cărui 
aromă continua să fie puternică în ciuda trecerii secolelor. 
Identifică repede un ba auriu, simbolul înaripat al sufletului, 
alături de amulete protectoare în formă de cobre. În 
mijlocul tăvii se găsea o amuletă a lui Qebeh-sennuef, 
gardianul intestinelor. Alături era o broşă superbă a unui 
zeu vultur, cu aripile întinse, confecţionată dintr-un 
material pe bază de siliciu care căpătase o patină de un 
verde profund. 

Hiebermeyer îşi strecură trupul masiv prin spaţiul strâmt 
până ce ajunse chiar deasupra tăieturii din sicriu. Cadavrul 
stătea întins cu capul spre est ca să întâmpine răsăritul 
soarelui ca pe o renaştere simbolică, o tradiţie care îşi avea 
originile în vremuri preistorice. Sub linţoliul rupt se vedea 
trupul mumiei de culoarea ruginii, cu pielea întinsă şi 
pergamentoasă peste cutia toracică. Mumiile din necropolă 
nu fuseseră pregătite precum cele ale faraonilor, ale căror 
trupuri erau eviscerate şi umplute cu săruri de 
îmbălsămare; aici condiţiile de mediu deşertic îndeplineau 
treaba, iar îmbălsătorii îndepărtaseră doar organele din 
abdomen. În perioada romană chiar şi această procedură 
fusese abandonată. Condiţiile de conservare din deşert 
constituiau o mană cerească pentru arheologi, la fel ca 
siturile mocirloase, iar Hiebermeyer era mereu uimit cum 


reuşiseră delicatele materii organice să supravieţuiască mii 
de ani în condiţii aproape perfecte. 

— Vedeţi? Aysha nu-şi mai putea stăpâni emoția. Acolo, sub 
mâna dumneavoastră dreaptă. 

— Ah, da. 

Privirea lui Hiebermeyer fusese atrasă de o bucată ruptă 
din linţoliul mumiei, a cărei margine zdrenţuită zăcea în 
partea inferioară a pelvisului. 

Materialul era acoperit cu înscrisuri fine şi ordonate. Asta 
în sine nu reprezenta nimic nou; vechii egipteni erau 
neîntrecuţi arhivari, scriind liste imense pe hârtie pe care o 
confecţionau din fibre de trestie de papirus. Papirusul 
folosit devenea şi un linţoliu excelent pentru mumii şi era 
colectat şi reciclat de meşterii funerari. Astfel de fragmente 
de înscrisuri se numărau printre cele mai preţioase 
descoperiri din necropolă şi constituiau unul dintre 
motivele pentru care Hiebermeyer propusese săpături de 
asemenea anvergură. 

Pe moment era mai puţin interesat de ceea ce scria acolo 
decât de posibilitatea de a data mumia după stilul şi 
limbajul folosite în scriere. Înţelegea emoția Ayshei. Mumia 
cu linţoliul rupt oferea o rară oportunitate de datare chiar 
la faţa locului. În mod normal, ar fi trebuit să aştepte 
săptămâni întregi până ce specialiştii în conservare din 
Alexandria desprindeau linţoliile. 

— Scrisul este grecesc, zise Aysha, entuziasmul ei luând-o 
înaintea respectului. 

Stătea ghemuită lângă el, atingându-i uşor umărul cu 
părul când arăta spre papirus. 

Hiebermeyer dădu din cap. Aysha avea dreptate. Nu exista 
nici o îndoială asupra scrierii fluide greceşti antice, 
distincte de hieroglifele perioadei faraonilor şi de copta 
folosită în regiunea Fayum în epocile greacă şi romană. 

Hiebermeyer era nedumerit. Cum de fusese posibil ca un 
fragment de text grecesc să fie găsit lângă o mumie din 
Fayum din secolul al VI-lea sau al V-lea înainte de Hristos? 


Grecilor li se permisese să înfiinţeze o colonie comercială la 
Naucratis pe braţul Canopic al Nilului în secolul al VII-lea 
înainte de Hristos, dar mişcările lor în interiorul ţării erau 
strict controlate. Grecii au devenit jucători importanţi în 
Egipt abia după cuceririle lui Alexandru cel Mare din 332 
înainte de Hristos, şi era de neconceput ca arhive egiptene 
să fi fost păstrate în greacă înainte de acea dată. 

Hiebermeyer se „dezumflă” brusc. Un document grec în 
Fayum mai mult ca sigur ar data din epoca Ptolemeilor, 
dinastia macedoneană care începea cu generalul lui 
Alexandru, Ptolemeu I Lagus, şi se sfârşea cu sinuciderea 
Cleopatrei şi cu cucerirea romană din anul 30 înainte de 
Hristos. Să se fi înşelat el atât de mult în privinţa datării 
acestei zone din necropolă? Se întoarse către Aysha. Chipul 
lui lipsit de orice expresie îi masca dezamăgirea în creştere. 

— Nu sunt convins că-mi place chestia asta. Voi arunca o 
privire mai în detaliu. 

Apropie lampa de mumie. Folosind o perie din trusa 
Ayshei, îndepărtă cu delicateţe praful de pe un colţ al 
papirusului, dezvăluind un text atât de proaspăt de parcă ar 
fi fost scris chiar în acea zi. Îşi scoase lupa şi îşi ţinu 
respiraţia cât timp cercetă scrisul. Literele erau mici şi 
curgătoare, neîntrerupte de punctuație. Ştia că era nevoie 
de timp şi de răbdare până avea să se facă o traducere 
completă. 

Acum conta doar stilul scrierii. Hiebermeyer avea norocul 
să fi studiat cu profesorul James Dillen, un renumit lingvist, 
ale cărui învățături lăsaseră o amprentă atât de puternică 
asupra sa încât îşi mai amintea şi acum fiecare detaliu al lor, 
la mai bine de două decenii după studierea caligrafiei 
greceşti antice. 

După câteva clipe, pe chip îi înflori un zâmbet şi se 
întoarse către Aysha. 

— Putem fi liniştiţi. E din epoca timpurie, sunt sigur. 
Secolul al V-lea sau al VI-lea înainte de Hristos. 


Închise ochii de uşurare şi ea îl îmbrăţişă, uitând pe 
moment de rezerva existentă între student şi profesor. Ea 
ghicise deja data; teza ei de masterat se ocupase de 
inscripţiile arhaice în greacă din Atena şi, ca atare, era mult 
mai pricepută decât Hiebermeyer, dar dorise ca el să se 
bucure de triumful descoperirii şi să aibă satisfacția 
revendicării ipotezei construirii timpurii a acelei necropole. 

Hiebermeyer privi gânditor papirusul. Datorită spaţierii 
reduse şi a scrisului continuu era clar că nu era un 
document administrativ sau o simplă listă de nume şi de 
numere. Nu era genul de document care să fi fost scris de 
negustorii din Naucratis. Să fi existat şi alţi greci în Egipt în 
acea perioadă? Hiebermeyer ştia doar că uneori 
cărturarilor greci li se îngăduia accesul la arhivele 
templelor. Herodot din Halicarnas, Părintele istoriei, îi 
vizitase pe preoţii egipteni în secolul al V-lea înainte de 
Hristos, şi aceştia îi spuseseră multe minunăţii despre 
lumea dinainte de conflictul dintre greci şi perşi, tema 
principală a cărţii sale. Şi alţi greci din vechime făcuseră 
vizite la temple, cum erau oamenii de stat atenieni şi 
oamenii de litere, dar vizitele lor erau rareori amintite şi 
niciuna dintre relatările lor nu supravieţuise trecerii 
timpului. 

Hiebermeyer nu îndrăzni să-i spună Ayshei ce gândea, 
conştient de neplăcerile care ar fi putut să apară în cazul 
unei declaraţii pripite răspândite imediat, de ziariştii care 
atât aşteptau. Dar abia se putea abţine. Oare descoperiseră 
un document autentic, de mult pierdut, al istoriei antice? 

Aproape toată literatura care supravieţuise din Antichitate 
era cunoscută doar prin intermediul unor documente 
medievale, din manuscrise transcrise cu mare trudă de 
călugări în mânăstiri după căderea Imperiului Roman de 
Apus. Cele mai multe manuscrise antice fuseseră distruse 
de putreziciune sau de invadatori şi fanatici religioşi. Ani la 
rând cărturarii speraseră împotriva oricărei raţiuni că 
deşertul egiptean avea să scoată la iveală texte pierdute, 


scrieri care ar putea schimba imaginea despre istoria 
antică. Mai presus de orice, aceşti oameni visau să 
descopere ceva în care să se fi păstrat înţelepciunea 
preoţilor cărturari egipteni. Scriptoriile din templele 
vizitate de Herodot şi de predecesorii lui păstrau o tradiţie 
neîntreruptă de transmitere a cunoştinţelor, care se 
întindea înapoi pe mii de ani către zorii istoriei cunoscute. 

Hiebermeyer trecu emoţionat în revistă posibilităţile. Să fi 
găsit el o relatare de primă mână despre rătăcirile evreilor, 
un document care să fie aşezat alături de Vechiul 
Testament? Sau o înregistrare despre sfârşitul Epocii 
Bronzului, despre realitatea din spatele Războiului Troian? 
Sau poate era vorba de ceva şi mai timpuriu, un document 
care arăta că egiptenii făceau mai mult decât comerţ cu 
Creta Epocii Bronzului, mai exact le construiau acestora 
măreţele lor palate. Un rege Minos egiptean? Hiebermeyer 
găsea ideea extrem de tulburătoare. 

Fu trezit la realitate de Aysha, care continuase să curețe 
papirusul şi acum îl îndemna să se uite la mumie. 

— Uitaţi-vă aici. 

Aysha lucrase de-a lungul marginii papirusului, acolo unde 
acesta se ivea din interiorul linţoliului rămas intact. Fata 
ridică blând o bucată de material textil şi arătă cu pensula 
într-acolo. 

— Este un fel de simbol, rosti ea. 

Textul fusese spart de un ciudat dispozitiv rectiliniu, o 
parte a lui continuând să fie ascunsă sub linţoliu. Semăna 
cu capătul unei greble de grădină cu patru dinţi enormi. 

— Ce credeţi? 

— Nu ştiu. Hiebermeyer se opri, nevrând să pară încurcat 
în faţa studentei lui. Ar putea fi un soi de dispozitiv numeric, 
poate derivat din cuneiformă. 

Îşi amintea simbolurile în formă de ic gravate pe tăblițe de 
lut de primii scribi din Orientul Apropiat. 

— Uite. Asta ar putea oferi un indiciu. 


Se aplecă puţin până ce chipul îi ajunse la câţiva 
centimetri de mumie, apoi suflă cu blândeţe praful de pe 
textul care reîncepea sub simbol. Între simbol şi text se 
vedea un singur cuvânt, literele lui greceşti fiind mai mari 
decât ale restului papirusului. 

— Cred că pot citi, murmură el. Scoate carneţelul din 
buzunarul meu de la spate şi scrie literele aşa cum ţi le 
dictez. 

Aysha se conformă şi se ghemui lângă sicriu, cu creionul în 
mână, flatată că Hiebermeyer avea încredere în capacitatea 
ei de a traduce. 

— Bun. Să-i dăm drumul. Hiebermeyer se opri şi îşi ridică 
lupa. Prima literă este alfa. Se mută un pic astfel încât 
lumina să cadă mai bine. Apoi tau. Din nou alfa. Nu, şterge 
asta. Lamna. Acum alt alfa. 

În ciuda faptului că acolo era răcoare, pe frunte îi curgeau 
broboane de sudoare. Se dădu puţin înapoi, ca nu cumva 
picăturile să cadă pe papirus. 

— Nu. Apoi din nou tau. Pe urmă cred că iota. Da, în mod 
cert, iota. Şi acum litera finală. 

Fără să-şi desprindă privirea de papirus, Hiebermeyer 
căută o pereche de foarfece mici de pe tavă şi le folosi ca să 
ridice o parte din linţoliul ce acoperea ultima parte a 
cuvântului. Suflă din nou uşor praful. 

— Sigma. Da, sigma. Şi cu asta, basta. Se îndreptă de 
spate. Bun. Ce am obţinut? 

Adevărul e că îşi dăduse seama din clipa în care văzuse 
cuvântul, dar mintea lui refuza să înregistreze ceea ce ochii 
desluşiseră cu claritate. Totul era mai presus de orice vis al 
lui, o posibilitate atât de fantezistă, încât era greu de 
crezut. 

Se holbară amândoi prostiţi la carneţel, singurul cuvânt 
scris acolo transfigurându-i ca printr-o magie. Orice altceva 
nu mai avea nici o noimă. 

— Atlantis3. Vocea lui Hiebermeyer abia dacă atingea 
nivelul unei şoapte. 


Se răsuci pe călcâie, clipi de câteva ori şi se întoarse la loc. 
Cuvântul se încăpăţâna să rămână neschimbat. Dintr-odată, 
în mintea lui începură să roiască frenetic tot felul de 
speculaţii, încercând să se debaraseze de tot ce ştiuse până 
atunci. 

Experienţa îi spunea să înceapă cu ceea ce era mai puţin 
controversat, să încerce mai întâi să pună ceea ce 
descoperise în ordine. 

Atlantida. Privi în gol. Pentru antici, povestea putea 
însemna sfârşitul erei miturilor, când epoca giganţilor 
făcuse loc primei epoci a omului. Poate că papirusul era o 
istorisire despre această epocă legendară, despre o 
Atlantidă cu rădăcinile nu în istorie, ci în mit. 

Hiebermeyer se uită în sicriu şi clătină din cap fără să 
scoată vreo vorbă. Nu se putea să fie aşa. Locul, data. Era o 
coincidenţă prea mare. Instinctele nu îl trădaseră niciodată, 
iar acum simţea mai mult ca niciodată că are dreptate. 

Universul familiar, predictibil, al mumiilor şi al faraonilor, 
al preoţilor şi al templelor părea să se dezintegreze chiar în 
faţa ochilor săi. Nu se putea gândi decât la cantitatea 
imensă de efort şi de imaginaţie care fusese depusă în 
slujba reconstruirii trecutului antic, un edificiu care părea 
brusc extrem de fragil şi de precar. 

Se amuză de unul singur gândindu-se cât de ciudat era 
faptul că o biată cămilă putea fi responsabilă de cea mai 
mare descoperire arheologică făcută vreodată de omenire. 

— Aysha, vreau să pregăteşti acest sicriu imediat ca să-l 
scoatem de aici. Umple cavitatea cu spumă şi sigileaz-o. 

Era din nou directorul întregii operaţiuni. Imensa 
responsabilitate a descoperirii lor depăşea emoția ultimelor 
minute. 

— Vreau să văd astăzi sicriul în camion spre Alexandria şi 
mai vreau ca tu să te duci cu el. Aranjează obişnuita escortă 
în armată, dar nimic în plus, căci nu vreau să atrag prea 
mult atenţia. 


Erau conştienţi de ameninţarea din partea jefuitorilor 
moderni de morminte, prădători şi asasini care stăteau la 
pândă printre dunele din jurul şantierului şi care 
deveniseră extrem de periculoşi în tentativele lor de a fura 
şi cele mai neînsemnate artefacte. 

— Şi, Aysha, continuă Hiebermeyer, cu un chip extrem de 
sever. Ştiu că pot avea încredere în tine că nu vei sufla nici 
o vorbă despre chestia asta, nici măcar colegilor şi 
prietenilor noştri din echipă. 

Hiebermeyer o lăsă pe Aysha să-şi ducă sarcina la bun 
sfârşit şi urcă scara. Oboseala îi fusese alungată ca prin 
minune de emoția extraordinarei descoperiri. lraversă 
şantierul, clătinându-se uşor sub soarele orbitor, fără să 
acorde vreo atenţie săpătorilor care încă aşteptau 
respectuoşi inspecția lui. Intră în baraca directorului şi se 
prăbuşi greoi în faţa telefonului prin satelit. După ce îşi 
şterse faţa şi închise ochii pentru o clipă, îşi reveni în fire şi 
porni dispozitivul. Formă un număr şi curând în căşti se 
auzi o voce, la început cu pârâituri, apoi mai limpede pe 
măsură ce el ajusta antena de emisie. 

— Bună ziua, aici Universitatea Maritimă Internaţională. 
Cu ce vă pot ajuta? 

Hiebermeyer răspunse repede, cu vocea îngroşată de 
emoție. 

— Alo, aici este Maurice Hiebermeyer din Egipt. Este 
vorba de o prioritate maximă. Daţi-mi imediat legătura cu 
Jack Howard. 

CAPITOLUL 3 

Apa vechiului port se lovea încet de chei, fiecare val 
aducând cu el alge plutitoare, care se întindeau în larg cât 
vedeai cu ochii. Dincolo de bazin, şiruri de bărci de pescuit 
săltau şi sclipeau în soarele de amiază. Jack Howard se 
ridică şi se duse către balustradă. Părul lui negru flutura în 
briză, iar tenul bronzat era rezultatul lunilor petrecute pe 
mare în căutarea unei epave din Epoca Bronzului. Se 
sprijini de parapet şi privi apa care scânteia. Acesta fusese 


odinioară vechiul port al Alexandriei, splendoarea lui 
rivalizând doar cu cea a Cartaginei şi a Romei. De aici 
plecau flotele cu grâne, vase cu cala mare, cărând bogăţiile 
Egiptului către un milion de oameni din Roma. Tot de aici, 
negustorii bogaţi trimiteau cufere cu aur şi argint prin 
deşert către Marea Roşie şi dincolo de aceasta; în schimb 
primeau bogăţiile Orientului, mirt şi tămâie, lapislazuri şi 
safire, mătase şi opiu, aduse de marinari încercaţi care 
cutezau să navigheze pe ruta periculoasă care lega Arabia 
de îndepărtata Indie. 

Jack se uită la aglomerarea masivă de stânci aflate la zece 
metri mai jos. Cu două mii de ani în urmă aici se găsea una 
dintre minunile lumii, faimosul Far al Alexandriei. Fusese 
inaugurat de Ptolemeu II Philadelphus în 285 înainte de 
Hristos, la doar cincizeci de ani după ce Alexandru cel Mare 
fondase oraşul. Cu înălţimea sa de o sută de metri, farul era 
mai înalt decât Marea Piramidă din Giseh. Chiar şi acum, la 
mai bine de şase secole după ce farul fusese dărâmat de un 
cutremur, fundaţia lui rămânea o dovadă a minunilor 
Antichității. Zidurile fuseseră transformate într-o fortăreață 
medievală, iar acum serveau drept sediu al Institutului de 
Arheologie din Alexandria, cel mai avansat centru de 
studiere a Egiptului din perioada greco-romană. 

Rămăşiţele farului continuau să umple fundul portului. 
Chiar sub suprafaţa apei zăcea un talmeş-balmeş de blocuri 
de piatră şi coloane, formele lor masive amestecându-se cu 
statui sparte de regi şi de regine, de zei şi de sfincşi. Chiar 
Jack descoperise unul dintre cele mai impresionante 
monumente, o formă colosală spartă în bucăţi pe fundul 
mării precum aceea a lui Ozymandias, Regele Regilor, 
imaginea în oglindă a lui Ramses al II-lea, atât de faimos 
evocat de Shelley. Jack susţinuse că statuile ar fi trebuit 
înregistrate şi lăsate în plata Domnului, la fel ca suratele lor 
din deşert. 

Era mulţumit să vadă coada din portul submarin, ca o 
mărturie a succesului parcului subacvatic. Dincolo de port, 


cerul era dominat de futurista Bibliotecă din Alexandria, 
biblioteca reconstituită a Antichității, o altă legătură cu 
gloria trecutului. 

— Jack! 

Uşa de la sala de conferinţe se deschise şi o siluetă masivă 
ieşi pe balcon. Jack se întoarse ca să-l salute pe nou-venit. 

— Herr profesor doctor Hiebermeyer! Jack zâmbi şi 
întinse mâna. Nu-mi vine să cred că m-aţi adus tocmai până 
aici ca să mă uit la o bucată de linţoliu de mumie. 

— Ştiam eu că în cele din urmă te va prinde vraja 
Egiptului antic. 

Cei doi bărbaţi studiaseră împreună la Cambridge şi 
rivalitatea dintre ei le alimentase pasiunea pentru 
Antichitate. Jack ştia că formalismul ocazional al lui 
Hiebermeyer ascundea o minte extrem de receptivă, iar 
Hiebermeyer, la rândul lui, ştia cum să treacă peste rezerva 
lui Jack. După atâtea proiecte în alte părţi ale lumii, Jack 
aştepta cu nerăbdare să lucreze din nou cu vechiul lui coleg 
de şcoală. Hiebermeyer se schimbase puţin din vremea 
studenţiei, iar dezacordurile lor legate de influenţa 
Egiptului asupra civilizaţiei greceşti nu afectaseră câtuşi de 
puţin prietenia lor. 

În spatele lui Hiebermeyer se afla un bărbat mai în vârstă, 
îmbrăcat impecabil cu un costum de culoare deschisă şi 
papion, cu ochii sclipind de inteligenţă sub o coamă de păr 
alb. Jack se apropie şi strânse cu căldură mâna mentorului 
lor, profesorul James Dillen. 

Dillen se dădu la o parte şi făcu semn altor două persoane 
să intre în încăpere. 

— Jack, nu cred că ai cunoscut-o pe doamna doctor 
Svetlanova. 

Ochii ei verzi pătrunzători erau aproape la acelaşi nivel cu 
ai lui. 

Femeia îi zâmbi strângându-i mâna. 

— Te rog să-mi spui Katia. 


Vorbea fluent engleza - chiar dacă se simţea un uşor 
accent - rezultat al celor zece ani de studiu în America şi 
Anglia după ce i se permisese să plece din Uniunea 
Sovietică. Jack o cunoştea pe Katia după reputaţie, dar nu 
se aşteptase să se simtă atât de repede atras de ea. În mod 
normal, Jack era capabil să-şi controleze perfect emoţiile 
provocate de o nouă descoperire, dar acum era vorba de 
complet altceva. Nu-şi putea lua privirea de la femeie. 

— Jack Howard, spuse el, iritat că lăsase garda jos, în 
vreme ce privirea rece şi amuzată a femeii părea să-l 
sfredelească. 

Părul lung al Katiei se undui când se întoarse ca s-o 
prezinte pe colega ei. 

— Ea este asistenta mea, Olga Ivanovna Borţeva, de la 
Institutul de Paleografie din Moscova. 

În contrast cu eleganța bine studiată a Katiei Svetlanova, 
Olga era îmbrăcată ca o rusoaică tipică. Pentru Jack arăta 
ca una dintre eroinele propagandei din timpul Marelui 
Război pentru Patrie, dură şi neînfricată, dispunând de 
forţa unui bărbat. Femeia se lupta cu un teanc de cărţi, dar 
îl privi drept în ochi când el îi întinse mâna. 

Odată formalităţile încheiate, Dillen îi împinse pe toţi în 
sala de conferinţe. El avea să prezideze întrunirea, de 
vreme ce Hiebermeyer renunţase la rolul său obişnuit de 
director al institutului în semn de respect pentru bărbatul 
mai vârstnic. 

Luară cu toţii loc în jurul mesei. Olga îşi aranjă teancul de 
cărţi alături de Katia, apoi se retrase pe unul dintre 
scaunele aliniate de-a lungul peretelui din spatele încăperii. 

Hiebermeyer începu să vorbească, plimbându-se dintr-un 
capăt în altul al încăperii şi ilustrându-şi relatarea cu 
imagini. Trecu repede peste circumstanţele descoperirii şi 
descrise modul în care sicriul fusese adus în Alexandria cu 
doar două zile înainte. De atunci, specialiştii în conservare 
lucraseră non-stop ca să scoată mumia şi să elibereze 
papirusul. Confirmă că nu existau alte fragmente de 


scriere, iar papirusul era cu doar câţiva centimetri mai lat 
decât se putuse vedea în timpul excavaţiilor. 

Documentul era întins în faţa lor sub un panou de sticlă de 
pe masă - o foaie îngălbenită, lungă de circa treizeci de 
centimetri şi lată de cincisprezece, cu suprafaţa acoperită 
de o scriere extrem de densă, cu excepţia unei găuri în 
mijloc. 

— Ce coincidenţă extraordinară că acea cămilă şi-a băgat 
copita chiar în el, rosti Katia. 

— Este extraordinar cât de des se petrece aşa ceva în 
arheologie. 

Jack îi făcu cu ochiul după ce rosti cuvintele şi amândoi 
zâmbiră. 

— Cele mai multe descoperiri importante se datorează 
întâmplării, continuă Hiebermeyer, fără să-i bage în seamă 
pe cei doi. Şi amintiţi-vă că mai avem peste o sută de mumii 
de deschis. Aceasta a fost exact genul de descoperire la 
care speram şi ar putea exista multe altele acolo. 

— O perspectivă fabuloasă, fu Katia de acord. 

Dillen se întinse ca să ia telecomanda proiectorului. 
Îndreptă un teanc de hârtii pe care le scosese din servietă 
în timp ce vorbea Hiebermeyer. 

— Prieteni şi colegi, rosti el, scrutând pe rând feţele celor 
prezenţi. Ştim cu toţii de ce ne-am adunat aici. 

Atenţia lor se îndreptă asupra ecranului din capătul 
încăperii. Imaginea necropolei din deşert fu înlocuită de un 
prim-plan al papirusului. Cuvântul care îl uluise atât de tare 
pe Hiebermeyer în deşert umplea acum ecranul. 

— Atlantis, şopti Jack. 

— Trebuie să apelez la răbdarea voastră. Dillen le studie 
din nou feţele, conştient cât erau cu toţii de nerăbdători să 
audă ce spunea textul tradus de el şi de Katia. Înainte de a 
vorbi, propun ca doamna doctor Svetlanova să ne 
amintească povestea Atlantidei aşa cum o cunoaştem. Katia, 
te rog. 

— Cu plăcere, domnule profesor. 


Katia şi Dillen se împrieteniseră la Cambridge în perioada 
în care ea studia pentru doctorat sub îndrumarea lui. De 
curând merseseră împreună la Atena, după ce oraşul fusese 
devastat de un cutremur care fisurase coloanele de pe 
Acropole şi dezvăluise mai multe încăperi tăiate în piatră ce 
conţineau arhiva demult pierdută a oraşului antic. Katia şi 
Dillen îşi asumaseră responsabilitatea publicării textelor 
care făceau referiri la expedițiile greceşti dincolo de 
Mediterana. Cu doar câteva săptămâni înainte, chipurile lor 
apăruseră pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume 
după o conferinţă de presă în cadrul căreia dezvăluiseră 
cum o expediţie formată din aventurieri greci şi egipteni 
traversase Oceanul Indian până în Marea Chinei de Sud. 

Katia era, de asemenea, unul dintre experţii mondiali de 
frunte în privinţa legendei Atlantidei şi adusese cu ea copii 
ale textelor vechi relevante. Alese din teanc două cărţulii şi 
le deschise la paginile marcate. 

— Domnilor, mai întâi daţi-mi voie să vă spun ce plăcere 
este pentru mine faptul de a fi fost invitată la acest 
simpozion. Este o mare onoare pentru Institutul de 
Paleografie din Moscova. Fie ca spiritul cooperării 
internaţionale să continue. Din jurul mesei se auzi un 
murmur de aprobare. Voi fi scurtă. Mai întâi, trebuie să vă 
spun că puteţi uita practic tot ce ştiaţi despre Atlantida. 
Adoptase o postură de profesor. Licărirea jucăuşă din ochi îi 
dispăruse şi Jack se trezi concentrându-se în întregime pe 
ce avea ea de spus. Poate că aţi crezut că Atlantida este o 
legendă universală, un soi de episod îndepărtat din istorie 
pe jumătate amintit în multe culturi diferite, conservat prin 
mit şi legendă în întreaga lume. 

— La fel ca poveştile despre potop, interveni Jack. 

— Exact. Katia se uită vag amuzată în ochii lui. Dar asta ar 
fi o greşeală. Există o singură sursă pentru aşa ceva. Ridică 
cele două cărţi în timp ce vorbea. Filosoful antic grec 
Platon. Ceilalţi se aşezară mai bine ca să asculte. Platon a 
trăit în Atena între 427 şi 347 înainte de Hristos, la o 


generaţie după Herodot, zise ea. Când era tânăr, Platon a 
auzit de oratorul Pericle, a fost probabil spectator la piesele 
lui Euripide, Eschil şi Aristofan, a văzut marile temple care 
se ridicau pe Acropole. Acelea au fost zilele de glorie ale 
Greciei clasice, cea mai măreaţă perioadă a civilizaţiei 
cunoscută până acum. Katia lăsă cărţile jos şi le deschise. 
Aceste două cărţi sunt cunoscute ca Timaios şi Kritias. Sunt 
nişte dialoguri imaginare între nişte oameni care purtau 
acele nume şi Socrate, mentorul lui Platon, a cărui 
înţelepciune a supravieţuit numai prin intermediul 
scrierilor elevului său. 

Aici, într-o conversaţie închipuită, Kritias îi povesteşte lui 
Socrate despre o civilizaţie puternică, una care a răsărit din 
Oceanul Atlantic cu nouă mii de ani înainte. Atlanţii erau 
descendenţi ai lui Poseidon, zeul mărilor. Kritias îi ţine un 
discurs lui Socrate: „Exista o insulă situată în faţa strâmtorii 
care e denumită de tine Stâlpii lui Hercule; insula era mai 
mare decât Libia şi Asia laolaltă. În această insulă a 
Atlantidei se înălța un imperiu minunat şi măreț, care 
domnea peste întreaga insulă şi peste altele, ca şi peste 
părţi din continent şi, mai mult, oamenii din Atlantida 
subjugaseră părţi din Libia de sub Coloanele lui Hercule 
până în Egipt, iar din Europa până în Tirenia. Această 
putere uriaşă, strânsă la un loc, putea să supună dintr-o 
singură lovitură ţara noastră şi a ta şi întreaga regiune din 
interiorul strâmtorii.” 

Katia luă cel de-al doilea volum şi îşi ridică scurt privirea. 

— Libia este numele vechi al Africii, Tirenia reprezintă 
Italia Centrală, iar Stâlpii lui Hercule - Strâmtoarea 
Gibraltar. Dar Platon nu era nici geograf, nici istoric. Tema 
lui favorită era un război monumental între atenieni şi 
atlanţi, unul din care atenienii ieşeau în mod firesc 
învingători, dar numai după ce treceau prin pericole 
extreme. 

Katia se uită iarăşi la text. 


— lar acum vine partea de maxim interes, esenţa legendei. 
Aceste câteva propoziţii de final dau bătăi de cap învăţaţilor 
de mai bine de două mii de ani şi au condus la mai multe 
fundături decât se pot imagina. 

„Dar mai apoi s-au petrecut cutremure violente şi 
inundaţii; şi într-o singură zi şi într-o singură noapte de 
nenoroc toţi războinicii s-au cufundat ca unul în pământ, iar 
insula Atlantidei a dispărut şi ea în adâncimile mării.” 

Katia închise cartea şi se uită enigmatic la Jack. 

— Ce te-ai aştepta să găseşti în Atlantida? 

Jack ezită, conştient că era pentru prima dată supus 
judecății ei. 

— Atlantida a însemnat întotdeauna mult mai mult decât o 
simplă civilizaţie pierdută, răspunse el. Pentru antici 
reprezenta fascinația celui căzut, măreţia condamnată de 
aroganță şi orgoliu. Fiecare epocă a avut o fantezie proprie 
despre Atlantida, revenind întotdeauna la o lume de o 
splendoare de neimaginat care a umbrit întreaga istorie. 
Pentru nazişti a fost locul de origine al Uberman-ului, patria 
natală a arienilor, lucru care a dus la o căutare dementă în 
jurul lumii după descendenţi puri din punct de vedere al 
rasei. Pentru alţii a fost Grădina Raiului, un paradis pierdut. 

Katia dădu din cap şi rosti încetişor: 

— Dacă există vreun adevăr în această poveste, dacă 
papirusul ne oferă mai multe indicii, atunci am putea fi 
capabili să rezolvăm unul dintre cele mai mari mistere ale 
istoriei antice. 

Se lăsă tăcerea câtă vreme membrii adunării se uitară unii 
la alţii, copleşiţi de o nerăbdare pe care abia şi-o puteau 
ţine în frâu. 

— Mulţumesc, Katia. 

Dillen se ridică. În mod clar se simţea mai bine să 
vorbească din picioare. Era un orator antrenat, obişnuit să 
primească întreaga atenţie a publicului său. 

— Eu aş zice că povestea Atlantidei nu este o istorie, ci o 
alegorie. Intenţia lui Platon a fost aceea de a sublinia o serie 


de lecţii morale. În Timaios, ordinea triumfă peste haos în 
formarea Cosmosului. În Kritias, oamenii înzestrați cu 
disciplină de sine, moderație şi respect faţă de lege triumfă 
împotriva vanitoşilor şi a cârcotaşilor. Conflictul cu Atlantida 
a fost conceput ca să arate că atenienii au fost mereu 
oameni hotărâți, care ies în cele din urmă victorioşi din 
orice război. Chiar şi Aristotel, elevul lui Platon, credea că 
Atlantida nu a existat niciodată. 

Dillen îşi puse mâinile pe masă şi se aplecă. 

— Eu aş sugera că Atlantida este o fabulă politică. 
Relatarea lui Platon despre modul în care a luat el 
cunoştinţă de poveste este doar o ficţiune, la fel ca 
introducerea făcută de Swift la Călătoriile lui Gulliver, unde 
ni se oferă o sursă ce pare credibilă, dar nu poate fi 
verificată. 

Jack ştia că Dillen juca rolul avocatului diavolului. 
Admirase întotdeauna talentul oratoric al bătrânului 
profesor, rod al anilor petrecuţi în cele mai mari universităţi 
din lume. 

— Ne-ar fi de folos dacă aţi putea trece în revistă sursa lui 
Platon, zise Hiebermeyer. 

— Desigur. Dillen se uită peste însemnările lui. Kritias era 
stră-străbunicul lui Platon. Kritias pretinde că propriul stră- 
străbunic a auzit povestea Atlantidei de la Solon, faimosul 
făuritor de legi din Atena. Solon, la rândul lui, a auzit-o de 
la un bătrân preot egiptean la Sads, în delta Nilului. 

Jack făcu repede un calcul în gând. 

— Solon a trăit între 640 şi 560 înainte de Hristos. Ar fi 
fost admis în templu doar dacă era un cărturar recunoscut. 
Prin urmare, dacă presupunem că a vizitat Egiptul la 
bătrâneţe, dar nu când era prea bătrân ca să mai 
călătorească, asta ar plasa întâlnirea undeva la începutul 
secolului al VI-lea înainte de Hristos, să spunem în anul 590 
sau 580. Asta dacă avem de-a face cu fapte şi nu cu ficţiune. 
Aş vrea să pun o întrebare. Cum se face că o asemenea 
poveste remarcabilă nu e cunoscută mai pe larg? Herodot a 


vizitat Egiptul la mijlocul secolului al V-lea înainte de 
Hristos, cam cu o jumătate de secol înainte de epoca lui 
Platon. Herodot era un cercetător neobosit, un căutător 
care scormonea după orice amănunt, iar opera lui a 
supravieţuit întreagă. Şi totuşi el nu pomeneşte nicăieri de 
Atlantida. De ce? 

Dillen îşi plimbă privirea de la unul la altul, apoi se aşeză 
la loc. După o scurtă pauză, Hiebermeyer se ridică în 
picioare şi se postă în spatele scaunului său. 

— Cred că aş putea răspunde eu la întrebare, spuse el, 
apoi tăcu preţ de câteva clipe. În lumea în care trăim 
tindem să considerăm cunoştinţele istorice drept bun 
universal. Bineînţeles că există şi excepţii, şi cu toţii ştim că 
istoria poate fi manipulată, dar, în general, puţine lucruri 
semnificative pot fi ascunse multă vreme. Ei bine, Egiptul 
antic nu era aşa. Ceilalţi îl ascultau cu atenţie. Spre 
deosebire de Grecia şi de Orientul Apropiat, ale căror 
culturi au fost răvăşite de invazii, Egiptul dispune de o 
tradiţie neîntreruptă care se întinde în timp până la 
începutul Epocii Bronzului şi până la perioada dinastică 
timpurie din jurul anului 3100 înainte de Hristos. Unii cred 
că se întinde chiar până la sosirea primilor agricultori, cu 
aproape patru mii de ani înainte. Din partea audienței se 
auzi un murmur de interes. Dar în vremea lui Solon era 
greu să obţii accesul la astfel de cunoştinţe vechi. Ca şi cum 
ele ar fi fost un tot împărţit în fragmente disparate, ca un 
puzzle, ambalate şi expediate. Se opri, încântat de metafora 
găsită. Aceste cunoştinţe au ajuns într-o mulţime de temple, 
ridicate în cinstea unor zei diferiţi. Preoţii au ajuns să-şi 
păzească îndârjit propriul pachet de cunoştinţe, ca pe o 
comoară proprie. Aceste cunoştinţe puteau fi dezvăluite 
celor din afară doar graţie unei intervenţii divine, printr-un 
semn de la zei. Ciudat, adăugă el cu un licăr în ochi, cum 
aceste semne apăreau cel mai des atunci când cel care 
cerea ceva aducea o ofrandă, de obicei în aur. 

— Aşadar, se puteau cumpăra cunoştinţe? întrebă Jack. 


— Da, dar numai atunci când circumstanţele erau 
adecvate, în ziua potrivită a lunii, în afara deselor festivaluri 
religioase, conform unei întregi pleiade de alte semne şi 
augurii. Dacă nu era totul perfect, solicitantul era refuzat, 
chiar dacă venea cu o navă plină de aur. 

— Aşadar, povestea Atlantidei putea fi cunoscută într-un 
singur templu şi spusă unui singur grec. 

— Categoric. Hiebermeyer dădu solemn din cap înspre 
Jack. Doar câţiva greci au ajuns în scriptoriile templelor. 
Preoţii erau suspicioşi faţă de oameni ca Herodot, care îşi 
băgau nasul peste tot, fără discriminare, mergând de la un 
templu la altul. Uneori lui Herodot i se dădeau chiar 
informaţii greşite, poveşti exagerate sau falsificate. S-ar 
putea spune că era dus de nas. Cele mai preţioase 
cunoştinţe erau prea sacre pentru a fi încredințate hârtiei. 
Erau trecute din gură în gură, de la mare preot la mare 
preot. Cele mai multe au dispărut odată cu ultimii preoţi, 
atunci când grecii au închis templele. Puţinul care a fost 
încredinţat hârtiei s-a pierdut sub romani, odată cu 
mistuirea în flăcări a Bibliotecii Regale din Alexandria în 
timpul războiului civil din anul 48 înainte de HristoS. Şi 
după ce Biblioteca Mică a avut aceeaşi soartă în momentul 
când împăratul Theodosius a ordonat distrugerea tuturor 
templelor păgâne în anul 391 după Hristos. Cunoaştem câte 
ceva despre ceea ce s-a pierdut din referinţele existente în 
texte vechi care au supravieţuit. Geografia lui Pytheas 
Navigatorul. Istoria Lumii de împăratul Claudius. Volumele 
lipsă de Galen şi Celsus. Mari opere de istorie şi ştiinţă, 
compendii de cunoştinţe farmaceutice care ar fi dus la 
progresul incomensurabil al medicinii. Putem doar să ne 
imaginăm câte cunoştinţe secrete ale egiptenilor au avut 
aceeaşi soartă. 

Hiebermeyer se aşeză şi Katia vorbi din nou: 

— Aş vrea să propun o ipoteză alternativă. Eu spun că 
Platon afirma adevărul despre sursa lui. Cu toate astea, 
dintr-un motiv oarecare, Solon nu a scris nici o relatare 


despre vizita lui. Să i se fi interzis acest lucru de către 
preoţi? Luă iarăşi în mână cărţile şi continuă: Cred că 
Platon a luat faptele brute pe care le cunoştea şi le-a 
potrivit scopurilor lui. Aici sunt parţial de acord cu 
profesorul Dillen. Platon a exagerat ca să transforme 
Atlantida într-un loc îndepărtat şi uluitor, potrivit pentru o 
epocă foarte veche. Aşa că a plasat povestea cu mult timp în 
urmă şi a făcut din Atlantida egala celor mai mari întinderi 
de pământ pe care şi le putea închipui, după care a situat-o 
în oceanul vestic, dincolo de graniţele lumii antice. Se uită 
la Jack. Există o teorie despre Atlantida, susţinută de 
arheologi. Suntem norocoşi să-l avem astăzi printre noi pe 
unul dintre reprezentanţii ei de frunte. Doctor Howard? 

Jack apăsă deja pe telecomandă şi afişă pe ecran o hartă a 
Mării Egee, în centrul căreia se vedea insula Creta. 

— "Totul devine plauzibil numai dacă micşorăm 
dimensiunile, rosti el. Dacă dăm timpul înapoi cu nouă sute 
şi nu cu nouă mii de ani înainte de Solon, ajungem în jurul 
anului 1600 înainte de Hristos. Era perioada marilor 
civilizaţii din Epoca Bronzului, a Regatului Nou egiptean, a 
canaaniţilor din Siro-Palestina, a hitiţilor din Anatolia, a 
micenienilor din Grecia, a minoienilor din Creta. Este 
singurul context posibil pentru povestea Atlantidei. 
Îndreptă un pointer luminos de mărimea unui creion spre 
hartă. Şi mai cred că singura locaţie posibilă este Creta. Se 
uită la Hiebermeyer. Pentru cei mai mulţi egipteni din 
vremea faraonilor, Creta era limita nordică a experienţei 
lor. Înspre sud este un ţinut impunător, o linie de țărm 
lungă, în spatele căreia se văd munţi, chiar dacă egiptenii 
ştiau că e o insulă din expedițiile pe care le făcuseră până la 
palatul lui Knossos pe coasta de nord. 

— Cum rămâne cu Oceanul Atlantic? întrebă Hiebermeyer. 

— Putem uita de asta, replică Jack. În zilele lui Platon, 
marea de la vest de Gibraltar era o necunoscută, un ocean 
imens care făcea legătura cu marginea înspăimântătoare a 


lumii. Aşa că aici a plasat Platon Atlantida. Cititorii lui cu 
greu ar fi fost şocaţi de o insulă din Mediterana. 

— Şi cuvântul Atlantis? 

— Poseidon, zeul mărilor, avea un fiu, pe Atlas, colosul plin 
de muşchi care purta cerul pe umeri. Oceanul Atlantic era 
oceanul lui Atlas, nu al Atlantidei. lermenul Atlantic apare 
pentru prima dată la Herodot, aşa că era probabil larg 
răspândit la momentul scrierilor lui Platon. Jack se opri şi se 
uită la ceilalţi. Înainte de a vedea papirusul aş fi presupus 
că Platon a inventat cuvântul Atlantis, un nume plauzibil 
pentru un continent pierdut în Oceanul lui Atlas. Din 
inscripţii ştim că egiptenii se refereau la cretani şi la 
micenieni ca fiind oamenii lui Keftiu, populaţii din nord care 
veneau cu navele şi cereau tribut. Eu aş fi sugerat că 
termenul Keftiu şi nu Atlantis este numele continentului 
pierdut în relatarea originală. Acum nu mai sunt aşa de 
sigur. Dacă acest papirus datează cu adevărat de dinainte 
de Platon, atunci este clar că nu ela inventat cuvântul. 

Katia îşi dădu părul pe spate şi se uită fix la Jack. 

— Să fi fost războiul dintre atenieni şi atlanţi în realitate 
un război între micenieni şi cretani? 

— Eu cred că da. Jack se uită cu interes la ea. Este posibil 
ca Acropolele ateniene să fi fost cea mai impresionantă 
construcţie miceniană înainte de a fi demolată pentru a face 
loc construcţiilor din perioada clasică. La scurt timp după 
1500 înainte de Hristos, războinicii micenieni au cucerit 
Knossos-ul din Creta, pe care l-au condus până ce palatul a 
fost distrus de foc o sută de ani mai târziu. Părerea 
convenţională în acest caz este aceea că micenienii erau 
puşi pe război, în vreme ce cretanii erau paşnici. Cucerirea 
a avut loc după ce cretanii au fost devastaţi de o catastrofă 
naturală. 

— Ar putea exista un indiciu pentru toate astea în legenda 
lui Tezeu şi a minotaurului, interveni Katia. Tezeu, prinţul 
atenian, o vrea pe Ariadna, fata regelui Minos din Knossos, 
dar înainte de a obţine mâna ei trebuie să se lupte cu 


minotaurul în labirint. Minotaurul era jumătate taur, 
jumătate om, în mod clar o reprezentare a forţei armate 
cretane. 

Hiebermeyer intră şi el în joc: 

— Epoca Bronzului în Grecia a fost redescoperită de 
oamenii care credeau că legendele conţin un sâmbure de 
adevăr. Sir Arthur Evans la Knossos, Heinrich Schliemann 
la Troia şi Micene. Amândoi credeau că războaiele troiene 
din Iliada şi Odiseea lui Homer, scrise în secolul al VIII-lea 
înainte de Hristos, păstrau amintiri din evenimentele 
tumultuoase care au condus la prăbuşirea Epocii de Bronz. 

— lar asta mă duce la ultimul punct, rosti Jack. Platon nu 
avea cum să ştie ceva despre Creta din Epoca Bronzului, 
care fusese uitată în Evul Întunecat ce a precedat perioada 
clasică. Cu toate astea, în poveste sunt multe detalii care 
amintesc de cretani, detalii pe care Platon nu avea de unde 
să le fi cunoscut. Katia, îmi permiţi? 

Jack întinse mâna şi luă, privind-o în ochi, cele două cărţi 
pe care ea le împinse în faţă. Răsfoi o carte şi o deschise 
către final. 

— Aici. Atlantida „era calea către alte insule, iar de la 
acelea puteai ajunge pe întreg continentul opus”. Exact aşa 
arată Creta dinspre Egipt, celelalte insule fiind 
arhipelagurile Dodecanez şi Cicladic din Marea Egee, iar 
continentul - Grecia şi Asia Minor. Şi lucrurile nu se opresc 
aici. Deschise cealaltă carte şi citi un alt pasaj: „Atlantida 
era stâncoasă şi abruptă pe partea mării şi cuprindea o 
mare câmpie înconjurată de munţi”. Jack se duse la ecranul 
pe care acum se vedea o hartă la scară mare a Cretei. Exact 
aşa apare coasta sudică a Cretei şi marea câmpie de la 
Mesara. Se întoarse acolo unde lăsase cărţile pe masă. Şi în 
cele din urmă atlanţii înşişi. „Erau împărţiţi în zece districte 
administrative relativ independente, sub conducerea 
metropolei regale.” Se roti şi arătă spre hartă. Arheologii 
cred că Creta din perioada minoică a fost împărţită în circa 
o duzină de regiuni palatine semiautonome, în cadrul 


cărora Knossos-ul era cel mai important. Apăsă un buton de 
pe telecomandă şi pe ecran apăru o imagine spectaculoasă 
a săpăturilor de la palatul din Knossos, cu camera tronului 
restaurată. 

Cu siguranţă că acesta este „splendidul oraş capitală aflat 
la jumătatea drumului de-a lungul coastei”. Sări peste mai 
multe imagini până ajunse la un prim-plan al sistemului de 
canalizare din palat. Şi exact aşa cum minoienii erau 
excelenți ingineri în hidraulică, „atlanţii făceau bazine, 
unele deschise către ceruri, altele acoperite, pe care le 
foloseau iarna ca băi calde; erau băile pentru regi, pentru 
persoanele private, pentru cai şi pentru vite”. După aceea 
vine taurul. Jack apăsă butonul şi apăru o altă imagine din 
Knossos, de această dată arătând o sculptură magnifică în 
formă de coarne de taur lângă o curte. Jack citi din nou: 
„Erau tauri care îşi aveau ţarcul la templul lui Poseidon, iar 
regii, fiind lăsaţi singuri în templu, după ce se vor fi rugat la 
zeu să poată prinde victima pe care acesta o socotea 
acceptabilă, vânau taurii, fără alte arme decât bețe şi 
laţuri”. Jack se întoarse spre ecran şi derulă imaginile 
rămase. O pictură murală din Knossos cu un taur. Un vas de 
libaţiune4 din piatră având forma unui cap de taur. O cupă 
de aur gravată cu o scenă de vânătoare de tauri. Un puț 
săpat care conţinea sute de coarne de taur, descoperit 
recent sub curtea principală a palatului. Jack se aşeză şi se 
uită la ceilalţi. lar această poveste mai are şi un ultim 
ingredient. În imagine apăru o fotografie aeriană a insulei 
Thera, făcută de Jack din elicopterul de pe Seaquest cu 
doar câteva zile înainte. Se putea vedea clar conturul 
zdrenţuit al insulei, cu bazinul vast din interior înconjurat 
de creste spectaculoase pe care se înălţau casele vopsite în 
alb ale satelor din zilele noastre. Singurul vulcan activ din 
Marea Egee şi unul dintre cele mai mari ale lumii. Cândva 
la mijlocul celui de-al doilea mileniu înainte de Hristos, 
chestia aia a erupt. Optsprezece kilometri cubi de stânci şi 
cenuşă au fost azvârliţi la o altitudine de optzeci de 


kilometri şi la o distanţă de sute de kilometri spre sud, 
peste Creta şi Mediterana de est, întunecând cerul zile 
întregi. Explozia a zguduit clădirile din Egipt. 

Hiebermeyer se apucă să recite din memorie din Vechiul 
Testament: 

— Atunci a zis Domnul către Moise: „Întinde mâna ta spre 
cer şi se va face întuneric în pământul Egiptului, încât să-l 
pipăi cu mâna”. Şi şi-a retras Moise mâna sa spre cer şi s-a 
făcut întuneric beznă în tot pământul Egiptului5.” 

— Cenugşa probabil că a acoperit Creta şi a distrus 
agricultura pentru o generaţie, continuă Jack. Ţărmul de 
nord a fost lovit amarnic de tsunami şi de valuri imense de 
reflux care au devastat palatele. S-au produs cutremure 
distrugătoare. Populaţia rămasă nu s-a mai putut pune cu 
micenienii când aceştia au apărut în căutarea unor prăzi 
bogate. 

Katia îşi ridică palmele la bărbie şi vorbi: 

— Să recapitulăm. Egiptenii aud un zgomot imens. Cerul 
se întunecă. Câţiva supraviețuitori ajung în Egipt cu poveşti 
cutremurătoare despre un dezastru. Oamenii lui Keftiu nu 
mai vin cu tributurile lor. Atlantida nu se scufundă sub 
valuri, dar dispare pentru totdeauna din universul egiptean. 

Îşi înălţă capul şi se uită la Jack, care îi zâmbi. 

— Am demonstrat ce voiam să demonstrez, spuse el. 

În tot cursul acestei discuţii, Dillen rămăsese tăcut. Ştia că 
ceilalţi erau perfect conştienţi de prezenţa lui şi mai ştia că 
traducerea fragmentului de papirus dezvăluia secrete care 
aveau să dea peste cap toate convingerile lor. Îl priviră toţi 
aşteptând să înceapă, iar Jack resetă proiectorul pe prima 
imagine. Pe ecran apăru din nou prim-planul manuscrisului 
în greaca veche. 

— Sunteţi gata? întrebă Dillen grupul. 

Se auzi de îndată un murmur de aprobare. Atmosfera din 
încăpere deveni încordată. Dillen se aplecă şi îşi deschise 
servieta, de unde scoase un papirus mare pe care îl desfăcu 
în faţa lor. Jack făcu lumina mai mică şi aprinse o lampă 


fluorescentă peste fragmentul boţit din vechiul papirus aflat 
în centrul mesei. 

CAPITOLUL 4 

Obiectul interesului lor le era acum dezvăluit în toate 
detaliile. Înscrisul antic devenise aproape luminos sub placa 
de sticlă protectoare. Ceilalţi îşi traseră scaunele mai în 
faţă. 

— Mai întâi, materialul. 

Dillen dădu din mână în mână o cutiuţă de plastic pentru 
mostre care conţinea un fragment scos pentru analiză după 
desfacerea linţoliului de pe mumie. 

— Este, fără îndoială, papirus, Cyperus papyrus. Vedeţi 
modelul în reţea unde fibrele trestiei au fost presate şi unite 
laolaltă. 

— Din secolul al II-lea după Hristos, papirusul a dispărut în 
mare parte din Egipt, zise Hiebermeyer. A dispărut datorită 
maniei egiptenilor de a scrie arhive. Egiptenii erau 
străluciți în irigaţii şi agricultură, dar din cine ştie ce motiv 
nu au reuşit să menţină culturile de trestie de papirus de-a 
lungul Nilului. Vocea lui Hiebermeyer era copleşită de 
emoție. lar acum pot dezvălui faptul că papirusul cel mai 
vechi datează din anul 4000 înainte de Hristos, adică e mai 
vechi cu aproape o mie de ani decât oricare altul descoperit 
anterior. A fost găsit cu ocazia săpăturilor mele din cursul 
acestui an la templul zeiţei Neith din Sads, în delta Nilului. 

De jur împrejurul mesei se auzi un murmur de emoție. 
Katia se aplecă şi mai mult. 

— Bun. Manuscrisul. Dispunem de un suport foarte vechi, 
dar care poate data din orice an până în secolul al II-lea 
după Hristos. Putem fi mai precişi? 

Hiebermeyer clătină din cap. 

— Nu prin simpla studiere a materialului. Am putea 
încerca o datare cu carbon, dar e probabil ca izotopii să fi 
fost deja contaminaţi de alte materiale organice din linţoliul 
mumiei. lar o mostră suficient de mare ar însemna 
distrugerea papirusului. 


— Ceea ce în mod evident este inacceptabil. Dillen preluă 
conducerea discuţiei. Dar avem dovada înscrisului însuşi. 
Dacă Maurice nu l-ar fi recunoscut, nu am fi fost astăzi aici. 

— Primele indicii au fost depistate de studenta mea, Aysha 
Farouk. Hiebermeyer privi în jurul mesei. Cred că 
mormântul şi papirusul aparţin aceleiaşi perioade de timp. 
Papirusul nu era o zdreanţă veche, ci un document scris în 
acea epocă. Claritatea literelor atestă asta. 

Dillen prinse cele patru colţuri ale papirusului pe masă, 
permiţând celorlalţi să vadă că era plin de simboluri copiate 
din papirus. Grupase laolaltă litere identice, perechi de 
litere şi cuvinte. Era o cale de a analiza regularitatea 
statistică, cunoscută celor care studiaseră cu el. 

Arătă înspre opt linii de scris continuu de la sfârşit. 

— Maurice a avut dreptate să-l identifice ca fiind o bucată 
dintr-un manuscris grecesc, datând nu mai târziu de 
perioada clasică a secolului al V-lea înainte de Hristos. Îşi 
ridică privirea şi făcu o pauză. Avea dreptate, dar eu pot fi 
mai exact de atât. Arătă cu mâna un grup de litere de la 
începutul textului. Grecii au adoptat alfabetul de la fenicieni 
în prima parte a mileniului I înainte de Hristos. Unele litere 
feniciene au supravieţuit nealterate, altele şi-au schimbat 
cu timpul forma. Alfabetul grecesc nu a atins forma sa finală 
decât la sfârşitul secolului al VI-lea înainte de Hristos. Dillen 
apucă indicatorul şi arătă înspre colţul din dreapta sus al 
papirusului. Şi acum uitaţi-vă aici. 

O literă identică fusese subliniată în mai multe cuvinte 
copiate din papirus. Semăna cu litera A înclinată spre 
stânga, cu linia orizontală extinzându-se pe laturi precum 
braţele unei siluete. 

Jack interveni emoţionat: 

— Litera feniciană A. 

— Corect. Dillen îşi trase scaunul mai aproape de masă. 
Forma feniciană dispare pe la mijlocul secolului al VI-lea 
înainte de Hristos. Din acest motiv, şi datorită vocabularului 


şi stilului, sugerez o dată de la începutul secolului. Poate 
600, cu siguranţă nu mai târziu de 580 înainte de Hristos. 

Se auzi un murmur colectiv. 

— Cât de sigur sunteţi de estimare? întrebă Jack. 

— La fel de sigur cum am fost întotdeauna de estimările 
mele. 

— lar eu vă pot dezvălui cea mai importantă dovadă de 
datare a mumiei, anunţă triumfător Hiebermeyer. O 
amuletă de aur sub forma unei inimi, ib, sub un disc solar, 
re, împreună formând o reprezentare simbolică a numelui 
dat la naştere faraonului Apries, anume Wah-lb-Re. Poate 
că amuleta a fost un dar personal oferit ocupantului 
mormântului, o posesiune valoroasă luată în viaţa de apoi. 
Apries a fost un faraon din Dinastia a Douăzeci şi şasea şi a 
domnit între 595 şi 568 înainte de Hristos. 

— Fantastic! exclamă Katia. În afara câtorva fragmente, nu 
dispunem de nici un manuscris original grecesc de dinainte 
de secolul al V-lea înainte de Hristos. Ce avem aici a fost 
scris la un secol după Homer şi la doar câteva generaţii 
după ce grecii au început să folosească noul alfabet. Este 
cea mai importantă descoperire epigrafică de decenii 
încoace. Se opri ca să îşi pună ordine în gânduri. Întrebarea 
mea este următoarea: Ce caută un papirus cu un text 
grecesc în Egipt în secolul al VI-lea înainte de Hristos, cu 
mai bine de două sute de ani înainte de venirea lui 
Alexandru cel Mare? 

Dillen privi în jurul mesei. 

— Nu vreau să mă mai joc cu voi. Cred că avem în faţă un 
fragment din opera pierdută a lui Solon, Făcătorul-de-Legi, 
o relatare a vizitei lui la marele preot din Sads. Am 
descoperit sursa istoriei lui Platon despre Atlantida. 

Jumătate de oră mai târziu stăteau în grup pe balconul 
care dădea spre marele port. Dillen îşi fuma pipa şi se uita 
cu drag cum Jack vorbeşte cu Katia separat de ceilalţi. Nu 
era pentru prima dată când îl vedea într-o astfel de postură, 
dar poate că Jack găsise în sfârşit pe cineva serios. Cu ani în 


urmă, Dillen întrezărise potenţialul în acest student rebel 
căruia îi lipsea rigoarea unei educaţii convenţionale; el îl 
împinsese pe Jack către contraspionajul militar, cu condiţia 
să se întoarcă la cariera de arheolog. Un alt fost student, 
Efram lacobovici, furnizase o mică avere din afacerea lui cu 
software care finanța toate cercetările UMI, iar Dillen era 
bucuros să aibă şansa de a fi implicat în aventurile lui Jack. 

Jack se scuză ca să sune prin satelit nava Seaquest, 
lăsându-şi uşor mâna pe braţul Katiei şi pornind către uşă. 
Emoţia pe care o resimţise aflând de existenţa papirusului 
rivaliza cu nevoia de a fi la curent cu evoluţia lucrărilor la 
epava descoperită. Trecuseră doar două zile de când Costas 
dăduse peste discul auriu, dar situl scotea deja la iveală 
bogății care amenințau să pună în umbră chiar şi acea 
descoperire. 

Cum conversaţia lâncezea, iar Jack era plecat, ceilalţi fură 
atraşi de un monitor TV montat într-o nişă din perete. Era o 
relatare CNN despre un atac terorist în fosta Uniune 
Sovietică, de această dată fiind vorba de explozia 
devastatoare a unei maşini-capcană în capitala Republicii 
Georgia. La fel ca multe astfel de evenimente de dată 
recentă, tragedia nu era opera unor fanatici, ci un act 
calculat de răzbunare personală, un alt episod trist într-o 
lume unde ideologiilor extremiste le luau locul lăcomia şi 
vendeta ca principale cauze de instabilitate globală. Pentru 
cei aflaţi pe balcon situaţia era în mod special 
îngrijorătoare, datorită faptului că antichităţile furate erau 
folosite la ungerea unor afaceri şi a unor personaje de pe 
piaţa neagră din ce în ce mai îndrăzneţe în tentativele lor 
de achiziţionare a celor mai nepreţuite comori. 

La întoarcere, Jack reluă discuţia pe care o avusese cu 
Katia. Femeia dezvăluise prea puţine despre trecutul ei, dar 
îşi manifestase intenţia de a se implica în lupta împotriva 
criminalităţii mai mult decât îi putea permite poziţia ei. Jack 
află că ei i se oferiseră posturi universitare prestigioase în 
Occident, dar alesese să rămână în Rusia pentru a fi direct 


implicată în miezul problemelor, în ciuda birocraţiei 
corupte, a amenințărilor de tot felul sau a şantajului la care 
putea fi supusă. 

Hiebermeyer şi Dillen li se alăturară şi discuţia reveni la 
papirus. 

— Am fost mereu uimită de faptul că Solon n-a lăsat nici un 
înscris despre vizita lui în Egipt, rosti Katia. Era un om de 
litere proeminent, cel mai învăţat atenian al acelor zile. 

— Să fi existat un asemenea înscris care să fi fost întocmit 
chiar în incinta templului? 

Jack se uită întrebător la Hiebermeyer, care îşi curăța 
ochelarii şi transpira în mod vizibil. 

— Este posibil, deşi astfel de ocazii trebuie să fi fost puţine 
şi rare în timp. Hiebermeyer îşi puse ochelarii la loc şi îşi 
şterse fruntea. Pentru egipteni, arta scrisului reprezenta 
darul divin al lui Thoth, scribul zeilor. 'Transformând scrisul 
într-un act sacru, preoţii puteau menţine controlul asupra 
cunoştinţelor. Iar orice text realizat de un străin într-un 
templu ar fi fost considerat un sacrilegiu. 

— Prin urmare, el n-ar fi fost un personaj prea popular, 
comentă Jack. 

Hiebermeyer clătină din cap. 

— Ar fi fost întâmpinat cu suspiciune de cei care 
dezaprobau decizia marelui preot de a dezvălui 
cunoştinţele acumulate. Slujitorii templului ar fi urât 
prezenţa lui ca străin care vine să le sfideze zeii. 
Hiebermeyer îşi dădu jos haina şi îşi suflecă mânecile 
cămăşii. lar grecii nu erau cei mai iubiţi pământeni de pe 
acolo. Faraonii le permiseseră nu cu mult timp înainte să-şi 
înfiinţeze un avanpost comercial la Naucratis, în delta 
Nilului. Erau comercianţi vicleni, experimentați în urma 
negoţului cu fenicienii, în vreme ce Egiptul fusese închis 
mulţi ani lumii exterioare. Egiptenii care îşi încredinţaseră 
bunurile negustorilor greci habar n-aveau de realităţile 
dure ale comerţului. Cei care nu profitau imediat aveau 


sentimentul că au fost păcăliţi şi trădaţi. Mulţi nutreau o 
ură profundă faţă de aceşti străini. 

— Aşadar, tu sugerezi că Solon şi-a înregistrat călătoria, 
dar înscrisurile i-au fost luate şi aruncate la gunoi? 
interveni Jack. 

Hiebermeyer dădu din cap. 

— Este posibil. Vă puteţi imagina ce fel de cărturar era. 
Încăpăţânat până la obsesie, cu prea puţină îngăduinţă faţă 
de cei din jurul lui. Şi cu o mare naivitate faţă de realitatea 
din jur. Probabil că ducea cu elo pungă plină cu aur, iar 
slujitorii templului au aflat de asta. Ar fi fost o pradă uşoară 
în cursul acelor drumuri de noapte prin deşert, din zona 
templului către oraşul unde probabil locuia. 

— Prin urmare, tu spui că Solon a fost prins în ambuscadă 
şi jefuit în deşert. I s-a luat şi i s-a rupt papirusul pe care îl 
scrisese, apoi a fost aruncat. La puţin timp după aceea, 
câteva fragmente au fost strânse laolaltă şi refolosite ca 
linţoliu pentru o mumie. Atacul a avut loc după ultima vizită 
a lui Solon la templu, aşa că manuscrisul lui este în 
întregime pierdut. 

— Şi ce ziceţi de asta? interveni Hiebermeyer. Este lovit 
atât de rău, că îşi aminteşte doar fragmente din poveste şi, 
poate, nimic din ce aflase cu ocazia ultimei vizite la templu. 
Este deja un om în vârstă şi memoria lui e slăbită. Întors în 
Grecia, nu mai pune niciodată tocul pe hârtie şi este prea 
ruşinat ca să admită cât de mult trebuie să se fi pierdut 
datorită propriei stupidităţi. Singurul lucru pe care îl face 
este să povestească o versiune alandala a ceea ce îşi 
aminteşte câtorva prieteni apropiaţi. 

Dillen asculta cu satisfacţie vizibilă cum cei doi foşti 
studenţi ai lui aduceau argumente. O astfel de adunare 
avea ca rezultat mai mult decât suma părţilor; ciocnirea 
dintre minţi scotea la iveală idei şi raționamente noi. 

— Am ajuns cam la aceeaşi concluzie după ce-am citit 
textul şi am comparat povestea lui Platon cu papirusul, 


spuse el. Veţi vedea la ce mă refer în scurt timp. Haideţi să 
revenim la treburile noastre. 

Intrară din nou în sala de conferinţe. Răcoarea dinăuntru 
îi învioră după căldura ucigătoare de afară. Toţi îl priviră pe 
Dillen nerăbdători în faţa fragmentului de papirus. 

— Cred că este o transcriere după dictare. Textul a fost 
scris în grabă, iar conţinutul nu e cizelat. Este doar un 
fragment din documentul original, care putea avea mii de 
rânduri. Ceea ce a supravieţuit este echivalentul a două 
paragrafe scurte despărțite de o gaură lată cam de şase 
rânduri. În centru este acest simbol, urmat de cuvântul 
Atlantis. 

— Am mai văzut aşa ceva undeva. 

Jack se aplecă peste masă şi studie ciudatul simbol din 
centrul papirusului. 

— Da, aşa e. Dillen îşi ridică privirea din însemnările lui. 
Dar dacă îmi permiţi, voi lăsa asta pe mai târziu. Nu am nici 
o îndoială că acest document a fost scris de Solon în 
scriptoriul templului de la Sads, în vreme ce ţedea în faţa 
marelui preot. 

— Care se numea Amenhotep. Hiebermeyer se aprinsese 
din nou la faţă de emoție. Luna trecută, în timpul 
excavaţiilor noastre de la Templul lui Neith, am dat peste un 
fragment de listă cu preoţii Dinastiei a Douăzeci şi şasea. 
Conform cronologiei, Amenhotep avea peste o sută de ani 
când a fost vizitat de Solon. Există chiar şi o statuie a lui. Se 
găseşte la British Museum. 

Hiebermeyer întinse mâna şi apăsă un buton pe 
proiectorul multimedia, dezvăluind o siluetă în postura 
clasică egipteană, ţinând o cutie pentru relicve în model de 
naos. Chipul păru dintr-odată tânăr şi fără vârstă, 
ascunzând mai multe decât lăsa să se vadă, cu o expresie 
melancolică de bătrân care a transmis mai departe tot ce 
avea de transmis înainte ca moartea să îl ia cu ea. 

— Să fie cu putinţă, interveni Katia, ca pauza din text să 
reprezinte o pauză în dictare, ca scrisul de deasupra să fie 


sfârşitul relatării, poate rezultatul unei audienţe de o zi cu 
preotul, iar scrisul de dedesubt, începutul altei relatări? 

— Chiar aşa, zise Dillen încântat. Cuvântul Atlantis este un 
titlu, începutul unui nou capitol. 

Degetele lui atinseră laptopul pe care îl conectase la 
proiectorul multimedia. Puteau vedea acum o imagine 
mărită digital a textului în greacă, alături de cuvintele 
traduse în engleză. Dillen începu să citească traducerea la 
care el şi Katia lucraseră din ziua precedentă, când 
sosiseră. 

„Iar în citadelele lor erau tauri, atât de mulţi încât 
umpleau curţile şi coridoarele înguste, iar oamenii dansau 
cu ei. Apoi, în vremea faraonului Tutmosis, zeii au lovit 
pământul cu o zguduială puternică şi peste ţinut a venit 
întunericul, iar Poseidon a aruncat un val imens care a 
măturat totul în calea lui. Asta a fost sfârşitul regatului din 
insula lui Keftiu. Apoi vom auzi de un alt regat puternic, al 
citadelei scufundate pe care ei o numeau Atlantis.” 

— Şi acum să vedem a doua secţiune, continuă Dillen. 
Apăsă o tastă şi imaginea trecu dedesubtul pauzei din text. 
Amintiţi-vă că materialul este destul de brut. Pe măsură ce 
scria, Solon traducea egipteana în greacă. Aşa că este 
destul de direct, cu puţine fraze complexe sau cuvinte 
obscure. Dar există o problemă. 

Privirile tuturor se îndreptară din nou asupra ecranului. 
Textul ajunsese la sfârşit, cuvintele pierzându-se acolo unde 
papirusul fusese rupt. În vreme ce primul paragraf se 
conservase bine, cel de-al doilea era trunchiat progresiv pe 
măsură ce marginile zdrenţuite convergeau în formă de V. 
Ultimele rânduri conţineau doar fragmente de cuvinte. 

Katia începu să citească: 

— Atlantis.” 

Emfaza cu care rostea silabele avea oarecum rolul de a-i 
ajuta pe toţi să înţeleagă bine ce aveau în faţa ochilor. 
Prima propoziţie este lipsită de conţinut. Se concentră 
asupra ecranului şi rosti mai departe printre dinţi: 


Dia tonemechri hou he thalatta stenoutai. 

Vocalele sunau parcă în chineză când Katia recreă cadenţa 
limbii antice. 

„Printre insule până ce marea se îngustează. Dincolo de 
Cataracta lui Bos.” 

Hiebermeyer se încruntă nedumerit. 

— Greaca mea e suficient de bună ca să ştiu ce 
katarractes, adică un şuvoi curgând în jos sau o cascadă, 
rosti el. Cuvântul era folosit ca să descrie cascadele de pe 
cursul superior al Nilului. Cum putea fi el folosit cu referire 
la mare? 

Dillen se duse la ecran. 

— În acest punct începem să pierdem cuvinte întregi din 
text. 

Katia citi din nou: „Şi apoi douăzeci de dromoi de-a lungul 
țărmului sudic.” 

— Un dromos avea cam şaizeci de stadii, comentă Dillen. 
Cam cincizeci de mile marine. 

— De fapt, varia foarte mult, zise Jack. Dromos înseamnă 
„parcurs”, adică distanţa pe care o poate parcurge o navă 
într-o zi, câtă vreme soarele este sus pe cer. 

— E de presupus că diferea de la loc la loc, rosti 
Hiebermeyer pe un ton ironic. În funcţie de vânt, curenţi şi 
de perioada din an, şi luând în calcul schimbările sezoniere 
de climă şi orele zilei. 

— Exact. Un parcurs reprezenta un indiciu al timpului pe 
care urma să-l petreci de la A la B în condiţii favorabile. 

— Sub marele bucranion, semnul taurului”, continuă 
Katia. 

— Sau coarnele taurului, sugeră Dillen. 

— Fascinant. Hiebermeyer aproape că vorbi pentru sine. 
Unul dintre cele mai prezente simboluri din preistorie. L- 
am văzut deja în fotografiile lui Jack de la Knossos. Mai 
apare în altarele neolitice şi în toate palatele Epocii de 
Bronz ale Orientului Apropiat. Chiar şi în perioada romană 


bucranium-ul este omniprezent în operele monumentale de 
artă. 

Katia dădu din cap. 

— Textul devine acum fragmentar, dar eu şi profesorul am 
căzut de acord asupra înţelesului probabil. Veţi înţelege mai 
uşor dacă veţi vedea unde apar lipsurile. 

Comută proiectorul pe altă setare şi puse o peliculă 
transparentă pe tava de sticlă. Pe ecran apărură cuvintele 
ei scrise îngrijit sub formă de V reprezentând partea 
inferioară a papirusului. 

— Apoi ajungi la citadelă. Iar acolo, dedesubt, se află o 
vastă câmpie aurie, bazinele adânci, lacurile sărate, cât poţi 
cuprinde cu ochii. Cu două sute de vieţi în urmă, Poseidon 
şi-a aruncat mânia peste atlanţi pentru că au îndrăznit să 
trăiască precum zeii. Cascada a căzut, uşa cea mare de aur 
a citadelei s-a închis pentru totdeauna şi Atlantis a fost 
înghiţit sub valuri.” Katia făcu o pauză. Credem că aceste 
ultime propoziţii erau un mod de legare a poveştii cu 
sfârşitul ținutului lui Keftiu. Poate că tema marelui preot era 
mânia zeului mărilor, răzbunarea lui Poseidon pe oameni 
pentru orgoliul lor. Îndreptă indicatorul către ecran. 
Probabil că următoarea secţiune era începutul unei 
descrieri detaliate a Atlantidei. Din nefericire, aici se văd 
doar câteva cuvinte fără nici o legătură. Aici, credem noi, 
este „casă aurie” sau „cu pereţi aurii”. lar aici se pot citi 
clar literele greceşti pentru „piramidă”. Întreaga frază s-ar 
traduce prin „imense piramide de piatră”. Se uită 
întrebătoare la Hiebermeyer, care era prea uluit ca să 
comenteze şi căsca doar gura la ecran. Apoi vin aceste 
cuvinte de final. Katia arătă spre coada zdrenţuită a 
documentului. „Casa zeilor”, poate „sala zeilor”, care este 
din nou „kata boukeros”, adică „sub semnul taurului”. Şi 
aici textul se sfârşeşte. 

Hiebermeyer vorbi primul, cu vocea tremurând de emoție: 

— Categoric că are sens. Voiajul printre insule, către un 
loc unde marea se îngustează. Asta nu poate însemna decât 


la vest de Egipt, dincolo de Sicilia, către Strâmtoarea 
Gibraltar. Bătu cu palma în masă ca să-şi întărească 
vorbele. Până la urmă, Atlantida tot în Oceanul Atlantic 
este! 

— Cum rămâne cu cascada? întrebă Jack. Gibraltarul nu 
prea seamănă a torent năvalnic. 

— Şi cu vasta câmpie aurie, şi cu lacurile sărate, adăugă 
Katia. În Atlantic tot ce găseşti este marea pe de o parte şi 
munţi înalţi sau deşert de cealaltă parte. 

— Uimitor este şi ţărmul sudic, zise Jack. Cum Atlanticul 
nu dispune de un țărm sudic evident, asta ar implica faptul 
că el se găsea în Mediterana, iar eu cu greu îmi pot imagina 
o citadelă pe ţărmul pustiu din vestul Saharei. 

Dillen opri lampa proiectorului şi comută aparatul pe 
modul de lucru cu computerul, după care reîncărcă 
imaginile digitale. Ecranul se umplu de o serie de imagini 
cu creste muntoase acoperite de zăpadă, cu un complex de 
ruine cuibărite printre terase înverzite în prim-plan. 

— Jack avea dreptate să asocieze Atlantida lui Platon cu 
Creta din Epoca Bronzului. Prima parte a textului se referă 
în mod clar la civilizaţia minoică şi la erupția de pe Thera. 
Problema e că nu Creta era Atlantida. 

Katia dădu încetişor din cap. 

— Relatarea lui Platon este o combinaţie. 

— Exact. Dillen păşi înapoi în spatele scaunului său, 
gesticulând în timp ce vorbea. Avem aici fragmente din 
două istorii diferite. Unul descrie sfârşitul Cretei din Epoca 
Bronzului, ţara lui Keftiu. Celălalt se referă la o civilizaţie 
mult mai veche, aceea a Atlantidei. 

— Diferenţa de datare nu lasă loc la dubii. Hiebermeyer îşi 
şterse faţa în vreme ce vorbea. Primul paragraf din papirus 
datează distrugerea lui Keftiu în cursul domniei lui 
Tutmosis. A fost un faraon al celei de-a Unsprezecea 
Dinastii, la sfârşitul secolului al XVI-lea înainte de Hristos, 
exact în epoca erupției vulcanului Thera. Iar pentru 
Atlantida, „două sute de vieţi” din cel de-al doilea paragraf 


reprezintă de fapt un calcul destul de precis, de vreme ce o 
„viaţă” însemna cam douăzeci şi cinci de ani pentru 
cronicarii egipteni. Hiebermeyer făcu repede un calcul în 
gând. Cu cinci mii de ani înainte de Solon, cam pe la 5600 
înainte de Hristos. 

— Incredibil. Jack clătină din cap, nevenindu-i să-şi creadă 
urechilor. O întreagă eră înaintea primelor oraşe-state. 
Mileniul al VI-lea înainte de Hristos. Însemna încă epoca 
neoliticului, o vreme când agricultura reprezenta o noutate 
pentru Europa. 

— Mă nedumereşte un detaliu, zise Katia. Dacă aceste 
poveşti sunt atât de distincte, cum poate fi simbolul taurului 
atât de proeminent în ambele relatări? 

— Nu-i o chestie complicată, răspunse Jack. Taurul nu era 
doar un simbol cretan. Încă de la începutul neoliticului a 
reprezentat forţa, virilitatea, stăpânirea solului. Plugurile 
trase de boi erau vitale pentru primii fermieri. Simbolurile 
cu tauri apar în toate comunităţile agricole timpurii din 
regiune. 

Dillen se uită gânditor la papirus. 

— Cred că am descoperit elementele de bază pentru două 
mii cinci sute de ani de speculaţii greşit orientate. La 
sfârşitul relatării sale despre Keftiu, marele preot, 
Amenhotep, îi dăduse un indiciu despre subiectul 
următoarei lor discuţii. Voia să-i menţină trează curiozitatea 
lui Solon, să se asigure că acesta se întorcea în fiecare 
seară până în ultima zi permisă de calendarul templului. 
Poate că voia acea pungă cu aur sau nişte donaţii mai 
generoase. Cred că în ultima propoziţie despre Keftiu avem 
un soi de preambul al poveştii Atlantidei. 

Jack prinse imediat ideea mentorului său. 

— Vreţi să spuneţi că, în confuzia sa, Solon a înlocuit Keftiu 
cu Atlantis de fiecare dată când îşi amintea povestea 
sfârşitului cretanilor. 

— Te-ai prins, încuviinţă Dillen. În relatarea lui Platon nu 
există nimic care să indice faptul că Solon şi-a amintit ceva 


din a doua secţiune a textului. Nici un fel de cataractă, nici 
un fel de câmpie vastă. Şi nici un fel de piramide, care ar fi 
greu de uitat. Probabil că l-a lovit cineva tare de tot în cap 
în acea ultimă noapte. 

Soarele apunea, iar razele lui aruncau o lumină trandafirie 
peste apa din marele port de dedesubt. Se întorseseră cu 
toţii în sala de conferinţe pentru întrevederea finală ce 
urmă pauzei de după-amiază. Niciunul dintre ei nu dădea 
semne de epuizare, în ciuda orelor petrecute în jurul mesei 
cu studierea preţiosului document. Erau cu toţii legaţi prin 
emoția descoperirii, a dezvăluirii unei chei către trecut care 
putea schimba întregul tablou despre naşterea civilizaţiei 
umane. 

Dillen se lăsă pe spate şi spuse: 

— Şi acum, Jack, să vorbim despre acel simbol pe care spui 
că l-ai mai văzut. 

În acel moment se auzi o bătaie puternică în uşă şi în 
cadrul ei apăru un tânăr. 

— Scuzaţi-mă, domnule profesor, dar e foarte urgent. 
Doctor Howard. 

Jack se repezi şi luă telefonul celular pe care i-l oferi 
tânărul, postându-se lângă balustrada balconului, ca să nu 
fie auzit de ceilalţi. 

— Howard aici. 

— Jack, aici e Costas. Suntem în alertă maximă. Trebuie să 
te întorci imediat pe Seaquest. 

CAPITOLUL. 5 

Jack slăbi strânsoarea manşei şi elicopterul Lynx rămase 
nemişcat în aer, reducându-şi zgomotul rotorului la un 
mormăit vibrant. Apoi ajustă nivelul sunetului în căşti şi 
atinse uşor cu piciorul pedala din stânga, în acelaşi timp 
modificând brusc pasul rotorului din coadă ca să aducă 
aparatul paralel cu priveliştea spectaculoasă de dedesubt. 
Se întoarse spre Costas şi amândoi priviră prin uşa din 
stânga. 


La o mie de metri dedesubt se găsea inima fumegândă a 
insulei Thera. Pluteau deasupra rămăşiţei inundate a unei 
căldări gigantice, o scobitură vastă din care doar marginile 
zdrenţuite se ridicau deasupra nivelului mării. De jur 
împrejurul lor, crestele se ridicau abrupt. Chiar sub ei se 
găsea Nea Kameni, „Noul Arzător”, cu suprafaţa arsă şi 
lipsită de viaţă. În centru se înălţau fuioare de fum, acolo 
unde vulcanul erupea din nou prin scoarţa terestră. Jack îşi 
spuse că totul semăna cu un semnal de avertizare, cu un 
mesager al Apocalipsei, ca un taur care pufnea şi dădea din 
copite înainte de măcel. 

În cască se auzi o voce fără chip, o voce pe care Jack o 
găsea tot mai irezistibilă. 

— Este uluitor, rosti Katia. Plăcile tectonice africană şi 
eurasiană se lovesc una de alta şi dau naştere practic la mai 
multe cutremure şi vulcani decât oriunde altundeva pe 
glob. Nu-i de mirare că zeii greci erau atât de violenţi. 
Întemeierea unei civilizaţii aici seamănă cu construirea unui 
oraş pe falia San Andreas. 

— Categoric, admise Costas. Dar fără tectonica plăcilor, 
piatra de var n-ar fi devenit niciodată marmură. Şi n-ar fi 
existat nici temple şi nici sculpturi. Făcu un gest către 
creste. Şi ce spui de cenuşa vulcanică? O chestie 
incredibilă. Romanii au descoperit că dacă se adaugă la 
mortarul de var se poate obţine un beton care rezistă sub 
apă. 

— Adevărat, acceptă Katia. Resturile vulcanice constituie 
şi un sol incredibil de fertil. Câmpiile din jurul vulcanilor 
Etna şi Vezuviu au fost surse bogate de hrană pentru lumea 
antică. 

Jack zâmbi în sinea sa. Costas era un gentleman, iar el şi 
Katia îşi descoperiseră o pasiune comună pentru geologie 
care dominase toată conversaţia din Alexandria. 

Lynx-ul se întorcea la Muzeul Maritim din Cartagina când 
Costas primise un apel de urgenţă de la Tom York, 
comandantul lui Seaguest. Costas îi făcuse imediat legătura 


cu Jack şi deviase apelul spre sud, în Egipt. În acea după- 
amiază, lângă port, îl văzuse pe Jack luându-şi repede 
rămas-bun de la Dillen şi Hiebermeyer, care-şi ascundeau 
dezamăgirea sub masca îngrijorării. 

Jack aflase despre Katia că este un scafandru 
experimentat şi când ea se apropiase de el pe balcon ca să-l 
întrebe dacă poate să-l însoţească, bărbatul nu văzuse nici 
un motiv de a o refuza. 

— Este şansa mea de a mă alătura frontului de luptă în 
prima linie, zisese ea, să simt pe pielea mea cu ce se 
confruntă arheologii moderni. 

Între timp, asistenta ei, Olga, avea să se întoarcă cu 
treburi urgente la Moscova. 

— Uite-o. 

Botul elicopterului le ghidă privirea către orizontul estic. 
leşiseră din raza vizuală a insulei Thera şi desluşeau în 
depărtare silueta navei Seaquest. Pe măsură ce se 
apropiau, albastrul profund al Mării Mediterane se 
închidea, ca şi cum apele ar fi fost înnegrite de un nor 
trecător. Costas le spuse că era vorba de un vulcan 
subacvatic, cu vârful înălțându-se din abis ca un atol 
gigantic. 

Jack apăsă butonul intercomului. 

— Nu mă aşteptam să descopăr un sit aici, rosti el. Vârful 
vulcanului este la treizeci de metri adâncime sub apă, prea 
adânc ca să fi fost un recif. Altceva a provocat naufragiul 
navei cretane. 

Acum erau chiar deasupra navei Seaquest. Începură să 
coboare către heliportul de la pupa. Marcajele de aterizare 
deveniră tot mai clare pe măsură ce altimetrul cobora. 

— Dar suntem incredibil de norocoşi că nava s-a scufundat 
acolo unde s-a scufundat, la o adâncime unde scafandrii 
noştri pot lucra. Este singurul loc pe o rază de mile întregi 
unde fundul apei este la o adâncime mai mică de cinci sute 
de metri. 

În intercom se auzi vocea Katiei: 


— Spui că nava s-a dus la fund în secolul al XVI-lea înainte 
de Hristos. Poate că e o ipoteză hazardată, dar nu cumva 
cauza a fost erupția de pe Thera? 

— Categoric, răspunse Jack cu entuziasm. Şi ceea ce e şi 
mai ciudat e faptul că asta ar explica starea excelentă de 
conservare. Nava a fost înghițită brusc de un val uriaş şi s-a 
scufundat drept, cam la şaptezeci de metri sub vârf. 

Costas vorbi din nou: 

— Probabil că a fost un cutremur cu câteva zile înainte de 
erupția vulcanică. Ştim că locuitorii de pe Thera au luat în 
seamă avertismentul şi au plecat luând cu ei cele mai multe 
dintre bunurile lor personale de pe insulă. Jack dădu din 
cap. Explozia a distrus totul pe o rază de mile în jur, 
continuă Costas. Dar ăla a fost doar începutul. Năvala apei 
în căldare trebuie să fi dus la răbufniri îngrozitoare, care au 
provocat tsunami-uri de sute de metri înălţime. Suntem 
destul de aproape de Thera şi cred că valurile şi-au pierdut 
prea puţin din forţă. Au zdrobit orice corabie aflată în calea 
lor, lăsând doar fragmente din ele în urmă. Epava noastră a 
supravieţuit pe fundul mării doar pentru că a fost prinsă la 
adâncime sub nivelul oscilaţiei valurilor. 

Elicopterul zbura la punct fix la treizeci de metri deasupra 
lui Seaquest, iar Jack aştepta permisiunea de aterizare. 
Profită de ocazie ca să arunce o privire critică la 
ambarcaţiunea care era mândria şi bucuria vieţii sale. 
Dincolo de heliport şi de bărcile gonflabile se găsea blocul 
de cazare, înalt de trei etaje, capabil să găzduiască 
douăzeci de oameni de ştiinţă şi un echipaj de treizeci de 
oameni. Lungă de şaptezeci şi cinci de metri, Seaquest era 
de aproape două ori mai mare decât Calypso a lui Cousteau. 
Fusese construită la comandă în şantierele navale din 
Finlanda care produceau faimoasele nave din clasa 
Akademic pentru Institutul Rus de Oceanologie. Ca şi 
acestea, dispunea la prova şi pe laterale de motoare de 
poziţionare, fiind astfel capabilă să plutească deasupra unui 
punct fix de pe fundul apei, şi de un sistem automat de 


trimming, care îi menținea stabilitatea prin reglarea 
nivelului apei din tancurile de balast. Nava avea acum mai 
bine de zece ani de când fusese lansată la apă şi avea 
nevoie de o revizie, dar continua să fie indispensabilă 
pentru cercetările şi explorările conduse de UMI în jurul 
lumii. 

În vreme ce Jack împinse manşa în faţă, atenţia tuturor fu 
atrasă de o siluetă întunecată de la orizont. Era o altă navă, 
joasă şi cu aspect sinistru, plutind nemişcată la câţiva 
kilometri de prova lui Seaquest. 

Ştiau cu toţii la ce se uită. Era motivul pentru care fusese 
chemat de urgenţă Jack din Alexandria. Katia şi Costas 
tăcură; îşi reveneau din emoția descoperirilor arheologice 
pentru a se confrunta cu problemele serioase ale 
prezentului. Jack îşi încordă mazxilarele şi reuşi o aterizare 
perfectă în interiorul cercului portocaliu de pe heliport. 
Chipul lui calm ascundea furia care îl cuprinsese. Ştiuse că 
săpăturile lor aveau să fie descoperite, dar nu se aşteptase 
ca asta să se petreacă atât de repede. Duşmanii lor aveau 
acces la echipamente ex-sovietice de supraveghere prin 
satelit care puteau distinge faţa unui om de la o înălţime 
orbitală de patru sute de kilometri. Seaquest era complet 
expusă sub cerul lipsit de nori al verii din Mediterana, iar 
faptul că rămăsese nemişcată într-un singur loc câteva zile 
la rând trezise în mod clar interesul cuiva. 

— Verifică asta. A venit ieri, înainte ca eu să-mi iau zborul. 

Costas îi conducea pe Jack şi pe Katia prin labirintul de 
mese din laboratorul de conservare de pe navă. Scena era 
iluminată de becuri cu tungsten care aruncau o lumină 
strălucitoare. Un grup de tehnicieni cu halate albe se 
ocupau de curăţarea şi înregistrarea a zeci de artefacte 
preţioase care fuseseră scoase din epava cretană în 
ultimele două zile, pregătindu-le de conservare înainte de a 
fi gata de expunere în faţa publicului. În capătul 
laboratorului, Costas se opri lângă o banchetă joasă şi 


ridică cu grijă învelitoarea de pe un obiect înalt cam de un 
metru. 

Katia îşi ţinu respiraţia de uimire. Era un cap de taur în 
mărime naturală, sculptat din steatit negru de Egipt, cu 
ochii din lapislazuli de Afganistan, iar coarnele din aur solid 
împodobit cu rubine scânteietoare din India. O gaură din 
bot arăta că era vorba de un vas de libaţiune gol pe 
dinăuntru, folosit pentru a aduce ofrande zeilor. Un astfel 
de vas somptuos putea fi folosit doar de preoţii de rang înalt 
în cadrul celor mai sacre ceremonii din lumea minoică. 

— E minunat, murmură Katia. Lui Picasso i-ar fi plăcut la 
nebunie. 

— O piesă splendidă, care-ar putea fi punctul central de 
atracţie al expoziţiei, zise Costas. 

— În muzeul maritim? întrebă Katia. 

— Jack a marcat unul dintre locurile triremelor pentru 
mult preţuita lui epavă cretană. Este aproape plin şi 
excavaţiile abia au început. 

Baza UMI din Mediterana se afla în vechiul sit al 
Cartaginei din Tunisia, unde portul circular de război al 
fenicienilor fusese de minune reconstruit. Danele folosite 
odinioară pentru galere cu rame găzduiau acum vestigii de 
la numeroasele epave pe care le descoperiseră ei. 

Jack şuieră brusc de mânie. Era de neconceput ca un 
asemenea artefact nepreţuit să cadă în mâinile 
criminalităţii interlope. Nici măcar siguranţa muzeului nu 
mai reprezenta o opţiune. Când silueta aceea apăruse la 
orizont, se luase decizia de abandonare a transporturilor 
obişnuite cu elicopterul. Lynx-ul dispunea de o rezervă de 
putere, care îi permitea să depăşească în viteză pe distanţe 
scurte orice alt elicopter, dar era vulnerabil ca orice aparat 
subsonic la rachete ghidate prin laser şi lansate de pe nave. 
Inamicul lor ar fi marcat locul prăbuşirii cu echipamente 
GPS şi apoi ar fi scos epava folosind submersibile operate 
de la distanţă. Oricine ar fi supravieţuit ar fi fost executat 


fără milă şi artefactele ar fi dispărut pentru totdeauna ca 
pradă a învingătorului. 

Pe mări şi oceane se practica o nouă şi letală formă de 
piraterie. 

Jack şi însoțitorii lui îşi croiră drum către cabina 
căpitanului. Tom York, comandantul navei, era un englez 
solid, cu părul alb, care îşi încheiase o distinsă carieră în 
cadrul Marinei Regale în calitate de căpitan al unei nave de 
transport. În faţa lui stătea un bărbat cu trăsături de o 
frumuseţe brută, cu un fizic modelat în anii în care fusese 
jucător de rugby pentru reprezentativa ţării sale, Noua 
Zeelandă. Peter Howe petrecuse douăzeci de ani în cadrul 
Infanteriei Marine Regale şi a Serviciului Aerian Special 
Australian, iar acum era şeful securităţii de la UMI. Zburase 
cu o noapte înainte de la sediul UMI din Cornwall, Anglia. 
Howe era prieten cu Jack din vremea şcolii şi toţi trei 
serviseră împreună în cadrul contraspionajului naval. 

Pe masă se găsea un radio UHF şi o hartă a Amiralității 
pentru zona Mării Egee. Costas şi Katia se înghesuiră lângă 
Howe şi York. Jack rămase în picioare, silueta lui înaltă 
umplând cadrul uşii. Vocea lui deveni dintr-odată dură şi 
concentrată asupra pericolului: 

— Bun. Ce avem? 

— Este unul nou pentru noi, rosti Howe. Se numeşte Aslan. 

Katia se înfioră vizibil şi făcu ochii mari. Nu-i venea să 
creadă. 

— Aslan. Vocea abia i se auzi. 

— Îl cunoşti pe acest om? întrebă Jack. 

— Îl cunosc pe acest om. Katia rostea cuvintele cu ezitări. 
Aslan - înseamnă Leu. Este... Ezită din nou, palidă la chip. 
Este un lord al războiului, un gangster. Cel mai rău. 

— Din Kazahstan, mai exact. Iom York scoase o fotografie 
şi o aruncă peste hartă. Am primit asta prin e-mail de la 
agenţia de presă UMI din Londra cu câteva minute în urmă. 

Poza arăta un grup de bărbaţi în costume de luptă şi 
echipamente tradiţionale islamice. Fundalul era un peisaj 


golaş cu râpe arse de soare şi pante pustii. Bărbaţii aveau 
în mâini pistoale-mitralieră Kalaşnikov, iar în faţa lor, pe 
pământ, erau o mulţime de arme din era sovietică, de la 
mitraliere de calibru greu la lansatoare de grenade RPG. 

Atenţia tuturor fu atrasă nu atât de arsenalul cumplit, căci 
astfel de imagini deveniseră o banalitate încă din primele 
zile ale luptătorilor mujahedini din Afganistan, ci de 
personajul care stătea în centru. Era un individ de o statură 
uluitoare, care stătea aşezat. Mâinile îi cuprindeau 
genunchii, iar coatele stăteau sfidător scoase în afară. Spre 
deosebire de ceilalţi bărbaţi îmbrăcaţi în kaki, omul purta o 
robă albă şi lungă şi o şapcă. De fiecare parte a gurii se 
vedea umbra unei mustăţi. Chipul avusese pe vremuri 
trăsături elegante, chiar frumoase; încă se mai vedeau 
nasul arcuit şi pomeţii ridicaţi ai nomazilor din Asia 
Centrală. Din orbitele înfundate priveau spre cameră doi 
ochi negri ca tăciunele şi străpungători. 

— Aslan, spuse York. Pe numele lui adevărat Piotr 
Alexandrovici Nazarbetov. Tatăl e mongol, iar mama 
provine din Kârgâstan. Baza lui este în Kazahstan, dar 
deţine un punct de operare la Marea Neagră, în Abhazia, 
provincia care şi-a proclamat independenţa faţă de Georgia. 
Este fost academician al Uniunii Sovietice şi profesor de 
Istoria Artei la Universitatea Bişkek, dacă vă vine să 
credeţi. 

Howe dădu din cap. Era aria lui de expertiză. 

— "Tot soiul de oameni au fost seduşi de profiturile imense 
care provin din criminalitate în această parte a lumii. Şi 
este nevoie de un istoric al artei ca să ştii valoarea 
antichităţilor şi unde să le găseşti. Se uită scurt la nou- 
veniţi. Sunt convins că ştiţi cu toţii situaţia din Kazahstan. 
Arătă spre harta de pe peretele din spatele lui. Este vorba 
de povestea obişnuită. Kazahstanul şi-a câştigat 
independenţa după colapsul Uniunii Sovietice. Dar 
guvernul este condus de fostul şef al Partidului Comunist. 
Corupţia e în floare şi democraţia - o simplă farsă. În ciuda 


rezervelor de petrol şi a investiţiilor străine, siguranţa 
naţională e tot mai şubredă. O revoltă populară oferă 
ruşilor scuza de a trimite armata, care este apoi retrasă 
după un război sângeros. Forţele naţionaliste sunt serios 
slăbite şi locul este lăsat pradă anarhiei. 

— Şi atunci intră în scenă lorzii războiului, interveni 
Costas. 

— Corect. Insurgenţii care pe vremuri au luptat împreună 
contra ruşilor se luptă acum unul împotriva altuia ca să 
ocupe locul devenit vacant. Idealiştii din primele zile sunt 
înlocuiţi de bandiți şi de extremişti religioşi. Cei mai duri 
dintre ei trec ţara prin foc şi jaf. Îşi arogă teritorii pentru 
sine, precum baronii medievali, conducând propriile armate 
şi îmbogăţindu-se pe seama drogurilor şi a banilor din 
arme. 

— Am citit undeva că Kazahstanul este principalul 
producător de opiu şi de heroină din lume, zise Costas. 

— Corect, replică Howe. lar acest individ controlează cea 
mai mare parte a acestei producţii. După toate relatările, 
este o gazdă încântătoare pentru jurnaliştii invitaţi să îl 
cunoască, un om de ştiinţă care colecţionează artă şi 
antichităţi pe scară largă. Howe făcu o pauză şi privi 
împrejurul mesei. Totodată este un criminal psihopat. 

— De câtă vreme ne spionează? întrebă Jack. 

— Au intrat în raza noastră vizuală acum douăzeci şi patru 
de ore, imediat înainte de a te suna Costas în Alexandria, 
răspunse York. SATSURV ne-a avertizat deja despre o 
posibilă prezenţă ostilă - o navă cu configuraţie de vas de 
război care nu a răspuns nici unui apel internaţional de 
identificare. 

— Atunci aţi schimbat poziţia. 

Seaquest se găsea acum la marginea atolului, la circa 
două mile marine de epavă. 

— Nu înainte de a mina situl, replică York. 

Katia se uită întrebătoare la Jack. 


— O inovaţie UMI, explică el. Sunt mine de contact 
miniaturale având mărimea unor mingi de ping-pong, 
conectate între ele prin fire, ca o perdea de bule. Sunt 
declanşate de senzori fotoelectrici, care pot distinge 
mişcarea scafandrilor şi a submersibilelor. 

Costas se uită la York. 

— Ce opţiuni avem? 

— Orice am face acum ar putea fi inutil. Vocea lui York era 
neutră şi lipsită de emoție. Ni s-a dat un ultimatum. 

Îi dădu lui Jack o foaie de hârtie care tocmai venise prin e- 
mail. Jack parcurse repede textul, nelăsând să i se vadă pe 
chip nimic din neliniştea pe care o resimțea în adâncul 
sufletului. 

— Seagquest, aici este Vultura. Plecaţi până la ora 
optsprezece sau veţi fi anihilaţi.” 

Costas îşi aruncă şi el privirea pe hârtie. 

— Nu prea ştie de glumă, nu? 

Ca pentru a-i răspunde, se auzi un muget puternic, urmat 
de un zgomot înfiorător de explozie dincolo de prova 
tribord. Tom York se răsuci pe călcâie exact în clipa în care 
o coloană imensă de apă împroşcă geamul cabinei. Obuzul îi 
ratase milimetric. 

— Nemernicilor! 

Jack rosti cuvântul printre dinţii încleştaţi, cu mânia unui 
ofiţer de marină profesionist care se vede în imposibilitatea 
de a răspunde pe măsură. 

În acea clipă radioul începu să pârâie şi York apăsă furios 
butonul intercomului ca să poată auzi cu toţii. 

— Aici Seaquest, spuse York abia reuşind să-şi ţină vocea 
sub control. Lămuriţi-vă intenţiile. lerminat. 

După câteva momente se auzi o voce cu un accent gutural, 
de neconfundat rusesc. 

— Bună ziua, căpitane York. Maior Howe. Şi doctor 
Howard, presupun? Felicitările noastre. Aici este Vultura. 
Urmă o pauză. Aţi fost avertizaţi. 


York închise receptorul dezgustat şi deschise un capac de 
lângă el. Înainte de a trage de levierul dinăuntru, se uită la 
Jack. Vocea lui devenise controlată şi rece. 

— Trecem la posturile de luptă. 

În decurs de câteva minute de la sunetul alarmei, 
Seaquest se transformă dintr-o navă de cercetare într-un 
vas de război. Echipamentul de scufundare, care de obicei 
umplea puntea, fusese ascuns imediat ce Vultura apăruse la 
orizont. În avanposturile punţii un grup de tehnicieni 
îmbrăcaţi în combinezoane termice de culoare albă scoteau 
la suprafaţă armamentul de pe navă, un tun dublu Breda 
L70 de 40 de milimetri, modificat conform specificaţiilor 
UMI. Succesorul renumitului tun antiaerian Bofors din al 
Doilea Război Mondial, „Rapidul Patruzeci” avea un 
mecanism jumelat de alimentare care putea trage obuze 
brizante sau capabile de străpungere a blindajelor, cu o 
cadență de 900 de lovituri pe minut. Arma era mascată într- 
un tub retras, care devenea vizibil cu câteva clipe înainte de 
folosire. 

Între timp, tot personalul neesenţial de pe Seaquest se 
strângea lângă submersibilul de salvare Neptune II. 
Submersibilul avea să ajungă extrem de repede în apele 
teritoriale ale Greciei şi să se întâlnească cu o fregată a 
marinei elene, care urma să plece din Creta în mai puţin de 
o oră. lotodată, submersibilul avea să ia cu el capul de taur 
şi alte artefacte care fuseseră scoase prea târziu pentru a fi 
trimise cu ultimul transport cu elicopterul până în 
Cartagina. 

York conduse repede grupul cu ajutorul unui lift mai jos de 
linia de plutire. Uşa liftului se deschise şi dezvălui o formă 
metalică curbată, care arăta ca şi cum în interiorul chilei 
navei îşi găsise adăpost o farfurie zburătoare. 

York se uită la Katia. 

— Modulul de comandă. Bătu uşor cu degetele suprafaţa 
strălucitoare. Oţel armat cu titan gros de douăzeci de 
centimetri. Întreaga structură se poate separa de Seaquest 


şi poate rămâne nedetectată, graţie aceleiaşi tehnologii 
secrete pe care am folosit-o în cazul submersibilului de 
salvare. 

— Eu văd structura asta ca pe un imens scaun de 
catapultare, rosti Costas. Precum modulul de comandă de 
pe vechile rachete lunare Saturn. 

— E bine câtă vreme nu ne trimite în spaţiu, rosti Katia. 

York vorbi prin intercom şi trapa circulară se deschise. Un 
panou de control de la capătul modulului arunca o ciudată 
lumină roşie asupra interiorului. Trecură prin trapă şi York 
o închise în urma lor, răsucind de roata centrală până ce 
siguranţele de blocare se postară la locul lor. 

Imediat în faţă, câţiva membri ai echipajului trecură la 
pregătirea muniției pentru armamentul uşor, introducând 
cartuşe în încărcătoare şi ataşându-le la arme. Katia se 
duse şi luă o puşcă şi un încărcător, pe care le asamblă cu 
pricepere, după care puse piedica. 

— Enfield SA80 Mark 2, constată ea. Armament de 
infanterie al armatei britanice. Încărcător cu treizeci de 
cartuşe de 5,56 milimetri, design Bullpop, mâner în faţa 
magaziei, potrivit pentru spaţii închise. Se uită prin lunetă. 
Vizorul în infraroşu cu mărire de patru ori este o 
caracteristică bună, dar prefer oricând noul Kalaşnikov 
AK102. 

Scoase încărcătorul şi verifică dacă nu a rămas cartuş pe 
ţeavă, după care puse la loc arma în rastel. 

Jack îşi spuse că femeia arăta nepotrivit îmbrăcată încă în 
rochia neagră elegantă pe care o purtase la conferinţă, dar 
era limpede că dispunea de resurse de autoapărare în cazul 
unei lupte. 

— Eşti o doamnă pe cinste, zise el. Mai întâi expert în 
manuscrise în greaca veche, iar acum instructor în 
armament militar de infanterie. 

— Acolo de unde vin eu, a doua calificare contează mai 
mult, răspunse Katia. 

După ce trecură de armurerie, York se uită rapid la Jack. 


— Acum trebuie să decidem ce acţiuni vom întreprinde. 
Jack dădu din cap. York îi conduse pe câteva trepte către o 
platformă lată de circa cinci metri. Le făcu semn către nişte 
scaune aşezate în semicerc, cu faţa către monitoarele unor 
staţii de lucru. Consola punţii, îi zise el Katiei. Serveşte 
drept centru de comandă şi sistem de realitate virtuală, 
permiţându-ne să navigăm folosind sistemele de imagine şi 
de supraveghere din suprastructura navei. 

Puțin mai sus, un ecran concav afişa o reproducere 
digitală panoramică a vederii dinspre puntea lui Seaquest. 
Camerele erau echipate cu senzori de imagine cu 
intensificare de lumină şi în infraroşu, aşa că, în ciuda 
asfinţitului, puteau desluşi forma joasă a navei inamice şi 
semnătura termică slabă a turelei de tun din prova. 

— Peter va trece în revistă opţiunile noastre de securitate. 

York se întoarse către Howe. 

Peter Howe se uită cu tristeţe la ceilalţi. 

— Nu voi încerca să vă ascund adevărul. Stăm rău, rău de 
tot. Ne confruntăm cu o navă proiectată pentru război, 
înarmată până în dinţi, capabilă să depăşească în forţă de 
foc şi viteză de deplasare practic orice ambarcaţiune a 
pazei de coastă desemnată să facă faţă unei asemenea 
ameninţări. 

Jack se întoarse către Katia. 

— Politica UMI este să se bazeze pe naţiuni prietene în 
astfel de situaţii. Prezenţa navelor de război şi a avioanelor 
este adesea suficientă pentru a intimida duşmanii, chiar 
dacă totul se petrece în afara apelor teritoriale, acolo unde 
astfel de nave nu au puterea legală de a interveni. 

Howe apăsă o tastă şi pe ecranul de deasupra lor apăru 
harta Mării Egee. 

— Grecii nu pot aresta Vultura şi nici nu o pot goni. Chiar 
şi printre insulele greceşti din nord, nava poate găsi o rută 
mai depărtată de şase mile de coaste, iar strâmtorile către 
Marea Neagră sunt considerate ape internaţionale. 


Ruşii se asiguraseră de asta. Nava dispunea de un drum 
sigur de întoarcere în portul ei din Abhazia. 

Howe arătă cu un indicator poziţia lor curentă din partea 
de jos a hărţii. 

— În seara asta, marina Elenă ar trebui să îşi poziţioneze 
fregatele aici, aici şi aici. Arătă spre nordul şi vestul 
vulcanului subacvatic. Cea mai apropiată se găseşte la mai 
puţin de şase mile marine sud-est de Thera, aproape în raza 
vizuală a Seaquest. Dar nu se va apropia mai mult. 

— De ce? se interesă Katia. 

— Din cauza unei chestii minunate denumite politică. 
Howe se răsuci cu faţa spre ei. Ne găsim în ape disputate. 
La câteva mile spre est se găseşte un grup de insulițe 
nelocuite revendicate atât de greci cât şi de turci. Disputa i- 
a adus în pragul războiului. I-am informat pe turci despre 
Vultura, dar politica lor le impune ca atenţia să le stea 
îndreptată asupra grecilor şi nu asupra unui kazah renegat. 
Prezenţa navelor greceşti de luptă în apropierea zonei este 
suficientă ca să alerteze la maximum Comandamentul de 
Apărare Navală a Turciei. Cu o oră în urmă, patru avioane 
F16 din cadrul Forţei Aeriene a Turciei au început să 
patruleze pe un perimetru de cinci mile spre est. Grecii şi 
turcii au fost mereu prieteni cu UMI, dar acum nu pot 
interveni. 

Howe stinse imaginea şi ecranul reveni la priveliştea de 
dincolo de Seaguest. 

— Am putea încerca să negociem, propuse Costas. 

— Nici nu se pune problema! York plesni consola cu palma. 
Stresul din ultimele ore începu să-şi spună cuvântul. 
Indivizii ăştia nu negociază decât personal şi pe terenul lor. 
Oricine s-ar duce la Vultura ar fi luat ostatic numaidecât. 
Nu voi risca viaţa nici unei persoane din echipajul meu 
pentru a oferi satisfacţie acestor bandiți. 

— Lăsaţi-mă pe mine să încerc. Se holbară cu toţii la Katia, 
care îi privea impasibilă. Sunt singura voastră şansă, rosti 
ea încet. Sunt neutră în toată chestia asta. Aslan n-ar avea 


nimic de câştigat dacă mă ia ostatică şi ar avea totul de 
pierdut în afacerile lui cu guvernul rus. Făcu o pauză, apoi 
vocea îi deveni mai puternică. Oamenii lui respectă femeile. 
Iar familia mea are influenţă. Pot menţiona câteva nume 
care îl vor interesa enorm. 

Se lăsă o lungă tăcere în vreme ce se analiza propunerea 
ei. În timp ce întorcea posibilităţile pe toate părţile, Jack 
încercă să nu se lase influenţat de sentimente. Nu voia să o 
pună în pericol, dar ştia că ea avea dreptate. O privire 
aruncată expresiei de pe chipul ei fu de ajuns ca să ştie cât 
de puţine opţiuni avea la dispoziţie. 

— Bine. Jack se ridică. Eu am invitat-o pe Katia, aşa că e 
responsabilitatea mea. Deschide un canal sigur şi fă-mi 
legătura cu Vultura. 

CAPITOLUL. 6 

Jack îşi ridică binoclul şi îl potrivi pe punctul îndepărtat 
care reprezenta singurul reper între mare şi cer. Chiar 
dacă afară se întunecase, desluşea fiecare detaliu al navei 
inamice, instrumentul optic intensificând lumina rămasă ca 
să ofere o imagine la fel de clară ca în timpul zilei. Putea citi 
literele chirilice de sub prova. 

Vultura. Ce nume potrivit. Exact asta era nava: un 
prădător oribil care plutea în jurul zonei de atac până când 
sosea momentul să dea lovitura şi să devoreze rodul muncii 
altora. 

Tom York stătea lângă el. 

— Proiectul 911, zise el, urmărind privirea lui Jack. Ruşii le 
spun nave de escortă, echivalentul corvetelor sau al 
fregatelor în codul NATO. Asta este ultimul model, fabricat 
după evenimentele din 2001 pentru misiuni de patrulare. 
Seamănă cu navele noastre din clasa Sea, dar e mai zveltă. 
Sala maşinilor de pe ea sunt însă cu totul altceva. Două 
turbine gaz-diesel GT care produc 52000 de cai putere 
pentru o viteză de croazieră de 36 de noduri. 
Turbopropulsoare capabile de accelerare la 60 de noduri, 
aproape la fel de mult ca o aeronavă uşoară. Vultura este 


una dintre cele şase nave scoase din uz atunci când Marina 
Rusă a trecut prin ultima etapă de reducere a personalului. 
Tratatul de la Oslo cere Federaţiei Ruse să vândă navele 
militare în surplus doar guvernelor recunoscute de ONU, 
aşa că asta a fost probabil înhăţată printr-o afacere 
oneroasă înainte de a părăsi şantierul de construcţie. 

Jack îşi plimbă binoclul de fiecare parte a bocaporţilor din 
pupa navei inamice, apoi îşi deplasă privirea către turela 
din faţă care avea ţeava îndreptată chiar spre ei. 

York îi observă mişcarea. 

— Tun automat Tulamahzavod de 130 milimetri. Sistem de 
ochire prin GPS, care efectuează instantaneu corecţii ale 
tirului. Capabil să tragă un obuz penetrant cu uraniu 
sărăcit ce poate face o gaură în modulul de comandă de pe 
Seaquest de la douăzeci de mile distanţă. 

Stăteau amândoi pe heliportul lui Seaquest. Briza 
răcoroasă flutura uşor steagul UMI de la pupa. Urmăriseră 
amândoi cu îngrijorare cum Katia, îmbrăcată mai adecvat 
într-un costum UMI, conduce una dintre bărcile Zodiac de 
pe Seaquest în întuneric, motoarele gemene exterioare de 
90 de cai putere ducând-o până la Vultura în doar câteva 
minute. Înainte ca ea să coboare scara, Jack o trăsese cu 
discreţie într-o parte şi-i explicase pentru ultima dată în ce 
constă operaţiunea repetând instructajul pe care i-l 
oferiseră York şi Howe despre cum ar trebui să acţioneze în 
caz că intervenea ceva neplăcut. 

Plecase de doar douăzeci de minute şi aşteptarea părea 
deja interminabilă. Costas decise să convoace o 
teleconferinţă cu Dillen şi Hiebermeyer ca Jack să se 
gândească la ceva mai productiv, aşa că cei doi bărbaţi se 
duseră în camera de navigaţie din spatele punţii de pe 
Seaquest. 

Costas tastă o comandă şi monitorul din faţa lor se trezi la 
viaţă, dezvăluind în prim-plan două feţe atât de distincte de 
parcă s-ar fi aflat de cealaltă parte a mesei din încăpere. 
Jack se apropie de Costas, ca imaginea lor să fie proiectată 


în mod similar. Avea să le lipsească expertiza Katiei, dar o 
teleconferinţă părea cel mai bun mijloc de a trage o 
concluzie după întâlnirea din acea zi. Dillen şi Hiebermeyer 
rămăseseră în Alexandria ca să aştepte veşti de pe 
Seaquest, iar Costas îi pusese deja la curent cu 
ameninţarea lansată de Vultura. 

— Domnule profesor. Maurice. Salutări. 

— Mă bucur să te revăd, Jack, zise Dillen. Aş vrea să încep 
de unde rămăsesem, cu aceste simboluri. 

La o simplă atingere de tastă, obţinură cu toţii un set de 
imagini care fuseseră scanate în prealabil. În colţul din 
dreapta jos al monitorului vedeau obiectul descoperit de 
Costas, remarcabilul disc din aur de pe epava cretană. 
Simbolurile ciudate de pe suprafaţa sa fuseseră mărite 
digital, ca ei să le poată studia mai îndeaproape. 

Hiebermeyer se aplecă puţin. 

— Spuneai că ai mai văzut acel dispozitiv central, Jack. 

— Da. lar acele simboluri de pe margine, capetele mici şi 
labele şi aşa mai departe. Mi-am dat brusc seama unde 
anume le văzusem, chiar după ce am plecat din Alexandria. 
Discurile Phaistos. 

Costas privi nedumerit în vreme ce Jack afişă pe ecran 
imaginea a două discuri din lut, aparent identice şi 
acoperite de o bandă în spirală cu simboluri miniaturale. Un 
simbol semăna în mod remarcabil cu dispozitivul de pe 
papirus şi de pe discul de aur. Restul părea din altă lume, 
mai ales capetele mici cu nasuri încovoiate şi tunsori 
mohicane. 

— Aztec? se hazardă Costas. 

— Nu, dar bună încercare, răspunse Jack. Mai aproape de 
casă. Creta minoică. 

— Discul din stânga a fost descoperit lângă palatul din 
Phaistos acum aproape o sută de ani. În timp ce vorbea, 
Dillen modifică imaginea de pe ecran şi putură vedea cu 
toţii imaginea unei împrejmuiri largi de piatră cu creste 
muntoase îmbrăcate în zăpadă în fundal. După câteva clipe, 


imaginea reveni la discuri. Este lut, lat de circa şaisprezece 
centimetri, cu simboluri săpate pe ambele părţi. Multe sunt 
identice şi sunt realizate cu aceeaşi unealtă. 

Dillen mări discul din partea dreaptă. 

— Asta a apărut odată cu excavaţiile franceze de anul 
trecut. 

— Data? ceru să afle Hiebermeyer. 

— Palatul a fost abandonat în secolul al XVI-lea înainte de 
Hristos, după erupția din insula Thera. Spre deosebire de 
Knossos, nu a mai fost niciodată reocupat. Aşa că discurile 
s-ar fi putut pierde cam în aceeaşi perioadă cu epava 
voastră. 

— Dar ar putea fi mai vechi, sugeră Jack. 

— Mult mai vechi. Vocea lui Dillen căpătase acum 
obişnuitul ton de emoție stăpânită. Costas, ce ştii despre 
datarea prin termoluminiscenţă? 

Costas rămase perplex, dar replică plin de entuziasm: 

— Dacă se îngroapă cristale de minerale, acestea absorb 
treptat izotopi radioactivi din mediul înconjurător până ce 
ajung la acelaşi nivel cu acesta. Dacă apoi se încălzeşte 
mineralul, electronii captivi sunt emişi sub formă de 
termoluminiscenţă. Costas începu să ghicească încotro se 
îndrepta discuţia. Când se arde un obiect de lut, acesta 
emite termoluminiscenţa stocată în interior, ducând înapoi 
la zero ceasul intern de termoluminiscenţă. Dacă apoi piesa 
de lut se îngroapă, ea începe să reabsoarbă izotopi cu o 
anumită rată. Dacă se cunoaşte această rată, ca şi nivelul 
de termoluminiscenţă al sedimentului înconjurător, atunci 
bucata de lut ars poate fi datată prin încălzire şi prin 
măsurarea emisiei termoluminiscente. 

— Cu ce exactitate? întrebă Dillen. 

— Ultimele descoperiri din luminiscenţa stimulată optic ne 
permit să ne întoarcem în timp cu o jumătate de milion de 
ani, răspunse Costas. Din acea perioadă provin materialele 
descoperite în cele mai timpurii situri neandertaliene din 
Europa. Pentru obiectele de lut arse în cuptoare, care apar 


pentru prima dată în mileniul al V-lea înainte de Hristos. În 
Orientul Apropiat, metoda combinată TL-OSL poate data o 
mostră cu o marjă de câteva sute de ani, dacă toate 
condiţiile sunt adecvate. 

Costas dobândise o experienţă formidabilă în ştiinţa 
arheologiei de când se alăturase UMI, datorită convingerii 
sale că majoritatea întrebărilor ridicate de Jack despre 
lumea trecutului îndepărtat aveau să-şi găsească într-o 
bună zi răspunsul cu ajutorul ştiinţei. 

— Cel de-al doilea disc, cel descoperit anul trecut, a fost 
ars. Dillen luă o foaie de hârtie. Un fragment din el a fost 
trimis la Laboratorul de Termoluminiscenţă din Oxford 
pentru analiză prin folosirea unei noi tehnici cu stronţiu 
care poate stabili data arderii cu şi mai mare acuratețe. 
Tocmai am primit rezultatele. 

Ceilalţi se uitau nerăbdători la el. 

— Plus sau minus o sută de ani, discul a fost ars în anul 
5500 înainte de Hristos. 

Se auzi un murmur colectiv de uluială. 

— Imposibil, pufni Hiebermeyer. 

— Este puţin mai vechi decât epava noastră, exclamă 
Costas. 

— Doar cu vreo patru mii de ani, rosti Jack încetişor. 

— Cu două milenii şi jumătate înainte de palatul din 
Knossos. Hiebermeyer continua să clatine din cap. Doar la 
câteva secole după ce primii agricultori au ajuns în Creta. 
lar dacă ăla este un înscris, atunci este mai vechi cu vreo 
două mii de ani decât orice altceva cunoaştem. 
Cuneiformele Orientului Apropiat şi hieroglifele egiptene nu 
au apărut decât la sfârşitul mileniului al IV-lea înainte de 
Hristos. 

— Pare incredibil, replică Dillen. Dar în curând veţi vedea 
de ce sunt convins că e adevărat. 

Jack şi Costas se uitară cu mare atenţie la ecran, în timp 
ce Dillen puse un CD în laptop şi conectă computerul la 
proiectorul multimedia. Imaginea discurilor din lut fu 


înlocuită de simboluri aranjate sub formă de coloană, 
fiecare grup frontal fiind adunat laolaltă ca o înşiruire de 
cuvinte. Se putea vedea că Dillen aplicase tehnici similare 
de analiză cu acelea pe care le folosise ca să studieze 
înscrisul grecesc de pe papirus. 

Jack reactivă sistemul de teleconferinţă şi se treziră iarăşi 
faţă în faţă, despărțiți de două sute de mile de întindere 
marină. 

— Alea sunt simbolurile de pe discul din Phaistos, rosti 
Jack. 

— Corect. Dillen apăsă o tastă şi cele două discuri 
reapărură, de această dată în colţul din stânga jos al 
ecranului. Chestia care i-a uluit cel mai tare pe cercetători 
este că discurile sunt practic identice, cu excepţia unui 
detaliu de-o importanţă crucială. Deplasă un cursor ca să 
sublinieze diverse caracteristici. Pe o parte, pe care aş 
numi-o avers, ambele discuri dispun de exact o sută 
douăzeci şi trei de simboluri. Ambele sunt segmentate în 
treizeci şi unu de grupuri, fiecare dintre acestea 
cuprinzând între două şi şapte simboluri. Meniul, dacă îi 
putem spune aşa, este la fel, cuprinzând patruzeci şi cinci 
de simboluri diferite. Şi frecvenţa este identică. Ca atare, 
capul de mohican apare de treisprezece ori, omul în marş 
de şase ori, vita biciuită de unsprezece ori, şi aşa mai 
departe. Reversul conţine o poveste similară, numai că e 
spusă cu treizeci de cuvinte şi o sută optsprezece simboluri. 

— Dar ordinea şi grupările sunt diferite, sublinie Jack. 

— Exact. Uitaţi-vă la primul disc. Plimbăreţul plus copacul, 
de trei ori. Discul solar plus capul de mohican, de opt ori. Şi 
de două ori întreaga secvenţă săgeată-bâtă-vâslă-barcă- 
vită-cap-de-om. Niciunul dintre aceste grupuri nu apare pe 
al doilea disc. 

— Bizar, comentă Costas. 

— Cred că discurile au fost păstrate laolaltă ca o pereche, 
unul având sens, celălalt fiind lipsit de orice logică. Cine a 
făcut acest lucru încerca să sugereze că importante erau 


genul, numărul şi frecvenţa simbolurilor, şi nu asocierile lor. 
Era o capcană, o cale de a devia atenţia de la gruparea 
simbolurilor sau de a-i împiedica pe curioşi să găsească 
vreun înţeles în secvenţă. 

— Dar cu siguranţă că aici există un înţeles, interveni 
nerăbdător Costas. Apăsă pe mouse ca să evidenţieze 
combinaţiile de pe primul disc. Barcă alături de vâslă. Om 
care se plimbă. Mohicanul care se uită mereu în aceeaşi 
direcţie. Mănunchiul de spice. Simbolul circular, probabil 
soarele, cam în jumătate din grupări. Este un fel de 
călătorie, poate nu una reală, ci o călătorie în cursul unui 
an, arătând ciclul anotimpurilor. 

Dillen zâmbi. 

— Este exact linia adoptată de cercetătorii care cred că 
primul disc conţine un mesaj, că nu e o simplă decoraţiune. 
Pare să aibă mai mult sens decât al doilea disc, e mai logic 
în secvenţa de imagini. 

— Dar? 

— Dar tocmai asta ar putea face parte din capcană. 
Creatorul primului disc este posibil să fi împerecheat 
intenţionat simboluri care par să aparţină unei perechi, 
cum ar fi vâsla şi barca, în speranţa că oamenii ar încerca 
să descifreze discul exact pe baza acestei deducţii. 

— Dar cu siguranţă că vâsla şi barca merg împreună, 
protestă Costas. 

— Doar dacă presupui că sunt pictograme, în care caz 
vâsla înseamnă vâslă şi barca înseamnă barcă. Vâsla şi 
barca împreună înseamnă mers pe apă, navigare, mişcare. 

— Pictogramele au fost prima formă de scris, adăugă 
Hiebermeyer. Dar chiar şi cele mai vechi hieroglife egiptene 
nu erau toate pictograme. 

— Un simbol poate fi şi o fonogramă, în care obiectul 
reprezintă un sunet, nu un lucru sau o acţiune, continuă 
Dillen. În engleză am putea folosi o vâslă ca să reprezentăm 
litera P6 sau silaba pa. 

Costas dădu încet din cap. 


— Aşadar vreţi să spuneţi că simbolurile de pe discuri ar 
putea fi un alfabet? 

— Da, deşi nu în sensul strict al termenului. Cea mai 
timpurie versiune a alfabetului nostru a fost semitica 
nordică, precursoare a alfabetului fenician din mileniul al II- 
lea înainte de Hristos. Trăsătura inovativă era un simbol 
diferit pentru fiecare dintre principalele vocale şi sunete 
consonantice. Sistemele timpurii tindeau să fie silabice, 
fiecare simbol reprezentând o vocală şi o consoană. Astfel 
interpretăm noi scrierea lineară A a cretanilor şi cea lineară 
B a micenienilor. Dillen apăsă o tastă şi ecranul reveni la 
imaginea discului de aur. Fapt care ne aduce la 
descoperirea noastră de pe epavă. 

Mări imaginea ca să arate simbolul misterios gravat adânc 
în centrul discului. După o scurtă pauză, pe ecran apăru 
încă o imagine, o placă neagră, cu margini neregulate, 
acoperită cu trei benzi separate de scris perfect spaţiat. 

— Piatra Rosetta? 

Hiebermeyer părea complet depăşit. 

— După cum ştiţi, armata cu care Napoleon a venit în 
Egipt în 1804 includea o legiune de oameni de ştiinţă şi 
învăţaţi. Asta a fost cea mai senzaţională descoperire a lor, 
găsită lângă vechiul Sads, pe braţul Rosetta al Nilului. 
Dillen ilumină fiecare secţiune a textului pe rând, începând 
cu partea de sus. Hieroglife egiptene. Limbaj popular 
egiptean. Greacă elenistică. Douăzeci de ani mai târziu, un 
filolog pe nume Champollion şi-a dat seama că erau 
traduceri ale aceleiaşi poveşti, un decret trilingv emis de 
Ptolemeu al V-lea în 196 înainte de Hristos, când grecii 
controlau Egiptul. Champollion şi-a folosit cunoştinţele de 
greacă veche ca să traducă şi celelalte două texte. Piatra 
Rosetta a fost cheia descifrării hieroglifelor. 

Dillen apăsă o tastă şi piatra dispăru, iar pe ecran reveni 
imaginea discului de aur. 

— Ignoraţi deocamdată chestia aia din centru şi 
concentraţi-vă pe simbolurile din jurul marginii. Ilumină 


fiecare dintre cele trei benzi pe rând, dinspre exterior spre 
interior. Linear B micenian. Linear A cretan. Simbolurile 
Phaistos. 

Jack ghicise deja, dar confirmarea făcea ca inima să-i bată 
cu putere. 

— Domnilor, aici avem propria noastră Piatră Rosetta. 

În următoarele câteva minute, Dillen explică faptul că 
micenienii care cuceriseră Creta după erupția de pe Thera 
nu dispuneau iniţial de un limbaj scris propriu, 
împrumutând în schimb simboluri linear A de la navigatorii 
cretani care făceau negoţ cu Grecia. Scrisul lor, linear B, 
fusese în mod strălucit descifrat la scurt timp după cel de-al 
Doilea Război Mondial ca o versiune timpurie de greacă. 
Dar limba cretanilor rămăsese un mister la începutul acelui 
an, când la Knossos se descoperise cel mai mare depozit de 
tăblițe cu linear A. Printr-un noroc imens, câteva dintre 
tăblițe se dovediseră a fi bilingve, incluzând texte în linear 
B. lar acum discul de aur oferea posibilitatea extraordinară 
de a descifra şi simbolurile de pe discul din Phaistos. 

— Nu există simboluri Phaistos de la Knossos şi nici vreun 
text bilingv pentru ele, continuă Dillen. Presupuneam că ar 
fi o limbă moartă, distinctă de greaca minoică sau 
miceniană. 

Ceilalţi ascultară, fără să întrerupă, cum Dillen argumenta 
metodic prin intermediul simbolurilor linear A şi linear B de 
pe disc, demonstrându-şi teza cu alte exemple de înscrisuri 
din Creta Epocii Bronzului. Dillen aranjase toate simbolurile 
în rânduri şi coloane ca să studieze concordanţele. 

— Am început cu primul dintre discurile Phaistos, cel găsit 
acum o sută de ani, zise Dillen. La fel ca voi, am crezut că 
ăsta este mai inteligibil. Apăsă câteva taste şi toate cele 
treizeci şi unu de grupuri de simboluri de pe avers apărură 
cu traducerea fonetică sub ele. lată cum arată, citind 
dinspre centru spre exterior, urmând direcţia omului care 
se plimbă şi a simbolurilor feţei, aşa cum ar părea să 
dicteze logica. 


Jack inspectă repede liniile. 

— Nu recunosc nici un fel de cuvinte linear şi nu văd nici o 
combinaţie familiară de silabe. 

— Mă tem că ai dreptate. Dillen apăsă iarăşi pe taste şi 
alte treizeci şi unu de grupuri apărură în partea de jos a 
ecranului. Aici este de la coadă la cap, în spirală de la 
margine spre centru. Aceeaşi poveste. Absolut nimic. 

Ecranul se înnegri şi se lăsă o scurtă tăcere. 

— Şi cel de-al doilea disc? întrebă Jack. 

Expresia de pe chipul lui Dillen nu trăda nimic. Doar un 
zâmbet vag îi trăda emoția. Apăsă tastele şi repetă 
exerciţiul. 

— Iată, în spirală spre exterior. 

Jack simţi că i se rupe inima când nici de data asta nu văzu 
nimic cunoscut în cuvinte. Apoi zări perechi care i se 
păreau ciudat de familiare. 

— E ceva aici, dar nu e cum trebuie. 

Dillen îl mai lăsă o clipă să se holbeze la ecran. 

— Înapoi spre început, îl îndemnă el. 

Jack se uită iarăşi la ecran şi brusc lovi cu palma în masă. 

— Bineînţeles! 

Dillen nu se mai putu abţine şi zâmbi larg în timp ce apăsă 
pe taste pentru ultima dată şi secvenţa apăru în ordine 
inversă. Se auzi un murmur general. Jack îşi dădu seama 
imediat ce aveau în faţa ochilor. 

— Extraordinar! murmură el. Discul ăla e mai vechi cu mai 
bine de două mii de ani decât începutul Epocii Bronzului. Şi 
totuşi este scriere lineară A, limbajul Cretei la momentul 
naufragiului epavei noastre. Abia îi venea să creadă ce 
spunea. Este minoică. 

În acel moment intercomul de pe Seaquest pârâi, 
spulberând vraja acelei clipe. 

— Jack. Vino imediat pe punte. Sunt semne de activitate pe 
Vultura. 

Tonul imperativ al lui Tom York era cât se poate de 
limpede. 


Jack sări fără o vorbă în picioare şi se năpusti pe punte, cu 
Costas urmându-l îndeaproape. În câteva secunde, amândoi 
ajunseră lângă York şi Howe şi îşi aţintiră privirile către 
licărul luminos de la orizont. 

Pe mare, în faţa lor, se vedea o tulburare uşoară, ca un nor 
de picături pe care îl recunoscuseră repede ca fiind barca 
Zodiac de pe Seaquest. Curând o desluşiră pe Katia la 
timonă, cu părul ei lung fluturând în vânt. Jack apucă strâns 
balustrada şi închise un moment ochii, simțindu-se brusc 
uşurat, după ore întregi de nelinişte. Slavă Domnului că ea 
nu păţise nimic! 

Costas se uită la prietenul lui cu afecţiune. Îl cunoştea 
prea bine şi ştia când se implica total într-o acţiune. 

În vreme ce barca trase alături de navă şi motoarele ei îşi 
reduseseră puterea, aerul se umplu de un nou sunet, un 
muget înfundat al unor motoare diesel îndepărtate. Jack 
înşfăcă binoclul de noapte şi îl aţinti asupra orizontului. 
Forma cenuşie a navei inamice, cu profilul ei jos şi 
ameninţător, umplu câmpul vizual. Brusc, în pupa apăru un 
val alb, ca un arc devenit strălucitor datorită căldurii 
fosforescente degajate de motoare. Cu încetineală, leneşă 
ca o bestie care se trezeşte fără a se teme de ceva, Vultura 
coti într-un viraj larg şi se depărtă în beznă. Siajul ei 
continuă să se vadă, precum gazele emanate de o rachetă, 
mult după ce nava fusese înghițită de noapte. 

Jack cobori binoclul şi se uită la silueta care tocmai se suia 
la bord. Katia zâmbi şi făcu iute cu mâna. Jack vorbi printre 
dinţi, cuvintele lui abia fiind auzite de Costas care stătea 
lângă el: 

— Katia, eşti un înger! 

CAPITOLUL. 7 

Elicopterul zbura jos peste munţii de coastă din vestul 
Turciei. Motorul lui reverbera peste golfurile adânci care 
crestau linia țărmului. Către est, aura rozalie a zorilor de zi 
dezvăluia contururile zdrenţuite ale Platoului Anatoliei, iar 


prin ceața de dimineaţă se puteau vedea, înspre Marea 
Egee, formele fantomatice ale insulelor. 

Jack slăbi strânsoarea asupra manşei Lynx-ului şi puse 
elicopterul pe pilot automat. Aparatul avea să urmeze fără 
greş cursul pe care Jack îl introdusese în computerul de 
navigaţie şi avea să-i ducă la destinaţia programată, la circa 
cinci sute de mile marine spre nord-est. 

Prin intercom se auzi o voce cunoscută. 

— E ceva ce nu înţeleg în legătură cu discul nostru de aur, 
zise Costas. Presupun că a fost confecţionat în jurul anului 
1600 înainte de Hristos, cu puţin timp înainte de naufragiul 
navei. Cu toate astea, singura paralelă pentru acele 
simboluri de pe banda exterioară este mai veche cu patru 
mii de ani şi se găseşte pe al doilea disc Phaistos din Creta. 

Katia interveni şi ea: 

— Este uluitor că limba Cretei din Epoca Bronzului era 
deja vorbită de primii colonişti din neolitic de pe insulă. 
Decodificarea pe care a făcut-o profesorul Dillen va 
revoluţiona imaginea despre originile civilizaţiei greceşti. 

Jack era încă uimit de succesul repurtat de Katia în 
evitarea confruntării cu Vultura din seara precedentă. 
Faptul că scăpaseră fusese aproape un miracol, iar el ştia 
acest lucru. Katia spusese că îi arătase lui Aslan poze ale 
epavei romane pe care Jack o studiase cu o săptămână 
înainte şi îl convinsese că tot ce găsiseră erau amfore din 
lut, aşa că epava nu merita atenţia lui, iar Seagquest staţiona 
acolo doar ca să-şi testeze noile echipamente de întocmire a 
hărților subacvatice. 

Jack era convins că nu fusese chiar aşa de simplu; Katia nu 
dorea sau nu putea să spună mai multe. O chestionase, dar 
ea rămăsese tăcută. Jack cunoştea prea bine lumea 
tenebroasă a afacerilor interlope, a negocierilor mafiote şi a 
mitei, în care cetăţenii fostei Uniuni Sovietice erau obligaţi 
să se descurce. În mod clar Katia se putea descurca de una 
singură în această lume. 


Neliniştea sfâşietoare din timpul teleconferinţei 
desfăşurate în timp ce ea fusese plecată se transformase în 
dorinţă arzătoare de a continua. La întoarcere, Katia 
refuzase să se odihnească şi se alăturase lui Jack şi lui 
Costas care discutaseră plini de entuziasm despre epavă şi 
despre cum aveau să decurgă în viitor excavaţiile până 
târziu în noapte, odată ce se văzuseră scăpaţi de 
ameninţarea inamică. 

Doar după ce ea îl asigurase că Vultura nu se va mai 
întoarce, Jack se hotări să plece cu elicopterul dis-de- 
dimineaţă. Trebuia să fie o vizită de rutină, o inspecţie 
programată a navei Sea Venture, sora lui Seaguest, aflată în 
Marea Neagră, dar căreia acum i se dăduse un grad ridicat 
de prioritate datorită unei descoperiri uluitoare în largul 
coastelor nordice ale Turciei. 

— Ce nu ştiţi niciunul dintre voi, zise Jack, este că acum 
dispunem de o datare independentă pentru discul de aur. 
Mesajul mi-a fost trimis prin e-mail în timp ce voi dormeaţi. 

Îi dădu o bucată de hârtie lui Costas, care şedea pe 
scaunul copilotului. După o clipă se auzi un chiuit de 
încântare. 

— Datare prin hidratare! Au reuşit! Întotdeauna mai atras 
de siguranţa oferită de ştiinţă decât de teorii care nu 
păreau să ajungă niciodată la o concluzie fermă, Costas 
revenea în elementul lui. Este o tehnică rafinată pe care o 
folosim la UMI, îi explică el Katiei. Anumite minerale absorb 
în timp o cantitate minusculă de apă pe suprafaţa lor. Acest 
proces de hidratare apare pe suprafeţe care au fost 
modelate sau formate de om, aşa că poate fi folosit la 
datarea artefactelor din piatră şi metal. 

— Exemplul clasic este obsidianul, interveni Jack. Roca 
vulcanică sticloasă care se găseşte doar în Marea Egee şi 
doar pe insula Melos. Uneltele din obsidian din siturile de 
pe cuprinsul Greciei continentale au fost datate prin 
această metodă ca fiind din anul 12000 înainte de Hristos, 


ultima fază a Epocii Glaciare. Este cea mai timpurie dovadă 
de comerţ maritim în lumea antică. 

— Datarea prin hidratare a aurului a fost posibilă numai 
prin folosirea unor echipamente extrem de precise, zise 
Costas. UMI a devenit pionier în astfel de cercetări datorită 
numărului mare de ocazii când descoperim aur. 

— Care este data? ceru Katia să afle. 

— Cele trei benzi de simboluri au fost gravate la mijlocul 
celui de-al II-lea mileniu înainte de Hristos. Estimarea este 
pentru 1600, plus sau minus o sută de ani. 

— Se potriveşte cu data naufragiului epavei, rosti Katia. 

— Cu greu ar putea fi mai veche, sublinie Jack. Banda 
interioară este inscripționată în limbaj micenian linear B, 
care a apărut în jurul acelei date. 

— Dar asta a fost doar data simbolurilor, data când 
acestea au fost gravate în metal. Provine de la procesul de 
hidratare al simbolurilor. Costas vorbea cu o emoție abia 
disimulată. Discul în sine e mai vechi. Mult mai vechi. Iar 
acel simbol central s-a găsit în matricea iniţială. Vreo 
bănuială? Abia făcu o scurtă pauză. Datează cam din anul 
6000 înainte de Hristos. 

Se făcuse o dimineaţă strălucitoare de vară, iar acum 
puteau vedea totul în jur, fără nici o oprelişte. Zburau peste 
promontoriul de nord-vest al Turciei, către Dardanele, 
canalul îngust care separa Europa de Asia. Spre est, canalul 
se lărgea în Marea Marmara înainte de a se îngusta din nou 
în Bosfor, strâmtoarea care ducea spre Marea Neagră. 

Jack ajustă puţin cursul pilotului automat şi privi peste 
umărul lui Costas. Se vedea clar Gallipoli, marele deget de 
pământ înfipt în Marea Egee, care delimita ţărmul de nord 
al Dardanelelor. Imediat sub el se întindea câmpia Hissarlik, 
unde a fost cândva legendara Troia. Se găseau într-un 
vortex al istoriei, un loc unde marea şi solul se îngustau 
pentru a permite mari mişcări de populaţii dinspre sud spre 
nord şi dinspre est spre vest, din vremea primilor hominizi 
şi până la ridicarea Islamului. Scena paşnică de dedesubt 


ascundea marile conflicte armate care se desfăşuraseră 
acolo, de la asediul Troiei la măcelul de la Gallipoli, petrecut 
trei mii de ani mai târziu, în cursul Primului Război 
Mondial. 

Pentru Jack şi Costas acesta nu era un ţinut al fantomelor, 
ci un teritoriu familiar, care le amintea de realizările lor mai 
vechi. Aici făcuseră prima excavaţie, pe vremea când se 
aflau la baza NATO de la Izmir. Un ţăran scosese la iveală 
câteva lemne înnegrite şi fragmente dintr-o armură de 
bronz, între actuala linie de coastă şi ruinele Troiei. 
Excavaţia care urmase arătase că situl reprezenta linia 
țărmului marin din Epoca Bronzului şi dezvăluise 
rămăşiţele arse ale unei caravane de galere de război 
incendiate în cursul unei imense conflagrații armate în jurul 
anului 1150 înainte de Hristos. 

Fusese o descoperire senzaţională. Practic erau primele 
artefacte din Războiul Troian, o descoperire care-i 
determinase pe savanţi să reconsidere imediat legendele 
odinioară dispreţuite ca fiind doar jumătăţi de adevăruri. 
Pentru Jack fusese o răscruce, experienţa care îi 
reaprinsese pasiunea pentru arheologie şi pentru misterele 
nerezolvate ale trecutului. 

— Bun. Haideţi să vedem dacă am înţeles eu bine. Costas 
încerca să lege laolaltă extraordinarele revelații ale 
ultimelor zile într-un întreg coerent. Mai întâi este 
descoperit în Egipt un papirus care arată că Platon nu a 
inventat legenda Atlantidei. Aceasta i-a fost dictată unui 
grec pe nume Solon de către un preot egiptean în jurul 
anului 580 înainte de Hristos. Povestea era din timpuri 
imemoriale, înainte cu mii de ani de epoca faraonilor. 

— Papirusul demonstrează, totodată, că textul lui Platon 
este un amalgam, interveni prompt Jack. 

— Relatarea nu a ajuns în văzul publicului, deoarece a fost 
furată şi apoi pierdută. Ce a supravieţuit s-a transformat 
într-un amestec între sfârşitul civilizaţiei minoice din a doua 
parte a mileniului al II-lea înainte de HristoS. Şi ceea ce-şi 


amintea Solon despre Atlantida. Confuzia lui i-a convins pe 
învăţaţi să echivaleze povestea Atlantidei cu erupția de pe 
Thera şi cu distrugerea palatelor din Creta. 

— Era singura interpretare plauzibilă, rosti Jack. 

— Ştim că Atlantida era o citadelă, nu un continent sau o 
insulă. Se afla pe malul unei ape, avea o vale largă şi munţi 
înalţi în interior. Era protejată de simbolul taurului. La 
câteva zile de mers depărtare se găsea o cascadă, iar între 
cascadă şi Egipt se întindea o mare plină de insule. În urmă 
cu şapte-opt mii de ani, citadela a dispărut sub ape. 

— lar acum dispunem de această şaradă extraordinară a 
discurilor, spuse Katia. 

— Legătura dintre papirus şi discuri este dată de acel 
simbol. Este exact acelaşi, ca litera H cu patru braţe pe 
fiecare parte. 

— Cred că îl putem numi simbolul Atlantidei, se aventură 
Katia. 

— Este singurul care nu are nici un echivalent cu un semn 
linear A sau linear B, rosti Jack. Ar putea fi o logogramă 
reprezentând însăşi Atlantida, precum taurul Knossos-ului 
minoic sau bufnița Atenei din perioada clasică. 

— Un lucru care mă nedumereşte, zise Costas, este 
motivul pentru care au fost fabricate de fapt discurile de lut 
şi discul de aur. Maurice Hiebermeyer afirma că tot ce 
însemna cunoştinţe sacre era transmis din gură în gură, de 
la un mare preot la altul pentru siguranţa menţinerii 
secretului informaţiilor. Ca atare, de ce a fost nevoie de un 
„decodor” sub forma acestor discuri? 

— Am o teorie în privinţa asta, zise Jack. 

Pe panoul de bord clipi o lumină roşie de avertizare. Jack 
trecu pe control manual şi comută alimentarea cu 
combustibil de la cele două rezervoare suplimentare, 
necesare pentru zboruri lungi. După ce reveni pe pilot 
automat introduse un CD într-o consolă şi cobori un ecran 
miniatural din tavanul carlingii. Pe acesta apăru o 
procesiune solemnă de bărci care părăsesc un oraş, în timp 


ce locuitorii acestuia iscodesc prin ferestrele unor locuinţe 
elaborat terasate pe malul unei ape. 

— Celebra frescă marină, găsită în anii 1960 în Casa 
Amiralității de la Akrotiri din Thera. De obicei e interpretată 
ca o ceremonie, poate de consacrare a unui nou mare 
preot. 

Apăsă o tastă şi imaginea se schimbă cu o fotografie 
aeriană care arăta straturi de ziduri în ruine şi de 
balustrade care ieşeau dintr-o creastă muntoasă. 

— Cutremurul care a avariat anul trecut Parthenon-ul a 
dislocat şi creasta de pe ţărmul din Paleo Kameni, „Vechea 
Insulă Arsă”, a doua ca mărime din grupul de insulițe 
aparţinând 'Therei. Aşa au apărut ruinele unei construcţii 
care seamănă cu o mănăstire cocoţată pe vârf de munte. O 
mare parte din ce ştim despre religia cretană provine din 
aşa-numitele „sanctuare de vârf”, împrejmuiri sacre de pe 
crestele deluroase şi din munţii Cretei. Acum credem că 
insula Thera era cel mai mare sanctuar de vârf dintre toate. 

— Căminul zeilor şi intrarea în lumea subpământeană, 
interveni Costas. 

— Cam aşa ceva, răspunse Jack. Când Thera a erupt, 
sanctuarul în sine a fost pulverizat. Dar acolo exista şi o 
comunitate religioasă, una îngropată sub cenuşă şi lavă 
dincolo de căldare. 

— Şi teoria ta despre discuri? îl îndemnă Costas. 

— Ajung şi acolo, zise Jack. Mai întâi să ne gândim la epava 
noastră. Cel mai probabil naufragiul a fost provocat de o 
undă de şoc înainte de erupția Therei. 

Ceilalţi doi aprobară cu un murmur. 

— Acum cred că era vorba de mai mult decât despre un 
negustor bogat. Gândiţi-vă la încărcătură. Medalioane şi 
lânţişoare de aur. Statui de aur şi de fildeş, unele aproape 
în mărime naturală. Altare de libaţiune sculptate din porfir 
egiptean extrem de rar. Vasul în formă de cap de taur. O 
bogăţie mult mai mare decât s-ar fi încredinţat în mod 
normal unei încărcături obişnuite. 


— Şi ce sugerezi tu? întrebă Costas. 

— Cred că am găsit comoara marilor preoţi din Thera, cel 
mai secret depozit de bogății al civilizaţiei din Epoca 
Bronzului. Cred că discurile reprezentau cele mai sacre 
posesiuni ale marilor preoţi. Discul de aur era cel mai vechi 
şi era scos doar pentru cele mai sacre ceremonii, iar iniţial 
nu avea alte însemne în afara simbolului central. Discul 
antic de lut, cel mai vechi din cele două discuri Phaistos, 
reprezenta mai degrabă un tabel de înregistrări decât un 
obiect venerat. Conţinea o cheie către informaţii, dar era 
scris cu simboluri vechi, pe care doar preoţii le puteau 
descifra. După cutremurul de avertisment, temându-se de 
apocalipsă, marele preot a ordonat ca aceste simboluri să 
fie gravate pe marginea discului de aur. Reprezentau un 
lexicon, o concordanţă între simbolurile vechi de pe discul 
de lut cu înscrisurile linear A şi linear B. Orice cretan 
învăţat şi-ar fi dat seama că grupările de silabe reprezentau 
o versiune ancestrală a propriei limbi. 

— Aşadar, era o poliţă de asigurare, sugeră Katia. O carte 
de coduri pentru citirea discului de lut, în caz că piereau 
toţi preoții. 

— Da. Jack se întoarse către ea. Pe lângă minunatul vas în 
formă de cap de taur, scafandrii au venit la suprafaţă cu mai 
multe toiege din fildeş şi din abanos, superb sculptate cu 
imagini ale marii zeiţe-mame. Noi credem că făceau parte 
din lucrurile sacre ale minoienilor, în calitate de obiecte de 
ritual, precum accesoriile pe care le au cardinalii şi 
episcopii. Cred că îl însoțeau pe marele preot însuşi când 
acesta a părăsit sanctuarul de pe insulă. 

— Şi discurile Phaistos? 

— În acelaşi timp cu ştanţarea simbolurilor pe discul de 
aur, marele preot a ordonat confecţionarea unei replici din 
lut, un disc care părea să conţină un text similar, dar care în 
realitate nu avea nici un sens. Aşa cum spunea profesorul 
Dillen, această replică reprezenta o modalitate de a-i păcăli 
pe neaveniţii care ar fi căutat prea multe înţelesuri în 


simboluri. Doar preoţii cunoşteau semnificaţia textului şi 
aveau acces la corespondenţa de pe discul de aur. 

— Cum de au ajuns la Phaistos? vru Costas să afle. 

— Cred că iniţial se găseau în acelaşi depozit cu discul de 
aur, în aceeaşi cămară de templu de pe insula Thera, 
răspunse Jack. Marele preot le-a trimis mai devreme cu un 
vas care a ajuns în siguranţă în Creta. Phaistos părea un 
refugiu sigur, la înălţime faţă de mare şi protejat de erupția 
vulcanului de muntele Ida spre nord. 

— Şi un centru religios, adăugă Katia. 

— Lângă palat este Hagia Triada, un complex de ruine 
care a nedumerit arheologii de mult timp. Acolo au fost 
descoperite ambele discuri, la o distanţă de o sută de ani. 
Credem acum că era un fel de seminar, o şcoală de instruire 
pentru preoţii care urmau să fie trimişi către sanctuarele 
de vârf. 

— Dar Phaistos şi Hagia Triada au fost amândouă distruse 
în timpul erupției, interveni Katia. Au fost puse la pământ 
de un cutremur şi n-au mai fost niciodată reocupate, iar 
discurile au rămas îngropate în ruine la doar câteva zile 
după ce au ajuns acolo din Thera. 

— Am o ultimă întrebare, zise Costas. Cum de marele 
preot al templului din Sads, din delta Nilului, ţtia de 
Atlantida la aproape o mie de ani după erupția Therei şi 
pierderea discurilor? 

— Cred că egiptenii cunoşteau povestea din aceeaşi sursă, 
de undeva din preistorie, iar povestea a supravieţuit 
separat în cadrul fiecărei civilizaţii. Era o chestiune sacră şi 
a fost transmisă din gură în gură cu scrupulozitate şi fără 
înflorituri sau amendamente, aşa cum demonstrează 
detaliile identice ale simbolului Atlantidei de pe papirus şi 
de pe discuri. 

— Trebuie să-i mulţumim lui Solon, Făcătorul-de-Legi, 
pentru conexiune, rosti Katia. Dacă nu ar fi copiat cu atâta 
grijă acel simbol alături de cuvântul grecesc Atlantis, astăzi 
n-am mai fi fost aici. 


— Discurile din Phaistos erau lipsite de utilitate şi erau 
confecţionate din lut, zise Costas, iar valoarea lor rezida 
numai în simboluri. Dar discul din epavă este din aur masiv 
şi pur, şi este poate cel mai mare lingou care a supravieţuit 
din preistorie. Se răsuci pe scaunul lui şi se uită întrebător 
la Jack. Eu bănuiesc că aici se ascund mult mai multe. Cred 
că obiectul nostru din aur va descuia cumva poarta către un 
mister şi mai mare. 

Trecuseră de Marea Marmara şi zburau peste Bosfor. 
Aerul limpede al Mării Egee se transformase într-o perdea 
de smog din cauza fumului ce se ridica din Istanbul. Abia 
distingeau Cornul de Aur, scobitura unde coloniştii greci 
fondaseră Bizanțul în secolul al VIII-lea înainte de Hristos. 
În apropierea lui, o pădure de minarete se ivea din ceața 
dimineţii. Pe promontoriu se vedea palatul Topkapi, 
odinioară simbolul decadenţei orientale, acum unul dintre 
cele mai bogate situri arheologice din lume. În apropiere de 
malul apei se găseau marile ziduri din Constantinopol, 
capitala Imperiului Bizantin, cea care menţinuse Roma în 
viaţă în estul lumii până la căderea oraşului în mâinile 
turcilor în 1453. 

— Este unul dintre oraşele mele favorite, zise Jack. Odată 
ce înveţi să te descurci în el, dai peste cea mai bogată 
istorie din câte îţi poţi imagina. 

— Când se termină toate astea, mi-ar plăcea să mă duci 
acolo, zise Katia. 

În faţa lor se întindea Marea Neagră. Laturile stâncoase 
de pe fiecare parte a Bosforului păreau să se extindă la 
infinit. Echipamentul GPS arăta că asta era ultima parte a 
călătoriei spre est şi se îndreptau către o poziţie aflată la 
circa zece mile marine nord de portul turcesc Trabzon. Jack 
deschise canalul UMI de la emițătorul VHE şi porni 
dispozitivul de bruiaj tastând un reper de poziţie pentru 
echipajul de pe Sea Venture. 

Câteva clipe mai târziu, o lumină albastră clipi în colţul din 
dreapta jos al ecranului de deasupra consolei centrale. 


— Vine poşta, rosti Costas. 

Jack apasă de două ori pe clapeta mouse-ului şi aşteptă 
apariţia adresei. 

— E de la profesorul Dillen. Să sperăm că e traducerea 
discului Phaistos. 

Katia se aplecă puţin pe scaunul din spate. Aşteptau cu 
toţii abia ascunzându-şi nerăbdarea. Curând toate cuvintele 
apărură pe ecran: 

Dragul meu Jack, De la teleconferinţa noastră de noaptea 
trecută am muncit non-stop ca să termin traducerea. Au 
depins multe de colaborarea cu colegii din întreaga lume. 
Arhiva linear A, descoperită anul trecut la Knossos, a fost 
expediată multor cercetători pentru a o studia şi ştii şi tu 
cât de circumspecţi sunt savanții cu rezultatele nepublicate 
ale muncii lor - aminteşte-ţi de problemele pe care le-am 
avut cu accesarea Manuscriselor de la Marea Moartă când 
ne-am început cercetările despre Sodoma şi Gomora. Din 
fericire, cei mai mulţi cercetători ai epigrafiei minoice sunt 
foşti studenţi de-ai mei. 

Doar aversul celui de-al doilea disc avea sens. Efortul de a 
ascunde adevăratul text a fost şi mai mare decât am crezut 
noi. 

Simbolul nostru misterios apare de două ori şi, pur şi 
simplu, l-am tradus ca fiind Atlantida. 

lată traducerea: „Sub semnul taurului se găseşte zeul 
vultur cu aripile întinse. (La) coada lui (se află) Atlantis-ul 
cu pereţi de aur, marea poartă aurie a (citadelei?). Vârfurile 
aripilor (lui) ating răsăritul şi apusul soarelui. (La) răsăritul 
soarelui (se află) muntele de foc şi metal. (Aici este) sala 
marilor preoţi | Sala tronului? Camera de audienţe?]. 
Deasupra (este) Atlantis-ul. (Aici e) zeiţa-mamă. (Aici e) 
locul zeilor (şi) arhiva cunoaşterii.” 

Încă nu ştiu ce să fac cu chestia asta. Să fie o şaradă? Atât 
eu, cât şi Maurice suntem nerăbdători să aflăm ce crezi. 

Al tău pentru totdeauna, James Dillen. 


Citiră traducerea de câteva ori în tăcere. Costas vorbi 
primul. Ca întotdeauna, mintea lui căuta fapte acolo unde 
alţii vedeau doar mistere. 

— Asta nu e o şaradă. Este o hartă a comorii. 

CAPITOLUL. 8 

— Jack! Bun venit la bord! 

Vocea se auzi peste zgomotul asurzitor al motoarelor 
Rolls-Royce în vreme ce acestea se opreau. Jack tocmai 
păşise pe flotoare - o modificare a configurației uzuale cu 
roţi fixe, care permitea elicopterelor UMI să amerizeze. Se 
grăbi să strângă mâna lui Malcolm Macleod, mergând 
aplecat din pricina palelor rotorului care continua să se 
învârtă. Costas şi Katia îl urmau îndeaproape. În timp ce 
coborau, câţiva membri ai echipajului înconjurară Lynx-ul, 
asigurându-l pe punte, şi începură să descarce genţi cu 
echipamente din cală. 

Sea Venture era diferit de Seaquest doar prin gama de 
echipamente menite să-i asigure rolul de navă-amiral a UMI 
pentru cercetările de mare adâncime. Nu cu mult timp în 
urmă condusese prima cercetare submarină cu oameni la 
bord a Gropii Marianelor din vestul Pacificului. Activitatea 
navei în Marea Neagră începuse cu o analiză de rutină a 
sedimentelor marine, dar, pe parcurs, căpătase o 
importanţă uluitoare. 

— Urmaţi-mă la consola de pe punte. 

Malcolm Macleod îi conduse sub acelaşi gen de ecran în 
formă de cupolă pe care îl văzuseră pe Seaquest. Macleod 
deţinea funcţia echivalentă cu cea a lui Jack în 
Departamentul de oceanografie. Era un om căruia Jack îi 
purta un respect profund datorită competenţei dovedite în 
cursul multor proiecte la care colaboraseră în întreaga 
lume. 

Scoţianul îndesat şi cu păr roşu se aşeză pe scaunul 
operatorului de lângă consolă. 

— Bine aţi venit pe Sea Venture. Cred că inspecția navei 
mai poate aştepta până vă arăt ce am descoperit. 


Jack confirmă din cap. 

— Dă-i drumul. 

— Aveţi idee de criza de salinitate din Messina? 

Jack şi Costas încuviinţară, dar Katia părea nedumerită. 

— Bun. În beneficiul noii noastre colege. Macleod îi zâmbi 
Katiei. Este denumită aşa după depozitele găsite în 
apropiere de Strâmtoarea Messina din Sicilia. La începutul 
anilor 1970, batiscaful de explorare la mare adâncime 
Glomar Challenger a extras mostre de fund de mare din 
Mediterana. Sub fundul mării a fost descoperit un imens 
strat de sedimente compacte formate prin evaporare, pe 
alocuri groase de trei kilometri. Acestea s-au format la 
sfârşitul Miocenului, cea mai recentă eră geologică, cam cu 
5,5 milioane de ani în urmă. 

— Sedimente formate prin evaporare? se miră Katia. 

— În principal halit, rocă banală de sare, chestia care 
rămâne după evaporarea apei de mare. Deasupra şi 
dedesubtul ei sunt marne, sedimente marine normale din 
mâl şi carbonat de calciu. Stratul de sare s-a format în 
acelaşi timp pe tot cuprinsul Mediteranei. 

— Şi asta ce înseamnă? 

— Înseamnă că Mediterana s-a evaporat. 

Katia se uită neîncrezătoare. 

— Mediterana s-a evaporat? În întregime? 

Macleod încuviinţă. 

— Fenomenul a fost declanşat de o scădere dramatică a 
temperaturii atmosferice, o perioadă mult mai friguroasă 
decât recenta Eră Glaciară. Gheaţa polară a acaparat o 
mare parte din oceanele lumii, generând scăderi ale 
nivelurilor apelor din mări de până la cinci sute de metri. 
Mediterana a fost închisă complet şi a început să se 
evapore, lăsând în urmă doar nişte bălți puturoase în cele 
mai adânci bazine. 

— Ca la Marea Moartă, zise Katia. 

— Chiar şi mai sărată, de fapt abia lichidă. Prea sărată 
pentru cele mai multe forme de viaţă, de aici şi numărul 


scăzut de fosile. Zone întinse au devenit deşerturi. 

— Şi când s-a umplut din nou? 

— Cu circa două sute de mii de ani mai târziu. Probabil că 
a fost un proces dramatic, un rezultat al topirii masive a 
polilor. Primele şuvoaie de apă din Atlantic au devenit 
torente, cea mai mare cădere de apă din istorie, de o sută 
de ori mai mare decât Niagara, săpând Strâmtoarea 
Gibraltar până la adâncimea ei actuală. 

— Şi ce relevanţă are asta pentru Marea Neagră? se 
interesă Katia. 

— Criza de salinitate din Messina este un fapt stabilit 
ştiinţific. Macleod se uită la Jack. Vă va ajuta să credeţi 
incredibilul, adică ce vă voi spune imediat. 

Se adunară în jurul staţiei pentru vehicule acţionate de la 
distanţă de pe Sea Venture, din capătul consolei. Macleod o 
invită pe Katia să ia loc în spatele ecranului şi îi arătă cum 
să folosească manetele. 

— Gândeşte-te la maşinărie ca la un simulator de zbor. 
Foloseşte joystick-ul ca să o plimbi oriunde vrei, în sus sau 
în jos, în lateral sau în spate. Controlul vitezei se face cu 
ajutorul butonului din stânga. 

Macleod îşi lăsă mâna pe mâna Katiei şi execută un cerc 
complet în sens orar, trăgând maneta cu forţă maximă. 
Ecranul în format mare rămase negru ca smoala, dar 
indicatorul de direcţie se roti cu 360 de grade. Indicatorul 
de adâncime arăta 135 de metri, iar un set de coordonate 
GPS indicau poziţia vehiculului acţionat de la distanţă, 
ROV?7, cu o marjă de mai puţin de o jumătate de metru. 

Macleod readuse maneta în poziţia iniţială. 

— O răsucire în cădere liberă, urmată de o revenire 
perfectă. Îi zâmbi lui Jack, care îşi amintea bine întrecerile 
lor cu vehicule ROV din vremea când se antrenau împreună 
la unitatea UMI de testare a echipamentelor de adâncime 
din Bermude. Echipamentele ROV sunt folosite pe scară 
largă de către oamenii de ştiinţă de zeci de ani, explică 
Macleod. Dar în ultimii câţiva ani, tehnologia a devenit tot 


mai rafinată. Pentru cercetări exploratorii folosim AUV-uri, 
adică vehicule operate autonom, care dispun de pachete de 
senzori multipli, ce includ sonar video şi cu scanare 
laterală. Odată ţinta identificată, desfăşurăm vehicule ROV 
aflate sub control direct. Vehiculul UMI Mark 7, pe care îl 
folosim acum, nu e cu mult mai mare decât o geantă 
diplomat şi e suficient de mic ca să pătrundă printr-o gaură 
subacvatică. 

— Jucăriile astea sunt ca nişte roboţei, adăugă Costas. lar 
controlul radio Doppler înseamnă că pot merge 
cincisprezece mile în plan orizontal sau pot cobori drept în 
cel mai profund abis oceanic. 

— Aproape am ajuns, îl întrerupse Macleod. Activez 
luminile. 

Lăsă maneta şi acţionă câteva comutatoare. Ecranul se 
trezi brusc la viaţă şi întunericul mocirlos fu înlocuit de un 
nor strălucitor de particule. 

— Mâl, explică Macleod. Luminile noastre reflectă 
particulele de mâl deranjate de curentul de apă. 

Începură să desluşească ceva mai concret, un fundal 
umbros care treptat deveni mai limpede. Era fundul apei, o 
întindere stearpă şi netedă de cenuşiu. Macleod porni 
radarul de contur al terenului cu care era dotat vehiculul şi 
care arătă cum fundul mării coboară cu o pantă de 30 de 
grade dinspre sud. 

— Adâncime 148 de metri. 

Brusc, în raza vizuală apăru o structură ciudată, ca un 
turn. Macleod opri vehiculul la câţiva metri depărtare. 

— O altă invenţie ingenioasă a lui Costas, zise Macleod. Un 
excavator acţionat de la distanţă, capabil să foreze până la 
o sută de metri sub fundul apei sau să ridice cantităţi 
impresionante de sedimente. Cu mâna liberă, Macleod 
scotoci într-o cutie de lângă scaun. Şi asta este ceea ce am 
găsit chiar sub fundul apei. 

Îi dădu Katiei un obiect negru strălucitor, de mărimea 
pumnului său. Katia îl cântări în palmă şi îi aruncă 


scoţianului o privire întrebătoare. 

— O piatră de plajă? 

— Netezită la malul mării. De-a lungul întregii zone de aici 
am descoperit dovezi ale unei foste plaje, aflate acum la o 
sută cincizeci de metri adâncime şi la zece mile marine 
depărtare de ţărmul actual. Mai uluitoare este vechimea 
acestei pietre. Este una dintre cele mai impresionante 
descoperiri pe care le-am făcut vreodată. 

Macleod introduse mai multe coordonate GPS şi imaginea 
de pe ecran începu să se deplaseze. Fundul luminat al mării 
era neschimbat atâta vreme cât vehiculul se menținea pe 
aceeaşi linie de adâncime. 

— L-am pus pe pilot automat. Mai avem cincisprezece 
minute până la destinaţie. 

Katia îi dădu înapoi piatra neagră. 

— Are vreo legătură cu criza de salinitate din Messina? 

— În mod normal, cu siguranţă am fi plasat-o înainte de 
sosirea oamenilor - sau mai degrabă a umanoizilor - în 
această regiune cu două milioane de ani în urmă. 

— Dar? 

— Dar ne-am fi înşelat. Îngrozitor de tare. Ţărmurile 
scufundate nu sunt ceva neobişnuit în meseria noastră, dar 
aici avem parte de o chestie măreaţă. Urmaţi-mă şi am să 
vă arăt. 

Macleod descărcă o hartă izometrică, generată de 
computer, a Mării Negre şi a Bosforului. 

— Relaţia dintre Mediterana şi Marea Neagră este ca un 
fel de replică în miniatură a relaţiei dintre Atlantic şi 
Mediterana, explică el. Bosforul are doar cam o sută de 
metri adâncime. Orice coborâre a Mediteranei sub acest 
nivel, şi Bosforul devine un soi de pod de pământ, izolând 
Marea Neagră. Acestea au fost condiţiile care au permis 
primilor umanoizi să vină din Asia în Europa. 

Deplasă cursorul ca să sublinieze trei sisteme fluviale care 
duceau în mare. 


— Când Bosforul a ajuns pod uscat, evaporarea a 
determinat coborârea nivelului apei în Marea Neagră, la fel 
ca Mediterana în cazul crizei de salinitate. Numai că Marea 
Neagră a fost alimentată de cursurile de apă dulce din 
Dunăre, Nipru şi Don. S-a ajuns la un echilibru prin care 
ritmul de evaporare egala volumul de apă dulce intrat în 
mare, iar din acest moment încolo schimbarea s-a petrecut 
doar în nivelul de salinitate, iar Marea Neagră, în cele din 
urmă, a devenit un lac uriaş de apă dulce. 

Apăsă o tastă şi computerul începu să simuleze 
evenimentele descrise de el, arătând cum Bosforul devine 
uscat şi cum Marea Neagră coboară la un nivel cu circa o 
sută cincizeci de metri mai scăzut decât nivelul actual şi cu 
cincizeci de metri sub nivelul Bosforului, unde nivelul era 
menţinut de deversările din fluvii. 

Macleod se întoarse şi se uită la ceilalţi. 

— Şi acum - surpriza. Asta nu e o imagine de la începutul 
Pleistocenului, din negura Erei Glaciare. Vedeţi aici Marea 
Neagră cu mai puţin de zece mii de ani în urmă. 

Katia păru interzisă. 

— Adică după Era Glaciară? 

Macleod aprobă viguros din cap. 

— Cea mai recentă glaciațiune a atins maximul cu circa 
douăzeci de mii de ani în urmă. Noi credem că Marea 
Neagră a fost izolată cu ceva vreme înainte de asta şi 
scăzuse deja cu o sută cincizeci de metri. Plaja noastră a 
fost linia țărmului pentru următoarele douăsprezece mii de 
ani. 

— Şi apoi ce s-a întâmplat? 

— Un eveniment asemănător crizei de salinitate din 
Mediterana. Gheţarii s-au topit, Mediterana a crescut, apa 
s-a năpustit în cascadă peste Bosfor. Cauza imediată a fost 
poate o retragere a calotei de gheaţă din vestul Antarcticii, 
cu circa şapte mii de ani în urmă. Credem că a fost nevoie 
de un singur an ca Marea Neagră să ajungă la actualul 
nivel. O rată de umplere de circa douăzeci de kilometri cubi 


pe zi a dus la o creştere de circa patruzeci de centimetri pe 
zi sau doi până la trei metri pe săptămână. 

Jack arătă spre partea de jos a hărţii. 

— Ne poţi arăta mai îndeaproape zona asta? 

— Desigur. 

Macleod apăsă pe rând mai multe taste şi imaginea de pe 
ecran se mări pe coasta de nord a Turciei. Computerul 
continua să prezinte topografia uscatului de dinainte de 
inundație. 

Jack se aplecă puţin şi zise: 

— Acum suntem la unsprezece mile marine nord de coasta 
Turciei, adică la vreo optsprezece kilometri, iar adâncimea 
apei de sub noi este de circa o sută cincizeci de metri. Un 
gradient constant faţă de coasta actuală ar însemna o 
creştere de circa zece metri pentru fiecare kilometru şi 
jumătate de teren, să spunem cu un raport de unu la o sută 
şi cincizeci. Asta înseamnă o pantă slabă, de-abia sesizabilă. 
Dacă marea a crescut atât de repede precum spui tu, atunci 
avem de a face cu trei sau patru sute de metri inundaţi în 
fiecare săptămână, adică vreo cincizeci de metri pe zi. 

— Sau chiar mai mult, zise Macleod. Înainte de inundație, 
o mare parte din ce zace sub noi se găsea la doar câţiva 
metri deasupra nivelului mării, cu o pantă mai accentuată 
în apropiere de actuala linie a țărmului pe măsură ce începi 
să urci Platoul Anatoliei. În câteva săptămâni zone imense 
trebuie să fi fost acoperite de apă. 

Jack privi tăcut harta preţ de câteva clipe. 

— Vorbim despre neoliticul timpuriu, de începuturile 
agriculturii, spuse el. Cum puteau fi condiţiile de aici? 

Macleod zâmbi. 

— Pe tema asta am pus paleoclimatologii să muncească 
non-stop. Au efectuat o serie de simulări în care au introdus 
toate variabilele pentru a reconstitui mediul între sfârşitul 
Pleistocenului şi momentul inundaţiei. 


— Şi? 


— Ei cred că asta era cea mai fertilă regiune din întreg 
Orientul Apropiat. 

Katia scoase un fluierat uşor. 

— Ar putea fi un tablou cu totul nou al istoriei omenirii. O 
bucată de coastă maritimă, lată de douăzeci de kilometri, 
lungă de sute de kilometri într-una dintre zonele-cheie 
pentru dezvoltarea civilizaţiei. În plus, niciodată explorată 
până acum de arheologi. 

Macleod tresălta de emoție. 

— Şi acum, motivul pentru care ne aflăm aici. Este timpul 
să ne întoarcem la monitorul ROV. 

Fundul mării era acum mai ondulat, presărat din loc în loc 
cu stânci şi depresiuni acolo unde odinioară fuseseră râpe 
şi lunci de râu. Indicatorul de adâncime arăta că vehiculul 
ROV se găsea deasupra suprafeţei de teren scufundate, cu 
circa cincisprezece metri mai subţire şi cu un kilometru mai 
în interior faţă de linia antică a țărmului. Coordonatele GPS 
începeau să coincidă cu cifrele ţintă programate de 
Macleod. 

— Marea Neagră ar trebui să fie un paradis al 
arheologilor, zise Jack. Primele câteva sute de metri de la 
suprafaţă au nivel scăzut de sare - o reminiscență a lacului 
de apă dulce, dar şi ca rezultat al apelor aduse de fluvii. 
Organisme marine precum scoica sfredelitoare Teredo 
navalis au nevoie de un mediu mai salin, aşa că lemnul vechi 
poate supravieţui aici în condiţii perfecte. Visul meu 
dintotdeauna a fost să descopăr o triremă sau o navă antică 
de război cu vâsle. 

— Dar este un coşmar pentru biologi, contraatacă 
Macleod. Sub nivelul de o sută de metri adâncime marea 
este otrăvită cu hidrogen sulfurat, ca rezultat al alterării 
chimice a apei de mare de către bacteriile care îl folosesc 
ca să digere imensele cantităţi de materii organice aduse 
de fluvii. Iar în zonele de mare adâncime e şi mai rău. Când 
apele cu salinitate crescută ale Mediteranei s-au năpustit 
peste Bosfor, ele au căzut aproape două mii de metri în cele 


mai adânci zone ale mării. Apa aia e şi acum acolo, ca un 
strat nemişcat, gros de două sute de metri, incapabil să 
suporte vreo formă de viaţă. Este unul dintre cele mai 
toxice medii ale lumii. 

— La baza NATO din Izmir am interogat un marinar de pe 
submarin care dezertase din Flota Mării Negre a Uniunii 
Sovietice, murmură Costas. Un inginer care lucrase cu 
sondele lor de mare adâncime. Pretindea că văzuse epave 
stând drepte pe fundul mării, cu chilele încă intacte. Mi-a 
arătat o poză în care se puteau vedea chiar forme de 
cadavre umane, ca un amestec de forme spectrale 
conservate în saramură. A fost una dintre cele mai 
înfiorătoare imagini pe care le-am văzut vreodată. 

— Aproape la fel de remarcabilă ca asta. 

În colţul din dreapta jos al ecranului clipi o lumină roşie în 
vreme ce echipamentul GPS se fixa pe coordonate. Aproape 
simultan, fundul mării se transformă într-o scenă 
extraordinară, care le tăie tuturor respiraţia. Chiar în faţa 
vehiculului, luminile reflectau un complex de construcţii 
joase, cu acoperişurile plate unindu-se unul cu altul, ca într- 
un pueblo indian. Încăperile de jos erau legate de cele de 
sus prin scări. Totul era învăluit într-un strat gros de mâl, ca 
o cenuşă vulcanică. Era o imagine dezolantă şi destul de 
înfricoşătoare, dar, cu toate acestea, le făcea inimile să bată 
mai repede. 

— Fantastic! exclamă Jack. Ne putem apropia? 

— O să mă postez acolo unde eram când ai sunat ieri. 

Macleod trecu pe comenzi manuale şi deplasă vehiculul 
către o intrare într-unul dintre acoperişuri. Manevrând cu 
blândeţe maneta, intră în clădire, rotind uşor camera de 
luat vederi în jurul pereţilor. Aceştia erau decoraţi cu 
motive săpate în piatră abia vizibile în lumina slabă. Erau 
acolo păsări cu gât lung, poate ibişi, dar şi lei, şi tigri care 
alergau cu membrele întinse. 

— Mortar hidraulic, comentă Costas. 

— Ce? întrebă Jack, cu mintea în altă parte. 


— Este singura cale prin care pereţii ăia puteau rezista 
sub apă. Amestecul trebuie să includă un agent de 
agregare hidraulic. Oamenii din vremea aceea au avut 
acces la cenuşă vulcanică. 

În capătul camerei scufundate se vedea o formă care 
putea fi instantaneu recunoscută de orice student interesat 
de preistorie. Era forma de U a unor coarne de taur mai 
mari decât în realitate, încastrată într-o plintă mare, ca un 
altar. 


— Este neolitic timpuriu. Nu mai am nici o îndoială. Jack 
devenise exuberant, cu atenţia concentrată în întregime pe 
imaginile din faţa lor. Asta este altarul unei gospodării, 
exact la fel ca acela excavat acum mai bine de treizeci de 
ani la Catal Huyuk. 

— Unde? se miră Costas. 

— În Turcia Centrală, pe câmpia Konya, la circa patru sute 
de kilometri sud de aici. Posibil cel mai vechi oraş din lume, 
o comunitate agricolă stabilită acolo acum zece mii de ani, 
în preistoria agriculturii. Un conglomerat strâns de clădiri 
din chirpici, cu structuri din lemn exact la fel ca acestea. 

— Un sit unic, rosti Katia. 

— Până acum. Chestia asta schimbă totul. 

— E mai mult de atât, zise Macleod. Mult mai mult. 
Sonarul arată anomalii ca aceasta de-a lungul vechii linii a 
țărmului pe o distanţă de cam treizeci de kilometri într-o 
parte şi în alta. Apar la fiecare câţiva kilometri şi fiecare 
este fără îndoială un alt sat sau grup de gospodării. 

— Uimitor. Jack gândea cu repeziciune. Terenurile astea 
trebuia să fi fost incredibil de productive, susţinând o 
populaţie mult mai mare decât semiluna fertilă a 
Mesopotamiei şi a Levantului. Se uită la Macleod cu un 
zâmbet larg pe chip. Pentru un expert în pungi 
hidrotermale marine de mare adâncime, te-ai descurcat de 
minune. 

CAPITOLUL. 9 

Sea Venture lăsa în urmă o dâră albă de spumă în timp ce 
îşi croia drum la sud de poziţia ei de deasupra liniei 
scufundate a țărmului antic. Cerul era senin, dar marea 
avea o culoare întunecată, în contrast cu albastrul profund 
al Mediteranei. În faţă se ridicau pantele împădurite ale 
nordului Turciei şi creasta Platoului Anatoliei, care marca 
începutul podişului Asia Minor. 

Imediat ce vehiculul ROV fusese adus la bord, Sea Venture 
pornise cu viteză maximă spre baza de aprovizionare UMI 
de la Trabzon, portul de la Marea Neagră ale cărui case 


spoite în alb strălucitor se înghesuiau pe țărm, spre sud. 
Katia se bucura de prima ei ocazie de a se relaxa de la 
sosirea în Alexandria, cu trei zile în urmă. Părul îi flutura în 
briza marină, iar ea stătea la plajă într-un costum de baie 
minuscul, care îi ascundea prea puţin din trup. Lângă ea, pe 
punte, Jack se putea cu greu concentra asupra discuţiei pe 
care o purta cu Costas şi cu Macleod. 

Costas îl sfătuise pe Macleod asupra celei mai bune 
modalităţi de a trasa o hartă a satului neolitic scufundat, 
subliniind succesul repurtat de ei cu fotogrametria în cazul 
epavei cretane. Conveniseră ca Seagquest să se alăture lui 
Sea Venture în Marea Neagră imediat ce avea să fie posibil; 
echipamentele de pe ea şi expertiza echipajului erau 
esenţiale pentru o investigaţie amănunţită şi completă. Un 
alt vas fusese deja detaşat din Cartagina ca să ajute la 
excavaţiile la locul epavei şi să preia sarcinile de la 
Seaquest. 

— Dacă marea se înălţă cu patruzeci de centimetri pe zi 
după umplerea Bosforului, rosti Costas, vorbind împotriva 
vântului, atunci fenomenul ar fi fost observat de populaţia 
de pe coastă. După câteva zile ar fi ghicit că prognoza pe 
termen lung nu e deloc bună. 

— Corect, fu de acord Macleod. Satul neolitic este cu zece 
metri mai sus decât linia antică a țărmului. Ar fi avut cam o 
lună la dispoziţie ca să plece. Asta ar explica absenţa 
artefactelor în camerele pe care le-am văzut. 

— Să fie ăsta potopul biblic? se aventură Costas. 

— Practic fiecare civilizaţie dispune de un mit al 
inundaţiilor, dar cele mai multe sunt legate mai degrabă de 
revărsări ale râurilor decât de o catastrofă oceanică, rosti 
Jack. Cel mai probabil, revărsările catastrofale ale râurilor 
s-au petrecut în vremuri mai îndepărtate, înainte ca 
oamenii să înveţe cum să construiască diguri şi canale de 
colectare a apelor. 

— Aşa ceva a părut dintotdeauna cea mai probabilă bază 
pentru povestea epică a lui Gilgameş, interveni Katia. O 


poveste cu inundaţii scrisă pe douăsprezece tăblițe de lut 
cu circa două mii de ani înainte de Hristos, descoperită în 
ruinele de la Ninive din Irak. Gilgameş era un rege 
sumerian al ținutului Uruk de pe Eufrat, un loc unde 
oamenii s-au aşezat pentru prima dată către sfârşitul 
mileniului al VI-lea înainte de Hristos. 

— Potopul biblic ar fi putut avea altă origine, adăugă 
Macleod. UMI a cercetat coasta israeliană a Mediteranei şi 
a descoperit dovezi ale activităţii umane datând de la 
sfârşitul Erei Glaciare şi până în perioada marii topiri de 
acum douăsprezece mii de ani. La cinci kilometri în largul 
mării am dat peste unelte de piatră şi resturi de adăposturi 
unde trăiau vânătorii din Paleolitic, înainte ca totul să fie 
înghiţit de ape. 

— Sugerezi că israeliţii Vechiului Testament au păstrat 
amintiri ale acestor evenimente? întrebă Costas. 

— Tradiţia orală poate supravieţui mii de ani, mai ales într- 
o societate relativ închisă. Dar este posibil ca şi unii dintre 
ţăranii noştri dislocaţi din Marea Neagră să se fi aşezat în 
Israel. 

— Amintiţi-vă de Arca lui Noe, zise Jack. O corabie uriaşă 
construită după avertismentele legate de un potop. Perechi 
de animale din fiecare specie. Gândiţi-vă la ce facem noi. 
Marea ar fi fost principala lor rută de scăpare şi ar fi luat cu 
ei cât de multe animale ar fi fost posibil, în perechi 
reproducătoare ca să înceapă popularea în alte părţi. 

— Credeam că nu dispuneau de corăbii aşa de mari în 
vremea aceea, zise Costas. 

— Şantierele din neolitic puteau construi bărci lungi 
capabile să care mai multe tone de mărfuri. Primii 
agricultori din Cipru aveau bivoli uriaşi, strămoşii vitelor de 
azi, dar şi porci, şi căprioare. Niciuna din aceste specii nu 
era indigenă; ca atare, puteau fi aduse acolo doar prin 
intermediul bărcilor. Chestia asta se întâmpla în jurul anului 
9000 înainte de Hristos. Probabil că acelaşi lucru s-a 
întâmplat şi în Creta o mie de ani mai târziu. 


Costas îşi scărpină gânditor barba. 

— Deci legenda lui Noe ar putea conţine un sâmbure de 
adevăr, în sensul că nu a existat o singură corabie mare, ci 
multe corăbii mai mici, care cărau oameni şi animale 
dinspre Marea Neagră. 

Jack încuviinţă. 

— Este o idee foarte atrăgătoare. 

Motoarele de pe Sea Venture încetiniră când nava se 
apropie de intrarea în portul Trabzon. Lângă cheiul estic se 
vedeau siluetele cenuşii a două vedete rapide FPB-57 din 
clasa Dogan, cu ajutorul cărora marina militară turcă 
riposta la ameninţarea crescândă a contrabandei din Marea 
Neagră. Turcii adoptaseră o poziţie dură, fără 
compromisuri, lovind puternic şi iute, şi trăgând în plin. 
Văzând aceste vase, Jack se simţi în siguranţă, ştiind că 
relaţiile lui din cadrul marinei turce aveau să-i ofere o 
protecţie rapidă în caz că dădeau de necazuri în apele 
teritoriale ale acestei ţări. 

Stăteau lângă balustrada de pe puntea superioară, în 
vreme ce Sea Venture se îndrepta spre cheiul vestic. Costas 
privea la pantele împădurite care străjuiau oraşul. 

— Unde să se fi dus după dezastru? Acolo sus nu erau 
condiţii prielnice pentru agricultură. 

— Ar fi fost obligaţi să meargă mult în interior, fu Jack de 
acord. lar asta era o populaţie numeroasă, de cel puţin 
câteva zeci de mii de persoane, judecând după numărul de 
aşezări pe care l-am văzut pe sonar. 

— Aşa că grupurile de oameni s-au împărţit. 

— Poate că a fost un exod organizat, orchestrat de o 
autoritate centrală, ca să se asigure şansa maximă de 
descoperire de teritorii potrivite pentru întreaga populaţie. 
Unii au luat-o spre sud, peste acea culme, alţii spre est, alţii 
spre vest. Malcolm a menţionat Israelul. Mai există şi alte 
destinaţii evidente. 

Costas vorbea emoţionat. 


— Civilizaţiile timpurii. Egiptul. Mesopotamia. Valea 
Indusului. Creta. 

— Nu este chiar aşa de imposibil. Cuvintele fură rostite de 
Katia, care se ridicase în capul oaselor şi acum era complet 
absorbită de discuţie. Una dintre cele mai uimitoare 
trăsături ale istoriei limbilor este aceea că o bună parte a 
lor au o rădăcină comună. Cele mai multe dintre limbile 
vorbite astăzi în Europa, Rusia, Orientul Mijlociu şi pe 
subcontinentul indian au o singură origine. 

— Indo-europeană, zise Costas. 

— O limbă maternă antică, despre care mulţi lingvişti cred 
deja că provine din regiunea Mării Negre. Putem 
reconstitui vocabularul acestei limbi din cuvinte comune 
existente în limbi ulterioare, cum ar fi pitar în sanscrită, 
pater în latină, vater în germană şi father în engleză. 

— Dar cuvintele legate de agricultură? întrebă Costas. 

— Vocabularul demonstrează că arau pământul, purtau 
haine din lână şi prelucrau pielea animalelor. Domesticiseră 
animale precum oile, porcii şi boii. Aveau structuri sociale 
complexe şi exista diferenţiere în funcţie de avere. Se 
închinau unei mari zeiţe-mamă. 

— Ce sugerezi? 

— Mulţi dintre noi cred deja că expansiunea indo- 
europeană a mers mână în mână cu extinderea agriculturii, 
ca un proces treptat desfăşurat de-a lungul multor ani. 
Acum sugerez că totul a fost rezultatul unei singure 
migrații. Fermierii noştri din Marea Neagră au fost 
indoeuropenii iniţiali. 

Jack sprijini pe balustradă un caiet de schiţe şi cu un 
creion trasă repede contururile unei hărţi a lumii antice. 

— Uitaţi aici o ipoteză, zise el. Indo-europenii noştri îşi 
părăsesc ţinutul natal de pe coasta Mării Negre. Desenă o 
săgeată mare spre est de poziţia lor curentă. Un grup se 
îndreaptă spre Caucaz, actuala Georgie. Unii dintre ei 
călătoresc pe uscat către munţii Zagros, ajungând în cele 
din urmă în Valea Indusului din Pakistan. 


— Probabil că au zărit Muntele Ararat la scurt timp după 
ce au dat de uscat, interveni Macleod. Priveliştea trebuie să 
fi fost extraordinară, căci masivul este mult mai semeţ decât 
oricare dintre munţii pe care îi cunoşteau ei. Poate că s-a 
fixat în folclor ca fiind locul unde ei şi-au dat în sfârşit 
seama că au scăpat de ape. 

Jack desenă o altă săgeată pe hartă. 

— Un al doilea grup se îndreaptă spre sud, peste Platoul 
Anatoliei, către Mesopotamia, aşezându-se pe malurile 
Tigrului şi ale Eufratului. 

— lar un alt grup o ia spre nord-vest, către Dunăre, 
propuse Costas. 

Jack trasă o a treia săgeată pe hartă. 

— Unii se aşază la gurile Dunării, alţii folosesc sistemul de 
râuri ca să ajungă în inima Europei. 

Macleod vorbi emoţionat: 

— Britania a devenit insulă la sfârşitul Erei Glaciare, când 
s-a revărsat Marea Nordului. Dar oamenii aceştia 
dispuneau de tehnologia necesară ca să treacă dincolo. Să fi 
fost ei primii agricultori din Britania, strămoşii oamenilor 
care au construit Stonehenge? 

— Limba celtă din Britania era indo-europeană, adăugă 
Katia. 

Jack trasă o săgeată spre vest, care se despărţi în mai 
multe ramuri precum coroana unui copac. 

— Iar ultimul grup, poate cel mai important, vâsleşte spre 
vest şi trece Bosforul, apoi se reimbarcă şi traversează 
Marea Egee. Unii se aşază în Grecia şi în Creta, alţii în 
Israel şi în Egipt, alţii ajung tocmai în Italia şi în Spania. 

— Probabil că Bosforul era o privelişte uluitoare, interveni 
Costas. Ceva care a rămas în memoria colectivă precum 
Muntele Ararat pentru grupul estic, de unde şi Cataracta 
lui Bos menţionată pe disc. 

Katia se uită la Jack, cu subînţeles. 

— Se potriveşte de minune cu dovezile lingvistice, zise ea. 
Există mai mult de patruzeci de limbi vechi cu rădăcini 


indo-europene. 

Jack dădu din cap şi se uită la harta lui. 

— Profesorul Dillen mi-a spus că limbajul linear A al 
cretanilor şi simbolurile din Phaistos sunt cele mai 
apropiate dovezi de care dispunem despre limba comună 
indo-europeană. Insula Creta ar putea să fie considerată 
cea mai mare păstrătoare a culturii indo-europene. 

Între timp, Sea Venture ajunsese de-a lungul cheiului din 
Trabzon. Mai mulţi membri ai echipajului săriseră peste 
distanţa mică ce separa nava de chei şi se agitau acum ca 
să asigure parâmele în jurul pilonilor de pe mal. Pe doc se 
adunase un mic grup de persoane, constituit din oficialități 
turce şi personal de la depozitul de aprovizionare UMI, 
dorind cu toţii să afle ultimele noutăţi. Printre ei se 
distingea chipul arătos al lui Mustafa Alkozen, un fost ofiţer 
turc de marină care acum ajunsese reprezentantul UMI în 
Turcia. Jack şi Costas îi făcură cu mâna vechiului lor 
prieten, fericiţi să reînnoiască un parteneriat care începuse 
în vremea când amândoi lucrau la baza din Izmir, iar 
Mustafa se alăturase la excavarea galerelor din Războiul 
Troian. 

Costas se întoarse şi se uită la Macleod. 

— Am o ultimă întrebare. 

— Dă-i drumul. 

— Data. 

Macleod zâmbi cu toată gura şi bătu cu palma o porthartă 
pe care o ţinea în mână. 

— Mă gândeam când o să întrebaţi asta. 

Scoase trei fotografii mari şi le dădu din mână în mână. 
Erau instantanee luate de camera de luat vederi a 
vehiculului ROV şi aveau adâncimea şi coordonatele 
imprimate în colţul din dreapta jos. Pozele arătau o 
structură lemnoasă mare, traversată de bârne. 

— Pare a fi un şantier de construcţii, zise Costas. 

— Am dat peste el ieri, era lângă casa cu altarul. La 
momentul abandonării satului i se adăugau camere noi. 


Macleod arătă spre o stivă de lemne de pe fundul mării. Am 
folosit jetul de apă de pe ROV ca să curăţăm mâlul depus. 
Sunt trunchiuri tăiate, la care scoarţa este încă la locul ei, 
iar pe suprafaţă se mai văd urmele de sevă. Macleod îşi 
deschise portharta şi scoase un tub de plastic lung de circa 
o jumătate de metru. Tubul conţinea o mostră subţire 
lemnoasă. Vehiculul ROV dispune de un burghiu tubular 
care poate extrage mostre de până la doi metri lungime din 
lemn şi alte materiale compacte. 

Mostra de culoarea mierii era remarcabil de bine 
conservată, ca şi cum ar fi fost de curând scoasă dintr-un 
copac viu. Macleod trecu mostra lui Costas, care îşi dădu 
seama imediat despre ce era vorba. 

— Dendrocronologie. 

— Te-ai prins. Pentru Asia Minor există o secvenţă 
continuă de inele de copac din jurul anului 8500 înainte de 
Hristos şi până astăzi. Am forat în inima buşteanului şi am 
descoperit cincizeci şi patru de inele, suficiente pentru 
datare. 

— Şi? 

— În laboratorul de pe Sea Venture avem un scanner care 
potriveşte secvențele de bază în câteva secunde. 

Jack se uită mirat la Macleod, care se bucura de 
prelungirea suspansului pentru creşterea efectului. 

— Tu eşti arheologul, zise Macleod. Tu ce estimezi? 

Jack îi făcu jocul. 

— La scurt timp după sfârşitul Erei Glaciare, dar suficient 
de departe în timp ca Mediterana să fi ajuns la nivelul 
Bosforului. Aş spune mileniul al VIII-lea, poate al VII-lea 
înainte de Hristos. 

Macleod se sprijini de balustradă şi se uită fix la Jack. 
Ceilalţi aşteptară ţinându-şi respiraţia. 

— Aproape, dar nu destul. Copacul ăla a fost tăiat în 5545 
înainte de Hristos, plus sau minus un an. 

Costas părea neîncrezător. 

— Imposibil! Este mult prea târziu! 


— Se coroborează cu toate celelalte datări prin inele de 
copac de la faţa locului. Se pare că am subestimat cu un 
mileniu timpul cât i-a luat Mediteranei ca să ajungă la 
actualul ei nivel. 

— Cei mai mulţi lingvişti îi plasează în timp pe indo- 
europeni între 6000 şi 5000 înainte de Hristos! exclamă 
Katia. Totul se potriveşte de minune. 

Jack şi Costas se apucară de balustradă când nava fu 
definitiv amarată la cheiul de sub ei. După atâtea aventuri 
împreună, împărtăşeau aceleaşi presimţiri şi îşi puteau 
ghici reciproc gândurile. Cu toate astea, nici unuia nu-i 
venea să creadă încotro se îndreptau acum. Era o 
posibilitate atât de extraordinară, încât minţile lor aproape 
că nu o putură accepta până în momentul în care îşi dădură 
seama că, de fapt, totul avea logică. 

— Data aceea, zise Costas încetişor. Am mai văzut-o şi 
înainte. 

În vocea lui Jack, care se aplecă spre Macleod, se putea 
distinge convingerea: 

— Îţi spun eu ceva despre aceşti indo-europeni. Aveau o 
citadelă măreaţă la malul mării, un depozit de cunoştinţe în 
care se intra prin nişte porţi mari de aur. 

— Ce tot spui acolo? 

Jack se opri, apoi rosti aproape cu sfială: 

— Atlantida. 

— Jack, prietene! Mă bucur să te văd. 

Vocea profundă veni dinspre o siluetă de pe mal, a cărei 
piele negricioasă era acoperită de nişte pantaloni de în şi de 
o cămaşă albă cu logoul UMI înscris pe ea. 

Jack se aplecă şi strânse mâna lui Mustafa Alkozen. 
Uitându-se dincolo de oraşul modern, la ruinele cetăţii, le 
venea greu să creadă că aici fusese pe vremuri capitala 
regatului Trebizond, fortificaţie medievală a Bizanțului, 
renumită pentru splendoarea şi decadenţa ei. Din cele mai 
timpurii vremuri, oraşul înflorise ca un reper al comerţului 
între est şi vest, o tradiţie continuată acum de explozia 


pieţei negre şi a contrabandiştilor care veniseră cu miile 
după căderea Uniunii Sovietice, transformând oraşul într- 
un cuib altraficanţilor şi al agenţilor crimei organizate din 
est. 

Malcolm Macleod o luase înainte ca să trateze cu mulţimea 
de oficialități locale şi de jurnalişti care se strânsese la 
sosirea navei. Conveniseră ca anunţul legat de descoperirea 
satului din neolitic să fie intenţionat vag, până ce aveau să 
afle mai multe din excavații. Ştiau că ochi neobosiţi le 
supravegheau deja mişcările prin satelit şi nu aveau chef să 
dea în vileag mai mult decât minimul necesar pentru 
satisfacerea curiozităţii jurnaliştilor. Din fericire, situl se 
afla la unsprezece mile în largul mării, în interiorul apelor 
teritoriale turceşti. Vedeta rapidă aparţinând marinei turce, 
amarată de cealaltă parte a portului, primise deja misiunea 
de a ţine continuu sub observaţie locul până la terminarea 
investigaţiilor, iar sitului i se acordase statut de protecţie 
specială din partea guvernului turc. 

— Mustafa, ţi-o prezint pe noua noastră colegă. Doctor 
Katia Svetlanova. 

Katia îşi trăsese o rochie peste costumul de baie şi ducea 
cu ea un computer de mici dimensiuni şi o geantă cu 
documente. Strânse mâna întinsă şi îi zâmbi lui Mustafa. 

— Doctor Svetlanova. Jack mi-a povestit prin radio despre 
erudiţia dumneavoastră extraordinară. Mă bucur să vă 
cunosc. 

Jack şi Mustafa porniră în faţa celorlalţi către depozitul 
UMI de la capătul cheiului. Jack vorbea cu ardoare, dar 
încet, punându-l pe Mustafa la curent cu toate 
evenimentele petrecute de la descoperirea papirusului. 
Decisese să profite de oprirea lui Sea Venture pentru 
aprovizionare ca să-l pună pe turc la treabă, introducându-l 
în acelaşi timp în cercul restrâns al celor care aveau 
cunoştinţă de existenţa papirusului şi a discurilor. 

Chiar înainte de a intra în clădirea joasă din beton, Jack îi 
dădu lui Mustafa un bilet pe care turcul îl pasă secretarei. 


Biletul conţinea o listă de echipamente arheologice şi de 
scufundare din depozitul UMI de care Jack avea nevoie şi 
pe care o întocmise în ultimele minute înainte de a cobori 
de pe Sea Venture. 

Fură ajunşi din urmă de Katia şi de Costas în faţa unei uşi 
mari de oţel. După ce Mustafa formă un cod de securitate, 
uşa se roti şi turcul îi conduse printr-o serie de laboratoare 
şi ateliere de reparaţii. În capăt intrară într-o încăpere 
plină cu dulapuri de lemn şi cu o masă la mijloc. 

— Camera hărților, îi explică Mustafa Katiei. Mai are şi 
rolul de centru de comandă. Vă rog să luaţi loc. 

Deschise un sertar şi scoase de acolo o hartă a Mării Egee 
şi a regiunii de sud-est a Mării Negre, cuprinzând coasta 
turcă tocmai până la graniţa cu Republica Georgia. Întinse 
harta şi o prinse de masă. Dintr-un alt sertar mic de 
dedesubt extrase un set de indicatori de navigaţie şi rigle 
cartografice, pe care le puse laolaltă, în vreme ce Katia îşi 
pornea computerul. 

După câteva clipe, femeia îşi ridică privirea. 

— Sunt gata. 

Conveniseră ca ea să traducă papirusul în timp ce ei 
încercau să găsească o logică pe hartă. 

Katia citi încet de pe ecran: 

— Printre insule până ce marea se îngustează.” 

— E clar că asta se referă la Arhipelagul Egeean văzut 
dinspre Egipt, zise Jack. Marea Egee cuprinde peste o mie 
cinci sute de insule într-un spaţiu limitat. Într-o zi senină, la 
nord de Creta, nu poţi naviga în nici o direcţie fără să 
zăreşti măcar o insulă. 

— Aşadar, îngustimea trebuie să se refere la Dardanele, 
presupuse Costas. 

— Cheia e dată de următorul pasaj. Cei trei bărbaţi se 
uitară aşteptând la Katia. „Dincolo de Cataracta lui Bos.” 

Jack se însufleţi brusc. 

— Ar fi trebuit să fie al naibii de evident. Bosforul, intrarea 
în Marea Neagră. 


Costas se întoarse către Katia şi o întrebă pe un ton 
aproape neîncrezător: 

— Să fie cuvântul Bosfor atât de vechi? 

— E vechi de cel puţin două mii cinci sute de ani, din 
vremea primelor scrieri geografice greceşti. Dar probabil 
că e cu mii de ani mai vechi. Bos înseamnă „taur” în indo- 
europeană. 

— Strâmtoarea Taurului, zise Costas. S-ar putea să mă 
hazardez acum, dar mă gândesc la simbolurile cu tauri din 
casa aceea din neolitic şi din Creta minoică. Sunt destul de 
abstracte, arătând coarnele taurului ca pe un soi de şa, ca 
un fel de pictogramă japoneză. Probabil că exact aşa părea 
Bosforul dinspre Marea Neagră înainte de inundație, ca o 
şa mare ascunsă pe o culme, la mare înălţime faţă de apă. 

Jack se uită plin de admiraţie la prietenul lui. 

— Nu încetezi niciodată să mă uimeşti. E cea mai bună 
idee pe care am auzit-o de mulţi ani. 

Costas se înflăcără pe marginea temei: 

— Pentru oamenii care se închinau în faţa taurului, 
priveliştea acelei ape năvălind printre coarne trebuie să fi 
fost oribilă, ca un semn de la zei. 

Jack încuviinţă şi se întoarse către Katia. 

— Aşadar, acum suntem în Marea Neagră. Ce mai 
urmează? 

— Şi apoi cale de douăzeci de dromoi de-a lungul țărmului 
sudic.” 

Jack se aplecă înainte. 

— S-ar putea să avem o problemă aici. Există înregistrări 
ale unor călătorii pe Marea Neagră din perioada romană. 
Unul dintre ele începe aici, în locul pe care romanii îl 
denumeau Lacul Maeotic. Arătă înspre Marea Azov, laguna 
de lângă peninsula Crimeii. De acolo a fost nevoie de 
unsprezece zile ca să ajungă în Rhodos. Doar patru zile au 
fost petrecute pe Marea Neagră. 

Mustafa se uită gânditor la hartă. 


— Aşadar, o călătorie de douăzeci de zile dinspre Bosfor, 
douăzeci de dromoi sau parcursuri, ne-ar duce dincolo de 
litoralul estic al Mării Negre. 

Costas părea descurajat. 

— Poate că bărcile din acele vremuri erau mai lente. 

— Dimpotrivă, ripostă Jack. Bărcile cu vâsle erau mai 
rapide decât cele cu pânze, deoarece erau mai puţin supuse 
capriciilor vântului. 

— Iar curentul produs de inundație ar fi fost destul de 
puternic spre est, rosti Mustafa, cu o expresie severă. 
Suficient cât să împingă o barcă spre mal în doar câteva 
zile. Mă tem că Atlantida este dincolo de graniţele acestei 
hărţi din mai multe puncte de vedere. 

În cameră se lăsă o atmosferă de dezamăgire apăsătoare. 
Brusc Atlantida părea la fel de îndepărtată ca întotdeauna, 
doar o poveste consemnată în analele mitului şi ale 
fabulaţiei. 

— Există o soluţie, zise Jack încet. Relatarea egipteană nu 
se bazează pe experienţe proprii. Dacă ar fi fost astfel, n-ar 
fi descris niciodată Bosforul ca pe o cascadă, de vreme ce 
Mediterana şi Marea Neagră se egalizaseră cu mult timp 
înainte ca egiptenii să înceapă să exploreze atât de departe 
spre nord. Sursa lor a fost o relatare provenită de la 
migratorii dinspre Marea Neagră, care îşi povesteau 
călătoria dinspre Atlantida. Egiptenii pur şi simplu au 
inversat-o. 

— Bineînţeles! Mustafa era iarăşi emoţionat. Dinspre 
Atlantida înseamnă împotriva curentului. Descriind ruta 
către Atlantida, egiptenii au folosit aceleaşi măsuri ale 
călătoriei precum li se spusese. Nu ar fi bănuit niciodată că 
există o diferenţă semnificativă între cele două. 

Jack se uită la Mustafa. 

— Avem nevoie de o modalitate de a estima viteza 
curentului, de a calcula parcursul pe care o barcă din 
neolitic l-ar fi făcut împotriva fluxului. Asta ar trebui să ne 
ofere distanţa pentru cursa fiecărei zile şi măsura dinspre 


Bosfor către punctul de îmbarcare aflat la douăzeci de zile 
depărtare. 

Mustafa se îndreptă şi replică încrezător: 

— Aţi venit unde trebuia. 

CAPITOLUL 10 

Soarele apunea când grupul se adună iarăşi în camera 
hărților. Timp de trei ore, Mustafa stătuse aplecat deasupra 
câtorva ecrane de computer într-o încăpere anexă şi, cu 
doar zece minute înainte, îi chemase pe toţi ca să-i anunţe 
că era gata. Alături de ei apăru şi Malcolm Macleod, care 
programase o conferinţă de presă pentru a anunţa 
descoperirea satului din neolitic, în momentul la care nava 
de luptă a marinei turce avea să se afle pe poziţie deasupra 
sitului, a doua zi de dimineaţă. 

Costas îşi trase primul un scaun. Ceilalţi se adunară în 
jurul lui, în vreme ce Costas inspectă cu nerăbdare consola. 

— Ce ai obţinut? 

Fără să-şi ia privirea de la ecranul central, Mustafa 
răspunse: 

— Au fost câteva chestii în programul de navigaţie pe care 
a trebuit să le reglez, dar întreaga poveste se leagă foarte 
frumos. 

Colaboraseră pentru prima dată cu Mustafa când acesta 
era locotenent-comandor la Unitatea de Cercetare- 
Dezvoltare a Navigaţiei cu ajutorul Computerului (CAN) din 
baza NATO de la Izmir. După plecarea din marina turcă şi 
obţinerea unui doctorat în arheologie, Mustafa se 
specializase în aplicarea tehnologiei CAN în scopuri 
ştiinţifice. În ultimul an lucrase cu Costas la un pachet 
inovator de aplicaţii software pentru calcularea efectului 
vântului şi a curenților asupra navigaţiei în Antichitate. 
Privit drept una dintre cele mai strălucite minţi din 
domeniu, Mustafa era şi un redutabil conducător de 
unitate, care îşi dovedise valoarea de mai multe ori când 
UMI avusese ocazia să opereze în apele teritoriale turceşti. 


Apăsă câteva taste şi pe ecranul central apăru imaginea 
unei bărci. 

— Peste asta am dat eu şi Jack. 

— Este construită din cheresteaua din neolitic descoperită 
anul trecut la gurile Dunării, explică Jack. Este o barcă 
deschisă, lungă de circa douăzeci şi cinci de metri şi lată de 
circa trei în zona de deschidere maximă. Folosirea vâslelor 
a devenit larg răspândită abia la sfârşitul Epocii Bronzului, 
aşa că barca are cincisprezece vâslaşi cu padele pe fiecare 
parte. Putea căra o pereche de boi, aşa cum am ilustrat aici, 
câteva perechi de animale mai mici, cum ar fi porci şi capre, 
circa două duzini de femei şi copii şi un echipaj de rezervă 
de vâslaşi. 

— Eşti convins că n-aveau pânze? întrebă Macleod. 

Jack dădu din cap. 

— Navigarea cu pânze a fost o invenţie a Epocii Bronzului 
de pe Nil, unde bărcile puteau pluti spre deltă şi apoi 
naviga înapoi în susul fluviului datorită vântului 
predominant dinspre nord. Este foarte posibil ca egiptenii 
să fi introdus navigația cu pânze în Marea Egee, unde 
vâslitul reprezenta de fapt o modalitate mai bună de a ocoli 
insulele. 

— Programul arată că barca ar face şase noduri pe o mare 
de un calm total, zise Mustafa. Asta înseamnă şase mile 
marine pe oră, adică aproximativ şapte mile terestre. 

— Ar fi avut nevoie de lumina zilei ca să îşi ancoreze barca 
la țărm, să aibă grijă de animale şi să facă tabăra de noapte, 
zise Jack. Şi să facă aceste operaţiuni în ordine inversă 
dimineaţa. 

— Acum ştim că exodul s-a petrecut la sfârşitul primăverii 
sau la începutul verii, dezvălui Macleod. Am cercetat cu 
dispozitivul de studiere a fundului mării de înaltă rezoluţie 
o zonă de un kilometru pătrat în jurul satului din neolitic. 
Mâlul ascundea un sistem de câmpuri cultivate perfect 
conservate, la care se adaugă brazde de plug şi şanţuri de 
irigaţii. Laboratorul de paleomediu tocmai a terminat 


analiza mostrelor luate de către ROV. Rezultatele spun că 
recolta în speţă era de cereale - o singură specie de grâu, 
mai exact Triticum monococcum, semănată cam cu două 
luni înainte de inundație. 

— De obicei grâul se cultivă la astfel de latitudini prin 
aprilie sau mai, remarcă Jack. 

— Corect. Aşadar, vorbim de iunie sau de iulie, cam la 
două luni după umplerea Bosforului. 

— Şase noduri înseamnă patruzeci şi opt de mile marine la 
o cursă de opt ore, continuă Mustafa. Asta presupune un 
echipaj odihnit, apă şi provizii, şi o zi de lucru de opt ore. În 
ape calme, barca noastră ar fi ajuns la destinaţie de-a 
lungul țărmului sudic în ceva mai mult de unsprezece zile. 
Apăsă o tastă de unsprezece ori, făcând să înainteze 
reprezentarea miniaturală a bărcii de-a lungul unei hărţi 
izometrice a Mării Negre. De-abia aici intră cu adevărat în 
joc programul CAN. 

Apăsă din nou şi simularea se modifică uşor. Marea deveni 
agitată, iar nivelul cobori ca să prezinte Bosforul ca o 
imensă cascadă. 

— Suntem în vara lui 5545 înainte de Hristos, cam la două 
luni după începerea inundaţiilor. Repoziţionă barca în 
apropiere de Bosfor. Prima variabilă este vântul. Vara, 
vânturile dominante sunt dinspre nord. Bărcile care 
navigau spre vest puteau înregistra avansuri serioase abia 
după ce ajungeau la Sinope, la jumătatea distanţei de-a 
lungul țărmului sudic, acolo unde coasta se înclină pe 
direcţia vest-sud-vest. Înainte de asta, urcând de-a lungul 
coastei dinspre vest-nord-vest ar fi avut nevoie de vâsle. 

— Cât de diferită era clima? întrebă Katia. 

— Principalele fluctuații de astăzi sunt cauzate de 
oscilaţiile Atlanticului de Nord, răspunse Mustafa. În faza 
caldă, presiunea atmosferică scăzută de deasupra Polului 
Nord generează vânturi puternice dinspre vest, care 
menţin aerul arctic în nord, ceea ce înseamnă că 
Mediterana şi Marea Neagră sunt fierbinţi şi uscate. În faza 


rece, aerul arctic coboară spre sud şi direcţia vântului în 
Marea Neagră este dinspre nord. În esenţă, este mai 
vântoasă şi mai umedă. 

— Iar în Antichitate? 

— Credem că Holocenul timpuriu, adică primele câteva mii 
de ani după marea topire, a corespuns mai degrabă unei 
faze reci. Vremea era mai puţin aridă ca astăzi şi mai 
bogată în precipitaţii. Sudul Mării Negre ar fi fost un loc 
optim pentru dezvoltarea agriculturii. 

— Şi efectul asupra navigaţiei? întrebă Jack. 

— Vânturi nordice şi vestice mai puternice cu douăzeci 
până la treizeci la sută. Am introdus aceste date şi a 
rezultat o predicţie adecvată pentru fiecare sector de 
coastă de cincizeci de mile marine la două luni de la 
inundație, incluzând efectul vântului asupra deplasării apei. 

— Cea de-a doua variabilă trebuie să fie inundația în sine. 

— Este vorba de zece mile cubice de apă de mare care 
curg zilnic timp de optsprezece luni, apoi o încetinire în 
următoarele şase luni până la atingerea echilibrului. Exodul 
a avut loc în perioada de curgere maximă. Apăsă o tastă şi 
pe ecranul din dreapta apăru o secvenţă de cifre. Asta arată 
viteza curentului la est de Bosfor. Se diminuează de la 
douăsprezece noduri în dreptul cascadei până la aproape 
două noduri în sectorul cel mai estic, aflat la mai bine de 
cinci sute de mile depărtare. 

Costas interveni: 

— Dacă fermierii noştri din neolitic făceau doar şase 
noduri, n-ar fi putut niciodată să ajungă la Bosfor. 

Mustafa aprobă. 

— Pot prezice chiar unde au efectuat ultima oprire, la 
treizeci de mile est de locul în care curentul a devenit prea 
puternic. De acolo au traversat pe jos malul asiatic al 
Bosforului câtre Dardanele. Probabil că şi curentul din acea 
strâmtoare era foarte puternic, aşa că mă îndoiesc că s-au 
urcat din nou în bărci înainte de a ajunge la Marea Egee. 


— Asta a însemnat un drum al naibii de lung, rosti 
Macleod. Aproape două sute de mile marine. 

— Probabil că au dezmembrat chilele şi au folosit boii din 
bărci ca să tragă buştenii pe sănii, replică Jack. Bărcile 
vechi erau confecţionate prin prinderea buştenilor laolaltă 
cu ajutorul lianelor, ceea ce permitea dezmembrarea 
uşoară a carenelor. 

— Poate că grupul care s-a îndreptat spre est chiar şi-a 
lăsat bărcile la poalele Muntelui Ararat, rosti Katia. Poate că 
au dezmembrat carenele şi le-au cărat până în punctul 
unde a devenit limpede că nu aveau să mai aibă nevoie de 
buşteni, spre deosebire de grupul vestic, care vedea 
probabil în permanenţă marea în cursul călătoriei. 

Costas se uită concentrat la Dardanele. 

— Poate chiar au plecat mai departe de pe dealul 
Hissarlik. E posibil ca unii dintre fermierii noştri să fi rămas 
pe loc ca să devină fondatorii cetăţii Troia. 

Cuvintele lui Costas readuseră în minţile tuturor 
importanţa descoperirii făcute. Pentru câteva clipe se 
lăsară cu toţii copleşiţi de un sentiment de emoție profundă. 
Cu atenţie şi metodă, puseseră laolaltă piesele unui puzzle 
cu care cărturarii se confruntau de generaţii întregi, 
descoperind un model care nu mai cădea în păcatul 
speculaţiei. Nu mai luau acum vălul de pe un colţ al istoriei, 
ci începeau să rescrie istoria la scară largă. Cu toate astea, 
sursele acestei activităţi erau atât de învăluite în fantezie, 
că totul părea încă o plăsmuire, o revelaţie al cărei adevăr 
nici nu îndrăzneau încă să-l conştientizeze. 

Jack se întoarse către Mustafa. 

— Cât de mult înseamnă douăzeci de dromoi în asemenea 
circumstanţe? 

Mustafa arătă spre ecranul din dreapta. 

— Mergem înapoi din punctul de debarcare din apropiere 
de Bosfor. În ultima zi au mers doar cu o jumătate de nod 
împotriva curentului şi a vântului, ceea ce a însemnat o 
distanţă nu mai mare de patru mile. Apăsă o tastă şi barca 


se deplasă uşor spre est. Apoi distanţele cresc progresiv, 
până ce ajungem la trecerea peste Sinope, unde au 
străbătut treizeci de mile pe zi. Apăsă o tastă de 
douăsprezece ori şi barca sări o jumătate de drum înapoi 
de-a lungul coastei Mării Negre. Apoi lucrurile devin mai 
grele pentru câteva zile, datorită luptei cu vântul în vreme 
ce se deplasează spre nord-vest. 

— Asta înseamnă cincisprezece zile, zise Jack. Unde 
ajungem în final? 

Mustafa apăsă tasta de alte cinci ori şi barca sfârşi undeva 
în colţul de sud-est al Mării Negre, exact pe conturul prezis 
al coastei de dinainte de inundație. 

— Bingo, rosti Jack. 

După ce tipări datele CAN, Mustafa îi conduse pe ceilalţi 
într-o zonă adiacentă camerei hărților. Diminuă intensitatea 
luminii şi aranjă câteva scaune în jurul unei console 
centrale de mărimea unei mese de bucătărie. Apăsă un 
comutator şi suprafaţa mesei se lumină. 

— O masă holografică luminoasă, explică Mustafa. Este 
ultima modă în reprezentarea holografică. Poate modela o 
imagine tridimensională a oricărei zone de pe fundul mării 
pentru care avem date din cercetări, de la întregi funduri 
oceanice la sectoare late de doar câţiva metri. Cum ar fi 
siturile arheologice. 

Dădu o comandă şi masa se umplu de culori. Era o 
excavaţie subacvatică, strălucitor de clară, cu fiecare 
detaliu subliniat. O mare parte din sedimente fuseseră 
îndepărtate dezvăluind rânduri de obiecte din ceramică şi 
lingouri de metal zăcând peste o chilă, cu buşteni ieşind în 
afară de fiecare parte. Carena era cuibărită într-o scobitură 
deasupra unei pante abrupte, de fiecare parte a scobiturii 
văzându-se, acolo unde odinioară cursese lavă, nişte limbi 
mari de rocă ce dispăreau în adâncuri. 

— Aşa arăta epava cretană acum zece minute. Jack mi-a 
cerut să cer transmiterea datelor aici ca să poată 
monitoriza progresul. Odată ce acest echipament va putea 


fi folosit online, vom intra cu adevărat în era lucrului de la 
distanţă şi vom fi în stare să realizăm excavații fără ca 
măcar să ne udăm. 

Înainte era nevoie de mari eforturi de planificare a 
siturilor subacvatice, măsurătorile fiind efectuate manual. 
Acum toate acestea fuseseră eliminate prin folosirea 
fotogrametriei digitale, o metodă sofisticată de 
cartografiere care folosea un vehicul dirijat de la distanţă 
pentru a lua imagini care erau transmise direct spre 
Seaquest. Într-o trecere de zece minute deasupra epavei în 
acea dimineaţă, vehiculul ROV colectase mai multe 
informaţii decât în cursul unei întregi excavații în trecut. La 
fel ca în cazul hologramelor, datele alimentau un proiector 
laser care construia un model din latex al sitului în sala de 
conferinţe de pe Seaquest. Modificările se făceau 
permanent, pe măsură ce scafandrii îndepărtau artefactele 
şi sedimentele. Sistemul inovator constituia un alt motiv de 
a-i mulţumi lui Efram lacobovici, binefăcătorul fondator al 
UMI, care pusese la dispoziţia lor întreaga expertiză a 
companiei lui gigant de software. 

În acea după-amiază Jack îşi petrecuse câteva ore 
cercetând holograma în cursul unei teleconferinţe cu 
echipa de excavare. Pentru ceilalţi însă priveliştea avea 
darul de a le tăia respiraţia, ca şi cum s-ar fi trezit brusc 
transportaţi pe fundul Mării Egee, la opt sute de mile 
marine depărtare. Imaginea arăta progresul remarcabil 
realizat în cele douăzeci şi patru de ore trecute de la 
plecarea lor cu elicopterul. Echipa scosese cea mai mare 
parte a încărcăturii şi trimisese un nou transport de 
artefacte la adăpostul sigur din muzeul din Cartagina. Sub 
un strat de amfore din ceramică pline cu tămâie rituală se 
găsea o carenă mult mai bine conservată decât ar fi 
îndrăznit Jack să-şi imagineze, cu îmbinările atât de vizibile 
de parcă ar fi fost şlefuite abia cu o zi înainte. 

Mustafa apăsă din nou o tastă. 

— Şi acum la Marea Neagră. 


Pe ecran, epava se dezintegră într-un caleidoscop de 
culori din care se ivi harta Mării Negre. În centru se vedea 
câmpia abisală, lumea subacvatică toxică de la o adâncime 
de aproape 2200 de metri. În jurul marginii ei se găseau 
apele de coastă, mai puţin adânci, care aveau pante mai 
blânde decât în cele mai multe zone ale Mediteranei. 

Mustafa apăsă o altă tastă pentru a ilumina linia coastei de 
dinainte de inundație. 

— Zona noastră ţintă. În colţul îndepărtat de sud-est apăru 
o lumină pâlpâitoare. Patruzeci şi două de grade latitudine 
nordică, patruzeci şi două de grade longitudine estică. Nu 
putem fi mai exacţi de atât cu calculele noastre privind 
distanţa de la Bosfor. 

— E o zonă destul de mare, avertiză Costas. O milă marină 
înseamnă un minut de latitudine, iar un grad are şaizeci de 
minute. Asta înseamnă trei sute şaizeci de mile pătrate. 

— Amintiţi-vă că ne interesează un loc de coastă, rosti 
Jack. Dacă urmărim linia veche a țărmului dinspre pământ 
ar trebui în cele din urmă să ne atingem ţinta. 

— Cu cât o putem localiza mai exact acum, cu atât mai 
bine, interveni Mustafa. Conform măsurătorilor, vechea 
linie de coastă din acest sector este la cel puţin treizeci de 
mile în larg, cu mult dincolo de apele teritoriale. Va fi clar 
pentru oricine că noi căutăm ceva de-a lungul unui contur 
precis. Vom trezi suspiciuni. 

Dinspre ceilalţi se auzi un murmur când conştientizară cu 
toţii implicaţiile acţiunii lor. Harta le arăta cât de periculos 
de aproape aveau să se afle de ţărmul cel mai îndepărtat al 
Mării Negre, o Coastă Barbară a epocii moderne, unde 
estul se întâlnea cu vestul într-o manieră nouă şi 
amenințătoare. 

— Mă intrigă această caracteristică. Macleod arătă înspre 
o neregularitate a fundului mării, o creastă lungă de circa 
cinci kilometri, paralelă cu vechea linie a țărmului. Pe 
partea dinspre mare se vedea un soi de hău care cobora 
sub cinci sute de metri adâncime, o anomalie pentru o 


pantă care nu cobora la un asemenea nivel decât la peste 
treizeci de mile mai în larg. Este singura ridicătură pe o 
zonă de mile în jur. Dacă eu aş fi vrut să construiesc o 
cetate, mi-aş fi dorit o poziţie dominantă. Asta este un loc 
evident. 

— Dar pasajul final din papirus vorbeşte de lacuri sărate, 
zise Costas. 

Katia prinse sugestia din zbor şi citi imediat din 
computerul ei: 

— Apoi ajungi la citadelă. Iar acolo, dedesubt, se întinde o 
vastă câmpie aurie, bazinele adânci, lacurile sărate, oriunde 
vezi cu ochii.” 

— Este imaginea mea despre Mediterana în cursul crizei 
de salinitate din Messina, comentă Costas. Lacuri sărate 
nemişcate, precum sudul Mării Moarte astăzi. 

— Cred că am o explicaţie. Mustafa apăsă o tastă şi 
holograma se transformă într-o imagine de aproape a 
sectorului sud-estic. Odată ce nivelul apei a coborât cu o 
sută şi cincizeci de metri, o mare parte din zona dinspre 
uscat a acelei creste abia se uscase, fiind doar cu un metru 
sau doi deasupra vechii linii a țărmului. Zone întinse se 
găseau, de fapt, la câţiva metri sub nivelul mării. În vreme 
ce acest nivel a atins punctul de minim, către sfârşitul 
Pleistocenului, în acele depresiuni au rămas lacuri sărate. 
Erau puţin adânci şi se evaporau repede, lăsând în urmă 
imense depozite de sare. Ar fi fost vizibile de pe un loc mai 
înalt, de undeva de la distanţă, căci acolo n-ar fi crescut nici 
un fel de vegetaţie. 

— Şi să ne amintim ce importantă era sarea, zise Jack. Era 
un conservant vital, o marfă importantă de negoţ. Primii 
romani au prosperat datorită faptului că ţineau sub control 
masivele de sare de la gurile Tibrului, iar aici s-ar putea să 
avem o poveste similară, petrecută cu câteva mii de ani 
înainte. 

Costas interveni gânditor: 


— Câmpie aurie” poate însemna câmpuri de grâu şi de 
orz, o întindere bogată de cereale cultivate, având munţii 
Anatoliei în fundal. Era „câmpia de sub munte” din 
relatarea lui Plato. 

— "Te-ai prins, zise Mustafa. 

— Am dreptate să cred că o parte din acea creastă este 
deasupra nivelului apei astăzi? 

Costas se uită la geomorfologia hologramei. 

— Este vârful unui mic vulcan. Creasta face parte din zona 
de perturbaţie seismică de-a lungul plăcii asiatice, care se 
extinde spre vest la nord de falia anatoliană. Vulcanul nu 
este complet adormit, dar n-a erupt în decursul istoriei 
cunoscute. Căldarea are cam un kilometru în diametru şi se 
înalţă la trei sute de metri deasupra nivelului mării. 

— Cum se numeşte? 

— Nu are un nume, răspunse Macleod. Este un teritoriu 
disputat încă din timpul Războiului Crimeii, care a avut loc 
între 1853 şi 1856, între Turcia otomană şi Rusia ţaristă. Se 
găseşte în ape internaţionale, dar se află aproape chiar în 
dreptul graniţei dintre Turcia şi Georgia. 

— Zona este interzisă de multă vreme, continuă Mustafa. 
Cu câteva luni înainte de prăbuşirea Uniunii Sovietice din 
1991, un submarin nuclear s-a scufundat în condiţii 
misterioase undeva în preajma acestei zone. Ceilalţi păreau 
intrigaţi, aşa că Mustafa continuă cu prudenţă: Nu a fost 
găsit niciodată, dar operaţiunea de căutare a dus la 
schimburi de focuri între navele de război turceşti şi 
sovietice. Era un potenţial focar de război global, date fiind 
afiliaţiile Turciei la NATO. Ambele părţi au convenit să se 
retragă şi confruntarea a fost ascunsă opiniei publice, dar 
rezultatul este acela că în această zonă nu s-au făcut nici un 
fel de cercetări hidrografice. 

— Se pare că suntem din nou pe cont propriu, rosti Costas 
cu o mină întunecată. Avem ţări prietene de fiecare parte, 
dar care nu pot interveni. 


— Facem tot ce putem, zise Mustafa. Acordul de cooperare 
economică de la Marea Neagră, semnat în 1992, a dus la 
înfiinţarea Blackseafor, grupul de cooperare navală al Mării 
Negre. Este mai mult o formă fără fond, şi cea mai mare 
parte a interdicţiei maritime turceşti a continuat să fie 
unilaterală, dar cel puţin există baza legală pentru o 
intervenţie. În plus, există un licăr de speranţă din punct de 
vedere ştiinţific. Comisia Oceanografică Naţională Turcă 
evaluează acum o ofertă din partea Academiei de Ştiinţe a 
Georgiei pentru a colabora într-un studiu care ar include şi 
insula respectivă. 

— Dar n-avem nici o speranţă să ne poată asigura cineva 
protecţia, zise Costas. 

— Nimic stabilit dinainte. Situaţia este mult prea delicată. 
Mingea e în terenul nostru. 

Soarele apusese şi pantele împădurite din spatele 
luminilor 'Trabzonului erau învăluite în întuneric. Jack şi 
Katia se plimbau agale de-a lungul plajei de pietriş. 
Scârţâitul paşilor lor se alătura sunetului valurilor care se 
spărgeau leneşe de țărm. 

Ceva mai devreme participaseră amândoi la o întrunire de 
la reşedinţa viceamiralului de la comanda Blackseafor, iar 
aroma acelor de brad care îi învăluise în cursul recepţiei în 
aer liber îi urmărea în noapte. Lăsaseră debarcaderul estic 
mult în spate. Jack era îmbrăcat în smoching, dar îşi slăbise 
gulerul cămăşii şi îşi scosese cravata, băgând-o în buzunar 
alături de Crucea pentru Servicii Deosebite pe care o 
purtase, după multe ezitări, cu această ocazie. 

Katia era îmbrăcată cu o rochie de seară neagră şi 
lucioasă. Îşi despletise părul şi îşi scosese pantofii ca să se 
plimbe pe plajă cu picioarele goale. 

— Arăţi fantastic. 

— Nici tu nu arăţi prea rău. Katia se uită la Jack şi îi zâmbi, 
atingându-i braţul uşor. Cred că am mers suficient de 
departe. 


Urcară puţin şi se aşezară unul lângă altul pe o lespede 
înaltă de piatră. Luna care răsărea arunca scânteieri 
luminoase pe apă. În faţa lor, valurile dansau şi sclipeau. 
Deasupra orizontului nordic se vedea o fâşie întunecată, ca 
un val de furtună năpustindu-se dinspre stepele ruseşti. 
Briza răcoroasă prevestea o schimbare deloc dorită a 
vremii, care avea să agite marea în următoarele zile. 

Jack îşi trase picioarele sus şi îşi cuprinse genunchii cu 
braţele, cu privirea fixată asupra orizontului. 

— Asta este întotdeauna cel mai tensionat moment, atunci 
când eşti pe cale să faci o descoperire măreaţă. Iar orice 
întârziere este extrem de frustrantă. 

Katia îi zâmbi din nou. 

— Ai făcut tot ce ai putut. 

Discutaseră modul de a ajunge pe Seaquest a doua zi. 
Înainte de recepţie, Jack vorbise cu Tom York pe o linie 
sigură a UMI. La acea oră Seaquest îşi croia drum cu 
maximă viteză către Bosfor, după ce lăsase explorarea 
epavei în seama echipajului navei de rezervă. La momentul 
întâlnirii programate pentru a doua zi de dimineaţă, 
Seaquest trebuia să se afle deja în apele Mării Negre. Erau 
cu toţii nerăbdători să ajungă cât mai repede pe vas şi să se 
asigure că echipamentul era bine pregătit. 

Katia privea în gol, părând preocupată de ceva. 

— Nu împărtăşeşti entuziasmul meu. 

Când Katia răspunse, cuvintele ei confirmară sentimentul 
lui Jack că nu era în apele ei. 

— Pentru voi, occidentalii, oamenii precum Aslan sunt 
nume fără chip, la fel ca inamicii din timpul Războiului 
Rece, zise ea. Dar pentru mine ei sunt oameni în carne şi 
oase. Monştri care au transformat ţara mea într-un ţinut 
dezolant al violenţei şi lăcomiei. Ca să-ţi dai seama de asta 
trebuie să fi trăit acolo, într-o lume a terorii şi a anarhiei 
cum Occidentul nu a mai văzut din Evul Mediu. Anii de 
represiune au alimentat o frenezie a îmbogăţirii prin orice 
mijloace, în cadrul căreia singura pretenţie asupra 


controlului o au gangsterii şi lorzii crimei. Vocea Katiei era 
încărcată de emoție. Iar ăştia sunt semenii mei. Eu fac 
parte dintre ei. 

— Dar ai voinţa şi forţa să lupţi împotriva acestei situaţii. 

Jack era irezistibil atras de ea. 

— Vom intra în lumea mea şi nu ştiu dacă te pot proteja 
acolo. Katia se întoarse spre el şi se uită lung în ochii lui. 
Dar bineînţeles că împărtăşesc entuziasmul tău incredibil. 

Se apropiară unul de celălalt şi se sărutară, la început cu 
blândeţe, apoi cu pasiune. Jack se simţi brusc copleşit de 
dorinţă simţindu-i trupul lipit de al său. Îi dădu jos bretelele 
rochiei şi o trase mai aproape. 

CAPITOLUL 11 

— Menţinem cursul la trei-unu-cinci grade. Adâncime 
şaizeci şi cinci de metri, rată de urcare de un metru pe 
secundă. Ar trebui să ajungem curând la suprafaţă. 

Jack se uită în stânga prin geamul de plexiglas al cupolei. 
În ciuda întunericului, îl putea desluşi pe Costas sub o 
cupolă identică la circa cincisprezece metri depărtare. 
Capul lui părea separat de trup în lumina bizară 
împrăştiată de panourile cu instrumente. Pe măsură ce se 
înălţară mai mult, submersibilul se vedea tot mai clar. În 
vehicul era loc pentru un singur om. Carcasa era înclinată 
în faţă, astfel ca pilotul să poată sta confortabil înăuntru. 
Dedesubt se găseau tancurile de balast asemănătoare unor 
pontoane, iar în spate se găsea compartimentul 
acumulatorilor care alimentau cu energie o duzină de jeturi 
cu apă orientabile, poziţionate în jurul structurii externe. 
Două braţe articulate echipate cu cleşti dădeau 
submersibilului aparenţa unui imens scarabeu. 

— Gata, am ajuns. 

Jack ridică privirea şi văzu silueta lui Seaquest la douăzeci 
de metri deasupra lui. Reglă evacuarea balastului ca să 
încetinească urcuşul şi se uită din nou la Costas, care 
manevra la rândul lui vehiculul pregătindu-l pentru ieşirea 
la suprafaţă. 


Costas îi zâmbea prietenului său. 

— Misiune îndeplinită. 

Costas avea toate motivele să fie mulţumit de sine. Tocmai 
încheiaseră testele marine pentru Aquapod IV, cel mai nou 
submersibil pentru o singură persoană pe care echipa lui îl 
proiectase pentru UMI. 

Putea atinge o adâncime maximă de o mie cinci sute de 
metri, aproape dublu faţă de modelul precedent. Bateria cu 
litiu-anod asigura o durată de funcţionare de cincizeci de 
ore la o viteză de croazieră de trei noduri. Scufundarea lor 
de o oră din acea dimineaţă către fundul Mării Negre 
demonstrase că echipamentul era bine pregătit pentru 
sarcina care îi stătea în faţă - o explorare de-a lungul fostei 
linii a țărmului mai către est decât merseseră până atunci. 

— Seaquest, aici Aguapod Alpha. Venim sus fără probleme. 
Terminat. 

Îi puteau zări deja pe cei patru scafandri aşteptându-i 
chiar sub suprafaţa apei ca să-i ghideze. La zece metri 
distanţă de destinaţie, se opriră ca să unească vehiculele, o 
procedură standard pentru a le împiedica să se ciocnească 
unul de altul în ape agitate. Jack rămase nemişcat, iar 
Costas manevră cu grijă până ce bolţurile de prindere se 
aliniară. La o apăsare de buton, cei patru cilindri metalici se 
fixară în urechile de prindere de pe cadrul exterior al 
celuilalt vehicul. 

— Conectare asigurată. Trageţi-ne sus! 

Scafandrii coborâră iute şi ataşară cablul de ridicare. Jack 
şi Costas comutară pe aşteptare şi decuplară sistemele care 
mențineau vehiculele la orizontală. În vreme ce scafandrii 
înotau înapoi spre poziţiile de siguranţă, operatorul de la 
macara ridică încet submersibilele în carena navei. 

Ajunseră la suprafaţă în interiorul unei camere inundate 
de mărimea unui mic hangar de avioane. Seaquest era 
echipată cu un doc interior, o dotare utilă pentru situaţiile 
când vremea era prea rea ca să permită operaţiuni pe 
punte sau atunci când submersibilele trebuiau să rămână 


ascunse de privirile indiscrete. Carena se deschisese 
precum trapa pentru bombe a unui avion uriaş. În vreme ce 
cele două secţiuni se închideau, Jack şi Costas desfăcură 
clemele de prindere a cupolei, care serveau în acelaşi timp 
şi ca loc de intrare în submersibile. Sub vehicule alunecă o 
platformă externă şi le înălţă precum un ascensor de pe un 
portavion, prinzându-le strâns când apa se scurse complet 
de pe corpul lor. 

Tom York îi întâmpină pe cei doi la ieşirea din vehicule. 

— Cred că a fost un test încununat de succes, nu? 

Jack cobori primul pe punte. Vorbi repede, în timp ce se 
dezbrăca de costumul de scafandru: 

— Nici o problemă de raportat. Vom folosi Aquapod-urile 
după-amiază pentru recunoaştere. Braţele robotice vor 
trebui înlocuite de camere video digitale şi lumini 
subacvatice. 

— Se face imediat. 

Jack privi în jur şi văzu echipa de la întreţinere lucrând 
deja la submersibile. Costas stătea aplecat peste 
dispozitivul de reîncărcare a acumulatorilor, cufundat într-o 
conversaţie cu un tehnician. Jack zâmbi în sinea lui văzând 
că prietenul său uitase să-şi scoată casca în entuziasmul de 
care se lăsase cuprins ca să discute despre performanţele 
submersibilului cu echipa sa de ingineri. 

Jack continuă să vorbească cu York şi îşi înghesui costumul 
într-unul dintre vestiarele aliniate pe pereţii încăperii. 

— Mai avem o oră până ce Seaquest ajunge pe poziţii. 
Avem ocazia să ne revizuim pentru ultima dată opţiunile. Aş 
vrea ca tot personalul să se adune în sala consolelor de pe 
punte la ora unsprezece. 

Douăzeci de minute mai târziu stăteau în faţa unui 
semicerc format din bărbaţi şi femei în interiorul modulului 
de comandă de pe Seaquest. York pornise sistemul automat 
de navigaţie şi de supraveghere, activând legătura 
electronică, care permitea navei să fie comandată de la 
consola de lângă Jack. Ecranul semisferic de deasupra lor 


afişa o vedere panoramică a mării, cu suprafaţa ei cenuşie 
anunțând venirea furtunii puternice care se pregătea de 
douăzeci şi patru de ore să se abată asupra lor dinspre 
nord. 

Jack îşi puse braţele la piept şi se adresă grupului: 

— Avem un echipaj redus şi de aceea misiunea noastră va 
fi şi mai provocatoare. Nu am de gând să vă mint. Ne 
confruntăm cu un risc real, probabil cel mai mare din câte 
ne-am confruntat până acum. 

După ce ajunsese pe Seaquest cu elicopterul în ziua 
precedentă, Jack decisese să reducă numărul de oameni la 
minimum. Întregul echipaj se oferise voluntar, dar el 
refuzase să pună în pericol vieţile oamenilor de ştiinţă a 
căror treabă începea cu adevărat abia după ce ei 
descopereau ceva. În plus faţă de ofiţerii de punte şi de 
ingineri, îi selectase pe cei mai experimentați specialişti în 
tehnică militară, incluzând câţiva foşti membri ai Forţelor 
Speciale pe care Jack îi cunoştea de pe vremea când lucra 
în marină. 

— La ce sprijin ne putem aştepta din afară? 

Întrebarea fusese rostită de Katia, care stătea între ceilalţi 
membri ai echipajului, purtând un costum standard 
albastru de scafandru cu emblema UMI pe umăr. Jack 
încercase să o convingă să plece cu ceilalţi atunci când Sea 
Venture le ieşise în întâmpinare în dreptul Trabzonului, dar 
ea insistase că expertiza ei lingvistică avea să fie vitală 
pentru descifrarea oricăror inscripţii pe care aveau să le 
descopere. De fapt, Jack îşi dăduse seama din lungile ore 
petrecute împreună în noaptea precedentă că ea n-avea să- 
| părăsească acum când navigau spre o zonă periculoasă, 
mai ales că între ei se înfiripase o legătură puternică şi ea 
împărtăşea sentimentul lui de responsabilitate faţă de 
Seaquest şi faţă de echipaj. 

— O să-l las pe şeful securităţii să răspundă la asta. 

Peter Howe păşi în faţă şi îi luă locul lui Jack. 


— Vestea proastă este că ne vom găsi în ape 
internaţionale, dincolo de limita de douăsprezece mile 
convenită în cadrul unui protocol din 1973 semnat între 
Uniunea Sovietică şi Turcia. Vestea bună este că Georgia şi 
Turcia au semnat un acord de securitate privind coasta 
maritimă în 1998 şi au fost de acord să ne sprijine în 
eventualitatea unei descoperiri majore. Documentul invocat 
ar fi memorandumul de înţelegere pe care părţile l-au 
semnat sub ratificare a ONU pentru a desfăşura cercetări 
geologice în cooperare asupra acelei insule vulcanice. Vor 
acţiona conform prevederilor legii internaţionale. Făcu un 
pas în spate şi se uită la harta estului Mării Negre, de 
deasupra consolei. Problema e că ne vor veni în ajutor doar 
dacă pot îndepărta suspiciunile ruşilor legate de 
submarinul ăla de care s-a auzit ultima dată în 1991, 
undeva în apropiere. Orice bănuială de implicare a altor 
naţiuni într-o căutare în zonă va face lucrurile s-o ia razna. 
Literalmente. Şi mai există şi alte motive de îngrijorare. De 
la începutul anilor nouăzeci, ruşii au participat activ în 
războiul civil din Abhazia, pretinzând că reprezintă o forţă 
stabilizatoare, dar în realitate cu scopul de a readuce zona 
sub influenţa Moscovei. Principalul lor interes este legat de 
petrol. În 1999, monopolul lor asupra Mării Caspice a fost 
ameninţat de prima conductă care evita teritoriul rus, din 
Baku în Azerbaidjan la Supsa pe coasta Georgiei, în 
apropiere de Abhazia. Ruşii ar face orice ca să 
preîntâmpine alte investiţii occidentale în zonă, chiar dacă 
asta înseamnă anarhie şi război civil. Howe se întoarse cu 
faţa către adunare. Am informat ambasada rusă că vom 
desfăşura un studiu hidrografic sub patronajul unui 
contract comun turco-georgian. Se pare că au înghiţit nada. 
Dar dacă zăresc cumva nave de luptă îndreptându-se către 
acea zonă, vor presupune că ne interesează submarinul. 
Poate că ursului rus i sau tocit ghearele, dar continuă să 
deţină cea mai mare flotă din regiune. Relaţiile dintre 
Ankara şi Moscova sunt deja la nivelul îngheţului din cauza 


comerţului cu stupefiante. Din povestea asta s-ar putea 
naşte cel puţin un incident internaţional urât, foarte posibil 
un război, care ar putea escalada repede către un conflict 
care să cuprindă toată această parte din lume. 

— O chestiune de interes minor, interveni Costas. Nu 
credeam că Georgia dispune de o flotă. 

— Asta-i altă problemă, replică sumbru York. Georgienii nu 
au moştenit practic nimic din Flota Mării Negre a 
sovieticilor. Dispun de o vedetă rapidă Project 206MP 
construită de ucraineni şi un cuter al Pazei de Coastă 
americane retras din serviciul activ şi transferat conform 
Programului american de Articole Excedentare ale Apărării. 
Dar nu vă faceţi speranţe prea mari. Vedeta nu are rachete 
deoarece nu există facilităţi de depozitare şi testare. lar 
cuterul dispune de o singură mitralieră de calibrul 
cincizeci. 

— Asta nu e adevărata marină georgiană. 

Se întoarseră cu toţii spre Katia. 

— Adevărata flotă a lor este ascunsă de-a lungul coastei 
dinspre nord, zise ea. Este flota lorzilor crimei organizate, 
oameni din Asia Centrală care folosesc Abhazia ca să 
acceseze zonele bogate în prăzi din Marea Neagră şi 
Mediterana. De-astea trebuie să ne temem, prieteni, nu de 
ruşi. Vorbesc acum din proprie experienţă. 

Echipajul o ascultă pe Katia cu profund respect. În ochii 
lor ea căpătase o statură impresionantă de vreme ce 
reuşise să detensioneze de una singură situaţia încordată 
din Marea Egee cu două zile înainte. 

— Şi marina turcă? 

Costas se uită plin de speranţă la Mustafa, care venise la 
bord de pe Sea Venture cu o zi înainte. 

— Dispunem de o prezenţă solidă în Marea Neagră, 
replică turcul. Dar suntem extrem de solicitaţi în războiul 
împotriva contrabandei. Ca să sprijine Seaquest, marina 
turcă ar fi obligată să transfere unităţi din Marea Egee. Nu 
se pot face realocări în avans, deoarece orice schimbare din 


cadrul flotei Mării Negre ar trezi imediat suspiciunile 
ruşilor. Guvernul meu îşi va asuma riscul doar dacă se face 
o descoperire majoră. 

— Deci suntem pe cont propriu. 

— Mă tem că da. 

În scurta pauză care urmă, York detaşă doi membri ai 
echipajului sus, deoarece vântul care se înteţea ameninţa 
unele echipamente care trebuiau legate mai bine de punte. 
Jack interveni repede ca să concentreze discuţia asupra 
problemei imediate, iar tonul lui precipitat se datora 
timpului scurt pe care-l aveau la dispoziţie până ce nava 
ajungea la destinaţie. 

— Trebuie să fim siguri că atingem punctul corect de 
prima dată. În mod cert suntem deja supravegheați prin 
satelit şi urmăriţi de oameni care nu vor înghiţi prea mult 
povestea cercetării hidrografice. 

Unul dintre foştii infanterişti de marină ridică mâna. 

— Scuzaţi-mă, domnule, dar ce anume căutăm mai exact? 

Jack se trase într-o parte ca echipajul să poată vedea 
ecranul de computer din faţa consolei. 

— Mustafa, te las pe tine să explici de ce suntem aici. 

Mustafa apelă la imaginea izometrică a Mării Negre şi 
parcurse iute interpretarea dată de ei textului din papirus, 
făcând barca să înainteze de-a lungul liniei țărmului până 
ce aceasta ajunse în sectorul sud-estic. Acum că plecaseră 
din port, Jack decisese să acorde încredere deplină 
echipajului de pe Seaquest. Cei care nu aflaseră încă 
detaliile stăteau acum fascinaţi. Chiar şi veteranii erau 
încântați la gândul unei descoperiri care părea desprinsă 
din ceţurile legendei. 

— Vom atinge punctul de destinaţie urmărind conturul 
aflat la o sută cincizeci de metri adâncime, linia țărmului de 
dinainte de inundație. Pe măsură ce ne deplasăm către est 
dinspre 'Trabzon, acest contur înaintează în mare. Acum 
Seaquest este la doar douăsprezece mile marine în largul 
mării, dar treptat se va depărta de țărm pe măsură ce 


mergem spre est. Apăsă o tastă şi imaginea se transformă 
într-o vedere de aproape. Asta este scenariul care se 
potriveşte cel mai bine Atlantidei. Este o zonă a fundului 
mării lungă de douăzeci de mile marine şi lată de cinci. 
Conturul de o sută cincizeci de metri adâncime se 
desfăşoară pe partea nordică, deci aici ne uităm la ceea ce 
odinioară a fost uscat. Dacă micşorăm nivelul mării la 
nivelul acelui contur, atunci ne facem o idee de cum arăta 
totul înainte de inundație. Imaginea se transformă într-o 
câmpie uscată care ducea spre o creastă lungă de mai mulţi 
kilometri de-a lungul coastei. Dincolo de aceasta se vedea 
vulcanul. Nu există prea multe detalii, deoarece această 
zonă nu dispune de prea multe informaţii din măsurători. 
Dar noi suntem convinşi că locul trebuie să fie creasta sau 
vulcanul. Creasta se înalţă la o sută de metri peste vechea 
linie a țărmului. Problema e că pe ea nu există nici un 
platou pentru o citadelă. Iar în lipsa acestui element 
papirusul este greu de înţeles. 

— Vulcanul este punctul de relief dominant, observă Howe. 
Partea de nord-vest formează o serie de platforme terasate 
înainte de a ajunge la o creastă. O cetate construită aici ar 
fi avut o poziţie impresionantă, cu privelişti care se 
întindeau pe kilometri întregi de jur împrejur. Se poate 
imagina un oraş care s-ar fi întins de-a lungul pantelor mai 
domoale de lângă linia țărmului. 

— Apărarea a constituit probabil un factor, deşi nu unul 
major dacă în apropiere nu existau alte oraşe-state, 
presupuse Jack. Singura ameninţare putea proveni de la 
bandele de vânători nomazi, o ultimă rămăşiţă a Erei 
Glaciare, dar aceştia erau puţini la număr. Găsirea unui 
teren ridicat a avut mai degrabă de a face cu evitarea 
inundaţiilor şi a terenurilor mlăştinoase. 

— Cum rămâne cu activitatea vulcanică? întrebă York. 

— Nu a existat nici o erupție semnificativă de peste un 
milion de ani, replică Mustafa. Ce se vede astăzi reprezintă 
activitate ocazională, mai degrabă gheizere de abur şi gaze 


care se revarsă pe măsură ce presiunea din miez creşte 
periodic. 

Se uitară la ecranul de realitate virtuală, unde puteau 
desluşi o insulă la orizont. Era vârful vulcanului, care 
rămăsese deasupra apei după inundație. Fuioarele de abur 
care se înălţau din pisc păreau să se alăture cerului cenuşiu 
care cobora tot mai mult, ca o avangardă a furtunii care se 
apropia dinspre nord cu o viteză alarmantă. 

Jack vorbi din nou: 

— În Antichitate, evenimentele seismice erau aproape 
invariabil privite ca semne de la zei. Un vulcan cu activitate 
slabă putea deveni un motiv de concentrare a observaţiei 
rituale, poate chiar unul dintre motivele iniţiale de stabilire 
în acest loc. Într-o astfel de regiune fertilă m-aş aştepta ca 
atât vulcanul, cât şi creasta să fi fost ocupate. Dar noi 
trebuie să alegem între cele două. S-ar putea să nu mai 
avem ocazia pentru o nouă încercare înainte de sosirea 
unor vizitatori nepoftiţi. Mai avem douăzeci de minute până 
ce Seaquest ajunge deasupra crestei. Accept orice sugestie. 

Se lăsă o pauză scurtă, răstimp în care Jack vorbi în 
particular cu York. Efectuară mai multe ajustări la consola 
de navigaţie şi parcurseră imaginile de supraveghere prin 
radar. Până să se întoarcă din nou cei doi spre echipaj, 
Katia îşi scoase computerul şi tastă o serie de comenzi. 

— Oricare dintre locuri s-ar potrivi textului, zise ea. Atât 
creasta, cât şi vulcanul dădeau spre o vale largă către sud, 
cu munţi îndepărtați în zare şi lacuri sărate acoperind 
distanţa. 

— Papirusul mai spune ceva care poate fi de ajutor? 
întrebă un membru al echipajului. 

— Nu prea. Katia se uită iarăşi la text şi clătină din cap. 
Fragmentele finale ale scrierii par să se refere la interiorul 
cetăţii. 

— Mai este ceva. 

Se uitară cu toţii la Costas, care privise neclintit imaginea 
insulei pe măsură ce aceasta devenea mai mare şi mai bine 


definită. Costas îşi desprinse privirea de la ecran şi se 
întoarse spre Katia. 

— Spune-ne prima frază după ce ajungem la Atlantida. 

Katia tastă o comandă şi citi de pe ecran. 

— Sub semnul taurului.” 

Se uitară cu toţii nedumeriţi la Costas. 

— Cunoaşteţi barul de pe terasa Muzeului Maritim din 
Cartagina. Se auzi un murmur general de aprobare. De 
acolo se vede Golful 'Tunis spre est, cu soarele în asfinţit 
împrăştiindu-şi lumina trandafirie peste apele mării şi cu 
vârfurile muntoase gemene de la Ba'al Qarnain înălțându-se 
către cer în fundal. Dădură cu toţii din cap. Ei bine, 
probabil că mai puţini dintre voi ştiu cum arată priveliştea 
dis-de-dimineaţă. Soarele răsare în miezul verii chiar peste 
şaua dintre vârfuri. Pentru fenicieni era un munte sfânt, 
dedicat zeului cerului. Ba'al Qarnain înseamnă Domnul-cu- 
Două-Coarne. Costas se întoarse către Jack. Cred că 
„semnul taurului” se referă la profilul acelei insule. 

Îşi ridicară cu toţii privirea către masa de stânci de pe 
ecran. 

— Sunt nedumerit, interveni Howe. De unde suntem noi, 
insula nu arată deloc aşa. 

— Încearcă din altă direcţie, sugeră Costas. Noi privim 
dinspre sud-est. Ce ziceţi de priveliştea dinspre linia 
ţarmului, de dedesubtul vulcanului, acolo unde ar fi putut 
exista o aşezare? 

Mustafa apăsă repede câteva taste ca să reorienteze 
priveliştea dinspre nord-est, crescând şi magnitudinea 
imaginii pentru a aduce nivelul privirii la nivelul vechii linii 
a țărmului de sub vulcan. 

Se auzi un murmur general de uluire când imaginea se 
stabiliză. Deasupra lor se înălţau două vârfuri separate de o 
şa adâncă. 

Costas se uită triumfător la ecran. 

— Acolo, doamnelor şi domnilor, sunt coarnele noastre de 
taur. 


Jack îi zâmbi cu toată gura prietenului său. 

— Ştiam eu că în cele din urmă vei face ceva util. Se 
întoarse către York. Cred că am primit răspunsul. Fixează 
un curs către insula aia, cu viteză maximă. 

CAPITOLUL 12 

Farurile gemene de pe fiecare parte a Aquapod-urilor 
aruncau o lumină strălucitoare asupra fundului mării. 
Fasciculele erau orientate spre interior, ca să conveargă la 
cinci metri mai jos. Lumina reflecta milioane de particule de 
mâl în suspensie ca şi cum vehiculele ar fi trecut prin nişte 
văluri nesfârşite de smog. Bucăţi mari şi disparate de 
stâncă apăreau şi dispăreau în urma lor, pe măsură ce 
treceau pe lângă ele cu viteză maximă. Spre stânga, fundul 
cobora abrupt într-un abis, iar cenuşiul dezolant al fundului 
mării se transforma într-un negru ameninţător, lipsit de 
orice formă de viaţă. 

Difuzorul intercomului se trezi la viaţă. 

— Jack, aici Seagquest. Mă auzi? Ilerminat. 

— 'Te auzim clar şi tare. 

— Sonda a prins ceva. Vocea lui York părea încărcată de 
emoție. Ar trebui să ajungi pe poziţie peste circa cinci sute 
de metri menţinând traiectoria curentă. Trimit 
coordonatele spre tine ca să le poţi programa. 

Mai devreme, în cursul aceleiaşi zile, insula se ivise la 
orizont ca o apariţie mitică. Chiar înaintea sosirii lui 
Seaquest, marea se liniştise complet, ca într-o pauză bizară 
în care păruse să-şi adune toate forţele pentru o lovitură 
năprasnică. Pe măsură ce vântul se înteţise din nou şi 
împinsese ceața către malul pustiu, se simţiseră cu toţii ca 
nişte exploratori care dăduseră peste o lume pierdută. 
Lipsită de vegetaţie şi cu stâncile golaşe, insula părea 
bătrână de când lumea, un pustiu redus de vreme şi de 
timp la pura sa esenţă. Cu toate astea, dacă instinctele lor 
funcţionaseră bine, tocmai aici prinseseră rădăcini pentru 
prima dată speranţele şi potenţialul omenirii. 


Opriseră Seaquest la două mile marine vest de insulă. 
Pentru recunoaşterea pantelor scufundate ale insulei 
preferaseră să folosească o sondă sonar în locul unui 
vehicul ROV, care era limitat la cercetare vizuală. Timp de 
trei ore sonarul nu depistase nimic neobişnuit, aşa că 
luaseră decizia să lanseze şi Aquapod-urile. Viteza devenea 
acum un factor esenţial. 

Jack îi arătă pumnul cu degetul ridicat în sus lui Costas, 
care se plimba deasupra fundului mării de-a lungul izoclinei 
de 140 de metri adâncime. Îşi puteau simţi unul altuia 
emoția, o stare de anticipare care nu avea nevoie de un 
schimb de cuvinte. Din momentul acelui apel telefonic în 
cursul căruia Hiebermeyer scosese primele cuvinte despre 
papirus, Jack ştiuse că urmau să aibă o imensă revelaţie. În 
tot timpul durerosului proces de descifrare şi de traducere, 
el se simţise încrezător că acum era vorba de Marea 
Descoperire, că de această dată stelele erau aliniate cum 
trebuie. Şi totuşi ritmul evenimentelor de după descifrarea 
codului îi lăsase prea puţin timp de reflecţie. Cu doar câteva 
zile înainte se simţea emoţionat până în străfundul 
sufletului de descoperirea epavei cretane. Acum se găseau 
pe punctul de a face cea mai mare descoperire arheologică 
din toate timpurile. 

Aquapod-urile încetiniră şi îşi continuară tăcute drumul, 
fiecare dintre ocupanţii lor conştientizând prezenţa celuilalt 
la doar câţiva metri distanţă prin intermediul cupolelor de 
plexiglas. 

Câteva clipe mai târziu, din smog începură să se 
materializeze forme spectrale. Studiaseră imaginile satului 
neolitic din apropiere de Trabzon, anticipând acest 
moment. Dar nimic nu i-ar fi putut pregăti pentru intrarea 
într-un loc care fusese pierdut pentru restul lumii timp de 
aproape opt mii de ani. 

lar acum acest lucru se petrecea în realitate. 

— Încetineşte! Jack rosti cuvintele printre dinţi. Uită-te 
acolo. 


Ceva ce semăna cu nişte ondulaţii ciudat de regulate de pe 
fundul mării căpătă o formă nouă când Jack trase un jet de 
apă din tun pentru curăţarea depunerilor. Pe măsură ce 
mâlul se aşeza, văzură gurile căscate ale unei perechi de 
vase imense din ceramică, îngropate unul lângă altul între 
nişte pereţi scunzi. Un alt jet dezvălui o a doua pereche de 
vase, şi ondulaţiile continuau identic în susul pantei cât 
vedeau cu ochii. 

— Este o magazie, probabil pentru grâne, zise Jack. Sunt 
la fel cu acele pithoi de la Knossos. Doar că sunt cu patru 
mii de ani mai vechi. 

Brusc în faţa lor apăru o formă mai mare, care le bloca 
complet drumul înainte. Pentru o clipă li se păru că 
ajunseseră la capătul lumii. Se găseau la baza unei creste 
enorme, ca un perete, care se întindea pe aceeaşi linie în 
ambele direcţii. Peretele era întrerupt de pervazuri şi fisuri, 
ca frontul unei cariere. Apoi zăriră mai multe petice 
rectangulare, ciudate, de întuneric, unele aflate la intervale 
regulate pe acelaşi nivel. 

Îşi dădură seama uluiţi la ce anume se uitau. 

Era un conglomerat uriaş de pereţi şi acoperişuri plate, cu 
ferestre şi intrări, toate învăluite într-o pătură de mâl. 
Semăna cu satul neolitic, doar că la o scară gigantică. 
Clădirile se înălţau pe patru sau cinci niveluri, la părţile 
superioare ajungându-se prin terase sau platforme de 
acoperiş legate prin scări. 

Îşi opriră Aquapod-urile şi se holbară uluiţi, forţându-şi 
minţile să înregistreze o imagine care părea mai degrabă 
fantastică decât reală. 

— Este ca un stup uriaş, se minună Costas. 

Jack închise ochii şi apoi îi redeschise. Neîncrederea era 
înlocuită de uluire pe măsură ce mâlul stârnit de Aquapod- 
uri începu să se aşeze la loc şi să dezvăluie de jur 
împrejurul lor semnele de neconfundat ale activităţii 
umane. 


— Oamenii ieşeau pe acoperişuri prin chepengurile alea. 
Inima lui Jack bătea cu putere, îşi simţea gura uscată 
precum iasca, dar se forţă să vorbească cu tonul lipsit de 
pasiune al unui arheolog profesionist. Bănuiesc că fiecare 
din aceste blocuri găzduia o familie extinsă. Pe măsură ce 
grupul devenea mai mare, construiau în sus, adăugând 
niveluri făcute din cărămizi de pământ prinse cu lemn. În 
timp ce urcau vedeau că blocurile erau împânzite cu un 
labirint de alei, amintind în mod uluitor de bazarele 
medievale din Orientul Mijlociu. Probabil că aici 
meşteşugurile şi comerţul înfloreau, rosti Jack. Nu se poate 
ca aceşti oameni să fi fost doar fermieri. Erau experţi în 
ceramică, în tâmplărie şi în metalurgie. Se opri, privind fix 
prin cupola de plexiglas la ceea ce părea vitrina unui 
magazin de la parter. Cineva care a trăit aici a confecţionat 
discul acela de aur. 

Timp de câteva minute trecură peste mai multe clădiri cu 
acoperişuri plate. Ferestrele întunecate se holbau la ei ca 
nişte ochi lipsiţi de vedere prinşi în lumina farurilor 
puternice. Cam la cinci sute de metri est de magazie, 
aglomeraţia de clădiri se sfârşea brusc. În mâlul din faţa lor 
puteau distinge un alt complex, aflat poate la douăzeci de 
metri depărtare, iar sub ei se găsea un spaţiu mai larg şi 
mai drept decât o alee. 

— Este un drum, zise Jack. Probabil cobora la malul antic 
al mării. Să mergem acolo şi apoi să ne reluăm cursul 
iniţial. 

Cotiră spre sud şi urmară panta uşor ascendentă a 
drumului. Două sute de metri mai departe, drumul se 
intersectă cu un altul care mergea est-vest. Cotiră şi îl 
urmară pe acesta spre est, cu Aqguapod-urile menţinând o 
altitudine de douăzeci de metri ca să evite masa de clădiri 
de pe ambele laturi. 

— Extraordinar! exclamă Jack. Blocurile astea sunt 
separate de o reţea regulată de străzi, cea mai veche din 
istorie. 


— Cineva a proiectat acest loc. 

Mormântul lui Tutankhamon, palatul din Knossos, zidurile 
legendare ale Troiei, toate aceste descoperiri râvnite ale 
arheologiei păreau brusc neinteresante pe lângă minunile 
care se aflau acum în faţa lor. 

— Atlantida! izbucni Costas. Acum câteva zile nici măcar 
nu credeam că există. Privi spre silueta aflată sub cealaltă 
cupolă de plexiglas. Aş aprecia nişte mulţumiri. 

Jack zâmbi, în ciuda preocupării lui pentru imaginile 
fabuloase care îl înconjurau. 

— Bine. Tu ne-ai îndreptat în direcţia bună. Îţi datorez un 
gin tonic mare. 

— Asta am primit şi data trecută. 

— Atunci o rezervă pentru toată viaţa. 

— S-a făcut. 

O clipă mai târziu, clădirile de pe ambele laturi dispărură 
brusc şi fundul mării ieşi din raza lor vizuală. Pe o distanţă 
de cincizeci de metri mai departe nu se vedea nimic în afara 
unui nor de particule de mâl suspendate. 

— Sonarul meu de adâncime arată că fundul mării este cu 
aproape douăzeci de metri sub nivelul drumului, exclamă 
Jack. Propun să coborâm şi să mergem înapoi până la 
punctul unde au dispărut clădirile. 

Manevrară tancurile de balast până ce luminile dezvăluiră 
fundul mării. Era plat şi lipsit de orice construcţie, spre 
deosebire de suprafaţa ondulată pe care o traversaseră în 
drum spre marginea vestică a oraşului. 

Câteva minute mai târziu ajungeau înapoi în punctul unde 
văzuseră ultimele structuri. În faţa lor, fundul mării se 
înălța abrupt la un unghi de 45 de grade până ce atingea 
baza clădirilor şi capătul drumului de deasupra. 

Costas îşi deplasă Aquapod-ul înainte până ce tancurile 
sale de balast se aşezară pe fund, după care ţâşni drept în 
sus. Direcţionă un jet puternic de apă înspre pantă şi apoi 
se retrase până la poziţia lui Jack. 

— Exact cum credeam. 


Mâlul se curăţă şi dezvălui privirii o terasă asemănătoare 
unui stal dintr-un teatru. Între podea şi începutul terasei se 
găsea un perete vertical înalt de trei metri. 

— Chestia asta a fost săpată direct în piatră, zise Costas. 
Este tuf, nu? Aceeaşi rocă închisă la culoare folosită în 
Roma antică. Uşoară, dar dură, uşor de excavat, dar foarte 
rezistentă. 

— Dar n-am văzut nici un fel de lucrare de zidărie, 
protestă Jack. 

— Undeva trebuie să existe nişte structuri masive. 

Jack studia cu atenţie ceea ce vedea în faţa lui. 

— Asta e mai mult decât o exploatare de rocă. Hai să 
urmăm terasele astea şi să vedem unde ne duc. 

Douăzeci de minute mai târziu traversaseră trei laturi ale 
unui vast teren scufundat, semănând cu o curte, lung de 
aproape un kilometru şi lat de o jumătate de kilometru. În 
vreme ce drumul respecta linia vechiului țărm, mergând 
paralel sau în unghiuri drepte faţă de acesta, terenul era 
aliniat spre sud-est. Îl parcurseseră în sensul acelor de 
ceasornic şi se găseau acum la graniţa sud-estică, în poziţie 
opusă faţă de punctul de plecare. Deasupra lor, drumul şi 
clădirile porneau exact la fel ca în cealaltă parte. 

— Seamănă cu un stadion, murmură Costas. Îmi amintesc 
că povesteai despre curţile palatelor din Creta care erau 
folosite pentru lupte cu tauri, pentru sacrificii şi alte 
ritualuri. 

— Curțile minoice erau mai mici, răspunse Jack. Chiar şi 
arena Colosseum-ului din Roma are doar optzeci de metri în 
diametru. 

Chestia asta este uriaşă. Se gândi câteva clipe. E doar o 
bănuială, dar înainte de a merge mai departe aş vrea să văd 
ce se află în mijloc. 

Dinăuntrul cupolei sale, Costas încuviinţă din cap. 

Începură să traverseze terenul spre vest. După circa 150 
de metri se opriră. În faţa lor se găsea o masă de stâncă 


acoperită de mâl, de o formă neregulată şi destul de 
deosebită pe margini. 

Costas proiectă jetul de apă spre stâncă, învăluindu-şi 
vehiculul în mâl. După câteva clipe, vocea lui se auzi prin 
intercom: 

— Sunt nişte stânci rămase în picioare după ce restul a 
fost exploatat. 

Jack se îndreptă încet spre sud-est, de-a lungul unui pinten 
stâncos care se întindea la douăzeci de metri faţă de masa 
principală. Se termina într-o formă rotunjită înaltă de 
aproape doi metri şi lată de circa cinci. Costas urmări cum 
Jack curăţă suprafaţa cu ajutorul tunului său cu apă, 
îndepărtând mâlul ca să lase roca goală. 

Priviră transfiguraţi forma care ieşi la iveală. Mintea 
refuza să accepte ceea ce se afla în faţa lor. 

— Doamne! 

— Este... îngăimă Jack. 

— Este o labă, şopti Costas. 

— O labă de leu. Jack îşi reveni repede în fire. Chestia asta 
trebuie să fie o statuie gigantică, lungă de cel puţin o sută 
de metri şi înaltă de treizeci. 

— Te gândeşti la ce mă gândesc şi eu? 

— Un sfinx. 

Pentru câteva clipe cei doi oameni se holbară unul la altul 
prin cupolele lor într-o tăcere stupefiată. În cele din urmă, 
vocea lui Costas pârâi în intercom. 

— Pare incredibil, dar totul este posibil în acest loc. Orice 
ar fi acolo sus, e la mare distanţă de ruta noastră de intrare 
şi n-aveam cum să vedem. Mă duc să verific. 

Jack rămase pe loc în vreme ce Costas pluti în sus, 
dispărând treptat până ce din el nu se mai văzu decât un 
cerc de lumină tot mai slabă. Exact atunci când şi acesta 
păru să dispară, se opri brusc la circa treizeci de metri faţă 
de fundul mării. 

Jack aşteptă nerăbdător raportul lui Costas. După mai bine 
de un minut, nu se mai putu abţine: 


— Ce vezi? 

Vocea care se auzi păru ciudat de reţinută. 

— Aminteşte-mi. Un sfinx are trup de leu şi cap de om. 
Corect? 

— Corect. 

— la vezi asta ca alternativă. 

Costas aprinse reflectoarele la maximum. Imaginea care 
apăru undeva sus era uluitoare şi terifiantă, precum 
materia din care se plăsmuiesc coşmarurile. Era ca şi cum 
un fulger într-o noapte furtunoasă revelase o bestie uriaşă 
înălțându-se deasupra lor, cu trăsăturile învăluite într-un 
licăr fantomatic care năvălea înainte printre vălătuci 
rostogolitori de nori. 

Jack privi mirat în sus, abia înregistrând o imagine pentru 
care întreaga lor experienţă şi anii de explorări şi 
descoperiri extraordinare nu-i pregătise cu nimic. 

Era un cap imens de taur, cu coarnele lui uriaşe înălţându- 
se dincolo de arcul luminos, cu nările pe jumătate deschise, 
ca şi cum ar fi fost gata să-şi coboare botul şi să dea cu 
copita în pământ înainte de măcel. 

După câteva clipe care părură o eternitate, Costas îşi puse 
Aguapod-ul în mişcare şi plimbă fasciculul luminos de-a 
lungul gâtului bestiei, arătând locul unde devenea un trup 
de leu. 

— Este sculptat din rocă vie, bazalt după cum arată, zise 
el. Coarnele se întind cel puţin zece metri deasupra 
clădirilor. Chestia asta trebuie să fi fost odinioară lavă care 
curgea spre mare. Acum Costas cobora mai repede şi 
curând ajunse lângă Jack. Este cu faţa spre vulcan, continuă 
el. Asta explică aliniamentul bizar al curţii. Respectă mai 
degrabă orientarea vârfurilor gemene decât cea a liniei 
ţarmului, care ar fi fost un model mai practic pentru 
dispunerea străzilor. 

Jack se gândi la semnificaţia observaţiei lui Costas. 

— Iar soarele la răsărit ar fi strălucit chiar între coarne şi 
cele două vârfuri, zise el. Trebuie să fi fost o privelişte pe 


cinste, pe care şi anticii cu greu şi-ar fi putut-o imagina în 
fanteziile lor despre Atlantida. 

Cele două vehicule se ridicară încet peste parapet, iar 
jeturile de apă stârniră o furtună de mâl când se 
îndepărtară de fundul curţii. În spatele lor, forma taurului- 
sfinx fu înghițită de întuneric, dar imaginea capului uriaş cu 
coarnele curbate deasupra rămase întipărită în memoria 
celor doi bărbaţi. 

Perimetrul sud-estic era mai sus decât restul, înălțându-se 
vertical cu cel puţin zece metri. 

— Este o scară, rosti Jack. O intrare grandioasă în curte. 

Vehiculele cotiră în lateral, Jack spre stânga şi Costas spre 
dreapta. 

În scurt timp, fiecare vehicul apăru faţă de celălalt doar ca 
un licăr gălbui depărtat în întuneric. În capul scării se 
găsea o alee largă, a cărei suprafaţă, în urma curăţării cu 
jeturi de apă, se dovedi albă şi lustruită. 

— Pare o pardoseală de marmură. 

— Habar n-aveam că oamenii săpau în piatră atât de 
timpuriu. Costas fusese oricum uimit de cantitatea de rocă 
din curte, iar acum se trezea în faţa unor lucrări de zidărie. 
Credeam că săpatul în piatră a început doar odată cu 
egiptenii. 

— Vânătorii din Epoca de Piatră săpau după pietre din 
care să-şi facă unelte, dar asta este cea mai timpurie 
dovadă de construcţie în piatră. Precede primele cariere 
egiptene cu cel puţin două mii de ani. 

Continuară să exploreze în tăcere, niciunul din ei nefiind 
capabil să înţeleagă pe deplin ceea ce descoperiseră. În 
spatele lor se vedea o dâră fosforescentă în apă, ca un siaj 
de vapor. Aleea avea aceeaşi orientare ca şi curtea, 
conducând dinspre privirea feroce a taurului-sfinx direct 
către baza vulcanului. 

— Văd structuri în dreapta mea, anunţă Costas. 
Piedestaluri, stâlpi, coloane. Tocmai trec pe lângă una 


pătrată, cu un diametru de circa doi metri. Se înalţă dincolo 
de raza mea vizuală. Pare un obelisc. 

— Şi aici e la fel, rosti Jack. Sunt aşezate simetric, la fel ca 
în curţile exterioare ale templelor egiptene din Luxor şi 
Karnak. 

Luminile reflectoarelor dezvăluiau o succesiune de forme 
ciudate de fiecare parte a aleii, apărând în raza lor vizuală 
şi apoi dispărând ca nişte fantasme într-o furtună de nisip. 
Văzură altare şi socluri, statui cu capete de animal şi 
membre sculptate ale unor creaturi prea bizare pentru a fi 
descifrate. Cei doi bărbaţi începeau să se simtă neliniştiţi, 
ca şi cum ar fi fost atraşi de aceste santinele nemişcate într- 
un univers mai presus de puterea lor de înţelegere. 

— Parcă este intrarea în Hades, comentă Costas. 
Traversară spaţiul îngust dintre şirurile bizare de statui, o 
prezenţă abia ghicită părând să le reproşeze că-i încalcă 
domeniul care îi aparținuse doar ei timp de milenii. Văd 
nişte blocuri pătrate, fiecare lung de patru sau cinci metri şi 
înalt poate de doi. Costas păru să se însufleţească brusc. 
Aici s-a consumat toată cariera de piatră! 

Se opri chiar în pragul pasajului de trecere şi folosi jetul 
de apă ca să îndepărteze mâlul de la baza peretelui. Reglă 
fasciculul luminos ca acesta să lumineze structura. 

Jack se găsea cam la zece metri de Costas şi îi putea vedea 
faţa când se uita la el. 

— E rândul meu să încerc. 

Jack purjă apă şi începu să se ridice, dar în loc să se înalțe 
treptat, dispăru brusc peste o margine apropiată. 

Câteva minute mai târziu, vocea lui pârâi prin intercom. 

— Costas. Mă auzi? Este incredibil. 

— Ce anume? 

Se lăsă o pauză. 

— Gândeşte-te la cele mai impunătoare monumente ale 
Egiptului antic. 

Jack şi vehiculul lui reapărură şi coborâră la loc în pasajul 
de trecere. 


— Doar nu-i o piramidă! 

— Te-ai prins. 

— Dar piramidele au pante laterale. Chestiile astea sunt 
verticale. 

— La ce te uiţi tu este baza unei terase masive, îi explică 
Jack. La vreo zece metri deasupra noastră se transformă 
într-o platformă largă de circa zece metri. Mai sus de asta 
este o altă terasă cu aceleaşi dimensiuni, apoi alta, şi aşa 
mai departe. M-am dus pe toată lungimea acestei laturi şi 
am văzut terasa continuând pe partea de sud-est. Este 
acelaşi tipar de bază ca la primele piramide egiptene, 
piramidele în trepte de la începutul mileniului al III-lea 
înainte de Hristos. 

— Cât de mare e? 

— Aici e diferenţa. Chestia asta este uriaşă, mai degrabă 
ca Marea Piramidă din Giseh. Aş aprecia că are o sută 
cincizeci de metri la bază şi optzeci de metri în înălţime, 
aproape la jumătatea distanţei până la nivelul apei. Este 
incredibil. Trebuie să fie cel mai vechi şi mai mare edificiu 
zidit din lume. 

— Şi pe partea mea? 

— Identic. O pereche de piramide gigantice care 
marchează capătul aleii de procesiune. Dincolo de asta mă 
aştept să găsim un soi de templu sau de complex funerar, 
săpat poate chiar în partea laterală a vulcanului. 

Costas activă monitorul de navigaţie, care se înălţă în faţa 
lui precum colimatorul unui avion de vânătoare. Jack se uită 
în jos la ecranul lui, pe care era transmisă aceeaşi imagine. 

— O hartă a fundului mării recent desecretizată, explică 
Costas. Întocmită de un vas de supraveghere britanic care 
efectua măsurători manuale după ce aliaţii au înfrânt 
Turcia otomană la sfârşitul Primului Război Mondial. Din 
nefericire, Marina Regală a dispus doar de un interval scurt 
de timp înainte ca Republica Turcă să capete controlul, iar 
sovieticii să închidă poarta de acces în Marea Neagră. Este 


cea mai detaliată hartă de care dispunem, dar la o scară de 
unu la cincizeci de mii abia se disting nişte contururi vagi. 

— Ce vrei să spui? 

— Uită-te la insulă. Costas apăsă o comandă pentru o 
privire de aproape. Singurele trăsături neregulate suficient 
de mari ca să poată fi văzute erau cei doi munţi subacvatici 
din partea de nord-vest a insulei. Ciudat de simetrici, nu-i 
aşa? 

— Piramidele! Jack zâmbi cu toată gura. Şi aşa s-a zis şi cu 
munca noastră de detectivi. Atlantida este trecută pe hartă 
de mai bine de optzeci de ani. 

Se strecurară prin centrul pasajului, abia zărind de fiecare 
parte piramidele cu îmbinările lor din zidărie masive şi 
perfect alăturate. Aşa cum estimase Jack, trecură de cel mai 
îndepărtat colţ al lor după 150 de metri. Treptele continuau 
în întuneric. 

Singurul sunet care se auzea pe măsură ce se deplasau 
era foşnetul jeturilor de apă care mențineau o altitudine 
constantă la un metru deasupra fundului mării. 

— Atenţie! 

Se auzi un zgomot brusc de lovitură şi o înjurătură 
înfundată. Pentru o fracțiune de secundă, atenţia lui Costas 
se îndreptase în altă parte şi el se ciocnise de un obstacol 
aflat chiar în faţa lui. 

— Ai păţit ceva? 

Jack venea la cinci metri în spate, dar acum se repezi spre 
el şi se uită îngrijorat prin geamul de plexiglas la vârtejul de 
mâl creat. 

— Nici o stricăciune evidentă, răspunse Costas. Din 
fericire ne târam ca melcul. 

Derulă un diagnostic de rutină asupra braţului mecanic şi 
al farului luminos înainte de a se da înapoi cu câţiva metri. 

— Regula numărul unu la şofat spune să te uiţi mereu pe 
unde mergi, îi zise Jack. 

— Mersi de sfat. 

— Aşadar, ce era? 


Se străduiră să vadă ceva prin norul de mâl. Tulburarea 
apei redusese vizibilitatea la mai puţin de un metru, dar, pe 
măsură ce sedimentele se aşezau la loc, începură să 
discearnă o formă curioasă chiar în faţa lor. 

— Pare o oglindă de baie supradimensionată, zise Costas. 

Era un disc uriaş, cu un diametru de aproximativ cinci 
metri, aşezat pe un piedestal înalt de vreo doi metri. 

— Să verificăm inscripţiile, propuse Jack. Tu împrăştie 
mâlul şi eu o să mă ridic ca să văd dacă apare ceva. 

Costas desfăcu o mănuşă metalică de pe panoul cu 
instrumente, îşi băgă braţul stâng în ea şi îşi flexă degetele. 
Braţul articulat din faţa Aquapod-ului îi imită fidel mişcările. 
Îndreptă braţul către tunurile cu apă care se iveau de sub 
fuzelaj şi selectă un tub de mărimea unui creion. După ce 
activă jetul, începu să curețe metodic discul de la centru 
spre margine, trasând mişcări circulare pe stâncă. 

— Este o rocă cu granulaţie fină. Vocea venea dinspre 
haloul galben care îl înconjura acum pe Costas din pricina 
mâlului stârnit. Granit sau brecie, similar cu porfirul 
egiptean. Doar că ăsta are puncte verzui, la fel ca lapis 
lacedaemonia din Sparta. Probabil că era marmură din 
partea locului, scufundată de inundație. 

— Vezi vreo inscripţie? 

— Sunt câteva semne liniare. 

Costas dădu uşor înapoi ca să ajungă la nivelul lui Jack. 
Când mâlul se aşeză, întreg modelul se dezvălui privirilor. 

Jack scoase un chiot de bucurie. 

— Da! 

Cu o precizie geometrică, zidarul sculptase un complex de 
semne orizontale şi verticale pe suprafaţa lustruită. În 
centru era un simbol ca litera H, cu o linie verticală 
atârnând de linia orizontală şi cu părţile laterale 
extinzându-se într-un şir de linii orizontale scurte, precum 
capătul unei grădini cultivate. 

Jack scormoni cu mâna liberă în costumul lui şi scoase 
triumfător o copie a discului de aur pentru Costas. Era o 


replică exactă, confecţionată cu ajutorul laserului în Muzeul 
din Cartagina, unde originalul se afla acum în siguranţă sub 
cheie în seiful muzeului. Copia ajunsese pe Sea Venture cu 
elicopterul la scurt timp după sosirea lor pe navă. 

— Am adus asta cu mine pentru orice eventualitate, zise 
Jack. 

— Atlantis. 

Costas se uită triumfător la Jack. 

— Asta trebuie să fie semnul intrării. Jack era cuprins de 
entuziasm, dar se uită îngrijorat la prietenul lui. Trebuie să 
mergem mai departe. Deja am depăşit cu mult timpul de 
întoarcere şi Seaquest aşteaptă să restabilim contactul. 

Accelerară şi alunecară în jurul discului de piatră, dar 
aproape imediat încetiniră când se văzură în faţa unei 
înclinări bruşte a pantei. Pasajul se micşoră la dimensiunile 
unei scări înguste, nu cu mult mai lată decât cele două 
Aguapod-uri. Când începură să se ridice, îşi dădură seama 
de pantele stâncoase abrupte ale vulcanului situate de 
ambele părţi ale pasajului. 

Costas ridică farurile şi se uită cu atenţie în faţă, 
amintindu-şi de coliziunea petrecută cu câteva minute 
înainte. După ce se ridicară doar cu câţiva paşi, zise: 

— E ceva ciudat aici. 

Jack se concentra asupra unei serii de capete de animal 
sculptate care se înşiruiau pe partea dinspre ela scării. 
Păreau să se desfăşoare în sus, atrăgându-l şi pe el, şi erau 
sculptate în mod identic în dreptul fiecărei trepte. La prima 
vedere semănau cu leii stilizaţi din arta sumeriană şi 
egipteană, dar când se uită mai îndeaproape, Jack constată 
cu uimire că aveau nişte incisivi uriaşi, la fel ca tigrii mamut 
din Era Glaciară. Cât de multe mai avea de aflat din acel 
loc! 

— Ce e? întrebă el. 

Vocea lui Costas părea nedumerită. 

— Este incredibil de întuneric deasupra noastră, aproape 
beznă. Ne-am ridicat la o adâncime de o sută de metri şi ar 


trebui să observăm mai multă lumină de afară. Ar trebui să 
se lumineze, nu să se întunece. Trebuie să fie vorba de ceva 
care blochează. Propun să... Stop! ţipă el dintr-odată. 

Agquapod-urile se opriră instantaneu la doar câţiva 
centimetri de obiectul care le bloca calea. 

— Isuse! Costas expiră cu putere. Era s-o fac din nou. 

Cei doi se uitară uluiţi. Deasupra lor se găsea o formă 
colosală, amenințătoare, care se întindea peste tot. Stătea 
transversal peste scară, blocându-le înaintarea şi 
ascunzând orice intrare care s-ar fi putut găsi dincolo de 
ea. 

— Doamne, exclamă Jack. Văd nişte nituri. Este o epavă. 

Mintea i-o luă razna şi trecu iute din Antichitatea 
îndepărtată în lumea modernă, la o intruziune care părea 
de-a dreptul o blasfemie după tot ce văzuseră acolo. 

— Trebuie să se fi înţepenit între piramide şi vulcan. 

— Exact ce ne lipsea, spuse Jack, resemnat. Probabil din 
Primul sau al Doilea Război Mondial. În Marea Neagră 
există o mulţime de nave scufundate de submarine 
germane şi nemenţionate pe hartă. 

— Mă încearcă un presentiment urât în legătură cu asta. 
Costas îşi apropiase vehiculul de curba carenei. Ne vedem 
peste câteva clipe. 

Se depărtă spre stânga şi aproape că ieşi din raza vizuală, 
apoi viră şi se roti din mers, cercetând cu reflectoarele 
masa neagră. Jack se întrebă câte stricăciuni fuseseră 
provocate şi cât timp preţios avea să fie irosit ca să fie 
depăşit acest obstacol nedorit. 

— Ei bine, ce e? 

Costas veni lângă el şi vorbi încet, cu un amestec de 
nelinişte şi emoție. 

— Poţi uita de Atlantida pentru o vreme. Tocmai am 
descoperit un submarin nuclear rusesc. 

CAPITOLUL 13 

— Este un vas din clasa Akula, un submarin de atac cu 
propulsie nucleară. Nu am nici o îndoială că e Kazbek, nava 


care a dispărut în acest sector în 1991. 

York se aplecă peste ecranele consolei de punte de pe 
Seaquest, cu privirea pendulând între imaginea de sonar pe 
care tocmai o primiseră de la un vehicul ROV care 
inspectase epava şi un set de detalii tehnice descărcate din 
baza de date a UMI referitoare la tipurile de nave ale 
fostului bloc sovietic. 

Jack şi Costas se întorseseră de mai puţin deo oră şi 
intraseră imediat în conferinţă cu York şi Howe. Furtuna 
care se pregătise toată dimineaţa dinspre nord îşi făcea 
acum simțită prezenţa, iar Howe activase sistemul de 
compensare pentru a menţine nava stabilă. Lucrurile luau o 
turnură amenințătoare, fapt care întărea dorinţa lui Jack de 
a se întoarce cât mai repede sub apă. Toţi oamenii 
disponibili se îngrămădeau în jurul consolei în încercarea 
de a găsi o soluţie pentru sinistra prezenţă care le bloca 
accesul către fundul mării. 

— Akula este denumirea NATO, în ruseşte înseamnă 
„rechin”. Kazbek este numele celui mai înalt vârf muntos 
din Caucaz. Katia veni lângă consolă şi îi dădu zâmbind o 
cafea lui Jack. Denumirea sovietică a fost Proiectul 971. 

— Cum de ştii toate astea? 

Întrebarea veni dinspre un om de ştiinţă pe nume 
Lanowski, care se alăturase echipei de pe Seaquest în 
Trabzon. Era un bărbat cu părul lung şi ochelari groşi, care 
o privea pe Katia cu evidentă neîncredere. 

— Înainte de a studia pentru doctorat am făcut stagiul 
militar ca analist în Departamentul pentru război submarin 
din Serviciul de Informaţii al Marinei Sovietice. 

Omul de ştiinţă se jucă cu ochelarii lui şi nu mai zise nimic. 

— Le consideram ca fiind cele mai bune submarine de 
atac, echivalentul celor americane din clasa Los Angeles, 
adăugă ea. Kazbek a fost construit la Komsomolsk-pe-Amur 
în 1988 şi şi-a început serviciul în prima parte a lui 1991. 
Are un singur reactor nuclear, contrar estimărilor 
serviciilor de informaţii occidentale. Dispune de patru 


tuburi lanstorpile de 650 de milimetri şi şase de 533 de 
milimetri pentru arme multiple, inclusiv rachete de 
croazieră. 

— Dar nu dispune de focoase nucleare, rosti York cu 
fermitate. Asta nu este o navă cu rachete balistice. Mă 
nedumereşte de ce ruşii au fost atât de fanatici în păstrarea 
secretului despre pierderea lui. Noi oricum cunoşteam cea 
mai mare parte a tehnologiei, de vreme ce acest gen de 
submarin a apărut pentru prima dată la jumătatea anilor 
optzeci. Chiar înainte de a pleca din Marina Regală am 
participat la o vizită în cadrul acţiunilor organizate sub 
auspiciile Tratatului de Reducere a Armelor Strategice la 
baza de submarine a Flotei Nordului din Yagel naya de 
lângă Murmansk, unde ni s-a oferit un tur cu ghid la bordul 
ultimului tip de Akula. Am văzut totul, cu excepţia camerei 
reactorului şi a centrului de operaţiuni tactice. 

— O echipă UMI a dezmembrat un Akula I în cursul 
operaţiunii de curăţare de la Vladivostok de acum doi ani, 
adăugă Costas. Eu personal l-am dezmembrat bucată cu 
bucată. 

Unul dintre membrii echipajului interveni: 

— Ce s-a întâmplat cu Kazbek? O defecţiune la reactor? 

— Aşa ne-am temut şi noi pe vremea aceea. Mustafa 
Alkozen păşi în faţă ca să se adreseze grupului. O topire a 
miezului ar fi antrenat o scurgere radioactivă majoră, 
ucigând echipajul şi iradiind marea pe mile distanţă în jur. 
Cu toate astea, sistemele turceşti de avertizare nu au 
detectat nici un fel de radiaţie anormală în apele teritoriale. 

— Oricum, o defecţiune la un reactor rareori duce la 
topire, adăugă York. Mai des se întâmplă să reducă, de fapt, 
emisiunea de radiaţii. Şi asta nu-i totul. Dacă miezul nu 
poate fi reactivat, mai există întotdeauna motoarele diesel 
ca rezervă. 

— Ce vom vedea acum ar putea răspunde la întrebare. 

Costas le atrase atenţia asupra monitorului video de 
deasupra consolei, unde fuseseră descărcate imaginile 


luate din Aquapod-ul lui de pe fundul mării. Costas apucă o 
telecomandă şi derulă cu repeziciune o serie de scene 
spectaculoase cu taurul-sfinx şi piramidele, până ce formele 
deveniră mai puţin distincte. Opri înregistrarea video la o 
masă de metal contorsionat. Conturul epavei era scos în 
evidenţă de un cerc gălbui, acolo unde lumina farurilor era 
reflectată de sedimentele suspendate în apă. 

— Pupa, rosti simplu Costas. Elicea, sau ce a mai rămas 
din ea. Cele şapte pale sunt intacte, dar elicea este 
desprinsă din ax. Învălmăşeala aia din fundal este una din 
cârmele de adâncime, iar deasupra ei se vede clar 
stabilizatorul cu bulb, caracteristic pentru clasa Akula de 
peste carena superioară. 

— Trebuie să fi fost un impact al naibii de dur, comentă un 
membru al echipajului. 

— Am verificat piramida din est chiar înainte de a ieşi la 
suprafaţă, continuă Costas. Se văd stricăciuni mari la 
zidăria din colţul opus vulcanului. Noi bănuim că 
submarinul vira sud-vest cu viteză maximă de peste treizeci 
de noduri şi a detectat acele structuri prea târziu ca să 
treacă pe un curs de evitare a lor. Prin viraj brusc la babord 
a fost evitată totuşi o ciocnire frontală, dar prin asta au 
zdrobit pupa de piramidă, cu rezultatele pe care le puteţi 
vedea. Submarinul a continuat să meargă în virtutea 
inerţiei vreo sută de metri până ce prova s-a înfundat într-o 
crevasă chiar înainte de scară. Nava s-a scufundat chiar 
între piramidă şi vulcan. 

— Incredibil, exclamă York. Este o tâmpenie pură să 
navighezi cu asemenea viteză atât de aproape de o insulă 
necartografiată. 

— Ceva a mers incredibil de prost, aprobă Costas. 

— Din câte ştim nu au existat supraviețuitori, continuă 
York. Cu toate astea, chiar şi la o sută de metri adâncime, 
echipajul ar fi avut o şansă dacă folosea versiunea sovietică 
a vestelor de salvare cu glugă Steinke şi aparate de 
respirat. Chiar şi un singur cadavru plutitor ar fi fost 


detectat de sateliți datorită emiţătorului radio miniatural 
încorporat în glugă. De ce n-au lansat o baliză SLOT, pentru 
comunicaţii? Coca mă nedumereşte şi mai mult. Tu spui că 
avariile au fost externe şi nu există dovezi de spargere a 
carcasei. De ce n-au golit rezervoarele de balast? Akula are 
structură dublă, cu o flotabilitate pozitivă de trei ori mai 
mare decât în cazul unei nave cu o cocă simplă. 

— Toate sunt nişte întrebări foarte bune. Jack ieşi din 
umbra unde se postase ca să asculte cu atenţie 
comentariile. Şi este posibil să găsim răspunsuri. Dar noi 
trebuie să ne vedem de obiectivul nostru. Timpul ne 
presează amarnic. 

Se deplasă în faţa grupului, lângă Costas, şi cercetă cu 
atenţie feţele tuturor. 

— Suntem aici ca să găsim inima Atlantidei, nu ca să 
reîncepem Războiul Rece. Credem că textul ne conduce în 
interiorul acelui vulcan, mai sus de aleea de procesiune 
care vine dinspre taurul-sfinx, către un soi de sanctuar. 
Scara continuă sub submarin, dar nu şi dincolo de el. Am 
verificat. 

Jack îşi puse mâinile în şolduri. 

— Obiectivul nostru se găseşte sub un cilindru metalic 
lung de o sută optzeci şi opt de metri, cântărind nouă sute 
de tone. Trebuie să presupunem că tancurile de balast nu 
pot fi golite. Chiar dacă am fi dispus de echipamentul 
necesar ca să deplasăm submarinul, activităţile noastre ar fi 
fost evidente de la suprafaţă şi ruşii s-ar repezi peste noi ca 
ulii. Orice încercare de a obţine ajutor din afară ar însemna 
pierderea iniţiativei. Atlantida ar deveni un tărâm liber 
pentru toţi indivizii ca Aslan şi banda lui de pirați. Imaginile 
pe care le-aţi văzut de la faţa locului ar fi ultimele. Se opri şi 
continuă încet: Avem o singură opţiune. Va trebui să intrăm 
şi să ne croim drum prin stâncă. 

— Adâncime şaptezeci şi cinci de metri şi coborâm. Ar 
trebui să intrăm în raza vizuală. 


Katia se uită prin hubloul de plexiglas din stânga ei. Ceea 
ce la început păruse o beznă de nepătruns se transformase 
treptat într-un peisaj marin de forme şi umbre masive. Coca 
neagră a submarinului scufundat se ivi brusc în faţa lor, în 
toată splendoarea ei înfricoşătoare. 

Costas trase înapoi de manetă şi se întoarse către copilot. 

— Jack, pregăteşte trenul de aterizare. Pregăteşte-te 
pentru un salt. 

Katia şedea alături de doi membri ai echipajului şi de o 
masă de echipamente în compartimentul central al navei 
DSRV-4, vehiculul standard de salvare de mare adâncime 
pentru toate navele UMI din clasa Sea. Podeaua din faţă 
conţinea un sas universal care practic se putea potrivi cu 
ieşirea de salvare de pe orice submarin, permiţând 
marinarilor prinşi înăuntru să fie scoşi în grupuri de opt sau 
zece. Membrii echipajului făcuseră ultimele reglaje ale 
gulerului etanş, pentru a se potrivi submarinului rusesc. 

Mai devreme cu douăzeci de minute zăriseră pentru 
ultima dată nava Seagquest în vreme ce silueta ei se pierdea 
în apele agitate de deasupra. 

— Vin la 180 de grade spre sud. Adâncime 95 de metri. 

Se auzi un zgomot înfundat când se alipiră părţii din faţă a 
submarinului. În faţa lor se înălța chioşcul, cu periscopul şi 
antena abia vizibile în lumina farurilor deasupra găurilor de 
tub de pe punte. Pentru prima dată puteau aprecia 
imensitatea submarinului, aproape dublu ca greutate faţă 
de Seaquest şi lung cât un teren de fotbal. 

Costas se uită la Jack. 

— Submarinele din clasa Akula erau cele mai discrete 
submarine proiectate vreodată de sovietici. Dispun de un 
strat care absoarbe ecourile, confecţionat din bucăţi subţiri 
de cauciuc peste carcasa exterioară, cu menirea de a 
absorbi impulsurile active de sonar. De aceea zgomotul a 
fost atât de redus când ne-am aşezat pe navă. Totodată, 
cauciucul uşurează munca de prindere de cocă prin 
folosirea ventuzelor hidraulice. 


Împinse uşor maneta înainte şi vehiculul DSRV se apropie 
cu câţiva metri de aripioara centrală. Când cobori din nou, 
în raza vizuală apăru intrarea în sasul de evacuare. 

— Exact cum bănuia York. Sasul e închis şi sigilat. Dacă ar 
fi încercat cineva să fugă de pe vas, sasul ar fi fost deschis. 
Costas calculase că vechea scară de piatră trebuia să se 
găsească sub compartimentul torpilelor, de la prova, ceea 

ce făcea ca sasul de evacuare din faţă să fie cel mai 
apropiat punct de acces. Katia explicase că şi în caz de 
urgenţă minoră, uşile etanşe ar fi izolat automat reactorul 
de zona operaţională din prova, astfel închizând orice cale 
de acces către sala torpilelor dinspre pupa. 

— Uşurel. 

Costas folosise sistemul digital de navigaţie ca să alinieze 
vehiculul DSRV cu ţinta. O clipă mai târziu se auzi un 
zgomot înfundat când inelul de andocare se aşeză peste 
sasul de evacuare. Opri afişajul de navigaţie şi ridică patru 
mânere de pe fiecare latură a manşei, aducând vehiculul 
DSRV la nivelul punţii submarinului şi acţionând picioarele 
stabilizatoare cu ventuzele lor de fixare. 

— Contact uşor. Cuplarea este asigurată. 

Îşi desfăcu centura de siguranţă şi se întoarse către Katia 
şi către ceilalţi doi membri ai echipajului. 

— Haideţi să exersăm procedura pentru ultima dată. 
Sonarul cu penetrare în adâncime de pe ROV spune că 
partea din faţă a submarinului a rămas etanşă faţă de apă. 
De restul nu suntem siguri deoarece reactorul şi alte 
echipamente umplu o bună parte a spaţiului interior, dar s- 
ar putea ca şi aici totul să fie uscat. 

Se târi până la tunelul de cuplare, cu Jack pe urmele lui. 

— Chiar sub noi este sasul de evacuare din prova, continuă 
el. În cazul unei evadări din mediu inundat, membrii 
echipajului urcă în ecluză şi îşi conectează aparatele de 
respirat. Uşa etanşă de jos se închide, ecluza se umple şi 
oamenii fug prin ieşirea de sus. 


— Şi în cazul unei evacuări din mediu uscat? se interesă 
Katia. 

— Vehiculul DSRV se cuplează direct la sasul exterior, 
răspunse Costas. În cazul submarinului Akula 1 modificat, 
acesta este fixat la doi metri în interior, ceea ce creează o 
cameră suplimentară ca măsură de siguranţă pentru 
echipajul de salvare. Cu sasul nostru închis, ne putem lipi 
de coca exterioară, putem pompa apa din camera-tampon şi 
putem deschide sasul de evacuare, aflat cu doi metri mai 
jos, cu ajutorul braţului articulat. Apoi, folosind senzorii 
externi ai vehiculului DSRV, testăm mediul interior fără ca 
noi să ne expunem. 

Costas le făcu semn celor doi membri ai echipajului, şi 
aceştia se apucară să asigure cuplarea. După ce blocară 
manual inelul etanş, se deplasară în partea din spate a 
submersibilului şi se postară unul lângă altul la o consolă 
mică. Printr-o simplă apăsare de buton, protecţia exterioară 
a sasului din faţa Katiei se retrase în interiorul vehiculului 
DSRV, dezvăluind un dom concav de plexiglas. Acesta se 
lumină când se activă un far de adâncime şi membrii 
echipajului începură să deschidă uşa etanşă de pe 
submarin. Câteva clipe mai târziu se auzi un şuierat când 
apa de mare din interiorul camerei fu evacuată şi înlocuită 
cu aer dintr-unul din cilindrii cu aer la înaltă presiune din 
exteriorul vehiculului DSRV. 

— Camera evacuată şi egalizată, anunţă unul dintre 
oameni. Activez acum braţul articulat. 

Katia se înghesui între Costas şi Jack ca să vadă mai bine. 
Sub ei se vedea un tub subţire care se termina cu un 
dispozitiv ca o săpăligă, ale cărui mişcări erau controlate 
printr-un joystick şi un monitor de control. 

— Lucrează pe baza diferenţei de presiune, explică Costas. 
Am umplut camera cu aer la presiunea mediului 
înconjurător, la fel ca în interiorul DSRV. Fixăm braţul ăla de 
sas, îl zgâlţâim ca să tragem un pic de el, apoi descreştem 
lent presiunea din cameră până ce ajunge la niveluri 


inferioare celei din submarin. După care, bingo! capacul 
sare de la sine. 

Urmăriră cum braţul robotic degajează siguranţa şi apucă 
mânerul central. Braţul se încordă când operatorul manual 
aplică presiune pe el. Omul se concentra asupra unui ecran 
care îi oferea o privire de aproape a carenei submarinului. 

— Presiunea un bar. O reduc acum. 

Deschise puţin o supapă de pe o ţeavă de deasupra lui şi 
activă o pompă de evacuare care scoase aer din cameră. 

— Virgulă nouăzeci şi cinci de bari. Virgulă nouăzeci. 
Virgulă optzeci şi cinci. Virgulă optzeci. Acum! 

Când închise valva, văzură cu toţii cum sasul se înalţă ca 
împins de o undă. Braţul se retrase automat şi trase 
capacul, lipindu-l de partea laterală a camerei. Puteau 
vedea interiorul submarinului, reflectoarele luminând 
ţevăria şi manetele din compartimentul de dedesubt. 

— Presiunea virgulă şaptezeci şi cinci. 

— Cam la cât mă aşteptam. Costas se uită la bărbat. Dă-mi 
toate coordonatele de mediu înainte de a compensa. 

În submarin fu coborât un senzor de mediu, care includea 
un spectrometru de gaze, un contor Geiger şi un dozimetru 
de radiaţii. 

— Doza de radiaţii este zero punct şase miliremi pe oră, 
mai puţin ca într-un avion de pasageri. Nivel general de 
noxe moderat, fără indicaţii de scurgeri majore de gaze sau 
substanţe chimice. Conţinut ridicat de amoniu, datorat 
probabil descompunerilor organice. Oxigenul la opt punct 
doi la sută, azotul la şaptezeci la sută, dioxidul de carbon la 
douăzeci şi doi la sută, monoxidul de carbon la zero punct 
opt la sută, ceea ce este un pic riscant în caz de expunere 
prelungită. Temperatura plus două grade Celsius. 

— Mulţumesc, Andy. Costas se uită la Jack. Dacă intrăm 
acum acolo, ar fi ca şi cum am ateriza pe vârful Everest în 
ţinută tropicală cu gura plină de ouă stricate. 

— Minunat, rosti Jack. De ce se întâmplă mereu astfel de 
lucruri când preiei tu conducerea? 


Costas zâmbi şi privi iarăşi consola. 

— Andy, compensează la presiunea mediului ambiant 
folosind oxigen pur şi dă drumul absorbanţilor de CO2. 

Se auzi un şuierat ascuţit când vehiculul DSRV începu să 
pompeze oxigen din rezervoarele exterioare prin culoarul 
deschis. 

— Submarinele din clasa Akula dispun de propriile 
dispozitive de absorbţie, rosti Katia. Dacă le-am putea 
activa, ne-ar face treaba. Mai există o unitate care 
prelucrează apa de mare pentru a elibera oxigen. 
Submarinele astea pot rămâne scufundate luni întregi 
dispunând de aer mai curat şi mai bine oxigenat decât la 
suprafaţă. 

Costas îşi şterse sudoarea de pe sprâncene şi se uită la ea. 

— Ar dura prea mult. Bateria care a alimentat aceste 
sisteme probabil s-a descărcat complet la câteva luni de la 
oprirea motorului diesel auxiliar, iar eu prefer să 
economisesc acumulatorii de pe DSRV pentru reactivarea 
iluminatului de urgenţă. Epuratorul nostru încorporează 
arzătoare de monoxid de carbon şi hidrogen, precum şi o 
serie întreagă de filtre chimice. 

Dinspre consolă se auzi o voce: 

— Am ajuns la nivel de presiune ambientală. În zece 
minute ciclul de absorbţie va fi gata. 

— Bine, zise Costas. E timpul să ne pregătim. 

Purtau costume mulate, confecţionate din neopren întărit 
cu kevlar, o combinaţie a ultimului tip de echipament din 
dotarea trupelor SEAL ale marinei americane pentru caz de 
război chimic şi biologic. În jurul gleznelor aveau labe 
flexibile din siliciu, care puteau fi trase sub picioare în 
condiţii subacvatice. 

Costas îi instrui repede în timp ce îşi închidea clemele: 

— Ar trebui să putem respira fără probleme, dar vă 
sugerez să purtăm oricum măşti pe feţe, deoarece 
regulatoarele de presiune se vor umezi şi vor încălzi aerul 
în vreme ce vor filtra impurităţile reziduale din atmosferă. 


Dispunem de o rezervă suplimentară de oxigen, care 
porneşte imediat ce senzorul detectează deteriorarea 
condiţiilor atmosferice. 

Masca era, de fapt, o cască întărită cu siliciu, care urma 
îndeaproape contururile feţei. După ce îşi puse propriul 
echipament, Jack o ajută pe Katia să-şi fixeze sistemul de 
supravieţuire, un rucsac ranforsat din polipropilenă, care 
conţinea un aparat compact de respiraţie cu oxigen, un 
regulator multifuncțional şi un set triplu de tuburi de 
oxigen, din oţel aliat cu titan şi încărcate la o presiune de 
opt sute de ori mai mare decât cea atmosferică. Tuburile 
UMI erau ultrauşoare şi zvelte, cântărind toate mai puţin 
decât un singur tub vechi de scafandru şi fiind proiectate 
atât de ergonomic, încât cu greu puteau fi sesizate ca o 
încărcătură suplimentară. 

La încheieturile mâinilor, afişaje ofereau date complete 
despre mediu, precum şi calcule pentru o serie întreagă de 
amestecuri de respirat din heliul, oxigenul şi aerul inclus în 
tuburi. Gazul era amestecat automat, computerul ţinând 
cont de adâncime, de profilul de scufundare, de 
temperatură şi chiar de fiziologia individuală. 

— Intercomul ar trebui să ne lase să comunicăm cu DSRV- 
ul, zise Costas. Porniţi-l când activaţi sistemul SCLS, chiar 
înainte de a intra în epavă. 

După ce se verificară bine reciproc, Jack luă un pistol 
Beretta 92FS de calibru 9 milimetri de pe un raft de 
deasupra chepengului. Introduse un încărcător cu 
cincisprezece cartuşe şi sigilă arma într-un toc 
impermeabil, în care mai intră un încărcător de rezervă. 

— Echipament standard. Se uită încrezător la Katia, 
amintindu-şi conversaţia lor din noaptea precedentă despre 
riscurile implicate. În jocul ăsta nu poţi fi niciodată prea 
prudent. 

— Doctore Howard. Mesaj urgent de pe Seaquest. 

— Pune-l pe difuzoare. Jack îşi ridică vizorul şi luă 
microfonul de la tehnician. Aici Howard. Recepție. 


— Jack, aici e Tom. Vocea se auzea cu întreruperi din 
pricina electricităţii statice. Vremea asta ne-a venit în cele 
din urmă de hac. Sunt descărcări electrice violente, iar 
vizibilitatea s-a redus la cincizeci de metri. Forţa furtunii a 
ajuns la nivelul zece şi este în creştere. E mult mai rea 
decât m-am temut. Nu pot menţine actuala poziţie atât de 
aproape de insulă. Repet, nu pot menţine actuala poziţie. 
Recepție. 

În ciuda pârâiturilor, i se simţea clar panica din voce. 

Jack apasă butonul de răspuns. 

— Care este previziunea meteo? Recepție. 

— Este unul dintre cele mai puternice fronturi atmosferice 
înregistrate vreodată pentru această perioadă a anului. 
Acum aveţi ocazia de a anula misiunea. Recepție. 

Vehiculul DSRV era prea mare ca să fie lansat la apă prin 
docul interior de pe Seagquest, de aceea fusese lansat cu 
ajutorul dispozitivelor de la pupa. Experienţa le dăduse o 
imagine despre consecinţele întoarcerii pe o mare agitată. 

— Care este alternativa? Recepție. 

— Veţi fi pe cont propriu timp de douăzeci şi patru de ore. 
Intenţionez să duc Seagquest douăzeci de mile marine spre 
nord în spatele furtunii şi apoi să o iau pe urma ei înapoi 
spre sud. Recepție. 

— Nu e posibil ca DSRV-ul să urmeze Seaquest pe o 
asemenea distanţă sub apă, mormăi Costas. Acumulatorii 
sunt proiectaţi să ajungă pe durata operaţiunilor de salvare 
şi ne-ar susţine doar câteva mile înainte de a se epuiza. 

Jack medită câteva clipe înainte de a duce microfonul la 
buze. 

— "Tom, lasă-ne o clipă. Recepție. 

În tăcerea scurtă care urmă, Jack se uită la ceilalţi şi primi 
câte o încuviinţare scurtă. Andy şi Ben erau veterani ai 
UMI. Andy era specialist în submersibile şi tehnicianul-şef al 
lui Costas, în vreme ce Ben era un fost infanterist de marină 
din Marina Regală care slujise în cadrul Secţiei de nave 
speciale înainte de a se alătura Departamentului de 


securitate al lui Peter Howe. Amândoi l-ar fi urmat pe Jack 
oriunde şi erau profund dedicați obiectivelor UMI. 

Jack simţi un fior de adrenalină când văzu răspunsul 
unanim şi fără rezerve primit din partea celor doi. 
Merseseră prea departe ca să lase ţinta să le scape printre 
degete. Probabil că mişcările lui Seaquest stârniseră deja 
destul interes în rândul inamicilor, oameni capabili să-i 
elimine fără nici o ezitare dacă ei le-ar fi stat în cale. Ştiau 
cu toţii că asta era singura lor şansă. 

Jack ridică iarăşi microfonul. 

— Rămânem. Repet, rămânem pe loc. Vom folosi vremea în 
avantajul nostru. Presupun că în zonă nu vor putea să apară 
nici nave inamice. 

Vom avea nevoie de timpul în care voi veţi fi plecaţi ca să 
trecem prin submarin. Recepție. 

— Înţeleg. Vocea abia se mai auzea din pricina paraziţilor. 
Retrageţi baliza radio şi folosiţi-o doar în caz de urgenţă, 
deoarece emisia ei se aude pe o rază de mile în jur. 
Aşteptaţi să vă contactăm. Mult noroc tuturor. Seaquest 
terminat. 

Pentru câteva clipe, singurul sunet care se auzi fu 
zumzăitul uşor al epuratoarelor de CO2 şi bâzâitul 
motorului electric folosit la retragerea balizei radio. 

— Cele zece minute s-au scurs, rosti Ben de la consolă. Se 
poate merge înăuntru. 

— Bun. Haideţi să dăm drumul la spectacol. 

Andy veni şi desfăcu clema de andocare. Chepengul se 
deschise către exterior fără nici un fel de rezistenţă. 
Presiunea din DSRV se egalizase cu cea din submarin. 

Costas îşi petrecu picioarele peste chepeng şi găsi treptele 
scării de pe peretele interior. Vru să-şi ridice masca, dar se 
opri. 

— Încă un lucru. 

Jack şi Katia se uitară la el. 

— Asta nu e Marie Celeste. Kazbek avea un echipaj 
complet de şaptezeci şi trei de oameni când s-a scufundat. 


S-ar putea să dăm peste un tablou de groază acolo. 

— Vom înainta spre partea din faţă prin coridor. Peretele 
din spatele nostru sigilează compartimentul reactorului. 

Costas păşi de pe ultima treaptă a scării în puţul de 
evacuare şi se răsuci. Lampa din frunte aruncă un fascicul 
tremurător de lumină în inima submarinului. Jack îl urma 
îndeaproape, încovoiat din pricina înălţimii şi a mâinii 
întinse către Katia. Aceasta aruncă o ultimă privire în sus, 
spre ceilalţi doi bărbaţi care se uitau din DSRV, după care 
trecu la rândul ei prin tambuchi. 

— Ce e chestia aia albă? întrebă ea. 

De jur împrejurul lor, suprafeţele navei erau acoperite de 
un fel de crustă deschisă la culoare. Katia îşi frecă mănuşa 
de o balustradă, mişcare în urma căreia substanţa se 
împrăştie precum zăpada, lăsând să se vadă metalul 
strălucitor de dedesubt. 

— Este un precipitat, răspunse Costas. Probabil un 
rezultat al reacției de ionizare dintre metal şi nivelurile în 
creştere de dioxid de carbon după ce epuratoarele au 
încetat să mai funcţioneze. 

Luciul fantomatic se adăuga impresiei că acel loc era total 
izolat şi aşa de îndepărtat de imaginile din afară, încât 
vechiul oraş părea să aparţină unui alt gen de lume a 
viselor. 

Îşi continuară încet drumul de-a lungul unei pasarele 
înălțate într-un spaţiu deschis aflat în întuneric. După ce 
făcu câţiva paşi înăuntru, Costas se opri sub un panou 
electric aşezat între ţevile de deasupra capetelor lor. Căută 
în trusa cu scule de la centură un aspirator pneumatic 
miniatural ataşat unui cartuş cu CO2, pe care îl folosi ca să 
îndepărteze precipitatul dintr-o priză. După ce conectă un 
cablu pe care el îl adusese din DSRV o lumină indicatoare 
portocalie se aprinse deasupra panoului. 

— Ei, drăcie! Încă funcţionează după atâţia ani. Şi noi care 
credeam cu toţii că tehnologia sovietică era aşa de rămasă 
în urmă... Se uită la Katia. N-am vrut să te ofensez. 


— Nici nu m-am gândit la asta. 

Câteva momente mai târziu se aprinse iluminatul de avarie 
fluorescent, ca un şir de descărcări electrice îndepărtate. 
După ce îşi stinseră lămpile cu care erau echipate căştile, în 
faţa lor apăru o lume bizară, o junglă de aparate şi 
echipamente învăluite într-un linţoliu alb. Era ca şi cum s-ar 
fi găsit într-o peşteră de gheaţă, impresie întărită de 
luminile albăstrui şi de aburii respirației care ieşeau din 
măştile lor în aerul aproape îngheţat. 

— Asta este postul de comandă, zise Costas. Aici ar trebui 
să găsim indicii despre ce s-a întâmplat. 

Îşi croiră cu prudenţă drum către capătul coridorului şi 
coborâră câteva trepte. Pe punte zăcea o stivă de puşti 
Kalaşnikov, cu bine cunoscutele încărcătoare în formă de 
banană aruncate în faţa scării. Jack ridică una de jos, în 
vreme ce Katia privea în jur. 

— Armament al Forţelor Speciale, comentă ea. AkK-74M, cu 
cartuşe de 5,45 milimetri, derivate din AK-47. Din cauza 
înrăutăţirii situaţiei politice, Divizia de Constraspionaj a 
Statului Major Sovietic a trimis trupe spetsialnoe 
naznachenie, pentru operaţiuni speciale, pe unele 
submarine nucleare. Trupele sunt mai cunoscute sub 
acronimul lor: spetsnatz. Cei de la GRU erau îngroziţi de 
trădare sau insurecție şi trupele spetsnaz le erau 
subordonate direct lor, mai degrabă decât comandantului. 

— Dar armele lor, în mod normal, trebuie să fi fost încuiate 
în rastel, sublinie Jack. Şi aici mai e ceva ciudat. Scoase 
încărcătorul şi trase de închizător. Încărcătorul este pe 
jumătate gol, iar arma are glonţ pe ţeavă. Cu arma asta s-a 
tras. 

O verificare rapidă dezvălui faptul că şi celelalte arme 
erau într-o stare asemănătoare. Sub puştile de asalt se 
vedea o grămadă de pistoale, încărcătoare goale şi cartuşe 
trase. 

— Arată ca şi cum cineva a făcut curăţenie după o bătălie. 


— Exact asta s-a întâmplat. Costas vorbi din mijlocul 
încăperii. Uitaţi-vă în jurul vostru. 

În centru se găsea un scaun de comandă, flancat de două 
coloane care găzduiau ţevile periscoapelor. În pereţii de pe 
margine se găseau comenzile pentru arme şi dispozitive 
pentru navigaţie, totul constituind inima operaţională a 
navei. 

Oriunde se uitau, vedeau urme ale distrugerii. Monitoarele 
de computer fuseseră reduse la bucăţi de sticlă spartă, cu 
măruntaiele scoase afară într-un haos de cabluri şi plăci de 
circuite. Ambele periscoape erau zdrobite într-un hal de 
nedescris, iar ocularele atârnau în afară în nişte unghiuri 
imposibile. Harta de navigaţie fusese ruptă cu violenţă, iar 
găurile de pe suprafaţa ei nu puteau constitui decât 
rezultatul evident al unor focuri de armă automată. 

— S-a tras zdravăn în camera de comandă. Costas 
inspecta distrugerile din capătul încăperii. Acum îmi dau 
seama de ce nu se puteau mişca. 

— Dar unde sunt? vru Katia să afle. Membrii echipajului? 

— Au existat supraviețuitori, comentă Costas. Cineva a 
stivuit acele arme şi bănuiesc că au existat şi cadavre care 
au fost făcute să dispară. 

— Oriunde s-ar fi dus, n-a fost aici, zise Jack. Propun să 
mergem în cabinele de dormit. 

Katia îi conduse către compartimentele din faţă ale 
submarinului. Plonjară din nou în întuneric. Sistemul 
electric auxiliar furniza iluminat de urgenţă doar în 
compartimentele principale. Pe măsură ce înaintau, Jack şi 
Costas abia desluşeau silueta Katiei care se ţinea de 
balustradă şi se lupta cu lampa de pe cască. 

Se auzi un zgomot brusc şi un țipăt înfiorător. Jack şi 
Costas se năpustiră înainte. Katia se prăbuşise pe coridor. 

Jack se aplecă deasupra ei şi îi verifică regulatorul. Pe 
chipul lui apăru îngrijorarea atunci când se uită în ochii ei. 

Katia mormăia ceva incoerent în rusă. După câteva clipe 
se ridică într-un cot şi cei doi bărbaţi o ajutară să se ridice 


în picioare. Katia îngăimă cu greu: 

— Am avut un şoc, asta-i tot. Iocmai am văzut. 

Vocea i se stinse. Katia ridică braţul şi arătă în direcţia 
camerei sonarului din capătul coridorului. 

Jack îşi aprinse lampa. În faţa lor se ivi o scenă de groază, 
ca o fantomă ieşită din cele mai groaznice coşmaruri. 
Distinse în întuneric silueta învăluită în acelaşi linţoliu alb a 
unui bărbat spânzurat, cu braţele atârnând ca ale unei 
păpuşi şi cu chipul grotesc privind spre intruşi cu ochi din 
care viaţa dispăruse de mult. 

Era chiar spectrul morţii, paznicul unui mormânt în care 
nici o fiinţă vie nu avea ce căuta. Jack simţi brusc că îl 
cuprinde un fior de gheaţă. 

Katia îşi reveni şi se ridică. Cu mare prudenţă, cei trei se 
strecurară în cameră. Cadavrul era îmbrăcat cu hainele de 
culoare închisă ale unui ofiţer sovietic de marină şi atârna 
cu gâtul prins de un laţ din cablu. Podeaua era plină de 
ambalaje de alimente şi alte resturi. 

— Se numea Serghei Vasilievici Kuzneţov. Katia citea dintr- 
un jurnal pe care îl găsise pe masa de lângă cadavru. 
Căpitan de rangul doi, marina sovietică. Ordinul Steaua 
Roşie pentru servicii în slujba securităţii statului. Era 
zampolit-ul de pe Kazbek, zamestitel! komandira po 
politicheskoi chasti, comandantul-adjunct pe probleme 
politice. Responsabil cu supravegherea corectitudinii 
politice şi asigurarea faptului că ordinele transmise 
comandantului erau duse la îndeplinire. 

— Un fanatic KGB, trase Costas concluzia. 

— Îmi vin în minte câţiva comandanţi din Flota Mării 
Negre care nu ar fi neplăcut impresionați de o asemenea 
privelişte. Katia continuă să citească. Şi-a petrecut ultimele 
zile chiar aici. Sonarul activ fusese oprit ca să nu le 
dezvăluie prezenţa. Dar supravegheau zona cu ajutorul 
sonarului pasiv în căutarea oricăror vase care ar fi trecut 
prin vecinătate. 

Întoarse o pagină. 


— Doamne! Ultima consemnare este din douăzeci şi cinci 
decembrie, 1991. Ca o coincidenţă, asta a fost ultima zi 
când peste Kremlin a mai fluturat Steagul Roşu. Se uită cu 
ochii măriţi la Jack şi la Costas. Submarinul s-a dus la fund 
în data de 17 iunie a aceluiaşi an, ceea ce înseamnă că omul 
a supravieţuit aici mai bine de şase luni! 

Se uitară cu toţii cu o fascinaţie îngrozită la cadavru. 

— Este posibil, rosti Costas în cele din urmă. Mă refer din 
punct de vedere fizic. Bateria putea susţine epuratoarele de 
CO2 şi aparatul de desalinizare prin electroliză care 
extrage oxigen din apa de mare. În plus, în mod evident, a 
avut din belşug ce bea şi ce mânca. Înspectă cu privirea 
mulţimea de sticle goale de votcă aruncate printre resturile 
de pe podea. Cu psihicul este cu totul altă chestiune. Mă 
depăşeşte modul cum putea rămâne cineva întreg la minte 
în astfel de condiţii. 

— Jurnalul este plin de retorică politică, genul de 
propagandă comunistă lipsită de conţinut pe care o 
absorbeam ca pe o religie, zise Katia. Ca ofiţeri politici erau 
aleşi doar cei mai fanatici membri de partid, echivalentul 
gestapoviştilor nazişti. 

— Aici s-a petrecut ceva foarte bizar, murmură Jack. Nu 
pot să cred că în şase luni nu a găsit nici o cale dea 
semnaliza la suprafaţă. Putea lansa manual o baliză printr- 
un tub lanstorpilă sau putea arunca în apă deşeuri. Nu are 
nici un sens. 

— Ascultaţi la asta. 

Vocea Katiei trăda un interes aparte în vreme ce dădea 
paginile, oprindu-se din când în când ca să cerceteze vreo 
însemnare. Ezită câteva clipe, apoi începu să traducă: 

— Eu sunt cel ales. Mi-am îngropat camarazii cu toate 
onorurile militare. Şi-au sacrificat viaţa pentru Patrie. Tăria 
lor îmi dă şi mie tărie. Trăiască Revoluţia!” 

Katia îşi ridică privirea din pagină. 

— Ce înseamnă? întrebă Costas. 


— Conform acestui jurnal, au fost doisprezece. La cinci zile 
după scufundare au ales un om care să supravieţuiască. 
Ceilalţi au luat tablete cu cianură. Corpurile lor au fost 
lestate şi lansate prin tuburile lanstorpilă. 

— Renunţaseră cu toţii la speranţă? 

Lui Costas nu-i venea să creadă ce auzea. 

— Erau hotărâți dincolo de orice logică să nu lase 
submarinul să cadă în mâinile NATO. Erau pregătiţi să-l 
distrugă, dacă vreun ajutor venit din partea cuiva se 
dovedea ostil. 

— Aproape că îmi dau seama de logică, zise Costas. Ai 
nevoie de un singur om care să detoneze încărcăturile 
explozive. Un om foloseşte mai puţină hrană şi aer, aşa că 
submarinul poate fi păzit mult mai mult timp. Toţi ceilalţi 
sunt în plus, ei reprezintă o irosire de resurse preţioase. 
Probabil că au ales persoana cea mai puţin susceptibilă să o 
ia razna. 

Jack îngenunche lângă sticlele goale şi clătină din cap. 

— Trebuie să fie mai mult de atât. Chiar şi aşa, socoteala 
nu iese. 

— Lumea lor era pe punctul de a se prăbuşi, rosti Costas. 
Încăpăţânaţii de aici erau probabil convinşi că reprezintă 
un ultim bastion al comunismului, un ultim câine de pază 
împotriva Vestului. 

Se uitară la Katia. 

— Ştiam cu toţii că sfârşitul se apropie, zise ea, iar unii 
refuzau să accepte asta. Dar niciodată nu au fost trimişi 
fanatici în submarine nucleare. 

O întrebare îi chinuia încă de când dăduseră peste 
cadavrul spânzurat, şi acum Costas o formulă în sfârşit: 

— Ce s-a întâmplat cu restul echipajului? 

Katia citea o altă pagină din jurnal, iar pe chip îi apăru o 
expresie tot mai confuză pe măsură ce punea lucrurile cap 
la cap. 

— A fost exact aşa cum ne-am imaginat noi atunci în 
contraspionajul naval, doar că mai rău, zise ea. Asta a fost 


un submarin care a dezertat. Comandantul lui, Evgheni 
Mihailovici Antonov, era într-o misiune de patrulare de 
rutină dinspre Flota Mării Negre spre Sevastopol. A 
dispărut spre sud fără a mai stabili vreodată contactul. 

— Nu putea spera să iasă din Marea Neagră fără să fie 
depistat, observă Costas. Turcii menţin o acoperire radar 
de 100% peste Bosfor. 

— Nu cred că asta a fost intenţia lui. Cred că se îndrepta 
spre o întâlnire, poate chiar pe această insulă. 

— Pare un moment prost ales pentru a dezerta, remarcă 
Jack. Chiar la sfârşitul Războiului Rece, cu spectrul 
prăbuşirii Uniunii Sovietice la orizont. Orice ofiţer deştept 
de marină ar fi văzut ce avea să urmeze. Era mult mai logic 
să reziste şi să aştepte. 

— Antonov era un om de frunte de pe submarin, dar şi un 
individualist. Îi ura atât de mult pe americani, că fusese 
socotit prea riscant să i se dea comanda unui submarin cu 
rachete nucleare. Nu cred că aici a fost vorba de un act de 
dezertare. 

Jack era în continuare nedumerit. 

— Trebuia să fi avut ceva de oferit cuiva, ceva care să 
merite. 

— Jurnalul spune ce s-a întâmplat cu el? întrebă Costas. 

Katia citise înainte, fără să mai ridice privirea. 

— Amicul nostru, zampolit-ul, trebuie să fi ştiut ce se 
întâmplă cu câteva ore înainte de scufundare. Şi-a tras 
aproape de el echipa spetsnaz şi s-a confruntat cu 
comandantul în camera de comandă. Antonov le dăduse 
deja arme ofiţerilor lui, dar nimeni nu se poate pune cu 
puştile de asalt. După o luptă sângeroasă, i-au obligat pe 
comandant şi pe ceilalţi supraviețuitori să se predea, dar nu 
înainte ca submarinul să iasă de sub controlul lor şi să se 
ciocnească de fundul mării. 

— Ce i-au făcut comandantului? 

— Înainte de confruntare, Kuzneţov a izolat sala maşinilor 
şi a inversat sensul de rotaţie al ventilatoarelor ca ele să 


pompeze înăuntru monoxidul de carbon strâns de 
epuratoare. Tehnicienii probabil că au murit înainte de a şti 
ce li se întâmplă. Cât despre Antonov şi oamenii lui, au fost 
forţaţi să meargă dincolo de puţul de evacuare şi au fost 
încuiaţi în compartimentul reactorului. 

— Moarte prin iradiere lentă. Poate dura zile întregi, 
săptămâni chiar. Costas se holbă la chipul mumificat, o 
santinelă hidoasă care părea legată de datorie chiar şi în 
moarte. Părea gata să zdrobească cu un pumn ţeasta 
zbârcită. "Ţi-ai meritat sfârşitul, sadic nemernic! 

CAPITOLUL 14 

— Este un submarin al morţii. Cu cât ieşim mai repede de 
aici, cu atât mai bine. 

Katia închise jurnalul şi îi scoase din camera sonarului, pe 
lângă cadavrul spânzurat. Evită să se uite pentru ultima 
dată la mort. Imaginea groaznică i se întipărise deja adânc 
în minte. 

— De-acum înainte ţinem lămpile aprinse permanent, 
comandă Costas. Presupun că individul a aranjat nava ca 
aceasta să sară în aer. 

După câţiva paşi ridică mâna. 

— Deasupra noastră este trapa de încărcare a 
armamentului, rosti el. Ar trebui să putem lua liftul în jos 
până în compartimentul torpilelor. Este un puț deschis de 
lift, dar are o scară pe interior. 

Se duseră la marginea puţului, chiar dedesubtul 
chepengului. Dar înainte de a păşi pe platforma superioară, 
Costas se opri şi se uită la una dintre ţevile care duceau din 
camera sonarului în jos. Îndepărtă crusta subţire care se 
depusese pe ţeavă, lăsând să se vadă o pereche de sârme 
acoperite în plastic roşu, care fuseseră lipite de metal. 

— Aşteptaţi aici. 

Îşi croi drum înapoi către compartimentul sonarului, 
oprindu-se din loc în loc ca să îndepărteze crusta depusă. 
Dispăru repede în spatele cadavrului spânzurat, apoi îşi 
croi drum înapoi. 


— Exact aşa cum bănuiam, zise el. Firele duc la un 
comutator care a fost legat de consolă. Este un comutator 
SPDI, un dispozitiv care poate iniţia un curent şi poate 
controla două circuite diferite. Cred că firele duc până în 
compartimentul torpilelor, unde amicul nostru a activat 
câteva focoase. Explozia ar face vasul fărâme, şi pe noi 
odată cu el. 

Costas o luă înainte, urmărind firele, iar însoțitorii lui îl 
urmară cu mare grijă. Crusta estompa zgomotul paşilor lor 
transformându-l în sunete înfundate care reverberau de-a 
lungul puţului. La jumătatea coborâşului se opriră ca să se 
uite printr-o uşă în sala ofiţerilor, unde lămpile de pe căştile 
lor le dezvăluiră o altă scenă, cu aşternuturi în dezordine şi 
diverse pachete împrăştiate pe podea. 

Câteva clipe mai târziu Costas ajunse la baza puţului. 

— Bun. Iluminatul de urgenţă funcţionează şi aici. 

Compartimentul următor era plin de suporţi bine amaraţi, 
iar accesul spre capăt se făcea printr-un coridor îngust. 
Fusese proiectat ca torpilele să poată fi coborâte prin puţ 
direct pe suporţi, de unde împingătoare automate le 
introduceau în tuburile lanstorpile. 

— O încărcătură normală pentru un Proiect 971U 
înseamnă treizeci de proiectile, zise Katia. Până la 
douăsprezece rachete de croazieră SS-N-21 Sampson şi o 
varietate de rachete antinavă. Dar e probabil ca focoasele 
cele mai puternice să se găsească pe torpile. 

Costas urmări firele într-un pasaj îngust de trecere între 
suporţii din stânga coridorului central. După câteva minute 
de stat pe coate şi pe genunchi, se ridică cu o privire 
triumfătoare în ochi. 

— Bingo! Priviţi cele două locaşuri din faţa voastră. O 
pereche de torpile 65-76 Kit. Sunt cele mai mari torpile 
construite vreodată, lungi de aproape unsprezece metri. 
Fiecare transportă o încărcătură de 450 de kilograme de 
HE, suficient cât să străpungă coca blindată cu titan a unui 


submarin. Ar trebui să fie simplu să dezactivez focoasele şi 
să îndepărtez firele. 

— De când ai devenit expert în dezamorsarea torpilelor 
ruseşti? se miră Jack. 

— De fiecare dată când încerc ceva nou, pare să meargă. 
Ar trebui să ştii asta deja. Costas deveni brusc serios. Nu 
avem de ales. Fitilele sunt electromagnetice şi circuitele 
trebuie să se fi avariat după atâţia ani petrecuţi în acest 
mediu. Probabil că şi aşa sunt periculos de instabile, iar 
echipamentele noastre pot deranja câmpul 
electromagnetic. Este o problemă pe care n-o putem evita. 

— Bine, ai câştigat. Jack se uită la Katia, care încuviinţă. 
Am venit până aici. Hai s-o facem. 

Costas se lăsă pe spate în spaţiul îngust dintre suporţi şi 
împinse cu picioarele până ce capul îi ajunse la un sfert din 
lungimea torpilelor. Îşi ridică vizorul o clipă şi strâmbă din 
nas când inspiră pentru prima dată aerul din submarin fără 
a beneficia de filtrul SCLS. 

Ceilalţi doi i se alăturară, Jack în spaţiul îngust dinspre 
stânga, Katia în coridorul central, mai larg. Îl puteau vedea 
pe Costas stând cu faţa în sus, în spaţiul dintre torpile. 
Acesta se târi spre torpila de lângă Jack până ce ajunse cu 
capul aproape sub monstrul metalic. 

— Avem noroc. Torpilele au un capac cu şuruburi în 
carcasa exterioară, ceea ce permite armarea manuală a 
focoaselor în eventualitatea căderii sistemului electronic. 
Capacul de pe asta a fost desfăcut şi firul e înăuntru. Ar 
trebui să ajung acolo, să desfac siguranţa şi apoi să tai firul. 
Costas se rostogoli pe o parte şi inspectă cealaltă torpilă. La 
fel e şi aici. 

— Aduc-ţi aminte că totul e variabil la chestiile astea, îl 
avertiză Katia. Nu sunt electrice, ca majoritatea torpilelor, 
ci funcţionează pe bază de kerosen şi peroxid de hidrogen. 
Submarinul Kursk a fost distrus în Marea Barents în anul 
2000 de explozia peroxidului de hidrogen scurs de la o 
torpilă 65-76, exact ca asta. 


Costas se strâmbă şi dădu din cap. Se rostogoli înapoi şi 
rămase nemişcat între cei doi suporţi, cu lampa luminând 
drept în sus. 

— Care este întârzierea de detonare? se interesă Jack. 

— Mă pun în postura amicului nostru. Dacă el şi prietenii 
lui doreau cu atâta ardoare să protejeze acest submarin, 
atunci, cu siguranţă, aveau un plan de rezervă în caz că 
mureau toţi. Trebuie să se fi gândit că epava va fi în cele din 
urmă descoperită. Eu bânuiesc că a pus o bombă-capcană 
la acest detonator. Ar fi prea simplu aşa cum e acum. 

— Şi ce propui? 

— Există o singură posibilitate evidentă. 

Costas întinse mâna spre trusa lui de scule şi scoase un 
dispozitiv de dimensiunea unui calculator de buzunar. Când 
activă senzorul, se văzu licărul verzui al unui ecran digital. 
Ridică dispozitivul până la firul care trecea printre torpile, 
chiar deasupra capului său şi îl ataşă cu grijă de el folosind 
o clemă miniaturală. 

— Isuse! Exact aşa cum bănuiam. 

— Ce anume? 

— Asta este un volt-ampermetru. Indică un curent de 
cincisprezece miliamperi. Firul ăsta este activ. 

— Şi asta ce înseamnă? întrebă Jack. 

— Înseamnă că firele sunt legate la un locaş de baterie. 
Probabil că bateriile principale ale submarinului, bazate pe 
acid şi pe plumb, conţin încă suficientă tensiune acumulată 
ca să producă un curent de mică intensitate. Legătura 
trebuie să fie un circuit continuu de la polul pozitiv al 
bateriei la cel negativ, comutatorul din camera sonarului 
formând declanşatorul, iar cele două focoase - legătura. O 
astfel de conexiune a fost riscant de realizat, dar probabil 
că au calculat că amperajul va fi prea slab ca să detoneze 
focoasele. Cheia o constituie aici un impuls electric în caz că 
cineva încearcă să îndepărteze firele. Deconectează 
declanşatorul focoaselor şi obţii instantaneu un impuls 
electric. Comută chestia din camera sonarului şi obţii 


acelaşi lucru. Nu există un întrerupător care să oprească 
curentul. Am fi pulverizaţi înainte de a-mi lua degetele de 
pe fir. 

Jack expiră cu zgomot şi se sprijini de un suport. 

— Şi acum ce facem? 

— Este vorba de curent continuu, aşa că vorbim de un 
singur sens. Dacă tai negativul, se produce un impuls şi noi 
devenim istorie. Dacă tai pozitivul, totul ar trebui să se 
oprească şi noi să fim în siguranţă. 

— Şi care e unul şi care e celălalt? 

Costas îşi roti capul spre dreapta şi privi trist înspre Jack. 
— Poate că amicul nostru va râde ultimul. Nu am cum să- 
mi dau seama cu un amperaj atât de slab. Jack închise ochii. 

După câteva clipe, Costas vorbi din nou: Ca să detonezi o 
bombă cu un impuls electric, punctul de declanşare trebuie 
să fie în contact direct cu materialele explozive din 
detonator sau cu încărcătura principală. Era obligatoriu să 
fi deschis focosul ca să introducă firul activ. Pe partea Katiei 
este mai mult spaţiu de manevră, aşa că eu aş bănuică 
acolo este prins. Chestia asta înseamnă că firul din stânga 
mea este cel pozitiv. 

Costas se răsuci spre Katia şi se împinse cât putu de tare 
în lungul torpilei, întinzându-şi braţul stâng pe sub suport 
până ce atinse firul care ieşea din focos. Îşi cobori palma pe 
podea şi începu să zgârie crusta de pe ea. 

— Simt un fir. 

Katia descoperi mai mult şi trase uşor de fir până la puţul 
de încărcare cu torpile. Se grăbi într-acolo şi se uită cu 
atenţie în sus, după care se întoarse. 

— Se întoarce la comutator, anunţă ea. 

— Bun. Acum m-am convins. 

Costas îşi retrase braţul şi căută în trusa lui o unealtă 
multifuncţională, pe care o desfăcu, transformând-o într-un 
cleşte de mare precizie pentru tăiat fire electrice. Cauciucul 
din mănuşa lui avea să-i furnizeze izolare faţă de şocul 


electric, deşi, dacă se întâmpla aşa ceva, el n-avea să mai 
trăiască suficient de mult ca să-i mai pese. 

Îşi întoarse capul către Jack. 

— Eşti alături de mine? 

— Da. 

Costas reveni pe poziţia dinainte, ţinând acum cu mâna 
stângă cleştele chiar sub firul care atârna sub forma unui 
arc larg de gaura de intrare din focos. 

Rămase nemişcat câteva secunde. Singurele sunete care 
se auzeau erau picăturile de condens care cădeau şi 
respiraţiile lor gâfâite. Katia şi Jack se uitară unul la celălalt 
pe sub suportul de torpile. 

Costas asuda sub masca lui, aşa că şi-o trase cu mâna 
dreaptă de pe faţă ca să vadă mai bine. Îşi scoase mănuşa şi 
îşi şterse sprânceana înainte de a se uita fix la fir. 

Katia închise strâns ochii în fracțiunea de secundă de care 
avu nevoie Costas ca să fixeze braţele cleştelui pe fir. Costas 
apăsă cu putere şi se auzi un trosnet puternic. 

Apoi se lăsă tăcerea. 

Toţi trei îşi ţinură respiraţia parcă pentru o veşnicie. Apoi 
Costas scoase un oftat din rărunchi şi se prăbuşi pe podea. 
După câteva clipe îşi puse unealta la loc şi îşi reconectă 
vizorul şi aparatul de respirat. Îşi înălţă capul spre Jack cu 
un licăr jucăuş în ochi. 

— Vezi? Nici o problemă. 

Jack avea privirea distantă a unui om care văzuse moartea 
în faţă de prea multe ori. Îşi îndreptă privirea spre Costas şi 
reuşi să schiţeze un zâmbet. 

— Nici o problemă. 

CAPITOLUL 15 

La intrarea în compartimentul armelor, Costas extrase un 
alt dispozitiv din trusa de la şold, o cutie galbenă de 
mărimea unui telefon celular. Deschise capacul şi le arătă 
un mic ecran LCD care licărea verzui. 

— Sistem de poziţionare globală, anunţă el. Ar trebui să ne 
rezolve problema. 


— Cum poate funcţiona aici? se interesă Katia. 

Pe ecran apăru un şir de cifre. 

— Cutiuţa asta este specialitatea noastră, o combinaţie de 
receptor GPS acustic subacvatic cu un computer de 
navigaţie, răspunse Jack. Înăuntrul submarinului nu putem 
emite unde acustice, aşa că nu avem acces la GPS. Am 
descărcat informaţiile tehnice pentru această clasă de 
submarine din baza de date a UMI şi le-am corelat cu o 
serie de repere GPS pe care le-am luat de la balize de 
suprafaţă din afara submarinului în cursul inspecției 
noastre cu Aquapod-ul din această dimineaţă. Computerul 
ar trebui să ne ajute să ne orientăm ca şi cum am folosi 
GPS-ul real. 

— Gata, anunţă Costas. În Aquapod am fixat un reper 
acolo unde scara dispare sub submarin. Este pe partea din 
babord a compartimentul torpilelor. Curs la două sute 
patruzeci şi unu de grade faţă de poziţia noastră curentă, 
şapte virgulă şase metri înainte şi doi metri mai jos. Asta ne 
duce dincolo de suporţii de torpile, chiar în faţa tancului de 
balast din babord. 

În vreme ce Costas se uită ca să găsească o cale printre 
suporţi, Katia întinse mâna şi îl apucă de braţ. 

— Înainte de a merge mai departe trebuie să vezi ceva. 

Arătă spre coridorul central din compartimentul armelor, 
chiar în spatele locului unde stătuseră cuprinşi de o panică 
mortală cu câteva minute înainte. 

— Coridorul ăla ar fi trebuit să fie liber ca să permită 
dispozitivelor să preia torpilele de pe suporţi şi să le încarce 
în tuburi. Dar e blocat. 

Ar fi trebuit să le sară în ochi, dar îşi concentraseră atenţia 
pe bombă şi neglijaseră restul încăperii. 

— Este vorba de două lăzi mari. 

Costas se strecură în spaţiul îngust de pe partea stângă, 
între lăzi şi suporţii torpilelor. Capul abia i se mai ivea pe 
deasupra celei mai ridicate cutii. 


— Mai sunt două în spate. Şi alte două dincolo de ele. 
Costas îşi continuă drumul. Vocea i se auzea tot mai 
înfundată: Şase cu totul, fiecare lungă de patru metri şi lată 
de circa un metru şi jumătate. Probabil că au fost coborâte 
prin puț şi puse în locurile astea cu ajutorul macaralei 
pentru torpile. 

— Sunt cutii cu proiectile? întrebă Jack. 

Costas reapăru şi se scutură de precipitatul alb care i se 
agăţase de costum. 

— Sunt prea scurte pentru o torpilă sau pentru o rachetă 
şi prea late ca să fie lansate prin tuburi. Ar trebui să 
deschidem una dintre ele, dar nu dispunem nici de timp şi 
nici de echipamentul necesar. 

— Se văd nişte semne. 

Katia se ghemui în faţa lăzii de jos şi frecă energic crusta 
depusă. Aceasta căzu şi dezvălui o suprafaţă metalică, pe 
care se vedeau mai multe cifre ştanţate în două grupuri 
separate. 

— Coduri ale Ministerului Sovietic al Apărării. Katia arătă 
spre grupul superior de cifre. E clar că sunt arme. 

Mâna i se deplasă către celălalt grup, pe care îl inspectă 
cu mai multă atenţie. 

— Electro... Se opri puţin. Electrochimpribor. 

Începeau să-şi dea seama de grozăvie. 

— Combinatul Electrochimpribor, rosti Katia încetişor. 
Cunoscută drept Uzina 418, principala locaţie sovietică de 
asamblare a armelor termonucleare. 

Costas se prăbuşi greoi lângă un suport metalic. 

— Sfântă Fecioară! Chestiile astea sunt arme nucleare. 
Fiecare dintre aceste cutii are dimensiunile potrivite unui 
focos nuclear SLBM8. 

— Mai exact, de tip SS-N-20 Sturgeon. Katia se ridică cu 
faţa la cei doi bărbaţi. Fiecare dintre ele este de cinci ori 
mai puternică decât bomba de la Hiroshima. Sunt şase lăzi, 
cu câte zece focoase în fiecare. Se opri şi se uită la ele. 
Autorităţile au mers până în pânzele albe ca să păstreze 


secretul pierderii acestui submarin. După aceea au urmat 
nişte dispariţii misterioase de persoane, mai ales în 
Sevastopol, portul de domiciliu al Kazbek. Acum cred că a 
fost vorba de victime ale unei epurări de tip stalinist. 
Execuţiile au trecut neobservate în vâltoarea evenimentelor 
din acel an. 

— Vrei să spui că aceste arme au fost furate? întrebă 
Costas, neîncrezător. 

— Armata sovietică a fost profund deziluzionată după 
războiul din Afganistan din anii optzeci. Marina a început să 
se dezintegreze, cu navele scoase pe uscat şi echipajele 
trimise acasă. Salariile erau plătite neregulat sau deloc. În 
ultimii ani ai Uniunii Sovietice s-au vândut mai multe 
informaţii Occidentului decât în momentele culminante ale 
Războiului Rece. 

— Şi unde intră Antonov în acest joc? întrebă Costas. 

— Era un om care putea fi folosit în scopuri bune, dar care 
devenea periculos atunci când scăpa hăţurile din mână. Ura 
glasnost-ul şi perestroika şi ajunsese să urască regimul 
pentru înţelegerea încheiată cu Occidentul. Asta pare a fi 
ultimul lui act de sfidare. 

— Dacă regimul nu mai putea lovi în Occident, atunci o 
putea face el, murmură Costas. 

— Iar echipajul lui l-ar fi urmat oriunde, mai ales dacă-i 
momea cu nişte bani frumoşi. 

— Oare unde să fi vrut să ducă lăzile astea? 

— La Saddam Hussein în Irak. La talibanii din Afganistan. 
La milițiile Hezbollah din Siria. La nord-coreeni. Amintiţi-vă 
că era anul 1991. 

— Trebuie să fi existat un intermediar, zise Jack. 

— Vulturii dădeau deja târcoale, chiar înainte de colapsul 
Uniunii Sovietice, spuse Katia. 

— L-am subestimat pe amicul nostru, ofiţerul politic, rosti 
Costas încetişor. O fi fost el un fanatic, dar este posibil să fi 
salvat omenirea de cea mai mare catastrofă din istoria ei. 


— Lucrurile încă nu s-au sfârşit aici. Jack se îndreptă. 
Undeva acolo este un client nemulţumit, cineva care 
urmăreşte şi aşteaptă de ani de zile. lar potenţialii lui clienţi 
sunt acum mai răi decât înainte; sunt terorişti mânaţi doar 
de ură. 

Lucirea albăstruie de la iluminatul de urgenţă de pe 
submarin abia penetra întunericul din capătul sălii 
torpilelor. Costas îşi porni lampa de pe cască înainte de a o 
lua înainte prin hăţişul de suporţi de torpile către 
coordonatele indicate de dispozitivul lui. Jack şi Katia îl 
urmau îndeaproape. Costumele de pe ei căpătau un luciu 
tot mai fantomatic pe măsură ce se frecau tot mai des de 
crusta albă care se lipise de toate suprafeţele din interiorul 
submarinului. După ce se strecurară printr-un ultim pasaj 
de trecere îngust se ghemuiră în şir indian pe o pasarelă 
din zona chilei navei. 

Costas se sprijini cu spatele de peretele chilei. Îşi petrecu 
degetele printr-una dintre bucăţile de fier care compuneau 
grătarul de sub picioare. 

— Aici e aici. 

Se încordă şi trase cu toate puterile. Câteva secunde mai 
târziu, grătarul se mişcă cu un scrâşnet metalic şi o ploaie 
de precipitat. Jack se târî înainte ca să-l ajute pe Costas să 
dea obiectul la o parte şi să-i facă loc să-şi bage picioarele 
dedesubt şi să privească în bezna din faţa lui. Costas cobori 
până când casca lui ajunse cu puţin sub nivelul pasarelei. 

— Mă aflu pe podeaua de deasupra chilei, anunţă el. Mai 
departe de aici nu se poate merge fără să intri într-o supă 
toxică. 

Îşi scoase dispozitivul GPS din buzunar. 

Jack păşi peste gaură ca s-o lase pe Katia să se ducă spre 
margine. 'Toate cele trei lămpi luminau acum ecranul verzui. 

— Bingo! Costas îşi desprinse privirea de pe ecran şi se 
uită la peretele aflat la mai puţin de un braţ distanţă. Mă 
aflu la cinci metri deasupra locului unde treptele au 
dispărut sub submarin. Suntem chiar peste ţintă. 


— Cum arată chila? întrebă Jack. 

— Avem noroc. În cea mai mare parte a lungimii sale, 
Kazbek are o structură dublă, o cocă interioară rezistentă 
la presiune şi o cocă exterioară hidrodinamică externă 
separate între ele de douăzeci de centimetri de cauciuc. 
Furnizează o izolare acustică mai bună şi spaţiu pentru 
rezervoare de balast. Dar chiar înainte de domul de la 
prova există un singur înveliş pentru a permite mai mult 
spaţiu intern. 

Katia se aplecă puţin. 

— Nu înţeleg prea bine ceva. 

— Spune. 

— Între noi şi stâncă se află un perete de metal gros de 
douăzeci de centimetri. Cum trecem de el? 

Costas îşi arcui gâtul şi se uită la Katia. Îşi lăsase vizorul 
deschis încă de la dezamorsarea bombei, şi pe chipul lui 
amestecul de sudoare uscată şi de precipitat părea un soi 
de vopsea rituală de război. 

— Lumină amplificată prin emisie stimulată de radiaţie. 

Katia căscă gura. 

— Laser? 

— Te-ai prins. 

În acel moment se auzi un zgomot metalic în spatele lor. 
Înainte de a pleca din compartimentul armelor, Costas le 
transmisese prin radio lui Andy şi lui Ben din DSRV să vină 
în camera torpilelor. Cei doi îşi făceau acum apariţia 
complet echipați cu costume şi tuburi de oxigen. 

— Vom avea nevoie de o deschidere mai mare, le spuse 
Costas celor doi. După aceea coborâţi şi veniţi lângă mine. 

Jack şi Katia scoaseră alte două grătare, ca oamenii să 
poată cobori pe podeaua de dedesubt. Imediat ce ajunseră 
în spaţiul strâmt, aceştia îşi deschiseră rucsacii şi începură 
să asambleze dispozitivul laser. 

Costas făcu un cerc cu diametrul cam de un metru în chilă, 
folosindu-se de cretă şi de un centimetru de plastic drept 
compas. Se dădu la o parte când cele două ajutoare ale sale 


montară dispozitivul în poziţie de lucru. Dispozitivul semăna 
cu un modul lunar la scară miniaturală, cu picioare 
articulate care porneau de la o unitate centrală de mărimea 
unui computer desktop. Ben ţinu dispozitivul în faţa 
ecranului GPS, în vreme ce Andy poziţionă picioarele în 
jurul cercului de cretă. După o scurtă verificare, apăsă un 
buton şi picioarele se fixară bine de chilă prin intermediul 
ventuzelor de prindere. În acelaşi timp, prin fiecare 
articulaţie pătrunse o tijă metalică pentru asigurarea 
dispozitivului pe locaşul lui. 

Ben desfăcu un tub telescopic din ambele părţi ale 
dispozitivului, cu un capăt spre centrul cercului de cretă şi 
celălalt spre masa de metal a grilajelor din puntea de 
deasupra. În stânga dispozitivului se găsea o cutie cu 
capacul desfăcut şi cu diametrul de circa o jumătate de 
metru. Deasupra tubului se vedea un sistem de ochire, iar 
sub el un mâner şi un trăgaci. 

După o verificare rapidă, Ben conectă un cablu pe care îl 
aduseseră cu ei din DSRV. Ecranul LCD din spatele 
dispozitivului se trezi la viaţă şi parcurse un şir de 
instrucţiuni prestabilite înainte de a se opri la un fundal 
presărat cu icon-uri. 

— Bună treabă, băieţi, zise Costas. Şi acum să punem 
copilaşul ăsta la treabă. 

Tastă o serie de comenzi, cu privirea deplasându-se între 
ecran şi tastatură. După ce finaliză programul, se aplecă şi 
îşi fixă ochiul drept în manşonul de ochire, efectuând mici 
ajustări ale poziţiei tubului prin folosirea unor manete 
scurte aflate de o parte şi de alta a tubului. 

La mai puţin de cinci minute după conectarea sursei de 
curent, Costas se ridică şi se uită în sus la Jack. 

— Suntem gata. 

— Dă-i drumul. 

Costas apucă mânerul cu trăgaci. După ce apăsă pe 
acesta, dintr-un tub catodic de deasupra tastaturii începu 
să iasă un fascicul cărămiziu. 


— T minus şaizeci de secunde. Lumina deveni de un verde 
constant. Gata de acţiune, anunţă Costas. 

— Durata? se interesă Jack. 

— Două minute. Am fi tăiat metalul ca pe unt, dar asta ar fi 
însemnat descărcarea completă a acumulatorilor din DSRV. 
Chiar şi cu ce facem acum, limita de siguranţă va fi serios 
ameninţată dacă vrem să folosim vehiculul DSRV ca să ne 
întoarcem pe Seaquest. Costas se uită la Katia, cu o emoție 
abia stăpânită. Te uiţi acum la un laser cu semiconductori în 
spectrul infraroşu îndepărtat, explică el. Dacă legi copilaşul 
ăsta de cele două baterii argint-zinc de şapte sute de 
amperi din DSRV vei obţine un fascicul de energie de zece 
kilowaţi şi lungimea de undă de zece virgulă şase microni. E 
suficient ca să-i facă pe Klingonieni9 să se gândească bine 
înainte să atace. Jack mormăi nerăbdător în vreme ce 
Costas verifică cronometrul şi apăsă încă o tastă. Vizorul 
este un dispozitiv de poziţionare care ne permite să 
transmitem fasciculul perpendicular pe întăriturile chilei, 
continuă el. Laserul produce acum o gaură în chilă cu 
diametrul de un centimetru. 'Tocmai l-am îndreptat spre o 
supapă cu sens unic care ne permite să extrudăm 
materialul menţinând apa de mare în afară. 

— "Teoretic, ripostă Jack. 

— Un duş rece este mereu bine-venit. 

Modulul începu să emită un sunet de avertizare. Costas îşi 
reluă poziţia din spatele ecranului şi iniţie o serie de teste. 
După o pauză, îşi puse mâna dreaptă în jurul mânerului. 

— Fasciculul se opreşte automat cu cinci milimetri înainte 
de a termina. Acum îl reactivez. Apăsă trăgaciul şi rămase 
nemişcat. După câteva momente, lumina verde reveni brusc 
la culoarea cărămizie. Costas privi prin ochitor. Sudoarea 
de pe frunte îi curgea pe tub. Se lăsă pe spate şi se linişti. 
Supapa a ţinut. Am trecut dincolo. 

Costas se dădu la o parte ca să-l lase pe Ben în locul lui la 
consolă. Împreună terminară de montat cutia cu capacul 


deschis aflată în stânga dispozitivului. În interiorul ei o 
reţea de linii sclipea verzui, ca scena unui teatru miniatural. 

— Ben are mai multă experienţă practică, zise Costas. O 
parte din program este atât de nouă încât eu n-am avut 
ocazia să mă joc cu el înainte de a pleca spre excavaţiile de 
la epavă. 

— Adică n-ai mai încercat asta înainte? întrebă Katia. 

— Trebuie să existe un început pentru orice. 

Katia închise ochii câteva clipe. În ciuda tehnologiei de 
ultimă oră şi a planificării în stil militar, se părea că 
operaţiunile UMI, inclusiv dezamorsarea bombelor- 
capcană, se desfăşurau pe ghicite. 

— Aici copilaşul îşi arată toată puterea, comentă Costas cu 
entuziasm. Asta este unul dintre cele mai sofisticate lasere 
multifuncţionale produse vreodată. Urmăriţi cutia. 

Luminozitatea verzuie se transformă într-o imagine care 
pulsa la fiecare câteva secunde. Fiecare pulsaţie lăsa în 
urmă o imagine de o complexitate crescândă, cu linii ce 
deveneau treptat tot mai clare. Cam după un minut, 
imaginea deveni tridimensională. Ca şi cum cineva ar fi 
introdus acolo o bucată verde de plastilină pentru a fi 
modelată. 

— O hologramă! exclamă Katia. 

— Corect. Costas rămase lipit de imagine. Faza a doua a 
constat în înserarea unui laser cu ultraviolete de energie 
înaltă prin gaura practicată în chilă, un dispozitiv de 
scanare care reproduce imaginea în interiorul cutiei sub 
forma unei holograme. Laserul poate fi reglat ca să reflecte 
materialele de o anumită densitate, în acest caz bazaltul 
vulcanului. 

Jack se uită la Katia. 

— Folosim chestia asta ca să realizăm copii ale unor 
artefacte, zise el. Rezultatele scanării sunt transferate unui 
laser cu infraroşu de mare intensitate, care poate tăia 
practic orice material cu o acuratețe de un micron, 
dimensiune mai mică decât a unei particule de praf. 


— Acest dispozitiv a realizat copia sinterizată din polimer a 
discului de aur de pe epava cretană. 

Jack dădu din cap. 

— UML a dezvoltat şi echipamentele hardware de care a 
fost nevoie pentru reproducerea „marmurii Elgin” pentru 
Parthenon-ul din Atena. 

Costas se aplecă peste consolă. 

— Bine, Ben. Rezoluţie maximă. 

Fasciculul verzui care se deplasa în sus şi în jos începu să 
precizeze trăsăturile care apăruseră sub formă brută cu 
câteva momente înainte. Se puteau discerne bombamente 
ale bazaltului, un perete de lavă format cu milenii înainte ca 
primii umanoizi să atingă acele ţărmuri. 

Katia observă prima trăsăturile regulate de la baza 
imaginii. 

— Văd trepte! exclamă ea. 

Urmăriră cum liniile orizontale capătă o formă evidentă. 
Ultimele câteva trepte care urcau pe peretele stâncos se 
terminau într-o platformă lată de cinci metri. Deasupra 
platformei, o streaşină stâncoasă se întindea până la 
submarin, închizând complet platforma. 

Ben începu numărătoarea finală cu fiecare trecere a 
laserului. 

— Nouăzeci şi şapte, nouăzeci şi opt, nouăzeci şi nouă, 
sută la sută. Rezoluţie completă. 

Ochii tuturor se concentrară pe masa întunecată din 
centrul imaginii. Ceea ce păru la început o ceaţă opacă se 
transformă treptat într-o nişă dreptunghiulară înaltă de 
patru metri şi lată de trei. Se găsea în spatele platformei, 
dincolo de scări şi fusese în mod clar săpată în stâncă. 

Când scanerul se retrase, nişa deveni complet vizibilă. În 
centru se vedea o deschizătură verticală de la podea la 
tavan. De-a lungul marginilor inferioară şi superioară se 
extindeau alte deschizături orizontale. Fiecare panou era 
împodobit cu simboluri în formă de U, reprezentând, fără 
nici o urmă de îndoială, coarne de taur. 


Costas scoase un fluierat uşor, iar Katia se aplecă să vadă 
mai bine. 

Jack căută în buzunarul costumului şi scoase o bucată 
mototolită de hârtie. Citi cu voce joasă traducerea făcută de 
Dillen: 

— Marea poartă de aur a citadelei.” 

Costas se uită la prietenul lui şi îi zări emoția de pe chip. 

— Nu pun mâna în foc pentru aur, zise Jack. Dar vă pot 
spune un lucru cert. Am găsit poarta de intrare în Atlantida. 

CAPITOLUL 16 

Jack se uita la Katia aflată de cealaltă parte a pasarelei. 
Femeia discuta cu Costas, poziţia ei contorsionată subliniind 
îngustimea spaţiului dintre suporţii armelor şi coca 
submarinului. Dansul haotic al lămpilor de pe căşti părea să 
intensifice grozăvia scenei din jurul lor. Ar fi trebuit să se 
audă măcar geamătul metalului şi să se vadă semnele uzurii 
caracteristice oricărei structuri de navă. Jack trebuia să-şi 
amintească faptul că Kazbek ajunsese pe fundul mării cu 
mai puţin de două decenii înainte şi încă dispunea de 
integritatea necesară pentru a face faţă cu brio presiunii 
apei. Totul părea ciudat în interiorul fantomatic, cu linţoliul 
de precipitat care arăta de parcă s-ar fi constituit în sute de 
mii de ani, precum secreția unei peşteri de var. 

În timp ce scruta cu privirea întunericul de dincolo, Jack 
simţi o strânsoare bruscă, un fior de teamă primordială, pe 
care nu o putea controla. 

„Nu aş putea permite să se întâmple din nou. 

Nu aici. Nu acum.” 

Se forţă să îşi mute privirea de la interior la zona de 
activitate de dedesubt. Pentru o clipă închise ochii şi 
strânse din fălci, chemând în ajutor toată forţa lui ca să 
lupte cu strânsoarea de cleşte a claustrofobiei. Îngrijorarea 
ultimelor ore îl făcea vulnerabil, deschizând o breşă în 
armura lui. 

Trebuia să aibă mare grijă. 


Exact în clipa în care respiraţia începu să-i revină la 
normal, Costas se uită la el şi îi arătă imaginea holografică a 
versantului. Era o dovadă uluitoare a faptului că se aflau 
chiar deasupra țintei. 

— Faza trei este să trecem prin chila submarinului până la 
acea poartă de acces, îi zise el Katiei. 

— Floare la ureche, cum aţi spune voi. 

— Aşteaptă şi o să vezi. 

Se auzi brusc un şuierat, asemănător aburului ţâşnind 
dintr-un boiler. 

— Există o distanţă de cinci metri între carena 
submarinului şi peretele stâncos, rosti Costas. Trebuie să 
fabricăm ceva asemănător unui tunel de evacuare. Arătă 
înspre un cilindru ataşat de dispozitiv. Acesta e plin cu 
siliciu lichefiat, hidrosilicat electromagnetic - sau EH-4. Noi 
îi spunem „pasta magică”. Şuieratul este sunetul ieşirii 
forţate a substanţei, împinsă de presiunea gazului, prin 
gaura pe care tocmai am creat-o în exteriorul carenei, unde 
se coagulează ca un gel. 

Se opri ca să se uite la afişajul de pe ecran. Când 
procentul ajunse la sută la sută, şuieratul dispăru brusc. 

— Bun. Andy. Extrudare completă. 

Andy închise valva şi o fixă de un al doilea cilindru. 

Costas se întoarse la Katia. 

— Pe scurt, vom construi, ca o extensie a carenei 
submarinului, un tub flexibil etanş din material pe bază de 
siliciu. 

— Pasta magică. 

— Da. Aici intervine Lanowski. 

— Oh. 

Katia se strâmbă amintindu-şi de nou-venitul din Trabzon, 
chipul acela care refuza să creadă că ea putea şti ceva 
despre submarine. 

— Poate că nu e un partener ideal pentru cină, zise Costas, 
dar este un strălucit inginer, specializat în materiale 
policompozite. L-am racolat de la MIT când Departamentul 


Apărării a apelat la UMI ca să găsească o cale dea 
conserva epavele din cel de-al Doilea Război Mondial de la 
Pearl Harbor. El a descoperit un material de sigilare 
hidraulic care poate tripla rezistenţa rămăşiţelor, poate 
extrage sărurile marine dăunătoare din fierul vechi şi poate 
inhiba procesul de coroziune. Bineînţeles că aici folosim 
materialul pentru un scop diferit. Lanowski a descoperit că 
este şi un agent excepţional de legare pentru anumite 
minerale cristaline. 

— Şi cum îl faci să ia forma dorită? întrebă Katia. 

— Aici vine partea ingenioasă. 

În vreme ce ei discutau, Ben şi Andy fuseseră ocupați cu 
asamblarea altei componente a dispozitivului laser. În jurul 
marcajului cu cretă plasaseră în cerc o serie de dispozitive 
mici, fiecare fixat de carenă printr-o ventuză plasată cu un 
pistol de vid. Din acestea ieşeau fire care duceau la un 
panou de control de lângă consolă. 

— Astea sunt diode. Costas arătă spre dispozitive. 
Semiconductori în stare solidă. Fiecare are ataşată o bobină 
care acţionează ca un magnet la trecerea unui curent prin 
ea. Cablul de la DSRV se conectează în panoul de control şi 
apoi la aceste fire. Am folosit cablul ca să încărcăm o 
baterie de rezervă, aşa că putem opera independent dacă e 
nevoie. Oricum, dispunem de suficient voltaj ca să trimitem 
un curent electric chiar prin metalul carenei. Costas se 
dădu la o parte într-un spaţiu tot mai strâmt, ca să permită 
celor doi să ocupe poziţii în spatele panoului de control. 
Amestecul este în suspensie în dioxid de carbon lichid, 
explică el. Soluţia e mai densă decât apa de mare, iar 
presiunea la o asemenea adâncime o împiedică să se 
transforme în bule. Învelişul cauciucat al submarinului este 
lipicios ca o hârtie de muşte şi ar trebui să împiedice 
amestecul să se desprindă de cocă. 

Cei doi membri ai echipajului apelaseră la o versiune a 
imaginii holografice de pe monitorul computerului. Andy 
citea coordonatele, iar Ben tasta cifrele, fiecare intrare 


generând o minusculă cruce pe ecran. Crucile începură să 
descrie un cerc neregulat în jurul porţii. 

— Lanowski a găsit o modalitate de a folosi nanotehnologia 
cristalelor pentru a cultiva un mediu magnetic în soluţie, 
continuă Costas. Deocamdată amestecul este ca o fibră de 
sticlă în stare lichidă amorfă, cu milioane de filamente 
minuscule înghesuite unul în celălalt. Dacă aplicăm un 
impuls electromagnetic, ele se vor uni pe direcţia 
impulsului rigidizând materialul. 

— Ca betonul armat, zise Katia. 

— Analogie corectă. Doar că din punct de vedere al 
greutăţii specifice şi al densităţii, materialul nostru este 
cam de o sută de ori mai puternic decât orice alt material 
de construcţie cunoscut. 

Crucile minuscule deveniră un cerc continuu şi o lumină 
verde licări pe bara de control de dedesubt. Andy se ridică 
de pe scaun şi Costas îi luă locul în faţa cutiei holografice. 

— Bun. Să-i dăm drumul, propuse Costas. Ben apăsă un 
buton de pe panoul de control. Se auzi o uşoară vibraţie şi 
lumina care înconjura imaginea începu să pulseze. 
Indicatorul se ridică repede la sută la sută şi clipi verde. Am 
intrat în afaceri. Costas aruncă o privire spre Katia plin de 
emoție. Tocmai am trimis un curent de 140 de volţi prin 
intermediul diodelor, magnetizând amestecul EH-4 care se 
va poziţiona ca un tub cu grosimea peretelui de un 
centimetru, faţă de coordonatele reprezentate de cruci. 
Tubul are formă conică, baza mai largă cuprinzând întreaga 
platformă de stâncă. Bătu uşor cu degetul în tastatură. Sub 
acţiunea curentului, materialul se va fixa solid de carenă. 
Sonda trimisă a arătat că bazaltul are un grad ridicat de 
magnetism, deci curentul a putut penetra roca în ciuda 
neregularităţilor de la suprafaţă. 

Andy desfăcu firele care duceau de la diode către panoul 
electronic. 

— Acum, odată aplicată sarcina iniţială, ne trebuie doar 
două fire pentru a menţine sarcina constantă, zise Costas. 


După ce îndepărtăm restul vom putea avea acces la carenă 
şi vom putea completa ultima fază. 

— Tăierea metalului? întrebă Katia. 

Costas dădu din cap. 

— Mai întâi trebuie să uscăm compartimentul. Andy va 
activa o pompă de evacuare care va aspira apa prin gaură 
şi o va goli în submarin. Spaţiul interior mai poate înghiţi o 
creştere de nivel de un metru. Oricum nava asta nu pleacă 
nicăieri. 

— Încă nu, interveni Jack. 

Urmărise în tăcere procedurile de pe pasarelă, de parcă 
ar fi fost o scenă dintr-un film SF. Se gândea îngrozit la ce 
aveau de făcut ca să prevină oroarea nucleară. 

— Gata pentru pornirea pompei, zise Ben. 

Costas apăsă butonul şi vibrația fu înlocuită de uruitul unui 
motor electric. Câteva secunde mai târziu auziră sunetul 
apei care era aruncată în bezna de dedesubt. 

— Simultan introducem aer la presiune atmosferică, îi 
informă Costas. Tubul este suficient de rezistent pentru a 
împiedica implozia sub presiunea apei de mare. 

Sunetul apei încetă brusc şi Andy arătă spre ecran. 

— Apa a fost evacuată, anunţă el. Iniţiem faza patru. Jack 
se aplecă şi se uită cu mare atenţie la cutia holografică 
pentru a depista modificări ale peretelui de stâncă. 
Imaginea pulsatilă demonstra că scanerul fusese reactivat 
şi transmitea date la convertorul holografic. Poarta tăiată în 
piatră pare să reziste, rosti în continuare. 

Costas se uită la hologramă. 

— Sonda detectează infiltraţii fine de-a lungul marginilor. 
Exact aşa cum am prezis. 

— Am întocmit acest scenariu noaptea trecută pe 
Seaquest, explică Jack. Am presupus că treptele vor 
conduce către o poartă. Totodată am presupus că apa de 
mare şi-a croit drum şi a inundat tot ce este dincolo de 
poartă. Faptul că poarta nu s-a deschis sub greutatea apei 
dinăuntru arată că există ceva, din piatră, care nu permite 


ca acest lucru să fie făcut din afară. Nu poate fi vorba de 
sedimente marine, căci hidrogenul sulfurat din apă distruge 
orice substanţe pe bază de calciu. 

În spatele lor se auzi un sunet şuierat când pompa de 
evacuare intră automat în acţiune ca să absoarbă apa care 
se adunase în capătul îndepărtat al camerei. 

— De asemenea, trebuie să existe un soi de încuietoare, 
murmură Jack. Dacă asta este cu adevărat calea spre inima 
Atlantidei, atunci anticii trebuie să se fi asigurat că-i ţin pe 
vizitatorii nepoftiţi la distanţă. 

— Oricum ar fi, o să intrăm uzi acolo, spuse Costas. 

Katia părea uluită. 

— Uzi? 

— E singura noastră cale de a ajunge dincolo de acea 
poartă, zise Costas. Vom ieşi uscați de aici, dar va trebui să 
sigilăm chila şi să inundăm camera. Dacă poarta se 
deschide spre interior, va trebui să egalizăm presiunea 
împotriva greutăţii apei de pe cealaltă parte. Odată 
înăuntru, vom fi sub apă până ce vom ajunge la nivelul 
mării. 

Ben şi Andy efectuau ultimele reglaje la un braţ articulat 
pe care îl întinseseră de la unitatea centrală la un punct 
chiar deasupra cercului de cretă. După ce verificară din 
nou poziţia braţului, Ben petrecu prin el o ventuză de 
fixare, în vreme ce Andy se aşeză în spatele consolei şi tastă 
o serie de comenzi. 

Costas se aplecă pentru a inspecta dispozitivul înainte de a 
se adresa celor doi însoțitori. 

— Braţul acesta este o extensie a laserului pe care l-am 
folosit ca să facem gaura din carenă. Se roteşte în sensul 
acelor de ceasornic în jurul unei axe centrale şi ar trebui să 
taie metalul cu uşurinţă. Din fericire, submarinele din clasa 
Akula au fost făcute din oţel, nu din titan. 

— Dar placa de metal tăiată nu va fi proiectată în interior 
odată cu inundarea tubului? întrebă Katia. 


— Unghiul de tăiere este orientat înspre afară, aşa că 
placa se va roti spre tunel şi, de îndată ce plecăm, se va fixa 
la loc datorită presiunii apei. 

Andy se răsuci spre Costas. 

— Toate sistemele sunt pregătite. Gata de faza finală. 

Costas strânse marginea pasarelei şi inspectă pentru 
ultima dată echipamentul. 

— Daţi-i drumul. 

Katia urmări fascinată cum laserul începe să descrie un 
arc în sensul acelor de ceasornic în chila submarinului, 
braţul articulat rotindu-se în jurul unităţii centrale ca un 
compas supradimensionat. Tăietura era lată de doar câţiva 
milimetri şi urmărea linia cercului trasat cu cretă de Costas 
în jurul reperului GPS. După ce fasciculul completă primul 
sfert de cerc, Ben poziţionă un mic tub metalic pe tăietură. 
Cu o mişcare agilă împinse un cilindru miniatural cu CO2 în 
spatele tăieturii, iar acesta împinse o bandă magnetică spre 
exterior, creând astfel o balama ca placa rezultată din 
tăiere să se lipească de peretele tunelului. 

— Încă cincisprezece minute, anunţă Costas. E timpul să 
ne pregătim. 

Jack întinse mâna spre Costas, ca să-l ajute pe acesta să 
revină pe pasarelă. 

— Din clipa în care tambuchiul se închide nu mai 
dispunem de vreo plasă de siguranţă. Vieţile noastre depind 
de echipamente şi de modul cum lucrăm împreună. 

Încet, metodic, verifică echipamentul de supravieţuire pe 
care îl aduseseră din DSRV. După ce calibră computerul de 
decompensare fixat pe încheietura mâinii stângi, Costas 
verifică curelele de pe costumul Katiei. 

— Amestecul de kevlar are o rezistenţă bună la impactul 
cu metal sau piatră, rosti el. Costumul este compartimentat, 
aşa că o breşă nu înseamnă că vei fi complet inundat. Chiar 
şi aşa, trebuie să fim extrem de atenţi. La aproape o sută de 
metri adâncime suntem sub cea mai joasă termoclină şi 


temperatura exterioară va fi de doar câteva grade Celsius, 
adică la fel de scăzută ca în Atlantic. 

După ce îl rugă pe Jack să arunce o privire asupra 
echipamentului său, Costas îşi desprinse o consolă mică de 
pe umărul stâng. Consola avea un ecran LCD şi era 
conectată la rucsacul de pe spatele lui. 

— Când se va inunda tubul de trecere, vom fi supuşi 
presiunii apei de mare înconjurătoare, de aproape zece 
atmosfere, explică el. Întâmplător este aceeaşi adâncime ca 
în cazul epavei cretane, aşa că vom folosi amestecul nostru 
de respiraţie deja testat. O adâncime mai mare ar creşte 
toxicitatea oxigenului. Este imperios necesar ca pasajul 
acela de trecere să o ia în sus şi nu în jos. 

— Cum rămâne cu răul de decompresie? întrebă Katia. 

— Nu ar trebui să constituie o problemă. Costas repuse 
consola în locaşul ei de prindere. La această adâncime 
amestecul se bazează în principal pe heliu şi pe oxigen. 
Azotul creşte pe măsură ce urcăm, iar regulatorul dozează 
automat amestecul pe măsură ce presiunea descreşte. Dacă 
nu întârziem prea mult, ar trebui să avem nevoie doar de 
câteva opriri scurte de decompresie ca să lăsăm gazul în 
exces să se disipeze din sângele nostru pe măsură ce 
urcăm. 

— Vom urca, afirmă cu tărie Jack. Bănuiala mea este că 
vom ajunge la un fel de sanctuar de vârf. 

— Are sens din punct de vedere geologic, zise Costas. Ar fi 
fost o sarcină herculeană să se sape orizontal prin straturi 
de bazalt compact. Ar fi dat peste pungi dure şi chiar peste 
coşul vulcanului. Era mai simplu să sape un tunel în sus, de- 
a lungul liniei de scurgere a lavei, cam la acelaşi unghi ca 
scara de acces. 

— Ei bine, ştim deja că oamenii aceia erau nişte ingineri 
străluciți, rosti Katia în timp ce îşi acorda receptorul VHF 
pe aceeaşi frecvenţă cu a celorlalţi. Puteau exploata o 
carieră de dimensiunea unui stadion de fotbal, puteau 
construi piramide mai impresionante decât orice altceva din 


Egiptul antic. Nu cred că săparea de tunele le punea mari 
probleme. Îşi reinstală dispozitivul de comunicaţie pe cască. 
Putem să ne aşteptăm la orice. 

Laserul se apropia de punctul ce marca jumătatea cercului 
şi singurul zgomot care se auzea era uruitul slab al 
generatorului. Spre deosebire de tăietura rugoasă a unei 
flăcări oxiacetilenice, marginea lăsată de laser era netedă 
de parcă ar fi fost croită de o maşinărie de înaltă precizie. 
Înaintarea constantă a braţului robotic părea să numere 
ultimele minute înainte ca ei să păşească în necunoscut. 

Chiar atunci când laserul intra în ultimul sfert de cerc, se 
auzi brusc o vibraţie. Ca şi cum un cutremur de pământ ar 
fi scuturat întregul submarin. Vibraţia fu urmată de un 
pocnet sec şi de un zgomot metalic înfundat, după care se 
lăsă o tăcere amenințătoare. 

— Cuplaţi acumulatorul de rezervă! comandă Costas. 

— Am făcut-o deja. Nici o pană de curent depistată. 

Zgomotul laserului reveni în vreme ce Andy trase de cablul 
care venea din DSRV şi inspectă ecranul pentru a depista 
probleme. 

— Ce naiba a fost asta? întrebă Jack. 

— S-a auzit prin carenă, replică Andy. Nu-mi dau seama de 
sursă. 

— Nu e din faţă, interveni Ben. Suntem la doar câţiva 
metri de prova şi ne-am fi dat seama de orice impact aici. 
Trebuie să vină din spate, poate dinspre zona uşii sigilate a 
camerei reactorului. 

Costas se uită cu severitate la Jack. 

— Trebuie să presupunem că DSRV-ul a fost compromis. 

— Compromis, cum adică? vru Katia să afle. 

— Adică avem vizitatori. 

Jack trase manşonul pistolului său Beretta şi verifică dacă 
arma avea glonţ pe ţeavă. După ce se convinse, lăsă 
manşonul încet la loc şi fixă piedica pe poziţia de siguranţă. 
Dacă era nevoie, putea trage cele cincisprezece cartuşe 
Parabellum de nouă milimetri în câteva secunde. 


— Nu pricep, rosti Katia. E vorba de oamenii noştri? 

— Imposibil, afirmă categoric Costas. Furtuna va mai dura 
până mâine în zori, deci încă douăsprezece ore. Seaquest 
este la o distanţă de cel puţin zece mile marine spre nord. 
Este prea departe pentru a trimite un Aquapod, iar pe 
vremea asta este imposibil ca vreun elicopter să coboare 
într-atât încât să lanseze scafandri aproape de acest loc. 

— Dacă erau scafandri UMI, ar fi luat contact cu noi până 
acum, chiar dacă ar fi trebuit să bată codul Morse în carena 
submarinului, zise Ben. 

Katia continua să fie nedumerită. 

— Dar cum putea Seaquest să rateze aşa ceva? Trebuie să 
fi ajuns înainte de începutul furtunii, şi totuşi monitoarele 
nu au arătat nici o navă de suprafaţă pe o rază de 
cincisprezece mile. 

— În astfel de condiţii supravegherea prin satelit este 
aproape inutilă, dar radarul de pe Seagquest ar fi trebuit să 
detecteze orice anomalie din acest sector. Costas se opri, cu 
degetele bătând darabana pe balustradă. Mai există o 
posibilitate. Se uită la Jack. E posibil ca o navă să fi fost deja 
pe poziţie de cealaltă parte a vulcanului, prea aproape de 
stânci ca semnătura ei pe ecran să fie descifrabilă. Un 
submersibil lansat de acolo putea descoperi submarinul 
Kazbek şi se putea cupla cu DSRV-ul, permiţând unei echipe 
de asalt să intre prin sasul de evacuare. 

— Asta ar explica zgomotul, interveni Ben. 

— Deja pe poziţie? Katia nu părea convinsă. Cum puteau fi 
deja pe poziţie în spatele insulei? Nimeni altcineva nu are 
textul despre Atlantida, nimeni nu deţine expertiza 
necesară pentru a-l traduce şi pentru a-i interpreta 
indicaţiile. Se uită la bărbaţii din jur. Mă tem pentru 
siguranţa lui Seaquest. 

Jack se uită la Katia o clipă mai mult decât ceilalţi. În acea 
fracțiune de secundă îşi dădu seama că lipsea ceva, că ea 
ascundea mai multe decât simpla îngrijorare pe care 
încercau cu toţii să o mascheze. Exact în clipa în care vru s- 


o întrebe, un alt zgomot zgudui submarinul şi nu mai lăsă 
loc pentru speculaţii. Jack îşi băgă pistolul în tocul de la 
piept. 

— Costas, tu stai aici cu Andy. Tunelul ar putea fi singura 
noastră cale de salvare. Ben, tu vii cu mine. 

— Vin şi eu. Katia vorbi răspicat. Vom avea nevoie de toată 
puterea de foc pe care o vom putea aduna. Submarinele 
Akula au un rastel de rezervă în sala de mese de pe puntea 
de deasupra noastră. Ştiu locaţia. 

Nu era momentul unei dispute. Îşi dădură repede jos 
echipamentele din spate şi le sprijiniră de peretele navei. 

Ghemuindu-se pe pasarelă, Jack spuse: 

— Oamenii ăştia n-au venit să sape după relicve antice. Vor 
presupune că le-am găsit noi prada şi nu dispun de 
comunicaţii cu suprafaţa. Dacă ne elimină pot încheia 
tranzacţia care a dat greş cu ani în urmă. Acum nu mai e 
vorba doar despre Atlantida. La cinci metri mai încolo se 
află suficiente focoase nucleare ca să pună capăt civilizaţiei 
occidentale. 

Când păşi pe prima treaptă a scării care ducea la puntea 
superioară, Katia se feri într-o parte ca să evite norul de 
precipitat alb dislocat de Jack. După ce urcă cu grijă vreo 
zece trepte, îl bătu uşor pe picior, în acelaşi timp făcându-i 
semn lui Ben, care venea în urma ei. 

— Asta e, şopti ea. 

Ajunseseră pe puntea de deasupra compartimentului 
torpilelor, unde zăriseră dormitoarele echipajului de pe 
submarin în cursul trecerii lor, cu mai puţin deo oră 
înainte. Katia deschise uşa etanşă şi dădu la o parte 
resturile îngrămădite în jurul intrării. Jack veni imediat 
după ea, iar Ben îi urmă o clipă mai târziu. După ce se 
treziră toţi trei îngrămădiţi în spaţiul întunecat, Jack întinse 
mâna şi aprinse lampa de pe casca Katiei. 

— Este la minim, şopti el. Ar trebui să fie în regulă câtă 
vreme nu luminezi direct în puț, unde s-ar putea reflecta de 
pasarela de deasupra noastră. 


Katia îndreptă fasciculul îngust către capătul îndepărtat al 
încăperii. Dincolo de o grămadă de mese se vedea o uşă 
întredeschisă. Katia le făcu semn să rămână pe loc şi îşi croi 
drum prin încăpere, având grijă să evite orice zgomot şi 
menţinând raza îndreptată drept înainte. În timp ce ea se 
strecura prin deschizătura uşii, Ben se aplecă în spate, în 
puț, ca să asculte dacă se auzea vreun sunet de sus. 

După câteva minute de tăcere încordată, Katia reapăru, cu 
lampa stinsă pentru a evita trimiterea unui fascicul luminos 
direct în puț. Când se apropie de ei, văzură că era încărcată 
cu arme. 

— Un AKS-47U, şopti ea. De asemenea, un pistol Makarov, 
care seamănă cu un Walther PPK. Rastelul cu arme aproape 
că a fost complet golit şi asta-i tot ce am găsit. Mai e o cutie 
cu cartuşe. 

— Va merge. 

Ben luă arma de pe umărul femeii. AKS-47U avea 
dimensiuni similare cu MP5-ul fabricat de Heckler & Koch, 
arma poliţiştilor din Occident, dar spre deosebire de cele 
mai multe pistoale-mitralieră folosea cartuşe de puşcă de 
mare viteză, calibru 5,45 milimetri. Inginerii de la Biroul de 
Proiectare a Armamentului Kalaşnikov perfecţionaseră un 
amortizor de zgomot care nu altera viteza glonţului şi 
dezvoltaseră un sistem de recuperare a gazelor care făcea 
arma mult mai fiabilă la foc automat decât oricare altă armă 
de acelaşi calibru. 

Se auzi un alt zgomot înfundat, undeva departe în 
măruntaiele submarinului. Jack ridică alarmat capul şi cu 
toţii ciuliră urechile ca să asculte. Ceea ce la început părea 
un zgomot metalic îndepărtat devenea tot mai distinct, o 
succesiune de pocnituri înfundate care se repetau timp de 
douăzeci de secunde, după care încetau. 

— Zgomote de paşi, şopti Jack. Pe puntea de deasupra 
noastră, îndreptându-se spre turnul de evacuare. Cred că 
amicii noştri sunt în camera de comandă. Trebuie să-i 
interceptăm înainte de a ajunge la puţul de încărcare. 


Jack şi Katia luară fiecare câte un încărcător pentru 
Kalaşnikov şi introduseră cartuşe din cutia cu muniţie. Katia 
îi dădu încărcătorul ei lui Ben, care îl puse împreună cu 
cartuşele rămase într-o pungă de la centură. Ataşă celălalt 
încărcător la puşcă, armă şi puse piedica. Katia înşfăcă 
pistolul Makarov şi îl strecură sub centura din jurul taliei. 

— Bun, şopti Jack. Mergem. 

Li se păru că trecuse o eternitate de când se 
împiedicaseră de cadavrul oribil de la intrarea în camera 
sonarului. Ajungând la ultimele trepte ale scării, Jack se 
simţi recunoscător pentru întunericul care îi ascundea de 
privirile fixe ale santinelei. 

Întinse mâna în jos ca s-o ajute pe Katia să urce. Câteva 
secunde mai târziu toţi trei stăteau cu armele gata de 
tragere. Prin coridorul dinspre pupa vedeau iluminatul 
intermitent de urgenţă din camera de control. 

Jack îi conduse în şir indian pe partea stângă a coridorului, 
cu pistolul Beretta îndreptat în faţă. Chiar înainte de intrare 
încremeni şi ridică un braţ, în semn de avertizare. Katia se 
ghemui în spatele lui, în vreme ce Ben păru că se topeşte în 
întunericul din cealaltă parte. 

De unde era, Katia nu vedea decât o masă informă de 
echipamente dezarticulate şi de console zdrobite. Linţoliul 
de precipitat dădea un aer bidimensional scenei, ca şi cum 
s-ar fi uitat cu toţii la un tablou prea abstract ca să poată 
discerne forme şi texturi distincte. 

Katia zări brusc motivul pentru care se oprise Jack. Lângă 
rămăşiţele contorsionate ale periscopului, o siluetă 
fantomatică se desprinse de fundal, trădată doar de 
mişcare. Cum silueta se îndrepta spre ei, era limpede că nu 
conştientiza prezenţa lor. 

Pistolul Beretta al lui Jack scoase un zgomot asurzitor. Prin 
furtuna albă care se scutură de pe pereţi, Katia urmări 
silueta dându-se înapoi, sprijinindu-se de tubul periscopului 
şi apoi căzând pe punte. Jack trase alte cinci focuri în 


succesiune rapidă, fiecare glonţ stârnind un ropot de schije 
care se împrăştiară prin încăpere. 

Katia era uluită de ferocitatea acelor sunete. Spre groaza 
ei, văzu silueta ridicându-se încet şi îndreptând pistolul- 
mitralieră Uzi pe care îl căra spre coridor. Zărea clar 
punctele de impact ale gloanţelor lui Jack pe vesta din 
kevlar a individului. Inamicul lor trase din Uzi o rafală 
sălbatică ce trimise gloanţele şuierând prin coridor şi lovind 
echipamentele din spatele lor. 

Din întunericul lateral se auzi o rafală sacadată ţâşnind din 
arma lui Ben. Zgomotul era mai puţin înfricoşător, datorită 
amortizorului, dar efectul părea mult mai puternic. 
Gloanţele izbiră silueta care înainta şi o împinseră înapoi 
spre periscop. Omul trase în gol un arc de gloanţe spre 
tavanul încăperii. Impactul fiecărui glonţ îl izbea ca un 
ciocan, ceea ce îi făcea membrele să danseze haotic. Când 
vesta din kevlar se făcu bucăţi, pieptul lui căzu în faţă într- 
un unghi grotesc, acolo unde şira spinării îi fusese ruptă de 
gloanţe. Omul muri înainte de a atinge podeaua. 

O altă armă automată, de undeva din capătul îndepărtat al 
încăperii, se adăugă vacarmului. Ecoul răsună în întregul 
submarin. 

Jack se ghemui şi se lăsă pe călcâie ca un alergător înainte 
de start. 

— Foc de acoperire! 

Ben goli restul încărcătorului în cameră, iar Jack ţâşni şi 
alergă spre zona centrală, cu pistolul Beretta trăgând 
înspre spaţiul de dincolo de tubul periscopului, de unde 
plecase al doilea foc de armă. Se auziră un țipăt şi un 
zgomot metalic, urmate de paşi care se retrag. Katia alergă 
în urma lui Jack. O dureau urechile de la zgomotele de 
împuşcături. De îndată li se alătură şi Ben, şi toţi trei se 
ghemuiră jos, la baza periscopului distrus. 

— Câţi mai sunt? întrebă Ben. 

— Doi, poate trei. Pe unul l-am lichidat. Dacă îi putem ţine 
pe coridor, le vom limita câmpul de tragere. 


Cei doi bărbaţi îşi scoaseră încărcătoarele şi le 
reîncărcară. În vreme ce Ben introducea în încărcător 
cartuşe din punga lui, Katia se uită la scena carnagiului de 
lângă ei. 

Era o privelişte înfiorătoare. În mijlocul unui amestec de 
sânge care începea să se închege şi tuburi de cartuşe de 
Uzi, trupul omului zăcea într-un unghi nefiresc, cu pieptul 
îndoit de două ori şi cu capul stând cu faţa în jos. Gloanţele 
distruseseră aparatul de respirat, tuburile de oxigen şi 
regulatorul, împroşcând totul cu fragmente de os şi de 
carne. Dedesubt se vedea o gaură imensă acolo unde 
fuseseră inima şi plămânii lui. În cavitate pătrunsese 
furtunul rupt al regulatorului de oxigen, şi acum producea o 
spumă sângerie care şuiera şi bolborosea într-o parodie 
grotescă a ultimelor răsuflări ale individului. 

Katia îngenunche şi înălţă capul omului. Se înfioră şi îi 
dădu iute drumul. Jack era sigur că îl recunoscuse. Întinse 
mâna ca s-o apuce de umăr şi ea se răsuci pe călcâie. 

— În nava asta moartea s-a distrat destul. Katia arăta 
brusc obosită. Acum e momentul să i se pună capăt. Înainte 
ca Jack să o poată opri, Katia se ridică şi înălţă ambele 
braţe în semn de predare. Păşi în spaţiul dintre periscoape. 
Numele meu este Katia Svetlanova. 

Vorbi tare în rusă, cuvintele ei rezonând în încăpere. 

Urmă imediat o mare agitaţie şi zgomotul unei conversații 
înfundate. Apoi o voce masculină îi răspunse într-un dialect 
pe care nici Jack şi nici Ben nu-l recunoscură. Katia îşi 
cobori braţele şi începu un dialog aprins care dură câteva 
minute. Părea să controleze complet situaţia. Vocea ei 
demonstra autoritate şi încredere, în vreme ce bărbatul 
părea că are ezitări şi dovedeşte un mare respect. După o 
ultimă propoziţie scurtă, Katia se aplecă şi îşi puse pistolul 
la centură. 

— Este kazah, rosti ea. I-am spus că am pus bombe- 
capcană pe coridoare de aici şi până în camera torpilelor. I- 
am mai spus că negociem doar faţă în faţă cu liderul lor. 


Asta nu se va întâmpla, dar ne va da un răgaz până ce ei vor 
hotări care le e următoarea mişcare. 

Jack se uită la ea. Fusese de două ori providenţială în 
evitarea dezastrului, mai întâi împiedicând un atac al 
Vulturei în Marea Egee, iar acum negociind cu asasinii. Se 
părea că atâta vreme cât ea e prezentă, inamicii lor păstrau 
distanţa şi îşi cântăreau cu atenţie faptele. 

— Oamenii ăştia, zise el. Presupun că sunt amicii noştri de 
pe Vultura. 

— Ai dreptate, rosti ea încetişor. Şi sunt teribil de nemiloşi. 

— Ce facem acum? întrebă Ben. 

În acea clipă se auzi un zgomot înfundat de undeva din 
submarin. 

— Asta e răspunsul tău, răspunse Jack. 

Era un semnal, stabilit dinainte cu Costas, care îi anunţa 
că operaţiunea de tăiere a chilei se încheiase. Jack se ridică 
şi îi conduse pe ceilalţi doi afară din camera de control, 
ocolind balta de sânge care curgea încă din bărbatul ucis. 
Retrăgându-se de-a lungul coridorului, Jack privi pentru 
ultima dată în urmă la ceea ce mai rămăsese din încăpere 
ca să se asigure că nu erau urmăriţi. 

Îl lăsară pe Ben ghemuit în umbră lângă capătul puţului 
de încărcare. El îşi anunţase intenţiile şi le făcuse semn lui 
Jack şi Katiei să-şi continue drumul. Cu doar un încărcător 
şi jumătate la dispoziţie, şansele nu erau de partea lui, dar 
Jack ştia că dacă se ajungea la o confruntare, fiecare cartuş 
avea să-şi găsească o ţintă precisă. 

Jack şi Katia avură nevoie doar de câteva minute ca să 
parcurgă ruta de-acum cunoscută în josul puţului şi de-a 
lungul sălii torpilelor. Ajungând la deschiderea din pasarelă, 
îşi îmbrăcară în tăcere echipamentele lăsate acolo, 
verificându-se unul pe celălalt şi activându-şi consolele 
regulatoarelor. 

Ştiau ce aveau de făcut. Nu câştigau nimic stând cu Ben şi 
cu Andy într-un asediu care nu putea avea decât un singur 
rezultat. Apărarea lor se baza pe forţa amenințării Katiei, 


iar când aceasta avea să cedeze, numărul lor nu avea să 
mai însemne nimic. Asta era singura lor şansă, singura lor 
speranţă de a da peste ajutoare câtă vreme furtuna îşi 
făcea de cap deasupra. 

Miza era cumplit de mare. 

Coborând pe podeaua chilei, observară vizorul deja închis 
şi casca sigilată ermetic ale lui Costas. Îi urmară imediat 
exemplul, dar în prealabil Katia îi dădu pistolul ei lui Andy. 

— S-ar putea să ai mai mare nevoie de el decât mine, zise 
ea. 

Andy dădu din cap şi apucă arma înainte de a se întoarce 
cu faţa la ecran. În timp ce Jack îl informă repede despre 
situaţia din camera de comandă, Costas termină 
operaţiunea de retragere a braţului telescopic. Laserul 
tăiase în carena navei un cerc perfect cu diametrul de un 
metru şi jumătate. 

— Pivotează pe balamalele pe care le-am inserat, spuse 
Andy. Acum tot ce am de făcut este să reduc presiunea 
aerului din tunelul de trecere şi ar trebui să ţâşnească în 
afară ca un chepeng. 

Se uitară confuzi la carenă, îngrijoraţi de pericolele care îi 
aşteptau, şi totuşi atraşi inexorabil de emoția descoperirii 
unei lumi pierdute şi aflate mai presus de cele mai 
îndrăzneţe vise ale lor. 

— Bun, zise Costas. Să-i dăm drumul. 

CAPITOLUL 17 

Costas se ghemui şi trecu dincolo, atent să evite muchia 
ascuţită a marginii tăiate de laser în carenă. Întinse mâna 
ca să testeze tăria peretelui magnetizat al tubului şi apoi se 
întoarse să-i ajute pe Katia şi pe Jack. Odată ce trecură cu 
bine, Costas se strădui să închidă chepengul artificial, 
temându-se că o fisură a peretelui ar putea provoca o 
inundație de necontrolat în submarin. Fâsâitul scos de 
închiderea chepengului fu dovada suficientă a preciziei 
chirurgicale a laserului. 


Deşi peretele era translucid, la o asemenea adâncime nu 
prea exista lumină naturală, care şi aşa ar fi fost blocată de 
platforma stâncoasă care se întindea până la submarin şi îi 
separa de lumea subacvatică de afară. 

Când îşi activară lămpile de pe căşti, de jur împrejurul lor 
lumina se reflectă în țesătura cristalină a peretelui, 
producând o strălucire albă. În faţa lor, panta stâncoasă 
părea şocantă, căci verdele monocrom al hologramei nu le 
oferise nici un indiciu despre compoziţia suprafeţei 
lustruite. Era ca şi cum s-ar fi uitat la o fotografie în sepia, 
cu o bordură ceţoasă încadrând imaginea unei cunoştinţe 
de mult pierdute. 

Înaintară încet, îndreptându-se tot mai mult pe măsură ce 
tunelul se lărgea. Materialul era dur ca o piatră şi se lipise 
bine de stâncă, în ciuda firişoarelor de apă care curgeau pe 
lângă platformă. După vreo opt metri de mers, ajunseră la 
un punct unde amestecul se sudase magnetic de stâncă. 
Costas o luă primul pe trepte şi se ghemui pentru a cerceta 
suprafaţa stâncoasă. 

— Lipsă aproape totală de sedimente marine, nici măcar 
alge nu sunt. Nu am văzut niciodată o mare mai moartă ca 
aceasta. Dacă ne-am scoate căştile, locul ăsta ar puţia ouă 
clocite din pricina hidrogenului sulfurat din apă. 

Potrivi volumul pe consola lui de comunicaţii şi se uită în 
spate ca să fie sigur că este auzit de ceilalţi. Jack rosti ceva 
a încuviinţare, dar era preocupat de imaginea din faţa lui. 
El şi Katia stăteau unul lângă celălalt la doar câţiva metri 
depărtare, în întuneric, la capătul platformei. 

Costas veni lângă ei şi lampa de pe casca lui îi ajută să 
vadă şi mai bine. Chiar în faţa lor se găsea o nişă 
dreptunghiulară tăiată în stâncă, cam de două ori mai înaltă 
decât ei şi de trei ori mai lată. Era ascunsă cam la trei metri 
adâncime în peretele stâncos şi fusese şlefuită şi finisată 
fără cusur. Pe peretele din spate se găsea imaginea care îi 
vrăjise când văzuseră holograma, conturul unei porţi mari 
duble. 


Katia dădu prima glas evidenţei, cu o voce gâtuită de 
emoție: 

— Este din aur! 

Când îşi îndreptară cu toţii fasciculele luminoase asupra 
unui singur punct, aproape că fură orbiţi de strălucire. 
Katia îşi plimbă cu atenţie lumina lămpii peste marginea 
inferioară, sub reflexia strălucitoare. 

— Placată cu aur, după părerea mea, rosti Costas. Aur 
bătut şi şlefuit, apoi ataşat de pardoselile de piatră de 
dedesubt. În acea perioadă râurile din Caucaz erau pline cu 
aur, dar ar fi fost nevoie de o cantitate prea mare ca poarta 
să fie făcută din aur solid. Şi oricum ar fi fost prea moale. 

O perdea fină de apă izbucnea din cavitatea interioară pe 
la marginile porţii. Lumina căştilor se reflecta în milioane 
de curcubeie minuscule, ca un halou care se adăuga 
efectului ameţitor al aurului. 

— Sunt fixate de un pervaz, ca o adâncitură joasă în rocă 
de jur împrejurul marginii. Costas se uită la colţul din 
dreapta jos. Asta împiedică porţile să ţâşnească spre noi. 
Sunt proiectate să se deschidă spre interior, aşa cum ne-am 
gândit. Se îndreptă de spate şi se întoarse către Jack. 
Trebuie să inundăm camera ca să egalizăm presiunea apei 
pe ambele laturi ale porţii. Suntem gata? 

Ceilalţi doi încuviinţară şi îşi ajustară consolele 
regulatoarelor, schimbând modul de respiraţie de la aer 
comprimat la amestec subacvatic necesar pentru a 
supravieţui la aproape o sută de metri adâncime. Katia se 
clătină un pic, simțind o uşoară ameţeală când inspiră 
amestecul neobişnuit. Costas se întinse ca s-o susţină. 

— 'Te vei obişnui, zise el. Îţi va limpezi mintea pentru toate 
inscripţiile alea pe care o să le traduci. 

Katia şi Jack îşi verificară reciproc tuburile de oxigen 
înainte de a-i face semn lui Costas că totul este în regulă. 
Acesta se întoarse la submarin. După ce îşi activă propriul 
regulator, bătu cu un instrument în carena navei, într-o 
succesiune rapidă de semnale. Câteva secunde mai târziu, 


un jet puternic de apă ţâşni prin gaura din centrul 
chepengului, lovindu-se de peretele stâncos cu forţa unui 
tun cu apă. Andy inversase sensul pompei de absorbţie şi 
scosese apa din carenă prin intermediul unui dispozitiv de 
filtrare ca s-o curețe de toxine şi de particule solide. 

Se lipiră cu toţii de perete ca să evite jetul de apă care 
curgea pe lângă ei. Când acesta ricoşă din stâncă şi începu 
să-i ude, Jack icni de durere. 

— Ce e? se repezi Katia. Eşti bine? 

— Nu-i nimic. 

Poziţia lui Jack spunea exact contrariul. Încerca să stea 
lipit de stâncă, dar corpul îi era aplecat în faţă. Jack se 
îndreptă încet abia când apa ajunse la nivelul coapselor, cu 
toate că respiraţia gâfâită i se auzea clar prin intercom. 

— Am păţit-o în timpul micului nostru schimb de focuri. 
Tonul lui căuta să-i mascheze durerea. Am încasat un glonţ 
când am ieşit din încăpere. Nu am spus nimic pentru că nu 
se mai putea face nimic. Glonţul a trecut prin stratul de 
kevlar, aşa că am un compartiment compromis la costum. 
Apa e rece. O să-mi treacă. 

Realitatea era mult mai gravă. Chiar dacă era o rană 
produsă de un Uzi fără putere mare de penetrare, glonţul îi 
fracturase o coastă şi îi lăsase o gaură în muşchi. Jack 
pierduse deja mult sânge şi ştia că puterile n-aveau să-l mai 
ţină mult. Şuvoiul de apă oprise sângerarea şi-i amorţea 
durerea, dar gaura din costumul lui era mai mare decât 
crezuse el. În acele condiţii apropiate de limita îngheţului 
era doar o chestiune de timp până ce temperatura corpului 
avea să-i scadă la un nivel alarmant. 

Încercând să-şi controleze respiraţia, Jack simţi că-l 
cuprinde un val brusc de ameţeală, un semn sigur al lipsei 
de oxigen. Corpul lui resimțea nevoia de îngrijire după 
pierderea unei cantităţi mari de sânge şi acum reacţiona 
nemulţumit. Jack intră în stare de hiperventilaţie. 

„Nu din nou.” 


Amorţea tot mai tare în timp ce apa îl învăluia şuierând. 
Jack simţea o nevoie cruntă de spaţiu pe măsură ce locul se 
umplea cu apă şi o spaimă tot mai puternică pe măsură ce 
claustrofobia îl cuprindea în ghearele ei. 

Avea nevoie disperată să se convingă singur că totul era o 
chestiune fiziologică, o reacţie naturală de adaptare a 
corpului şi nu o panică oarbă. 

„Linişteşte-te. Fii calm.” 

Începu să respire sacadat. Îngenunche pe podea, cu 
braţele atârnând şi capul în piept, pe măsură ce zgomotul 
aparatului de respiraţie se estompa tot mai mult în mugetul 
apei din jurul lui. Abia conştientiza prezenţa Katiei şi a lui 
Costas în faţă. Cei doi păreau să nu-l fi observat şi aşteptau 
ridicarea nivelului apei cu linişte şi calm. 

Închise ochii. 

Un torent de apă îl împinse brusc înapoi, încercuindu-i 
trupul ca şi cum s-ar fi aflat în mijlocul unui vârtej. Pe 
lateral apa părea să-l mângâie, în vreme ce greutatea 
frontală îl apăsa cu putere, ca o masă distrugătoare care îl 
ţintuia de perete. 

Deschise ochii şi se îngrozi. 

Nu văzu decât un chip oribil apropiindu-se de el, cu 
orbitele goale şi cu un rânjet descărnat, prins de un trup 
care dansa ca o păpuşă dementă, cu braţele fantomatice 
fluturând în încercarea de a-l cuprinde pe Jack într-o 
îmbrăţişare mortală. Cu fiecare mişcare, apa se învolbura 
de petice albe şi cenugşii care păreau să se desprindă de 
apariţia aceea monstruoasă ca nişte fulgi de zăpadă. 

Jack nu se putea opune. N-avea scăpare din coşmarul 
acesta care-l paraliza. Groaza îl copleşea şi îl făcea 
incapabil de orice reacţie. 

Nu mai putea respira. Gura îi încremeni în mijlocul unui 
urlet. 

„Este o halucinație.” O urmă de rațiune îi spunea că 
intrase într-o stare de narcoză. „Omul pe care l-am ucis în 
cadrul schimbului de focuri. Cadavrul spânzurat din camera 


sonarului.” Erau fantomele submarinului, spectre care 
rămăseseră acolo ca să-i bântuie pe ei. 

Îşi închise ochii, luptând din toate puterile să nu alunece în 
beznă. 

Într-o fracțiune de secundă se trezi cu cinci luni înainte, în 
puţul de mină, locul coşmarului său. Simţi din nou şocul 
gazului care îl împingea în sus prin puț, lovindu-l de bârnă, 
rupându-i furtunul de aer şi stingând luminile. Senzaţia de 
sufocare în bezna ca smoala înainte de a fi găsit de Costas, 
care îl adusese la viaţă făcându-i respiraţie gură la gură. 
Groaza clipei când al doilea val îl smulsese din strânsoarea 
lui Costas şi îl împinsese către suprafaţă. Orele petrecute în 
camera de decompresie, ore de epuizare punctate de 
momente de groază cumplită atunci când clipele de panică 
reveneau. Trăise experienţa pe care toţi scafandrii o urăsc, 
care distruge încrederea în sine obţinută cu mare efort în 
ani de zile şi care azvârle pe oricine într-un univers în care 
autocontrolul şi toţi parametrii de echilibru trebuie 
reconstruiţi cu mare durere de la zero. 

lar acum se întâmpla din nou. 

— Jack! Uită-te la mine. Totul e bine. A trecut. 

Costas se uită în ochii larg deschişi ai lui Jack şi îl strânse 
bine de umeri. Când vuietul apei se domoli şi Jack începu 
să-şi audă iarăşi respiraţia, se cutremură din tot corpul şi 
apoi începu să se relaxeze. 

„E Costas. E încă în cameră.” 

— Trebuie să fi fost unul dintre cadavrele aruncate de 
Kuzneţov prin tuburile lanstorpilă. S-a agăţat în nişa din 
stâncă şi a fost desprins de acolo de jetul de apă. O 
privelişte cam macabră. 

Costas arătă spre silueta fantomatică care acum se 
îndrepta prin apă spre carena submarinului, cu torsul rupt 
oribil în locul de unde Costas îl apucase, provocând 
desprinderea ţesuturilor adipoase care se mai agăţau încă 
de scheletul osos. 


În loc să simtă repulsie, Jack fu încercat de un imens 
sentiment de uşurare, de entuziasmul supravieţuitorului 
care a văzut neantul în faţă şi i-a supravieţuit. Valul de 
adrenalină care trecea acum prin el l-ar fi putut purta prin 
orice încercare i-ar fi stat în faţă. 

Forţa apei o împinsese pe Katia în spate, lipind-o de 
perete. Femeia nu observase atacul lui de panică. Jack se 
uită la ea şi vorbi răguşit prin intercom, continuând să 
gâfâie: 

— A fost rândul meu să fiu şocat, asta-i tot. 

Katia n-avea de unde să cunoască demonii care îl 
bântuiau, forţa care îl pusese la încercare şi aproape îi 
provocase sfârşitul. 

Vârtejul se opri în cele din urmă şi apa atinse un nivel 
acceptabil de limpezime la scurtă vreme după încetarea 
turbulenței. Privirea lui Costas rămase aţintită asupra lui 
Jack până ce acesta se linişti complet. O clipă mai târziu, 
Costas se întinse şi desfăcu clamele care ţineau prinse 
aripioarele costumului lui Jack, apoi îşi trase labele de 
silicon peste picioare şi le potrivi la locul lor. 

Jack se rostogoli şi urmări bulele propriei respiraţii 
transformându-se în picături translucide care se loveau una 
de alta pe tavanul tunelului de trecere. Simţi tubul de 
oxigen trăgându-l spre fund şi introduse rapid un jet de aer 
în costum ca să atingă un nivel normal de flotabilitate. 

Costas înotă dinspre submarin către peretele stâncos. 
Când ajunse acolo, în urechile lor răsună un zgomot 
strident. Jack reuşi să se relaxeze după minutele de groază 
pe care le trăise, dar începu să tremure inexplicabil. 

— Hei, Mickey Mouse, zise el. Cred că ar trebui să-ţi 
activezi modulatorul de voce. 

Combinația dintre presiunea mare şi heliul inspirat 
distorsiona vocile făcându-le să sune comic, dar UMI pusese 
la punct un dispozitiv de corecție tocmai pentru a evita 
genul de reacţie pe care Jack o găsea atât de greu de 
controlat. 


— Scuzele mele. Voi încerca din nou. 

Costas răsuci un comutator de pe partea laterală a 
vizorului. Găsi o frecvenţă potrivită şi comută pe automat, 
asigurându-se că modulatorul va răspunde la schimbările 
de presiune şi amestec de gaz pe măsură ce adâncimea la 
care se aflau ei se modifica. 

— Andy a micşorat intensitatea câmpului magnetic ca să 
facă membrana semiflexibilă, permiţând presiunii apei de 
mare să influenţeze acest spaţiu şi să echilibreze presiunea 
apei din spatele acelei porţi. Acum sunt 9,8 bari la aproape 
100 de metri. L.a adâncimea asta, avem amestec doar 
pentru o jumătate de oră. 

Cu lămpile reduse la jumătate ca să limiteze reflecţia, îşi 
dădeau mai greu seama de caracteristicile intrării. Pe 
fiecare panou se vedea magnificul simbol al coarnelor de 
taur, simbol pe care-l văzuseră şi în hologramă, ca nişte 
forme în mărime naturală, bătute în aur, ce ieşeau uşor în 
relief. 

Costas desprinse altă sculă-minune din centură. 

— E ceva conceput în laboratorul de geofizică de la UMI, 
zise el. Radar de penetrare a solului, care generează 
impulsuri electromagnetice de scurtă durată pentru a 
vedea ce ascunde solul. Noi le spunem „fulgere acustice”. 
Semnalul GPR10 pătrunde pe o adâncime de doar cinci 
metri, dar ne poate spune unde se găseşte un obiect solid 
de cealaltă parte. 

Scoase antena dispozitivului şi înotă de-a lungul bazei 
porţii de intrare, oprindu-se lângă intrarea dintre porţi. 

— E clar, anunţă el. Nici un fel de rezistenţă pe o distanţă 
de jumătate de metru, care trebuie să reprezinte grosimea 
porţilor. M-am uitat cu atenţie de-a lungul pragului inferior 
şi nu am văzut nimic care să ne creeze probleme. 

— Metalul este corodat? întrebă Katia. 

— Aurul nu este afectat aproape deloc de apa de mare. 
Costas puse la loc dispozitivul şi îşi trecu degetele peste 


prag. Îşi mişcă trupul înainte şi înapoi de câteva ori, apoi se 
opri. Acum îi dăm drumul, anunţă el. 

Cu o mişcare bruscă se năpusti în porţi, împingându-se cu 
toată forţa. Continuă să împingă câteva clipe, apoi se dădu 
înapoi, epuizat. Uşile păreau dăltuite în rocă solidă, cu 
conturul înalt de doi metri abia vizibil în peretele stâncos. 

— N-am făcut nimic, rosti el gâfâind. 

— Stai. Uită-te la asta. 

Jack înota la un metru deasupra şi se trezise învăluit într- 
un nor de bule de aer de la respiraţia lui Costas. Privirea lui 
fusese atrasă de un detaliu curios de pe suprafaţa porții, 
reflectat prin turbulenţă, o anomalie prea măruntă ca să fie 
detectată de holograma laser. 

O concavitate superficială, de dimensiunea unei farfurii, 
era centrată între cele două seturi de coarne de taur. 
Crăpătura dintre uşi era ascunsă în spatele ei, făcând-o să 
semene cu un sigiliu gravat în metal după ce uşile fuseseră 
închise pentru ultima dată. 

Katia se apropie de el şi întinse mâna ca să atingă zona. 

— Pare un cristal, rosti ea. De formă complexă, cu multe 
unghiuri drepte şi zone plane. 

Cristalul era imaculat, atât de meşteşugit realizat că părea 
aproape invizibil. Felul în care Katia îşi mişca mâna, 
urmărind contururile formei, semăna cu suita de gesturi a 
unui mim. Abia când îşi micşorară intensitatea fasciculelor 
luminoase de pe căşti, din întuneric începu să se întrevadă 
o formă, în care lumina se reflecta ca o prismă pentru a 
revela linii şi unghiuri. 

Când Jack îşi mişcă poziţia, îşi dădu brusc seama despre ce 
era vorba. 

— Doamne, tresări el. Simbolul Atlantidei! 

Pentru câteva clipe priviră uluiţi. Uitară de toate 
încercările prin care trecuseră în ultimele ore şi se simţiră 
din nou copleşiţi de emoție. 

— În Aquapod-uri am zărit simbolul sculptat într-un soi de 
efigie în faţa piramidelor, rosti Jack. Mi se pare firesc să îl 


găsim şi aici. 

— Da, rosti Katia. Ca un semn de bun augur care să 
marcheze un loc sfânt. 

Costas îşi apăsă vizorul peste cristal. 

— Gravura este incredibilă, murmură el. Cei mai mulţi 
compuşi pe bază de siliciu nu pot rezista atât de mult în apă 
de mare cu o concentraţie atât de ridicată de sulf fără să 
formeze un strat superficial. 

Jack se gândea intens şi se uita fix la poartă. Brusc mormăi 
ceva şi scoase un pachet pe care îl ascunsese lângă pistolul 
Beretta. 

— Mi-am adus şi eu un mic talisman. Despachetă copia 
discului de aur de pe epava cretană. Lumina de pe cască 
dezvălui simbolul de acum cunoscut de pe suprafaţa 
obiectului. 

— lată cheia spre Atlantida, spuse el cu entuziasm. 

Costas izbucni plin de emoție: 

— Bineînţeles! Luă discul de la Jack şi îl ridică. Forma 
convexă a discului se potriveşte exact în concavitatea porţii. 
Simbolul de pe disc este pe dos, imprimat în metal, în 
vreme ce cristalul este o imagine în oglindă. Discul ar trebui 
să se potrivească precum o cheie în broască. 

— Bănuiam eu că s-ar putea dovedi util, zise Jack. 

— Uşa aia n-are de gând să se clintească nici măcar cu un 
centimetru, zise Costas. Asta ar putea fi unica noastră 
şansă. 

Jack dădu de câteva ori din picioare, până ce ajunse direct 
în faţa simbolului de pe uşă. Katia veni imediat în stânga lui. 

— Există o singură cale de a afla, rosti. 

CAPITOLUL 18 

Când Jack aşeză discul pe uşă, cristalul păru să-l absoarbă, 
ca şi cum o forţă primordială atrăgea una spre alta două 
jumătăţi ale unui întreg pe care destinul le ţinuse depărtate 
prea multă vreme. Discul se potrivi cu cristalul şi alunecă 
încet în interior până ce ajunse la acelaşi nivel cu uşile. 

— Bingo, rosti el încetişor. 


Îşi puse palma pe metal şi dădu cu putere din picioare ca 
să mai scadă din presiunea apei. Dintr-odată discul dispăru 
înăuntru şi se roti iute în sensul acelor de ceasornic, 
mişcarea generând o deplasare a apei din jur ca şi cum ar fi 
fost acționată de palele unei elice. Când se opri din rotaţie, 
se auzi un zgomot, discul ieşi singur şi uşile se 
întredeschiseră. 

Când le dădu în lături, Jack nu mai întâmpină nici o 
rezistenţă. Pe moment nu văzură nimic din pricina 
turbulenței iscate când apa rece ca gheaţa dinăuntru se 
amestecă cu apa de mare din jurul lor. Jack inspiră profund 
ca să-şi ascundă un spasm de durere, o senzaţie de junghi 
acolo unde ruptura din costum îi expusese pieptul la apa 
îngheţată. Ceilalţi doi îi zăriră grimasa, dar ştiau că el le-ar 
fi refuzat orice ajutor. 

Costas trecuse între timp de mâl şi examina mecanismul 
din canatul porţii. 

— Fascinant, îngăimă el. Poarta era ţinută de o bară de 
granit în formă de cruce. Partea de sus a fost sculptată în 
creste şi şanţuri, ca o roată dinţată. Cristalul era încastrat 
într-un cilindru de piatră cu creste similare. Când Jack a 
apăsat discul, roţile dinţate s-au pus în mişcare. 

Costas scoase discul din cristal şi i-l dădu lui Jack ca acesta 
să-l pună bine. 

— Şi cum de s-a răsucit din proprie voinţă? întrebă Katia. 

— Capetele drugilor sunt lestate, probabil prin nişte 
cavităţi interioare adiacente canaturilor. La angrenarea 
roţilor dinţate, greutăţile au tras de cei doi drugi, care au 
rotit cilindrul. 

— O dovadă impresionantă de inginerie. 

— Un scop simplu, un proiect bine gândit, durabilitate a 
materialelor. Costas le zâmbi prin vizor. Ar fi câştigat în mod 
categoric premiul întâi la competiţia studenţească de la MIT 
din vremea mea. 

Îşi comutară fasciculele luminoase pe putere maximă. Apa 
din faţa lor era limpede precum cristalul, purificată de orice 


materii contaminante în miile de ani scurse de când se 
strecurase printre crăpăturile porţii. 

Lumina se reflecta de pereţii stâncoşi. Se găseau într-o 
încăpere dreptunghiulară de mărimea compartimentului 
pentru torpile din submariN. Imediat în faţa lor se afla un 
piedestal masiv tăiat din stânca brută. 

— Este un altar! exclamă Jack. Se vad canalele pe unde se 
scurgea sângele spre scările de afară. 

— Sacrificii umane? întrebă Costas. 

— Au o lungă istorie la popoarele semitice din Orientul 
Apropiat, răspunse Katia. Gândiţi-vă la Avraam şi la Isaac 
din Vechiul Testament. 

— Dar niciodată la scară de masă, ripostă Jack. Povestea 
cu Avraam şi Isaac este pilduitoare tocmai fiindcă e o 
excepţie. Şi cretanii sacrificau oameni, dar singura dovadă 
o constituie un sanctuar de vârf din apropiere de Knossos, 
unde un cutremur a dărâmat altarul în mijlocul ritualului şi 
a conservat scheletul. Probabil că aşa ceva se întâmpla 
numai când erau ameninţaţi de catastrofe precum erupția 
de pe Thera. 

Înotau către piedestalul din centrul încăperii, cu 
fasciculele convergând asupra marginii platformei de 
sacrificiu. Când dădură cu ochii de partea de sus, se 
confruntară cu o imagine aproape prea fantastică pentru a 
fi înţeleasă, un spectru care dispăru ca un duh de îndată ce 
se apropiară de el. 

— Aţi văzut ce am văzut şi eu? icni Katia. 

— Extraordinar, murmură Costas. Oasele trebuie să se fi 
dezintegrat cu mii de ani în urmă, dar în nemişcarea apei 
sărurile de calciu au rămas acolo unde au căzut. Cea mai 
mică turbulenţă şi au dispărut ca un nor de fum. 

Pentru o fracțiune de secundă zăriseră un taur uriaş, cu 
forma lui uriaşă redusă la o amprentă de umbre albe, ca un 
negativ fotografic estompat. În colţurile mesei se vedeau 
găurile unde îi fuseseră legate membrele înainte de 
sacrificiu, dar frânghia care le ţinuse strânse se 


dezintegrase demult în apa de mare care cuprinsese 
carcasa animalului în îmbrăţişarea ei de gheaţă. 

Jack ridică un pumnal de ritual care zăcea pe o latură a 
mesei. Prăselele din piatră erau gravate cu desenul unei 
bestii înfiorătoare, pe jumătate taur, pe jumătate vultur. 

— Uite răspunsul tău, zise el încet. Curtea cu statuia 
colosală de lângă linia țărmului a fost prima arenă de lupte 
de tauri din lume. Animalele condamnate erau aduse pe 
aleea de procesiune printre piramide, apoi urcate pe scări 
până la locul de sacrificiu. Acesta era spectaculos, având o 
privire generală asupra întregului oraş care se întindea pe 
câmpia de dedesubt, iar momentul sacrificiului era probabil 
ales să coincidă cu primele raze de lumină solară ivite 
printre vârfurile gemene ale vulcanului şi coarnele taurului- 
sfinx din arena de dedesubt. Probabil că întregul oraş 
participa la ceremonie cu răsuflarea tăiată. 

Se opri şi se uită cu solemnitate la ceilalţi doi prin vizorul 
său. 

— 'Tocmai am văzut rămăşiţele ultimului sacrificiu, ale 
ultimei tentative disperate făcute de preoţi de a stăvili 
înaintarea mării înainte ca porţile acestei încăperi să fie 
încuiate definitiv. 

Înotară peste altar şi se îndreptară către o gaură neagră 
căscată în spatele încăperii. Pe măsură ce se apropiau, 
reflexiile luminoase deveneau tot mai intense din pricina 
pereţilor care păreau nişte draperii de cristal şi aur. 

— Atlantida cea cu pereţii de aur”, rosti Jack încetişor. 

Chiar înainte de a ajunge la portal, Costas coti spre 
dreapta şi se apropie mult de perete. 


— Este pirită de fier, aurul prostului. Vocea lui părea 
uimită. Cristalele sunt atât de mari şi de apropiate că totul 
arată ca o placă de aur până ce te apropii suficient ca să 
vezi mai bine. 

— Dar insula e vulcanică, făcută din rocă vulcanică, le 
aminti Katia. 

— În principal din bazalt, fu Costas de acord. Magmă 
topită care s-a răcit prea rapid pentru a se mai forma 
cristale minerale. Bazaltul dintre creastă şi linia veche a 
țărmului avea conţinut scăzut în siliciu, aşa că s-a răcit 
încet, pe măsură ce a curs peste stratul de sedimente 
calcaroase. La un nivel superior s-a format din lavă acidă, 
bogată în silicați, care s-a solidificat imediat ce a ajuns la 
suprafaţă. Din Aquapod-uri am observat incluziuni de 
obsidian, sticla vulcanică neagră care se formează la 
răcirea rapidă a lavei curgătoare. 

— Lamele din obsidian erau cele mai ascuţite arme 
cunoscute până la fabricarea oţelului cu conţinut ridicat de 
carbon în Evul Mediu, zise Jack. Pumnalul ăla a fost făcut 
din obsidian. 

Costas se apropie de ei înotând de-a lungul peretelui. 

— Incredibil, rosti el. Obsidian pentru unelte, tuf pentru 
lucrări de zidărie, cenuşă vulcanică pentru mortar, sare 
pentru conservarea hranei. Ca să nu mai menţionăm un sol 
foarte fertil şi o mare plină de peşte. Oamenii ăştia aveau de 
toate. 

— Cum rămâne cu granitul folosit la construcţia uşilor? 
insistă Katia. 

— Tot de origine vulcanică, răspunse Costas. Dar nu 
reprezintă rezultatul erupţiilor vulcanice. Este o rocă de 
intruziune care se formează adânc în scoarţa terestră pe 
măsură ce magma se răceşte încet, producând structuri 
cristaline dominate de feldspat şi cuarţ. Se numeşte rocă 
plutonică, după zeul grec al lumii subterane. A fost împinsă 
în sus de tectonica plăcilor. 


— Asta explică şi o altă resursă, interveni Jack. Tot 
presiunea a fost cea care a metamorfozat sedimentele de 
calcar în marmură, furnizând astfel piatră cu granulaţie 
fină pentru sculpturile de afară. Mai jos pe pantele muntelui 
şi pe creasta dinspre vest trebuie să existe adevărate 
exploatări. 

— Ne aflăm în interiorul unui vulcan compozit, continuă 
Costas. O combinaţie de munte şi vulcan, cu straturile de 
lavă întrepătrunse de cenuşă de erupție şi stâncă. Gândiţi- 
vă la Sfânta Elena, la Vezuviu, la Thera. În loc să se 
acumuleze în spatele unui dop şi să erupă exploziv, magma 
urcă prin straturile de rocă plutonică şi se solidifică sub 
forma unui scut bazaltic, eveniment care se repetă de 
fiecare dată când se acumulează presiune. Eu cred că în 
adâncurile acestei insule se află, de fapt, o căldare în 
fierbere de gaze şi lavă, care îşi croieşte drum prin fisurile 
stâncii, formând un labirint de pasaje de trecere şi de 
caverne. Undeva, foarte jos, vulcanul ăsta este străbătut, la 
propriu vorbind, de râuri de foc. 

— Şi pirita? întrebă Katia. 

— Un ghem neobişnuit de dens de fier, forţat să urce odată 
cu granitul. Faptul că se răceşte foarte încet în interiorul 
scoarţei terestre a dat naştere cristalelor imense. Sunt 
fabulos de mari, unicat în lume. 

Se întoarseră ca să arunce o ultimă privire asupra lumii pe 
care o părăseau. În lumina lămpilor lor, apa era plină de 
culoare, din pricina reflecţiilor aurii ale pereţilor stâncoşi. 

— Încăperea asta este visul oricărui geolog, murmură cu 
respect Costas. Dacă ai şlefui pereţii, spectacolul luminos ar 
orbi orice spectator. Pentru preoţi camera trebuie să fi 
arătat ca un semn divin. Este o operă remarcabilă de efecte 
pirotehnice a vulcanului însuşi. 

Dincolo de altar puteau desluşi carena submarinului de la 
capătul tunelului. Era o amintire a inamicului sinistru care 
le bara calea de întoarcere către lumea de deasupra şi a 


faptului că singura lor speranţă de salvare a lui Ben şi Andy 
se găsea în bezna de smoală dinaintea lor. 

Înainte de a se confrunta cu întunericul grozav al 
portalului de trecere, Costas înotă înapoi spre centrul 
încăperii. Scoase ceva de la centură şi înconjură înot altarul 
înainte de a se întoarce, trăgând după el o fâşie portocalie 
prinsă de rucsacul din spinare. 

— E ceva la care m-am gândit din clipele când am auzit 
despre legendele care se întind în timp până la conflictul 
dintre micenieni şi minoieni în Epoca Bronzului, explică el. 
Când Tezeu a ajuns în Knossos ca să ucidă Minotaurul, 
Ariadna i-a dat un ghem de sfoară care să-l ghideze prin 
labirint. Sub stânca asta nu avem acces la GPS şi putem 
naviga doar prin recunoaşterea reperelor şi a adâncimii. 
Firul Ariadnei ar putea fi singura măsură de siguranţă de 
care dispunem. 

Jack ieşi primul din camera de sacrificiu şi trecu prin 
portal, cu lumina lămpii îndreptată înainte. După circa zece 
metri, pasajul se îngustă şi coti spre dreapta. Se opri ca să-i 
lase pe ceilalţi să vină lângă el; spaţiul le permitea să stea 
toţi trei unul lângă altul. 

Erau singuri în nemişcarea de moarte a unui loc în care 
nici o fiinţă umană nu mai intrase din zorii civilizaţiei. Jack 
se simţea cuprins de o emoție care-i era familiară, fluxul de 
adrenalină reuşind pe moment să anihileze efectele rănii şi 
îndemnându-l să-şi continue drumul în necunoscut. 

Pasajul începu să şerpuiască în curbe alternative, fiecare 
cotitură părând să mărească exagerat distanţa faţă de 
intrare. Experienţa prin care treceau era debusolantă, ca şi 
cum arhitecţii antici ai acestei lumi ar fi cunoscut efectul 
neliniştitor al absenței liniilor drepte asupra simțului de 
orientare al oamenilor. 

Se opriră când Costas scoase ultima bucată de bandă şi 
ataşă un mosor nou de rucsacul din spate. În spaţiul strâmt, 
lămpile lor aruncau o lumină strălucitoare pe pereţii a căror 


suprafaţă era atât de lucioasă, încât părea să fi fost 
menţinută lustruită de-a lungul mileniilor. 

Jack înotă câţiva metri în faţă şi observă ceva pe perete. 

— Văd însemne. 

Ceilalţi doi înotară repede spre el. 

— Făcute de mâna omului, afirmă Costas. Săpate în 
stâncă. Seamănă cu desenele alea din jurul hieroglifelor 
găsite de Hiebermeyer pe papirusul antic din templul unde 
Solon l-a vizitat pe marele preot. 

Sute de însemne aproape identice erau aliniate în 
douăzeci de şiruri orizontale care se întindeau dincolo de 
curba din pasaj. Fiecare însemn cuprindea un simbol 
înconjurat de o bordură ovală, de genul desenelor la care 
făcuse referire Costas. Simbolurile din desene erau 
rectilinii, fiecare dintre ele având o coloană verticală şi un 
aranjament de linii orizontale care ieşeau pe ambele părţi 
ale coloanei. 

— Par a fi nişte rune, zise Costas. 

— Imposibil, ripostă Katia. Runele îşi au originea în 
alfabetele etrusc şi latin, în urma contactelor cu zona 
mediteraneană în timpul perioadei clasice. Asta înseamnă 
cu şase mii de ani mai târziu. 

Cei doi bărbaţi se retraseră ca să-i facă mai mult loc. Katia 
inspectă îndeaproape unul dintre registre, apoi se dădu în 
spate pentru o privire de ansamblu. 

— Nu cred că ăsta este un alfabet, rosti ea. În cazul unui 
alfabet există o corespondenţă directă între grafeme şi 
foneme, între simbol şi unitatea de sunet. Cele mai multe 
alfabete dispun de douăzeci până la treizeci de simboluri şi 
doar puţine limbi au mai mult de patruzeci de sunete 
semnificative. Aici sunt prea multe permutaţii în numărul şi 
în localizarea liniilor orizontale. În consecinţă, sunt 
insuficiente pentru a fi logograme, unde simbolurile 
reprezintă un cuvânt, ca în chineză. 

— Silabe? sugeră Costas. 

Katia clătină din cap. 


— Simbolurile de pe discurile din Phaistos sunt fonograme 
silabice. Nu se poate ca atlanţii să fi dezvoltat două sisteme 
silabice care să fie folosite în context sacru. 

— Pregăteşte-te să fii uluită. 

Vocea lui Costas se auzea tare şi clar prin sistemul de 
comunicaţii, chiar dacă el dispăruse după următoarea 
curbă a coridorului. Ceilalţi doi înotară către el. 

Simbolurile se sfârşeau brusc în dreptul unei linii verticale 
săpate din podea până în tavan. Dincolo de linie se găsea un 
taur magnific, cu trupul săpat în basorelief. Taurul avea 
mărime naturală, cu capul înzestrat cu coarne arcuite 
îndreptat spre ei, cu corpul masiv odihnindu-se pe o 
platformă şi cu picioarele întinse. Ochii fuseseră sculptați cu 
grijă ca să se vadă irisul şi erau neobişnuiţi de mari, ca şi 
cum bestia ar fi fost surprinsă într-un moment de spaimă de 
moarte. 

— Bineînţeles, exclamă Katia. Sunt numerice! 

Jack înţelese imediat. 

— Asta este ritualul de sacrificiu din camera de la intrare, 
rosti el cu entuziasm. Simbolurile trebuie să însemne o 
poveste, o arhivă a fiecărui sacrificiu. 

— Sunt chiar aranjate boustrophe-don. Katia se uită la 
Costas. După cum ştiţi din greaca modernă, bous înseamnă 
„bou”, iar strophos „a răsuci”. „Aşa cum se răsuceşte boul 
când ară un câmp”, în direcţii alternate. Ca urma unui 
şarpe. 

Katia arătă spre modul în care linia care mărginea fiecare 
desen sărea apoi către linia de dedesubt. 

Costas se întoarse spre Jack, cu ochii scânteind de emoție. 

— Când să fi avut loc sacrificiile? 

— În cadrul evenimentelor legate de agricultură şi de 
schimbarea anotimpurilor. Solstiţiile de vară şi de iarnă, 
venirea primăverii, sărbătoarea recoltei. 

— Ciclul lunar? propuse Costas. 

— Foarte posibil, răspunse Jack. Probabil că intervalul 
dintre lunile pline a reprezentat prima măsurătoare exactă 


a timpului din istorie. Diferenţa dintre anul lunar şi cel solar 
conta enorm pentru oamenii care depindeau de aflarea 
momentului în care se găsesc în cadrul unui ciclu de 
recoltă. Ciclul sinodic, adică ciclul lunar, este mai scurt 
decât anul solar cu unsprezece zile, aşa că se intercalează o 
lună în plus la fiecare trei sau patru ani. Probabil că s-au 
făcut observaţii astronomice pentru măsurarea diferenţei la 
sanctuarele cretane din vârf de munte. Pun pariu că şi aici 
există un observator. 

Costas arătă înspre un set de simboluri bizare aflate chiar 
deasupra taurului. 

— De-asta întreb eu, zise el. 

Ceea ce la început părea un ornament ciudat căpătă brusc 
un sens nou. Imediat deasupra spinării animalului se vedea 
un disc lat de circa două lățimi de palmă. Pe fiecare parte a 
discului se întindea o succesiune de imagini asemănătoare, 
în mod simetric, mai întâi o jumătate de disc, apoi un sfert 
şi, în cele din urmă, o singură linie curbată. 

— lată măreţul ciclu lunar, proclamă Costas. Luna nouă, 
pătrarul, luna la jumătate, luna plină, apoi acelaşi lucru în 
sens invers. 

— Discul de aur, rosti Jack cu voce moale. Era un simbol 
lunar. Aversul reprezintă luna plină, iar profilul eliptic 
descrie luna când trece prin ciclul ei lunar. 

Nu era nevoie să scoată discul din buzunar ca toată lumea 
să ştie că are dreptate, că forma aceea asemănătoare unei 
lentile se potrivea exact cu depresiunea concavă a discului 
săpat în stânca de deasupra lor. 

Costas înotă la câţiva metri în stânga taurului. În faţa lui se 
întindeau, ca un soi de covor exotic, şirurile de inscripţii 
săpate în perete. 

— Numărul maxim de linii de pe partea dreaptă a fiecărei 
tulpini este şase, iar adesea numărul de tăieturi continuă şi 
pe partea stângă. Faptul că uneori sunt şapte linii pe acea 
parte aproape că îmi distruge teoria. 

— Care e? întrebă Jack. 


Îl auziră pe Costas inspirând adânc prin regulator. 

— Fiecare desen reprezintă un an, iar fiecare linie 
orizontală o lună. Parcurgi mai întâi partea dreaptă, apoi 
urci sus pe stânga. Ianuarie înseamnă dreapta jos, 
decembrie stânga sus. 

Jack înotă de-a lungul peretelui, deasupra lui Costas, unde 
cele mai multe desene conţineau numărul maxim de linii. 

— Bineînţeles, exclamă el. Cele cu o linie suplimentară 
conţin treisprezece. Trebuie să reprezinte anii cu luna 
suplimentară din calendarul lunar. Uitaţi-vă la secvenţa de 
aici. Luna în plus apare alternativ la fiecare trei sau patru 
desene, exact aşa cum ar trebui procedat ca să se menţină 
echilibrul între anul lunar şi cel solar. 

— Cum ţii socoteala lunilor lipsă? 

Katia se scufundase la nivelul podelei şi examina desenele 
de jos. Unele conţineau doar linia verticală, iar altele doar 
una sau două linii orizontale, în locuri care păreau alese la 
întâmplare pe fiecare parte. 

— Cele mai multe sacrificii sunt pentru recompense, 
corect? Sunt efectuate în speranţa returnării a ceva, a unui 
semn de favoare din partea zeilor. Unde se poate face asta 
mai bine decât în cazul unui vulcan activ? Magma dă pe 
afară, au loc cutremure, ba chiar apar curcubeie provocate 
de gaze şi de aburi. 

— Aşadar, se făcea întotdeauna un sacrificiu la începutul 
lunii lunare. Katia urmărise cu atenţie ideile lui Costas. 
Dacă se observa vreun semn înainte de următoarea lună 
nouă, atunci se săpa o linie. Dacă nu, atunci nu exista nici o 
însemnare. 

— Exact, rosti Costas. Partea centrală din faţa lui Jack 
conţine multe simboluri, cam pentru fiecare lună timp de 
douăzeci şi cinci sau douăzeci şi şase de ani. Apoi urmează 
lungi perioade cu simboluri puţine. Eu cred că dacă am 
dispune de un tipar de activitate pentru acest vulcan, am 
vedea un model similar, cu decenii de activitate alternând 
cu perioade similare de adormire. Nu vorbim aici de erupții 


spectaculare, ci mai degrabă de un cazan care se revarsă 
încet înainte de a se umple din nou. 

— Dacă judecăm după marcaje, ultimul sacrificiu a fost în 
mai sau în iunie, exact data inundaţiei indicate de analizele 
pentru polen efectuate în Trabzon, rosti Katia. Timp de 
câţiva ani înainte nu există nici un fel de însemnări. Se pare 
că au avut noroc cu ultimul lor sacrificiu. 

— Aveau nevoie de noroc, rosti Costas. 

Se uitară la ultimul simbol, o însemnare făcută parcă în 
pripă, care contrasta flagrant cu inciziile atente din anii 
anteriori. Abia dacă îşi imaginau groaza oamenilor care se 
confruntau cu o catastrofă inimaginabilă, căutând cu 
disperare un semn de speranţă înainte de a abandona o 
patrie unde prosperaseră încă de la începuturile istoriei lor. 

Jack înotă până la peretele opus, ca să aibă o privire de 
ansamblu. 

— Sunt cam o mie cinci sute de desene laolaltă, calculă el. 
Mergând înapoi de la data inundaţiei, care a fost 5545 
înainte de Hristos, ajungem undeva în mileniul al VIII-lea 
înainte de Hristos. Incredibil! O mie cinci sute de ani de 
utilizare continuă, neîntreruptă de război sau dezastre 
naturale, o vreme când existau suficiente animale pentru 
sacrificiul unui taur în fiecare lună. Atlantida nu a înflorit 
peste noapte. 

— Aminteşte-ţi că noi ne uităm aici la o arhivă de 
evenimente de la lărgirea coridorului, îl avertiză Costas. 
Asta a fost iniţial o fisură vulcanică accesibilă din afară. Pun 
pariu că locul ăsta a fost vizitat cu mult înainte de primul 
sacrificiu. 

— Trebuie să ne punem în mişcare, zise Jack. Nu ştim ce 
ne aşteaptă înainte. 

Taurul sculptat se transformă într-o formă sinuoasă, 
alungită pe măsură ce se curba în jurul ultimei cotituri a 
peretelui. Când trecură de coadă, coridorul se îndreptă şi 
continuă fără deviere până unde ajungea lumina lămpilor. 
De o parte şi de alta erau săpate nişe în rocă, fiecare ca un 


vas la suprafaţă în interiorul unei platforme retrase, ca în 
cazul unei urne miniaturale. 

— Pentru torţe sau lumânări, făcute probabil din grăsime 
animală, observă Jack. 

— E bine de ştiut că se foloseau la ceva resturile acelor 
tauri, comentă Costas. 

Înotară mai departe. După circa cincisprezece metri, 
pasajul se termină brusc în dreptul a trei intrări, două 
dintre ele aşezate oblic pe fiecare parte a unei intrări 
centrale. Coridoarele de dincolo păreau să se întindă în 
mod identic în bezna de smoală a inimii vulcanului. 

— Un alt test, rosti Costas pe ton neutru. 

— Nu pasajul central, rosti Jack. E prea evident. 

Katia se uita cu atenţie la intrarea din dreapta, iar ceilalţi 
doi înotară spre ea. Se adunară cu toţii în prag şi dădură 
tăcuţi din cap. Katia se împinse înainte şi preluă 
conducerea. Coridorul era larg doar cât să înocate doi dintre 
ei unul lângă celălalt şi înalt cât un stat de om. 

Coridorul continua vreo douăzeci de metri, pereţii lui 
netezi nelăsând să se întrezărească ceva. Distanţa dintre 
Katia şi ceilalţi doi se mări când Costas se opri ca să mai 
pună un mosor în rucsac, iar Jack îl aşteptă. Se sprijini cu 
mâna înmănuşată de stânca din dreptul lui. 

Se strâmbă. 

— Apa e mai caldă. O simt. 

Nici Costas şi nici Katia nu puteau simţi temperatura 
exterioară prin costumele lor, iar până atunci nu avuseseră 
nici un motiv să monitorizeze termometrele din consolele 
lor. 

— Mă încearcă un sentiment neplăcut în privinţa asta, zise 
Costas. Trebuie să fie un canal vulcanic care încălzeşte apa. 
Trebuie să ieşim de aici. 

Îşi dădură brusc seama că nu primeau răspuns de la Katia. 
Jack înotă repede înainte şi înţelese imediat de ce. Căştile 
lui începură să pârâie tot mai tare din pricina electricităţii 


statice, astfel încât nici un fel de recepţie nu mai era 
posibilă. 

— Câmp electromagnetic local. Vocea lui Costas deveni 
mai clară pe măsură ce se apropie înot de Jack. Probabil e 
vorba de o acumulare de ferită în rocă, o bucată 
concentrată de mineral, precum pirita din încăperea de la 
intrare. 

O curbă la dreapta le arătă unde dispăruse Katia din raza 
lor vizuală. Înotară repede, privind doar întunericul din faţa 
lor. Când virară, pereţii se schimbară de la o suprafaţă 
lustruită la aparenţa rugoasă a unei stânci neprelucrate. 
Priveliştea dinainte deveni unduitoare ca un miraj. 

— Frige, icni Jack. Nu pot merge mai departe. 

Trecuseră dincolo de pereţii prelucraţi de mâna omului şi 
se treziră înconjurați de contururile neşlefuite ale unei 
fisuri vulcanice. Katia apăru brusc prin miraj ca o fantasmă 
într-o furtună a deşertului şi în aceeaşi fracțiune de 
secundă sesizară ceva ca o forţă întunecată în spatele ei, un 
soi de vârcolac al adâncurilor care năvălea spre ei extrem 
de hotărât. 

— Fugiţi! ţipă Katia. Înapoi la pasaj! 

Jack se întinse către ea, dar fu aruncat pe spate de un 
ghiont enorm, căruia nu i se putu împotrivi. Tot ce îi 
rămânea de făcut era să încerce cu disperare să evite 
marginile tăioase ale sedimentelor de lavă, în timp ce toţi 
trei se rostogoleau prin apă cu o viteză năucitoare. Înainte 
de a-şi da seama ce se întâmpla se treziră înapoi în 
coridorul cu pereţi şlefuiţi. O zguduitură cumplită îi lăsă 
şocaţi şi ameţiţi la circa zece metri distanţă de fisură. 

Katia respira sacadat şi se lupta cu ea însăşi ca să-şi 
controleze respiraţia. Jack înotă spre ea şi îi verifică 
echipamentul. Pentru o fracțiune de secundă îşi aminti de 
propria spaimă, dar reuşi să şi-o îndepărteze din minte, 
hotărât să nu se mai lase cuprins de ea. 

— Cred că nu a fost drumul bun, icni ea. 


Costas se îndreptă şi înotă înapoi câţiva metri ca să 
reînnoade banda tăiată de forţa care aproape că îi anihilase 
pe toţi trei. Reintraseră în zona de tulburare magnetică şi 
vocea lui se auzea cu pârâituri prin intercom. 

— O explozie freatică. Se întâmplă atunci când apa atinge 
lava topită. Efectul e identic cu al prafului de puşcă. Se opri 
ca să-şi recapete suflul, cu propoziţiile punctate de inspirări 
adânci din regulator. Iar culoarul ăsta este ca o ţeavă de 
tun. Dacă n-ar fi sărit în aer printr-un loc undeva în spatele 
nostru, am fi fost următorii pe lista sacrificiilor. 

Se întoarseră repede la cele trei intrări. O evitară pe cea 
centrală, continuând să aibă încredere în instinctul lui Jack. 
Când se apropiară de intrarea din stânga, Jack se prăbuşi la 
podea, copleşit de o senzaţie cumplită de rău după 
eforturile pe care le făcuse să se adapteze la trecerea 
bruscă de la căldura sfâşietoare la apele reci ca gheaţa din 
pasaj. 

— N-am nimic, icni el. Lăsaţi-mă o clipă. 

Costas se uită îngrijorat la el, apoi o urmă pe Katia spre 
pragul intrării. Aceasta încă nu-şi revenise din pricina 
şocului şi vocea îi era încordată. 

— E rândul tău să o iei înainte, zise ea. Vreau să stau lângă 
Jack. 

CAPITOLUL 19 

Tunelul din stânga cobori brusc, iar pereţii se îngustau şi 
mai mult ghidându-i către mijlocul vulcanului. Jack era tot 
mai agitat când trebui să se confrunte, pe lângă durerea lui 
din rană, şi cu efectele destabilizatoare ale creşterii 
presiunii pe măsură ce se afundau în bezna de gheaţă a 
tunelului. 

— Dedesubt sunt nişte trepte săpate, anunţă Costas. Va 
trebui să ne rugăm ca să ajungă în curând la un nivel plan. 
Încă zece metri şi s-a zis cu noi. 

Pe măsură ce coborau, Costas se uită tot mai îngrijorat la 
indicatorul de adâncime. Compensatoarele automate de 
flotabilitate le pompau aer în costume ca să împiedice 


strivirea trupurilor. După câţiva metri, coborâşul îşi 
accentuă alarmant panta. Pentru o clipă Jack şi Katia nu 
văzură nimic, din cauza norului de bule scos de Costas când 
acesta se scufundă în faţa lor. 

— E-n regulă, se auzi vocea acestuia. Văd o podea. 

Treptele de dedesubt se transformară în locaşuri săpate în 
piatră. Jack se scufundă ultimii câţiva metri şi ateriză în 
genunchi. Katia îl urmă. 

— O sută şaisprezece metri, mormăi Costas. Asta-i limita 
amestecului de respirat. Doar câţiva metri şi regulatoarele 
ar fi cedat. 

Nu se auzi nici un răspuns de la ceilalţi doi şi Costas le 
cercetă neliniştit feţele în căutarea indiciilor de narcoză cu 
azot. Pe măsură ce ochii lui se obişnuiau cu mediul 
înconjurător, Costas îşi dădu seama de ce tăceau. Limitele 
claustrofobice ale tunelului făcuseră loc unei imense 
camere săpate de lavă, din care conţinutul letal dispăruse 
de mult timp pentru a lăsa în loc o cavitate alungită 
asemănătoare unui salon dintr-un castel medieval. Analogia 
părea şi mai reuşită când Costas se uita înapoi la punctul 
lor de intrare. Tunelul de deasupra se căsca precum gura 
unui coş antic de evacuare, iar peretele stâncos de 
dedesubt se lăţea ca un cămin dintr-un castel aristocratic. 

Încăperea părea a fi rezultatul unui fenomen în întregime 
natural. Forma era rezultatul mai degrabă al acţiunii 
forţelor titanice din crusta terestră decât al acţiunilor 
umane. În timp ce încerca să se adapteze la dimensiunile 
locului, Costas începu să distingă diverse forme în bazalt pe 
ambele laturi, ca nişte umbre contorsionate, rezultate din 
revărsarea unui râu de lavă care încremenise în timpul 
curgerii. Brusc, observă ce anume captivase atenţia 
celorlalţi doi şi, ca şi cum ar fi fost brusc supus unui test 
extrem de greu, se concentră doar asupra formelor 
geologice. Imediat ce recunoscu alternativa, în faţa ochilor 
îi apăru o scenă fantastică. Pereţii erau acoperiţi cu o 
menajerie spectaculoasă de animale pictate şi incizate în 


piatră, formele lor respectând contururile încăperii şi 
folosind avantajul tiparelor naturale ale bazaltului. Unele 
picturi erau în mărime naturală, altele mai mari de atât, dar 
realizate într-un stil naturalist, care făcea uşoară 
identificarea lor. 

Dintr-o singură privire Costas văzu rinoceri, bizoni, 
căprioare, cai, pisici uriaşe şi tauri. Erau cu sutele, unele 
animale stând singure, dar cele mai multe aşezate în 
grupuri, în vreme ce imaginile se adunau una peste alta ca 
într-o pânză reutilizată de mai multe ori. Efectul 
tridimensional era uluitor, iar în combinaţie cu efectul uşor 
halucinogen al azotului inspirat îi dădea impresia că 
animalele erau vii, o masă de bestii flămânde care se 
năpusteau spre el ca un miraj îndepărtat. 

— Incredibil. Jack sparse în fine tăcerea, cu o voce în care 
se citea uşor şocul. Salonul strămoşilor. 

Costas se desprinse de imaginea uluitoare şi se uită 
întrebător la prietenul său. 

— Tu ai fost primul, zise el, care ai presupus că aici au 
existat oameni cu mult înainte de acele sacrificii de tauri. Ei 
bine, uite dovada ta. Aceste picturi sunt din Paleoliticul 
Superior, ultima perioadă a Vechii Epoci de Piatră, când 
oamenii vânau animale mari pe lângă ghețari. Tocmai am 
înotat înapoi în timp cu mii de ani până la prima explozie a 
creativităţii artistice umane, adică cu treizeci şi cinci până 
la douăsprezece mii de ani în urmă. 

— Cum poţi fi sigur? 

— Uită-te la specii. 

Înotară în linie către centrul galeriei. Bulele respirației li 
se ridicau în nori mari argintii către tavan. Oriunde îşi 
îndreptau lămpile apăreau noi minuni ale artei din vechime. 
În ciuda nevoii stringente de a merge mai departe, erau cu 
toţii atraşi de splendoarea peisajului din jurul lor. 

— Nu există animale domestice, rosti Katia. Nu sunt vaci, 
oi, porci. lar unele dintre animale mi se par specii 
dispărute. 


— Chiar aşa, rosti Jack, cu o emoție evidentă în voce. 
Megafauna Erei Glaciare, mamifere supradimensionate 
care s-au stins la sfârşitul Pleistocenului, cu zece mii de ani 
în urmă. Chestia asta este uluitoare. Taurii, de exemplu, nu 
sunt vite, ci auroci, Bos primigenius, o specie de bou 
sălbatic, strămoş al vitelor domestice, care au dispărut în 
această regiune până în neolitic. Rinocerul este rinocerul 
lânos, o altă specie dispărută care era mai înaltă de doi 
metri. Arătau ca nişte boi uriaşi, singura relicvă a 
megafaunei Pleistocenului care s-a conservat până în zilele 
noastre. 

Pe măsură ce înaintau, pe peretele din stânga apăru o 
formă imensă, cu torsul ieşit în afară din stâncă. Era de 
aproape trei ori mai înaltă decât ei şi avea doi colţi imenşi, 
lungi de cel puţin şase metri. 

— Un mamut cu blană! exclamă Jack. Mamuţii au dispărut 
la sud de Caucaz în cursul ultimei ere interglaciare, când 
pentru ei s-a făcut prea cald la o asemenea latitudine 
sudică. Ori aceşti artişti primitivi au cutreierat întinderi 
enorme, până la marginea ghețarilor din stepele nordice, 
ori avem în faţa ochilor o pictură veche de cel puţin 
patruzeci de mii de ani. 

— Credeam că picturile rupestre din Paleolitic au fost 
descoperite doar în vestul Europei, murmură Katia. 

— În special în Pirinei şi Dordogne, cele mai faimoase fiind 
la Altamira şi Lascaux. Astea sunt singurele la est de Italia, 
prima dovadă că vânătorii primitivi europeni au ajuns la 
graniţele de vest ale Asiei. 

— Cred că aceste picturi aveau un soi de semnificaţie 
religioasă, zise Costas. Un cult al animalelor, adularea 
spiritului animalelor? 

— În zorii istoriei, când au apărut primele manifestări 
artistice, multe din aceste reprezentări probabil că aveau o 
dimensiune magică, afirmă Jack. Mai ales dacă erau opera 
şamanilor sau a vracilor, oameni care căutau astfel de 
locuri, unde imaginile desenate de ei aveau un efect uluitor. 


— Sau ale vracilor femei, interveni Katia. Multe triburi de 
vânători primitivi erau societăţi matriarhale şi adorau o 
zeiţă-mamă. Femeile nu se ocupau doar cu creşterea 
copiilor şi culegerea fructelor. 

În raza lor vizuală apăru o altă imagine colosală, un 
zimbru mascul gigant. Era dublat de o imagine identică pe 
peretele opus, un aranjament unic care evidenția animalele 
ca pe nişte santinele fioroase înfruntând pe oricine se 
aventura prin galerie. Stăteau ghemuite înainte pe 
picioarele lor musculoase şi păreau extrem de excitate 
sexual. 

— Arată ca taurul de sacrificiu din coridor, observă Costas. 
lar poziţia este la fel ca a taurului-sfinx gigant din arenă. 

Jack se gândea la implicaţiile descoperirii lor. 

— La momentul inundaţiei cele mai multe dintre aceste 
animale erau bestii mitice din trecut, mamutul şi rinocerii 
fiind asemănători cu sfinxul sau grifonul din culturile 
ulterioare. Singura verigă de continuitate era taurul. 
Pentru vânătorii preistorici, aurocii masivi reprezentau cel 
mai puternic simbol de potenţă. Pentru primii fermieri, boii 
erau cruciali ca animale de povară şi de lucru, iar vitele 
pentru carne, lapte şi veşminte. 

— Spui că atlanţii din neolitic se închinau la imagini vechi 
deja de treizeci de mii de ani? 

Lui Costas nu-i venea să creadă ce auzea. 

— Nu toate picturile sunt atât de vechi, răspunse Jack. 
Cele mai multe galerii de picturi rupestre nu sunt omogene, 
ci reprezintă acumulări episodice în perioade îndelungate, 
cu picturi mai vechi care au fost retuşate sau înlocuite. Dar 
chiar şi cele mai recente adăugiri, de la sfârşitul Erei 
Glaciare, trebuie să fie vechi de cel puţin douăsprezece mii 
de ani, cu mai bine de cinci mii de ani înainte de sfârşitul 
Atlantidei. 

— Pentru oamenii Atlantidei asta ar însemna cam ceea ce 
înseamnă pentru noi Epoca Bronzului, rosti Katia. 


— În societăţile preistorice arta a supravieţuit în general 
doar dacă a continuat să aibă semnificaţie culturală sau 
religioasă, rosti Jack. Până în acest punct, toate coridoarele 
au fost îndreptate şi şlefuite, şi totuşi patronii Atlantidei au 
lăsat în mod deliberat această încăpere nealterată. Aceste 
picturi erau venerate ca imagini ancestrale. 

Jack înotă mai departe şi inspectă cocoaşa imensă a 
mamutului, atent să nu deranjeze pigmenţii care 
supravieţuiseră atâta amar de vreme în apa nemişcată. 

— Ştiam că Atlantida trebuie să ne ofere surprize 
extraordinare, rosti el, dar nu m-am aşteptat niciodată să 
descopăr prima legătură clară între credinţele primilor 
homo sapiens şi strămoşii noştri din neolitic, un cult al 
taurului care a existat încă din zorii timpului. Jack se 
împinse uşor mai departe, continuând să privească 
imaginea uluitoare a mamutului. Sau să descopăr cea mai 
timpurie operă artistică din întreaga lume. 

Se găseau la mai bine de treizeci de metri de ieşirea prin 
horn şi la jumătatea galeriei. Deasupra lor stânca se înălța 
semeaţă ca o catedrală, cu tavanul - un sigiliu încremenit 
de lavă îngheţată. Pe măsură ce siluetele aurocilor se 
estompară, apărură alte grupuri de animale, pe alocuri atât 
de dense încât păreau nişte cirezi care se repezeau cu 
capetele înainte. 

— În Lascaux există şase sute de picturi şi douăsprezece 
mii de schiţe, murmură Jack. Aici trebuie să fie de trei sau 
patru ori mai multe. Este senzaţional. Ca şi cum am fi dat 
peste un Luvru preistoric. 

EI şi Katia erau atât de absorbiți de scenele uluitoare de 
pe pereţi, că niciunul nu înregistră faptul că ajunseseră la 
capătul încăperii. Costas îi alertă pe amândoi, după ce 
înotase înaintea lor, în urma consultării computerului de pe 
consolă. 

— Uitaţi-vă în faţa voastră, rosti el. 

Capătul galeriei se găsea la mai puţin de zece metri. Îşi 
plimbară fasciculele luminoase peste stâncă şi văzură că 


aceasta era lipsită de picturi, cu suprafaţa netezită şi 
şlefuită, ca a coridoarelor pe care le străbătuseră. În 
aceeaşi clipă, începură să distingă contururile unei imagini 
săpate. Era imensă, întinzându-se pe cel puţin 
cincisprezece metri de-a lungul întregului perete. 

Fasciculul lui Costas li se alătură şi imaginea deveni 
completă. 

— Este o pasăre de pradă! exclamă Katia. 

— Vulturul-zeu cu aripile întinse”, rosti Jack cu voce moale. 
Era un basorelief realizat în aceeaşi manieră ca taurul de 
sacrificiu din coridor. Semăna în mod remarcabil cu vulturii 
imperiali din Mesopotamia sau Roma antică, cu capul rotit 
rigid la dreapta şi cu ochiul privind hulpav în jos. Aici însă, 

în loc să se întindă în lateral, aripile erau ridicate în sus 
către colţurile încăperii. Ca şi cum pasărea era pe punctul 
de a se năpusti asupra prăzii sale, cu ghearele aproape 
întinse spre podea. 

— Este mai puţin vechi decât picturile, rosti Jack. Vânătorii 
din Paleolitic nu dispuneau de unelte ca să sape în bazalt. 
Trebuie să fie contemporan cu desenul taurului din neolitic. 
Când lumina lămpilor căzu pe ghearele înfricoşătoare, îşi 
dădură seama că vulturul stătea peste o serie de intrări 
întunecate de la baza peretelui. Erau patru intrări cu totul, 
câte una sub fiecare vârf de aripă şi câte una sub fiecare 
gheară. Se pare că avem patru opţiuni, continuă Jack. 

Cercetară imediat peretele în căutare de indicii, conştienţi 
că timpul pe care îl mai puteau petrece la o asemenea 
adâncime devenea periculos de scurt. Părăsiseră 
submarinul cu aproape o jumătate de oră înainte. După ce 
înotară de-a lungul peretelui inspectând fiecare prag de 
trecere, se adunară iarăşi în centru. 

— Sunt identice, rosti Katia, cu îngrijorare în glas. Va 
trebui să tragem iarăşi la sorţi. 

— Staţi o clipă. Costas se uita la imaginea de deasupra lor, 
cu aripile aproape pierdute în înălțimile cavernoase ale 
încăperii. Forma aia. Am mai văzut-o undeva înainte. 


Ceilalţi doi urmăriră privirea lui Costas. De emoție, Katia 
abia mai respira. 

— Simbolul Atlantidei! 

Costas jubila. 

— Umerii şi aripile sunt H-ul central al simbolului. 
Picioarele sunt partea de jos. Simbolul Atlantidei este un 
vultur cu aripile întinse! 

Jack scoase emoţionat discul, ca să vadă cu toţii desenul 
rectiliniu imprimat în suprafaţă, o imagine atât de familiară 
şi totuşi până acum atât de imposibil de descifrat în forma 
ei stilizată. 

— Poate că este ca simbolul egiptean ankh, rosti Katia. 
Hieroglifa unei cruci cu o buclă deasupra ei, care semnifică 
forţa vieţii. 

— Când am văzut pe coridor reprezentările sacrificiilor m- 
am gândit că simbolul Atlantidei este mai mult decât o 
cheie, că este în acelaşi timp şi un dispozitiv numeric, rosti 
Costas. Poate un cod binar, folosind linii orizontale şi 
verticale pentru 0 şi 1, sau un calculator pentru 
relativizarea ciclurilor solare şi lunare. Acum însă pare a fi 
o simplă reprezentare a vulturului sacru, o abstractizare 
care putea fi uşor copiată pe materiale diferite datorită 
liniilor drepte. Şi cu toate astea... 

— Ar putea conţine un mesaj, interveni Jack. 

— O hartă? 

Jack înotă până la Katia. 

— Îţi aminteşti traducerea făcută de Dillen discului din 
Phaistos? 

Katia îşi scoase repede de la umăr computerul de buzunar 
aflat într-o husă impermeabilă. După câteva clipe, pe ecran 
începu să se deruleze un paragraf: 

Sub semnul taurului se întinde zeul vultur cu aripile 
întinse. (La) coada lui (se află) Atlantis-ul cu pereţi de aur, 
marea poartă aurie a (citadelei?). Vârfurile aripilor (lui) 
ating răsăritul şi apusul soarelui. (La) răsăritul soarelui (se 
află) muntele de foc şi cristal. (Aici este) sala marilor preoţi. 


— Opreşte aici! Jack se întoarse către Costas. Care sunt 
coordonatele noastre? 

Costas bănuise ce vrea prietenul lui şi îşi cerceta deja 
busola. 

— Luând în calcul varietatea magnetică a rocii, aş spune 
că acest perete este orientat aproape perfect est-vest. 

— Corect. Jack îşi făcu iute ordine în gânduri. „Semnul 
taurului” se referă la acest vulcan, la vârfurile gemene. 
„Zeul vultur cu aripile întinse” este această imagine de 
deasupra noastră, cu aripile aliniate perfect spre soare la 
răsărit şi la apus. „Sala marilor preoţi” este la soare-răsare. 
Asta înseamnă poarta estică, sub aripa stângă. 

Costas dădu din cap, cu privirea fixată asupra simbolului. 

— E mai mult decât atât. Luă discul de la Jack, mângâind 
liniile în timp ce vorbea. Imaginaţi-vă că asta este o hartă, 
nu o reprezentare la scară, ci o diagramă, ca un plan de 
metrou. Linia verticală, corespunzând picioarelor 
vulturului, este pasajul care duce de la uşă la suprafaţa 
muntelui. Aceste două linii de la jumătatea superioară a 
piciorului vulturului sunt coridoarele moarte, aşa cum erau 
şi sub desenul taurului. Acum ne aflăm în inima simbolului, 
locul de unde aripile se întind spre stânga şi spre dreapta. 

— Deci cele două porţi din faţa noastră conduc spre gâtul 
şi capul vulturului, zise JacK. Iar textul de pe disc are un 
mesaj dublu, spunându-ne nu numai să apucăm pe poarta 
estică, dar şi să urmăm coridoarele de dincolo până la un 
punct care corespunde cu vârful aripii stângi. 

— Şi atunci încotro merg celelalte coridoare? întrebă 
Katia. 

— Eu aş zice că majoritatea lor formează un complex de 
tunele şi de galerii ca acesta. Imaginează-ţi o mănăstire 
subterană, cu săli de cult, spaţii de cazare pentru preoţi şi 
călugări, bucătării şi zone de depozitare a hranei, biblioteci 
şi ateliere de lucru. Vânătorii din paleolitic care au ajuns 
primii aici poate că au observat aşezarea simetrică, o 
ciudăţenie a naturii care putea fi concepută ca o imagine a 


unui vultur cu aripile întinse. Ulterior, săpătorii în piatră 
puteau întări conturul imaginii. 

— Din nefericire nu mai avem timp pentru explorări. 
Costas înotase alături de Jack şi se uita alarmat la tuburile 
cu amestecul pentru respirat ale acestuia. Rana de glonţ şi 
expunerea la apă ţi-au agravat respiraţia. Aproape că ai 
ajuns pe rezerva de urgenţă. Dispui de suficient amestec ca 
să te întorci la submarin, dar cam atât. Tu alegi. 

Jack nu ezită cu răspunsul. Câtă vreme atacatorii lor se 
găseau tot acolo, nu se puteau întoarce prin submarin. 
Singura lor şansă era să găsească o modalitate de a ajunge 
la suprafaţă prin hăţişul de tunele. 

— Mergem mai departe. 

Costas se uită la prietenul lui şi dădu din cap fără să 
scoată o vorbă. Katia se întinse şi apucă braţul lui Jack. 
Înotară împreună spre poarta din stânga, aruncând o 
ultimă privire spre caverna din spatele lor. În vreme ce 
fasciculele lor luminoase dansau pe suprafaţa ondulată, 
animalele păreau tot mai distorsionate şi alungite, ca şi cum 
s-ar fi întins ca să se ia după ei, o cavalcadă fantastică gata 
să năvălească afară din tenebrele Erei Glaciare. 

Când ajunse la colţ, Costas se opri ca să potrivească un 
nou mosor de bandă. Apoi înotă înainte până la întunericul 
porţii, cu Jack şi Katia de-o parte şi de alta a lui. 

— Bun, rosti el. Urmaţi-mă! 

CAPITOLUL. 20 

— Theseus, aici Ariadna. Theseus, aici Ariadna. Mă auzi? 
Recepție. 

Tom York repetă mesajul pe care îl transmitea în mod 
continuu de jumătate de oră, folosind numele de cod asupra 
cărora căzuse de acord cu Jack şi cu ceilalţi înainte ca 
aceştia să plece în vehiculul DSRV către submarinul eşuat. 
Închise microfonul şi îl puse la locul lui în furca emiţătorului 
radio aflat lângă consola radar. Noaptea se sfârşea şi 
Seaquest aproape că ajunsese înapoi la poziţia de plecare, 
după ce ocolise furtuna care îşi continua drumul către 


malul sudic al Mării Negre. Chiar dacă trecuseră 
douăsprezece ore de când se despărţiseră, York nu părea 
din cale afară de îngrijorat. Probabil durase ceva timp ca 
echipa să pătrundă în submarin, iar echipamentele laser ale 
lui Costas erau netestate. Poate că hotărâseră să nu 
desprindă baliza radio de vehiculul DSRV până ce condiţiile 
meteo de la suprafaţă nu se îmbunătăţeau. 

Anterior, prin intermediul legăturii UMI cu sediul GCHQ 
din Cheltenham, sediul Serviciului de Comunicaţii şi 
Culegere a Informaţiilor al Marii Britanii, York aflase că 
unul dintre noii sateliți de cartografiere terestră avea să 
apară deasupra capetelor lor peste mai puţin de o oră. În 
acel moment se găseau la marginea razei lui de acţiune, iar 
fereastra de lucru avea să fie mai mică de cinci minute, şi ar 
fi trebuit să le ajungă timpul ca să obţină o imagine de mare 
rezoluţie a insulei dacă stratul de nori se ridica suficient de 
mult ca să permită o privelişte lipsită de obstacole de pe o 
traiectorie orbitală aflată la şase sute de kilometri înălţime. 
În cazul unor obstacole vizuale în cale, senzorii în infraroşu 
ai satelitului puteau furniza o imagine detaliată, dominată 
de radiaţia intensă a vulcanului, dar cu şanse de depistare a 
unor oameni dacă aceştia se găseau suficient de departe de 
miezul fierbinte. 

— Căpitane, pământ în faţă. Sud-sud-vest, dincolo de 
prova tribord. 

Odată cu apariţia zorilor, York şi timonierul trecuseră din 
realitatea virtuală din modulul de comandă pe puntea de 
sus. În vreme ce nava se înălța şi cobora pe marea încă 
agitată, York prinse bine balustrada cu mâna şi se zgâi prin 
fereastra scăldată de ploaie, inspectând echipamentele de 
pe punte care supravieţuiseră furtunii. Lumina cenuşie a 
zorilor dezvălui o mare agitată, cu suprafaţa tumultuoasă 
brăzdată de berbeci albi de spumă. Orizontul se lărgi în 
mod continuu pe măsură ce aburii de ceaţă se împrăştiară 
şi razele soarelui trecură printre nori. 


— Distanţa trei mii de metri, estimă York. Redu viteza la 
un sfert şi du-ne pe curs de şaptezeci şi cinci de grade. 

Un membru al echipajului verifică distanţa cu telemetrul 
cu laser, în vreme ce York confirmă reperul GPS şi se aplecă 
peste Harta Amiralității de lângă busola-compas. Câteva 
clipe mai târziu, insula se ivi spectaculos în raza lor vizuală, 
cu suprafaţa ei sclipitoare înălțându-se într-un con aproape 
perfect. 

— Doamne! exclamă marinarul de alături. Erupe! 

York înşfăcă un binoclu. Umbrela care învăluia insula nu 
era doar ceaţă marină, ci o ciupercă înălțându-se chiar din 
vulcan. Pe măsură ce baza norului se ridica, ciuperca se 
înălţă spre cer ca o panglică, partea de sus legănându-se 
uşor înainte de a se desprinde şi a o lua spre sud, purtată 
de vânt. În mijloc se vedea o frântură de curcubeu, ca o 
fâşie de culoare ce licărea în lumina soarelui. 

York privi prin binoclu timp de un minut. 

— Nu cred, replică el. Nu se văd particule solide. Am mai 
văzut aşa ceva, în insulele Vanuatu din Pacificul de Sud. Apa 
de ploaie saturează straturile poroase superioare de cenuşă 
şi se vaporizează când vine în contact cu magma, generând 
un soi de ciupercă mare, care se înalţă ore întregi după 
dispariţia norilor de ploaie. Dar n-am mai văzut niciodată 
ceva de asemenea dimensiuni. Se pare că aburul a fost 
canalizat într-un singur horn, producând o coloană care nu 
pare a avea mai mult de douăzeci de metri lăţime. 

— Dacă povestea asta s-a petrecut şi în Antichitate, 
trebuie să fi părut un fenomen uluitor, supranatural, rosti 
marinarul. 

— Aş vrea ca şi Jack să poată vedea asta. York se uită 
gânditor la valuri. Dă credibilitate teoriei lui că muntele era 
sacru, un loc de adoraţie, precum sanctuarele alea cretane 
din vârf de munte. Oamenilor trebuie să li se fi părut a 
semăna chiar cu căminul zeilor. 

York îşi ridică iarăşi binoclul ca să cerceteze vulcanul acolo 
unde începea să coboare în pantă în faţa lor. Suprafaţa 


părea pustie şi lipsită de forme de viaţă. Cenuşa arsă de pe 
con lăsa loc unei aglomerări bazaltice. Cam la jumătatea 
distanţei până jos, York zări o linie de pete întunecate 
deasupra unor formaţiuni rectangulare care semănau cu 
nişte platforme sau balcoane. Închise ochii deranjat de 
lumina soarelui, îi deschise să se uite din nou, apoi mormăi 
încruntat. Îşi lăsă binoclul jos şi se duse la telescopul de 
înaltă rezoluţie de lângă busola-compas, moment în care fu 
întrerupt de o voce din uşă: 

— Ce mai privelişte! Presupun că sunt vapori de apă. 

Pe punte îşi făcu apariţia Peter Howe. Purta cizme verzi de 
cauciuc, pantaloni maro din postav şi un pulover alb pe gât, 
iar în mâini ducea două căni aburinde. 

— Arăţi de parcă ai fi răsărit din Bătălia Atlanticului, zise 
York. 

— Mai degrabă Bătălia Mării Negre. A fost o noapte a 
naibii de grea, spuse el cu o voce obosită care-i trăda 
accentul neo-zeelandez. Howe îi dădu o cană lui York şi se 
prăbuşi pe scaunul timonierului. Nu se bărbierise şi pe chip 
i se citea epuizarea. Ştiu că ne-ai ţinut în afara razei de 
acţiune a furtunii, dar tot a trebuit să muncim din răsputeri 
ca să nu ne trezim cu lucrurile aruncate peste bord. A fost 
cât p-aici să pierdem submarinul de salvare. 

Retrăseseră submersibilul la scurt timp după ce 
părăsiseră vehiculul DSRV, iar pasagerii din el fuseseră 
trimişi în siguranţă pe Sea Venture, aflată la o distanţă de 
circa treizeci de mile marine vest. Chiar dacă era asigurat 
în docul intern, aceasta se bălăngănise pe suporţii ei de 
amarare toată noaptea, aproape provocând o răsturnare 
care ar fi fost fatală navei şi echipajului. Dacă eforturile lui 
Howe şi ale echipajului n-ar fi fost încununate de succes, n- 
ar fi avut altă şansă decât să renunţe la submarin, lucru 
care poate ar fi salvat Seaquest, dar le-ar fi anihilat singura 
modalitate de salvare de urgenţă. 

— Avem doar un echipaj de doisprezece oameni, continuă 
Howe, care au muncit din răsputeri toată noaptea. Ce maie 


nou? 

York se uită la monitorul SATNAVI1 şi urmări cum 
coordonatele lor converg cu poziţia de unde lansaseră 
vehiculul DSRV cu o zi înainte. Furtuna se potolise aproape 
complet, după agitația din timpul nopţii, marea abia dacă se 
unduia, iar soarele de dimineaţă se reflecta pe suprafaţa 
sticloasă a insulei. Avea să fie o zi perfectă de vară. 

— Dacă vom continua să nu aflăm nimic de la Jack încă 
şase ore, trimit scafandrii după el. Între timp, poţi stabili 
echipajul pentru cartul următor, ca oamenii să se 
odihnească. O să sun adunarea la ora douăsprezece. 

— Şi îngerii noştri păzitori? 

— La fel. Dacă nu o să obţinem un contact radio, vom 
declara starea de urgenţă la ora douăsprezece. 

„Îngerii păzitori” erau forţa navală de asalt, ultima lor 
rezervă. O fregată turcă şi o flotilă de vedete trecuseră deja 
prin Bosfor şi se îndreptau cu toată viteza spre ei, iar în 
Trabzon o escadrilă de elicoptere Seahawk cu militari din 
Brigada Marină Amfibie a Forţelor Speciale Turceşti erau în 
stare de alertă maximă. Mustafa Alkozen şi o echipă de 
diplomaţi turci de rang înalt zburaseră până în Tbilisi, 
capitala Georgiei, ca să se asigure că orice intervenţie 
militară avea să însemne un efort de colaborare deplină 
între cele două naţiuni. 

— Bun. Howe vorbea cu o evidentă uşurare. Voi verifica 
tunul de la prova şi apoi o să închid eu însumi ochii o vreme. 
Ne vedem la prânz. 

York încuviinţă şi se duse la busola-compas. Cu douăzeci 
de minute înainte, timonierul raportase o anomalie imensă 
pe fundul mării, o fisură tectonică neraportată până atunci, 
lungă de zece kilometri şi adâncă de peste cinci sute de 
metri. York urmărise cum dispozitivul lor de măsurare a 
adâncimii întocmise harta înaintării lor de la canion până la 
linia vechiului țărm, adâncă de 150 de metri. În momentul 
acela ajunseseră la poziţia de întâlnire şi se aflau la o milă 
marină şi jumătate nord-nord-vest de insulă, aproape de 


locul unde Jack şi Costas zăriseră pentru prima dată oraşul 
antic din Aquapod-uri, cu o zi înainte. 

York se uită înspre insulă. Vârfurile gemene şi şaua se 
vedeau acum limpede acolo unde piscul muntos se 
prăbuşise, cu mii de ani în urmă. Rămase nemişcat, 
întrebându-se ce se găsea dedesubt. Aproape că era de 
necrezut că apele din faţa lui ascundeau cea mai mare 
minune a lumii antice, un oraş mai vechi cu mii de ani decât 
oricare altul din istoria omenirii, cu piramide măreţe, statui 
colosale şi locuinţe multietajate, unde trăise o comunitate 
umană mai avansată decât oricare alta din preistorie. Iar ca 
să pună capac la toate, undeva dedesubt zăcea epava 
sinistră a unui submarin nuclear sovietic, unul dintre 
nenumăratele lucruri împotriva cărora York îşi petrecuse o 
jumătate din viaţă ca să le distrugă. 

O voce se auzi cu întreruperi prin radio: 

— Seaquest, aici e Sea Venture. Mă auzi? Recepție. 

York apucă microfonul şi rosti emoţionat: 

— Macleod, aici Seaquest. Dă-ne coordonatele. Recepție. 

— Suntem încă blocaţi în Trabzon din cauza furtunii. Vocea 
era distorsionată şi ezitantă, ca efect al celor 100 de mile de 
haos electromagnetic. Dar Mustafa a reuşit să aibă acces la 
un satelit. E gata să transmită imagini în infraroşu. Ar 
trebui să ajungă la voi chiar acum. 

York se răsuci ca să vadă mai bine ecranul de pe panoul de 
navigaţie, ducându-se lângă marinarul care ţinea timona. 
Un ecran pâlpâitor de culori se stabiliză treptat într-un 
peisaj stâncos, apoi se fragmentă într-un mozaic de pixeli. 

— Te uiţi la partea centrală a insulei. Vocea lui Macleod 
abia se auzea. Malul estic este sus. Mai avem doar câteva 
momente înainte de a pierde satelitul. 

Jumătatea de sus a ecranului rămase în obscuritate, dar o 
nouă trecere arătă o imagine vie în centru. Alături de 
formațiunile contorsionate de lavă se zărea marginea unei 
platforme largi, un grup de stânci egal distanţate erau abia 


vizibile spre stânga. Spre dreapta se desluşea conturul de 
neconfundat al unei scări tăiate în stâncă. 

— Da! Marinarul lovi aerul cu pumnul. Au reuşit! 

York îi urmări imediat privirea. Pe scară se detaşau două 
puncte roşii, aflate clar în mişcare. Un altreilea punct 
apăru din haosul de pixeli în vârful ecranului. 

— Ciudat. York deveni neliniştit. Urcă dinspre mal, dar 
Jack era convins că pasajul subteran avea să-i ducă în 
apropiere de vârful vulcanului. În plus, ar fi trebuit să 
stabilească un contact radio imediat ce au ajuns la 
suprafaţa apei. 

Ca la comandă, suspiciunile lui fură confirmate de imagini. 
Pe ecran apăru o a patra, apoi o a cincea siluetă, urcând de 
o parte şi de alta a scării. 

— Isuse, exclamă marinarul. Nu sunt ai noştri. 

Imaginea se dezintegră şi pârâitul radioului deveni 
continuu. Privirea marinarului se îndreptă iute spre o 
lumină de avertizare de pe ecranul adiacent. 

— Domnule, ar trebui să veniţi ca să vedeţi asta. 

York îşi reveni din reveria lui şi se duse acolo unde 
marinarul stătea în faţa radarului militar Racal Decca 
TM1226 de căutare şi de navigaţie la suprafaţă. 

— Avem un contact în partea estică a insulei. Nu pot fi 
sigur până ce imaginea nu devine mai clară, dar aş spune 
că este o navă de război de dimensiunea unei fregate, poate 
un FAC mai mare. 

Chiar în acea clipă se auzi un muget teribil deasupra 
capetelor lor şi cei doi bărbaţi fură aruncaţi cu violenţă pe 
spate. York se ridică repede şi alergă spre tribord la ţanc 
pentru a vedea un nor de picături de apă ţâşnind la cinci 
sute de metri de prova. În acelaşi moment auziră zgomotul 
îndepărtat de tun, sunetul reverberându-se de insulă şi 
rostogolindu-se către ei în aerul limpede al dimineţii. 

— 'Toate sistemele au căzut, repet, toate sistemele au 
căzut, ţipă marinarul. Radarul, radioul, computerele. Totul 
e mort. 


York se năpusti înapoi în cabină şi privi iute în jur. Prin uşa 
camerei de navigaţie observă că monitorul lui se stinsese. 
Luminile şi radioul VHE de pe punte nu mai funcționau, la 
fel receptorul GPS şi toate celelalte ecrane LCD. York trase 
imediat de maneta claxonului manual şi deschise capacul 
tubului de voce care se făcea auzit în toate 
compartimentele navei. 

— Ascultaţi cu atenţie! tună el peste sunetul alarmei. 
Alarmă de gradul zero. Alarmă de gradul zero. Suntem 
atacați. Toate sistemele electronice au căzut. Repet, toate 
sistemele electronice au căzut. Maiorul Howe să se prezinte 
de urgenţă pe punte. Restul echipajului să se adune în 
docul interior şi să pregătească lansarea submarinului de 
salvare Neptune II. 

Închise capacul şi se uită la timonier, cu o faţă extrem de 
gravă. 

— O bombă E. 

Celălalt bărbat dădu cunoscător din cap. Cea mai serioasă 
suplimentare a arsenalului terorist din ultimii ani era 
constituită de bombele cu impuls electromagnetic, 
proiectile care, atunci când explodau, emiteau un impuls de 
microunde cu o putere de mai multe milioane de waţi. Cea 
mai puternică bombă de acest tip putea face ca un trăsnet 
să pară un bec amărât şi putea scoate din funcţiune toate 
aparatele electrice, computerele şi sistemele de comunicaţii 
din raza lor de acţiune. 

— E timpul să te alături celorlalţi, Mike, îi ordonă York 
timonierului. Bateriile de rezervă din submarin şi modulul 
de comandă sunt ecranate împotriva interferenţelor 
electromagnetice, aşa că ar trebui să fie încă în stare de 
funcţionare. Eu şi Peter vom rămâne cât vom putea şi, dacă 
va fi nevoie, vom pleca cu modulul. Este imperios necesar 
să ajungeţi în apele teritoriale turceşti înainte de a vă 
transmite poziţia. Codul de apel este „Ariadna are nevoie de 
îngerul păzitor” pe canalul UMI securizat. Ca membru cu 
vechime al echipajului, preiei comanda de la mine. 


— Înţeles, domnule. Şi mult noroc, căpitane. 

— Şi vouă. 

În timp ce marinarul cobora scara grăbit, York îşi 
concentră binoclul asupra extremității estice a insulei. 
Câteva secunde mai târziu, de după stânci îşi făcu apariţia o 
formă joasă, cu o provă la fel de amenințătoare ca un bot de 
rechin. În lumina limpede a dimineţii, fiecare detaliu al 
navei părea accentuat, de la turela de tun din faţa 
suprastructurii zvelte la capotajele motoarelor de la pupa. 

York ştia că nu poate fi decât Vultura. În afară de Statele 
Unite şi Marea Britanie, doar ruşii construiseră obuze de 
artilerie cu impuls electromagnetic. În timpul ultimului 
conflict din Golf, neutralitatea bine calculată a Rusiei îi 
făcuse pe mulţi conservatori să sugereze că aceasta 
furnizase în secret arme insurgenților. New Yorkul primise 
confirmarea a ceea ce mulţi bănuiau, anume că obuzele 
făceau parte dintr-un trafic ilegal de arme din vechile 
arsenale sovietice până la terorişti prin intermediul lumii 
interlope. Probabil că Aslan nu era singurul lord al 
războiului care reţinuse o parte din valoroasele 
echipamente pentru uzul lui personal. 

În timp ce York îşi pregătea costumul de protecţie, Howe 
veni bălăbănindu-se pe scară. Era deja pe jumătate 
îmbrăcat cu un combinezon de luptă alb şi îi dădu lui York 
unul identic. Cei doi bărbaţi se echipară repede şi fiecare 
luă o cască dintr-o ladă de sub consolă. Căştile din kevlar 
încorporau antifoane masive pentru urechi şi viziere 
retractabile blindate. 

— Deci asta e, rosti Howe. 

— Domnul fie cu noi. 

Cei doi alunecară de-a lungul scării până pe punte. În 
spatele suprastructurii, helipadul era gol. Elicopterul Lynx 
îşi luase zborul către Trabzon de îndată ce se dezlănţuise 
furtuna. 

— Sistemul automat de tragere este inutil fără partea 
electronică, rosti Howe. Dar echipamentul era setat pe 


manual ultima dată când l-am verificat, aşa că ar trebui să-l 
putem manevra cu mâna. 

Singura lor speranţă o constituia surpriza. Cei de pe 
Vultura nu aveau de unde să ştie că ei dispuneau de 
armament; acesta era camuflat în cursul operaţiunilor 
normale de pe Seaquest. Intenţia lui Aslan era fără îndoială 
să abordeze duşmanul, să-l jefuiască şi apoi să se 
descotorosească de navă. York şi Howe aveau prea puţină 
forţă la îndemână ca să schimbe soarta lui Seaquest, dar îşi 
puteau vinde pielea destul de scump. Cu armele de pe 
Vultura aţintite asupra lor, ştiau că prima lor lovitură avea 
să dezlănţuie iadul, un măcel furios căruia nava nu-i putea 
rezista şi nu-i putea supravieţui. 

Împreună, cei doi se ghemuiră în mijlocul punţii din faţă şi 
ridicară un chepeng circular. Sub ei se găsea blindajul 
cenuşiu al turelei de tun, cu ţevile gemene Breda de 40 de 
milimetri ridicate în poziţie verticală. 

Howe cobori pe platforma din spatele mecanismului de 
ochire şi se uită în sus la York. 

— Trebuie să fim gata de tragere imediat ce ridicăm turela 
şi ochim ţinta. Va trebui să facem asta folosind vechea 
metodă. Eu sunt tunarul şi tu eşti observatorul. 

În mod normal arma ar fi fost comandată de pe puntea 
navei, găsirea țintei fiind asigurată de un radar de urmărire 
Bofors 9LV 200 Mark 2 şi tragerea de un sistem de control 
al tirului 9LV 228. Dar, după cum stăteau lucrurile, York nu 
putea folosi nici măcar laserul manual de găsire şi trebuia 
să se bazeze în întregime pe talentele lui de navigaţie. Din 
fericire îşi aminti distanţa de la coordonatele de întâlnire 
până la marginea estică a insulei, unde Vultura stătea acum 
expusă cu întreaga parte laterală. 

— Distanţa trei mii trei sute de metri. York îşi ridică 
braţele sub forma unui reper, cu braţul drept ţinut la 
patruzeci şi cinci de grade faţă de prova lui Seagquest şi 
braţul stâng spre pupa Vulturei. Azimut două sute patruzeci 
de grade pe axa noastră. 


Howe repetă instrucţiunile şi roti volanul de lângă scaunul 
tunarului până ce ţevile fură aţintite asupra Vulturei. 
Calculă repede unghiul de elevaţie, deplasând un reper pe 
compasul metalic semicircular, astfel ca ţevile să fie aliniate 
cu ţinta când ei aveau să ridice turela. 

— Presiunea şi umiditatea aerului normale, viteza vântului 
neglijabilă. La distanţa asta nu e nevoie de compensare. 

York cobori pe podea lângă Howe ca să-l ajute cu muniţia. 
Banda de alimentare a tunului cu proiectile era goală de 
vreme ce nava nu fusese pregătită de luptă înainte de atac, 
şi în orice caz nu funcţiona în lipsa acţionării electrice. Ca 
atare, cei doi începură să extragă proiectile din rastelul de 
rezervă de pe fiecare parte a interiorului turelei. 

— Va trebui să folosim alimentarea manuală, zise Howe. 
Brizante pentru ţeava stângă, penetrante pentru cea 
dreaptă, câte cinci proiectile pentru fiecare. Mă îndoiesc că 
vom avea ocazia să tragem mai multe. Vom folosi HE pentru 
țintire, deoarece impactul e mai vizibil, apoi trecem la 
lovituri solide. 

York începu să introducă proiectilele în greutate de cinci 
kilograme fiecare în locaşurile din banda de alimentare, 
cele cu vârf roşu în stânga şi cele cu vârf albastru în 
dreapta. După ce termină, Howe se aşeză pe scaunul 
tunarului şi trase culasa fiecărei ţevi ca să introducă primul 
proiectil. 

— E al naibii de frustrant să dispui doar de zece proiectile 
pentru un tun care trage patru sute cincizeci de obuze pe 
minut, observă Howe cu nonşalanţă. Poate că zeii Atlantidei 
ne vor zâmbi. 

Cei doi oameni îşi coborâră vizierele. York îşi strecură 
trupul în spaţiul îngust din faţa volanului care controla 
înălţarea ţevilor, în vreme ce Howe strânse în mâini 
controlul manual care ridica şi cobora turela. După ce testă 
volanul, se uită la York. 

— Gata să ridicăm turela? 

York ridică degetul mare în sus. 


— Acum! 

În timp ce turela se înălţă, York simţi un fior de adrenalină 
curgându-i prin vene. Se confruntase cu acţiuni ostile de 
multe ori în viaţă, dar întotdeauna de pe poziţia detaşată a 
unui om aflat pe puntea sau în camera de control. Acum 
avea să angajeze inamicul într-o luptă mortală, din spatele 
metalului rece al unui tun. Pentru prima dată simţea ce 
trebuia să fi simţit oamenii ghemuiţi în spatele tunurilor de 
pe nava Victoria a lui Nelson sau înăuntrul puternicelor 
turele ale cuirasatelor în Bătălia de la Jutland sau de la 
Capul Nord. Supravieţuirea lor era în joc, iar şansele nu 
erau de partea lor dacă aveau în vedere tunul de 130 de 
milimetri de pe Vultura, dotat cu un sistem ultramodern de 
ochire prin GPS. 

Platforma turelei se ridică deasupra punţii şi în raza 
vizuală apăru silueta navei inamice. După ce urmări ţevile 
coborând la nivelul prestabilit şi fixându-se pe locul lor, York 
blocă volanul de elevaţie şi ridică braţul drept. 

— La semnalul meu! 

Howe desfăcu piedica şi îşi fixă degetul pe trăgaci. 

— Foc! 

Se auzi un bubuit asurzitor şi ţeava din stânga reculă cu 
violenţă pe arcurile sale. York înşfăcă binoclul şi urmări 
traiectoria proiectilului în vreme ce acesta vui prin aer. 
Câteva clipe mai târziu o arteziană uriaşă ţâşni în imediata 
apropiere a țintei. 

— Douăzeci de grade stânga, ţipă York. 

Howe roti volanul de azimut şi fixă mecanismul. 

— Foc! 

Se auzi un alt bubuit şi se văzu un jet de flăcări ţâşnind din 
tunul din stânga. Camera de gaz ejectă instantaneu tubul 
gol şi încărcă un proiectil nou. 

— Lovit! strigă York. Penetrante serie de cinci proiectile! 

Văzuse un licăr roşu apărând în locul în care proiectilul 
explodase la impactul cu metalul bordajului, trimițând un 
nor de schije peste pupa navei inamice. Acum speranţa lor 


era ca acea lovitură în plin să avarieze sistemul de 
propulsie al navei, provocând daune motoarelor care 
confereau Vulturei o viteză superioară aproape oricărei alte 
nave de suprafaţa. 

— Foc! 

Howe deblocă trăgaciul din dreapta şi îl ţinu apăsat. Cu un 
zgomot de ciocan uriaş, tunul trase cele cinci proiectile în 
ritm sacadat. Magazia de proiectile se goli în mai puţin de o 
secundă, iar tuburile arse zburară peste platformă la 
fiecare recul. 

Chiar înainte ca ecoul să se sfârşească, dinspre pupa lui 
Seaquest se auzi zgomotul devastator al unei explozii şi 
puntea fu străbătută de o vibraţie înfiorătoare. Cei doi 
bărbaţi văzură îngroziţi cum nava încasează peste şase 
lovituri directe, chiar deasupra liniei de plutire. La o 
asemenea distanţă, puternicul amestec exploziv Nitrex 
însemna că Vultura putea trage practic pe o traiectorie 
orizontală. Proiectilele penetrante cu uraniu sărăcit sfâşiară 
Seaquest de la pupa până la mijloc. Era ca şi cum nava ar fi 
fost jupuită de o furcă uriaşă, fiecare proiectil străbătând-o 
fără efort şi ieşind de cealaltă parte într-un jet de flăcări şi 
resturi. 

— Va urma puntea, ţipă York. Apoi vom urma noi. 

În vreme ce Seaquest gemea şi icnea, York îşi potrivi 
binoclul asupra pupei navei inamice. În locurile unde fusese 
lovită se vedeau norişori de fum. Atenţia îi fu atrasă de o 
mişcare, şi York îşi deplasă binoclul în jos. Spre ei se 
îndrepta o barcă gonflabilă mare, motoarele ei puternice 
generând un siaj în formă de V. Înăuntrul bărcii se vedeau 
siluete ghemuite. Barca depăşise deja jumătatea distanţei şi 
se apropia cu repeziciune. 

— Se apropie o barcă inamică, distanţa opt sute de metri, 
strigă el. Cobor ţevile la elevaţie minimă. Voi trage la 
vedere! 

York manevră frenetic volanul de elevaţie, în vreme ce 
Howe înălţă cătarea metalică din faţa scaunului tunarului. 


Exact în clipa în care degetele i se încleştară pe trăgaciul 
din stânga, se auzi o explozie asurzitoare care îi aruncă pe 
amândoi la podea. Însoţită parcă de zgomotul a o mie de 
ferestre sparte simultan, peste turelă se abătu o ploaie de 
schije metalice. Una dintre ele pătrunse adânc în piciorul 
lui York şi pantalonii i se îmbibară imediat de sânge. Câteva 
secunde mai târziu, alte două explozii măturară puntea şi o 
izbitură năprasnică punctă impactul unui alt proiectil 
penetrant care trecu prin cabina pilotului şi se prăbuşi în 
mare la prova tribord. 

York se ridică în picioare, cu urechile ţiuind şi fără a-şi 
putea folosi piciorul stâng, şi se uită la gaura imensă unde 
fusese puntea. Pentru un om însurat cu marea, priveliştea 
era cutremurătoare, era ca şi cum şi-ar fi privit neajutorat 
femeia pe care o iubea zbătându-se în chinurile morţii, 
oarbă, fără grai, cu chipul distrus. 

— Hai să punem mâna pe nemernicii ăştia. 

Vocea îi era rece şi calmă, în ciuda durerii. 

— Înţeles, domnule. 

Howe se aşeză la loc pe scaunul tunarului, cu barca în 
vizor, în vreme ce aceasta se năpustea spre ei de la mai 
puţin de două sute de metri depărtare. Cu ţevile de tun 
coborâte la maxim, trase proiectilele brizante rămase la 
intervale de o secundă. Primul proiectil căzu prea aproape, 
dar ridică un val imens de apă, care înălţă barca până ce 
aceasta păru să decoleze. Al doilea proiectil trecu pe sub 
barcă şi o scoase complet din apă, cu pupa drept în sus, 
astfel că amândoi văzură cum şase oameni se agaţă cu 
disperare de margini. Al treilea proiectil explodă lângă 
motoare, aprinzând rezerva de combustibil şi transformând 
barca şi pe ocupanţii acesteia într-o minge de foc care 
începu să se rostogolească spre Seaquest cu o viteză 
înspăimântătoare. 

Cei doi nu mai puteau să se bucure. Sfârşitul lor avea să 
fie violent şi nemilos, după cum şi prevăzuseră. 


Când primele fragmente din barca incendiată loviră 
turela, York şi Howe simţiră o undă uriaşă de şoc sub 
picioare. Metalul se contorsionă grotesc dintr-o parte a 
punţii în cealaltă. O clipă mai târziu, un alt proiectil dislocă 
turela din locaşul ei şi îi aruncă pe cei doi către pasarela din 
tribord. Se treziră învăluiţi într-un ocean de foc, un vârtej 
arzător care îi aruncă imediat într-un vid nimicitor. 

În timp ce se lupta cu moartea, York zări pentru ultima 
dată Seaquest, o torţă care continua în mod miraculos să 
plutească, devenită de nerecunoscut, şi totuşi la fel de 
sfidătoare precum vulcanul care se înălța impasibil în 
fundal. 

CAPITOLUL 21 

Plonjând în bezna de smoală a tunelului de sub aripa 
stângă a vulturului, văzură că pereţii fuseseră neteziţi şi 
şlefuiţi ca în coridoarele precedente. Pe parcursul primilor 
metri dincolo de sala strămoşilor Costas fusese în frunte, 
dar curând tunelul se lărgi, şi Jack şi Katia putură să înoate 
în linie cu el. După circa zece metri, din podea se formă o 
scară, cu treptele uzate de timp urcând într-un ritm 
constant pe întreaga distanţă pe care o puteau lumina 
lămpile lor. 

— De data asta zeii sunt cu noi, zise Costas. Dacă am mai fi 
stat câteva minute la adâncimea asta, am fi rămas aici pe 
vecie. 

În urcare îşi economisiră energia folosind 
compensatoarele de flotabilitate ca să se înalțe. Pereţii erau 
sculptați cu o frescă continuă de tauri în mărime naturală, a 
căror forme sinuoase aminteau izbitor de picturile cu tauri 
din Creta minoică. Pe măsură ce urcau, desenele păreau să 
dea din picioare şi să lucească pe fiecare parte a tunelului. 

Chiar când Jack începuse să respire mai uşor, computerul 
lui îl avertiză că intra pe rezerva de oxigen. Jack sesiză o 
întrerupere de moment a regulatorului în clipa în care 
rezerva intră în funcţiune, apoi regulatorul reveni la 
funcţionare normală. 


— Pe măsură ce urcăm şi presiunea se micşorează, vei 
primi mai mult volum din rezervă, îl asigură Costas. Dacă 
rămâi fără aer, putem respira unul de la celălalt. 

— Minunat. 

Jack se strâmbă prin vizor, după care se concentră să-şi 
menţină flotabilitatea la limita neutralității. 

În următoarele câteva minute nu se auzi decât zgomotul 
bulelor de oxigen care ieşeau prin tuburi. După o sută de 
metri, Costas le făcu semn să se oprească. 

— Acum suntem la şaptezeci de metri sub nivelul mării, îi 
anunţă el. Computerul meu spune că avem nevoie de o 
pauză de decompresie de cinci minute. Chiar dacă am 
folosit în principal heliu şi oxigen, am absorbit mult azot. 
Trebuie să eliminăm gazul. 

În ciuda durerii mari din partea laterală a trupului, Jack se 
forţă să nu intre în hiperventilaţie. Se prăbuşi epuizat pe 
trepte şi băgă mâna în buzunar după disc. 

— E timpul să mai citim o dată harta, spuse el. 

Ceilalţi doi se aşezară lângă el, iar Jack roti discul până ce 
simbolul ajunse aliniat cu direcţia tunelului. 

— Dacă noi am descifrat corect, suntem aici, de-a lungul 
umărului stâng al vulturului, sublinie Costas. Nu mai avem 
mult de mers de-a lungul acestei rute. Ne apropiem de faţa 
muntelui. 

— Când se termină tunelul ăsta cotim la dreapta, zise 
Katia. Apoi mergem de-a lungul aripii vulturului până la 
virajul final spre stânga, apoi spre vârful estic. 

— Dacă ne îndreptăm spre căldare trebuie să ne ridicăm 
cu circa o sută de metri şi să mergem patru sute de metri 
sud, la un gradient de treizeci de grade. La un moment dat 
vom atinge nivelul mării, dar vom continua să fim în 
subteran. 

— Ce se întâmplă dacă pasajul coboară? întrebă Katia. 

— O să fierbem de vii, răspunse Costas fără menajamente. 
Miezul este o masă sfârâitoare de lavă topită şi gaz 


fierbinte. Chiar şi mergând în sus ne-am putea trezi cu 
drumul barat de lava care s-a scurs de la inundație încoace. 

Cronometrele lor sunară simultan alarma ca să arate că 
pauza de cinci minute luase sfârşit. Jack introduse discul la 
loc în buzunar şi se împinse cu greutate de pe scară. 

— Nu avem de ales, zise el. Să ne rugăm ca Ben şi Andy să 
mai reziste un pic. Suntem singura lor speranţă de 
supravieţuire. 

Când trecură de graniţa de şaizeci de metri, regulatoarele 
începură să înlocuiască azotul cu heliu ca principal gaz 
inert. Curând amestecul lor de respirat avea să difere de 
aerul atmosferic doar prin oxigenul îmbogăţit care le era 
injectat pe ultimii câţiva metri ca să le curețe fluxul sanguin 
de orice exces de azot. 

Costas o luă în frunte când scara începu să se îngusteze 
într-un tunel strâmt. După o ultimă treaptă, scara coti la 
dreapta, părând să urmeze cursul unei fisuri naturale 
înainte de a-şi relua direcţia iniţială şi de a-i lăsa în faţa 
intrării într-o altă cavernă. 

— Uite şi intersecţia noastră, chiar la ţanc. 

Lămpile lor dezvăluiră o încăpere lungă de zece metri şi 
lată cam de cinci, cu porţi pe toate cele patru laturi. 
Oprirea pentru decompresie îl înviorase oarecum pe Jack, 
aşa că acum înotă înainte ca să privească mai de aproape. 
În centru se găsea o masă flancată de piedestaluri aşezate 
aproximativ la doi metri distanţă de fiecare colţ. Masa era 
tăiată din piatră şi avea o bordură ridicată, ca un capac 
răsturnat de sarcofag. Piedestalurile erau nişte bazine de 
sine stătătoare, precum fântânile de botez din bisericile 
medievale. 

— Nu există şanţuri de scurgere a sângelui şi ar fi fost 
imposibilă aducerea unui animal mare atât de adânc în 
munte, zise el. Sacrificiile erau nişte ritualuri publice, iar la 
ceremoniile care se desfăşurau aici nu puteau asista decât 
aleşii. 


— O masă de ablaţiune, pentru purificare rituală? propuse 
Costas. 

Katia înotă până la poarta opusă locului lor de intrare. 
Privi cu atenţie în tunelul de dincolo şi îşi stinse lampa de pe 
cască. 

— Văd lumină, zise ea. Abia se întrezăreşte, dar sunt patru 
bazine la distanţe egale. 

Jack şi Costas înotară spre ea. Şi ei avură impresia că 
zăresc nişte licăriri verzui în depărtare. 

— Suntem la doar cincizeci de metri sub nivelul mării şi la 
câţiva metri sub suprafaţa muntelui. Costas îşi aprinse din 
nou lampa. Afară este dimineaţă devreme, aşa că la o 
asemenea adâncime trebuie să fie vorba de luminiscenţă 
remanentă. 

— Coridorul corespunde cu una dintre liniile paralele care 
răsar din aripa vulturului, rosti Jack. Pun pariu că aici sunt 
zonele de odihnă, cu ferestre şi balcoane care dau înspre 
piramide. Exact ca în cazul complexului minoic de pe 
dealurile 'Therei, o locaţie magnifică, servind drept ideal 
monahic, dar dominând populaţia de pe coasta de 
dedesubt. 

— Am putea ieşi printr-una din aceste ferestre, propuse 
Katia. 

— Nici o şansă, răspunse Costas. Sunt ca nişte puțuri de 
ventilaţie, probabil mai înguste de un metru. Şi noi nu 
dispunem de timp ca să explorăm. Până acum harta noastră 
a spus adevărul şi eu aş vota ca să continuăm să ne ghidăm 
după ea. 

Chiar atunci se treziră cuprinşi de o vibraţie ciudată, o 
agitaţie a apei care îl făcu pe Jack să se teamă că e pe 
punctul de a leşina. Urmară alte vibrații, apoi o serie de 
zgomote ca de ciocan, fiecare precedând un zgomot 
înăbuşit ca de sticlă care se sparge la mare distanţă. Nu se 
putea nicicum ghici direcţia din care venea sunetul. 

— Submarinul! exclamă Katia. 


— E prea distinct, prea îndepărtat, rosti Costas. Orice 
explozie în Kazbek şi noi n-am mai fi aici ca să vorbim 
despre asta. 

— Am mai auzit acest sunet înainte. Jack se uita la Costas, 
cu ochii scăpărând de mânie chiar şi prin vizor. Cred că este 
unda de şoc produsă de proiectile care lovesc o navă. 
Deasupra noastră, la suprafaţă, se poartă o bătălie pe mare. 

— Orice ar fi, trebuie să găsim o cale de ieşire acum, zise 
Costas pe un ton plin de îngrijorare. Haideţi. 

Înotară către poarta care marca virajul la dreapta indicat 
de simbol. După ce trecură de bazine, Costas se opri ca să- 
şi verifice busola. 

— Spre sud, anunţă el. Acum nu facem decât să urmăm 
ruta asta până unde ne duce şi apoi să cotim la stânga. 

Katia se apropie de intrare la câţiva metri înaintea 
celorlalţi doi. Se opri brusc. 

— Uitaţi-vă în sus, rosti ea cu emoție în voce. 

Deasupra intrării se vedea un pervaz imens sculptat în 
piatră. Partea frontală era plină de simboluri, unele 
ocupând întreaga înălţime de jumătate de metru a 
pervazului. Erau separate în două grupuri de patru, fiecare 
grup înconjurat de o graniţă incizată, ca un desen 
hierogilific. 

Era evident ce reprezentau. 

— Spicul de grâu. Vâsla. Jumătatea de lună. Şi capetele de 
mohican, zise Katia. 

— Este dovada finală, murmură Jack. Discul din Phaistos, 
discul de aur din epavă. Amândouă provin din acest loc. 
Avem în faţă scrierea sacră a Atlantidei. 

— Ce înseamnă? întrebă Costas. 

Katia îşi consulta deja computerul ei de buzunar. Ea şi 
Dillen programaseră o corespondenţă care potrivea fiecare 
din simbolurile Atlantidei cu echivalentul silabic din scrierea 
lineară A, furnizând o traducere cât de cât potrivită din 
vocabularul minoic descifrat până în acel moment. 

— Ti-ka-ti-re, ka-ka-me-re. 


Katia pronunţă rar sunetele, accentul ei rusesc înmuind 
uşor silabele finale ale fiecărui cuvânt. 

Parcurse textul alfabetic, cu Jack şi Costas urmărind 
cuvintele pe măsură ce apăreau pe ecranul LCD. 

— Amândouă sunt în lexiconul minoic, anunţă ea. Ti-ka-ti 
înseamnă „rută/direcţie”. Ka-ka-me înseamnă „mort” sau 
„moarte”. Sufixul re înseamnă „spre” sau „al”. Aşadar, totul 
se traduce prin „ruta morţii”, „calea morţii”. 

Studiară inscripţia de deasupra capetelor lor, cu 
simbolurile ieşind în evidenţă la fel de proaspete ca şi cum 
ar fi fost săpate cu o zi înainte. 

— Nu sună prea promiţător, rosti Costas cu o voce gravă. 
Jack se strâmbă şi ceilalţi doi se uitară la el cu îngrijorare 
sporită. Jack îşi mobiliză ultimele resurse de energie şi o luă 

înainte pe coridor. 

— Asta ar trebui să fie ultima porţiune. Urmaţi-mă. 

Costas întârzie o clipă ca să lege ultimul mosor de bandă 
de rucsac. lot ce vedea din ceilalţi doi era turbulenţa lăsată 
în urmă de picioarele lor în timp ce înotau. Coridorul se 
înălța cu un unghi abrupt, iar din pricina asta licărul 
lămpilor lor părea tot mai ridicat pe tunel. 

— Înaintaţi sub cinci secunde pe metru, îi instrui el. Timpul 
petrecut de noi în camera aia contează ca altă pauză de 
decompresie, iar la viteza cu care urcăm nu ar mai trebui 
să ne oprim înainte de a atinge suprafaţa. 

Podeaua era neşlefuită, ca şi cum intenţionat ar fi fost 
lăsată în stare brută pentru a ajuta la urcuş. Pe fiecare 
parte a tunelului se vedeau săpături paralele asemănătoare 
şanţurilor lăsate de căruţe în pământ moale. Se treziră 
brusc la intrarea în altă încăpere, unde pereţii dispăreau în 
beznă, deşi podeaua continua să urce. 

Era o cavernă care întrecea chiar şi „sala strămoşilor”. De 
jur împrejurul lor erau straturi neregulate de piatră care 
păreau să se desprindă. Părţile laterale plonjau într-un hău 
abrupt, întrerupt doar de ieşiturile haotice de lavă care 
punctau pereţii precum nodurile unor copaci bătrâni. 


Oriunde se uitau vedeau râuri contorsionate de lavă, 
mărturii ale colosalelor forţe care modelaseră acea 
încăpere din miezul fierbinte al pământului. 

— Inima vulcanului trebuie să fie doar la câteva sute de 
metri spre sud, zise Costas. Magma şi gazele au izbucnit 
prin cenuşa compactă a conului, unde au lăsat găuri care 
apoi s-au solidificat. Rezultatul este acest uriaş efect de 
fagure, un miez gol intercalat cu o țesătură de formaţiuni 
bazaltice. 

Priviră prin apa limpede precum cristalul şi rampa de 
urcare le apăru ca o alee uriaşă, o spinare gigantică de 
piatră care umplea spaţiul cât vedeau cu ochii. Spre stânga 
lămpile lor luminară un alt dig masiv, urmat de un altul la o 
distanţă egală în spate, amândouă plecând în unghi drept 
din spinarea centrală şi unindu-se cu peretele încăperii. 

Costas scoase în evidenţă ceea ce era deja limpede, 
motivul pentru care geometria locului părea atât de ciudat 
de familiară. 

— Spinarea centrală este aripa superioară din simbol. 
Digurile sunt două din proiecţiile dinspre stânga. Suntem 
pe drumul spre casă. 

— Trebuie să le fi părut uluitor primilor oameni care au 
ajuns în această încăpere, zise Jack. Eu cred că cealaltă 
parte a miezului dispune, de asemenea, de inserţii bazaltice 
care radiază în afară acolo unde magma a urmat fisurile 
până la suprafaţă. Dacă tiparul e simetric, îţi dai uşor 
seama de ce a căpătat calităţi magice. Era întruchiparea 
sacră a zeului-vultur. 

Katia era vrăjită de cascadele spectaculoase de piatră din 
jurul lor. Era parcă ultima punte de trecere către o 
fortăreață subterană, un ultim test al nervilor, care lăsa pe 
oricine avea suficient curaj să se aventureze de-a lungul ei 
expus deasupra unui cazan de foc. 

Abia desluşea intrările din perete de la capătul celor două 
punți surori. Chiar în faţa ei, Katia zări lucirea îndepărtată 
a unui perete stâncos, ale cărui dimensiuni erau ascunse de 


întuneric. Se scutură înfiorată când îşi aminti epitetul 
sumbru de deasupra intrării în încăpere. 

Costas porni să înoate cu hotărâre de-a lungul potecii. 

— Jack mai are aer doar pentru câteva minute. A venit 
vremea să ieşim la suprafaţă. 

Jack şi Katia înotară de-o parte şi de alta cu Costas peste 
şanţurile care continuau din tunel. Imediat după ce 
depăşiră răscrucea cu primul pasaj spre stânga, în raza lor 
vizuală se ivi o depresiune la jumătatea spinării centrale 
care fusese invizibilă de la intrare. 

Apropiindu-se de depresiune, în faţa lor se desfăşură un 
peisaj impresionant. Adâncitura se întindea pe toată lăţimea 
de cinci metri a pasajului şi pe o distanţă echivalentă în 
lungul lui. Era adâncă de doi metri şi în ea se cobora pe 
trepte de o parte şi de alta. Deasupra canionului, în 
dreapta, se vedea o sculptură a unui corn de taur, cu 
laturile verticale tipice şi curba interioară abruptă. O 
sculptură identică se înălța chiar în stânga centrului, iar 
între ele se găsea o bucată masivă de stâncă. Coarnele 
fuseseră sculptate direct din piatră, iar vârfurile lor 
aproape atingeau pasajul, în vreme ce bucata de stâncă 
semăna cu o platformă lustruită, din marmură albă, la fel ca 
piatra pe care o văzuseră sculptată în forme de animale 
fantastice lângă aleea de procesiune. 

Apropiindu-se ca să vadă mai bine, constatară că 
platforma ieşea în afară cu un metru deasupra hăului. 

— Bineînţeles, ţipă Jack. Inscripţia aia. Nu era „calea 
morţii” ci „calea morţilor”. Încă din clipa în care am dat 
peste Atlantida m-am întrebat unde sunt cimitirele. Acum 
am aflat. Acea ultimă încăpere era o sală mortuară, o 
cameră de pregătire. lar aici se descotoroseau de morţi. 

Până şi Costas uită pe moment că trebuiau să iasă ca să se 
salveze şi înotă ca să privească mai bine peste hău. Reglă 
lampa cu halogen la nivel maxim câteva secunde, conştient 
că şi o întrebuințare de scurtă durată îi putea epuiza 
rezerva de energie a bateriei. 


— Au ales locul potrivit, comentă el. Lava de jos este un 
aglomerat, de genul cu uscare rapidă, şi umple prăpastia ca 
un torent solidificat. Cu şapte mii de ani în urmă este posibil 
ca acolo să fi fost o fosă activă. Lava topită curge la 1100 de 
grade Celsius, suficient cât să topească o maşină, aşa că aici 
avem de-a face cu un crematoriu gata construit. 

Katia inspecta treptele care duceau la platformă. 

— Aici probabil aduceau cadavrele înainte de a le depune 
pentru călătoria finală, presupuse ea. Distanţa între 
şanţurile de pe platformă este de doi metri, exact cât 
trebuie pentru un car mortuar. Probabil că au fost săpate în 
timp de picioarele cărăuşilor în decursul miilor de 
procesiuni funerare petrecute aici. 

Jack se holba în adâncurile hăului, punându-şi întreaga 
imaginaţie la contribuţie ca să-şi închipuie ultimul ritual 
care avusese loc acolo cu mii de ani înainte. Săpase în multe 
situri funerare antice, căci morţii spuneau adesea o poveste 
mai interesantă decât resturile rămase de la cei vii, iar el 
personal se aşteptase ca descoperirea lor cea mai 
însemnată să fie o necropolă bogată. Acum ştia că 
rămăşiţele atlanţilor erau pierdute odată cu ei şi 
rămăseseră codate în genele acelor marinari aventurieri 
care scăpaseră de inundație şi împrăştiaseră seminţele 
civilizaţiei. 

— Aşadar aceasta este lumea subterană a anticilor, rosti 
el, abia respirând. lar Styxul lor nu era o apă stătută, ciun 
râu de foc. 

— Charon, bătrânul barcagiu, ar fi zis pas la chestia asta, 
zise Costas. Mie mi se pare ca o poartă a iadului aici. Hai să 
ieşim înainte să deşteptăm zeul păzitor al locului şi acesta 
să reactiveze furnalul. 

Înotând peste ultima secţiune a rampei, Jack începu să 
gâfâie. Respirația lui şuierătoare se auzea cât se poate de 
clar şi Katia se întoarse alarmată spre el. Costas stătuse pe 
aproape şi acum îşi opri prietenul. 

— E timpul să te ajutăm să respiri, rosti el. 


După ce căută ceva în rucsac, Costas scoase un furtun 
cauciucat, pe care îl împinse într-o supapă din costumul lui 
Jack. Roti valva de câteva ori şi se auzi un şuierat când cele 
două sisteme se egalizară. 

— Mersi. 

Respirația lui Jack deveni brusc mai uşoară. 

— Avem o problemă, anunţă Costas. 

Jack se concentrase asupra propriei respiraţii, dar acum 
îşi ridică privirea către peretele stâncos care se ridica 
ameninţător în faţa lor. 

— Un blocaj de lavă, rosti el cu voce slabă. 

Cam la cinci metri în faţa lor, panta se termina în 
extremitatea de nord-est a încăperii. Puteau vedea o 
intrare, lată cât pasajul şi acoperită de un pervaz. Dar toate 
acestea erau puse în umbră de o aglomerare gigantică de 
lavă solidificată, o depunere hâdă care umpluse golul şi 
lăsase doar o mică deschizătură în partea de sus. 

Costas se întoarse spre Jack. 

— Suntem la doar opt metri sub nivelul mării, în interiorul 
limitei de siguranţă de zece metri pentru toxicitatea 
oxigenului, aşa că în timp ce noi ne ocupăm de asta am 
putea foarte bine să ne curăţăm sângele. 

Îşi puse computerul lui pe manual, procedând la fel şi cu 
Katia şi deschise la maximum valvele de oxigen din 
costumele lor. Apoi el şi Jack înotară în tandem până la 
gaură şi se zgâiră în spaţiul de dincolo. 

— Vâna de lavă trebuie să fi străpuns bazaltul şi să fi intrat 
în coridor cândva după inundație, zise Costas. Deschizătura 
este rezultatul exploziei unei bule mari de gaz. Dacă avem 
noroc, trebuie să existe o cavitate. 

Jack se împinse în deschizătura rugoasă până ce capul şi 
umerii îi dispărură înăuntru. Dincolo de intrare văzu 
cavitatea deschizându-se ca un tunel de ventilaţie cu pereţii 
găuriţi în locurile unde gazul explodase prin lava topită cu 
forţa unui jet reactiv supersonic. 


— Nu putem trece dincolo cu echipamentele pe noi, rosti 
el. După explozie lava probabil s-a extins pe măsură ce se 
solidifica, îngustând primii metri la dimensiunile unui tunel 
larg doar cât să încapă Katia, darămite eu sau tu. 

Ştiau ce aveau de făcut. Jack începu să-şi desfacă 
harnaşamentele. 

— Pare logic să mă duc eu primul. Tu şi Katia mai aveţi 
rezerve. În plus, eu sunt cel care se poate scufunda liber la 
patruzeci de metri adâncime. 

— Nu cu un glonţ în tine. 

— Lasă-mă să arunc nişte oxigen în tunel, replică Jack. Văd 
denivelări în tavan care ar putea capta bule de gaz, 
furnizându-mi astfel nişte zone de siguranţă. 

Costas nu răspunse nimic, ezitând din instinct să renunţe 
la ceva din rezervele lor pe sfârşite, dar îşi dădu seama de 
logica cuvintelor lui Jack. Detaşă un regulator de rezervă de 
pe rucsacul lui şi i-l dădu lui Jack. Cu braţul lui lung, Jack 
întinse furtunul cât putu de mult în fisură şi apăsă valva. Se 
auzi un muget puternic în clipa în care oxigenul pătrunse în 
spaţiul îngust şi se revărsă ca o cascadă albă de apă de-a 
lungul suprafeţei superioare a rocii. 

Costas urmări cu atenţie cum indicatorul de presiune al 
buteliei scade sub cincizeci de bari şi cum începe să licăre 
indicatorul de avertizare al rezervei. 

— Destul! exclamă el. 

Jack dădu drumul valvei şi îşi puse regulatorul la loc. Îşi 
scoase rucsacul şi îl depuse pe o cută de lavă. Între timp, 
Costas scoase mosorul cu bandă din spatele lui şi îl legă 
strâns de braţul lui Jack. 

— Semnale standard, îl instrui el. Dacă tragi o dată 
înseamnă că e bine. Tragi de două ori înseamnă că mai vrei 
oxigen. Dacă tragi continuu înseamnă că ai răzbătut dincolo 
şi te putem urma în siguranţă. 

Jack încuviinţă şi verifică instrucţiunile ca să se asigure că 
înţelesese bine. Odată intrat nu mai putea comunica prin 
intercom, căci trebuia să-şi scoată vizorul ca să aibă acces 


la bulele de oxigen din tunel. Desfăcu piedica de siguranţă 
de pe cască şi se uită la Costas, care tocmai verificase cu 
ajutorul computerului că îndepliniseră cu toţii treptele de 
decompresie. 

— Gata. 

— Transfer la regulator. 

După ce Costas degajă cordonul care îl lega de Jack, 
acesta strânse din ochi şi îşi puse la loc casca, în acelaşi 
timp introducându-şi regulatorul în gură şi scoțând dintr-un 
buzunar masca pentru faţă folosită în situaţii de urgenţă. 
Şi-o apăsă pe faţă şi suflă pe nas pentru a limpezi apa, 
rămânând nemișcat câteva clipe ca să se dezmeticească din 
pricina şocului dat de senzaţia de rece. 

După ce desprinse o lanternă subacvatică de mână, Jack 
se trase aproape de deschizătură, cu Costas îndeaproape 
pe urmele lui ca să se asigure că furtunul nu era întins la 
maximum. Apucând pervazul de deasupra intrării, Jack 
simţi o crestătură acolo unde lava se depusese peste 
suprafaţa de piatră. Degetele lui trasară forma unui simbol 
săpat adânc în bazalt. 

Se întoarse spre Katia şi gesticulă din toate puterile. Ea 
încuviinţă cu mişcări exagerate ale capului, după care îşi 
fixă privirea asupra lui, în mod clar mult mai preocupată de 
şansele lui de a reuşi să treacă prin tunel. 

Jack se întoarse şi se relaxă complet, cu trupul atârnat de 
pervaz şi cu ochii închişi. Folosind tehnica scafandrului fără 
tub, inspiră încet şi profund ca să-şi satureze corpul cu 
oxigen. După circa un minut îi făcu semn lui Costas că totul 
e în regulă şi îşi puse palma peste regulator. Inspiră rapid 
de cinci ori la rând, apoi expiră cu putere şi se lansă înainte, 
înconjurat de o explozie de bule. 

Costas întinse mâna ca să apuce banda, care se 
transformase în cel mai preţios fir al vieţii pentru ei. Când 
aceasta începu să i se deruleze printre degete, rosti 
încetişor printre dinţi: 

— Noroc, prietene. Avem nevoie de aşa ceva. 


CAPITOLUL 22 

Pe primii metri Jack fu nevoit să-şi croiască drum cu 
mâinile prin spaţiul strâmt al tunelului, acolo unde lava se 
revărsase peste intrare. Îşi simţi costumul rupându-se în 
timp ce se freca de aglomerarea rugoasă de lavă. Se uită 
înapoi ca să se asigure că banda nu păţise nimic, apoi porni 
repede prin tunel, cu braţele întinse şi lampa luminând 
drept în faţă. 

Pe măsură ce înainta cu greu sesiză tendinţa de urcare a 
tunelului acolo unde lava se mulase pe panta ascendentă a 
coridorului. Se întoarse pe spate şi zări mici zone de 
luminozitate pe tavan, în locurile în care se adunase 
oxigenul eliberat de regulatorul lui Costas. La aproape un 
minut după ce respirase ultima dată îşi băgă capul într-o 
zonă cu oxigen care umplea o cavitate din lava solidificată. 

Inspiră de trei ori în succesiune rapidă, în acelaşi timp 
verificându-şi contorul de adâncime şi rupând un băţ 
luminos chimic pe care îl lăsă în bula de oxigen ca să-i 
ghideze pe ceilalţi. 

— Trei metri sub nivelul mării, îşi spuse el. Floare la 
ureche. 

Se ghemui din nou şi îşi croi mai departe drum prin 
coridor. Aproape imediat acesta se bifurcă. Îşi zise că unul 
dintre ele ducea afară, în vreme ce celălalt urmărea fisura 
pe unde pătrunsese lava. Era o decizie de viaţă şi de 
moarte, care avea să determine soarta celorlalţi doi. 

După ce îşi verifică busola, Jack înotă cu hotărâre în sus 
prin coridorul din stânga, expirând uşor ca să-şi menajeze 
plămânii, care puteau fi afectaţi din pricina descreşterii 
presiunii. În faţa lui apăru un soi de irizare, pe o suprafaţă 
prea mare ca să fie doar o bulă de oxigen prinsă de tavanul 
tunelului. 

În vreme ce se târa cu o disperare sporită prin stratul tot 
mai îngust de rocă, plămânii începură să-l doară. Reugşi să 
treacă de lavă şi ieşi la suprafaţă, aproape strivindu-şi 
ţeasta de tavanul de stâncă. Inspiră de mai multe ori cu 


nesaţ, apoi ieşi clătinându-se din apă. Atinsese nivelul mării, 
dar se afla tot în măruntaiele vulcanului. Coridorul din faţa 
lui nu indica nici o ieşire, chiar dacă el continuase să urce. 

Trecuseră doar trei minute de când se despărţise de 
Costas şi de Katia, dar i se părea o veşnicie. Luptându-se să 
nu-şi piardă cunoştinţa, îşi concentră toate energiile asupra 
benzii portocalii care se întindea în spatele lui şi trase de ea 
fără întrerupere până ce aceasta se înmuie în mâinile lui şi 
el rămase nemişcat. 

Costas se ivi într-o adevărată cascadă de apă, ieşind la 
suprafaţă ca o balenă. Katia apăru şi ea câteva secunde mai 
târziu şi începu imediat să se îngrijească de rana lui Jack. 
Pe chip i se citi îngrijorarea din clipa în care zări crusta de 
sânge scurs prin gaura din costumul lui. 

Costas îşi smulse masca şi răsuflă greu. Părul negru i se 
lipise de frunte, iar chipul i se înroşise complet. 

— Amintiţi-mi să ţin regim, gemu el. M-am cam chinuit pe 
ultima porţiune. 

Se luptă să iasă la marginea apei şi îşi dădu jos labele de 
înotător. Jack îşi revenise destul cât să se ridice în coate şi 
să deşurubeze proiectorul de la lanternă, astfel ca becul să 
lumineze în jurul lor. 

— Fii binevenit în clubul celor care trebuie să slăbească, 
replică el. Mă simt ca şi cum am trecut printr-un tocător de 
carne. 

Vocile lor răsunau puternic, după ce se auziseră atâta 
vreme doar prin intercom. Jack se ridică mai sus pe pantă şi 
se strâmbă de durere. 

— Am pus rucsacul Katiei chiar în interiorul tunelului, zise 
Costas. E suficient amestec acolo pentru ca doi dintre noi să 
se întoarcă respirând alternativ la submarin în caz că e 
nevoie. Totodată, am legat capătul benzii de băţul luminos 
din bula de aer. Dacă trebuie să ne întoarcem, tot ce avem 
de făcut e să ne amintim să o facem la dreapta când 
ajungem la bifurcația aceea. 


Apa era impregnată cu mici bule care se spărgeau de 
suprafaţă. Se uitară toţi trei la ea în vreme ce îşi trăgeau 
sufletul. 

— Ciudat, rosti Costas. Se pare că e vorba de mai mult 
decât de rămăşiţele de oxigen din regulator. Trebuie să fie 
vorba de un soi de descărcare gazoasă din fisura aia. 

Acum, că ieşiseră cu toţii în siguranţă, puteau să se uite în 
linişte în jur. Înaintea lor se vedea un alt coridor săpat în 
piatră, conducând inexorabil în sus, cu toate că priveliştea 
era complet diferită. 

— Sunt alge, zise Costas. Probabil că aici lumina naturală 
este suficient de puternică pentru fotosinteză. Trebuie să 
fim mai aproape de exterior decât am crezut. 

După ce zgomotul bulelor încetă, auziră limpede sunetul 
constant al unor picături. 

— Apă de ploaie, zise Costas. Vulcanul trebuie să fie 
saturat de apă după furtună. Probabil că deasupra lui este o 
ciupercă de vapori de dimensiunile unei explozii nucleare. 

— Cel puţin Seagquest n-ar trebui să aibă nici o problemă 
să ne găsească. 

Jack rosti cuvintele cu greutate şi se ridică în genunchi. 
Oxigenul inspirat îl susţinuse prin tunel, dar acum 
organismul lui se străduia din răsputeri să elimine resturile 
de azot. Se clătină când se ridică în picioare, atent să evite 
zonele alunecoase datorate apei de ploaie care căzuse în 
jurul lor. Ştia că încercările lor nu luaseră sfârşit. Reuşise să 
se descurce cu rezerva de aer, dar acum, în lipsa efectului 
aproape anesteziant al apei reci, durerea devenise de 
nesuportat. 

Jack zări privirile preocupate ale celorlalţi. 

— N-am nimic. Costas, preia conducerea. 

Katia se uită la Jack chiar în clipa când vru să se mişte. 

— Oh, aproape că am uitat. 

Pielea ei măslinie şi părul negru sclipeau din pricina apei 
care curgea de pe ele. 


— Inscripţia aceea de pe pervaz, zise ea. M-am uitat la ea 
în timp aşteptam ca tu să treci prin tunel. Primul simbol era 
capul de mohican, silaba at. Sunt sigură că al doilea simbol 
era spicul de grâu, al sau la. Nu am nici o îndoială că 
inscripţia completă se traduce prin Atlantis. Era reperul 
nostru final. 

Jack dădu din cap, prea ameţit ca să vorbească. 

Începură să urce panta. Acum, că se descotorosiseră de 
echipamentele de respirat, nu mai dispuneau de lămpile 
care făceau parte din ansamblul căştii. Lanternele erau 
proiectate ca mijloace de iluminat de urgenţă, iar folosirea 
lor continuă seca energia bateriilor. Chiar în timpul suişului, 
luminile începură să pâlpâie, apoi să pălească la unison. 

— A venit vremea iluminatului chimic, anunţă Costas. 

Îşi băgară lanternele în buzunare, iar Costas şi Katia 
aprinseră beţele lor luminoase. Combinate cu efectul slab al 
luminii naturale, beţele furnizau o aură nepământeană, un 
licăr care amintea sinistru de iluminatul de urgenţă activat 
de ei în camera de control a submarinului. 

— Staţi aproape unul de altul, avertiză Costas. Chestiile 
astea rezistă ore întregi, dar abia dacă iluminează podeaua. 
Nu ştim la ce să ne aşteptăm. 

După ce luară o curbă prin tunel, izul acru care le iritase 
nările de când ieşiseră la suprafaţă deveni brusc extrem de 
puternic. O briză caldă îl purta împreună cu miasma dulce a 
putreziciunii, ca şi cum morţii Atlantidei ar fi continuat să se 
descompună în mormântul lor de la mare adâncime. 

— Dioxid de sulf, anunţă Costas, cu nările adulmecând 
aerul. Neplăcut, dar lipsit de toxicitate dacă nu stăm prea 
mult pe aici. Trebuie să fie o fosă activă în apropiere. 

Continuându-şi drumul în sus văzură locul unde un alt 
canal de lavă erupsese, revărsându-şi conţinutul ca o 
pompă de beton pe podeaua tunelului. Lava era dură şi 
rugoasă, dar nu le restrângea spaţiul de trecere. Locul prin 
care ieşise era plin ca un fagure de fisuri şi de crăpături, 


sursa brizei puturoase care se intensifica cu fiecare pas al 
lor. 

— Aceste două canale de lavă pe care le-am întâlnit sunt 
relativ recente, zise Costas. Probabil că au izbucnit după 
inundație, altfel preoţii ar fi dispus curăţarea lor şi 
repararea tunelului. 

— Trebuie să fi existat erupții similare în timpul Atlantidei, 
rosti Katia. Locul ăsta este mult mai activ decât bănuiesc 
geologii. Suntem înăuntrul unei bombe cu ceas. 

Jack se lupta cu durerea, o senzaţie copleşitoare care se 
accentua pe măsură ce efectul sedativ al apei reci se 
stingea. Acum fiecare respiraţie îi provoca un junghi, iar 
fiecare pas - o străfulgerare de durere care îl aducea în 
pragul leşinului. 

— Voi doi mergeţi mai departe. Trebuie să luăm contact cu 
Seaquest de îndată ce va fi posibil. Vă voi urma când o să 
pot. 

— Nici vorbă. Costas nu-l văzuse niciodată pe prietenul lui 
acceptând înfrângerea şi ştia că Jack avea să se forţeze 
până ce avea să cadă, indiferent de obstacole. Dacă va fi 
nevoie, te car eu în spate. 

Jack îşi mobiliză ultimele resurse de putere şi se luă încet, 
chinuit, după ceilalţi doi peste stratul de lavă, măsurându-şi 
paşii cu atenţie peste formațiunile haotice. Înaintarea 
deveni mai uşoară din momentul în care panta se 
transformă într-o serie de trepte subţiri. Cam la douăzeci 
de metri dincolo de lavă, coridorul viră spre sud, 
dimensiunile lui pierzându-şi treptat regularitatea pe 
măsură ce pereţii cedau în faţa formelor naturale ale fisurii 
vulcanice. Când tunelul se îngustă şi mai mult, începură să 
urce în şir indian, cu Costas în frunte. 

— Văd lumină în faţă, anunţă el. Asta trebuie să fie. 

Panta deveni brusc mai abruptă. Curând se treziră că se 
târăsc în patru labe. Pe măsură ce se apropiau de aura 
luminoasă, algele le îngreunau tot mai mult paşii. Costas 


trecu în sfârşit peste ultimul hop şi se întoarse ca să-i dea 
lui Jack o mână de ajutor. 

leşiseră pe lângă un soi de tunel lat de trei metri şi adânc 
tot de trei, cu părţile laterale netezite de milenii de 
eroziune. Pe fundul conductei curgea un fir de apă care 
părea să se scurgă către un canion îngust. Mugetul 
îndepărtat al apei căzând se auzea perfect, dar priveliştea 
le era blocată de un strat gros de ceaţă. Spre dreapta, 
tunelul se îndrepta spre peretele stâncos, dincolo de care 
se vedea o lumină licărind. 

Costas se uită la consolă ca să-şi verifice altimetrul. 

— Am calculat înălţimea vulcanului înainte de inundație ca 
fiind la trei sute cincizeci de metri deasupra nivelului mării. 
Acum suntem la o sută treizeci şi cinci de metri deasupra 
nivelului actual al mării, ceea ce înseamnă doar optzeci de 
metri sub nivelul vârfului. 

Penetrând vulcanul prin partea nordică, acum se găseau 
cu faţa spre vest. Forma coridoarelor reflecta gradientul 
ridicat al pantelor din vârful muntelui. În faţa lor, gura 
neagră a tunelului părea să plonjeze înapoi în labirint, dar, 
cu toate acestea, nu mai putea fi mult până afară. 

— Fiţi atenţi, îi avertiză Costas. Un pas greşit şi hornul 
ăsta ne va trimite drept în iad. 

Pierduseră noţiunea timpului de când se îmbarcaseră în 
DSRV de pe Seaquest cu o zi înainte. Aglomerarea de stânci 
se transformase într-un univers crepuscular de umbre şi de 
forme licăritoare. Se apucară să urce un şir scurt de trepte 
tăiate în stâncă, într-o zonă în care conducta deveni tot mai 
întunecată, astfel că fură iarăşi obligaţi să se bazeze pe 
lumina ciudată emisă de lămpile lor chimice. 

Tunelul urma forma bazaltului, stratigrafia pereţilor 
înfăţişând clar aşezarea straturilor succesive. Pârâiaşul de 
apă slăbise lava plină de gaze din con, iar cenuşa şi 
reziduurile vulcanice erau acum comprimate ca un strat de 
beton cu bucăţi de piatră ponce încastrate în model. Cu cât 
se căţărau mai sus, cu atât roca devenea mai poroasă, cu 


apa de ploaie căzând prin ieşiturile care se vedeau în tavan. 
Temperatura devenea tot mai ridicată. 

După circa douăzeci de metri, tunelul se îngustă, forțând 
apa care curgea spre ei să se restrângă sub forma unui 
torent violent. Jack se împletici într-o parte, cu trupul 
străbătut brusc de fiori de durere. Katia se repezi să-l ajute 
să stea în picioare ca să lupte contra curentului care le 
ajungea acum la nivelul mijlocului. Cu o încetineală 
agonizantă, cei doi se forţară să treacă de obstacol, în 
vreme ce Costas merse mai departe şi dispăru în vălul de 
ceaţă. Pe măsură ce înaintară, pereţii se lărgiră iarăşi şi 
torentul redeveni un firicel de apă. Dădură un colţ şi îl 
văzură pe Costas stând nemişcat, cu silueta proiectată pe 
un fundal de iluminare opacă. 

— Este lumină naturală, anunţă el emoţionat. Trebuie să 
fim chiar sub căldare. 

Deschiderea de sus era suficient de largă ca să permită 
luminii zilei să dezvăluie scara uluitoare a încăperii din faţa 
lor. Era o rotondă vastă, cu un diametru şi o înălţime de cel 
puţin cincizeci de metri, cu o deschidere circulară ce 
încadra cerul ca un ochean gigantic. Lui Jack îi amintea de 
Pantheon-ul din Roma, anticul templu dedicat tuturor zeilor, 
cu cupola lui ameţitoare reprezentând măiestria umană în 
cele mai înalte culmi. 

Apariţia din centru era şi mai năucitoare. Dinspre cer 
până la podea se vedea o coloană imensă de gaz, exact de 
lăţimea ocheanului. Părea să proiecteze lumina zilei chiar în 
jos ca un fascicul gigantic, un stâlp incandescent de lumină 
palidă. 

După ce se holbară uluiţi câteva clipe la fenomen, îşi 
dădură seama că acea coloană se năpustea spre cer cu o 
viteză ameţitoare, dându-le iluzia că ei înşişi erau atraşi 
inexorabil spre adâncimile înfricoşătoare ale vulcanului. 
Instinctul le spunea că ar fi trebuit să se audă un muget 
înfiorător, şi totuşi încăperea era ciudat de tăcută. 


— Sunt vapori de apă, exclamă în cele din urmă Costas. 
Aşadar asta se întâmplă cu apa de ploaie care nu se scurge 
afară. Acolo jos trebuie să fie un adevărat furnal încins. 

Căldura tot mai intensă pe care o simţiseră în cursul 
ascensiunii lor emana din coloana din faţa lor. 

Se aflau la marginea exterioară a unei platforme vaste 
care înconjura rotonda la câţiva metri deasupra spaţiului 
central. De jur împrejurul perimetrului, în stâncă, fuseseră 
tăiate porţi spaţioase de acces, identice cu cea prin care 
pătrunseseră ei. Fiecare poartă avea deasupra simbolurile 
de-acum bine-cunoscute. Dincolo de marginea interioară a 
platformei se vedea spaţiul central al încăperii. leşind din 
coloana de vapori se vedeau patru scaune de piatră, fiecare 
în formă de coarne de taur şi aranjate în direcţiile punctelor 
cardinale. Scaunul dinspre ei era obstrucţionat de 
platformă, dar în mod clar era mai larg decât celelalte, cu 
vârfurile coarnelor înălțându-se spre ochean. 

— Trebuie să fie un fel de sală a tronului, zise Costas, 
complet năucit. O cameră de audienţe pentru marii preoţi. 

— Sala strămoşilor. Camera funerară. lar acum sala de 
audienţe, murmură Katia. Asta trebuie să fie ultima noastră 
oprire către sfântul sfinţilor. 

De când plecaseră de pe submarin fuseseră într-o stare de 
permanentă excitare nervoasă, intensificată de fiorul 
descoperirilor. Acum, că se confruntau chiar cu miezul 
vulcanului, exuberanţa lor era temperată de nelinişte, ca şi 
cum ar fi ştiut că revelaţia finală nu avea să se producă fără 
un preţ. Chiar şi Costas ezita, nevrând să părăsească 
siguranţa tunelului şi să se arunce în necunoscut. 

Jack fu cel care rupse vraja momentului şi îi împinse 
înainte. Se întoarse către ceilalţi doi, cu faţa contorsionată 
de durere. 

— Într-aici ne ducea textul, rosti el. Sanctuarul din 
Atlantida e pe undeva pe aici. 

Fără să mai adauge nimic, se împinse şi şchiopătă înainte. 
Reuşea să nu se prăbuşească doar datorită puterii voinţei. 


Costas mergea alături de el, iar Katia imediat în spate, cu 
chipul impasibil în vreme ce se îndreptau spre buza 
platformei. 

Chiar în momentul în care tronul începu să apară în raza 
lor vizuală peste marginea platformei, toţi trei fură orbiţi de 
un fascicul luminos. Din instinct se lăsară în jos şi îşi 
acoperiră ochii. Printre degete reuşiră să desluşească două 
siluete care se iviseră în stânga şi în dreapta lor. 

Aproape la fel de repede precum apăruse, lumina 
orbitoare dispăru. Când vederea li se mai limpezi, 
observară că siluetele erau îmbrăcate în costume negre, la 
fel ca ale atacatorilor de pe submarin, şi fiecare dintre ele 
purta o armă Heckler & Koch MP5 legănându-se 
ameninţător la nivelul şoldului. Jack şi Costas ridicară 
mâinile în sus; n-ar fi avut nici o şansă să recurgă la armele 
proprii înainte de a fi ciuruiţi de o ploaie de gloanţe. 

În faţa lor, un şir de douăsprezece trepte înguste cobora 
către platforma centrală. De lângă trepte era îndreptat 
spre ei un far. O alee înălţată conducea drept spre 
sculptura în forma coarnelor de taur ale cărei vârfuri le 
văzuseră de deasupra marginii platformei. Era spătarul 
impunător al unui scaun masiv de piatră, mult mai plin de 
ornamente decât celelalte. 

Scaunul era ocupat. 

— Doctor Howard! Ce plăcere să te cunosc în sfârşit. 

Jack recunoscu vocea. Era acelaşi ton tărăgănat şi gutural 
pe care îl auzise prin radioul de pe Seaquest venind dinspre 
Vultura cu trei zile înainte. El şi Costas fură îmbrânciţi cu 
brutalitate în jos pe trepte, unde silueta umflată a lui Aslan 
le apăru în raza vizuală. Stătea tolănit pe scaun, cu 
picioarele bine înfipte în pământ şi ţinându-şi mâinile 
enorme pe braţele de piatră. Chipul lui palid şi fără vârstă 
aproape că semăna cu al unui preot din vechime dacă 
trupul lui masiv nu ar fi trădat excesele la care se dedase în 
viaţă. Îmbrăcat în roba lui lungă şi largă, de un roşu 
strălucitor, şi cu trăsăturile orientale ale feţei, Aslan părea 


întruchiparea unui despot oriental, o imagine desprinsă 
direct de la curtea lui Gingis Han, dacă n-ar fi fost 
înconjurat de războinicii moderni, purtând fiecare în mâini 
câte un pistol mitralieră. 

Chiar în dreapta lui Aslan stătea o siluetă măruntă, ciudat 
de diferită de restul anturajului. Era o femeie cu trăsături 
şterse, care purta o haină de ploaie cenuşie cu glugă şi îşi 
ţinea părul strâns la spate în coc. 

— Olga Ivanovna Borţeva, şuieră Katia. 

— Asistenta ta de cercetări mi-a fost de cel mai mare 
ajutor, tună Aslan, plin de voie bună. De când s-a prezentat 
înapoi la mine v-am ţinut nava sub supraveghere continuă. 
De mult timp voiam să vizitez această insulă. Din fericire, 
oamenii mei au găsit o cale de a pătrunde în această 
încăpere din afară. Se pare că am ajuns aici la ţanc. Brusc, 
tonul i se înăspri. Mă aflu aici ca să pretind dreptul asupra 
unei proprietăţi pierdute. 

Costas nu se mai putu abţine şi sări înainte. Fu imediat 
aruncat la pământ, în vreme ce ţeava unei arme i se înfipse 
în stomac. 

— Costas Demetrios Kazantzakis, pufni dispreţuitor Aslan. 
Un grec. 

În timp ce Costas se chinuia să se ridice în picioare, Aslan 
îşi întoarse atenţia spre Katia. Ochii negri i se îngustară şi 
în colţurile gurii îi apăru urma unui zâmbet. 

— Katia Svetlanova. Sau mai bine să îţi spun Katia 
Petrovna Nazarbetov. 

Ochii Katiei se uitau sfidători la Aslan. Jack îşi simţi 
picioarele trădându-l şi corpul i se prăbuşi. Replica ei păru 
să vină de la altcineva, dintr-o lume tenebroasă ruptă 
complet de realitate. 

— Tată. 

CAPITOLUL. 23 

Ben se agită aproape imperceptibil pe locul lui, neslăbind 
din ochi fasciculul de lumină care răzbătea dinspre camera 
de comandă aflată la celălalt capăt al coridorului. 


Menţinuse aceeaşi poziţie ore în şir, fiind înlocuit doar 
pentru scurte perioade de timp de către Andy, din 
compartimentul torpilelor de dedesubt. Cu corpul lipit de 
perete şi acoperit de precipitat alb, Ben părea aproape o 
parte componentă a submarinului, deosebindu-se foarte 
puţin de macabrul cadavru al zampolit-ului care atârna în 
întuneric la doar câteva zeci de centimetri distanţă în spate. 

În ciuda costumului său ermetic, frigul i se strecurase 
treptat în oase, iar degetele care stăteau încleştate pe 
trăgaciul armei automate îi amorţiseră de ore întregi. Cu 
toate astea, ştia cum să facă faţă durerii, cum să respingă 
orice alte senzaţii în afara celor de care avea nevoie ca să 
vadă şi să aştepte. Cu ani de zile înainte învățase că 
adevăratul test al durității era rezistenţa extremă, acea 
rară calitate care îl evidenţiase printre ceilalţi candidaţi 
care doriseră să intre în rândul Forţelor Speciale. 

Îşi scosese vizorul, şi chiar înainte de a sesiza vreo 
mişcare, simţi un miros acru. 

— Am reuşit să fac rost de-o zeamă. Andy se strecură în 
spatele lui şi îi întinse o cană aburindă. Nişte zaț sovietic 
nenorocit. 

Ben mormăi ceva, dar strânse recunoscător cafeaua în 
mâna lui liberă. Nu dispuneau de altă hrană în afara 
batoanelor energetice de ciocolată din rezervele lor de 
urgenţă, dar găsiseră nişte sticle cu apă sigilate în sala de 
mese şi se asiguraseră că nu se deshidratează. 

— Ceva nou? întrebă Andy. 

Ben clătină din cap. Trecuseră aproape optsprezece ore 
de când Jack, Costas şi Katia plecaseră şi o zi de când nu 
mai văzuse lumina soarelui. Ceasurile le spuneau că afară 
se lăsa seara, şi totuşi, fără nici o legătură cu lumea de 
afară, nu prea aveau cum să-şi dea seama de trecerea 
timpului. În faţa lor, duşmanii lor îşi consolidaseră zgomotos 
poziţia sub sasul de salvare. Perioadele de activitate şi 
vociferările erau întrerupte de tăceri prelungi. Ore întregi 
înduraseră gemetele şi scâncelile unui rănit până ce un foc 


înfundat de armă pusese capăt chinurilor omului. Cu o 
jumătate de oră înainte se auzise o pocnitură puternică. 
Ben îşi dăduse seama că era vorba de submersibilul inamic 
care se lipise de propriul vehicul submarin de salvare. În 
plus, auzise zgomot de paşi pătrunzând în interior. Bătuse 
cu degetele în carenă un cod stabilit dinainte ca Andy săi 
se alăture în aşteptarea a ceea ce putea fi mai rău. 

— Începem. 

Brusc, o torţă lumină coridorul dinspre ei. În ciuda 
strălucirii, niciunul dintre cei doi nu îndrăzni să clipească 
măcar. Ben lăsă cana jos şi desfăcu piedica de pe arma 
automată, iar Andy îşi scoase pistolul Makarov şi se făcu 
nevăzut în beznă de cealaltă parte a peretelui metalic. 

Se auzi o voce de bărbat, răguşită şi încordată, vorbind pe 
jumătate în rusă, pe jumătate în engleză. 

— Marinari de pe Seagquest! Vrem să discutăm. 

Ben răspunse cu duritate în rusă: 

— Dacă vă apropiaţi, vom distruge submarinul. 

— Nu va fi nevoie. 

De această dată cuvintele fuseseră rostite în engleză, de 
către o femeie. Ben şi Andy îşi ţinură privirile în jos, 
conştienţi că o orbire de o clipă din pricina torţei le putea 
provoca pierderea avantajului poziţional. Îşi dădură seama 
că femeia o luase înaintea bărbatului şi se găsea acum la 
doar cinci metri în faţa lor. 

— Sunteţi nişte pioni în jocurile făcute de alţii. Veniţi la noi 
şi veţi fi recompensaţi din belşug. Vă puteţi păstra armele. 

Tonul dur al femeii da răceală şi asprime accentului ei. 

— Repet, zise Ben. Un singur pas. 

— Vă aşteptaţi prietenii. Se auzi un râs dispreţuitor. Katia, 
rosti ea, scuipând parcă cuvântul, nu contează, dar am avut 
plăcerea de a mă întâlni cu doctorul Howard în Alexandria. 
Interesantă discuţia despre localizarea Atlantidei. Şi ce mi-a 
plăcut cel mai mult a fost să îi revăd pe el şi pe doctorul 
Kazanzakis în această dimineaţă. 

— Aţi fost avertizaţi pentru ultima oară. 


— Aşa-zişii voştri prieteni sunt morţi sau captivi. Nava 
voastră este distrusă. Nimeni altcineva nu cunoaşte 
localizarea acestui submarin. Iniţiativa voastră este 
condamnată. Veniţi alături de noi şi vă veţi salva vieţile. 

Ben şi Andy ascultară impasibili, niciunul dintre ei 
necedând în vreun fel. Ben se uită la Andy, apoi se întoarse. 

— Nici nu poate fi vorba de aşa ceva, zise el. 

Jack se trezi tresărind din pricina razelor soarelui de 
dimineaţă care i se jucau pe faţă. Deschise ochii, privi 
buimac în jur, apoi îi închise la loc. Îşi zise că visa. Zăcea pe 
spate în mijlocul unui pat împărătesc, pe nişte cearşafuri 
proaspăt spălate. Patul ocupa o latură a unei camere 
imense, cu pereţii albi şi plini de mai multe picturi 
moderniste, pe care Jack părea să le mai fi văzut undeva. În 
partea cealaltă a încăperii se vedea o fereastră boltită 
uriaşă, dincolo de care se zărea cerul complet senin şi o 
linie de dealuri luminate de soare. 

Vru să se scoale din pat şi simţi un junghi dureros în 
partea stângă. Se uită într-acolo şi constată că pieptul îi era 
înfăşurat într-un bandaj, sub un şir întreg de vânătăi. Brusc 
îşi aminti totul, aventura lor extraordinară în vulcan, ultima 
lor trecere în sala de audienţe, imaginea lui Costas trântit 
pe jos şi gemând de durere şi Katia stând lângă el. Sări ca 
ars când îşi aminti ultimul cuvânt rostit de ea. Nu-i venea să 
creadă ce auzise. 

— Bună dimineaţa, doctor Howard. Gazda dumneavoastră 
vă aşteaptă. 

Jack îşi ridică privirea şi zări un bărbat de vârstă incertă 
stând în uşă. Avea trăsături mongoloide, dar vorbea engleza 
cu un accent la fel de ireproşabil ca şi uniforma pe care o 
purta. 

— Unde sunt? ceru Jack să afle cu o voce morocănoasă. 

— Toate la timpul lor, domnule. Vreţi la baie? 

Jack se uită în direcţia indicată de om. Ştia că nu avea nici 
un sens să facă pe recalcitrantul, aşa că se dădu jos şi păşi 
pe podeaua finisată cu parchet luxuriant de mahon. Intră în 


baie, ignoră jacuzzi-ul şi se mulţumi cu duşul. Când se 
întoarse, descoperi un rând complet de haine noi pentru el, 
o cămaşă neagră Armani, pantaloni albi şi pantofi de piele 
Gucci, toate măsura lui. Cu barba lui de trei zile şi trupul 
călit de încercările prin care trecuse, i se părea ciudat să 
îmbrace haine de lux, dar era oricum recunoscător că 
scăpase de costumul de scafandru cu materialul acela 
impregnat de sânge şi de apă de mare. 

Îşi dădu pe spate părul des şi îl zări pe servitor aşteptând 
discret dincolo de cadrul uşii. 

— Bun, rosti Jack printre dinţi. Hai să mergem la domnul şi 
stăpânul tău. 

Urmându-l pe servitor în ascensor, Jack îşi dădu seama că 
încăperea pe care o ocupase făcea parte dintr-un ansamblu 
de camere independente împrăştiate peste culmile şi 
pantele dealurilor, toate legate între ele printr-o reţea de 
coridoare tubulare care radia dintr-o zonă centrală înălţată 
în vale. 

Edificiul în care intrau acum era o clădire mare, circulară, 
dotată cu o cupolă albă, strălucitoare. În timp ce se 
apropiau de ea, Jack văzu că pereţii exteriori fuseseră 
ridicaţi oblic ca să capteze căldura emanată de soarele 
dimineţii care strălucea peste întreaga vale. Dedesubt se 
vedea o altă baterie de panouri solare lângă o structură 
care arăta ca o staţie electrică. Întregul complex părea 
bizar de futurist, ca o parodie a unei staţii lunare, şi totuşi 
mai complex decât orice concepuse NASA până atunci. 

Însoţitorul închise uşile în spatele lui Jack, care păşi cu 
prudenţă în încăpere. Nimic din decorul utilitar al 
exteriorului nu îl pregătise pentru scena din interior. Era o 
replică fidelă a Panteon-ului din Roma. Spaţiul vast avea 
exact dimensiunile originalului, fiind suficient de spaţios ca 
să găzduiască o sferă cu un diametru mai mare de 
patruzeci de metri, mai mare chiar decât Basilica Sfântul 
Petru din Vatican. Prin deschizătura din tavan, aflată 
undeva la mare înălţime, o rază de lumină îmbrăca 


interiorul într-o lumină filtrată, probabil la fel cum se 
întâmpla în cazul originalului în secolul al II-lea înainte de 
Hristos. 

Sub dom, pereţii rotondei erau întrerupţi de o succesiune 
de nişe profunde şi de firide superficiale, fiecare dintre 
acestea fiind flancată de coloane de marmură cu capiteluri 
sofisticate. Podeaua şi pereţii aveau încastrate bucăţi de 
marmură exotică din perioada romană. La o simplă privire, 
Jack identifică porfirul roşu egiptean, favoritul împăraţilor, 
lapis lacedaemonis verde din Sparta şi frumosul giallo 
antico, de culoarea mierii, din Tunisia. 

Pentru Jack, toate astea reprezentau mai mult decât o 
toană de anticar la scară mare. În locul catafalcurilor de 
regi, nişele erau pline cu cărţi, iar firidele cu picturi şi 
sculpturi. Arcada uriaşă de lângă Jack era, de fapt, un 
auditoriu cu mai multe rânduri de scaune luxoase postate în 
faţa unui ecran de cinema de mari dimensiuni, iar de jur 
împrejurul încăperii se vedeau computere. Exact în partea 
cealaltă a arcadei se găsea o fereastră imensă, orientată 
spre nord. Culmea îndepărtată pe care Jack o zărise din 
dormitorul lui umplea aici priveliştea, cu marea înspre 
stânga. 

În centru se găsea cea mai uluitoare suplimentare a 
modelului antic de sală. Era o imagine care îmbina perfect 
ultramodernul cu concepţia romană antică. Era un 
proiector de planetariu, lucind ca o rachetă pe piedestalul 
lui. În Antichitate, iniţiaţii puteau privi în sus şi vedea 
ordinea triumfând asupra haosului. Aici fantezia fusese 
împinsă cu un pas mai departe, într-un tărâm periculos al 
nălucilor, unde anticii n-ar fi îndrăznit niciodată să 
pătrundă. Proiectarea unei imagini a cerului nopţii în 
interiorul domului reprezenta iluzia supremă de putere, 
fantezia controlului total asupra cerurilor. 

Era camera de joacă a unui om cultivat şi învăţat, un om 
de o nepăsare şi o bogăţie incalculabile, cineva al cărui ego 


nu cunoştea graniţe şi care voia să domine lumea din jurul 
lui. 

— Este micul meu proiect personal, tună o voce. Din 
nefericire nu am putut avea originalul, aşa că am construit 
o reproducere. Vei fi de acord că este o versiune 
îmbunătăţită. Acum înţelegi de ce m-am simţit aşa de în 
largul meu în încăperea aia din vulcan. 

Acustica remarcabilă însemna că vocea venea de undeva 
de lângă Jack, dar de fapt era a unei persoane care stătea 
pe un scaun aflat lângă fereastra de pe peretele opus. 
Scaunul se roti şi Aslan apăru în raza vizuală, în aceeaşi 
poziţie şi îmbrăcat cu aceeaşi robă roşie pe care îşi amintea 
Jack c-o purtase înainte de a-şi fi pierdut cunoştinţa. 

— Cred că ai petrecut o noapte confortabilă. Doctorii mei 
au avut grijă de rănile tale. Aslan făcu un semn câtre o 
masă joasă din faţa lui. Micul dejun? 

Jack rămase unde era şi cercetă iarăşi încăperea cu 
privirea. Acolo se găsea şi o a doua persoană, Olga Borţeva, 
asistenta Katiei. Femeia se uita fix la el dintr-o nişă aflată în 
faţa unei mese pline cu cărţi îmbrăcate în coperte. Jack îi 
aruncă o uitătură încruntată şi, la rândul ei, femeia îi 
răspunse cu o privire sfidătoare. 

— Unde este doctorul Kazanzakis? ceru el să afle. 

— Ah, da, prietenul tău Costas, răspunse Aslan cu un 
rânjet. Nu trebuie să-ţi faci griji. Trăieşte, dacă nu cumva 
dă din picioare. Ne ajută pe insulă. 

Jack îşi croi ezitând drum prin încăpere. Avea nevoie 
disperată de hrană. Când se apropie de masă, se iviră doi 
chelneri cu băuturi şi platouri uriaşe cu mâncare. Jack alese 
un scaun la distanţă de Aslan şi se aşeză cu grijă pe 
tapiţeria moale din piele. 

— Unde e Katia? întrebă el. 

Aslan îl ignoră. 

— Bănuiesc că ţi-au plăcut picturile mele, zise el, cu chef 
de conversaţie. Am pus ca apartamentul tău să fie decorat 
cu unele dintre ultimele mele achiziţii. Înţeleg că familia ta 


este interesată în mod special de arta cubistă şi 
expresionistă de la începutul secolului XX. 

Bunicul lui Jack fusese un patron important al artiştilor 
europeni în anii de după Primul Război Mondial, iar Galeria 
Howard era faimoasă pentru picturile şi sculpturile sale 
moderniste. 

— Câteva pânze sunt drăguţe, acceptă Jack, cu voce 
stinsă. Femeia cu copil, 1938. Lipseşte de anul trecut din 
Muzeul de Artă Modernă din Paris. Şi am constatat că nu te 
mulţumeşti să colecţionezi picturi. 

Făcu un gest către o cutie de sticlă dintr-o nişă. Înăuntru 
se găsea un artefact cunoscut în întreaga lume drept Masca 
lui Agamemnon, cea mai mare comoară din Micenia Epocii 
Bronzului. În mod normal, locul artefactului era în Muzeul 
Naţional din Atena, dar, ca şi Picasso, dispăruse în timpul 
unor jafuri îndrăzneţe care avuseseră loc în întreaga 
Europă în cursul verii trecute. Pentru Jack reprezenta un 
simbol al nobleţei care îşi bătea joc de aroganţa noului şi 
grotescului său stăpân. 

— Am fost profesor de artă islamică şi sufletul meu într- 
acolo se îndreaptă, zise Aslan. Dar nu mă limitez cu 
colecţionarea la cei o mie patru sute de ani scurşi de când 
Mohammed a primit cuvântul lui Allah. Gloria lui Dumnezeu 
străluceşte în arta tuturor epocilor. El m-a binecuvântat cu 
talentul de a face o colecţie care să reflecte cu adevărat 
gloria Lui. Allah fie binecuvântat! 

Aslan dădu obosit din mână când telefonul celular începu 
să-i sune. Îl scoase dintr-o borsetă de pe scaun şi vorbi într- 
o limbă guturală pe care Jack o socoti a fi kazaha lui 
maternă. 

Mâncarea de pe masă arăta extrem de apetisant, aşa că 
Jack profită de ocazie pentru a se înfrupta din plin. 

— Scuzele mele. Aslan strecură telefonul înapoi în borsetă. 
Mă tem că afacerile vin înaintea plăcerii. O chestie măruntă 
de transport întârziat pentru unul dintre clienţii noştri 
preţioşi. Cunoşti povestea. 


Jack ignoră remarca. 

— Presupun că mă aflu în Abhazia, rosti el. 

— Ai dreptate. Aslan apăsă un buton şi scaunul lui se roti 
către o hartă a Mării Negre de pe peretele opus. Îndreptă 
un indicator cu laser către o regiune plină de munţi şi văi 
între Georgia şi Caucazul rusesc. E o chestiune de destin. 
Coasta asta a fost reşedinţa de vară a hanilor din Hoarda de 
Aur, imperiul mongol de vest cu baza pe fluviul Volga. Eu 
mă trag direct din Gingis Han şi Iamburlan cel Mare. 
Istoria, doctore Howard, se repetă. Doar că eu nu mă voi 
opri aici. Voi învinge prin sabie acolo unde strămoşii mei au 
avut ezitări. 

Îngrozitor de independentă şi de primitivă, Abhazia era o 
ascunzătoare perfectă pentru lorzi ai crimei şi terorişti. 
Odinioară o regiune autonomă în interiorul Republicii 
Sovietice Georgia, după colapsul Uniunii Sovietice din 
1991, Abhazia se transformase într-un teatru al războiului 
civil şi al purificării etnice, în cursul căruia mii de oameni 
muriseră. Odată cu escaladarea extremismului islamist, 
luptele izbucniseră din nou, lăsând guvernului georgian 
doar soluţia renunţării la orice pretenţie asupra regiunii. 
De atunci Abhazia devenise unul dintre cele mai anarhice 
locuri de pe planetă, junta conducătoare de aici 
supraviețuind de pe urma gangsterilor şi extremiştilor care 
sosiseră din toate colţurile lumii şi transformaseră vechile 
staţiuni sovietice de odihnă de pe coastă în regate proprii. 

— Granița Abhaziei este la o sută cincizeci de kilometri 
nord de vulcan, observă Jack. Acum ce ai de gând să faci cu 
noi? 

Comportamentul lui Aslan se modifică subit. Faţa i se 
contorsionă într-un rânjet spasmodic şi mâinile strânseră 
braţele scaunului până ce încheieturile i se albiră. 

— Pentru tine voi cere o recompensă. Vocea lui Aslan 
devenise o şuierătură în care se citea furia greu de 
controlat. Vom obţine un preţ bun pe capul tău de la evreul 
ăla. 


Scuipă ultimele cuvinte cu toată pizma de care era în 
stare. Se vedea că ura lui reprezenta un amestec toxic de 
antisemitism şi invidie pentru succesul spectaculos al lui 
Efram lacobovici ca finanţator şi om de afaceri. 

— Şi cu ceilalţi? 

— Grecul va coopera când îi voi spune că vei fi torturat şi 
descăpăţânat dacă nu se conformează. Trebuie să 
îndeplinească o mică sarcină pentru noi. Ne va conduce 
prin vulcan la Kazbek. 

— Şi Katia? 

Peste chipul lui Aslan trecu un nou nor şi vocea îi cobori 
aproape la nivelul unei şoapte. 

— În Marea Egee am hotărât să mă dau la o parte când 
mi-a zis că ne va conduce la o comoară şi mai mare. l-am 
dat două zile, dar nu m-a mai contactat. Din fericire, Olga 
copiase deja textele antice din Alexandria şi îşi făcuse 
treaba. Ştiam că nu vă puteţi îndrepta decât aici. 

— Unde e Katia? 

Jack încerca să-şi ţină firea. 

— A fost o copilă plină de dragoste. Ochii lui Aslan părură 
să se îmblânzească. Vacanţele noastre în dacha erau o 
încântare înainte de moartea prematură a mamei ei. Olga şi 
cu mine ne-am dat toată silinţa. 

Se uită la Olga, care zâmbi recunoscătoare din spatele 
mesei sale. Când se întoarse la Jack, vocea lui Aslan 
redeveni dură şi şfichiuitoare. 

— Fata mea a dezonorat persoana mea şi credinţa ei. Nu 
am avut control asupra educaţiei sale în perioada sovietică, 
după care a plecat în vest şi a devenit coruptă. A avut 
tupeul de a respinge numele meu şi a adoptat numele 
mamei sale. O voi păstra pe Vultura şi o voi duce înapoi în 
Kazahstan, unde va fi tratată conform legii sharia. 

— Adică va fi mutilată şi va deveni o sclavă, rosti Jack cu 
răceală. 

— Va fi curățată de viciile cărnii. După ritualul circumciziei 
o voi trimite la o şcoală sfântă pentru purificare morală. 


Apoi îi voi găsi un soţ potrivit, insh'allah. Dacă aşa vrea 
Dumnezeu. 

Aslan închise ochii câteva clipe ca să se calmeze. Apoi 
pocni din degete şi cei doi servitori apărură instantaneu ca 
să-l ajute să se ridice în picioare. Îşi netezi roba roşie şi îşi 
puse mâinile peste burta imensă. 

— Vino. Arătă din cap spre fereastră. Dă-mi voie să-ţi arăt 
ce e pe aici înainte de a trece la afaceri. 

În timp ce urma silueta masivă care mergea târşâindu-şi 
picioarele, privirea lui Jack fu atrasă de o altă cutie de sticlă 
ridicată pe o plintă lângă fereastră. Înfiorat, recunoscu 
două plachete superbe de fildeş din anticul sit al Drumului 
Mătăsii din Begram, comori crezute pentru totdeauna 
pierdute atunci când talibanii jefuiseră Muzeul din Kabul în 
timpul domniei lor de groază asupra Afganistanului. Se opri 
ca să cerceteze sculpturile complicate de pe plachete, 
importuri din China dinastiei Han a secolului al II-lea d. HR. 
Găsite într-o magazie de palat alături de opere indiene 
nepreţuite şi lucrări splendide din sticlă şi bronz ale epocii 
romane. Fu încântat că minunăţiile acelea supravieţuiseră, 
dar se simţi totuşi trist să descopere artefactele într-un 
monument închinat persoanei lui Aslan, cum era locul 
acesta. Jack credea cu pasiune că revelarea trecutului ajuta 
la unirea naţiunilor prin sărbătorirea realizărilor omenirii. 
Cu cât mai multe opere măreţe de artă dispăreau în gaura 
neagră a seifurilor şi a galeriilor private, cu atât un 
asemenea ţel părea mai greu de atins. 

Aslan se întoarse şi observă interesul lui Jack. Păru să 
resimtă o mare plăcere când i se păru că zăreşte invidie pe 
chipul lui Jack. 

— Este viaţa mea, pasiunea mea, a doua mea natură după 
credinţă, se lăudă el. Abia aştept să aleg opere din muzeul 
tău din Cartagina ca parte a preţului de răscumpărare. lar 
unele dintre picturile din Galeria Howard mă interesează 
enorm. 


Aslan îl conduse pe Jack către o fereastră convexă care 
înconjura rotonda. Parcă priveau dintr-un turn de control 
de pe un aeroport, o impresie întărită de un complex de 
piste de decolare şi aterizare care se întindea pe solul văii 
de sub ei. 

Jack încercă să-l ignore pe Aslan şi se concentră asupra 
priveliştii. Pistele formau un L uriaş, în cadrul căruia pista 
dinspre est-vest acoperea latura sudică a văii, iar pista 
nord-sud se întindea spre vest, unde dealurile 
înconjurătoare nu erau prea înalte. Alături de complex se 
vedeau câteva clădiri asemănătoare unor depozite, complex 
care marca terminalul aeroportului. Alături de el se găsea 
un heliport, cu trei din cele patru locuri ocupate de un Hind 
E, un Havoc şi un Kamov Ka-50 Werewolf. Acest ultim 
elicopter rivaliza cu elicopterul american Apache în 
manevrabilitate şi putere de foc. Oricare dintre ele putea fi 
folosit la un atac devastator împotriva unui vas de patrulare 
sau a unui elicopter de poliţie suficient de îndrăzneţ ca să 
obstrucţioneze operaţiunile criminale ale lui Aslan. 

Privirea lui Jack trecu asupra unui şir de deschizături 
întunecate din capătul îndepărtat al văii dincolo de capătul 
pistei. Erau adăposturi pentru avioane, săpate adânc în 
rocă. Spre uimirea lui, îşi dădu seama că cele două siluete 
cenuşii din faţă erau avioane Harrier cu decolare verticală, 
cu boturile ivindu-se de sub husele de camuflaj care le 
făceau invizibile supravegherii prin satelit. 

— Vezi că echipamentele mele nu se limitează la fostul 
arsenal sovietic, rosti Aslan, lucind de satisfacţie. Recent, 
guvernul vostru a retras din serviciu în mod prostesc 
avioanele Harrier ale Marinei Regale. În mod oficial, toate 
avioanele au fost duse la fier vechi, dar un fost ministru cu 
interese în comerţul cu arme s-a dovedit deschis unei 
anume afaceri. Din fericire, nu duc lipsă de personal 
instruit. Olga a fost pilot rezervist în Forţele Aeriene 
Sovietice şi recent a efectuat primul nostru zbor 
experimental. 


Din ce în ce mai uluit, Jack urmări privirea lui Aslan în 
vreme ce acesta apăsă un buton pe balustradă şi rafturile 
de cărţi de pe fiecare parte se retraseră ca să dezvăluie 
linia coastei. Crestele care mărgineau valea continuau să se 
întindă, formând un port natural larg. Coasta cea mai 
apropiată de ei ascundea un chei masiv de beton care se 
arcuia spre nord ca să ascundă portul de navele aflate în 
trecere. 

Cea mai nouă navă a lui Aslan era o fregată rusească 
Proiect 1154 din clasa Neustrashimy, asemănătoare cu 
Vultura, dar cu un deplasament de trei ori mai mare. Nava 
era dotată cu armament şi platforme de comunicaţii de 
ultimă generaţie care erau ridicate la bord de macarale de 
pe doc. Un şuvoi îndepărtat de scântei indica docul unde 
sudorii lucrau intens să termine lucrările de extindere a 
helipadului şi a platformei de lansare pentru avioanele cu 
decolare verticală Harrier. 

Jack se gândi din nou la Seaquest. Nava ar fi trebuit să se 
afle deja deasupra Atlantidei după ce urmărise furtuna spre 
sud. Nu îndrăzni să facă nici o menţiune în privinţa ei în 
eventualitatea că nava scăpase nedetectată, dar părea de 
neconceput să nu fi fost depistată odată ce intrase în raza 
de acţiune a radarului de pe Vultura. Îşi aminti de schimbul 
de focuri depărtat pe care era sigur că îl auziseră în camera 
mortuară. Începu să se teamă de ce putea fi mai rău. 

— Suntem aproape gata pentru primul voiaj. Vei fi 
oaspetele meu de onoare la ceremonia de inaugurare. Aslan 
se opri, cu mâinile pe pântec şi cu o expresie de imensă 
satisfacţie pe chip. Cu cele două nave ale mele voi putea 
jefui în voie pe orice mare. Nimic nu îmi va sta în cale. 

În vreme ce se uită pentru ultima dată la peisaj, Jack 
începu să-şi dea mai bine seama cât de uriaşă era puterea 
lui Aslan. Acolo unde valea se îngusta spre est se vedeau 
poligoane de tragere şi machete pentru instrucţia în caz de 
război de gherilă urban. Între terminal şi mare se găsea o 
altă construcţie circulară, de această dată dotată cu antene 


inclusiv pentru satelit. De-a lungul crestei erau camuflate 
posturi de observaţie, iar pe plajă se găseau cuiburi de 
mitraliere ascunse printre palmieri şi eucalipţi, adică tot ce 
mai rămăsese din frumuseţea staţiunii pe care odinioară o 
ocupa numai protipendada Partidului Comunist. 

— Acum poţi aprecia că este inutil să încerci să evadezi. 
Spre est sunt Munţii Caucaz, spre nord şi spre sud este 
teritoriul bandiţilor, unde nici un occidental n-ar 
supravieţui. Sper că vei alege să te bucuri de ospitalitatea 
mea. Abia aştept să am un companion cu care să pot 
conversa despre artă şi arheologie. 

Aslan părea brusc cuprins de euforie, aşa cum stătea, cu 
braţele ridicate şi cu faţa iluminată de bucurie. 

— Ăsta este Kehlsteinhaus pentru mine, Cuibul Vulturului, 
merse el mai departe. Este templul meu sfânt şi fortăreaţa 
mea. Eşti de acord că priveliştea de aici este la fel de 
frumoasă ca în Alpii Bavarezi? 

Cu privirea încă fixată pe valea de dedesubt, Jack 
răspunse încet: 

— În timpul Marelui Război de Apărare a Patriei, cum îl 
numiţi voi, tata a fost aviator în Royal Air Force. În 1945 a 
avut privilegiul de a conduce raidul asupra Obersalzberg 
din Berchtesgaden. Nici vila Fuhrer-ului, nici clădirea SS nu 
s-au dovedit atât de invulnerabile cum le-a socotit creatorul 
lor. Jack se răsuci şi se uită fix în ochii negri ai lui Aslan. Şi 
aşa cum ai spus chiar dumneata, profesore Nazarbetov, 
istoria are prostul obicei de a se repeta. 

CAPITOLUL 24 

Accelerând în tunelul descendent naveta nu dădea deloc 
impresia de viteză. Aerul de dedesubtul ei acţiona ca un 
amortizor imens. Jack şi Aslan şedeau pe locuri opuse. 
Datorită masivităţii sale, Aslan ocupa practic un întreg 
compartiment. Jack bănuia că se îndreptau spre fundul văii 
şi acum se apropiau de construcţia centrală pe care o zărise 
din Pantheon. 


Cu câteva clipe înainte se opriseră să culeagă un alt 
pasager, care acum stătea nemişcat între ei. Era un individ 
mare cât un urs, îmbrăcat cu un combinezon negru strâns 
pe trup. Avea o frunte înclinată, un nas aplatizat şi ochi ca 
de porc care se uitau lipsiţi de expresie de sub nişte 
sprâncene stufoase. 

— Dă-mi voie să-ţi prezint garda ta de corp, rosti Aslan, 
plin de voie bună. Vladimir lurevici Dalmotov. Fost membru 
al comandourilor spetsnaz, veteran al războiului din 
Afganistan, un om care a dezertat din armată ca să se 
alăture luptătorilor ceceni pentru libertate după ce fratele 
lui a fost executat pentru omorârea ofițerului care a trimis 
plutonul lui la moarte în Groznâi. După Cecenia, s-a înscris 
voluntar în rândurile războinicilor sfinţi al-Qaeda pentru 
eliberarea Abhaziei. L-am găsit luând urma cadavrelor. Nu 
crede în nici un Dumnezeu, şi totuşi Allah îl iartă. 

Naveta se opri, uşa se deschise şi doi servitori intrară ca 
să-l ajute pe Aslan să se ridice în picioare. Jack bănuia că 
prietenii lui, Costas şi Katia, se aflau tot pe insulă. În vreme 
ce Dalmotov îl împingea de la spate ca să iasă, Jack constată 
că omul avea un Uzi atârnat pe spate, dar nu purta niciun 
fel de vestă antiglonţ. 

Spaţiul în care păşeau acum contrasta flagrant cu 
splendoarea opulentă a zonei rezidenţiale. Era un hangar 
imens, cu uşa deschisă dezvăluind helipadul pe care Jack îl 
zărise înainte. Pe betonul helipadului se vedea forma 
masivă a elicopterului Hind. O echipă de mecanici de 
întreţinere trebăluia în jurul fuzelajului şi o echipă de 
alimentare cu combustibil aştepta în preajmă. 

— Cu el am venit de pe insulă noaptea trecută, rosti Aslan. 
Acum e gata să îndeplinească misiunea pentru care a fost 
construit. 

Priveliştea către exterior era parţial blocată de un camion 
cu platformă parcat chiar în faţa porţii. Urmăriră cu toţii 
cum o echipă de oameni începu să descarce lăzi mari şi să 


le depoziteze lângă un perete, alături de o stivă de costume 
de zbor. 

Dalmotov mormăi ceva înspre Aslan şi se duse către lăzi. 
Ridică una dintre ele fără ajutor, o deschise ca pe o cutie de 
chibrituri şi scoase dinăuntru componentele unei arme, pe 
care se apucă să o asambleze. Înainte chiar de a-şi termina 
munca, Jack identifică arma ca fiind o Barrett M82A1, 
probabil cea mai periculoasă puşcă cu lunetă din lume. Era 
proiectată pentru cartuşe Browning Machine Gun BMG 50 
sau echivalentul lor rusesc de 12,7 milimetri, nişte 
proiectile de mare viteză care puteau penetra blindajele de 
tanc de la cinci sute de metri distanţă sau putea 
descăpăţâna un om la o distanţă de trei ori mai mare. 

— Modesta mea contribuţie la Jihad, rosti Aslan, zâmbind 
cu toată gura. Probabil că ai zărit centrul nostru de 
pregătire a lunetiştilor aflat dincolo de pistă. Dalmotov este 
instructorul nostru şef. Printre clienţi se numără Noua 
Brigadă a Armatei Republicane Irlandeze şi al-Qaeda, 
clienţi care n-au fost niciodată nemulţumiţi de serviciile 
noastre. 

Jack îşi aminti de seria de atacuri ale lunetiştilor din cursul 
acelui an, o fază nouă şi devastatoare a războiului 
teroriştilor împotriva Occidentului. 

În vreme ce Dalmotov preluă activitatea de asamblare a 
armelor, Jack îl urmă pe Aslan către o magazie din partea 
opusă a hangarului. Înăuntru, lăzile erau închise şi sigilate, 
apoi inscripţionate cu simboluri de magazinaj. Când un 
motostivuitor cu furcă trecu încărcat pe lângă el, Jack zări 
cuvântul care era înscris cu litere roşii pe partea laterală a 
uneia dintre lăzi. Una dintre primele misiuni ale lui Jack 
când lucrase în contraspionajul militar fusese să 
intercepteze un cargobot din Libia care transporta lăzi 
identice. Era vorba de Semtex, explozivul plastic ucigător 
fabricat de Cehia pe care îl folosea IRA în cadrul campaniei 
ei de terorizare a Marii Britanii. 


— Aceasta este principala noastră bază de tranzit, explică 
Aslan. În mod normal, portul este închis din pricină că în el 
se află arme chimice şi biologice, dar tocmai am trimis 
ultima încărcătură cu ajutorul elicopterului unui alt client 
mulţumit din Orientul Mijlociu. 

Aslan se opri, cu mâinile strânse pe pântec şi cu degetele 
lui mari şi grase învârtindu-se lent unul în jurul celuilalt. 
Ochii i se îngustară şi privirea i se aţinti undeva, în 
depărtare. 

Jack începea să recunoască semnele de avertizare ale 
temperamentului instabil al individului. 

— Am şi un client nemulţumit, cineva a cărui răbdare este 
pusă la încercare din anul 1991 încoace. Când am urmărit 
traseul lui Seaquest dinspre Trabzon, mi-am dat seama că 
nu poate avea decât o singură destinaţie, locul pe care Olga 
îl dibuise din studierea textului antic. Ne-am croit drum 
până la vulcan sub acoperirea întunericului. Tu mi-ai 
furnizat acoperirea perfectă acolo unde politica îmi 
interzisese accesul ani de zile. În trecut, orice vizită pe 
această insulă ar fi provocat imediat un răspuns militar. 
Acum, dacă sateliții depistează activitate în zonă, toată 
lumea va presupune că e vorba de tine şi de un proiect 
ştiinţific autorizat. Ăla ar fi trebuit să fie punctul nostru de 
întâlnire cu ruşii, dacă idiotul ăla de Antonov nu şi-ar fi 
scufundat submarinul şi marfa mea datorită propriei 
incompetenţe. 

— Comandantul Antonov şi-ar fi livrat marfa, replică Jack. 
La bord a fost o revoltă condusă de ofiţerul politic. Probabil 
că a fost singurul lucru bun făcut vreodată de KGB. 

— Şi focoasele nucleare? întrebă imediat Aslan. 

— Am văzut doar arme convenţionale, minţi Jack. 

— Atunci de ce a ameninţat fiica mea cu holocaustul 
nuclear atunci când a negociat cu oamenii mei? 

Jack nu răspunse imediat. Katia nu-i dezvăluise în cursul 
discuţiei din camera de control a submarinului acest mic 
detaliu al negocierilor purtate de ea. 


— Oamenii mei te vor ţine la distanţă de submarin, replică 
el încet. Prietenii tăi fundamentalişti nu sunt singurii dispuşi 
să moară pentru o cauză. 

— S-ar putea să se răzgândească atunci când vor afla de 
soarta care te paşte pe tine şi pe grec dacă nu capitulează. 
Aslan zâmbi cu seninătate, cuprins iarăşi de voioşie. Cred 
că vei găsi următoarea noastră oprire extrem de 
interesantă. 

Plecară din hangar printr-un alt coridor de acces, de 
această dată într-un vagonet deschis suspendat pe o şină. 
Se îndreptau spre construcţia principală aflată cam cu un 
kilometru mai aproape de mare. După o călătorie de cinci 
minute se opriră pe o platformă care ducea la o uşă de Lift. 
Un servitor apăsă un buton şi liftul porni spre ultimul etaj. 

Scena părea desprinsă chiar dintr-o sală de controla unei 
misiuni NASA. Camera era identică din punct de vedere al 
dimensiunilor cu Pantheon-ul, dar era plină de computere şi 
de echipamente de supraveghere. Când ieşiră din lift, Jack 
îşi dădu seama că urcaseră într-un soi de dom care se înălța 
în centru ca o coloană retezată. Totul semăna cu arena unui 
amfiteatru. Erau înconjurați de rânduri concentrice de 
staţii de lucru de cele mai diverse categorii şi culori. Pe 
peretele din spate, ecrane uriaşe afişau hărţi şi imagini 
televizate. Întregul complex semăna cu modulul de control 
de pe Seaquest, dar la o scară mult mai mare, cu suficiente 
echipamente de comunicaţii şi monitorizare pentru 
derularea unui mic război. 

Aslan fu ajutat să se aşeze într-un scaun electronic pe 
rotile de doi asistenţi. Siluetele aplecate în spatele 
monitoarelor nu dădură semne că le remarcaseră prezenţa. 

— Prefer emoția de pe Vultura. Aş putea spune că acolo 
lucrurile sunt mai realiste, rosti Aslan, aşezându-se mai 
bine în scaun. Dar de aici îmi pot controla simultan toate 
operaţiunile. De pe acest scaun de comandă pot să văd 
orice ecran din încăpere fără să mă mişc. 


Un servitor care aştepta nervos într-o parte se aplecă şi îi 
şopti lui Aslan ceva la ureche. Chipul acestuia rămase 
impasibil, dar degetele începură să-i bată darabana în 
braţul scaunului. Fără a scoate o vorbă, apăsă un buton de 
pe braţul scaunului şi se năpusti spre o consolă în faţa 
căreia stăteau adunate mai multe persoane. Jack îl urmă, 
flancat îndeaproape de Dalmatov. Când se apropiară de 
consolă, Jack observă că ecranele din dreapta lui erau 
monitoare de securitate, similare celor folosite în Muzeul 
din Cartagina care arătau imagini interioare din complex. 

Oamenii să dădură tăcuţi la o parte, ca Aslan să poată avea 
acces la ecran. Jack se apropie până ce ajunse chiar în 
spatele scaunului electronic lângă operatorul care manevra 
tastatura consolei. Dalmatov se lipi de cotul lui. 

— Am reuşit în sfârşit să stabilim legătura, rosti operatorul 
în engleză. SATSURV ar trebui să transmită online acum. 

După înfăţişare bărbatul părea asiatic, dar purta blugi şi o 
cămaşă albă în locul combinezoanelor negre care păreau 
îmbrăcămintea standard a celor de aici. După accent, Jack 
bănuia că individul fusese la studii în Marea Britanie. 

Operatorul se uită mai întâi la Jack, apoi îl privi întrebător 
pe Aslan. Acesta dădu din cap, cu un gest nu de indiferenţă, 
ci de încredere supremă în faptul că oaspetele lui nu avea 
să ajungă niciodată în situaţia de a divulga cuiva vreun 
lucru din ce văzuse sau auzise. 

Imediat, un amestec haotic de pixeli se transformă într-o 
imagine a Mării Negre, cu colţul de sud-est încă parţial 
blocat de norii de furtună. Imaginea termală transforma 
scena într-un spectru de culori, cu linia coastei reieşind clar 
pe măsură ce satelitul depista o radiaţie în infraroşu de sub 
baza norului. Operatorul alese un pătrat mic şi îl mări până 
ce acesta umplu ecranul. Repetă procesul şi în faţa ochilor 
le apăru insula, cu centrul ei ca un imens halou de nuanţe 
de roz şi de galben acolo unde miezul vulcanului emitea 
căldură intensă. 


În apropiere, pe mare, se vedea o dungă colorată care 
semnifica un vas de suprafaţă. Operatorul mări imaginea 
până ce aceasta umplu întregul ecran. Imaginea ajunse la 
rezoluţie mai mare de un metru. Nava părea moartă, cu 
carena înclinată la babord, cu prova scufundată şi cu elicea 
de la tribord atârnând deasupra resturilor cârmei. 

Spre groaza lui, Jack recunoscu Seagquest. Forma navei 
putea fi recunoscută în ciuda stricăciunilor majore. Zone de 
căldură indicau locurile în care obuzele penetrante 
trecuseră prin carenă şi lăsaseră găuri imense, ca nişte 
gloanţe dum-dum printr-un trup uman. Pe Jack îl cuprinse 
furia în timp ce se uita la dezastru. Învârti scaunul din faţa 
lui cu toată puterea şi se răsti la Aslan: 

— Unde sunt oamenii mei? 

— Nu par să existe semne de viaţă, răspunse Aslan cu 
calm. Doi oameni din echipajul tău au fost suficient de 
nebuni ca să atace Vultura într-un schimb de focuri ieri- 
dimineaţă. O bătălie cumva disproporţionată, după cum îţi 
poţi imagina. În curând vom trimite Hind-ul ca să termine 
cu ce a mai rămas din epavă. 

Pe puntea distrusă a navei Jack putea vedea turela de tun 
înălţată pentru tragere. Ţevile erau acum contorsionate la 
nişte unghiuri imposibile, dovadă evidentă a unei lovituri în 
plin. Jack ştia că York şi Howe nu ar fi abandonat nava fără 
luptă. Se rugă în sinea lui ca ei să fi reuşit să scape cu 
restul echipajului în submersibil. 

— Erau oameni de ştiinţă şi marinari, nu fanatici şi bandiți, 
rosti Jack cu răceală. 

Aslan ridică din umeri şi se întoarse la ecran. 

Acesta arăta acum altă navă, de această dată mai 
apropiată de insulă. Pe măsură ce imaginea se mărea, toate 
privirile se aţintiră asupra pupei. Se putea vedea un grup 
de siluete care demontau două ţevi mari ce prezentau 
amprente termice neregulate, de parcă ar fi fost în flăcări. 
Jack îşi dădu seama că privea distrugerile provocate de 


bătălie pe Vultura. În aceeaşi clipă, Aslan pocni din degete 
şi o mână strânse umărul lui Jack ca un cleşte. 

— De ce nu mi s-a spus? tună furios Aslan. De ce mi s-a 
ascuns acest lucru? 

Cei din încăpere amuţiră. Aslan arătă înspre Jack. 

— Nu merită recompensă. Va fi lichidat ca şi restul 
echipajului său. Luaţi-l din faţa mea! 

Înainte de a fi îmbrâncit de acolo, Jack îşi notă repede în 
minte coordonatele GPS de pe ecranul SATSURV. În vreme 
ce Dalmotov îl împingea de la spate, se prefăcu că se 
împiedică de un monitor de securitate. Ceva mai devreme 
recunoscuse coridorul de venire şi intrarea în hangar pe 
două din cele mai apropiate ecrane. În vreme ce se 
împiedică de panoul de control, apăsă pe butonul de pauză. 
Alte camere de supraveghere aveau să le înregistreze 
mişcările, dar cu toate privirile aţintite asupra imaginii de 
pe Vultura, exista o şansă ca ei să treacă neobservaţi. 

De când se trezise în acea dimineaţă, Jack luase hotărârea 
de a trece la acţiune. Ştia că toanele lui Aslan erau 
periculoase, că ultima izbucnire de furie avea să se stingă în 
cele din urmă şi să se transforme iarăşi într-o aparentă 
bunăvoință, dar Jack se hotărâse să nu se mai bazeze pe 
capriciile unui megaloman. Imaginea şocantă a propriei 
nave şi soarta incertă a echipajului de pe Seaquest îi 
întăriseră decizia. Le datora totul acelora care plătiseră 
preţul suprem. În plus, ştia că soarta lui Costas şi a Katiei se 
afla în mâinile lui. 

Oportunitatea se ivi când naveta îi purta cu viteză din 
centrul de control înapoi spre hangar. Chiar la jumătatea 
drumului, Dalmotov făcu un pas în faţă ca să scruteze 
portul de îmbarcare când acesta se ivi în raza vizuală. Asta 
însemna o lipsă momentană de supraveghere, o greşeală pe 
care individul nu ar fi comis-o în mod normal dacă 
instinctele lui nu ar fi slăbit din pricina faptului că era de 
prea mult timp lacheul lui Aslan. Cu viteza luminii, Jack îşi 
arcui pumnul stâng şi îl plesni, cu toată forţa, în spate pe 


Dalmotov, cu un impact devastator care îl dezechilibră pe 
Jack şi îl făcu să geamă de durere. 

Era o lovitură care ar fi ucis un om normal. Jack îşi pusese 
toată forţa în atingerea unui punct chiar sub cutia toracică, 
unde şocul impactului putea determina oprirea simultană a 
inimii şi a diafragmei. Urmări uluit cum Dalmotov rămâne 
imobil, statura lui uriaşă părând neatinsă. Apoi individul 
mormăi ceva neinteligibil şi se prăbuşi în genunchi. Rămase 
aşa câteva secunde, cu picioarele agitându-se spasmodic, 
apoi se prăbuşi cu faţa în jos şi rămase nemişcat. 

Jack scoase trupul masiv din raza de acţiune a oricărei 
camere de supraveghere. Portul de îmbarcare era pustiu şi 
singurele siluete pe care le putea vedea se găseau la 
helipad, în afara intrării în hangar. Când naveta se opri, 
Jack păşi afară şi apăsă butonul de întoarcere, trimițând 
vehiculul cu bărbatul leşinat cu tot în direcţia centrului de 
control. Aşa obținea un timp preţios, ştiind prea bine că 
fiecare secundă conta. 

Fără să ezite nici o secundă, porni cu îndrăzneală spre 
intrarea în helipad, rugându-se în sine ca atitudinea lui 
plină de încredere să îndepărteze orice bănuială. Ajunse la 
stiva de costume de zbor, îl alese pe cel mai lung şi şi-l trase 
pe corp. Întări legăturile vestei de salvare şi luă o cască, 
căreia îi închise vizorul, astfel ca faţa să-i fie acoperită. 

Înşfacă o geantă de pânză şi alese una dintre puştile 
Barrett. Îl văzuse pe Dalmotov asamblând-o şi găsi repede 
piedica de siguranţă. Scoase încărcătorul de la armă şi le 
înghesui pe amândouă în geantă. Găsi alături o stivă de 
cartuşe BMG de calibrul 50. Luă o mână plină de proiectile 
de 12,7 milimetri şi le înghesui alături de armă. 

După ce închise geanta, îşi continuă cu hotărâre drumul 
către intrarea în hangar. Ajuns acolo se ghemui ca să 
inspecteze scena prefăcându-se că-şi leagă un şiret. 
Betonul era fierbinte la atingere după ce soarele de vară 
zvântase urmele ploii din noaptea precedentă. În zare, 


clădirile complexului păreau arse şi încărcate de căldură ca 
şi dealurile înconjurătoare. 

Hotărâse deja ce elicopter să ia. Werewolf era cel mai 
sofisticat model, dar era parcat împreună cu modelul Havoc 
în capătul îndepărtat al heliportului. Elicopterul Hind se 
găsea la doar douăzeci de metri în faţă şi era pregătit de 
decolare. Fusese calul de povară al maşinii de război ruseşti 
şi fuzelajul cu carlinga în trepte trăda fiabilitatea 
aparatului. 

Jack se îndreptă şi se duse la un mecanic care alimenta cu 
o bandă de proiectile magazia de muniţie a elicopterului. 

— Ordine prioritare, lătră Jack. Programul a fost devansat. 
Trebuie să plec imediat. 

Rusa lui era poticnită şi cu un accent străin puternic, dar 
Jack spera să se descurce într-un loc în care mare parte din 
personal era de origine kazahă şi abhază. 

Individul păru surprins, dar nu din cale afară. 

— Magaziile de muniţie sunt încă goale şi dispuneţi de 
doar patru sute de proiectile de 12,7, dar altfel suntem gata 
de plecare. Aveţi liber să urcați şi să începeţi verificările de 
dinainte de decolare. 

Jack îşi aruncă geanta pe umăr şi urcă prin uşa din 
dreapta. Se ghemui în cabină şi se strecură pe scaunul 
pilotului. Ascunse geanta din raza lui imediată de acţiune. 
Comenzile elicopterului nu păreau extrem de complicate. 
Configuraţia de ansamblu diferea foarte puţin de alte 
elicoptere militare pe care le pilotase. 

În timp ce îşi punea centura de siguranţă, Jack privi afară 
prin geam. Dincolo de plexiglasul bombat al nacelei 
trăgătorului putea vedea un grup de oameni care împingea 
două trolee-platformă, fiecare dintre ele încărcat cu 
lansatoare tubulare pentru rachete antiblindaj Spiral 
ghidate prin radio. Elicopterul era pregătit pentru asaltul 
final asupra lui Seaquest. În aceeaşi clipă zări doi oameni în 
costume de zbor venind spre el dinspre intrarea în hangar, 
evident, pilotul şi copilotul de pe Hind. În fracțiunea de 


secundă în care îl văzu pe şeful de echipaj scoţându-şi 
telefonul celular şi ridicând alarmat din sprâncene, Jack îşi 
dădu seama că fusese deconspirat. 

Rotorul imens cu cinci pale se învârtea deja, după ce 
turboreactoarele gemene Isotov TV3-117 de 2200 cai- 
putere fuseseră pornite ca parte a verificărilor obişnuite 
înainte de zbor. Jack studie rapid comenzile şi văzu că 
rezervorul de combustibil era plin, iar temperatura uleiului 
şi presiunea hidraulică ajunseseră la nivelul optim. Se rugă 
în gând ca apărarea antiaeriană a lui Aslan să nu fi fost încă 
înştiinţată să doboare o aeronavă proprie. Strânse bine 
manşa, iar cu stânga împinse maneta de gaz. 

În decurs de câteva secunde rotorul îşi înteţi bătăile 
sacadate şi aparatul se ridică în aer cu botul în jos. Preţ de 
câteva clipe agonizante nu se întâmplă nimic. Elicopterul se 
lupta cu forţa gravitaţiei, iar eforturile sale se manifestau 
zgomotos într-o cacofonie asurzitoare care se reflecta de 
clădirile din jurul helipadului. În timp ce manevra cu atenţie 
palonierul ca să împiedice aparatul de zbor să gliseze în 
lateral, Jack zări cu coada ochiului un individ mare cât un 
urs alergând afară din hangar şi îmbrâncindu-i fără 
menajamente pe cei doi piloţi uluiţi din calea lui. Dalmotov 
nici măcar nu se obosi să folosească pistolul Uzi, ştiind că 
gloanţele de 9 milimetri n-aveau cum să penetreze blindajul 
elicopterului. În loc de asta ridică o armă mult mai 
periculoasă, pe care o înşfăcase în drum spre hangar. 

Primul proiectil BMG de calibru 50 lovi chiar prin nacela 
copilotului, în care s-ar fi aflat Jack dacă ar fi ştiut că 
elicopterul avea comenzi duble. În vreme ce aparatul ţâşni 
brusc, un al doilea proiectil lovi fuzelajul undeva în spate, 
cu un impact puternic, care îl forţă pe Jack să compenseze 
din rotorul de coadă. 

În vreme ce el se lupta să păstreze controlul, elicopterul se 
înălţă deasupra hangarului şi porni cu viteză crescândă 
către ţărmul de sud al mării. Spre stânga Jack putea să 


vadă complexul futurist construit de Aslan pe panta 
deluroasă, iar în dreapta - liniile zvelte ale fregatei. 

Câteva secunde mai târziu trecu de ele şi se trezi 
deasupra mării, cu trenul de aterizare aproape atingând 
valurile din pricină că Jack prefera să zboare la altitudine 
mică pentru a evita radarul. Cu maneta de gaze la 
maximum şi manşa dată în faţă, Jack ajunse repede la 335 
kilometri pe oră, viteza maximă de care era capabil 
aparatul la nivelul mării, cifră pe care reuşi să o depăşească 
cu puţin după ce găsi butonul care escamota trenul. Linia 
țărmului se îndepărta acum cu repeziciune spre est, iar în 
faţa lui se întindea doar cerul senin al dimineţii, care se 
transforma într-o ceaţă albastră-cenuşie la orizont. 

La cincisprezece mile marine în larg, Jack apăsă palonierul 
care comanda rotorul din coadă şi împinse manşa spre 
stânga, virând uşor elicopterul până ce busola arătă curs 
180 de grade sud. Deja îşi dăduse seama cum să activeze 
radarul şi unitatea GPS, iar acum se apucă să programeze 
coordonatele insulei memorate cu trei zile înainte pe 
Seaquest. Computerul calculă distanţa rămasă la sub o sută 
cincizeci de kilometri, adică o jumătate de oră de zbor la 
viteza curentă. În ciuda consumului ridicat de combustibil, 
Jack hotărâse să menţină un plafon jos de zbor şi viteză 
maximă; pe o asemenea distanţă, rezervoarele de 
combustibil pline însemnau mai mult decât avea el nevoie. 

Activă pilotul automat şi deschise vizorul căştii. Fără a face 
nici o pauză, ridică geanta de pânză şi începu să monteze 
puşca. Ştia că nu-şi poate permite să lase garda jos nici o 
secundă. Aslan avea să facă orice ca să-l aducă înapoi. 

CAPITOLUL 25 

— Opreşte elicopterul şi aşteaptă escorta! Conformează-te 
imediat ordinului sau vei fi distrus! Nu vei fi avertizat a 
doua oară. 

Jack auzise vocea o singură dată înainte, înjurând gutural 
în rusă, dar accentul lui Dalmotov nu putea fi confundat, 
chiar şi prin radio. Jack menţinuse radioul deschis în cursul 


zborului şi se aşteptase să fie contactat de îndată ce-i zărise 
pe urmăritori pe urmele lui. În ultimele zece minute 
supraveghease ecranul radar în vreme ce două puncte roşii 
convergeau spre el dinspre nord, viteza şi traiectoria lor 
nelăsând urmă de îndoială că erau elicopterele Havoc şi 
Werewolf de la baza lui Aslan. 

Se găsea la numai zece mile marine nord de insulă, mai 
puţin de cinci minute de zbor până acolo. Sacrificase viteza 
în favoarea altitudinii coborâte pentru a evita depistarea 
prin radar, un joc care aproape îşi arăta roadele. În ciuda 
vârstei sale, aeronava Hind era cu puţin mai rapidă şi mai 
puternică decât celelalte două maşinării, dar acestea 
recuperaseră diferenţa zburând la altitudine mare, unde 
aerul opunea mai puţină rezistenţă. 

Pe lângă un tun cu cadență mare de tragere de 30 de 
milimetri şi 20 de rachete de 80 de milimetri aflate în 
blocurile de lansare, Havoc şi Werewolf dispuneau de o 
combinaţie mortală de rachete aer-aer şi antinavă ghidate 
prin laser, arme pe care Jack le văzuse în port. Prin 
contrast, blocurile de proiectile de sub aripile Hind-ului 
erau goale, singura apărare fiind mitraliera de 12,7 
milimetri cu patru ţevi aflată în botul aeronavei. Era o armă 
devastatoare, o armă de ucidere în masă folosită în 
războaiele din Cecenia şi Afganistan, dar, în absenţa unui 
copilot-trăgător, Jack putea trage numai de pe o traiectorie 
rectilinie asupra unor ţinte la vedere. Cu o cadență de 1200 
de proiectile pe minut pentru fiecare ţeavă, cele patru 
benzi de alimentare cu o sută de proiectile fiecare, capabile 
să penetreze blindajele, permiteau doar o rafală de cinci 
secunde, suficient însă ca să provoace distrugeri colosale la 
distanţă mică, dar complet insuficient ca să doboare doi 
astfel de adversari formidabili. 

Jack ştia că într-o bătălie deschisă şansele ca el să câştige 
erau infime. Singura lui opţiune era să-i angajeze prin 
surprindere. 


— Bine, Dalmotov, de data asta ai câştigat, mormăi Jack ca 
pentru sine, reducând maneta pas-gaz şi întorcând 
elicopterul cu faţa spre inamic. Dar să nu crezi că te vei mai 
întoarce acasă. 

Cele trei elicoptere erau la punct fix la treizeci de metri 
deasupra valurilor, curentul de aer stârnit de pale atrăgând 
spirale de picături de dedesubt. În centru, Hind părea 
monstruos de voluminos. Celelalte două aparate erau 
proiectate pentru a fi greu de descoperit şi cât mai 
manevrabile pe câmpul de luptă. La dreapta lui Jack, 
elicopterul Mi-28 Havoc semăna cu un şacal flămând 
datorită cockpit-ului coborât şi botului proeminent. La 
stânga, rotoarele coaxiale ale elicopterului Ka-50 Werewolf 
păreau să mărească forţa aeronavei, făcând-o să semene cu 
o insectă gigantică. 

Prin geamul plat blindat al elicopterului Werewolf, Jack 
zări silueta lui Dalmotov. 

Individul îi ceru lui Jack să zboare la cincizeci de metri în 
faţa escortei. Bătaia sacadată a rotoarelor se intensifică la 
un muget cu ecou când cele trei elicoptere ţâşniră înainte şi 
începură să zboare în formaţie strânsă spre nord-est. 

Aşa cum i se ceruse, Jack închise radioul care i-ar fi permis 
să ceară ajutor de la terţe părţi. După ce activă pilotul 
automat se lăsă pe spătarul scaunului şi scoase puşca 
Barrett, pe care şi-o aşeză în poală. Asamblată, arma avea 
cam un metru şi jumătate lungime şi cântărea paisprezece 
kilograme. Jack fusese obligat să scoată încărcătorul cu 
zece cartuşe ca să ţină ţeava armei ascunsă sub scaun. Cu 
mâna dreaptă cercetă camera de foc, unde introdusese deja 
unul dintre masivele proiectile BMG de calibru 50. Şansele 
lui de a ataca scădeau cu fiecare kilometru zburat şi Jack 
ştia că trebuie să acţioneze în curând. 

Ocazia se ivi mai devreme decât se aşteptase. După cinci 
minute de zbor întâlniră brusc un curent de aer cald, un 
efect rezidual al furtunii din noaptea precedentă. 
Elicopterele se zgâlţâiră şi se balansară într-un soi de lanţ 


al slăbiciunilor care părea să izbucnească dinspre Hind 
spre celelalte două. În fracțiunea de secundă cât ceilalţi doi 
piloţi se luptau cu comenzile, Jack decise să acţioneze. Când 
o nouă turbulenţă lovi, reduse maneta de gaze şi mări pasul 
general al rotorului principal. În ciuda reducerii puterii 
motoarelor, turbulenţa era suficientă ca să-i furnizeze forţă 
ascensională având pasul la maximum. Elicopterul Hind 
urcă douăzeci de metri faţă de cursul iniţial, apoi se opri şi 
începu să cadă. Celelalte două aparate trecură pe dedesubt 
ca într-un film rulat cu încetinitorul, cu rotoarele aproape 
atingând fuzelajul elicopterului pilotat de Jack. Dintr-odată, 
Jack ajunse în spatele lor. Era manevra clasică din luptele 
aeriene ale Primului Război Mondial, folosită cu efect 
devastator şi de avioanele britanice Harrier împotriva mai 
rapidelor avioane argentiniene Mirage în cursul războiului 
din insulele Falkland. 

Cu ţeava puştii scoasă pe geamul din stânga, Jack decise 
să folosească întreaga putere de foc a Hind-ului împotriva 
aparatului din dreapta. Deschise maneta de gaze la 
maximum şi glisă în lateral până ce Havoc-ul ajunse în raza 
vizuală. Întreaga manevră durase mai puţin de cinci 
secunde, insuficient ca ceilalţi să-i înregistreze măcar 
absenţa, darămite intenţia de atac. 

În timp ce Hind-ul lua poziţie la cincizeci de metri în spate, 
Jack înălţă capacul de protecţie de pe maneta de gaze şi 
apăsă butonul roşu de tragere. Cele patru ţevi din turela 
aflată în bot deschiseră focul cu un zgomot infernal, un 
staccato care îl aruncă pe Jack în faţă din pricina reculului. 
Fiecare ţeavă scuipa douăzeci de proiectile pe secundă, 
tuburile arse fiind ejectate într-un arc larg pe fiecare parte 
a elicopterului. Timp de cinci secunde, de sub botul 
aeronavei ţâşniră flăcări multiple şi un şuvoi de foc se 
năpusti spre inamic. 

La început Havoc-ul păru să absoarbă proiectilele ca un 
sac de box în timp ce acestea pătrundeau prin blindajul din 
spate al fuzelajului. Apoi se ivi brusc o gaură uriaşă dinspre 


faţă spre spate când proiectilele sfârtecară totul în calea 
lor, iar carlinga şi pilotul se dezintegrară într-un carnagiu 
devastator. Când Hind-ul ţâşni în sus, ultimele proiectile 
loviră motoarele elicopterului inamic, smulgând rotorul, 
care se rostogoli în lateral ca un bumerang care o luase 
razna. Câteva secunde mai târziu, aparatul se transformă 
într-o minge uriaşă de foc din pricina combustibilului şi a 
muniției care exploda. 

Jack trase tare de manşă şi trecu pe deasupra 
elicopterului condamnat. Se poziţionă pe o traiectorie la 
acelaşi nivel cu elicopterul Werewolf, silueta sinistră a 
acestuia aflându-se acum la treizeci de metri înspre stânga 
şi uşor în faţă. Jack îl vedea pe pilot luptându-se cu 
comenzile pe măsură ce aparatul mai uşor era răscolit de 
turbulenţe şi de şocul exploziei. Dalmotov părea încremenit 
de uimire, incapabil să accepte ceea ce se întâmplase, dar 
Jack ştia că totul era doar o criză de moment. Avea la 
dispoziţie doar câteva secunde până la pierderea 
avantajului. 

Scoase mai mult puşca Barrett pe geam şi trase. 
Proiectilul plecă cu un tunet impresionant, care reverberă 
în interiorul căştilor lui. Jack înjură când văzu scântei 
ţâşnind din fuzelajul elicopterului inamic şi încărcă repede 
un alt proiectil. De această dată ţinti spre dreapta ca să 
compenseze viteza de 200 de kilometri pe oră cu care 
zburau. Trase chiar în clipa în care Dalmotov îşi răsuci 
capul ca să se uite la el. 

Asemenea celor mai multe elicoptere de atac, Werewolf-ul 
era bine protejat împotriva tirului de la sol. Blindajul care 
proteja cabina fusese proiectat să reziste la loviturile 
tunurilor de 20 de milimetri. Vulnerabilitatea aparatului 
consta în partea superioară a fuzelajului în care se aflau 
motoarele, zone mai puţin expuse focului direct. Aici 
blindajul protector fusese sacrificat pentru a permite 
concentrarea acestuia în jurul cabinei echipajului. 
Ansamblul rotor constituia atât forţa, cât şi slăbiciunea 


acestei aeronave, rezultând o maşinărie cu mare 
manevrabilitate, dar care necesita un ghidaj la mare 
înălţime deasupra fuzelajului pentru susţinerea celor două 
rotoare coaxiale cu trei pale fiecare. 

Cel de-al doilea proiectil lovi chiar sub rotorul inferior, 
zdrobind ansamblul şi distrugând servocomenzile. Pentru o 
clipă nu se întâmplă nimic şi elicopterul continuă să zboare 
înainte cu botul în jos. Apoi începu să tremure şi să îşi ridice 
coada la un unghi imposibil. Jack îl vedea pe Dalmotov cum 
se luptă înnebunit cu manşa. Chiar şi de la o asemenea 
distanţă putea aprecia că pierduse controlul comenzilor, iar 
acţionarea palonierului nu provoca nici o reacţie. Dalmotov 
întinse mâna ca să tragă de un mâner roşu care atârna 
deasupra capului său. 

Werewolf era unic în rândul elicopterelor de luptă datorită 
faptului că dispunea de un scaun de catapultare pentru 
pilot. Problema catapultării pilotului dintr-un elicopter 
fusese întotdeauna rotorul de deasupra, dar Kamov 
inventase un sistem ingenios în cadrul căruia palele 
rotorului se detaşau şi scaunul era proiectat la o altitudine 
sigură pentru ca paraşuta pilotului să se poată deschide. 

Din clipa în care trăsese de mâner, Dalmotov sesizase 
probabil că ceva nu era în regulă. În loc să se desprindă, 
palele rotorului rămaseră la locul lor, în timp ce 
încărcăturile explozive din jurul arborelui rotor detonau 
într-o succesiune rapidă. Ansamblul se rupse şi se izbi de 
rotor, îndoind palele, dar lăsându-le în stare de funcţionare. 
Câteva secunde mai târziu, scaunul fu ejectat într-un 
norişor de fum. Printr-o şansă oribilă fu prins între cele 
două seturi de pale şi începu să se rostogolească 
nebuneşte, ca un carusel de foc. După două rotații 
complete, trupul lui Dalmotov fu sfârtecat în bucăţi, iar 
capul protejat de cască i se desprinse de trup ca o minge de 
fotbal. După o ultimă rotire, rotoarele scuipară ce mai 
rămăsese din încărcătura lor macabră, care dispăru în apa 
de dedesubt cu o plescăitură seacă. 


Jack urmări cu detaşare cum elicopterul inamic descrie o 
serie de mişcări ca într-un dans nebunesc, în cercuri din ce 
în ce mai mici, palele rupându-se una câte una sub 
presiunea tot mai mare a aerului, până ce fuzelajul atinse 
apa mării şi explodă. 

Fără a mai zăbovi, Jack viră sud pe cursul iniţial şi deschise 
maneta de gaze la maximum. Probabil că Dalmotov 
transmisese un semnal de ajutor şi poziţia, iar tehnicienii 
din centrul de control al lui Aslan redirecţionau acum 
SATSURV către locul unde se scufundaseră elicopterele. 
Priveliştea nu putea decât să intensifice mânia lui Aslan, 
deja ajunsă la incandescenţă după stricăciunile suferite de 
Vultura. Jack ştia că orice valoare ar mai fi avut el ca ostatic 
dispăruse acum din pricina nevoii lui Aslan de a se răzbuna. 

Spre neliniştea lui, văzu că indicatorul de combustibil se 
apropie periculos de zero. Cu zece minute înainte, când 
verificase ultima dată nivelul, acesta era trei sferturi plin, 
iar, în cursul acţiunii sale, Jack nu avea cum să fi cheltuit 
jumătate din rezervor. Îşi aminti de lovitura încasată de la 
puşca lui Dalmotov când se ridica de pe helipad. Dacă 
proiectilul lovise o conductă de combustibil, turbulenţele 
prin care trecuse putuseră agrava avaria, întrerupând 
alimentarea şi provocând pierderi masive de carburant. 

Nu avea timp să-şi confirme ipoteza. Reduse maneta de 
gaze pentru a economisi combustibilul şi cobori la treizeci 
de metri. Din ceața dimineţii se ivi conturul îndepărtat al 
insulei, cu vârfurile gemene în forma lor ciudată de coarne 
de taur, aşa cum le zărise prima dată de pe Seaquest cu trei 
zile înainte. Singura lui speranţă acum era ca elicopterul 
Hind să reziste suficient de mult ca să-l ducă până la o 
distanţă de la care să înoate până la ţărmul nordic al 
insulei. 

Pe măsură ce motoarele începură să tuşească şi să dea 
rateuri, priveliştea lui Jack fu pe moment obstrucţionată de 
o pală de fum negru. Strânse din nas simțind mirosul, un 
amestec acru de cordită şi de plastic ars. După câteva 


secunde se risipi şi Jack zări carcasa lui Seaquest la mai 
puţin de două sute de metri în faţa lui. 

Imaginile din satelit nu semănau nici pe departe cu 
realitatea şocantă. Nava amiral de cercetare a UMI agoniza 
cu puntea din faţă aproape în întregime sub apă, cu 
suprastructura de nerecunoscut şi cu tribordul plin de 
găuri imense acolo unde obuzele de pe Vultura 
străpunseseră blindajul şi pătrunseseră înăuntru. Părea un 
miracol că nava continua să plutească, dar Jack îşi dădu 
seama că pereţii etanşi din faţă aveau să cedeze în curând 
şi nava avea să se scufunde. 

Hind-ul abia mai reuşea să se ţină în aer zgâlţâindu-se 
deasupra navei distruse. Aproape imediat începu să piardă 
altitudine. Rotorul nu mai avea forţă ascensională. 
Motoarele tuşeau cu ultimele lor puteri, aşa că Jack avu la 
dispoziţie doar timpul necesar pentru a reacţiona. 

Îşi desfăcu repede centurile de siguranţă şi împinse manşa 
cât putu de mult. În această poziţie, fiind cu botul în jos, 
aripile pe care era fixat armamentul erau mai sus decât uşa 
pe care urma să se arunce şi nu risca să se lovească de ele. 
Cum avea doar câteva secunde la dispoziţie, îşi scoase 
casca, se ghemui în spatele cockpit-ului şi ţâşni afară din 
aeronavă, cu picioarele strâns încrucişate şi braţele apăsate 
bine pe piept ca să nu şi le rupă când atinge apa. 

Fără casca grea, redusese pericolul ruperii vertebrelor 
cervicale, dar şi aşa şocul fu teribil. Intră în mare cu 
picioarele înainte şi plonjă suficient de adânc ca să simtă 
schimbarea de temperatură. Îşi desfăcu mâinile şi 
picioarele ca să încetinească scufundarea. Înotând înapoi 
spre suprafaţă, simţi o durere sfâşietoare acolo unde rana i 
se redeschisese din pricina şocului. În drumul spre 
suprafaţă se auzi un zgomot înfiorător care provocă o undă 
de şoc prin apă. leşi la suprafaţă şi zări la mică distanţă 
rămăşiţele arzânde ale elicopterului, o imagine 
devastatoare care uşor ar fi putut trece drept scena 
propriei morţi. 


Sparse tubul cu dioxid de carbon care umflă vesta de 
salvare şi înotă spre Seaquest. Se simţi brusc copleşit de 
oboseală. Adrenalina jucase şi ea un rol în epuizarea 
rezervelor lui de energie. 

Prora lui Seaquest era atât de afundată, încât Jack putu să 
iasă din apă pe punte în faţa amplasamentului turelei. Era 
locul ultimelor clipe ale lui York şi Howe din ziua 
precedentă. După ce inspectă scena cu o privire sumbră, 
Jack se dezbrăcă de vesta de salvare şi îşi croi cu prudenţă 
drum spre rămăşiţele cabinei de pilotaj. Chiar înainte de a 
ajunge la chepeng, îşi pierdu echilibrul şi căzu cu greutate. 
Îşi dădu oripilat seama că alunecase pe sânge închegat, o 
dâră purpurie care se scurgea către tribordul navei. 

Jack ştia că n-avea nimic de câştigat din plângerea 
ultimelor clipe ale echipajului său. Se opri lângă chepeng 
pentru a se odihni câteva clipe, mobilizându-şi în acelaşi 
timp toate rezervele de energie şi de voinţă pe care le mai 
avea. 

Văzu aproape prea târziu elicopterul cu colţul ochiului. 
Aparatul era departe, abia dând colţul insulei, iar sunetul 
rotorului era mascat de zgomotele scoase de Seagquest în 
agonia de dinaintea morţii. Datorită celui de-al patrulea loc 
vacant de pe helipad, Jack ştia că Aslan dispunea de un al 
patrulea elicopter de atac. Bănuia că cesta era un Kamov 
Ka-28 Helix, care decolase de pe Vultura. Miji ochii în 
lumina soarelui şi văzu elicopterul zburând la mică înălţime 
deasupra apei, drept spre el. Jack se aflase de multe ori în 
vizorul unor elicoptere ca să ştie la ce să se aştepte, dar 
rareori se simţise atât de vulnerabil. 

Se văzu un licăr depărtat şi ceva care semăna cu un halou 
apăru şi începu să se lărgească cu o viteză ameţitoare. Era 
o rachetă antinavă de mare calibru, probabil una dintre 
temutele rachete Exocet AM.39, pe care Jack le văzuse 
stivuite în depozitele lui Aslan. Jack se aruncă prin chepeng 
şi se rostogoli pe puntea inferioară, practic prăbuşindu-se 
în modulul de comandă. Chiar în clipa în care răsuci roata 


de închidere se auzi un zgomot infernal de explozie. Fu 
aruncat cu violenţă pe spate, se lovi de un perete şi 
universul se întunecă în jurul lui. 

CAPITOLUL. 26 

Uşa se trânti în spatele lui Costas, iar el fu împins drept în 
bocaport. Costas simţi impactul dur, marginea tare de metal 
lovindu-l drept în piept şi lăsându-l fără aer. Cârpa care îi 
acoperea ochii se rupse, dar tot ce putea vedea era o ceaţă 
purpurie. Se rostogoli uşor pe spate, cu întregul trup 
cuprins de durere, şi îşi ridică încet braţul ca să-şi pipăie 
faţa. Avea ochiul drept închis şi tumefiat, indiferent la 
atingere. Îşi duse degetele la ochiul stâng şi dădu la o parte 
bucata de cârpă înainte de a-l deschide. Treptat, începea 
să-şi vină în fire. De unde zăcea vedea nişte ţevi albe 
întinzându-se de-a lungul bocaportului, inscripţionate cu 
simboluri şi litere chirilice. 

Era complet dezorientat. Ultima lui amintire clară era 
momentul în care Jack se prăbuşise în sala de audienţe. 
Apoi se lăsase întunericul şi o amintire vagă a durerii şi 
mutării din loc în loc. Fusese legat pe un scaun cu o lumină 
înfiptă drept în ochi. Urmaseră apoi ore în şir de chin, de 
ţipete şi de lovituri înfiorătoare. Întotdeauna aceleaşi 
siluete în negru, întotdeauna aceeaşi întrebare lătrată într- 
o engleză stricată: „Cum ai ieşit din submarin?” Bănuia că 
se găsea pe Vultura, dar toată capacitatea lui de a raţiona 
se dusese naibii în încercarea de a supravieţui. Era adus 
mereu în această încăpere, apoi tras înapoi exact în clipa în 
care credea că totul luase sfârşit. 

lar acum se întâmpla din nou. De această dată nu existase 
nici o pauză. Uşa se deschise cu violenţă şi Costas primi o 
lovitură dură în spate, provocându-i un spasm de sânge şi 
de vomă. Fu ridicat în genunchi, tuşind şi icnind, apoi peste 
ochi îi fu aşezată o nouă cârpă, atât de strâns, că simţea 
sângele ţâşnind din ochiul tumefiat. Credea că nu mai poate 
simţi alt fel de durere, dar acum constata că se înşelase. Îşi 
concentră întreaga fiinţă asupra singurului lucru care îl 


putea ţine în viaţă, anume acela că el şi nu Jack primea o 
asemenea pedeapsă. Trebuia să reziste oricum până la 
sosirea lui Seagquest şi la descoperirea focoaselor nucleare. 

Faţa i se sprijinea de o masă, iar mâinile îi erau legate în 
spatele scaunului pe care şedea. Habar n-avea de cât timp 
stătea aşa. Vedea doar mii de stele de diferite culori acolo 
unde cârpa îi apăsa ochii. Cu toată durerea de cap, auzea 
voci, nu pe cele ale torţionarilor lui, ci pe cele ale unui 
bărbat şi ale unei femei. Ceva mai devreme reuşise să 
priceapă, din frânturi de conversaţie, că indivizii care îl 
ţineau captiv aşteptau întoarcerea lui Aslan de la sediu cu 
elicopterul. Cu toţii păreau îngrijoraţi. Apăruse o situaţie de 
criză, un elicopter scufundat, un prizonier evadat. Costas se 
ruga să fi fost Jack. 

Vocile păreau să se afle la ceva distanţă, pe un coridor sau 
într-o cameră alăturată, dar femeia era furioasă, aşa că 
vorbea tare. Indivizii trecură din rusă în engleză şi Costas 
îşi dădu seama că erau Aslan şi Katia. 

— Astea sunt chestiuni personale, zise Aslan. Vom vorbi în 
engleză, ca mujahedinii mei să nu audă această blasfemie. 

— Mujahedinii tăi. Vocea Katiei era plină de dispreţ. 
Mujahedinii tăi sunt fundamentalişti. Ei se bat pentru Allah, 
nu pentru Aslan. 

— Eu sunt noul lor profet. Loialitatea lor este faţă de 
Aslan. 

Aslan. Katia scuipă cuvintele în derâdere. Cine e Aslan? 
Piotr Alexandrovici Nazarbetov. Un profesor ratat de la o 
universitate obscură, suferind de grandomanie. Nici măcar 
nu porţi barba unui om sfânt. Şi aminteşte-ţi că eu ştiu că 
eşti de origine mongolă. Gingis Han era un infidel care a 
distrus jumătate din lumea musulmană. Cineva ar trebui să 
le spună asta războinicilor tăi. 

— "Te uiţi pe tine, fata mea. 

Vocea părea de gheaţă. 

— Îmi amintesc ce trebuia să învăţ când eram mică. Cel 
care se va supune Coranului va prospera, cel care i se va 


opune va muri de sabie. Credinţa nu permite omorârea 
nevinovaţilor. Vocea ei părea dintr-odată tristă. Ştiu ce i-ai 
făcut mamei. Respirația greoaie a lui Aslan i se păru lui 
Costas ca o oală sub presiune gata să explodeze. 
Mujahedinii tăi îşi calculează bine mişcările, continuă Katia. 
Te folosesc până ce se pot descotorosi de tine. Submarinul 
ăla va fi şi mormântul tău. 'Iot ce ai reuşit prin crearea 
acestui sanctuar al teroriştilor a fost să-ţi grăbeşti execuţia. 

— Tăcere! 

Ţipătul dement fu urmat de sunetul unor paşi târşâiţi şi a 
ceva tras de acolo. Câteva clipe mai târziu se auziră paşi 
care se întorc. Aceştia se opriră în spatele lui Costas. Două 
mâini îi lipiră la loc umerii de scaun. 

— Prezenţa ta poluează aerul de aici, gâfâi o voce la 
urechea lui. Eşti pe punctul de a pleca în călătoria ta finală. 

Se auzi un pocnet de degete şi două mâini îl ridicară pe 
Costas. În lumea lui de beznă nu anticipă lovitura, care veni 
cu forţă şi care îi provocă o durere sfâşietoare, urmată de 
binecuvântata cădere în inconştienţă. 

Jack părea să trăiască un coşmar continuu. În locul unde 
se afla, întunericul era de smoală, atât de profund că 
ascundea orice repere posibile. De jur împrejur se auzeau 
zgomote de flux marin, punctate de scârţâituri şi trosnete 
ale metalului. Mintea lui se luptă să găsească o logică în 
ceea ce auzea. Zăcând contorsionat lângă bocaport, se 
simţea ciudat de uşurat, cu trupul aproape levitând, ca şi 
cum ar fi fost cuprins de febră demonică. 

Acum ştia cum e să fii prins în pântecele unei nave care se 
scufundă în abis. Salvarea lui venea de la modulul de 
comandă de pe Seaguest, cu pereţii lui de oţel aliat cu 
titaniu, groşi de cincisprezece centimetri, protejându-l de 
presiunea zdrobitoare care în alte condiţii i-ar fi zdrobit 
deja timpanele şi i-ar fi produs implozia craniului. Auzea 
diverse pocnituri pe măsură ce buzunarele de aer rămase 
implodau pe rând, un zgomot care l-ar fi dus la moarte 


instantanee, dacă el n-ar fi reuşit să ajungă în modul la 
timp. 

Acum nu mai putea face altceva decât să se îmbărbăteze 
în aşteptarea inevitabilului. Plonjonul părea să nu se mai 
termine. Dura mai mult decât se aşteptase el, iar zgomotele 
creşteau cu o intensitate ce amintea de apropierea unui 
tren expres. Când veni, sfârşitul se petrecu cu violenţă. 
Carena se zdrobi de fundul mării cu o lovitură înfiorătoare, 
generând un şoc care l-ar fi ucis pe Jack dacă nu şi-ar fi 
ţinut capul între braţe. Jack avu nevoie de toată forţa de 
care era capabil ca să nu fie aruncat în sus când carena 
navei sări pe loc, saltul fiind acompaniat de un zgomot 
sfâşietor de metal care se rupe. Apoi epava se aşeză 
definitiv pe fundul apei şi tăcerea luă locul zgomotelor. 

„Activează iluminatul de avarie”, îşi zise Jack, în timp ce îşi 
pipăia trupul în căutarea unor răni noi. Vocea lui suna 
ciudat de îndepărtată, cu cuvintele absorbite de pereţii 
blindaţi la emisia de sunete. Cu toate astea, aceleaşi cuvinte 
erau o măsură a realităţii într-o lume care îşi pierduse toate 
reperele. 

Ca scafandru, Jack era obişnuit să se orienteze în beznă, 
iar acum se folosi de întreaga experienţă acumulată. După 
saltul realizat prin trapa de intrare, explozia rachetei îl 
aruncase dincolo de rastelul de arme, către panourile de 
control din capătul modulului. Din fericire, Seagquest 
ajunsese pe fundul mării. Ridicându-se nesigur în picioare, 
Jack simţi înclinarea punţii unde prova plonjase în fundul 
apei. Se lăsă înapoi în genunchi şi pipăi în jur podeaua. 
Faptul că se implicase în proiectarea navei îl ajuta acum să 
treacă fără probleme de consolele care se aliniau în 
interior. 

Ajunse la o cutie cu siguranţe din peretele aflat la stânga 
intrării şi pipăi după comutatorul care conecta 
acumulatorul de rezervă, aflat în cutia lui de protecţie cu 
blindaj de plumb, de circuitul principal. Pentru a nu ştiu 


câta oară în acea zi, închise strâns ochii şi se rugă să aibă 
noroc. 

Spre uşurarea lui, camera fu imediat scăldată în lumină 
fluorescentă verde. Ochii se adaptară repede şi Jack se 
întoarse în jur ca să inspecteze scena. Modulul se găsea sub 
linia de plutire, aşa că obuzele care sfâşiaseră Seaquest 
trecuseră pe deasupra. Echipamentele şi dispozitivele 
dinăuntru păreau să fie încă funcţionale. Modulul fusese 
proiectat să reziste exact unui asemenea gen de atac. 

Prima lui sarcină era să separe modulul de epavă. Îşi croi 
clătinându-se drum spre panoul central. I se părea 
incredibil faptul că adunase întreg echipajul acolo pentru 
şedinţa de informare cu mai puţin de 48 de ore înainte. Se 
prăbuşi cu greutate pe scaunul de comandă şi activă panoul 
de control. Monitorul LCD îi ceru o serie de parole înainte 
de a iniţia secvenţa de degajare. După introducerea celei 
de-a treia parole se deschise un sertar şi Jack scoase o 
cheie pe care o introduse în panou şi o răsuci în sensul 
acelor de ceasornic. Sistemele de propulsie electrică şi de 
control al atmosferei interioare aveau să intre în funcţiune 
imediat ce modulul avea să se găsească la o distanţă sigură 
de epavă. 

Fără senzorii de pe Seaquest, Jack nu dispunea de date 
legate de adâncime sau de mediul local până ce modulul nu 
se separa de nava-mamă şi nu activa senzorii proprii. Jack 
bănuia că epava căzuse în falia înregistrată de Seaquest la 
nord de insulă, lungă de zece kilometri şi lată de jumătate 
de kilometru, pe care Costas o identificase ca o falie 
tectonică pe aceeaşi linie cu vulcanul. Dacă aşa stăteau 
lucrurile, Jack era acum împotmolit în groapa de gunoi a 
sud-estului Mării Negre, un punct de colectare a mâlului şi 
un rezervor de sediment sărat din Era Glaciară. Cu fiecare 
minut care trecea, epava avea să se scufunde mai adânc 
într-o masă de sedimente mai periculoase decât nisipurile 
mişcătoare. Chiar dacă reuşea să degajeze modulul, era 


posibil ca acţiunea să înfunde vehiculul şi mai mult în 
groapă, înmormântându-l fără putinţă de scăpare. 

Îşi legă centura de siguranţă şi îşi lăsă capul pe tetieră. 
Computerul îi oferi trei şanse de anulare a acţiunii şi de 
fiecare dată el îi ceru să continue operaţiunile. După 
terminarea ultimei secvenţe, în centrul ecranului apăru un 
triunghi roşu de avertizare cu cuvântul „desprindere” 
înscris în centru. Preţ de câteva secunde chinuitoare 
camera se cufundă în întuneric, timp în care computerul 
redirecţionă curentul electric la bateria interioară de 
acţionare a motoarelor. 

Câteva secunde mai târziu tăcerea se transformă într-un 
staccato monoton în afara carenei de la stânga lui Jack. 
Fiecare zgomot înfundat reprezenta explozia unei mici 
încărcături destinate ruperii legăturilor care fixau modulul 
de structura lui Seaquest şi generării unei deschideri 
suficient de largi prin care să treacă acesta. În timp ce 
panoul protector se desfăcu în bucăţi, spaţiul din jurul 
modulului se umplu cu apă de mare şi indicatorul de 
adâncime se trezi la viaţă. Jack se răsuci în direcţia 
traiectoriei de ieşire şi se cuprinse bine cu braţele când 
jeturile cu apă se treziră la viaţă cu un băzâit uşor care 
crescu în intensitate pe măsură ce motoarele începură să se 
lupte cu pivoţii care legau modulul de carena navei-mamă. 
În spatele modulului se auziră o serie de explozii pe măsură 
ce modulul se separă de buloanele de prindere. Simultan, 
clemele de prindere se retraseră, şi Jack fu proiectat cu 
violenţă pe spătarul scaunului. Acceleraţia pe care o căpăta 
farfuria ejectată echivala cu suprasarcina impresionantă a 
lansării unei rachete pe orbită. 

Modulul fusese proiectat să se desprindă cu forţă de o 
navă care se scufundă pentru a scăpa de vârtejul de 
absorbţie care se crea pe măsură ce epava se îndrepta 
către fundul apei. Jack trăise pe propria piele o simulare în 
instalaţia UMI de testare la mare adâncime din insulele 
Bermude, când farfuria se oprise abia după o sută de metri. 


Aici, acceleraţia fu urmată de o deceleraţie violentă, motiv 
pentru care modulul se opri la doar câţiva metri dincolo de 
epavă. 

Jack îşi cuprinsese capul în poziţia standard de siguranţă 
aşa că singurele inconveniente suferite erau mai multe zone 
dureroase, acolo unde centurile de siguranţă pătrunseseră 
în carnea umerilor. După ce inspiră adânc, îşi desfăcu 
centurile de siguranţă şi porni spre staţia de lucru, cu mâna 
dreaptă ţinându-se de panoul de control pentru a nu 
aluneca în faţă, acolo unde modulul se înfipsese cu botul în 
fundul mării. 

La stânga se găsea un mic monitor de afişare a datelor de 
adâncime. Când cifrele începură să licăre, Jack observă cu 
groază că adâncimea ajunsese la 750 de metri sub nivelul 
mării, cu mai bine de o sută de metri sub adâncimea 
maximă de operare a modulului. Fundul faliei era la o 
adâncime mai mare decât îşi imaginaseră ei, la mai bine de 
o jumătate de kilometru sub fosta linie a țărmului mării. 

Jack porni sistemul sonar şi aşteptă ca ecranul să se 
trezească la viaţă. Emiţătorul sonarului activ lansa 
impulsuri de înaltă frecvenţă care acopereau la 360 de 
grade mediul înconjurător pentru a oferi un profil al 
fundului apei şi al posibilelor obiecte aflate în apă până la 
suprafaţă. În cursul trecerii lui Seaquest peste canion, 
petrecută cu două zile înainte, stabiliseră că falia se 
întindea pe direcţia nord-sud, aşa că fixă sonarul pe direcţia 
est-vest pentru a vedea poziţia sa într-o secţiune 
transversală prin interiorul defileului. 

Viteza cu care baleia fasciculul era suficient de mare ca 
întregul profil al mediului înconjurător să fie vizibil simultan 
pe ecran. Verdele-închis din fiecare parte a ecranului arăta 
locurile unde pereţii canionului se înălţau la o distanţă de 
patru sute de metri unul de altul. În apropiere de vârf se 
vedeau profiluri neregulate care îngustau spaţiul de 
trecere. Canionul avea toate caracteristicile unei falii 
orizontale cauzate de plăci tectonice care mai degrabă se 


depărtau una de alta decât se frecau pe lungime. Era o 
raritate geologică în faţa căreia Costas ar fi fost încântat, 
dar care constituia un motiv de îngrijorare imediată pentru 
Jack, deoarece agrava situaţia. 

Îşi dădu seama că avusese un noroc chior că supravieţuise 
până atunci. Dacă Seaquest s-ar fi scufundat doar cu 
cincizeci de metri mai la vest, nava s-ar fi zdrobit de buza 
canionului, ucigându-l pe Jack cu mult înainte ca epava să 
ajungă pe fundul apei, cu mult mai jos. 

Îşi îndreptă atenţia către baza faliei, unde ecranul arăta o 
masă de culoare verde-deschis, adică sute de metri de 
sedimente depuse. În sus se vedea o linie orizontală la 
nivelul apexului sonarului, ca un strat compact care 
reprezenta locul de odihnă veşnică pentru Seaquest. 
Deasupra, mai multe puncte luminoase împrăştiate, 
semnificând sedimente în suspensie continuau pe o înălţime 
de cel puţin douăzeci de metri până ce ecranul se limpezea, 
fapt care semnifica apă curată. 

Jack ştia că se găseşte în vârful unei depuneri instabile de 
sedimente, adâncă cel puţin cât nivelul mării de deasupra, o 
cantitate imensă de mâl provenită din aluviuni amestecate 
cu organisme marine moarte, lut, resturi vulcanice şi 
depuneri sărate rezultate din evaporarea apei din cursul 
Erei Glaciare. Depunerea se îngroşa constant din pricina 
căderilor de deasupra şi în orice moment îl putea înghiţi ca 
o dună de nisip mişcător. Şi, dacă asta nu-i venea de hac, 
atunci o putea face o avalanşă. Mâlul suspendat de 
deasupra epavei era rezultatul unui curent de turbulenţă. 
Oamenii de ştiinţă de la UMI monitorizaseră curenţii de 
turbulenţă din Oceanul Atlantic suflând peste platoul 
continental cu 100 de kilometri pe oră, săpând canioane 
submarine şi depozitând milioane de tone de mâl. Ca şi 
avalanşele de zăpadă, unda de şoc a unei astfel de avalanşe 
putea genera o alta similară. lar dacă era prins în 
apropierea unei degajări de masă sedimentară de o 


asemenea mărime, Jack era condamnat fără şansa de a se 
putea salva. 

Ştia că şansele lui sunt infime chiar înainte de a testa 
motoarele. Bâzâitul aleatoriu produs când alimentă 
unitatea de propulsie îi confirmă faptul că tuburile 
lansatoare de jeturi de apă erau îmbâcsite cu mâl şi 
incapabile să salte modulul din mormântul în care singur 
intrase. Era imposibil ca inginerii UMI să fi anticipat că 
prima activare a produsului minţii lor avea să se facă sub 
douăzeci de metri de depuneri la fundul unui abis netrecut 
pe vreo hartă. 

Singura opţiune care îi rămânea era sasul din spatele lui, 
care permitea intrarea şi ieşirea scafandrilor. Carcasa era 
învăluită deasupra de un nor mişcător de sedimente care 
putea fi încă suficient de fluid pentru a permite evadarea, 
deşi cu fiecare minut care trecea şansele se diminuau pe 
măsură ce tot mai multe particule solide sedimentau şi 
îngropau modulul tot mai adânc într-o masă de sedimente 
compacte. 

După o ultimă privire aruncată sonarului pentru a memora 
caracteristicile mediului înconjurător, Jack se îndreptă spre 
sas. Roata de blocare se învârti uşor şi Jack păşi înăuntru. 
Acolo se găseau două compartimente, fiecare doar cu puţin 
mai mare ca un dulap, primul fiind un depozit de 
echipamente şi spaţiu de magazie, în vreme ce al doilea 
reprezenta sasul propriu-zis. Jack îşi croi drum pe lângă o 
stivă de costume de scafandru şi regulatoare de amestec, 
până ce ajunse în faţa unui monstru metalic care semăna cu 
o arătare dintr-un film SF de duzină. 

Din nou Jack se simţi recunoscător faţă de Costas. Din 
pricină că modulul de comandă nu fusese testat, Costas 
insistase asupra prezenţei unui costum de scafandru rigid 
ca rezervă, o măsură pe care Jack o acceptase nu fără 
mormăieli din pricina timpului suplimentar necesar 
instalării. În cursul evenimentelor, ajutase la aşezarea 


costumului în interiorul camerei, aşa că ştia foarte bine 
procedura de salvare pe care o construiseră împreună. 

Păşi pe grătarul din faţa costumului şi desfăcu clemele de 
prindere, pivotând casca înainte şi dezvăluind panoul de 
control din interior. După ce se asigură că toate sistemele 
erau funcţionale, desprinse centurile care asigurau 
costumul şi verifică exteriorul ca să vadă dacă joncţiunile 
erau bine etanşate. 

Botezat oficial ca Antropod Autonom de Mare Adâncime 
(ADSA), costumul avea mai multe în comun cu 
submersibilele precum Aquapod-ul decât cu echipamentele 
convenţionale de scufundare. ADSA Mark 5 permitea 
explorări solitare la adâncimi oceanice mai mari de patru 
sute de metri. Sistemul de respiraţie era asigurat de o 
pompă de recirculare a aerului care injecta oxigen în vreme 
ce separa dioxidul de carbon din expiraţie ca să furnizeze 
gaz de respirat pentru o durată de până la patruzeci şi opt 
de ore. Ca şi costumele anterioare, ADSA era rezistent la 
presiune datorită articulaţiilor umplute cu lichid şi unei 
carcase metalice, materialul folosit fiind un oţel special aliat 
cu titan, care asigura rezistenţa până la adâncimea 
incredibilă de 2000 de metri. 

ADSA era un exemplu care ilustra progresele remarcabile 
înregistrate de UMI în tehnologia de scufundare la mare 
adâncime. Un sonar ultrasonic multidirecţional alimenta o 
imagine mobilă tridimensională în vizorul căştii, furnizând 
informaţii pentru navigația în condiţii de vizibilitate 
exterioară zero. Pentru mobilitate crescută, costumul era 
echipat cu un dispozitiv computerizat de flotabilitate 
variabilă şi jeturi de apă cu traiectorie vectorială, o 
combinaţie care oferea ocupantului manevrabilitatea unui 
astronaut în spaţiu, dar fără nevoia de a păşi pe ceva solid. 

După desprinderea costumului, Jack se întoarse în 
compartimentul principal şi se duse repede la rastelul de 
arme. De pe raftul de sus luă un pistol Beretta de 9 
milimetri, înlocuind astfel arma confiscată de Aslan şi îl 


înghesui în costumul lui de zbor. Apoi extrase o puşcă de 
asalt SA80-A2 şi înşfăcă trei încărcătoare. După ce îşi puse 
puşca pe umăr desprinse două pachete mici de exploziv 
Semtex, folosit în mod normal pentru lucrările subacvatice 
de demolare, şi două cutii de mărimea unor genţi diplomat, 
fiecare dintre ele conţinând un amestec de mine şi un 
detonator la distanţă. 

Ajuns înapoi în sas, atârnă cutiile de un cuier din faţa 
ADSA şi le asigură cu bandă izolatoare. Întinse mâna şi 
strecură puşca şi cutiile cu cartuşe într-o pungă sub panoul 
de control. După ce închise uşa de acces în cameră şi blocă 
roata de etanşare, se căţără pe scara de metal şi intră în 
costum. Era surprinzător de mult spaţiu acolo, permițându-i 
să-şi retragă mâinile din braţele metalice şi să opereze 
butoanele de control de pe consolă. În ciuda masei de o 
jumătate de tonă, Jack putea îndoi încheieturile de la 
picioare şi putea deschide şi închide mâinile în formă de 
cleşti. După ce verifică rezerva de oxigen, închise casca şi 
sigilă încuietoarea din dreptul gâtului. Trupul lui se găsea 
acum într-un sistem autonom de supravieţuire, capabil să 
se descurce indiferent de ce se întâmpla în exterior. 

Era pe punctul de a părăsi Seaquest pentru ultima dată. 
Nu avea timp de reflecţie, ci era mânat doar de hotărârea 
de a face ceva pentru ca pierderea navei să nu se fi produs 
în zadar. O să fie timp mai târziu pentru tristeţe. 

Aprinse iluminatul de siguranţă din interior, ajustă 
termostatul la 20 de grade Celsius şi activă senzorii. După 
ce verifică butoanele pentru propulsie şi flotabilitate, 
întinse braţul metalic drept către un comutator de pe uşă. 
Iluminatul fluorescent se diminuă şi apa începu să umple 
încăperea. În timp ce lichidul urca deasupra vizorului, Jack 
simţi bandajul umed din locul unde sângele mustea din rana 
primită cu o zi înainte. Încercă să-şi păstreze calmul. 

— Un pas mic pentru om, murmură el. Un pas uriaş pentru 
omenire. 


Când uşa exterioară se deschise şi liftul îl ridică deasupra 
modulului, Jack se trezi învăluit în beznă, un infinit negru 
care părea să-l ţină prizonier fără putinţă de scăpare. 
Activă farurile. 

Priveliştea nu semăna cu nimic din ce văzuse înainte. Era 
un univers din care îi lipseau toate referenţialele standard, 
o lume unde dimensiunile normale ale spaţiului şi formelor 
păreau să se contopească în mod continuu. Fasciculul 
lumina nori strălucitori de mâl care se agitau în toate 
direcţiile, vârtejuri lente care se ondulau ca o multitudine 
de galaxii în miniatură. Jack întinse braţele costumului şi 
urmări mâlul cum se separă în petice şi fâşii, forme care se 
adunară din nou laolaltă şi dispărură. În lumina dură 
păreau nefiresc de albe, ca nişte pale de cenuşă vulcanică, 
fasciculul reflectând particule de o sută de ori mai fine 
decât nisipul de plajă. 

Cu siguranţă, Jack ştia că era singura fiinţă umană care 
pătrunsese în acest univers. Unele dintre sedimentele 
suspendate erau biogenice, rezultate din descompunerea 
ţesuturilor vii şi a organismelor căzute, dar spre deosebire 
de platourile abisale ale Atlanticului sau Pacificului, 
adâncimilor Mării Negre le lipsea până şi existenţa 
microorganismelor. Jack se găsea cu adevărat în lumea 
subterană, un gol lipsit de viaţă fără egal în altă parte pe 
planetă. 

Pentru o clipă Jack avu senzaţia că masa care se agita avea 
să se materializeze sub forma chipurilor fantomatice ale 
unor marinari demult morţi, sortiţi să facă un dans macabru 
pentru eternitate în valurile unduitoare de mâl. Jack se 
forţă să se concentreze asupra sarcinii pe care o avea de 
îndeplinit. Sedimentele se aşezau mult mai repede decât 
anticipase el, particulele făcând compact cu densitatea 
lipicioasă a noroiului într-un val de fund. Deja sedimentele 
îngropaseră vârful modulului de comandă şi urcau alarmant 
de-a lungul picioarelor ADSA. Jack mai avea la dispoziţie 


doar câteva secunde ca să acţioneze înainte de a deveni el 
însuşi un sarcofag imobil pe fundul mării. 

Acţionă compensatorul de flotabilitate şi umplu rezervorul 
din spatele lui cu aer, aducând iute costumul la o poziţie 
neutră. Când indicatorul trecu pe plus, împinse de joystick 
şi răsuci maneta. Cu un salt, se deplasă în sus. Sedimentele 
cădeau în cascadă pe lângă el cu rapiditate crescândă. Opri 
tunul de apă ca să evite îmbâcsirea sorbului şi îşi continuă 
ascensiunea folosindu-se doar de flotabilitate. 1 se păru o 
veşnicie până ce traversă vârtejul de sedimente. Apoi, la 
circa treizeci de metri deasupra epavei, se eliberă. Se înălţă 
alţi douăzeci de metri înainte de a-şi compensa flotabilitatea 
şi de a îndrepta fasciculul luminos în jos către scurgerea de 
mâl care acum acoperea epava Seaquest. 

Scena era imposibil de raportat la vreun gen de realitate. 
Semăna cu imaginea din satelit a unei imense furtuni 
tropicale, fuioarele de sedimente rotindu-se încet ca nişte 
cicloane gigant. Aproape că se aştepta să vadă luciri 
luminoase de la descărcările electrice de dedesubt. 

Îşi întoarse atenţia către sonarul pe care îl activase cu 
câteva momente înainte. Ecranul circular dezvălui profilul 
de tranşee al faliei, cu trăsăturile mai accentuate acum, că 
senzorii se eliberaseră de avalanşa de sedimente. Jack 
apelă programul NAVSURV şi tastă coordonatele pe care le 
memorase pentru ultima poziţie de suprafaţă a lui Seagquest 
şi pentru ţărmul nordic al insulei. Dispunând de coordonate 
cunoscute de referinţă, NAVSURV putea întocmi poziţia 
curentă, putea trasa un curs optim şi putea efectua ajustări 
continue pe măsură ce terenul se dezvăluia sonarului. 

Comută pe pilot automat şi urmări cum computerul 
alimentează cu date unităţile de propulsie şi de flotabilitate. 
Când programul îşi încheie secvenţa de încărcare, Jack 
pregăti casca şi cobori vizorul. Acesta era conectat la 
computer printr-un cablu, continuând să permită libertate 
de mişcare şi acţionând ca un ecran de vizualizare prin care 
Jack putea continua să supravegheze spaţiul din jurul său. 


Activă un control şi vizorul se trezi la viaţă. Privirea îi era 
filtrată printr-un fel de reţea verzuie care-şi schimba forma 
la fiecare mişcare a capului. La fel ca un pilot într-un 
simulator de zbor, Jack vedea o imagine în realitate virtuală 
a topografiei locului, o versiune tridimensională a ecranului 
de sonar. Liniile uşor umbrite îl asigurau că nu era prins 
într-un coşmar etern, că se mişca într-un univers finit cu 
graniţe care puteau fi depăşite dacă norocul nu îl părăsea. 

Când jeturile de apă se puseră în mişcare şi începu să se 
deplaseze înainte, Jack văzu că încheieturile metalice ale 
braţelor deveniseră de un galben puternic. Îşi aminti de ce 
adâncimile Mării Negre erau atât de lipsite de viaţă. Era 
vorba de hidrogen sulfurat, un produs secundar al 
bacteriilor care descompuneau materiile organice cărate în 
mare de fluvii. Se găsea acum într-un bazin de otravă mai 
vast decât întregul arsenal de arme chimice al omenirii, un 
loc care i-ar fi distrus simţul olfactiv de la prima adulmecare 
şi l-ar fi ucis de la prima răsuflare. 

ADSA fusese proiectat conform ultimelor specificaţii 
privind expunerea chimică şi biologică, precum şi mediile 
cu presiuni extreme. Dar Jack ştia că era doar o chestiune 
de timp până ce sulful coroziv avea să macine o joncțiune 
unde metalul era expus. Chiar şi o străpungere milimetrică 
s-ar fi dovedit fatală. Se simţi cuprins de un fior 
indescriptibil la gândul că traversa o lume unde nici măcar 
morţii nu erau doriţi. 

După o verificare finală a sistemelor, apucă manşa şi se 
uită sumbru în vidul din faţa lui. 

— Bun, mormăi el. E timpul să vizităm nişte prieteni vechi. 

La mai puţin de cinci minute după ieşirea din furtuna de 
mâl, Jack ajunse la peretele vestic al canionului. Reţeaua 
tridimensională proiectată pe vizorul lui se suprapunea 
exact pe contururile peretelui de stâncă vizibil acum în faţă, 
un conglomerat colosal care se înălța la patru sute de metri 
deasupra lui. Când plimbă fasciculul pe perete, Jack 
observă că stânca era la fel de golaşă ca o exploatare de 


carieră, cu suprafaţa neatinsă de creşteri marine organice 
de când forţe titanice văluriseră fundul mării cu un milion 
de ani în urmă. 

Porni motorul transversal din spate şi aduse ADSA pe un 
curs sudic paralel cu peretele. La douăzeci de metri sub el, 
vârtejul de sedimente părea să fiarbă şi să clocotească, ca o 
lume subterană interzisă, pe jumătate lichidă, pe jumătate 
solidă, care lingea peretele canionului. Menţinând 
altitudine constantă deasupra pantei, Jack suia continuu. 
Indicatorul de adâncime înregistra un salt de aproape o 
sută de metri în prima lui jumătate de kilometru parcursă 
de-a lungul peretelui canionului. 

În timp ce panta de urcare se accentua, în faţa lui apăru 
un sector al canionului care părea complet lipsit de 
sedimente. Jack bănuia că era o zonă unde sedimentele se 
acumulaseră şi apoi porniseră în avalanşă de-a lungul 
pantei. Ştia că era o zonă periculoasă; orice perturbare 
putea disloca alte sedimente din vârful pantei care să-l 
învăluie. 

Fundul expus al apei era acoperit cu o depunere ciudată, o 
masă cristalină pătată în galben de hidrogenul sulfurat care 
otrăvea apa. Acţionă rezervorul de flotabilitate şi cobori, în 
acelaşi timp întinzând braţul ca să ia o mostră din 
depunere. Câteva clipe mai târziu, rezultatele apărură pe 
ecran. Era clorură de sodiu, sare banală. Jack se uita la 
rezultatul evaporărilor petrecute cu mii de ani înainte, la 
vastul depozit de rocă de sare care se precipitase în acel 
abis când Bosforul izolase Marea Neagră faţă de restul 
lumii în timpul Erei Glaciare. Canionul, pe care Jack îl 
botezase Riftul Atlantidei, fusese probabil o groapă de 
acumulare pentru întregul sector sud-estic al mării. 

Pe măsură ce înainta, covorul format din roci de sare 
deveni tot mai întrerupt şi cedă locul unui peisaj plin de 
forme umbroase. Era un câmp de lavă, o junglă de forme 
încremenite unde magma se acumulase şi se solidificase în 
urma contactului cu apa rece. 


O ceaţă opacă, sclipind ca un văl diafan, îl împiedica să mai 
vadă. Indicatorul de temperatură exterioară sări la nivelul 
îngrozitor de 350 de grade Celsius, suficient de mult ca să 
topească plumbul. Abia înregistră schimbarea înainte de a fi 
aruncat cu violenţă înainte, iar ADSA să iasă de sub control 
şi să se năpustească în vrie către fundul canionului. 
Acţionând din impuls, Jack opri motoarele chiar în clipa în 
care ADSA se lovi de sol şi apoi ajunse cu faţa în jos, cu 
bateria din faţă imobilizată între straturile de lavă şi cu 
vizorul presat de o bucată de rocă. 

Jack se ridică în patru labe în interiorul ADSA şi se ghemui 
deasupra panoului de control. Constată uşurat că ecranele 
LCD continuau să funcţioneze. Avusese din nou parte de un 
noroc chior. Dacă ar fi existat avarii serioase, probabil că ar 
fi fost deja mort, presiunea exterioară de câteva tone pe 
centimetru pătrat garantându-i un sfârşit rapid, chiar dacă 
hidos. 

Încercă să nu se mai gândească la universul de coşmar de 
afară şi se concentră să iasă din valurile de lavă solidă. 
Unitatea de propulsare nu oferea prea mult ajutor, căci era 
montată pe spatele costumului şi putea furniza doar 
mişcare laterală şi transversală. Trebuia să folosească 
compensatorul de flotabilitate. Controlul manual era operat 
de la un buton dublu de pe joystick, apăsarea în spate 
introducând aer şi apăsarea în faţă forțându-l să iasă. 

După ce se îmbărbătă singur, Jack apăsă cu putere. Auzi 
şuvoiul de aer intrând în rezervor şi urmări cum indicatorul 
urcă la capacitate maximă. Uluit, observă că nu se 
înregistrează nici o mişcare. Goli rezervorul şi îl umplu din 
nou, cu acelaşi rezultat. Ştia că nu putea repeta procedura 
fără să irosească rezerva de aer dincolo de limita de 
siguranţă. 

Singura speranţă care îi rămânea era să smulgă ADSA 
fizic de pe fundul mării. Până atunci folosise ADSA doar ca 
pe un minisubmersibil, dar costumul putea fi şi altfel 
manevrat, căci era proiectat pentru echivalentul subacvatic 


al plimbării pe alte planete. În ciuda aparenţei greoaie, 
ADSA dispunea de un grad ridicat de mobilitate, cele 
treizeci de kilograme de greutate scufundată permițându-i 
mişcări care ar fi stârnit invidia oricărui astronaut. 

Jack întinse cu prudenţă braţele şi picioarele până ce 
ajunse ca o cruce pe stâncă. După ce înfipse cleştii în fundul 
apei şi strânse din încheieturi, Jack înfipse coatele în 
carapacea de sus, cu mâinile întinse dedesubt. Totul 
depindea acum de abilitatea lui de a smulge bateria din 
strânsoarea de piatră care o ţinea captivă. 

Jack împinse cu toată forţa în sus. Din pricina efortului, din 
plaga împuşcată îl săgetă o durere înfiorătoare. Ştia că 
sosise momentul culminant, că trupul lui fusese împins la 
limită şi că în curând avea să-şi piardă energia de a mai 
întreprinde ceva. 

Era pe punctul de a se prăbuşi de epuizare când se auzi 
un sunet de frecare şi Jack simţi o mişcare în sus. Îşi aruncă 
în joc toate rezervele şi se forţă o ultimă dată. Brusc, ADSA 
se eliberă şi sări în picioare, mişcarea lipindu-l pe Jack de 
consolă. 

Era liber. 

După ce inundă rezervorul de flotabilitate ca să împiedice 
ADSA să se înalțe incontrolabil, Jack privi în jurul lui. În faţa 
lui se vedeau ondulaţii, acolo unde râurile de lavă cu 
curgere lentă se solidificaseră în formaţiuni masive de rocă. 
Spre dreapta era o platformă uriaşă de lavă, o scobitură 
înaltă de cinci metri unde lava cu curgere rapidă prinsese 
apă în interior, care fiersese ulterior şi împinsese în sus 
materia solidă care se răcea. Alături se vedea o altă erupție 
de piatră, de această dată mai asemănătoare unui vulcan în 
miniatură, colorată în galben şi roşu-maroniu în lumina 
reflectorului. Jack bănuia că valul de căldură care îl dăduse 
peste cap provenea dintr-o fisură hidrotermală, un por 
deschis pe fundul mării unde apa supraâncălzită se ridica 
din lacul de magmă de sub falie. Uitându-se la vulcanul în 
miniatură, Jack observă cum conul scoate o ciupercă 


neagră, ca un coş de fabrică. Era ceea ce geologii numesc 
un fumător negru, un nor încărcat cu substanţe minerale 
care precipitau ca să acopere peisajul înconjurător. Jack se 
gândi la extraordinara sală de intrare în Atlantida, cu 
pereţii sclipind de minerale, care putea foarte bine să îşi 
aibă originile într-o fisură marină profundă ce se năpustise 
în sus pe măsura formării vulcanului. 

Jack se gândi că fisurile hidrotermale ar fi trebuit să 
mustească de viaţă şi fiecare dintre ele să fie o oază în 
miniatură care să atragă organisme larvare de sus. Erau 
ecosisteme unice, bazate pe reacţii chimice mai degrabă 
decât pe fotosinteză, pe abilitatea microbilor de a 
metaboliza hidrogenul sulfurat din fisuri şi de a furniza 
primele verigi ale unui lanţ trofic complet separat de 
proprietăţile generatoare de viaţă ale soarelui. Însă, în loc 
de armate de viermi roşii şi de pături întregi de 
microorganisme, aici nu se vedea nimic; coşurile de lavă se 
iveau amenințătoare în jurul lui Jack ca nişte cioturi 
înnegrite de copaci după un incendiu de pădure. În 
profunzimile otrăvitoare ale Mării Negre nici măcar cele 
mai simple bacterii nu puteau supravieţui. Era un teritoriu 
pustiu unde minunea creaţiei părea să fi fost definitiv 
eclipsată de forţele întunericului. Jack îşi dori brusc să se 
afle departe de acest loc atât de lipsit de viaţă, care părea 
să respingă toate forţele care făcuseră posibilă existenţa pe 
pământ. 

Îşi smulse privirea de la scena dezolantă şi verifică 
ecranele instrumentelor. Sonarul arăta că se găsea la 
treizeci de metri de latura vestică a faliei şi la o sută 
cincizeci de metri mai sus de epava Seaquest. Adâncimea 
lui absolută se situa acum în jurul valorii de trei sute de 
metri. Parcursese o treime din drumul spre insulă, care 
acum se întindea la doar doi kilometri mai încolo, spre sud. 

Privi înainte şi zări o ceaţă lăptoasă, ca o dună imensă de 
nisip. Era marginea unui val instabil de sedimente, care-i 
indica faptul că zona de substrat expusă de avalanşă se 


apropia de capăt. De jur împrejurul lui se vedeau semne ale 
unor alunecări anterioare. Jack trebuia să fie deasupra 
zonei de turbulenţă în caz că deplasarea lui declanşa o 
nouă avalanşă. Strânse mâna stângă în jurul manetei de 
control al flotabilității şi mâna dreaptă pe maneta 
propulsorului, în acelaşi timp aplecându-se pentru o ultimă 
privire afară. 

Ceea ce văzu îl îngrozi. Zidul de mâl se rotea încet şi fără 
milă către el ca un tsunami de mari proporţii, cu atât mai 
înfricoşător cu cât nu se auzea nici un zgomot. Jack abia 
avu timp să apese butonul manetei de flotabilitate înainte 
de a fi înghiţit de o furtună întunecată. 

CAPITOLUL. 27 

Costas clipi furios când apa fierbinte i se scurse pe faţă. 
Fusese aruncat cu faţa pe podeaua de piatră după ce 
stătuse pentru o clipă cât o veşnicie de lungă în coloana de 
vapori, imensul stâlp alb care se înălța în faţa lui spre ochiul 
deschis deasupra la mare înălţime. 

Se afla din nou în sala de audienţe, în locul unde îl văzuse 
pentru ultima dată pe Jack. Leşinase de atâtea ori în 
ultimele ore că pierduse complet noţiunea timpului, dar 
bănuia că între timp trecuse o noapte şi o zi de când 
ieşiseră din labirint în bătaia lanternelor oamenilor lui 
Aslan. 

Îşi oţeli mintea pentru ceea ce avea să urmeze. „Cum am 
ieşit din submarin?” Aceeaşi întrebare la nesfârşit, repetată 
atât de des că trupul lui devenise o masă neîntreruptă de 
dungi şi de vânătăi. Cu toate astea, Costas era un optimist 
din fire, şi de fiecare dată când bandiții lui Aslan îl băteau, 
încerca un fior de speranţă, luând totul ca pe un indiciu că 
Ben şi Andy nu cedaseră şi continuau să le ţină piept 
intruşilor. 

Cu faţa presată de podea, abia putea desluşi o siluetă 
legată la ochi, înfăşurată într-un văl, şezând pe scaunul de 
piatră la câţiva metri depărtare de el. La un moment dat 
legătura fu smulsă de pe ochii siluetei şi Costas îşi dădu 


seama că era Katia. Ea se uită la el fără să-l recunoască, 
apoi ochii i se măriră de groază. Costas încercă din 
răsputeri să-i zâmbească. 

Ce se întâmplă apoi îl făcu să se înfioare de groază. O 
siluetă scundă şi îndesată intră în raza lui vizuală, 
îmbrăcată în clasicul combinezon negru, dar evident 
aparţinea unei femei. Individa puse un iatagan la gâtul 
Katiei, apoi îl plimbă încet către mijlocul pieptului ei. 

Katia închise ochii, iar încheieturile mâinilor i se albiseră 
de cât de tare strângea braţele scaunului. 

— Dacă ar fi după mine, am sfârşi toate astea acum. 
Costas abia înţelegea cuvintele scuipate în rusă în faţa 
Katiei. Şi va fi după cum vreau eu. Vălul ăla va fi linţoliul 
tău. 

Cu un spasm dureros, Costas îşi dădu seama că femeia era 
Olga, femeia scundă şi destul de chipeşă pe care o zărise pe 
helipadul din Alexandria şi a cărei voce o auzise de atâtea 
ori în decursul ultimelor ore de iad. Trebuia să fie un 
monstru. În vreme ce Olga continua să o amenințe pe Katia, 
Costas se chinui să se ridice în picioare, dar fu paralizat de 
o lovitură năucitoare în spate. 

Se auzi un zgomot la marginea încăperii, unde lumina 
soarelui pătrundea prin intrare. Cu ochiul teafăr, Costas îl 
văzu pe Aslan apărând, sprijinit din ambele părţi de siluete 
îmbrăcate în negru. Individul îşi târşâi paşii până ce rămase 
nemişcat, gâfâind şi răsuflând zgomotos, în faţa Olgăi, după 
ce se descotorosi nerăbdător de cele două ajutoare. 

Preţ de o secundă, Costas zări cum Aslan le săgetează cu 
ochii pe cele două femei, apoi - o urmă de îndoială în 
expresia de pe chipul lui când privirea i se fixă pe Olga. În 
acel moment, Costas îşi dădu seama că femeia nu deţinea o 
poziţie minoră, că dispunea de mai multă putere decât 
putea suporta Aslan. Expresia Katiei demonstra că şi ea 
cunoştea adevărul, că megalomania lui fusese sufocată de 
altă forţă demonică, care îndepărtase ultimele rămăşiţe de 
sentimente părinteşti din sufletul lui. 


— Acum vei pleca. Aslan i se adresă în rusă Olgăi. Ia 
elicopterul de pe Vultura înapoi în Abhazia ca să-l 
contactezi pe clientul nostru. Cred că marfa noastră va fi în 
curând gata de transport. 

Olga trecu iataganul peste faţa Katiei, apoi se întoarse şi 
urcă scările împreună cu cei doi bărbaţi. Tremura uşor, cu 
buzele fremătând de o bucurie bolnăvicioasă la gândul 
gestului pe care era cât pe ce să-l comită. Costas o privea 
îngrozit, şocat de răutatea pe care o emana femeia. 

După plecarea lor, Aslan se aplecă cu greutate spre 
Costas, cu o expresie cumplită de ură pe chip. Îi ridică cu 
brutalitate capul şi îi înfipse un pistol sub bărbie. Costas îi 
simţea răsuflarea din care răzbătea un miros de carne 
stricată. Aslan avea ochii injectaţi şi bulbucaţi, iar pielea 
unsuroasă. Costas se înfioră, dar i se uită fix în ochi. 

— Ieri, înainte de ieşirea ta, i-am trimis pe trei dintre 
oamenii mei în acelaşi tunel, şuieră Aslan. Nu s-au întors 
încă. Unde sunt? 

Costas îşi aminti brusc bulele care se ridicau din fisura 
vulcanică în ultima parte a coridorului subacvatic. 

— Probabil au luat greşit o cotitură. 

Aslan îl pocni cu pistolul peste faţă şi Costas se dădu înapoi 
de durere. Din răni îi ţâşni sângele până la marginea 
scaunului masiv de piatră. 

— Atunci ne vei conduce tu pe drumul cel bun. 

Aslan arătă cu arma spre echipamentele de scufundare 
aşezate pe podea, apoi făcu un gest către scaunul alăturat, 
unde Katia se lupta cu doi bandiți care o ţineau strâns. 

— Altfel fata mea va fi iniţiată în ritualul sharia ceva mai 
devreme decât poate că s-ar fi aşteptat. 

În timp ce se ridica prin valul de mâl, Jack îşi concentră 
întreaga atenţie asupra sistemului de navigaţie. Radarul 
arăta că Jack urca periculos de aproape de peretele estic al 
canionului a cărui margine se găsea la mai puţin de 
cincizeci de metri deasupra. Indicatorul de adâncime arăta 
o viteză ascensională de mai mult de doi metri pe secundă, 


care avea să crească dramatic odată cu reducerea presiunii 
exterioare, dar pe care Jack nu-şi putea permite să o 
încetinească până ce nu ieşea din falie. 

Pe neaşteptate se aprinse o lumină roşie. Radarul îl 
avertiza asupra unui pericol care îl păştea deasupra. În 
fracțiunea de secundă în care zări buza canionului, Jack se 
roti spre est şi porni propulsoarele posterioare. Se 
îmbrăţişă în aşteptarea impactului, dar, ca prin miracol, 
acesta nu se produse. ADSA rată la mustață platforma care 
ar fi sfâşiat învelişul exterior şi l-ar fi trimis pe Jack la 
moarte. 

De îndată ce ieşi din canion, Jack umplu tancul de balast 
până ce ajunse la flotabilitate neutră, apoi porni înainte 
folosind propulsoarele vectoriale. 1 se părea că zboară 
deasupra unei furtuni imense în deplasare lentă, o masă 
compactă care acoperea marginea canionului şi bloca 
crevasa care se căsca dedesubt. Unii dintre colegii lui Jack 
ar fi dat orice să vină în acel loc, folosind sonde de 
adâncime ca să redescopere fisurile hidrotermale, dar el 
spera sincer că fusese singurul explorator al acestui ţinut 
pustiu ce părea să conţină cele mai negre coşmaruri legate 
de abisurile marine. 

Acum, în întunericul din faţă, se găsea descoperirea care îl 
adusese aici, o promisiune care îi înteţea bătăile inimii pe 
măsură ce îndrepta echipamentul în direcţia care se afla pe 
coordonatele insulei. Indicatorul de adâncime arăta 148 de 
metri, aproape de nivelul fostei linii antice a țărmului. Se 
afla încă în mediul de sub străvechiul țărm şi mâlul 
albastru-cenuşiu părea lipsit de forme de viaţă. După câteva 
minute începu să desluşească o creastă, ca o dună continuă 
şi joasă care trebuie să fi fost odinioară marginea plajei. 


Urma să intre în oraşul pierdut prin aripa estică, în 
capătul opus al celui pe care el şi Costas îl exploraseră din 
Aquapod-uri cu două zile înainte. Primul contact vizual cu 
structurile învăluite în mâl îi aduse înapoi în suflet emoția 
intensă pe care o trăise atunci, minunea descoperirii lor 
eclipsând brusc încercările din ultimele douăzeci şi patru 
de ore. Cu o emoție crescândă se înălţă peste dună şi 
inspectă peisajul din faţa lui. 

Gândul i se îndreptă imediat spre prieteni. Cum până 
acum Sea Venture nu primise nici un semn de viaţă de la 
nava-soră, pajul ei probabil alertase autorităţile turceşti şi 
pe cele georgiene. Conveniseră înainte ca primii alertaţi 
despre descoperirea submarinului să fie ruşii, iar un 
răspuns concertat din partea lor putea dura zile întregi. 

Ajutorul putea veni prea târziu. 

Se rugă ca Ben şi Andy să fi rezistat pe poziţia lor. Oamenii 
lui Aslan probabil că încercaseră să-şi croiască un drum 
prin labirint ca să-i ia prin surprindere. Singurul mod în 
care puteau reuşi era să-i aibă pe Costas sau pe Katia pe 
post de ghid şi să-i forţeze pe aceştia să bată codul convenit 
în carena submarinului ca unul din cei doi să deschidă. Jack 
ştia că şansele lor de supravieţuire după un asemenea 
moment erau minime. Trebuia să facă tot ce-i stătea în 
puteri ca să-i contacteze pe Ben şi pe Andy, apoi să ajungă 
cumva înapoi în „sala de audienţe” şi să apere cât putea de 
bine pasajul de trecere. 

Bateria ajunsese între timp la un nivel periculos de scăzut, 
iar Jack ştia că trebuie să economisească energia rămasă 
pentru efortul final. 

Cobori pe fundul apei şi începu să meargă de-a lungul unei 
alei largi, fiecare pas stârnind un mic nor de mâl. Spre 
dreapta se vedea un şir de forme curios de familiare, 
acoperite de sedimente. Jack îşi dădu uluit seama că se uita 
la primele căruţe din lume, cu peste 2000 de ani mai 
bătrâne decât primele mijloace de transport pe roţi 
cunoscute şi înregistrate în Mesopotamia. 


Spre stânga se vedea un intrând adânc, odinioară golfuleţ 
marin, care se lărgea într-un bazin dreptunghiular lat de 
circa treizeci de metri. Jack trecu pe lângă o stivă frumos 
aranjată de buşteni, probabil pin şi ienupăr, strămoşii 
pădurilor care umpleau încă nord-estul Turciei, toate 
conservate perfect în mediul anaerob. Priveliştea din spate 
depăşea orice aşteptare. La mal se vedeau două carene pe 
jumătate întregi, fiecare lungă de circa douăzeci de metri şi 
ridicată pe capre de lemn. Imaginea semăna cu orice 
şantier modern de la Marea Neagră. Navele erau deschise 
şi înguste, fiind mai degrabă proiectate pentru vâslitul cu 
padele decât cu rame, dar altfel la fel de zvelte şi de 
rafinate precum bărcile lungi ale vikingilor. Când se apropie 
de prima carenă, Jack bătu uşor cu braţul metalic în 
carcasă, dislocând mâlul depus acolo ca să vadă îmbinările 
realizate din lemn, adică exact tehnica pe care el şi Mustafa 
bănuiau că o folosiseră marinarii din neolitic. 

Mai sus, malul era plin de stive de plăci şi gheme de sfori 
groase confecţionate din liane. Între acestea se vedeau 
cinci seturi de cadre aliniate una lângă alta spre bazin, 
fiecare suficient de larg ca să adăpostească o barcă lungă 
de patruzeci de metri. Suporţii erau goi şi uneltele de lucru 
dispăruseră demult, dar timp de câteva săptămâni 
disperate de la mijlocul mileniului al VI-lea înainte de 
Hristos, probabil că acolo se înregistrase o activitate 
frenetică cum istoria nu mai cunoscuse ulterior până la 
epoca construcţiilor de piramide egiptene. În timp ce apele 
inundau părţile joase ale oraşului, oamenii trebuie să-şi fi 
mutat uneltele şi cheresteaua în sus pe pante, incapabili să 
priceapă faptul că în curând căminul lor avea să dispară 
pentru totdeauna. Jack descoperise unul dintre reperele 
majore ale istoriei, locul unde energia şi înţelepciunea 
Atlantidei dăduse naştere civilizaţiei umane din vestul 
Europei până în Valea Indusului. 

Sonarul începu să dezvăluie contururile pantei din faţă. 
Jack comută pe modul de deplasare tip submersibil şi sări 


dincolo de plaja antică spre un platou de mărimea unui 
traseu de curse, cu o deschidere largă în centru. Îşi aminti 
de conducta de apă din vulcan şi bănui că aici era a doua 
parte a sistemului, un rezervor imens tăiat în piatră servind 
ca punct de distribuţie pentru apeductele care coborau în 
cartierele oraşului. 

Jack îşi continuă drumul spre sud. Conform schiţei pe care 
o introdusese în memoria computerului, ar fi trebuit să se 
apropie de zona de sus a aleii de procesiune. Câteva 
secunde mai târziu, sonarul îi arătă că avusese dreptate, 
ecranul tridimensional arătând faţa terasată a piramidei 
estice. Chiar în spatele ei începea să se materializeze 
conturul neregulat al vulcanului, iar între ele se găsea o 
formă cilindrică fusiformă care bloca spaţiul dintre 
piramidă şi peretele stâncos. 

Ca din senin, o masă de metal contorsionat apăru în raza 
lui vizuală. ADSA părea minuscul pe lângă forma imensă a 
submarinului; chioşcul se înălța mai sus decât un bloc cu 
patru etaje, iar coca se întindea pe lungimea unui teren de 
fotbal. Prudent, Jack îşi croi drum peste elicea sfărâmată, 
mulţumit că motorul electric al costumului submersibil abia 
se auzea şi jeturile de apă produceau turbulenţe minime. 
Jack opri farurile şi scăzu intensitatea luminoasă a 
ecranelor LCD. 

Trecând peste sasul de salvare din spatele camerei 
reactorului, Jack se gândi la comandantul Antonov şi la 
echipajul lui. Trupurile iradiate ale acestora constituiau 
doar un adaos la recolta de moarte din marea asta sumbră. 
Jack încercă să-şi scoată din minte scena de coşmar prin 
care trecuseră aceştia şi se apropie de forma verticală a 
chioşcului submarinului. În întunericul din spate se vedea 
haloul produs de o lumină de căutare de deasupra punţii 
tribord. Luminile erau montate pe un submersibil care se 
aşezase ca o insectă de pradă pe DSRV în locul în care 
acesta andocase peste sasul din faţă al submarinului. 
Oamenii lui Aslan intraseră în Kazbek cuplându-se în 


dreptul ieşirii dorsale a DSRV-ului şi folosind pentru asta un 
singur inel de etanşare. 

Jack aşeză ADSA cu grijă pe stratul de cauciuc absorbant 
al submarinului. Îşi introduse mâinile în braţele costumului 
şi le întinse până ce văzu articulațiile din dreptul coatelor şi 
al mâinilor. Metalul era galben şi pătat din pricina 
hidrogenului sulfurat, dar etanşările rezistaseră. Arcui 
ambele braţe spre interior până ce acestea atinseră 
exteriorul cutiilor de metal pe care Jack le prinsese de 
partea frontală a costumului, deasupra bateriei. Folosi cele 
trei degete metalice din capătul fiecărui braţ ca să deschidă 
cutia şi să extragă dinăuntru conţinutul ei. Apoi tăie 
legătura cu cleştele şi scoase la iveală o reţea de bile de 
mărimea mingilor de ping-pong, reunite printr-o serie de 
filamente fine. 

În mod normal, minele erau împărţite în şiruri şi erau 
lansate ca o umbrelă plutitoare peste un sit arheologic. 
Fiecare dintre cele două sute de încărcături era proiectată 
să explodeze la contact şi era potenţial mortală pentru un 
scafandru. Menţinute împreună, bilele formau o singură 
încărcătură explozivă de mare putere, suficientă să scoată 
definitiv din funcţiune un submersibil. 

După ce activă detonatorul, Jack îşi retrase mâinile din 
braţele costumului şi apucă maneta de control, folosind 
flotabilitatea ADSA ca să se ridice cu prudenţă de pe 
submarin. Deşi se afla dincolo de raza de acţiune a luminii, 
nu dorea să fie depistat, aşa că ţâşni într-un arc larg spre 
babordul submarinului şi apoi drept înapoi spre pupa. Se 
apropie de carenajul lat de un metru care proteja elicea 
submersibilului, punând sistemul de flotabilitate pe 
automat, ca să se asigure că rămâne pe poziţie neutră câtă 
vreme mâinile lui nu-l puteau controla. Acţionă propulsorul 
din spate ca să meargă înainte cât era posibil, apoi îşi 
introduse repede mâinile la loc în braţele costumului. 

Chiar în clipa în care voia să asigure minele cu o clemă, 
Jack fu aruncat pe spate. Începu să se rostogolească în 


spirală ca un astronaut scăpat de sub control. În timp ce el 
se lupta să se stabilizeze folosind propulsoarele laterale, 
lumina submersibilului se apropie periculos de el. După ce 
reuşi în sfârşit să se oprească, se uită înapoi şi zări 
turbulenţa produsă de elicea acestuia. Deja avusese o 
senzaţie de disconfort văzând farurile inamice aprinse, o 
irosire a rezervelor bateriei; dar acum zări o baliză radio 
care era trasă înăuntru. 

Porni propulsoarele din spate şi se îndreptă din nou spre 
turnul de pe Kazbek. Minele stăteau în echilibru instabil 
acolo unde le lăsase el, pe carenajul elicei submersibilului. 
Dacă alunecau, eforturile lui fuseseră inutile. Trebuia să 
arunce încărcătura în aer de îndată ce el avea să se 
găsească la adăpost în spatele submarinului şi în afara 
undei de şoc a exploziei. 

Băgă mâna în buzunarul de la piept ca să pregătească 
detonatorul la distanţă, o unitate mică, aproape cât un 
radio de mână. Preselectase detonarea pe canalul 8. 

Jack îşi permise o privire rapidă spre tribord şi se apropie 
de suprastructura Kazbek-ului. Spre uimirea lui, văzu că 
submersibilul se decuplase şi se găsea la mai puţin de zece 
metri depărtare, forma sa cilindrică apropiindu-se ca un 
rechin în căutarea prăzii. Prin hublou cineva se uita la el, cu 
o expresie de şoc şi de furie întipărită pe chip. 

Jack trebuia să gândească iute. Nu avea nici o şansă să se 
ia la întrecere cu el. Cunoştea genul acela de submersibil, 
asemănător LR5-ului fabricat de britanici, cu elici care se 
puteau roti la 180 de grade ce-i confereau manevrabilitatea 
unui elicopter. Era prea aproape ca Jack să rişte detonarea 
încărcăturilor, nu numai din pricina pericolului pentru sine, 
ci şi datorită faptului că unda de şoc putea avaria sistemul 
de menţinere a vieţii de pe Kazbek şi putea destabiliza 
focoasele nucleare. Singura lui şansă era să lupte cu 
submersibilul, să-l atragă într-un duel care părea sinucigaş. 
Şansa lui rezida în balastul inutil al submersibilului. Având 
compartimentul pentru pasageri încărcat, vehiculul era lent 


şi fiecare atac necesita un viraj larg pentru întoarcere, fapt 
care putea duce submersibilul în afara zonei periculoase. 

Ca un matador al erei spaţiale, Jack ateriză în picioare pe 
carena submarinului Kazbek şi se întoarse cu faţa către 
atacator. Abia avu timp să flexeze picioarele înainte ca 
submersibilul să îl atace în plin, barele din faţă ratându-l la 
mustață. Jack se pregăti de un alt atac cu braţele întinse, ca 
un toreador care ademeneşte un taur. Văzu submersibilul 
golindu-şi tancurile de balast, încetinind în timp ce urca 
panta stâncoasă şi rotindu-se pentru un alt atac. Vehiculul 
se repezi cu o viteză înspăimântătoare, orbindu-l momentan 
pe Jack cu reflectoarele şi făcându-l să cadă cu faţa pe coca 
lui Kazbek. Când inamicul trecu pe deasupra, curentul îl 
întoarse pe Jack pe spate, iar capătul liber al inelului de 
mine trecu periculos de aproape de el. Era imposibil ca 
minele să mai supravieţuiască unui alt asalt fără să alunece 
de pe toba propulsorului sau să se încurce în elice, un 
rezultat extrem de periculos dacă prin asta se declanşa o 
explozie prea apropiată de submarin. 

Jack urmări cum submersibilul se îndreaptă spre un nou 
punct de plecare, forma lui devenind tot mai mică pe 
fundalul feţei sudice a piramidei. De această dată Jack 
rămase lipit de carenă estimând distanţa. Douăzeci de 
metri. Douăzeci şi cinci de metri. Treizeci de metri. Acum 
sau niciodată. Exact când submersibilul începu să vireze, 
apăsă pe canalul 8. 

Se văzu o lumină strălucitoare, urmată de o succesiune de 
şocuri care îi izbiră trupul ca nişte lovituri de ciocan. 
Explozia distruse sistemul de direcţionare al 
submersibilului şi lăsă epava să se rostogolească nebuneşte 
spre fundul mării. Unda de şoc trebuie să-i fi ucis pe loc pe 
ocupanţii lui. 

CAPITOLUL 28 „Sistemele de suport al vieţii sunt 
operaţionale? Recepție.” 

Jack folosea braţul metalic al costumului ca să trimită 
întrebarea în cod Morse pe carena submarinului în punctul 


unde scara de piatră dispărea sub masa metalică. În ciuda 
efectelor de diminuare a sunetului date de îmbrăcămintea 
absorbantă a submarinului, primele lui bătăi primiseră un 
răspuns imediat. În câteva propoziţii în cod Morse, Jack 
aflase de la Andy şi de la Ben că ameninţarea Katiei cu 
distrugerea submarinului îi ţinuse pe atacatori la respect. 
Indivizii dăduseră înapoi admițând un armistițiu de nevoie, 
în vreme ce ei îşi păstrau poziţiile în carturi succesive la 
capătul puţului de încărcare a armamentului. 

„Ne-ar prinde bine ceva de băut. Recepție.” 

Jack bătu ultima propoziţie: „Micul dejun englezesc e pe 
drum. Aşteptaţi întoarcerea. Terminat”. 

Douăzeci de minute mai târziu, ADSA înconjurase 
promontoriul estic al insulei şi se ridicase la treizeci de 
metri sub nivelul mării. Jack ştia că trebuia să găsească o 
rută peste vulcan până în „sala de audienţe”, dar mai întâi 
mai avea ceva de făcut. În cartierul general al lui Aslan, 
Jack memorase coordonatele GPS ale navei Vultura din 
imaginea SATSURV, coordonate pe care le introdusese în 
sistemul de navigaţie al costumului. Sonarul care configura 
terenul îşi dovedise din plin valoarea, căci ecranul virtual 
3D furniza detaliile de adâncime pe o rază de sute de metri 
în jur, precum şi contactele de suprafaţă, altfel imposibil de 
văzut prin întunericul de smoală. 

La un moment dat, pe ecran apăru, la două sute de metri 
distanţă în faţă, imaginea unei nave mari de suprafaţă. Jack 
se simţea ca pilotul unui submarin de buzunar care se 
infiltrează într-un port inamic al cărui ocupanţi nu au nici 
un motiv să bănuiască o intruziune. Din punctul lor de 
vedere, Jack era demult mort, îndepărtat definitiv odată cu 
scufundarea în abis a epavei Seaquest. 

Sonarul îi arăta că se apropie de pupa navei. Pe ecran se 
vedeau limpede cele două elice şi cârma. La douăzeci de 
metri dedesubt, Jack începu ultima parte a ascensiunii sale, 
pompând treptat aer în camera de flotabilitate şi răsucindu- 
se în sus prin folosirea propulsoarelor laterale. La 


cincisprezece metri carena neagră deveni vizibilă cu ochiul 
liber. În plus, Jack vedea soarele sclipind pe valuri de o 
parte şi de alta a navei. Când se apropie şi mai mult, zări 
urmele lăsate de eforturile lui York şi Howe şi auzi sunetele 
înfundate ale reparațiilor care se făceau la motoarele 
vasului de deasupra lui. 

Opri ADSA în faţa ansamblului cârmei şi repetă procedura 
pe care o efectuase în cazul submersibilului cu mai puţin de 
o oră înainte. Extrase a doua reţea de mine-bilă şi o puse în 
jurul axului cârmei, de această dată asigurând totul cu o 
bandă adezivă sub elice. În timp ce arma declanşatorul, se 
uită în sus şi zări siluetele a doi oameni care se sprijineau 
de afetul de tun din tribord. Din fericire, sistemul de 
respiraţie nu scotea nici o bulă de aer, aşa că el n-avea cum 
să fie zărit în adâncimile mocirloase. 

Ştia că există posibilitatea ca prietenii săi, Katia şi Costas, 
să se găsească pe nava de deasupra lui. Explozibilul avea să 
producă avarii mari elicelor şi cârmei, dar alte efecte ar fi 
trebuit să fie oprite de blindajul carenei. Era un risc pe care 
trebuia să şi-l ia. Cu toate astea, se rugă în gând ca 
lucrurile să nu stea aşa. 

Pariase că echipajul avea să fie preocupat de avariile de la 
suprafaţă în urma bătăliei navale din ziua precedentă şi, ca 
atare, va fi efectuat deja o inspecţie sub linia de plutire. Ca 
să minimizeze riscul depistării, preferă să coboare folosind 
propulsoarele laterale în locul rezervorului de flotabilitate, 
chiar dacă asta însemna epuizarea energiei bateriei. 

La doar zece minute după ce zărise nava, Jack dispăru la 
fel de tăcut precum venise, coborând în adâncimile 
mocirloase şi furişându-se fără să fie văzut de vreunul 
dintre membrii echipajului de pe Vultura. 

Folosindu-se de sonar ca să navigheze, Jack parcurse o 
jumătate de kilometru către ţărmul vestic al insulei şi găsi 
un loc de ieşire ascuns privirilor de pe Vultura. Chiar când 
fundul stâncos al mării se înălța abrupt spre el, energia 
bateriei se epuiză brusc. Bateria murise. Jack îşi reduse 


flotabilitatea şi se lăsă jos ca să meargă ultimii metri, 
urcând cu greu peretele de lavă spre suprafaţa apei. 

Găsi o platformă de stâncă la doi metri adâncime şi ieşi 
prudent la suprafaţă. Plie extremităţile costumului ADSA şi 
decuplă inelul de la gât. După ce deschise casca, clipi în 
lumina soarelui şi inspiră aerul proaspăt cu nesaţ. Era 
pentru prima dată când plămânii lui primeau aer proaspăt 
după ce se rostogolise în modulul de comandă de pe 
Seaquest cu mai bine de trei ore înainte. 

Se ridică şi se aşeză pe lespedea de piatră. Era o după- 
amiază strălucitoare de vară, cu soarele reflectându-se în 
valurile care i se spărgeau la picioare. De-a lungul țărmului 
golaş, pantele abrupte ale insulei se ridicau în faţa lui. 
Deasupra celei mai înalte creste se vedea o coloană albă 
proiectată pe cer. 

Nu se putea bucura că scăpase cu viaţă. Durerea din rană 
îl săgeta în partea laterală şi ştia că nu are timp de pierdut. 

După ce privi repede în jur ca să se asigure că e singur, 
scoase obiectele pe care le adusese cu el din rastel. Încă 
purta costumul de zbor, aşa că introduse declanşatorul de 
la distanţă într-un buzunar de pe coapsă şi cele două 
pachete de Semtex în celălalt. Scoase pistolul Beretta, 
verifică dacă are glonţ pe ţeavă, apoi îl puse la loc în tocul 
de la piept. După aceea scoase puşca de asalt SA80 şi cele 
trei încărcătoare, introducând unul în puşcă şi punându-le 
pe celelalte două în buzunarele de la şold. După ce verifică 
amortizorul, trase piedica şi puse arma la spate. 

Îşi închise casca şi scufundă încet costumul ADSA sub 
valuri. Fusese salvatorul lui, mărturia faptului că prietenul 
lui, Costas, avusese, ca întotdeauna, grijă de el. Acum însă 
nici un fel de tehnologie nu-l mai putea ajuta. Totul 
depindea doar de el, de curajul şi de forţa lui de caracter. 

Se răsuci pe călcâie ca să contemple panta stâncoasă care 
îl aştepta. 

— A venit vremea revanşei, rosti el printre dinţi. 


Jack îşi croi drum spre interiorul insulei, flancat de 
peretele stâncos care se înălța ameninţător. Între el şi un 
platou aflat la circa optzeci de metri mai sus se găseau trei 
terase, fiecare terminându-se cu o margine tăioasă şi 
punctată de linii de ruptură. Bazaltul era dur şi aspru, dar 
furniza o priză excelentă. Jack nu avea alternativă la 
dispoziţie în afară de a se căţăra pe el. 

Strânse mai bine arma SA80 la spate şi începu să urce un 
coş vertical care se ridica pe toată înălţimea primei etape. 
Cam la jumătatea distanţei, coşul se îngustă şi Jack se 
căţără mai departe cu picioarele strânse de o parte şi de 
alta, ajungând în cele din urmă pe o platformă îngustă la 
circa treizeci de metri deasupra punctului de plecare. Cea 
de-a doua etapă era abruptă, dar dreaptă. Statura lui Jack 
se dovedi un avantaj când el se căţără folosindu-se de 
adâncituri cât degetele şi de ieşituri mici. Continuă peste a 
doua margine tăioasă cu a treia etapă, până ajunse la un 
punct chiar sub vârf, unde o altă platformă ieşea în afară cu 
aproape un metru pe întreaga lungime a crestei. 

În timp ce stătea în echilibru lipit de peretele stâncos, Jack 
îşi dădu seama că orice ezitare i-ar fi slăbit voinţa de a 
acţiona. Refuzând ideea eşecului, îşi aruncă braţul în sus şi 
prinse marginea cu degetele. Odată ce se asigură că se 
ţinea bine, îşi desprinse cealaltă mână şi o ridică în dreptul 
primei. Atârna acum peste optzeci de metri de hău şi de 
perete stâncos care l-ar fi făcut bucăţi în cazul în care ar fi 
căzut. Începu să-şi legene picioarele, mai întâi încet, apoi 
din ce în ce mai tare. La cea de-a doua tentativă îşi prinse 
piciorul drept peste margine şi se căţără în siguranţă. 

Scena care îl aştepta îi tăie respiraţia. Se ghemui ca să-şi 
recapete forţele şi privi pustietatea de lavă solidificată din 
jurul său. Cam la două sute de metri în dreapta se înălța 
conul vulcanului, cu coşul eliminând un nor masiv de vapori 
care se înălța într-o coloană abruptă spre cer. Spre baza 
conului se vedea o intrare joasă deasupra unei scări tăiate 
în stâncă care şerpuia de-a lungul şeii către el şi dispărea 


din raza vizuală spre stânga lui. În mod clar era o rută 
antică de urcare a vulcanului prin exterior, cea folosită de 
Aslan şi oamenii acestuia când ajunseseră pentru prima 
dată pe insulă. 

Vârful mai mic, aflat la circa treizeci de metri în faţă, era 
un dom masiv de lavă neagră ca smoala. Vârful era plat ca 
un platou de aterizare, o impresie întărită de elicopterul 
Kamov Ka-28 Helix parcat în mijloc. În jurul perimetrului 
Jack numără patru siluete în negru, toate înarmate cu 
pistoale-mitralieră AK sau Heckler & Koch. 

Cea mai uluitoare privelişte era structura care înconjura 
elicopterul. Platforma era încercuită de un inel de megaliţi 
gigant, stânci drepte de trei ori cât un stat de om şi cam de 
doi metri lăţime. Stâncile erau albite din pricina mileniilor 
de expunere la intemperii, dar pe vremuri fuseseră finisate 
cu grijă. Erau acoperite de bucăţi plate de piatră care 
formau un pervaz circular continuu. În interior se vedeau 
cinci trilitoni, fiecare pereche de stânci dispunând de 
marginea proprie aranjată în model de potcoavă cu 
deschiderea spre vest, către conul vulcanic. 

Jack îşi dădu uluit seama că avea în faţa ochilor un 
aşezământ care anticipa complexul de la Stonehenge. Aici 
atlanţii observaseră diferenţa dintre anul solar şi cel lunar, 
pe care ei trei o văzuseră menţionată în înscrierile din 
coridorul aflat sub munte. Conul vulcanului reprezenta un 
dispozitiv de vizualizare, poziţia soarelui de pe fiecare parte 
indicând sezonul anului. La momentele echinocţiilor de 
primăvară şi de toamnă, soarele părea să se scufunde în 
vulcan, un eveniment care probabil avusese darul de a 
întări impresia de putere protectoare a Atlantidei. 

Jack se concentră pe folosirea stâncilor în avantaj tactic 
personal. După ce desfăcu piedica puştii SA80, se lăsă să 
alunece într-o fisură care curgea ca o tranşee către 
platformă. Prin salturi scurte, ajunse repede la cel mai 
apropiat megalit şi se lipi de el. Privi cu prudenţă în jur şi 
observă că elicopterul era gol, iar în apropiere nu exista 


nici un paznic. După ce scoase pachetele de Semtex, Jack se 
furişă sub elicopter şi puse un pachet în ajutajul de 
evacuare a gazelor, iar pe celălalt sub cabina piloților, 
activând în acelaşi timp detonatoarele. 

Se întoarse pentru a pleca şi se trezi brusc faţă în faţă cu o 
siluetă neagră ieşind de după o stâncă. Pentru o fracțiune 
de secundă, amândoi bărbaţii încremeniră de surprindere. 
Jack reacţionă primul. Două gloanţe seci din SA80 şi omul 
căzu ca o piatră, ucis instantaneu de gloanţele de 5,56 
milimetri care îi străpunseră gâtul. 

Zgomotul produs de căderea armei îi alertă pe ceilalţi. 
Jack le ieşi în cale chiar când aceştia se îndreptau spre 
elicopter. Înainte ca vreunul dintre bărbaţi să îşi ridice 
arma, Jack goli întregul încărcător într-un arc strâns tras de 
la şold. Gloanţele ricoşară de stânci şi cei trei căzură cu faţa 
în jos. 

Jack introduse un încărcător plin în puşcă şi porni spre 
scară. Pusese pariu cu el însuşi că ceilalţi oameni ai lui 
Aslan se găseau fie pe Vultura, fie în interiorul vulcanului. 

Ajunse la intrarea din capul scărilor fără a simţi că fusese 
depistat. Poarta de acces era mai impunătoare privită de 
aproape, dispunând de o deschidere suficient de mare 
pentru procesiunile care se perindaseră între cercul de 
stânci şi sala de audienţe. Văzu coridorul cotind spre stânga 
către o sursă îndepărtată de lumină. După ce îşi ţinu 
respiraţia, Jack ridică arma şi înaintă cu prudenţă pe 
treptele uzate de timp în întunericul dinăuntru. 

Zece metri mai departe, dădu colţul şi văzu un dreptunghi 
ceţos de lumină. Apoi zări coloana de vapori şi îşi dădu 
seama că se apropia de aceeaşi platformă înălţată pe care 
stătuseră cu o zi înainte, doar că acum intrase prin altă 
parte. Se ascunse în umbră şi înaintă cu un pas ca să vadă 
ce era înăuntru. 

Undeva sus putea vedea cerul prin dom. În faţă, rampa 
cobora, aşa că Jack putea privi nestingherit. Pe platforma 
centrală se vedeau cinci siluete, două dintre ele fiind 


paznici în negru care flancau o femeie aşezată pe unul 
dintre scaunele masive din piatră. Capul femeii era acoperit 
de un văl, dar chipul i se putea vedea destul de clar. 

Era Katia. Părea epuizată şi descurajată, dar, din fericire, 
nu părea să fi fost rănită. Jack închise ochii pentru o clipă, 
copleşit de uşurare. 

În dreapta ei se găsea un bărbat cu faţa îndreptată spre 
fisura vulcanică. Cu roba roşie fluturând şi un nimb format 
de vapori în spatele capului, individul părea o parodie 
grotescă a preoţilor din vechime, un ucenic al lui Hades 
trimis să îndeplinească un ritual macabru şi să pângărească 
pentru totdeauna sanctitatea Atlantidei. 

Aslan se deplasă uşor şi Jack zări o altă siluetă, o formă 
umană cunoscută care stătea îngenuncheată în spaţiul 
dintre scaunele de piatră, cu capul ţinut periculos de 
aproape de coşul de vapori. Avea mâinile şi picioarele 
legate şi purta rămăşiţele zdrenţuite ale costumului său de 
scafandru. Spre groaza lui, Jack văzu că Aslan îndrepta un 
pistol spre ceafa lui Costas, în poziţia clasică a călăului. 

Acţionă din instinct şi se năpusti pe rampă, ridicând arma 
în sus, chiar dacă îşi dădea seama că nu avea nici o şansă. 
Încasă o lovitură năucitoare în spate şi puşca SA80 îi fu 
smulsă din mâini. 

— Doctore Howard, ce surpriză plăcută! Nu îmi 
imaginasem că vom scăpa uşor de tine. 

Jack era îmbrâncit cu brutalitate pe scări de paznicul care 
pândise ascuns lângă intrare. Individul îi scoase pistolul 
Beretta din costumul de zbor şi-i dădu arma lui Aslan, care 
începu să se joace scoțând cartuşe din magazie. Katia se 
uita la Jack ca şi cum ar fi fost o fantomă. 

— Ne-au spus că ai murit, rosti ea cu voce răguşită. 
Explozia aia, elicopterul... 

Părea ameţită şi uluită. Avea ochii roşii şi cearcăne negre 
sub ei. 

Jack îi zâmbi încurajator. 


Aslan dădu dispreţuitor din mâna în care avea arma şi se 
întoarse către silueta ghemuită între tronuri. 

— Prietenul tău nu a avut o noapte prea confortabilă. Dacă 
fata mea ne-ar fi spus ce ştie, poate că situaţia ar fi fost mai 
uşoară pentru el. 

Costas întoarse capul şi reuşi să schiţeze un zâmbet 
înainte ca unul dintre paznici să-l plesnească din nou. Jack 
era îngrozit de felul cum arăta. Costumul era numai 
zdrenţe, avea faţa plină de vânătăi şi de dungi, iar acolo 
unde se opărise când fusese ţinut lângă coloana de vapori 
era stacojie. Avea un ochi închis şi umflat, iar Jack bănuia că 
nu doar capul îi fusese lovit cu sălbăticie. 

— Prietenul tău tocmai a fost de acord să-i călăuzească pe 
oamenii mei prin tunele la submarin. Aslan dădu din mână 
spre trei seturi de echipamente de respirat aşezate lângă 
rampă, apoi arătă din nou spre omul bătut din faţa lui. După 
cum vezi, a cam fost nevoie de ceva muncă de convingere. 
Acum însă, că te avem pe tine, ne putem dispensa de 
serviciile lui. Mi-ai distrus trei elicoptere şi ai de plătit un 
preţ. 

Aslan îndreptă pistolul Beretta spre capul lui Costas şi 
trase piedica. 

— Nu! ţipă Jack. El e singurul care cunoaşte drumul de 
întoarcere. Treaba lui era să memoreze punctele de reper, 
în vreme ce eu şi Katia ne ocupam de arheologie. 

Aslan rânji şi lăsă piedica la loc. 

— Nu te cred. Dar sunt dispus să cruţ deocamdată viaţa 
prietenului tău grec, dacă îmi vei îndeplini cererile. 

Jack nu răspunse, ci se uită impasibil la Aslan. Experienţa 
îl învățase să-l lase pe cel de care depindea soarta unor 
ostatici să se simtă în avantaj sau chiar să-i dea impresia că 
deţine controlul total al situaţiei. Dacă Aslan ar fi ştiut că 
jumătate din oamenii lui erau morţi şi că echipamentul la 
care ţinea cel mai mult era pe punctul de a exploda, 
probabil că ar fi fost cuprins de o furie oarbă. 


— Mai întâi - asta. Aslan scoase copia discului de aur din 
tunica lui. Mi-am luat libertatea de a te descotorosi de 
chestia asta cât timp mi-ai fost oaspete. O mică recompensă 
pentru ospitalitatea mea. Presupun că este un soi de cheie, 
poate către un seif secret. Aslan arătă cu braţele spre 
porţile de acces în încăpere. Vreau să intru în posesia 
tuturor comorilor de aici. 

Puse discul pe tronul de lângă Katia şi păşi pe platforma 
circulară. Coloana de vapori se risipi o clipă şi putură vedea 
cu toţii hăul imens care se deschidea la câţiva metri de 
Aslan. Era ca o rană supurândă, o gură căscată care scotea 
la iveală întregul tumult de sub suprafaţa vulcanului. 
Undeva, foarte jos, o limbă de magmă fierbea, scoțând 
tentacule prelungi ca nişte erupții solare peste râul de lavă. 
În depărtare se auzeau bubuituri şi trosnete acolo unde 
buzunarele de gaze se spărgeau cu forţă. 

Aslan se întoarse cu faţa spre Jack. De la căldură 
trăsăturile lui buhăite luceau demonic. 

— Acum a doua mea cerere, continuă el. Presupun că Sea 
Venture se îndreaptă încoace. Îi vei suna şi le vei spune că 
Seaquest n-a păţit nimic. Presupun că aveţi o înţelegere cu 
guvernele Turciei şi Georgiei. Îi vei spune căpitanului tău să 
transmită mai departe informaţia că nu ai descoperit nimic 
aici şi că pleci de pe insulă. Ai un emiţător radio? 
Percheziţionaţi-l! 

Paznicul găsi repede detonatorul din buzunarul stâng al 
lui Jack şi îl ridică în sus ca Aslan să îl vadă. 

— Dă-l încoace. Care e canalul? 

Jack prinse privirea lui Costas şi dădu aproape 
imperceptibil din cap. Urmări cum degetele grase ale lui 
Aslan apucă dispozitivul şi răspunse cu un ton calm: 

— Canalul 8. 

În clipa în care Aslan apăsă numărul, se auziră două 
explozii afară, urmate câteva secunde mai târziu de o 
bubuitură mai puternică dinspre mare. Fracţiunea de 
secundă de paralizie care urmă fu de ajuns ca oamenii lui 


Aslan să-şi piardă avantajul. Costas se rostogoli într-o parte 
şi lovi picioarele paznicului de lângă el, trântindu-l la 
pământ, iar Jack îl scoase din luptă pe individul care îl 
păzea cu o lovitură ucigătoare în gât. Katia îşi dădu imediat 
seama ce se petrece şi îl lovi cu viteză fulgerătoare pe cel 
de-al treilea bărbat, plesnindu-l cu putere în plexul solar şi 
făcându-l să se prăbuşească gemând. 

Aslan, cu faţa schimonosită de furie, urlă înfiorător când 
auzi explozia. Aruncă detonatorul în hău, apoi se împiedică 
de marginea prăpastiei şi lovi aerul cu sălbăticie în 
încercarea de a rămâne în picioare şi cât mai departe de 
şuvoiul ucigaş de dedesubt. 

Katia ţipă când văzu ce se întâmplă. Jack întinse mâna ca 
să o ţină pe loc, dar deja era prea târziu. Solul fu zguduit de 
o serie de cutremure puternice, din pricină că exploziile 
provocaseră o mişcare seismică. Aslan fu absorbit de forţa 
centrifugă a coşului. Pe chip îi apăru fulgerător o expresie 
îngrozită, dar şi de acceptare, după care trupul îi luă foc, 
exact ca într-un caz de autoincendiere. Căldura ucigătoare 
a vaporilor îi mistui roba şi îi topi pielea până ce ajunseră cu 
toţii să-i vadă oasele mâinilor şi ale craniului. Cu un urlet 
sfâşietor, Aslan se rostogoli în hău, ca o minge vie de foc 
înghițită pe vecie de infernul vulcanic. 

Râul morţii îşi luase ultimul său trofeu. 

CAPITOLUL 29 

— Jack Howard. Aici e Sea Venture. Mă auzi? Recepție. 

Costas îi pasă lui Jack staţia radio portabilă pe care o 
luaseră de pe Vultura cu puţin timp înainte, iar acesta 
apăsă pe butonul de apelare. 

— Te aud clar şi bine. Cum stau lucrurile în ce vă priveşte? 
Recepție. 

Jack se simţi cuprins de un fior la auzul vocii pline de 
încredere a lui Tom York. Se aşteptase la tot ce putea fi mai 
rău, anume că York nu supravieţuise dezastrului de pe 
puntea lui Seaguest. 


— Ne aflăm la trei mile marine nord-vest de insulă. Spre 
voi se îndreaptă o escadrilă de patru elicoptere Seahawk cu 
infanterişti de marină turci şi comandouri antiteroriste 
georgiene. Ar trebui să fie deja în raza voastră vizuală. Jack 
auzise zgomote îndepărtate şi bănuise identitatea lor. Cum 
ai scăpat de pe Seaquest? întrebă el. 

— Am fost aruncat în mare când ne-a atacat Vultura. Din 
fericire, marinarul care coordona evadarea submarină a 
recunoscut sunetul provocat de schimbul de focuri şi s-a 
întors să cerceteze. Am o rană urâtă la picior, dar, altfel, n- 
am nimic. 

— Şi Peter? 

York făcu o pauză, apoi reveni cu o voce încărcată de 
emoție: 

— Îl căutăm încă. Trebuie să fiu corect cu tine, Jack. Nu 
prea sunt speranţe. 

— Ştiu. Ai făcut tot ce puteai. 

Deşi Jack era din cale afară de bucuros că York scăpase, 
Peter Howe îi era prieten din copilărie. Se simţea ca şi cum 
şi-ar fi pierdut un frate, iar preţul plătit pentru toată 
aventura i se păru brusc prea mare. Jack îşi închise ochii. 

York puse receptorul pe aşteptare şi reveni câteva clipe 
mai târziu: 

— Tocmai am primit un mesaj de la Ben şi Andy din 
Kazbek. Au reuşit să lanseze o baliză radio. Sunt în 
aşteptare. 

Zgomotul elicopterelor care se apropiau începea să 
bruieze conversaţia. 

— Va trebui să încheiem discuţia până la sosirea cavaleriei, 
ţipă Jack. Spune-i căpitanului să se îndrepte spre 
următoarele coordonate şi să menţină poziţia până la noi 
instrucţiuni. Jack citi o referinţă de pe hartă corespunzând 
unui punct aflat la un kilometru nord de piramidele 
scufundate. Trebuie să mă ocup de o afacere neterminată. 
O să te ţinem la curent. lerminat. 


Jack era răvăşit. Suferea din pricina dispariţiei lui Howe, 
dar, în acelaşi timp, se simţea uşurat că restul echipajului 
scăpase teafăr din năpastă. Se uită la chipul distrus al lui 
Costas şi fu uluit de atitudinea senină a prietenului său. 

Stăteau pe trepte în faţa porţii tăiate în stâncă. O lăsaseră 
pe Katia în „sala de audienţă”, cu un Heckler & Koch MP5 
în poală. Jack încercase să o liniştească după moartea 
tatălui ei, dar Katia refuzase să discute pe tema asta sau să 
se uite la el. Jack ştia că nu poate face nimic până nu-i 
trecea şocul. 

Alţi douăzeci de oameni de pe Vultura se alăturaseră celor 
trei paznici strânşi laolaltă pe platforma centrală. Echipajul 
se predase după ce Jack şi Costas abordaseră nava avariată 
şi-i informase pe toţi despre moartea şefului lor. În ciuda 
rănilor căpătate, Costas insistase să vină şi el, susţinând că 
nu era într-o stare mai proastă decât fusese Jack în cursul 
călătoriei lor prin vulcan. Katia ceruse permisiunea de a 
păzi prizonierii, ca o modalitate de a rămâne singură cu 
gândurile ei. 

— Băieţii cei buni câştigă la sfârşit, zise Costas. 

— Încă nu s-a terminat. 

Costas urmări privirea lui Jack dincolo de insulă, unde 
elicopterul Lynx de pe Sea Venture efectua o căutare 
deasupra locului unde luptaseră York şi Howe. Patru bărci 
Zodiac brăzdau valurile. 

Primul Sikorsky S-70A Seahawk vui deasupra lor, 
aruncând un jet răcoros de aer spre ei. Deasupra cercului 
de stânci de lângă celălalt vârf, uşile elicopterului se 
deschiseră, lăsând să coboare prin ele oameni înarmaţi 
până în dinţi, care înconjurară imediat epava fumegândă a 
elicopterului Ka-28 Helix. Jack şi Costas urcară înapoi 
scările, uitându-se unul la altul şi formulând la unison 
refrenul lor de o viaţă: 

— E timpul să ne echipăm. 

O oră mai târziu, cei doi stăteau, cu apa curgându-le 
şiroaie de pe costume, în compartimentul torpilelor din 


submarin. Folosindu-se de echipamente noi aduse cu 
elicopterul de pe Sea Venture, îşi croiseră drum înapoi prin 
labirint, urmărind benzile pe care Costas le întinsese pe 
drumul de venire. În camera membranei închiseseră porţile 
placate cu aur şi bătuseră un cod pe carcasa submarinului 
Kazbek. Pompele goliră camera de apă în câteva clipe şi 
trapa se deschise, dând la iveală feţele supte ale lui Ben şi 
Andy. 

— Nu avem prea mult timp, avertiză Ben. Absorbantele de 
CO2 sunt saturate şi rezervele de aer de pe DSRV sunt 
aproape epuizate. 

Jack şi Costas îşi dădură repede jos echipamentele şi-i 
urmară pe cei doi spre capătul compartimentului torpilelor 
şi în sus, de-a lungul puţului de încărcare cu armament. Uşa 
spre camera sonarului, cu macabra santinelă de dincolo era 
închisă şi dinăuntru se puteau auzi bătăi înfundate. 

— Doi dintre oamenii lui Aslan, remarcă Andy. Lăsaţi în 
urmă pe post de paznici după ce restul au plecat în 
submersibil. S-au predat aproape imediat. Ne-am zis că le- 
ar plăcea să-i ţină companie prietenului nostru de la KGB. 

— Ceilalţi n-au avut un asemenea noroc, rosti Jack cu faţa 
sumbră. 

Ben şi Andy erau şi ei marcați de încercările din ultima 
vreme, dar Jack continua să se minuneze de forţa lor după 
atâtea ore petrecute în acel spaţiu închis din submarin. 

Câteva clipe mai târziu ajunseră în camera de control. Jack 
se postă în locul unde încasase glonţul care aproape că îl 
costase viaţa. În colţ, o pătură acoperea cadavrul 
trăgătorului kazah. Dovezile luptei lor deveniseră deja 
parte din peisaj, ca un alt strat adăugat distrugerilor 
provocate cu ani în urmă de revolta disperată din interiorul 
navei. 

— Unde e controlul balastului? întrebă Jack. 

— Aici, răspunse Andy. E destul de lovit, dar din fericire nu 
trebuie să întreprindem nimic sofisticat. Credem că în 
rezervoarele de aer există suficientă presiune ca să 


efectuăm o ieşire de urgenţă. Tot ce trebuie să faci este să 
tragi de mânerele astea şi valvele se deschid manual. 

Arătă spre două ieşituri în formă de ciupercă din partea de 
sus a panoului, amândouă proiectate ca să fie trase în jos. 

— Bun, rosti Costas. E timpul să trecem la treabă. Voi doi 
meritaţi o pauză. 

În vreme ce el şi cei doi membri ai echipajului se duseră în 
spate ca să degajeze vehiculul DSRV, Jack trecu la 
următoarea etapă din planul lui, actul final care avea să 
distrugă pentru totdeauna imperiul răului construit de 
Aslan. 

Când se întoarse din turnul de evacuare, Costas îl găsi pe 
Jack şezând în spatele panoului de comandă din camera de 
control al focului. Era una dintre puţinele zone care 
scăpase de dezastru. 

— Ce faci? îl întrebă Costas. 

— Am un scor de egalat. Jack se uită la el cu o privire rece. 
Să spunem că este o ajustare a pierderilor. 

Costas păru nedumerit. 

— Tu eşti şeful. 

— Dacă las sediul lui Aslan intact, vor fi probleme în viitor. 
Poate că intenţiile sunt bune, dar niciodată turcii sau 
georgienii nu se vor atinge de el, de teama escaladării 
războiului civil şi a provocării ruşilor. lar aici nu vorbim 
doar de un alt lord al crimei. Locul ăla este un cuib terorist 
ideal, un vis pentru membrii al-Qaeda, care deja îl aveau pe 
Aslan în vizor şi aşteptau doar o asemenea oportunitate. 
Jack se opri, gândindu-se la Peter Howe. Iar chestia asta 
este personală. O datorez unui vechi prieten. 

Jack activă cele două ecrane LCD din faţa lui şi parcurse o 
serie de verificări de rutină. 

— Katia m-a instruit înainte de plecare. Se pare că până şi 
ofiţerii inferiori de spionaj ca ea erau instruiți să tragă cu 
astfel de arme. După un holocaust nuclear ei puteau fi 
ultimii supraviețuitori dintr-un submarin sau buncăr. Toate 
sistemele sunt independente şi proiectate să funcţioneze în 


condiţii extreme. Katia mi-a spus că este posibil ca şi după o 
asemenea perioadă de timp computerul de rezervă să fie 
operaţional. 

— Doar nu o să lansezi o rachetă de croazieră, protestă 
Costas. 

— Ba chiar asta am de gând. 

— Dar cum rămâne cu operele de artă? 

— Cele mai multe se află în complexul rezidenţial. Este un 
risc pe care trebuie să mi-l asum. Jack inspectă repede 
monitoarele. Am verificat după ce am dezactivat focoasele 
alea. Tubul numărul patru este ocupat de o rachetă Kh-55 
Granat complet echipată şi gata de tragere. Tubul este încă 
presurizat. Lungă de opt metri, rază de acţiune trei mii de 
kilometri, încărcătură explozivă de mare putere la impact 
direct de o mie de kilograme. Pe scurt, este versiunea 
sovietică a rachetelor de croazieră Tomahawk. 

— Sistemul de ghidaj? 

— Un program asemănător celui care dirijează rachetele 
Tomahawk, o combinaţie de GPS şi program care compară 
terenul survolat cu o hartă memorată. Din fericire, 
traiectoria este directă, aşa că nu vor trebui programate 
tactici evazive. Avem coordonatele exacte ale țintei, aşa că 
nu vom avea nevoie de sistemul de căutare şi achiziţie. Voi 
putea să elimin cele mai multe proceduri complexe de 
programare. 

— Dar suntem prea jos ca să lansăm, protestă Costas. 

— Aici intervii tu. Vreau să manevrezi comenzile sistemului 
de ieşire de urgenţă la suprafaţă. Imediat ce ajungem la o 
adâncime de douăzeci de metri îmi dai comanda de tragere. 

Costas clătină încet din cap, iar pe chip îi înflori un zâmbet 
parşiv. Fără a mai scoate o vorbă, îşi ocupă poziţia în faţa 
panoului de control al tancurilor de balast. Jack rămase 
câteva clipe aplecat peste consolă, apoi se uită cu o 
hotărâre nestrămutată în sus. 

— Introduc o soluţie de tragere chiar acum. 


Mişcările lor nu trădau prin nimic forţa colosală pe care 
aveau s-o declanşeze. Jack era în întregime concentrat pe 
monitorul din faţa lui, cu degetele tastând o serie de 
comenzi însoţite de pauze scurte în timp ce aştepta 
răspunsurile în secvenţă. După ce introduse precomenzile 
necesare, pe ecran apăru un tipar de linii şi de puncte. Într- 
un scenariu operaţional tipic, soluţia de tragere ar fi 
reprezentat o zonă de căutare optimă, dar, cum 
coordonatele țintei erau cunoscute, ecranul arăta pur şi 
simplu o proiecţie liniară a distanţei şi traiectoriei către 
ţinta deja identificată. 

— Am încărcat datele misiunii în computerul TERCOMI12 şi 
pregătesc racheta, anunţă Jack. Iniţiez acum secvenţa de 
tragere. 

Îşi roti scaunul spre consola de control al focului, 
măturând crusta de precipitat de pe panoul de control al 
lansării ca să scoată în evidenţă butonul roşu. Verifică 
starea circuitelor electronice şi se uită la Costas, care şedea 
în spatele panoului de control al flotabilității navei. Jack nu 
avea nevoie de o confirmare că proceda corect, dar chipul 
mutilat al prietenului său îi întări convingerea şi mai mult. 
Cei doi bărbaţi dădură reciproc din cap înainte ca Jack să se 
întoarcă spre ecran. 

— Armez! 

Costas întinse mâinile şi trase cele două manete jos cu un 
clămpănit tare. La început nu se întâmplă nimic. În scurt 
timp însă, un şuierat asurzitor de gaz aflat sub mare 
presiune păru să umple toate ţevile de deasupra lor. Câteva 
secunde mai târziu, şuieratul fu acompaniat de un zgomot 
ca de tunet îndepărtat când şuvoaiele de aer comprimat 
goliră tancurile de balast dintre cele două straturi ale cocii. 

Încet, aproape imperceptibil, nava se mişcă, cu un 
scrâşnet şi un geamăt care crescu repede în intensitate şi 
păru să cuprindă submarinul de la un capăt la celălalt. Ca şi 
cum o creatură ce dormea de mult timp începea să se 


deştepte, un gigant se trezea mormăind după o veşnicie 
petrecută într-o hibernare liniştită. 

Brusc, prova ţâşni în sus sub un unghi alarmant, 
aruncându-i pe cei doi într-o parte. Se auzi un scrâşnet 
metalic asurzitor când rămăşiţele ansamblului elice-cârmă 
se rupseră de restul submarinului. 

— Ţine-te bine! strigă Costas. E pe punctul de a-şi da 
drumul! 

Cu un ultim scrâşnet, carena se desprinse şi cele nouă mii 
de tone ale submarinului se smulseră din locul în care 
fuseseră ancorate. Indicatorul de adâncime din faţa lui 
Costas începu să se învârtă cu o iuţeală alarmantă. 

— La semnalul meu! ţipă el. Optzeci de metri... şaizeci de 
metri... patruzeci... treizeci. Foooc! 

Jack apasă butonul roşu şi din faţa submarinului se auzi un 
zgomot ca de pompă de vid. Sistemul de lansare deschise 
automat uşa hidraulică a tubului şi declanşă o încărcătură 
explozivă care lansă racheta în apă. La câţiva metri mai sus 
racheta porni motorul propriu care o propulsă cu o forţă 
colosală spre suprafaţă, pe o traiectorie deja prestabilită 
către o întâlnire mortală undeva, spre nord-est. 

Pe puntea lui Sea Venture, Tom York stătea alături de 
comandant şi de timonier. Urmăriseră ultimele elicoptere 
Seahawk decolând de pe insulă spre o închisoare de 
maximă securitate din Georgia, unde vor fi încarceraţi 
teroriştii. Acum atenţia lor era concentrată asupra Vulturei, 
cu pupa aproape scufundată acolo unde explozibilele lui 
Jack distruseseră cârma. Tocmai detaşaseră trei bărci 
Zodiac cu motoare gemene de 90 de cai putere ca să 
împingă nava şi mai departe de insulă, deasupra canionului 
marin de mare adâncime. 

Când se uită înapoi la insulă, York fu brusc atras de o 
turbulenţă în mare cam la un kilometru distanţă. Pentru o 
clipă avu sentimentul că era martorul undei de şoc de la o 
explozie subacvatică. Înainte de a putea alerta restul 
echipajului, dintre valuri se ivi o săgeată de oţel, care lăsă 


în urmă o dâră imensă de picături de apă ca o coloană de 
fum după o lansare de rachetă. La treizeci de metri 
înălţime, săgeata se înclină leneşă şi păru că atârnă 
nemişcată acolo o fracțiune de secundă, până ce motorul de 
lansare se desprinse şi rachetei i se depliară aripile. Apoi 
motorul principal se aprinse cu un tunet colosal şi racheta 
porni pe o traiectorie orizontală spre est, ajungând repede 
la nivelul vitezei subsonice de croazieră şi zburând pe 
deasupra valurilor ca o minge de foc. 

Câteva secunde mai târziu, o erupție enormă atrase toate 
privirile de pe Sea Venture înapoi spre mare. Kazbek ieşi la 
suprafaţă ca o balenă uriaşă, cu prova înainte, după care 
reveni pe valuri cu un plescăit teribil. Când silueta lui 
imensă se aşeza pe suprafaţa apei, singura dovadă a 
imersiunii sale prelungite era o uşoară îngălbenire a unor 
părţi din carenă şi avariile din zona pupei. Pentru o 
fracțiune de secundă până ce carena se scufundă la nivelul 
normal, oamenii văzură gaura circulară unde fusese tubul 
de trecere din EH-4. Compartimentul torpilelor era acum 
inundat, dar fusese sigilat de Costas care închisese uşile 
etanşe. Dimensiunile submarinului erau copleşitoare; era 
imaginea colosală a uneia dintre cele mai periculoase 
maşini de război concepute vreodată de mintea umană. 

Pentru mulţi marinari de pe Sea Venture era o privelişte 
care odinioară ar fi stârnit îngrijorare şi teamă, o imagine la 
fel de vie precum cea stârnită de submarine cu o generaţie 
în urmă. Acum însă imaginea fu întâmpinată cu un cor de 
urale, căci apariţia ei însemna o şansă în minus ca armele 
de distrugere în masă să cadă în mâinile teroriştilor şi a 
statelor rebele care reprezentau acum inamicul comun al 
tuturor flotelor din lume. 

— Sea Venture, aici e Kazbek. Mă auzi? Recepție. 

Vocea cu întreruperi se auzea prin radioul de pe punte. 
York apucă receptorul. 

— Kazbek, te auzim tare şi clar. Mulţam pentru focul de 
artificii. Recepție. 


— Uite nişte coordonate. Jack citi un număr cu 
douăsprezece cifre şi îl repetă. Aş vrea să deschizi o 
legătură SATSURV cu Mannheim. Satelitul ar trebui să fie 
deasupra noastră acum. În caz că se întreabă cineva, ăştia 
sunt tipii care au scufundat Seaguest. 

Câteva minute mai târziu, toată lumea se îngrămădise în 
camera de comunicaţii de pe Sea Venture, locurile de 
onoare fiind ocupate de echipajul de pe Seaquest care 
fusese salvat de submersibilul de evacuare. Lângă ei 
stăteau Ben şi Andy, care tocmai terminaseră andocarea 
vehiculului DSRV. Aşteptară cu toţii calmarea ultimelor 
valuri stârnite de ieşirea submarinului la suprafaţă şi se 
uitară cu atenţie la ecran. 

Într-un cenuşiu ceţos, se vedea un grup de clădiri 
împrăştiate ca spiţele unei roţi în jurul unei locaţii centrale. 
Spre dreapta, senzorul în infraroşu depistă semnăturile 
termice ale câtorva bărbaţi care roiau în jurul a două 
elicoptere imense cu rotor dublu, pentru transport, sosite 
după evadarea lui Jack. Oamenii, la fel ca un al doilea grup 
care se afla pe țărm, păreau extrem de grăbiţi şi se 
pregăteau să transporte nişte obiecte cum ar fi, bunăoară, 
picturi şi statui. 

Brusc se văzu un fulger orbitor şi din centrul ecranului 
începu să se împrăştie un inel multiplu concentric de 
culoare, cu viteza luminii. Când imaginea se limpezi, scena 
care se văzu era una de apocalipsă. Sediul central fusese 
pulverizat. Imaginea termică arăta locurile unde explozia 
distrusese coridoarele care ieşeau din sediu. Unda de şoc 
trecuse mai departe, răsturnând elicopterele şi pe oamenii 
din jurul lor. Cadavrele acestora zăceau acum în dezordine 
printre pachetele pe care le cărau. Habar nu avuseseră ce îi 
lovise. 

Echipajul dădu mulţumit din cap. Ştiau că nu fusese un 
simplu act de răzbunare, ci că miza era mult mai mare. 

CAPITOLUL. 30 

— Ne-a durut enorm să auzim despre Peter Howe. 


Maurice Hiebermeyer cobori din elicopter şi trecu dincolo 
de cercul de stânci ca să-şi lase mâna pe umărul lui Jack. 
Era un gest plin de afecţiune, dovada unei prietenii care 
trecea dincolo de pasiunea profesională împărtăşită. 

— Încă nu am renunţat la orice speranţă. 

Jack stătea alături de Costas şi de Katia la capătul scărilor 
care conduceau spre intrarea în vulcan. Petrecuseră o 
noapte de odihnă binemeritată pe Sea Venture şi acum se 
lăfăiau în soarele de dimineaţă, care se ridica încet dincolo 
de cercul de stânci. Costumul albastru UMI ascundea 
pieptul proaspăt bandajat al lui Jack, dar faţa lui Costas era 
o amintire vie a experienţelor traumatizante prin care 
trecuseră cu toţii. Katia era încă închisă în ea. 

— Cele mai calde felicitări pentru descoperirea voastră, 
dar şi pentru depăşirea obstacolelor care v-au stat în drum, 
rosti James Dillen, în timp ce strângea mâna lui Jack. 

Privirea lui se opri asupra Katiei şi a lui Costas. 

În urma lui din elicopter coborî Aysha Farouk, asistenta lui 
Hiebermeyer, cea care descoperise prima papirusul 
Atlantidei în deşert şi care acum fusese invitată să li se 
alăture. Într-o parte stătea Efram Iacobovici, genialul 
miliardar al industriei software, datorită căruia fuseseră 
posibile toate cercetările lor. 

Pentru Jack, conferinţa din Alexandria părea să se fi 
desfăşurat cu secole în urmă. Dar, cu toate acestea, 
trecuseră doar patru zile. În plus, încă nu ajunseseră la 
țelul lor final, şi anume să afle motivul pentru care preoţii 
făcuseră tot ce le stătuse în puteri ca să păstreze secretul 
lor intact de-a lungul atâtor generaţii. 

Chiar în clipa în care voiau să urce treptele scării tăiate în 
piatră, pe platformă îşi făcu apariţia Mustafa Alkozen, 
ducând cu el două lanterne de scafandru. 

— Scuzele mele pentru întârziere, spuse el gâfâind. Am 
avut o noapte agitată. leri-seară un Boeing 737 de 
patrulare al Forţelor Aeriene Turce a detectat o explozie pe 
coasta Abhaziei, în apropiere de graniţa Georgiei. Îi făcu cu 


ochiul lui Jack. Am decis că e o ameninţare la adresa 
securităţii naţionale şi am trimis o echipă a Forţei Speciale 
de Reacţie Rapidă să cerceteze. 

— Operele de artă? întrebă Jack. 

— Cele mai multe se găseau în zona rezidenţială a lui 
Aslan şi majoritatea celor scoase de acolo se aflau în afara 
zonei de impact. Chiar în timp ce vorbim, ele sunt 
transferate de elicoptere Seahawk ale Marinei către 
Muzeul de Arheologie din Istanbul pentru identificare şi 
conservare, după care vor fi returnate proprietarilor de 
drept. 

— Mare păcat, interveni Costas. Ar fi constituit o expoziţie 
itinerantă unicat. Exemple ale celor mai fine opere de artă 
din toate perioadele şi culturile, niciodată văzute laolaltă 
până acum. Ar fi fost un spectacol uluitor. 

— Unii curatori nerăbdători ar prefera să-şi vadă mai întâi 
proprietăţile restituite, observă Jack. 

— Dar ideea rămâne excelentă! interveni Efram lacobovici 
cu entuziasm. S-ar da astfel o utilizare adecvată fondurilor 
confiscate din conturile lui Aslan. Între timp, mă gândesc 
deja la un binefăcător particular care ar putea furniza banii 
pentru iniţierea proiectului. 

Jack zâmbi apreciativ şi se întoarse către Mustafa. 

— lar problema securităţii? 

— Căutăm de ceva vreme un pretext pentru a intra în 
Abhazia, replică Mustafa. A devenit punctul central de 
tranzit al drogurilor din Asia Centrală. Odată cu stabilirea 
legăturii certe cu terorismul, am fost asiguraţi de 
cooperarea deplină a guvernelor georgian şi rus. 

Jack încercă din răsputeri să-şi ascundă scepticismul. Ştia 
că Mustafa era obligat să repete discursul oficial, chiar dacă 
era pe deplin conştient că şansele unei acţiuni concertate 
de îmbunătăţire a situaţiei actuale erau minime. 

Îşi îndreptară privirile spre silueta joasă a submarinului 
Kazbek şi spre flotila de nave rapide turceşti şi ruseşti care 
sosise în mare grabă la faţa locului, dovadă a procesului 


deja demarat pentru îndepărtarea focoaselor nucleare şi 
întoarcerea submarinului la portul de domiciliu pentru 
casare. După recuperarea miezului reactorului, cadavrele 
comandantului Antonov şi ale restului echipajului aveau să 
fie lăsate la bord şi submarinul scufundat pe post de cimitir 
militar, un ultim monument dedicat victimelor Războiului 
Rece. 

— Cum rămâne cu echipamentele? întrebă Jack. 

— Tot ce poate fi reutilizat va merge la georgieni. Ei au 
cea mai mare nevoie de aşa ceva. Sperasem să le oferim 
Vultura, dar acum constat că nu mai este posibil. Îi zâmbi 
lui Jack. Aşa că vor primi în loc o fregată rusească nou- 
nouţă Proiect 1154 din clasa Neustrashimy. 

— Ce se va întâmpla cu Vultura? întrebă Katia încet. 

Se uitară cu toţii în depărtare la epava care fusese 
remorcată deasupra canionului subacvatic. Era o privelişte 
jalnică, o rămăşiţă decrepită a avariţiei şi a lăcomiei unui 
om. 

Mustafa îşi verifică ceasul. 

— Cred că vei primi răspunsul chiar acum. 

În aceeaşi clipă, aerul fu sfâşiat de scrâşnetul violent al 
unor avioane cu reacţie. Câteva secunde mai târziu, două 
aparate de zbor F-15E Strike Eagles ale Forţelor Aeriene 
Turce trecură în formaţie strânsă către obiectivul lor. La 
vreo doi kilometri dincolo de insulă, din avionul din stânga 
largă un container care pluti spre suprafaţa apei susţinut 
de o paraşută. După ce avioanele virară spre sud, din mare 
se înălţă un zid de flăcări care cuprinse epava oferind un 
spectacol pirotehnic de excepţie. 

— O bombă termobarică, comentă simplu Mustafa. 
„Distrugătoarea de tunele” folosită pentru prima dată de 
americani în Afganistan. Aveam nevoie de o ţintă ca să 
testăm sistemul de lansare pe noile noastre avioane Strike 
Eagles. Se întoarse când zgomotul exploziei ajunse la ei şi 
le făcu tuturor un gest către poartă. Haideţi. Să intrăm 
acum. 


Aerul răcoros din coridor era binevenit după soarele care 
începuse deja să ardă cu putere afară. Pentru cei care nu 
văzuseră încă sala de audienţe, priveliştea depăşea orice 
aşteptare. Orice urmă a prezenţei lui Aslan dispăruse şi 
încăperea era curată ca lacrima, cu tronurile goale 
aşteptând parcă întoarcerea marilor preoţi care le 
părăsiseră cu mai bine de şapte mii de ani înainte. 

Coşul părea acum adormit, după ce ultimele picături de 
ploaie se disipaseră peste noapte, şi, în locul coloanei de 
vapori, platforma centrală era iluminată de o rază 
strălucitoare de lumină solară, ca de un reflector de scenă 
de teatru. 

Pentru câteva clipe se aşternu tăcerea. Chiar şi 
Hiebermeyer, neobişnuit să rămână fără grai după ce 
văzuse splendorile Egiptului antic, îşi scoase ochelarii şi 
căscă gura uluit. 

Dillen se întoarse cu faţa către ei. 

— Doamnelor şi domnilor, zise el, acum putem merge mai 
departe acolo unde s-a încheiat textul. Cred că suntem la un 
pas de revelaţia supremă. 

Pe Jack nu contenea să-l uimească abilitatea mentorului 
său de a se detaşa de emoția descoperirii. Purtând un 
costum alb imaculat şi papion, Dillen părea un specimen din 
altă eră, dintr-o perioadă în care eleganța făcea parte din 
instrumentele de lucru ale unui cărturar, la fel cum 
fuseseră dispozitivele sofisticate pentru generaţia 
studenţilor lui. 

— Dispunem de prea puţine repere pentru a continua, îi 
avertiză Dillen. Papirusul este mai mult o zdreanţă, iar 
discul din Phaistos este la fel de neconcludent. Putem 
începe de la inscripţia de deasupra intrării, care spune că 
„Atlantis” se referă la această citadelă, la această 
mănăstire. Pentru străini însemna probabil şi oraşul, dar 
pentru locuitori este posibil să fi denumit în mod special 
locul lor cel mai sacru, pantele stâncoase şi peşterile de 
unde începea aşezământul. 


— Precum Acropolele din Atena, interveni Costas. 

— Chiar aşa. Discul sugerează că în interiorul Atlantidei 
există un loc pe care eu îl traduc prin „locaşul zeilor”, iar 
Katia, prin „sfânta sfintelor”. Se mai menţionează şi o zeiţă- 
mamă. Din câte pot spune, niciuna din descoperirile voastre 
nu se potriveşte cu această descriere. 

— Cea mai apropiată ar fi „sala strămoşilor”, numele cu 
care noi am botezat galeria picturilor rupestre, rosti Jack. 
Dar aia e din Paleolitic şi nu conţine reprezentări de fiinţe 
umane. Într-un sanctuar din neolitic m-aş aştepta să văd 
zeități antropomorfice, o versiune mai mare a altarului de 
gospodărie pe care l-am văzut în satul scufundat din 
Trabzon. 

— Cum rămâne cu camera asta, „sala audienţelor”? 
întrebă Efram lacobovici. 

Jack clătină din cap. 

— Este prea mare. Spaţiul ăsta este prea vast, pare 
proiectat pentru adunări religioase, ca o biserică. Noi 
căutăm ceva mai select, mai ferit. Cu cât locul e mai sacru, 
cu atât este mai restrâns accesul la el. Doar preoţilor le este 
permisă intrarea, potrivit statutului lor de intermediari ai 
zeilor. 

— Un tabernacul, sugeră Efram. 

Katia şi Aysha apărură pe platforma de lângă rampă. În 
timp ce ceilalţi discutaseră, ele făcuseră o inspecţie rapidă 
a porţilor care înconjurau încăperea. 

— Credem că am descoperit-o, spuse Katia, cu o voce din 
care răzbătea iarăşi emoția explorării şi descoperirii 
secretelor Atlantidei, dincolo de coşmarul trăit în ultimele 
zile. Cu totul sunt douăsprezece intrări. Pe două le putem 
ignora, deoarece duc spre coridoarele pe care le 
cunoaştem, unul spre exterior şi celălalt în jos. Din cele 
rămase, nouă sunt fie înfundate, porţi false care nu conduc 
nicăieri, fie coridoare care coboară. E de presupus că 
trebuie să mergem în sus. 


— Dacă aici este cu adevărat „mama” tuturor sanctuarelor 
de vârf, răspunse Jack, atunci cu cât mai sus, cu atât mai 
bine. 

Katia arătă spre poarta de la extremitatea vestică a 
încăperii, exact opusă coridorului de intrare. 

— Aia e. Se mai întâmplă şi să aibă deasupra semnul 
vulturului cu aripile întinse. 

Jack îi zâmbi larg Katiei, bucuros că o vede revenindu-şi 
după infernul prin care trecuse, apoi se întoarse către 
Dillen. 

— Profesore, poate ne faci onorurile de a ne conduce într- 
acolo. 

Dillen dădu cu eleganţă din cap şi porni alături de Jack 
spre poarta de vest, cu silueta lui subţirică în contrast 
izbitor cu înfăţişarea de om călit de viaţă a fostului său 
student. Erau urmaţi de Katia şi de Costas, apoi de alţi 
patru oameni, cu Efram Iacobovici asigurând ariergarda. 
Apropiindu-se de intrare, Jack se uită la Costas. 

— Deci asta e. Ne aşteaptă un gin tonic lângă o piscină. 

Costas îi aruncă prietenului său un zâmbet şmecher. 

— Asta spui de fiecare dată. 

Dillen se opri pentru a cerceta inscripţia de pe pervaz; era 
o miniatură perfectă a zeului-vultur cu aripile desfăcute pe 
care ceilalţi îl zăriseră în sala strămoşilor. Jack şi Costas îşi 
aprinseră lanternele şi le proiectară razele în bezna 
dinaintea lor. La fel ca pereţii coridoarelor scufundate, 
bazaltul fusese şi aici lustruit, iar suprafaţa lui scânteia din 
pricina inserţiilor minerale care se insinuaseră din mantia 
terestră pe măsură ce se forma vulcanul. 

Jack se dădu la o parte ca să-l lase în frunte pe Dillen. 
După vreo zece metri, acesta se opri brusc. 

— Avem o problemă. 

Jack veni alături şi constată că o poartă masivă de stâncă 
bloca tunelul. Se lipea aproape perfect de pereţi, dar se 
vedea limpede că e împărţită în două jumătăţi. Jack îşi 
îndreptă raza lanternei în centru şi zări forma circulară. 


— Cred că dispun de cheie, spuse el cu încredere. 

Băgă mâna în costumul lui UMI şi scoase copia discului de 
aur pe care o salvase de pe platforma centrală după 
moartea neaşteptată a lui Aslan. Ceilalţi se uitară cum Jack 
introduce discul într-o adâncitură în formă de farfurie. În 
clipa în care îşi retrase mâna, discul începu să se învârtă în 
sensul acelor de ceasornic. Câteva secunde mai târziu, uşile 
se deschiseră în direcţia lor, praful acumulat în mii de ani 
opunând prea puţină rezistenţă greutăţii stâncilor care 
pivotau în stânga şi în dreapta coridorului. 

— Magie. Costas clătină uluit din cap. Exact acelaşi 
mecanism ca la poarta din peretele stâncos şi care continuă 
să funcţioneze după şapte mii şi jumătate de ani. Oamenii 
ăştia erau în stare să inventeze cipul de computer încă din 
Epoca Bronzului. 

— Atunci eu aş fi rămas fără slujbă, chicoti Efram din 
spate. 

Îi întâmpină un miros de încăpere închisă, ca şi cum o 
adiere de aer stătut ar fi trecut printr-un mormânt, ducând 
cu el însăşi esenţa morţilor, ultimele resturi de tămâie şi 
esențe arse de preoţii care îşi făcuseră cea de pe urmă 
abluţiune13 înainte de a sigila pentru totdeauna altarul lor 
sacru. Efectul era aproape halucinogen şi cu toţii îşi dădeau 
seama de teama şi de graba care însoţiseră acele ultime 
acte. Era ca şi cum două sute de generaţii de istorie 
fuseseră măturate şi ei se alăturau acum custozilor 
Atlantidei în încercarea lor disperată de-a evada. 

— Acum ştiu ce au simţit Carter şi Carnavaron la 
deschiderea mormântului lui Tutankhamon, zise 
Hiebermeyer. 

Katia se înfioră din pricina aerului răcoros. Ca şi 
mormintele faraonilor din Valea Regilor, coridorul de 
dincolo de poartă era nedecorat, neoferind vreun indiciu 
despre ce se găsea dincolo. 

— Nu mai poate fi departe, zise Costas. Conform 
altimetrului meu, suntem la mai puţin de treizeci de metri 


de vârf. 

Dillen se opri brusc şi Jack se împiedică de el. Fu cât pe ce 
să scape lanterna şi să pice în nas. Ceea ce părea o altă 
poartă era, de fapt, o cotitură spre stânga la nouăzeci de 
grade. Coridorul urca într-o serie de trepte scunde. 

Dillen porni mai departe şi se opri din nou. 

— Văd ceva în faţă. Îndreptaţi lanternele spre stânga şi 
spre dreapta. 

Vocea lui părea nefiresc de emoţionată. 

Jack şi Costas se conformară şi dezvăluiră privirii o scenă 
fantastică. În stânga şi în dreapta se vedeau părţile din faţă 
a doi tauri enormi, a căror forme trunchiate fuseseră săpate 
în basorelief şi cu faţa spre scară. Cu gâturile alungite şi 
coarnele arcuite în sus, erau mai puţin fioroşi decât bestiile 
din coridoarele subacvatice, ca şi cum s-ar fi forţat să se 
elibereze şi să sară în bezna de deasupra. 

Urcând treptele, începură să desluşească o serie de forme 
în faţa taurilor, mai puţin reliefate, cu detaliile abia vizibile. 

— Sunt oameni. Dillen rosti cuvintele cu uimire abia 
înăbuşită, uitând complet de reținerea lui proverbială. 
Doamnelor şi domnilor, priviţi-i pe locuitorii Atlantidei. 

Figurile exprimau încredere, sentiment atât de potrivit 
unor paznici ai citadelei. Tăieturile de pe fiecare perete 
erau identice, ca nişte imagini în oglindă. Erau în mărime 
naturală, nişte siluete înalte, mărşăluind una în spatele 
celeilalte într-un singur şir. Fiecare siluetă ţinea un braţ 
întins, cu palma strânsă în jurul unei găuri care, pe 
vremuri, adăpostise o făclie aprinsă făcută din răşini. Aveau 
o ţinută dreaptă, bidimensională, la fel ca şi sculpturile în 
relief din Orientul Apropiat antic şi din Egipt, dar le lipsea 
rigiditatea asociată de obicei cu imaginile din profil, 
posedând o supleţe şi o graţie care păreau o moştenire 
directă a picturilor naturaliste de animale din Era Glaciară. 

Când luminară cu lanternele fiecare siluetă pe rând, îşi 
dădură seama că sexele sculpturilor alternau. Femeile 
aveau sânii goi, iar veşmintele lor strânse pe trup 


dezvăluiau linii curbe ample, dar armonioase. Ca şi bărbaţii, 
aveau ochi mari, migdalaţi şi îşi purtau părul pe spate în 
şuviţe împletite. Fizionomia lor părea cunoscută, şi totuşi de 
neidentificat, ca şi cum trăsăturile individuale s-ar fi putut 
recunoaşte, dar întregul era unic şi imposibil de localizat. 

— Femeile au un aspect foarte atletic, remarcă Aysha. 
Poate că ele se luptau cu taurii, nu bărbaţii. 

— Îmi amintesc de varangieni, zise Katia. Numele bizantin 
pentru vikingii care au coborât pe Nipru către Marea 
Neagră. În catedrala Sfânta Sofia din Kiev sunt picturi care 
prezintă bărbaţi înalţi ca aceştia, doar că ceilalţi au nasuri 
cârne şi sunt blonzi. 

— Mie mi se pare că seamănă cu hitiţii din mileniul al II-lea 
înainte de HristoS. Din Podişul Anatoliei, interveni Mustafa. 
Sau cu sumerienii şi cu asirienii din Mesopotamia. 

— Sau cu oamenii Epocii Bronzului din Grecia şi Creta, 
murmură Jack. Femeile ar putea fi doamnele cu sânii goi 
din frescele de la Knossos. Bărbaţii ar fi putut cobori drept 
de pe vasele acelea cu războinici, placate cu aur şi 
descoperite anul trecut în sanctuarul funerar regal din 
Micene. 

— Sunt Femeia-de-Oriunde şi Bărbatul-de-Oriunde, rosti 
Dillen încetişor. Sunt indo-europenii originali, primii 
caucazieni. Din ei au descins aproape toate popoarele 
Europei şi Asiei. Egiptenii, semiţii, grecii, constructorii de 
megaliţi din vestul Europei, primii conducători din 
Mohenjo-Daro de pe valea Indusului. Uneori au înlocuit 
total populaţii băştinaşe, alteori s-au amestecat cu ele. La 
toate aceste popoare vedem urme ale strămoşilor, 
fondatorii civilizaţiei. 

Se uitară cu reînnoită uimire la imagini, în timp ce Dillen îi 
conducea în sus. Figurile respirau forţă şi hotărâre, ca şi 
cum ar fi mărşăluit inexorabil către locul lor în istorie. 

Cam după alţi zece metri, femeile şi bărbaţii lăsară loc 
unui grup de trei figuri pe fiecare latură a coridorului, 
figuri care păreau să conducă procesiunea. Acestea duceau 


în mâini un fel de tăvi complicate şi purtau nişte pălării 
conice ciudate, care ajungeau până în tavan. 

— Marii preoţi, rosti simplu Jack. 

— Seamănă cu nişte vrăjitori, zise Costas. Ca druizii. 

— S-ar putea să nu fie chiar aşa de departe de ei, 
răspunse Katia. Cuvântul druid derivă din indo-europeanul 
wid, adică „a cunoaşte”. În mod clar aceşti oameni erau 
păstrătorii înţelepciunii în Atlantida neoliticului, 
echivalentul clasei preoţeşti din Europa Celtică, cinci mii de 
ani mai târziu. 

— Fascinant! Hiebermeyer se înghesuia să treacă prin 
grup. Pălăriile sunt remarcabil de asemănătoare cu 
obiectele de aur bătut descoperite în depozitele Epocii 
Bronzului. Anul trecut am descoperit una în Egipt odată cu 
deschiderea camerei secrete a comorilor din piramida lui 
Khefru. 

Se apropie de prima figură de pe peretele din stânga, o 
femeie, şi îşi scoase ochelarii ca să se uite mai de aproape. 

— Exact aşa cum bânuiam! exclamă el. Este acoperită cu 
simboluri circulare şi lunare liliputane, exact ca în cazul 
obiectelor din Epoca Bronzului. Îşi şterse ochelarii şi zâmbi. 
Sunt convins că este o reprezentare logaritmică a ciclului 
metonic. 

În vreme ce ceilalţi se adunară în jurul figurii ca s-o 
examineze, Jack zări privirea nedumerită a lui Costas. 

— Meton a fost un astrolog atenian, explică el. 
Contemporan cu Socrate, mentorul lui Platon. A fost primul 
grec care a stabilit diferenţa dintre lunile solare şi lunare, 
ciclul sinodic. Dădu din cap înspre siluetele de pe pereţi. 
Ăştia sunt tipii care întocmeau înregistrările istorice ale 
sacrificiilor cu lunile sărite pe care le-am văzut săpate în 
tunelul ăla. 

Dillen se detaşase de grup şi stătea în faţa unui portal în 
capătul scărilor, în linie cu preoţii din frunte. 

— Erau lorzi ai timpului, anunţă el. Cu cercul lor de stânci 
puteau trasa mişcările soarelui în relaţie cu luna şi cu 


constelaţiile. Aceste cunoştinţe le dădeau forţa unor 
oracole, cu acces la înţelepciunea divină care le permitea să 
vadă în viitor. Puteau prezice momentul semănatului şi al 
strângerii recoltelor anuale. Stăpâneau cerurile şi 
pământul. 

Făcu un gest larg către intrarea joasă din spatele lui. 

— lar acum ne conduc spre sanctuarul cel tainic, cel mai 
sacru loc al lor. 

CAPITOLUL 31 

Grupul stătea adunat în jurul portalului şi cu privirile 
aţintite spre întunericul din coridorul de dincolo. Simţeau 
din nou adierea aerului cu iz de vechime, suflul acela care 
părea să poarte cu el înţelepciunea vremurilor de demult. 
Ca din senin, în mintea lui Jack apăru imaginea lui Solon 
Făcătorul-de-Legi şi a preotului stând în umbră în 
sanctuarul templului din Sads. Peste o clipă spiritele 
dispărură, dar Jack fu convins că ele erau pe punctul de a le 
dezvălui secretele cele mai bine păzite ale unui popor care 
ijeşise din istorie cu mii de ani înainte. 

După câţiva metri ajunseră la capătul coridorului şi Jack îşi 
îndreptă lanterna înainte. Lângă el, Dillen clipi pentru a-şi 
obişnui ochii cu strălucirea nefirească a scenei din faţa lor. 

— Ce e? Hiebermeyer nu-şi mai putea ascunde emoția. Ce 
vezi? 

— Este o singură încăpere, lungă de aproximativ zece 
metri şi lată de şase, răspunse Jack, pe tonul măsurat al 
unui arheolog profesionist. În mijloc este o masă de piatră şi 
un fel de amvon în spate. Oh, şi mai e aur. Panouri groase 
de aur pe pereţi. 

EI şi Dillen trecură pragul, iar ceilalţi îi urmară cu 
prudenţă. Odată intraţi, Jack şi Costas ajustară luminile 
lanternelor la maximum şi le plimbară pe întreaga lungime 
a încăperii. 

Descrierea laconică a lui Jack nu avea cum să facă 
dreptate splendorilor de acolo. De fiecare parte, pereţii 
erau îmbrăcaţi cu plăci masive de aur şlefuit, fiecare înaltă 


de doi metri şi lată de unul. În atmosfera protectoare a 
încăperii suprafeţele vechi, netede ca oglinda, străluceau 
orbitor. Cu totul erau zece panouri, cinci de fiecare parte a 
pereţilor, spaţiate în mod egal cu o pauză de jumătate de 
metru între fiecare dintre ele. Erau acoperite cu însemnări 
care puteau fi imediat recunoscute drept simboluri ale 
Atlantidei. 

— Uită-te la ea, şopti Costas. 

Fasciculul lanternei lui prinsese o formă gargantuescă, 
aflată mai în spate. Cu greu ai fi zis că e o formă umană. 
Era o parodie grotescă a siluetei feminine, cu sâni imenşi, 
fese protuberante şi un abdomen umflat care dădea 
torsului un aspect aproape sferic. Silueta era flancată de 
tauri în mărime naturală care îşi ţineau boturile ridicate 
spre ea. Tabloul semăna cu un grup triptic sau heraldic care 
ecrana spatele încăperii. 

Jack se holbă la colos şi apoi schimbă o privire cu Costas. 

— Este ceea ce preistoricii denumeau în mod afectuos o 
sculptură a lui Venus, explică el cu un zâmbet. Au fost 
descoperite cam optzeci de astfel de sculpturi în Europa şi 
în Rusia, cele mai multe fiind statuete mici din fildeş sau din 
piatră. Asta de aici este fenomenală, singura pe care o 
cunosc şi care are o mărime mai mare decât cea naturală. 

— Este un pic diferită de domnişoarele musculoase din 
coridor, comentă Costas. 

— Sarcina ei nu era să fie o starletă, replică imediat Katia 
cu un ton uşor dojenitor. Uitaţi-vă că nici măcar nu s-au 
deranjat să finiseze picioarele sau braţele, iar capul nu are 
chip. Totul a fost intenţionat exagerat ca să sublinieze 
fecunditatea şi sănătatea. Poate că nu se conformează 
idealului occidental modern de frumuseţe, dar pentru 
oamenii care trăiau cu frica permanentă de înfometare, o 
femeie obeză simboliza prosperitatea şi supraviețuirea. 

— Am înţeles observaţia. Costas zâmbi. Cât de bătrână să 
fie cucoana? 


— Din Paleoliticul Superior, răspunse imediat Jack. Toate 
figurinele de acest tip au fost făcute între 40000 şi 10000 
înainte de Hristos, cam în aceeaşi epocă cu picturile 
rupestre din sala strămoşilor. 

— Erau considerate zeiţe-mamă, adăugă Hiebermeyer, pe 
un ton chibzuit. Dar nu putem şti cu siguranţă dacă 
societăţile europene din Epoca de Piatră erau matriarhale. 
Probabil că erau mai degrabă văzute ca idoli de fertilitate, 
adoraţi împreună cu zeitățile masculine, spiritele animale şi 
forţele neînsufleţite. 

Se lăsă o scurtă tăcere, pe care o sparse Jack: 

— Sute de mii de ani, umanoizii au dus o existenţă 
neschimbată în timpul Epocii de Piatră, până la revoluţia 
neoliticului. Prin urmare, nu este o surpriză că la atât de 
scurt timp după aceea atlanţii au continuat să se închine 
zeilor strămoşilor lor, acei vânători primitivi care au pictat 
pentru prima dată sălbăticiuni în sala strămoşilor în 
decursul Erei Glaciare. 

— Vechii israeliți din Vechiul Testament continuau să se 
închine unui zeu al fertilităţii, interveni cu voce joasă Efram 
lacobovici. Chiar şi primii creştini din Mediterana au 
încorporat zeități păgâne ale fertilităţii în ritualurile lor, 
uneori sub acoperământul sfinţilor sau al Fecioarei Maria. 
Este posibil ca Venus din Atlantida să nu fie chiar aşa de 
departe de propriile noastre credinţe precum am putea 
crede. 

Masa de piatră din faţa statuii era masivă. Se întindea 
aproape până la intrare, terminându-se chiar în dreptul lor 
cu o lespede ridicată peste care trona o formă globulară 
neregulată cu un diametru de circa un metru. În lumina 
reflectată de aur, piatra părea supranatural de albă, ca şi 
cum ar fi fost şlefuită de nenumăraţii pelerini care veniseră 
să se roage în faţa marii zeițe. 

— Pare o piatră sacră, speculă Jack. Ceea ce grecii antici 
denumeau baetyl, o rocă de origine meteorică, sau 
omphalos, un centru sau mijloc. În Creta Epocii Bronzului 


astfel de pietre se găseau la intrarea în peşterile sfinte. În 
Grecia clasică cel mai faimos omphalos se afla în faţa hăului 
unde stătea Oracolul din Delphi. 

— Marcând pragul de acces în Casa Divină, precum vasul 
cu apă sfinţită de la intrarea într-o biserică catolică, sugeră 
Efram. 

— Cam aşa ceva, fu Jack de acord. 

— În mod clar este de origine meteoritică. Costas examina 
formațiunea mai îndeaproape. Dar e curios că arată mai 
degrabă ca o teacă metalică îngroşată decât ca un nodul 
solid. 

— E genul de obiect pe care vânătorii din Epoca de Piatră 
l-ar fi putut lua de pe o coamă de gheaţă, zise Jack. Cele 
mai multe fragmente proaspete de meteorit sunt găsite pe 
gheaţă deoarece sunt uşor de depistat. Asta ar putea fi un 
obiect sacru trecut din generaţie în generaţie, o altă 
legătură cu începuturile preistoriei. 

Aysha îşi croise drum către celălalt capăt al mesei şi se 
opri înainte de a ajunge la zeiţă. 

— Veniţi să vă uitaţi la asta, exclamă ea. 

Cele două fascicule luminoase scăâldară imediat suprafaţa 
mesei. Era plină de bucăţi plane de lemn, unele îmbinate în 
unghiuri drepte, precum colţurile unei cutii. Se putea vedea 
o masă de unelte de tâmplar, forme cunoscute, precum dălţi 
şi raşpile, sule şi ciocane. Părea o panoplie de atelier de 
confecţionat mobilă, toate uneltele fiind abandonate în 
grabă, dar perfect conservate în acel mediu lipsit de praf. 

— Aici este mai mult decât pare. 

Dillen se aplecă lângă Aysha şi îndepărtă cu atenţie 
resturile de lemn de pe o suprafaţă ridicată cu faţa spre el. 
Era un cadru de lemn, ca un amvon portabil. Când Dillen se 
îndreptă, se văzu un luciu auriu. 

— Este o masă de copist, anunţă el triumfător. lar totul 
este placat cu aur. 

După ce se înghesuiră cu toţii în jur, văzură că treimea 
superioară a panoului era acoperită cu simboluri ale 


Atlantidei, unele aliniate la întâmplare, ca şi cum ar fi fost 
inscripţionate în grabă, dar toate separate în fraze, ca pe 
discul din Phaistos. Dintr-o cutie laterală mică, Dillen ridică 
trei dălţi de săpat piatra de mărimea unui trabuc, fiecare 
dintre ele terminându-se într-un model pe dos care putea fi 
instantaneu recunoscut drept capul de mohican, spicul de 
grâu şi vâsla de canoe. Un altul care se odihnea pe masă se 
termina cu simbolul Atlantidei. 

— Este identică cu inscripţia de pe peretele opus, rosti 
Katia. Scribul copia simbolurile pe cel de-al doilea panou 
dinspre stânga. 

Se uitară în direcţia indicată de ea şi desluşiră simbolurile 
individuale, ca o secvenţă transcrisă fidel până la a 
douăsprezecea linie, unde procesul fusese brusc 
abandonat. 

Efram lacobovici rămase în capul mesei. Se uita atent la 
panourile din lemn, în mod clar, gândindu-se la ceva. Fără 
a-şi ridica privirea, îşi drese glasul şi începu să recite: „Şi 
au ajuns la trecătoare a treia zi de dimineaţă, şi acolo erau 
tunete şi fulgere, şi un nor gros peste munte, iar vocea 
trompetei se auzea cu tărie; astfel că toţi oamenii din 
tabără tremurau. lar Moise a scos oamenii din tabără ca să 
se întâlnească cu Dumnezeu; şi ei stăteau la poalele 
muntelui. lar muntele Sinai fumega în întregime, deoarece 
Domnul cobora pe el învăluit în foc; iar fumul de acolo se 
înălța ca fumul unui furnal, şi întregul munte se zgâlţâia 
grozav de tare.” 

Închise ochii şi continuă: „Şi Bezaleel a făcut chivotul din 
lemn; lungimea lui era de două cubituri şi jumătate, şi 
lăţimea lui de un cubit şi jumătate; şi el l-a aşternut cu aur 
pur pe dinăuntru şi pe dinafară, şi l-a înconjurat cu o 
coroană de aur. Şi a făcut pentru el patru inele de aur, ca să 
fie puse la patru colţuri ale lui; două inele deasupra unei 
părţi a lui şi două inele deasupra celeilalte părţi. Şi a făcut 
bețe din lemn şi le-a aşternut cu aur. Şi a pus beţele în inele 
pe lateralele chivotului, ca să-l susţină pe acesta.” 


Se lăsă o tăcere mormântală. Efram îşi ridică privirea. 

— Cartea Exodului, explică el. Cei de o credinţă cu mine 
cred că Dumnezeu i-a dat lui Moise Decalogul, Cele Zece 
Porunci, şi le-a inscripţionat pe tăblițe purtate de neamul lui 
Israel în Chivot. Referințele biblice la faraoni plasează 
evenimentul în cea de-a doua jumătate a mileniului al II-lea 
înainte de Hristos. Dar acum mă întreb dacă nu cumva 
povestea conţine sâmburele unei relatări mult mai vechi, a 
unui popor care a trăit cu mii de ani înainte şi care a fost 
forţat să fugă din ţara lui, un popor care a luat cu el copii 
ale celor zece texte sacre din sanctuarul lor, aflat în 
apropiere de vârful unui vulcan. 

Jack îşi ridică privirea din locul unde examina o stivă de 
plăci goale de aur. 

— Bineînţeles, exclamă el. Fiecare din grupurile care 
plecau în bejenie urma să aibă un exemplar. Tăbliţele de lut 
ar fi fost prea fragile, inscripţiile în piatră ar fi durat prea 
mult, iar cuprul ar fi corodat. Aurul se găsea din belşug în 
Caucaz şi era suficient de durabil şi de moale ca să fie 
inscripţionat rapid cu instrumente. Fiecare set de zece 
tăblițe era introdus într-o cutie de lemn, exact precum 
Chivotul Decalogului. Preoţii au muncit la asta până în 
ultima clipă şi au abandonat ultima copie doar când oraşul a 
fost inundat de apă. 

— Or fi astea texte sacre, dar în mod clar nu sunt cele 
Zece Porunci. Katia îşi scosese computerul de buzunar şi 
parcurgea concordanţele dintre simbolurile Atlantidei şi 
scrierea minoică lineară A. Va dura să fie complet traduse, 
dar am căpătat deja o idee generală asupra sensului. Prima 
tăbliță din stânga se referă la grâne, la legume, chiar şi la 
vinuri, şi la sezoanele anului. A doua, cea pe care o copia 
scribul nostru, se referă la creşterea animalelor. A treia 
este despre metalurgia cuprului şi a aurului, iar a patra 
despre arhitectură şi folosirea pietrelor în construcţii. Katia 
se opri şi îşi ridică privirea. Dacă nu cumva mă înşel, aceste 


tăblițe sunt un fel de enciclopedie, o schiţă a modelului de 
viaţă din Atlantida neolitică. 

Jack dădu uluit din cap. 

— Aslan ar fi fost dezamăgit. Nici o ascunzătoare regală, 
nici o bogăţie de opere de artă. Doar cea mai măreaţă 
comoară dintre toate, nepreţuită dincolo de orice măsură. 
Cheia către civilizaţia însăşi. 

În timp ce Katia şi Dillen se apucară imediat de traducere 
la lumina lanternei lui Jack, Costas trecu dincolo de Aysha, 
către zeiţă şi tauri. Spaţiul dintre picioarele din faţă ale 
taurului din dreapta şi coapsa voluminoasă a zeiţei formau 
o intrare joasă, şlefuită de generaţii de folosire. Costas se 
ghemui şi dispăru pe acolo, singura mărturie a prezenţei lui 
fiind fasciculul de lumină care încadra taurii acolo unde ei 
se dădeau în spate către capul zeiţei. 

— Urmaţi-mă. Vocea lui se auzea clar, deşi înfundată. Mai 
e ceva. 

Trecură cu toţii dincolo şi rămaseră sprijiniți cu spatele de 
partea dorsală a statuilor. Se găseau într-o anexă îngustă, 
în faţa unui perete stâncos neregulat. 

— Aici trebuie să fie cel mai sacru locaş. Privirea lui Dillen 
înconjura spaţiul în timp ce vorbea. Probabil avea acelaşi 
rol precum cella dintr-un templu grec sau altarul dintr-o 
biserică creştină. Dar e surprinzător de golaş. 

— Cu o excepţie. 

Costas îşi plimbă raza lanternei peste peretele stâncos. 

Era decorat cu trei siluete pictate, cea din mijloc fiind 
aproape la fel de mare precum zeiţa-mamă, iar celelalte 
două puţin mai mici. Păreau să imite aranjamentul zeiţei cu 
taurii. Erau vopsiți în roşu, cu o nuanţă identică cu a 
pigmentului folosit în sala strămoşilor, cu excepţia faptului 
că aici culoarea era mai ştearsă. Ca stil, picturile aminteau 
tot de arta Erei Glaciare, cu tuşe largi, impresioniste, care 
le însufleţea, fără a depăşi stadiul unor reprezentări. Dar 
prin forma lor, siluetele nu semănau cu nimic din ceea ce 
văzuseră în Atlantida. 


În loc de animale puternice sau de preoţi statuari, siluetele 
cu greu puteau fi asemuite unor fiinţe pământene; erau 
nişte trăsături abstracte care abia dacă prindeau ceva din 
esenţa unei fiinţe corporale. Fiecare siluetă avea o formă 
bulboasă, ca o pară, cu membre care ieşeau stângace în 
lateral, mâinile şi picioarele terminându-se în zece sau 
douăsprezece degete care se răşchirau. Capetele păreau 
complet disproporţionate faţă de trupuri. Ochii erau în 
formă de boabe de linte cu marginea neagră, amintind de 
urmele de kohl din portretele egiptene antice. Semănau cu 
încercarea unui copil de a desena un om, dar, cu toate 
acestea, caracteristicile comune ale celor trei imagini aveau 
ceva ciudat de hotărât în ele. 

— Sunt vechi, foarte vechi, murmură Jack. Sfârşitul Erei 
Glaciare, poate cu cinci mii de ani înainte de inundație. 
Sunt executate direct pe stâncă, la fel ca animalele din sala 
strămoşilor. Există o mulţime de descrieri minimale ale 
formelor umane în arta pietrei din toată lumea, în 
petroglifele din Africa, Australia şi sud-vestul Statelor Unite. 
Dar n-am văzut niciodată figuri preistorice ca acestea. 

— Astea nu pot reprezenta nişte tentative serioase de a 
picta forme umane. Costas clătina neîncrezător din cap. Nu 
se poate ca arta din Era Glaciară să fi fost atât de primitivă. 
Animalele din sala strămoşilor sunt uimitor de naturale. 

— Probabil sunt picturi umanoide mai degrabă decât 
antropomorfice, ripostă Jack. Aminteşte-ţi că sunt cu mii de 
ani mai vechi decât atlanţii pictaţi din coridor, semănând 
mai degrabă a şamani, sau spirite, sau zei fără o formă 
fizică precisă. În unele societăţi forma umană era 
sacrosanctă şi nu au existat niciodată încercări de 
portretizare a ei. Artiştii Epocii Fierului din Europa Celtică 
erau minunat înzestrați, dar dacă ai vedea reprezentările 
fiinţelor umane pe care au început să le producă sub 
stăpânire romană, ai crede că erau extrem de primitivi. 

Fasciculul de lumină al lui Jack se înălţă către o mică 
scobitură de deasupra siluetei centrale. Era un singur 


desen lung de jumătate de metru, care conţinea două 
dintre simbolurile Atlantidei, vulturul cu aripile întinse şi 
vâsla verticală. 

— E mult mai recent decât picturile, comentă Jack. 
Suprafaţa este mai curată şi scobitura a avut nevoie de 
unelte din metal. Aveţi vreo idee cum se traduce? 

Katia ştia cele mai multe silabe şi nici nu se mai deranjă 
să-şi consulte computerul. 

— Nu sunt în concordanţă, rosti ea cu încredere în sine. Ar 
putea fi un verb sau un substantiv pe care nu l-am întâlnit. 
Dar în context aş zice mai degrabă că e un nume propriu. 

— Cum se pronunţă? întrebă Efram din colţul încăperii. 

— Fiecare simbol reprezintă o silabă, o consoană 
precedată sau urmată de o vocală, răspunse Katia. Vulturul 
cu aripile întinse este întotdeauna Y, iar vâsla verticală este 
W. Aş zice că un cuvânt se citeşte ye-we sau ya-wa, căci 
vocala pare mai degrabă scurtă decât lungă. 

— Tetragrammaton-ul! exclamă Efram, aproape 
nevenindu-i să creadă. Numele care nu va fi rostit. Prima 
Cauză a tuturor lucrurilor, Stăpânul Cerurilor şi al 
Pământului. 

Ca din instinct, se feri de imaginile de pe perete, îşi plecă 
ochii şi înclină cu respect capul. 

— Yahweh. Dillen părea la fel de uluit. Numele Principiului 
Dumnezeiesc în Vechiul Testament Ebraic, numele divin 
care poate fi şoptit numai de marele preot în Tabernaclu, în 
lăcaşul sfânt, în Ziua Pocăinţei. În greacă era „Cuvântul cu 
Patru Litere”, Tetragrammaton-ul. Primii creştini l-au 
tradus prin lehova. 

— Dumnezeul lui Moise şi Avraam. Efram îşi reveni încet în 
fire în timp ce vorbea. Un zeu tribal din Sinai la momentul 
exodului evreilor din Egipt, dar e foarte posibil să se fi 
dezvăluit mult mai devreme. Spre deosebire de alţi zei care 
i-au tentat pe evrei, el avea un caracter puternic 
intervenţionist, fiind eficient în numele adoratorilor săi şi 
capabil să altereze desfăşurarea evenimentelor curente în 


favoarea acestora. I-a condus în bătălie şi în exil şi le-a dat 
Cele Zece Porunci. 

— Şi i-a salvat de potop. 

Cuvintele fură rostite de Costas, care începu să recite pe 
neaşteptate din Cartea Genezei: „Şi Dumnezeu i-a zis lui 
Noe: Ăsta este simbolul credinţei, pe care am stabilit-o între 
mine şi toată suflarea de peste pământ. Şi fii lui Noe care 
au mers înaintea arcei erau Shem şi Ham şi Japeth; şi Ham 
este tatăl lui Canaan. Ei sunt cei trei fii ai lui Noe; şi din ei s- 
a însămânţat întreg pământul.” 

Jack era conştient de educaţia ortodoxă greacă a 
prietenului său şi dădu încet din cap, cu o lucire de 
revelaţie în ochi, după care spuse: 

— Bineînţeles. Dumnezeul evreu a provocat inundarea 
pământurilor şi apoi a semnalat încheierea armistiţiului cu 
cei aleşi prin apariţia curcubeului. Exact cum credeam. 
Construirea arcei, selectarea perechilor de animale, 
mulţimea de descendenţi ai lui Noe din jurul lumii. Vechile 
mituri ale potopului ne povestesc nu numai despre inundaţii 
fluviale şi marea topire de la sfârşitul Erei Glaciare. Ne mai 
vorbesc despre un alt cataclism, o inundație în mileniul al 
VI-lea înainte de Hristos, care a înghiţit primul oraş din 
lume, ucigând o civilizaţie timpurie care n-a mai fost 
egalată mii de ani după aceea. La urma urmei, Platon nu e 
singura sursă a legendei Atlantidei. Ne-a fost comunicată în 
tot acest timp, codat, în cea mai mare operă literară scrisă 
vreodată. 

CAPITOLUL. 32 

După examinarea atentă a restului sanctuarului secret, se 
strânseră cu toţii în capătul camerei principale, în jurul 
misteriosului glob metalic. Dillen veni ultimul şi apucă o 
daltă din resturile întinse pe masă. 

— Asta e bronz, rosti el. Un aliaj de cupru şi de cositor, 
topit cu ceva timp înainte de abandonarea acestei camere 
la mijlocul mileniului al VI-lea înainte de Hristos. O 
descoperire extraordinară! Înainte de ziua aceasta, 


arheologii credeau că bronzul a fost fabricat pentru prima 
dată în jurul anului 3500 înainte de Hristos, posibil în 
Anatolia, şi s-a răspândit pe scară largă abia în cursul 
mileniului următor. Dillen aşeză dalta la loc şi îşi puse 
mâinile pe masă. Întrebarea e, de ce a durat atât de mult 
până la reapariţia bronzului după inundația din Marea 
Neagră? 

— E de presupus că civilizaţia Atlantidei s-a dezvoltat în 
izolare şi mult mai repede decât în alte părţi, răspunse 
Costas. 

Jack încuviinţă şi începu să se plimbe. 

— La momentul potrivit, în circumstanţele potrivite, 
progresele pot fi fenomenale. Cu zece mii de ani în urmă, 
când a luat sfârşit Era Glaciară, regiunea sudică a Mării 
Negre avea deja o floră şi o faună bogată. Datorită blocării 
Bosforului, marea topire a avut doar un efect limitat. Solul 
din jurul vulcanului era extrem de fertil, marea gemea de 
peşte şi terenurile de mistreți, căprioare şi boi sălbatici. 
Adăugaţi la toate acestea celelalte resurse naturale pe care 
le cunoaştem: cherestea din pădurile montane, sare din 
bazinele de evaporare de coastă, piatră din vulcan, aur, 
cupru şi, poate cel mai important, cositor. Era o Grădină a 
Edenului, un paradis, ca şi cum o forţă misterioasă 
concentrase într-un singur loc toate ingredientele unei vieţi 
îmbelşugate. 

Costas se uita gânditor la silueta corpolentă a zeiţei- 
mamă. 

— Aşadar, rosti el, o anume ceată mai dinamică de 
vânători se mută în zona asta cam cu patruzeci de mii de 
ani în urmă. Descoperă labirintul din interiorul vulcanului. 
Picturile de animale din sala strămoşilor le aparţin, iar 
această încăpere este sanctuarul lor sfânt. La sfârşitul Erei 
Glaciare inventează agricultura. 

— Până acum e bine, zise Jack. Doar că agricultura, 
probabil, a apărut cam în aceeaşi epocă în întreg Orientul 
Apropiat, ca o idee care s-a format mai mult sau mai puţin 


simultan şi s-a răspândit cu iuţeală. Şi în alte părţi au 
existat aşezări evoluate încă din neolitic, mergând până la 
mileniul al X-lea înainte de Hristos, cele mai faimoase fiind 
la Jericho în Palestina şi la Catal Huyuk în sudul Anatoliei, 
cele două situri care se apropie cel mai mult de satul nostru 
neolitic din Trabzon. 

— Bun, reluă Costas. Ca şi oamenii din situl anatolian, 
atlanţii folosesc cuprul, dar fac un imens salt înainte şi 
învaţă cum să topească şi să alieze metalul. La fel ca 
oamenii din Jericho, dau naştere unor opere monumentale 
de arhitectură, dar, în loc de ziduri şi de turnuri, ei 
construiesc arene, alei de procesiune şi piramide. Cam din 
jurul anului 8000 înainte de Hristos, se petrece ceva 
incredibil. O comunitate de fermieri şi pescari se 
transformă într-o metropolă de cincizeci, poate o sută de 
mii de locuitori. Dispun de scriere proprie, de un sediu 
religios echivalent cu orice mănăstire medievală, de arene 
publice care i-ar fi impresionat pe romani, de un sistem 
complex de alimentare cu apă - este pur şi simplu 
incredibil! 

— Şi nimic din toate astea nu s-au petrecut altundeva, 
rosti Jack, oprindu-se din plimbare. Catal Huyuk a fost 
abandonată la sfârşitul mileniului al VI-lea înainte de 
Hristos, şi n-a mai fost niciodată ocupată, posibil în urma 
unui război. Jericho a supravieţuit, dar zidurile legendare 
ale timpurilor biblice reprezentau doar o urmă palidă a 
precursoarelor din neolitic. În vreme ce atlanţii construiau 
piramide, cea mai mare parte a Orientului Apropiat abia se 
apuca de olărit. 

— Şi, mai presus de toate, o asemenea dezvoltare a fost 
probabil accelerată de bronz. Mustafa se aplecă peste masă 
şi chipul său acoperit cu barbă apăru în lumina unei 
lanterne. Gândiţi-vă la toate utilizările pentru unelte 
ascuţite care puteau fi scoase practic în orice formă şi apoi 
reciclate. Fără dălţi şi piroane nici un fel de arcă nu ar fi 
putut să fie trecută de pe planşetă în practică. Uneltele de 


bronz au fost cruciale pentru săpături în cariere, lucrul în 
piatră şi agricultură. Pluguri, sape, furci, cazmale, săpăligi, 
lopeţi şi barde. Bronzul a dat cu adevărat naştere la oa 
doua revoluţie agricolă. 

— În Mesopotamia, actualul Irak, a dat, de asemenea, 
naştere la prima cursă a înarmărilor din lume, remarcă 
Hiebermeyer, ştergându-şi ochelarii în timp ce vorbea. 

— Bun argument, rosti Dillen. Războiul a constituit o stare 
endemică în primele aşezări statale din Mesopotamia şi 
Levant, rezultând adesea din avariţia elitelor, mai degrabă 
decât dintr-o competiţie reală pentru resurse. Reprezintă 
un postulat modern tragic faptul că starea de război 
accelerează dezvoltarea tehnologică. Beneficiile 
progreselor din inginerie şi ştiinţă sunt mult depăşite de 
epuizarea ingeniozităţii umane în proiectarea de metode de 
distrugere. Poate că, prin exercitarea controlului total 
asupra producţiei şi folosirii bronzului, preoţii din Atlantida 
au putut împiedica folosirea lui la fabricarea de arme. 

— Imaginaţi-vă o societate fără război, dar dispunând din 
plin de beneficiile bronzului la atât de scurtă vreme după 
Era Glaciară, spuse Hiebermeyer. A accelerat dezvoltarea 
civilizaţiei mai mult ca orice altceva. 

— Aşadar, dacă atlanţii au fost singurii care au descoperit 
cum să producă bronz, a fost cumva această ştiinţă pierdută 
în cursul inundării Atlantidei? întrebă Costas. 

— Nu pierdută, ci păstrată secretă, răspunse Dillen. 
Trebuie să ne întoarcem la Amenhotep, marele preot 
egiptean din scriptoriul templului de la Sads. Cred că el era 
un păstrător al cunoştinţelor, la capătul unei succesiuni 
neîntrerupte care se întindea în urmă cu cinci mii de ani, 
până în epoca Atlantidei. Primii preoţi din Sads erau ultimii 
preoţi ai Atlantidei, descendenţii bărbaţilor şi femeilor care 
au plecat chiar din această încăpere şi s-au îmbarcat într-o 
călătorie periculoasă la vest de Bosfor. Rolul lor era de a 
reglementa comportamentul uman conform cu 
interpretarea dată de ei voinţei divine. Aşa ceva a fost 


dobândit nu numai prin punerea în practică a unui cod 
moral, ci şi prin atitudinea lor de păzitori ai ştiinţei, inclusiv 
a ştiinţei despre care ei ştiau că poate fi distructivă. După 
dispariţia Atlantidei, eu cred că au păstrat secretul 
fabricării bronzului generaţie după generaţie, 
transmiţându-l de la maestru la novice, de la profesor la 
elev. 

Dillen făcu un gest către plăcile lucioase de pe pereţi. 

— Avem aici întregul conţinut de cunoştinţe al preoţimii 
din Atlantida, codificat sub forma unui text secret. Unele 
cunoştinţe erau deschise tuturor, cum ar fi rudimentele 
agriculturii. Unele reprezentau prerogativa preoţilor, aici 
incluzând probabil şi leacurile medicinale. Îşi roti braţul 
către plăcile netraduse din stânga. Restul putem încerca să- 
Il ghicim. Poate că în aceste însemnări există anumite lucruri 
pe care marii preoţi le păstrau exclusiv pentru ei, lucruri 
care puteau fi dezvăluite numai la momentele arătate de 
zei. 

— Dar cu siguranţă că rudimentele tehnologiei bronzului 
ar fi însemnat cunoştinţă publică, disponibilă tuturor, insistă 
Costas. 

— Nu chiar. Jack se plimba în spatele obiectului metalic. 
Când am trecut în ADSA peste cartierul estic al oraşului, am 
observat ceva ciudat. Am zărit ateliere de lucru în lemn, 
şantiere de construcţii navale, ateliere de ceramică, 
hambare de uscare a cerealelor şi brutării pentru coacerea 
pâinii. Dar n-am zărit nici un atelier de fierărie sau forjă de 
prelucrare a metalului. 

Se uită întrebător la Mustafa, a cărui teză de doctorat 
despre metalurgia timpurie în Asia Minor îl făcea 
specialistul în domeniu dintre cei prezenţi. 

— Multă vreme am crezut că Asia Centrală a fost cea care 
a furnizat cositorul utilizat în Epoca Bronzului, rosti 
Mustafa. Dar analiza prin datarea elementelor din unelte 
ne-a dus şi la nişte mine din sudul Anatoliei. lar acum cred 


că avem aici o altă sursă, una care n-ar fi putut să fie 
niciodată bănuită înainte de această descoperire. 

Jack dădu cu entuziasm din cap, iar Mustafa continuă: 

— Topirea şi forjarea nu reprezintă nişte activităţi casnice. 
Jack are dreptate când spune că o comunitate de asemenea 
dimensiuni ar fi avut nevoie de o topitorie şi de un atelier 
mare de prelucrare a metalului la distanţă de zonele 
rezidenţiale. Un loc unde căldura intensă putea fi mascată 
şi fumul - luat drept sursă naturală. 

— Bineînţeles! ţipă Costas. Vulcanul! Printre mineralele 
aduse la suprafaţă de erupții trebuia să se numere 
casiteritul, minereu de cositor. 

Era o mină, un fagure de galerii care urmăreau filoanele 
de minereu adânc în măruntaiele muntelui. 

— Şi cum muntele era deja loc sacru, adăugă Dillen, 
preoţii puteau controla accesul nu numai la mijloacele de 
producere a bronzului, ci şi la unul dintre componentele 
esenţiale. În plus, puteau ridica o barieră suplimentară în 
calea aflării secretului, anume un zid al smereniei. 
Preoţimea există deoarece profesează o înţelegere a unor 
adevăruri de dincolo de înţelegerea oamenilor simpli. 
Făcând din bronz un secret, puteau ridica metalurgia la 
rangul de artă de elită. 

Jack se uită cu mare atenţie la masa din faţa lui. 

— Stăm pe o catacombă de tehnologie antică, o protoforjă 
demnă de însuşi zeul focului, Hefaistos. 

— Aşadar ce anume s-a întâmplat în timpul exodului din 
Marea Neagră? întrebă Costas. 

— Am ajuns în miezul problemei, răspunse Dillen. Când 
Bosforul a fost străpuns şi nivelul apei a crescut, probabil că 
oamenii au presupus cel mai rău lucru, anume că sosea 
sfârşitul lumii. Nici măcar preoţii nu puteau veni cu nişte 
explicaţii logice pentru apropierea continuă a apei, un 
fenomen la fel de supranatural ca şi gemetele din 
măruntaiele vulcanului. 


Începu iarăşi să se plimbe, gesturile lui aruncând umbre 
ciudate pe pereţi. 

— Ca să-i îmbuneze pe zei, s-au apucat de sacrificii în chip 
de ofrande. Poate că au tras un taur uriaş de-a lungul aleii 
pentru procesiuni şi i-au tăiat gâtul pe altar. Când au văzut 
că gestul nu dă roade, de disperare poate că s-au întors 
spre ofranda supremă, sacrificiul uman. Şi-au înjunghiat 
victimele în zona de pregătire din camera mortuară şi au 
aruncat cadavrele de pe platforma funerară în inima 
vulcanului. Făcu o pauză şi ridică privirea. Şi apoi s-a 
întâmplat. Poate o limbă de magmă, însoţită probabil de o 
furtună violentă, o combinaţie care putea să producă acea 
coloană remarcabilă de vapori, urmată de un curcubeu 
minunat. Era semnul mult aşteptat. O ultimă inscripţie a 
fost adăugată pe perete. Yahweh nu-i abandonase până la 
urmă. Mai exista speranţă. Asta i-a convins că e mai bine să 
plece decât să-şi aştepte sfârşitul. 

— Şi atunci au plecat cu bărcile, rosti Costas. 

— Unii au luat-o pe ruta cea mai scurtă, către zone înalte, 
spre est către Caucaz şi spre sud, dincolo de câmpie şi de 
Muntele Ararat, către Mesopotamia şi Valea Indusului. Alţii 
au vâslit spre vest către gurile Dunării, câţiva dintre aceştia 
ajungând în cele din urmă pe coasta Atlanticului. Dar eu 
cred că cel mai numeros grup a ocolit Bosforul către 
Mediterana. S-au aşezat în Grecia, Egipt şi Levant, unii 
ajungând spre vest în zone îndepărtate precum Italia şi 
Spania. 

— Ce au luat cu ei? întrebă Efram. 

— Gândiţi-vă la Arca lui Noe, răspunse Dillen. Perechi de 
animale domestice. Vite, porci, căprioare, oi, capre. Şi vase 
pline de seminţe. Grâu, orz, fasole, chiar măsline şi viţă-de- 
vie. Dar au lăsat în urmă un lucru de maximă importanţă. 

Costas se uită la el. 

— Bronzul? 

Dillen dădu din cap cu gravitate. 


— Este singura explicaţie posibilă pentru absenţa 
completă a bronzului din înregistrările arheologice în 
cursul următoarelor două mii de ani. În bărcile lor ar fi avut 
loc să-şi ia uneltele şi sculele, dar eu cred că preoţii le-au 
ordonat să n-o facă. Poate că era un ultim act de pocăință, o 
ofrandă care avea să le asigure călătoria în necunoscut. 
Poate că au aruncat ei înşişi uneltele în mare, ca o ofrandă 
adusă de forţa care le condamnase oraşul. 

— Dar preoţii au luat cu ei cunoştinţele lor despre 
metalurgie, zise Costas. 

— Într-adevăr. Cred că marii preoţi au făcut un pact cu zeii 
lor, o înţelegere dacă vrei. După ce semnul le-a dat 
speranţa că vor scăpa cu viaţă, au trecut cu febrilitate la 
copierea textelor lor sacre, transcriind cele zece tăblițe pe 
foi de aur bătut. Ştim că înţelepciunea lor includea 
rudimente de agricultură, de creştere a animalelor şi de 
zidărie, dimpreună cu multe altele care vor fi dezvăluite 
numai după încheierea traducerii. Se uită la Katia. Fiecare 
set de tăblițe a fost introdus într-un cufăr de lemn şi 
încredinţat unui mare preot care însoțea fiecare dintre 
flotilele ce plecau la drum. 

— Unul din grupuri a avut un set incomplet, interveni Jack. 
O demonstrează abandonarea foii de aur neterminate din 
faţa noastră şi copierea parţială a celei de-a patra tăblițe. 

Dillen încuviinţă. 

— Şi mai cred că un grup a fost mai mare decât celelalte, 
incluzându-i pe cei mai mulţi preoţi şi obiectele lor. 
Trimiţând o copie a textului lor sacru cu fiecare grup, 
preoţii s-au asigurat de supraviețuirea înţelepciunii lor 
indiferent ce se întâmpla cu flota principală. Dar intenţia lor 
era să găsească un nou munte sfânt, o nouă Atlantidă. 

— Şi dumneavoastră susţineţi că descendenţii lor s-au 
mulţumit să păstreze secrete cunoştinţele acumulate timp 
de două mii de ani, zise Costas pe un ton de neîncredere. 

— Gândeşte-te la preoţii din Sads, îi aminti Dillen. 
Generaţie după generaţie ei au ascuns povestea Atlantidei, 


o civilizaţie care s-a stins cu mii de ani înainte de venirea la 
putere a primilor faraoni. Din câte ştim noi, Solon a fost 
primul străin căruia i s-au dezvăluit o parte dintre secrete. 

— Iar preoţii aveau multe de oferit pe lângă misterele 
metalurgiei, interveni Jack. Îşi puteau folosi cunoştinţele 
astronomice ca să prevadă anotimpurile şi să anunţe cele 
mai potrivite momente pentru însămânţare şi recoltare. 
Este posibil ca în Egipt să-şi fi spus cuvântul în legătură cu 
revărsarea anuală a Nilului, un miracol care cerea 
intervenţia divină. Acelaşi lucru s-a petrecut în alte leagăne 
de civilizaţie unde râurile inundau terenul, cum e cazul 
Tigrului şi Eufratului în Mesopotamia sau Valea Indusului 
din Pakistan. 

— În plus, nu ar trebui să trecem cu vederea peste ceea ce 
ar putea reprezenta o legătură mult mai directă cu bronzul, 
adăugă Mustafa. În cursul mileniilor al VI-lea şi al V-lea 
înainte de Hristos, lucrătorii în piatră şi silex au atins 
apogeul meşteşugului lor, producând cuțite şi seceri extrem 
de eficiente. Unele sunt similare cu formele metalice şi este 
posibil să le fi făurit având în minte uneltele de bronz. În 
Varna, pe coasta Bulgariei, s-au descoperit într-un cimitir o 
serie uluitoare de ornamente din aur şi din cupru. Situl 
datează de dinainte de 4500 înainte de Hristos, aşa că 
primii colonişti de aici este posibil să fi fost atlanţi. 

— Nu trebuie să uităm nici limbajul, zise Katia. Este posibil 
ca înzestrarea lor cea mai mare să fi fost indo-europeana 
înscrisă pe acele tăblițe. Adevărata limbă maternă le 
aparţinea lor şi a fost baza primelor limbaje scrise din 
Lumea Veche. Greaca. Latina. Slavona. Ilraniana. Sanscrita. 
Limbile germanice, cu descendența lor, engleza veche. 
Vocabularul lor bogat şi sintaxa avansată au accelerat 
împrăştierea ideilor, nu numai în ce priveşte noţiunile 
abstracte de religie şi de astronomie, ci şi în cele mai 
banale. Elementul comun cel mai evident în rândul limbilor 
indo-europene este vocabularul folosit în legătură cu 
agricultura şi creşterea animalelor. 


— Ideile abstracte includeau monoteismul, adorarea unui 
singur zeu. Efram lacobovici părea în pragul unei alte 
revelații în timp ce vorbea cu o voce încărcată de emoție. În 
tradiţia ebraică suntem învăţaţi că istorisirile din Vechiul 
Testament derivă în principal din evenimente de la sfârşitul 
Epocii Bronzului şi începutul Epocii Fierului, din mileniul al 
II-lea şi începutul mileniului I înainte de Hristos. Acum se 
pare că ele ar trebui să includă amintiri mult mai vechi, 
aproape de neconceput. Inundaţia din Marea Neagră şi 
Noe. Tăbliţele de aur şi Chivotul. Chiar şi dovezile de 
sacrificii, posibil umane, ca test suprem de fidelitate faţă de 
Dumnezeu, prin evocarea poveştii lui Avraam şi a fiului său, 
Isaac, pe Muntele Moria. Sunt prea multe elemente ca să 
fie simple coincidenţe. 

— Multe fapte socotite până acum ca adevărate vor trebui 
revizuite sau rescrise, rosti Dillen cu solemnitate. Această 
descoperire a avut parte de o serie de şanse remarcabile. 
Găsirea papirusului din deşert. Excavarea epavei cretane şi 
descoperirea discului de aur, cu concordanța lui prețioasă 
între simboluri. Traducerea discului de lut din Phaistos. Se 
uită pe rând la Aysha, Hiebermeyer, Costas, Jack şi Katia, 
consemnând contribuţia fiecăruia. Toate aceste descoperiri 
sunt legate de un fir comun, pe care la început l-am ignorat, 
considerând totul o simplă coincidenţă. 

— Creta minoică, răspunse imediat Jack. 

Dillen încuviinţă. 

— Versiunea trunchiată a poveştii Atlantidei spuse de 
Platon pare să se refere la cretanii din Epoca Bronzului, la 
dispariţia lor după erupția de pe Thera. Dar printr-un noroc 
fenomenal, fragmentul de papirus care a supravieţuit 
demonstrează că Solon a înregistrat două evenimente 
diferite, unul care într-adevăr făcea referinţă la cataclismul 
din Marea Egee de la mijlocul mileniului al II-lea înainte de 
Hristos, dar celălalt descria dispariţia Atlantidei din Marea 
Neagră cu patru mii de ani mai devreme. 


— Evenimente care nu aveau nici o legătură între ele, 
interveni Costas. 

Dillen încuviinţă. 

— Am presupus că Amenhotep i-a oferit lui Solon o 
relatare anecdotică a marilor catastrofe din trecut, o listă a 
civilizaţiilor pierdute datorită inundaţiilor şi a cutremurelor, 
ceva care să se potrivească gustului grecilor pentru 
spectaculos. Un secol mai târziu, preoţii egipteni i-au băgat 
pe gât lui Herodot tot felul de poveşti despre evenimente 
bizare petrecute în locuri îndepărtate, unele dintre acestea, 
în mod clar imaginare. Acum însă cred altceva. Am ajuns să 
cred că Amenhotep a avut un scop mult mai înalt. 

Costas părea nedumerit. 

— Credeam că singurul motiv al interesului preoţilor faţă 
de Solon era aurul acestuia, reluă Dillen. Altfel nu şi-ar fi 
divulgat niciodată secretele, mai ales unui străin. Acum 
cred că acest motiv a fost doar parţial adevărat. Poate că 
Amenhotep a sesizat că zilele Egiptului faraonic erau 
numărate, că nu se mai putea conta pe siguranţa care le 
permisese strămoşilor lui să păstreze secretele atâtea 
generaţii la rând. Grecii îşi stabileau deja aşezări 
comerciale în Deltă, şi doar două secole mai târziu 
Alexandru cel Mare avea să cucerească întreg ţinutul ca o 
furtună şi să măture pentru totdeauna vechea ordine. Cu 
toate astea, este posibil ca Amenhotep să se fi uitat cu 
speranţă la greci. Societatea acestora era deschisă către 
democraţie, către iluminare şi către satisfacerea 
curiozităţilor, un loc unde un filosof putea fi cu adevărat 
rege. În universul grecesc oamenii puteau redescoperi 
Utopia. 

— Iar întâlnirea cu cărturarul novice i-ar fi putut trezi 
amintirile despre un ţinut fabulos de dincolo de orizontul 
nordic, despre o civilizaţie insulară învăluită în legendă şi 
de care odinioară erau legate cele mai mari speranţe de 
renaştere pentru preoţime, rosti Jack, cu faţa luminată de o 
emoție profundă. Şi eu cred că Amenhotep era unul dintre 


ultimii preoţi ai Atlantidei, un descendent direct din oamenii 
sfinţi care au îndrumat un grup de refugiaţi cu cinci mii de 
ani înainte către țărmurile Egiptului şi au făurit destinele 
acelui ţinut. Mari preoţi, patriarhi, profeţi, numiţi-i cum 
vreţi. Alte grupuri au ajuns în Levant, în vestul Italiei, unde 
au devenit strămoşii etruscilor şi ai romanilor, în sudul 
Spaniei, unde au înflorit ulterior tartezienii. Dar eu cred că 
flotila principală nu a trecut mai departe de Marea Egee. 

— Insula 'Thera! exclamă Costas. 

— Înainte de erupție, Thera trebuie să fi fost cel mai 
impunător vulcan din Marea Egee, un con imens dominând 
arhipelagul, spuse Jack. Pentru refugiaţi, din depărtare, 
profilul vulcanului trebuie să le fi amintit în mod uluitor de 
patria lor pierdută. Ultimele reconstituiri demonstrează că 
vulcanul de pe Thera avea două vârfuri gemene, remarcabil 
de asemănătoare cu ce am văzut noi prima dată de pe 
Seaquest. 

— Mănăstirea aia dezgropată în dealurile de pe Thera de 
cutremurul de anul trecut, zise Costas, vrei să spui că a fost 
construită de atlanţi? 

— Încă de la descoperirea aşezării preistorice de la 
Akrotiri, în 1967, arheologii au fost nedumeriţi de ce o 
asemenea aşezare prosperă nu dispunea de un palat, zise 
Jack. Descoperirile de anul trecut dovedesc ceea ce unii 
dintre noi au crezut tot timpul, anume că principalul rol al 
insulei era de a servi drept bază religioasă în jurul unui 
sanctuar magnific din vârf de munte. Epava descoperită de 
noi lămureşte lucrurile. Încărcătura ei de obiecte de cult şi 
artefacte sacre arată că preoţii dispuneau de averi regeşti. 

— Dar epava este din Epoca Bronzului, cu mii de ani mai 
târziu decât exodul din Marea Neagră, protestă Costas. 

— Da, Akrotiri a fost un aşezământ din Epoca Bronzului, o 
localitate comercială de lângă mare, dar pe insulă s-au 
descoperit pretutindeni obiecte ceramice din neolitic şi 
unelte de piatră. Probabil că prima aşezare se află în 


interiorul insulei şi pe o pantă, o locaţie mai bună într-o 
epocă în care călătoria pe mare era extrem de periculoasă. 

— Când este datată mănăstirea? întrebă Costas. 

— Este uluitor de veche, din mileniul al V-lea sau al VI-lea 
înainte de Hristos. Observi cum totul se potriveşte? Cât 
priveşte epava, probabil că nu numai discul de aur, ci şi alte 
artefacte sacre de la bord se vor dovedi mult mai vechi, 
nişte obiecte de cult venerabile datând cu mii de ani înainte 
de Epoca Bronzului. 

— Şi atunci unde intră în joc Creta minoică? 

Jack apucă marginile mesei, abia stăpânindu-şi emoţiile. 

— Când lumea se gândeşte la lumea antică de dinainte de 
greci şi de romani, tendinţa generală este să se facă 
referire la egipteni, asirieni sau alte popoare din Orientul 
Apropiat menţionate în Biblie. Dar din mai multe puncte de 
vedere, cea mai extraordinară civilizaţie a fost cea care s-a 
dezvoltat în insula Creta. Poate că acolo nu s-au construit 
piramide sau cetăţi fortificate, dar totul indică o cultură 
neasemuit de bogată, extrem de creativă şi adaptată 
perfect la resursele solului. 

Jack putea sesiza intensificarea emoţiilor celorlalţi pe 
măsură ce începeau să pună ordine în tot ceea ce aflaseră 
după conferinţa din Alexandria. 

— Este dificil de vizualizat astăzi, dar de unde ne aflăm 
acum, atlanţii controlau o vastă câmpie care se întindea de 
la linia veche a țărmului la poalele podişului Anatoliei. 
Insula 'Thera este şi ea extrem de fertilă, dar prea mică 
pentru a susţine o populaţie de dimensiunile celei de aici. 
Prin urmare, preoţii au căutat un loc mai spre sud, până la 
primul țărm aflat la două zile de navigaţie de Akrotiri, o 
întindere imensă de coastă muntoasă care trebuie să li se fi 
părut un nou continent. 

— Creta a fost ocupată prima dată în neolitic, comentă 
Hiebermayer. Din câte îmi amintesc, cele mai vechi 
artefacte de sub palatul din Knossos au fost datate prin 


metoda carbonului ca fiind din mileniul al VII-lea înainte de 
Hristos. 

— Cu o mie de ani înainte de sfârşitul Atlantidei, ca parte a 
marii mişcări de colonizare a insulei după Era Glaciară, fu 
Jack de acord. Dar noi bănuiam deja că un alt val a poposit 
acolo în mileniul al VI-lea înainte de Hristos, aducând cu el 
meşteşugul olăritului şi idei noi despre arhitectură şi 
religie. 

Se opri ca să-şi facă ordine în gânduri. 

— Acum cred că erau atlanţi, colonişti care au mers mai 
departe de Thera. Au terasat văile de-a lungul coastei de 
nord a Cretei, înființând podgorii şi livezi de măslini, 
crescând oi şi vite din stocurile pe care le aduseseră cu ei. 
Au folosit obsidianul pe care l-au găsit pe insula Melos şi au 
ajuns să facă din el o industrie de export, aşa cum preoţii 
din Atlantida controlau bronzul. Obsidianul a ajuns să fie 
folosit în cadrul schimburilor ceremoniale de daruri care au 
ajutat la stabilirea de relaţii paşnice pe tot cuprinsul Mării 
Egee. Timp de mai bine de două mii de ani, preoţii au 
supravegheat dezvoltarea insulei, exercitând o îndrumare 
benefică dintr-o reţea de sanctuare de vârf pe măsură ce 
populaţia se aduna treptat în sate şi în oraşe şi prospera 
datorită surplusului agricol. 

— Cum explici apariţia bronzului mai mult sau mai puţin 
simultan în întreg Orientul Apropiat în mileniul al III-lea 
înainte de Hristos? întrebă Costas. 

Îi răspunse Mustafa: 

— Cositorul a apărut în Mediterana dinspre est. Probabil 
că s-au făcut experimente de aliere a lui cu minereurile de 
cupru în întreaga regiune. 

— Iar eu cred că preoţii s-au înclinat în faţa inevitabilului 
şi au decis să dezvăluie cel mai mare secret al lor, adăugă 
Jack. Precum călugării medievali sau druizii celtici, cred că 
ei erau nişte arbitri internaţionali ai culturii şi justiţiei, 
emisari şi intermediari care legau împreună statele-naţiune 
în dezvoltare în Epoca Bronzului şi mențineau pacea acolo 


unde puteau. Au avut grijă ca moştenirea Atlantidei să 
devină monedă curentă a regiunii, prin intermediul unor 
caracteristici comune precum palatele somptuoase din 
Creta şi din Orientul Apropiat. 

— Din dovezile culese din epavă ştim că erau implicaţi în 
comerţ, zise Mustafa. 

— Înainte de epava noastră au fost descoperite trei nave 
din Epoca Bronzului în estul Mediteranei, niciuna dintre ele 
nefiind cretană şi nici atât de vechi, continuă Jack. 
Descoperirile indică faptul că preoţii erau cei care 
controlau comerţul cu metale prin intermediul bărbaţilor şi 
al femeilor care însoțeau mărfurile în lungi voiaje către şi 
dinspre Marea Egee. Cred că unii dintre preoţi au fost 
primii care au dezvăluit minunile tehnologiei bronzului, o 
revelaţie orchestrată în întreaga regiune şi condusă în cel 
mai mare secret de pe insula Creta, un loc unde prudenţa 
manifestată în timpul neoliticului a asigurat condiţiile 
perfecte pentru repetarea marelui experiment. 

— După care a intervenit efectul de multiplicator, interveni 
Katia, cu chipul roşu de emoție în lumina lanternei. Uneltele 
de bronz aduc o a doua revoluţie agricolă. Satele devin 
oraşe, oraşele au nevoie de palate. Preoţii introduc scrierea 
lineară A ca să faciliteze ţinerea de arhive şi administraţia. 
Curând, Creta minoică devine cea mai mare civilizaţie din 
Mediterana, una a cărei putere nu rezidă în forţele armate, 
ci în succesul economiei şi în forţa culturii. Katia se uită la 
Jack şi dădu încet din cap. Aveai dreptate până la urmă. 
Creta reprezenta Atlantida lui Platon. Doar că era o nouă 
Atlantidă, o utopie redescoperită, un al doilea proiect măreț 
care a continuat visul antic de creare a paradisului pe 
pământ. 

— La mijlocul mileniului al II-lea înainte de Hristos, Creta 
minoică era la apogeu, rosti Dillen. Era exact aşa cum este 
descrisă în prima parte a papirusului lui Solon, un ţinut al 
palatelor magnifice şi al unei culturii exuberante, al luptelor 


cu tauri şi al splendorii artistice. Erupția de pe Thera a 
zguduit acea lume până în temelii. 

— O erupție mai puternică decât cea a Vezuviului şi a 
Muntelui Sfânta Elena la un loc, spuse Costas. Patruzeci de 
kilometri cubici de cenuşă şi un val seismic suficient de înalt 
cât să înece Manhattan-ul. 

— A fost un cataclism care a avut implicaţii mult dincolo de 
civilizaţia minoică. Cu preoțimea decimată, întregul edificiu 
al Epocii Bronzului a început să se fărâmiţeze. O lume 
prosperă şi sigură a alunecat în anarhie şi haos, distrusă de 
conflicte interne şi incapabilă să reziste invadatorilor care 
năvăleau dinspre nord. 

— Dar unii preoţi au scăpat, interveni Costas. Pasagerii din 
epava noastră au dispărut, dar alţii au reuşit, cei care au 
plecat mai devreme. 

— Chiar aşa, întări Dillen. Ca şi locuitorii din Akrotiri, 
preoţii din mănăstire au ţinut cont de unele avertismente, 
probabil de cutremure violente despre care seismologii 
cred că au zguduit insula cu câteva săptămâni înainte de 
cataclism. Cred că marea majoritate a preoţimii a pierit în 
epava voastră. Dar alţii au ajuns în siguranţă la seminariul 
lor din Phaistos de pe coasta de sud a Cretei, iar alţii au 
navigat mai departe, ca să se alăture fraţilor lor din Egipt şi 
Levant. 

— Şi totuşi nu avea să mai existe nici o tentativă de 
reînviere a Atlantidei, nici un alt experiment utopic, merse 
Costas mai departe. 

— Peste lumea Epocii Bronzului începeau deja să se lase 
umbre negre, rosti Dillen cu un chip sumbru. Spre nord-est, 
hitiţii se strângeau în garnizoana lor anatoliană de la 
Boghazkoy, ca o furtună în pregătire, care avea să se 
reverse tocmai până în pragul Egiptului. În Creta, minoienii 
supraviețuitori nu mai aveau puterea de a le rezista 
războinicilor micenieni care veneau dinspre Grecia 
continentală, strămoşii lui Agamemnon şi Menelau, a căror 


luptă titanică cu estul avea să fie imortalizată de Homer în 
asediul Troiei. 

Dillen se opri şi se uită la grup. 

— Preoţii ştiau că nu mai deţin puterea de a făuri destinul 
propriei lumi. Prin ambiția lor, stârniseră iarăşi mânia zeilor 
care, drept pedeapsă, le distruseseră prima patrie. Probabil 
că erupția de pe Thera li s-a părut o apocalipsă, o izbucnire 
a însuşi Armagedonului. Din acel moment, preoțimea nu 
avea să mai joace un rol activ în afacerile lumeşti, ci avea să 
se închidă în sine, în profunzimile sanctuarelor, pe care 
aveau să le învăluie în mister. Curând, Creta minoică, la fel 
ca Atlantida înainte, nu avea să mai fie decât un paradis 
îndepărtat, o poveste cu tâlc despre aroganţa omenirii, o 
istorisire care avea să devină doar mit şi legendă pentru a fi 
pe vecie zăgăzuită în mantrele ultimilor preoţi 
supraviețuitori. 

— În templul sacru de la Sads, rosti Costas. 

Dillen încuviinţă. 

— Egiptul a fost singura civilizaţie din zona Mediteranei 
care a rezistat devastărilor de la sfârşitul Epocii Bronzului, 
singurul loc unde preoțimea a putut insista pe continuitatea 
neîntreruptă a miilor de ani scurşi de la scufundarea 
Atlantidei. Cred că Amenhotep a făcut parte din ultima 
generaţie de preoţi, singura care mai exista în zorii erei 
clasice. Şi aceasta a fost condamnată să piară două secole 
mai târziu, odată cu sosirea lui Alexandru cel Mare. 

— Şi totuşi moştenirea a supravieţuit, sublinie Jack. 
Amenhotep i-a transmis torţa cunoaşterii lui Solon, un om a 
cărui cultură promitea ca ideile fondatorilor civilizaţiei să 
renască într-o bună zi. Se opri şi apoi continuă încet, cu o 
emoție abia stăpânită: lar acum acea datorie sacră a căzut 
pe umerii noştri. Pentru prima dată din Antichitate, 
moştenirea Atlantidei a fost dezvăluită în faţa omenirii, nu 
numai prin ce am văzut, dar şi prin intermediul înţelepciunii 
nerostite pe care nici măcar Amenhotep nu ar fi divulgat-o. 


Părăsiră încăperea şi porniră încet de-a lungul scării către 
cercul de lumină de jos. De o parte şi de alta, siluetele 
sculptate ale preoţilor şi ale preoteselor păreau să se înalțe 
pe lângă ei, într-o procesiune solemnă îndreptată pentru 
totdeauna către cel mai sacru loc cu putinţă. 

CAPITOLUL 33 

La capătul coridorului se auzi pe neaşteptate zgomot şi 
Ben le ieşi în faţă însoţit de doi marinari de pe Sea Venture. 

— Ar trebui să ieşiţi imediat. Avem un posibil intrus. 

Jack îi aruncă o privire lui Costas şi amândoi o luară 
imediat din loc împreună cu cei doi membri ai echipajului. 

— Care e situaţia? 

— Aeronavă neidentificată zburând jos direct spre noi. 
Radarul a depistat-o acum cinci minute. Nu răspunde la nici 
un apel. Şi e rapidă. Aproape atinge viteza sunetului. 

— Coordonate? 

— Curs 140 de grade. Sud-sud-vest. 

Ajunseră în sala de audienţe şi înconjurară împreună 
platforma centrală spre ieşirea din partea opusă. Chiar şi 
de pe margine simțeau căldura infernală care venea pe 
coşul vulcanului, în urma unei modificări bruşte a activităţii 
vulcanice în timpul în care ei se aflaseră în interiorul 
tunelului. 

— Se pare că ne paşte o erupție. 

— În mai multe feluri. 

Jack le făcu celorlalţi semn să se grăbească şi aşteptă ca 
Hiebermeyer şi Dillen să îi ajungă din urmă, preluând 
ariergarda în timp ce aceştia se zoreau poticnindu-se către 
tunelul de ieşire. Un val de gaze fierbinţi ţâşni în spatele lor 
chiar când ei ieşeau pe rând în soarele strălucitor de afară. 

— Miezul a început să fiarbă. Costas îşi ridică vocea ca să 
acopere vuietele venind dinspre camera pe care tocmai o 
părăsiseră. Unul dintre acele evenimente pe care atlanţii le 
înregistrau în calendarul lor. S-ar putea să se lase cu ceva 
lavă. 


— Tom York a ordonat deja o evacuare completă din 
pricina intrusului, strigă Ben. Este pentru siguranţa 
dumneavoastră. 

— Te urmăm. 

Se mişcară repede conduşi de Ben de-a lungul treptelor 
către helipadul improvizat. Ultimul elicopter Seahawk 
tocmai ocupase poziţii de apărare deasupra țărmului insulei 
şi singurul aparat rămas era elicopterul Lynx de pe Sea 
Venture. Aceasta pornise deja motoarele şi doi membri ai 
echipajului stăteau lângă uşi ca să-i ajute să urce la bord. 

— Este un avion militar. Ben îşi ţinea casca apăsată de 
ureche în timp ce fugea, ca să audă mai bine. Pe aici nu s-a 
mai văzut aşa ceva înainte. Comandantul vedetei ruseşti 
crede că e un Harrier. 

În timp ce îl ajuta pe Dillen spre elicopter, Jack simţi că i se 
face rău, dându-şi seama despre ce putea fi vorba. 

Hangarele blindate ale lui Aslan. Olga Ivanovna Borţeva. 

— Ruşii cred că se îndreaptă spre submarin. Au depistat o 
rachetă aţintită asupra lui. Nu sunt dispuşi să rişte nimic. 
Au tras. 

Chiar când urcă în elicopter, Jack zări dârele de la două 
rachete trase de vedeta rapidă cea mai apropiată de 
Kazbek. În răstimpul în care rachetele îşi căutau ţinta, un 
punct negru apăru deasupra valurilor la orizont, spre est. 

„Nu vine după submarin. Vine să se alăture iubitului ei în 
iad.” 

— Daţi-i drumul! strigă Jack. Vine după noi! 

În timp ce pilotul desprindea elicopterul de sol, văzură cu 
toţii cum avionul depăşeşte submarinul, cu cele două 
rachete pe urme. Jack se răsuci în spate către uşa deschisă 
la timp ca să vadă rachetele explodând şi făcând ţăndări 
coada Harrier-ului. Elicopterul Lynx se înălţă cu o viteză 
ameţitoare în vreme ce avionul lovit se prăvălea în jos. 
Figura cu cască din cockpit se zări o fracțiune de secundă 
înainte ca explozia să cuprindă partea din faţă a fuzelajului. 
Până să-şi dea ei seama ce se petrecuse, o undă imensă de 


şoc aruncă elicopterul în sus, aproape azvârlindu-i pe Jack 
şi pe un membru al echipajului afară din carlingă, în vreme 
ce ceilalţi se ţinură de ce putură. 

Avionul în flăcări lovi peretele de stâncă cu forţa de impact 
a unei comete. Avionul fusese aţintit drept spre intrarea în 
vulcan şi rămăşiţele lui îşi continuară zborul până în „sala 
de audienţe”, dispărând brusc ca şi cum ar fi fost aspirate 
în burta de foc a vulcanului. Pentru o clipă, focul şi 
zgomotul dispărură complet. 

— Va exploda! avertiză Costas. 

Elicopterul ajunse la peste trei sute de metri înălţime şi 
viră spre mare. Se uitară cu toţii la scena de sub ei. La 
câteva secunde după impact se auzi un tunet puternic şi un 
jet de flăcări izbucni ca dintr-un motor cu reacţie. Impactul 
avionului comprimase şi aprinsese gazele instabile care se 
acumulaseră în interiorul „sălii de audienţe”. Conul 
vulcanului păru să intre în ceaţă, iar zgomotul colosal al 
exploziei ajunse până la urechile lor. Un gheizer de foc se 
ridică la sute de metri înălţime, acolo unde fusese înainte 
coşul de evacuare a vaporilor. 

La marginea norului de praf care umbrea conul în 
prăbuşire se văzu un cerc de foc, limbi de lavă topită care 
începură să se scurgă inexorabil, de-a lungul pantelor 
înspre mare. 

Atlantida îşi dezvăluise pentru ultima dată secretele. 

Epilog. 

Ultimele raze ale soarelui în asfinţit aruncau o căldură 
plăcută peste valurile care mângâiau pupa navei. Înspre 
est, marea se unea cu cerul într-o ceaţă tremurătoare, în 
timp ce spre vest astrul care se scufunda în ape trasa uriaşe 
linii convergente pe suprafaţa cerului. După erupție totul 
era invadat de culori pastelate, iar vulcanul părea un vârtej 
de praf şi de vapori înconjurat de un halou roz şi portocaliu. 

Jack şi ceilalţi stăteau pe puntea superioară, cu întreaga 
panoramă a ultimelor zile în faţa lor. După extraordinarele 
descoperiri din acea dimineaţă şi evadarea lor pe muchie 


de cuţit, se simțeau epuizați, dar exuberanţi, şi se bucurau 
în linişte de căldura sfârşitului de zi. 

— Mă întreb ce ar fi crezut despre toate astea bătrânul 
tău grec. 

Costas se sprijinea pe un braţ şi stătea cu faţa întoarsă 
spre Jack. 

— Probabil că s-ar fi scărpinat câteva clipe în creştet, ar fi 
scos un „ah” şi apoi şi-ar fi scos papirusul şi ar fi început să 
scrie povestea. Era genul ăsta de om. 

— Un arheolog tipic, oftă Costas. Complet inutil să încerci 
să-l entuziasmezi în legătură cu ceva. 

Locul unde se găsea insula era încă ascuns de norii de 
aburi scoşi de lava care intra în mare, dar ştiau cu toţii că 
nu mai rămăsese nimic deasupra nivelului apei. Labirintul 
subteran se prăbugşise treptat după ce „sala de audienţe” 
implodase sub greutatea magmei care se acumulase 
deasupra. Timp de câteva ore neliniştitoare în cursul acelei 
după-amiezi putură simţi ei înşişi ce se întâmplase pe Thera 
pe măsură ce grotele mai largi se prăbuşeau, aspirând apa 
mării şi provocând mii de tsunami care puseseră la 
încercare sistemul de stabilizare de pe Sea Venture. Chiar 
şi acum erupția continua la adâncime sub apă, revărsând 
râuri de lavă care curgeau de-a lungul drumurilor antice şi 
cuprindeau marginile exterioare ale oraşului în 
îmbrăţişarea lor fierbinte. 

— Explorarea arheologică rămâne posibilă, zise Costas. 
Gândeşte-te la Pompei şi la Herculaneum, chiar la Akrotiri 
de pe Thera. 

— Săpăturile la Pompei durează de două sute cincizeci de 
ani şi abia au decopertat jumătate, replică Jack. Şi este 
acoperit de cenuşă şi de zgură, nu de lavă. În plus, nu e sub 
apă. 

Se consolau amândoi că alte minuni rămâneau să fie 
descoperite de-a lungul liniei antice a țărmului, în situri 
perfect conservate precum satul de lângă Trabzon, care 
aveau să le răspundă la multe întrebări despre modul în 


care oamenii acestei culturi extraordinare reuşiseră să 
creeze o civilizaţie înfloritoare cu mai bine de şapte mii de 
ani în urmă. 

Pentru Jack nimic nu era mai important decât revelaţia 
despre Atlantida şi locul remarcabil al acesteia în istorie. 
Dacă ar fi ştiut că timpul le este limitat, poate că n-ar fi 
intrat niciodată în vulcan; parcurgerea labirintului 
subacvatic şi descoperirea sanctuarului păreau acum nişte 
experienţe unice, imposibil de repetat. 

Jack era sigur că punerea submarinului la adăpost şi 
moartea lui Aslan împiedicaseră un holocaust nuclear. Ceea 
ce reuşiseră ei reprezenta o rază de speranţă, un mic semn 
că oamenii încă dispuneau de abilitatea de a-şi făuri singuri 
destinul. De dragul acelor preoţi vizionari din zorii 
civilizaţiei trebuiau să se asigure că descoperirea lor avea 
să rămână nu doar ca o revelaţie a gloriei trecutului, ci şi ca 
o promisiune pentru viitor. Asta era adevărata moştenire pe 
care o lăsa Atlantida omenirii. 

Adierile domoale ale vântului vălureau marea în nuanţe de 
portocaliu stins, fiecare rafală bătând spre vest. Către nord 
abia distingeau pata uleioasă care reprezenta tot ce 
rămăsese din Vultura; epava ei arsă alunecase aproape 
neobservată sub valuri cu o oră înainte. Mai înspre țărm, 
scena era dominată de forma imensă a submarinului. 
Escorta navei făcuse loc unei nave ruseşti de salvare să se 
posteze pe poziţie. Ceva mai departe se vedea un alt cordon 
de nave, al căror număr crescuse constant pe parcursul 
zilei. Nimeni nu risca nimic, evenimentele din ultimele zile 
demonstrând că elementele declasate ale societăţii aveau 
suficientă lipsă de scrupule şi îndrăzneala de a ataca cele 
mai puternice forţe internaţionale. 

Efram lacobovici discuta încet la un telefon celular cu 
spatele la grup. Folosindu-se de talentele sale de negociator 
care îl ajutaseră să devină unul dintre cei mai bogaţi 
oameni din lume, ajunsese deja la o înţelegere în urma 
căreia averea lui Aslan avea să fie împărţită în trei părţi 


principale. Turcii aveau să obţină o rezervă pentru cazuri 
de cutremur, de care aveau mare nevoie, în vreme ce 
georgienii primeau mijloace de a-şi clădi o forţă de 
securitate puternică. UMI avea să poată construi Seagquest 
II, dispunând în plus de mai mult decât era nevoie pentru 
finanţarea unui întreg program de cercetare de-a lungul 
întregului țărm al Mării Negre. 

Jack se uită la Costas. 

— Ca să nu uit, mulţumesc pentru ADSA. Dacă n-ai fi 
insistat să instalăm costumul în modulul de comandă, acum 
aş face parte din peisajul de pe fundul mării. 

Costas ridică paharul mare cu gin tonic pe care îl primise. 
— Şi eu îţi sunt recunoscător că ai apărut la ţanc, replică 
el. Unde mă aflam eu, situaţia începea să devină a naibii de 

fierbinte. 

— Am o întrebare, zise Jack. Ce te-ai fi făcut dacă n-aş fi 
apărut? 

— 'Tocmai acceptasem să-i conduc pe oamenii lui Aslan 
prin vulcan către submarin. Îţi aminteşti de ultima secţiune 
a tunelului subacvatic, zona aceea cu lavă de dinainte de a 
ieşi la suprafaţă? I-aş fi dus pe tunelul din partea stângă. 

— Chiar în camera de magmă. 

— Oricum ajungeam acolo într-un fel sau altul, rosti Costas 
cu amărăciune. Aşa, cel puţin i-aş fi luat cu mine pe câţiva 
dintre oamenii lui Aslan şi i-aş fi oferit o şansă Katiei. Pentru 
binele general, după cum ai spune tu. 

Jack se uită la chipul gânditor al Katiei, scăldat de razele 
soarelui în timp ce stătea sprijinită de balustradă cu 
privirea pierdută pe apele mării. Descoperiseră atâtea 
lucruri incredibile în ultimele câteva zile, dar ea trecuse şi 
printr-o experienţă sfâşietoare pe care Jack nu ar fi putut-o 
prezice când se cunoscuseră în Alexandria cu câteva zile în 
urmă. 

Îşi întoarse privirea către chipul plin de răni al prietenului 
său. 

— Pentru binele general, repetă el încetişor. 


Dillen stătea tăcut deoparte, privind ţintă orizontul. Era 
clar că se gândea la ceva în timp ce buzele lui trăgeau din 
pipă. După ce Jack termină de vorbit cu Costas, se întoarse 
şi se uită enigmatic la el. 

— Iar eu am o întrebare pentru tine, îi zise lui Jack. Setul 
ăla incomplet de tăblițe. Care grup crezi că le-a avut? 

Jack se gândi câteva clipe. 

— Le-au avut pe toate până la tăbliţa patru, rudimentele 
de agricultură, de creştere a animalelor şi de zidărie. S-ar fi 
putut duce în vestul Europei, unde Epoca Bronzului a 
început mai târziu decât în Orientul Apropiat, în Spania, 
vestul Franţei sau Britania. 

— Sau chiar mai departe, îl îndemnă Dillen. 

— Unele artefacte preistorice găsite în America Centrală şi 
în China n-au fost niciodată întru totul explicate, zise Jack. 
Odată cu dezvoltarea urbanismului, în cele două Americi au 
apărut lucrări de arhitectură incredibil de similare cu 
formele Lumii Vechi, piramide, curţi şi alei de procesiune. 
S-ar putea ca moştenirea Atlantidei să fie un fenomen cu 
adevărat global, ca lumea să fi fost legată laolaltă ca 
niciodată înainte sau după aceea. 

Luminile de aterizare de pe helipadul de la pupa se 
aprinseră şi Jack se răsuci să privească. Helipadul fusese 
plin de activitate întreaga zi. Ceva mai devreme în cursul 
după-amiezii, elicopterul Lynx de pe Sea Venture adusese o 
echipă de inspecţie a armelor nucleare a Naţiunilor Unite 
ca să fie transferată pe Kazbek, iar acum se întorsese din 
Abhazia pentru alimentare cu combustibil împreună cu o 
încărcătură prețioasă de opere de artă din sediul distrus al 
lui Aslan. După ce decolă iarăşi cu destinaţia Istanbul, se 
auziră zgomotele mai puternice a două elicoptere de 
transport Westland care îşi aşteptau rândul la aterizare. 

În ciuda oboselii acumulate, Jack ştia că avusese dreptate 
să convoace imediat o conferinţă de presă. În ceva mai mult 
de o oră, reporterii aveau să revină la sediul UMI din 
Trabzon, iar vestea descoperirii Atlantidei avea să fie 


transmisă în întreaga lume, la ţanc ca să dea de scris 
tuturor ziarelor şi programelor de ştiri de a doua zi. 

În timp ce primul elicopter se aşeză pe helipad şi începu să 
reverse din pântece echipe de reporteri şi cameramani, 
Jack se ridică în picioare. Trăsăturile sale colţuroase se 
proiectau pe fundalul sfârşitului de zi. Chiar înainte de a 
parcurge treptele ca să se confrunte cu luminile 
reflectoarelor, se întoarse către ceilalţi. 

— Rămân pe Sea Venture până la încetarea operaţiunilor 
de căutare, anunţă el. Peter n-ar fi vrut asta, dar i-o 
datorez. Eu l-am adus aici şi era prietenul meu. 

— A fost un erou, rosti Katia încetişor. Lumea este un loc 
mai bun acum decât era cu cinci zile în urmă. 

Se uitară cu toţii spre locul unde ea continua să se sprijine 
de balustradă, privind înspre est. Katia se întoarse şi se uită 
fix la Jack. Emoţiile ultimelor zile o marcaseră, dar nuanțele 
arămii ale amurgului păreau să-i şteargă orice urme de 
îngrijorare de pe chip şi să radieze căldura unui viitor mai 
luminos. Se ridică şi, zâmbind obosită, veni şi se aşeză lângă 
Jack. 

Jack inspiră adânc şi apoi se uită la ceilalţi. 

— Oh, oricare dintre voi sunteţi bineveniţi să vă luaţi o 
pauză binemeritată pe cheltuiala mea. 

— Îmi pare rău, bătrâne. Dillen îi zâmbi cu căldură lui 
Jack, cu pipa strânsă bine între dinţi. Trebuie să prezidez o 
conferinţă pe teme de paleolingvistică şi această mică 
diversiune mi-a întrerupt complet pregătirile. Mă tem că 
mâine trebuie să mă întorc în Cambridge. 

— lar eu trebuie să găsesc Arca lui Noe, spuse Mustafa cu 
nonşalanţă. Nu pe Muntele Ararat, ci pe linia țărmului unde 
a debarcat grupul sudic înainte de a-şi continua drumul pe 
jos. Trebuie să organizez o echipă de supraveghere UMI. 

Jack se întoarse spre Hiebermeyer şi Aysha. 

— Şi voi doi presupun că aveţi de descoperit nişte mumii 
vechi şi plictisitoare. 

Hiebermeyer îşi permise un zâmbet extrem de rar. 


— Ca să fiu cinstit, da. 

— Numai să nu mai găsiţi şi alte hărţi de comori. 

— Acum, că tot ai adus vorba de asta, tocmai am primit un 
raport curios despre o descoperire în sectorul helenistic al 
necropolei. Ceva în legătură cu Alexandru cel Mare, un 
transport secret peste Oceanul Indian către un regat 
muntos îndepărtat. 

Jack deveni pe dată interesat, gândindu-se care ar fi 
posibilităţile. 

— În caz că ai uitat, avem o epavă cretană de cercetat. 
Costas lăsase paharul cu băutură deoparte şi citea ultimele 
rapoarte pe computerul lui de buzunar. Tocmai au adus la 
suprafaţă nişte artefacte uluitoare, foi de aur acoperite cu 
nişte simboluri ciudat de cunoscute. Zâmbi şi se uită la 
prietenul său. Aşadar care va fi următorul nostru proiect? 

— Asta-i altă poveste. 


SFÂRŞIT 


1 Massachusets Institute of Iechnology (N. Red.) 

2 Naval Intelligence School - Şcoala Navală de 
Contrainformaţii (n.tr.) 

3 Denumirea originală a Atlantidei (n.tr.) 

4 Act ritual care constă în gustarea şi apoi vărsarea unei 
cupe de vin, lapte etc, ca ofrandă adusă unei divinităţi. (N. 
Red.) 

5 leşirea 10:21-22 (N. Red) 

6 Paddle (n.tr.) 

7 Remontely Operated Vehicle (N. Red) 

8 Submarine Launched Ballistic Missile (N. Red) 

9 Referire la serialul TV Star Trek (N. Red) 

10 Ground Penetrating Radar (N. Red) 


11 Satellite Navigation - Sistem de navigare la care 
stabilirea poziţiei pe glob se realizează cu ajutorul unei 
reţele de sateliți (N. Red) 

12 'Terrain Contour Matching (n.tr.) 

13 Ritual de purificare (N. Red.)