David Gibbins — Aurul Cruciatilor

BESTSELLING AUTHOR OF 


1 


DAVID GIBBINS 


AURUL 
CRUCIAȚILOR 


Traducere 


Mădălina Andrei 


Mulţumiri 


Le mulţumesc din suflet agentului meu, Luigi Bonomi de la LBA, 
editorului meu Harriet Evans şi întregii echipe de la Headline. 
Mulţumiri, de asemenea, pentru Tessa Balshaw-Jones, Gaia Banks, 
Jenny Bateman, Alison Bonomi, Sam Edenborough, Mary Esdaile, 
Nicki Kennedz, Rebecca McEwan, Tony McGrath, Amanda Preston, 
Rebecca Purtell, John Rush, Poppy Shirlaw şi Ann Verrinder Gibbins. 
Cadrul romanului meu anterior, Atlantida, precum şi al acestui 
roman au la bază experienţe reale, şi le mulţumesc celor care au 
făcut posibil acest lucru. Mulţumesc, de asemenea, părinţilor mei 
pentru numeroasele excursii făcute la Catedrala Hereford pe când 
eram copil şi pentru că m-au însoţit peste ani într-un minunat tur al 
Romei. Mulţumiri Institutului Britanic de Arheologie din Ankara 
pentru acordarea unei burse de călătorie ce mi-a oferit posibilitatea 
să studiez Cornul de Aur din Istanbul, mulţumiri preşedintelui 
Comitetului NATO pentru ştiinţele Naturii şi Tehnologie pentru 
invitaţia la Kiev. Celor din echipa RV Akademik Ioffe pentru că m-au 
însoţit la fiordul Ilulissat din Groenlanda, o experienţă cu adevărat 
memorabilă, precum şi celor de la Parks Canada pentru deschiderea 
sitului L'Anse aux Meadows. Pentru Steve Aitken şi Tom 
D'Entremont pentru primele mele scufundări sub gheaţă chiar la 
începutul carierei mele de scafandru, pentru fratele meu Alan, expert 
în scufundări, care m-a însoţit în Yucatan. Pentru Angie şi Molly cu 
dragoste, pentru călătoriile noastre la Stamford Bridge şi în insula 
sfânta Iona şi pentru LNG pentru faptul că a fost şi el acolo. 

Aceasta este o operă de ficţiune. Numele, personajele, instituţiile, 
locurile şi întâmplările sunt rodul imaginaţiei autorului sau sunt 
folosite ca imaginare şi nu vor fi interpretate drept reale. Orice 
asemănare cu evenimente reale sau cu altele imaginare, locuri, 
organizaţii sau persoane, în viaţă sau decedate, este complet 
întâmplătoare. 

Despre cadrul real se vorbeşte în notele autorului. 


Nota autorului 


Menora. 

Magnificul suport din aur provenit din Templul Evreiesc din 
Ierusalim, prădat de romani în anul 70 după Hristos, rămâne una 
dintre cele mai mari comori pierdute, alături de Sfântul Graal şi 
Chivotul Legământului. Singura descriere a menorei din templu se 
află pe Arcul lui Titus din Roma, lucru care a stat la baza ilustraţiei 
de pe coperta acestei cărţi. Procesiunea triumfală care apare pe arc 
este descrisă în detaliu de Josephus Flavius, un martor ocular evreu, 
confident al împăratului Vespasian. În tezaurul din templu se afla şi 
un ornament din aur: „Suportul se continua cu un mâner, iar acesta 
se ramifica în braţe, asemenea unui trident, iar la extremităţi exista 
câte o lampă din fier forjat; existau şapte astfel de obiecte, număr 
sacru pentru evrei” (Războaiele iudaice VII, 149-150). Josephus nu 
spune foarte multe lucruri despre soarta prizonierilor evrei - el 
descrie doar execuţia liderului lor, Simon - dar menţionează faptul că 
au existat şi artefacte care nu au fost topite: în noul său Templu al 
Păcii, Vespasian „a aşezat vasele de aur din Templul Evreiesc, lucru 
cu care se lăuda” (VII, 161-162). Din alte comori au provenit lingouri 
pentru faimoasele monede „ludaea Capta”, pe verso fiind gravată o 
evreică învinsă sub un steag roman şi deasupra ei cuvântul: 
„IVDAEA”. 

Nu mai există mărturii ale martorilor oculari despre menora din 
templu. Cu toate acestea, dovezi convingătoare cum că ar fi 
supravieţuit - probabil mutată într-o cameră secretă, precum cea 
descoperită în Arcul lui Titus - ne oferă istoricul Procopius (circa 
500-562 după Hristos), în mărturia sa despre prăzile luate de 
împăratul bizantin Belisarius atunci când i-a învins pe vandali la 
Cartagina, în 534 după Hristos. Acestea includeau obiecte furate de 
regale vandal Giseric când jefuise Roma, în 455 după Hristos, 
„comorile evreilor, pe care Titus, fiul lui Vespasian, împreună cu alte 
câteva, le adusese la Roma după cucerirea Ierusalimului” (Istoria 
războaielor IV, IX, 4-11). După Procopius, Belisarius a adus comorile 
la Constantinopol - actualul Istanbul - şi le-a etalat pe hipodrom 
pentru împăratul Iustinian. Procopius afirmă apoi că un evreu l-a 
convins pe Iustinian să redea comorile „sanctuarelor creştinătăţii din 
Ierusalim”. Faptul că Procopius descrie sosirea comorilor la 
Constantinopol sugerează că mărturia este autentică, pentru că mulţi 


4 


dintre cititorii săi au fost martori la procesiunea triumfală, dar 
povestea înapoierii lor la Ierusalim nu pare plauzibilă, ci doar o 
înfrumusețare tipică pentru a sublinia virtuțile creştineşti ale lui 
Iustinian. Nu există dovezi veridice cum că menora ar mai fost 
vreodată în Ierusalim după 70 după Hristos. 


Cruciada a patra. 

Comorile pierdute ale Templului din Ierusalim s-ar putea să fi 
supravieţuit, aşadar, ascunse undeva în Constantinopol de-a lungul 
perioadei medievale. Supravieţuirea multor altor antichităţi în 
Constantinopol este atestată de lista de obiecte distruse sau furate 
de cruciați în 1204, inclusiv faimoasa cvadrigă, trimisă la Veneţia 
pentru a deveni Caii Sfântului Marcu. Mulţi dintre cruciați fuseseră 
probabil în pelerinaj la Roma, şi este posibil ca liderul lor, Baldwin de 
Flandra, să fi văzut extraordinara imagine de pe Arcul lui Titus şi să-l 
fi citit pe Procopius. Mărturii contemporane despre jefuirea 
Constantinopolului sunt acoperite de justificări pioase, dar adevărul 
pare a fi că tentaţia jafului s-a dovedit a fi mult prea puternică, şi 
Baldwin avea nevoie cu disperare să găsească un mod prin care să-i 
plătească pe venețieni pentru că îi transportaseră pe cruciați spre 
Ţara Sfântă. 


Harald Hardrada. 

Dacă tezaurul evreiesc a supravieţuit în Constantinopol mai 
târziu de anul 1204 este încă o problemă deschisă. Cu un secol şi 
jumătate înainte de cruciada a patra, faimoasa Gardă Varegă a 
împăratului bizantin fusese condusă de figura semeaţă a lui Harald 
Sigurdsson, cunoscut în istorie şi sub numele de Hardrada, 
conducătorul cel dur, nemilosul. Harald era un mercenar viking, fiul 
exilat al unui rege al Norvegiei care s-a întors să-şi reclame tronul şi 
a devenit unul dintre cei mai înspăimântători dintre conducătorii 
nordici. În timpul perioadei cât a servit în Garda Varegă, el a devenit 
un Belisarius de mai târziu, luptând pentru împărat în Sicilia şi în 
Africa de Nord şi strângând o avere personală imensă. Pentru 
sarazini, el era 'Trăsnetul Nordului, şi a reuşit acolo unde cruciada a 
patra nu a făcut-o: a intrat în Ierusalim, a adus pacea în Ţara Sfântă, 
s-a îmbăiat în Iordan şi a adus ofrande la Mormântul lui Hristos. 
Expediția la Ierusalim a avut probabil loc în 1036 sau 1037, Harald 
Hardrada devenind astfel primul şi cel mai de succes dintre toţi 
cruciații, chiar dacă în numele împăratului bizantin, mai degrabă 
decât în numele Bisericii din vest. 

Ajuns în Constantinopol, lui Harald i s-a permis să ia parte în 
„jefuirea palatului”, un fel de răsplată pentru actele sale măreţe, şi 


5 


apoi, într-o noapte, în 1042, a răpit-o pe nepoata împărătesei Zoe, 
Maria - cu care îşi dorise să se căsătorească, dar fusese refuzat de 
mătuşa ei - şi a fugit cu camarazii săi varegi în două corăbii, trecând 
peste marele lanţ care era la intrarea din Cornul de Aur, portul din 
Constantinopol. Din unica mărturie a acestei escapade reiese că 
Maria s-a întors în oraş odată ce ei au fost în siguranţă, dar probabil 
ea l-a însoţit pe Harald înapoi în Norvegia şi i-a stat alături de-a 
lungul vieţii sale extraordinare, chiar dacă acesta era căsătorit cu 
prinţesa din Kiev, Elisabeta, şi mai avea o relaţie cu cel puţin încă o 
femeie, Thora, care l-a născut pe Olaf, fiul şi moştenitorul său. 
Potrivit biografiei sale, Harald a avut o „fiică”, pe care, lucru foarte 
ciudat, o chema Maria şi care l-a însoţit în ultima sa călătorie şi 
despre care se presupune că a murit brusc „în aceeaşi zi şi la aceeaşi 
oră în care tatăl său fusese ucis” (Saga regelui Harald, Heimskringla, 
p. 98). 

Aproape toate informaţiile pe care le avem despre Harald 
Hardrada provin din Heimskringla, o mărturie despre regii 
norvegieni scrisă la începutul secolului al XIII-lea de poetul şi 
istoricul islandez Snorri Sturluson (1179-1241). Reprezentările cu 
lupi şi vulturi abundă în pasajele cu versuri incluse în text. 
Heimskringla şi câteva propoziţii din Cronica anglo-saxonă 
furnizează practic tot ce ştim despre Bătălia de la Stamford Bridge, 
lângă York, acolo unde armata norvegiană condusă de Harald a fost 
înfrântă pe 25 septembrie 1066 de către regele englez Harold 
Godwinsson, care la rândul său a fost învins câteva săptămâni mai 
târziu de către normanzi. Stamford Bridge a fost o catastrofă pentru 
norvegieni, şi pentru mulţi a însemnat sfârşitul epocii vikinge. Din 
trei sute de corăbii care au navigat spre Anglia, se spune că doar 24 
s-au mai întors. Ultima descriere, în viaţă, a lui Harald Hardrada este 
atunci când el se luptă în mijlocul bătăliei, probabil mânuind o mare 
secure varegă şi înconjurat de camarazii săi credincioşi. 

Doi dintre camarazii varegi ai lui Harald care au fugit împreună 
cu el din Constantinopol au fost Halldor şi Ulf, ambii islandezi. Un al 
treilea ar fi putut fi Halfdan, ale cărui inscripţii runice pot fi văzute 
pe o balustradă în interiorul bisericii Hagia Sofia din Istanbul. Bucăţi 
din lanţul care traversa Cornul de Aur încă există. Alte dovezi ale 
isprăvilor lui Harald sunt nefondate, dar avem destule pentru a da 
substanţă vieţii povestite în Heimskringla. In Ierusalim, sub Biserica 
Sfântului Mormânt, am văzut o cruce gravată în piatră care semăna 
cu forma Mjollnir, Ciocanul lui Thor, un simbol foarte important 
pentru norvegienii aflaţi sub dominaţia creştină, în Islanda şi în 
Groenlanda, şi care a fost menţinut viu împreună cu toate legendele 
despre Loki, Fenrir şi Walhalla. 


6 


Mappa mundi. 

Extraordinara hartă din secolul al XIII-lea, descrisă în capitolul 2, 
poate fi văzută astăzi într-un muzeu, special construit pentru ea, 
lângă Catedrala Hereford, de-a lungul faimoasei biblioteci cu lanţuri. 
Când am vizitat catedrala pentru prima oară, copil fiind, biblioteca se 
afla încă în camera documentelor, deasupra transeptului nordic, 
unde arhivele şi comorile erau depozitate în acele vremuri în care 
harta fusese concepută. Faptul că în colţul nord-estic al transeptului 
care duce spre galerie nu a existat o scară în spirală mi s-a părut un 
lucru foarte bizar, aşa că acela este locul unde am plasat 
descoperirea imaginară din această carte. Richard de Holdingham a 
fost un personaj real, numele lui fiind înscris în colţul din stânga jos 
al hărţii, deşi se cunosc foarte puţine despre viaţa sa. Mi l-am 
imaginat ca un „discipol” în felag-ul imaginar al lui Iacob de 
Voragine, arhiepiscopul de Genova, de asemenea un personaj real. 
Absența lui Richard din dedicaţia hărţii este indicată de denumirea 
inversată a continentelor Europa şi Africa, o eroare flagrantă pe care 
un erudit de calibrul său nu ar fi tolerat-o niciodată. 

Un felag sau o frăţie era o organizaţie vikingă şi ar putea fi o 
ceată de războinici care au jurat loialitate unui lord, legaţi de 
jurăminte de credinţă. Duşmanii erau pedepsiţi cu înfricoşătorul 
bloddrn, vulturul de sânge. Snorri Sturluson, biograful regilor 
norvegieni din secolul al XIII-lea, a descris cum una dintre victime 
avea un vultur gravat pe spate de către un duşman, care „i-a înfipt 
sabia în trup, aproape de şira spinării, a tăiat toate coastele până la 
pântece şi i-a scos plămânii afară”. Ideea unui felag secret, în Anglia 
medievală, este bazată pe antipatia englezilor pentru stăpânii lor 
normanzi şi pe moştenirea nordică, foarte importantă în diferite părţi 
ale Angliei, acolo unde s-au stabilit vikingii. Această influenţă a fost 
foarte vizibilă în insulele din vestul Scoției, iar pe insula Sfânta Iona 
de astăzi se pot vedea pietrele de mormânt ale lorzilor vikingi, 
printre relicvele creştinătăţii timpurii din mănăstire. 


Este bine-cunoscută fascinația naziştilor în legătură cu vikingii. 
Ultimul felag nazist a fost SS, întregit de infamele semne runice 
dublu-sig. Misiunea SS a devenit subjugarea Europei de Est, a 
pământurilor conduse odată de regii vikingi din Rus şi Kiev, unde 
activităţile Einsatzgruppen SS - unii dintre membri erau recrutaţi pe 
plan local - au inclus asasinarea a peste un milion de evrei ucraineni. 
Einsatzgruppen „Raport privind situaţia operaţională URSS, nr. 
129a” citat în capitolele 9 şi 22 este adăugirea fictivă la un raport 
real nr. 129, doar cuvintele au fost aranjate diferit pentru a include 


7 


menţiunea personajului Reksnys şi a victimelor lui. Atrocităţile 
naziste din acest roman sunt bazate pe vizita mea în defileul Babi Yar 
din Kiev, acolo unde mii de familii evreieşti au fost împuşcate, şi pe 
imaginile şi relatările martorilor oculari din Muzeul Marelui Război 
Patriotic din Kiev. Astăzi Babi Yar este un parc pentru copii foarte 
frumos care are în mijloc simbolul menorei sculptat într-o bucată 
imensă de piatră. 


SS Ahnenerbe, Departamentul Moştenirea Ancestrală, a existat 
aşa cum este descris în acest roman. Recent, noi dovezi 
extraordinare au ieşit la iveală în legătură cu activităţile Ahnenerbe 
din anii 1930, inclusiv expedițiile în America de Sud şi în Tibet, unde 
oamenii de ştiinţă nazişti au făcut măsurători craniene. Credeau că 
populaţiile îndepărtate ar putea păstra vreo dovadă a unei rase 
ariene superioare, rasă pe care ei o asociau cu legenda Atlantidei şi 
cu bizara Welteislehre - teoria cosmogonică a gheții. Heinrich 
Himmler, şeful SS, credea că locul de naştere al rasei ariene era 
Islanda, şi expediţii Ahnenerbe au fost trimise acolo în 1936 şi 1938. 
Expediția Ahnenerbe la Ilulissat din acest roman este fictivă şi la fel 
sunt şi cei doi membri, dar Groenlanda este doar la un pas de 
Islanda, şi Himmler a fost fără îndoială intrigat de relatările 
faimosului explorator groenlandez Knud Rasmussen şi de studiile lui 
legate de cultura eschimosă. Fiordul Ilulissat, patrimoniu naţional 
UNESCO împreună cu L'Anse aux Meadows şi Chichen Itza, este una 
dintre cele mai clare indicii ale încălzirii globale din ziua de astăzi şi 
a fost studiat intensiv de glaciologi şi de climatologi. Situl străvechi 
eschimos de la Sermermiut, „locul oamenilor ghețarilor”, există aşa 
cum este el descris în acest roman; la fel şi Killingekloften - „defileul 
morţii”. Descrierea aisbergului are la bază experienţa mea de la 
fiordul Ilulissat şi scufundările sub gheaţă din apele canadiene. 
Scafandrii au intrat în fisuri naturale în interiorul aisbergurilor, iar 
tehnologia pentru acest tip de explorare chiar există, aşa cum este 
descrisă aici. 

Lemnul, materialele textile şi metalul aurit pot rezista aproape pe 
timp nelimitat în interiorul gheții. Ideea unui războinic norvegian 
prins în gheaţă mi-a venit de la trupurile extraordinar de bine 
păstrate a doi membri din expediţia damnată a lui Sir John Franklin 
în zona arctică din Canada, în 1845, exhumaţi din permafrost în 
Beechey Island, în 1984. Pentru norvegieni, înmormântările pe 
corăbii erau un rit funerar bine împământenit. Arderea unei corăbii 
este descrisă de călătorul arab din secolul al X-lea Ibn Fadlan, care a 
fost martor la o înmormântare pe Volga a unui căpitan din Rus unde 
o femeie şi-a însoţit bărbatul pe rugul funerar. Snorri Sturluson ne 


8 


oferă altă relatare în care o corabie arzândă plină de arme şi de 
trupuri a fost trimisă pe mare după o bătălie, având la bord pe 
căpetenia vikingă rănită mortal, care supraveghease construirea 
propriului rug funerar. 

Imaginea corabiei în interiorul gheții îşi are originile în 
înmormântările spectaculoase de pe corăbii, în Gokstad şi Oseberg, 
din Norvegia, deşi corabia fictivă a lui Harald ar fi fost mult mai 
practică. Potrivit lui Snorri Sturluson, cele două corăbii cu care 
Harald a fugit din Costantinopol erau „galere varege”, corăbii cu 
vâsle (Saga Regelui Harald, Heimskringla, p. 15). Cea mai bună 
dovadă pentru tipurile de vase vikinge vine aproape din aceleaşi 
vremuri în care are loc călătoria fictivă din acest roman de la un grup 
de vase scufundate în 1070 aproape de Skuldelev, în Danemarca, 
pentru a restricționa intrarea în fiordul Roskilde. Unul dintre ele era 
un vas masiv cu o carenă adâncă, potrivit pentru navigația oceanică. 
Fezabilitatea călătoriilor norvegiene înspre Americi a fost din plin 
demonstrată de experimentele moderne, inclusiv de călătoria unei 
copii a unei nave vikinge spre L'Anse aux Meadows, pentru a 
sărbători un mileniu de la sosirea lui Leif Eiriksson în Lumea Nouă. 

Aşezarea vikingă din punctul cel mai nordic al Groenlandei a fost 
Vestribyg, „aşezarea vestică”, situată la opt sute de kilometri înspre 
sud de fiordul Ilulissat. Oricum, regiunea nordică a fiordurilor, 
Norârseta, a fost vizitată de norvegieni şi era esenţială pentru 
economia lor. Singura piatră runică găsită în Groenlanda provine de 
pe insula Kingigtorssuag, la aproape 650 de kilometri înspre nord de 
fiord şi poate fi văzută astăzi în muzeul de lângă Upernavik. A fost 
plasată într-un turn celtic de trei aventurieri norvegieni - Erling, 
Bjarne şi Eindride - probabil la începutul secolului al XIV-lea. 
Explorările mele de-a lungul acestei coaste sugerează că siturile 
îndepărtate ar putea conţine o dovadă în plus a activităţii 
norvegienilor. Este un lucru extraordinar faptul că vânătorii 
norvegieni din acest mediu cu temperaturi extreme - căutând fildeş 
de morsă, balene, piei de urşi polari şi colţi de narval, „cornul 
unicornului” vizibil pe hărţile medievale - au contribuit la cruciade 
prin plata unei taxe impuse după ce regele norvegian Sigurd Jorsalfar 
- Cruciatul - a fondat o episcopie în Groenlanda, în anul 1124. 
Biserica şi-a exercitat puterea asupra  groenlandezilor, şi 
imposibilitatea de a plăti taxele bisericeşti ar putea fi un factor în 
dispariția norvegienilor din Groenlanda în secolul al XV-lea. 

Nu este nici o îndoială că exploratorii norvegieni au navigat în 
jurul golfului Baffin şi în Lancaster Sound, începutul pasajului nord- 
vestic spre Marea Beaufort şi Oceanul Pacific. Câteva artefacte 
norvegiene au fost găsite de-a lungul Arcticului canadian, unele 


9 


dintre ele fără îndoială luate de eschimoşi din aşezările norvegiene 
abandonate din Groenlanda, dar altele demonstrând contactele şi 
explorările norvegienilor. În aceste ape încă nu a fost găsită nici o 
corabie vikingă, dar o descoperire extraordinară aproape de Cercul 
Polar poate părea o epavă. Pe mica Scraeling Island, o piatră goală, 
lângă Ellesmere Island - o mie trei sute de kilometri la nord de 
Ilulissat - o aşezare eschimosă a dezvăluit mai mult de cincizeci de 
artefacte norvegiene, inclusiv o pânză de lână, fragmente de zale, 
piroane de corabie, lame de cuţit şi sulițe, o rindea de tâmplar, 
fragmente dintr-un butoi de lemn şi o bucată dintr-un joc. Analiza cu 
radiocarbon sugerează o dată înspre sfârşitul perioadei norvegiene în 
Groenlanda, asemănătoare pietrei runice Kingigtorssuag. Poate fi 
făcută o comparaţie cu aşezarea în care Franklin şi-a petrecut iarna 
la Beechey Island în timpul încercării sale de a descoperi pasajul 
nord-vestic, în 1845. În ciuda „micii ere glaciare” din perioada 
medievală, analiza calotelor de gheaţă sugerează că au existat 
perioade calde - una la începutul secolului al XIV-lea - atunci când 
apele dintre insulele Arcticului canadian ar fi putut fi foarte clare. 
Încă există posibilitatea ca vikingii să fi descoperit pasajul de nord- 
vest întorcându-se pe ruta folosită de primii vânători eschimoşi şi ca 
ultimii norvegieni care au abandonat Groenlanda să fi mers pe acest 
drum. 

Ceea ce este sigur însă este faptul că vikingii au navigat peste o 
mie şase sute de kilometri sud-vest de Groenlanda pentru a-şi stabili 
prima colonie europeană cunoscută pe ţărmul Americii de Nord într- 
un loc pe care ei l-au numit Vinland - poate Pământul Pajiştilor, mai 
degrabă decât Pământul Viţei-de-Vie, aşa cum s-a presupus - cu 
aproape cinci sute de ani înainte de Cristofor Columb. Interesul lor 
principal a fost probabil lemnul care lipsea cu desăvârşire din 
Groenlanda. Situl arheologic  L'Anse aux Meadows din 
Newfoundland, identificat de mulţi ca fiind Leifsbuâir din legendele 
nordice, este una dintre cele mai extraordinare descoperiri 
arheologice făcute vreodată. Great Sacred Isle ar fi putut fi un semn 
de navigaţie - există turnuri celtice pe uscat care ar putea fi 
norvegiene, şi povestea chilei ridicate la capul Kjalarnes provine din 
Saga lui Eirik - deşi nu a fost găsită nici o dovadă. Astăzi situl 
arheologic de la L'Anse aux Meadows este în îngrijirea Parcurilor 
Naţionale Canadiene, şi puteţi vizita casele comunale reconstituite 
chiar lângă locul celor trei locuinţe excavate în anii 1960. Dovezile 
indică o aşezare locuită pentru o perioadă scurtă de timp, în jurul 
anului 1000 după Hristos. Povestea lui Freydis şi a răzbunării ei 
ucigaşe îşi are rădăcinile în Saga lui Eirik şi Saga groenlandezilor, 
cele două surse scrise vikinge despre Vinland, şi se poate ca valul 


10 


nefast aruncat de acest eveniment să-i fi descurajat pe norvegieni de 
a mai rămâne acolo; asta, dar şi ameninţarea unor atacuri din partea 
scraeling-ilor - „nenorociţii”, băştinaşii indieni - şi descoperirea 
lemnului de-a lungul coastei Labradorului, înspre nord. 

Singurul artefact norvegian autentificat din Americi la sud de 
L'Anse aux Meadows este o monedă de argint excavată dintr-un sit 
indian de lângă Penobscot Bay, în Maine. A fost identificată ca fiind 
moneda norvegiană aparţinând regelui Olaf, fiul lui Harald Hardrada 
şi succesorul său, care fusese alături de el în Anglia în 1066 şi poate 
data chiar din anul în care a fost întreprinsă călătoria fictivă din 
acest roman. La L'Anse aux Meadows sau în Groenlanda nu a fost 
găsită nici o monedă, şi este un mister modul în care această monedă 
a ajuns la o mie şase sute de kilometri dincolo de cea mai îndepărtată 
colonie vikingă cunoscută. 


Nu există nici o dovadă că navigatorii de dincolo de Atlantic au 
ajuns pe țărmurile din Yukatan, Mexic, înainte de spanioli, la 
începutul secolului al XVI-lea. Oricum, se spune că profetul maya 
Chilam Balam, Profetul Jaguar, a prezis sosirea unor „oameni cu 
barbă, bărbaţi din est”. Cărţile lui Chilam Balam au fost scrise după 
cucerirea spaniolă, conducându-i pe unii la speculaţii cum că profeția 
a fost doar un accesoriu de mai târziu, dar posibilitatea ca profeția să 
fie adevărată rămâne în picioare şi este bazată pe amintirile străinilor 
care au ajuns înainte de spanioli. Doar despre un singur grup de 
„oameni cu barbă, bărbaţi din est” se ştie că au vizitat Lumea Nouă 
înainte de secolul al XV-lea şi aceştia erau norvegienii; dovezile 
sugerează că explorările norvegiene la vest şi la sud de Groenlanda 
au atins apogeul în secolul al XI-lea. Templul fictiv din junglă cu 
pictura murală din interior este bazat pe o descoperire remarcabilă 
din 1946 făcută de doi aventurieri americani în Yukatan într-un loc 
care a devenit cunoscut ca Bonampak, cuvântul maya pentru „pereţi 
pictaţi”. In interiorul clădirii ei au descoperit o pictură murală 
narativă de o forţă extraordinară descriind o bătălie în junglă, tortură 
şi execuţia prizonierilor şi sărbătoarea învingătorilor, incluzând 
femeile maya cu rochiile lor albe bând sânge din propriile limbi. 
Pictura datează din cea mai dezvoltată perioadă maya, aproximativ 
800 după Hristos, dar o altă pictură în Templul Războinicilor din 
Chichen Itza datează din perioada în care toltecii au preluat puterea, 
în secolul al XI-lea. Descrie nişte războinici tolteci într-o pirogă dând 
târcoale coastei maya, o mare bătălie pe uscat şi sacrificiile prin 
smulgerea inimii din piept a şefilor maya. 

Dacă vizitaţi ruinele din Chichen Itza astăzi, sunt multe şanse să 
auziţi că poveştile despre sacrificiile umane au fost exagerate de 


11 


către spanioli sau sunt legate doar de tolteci, nu şi de băştinaşii 
maya, ai căror descendenţi încă locuiesc în Yukatan. Puteţi ajunge 
singuri la o concluzie la Tzompantli, Platforma Craniilor, unde puteţi 
observa şirurile de capete decapitate gravate înspre altarul sacrificial 
de la Templul Războinicilor şi apoi să vă uitaţi către drumul de 
ceremonie care duce la cenota sacră, Puţul Sacrificiului. Multe dintre 
reprezentările torturilor şi execuțiilor în arta maya şi aztecă datează 
dinaintea sosirii spaniolilor, şi cele mai recente tehnici de medicină 
legală adaugă, literalmente, viaţă picturii: arheologii din Mexic au 
descoperit că podelele din templele aztece sunt îmbibate de fier, 
albumină şi material genetic uman. 

În Yukatan, cele mai convingătoare dovezi provin din arheologia 
submarină. Puţul Sacrificiului de la Chichen Itza dragat în 1904-1911 
şi dragat de scafandri în anii 1960 conţinea sute de schelete umane - 
bărbaţi, femei şi copii - precum şi o mulţime de artefacte preţioase: 
discuri de aur, pandantive gravate de jad, un craniu uman 
transformat în candelă, un pumnal pentru sacrificii, numeroase 
figurine de lemn. Povestea este asemănătoare şi la celelalte cenote 
din Yukatan, inclusiv la mai multe din inelul canalelor care s-au 
format deasupra unei imense zone de impact cu un meteorit, aproape 
de coasta nordică. Multe dintre aceste cenote sunt neexplorate şi 
sunt uşor de jefuit. Cenota fictivă din acest roman se bazează pe 
experienţă proprie în explorarea acestor locuri şi în special pe 
scufundarea în cavernele spectaculoase şi în canalele din Dos Ojos, 
Peştera Liliecilor, aproape de avanpostul maya de la Tulum. 

Povestea ultimelor zile ale regilor maya cu două secole după 
cucerirea spaniolă este bazată pe relatarea părintelui Andres de 
Avendaño y Loyola (Relatarea a două călătorii la Petén pentru 
convertirea păgânilor Ytzaex si Cehaches), care a fost martor ocular 
al acestei scene extraordinare lângă îndepărtatul lac din jungla din 
Peten, în 1695 sau 1696. Un alt fragment al acestei relatări a ieşit la 
iveală în 1988 şi este citat în capitolul 21. Adevărata sursă a aurului 
maya, despre care scrie Avendaño şi care a fost descoperit de 
arheologi în Puţul Sacrificiului la Chichén Itza, rămâne un mister. 


Inscripţia în franceza veche citată în capitolul 2 este cea vizibilă 
în colţul stâng, jos de pe mappa mundi de la Hereford. Citatul din 
Biblie din capitolul 4 este o prescurtare din Exod 25:31-40, versiunea 
regelui James. În capitolul 5, cele două citate din saga regelui Harald 
care fac parte din Heimskringla de Snorri Sturluson au fost traduse 
de Magnus Magnusson şi Hermann Pâlsson (Penguin, 1966). 
Versurile din capitolul 13 sunt din Moartea lui Arthur, de Alfred, Lord 
Tennyson (1809-1892). În capitolul 15, propoziţia în norvegiana 


12 


veche care descrie călătoria pe mare a lui Harald este fictivă, dar 
frazele care o constituie sunt luate cuvânt cu cuvânt din Saga lui 
Eirik, din secolul al XIII-lea, care descrie călătoriile norvegienilor 
către Vinland. Fraza din norvegiana veche Par liggr hann til 
ragnamks - „acolo zace până la sfârşitul lumii” - provine din Edda 
(Gylfaginning, p. 34) de asemenea de Snorri Sturluson, scrisă cândva 
la începutul secolului al XIII-lea. Citatul de la începutul cărţii este din 
Josephus Flavius Războaiele iudaice VII, 148-162, tradusă din greacă 
de H. St ]. Thackeray (Loeb Edition, Harvard University Press). 


Cele două monede de argint descrise în capitolul 15 - una dintre 
ele în prolog - există cu adevărat. Ele pot fi văzute împreună cu alte 
imagini din această carte la www.davidgibbins.com. 


DJGlla, 


13 


Prăzile de război erau purtate în triumf una după alta în număr 
foarte mare; dar deasupra tuturor erau cele luate din Templul de la 
Ierusalim. Acestea constau într-o masă de aur, care cântărea foarte 
mulţi talanti, şi un candelabru, făcut de asemenea din aur, dar 
construit după alt model faţă de cele folosite de noi în viaţa obişnuită. 
Pe un piedestal era o tulpină centrală din care se extindeau braţe 
suple, aranjate în formă de trident, o lampă împodobită fiind ataşată 
de fiecare extremitate a braţelor; acestea erau şapte, desemnând 
respectul pe care evreii il au pentru acest număr... Ceremoniile 
triumfale odată încheiate şi Imperiul Romanilor având o fundaţie 
solidă şi stabilă, Vespasian se hotări să ridice un Templu al Păcii... În 
acel altar unde erau strânse şi depozitate toate obiectele pentru care 
oamenii călătoriseră în lung şi în lat, dornici să le vadă pe fiecare 
separat. Aici, de asemenea, el a etalat vasele de aur din Templul 
Evreilor... 


Josephus Flavius, 
Războaiele iudaice VII, 148-162. 


14 


Prolog 


Cei doi vulturi de aur pluteau deasupra oraşului venind dinspre 
vest, îndreptându-se neabătut înspre podium, cu bătăi de aripi încete 
şi profunde. În lumina pastelată a zorilor umbrele lor păreau a se 
ondula, căpătând proporţii gigantice de-a lungul templului şi al 
monumentelor din Forum, ca doi locuitori ai tărâmului lui Hades care 
vin să îşi reclame locul de drept la masa victoriei. În ultima clipă, 
vulturii îşi schimbară direcţia către nord, zburând în lung de Via 
Sacra!. Bărbatul cu coroană de lauri care stătea singur pe podium 
simţi atingerea aripilor şi văzu flamurile purpurii din ghearele lor şi 
lumina reflectată acolo unde penajul lor fusese stropit cu aur. Ei erau 
perechea lui victorioasă, descendenţi ai vajnicilor vulturi pe care îi 
adusese la Roma pentru a sărbători alt triumf, cu aproape jumătate 
de secol în urmă, şi care fuseseră smulşi din cuiburile lor izolate 
undeva în vârful munţilor situaţi la marginea de nord a imperiului. [i 
privea acum înălțându-se maiestuos deasupra centrului oraşului, cu 
aripile întinse de parcă ar fi plutit pe un curent de aer ascensional 
format de respiraţia oamenilor adunaţi de-o parte şi de alta pe Via 
Sacra. Ajunşi în cel mai înalt punct, rămaseră aparent nemişcaţi, ca 
şi cum Jupiter însuşi îi prinsese în îmbrăţişarea sa. Apoi, cu un țipăt 
răguşit, se înălţară şi plonjară cu aripile strânse, năpustindu-se peste 
Templul Capitoliului şi ieşind din raza privirii, înapoi spre legiunile 
comasate pe Câmpul lui Marte. 

În tăcerea tremurătoare care urmă, toţi ochii se aţintiră asupra 
podiumului. Bărbatul îşi dădu mantia la o parte conform obiceiului şi 
îşi ridică braţul drept cu palma în exterior, astfel încât să fie văzut de 
toţi. Semnul fusese unul bun. Cel mai grandios marş triumfal al 
tuturor timpurilor putea începe. 

În timp ce zgomotul înăbuşit al tobelor de la procesiune începu să 
se audă de la Câmpul lui Marte, un sclav urcă pe podium şi întinse 
mâna. 

— Proaspăt ieşită de la monetărie, împărate. 

Bărbatul luă moneda şi se întoarse rapid înapoi, ca să nu piardă 
nimic din spectacol. Ridică moneda în sus astfel încât să fie încadrată 
de arcul de triumf aflat la început de Via Sacra, locul de unde 


1 Strada principală din Roma Antică; începea din vârful Dealului Capitoliului, trecea prin câteva 
dintre cele mai importante locuri religioase din Forum, până la Colosseum. Fiind una dintre 
cele mai largi străzi, era folosită pentru diferite festivaluri religioase sau marşuri triumfale. 


(n.tr.) 
15 


procesiunea avea să apară. Observă că moneda era un denar? bătut 
din prăzile de război aduse de pe mare în portul Ostia, cu o zi înainte. 
Aruncă o privire şi citi inscripţia de pe marginea monedei: „IMP 
CAESAR VESPASIANUS AUG”. 

Imperator Caesar Vespasianus Augustus, deţinătorul puterii 
tribuniciene, consul pentru a treia oară şi Pontifex Maximus. 

Era împărat de mai puţin de un an, şi cuvintele acestea încă îi 
mai înfiorau inima. Văzu imaginea din centru şi murmură ceva. 

Reprezenta un bărbat îndesat, cu chelie, la o vârstă înaintată, cu 
o bărbie proeminentă şi cu nas acvilin, cu riduri adânci în jurul 
ochilor şi al gurii şi cu cute pe frunte. Nu era o privelişte prea 
plăcută, dar murmurul său era unul de satisfacţie. Ordonase ca acest 
portret să fie făcut intenţionat după vechea modă din Republica 
Romană, cu detalii reale, chiar dacă neplăcute, în opoziţie cu 
blamatul său predecesor, Nero, ale cărui statui efeminate în stil 
grecesc erau acum doborâte şi distruse de-a lungul şi de-a latul 
imperiului. Vespasian era dur, neînfricat, onorabil, un om cu 
picioarele pe pământ. Un roman al timpurilor bune de odinioară. 

Întoarse moneda pe partea cealaltă şi o ridică, astfel încât 
argintul să scânteieze în primele raze ale soarelui din spatele său. În 
centru, era o femeie care stătea aplecată şi plângea, cu părul prins 
după moda estică. Lângă ea era un steag roman identic cu cele 
aliniate pe Via Sacra azi. Dedesubtul femeii era acel cuvânt care 
Vespasian ordonase să fie pus pe toate monedele lui, cuvântul care 
făcea din ziua asta triumful său suprem. 

IVDAEA. 

„ludeea capturată.” 

În acel moment, mulţimea amuţită de zborul vulturilor erupse 
într-un zgomot progresiv. Bătăile persistente de tobe, care veneau 
din Circus Maximus, se transformară deodată într-un bubuit surd. Pe 
sub arc apăru un elefant african enorm, cu trompa balansându-se în 
stânga şi în dreapta, aproape de mâinile spectatorilor care se 
întindeau să o atingă. Călare pe elefant, stăteau doi sclavi nubieni 
imenşi, ale căror braţe musculoase băteau la unison în tobele 
aruncate de o parte şi de alta. Imediat în spatele lor, veneau şase 
vestale virgine cu părul împletit în cosiţe şi cu rochii albe sclipitoare, 
părând nişte mesageri ai cerului. Apoi venea o cohortă din garda sa 
pretoriană, strălucitoare, cu platoşe negre şi coifuri decorate, giganţi 
printre oameni, recrutaţi din cei mai de seamă războinici din 
Imperiul Roman. Urmă apoi o lungă procesiune de bărbaţi şi băieţi, 
senatori, călăreţi şi membri ai familiei lui Vespasian, toţi îmbrăcaţi în 
togi purpurii ţesute cu aur. Intre ei, la intervale scurte, veneau care 


2 Monedă de argint, bătută în primele secole ale Imperiului Roman (n.tr.) 


16 


pline de bogății fabuloase, unele aşezate pe piedestaluri, altele 
ridicate în aer de sclavi din toate colţurile imperiului. 

Vespasian privea carele trecând încet, fiecare nouă minune 
aducând câte o exclamaţie de uimire dinspre mulţime. Erau statui 
magnifice de zei din bronz aurit, comori regale somptuoase din 
regatele din est, sclavi sălbatici care purtau la gât coliere răsucite 
din aur masiv aduse din Galia şi din Germania, munţi de smaralde şi 
diamante de dincolo de Indus, tapiserii sclipitoare de mătase din 
tărâmul îndepărtat numit Thina. Toate minunile pentru care oamenii 
călătoriseră de-a lungul pământului erau astăzi adunate aici într-un 
singur loc, în cetatea eternă. 

Vespasian era singurul care ştia că nimeni n-avea să mai vadă 
aceste comori vreodată. Lângă el, pe podium, era o placă de 
marmură construită de arhitecţii lui, pe suprafaţa căreia era gravat 
un plan al oraşului, foarte complicat, dominat de o structură eliptică 
imensă. În timp ce ultimul car trecea pe lângă el, Vespasian privi 
dincolo de procesiune spre Domus Aurea? şi văzu monstruosul cap 
încoronat cu lauri al Colosului lui Nero, vizibil deasupra templelor. 
Pe acel loc, Vespasian avea să construiască un mare amfiteatru, cel 
mai mare pe care îl văzuse vreodată oraşul, primul dintre multele 
proiecte prin care plănuise să ofere prăzile de război populaţiei 
Romei. 

Următorul grup din alai era o procesiune de pitici şi de sluti, 
adunaţi de prin tot imperiul, ciudaţi pe care zeii îi creaseră pentru 
propriul amuzament. Unii erau purtaţi pe sus, pe nişte platouri de 
argint, precum porcii la un festin; erau şi copii cu capete bulbucate, 
alţii cu membre deformate şi cu excrescenţe de elefant. Era chiar şi 
un monstru care urla şi care avea un singur ochi în frunte ca un 
ciclop. În urma lor venea un pitic nebun care sporovăia în carul lui de 
luptă, o cvadrigă imperială, trasă însă de capre. Piticul era îmbrăcat 
ca un zeu grec, cu o perucă de aur absurd de mare pentru el, şi purta 
o placardă cu cuvintele damnatio memoriae* - condamnare la uitare. 
Era o parodie grotescă a detestatului Nero. Vespasian îşi plesni 
coapsele şi hohoti împreună cu mulţimea pentru că el era un om al 
poporului. Acesta nu era un simplu triumf, ci era un spectacol 
grandios. Şi încă nu se ajunsese la partea cea mai interesantă. 

La un moment dat procesiunea se opri, şi apoi se auzi o explozie 
de trompete. Pe sub arc, apărură doi călăreţi umăr la umăr, ambii 


E După marele incendiu al Romei, din anul 64, Nero a cumpărat vaste domenii în centrul cetăţii, 
unde a ridicat Domus Aurea, pe care l-a înconjurat cu un lac artificial şi o statuie uriaşă de 
bronz. (n.tr.) 
1 O formă de dezonoare şi de pedeapsă dată de Senatul Roman unor politicieni sau conducători, 
care însemna ştergerea numelui acestora de pe toate inscripţiile publice şi demolarea statuilor 
care îi reprezentau. (n.tr.) 

17 


îmbrăcaţi în purpură şi purtând diademe cu lauri la fel ca împăratul. 
Mulțimea erupse în aplauze furtunoase, iar Vespasian simţi un fior de 
nostalgie în timp ce îi privea pe cei doi fii ai săi, Domițian şi Titus. 
Următoarea apariţie reduse la tăcere spectatorii, iar Vespasian însuşi 
amuţi. In urma călăreţilor venea o succesiune de scene mari, mobile, 
fiecare trasă de tauri împodobiţi cu ghirlande albe şi care duceau un 
decor scenic imens, care ajungea până la înălţimea arcului. Fiecare 
în parte era un tablou viu al scenelor de război, cu prizonieri şi 
legionari jucându-şi rolul. Unul dintre tablouri înfăţişa o ţară pustiită 
şi pe locuitorii acesteia trecuţi prin sabie. Altul zugrăvea un berbec 
care lovea un zid imens, ocupanţii oraşului apărându-se vitejeşte de 
sus. Altele prezentau scene de distrugere completă. Soldaţi duşmani 
anihilaţi pe câmpul de luptă. Familii întregi care mai degrabă îşi luau 
viaţa decât să se predea. Un templu măreț jefuit şi distrus într-un 
mare incendiu, cu preoţii blocaţi înăuntru. O legiune învingătoare 
mărşăluind printr-un oraş în ruine, prizonieri înlănţuiţi şi care 
triumfale pline cu prăzi de război. Scene de o asemenea dezolare, 
încât până şi mulţimea de romani însetaţi de sânge fu redusă la 
tăcere, manifestându-şi aprobarea abia după ce ultimul tablou trecu. 

Procesiunea se îndrepta implacabil spre punctul culminant. 
Veniră apoi prizonierii, bărbaţi, femei şi copii, sute dintre ei înlănţuiţi 
laolaltă şi strânşi între rândurile de legionari cu sulițe. Conform 
tradiţiei, toţi erau îmbrăcaţi în robe purpurii, un mod de a le ascunde 
rănile şi de a-i face să pară nişte adversari formidabili. Vespasian se 
aplecă înainte şi-i privi pătrunzător. Aceştia erau o specie diferită 
faţă de barbarii cu ochi sălbatici pe care îi adusese din Britania cu 35 
de ani în urmă. Iscoada lui, evreul Josephus, îi spusese că poporul 
său credea că Dumnezeul lor venise împreună cu romanii pentru a 
distruge templul şi oraşul, ca să pedepsească astfel corupţia. Totuşi, 
aceştia păreau oameni mândri, care mergeau cu capul sus, nu 
prizonieri care se căiesc. În mijlocul lor era liderul rebel Simon, 
înlănţuit între doi legionari, un bărbat frumos, cu barbă, luptându-se 
să meargă drept şi în mod evident plin de dispreţ faţă de situaţia în 
care se afla. Când ajunse în dreptul podiumului, îl fulgeră cu ochii săi 
negri pe împărat, şi timp de o secundă Vespasian îşi simţi sufletul 
străpuns, o clipă trecătoare de nelinişte pe care încercă să o dea 
repede uitării. 

Altă explozie de trompete semnală punctul culminant al 
procesiunii. Vespasian îşi întoarse privirea de la prizonieri şi se uită 
înspre arc. Josephus îi spusese despre trofeele din templu, şi era 
nerăbdător să le vadă. Iată-le acum venind, dar nu erau strânse 
laolaltă şi expuse în mod extravagant pe care triumfale ca toate 
celelalte bogății, ci erau aşezate separat, astfel încât să poată fi 


18 


văzute în toată splendoarea lor. Prima era draperia sacră, cea care 
proteja sanctuarul de restul templului, apoi veşmintele înalţilor 
preoţi, veşminte vopsite în purpură imperială şi împodobite cu 
bijuterii strălucitoare. Urmară apoi manuscrisele din vechiul lor 
testament, legile sacre pe care Josephus le numea Pentateuhul. In 
urma acestora venea o lungă procesiune de obiecte de cult din 
sanctuar, cupe, platouri, vase de abluţiune, toate din aur masiv, 
urmate de o masă de aur, grea, purtată de patru legionari, învăluită 
în fumul provenit de la vasele pline cu tămâie aflate în fiecare colţ. Pe 
măsură ce aroma ameţitoare de scorţişoară şi casia plutea pe 
deasupra podiumului, Vespasian se simţi transportat înapoi în timp, 
la început pe când era soldat în Est. Dar, când deschise ochii, 
imaginea pe care o văzu îl lăsă fără cuvinte. 

Din fumul învăluitor care persista în faţa arcului apăru o comoară 
cum nu îi mai fusese dat Romei să vadă vreodată. Josephus o 
descrisese destul de bine, dar Vespasian nu se aşteptase la o 
asemenea greutate în aur - era atât de grea, încât era nevoie de 
doisprezece legionari s-o ridice pe umeri. Pe măsură ce înaintau, 
Vespasian începea să vadă din ce în ce mai clar un obiect strălucitor 
de înălţimea unui om sau chiar mai mare. O coloană conică, bogat 
ornamentată, se ridica pe o bază octogonală formată din două 
straturi, iar pe ambele părţi se înălţau simetric, la acelaşi nivel, nişte 
braţe. Părea tridentul de aur masiv al lui Neptun, zeul mărilor şi al 
oceanelor, doar că aici vârfurile braţelor erau lucrate în forma unor 
lămpi frumos împodobite, şapte la număr. După ce legionarii trecură 
de arc, un sclav apăru cu o torţă aprinsă pe care o folosi pentru a 
aprinde tămâie în fiecare dintre cele şapte lămpi; un fum alb şi gros 
se rostogoli peste mulţimea adunată pe Via Sacra, învăluind-o 
asemenea ceţii din zorii zilei. 

Vespasian ştia că asta era o menora”, cel mai sacru simbol din 
Templul Evreiesc. Josephus îi spusese că numărul şapte avea o 
semnificaţie deosebită pentru poporul său, având legătură cu primele 
zile ale celor dintâi profeţi. Mai spunea că jefuirea Templului şi furtul 
menorei ar fi ca şi cum un duşman ar fura statuia lupoaicei din 
Capitoliu, o profanare inimaginabilă care ar smulge inima Romei 
înseşi. Un freamăt brusc în partea dreaptă împinse mulţimea mai 
departe de menora. Îşi potoliseră setea de bogății, şi acum strigau 
după sânge. Vespasian ştia ce avea să urmeze, un act transformat în 
ritual chiar de pe vremea lui Romulus şi Remus. Departe, sub Dealul 
Capitoliului, putea vedea cum oamenii se împărţiseră, astfel încât să 
formeze un cerc larg în jurul unei gropi urâte şi adânci în pământ, 
gloata agitată fiind păzită de un detaşament al Gărzii Pretoriene, cu 


5 Sfeşnicul cu şapte brațe evreiesc, simbol sacru în religia iudaică (n.tr.) 


19 


săbiile scoase din teacă. Aici pierise Jugurtha, duşman al Republicii 
Romane, Vercingetorix Galul, căpitani britanici pe care însuşi 
Vespasian îi adusese în acel loc. Putea vedea cum prizonierii evrei 
erau încercuiți şi cum rămăseseră nemişcaţi şi tăcuţi chiar dacă le 
fuseseră scoase lanţurile. În centru, bărbatul cu barbă era întărâtat 
ca un câine, încolţit şi împuns de gărzile care-l înconjurau precum o 
fiară într-o arenă. Făcea tot ce-i stătea în putinţă pentru a rămâne 
demn în picioare, dar nu putea opune nici o rezistenţă, având tunica 
ruptă şi un laţ prins cu cruzime în jurul gâtului. Multimea îl 
batjocorea de fiecare dată când era împuns de lance prin găurile 
tunicii. Dintr-odată dispăru din raza privirii, iar în acel moment scena 
fu luminată de o rază strălucitoare, soarele ridicându-se în spatele lui 
Vespasian, deasupra Templului lui Marte, zeul războiului, şi 
reflectându-se orbitor în menora şi în celelalte bogății de aur, 
adunate în forum. 

Mulțimea erupse. Era un alt semn bun. 

Vespasian îşi aminti acei ochi întunecaţi şi se întoarse impasibil 
spre vest. 

„Acesta va fi sfârşitul.” 

Pentru câteva clipe, o linişte deplină, ca aceea când cei doi 
vulturi zburaseră pe deasupra amfiteatrului, se aşternu peste toţi, 
apoi un bărbat cu glugă ieşi din groapă ţinând ceva în mână. 
Mulțimea jubila. Acum era rândul celorlalţi prizonieri. Vespasian 
privea imperturbabil cum copiii erau separați de părinţi şi împinşi 
înainte. O femeie leşină, dar imediat fu trasă de păr şi decapitată pe 
loc. Un bărbat se eliberă şi, împleticindu-se, încercă să ajungă la 
copilul său, dar fu ucis de către unul dintre nubieni. Copiii fură 
împinşi spre marginea gropii, în grupuri de câte trei sau patru, şi 
apoi înjunghiaţi, iar plăpândele lor trupuri fură aruncate în groapă. 
Veni rândul femeilor, apoi al bărbaţilor. Gladiatori mascaţi cu coifuri 
decapitau bărbaţii coborându-şi săbiile curbate în acelaşi timp - 
fiecare lovitură de oţel fiind acompaniată de un singur sunet de tobe 
- de parcă erau nişte vâslaşi într-o galeră. Trupurile se adunau unele 
peste altele în timp ce oţelul fulgera în sus şi în jos în lumina 
soarelui. Mulțimea se agita, încercând să-şi potolească setea de 
sânge. Vespasian îşi aruncă iar privirea spre menora. Cei şapte 
prizonieri cărora le cruţase viaţa atârnau de stâlpii de la marginea 
îndepărtată a gropii cu trupurile vopsite în roşu aprins. Aveau să se 
ducă înapoi acasă la compatrioţii lor, în deşertul Iudeii, ducând veşti 
despre răzbunarea Romei, despre reținerea celui mai sacru obiect al 
lor în vistieriile celui victorios. Atâta timp cât Roma deţinea tezaurul 
Templului, evreii n-aveau să mai îndrăznească a se ridica împotriva 


20 


ei. Cu prima ocazie când aveau să creeze probleme, lumina lor 
călăuzitoare urma să fie stinsă pe vecie. Asta era regula romanilor. 

Călăii îşi terminaseră treaba. Acum petrecerea putea începe cu 
adevărat, cu zile de festinuri, jocuri şi ovaţii. Mulțimea dăduse glas 
exaltării, taurii care trăseseră carele cu bogății fuseseră duşi pe sub 
Templul lui Jupiter, iar altarul şi statuia lupoaicei erau stropite cu 
sânge din sacrificii. 

Vespasian se întoarse să părăsească podiumul, jucându-se în 
continuare cu moneda. Işi lăsă mantia purpurie deoparte şi îşi 
îmbrăcă roba roşie care îi era ţinută de doi sclavi. Avea să se alăture 
călare celor doi fii ai săi, Titus şi Domițian, în spatele procesiunii, 
conducând un şir de preoţi la altarul de sub Templul lui Jupiter, unde 
avea să îşi îndeplinească ritualurile obişnuite ca Pontifex Maximus. 
Înainte de a pleca, mai privi încă o dată la placa de marmură şi făcu 
un jurământ secret. Vremea cuceririlor avea să se încheie. Epoca sa 
urma să fie una a reconstrucției, o întoarcere de la decadenţă la 
virtuțile strămoşilor săi. Chiar în acest loc unde stătea, avea să 
construiască un templu al păcii, un templu mai mare decât oricare 
altul, şi aici va păstra pentru eternitate comoara acestui popor 
înfrânt. 

Îşi aminti iar de acei ochi întunecaţi. Avea să facă tot ce îi stătea 
în putere pentru a se asigura că menora nu avea să mai fie expusă 
vreodată în vreo paradă pe străzile Romei. Se întoarse să plece, apoi 
ezită şi aruncă moneda departe în mulţime, urmărind-o cum 
desenează un arc înalt în faţa aurului sclipitor şi cum dispare în 
istorie pentru totdeauna. 


21 


CAPITOLUL 1 


— Cred că am dat lovitura! 

De la masa unde avea harta maritimă, Jack Howard îşi ridică 
privirea spre minaretele din Istanbul care se profilau la orizont şi 
apoi o cobori spre locul de unde se auzise strigătul emoţionat, 
undeva pe puntea principală de sub cabina lui. Schimbă repede 
compasul de navigaţie pe care-l folosise şi se repezi pe uşa cabinei ca 
să aibă o privelişte mai bună. Avea nervii întinşi la maximum încă de 
dimineaţă, sperând zadarnic că astăzi avea să fie ziua cea mare, iar 
acum inima i-o luase razna de emoție. Când văzu ce se întâmplă, se 
întoarse şi se lăsă să alunece pe balustrada de metal până la pasarela 
de la babordul navei. Câteva secunde mai târziu, era împreună cu 
echipajul pe puntea principală, haina lui marinărească de un 
albastru-închis făcând notă discordantă printre salopetele cu 
însemnele IMU®. 

— Foarte bine. Ce avem? 

Inainte ca şeful echipajului să poată răspunde, unul dintre 
scafandri ieşi la suprafaţă într-un clocot de apă spumegândă, undeva 
sub prova. Jack se aplecă peste balustradă să se uite cum scafandrul 
scuipă muştiucul detentorului şi lasă să intre un val de aer în vesta 
compensatoare. 

— E venețian, spuse el pe nerăsuflate, sunt sigur de asta. Am 
văzut însemnele. 

Scafandrul îşi goli vesta de aer şi dispăru iar sub valuri. Jack privi 
şuvoiul de bule provenit de la tubul acestuia şi ale celorlalţi trei 
scafandri care ghidau platforma-ascensor la suprafaţă. Să menţii Sea 
Venture pe poziţie, împotriva unui curent de suprafaţă de cinci 
noduri, era o operaţiune riscantă. O agitaţie cât de slabă a 
curentului, şi scafandrii, împreună cu preţioasa lor încărcătură, ar fi 
înghiţiţi de apele uneia dintre cele mai aglomerate rute de navigaţie 
din lume. 

Soarele care strălucea în valuri îl făcu pe Jack să-şi mijească 
ochii, chipul lui aspru şi bronzat schimonosindu-se în timp ce se 
concentra asupra locului în care dispăruse scafandrul. În spatele lui, 
maşinăria de pe puntea principală scoase un zgomot înăbuşit şi intră 
în acţiune cu un huruit, iar macaraua se înclină sub greutatea 
încărcăturii. Cablul, care era la treizeci de metri adâncime, se ridică 


6 international Maritime University - Universitatea Maritimă Internaţională. 


22 


încet de pe fundul mării gemând alarmant pe măsură ce intra în 
curent. Echipajul aliniat de-a lungul balustradei părea că-şi ţine 
respiraţia, în timp ce cablul scârţâia, ridicându-se centimetru cu 
centimetru. Într-un final, lanţurile de care erau agăţate cele patru 
colţuri ale platformei apărură, şi Jack ştiu că erau în siguranţă. Sea 
Venture fusese poziționată cu babordul ferit de curent, având în faţă 
ţărmul vechiului oraş, iar platforma-ascensor era acum protejată 
împotriva curentului puternic al vasului. 

O formă alungită începu să se contureze din adâncurile 
întunecate ale apei. Jack simţi emoția cunoscută, explozia de 
adrenalină pe care o încerca întotdeauna în momente ca acesta. Deşi 
fusese prezent la unele dintre cele mai mari descoperiri arheologice 
făcute vreodată, nu-şi pierduse entuziasmul provocat de fiecare nouă 
descoperire. Chiar şi cel mai lumesc obiect putea fi o fereastră către 
trecut, care să dea viaţă unui eveniment spectaculos învăluit în 
ceţurile mitului şi ale istoriei. În timp ce privea cu încordare, ţinându- 
se strâns de balustradă, cei patru scafandri ieşiră la suprafaţă în cele 
patru colţuri, iar platforma fu ridicată cu troliul deasupra valurilor. 
Când văzură ce se afla în mijloc, membrii echipajului izbucniră într- 
un strigăt de bucurie. Lunile de planificări şi zilele întregi de efort 
susţinut dădeau acum roade. 

— Bingo! Şeful echipajului îi zâmbi lui Jack. Ai avut din nou 
dreptate. 

— Nimic nu ar fi fost posibil fără munca voastră. 

Era o armă extraordinară, un tun strălucitor din bronz, de cel 
puţin doi metri lungime, cu partea de deasupra curățată de negreala 
acumulată de-a lungul secolelor şi scânteietoare ca aurul. Jack văzu 
imediat că era un model vechi, ţeava ornată îngustându-se într-o 
formă octogonală. Văzuse tunuri de genul acesta din secolul al XVI- 
lea pe nava-amiral Mary Rose a regelui Henric al VII-lea în 
Portsmouth, şi pe epavele Armadei spaniole. Dar acesta părea mai 
vechi, mult mai vechi. După ce macaraua puse cu grijă încărcătura 
pe punte, Jack se îndreptă spre ea să arunce o privire mai 
îndeaproape, iar echipajul se strânse nerăbdător în spatele său. Nu 
dădu atenţie stropilor de noroi aruncaţi de furtunul de curăţare şi se 
aplecă întinzând mâna reverenţios spre tun. 

— Leul Sfântului Marcu, spuse el. E venețian, într-adevăr. 

Arătă spre piesa turnată uşor ridicată de lângă culata tunului. 

Imaginea reprezenta fără îndoială un leu înaripat, cu faţa înainte, 
împodobit cu o ghirlandă de frunze, unul dintre cele mai puternice 
simboluri ale Europei medievale. Işi trecu degetele peste emblemă 
până spre partea anterioară a culatei. Îşi ridică dintr-odată cealaltă 
mână, ordonând bărbatului care ţinea furtunul să oprească jetul. 


23 


— E un semn din turnătorie, spuse el emoţionat. La gaura de 
aprindere. 

— E o dată. 

Şeful echipajului se aplecă peste Jack, apărându-şi ochii de 
lumina orbitoare. 

— Anno Domini. Apoi nişte cifre romane. Abia dacă înţeleg ceva. 
MCD... 

— 1453, exclamă cineva. 

— Dumnezeule mare, şopti Jack, Căderea Constantinopolului. 

Nu era nevoie să explice această dată; semnificaţia ei fusese 
dezvăluită echipajului în timpul deselor prelegeri pe care Jack le 
tinuse. 1453. Anul celei mai mari confruntări dintre Est şi Vest, un 
conflict al titanilor la această răspântie dintre Asia şi Europa. Anul 
ultimei suflări a Imperiului Roman, când sfera sa de influenţă se 
restrânsese la acest promontoriu sfidător din perioada sa de glorie, 
cu 1500 de ani în urmă, când Roma conducea cea mai mare parte a 
lumii cunoscute. Pentru o secundă, Jack simţi un fior de energie în 
timp ce strângea metalul rece al tunului în mână. Se uită de-a lungul 
țevii spre oraşul în care minaretele şi domurile păreau a fi nişte 
bijuterii apărute ca într-un miraj. Atingea istoria însăşi, transportat în 
trecut cu o repeziciune pe care nici o carte de istorie nu o putea 
reda. 

După un timp, se ridică şi îşi arcui spatele, statura lui înaltă şi 
subţire conturându-se deasupra echipajului. 

— E un tun de câmp, de asediu, mult mai mare decât tunurile 
împotriva infanteriei transportate pe vasele din această perioadă. 
Părerea mea este că suntem în faţa unuia dintre tunurile folosite de 
Mehmed al II-lea şi de otomani pentru a străpunge apărarea oraşului. 
Arătă spre linia țărmului unde, cu dificultate, se puteau distinge 
rămăşiţele zidurilor bizantine, statura lor impresionantă fiind redusă 
substanţial de cutremure şi de progresul modernităţii. Otomanii ar fi 
folosit orice armă le-ar fi căzut în mână. Aceasta a fost făcută în 
Veneţia în acelaşi an, un pic mai devreme, capturată probabil în luptă 
sau de pirați, folosită mai apoi împotriva forţelor bizantine comasate 
în spatele acelor ziduri, inclusiv împotriva venețienilor înşişi. Presa 
turcă va jubila. 

Pe când membrii echipajului se întorceau fiecare la treaba lui, 
Jack se uită încă o dată la emblema de pe tun. Asemenea strămoşilor 
săi din Anglia, căpitani de vas şi exploratori care descoperiseră cele 
mai îndepărtate comori ale globului, venețienii erau aventurieri pe 
mare care îşi  întinseseră tentaculele de-a lungul lumii 
mediteraneene, înființând chiar o colonie de negustori, aici la 
Constantinopol. Lumea lor nu era imperialistă şi de cucerire, ci una a 


24 


comerţului şi a speculei. Cu toate astea, ei erau responsabili pentru 
una dintre cele mai mari crime din istoria civilizaţiei, o crimă care îl 
adusese pe Jack în acest loc şi căreia el era hotărât să-i dea de capăt 
înainte ca această expediţie să se încheie. 


Când ajunse înapoi pe puntea de comandă, Jack îşi luă locul în 
faţa hărţii marine şi îşi suflecă mânecile. Fusese o dimineaţă 
răcoroasă de vară, dar soarele începuse să apară pe măsură ce ceața 
se disipa. Privi spre Tom York, căpitan la IMU, un bărbat cu părul alb 
şi îmbrăcat îngrijit, care stătea de vorbă cu ofiţerul secund al vasului, 
un estonian proaspăt numit în funcţie, care venise cu scrisori de 
recomandare ireproşabile din partea academiei flotei comerciale din 
Rusia. York îl privi pătrunzător pe Jack şi îşi înclină capul spre 
fereastra cabinei, de unde privise scena de pe punte. 

— Aş spune mijlocul secolului al XV-lea, cu siguranţă. York îşi 
începuse distinsa carieră în Marina Regală ca ofiţer de artilerie, şi de 
atunci devenise un adevărat specialist în tehnica de artilerie şi 
armament timpuriu naval, lucru ce se dovedise indispensabil în 
cadrul proiectelor IMU. Abia aştept să mă uit mai îndeaproape. Chiar 
în zorii artileriei navale. Dar prea târziu pentru noi. 

Jack încuviinţă. 

— 1453, mai precis. Cu aproape două sute cincizeci de ani prea 
târziu. Noi căutăm ceva dinaintea perioadei în care tunurile erau 
folosite pe mare. Este o descoperire extraordinară, şi nu am vrut să 
alung entuziasmul echipajului, dar mai avem cale lungă până să 
ajungem la cruciade. 

Jack se uită gânditor spre țărm, priveliştea din faţa sa fiind 
momentan acoperită de un feribot foarte aglomerat care trecea 
periculos de aproape de locul excavării. In licărirea fosforescentă 
lăsată în urmă, oraşul părea a pluti pe un nor, ca o apariţie divină. 
Era una dintre imaginile supreme ale istoriei, un palimpsest al celor 
mai mari civilizaţii pe care lumea le-a cunoscut vreodată. Pentru 
Jack, era ca o secţiune transversală într-un sit arheologic, doar că în 
loc de strat peste strat, aici totul era amestecat, firele istoriei erau 
împletite şi nimic nu era clar conturat. La cel mai de jos nivel erau 
rămăşiţele fisurate şi crăpate ale zidurilor Constantinopolului, 
schiţate iniţial de împăratul Constantin cel Mare când îşi mutase 
capitala aici, în secolul al IV-lea după Hristos, şi lăsase Roma pradă 
declinului şi ruinei. Deasupra zidurilor se înălţau versanţii mult mai 
vechi ai acropolelor greceşti din Bizanţ, nume care a supravieţuit ca 
denumire pentru imperiul creştin din Evul Mediu cu capitala la 
Constantinopol şi care-şi trage rădăcinile din Roma. Deasupra lor, se 


25 


ridica splendidul palat Topkapi, centrul oraşului pe care otomanii l-au 
redenumit Istanbul după ce i-au învins pe bizantini, în 1453, şi inima 
celui mai puternic stat din lumea medievală. Şi mai sus, deasupra 
celor câteva case de lemn ale vechiului Istanbul, se înălţau 
minaretele şi domurile bisericii Hagia Sofia, cândva una dintre cele 
mai mari catedrale creştine din est, devenită după 1453 loc sacru al 
islamului. Şi undeva, ştia Jack, era posibil, doar posibil, ca întinderea 
oraşului să ascundă dovezi ale unei migrații de la începuturile 
istoriei, colonişti ai unei civilizaţii înaintate care îşi părăsiseră 
cetatea din Atlantida din cauza potopului şi se îndreptaseră spre vest, 
dinspre Marea Neagră. 

Nu putea crede că trecuseră şase luni de când el şi Katya se 
rătăciseră în labirintul de străduţe al oraşului. Fusese o perioadă 
plină de euforie, de bucuria descoperirii mult aşteptate, dar şi o 
perioadă de deşertăciune şi de pierdere. Pentru Katya însemnase 
descoperirea adevărului devastator despre imperiul răului condus de 
tatăl ei, o revelaţie care cântărise greu, în ciuda eforturilor depuse 
de Jack, şi care dusese la întoarcerea ei în Rusia pentru a continua, 
cu eforturi reînnoite, lupta împotriva comerţului ilegal cu antichităţi. 
Pentru Jack, sentimentul pierderii personale fusese şi mai acut, 
persistând până în ziua de azi. Erau împreună când căutarea lui 
Peter Howe fusese într-un sfârşit anulată. Howe îi fusese prieten încă 
din copilărie, şi Jack îşi amintea de el ori de câte ori îl vedea pe Tom 
York, şchiopătatul său fiind o moştenire lăsată de aceeaşi luptă. Jack 
insistase să rămână cu Sea Venture lângă Atlantida până ce căutarea 
fusese anulată. Multe zile după aceea simţise că ambițiile lui fuseseră 
îngropate în Marea Neagră, împreună cu epava Seaquest, că nu avea 
nici un drept să rişte vieţile celorlalţi în căutările lui aventuroase. 
Katya fusese cea care îi redase încrederea, pe măsură ce, explorând 
Istanbulul, se lăsaseră absorbiți în istoria Bizanțului în timpul 
lungilor zile petrecute împreună. Ea îl convinsese să readucă la viaţă 
un vis din copilărie pe care el îl împărtăşise cu Peter Howe, un vis 
despre o comoară fabuloasă pierdută, vis care devenise obsedant 
după ce Jack şi Katya se despărţiseră la aeroport şi care îl adusese pe 
Jack în locul în care stătea acum. 

— Am făcut-o! 

Jack îşi reveni din transă şi se grăbi să ajungă la sursa zgomotului 
în camera de navigaţie din spatele cabinei. În interiorul întunecat 
putu vedea unde fuseseră adunate radarul şi consolele de fixare a 
poziţiei, pe ambele părţi, pentru a face loc unei mulţimi complexe de 
dispozitive electronice care înconjurau un ecran enorm de calculator. 
În mijlocul lor, fără să ştie de prezenţa lui, stătea un bărbat brunet, 


26 


cu pielea închisă la culoare, având statura asemănătoare unui jucător 
de rugby, cu ochii lipiţi de ecran şi cu nişte căşti pe urechi. 

— Foarte bine că ai mai slăbit într-un final, spuse Jack. Altfel 
trebuia să te excavăm de aici. 

— Cum? 

Costas Kazantzakis îi aruncă o privire neliniştită şi se întoarse 
spre ecran. Jack repetă cuvintele. 

— Bine, bine. 

Costas îşi scoase căştile şi se lăsă pe spate în spaţiul mic care îi 

mai rămăsese. 
_ — Da, ei bine, târâtul prin tunelul acela subacvatic m-a ajutat. 
Încă mai am cicatricele. Dacă a ieşit ceva bun din proiectul ăla, au 
fost zeii din Atlantida care m-au avertizat că ar trebui să reduc 
caloriile. Costas îşi roti capul şi observă jacheta pătată de noroi a lui 
Jack. Iar te-ai jucat? 

— Tun de asediu. Veneţian. 1453. 

Costas mormăi şi îşi puse brusc căştile pe urechi în timp ce pe 
ecran apăru o explozie de culori. Jack se uită cu afecţiune la 
prietenul său care era absorbit iarăşi de munca sa. Costas era un 
inginer extraordinar de inventiv, avea un doctorat în tehnologia 
submersibilelor de la MIT” şi îl însoţise pe Jack în multe dintre 
aventurile lui de când se înființase IMU, cu zece ani în urmă. 
Cunoştinţele sale ştiinţifice se îmbinau perfect cu arheologia lui Jack. 
Firele întreţesute şi complexe ale istoriei, precum şi interpretările 
incerte nu erau pentru Costas. Pentru el singurele probleme 
semnificative erau acelea care puteau fi rezolvate de ştiinţă, fiind 
dezamăgit numai atunci când lucrurile nu mergeau cum trebuia. 

— Ce se întâmplă? 

Altă siluetă voluminoasă apăru în prag şi se strecură înăuntru 
lângă Jack. Maurice Hiebermeyer părea să fie transpirat mereu, în 
ciuda pantalonilor scurţi şi largi şi a cămăşii descheiate. Jack se 
întoarse şi îl salută cu o mişcare a capului. 

— Cred că în sfârşit Costas a reuşit să facă lucrul ăsta să meargă. 

Jack ştia ce avea să urmeze. Hiebermeyer zburase cu o noapte 
înainte până aici cu elicopterul, de la Institutul Arheologic din 
Alexandria, ca o pasăre de pradă aruncându-se asupra victimei, 
sperând ca Jack să fie demoralizat de problemele insurmontabile ale 
excavării făcute în portul din Istanbul. Ultima dată când vorbiseră 
fusese cu şase luni în urmă, pe puntea de pe Sea Venture, când 
Hiebermeyer menţionase altă descoperire extraordinară a scrierii 
străvechi din necropola mumiilor, unde fusese găsit şi papirusul cu 


7 Massachusetts Institute of Technology - Institutul Tehnologic din Massachusetts. 


27 


Atlantida, iar de atunci tot bombarda IMU cu e-mailuri şi cu mesaje 
telefonice. 

Se tot foia cu un dosar pe care-l avea în mână. 

— Jack, trebuie să... 

— Va trebui să aştepte, zise Jack zâmbindu-i amabil egiptologului 
corpolent. Suntem pe muchie de cuţit aici, şi trebuie să mă 
concentrez. Îmi pare rău, Maurice. Aşteaptă până se sfârşeşte asta. 

Se întoarse înapoi spre ecran, iar Hiebermeyer tăcu. 

— Da! 

Ecranul se umplu de culori, şi cei doi bărbaţi se mutară în spatele 
lui Costas ca să vadă mai bine. Se uitau la o imagine video, o masă 
gri luminată de un reflector, cu un braţ mecanic ca un cleşte în 
mijloc. 

— Acum suntem la aproape şaisprezece metri sub nivelul mării, 
51 de metri adâncime faţă de poziţia actuală. Costas îşi scoase căştile 
şi se lăsă pe spate în timp ce vorbea: În câteva secunde, imaginea va 
reveni automat pe sonar, şi „spionul” ar trebui să fie iar vizibil. 

— Spionul? 

Costas se uită, parcă scuzându-se, la Hiebermeyer şi îi dădu un 
model de plastic pe care-l ţinuse ca pe un talisman, o formă cilindrică 
ciudată, care semăna vag cu aparatul controlat cu ajutorul unei 
telecomenzi pe care ei îl folosiseră la explorarea satului neolitic de 
lângă Marea Neagră. 

— O combinaţie între un aparat controlat de la distanţă, un 
aspirator subacvatic şi un sonar pentru vizualizarea fundului mării, 
spuse el. Este controlat de aici printr-un cablu de legătură şi poate 
fora prin stratul de sedimente cu mare precizie, trimițând înapoi 
imagini la fel de clare ca o radiografie RMN. Pentru moment, sapă 
într-un strat de sedimente terigene, prin tone de pământ. Suntem la 
marginea canalului care intră în Bosfor, dar, chiar şi aşa, există mari 
cantităţi de sedimente - într-un secol se adună câţiva metri. Trebuie 
să săpăm şi mai mult dacă vrem să avem vreo şansă să găsim ceea ce 
căutăm. Greutatea acelui lanţ îl va îngropa şi mai adânc. 

— Ah, lanţul, aminteşte-mi, murmură Hiebermeyer. 

Jack se întoarse spre o hartă galbenă a Amiralității cu 
împrejurimile Istanbulului, prinsă pe perete lângă Costas. Poziţia lor 
era marcată clar la marginea din exterior a estuarului care trecea 
prin oraş, cu forma sa de iatagan definind promontoriul bizantin şi 
formând unul dintre cele mai mari porturi naturale din lume. Pentru 
grecii antici acesta era Chrysoceras, Cornul de Aur, ca şi cum un taur 
mitic gigantic s-ar fi cufundat în Bosfor întinzându-se spre Marea 
Neagră, şi acest lucru avea o semnificaţie importantă pentru cei trei 


28 


bărbaţi, care încă aveau vii în minte reprezentările cu tauri din 
Atlantida. 

Jack luă un pix şi trasă o linie subţire peste intrarea în estuar. 

— În timpul perioadei bizantine, Cornul de Aur era închis în 
vremuri periculoase cu ajutorul unui lanţ gigantic de aproape un 
kilometru lungime, legături imense de fier forjat fiind prinse de piloni 
şi de barje. Era prins aici, de un turn aflat lângă marginile zidurilor 
oraşului, unde estuarul se întâlneşte cu Bosforul, şi aici, la aproape 
trei sute de metri distanţă de unde ne aflăm noi, pe ţărmul Galata. 
Lanţul a fost consemnat pentru prima dată în secolul al VIII-lea după 
Hristos şi a avut un rol important la Căderea Constantinopolului, în 
1453, dar noi ştim doar două momente când se poate să fi fost rupt. 
Primul a fost în secolul al XI-lea, când se presupune că nişte 
mercenari vikingi au trecut cu vasele lor lungi peste el. Al doilea este 
mai clar, în 1204, când galerele venețiene l-au rupt cu un berbece. 
Lanţul a fost refăcut, dar o bună parte din el s-ar putea să se fi 
pierdut pe fundul mării. Dacă îl găsim, atunci înseamnă că am găsit şi 
stratul cu prada noastră, şi ne apucăm serios de treabă. 

— Prima verigă din lanţul nostru. 

Costas nu putu să-şi ascundă neliniştea; degetele lui băteau 
nervoase în birou şi ochii i se plimbau agitaţi pe ecran. Imaginea 
dispăruse, şi totul era negru, iar singura indicație că „spionul” 
funcţiona era sonda din colţ de măsurat adâncimea, care se rotea 
înnebunitor de încet, străpungând doar câte cinci centimetri. 

— Cum poţi fi aşa de sigur în ceea ce priveşte locaţia? 

Hiebermeyer îşi lăsase deoparte cercetarea lui, fiind absorbit de 
acest proiect. 

— Acest lucru a fost întotdeauna o problemă controversată, dar 
un manuscris din secolul al XV-lea, descoperit în arhiva de la Topkapi 
anul trecut, oferă o poziţie exactă undeva între monumentele 
cunoscute de pe țărm. 

— Nu-mi place, spuse Costas uitându-se la ceasul de pe perete şi 
foindu-se neliniştit pe scaun. Dacă tunul este din 1453, asta înseamnă 
că mai avem de săpat cel puţin cinci metri de sedimente compacte, 
înainte să ajungem aproape de stratul nostru. Şi mai avem doar 
douăzeci de minute înainte ca Sea Venture să-şi schimbe poziţia. 

Jack îi împărtăşea îngrijorarea, şi îşi ţuguie buzele. Proiectul ăsta 
nu semăna cu nici unul dintre proiectele la care mai lucraseră ei, era 
un joc constant de-a şoarecele şi pisica în una dintre cele mai 
aglomerate căi navigabile de pe planetă. Autorităţile portuare le 
aprobaseră un interval de şase ore în fiecare zi, aşa că trebuiau să îşi 
schimbe poziţia tot timpul pentru a lăsa să treacă un feribot sau un 
cargobot, uneori cu pescaj atât de mare, încât elicele lor răscoleau 


29 


stratul de sedimente de pe fundul mării. Jack avea încredere în 
abilitatea lui Tom York de a detecta şi a remedia defecţiunile tehnice, 
iar sistemul dinamic de poziţionare a vasului Sea Venture însemna că 
acesta putea să-şi reia cu uşurinţă şi cu precizie coordonatele. Din 
nefericire, nu exista nici o protecţie pentru excavaţiile de pe fundul 
mării sau, şi mai important pentru Costas, vreo garanţie că preţioasa 
lui creaţie n-avea să rămână prinsă pe vecie împreună cu celelalte 
rămăşiţe ale istoriei. 

Hiebermeyer simţi tensiunea şi stărui, adresându-i-se lui Jack: 

— Şi care e visul ăsta al tău din copilărie? 

Jack respiră adânc, dădu din cap şi-i făcu semn spre consola unui 
calculator în colţul îndepărtat al camerei. Era o poveste pe care el o 
spusese de sute de ori echipajului, presei, în repetatele sale încercări 
de a obţine sprijin pentru proiect din partea Consiliului Director al 
IMU şi a autorităţilor turce, dar care încă îi dădea fiori de emotie pe 
şira spinării. 

— Căderea  Constantinopolului în 1453 este unul dintre 
momentele definitorii ale istoriei, începu Jack. Clopotele de 
înmormântare ale celui mai mare imperiu pe care lumea l-a cunoscut 
vreodată, un eveniment care a dat islamului un avanpost în Europa. 
Dar pentru oraşul Constantinopol o calamitate şi mai mare a avut loc 
cu două secole şi jumătate înainte. Profanări şi violuri la scară mare, 
o atrocitate oribilă chiar şi judecată după standardele medievale. Şi 
făptaşii nu erau păgâni, ci creştini, nici mai mult, nici mai puţin decât 
Cruciaţi ai Sfintei Cruci. 

— Cruciații, desigur, spuse Hiebermeyer. 

— În perioada în care încă nu ajunseseră în Ţara Sfântă. 

— Ţii minte ce ne spunea profesorul Dillen la Cambridge, 
murmură Hiebermeyer. Cele mai mari crime împotriva creştinătăţii 
au fost înfăptuite chiar de creştini. 

Cei doi bărbaţi fuseseră în acelaşi timp la facultate, şi, când Jack 
se întorsese să-şi termine doctoratul, după o escapadă în Marina 
Regală, studiaseră împreună creştinismul timpuriu şi istoria iudaică, 
sub îndrumarea faimosului mentor. 

— Data a fost 1204, continuă Jack. Papa Inocenţiu al III-lea a 
propovăduit organizarea unei a patra cruciade, încă o expediţie 
sortită eşecului pentru a elibera Ierusalimul de sub necredincioşi. 
Faptul că nobilii cavaleri ai cruciadei au ajuns să îşi schimbe planul şi 
să jefuiască capitala creştinătăţii rămâne una dintre îngrozitoarele 
întâmplări ale istoriei. 

Pe micul ecran din faţa lor apăru dintr-odată o imagine cunoscută 
în întreaga lume, patru cai splendid împodobiţi în bronz aurit care 
stăteau în faţa unui decor arhitectural bogat. 


30 


— Caii Sfântului Marcu, spuse Hiebermeyer. 

— Cred că turiştilor le-ar cădea aparatele de fotografiat din mână 
dacă ar afla adevărul despre cum au ajuns aceste sculpturi la 
Veneţia. Jack începuse să se agite, cuvintele lui căpătând accente de 
furie. Liderii cruciadei aveau nevoie de cineva care să-i transporte pe 
cavaleri şi echipamentul lor peste Mediterana în Ţara Sfântă. Şi cine 
ar fi fost mai potrivit decât venețienii, cea mai mare putere maritimă 
din acea perioadă? Dar venețienii aveau alte idei ascunse. Imperiul 
Bizantin cu capitala la Constantinopol începuse să atenteze la 
teritoriile de lângă Veneţia, la Marea Adriatică, şi venețienilor nu le 
prea plăcea acest lucru. Comercianţii venețieni din Constantinopol 
fuseseră ucişi. Dogele venețian Dandolo fusese încarcerat şi orbit de 
către bizantini cu câţiva ani în urmă şi îşi dorea în secret să fie 
răzbunat. Apoi cruciații, după ce s-au îmbarcat, nu au putut să 
plătească suma datorată pentru expediţia lor, devenind practic sclavii 
venețienilor. Mai adaugi şi un pretendent la tronul Bizanțului, şi 
scena e gata. Papa Inocenţiu al III-lea a descoperit că sponsorizase 
fără să vrea jaful celui de-al doilea oraş al creştinătăţii, punctul 
central al ortodoxiei. Odată ajunşi în Constantinopol, cruciații au 
uitat complet de Sfânta Cruce şi s-au comportat ca oricare altă 
armată pusă pe jaf din Evul Mediu, cu o ferocitate şi un barbarism de 
neîntrecut chiar şi pentru acea perioadă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Imaginează-ţi că o armată scăpată de sub control invadează 
Londra şi distruge toate statuile, profanează Abația Westminster, 
goleşte Muzeul Britanic şi dă foc Bibliotecii Britanice. Toate 
simbolurile unei naţiuni şi comorile unui imperiu pierdute într-un 
singur acces sângeros de violenţă. La Constantinopol, războinicii 
sfinţi şi-au folosit zelul creştin cu care se lăudau atâta asupra marilor 
biserici creştine, mai ales la Hagia Sofia, prădând relicvele sacre 
adunate de-a lungul unui mileniu de creştinism. Au distrus 
bibliotecile, urmaşe ale vechilor biblioteci din Alexandria şi din Efes, 
o pierdere incomensurabilă pentru civilizaţie. Au distrus hipodromul, 
vechea arenă de curse care era punctul central al oraşului, lăsând 
doar bucăţi din sculpturi care se pot vedea şi azi acolo şi câteva 
monumente care erau prea mari să fie jefuite. 

— Obeliscul egiptean al lui Tutmes al III-lea, spuse Hiebermeyer, 
dând din cap. 

Jack arătă spre ecran. 

— Noi ştim că oraşul Constantinopol a fost moştenitorul celor mai 
mari comori ale civilizaţiei vestice. Artefacte nepreţuite care 
odinioară fuseseră în Egipt, în Grecia şi în Orientul Apropiat au fost 
aduse la Roma pe măsură ce imperiul se mărea. Apoi, atunci când 


31 


Constantin a mutat capitala, multe dintre aceste comori au fost şi ele 
mutate, transportate peste Mediterana de la Roma la Constantinopol. 
Caii Sfântului Marcu ar putea fi o creaţie grecească din secolul al V- 
lea înainte de Hristos, ornând probabil faimosul sanctuar de la 
Olimpia, în Grecia. Cinci secole mai târziu, sunt la Roma în vârful 
arcului de triumf al lui Nero din forum, ca parte a unui grup statuar 
ce-l înfăţişează pe împărat conducând o cvadrigă. Arcul a fost distrus 
de Vespasian, dar imaginea există în continuare, fiind gravată pe 
monedele lui Nero. Patru secole mai târziu, sunt în Constantinopol, 
probabil în  hipodromul de lângă obelisc. Şi, ţine minte, 
Constantinopolul nu a fost niciodată jefuit înainte de 1204. Comorile 
despre care ştim, din relatările martorilor, că au fost prădate de 
cruciați sunt o mică parte din ce se găsea acolo. O parte din pradă a 
fost topită pentru a fi transformată în lingouri de aur sau argint şi în 
monede. Alte comori, cum ar fi Caii Sfântului Marcu, au fost 
transportate înapoi la Veneţia şi în ţările de origine ale cruciaților, 
Franţa, Spania, Ţările de Jos, Anglia, unde relicve ale acestei crime 
probabil stau ascunse în continuare în marile catedrale şi în 
mănăstiri. Iar alte obiecte, în special antichităţi cu simbolism păgân, 
au fost profanate şi aruncate în Cornul de Aur. Jack făcu o pauză. 
Când povestea asta s-a transformat într-o obsesie pentru mine şi 
pentru Peter Howe, eram convinşi că una dintre cele mai mari comori 
ale artei antice se poate afla pe fundul mării chiar sub noi. 

Un freamăt brusc începu în spatele lor în timp ce Costas îşi trase 
scaunul aproape de ecran. Hiebermeyer rămase privind gânditor la 
imaginea cailor şi-şi puse mâna pe umărul prietenului său. 

— Spui că orice din Roma antică ar fi putut fi adus aici. Anul 
trecut, după mica noastră aventură la Marea Neagră, am fost chemat 
la Roma să traduc o scriere hieratică egipteană descoperită la 
Templul Păcii al lui Vespasian, lângă locul unde au fost găsite 
fragmente din planul de marmură al oraşului. S-a dovedit că era una 
dintre plăcuţele de bronz ataşate de ansamblul de coloane din 
interior, fiecare având acelaşi text, în toate limbile importante ale 
Imperiului Roman. Latina, greaca, egipteana, aramaica, orice. Erau 
proclamaţii care menţionau victoriile lui Vespasian şi triumful Romei. 
Subiectul era Războiul iudaic. 

Jack se întoarse şi-l privi fix pe Hiebermeyer, cu ochii săi negri de 
nepătruns. Celălalt bărbat vorbi cu şovăială: 

— Te gândeşti la ce mă gândesc şi eu? 

Jack tăcu. 

— Dumnezeule! Accentul german al lui Hiebermeyer deveni şi 
mai pronunţat, şi vocea începu să-i tremure. Comorile evreilor din 
Tabernacol. Vespasian le depusese în Templul Păcii pentru a nu mai 


32 


fi etalate vreodată. Au intrat în legendă. Vocea sa deveni o şoaptă: Ar 
fi putut fi trimise în secret la Constantinopol înainte de căderea 
Romei? 

— Gândul ăsta mi-a trecut şi mie prin minte, spuse Jack încet. 

Hiebermeyer îşi dădu jos ochelarii săi mici şi rotunzi şi-şi şterse 
fruntea. 

— Vasele sacre din sanctuarul interior. Masa de aur. Menora. 

Ultimul cuvânt îi ieşi cu mare dificultate, mai degrabă un icnet 
răguşit. 

— Îţi dai seama în ce am putea să ne băgăm? 

— Da, spuse Jack. 

— Nu vorbim doar despre comori fabuloase. Vorbim despre 
elemente importante ale zilelor noastre. Menora este simbolul 
statului modern Israel. Orice indiciu cum că noi am fi pe urmele 
comorii pierdute a Templului Evreiesc ar putea provoca o adevărată 
explozie. Literalmente. 

— Nu va ieşi dincolo de zidurile astea, spuse Jack. 

În acel moment, auziră un strigăt de bucurie şi un şir de 
înjurături cu accent de Brooklyn de la cealaltă consolă. Jack şi 
Hiebermeyer se întoarseră repede în spatele lui Costas, şi ofiţerul 
secund al vasului apăru lângă ei. Jack se uită curios la bărbat, apoi se 
întoarse spre ecran. Putură vedea imediat motivul bucuriei lui 
Costas. Ecranul se transformase într-o imagine multicoloră 
fantastică, liniile şi contururile fiind la fel de clare ca un desen 
tridimensional pe calculator. În centru erau fără îndoială semne de 
activitate umană, o masă întunecată, diformă, încastrată în 
sedimente. Era o verigă imensă de metal, de cel puţin un metru, în 
forma cifrei opt, cu o sudură neprelucrată la mijloc. O a doua verigă 
era prinsă de cealaltă şi se extindea în afara ecranului spre dreapta, 
dar partea stângă era avariată şi îndoită acolo unde legătura fusese 
smulsă. 

— Fantastic! 

Jack îl bătu pe Costas pe spate. 

Era extrem de fericit, gândindu-se deja la următorul pas al 
cercetărilor, dar ochii săi rămaseră lipiţi de ecran pe măsură ce 
camera de filmat se mişca înainte spre marginea metalului. În bucla 
finală era o masă de lemn fragmentat, în mod evident bucăţi de lemn 
de la o navă, o secţiune de scânduri suprapuse, cu nişte linii având 
proeminențe regulate şi întunecate unde niturile fuseseră conservate 
pentru mai mult de opt sute de ani în nămol. Jack şi Hiebermeyer îşi 
pierdură suflarea când observară ce era în lanţ - o masă albicioasă ce 
semăna cu ramurile goale ale unui copac. Era un schelet uman 
zdrobit, cu braţele prinse de metal într-o poziţie grotescă, cu craniul 


33 


distorsionat şi abia recognoscibil, dar acoperit încă de o pată 
maronie de rugină unde fusese odată un coif conic cu apărătoare 
pentru nas. 

— Uite şi lanţul tău, împreună cu una dintre victime, spuse 
Costas. Acum e timpul să plecăm de aici. 

Costas apăsă câteva butoane, eliberând cablul de legătură chiar 
în momentul în care motoarele navei începură să vibreze. Jack îl lăsă 
pe Hiebermeyer cu el şi ieşi din camera de navigaţie pentru a-l însoţi 
pe York în cabină. Avea de gând să le spună şi membrilor echipajului 
veştile descoperirii în ora în care Sea Venture trebuia să elibereze 
ruta de navigaţie, înainte de a putea reveni pe poziţie. Se uită pe 
fereastră la barja de minereu, aşteptând să treacă, şi la arcele joase 
ale Podului Galata, cu drumul fremătând de traficul dimineţii şi cu 
pescari încrezători aliniaţi de-a lungul balustradelor sale, fără habar 
despre adevăratele comori care ar putea exista sub ei. Apele agitate 
pe care odată pluteau vasele împăraţilor şi ale sultanilor străluceau 
din nou, rezultat al unei operaţiuni de curăţare de mare amploare 
desfăşurate în ultimii zece ani. Pe când se uita dincolo de pod, spre 
orizontul însorit, Jack simţi iarăşi vraja care îi determinase pe el şi pe 
Katya să îi caute cele mai ascunse secrete. Acest oraş, cu haosul şi cu 
istoria lui întunecată, ajunsese să fie simbolul speranţei, locul unde 
Jack îşi reînviase pasiunea pentru misterele trecutului care îl 
obsedau încă din copilărie. 

Privi în jos, unde apele spumoase erupseră într-un tumult de sub 
prova vasului Sea Venture, cauzate de jetul stabilizatorului. Era 
încântat că făcuse descoperirea care îi putea apăra visul, ca o piatră 
de care te ajuţi când treci un râu, pentru a ajunge la o descoperire şi 
mai senzaţională în viitor. Lanţul găsit îi trimisese chiar la momentul- 
cheie al istoriei şi le arătase că erau la marginile exterioare ale 
portului unde fuseseră aruncate prăzile jefuite din Constantinopol. 
Tot ce aveau acum de făcut era să avanseze în Cornul de Aur, şi 
urmau să dea lovitura. Dar, ca de obicei, veselia lui Jack era pusă în 
umbră de neliniște. Începuse să simtă presiunea. Aveau în continuare 
un drum lung de făcut. Ştia că trebuia să apară cu obiecte dacă voia 
ca autorităţile să le mai dea vreo autorizaţie; că tunul şi lanţul îi 
confirmaseră aşteptările, dar totodată generau aşteptări şi mai mari. 
Îngustându-şi privirea din cauza strălucirii soarelui, se uită din nou la 
apele Cornului de Aur, rugându-se ca acesta să se ridice la înălţimea 
numelui. 


34 


CAPITOLUL 2 


Maria de Montijo se mişcă aproape pe nesimţite în scaunul ei şi 
închise ochii. Până acum, fusese cea mai lungă zi a lor în interiorul 
catedralei, şi, în ciuda adrenalinei care o ajutase să facă faţă orelor 
care se scurgeau, ştia că n-avea să se mai poată concentra mult timp. 
Afară, după-amiaza englezească, gri şi mohorâtă, începea să lase loc 
întunericului, şi răpăitul ploii se auzea în geam. Îşi îndreptă spatele, 
clipi des şi îşi ridică paleta cu ustensilele de curăţare până în dreptul 
ramei. În liniştea completă din cameră, timpul părea a se fi oprit în 
loc, şi femeia îşi concentra toată atenţia la modelul complicat de 
cerneală dezvăluit de lumina slabă, la doar câţiva centimetri de faţa 
ei. Respira încet, fără grabă, la fiecare respiraţie mânuind pensula cu 
o siguranţă dobândită după atâţia ani de experienţă. După un sfert de 
oră se întoarse şi îi dădu paleta asistentului. 

— Gata, spuse ea, am terminat. 

Depărtă cu grijă lampa pentru a dezvălui întreaga inscripţie, 
rodul muncii ei susţinute din ultima săptămână. Odată patina vremii 
îndepărtată, literele apăreau clare şi negre, ca şi cum ar fi fost scrise 
cu câteva zile în urmă. 


Tuz ki cest estorie ont. Ou oyront ou lirront ou ueront. Prient a 
ihesu en deyte. De Richard de haldingham o de Lafford eyt pite. Ki lat 
fet e compasse. Ki ioie en cel li seit done. 


Ortografia necunoscută a francezei vechi nu făcea decât să 
adâncească misterul bărbatului care compusese aşa ceva. După un 
moment de contemplaţie, Maria se întoarse spre asistentul ei, un 
tânăr zvelt cu ochelari cu rame de oţel, care se aplecă cu nerăbdare 
să facă traducerea. 


„Toţi cei care ajung în posesia acestor cuvinte, sau care le aud, 
citesc sau văd, rugaţi-vă lui Isus în slava Sa să aibă milă de Richard 
de Holdingham şi de Sleaford, care le-a conceput şi le-a răspândit, să 
aibă parte de fericire în rai.” 


Părea potrivit ca ultimele cuvinte ale lui Richard să fie şi ale lor, 
căci ei trebuiau să îşi încheie sarcina în locul în care scribul îşi 


35 


ridicase pentru ultima dată pana de pe pergament, cu aproape şapte 
sute de ani în urmă. 


Douăzeci de minute mai târziu, Maria stătea în centrul camerei şi 
privea harta pentru ultima dată înainte de a o sigila în spatele 
geamului protector. Cu sursa de lumină acum îndepărtată, vechimea 
pergamentului părea să fie accentuată de lumina slabă din cameră, 
umbrele şi unduirile dezvăluind locurile unde pielea de vițel se 
strânsese şi se îndoise odată cu trecerea timpului. 

În mod normal, sarcina de a curăța manuscrisele era lăsată în 
seama personalului ei tehnic de la institutul din Oxford. Dar când 
venise vorba despre un program nou de a restaura mappa mundi’ din 
Catedrala Hereford, tentaţia se dovedise prea puternică. Era o şansă 
unică în viaţă, o ocazie de a lucra la unul dintre cele mai importante 
manuscrise decorate rămase din secolul al XIII-lea, de a atinge cu 
propriile mâini cea mai importantă şi mai renumită hartă medievală 
din lume. 

Conturul familiar începu să prindă formă pe măsură ce ochii ei se 
obişnuiau cu semiobscuritatea. Era sfera pământului, mai mare de un 
metru în lăţime, umplând aproape întregul pergament pătrat. În 
centru era Ierusalimul, iar sub el, Mediterana în formă de T, care 
despărţea Asia, Africa şi Europa. IÎnghesuite în partea stângă jos erau 
Insulele Britanice, şi în chenarul de sub ele era inscripţia pe care o 
curăţase mai devreme. Harta era plină de desene miniaturale cu 
titluri în latină şi în franceză, unele ilustrând poveşti biblice, iar 
altele înfăţişând creaturi bizare şi locuri mitice. 

Era o abundență de informaţii reale amestecate cu altele 
imaginare, expresia supremă a minţii medievale. Dar totuşi era, de 
asemenea, încorsetată în ignoranță. Harta părea a fi ultima 
declaraţie a omenirii - degajând încredere şi disciplină. Cu toate 
astea, dincolo de fâşia oceanului care înconjura creştinătatea, nu era 
absolut nimic. Imaginea lui Isus de pe fronton o trimitea pe Maria cu 
gândul la Judecata de Apoi, cu Hristos judecându-i nu doar pe cei 
morţi, ci şi pe cei vii, pe oamenii care fuseseră atât de orgolioşi încât 
să creadă că nenumăratele minuni, pe care ei le înghesuiseră acolo 
pe mappa mundi a lor, se puteau măsura cu întreaga creaţie divină. 


— Doctore de Montijo, trebuie să veniţi repede. 

Un om de statură mică şi energic, într-o robă clericală, o ajunse 
din urmă pe Maria care mergea vioaie prin curtea catedralei cu 
umbrela deschisă, protejându-se de eterna ploaie englezească. 


8 Termen generic dat hărților lumii din Evul Mediu (n.tr.) 


36 


Trebuia să ajungă înapoi la Oxford în după-amiaza aceea, şi nu avea 
timp de pierdut dacă voia să prindă trenul. 

— Ar fi bine să fie ceva important, spuse ea cu un accent spaniol 
care îi cadenţa vocea, am un seminar despre Richard de Holdingham 
la institut peste trei ore, şi am nevoie de ceva timp să mă pregătesc. 

— Asta poate să aştepte, rosti gâfâind şi părând emoţionat omul 
cel scund. Muncitorii din biblioteca veche cu lanţuri? tocmai au făcut 
o descoperire extraordinară. Asistentul dumneavoastră este deja cu 
ei. 

Maria şi clericul se apropiară de portalul nordic al catedralei. 
Nuanţa delicată ca de miere a gresiei erodate a stâlpilor făcea ca 
Hereford să pară mai puţin respingătoare decât majoritatea 
catedralelor din Anglia; totuşi, efectul pe care l-au simţit când au 
intrat a fost incredibil. Maria privi în jos, dinspre naos spre altar, şi 
în sus la spaţiul cavernos dintre ele, priveliştea fiind încadrată de 
stâlpi, de o parte şi de alta, care se înălţau spre bolțile mai mici ale 
lucarnei. Bolta tavanului era undeva mult deasupra lor. Pe când îl 
urma pe cleric spre aripa de nord, mirosul de piatră umedă şi o slabă 
tentă de descompunere o învăluiră, ca şi cum duhoarea bolnăvicioasă 
a putrefacţiei care se îmbibase în catedrală de atâta timp lăsase o 
boare persistentă chiar şi după ce ultimele cavouri fuseseră sigilate. 

Naosul nu se schimbase prea mult de când Richard de 
Holdingham trecuse pe aici ultima dată. Se rezemă de un stâlp şi 
simţi un fior brusc, ca şi cum ar fi fost transportată înapoi în timp pe 
urmele marelui om. În perioada aceea, zidăria masivă a normanzilor 
exista acolo doar de un secol, şi totuşi o catedrală stătuse în locul 
acesta din vremea regatului anglo-saxon de Mercia. Fusese Catedrala 
Sfântului Ethelbert, regele Angliei de Est, care fusese asasinat 
mişeleşte în apropiere. În vremea lui Richard, catedrala atrăgea 
pelerini care veneau din toate colţurile lumii să îi aducă un omagiu 
lui Thomas Becket, arhiepiscopul martirizat la Canterbury, a cărui 
raclă cu moaşte, împodobită, supravieţuise de-a lungul secolelor, 
împreună cu mappa mundi, o altă comoară a catedralei. 

După ce trecură de transeptul nordic, ajunseră la aripa unde era 
corul şi unde fusese expusă harta în ultimul secol, înainte de a fi 
mutată în muzeul exterior, special construit pentru ea. Chiar în 
partea opusă spaţiului liber unde fusese harta, era un cadru de uşă, 
jos, care dădea spre partea exterioară a catedralei şi prin care se 
putea vedea începutul unei scări în formă de spirală. 

— Reconstrucţia este aproape gata, spuse clericul, asta e doar o 
simplă precauţie. 

i Tip de bibliotecă medievală unde multe dintre cărţi erau legate cu lanţuri, fiecare având o 


clemă mică de metal pe un lanţ, la capătul căruia era un inel ce aluneca pe o vergea de lemn 
fixată pe fiecare raft. (n.tr.) 
37 


Îi dădu Mariei o cască galbenă de protecţie şi îşi puse şi el una, 
casca nepotrivindu-se cu veşmintele lui cafenii bisericeşti. Cuvintele 
lui răsunau cu un ecou înfundat pe măsură ce Maria îl urma pe 
treptele abrupte. 

— O catedrală de gresie este ca o navă de lemn, explică el. Dacă 
păstrezi o bucată veche mai mult decât e nevoie, tot lemnul va trebui 
după aceea înlocuit. Ca HMS Victory. Gresia nu este unul dintre 
materialele de construcţie rezistente. Când am mutat biblioteca, ne- 
am folosit de ocazie şi am înlocuit şi piatra. 

Se apropiau de camera unde fusese odată renumita bibliotecă cu 
lanţuri din Hereford, care adăpostea o colecţie fabuloasă ce includea 
incunabule, cărţi imprimate înainte de 1500, precum şi 227 de 
volume în manuscris începând cu inestimabilele Evanghelii Hereford 
din secolul al VIII-lea. Atât cărţile, cât şi rafturile de care fuseseră 
legate erau acum reconstituite în muzeul care adăpostea şi mappa 
mundi, ea însăşi păstrată cândva în bibliotecă. 

După ce urcară până la nivelul lucarnei, se strecurară pe lângă 
un morman de pietre aduse recent de la cariera de piatră şi se opriră 
la intrarea în cameră. În plăpânda lumină a zilei răspândită prin 
despicăturile ferestrei văzură cu dificultate spaţiile de pe pereţi unde 
fuseseră odată rafturile cu cărţi. In locul unei biblioteci, camera arăta 
acum ca atelierul unui pietrar, plină de unelte de aşchiere şi de 
bucăţi deteriorate de zidărie adunate pe podea. 

În capătul îndepărtat al camerei se strânsese un grup de 
muncitori în preajma unui petic de lumină strălucitoare din perete. 
Venea dintr-o gaură de unde două blocuri de zidărie fuseseră 
înlăturate, lăsând un spaţiu destul de îngust prin care nu putea trece 
decât o siluetă subţire. În acel moment apăru un cap răsturnat, cu 
părul blond răvăşit şi cu ochelarii plini de praf. 

— Maria! N-o să-ţi vină să crezi! 

Jeremy Haverstock fusese cel mai bun doctorand al ei, un virtuoz 
în limbile vechi germanice, dar care fusese izolat la Oxford cât îşi 
scrisese dizertaţia, şi acum savura din plin aventura. Il invitase cu ea 
la Hereford să se mai relaxeze şi să împărtăşească această 
experienţă unică. De la sosirea lui din America îl încurajase să 
călătorească şi să viziteze vechile biblioteci monastice, dar, cu toate 
astea, el încă mai avea entuziasmul contagios al turistului care intra 
în contact cu istoria pentru prima oară. Zâmbi în timp ce ea şi 
clericul îşi făceau drum printre dărâmături şi îşi traseră de pe căşti 
măştile împotriva prafului. 

— Cariera ta e în joc, spuse ea. Orice mai puţin valoros decât o 
biblie augustiniană, şi o să-ţi faci singur seminarul. 

— E mai mult decât atât. Mult mai mult. 


38 


Pe măsură ce se apropiau, ea îi putea vedea faţa asudată în ciuda 
răcorii din cameră. Se urcă pe unul dintre blocurile de piatră şi 
dispăru din raza ei vizuală prin perete. 

— Urmează-mă! 

Câteva momente mai târziu, Maria se strecură lângă el, cu părul 
castaniu ondulat şi cu geaca de piele acoperite de praf. Starea de 
uşoară enervare dispăru imediat ce văzu ceea ce se întindea în faţa 
lor. Muncitorii descoperiseră un spaţiu de un metru lăţime în 
peretele exterior masiv al catedralei. Din poziţia încovoiată în care 
stătea, Maria putea vedea că erau ghemuiţi deasupra unei scări 
circulare distruse, o relicvă dintr-o fază anterioară a construcţiei, 
care fusese blocată cu mult timp în urmă. Trei trepte mai jos era casa 
scărilor înfundată cu resturi, bucăţi amestecate care semănau cu 
gresie erodată acoperită cu un strat de praf roşiatic. Cu corpul 
aplecat, Maria se apropie să se uite mai bine, având reflectorul 
direcționat din spatele capului ei. 

— Es estupendo!”! 

Cuvintele în spaniolă - limba ei nativă - ieşiră involuntar, şi Maria 
rămase cu gura căscată de uimire. 

— Vezi că am avut dreptate? Jeremy alunecă pe lângă ea 
nerăbdător. Este ca peştera lui Aladin! 

Dărâmăturile nu erau bucăţi de zidărie aruncate la întâmplare, ci 
o masă imensă de pergamente maronii şi gălbui, unele compacte, 
trimițând cu gândul la papier mâché, dar multe dintre ele bine 
conservate, cu litere încă vizibile. 

— Se pare că au făcut curăţenie în bibliotecă, spuse Jeremy. 
Fragmente rupte, cărţi distruse care nu mai pot fi restaurate. Toate 
sunt scrise de mână şi par să fie din secolul al XIII-lea cel mult. 
Istoricul care se ocupă de arhitectură apreciază că nu a mai fost 
nevoie de scara asta şi că a fost sigilată cu ceva timp înainte ca 
transeptul nordic să fie terminat, adică în secolul al XIV-lea. 

Maria se întoarse şi arătă spre locul unde se vedea umbra capului 
ei. Brusc, fu cuprinsă de emotie. 

— Uite, exclamă ea, nu toate sunt bucăţi. Este şi un volum intact 
in folio. 

Jeremy îşi întinse braţele lungi şi extrase cu grijă din straturile de 
pergament cartea legată în piele. În timp ce el o ţinea în mâini, Maria 
suflă uşor praful şi deschise copertele maronii străvechi. 

— Historia Ecclesiastica Gentis Anglorum. 

Citea cuvintele rar, încă nerevenindu-şi din uimire. 


10 Yimitor. 


39 


— Istoria bisericească a poporului englez scrisă de Venerabilul 
Bede. Şi în latină, ceea ce înseamnă că este una dintre copiile 
originale. Probabil secolul al IX-lea sau al VIII-lea. 

Jeremy dădu la o parte un teanc de pergamente ce se lipiseră de 
volum. Atingând foile mucegăite cu mâna, începu să fredoneze încet, 
mişcându-şi ochii rapid pe scrierea învechită. Maria îl privea 
tulburată, când dintr-odată el tăcu. 

— Ce este? întrebă ea. 

— Incredibil, şopti el. O continuare din secolul al XII-lea a 
Cronicii Anglo-Saxone. li menţionează pe regele Henric al II-lea şi pe 
regele John. Trebuie să fie cel mai vechi document din engleza veche, 
limba pe care normanzii au încercat din răsputeri să o suprime. Îmi 
confirmă părerea o dată pentru totdeauna cum că tradiţia anglo- 
saxonă a fost păstrată vie în scriptoriile catedralelor pe toată durata 
perioadei medievale. Dacă nici cu asta nu obţin doctoratul, atunci nu 
ştiu cu ce altceva. 

Maria privi scena din faţa lor, observând mai multe volume 
intacte apărute din locul din care îl scoseseră ei pe Bede. 

— Ce s-a întâmplat aici a fost mai mult decât o simplă curăţenie, 
afirmă ea în şoaptă. Dintotdeauna a fost un mister de ce aceste două 
opere centrale ale istoriei anglo-saxone lipseau din biblioteca 
Hereford, dintr-o colecţie cu manuscrise liturgice din secolul al VIII- 
lea. Se poate să fi existat un bibliotecar extrem de zelos, care, de 
dragul de a ţine pasul cu vremurile, să fi vrut să facă loc altor opere 
mai recente. Dar se poate să fi fost mai mult de atât, o selecţie 
intenţionată a operelor istorice anglo-saxone, o încercare de a tăinui 
orice ar fi fost considerat subversiv de către aristocrația normandă. 

Închise cu grijă cartea, ocrotind-o în braţele sale, uitându-se în 
acelaşi timp cu îngrijorare la fragmentele de pergament care se 
rupseseră şi căzuseră în locul din care Jeremy extrăsese volumul. 

— Il vom lua pe Bede şi paginile acelea din Cronică, spuse ea. 
Dar restul trebuie să rămână aici, şi trebuie sigilată la loc intrarea 
până când putem să strângem o echipă de restauratori. Nu ne 
permitem să mai expunem la aer nici un pergament. Se uită atentă la 
Jeremy, care îşi curăța ochelarii cu o mină serioasă. Şi te iert, spuse 
ea zâmbind, tocmai ai dat peste una dintre cele mai mari comori ale 
istoriei englezeşti timpurii descoperite vreodată. 

În timp ce se întorceau să plece, Jeremy observă o formă ciudată 
ieşind proeminent din marea de fragmente pergamentoase. Era 
capătul unei role de pergament deteriorat, ceva ce putea fi chiar mai 
vechi decât volumul legat în piele. Nu se putu abtine şi se aplecă să-l 
extragă chiar în momentul în care Maria ieşea. 


40 


Îşi drese glasul sugestiv, şi Maria se uită înapoi spre lumina 
puternică. Văzu expresia vinovată de pe faţa lui şi apoi pergamentul 
lung de un metru aşezat deasupra paginilor din Cronică. 

— Trebuie să-l lăsăm aici, spuse ea aspru. 

— Nu şi dacă vrei să ţii seminarul ăla după-amiază. 

Această remarcă îi trezi curiozitatea, astfel că se întoarse spre el. 
Jeremy desfăcuse aproape zece centimetri din sul şi îl ţinea astfel 
încât ea să poată vedea mai bine. Era vizibilă raza unui cerc mare, 
inscripţionat, şi în interiorul lui desluşi forme obscure care păreau a 
fi schiţele unor desene şi inscripţii. j 

Ştiuse ce avea în faţa ochilor chiar înainte de a ajunge la el. In 
teza ei de doctorat, cu zece ani în urmă, argumenta că mappa mundi 
de la Hereford era o copie, opera unui artist excepţional, nu a unui 
savant. Doar aşa se putea explica eroarea flagrantă pe care o 
conţinea, şi anume, cuvântul AFFRICA era scris de-a lungul Europei, 
iar EUROPA - de-a lungul Africii. Episcopul de Hereford luase harta 
de la Richard de Holdingham, care pregătise o schiţă în catedrala sa, 
Lincoln, dar versiunea ultimă fusese completată în absenţa sa de 
către un artizan de la Hereford, talentat la caligrafie şi la decorarea 
manuscriselor, dar din păcate nu foarte cult şi nici extrem de atent. 
Ignoranţa sa era dezvăluită de detaliile fine, de la micile abateri pe 
care le făcuse în scopuri estetice, sacrificând astfel credibilitatea, 
până la particularităţile în ceea ce priveşte ortografia şi geografia. 

Spre uimirea ei, ştia că avea în faţă schiţa pregătită de însuşi 
Richard, cartograful şi călugărul a cărui viziune asupra lumii o 
fascinase încă din studenţie. Se uită atentă, cu respect, la mâna 
exactă şi sigură care crease titlurile pe toată harta. Chiar sub mâna 
stângă a lui Jeremy, unde ţinea pergamentul, erau literele decolorate 
EUROPA, plasate corect peste Franţa şi Italia. Lângă mâna lui 
dreaptă, unde desfăcuse manuscrisul, era forma alungită a Insulelor 
Britanice, cu Hereford şi Lincoln proeminent reprezentate. 

Când Jeremy îşi mută degetele mâinii drepte spre marginea 
pergamentului, Maria văzu ceva ciudat. 

— Dumnezeule, şopti ea, chenarul. Lipseşte. 

Decoraţiunea elaborată care umplea spaţiul dintre sfera 
pământului şi marginile pătrate ale pergamentului pe varianta 
terminată din mappa mundi fusese, în mod evident, doar creaţia 
artistului, un spaţiu pentru elemente decorative de care Richard era 
prea puţin interesat, ornamente care ar fi putut fi ajustate după 
bunul-plac al autorităţilor catedralei. Acum se explica bizara paradă 
de imagini, de la vânători şi clerici la împărați romani, pe care 
artistul îi desenase împreună inspirându-se din alte hărţi şi 
manuscrise pe care le văzuse. 


41 


Maria văzu că inscripţia din colţ, pe care ea se chinuise s-o curețe 
de pe mappa mundi, lipsea, deci trebuie că a fost opera artistului mai 
degrabă decât a maestrului. Richard vizitase cu siguranţă catedrala 
pentru a discuta autorizarea folosirii hărţii, dar, evident, nu fusese de 
faţă când se realizase inscripţia. Astfel se explica faptul că numele 
continentelor rămăseseră trecute greşit, lucru pe care Richard nu l- 
ar fi făcut niciodată. Simti o undă de dezamăgire uitându-se la spaţiul 
gol, având sentimentul că Richard îi scăpa printre degete, 
întorcându-se în împărăţia umbrelor din trecut. 

Jeremy se mişcă încet, şi ea îşi dădu seama că petele pestriţe de 
galben şi maro ale pergamentului unde ar fi trebuit să fie inscripţia 
aveau o formă definită. 

— Indreaptă-l spre lumină! E ceva aici. 

Imaginea decolorată a desenului apăru în faţa lor. Era o altă 
întindere de pământ inserată într-un colţ, o imagine neregulată puţin 
mai mare decât Insulele Britanice. 

— Este dincolo de oceanul exterior care înconjoară pământul, aşa 
că nu poate să facă parte din hartă, spuse ea. Cred că este schiţa lui 
Richard pentru unul dintre continente. Priveşte, se poate vedea unde 
s-a folosit de cuţit pentru a şterge cerneala. 

Jeremy îşi întinse gâtul ca să vadă mai bine, buclele de pe frunte 
atârnându-i fix în faţa Mariei. 

— Nu sunt sigur, murmură el. Ceva îmi este vag cunoscut, dar nu 
din mappa mundi. Poate dacă l-aş vedea cum trebuie, în sus, aş 
putea... 

În timp ce cuvintele se stingeau, se uitară unul la altul uluiţi. 

— Harta Vinland, şopti Maria. 

Cu inima bătându-i cu putere, scoase lupa şi începu s-o cerceteze 
cu atenţie. Cu câteva săptămâni în urmă fuseseră la Universitatea 
Yale la o conferinţă având ca temă datarea faimoasei hărţi Vinland, 
un desen care acum era considerat un fals, dar pornind totuşi de la o 
hartă pierdută, realizată cu cincizeci de ani înainte de existenţa lui 
Columb, o hartă care reprezenta un țărm despre care se spunea că 
fusese descoperit de vikingi la vest de Groenlanda, cu câteva secole 
în urmă. 

— Este incredibil, exclamă ea. Este exact la fel. Uite râul care dă 
în lac şi golful larg un pic mai jos. Şi legenda pare identică, scrisă în 
latina medievală. 

Sub lupă, mâzgălitura deveni lizibilă: 


Vinlanda Insula a Byarno repa et Leipho socijs. 


42 


— Insula Vinland, murmură Jeremy. Descoperită de Bjarni şi de 
Leif. 

— Dovedeşte fără îndoială autenticitatea imaginii de pe Harta 
Vinland. Maria era foarte emoţionată. Dar, dacă aici este într-adevăr 
mâna lui Richard de Holdingham, atunci a fost făcută cu mai bine de 
două secole înainte de Harta Vinland. Poţi să uiţi pentru moment de 
istoria engleză veche. Se poate ca tu să fi descoperit cea mai veche 
reprezentare a Americii de Nord. 

Se uitară fix unul la altul uimiţi. Mappa mundi şi schiţa aceasta 
datau din secolul al XIII-lea, cu aproape trei secole înainte de primele 
călătorii europene spre Lumea Nouă, cu sute de ani înainte ca 
primele hărţi ale țărmului american să fi fost desenate. 

— Mai e ceva scris mai jos. 

Maria fusese concentrată pe partea de sus a reprezentării şi nu 
văzuse cea de-a doua inscripţie, îngălbenită de vreme, sub desen. Îşi 
mişcă lupa câţiva centimetri mai jos. 

— Asta cu siguranţă nu se regăseşte pe Harta Vinland, spuse ea. 
Este alfabet roman, dar nu este latină sau franceză. Pare a fi 
norvegiana veche. 

Îi dădu lupa lui Jeremy şi luă ea harta, astfel încât el să o 
privească mai îndeaproape - o recunoaştere tacită a cunoştinţelor lui 
legate de limba vikingilor. 

— Aici este o rună ciudată, murmură el. Este poziționată la 
începutul inscripţiei ca o literă ornamentală dintr-un text medieval. O 
singură tulpină cu braţe de o parte şi de alta. Pare simetrică. Cinci, 
poate şapte braţe în total, inclusiv tulpina. Foarte ciudat. 

— Inţelegi şi altceva? 

— Harald Sigurdsson. Făcu o pauză şi se uită la Maria. Este 
Harald Hardrada, Harald Conducătorul cel Dur, regele Norvegiei. 
Ucis în bătălia de la Stamford Bridge într-o încercare de cucerire a 
tronului Angliei, în 1066, cu doar câteva săptămâni înainte de 
cucerirea normandă. 

— Este imposibil, şopti Maria, nevenindu-i să creadă. Mai 
departe! 

— „Harald Sigurdsson regele nostru împreună cu însoțitorii săi 
au ajuns pe aceste tărâmuri cu comoara din Michelgard”, traduse el 
rar. 

Aici sărbătoresc împreună cu Thor în Walhalla şi aşteaptă bătălia 
finală de la Ragnarok.” Se uită spre Maria cu neîncredere. 
Michelgard nu este numele viking pentru Constantinopol? 

Pentru moment, Maria era prea şocată pentru a mai putea spune 
ceva. Apoi dădu drumul manuscrisului să se desfacă şi i-l înmână lui 
Jeremy. 


43 


— Să ai grijă de el cu preţul vieţii tale. Şi să nu sufli o vorbă 
despre el nimănui. 

Ridică Istoria lui Bede şi se grăbi spre perete, scoţându-şi 
telefonul mobil. Chiar când se apleca să iasă, Jeremy o strigă 
entuziasmat. 

— Runa aceea, spuse el, ştiam eu că o mai văzusem undeva. De 
fapt, nu este o rună. Nu îmi dau seama de ce naibii poate să apară 
aici, dar nu poate fi decât un singur lucru. Este menora, simbolul 
sacru al evreilor. 


44 


CAPITOLUL 3 


— Este incredibil, spuse Jack. Ştiam că Harold Hardrada şi 
vikingii au fost în Constantinopol, dar nu m-aş fi gândit că au 
traversat Atlanticul. Asta îl detronează pe Cristofor Columb pentru 
totdeauna. 

— Deja m-ai pierdut, răspunse Costas. Vikingii în Constantinopol? 

Jack sorbi din cafea şi se ridică. 

— Aşteaptă aici. 

Cei doi bărbaţi erau în Anglia de mai puţin de o oră; luaseră un 
zbor de dimineaţă din Turcia direct la Baza Navală Aeriană Regală de 
la Culdrose, unde se îmbarcaseră într-un elicopter Lynx spre 
campusul Universităţii Maritime Internaţionale din apropiere. Costas 
îşi planificase întoarcerea în Anglia cu câteva zile înainte ştiind că, 
odată ce excavatorul submarin din Cornul de Aur era pe deplin 
operaţional, el va trebui să ofere asistenţă tehnică pentru un alt 
proiect IMU, undeva pe coasta Groenlandei. Jack, în schimb, luase 
decizia cu doar o seară înainte, ca urmare a unei discuţii telefonice 
extraordinare cu prietena lui, Maria de Montijo din Hereford. 
Convocase o întâlnire de urgenţă cu personalul de la excavări şi-l 
rugase pe Hiebermeyer să preia controlul, ştiind că Maurice avea să 
fie încântat să facă altceva în afara treburilor lui uzuale prin 
deşerturile din Egipt. 

— Grăbeşte-te, spuse Costas, apoi îşi scoase telefonul mobil din 
salopeta pătată şi citi un mesaj. Trebuie să vină din clipă în clipă. 

Jack încuviinţă şi ieşi din curtea interioară unde stătuseră până în 
acel moment, îndreptându-se spre biroul său. Se opri ca să arunce o 
privire spre curbura largă a estuarului sinuos, numit Carrick Roads, 
care duce de la Cornwall spre Canalul Mânecii şi Oceanul Atlantic. 
De aici, generaţii de strămoşi de-ai săi au ridicat pânzele pentru a da 
o formă destinului Angliei şi pentru a-şi găsi norocul. Bărbaţi din 
familia Howard luptaseră împreună cu Drake împotriva Armadei 
Spaniole şi sub conducerea Nelson la Trafalgar, aduseseră înapoi 
bogăţiile Indiilor şi schiţaseră locurile cele mai îndepărtate ale 
oceanelor. 

Jack avu dintr-odată un sentiment de siguranţă privind scena, 
ştiind că el continua o tradiţie de familie care se întindea cu o mie de 
ani în urmă, înainte de cucerirea normandă a Angliei. Tatăl lui Jack 
fusese acela care hotărâse să doneze moşia de la Cornwall proaspăt 


45 


înfiinţatei Universităţi Marine Internaţionale, dar IMU fusese visul lui 
Jack, şi el fusese cel care o condusese spre mari realizări. Cu un 
suport financiar generos din partea lui Efram Jacobovich, un vechi 
prieten care devenise un magnat în domeniul tehnologiei 
informaţiilor, conacul şi dependinţele fuseseră transformate într-un 
centru de cercetare de ultimă generaţie, care rivaliza cu cele mai 
bune institute de oceanografie din lume. Vechiul şantier naval de 
lângă estuar fusese extins într-un complex tehnic, cu un doc pentru 
vasele de cercetare ale IMU şi cu un bazin experimental pentru 
cercetarea submersibilelor. Pe un deal lângă complex, era o clădire 
elegantă, în stil neoclasic, unde se aflau Galeriile Howard, una dintre 
principalele colecţii private de artă din lume şi locaţia exponatelor 
care călătoreau de la Muzeul Maritim al IMU la Cartagina, în Marea 
Mediterană. Cu câteva săptămâni în urmă, Jack inaugurase una 
dintre cele mai uimitoare expoziţii, o etalare strălucitoare de obiecte 
de pe o epavă minoică din Epoca Bronzului, pe care o excavaseră cu 
un an în urmă. Un banner, reprezentând discul de aur şi magnifica 
sculptură a capului de taur de pe epavă, împodobea tot peretele, şi 
Jack îl avea în faţa ochilor ori de câte ori intra în biroul său, un salon 
din secolul al XVI-lea, care acum era centrul cercetărilor şi al 
explorărilor IMU din toată lumea. 

Câteva clipe mai târziu, era înapoi afară cu o hartă a Europei pe 
care o desfăcu şi o prinse de masa din curtea interioară folosindu-se 
de cănile de cafea. Costas îşi trase scaunul aproape în timp ce Jack 
arătă de la Peninsula Scandinavă la Marea Neagră. 

— Bizantinii îi numeau varegi, începu Jack. Inalţi, cu părul blond, 
barbari înspăimântători din nord, angajaţi ca mercenari în legendara 
Gardă Varegă a împăratului bizantin, urmaşa Gărzii Pretoriene din 
Roma antică. În timpurile lui Hardrada, Garda Varegă era formată în 
majoritate din vikingi, războinici nordici din Scandinavia al căror 
comportament era la înălţimea reputației. Jefuiau şi ardeau tot ce 
întâlneau în cale în jurul Mării Mediterane, deghizați în apărători ai 
împăratului creştin, dar în realitate erau doar nişte păgâni care se 
întorceau pe pământurile lor din nord încărcaţi de prăzi şi de poveşti 
sângeroase. Până la cucerirea Constantinopolului, în 1204, când au 
fost ucişi de cruciați, mulţi dintre membrii Gărzii Varege erau 
englezi, descendenţi ai războinicilor anglo-saxoni care părăsiseră 
Anglia după Bătălia de la Hastings, în 1066, când William al 
Normandiei l-a învins pe regele Harold al Angliei. 

— Vrei să spui celălalt Harold? întrebă Costas. 

Jack încuviinţă. 

— În toţi pretendenţii la tronul Angliei din 1066 curgea sânge de 
viking. Normanzii erau nordici, descendenţi ai vikingilor care se 


46 


stabiliseră în Franţa cu un secol în urmă. Strămoşii anglo-saxoni ai 
regelui Harold al Angliei erau ei înşişi veniţi din Danemarca şi din 
nordul Germaniei. Dar singurul viking cu sânge pur dintre toţi 
pretendenţii era Harald Hardrada, regele Norvegiei. Era cel mai 
temut dintre toţi, şi îşi învățase bine meseria cu câteva decenii în 
urmă, în calitate de comandant al Gărzii Varege din Constantinopol. 

Costas măsură distanţa cu mâna şi dădu din cap neîncrezător. 

— Asta înseamnă peste trei mii de kilometri de Norvegia. 

— În timp ce vikingii începuseră expansiunea spre vest, spre 
Insulele Britanice, explorau totodată şi estul, explică Jack. Incepând 
cu secolul al VIII-lea, comercianții scandinavi intraseră pe râurile din 
centrul şi estul Europei, de la Vistula, aflată la Marea Baltică, până la 
Nipru, aflat la Marea Neagră. Erau în căutarea bogățiilor legendare, 
fabuloasele comori ale Orientului, o vânătoare a argintului şi a 
pietrelor preţioase care i-a dus până în Asia Centrală şi adânc în 
Islam. In cele din urmă, au fondat regatul viking de la Rus, originea 
Rusiei moderne. De la fortăreaţa din Kiev ajungeau foarte repede la 
locul pe care ei îl numeau Michelgard, Marele Oraş, o călătorie 
periculoasă pe Nipru, dar care reprezenta drumul spre bogăţiile mult 
visate. 

— Aşa au ajuns la Constantinopol? întrebă Costas. 

Jack zâmbi. 

— Da, e adevărat. Dacă nu crezi, poţi să te uiţi la comorile 
vikingilor descoperite în Scandinavia, monede arabe de argint pe 
care vikingii le-au luat în schimbul blănurilor, al sclavilor şi al 
chihlimbarului. 

Jack îl observă pe Costas uitându-se mirat la distanţa dintre 
Norvegia şi Istanbulul de astăzi. _ 

— Dacă încă nu eşti convins, uită-te la asta! li dădu o fotografie 
alb-negru reprezentând o balustradă de marmură cu suprafaţa 
acoperită de o inscripţie străveche. Vezi simbolurile acelea liniare de 
pe margine? Sunt rune, literele vikingilor, datând probabil din secolul 
al XI-lea. Sunt prea distruse ca să mai poată fi descifrate în totalitate, 
dar se poate citi un nume. 

„Halfdan a fost aici”, sau ceva de genul ăsta. Ai idee unde e asta? 
Mii de turişti trec la câţiva centimetri de ea în fiecare an. Este într-o 
firidă mult deasupra naosului din Hagia Sofia, în inima străvechiului 
Constantinopol. Halfdan a fost aproape sigur unul dintre membrii 
Gărzii Varege, şi, având în vedere data, ar fi putut fi chiar unul dintre 
oamenii lui Harold Hardrada. 

Cum termină de vorbit, se auzi un zgomot înăbuşit ce venea din 
partea estică şi creştea în intensitate, devenind un huruit răsunător, 


47 


şi un elicopter Lynx apăru din nori şi ateriză pe heliportul de lângă 
țărm. 

— Te cred pe cuvânt, zise Costas zâmbind şi îi înapoie fotografia. 
Acum cred că ar trebui să întâmpinăm musafirii. 

Câteva minute mai târziu cei doi bărbaţi stăteau la marginea 
heliportului în timp ce motoarele Rolls-Royce Gem încetineau, şi 
rotorul Lynxului se opri tremurând. O femeie extrem de atrăgătoare, 
purtând o geacă de piele şi blugi, cu părul lung şi castaniu prins într- 
un coc lejer, cobori prima din compartimentul pasagerilor. Maria de 
Montijo era una dintre prietenele cele mai vechi ale lui Jack, membră 
a unui grup de apropiaţi, foşti studenţi la Cambridge, din care făceau 
parte Maurice Hiebermeyer şi Efram Jacobovich. Maria şi Jack se 
ajutaseră reciproc în perioade dificile din viaţa lor, consolidându-şi 
astfel legătura. El o implicase chiar de la început în proiectul Cornul 
de Aur, şi era normal ca Maria să-l sune pe el prima dată, dându-i 
extraordinarele veşti în legătură cu descoperirea de la Catedrala 
Hereford. 

Pe chipul de spanioloaică al Mariei apăru un zâmbet în timp ce-i 
îmbrăţişa pe Jack şi pe Costas. 

— Jack, l-ai cunoscut pe Jeremy, studentul meu american. 

Tânărul subţire care sărise din spatele Mariei îşi dădu la o parte 
părul blond şi întinse mâna. Se întâlniseră cu câteva săptămâni în 
urmă, când Jack vizitase Institutul de Studii Medievale din Oxford 
pentru a obţine traducerea manuscrisului descoperit la Topkapi, 
relatarea unui martor în legătură cu asediul cruciaților asupra 
Constantinopolului care conţinea poziţia exactă a lanţului de apărare 
din port. Jack fusese impresionat de uşurinţa cu care Jeremy citea 
greaca medievală, neavând nici un motiv să pună la îndoială 
entuziasmul Mariei în legătură cu potenţialul său. 

— De cât timp eşti plecat din America? întrebă Costas 
prieteneşte. 

— De trei ani, răspunse Jeremy uitându-se cu atenţie prin 
ochelari la bărbatul mai scund. Mă aşteaptă o bursă la Princeton, dar 
se pare că nu mă pot despărţi de locul ăsta. 

— Ştiu cum e, spuse Costas, şi eu încerc, dar de fiecare dată el 
găseşte un motiv să mă ţină aici. Arătă spre Jack cu o mişcare a 
capului şi zâmbi. Din fericire, avantajul faptului că lucrez pentru o 
organizaţie internaţională este că nu sunt blocat tot timpul anului în 
burniţa englezească. 

— Domnilor, permiteţi-mi să vă fac cunoştinţă cu părintele 
Patrick O'Conner. 

Maria arătă spre elicopter, şi ei se întoarseră să se uite la 
persoana pe care pilotul o ajuta să coboare. Purta sutana neagră a 


48 


preoţilor iezuiţi, în contrast cu costumul de zbor şi cu căştile 
echipajului, şi avea două serviete ponosite din piele. După ce îi 
mulţumi pilotului, păşi încrezător de-a lungul heliportului, lăsă jos 
servietele şi îi strânse cu putere mâna lui Jack. 

— Doctore Howard, încântat de cunoştinţă. Maria mi-a spus 
multe despre dumneavoastră, şi bineînţeles că v-am urmărit la 
televizor după extraordinarele descoperiri de anul trecut. 

Jack îl privi pătrunzător pe bărbat. Avea un accent provincial 
irlandez, dar care putea la fel de bine să fie din Boston. Bănui că 
O'Connor avea cam cincizeci de ani, cu părul scurt grizonant, cu o 
faţă ridată şi un trup bine făcut, ca al unui om care nu şi-a petrecut 
întreaga viaţă în sihăstrie. 

— Maria mi-a spus că aveţi un doctorat în istoria bisericească 
timpurie, spuse Jack. 

— Trinity College, din Dublin, apoi la Heidelberg, răspunse 
O'Connor. Apoi mi-am descoperit vocaţia. Douăzeci de ani în America 
Centrală, în special în Mexic, făcând ceea ce ştiu iezuiţii să facă mai 
bine: construind şcoli, îngrijind bolnavii, încercând să aduc un strop 
de umanitate în locuri de unde aceasta a cam dispărut. 

— Şi apoi v-aţi reîntors la academie. 

O'Connor încuviinţă. 

— Acum cinci ani. Îmi încheiasem datoria, şi am aplicat pentru un 
post la Biblioteca Vaticanului. Spre încântarea mea, mi-au oferit un 
post perfect pentru mine, la Departamentul de antichităţi, ca 
inspector în construcţii vechi şi în arheologie. Aria mea de expertiză 
acoperă tot ce este în Roma sub controlul Vaticanului din perioada 
renascentistă, şi am destul timp pentru propriile cercetări. Am fost la 
Oxford să asist la seminarul Mariei despre Richard de Holdingham şi 
mappa mundi, unul dintre domeniile mele de interes. Cred că am 
ceva ce v-ar putea interesa. 

— Asta este motivul pentru care suntem aici, spuse Jack. Să 
trecem la treabă! 

După ce băură o cafea în curtea interioară, Jack îi conduse în 
biroul lui. Aproape întreaga suprafaţă a salonului era ocupată de o 
masă masivă de lemn, suprafaţa noduroasă de stejar fiind construită 
din bucăţi salvate din navele care îi aduseseră pe invadatorii 
normanzi în Anglia. Ori de câte ori stătea la masă, Jack simţea 
puterea propriei origini, ca şi cum strămoşii lui, care complotaseră 
războaie şi puseseră la cale călătorii de descoperire, adunaţi în jurul 
acestei mese, îi ţineau companie şi îl îndemnau să meargă înainte. 
Acum, în locul compasului de navigaţie şi al hărților de pergament, 
masa era acoperită de instrumente moderne de explorare, 
calculatoare şi console de comunicaţie. Acestora, Maria le adăugă un 


49 


dosar negru pe care îl puse pe un colţ al mesei, iar în celălalt colţ 
Jack instală un ecran video conectat la un laptop pe care îl 
deschisese lângă dosar. 

Costas veni cu sufletul la gură după o vizită rapidă la complexul 
tehnic, şi Jack închise uşa în urma lui şi micşoră intensitatea luminii. 
Maria şi O'Connor stăteau la un colţ al mesei încadraţi de Jeremy de 
o parte şi de Jack şi de Costas de cealaltă. 

— Este ceva ce nu v-am spus la telefon, pentru că am vrut să vă 
arăt personal. Maria vorbi încet ţinându-şi mâinile pe marginile 
dosarului. Părintele O'Connor era la Oxford când am venit de la 
Hereford alaltăieri, şi i-am încredinţat imediat secretul. El este 
autoritatea mondială recunoscută în ceea ce urmează să vedeţi. 

Chiar când Maria se pregătea să deschidă dosarul, O'Conner o 
opri punându-şi mâinile peste ale ei. 

— Ceea ce se va discuta aici trebuie să rămână secret, spuse el 
încet. Cândva în viitor, această poveste va fi pe prima pagină a 
ziarelor, dar, până atunci, chiar şi cea mai mică dezvăluire poate 
pune în pericol totul. Şi nu vorbesc doar despre arheologie. Sunt 
multe vieţi în joc. 

Slăbi strânsoarea şi se uită la ceilalţi, care dădură aprobator din 
cap. Maria îl privi din nou şi ridică uşor coperta, dezvăluind un strat 
protector din hârtie acoperind un carton alb tare. IÎnlătură hârtia, şi 
văzură imaginea care o paralizase cu două zile în urmă în camera 
secretă din catedrală. Costas fluieră uşor în timp ce, împreună cu 
Jack, se ridică să vadă mai bine. Pergamentul era de aproape un 
metru pătrat şi fusese întins şi presat sub o folie transparentă de 
plastic. Chiar şi după şapte sute de ani de stat într-o cameră prăfuită 
a unei catedrale, cerneala rămăsese încă intactă, şi contururile hărţii 
erau vizibile. 

— Fantastic, murmură Jack. Nu am văzut mappa mundi de ani de 
zile, dar toate astea îmi sunt foarte familiare. Se poate vedea clar 
forma literei T a Mediteranei şi Marea Roşie delimitând continentele, 
cu Asia sus şi Ierusalimul în centru. lar Europa şi Africa sunt înscrise 
corect. 

O'Connor dădu aprobator din cap. 

— Nu am nici o îndoială că ăsta este exemplarul lui Richard de 
Holdingham. Schița lui făcută la Lincoln şi apoi copiată şi 
înfrumuseţată de un artizan la Hereford. Acum uitaţi-vă în colţul din 
stânga jos! 

Jack observase deja liniile fine ale textului şi desenul spre care 
arăta Maria, dar voia să o vadă întâi pe toată. Acum se uita cu atenţie 
la imaginea de dincolo de marginea vestică a lumii, o imagine total 
diferită de inscripţia care era în acel loc pe harta terminată. 


50 


— Dumnezeule, chiar sunt rune, spuse el entuziasmat. Am cam 
uitat tot ce ştiam, dar asta trebuie să fie. 

Arătă spre inscripţia mai mică din cele două şi se uită la Jeremy, 
care încuviinţă şi recită din memorie. 

— „Harald Sigurdsson regele nostru împreună cu însoțitorii săi 
au ajuns pe aceste tărâmuri cu comoara din Michelgard. Aici 
sărbătoresc împreună cu Thor în Walhalla şi aşteaptă bătălia finală 
de la Ragnarok.” 

— Ragnarok este bătălia mitică de la sfârşitul lumii, atunci când 
războinicii din Walhalla vor atinge gloria supremă, spuse Maria. Cea 
de-a doua inscripţie şi desenul sunt practic identice cu Harta 
Vinland, reprezentând ţărmul descoperit de Leif Eriksson dincolo de 
Groenlanda, în jurul anului 1000 după Hristos. Sigurdsson era 
numele de familie al lui Harold Hardrada. Semnificaţia este că 
Hardrada şi oamenii săi chiar au ajuns în America, cu o generaţie sau 
două după ce primii vikingi au marcat drumul. 

— Împreună cu comoara de la Michelgard, de la Constantinopol, 
murmură Jack extaziat. De aceea suntem aici. Cât mi-aş dori să ştiu 
ce au luat cu ei! E puţin probabil să-şi fi încărcat vasele cu bronz 
obişnuit. 

— Priveşte cu atenţie runele astea, spuse O'Connor, şi îţi vei da 
seama de adevăratul motiv pentru care suntem aici. 

Jack se uită cu atenţie la text de la început la sfârşit, de la 
cerneala care se vedea mai bine a liniilor mai de jos până la inscripţia 
decolorată de sus. Simbolurile păreau a fi o versiune standard a 
futhark, vechiul alfabet runic norvegian denumit după primele sale 
şase litere. Nu văzu nimic ieşit din comun până când observă 
simbolul şters de la început, simbol care fusese desenat să fie un pic 
mai mare, ca prima literă a unui manuscris ornamentat. 

Luă lupa pe care i-o dădu Jeremy şi se aplecă să se uite mai cu 
atenţie. 

— Asta cu siguranţă e foarte ciudată, spuse el. Seamănă cu 
simbolul futhark pentru litera F, cu braţele în sus pe partea dreaptă, 
doar că aici are trei braţe în loc de două şi încă trei simetrice pe 
partea cealaltă. 

Jeremy dădu din cap nerăbdător. 

— Uită pentru moment de rune. Hai să dăm frâu liber 
imaginaţiei! 

Jack se uită fix la Jeremy fără nici o expresie pe faţă, şi apoi se 
întoarse la hartă. Brusc, buzele i se deschiseră, şi lupa era să-i cadă 
din mână. 

— Menora. 


51 


— Jeremy a fost primul care a observat, spuse Maria după câteva 
secunde de tăcere. Eu eram absorbită complet de harta asta 
extraordinară. 

— E de înţeles, zise Costas zâmbind. 

— Strămoşii tatălui mei erau evrei sefarzi, spuse ea încet. Au fost 
expulzați din Spania de către regele creştin la puţin timp după ce 
cruciații voştri încercau să salveze Ţara Sfântă. Una dintre marile 
ironii ale istoriei. 

Jack se aşeză încet, cu faţa transfigurată de emotie. 

O'Connor trase laptopul spre el şi puse un CD în CD ROM. 

— Iertaţi-mă că intervin, spuse el. Dar, dacă vorbim despre 
menora, trebuie să ştiţi ceva despre istoria ei. Se întâmplă ca 
misterul comorii pierdute din Templul Evreilor să fie altă pasiune de- 
a mea. 


52 


CAPITOLUL 4 


Câteva momente mai târziu, o imagine spectaculoasă a Romei 
antice apăru pe ecranul laptopului situat la capătul îndepărtat al 
mesei. În prim-plan, un arc de marmură, perfect proporţionat, se 
ridica la o înălţime de câteva etaje, având suprafaţa erodată şi 
împodobită cu basoreliefuri. Se puteau observa prăzi de război, 
stindarde, coroane de lauri şi procesiuni triumfale. Pe fundal, se 
înălța vasta faţadă stratificată a Colosseum-ului. 

— Cea mai durabilă moştenire a împăraţilor din Dinastia 
Flaviană, Vespasian şi fiii săi, Titus şi Domițian, spuse O'Connor. 
Arcul de Triumf al lui Titus se întinde pe Via Sacra în centrul Romei. 
Colosseum-ul a fost construit din prăzile luate cu ocazia războiului 
iudaic şi inaugurat de Titus în anul 80 după Hristos. A fost construit 
chiar lângă Colosul lui Nero, o statuie monstruoasă de bronz, de 
unde şi numele de Colosseum. 

— Dar după perioada medievală, interveni Jeremy. Numele de 
Colosseum apare pentru prima dată în Historia Ecclesiastica Gentis 
Anglorum a Venerabilului Bede, în secolul al XVIII-lea după Hristos. 
Se uită cu timiditate spre grup. Altă descoperire de-a noastră, de la 
biblioteca Hereford. 

— Războiul iudaic, spuse Costas, a fost o altă scuză pentru violuri 
şi jafuri la scară mare? 

— A fost înspăimântător, chiar şi pentru standardele romanilor, 
afirmă O'Connor. Probabil o parte mult mai mare din populaţia 
evreiască a fost anihilată în războiul dintre anii 66 şi 70 după Hristos 
decât în Holocaustul nazist, fie omorâţi în luptă, fie trecuţi prin sabie 
într-o orgie a răzbunării care a durat trei ani. Dar povestea este mai 
complicată decât aţi putea crede. Statul evreu s-a bucurat de un grad 
neobişnuit de autonomie sub ocupaţia Romei, şi avea legături strânse 
cu împărații. Regele Herod Agrippa al Iudeii a primit educaţie la 
Roma şi era prieten cu împăratul Claudius. O generaţie mai târziu, 
istoricul evreu Josephus a devenit confidentul lui Vespasian, trecând 
de partea Romei în timpul rebeliunii. Evreii nu l-au iertat niciodată, 
dar scrierile sale sunt nepreţuite pentru că reprezintă singurele 
relatări ale unui martor ocular despre război şi despre procesiunea 
triumfală din Roma din 71 după Hristos. 

— Şi arcul de triumf? 


53 


— A fost construit pe locul unui alt arc, exact în locul pe unde a 
trecut procesiunea triumfală, prin faţa mulţimii adunate în forum. 
Atinse o tastă, şi imaginea se apropie de o inscripţie aflată sus, pe 
tavanul arcului, chiar deasupra. „Senatus Populusque Romanus”, citi 
el. Senatul Roman şi Poporul pentru Divinul Titus, fiul lui Vespasian 
Divinul, Vespasian Augustus. Asta arată că arcul era creaţia lui 
Domițian, care i-a succedat la tron fratelui său Titus, în 81 după 
Hristos. Cu câteva excepţii majore, cum ar fi Nero, titlul „Divin” era 
acordat împăraţilor după ce mureau. Sculptura de pe tavanul arcului 
îl înfăţişează apoteotic pe Titus călărind în spatele unui vultur spre 
tărâmurile cereşti. 

— Triumful era o afacere de familie, adăugă Jack, care îşi 
revenise acum după şocul provocat de vederea menorei. După 
tradiţie, Vespasian era cel sărbătorit ca împărat în acele timpuri, dar 
Senatul Roman a votat două triumfuri, pentru a-l recunoaşte pe Titus 
drept general victorios. Domițian şi-a sporit prestigiul ridicându-se la 
nivelul realizărilor glorioase ale tatălui şi ale fratelui său. 

O'Connor arătă mai multe imagini, fiecare dintre ele apropiindu-i 
şi mai mult de arc, ca şi cum ar fi mers în lung pe Via Sacra, dinspre 
Colosseum. Pe sub arc se putea vedea inima Romei antice, ruinele 
din vechiul forum cu coloanele distruse, vestigii ale curților de 
judecată şi ale templelor, precum şi zidurile din cărămidă ale 
Senatului. Dincolo de forum era Dealul Capitoliului, unde fundaţiile 
Templului lui Jupiter stăteau ascunse sub un palat medieval construit 
de Michelangelo, şi extravagantul Monument al lui Vittorio 
Emanuele, care domina orizontul Romei moderne. 

— Şi acum, partea incredibilă, spuse O'Connor entuziasmat. Aici 
este locul unde eu simt că istoria antică prinde viaţă, chiar mai mult 
decât în arena Colosseum-ului. Să stai sub arc e ca şi cum acele 
câteva momente din zorii zilei de acum două mii de ani sunt 
reproduse la nesfârşit, imprimate în marmură. Poţi simţi exaltarea 
cuceritorilor, frenezia mulţimii, teroarea condamnaților. Poţi să auzi 
bătăile de tobe, să simţi vibrația puternică a procesiunii. Nu 
încetează niciodată să îmi dea fiori. Se opri asupra unei imagini de pe 
o tăblie în relief. Pe peretele din pasajul de sub arc, pe partea 
dreaptă, înspre forum, îl puteţi vedea pe Titus într-o cvadrigă, un car 
tras de patru cai, condus de zeiţa Roma. Preoţii din spatele său 
poartă topoare lungi denumite fasces, pe care le foloseau pentru a 
sacrifica taurii pe treptele Templului lui Jupiter. Atinse din nou tasta. 
Şi asta este pe partea stângă. 

O'Connor se dădu pe spate pentru a-i lăsa pe ceilalţi să privească 
imaginea. Era fragmentată şi deteriorată, dar porţiunea centrală era 
destul de clară. Era una dintre capodoperele basoreliefurilor romane. 


54 


În partea dreaptă era un arc triumfal vizibil pe trei sferturi, cu două 
cvadrige deasupra. Pe fundal, erau placarde purtate pe sus ca nişte 
steaguri, cu spaţii goale acolo unde odată fuseseră inscripţionate 
numele oraşelor şi al populațiilor cucerite în războaie. Sub ele era 
imaginea care timp de aproape două mii de ani alimentase dorinţa 
arzătoare a unui popor de a-şi reconstrui cel mai sfânt templu al lor 
şi dorinţa duşmanilor lor de a face orice ca să împiedice acest lucru. 
Reprezenta o procesiune de soldaţi în tunici, încoronați cu laurii 
victoriei, ducând două catafalcuri, fiecare având un obiect aşezat pe 
el, pentru a fi văzut mai bine. Pe partea dreaptă, spre arc, era o masă 
decorată cu trompete, marele altar din templul evreiesc. În stânga în 
prim-plan era o formă extraordinară şi foarte clară, o coloană 
alungită cu trei braţe în sus, de o parte şi de alta, toate braţele fiind 
la acelaşi nivel şi având în vârf o formă ovală ca o lampă. 

Costas fluieră admirativ. 

— Asta da, sfeşnic! 

— Menora! O'Connor vorbi, abia reţinându-şi entuziasmul. Cel 
mai sacru simbol iudaic, plasat în faţa sanctuarului din templu. 
Menora reprezintă lumina lui Dumnezeu, şi semnificaţia ei se întinde 
în timp până la simbolul antic al Copacului Vieţii cu şapte braţe. 
Menora din templu este una dintre cele mai sacre comori ale 
poporului evreu, întrecută doar de Chivotul Legământului. 

— Cât e de veche? întrebă Costas. 

— Unii cred că menora din templu este chiar menora din 
Tabernacol, făcută după spusele lui Dumnezeu când l-a instruit pe 
Moise pe munte, zise O'Connor. Tradiţia rabinică spune că 
Dumnezeu i-a arătat lui Moise menora în flăcări şi că din lumina 
divină a ieşit aur curat. Cea mai veche menționare a menorei este în 
Pentateuh, Vechiul Testament evreiesc. In Cartea Exodului, 
Dumnezeu le spune israeliților cum să arate sanctuarul lor, 
Tabernacolul, baza pentru Sfânta Sfintelor!! din templul construit de 
Solomon în Ierusalim, cu o mie de ani înainte ca romanii să ajungă 
acolo. Închise ochii şi recită din memorie. „Să faci sfeşnic din aur 
curat. Șase braţe să iasă pe cele două laturi ale lui: trei braţe pe o 
latură a lui şi trei brațe să fie pe cealaltă latură. Să-i faci şapte 
candele şi să pui în el candelele acestea, ca să lumineze latura din 
fața lui. Dintr-un talant de aur curat să se facă toate acestea.” 

— Un talant. Costas îşi mângâie bărbia gânditor. Cât înseamnă 
asta? 

— Talantul biblic era de aproape treizeci şi patru de kilograme, 
răspunse O'Connor. Dar nu o luaţi literalmente. Un talant era cea 


11 Zona interzisă şi cea mai sacră din templu, sanctuarul interior din 'Tabernacol, unde doar 
Marele Preot putea intra. (n.tr.) 
55 


mai mare unitate de măsură a greutăţii, şi este probabil folosit în 
Vechiul Testament în sens figurat, pentru a sugera cea mai mare 
cantitate pe care o pot percepe cu uşurinţă oamenii. 

— A fost nevoie de cel puţin zece soldaţi romani să ridice menora, 
cinci pe fiecare parte. Costas se uită cu atenţie la imaginea de pe 
ecran. Baza pare de cel puţin un metru, şi bănuiesc că era construită 
tot din aur. Dacă arcul a fost gravat cu un deceniu după procesiunea 
triumfală, atunci înseamnă că au văzut originalul mulţi romani, aşa 
că sculptura probabil nu este chiar o exagerare. În ceea ce priveşte 
baza, părerea mea e că avem în faţa ochilor aproape o sută treizeci şi 
cinci, poate o sută cincizeci de kilograme de aur, patru sau cinci 
talanti, cel puţin. Asta înseamnă milioane de dolari la preţul aurului 
azi. 

— Este inestimabilă, spuse O'Connor scurt. Este un simbol al unei 
naţiuni, al unui întreg popor. Niciodată nimeni nu o va aprecia doar 
la valoarea ei bănească. 

— Păi tocmai asta e problema. Jeremy se întoarse şi se uită la 
O'Connor, având o voce nervoasă, dar puternică. Vikingii nu dădeau 
doi bani pe simbolurile naţionale. Costas are dreptate când vede în 
bani valoarea menorei. Pe tărâmurile vikingilor, argintul era 
principalul metal preţios, iar aurul era ceva extrem de rar. Nu-l vei 
găsi în comorile vikinge. O sută treizeci şi cinci de kilograme de aur i- 
ar fi asigurat lui Harold Hardrada poziţia de cel mai puternic om din 
toată Scandinavia. Aşa că, atunci când au avut ocazia unui jaf rapid, 
el şi oamenii lui au ales să ia obiectul de aur cel mai mare pe care 
puteau să pună mâna. Înlocuiţi-i pe romanii care duc menora cu 
vikingi, şi veţi avea un instantaneu al unei nopţi furtunoase, la Cornul 
de Aur, cu o mie de ani mai târziu. 

Jack îl aprobă pe Jeremy în timp ce acesta vorbea, cu un respect 
crescând pentru cunoştinţele tânărului. 

— O imagine extraordinară. Dar, înainte să ajungem la vikingi, 
haideţi să ne gândim cum naibii a ajuns menora la Constantinopol! 


Peste o jumătate de oră, Jack stătea cu Maria şi cu Jeremy în faţa 
unei clădiri de mărimea unui hangar de avion, lângă estuar. 
O'Connor dorise o pauză pentru a căuta în baza de date a IMU câteva 
referinţe-cheie, iar Jack profitase de ocazie pentru a le arăta celor doi 
campusul. Ajunseseră la complexul tehnic chiar când uşa principală 
de la platforma de încărcare se deschidea şi un echipament ciudat 
apăru pe autocamionul-platformă. 

— Ultimul meu copil, strigă o voce. Veniţi să vă arăt! 

Se uitară în interior şi-l văzură pe Costas supraveghind o echipă 
de muncitori în spatele platformei, cu salopeta pătată de un strat 


56 


proaspăt de ulei şi de funingine. Se scuzase de la şedinţă în acelaşi 
timp cu O'Connor, şi acum era complet absorbit de munca lui. 
Hangarul era un talmeş-balmeş de proiecte tehnice, unele încă în 
fază de schiţe pe hârtie, altele în stadiu experimental. In lumina 
arzătoarelor de sudură, Jack văzu forma deteriorată a ADSU!'?, care îl 
salvase dintre rămăşiţele Seaquest cu doar şase luni în urmă. De o 
parte şi de alta, erau aquapozii, denumire dată submersibilelor 
pentru o singură persoană, din care el şi Costas văzuseră prima dată 
zidurile acoperite de aluviuni ale Atlantidei, cu carapacele încă 
murdare de pete gălbui de la apele sulfuroase ale Mării Negre. 

— Suntem aproape gata să-i dăm drumul, strigă Costas. O 
verificare finală, şi gata! 

Jack şi Maria îşi croiră drum printre mormanele de echipamente 
şi proiecte terminate pe jumătate, cu Jeremy venind în spatele lor. 
Costas ridică mâna să semnalizeze oprirea unui generator. Le făcu 
semn spre mecanismul de pe platforma camionului, cu faţa radiind de 
încântare. 

— Poate ai mai văzut ceva asemănător în fotografiile de la Cornul 
de Aur, le spuse el Mariei şi lui Jeremy. „Spionul”, burghiul submarin 
pe care îl folosim la săpăturile pe fundul mării ca să ajungem la 
straturile din epoca medievală. Pentru asta încă nu am găsit nici un 
nume, dar face acelaşi lucru. Observi vreo diferenţă? 

— Lasă-mă să arunc o privire! 

Jeremy îşi întinse gâtul, uitându-se cu atenţie la un capăt al 
mecanismului. Mormăi şi se aplecă să se uite dedesubt, şi apoi se 
îndreptă de spate, ignorând pata de ulei proaspătă de pe jacheta lui 
de tweed. Işi aranjă ochelarii şi-l privi pe Costas. 

— Trece prin gheaţă. 

— Foarte bine. Costas îşi ridică o sprânceană şi-i făcu cu ochiul 
lui Jack. Continuă! 

— Are un element electric în jurul cadrului, spuse Jeremy. Aş 
spune că este un element supraîncălzit care foloseşte materiale 
semiconductoare, probabil într-o matrice de ceramică. Şi cutia aceea 
din spate pare a fi un laser de mare putere. 

— Sunt impresionat. Foarte bine pentru un istoric al epocii 
medievale. "Ţi-ai greşit meseria! 

— Când am depus dosarul pentru Bursa Rhodes, aveam de ales 
ori inginerie, ori anglo-saxona, norvegiana şi celtica. Era o şcoală 
foarte conservatoare. 

— Ai ales greşit. 

— Nu cred, spuse Maria. 


12 Advanced Deep Sea Anthropod - Vehicul submarin de mare adâncime. 


57 


Toţi începură să râdă, şi Jeremy se uită cu mâhnire la mecanism. 
Costas îl bătu prieteneşte pe umăr pe Jeremy, cu o mână unsuroasă, 
şi se întoarse spre Jack. 

— Ne îmbarcăm în seara asta, spuse el cu o figură serioasă. Am 
primit un telefon de la James Macleod acum câteva minute, şi mi-a 
spus că gheaţa este în condiţie perfectă. Încă o zi sau două, şi topirea 
gheții poate îngreuna totul. Mâine-dimineaţă zbor spre Groenlanda 
să supraveghez acţiunea. Şi mai e ceva. A menţionat un localnic, un 
om bătrân care susţine că a văzut nişte bârne de lemn de la o navă, 
încastrate în gheaţă. Ceva care are legătură cu o expediţie 
europeană, care a avut loc cândva înainte de cel de-al Doilea Război 
Mondial. Macleod era foarte hotărât ca tu să vii să vorbeşti cu 
bătrânul, şi asta cât mai repede. Se pare că nu mai are mult de trăit. 
Ştiu că este ceva complet diferit de călătoria la Istanbul, dar poate 
vrei să ni te alături. 


Când ajunseră înapoi în birou, Jack îşi închise telefonul şi îşi trase 
scaunul spre masa de conferinţe. După o conversaţie cu Maurice 
Hiebermeyer şi cu Tom York de pe Sea Venture, era sigur că 
excavările în Cornul de Aur aveau să continue pentru încă patruzeci 
şi opt de ore fără el. Marele premiu, ştia acum, putea fi în altă parte, 
într-un loc unde nu şi-ar fi imaginat niciodată, dar Cornul de Aur 
putea ascunde totuşi comori de o valoare istorică nepreţuită. Echipa 
era foarte euforică după descoperirea tunului şi a lanţului, şi deja 
începuse să folosească sonda pentru penetrarea stratului de 
sedimente din port, dar era o acţiune la întâmplare, şi ar putea dura 
zile întregi până când să dea de ceva. 

— Bine, spuse el. Ce aveţi? 

O'Conner avea o carte micuță cu coperte verzi, deschisă în faţa 
lui, din care se vedea un text grecesc pe o parte şi unul englezesc pe 
alta. Costas se scuzase, dar Maria şi Jeremy stăteau în aşteptare 
împreună cu Jack. O'Conner începu: 

— În cartea sa, Războaiele iudaice, Josephus ne spune că 
Vespasian a pus sub lacăt comorile în Templul lui Jupiter. Dar noi 
ştim că au fost mutate în Templul Păcii atunci când acesta a fost 
terminat, la câţiva ani după urcarea pe tron a lui Vespasian. După 
această dată, nu se mai menţionează nimic despre menora timp de 
sute de ani. 

— Dar cu siguranţă împăratul ar fi vrut să îşi etaleze prada cu 
fiecare ocazie, la parade şi la festivaluri, protestă Maria. 

— Vespasian era încarnarea supremă a virtuţilor regale romane, 
interveni Jack. Cucerire, stabilitate, construcţie. Când era tânăr, a 
fost comandantul unei legiuni în lupta pentru cucerirea Britaniei, iar 


58 


ca împărat a supravegheat cucerirea Iudeii. Apoi a adus stabilitate în 
imperiu după dezastruoasa domnie a lui Nero. Acum, toate eforturile 
lui erau concentrate pe construcţie. Templul Păcii, monumentele din 
forum distruse de marele incendiu din anul 64 după Hristos în timpul 
lui Nero şi, mai presus de toate, Colosseum-ul. Deja nu mai avea 
nevoie să îşi strige în gura mare victoriile. 

— Cred că este mai mult decât atât, spuse O'Connor cu 
precauţie. Ştii, este foarte ciudat faptul că în relatarea lui Josephus 
despre procesiunea triumfală nu este menţionat nimic în afară de 
uciderea lui Simon, charismaticul lider evreu care a fost adus în 
lanţuri la Roma. Nu se menţionează nimic despre soarta celorlalţi 
evrei captivi, bărbaţi, femei şi copii. Acum, unii sunt de părere că a 
fost un adevărat măcel la sfârşitul procesiunii, o scenă atât de 
îngrozitoare, încât Josephus nu a putut să o descrie. La urma urmei, 
aceştia erau poporul său, şi el nu şi-a abandonat niciodată credinţa 
evreiască. Când Vespasian a văzut scena la rândul său, a fost 
dezgustat. Impăratul era un soldat dur şi aspru, la fel de nemilos ca 
orice roman în faţa duşmanilor săi, dar era faimos pentru ura sa 
împotriva vărsării gratuite de sânge. Probabil a născocit o prevestire 
rea, drept scuză pentru a nu mai sărbători niciodată victoria asupra 
evreilor, instruindu-şi preoţii în secret să ţină menora sub lacăt 
pentru totdeauna. 

— Şi aici i se pierde urma, spuse Maria. 

— Singurul pe care ne mai putem baza este Procopius. O'Conner 
arătă spre cartea din faţa sa. A fost martor al ultimei încercări de a 
reuni Imperiul Roman, când generalul bizantin Belisarius a 
recapturat Roma din mâinile vandalilor şi ale goților care invadaseră 
provinciile vestice în secolul al V-lea după Hristos. 

— Mă uimeşte faptul că menora a supravieţuit atâta timp în Roma 
fără să fie prădată, spuse Jack. Acele vremuri nu erau chiar vremuri 
ale păcii şi ale armoniei. Gândiţi-vă la Commodus, fiul nebun al lui 
Marc Aureliu. Se credea reîncarnarea lui Hercule, şi a topit aproape 
toată vistieria regală ca să plătească lupte de gladiatori. Sau anarhia 
din secolul trei, când în decurs de cincizeci de ani s-au perindat la 
tron mai mult de treizeci de împărați. Templul Păcii era un lăcaş 
bine-cunoscut de depozitare a prăzilor de război, şi vistieria sa cu 
siguranţă s-a deschis de multe ori pentru a plăti armate de mercenari 
de fiecare dată când apărea câte un pretendent la tron. 

— Absolut. O'Connor făcu o pauză, se uită fix la Jack şi îi şopti: 
Trebuie să vă rog încă o dată ca tot ce se vorbeşte aici să rămână 
între aceşti patru pereţi. Răspunsul este chiar în faţa noastră în acea 
imagine a Arcului lui Titus. In anii 1970 o cercetare cu sonar făcută 


59 


de o echipă de restaurare a dezvăluit existenţa unei camere secrete 
în corpul arcului, chiar deasupra inscripţiei. 

Jack fu extrem de uimit. 

— Vrei să spui că menora a fost ascunsă în interiorul arcului? 

O'Connor ezită, apoi băgă mâna în sutana sa şi scoase un plic 
maro. 

— Puţini îşi dau seama că Arcul lui Titus este sub controlul 
Vaticanului, unul dintre multele monumente antice din Roma 
consacrate Bisericii în Evul Mediu, ca modalitate de a pune sigiliul 
autorităţii papale pe orice ar fi fost păgân. Predecesorul meu la 
Departamentul de antichităţi din Vatican a încercat fără încetare să 
deschidă încăperea, dar de fiecare dată încercările lui se loveau de 
refuzul cardinalilor. Cred că insistența sa a fost principalul motiv 
pentru care a fost demis. Dar eu am reuşit, în sfârşit, luna trecută în 
timpul acţiunii de restaurare a arcului. Într-o seară, eu şi şeful 
echipei de restauratori stăteam singuri pe schelă, observând 
progresele făcute, când deodată o piatră a cedat, chiar din zidul unde 
era camera. Un accident, bineînţeles. 

Jack îşi ridică sprâncenele în timp ce O'Conner scoase o 
fotografie din plic şi o puse pe masă, acoperind-o cu mâna şi uitându- 
se la Jack. 

— Nu este doar postul meu în joc. Este mult mai mult decât atât. 

Maria şi Jeremy se întinseră să vadă şi ei fotografia. Reprezenta o 
imagine a unei camere micuţe, cu pereţii cu pete maro şi verzui. Pe 
podea erau mormane de materiale deteriorate, presărate cu 
fragmente de lemn şi de țesătură. Semăna cu mormântul unui faraon 
egiptean, deschis pentru prima oară după ce fusese jefuit cu mult 
timp în urmă, în Antichitate. 

— Am reuşit să intru şi să iau un pumn din materialele de acolo şi 
le-am analizat în secret, spuse O'Connor încet. Lemnul este shittim, 
salcâm, lemnul de esenţă tare menţionat în Vechiul Testament. 
Probabil a fost folosit la construcţia unui suport, destul de puternic 
pentru a ţine o greutate aşa de mare. Şi țesătura este mătase, 
colorată cu purpură imperială, vopseaua foarte prețioasă obţinută din 
scoicile Murex găsite pe țărmurile Libanului. 

— Dumnezeule, murmură Maria. Vălul Templului, perdeaua sacră 
a Sfintei Sfintelor folosită să ascundă sanctuarul de restul templului. 

O'Connor o aprobă. 

— Folosită probabil de romani să acopere menora şi masa de aur. 

— Deci au fost în interiorul arcului în tot acest timp, chiar sub 
simbolul menorei din basorelief. 

Jack dădu din cap uluit. 


60 


— Preoţii trebuie să le fi mutat la adăpostul întunericului din 
Templul Păcii, care era foarte aproape. 

— Şi apoi, sute de ani mai târziu, un custode a dezvăluit secretul, 
probabil folosindu-se de comoară ca răscumpărare să îşi salveze 
propria piele când au fost invaziile barbare, spuse O'Connor. Roma a 
fost devastată de goți sub comanda lui Alaric, în 410 după Hristos, şi 
apoi de vandali, în 455. Potrivit spuselor lui Procopius, regele vandal 
Giseric a luat comoara evreilor şi a dus-o în Cartagina, pe ţărmul 
Africii de Nord, şi, după ce generalul bizantin Belisarius a eliberat 
Cartagina de sub vandali, în 533, el a dus comoara la Constantinopol. 
Procopius ne spune că împăratul bizantin Iustinian a fost copleşit de 
cucernicie şi a dat comoara înapoi Ierusalimului, dar eu nu cred o 
iotă din asta. Nu există dovezi de încredere care să ateste că aceste 
comori ale Templului au mai fost vreodată în Ţara Sfântă. 

— Deci menora chiar a fost în Constantinopol. Maria se uită fix la 
O'Connor. Se poate ca povestea întoarcerii lor la Ierusalim să fi fost 
doar o pistă falsă, o poveste de umplutură? 

— Este foarte posibil, răspunse O'Connor. Procopius a devenit 
prefect al Constantinopolului, şi era membru al curţii regale a lui 
Iustinian. Ritualurile şi superstiţiile Romei păgâne au continuat 
nestingherite pe perioada creştină, şi împărații din epoca de aur erau 
veneraţi. Probabil că instrucţiunile lui Vespasian de a ascunde 
menora încă reverberau de-a lungul secolelor, şi povestea returnării 
ei la Ierusalim era o modalitate de a ţine secretă adevărata locaţie, şi 
anume, Constantinopolul. Faptul că bizantinii erau creştini nu 
înseamnă că aveau mai multă compasiune pentru evrei decât romanii 
în vremea lui Vespasian. Cred că menora a fost închisă undeva 
pentru încă cinci sute de ani, poate adânc în pivnițele noii catedrale a 
lui Iustinian, Hagia Sofia, din Constantinopol. 

— Mai sunt cei care cred că tezaurul evreilor nu a părăsit Roma 
deloc, că a fost luat în secret de autorităţile papale şi zace undeva 
ascuns în Vatican chiar şi în zilele noastre. Jack se uită scrutător la 
O'Connor, neştiind ce mai avea acesta de dezvăluit. Chiar înainte de 
invaziile barbare, biserica începuse să îşi însuşească templele din 
Roma şi să le golească de artefacte, încă de la convertirea lui 
Constantin la creştinism, în secolul al IV-lea după Hristos. 

O'Connor tăcu un moment înainte de a-i da răspunsul, cu voce 
înceată, dar fermă. 

— Este adevărat că Vaticanul ascunde comori neştiute, opere de 
artă inestimabile, dispărute de generaţii întregi. Sunt pasaje secrete 
în catacombele de sub Sfântul Petru pe care nici măcar eu nu le-am 
văzut. Se uită cu seriozitate la Jack. Dar vă pot asigura că menora nu 
este printre ele. Dacă ar fi fost, eu nu aş mai fi fost aici. Aş fi fost 


61 


obligat de către autorităţile papale să jur că aveam să păstrez 
secretul. Amintiţi-vă istoria noastră! Tezaurul din Templul evreilor ar 
reprezenta triumful final al creştinătăţii, pedeapsa pentru 
complicitatea evreilor la moartea lui Isus. Dacă am avea tezaurul, ar 
fi oricum cel mai bine păstrat secret al lumii. Un singur cuvânt, şi ar 
izbucni un adevărat război. 

— Război? spuse Jeremy cu scepticism. 

— O ruptură totală în relaţiile dintre Vatican şi Israel. 
Animozităţile vechi de când lumea dintre evrei şi creştini ar fi 
reaprinse în întreaga lume, alimentând antisemitismul şi 
ultrasionismul la o scară mare. Şi, dacă tezaurul ar fi vreodată 
înapoiat Ierusalimului, ar fi picătura care ar umple paharul, conflictul 
final din Orientul Mijlociu de care ne temem de multă vreme. Unii 
evrei ortodocşi sunt de părere că înapoierea menorei Ierusalimului ar 
fi primul pas în reconstrucţia Templului, locul care acum este ocupat 
de moscheea Al-Aqsa, una dintre cele mai sfinte locuri ale religiei 
islamice. Menora ar da Israelului încredere totală în destinul său, 
împuternicind fundamentaliştii şi convingându-i pe cei nehotărâţi. Şi 
lumea arabă ar şti o dată pentru totdeauna că niciodată cererile nu-i 
vor fi satisfăcute prin negocieri. 

— Este curios cum de naziştii nu au venit la Roma s-o caute, 
spuse Jack. 

— Cel de-al Doilea Război Mondial a fost o perioadă întunecată 
pentru Biserică, spuse O'Connor înverşunat. Papa nu i-a dat lui Hitler 
nici o scuză de a jefui Vaticanul. Dar au fost mulţi alţii care au bătut 
la uşile noastre de atunci. Sionişti fantezişti, adepţi ai teoriei 
conspirației, vânători de comori care credeau că erau la jumătatea 
drumului spre Sfântul Graal. Vă asigur că toţi au fost pe un drum 
care nu ducea nicăieri. 

În acel moment, se auzi o hărmălaie afară, şi Costas dădu buzna 
în cameră. 

— Scuze că vă întrerup, spuse el fără suflare, dar m-am gândit că 
ar trebui să vezi asta. Se grăbi şi-i înmână lui Jack o bucată de hârtie. 
Mai ţii minte scândurile de lemn de la lanţul din Cornul de Aur? [i s- 
au părut un pic ciudate. 

Jack se luptă să îşi ia gândul de la menora şi să se concentreze la 
descoperirea remarcabilă făcută cu o zi în urmă. 

— Scândurile suprapuse prinse cu nituri de fier. O chestie 
întâlnită des în tradiţia construcţiilor de bărci din nord-vestul 
Europei, la începutul Evului Mediu. Ciudată pentru o galeră 
venețiană din 1453. 

— Păi, uite răspunsul! Costas se aplecă înainte entuziasmat, cu 
mâinile pe masă. Mostra pe care am luat-o cu noi a fost analizată. 


62 


Este stejar din Scandinavia. Şi este de la prora unei corăbii lungi, nu 
de la o galeră mediteraneană. Pare că s-a rupt în lanţ, probabil fără 
ca vasul să se scufunde. Şi uită-te şi la vârsta copacului! 

— 1042, plus sau minus un an, citi Jack, uluit. 

Jeremy scoase un strigăt de bucurie şi se ridică de pe scaun 
nerăbdător. 

— Se potriveşte perfect! Harald Hardrada a plecat din 
Constantinopol în 1042. Vasul lui ar fi putut fi construit cu un an în 
urmă, pe țărmurile baltice. Ceea ce aţi descoperit voi nu este 
nicidecum lanţul rupt la asediul Constantinopolului, din 1204, ci un 
lanţ scufundat de o navă a vikingilor mercenari cu un secol şi 
jumătate în urmă, în timp ce îşi purtau corăbiile în zona Cornului de 
Aur. 

Costas se uită la imaginea soldaţilor de pe arc, încărcaţi de 
bogății în procesiunea triumfală. 

— Şi acum ştim ce putea cântări aşa de greu în nava lor, astfel 
încât să rupă lanţul. 

— Menora. Jack dădu din cap şi zâmbi larg spre Costas. Asta îţi 
aparţine. Încă o bilă albă pentru ştiinţă. 


63 


CAPITOLUL 5 


Jack privi cu atenţie pe fereastra de lângă el, în timp ce avionul 
se înclină în partea dreaptă, şi oceanul apăru în faţa ochilor lor. 
Fusese o dimineaţă senină, şi soarele strălucea adânc în valuri. Nu 
văzuseră pământ timp de jumătate de oră, de la ultima oprire la 
Reykjavik, dar, după ce trecuseră de Cercul Polar, apa se 
împestriţase cu pete albe. Unele erau imense, bucăţi mari de alb, 
înconjurând turcoazul acolo unde aisbergul se adâncea sute de metri 
sub apă. Acum erau şi aisberguri, şi gheaţa mării, un mozaic alb 
fragmentat, care se întindea cât puteai cuprinde cu privirea, şi Jack 
observă primele limbi de pământ înspre vest. Se aplecă spre 
ocupantul locului din faţa sa şi arătă pe fereastră. 

— Se poate vedea calota glaciară a Groenlandei. 

— Te lasă fără suflare. 

Figura Mariei era înflăcărată de emotie, şi Jack se felicită că o 
invitase şi pe ea. După ce O'Connor plecase la Roma cu trei zile în 
urmă, Jack îi telefonase lui James Macleod să continue discuţia pe 
care acesta o avusese cu Costas despre descoperirea făcută în 
gheaţă. Era mult mai mult decât atâta; lucrurile luaseră o turnură 
extraordinară în ultimele zile, şi vizita lui Jack era imperios necesară. 
Proba din gheaţă se dovedise a fi o mostră care făcea ca descrierea 
vasului îngropat să fie mai mult decât o legendă locală. Jack aflase 
despre o altă descoperire extraordinară, şi ar fi avut nevoie de 
cunoştinţele Mariei şi ale lui Jeremy, care profitaseră de şansă şi îl 
însoţiseră pe Jack pe nava de cercetare a IMU într-unul dintre cele 
mai extraordinare proiecte întreprinse de ei vreodată. 

Acum stăteau toţi în compartimentul din faţă al unui Embraer 
EMB-145XR modificat special, un avion cu reacţie, nou-nouţ, folosit 
de IMU pentru transportul de persoane. In partea cealaltă a 
intervalului, Jeremy era cufundat într-un ocean de hârtii şi de cărţi, 
scriind liniştit la laptop. Jack închise cartea pe care o citea, o 
introducere în norvegiana veche, şi se uită afară pe fereastră. In 
ultimele zile se lăsase absorbit de Harald Hardrada, reaprinzând o 
pasiune din copilăria lui. Familia lui Jack din partea mamei era din 
Yorkshire, oameni înalţi şi blonzi, al căror accent avea o cadență 
scandinavă, şi Jack simţise dintotdeauna o puternică afinitate cu 
strămoşii săi norvegieni. Harald Hardrada fusese cel mai puternic 
dintre eroii vikingi, dar viaţa sa nu fusese totuşi plină de împliniri. Un 


64 


bărbat care avea să fie rege, al cărui destin părea prea măreț pentru 
a putea fi atins chiar şi pentru el. Dacă situaţia ar fi fost diferită şi 
Harald ar fi câştigat bătălia de la Stamford Bridge, istoria Angliei şi a 
întregii lumii ar fi arătat altfel. Jack făcuse o plimbare până la locul 
bătăliei, lângă York, cu o zi înainte, înaintând cu greu prin câmpurile 
mlăştinoase şi căutând locul unde Harald mânuise pentru ultima oară 
securea. Credea că era aproape, chiar simţise o prezenţă lângă el, 
dar se întorsese nesatisfăcut. Ceva nu era în regulă. 

În avion, în partea opusă, Costas era prăbuşit pe scaun, sforăind 
cu intermitențe, cu capul care-i cădea încet spre piept şi pe care-l 
ridica înapoi cu o smucitură. Stătuse treaz toată noaptea şi lucrase în 
laborator perfecţionând sonda de explorare pentru gheaţă, şi încă 
mai purta salopeta lui favorită pătată, cu însemnele IMU. Cu barba 
nerasă şi cu părul răvăşit, semăna mai mult ca niciodată cu bunicul 
său, un pescar grec care făcuse avere din transporturi, dar care 
insistase ca familia lui să nu uite de unde plecase. Era o moştenire pe 
care Costas, fără să-şi dea seama, o ridicase la rangul de artă în ceea 
ce privea înfăţişarea lui. 

Jack îi zâmbi Mariei în timp ce Costas sforăia şi îşi întoarseră 
amândoi privirea spre geam. Coasta de est a Groenlandei apăru ca o 
fâşie neregulată de piatră între ocean şi calota glaciară, întinderile 
sterpe de granit înconjurând golfurile pline de bucăţi albe de gheaţă 
sfărâmată. Curând erau chiar deasupra calotei glaciare, un covor de 
un alb strălucitor, ondulându-se la orizont, cu suprafaţa împresurată 
de ochiuri de apă, care străluceau ca nişte pietre de turcoaz în 
lumina dimineţii. Era unul dintre cele mai austere peisaje din lume, 
dar, cu toate astea, avea o frumuseţe irezistibilă care scotea la iveală 
pasiunea lui Jack pentru explorări şi care îl făcea să înţeleagă ce 
anume îi adusese până aici pe exploratorii norvegieni, care 
navigaseră pentru prima dată spre aceste ţărmuri, cu aproape o mie 
de ani în urmă. 

— Nu înţeleg un lucru. 

Costas se trezi brusc, ca şi cum conversaţia purtată cu o oră în 
urmă nu s-ar fi întrerupt deloc. 

— Harald Hardrada a fost ucis în Anglia, în 1066, corect? Atunci 
cum se face că inscripţia de pe hartă sugerează că a murit pe undeva 
pe aici? 

Jack îi aruncă lui Costas o privire uimită, şi amândoi se uitară 
spre Jeremy care răsfoia nişte pagini şi părea complet absorbit de 
ceea ce făcea. 

— Jeremy? spuse Maria întrebător. 

— Poftim? 


65 


— Bătălia de la Ragnarok din inscripţia de pe hartă. Cum se 
împacă asta cu faptul că Harald şi-a găsit sfârşitul la Stamford 
Bridge? 

— Oh, fraza este doar la figurat, probabil, spuse Jeremy cu 
indiferenţă. Toţi războinicii vikingi omorâţi în luptă mergeau direct în 
Walhalla, unde îl slujeau pe Odin şi aşteptau războiul final de la 
Ragnarok, împotriva forţelor răului. Se credea că Walhalla era în 
vest, dincolo de marginea lumii. Inscripţia nu sugerează neapărat că 
Harald şi oamenii lui au murit aici. 

— Şi tezaurul de la Michelgard? 

— Mă tem că nu vă pot ajuta cu asta. 

— Jeremy, ai cumva cartea lui Sturluson? 

În vocea Mariei era un strop de nervozitate în timp ce Jeremy îi 
dădu cartea fără s-o privească, cu atenţia din nou concentrată la 
laptop. Ea luă cartea şi îndreptă coperta spre Costas. Reprezenta 
imaginea unui cavaler călare îmbrăcat în zale, cu un coif strâns şi 
apărătoare de nas şi care avea un scut triunghiular alungit. 

— Seamănă cu un cruciat, spuse Costas. 

— Nu eşti departe, replică Maria. Asta este de pe o tapiserie din 
Norvegia datând din secolul al XII-lea, la aproape o sută de ani de la 
moartea lui Harald. Dar, în lipsa unui portret de-al său, asta îţi dă o 
idee destul de clară despre cum ar fi arătat Harald şi oamenii lui. Cei 
din Garda Varegă din Constantinopol erau vikingi prin naştere şi 
educaţie şi nu ezitau să folosească groaznica secure nordică. Aceasta 
a intrat în legendă, înaltă cât un om şi cu o singură lamă, umplându- 
te de spaimă pe câmpul de luptă. Varegii au profitat de reputaţia 
strămoşilor lor, vikingii, care au jefuit şi au siluit totul în drumul lor 
spre Europa de Vest şi care chiar au navigat pe Mediterana pentru a 
teroriza Italia şi Franţa. Dar şi varegii erau personaje cosmopolite, 
care şi-au petrecut mare parte din viaţă la Constantinopol, cel mai 
sofisticat oraş al lumii medievale, slujindu-i pe împărații bizantini. 
Armurile şi podoabele lor nu făceau notă discordantă în cruciade, iar 
ei vorbeau greaca la fel de bine ca norvegiana. Harald Hardrada a 
condus chiar o campanie în Ţara Sfântă. 

— Ín Ţara Sfântă? lui Costas nu-i venea să creadă. Dar credeam 
că aceste cruciade au început abia la sfârşitul secolului al XI-lea. 
Adică la o generaţie după moartea lui Hardrada. 

— Il poţi considera pe Harald Hardrada primul cruciat, spuse 
Maria cu ochii trădându-i entuziasmul. S-a născut păgân, şi cu 
siguranţă nu dorea să-şi răscumpere păcatele, dar a slujit interesele 
bisericii creştine în Ţara Sfântă. Trebuie să înţelegi un lucru, Costas. 
Cruciadele, aşa cum le cunoaştem noi, sunt doar o parte a poveştii, 
spusă din perspectiva occidentalilor. Biserica bizantină şi războinicii 


66 


ei au încercat timp de secole să smulgă [ara Sfântă din mâinile 
arabilor. În anul 1036, împăratul bizantin Mihail a semnat un tratat 
cu califul arab al Egiptului pentru a permite restaurarea Bisericii 
Sfântului Mormânt, altarul ridicat deasupra mormântului lui Isus în 
Ierusalim. Un an mai târziu, Harald Hardrada a condus Garda Varegă 
spre Ierusalim, pentru a-i escorta pe meşteri. Imaginea este exact ca 
în cruciade, călăreţi înalţi, blonzi, îmbrăcaţi în armuri, traversând 
deşertul, cu excepţia faptului că Hardrada chiar a reuşit să 
restabilească pacea în ara Sfântă. Toate oraşele şi castelele 
Palestinei i s-au predat fără luptă, şi el a curăţat drumurile de hoţi şi 
de tâlhari. A adus comori la altarul din Biserica Sfântului Mormânt, 
probabil la cererea împăratului bizantin. Chiar s-a îmbăiat în apele 
Iordanului, ca oricare alt pelerin. 

— Da, şi povestea merge mai departe, spuse Jeremy, care îşi 
abandonase lucrul şi asculta acum concentrat vorbele Mariei. După 
Ierusalim, Harald Hardrada a condus o campanie în zona centrală a 
Mediteranei, în Sicilia şi Italia, timp de trei ani, în numele 
împăratului bizantin. Pe atunci, Sicilia era un emirat islamic, capturat 
de arabi în marele jihad care a condus armatele musulmane în Ţara 
Sfântă şi s-a întins spre vest până în Spania. Harald conducea o 
armată, sub stindardul crucii, împotriva necredincioşilor, pentru a 
recâştiga pământurile pentru Biserică. Bizantinii îi numeau pe 
duşmanii lor sarazini, aceiaşi duşmani pe care cruciații aveau să-i 
înfrunte câteva generaţii mai târziu. Războiul purtat de Harald era 
unul al creştinilor împotriva musulmanilor, prima izbucnire a unui 
conflict care i-a aprins pe cruciați şi care este încă resimţit şi în zilele 
noastre. Hardrada era cel mai temut comandant al forţelor creştine, 
chiar mai temut decât Richard Inimă-de-Leu sau decât Baldwin de 
Flandra în timpul cruciadelor. Arabii îl denumeau Ra'd Shamaal, 
Trăsnetul Nordului. 

— A fost un bărbat pe cinste, murmură Costas. Şi spui că era din 
Norvegia de origine? 

Maria arătă cartea pe care i-o dăduse Jeremy. 

— Asta este sursa noastră principală de informaţii, Saga Regelui 
Harald, scrisă de poetul islandez Snorri Sturluson la începutul 
secolului al XIII-lea. Face parte din Heimskringla, o istorie a tuturor 
regilor Norvegiei. Ne oferă o descriere a înfăţişării lui Harald: foarte 
înalt, blond, cu barbă şi mustăţi lungi, imaginea clasică a unui viking. 
Numele său era Harald Sigurdsson, şi s-a născut în 1015. Mai târziu, 
a dobândit numele de Hardrada, însemnând Conducătorul cel Dur, 
Harald Nemilosul. Încă din tinereţe, a învăţat arta războiului, la 
vârsta de cincisprezece ani, când a luptat alături de fratele său 
vitreg, regele Olaf cel Sfânt, în bătălia de la Stiklestad, împotriva 


67 


unei armate norvegiene rivale. Olaf a fost omorât, iar Harald a fost 
nevoit să părăsească ţara, pornind în exil spre est, întâi în Suedia, şi 
apoi la Novgorod şi la Kiev, unde a slujit ca mercenar în armata 
regelui Iaroslav al Rusiei. 

— Şi cum a ajuns la Constantinopol? întrebă Costas uitându-se pe 
hartă. 

— Păi, erau mai multe bogății acolo. La vârsta de optsprezece 
ani, Harald a ajuns la Constantinopol şi a făcut parte din Garda 
Varegă. A ajuns repede la rangul de atrologus, comandantul gărzii, şi 
timp de nouă ani a jefuit Mediterana în numele împăratului bizantin. 
În 1042, a părăsit Constantinopolul încărcat cu prăzi pentru a 
reclama tronul Norvegiei. Douăzeci de ani mai târziu, timp în care a 
devastat Danemarca şi a condus Norvegia cu o mână de fier, ambiția 
lui l-a condus spre o întâlnire fatidică cu regele Harold al Angliei în 
bătălia de la Stamford Bridge. A fost o ascensiune îmbibată în sânge 
de la început până la sfârşit, dar pe parcursul ei Harald şi-a apărat 
dreptul moştenit prin naştere şi a devenit unul dintre cei mai bogaţi 
şi mai temuţi conducători din epoca medievală. 

— Supoziţia că el ar fi vizitat Vinland este plauzibilă, murmură 
Jack. Islanda şi Groenlanda au fost colonii norvegiene în marea lor 
parte, descoperite de vikingii norvegieni, iar un rege precum Harald 
Hardrada ar fi dorit să îşi extindă influenţa. Şi apoi mai este şi faima. 
Adică o călătorie la Vinland ar fi fost o faptă îndrăzneață care ar fi 
contribuit la reputaţia lui de explorator şi de războinic neînfricat. 

— Nu ar fi fost singurul bărbat important care să fi încercat asta, 
spuse Maria. Analele islandeze menţionează un episcop din 
Groenlanda care a pornit spre Vinland. A dispărut pentru totdeauna 
din istorie. 

— Ceva nu se leagă, spuse Jack neliniştit. Dacă Harald a ajuns la 
Vinland, atunci cu siguranţă înseamnă că a supravieţuit şi s-a întors 
în Norvegia la timp pentru bătălia din 1066. Ar fi avut multe de 
câştigat dacă şi-ar fi declarat succesul, proclamându-şi suveranitatea 
peste coloniile vikinge din vest şi ridicându-şi în slăvi curajul. Sunt 
întâmplările pe care le găseşti în mod normal în saga, şi totuşi nimic 
din toate astea nu este menţionat în Hiemskringla. Singurul lucru pe 
care îl avem este o referinţă secretă pe o hartă găsită în Catedrala 
Hereford. Nu are sens. 

— Comoara, obiectele pe care le-a prădat împreună cu varegii, ce 
ştim despre ele? întrebă Costas. 

— Este o poveste fantastică. Maria răsfoi cartea în căutarea unei 
pagini, şi apoi o deschise. Ascultă asta: „Tezaurul său era aşa de 
bogat, încât nimeni din nordul Europei nu mai văzuse aşa ceva 
vreodată în posesia unui singur om. În timpul şederii sale la 


68 


Constantinopol, Harald a luat parte de trei ori la jefuirea palatului: 
aşa este obiceiul ori de câte ori moare un împărat, iar varegilor li s-a 
permis să ia parte la asta - sunt îndreptăţiţi să jefuiască toate 
visteriile palatelor şi să ia orice le-ar cădea în mână.” 

— Bănuiesc că ăsta este preţul care trebuie plătit pentru a-ți 
asigura loialitatea mercenarilor, spuse Costas. 

— Înseamnă că varegii nu numai că aveau cât puteau să ducă din 
palatele pe care le jefuiau de câte ori murea un împărat, dar 
cunoşteau şi locaţiile unde aceste comori erau ascunse. La urma 
urmei, sarcina lor principală la Constantinopol era să păzească 
Trezoreria Regală. Dar relatarea lui Snorri în legătură cu jefuirea 
palatelor este fără îndoială exagerată, dar este ceva ce ar fi sunat 
foarte plăcut în urechile vikinge. Comorile cu adevărat importante, 
au rămas, bineînţeles, sub cheie. 

— Vorbeşti despre menora, spuse Costas. 

Maria încuviinţă. 

— Dar aşteaptă să auzi şi restul poveştii! Devine şi mai 
interesantă. În 1042, după mai mult de zece ani în serviciul 
împăratului, Harald se săturase de campanii. Avea toată faima şi 
bogăţiile pe care şi le dorise, şi acum voia să reclame tronul 
Norvegiei. Aşa că, ultima dată când s-a întors de la război, la 
Constantinopol, a părăsit Garda  Varegă. Impăratul, Mihail 
Călăfătuitorul, era un om slab, şi se pare că îi convenise acest aspect, 
dar împărăteasa Zoe s-a înfuriat. Ea deja îi purta ranchiună lui 
Harald. Se pare că a cerut-o de soţie pe Maria, frumoasa nepoată a 
împărătesei, dar Zoe l-a respins. Povestea dusă mai departe de varegi 
spune că Zoe însăşi îl dorea pe Harald şi că acesta fusese adevăratul 
motiv pentru care ea se înfuriase când auzise de plecarea lui din 
Constantinopol. 

— Un triunghi amoros, chicoti Costas. Trăsnetul Nordului şi-a 
întâlnit în sfârşit perechea. 

— Harald a fost aruncat în închisoare, dar a fost eliberat de o 
doamnă misterioasă, poate altă iubită. Povestea spune că Harald şi-a 
convocat varegii, şi aceştia s-au răzbunat cumplit pe împărat, 
orbindu-l în timp ce dormea. În aceeaşi noapte, Harald a intrat în 
apartamentele Mariei şi a răpit-o. Asta ne spune Snorri mai departe: 
„Au coborât în corăbiile varege şi au luat două dintre ele. Au vâslit 
până la Bosfor, unde au fost blocaţi de lanţul care îl apăra. Harald le- 
a spus vâslaşilor să tragă cu toată puterea lor, în timp ce ceilalţi, care 
nu erau la vâsle, urmau să fugă la pupă, încărcaţi cu tot ce aveau la 
ei. Astfel, vârfurile corăbiilor au trecut peste lanţ. Imediat după 
aceea, fiind blocaţi pe lanţ, Harald le-a spus să treacă la proră. 
Corabia în care se afla Harold s-a înclinat în faţă şi a alunecat peste 


69 


lanţ; dar corabia cealaltă s-a înţepenit şi s-a rupt la pupă. Mulţi 
dintre pasagerii ei au murit, dar câţiva au fost salvaţi din mare.” 

— Asta e, spuse Jeremy exaltat. Exact ce spuneam ieri. 
Scândurile pe care le-ai descoperit în lanţul din Cornul de Aur erau 
din cea de-a doua corabie a lui Harald. Snorri nu spune exact că s-a 
scufundat, fapt ce explică de ce ai descoperit doar nişte scânduri 
rupte în lanţ. Craniul cu coif trebuie să fie al unuia dintre varegii 
înecaţi. 

— Ce s-a întâmplat cu tiza ta? o întrebă Jack pe Maria. 

— Potrivit spuselor lui Snorri, Maria a fost eliberată fără să i se 
facă vreun rău când au ajuns la Marea Neagră, şi chiar i s-a dat o 
escortă pentru a merge înapoi la Constantinopol. Probabil răpirea 
Mariei a fost modul în care Harald a vrut s-o insulte pe Zoe, dar el 
mersese chiar mai departe şi avea de gând să se căsătorească cu una 
dintre fiicele regelui Iaroslav, Elisabeta, o iubită de-a lui de la Kiev, 
înainte de a se înrola în Garda Varegă. 

Maria îi zâmbi lui Jack. 

— Dar unii cred că Maria a rămas cu el, i-a fost ibovnică şi s-au 
iubit cu adevărat până la moarte. 

— Deci tu crezi că menora a fost furată în aceeaşi noapte? insistă 
Costas. 

— Da. Dacă varegii au avut timp s-o răpească pe Maria, au avut 
timp şi să fure comoara interzisă din Constantinopol. 

— Asta explică de ce apare simbolul menorei pe harta de la 
Hereford, spuse Costas îngândurat, privind în gol. Dacă vikingii erau 
interesaţi de comoară doar ca lingou de aur, atunci este ciudat că 
forma menorei încă mai avea o semnificaţie ani mai târziu, când 
Richard de Holdingham a scris inscripţia runică. Poate faptul că era 
un tezaur interzis a contat. Ar fi putut deveni simbolul bravurii lui 
Harald, a bărbăţiei lui, o pradă de război ca în vremurile romane, să 
fie trâmbiţată la nesfârşit de vikingi în saga. Când au revenit acasă, 
povestea acelei ultime nopţi de la Constantinopol le-a asigurat cu 
siguranţă vikingilor băutură gratis pentru tot restul vieţii. 

Se întoarseră toţi spre Jeremy, care le evita privirea şi se uita la 
ecranul computerului, apoi privi fix în ochii lui Costas. Făcu o pauză 
înainte de a vorbi pe un ton neliniştit. 

— Probabil ai dreptate, dar asta e doar o parte a poveştii. 

În acel moment vocea pilotului se auzi în difuzoare anunțând 
aterizarea la Kangerlussuaq, fosta bază aeriană americană, care 
acum servea drept principalul centru internaţional al Groenlandei pe 
coasta de vest. Jack se uită pe fereastră şi văzu că acum trecuseră de 
calota glaciară a Groenlandei şi se apropiau de strâmtoarea Davis, 
canalul larg al oceanului delimitând partea vestică a Groenlandei de 


70 


partea arctică a Canadei. Sub ei se întindeau fiorduri sinuoase şi 
păşuni verzi, care făceau dintr-odată ca existenţa aşezărilor vikinge 
de pe aceste ţărmuri să nu mai pară o chestie imposibilă - lucru de 
neconceput pe partea stearpă din est. Avionul se înclină brusc şi 
întoarse spre est, şi ajunseră în acelaşi rând cu cel mai lung fiord 
dintre toate, Sondre Stromfjord, cu casele răzlețe şi mohorâte de la 
Kangerlussuaq răspândite pe valea din vârf. 

Câteva minute mai târziu trenul de aterizare fu coborât, şi Jack 
observă două aeronave garate pe pistele secundare ale unui fost 
aerodrom militar, în centrul văii; primul era un avion cu reacţie 
Antonov AN-74 care ajunsese înaintea lor, având la bord preţioasa 
încărcătură a lui Costas, şi cel de-al doilea, un elicopter Lynx purtând 
însemnele Universităţii Internaţionale Maritime. 

— Acum ajungem deasupra fiordului. Uitaţi-vă spre dreapta, şi 
veţi observa vârfurile aisbergurilor ieşind din ceaţă. 

Pentru o clipă, James Macleod luă mâna de pe manşă şi arătă pe 
deasupra lui Jack spre crestele zimţate acoperite de zăpadă, care 
semănau cu vârfurile unor munţi îndepărtați văzuţi printre nori. În 
compartimentul pasagerilor din spatele lor, Maria şi Jeremy se 
aplecară să-i urmărească privirea. Cu diferenţa de fus orar de trei 
ore faţă de Anglia, aici era dimineaţă devreme, şi soarele avea să 
împrăştie ceața cauzată de aerul rece venit dinspre ghețari care se 
întâlneşte cu aerul cald ce se ridică dinspre mare. În timpul verii, era 
chiar mai cald la o mie de metri decât la suprafaţa gheții, dar, chiar 
şi aşa, temperatura era de câteva grade sub zero, şi toţi erau 
îmbrăcaţi în costume de zbor termoizolante şi aveau căşti de 
protecţie, pentru că era posibil ca elicopterul să intre în curenţi 
puternici de aer formaţi deasupra apei, de-a lungul coastei. 

— Mai sunt cincisprezece minute până când se eliberează 
heliportul. Aşa că m-am gândit să vă arăt împrejurimile. 

Macleod îi întâmpinase pe pistă la Kangerlussuaq când 
aterizaseră şi îi escortase direct la elicopterul Lynx care îi aştepta. Le 
luase mai puţin de o oră să zboare spre nord la fiordul Ilulissat, pe 
coasta de vest a Groenlandei, la aproape două sute cincizeci de 
kilometri la nord de Cercul Polar. Urmăriseră un elicopter de 
transport masiv, Chinook, de la fosta bază aeriană americană de la 
Thule, o contribuţie binevenită din partea guvernului american la 
proiectul IMU. Costas se hotărâse să zboare în Chinook pentru a 
supraveghea transferul echipamentului său, şi Jack se gândea la 
neliniştea care îl tortura pe Costas în timp ce stătea pe rampa de 
încărcare privind cum roadele muncii lui de luni de zile erau 
suspendate în aer într-o plasă de încărcare. Câteva clipe mai 


71 


devreme priviseră cum Chinookul cobora în ceaţă, spre vârful 
fiordului. 

— De aici s-a desprins aisbergul care a scufundat Titanicul, spuse 
Macleod cu un puternic accent de Glasgow. Este unul dintre cele mai 
rapide cursuri de apă cu bucăţi de gheaţă din lume. Intoarse 
elicopterul spre est, cu faţa spre fiord, şi zbură cu viteza maximă 
pentru câteva minute, până când ieşiră din ceaţă şi văzură calota 
glaciară a Groenlandei ridicându-se în faţa lor ca o vastă cupolă. 
Ghețarul Ilulissat este canalul principal de eliberare a presiunii din 
calota glaciară, acolo unde ghețarii îşi revarsă bucăţile de gheaţă în 
mare. Puteţi vedea cum începe să curgă gheaţa. Macleod întoarse 
elicopterul înspre mare. Puteau vedea locul unde ondulaţiile dintr-o 
singură bucată ale calotei glaciare începeau să se rupă şi să se 
fragmenteze, formând o curgere ondulatorie ce se îndrepta pulsând 
înspre vest. Credeţi sau nu, chestia aia înaintează cu o viteză 
uimitoare, cu aproape doisprezece kilometri pe an, spuse Macleod. 
Crevasele sunt formate de presiunea ghețarului care, atunci când se 
mişcă, împinge în terenul stâncos aflat la aproape o mie de metri în 
adâncuri. Este ca un râu cu vârtejuri. Şi acum pentru amuzament... 
Cobori botul elicopterului, şi se avântară deodată spre ghețar, 
suprafaţa fragmentată a acestuia conturându-se ameninţător cu 
fisurile şi faldurile sale gigantice. Chiar în ultimul moment, Macleod 
ridică elicopterul, şi aproape instantaneu fură învăluiţi de ceaţă, 
ghețarul fiind acum abia vizibil, în vreme ce rotorul împrăştia ceata, 
lăsând la vedere petice albe şi crevase de un albastru-închis. Suntem 
la mai mult de o sută cincizeci de metri deasupra ghețarului, îi 
asigură Macleod. Să ţineţi minte cât de mare este. Timp de câteva 
minute pilotă prin ceaţă doar cu ajutorul instrumentelor de navigaţie, 
iar apoi acţionă la manşă şi începu coborârea până când altimetrul 
arătă aproximativ optzeci de metri deasupra nivelului mării. Am 
ajuns. 

Lynxul se menţinu la punct fix în timp ce ceața începea să se 
împrăştie şi o privelişte spectaculoasă se materializă în faţa lor. Era 
un perete imens de gheaţă, ajungând până la elicopter şi întinzându- 
se de o parte şi de alta atât cât puteai cuprinde cu privirea. Nu era 
un perete abrupt de gheaţă compactă, ci mai degrabă o masă 
fragmentată de piloni şi de canioane, crăpată în striaţii albastre acolo 
unde apa topită cursese de pe suprafaţă şi mai apoi îngheţase din 
nou. Întreaga masă părea incredibil de fragilă şi de nesigură, ca şi 
cum cel mai mic ghiont ar fi provocat o cădere în cascadă. 

— Marginea ghețarului, anunţă Macleod. Sau mai degrabă masa 
de aisberguri care s-au desprins din el şi se strâng în capătul 


72 


fiordului. Marginea însăşi a ghețarului se află undeva la mai mult de 
cinci mile marine est de noi, spre calota glaciară. 

— Este formidabil, se auzi vocea lui Jeremy prin aparatul de 
comunicaţie, şi pentru prima dată păru a rămâne fără cuvinte. Deci 
aici este locul unde se formează aisbergurile din Atlanticul de Nord? 

— Nouăzeci la sută dintre ele, răspunse Macleod. Douăzeci de 
miliarde de tone în fiecare an, destul cât să afecteze nivelul mărilor 
la nivel global. Acel perete de gheaţă poate părea destul de fix, dar a 
prins viteză în ultima vreme şi se mişcă înspre noi cu o viteză de cinci 
metri pe oră. Unele dintre aisbergurile mari vor fi împinse înainte, 
mai mult sau mai puţin intacte, dar toate fragmentându-se şi dând 
naştere unor aisberguri mai mici. Aproape zece mii de aisberguri 
mari ies din fiord în fiecare an spre golful Disko. Merg în sensul 
invers acelor de ceasornic purtaţi de curent în jurul golfului Baffin, şi 
apoi plutesc în sud spre Newfoundland şi în est spre Islanda. 

— Unul dintre ei se fragmentează chiar acum, spuse brusc Jack. 

Fără nici un avertisment, o bucată mare de gheaţă se rupse chiar 
în faţa lor cu un zgomot care putu fi auzit în ciuda zgomotului făcut 
de rotorul elicopterului. Bucata de gheaţă căzu direct în apă şi 
dispăru complet, apoi ieşi la suprafaţă aproape în întregime, înainte 
să rămână locului, balansându-se în sus şi în jos, până când la 
suprafaţă mai rămase doar un vârf zimţat. 

— Acum înţeleg ce înseamnă faptul că partea importantă a 
aisbergului se află sub apă, zise Jeremy cu vocea gâtuită de emotie. 
Cei care sunt mai mari ating probabil fundul fiordului. 

— Exact asta se întâmplă. Câteodată ating fundul mării, alteori 
nu. 

Macleod deschise un mic ecran video din carlingă şi tastă ceva, 
dezvăluind imaginea adâncimii fiordului. 

Jack fluieră. 

— Destul de adânc. 

— Peste o mie de metri. 

— Creasta aia de sub apă, peste gura fiordului, spuse Jack, 
bănuiesc că este locul unde limba de gheaţă a ajuns la cea mai mare 
întindere? 

— Danezii care s-au aşezat aici în secolul al XVIII-lea îl numesc 
Isfjeldsbanken, pragul, răspunse Macleod. Un prag imens de 
sedimente tasate de ghețar. Vârful pragului este la o adâncime de 
doar două sute douăzeci de metri, aşa că aisbergurile mai mari se 
împotmolesc în el. Până de curând marca marginea limbii de gheaţă, 
aglomerarea de aisberguri care sufocau fiordul. 

— Dar acum fragmentarea are loc la câţiva kilometri mai aproape 
de calota glaciară, unde suntem noi acum? 


73 


— Într-adevăr. Macleod atinse ecranul, şi apăru altă imagine a 
fiordului, făcută din satelit. NASA a avut amabilitatea să ne ofere 
acest montaj fotografic, o imagine din satelitul Landsat. Succesiunea 
de linii roşii de-a lungul fiordului arată retragerea fragmentării în 
faţa ghețarului între anii 2001 şi 2005. În acelaşi timp, viteza cu care 
ghețarul se mişcă a crescut dramatic, aproape s-a dublat. Şi 
măsurători aeriene cu altimetre laser au dezvăluit o micşorare a 
ghețarului cu cincisprezece metri pe an. 

— Încălzirea globală, spuse Jeremy. 

— Veşti proaste pentru mediul înconjurător, dar bune pentru noi. 
Macleod închise ecranul şi preluă comanda la manşă, întorcând 
elicopterul spre vest şi zburând prin ceaţă, departe de ghețar. Veşti 
proaste pentru că încălzirea globală are un efect mult mai dramatic 
asupra calotei glaciare decât s-au temut unii. Veşti bune pentru că ne 
permite să lucrăm chiar în fiord, să facem cercetări care nu au fost 
posibile până acum. 

— Şi acum vine vara, spuse Jack. Bănuiesc că asta face ca rata 
fragmentărilor şi a dezintegrării să fie şi mai mare în partea din faţă 
a ghețarului? 

— Ăsta este motivul pentru care am vrut să vii acum aici, spuse 
Macleod. Peste câteva zile închidem prăvălia. Sunt multe lucruri care 
ne presează. 

Douăzeci de minute mai târziu, slăbi strânsoarea manşei, şi 
Lynxul începu să coboare deasupra liniei zimţate de aisberguri din 
capătul fiordului. Inima lui Jack începu să bată cu putere când văzu 
suprastructura navei ivindu-se din ceţuri. Macleod întinse mâna spre 
aparatul de radio, dar, înainte de a apăsa pe butonul „pornit”, se 
întoarse şi îl privi pe Jack. 

— Şi acum este momentul să-ţi spun de ce te-am pus să baţi atâta 
drum până aici. 


74 


CAPITOLUL 6 


Bărbatul din celulă îşi ridică uşor capul şi ascultă cu atenţie, 
încercând să prindă un semn de viaţă, dar nu auzi nimic. Timp de 
cinci ani nu auzise decât zgomotul temnicerilor lui. Închise ochii şi 
respiră încet şi adânc, imun la mirosul de fecale, urină şi vomă care 
se impregnase în pereţii închisorii. Fusese trimis să-şi ispăşească 
pedeapsa pe tărâmurile bunicului său, într-o temniţă părăsită a 
Gulagului, scutindu-i de deranjul de a-l băga într-o carceră. Dar 
privarea de libertate şi solitudinea nu îl înfricoşau, pentru că fusese 
pregătit să facă abstracţie de realitatea închisorii şi să trăiască într-o 
lume a propriei imaginaţii. Işi mişcă uşor capul într-o parte şi în alta, 
apoi se aplecă iarăşi peste tabla de şah, singura favoare făcută de 
temniceri. Işi cobori umerii peste tablă şi îşi ridică mâinile 
împreunate, învelite în mănuşi fără degete, frecându-le încercând să 
alunge frigul jilav care persista în celulă tot timpul anului. Pentru a 
mia oară luă un pion alb, în formă de războinic viking, cu armură de 
zale şi cu scut, şi îl plasă în faţa regelui creştin. 

— Şah mat, spuse el încet. 

Se rezemă înapoi de scaun, cu încetineala exagerată a unui om 
ale cărui mişcări au devenit preocuparea lui cea mai importantă, 
modul său de a-şi petrece orele solitare pentru încă o zi. Îşi ridică 
încet mâna stângă şi o duse spre obraz, urmărind cu degetul arătător 
cicatricea care se întindea de la ochi până la maxilarul inferior, 
testându-şi din nou puterea de a îndura durerea pe care o simţea de 
fiecare dată. De la maxilar îşi trecu mâna pe peretele de lângă el şi 
atinse liniile gravate ale unui graffiti, ritualul său din fiecare oră, şi 
începu să recite în şoaptă cuvintele, ca un preot care citeşte un text 
sacru. 

— Paul Kruger, murmură el. Hauptsturmfuhrer, Leibstandarte 
Adolf Hitler. Kurt Hausser, Sturmbannfuhrer, Panzergrenadier- 
Division Das Reich. Otto Lehmann, Brigadeführer, PanzerDivision 
Wiking!*. 

Ştia numele pe de rost, nume de eroi adevăraţi din Marele Război 
Patriotic, cruciați care luptaseră împotriva Estului, supraviețuitori 
capturați la Harkov, la Kursk şi în multe alte bătălii, trimişi aici cu 
jumătate de secol în urmă de către ruşi, în ultima lor oprire înainte 


13 Paul Kruger, Căpitan, Divizia 1 SS „Adolf Hitler", Kurt Hausser, Maior, Divizia 2 Infanterie 
SS „Das Reich", Otto Lehman, General de brigadă, Divizia 5 de Tancuri SS „Wiking". 


75 


de a fi duşi în sordida cameră de execuţie de la capătul coridorului. 
Nume asemănătoare cu al bunicului său. Doar că bunicul fusese mai 
norocos, pentru un timp. 

Închise ochii şi ridică mâna spre runele crestate care tăiau 
numele, ştiind cu exactitate unde să pună cele două degete în jos, 
apoi în sus, iar jos, linii aşa de adânc gravate, încât gărzile sovietice 
renunţaseră de mult la încercările de a le mai şterge. Era inscripţia 
pe care îi plăcea s-o atingă cel mai mult, simbolul ordinului din care 
bunicul său făcuse parte, Schutzsaffel!+, brigada SS . Îşi cobori 
degetele şi îşi lipi urechea de peretele umed şi rece, simțind o 
comuniune aproape reală cu aceşti cavaleri ai trecutului, fraţi de 
arme care îşi lăsaseră pe acest perete cea de pe urmă semnătură, 
pentru a-i da putere, pentru a-l îndruma în încercarea sa de 
descoperire a comorilor sacre, pentru a linişti spiritele tuturor celor 
care fuseseră înaintea lui şi eşuaseră. 

— Anton Poellner! 

Bărbatul se trezi din negura care îl absorbise auzind vocea care-l 
chema prin ferestruica de la uşă. Se ridică în timp ce lacătele fură 
desfăcute şi uşa se deschise cu zgomot. Un funcţionar de stat cu o 
şapcă cu cozoroc stătea în coridorul puternic luminat, încadrat de doi 
gardieni. 

— Anton Poellner! 

Funcţionarul îi repetă numele, şi bărbatul din celulă îşi ridică 
mâna pentru a se apăra de lumină înainte de a-i răspunde în engleză. 

— Ce doriţi? 

— Prin sentinţa Tribunalului Penal Internaţional pentru Fosta 
Iugoslavie, spuse funcţionarul de stat, vorbind în lituaniană. Cazul 
numărul IT-99-37b, procurorul tribunalului împotriva lui Anton 
Poellner, fost mercenar plătit în armata sârbo-bosniacă. Acuzat în 
baza articolului 7 pentru activităţi criminale individuale, pentru 
genocid şi crime împotriva umanităţii. Funcţionarul făcu o pauză, 
apoi ridică documentul pe care îl ţinuse în mână. Ca urmare a 
convenției de amnistie semnate anul trecut la Haga, cazul tău a fost 
revizuit la Curtea de Apel. Funcţionarul lăsă hârtia în jos şi spuse cu 
o aversiune vădită: Eşti liber. 

Pocni din degete, şi cei doi gardieni îl ridicară pe bărbat în 
picioare, aruncând pe el o manta militară sovietică. Bărbatul se apără 
furios de lumină în timp ce îl împinseră afară pe uşa celulei, apoi îi 
înlănţuiră picioarele pentru ultima oară şi îl conduseră în jos pe 
coridor. Era ultimul locatar al temniţei blestemate, ecoul lanțurilor 
sale răsunând prin celulele pustii, ca şi cum fantomele trecutului îl 
14 SS (Eşalonul de protecţie) importantă organizaţie militară activă între 1923-1945 în 


Germania, slujind partidul nazist şi pe Adolf Hitler pentru care era o adevărată „gardă 
pretoriană". (n.red.) 
76 


îmboldeau să meargă înainte, ştiind că el era ultima lor speranţă că 
aveau să scape. 

La ultima uşă, îl descătuşară şi îl aruncară, fără nici un cuvânt, în 
lumea de afară. Burniţa şi era foarte frig pentru un început de vară, 
dar bărbatul îşi ridică faţa palidă şi zâmbi, lăsând ploaia să îi curgă 
pe faţă. Işi luă bagajul care fusese aruncat lângă el şi începu să 
meargă încet spre poarta deschisă de la ieşire şi spre drumul care se 
vedea dincolo de ea, intrând cu uşurinţă în ritmul unui om care era 
obişnuit cu marşurile nesfârşite. Dincolo de poartă, îşi puse bagajul 
pe umăr şi îşi îndesă mâinile în buzunarele mantiei, aşteptând maşina 
care trebuia să vină să-l ia. Câteva minute mai târziu, apăru un 
Mercedes negru, iar uşa din spate se deschise pe când maşina opri în 
dreptul lui. Fără să se uite nici măcar o dată înapoi la închisoare, 
bărbatul se aplecă şi urcă. 

— Bine ai revenit, spuse o voce din faţă, în engleză. Instrucţiunile 
tale. 

Un plic îi fu aruncat, şi maşina demară în trombă. Bărbatul simţi 
teancul de hârtii înăuntru, dar mai întâi scoase din plic un obiect. Era 
un inel de aur strălucitor pe care îl ridică, îşi lipi buzele de simbolul 
gravat pe el, aşa cum făcuseră încă din copilărie, un simbol complet 
diferit de cel din închisoare, dar totuşi atât de familiar. Îşi puse inelul 
pe degetul arătător de la mâna dreaptă şi scoase hârtiile. Deasupra 
memoria lui timp de cinci ani, reprezentând un bărbat în vârstă 
zăcând într-o baltă de sânge şi purtând o banderolă cu svastica. Se 
uită la faţa rigidă şi şopti ca pentru el: 

— A venit vremea răzbunării! 


— Uite-o acum, spuse Jack entuziasmat. Este pentru prima oară 
când o văd pe mare. Este ca şi cum ai întâlni un prieten de mult 
pierdut şi readus la viaţă. 

Seaquest II fusese terminat cu trei luni în urmă, iar proiectul 
IMU de prelevare de probe din gheaţă fusese prima ieşire la apă, ca 
vas de cercetare la mare adâncime al IMU. De când predecesorul său 
dispăruse în apele Mării Negre, cu şase luni în urmă, Jack fusese 
hotărât să îl înlocuiască şi decisese să redenumească un vas deja 
ancorat în docurile IMU din Finlanda. În timp ce primul Seaquest şi 
sora sa Sea Venture avuseseră la bază vasele ruseşti de cercetare, 
construite iniţial pentru supravegherea acustică a submarinelor în 
timpul Războiului Rece, Seaquest II era un concept complet nou, 
început de la zero după instrucţiunile celor de la IMU. 
Caracteristicile de navigaţie de ultimă generaţie includeau un sistem 
dinamic de poziţionare cu ajutorul elicelor laterale de manevră şi 


77 


prin controlul balastului în scopul menţinerii stabilităţii în orice 
condiţii, lucru esenţial pentru păstrarea poziţiei şi pentru trasarea 
rutei, precum şi pentru desfăşurarea în bune condiţii a muncii de 
laborator. Putea lansa vehicule controlate de la distanţă şi 
submersibile, folosind fie macaralele de pe punte, fie din dana 
interioară direct în apă. Ca toate vasele IMU, acesta era dotat 
corespunzător pentru a se apăra, având un tun care putea fi retras 
sub puntea principală. Un lucru esenţial pentru cercetările făcute la 
pol era carcasa special construită, care permitea înaintarea prin 
bucăţile de gheaţă, care umpleau chiar şi vara apele coastei nordice 
de la Cercul Polar. 

Jack se uita în continuare cu un ochi critic la aranjamentele de pe 
punte în timp ce Lynxul ateriză pe heliport şi rotoarele se opriră. Pe 
când echipajul navei asigura trenul de aterizare pe punte, Jack îşi 
scoase casca şi îşi desfăcu rapid centura de siguranţă. Soarele 
împrăştia ceața, şi în faţa lui se vedea întreaga lungime a vasului, de 
un alb strălucitor în lumina străvezie a Polului Nord. Era din nou în 
elementul lui, şi emoția i se putu citi pe faţă când se întoarse şi le 
zâmbi Mariei şi lui Jeremy. 

— Bine aţi venit la bordul vasului Seaquest II. Aici începe 
adevărata distracţie. 

James Macleod îi conduse de la heliport prin hangar şi apoi în jos 
pe nişte scări abrupte direct în interiorul vasului. Li se alăturase şi 
Costas, care coborâse din Chinook cu un sfert de oră în urmă şi 
fusese ocupat cu despachetarea încărcăturii pe puntea de la pupă. 
Arăta de parcă ar fi avut nevoie de o săptămână întreagă de somn, 
dar mânecile suflecate ce îi lăsau la vedere braţele puternice şi 
petele proaspete de ulei de pe salopeta sa lăsau să se înţeleagă că nu 
avea de gând să piardă nici o secundă şi că voia ca echipamentul să 
fie cât mai repede operaţional. 

Ajunseră pe puntea inferioară, şi Macleod îi introduse printr-o 
uşă deschisă într-o cameră de lectură puternic luminată, făcându-le 
semn să ia loc lângă ecranul unui proiector aflat în dreapta uşii. 
Aliniaţi pe nişte scaune de plastic, chiar în faţa lor, zăriră mai mulţi 
oameni, aproximativ treizeci la număr, unii discutând concentrați 
între ei, alţii aplecaţi deasupra laptopurilor şi a teancurilor de foi. 
Toţi se uitară la Macleod când acesta intră, şi Jack văzu câţiva 
bărbaţi blonzi cu barbă care aveau steagul danez imprimat pe 
hanorace, câteva feţe de nativi groenlandezi şi nişte bărbaţi şi femei 
care purtau puloverele bleumarin ale Forţelor Aeriene Americane. 
Salută un bărbat din primul rând, care se sprijinea plictisit de scaun 
şi îşi mângâia perciunii atât de cufundat în propriile gânduri, încât 
nici nu observă gestul lui Jack. Lanowski era un inginer remarcabil, 


78 


care se dovedise indispensabil pentru IMU de când fusese racolat de 
la MIT, dar avea un stil propriu de a-i irita pe toţi cei care intrau în 
contact cu el. 

— Dragii mei, sunt sigur că îl cunoaşteţi pe Jack Howard, colegul 
meu de la IMU. Măcar de la televizor. 

Jack păru evident stânjenit, dar Macleod făcu semn spre ceilalţi 
trei oameni. 

— Doctor Maria de Montijo şi doctorandul ei Jeremy Haverstock 
de la Oxford, deşi el este din America de origine. Pe Costas îl ştiţi 
deja. 

Se uitară cu o curiozitate evidentă spre Jack, o figură familiară 
chiar şi pentru cei care nu-l cunoşteau personal. Costas zâmbi 
câtorva prieteni vechi, care ajunseseră să-l cunoască îndeaproape pe 
parcursul sesiunilor de instructaj ce avuseseră loc cu câteva 
săptămâni în urmă la campusul IMU din Cornwall. 

— Suntem o echipă internaţională, după cum puteţi vedea, spuse 
Macleod. Oficial, proiectul este o colaborare între NASA şi Institutul 
de Cercetare Geologică din Danemarca şi Groenlanda!'5, şi mai sunt 
câţiva oameni de la International Ice Patrol!$. Fiecare îşi face treaba 
lui, glaciologie, biologie, paleoclimatologie, dar adunăm informaţiile 
laolaltă. IMU oferă vasul de cercetare, NASA - fotografiile din satelit, 
şi GSDG - fotografiile aeriene şi măsurătorile cu laser ale altitudinii. 
Mare parte din munca noastră este doar monitorizare, ne asigurăm 
de buna condiţie a gheții pentru a lua mostrele de care avem nevoie. 
Suntem presaţi de timp întrucât se apropie dezgheţul. Am vrut să fiţi 
aici ca să vă fac cunoştinţă. Dacă aveţi întrebări, acum este 
momentul. 

— Nu vreau să rețin pe nimeni, aşa că o să fiu rapid, spuse Jack. 
Calota glaciară a Groenlandei, gheaţa din interior. Se poate să auzim 
un rezumat despre vârsta şi semnificaţia sa? 

— Mare parte din ea datează din ultimii două sute cincizeci de 
mii de ani, şi gheaţa de la Ilulissat este din ultimii o sută de mii de 
ani, spuse Lanowski dându-şi părul lung până la umeri la o parte de 
pe faţă. Este o supravieţuire incredibilă de la ultima glaciațiune din 
cuaternar. 

— Adică? întrebă Maria. 

— Adică Era Glaciară despre care ştim cu toţii, cea care s-a 
încheiat acum zece mii de ani, când calotele de gheaţă s-au retras, 
explică Lanowski. Cuaternarul este un termen geologic care include 
ultima Era Glaciară, începând acum un milion opt sute de mii de ani, 


13 Geological Survey of Denmark and Greenland (GSDG) 

16 International Ice Patrol (IIP), Patrula Internaţională a Gheţii - Organism multinațional care 
monitorizează aisbergurile din nordul Oceanului Atlantic, în scopul siguranței traficului 
maritim. A fost creat în 1914 ca reacție la scufundarea Titanicului. (n.red.) 


79 


şi care cuprinde multe episoade de avansare şi de retragere a gheții. 
Suntem într-una dintre perioadele calde din ultimii zece mii de ani. 

— Şi de ce este Groenlanda aşa deosebită? 

— Sunt foarte mulţi ghețari în lume care datează din Era Glaciară 
şi, bineînţeles, mai sunt şi calotele glaciare, spuse Macleod. Dar 
calota glaciară a Groenlandei este ultima rămăşiţă din calota glaciară 
continentală care acoperea emisfera nordică până acum zece mii de 
ani. Este o uşă fantastică spre trecut, la fel de interesantă pentru 
mine cum probabil sunt descoperirile arheologice pentru voi. 

— Asta e motivul pentru care te afli aici, spuse Jack. 

— Suntem încă la început, zise unul dintre danezi, dar rezultatele 
sunt promițătoare. În principal ne uităm la bulele de aer închise în 
gheaţă în timp ce aceasta se forma şi care păstrează o descriere 
detaliată a condiţiilor atmosferice din Era Glaciară. Fragmentarea 
din faţa ghețarului lasă acum la vedere porţiuni de gheaţă formate 
recent, într-o perioadă de vreme rece de dinainte de Marele Dezgheţ 
de acum zece mii de ani. Este o ocazie nemaiîntâlnită până acum, 
prima oară când o cercetare de acest gen este posibilă. 

— Încălzirea globală are şi părţile ei bune, spuse Costas cu 
neîncredere. 

— Nu putem da timpul înapoi acum, aşa că trebuie să profităm de 
ocazia asta cât de mult putem şi să obţinem cât mai multe informaţii, 
spuse danezul. 

— Încă o întrebare, zise Maria. Pe mine, una, nu mă veţi convinge 
niciodată să merg lângă ghețarul acela care se fragmentează. Cum vă 
extrageţi mostrele? 

— Forăm în interiorul gheții, exact cum face în pământ un 
sedimentolog sau un căutător de petrol, spuse Macleod. Fiecare strat 
de gheaţă reprezintă o perioadă rece, câteodată de sute sau mii de 
ani. Seamănă un pic cu dendrologia, cu metoda prin care se măsoară 
vârsta unui copac cu ajutorul inelelor sale. Macleod se întoarse şi se 
uită fix la Jack. Asta e motivul pentru care eşti tu aici. 

— Sunt încă nedumerită, spuse Maria. Tot trebuie să vă apropiaţi 
de gheaţă ca să puteţi fora. 

— Vei afla imediat. Macleod îi zâmbi, se îndreptă spre uşă, 
mulţumi grupului şi se întoarse spre Jack. Urmează-mă! 

Seaquest II era mai mică decât predecesoarea ei, având spaţiul 
util interior redus, pentru a mări cantitatea de combustibil ambarcat 
şi implicit autonomia navei, dar având un deplasament puţin peste 
şapte mii de tone, ceea ce o făcea să fie unul dintre cele mai mari 
vase de cercetare de pe mare; le luă câteva minute bune până să 
ajungă pe puntea superioară. Fără să se oprească din mers, Macleod 
arătă spre şirul de cabine ce aveau numele lor pe uşă şi bagajele deja 


80 


înăuntru. La capătul coridorului intrară într-o cameră care se 
întindea de-a lungul palierului cu cabine, chiar sub camera de 
navigaţie şi sub timonerie. Aşezarea fusese ideea lui Jack, putând 
avea astfel un control mai bun şi o cameră specială de observaţie 
pentru personalul angajat care lucra la proiect, evitând totodată să 
împartă spaţiul punţii cu echipajul navei, problemă cu care se 
confruntaseră recent, pe Sea Venture, la Cornul de Aur. Camera avea 
în mijloc un scaun directorial aşezat pe un podium, un ecran radar 
identic cu cel de pe puntea de comandă, patru computere aranjate în 
semicerc în jurul podiumului şi scaune cu telescoape de mare putere 
amplasate lângă fereastra care părea un ecran înclinat ce mărginea 
partea din faţă şi părţile laterale ale camerei. Intrucât ceața se 
ridicase aproape complet, în faţa lor apăru o privelişte orbitoare a 
mării, o întindere vastă de un albastru puternic, cu fragmente de alb 
presărate pe suprafaţa ei, forma joasă a insulei Disko abia vizibilă la 
tribord şi ţărmul canadian al strâmtorii Davis undeva dincolo de 
orizont. 

În urma lor, de pe puntea inferioară veniseră Lanowski şi unul 
dintre oamenii de ştiinţă groenlandezi, o femeie eschimosă cu o 
înfăţişare frapantă care făcu semn spre aparatul de cafea în timp ce 
intrau în cameră. Macleod mormăi ceva, apoi încuviinţă şi turnă 
fiecăruia dintre ei cafeaua aburindă. Jack dădu mâna cu căpitanul, 
care coborâse de pe puntea de comandă să îi salute, un fost ofiţer în 
marina canadiană care îşi petrecuse întreaga viaţă patrulând între 
Polul Nord şi golful Mexic. Jack avea să-i salute mai târziu pe ceilalţi 
membri ai echipajului, mulţi dintre ei prieteni vechi şi veterani de pe 
Seaquest, oameni cu care el avea o legătură foarte strânsă. 

Femeia eschimosă se aşeză lângă Lanowski la computerul din 
partea dreaptă a camerei, punându-și laptopul pe un colţ al biroului 
şi depozitându-şi hârtiile şi cărţile pe podea, pentru a le face şi 
celorlalţi loc să stea. Din limbajul trupului se observa clar că era 
colaborare cam forţată; Lanowski stătea aplecat în faţa ecranului de 
la computerul principal, înconjurat de hărţi, nepărând dispus să facă 
vreo concesie pentru ea. 

— Ştiam eu că trebuia să-mi fi adus computerul, mormăi 
Lanowski. Chestiile astea ar fi trebuit testate înainte de a fi instalate. 
Aş putea la fel de bine să le număr pe degete. 

Jack îşi ridică privirea spre femeie, şi ea se forţă să-i zâmbească. 

— Eu sunt interesată de biologia fundului mării; Lanowski face 
simulările, spuse ea. James ne-a grupat în echipe de câte doi chiar de 
la începutul proiectului. 

Îi aruncă lui Macleod o privire duşmănoasă, iar acesta se întoarse 
repede spre ceilalţi. 


81 


— Îmi pare rău. Încă nu v-am făcut cunoştinţă. Doctor Inuva 
Nannansuit de la Institutul de Cercetare Geologică. Ea este de loc 
din Ilulissat, aşa că a copilărit cu un ghețar în curte. Are o 
contribuţie valoroasă în cadrul echipei. 

— Să vedem ce avem! spuse Jack. 

— Este în spatele pupei, dar căpitanul va întoarce nava spre 
stânga pentru a avea o panoramă mai largă. Va dura câteva minute. 
Vom folosi sistemul dinamic de poziţionare pentru că nu vrem ca 
turbulenţele apei datorită elicelor principale să vă întrerupă cumva 
din ceea ce aveţi să vedeţi. 

— Aisbergul acela din apropierea insulei, mult în faţa noastră, 
spuse Maria, are o pată neagră în vârf. Sunt sedimente din ghețar? 

— Ai văzut bine, dar nu e chiar aşa, spuse Macleod. Dacă te uiţi 
la aisberg, vei observa că e neted şi rotunjit, ca o sculptură, foarte 
diferit de aisbergurile fisurate şi zimţate pe care le-am văzut când am 
zburat deasupra fiordului. 

— Probabil că s-a răsturnat, spuse Costas. 

— Exact. Am fost martori aseară. Una dintre cele mai impre- 
sionante privelişti pe care vi le puteţi imagina, un sfert de milion de 
tone de gheaţă răsucindu-se în apă. Nu cred că vă doriţi să fiţi lângă 
un aisberg când se întâmplă asta. 

— Bineînţeles că nu, spuse Maria. Şi murdăria este de pe fundul 
mării! 

— Chiar aşa. Când am venit, acum două săptămâni, acel aisberg 
era blocat de pragul din partea de nord a fiordului, dar noi ştiam deja 
din imagini făcute cu ajutorul sonarului că bucata subacvatică se 
erodase şi îşi pierduse mare parte din masă. Era doar o chestiune de 
timp până avea să se rostogolească, şi am stat deoparte. Unele 
aisberguri scapă în modul ăsta, altele sunt împinse peste prag. Poţi 
să îţi dai seama de asta după faptul că unele arată ca sculpturile lui 
Henry Moore”, şi altele - asemenea castelelor de la Disneyland. 

— Vrei să spui ca ăsta, zise Jack. 

Îi urmăriră privirea înspre tribord şi văzură un imens zid de 
gheaţă apărând în raza lor vizuală, la aproape un sfert de kilometru 
în depărtare, fiind, evident, mai înalt decât structura vasului. Avea 
aceeaşi înfăţişare contorsionată şi zimţată ca partea din faţă a 
ghețarului, despicat de striaţii albastre unde apa topită îngheţase în 
crevase, mai puţin o parte destul de mare din mijloc, care era plată. 
Aisbergul era imens, cel puţin jumătate de kilometru de-a curmezişul, 
şi blocase o bucată mare din intrarea în fiord de-a lungul liniei unde 
era pragul subacvatic. 


17 Henry Moore (1898-1986), artist şi sculptor englez bine-cunoscut pentru sculpturile sale 
abstracte din bronz (n.tr.) 
82 


Se uitau cu toţii uluiţi, când Macleod rupse tăcerea: 

— 'Ţineţi cont că nu se vede decât un sfert din el, restul fiind sub 
apă. Vă uitaţi la un kilometru şi jumătate cub de apă îngheţată, cel 
puţin un milion şi jumătate de tone. 

Costas fluieră uimit. 

— Asta ar asigura gheaţa tuturor barurilor din lume pentru tot 
secolul următor. 

— Apa care se scurge într-o singură zi din acest ghețar ar fi de 
ajuns să alimenteze oraşul New York timp de un an. Douăzeci de 
milioane de tone pe zi. Vorbim de impact global aici. 

— Aisbergurile de această mărime sunt foarte rare la Polul Nord, 
spuse Inuva. Noi credem că încălzirea atmosferică este de vină şi are 
drept rezultat retragerea ghețarilor până la un punct unde apar 
fragmentări mai mari. Este cel mai mare aisberg pe care l-am văzut 
aici în viaţa mea. 

— De ce nu s-a rupt încă? întrebă Costas. 

— S-a fragmentat o dată, acolo unde se vede porţiunea netedă, 
spuse Macleod. Dar interiorul este compact, lucru destul de 
neobişnuit - gheaţă solidă pe care o poţi sparge doar folosindu-te de 
explozibil. Este perfect pentru noi. S-a fragmentat până la gheaţa din 
interior, aşa că e relativ sigur să lucrăm dedesubt. Dacă vă uitaţi cu 
atenţie, veţi vedea chiar acum două Zodiac! împreună cu echipa de 
foraj. 

— Nu înţeleg. 

De când venise pe vas, Jeremy absorbise în tăcere toate 
informaţiile, dar acum devenise din nou curios. 

— Ce împiedică aisbergul să cadă peste ei? 

— Aici condiţiile sunt în favoarea noastră, spuse Macleod 
entuziasmat. Dacă nu mai au în spate presiunea ghetii, aisbergurile 
blocate pe prag sunt un loc sigur. Este foarte periculos să forezi în 
ghețar, mai ales acum, când pluteşte cu asemenea viteză. 
Aisbergurile care plutesc pe fiord nici nu intră în discuţie, pentru că 
se deplasează, şi, odată ieşite din fiord, nu numai că se mişcă, dar 
sunt mari şanse să se răstoarne. Aşa că un aisberg blocat relativ de 
curând pe prag este perfect. Este o şansă unică, dar, din păcate, 
timpul trece repede. 

— De când este acolo? întrebă Jack. 

— Cam de trei luni. Lanowski a făcut o simulare cu el mişcându- 
se pe fiord şi blocându-se pe prag. Putem s-o vedem? 

— Aveţi noroc, murmură Lanowski iritat, ca pentru el, în timp ce 
tasta, devenind dintr-odată vizibil relaxat. În sfârşit! 


18 Bărci pneumatice cu motor (n.red.) 


83 


Pe ecran apăru o proiecţie tridimensională a fiordului, cu 
ghețarul la un capăt şi pragul la celălalt. Aisbergul era periculos 
urcat pe prag, cu bucata imensă de sub apă acum la vedere. 

— Puteţi vedea canalul erodat, spuse Inuva. Acel şanţ pe fundul 
mării care duce la prag. În timp ce se macină frecându-se de fundul 
mării, aisbergurile îl pulverizează, transformând totul într-o pudră. 
Astfel se creează un biotop steril, fără viaţă. Dar mostrele pe care am 
reuşit să le luăm arată altceva, şi anume, că, de fapt, este benefic 
pentru diversificarea speciilor, permiţând vieţii să se regenereze, ca 
o pădure după un incendiu. Şi nu este singurul avantaj. James a spus 
că a văzut un aisberg fragmentându-se când a venit aici. De fiecare 
dată când se întâmplă asta, sunt aduse o mulţime de substanţe 
nutritive. Acestea au fost nişte locuri foarte bune pentru pescuit 
pentru strămoşii mei. 

— Un biolog, murmură Lanowski, exact ce ne trebuia. 

Inuva se uită la Lanowski. Jack schimbă repede vorba: 

— Cât de stabil este? 

— Am făcut o simulare a condiţiilor gheții din fiord de-a lungul 
perioadei stabilite pentru proiect, începând de acum două săptămâni, 
mâine fiind ultima zi, spuse Lanowski. Totul s-a întâmplat exact cum 
am prevăzut. Asta ar trebui să-ţi dea o idee despre ceea ce ai în faţa 
ochilor. Apăsă o tastă, şi văzură cum pe ecran se derulară o mulţime 
de imagini cu acelaşi cadru, reprezentând retragerea alarmantă a 
ghețarului şi un şir de aisberguri răsturnându-se peste prag. Acum 
câţiva ani, acest proces ar fi durat câteva luni. Acum, doar două 
săptămâni. Lanowski îşi aranjă mai bine ochelarii rotunzi şi se uită la 
Jack. Pentru moment, e bine. Mai sunt fluctuațiile diurne, bineînţeles, 
cu aproximativ trei metri în perioada fluxului şi refluxului, şi, în cele 
din urmă, frecarea va disloca destul de multă gheaţă de la fundul 
aisbergului încât acesta să se răstoarne. Dar acum, cel mai rău lucru 
care s-ar putea întâmpla ar fi o fragmentare care să rupă mai multă 
gheaţă de dedesubt decât de la suprafaţă, supraîncărcând aisbergul 
în partea superioară. Apoi, la o maree înaltă, de exemplu, am avea un 
cutremur, sau o furtună, sau gheaţă care se mişcă dinspre fiord şi 
presează din spate. Asta ar împinge aisbergul peste prag şi l-ar face 
să se răstoarne. 

— Care sunt şansele? 

— Nu par a veni bucăţi mari de gheaţă mişcătoare dinspre fiord 
cel puţin nu în următoarele câteva zile. Un cutremur iese din 
discuţie. Furtuna este posibilă. Este o ciudăţenie de furtună în zona 
asta care ar avea un efect major asupra pragului. 

— O piterag, spuse Inuva încet. 

— O ce? întrebă Costas. 


84 


— O piterag. Se formează când aerul rece coboară dinspre calota 
glaciară şi întâlneşte aerul mai cald al mării. 

— Da. James a spus ceva de genul ăsta în timp ce zburam spre 
voi. 

Lanowski îi ignoră şi continuă: 

— Dar nu au mai fost furtuni de o magnitudine aşa mare de 
şaptezeci de ani. Ultima a fost înregistrată în 1938. 

— Dar fragmentarea? întrebă Jack. 

— Aici simulările nu ne pot ajuta, spuse Lanowski. Nu pot prezice 
fragmentările. Se uită în jos cu spaimă, de parcă limitările ştiinţei ar 
fi fost de fapt eşecurile sale personale, apoi luă o poziţie relaxată şi îi 
aruncă lui Jack o privire de om învins. Tot ce pot spune este că 
şansele cresc odată cu căldura verii, în special acum, cu ziua polară 
de douăzeci şi patru de ore. Peste patruzeci şi opt de ore, 
recomandarea mea este ca lucrul să fie oprit, şi îl voi sfătui pe 
căpitan să schimbe poziţia vasului şi să se îndepărteze. 

Macleod se întoarse spre Jack cu o figură alarmată. 

— Atunci cu atât mai mult trebuie să ne grăbim. 

Îi mulţumi Inuvei şi îi dădu un radioemiţător de la scaunul de 
comandă; aceasta îl luă şi ieşi pe uşa laterală, ducându-se pe punte. 

— Cât timp Inuva pune la punct ultima parte din turul vostru de 
recunoaştere, mă gândeam că e timpul să vedeţi despre ce e vorba cu 
adevărat. 

Încercase să-i capteze atenţia lui Lanowski, dar nu reuşise; îi 
conduse apoi la un computer în partea cealaltă a camerei, unde un 
bărbat masiv îmbrăcat într-o cămaşă cadrilată şi o pereche de blugi 
poziţiona un tub lung de metal ca o porthartă mai mare. 

— Don Cheney, expert glaciolog de la NASA, spuse Macleod. Don, 
arată-ne ce ai! 

Îşi strânseră mâinile în grabă şi se aşezară între masă şi 
computer. Cheney scoase cu grijă un cilindru intern din porthartă şi 
puse pe masă în faţa lor un tub transparent de plastic de un metru 
lungime şi cu diametrul de zece centimetri. Se aşeză la computer şi 
se aplecă peste tub, lovindu-l uşor cu un pix şi vorbind tărăgănat şi 
încet, în stil texan. 

— Pentru cine nu a văzut aşa ceva, asta este o carotă de gheaţă, 
începu el. A ieşit ieri din aisbergul acela. Gheaţă glaciară în mare 
parte, chestia aia care seamănă cu un nor cu nişte bule mici în 
interior, dar are şi benzi de un albastru mai deschis provenite de la 
gheaţa topită şi reîngheţată. Avem o bandă de gheaţă topită şi 
reîngheţată, contaminată cu substanţe moderne, hidrocarburi 
atmosferice de la fabrici sau emisii de la motoare. Cândva în secolul 
trecut, ghețarul ăla s-a despicat şi s-a închis imediat înapoi. Se mai 


85 


întâmplă. Am urmărit linia fracturii până la suprafaţa aisbergului, 
singurul punct relativ slab din carotă. 

— Ne gândeam să folosim explozibili pentru a despica aisbergul 
pe linia aia, dar am renunţat la idee destul de repede, spuse Macleod. 
Probabil ar fi distrus ceea ce am descoperit. 

— Şi ce aţi descoperit? întrebă Costas. 

Cheney depărtă tubul şi arătă spre el. 

— Ieri eram pe cale să-l scoatem afară şi să sistăm lucrările, când 
cineva din echipa mea de la NASA a observat asta. 

Partea finală a carotei de gheaţă era total diferită de benzile de 
gheaţă, era o masă fibroasă de material negru şi maro, de aproape un 
metru. 

— De data asta nu are nici o legătură cu sedimentele de pe fundul 
mării, spuse Macleod. 

— E lemn, zise Costas. 

— Exact. Învelit într-un strat de gheaţă de o mie de ani, dintr-o 
altă crevasă. Are o structură foarte compactă, şi pe alocuri pare 
carbonizat, dar nu putem spune cu siguranţă dacă a ars sau pur şi 
simplu s-a descompus. Dar noi credem că avem o secvenţă pe trei 
inele, reprezentând o perioadă de treizeci de ani. Am mai luat o 
mostră din acelaşi loc şi am trimis-o azi-dimineaţă înapoi la Cornwall 
cu Embraer, avionul cu care aţi venit voi. Ar trebui să primim 
rezultatele de la laboratorul dendrologic al IMU în seara asta. 

— Nu se poate să fie natural, spuse Costas dând din cap 
neîncrezător. În Groenlanda nu creşte nici un copac de mărimea asta, 
darămite să mai ajungă şi în vârful aisbergului. 

Macleod se uită stăruitor la Cheney. 

— Don, arată-le imaginea! 

Cheney încuviinţă şi întoarse monitorul în aşa fel încât să vadă cu 
toţii. Tastă ceva, şi o imagine ce părea a fi fost creată cu ultrasunete 
apăru pe ecran, cu benzi şi pete de diferite nuanţe de gri care 
străluceau. 

— Este o imagine de rezoluţie mare realizată cu sonarul, spuse 
Cheney. Arată partea superioară a aisbergului, chiar în spatele 
porțiunii fragmentate. Nuanţele de gri reprezintă diferenţele în 
densitatea gheții, între gheaţa formată în cuaternar şi cea formată 
prin topirea zăpezii, adică zăpada de la suprafaţă şi gheaţa, care s-au 
topit şi au curs prin fisuri în interiorul ghețarului, pentru a îngheţa 
din nou. Dar mai există ceva acolo, şi este destul de mare. 

Tastă iar ceva, şi altă imagine apăru pe ecran, de data asta 
dominată de o masă întunecată care se afla în centru. Se mişca 
printr-o serie de cadre de pe ecran, dezvăluindu-le mai multe 


86 


unghiuri, pe măsură ce sonarul se mişca spre vârful ghețarului. La 
ultimul cadru Jack aproape că scăpă cana din mână de uimire. 

— Cred că glumeşti, şopti el. 

— Ba e adevărat, spuse Macleod. Ţi-am spus despre lemn ieri la 
telefon, dar nu am realizat despre ce e vorba în imaginea asta decât 
atunci când toate informaţiile au fost procesate, acum câteva ore. Am 
vizualizat încă o dată aisbergul cu sonarul, azi-dimineaţă, şi fiecare 
imagine verticală este identică. 

— Dumnezeule mare, spuse Costas. Seamănă cu o corabie! 

— Nu-mi dau seama ce altceva poate fi. Are aproape douăzeci de 
metri lungime, foarte lată, cu pupa şi prora simetrice. Din imaginile 
orizontale pare aplatizată, dar nu este de mirare, având în vedere că 
e sub atâta gheaţă. 

— Haloul acela care o învăluie ca un cocon, pe care-l vedeţi în 
jurul ei, este gheaţa topită, spuse Cheney. Fac pariu că este cel mai 
ciudat lucru pe care l-aţi văzut vreodată. 

— Poate era în flăcări când a fost prinsă în gheaţă, şopti Jeremy. 

— Da, sigur, spuse Cheney. Orice ar fi fost, nu am mai văzut în 
viaţa mea aşa ceva. 

— Eşti sigur că lemnul provine de la asta? întrebă Jack cu ochii 
fixaţi asupra ecranului. 

— Fără nici o îndoială, spuse Macleod. Chiar din centru. Din vas, 
dacă asta este într-adevăr. 

— Şi are o vârstă de o mie de ani? 

— Gheaţa topită din jurul ei, da, are o mie de ani, răspunse 
Macleod. 

— Atunci înseamnă că avem prima corabie vikingă descoperită în 
emisfera nordică, spuse Jack cu inima bătându-i cu putere. Am sperat 
din tot sufletul să fie asta când mi-ai spus de lemnul descoperit de 
tine. Ar fi extraordinar, una dintre cele mai fantastice epave găsite 
vreodată. 

— Ţi-am spus că nu te-am adus degeaba aici, zise Costas. 

— Nu m-am îndoit nici o clipă de asta. 

— Ştiam cât de pasionat eşti de explorările vikingilor, adăugă 
Macleod. De posibilitatea descoperirii unei epave vikinge în Lumea 
Nouă. 

— Băştinaşii eschimoşi de aici nu au construit ambarcaţiuni de 
lemn, şi nu există în toată Europa un model asemănător realizat la 
această dată, spuse Jack. Are sens din punct de vedere istoric, luând 
în consideraţie aşezările normande din Groenlanda din acea 
perioadă. Dar cum este posibil ca o corabie să ajungă într-un ghețar 
format la kilometri în interior, asta nu pot să pricep! 

— Ăsta este un motiv să o studiem mai bine, sugeră Macleod. 


87 


— Lasă-mă să mă uit! Costas îşi trecu mâna prin păr şi se aplecă 
peste Cheney, privind cu atenţie imaginea. Este la aproape trei sute 
de metri în interiorul aisbergului dinspre partea fragmentată şi la 
aproape cincizeci deasupra nivelului mării, nu-i aşa? Bănuiesc că 
interiorul este foarte solid şi nu se va rupe dacă facem un tunel, dar 
vrem să ajungem la el pe sub apă, ca să nu pătrundă în aisberg 
bulele de aer. 

— Exact aşa ne-am gândit şi noi. 

— Care sunt riscurile? întrebă Jack. Adică şansele să se rupă? 

— Lanowski este persoana responsabilă cu simulările, şi cred că 
v-a spus tot ce era de spus, răspunse Macleod. Tot ce pot să adaug 
este că acţionăm acum sau niciodată. Odată ce aisbergul se roteşte 
peste prag şi se duce în larg, nu mai avem nici o şansă. Totul este 
aranjat; avem nevoie doar de aprobarea voastră. 

— Slavă Domnului că nu am asigurare de viaţă, murmură Jack. 
Imaginaţi-vă cum ar fi să-i vinzi aşa ceva agentului de asigurări. 

— E la fel de periculos ca scufundările în interiorul unui vulcan 
activ, spuse Costas. 

— Nu, nu se poate. E o nebunie. 

Figura Mariei îngheţă de groază când înţelese ce plănuiseră, şi se 
uita de la unul la altul aşteptând un semn cum că totul nu fusese 
decât o glumă. Jack se uita la ea parcă scuzându-se şi îi aruncă lui 
Costas o privire prietenoasă, iar acesta îi zâmbi la rândul său. 

— Bine. Asta e de ajuns pentru mine, spuse Macleod privind-o pe 
Inuva, care se întorsese cu radioemiţătorul şi aştepta răbdătoare în 
spatele lor. Să facem o scurtă plimbare la țărm, în timp ce 
echipamentul vă este pregătit de echipa care a ajuns deja la aisberg. 


88 


CAPITOLUL 7 


Peste o oră, forma imensă a aisbergului se profila înaintea lor, un 
zid zimţat de culoare albă traversat de benzi translucide albastre şi 
verzi. Jack îşi trase fermoarul de la costumul portocaliu de 
supravieţuire şi îşi ajustă vesta de salvare, uitându-se înapoi spre 
conturul strălucitor al vasului Seaquest II, care se îndepărta în 
spatele lor. Lângă el, Maria se ţinea strâns de cablul de siguranţă, şi 
Macleod se uită spre ea de pe celălalt ponton, aruncându-i o privire 
încurajatoare. 

— Este cam ca într-un montaigne-russe, dar Henrik aici de faţă 
este expert. S-a jucat în apele astea de când se ştie. 

Danezul surâse şi se aşeză în faţa motorului Evinrude 120, având 
într-o mână maneta de acceleraţie şi cu cealaltă ţinându-se de 
frânghia de siguranţă. Incepu să conducă Zodiacul precum un car de 
luptă printre bucăţile de gheaţă care acopereau marea, balansând cu 
uşurinţă motorul dintr-o parte în alta pentru a evita ghețarii care 
pândeau înşelător de sub apă. După cinci minute de drumuri şerpuite 
printre fragmente de gheaţă, ajunseră la două colace de salvare roşii, 
marcând barajele plutitoare, care menţinuseră porţiunea din faţa 
aisbergului liberă, fără bucăţi de gheaţă. In timp ce se apropiau la 
mai puţin de câteva sute de metri, văzură doi bărbaţi care se căţărau 
pe aisbergul din faţa lor folosindu-se de crampoane şi de pioleţi, 
trupurile lor părând incredibil de mici în comparaţie cu mărimea 
aisbergului. Deja se putea simţi frigul gheții, o boare de aer foarte 
rece care o făcu pe Maria să se cutremure. Ea insistase să-i 
însoţească, dar acum îi cam pierise curajul, se simţea ca şi cum s-ar fi 
aventurat mult prea adânc într-o lume necunoscută. 

— Parcă e un organism viu, spuse ea. Parcă respiră. 

— Aburii reci, de fapt, arată că se topeşte, şi se topeşte chiar 
repede, zise Macleod. În curând, chiar şi în partea din faţă, unde a 
avut loc deja fragmentarea, va fi periculos de lucrat. 

Ajunseră lângă un doc plutitor la douăzeci de metri de aisberg, 
unde se vedeau formele submersibilelor Aquapod pe o parte şi două 
bărci Zodiac pe cealaltă. O masă încâlcită de cabluri era coborâtă în 
mare prin doc, sub privirea unui grup de bărbaţi îmbrăcaţi în 
costume de neopren negre ale IMU care, dacă dădea ceva greş, 
aveau să îi ţină o vreme în viaţă chiar şi în aceste ape extrem de reci. 
După câteva minute, cablul se opri, şi o formă familiară se desprinse 


89 


dintre ei, făcându-le cu mâna şi îndreptându-se spre platforma unde 
era acostat Zodiacul. 

— Bine lucrat, băieţi. Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă. 

Cu o agilitate nebănuită pentru statura sa corpolentă, Costas sări 
de pe platformă pe Zodiac, aterizând cu zgomot în faţa lui Jack. 
Ajunsese la aisberg cu jumătate de oră în urmă, înaintea lor, şi era în 
mod clar epuizat. Se clătină, îşi desfăcu costumul de neopren până în 
talie şi se aşeză să se odihnească pentru o clipă, apoi se strecură în 
geaca portocalie şi în vesta de salvare oferite de un membru al 
echipajului. 

— Sunt gata de plecare. 

Bărbatul dădu drumul bărcii şi o întoarse spre linia tangonului, 
apoi porni încet spre mare, virând spre dreapta după ce trecură de 
colacele de la intrare. Cinci minute mai târziu, când tangonul nu mai 
era vizibil, iar marginea nordică a aisbergului era în spatele lor, 
Macleod îi spuse bărbatului de la cârmă să înainteze în fiord şi să 
oprească motorul. Fără zgomotul motorului, dintr-odată totul părea 
nefiresc de liniştit, o iluzie a serenităţii, ca şi cum, trecând peste acel 
prag subacvatic, intrau, de fapt, într-o lume fantastică de gheaţă, 
contopindu-se cu acele palate de cristal care îi înconjurau. 

— Nu vă lăsaţi păcăliţi, spuse Macleod. Sunt rezultatele muncii 
unor forţe titanice aici. 

Ca la un semn, tăcerea se sparse cu un zgomot puternic, urmat 
de o undă de şoc percutantă în aer, şi se auzi un sunet ca şi cum un 
perete de gheaţă se desprinsese din ghețar, undeva departe, aproape 
de marginea calotei. Zgomotul părea a răsuna în toate aisbergurile 
prinse în fiord, un cor înfiorător care se lovea de Zodiac din toate 
direcţiile şi apoi se pierdea ca un suspin. În liniştea nepământeană ce 
se aşternu, aisbergurile din jurul lor păreau şi mai grandioase, în 
contrast cu siluetele oamenilor ce păreau mai neînsemnate şi mai 
firave. 

— De obicei marea e aşa de liniştită în timpul verii, spuse un 
membru al echipajului. Dar, în acelaşi timp, este cea mai activă 
perioadă pentru ghețar. Şi, cu cât se încălzeşte mai mult, cresc 
şansele să dai de aerul rece care vine dinspre calotă. Se poate 
întâmpla foarte repede. 

Arătă spre fiordul din partea de est a orizontului, spre o bucată 
de cer de deasupra gheții care ar fi putut fi albastru-închis sau gri- 
închis, dar atenţia le fu repede atrasă de un aisberg din faţa lor, de 
mărimea unei maşini. Începu brusc să se clatine într-o parte şi în 
alta, o privelişte alarmantă care părea să sfideze logica pe o mare aşa 
nemişcată. Se clătină mai mult, şi până la urmă se răsturnă şi dădu la 
iveală o suprafaţă netedă, fapt ce produse valuri înspre fiord. 


90 


Resturile de gheaţă se strânseră în jurul lor ca o pastă de sticlă 
pisată, şi bucăţi de gheaţă desprinse din aisberg se ridicară din 
adâncuri, neliniştitor de aproape. 

— Asta a fost cu adevărat înspăimântător, spuse Maria. 

— Şi încă nu ai văzut nimic, răspunse Macleod. Când un aisberg 
mare se rostogoleşte, e posibil să nu simţi nimic aici, dar se formează 
un val de de fund de aproape zece metri care loveşte ţărmul. Nu cred 
că îţi doreşti să te plimbi pe plaja de aici. 

— Nu mai cobi, zise Costas. Vrem ca aisbergul nostru să stea 
liniştit cel puţin în următoarele douăzeci şi patru de ore. 

Jack rămase cu privirea pierdută înapoi spre masa zgomotoasă de 
gheaţă, şi apoi se uită spre ghețar. Deasupra pragului aisbergurile 
păreau să plutească maiestuoase înspre largul mării, dar în adâncuri 
păreau că abia începeau să se formeze, zbătându-se să înainteze, 
blocate şi forţându-se să îşi găsească portiţa de ieşire, cu marginile 
zimţate încă proaspete, rezultat al modului violent în care luaseră 
naştere. Farmecul acestui loc era sporit şi de faptul că în mare parte 
rămânea ascuns vederii, convulsii de energie pulsând nevăzute prin 
adâncuri de fiecare dată când o bucată de gheaţă cădea în mare, o 
dezlănţuire a puterii nemaivăzută niciunde pe faţa pământului. 
Pentru Jack era o nouă măsură a neputinței omeneşti în faţa naturii, 
un spaţiu pe care el îl lărgea din ce în ce mai mult cu fiecare nou 
proiect. 

Macleod îi făcu semn bărbatului de la cârmă, iar acesta porni 
motorul. Zodiacul se întoarse spre mare şi apoi acceleră în direcţia 
țărmului, formând dâre de spumă albă. Găsi un petic de apă curată, 
şi roti maneta de acceleraţie, îndreptând barca spre promontoriul 
stâncos ce marca marginea nordică a fiordului. Jack se ţinea de 
cablul de siguranţă, şi se dădu un pic pe spate pe pontonul din faţa 
bărcii unde stătea, lăsând ploaia de stropi să-i biciuiască faţa, 
savurând gustul sărat al mării. Trecuseră mai multe luni de când se 
scufundase ultima dată, şi îi lipsise enorm gustul oceanului. O văzu 
pe Maria zâmbindu-i lângă el şi îi privi pe Macleod şi pe Costas 
aplecaţi şi cu glugile pe cap, încercând să se apere de ploaia de 
gheaţă şi apă. Işi aminti de ultima scufundare împreună cu Costas, 
adânc în măruntaiele vulcanului, cu şase luni în urmă, o scufundare 
care îi reamintise de cea mai mare traumă a lui. Scufundarea pe care 
ei o plănuiseră acum era şi mai dură, dar avea să fie una dintre cele 
mai fascinante pe care le întreprinseseră vreodată. Frica încă stătea 
la pândă, dar era ţinută sub control, şi tot ce simţea în aceste 
momente era un sentiment copleşitor de exaltare. Proiectul de la 
Cornul de Aur îi reaprinsese pasiunea pentru arheologie, dar totul 
fusese condus de pe puntea unui vas, pe când acum această 


91 


problemă fusese înlăturată, şi el putea în sfârşit să atingă istoria cu 
propriile mâini. Abia aştepta să intre din nou sub apă, să fie primul 
care vedea şi care atingea comorile fabuloase pierdute de secole în 
adâncurile oceanului. 

Motorul se opri, iar zgomotul lui fu înlocuit de un cor sinistru de 
urlete şi de chelălăieli, şi observară că valea din faţa lor era 
împânzită de câini legaţi cu lanţuri, unii dintre ei lătrând de foame, 
alţii deja înfruptându-se din hălcile de carne lăsate special pentru ei 
în îngrăditurile lor murdare. 

— Groenlandezii încă folosesc sănii trase de câini, pe timpul 
iernii, spuse Macleod şi îşi puse gluga. Mare parte din terenul de aici 
este prea accidentat pentru snowmobil, şi calota glaciară este foarte 
departe de locurile unde se găseşte benzină. [i ţin legaţi cât e vara de 
lungă şi îi împuşcă atunci când sunt prea bătrâni ca să mai tragă la 
sanie. Nu oricine poate să facă asta, dar până la urmă nu sunt 
animale de companie. 

— Parcă îmi amintesc că, atunci când au excavat ultimele aşezări 
abandonate ale norvegienilor din Groenlanda, au descoperit oase de 
câine cu urme de tăieturi pe ele - ultima lor masă, spuse Jack. 
Strămoşii acestor câini. 

— Păi poate de aceea latră, zise Costas. 

Maria se uită cu frică la câini după ce ceilalţi coborâră pe plaja 
cu pietriş şi îl văzu pe Jack oferindu-i mâna, ca să o convingă să 
meargă cu ei. Macleod îi conduse repede pe un teren mai înalt, 
departe de pericolele care puteau apărea lângă ghețar, şi răspunse la 
un apel la aparatul său de emisie-receptie, după care i-l dădu Mariei. 
Ea se opri şi vorbi rapid, apoi i-l înapoie lui Macleod şi se duse iarăşi 
lângă Jack. 

— Era Jeremy, spuse ea. A rămas la bord pentru a termina de 
analizat inscripţia de pe mappa mundi. Crede că a mai descoperit 
ceva. Ar putea fi extraordinar, dar mai are nevoie de timp. 

— Ar trebui să fie gata până terminăm noi cu scufundarea, zise 
Jack. Va trebui să ne aşezăm şi să punem cap la cap ce facem de 
acum înainte. 

— Încă nu îmi vine să cred că o vei face, spuse Maria privindu-l 
neliniştită. Câteodată chiar am impresia că-ţi cauţi moartea cu 
lumânarea. 

— Asta e prima oară când vii pe teren cu echipa IMU, zise Jack 
zâmbind. Exact cum a spus James, încă nu ai văzut nimic. 

În ciuda căldurii soarelui de vară, îşi ţinură costumele de 
supravieţuire închise, pentru a se proteja împotriva insectelor, şi îl 
urmară pe Macleod de pe faleză pe o potecă erodată înspre o creastă 
joasă din vale. Acolo nu creştea nimic mai înalt de câţiva metri, dar 


92 


priveliştea stâncoasă era compensată de vegetaţia bogată în muşchi 
şi iarbă care acoperea ca un covor toată valea. 

— Ruinele din faţa noastră sunt de la antica Sermermiut, spuse 
Macleod. Un loc sacru pentru populaţia locală eschimosă. Aici au 
locuit oameni timp de cel puţin patru mii de ani, de când primii 
groenlandezi şi-au croit drum prin marea îngheţată dinspre partea 
arctică din Canada. Oraşul Ilulissat este dincolo de creastă, spre 
nord, dar a fost fondat abia în 1741, odată cu ocupaţia daneză a 
Groenlandei. Danezii îl numeau Jacobshavn, dar numele său 
groenlandez este mult mai potrivit. 

— Ce înseamnă Ilulissat? întrebă Costas. 

— Aisberguri. 

Costas spuse ceva printre dinţi, şi îşi continuară drumul încet de- 
a lungul potecii, printr-o porţiune mlăştinoasă, înspre ruine, dând la o 
parte cu mâna norii de musculiţe care păreau a se ridica din mlaştină 
ca o ceaţă. 

— Şi vikingii? 

— Pentru norvegieni această porţiune de coastă până la calota 
glaciară era Nordrseta, terenurile de vânătoare nordice, un loc teribil 
unde foarte puţine rămăşiţe de-ale vikingilor au fost descoperite 
vreodată. 

Macleod se opri să îl aştepte şi pe Costas, care rămăsese în urmă. 

— Vechii norvegieni îşi stabileau tabăra permanent doar acolo 
unde ar fi putut să spere că urmau să aibă un mod de viaţă 
tradiţional, să crească animale şi să se ocupe de agricultură. În 
Groenlanda asta se reducea la văile fertile ale fiordurilor din sud, 
acolo unde Erik cel Roşu a ajuns împreună cu familia sa la începutul 
secolului al XI-lea. Majoritatea coloniştilor veneau din Norvegia şi din 
Islanda. În cele din urmă, numărul fermelor a crescut, iar populaţia a 
ajuns la câteva mii, şi chiar au construit biserici din piatră brută după 
ce au fost convertiți la creştinism. 

— Ce s-a întâmplat cu ei? întrebă Costas. 

— Este unul dintre misterele neelucidate ale trecutului, zise 
Macleod. Au supravieţuit timp de generaţii, făcând comerţ cu Europa 
cu fildeş de morse şi cu blănuri, dar ultimul contact a fost în secolul 
al XV-lea. În 1721, când Biserica Catolică a trimis o expediţie în 
Groenlanda să vadă dacă sunt creştini cu frica lui Dumnezeu, nu au 
mai găsit nici urmă de ei. 

— E greu de crezut, dar cruciadele au fost un factor important, 
spuse Maria. 

— Cum cruciadele? întrebă Costas. 

— În 1124, regele norvegian Sigurd Jorsalfar a fondat o episcopie 
în Groenlanda. Asta însemna că Biserica îşi putea impune taxele 


93 


asupra coloniştilor nordici, înrăutăţindu-le condiţiile de viaţă care 
erau şi aşa destul de grele. Sigurd era cunoscut şi sub numele de 
Cruciatul, fiind unul dintre scandinavii care a luat parte la cruciadele 
din secolul al XII-lea. A avut obrăznicia să pretindă Groenlandei o 
taxă pentru cruciade. Ei au plătit-o cu colţi de morsă şi piei de urşi 
polari. 

— Asta pica bine pentru Ierusalim, mormăi Costas. Cruciadele 
astea chiar au fost o nebunie mondială. 

— Biserica era fără nici o îndoială o povară din punct de vedere 
economic, afirmă Macleod. Dar alţii consideră că norvegienii din 
Groenlanda au fost nimiciţi de către băştinaşi, sau de piraţii englezi, 
sau chiar de ciumă. Eu cred că mediul a fost un factor esenţial. Aşa- 
numita mică eră glaciară din perioada medievală, cu toate bucăţile 
de gheaţă care se întindeau de-a lungul coastelor pe toată durata 
verii, a blocat toate rutele de navigaţie de care depindeau pentru 
supravieţuire. Frigul a distrus agricultura, şi probabil nu puteau sau 
nu voiau să se adapteze la modul de viaţă al băştinaşilor şi să încerce 
să supravieţuiască din vânătoare şi din pescuit. 

— Deci ultimii vikingi au dispărut din cauza condiţiilor climatice, 
zise Costas. Nu e chiar un sfârşit glorios pentru un războinic de elită, 
nu-i aşa? 

— Să aşteptăm, şi vom vedea, murmură Jack. Poate se va dovedi 
că adevărații războinici au plecat mai departe de aici, înspre vest. 

Ruinele aşezării antice abia puteau fi recunoscute din cauza 
movilelor de iarbă şi a cercurilor de pietre care erau adânc înfipte în 
sol, unele dintre ele aproape înghiţite de pământ, iar altele vizibile şi 
pătate de turbă. Pe o platformă de lângă marginea apei, era un cort 
scund, în formă de dom, de aproape patru metri lăţime, iar cadrul din 
oase de balenă era acoperit cu straturi de piele de focă şi piei de bou 
moscat. Un firicel de fum ieşea printr-o gaură din centrul cortului. 

— Unele dintre aceste pietre sunt folosite la corturi pentru a ţine 
pieile împotriva vântului, explică Macleod. Sunt vizibile peste tot pe 
suprafaţa arctică, principala dovadă a anticelor aşezări omeneşti. Nu 
au mai locuit oameni aici de foarte mult timp, dar este un loc sacru 
pentru eschimoşii din Ilulissat. Uneori, bătrânii care rămân fideli 
vechilor obiceiuri vin aici să se pregătească pentru moarte. Familiile 
lor ridică nişte corturi tradiţionale în interiorul cercurilor de piatră 
ale strămoşilor lor când simt că le-a venit sorocul. 

Câţiva câini husky albi fuseseră legaţi lângă cort şi, pe măsură ce 
Macleod îi conducea pe ceilalţi înainte, ei trăgeau de lanţuri şi lătrau 
ameninţător la ei. Maria se dădu înapoi nesigură, dar Jack o împinse 
în faţă, uitându-se atent ca lanţul să nu ajungă până la ei. Lătratul 
câinilor alertase locuitorii cortului, şi uşa se deschise, prin ea 


94 


apărând o femeie eschimosă care purta o parka tradiţională din piele 
de focă, cu părul negru prins la spate şi împodobit cu mărgele. Când 
îşi ridică privirea, o recunoscură pe Inuva, care părăsise Seaquest II 
cu Zodiacul, cu o oră înaintea lor. Indepărtă câinii şi îi făcu semn lui 
Macleod, care îngenunche şi schimbă câteva cuvinte cu ea înainte ca 
uşa să se închidă la loc. 

— Inuva este fiica bătrânului. Macleod se întoarse şi vorbi 
aproape şoptit. El ştie daneză, dar nu vrea să vorbească decât 
kalaallisut, dialectul local eschimos, aşa că Inuva ne va traduce. 
Numele lui este Kangia, care este, de asemenea, şi numele fiordului. 
Are mai mult de optzeci de ani, o vârstă destul de înaintată pentru 
aceşti oameni care duc o viaţă grea. În tinereţe, era unul dintre cei 
mai renumiţi vânători din Ilulissat, se aventura sute de kilometri de-a 
lungul calotei glaciare împreună cu câinii săi, vâslind departe în 
umiak-ul!” său, dincolo de ultima aşezare din nord. 

Se aplecară să intre pe sub uşa cortului, în timp ce Macleod o 
tinea deschisă, apoi îi urmă şi el. Pe Jack începură să-l usture ochii de 
la fumul înţepător care se ridica din vatră, aţâţat de bucăţile de 
excremente de bou moscat. Macleod le făcu semn să se aşeze pe 
nişte piei puse în cerc în jurul focului. Încercând să-şi obişnuiască 
ochii cu întunericul, observară că partea îndepărtată a cortului era 
ocupată de o sanie de lemn cu şinele înnegrite de vreme, dar foarte 
frumos gravate cu forme animaliere. Pe o margine, stătea învelit în 
pături un bătrân eschimos, cu faţa noduroasă şi zbârcită şi cu părul 
alb, lung, despletit pe umeri. Se uită spre ei, şi observară că ochii săi 
erau afectaţi de „orbirea zăpezii”, iar pielea avea paloarea cenuşie a 
morţii care se apropia. Începu să vorbească cu mare greutate, şi 
Inuva traducea sunetele moi ale groenlandezei native de fiecare dată 
când bărbatul se oprea. 

— Tatăl meu spune că din timpuri imemoriale poporul său a 
locuit pe aceste meleaguri şi că veneticii au venit şi au plecat, spuse 
ea încet. Acum este timpul ca el să plece şi să se alăture săniilor 
strămoşilor lui, care trec în viteză pe calota de gheaţă pentru 
eternitate. 

Bătrânul scoase o mână dintre pături şi luă o fotografie 
deteriorată de pe sanie, dând din cap în tăcere spre Macleod în timp 
ce i-o înmâna. 

— Asta este ce ne-a adus aici, zise Macleod. Inuva i-a spus despre 
vasul nostru de cercetare din fiord, şi ea m-a chemat la Kangia acum 
două zile. Priveşte fotografia! 

Macleod îi dădu fotografia lui Jack, iar Maria şi Costas se 
apropiară de el. Era o imagine alb-negru învechită, cu un grup de 


19 Barcă tipică pentru transport folosită de eschimoşi (n.tr.) 


95 


bărbaţi îmbrăcaţi în costume polare care stăteau lângă nişte sănii de 
lemn încercuite de câini şi încărcate cu echipament. 

— Cândva înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, judecând 
după costume, spuse Jack. În anii douăzeci, poate chiar treizeci. Făcu 
o pauză, apoi se uită mai cu atenţie. Bărbatul mai în vârstă care stă 
în centru... nu este Knud Rasmussen? Ştiu că s-a născut în 
Jacobshavn. 

— Kangia era unul dintre îngrijitorii câinilor săi. El este băiatul 
din stânga. 

— Deci Kangia l-a cunoscut pe Knud Rasmussen! Jack se uită cu 
venerație la bătrânul eschimos, apoi se întoarse spre Costas. Unul 
dintre cei mai apreciaţi exploratori polari, jumătate danez, jumătate 
eschimos. Prima persoană care a traversat calota glaciară a 
Groenlandei. 

— Rasmussen era o figură paternă pentru Kangia, şi l-a încurajat 
să păstreze tradiţiile. Kangia îl venera şi admira respectul pe care 
Rasmussen îl avea pentru tradiţiile eschimoşilor. Nu pot să spun asta 
şi pentru aceşti indivizi. Macleod scoase o fotografie din buzunarul 
interior al hainei şi i-o dădu lui Jack. Kangia mi-a dat şi asta. 

— Ahnenerbe? 

Faţa lui Jack se înăspri deodată. 

— Exact. Am scanat fotografia şi am făcut câteva cercetări 
înainte să vii tu. O expediţie germană a ajuns în Jacobshavn, în 1938, 
cu un an înainte de război. Aveau nevoie de îngrijitori de câini, şi 
Kangia era alegerea perfectă. 

Fotografia reprezenta doi bărbaţi europeni cu un fundal de 
gheaţă şi piatră în spatele lor. După forma promontoriului, era chiar 
Sermermiut, lângă locul unde erau ei acum, dar şirul de aisberguri 
alcătuia pe atunci un zid neîntrerupt de-a lungul pragului fiordului, 
înainte ca ghețarul să îşi înceapă regresiunea. Ambii bărbaţi erau 
îmbrăcaţi cu costumele tipice de expediţie din acele vremuri, 
pulovere groase, jachete de lână şi pantaloni trei sferturi îndesaţi în 
şosete lungi până la genunchi. Bărbatul din partea dreaptă era înalt 
şi cu trăsături frumoase, probabil avea în jur de treizeci de ani, cu 
părul blond, dar stătea cumva separat de grup, ca şi cum nu ar fi 
dorit să fie fotografiat. Celălalt bărbat era scund şi brunet, cu chipul 
osos, şi îşi ţinea un picior îndoit şi îşi sprijinea mâna dreaptă pe 
genunchi, în vreme ce privea cu atenţie în obiectiv. În mâna stângă 
ținea un şubler deasupra capului unui tânăr eschimos, care era 
aşezat pe o stâncă într-o poziţie ciudată şi care putea fi uşor 
recunoscut drept Kangia. Părea un vânător care se fotografia cu 
trofeul său, doar că era mult mai înfiorător. Pe braţul stâng avea o 
banderolă cu svastica. 


96 


Jack îi aruncă o privire lui Costas. 

— Ahnenerbe însemna „Moştenirea Ancestrală”. Era un de- 
partament SS fondat înainte de război de către Reichsfirer Heinrich 
Himmler, mâna dreaptă a lui Hitler. Era foarte devotat cercetării 
originilor ancestrale ale rasei ariene. 

— Ce dracu” făceau acolo? 

— Este incredibil, dar probabil căutau Atlantida. Jack îi aruncă lui 
Costas o privire strâmbă. Naziştii credeau că atlanţii erau arienii 
originari. La sfârşitul anilor treizeci Ahnenerbe a trimis expediţii 
peste tot în lume, în Tibet, în adâncurile Americii Centrale sau la 
Polul Nord. Sperau să îi găsească pe cei mai puri descendenţi ai 
atlanţilor în cele mai îndepărtate regiuni, în tărâmuri rupte de restul 
umanităţii. Una dintre tehnicile folosite de ei era frenologia, adică 
măsurarea craniilor pentru a găsi aşa-zisele trăsături ariene. Asta 
face imbecilul din poză. Ştiinţa era din evul mediu, dar adevărații 
antropologi recrutaţi de Ahnenerbe trebuiau să se plece în faţa 
obsesiilor demente ale Reichsfurer-ului. Chiar au numit-o Cruciada 
lui Himmler. 

— Da, încuviinţă Macleod. Şi expediţia în Groenlanda a fost cu 
atât mai bizară.  Naziştii erau, de asemenea, obsedaţi de 
Welteislehre, teoria cosmogonică a gheții, o fantezie cosmologică 
scornită de un austriac nebun pe la începutul secolului. A fost una 
dintre multele teorii dubioase care şi-au câştigat adepţi după Primul 
Război Mondial şi care, într-o lume care înnebunise, părea că oferă 
explicaţii logice şi pune ordine în haosul realităţii. După cum spune 
teoria, totul în univers este o luptă perpetuă între elementul gheaţă 
şi elementul foc. Rasa supremă ariană s-a născut pe tărâmul ghetii şi 
a fost împrăştiată pe tot globul de inundaţii şi de cutremure. Unde să 
găseşti dovezi mai grăitoare despre arieni decât în Groenlanda, 
ultima rămăşiţă a erei glaciare. 

— Ar fi amuzant dacă nu ar fi vorba despre rasismul otrăvitor 
care stă în spatele a tot ceea ce a făcut Ahnenerbe, spuse Jack. Ei îi 
spuneau lui Himmler doar ce voia el să audă, şi activităţile lor au 
ajutat la cimentarea părerilor lui despre superioritatea ariană. Să nu 
uităm că el a fost ideologul-şef al soluţiei finale, exterminarea 
evreilor. 

— Deci bărbaţii aceştia doi erau nazişti, zise Costas luând 
fotografia şi examinând-o atent împreună cu Maria. 

— După spusele lui Kangia, cel cu banderola pe mână era un 
adevărat nemernic, aberând tot timpul despre Hitler şi tratându-i pe 
groenlandezi ca pe nişte câini, spuse Macleod. Dar celălalt pare mai 
înţelept, a încercat să se împrietenească cu Kangia şi a muncit în 
expediţia aia fără să precupeţească vreun efort. Era fascinat de 


97 


tradiţiile orale ale groenlandezilor, şi a promis că o să-i viziteze 
singur într-o zi, pentru a-i înregistra. După câte se pare, a devenit un 
bun îngrijitor de câini şi a câştigat respectul eschimoşilor. Cei doi 
nemți se detestau şi abia îşi vorbeau unul altuia. 

— Ai vreo idee cine erau? 

Inuva vorbi şoptit de pe marginea patului de unde ascultase, cu 
mâna pe fruntea tatălui ei. 

Macleod se întoarse spre ea. 

— Orice documente legate de această expediţie au dispărut în 
mod misterios din sediul central Ahnenerbe, atunci când a început 
războiul, aşa că această fotografie şi amintirile lui Kangia sunt tot ce 
ne-a mai rămas. Am trimis o copie a fotografiei prin e-mail ieri la 
biblioteca IMU. Nu au putut să-l identifice pe bărbatul mai scund, o 
faţă care se pierde printre alte mii de feţe de asasini, dar celălalt are 
o istorie întreagă în spate. 

— Bineînţeles. Acum îl recunosc, exclamă dintr-odată Maria. Cel 
blond este Rolf Kunzl, renumitul arheolog, nu-i aşa? 

— Exact. 

— Unul dintre fondatorii arheologiei vikinge, se entuziasmă 
Maria. Teza lui de doctorat asupra aşezărilor vechilor norvegieni din 
Groenlanda rămâne un punct de referinţă în acest domeniu. O 
carieră precoce retezată din faşă când a început războiul. 

— Atunci ştii ce s-a întâmplat cu el. 

— Conspirația von Stauffenberg, răspunse Maria. 

Macleod o aprobă. 

— Unul dintre numeroşii oameni de ştiinţă racolaţi cu forţa în 
Ahnenerbe pentru a alimenta fanteziile naziştilor despre o rasă 
nordică supremă. Kunzl nu a avut încotro, aşa că a jucat după cum i 
s-a cântat, chiar dacă era dispreţuitor faţă de cei care erau la 
conducerea Ahnenerbe, majoritatea fiind nişte ţicniţi şi aşa-zişi 
oameni de ştiinţă care îşi datorau cariera ascensiunii naziste. 

— Nebunii preluaseră conducerea spitalului, zise Costas. 

Macleod dădu aprobator din cap. 

— Dar Kunzl nu a fost niciodată înscris în SS pentru că provenea 
dintr-o veche familie de militari prusaci, un ofiţer în rezervă din 
Wehrmacht, şi a reuşit să evite tentaculele lui Himmler când a 
început războiul. A luptat timp de doi ani sub comanda lui Rommel, 
în deşert, ajungând la gradul de colonel şi obţinând Crucea de 
Cavaler, dar apoi a fost rechemat la Berlin şi i s-a dat o slujbă umilă. 
Himmler se pare că îl remarcase şi îl hărţuia în repetate rânduri, 
acuzându-l că ar fi furat dovezile din expediţia din Groenlanda şi că 
le-ar fi ascuns. Dar Himmler l-a lăsat probabil în pace când, în 
septembrie 1944, Kunzl a fost arestat şi sugrumat cu corzi de pian 


98 


împreună cu von Stauffenberg sub acuzaţia de tentativă de asasinat 
împotriva lui Hitler. 

— Unul dintre băieţii buni, murmură Costas. 

— Nici unul dintre conspiratori nu a fost vreun sfânt, răspunse 
Macleod. Kunzl fusese unul dintre cei mai eficienţi comandanţi de 
tancuri din Africa Korps şi avea mâinile mânjite cu sângele aliaţilor. 
Ştia despre politica rasistă a naziştilor din vremea când era în 
Ahnenerbe, şi, după cum se pare, nu a făcut nici cel mai mic gest. 
Dar îl ura pe Hitler şi dorea ca războiul să se termine înainte ca 
Germania să fie distrusă complet. Dacă te uiţi la celălalt bărbat din 
poză, poţi să observi de unde i se trăgea lui Kunzl aversiunea pentru 
nazişti. 

Kangia începu să vorbească brusc, şi sunetul acela moale umplu 
iarăşi cortul, ca şi cum pieile de focă erau mişcate de o adiere de 
vânt. Întinse mâna spre fotografie, şi Costas i-o dădu, uitându-se cum 
împungea fotografia cu degetul în dreptul bărbatului înalt. Inuva se 
aplecă în faţă când bătrânul începu să vorbească, şi apoi se uită iar la 
ceilalţi. 

— După trei zile de la începutul expediției, au ajuns la marginea 
calotei glaciare, la est de aici, şi au găsit un drum, în sus, până în 
vârf. După o zi de tras săniile pe gheaţă, au fost blocaţi dintr-odată 
de o piterag, o furtună puternică. 

Kangia o auzi pe fiica sa repetând cuvântul groenlandez şi se 
animă brusc - umbrele braţelor sale se ridicară gesticulând în lumina 
tremurătoare a focului. 

— A fost o furtună groaznică, cea mai puternică furtună pe care a 
văzut-o tatăl meu vreodată. Expediția era la marginea nordică a 
ghețarului, acolo unde un râu de gheaţă începe să curgă înspre fiord. 
Cei doi nemți au insistat să treacă pe ghețar şi să caute adăpost în 
spatele unei creste de gheaţă, una dintre ondulaţiile făcute când se 
curbase ghețarul. Dar groenlandezii au refuzat, ştiind că era foarte 
periculos, şi au plecat cu câinii lor, înghesuindu-se în spatele săniilor. 

Bătrânul îşi strânse pumnii, îi desfăcu apoi cu zgomot şi i se 
adresă iarăşi fiicei sale. 

— Era un zgomot extraordinar, traduse ea. Ghețarul se crăpase, 
şi cei doi nemți dispăruseră înăuntru. Eu, Kangia, am fost singurul 
destul de curajos să mă târăsc înapoi prin vântul puternic spre 
marginea crevasei, unde m-am uitat în jos prin zăpada viscolită şi am 
văzut o privelişte incredibilă. 

Bătrânul urmărise intonaţiile vocii fiicei sale şi dădea din cap 
afirmativ, dar brusc începu să tuşească puternic, şi simţi nevoia să se 
întindă pe blănurile din spatele său, cu faţa palidă şi schimonosită de 
durere. 


99 


— Nu mai are mult de acum, zise Inuva mângâind cu tandreţe 
mâna tatălui ei; apoi se uită la Macleod cu tristeţe. Cred că este 
timpul să plecaţi. 

Macleod încuviinţă şi începu să se ridice, dar bătrânul săltă o 
mână şi vorbi încă o dată, cuvintele lui fiind acum aproape 
imperceptibile. Fiica sa se apropie şi începu să traducă vorbele 
bătrânului. 

— Era adânc sub noi, la fel de adânc cum sunt de înalte 
aisbergurile din fiord. 

Macleod se aşeză la loc. 

— La fundul crevasei era prora unei nave, curbată înfricoşător, cu 
scândurile foarte vechi şi înnegrite. Eu, Kangia, ştiam ce e imediat ce 
am văzut-o. Legenda spunea ceva despre nişte giganţi învăluiţi în 
fier, Kablunat, care veniseră de dincolo de ape şi acostaseră pe 
gheaţă cu una dintre marile lor corăbii. Eu, Kangia, am auzit această 
poveste de la bunicul meu pe când eram copil, chiar în acest cort. 
Bătrânul se opri să tuşească, şi Inuva se uită spre ceilalţi. Strămoşii 
noştri eschimoşi, Thule, au sosit din părţile arctice canadiene şi s-au 
stabilit aici acum aproape opt sute de ani, după ce băştinaşii care 
locuiseră aici au dispărut. Dar vânătorii Thule veneau în aceste locuri 
chiar şi înainte de asta, şi se întâlniseră cu giganţii bărboşi care 
locuiau în case de piatră în sudul Groenlandei. Strămoşii mei i-au 
numit Kablunat. 

— Dumnezeule, şopti Jack. O corabie în gheaţă. Nu se poate! 

— Aşteaptă. Este mai mult decât atât, zise Inuva ridicând mâna şi 
fiind din nou atentă la vorbele bătrânului. Gheaţa a început să se 
mişte sub mine. Eu, Kangia, am aruncat o frânghie şi i-am tras pe cei 
doi bărbaţi. Crevasa s-a închis cu o pocnitură chiar când aceştia au 
ieşit teferi la suprafaţă. Corabia a dispărut în gheaţă. Piteraq a 
continuat pentru multe zile, şi noi ne-am întors la Ilulissat. Aşa s-a 
sfârşit expediţia. Nemţii au plecat, şi nu i-am mai văzut niciodată. 

Bătrânul scotoci pe sub păturile pe care Inuva le pusese peste el 
şi scoase un pachet ambalat în piele de focă albă. Cu mâini 
tremurânde, i-o întinse lui Macleod, înclinându-şi capul în timp ce i-o 
înmâna. Macleod i-o întinse lui Jack, care mângâie pielea moale şi se 
uită întrebător la el. 

— De asta a trebuit să vii tu personal, spuse Macleod. Când am 
vorbit cu Kangia acum două zile, mi-a spus ca are un obiect pe care 
vrea să-l dea mai departe. l-am spus că tu eşti şeful, şi mi-a zis că 
atunci doar tu îl poţi primi. 

Jack se uită la bătrân şi făcu o plecăciune solemnă, apoi începu să 
desfacă cu grijă pachetul. Maria şi Costas se strânseră lângă el, să 
vadă mai bine. Mariei i se tăie respiraţia şi faţa i se albi de emoție. 


100 


— Este o piatră runică! 

Obiectul era o bucată de piatră de un verde-închis, un pic mai 
lungă decât mâna lui Jack, cu colţurile şlefuite grosolan şi cu o 
suprafaţă superioară plată. Pe ea erau inscripţionate brut trei şiruri 
de rune, pe care Jack le recunoscu imediat când privi piatra în 
lumină. 

— E fantastic, murmură Maria. Runele sunt în vechea 
norvegiană, fără îndoială. Sunt câteva simboluri ciudate, şi nu 
recunosc cuvintele, dar ne va ajuta Jeremy. 

— Tatăl meu mi-a spus povestea, dar nu mi-a arătat asta 
niciodată, şopti Inuva. Este una exact ca aceasta la muzeul din 
Upernavik, la aproape o sută şaizeci de kilometri de aici, spre nord, 
găsită într-un tumul foarte îndepărtat de înmormântare, lângă un loc 
numit Kingigtorssuag. Este cea mai faimoasă descoperire făcută în 
Groenlanda, în ceea ce-i priveşte pe vikingi, o piatră sacră 
descoperită în cel mai nordic punct din zona arctică. 

— Aşteaptă să auzi de unde provine asta, zise Macleod. Când 
Kangia i-a scos pe cei doi nemți din interiorul crevasei, aceştia se 
luptau pentru ceva, dar bărbatul cel scund a alunecat şi era să cadă. 
Kangia l-a văzut cum s-a repezit cu un cuţit la celălalt bărbat, dar l-a 
scăpat în crevasă. Era furios pentru că pierduse şi altceva în afară de 
cuţit, dar, având în vedere că furtuna se înrăutăţea, devenise foarte 
important ca ei să iasă de acolo, şi astfel cearta fu dată uitării. 
Înainte ca ei să părăsească acea calotă glaciară, Kunzl i-a dat piatra 
asta lui Kangia pentru a o păstra. A spus că provenea de pe corabia 
din gheaţă. Se pare că Kunzl le-a zis naziştilor că i-a căzut în crevasă, 
dar bărbatul cel scund suspecta că o avea în continuare, aşa că i-a 
cotrobăit prin lucruri în timpul nopţii. Kunzl i-a mai spus lui Kangia 
că era o piatră runică sacră şi că bărbatul celălalt nu trebuia să ştie 
vreodată că era la el. Kangia îi ura pe nazişti, şi a fost chiar încântat. 

— Kunzl a tradus-o, murmură Maria. Era cel mai bun runolog din 
vremea lui, un expert în toate scrierile în norvegiana veche. În acele 
câteva momente disperate din crevasă cred că a citit ceva ce l-a 
determinat să nu o lase să cadă niciodată în mâinile colegului său SS 
din Ahnenerbe. 

— Kunzl i-a spus lui Kangia că, dacă nu avea să se întoarcă în 
Groenlanda, Kangia trebuia să o păstreze în secret pentru tot restul 
vieţii şi să o dea doar aceluia în care va putea avea deplină încredere. 
Războiul i-a pecetluit soarta lui Kunzl, şi acum tu eşti omul acela de 
încredere. 

În timp ce vorbeau, braţul lui Kangia îi căzuse înapoi pe piept, şi 
bătrânul începuse să respire încet, cu ochii pe jumătate închişi 


101 


îndreptaţi spre tavan. Inuva se întoarse şi se uită spre ei cu o figură 
neliniştită. 

— Acum chiar a sosit timpul. 

Macleod încuviinţă, şi se ridicară toţi să plece, aplecându-se pe 
sub uşa cortului. Jack rămase ultimul, şi, înainte să plece, se întoarse 
şi îngenunche lângă bătrân, vorbindu-i încet, spunându-i apoi câteva 
cuvinte fiicei lui. li atinse mâna lui Kangia înainte de a se ridica şi de 
a o urma pe Maria afară, în ruinele dezolante ale vechii aşezări. 

— Ce i-ai spus? întrebă Maria. 

— Le-am urat lui şi câinilor lui „Drum bun”, oriunde îi va duce 
călătoria lor. I-am spus că a făcut o alegere înţeleaptă când ne-a dat 
nouă comoara lui şi că nu îi vom înşela încrederea. 

Inuva apăru în uşa cortului să îşi ia rămas-bun. 

— Ce se va întâmpla cu el? întrebă Maria cu o voce şoptită. 

— După ce va veni şamanul, îl vom ajuta să se urce pe dealul 
acela înalt care dă înspre fiord, în locul pe care noi îl numim 
Killingekloften. Îl vom lăsa acolo, iar mâine el nu va mai fi. 

— Sinucidere, vrei să spui? întrebă Maria. 

— Noi ne adunăm în fiecare an la Killingekloften să vedem prima 
rază de soare cum apare din spatele ghețarului, după săptămâni 
întregi de întuneric, şi, în acelaşi loc, aceia care au obosit să mai 
trăiască sar în adâncimile de gheaţă ale fiordului pentru a se alătura 
spiritului lumii. Aşa e tradiţia. Tatăl meu a terminat treburile pe 
acest pământ şi este nerăbdător să pornească în următoarea lui 
călătorie. 

Îşi cobori ochii şi se înapoie în cort, închizând clapa în spatele ei. 
Sus pe un colţ de stâncă, un câine începu să urle spre vest şi apoi să 
se zbată cu putere în lanţ când îi văzu, cu capul semănând cu al unei 
hiene şi mârâind în vreme ce-şi arăta colții. Maria tresări şi îşi 
strânse haina mai bine pe lângă corp, apropiindu-se şi mai mult de 
Jack în timp ce coborau pe potecă, spre mare. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă el. 

— O legendă antică norvegiană, spuse ea făcând o pauză şi 
ocolind un petic de mlaştină. Lupul fioros Fenrir, una dintre 
progeniturile monstruoase, create de o femeie gigant, frate cu 
şarpele lumii Jormungard şi cu creatura Hel, paznicul morţilor. Odin 
auzise o profeție cum că lupul şi ruda lui aveau să-i distrugă într-o zi 
pe zei, aşa că l-a înlănţuit pe Fenrir de o stâncă. Thar liggr hann til 
ragnamks, acolo aşteaptă până la Ragnarok, până la războiul final de 
la sfârşitul lumii, când se va răzbuna pe zei. 

— E un câine pentru sanie, nu e un lup, spuse Jack. 

— Ştiu. Nu are sens. Maria se uită în urmă la silueta îndepărtată 
a câinelui şi se întoarse repede. Dar mă simt ca şi cum am fi atins 


102 


marginile acelei lumi mitice, un prag între lumea cunoscută vikingilor 
şi o lume pe care nici măcar zeii lor nu o puteau controla. Vikingii 
care au venit aici sigur au avut acel sentiment rău prevestitor pe 
când se uitau peste apele îngheţate din vest, întrebându-se dacă la 
orizont îi aşteptau comori nebănuite şi o viaţă nouă sau coşmarul 
Ragnarok-ului. E ca şi cum am fi avertizaţi că alţii au fost pe acest 
drum înaintea noastră şi nu s-au mai întors. 

Jack o luă pe Maria pe după umeri şi o îmbrăţişă. 

— Eu o iau ca pe un semn bun. Dacă Fenrir este aici, atunci 
înseamnă că suntem pe drumul cel bun. 

Zâmbi şi îi înmână pachetul pe care i-l dăduse bătrânul. 

— Oricum, legendele antice trebuie să mai aştepte puţin. Acum ai 
treabă. Cu cât avem traducerea acestor rune mai repede, cu atât mai 
bine. 

— Norvegienii din Groenlanda au fost martori la aceste furtuni, 
aceste piterag, spuse Maria. Este un fragment obsedant dintr-un 
poem numit Norbrsetubrapa, despre aceste terenuri nordice de 
vânătoare. E ceva de genul: „Explozii puternice dinspre zidurile albe 
ale muntelui mişcară valurile, şi fiicele valurilor crescute în gheaţă se 
despărţiră unele de altele, bucurându-se de furtună”. Practic este 
singura scriere care a supravieţuit de la vechii norvegieni din 
Groenlanda, păstrată într-o saga islandeză. 

— Nu te teme, zise Jack. Vom avea grijă. 

Câteva minute mai târziu, ajunseră la țărm şi se urcară în 
Zodiacul care îi aştepta. Era după-amiază devreme, dar în soarele 
perpetuu al verii polare era imposibil să ghiceşti ce oră era, lucru pe 
care Jack îl găsea foarte derutant. După ce o ajută pe Maria să urce 
şi se aşezară din nou pe pontoanele pneumatice, Macleod îi 
transmise membrului echipajului un semnal, şi Evinrude reveni la 
viaţă. Işi închiseră bine costumele de supravieţuire şi îşi puseră 
vestele de salvare în timp ce barca făcu un ocol ca un arc în golful 
apropiat, cu propulsorul învolburând apa şi căutând un drum printre 
bucăţile plutitoare de gheaţă. Când trecură de promontoriul din 
capătul fiordului, aisbergul imens le apăru în faţă, Zodiacele acostate 
de-a lungul său şi încărcate cu tehnicieni şi cu echipamente părând 
de-a dreptul pitice. Costas privi neliniştit scena în timp ce se 
îndreptau spre Seaquest II, apoi, vizibil relaxat, se uită la Jack. Ridică 
degetul mare în sus, în semn de „OK”, şi strigă ca să acopere 
zgomotul motorului şi al vântului; cuvintele i se pierdură în aer, dar 
refrenul care-i trăda încântarea îi devenise cunoscut lui Jack de-a 
lungul anilor. 

— Este timpul să ne echipăm! 


103 


104 


CAPITOLUL 8 


— Totul este pregătit. Suntem gata de plecare. 

Costas îşi dădu la o parte microfonul de la cască şi îi zâmbi lui 
Jack. Dincolo de cupola de plexiglas îi puteau vedea pe cei doi 
membri ai echipajului care stăteau pe platformă şi coborau frânghiile 
în apă, iar Aquapodul începu să se clatine la suprafaţă, plutind spre 
aisberg. Costas activă repede sistemul cu jet de apă, şi 
submersibilele îşi reveniră la poziţia lor normală. Era aproape miezul 
nopţii, dar în lumina continuă a soarelui cupola începuse să se 
încălzească, şi Jack întinse mâna spre aparatul de control al 
temperaturii din costumul său de neopren. 

— Nu te chinui, zise Costas ştergându-şi broboanele de sudoare 
de pe frunte. O să ne răcim rapid imediat ce ne scufundăm. 

Agitaţia de pe platformă părea acum din alt loc şi alt timp, pe 
măsură ce ei se îndepărtau şi ascultau zgomotul făcut de ultimul 
Zodiac care ducea echipajul departe de zona periculoasă înapoi pe 
Seaquest II. Acum erau pe cont propriu, ultimul contact uman 
aşteptându-i pe DSRV”, ascuns la o adâncime de treizeci de metri 
lângă aisberg. Costas îşi strânse curelele, se uită la tabloul de 
comandă şi preluă controlul. Aquapodul, cu cupola ca o bulă şi cu 
tancurile de balast cilindrice de o parte şi de alta, semăna cu un mic 
elicopter, impresie întărită şi de sistemul de propulsie 
multidirecţional a sistemului cu jet de apă, care îi conferea o 
flexibilitate şi mai mare faţă de a elicopterului. 

— Poţi să-ţi iei rămas-bun de la tot ce este la suprafaţă, spuse 
Costas. 

— Măcar va fi lumină când ne vom întoarce, murmură Jack. Abia 
aştept. 

Costas deschise balasturile, şi un şuvoi de apă erupse pe ambele 
părţi ale Aquapodului pe măsură ce acesta se scufunda. Pentru 
câteva momente, apa mării se ridică până la cupola din faţa lor, iar ei 
priveau cele două lumi la fel de impresionante în măreţia lor. 
Deasupra lor se profila forma aisbergului, care, deşi familiară acum, 
reuşea să-i lase în continuare muţi de uimire, cu nuanțele sale verzui 
şi albastre reflectându-se în spuma apei care învăluia cupola. 
Dedesubtul lor era o lume complet diferită, precum spaţiul cosmic, 
un loc pe care natura îl crease fără intenţia de a fi pătruns vreodată. 


20 Deep Submergence Rescue Vehicle - vehiculul de salvare la mare adâncime. 


105 


Apele arctice erau uimitor de clare, având o vizibilitate de sute de 
metri, sau chiar mai mult, în orice direcţie, iar peretele neted al 
aisbergului se întindea departe sub ei, cât vedeai cu ochii, în 
adâncurile fiordului. Era o privelişte mirifică, şi câteva clipe fură 
incapabili să scoată vreun cuvânt. 

— Dumnezeule mare! exclamă Costas. Manevră de evitare! 

Costas acţionă elicea principală şi întoarse submersibilul spre 
aisberg. Cu colţul ochiului, Jack văzu ceea ce Costas observase mai 
devreme. Era o mişcare ritmică a apei dinspre fiord, o învolburare 
care avansa implacabil spre ei. Cu cât coborau mai adânc, cu atât se 
făcea mai mare, ca un coşmar chinuitor din care nu te poţi trezi. Jack 
îşi aminti într-o fracțiune de secundă de ceea ce spusese Maria 
despre lupul Fenrir şi marginea lumii, despre forţe pe care nici 
măcar zeii nu le pot controla. Coborâră până când erau aproape la 
verticală, atârnând deasupra abisului întunecat. 

— Ţine-te bine, strigă Costas. 

Un zid ascuţit ca o coasă se ivi din tumult, fix în faţa lor, o 
apariţie care se prăvălea peste ei cu o viteză ameţitoare, dar care 
trecu la câţiva centimetri prin faţa cupolei. Fură zgâlţâiţi violent într- 
o parte, şi Costas se luptă să ţină Aquapodul sub control, apoi îl 
readuse la normal. Zăriră într-o străfulgerare bucata imensă de 
gheaţă care se rostogolea spre mare, învârtindu-se rapid până când 
rămaseră doar nişte bule. 

— Era cât pe ce, spuse Costas. 

— Mă gândeam că toate astea trebuiau să se încheie acum şase 
luni, se lamentă Jack. Acum trebuia să duc o viaţă liniştită, îngrijind 
grădina şi scriindu-mi memoriile. 

— Da, sigur, răspunse Costas. Oricum, aveam nevoie de un pic de 
adrenalină pentru ceea ce va urma. 

Acum, că apele se calmaseră, se uitau de jur împrejur fără să 
scoată un cuvânt. Coborâseră la o adâncime de aproape o sută de 
metri, şi DSRV era acum mult deasupra lor, cu doi scafandri abia 
vizibili şi cu urme argintii de bule urcând la suprafaţă. Aisbergul 
imens se întindea în faţa ochilor lor, fiind acum, la această adâncime, 
doar albastru. Avea o aură fantastică, o strălucire de azur care îl 
făcea să pară un miraj. Puteau vedea concavităţi mari acolo unde 
curentul erodase gheaţa şi urme imense de sedimente şi fragmente 
de piatră unde aisbergul se lovise de fiord. Şi, departe sub ei, abia 
vizibil în întuneric, observară un peisaj funebru cu ondulări şi blocuri 
de stâncă, o culme ca o umbră care se întindea într-un întuneric 
infinit. Era un peisaj marin sălbatic, brăzdat de făgaşe, presărat de 
gheaţă, şi îşi dădură seama că era unul dintre cele mai periculoase 
locuri din toate oceanele. 


106 


— Pragul fiordului, murmură Jack. Cred că suntem primii oameni 
care îl văd. 

— Incredibil, şopti Costas. 

— Nu este chiar un loc unde aş vrea să merg, zise Jack. 

— Am înţeles. 

Costas îşi îndreptă atenţia spre tabloul de comandă şi dădu 
drumul aerului în camerele de flotabilitate, direcţionând Aquapodul 
spre aisberg, până când ajunseră chiar sub DSRV . 

— Ben, aici Aquapodul Unu, am ajuns cu bine. Vorbim peste cinci 
minute. Terminat. 


Vehiculul de salvare la mare adâncime care aparţinea vasului 
Seaquest II avea un mic doc interior, o piscină descoperită care 
permitea cupolei Aquapodului să se ridice până într-o cameră din 
spatele submersibilului. Jack se uită în sus, spre mijlocul DSRV-ului, 
şi văzu uşa de la platforma de încărcare deschizându-se şi o figură 
uitându-se fix înspre ei. Apărură doi scafandri de o parte şi de alta a 
Aquapodului pe care îl ancorară cu patru cabluri şi îl traseră la 
suprafaţă. Când ajunseră sus şi cupola se deschise, fură întâmpinați 
de figura binevoitoare a lui Ben Kershaw, fost angajat al Marinei 
Regale, şeful operaţiunii de la Marea Neagră, cu şase luni în urmă, 
care preluase postul de comandant al securităţii pe Seaquest II. Jack 
se întinse şi îi apucă mâna ca să se ridice, şi se salutară cu căldură 
odată ajunşi pe pasarela îngustă. 

— Mă gândeam că o să treacă mult timp până o să te văd iar într- 
un submarin. 

— Şi totul s-a întâmplat într-o singură zi. E totul OK? întrebă Ben 
cu seriozitate. 

— Eram foarte aproape să ne lovim de un ghețar. 

— Am observat. Credeam că sunteţi pierduţi. Activitatea fiordului 
a crescut în ultimele douăzeci şi patru de ore, şi sunt mai multe 
bucăţi foarte mari de gheaţă. 

— Vreau să vă îndepărtați de aici imediat ce plecăm noi, spuse 
Jack. 

— Şi dacă se întâmplă ceva? 

Jack era hotărât. 

— O să ieşim la suprafaţă şi o să semnalizăm. Avem şi baliza 
radio. Nu vreau să stea nimeni în zona periculoasă dacă aisbergul 
ăsta se răstoarnă. Vreau să vă întoarceţi la navă. Am suferit deja prea 
multe pierderi anul trecut, şi nu vreau să mai pun în pericol viaţa 
nimănui. 

— Dar cum rămâne cu mine? întrebă Costas cu o privire 
indignată în timp ce ieşea din Aquapod. 


107 


— A, tu poţi fi uşor înlocuit. Ar trebui să ştii asta până acum. 

— Da, îmi va lua locul Lanowski. 

Jack se strâmbă, şi ceilalţi doi oameni începură să râdă, o 
relaxare vizibilă după tensiunea pe care o simţiseră cu toţii. 

— Bine. Promit că o să am grijă de tine ca un tată de fiul său. 
Acum hai să continuăm spectacolul! 

Jack îl urmă pe Ben prin uşa despărţitoare dintre camera docului 
şi compartimentul principal al DSRV-ului; silueta lui înaltă părea şi 
mai mare în spaţiul acela limitat. Pe podea, acolo unde puteau 
andoca submarinele, erau aranjate două echipamente identice de 
scufundare, şi Costas se aplecă să facă un inventar rapid. Jack îl 
urmă pe Ben câţiva metri mai încolo, spre staţia de comandă din faţa 
submersibilului, şi Costas li se alătură câteva clipe mai târziu. Făcură 
semn unui membru al echipajului care stătea pe scaunul pilotului cu 
o mulţime de panouri de comandă şi monitoare în faţa lui, apoi se 
aşezară de-o parte şi de alta a lui Ben, în spatele consolei de 
navigaţie, în timp ce el porni ecranul. r 

— Ne-am gândit la cea mai potrivită rută, spuse Ben. Ín mod 
normal v-am trimite în ape mai puţin adânci, dar noi suntem protejaţi 
aici de orice ghețar care se rupe din aisberg de către o creastă în 
gheaţă. O să respiraţi Nitrox?! care vă va permite să staţi mai mult la 
adâncime decât aerul la treizeci de metri. 

— Prin cordonul de legătură? întrebă Jack. 

— Exact. O să vă ancorăm de cilindrii DSRV-ului. Astfel veţi 
păstra mai mult gazul pe care îl aveţi cu voi. 

— Nu trebuie să lăsăm amestecul să iasă în interiorul aisbergului, 
zise Jack. Lanowski a fost foarte clar în privinţa asta. 

— Nu te teme, interveni Costas. Am un mic dispozitiv cu care m- 
am jucat la sediul nostru central. Nu este nici o problemă cu gazele 
când te scufunzi într-o epavă, nu-i aşa? Poţi să eviţi eventualele 
daune prin folosirea unui tub care este tras la suprafaţă şi prin care 
ies gazele deasupra epavei. Partea dificilă este când intri într-o 
structură pe dedesubt, de jos în sus. 

— İl pompezi afară. 

— Exact. Vom fi legaţi de două furtunuri, unul care ne aduce 
Nitroxul şi altul care dă afară gazele. Nu sunt sigur cum o să se 
comporte la frig. 

Costas îşi frecă mâinile nerăbdător. 

— Dar va fi amuzant să vedem. 

— Lasă-mă să ghicesc! Nu l-ai testat înainte, nu-i aşa? 

— Nu prea sunt aisberguri pe Canalul Mânecii, răspunse Costas. 


21 Amestec de azot şi oxigen care reduce timpul de decompresie (n.tr.) 


108 


Jack se întoarse şi arătă spre ecranul pe care apăru o proiecţie 
tridimensională a DSRV-ului şi a aisbergului, cu o linie roşie punctată 
care forma un unghi de patruzeci şi cinci de grade de la DSRV şi apoi 
ajungea iar la orizontală şi care se termina într-o masă întunecată 
lângă centrul aisbergului. 

— Bănuiesc că vom ajunge la zece metri sub nivelul mării cât de 
repede vom putea, apoi vom scăpa de cordonul de legătură şi vom 
trece pe aparatele individuale cu reciclare, spuse Jack. 

— Corect, răspunse Ben. Ne-ar face mare plăcere să vă echipăm 
cu cele mai recente aparate de respirat cu circuit închis, dar este 
prea mare pericolul îngheţului, şi sunt mari şanse să dăm greş. Asta 
este unul dintre cazurile când vechea tehnologie este cea mai bună. 
Aveţi tuburile noastre de oxigen cu circuit semiînchis care au fost 
încercate şi testate, cu un amestec Nitrox configurat să ofere maximă 
rezistenţă la acea adâncime. Bioxidul de carbon va fi absorbit, dar 
azotul nu, aşa că va fi o acumulare de gaze care va trebui evacuată. 
Dar procentul de Nitrox este mic, şi asta nu ar trebui să se întâmple 
până când nu ieşiţi din aisberg. Gazul nu va fi degajat înăuntru. 

— Asiguraţi-vă că staţi la zece metri deasupra, adăugă Costas. 
Vom respira peste optzeci la sută oxigen, şi amestecul devine toxic la 
presiunea aceea. Dacă te depărtezi în adâncime şi nu-ţi dai seama de 
asta, intri în convulsii şi te duci. 

— Veţi avea în rezervoarele din spate seturile trimix?” care vă vor 
ajuta să respiraţi la o sută douăzeci de metri, spuse Ben. 
Compensatoarele au un capac anti-îngheţ, aşa că ar trebui să fiţi în 
siguranţă. Dar acela e un sistem cu circuit deschis, care degajă gaze 
înăuntrul aisbergului. Doar pentru cazuri de urgenţă. 

— Bine, zise Jack. Acum spune-mi despre sonda de explorare. Nu 
vreau date tehnice, vreau doar să ştiu cum merge chestia aia. 

Douăzeci de minute mai târziu, Jack şi Costas stăteau de o parte 
şi de alta a platformei, echipați ca nişte scafandri gata să intre printr- 
o deschizătură în gheaţă. Cei doi scafandri care îi asistaseră la 
coborâre plecaseră cu zece minute mai devreme cu Agquapodul. 
Acum, singurii membri ai echipajului care mai rămăseseră erau Ben 
şi pilotul, care făceau deja verificarea finală înainte de plecare. 

— Vom fi aici până dai drumul cablului de legătură, spuse Ben. 
După aceea eşti pe cont propriu. 

Jack dădu din cap aşa echipat cum era, cu părul său negru 
ciufulit pentru că îşi încercase casca. In faţa lui, Costas se umfla 
încercând să controleze sistemul de presurizare al costumului, iar 
Jack încercă să-şi ascundă un zâmbet la vederea prietenului său. Pe 
deasupra costumelor ambii bărbaţi purtau aparate de respirat 


22 Amestec de oxigen, azot şi heliu (n.tr.) 


109 


compacte, suspendate ca nişte rucsaci peste piepturile lor, iar în 
spate aveau console galbene, fiecare conţinând trei cilindri de mare 
presiune cu oxigen, azot şi heliu, precum şi sistemul integrat de 
greutăţi. Ben termină a doua verificare completă a întregului lor 
echipament şi se aplecă pe vine lângă piscină, între cei doi bărbaţi. 

— Trebuie să fiu sigur, Jack. Este datoria mea de şef al 
securităţii. Lemnele acelea pot fi de la vreo balenieră veche. Riscul 
este prea mare. 

— Ştiu ce vrei să spui Ben, şi îţi mulţumesc mult că îmi porţi de 
grijă, zise Jack, dar am calculat riscurile. Râdem noi de Lanowski, dar 
am încredere în el de data asta. 

— OK, cum vrei tu. 

Ben se uită la Costas, care încuviinţă foarte hotărât. Fără alte 
discuţii, Jack şi Costas îşi puseră căştile galbene de protecţie, şi Ben 
trecu pe la fiecare şi le închise etanş, activând lanternele frontale de 
o parte şi de alta şi verificând dacă aparatele de respirat şi seturile 
trimix erau în ordine. Jack şi Costas îşi puseră mănușşile şi verificară 
dacă sistemul de etanşare era sigur, apoi apăsară consolele de 
control al temperaturii de pe umerii lor pentru a se asigura că le 
ajungea căldura până la mâini. Într-un sfârşit, îşi puseră şi labele de 
scafandru, împrăştiind ceața ce se ridica învolburată dinspre piscină. 
Chiar când se pregăteau să îşi lase în jos vizierele de protecţie, apăru 
figura celuilalt membru al echipajului. 

— Un mesaj de pe Seaquest II. E pentru tine, Jack. Ceva în 
legătură cu inelele unui copac. 

— Citeşte-l tu, te rog, spuse Jack. 

Bărbatul îngenunche şi citi: 

— „De la Laboratorul Dendrologic al IMU, 0212 GMT . Mostra de 
lemn de la fiordul Ilulissat este stejar din Scandinavia, posibil 
norvegian. Urme de carbonizare. Compararea cu schema inelelor 
anuale din nord-vestul Europei indică faptul că a fost tăiat în anul 
1040 după Hristos plus sau minus zece ani”. 

— Da! Jack lovi aerul cu mâna înmănuşată. Acum ai răspunsul. 
Am ştiut de la bun început. Asta ar putea fi una dintre descoperirile 
arheologice ale secolului. 

Jack se uită la apă cu buzele strânse, apoi se întoarse spre Costas 
cu o strălucire în ochi. Abia aştepta să ajungă la suprafaţă şi să vadă 
lumina soarelui, o amânare a sentimentului supărător de 
claustrofobie pe care îl simţea de fiecare dată, dar acum ardea de 
nerăbdare să ajungă la aisberg şi să-i descopere secretele. Se întinse 
şi luă cablul de legătură înfăşurat lângă el, cu cele două furtunuri 
prinse împreună, şi îl băgă în singurul orificiu deschis de sub casca 
sa. Îl privi pe Costas care făcea acelaşi lucru, apoi îşi închiseră 


110 


vizierele de protecţie şi deschiseră canalul de comunicaţie. Jack se 
îndepărtă şi se aşeză cu picioarele suspendate deasupra abisului, 
claritatea apei făcându-l să se simtă asemenea unui paraşutist gata 
să sară din avion. El şi Costas erau deja în lumi diferite, iar ce se 
auzea din aparatul de emisie-recepţie era abia perceptibil. Jack îşi 
întoarse degetul mare în jos către Ben, semn că erau gata de 
coborâre, şi se uită la Costas. 

— Gata de plecare? 

— Gata de plecare. 


111 


CAPITOLUL 9 


Bărbatul îmbrăcat în sutana neagră mergea cu încredere înspre 
intrarea principală a Palatului Apostolic cu hainele sale de preot 
iezuit care-l ajutau să se amestece printre ceilalţi oameni care 
aşteptau la intrare. Lăsase în urma sa mulţimea de la Sfântul Petru şi 
trecuse deja de primul cordon de securitate din faţa uşilor de bronz 
care dădeau în piaţă. Acum se apropia de inima Vaticanului, sediul 
central al Colegiului Cardinalilor, locul de unde Sfânta Biserică îşi 
exercita influenţa dincolo de Roma, în toate colţurile pământului. 

În faţa lui stăteau doi soldaţi din garda elveţiană strălucitori în 
podoabele lor, cu halebardele încrucişate de-a curmezişul uşii, o 
imagine care ar fi putut să pară că vine din vremea Renaşterii dacă 
nu ar fi fost pistoale-mitralieră Heckler & Koch care se vedeau 
discret în spatele lor. Unul dintre ofiţeri luă actul de identitate al 
preotului şi se uită cu atenţie la el, comparând barba neagră şi ochii 
inexpresivi cu imaginea din fotografie. În ciuda căldurii de început de 
vară, faţa lui era palidă şi cadaverică, dar era genul de figură foarte 
comună între aceste ziduri închise ale Vaticanului. Ofiţerul se 
întoarse spre o secretară de lângă el şi verificară gradul de 
autorizare pe un palm computer. Ofiţerul scoase un sunet de surpriză 
şi îi dădu imediat înapoi actul de identitate. 

— Puteţi să intraţi. 

Gărzile ridicară armele, şi preotul iezuit trecu pe lângă ele, 
evitând procedura uzuală a verificării corporale şi a detectorului de 
metale. Merse direct de-a lungul unui coridor larg de la parter, apoi 
făcu stânga la capătul acestuia şi merse până ajunse în faţa unei 
capele private cu o uşă ornată şi cu intrarea marcată de lumânări 
comemorative de o parte şi de alta. Ciocăni o singură dată şi intră. În 
lumina lumânărilor văzu un bărbat îngenuncheat în faţa unui altar 
simplu, în capătul îndepărtat al capelei. Bărbatul îşi făcu cruce şi se 
ridică, apoi se întoarse către uşă. Era înalt, subţire şi cu părul alb, 
îmbrăcat în veşminte episcopale de cardinal, cu o cruce de aur 
atârnând peste sutana stacojie. Avea acea faţă blândă fără vârstă a 
celor care au slujit mulţi ani într-un ordin religios, dar cu riduri 
adânci în jurul ochilor. Era o expresie potrivită pentru cineva de 
rangul său, un bărbat a cărui ambiţie îl adusese foarte aproape de 
puterea supremă în Biserica Catolică. 

— Eminenţă! 


112 


Ilezuitul se aplecă uşor, apoi închise uşa după el. 

— Monseniore! 

Cei doi bărbaţi vorbeau în engleză, iezuitul cu o tărăgănare a 
cuvintelor care amintea de Africa de Sud, iar cardinalul cu un accent 
nord-european. 

— Ele aici? 

— Cel de-al doilea care a fost prezent la deschiderea camerei. Noi 
am bănuit, iar el a recunoscut. Sfânta Biserică şi-a rafinat tehnicile 
de persuasiune de-a lungul secolelor. 

— Şi celălalt? 

— El este următoarea ta sarcină. 

Ilezuitul păşi în faţă şi îngenunche în faţa cardinalului. Acesta îşi 
scoase repede inelul de aur de pe degetul său mijlociu de la mâna 
dreaptă şi îl înlocui cu unul plat, mai greu, care strălucea în lumina 
sfeşnicelor. lezuitul îi luă mâna şi o sărută, închizând ochii în timp ce 
buzele sale simțeau forma familiară; cu cealaltă mână îşi pipăi inelul 
său care îi atârna de gât pe sub sutană. Se ridică făcându-şi cruce şi 
se îndreptă spre uşă, apoi se opri pentru un moment şi, îndreptându- 
şi mâna dreaptă spre cardinal, şopti câteva cuvinte într-o limbă care 
părea nepământească, cuvinte care nu mai fuseseră rostite vreodată 
în acest loc sacru şi care păreau o blasfemie. 

— Hann til ragnaroks. 

Preotul iezuit închise uşa capelei în spatele său şi se îndreptă 
spre coridorul lung, pereţii palatului răsunând de ecoul paşilor săi. 
leşi într-o curte interioară, împreunându-şi mâinile a rugăciune când 
doi oficiali trecură pe lângă el, apoi merse spre o intrare modestă în 
cealaltă parte a curţii. Clopotele de la Sfântul Petru începură dintr- 
odată să bată cu un sunet puternic deasupra oraşului neclintit, 
afirmând suveranitatea Sfintei Biserici Catolice aşa cum făcuseră 
încă din ultimele zile ale Imperiului Roman. Deasupra lui, zidurile 
curţii interioare înrămau cerul albastru, două păsări de pradă se 
roteau în înaltul cerului, iar el putea auzi agitația surdă a oraşului. Se 
aplecă să intre şi se uită repede în spate, apoi îşi strânse sutana şi 
urcă pe scări până la primul etaj. De o parte şi de alta a coridorului 
din faţa sa erau statui, panouri de afişaj şi postere care făceau 
reclamă unor exponate, dar nu era nici o persoană, pentru că 
personalul de la muzeu avea zi liberă. lezuitul ajunse în faţa unei uşi 
pe sub care se vedea lumină, exact acolo unde i se spusese că avea să 
fie, şi zări cuvântul „Restauratori” deasupra uşii. 

Se opri, dar nu pentru că ar fi ezitat, ci pentru a savura 
momentul. Stătea în umbră, cu capul plecat şi cu pumnii încleştaţi. 
Cu şaizeci şi cinci de ani în urmă, străbunii săi eşuaseră în 
încercările lor de a penetra aceste ziduri, de a supune Vaticanul în 


113 


marşul lor triumfal prin Roma. Acum el urma să repare acea greşeală 
şi avea să-şi lase amprenta. Îşi descleştă mâna stângă şi îşi atinse 
faţa, urmărind cu degetul arătător cicatricea care îi pulsa sub barbă, 
apăsând până simţi durere. Îşi băgă mâna înapoi sub sutană, şi cu 
cealaltă ciocăni de trei ori în uşă. 

— Intră, se auzi o voce surdă în italiană. 

Preotul iezuit deschise uşa şi o închise după el. Camera era plină 
de cărţi şi cu manuscrise, iar un computer se afla în colţul îndepărtat. 
În prim-plan era un basorelief din piatră fragmentată aşezat pe un 
piedestal, şi în faţa lui stătea un bărbat de vârstă mijlocie îmbrăcat în 
blugi şi o cămaşă simplă, aplecat deasupra unui caiet de notițe. 

— Monseniore! 

Bărbatul termină ce avea de scris şi îşi ridică privirea, cu o 
expresie alertă şi inteligentă. 

— Nu mă aşteptam să fiu întrerupt astăzi. Cu ce vă pot ajuta? 

— Sunteţi şeful Departamentului de restaurare? întrebă iezuitul 
în italiană. 

— Da, eu sunt. 

— Aţi fost de faţă la descoperirea camerei secrete din Arcul lui 
Titus, împreună cu părintele O'Connor? 

Celălalt bărbat se dezumflă dintr-odată şi îşi trânti caietul pe 
podea. 

— Acum se pare că toată lumea ştie de asta. Am păstrat acest 
secret pentru a apăra Biserica. Imi doresc să nu o fi găsit niciodată. 

— Şi eu la fel. 

Cele două gloanţe trase de pistolul Beretta cu amortizor îl făcură 
pe bărbat să cadă peste scaunul său cu o expresie şocantă pe chip. 
Căzu pe podea într-o poziţie ciudată, cu ochii larg deschişi, trădându- 
i uimirea. lezuitul îşi scoase mâna stângă de sub sutană şi o ridică 
până în dreptul feţei. Îşi atinse din nou cicatricea de pe obraz, din ce 
în ce mai apăsat, cu o grimasă de plăcere, în timp ce se uita la 
şuvoiul de sânge care izvora din pieptul bărbatului şi se strângea 
într-o baltă pe bucăţile de piatră de dedesubt. 

„Asta este doar începutul.” 


— Activez sonda de explorare acum. 

Costas se întoarse spre Jack în timp ce vorbea prin aparatul de 
comunicaţie, şi cei doi bărbaţi îşi ridicară degetul mare în sus în 
semn de aprobare. Pentru a cincea oară, Jack aruncă o privire critică 
asupra echipamentului lui Costas. Odată ce desprindeau cordonul de 
legătură, aveau să se bazeze doar pe sistemele individuale şi unul pe 
celălalt, fără a avea vreo opţiune de scăpare, fără vreo posibilitate de 
ieşire la suprafaţă în caz de urgenţă. Echipamentul IMU era de 


114 


ultimă generaţie, cu un computer care calcula amestecul de gaze 
pentru respiraţie, precum şi viteza ascensională. Fusese testat în 
condiţii de căldură extremă, cu şase luni în urmă în interiorul unui 
vulcan, dar acum era prima dată când era folosit într-o apă extrem de 
rece. 

— Aşază-te pe poziţie! 

Jack se mişcă de unde stătea agăţat într-o mână şi apucă bara de 
metal de lângă Costas. Erau ca doi alpinişti pe un perete de gheaţă 
imens, părând nişte pitici în comparaţie cu aisbergul. Sub ei gheaţa 
cădea sute de metri în abis, acolo unde pragul se întindea până în 
adâncimi de neimaginat, într-un loc de o întunecime îngheţată în care 
nici un om nu îndrăznise vreodată să calce. 

— Avem doar o singură procedură de salvare, spuse Costas. La 
primul semn de mişcare a apei, trecem pe trimix. Dacă frumuseţea 
asta se răstoarnă peste prag, ne va trage la fund. [ine minte că 
trimixul ne dă gaz respirabil până la o sută douăzeci de metri. Asta ar 
trebui să fie încurajator. 

Jack îi făcu încă un semn de aprobare şi verifică fiecare dintre 
cele trei furtunuri care intrau în orificiile din casca lui. 

Nitroxul pe care îl respirau ei acum era cea mai bună opţiune la 
această adâncime, datorită încărcăturii reduse de azot, care oferea 
un timp mai îndelungat de scufundare decât aerul comprimat, dar 
încărcătura mare de oxigen îl făcea toxic sub treizeci de metri. Era 
transportat printr-un furtun care atârna sub ei şi ducea la DSRV, cu 
dimensiunile sale mari şi reconfortante, aflat la câţiva metri în 
spatele lor. Cel de-al doilea furtun ducea la aparatul de respirat de pe 
pieptul său, un sistem autonom care trebuia activat când ajungeau la 
zece metri adâncime. Cu cilindrul plin de oxigen de înaltă presiune, 
putea să-i ţină în viaţă timp de mai multe ore, şi era gazul ideal 
pentru ape puţin adânci. Asemenea furtunului de nitrox cu sistemul 
său de retur, aparatul de respirat nu evacua gazele în interiorul 
aisbergului, acestea fiind reciclate. Cel de-al treilea furtun ducea la 
cilindrii cu trimix din spatele lor, un sistem adaptabil care înlocuise 
heliul cu azot şi care le permitea să stea cât mai mult sub apă, atât 
cât era posibil pentru amestecurile respiratorii. Dar trimixul era 
ultima lor opţiune, căci evacua gaze în interiorul aisbergului. De fapt, 
ei ştiau că procedura de salvare era o speranţă foarte slabă. Dacă 
aisbergul se mişca dincolo de prag, volumul său imens se scufunda 
sub apă, iar baza lui se afunda sute de metri în adâncuri. Dacă 
mişcarea apei nu îi făcea praf, atunci cu siguranţă presiunea cauzată 
de o coborâre bruscă avea să-i distrugă pe loc. 

Jack refuza să se gândească la această posibilitate şi se concentra 
asupra dispozitivului bizar din faţa lor. Deschiseseră cutia de 


115 


protecţie care îl proteja de aisberg şi ataşară baliza radio pe care 
urmau să o elibereze către suprafaţă atunci când aveau să iasă şi ei. 
O parte din foreză era deja în aisberg, aşa cum fusese poziționată 
mai înainte de cei doi scafandri pe care îi văzuseră din Aquapod. 
Chiar lângă peretele de gheaţă era un inel de metal cu diametrul de 
doi metri, lăţimea tunelului pe care maşinăria l-ar produce. Acest 
tunel ar fi suficient de larg încât să permită intrarea a doi oameni, 
unul lângă altul, fără prea mult loc de mişcare. Elementul 
supraîncălzit din tub era completat de o serie de freze cu microunde 
şi laser care ieşeau din corpul principal, o structură canistră 
cilindrică de un metru lăţime fixată chiar în faţa lor. Un jet de apă 
subţire, dar foarte puternic acţiona ca o pâlnie colectoare pentru 
gheaţa proaspăt topită şi propulsa mecanismul înainte. În partea din 
spate, deasupra şinei de ghidare, era un ecran mare care strălucea în 
verde-deschis. 

— Vom lăsa linia principală de alimentare cu energie legată de 
DSRV cât de mult putem, la fel şi cablul de fibră optică, spuse Costas. 
În mod normal, pilotul de pe DSRV ar putea vedea totul pe ecran, 
dar, înainte ca DSRV-ul să plece, noi trebuie să decuplăm această 
linie de alimentare şi să folosim numai acumulatorii. Aranjă un 
cadran mare sub ecran, apoi se întoarse şi se uită la Jack prin cască. 
Eşti bine? 

— Noul sistem de încălzire al acestui costum face minuni. 

Jack simţise un fior de frig când intrase în apă din DSRV, şi 
Costas îşi aminti efectul groaznic al rănii de glonţ care aproape îl 
omorâse pe prietenul său într-o altă scufundare, undeva în Marea 
Neagră, cu şase luni în urmă. 

— Fără furtun, apa din tunel ar fi de fapt sub zero grade, spuse 
Costas vesel. Este apă proaspătă de ghețar, aşa că ar îngheţa mai 
repede decât apa sărată. Am fi gheaţă cât ai zice peşte. 

— Mulţumesc pentru încurajare. 

Jack se uită cu scepticism în jos la furtun, un tendon şerpuit de 
microfilamente care atârna sub ei. Era legat de dispozitiv şi, pe 
măsură ce ei avansau, el împiedica gheaţa proaspăt topită să îngheţe 
la loc şi să-i prindă înăuntrul aisbergului. 

— Ar trebui să meargă, adăugă Costas. Teoretic. 

— Lasă-mă să ghicesc. Ah, nici nu vreau să spun. 

Ochii lui Costas se îndreptară spre Jack în timp ce îşi atinse 
umărul şi apăsă butonul canalului extern de comunicare de pe 
consola lui. 

— Ben, suntem gata. Timpul estimat de întoarcere la zece metri 
adâncime, douăzeci de minute. Terminat. 


116 


Jack se uită dincolo de labele sale de scafandru cum intrarea în 
aisberg se îndepărta încet, jos, departe sub ei, ca un petic albastru 
strălucitor întunecat de vârtejul firelor supraîncălzite care atârnau în 
urma lor. Chiar în centru, răsucite, erau cablul de la baterie şi 
cordonul de legătură care le furniza nitroxul şi evacua aerul folosit - 
singura lor legătură cu lumea din exterior. Jack îşi înălţă capul şi 
privi fascinat cum sonda săpa în gheaţă un tunel perfect neted, 
înaintând în sus la un unghi de patruzeci şi cinci de grade, cu o viteză 
de mai mult de doi metri pe minut. Nu simţea care era adevărata 
temperatură a apei prin costumul său de protecţie, dar indicatorul 
luminos al termostatului se schimbă atunci când şuvoiul de apă 
călduţă era eliminat de foreza care înainta. Lămpile din faţa lor 
luminau peretele tunelului, dezvăluind un spectacol orbitor de alb, 
dar Jack era conştient că fără lumina artificială ar fi fost într-o lume 
complet întunecată, blocaţi din toate părţile de cantităţi 
inimaginabile de gheaţă care împiedicau orice urmă a vreunei raze 
de soare. 

— OK, spuse Costas. Am ajuns la zece metri adâncime. Decuplăm. 

De la ecranul din faţa sa, Costas reglă energia termică astfel 
încât sonda să topească mai multă gheaţă deasupra şi până la urmă 
să ajungă la orizontală. Jack urmărea progresul pe ecran, o imagine 
tridimensională a aisbergului, asemenea aceleia pe care Lanowski le- 
o arătase mai devreme. Imaginea fusese generată de echipa de la 
suprafaţă, folosind un sonar cu înaltă frecvenţă, creată din mii de 
puncte de informaţii acolo unde undele sonore întâlniseră rezistenţa 
diferențiată a spărturilor îngheţate şi a fisurilor din aisberg. 
Lanowski făcuse un plan de intrare printr-un anumit punct şi o rută 
de acces, astfel încât să minimizeze şansele de a urmări o fisură de 
apă îngheţată şi de a sparge aisbergul, şi până în acest moment 
planul său fusese foarte bun. Gheaţa prin care trecuseră până acum 
era gheaţa de un alb întunecat a ghețarului, tare ca piatra şi formată 
în era glaciară, acum o sută de mii de ani. 

Costas îşi deschise canalul extern al aparatului de comunicaţie. 

— Ben, aici Costas. Mă auzi? Terminat. 

— Costas, aici DSRV, te auzim foarte clar, terminat. 

— Am ajuns la punctul de decuplare, terminat. 

— Recepţionat. Cât timp sunteţi încă legaţi, vă vedem pe ecran. 
Fiţi atenţi că avem un avertisment meteo de la căpitanul lui Seaquest 
II. Se pare că sunt nişte turbulenţe la marginea ghețarului, o masă de 
aer rece care se apropie dinspre est. S-ar putea să nu fie nimic grav, 
dar căpitanul se îndepărtează cu un kilometru de fiord, ca măsură de 
siguranţă. Aveţi opţiunea să renunţaţi. Terminat. 

Costas şi Jack se uitară unul la celălalt prin vizierele de protecţie. 


117 


— Mergem mai departe, spuse Costas. Mai avem doar cincizeci 
de metri până la ţinta noastră, şi nu vreau să pierdem vremea. O să 
ieşim de aici într-o oră. Dar voi trebuie să plecaţi acum. Terminat. 

— Recepţionat. Trimite baliza radio când ieşiţi din aisberg, şi 
venim să vă luăm. Rămânem să recuperăm cablul de legătură. 
Terminat. 

Costas atinse un întrerupător de pe panoul de comandă din faţa 
lui şi eliberă cablul de alimentare cu energie al forezei. Pentru o 
secundă, mecanismul se opri, şi Jack aproape că văzu cum apa din 
jurul lor începea să îngheţe. Apoi ecranul şi şirul de lumini se 
reactivară odată cu acumulatorii, iar apa începu să strălucească din 
nou. 
Cei doi bărbaţi se întoarseră unul spre celălalt în spaţiul extrem 
de strâmt al tunelului, cu vizierele la câţiva centimetri una de alta. 
Costas începu procedurile pe care le repetaseră de mai multe ori 
înainte să părăsească DSRV-ul, fiecare din ei verificându-l din priviri 
pe celălalt în timp ce treceau pas cu pas prin toate etapele. 

— Cuplăm aparatele de respirat. 

Jack făcu întocmai, şi îşi deschise supapa aparatului de respirat 
de pe piept, apoi roti butonul de sub cască cu ajutorul căruia activa 
intrarea gazului în masca de silicon cauciucat care îi acoperea nasul 
şi gura. Prima gură de oxigen îi produse furnicături în mâini şi în 
picioare, un efect înviorător pe care îl savura de fiecare dată când 
foloseau aparatele de respirat. Apucă cu mâna dreaptă cablul de 
legătură şi cu stânga închise orificiul de nitrox din cască, cu umerii 
într-o poziţie ciudată, lipiţi de peretele tunelului şi presându-l pe 
Costas. 

— Decuplăm cordonul de legătură. 

În acelaşi timp, cei doi îşi decuplară furtunurile de nitrox din 
căşti şi le lăsară jos în tunel, iar Costas dădu drumul cablului pe care 
îl ţinea în mână. Când începură să folosească aparatele de respirat, 
văzură cum masa de cabluri încâlcite se retrăgea în spatele lor, 
dispărând în tunel, pe unde intraseră ei. Cablurile subţiri care 
împiedicau apa din tunel să nu îngheţe se ondulau şi tremurau de 
parcă ar fi fost mişcate de vânt, apoi, treptat, deveniră din ce în ce 
mai stabile, împrăştiindu-se prin tot tunelul. 

— Ben, ne-am decuplat. Nu o să mai putem comunica când 
ajungem la masa de gheaţă topită şi reîngheţată. Abia aştept să beau 
ceva fierbinte când ne vedem. Terminat. 

— Recepţionat. Mult noroc. Terminat. 

Acum erau complet separați de lumea exterioară, depinzând doar 
unul de celălalt şi de echipamentul individual. Jack simţi o strângere 
de inimă când văzu cablul de legătură dispărând, ca un semn de 


118 


avertizare a vulnerabilităţii lui secrete, sentimentul de claustrofobie 
care stătea la pândă şi pe care încerca din răsputeri să îl învingă. Cu 
ani în urmă, fusese la un pas de a-şi pierde viaţa într-o mină 
subacvatică, dar fusese salvat de Costas, cu care împărţise tubul de 
oxigen, apoi acest coşmar se repetase în labirintul din Atlantida, când 
rana pe care o avea îl slăbise foarte rău. Ştia că prietenul său era 
conştient de lupta lui interioară, iar această legătură tainică dintre 
cei doi bărbaţi era pentru el o sursă valoroasă de încredere. Jack se 
prinse de şina de ghidare în spatele forezei şi încercă să se 
concentreze asupra provocării care îi aştepta. 

— Am ajuns la destinaţie, zise Costas. Uită-te pe ecran! 

Chiar în faţa lor pe ecran apăru o formă ciudată - imaginea 
creată de sonar în jurul masei de gheaţă chiar în mijlocul aisbergului, 
care îi uimise pe Cheney şi pe cei din echipa de la NASA. Nici sonarul 
cu frecvenţă foarte înaltă nu reuşise să descopere mai mult de atât, 
iar din unghiul acesta nu se vedea forma spectaculoasă care se zărise 
atât de clar din imaginile verticale. În centrul masei întunecate era 
un semn roşu, acolo de unde sonda prelevase mostra de lemn, iar 
puţin deasupra era un semn verde care marca obiectivul lor. 

— "Ţine minte, facem fotografii, luăm ce putem lua, apoi plecăm, 
spuse Costas. Nu avem timp pentru ştiinţă azi. 

— De data asta sunt de acord cu tine, răspunse Jack. Acum avem 
vârsta lemnului; nu mai trebuie decât să fim siguri de ceea ce este şi 
să îi dovedim originea. Câteva mostre de lemn, şi am şters-o de aici. 

— În timp ce tu te ocupi de asta, eu o să folosesc sonda să topesc 
gheaţa deasupra obiectivului, ca să luăm ce ne trebuie şi să plecăm. 
Deja simt gustul băuturii fierbinţi cu care ne aşteaptă Ben. 

— Hai să începem! 

Cei doi bărbaţi erau unul lângă altul pe şina de ghidare, când 
Costas reactivă foreza, şi câteva clipe mai târziu începu să foreze 
gheaţa înspre ţintă. Foreza era acum un mecanism autonom, nefiind 
conectată la nimic din exterior. Îi trăgea după ea încet, ca un scuter 
submarin, avansând din ce în ce mai departe în inima aisbergului. 
Costas se străduia să se menţină peste pragul de zece metri al 
toxicității oxigenului. În timp ce înaintau, Jack fu învăluit de un val de 
exaltare, de parcă oxigenul şi adrenalina de care avea nevoie pentru 
a-şi învinge neliniştea îl năpădiseră brusc, copleşindu-l. Bulele mici, 
care îi dădeau gheții un aspect opac şi lăptos, făceau spumă în apa 
care se topea, şi brusc îşi dădu seama că aici singurele proprietăţi 
care susțineau viaţa fuseseră eliberate din adâncimile erei glaciare. 
Aerul era la fel ca acela respirat de cei mai îndepărtați strămoşi 
umani, vânătorii-culegători care cutreieraseră calota glaciară cu mii 
de ani înaintea apariţiei civilizaţiei. Jack ştiuse că avea să simtă un 


119 


frison de exaltare în momentul în care urmau să se apropie de 
obiectiv, dar asta era o senzaţie neaşteptată, sentimentul 
extraordinar că înota printr-un tunel al timpului imposibil de 
descoperit în altă parte a lumii. 

— Asta este. 

Dintr-odată, gheaţa albă din faţa forezei se înmuie şi lăsă la 
vedere un perete de gheaţă extrem de clar, cu reflexii de albastru- 
închis datorită luminii lămpilor. 

— Gheaţă topită şi reîngheţată, spuse Costas. Este prima dată 
când o întâlnim. Trebuie să fie de la crevasele din ghețarul despre 
care ne povestea Lanowski. 

Direcţionă foreza încă doi metri înainte, până când gheaţa clară 
era peste tot în jurul lor, apoi se opri. Când vârtejul jetului de apă se 
linişti, Jack îşi dădu seama că erau deasupra unei mase întunecate, 
chiar dedesubtul gheții, şi putu vedea cum se curbează în ambele 
părţi prin obscuritatea albastră. Se aplecă spre podeaua tunelului ca 
să se uite mai bine, cu lampa lipită de gheaţă. 

— Măi să fie! 

— Ce este? Costas opri foreza şi se lăsă lângă el, amândoi 
înghesuiți în spaţiul strâmt al tunelului. 

— Bucăţi de lemn, spuse Jack emoţionat. O masă enormă de 
lemn. Este o parte a unei ambarcaţiuni, o corabie de lemn. Văd 
nituri, şiruri întregi de nituri ruginite de-a lungul scândurilor. Şi 
scândurile astea sunt suprapuse, o construcţie în sistem suprapus. 
Asta e de ajuns. Am găsit o corabie vikingă. 

— Extraordinar, zise Costas cu ochii sclipindu-i prin geamul 
căştii. Şi sunt negre şi carbonizate la fel ca mostrele prelevate pe 
care le-am analizat. Sunt urme de carbonizare peste tot. Corabia asta 
a ars. 

— O corabie în flăcări plutind deasupra ghetii, murmură Jack. 
Mai ţii minte ce a spus Kangia despre vechea legenda a eschimoşilor? 

— Acum se explică de ce gheaţa care înconjoară corabia este aşa 
de clară - ştii imaginea pe care au luat-o prin sonar, spuse Costas. 
Nu este doar gheaţă topită şi reîngheţată dintr-o crevasă. Cred că 
această corabie era încă în flăcări când s-a scufundat. Gheaţa şi 
zăpada care au acoperit lemnul au stins probabil focul destul de 
repede, dar nu înainte ca focul să topească această cavitate în 
ghețar. 

— Înainte să plecăm, vreau să-mi dau seama cât de mare e, spuse 
Jack. 

— Reperul este la opt metri în faţă. Asta ar trebui să te ajute să-ţi 
faci o idee. Odată ajunşi acolo, ne întoarcem imediat. 


120 


Câteva clipe mai târziu, Costas se opri iarăşi. Pe partea stângă a 
tunelului apăru o bucată imensă de lemn înnegrit, şi el corectă 
direcţia de forare pentru a evita o eventuală ciocnire. Când trecură 
pe lângă ea, observară că se curba în sus şi avea pe margine gravuri 
superbe reprezentând imagini animaliere şi forme abstracte 
înlănţuite. 

— Stilul Urnes, spuse Jack tulburat. Slavă Domnului că aseară 
Maria mi-a reîmprospătat memoria povestindu-mi despre arta 
vikingă. Sunt sigur că este norvegiană, un stil nou apărut la mijlocul 
secolului al XI-lea. Se rostogoli şi se uită în sus prin gheaţă, acolo 
unde lemnul se întindea deasupra lor. Este pilonul de la prora. Uită- 
te la asta! 

Costas îşi apropie lampa de gheaţă. Fluieră uşor prin 
compensator în timp ce se uita la gravura din vârf, care reprezenta o 
formă întunecată şi îngheţată, abia vizibilă, un cap de animal care îşi 
arăta colții, cu urechile aplatizate, întinzându-se cel puţin un metru 
în faţa prorei curbate. 

— Este Fenrir, zeul lup, zise Jack şoptit, reamintindu-şi de Maria. 
Se pare că el este paznicul acestui loc. 

Pe când se întorceau, înaintând încet, o imagine fabuloasă se 
dezvălui sub ei, ca şi cum pluteau deasupra unei epave-exponat dintr- 
un muzeu. Imaginea era uluitor de clară, şi puteau vedea, de o parte 
şi de alta, la cel puţin cinci metri, până unde gheaţa devenea prea 
întunecată. Surprinzător, unele bucăţi de lemn erau intacte, iar altele 
erau carbonizate şi distruse de gheaţa care probabil căzuse pe navă, 
înainte ca apa să devină gheaţă din nou, oferindu-i astfel protecţie. 
Jack făcea fotografii încontinuu folosindu-se de aparatul de 
fotografiat digital integrat în casca lui, murmurând descrieri tehnice 
pe măsură ce noi părţi ale corabiei îi apăreau în faţa ochilor. 

— Este o construcţie clasică scandinavă din vest, care se 
potriveşte stilului din secolul al XI-lea, zise el după câteva minute. 
Este un vas cu o carenă mult mai adâncă şi mai lată decât imaginea 
hollyoodiană a corăbiilor vikinge, dar nu era nevoie de un vas de 
război prevăzut cu vâsle prin zonele astea. Erau perfecte pentru a 
brăzda valurile în mare viteză şi a ataca prin surprindere, dar aveau 
velele foarte joase şi se împotmoleau uşor în ape zbuciumate. Era 
nevoie de o corabie care să transporte oameni şi provizii de-a lungul 
Atlanticului de Nord, câteodată fiind nevoie de multe săptămâni pe 
mare. 

— A fost reparată, zise Costas uitându-se cu atenţie prin gheaţă. 
Este o secţiune lângă babord unde scândurile au fost înlocuite, şi 
tâmplăria este diferită. Poate au lovit un aisberg. Şi uite, o vâslă! 


121 


— Este o ramă de direcţie, o vâslă pentru partea laterală, spuse 
Jack uitându-se în jos la vâsla perfect conservată de pe puntea 
deformată de sub ei. Vikingii nu aveau o cârmă fixă, aşa că era 
ataşată o vâslă lată la pupa vasului. Se pare că asta era stivuită 
înăuntru intenţionat, lângă proră, nu lângă pupă. Corabia asta nu 
naviga când a fost distrusă. Şi mai e ceva. Uită-te la asta, e 
incredibil! 

După ce trecură de zona prorei, văzură forme care nu erau 
lemne, ci nişte obiecte care păreau aranjate într-un morman, 
conducând înspre o structură întunecată din centrul carenei, unde 
probabil fusese catargul. Erau nişte grămezi amorfe destul de uşor 
de identificat drept piei şi blănuri, precum şi tăvi de lemn şi ustensile 
aşezate lângă ele. Costas aranjă poziţia sondei imediat ce aceasta 
trecu pe lângă un vas de ceramică distrus, care era aşezat peste 
grămada de blănuri. 

— O amforă, zise Jack luând o bucată de sticlă care ieşea în afară 
şi punând-o în costumul său. O amforă pentru vin din zona de esta 
Mediteranei, din perioada bizantină. Aici în Groenlanda. Foarte 
ciudat. 

— Bănuiesc că trebuiau şi ei să se încălzească în nopţile reci ale 
Arcticului, spuse Costas. Oricum, credeam că vikingii sunt pasionaţi 
de bere. 

— Nu uita că unii dintre ei călătoreau foarte mult, şi probabil au 
preluat obiceiuri străine neobişnuite. Mintea lui Jack funcţiona cu 
repeziciune, iar el începea să se gândească la un lucru care părea 
imposibil. S-ar putea să mă înşel, dar mă întrebam dacă... 

În acel moment, alt obiect apăru în raza lor, o suliță lungă de 
lemn cu vârful încă prins în gheaţă. Costas opri jetul de apă pentru 
ca echipamentul să topească mai multă gheaţă în jurul obiectului, şi 
Jack o scoase cu mare grijă şi o ridică. 

— Dumnezeule mare! exclamă Costas. 

Era o secure cu un singur tăiş, având o coadă groasă de cel puţin 
un metru şi jumătate lungime. Lama strălucea ca aurul şi era 
împodobită cu gravuri pe ambele părţi. 

— Este aurită, murmură Jack cu vocea gâtuită de emoție. De asta 
nu a ruginit fierul. O tehnică clasică pentru a face o armă să pară că 
e de aur, dar păstrându-i calităţile prin metalul dur care este sub 
stratul de aur. 

— Sunt nişte simboluri pe partea asta, zise Costas. 

— Da, şi pe cealaltă. 

Jack o întoarse spre Costas ca să o vadă. Pe suprafaţă era gravată 
o formă ca un candelabru mare care respecta liniile vârfului armei, o 
tulpină largă din care ieşeau nişte extensii simetrice care umpleau 


122 


tot metalul deasupra lamei. Forma exterioară era simplă, dar în 
interior era bogat ornamentată cu desene spiralate şi cu forme 
animaliere, dintre care cel mai proeminent era capul unui lup care îşi 
arăta colții, chiar în centrul desenului. Jack indică un şir de simboluri 
chiar deasupra lamei. 

— Mjollnir. 

— Cum? 

— Literele sunt greceşti, dar numele este nordic. Cel mai 
puternic simbol al vikingilor, arma invincibilă a celui mai mare zeu, 
singura lor speranţă de a învinge răul în Bătălia de la Ragnarok. 
Mjollnir. Ciocanul lui Thor. 

— Ce e cu pasărea de deasupra? 

Jack se apropie şi se uită mai cu atenţie. 

— Nu îmi vine să cred că am aşa ceva în faţa ochilor. Este 
vulturul cu două capete. Unul simbolizează vechea Romă, iar celălalt 
- noua Romă, Constantinopolul. Este simbolul regal al împăratului 
bizantin. 

Se opri iar, apoi se uită prin viziera de protecţie la Costas, cu o 
privire întrebătoare. 

— Tocmai am descoperit una dintre cele mai faimoase arme din 
istorie, o secure de luptă a Gărzii Varege. 

— Aşa are sens. Uită-te ce e aici! 

Costas întoarse securea astfel încât Jack să poată vedea şi 
cealaltă parte. 

— Rune! Inima lui Jack începu să bată cu putere, şi el respira 
anevoios oxigenul din tuburi. Şi nu sunt doar nişte simple rune. Nu 
sunt expert, dar se întâmplă să ştiu acest domeniu foarte bine. Sunt 
identice cu cele din biserica Hagia Sofia, din Constantinopol. Este 
semnătura lui Halfdan, vikingul care şi-a gravat simbolurile păgâne 
în cea mai sfântă catedrală a creştinătăţii din est, prin secolul al VII- 
lea. 

— Deci am dat peste securea de bătălie a lui Halfdan, spuse 
Costas cu o voce inexpresivă, părând totodată neîncrezător. Într-un 
aisberg pe coasta Groenlandei. Tipul ăsta chiar s-a plimbat. 

— Mai este un lucru pe care aş vrea să-l verific, zise Jack. Ar 
trebui să fie un catarg simplu şi o traversă în centrul carenei, dar, în 
schimb, este o structură dreptunghiulară. Acum am o idee clară 
despre ce ar putea fi, dar trebuie să văd cu ochii mei. Apoi plecăm de 
aici. 

— Recepţionat. 

Costas reactivă jetul de apă, şi începură să se mişte în sus şi 
peste structura întunecată care era la câţiva metri de ei. Jack tinu în 
mână securea pentru câteva secunde, nevenindu-i să creadă ce 


123 


descoperire făcuse, apoi o puse în spate sub curelele care ţineau 
rezervoarele cu trimix, aşezând-o cu grijă astfel încât vârful aurit al 
acesteia să fie protejat. Se întoarse şi strânse cu putere şina de 
ghidare, privind atent cum marginea structurii rectangulare apărea 
sub ei, ceea ce era înăuntru fiind acum vizibil, o formă obscură, 
cavernoasă care părea complet diferită de orice văzuseră ei vreodată. 
La baza structurii, Jack văzu încă un morman de artefacte, un coif 
conic aurit deasupra unei platoşe din zale aurite, iar sub ele, o bucată 
împăturită de pânză roşie cu broderie de aur, în mod evident o 
mantie. Chiar în momentul când trebuiau să treacă pe la jumătatea 
structurii, Costas opri foreza. 

— Am primit un avertisment pe seismograf, spuse el. Se poate să 
fie doar o vibraţie a instalaţiei, dar trebuie să ne oprim, să fim siguri. 

Jack se uită dintr-odată neliniştit la lumina roşie intermitentă 
care pâlpâia la baza ecranului. Totul părea în regulă, dar cordoanele 
din spatele lor păreau să se mişte mai amplu decât era normal, în 
condiţiile în care jetul de apă fusese oprit. 

— Sigur e ceva în neregulă, zise Costas. 

Chiar atunci se auzi un sunet înspăimântător, ca un scârţâit, 
urmat de nişte vibrații puternice, care îi provocară lui Jack un tremur 
incontrolabil în tot corpul. Apa începu să vibreze, până când figura 
lui Costas şi sonda exploratoare deveniră doar o imagine estompată. 

— Dumnezeule mare! Ne... 

Cuvintele lui Costas fură înghiţite de zgomotul groaznic, ca şi 
cum ar fi fost asediați din toate părţile de spirite înnebunite. Bucăţi 
de gheaţă începură să se desprindă din peretele tunelului, şfichiuind 
aerul ca nişte şrapnele. O bucată se înfipse în coapsa stângă a lui 
Jack, intrând în Kevlar fără probleme şi pătrunzându-i în carne. Tot 
ce simţi fu amorţeală, şi privi şocat cum apa se înroşea în jurul său. 
Apoi, după o zdruncinătură bruscă, foreza cedă, o parte din ea fiind 
complet distrusă de gheaţă. 

Totul amuţi. Costas încerca cu disperare să reactiveze foreza, dar 
fără folos. Spaţiul devenise mai strâmt, iar corpurile lor erau 
înghesuite unul în altul fără vreo şansă de a se mişca. Trunchiul lui 
Jack era contorsionat pe podeaua tunelului, masca fiindu-i lipită de 
gheaţa de deasupra structurii dreptunghiulare. 

Acum, că foreza era distrusă, singura lumină venea de la 
lanternele lor frontale. Cu un efort supraomenesc, Jack reuşi să-şi 
întoarcă puţin capul pentru a se uita în tunel. Ceea ce văzu întrecea 
cele mai negre coşmaruri. Tunelul era complet blocat, ca urmare a 
mişcării tectonice a gheții. Spaţiul în care se aflau era cu un metru 
mai larg decât corpurile lor şi se micşora văzând cu ochii. Jack privea 
îngrozit cum în jurul picioarelor sale apa se transforma în gheaţă. 


124 


Privi pojghiţa de gheaţă care apăruse de nicăieri şi văzu reflexia lor 
ca într-un caleidoscop, cu un Costas fragmentat în mii de forme şi 
culori. Jack încercă să îşi mişte mâna către prietenul său, dar nu putu 
să treacă prin gheaţa care se forma. O convingere teribilă îi trecu 
prin minte. Aveau să fie blocaţi în gheaţă înainte de a muri, unul 
dintre cele mai groaznice coşmaruri. 

— Ne rostogolim, strigă Costas. Treci pe trimix! 

Jack nu-şi dădu la început seama de mişcare, dar brusc aceasta 
deveni foarte puternică, zdruncinându-l şi presându-l cu forţă de 
peretele tunelului. Cu toate puterile, îşi ridică mâna prin pojghiţă 
până la supapa de sub casca sa, simțind mâna lui Costas încercând să 
facă acelaşi lucru. Cu o încetineală agonizantă, o deschise în timp ce 
Costas îşi închise sistemul de reciclare, apoi îşi retrase mâna şi 
încercă să ajungă la supapa sa. Câteva secunde mai târziu, primele 
bule de aer îşi făcură loc prin gheaţă, unele rămânând la mijloc 
blocate de stratul de gheaţă, altele urcând spre tavanul tunelului şi 
formând un gol de aer. Golul de aer se lărgi repede, pe măsură ce 
Costas respira, şi Jack se ridică înspre el când aisbergul se rostogoli. 
În momentul în care ieşi la suprafaţă, apa de pe masca lui îngheţă 
instantaneu, un amestec de sânge şi apă care îi dădea o nuanţă 
nefirească. Acum îi era aproape imposibil să se deplaseze, nu reuşea 
să-şi mişte membrele, iar cu fiecare respiraţie, din cauza gheții care 
îi presa pieptul, îi era din ce în ce mai greu să inhaleze oxigen. Era 
conştient că îi mai rămăseseră doar câteva clipe. Incercă să se 
întoarcă spre dreapta, dar nu putu să-l vadă pe Costas. Ecranul 
aparatului de comunicaţie din interiorul căştii era mort, şi singurul 
lucru pe care îl auzea era zgomotul propriei respiraţii şi un scrâşnet 
înfiorător în depărtare, zgomotul forţelor colosale din aisbergul care 
îi prinsese în interiorul său fără putinţă de scăpare. 

Jack începu să-şi piardă cunoştinţa şi, într-o străfulgerare, 
observă ceva deasupra golului de aer, apoi îşi dădu seama că era 
propria reflexie în gheaţă. Respira din ce în ce mai slab, rapid şi 
neregulat, ameţit şi pierzându-şi din când în când cunoştinţa cu 
trupul însetat de oxigen. Forma de deasupra sa începu să capete 
contururi distorsionate, ciudate, ca şi cum era şi altceva, nu doar o 
reflexie. Prin pojghiţa de sânge şi apă de pe masca sa, văzu o mantie 
roşie fluturândă, acolo unde ar fi trebuit să fie costumul său de 
protecţie, iar în locul căştii de scafandru era o figură bărboasă cu păr 
lung şi blond. Ochii care îl sfredeleau păreau nişte umbre întunecate, 
adânciţi în orbite pe faţa de o paloare cadaverică. In delirul său, Jack 
văzu o mână întinsă, înnegrită şi plină de aur care îl chema mai 
aproape. Jack găsise ceea ce căutase atâta timp, războinicul din 
vechime care înşelase timpul în interiorul acestei corăbii, un spectru 


125 


din Walhalla care venise să-i dea îmbrăţişarea cea din urmă. Închise 
ochii în faţa acestei vedenii, când gheaţa se despică dintr-odată cu un 
zgomot puternic, părând a-l arunca într-o binecuvântată uitare. 


126 


CAPITOLUL 10 


Uşa grea de fier a vechiului castel se închise încet în spatele celor 
trei bărbaţi care stăteau în lumina obscură a holului, încercând să se 
obişnuiască cu lucirea slabă care venea dinspre scările din faţa lor. 
Fără nici un cuvânt, îşi puseră robele purpurii care fuseseră lăsate la 
intrare special pentru ei, îşi legară cordoanele cu broderie de aur în 
jurul mijlocului şi, trăgându-şi glugile pe cap, se îndreptară în şir 
spre capătul scărilor. Mişcările lor erau naturale, aveau ceva 
familiar, ca şi cum ar mai fi fost aici de multe ori înainte. Se aflau sub 
pământ, mult sub fundaţia castelului, în interiorul unor încăperi 
secrete construite din piatră în perioada când corăbiile vikinge încă 
mai stăpâneau fiordurile. Singurul zgomot care perturbase liniştea 
mormântală din aceste pasaje secrete fusese, timp de generaţii 
întregi, ecoul paşilor celor din frăţie. Pe când cei trei bărbaţi 
coborau, piatra umedă părea a emana mirosul trecutului, ca şi cum 
respiraţia veneraţilor lor strămoşi fusese păstrată în calcarul poros, 
amestecată cu spiritul lumii, fapt ce părea să-i aducă chiar la porţile 
Walhalei înseşi. 

Când ajunseră la capătul scărilor, intrară într-o încăpere 
circulară, sanctuarul lor interior. La început, fură copleșiți de lumină, 
buimăciţi de torţele arzânde care erau aranjate simetric pe 
piedestalele din jurul camerei, cu flăcările trimițând fuioare negre de 
fum spre cupola de deasupra. Apoi văzură zidul înconjurător, o 
arcadă din doisprezece stâlpi tăiaţi direct în stâncă, cu un pasaj 
rotund dincolo de ei. Pe fiecare dintre stâlpi era o secure 
înfricoşătoare, prinsă de stâncă cu nişte curele răsucite, lumina din 
cameră reflectându-se în lame cu străluciri de aur. Deasupra fiecărei 
arme atârnau câte o platoşă din zale şi un coif conic ale unor 
războinici de demult, vizierele goale ale fiecărui coif strălucind din 
când în când datorită luminii torţelor. În faţa stâlpilor, pe podea, erau 
douăsprezece scaune identice, cu spătarele din stejar masiv gravate 
în forme animaliere întortocheate şi cu inscripţii runice, iar în centrul 
încăperii era o masă mare circulară, al cărei lemn devenise neted şi, 
odată cu trecerea timpului, se înnegrise. Un soare ca o roată cu şapte 
spiţe era incrustat în masă, simetria încăperii fiind continuată de un 
simbol sculptat, ascuns în umbră, chiar în mijlocul desenului. 

Cei trei bărbaţi intrară tăcuţi şi se aşezară în jurul mesei, fiecare 
pe scaunul său, cu mâinile strânse şi făcând o plecăciune înainte de a 


127 


lua loc. Toate scaunele erau acum ocupate, în afară de unul singur, în 
spatele căruia ardeau două torţe şi securea de luptă strălucea ca şi 
cum tocmai ar fi fost ascuţită. 

Persoana cu gluga pe cap aşezată în stânga scaunului rămas liber 
se sculă încet şi îşi ridică mâna dreaptă, dând la iveală o cicatrice 
mare care îi străbătea palma. Vorbi în engleză, cu o voce adâncă şi 
gravă: 

— Herr Professor. Excelența Dumneavoastră. Domnule 
preşedinte. Bine aţi venit. Felag-ul este aproape complet. Se aşeză la 
loc şi îşi puse palma stângă pe masă. Pe degetul său arătător se 
putea vedea un inel, ca o bandă răsucită de aur cu o pecete şi cu un 
simbol liniar asemănător cu runele gravate pe scaune. Timp de 
treizeci de generaţii am păstrat viu focul lui Thor, în aşteptarea 
reîntoarcerii sale, spuse el. Acum, forţele care vor să ne distrugă 
ameninţă sacralitatea acestui felag. Vom face uz de toată puterea pe 
care o avem pentru a ne apăra comoara şi pentru a găsi moştenirea 
lăsată nouă de către regele regilor. Făcu un gest înspre scaunul liber. 
Dar, înainte de a începe, trebuie să închidem cercul. 

Un bărbat cu glugă apăru dintr-o nişă întunecată din spatele 
scaunului liber, mantia sa strălucitoare dând impresia unui foc 
scânteietor în lumina flăcărilor răspândite de cele două torţe. Işi 
împreună mâinile în faţă, cu chipul ascuns de glugă. 

— Ţi-ai dus la bun sfârşit sarcina? 

— A început. 

— Vino mai în faţă! 

Bărbatul se îndreptă spre stâlp, până ajunse la acelaşi nivel cu 
securea a cărei lamă lucitoare era la doar câţiva centimetri de capul 
său. Îşi ridică mâna dreaptă la faţă şi îşi trase în jos gluga atât cât să 
se vadă tenul palid şi buzele subţiri. O cicatrice neregulată îi brazda 
obrazul de la ochi până la bărbie. 

— Ai jurat să îţi răzbuni bunicul, ultimul om care a luat loc pe 
acel scaun, spuse bărbatul care stătea la masă. Duşmănia ancestrală 
nu se va încheia până când ultimii duşmani nu vor fi morţi. Vei 
încerca să afli ce anume ştiu ei şi să îngropi ceea ce ştiu odată cu ei. 
Te vei răzbuna. Vei onora acest felag, şi apoi îţi vei câştiga locul la 
această masă. 

Bărbatul de lângă stâlp îşi urmări cu degetul cicatricea de pe 
obraz, pe faţa lui trecând o umbră de crispare. Făcu o plecăciune 
înspre masă, şi umbra unui surâs îi apăru pe buze. Îşi ridică palma 
dreaptă spre tăişul securii şi apăsă cu putere până când îi ţâşni 
sângele. Cu mâna însângerată, scoase din mantie un inel identic cu 
cel purtat de bărbatul din capul mesei şi înaintă, apoi se aşeză. 


128 


Ceilalţi îşi ridicară mâinile în acelaşi timp, lăsând la vedere inele 
identice şi palme brăzdate de cicatrice. 

O linie de foc se aprinse dintr-odată sub masă, iluminând 
simbolul din centru. În jurul lui, flăcările străluceau prin sticla din 
care era formată roata soarelui, iar o lumină portocalie juca pe feţele 
celor adunaţi în jurul mesei, pe lamele securilor şi pe coifurile goale 
de pe pereţi. Li se alăturaseră spiritele felag-ului demult apus, frăţia 
sacră, războinicii conjuraţi să lase eternele banchete din Walhalla, 
încă o dată, pentru a veni şi a se îmbrăca în armurile lor, în 
aşteptarea luptei. 

Simbolul lor era copacul vieţii cu şapte braţe, care avea să le 
lumineze drumul până la sfârşitul lumii, atunci când urmau să lupte 
alături de regele lor umăr la umăr. 

Cei doisprezece bărbaţi cu glugă îşi întinseră braţele până când li 
se atinseră inelele, sângele unui singur om, care curgea pe sub 
mâneci şi peste simbolul din centrul mesei, miruindu-i pe toţi. Atunci 
când palmele tuturor se uniră, cel care vorbise primul luă din nou 
cuvântul: 

— Hann til ragnaroks. 


Jack arăta de parcă se trezise în mijlocul celui mai groaznic 
coşmar al său. Îşi dădu seama că era conştient doar atunci când îşi 
recunoscu sunetul propriei respiraţii, un zgomot ca un scârţâit urmat 
de un val de aer de la supapa de evacuare. Încetul cu încetul deveni 
conştient de trupul său, de durerea surdă a vechii sale răni de glonţ, 
precum şi de durerea acută din picior. I se părea că fusese 
inconştient o eternitate, plutind între o lume a viselor şi ceva care 
semăna cu realitatea, dar, când deschise ochii şi văzu ecranul digital 
din casca de protecţie, îşi dădu seama că nu trecuseră decât câteva 
minute. Priveliştea părea o pură halucinație. Un model caleidoscopic, 
fragmentat, străbătut de firişoare roşii. Işi închise ochii, şi imediat se 
confruntă cu o altă imagine, una gravată în mintea sa şi care refuza 
să dispară. Spectrul unui bărbat se profila în faţa lui, ca şi cum Jack 
ar fi plutit deasupra propriului trup îngropat în gheaţă. Imaginea se 
îndepărta încet, încet, pe măsură ce Jack părea a pluti din ce în ce 
mai sus, făcându-l să simtă un sentiment copleşitor şi soporific de 
uşurare, dar ceva din interiorul său lupta cu disperare să se întoarcă, 
de parcă imaginea propriei morţi era singura lui portiţă către viaţă. 

Valul de aer de la supapa de evacuare deveni un vârtej clocotitor, 
apoi se transformă într-un şuierat foarte ascuţit. Jack deschise ochii 
şi văzu o linie chiar pe centrul vizierei. Înţelese că era jumătate în 
apă, jumătate afară şi că imaginea pe care o văzuse cu câteva clipe 
mai înainte era lanterna sa frontală reflectându-se într-o pojghiţă de 


129 


gheaţă amestecată cu sânge. Lampa lumina acum deasupra apei, şi 
văzu un perete de gheaţă la doar câţiva centimetri de faţa sa. Işi 
întoarse capul spre dreapta cu grijă, direcţionând lumina până când 
îşi văzu tot corpul. Era în interiorul unei cavităţi de dimensiunea unei 
maşini mai mici, în care se formase un gol de aer în partea supe- 
rioară datorită tubului sau de evacuare. În locul tunelului de gheaţă 
perfect neted, creat de sonda exploratoare, acum pereţii erau zimţaţi 
şi crăpaţi, formaţi din bucăţi mari de gheaţă care păreau că se 
ciocniseră violent unele de altele. Unele bucăţi erau cenușii, iar altele 
aproape transparente, creând iluzia că acel spaţiu se extindea prin 
fisuri şi tuneluri în calota albă de gheaţă. 

Pentru o fracțiune de secundă, mintea lui Jack o luă iarăşi razna, 
şi el se simţi din nou apărat şi în siguranţă, ca şi cum ultima lui 
salvare era spaţiul care se formase şi-l protejase împotriva impactului 
zdrobitor. Apoi realitatea îl luă prin surprindere, şi simţi un fior rece 
de groază. Într-un fel sau altul, gheaţa se spărsese când aisbergul se 
rostogolise, şi i se oferise astfel un moment de răgaz, care n-avea să 
dureze totuşi prea mult. Pe măsură ce apa era din ce în ce mai puţină 
din cauza aerului respirat, îşi simţea partea inferioară a corpului şi 
picioarele cuprinse de gheaţa care se întărea. Spre groaza lui, îşi 
dădu seama ca avea să îngheţe de viu, încă o dată, doar că de data 
asta sfârşitul n-avea să fie aşa rapid, ci îl aştepta o agonie 
îndelungată, jumătate afară din apă, jumătate înăuntru, pe măsură ce 
oxigenul se împrăştia rapid, şi el urma să se sufoce în gazele 
evacuate de el însuşi. 

Se auzi un zgomot ca un pârâit undeva în jurul capului său, 
zgomot care îl readuse la viaţă. Sistemul de comunicaţie scrâşni, şi 
apoi tot ce putu auzi fură nişte mârâituri. Părea incredibil, aproape 
miraculos. 

— Jack, mă auzi? 

— Costas. Vocea lui Jack suna ciudat de departe de propriile 
urechi; apoi îşi aminti că trimixul conţinea şi heliu. Unde naibii eşti? 

— Eu te văd, dar tu nu mă poţi vedea pe mine. Încearcă să te 
întorci. Trebuie să ieşi din apă, altfel ăsta ne este sfârşitul. 

Vocea lui Costas, calmă şi clară, era un semn liniştitor al 
realităţii, în ciuda situaţiei disperate în care se aflau. Jack îşi adună 
toată energia şi se sprijini în coate. Işi întoarse corpul puţin spre 
dreapta şi îşi eliberă braţele, dar picioarele îi erau aproape îngheţate 
de la genunchi în jos. Era ca o luptă în nisipuri mişcătoare - cu 
fiecare încercare de a ieşi la suprafaţă te adânceai şi mai mult. 

— Nu merge, spuse Jack abia răsuflând. Abia îmi pot mişca 
picioarele. 

— Poţi să ajungi la rezervoarele din spatele tău? 


130 


— Da. 

— OK. Scoate securea şi pune-o pe marginea de lângă capul tău. 

Jack făcu ce i se spuse şi scoase cu greu coada de lemn de unde o 
aşezase mai înainte. Abia de înţelegea ce avea în mână, o secure de 
bătălie a Gărzii Varege dintr-o corabie vikingă, o descoperire care 
acum părea să fie doar o simplă fantezie. Până când reuşi el să scoată 
securea, gheaţa se solidificase complet în jurul taliei sale, şi din 
cauza umezelii din aerul evacuat i se formă o peliculă de gheaţă pe 
vizieră. 

— Nu mai văd nimic, exclamă el, încercând să rămână raţional şi 
stăpân pe situaţie, să nu se lase pradă panicii. Presiunea se va mări 
aici, acum, că nu mai e apă care să fie evaporată, şi umezeala de la 
tubul meu îmi îngheaţă şi partea de sus a corpului. Aş putea să mor 
mai repede decât m-am aşteptat. 

— Întinde-te şi împinge lama securii cât de mult poţi deasupra ta. 
Foreza e prinsă în cavitate, şi văd filamentele bobinei îngheţate sub 
tine. Dacă putem să reactivăm acumulatorii, atunci vom putea să 
topim gheaţa din jurul tău. 

Jack luă securea şi o împinse cât de mult putu, de-a lungul unei 
margini de gheaţă care se înclina uşor deasupra pojghiţei de gheaţă. 
La început nu simţi nimic care să opună rezistenţă, dar, tocmai când 
se întinse cât putu el de mult, coada securii lovi ceva solid. 

— OK. Asta este, spuse Costas. Acum încearcă şi câţiva 
centimetri spre stânga. 

Jack se întinse iar şi lovi cu coada de lemn. Dintr-odată simţi cum 
ceva se prăbuşeşte şi o nuanţă de verde deveni vizibilă prin stratul de 
gheaţă de pe viziera sa. 

— Bine. Ai reuşit. Sursa principală a fost distrusă, dar bobina e 
alimentată de un alt acumulator care pare intact. Tot ce mai putem 
face acum este să aşteptăm. 

— Cum te simţi? Jack era gata să se prăbuşească din nou în 
uitare, dar încerca din răsputeri să nu se mai gândească la ceea ce 
era în jurul lui. 

— Extraordinar. Blocat în era glaciară. Urmaţi-l pe Jack Howard, 
şi aveţi şansa de a vedea lumea. 

— Acum, serios, nu te pot vedea. 

— La început nu îmi dădeam seama ce se întâmpla. Dacă 
aisbergul s-ar fi rostogolit, acum am fi fost la sute de metri în 
adâncuri, condamnaţi la uitare. Apoi am văzut sonda, şi mi-am dat 
seama. Ne-am rostogolit la trei sute şaizeci de grade şi am revenit la 
poziţia iniţială. Oricare ar fi fost forţa care a cauzat aşa ceva, a făcut 
ca aisbergul să se dea peste cap chiar peste prag. Părerea mea e că 
încă este blocat pe marginea pragului, dar a alunecat undeva mai 


131 


adânc. Indicatorul meu de adâncime arată o sută douăzeci şi trei de 
metri, chiar la limita maximă pentru trimixul nostru. Dacă aisbergul 
ar fi plutit spre mare, s-ar fi rostogolit iarăşi, şi noi am fi fost mult 
sub adâncimea asta, dispăruţi pentru totdeauna. Dar asta se poate 
întâmpla oricând. 

— Da, un gând foarte liniştitor. 

— Inainte să ne rostogolim... Ai văzut şi tu ce am văzut eu? 

— Era Halfdan. Tipul ale cărui rune sunt pe secure. Eram chiar 
deasupra catafalcului din centrul corabiei, acolo unde corpul său 
trebuia să fie incinerat. Cred că suntem singurii oameni în viaţă care 
au văzut un războinic viking în carne şi oase. E fantastic. 

— Da, fantastic. M-au trecut toţi fiorii. Să sperăm că nu o să-i 
ţinem companie. 

— Ai vreun plan? 

— Hai să încercăm pas cu pas! Primul lucru pe care trebuie să-l 
facem este să topim gheaţa din jurul tău. 

În perioada de acalmie care urmă, Jack observă neclintirea 
absolută a  aisbergului, o linişte întreruptă doar de sunetul 
respiraţiilor lor, în contrast cu zgomotul asurzitor de acum câteva 
minute. Această neclintire accentua cumva percepţia sepulcrală a 
spaţiului în care se aflau, dând la iveală grozăvia situaţiei. Erau 
blocaţi undeva adânc, în interiorul unui aisberg, înconjurați de 
milioane de tone de gheaţă solidă, la limita adâncimii de 
supravieţuire, şi existau mari şanse să se prăbuşească în abis. Jack 
simţi că începea să-şi piardă controlul şi, pe când se uita la gheaţa 
aflată la doar câţiva centimetri de faţa lui, vechea sa claustrofobie 
începu să îi dea târcoale. Undeva la limita subconştientului stătea la 
pândă teama că avea să fie cuprins de panică, aşa cum fusese pe cale 
să se întâmple în urmă cu şase luni de zile în tunelurile din Atlantida, 
când Costas făcuse tot posibilul ca să-i ridice moralul. Ştia că 
glumele lui Costas îl ajutaseră să stea concentrat, că prietenul său îl 
cunoştea foarte bine, aşa că încercă să fie atent la lucrurile mărunte, 
la paşii mici care în final i-ar fi putut salva. 

— Pot să mă mişc, zise Jack. 

— Excelent. Încearcă să te întorci înspre mine. 

Pojghiţa de gheaţă de pe viziera lui Jack începu să se topească, şi 
văzu mai clar gheaţa din jurul său. Bobina şi microfilamentele îşi 
făceau treaba, iar suprafaţa începea să se topească. Durerea îl 
săgetă, şi prin tot corpul îi trecu un fior când încercă să îşi arcuiască 
spatele şi să îndoaie genunchii. Pentru prima oară, îşi verifică rana 
din coapsa stângă, bucata de gheaţă ascuţită fiind vizibilă prin 
tăietura din costumul său de protecţie. Gheaţa îi amorţise durerea şi 
îi oprise sângerarea, dar chiar şi aşa cantitatea de sânge pierdută îl 


132 


lăsase periculos de vulnerabil în faţa frigului. Se ridică, încercând să 
îşi tragă picioarele din apă, şi se sui cât putu de mult pe marginea 
gheții, apoi îşi şterse casca şi se uită în tunelul fragmentat din 
spatele său. 

Imaginea pe care o văzu în faţa ochilor părea desprinsă dintr-o 
pictură suprarealistă. Il putea vedea pe Costas, dar era o imagine 
care sfida raţiunea. Părea foarte aproape, dar totuşi erau separați de 
un perete transparent de gheaţă. Cu fiecare mişcare, Costas părea să 
se fragmenteze într-o miriadă de forme, refractate în mii şi mii de 
planuri pe toată suprafaţa ghetii. Dintr-odată, Jack îi văzu faţa lui 
Costas, casca galbenă fiind iniţial alungită în mod grotesc, apoi 
revenindu-şi cât de cât la normal. 

— Sunt cam la un metru de tine, spuse Costas. Când mi-am 
recăpătat cunoştinţa, pluteam printr-o fisură undeva. Am încercat să 
ajung la tine, dar doar atât am putut înainta. Sunt aproape de a fi 
îngheţat fără a fi solidificat. Este numai gheaţă reîngheţată, de la 
crevasa de deasupra corabiei. Ar trebui să fie mult mai uşor să 
trecem prin ea decât prin gheaţa glaciară. Cum te descurci cu un 
topor? 

Jack întrezări brusc o rază de speranţă. 

— Ştii, de fapt, este principala mea ocupaţie când sunt în 
concediu şi dispar în păduri. Atunci când spun tuturor că scriu. Mă 
ajută să uit de toate astea. 

— Destul de bine. Hai să vedem ce poţi să faci! Dacă ai putea să 
spargi gheaţa, apa din partea ta ar veni aici. Bobina nu poate topi 
gheaţa glaciară, dar poate păstra pojghiţa asta în stare lichidă. Este 
un gol de aer de aproximativ cincisprezece centimetri în jurul meu, 
de la tubul de evacuare. 

— Şi restul unde se duce? 

— În fisurile şi în spărturile de deasupra mea. O fi părând gheaţa 
asta solidă, dar este de fapt o masă de bucăţi prăbuşite. 

Jack se rostogoli până când ajunse să stea întins cu faţa în jos, pe 
margine. Cu mâna stângă se apucă de margine ca să nu cadă în 
gheaţa topită, şi cu dreapta apucă securea. Îşi dădu drumul încet 
până când îngenunche; gheaţa îi venea până la brâu. Se luptă să îşi 
dea jos labele de scafandru şi le prinse în curelele din spatele 
gambelor, apoi luă securea cu ambele mâini şi o învârti până când 
tăişul ajunse deasupra sa. Jack stătea în gheaţa mărunţită; fiind înalt, 
stătea aplecat, neavând loc să mânuiască securea decât cu mişcări 
scurte - fiecare lovitură necesita din partea lui un efort în plus; 
încerca totodată să-şi păstreze echilibrul şi elanul. 

— Am început. 


133 


Poziţionă lama pe gheaţă chiar deasupra nivelului apei, în faţa lui 
Costas, şi lovi scurt. Tăişul era tocit, dar metalul era încă la fel de dur 
ca acum o mie de ani şi, oricum, mai importantă era forţa impactului, 
nu tăietura. Când tăişul lovi, o bucată de gheaţă se desprinse, 
trimițând o pânză de bucățele mici care transformară imaginea lui 
Costas într-un mozaic haotic. 

— Aş putea s-o fac, gâfâi Jack. Dacă spaţiul ar fi fost mai strâmt 
cu câţiva centimetri, nu aş mai fi putut să îmi iau avânt. 

Încet şi cu precizie, începu să cresteze gheaţa, fiecare lovitură 
despicând alte bucăţi, fiecare mişcare trimiţându-i săgeți de durere 
în picior. Faptul că trebuia să ţină tuburile din spatele său deasupra 
apei era un efort în plus care se simţea. Jack începu să respire din 
trimixul său din ce în ce mai repede. Încercă să ignore indicatorul 
digital din cască şi să se concentreze asupra sarcinii pe care o avea 
de terminat. Folosea tehnica standard a pădurarilor, aceea de a lovi 
atât deasupra, cât şi dedesubtul unui punct fix. Pe măsură ce 
tăieturile se adânceau, se desprindeau bucăţi din ce în ce mai mari 
de gheaţă, mărind astfel gaura care avea să fie în curând destul de 
largă încât să poată trece prin ea şi ajungând la doar câţiva 
centimetri de Costas. 

Când se pregătea pentru ultima lovitură, picioarele i se îndoiră 
dintr-odată sub el şi alunecă la loc în gheaţa mărunţită, scăpând 
securea din mână. işi dădu seama că nu era o simplă pierdere a 
echilibrului, ci fusese răsturnat de o forţă puternică. Se ridică şi văzu 
suprafaţa apei tremurând violent şi auzi o bubuitură şi un vuiet 
teribil în depărtare. Nivelul apei începu să crească brusc, şi Jack 
observă o fisură întunecată ivindu-se în tavanul începerii. 

— Golul de aer dispare, exclamă el. Se duce în sus. 

Ridică securea din gheaţă şi încercă să mai lovească încă o data, 
dar zadarnic. 

— Gaura este deja sub apă. Nu mai pot să-mi iau avânt. 

Se lipi de zidul din spate al încăperii cu securea în mână, privind 
neputincios cum nivelul apei se ridică deasupra capului său înspre 
tavan. La mai puţin de un minut de când se formase spărtura, tot 
ceea ce mai rămăsese era învolburarea de bule ce ieşeau din tubul 
său de evacuare şi care dispăreau cu repeziciune prin spărtură după 
fiecare respiraţie. Indicatorul de temperatură din casca sa arăta 
minus două grade, adică sub punctul de îngheţ al apei. Îşi dădu 
seama, cu o siguranţă care aproape îi provoca greață, de faptul că 
bobina nu mai avea putere să facă faţă cantităţii de apă care umplea 
acum camera şi că doar porţiunea de jos, din jurul filamentelor, avea 
să rămână în stare lichidă. 


134 


Gheaţa începu să se formeze chiar în faţa ochilor săi, şi simţi cum 
se solidifică apa în jurul braţelor şi al capului său. Trăia din nou 
tortura infernală pe care îi fusese sortit s-o îndure iar şi iar, ca un 
coşmar din care nu se mai putea trezi. Se uita şocat cu ochii larg 
deschişi cum gheaţa îl înconjura din toate părţile. Începu să respire 
adânc şi foarte repede, ca şi cum corpul său îi cerea să inspire şi 
ultima rezervă de trimix şi să se lase pradă întunericului, o uitare 
binemeritată în faţa terorii care îl aştepta. 

— Oxigenul tău! Taie furtunul de oxigen! 

Vocea îl trezi la realitate. Îşi dădu seama într-o fracțiune de 
secundă de ceea ce voia Costas să spună. Trase cuțitul din teaca 
aflată la pieptul său şi-l aduse lângă cele două furtunuri de sub cască. 
Pentru un moment care îi tăie respiraţia, nu mai ştiu care era 
oxigenul şi care trimixul, efectul narcotic al azotului jucându-i feste 
la această adâncime. Gâtul îi era aproape înţepenit, şi nu putea să se 
uite înspre furtunuri. Închise ochii şi îl apucă pe cel din stânga cu 
hotărâre, potrivind lama cuţitului chiar în punctul unde intra în 
cască. 

— Ce a mai rămas în tubul tău de oxigen ar trebui să umple 
încăperea pentru un timp, astfel încât să mai poţi lovi de câteva ori, 
spuse Costas. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, să nu cumva să-l 
respiri. Optzeci la sută oxigen la adâncimea asta înseamnă moarte 
sigură. 

Jack tăie furtunul, şi un gheizer uriaş de bule erupse în încăpere. 
Nivelul apei cobori rapid la nivelul pieptului, şi Jack se ridică având 
în faţa lui furtunul tăiat care dansa în aer şi şuiera. Trase securea din 
gheaţă şi o aţinti spre despicătură. Cu toate puterile lovi gheaţa, din 
care se desprinse o bucată imensă. Il putea vedea pe Costas 
împingând în gheaţa care mai rămăsese între ei. Cu frenezie, Jack 
trase bucata imensă de gheaţă la o parte şi se pregăti de încă o 
lovitură. Chiar atunci, şuieratul oxigenului se opri, şi nivelul apei 
începu din nou să crească. Mai avea doar o singură şansă. Se 
poziţionă chiar pe direcţia de unde se rupsese bucata, se relaxă total 
şi îşi aţinti privirea asupra punctului de impact. Ridică securea în 
spate şi lovi cu toată puterea, cauzând o ploaie de gheaţă mărunţită 
când tăişul securii trecu razant pe suprafaţa apei în creştere. Apoi se 
prăbuşi înapoi gâfâind necontrolat, trimițând bule de aer din tubul de 
evacuare pe măsură ce nivelul apei creştea şi îl înghiţea din nou. 

Colţul unei labe de scafandru apăru la suprafaţa gheții. Jack simţi 
ceva împungându-l şi mişcându-se la suprafaţă. Reuşise. Încă o 
bucată de gheaţă pluti pe lângă el, şi o formă imensă întunecată 
apăru ca o focă iscoditoare. Ochii lui Costas îi fixară pe ai lui Jack. 

— Mă bucur să te văd. 


135 


— Slavă Domnului că ai mai slăbit, spuse Jack încet. Nu am 
rezervat o cameră dublă. 

Un jet roşu coloră apa dintre ei când Jack se mişcă în spaţiul 
strâmt. 

— Ce-ţi mai face piciorul? întrebă Costas. 

— Asta este ultima dintre grijile mele, zise Jack cercetând cu 
atenţie nivelul apei de deasupra lor. Oxigenul, zise el grăbit, taie 
furtunul, şi o să mai câştigăm câteva minute. 

— Nu e bine, răspunse Costas. Furtunul meu a fost distrus când 
s-a rostogolit aisbergul. Bucata de gheaţă care l-a tăiat era să mă 
decapiteze. 

Se chinui să ajungă într-o poziţie paralelă cu Jack, cu capetele 
înspre marginea unde era prinsă sonda. Spaţiul strâmt devenise 
parcă şi mai strâmt, iar cei doi scafandri îmbrăcaţi în costumele lor 
de protecţie şi cărând întregul echipament abia aveau loc să se 
mişte. Acum erau complet sub apă, împresuraţi de aşchii de gheaţă 
plutitoare, iar Jack văzu filamentele încurcate ale bobinei undeva mai 
jos. Costas se aplecă să-şi prindă labele de scafandru de gambe şi se 
târî în spatele sondei. 

— Lumina e de culoarea ambrei, spuse el. Bateria e aproape 
terminată. Dacă mai stăm pe aici, vom fi prinşi în gheaţă. Pentru 
totdeauna. Încercă să scoată ceva dintr-un buzunar al costumului său 
de protecţie. Uite, ţine asta puţin. 

Jack o luă şi se uită întrebător la Costas. 

— Exploziv C4? 

— Exact. Intotdeauna am aşa ceva la mine pentru situații de 
urgență. 

— Ai de gând să ne arunci în aer? 

— Mai bine decât să îngheţăm, zise Costas, continuând să caute 
prin buzunar şi scoțând la iveală un mic dispozitiv de detonare. Sunt 
sigur că ne aflăm în interiorul crevasei unde Kangia şi cei doi nazişti 
au văzut corabia vikingă. Gheaţa transparentă provine din înghețarea 
apei din crevasă. Este mult mai fragilă decât cea glaciară, şi s-a 
fragmentat atunci când aisbergul s-a mişcat. S-ar putea să reuşim să 
lărgim spărtura. Este singura noastră şansă. 

— La tine care e situaţia cu decompresia? 

— Nu prea bună. Se pare că ne scufundăm. Trebuie să existe apă 
în interiorul crevasei de deasupra noastră, sub nivelul mării care 
înconjoară aisbergul. Cumva se umple. În ritmul ăsta ne vom afla în 
zona periculoasă în mai puţin de cinci minute. 

— Exact cât îmi mai ajunge trimixul. 

— Asta dacă nu îngheţăm mai întâi. Apa începe să se solidifice 
acum că bobina s-a oprit. Este timpul să-i dăm bătaie. 


136 


Brusc, pe Jack îl cuprinse un tremur violent. Era cea mai rece apă 
pe care o simţise vreodată, mai rece chiar şi decât apa oceanului la 
cele mai mari adâncimi. Mai era încă o spărtură amenințătoare în 
gheaţă, iar cea de deasupra lor se închidea vizibil. Costas se rostogoli 
şi se uită în sus, mişcându-şi lanterna frontală de-a lungul sclipirilor 
bulelor de aer care se aliniau pe tavan. 

— Nu asta am vrut să se întâmple, zise el şoptit. 

Un sunet ascuţit de alarmă se auzi din foreză, şi lumina se stinse. 

— Nici asta. Se rostogoli la loc şi luă securea de jos, întinzând-o 
spre Jack. Tu ai mai mult spaţiu decât mine. Spărtura este mai largă 
deasupra forezei. Vreau să împingi explozibilul cât poţi de sus. Este 
deja armat şi pregătit. 

Jack luă pachetul maroniu într-o mână şi coada securii în cealaltă. 
Costas se scufundă în spatele său şi îl împinse în picioare, făcând să 
apară încă un şuvoi de sânge din coapsa lui Jack. Acesta încercă din 
răsputeri să ignore durerea şi îşi îndoi partea de sus a corpului astfel 
încât să vadă spărtura de deasupra sondei. Cu valul de bule care 
ieşeau, abia putu să îşi dea seama de dimensiunile acesteia, dar era 
cu siguranţă un horn îngust care se extindea mult deasupra lor, o 
spărtură între uriaşele bucăţi de gheaţă. Cu braţul stâng împinse 
explozibilul cât putu de sus, fixându-l în horn. Apoi luă securea şi 
împinse cu coada acesteia, sprijinindu-se de Costas, care îl ajută să 
nu cadă înapoi. Când simţi că gheaţa opune rezistenţă, împinse şi 
mai tare, dislocând explozibilul şi îndesându-l pe horn cât mai sus. 

— OK, asta e tot ce am putut face. 

Jack se cufundă înapoi lângă Costas, şi amândoi se îndepărtară 
cu greutate prin gheaţa care îi înconjura, mergând cât mai departe 
posibil de horn, până ajunseră în colţul celălalt al încăperii. Jack 
aşeză securea sub curelele din spatele său, şi amândoi îşi puseră la 
loc labele de scafandru. Jack îl înlănţui strâns pe Costas cu braţele, 
rămânând faţă în faţă. 

— De data asta vom pleca împreună, oriunde ar fi. 

— Semper fidelis. 

Jack dădu din cap. 

— Nu încetezi să mă uimeşti. Ştii şi latină. 

Costas ridică radiocomanda între ei. 

— Gata de plecare? 

— Gata de plecare. 

O trepidaţie acompaniată de un sunet puternic, ascuţit, ca de 
sfâşiere, îi scutură violent şi îi îngheţă sângele în vene lui Jack. Totul 
în jurul lor era o masă vibrantă şi neclară. Zgomotul puternic fu 
înlocuit de o explozie asurzitoare, şi Jack simţi cum mii de pumni se 
abăteau asupra trupului său. Îşi lipi viziera de a lui Costas, încercând 


137 


să protejeze sticla vulnerabilă de aşchiile de gheaţă care zburau 
împrejurul lor. Aproape în acelaşi timp lanternele lor frontale se 
stinseră, şi fură aruncaţi într-un întuneric bizar, prin care nu mai 
vedeau nimic altceva decât umbra verzuie a indicatoarelor din 
interiorul căştilor. Ceva uriaş trecu pe lângă Jack, care crezu, pentru 
o clipă, că avea să fie strivit, dar apoi, ca printr-o minune, trecu mai 
departe. Simţi un val de ameţeală, şi înţelese că se rostogoleau 
neajutoraţi, învârtindu-se în cercuri într-un clocot de gheaţă şi apă, 
provocat de crevasa care se despica. 

— Urcăm! ţipă Costas. Pentru numele lui Dumnezeu, să nu-ţi ţii 
respiraţia. Plămânii tăi ar exploda în câteva secunde. 

Respirația lui Jack se înteţi. În vârtejul rotitor nu existau marcaje, 
nici puncte de referinţă vizibile. Incercă să se concentreze asupra 
indicatorului digital din casca sa, cu braţele şi cu picioarele 
încleştate în jurul lui Costas. Jack abia apucă să citească adâncimea 
de zece metri, că aproape zburară în sus. Cifrele îi dădură ceva de 
care să se agaţe, şi înţelese vag că pericolul unei embolii era agravat 
de riscul apariţiei aşa-numitei „boli a scafandrilor”: decompresia. 
Urcau mult prea repede. 

Dintr-odată, erau la suprafaţă. Era din nou lumină, o lumină 
metalică, crepusculară, şi Jack văzu dincolo de Costas o lume 
albastră incredibilă. Pluteau într-o platformă de gheaţă ca o căldare, 
cel puţin la fel de lungă şi de lată ca Seaquest II, înconjurați de nişte 
ziduri de gheaţă albe. Jack se simţi copleşit de enormitatea lor. Îşi 
arcui gâtul şi se uită spre sursa de lumină, undeva deasupra lor. Era 
o fâşie subţire de gri acolo unde abia se sudaseră zidurile de gheaţă, 
prima legătură cu lumea de afară. Griul era amestecat cu negru şi cu 
albastru-deschis şi părea că se mişcă pe lângă ei cu o viteză 
incredibilă. 

— Cred că este una dintre acele furtuni groaznice care vin 
dinspre calotă, spuse Costas. Din cauza asta s-a mişcat aisbergul. 

— O piteraq. 

Se ţinură şi mai strâns unul de altul în timp ce pluteau în piscina 
improvizată. Luminile care îi avertizau asupra pericolului 
decompresiunii erau din nou de culoarea ambrei, semn că depăşiseră 
nivelul permis şi erau acum în mare pericol. Jack se concentră să 
vadă dacă simţea vreun semn, vreo furnicătură în zona coatelor sau 
greață, conştient că acele şase luni petrecute departe de scufundări îi 
reduseseră rezistenţa. Verifică presiunea trimix-ului şi văzu acul 
coborând spre zero. 

— Nu mai am aer, spuse el. Dacă va mai trebui să ne scufundăm, 
vom fi nevoiţi să împărţim tubul tău. 

— Conectează-te! 


138 


Jack trase furtunul de deasupra rucsacului lui Costas şi împinse 
supapa într-o gură de alimentare sub casca lui. Cu un şuierat, casca 
lui se umplu la loc cu gazul a cărui compoziţie era reglată de 
computer, care luase în calcul adâncimea la care se aflau, şi era 
similară celei atmosferice. Jack îşi dădu seama că stătuse o vreme 
fără aer; închise ochii şi trase adânc câteva guri. 

— Asta ar trebui să ne mai dea un răgaz de zece minute, zise 
Costas. Aş prefera să le petrecem cu zece metri mai jos, ca să 
micşorăm diferenţa de decompresiune, dar nu ne permitem acest lux. 
Va trebui să defilăm cu ce avem. 

Apa se linişti complet după tumultul care îi propulsase din 
mormântul de gheaţă de dedesubt, lăsând suprafaţa neobişnuit de 
calmă. Sigur crevasa se despicase când se mişcase aisbergul, 
zguduind toată gheaţa topită şi reîngheţată din interior, spuse 
Costas. Apoi pereţii se închiseseră la loc când aisbergul întâmpinase 
rezistenţă, probabil marginea dinspre mare a pragului. Costas se uită 
în jur la priveliştea care acum era înfricoşător de neclintită. 

— Am o presimţire urâtă în legătură cu asta. Să rămânem 
împreună! 

Nici nu termină Costas fraza, că liniştea fu înlocuită de un şoc 
cutremurător, apa şi gheaţa dezintegrându-se într-o agitaţie confuză. 
Jack văzu o perdea de gheaţă căzând pe lângă ei, săgeți ascuţite care 
tăiau apa ca nişte schije. Işi concentră toată energia să se ţină de 
Costas, fiind conştient că s-ar îneca cu siguranţă dacă furtunul, 
singura lui legătură cu viaţa, ar fi distrus. Işi aduse aminte de 
cadavrul din gheaţă, de halucinaţia sa, apoi se trezi în faţa unei 
realităţi şi mai teribile. Coborau cu o viteză ameţitoare, alunecând în 
vârtejul de gheaţă de parcă ar fi fost traşi înapoi înspre războinicul 
îngheţat şi înspre locul în care fuseseră atât de aproape de moarte. 
Apa cădea atât de repede, încât ei alunecau prin aer, suspendaţi 
jumătate înăuntrul apei, jumătate afară, rostogolindu-se împreună cu 
bucăţile de gheaţă care erau împrăştiate peste tot în jurul lor. Costas 
îl trase pe Jack mai aproape, încordându-se împotriva forţei 
centripete a vârtejului şi îşi lipi casca de a lui Jack. 

— Apa este trasă în jos de crevasa care s-a deschis, strigă el. 
Ţine-te bine! Aş putea să schimb direcţia. 

Deodată, apa se umflă în jurul lor, şi se treziră undeva în 
adâncurile ei. Pentru o clipă terifiantă, Jack simţi cum aerul din 
plămânii săi este împins afară de o forţă care acţiona împotriva 
vârtejului şi care îi propulsa înapoi în sus. Apoi ieşiră brusc din apă, 
clătinându-se pe o bucată de gheaţă care îi împinse sus într-o 
despicătură deasupra căldării. Se izbiră de un perete de gheaţă, 
fiecare încercând să găsească cu mâna liberă ceva de care să se 


139 


prindă. Apoi începură să alunece necontrolat în jos, înapoi, până se 
loviră de o margine, care pentru moment îi putea ţine pe peretele de 
gheaţă. În timp ce stăteau ghemuiţi pe platformă, bucata de gheaţă 
pe care se aflaseră mai devreme căzu înapoi în căldarea agitată, la 
baza crevasei, mult sub ei. 

— Ce naiba a fost asta? gâfâi Jack uitându-se în jos la adâncimea 
de cel puţin treizeci de metri de sub ei. 

— Explozibilul C4, spuse Costas exuberant. Am fost aruncaţi din 
încăperea aia înainte să apuc sa-l detonez, dar până la urmă a fost 
folositor. Băgă detonatorul în buzunar. OK. Mi-e frig şi foame. Hai să 
plecăm de aici! 

— Ar fi bine să ne grăbim. la uită-te la ăsta! 

Se uitară fascinaţi şi în acelaşi timp terifiaţi în jos, la haosul de 
gheaţă de sub ei. Începea să se îngusteze din nou, pereţii presând 
gheaţa şi împingând-o în sus. Bucăţile mari de gheaţă explodau cu o 
rezonanţă zguduitoare pe măsură ce erau prinse în strânsoare, 
trimițând mult în sus cioburi de gheaţă periculoase. Ştiau că, dacă 
erau prinşi în vârtej, asta însemna moarte sigură, gheaţa zburătoare 
avea să le sfâşie trupurile şi apoi vor fi strivite de pereţii care 
semănau cu o maşină de tocat carne. Spaţiul din ce în ce mai strâmt 
se strângea şi se apropia de ei implacabil şi înspăimântător, 
mişcându-se ca o fiinţă vie din al cărei pântece ieşeau aşchii de 
gheaţă care se deplasau cu o viteză ameţitoare în sus, chiar şi în cele 
câteva secunde în care ei urmăriseră groaznicul spectacol. 

— Asta e, strigă Costas ca să acopere zgomotul. Nu mai avem a 
doua şansă de data asta. 

Se întoarseră cu faţa în sus pe marginea pe care stăteau. Lumina 
de afară se vedea undeva la cincizeci de metri mai sus, dungile gri 
fiind acum vizibile pe fundalul albastru. Dintr-odată norul dispăru, şi 
o formă întunecată apăru, blocând despicătura chiar deasupra lor. 
Apoi îşi schimbă direcţia violent şi se roti în jurul spărturii. 

— Este Lynxul, strigă Costas vesel. Încearcă să arunce cablul. 

— Le-am spus să stea mai departe. Işi forţează norocul pe vântul 
ăsta. 

— Nu se pot abtine. 

— Nu au nici o şansă să coboare cablul ăla aici. Cred că aşteaptă, 
sperând să ieşim noi la suprafaţa crevasei. 

Jack se uită în jos. Gaura era acum înspăimântător de aproape, la 
aproximativ douăzeci de metri sub ei, iar aşchiile de gheaţă care 
explodau mai aveau puţin şi ajungeau până la ei. Se uită din nou în 
sus. Crevasa era la fel de netedă ca o bucată de sticlă, fără nimic de 
care să te poţi agăța. Euforia care îi cuprinsese la vederea 
elicopterului se transformă brusc în groază. Era încă un coşmar de-al 


140 


lui, o întoarcere cu câţiva ani în urmă, când dăduse nas în nas cu 
moartea în mina inundată, acolo unde capătul tunelului era vizibil, 
dar, oricât ar fi încercat să înoate înspre el, părea să rămână la fel de 
îndepărtat. 

Jack se simţi deodată presat de zidul de gheaţă. Se uită în sus şi, 
totul îi deveni clar. 

— Crevasa. Nu ar fi trebuit să fie verticală? 

— La dracu’! Aisbergul se rostogoleşte! 

Urmă o zdruncinătură groaznică, apoi totul rămase neclintit. 
Vortexul se oprise la zece metri sub ei. Puteau vedea direct spre 
promontoriul unde îl vizitaseră pe bătrânul eschimos cu o zi înainte. 
Jack se trezi gândindu-se că avea să fie o zi minunată şi că vântul 
curăţase aerul lăsându-l pur şi luminos în lumina strălucitoare a 
soarelui. Apoi îl apucă din nou groaza. Ajungeau la despicătură sau 
mureau. Dacă aisbergul se rostogolea încă o dată, fereastra lor de 
gheaţă ar fi intrat în apă ducându-i în abisul întunecat şi pecetluindu- 
le soarta într-o clipită. 

— Securea. Costas îl scutură agitat. Securea ! 

Jack se trezi la realitate. Cu braţul stâng încă prins de Costas, se 
întinse şi scoase securea prinsă în cordoanele din spatele său. Avea 
mâna lipicioasă din cauza sângelui de la rana de la coapsă, şi ar fi 
scăpat securea din mână dacă nu ar fi fost strânsoarea de fier a lui 
Costas. Împreună legănară securea, apoi o aruncară în gheaţa din 
faţa lor. N 

— O să ţină, spuse Jack gâfâind. Încearcă să te tragi în sus. 

Îşi încordă corpul, cu labele de scafandru încă sprijinindu-se bine 
de margine, dar cu coatele şi cu genunchii gata să găsească cea mai 
mică denivelare în gheaţă, orice care să le oprească alunecarea. Se 
lăsară cu putere pe coada securii, apoi o scuturară cu frenezie până o 
scoaseră din gheaţă. Timp de câteva secunde nu mai avură nici un 
punct de sprijin, fiind ţinuţi doar de tensiunea corpurilor lor 
împotriva ghetii. Costas se uită în ochii lui Jack şi dădu din cap. Jack 
dădu drumul securii iar şi o ridică. 

Se arcui şi o înfipse în gheaţă la un metru şi jumătate în faţă. 
Când Jack îşi arcui gâtul să scoată securea ca să mai lovească încă o 
dată, văzu un scafandru îmbrăcat într-un costum de protecţie negru 
atârnând de un cablu la aproape o sută de metri de aisberg şi îşi 
dădu seama că zgomotul pe care îl auzise era de la puternicele 
motoare ale Lynxului. 

Urmară iarăşi o zdruncinătură şi un huruit dinspre despicătura 
din spatele lor. Zgomotul elicopterului fu acoperit de scrâşnetul 
terifiant al gheții. Pereţii crevasei se îngustau. Securea era bine 
echilibrată, dar nu mai era loc să-şi ia avânt. Simţiră încă o 


141 


zdruncinătură, şi într-o clipită fură acoperiţi de un val de gheaţă 
măruntă, apoi totul se întâmplă foarte repede. Ferestruica de gheaţă 
se pierduse în haosul din apă, un vârtej ameţitor care se ridica înspre 
ei, şi brusc alunecară căzând rapid înspre fereastra care era 
orientată în jos, spre abis. Jack se lovi de apă cu o izbitură puternică, 
cu securea încă în urma lui, apoi fu împins de forţa apei care cădea în 
cascadă din pântecele crevasei. Gheaţa măruntă în care aproape îşi 
găsiseră sfârşitul îi împinse acum afară din aisberg, într-un tumult 
frenetic chiar când pereţii de gheaţă se ciocneau violent, închizând 
crevasa pentru totdeauna. 

Dar încă nu se terminase. Jack văzu un zid imens şi alb care 
avansa înspre ei şi care se întindea cât vedeai cu ochii în toate 
direcţiile. Crevasa era departe sub ei, marcată doar de un şir de bule 
care se ridicau într-o parte a aisbergului, încadrând imensitatea 
întunecată a abisului. Pe măsură ce aisbergul se rotea, Jack avea 
impresia că urca în sus, dar corpul său îi spunea exact opusul. 

— Ne trage în jos, strigă Costas cu vocea distorsionată. Umflă-ţi 
costumul şi înoată! 

Jack apăsă pe butonul de admisie a aerului şi începu să dea din 
picioare cu putere, apucând cu braţul stâng umărul lui Costas. 
Indicatoarele de adâncime arătau că abia se mişcau. Erau încă prinşi 
în forţa aisbergului şi traşi în jos. Îşi ridică privirea şi văzu soarele 
strălucind în valuri chinuitor de aproape. Simţi iar un gol în stomac. 
Scăpaseră din aisberg, dar acum erau în pericol de moarte, la câţiva 
metri de suprafaţă. „Nu se poate întâmpla aşa ceva.” începu să 
respire anormal de rapid, făcând să scadă nivelul oxigenului rămas în 
tuburile lui Costas. Respirația îi deveni din ce în ce mai sacadată. 

— Îţi golesc rezervorul. 

Costas respira anevoios, înconjurat de bule, şi dădea din picioare 
cu frenezie în timp ce deconecta furtunele lui Jack devenite inutile şi 
desfăcea închizătoarea de urgenţă de la cilindri, aruncând în 
adâncuri tuburile de oxigen şi rucsacul cu consola care conţinea 
tubul gol de trimix. 

— O să fac acelaşi lucru şi la mine, gâfâi el. Mai putem respira 
doar un minut şi oricum nu ne folosesc la nimic. Pregăteşte-te să-ţi 
deconectez furtunul. Opreşte-te acum şi, când îţi fac semn, ia cinci 
guri de aer. 

— Mă ţin de tine, spuse Jack cu greutate. Dacă tu te duci la fund, 
merg şi eu cu tine. 

Costas îşi deconectă tubul de oxigen, iar acesta dispăru rapid în 
apă. Duse mâna stângă la închizătoarea de urgenţă din rucsacul său 
şi cu dreapta găsi butonul de deconectare de sub cască. Aisbergul îi 


142 


trăgea deja tot mai rapid în abis, iar şansele lor scădeau cu fiecare 
metru. 

— Acum! i 

Jack luă cinci guri de aer, apoi îşi smulse furtunul. În acelaşi 
timp, Costas dădu drumul furtunului şi echipamentului său. Cu mâna 
stângă Jack apucase umărul lui Costas, iar în dreapta avea securea; 
amândoi înotau foarte hotărât spre suprafaţă, bătând apa cu lovituri 
puternice. Pentru câteva secunde se simţi bine, bucurându-se de 
oxigen şi amintindu-şi să expire pe măsură ce avansau. Dar apoi 
începu partea grea a acestei evadări, şi simţi primul semn de 
disconfort. Se mişcau în mod constant spre suprafaţă, un metru la 
câteva secunde, dar mai aveau încă mai mult de douăzeci de metri 
până sus. 

Dacă se opreau, aveau să fie traşi înapoi. Jack nu mai respira 
acum, iar plămânii săi îşi cereau instinctiv partea, sorbind orice urmă 
de aer din casca de protecţie. Picioarele începură să-i tremure din 
cauza lipsei de oxigen. Începea să-şi piardă cunoştinţa, copleşit de 
efortul depus. Nu avea să reuşească. Se opri din înotat şi, cu un ultim 
gest conştient, încercă să se elibereze din strânsoarea lui Costas care 
avea încă putere să înoate, dorindu-şi cu disperare să-i dea 
prietenului său o şansă să ajungă viu la suprafaţă. 

Dintr-odată simţi o senzaţie ciudată, o stare de imponderabilitate 
bizară. Se oprise din înotat, dar, cu toate astea, ceva îl împingea în 
sus. Era vag conştient că aisbergul se oprise. Din instinct, găsi 
supapa şi dădu drumul aerului din costumul său, ca să mai micşoreze 
din viteză. Apoi ajunse la suprafaţă, orbit de lumina soarelui. Işi 
desfăcu rapid casca de protecţie şi respiră cu aviditate aerul rece şi 
proaspăt, încercând din răsputeri să-şi recâştige forţa vitală. Imediat 
ce fu în stare, se întoarse şi se uită cu atenţie în valurile 
strălucitoare, acoperindu-şi ochii cu mâna. După câteva secunde de 
neliniște, observă un cap care se balansa pe valuri la câţiva metri 
depărtare. 

— Eşti bine? gâfâi el. 

— Faptul că am înotat puţin ne-a rezolvat problema 
decompresiunii. 

Vocea lui Costas suna foarte ciudat în aparatul de emisie- 
recepţie, distorsionată de aerul rece. Era cu spatele la Jack, părând 
să nu bage în seamă nimic din ce se întâmpla în jurul său, concentrat 
pe două indicatoare pe care le ţinea în mână. 

— Dar este o discrepanţă între indicatoare. Este foarte enervant. 
Trebuie să le cârpăcim puţin. 

Jack reuşi să schiţeze un zâmbet. Se întinse pe spate, lăsând 
soarele să-i mângâie chipul. Auzi sunetul elicopterului care cobora 


143 


deasupra lui şi apa împroşcată de scafandrul venit să-i salveze. Îşi 
deschise un ochi şi văzu lama strălucitoare lângă el, trofeul pe care 
refuzase să-l arunce. Brusc, extraordinara lor descoperire din aisberg 
îi reveni în memorie, împreună cu un val de adrenalină care îi 
străbătu tot corpul. IÎnchise ochii, cuprins de încântare. Un val îi 
trecu peste faţă, un şuvoi rece care îi lăsă urme de sare pe buze. 
Avea un gust extraordinar. 


144 


CAPITOLUL 11 


— Dar ştiu că ai ditamai sloiul de gheaţă acolo! 

— Stai să vezi ce am mai găsit! 

James Macleod tocmai pusese o compresă pe rana lui Jack de la 
picior. Costumul său de protecţie era îmbibat de sânge, dar compresa 
reuşise să oprească sângerarea pentru moment. Jack se sprijini de 
peretele despărțitor, având o figură obosită, şi îşi aranjă casca de 
protecţie şi căştile. Când nu vorbea, respira adânc din regulatorul de 
oxigen care îi fusese dat imediat ce ajunsese la bordul Lynxului. 

— Nu cred că vrei să ştii ce şanse de supravieţuire aveai după 
calculele lui Lanowski. 

— Nu, nu vreau. 

Jack era sleit de oboseală, dar, cu toate astea, simţea nevoia de a 
vorbi şi de a le spune ce se întâmplase. 

— Când a început piterag, motoarele erau oprite. Ne-a spus Inuva 
că sunt foarte periculoase, dar nu am avut nici cea mai vagă idee cu 
ce ne confruntam. Nici nu am putut să scoatem elicopterul din 
hangar. A fost groaznic, parcă eram înconjurați de spirite care urlau 
în jurul nostru. 

— Da, am văzut din crevasă. 

— Când aisbergul s-a rostogolit, infernul s-a dezlănţuit. Valuri 
uriaşe au lovit ţărmul şi au măturat cortul unde l-am întâlnit pe 
Kangia. Şamanul era încă acolo. Imediat ce vă lăsăm la bordul 
Seaquest II, elicopterul va pleca în căutarea lui, dar sunt puţine 
şanse să-l găsim. 

— Inuva? întrebă Jack. 

— Ea este bine. Era cu Lanowski. 

Macload se repezi să-l ajute pe bărbatul care aducea încă o 
persoană prin uşa elicopterului. Câteva secunde mai târziu, Costas 
era legat în scaun alături de Jack, aranjându-şi casca de zbor şi 
trăgând recunoscător aer din regulatorul care îi fusese înmânat. 

— Eşti bine? întrebă Jack. 

Costas trase câteva guri de aer, apoi micşoră debitul re- 
gulatorului, aruncându-i lui Jack o privire tristă. 

— Hmm, stai să mă gândesc. Jack se uită la el cu o compasiune 
exagerată. Sonda ta de forare a gheții. 


145 


— Luni întregi de cercetări şi îmbunătăţiri, zise Costas cu 
tristeţe. Şi era singurul prototip pe care îl aveam. Va trebui să îl fac 
pe următorul de la zero. 

— Nici o grabă din punctul meu de vedere, spuse Jack. Cred că 
tocmai am tăiat de pe listă scufundările în interiorul aisbergurilor. Se 
întoarse spre Macleod. Care era planul de rezervă? 

— Când am văzut că aisbergul s-a rostogolit cu trei sute şaizeci 
de grade, ne-am gândit că mai aveţi o şansă. Lanowski şi-a amintit de 
crevasa care era deasupra corabiei. Simularea prealabilă a despicării 
pereţilor, chiar şi calculul încărcăturii explozibile de care aveam 
nevoie au fost în întregime ideile lui. 

— Ce-i al lui e al lui, murmură Costas. 

— Deci cu asta se ocupă Ben, zise Jack. 

Macleod confirmă. 

— Ben s-a oferit voluntar să coboare încărcătura. A încercat de 
vreo şase ori, dar pur şi simplu nu reuşea să se apropie destul de 
mult de despicătură. Vântul ne lovea cu putere, şi trebuia să luptăm 
să menţinem elicopterul în poziţie. Apoi te-a văzut în interiorul 
crevasei. Tocmai încerca să arunce cablul înăuntru, când aisbergul a 
început să se rostogolească din nou. 

— Sunteţi nişte eroi, spuse Costas. 

Macleod scutură din cap zâmbind. 

— Suntem doar personalul auxiliar. Eu nu-mi dau seama cum aţi 
reuşit voi. 

În acel moment membrul echipajului care se ocupa de recuperare 
aduse înăuntru o a treia persoană şi asigură cablul troliului. Ben îşi 
scoase masca şi se uită neliniştit la Jack şi la Costas. Le făcu semnul 
de OK al scafandrilor, şi ei îi răspunseră în acelaşi mod. 

— OK, Andy. Macleod bătu în peretele despărțitor din spatele 
pilotului. Trebuie să plecăm de aici înainte ca aisbergul să se mai 
rotească încă o dată. Suntem gata. 

— Recepţionat. 

Ceilalţi îşi legară centurile de siguranţă prinse de scaunele din 
compartiment. Elicopterul se înălţă şi prinse viteză, iar Costas întinse 
mâna spre securea aşezată la picioarele lui Jack. 

— Apropo, mulţumesc că m-ai salvat din iadul ăla îngheţat. 

— Eram dator. Îmi amintesc de ajutorul primit cu ceva timp în 
urmă, undeva în interiorul unui vulcan. 

Costas se uită cu căldură la prietenul său şi dădu din cap; pe faţă 
i se citea oboseala. Jack se aşeză mai bine în scaun şi trase adânc din 
regulator, simțindu-se înviorat cu fiecare gură de aer pe care o 
inspira, ştiind că oxigenul îi curăța plămânii de excesul de azot. În 
dreapta sa, se putea vedea aisbergul uriaş, asemănător unui munte, 


146 


iar în stânga, departe înspre golf, forma strălucitoare a Seaquest II. 
Fu năpădit de sentimentul de euforie care îl copleşise când ieşise la 
suprafaţă. De luni de zile de când se întorseseră din expediţia de la 
Marea Neagră, sentimentul unei nesiguranţe tainice nu-i dăduse 
deloc pace, sentimentul că riscurile erau mult mai mari decât 
premiul şi că îşi pierduse îndemânarea şi curajul. Acum ştia că venise 
înapoi unde îi era locul. IÎnchise ochii şi căzu rapid într-un somn 
adânc lipsit de vise. 

— Scuzele mele, spuse Lanowski. Nu am luat în calcul şi furtuna. 

— Tu ne-ai avertizat, răspunse Jack. A fost alegerea mea. 

Jack şi Costas stăteau pe puntea principală rezemaţi de parapetul 
de la babord, acolo unde, cu câteva minute în urmă, elicopterul îi 
descărcase împreună cu Macleod fără prea mare tam-tam. Nava se 
menținea pe poziţie în golful Disko, cam la un kilometru şi jumătate 
înspre vest faţă de intrarea în fiord, şi Jack putea vedea, chiar în faţa 
lor, vârful aisbergului dincolo de parapetul de la tribord. Chiar şi de 
la această distanţă, priveliştea era incredibilă, şi îşi reamintiră de 
forţa colosală a aisbergului şi de bucata imensă de gheaţă care se 
rupsese provocând un val uriaş ce măturase ţărmul, acolo unde cu o 
zi în urmă aterizaseră ei pentru a-l vizita pe bătrânul eschimos. 
Fuseseră extraordinar de norocoşi că aisbergul se rotise cu trei sute 
şaizeci de grade şi că furtuna puternică îl determinase să se întoarcă 
în poziţia iniţială, lăsându-l sprijinit foarte precar pe marginea 
exterioară a pragului. La următoarea rotire, se va rostogoli şi nu-şi va 
mai reveni, îngropând pentru totdeauna orice sursă de aer sub sute 
de metri de apă îngheţată. 

Lanowski fusese primul din echipa de cercetare care ajunsese la 
ei pe puntea principală, alăturându-li-se membrilor echipajului care 
ghidaseră aparatul la apuntare şi acum îi ajutau pe Costas şi pe Jack 
să-şi dea jos costumele de protecţie. Curând li se alătură şi Maria, a 
cărei privire în care se citea uşurarea se transformă rapid în 
îngrijorare când văzu coapsa însângerată a lui Jack. Doctorul vasului 
venise deja la faţa locului şi tăiase bandajul existent, iar acum 
dezinfecta rana. 

— Nu este chiar aşa de grav cum pare. Jack tresări când doctorul 
îi aplică o sutură şi îi scoase bucata de gheaţă din picior. Natura mi-a 
oferit compresa ei de gheaţă. 

— Ai avut noroc, să ştii, zise doctorul. Mai avea puţin şi tăia 
artera femurală. 

— Este fantastic, spuse Lanowski scuturând din cap şi chicotind, 
cufundat în lumea lui. Cât timp aţi fost voi plecaţi, eu şi Inuva am 
încercat să descoperim locul în care trebuie să fi fost găsită corabia, 
în expediţia din 1930. Acum ar trebui să pot folosi coeficientul de 


147 


scurgere a ghețarului pentru a afla unde şi-au ancorat vikingii 
corabia pentru rugul funerar. Aş spune că pe unul dintre fiordurile 
afluente, la nord de Ilulissat, acolo unde calota este mai accesibilă 
dinspre mare. Îşi aranjă ochelarii pe nas şi se uită la Jack. Să ai acces 
la o lume atât de îndepărtată care să poată fi datată mi se pare lucrul 
cel mai măreț din întreaga expediţie. Ar trebui să îmi confirme teoria 
scurgerii ghețarilor, şi, pentru început, vom fi siguri de viteza cu care 
gheaţa a fost eliberată în ultimul mileniu. Eforturile voastre au 
meritat! Felicitări! 

— Tocmai am descoperit o corabie vikingă! spuse Costas 
exasperat. Una dintre cele mai senzaţionale descoperiri arheologice 
din toate timpurile. Cred că este totuşi un pic mai interesant decât 
viteza cu care este eliberată gheaţa. 

Lanowski se uită la el, dar fără să-l privească cu adevărat, cu 
mintea deja departe, într-o lume a calculelor şi a ecuaţiilor. Scoase 
un calculator din buzunar şi începu să îl butoneze agitat, ridicându-şi 
din când în când privirea şi mormăind ceva pentru sine. Costas dădu 
din cap neîncrezător când Lanowski se întoarse fără nici un cuvânt 
spre camera computerelor. 

— Un om cu un orizont limitat. 

— Dar care are o minte extraordinară, spuse Jack zâmbindu-i lui 
Costas. Tocmai de aia suntem o echipă. Nu mă pricep prea bine la 
matematică. 

Jeremy apăru lângă Maria, care îi dădu un cot, împingându-l spre 
Jack. 

— Am tradus piatra runică dată de Kangia şi descoperită de 
nemți în interiorul crevasei, spuse el cu timiditate. 

— Fantastic. Hai să auzim ce ai aflat! 

— Este în norvegiana din partea vestică, secolul al XI-lea, foarte 
diferită de runele folosite în Anglia şi în Danemarca în acea perioadă. 

— Aşa... 

— Numele său era Halfdan. 

— Asta ştim. Un veteran din Garda Varegă la Constantinopol. 

Jack ridică obiectul pe care-l ţinuse pe genunchi în tot acest timp, 
şi Jeremy îl recunoscu imediat. Se uita cu gura căscată în timp ce 
Jack arăta spre inscripţia runică de pe tăişul securii. 

— Ei, drăcia dracului! Jeremy lăsă brusc timiditatea deoparte. 
Sunt identice cu runele lui Halfdan de la Hagia Sofia din Istanbul. 

— El este cel pe care-l căutăm. 

— Un bărbat înalt, cu barbă, de vârstă mijlocie şi cu părul lung 
blond, interveni Costas. Cu tenul un pic uscat din cauza vremii şi 
carbonizat pe alocuri, dar altfel într-o formă destul de bună pentru 


148 


un tip care nu s-a mişcat deloc timp de o mie de ani. Tocmai ne-am 
întâlnit cu el în drumul său spre Walhalla. 

— Cum? 

Costas arătă cu degetul spre intrarea în fiord. 

— În interiorul aisbergului. E în gheaţă. Eram chiar deasupra 
camerei mortuare când ghețarul s-a rostogolit. Rugul funerar s-a 
stins probabil când corabia a intrat în gheaţă, şi flăcările l-au afectat 
doar pe alocuri. Eu cred ca acea piatră magică era pe trupul său. 

Unul dintre membrii echipajului îşi făcu loc printre ceilalţi şi îi 
înmână lui Jack o hârtie; acesta o luă şi o citi repede, iar apoi se uită 
în depărtare, un zâmbet încolţindu-i pe buze. 

— Ştiam eu. 

— Ce e? întrebă Costas. 

— O bănuială pe care am avut-o înainte să ne scufundăm. Era 
prea nebunească, aşa că nu ţi-am spus nimic. Mai ţii minte ce an 
apărea pe lemnul din corabie, 1040 plus sau minus câţiva ani? Din nu 
ştiu ce motiv, nu m-am putut gândi la altceva decât la cum a fugit 
Harald Hardrada din Constantinopol. Dacă epopeile sunt veridice, 
înseamnă că a avut loc foarte aproape de o dată de mijloc, în 1042. 

— Şi? 

— l-am rugat pe cei de la laboratorul IMU să facă o comparaţie 
între fragmentele lemnoase pe care le avem din lanţul din 
Constantinopol şi lemnul din corabie adus de sonda exploratoare a lui 
Macleod. Să identifice specia lemnoasă, caracteristicile inelelor 
anuale, descrierea fibrelor şi a celulozei. 

— Zii mai departe! 

— Nu doar că sunt din aceeaşi specie, stejar norvegian, zise Jack 
cu entuziasm. Ci sunt chiar din acelaşi copac. Este incredibil. 
Scânduri tăiate din trunchiul aceluiaşi copac. 

— Ooo, stai puţin. Costas întinse o mână în faţă, încercând să-şi 
pună ordine în gânduri. Stai să văd dacă am înţeles bine. Sugerezi că 
una dintre corăbiile folosite de Harold Hardrada pentru a fugi din 
Constantinopol cu prinţesa şi cu comorile este una şi aceeaşi corabie 
cu cea pe care am văzut-o noi în aisberg? 

Jack îi aruncă prietenului său o privire ciudată şi dădu afirmativ 
din cap. 

— Bineînţeles, spuse Costas pocnind din degete şi uitându-se fix 
la Jack. Reparaţiile făcute la carenă. 

Se uită în sus spre ceilalţi. 

— Am descoperit o secţiune de scânduri care a fost înlocuită cu 
măiestrie lângă provă. Se vede şi în fotografii. Bănuiam că era o 
avarie din cauza unei coliziuni cu bucăţi de gheaţă sau de piatră, dar 
este exact în locul în care corabia ar fi trecut peste lanţul din port 


149 


când au părăsit Constantinopolul. Scutură din cap, nevenindu-i să 
creadă, şi se întoarse spre Jack. Deci dacă asta este una dintre 
corăbiile lui Harold, atunci unde este comoara? 

— Cu siguranţă nu au avut de gând s-o ardă pe rug, zise Jack. Şi 
nu ştim nici data la care s-a întâmplat asta. Bărbatul văzut de noi, 
Halfdan, era mai bătrân, şi ar fi putut naviga pe aici cu mulţi ani 
după aventura din Constantinopol, încercând probabil să-şi croiască 
o nouă viaţă în aşezările din Groenlanda. Pe atunci Harald trebuie să 
fi fost deja rege al Norvegiei, şi comoara luată pe când era în Garda 
Varegă sigur era bine păzită în fortăreaţa lui de la Trondheim. 

În acel moment, se auzi o bubuitură puternică dinspre fiord, 
urmată de un zgomot de cădere care se răsfrânse pe suprafaţa apelor 
liniştite. Incă o bucată imensă de gheaţă se desprinse din aisberg, 
dispărând din raza vizuală şi afundându-se în adâncuri, apoi 
reapărând la suprafaţă ca o balenă albastră într-un golf. 

— Ce facem cu corabia? întrebă Macleod cu îngrijorare, uitându- 
se la aisberg. Nu mai avem mult timp. Ar fi foarte riscant să ne mai 
apropiem, dar putem încerca iar cu sonarul. 

Jack ridică securea de pe genunchi, învârtind-o până când razele 
soarelui străluciră în tăişul metalic. Se uită la ea gânditor pentru 
câteva clipe, apoi îşi întoarse privirea spre Maria, ştiind că amândoi 
se gândeau la vizita făcută ieri bătrânului eschimos şi la teama ei de 
Fenrir, zeul-lup al nordicilor gravat pe prova, şi îşi dădu seama că 
acesta fusese spiritul păzitor al corabiei. 

— Am făcut sute de fotografii, răspunse Jack. Destule pentru o 
reconstrucţie fotogrametrică. Nici vorbă să se mai apropie cineva de 
aisbergul ăla. Când ne-am întâlnit cu Halfdan, era la jumătatea 
drumului spre Walhalla. Cred că ar trebui să-l lăsăm să-şi termine 
călătoria. 

— Dar securea ? 

Jack ridică iarăşi securea în mâini. 

— O să mă gândesc la Mjollnir ca la un împrumut, zise el. L-a 
ajutat pe Halfdan în toate luptele alături de Harald Hardrada şi ne-a 
scos şi pe noi din câteva încurcături. Încă are ceea ce vikingii 
numeau noroc în luptă. Ceva îmi spune că acei zei nordici străvechi 
ne îndeamnă să mergem mai departe, şi ăsta este unul dintre cele 
mai bune indicii. Dacă Halfdan încă mai avea securea sa nepreţuită 
din luptele de la Constantinopol, atunci cine ştie ce altceva ar mai fi 
putut aduce vikingii aici. 

— Bine că mi-am adus aminte, zise Costas sărind în sus dintr- 
odată şi băgând mâna într-un buzunar. Am scos asta din gheaţă exact 
când începuse coşmarul. Uitasem complet. 


150 


Scoase obiectul, şi văzură cu toţii că era altă armă, un pumnal de 
mărimea unui cuţit de vânătoare cu o lamă din oţel lucitor şi un 
mâner gravat. Îl ridică, şi lama de oţel îi străluci în soare, iar membrii 
echipajului, care se tot mişcau pe punte, se strânseră toţi în jurul lor, 
privind uimiţi. 

— Lasă-mă să arunc o privire mai îndeaproape, spuse Macleod. 
Ceva nu e în regulă. 

Costas i-l dădu, şi văzură ce îi atrăsese atenţia lui Macleod, iar 
uimirea lor se transformă în neîncredere. 

— O svastică, exclamă cineva. 

Macleod întoarse pumnalul pe toate părţile. 

— Exact cum am bănuit, murmură el. Chiar au descoperit 
corabia. Uitaţi-vă la mâner. Un craniu şi două oase încrucişate, 
simbolul morţii. Asta e un pumnal nazist, o armă purtată doar de un 
membru SS. 

Urmă o tăcere mormântală, şi apoi o femeie din echipaj vorbi 
incet: > 

— Îmi poate explica vreunul dintre voi cum a ajuns un pumnal 
nazist într-o corabie vikingă aflată în interiorul unui aisberg? 

Macleod îi dădu înapoi pumnalul lui Costas şi se uită spre Jack. 

— Cred că e momentul să spui întreaga poveste echipajului. 

În acel moment puntea se clătină, ceva neobişnuit pentru o navă 
care era dotată cu cel mai modern sistem de stabilizare dinamică. 
Marea era nemişcată şi acoperită de o ceaţă plumburie. Apoi cineva 
strigă dinspre balustrada de la tribord: 

— Aisbergul! Se rostogoleşte! 

Toţi, în afară de Costas şi de Jack, se duseră la cealaltă 
balustradă ca să vadă gura fiordului. Chiar dacă era la mai mult de 
un kilometru jumătate, spectacolul era uluitor, o etalare care îţi tăia 
respiraţia a unor forţe pe care nici o putere umană nu le putea 
controla. Prin ceaţă văzură partea din faţă a  aisbergului 
scufundându-se în apă şi rostogolindu-se peste prag, împroşcând 
bucăţi de gheaţă în toate părţile. După ce aisbergul se linişti, Jack şi 
Costas înţeleseră că nava vikingă era pierdută pentru totdeauna în 
abisuri, iar războinicului ei îi era destinat să navigheze înspre sud de- 
a lungul rutei vikinge de navigaţie spre Lumea Nouă şi să îşi 
găsească locul păcii eterne. Fuseseră foarte aproape de a-şi găsi şi ei 
moartea acolo; Jack se trezi strângând securea cu putere în timp ce 
el şi Costas erau rezemaţi de parapet şi priveau cum aisbergul plutea 
maiestuos spre mare. 

Piciorul lui Jack pulsa, şi îl durea tot corpul. Se dezbrăcară încet 
de costumele de protecţie, copleşiţi amândoi dintr-odată de o 
oboseală extremă. li văzu pe Maria şi pe Jeremy purtând o discuţie 


151 


aprinsă, ca şi cum ea încerca să-l convingă de ceva, iar apoi se 
îndepărtară de grupul de lângă parapetul de la tribord şi se 
întoarseră pe punte, Jeremy fiind în spatele Mariei. Macleod li se 
alătură, şi Jack se uită fix la Jeremy pe măsură ce se apropiau. 

— Nu ne-ai spus tot ce scria pe piatra magică. 

— Asta aveam de gând, spuse Jeremy scoțând un palm computer 
din buzunar şi, dregându-şi glasul, îi activă ecranul. Ţineţi-vă bine! 

— Ascultăm. 

— Sunt cinci rânduri de rune în total, gravate pe o plăcuţă de 
cuarţ de către o singură persoană. După cum am spus, sunt 
norvegiene, din secolul al XI-lea, şi războinicul nostru este acelaşi 
Halfdan care şi-a scrijelit numele în Hagia Sofia din Constantinopol. 

— Ce scrie? 

Jeremy îşi drese iarăşi glasul. 

— A trebuit să mai adaug eu câteva elemente ca să aibă sens, dar 
ăsta este esenţialul: „Halfdan a murit aici din cauza rânilor căpătate 
în lupta împotriva regelui Angliei, lângă Yorvik. Halfdan va lupta 
iarăşi pentru Odin la Ragnarok. Harald Sigurdsson, regele său, a 
scris aceste rune în iarna de după bătălie. Lupul îl duce pe Halfdan în 
Walhalla. Vulturul pluteşte înspre vest spre Vinland”. 

Urmă o tăcere mormântală. Jack se opri din dezbrăcat şi se uită 
fix la Jeremy. 

— Harald Sigurdsson. Adică Harald Hardrada. 

— Inscripţia de pe mappa mundi de la Hereford sugera că fusese 
pe aici, zise Maria. Acum suntem siguri. 

Jeremy o aprobă. 

— Lupul trebuie să fi fost numele corabiei din aisberg. lar 
Vulturul, cealaltă corabie, care a navigat spre Vinland. Asta e 
denumirea aşezării vikinge din Newfoundland, cel mai îndepărtat 
avanpost viking din vest şi singurul cunoscut din America de Nord. 

— Stai o clipă, îl opri Jack, cu gândurile învălmăşindu-i-se în cap. 
Yorvik era numele viking pentru York, aflat la aproape zece kilometri 
la vest de Stamford Bridge. Bătălia nu poate să fie alta decât cea de 
la Stamford Bridge, din 1066, dintre regele Harold Godwinson al 
Angliei şi regele Harald Hardrada al Norvegiei. 

— Exact. 

— Dar Harald Hardrada a murit la Stamford Bridge. 

— Asta spun cărţile de istorie, răspunse Jeremy liniştit. Dar adu-ţi 
aminte că nu existau martori oculari ai bătăliei. Evenimentele din 
acel an au fost complet eclipsate de cucerirea normandă, şi analele 
normande nu aveau nici un interes să preamărească victoria 
englezilor. Majoritatea lucrurilor pe care le ştim vin dintr-o scurtă 
menţiune din Cronica anglo-saxonă şi din Heimskringla, istoria 


152 


legendară a regilor Norvegiei, scrisă în Islanda aproape două secole 
mai târziu. Copia Cronicii pe care am descoperit-o în biblioteca 
Hereford o menţionează, dar pe scurt, în doar câteva rânduri. 

— Aveau destule motive s-o omită, ba chiar şi să inventeze, 
murmură Costas. 

— Dumnezeule, exclamă Jack, rezemându-se de balustradă cu 
faţa udă de apa mării şi de transpiraţie. Deci Harald Hardrada nu a 
murit la Stamford Bridge. Asta schimbă totul. Intr-un fel sau altul, el 
şi războinicii săi au ajuns până aici, în aceleaşi două corăbii folosite 
pentru a fugi din Constantinopol, cu douăzeci de ani în urmă. Mai 
ţineţi minte comoara de la Michelgard, acea referinţă incredibilă de 
pe harta Hereford? Harald a avut cu el comoara atunci când s-a dus 
în Anglia, pregătit pentru un marş triumfal prin York şi Londra, dar 
care nu a avut loc niciodată. În schimb, după înfrângere, şi-a luat 
comoara şi, împreună cu ea şi cu războinicii supraviețuitori, a plecat 
spre vest, căutând un tărâm nou dincolo de marginile lumii vikinge. 
Jack ridică securea lui Halfdan şi zâmbi jubilând. Cred că tocmai am 
obţinut o victorie. Ştiam eu că e o idee extraordinară să venim aici. 

— Atunci îţi va face plăcere să ai asta, spuse Costas căutându-se 
într-un buzunar interior în costumul de protecţie şi scoțând o sferă 
de gheaţă. Credeam că mi-a scăpat când s-a rostogolit aisbergul, aşa 
că nu ţi-am mai spus despre ea. Am găsit-o deasupra camerei 
mortuare, chiar lângă pumnalul nazist. 

Îi întinse obiectul lui Jack, care îl învârti în palmă şi i-l dădu 
Mariei. O bucată de aur strălucitor ieşea dintr-o parte, iar Maria o 
studie cu mare atenţie. 

— Este un inel, cu un desen viking, şopti ea. Aur împletit ca o 
banderolă în miniatură sau ca un colier. Dar nu am mai văzut nici 
unul cu o pecete ca asta. 

Încercă să topească gheaţa cu căldura palmelor ei şi încet, încet 
aurul de dedesubt ieşi la iveală. In câteva clipe, îl ţinea în sus, în 
soare. 

— Se poate vedea suprafaţa peceţii. Are un desen imprimat. Pare 
a fi... Vocea i se stinse pentru câteva secunde, dar apoi îşi reveni. 
Jack, spune-mi te rog că nu am halucinaţii. 

Îi dădu inelul lui Jack, care se uită încordat prin pojghiţa de 
gheaţă care mai acoperea pecetea. Forma de dedesubt era oscilantă, 
reflectată de lumina soarelui într-o multitudine de forme, dar cu toate 
astea conturul era inconfundabil. 

— Menora! 

Se uită la forma cu şapte braţe cu inima bătându-i de să îi sară 
din piept de emoție. Se întâmpla ceva nemaipomenit. Mai întâi 
corabia din gheaţă se dovedise a fi vikingă, un vas funerar al unui 


153 


războinic din Garda Varegă. Un bărbat care îl slujise pe Harald 
Hardrada şi a cărui ultimă călătorie spre graniţele îndepărtate ale 
lumii fusese făcută cu aceeaşi corabie cu care Hardrada fugise din 
Constantinopol, o corabie care navigase în Cornul de Aur chiar prin 
locul în care, cu câteva zile în urmă, Jack şi Costas stătuseră la 
bordul lui Sea Venture. Şi acum asta, o conexiune incredibilă cu una 
dintre marile comori ale Antichității, ceva despre care Jack credea că 
dispăruse pentru totdeauna după bătălia de la Stamford Bridge. 

— Nu vă faceţi speranţe prea mari, spuse Costas încet. Se poate 
să nu fie chiar ceea ce pare. 

— Ce vrei să spui? 

Costas se apropie şi se uită în interiorul inelului, la faţa interioară 
a peceţii. 

— Cum spunea Maria mai devreme, spune-mi că nu am 
halucinaţii. 

Jack întoarse inelul şi lăsă să-i scape un icnet. Era o formă la fel 
de cunoscută ca menora, dar era modernă. Se uitaseră la ea cu doar 
câteva minute mai devreme, pe pumnal. Era o svastică. 

Jack îşi ridică privirea încet, exaltarea fiindu-i înlocuită de o stare 
de şoc. Maria se uită la el, şi apoi se întoarse spre Jeremy, cu faţa 
lipsită de expresie. 

— Acum este momentul, îi spuse ea tânărului cu hotărâre. 

Se aşeză între Jack şi Costas, iar Jeremy rămase în picioare, 
foindu-se şi arătând mai palid ca de obicei. 

— Jack, spuse Maria încet, în ceea ce priveşte expediţia nazistă... 
Sunt mai multe lucruri pe care trebuie să le afli. Sunt în joc nişte 
forţe mult mai întunecate decât ne-am fi putut imagina vreodată. 
Jeremy are să-ţi spună ceva. 


154 


CAPITOLUL 12 


Maria şi Jeremy îi conduseră pe Jack şi pe Costas de-a lungul 
impozantei intrări vestice a abației Iona peste dalele de piatră ale 
naosului. Inăuntru era foarte frig, dar pentru ei era o schimbare bine- 
venită după căldura toridă de vară de afară; fereastra din partea 
estică a altarului scălda camera într-o lumină puternică. Un bărbat 
înalt şi blond stătea uitându-se contemplativ pe fereastră, cu braţele 
încrucişate la piept şi sprijinindu-şi bărbia cu o mână. Când îl văzu pe 
Jack, păru să-l recunoască, şi arătă spre intrarea din faţa sa. Jack 
încuviinţă şi îi urmă pe ceilalţi doi printr-o intrare joasă de piatră 
care dădea într-o curte interioară a mănăstirii. 

— Părintele O'Connor ne aşteaptă, spuse Jeremy. Este un 
membru vechi al comunităţii din Iona şi are în partea nordică o 
cameră unde se retrage pentru cercetările şi scrierile sale atunci 
când poate scăpa de la Vatican. 

— Avem încredere în el? întrebă Costas cu vocea răsunându-i 
printre arcadele mănăstirii. Adică, este totuşi un străin pentru noi. 

Maria se opri şi se întoarse brusc spre el. 

— Nu te-ai mai afla aici dacă nu am avea încredere în el. 

— OK, spuse Costas care îl văzu pe Jack făcându-i semne să nu 
mai comenteze. Scuze. Doar că am bătut atâta drum până aici. 

— A insistat să ne întâlnim cu el aici, spuse Maria cu o voce 
tăioasă, oprindu-se şi scoţându-şi telefonul. Vin şi eu. Trebuie să dau 
un telefon urgent. Vă arată Jeremy drumul. 

În acea dimineaţă zburaseră în Embraer-ul IMU din Groenlanda 
la Glasgow, în Scoţia, iar apoi luaseră elicopterul care îi aştepta şi 
ajunseseră pe insula Mull, o sută şaizeci de kilometri spre nord-vest. 
Trecuseră doar douăzeci şi patru de ore de când Jack şi Costas 
scăpaseră din pericolul de moarte din interiorul aisbergului, şi ambii 
dormiseră duşi tot drumul până aici. Ajunşi pe insula Mull o 
apucaseră pe ruta de pelerinaj binecunoscută spre insula sfântă Iona, 
luând feribotul ca să treacă canalul îngust către Port Ronain, apoi 
merseseră prin sat până la abația înconjurată de pajişti şi de apa 
mării de un albastru strălucitor. In timp ce priveau mănăstirea, 
Jeremy începu să explice că acolo fusese o clădire încă din vremea 
când Sfântul Columba venise din Irlanda cu aproape o mie cinci sute 
de ani în urmă, supravieţuise atacurilor vikinge, Reformei şi aban- 


155 


donului care îi urmase, iar acum era din nou o mănăstire înfloritoare 
şi unul dintre cele mai sacre locuri din insulele britanice. 

Merseră pe aleea scăldată în soare a abației spre o altă uşă 
micuță şi urcară pe o scară de lemn spre un coridor de la mansardă 
ale cărui ferestre dădeau spre mănăstire. Jeremy bătu la o uşă, şi 
câteva clipe mai târziu auziră zornăitul unui zăvor care se deschidea 
şi al unui lanţ care era scos. 

— Domnilor, bine aţi venit. 

Părintele O'Connor îi pofti înăuntru şi închise uşa la loc după ce 
intrară. Renunţase la sutana sa de iezuit, iar acum purta roba 
maronie simplă de călugăr care, împreună cu tunsoarea scurtă şi cu 
crucea simplă de lemn de la gâtul său, dădea impresia că era 
desprins dintr-un tablou din Evul Mediu. Arăta palid şi foarte obosit, 
parcă mai bătrân decât în urmă cu trei zile, când se întâlniseră în 
Cornwall. Camera era mică, plină de cărţi şi de hârtii, şi văzură într- 
un colţ al camerei laptopul la care lucra O'Connor. Îşi făcură loc 
printre cărţi şi se aşezară pe nişte scăunele de lemn aranjate în 
semicerc în faţa biroului său. Deasupra şemineului, Jack recunoscu o 
reproducere într-o versiune redusă a mappa mundi de la Hereford, şi, 
sprijinită de ea, văzu o copie scanată a exemplarului hărţii găsite de 
Jeremy şi de Maria în casa scărilor din Catedrala Hereford, cu 
extraordinara imagine a Lumii Noi în partea de jos, în stânga. 

— Hai să trecem direct la subiect, începu O'Connor. A fost o 
călătorie lungă. 

— Mulţumim, spuse Jack. 

Işi deschise geanta pe care o avea cu el şi scoase pumnalul nazist 
şi inelul de aur cu simbolul menorei, aşezându-le pe masă în faţa lui 
O'Connor. Bărbatul mai în vârstă se uită la obiecte şi tresări 
imperceptibil, întorcându-şi privirea. Dar apoi se uită în sus, 
privindu-l fix pe Jack. 

— În primul rând, vreau să-i cer iertare lui Jeremy pentru povara 
pe care am pus-o pe umerii săi. L-am luat sub aripa mea acum un an 
când a venit să studieze vechile inscripţii runice de la Iona. Căutam 
un coleg mai tânăr, un învăţat care să ducă flacăra mai departe. L-am 
pus să jure că avea să păstreze secretul, dar i-am spus, când ne-am 
întâlnit în Cornwall, că avea să vină timpul când aveam să-ţi 
dezvăluim şi ţie întregul secret. Nici măcar Maria nu a ştiut nimic 
până ieri. 

— Orice ar fi, ai fi putut să ne spui atunci când am discutat 
despre mappa mundi şi menora, zise Jack supărat. 

— Trebuia să mă asigur că sunteţi de încredere. Credeţi-mă, eu 
sunt de partea voastră, şi avem un duşman comun. 

— Eu nu ştiu de nici un duşman. 


156 


O'Connor se foi pe scaun, uitându-se în silă la obiectele de pe 
masă, apoi se aplecă sprijinindu-se în coate. 

— Vom începe cu naziştii. După cum probabil aţi ghicit, nu 
sunteţi primii care vânează menora. 

— Nu am crezut niciodată că am fi, zise Costas vesel. Nu se poate 
aşa ceva. Cineva, undeva o caută. Oamenii nu uită niciodată comorile 
pierdute. 

O'Connor schiţă un zâmbet, dar apoi se uită cu seriozitate spre 
ei. 

— Nu este aşa de simplu precum pare. Şi nu este un joc. Cea mai 
bună metodă de a vă arăta cu ce ne confruntăm este să vă spun ceva 
despre personajele din acea expediţie Ahnenerbe din 1938. 

— Ştim de Kunzil, dar încă încercăm să-l identificăm pe cel cu 
banderolă. 

Relaxându-se treptat, Jack luă copiile fotografiilor pe care i le 
dăduse Kangia şi le puse pe masă. 

— Vă pot ajuta cu asta, spuse O'Connor şoptit. De când cu 
scandalul în care a fost implicat papa Pius al XII-lea, în legătură cu 
eşecul său de a condamna deschis fascismul în timpul celui de-al 
Doilea Război Mondial, Vaticanul este foarte sensibil în ceea ce 
priveşte această problemă. Am preluat recent poziţia de purtător de 
cuvânt al Vaticanului în problema Holocaustului. Oficial intrăm în 
legătură cu grupuri evreieşti şi încercăm să îi reținem pe criminalii 
de război. Din nefericire, cei care au scăpat nepedepsiţi sunt acum 
morţi, dar încercăm să mai reparăm ce se poate, de dragul istoriei. 

— Nu-mi imaginez pe vreunul dintre ei trecând de Sfântul Petru, 
zise Costas serios. 

— Dumnezeu va fi judecătorul suprem, replică O'Connor. Dar cu 
siguranţă există în iad un loc special pentru cei care ucid copii. 

Se auzi o bătaie în uşă, şi O'Connor se ridică şi se uită pe vizor 
înainte de a deschide şi de a-i face loc Mariei să intre. Ea se aşeză pe 
scaunul rămas liber lângă Jack; toţi o priveau, aşteptând ceva. Părea 
palidă şi tulburată. 

— Am avut dreptate, spuse ea. Tocmai am vorbit cu un vechi 
prieten care lucrează la Centrul Holocaustului Wiesenthal din Berlin. 

Jack îşi aminti brusc de originea evreiască a Mariei, tatăl ei 
trăgându-se dintr-o familie de sefarzi. 

— Nazistul nostru nu a reuşit să intre la Heidelberg, dar trăia cu 
impresia că era un mare antropolog. A intrat în SS în 1933. După 
expediţia Ahnenerbe s-a oferit voluntar pentru SS- 
Totenkopfverbande, regimentele Cap de Mort. Cele care erau 
responsabile de lagărele de concentrare. Numele lui era Andrius 
Reksnys. 


157 


— Nu era german? întrebă Jack. 

— Lituanian, răspunse Maria. 

— Erau destul de mulţi din afara Germaniei gata să răspundă la 
chemarea lui Himmler, spuse O'Connor. 

Telefonul mobil al Mariei ţârâi, şi, scuzându-se din priviri, femeia 
ieşi repede pe uşă. O'Connor tastă ceva pe laptop şi accesă câteva 
pagini de internet. 

— İl cunosc pe bărbatul acesta, spuse el încet. Uitaţi-l! 

Intoarse ecranul spre ei, şi citiră dintr-un document scanat, 
tradus din germană. 


Şeful Poliţiei de Securitate şi al Serviciului de Securitate, 
Berlin, 5 noiembrie 1941 
55 copii (copia 51) 


RAPORT PRIVIND SITUAŢIA OPERAȚIONALĂ URSS, nr. 129a 


Einsatzgruppe D” 
Locaţie: Nikolaiev, Ucraina. 


Anexa la Raportul numărul 129 privind activitatea grupurilor de 
comando în spaţiile libere ale evreilor şi exterminarea grupurilor de 
partizani. Comandantul SS Andrius Reksnys a executat personal 341 
de evrei. Total revizuit pentru ultimele două săptămâni: 32 108. 


— Einsatzgruppen! spuse O'Connor pronunţând cuvântul cu 
repulsie. Brigăzile mobile ale morţii conduse de Himmler. Ei sunt cei 
responsabili de moartea a peste un milion de evrei ruşi, printre alţii. 

— Cum a scăpat monstrul acesta nepedepsit? întrebă Jack. 

— Povestea obişnuită, începu O'Connor cu vocea uşor 
tremurândă de furie. Oricât de şocant ar părea, foarte puţini dintre 
cei care făceau parte din grupurile de comando au fost aduşi în faţa 
justiţiei. În ultimul atac asupra Rusiei, în 1945, Reksnys s-a deghizat 
în simplu soldat al Wehrmacht şi a fugit în vest, predându-se 
britanicilor. Au existat unele suspiciuni în timpul interogatoriului, dar 
nimic concret. Când a fost eliberat, în 1947, sub numele de Schmidt, 
şi-a recuperat fiul dintr-un orfelinat şi a plecat în Australia. Împreună 
au făcut o avere din extracția de opal, lângă Darwin. Apoi, pe la 
mijlocul anilor şaizeci, şi-a vândut brusc afacerea şi a dispărut. 

— Şi fiul său? Cu siguranţă era prea tânăr pentru a lua parte la 
război, spuse Jack. 

Aa Einsatzgruppe (grup de intervenție) - grupări paramilitare aparținând de SS care aveau ca 


misiune principală anihilarea evreilor, ţiganilor şi adversarilor politici. Au acționat pe teritoriul 
Europei de Est şi al Uniunii Sovietice. (n.red.) 


158 


— Pieter Reksnys avea şase ani în 1941, spuse O'Connor. Dar 
există o relatare a unui martor ocular, un evreu care a supravieţuit, 
la procesul celor din Einsatzgruppen, de la Niirnberg, în 1947, care 
spunea ceva despre un băiat care făcea parte din Tineretul Hitlerist 
şi care îl însoțea pe Sturmbannführer Reksnys în misiunile sale. Este 
o relatare îngrozitoare, una dintre cele mai şocante din timpul 
procesului. Se pare că băiatul îi încărca Lugerul?* tatălui său între 
două serii de execuţii şi chiar a executat şi el însuşi câteva persoane. 
Această relatare a fost cea care i-a ajutat pe cei de la Interpol, în 
1990, când s-au implicat, să facă legătura între Andrius şi Pieter 
Reksnys şi până la urmă să-i descopere în Mexic, unde fiul făcea 
trafic de droguri şi de antichităţi. Acum are şaptezeci de ani şi este 
încă acolo. 

— De ce atâta timp? întrebă Costas nevenindu-i să creadă. De ce 
a durat atât de mult până să fie identificaţi? 

— În ciuda a ceea ce se vede în producţiile hollywoodiene, să îi 
prinzi pe criminalii de război nazişti nu a fost niciodată pe lista 
priorităţilor Vestului după război. Principalele agenţii secrete, 
precum CIA sau MI6, erau complet absorbite de spionajul din timpul 
Războiului Rece. Ştiau totul despre Eichmann şi Mengele şi despre 
ceilalţi nazişti care fugiseră în America de Sud sau în America 
Centrală, dar aproape nimeni nu credea că mai reprezentau vreo 
ameninţare. Doar israelienii mai făceau eforturi de a-i aduce în faţa 
justiţiei. 

— Şi acum culegem roadele, murmură Costas. 

— Nu chiar. O'Connor deschise un sertar şi scoase o fotografie 
plastifiată, pe care o puse pe masă. Probabil nu vă mai aduceţi 
aminte de asta. O notă de subsol din ziarele de acum opt ani, dar de 
fapt cea mai spectaculoasă moarte a unui nazist de la Eichmann 
încoace. 

Era o imagine şocantă a unui bărbat mort întins cu faţa în sus, 
zăcând într-o baltă de sânge, cu gura şi cu ochii larg deschişi şi cu 
faţa contorsionată de durere. Era un bărbat în vârstă care purta un 
costum închis la culoare, cu braţul drept întins în faţă, lăsând la 
iveală o banderolă roşie cu o svastică neagră. 

— Purta banderola în intimitatea casei sale, spuse O'Connor. Un 
nazist care nu s-a dezminţit până la sfârşit. În cazul în care nu aţi 
ghicit deja, el este Andrius Reksnys. A fost împuşcat în stomac, având 
astfel o moarte lentă şi suficient timp pentru a se înspăimânta la 
gândul următoarei lui destinaţii. 

— Mossad”? întrebă Costas. 


24 Pistol de calibrul 7,65 mm din dotarea armatei germane (n.red.) 
25 Serviciul de Informaţii al Israelului (n.red.) 


159 


— Există legături cu israelienii, răspunse O'Connor şoptit. Dar 
asta a fost o operaţiune independentă. 

Faţa lui O'Connor era impasibilă. Vorbi cu răceală: 

— Andrius Reksnys era un acolit al diavolului. Toate eforturile 
legilor internaţionale de a-l aduce în faţa justiţiei au eşuat. Merita să 
fie judecat atât de umanitate, cât şi de Dumnezeu. 

— Vrei să spui că Vaticanul are o brigadă de asasini? întrebă 
Costas. 

— Vaticanul nu este doar o lumină călăuzitoare. Timp de secole, 
supraviețuirea noastră a depins de puterea pe care am avut-o în 
lumea profană, de puterea de a-i convinge pe necredincioşi să i se 
supună lui Dumnezeu. Luaţi ca exemplu ordinul meu, iezuiţii, sau 
cruciadele, sau Inchiziția. De-a lungul timpului, Vaticanul a 
supravegheat cea mai secretă reţea de informaţii din lume şi nu s-a 
sfiit s-o folosească. 

— Cruciadele nu au fost deloc un episod glorios, chiar dacă au 
avut intenţii bune la început, mormăi Costas. Nu-mi pot imagina că 
papa a avut de gând să jefuiască Constantinopolul. 

— Ai fi surprins, spuse O'Connor. Papalitatea a trebuit să reziste 
să nu fie trasă în jos prea mult de lumea laică şi să piardă din vedere 
spiritualitatea care îi leagă laolaltă pe toţi creştinii. Pe timpul celei 
de-a patra cruciade, Vaticanul avea o adevărată problemă cu Biserica 
Ortodoxă, schismatici pe care îi privea ca pe nişte eretici. S-a 
transformat în duşmănie, şi, ca toate duşmăniile, i-a făcut pe cei 
implicaţi să-şi piardă raţiunea. Unii apologeţi ai jafului de la 
Constantinopol chiar susţin că, de fapt, acesta era scopul cruciadei în 
ochii lui Dumnezeu, o pedeapsă pentru faptul că deviaseră de la 
calea cea adevărată. 

— Sentimentul era reciproc, adăugă Jeremy. Niketas Choniates, 
un martor ocular bizantin, îi numeşte pe cruciați precursorii 
Antihristului. 

— Vaticanul a trebuit dintotdeauna să lupte împotriva tentaţiilor 
din lumea întunecată, continuă O'Connor. Cei care luptă împotriva 
diavolului pot ajunge cu uşurinţă să îi fie acoliţi. Cruciadele au fost 
ultima mare încercare din Evul Mediu, şi nu am ieşit învingători tot 
timpul din această bătălie. Răbufniri monstruoase au explodat de-a 
lungul istoriei în momentele noastre de slăbiciune. Mai sunt unele 
persoane printre noi care simt că am fi cumva datori pentru că nu am 
reuşit să împiedicăm cel mai mare rău din toate timpurile, 
Holocaustul nazist. 

— Deci moartea lui Reksnys nu are nici o legătură cu menora, 
zise Jack. 

O'Connor făcu o pauză, apoi se ridică. 


160 


— Mi-e teamă că v-am indus în eroare. Moartea lui este legată de 
menora. Ascultaţi-mă cu răbdare! 

Cineva ciocăni iar la uşă, şi O'Connor o lăsă înăuntru pe Maria, 
care se aşeză, cu telefonul mobil încă în mână. 

— Am primit veşti de la Hereford, spuse ea cu seriozitate. Nişte 
veşti extraordinare. Echipa mea de la Institutul Oxford a terminat de 
dezgropat manuscrisele din casa scărilor. Este fantastic, cel mai 
preţios tezaur al manuscriselor anglo-saxone descoperite vreodată. 
Este ca şi cum ai găsi o bibliotecă romană în Vila Papirusurilor de la 
Herculaneum, şi va trebui să muncim la fel de mult pentru a aduna 
laolaltă toate bucăţile. Se uită spre Jeremy, care se aplecase spre ea, 
sorbindu-i cuvintele. Va fi nevoie de un post cu normă întreagă 
pentru toate acestea, asta dacă nu te grăbeşti să te întorci în State! 

— Da, sigur că da. 

— Atunci ce e cu figura aia tristă? întrebă Costas. 

— Este vorba despre altceva ce au mai descoperit, zise Maria 
tulburată. Chiar la baza scărilor, îngropat sub toate hârtiile şi 
pergamentele. Scheletul unui bărbat înalt, îmbrăcat într-o sutană de 
călugăr. Are sute de ani vechime, din epoca medievală. Membrele 
sale erau strâmbe, ca şi cum cineva l-ar fi aruncat acolo, şi avea 
craniul spart în partea din spate. 

Urmă o tăcere mormântală, şi O'Connor se îndreptă spre 
reproducerea mappa mundi de pe perete, după care se întoarse cu 
faţa spre ei. j 

— Este exact cum bănuiam. În primăvara anului 1299, Richard de 
Holdingham, cartograf, a venit în acest loc pe insula Iona. Íl însoțea 
pe maestrul său, care era suferind, arhiepiscopul de Genova Jacobus 
de Voragine”, în ultima sa călătorie. După aceea, Richard s-a 
îndreptat spre sud, spre Hereford, pentru a supraveghea crearea 
hărţii începute de el cu cincisprezece ani în urmă. Erau nişte greşeli 
în inscripţiile de pe hartă pe care voia să le corecteze. Lăsase o 
schiţă drept exemplu pentru călugării de la Hereford, ca să aibă după 
ce lucra, dar călugărul artizan care o desena nu era un învăţat. Acum 
noi ştim chiar din exemplarul său personal, cel descoperit de Jeremy 
şi de Maria, că voia să mai facă adăugiri, că avea o informaţie secretă 
de trecut în colţul stâng al hărţii, acolo unde călugării, mai târziu, au 
adăugat inscripţia care-l menţiona drept cartograf. O'Connor se opri 
gânditor în faţa şemineului. Ştim că şi-a petrecut ultima noapte la 
palatul episcopului Swinfield la Bromyard şi că a luat drumul 
Hereford-ului deghizat în pelerin. Asta este ultima dată când mai 
auzim de el, după care dispare. Harta nu a mai fost niciodată 
corectată. 


25 în italiană, Giacomo (Jacopo) da Varazze (n.tr.) 


161 


— Crezi că a fost asasinat? întrebă Maria cu o voce tremurată. 

— Nu am nici cea mai mică îndoială. 

— Îl simţeam atât de aproape, şopti ea cu vocea tremurându-i de 
emotie şi strângând cu putere scaunul pe care stătea. Mi-am petrecut 
întreaga viaţă studiindu-l, şi niciodată nu m-am simţit aşa de aproape 
de el ca în acea după-amiază în catedrală. A fost ca şi cum era lângă 
mine, acolo. 

— O crimă? Costas era mut de uimire. Şi ce căuta tipul ăsta pe 
Iona? Poate cineva să-mi explice ce se întâmplă aici? 

— Da, zise O'Connor deschizând un sertar. Ascultaţi-mă! 

Câteva minute mai târziu, O'Connor se aşeză pe scaunul său şi îi 
lăsă pe ceilalţi să studieze hărţile pe care tocmai le scosese din 
sertar. Pe toată masa era întinsă o hartă la scară mare a Angliei de 
Nord, şi lângă ea aşezase planul luptei de la Stamford Bridge, din 
1066. Pe harta mare trasase o linie de la coasta Yorkshire, lângă 
Stamford Bridge, până la vârful nordic al Scoției, şi apoi în jos pe 
coasta de vest, până la insula Mull. 

— Deci Harald Hardrada a venit aici, la Iona, după bătălie. 

Mintea lui Jack lucra cu febrilitate, încercând să înţeleagă ce 
spunea O'Connor. Se lăsă pe spate în scaun, şi ceilalţi îi urmară 
exemplul. 

— Sunt sigur că arăta ca naiba, spuse Costas. Era aşa de rău, 
încât soldaţii englezi cu care s-a luptat l-au crezut mort pe câmpul de 
luptă. 

— A fost un miracol că a supravieţuit călătoriei, răspunse 
O'Connor. A avut cine să aibă grijă de el. Erau aproape treizeci de 
războinici de-ai lui, aproape toţi răniţi grav, mulţi dintre ei din fosta 
Gardă Varegă. Slugi credincioase i-au aşezat în cele două corăbii, şi 
unii au murit pe drum, alţii aici, în Iona. 

Bucăţile acestui puzzle începeau acum să se aşeze în mintea lui 
Jack. 

— Când Harald a părăsit în sfârşit Iona, îndreptându-se spre vest, 
un contingent a fost lăsat în urmă, supuşi loiali care trebuiau să 
aştepte întoarcerea regelui lor. 

O'Connor se uită la el şi încuviinţă. 

— Se autointitulaseră felag, un termen străvechi din limba 
norvegiană desemnând o frăţie, o societate secretă. 

— Şi cine făcea parte din felag? întrebă Jack. 

— La început, erau doar câţiva dintre camarazii lui Harald, 
supraviețuitori răniţi în bătălia de la Stamford Bridge, care veniseră 
cu el pe insula sfântă, dar aleşi să rămână în urmă când regele lor a 
plecat spre vest. Erau bărbaţi mai tineri, războinici pe care Harald îi 
educase încă din vremea Gărzii Varege, bărbaţi care încă mai aveau 


162 


ambiția şi ardoarea necesare pentru a duce cauza mai departe. S-ar 
putea să fi fost incluşi chiar câţiva dintre fiii lui Harald. Curând, au 
mai strâns şi alţii în jurul lor, niciodată mai mulţi de douăzeci. Scopul 
lor, pentru care depuseseră jurământ, era să menţină flacăra vie 
până când avea să se întoarcă Harald, să facă tot ce le stătea în 
putinţă pentru a se asigura că Anglia urma să fie condusă iarăşi de 
un viking adevărat. 

— Nu era o idee prea realistă după 1066, spuse Jack. 

— Ei îi urau pe normanzi şi pe succesorii lor francezi, cei din 
dinastia Plantagenet. După câteva generaţii, cauza acelora din felag 
devenise şi cauza englezilor. Reţineţi că la acea vreme era deja mult 
sânge viking în Anglia printre aceia care se numeau anglo-saxoni. 
Regele viking Cnut condusese Anglia pe vremea când Harald era 
tânăr, şi existau părţi întinse din ţară în care raidurile vikinge 
conduseseră la formarea unor noi aşezări şi la mariaje interrasiale: în 
estul Angliei, Northumbria, chiar aici în insulele vestice. Deci era 
cumva normal ca englezii, foştii inamici ai lui Harald la Stamford 
Bridge, să se alieze acum cu vikingii împotriva unui duşman comun, 
şi anume, normanzii. 

— Nu cred că mai aşteptau cu adevărat întoarcerea lui Harald. 

O'Connor scutură din cap. 

— A devenit, de fapt, temelia mistică, forţa unificatoare pe care s- 
a construit felag-ul, devenind una dintre cele mai puternice societăţi 
secrete din Evul Mediu. Acei camarazi care au fondat societatea i-au 
jurat regelui lor să nu dezvăluie faptul că el era încă în viaţă şi nici că 
plecase spre vest, de teamă că normanzii aveau să-l urmărească sau 
să recurgă la represalii. După câteva generaţii, când întoarcerea 
regelui a devenit un lucru imposibil de realizat în această viaţă, au 
început să aştepte cu nerăbdare întâlnirea cu Harald în bătălia finală 
de la Ragnarok, lupta cea din urmă dintre bine şi rău. Aveau să stea 
încă o dată umăr la umăr cu regele lor, mânuind securile în jurul său, 
distrugându-şi şi înfricoşându-şi duşmanii aşa cum făceau în zilele de 
glorie ale Gărzii Varege. Mantra lor sacră, jurământul care îi lega pe 
toţi, a devenit hann til ragnaroks, în vechea norvegiană însemnând 
„până la Ragnarok”, până când ne vom întâlni la sfârşitul lumii. 

— Aşa a fost păstrat numele lui Harald Hardrada de-a lungul 
istoriei. 

— Nu chiar, spuse O'Connor întinzându-se spre un raft de cărţi şi 
dându-i lui Jack o carte. Geoffrey de Monmouth cu a sa Historia 
Regnum Britanniae, Istoria Regilor Angliei. Un bestseller medieval, 
în mare parte ficţiune. 


— Şi? 


163 


— Cartea care se face răspunzătoare de legenda romantică a 
regelui Arthur. 

— Dumnezeule mare, zise Jack. Normal. Regele etern. 

— Geoffrey făcea parte din felag, câteva generaţii mai târziu 
după ce Harald plecase. Juraseră să nu menţioneze numele regelui 
lor niciodată, dar pe la mijlocul secolului al XII-lea felag-ul începuse 
să invadeze societatea engleză. In faţa opresiunii normande era 
convenabil să împrăştii zvonul existenţei unui rege britanic de 
demult, un lider curajos care într-o bună zi se va întoarce pentru a-şi 
elibera poporul. Daţi la o parte ficţiunea romanţioasă şi veţi avea 
nişte dovezi serioase. i 

— În loc de regele Arthur, citiţi Harald Hardrada, şopti Jack. In 
loc de Cavalerii Mesei Rotunde, citiţi Garda Varegă. i 

— Este ceea ce ai spus tu despre Atlantida, adăugă Costas. In 
spatele oricărui mit stă o întâmplare reală. 

— Da, dar oamenii încearcă să desluşească mitul Atlantidei de 
secole. Asta a căzut brusc din cer, zise el întorcându-se spre 
O'Connor. Deci felag nu a fost chiar în întregime ceva mistic? 

— Nu. Îmbrăţişând cauza englezilor, şi-au câştigat adepţi destul 
de repede şi, pe măsură ce generaţiile treceau, felag-ul a ajuns să-i 
reprezinte pe cei puternici şi buni dintre aceia care pretindeau că au 
rădăcini vikinge şi anglo-saxone. Nu aveau nici o şansă de a se 
infiltra în interiorul aristocrației normande, aşa că, atunci când 
ultimul vareg adevărat a murit, majoritatea celor din felag erau 
clerici, nişte păgâni deghizați. Biserica era singurul domeniu unde 
englezii care aveau sânge viking şi anglo-saxon aveau putere, şi 
felag-ul a folosit-o pentru a obţine cât mai multe avantaje. La sfârşitul 
secolului al XII-lea influenţa lor ajunsese până la Roma, şi din felag 
făceau parte clerici din întreaga Europă cu relaţii în Anglia. Jacobus 
de Voragine, maestrul lui Richard de Holdingham şi unul dintre 
preoţii cu rang înalt din Italia, a fost copilul din flori al unei mame 
englezoaice care pretindea că avea descendență regală, trăgându-se 
din regele Cnut. De câteva ori, au fost chiar membri ai Colegiului 
Cardinalilor din Vatican. 

— Deci Richard de Holdingham făcea parte din felag, spuse 
Maria cu vocea gâtuită. 

— A fost unul dintre adevărații membri ai felag-ului, în linie 
directă cu Hardrada. 

— Adevăraţii membri ai felag-ului? 

O'Connor făcu o pauză, evident tulburat. 

— Mai demult a existat o schismă. O puteţi compara cu lupta din 
interiorul Bisericii despre care am vorbit mai devreme, împotriva 
tentatiei diavolului. Nu ştim când s-a întâmplat sau cine a fost în 


164 


spatele ei, dar a fost cineva care a văzut menora în realitate, unul 
dintre camarazii de la început care a ales să stea în umbră. Un Iuda 
în interiorul felag-ului. Menora se instituise deja drept simbol secret 
al regalității încă de pe vremea lui Harald şi valora mult mai mult 
decât greutatea ei în aur, iar după dispariţia sa, a devenit un simbol 
şi mai puternic pentru felag, alt obiect ritualic care îi ţinea pe toţi 
laolaltă. Dar, acolo unde unii vedeau o cauză sacră, alţii vedeau aur. 
A atras lăcomia şi zgârcenia. 

— La fel ca Sfântul Graal, sugeră Costas. Pentru unii o căutare 
sacră, o alegorie a unei revelații creştine extraordinare, iar pentru 
alţii, doar un potir de aur. 

— Exact. Pentru cei care nu-i puteau rezista, căutarea comorii lui 
Harald avea o importanţă extremă, era aproape o obsesie. În secret, 
şi-au format propria societate secretă, propriul felag, singurul lor 
scop fiind acela de a găsi menora. Cei care rămăseseră fideli au 
simţit forţa răului din jurul lor. Veşti extraordinare despre călătoria 
lui Harald în vest au ajuns până la ei, şi au reuşit să le ţină secrete 
faţă de aceia care le puteau folosi cu intenţii rele. Secretul a fost 
încredinţat unui singur om, care l-a dat mai departe altui bărbat 
credincios, ca de la maestru la discipol, păstrând această taină atât 
cât se putea. 

— Încep să înţeleg, spuse Jack încet. Jacobus de Voragine, 
Richard de Holdingham. 

O'Connor îl aprobă. . 

— Ei au fost ultimii. Intr-un fel sau altul, taina a supravieţuit mai 
mult de o sută de ani după marea criză din 1170. In acel an, Thomas 
Becket, arhiepiscop de Canterbury, a fost ucis de către adepţii 
regelui Henric al II-lea în propria catedrală. Ascendenţa lui Becket 
fusese perioada cea mai înfloritoare a puterii adevăratului felag, iar 
moartea sa era începutul sfârşitului. 

— Thomas Becket era un membru al felag-ului? întrebă Jack uluit. 

— Şi deţinătorul secretului, spuse O'Connor. Cavalerii care l-au 
ucis nu doreau doar să-l răzbune pe Henric al II-lea. 

— Şi au primit ce îşi doreau? 

— El a refuzat să o lase mai moale, aşa că, furioşi, până la urmă l- 
au omorât. În Anglia au fost aspru criticati, şi s-au înrolat în cea de-a 
treia cruciadă, ca să-şi spele păcatul de ochii lumii. Au devenit 
cunoscuţi drept Cavalerii însângeraţi, pentru că toţi aveau cicatrici 
de-a curmezişul palmelor, acolo unde se tăiaseră când încheiaseră un 
pact de sânge. Căutarea lor generase o serie de secrete, de ritualuri, 
deşi credinţa lor în cauza lui Harald Hardrada era o batjocură. Au 
început să caute şi celelalte comori ale evreilor pe care Harald le 


165 


lăsase în urmă când fugise din Bizanţ împreună cu camarazii săi, ca 
de exemplu masa de aur din Templul Evreilor. 

— Dar era la Constantinopol. 

O'Connor dădu aprobator din cap. 

— Cavalerii au fost măcelăriți înainte de a ajunge acolo de 
Saladin şi de musulmanii săi, în afara zidurilor Ierusalimului. Dar 
altcineva a ajuns la Constantinopol, o generaţie mai târziu, în 1204. 

— Asta e data celei de-a patra cruciade, spuse Costas. Ceea ce 
căutam noi la Cornul de Aur. Lanţul şi toate celelalte. 

Brusc se făcu răcoare în cameră, un curent de aer rece venind 
printr-o spărtură din fereastră. Mintea lui Jack lucra frenetic. 

— Stai puţin. Jefuirea Constantinopolului. Acela a fost Baldwin al 
Flandrei. Vrei să spui că... 

— El a fost acela. Când era tânăr, Baldwin fusese la Roma şi 
văzuse Arcul lui Titus din forum. Arcul devenise un loc de pelerinaj 
pentru membrii felag-ului, un loc sfânt. Fără îndoială că Richard de 
Holdingham a fost acolo. Nu numai că au văzut imaginea cu menora, 
dar au văzut de asemenea şi celelalte comori care erau purtate de 
soldaţii romani. Ştiau cum arăta masa de aur. Baldwin nu a deviat 
cruciada spre Constantinopol din greşeală, doar ca să facă treaba 
murdară a venețienilor. Dar ceilalţi din adevăratul felag ştiau ce 
intenţii avea Baldwin şi au ajuns acolo în secret înaintea lui. Încă 
erau varegi din garda imperială a Constantinopolului, bărbaţi pentru 
care numele lui Hardrada era sfânt, o legendă a timpurilor trecute şi 
glorioase. Au fost convinşi să ia ce mai rămăsese din comoară şi să o 
scufunde undeva într-un loc secret din port înainte de sosirea 
cruciaților. Dar toţi varegii au murit în asediu, şi astfel locaţia a 
rămas necunoscută. 

— Evrica! şopti Costas. Asta e o veste bună pentru noi. Poate că 
Maurice Heibermeyer are până la urmă ce căuta în Cornul de Aur. 

— Când a început a patra cruciadă, schisma din felag se 
transformase deja într-o duşmănie ancestrală, continuă O'Connor. Se 
dorea ca moartea lui Thomas Becket să fie răzbunată, aşa că a luat 
naştere un cerc vicios. Chiar şi cei care încă mai credeau în cauza 
iniţială îşi pierduseră din vedere noblețea şi se temeau pentru vieţile 
lor. Ca multe alte societăţi secrete, s-au întors împotriva lor înşişi şi 
au început să se autodistrugă. Richard de Holdingham a ştiut cu 
siguranţă că era un om sfârşit când s-a întors din Iona, după cea 
incinerat trupul maestrului său într-o corabie urmând ritualul sacru 
al felag-ului, trimiţându-l spre Walhalla, chiar în locul de unde 
plecase Harald. Duşmanii lor ştiau că Jacobus îi spusese secretul lui 
Richard înainte de a muri. Dar Richard nu avea nici un discipol, aşa 
că singura soluţie era să înscrie acel secret sub forma unei inscripţii 


166 


pe mappa mundi, pentru a fi descoperit şi descifrat în viitor, când 
forţele răului vor fi dispărut. Şi astfel, odată cu moartea lui Richard, 
şirul a fost întrerupt. 

— Crezi că a capitulat în ultimele sale clipe, când a înfruntat 
moartea în biblioteca cu lanţuri? întrebă Jack. 

Maria îl privi emoţionată. 

— Era apărat de spiritul lui Thomas Becket. Ştia cu siguranţă că 
avea să moară, orice ar fi făcut. Eu cred că a fost puternic până la 
capăt. Din fericire, atacatorul său nu şi-a dat seama de valoarea 
hărţii, sau poate Richard a avut timp s-o ascundă în interiorul 
bibliotecii înainte de atac. 

— Nu cred că s-a gândit vreo clipă că aveau să treacă mai mult 
de şapte sute de ani, zise Jack. 

— Şi mi-e teamă că forţele răului sunt în continuare cu noi, 
afirmă O'Connor. 

— Bine, spuse Costas jucându-se cu inelul şi ridicându-l astfel 
încât simbolul menorei să fie vizibil, arătând cu cealaltă mână spre 
svastica de pe pumnal. Şi acum, o întrebare dificilă. Cum ajungem să 
facem legătura între misterul acestei morţi din Evul Mediu şi aceşti 
băieţi răi din secolul al XX-lea? 


167 


CAPITOLUL 13 


Jack stătea extaziat în camera plină de cărţi din vechea abație, 
uluit de ceea ce auzea. Gândurile i se îngrămădeau în cap, şi se 
străduia să îşi păstreze mintea limpede. Ştiuse că erau pe urmele lui 
Hardrada de când descoperiseră harta, îşi dăduse seama că un fir 
extraordinar lega descoperirea lor din Cornul de Aur din Istanbul de 
corabia din aisbergul din Groenlanda, dar nu şi-ar fi imaginat 
niciodată că sfânta insulă Iona era încă o verigă în lanţul lor. Şi acum 
O'Connor începuse altă poveste, una care trecea dincolo de emoția 
descoperirii, într-o lume a furiei şi a întunericului. 

— Odată cu încheierea cruciadelor şi cu ascensiunea Imperiului 
Otoman, s-a pierdut şi orice speranţă de a mai găsi comoara. În vest, 
orice contact cu Groenlanda a fost întrerupt, şi pământul făgăduinţei 
descoperit de vikingi a fost dat uitării. Când au avut loc călătoriile 
europene de descoperire din secolul al XV-lea, ultimul membru al 
Cavalerilor însângeraţi murise de mult. Cu toate astea, mitul a 
supravieţuit, transmis în secret din tată în fiu de către descendenţii 
felag-ului din toată Europa şi, în cele din urmă, din America. În 
secolul al XIX-lea toţi cei cărora li se spunea povestea credeau că era 
o fantezie, la fel ca poveştile despre regele Arthur şi Masa Rotundă, 
dar îşi păstrau jurământul de a o spune mai departe de dragul 
legendei. Apoi a ajuns cumva la urechile unui inventator austriac 
nebun, obsedat de teoria cosmogonică a gheții. 

— Am auzit de el, interveni Costas. Motivul pentru care au ajuns 
naziştii în Groenlanda. 

— Tipul ăsta a reînviat felag-ul? întrebă Jack. 

— Unul dintre colaboratorii săi, un antreprenor lituanian numit 
Piotr Reksnys. Tatăl lui Andrius. O treabă foarte murdară. 

— E o afacere de familie, adăugă Costas. 

— Sincronizarea a fost perfectă, continuă O'Connor. Primele 
decenii ale secolului al XX-lea au cunoscut o renaştere a interesului 
pentru vikingi şi pentru moştenirea spirituală nordică, în Germania, 
dar şi în nordul Europei. După nebunia Primului Război Mondial, a 
devenit o adevărată modă să susţii ideea supremaţiei rasiale printre 
oameni care îşi pierduseră sensul în viaţă. Societăţile secrete s-au 
înmulţit şi au început să atragă oameni de nimic şi fantezişti care 
visau la un nou Reich în Europa. Ei au dus la formarea celei mai 
groaznice societăţi dintre toate, SS, adică Schutzstaffel, a lui 


168 


Himmler, obsedată de origini şi de ritualuri nordice inventate. Ideea 
unui nou felag se potrivea de minune cu universul acela groaznic, 
doar că, spre deosebire de alte organizaţii, acest felag avea 
rezonanţă istorică. 

— Şi un scop diferit, zise Jack. 

— Menora, spuse O'Connor. Aveau toate însemnele distinctive ale 
unei societăţi care credea în superioritatea unei anumite rase, dar 
foloseau asta doar ca paravan. Ei erau de fapt obsedaţi să găsească 
menora. 

Costas ridică inelul. 

— Dar asta ce e? 

O'Connor dădu din mână dispreţuitor. 

— O prefăcătorie. Reksnys a scornit o poveste cum că aceste 
inele ar fi o moştenire străveche, făcute din aurul din comoara lui 
Harald, dar nu este adevărat. Sunt nişte falsuri din acea perioadă. 
Reksnys ştia că regii vikingi ofereau inele, lăsau moştenire coliere 
sau brățări de aur şi argint succesorilor credincioşi. La fel ca naziştii, 
era obsedat de opera lui Wagner, Cântecul Nibelungilor, de legenda 
Ragnarokului şi de decăderea zeilor nordici. Reksnys a reînviat 
mantra vechii frăţii, hann til ragnaroks. Erau fostbrexdralag, fraţi de 
cruce, şi îşi ziceau camarazi de vâsle, vechiul nume viking pentru 
vâslaşi. Aveau să fie doar doisprezece, şi chiar a renovat un castel din 
Norvegia, convingându-l pe fiul său că era un loc străvechi de 
întâlnire al vikingilor din felag, decorat cu armuri şi topoare vikinge 
contrafăcute, despre care se presupunea că fuseseră lăsate în urmă 
de precursorii lor varegi. Chiar a scos la lumină cea mai extremă 
formă de pedeapsă folosită de norvegieni, păstrând-o pentru membrii 
felag-ului care îşi încălcau jurământul de credinţă. 

Maria se uită îngrozită. 

— Te referi la vulturul de sânge? 

O'Connor încuviinţă. 

— Corabia lui Harald se numea Vulturul. Spiritul păzitor al felag- 
ului era uriaşul vultur Hrisvdg. Vulturul de sânge era făcut în numele 
lui, ca un ritual de sacrificiu. 

— Era echivalentul nordic al spânzurării, ţintuirii şi ciopârţirii, 
spuse Jeremy. Doar că fără spânzurare şi ciopârţite. 

— Era crestat conturul unui vultur pe spatele victimei cât încă 
era în viaţă, spuse Maria încet. Apoi i se tăiau coastele şi i se 
smulgeau plămânii. 

— Dumnezeule! 

Până şi Costas rămăsese fără cuvinte. 

— Încă nu au folosit această metodă pe nici unul dintre ai lor, 
spuse O'Connor. Dar la procesul celor din Einsatzgruppen unul 


169 


dintre supraviețuitorii evrei pomenea despre un zvon cum că un 
ofiţer SS făcuse ceva asemănător unui grup de prizonieri, folosindu- 
se de un pumnal de ceremonie, zise O'Connor uitându-se dezgustat la 
obiectul de pe masă. Chiar şi printre toate ororile Holocaustului, tot 
este ceva foarte greu de crezut, şi nu a mai rămas nimeni în viaţă 
pentru a confirma. Dar fac pariu că era în aria de operaţiuni a lui 
Andrius Reksnys. 

— Începe să-mi placă tipul ăsta, spuse Costas. 

— Şi mai era un lucru, ceva care îi evidenția pe membrii flag-ului 
oriunde s-ar fi dus, zise O'Connor făcând o pauză. Îşi tăiau palmele 
de-a curmezişul, în semn de loialitate. Ei se credeau reincarnarea 
Cavalerilor însângeraţi. 

—  SS-ul, Ahnenerbe, căutarea civilizaţiei ariene pierdute, 
Atlantida, murmură Jack. Toate erau mijloacele perfecte pentru felag, 
un paravan pentru adevăratul lor scop. 

O'Connor dădu din cap aprobator. 

— Andrius Reksnys, fiul, era un nazist fanatic. Fotografia pe care 
ne-a arătat-o bătrânul eschimos este tipică. Un adevărat sadic şi un 
huligan. Dar era un membru şi mai fanatic al felag-ului, cufundat în 
această obsesie de mic copil. 

— De ce? întrebă Jack. 

— Pentru că nu era doar ceva mistic. Era vorba despre un scop, o 
căutare. Şi-au dat seama că Harald Hardrada se îndreptase spre 
Groenlanda. Au studiat Saga groenlandezilor şi Saga lui Eirik cel 
Roşu, care spun că nordrseta, părţile nordice, începând cu golful 
Disko, ar fi servit drept puncte de escală pentru călătoriile mai 
departe înspre vest. Când au aflat că exploratorul Knud Rasmussen 
plănuia o expediţie în Groenlanda la Ilulissat, nu au stat pe gânduri. 
În acea perioadă, Himmler devenise deja obsedat de teoria 
cosmogonică a gheții şi de o civilizaţie nordică pierdută, şi nu a fost 
nici o problemă să dea o autorizaţie unei echipe SS Ahnenerbe 
pentru a se alătura expediției lui Rasmussen. 

— Şi Rolf Kunzl? El cum se potriveşte în toată povestea asta? 

— El nu ştia nimic despre adevăratele scopuri ale felag-ului. El a 
fost cel care a plănuit călătoria în conformitate cu epopeile nordice. 
Era expertul numărul unu în lume în vikingii din vest şi partenerul 
ideal pentru Reksnys. Pur şi simplu s-au folosit de el. Iar când şi-au 
dat seama că el descoperise ceva în gheaţă, ceva ce el atunci a ţinut 
ascuns, soarta i-a fost pecetluită. 

— Piatra runică de pe corabie, zise Costas. 

O'Connor îl aprobă. 

— Kunzl era destul de isteţ ca să-şi dea seama că descoperirea sa 
avea o importanţă extraordinară, şi faptul că Reksnys era atât de 


170 


disperat să pună mâna pe ea a fost îndeajuns pentru el. Kunzl îi 
detesta pe Reksnys şi pe nazişti, aşa că s-a hotărât să-i dea piatra 
runică bătrânului eschimos pentru păstrare. Kunzl nu ştia nimic 
despre felag, dar începuse să îşi dea seama că avea de-a face cu ceva 
mai mult decât simpla nebunie nazistă. El şi Reksnys s-au luptat în 
crevasă, şi din acel moment a ştiut că era o luptă pe viaţă şi pe 
moarte. Asta a fost marea slăbiciune a vechiului felag. Thomas 
Becket şi Richard de Holdingham au luat secretele cu ei în mormânt. 
În setea lor de răzbunare, asasinii au pierdut din vedere scopul 
iniţial. După începerea războiului, Kunzl a fost în siguranţă cât timp a 
luptat în Africa Korps, dar, după ce a fost arestat pentru conspirația 
von Stauffenberg, Andrius Reksnys şi-a luat revanşa. S-a folosit de 
întreaga sa experienţă pentru a-l face pe Kunzl să vorbească în 
camerele de tortură ale Gestapoului. Nu a reuşit, şi, nebun de furie, 1- 
a lăsat să fie executat împreună cu ceilalţi. A crezut că Kunzl, marele 
învăţat, a lăsat documente scrise, dar, spre uimirea lui, a descoperit 
că îşi arsese toate documentele personale, iar cele legate de 
expediţie dispăruseră din sediul central Ahnenerbe la începutul 
războiului. 

— Am şi eu o întrebare, spuse Maria încet. Menora ar fi însemnat 
foarte mult pentru nazişti. Simbolul suprem al dominaţiei asupra unei 
rase pe care erau hotărâți s-o distrugă. Ar fi folosit-o la fel ca romanii 
în marşurile lor triumfale de acum două mii de ani. Ce ar fi făcut 
Reksnys dacă ar fi descoperit menora? 

O'Connor se ridică iar şi se uită gânditor la hartă. 

— Căutarea menorei a fost păstrată secretă; nici măcar Himmler 
nu ştia. Dacă Himmler ar fi aflat ceva despre menora şi despre felag, 
cum că această căutare se făcea pe la spatele său, atunci Reksnys ar 
fi avut de suferit aceeaşi soartă ca Kunzl. Pentru a-ţi răspunde la 
întrebare, trebuie să ne întoarcem în prezent. Nu avem de-a face cu 
simpli neonazişti. Nu este chiar aşa de banal. Felag-ul este încă 
printre noi, mai puternic ca niciodată. Şi menora are o putere şi mai 
mare astăzi decât a avut în acele zile negre din anii 1940. Ar șantaja 
pe toată lumea să plătească o răscumpărare pentru ea. Biserica 
Catolică, Israelul, statele arabe. Grupuri extremiste de toate 
confesiunile. 

— O vând la licitaţie celui care dă mai mult. 

— Deci este vorba despre lăcomie, nu despre ideologie, zise 
Maria. 

— Asta a fost cauza schismei din interiorul felag-ului acum o mie 
de ani, răspunse O'Connor. Lăcomie şi putere. 


171 


— Dar cum se face că ştii toate astea? întrebă Costas. Adică, dacă 
totul este aşa de secret, cum se face că un istoric iezuit de la Vatican 
are acces la astfel de informaţii? 

— Aveam de gând să las asta la final, spuse O'Connor inspirând 
adânc, ca şi cum şi-ar fi făcut curaj. Işi trase mâneca de la sutană şi 
îşi ridică mâna cu palma deschisă în afară. 

Toţi amuţiră. Chiar de-a curmezişul palmei era o cicatrice albă 
neregulată. 

— Mâna însângerată, şopti Maria. Credeam că este o rană mai 
veche. 

— Stati liniştiţi, spuse O'Connor trăgându-şi mâneca în jos. Nu 
mai sunt unul de-ai lor. Bunicul meu a fost un cercetător american 
care a făcut parte din cercul celor care credeau în teoria 
cosmogonică a gheții. Era la fel de excentric ca fondatorul ei, dar 
probabil nu aşa de nebun. 

— Dumnezeule, exclamă Maria. Nu mi-ai spus niciodată despre 
asta. Credeam că toţi din familia ta au fost savanţi. 

— A fost o perioadă ciudată, spuse O'Connor încet, cu privirea 
lăsată. Lumea a luat-o razna înainte de război, şi încă nu ne-am 
revenit. Îşi ridică privirea şi îi zâmbi Mariei. Bunicul meu a fost un 
om de ştiinţă, şi, se ocupa şi cu alte chestii, ca, de altfel, mulţi 
învăţaţi ai vremii, dar până la urmă a lăsat această obsesie să-l 
acapareze complet. La fel ca tatăl meu, înaintea mea, a trebui să 
intru în felag încă din copilărie, şi am trecut prin tot ritualul inițiatic. 
Il detestam, uram falsitatea ritualurilor, şi, imediat ce am aflat de 
legătura cu naziştii, nu am vrut să mai fac parte din frăţie. Imi 
descoperisem vocaţia de iezuit, şi nu puteam să le împac una cu 
cealaltă. Felag-ul şi-a declarat dintotdeauna deschis păgânismul şi a 
jurat să dispreţuiască creştinătatea chiar atunci când lucrau în 
interiorul ei. Cred că se aşteptau să revin la sentimente mai bune, 
căci considerau că le-aş putea fi de folos, întrucât eram un 
reprezentant al Bisericii. Au fost de acord să mă lase să mă retrag, cu 
condiţia să depun un jurământ de tăcere. Un jurământ pe care tocmai 
l-am încălcat. 

— Dar tu nu eşti legat de ritualurile lor absurde, spuse Jack. 

— Corect, răspunse O'Connor, uitându-se fix la Jack. Dar am 
alimentat focul răzbunării. De-a lungul anilor, am adunat cât de 
multe informaţii am putut despre Andrius Reksnys. Faţă de felag 
eram pur şi simplu dispreţuitor, dar cu Reksnys era cu totul altceva. 
Cu cât aflam mai multe despre activităţile lui criminale din 
Einsatzgruppen, cu atât mai hotărât eram să îl aduc în faţa justiţiei 
chiar dacă asta însemna să-mi încalc jurământul de tăcere. Amintirea 
lui Rolf Kunzl m-a făcut să merg mai departe. Mi-am însuşit crezul 


172 


din vechea Gardă Varegă, din felag-ul de la începuturi, şi anume, că 
soarta ne este hotărâtă dinainte, că Ragnarok este inevitabil şi că tot 
ce contează cu adevărat până la urmă este comportamentul tău în 
această lume. A fost singura mea moştenire din trecut. Chiar dacă nu 
se potriveşte cu chemarea mea iezuită, m-a legat de noblețea 
vechiului felag şi mi-a dat putere. 

— Nu se poate să fi acţionat singur, spuse Jack. Altcineva l-a 
împuşcat pe Reksnys. 

— Odată ajuns în Vatican, am strâns un mic grup de camarazi de 
încredere. Unul dintre ei este astăzi aici în abație. Poate l-aţi văzut în 
biserică. Jeremy avea să fie celălalt. Am reuşit să strângem multe 
dovezi împotriva lui Reksnys, dar nu destule. Hotărâserăm că trebuia 
să simtă şi el groaza înainte de a muri. 

— Ai reînviat ciclul duşmăniei ancestrale, şopti Maria. 

— Câteodată e mai bine să se facă dreptate după vechile reguli. 

— Şi cei din felag ştiu cine eşti? 

— Mai devreme v-am spus că felag-ul a intrat în interiorul 
Vaticanului în zilele lor de glorie din secolul al XII-lea. Astăzi unul 
dintre ei este aici din nou, unul dintre superiorii mei care ştie despre 
menora şi care a aflat de cercetările voastre. 

— Cum? întrebă Costas. 

— Un om din interior. 

Jack se simţi străbătut de un fior. 

— Ştiu cine a fost. Nu-mi dă pace de când am plecat din Cornul 
de Aur. Este ofiţerul secund, estonianul nou-venit. Trăgea cu urechea 
de pe punte când am discutat despre menora prima dată. 

— A plecat fără permisie oficială acum două zile, zise Costas 
înnegurat. Nu aveam de gând să te deranjăm cu problema asta, dar 
Tom York mi-a spus azi-dimineaţă când l-am sunat. O'Connor dădu 
din cap mohorât şi continuă: Ştiam că Vaticanul avea să facă orice îi 
stă în putere pentru a împiedica dezvăluirea locației unde se află 
menora, dar după aceea am realizat că era mai mult decât atât. 
Felag-ul va face orice pentru a afla ce ştim noi, vor să ne dejoace 
planurile şi să ne distrugă pentru a continua căutarea singuri. Şi unul 
dintre membri este foarte periculos. 

— Cine? întrebă Jack. 

— Nepotul. Andrius Reksnys este mort, iar fiul său Pieter se 
ascunde pe undeva prin America Centrală. Nepotul este liber. Cred 
că acum a devenit membru deplin al felag-ului. Este un ucigaş. A 
moştenit genele familiei. 

— Aşa bunic, aşa nepot, spuse Jack liniştit. 

— Tatăl, Pieter, nu este cu nimic mai bun, spuse O'Connor. 
Aduceţi-vă aminte de educaţia sa timpurie de pe frontul rusesc. Dar 


173 


pare să fie complet preocupat de conducerea organizaţiei sale 
criminale din America Centrală. De nepot trebuie să ne ferim mai 
mult. El este războinicul din felag, el este soldatul care duce la bun 
sfârşit ordinele. A crescut înconjurat de toate ritualurile care până la 
urmă au devenit crezul său. El a muşcat ceea ce eu am respins. A 
folosit multe pseudonime, cel mai recent fiind Poellner, Anton 
Poellner. În interiorul felag-ului îşi zice Loki, numele unui zeu nordic 
ticălos. Crezul său absurd l-a determinat să se antreneze ca 
mercenar, şi a lăsat în urma lui numai sânge în conflictele din 
Balcani. Şi-a perfecţionat măiestria într-o tabără de pregătire 
teroristă din estul Mării Negre, în Abhazia. 

— Cred că putem să ne dăm seama unde a fost asta, spuse 
Costas. 

— Când bunicul său a fost asasinat, a avut o ieşire cumplită de 
furie şi a plecat în Kosovo, unde, din nefericire pentru el, a lăsat 
garda jos. A fost prins de englezii de la MI6 şi condamnat la Haga 
pentru crime de război. Acum cinci ani a fost trimis la închisoare pe 
viaţă în Lituania, ţara lui de baştină, după spusele sale. Au deschis o 
celulă nefolosită de pe timpul Gulagului special pentru el, un loc în 
care ofiţerii SS capturați au stat ani de zile după terminarea 
războiului înainte de a fi executaţi. Şi apoi, acum o lună, un nou 
judecător a decis că nu existau destule dovezi împotriva lui, aşa că a 
fost eliberat. Un tremur al buzei lui O'Connor îi trăda dezgustul. Era 
doar un copil când eu am ieşit din felag, dar încă îmi aduc aminte 
faţa lui. Tatăl său refuzase să-i cresteze palma, considerând că nu era 
încă timpul potrivit, iar Loki înnebunise şi îşi crestase singur faţa cu 
un topor. Obişnuia să mă terorizeze cu acea cicatrice, apăsând cu 
putere pe ea până începeam să plâng. Am avut multe nopţi albe şi 
coşmaruri din cauza asta. Şi acum a revenit. Ştie că eu sunt cel care 
l-a ucis pe bunicul său, şi duşmănia ancestrală nu-i dă pace deloc. 
Mai avem foarte puţin timp. 

Jack îl privi pe O'Connor. 

— Ce ai de gând să faci acum? 

— Voi sta aici. La Roma este prea riscant. 

— Ce vrei să spui? 

— S-a mai întâmplat şi altceva, spuse O'Connor cu privirea 
plecată. Am vrut să aveţi o imagine de ansamblu înainte să vă spun. 
A mai avut loc o crimă. Una modernă, de data asta. 

— Unde? 

— La Vatican. Acum două zile. Poliţia crede că este o lovitură a 
Mafiei, pentru că victima era conducătorul luptei împotriva traficului 
cu antichităţi. 

— Cine era? 


174 


— Restauratorul-şef. 

— Adică individul care a văzut camera secretă din Arcul lui Titus 
împreună cu tine? 

— Alberto Bellini. Unul dintre cercetătorii extraordinari în 
domeniul sculpturii romane. O pierdere imensă. Şi singurul om din 
tot Vaticanul în care puteam avea încredere. 

— Crezi că...? 

— Nu cred nimic. Sunt sigur. Alberto era un bărbat care ar fi avut 
curajul să stea în prima linie ori de câte ori ar fi fost nevoie în acest 
război împotriva Mafiei, care avea nevoie de pază armată când ieşea 
din Vatican, dar care nu avea forţă interioară atunci când era vorba 
să stea închis într-o cameră împreună cu călăii săi. Mi-a spus cu o 
seară înainte de a fi asasinat că l-au forţat să divulge descoperirea 
noastră din toiul nopţii de la Arcul lui Titus şi interesul nostru legat 
de menora. Asta mă pune pe mine în prima linie. Şi mă tem că şi pe 
voi. 

— Ştii cine e în spatele acestei afaceri la Vatican? 

— Există un fel de inchiziţie internă condusă de unul dintre 
cardinali. A fost aici dintotdeauna. Dar asta este şi mai sinistru, nu se 
poate mai rău de atât. Nu sunt sigur cine este, dar bănuiesc. Felag-ul 
s-a schimbat mult de când am plecat eu, acum mai bine de patruzeci 
de ani. li ştiu pe unii dintre ei. Unul dintre ei, de exemplu, este 
judecătorul care se ocupă de crimele de război şi care l-a eliberat pe 
Loki. O'Connor se apucă de scaun, furios. Tot ce pot să vă spun acum 
este că are o putere incredibilă în Vatican. Ar putea să mă anihileze 
într-o clipită. Nu am nimic sigur de care să mă agăţ acum, dar am 
destule pentru a-i demasca activitatea dacă fac public tot ce ştiu. Dar 
îmi este foarte clar că Alberto nu a murit de mâna Mafiei. Probabil 
ghiciţi cine bănuiesc eu că a fost, şi nu are de gând să se oprească 
aici. 

— Mai poţi face ceva acum? 

— Cred că pentru moment sunt în siguranţă aici. Insula sfântă 
încă mai are ceva sacru, chiar şi pentru noul felag. Dar toată 
afacerea asta a devenit mult prea periculoasă ca s-o înfruntăm 
singuri. Duşmăniile ancestrale ar trebui să fie de domeniul trecutului. 
Acum vorbim despre crimă pur şi simplu. Şi, dacă ei pun mâna pe 
menora, asta dacă încă mai există, atunci crima va deveni o problemă 
fără nici o importanţă. Dacă va fi în joc cel mai mare simbol al 
credinţei iudaice, întregul Orient Mijlociu va lua foc cum nu a mai 
făcut-o până acum. Nu va ieşi nimeni întreg din lupta asta, evrei, 
arabi, Biserica Catolică. 

— Ai documente? 


175 


— Totul este aici, spuse O'Connor atingând servieta aşezată 
lângă scaunul său. Tipărit. Nu am încredere în calculator, pentru că 
Loki îl poate sparge. Lucrează singur şi cu o viteză ameţitoare. Şefii 
săi sunt oamenii mari şi importanţi, judecători, clerici de rang înalt, 
politicieni. Vremurile când cei din felag îşi puneau coifurile şi 
mânuiau securile în luptă au apus demult, chiar dacă ei încă mai 
visează la ele. Nu mai este nimeni ca Loki. Dacă îl putem opri, atunci 
vom avea timpul necesar. 

— Interpol? 

O'Connor dădu din cap aprobator. 

— Pot să trag nişte sfori. Avem nişte prieteni sus-puşi. Un mandat 
de arestare internaţional şi o alertă de securitate. Dar am nevoie de 
timp, cel puţin două zile, ca să pun cap la cap un dosar. O să iasă rău 
dacă îmi e respinsă cererea, dar povestea cu căutarea menorei 
răsuflă. 

— Asta ne impune un termen-limită, spuse Jack gânditor. Două 
zile, sau se deschid toate porţile iadului. E o treabă destul de grea. 

— Ceva mă face să am încredere în voi. 

— Lasă-mă să te ajut, Patrick, spuse Maria, uitându-se la 
O'Connor, apoi la Jack. Cred că am făcut tot ce-mi stătea în putinţă 
pentru voi pe Seaquest II, Jack! Mă gândeam să stau aici oricum şi să 
mai cercetez piatra runică, să văd dacă nu am scăpat ceva din 
vedere. Dar asta este mult mai important. Părintele O'Connor are 
nevoie de ajutor. 

— Mi-ar prinde bine, spuse O'Connor. Am colaborat cu succes în 
trecut. 

— Eşti bine-venită să stai cu noi Maria, zise Jack. Mai mult decât 
bine-venită. Ar fi trebuit să fiu mai clar de la început. 

— Jeremy îmi poate ţine locul. Dacă mai e ceva legat de vikingi şi 
de Lumea Nouă, el este omul potrivit. 

— OK, spuse Jack cu o sclipire de nelinişte în ochi. Dar te rog să 
ai grijă de tine. 


O'Connor mai avea să le arate un ultim lucru. Îi duse pe Jack şi 
pe Maria prin mănăstire, apoi afară, în curtea plină de iarbă din faţa 
abației, lăsându-i pe Costas şi pe Jeremy să aranjeze o nouă imagine 
a hărţii Hereford care tocmai sosise. Prin ceața amurgului care 
învăluia insula, Jack văzu aflorimentul pietros care se ridica în 
spatele curţii, o imagine neschimbată de pe vremea vikingilor. 
O'Connor îi conduse pe aleea pietruită Sraid nam Marbh, Strada 
Morților, trecură de Reilig Odhrain, locul sacru de înmormântare al 
regilor. Pe drum, Jack se opri lângă crucea de piatră erodată a 
Sfântului Martin, încă în picioare, acolo unde fusese ridicată cu mai 


176 


mult de o mie de ani în urmă. Atinse piatra cu mâna şi simţi şerpii 
încolăciţi care fuseseră gravaţi în granit cu aproape două secole 
înainte de bătălia de la Stamford Bridge, când cuceritorii mărilor din 
nord nu erau altceva decât un zvon îndepărtat pentru călugării de pe 
insulă. Se simţi străbătut de un fior asemănător cu cel pe care îl 
simţise când văzuse corabia în gheaţă. Harald Hardrada trecuse pe 
aici şi văzuse această cruce. Jack avu brusc o viziune a regelui 
suferind purtat pe o targă înspre abație, supuşii săi răniţi 
împrăştiindu-se din corăbiile ancorate în canalul de sub ei. Se simţi 
ca şi cum fusese în umbra lui Harald tot timpul, la Cornul de Aur, la 
fiorduri, dar nu îl mai simţise aşa de aproape niciodată, nu mai fusese 
niciodată aşa de sigur că drumul din faţa lor avea să-i ducă mai 
departe pe urmele marelui rege, undeva spre necunoscut. 

Merseră în tăcere, pierduţi în gânduri şi digerând tot ce se 
întâmplase mai devreme. Peste jumătate de oră, ajunseră în partea 
vestică a insulei, un golf alb mărginind plajele aurii. O'Connor îi 
conduse spre o dună şi găsi un loc unde se aşeză la mijloc între Jack 
şi Maria. Ceaţa se ridicase, oferind o panoramă extraordinară înspre 
vest, razele portocalii ale soarelui care apunea încadrându-le drumul 
înspre orizont. O'Connor îşi aprinse o pipă, trase din ea de câteva ori 
şi apoi începu să vorbească liniştit. 

— Acesta este Camus Cul an t'Saimh, Golful din Spatele 
Oceanului, spuse el. După zile întregi petrecute între viaţă şi moarte, 
l-au adus pe Harald chiar în acest loc, înfricoşaţi că vestea 
supravieţuirii lui ar putea ajunge la duşmanii săi normanzi. Au adus 
corăbiile, Vulturul şi Lupul, şi le-au tras pe plajă. Le-au umplut cu 
provizii şi l-au aşezat pe Harald pe targa sa în mijlocul Lupului. 
Halfdan Neînfricatul, cel mai vechi camarad al său, stătea grav rănit 
la picioarele sale, gata să-şi dea viaţa şi el dacă regele său murea. 

— Wergild, şopti Maria. Un bărbat îi putea da viaţa sa lui Odin în 
schimbul vieţii stăpânului său. Călugării i-au ajutat să iasă în larg. 
Cei din grupul lui Harald care erau încă întregi şi sănătoşi au 
manevrat corabia, trăgând la vâsle. Catargele au fost pregătite şi 
pânzele desfăcute. De aici Harald şi camarazii săi de vâsle au navigat 
în adâncurile istoriei, urmăriţi de călugării de pe Iona şi de micul 
grup de vikingi credincioşi rămaşi în urmă pentru a ţine flacăra vie. 

— Încotro s-a îndreptat corabia? întrebă Maria. 

O'Connor făcu o pauză, îşi scoase pipa şi arătă spre partea 
vestică a orizontului, apoi recită din memorie: 


Rămâi cu bine. Lung e drumul meu 
Căci cele trei regine mă vor duce 
(Aşa cred - cugetul mi-e îndoit) 


177 


În valea insulei din Avalon. 

Acolo nu e grindină, nu plouă, 

Nu ninge, vântul cât adie lin; 
Cuprinsul e-o grădină minunată 

Cu peşteri străjuite de verdeață 

Și spuma însoritei mări; acolo 
Cumplita rană-mi voi tămădui. 

Și pânzele şi vâslele urniră 

De lângă țărm corabia; şi-aceasta 
Părea o lebădă care se-nfoaie 

Cu penele-i de corb, ia apa-n piept 
Și-şi cântă ultima cântare. 

Mult a stat Sir Bedivere, 

Tot depănând aducerile-aminte, pân'ce vasul, 
Un zbenghi pe cerul zorilor, s-a şters 
Și vaierul nu s-a mai auzit 7. 


— Tennyson, Morte d'Arthur, exclamă Jack, nevenindu-i să 
creadă. O viziune tipic victoriană, dar, dacă este adevărat ceea ce ai 
spus, o versiune romantică a legendei arthuriene ajunge chiar până 
în acest loc. 

—  Înlocuiţi Vinland cu Avalon, şi aveţi pământul făgăduinţei, 
paradisul terestru, spuse O'Connor. Povestea descoperirii Lumii Noi 
de către Leif Eiriksson a ajuns la curtea lui Harald cu mult înainte de 
a lua el decizia să invadeze Anglia şi cu siguranţă l-a intrigat pe un 
om ca el, care a călătorit atât de mult. Nu mai plecase nicăieri de 
mulţi ani, în afară de ocazionalele raiduri în Danemarca şi în Suedia, 
şi cu siguranţă îi lipsea aventura. Sau poate că plănuise o expediţie 
peste oceanul din vest încă dinainte de Stamford Bridge. Voia o 
ultimă aventură, o ultimă călătorie măreaţă de descoperire, ceva care 
să îi readucă gloria de altădată din tinereţea sa, când fusese în Garda 
Varegă. Călătoria a devenit un lucru imperios necesar odată cu 
înfrângerea de la Stamford Bridge. Mărturiile sugerau ceva despre 
pământuri fertile, pajişti întinse pentru păşunat şi păduri nesfârşite 
pentru construirea corăbiilor, cele două lucruri la care vikingii 
pofteau mai presus de orice. Şi nu mai avea nici un motiv să se mai 
întoarcă în Norvegia. Prestigiul său ar fi fost ştirbit dacă s-ar fi întors 
viu, pe când moartea îi asigura un loc de frunte printre eroi. 
Heimskringlia noteză că restul armatei sale din Norvegia i-a jurat 
credinţă eternă după ce s-a aflat de înfrângere, chiar şi după ce s-a 
aflat că murise. 


27 Text preluat din Antologie de poezie engleză de la începuturi până azi, ediţie întocmită de 
Leon D. Leviţchi şi Dorin Tudor, Ed. Minerva, 1981-1984. (n.tr.) 


178 


— Şi avea şi comoara cu el, spuse Jack. 

— Lăzi întregi. Cu siguranţă ei nu erau căutători de aur în Lumea 
Nouă. Ei deja aveau aşa de mult, încât nu mai aveau nevoie de altă 
greutate pe corabie. Zeci de mii de monede de argint, dirhami arabi, 
penny englezeşti bătuţi de Cnut şi de Aethelred, monede din imperiul 
lui Harald şi multe altele. Coliere de argint şi de aur, brățări, inele, 
bijuterii preţioase de familie lăsate de strămoşii săi. Şi toată prada lui 
Harald din zilele sale de glorie cu varegii pe Mediterană, o parte 
topită, alta încă neatinsă. Racle religioase extraordinar de valoroase 
şi bijuterii străvechi. Şi, mai mult decât atât, cu el era cea mai mare 
comoară a sa, cea care valora mult mai mult decât greutatea ei în 
aur. 

— Menora, murmură Jack. 

— Dacă Vinland este situl arheologic unde este L'Anse aux 
Meadows în Newfoundland, atunci este înspre vest, la peste trei mii 
de kilometri dincolo de ocean, zise Maria. Atunci ce căuta corabia 
noastră sus la golful Baffin, la Ilulissat? 

— Este în epopei, saga, răspunse Jack. Leif Eiriksson a descoperit 
Vinland navigând spre coasta vestică a Groenlandei, apoi peste 
Helluland şi Markland. Aceste locuri corespund insulei Baffin şi 
peninsulei Labrador, şi punctul de escală din Groenlanda trebuie să fi 
fost golful Disko la cel mai îngust punct al strâmtorii Davis. Harald 
urma cele mai bune sfaturi în materie de navigaţie. 

— La asta cred că lucra Kunzl în 1930, spuse O'Connor. 

— Au petrecut iarna la Ilulissat? întrebă Maria. 

— Probabil au fost forţaţi să stea acolo din cauza gheții. Era 
toamnă când au ajuns. Ziua este din ce în ce mai mică, şi corabia 
putea rămâne blocată în gheaţă. Macleod a spus că pojghiţa de 
gheaţă începe să se formeze din octombrie, şi, când se întăreşte, 
poate să taie lemnul ca un fierăstrău. Cred că a fost foarte greu să 
ierneze acolo, dar erau nişte oameni duri, obişnuiţi cu greutăţile. 
Probabil au avut câţiva vikingi locali groenlandezi din aşezările din 
sud, angajaţi pe post de ghizi şi de vânători. Nu aş fi deloc surprins 
dacă şi-ar fi instalat corturile în acelaşi golf lângă fiord unde l-am 
întâlnit pe Kangia, printre cercurile de piatră străvechi. 

— A fost extrem de greu în special pentru cei care erau răniţi, 
zise Maria. 

— Mulţi dintre ei au pierit pe drum, alţii în tabără. Părerea mea 
este că, atunci când Halfdan a murit, numărul lor scăzuse aşa de 
mult, încât au renunţat la una din corăbii pentru a o transforma într- 
un rug funerar, Lupul, corabia pe care ai văzut-o îngropată în gheaţă. 
Erau prea puţini oameni pentru a mânui ambele vase. 


179 


— Şi cum s-au întors veştile? întrebă Maria. Două secole mai 
târziu, Richard de Holdingham ştia că ajunseseră pe Vinland - era 
destul de sigur pentru a pune această informaţie pe hartă. Dovezile 
arheologice arată că L'Anse aux Meadows a fost populată pentru o 
scurtă perioadă, abandonată mult înainte de 1066, aşa că nu erau 
nici un fel de călătorii regulate de aprovizionare care ar fi putut 
aduce vreo veste. 

— Jack are dreptate în legătură cu groenlandezii, spuse 
O'Connor. Il compătimeau pe Harald, un conaţional norvegian, mai 
ales după ce văzuseră că nu avea nici o intenţie de a-i subjuga sau de 
a sta acolo. I-a pus să jure că nu aveau să spună nimic, iar argintul 
primit i-a ajutat să-şi menţină comerţul cu Lumea Veche prosper timp 
de mai multe generaţii. Ştim asta pentru că felag-ul a trimis o 
expediţie pe urmele lui Harald, în căutarea lui, câteva generaţii mai 
târziu. Eirik Gnupsson, episcopul Groenlandei şi unul dintre membrii 
felag-ului, şi-a convins enoriaşii că era un urmaş credincios al lui 
Hardrada şi a aflat tot ce v-am povestit mai devreme. I s-a spus că 
Hardrada a promis că avea să lase un semn în Vinland dacă el şi 
camarazii săi decideau să plece mai departe spre sud. Richard ştia 
asta în secret, dar atât. Eirik Gnupsson a navigat spre Vinland, dar 
nu s-a mai auzit vreodată de el. Nu a mai fost nici o expediţie, şi 
locaţia unde era Vinland s-a pierdut în negura timpurilor. Chiar şi 
pentru groenlandezi a devenit un fel de Avalon, un tărâm mistic al 
făgăduinţei, condus de regele etern. 

— Asta mi-a adus aminte de ceva, zise Maria. De povestea regelui 
Arthur. Dar cum rămâne cu regina lui, Guinevere? Harald a mai luat 
cu el şi altceva în afară de menora, când a plecat din Constantinopol. 

— Da, chiar mă întrebam când o să vrei să afli asta, spuse 
O'Connor scuturându-şi pipa şi zâmbindu-i. Legenda spune că Harald 
era întovărăşit de o femeie cu părul scurt, îmbrăcată în tunică şi 
pantaloni bărbăteşti. Istoria ne spune că, cu câţiva ani în urmă, după 
ce reuşiseră să scape, Harald eliberase prinţesa şi o trimisese înapoi 
la Constantinopol. Dar noi ştim că tiza ta nu a fost de fapt niciodată 
răpită, ea a venit cu el de bunăvoie. Maria a fost cea care i-a eliberat 
din închisoare pe Harald şi pe camarazii lui varegi chiar cu o noapte 
înainte de a fugi. A rămas alături de Harald şi la bine, şi la rău, de-a 
lungul mariajului său de convenienţă cu prinţesa rusoaică Elizabeth 
sau pe drumul său anevoios spre domnie. L-a îmblânzit, devenind 
lumina călăuzitoare a vieţii lui. Şi, în ultima sa încercare de a prelua 
puterea, când a vrut să cucerească Anglia, în 1066, ea l-a însoţit spre 
un regat unde ar fi putut în sfârşit să-şi exercite dreptul prin naştere 
de a fi prinţesă. Harald plănuia să o prezinte drept consoarta sa şi s-o 
încoroneze regina Angliei. 


180 


— Harald avea cincizeci şi unu de ani în 1066; ea probabil era cu 
zece ani mai tânără, spuse Maria. Când au plecat spre Vinland, mai 
erau şi alte femei pe acele corăbii în afară de ea? 

— Nu, Maria era singura. 

— Nu-şi făcuseră un plan prea bun pentru noua colonie. 

— Mentalitatea vikingă, zâmbi Jack. Fură ce poţi când ai ocazia. 
Şi, nu uitaţi, erau probabil înnebuniţi de oboseală şi de durere, 
nefiind în stare să gândească limpede. Mulţi dintre ei cu siguranţă 
credeau că se îndreptau spre Walhalla. 

Cercul soarelui începu să se scufunde spre vest în mare, 
aruncând o lumină gălbuie peste pietrele erodate care se înălţau de-o 
parte şi de alta a golfului. Se uitau în tăcere spre mare, absorbind 
strălucirea serii care îi învăluia. 

— Se spune că insula sfântă este scăldată în lumina sclipitoare a 
îngerilor, zise O'Connor. Este o lumină care se vede doar în locuri ca 
acesta, unde raiul şi pământul par a se contopi, şi în locuri în care 
crusta strădaniilor omeneşti a fost dată la o parte, lăsând la iveală 
piatra seacă de dedesubt. Centrul Forumului din Roma, Muntele 
Templului din Ierusalim. 

— Menora s-a aflat în ambele locuri, spuse Maria. 

— M-am gândit la asta, răspunse O'Connor. 

Cu ochii strălucitori, Jack se aplecă brusc, uitându-se spre 
orizont. 

— Menora a fost aici, cu Harald, chiar în acest loc. De când l-am 
văzut pe Halfdan în gheaţă, am ştiut că ne aflam pe drumul cel bun, 
ca şi cum ceva ne împingea de la spate. Acum mai avem nevoie doar 
de nişte indicii, ceva mai concret, cum ar fi unde anume s-au dus 
după ce au părăsit fiordul. 

O'Connor se uită pătrunzător la Jack, aprinzându-şi iar pipa. 

— Halfdan ţi-a urat noroc în luptă, ai uitat? Ţi-a predat ştafeta. 
Cumva, am un sentiment că viitorul vă rezervă multe surprize. 

Tocmai se pregăteau să se ridice, când îl văzură pe Jeremy 
alergând spre ei, şi în spatele lui desluşiră silueta corpolentă a lui 
Costas încercând să ţină pasul. Jeremy se opri în faţa lor, cu chipul 
îmbujorat, foarte agitat şi plin de energie. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Jack prieteneşte. Mai era ceva ce ai 
ţinut secret? 

— Nu chiar, zise Jeremy, încercând să-şi recapete suflul. Mappa 
mundi. Cât timp voi eraţi în aisberg. Ştiam eu. 

— la-o încet, spuse Jack. Linişteşte-te! 

Jeremy se aplecă şi scoase din servietă o foaie rulată, apoi respiră 
adânc de câteva ori, recăpătându-şi calmul. 


181 


— Îmi pare rău, dar cred că este cel mai extraordinar lucru de 
până acum. 

— Aşa... 

— Orele pe care le-am petrecut în cabină, evitându-vă pe toţi, 
începu Jeremy, parcă scuzându-se. Ei bine, eram absorbit de 
versiunea electronică a hărţii descoperite la Hereford, exemplarul lui 
Richard, care era la o rezoluţie de 1 200 DPI. Era ceva nu-mi dădea 
pace, ceva ce credeam că văzusem atunci când eu şi Maria 
desfăcuserăm harta pentru prima dată în catedrală. 

— Continuă! 

— I-am rugat pe colegii de la laboratorul tehnic din Oxford să 
facă o scanare multispectrală. 

Jack luă foaia şi o desfăcu pe genunchi. Era o imagine mărită a 
colţului din stânga jos al hărţii, reprezentând fantasticul desen cu 
Vinland şi Lumea Nouă pe care îl examinaseră cu câteva zile mai 
înainte la Cornwall, cu inscripţiile referitoare la Leif Eiriksson şi 
Harald Hardrada şi comoara de la Michelgard. Jack văzu imediat ce 
voia Jeremy să spună. 

— Mai este un desen dedesubt! 

— Uitaţi-l aici, izolat şi mărit. Costas m-a ajutat să fac asta, spuse 
Jeremy dându-i altă foaie, iar Maria şi O'Connor se apropiară şi ei să 
vadă mai bine. 

Era o linie simplă, o formă de „U” care se alungea de-o parte şi 
de alta, estompându-se, şi două cercuri neregulate în faţă. 

— Este Vinland! exclamă Maria. Este exact la fel ca imaginea 
Vinland de pe harta originală, doar că la o scară mult mai mare. 
Forma aceea de „U” este golful, iar Vinland este marcată la capătul 
golfului pe hartă. Am fost în aşezarea vikingă de la L'Anse aux 
Meadows în Newfoundland anul trecut. Situl arheologic este chiar în 
capătul golfului, exact unde este marcată Vinland, şi acestea sunt 
promontoriile de o parte şi de alta şi se extind înspre Strâmtoarea 
Belle Isle. Iar cercurile sunt insuliţele din apropierea coastei, Little 
Sacred Island şi Great Sacred Island. Au fost cu siguranţă repere de 
navigaţie importante pentru vikingi. 

— Exact asta este fantastic, spuse Jeremy. 

— Ce vrei să spui? întrebă Jack. 

— Uită-te cu atenţie la aia mai mare, spuse Jeremy întinzându-i o 
lupă. Acolo, unde pare a fi o pată. 

Jack se uită mai atent la imaginea scanată. 

— Văd un semn al crucii, sigur e o cruce, murmură el. Şi pata aia 
într-o parte. Astea sunt litere? 

— Rune. 

Jack jubila. 


182 


— Poţi să traduci? 

— Sunt două rânduri, începu Jeremy. Mi-e foarte greu să le 
citesc, chiar dacă imaginea este mărită, dar de un lucru sunt absolut 
sigur. Pe primul rând scrie Haraldi konungi, Harald regele. Cel de-al 
doilea rând are două cuvinte, aur şi Michelgard, aurul de la 
Michelgard. Adică Constantinopolul, bineînţeles. 

— Doamne Dumnezeule. 

— Cred că Richard de Holdingham a făcut schiţa asta de la 
început, dar apoi s-a răzgândit. Era prea exactă, dezvăluia prea mult. 
Aşa că a şters-o şi a desenat o hartă mai generalizată a Vinland-ului, 
cu inscripţia cu Leif Eiriksson. Apoi s-a gândit mai bine şi s-a hotărât 
să mai adauge şi o referire la Harald Hardrada până la urmă, cum că 
ar fi fost prin părţile acestea, având asupra sa şi comoara de la 
Michelgard. 

— Prima schiţă ne dă nişte informaţii importante, şopti Jack. Ne 
spune ceva incredibil de precis. 

— „X"”-ul marchează locul, spuse O'Connor, şi, pentru prima oară 
de când se întâlniseră, îl văzură zâmbind larg. Chestia asta pare aşa, 
dintr-odată, să merite osteneala. 

Costas apăru din spatele unei dune, uşor agitat după marşul 
forţat pe care-l făcuse. 

— S-a întors elicopterul, spuse el gâfâit când ajunse lângă ei. 
Macleod vrea să ştie dacă vă întoarceţi pe Seaquest II sau la 
Istanbul. Sunt în golful Disko şi aşteaptă noi instrucţiuni. Ei au în 
plan să plece spre nord să cerceteze marginea calotei glaciare, şi unii 
dintre oamenii de ştiinţă nu prea mai au răbdare. 

Costas văzu deodată foaia de pe genunchii lui Jack şi se aplecă să 
se uite. 

— Harta unei comori. Pasiunea mea. Unde este? 

Jack îl privi pe Costas cu drag şi îşi întinse mâna spre cercul 
portocaliu şi strălucitor de la orizont. 

— Înspre vest, aproape patru mii de kilometri. Poţi să-i spui lui 
Macleod să scoată copia după Epopeile Vinland”? pe care i-am lăsat-o. 
Acolo este descris drumul spre Vinland. 

O'Connor se ridică. 

— Se pare că este timpul să plecaţi, nu-i aşa? zise el strângându-i 
mâna lui Jack. Nu ştiu unde mă va duce drumul meu, dar, Jack, te rog 
un singur lucru. 

— Orice. 

— Află ce s-a întâmplat cu menora. 

Jack zâmbi şi îl bătu prieteneşte pe umăr. 


28 Denumire generică dată celor două epopei Saga groenlandezilor şi Saga lui Eirik cel Roşu 


(n.tr.) 
183 


— Vom face tot ce ne stă în putinţă. Lucrurile au mers foarte bine 
de când Halfdan mi-a împrumutat securea lui, şi cred că a mai rămas 
puţin noroc şi pentru noi, zise el, continuând apoi pe un ton foarte 
serios: Şi tu să ai mare grijă. 


CAPITOLUL 14 


De cealaltă parte a Atlanticului, treizeci şi şase de ore mai târziu, 
Jack stătea în întuneric beznă, pe o podea de pământ, învelit într-un 
sac de dormit şi apărat de umezeala podelei de o saltea 
termoizolantă. Îşi făcuse o pernă mai confortabilă din haine şi se uita 
cu ochii pierduţi în întuneric. Lângă el sforăia Costas, şi auzea din 
când în când cum se foia Jeremy undeva la picioarele lui. Nu ratase 
şansa de a petrece noaptea într-o casă comunală vikingă restaurată, 
o structură scundă, cu pereţii foarte groşi, construită în totalitate din 
iarbă, chiar în locul unde, cu aproape o mie de ani în urmă, Leif 
Eiriksson şi ceata lui de aventurieri norvegieni îşi construiseră primul 
adăpost. Dar pentru Jack asta era o noapte fără somn, chinuită de 
vise rele. Mintea sa era în continuare copleşită de extraordinarele 
relatări pe care O'Connor le făcuse cu o zi înainte pe insula Iona, 
despre o frăţie secretă care străbătuse secolele şi până la urmă 
ajunsese să fie asociată cu una dintre cele mai groaznice orori ale 
timpurilor moderne. De fiecare dată când aţipea, imediat i se 
îngrămădeau în cap aceleaşi imagini teribile, zei-lupi arătându-şi 
colții şi vulturi rotindu-se, sfeşnicul cu şapte braţe şi svastica 
îngrozitoare, imagini care nu mai păreau doar nişte fragmente izolate 
ale istoriei, ci un tot unitar care spunea o poveste a puterii şi a 
pericolului. 

Jack se trezi cu o ceaşcă de cafea aburindă care îi era oferită de 
Costas, care îl trezise cu o lovitură uşoară şi se aplecase spre faţa 
adormită a prietenului său. 

— Bună dimineaţa! spuse el vesel. Situl arheologic este doar al 
nostru în dimineaţa asta. Angajaţii de la Parks Canada o să-l deschidă 
abia la prânz pentru un grup de turişti. 

Jack mormăi ceva şi se ridică repede, trăgându-şi blugii şi un 
pulover albastru pe el, apoi se legă la şireturi. Tresări de durere când 
atinse rana de la coapsă, rămasă moştenire din aventura de pe 
aisberg. În lumina dimineţii îl văzu pe Jeremy cum îşi strângea 


184 


salteaua şi sacul de dormit. Ajunseseră pe întuneric, şi era pentru 
prima oară când Jack putea aprecia dimensiunile casei comunale. Era 
alungită şi scundă, construită din iarbă pe un cadru de lemn, cu o 
podea murdară şi un acoperiş dat cu smoală. Se vedea cum pe 
vremuri încăpeau acolo douăzeci sau treizeci de oameni, mai multe 
familii, adunate în jurul vetrelor dispuse regulat de-a lungul camerei. 
Era cu siguranţă un loc întunecat şi plin de umezeală, fetid şi care 
mirosea foarte puternic în timpul lungilor luni de iarnă. Acum putea 
înţelege de ce vikingii râvniseră dintotdeauna la spaţii deschise şi la 
mare, la lunile de vară în care îşi îngrijeau turmele de vite şi se 
îmbarcau pe corăbiile lor, plecând în călătorii lungi de explorare şi de 
atac. 

Jack îşi luă cafeaua şi ieşi din încăpere, închizând ochii pentru a 
se apăra de strălucirea orbitoare a soarelui de dimineaţă. Un pic mai 
departe, pe iarbă, era forma alb cu roşu a elicopterului Pazei de 
Coastă Canadiene, Sikorsky S-61N „Sea King”, care îi adusese până 
la îndepărtata peninsulă nordică Newfoundland din Goose Bay în 
Labrador, cel mai apropiat aerodrom unde Embraer-ul IMU putuse 
ateriza. Jack se întoarse cu spatele la elicopter şi se uită împrejur. 
Casa comunală era una dintre cele trei clădiri de iarbă reconstituite 
la marginea aşezării vikinge originale, la câţiva metri de pajiştea 
unde arheologii norvegieni, care descoperiseră aşezarea în 1960, 
excavaseră trei locuinţe şi nişte obiecte primitive din fier. 
Descoperiseră doar nişte movile mici acolo unde fuseseră cândva 
ziduri, nişte găuri de stâlpi şi vetre fantomatice şi câteva artefacte, 
dar fusese îndeajuns pentru a dovedi fără îndoială că vikingii 
ajunseseră până acolo. Jack privi spre mal, peste vegetaţia bogată, la 
insuliţele stâncoase care încadrau orizontul înspre nord. Situl 
arheologic nu avea deloc splendoarea unui mormânt antic sau a unui 
oraş pierdut, dar fusese una dintre cele mai remarcabile descoperiri 
arheologice din toate timpurile, o dovadă incontestabilă că 
aventurierii Lumii Vechi vizitaseră America cu cinci sute de ani 
înainte de Cristofor Columb. Era prima aşezare europeană din 
America de Nord, dincolo de Groenlanda, primul loc din Lumea Nouă 
unde fierul a fost topit. Acum Jack ştia că aveau să scrie o nouă 
pagină în istoria acestui loc, un episod la care nimeni nu îndrăznise 
să viseze vreodată înainte ca mappa mundi să fie descoperită. După 
ce îşi termină cafeaua, simţi cum negura nopţii anterioare se 
împrăştie, şi fu cuprins de exaltare. 

— Greu de crezut că Iona este la mai mult de trei mii de kilometri 
înspre est. 

Jeremy apăru în uşă, cu părul ciufulit, stând lângă Jack, frecându- 
se la ochi şi turnându-şi cafea. 


185 


— Dar arată la fel, nu crezi? Genul ăsta de locuri cred că erau 
ceva foarte familiar pentru vikingi. 

— Şi pentru tine este la fel de familiar, nu? întrebă Jack cu o 
strălucire în ochi. 

— Mama era canadiancă din Nova Scotia, răspunse Jeremy. Când 
eram copil, am vizitat acest loc, şi asta mi-a stârnit pasiunea pentru 
studiul arheologiei norvegiene. Este uimitor cât de puţini oameni vin 
aici, chiar dacă este patrimoniu naţional UNESCO. Dacă citeşti 
câteva cărţi de istorie, o să crezi că implicarea europeană în teritoriul 
nord-american a început cu John Cabot, în 1497. 

— Dar vikingii nu au stat pe aici prea mult. 

Costas prinse cuvintele lui Jeremy din zbor, pe când ieşea din 
casă cu sacii de dormit, şi veni lângă ei. 

— Credeam că L'Anse aux Meadows era mai mult un avanpost, o 
tabără sezonieră. 

Jack îl aprobă. 

— Dacă e să credem doar ce spun dovezile arheologice, atunci 
locul acesta a fost ocupat doar timp de câteva sezoane, cel mult, apoi 
probabil vizitat sporadic o dată la câţiva ani. In cele trei case 
comunale puteau încăpea până la o sută de oameni, aşa că este 
posibil să fi încercat să îşi stabilească aici o reşedinţă permanentă, 
pentru că erau şi femei şi aveau şi animale. Dar nu a durat prea mult. 
Vorbim despre anul 1000 după Hristos, poate chiar un pic mai târziu. 
Islanda fusese colonizată de norvegieni la sfârşitul secolului al IX-lea, 
Groenlanda, de Eirik cel Roşu cu aproape un secol mai târziu, aşa că 
probabil de acolo au venit şi coloniştii noştri. Stilul caselor este tipic 
pentru Groenlanda şi Islanda din acele vremuri. Leif Eiriksson era 
fiul lui Eirik cel Roşu, după cum spune şi numele. 

— Probabil încercau să descopere limitele lumii lor, reflectă Jack. 
Şi fenicienii au făcut la fel. Cele mai îndepărtate avanposturi 
feniciene datează din cea mai timpurie perioadă de explorări, şi toate 
au fost locuite foarte puţin timp. Mogador în vestul Africii, Cornwall 
în Anglia. Erau locuri cu un potenţial comercial deloc de neglijat, dar 
mult prea departe şi prea vulnerabile pentru a dura prea mult. Pare a 
fi aceeaşi poveste şi aici. 

— Este un model bun, spuse Jeremy, trecându-şi mâna prin păr. 
Săpăturile arheologice din 1970 au scos la iveală multe dovezi că se 
lucra cu lemnul, preparau buşteni şi scânduri pentru construcţia 
corăbiilor lor. Este puţin cam dificil să ne dăm seama acum, dar în 
aceste locuri erau păduri de foioase bogate, întinzându-se chiar până 
la aceste pajişti. Cred că groenlandezilor şi islandezilor, care nu 
aveau deloc păduri şi trebuiau să importe butuci mari din 
Scandinavia, li s-a părut o mină de aur. Şi-au reparat aici corăbiile şi 


186 


probabil chiar şi-au construit corăbii noi, dar cea mai mare parte a 
lemnului l-au trimis înapoi în Groenlanda şi în Islanda. 

— Sunt foarte nedumerit, zise Costas. De ce nu şi-au stabilit aici o 
colonie permanentă dacă aveau lemn din belşug, păşuni pentru vite 
şi locuri ideale de pescuit? 

— Scraeling-ii, spuse Jack. 

— Cine? 

— Este numele norvegian pentru băştinaşi, indienii, răspunse 
Jeremy. Înseamnă „nenorocit”, ceea ce spune totul despre atitudinea 
vikingă. La acea vreme, în Newfoundland era o populaţie destul de 
mare de indieni, iar canoele lor de război şi arcurile făceau din ei o 
pradă bună pentru războinicii noştri. Nu avem prea multe dovezi 
arheologice, dar legendele nordice evocă o poveste destul de urâtă. 
Când Leif Eiriksson a pus pentru prima dată piciorul aici, este foarte 
probabil ca relaţiile cu băştinaşii să fi fost tensionate încă de la 
început. În curând, au avut loc confruntări violente. Până la urmă, 
crimele sporadice din ambele tabere au condus la un război deschis, 
iar indienii au avut drept aliaţi alte triburi mai îndepărtate, vikingii 
fiind depăşiţi astfel numeric. Probabil şi-au direcționat întreaga 
energie spre întărirea acestui loc, construindu-şi palisade de lemn 
împrejurul locuinţelor. Era imposibil să mergi cu vitele la păşunat 
sau la vânat şi la pescuit; ei erau foarte slăbiţi, aşa că probabil bolile 
erau destul de frecvente. Nu erau în stare să ducă la bun sfârşit 
acţiunile care constituiseră motivul venirii lor aici, adică să taie 
copaci şi să prepare lemnul pentru transportul înapoi acasă. Epopeile 
spun că fratele lui Leif, Thorvold, a fost ucis de o săgeată şi că asta a 
însemnat sfârşitul acestei colonii. 

— Este foarte asemănător cu povestea părinţilor pelerini în 
America, la Jamestown, spuse Jack. Incolţiţi de nativi neprietenoşi, 
chinuiţi de foame şi de boli. 

— Există o poveste şi mai sumbră, spuse Jeremy, scoțând un 
volum din buzunar. Acestea sunt Epopeile Vinland transmise din gură 
în gură şi puse pe hârtie în secolul al XIII-lea, în Islanda. Sunt dificil 
de citit ca text istoric, pentru că sunt multe contradicții şi confuzii, 
dar descoperirea acestui loc dovedeşte că aceste epopei sunt bazate 
pe călătorii reale. După Saga groenlandezilor, alt copil de-al lui Eirik 
cel Roşu, fiica sa Freydis, a organizat o expediţie la Leifsbuâir, 
Casele lui Leif, numele dat de ei coloniei din Vinland. Erau două 
corăbii, una cu aproape treizeci de groenlandezi, şi cealaltă cu 
aproape tot atâţia islandezi. Odată debarcaţi, a avut loc un fel de 
ceartă, la care probabil au luat parte şi femeile, o animozitate adânc 
înrădăcinată care a făcut-o pe Freydis şi pe groenlandezi să se înfurie 
teribil şi să-i ucidă pe toţi islandezii. Chiar Freydis însăşi le-a omorât 


187 


pe cele cinci islandeze şi probabil şi pe copiii acestora. Dacă asta 
chiar s-a întâmplat, atunci fapta asta teribilă a avut loc la adăpostul 
nopţii, într-una dintre aceste case comunale. 

— Duşmănie ancestrală, murmură Jack, amintindu-şi de somnul 
său tulburat. Sper că nu asta este cea mai durabilă moştenire pe care 
o avem de la vikingi. 

— Avem vreo dată sigură? întrebă Jack. 

— Datele obţinute prin metoda carbonului radioactiv par cele 
corecte, aceeaşi perioadă în care s-au pus bazele coloniei, în jurul 
anului 1000 după Hristos, iar celelalte expediţii povestite în epopei 
au avut loc în următorii cincisprezece ani, sau aşa ceva. Expediția lui 
Freydis se pare că a fost şi ultima. 

— Până la Harald Hardrada. 

— Păi de asta suntem noi aici, zise Jack frecându-şi mâinile 
nerăbdător şi uitându-se sugestiv la servieta de lângă bagajele lor, în 
care era harta. Este timpul să mai aruncăm o privire pe harta aia. 


Peste douăzeci de minute stăteau la câteva sute de metri de situl 
arheologic, pe plajă. În spatele lor se întindeau ondulându-se 
păşunile ce înconjurau colonia vikingă, şi de-o parte şi de alta era 
coasta joasă, măturată de valurile golfului. Lângă ei erau cei doi 
membri ai Pazei de Coastă Canadiene care pregăteau Zodiacul, o 
barcă pneumatică uşoară pe care o aduseseră de la elicopter. Jack se 
uită spre mare, punându-şi mâna pavăză la ochi. Lumina era 
străvezie, de o claritate pe care o mai văzuseră şi în fiord, iar briza 
marină aducea nişte adieri de aer rece venit dinspre ghețarii din nord 
chiar şi în luna iunie. Pentru o secundă, Jack se surprinse gândindu- 
se la aisbergul din fiord, întrebându-se dacă nu cumva avea să se 
topească undeva pe aceste ţărmuri, lăsându-l pe Halfdan să se 
odihnească împreună cu camarazii săi. Alungă din minte gândul ăsta 
şi se concentră pe masa pietroasă vizibilă la câţiva kilometri 
depărtare de țărm. 

— Great Sacred Isle, murmură el. Pentru ea am venit aici. 

— Nu există nici un dubiu că nu ar fi ea, spuse Jeremy ţinând o 
copie a schiţei lui Richard de Holdingham în mână şi comparând-o cu 
fotocopia unei hărţi maritime. Din cele învăţate de la Maria, Richard 
era un erudit foarte meticulos, şi a transcris harta cu cea mai mare 
acuratețe, copiind-o probabil de pe o schiţă originală, care, într-un fel 
sau altul, a ajuns la el din Groenlanda. 

Puse brusc schiţa jos şi se repezi spre o movilă din apropiere, 
unde un nor de aburi se ridica dinspre o plită micuță. 

— Şi ce anume căutăm noi, mai precis? întrebă Costas. Vase de 
lut, monede, securi ruginite? 


188 


Jack îi zâmbi. 

— Nici vorbă. Patru artefacte au fost singurele descoperiri după 
opt ani de excavații făcute în anii 1960. Un ac de păr din bronz, o 
lampă de piatră cu ulei, un fus şi un fragment de alamă aurit. Şi asta 
pentru o comunitate care număra peste o sută de persoane şi care a 
stat aici câţiva ani. Se pare că norvegienii strângeau ceea ce le cădea 
la mână şi nu aruncau absolut nimic. Dacă Harald Hardrada a vrut să 
lase ceva pe aici, atunci poate vom găsi ceva. Dacă nu a vrut, atunci 
cu siguranţă nu vom găsi nimic. 

Jeremy se întoarse cu două castroane de lemn şi cu linguri şi le 
întinse lui Jack şi lui Costas. 

— Le-am făcut chiar eu când eram copil, spuse el mândru. Sunt 
copii exacte ale castroanelor norvegiene din Groenlanda. Şi chestia 
din interior este şi ea autentică. 

Costas se uită cu neîncredere la substanţa îngroşată din 
castronul său şi bătu în ea cu lingura. 

— Pare destul de veche, zise el. Şi miroase ca o fabrică de 
smoală. Bănuiesc că nu e de mâncare, nu? 

— Este o reţetă personală, spuse Jeremy prefăcându-se că-l 
ignoră. Bazată pe analiza rămăşiţelor din zonele unde norvegienii îşi 
depozitau deşeurile. Făină din orz de proastă calitate, mazăre şi 
scoarță de pin. Un fel de terci. Foarte bun. 

— Dar unde e portia ta? 

— Nu am mai avut răbdare şi am mâncat-o mai devreme. 

— Da, sigur, spuse Costas adulmecând lingura şi luând o 
înghiţitură, de încercare. Dumnezeule mare! Deşeuri este într-adevăr 
cuvântul potrivit. 

— Asta este tot ce vei primi. Experienţa vikingă completă. La 
L'Anse aux Meadows nu este permisă mâncarea vremurilor moderne. 

Costas mormăi, şi Jeremy se întoarse spre Jack, care golise deja 
castronul şi se uita la hartă. 

— Acesta a fost locul de unde nu mai există întoarcere, spuse 
Jack. Dacă într-adevăr au ajuns până aici, nici unul dintre oamenii lui 
Harald nu s-a mai întors acasă viu. Era un drum cu sens unic spre 
capătul lumii. 

— Dar ghizii lor? întrebă Costas cu gura plină şi cu o privire 
încruntată. 

— Mă îndoiesc că vreunul dintre groenlandezi l-a însoţit pe 
Harald aşa de departe, răspunse Jack. Ţinând cont că aveau doar o 
singură corabie, după moartea lui Halfdan, nu mai aveau nici o cale 
de întoarcere, şi chiar şi la Ilullisat ar fi trebuit să aştepte să fie 
salvaţi de vânătorii şi de pescarii norvegieni care ajungeau până la 
Norrseta pe timpul verii. 


189 


— Lasă-mă să recapitulez, spuse Costas. Suntem aici din cauza 
hărţii care descrie Vinland cu referinţă la Harald Hardrada de pe 
mappa mundi. Cum s-a aflat în Anglia că Hardrada a fost aici, cum a 
ajuns asta la urechile celor din felag şi la Richard de Holdingham, 
atâţia ani mai târziu? 

— Din câte ne-a spus O'Connor, acel episcop care a venit în 
Groenlanda la începutul secolului al XII-lea, cel care era membru al 
felag-ului, a reuşit să obţină de la norvegieni o mărturie despre 
expediţia lui Hardrada. Ghizii care s-au întors de la fiorduri la colonia 
vestică din Groenlanda au povestit probabil despre călătoria lui 
Harald spre Vinland, şi povestea a fost transmisă mai departe din 
generaţie în generaţie. Dacă este să ne luăm după istoria Islandei, 
groenlandezii aveau o tradiţie bogată în epopei, unele dintre ele 
transmise în secret. Nici o epopee nu a mai fost găsită după 
misterioasa dispariţie a groenlandezilor, câteva secole mai târziu. 

— Dar crucea de pe hartă, „X”-ul care marchează locul? întrebă 
Costas. Dacă într-adevăr marchează ceva acolo, cum ar fi putut 
groenlandezii să ştie? 

— Cu uşurinţă, zise Jeremy. Norvegienii au lăsat semne, indi- 
catoare navale. Erau esenţiale pentru reconstituirea călătoriilor într- 
o arie atât de vastă care nu era deloc explorată. Unele dintre 
mormanele de pietre ridicate în jurul golfului Baffin despre care se 
crede că au aparţinut eschimoşilor, s-ar putea să fi fost de fapt 
ridicate de norvegieni. Saga groenlandezilor ne spune cum Thorvold, 
cel care a fost ucis de indieni, a ridicat chila unei corăbii drept semn 
undeva lângă un promontoriu, la nord-est de aici. A devenit cunoscut 
ca Kjalarnes, Capul Keel”. 

— Deci vrei să spui că Great Sacred Isle era un reper de navigaţie 
bine-cunoscut. 

— Cred că era mai mult decât atât, spuse Jack. Faptul că această 
insulă este foarte bine marcată pe hartă înseamnă că simboliza mult 
mai mult, ceva strâns legat de călătoria lui Harald. Este doar o 
bănuială, dar mă întreb dacă Harald le-a promis ghizilor săi 
groenlandezi, înainte de a pleca din Ilulissat, să le lase nişte semne 
pe măsură ce călătoria lui avansa. Un loc evident pe care l-ar fi 
sugerat groenlandezii ar fi fost propriul semn de navigaţie pentru 
Leifsbuir la Great Sacred Isle, un loc pe care Harald l-ar fi găsit cu 
uşurinţă. Groenlandezii nu cred că s-au aventurat până aici ca să 
vadă dacă a reuşit, dar amintirea promisiunii lui Hardrada nu a murit 
niciodată. 


29 Keel Cape, keel însemnând „chilă" 


190 


— Să vedem atunci dacă ne aşteaptă pe noi. Costas îi dădu lui 
Jeremy castronul gol, apoi făcu un semn spre rucsac. Ai cumva nişte 
bere, să se ducă mai bine mâncarea aia? 

— Mă tem că nu ai noroc. Dar în schimb am ceva la fel de bun. 
Un iaurt acru făcut din zer de vacă şi lăsat vreo câteva săptămâni 
într-o putină. Se serveşte cald. Doar să mai aştepţi puţin până ce... 

Costas era deja la jumătatea drumului spre plajă, cu mâinile în 
sus, ca şi cum s-ar fi predat. Jack îi zâmbi lui Jeremy şi arătă spre 
Zodiac. 

— Cred că s-a terminat micul dejun. 

Câteva minute mai târziu, se îmbrăcau în costumele de 
supravieţuire şi îşi puneau vestele de salvare împrumutate de la Paza 
de Coastă. Împinseră barca în apă, şi apoi săriră în ea şi se aşezară în 
timp ce unul dintre membrii echipajului porni motorul. Pe când 
ieşeau încet din golf, se întoarseră să se uite la coasta joasă care se 
îndepărta în spatele lor. 

— Mareea e înaltă, strigă Jeremy, ca să acopere zgomotul 
motorului. Când scade, întregul golf e doar pământ uscat. Vikingii 
prindeau somon punând capcane când mareea era joasă, apoi se 
întorceau la următoarea maree. Nu cred că oamenii lui Harald aveau 
probleme cu aprovizionarea. 

Barca acceleră când ieşiră din golf şi trecură din apele de mică 
adâncime în strălucirea verzuie a mării. In faţa lor, insula părea 
luminată brusc de o rază de soare, sclipind printre norii care se 
adunau pe cer. 

— O bucată de la Mjollnir, strigă Jeremy. 

— Cum? 

—  Norvegienii credeau că fulgerele şi razele de lumină sunt 
bucăţi desprinse de lovitura ciocanului lui Thor, Mjollnir, strigă 
Jeremy. De obicei este un semn bun. 

— Nu mai vreau să aud de nici o prevestire nordică, zise Costas. 
Am început să visez lupi şi vulturi de sânge. 

— Nu-ti face griji, zise Jack zâmbind spre Costas. O să-ţi treacă, şi 
în curând o să revii cu picioarele pe pământ. 


191 


CAPITOLUL 15 


Douăzeci de minute mai târziu, stăteau adăpostiţi de vânt lângă 
Great Sacred Isle, dincolo de vârful cel mai nordic de pe 
Newfoundland, dezbrăcându-se de costumele de supravieţuire şi 
lăsându-le în Zodiac. Insula din faţa lor avea aproape un kilometru în 
lungime şi jumătate de kilometru în lăţime, pietroasă şi cu pete 
micuţe de verde pe ici şi pe colo. Din când în când, mai apăreau nişte 
creste joase, pe care Jack le inspecta cu atenţie prin binoclu. 

— Preferata mea, suspină Costas mulţumit şi dădu cu piciorul 
bocancilor. O vânătoare de comori. 

— De data asta nu avem echipamente sofisticate, zise Jack dând 
la o parte binoclul şi privindu-l pe Costas, care se încălţa. Terenul nu 
e bun pentru geofizică, şi ceea ce căutăm noi oricum n-o să apară. 
Aşa că ne bazăm doar pe vederea noastră. Oricum, este singurul mod 
în care am găsit vreodată vreo comoară. 

— Ce căutăm până la urmă? 

— Ceva pe cel mai înalt punct sau un punct care iese în evidenţă 
dinspre mare. Mai mult de atât nu ştiu nici eu. O piatră de hotar sau 
un şir de pietre întinse pe sol care par prea uniforme pot fi de la o 
grămadă care s-a prăbuşit. Dar, dacă era un semn din lemn, cum a 
fost chila aia din saga, atunci n-o să avem noroc. 

Se îndepărtară unul de celălalt pe o distanţă de vreo douăzeci de 
metri, cu Jack în mijloc, pentru a cuprinde o arie cât mai largă, şi 
porniră la drum spre centrul insulei. Terenul nu era prea accidentat, 
dar era un amestec ciudat de rocă şi eroziuni umede, care îi amintiră 
lui Jack de plimbarea lor pe Iona, cu câteva zile în urmă. După ce se 
căţără pe prima creastă, Costas se opri brusc şi se uită înspre 
pământ. Jack îi observă mişcarea şi se întoarse. 

— Ai văzut ceva? 

— Este despre vikingii lui Harald. 

— Continuă, spuse Jack relaxându-se şi uitându-se nerăbdător la 
Costas. 

— Nu aveau femei. Adică, în afară de doamna lui Harald, care, 
evident, nu intra în discuţie. 

— Maria a spus asta. Dar nu uita că ei plănuiau să pună bazele 
unei colonii. În mintea lor, treceau dintr-o luptă în alta, până la 
bătălia finală. Dacă găseau ceva în drumul lor, foarte bine, dacă nu, 


192 


la fel de bine, pentru că oricum aveau un scop mult mai înalt. Plus că 
nu erau deloc în cea mai bună condiţie fizică. 

— Îi faci griji pentru Maria? întrebă Costas. 

Jack tăcu pentru câteva clipe, apoi răspunse: 

— Poate să aibă grijă de ea însăşi. O'Connor este cel din linia 
întâi. 

Peste aproape două ore, scotociseră întreaga insulă fără să 
descopere nimic. Jack se rătăci de ceilalţi doi şi se trezi hoinărind pe 
plaja pietroasă din partea vestică a insulei. Se simţea tulburat, şi 
secvenţe din visurile din noaptea precedentă începură să îi dea 
târcoale. Pentru prima dată, se întreba cu seriozitate dacă ăsta chiar 
era capătul drumului. Pentru arheologii care merseseră înaintea lor 
pe urmele vikingilor, până aici, acest loc mohorât şi respingător 
fusese unul al triumfului, al euforiei, făcând ca rămăşiţele norvegiene 
de la L'Anse aux Meadows să pară la fel de minunate precum 
comoara regelui Tutankhamon. Totuşi, se pare că aici drumul se 
înfundase. Nu se mai găsise nimic convingător înspre vest sau înspre 
sud, nici o dovadă a existenţei coloniei vikinge sau vreun semn al 
explorării. 

Jack se aşeză pe vine pe plajă, găsi o piatră plată şi o aruncă 
departe în mare, numărând de câte ori atinse piatra apa înainte să 
dispară. Poate aici era totuşi marginea lumii vikinge, graniţa cu viaţa 
de dincolo de moarte. Poate că, până la urmă, aici au găsit bătălia lor 
mistică de la sfârşitul timpului, Ragnarok-ul lor. De când ajunseseră 
pe Iona, Jack simţise o apropiere extraordinară de Harald Hardrada, 
ca şi cum Harald ar fi fost spiritul său însoțitor, prezent în lumea din 
partea cealaltă a graniţei. Maria îi spusese că norvegienii credeau că 
acei oameni cu spirit de aventură urmau cărările strămoşilor lor, 
spiritele lor călăuzitoare, şi Jack începuse să simtă cum era tras 
înainte de o prezenţă invizibilă. Dintr-odată se simţi părăsit de toţi, 
învârtindu-se în ceața nesiguranţei fără să aibă vreo idee despre ce 
avea să facă mai departe. 

Poate exact asta simţise şi Harald în acel moment. Jack îşi aminti 
din nou de hartă, de corabia din aisberg, de securea masivă a lui 
Halfdan. Nu fusese un vis. Chiar se întâmplase în realitate. Trebuia 
să fie ceva mai mult pe această insulă. Apăsă cu putere stânca solidă 
cu palmele, dorindu-şi să o facă să-şi dezvăluie secretele. Işi aduse 
aminte iar de secure. „Norocul în luptă”, şopti pentru sine însuşi. 
Apoi se ridică şi se întoarse, observându-i în acelaşi timp pe Costas şi 
pe Jeremy pe o stâncă undeva pe ţărmul estic. Ajunse la ei în câteva 
minute şi le dădu sticla cu apă înainte dea bea el. 

— Mai avem o oră până la reflux, şi va trebui să plecăm. Ce 
sugeraţi? 


193 


— Tocmai vorbeam cu Costas, începu Jeremy. Ceva nu-mi dă 
pace. Ceva legat de harta aia. 

Luă harta lui Richard de Holdingham şi o întinse pe piatră, apoi 
se aşeză şi el alături, uitându-se la ea cu mâinile deasupra capului. 
Brusc, sări în picioare, exuberant. 

— Ce prost am fost! exclamă el. Ce am spus mai devreme despre 
meticulozitatea lui Richard. Uitaţi-vă cu atenţie la schiţa asta. Nu 
este o cruce, un „X”. Este simbolul viking pentru ciocanul lui Thor, 
tulpina cu două braţe care se intersectează în vârf. 

— Super, zise Costas cu o faţă inexpresivă. Şi cu ce ne ajută asta 
pe noi? 

— Hai să presupunem că au găsit o stâncă de o formă potrivită şi 
şi-au construit turnul de pietre acolo. Poate nu era locul ideal pentru 
un far, dar asta este exact ceea ce ar fi făcut norvegienii. Dacă l-ai fi 
ignorat, gestul ar fi fost considerat o sfidare adusă lui Thor. 

— Păi tocmai l-am găsit, exclamă Costas brusc. Uită-te la 
picioarele tale! 

Se uitară în jos şi îşi dădură seama că piatra pe care stăteau avea 
o formă ciudat de regulată. Nu şi-ar fi dat seama dacă nu li s-ar fi 
atras atenţia, dar acum, învârtindu-se de jur împrejurul ei, văzură, 
dintr-un anumit unghi, o asemănare clară cu simbolul ciocanului lui 
Thor. 

— OK, zise Jeremy exaltat. Trebuie să căutăm nişte semne, 
probabil rune. Uitaţi-vă sub orice protuberanţă, undeva ascuns. 

Sări peste piatră şi începu să o cerceteze atent, analizând 
suprafaţa erodată de granit. După câteva secunde, se aplecă sub o 
bucată ieşită în afară, şi auziră un strigăt înfundat de bucurie. Jack 
veni lângă el, şi Jeremy îi luă mâna şi o apăsă pe suprafaţa pietrei. 

— Simţi? 

Jack pipăi suprafaţa dură şi umedă, simțind nişte adâncituri, nişte 
linii săpate cu dalta. 

— Da! 

— Avem vreo lanternă? 

Costas veni lângă ei şi îi puse lui Jeremy în mână mini-lanterna. 
Acesta se ghemui înapoi sub rocă. 

— Două rune. Prima este a treia rună din vechiul alfabet runic 
norvegian, futhark, sunetul TH. Având doar două rune aici, cred că 
nu avem în faţa noastră literele unui cuvânt, ci înţelesul simbolic al 
runelor, în cazul ăsta fiind vultur. 

— Vultur, spuse Jack entuziasmat. Adică corabia lui Harald? 

— lar cea de-a doua cred că ne lămureşte complet, spuse Jeremy. 
Mai bine uită-te tu! 


194 


Se ridică, dându-i lanterna lui Jack, care se ghemui, luându-i locul 
lui Jeremy. Direcţionă lumina spre rune, luminând chiar simbolul cu 
şapte braţe al menorei. Se holba încremenit, abia mai putând să 
respire. Nu-şi putea crede ochilor. Harald Hardrada însuşi ajunsese 
în acest loc, uitându-se la oamenii săi care săpau aceste rune, fiind 
probabil ultima persoană care le văzuse până în acest moment. 
Stânca erodată se asemăna cu pietrele gravate pe care Jack le văzuse 
în urmă cu două zile pe Iona, deşi mai văzuse simbolul menorei 
gravat în piatră, pe Arcul lui Titus. Imaginea pe care o avea acum în 
faţă părea să sfideze toate caracteristicile convenţionale ale istoriei. 
Era cu adevărat incredibil. Fu nevoit să facă eforturi mari pentru a-şi 
aminti că era la mii de kilometri distanţă de Iona şi de Roma, de 
cealaltă parte a Atlanticului. 

Când se ridică, Jack zâmbea larg; îl bătu pe Jeremy pe umăr în 
timp ce-i strângea mâna. 

— Foarte bine. Felicitări, Jeremy. 

— Ce înseamnă runele acelea? 

— Vulturul, corabia lui Harald, plus simbolul comorii sale. 

— Harald a fost aici. 

— Ceva de genul ăsta. 

— Deci chiar aşa s-a întâmplat, zise Jeremy, trântindu-se pe 
iarbă, lângă stâncă, obosit, dar încântat. Cărţile de istorie vor trebui 
rescrise după asta. Vinland nu a fost doar un avanpost obscur, ci un 
loc vizitat de cel mai mare rege al epocii vikinge. 

— Şi a plecat mai departe, şopti Jack. 

— Ce s-a întâmplat aici? întrebă Costas, uitându-se la ţărmul jos 
măturat de ape. Adică, dacă acest loc uitat de Dumnezeu a fost un 
paradis pentru norvegieni, de ce n-a rămas Harald aici? 

—  Norvegienii credeau cu ardoare în lumea spiritelor, spuse 
Jeremy. Bariera dintre lumea lor şi lumea spiritelor era foarte 
subţire, uşor de trecut. Zeul-lup, zeul-vultur, zeul cel rău Loki, 
oricare dintre ei şi-ar fi putut face apariţia în lumea reală sub diferite 
forme, vizibile doar celor care aveau seid, un fel de percepţie 
extrasenzorială. Spiritele celor morţi puteau bântui un loc. Poate 
Harald şi oamenii lui au simţit o prezenţă nefastă când au ajuns aici. 

— Nu cred că aveai nevoie de vreo percepţie extrasenzorială, zise 
Costas. Chiar şi după jumătate de secol, scheletele erau tot acolo, 
mai ales dacă erau blocate într-una dintre casele comunale. 

— Oamenii lui Harald probabil s-au simţit obligaţi să strângă 
oasele şi să le incinereze, apoi să ardă şi să îngroape orice ar mai fi 
găsit, spuse Jeremy. Aceste rune aveau, probabil, un dublu rol - în 
primul rând, erau privite drept talismane protectoare, având puterea 
să ţină spiritele acestui loc departe; apoi, ele îi apărau pe Harald şi 


195 


pe camarazii săi de relele viitoare. Erau rune fermecate, galdrastafir. 
Se ridică şi se întinse pentru a mângâia liniile gravate în piatră. O 
rună pare a fi ciocul vulturului, cealaltă - un dinte de lup, alta - 
ciocanul lui Thor. 

— Şi cealaltă e menora, adăugă Jack. 

— Cu cât o văd mai des, cu atâta cred mai tare că simbolul 
menorei a devenit simbolul lui Harald însuşi, nu doar un simbol al 
curajului şi al realizărilor sale, ci un fel de talisman, ceva învăluit în 
propriul destin. 

— Faptul că a supravieţuit bătăliei de la Stamford Bridge a părut 
aproape un miracol, spuse Jack. Fiind un luptător viking, Harald îşi 
dorea o moarte glorioasă pe câmpul de luptă, dar, pentru că a fost 
cruțat, i-a încolţit în cap ideea că pe el îl aştepta o bătălie mai 
grozavă. În starea de semi-nebunie în care se aflau, el şi oamenii săi 
trecuseră probabil graniţa în cealaltă lume, a spiritelor, şi credeau că 
vedeau prevestiri rele legate de destinele lor în bătălia finală de la 
Ragnarok. 

— Aduceţi-vă aminte ce spunea părintele O'Connor, zise Jeremy. 
Norvegienii credeau în predestinare, credeau că soarta oamenilor 
era scrisă de la bun început, de la naştere. Poate Harald credea că 
încă nu-şi îndeplinise destinul, şi ceva îl împingea mai departe. 
Trebuia să trăiască cel mai mare triumf, care să se potrivească 
caracterului său, să moară într-o bătălie pe măsura imaginii sale 
supreme de erou nordic. 

— OK, pe mine m-aţi pierdut, spuse Costas. Tot ce vreau să ştiu 
este încotro s-a dus când a plecat de aici. 

Jack dădu din cap şi vorbi pe un ton serios: 

— Păi, un lucru pe care l-ar fi putut face ar fi fost să se 
reaprovizioneze cu apă şi cu mâncare şi să-şi repare corabia. Unul 
dintre primele lucruri descoperite de arheologi în anii 1960 a fost o 
fierărie primitivă unde fierul era topit şi transformat în piroane. Iar 
unele dintre bucăţile alea de lemn găsite pe mal ar fi putut proveni 
din scândurile de la carenă înlocuite de oamenii lui Harald. 

— Şi apoi unde s-au dus? Spre est sau spre sud? 

— Spre vest, în jos spre estuarul fluviului St. Lawrence ar fi fost 
dificil de navigat împotriva curentului, spuse Jeremy. Şi, dacă 
mergeau mai departe în direcţia aia, ar fi fost terifiaţi la gândul că 
aveau să ajungă la capătul lumii şi să cadă în Ginnungagap, marele 
abis. 

— Şi nu ar fi fost chiar sfârşitul glorios la care se aşteptau, spuse 
Costas. Deci spre sud? 

Jack dădu din cap aprobator, apoi se aplecă şi scoase din rucsac 
un palm computer. Se uită la Jeremy. 


196 


— Este rândul meu să-mi cer iertare pentru că am ţinut ceva 
secret. Sunt cu un pas înainte deja. 

Deschise computerul, iar Costas şi Jeremy se aşezară lângă el. 
După câteva secunde, pe ecran apăru imaginea tridimensională a 
unei corăbii vikinge. 

— Lanowski mi-a trimis asta prin e-mail, ieri seară târziu, după ce 
voi adormiserăţi. Este o imagine tridimensională a corabiei noastre 
din gheaţă, bazată pe date fotometrice luate când am fost în 
interiorul aisbergului. Dacă presupunem că Lupul şi Vulturul erau 
corăbii surori, atunci asta ne dă o idee foarte bună despre vasul care 
i-a adus pe Harald şi oamenii lui pe Vinland. 

Jack mişcă imaginea ca să poată vedea din mai multe unghiuri şi 
o apropie pentru a observa detaliile. Văzură un vas elegant cu un 
singur catarg şi cu vela pătrată, cu mijlocul navei foarte spaţios, cu 
pupa şi prora ridicându-se simetric. Se putea vedea unde fiecare filă 
a carenei fusese construită din mai multe scânduri, partea mai joasă 
a fiecăreia suprapunându-se peste cea de dedesubt, prinsă de 
aceasta cu piroane şi cârlige. Chila era adâncă, cu scânduri abrupte, 
conferindu-i vasului rezistenţă şi împiedicându-l să se balanseze. Sub 
marginea bordului erau găurile pentru vâsle aranjate simetric, iar la 
pupa era o ramă pentru cârmuire pe o proeminenţă, exact cum Jack 
şi Costas văzuseră în corabia din aisberg. Lanowski lăsase deoparte 
sculptura superbă care împodobea stâlpul de la proră; la pupă era un 
steag alb, pe care, la o cercetare mai atentă, descoperiră însemnele 
IMU şi o imagine a unui sfeşnic cu şapte braţe. 

— Dumnezeule, murmură Costas. Până la urmă, tipul ăsta are şi 
simţul umorului. 

— După ce şi-au petrecut iarna la fiord, probabil au avut nevoie 
să-şi repare corabia pentru călătoria spre sud, spuse Jack. Ţineţi 
minte că era o corabie construită după standardele vikinge, aceeaşi 
pe care Harald a folosit-o să fugă din Cornul de Aur, cu douăzeci şi 
cinci de ani în urmă. Au încercat s-o repare după călătoria la Iona şi 
după ce fusese lăsată toată iarna pe gheaţă. 

— Despre ce anotimp e vorba? 

—  Paleoclimatologii din echipa lui Macleod au fost foarte 
încântați de carotele de gheaţă pe care le-au extras din aisberg. Se 
pare că iarna din 1066 spre 1067 a fost foarte dură în Groenlanda, 
prevestind mica eră glaciară din perioada medievală. Era mai sau 
chiar început de iunie înainte ca strâmtoarea Davis să fie navigabilă. 

— În momentul în care s-au hotărât să consolideze doar o singură 
corabie, Vulturul, au putut folosi lemnul de la cealaltă, spuse Costas. 


197 


— Exact ce a descoperit Lanowski cercetând imaginile, spuse 
Jack. Grinzile transversale şi chiar o parte din chilă fuseseră 
îndepărtate din zona pupei. 

— Dar materialul de călăfătuire? 

— Nu ar fi putut să supravieţuiască iernii dacă nu ar fi vânat şi 
pescuit la copcă, spuse Jack. Sunt convins că aveau cu ei norvegieni 
din Groenlanda, bărbaţi pe care îi luaseră la bord din colonia vestică 
a Groenlandei pentru a le fi ghizi. Ei i-au arătat lui Hardrada cum să 
ungă lemnul cu untură de focă, pentru a-l proteja împotriva carilor, şi 
cum să facă funii din piele de morsă. 

— Şi le-au mai spus că nu au nici o şansă dacă merg spre nord, 
sugeră Costas. 

— Teoretic, vikingii ar fi putut naviga prin pasajul din nord-vest 
prin Oceanul Arctic, spre strâmtoarea Bering, dar nu există nici o 
dovadă că au mers spre vestul golfului Baffin, răspunse Jeremy. 
Există câteva artefacte norvegiene găsite în aşezările eschimose 
înspre nord, până la insula Ellesmere, la marginea calotei glaciare, 
dar probabil au fost adunate de vânătorii eschimoşi de pe epave sau 
colonii părăsite din Groenlanda. Este ca dovada despre expediţia 
blestemată a lui Franklin, din 1845, obiecte tentante împrăştiate 
peste tot, absorbite de altă cultură. 

— Este cam bizar, şopti Costas. Oriunde am merge, se pare că 
suntem pe urmele vikingilor, şi totuşi, este ca şi cum ei nu ar fi fost 
cu adevărat în acele locuri. Cred că încep să cred şi eu în lumea aia a 
spiritelor. 

Jack îşi întoarse capul spre ţărmul din spatele lor şi spre L'Anse 
aux Meadows. Cu ochii minţii, vizualiză corabia vikingă cu pânzele 
întinse, ancorată în estuar. 

— Fii sigur că au fost pe aici. Şi nu uita de corabia din gheaţă. 

— Deci suntem de acord că au ajuns aici la... să spunem sfârşitul 
lui iunie, anul 1067? întrebă Jeremy. 

— Odată gheaţa topită şi întrucât vremea se mai liniştise, ar fi 
fost uşor de trecut peste strâmtoarea Davis de la Ilulissat, şi apoi în 
jos spre coasta insulei Baffin şi spre Labrador, până aici, urmând ruta 
despre care aflaseră de la groenlandezi, zise Jack. Pe acolo este 
drumul aisbergurilor, dar adunaseră destui vâslaşi puternici încât să- 
şi permită scurte escapade fără să fie în pericol de a fi răniţi. Sunt 
şanse ca ei să fi avut vânt bun din spate pe tot parcursul drumului. 
Chiar şi în mări agitate, o corabie ca asta ar fi putut face faţă 
furtunilor, fiind destul de suplă pentru a se adapta unduirilor apei şi 
cu un bord liber destul de înalt pentru a preveni scufundarea carenei 
sub greutatea gheții. lar norvegienii erau nişte marinari extraordinar 
de talentaţi. Aveau un fel de cuarţ numit aventurin care reflecta 


198 


lumina şi care capta lumina polarizată când cerul era înnorat, 
spunându-le încotro era soarele. Dar în majoritatea timpului navigau 
bazându-se pe simţurile lor, pe o cunoaştere ancestrală a mării şi a 
stelelor. Dacă Harald a fost vreodată prins în ceţurile de pe coasta 
asta, şi-ar fi continuat traseul după mirosul pământului, boarea 
pădurilor de pini. 

— Şi tu chiar crezi că Vinlandul era tărâmul făgăduinţei pentru 
ei? insistă Costas, uitându-se neîncrezător spre țărm. Mie, unul, mi 
se pare destul de mohorât şi de respingător. 

— Primilor vikingi care au păşit aici cu siguranţă nu li s-a părut 
aşa. Aveau toate elementele unei vieţi îmbelşugate. Jack făcu o 
pauză, uitându-se gânditor spre țărm. Dar pe vremea lui Harald era 
învăluit în negură, un văl care acoperea fapta criminală a lui Freydis. 
Groenlandezii ştiau de ea probabil, şi poate chiar i-au spus lui Harald 
să nu vină aici. La jumătate de secol după evenimentele descrise în 
epopeile nordice, Vinlandul avea deja o reputaţie funebră, un loc în 
care oamenii mergeau, dar de unde puţini se mai întorceau. 
Norvegienii erau cei mai duri aventurieri de prin aceste părţi, dar 
erau foarte superstiţioşi, şi pentru ei acest loc era damnat. Nu ar fi 
vrut să rămână aici. 

— Şi pe aici erau acei scraeling-i. 

— În acest moment numărul oamenilor lui Harald scăzuse 
probabil sub treizeci, cât ar fi fost normal pentru echipajul unei 
corăbii; ei erau aproape jumătate. Ştiau de scraeling-i de la 
norvegienii groenlandezi. Ar fi fost sinucidere curată să provoci vreo 
luptă. Probabil au pătruns în golf încercând să treacă neobservaţi, au 
luat lemnul şi fierul de care aveau nevoie, au luat răşină de pin 
pentru a-şi călăfătui corabia, au vânat câteva căprioare pentru a-şi 
face haine şi pentru mâncare, au strâns peşte, fructe şi carne cât au 
putut duce. Ultimul lucru pe care l-au făcut a fost, probabil să dea foc 
aşezării, şi apoi să se oprească pe insula asta, ca să lase semnul, 
înainte de a pleca de pe Leifsbuir pentru totdeauna. 

— Indreptându-se spre sud, zise Costas. 

— În josul coastei Newfoundland, dincolo de Nova Scotia, poate 
de-a lungul țărmului estic al Statelor Unite, afirmă Jack. Mai ţineţi 
minte programul de simulare al lui Mustafa, când ne arăta exodul din 
Marea Neagră, progresul zilnic al refugiaților din Atlantida? L-am 
pus pe Lanowski să facă la fel, ca să măsurăm progresul presupus pe 
care l-a făcut corabia vikingă pe ruta asta, în ecuaţie intrând tot ceea 
ce ştim despre corabie, anotimpul şi condiţiile meteorologice din 
secolul al XI-lea. 

Noul nostru căpitan canadian de pe Seaquest II ştie aceste ape ca 
pe propriul buzunar şi ne-a ajutat enorm, punând la dispoziţia 


199 


noastră vastele sale cunoştinţe. Vikingii erau asemenea navigatorilor 
medievali mediteraneeni. Îşi măsurau progresul în zile, doegr. Având 
curentul principal şi vântul în spate, cu certitudine au înaintat rapid 
spre sud. În trei săptămâni, au înconjurat Florida şi au ajuns în 
Caraibe. 

— Caraibe? Incredibil! zise Costas fluierând. 

— Este doar o presupunere, continuă Jack. Oriunde s-ar fi dus, ar 
fi trebuit să acosteze după aproximativ o săptămână sau zece zile de 
când au plecat de aici, pentru a-şi face provizii de apă şi de mâncare. 
Să zicem că, acolo unde au acostat, s-au întâlnit iar cu băştinaşi, aşa 
că au încercat să plece cât mai repede. Apoi încă o săptămână sau 
zece zile, şi erau lângă Georgia şi Florida. Ţărmul li s-a părut 
probabil foarte neospitalier, un teren necunoscut cu vegetaţie 
tropicală şi tufăriş dens. Dar nu ar fi fost deloc uşor dacă s-ar fi 
întors, împotriva vântului şi a curenților, bazându-se doar pe pânzele 
lor şi pe foarte puţini oameni capabili să mânuiască vâslele timp 
îndelungat. Cu o disperare crescândă, şi-au continuat drumul spre 
sud. Este doar o speculație, bineînţeles, dar ar fi putut naviga prin 
Cheile Floridei direct în Caraibe. Dacă s-a întâmplat aşa, vânturile 
puternice ar fi putut să-i abată înspre sud-vest, ajungând chiar până 
în America Centrală. 

— Asta e al naibii de departe de Constantinopol. 

Jack îşi aminti dintr-odată zilele minunate petrecute împreună cu 
Katya în Istanbul, cu şase luni în urmă, amândoi pierduţi în trecutul 
labirintic al oraşului, discuţiile despre cum cărările puţin umblate ale 
istoriei puteau conduce la aventuri şi la descoperiri extraordinare. 
Pentru o clipă, simţi o umbră de regret, dar apoi fu copleşit de o 
exaltare bruscă. 

— Da, e foarte departe, într-adevăr, spuse el. Dar uită-te unde 
suntem acum, cât de departe suntem deja de ţara lor natală. 
Prezenţa vikingilor aici la L'Anse aux Meadows este un lucru cert. 
Orice este posibil. 

— Pe jumătate înnebuniţi de sete şi de oboseală, unii dintre ei 
infirmi din cauza rănilor de la Stamford Bridge, zise Jeremy. Este o 
imagine incredibilă. Cred că erau îngroziţi, dar totuşi exaltaţi, în 
fiecare clipă bântuindu-i teama că aveau să cadă dincolo de marginea 
lumii, dar cu toate astea apropiindu-se de Ragnarok cu fiecare zi care 
trecea, mai aproape cu o zi de luptă finală, unde aveau să li se 
alăture lui Odin şi lui Thor într-o ultimă încleştare. Nouă tropicele ni 
se par blânde, dar pentru vikingi au fost probabil o viziune a iadului, 
o aură purpurie care îi aducea din ce în ce mai aproape de destinul 
lor. 


200 


Costas se ridică şi privi spre orizontul nord-estic, prin 
strâmtoarea dinspre ţărmul Labradorului şi Oceanul Atlantic. Norii 
se adunau, şi ceața mării învelea treptat întreaga coastă. Arătă dintr- 
odată spre o formă albă care apărea şi dispărea în ceața de la 
orizont. 

— Este Seaquest II, spuse el încântat. Şi Lynx-ul este pe drum. 

Jack privi spre mare. Îşi pusese în joc reputaţia când încercase 
să-l convingă pe Macleod să oprească pentru moment proiectul din 
fiorduri şi să navigheze spre sud, ca să-i ia şi pe ei, în speranţa că 
aveau să meargă undeva mai departe de L'Anse aux Meadows. În 
mod normal, Jack nu ar fi făcut uz de autoritatea sa asupra altor 
departamente IMU, dar, din fericire, Macleod îşi descoperise un 
interes crescând pentru arheologie după ce îl adusese pe Jack la 
Ilulissat. Dar condiţiile pentru a lua carotele de gheaţă se deteriorau, 
odată cu încălzirea vremii, şi fuseseră multe voci nemulţumite printre 
savanții de la bord. Jack îşi ţuguie buzele şi, timp de câteva minute, 
urmări cum pata neagră a elicopterului se mărea, devenind 
recognoscibilă, iar golful se umplu de zgomotul surd al rotorului. 
Zbură alene pe deasupra lor, apoi ateriză pe pontoanele din apă, 
lângă Zodiac. Când motoarele se opriră, văzură chipul încadrat de 
căşti al lui Ben şi al lui Andy, care înaintau pentru a-i saluta pe cei 
doi bărbaţi canadieni de la Paza de Coastă. 

— Încotro plecăm de aici? întrebă Costas. Mie mi se pare că 
urmele duc oriunde. 

— Avem nevoie de mai mult, spuse Jack încruntat. Sperasem să 
găsim aici ceva mai mult, un indiciu care să ne ghideze. Dar măcar 
nu este nimic nici pentru alţii. Înseamnă că mă pot întoarce la 
părintele O'Connor să-i dau aprobarea de a spune povestea ziarelor 
şi Interpolului. El şi Maria au terminat probabil de întocmit dosarul 
despre felag până acum, şi noi nu avem destule date aici pentru a ne 
justifica întârzierea. Atâta timp cât descoperirea menorei era o 
posibilitate, preocuparea principală a lui O'Connor era ca noi să 
ajungem aici primii şi să-i împiedicăm pe alţii să pună mâna pe ea. 
Acum trebuie să ne concentrăm toată energia asupra acelui individ, 
Loki. Viaţa lui O'Connor este în joc. 

— Nu vreau să fiu de faţă când va trebui să-i spui lui Macleod să 
facă dreapta înapoi şi să se întoarcă la fiord, spuse Costas 
ghemuindu-se să îşi aranjeze bocancii şi rezemându-se de o margine 
plină de iarbă de sub o stâncă. 

Brusc se auzi un zgomot de prăbuşire şi un şir de înjurături în 
greacă. Acolo unde fusese Costas cu câteva secunde mai înainte, nu i 
se mai vedeau decât bocancii ieşind dintr-un boschet. 


201 


— Eşti bine? Jack se întoarse şi privi cu îngrijorare în gaura 
întunecată care se formase dedesubtul stâncii. El şi Jeremy începură 
să dea repede la o parte iarba şi pietrele care îi prinseseră picioarele 
lui Costas. 

— Doar mândria-i un pic boţită. Vocea îi era înfundată şi fu 
urmată de o tăcere. Dar mi-am găsit un nou prieten. 

Când partea de sus a corpului lui Costas apăru, în faţa ochilor 
avură o privelişte uimitoare. În micuța cavitate din faţa sa era un 
schelet uman ghemuit, cu craniul sub genunchi, iar tălpile erau 
îngropate în pământ. De oase atârnau rămăşiţele zdrenţuite ale 
hainelor din piele de animal, iar scalpul încă avea fire de păr lungi şi 
albe. 

Jeremy îngenunche pentru a se uita mai îndeaproape. 

— Cunoştinţele mele de paleopatologie sunt cam ruginite, dar aş 
zice că avem de-a face cu un bărbat, posibil la sfârşitul vârstei 
mijlocii. 

— Scraeling? întrebă Costas. 

Jeremy dădu din cap. 

— Fizionomia este europeană, iar tipul ăsta este înalt, are mai 
mult de un metru optzeci. Ar putea fi unul dintre primii exploratori 
englezi sau francezi, dar eu zic că oasele astea sunt mai vechi de 
atât, mult mai vechi. Aş zice că avem un nordic. 

Jack închise ochii şi se legănă încet. Asta ar putea fi. Se rugă să-l 
ţină norocul. 

— Oasele alea au şi nişte cicatrici foarte impresionante, spuse 
Costas. 

— Am mai văzut aşa ceva şi înainte, în Anglia la ritualurile 
funerare ale războinicilor vikingi, spuse Jeremy. Răni de luptă, 
cauzate de săbii şi topoare. Nu genul de răni pe care le-ai avea după 
o întâlnire cu scraeling-ii, care nu aveau arme cu marginile de metal. 
Tipul ăsta a fost hăcuit bine. Sunt nişte cicatrici ciudate care ar 
putea reprezenta răni ulterioare, în special acele urme de inele din 
jurul încheieturilor, ca şi cum ar fi fost în lanţuri. Dar toate rănile din 
luptă arată vindecate, cu mult timp înainte să fi murit el. 

Jack se uită gânditor la schelet. 

— Te gândeşti şi tu la ce mă gândesc eu? 

— Nu uita că pe aici erau şi alţi nordici, îl avertiză Jeremy. Dar 
este posibil, doar posibil, ca noi să fi dat peste încă unul dintre 
oamenii lui Harald, încă unul în afară de Halfdan. Ce mă uimeşte pe 
mine este vârsta rănilor. Dacă a murit în călătoria lor în josul 
fiordului, urmele de tăieturi ale rănilor din bătălia de la Stamford 
Bridge, care a avut loc cu o toamnă înainte, ar fi încă proaspete şi s- 


202 


ar vedea pe oase. Dar astea s-au vindecat cu ani înainte de a muri el, 
poate chiar decenii. 

— Şi ăsta nu este un ritual funerar, spuse Jack. Omul ăsta s-a 
târât aici şi s-a baricadat cu pietrele astea. De aceea oasele nu i-au 
fost mâncate de animale. 

— Poate vă ajută asta, spuse Costas cu o voce înfundată de sub 
stâncă, acolo unde îşi strecurase corpul chiar în faţa scheletului şi 
acuma pipăia încet întunericul din cutia toracică. Cu grijă scoase 
două obiecte şi pe cel mai mare îl tinu în sus. Jack îl luă fără să se 
gândească, cu mintea încă la enigma scheletului. 

— Ce este? 

Costas reapăru pentru a le vedea figurile şocate ale celor doi 
uitându-se la obiectul din mâna lui Jack. Era un pandantiv plat, de 
mărimea unei farfurioare, şi era gravat într-o piatră verde lucioasă, 
jad, fără nici o îndoială. Suprafaţa ondulată şi curbată părea să aibă 
un desen abstract, dar pe măsură ce se uitau mai atent, în faţa 
ochilor se contura forma stilizată a unor ochi, cioc şi nişte aripi. 

— Doamne dumnezeule! şopti Jeremy. Este zeul vultur maya. 

Costas ieşi şi se scutură. 

— Maya, spuse el flegmatic. Mexic, Yucatan. Temple prin junglă, 
sacrificii umane. Am dreptate? 

— Imposibil, spuse Jack îndepărtând cu grijă praful de pe cele 
două discuri care formau ochii vulturului. Se uită cu atenţie la ei, 
dădu din cap nevenindu-i să creadă apoi îi dădu pandantivul lui 
Jeremy. Este imposibil. Spune-mi că nu am halucinaţii. 

— Sunt monede, spuse Jeremy încet. Bine. Hai să le analizăm. 
Cea din stânga este o monedă vikingă din Anglia, un cent cvadrifoliu 
al regelui Cnut. Uite, se poate citi CNUT REX ANGLORUM, cu bustul 
încoronat. 

Apoi întoarse moneda pe partea cealaltă. 

— Se poate vedea şi reversul. ARNCETEL OEO, bătut de un 
bărbat numit Arncetel din York. Cnut a domnit din 1016 până în 
1035, dar monedele sale au fost preţuite pentru puritatea lor şi se 
găsesc în tezaurele de-a lungul Scandinaviei până cel puţin la 1066. 

— Şi cealaltă? întrebă Costas. 

— Asta e romană. E rândul tău Jack. 

Jeremy îi dădu înapoi pandantivul şi Jack se uită atent la moneda 
din dreapta. 

— Este un denar de argint al împăratului Vespasian. IMP 
CAESAR VESPASIANUS AUG. Un portret reuşit al lui Vespasian, 
foarte real, cu o coroană de lauri. 

__._ — Tocmai m-ai pierdut iar, zise Costas. Ai spus cumva Vespasian? 
Împăratul roman? 


203 


— Monedele vechi romane, de aur sau argint, ajungeau câteodată 
în tezaurele vikinge, spuse Jeremy. Furate din vechile vistierii şi 
aduse înapoi drept ciudăţenii de către varegii de pe Mediterana. 

Jack ridică din sprânceană, apoi întoarse pandantivul pe partea 
cealaltă. Şterse uşor moneda cu degetul apoi icni. 

— Isuse! Este o monedă cu Judaea Capta. Una dintre monedele 
bătute de Vespasian după cucerirea Iudeii de către romani în 70 sau 
71 după Hristos. 

Inclină pandantivul spre lumină şi văzură cu claritate figura unei 
femei care stătea aşezată în faţa unui steag roman legionar şi chiar 
sub ea un singur cuvânt: IVDAEA. 

— Nu asta căutăm noi? întrebă Costas. Adică, comoara pierdută 
din Templul de la Ierusalim? 

— S-ar putea să mă înşel amarnic, spuse Jack cu fervoare, dar 
cred că ne aflăm în prezenţa a două monede din comoara lui Harald 
Hardrada. Cum au ajuns ele în acest pandantiv este un mister de 
neelucidat. S-a întâmplat ceva extraordinar, ceva care l-a adus înapoi 
pe acest om aici peste ani, într-un loc în care a venit prima oară pe o 
corabie de-a lui Harald. Şi da, asta căutăm noi. Este fantastic. 
Această monedă s-ar putea să fi fost bătută din vasele de argint 
furate din Templu împreună cu menora. Cine ştie, poate chiar a fost 
atinsă de împăratul Vespasian însuşi. Poate să fie doar o simplă 
coincidenţă că Harald avea moneda asta în tezaur, dar mă îndoiesc. 
Harald îşi cunoştea istoria, fusese la Ierusalim. În percepţia lui şi a 
urmaşilor lui, orice era asociat cu menora şi cu Templul ar fi putut 
adăuga faimă numelui său. Chiar simt că ne aflăm pe urmele lui 
Harald. Este cea mai importantă descoperire a noastră de până 
acum, poate cea mai apropiată de menora. 

— Poate nu chiar cea mai importantă descoperire, spuse Costas 
cu o sclipire în ochi. Ia uită-te la asta. 

Se aplecă sub stâncă şi ridică un al doilea obiect pe care-l găsise 
lângă schelet. 

— Cred că este o altă piatră runică. 

Jeremy luă piatra entuziasmat şi începu s-o analizeze. O faţă 
fusese netezită grosolan şi era acoperită de linii abia vizibile. 

— Este asemănătoare cu pietrele runice descoperite de nazişti pe 
corabia vikingă, murmură el. Câteva simboluri futhark simple şi o 
perioadă de timp, dar mâini diferite. Runele abia dacă au fost gravate 
pe suprafaţa pietrei, poate a fost chiar ultimul lucru pe care omul 
ăsta l-a făcut. 

— Poate că de asta s-a întors aici, pentru a lăsa o dovadă, zise 
Costas. Poate că încerca să fie credincios promisiunii lui Harald faţă 
de groenlandezi. 


204 


— Se înţelege ceva? întrebă Jack. 

— E mai uşor pentru mine să traduc runele în norvegiana veche, 
folosind alfabetul standard. 

Jeremy scoase un carneţel şi-l priviră cum înşira cu repeziciune o 
linie de simboluri pe toată pagina, întorcându-se din când în când 
pentru a mai face modificări. 


?ar var or?fi ok strandir langar ok sandar. 
Rak?a skip?eirra um haf innan. 
Sandar hvitir vi?a ?ar sem ?ier foru ok os?bratt. 


— Nu pot citi în întregime primul rând, dar are cuvântul d?gr, 
rune, şi runa pentru numărul douăzeci. Cred că înseamnă că ei au 
navigat timp de douăzeci de rune, de-a lungul coastei cu plaje întinse 
şi nisipoase. Apoi corabia lor, skip, a fost împinsă înspre oceanul 
interior, um haf innan. Apoi au ajuns la pământ plat, acoperit de 
păduri, cu întinderi mari de nisipuri albe cât vedeai cu ochii. Ultimele 
două rânduri sunt cam neclare de asemenea, dar primul dintre ele 
pare a spune despre un pământ al focului şi al luminii. 

— Este exact cum ai spus tu Jack, exclamă Costas. Douăzeci de 
rune, douăzeci de zile, şi ajung la ţărmul estic. Este o coastă cu fâşii 
întinse de plajă şi nisip, mai ales când ajungi în Florida. Apoi oceanul 
interior. Pare a fi vorba exact despre Caraibe. 

— Au fost împinşi, Jack vorbea cu o emoție crescândă. Iulie, 
august, ăsta e începutul sezonului de uragane. Ar fi putut fi împinşi 
chiar de-a curmezişul mării, şi-au pierdut orice simţ al orientării şi al 
locului în care se aflau. 

— Apoi pământul plat, acoperit de păduri, spuse Jeremy. Când 
eram copil am navigat de-a lungul peninsulei Yucatan în Mexic. Asta 
este exact ceea ce se vede. Este incredibil de plat, un platou de 
calcar doar la câţiva metri deasupra nivelului mării, acoperit cu 
arbuşti denşi şi înconjurat de plaje albe strălucitoare. 

— Şi vara e cald ca în iad, spuse Costas. Un pământ al focului şi 
al luminii. 

— Asta nu e doar o presupunere nefondată. Totul începe să se 
lege. 

Jack ridică pandantivul de jad, apoi îl privi pătrunzător pe Jeremy. 

— Şi despre ultimul rând ce poţi să ne spui? 

Lui Jeremy îi scăpă un oftat şi se uită la Jack cu faţa roşie de 
emoție. 

— Pot să descifrez trei cuvinte. Primul este cuvântul din limba 
norvegiană standard pentru lumea de dincolo, abisul de ape de la 
capătul lumii, Ginnungagap. Al doilea este Ragnarok. Pe al treilea nu 


205 


l-am mai întâlnit până acum în norvegiana veche. Este un nume 
propriu, numele unui loc, Ukilabnal, sau ceva de genul. Se pare că 
Harald şi oamenii săi au trăit ziua judecății în acest loc, bătălia lor 
finală de la marginea lumii de dincolo. 

— Prietenul nostru nu prea a avut noroc. Costas arătă spre 
schelet. Pun pariu că şi-a dorit să fi plecat şi el în Walhalla împreună 
cu tovarăşii săi. 

— Numele ăsta înseamnă ceva pentru tine? întrebă Jack. 

— Da. 

Vocea lui Jeremy era răguşită şi abia mai putea articula cuvintele. 

— Antropologie 101. Din fericire, consilierul meu m-a obligat să- 
mi păstrez mai multe alternative. Introducere în Civilizaţia 
Mezoamericii. 

— Zii mai departe. 

— În secolul al XI-lea, Uukil-abnal era numele pentru Chichén 
Itza, cel mai important centru de ceremonii al civilizaţiei maya, chiar 
în mijlocul junglei din Yucatan. 

— Să fiu al dracului! 

Costas scoase un sunet de satisfacţie. 

— În sfârşit. 

Se ridică, îşi întinse picioarele amorţite şi se uită cu neplăcere la 
burniţa care-i acoperea. 

— Voi ăştia care aveţi sânge viking poate sunteţi atraşi de toată 
mizeria asta, dar pe mine chiar mă lasă rece. 

Se întoarse spre Ben şi Andy, care hoinăreau pe aproape, şi le 
zâmbi larg. 

— Făceţi-vă bagajele băieţi. Plecăm în Mexic. 


206 


CAPITOLUL 16 


Prima dată când Maria simţise că era ceva în neregulă fusese 
chiar înainte de miezul nopţii. Era aplecată asupra unui laptop în 
celula unui călugăr, la trei uşi depărtare de biroul părintelui 
O'Connor, din mănăstirea în stil medieval de pe insula Iona. 
Hotărâseră să stea până târziu şi să termine treaba, timp de două zile 
lungi, după plecarea lui Jack şi a celorlalţi cu elicopterul. Se uita la 
fotografia prinsă pe peretele din faţa ei, imaginea extraordinară a 
pandantivului din jad şi a celor două monede, pe care Jack i-o 
trimisese prin e-mail de la L'Anse aux Meadows cu o zi înainte. Îşi 
dorea mult să se întoarcă, să fie iar cu Jack. Pentru a treia şi ultima 
dată, lucra la acel document despre felag pe care îl pregătise 
împreună cu părintele O'Connor, strângând din ochi ca să se poată 
concentra la datele afişate pe monitor. În câteva minute, avea să 
copieze fişierul pentru O'Connor şi urmau să facă împreună o revizie 
finală, apoi să trimită documentul persoanei de contact de la 
Interpol, în Austria. Era obosită, mai epuizată ca niciodată, dar 
începea să simtă o vagă senzaţie de uşurare. Încă nu erau cu totul în 
siguranţă, dar cel puţin îl convinsese pe O'Connor să părăsească 
mănăstirea în dimineaţa următoare şi să o însoţească înapoi pe 
Seaquest II, unde erau feriţi de primejdie. 

Primul semn fusese o bufnitură înfundată pe coridor. Nu era un 
motiv serios de alarmare, dar Maria era cu nervii întinşi la maximum. 
Se întoarse spre uşa uşor întredeschisă şi păşi spre coridorul 
întunecat din faţa ei. Era iar linişte. Se obişnuise cu încremenirea din 
mănăstire, dar acum era ceva diferit. Simţi brusc un fior, o senzaţie 
de frică. 

Apoi, fără nici o avertizare, uşa se deschise. O mână acoperită cu 
mănuşi se întinse şi o prinse înainte de a se lovi de perete. O siluetă 
întunecată înaintă spre ea cu viteza luminii, ţinându-şi capul plecat. 
Maria nu avu timp să reacționeze. O mână o lovi şi o trase deo 
ureche, cealaltă îi acoperi gura. Masa fu împinsă la perete şi un 
picior îi zdrobi laptopul. Era trasă cu violenţă în spate, afară pe uşă şi 
pe coridor. Mâna care îi acoperea gura era umedă, lipicioasă şi caldă. 
Urechea îi fu iar lovită, iar Maria nu mai putu vedea de durere; ochii 
i se umpluseră de lacrimi şi abia de mai putea respira. Brusc, fu 
eliberată şi împinsă cu faţa la perete, cu braţele prinse la spate. Gura 
şi încheieturile îi fură acoperite cu bandă adezivă. Agresorul ei o 


207 


tinea aproape de el şi îi trase capul pe spate. Maria putea simţi pielea 
lui aspră zgâriind-o şi mirosul metalic al răsuflării lui. 

Preţ de un moment înfiorător, nimic nu se clinti. Maria începu să 
tremure incontrolabil. Respirația ei i se întorcea pe nas sub formă de 
suspine. Simţea că era pe punctul de a se sufoca. Atacatorul pufni, o 
împinse în lateral până când Maria aproape căzu, apoi o trase pe uşă 
şi o ţinu iar strâns lipită de el. li simţi din nou răsuflarea în ureche, 
mirosul greţos. 

— Revino-ţi! 

Cuvintele îi fură mârâite la ureche cu un accent greu de definit. 
Maria clipi cu greutate pentru a-şi limpezi privirea. Se afla în biroul 
lui O'Connor. Prin ceaţă, văzu lumânarea deasupra şemineului şi 
copia după mappa mundi pe perete în spate. Flacăra lucea pe pata de 
cerneală ce simboliza Marea Roşie şi părea să arunce o aură roşiatică 
pe întreaga hartă. Maria simţi că leşină; era aproape să îşi piardă 
cunoştinţa. Clipi din nou, încercând cu disperare să alunge vălul 
roşiatic prin care vedea totul. Zări lumânarea pe birou lui, cea pe 
care ea o aprinsese pentru el cu o oră în urmă. Se uită în jos. Simţea 
fiecare gură de aer ca pe o lovitură de pumnal. Apoi se opri. 

Cineva era pe podea. Îşi simţi genunchii înmuindu-se, dar 
atacatorul o ţinu dreaptă, strângând-o până când îi veni să verse. 

Se uită iar în jos. 

„Părintele O'Connor.” 

Inima-i tresări, îngrozită. Lumânarea arunca umbre pe podea, şi 
mai întâi văzu o formă întunecată. Apoi începu să înţeleagă. Gura îi 
era acoperită cu bandă adezivă, ochii îi erau larg deschişi. Se luptă 
să facă zgomot, să îi vorbească, dar agresorul îi strânse nasul cu 
putere, sufocând-o. 

Cu siguranţă O'Connor o vedea, trebuia să înţeleagă că ea 
încerca să comunice. El rămânea nemişcat, privind în gol. Zăcea pe 
burtă, cu capul sub birou, iar mâinile şi picioarele îi erau depărtate. 
Purta sutana maro de călugăr. 

Apoi înţelese. Culoarea de pe hartă. Umezeala lipicioasă de pe 
faţa ei. Gustul metalic. 

Era sânge. 
~ Se uită iar la O'Connor. Ceva era groaznic de nelalocul lui. 
Întunericul din spatele lui nu era de fapt sutana. Ştiu atunci, cu o 
siguranţă înnebunitoare. 

„Vulturul de sânge.” 

Se uită cu disperare dintr-o parte în alta, ochii adaptându-i-se la 
lumina mohorâtă. Era sânge peste tot. Impregnat în rămăşiţele 
sutanei, prelins într-o baltă sub corpul lui, împrăştiat şi împroşcat pe 
birou, pe cărţi, pătând cu urme livide tavanul. 


208 


Se uită iar. Putea vedea gaura larg deschisă. De la un umăr la 
celălalt şi jos pe spate. Aripile şi coada. Pe fiecare parte văzu lucruri 
prea groaznice pentru a fi notate. Bucăţi de carne însângerată. 
Rânduri de oase rupte, coaste. Grămezi de organe, ca măruntaiele de 
pe masa măcelarului. 

Maria urlă, dar nu se auzi nici un sunet. 

Atacatorul ei îi prinse bărbia cu mâna şi îşi apăsă obrazul cu 
putere peste al ei. Putea să îi identifice chipul, îi putea vedea 
zâmbetul răutăcios, ochii ucigaşi, spălăciţi, petele de sânge care se 
uscau. Începu să îşi frece obrazul de al ei, barba lui zgâriind-o ca un 
şmirghel, lăsându-se mereu asupra ei cu partea netedă a unei 
cicatrice care se prelungea de la ochi la maxilar, gâfâind totodată 
greu şi zâmbind obscen la vederea carnagiului de pe podea. Maria îi 
putea simţi excitarea, putea simţi mirosul adrenalinei. Mintea-i 
începu să i se întunece, căutând uitarea în faţa ororii. 

— Asta a fost pentru bunicul meu, şopti vocea. O'Connor era 
conştient când i-am scos plămânii. Ştia ce se întâmpla. Duşmănia 
ancestrală s-a încheiat acum. E timpul ca eu să îmi cer răsplata. 

Îi lovi picioarele şi o trase spre uşă. Ultimul lucru pe care Maria îl 
mai simţi fu o durere care palpita în obraz, propriul sânge 
amestecându-se cu al lui O'Connor. Apoi se făcu întuneric. 


Jack manevra cu pricepere Zodiacul spre țărm, lăsându-l să 
alunece uşor o vreme, apoi pornind motorul până când barca ajungea 
pe creasta valului următor. Deasupra lor cerul era acoperit din loc în 
loc cu nori înalţi, ce se mişcau rapid spre sud, împinşi de un vânt 
puternic dinspre mare, care-şi adunase puterile toată dimineaţa şi 
dăduse rapid naştere unei furtuni. Aerul avea aceeaşi transparenţă 
pe care o văzuseră în zona arctică, dar nici măcar vântul nu putea 
ascunde intensitatea arzătoare a soarelui când începu să 
strălucească, orbindu-le ochii neobişnuiţi cu ea. In spatele lor, 
talazurile de dincolo de bancurile de recife subliniau forma netedă a 
lui Seaquest II, care îşi menținea poziţia deasupra apei adânci, la un 
kilometru jumătate depărtare de țărm. 

Pentru Jack era emoţionant să simtă iar stropii mării, după cinci 
zile de călătorie de la Newfoundland, de-a lungul coastei estice a 
Statelor Unite şi până în Caraibe. Era la fel oriunde s-ar fi dus, în 
Arctic, la Cornul de Aur, pe malul insulei Iona sau pe Great Sacred 
Isle - ori de câte ori simţea marea, avea un sentiment de înălţare. Se 
ridică, ţinând cu mâna stângă regulatorul, iar cu dreapta cârma, şi 
manevră astfel încât cei doi coechipieri să treacă în faţă şi să fie 
pregătiţi înainte. Chiar înainte de a se lovi de valuri, opri motorul şi 
balansă barca pe o parte. Costas şi Jeremy se scufundară în apă de o 


209 


parte şi de alta, echilibrând Zodiacul, până când acesta fu împins 
într-un vârtej, lângă un banc de nisip. Îl rotiră până când prova se 
îndreptă iar spre valuri şi aşteptară până când Jack aruncă ancora. 
Odată ce văzură că acesta era stăpân pe situaţie, avansară spre mal, 
cu părul ud, şi cu apa de mare călduţă picurând din costumele lor 
negre IMU. 

Se aflau pe o plajă joasă, îngustă, în spatele căreia se întindea o 
linie continuă de junglă spinoasă, cu copaci răsuciţi şi cu fragmente 
de coral uscat împrăştiate peste tot, rămăşiţe ale unui uragan 
puternic ce lovise zona cu un an în urmă. 

— Plante xerofitice, rosti Jeremy. Bine aţi venit la Yucatan. Nu e o 
pădure tropicală aici sus, dar cu siguranţă e junglă, în adevăratul 
sens al cuvântului. 

— Sălbăticie, vrei să spui. Costas se încumetă să înainteze câţiva 
paşi prin tufişurile încâlcite, apoi se întoarse repede, alungând iritat 
plasa unui păianjen şi musculiţele care se abătuseră asupra lui. 
Prefer Caraibele Groenlandei oricând, dar nu aş putea să spun cum s- 
a putut dezvolta aici o civilizaţie. 

— Elementul-cheie când vine vorba despre civilizaţia maya este 
apa dulce. 

Jeremy îl duse pe Costas de-a lungul plajei, până ajunseră la 
bancul de nisip de lângă un izvor cu o apă extrem de limpede, adâncă 
de vreo trei metri, ce traversa jungla şi se vărsa în mare. 

— Locul acesta e plin de aşa ceva. Unele dintre râuri vin de sub 
pământ, prin sisteme uimitoare de peşteri, şi îşi au originea departe 
de țărm. Cred că o să vă pot arăta astăzi, mai târziu. 

— Ai stat pe aici? 

— Excursii pe teren când eram student. Transpirând în junglă, 
măsurând ruinele acoperite de plante, riscând să fiu mâncat de viu. 

— Ar trebui să înveţi să faci scufundări, spuse Costas sec. 

— Asta îmi tot spune şi Jack. Zice că tu eşti un instructor de 
scufundări profesionist, unul dintre cei mai buni. Poate când se vor 
sfârşi toate astea. 

— Cu plăcere. Dar să nu te gândeşti la scufundările în aisberguri. 

— Vă las vouă plăcerea senzaţiilor tari, răspunse Jeremy 
zâmbind. Eu mă bag în treaba asta numai pentru arheologie. 

— Cum se numea locul acela, cu numele maya înscris pe piatra cu 
inscripţii runice găsită împreună cu prietenul meu aflat sub turnul 
celtic? Costas îşi şterse transpiraţia care începuse să i se prelingă pe 
faţă. 

— Uukil-abnal, răspunse Jeremy. Numele pe care îl avea Chichén 
Itza în secolul al XI-lea, cel mai faimos sit arheologic din Yucatan. Un 


210 


oraş fantastic năpădit de plante, la buza junglei. Piramide şi toate 
celelalte. Cred că asta e următoarea noastră oprire. 

Jack veni după ce ancoră Zodiacul, şi începură să îşi desfacă toţi 
costumele de scafandru până la mijloc. 

— Frumoasă plajă, comentă Costas. Dar puţin cam pustie. 

— Cortés a venit aici în 1519, zise Jack. Dar conchistadorii au 
aruncat o privire şi au trecut mai departe. Nu au cucerit interiorul 
Yucatan-ului decât câţiva ani mai târziu. 

— Îmi dau seama de ce. Costas se luptă să îşi dea jos partea 
superioară a costumului său, apoi se feri când o pală de vânt aruncă 
nisip spre el. Deci tu crezi că Harald Hadrada a fost aici? 

— Lanowski a făcut cel mai potrivit calcul privind locul în care 
corabia ar fi ajuns la mal după ce a fost împinsă la nord-vest de 
Cheile Floridei, spuse Jack. Am ales acest loc deosebit din cauza 
râului. Probabil vikingii au fost disperaţi după apă dulce şi au reuşit 
să îşi ducă barca până în golf. De asemenea, malul râului pare a fi un 
loc potrivit pentru o urmărire a tribului maya spre interior. 

— Probabil că aici era un port maya, adăugă Jeremy. Cele mai 
multe dintre siturile maya importante sunt departe de mare, dar ei 
erau de fapt navigatori abili. Am văzut picturi ce prezentau canoe 
mari pentru război, aproape de mărimea unei corăbii norvegiene. 

— Nu era chiar ceea ce sperau Harald şi oamenii lui, spuse 
Costas. 

— Dacă le era frică de scraeling-i, tipii ăştia de aici i-ar fi făcut să 
tremure de frică, fie ei vikingi neînfricaţi sau nu, replică Jeremy. 
Probabil că vikingii au visat un final la Ragnarok, dar, odată ce au 
văzut cu cine aveau de-a face, şi-au schimbat părerea. 

— Cred că nu aveau prea multe soluţii odată ajunşi în punctul 
acesta, spuse Jack. După călătorie, vasul lor era probabil o epavă, iar 
ei erau flămânzi. Erau hotărâți să termine totul aici. Presupun că au 
plecat în junglă. 

— Voiam să întreb, zise Costas, personajul acela, Pieter Reksnys. 
Fiul nazistului, tatăl lui Loki. Nu a ajuns şi el în Mexic? 

— Se pare că, pe când O'Connor era misionar iezuit în America 
Centrală, prin anii 1960, ştia totul despre afacerile lui Reksnys. Jack 
îşi ridică mâna la ochi, ferindu-se de lumina soarelui. Dar O'Connor a 
rămas în umbră evitând orice întâlnire. Chiar şi atunci exista în felag 
un preţ pus pe capul lui. Se pare că, atunci când Andrius Reksnys şi 
fiul său au vândut mina de opal din Australia, s-au mutat mai întâi în 
Costa Rica. Era un adevărat rai pentru naziştii care se ascundeau. 
Apoi, când vânătoarea de nazişti s-a mai domolit, pe la sfârşitul anilor 
1960, Reksnys senior s-a mutat înapoi în Europa, în castelul 
îndepărtat de la Obersaltsburg, unde a fost împuşcat acum cinci ani. 


211 


— Bătrânul mort din fotografia din ziar, cu banderola cu svastică. 

— Exact. 

— O'Connor a spus ceva mai mult despre asta? 

— Nu când am vorbit eu cu el, spuse Jack. Nu va dezvălui 
persoanele pe care le-au folosit, iar noi nu avem nevoie să ştim. Poate 
se va răzgândi. Dar a spus că nu are nici un regret. Cred că a simţit 
că era de datoria lui, ca fost membru al felag-ului, să aducă 
modificări şi să vadă că se face dreptate şi în cazul lui Reksnys. 

— Destul de corect. 

— Reksnys cel tânăr, Pieter, cel care şi-a ajutat tatăl Andrius cu 
acele execuţii SS, a avut bani mai mult decât suficienţi pentru a se 
retrage şi a-şi petrece timpul insuflându-i fiului său aceeaşi viziune 
denaturată asupra lumii. Dar, la fel ca multe alte personaje, nu s-a 
putut ţine deoparte de crima organizată, mai ales în aceste păduri, 
unde teoretic totul este posibil. 

— Droguri? Arme? spuse Costas. 

— S-a ocupat şi cu astea, dar s-a concentrat din ce în ce mai mult 
pe piaţa neagră de antichităţi, pentru a ajunge mai apoi să facă 
numai asta. Antichităţile au devenit obsesia lui, şi îi aduceau profit 
imediat. Din anii 1960, exista o cerere imensă în America şi în 
Europa pentru antichităţile din America Centrală, pentru olăria 
decorată, sculpturi din aur, jad, piatră. După spusele lui O'Connor, 
Reksnys pusese de multă vreme ochii pe Yucatan, chiar înainte ca 
zona să atragă atenţia investitorilor străini. 

— E aici? întrebă Costas, privind spre junglă. Chiar sub nasul 
nostru? 

— Acest loc a fost ca o mină de aur nesigilată. Chiar şi acum 
autorităţile mexicane au probleme uriaşe în ceea ce priveşte 
protecţia zonei, mai ales în părţile de junglă aflate în proprietatea 
străinilor, precum Reksnys. Şi, la fel ca mafia care conduce industria 
turistică, oameni precum Reksnys au mulţi prieteni printre poliţişti şi 
politicieni. Există multă corupţie aici. Fără exagerare, sunt sute de 
situri maya nemarcate pe hărţi, împrăştiate prin junglă, asupra 
cărora se poate obţine uşor dreptul de proprietate dacă acei câţiva 
poliţişti şi arheologi cinstiţi sunt ţinuţi la distanţă. 

— Vreo idee unde operează Reksnys? 

— Este foarte alunecos, trăieşte baricadat. Dar ştim că deţine o 
mare parte din junglă la nord de Yucatan, între coasta pe care ne 
aflăm noi acum şi situl intern de la Chichén Itza. 

Costas fluieră. 

— Pare o coincidenţă incredibilă. 

— Nu se poate ca felag-ul să fi făcut legătura cu Yucatan, e doar 
o întâmplare. Singurul indiciu pentru acest loc este pandantivul de 


212 


jad de la L’Anse aux Meadows, şi nu există nici o dovadă că l-ar fi 
găsit cineva înaintea noastră. Dar, dacă există cu adevărat ceva aici, 
dacă Harald şi oamenii lui au ajuns într-adevăr aici, atunci Reksnys a 
aflat asta doar din pură întâmplare. Probabil sunt mai mulţi oameni 
care lucrează pentru el decât sunt arheologi în întregul Yucatan. Eu 
sper ca, în cazul în care chiar descoperim ceva, acest ceva să se afle 
în zonele arheologice păzite de poliţie, nu aici, în sălbăticie. 

— Deci... menora ar fi la îndemâna lui, murmură Costas. Nu doar 
ca un artefact sacru pentru felag, ci şi ca un lucru care poate fi 
valorificat din punct de vedere profesional. El ar şti cu exactitate cum 
să obţină cel mai bun preţ. 

— Acesta este lucrul care îl sperie cu adevărat pe O'Connor. Şi, 
adu-ţi aminte, nu vorbim numai despre colecționari privaţi. Incă o 
dată, lumea va trebui să lupte împotriva unui nazist care încearcă să 
influenţeze cursul istoriei evreieşti. 

— Ce mai face Maria? 

Chipul lui Jack se lumină pentru un moment. 

— Se pedepseşte pentru că a ratat plăcerea de a descoperi 
L'Anse aux Meadows, dar plănuieşte să vină cu noi aici, dacă avem 
noroc. Mi-ar plăcea mult să o văd plecată de la Iona. 

— Şi alături de noi. 

— Prea mulţi bărbaţi pe aici. 

— Ştii că este apropiată de părintele O'Connor. 

— Ştiu. 

— Adică, foarte apropiată. 

— Ştiu. Jack făcu o pauză. Cred că totul a început după acea 
conferinţă de la Oxford, înainte ca ei să ne arate mappa mundi. 

— Un alt lucru pe care forţa malefică de la Vatican îl poate folosi 
împotriva lui. 

— O'Connor a fost pe muchie de cuţit de mai multe ori. Dar Maria 
a fost mereu foarte discretă. Jack făcu iar o pauză şi privi în jos. 
Oricum, ea se numără printre cei mai vechi prieteni ai mei. O ştiu 
chiar dinainte de a avea îndoielnica onoare de a vă întâlni. 

— A fost destinul, spuse Costas. Unde ai ajunge fără sprijinul meu 
în ceea ce priveşte tehnica? Nu am mai întâlnit niciodată pe cineva 
care să se descurce mai prost ca un computer. Şi apoi, aş fi îngropat 
în vreo închisoare fără ferestre din Silicon Valley%, câştigând tone de 
bani, dar plictisindu-mă de moarte. 

Lovi un ţânţar aflat pe gâtul lui, înclinându-şi capul când vântul 
ridică un vârtej de nisip care îi lovi ca o rafală venită dinspre un 
furnal. 


30 Zonă din apropierea golfului San Francisco (California) unde este concentrată o mare parte 
din industria componentelor electronice din SUA. (n.red.) 


213 


— Fără aisberguri, fără vacanțe pe plajă. 

— Şi fără psihopaţi ucigaşi pe urmele noastre, replică Jack. Mă 
rog la Dumnezeu ca O'Connor să ajungă la Interpol înainte ca Loki să 
dea de el. 

— Care e planul tău de rezervă dacă totul eşuează? 

Jack se uită cu deznădejde la Costas, şi începură să împingă 
amândoi Zodiacul iar spre valuri. 

— Nu am unul. 


Trei ore mai târziu, după o călătorie zdruncinată pe un drum din 
junglă, ajunseseră la intrarea în Chichen Itza, la vreo şaizeci de 
kilometri depărtare de plajă. Ruinele vechiului oraş acopereau o zonă 
vastă, deşi numai incinta centrală fusese eliberată de junglă şi 
restaurată. Structuri cenuşii de calcar se ridicau deasupra copacilor, 
dar Jack ştia că în jurul lor se ascundeau ruine îngropate sub 
tufişurile care năpădiseră oraşul în secolele ulterioare părăsirii lui. 
Unele imagini păreau uimitor de familiare, piramide şi temple cu 
colonade, dar altele, precum platforme pentru sacrificiu, animale 
hibride îngrozitoare şi sculpturi umane, erau cu totul necunoscute şi 
păreau de pe altă planetă. Era înspăimântător, ceva părând în 
neregulă, de parcă păşeau într-o scenă de film despre Egiptul antic 
sau despre Mesopotamia, în care se ajustase puţin adevărul istoric şi 
o bună parte din acţiune rămăsese la discreţia imaginaţiei regizorului 
înrădăcinat într-un fel de science-fiction teribil. 

Jack stătea pe scaunul din faţă al maşinii ce le fusese dată de 
autorităţile mexicane, şi, când deschise uşa, fu întâmpinat de un 
funcţionar de stat care îi conduse în sit. Cu câteva zile în urmă, un 
cutremur îi făcuse să se gândească la stabilitatea structurilor antice, 
iar situl fusese închis pentru turişti, pentru a se putea efectua o 
evaluare. Jack îi mulţumi funcţionarului şi căută un loc umbrit unde 
să îşi poată întinde harta. Era împreună cu Costas. Purtau pantaloni 
scurţi, tricouri şi ghete speciale pentru junglă, dar căldura de vară 
era copleşitoare, şi Costas deja transpira. 

— Te gândeşti cu drag la aisbergul nostru? întrebă Jack, uşor 
amuzat. 

— În nici un caz. Costas îşi făcu vânt, dar părea trist şi 
înfierbântat sub pălăria sa panama. Sunt grec, ai uitat? Am căldura în 
sânge. 

— Corect. 

După ce vorbi cu funcţionarul în spaniolă, Jeremy veni spre ei şi 
arătă un drum pe hartă. 

— Am fost obligat când eram student să petrec o vară aici, în 
cadrul unui program de instruire pe teren, înainte să îmi dau seama 


214 


de adevărata mea pasiune, spuse cu mâhnire. Voi încerca să vi-l 
prezint cu obiectivitate, dar, trebuie să vă spun, acest loc îmi dă fiori. 
Vikingii au fost ca o terapie după asta. 

— Ce perioadă istorică evaluăm? întrebă Costas. 

— Maya era una dintre cele mai mari civilizaţii timpurii, după 
cum ştii, spuse Jeremy. S-au dezvoltat între 300 după Hristos şi 900, 
adică de la sfârşitul Imperiului Roman până spre epoca vikingilor. 
Dar, spre mijlocul secolului al XI-lea, acest loc era condus de tolteci, 
o castă războinică din nord. Maya erau încă aici, dar au devenit clasa 
inferioară, au fost transformați în sclavi şi brutalizaţi. Toltecii au 
intrat în Yucatan cam în aceeaşi perioadă în care Harald îşi 
îndeplinea îndatoririle în Garda Varegă. Multe dintre cele pe care le 
vedeţi aici nu aparţin civilizaţiei maya, ci datează din perioada 
toltecă. 

Se târâră cu greu pe drumul de sub bolta junglei, trecând din 
când în când pe lângă iguane sau maimuțe cu coada ca un cerc, 
trăncăneala lor concurând cu ţipetele tucanilor şi ale mierlelor rău 
prevestitoare. Căldura era ameţitoare, mult mai umedă decât 
experimentase Jack în siturile arheologice din zona Mediteranei, şi 
încercă să îşi imagineze oameni trăind normal într-un loc atât de 
îndepărtat de efectele benefice ale mării. După câteva minute, 
ajunseră într-o incintă plină de iarbă, înconjurată de clădiri imense 
din piatră. Era o privelişte extraordinară, imaginea specifică 
civilizaţiei din Antichitate a Mezoamericiis!, dominată de un templu 
impunător care se ridica în etaje, ca o piramidă. 

— Să nu-mi spui că aceşti oameni nu au fost influenţaţi de 
egipteni, zise Costas, ştergându-şi transpiraţia de pe faţă. j 

— Asta e piramida Kukulkan, punctul central al Chichen Itza. In 
timp ce vorbeau, Jeremy îi conduse dincolo de piramidă. Dar cele mai 
multe dintre sacrificii au avut loc în acea clădire, spuse el. Templul 
Războinicilor. Se poate vedea altarul de piatră din vârf, acolo unde 
victimelor încă în viaţă li se scotea inima din piept. 

— Minunat, mormăi Costas. Dar credeam că treburile de genul 
acesta erau exagerări ale spaniolilor. 

— Nu. Jeremy îi duse în partea de nord a incintei, pe lângă o 
structură în care Jack văzu o hieroglifă marcată în piatră ce îi părea 
foarte cunoscută. Jeremy observă că ezita şi strigă: Zeul-vultur. Este 
exact la fel ca pandantivul de jad de la L'Anse aux Meadows. Sunt 
sigur că provine din această zonă. Se opri lângă următoarea 
construcţie, o platformă vastă din piatră cam de înălţimea lui, şi îşi 
aşteptă colegii. Aţi întrebat de sacrificiu. Acesta este preferatul meu. 


31 Zonă sudică din America de Nord în care s-au dezvoltat un număr de societăţi precolumbiene 
atingând culmi de civilizaţie şi rafinament (n.red.) 


215 


Se numeşte Tzompanitli, Platforma Craniilor. Capetele putrezite ale 
duşmanilor erau expuse aici, şi, în cazul în care mai era nevoie să vă 
amintesc, le gravau pe margine. 

Văzură că marginile platformei erau acoperite cu imaginea a sute 
de cranii cu priviri răutăcioase, cu maxilarele căscate şi cu ochii larg 
deschişi de teroare şi de chin. 

— Pentru a avea o perspectivă completă, trebuie să vă imaginaţi 
că toate clădirile de aici, piramida şi Templul Războinicilor, această 
platformă, toate erau vopsite în roşu. 

— Cu sânge de om, presupun. Costas îşi trecu degetul peste unul 
dintre cranii şi se strâmbă. Ştiu că am avut şi noi momentele noastre 
mai neplăcute, Colosseum-ul roman, Inchiziția spaniolă şi toate astea, 
dar genocidul şi crima în masă nu au fost niciodată legiferate, nu au 
ajuns niciodată parte din stilul nostru de viaţă. Pentru aceşti oameni, 
toate acestea erau normale. Te-ai născut aici, eşti sacrificat. Baza 
acestei societăţi nu funcţiona cum trebuia. 

— Populaţia maya a avut destule lucruri bune, replică Jeremy 
precaut. Arhitectură şi artă uimitoare, organizare economică 
fenomenală. State care ar fi putut rivaliza cu uşurinţă cu oraşele- 
state din Orientul Apropiat. 

— Cu patru mii de ani înainte de civilizaţia maya, spuse Jack. 

— Şi populaţia maya nu a avut Epoca Bronzului, adăugă Costas. 

— Sau a fierului sau roata. 

— Aşa este. Jeremy zâmbi strâmb. Această societate a fost 
piramida a ceea ce se întâmpla în Americi înainte de cucerirea 
spaniolă. Dar totul a fost distrus odată cu apariţia toltecilor. Aceştia 
erau războinicii ororii din Mezoamerica antică, trupele SS din acele 
vremuri. Tot ce aţi auzit despre azteci, acele relatări despre sacrificii 
umane în masă transmise de conchistadorii spanioli în secolul al XVI- 
lea, înmulţiţi de câteva ori şi plasați cinci sute de ani mai devreme în 
timp. Imaginaţi-vă inima întunericului, apocalipsa în ziua de azi, 
acesta este locul potrivit. Populaţia maya însăşi nu se opunea 
complet sacrificiului uman, dar, când toltecii au venit aici, locul 
acesta a fost transformat într-o tabără a mortii. 

— Nu e de mirare că Reksnys s-a stabilit aici, murmură Costas. S- 
a simţit ca acasă. 

— Ideea este că, pentru europenii din perioada Evului Mediu, 
acest loc ar fi reprezentat cel mai bine viziunea lor despre iad, spuse 
Jack. Pentru vikingi, locul ar fi întrecut chiar şi cele mai negre 
coşmaruri ale lor privind sfârşitul lumii, Ragnarok. Pentru orice 
prizonier adus aici, ar fi fost un bilet numai dus spre infernul lui 
Dante. 


216 


— Vreau să vedeţi şi altceva, spuse Jeremy, îndepărtându-se 
repede. Veniţi după mine! 

Trecură de Platforma Craniilor şi ieşiră din incinta centrală, apoi 
îl urmară pe Jeremy pe un drum procesional larg, ce cobora lin prin 
junglă, spre nord. După vreo două sute de metri, urcară pe un 
versant din piatră neregulat şi ajunseră pe marginea unei platforme 
erodate. In faţa lor se afla o vale imensă, cu vreo cincizeci de metri în 
diametru şi douăzeci adâncime, cu bordura acoperită de vegetaţie 
luxuriantă şi cu pereţi de calcar dispuşi într-o înşiruire de lespezi 
striate. Bazinul de la bază era de un verde respingător, acoperit de 
un strat dens de alge şi de vegetaţie moartă. Nu exista nici un punct 
de acces la apă, şi era evident că nu exista nici o şansă de scăpare 
pentru nefericitul care ar fi alunecat de pe platformă. 

_ — Cenota? Sacrificiului de la Chichén Itza, murmură Jack. 
Intotdeauna am vrut să văd asta. 

— Cenota? se miră Costas. 

— Un cuvânt spaniol, ce provine din dzonot, cuvânt din limba 
maya, ce înseamnă Puţul Sacru, Puţul Sacrificiului, explică Jeremy. 
Vă spuneam despre el pe plajă. Întregul Yucatan a fost odată un recif 
de corali, apoi a devenit un platou de calcar, în era glaciară, când 
nivelul mării a scăzut. Timp de milioane de ani, apa provenită de la 
ploi s-a infiltrat în calcar şi a creat un imens labirint de peşteri şi de 
tuneluri, pline de stalagmite şi de stalactite. Apoi, la sfârşitul erei 
glaciare, acum opt mii de ani, nivelul mării a crescut iar, totul a fost 
inundat. Peşterile cu tavanele care au rămas deasupra apei s-au 
prăbuşit într-un final, creând văi ca asta. 

— Ce ştiţi despre cutremure? 

— Suntem chiar la sud de un sit creat de impactul unui meteorit 
uriaş, craterul Chicxulub, care se întinde mult la nord de Yucatan. 

— Cel care a dus la dispariţia dinozaurilor? întrebă Costas, 
uitându-se alarmat în jur. E ceva rău care să nu se fi întâmplat aici? 

Jeremy zâmbi. 

— Dezastrul cu dinozaurii este adevărat. Marginea este marcată 
de un inel de cenote; multe dintre ele s-au prăbuşit în astfel de văi. 
Nimeni nu ştie exact de ce, dar craterul de dedesubt are un fel de 
efect destabilizator asupra plăcilor de calcar. 

— Paradisul oricărui speolog. 

— Este incredibil, se entuziasmă Jeremy. Scafandrii au explorat 
sisteme de cincizeci, o sută de kilometri lungime. In unele dintre ele 
sunt râuri subterane care se varsă în mare. Sub nămol apa e limpede 
precum cristalul, e ca şi cum ai înota într-un acvariu plin de 


32 O lagună formată de apa subterană care a provocat prăbuşirea solului calcaros, care 
comunică de obicei cu marea, aici folosită de tolteci ca loc de sacrificiu uman. (n.red.) 


217 


formaţiuni de calcit spectaculare. Dar este, de asemenea, mortal. M-a 
descurajat să învăţ să fac scufundări când am fost aici ca student. Au 
murit mai mulţi scafandri aici decât oriunde altundeva în lume. 

— Toltecii ar fi fost de acord cu asta, spuse Jack. 

— Lasă-mă să ghicesc, zise Costas. Au sacrificat şi ei oameni aici. 

— Puţul Sacrificiului a fost mai întâi curăţat în căutare de 
artefacte prin anii 1930, şi apoi prin 1950 a fost unul dintre primele 
situri arheologice explorate cu scafandri, răspunse Jack. Au mai fost 
şi alte expediţii. Cousteau a venit aici. Depunerile de la cea mai mare 
adâncime sunt încă neexplorate, dar au fost scoase de aici artefacte, 
vase de olărit, aur, jad. Aproape toate au fost aruncate în puț intacte, 
în urma unui ritual. Şi au fost găsite numai schelete umane. Sute de 
schelete. 

— În tot Yucatan-ul e aceeaşi poveste, adăugă Jeremy. Cenotele 
erau sursa de apă dulce a localnicilor maya, dar şi intrarea în lumea 
subterană. Au sacrificat războinici, fecioare, copii. Acea clădire mică 
de acolo este temazcal, un fel de saună în care victimele erau 
purificate conform ritualului. Straturile de piatră de pe care tocmai 
am coborât reprezentau locurile pentru spectatori, unde elita toltecă 
se putea aşeza şi urmări evenimentele. 

— Presupun că varietatea era condimentul vieţii, murmură Costas 
cu dispreţ. Odată ce ai văzut câteva mii de inimi scoase din piept 
acolo jos la templu, s-ar putea să te încânte o scenă diferită. 

Apăru un funcţionar transpirând şi gâfâind în urma lor pe drumul 
procesional, fluturând un celular şi chemându-l pe Jeremy să i-l dea. 
Jeremy ezită, ştiind că fusese luat din greşeală drept şef. Se uită spre 
Jack, care zâmbi şi îi făcu semn să se ducă. În timp ce Jeremy se 
căţăra cu funcţionarul mai sus pentru a găsi un loc mai bun pentru 
semnal, Jack se întoarse şi privi peste marginea platformei. Bazinul 
părea ciudat de inofensiv, dar, pentru un moment, respiraţia i se tăie, 
simțind teroarea victimelor de acum o mie de ani atârnate pe 
marginea lumii de dincolo. 

— Spui că încă mai sunt obiecte acolo jos? Costas îşi şterse 
transpiraţia strălucitoare de pe faţă, apoi se uită întrebător la Jack. 

— Cele mai multe dintre artefactele şi oasele de la suprafaţă au 
fost găsite şi luate, dar mai în adâncime zac îngropate obiecte mai 
grele. 

— Te gândeşti la ce mă gândesc şi eu? 

— Sonda ta pentru analize subterane, replică Jack cu un zâmbet. 
Poate, dacă lucrurile se rezolvă la Cornul de Aur, am putea aborda 
autorităţile mexicane, sugerând un schimb de operaţiuni aici. 

— Crezi că am avea vreo şansă? 

Jack îşi frecă bărbia şi îşi aruncă pe furiş privirea spre stâncă. 


218 


— Din ce ne-a tot spus Jeremy, aici este locul în care trofeele 
capturate în război ar fi putut fi prezentate zeilor. Să ni-i imaginăm 
pe Harald şi pe membrii echipajului său ajungând pe malul nordic şi 
fiind apoi capturați. 

— Doamne, sper să nu, spuse Costas. Asta ar fi o mare 
dezamăgire după toate prin câte au trecut. 

— Pentru vikingii care nu au fost foarte norocoşi să moară în 
luptă, a rămas numai o opţiune. Războinicilor li s-ar scoate inima din 
piept în spate, acolo la templu. Oricine a scăpat a fost transformat în 
sclav. Poate prietenul tău care a făcut drumul înapoi la turnul celtic. 

— Cicatricele de la încheieturi şi de la glezne, spuse Costas. 
Cătuşe. 

Jack aprobă din cap. 

— Probabil că alţii au fost aduşi chiar aici, la locul sacrificării. O 
procesiune spectaculară de la templu la cenote, punctul culminant al 
ritualului victoriei. Exact la fel ca triumful unui împărat roman. 
Invingerea vikingilor ar fi fost un lucru important pentru tolteci, o 
victorie împotriva uriaşilor blonzi şi bărboşi, cu armele lor din fier, 
înspăimântătoare. Veniseră aici ca zei străini, iar toltecii îi 
învinseseră. Prada de război ar fi fost oferită zeilor. 

— Menora ar fi fost probabil o pradă spectaculoasă. 

— Ce greutate crezi că avea? O sută treizeci, poate o sută şaizeci 
de kilograme? 

— O grămadă de aur aruncată. 

— E foarte mult. Jack se uită la sclipirea verde din bazinul care se 
întindea la picioarele lor, apoi iar la Costas. Şi toltecilor chiar le 
plăcea aurul. 

Jeremy apăru iar pe creasta de calcar şi începu să coboare spre 
ei. Mergea puţin şovăitor, şi se aşeză cu greutate pe o stâncă. Văzură 
că era palid. 

— Te-a doborât căldura. Costas se uită la el cu îngrijorare şi îi 
dădu sticla sa cu apă. Bea şi hai să stăm la umbră! 

— Nu e vorba despre asta. Vorbi cu o voce aspră, care abia se 
auzea, şi lăsă să îi alunece sticla din mână. Tocmai am vorbit cu Ben. 
Mă tem că am veşti proaste. Se uită îndurerat în sus, la Jack. Cele 
mai proaste. y 

Jack fu străbătut de un fior de groază. Incercă să se pregătească. 
Sperase că avea să învingă sorții. 

— Este de la Iona. Jeremy păru tulburat, clipind pentru a-şi 
îndepărta transpiraţia din ochi. Vocea îi devenise o şoaptă. Este 
vorba despre părintele O'Connor. A fost ucis. lar Maria a dispărut. 


219 


CAPITOLUL 17 


Mai târziu, cât de târziu nu putea spune, Maria ieşi din teribila 
genune întunecată, mintea-i chinuindu-se să scape de sentimentul de 
oroare care o trăgea fără încetare în jos. Părea teribil de obosită, 
epuizată de lupta cu demonul fără chip din visele ei, dar era totuşi 
copleşită de greutatea pe care o resimțea după un somn adânc. 
Pentru o perioadă ce păru o eternitate, stătu fără să se mişte, 
lăsându-se în voia gândurilor, aşteptând un răspuns din partea 
corpului său. Işi dădea seama că respira, apoi simţi suprafaţa tare de 
sub ea şi un cârcel la gât. Zăcea în poziţia fetală, pe partea dreaptă, 
cu mâinile între picioare. Deschise încet ochii. Era întuneric, dar nu 
la fel ca în visul ei. Văzu cu colţul ochiului o licărire, o lumânare. 
Peretele din faţa ei era acoperit de forme, de culori. Văzu pete roşii. 

Încetă să mai respire. Deveni rigidă. Biroul lui O'Connor. Strânse 
ochii cu putere, tânjind după acel întuneric, după ceva care să 
acopere realitatea pe care cu greu o putea crede, oroarea pe care 
încerca din răsputeri să o împingă înapoi în visul ei. 

Simţi o durere arzătoare în obrazul stâng. O urmă de lumină 
părea că se joacă pe chipul ei, o adiere de vânt. Dintr-odată, scoase 
un strigăt şi sări în picioare, inima bătându-i cu putere, iar sângele 
năvălindu-i în urechi, atingându-şi cu frenezie faţa în timp ce se 
dădea înapoi. Se lovi de un zid, respirând neregulat, apoi auzi 
fâlfâirea aripilor rotindu-se deasupra ei şi dispărând în sus. 

Ridică mâna şi simţi ceva umed şi lipicios pe obraz, apoi privi în 
sus. Lumânarea dădu la iveală tavanul, înalt, construit din blocuri 
mici de piatră acoperite ici şi colo cu tencuială. Părea vechi, o ruină. 
În vârf, reuşi să vadă o linie formată din contururi întunecate, 
atârnând încolonate. 

Se hrăniseră cu carnea ei. 

Începu să vomite, ţinându-se cu mâinile de stomac şi aplecându- 
se într-o parte. Simţi iar mirosul respirației metalice. Încercă să 
vomite, icnind mereu, disperată să găsească rapid ceva care să o 
ajute să depăşească repulsia pe care o simţea, să-şi alunge din minte 
urmele morţii şi ale siluirii care o copleşeau, fiind tot ce îşi putea 
aminti din ceea ce se întâmplase. _ 

Renunţă, încercând să se calmeze, respirând adânc. Închise ochii, 
sprijinindu-se cu obrazul însângerat de peretele umed, căutând cu 
disperare o sursă de putere. Era transpirată, şiroaiele de sudoare 


220 


picurându-i pe faţa plină de sânge închegat. Se uită în jos. Era 
îmbrăcată doar în pantalonii ei kaki şi o vestă veche şi murdară. 
Cineva îi scosese puloverul, iar ceasul îi lipsea. Frigea foarte tare, de 
parcă ar fi avut febră. Se simţi dintr-odată foarte deshidratată, 
moartă de sete, şi începu să-şi lingă sudoarea şi sângele de pe buze. 

Se ridică iar, înghiţi cu putere şi se forţă să vadă de jur împrejur. 
Totul părea umed, acoperit cu un noroi verzui. Se afla într-o cameră 
pătrată, de aproximativ zece metri lungime şi cinci lăţime. Era un fel 
de intrare la un capăt, o tăietură adâncă în întuneric. 

Se gândi la clădirile pe care le ştia în Iona, vechea capelă din 
partea de nord, cantina. Le scoase repede din calcul. Podeaua pe 
care stătea acum era din piatră naturală, părea piatră de var, netedă 
pe alocuri, dar diferită de zăcămintele de granit de la Iona. In mijloc 
era o bucată de lemn, ca un capac, de parcă asta ar fi fost o casă a 
puţului. Capacul arăta ca un lemn de esenţă tare din regiuni exotice, 
chiar mai închis la culoare decât stejarul bătrân. La celălalt capăt al 
camerei erau bucăţi de zidărie căzută, ocupând tot spaţiul de la tavan 
la podea. Peticele albe de moloz o ajutară să vadă locul în care unele 
pietre fuseseră de curând înlăturate, aruncate pe jos. Acolo unde 
peretele ieşea în afară, fusese acoperit cu plăci de lemn, o protecţie 
brută care se întindea vreo trei metri mai încolo, spre centrul 
camerei, în direcţia opusă ei. 

Maria se ridică, sprijinindu-se de perete, simțindu-se confuză şi 
nesigură pe picioare. Se opri un moment, cât o luă un val de 
ameţeală, apoi păşi ezitând spre locul în care văzu petele de culoare. 
Căldura era înăbuşitoare, se simţea ca într-o saună. Un lucru era 
sigur, nu se mai afla în insulele de vest ale Scoției. Pereţii păreau la 
fel de vechi ca ai unei mănăstiri, dar totul în jur îi spunea că era 
departe de Iona, variantă aproape de neconceput. Era o posibilitate 
pe care mintea ei refuza pur şi simplu să o analizeze în detaliu. 

Traversă şovăitor camera, spre peretele opus. Singura lumânare 
care licărea era aşezată pe o piatră mică, plată, în faţa ei. O ridică, 
împrăştiind umbre ce dansau dement în jurul camerei, apoi o tinu cu 
ambele mâini ca să nu mai tremure. Se uită cu atenţie la perete. 

Rămase mută de uimire. 

Clipi cu greutate. Ştia că puterile începeau să o lase, că nu 
avusese apă şi mâncare ore întregi, poate chiar zile. Era posibil să fie 
o halucinație. Se mai uită o dată. 

Petele roşii erau într-adevăr acolo. Poate era sânge. Dar nu era 
sânge adevărat, ca în biroul lui O'Connor. Era un alt gen de oroare. 
Văzu sânge ţâşnind din cranii, jeturi de sânge din corpuri spintecate, 
sânge curgând pe o pantă închisă la culoare, în trepte. 


221 


Era o frescă, o pictură murală de o barbarie greu de imaginat, o 
execuţie în masă. Victima dezbrăcată era condusă pe o parte a 
templului înalt. In vârf era aşezată pe un altar, iar mâinile călăului 
despicau trupul victimei, ajungând până la măruntaiele acesteia, iar 
altcineva etala o inimă care încă pulsa. Mariei îi veni din nou să 
verse. Călăul era un gigant înspăimântător, dezbrăcat până la brâu, 
cu o frunte plată şi un nas acvilin, purtând doar o pânză în jurul 
mijlocului şi o podoabă pentru cap foarte elaborată. Deasupra lui 
erau simboluri stilizate. Jaguari, păsări, monştri strălucitori. Cel de 
deasupra călăului îi păru subit familiar. Maria îşi aminti momentul în 
care începuse coşmarul, când studia la Iona, scrutând pandantivul cu 
zeul-vultur pe care Jack i-l trimisese. 

Clipi des, încercând să înregistreze ceea ce vedea. Făcu câţiva 
paşi înapoi, lumânarea tremurându-i în mână. În dreapta, vedea 
victimele adunate, ca prizonierii după bătălie. Desenul de pe perete 
avea sigur caracter narativ, o succesiune de scene ca într-o poveste, 
mergând de la dreapta la stânga. Privi iar tavanul. Încercă să-şi pună 
gândurile în ordine, să raţioneze ca o persoană a cărei minte fusese 
îndelung antrenată. Ca într-o altă viaţă, îşi aminti anii petrecuţi cu 
Jack, pe când erau studenţi, învățând despre istoria arhitecturii. 
Boltă în consolă. O civilizaţie majoră şi-a construit bolțile în acest fel, 
şi nu a învăţat să facă un arc. O civilizaţie, renumită pentru 
arhitectura ei, dezgustătoare pentru cruzimea ei. 

Se uită iar la perete. Boltă în consolă. Scene narative de la 
dreapta la stânga. Războinici fără frică cu frunţi plate. Simboluri, 
hieroglife. Sacrificiul uman pe un altar al templului, sacrificiu la 
scară prodigioasă. Incepu să gândească lucruri de negândit. 

„Maya.” 

Se dădu înapoi, clătinându-se, izbită de un val de ameţeală, apoi 
îşi adună puterile şi făcu câţiva paşi spre dreapta, până ajunse în 
spatele capacului de lemn. Ţinu lumânarea în faţa peretelui. Se afla 
între două scene, primele din pictură. Scena de la început prezenta o 
luptă navală, pirogi lungi, pline de războinici, una dintre ele având o 
pânză pătrată. Următoarea scenă arăta o bătălie groaznică, de data 
aceasta pe pământ. Războinicii erau îmbrăcaţi asemenea călăului 
atunci când se luptau cu alţi războinici, cei care urmau să devină în 
curând prizonieri. Toţi aveau frunţile plate, dar învinşii erau chiar 
mai mari, uriaşi. Toţi erau dezgoliţi până la mijloc. În prim-plan erau 
morţii din ambele armate, unii dezmembraţi, alţii într-un râu ce 
părea subteran. Învingătorii mânuiau ciomege şi buzdugane, învinşii 
- săbii şi securi. 

Maria se opri. „Săbii şi securi.” 


222 


Se uită mai de aproape. Începu să tremure, dar se strădui să ţină 
lumânarea nemişcată. Nu frunţile învinşilor erau plate, ci apărătorile 
de nas ale coifurilor de protecţie. Erau dezbrăcaţi până la mijloc, dar 
purtau carâmbi, nu kilturi şi pânze în jurul şoldurilor, ca învingătorii. 
Aveau bărbi şi erau blonzi. Aveau paloşe şi topoare imense făcute 
dintr-o bucată. 

„Securi varege.” 

Maria ameţi. Era ca şi cum visa capitolul final al poveştii care o 
tulburase toată viaţa, un capitol atât de extraordinar, încât nu putea 
fi decât pură fantezie. Îşi dorea să fie şi Jack aici, lângă ea, spunându- 
i cu vocea lui calmă şi reconfortantă că toate acestea erau numai 
ficţiune. Se uită iar la scena cu sacrificiul, la altar şi la călău, acolo 
unde părea că din perete picură sânge. Şovăi, dându-se înapoi, şi se 
lăsă în jos lângă perete, strângând tare din ochi, dorindu-şi cu 
disperare să se trezească iar în chilia din Iona, să simtă din nou 
căldura şi respiraţia regulată a altcuiva aşezat lângă ea. 


— Doctore de Montijo, ce bine că v-aţi revenit. Efectele 
medicamentului vor dispărea curând. O voce i se adresa, o voce 
reală. Sunteţi în Mexic. 

Maria tresări, de-abia trezită din somn. 

— Da, spuse ea. Cuvântul ieşi chiar înainte ca ea să înregistreze 
ce se întâmpla. Ştiu. 

— Cum? 

Vocea era ascuţită, iritată. Maria încercă să se ridice, dar alunecă 
iar de-a lungul zidului unde zăcuse. Nu putea vedea nimic, era orbită 
de o torţă ce îi lumina direct în ochi. Avea gura uscată, iar glasul îi 
părea un croncănit. 

— Mi-am dat seama. 

Torța fu lăsată jos, şi ea văzu în faţa ei un om scund, slab şi 
musculos, cu părul negru, lucios, dat pe spate. I se păru că avea vreo 
şaptezeci de ani, cu părul sigur vopsit, deşi avea trăsăturile unui om 
cu treizeci de ani mai tânăr. Avea ochii gri, decoloraţi. 

Adevărul îi apăru clar Mariei. Îl privi cu o siguranţă amestecată 
cu scârbă, abia venindu-i să creadă că în sfârşit se afla în prezenţa 
lui. Totul, starea ei îngrozitoare, până şi moartea lui O'Connor, era 
acum învăluit în ceaţă. El era acela. Se luptă să îşi controleze 
emoţiile, să îşi păstreze sângele-rece. Dintr-odată, era cât se poate de 
trează. 

— Pieter Reksnys. Văd că tatăl tău te-a învăţat bine. Lituanian, 
cred? Rasa supremă. 

O mână se întinse spre gâtul Mariei, prinzându-l ca într-o 
menghină, dovedind o agilitate fulgerătoare pentru o persoană de 


223 


vârsta lui. O smuci spre el şi o ridică. În ciuda durerii sufocante, 
Maria simţi ceva familiar, un miros pe care îl cunoştea. 

— Să nu mai vorbeşti vreodată despre tatăl meu, evreică! şuieră 
el. Şi să nu crezi că el a fost singurul care a apăsat pe trăgaci atunci. 
Am avut multe momente de amuzament cu copiii. 

li dădu drumul Mariei şi stătu lângă ea cât aceasta tuşi. 

— Îmi doresc numai ca fiul meu să fi fost atunci născut. Şi-ar fi 
făcut bunicul mândru. 

O lovi pe Maria în spate, ştergându-şi apoi ostentativ încăl- 
ţămintea de pământ. Maria văzu o altă figură apropiindu-se. Îşi ţinea 
capul jos, strângând din pumni, mişcându-se într-un mod oribil de 
familiar. O prinse de păr şi o trase spre capacul de lemn pe care îl 
lovi cu putere la o parte şi împingând deasupra găurii de dedesubt. 
Maria nu putea vedea nimic în întuneric - era o prăpastie care aduse 
cu ea un suflu de aer rece, de parcă dedesubt, departe, ar fi fost o 
apă. 

— Nu-ţi face griji. Fu smulsă de acolo şi ridicată spre el; atunci 
văzu cicatricea urâtă. Am păstrat vulturul de sânge pentru prietenul 
tău. Când o să te arunc în lumea de dedesubt, nici măcar nu o să 
mori. Sau cel puţin asta le spuneau toltecii victimelor lor. 

Vocea era răguşită, urâtă, mai puţin rafinată decât a tatălui său. 
Se făcu a o împinge, apoi o trase înapoi cu brutalitate. 

— Genul meu de oameni, zise el râzând ca un nebun, cu hohote 
ascuţite, apoi o aruncă la pământ. Bucură-te de scurta vacanţă în 
ascunzătoare cât mai poţi. 

— Adevăratul felag a dispărut acum şapte sute de ani. Maria 
ridică uşor capul şi încercă să se uite la Loki. Oamenii lui Harald 
Hardrada nu ar fi acceptat niciodată scursuri ca tine. Nici nu te-ar fi 
considerat vreodată demn de o duşmănie ancestrală. 

Loki se îndreptă spre Maria, dar Reksnys îl opri. 

— Nu încă, murmură el şi se întoarse spre Maria, cerându-şi 
batjocoritor scuze. Fiul meu are încă aceste idei romantice. Încă mai 
crede că e în SS. 

— Prea slab pentru asta. 

Loki se repezi iar spre Maria, şi încă o dată Reksnys îl reţinu 
vorbind-i apoi cu o voce neînduplecată: 

— Felag-ul nostru a fost un simplu instrument până la un punct. 
Nici mai mult, nici mai puţin. Şi se pare că noi vom râde la urmă în 
ceea ce îl priveşte pe Harald Hardrada. 

Loki mârâi şi se întoarse brusc, îndreptându-se repede spre 
ieşirea din cameră. Maria se târî înapoi, lângă perete. Reksnys îi 
azvârli o mică sticlă cu apă. 


224 


— Aşa... acum am făcut cunoştinţă. Am nevoie de ajutorul unui 
expert. Tu mă vei ajuta. 

Reksnys luă un aparat foto digital şi îl îndreptă spre ea. Maria era 
pe punctul de a-şi pierde cunoştinţa; alunecă lângă perete, apoi se 
uită la Reksnys, amintindu-şi ce făcuseră el şi fiul său. O'Connor se 
asigurase că se făcuse dreptate împotriva tatălui lui Reksnys, îşi 
pusese viaţa în joc pentru asta şi plătise preţul maxim. Maria îi era 
datoare să facă tot ce îi stătea în putere pentru a vedea treaba 
terminată. Şi şi-o datora şi ei înseşi. 

Avea să fie puternică. 


Jack stătea gânditor în camera de comandă de pe Seaquest II, 
amestecând într-o cafea şi privind ruperea de nori de deasupra mării, 
undeva, în depărtare. Cerul era acoperit cu totul de nori cenuşii, 
norii pe care îi văzuseră de dimineaţă, când fuseseră pe plajă, şi care 
erau acum înlocuiţi de o masă întunecată ce venea dinspre Caraibe. 
Acolo unde soarele strălucea printre nori, perdele de lumină atârnau, 
se răsuceau şi se contopeau pe cer, precum luminile nordice pe care 
le văzuseră în Groenlanda, dar de data asta erau pline de prevestiri 
despre vremea ce urma să vină. 

— Se pare că o să avem parte de ceva ploaie. Căpitanul canadian 
de pe Seaquest II veni lângă Jack, scrutând marea prin binoclu. 
Suntem aproape de sezonul uraganelor. Închid magazia de jos, doar 
ca măsură de precauţie. Mergem în continuare de-a lungul țărmului, 
şi o să bat în scânduri uşa de la hangarul unde se află elicopterul. 

Jack mormăi ceva. Nu era ceea ce voia să audă. 

— Mulţumesc. Fă ce trebuie să faci. 

Căpitanul plecă spre punte, iar James Macleod se ridică din faţa 
consolei unde evaluase datele primite despre fiordul de gheaţă. Toată 
lumea din cameră ştia ce i se întâmplase lui Jack, dar păstraseră cu 
toţii distanţa. Unii dintre ei fuseseră pe prima Seaquest şi îşi puteau 
aduce aminte, după pierderea lui Peter Howe, în Marea Neagră, 
modul în care Jack preluase responsabilitatea. Maria fusese foarte 
populară în rândul membrilor echipajului şi al oamenilor de ştiinţă, 
pe durata şederii lor la fiordul de gheaţă. Chiar şi Lanowski era 
supus, dându-i lui Jack o serie de fişe tipărite ce conţineau date 
despre corabia aflată în aisberg şi pe care le extrăsese şi le finalizase 
din imaginile fotogrametrice. 

Macleod se furişă până la fereastra de lângă el. 

— Cât timp crezi că o să stăm aici, Jack? întrebă el încetişor. 

Jack se întoarse şi se uită la el cu o figură schimonosită şi 
distantă, apoi privi înapoi spre mare. 

— Nu ştiu, James. Pur şi simplu, nu ştiu. 


225 


Îşi ţuguie buzele şi lăsă cafeaua deoparte. Erau la bord de 
aproape şase ore, şi încă nu aveau nici o veste dinspre Iona. Tot ce 
aveau la mână era un scurt mesaj telefonic către sediul principal al 
IMU din partea colegului din mănăstire al lui O'Connor, omul despre 
care Jack îşi amintea că-l văzuse o clipă în biserică. Se pare că poliţia 
ţinea cumva scena complet ascunsă şi exista o poveste-camuflaj 
creată pentru media. Părintele O'Connor decedase, iar Maria 
dispăruse. 

— Trebuie să presupunem că a fost răpită. 

Ben se aflase la o distanţă la care să îl poată auzi, dar se mută de 
cealaltă parte a lui Jack. 

— Până când nu găsim corpul, asta e. 

— Ştiu. Jack respiră cu putere, apoi se îndepărtă de balustradă, 
cu mâinile în şolduri, revenind la comportamentul lui obişnuit. 
Trebuie să ne păstrăm optimismul. Trebuie să presupunem că vom 
avea curând mai multe veşti. Până atunci, nu putem face prea multe. 
Trebuie să ne comportăm normal. Il privi pe Macleod, cu o expresie 
severă, dar hotărâtă. Uite răspunsul tău. Planul meu după vizita 
făcută la Chichen Itza era să compar toate dovezile posibile din 
nordul Yucatan-ului care datează din a doua jumătate a secolului al 
XI-lea cu cele din vremea în care Harald a fost probabil aici. Picturi 
murale, hieroglife, structuri. Orice ar putea oferi un indiciu. 

Îi făcu semn lui Jeremy, se întoarse cu spatele la ei, aplecându-se 
deasupra unui monitor din colţ, înconjurat de cărţi deschise. 

— L-am pus pe Jeremy să se ocupe de asta în momentul în care 
ne-am întors. 

— li este foarte greu, murmură Macleod. 

— Il venera pe O'Connor, spuse Jack încet. Şi pe Maria, mentorul 
lui. Pentru cineva ca el, asta înseamnă să îi zdruncini temeliile vieţii. 

— Acum ne are pe noi, răspunse Macleod. 

— E băiat bun, zise Jack. 

Costas tasta la calculatorul de lângă Jeremy, apoi se întinse pe 
spate, pe scaun, în timp ce ei examinau situaţia. 

— Jack. Ceva pe care îl vei aştepta cu nerăbdare. Am sărit peste 
câteva etape şi am păstrat legătura cu un tip de la IMU, pe partea 
Caraibilor, Jim Hales, din insulele Grand Cayman. Ştii, e un vechi 
tovarăş de-al meu din laboratorul de cercetare a submersibilelor, din 
cadrul Marinei SUA. S-a dus direct în Mexico City, şi ne-au dat 
aprobarea pentru Chichen Itza. E uimitor cum tipul ăsta elimină 
birocraţia. Oricând vrei să vorbim despre iniţierea unui proiect în 
acea cenotă, am numerele de contact. 

— Sună ca un plan deja făcut. 


226 


Jack îi surprinse privirea lui Costas. Ştia că amândoi simțeau 
nevoia să rămână optimişti, să privească mai departe. 

— Voi revendica primul sonda subterană de forat, când se 
termină activitatea la Cornul de Aur. Jeremy, eşti interesat? 

Jeremy se uită la ei, palid şi distras. 

— Ce? Dacă mă lasă Maria. Se opri brusc, iar camera se umplu 
de linişte. 

— O să te lase, spuse Jack cu tărie. 

Jeremy încercă din greu să păstreze o atitudine optimistă. 

— Oricum, nu sunt sigur dacă vreau să fac prima scufundare în 
apă deschisă chiar în Puţul Sacrificiului. 

— Nu-ţi face griji. Costas întinse mâna, punând-o pe umărul lui 
Jeremy. Mai întâi o să facem scufundări în partea cu corali. 

O lumină roşie începu să se agite în cameră. Ben se uită la Jack, 
cu o privire extrem de serioasă. 

— Pe punte! 

Cei doi bărbaţi ieşiră în viteză din camera de comandă, urcară 
scările, iar Costas îi urmă. Căpitanul era prins într-o discuţie cu 
ofiţerul-şef lângă habitaclu, dar imediat gesticulă spre camera cu 
hărţile. 

— Mesaj prioritar pe canalul de securitate. 

Ben ajunse primul în cameră şi înşfăcă receptorul radioului, 
vorbind repede, apoi punându-l la loc. 

— Era de la sediul central al IMU. A sosit un mesaj pe adresa de 
e-mail. Ne redirecţionează spre un site protejat şi ne-a dat şi o 
parolă. 

Costas stătea deja la calculator, în faţa graficului. 

— OK. Suntem online. Adresa? Ben o citi, iar Costas o scrise. 

— Parola? 

Ben ezită, apoi se uită la Jack. 

— Menora. 

Costas fluieră uşor. 

— Ei bine, măcar ştim despre ce e vorba. 

Articulațiile lui Jack erau albe când apucă scaunul lui Costas, iar 
vocea îi era răguşită. 

— Bănuiam noi cu cine ne luptăm. Asta o confirmă. 

— E pentru tine, Jack. 

Costas se lăsă într-o parte pentru a-i da voie lui Jack să citească 
scurtul e-mail care apăru pe ecran. 


Către: Jack Howard 
Tu şi Kazantzakis veţi veni cu Zodiacul, la ora 23.00, diseară, la 
punctul de aterizare de pe plajă pe care l-aţi vizitat în dimineaţa 


227 


aceasta. Aduceţi cu voi echipament pentru scufundări în peşteri. Vă 
veți lega la ochi, aşteptând venirea noastră. Orice încercare de a 
implica securitatea sau de a intra în contact cu cineva din afară va 
duce la executarea colegei voastre. 


— Maria trăieşte, spuse Jack, respirând uşurat. Slavă Domnului. 

— Punctul de aterizare de pe plajă, murmură Ben. Nu mă 
surprinde că ştiau unde eram. Probabil poliţia mexicană. Dacă este 
vorba despre Reksnys, ăsta va cerceta tot ce mişcă de-a lungul 
coastei. 

— Şi echipament pentru scufundări în grotă, murmură Costas. 
Despre ce o fi vorba? Nu fac scufundări în grotă dacă plouă. Toate 
colţurile cu aer vor fi inundate. 

— Probabil că au găsit ceva, spuse Jack. 

— Parola aia? 

— Sper din suflet că nu este vorba despre asta. 

— Maria este pe undeva aproape, spuse Ben. Probabil că au adus- 
o de la Ilona. Reksnys are un avion al lui şi propria pistă în junglă. 
Este unul dintre puţinele lucruri care nu pot fi descoperite la 
supravegherile făcute prin satelit. Şi trebuie să fi ştiut că Seaquest II 
se îndrepta spre acest loc înainte ca ei să ajungă la Iona. 

— Presupun că nenorocirea de la Iona este opera unui singur om, 
spuse Jack pe un ton sumbru. 

— Loki. 

— Am primit o poză. Mai bine să ne pregătim. 

Costas dădu clic pe un document ataşat sub mesaj, şi o imagine 
începu să se descarce. Fusese făcută cu un aparat cu blit încorporat, 
într-un fel de cameră cu o podea neregulată din piatră şi pereţi vechi 
acoperiţi cu noroi verzui. Pe măsură ce imaginea se deschidea, putea 
vedea o figură zăcând la pământ, o femeie. Era teribil, imaginea 
torturii, genul de imagine care ar fi provenit din Irak sau din locurile 
infecte din Lumea a Treia. Femeia era murdară, purta o vestă mulată 
ruptă parţial în jurul sânilor. Părul negru era strâns în jurul gâtului, 
iar braţele erau acoperite de noroiul verzui. Incercase să se uite la 
aparat, dar tresărise din cauza bliţului. Ochii îi erau umflaţi şi închişi, 
gura acoperită de pete albe şi avea o zgârietură urâtă pe obraz, 
însângerată şi cu puroi. 

Jack avu un şoc când o recunoscu. 

— Maria. 

Simţi că i se face rău. Mâinile îi alunecară de pe marginea 
scaunului, şi se aşeză cu greu pe banca de lângă el. Se mai uită o 
dată la imagine. Oroarea se transformă în mânie, apoi în furie 
clocotindă. 


228 


Căpitanul apăru la uşă. 

— Mesaj din Iona. E un tip de la poliţia judiciară, căruia i s-a 
permis să discute cu noi. 

Văzu ecranul şi şovăi. 

— Vin. Vocea lui Jack era rece, lipsită de emoţii. 

Zece minute mai târziu, Jack se întorsese în camera de comandă. 
Nu mai era decât Jeremy; Macleod şi Lanowski părăsiseră camera şi 
se duseseră de câteva minute pe punte. Jeremy stătea nemişcat în 
faţa monitorului, lucrând în linişte, imprimând imagini de pe internet 
şi marcând pagini ce conţineau informaţii despre arta toltecă. 
Deasupra lui, fereastra fu inundată de primii stropi de ploaie, iar Jack 
putu vedea că vremea se strica rapid. Se opri, simțindu-se dintr-odată 
secătuit din cauza a ceea ce tocmai auzise, se uită iar la Jeremy, apoi 
se îndreptă spre console. Nu ştia cum să înceapă. Luă un scaun, 
aşezându-l în aşa fel încât să stea cu spatele la fereastră, apoi se uită 
concentrat la imaginile descărcate de Jeremy. 

— Bună treabă, spuse încet. Nu aş fi putut niciodată interpreta 
materialele acestea. Nu am studiat arheologia Mezoamericii ca tine. 

— Am făcut o descoperire chiar interesantă. Jeremy îi dădu lui 
Jack o foaie de hârtie. lţi aduci aminte de vechea profeție aztecă 
despre întoarcerea zeului-rege Quetzalcoatl? Când spaniolii au ajuns 
în Tenochtitlan, în centrul Mexicului, în 1519, împăratul Montezuma 
a crezut că de fapt Cortes era Quetzalcoatl. Este unul dintre motivele 
pentru care cucerirea spaniolă s-a realizat atât de repede. 

— Continuă! 

— Ei bine, Quetzalcoatl era toltec, un rege semilegendar. 
Conform legendei aztece din timpul lui Montezuma, acesta a fost 
exilat din regat cu cinci secole înainte şi a promis să se întoarcă din 
Tărâmul Soarelui Răsare. 

— Cu cinci secole înainte, medită Jack. Asta înseamnă secolul al 
XI-lea, chiar în perioada noastră. 

— Exact. Tărâmul Soarelui Răsare, la est de centrul lumii aztece, 
în valea Mexicului, era aproape cu siguranţă peninsula Yucatan. 
Există unele confirmări istorice pentru această ipoteză, pentru că se 
întâmplă în perioada în care toltecii au invadat Chichén Itza. 

Jack se uită atent la Jeremy, începu să vorbească, apoi hotări să îl 
lase să continue. 

— Devine chiar uimitor când te uiţi la sursele maya, spuse 
Jeremy. Ce ştim despre ultimii ani ai populaţiei maya provine în 
principal din cărţile lui Chilam Balam, Profetul-Jaguar, cele mai 
multe scrise de scribi locali în alfabetul latin, după cucerirea 
spaniolă. Cărţile au fost ascunse şi păstrate cu mare atenţie. Fiecare 
se leagă de câte o comunitate diferită din nordul Yucatan-ului, un pic 


229 


similar legendelor norvegiene din Islanda. Una dintre cele mai 
extraordinare profeţii tratează venirea oamenilor cu barbă din est. 

— Oameni cu barbă? 

— Intelegi? Mulţi învăţaţi au anulat asta pe motiv că era o 
înfrumusețare ulterioară. Unele cărţi nu au fost scrise până în secolul 
al XVIII-lea sau chiar al XIX-lea. Dar o altă carte tocmai a ieşit la 
lumină, în Arhivele Vaticanului, la Roma. Pare să fie prima dintre ele, 
scrisă parţial cu caractere maya, confiscată se pare de primii 
misionari iezuiţi în Yucatan, în secolul al XVI-lea. Conţine legendele 
şi profeţiile comunităţii maya din nordul Chichén Itza. Apare aceeaşi 
poveste despre oamenii cu barbă, dar cu o diferenţă. In aceasta, ei au 
un rege, şi acesta se luptă cu cei care voiau să supună populaţia 
maya - toltecii, presupun. Apoi el dispare în lumea de dedesubt, iar 
oamenii îl aşteaptă să se întoarcă. Aceasta poate fi originea profeţiei 
Quetzalcoatl a aztecilor, cu excepţia faptului că povestea maya se 
numeşte Wukub Kagix, monstruoasa zeitate-pasăre, zeul-vultur. 

Jack aruncă o privire spre imaginea de jad ce atârna lângă 
monitor. 

— O imagine aproape standard, pe aici. _ 

— De asemenea, numele vasului lui Harald Hardrada, Vulturul. In 
poveştile norvegiene, apar câteva indicii conform cărora, atunci când 
vikingii îşi ardeau corăbiile, plecau la luptă fără gând de întoarcere şi 
tăiau stemele corăbiilor şi le purtau cu ei ca steaguri în luptă. Era 
semnul că aveau să lupte până la moarte, că erau pe un drum fără 
întoarcere, spre Walhalla. Era un mod de a băga frica în inimile 
duşmanilor. Poate asta s-a întâmplat şi aici, iar localnicii maya au 
văzut asta. 

— Fantastic. Este fantastic, Jeremy. E exact ceea ce căutam. 

Deodată Jack se aplecă şi îşi puse mâna peste ale lui. Nu mai 
putea să îi ascundă lui Jeremy ce se întâmplase. 

— Trebuie să îţi spun ceva. Am primit veşti din Iona. 

— Ştiu. Jeremy vorbi încet, apoi puse jos cartea pe care o ţinea în 
mână. 

Jack se uită la el. Părea cu mult mai bătrân decât absolventul 
debordant pe care îl întâlnise cu o săptămână înainte. 

— Am ştiut din momentul în care am auzit că O'Connor a fost 
ucis. Vorbea despre asta, m-a pregătit pentru asta. Ştiu ce s-a 
întâmplat la Iona. Jeremy luă o pauză, încercă să vorbească, dar 
cuvintele ieşeau ca un şuierat aspru. Vulturul de sânge. 


230 


CAPITOLUL 18 


Trecuse mult de miezul nopţii, era probabil în jur de ora unu 
dimineaţa. Era deja întuneric când Jack şi Costas plecară de pe 
Seaquest II şi duseseră la țărm Zodiacul, ajungând la punctul de 
întâlnire de pe plajă cu mult înainte de ora indicată. Tot ce putea auzi 
Jack acum era zgomotul neîncetat al ploii, sunetul ce creştea şi 
scădea apoi cu fiecare aversă ce trecea peste ei. Umiditatea era 
sufocantă. Ştia că se afla într-un vehicul mic, pe patru roţi, după 
sunet, înghesuit în spate, alături de Costas. Timp de probabil o 
jumătate de oră, care păru însă o eternitate, fură înghesuiți şi împinşi 
pe drumul accidentat, îndepărtându-se de plajă, undeva spre junglă. 
Rana de la coapsa lui Jack pulsa. Urmaseră instrucţiunile lor cu 
scrupulozitate şi aşteptaseră legaţi la ochi lângă Zodiac, alături de 
echipamentul de scufundare. Persoana de legătură veni fără o vorbă, 
împingându-i într-o maşină, fără să le dea detalii despre locul spre 
care se îndreptau. Era demoralizant, dar Jack prinse curaj, simţindu-l 
pe Costas izbindu-se de el, înjurând la fiecare şanţ şi la fiecare 
groapă. 

Chiar de când primise e-mailul cu ultimatumul, Jack ştiuse că 
erau pe cont propriu, că trebuiau să urmeze fiecare cuvânt al 
răpitorilor Mariei şi să aibă încredere în norocul lor. Părea foarte 
sigur că, orice i-ar aştepta, scufundările aveau să fie incluse în 
program. lar după drumul pe care mergeau, era probabil vorba 
despre un loc pe insulă. Cenote, râuri subterane. Ploaia începuse să 
chinuie mintea lui Jack. Pe o astfel de furtună, nivelul apei ar putea 
urca periculos de mult, umplând grotele subterane cu apă. Şi, fiind 
aproape de mare, curenţii de apă dulce care au ros Yucatan-ul ar 
putea fi înşelător de puternici, trăgând apa în labirintul de canale 
calcaroase şi apoi afară în mare. 

Maşina trebui să se oprească, iar Jack reveni la realitate. Fu tras 
afară şi condus pe un teren neregulat, alunecând pe vegetaţia 
umedă. O ploaie torențială îi apăsa simţurile. Apoi ajunse la un fel de 
adăpost, ferit de ploaie, dar cu aburi fierbinţi. Costas se lovi de el şi 
auzi apoi cum este descărcat echipamentul. Fu iar împins înainte. 
Cineva îi smulse banda cu care fusese legat la ochi, lăsându-l să 
clipească ameţit. Incheieturile mâinilor îi fură strâns legate cu bandă 
adezivă. Era undeva într-o cameră, luminată sumbru de o lumânare. 
Îl văzu pe Costas la câţiva metri în stânga lui, apoi îl zări pe omul din 
faţa lor. Jack ştiu imediat cine era. Pieter Reksnys era imaginea leită 


231 


a tatălui său, Andrius, omul pe care Jack îl văzuse în fotografia 
echipei SS Ahnenerbe care acţionase în Groenlanda, fotografie pe 
care Kangia i-o dăduse lui Macleod. 

Kangia. Fiordul de gheaţă. Toate acestea păreau la mii de 
kilometri depărtare, undeva într-un trecut pe care îl depăşiseră 
pentru a ajunge aici, în acest loc în care iadul şi demonii lui păreau 
deodată mult mai mult decât un simplu coşmar din epoca medievală. 

Jack se uită în jur. Erau într-o cameră, o încăpere din piatră, 
probabil o biserică veche. Era cald ca într-un cazan, iar Jack începuse 
să transpire. Tavanul era înalt, cu consolă. În podea era o gaură 
rotundă. Peretele din spatele lui era vopsit; la lumina lumânării 
apăreau desene viu colorate. 

Apoi o văzu pe Maria. 

Încercase să se pregătească înainte de a părăsi Seaquest II, 
privind fotografia trimisă pe e-mail, dar realitatea era şocantă. Maria 
stătea sprijinită de peretele opus celui desenat, clătinându-se 
ameţită, cu picioarele şi mâinile legate unele de altele. Gura îi era 
acoperită cu banda adezivă. Faţa îi era murdară şi umflată, iar pe 
obraz avea o lovitură. Privirile li se întâlniră. 

Jack încercă să îşi stăpânească mânia. 

— El ţi-a făcut asta? 

Maria se uită la el implorator, apoi dădu din cap, arătându-i lui 
Jack un loc în spatele lui. Jack se întoarse şi văzu singura persoană 
din cameră, omul care îi luase de pe plajă. Trebuia să fie Loki. Acelaşi 
păr dat pe spate, aceleaşi trăsături uscate, ochii decoloraţi. Aşa tată, 
aşa fiu. Loki zâmbi când îl văzu pe Jack privindu-l, se duse la lumină 
şi urmări cu degetul o linie pe obraz. Jack îşi aminti atunci descrierea 
făcută de O'Connor. Cicatricea. 

În tot acest timp, Costas o privi pe Maria înspăimântat, şi se 
năpusti brusc asupra lui Loki. Reacţia fu teribil de agilă, de rapidă şi 
de fluidă, ca a unui animal la vânătoare. Loki îi trase capul în sus şi în 
lateral, ridicându-l fără efort deasupra podelei, în ciuda greutăţii lui 
Costas. 

— Dă-i drumul. 

Jack auzi pentru prima dată vocea lui Reksnys, o voce aspră, 
stridentă, cu un accent est-european greu de definit. 

Loki îşi ascultă tatăl şi îl împinse pe Costas. Jack se uită la Loki. 
Acesta era ucigaşul neînduplecat descris de O'Connor, un bărbat 
independent, căruia îi plăcea să lucreze singur, dar care era cu totul 
supus tatălui său. Furia nu era singura lui slăbiciune. 

Costas se ridică, strâmbându-se ostentativ, cu dezgust, 
ştergându-şi cu mâna umărul în locul în care Loki îl prinsese. Loki 
rânji şi se puse la pândă în colţul îndepărtat al camerei. Reksnys 


232 


scoase un pistol pe care Jack îl recunoscu imediat ca fiind un Luger 
din perioada nazistă şi ţinti spre picioarele Mariei. 

— Prima dată, un genunchi, a doua oară, celălalt. Apoi urc spre 
faţă. Vorbea pe un ton ascuţit, sfredelitor. Sau încetezi să mai faci 
prostii. 

La început, Costas nu reacţionă, apoi dădu din cap posomorât. 
Maria se alhbise la faţă când văzuse pistolul, şi îl privea acum uimită. 

Reksnys se întoarse spre Jack. 

— Vreau să studiezi pictura de pe peretele acela. Cu atenţie. 

Jack îi aruncă o privire dură. Apoi se uită la Maria, care aprobă 
fără vlagă, bolborosind prin banda care îi acoperea gura, 
încurajându-l. Jack se uită la Reksnys cu dispreţ şi îşi întoarse 
privirea spre perete. 

Era o imagine bidimensională. Demult, fusese o explozie de 
culoare uimitoare, maro-închis, nuanţe de roşu sau verde, pe fundal 
galben sau albastru. Imediat înţelese secvenţa narativă, victorioşii şi 
învinşii. În dreapta, văzu un amestec de bărci, războinici îmbrăcaţi cu 
atenţie, cu frunţi plate, vâslind în vase cu vâsle simetrice. O navă cu 
o velă pătrată, alţi războinici. 

„O velă pătrată.” 

Următoarea scenă prezenta o bătălie feroce în junglă. O parte din 
luptă avea loc pe pământ, alta în râul rapid, părând cumva a se 
prelungi sub pământ. Corpuri mutilate zăceau peste tot. Invingătorii 
purtau atlatls, arbalete şi scuturi pătrate cu imagini ale zeului 
războiului. Erau conduşi de un războinic-vultur, un uriaş plin de 
muşchi, purtând o mască de vultur, cu un ochi prin care privea, aripi 
pe spate şi gheare imense la picioare. Războinicii lui purtau coifuri 
din piele de jaguar, brățări la glezne şi la mâini, lanţuri grele de jad 
şi cercei. Luptau cu ciomege şi se aruncau asupra victimelor cu 
priviri turbate, înspăimântătoare. Duşmanii lor aveau scuturi roşii, 
rotunde, altfel de coifuri şi alte arme. 

Jack scrută iar armele. O privi pe Maria cu colţul ochiului. Sigur 
fusese paralizată de această scenă când o văzuse, înainte ca ei să 
sosească. Trebuie să fi observat ceea ce vedea el acum. 

Maria dădu din cap spre el, aproape imperceptibil. Da, observase. 
Jack se întoarse. 

Acum înţelesese. 

Jack nu lăsă să se vadă nimic pe faţa sa. Continuă spre stânga. 
Captivii erau pe pământ, unii zăcând pe spate, alţii în genunchi. Unii 
erau puşi în lanţuri, bărbaţi care nu erau îmbrăcaţi ca războinicii, 
servitorii capturați fiind luaţi ca sclavi personali de fiecare dintre 
războinicii învingători. Jack se gândi la scheletul viking de la L'Anse 
aux Meadows, al bărbatului care cumva călătorise mai bine de cinci 


233 


mii de kilometri spre nord, care aproape reuşise să se întoarcă în 
lumea lui. Acesta era coşmarul de care scăpase. 

Următoarea scenă domina pictura. Jack văzu imagini hidoase ale 
morţii, ale mutilării. În vârful unei platforme ca o terasă stătea un 
preot-rege care purta masca zeului-vultur. Dădea sentinţe celor 
capturați în bătălie. Pe treapta de jos, captivii erau torturați, li se 
smulgeau unghiile. Câteva trepte mai sus, un prizonier îşi ridica 
inutil mâinile cerând îndurare şi un altul era întins pe trepte, leşinat, 
cu degetele însângerate. În vârf, un preot înfigea un cuţit în pieptul 
unei victime, scoţându-i inima, sufletul acesteia urcându-se la cer de 
la altar sub forma unei dâre sângerii. Un cap tăiat zăcea pe un pat de 
frunze, şi altele se rostogoleau într-o cascadă de sânge pe scări. De 
jur împrejur erau aprinse ruguri de tămâie. Ritualul nu era rezervat 
numai  nefericiţilor prizonieri de război. Războinici tolteci se 
automutilaseră, oferindu-şi sângele unei zeități reprezentate de un 
craniu. Pe o masă de piatră lângă rege erau trei femei împodobite, 
rase în cap, cărora un servitor le aplica un ritual specific civilizaţiei 
maya”. O femeie îşi trăgea printr-o gaură din limbă o funie cu ţepi, 
iar un bărbat de lângă ea făcea acelaşi lucru prin penis. 

Jack se întoarse. Reksnys îl privi cu coada ochiului, bucurându-se 
de reacţia lui. 

— Am găsit singur această clădire, cu ani în urmă, când am 
cumpărat pământul ăsta, spuse el. E un templu din junglă, cu o 
cameră de sacrificiu deasupra unei cenote sacre. Dădu din cap spre 
gaura întunecată din mijlocul podelei. Ani de zile am curăţat jungla 
asta, căutând exact gaura asta. Este cu adevărat remarcabil ceea ce 
am descoperit. In felag credeam că există aşa ceva, dar nu a existat 
niciodată nici o dovadă. 

— Dovadă a ce? zise Jack 

Reksnys îl ignoră. 

— Sursele noastre ne-au spus că voi căutaţi menora. 

— Sursele, spuse Jack cu batjocură. Adică ai scos asta de la 
părintele O'Connor prin tortură. 

— O'Connor ne-a fost de ajutor, răspunse Reksnys, şi vocea îi 
deveni brusc ascuţită. Dar nu în felul în care crezi tu. La Vatican 
devenise cam neatent. Faptul că a intrat în Arcul lui Titus a fost un 
semn că a mers prea departe. A avut un superior care raporta tot ce 
făcea. Ştiam deja despre femeia aceea. Dădu din cap spre Maria, şi, 
când văzu rânjetul de pe faţa lui Jack, privirea i se îngustă brusc. 
Informaţiile astea îţi sunt inutile acum. Nu mai contează dacă îţi spun 


33 în original, bloodletting, ritual în cadrul căruia oamenii îşi treceau prin diverse părţi ale 
corpului (în special limbă, urechi şi organe genitale) ţepi, ghimpi sau colţi; sângele scurs era 
adunat cu nişte bucăţi de material care apoi erau arse, astfel încât zeii să se poată bucura de 
sângele sacrificat în cinstea lor şi care ajungea la ei sub formă de fum. (n.red.) 


234 


sau nu, şi, oricum, am împărtăşit cu tine povestea despre 
descoperirea mea numai pentru că te-am considerat un coleg 
arheolog. 

Jack privi dintr-o parte în alta. 

— Nu văd alţi arheologi aici. 

Reksnys se prefăcu a nu-l auzi. 

— Am aflat că aţi ajuns până în Groenlanda. Desigur, ştiam 
despre corabia din gheaţă, descoperită de tatăl meu în timpul 
expediției Ahnenerbe din 1930. Cu puţin timp înainte să fie omorât, 
mi-a spus întreaga poveste, cum Kunzl i-a smuls piatra runică şi a 
încercat să îl omoare în crevasă cu propriul pumnal SS. Din fericire, 
tatăl meu a avut o memorie vizuală foarte bună şi a putut reproduce 
simbolurile în faţa unui runolog, în anii de după război. 

— Cred că amintirea tuturor femeilor şi copiilor pe care i-a ucis 
pe frontul de est l-au ţinut treaz în fiecare noapte, zise Jack pe un ton 
glacial. 

— li număra doar, pufni Reknsys, apoi continuă: Ceva m-a făcut 
să îmi amintesc de acest mic templu, ceva legat de o străfulgerare pe 
care am avut-o cu ani în urmă, despre acea scenă de luptă, aspectul 
războinicilor de pe mare. Când l-am găsit, templul era înghiţit de 
junglă şi plin de pietriş. Nici un localnic maya nu s-ar apropia de 
acest loc. Nişte prostii despre zeul-vultur, întoarcerea regelui. Imi 
aduc aminte de Harald Hardrada, de menora. Visul iubit al felag-ului. 
Chiar era posibil. Am curăţat chiar eu templul, piatră cu piatră. Părea 
naiv de încântat de el însuşi. A fost un hobby cât se poate de plin de 
satisfacţii. 

— Nu te juca cu mine, spuse Jack cu răceală, uitându-se iar în 
sus. Asta e mai mult de cât un hobby. E o obsesie. Şi este ilegal. 

Reksnys se încruntă la Jack şi pocni din degete. Loki sări spre el 
într-o secundă, cu pieptul lipit de al lui, împingându-l, cicatricea-i 
lividă de pe faţă devenind vizibilă când se întoarse spre el. 

Loki era evident folosit pentru a intimida pe oricine era mai slab 
decât el, dar Jack era cu un cap mai înalt, aşa că se uită la el, în jos, 
cu dispreţ. 

— Destul! 

Reksnys lătră comanda, iar Loki mârâi, încleştându-şi şi 
relaxându-şi mâinile, privindu-l pe tatăl său la fel cum îşi priveşte un 
câine stăpânul. 

— E timp pentru asta mai târziu. 

Loki se dădu la o parte, şi Reksnys se întoarse spre pictura 
murală. 


235 


— Şi acum, motivul pentru care eşti aici. Merse şi ridică o placă 
mare de lemn de pe partea stângă a peretelui, aşezată lângă pietriş. 
Acolo! 

Era scena finală. O procesiune se îndepărta de baza templului. 
Era singura scenă fără urme de sânge, deşi figurile păreau şi mai 
bătătoare la ochi, mai extravagant îmbrăcate decât înainte. Unele 
erau umane, altele supranaturale. Muzicieni cântau din voce şi din 
instrumente în acelaşi timp, cu trompete şi bătăi în tigve. O carapace 
se rostogoli pentru a da la iveală un zeu care vărsa lichid dintr-un 
urcior. Alţi zei apărură din cochilia unui crab, dintre fălcile unui 
şarpe. Războinici şi femei îşi făceau drum printre rândurile de 
oameni care purtau torţele. Un jaguar mânca o inimă de om. O trupă 
de saltimbanci ţinea un spectacol, zvârcolindu-se, încolăcindu-se 
înainte şi înapoi, unul îmbrăcat ca un crocodil, altul ca un crab, 
purtând cleşti uriaşi ridicaţi spre cer. O echipă de jucători cu mingea, 
cu centuri de protecţie şi genunchiere, se îmbrânceau, unul dintre ei 
fiind împins înapoi spre templu de către un preot care se ocupa cu 
ritualul de sacrificare. Deasupra procesiunii erau capete de om 
înfipte în ţăruşi. Unele erau sfâşiate, privind cu ură, ca sculpturile de 
la Chichen Itza. Altele aparţineau unor victime mai recente şi încă 
mai aveau păr şi carne pe ele. Păr blond. Bărbi. 

În faţa spectacolului era un spaţiu pe care Reksnys îl lăsase 
acoperit cu un material de protecţie. Dar sus spre el era un şir de 
femei îmbrăcate în rochii albe, cu frunţi drepte şi păr roşcat legat la 
spate, ornat cu nişte coifuri înalte conice, iar penele verzi de la 
pasărea sacră de quetzal ţâşneau în cercuri la spatele lor. 

Era o procesiune triumfală. O altă imagine apăru în mintea lui 
Jack, o imagine care părea necrezut de îndepărtată de lumea din 
Yucatan. Arcul lui Titus din Roma. Procesiunea prin for. Triumful lui 
Vespasian asupra evreilor. 

Făcu un pas spre stânga, privirea lui Loki urmărindu-l cu băgare 
de seamă. Ultima imagine era încă îngropată sub pietre, dar era 
destul de clar. Era o formă abstractă, ca un cazan, marginea acestuia 
simbolizând marginea drumului pe care se desfăşura procesiunea. 
Erau fălcile lumii de dedesubt, gigantice, deschise, înfometate de 
sacrificiu. 

„Chichen Itza. Cenota Sacrificiului.” 

Reksnys se duse lângă material şi puse mâna pe colţul de jos. 

— Cred că aici suntem noi acum. li vorbi lui Jack de parcă ar fi 
fost colegi arheologi. Lumea de dedesubt, sfârşitul procesiunii. Ştim 
cu toţii cine sunt cei învinşi aici. Cred că procesiunea în cinstea 
victoriei s-a terminat aici unde stăm noi acum, la intrarea în această 
cenotă de sub noi. 


236 


Vorbi tare, pe un ton crescând, cu convingerea fermă a 
ignorantului. Jack îi surprinse iar privirea Mariei. De data aceasta, ea 
clătină din cap. Jack se uită din nou. Îşi dădu seama că nu era nimic 
în pictură care să identifice decorul. Ar fi putut fi una dintre zecile de 
locaţii ceremoniale toltece. Singura legătură pe care o aveau cu 
Chichen Itza era piatra cu inscripţia runică de la L'Anse aux 
Meadows. Şi Reksnys nu ştia de ea, din fericire, fiind în siguranţă, 
sub cheie, la bordul navei Seaquest II. 

— Am descoperit ceea ce urmează să vezi, acum trei zile, chiar 
înainte ca felag-ul să-şi regleze conturile cu cel care ne-a trădat. O 
coincidenţă fericită pentru colega ta de aici. Reksnys îndreptă brusc 
pistolul spre Maria. Ştiam că vasul vostru era în Caraibi, şi ne-am dat 
seama că drumurile noastre aveau să se intersecteze. M-am gândit că 
am putea profita de pe urma cunoştinţelor voastre. Este singurul 
motiv pentru care fiul meu nu şi-a pus arta în practică şi pe ea. 

Reksnys, care stătea cu spatele la perete, ridică dintr-odată 
materialul de protecţie. 

Se făcu o linişte mormântală. Jack rămase cu gura căscată, dar 
apoi îşi reveni. li apăru în minte ceva ce Maria îi spusese mai demult, 
ceva legat de doctrina rabinică. 

„Atraşi de un deget divin. Atraşi de un deget de foc.” 

Acolo era menora. 

Şapte braţe, şapte tije de un galben scânteietor strălucind ca şi 
cum erau în flăcări, sclipind ca razele de lumină. In fruntea 
procesiunii triumfale, ridicată în faţa Puţului Sacrificiului. 

Jack se uită la Maria, care privea în transă imaginea, de parcă îşi 
trăgea puterea din ea. 

Reksnys puse brusc pânza la loc, ascunzând imaginea şi râzând 
grosolan. 

— Şocat? 

— Am văzut că tu nu te-ai uitat la ea, spuse Jack cu răceală. Sau 
nu ai putut să te uiţi. 

— Mi-e scârbă de ea. Nu doresc să privesc acest obiect. Este doar 
un mijloc pentru îndeplinirea unui scop. 

Reksnys dădu din cap spre Loki, care o trase pe Maria în picioare 
şi o împinse spre el. Reksnys o ţinu la o distanţă de un braţ, 
împingând-o cu ţeava Lugerului şi privind-o dispreţuitor. Apoi îi puse 
arma în spate, dar tinti în jos. 

— Ştiu exact cum să o fac. Un chin lent, până la moarte. Am 
multă experienţă cu cei de genul ei. Dădu din cap spre echipamentul 
de scufundare şi spre gentile îngrămădite lângă gaura din podea. Se 
uită la Jack. Tu eşti faimosul explorator subacvatic, nu? Vocea era 


237 


batjocoritoare şi plină de sarcasm. Acum tu şi prietenul tău veţi 
cobori în lumea de dedesubt şi îmi veţi aduce ceea ce eu îmi doresc. 


238 


CAPITOLUL 19 


Jack lovi apa cu un pleoscăit puternic, ecoul răsunând de-a lungul 
pereţilor cavernei. Costas îl precedase, şi făcea deja o recunoaştere 
subacvatică, iar razele de lumină transmise de lanterna sa erau 
vizibile până pe partea cealaltă. Jack dădu repede drumul 
dispozitivului de fixare de pe frânghie şi trase de ea. Frânghia începu 
să se ridice, iar Jack privi metalul sclipitor al dispozitivului de fixare 
care se înălța spre raza subţire de lumină ce venea de la gaura din 
tavanul de calcar, la aproape douăzeci de metri mai sus. Împreună cu 
Costas, se pregătise în tăcere în camera străveche, cu câteva minute 
înainte, punându-şi echipamentul pe care Reksnys le ordonase să îl 
aducă de pe Seaquest II. Jack refuzase să divulge vreo impresie 
despre pictura murală, iar Maria rămăsese cu încăpățânare tăcută în 
colţul camerei, chiar şi după ce banda îi fusese smulsă de la gură. 

Jack era convins că scena cu menora arăta Puţul Sacrificiului de 
la Chichen Itza, nu acest loc. Totuşi, restul indiciilor dădeau impresia 
că Reksnys avea dreptate când se gândea că tunelul dinaintea lor 
păstra unele semne ale ultimei opriri a lui Harald Hardrada. 
Aşezarea templului deasupra cavernei, descrierea bătăliei din junglă 
cu râul care curgea sub ea, tradiţia locală maya. 

De când el şi Costas părăsiseră Zodiacul, cu două ore înainte, nu 
avuseseră nici o şansă să intre în legătură cu echipa de securitate, 
care era în apropiere. Jack ştia că Lynxul era undeva în aer, în larg, 
dar Ben nu ar fi putut face nimic până când Jack şi Costas nu ar fi 
găsit o modalitate de a le transmite coordonatele şi de a confirma 
faptul că situaţia cu Maria era destul de sigură pentru a permite o 
intervenţie. Jack se uitase plin de curaj spre Maria, chiar înainte de 
a-şi pune casca, fusese calm şi cu sânge-rece câtă vreme Loki îl 
lăsase în jos cu troliul. Dar mintea lui lucra cu frenezie; se gândea la 
ceea ce îi aştepta în cazul în care se întorceau cu mâinile goale. În 
prezent, nu aveau prea multe opţiuni, iar cele pe care le aveau nu 
erau deloc bune. 

Vocea lui Costas se auzi în aparatul de emisie-recepţie. 

— E un râu subteran care curge pe fundul acestei camere, la 
aproximativ opt metri sub tine. Curentul e destul de nărăvaş. Nu sunt 
condiţii propice pentru scufundări în grote. 

— Recepţionat, răspunse Jack, plutind la suprafaţă şi urmând 
dunga de lumină care marca avansul lui Costas. 


239 


Îşi testă vesta compensatoare şi verifică sistemele de pe 
computerul care controla alimentarea cu gaz. Purtau aparate de 
respirat cu circuit semiînchis, sisteme variabile de amestecuri 
gazoase care le permiteau să ajungă la adâncimi mai mari decât ar fi 
reuşit cu oxigen pur sau cu aer. Era o precauţie, pentru că nu se 
aşteptau ca sistemul peşterii să depăşească acei treizeci de metri 
care caracterizau cenotele din Yucatan. 

— Adu-mi aminte de acest carbonat de calciu, spuse Jack. 

Costas se ridică la suprafaţă, lângă el, umflând aripile 
compensatoare ale rucsacului său şi potrivind aparatul de emisie- 
recepţie pe cască. : 

— Calcar dizolvat, spuse el. In timpul erei glaciare, tot ce este 
aici se afla deasupra apei. Atunci s-au format stalagmitele şi 
stalactitele pe care le vedem acum sub apă. Apoi, la sfârşitul erei 
glaciare, nivelul mării a crescut, şi grotele au fost inundate. Dacă laşi 
ceva să plutească pe apă în aceste caverne, va fi acoperit de piatră. 
Dacă îl scufunzi în apă, se va păstra ca nou. Stratul de apă sărată 
apare sub cel de vreo cincisprezece metri de apă dulce. 

Jack se uită la firul de lumină ce venea din tavanul de deasupra, 
la imaginea urâtă pe care tavanul o prezenta numai când ridicai 
privirea spre el. Frânghia şi cureaua care fuseseră folosite pentru a-i 
cobori cu troliul erau acum sus, aşteptând-i să se întoarcă. Se gândi 
la Maria şi respiră adânc în aparat. li făcu semn lui Costas că era 
totul în regulă. 

— Corect. Să-i dăm drumul! 

Scoaseră aerul din aripi şi săriră în apă, Jack urmându-l 
îndeaproape pe Costas, chiar deasupra curentului. Era bine că aveau 
costumele complete, pentru că apa de aici era mai rece decât marea, 
dar revigorantă după căldura toridă de sus. Amândoi aveau trei lămpi 
prinse pe căşti, şi, în timp ce le roteau, lumina dădu la iveală o scenă 
extraordinară. Stalagmitele se ridicau de la baza peşterii în 
mănunchiuri, suprapunându-se peste grote şi peşteri. Apa era 
cristalină; Jack nu văzuse vreodată o apă mai pură decât aceasta, 
sclipind în culori pastelate. Coborâră şi înotară în urma curentului, 
cu braţele întinse şi cu labele în spate, pentru a putea rămâne în 
echilibru. Câteva secunde mai târziu, alunecară pe sub o boltă într-un 
tunel întunecat, lăsând în urmă lumina mohorâtă de la intrarea 
camerei. 

— Când nu plouă, tunelul ăsta este parţial deasupra apei, spuse 
Costas. Poţi vedea linia de plutire pe pereţi lângă noi, cu formaţiuni 
calcaroase apărute recent deasupra ei. Pare a fi loc pentru o canoe 
mică sau o plută. 


240 


Costas scoase un baton reflectorizant de mărimea unui creion, îl 
rupse pentru a putea amesteca preparatele chimice, apoi îl prinse 
într-o crăpătură. Jack privi batonul dispărând în urma lui; Costas 
scoase mai mult de o duzină de astfel de batoane. 

— Presupun că o să vrem să ne întoarcem pe acelaşi drum, spuse 
el. Curentul este mai slab aproape de tavan, deci nu ar trebui să 
avem probleme. 

Jack se răsuci şi văzu o boltă de stâncă fără nici o ondulaţie 
evidentă creată de golurile de aer. Ajunseseră la cel puţin două sute 
de metri depărtare de intrare, poate chiar mai mult. 

— Ai idee cam cât de departe? întrebă el 

— Presupun că suntem în căutarea altei camere, accesibilă 
cumva din camera de la intrare. Dacă acest tunel se afundă sub linia 
de plutire, suntem pe drumul greşit. 

În timp ce Costas vorbea, apăru un coridor care se înălța şi se 
deschidea, iar lanternele lor luminară partea inferioară a unei albii 
care, din câte putură vedea, se întindea deasupra lor. 

— Abracadabra! 

leşiră la suprafaţă şi se uitară de jur împrejur, cuprinşi de un 
sentiment de venerație. Se aflau înăuntrul unei grote imense, cu un 
diametru de cel puţin cincizeci de metri, extinzându-se într-o mare 
cupolă care ajungea până la nivelul pământului din junglă. Era aşa 
cum îşi imaginase Jack cenota sacră de la Chichen Itza, înainte ca 
tavanul de calcar să se prăbuşească. Spre deosebire de camera de la 
intrare, aceasta era foarte întunecată, fără vreo deschidere spre 
suprafaţă. Inotară uşor de-a lungul bazinului, luminile lor oprindu-se 
asupra uimitoarelor forme fantastice care apăreau ca nişte sculpturi 
în gheaţă. Stalagmitele se iviră din adâncimi ca nişte cratere 
vulcanice submarine, unele dintre ele unindu-se cu stalactitele şi 
formând coloane continue, ca stâlpii catedralelor. Puteau observa 
forţa naturii în proces de creaţie, apa provenită de la precipitaţii 
infiltrându-se prin tavanul din calcar şi stropind formațiunile expuse, 
adăugând alt strat strălucitor de minerale într-un proces început cu 
mii de ani înainte ca istoria umană să fi ajuns în acest loc. 

În mijloc, era o insulă care părea să fi fost creată integral din 
depuneri de calciu. Suprafaţa era o reţea ciudată de forme ce 
semănau cu o citadelă fantastică. Lujeri imenşi atârnau sus peste ea 
- rădăcinile fosilizate ale copacilor de mult dispăruţi. 

Când panta spre insulă deveni vizibilă, Costas se scufundă vreo 
opt metri mai jos. Imediat păru că înoată într-o parte, iar Jack îl văzu 
agăţându-se de o stalagmită şi trăgându-se în sus pe pantă până când 
scăpă de curent şi putu să înoate iar în libertate. 


241 


— Mă speriasem. Costas se oprise la vreo cinci metri în urma lui 
Jack şi îşi trăgea sufletul. Nu se poate înota împotriva acestui curent. 
Uită-te în dreapta, şi vei vedea unde duce. 

Jack se uită spre un punct în direcţia opusă tunelului de intrare. 
Putea vedea ceva pâlpâind în locul în care râul subteran trecea prin 
cameră, ieşind pe sub o protuberanţă apropiată de baza grotei, la 
aproximativ douăzeci de metri depărtare. Era o gaură neagră, un loc 
respingător, fără nici o urmă de lumină naturală. Jack realiză cât de 
aproape fusese să îl piardă pe Costas. Inchise ochii şi înjură în gând. 
Cum se întâmpla adesea în cazul scufundărilor, condiţiile aparent 
favorabile, deciziile neatente aveau consecinţe aproape fatale. Jack 
nu se gândise la decizia lui Costas de a se scufunda; pericolul era 
foarte mare, ca atunci când fuseseră în aisberg sau în tunelurile din 
Atlantida. Iar în cazul scufundărilor în peşteri, rar mai exista şi a 
doua şansă, nu prea mai puteai reveni după o mişcare greşită. 

— Jack, am găsit ceva. 

Costas era puţin mai sus pe pantă, dar partea superioară a 
corpului său era înăuntrul unei fisuri. Jack cobori puţin şi veni lângă 
el, fiind atent la curentul de la câţiva metri depărtare. Costas se ivi 
plin de aluviuni şi îi dădu un obiect lui Jack. 

— Ține asta! 

Era un maxilar uman. Unul mic, al unui copil. Devenise maro din 
cauza vremii, dar se păstrase perfect. Costas îi dădu şi restul 
craniului, iar Jack reuşi să vadă orbitele, locurile în care oasele 
craniului nu se uniseră complet. 

— Sunt peste tot, spuse Costas. Sute. 

Jack se uită în jur. Zăcând în nămol, adunate la baza stala- 
gmitelor, strâmbându-se de sub protuberanţe. Cranii, membre, oase, 
coaste. Intră şi el în fisura găsită de Costas şi scoase un mic 
pandantiv din jad, în forma maxilarelor deschise ale unei bestii 
mitice, ca în imaginea lumii subterane din pictura murală din templu. 
Se uită prin apa transparentă la gaura neagră în care dispărea râul, 
şi se simţi brusc străbătut de un fior. 

— Sacrificiu uman, spuse el. Toltecii trebuie să fi coborât cu 
victimele lor prin gaura din tavan la fel cum suntem noi aici, apoi au 
vâslit până în camera asta. Asta era marginea lumii lor subterane, cel 
mai apropiat punct în care puteau ajunge. Când curentul era 
puternic, ca după o furtună, îşi puteau arunca victimele exact în 
burta lumii subterane, privindu-i cum erau absorbiți în acea gaură 
neagră, expulzați din existenţa pământească. Acesta trebuie să fi fost 
ultimul loc de sacrificiu. 

— Nu prea am avea şanse să scăpăm de toate astea, murmură 
Costas. Incepe să-mi fie dor de vikingi. 


242 


— Poate chiar ai noroc. 

— Ce vrei să spui? 

— Sus pe pantă, la vreo trei metri. La marginea insulei. 

Era acolo un alt craniu, mai mare decât celelalte, dar dinţii 
acestuia aveau o altă culoare. Arăta de parcă victima suferise o 
lovitură puternică în faţă. Dar nu craniul aţâţase interesul lui Jack. Ci 
îmbrăcămintea. 

Un coif metalic aurit, în formă de con, cu o apărătoare de nas 
lungă. 

Inima lui Jack începu să bată cu putere. Le atinse, făcând să se 
ridice nori de aluviuni. Oale din cultura maya, intacte. Mai multe 
oase de om. Un disc strălucitor, din aur, acoperit cu hieroglife. Un 
mâner ieşind dintr-un cotlon, acoperit cu sârmă aurie. Un mâner de 
sabie. Lângă el, un alt mâner lung de lemn, cu un capăt metalic. 

Emoţionat, Jack ieşi din apă, iar Costas îl urmă. Cei doi bărbaţi îşi 
scoaseră repede aparatele de respirat şi labele şi le ascunseră pe 
margine. Cu căştile scoase, puteau auzi acum zgomotul din grotă, 
apa picurând în bazin, fâlfâitul aripilor liliecilor, sunete sinistre 
amplificate şi distorsionate de ecou. Se căţărară pe o platformă mai 
sus şi supravegheară insula subterană. Avea vreo zece metri în 
diametru; în mijloc se ridica un con acoperit de depuneri aluvionare. 
Centrul era format dintr-o singură stalagmită imensă, ieşind din 
podeaua grotei spre tavan, acolo unde căzuse cel mai mult calciu 
lipsit de alcalinitate. In jur se formaseră stalagmite, dar de dată mai 
recentă, pentru că tavanul se modificase, iar unele apăruseră sub 
rădăcinile calcificate ale copacilor şi atârnau peste ele ca un înveliş 
fantastic. 

Jack ţinea în mână o lanternă pe care o întinse spre insulă, 
înainte de a atinge cu cealaltă mână stalagmita cea mai apropiată de 
ei. Avea o formă deosebită, părând a se arcui deasupra lor, dar 
suprafaţa ei era la fel ca a celorlalte pe care le vedeau în jur. 

— Dumnezeule! Vocea lui Jack era răsunătoare. 

— Ce este? 

Jack se dădu înapoi câţiva paşi, apoi lumină cu lanterna partea de 
sus a stalagmitei. Işi amintea ce sugerase Jeremy când vorbiseră 
ultima dată. Vocea îi era încordată şi surprinsă. 

— Îţi aduci aminte de corabia noastră din gheaţă? 

Costas îi urmări privirea, uluit, apoi suspină. Vârful stalagmitei 
avea o formă bulboasă care se întindea dincolo de curbură. Se uitau 
la prora unui vas viking; detaliile suprafeţei acestuia erau pierdute 
sub o mulţime de depuneri aluvionare, dar forma de neconfundat se 
păstrase. Era o imagine uimitoare. 


243 


— Probabil că au adus-o cu ei de pe corabie, murmură Jack. Au 
ridicat-o aici, un ultim steag în luptă. Îndreptă lanterna spre forma 
bulboasă de sus. Vulturul. 

— Priveşte pe partea cealaltă, exclamă Costas. Probabil mă înşel, 
dar cred că este un zid de scuturi. 

Jack văzu o linie de concreţiune, de aproape un metru înălţime, 
care se întindea ca un arc până spre intrarea în cavernă. Costas avea 
dreptate. Muchia se ondula cu o regularitate surprinzătoare, fiind 
formată din semicercuri identice, fiecare având aproximativ mărimea 
unui om. Trei de o parte a coastei principale a vasului, patru de 
cealaltă parte. Dădeau impresia că fuseseră îngheţate. Sub ele erau 
forme alungite, pătrate, care probabil fuseseră grinzi sau traverse 
salvate de pe corabie. Jack îşi amintea povestirile lui Jeremy despre 
apărarea vikingilor construită din coaste de corăbii. Se uită dincolo 
de perete, spre spaţiul din spatele apărătorilor. Era cea mai 
uimitoare privelişte dintre toate. In faţa sistemului de apărare era 
figura spectrală a unui om, sprijinită pe spate şi cu membrele 
răşchirate. Fusese un schelet, dar era acum acoperit cu un strat atât 
de gros de depuneri aluvionare, încât părea reincarnat, asemenea 
acelor corpuri învelite în ghips din Pompei-ul roman. 

Purta un coif. Formă conică, apărătoare de nas, abia vizibilă sub 
depunerile aşternute. Era şi un scut, îndoit astfel încât dădea 
impresia că fusese rău lovit. Omul fusese înalt, cel puţin cât Jack. 

Jack se uita transfigurat. 

„Ar putea fi el?” 

Se rezemă de zidul fosilizat de scuturi, vocea fiindu-i marcată de 
emoție. 

— În pictura de pe perete, acel râu de sub junglă. Cred că acolo 
suntem acum. Şi mai cred că aici s-a jucat ultimul act al dramei. 
Ultima oprire a lui Harald Hardrada. 

— Crezi că duşmanii din pictură erau chiar vikingi? 

— Imaginea menorei lămureşte situaţia. 

— Deci până aici a ajuns Harald. 

— Hai să ne imaginăm o duzină dintre ei, nu mai mult, spuse 
Jack. Mărimea armatei învinse din pictură a fost probabil o 
exagerare, o modalitate de a face victoria să pară şi mai 
impresionantă. Se opri, adunându-şi gândurile. Vin pe uscat cu tot ce 
pot aduce cu ei, arme şi armuri, comori, tot ce pot salva cu uşurinţă 
şi pot căra de pe vas, pentru a construi un adăpost. Foarte 
asemănător cu Cortes şi oastea lui de conchistadori cu sute de ani 
mai târziu, numai că nu mai aveau şi intenţia de a se întoarce. 

— Apoi dau de localnici. 


244 


— Localnicii maya sunt uimiţi, îi consideră zei, salvatori veniţi să 
îi elibereze de tolteci. Dar zvonurile ajung inevitabil la tolteci, la 
suveranul de la Chichen Itza. Acesta trimite o armată, urmează o 
luptă disperată în junglă. Puţinii supraviețuitori caută un refugiu, 
fortăreaţa finală. Alamo, Rorke's Drift*. La Yucatan, dacă vrei asta, 
te duci pe sub pământ. Au descoperit templul din junglă, poate au 
fost îndrumați aici de populaţia maya. Ajung jos pe drumul sacrificial. 
Îşi luminează drumul cu torţe, poate îşi ard coastele vaselor de pe 
insulă. Războinicii vikingi înlănţuiţi pentru bătălie, pregătiţi să îşi 
apere zidul de scuturi, aici, la marginea lumii, se înconjoară în 
flăcări. Mă tem totuşi că toltecii nu au fost intimidaţi de asta. Odată 
ce toltecii au auzit de ei şi i-au urmărit, era doar o chestiune de timp 
până să îi nimicească. 

— Sper, de dragul lor, ca nici unul să nu fi fost luat prizonier. 

— Singurul despre care avem informaţii este prietenul tău de la 
L'Anse aux Meadows. Probabil vreo slugă, un servitor. Jeremy mi-a 
spus că uneori toltecii luau servitorii duşmanilor ca sclavi proprii - 
era un fel de subliniere a dominaţiei lor asupra învinşilor. Ai văzut în 
pictura murală. Poate a fost trădător. E posibil ca unii vikingi să-şi fi 
pierdut cumva minţile din cauza înfometării. Poate el le-a spus 
toltecilor despre acest loc. Poate fuga lui câţiva ani mai târziu şi 
călătoria la L'Anse aux Meadows au fost un fel de răscumpărare. Nu 
vom şti niciodată. Dar nu a fost singurul care a supravieţuit. 
Judecând după pictură, câţiva dintre războinicii lui Harald au suferit 
teroarea ultimă, fiind duşi la Chichen Itza pentru sacrificare. 

— Cu menora. 

Jack îşi aminti brusc imaginea şocantă pe care o văzuseră în 
pictură, strălucirea incandescentă. 

— Reksnys se înşală. Sunt convins că menora nu este aici. 
Probabil că toltecii au lăsat aici armele vikingilor, ca un fel de 
ofrandă, dar cred că au luat menora cu ei de pe câmpul de bătălie. 
Ştim că toltecii nu le-au oferit zeilor toată comoara lui Harald, pentru 
că avem cele două monede încorporate în jad de la L'Anse aux 
Meadows. 

— Situaţie care ne face să avem o mare problemă. 

— Reksnys o să fie dezamăgit. _ 

— Nu ne putem întoarce cu mâinile goale, spuse Costas. În cel 
mai bun caz, câştigăm timp, dar nu foarte mult. Sunt şanse să ne 
întoarcem în gaura aia din nou, morţi înainte de a atinge apa. După 


34 Celebre bătălii devenite simbol al luptei disperate a unui grup restrâns împotriva unui inamic 
mult superior numeric. Alamo - în primăvara anului 1836, mai puţin de 200 de oameni au 
apărat un mic fort din Texas împotriva a mii de soldaţi mexicani. Rorke's Drift - în ianuarie 
1879 în Africa de Sud, 139 de soldaţi britanici au rezistat apărându-şi cu succes garnizoana 
împotriva asaltului a 5 000 de războinici zulu. (n.red.) 


245 


cum a spus Reksnys însuşi, Maria a fost salvată numai de un capriciu. 
Dacă află că nu avem menora, se va plictisi. Oamenii ăştia sunt 
mereu la fel. Se uită la Jack. Işi va lăsa fiul să ducă treaba la bun 
sfârşit. 

— Poate încearcă să ne urmeze aici jos. 

— Poate Loki o va face. Erau nişte echipamente vechi pentru 
scufundări, pe care Reksnys le adusese înainte să ştie că ne poate 
folosi, iar Loki ar putea cu uşurinţă să urmeze drumul marcat de 
batoanele fluorescente din tunel. Dar dacă se vede nevoit să vină 
după noi în felul acesta, are să fie înfuriat. Asta ar însemna sfârşitul 
Mariei. 

— Te gândeşti la ce mă gândesc şi eu? 

— Nu avem altă soluţie. 

— Sistemele acestui râu subteran ies întotdeauna la suprafaţă 
undeva, spuse Costas cu mâhnire. Dar ar putea fi la kilometri 
distanţă. 

— Ar putea fi mai aproape. 

Cinci minute mai târziu, stăteau echipați complet pe marginea 
bazinului, cu lanternele de pe căşti aprinse iar. Rezonanţa camerei 
făcea ca vocile lor să se audă sec şi distant în aparatele de emisie- 
recepţie. Costas termină de verificat aparatul de respirat al lui Jack, 
apoi se uită la el prin geamul căştii. 

— Eşti gata? 

— Toate celelalte variante sunt eliminate. Nu avem altă ieşire din 
grotă. 

— OK. Căutăm lumină naturală, orice indiciu. E puţin după ora 
cinci dimineaţa; curând ar trebui să se lumineze. Ne lăsăm duşi de 
curenţi. Cel puţin putem fi siguri că vom ieşi undeva. Gata de 
plecare? 

— Gata. 

Alunecară în apă şi se scufundară în întuneric. Odată această 
decizie luată, Jack nu îşi mai permise să se gândească la altceva 
decât strict la ceea ce făceau. Câteva minute mai devreme, asta 
părea moarte curată, un bilet dus în expresul care aproape îl 
omorâse pe Costas. Acum ei alegeau să profite de el. Se uită atent la 
tunelul deschis ca un hău înaintea lor. Mintea refuza posibilitatea 
unui eşec. Locul acesta avea toate ingredientele celui mai groaznic 
coşmar, şi numai aşa se putea lupta împotriva lui. Trebuia să se 
concentreze în continuare. Se gândi la Maria. 

Deodată, fură traşi de curent. Jack se învârti şi se luptă să se 
menţină în poziţie dreaptă, devenind rapid conştient de viteza 
imensă, de stalagmitele luminoase care apăreau şi dispăreau ca 
uriaşe santinele albe de o parte şi de cealaltă. Apoi ajunseră în tunel, 


246 


răsucindu-se la o cotitură, într-un întuneric complet. Tunelul părea a 
şerpui şi a se încolăci ca o bestie vie, căutându-şi drumul printre 
barierele calcaroase. Erau cu totul la voia curentului, sperând că 
fluxul avea să-i ferească de o lovitură în vreun perete de calcar. Jack 
se forţă să îşi împingă capul înainte până când corpul îi ajunse pe 
aceeaşi direcţie cu tunelul; Costas era în stânga lui, şi amândoi îşi 
întindeau braţele într-un efort disperat de a se feri. Forme bulboase, 
ce apăreau de peste tot, erau luminate scurt de razele lanternelor 
lor, apoi se estompau în urma lor, alunecând la câţiva centimetri de 
ei. Brusc, Jack îşi dădu seama de apropierea unei răscruci - un tunel 
ce se lărgea şi care era împărţit de o coloană, un stâlp alb spre care 
se îndreptau cu o viteză înspăimântătoare. 

— Tunelul din dreapta, strigă Costas. Văd lumină. 

Jack dădu din mâini spre dreapta, îndreptându-şi corpul astfel 
încât să urmeze direcţia principală a curentului. Era inutil. În ultima 
secundă, feri mâinile pentru a nu se izbi de coloană, şi căzură astfel 
în tunelul din partea stângă, o groapă de întuneric ce se îngusta, cu 
pereţi netezi ca un culoar de gheaţă. Jack sări peste Costas şi simţi o 
durere cumplită în coapsă, de la rana din ghețar. Timp de o secundă, 
fu iar în interiorul aisbergului. 

— Drum greşit, strigă Costas. 

Jack îl prinse cu putere şi îi putu vedea privirea înnebunită în 
spatele măştii. 

— Este un canal lateral, exclamă Costas. Canalul principal se 
îndrepta în sus, spre suprafaţă. Am văzut lumină. 

Curentul din canal începu să se rotească, apoi se linişti. Dar chiar 
şi aşa, era imposibil să înoţi împotriva lui, iar ei erau traşi în jos. Se 
prinseră de pereţi, dar era inutil. Deodată, totul se distorsionă şi 
deveni confuz, semănând cu ceva ce Jack văzuse ultima dată în 
fiordul de gheaţă unde cursul apei dulci din ghețar formase un strat 
deasupra apei mării. Era sclipitor, uleios, schimbarea indicilor de 
refracție de pe ecran ameţindu-i simţurile. Incepu să se simtă 
dezorientat. 

— La naiba! exclamă Costas. Suntem sub nivelul mării. 

Părea că trecuseră în altă dimensiune, într-o lume mai 
întunecată. Formațiunile de calciu dispăruseră acum, iar priveliştea 
dinaintea lor era sumbră, respingătoare. Raza de lumină intensă, 
care îi ghida, părea a se reduce, sporind sentimentul de disconfort al 
lui Jack. Tunelul era eliptic, de vreo cinci metri în diametru, dar 
tavanul era mai jos, iar din podea apăru un strat adânc de pietriş. 
Erau tot în coborâre, iar lanternele lor luminară o gaură în beznă. 


247 


— E adânc de patruzeci de metri, spuse Costas. Sistemele de 
peşteri de la Yucatan ajung până la cincizeci de metri, cel mult. 
Trebuie să urcăm curând. 

Jack se uită la indicatorul de adâncime. Patruzeci şi şase. 
Cincizeci şi doi de metri. Tavanul şi podeaua aproape se uneau, iar ei 
erau acum prinşi între ele şi săpau în pietriş pentru a-şi face drum. 
Apoi ajunseră la un punct mort, într-un nor de nămol. Jack îşi 
îndreptă lanterna spre fantă, o crăpătură de câţiva centimetri 
deasupra stratului de pietriş. Era un punct mort. Erau prinşi în 
capcană. 

Costas se ridică în spatele lui Jack, aparatul său de respirat 
lovind tavanul, iar corpul măturând pietrişul. 

— Ceva nu e în regulă, spuse el. Am fost traşi de curent, şi acesta 
trebuie să ducă undeva. lar mormanul ăsta de pietriş se curbează în 
lateral, e modelat de mişcarea apei. Trebuie să fie o ieşire. 

Îşi făcu vânt în dreapta mormanului de pietriş, spre un tunel 
strâmt la intrare, şi se strecură în el până când se mai văzură numai 
labele. Jack închise ochii, apoi îi deschise iar, concentrându-se asupra 
mărunţişurilor: forma unui corp fosilizat în piatra de calcar la numai 
câţiva centimetri în faţa lui. Se uită iar spre locul în care dispăruse 
Costas. Putea vedea că nu era nămol pe crevasă. Era curățată de 
curent. Costas avea dreptate. 

— Jack. Vino după mine! 

Făcu ce i se spusese, săpând cu mâinile în pietriş şi urcând în 
tunel. Simţi fluxul apei, apoi văzu lumină drept înainte. 

— Se ridică la suprafaţă, spuse Costas plin de entuziasm. 

Jack îl urmă, uşor, înghesuindu-se printre bolovani. Era foarte 
puţin spaţiu de mişcare, şi asta îl forţa să se răsucească, frecându-şi 
aparatul de respirat de pereţii de stâncă. Tunelul de dedesubt era 
încă şi mai îngust, ca o ţeavă de scurgere, neted şi rotunjit în locurile 
în care curentul îl rosese, dar numai de vreun metru diametru. Jack 
nu mai fusese niciodată într-un spaţiu atât de îngust. Trecuse dincolo 
de sentimentul de claustrofobie. Nu aveau nici o şansă să se întoarcă, 
curentul îi împingea în sus şi orice blocaj în tunel le-ar fi pecetluit 
soarta. Labele lui Costas erau la doar câteva zeci de centimetri de el. 
Jack îşi verifică indicatorul de adâncime o perioadă de timp. Se uită 
la stâncile din faţa lui, apoi la indicatorul de adâncime. Patruzeci şi 
unu de metri. Treizeci şi şapte de metri. Urcau uşor, dar sigur. Apoi 
tunelul coti brusc în sus, şi ajunseră într-o cameră, un spaţiu larg plin 
de forme tenebroase, coloane mari care se înălţau ca nişte uriaşi în 
rochii albe, făcându-le semne dintr-o altă lume. Sus, Jack putu vedea 
o licărire verde, diferită de razele albe produse de lanternele lor. 
Închise iar ochii, un val de uşurare trecându-i prin tot corpul, inima 


248 


bătându-i nu de frică, ci de euforie. Se ridică lângă Costas în cameră, 
apa fiind atât de limpede, încât păreau suspendaţi în aer ca nişte 
siluete într-o scenă apoteotică. Apoi ajunseră în vârful cavernei, la 
numai zece metri sub nivelul mării, blocaţi de o stâncă fisurată prin 
care puteau vedea strălucind lumina dimineţii. 

Încă nu se terminase. Fisura era îngustă, şi cu greu reuşiră să se 
strecoare amândoi. Nu exista altă ieşire din cameră. 

— De ce se întâmplă asta numai când fac scufundări cu tine? 
spuse Costas. Data viitoare, hai să facem scufundări în apă deschisă! 

— Dacă mai e o dată viitoare. 

Jack se uită în jos la prăpastia neagră ce se căsca în urma lor, 
apoi iar în sus, spre fisură. Putea vedea frunzişul, formele ondulate 
ale copacilor crescuţi la suprafaţa apei. Inima îi bătea în continuare, 
dar nu de bucurie. Era ridicol să mori aici. 

— Va trebui să înotăm, spuse Costas. Tu primul. 

— În nici un caz. Tu ai putere mai multă în braţe, eu te împing. 

Costas îşi desprinse aparatul de respirat şi îl agăţă de el. Se 
împinse cât putu în fisură, aproximativ doi metri deasupra lui Jack, 
apoi îşi smulse casca şi dădu drumul echipamentului care trecu greoi 
pe lângă Jack, dispărând în prăpastia de dedesubt. Jack veni în urma 
lui Costas, apoi îl prinse de picioare, încercând să-l împingă în sus. 
Nu se întâmplă nimic. Se simţea neajutorat, îngrozit de gândul că şi- 
ar putea vedea prietenul murind la numai câţiva metri de suprafaţă, 
ţinându-l de picioare. Atunci Costas lovi cu putere şi ieşi la suprafaţă. 
Jack se opri ca să îşi recapete suflul normal, îşi desfăcu rapid 
cataramele echipamentului şi îl agaţă de el, luă cinci guri mari de 
aer, apoi îşi scoase casca şi dădu drumul echipamentului. Se împinse 
prin stâncă, cu ochii deschişi spre lumina ceţoasă a zilei văzute prin 
apă, şi înotă în continuare. Incă o mişcare a labelor, şi ieşi la 
suprafaţă, într-o pastă de alge verzi, într-un mic bazin sub frunzişul 
arbuştilor. 

Costas gâfâia pe marginea bazinului, arătând ca o creatură din 
laguna neagră. Îşi şterse nămolul de pe faţă, îşi băgă capul în apă, îl 
scutură cu forţă, apoi ieşi din apă şi îi întinse o mână lui Jack. 

— Poate faci şi tu la fel. Doar nu vrei să sperii băştinaşii. 

După ce ieşi şi Jack şi se scutură, Costas căută cu atenţie în 
costum şi scoase un aparat metalic subţire, de mărimea unui 
calculator de buzunar. Atinse uşor partea din faţă şi scoase o antenă, 
după care duse aparatul la ureche. 

— Uneori eşti ca un sac plin de surprize, pufni Jack. 

— Emiţător GPS cu radio cu emisie-recepţie, spuse Costas. Tot ce 
trebuie să fac acum este să activez butonul SOS, şi Ben ne va putea 


249 


afla poziţia cu precizie. Încerc acum să stabilesc o legătură radio, 
pentru a vorbi cu el când vom şti în ce situaţie ne aflăm. 

leşiseră la suprafaţă pe un drum de junglă dificil. Incă ploua, 
ceva între burniţă şi ploaie. Costas activă busola de la aparatul său şi 
se orientă imediat. Zece minute mai târziu, urcau pe domul de calcar 
care acoperea cenota şi se apropiau de templul apărut deasupra. 
Jeepul care îi adusese aici se afla la capătul drumului. Jack văzu un 
băieţel, un localnic maya, care se juca pe stradă, dar acesta nu îi zări. 
Înconjurară clădirea pe furiş, şi fiecare din ei se lipi cu spatele de 
peretele de la intrare, ascultând. Nu auziră nimic. Jack simţi sarea 
din transpiraţie amestecându-se cu apa de pe faţă. Se uită la Costas 
şi dădu din cap. Se furişară în cameră, stând în umbră, strângând din 
ochi din cauza luminii lumânărilor. Nu era nici un semn de Maria sau 
de Loki. Singurul ocupant era un bărbat care stătea cu spatele la ei 
pe un rezervor pentru scufundări şi curăța un pistol. Jack îi făcu 
semn lui Costas şi se întoarse prudent spre ieşire. Costas alunecă în 
spatele bărbatului, îşi puse braţul în jurul gâtului lui şi îi prinse gura 
cu putere. Pistolul căzu cu un zdrăngănit. Costas trase bărbatul mai 
aproape şi vorbi mârâit. 

— Acum. Unde rămăsesem? 


250 


CAPITOLUL 20 


Douăzeci de minute mai târziu, sunetul ploii fu înghiţit de 
zgomotul înfricoşător al Lynxului, care se apropie dând târcoale şi 
măturând pământul în drumul său. Doi oameni fură coborâţi în 
frunzişul des, purtând în spate o cutie mare de prim ajutor. Odată 
ajunşi în siguranţă pe pământ, Lynxul înaintă, dispărând iar în nori. 
Jack fugi de la adăpost pentru a trage cutia de sub tufă şi urcă să îl 
ajute pe Ben. 

— Nu ştiam la ce să ne aşteptăm, strigă Ben în ploaia puternică, 
punând în toc pistolul pe care îl ţinuse la îndemână. Când a transmis 
Costas coordonatele prin radio, eram la vreo cinci kilometri 
depărtare de tine, pilotând un avion de cercetare de-a lungul coastei. 
Acoperirea de care ne foloseam era o examinare a rămăşiţelor 
arheologice din largul mării. Jeremy a venit ca singur arheolog la 
bord. Şi pentru că a insistat. Nu e de dorit să zbori neinvitat în 
spaţiul aerian mexican gemând de arme, mai ales noaptea, deci voi fi 
numai eu, împreună cu pistolul meu. Dar acum te-am găsit, Lynxul s- 
a întors pentru a aduce o întreagă echipă de securitate şi am 
contactat şi poliţia. 

— Loki a plecat, strigă Jack. Tatăl său i-a ordonat să vină după 
noi în peşteră. A luat-o pe Maria cu el. Nu a avut încredere în noi. 
Dar Reksnys e al tău. 

— Trebuie să examinez zona, în primul rând. Jeremy se va ocupa 
de prizonieri. 

Jeremy îşi făcu drum prin tufele în care aterizase, cu ochelarii 
aburiţi şi dând la o parte nişte lujere de viță-de-vie. Jack îi conduse 
prin toată încâlceala de plante, spre poteca accidentată, apoi direct 
spre templu. La intrare, se scuturară de apă, iar Jeremy îşi şterse 
ochelarii. Inăuntru, Costas stătea cu Lugerul aţintit spre o formă ce 
zăcea cu faţa la pământ, cu căluş în gură; avea încheieturile mâinilor 
şi gura acoperite cu bandă adezivă. Jeremy trecu de ei şi se opri la 
peretele pictat, scrutând cu atenţie imaginea menorei, vizibilă acum, 
şi scena bătăliei. 

— Vikingi, se entuziasmă el, şi ochelarii i se aburiră iar. Aveai 
dreptate. Fantastic. Şi uite. Sunt sigur că aceea este o femeie. 

— Să lăsăm asta pe mai târziu. 


251 


Jack dădu din cap către Costas, care îi întinse Lugerul, în timp ce 
Ben îngenunche peste Reksnys şi-i legă mâinile cu un cordon din 
material plastic. 

— Costas trebuie ajutat să manevreze troliul, Jeremy. Jack îi dădu 
pistolul. 'Te descurci cu ăsta? 

— Şase luni la ROTC”, la Stanford, spuse Jeremy, luându-şi iar 
ochelarii de la ochi. Un sens al datoriei greşit orientat după 11 
septembrie. Nu era chiar stilul meu. 

Jack dădu din cap. 

— Ține minte cine e tipul ăsta. Nu uita ce le-au făcut Mariei şi lui 
O'Connor. 

— Bunicul meu a adus unul din astea din război. 

Jeremy îşi puse iar ochelarii şi luă Lugerul, trăgând închizătorul 
pentru a verifica rapid camera cartuşului, apoi eliberându-l. 
Îngenunche şi împinse Lugerul în spatele lui Reksnys, trăgându-i 
capul cu putere pe spate şi aplecându-se spre urechea lui. 

— Prietenul meu Costas mi-a spus că ai ameninţat-o pe Maria cu 
ăsta. Un chin lung, lent, până la moarte. 

Îl trase pe Reksnys în picioare şi îl împinse spre ieşire, dispărând 
cu el în ploaie. Ben se uită la Jack. 

— Nu cred că ar trebui să ne facem prea multe griji în privinţa 
asta. 

— OK. Mă duc jos să o aduc pe Maria, spuse Jack. 

— Nu te duce singur. 

— Nu am altă variantă. Nu mai putem recupera rezervele de 
oxigen acum. Reksnys avea două tuburi de oxigen de rezervă, dar 
Loki a luat unul. Se pare că a folosit detentorul tip octopus pentru 
Maria, permițându-i să respire din acelaşi rezervor. Tubul care ne-a 
rămas nu are nici un detentor octopus şi, oricum, nu este destul aer 
în rezervor pentru ca amândoi să reuşim să respirăm până la cameră 
şi înapoi. 

— Aş putea contacta Lynxul pentru a-l încărca de la navă. 

— Nu mai avem timp. Ne-am forţat deja norocul. 

Jack îşi puse în spate butelia cu aer şi îşi prinse vesta 
compensatoare peste piept. 

— Loki o să fie deja enervat. Mai bine ar fi rămas aici, o ştie şi el. 
Tipul e independent. Tatăl său este un tiran, dar totuşi un amator, în 
comparaţie cu el. Loki este prins între prostiile despre felag pe care 
trebuie să le asculte orbeşte şi instinctele lui mai bune. A fost obligat 
să meargă într-un loc unde nu deţinea controlul, aşa cum îi place. 
Este şansa noastră. Dar asta înseamnă, de asemenea, că o să fie 


35 Reserve Officer Training Corps - Program al armatei SUA care produce ofiţeri cu dezvoltate 
calităţi de comandă, planificare strategică şi etică profesională. (n.red.) 


252 


schimbător. Trebuie să acţionez acum. Nu vreau să vină înapoi în 
camera de sub noi şi să îşi dea seama ce s-a întâmplat. Maria nu ar 
mai avea nici o şansă. Dacă mai este în viaţă. 

— Nu ai armă. 

— O să improvizez. 

— Lanternă? 

— Eu şi Costas am marcat drumul cu batoanele reflectorizante 
chimice. 

— Baftă. 

Jack mormăi ceva în timp ce Ben îi prinse frânghia în jurul 
mijlocului. Costas verifică aerul şi centurile de lestare, apoi îl luă pe 
Jack de umeri, privindu-l direct în ochi. 

— Noroc în luptă! spuse. 

— Noroc în luptă. 

Jack îşi puse masca, se aşeză pe marginea gurii de ieşire, 
balansându-se apoi spre apa întunecată de dedesubt. Costas şi Ben 
începură imediat să îl coboare. Jack era concentrat, dorindu-şi din tot 
sufletul să ducă treaba la bun sfârşit. Atinse apa cu regulatorul în 
gură şi începu imediat să înoate spre tunel, urmând batoanele 
reflectorizante lăsate de ei pe fundul grotei cu doar o oră înainte. 
Tunelul părea mai puţin apăsător acum, şi, când privi înainte, 
observă extraordinara luminozitate a pereţilor de calcit iluminaţi de 
batoane, formaţiuni fantastice de stalagmite şi stalactite ce se 
conturau de fiecare parte, ca nişte sculpturi abstracte din gheaţă. 

La zece minute după ce intrase în apă, văzu pata de lumină 
dinainte ce marca sosirea în camera finală. Lumina era diferită, mai 
intensă decât cea chimică. Ajunse la marginea camerei, bulele 
produse de detentor lipindu-se de tavanul de deasupra sa, şi se ridică 
cu grijă la suprafaţă într-o cameră mică alăturată, înaltă cât să îşi 
poată ţină capul deasupra apei. In mijlocul grotei, la vreo douăzeci de 
metri în faţa sa, putu vedea bizarele formaţiuni din calciu ale 
insuliţei. O rază întinsă de lumină venea din cealaltă parte a insuliţei, 
strălucind înspre tavan. 

Bulele de la detentor îl puteau da de gol. Timp de un minut, 
blestemă decizia lor de a îngropa rezervoarele de oxigen în râul 
subteran. Era nevoit să înoate la suprafaţă, sperând să nu fie 
observat. 

Işi dădu jos masca şi o prinse de vestă, apoi căută ceva cu care să 
îşi acopere faţa, ceva care să absoarbă lumina, în cazul în care o 
torţă ar fi îndreptată spre el. Uşor, se întinse şi frecă cu mâna 
suprafaţa plată din faţa sa. Îşi mirosi mâna şi strâmbă din nas. Nitrat 
de potasiu. Excremente de liliac. Atinse iar stânca cu mâna şi îşi 
frecă apoi toată faţa, atent să nu facă zgomot. 


253 


Umflă vesta compensatoare, suflând aer în muştiuc pentru a evita 
zgomotul făcut de alimentatorul de joasă presiune de la detentor, 
apoi intră în apă şi începu să înoate uşor spre afloriment. 

Ajunse la jumătatea drumului. Îşi dădea seama de puterea râului 
subteran, mai mare acum decât atunci când el şi Costas se 
hotărâseră să continue pe acest drum. O rază apăru, luminându-i 
chipul. Îngheţă. Raza de lumină se mişcă, dar el continuă să înoate. 
Dacă era prins acum, nu mai avea nici o şansă. Îşi închipuia că Loki 
era înarmat. Trebuia să-l ia prin surprindere. 

Ajunse pe marginea insuliţei. Auzi o voce de cealaltă parte, 
amplificată şi distorsionată în cameră, dar cu siguranţă masculină. 
Un ton mârâit, ameninţător. Jack îşi scoase rezervorul şi labele şi se 
îndreptă uşor aplecat spre un loc de care îşi amintea de când se 
scufundase cu Costas, atunci când văzuseră primul indiciu 
extraordinar. Se aplecă în valea puţin adâncă. Se desprinse uşor, 
nestânjenită de depunerea aluvionară, la fel de bine păstrată în apa 
curată ca aceea pe care o găsise în gheaţă. Se ridică din apă, şiroind 
în costumul său negru, şi scoase obiectul. 

O secure varegă! 

Jack merse uşor de-a lungul vârfurilor depunerii aluvionare, 
graţie cizmelor de neopren care nu alunecau pe acea suprafaţă. 
Trecu de peretele cu scutul viking fosilizat, de conturul arcuit al 
axului navei, de forma obsedantă a războinicilor căzuţi. De sus privi 
spre cealaltă parte a insuliţei. Loki era acolo, la mai puţin de zece 
metri depărtare. Stătea cu spatele la Jack, peste Maria, care zăcea 
întinsă pe spate şi îl privea cu sfidare. Loki ţinea un pistol în mâna 
stângă, un Browning High Power. Cu cealaltă mână ţinea o sabie în 
dreptul inimii ei. Era exact sabia varegă pe care Jack şi Costas o 
văzuseră în apă, lângă secure. 

Jack simţi un fior de groază. Aici, de fapt istoria nu se oprise în 
loc niciodată. Era martor la ceva întipărit în stânca din Yucatan, 
imposibil de exorcizat. Un sacrificiu uman. 

Într-o străfulgerare, Jack se aruncă asupra lui Loki, făcând 
securea să oscileze puternic, lovind cu duritate braţul lui Loki dintr-o 
singură lovitură. Pistolul zbură în apă cu braţul lui Loki încă încleştat 
pe el, învârtindu-se şi dispărând în adâncuri. Loki se clătină şocat, 
apoi se întoarse spre Jack cu faţa contorsionată de furie şi de 
surpriză. Din ciot ţâşnise un jet de sânge. Sabia îi căzu din mână; se 
clătină ridicându-şi braţul care îi mai rămăsese spre cicatricea de pe 
obraz, apoi se clătină din nou şi apucă sabia. Brusc, se năpusti spre 
Jack cu o viteză năucitoare, fiind gata să-l prindă cu garda jos, dar 
Jack ridică securea la timp. Oţelul se lovi de oţel, răsunând, scrâşnind 
- sunete care nu mai fuseseră auzite aici de aproape o mie de ani. 


254 


Trupul lui Jack tremura pe măsură ce para loviturile, dar nu dădea 
înapoi. Era doar o problemă de timp până când oponentul său avea să 
ezite. Loki era deja mult prea slăbit pentru a-şi mai putea controla 
corpul să nu se mai balansese odată cu sabia, clătinându-se, 
învârtindu-se, încercând să-şi recâştige echilibrul. Se dădu înapoi iar, 
într-un acces de durere, gâfâind şi îmboldindu-l pe Jack cu vârful 
sabiei, împleticindu-se înspre marginea apei. 

Furia lui Loki îi cauzase propria prăbuşire. Ar fi putut rămâne la 
suprafaţă cu tatăl său. 

Jack măsură greutatea cozii securii, aşa cum făcuse cu ceva timp 
în urmă, când altă secure le salvase viaţa dintr-un aisberg. 

„Noroc în luptă.” N 

Inaintă şi făcu doi paşi. In timp ce balansa securea, văzu runele 
trecându-i prin faţa ochilor, runele cu numele lui Halfdan de pe 
celălalt topor, rune care începeau cu aceeaşi literă norvegiană. 

„Securea unui rege măreț. Trăsnetul Nordului.” 

Se năpusti asupra lui Loki şi îl lovi în partea laterală a capului, 
apoi toporul îi sări din mâini, rotindu-se până ateriză în apă. Capul lui 
Loki avu o mişcare ciudată, ca a unei marionete, întâi în faţă, apoi se 
lăsă brusc pe spate. Pentru o secundă, păru a nu fi vătămat. Apoi 
cicatricea de pe faţă se despică în două. Jack văzu maxilare şi dinţi 
contorsionaţi în grimasele oribile ale craniilor de la Chichen Itza. 
Apoi sângele începu să erupă, gros, cu stropi care se împrăştiau 
peste piatra de dedesubt. 

Loki mai făcu un pas, apoi alunecă în balta de sânge, căzând 
greu, cu capul izbindu-se de o stalagmită. Se mai ridică o dată într-un 
braţ, clătinându-se pe picioare. Jumătate de faţă nu mai exista, iar 
globul ocular de pe acea parte îi atârna în afară. Respirația îi era 
greoaie, întretăiată şi gemea îngrozitor. Jack văzu unde securea îi 
crestase creierul; Loki se mai clătină cu ultimele puteri, apoi se 
prăbuşi în apă, luând sabia cu el. Pentru câteva momente, rămase 
suspendat în apă, holbându-se la Jack cu ochiul care îi mai rămăsese 
nevătămat. Apoi se scufundă mai adânc, şi fu luat de curent, care îl 
târa în abisul întunecat; fu înghiţit de lumea cealaltă. 

Dispăruse. 

Jack veni lângă Maria, şi amândoi se aşezară pe marginea apei. 
Jack tremura din cauza adrenalinei care îi invada corpul după acea 
înfruntare. Ea se lipi strâns de el. Vâltoarea apei se linişti, singurul 
sunet care se auzea fiind cel al ploii ce picura, infiltrându-se de 
deasupra, amplificat în grotă, dar ritmic şi blând în comparaţie cu 
zăngănitul sonor al oţelului. In timp ce tremuratul lui Jack se atenua, 
Maria privea cu atenţie în apa cristalină dinaintea ei. Se întinse şi 
trase ceva afară, un fragment neted de stâncă, fără depuneri. Puteau 


255 


vedea semnele scrijelite pe suprafaţa sa. Amândoi se ridicară în 
picioare. 

— Este o scriere runică, murmură Maria. 

— O poţi citi? 

— Nu este prelucrată, e făcută în grabă, şopti Maria. Ca ultima 
menţiune în jurnalul unei expediţii damnate. 

— Încearcă! 

Vocea lui Jack părea epuizată, aproape o şoaptă. 

Maria făcu o pauză, bolborosi câteva cuvinte pentru sine şi apoi 
citi cu voce tare: 

— „Au rămas numai Ulf, Finn şi Halldor. Scraeling-ii au ocupat 
camera exterioară. Thor ne protejează. Hann til ragnaroks. “ 

Jack se simţea golit de orice sentiment, prea secătuit să mai 
răspundă. Nu putu decât să se întindă şi să atingă piatra picurândă. 

— Poate că Harald însuşi a scrijelit asta, ca un ultim gest înainte 
ca toltecii să îl captureze, spuse Maria. Era ca o repetiţie a luptei de 
la Stamford Bridge, numai că de data asta era cu adevărat sfârşitul. 
Se uită la platforma din spatele ei, apoi spre apa întunecată în care 
dispăruse Loki. Se cutremură fără să se poată controla. Au ajuns cât 
de departe se putea omeneşte ajunge, chiar la intrarea în lumea de 
dincolo. 

— Simt ce au simţit şi ei, murmură Jack. Stăm la marginea lumii 
spiritelor, aici, chiar la graniţă. Ceva vrea ca eu să cobor pe acel 
drum, să îl urmez pe Loki. E ca o forţă primejdioasă care mă trage în 
jos, vrând ca eu să accept provocarea. Niciodată nu m-am simţit atât 
de aproape de Harald ca aici, cu adevărat aproape. 

Jack se uită împrejur la umbrele tremurânde de pe pereţii grotei, 
apoi se scutură şi luă rezervorul de aer al lui Loki de unde fusese 
lăsat pe marginea apei, în spatele Mariei. 

— Şi ştiu că ăsta nu e un loc în care am vrea să fim. 

— Nu s-a terminat încă, spuse Maria. 

— Ai destul aer. E un fir de lumină care conduce spre intrare. O 
nimica toată. Voi fi chiar în spatele tău. 

— Nu asta am vrut să spun. = 

Jack verifică o ultimă dată centurile pentru umeri ale Mariei. Îşi 
spălă faţa de pasta negricioasă şi se aşeză lângă ea. Maria începu să 
vorbească, mai întâi încet, cu ezitare, apoi fluent, ca şi cum ar fi spus 
un lucru pe care nu îl mai spusese niciodată, dar pe care îl repetase 
de nenumărate ori în minte. În următoarele minute, Jack ascultă o 
poveste cu mult mai groaznică decât îşi putuse el imagina vreodată, o 
poveste care îi făcea pe monştrii de pe cealaltă lume să pară la fel de 
puternici cum le păruseră vikingilor şi în care răutatea tainică a 


256 


acestui loc părea că se întruchipează într-o forţă prea nefastă pentru 
a fi lăsată neprovocată. 


Douăzeci de minute mai târziu, Jack ieşi la suprafaţa bazinului, în 
camera pictată. Costas şedea ghemuit în faţa lui, obosit după 
manevrarea troliului. Maria stătea la câţiva metri depărtare, apa 
picurându-i din haine pe podeaua de piatră. În ciuda căldurii, ea 
tremura uşor, dar Costas îi dădu un prosop, o geacă IMU şi o sticlă 
de apă. Când văzu că era în siguranţă, Jack se întoarse şi i se adresă 
lui Costas: 

— Cum stăm? 

— Mexicanii sunt aici, gâfâi Costas. Doi tipi într-un jeep, acum 
vreo zece minute. Sunt judiciales*s, tipi îmbrăcaţi simplu. Cam fără 
gust, dacă mă întrebi pe mine. Ziceau că vine un elicopter. Se pare 
că toată suprafaţa asta e teritoriul lui Reksnys, dar suntem încă la 
distanţă de reşedinţa principală. Nu a avut încredere în nici unul 
dintre paznicii săi să stea aici afară. Câţiva localnici maya trăiesc în 
junglă, dar sunt de partea noastră. Imediat cum ajunge poliţia, iar 
Lynxul se întoarce de pe Seaquest II, cu întreaga echipă de pază, ne 
putem linişti. Ben verifică chiar acum un perimetru întins. 

Jack îşi îndreptă capul spre gura de ieşire. 

— Probabil aţi înţeles că prietenul nostru Loki nu ni se va mai 
alătura. 

Costas ridică din sprâncene. 

— Niciodată? 

— A plecat să stabilească un record privind rezistenţa la 
scufundarea în grotă. Fără aer. 

— Lumea subterană toltecă, spuse încet Costas. Nu e locul în 
care mi-aş petrece eternitatea. 

Jack îl trase pe Costas deoparte şi îl împinse spre zona întunecată 
a camerei, vorbind cu seriozitate. Din când în când, Costas se uita la 
Maria, privirea-i devenindu-i din ce în ce mai dură. După câteva 
minute, Jack îi făcu semn Mariei să li se alăture. Costas îi dădu ceva 
împachetat în pânză; ea îl cercetă şi îl ascunse repede în geacă. 

Jeremy apăru deodată la intrare, gâfâind înnebunit. 

— Repede, pentru Dumnezeu! Reksnys a scăpat. A luat un copil 
cu el. Ameninţă că o să îl omoare. 

— Cum naiba... 

— Poliţia mexicană i-a dat drumul, apoi au dispărut amândoi, au 
luat-o la fugă. 

— La naiba! 


38 Agenţi federali. 


257 


Se auzi gălăgie afară, şi Reksnys apăru, împingând un băieţel de 
vreo cinci ani, în timp ce, în spatele lui, părinţii înnebuniţi îl implorau 
în spaniolă să îi dea drumul. Jeremy îi forţă pe părinţi să iasă, iar 
Reksnys avansă, ţinând o curea de piele în jurul gâtului copilului. 
Defilă în faţa lor, cu capul sus şi cu o privire batjocoritoare, apoi îl 
trase pe băiat în mijlocul camerei, ca pe un animal. 

— Îi pot rupe gâtul într-o secundă. Uite aşa. Pocni din degetele de 
la mâna liberă. Păru a uita de cei prezenţi acolo şi începu să li se 
adreseze cu o veselie aproape copilăroasă. Privi deodată de jur 
împrejur. Unde este fiul meu? 

— S-a dus să înoate. 

Reksnys nu reuşi să înţeleagă spusele lui Costas, şi trase băiatul 
spre el. 

— Como te llamas? 

Băiatul era prea înfricoşat să răspundă. 

Reksnys îl smuci, ridicându-i faţa spre el. 

— Como te llamas? 

Băiatul murmură aproape plângând. 

— Daniel. 

— Daniel. Reksnys îi dădu drumul un moment, dar apoi îl ridică 
iar spre el, strângându-i cureaua în jurul gâtului. Un nume interesant 
pentru un maya. Când eram tânăr, ştiam nişte băieţi cu numele ăsta. 
Daniel, Doron, Menachem. Erau şi câteva fete cu ei. Dar n-a durat 
prea mult timp. 

Reksnys rânji din nou, apoi se uită cu suspiciune la Maria, care se 
depărta de ceilalţi, îndreptându-se spre perete, spre locul în care îşi 
recăpătase cunoştinţa după călătoria de coşmar de la Iona. Stătea în 
faţa lui Reksnys, cu picioarele uşor depărtate. 

— Cred, spuse ea, că mai demult ţi se părea uşor să foloseşti 
asta. 

Încet, pe îndelete, ridică Lugerul şi tinti spre capul lui Reksyns, 
strângând cu ambele mâini patul pistolului, cu arătătorul pe trăgaci. 

Jeremy se uită şocat la Maria. 

Reksnys rânji din nou. 

— Nu ştii să îl foloseşti. 

Maria trase piedica de pe partea stângă. 

— Oh... ba da, ştiu. 

— Nu e încărcat. 

— Jack! strigă Maria fără a-şi clinti privirea. 

Jack scoase o cutiuţă pe care scria: „Nine-millimetre 
Parabellum”, şi îi arătă jumătatea goală. N 

— Am găsit asta în buzunarul tău, spuse. Îţi aduci aminte? 

Reksnys deveni sfidător. 


258 


— Aruncă pistolul sau băiatul moare. 

Maria începu să recite vorbe pe care le ţinea minte de când era 
copil: 

— „Raport privind situaţia operaţională URSS, numărul 129a, 
spuse ea încet, Einsatzgruppe D. Locaţie: Nikolaiev, Ucraina. Anexă 
la Raportul numărul 129 privind activitatea grupurilor de comando în 
spaţiile libere ale evreilor şi exterminarea grupărilor partizane. 
Comandantul SS Andrius Reksnys a executat personal 341 de evrei. 
Total revizuit pentru ultimele două săptămâni: 32 108.” 

Se lăsă o linişte copleşitoare. Maria ţinea în continuare Lugerul 
îndreptat spre capul lui Reksnys, care era încă sub efectul şocului, 
uitându-se la ea cu o ură rece, ţinând cureaua lucitoare întinsă în 
jurul gâtului băiatului. 

— 14 mai 1943, continuă Maria. O frumoasă dimineaţă de 
primăvară. Flori peste tot, păsări care cântă. Ultimii la rând în faţa 
şanţului erau membrii unei tinere familii - tatăl, mama însărcinată şi 
patru copilaşi. ţi aminteşti? Tatăl tău te-a lăsat să termini cu cei 
mici. 

— Imposibil. Reksnys scuipă cuvântul, privind conspirativ la 
ceilalţi. Femeia e nebună. Nu există martori. Nu au existat niciodată. 

— A fost primul tău grup, continuă Maria fără emoție. Nu erai 
prea experimentat cu Lugerul. După trei zile, cel mai mic dintre copii 
s-a târît afară din şanţul cu cadavre având un glonţ oprit în oasele 
craniului. O fetiţă dulce, plângând neajutorată, în soarele 
primăvăratic. Lacrimile se prelingeau pe obrajii Mariei, dar vocea îi 
rămăsese fermă. Un soldat din armata germană a găsit-o, i s-a făcut 
milă de ea. A luat-o cu el, şi a stat cu unitatea din care el făcea parte 
tot drumul înapoi spre Berlin, îngrijită de nemți, oameni dezgustaţi 
de ce făcuseră trupele SS. Când au fost cu toţii omorâţi în luptă, a 
fost salvată de un soldat britanic. După mai mulţi ani, s-a căsătorit cu 
un diplomat spaniol şi a avut o fiică. Primăvara trecută am dus-o la 
Nikolaiev, să mai vadă o dată pajiştea minunată, să fie cu fraţii şi cu 
surorile ei, cu mama şi cu tata. Spunea că lor le era dor de ea, că 
fuseseră disperaţi să o găsească şi să o protejeze. Maria înghiţi cu 
greu, înlăturând lacrimile, şi privi neclintită ţeava pistolului. Acea 
fetiţă era mama mea. 

— Prostii! Reksnys ridică băiatul spre el, privind în toate părţile, 
cu vocea deodată dementă şi ascuţită. Să nu crezi un cuvânt din ce 
spune. E evreică. 

Camera era cufundată în tăcere. Reksnys păru deodată 
demoralizat, începu să tremure, păli, şi pe faţă îi apărură urme de 
transpiraţie. Împinse băiatul. Jack îl prinse şi îl trase spre ieşire. 


259 


Reksnys se clătină, apoi se îndreptă, încercând să îşi regăsească 
sângele-rece. 

— Aveţi băiatul. 

Îşi trecu mâinile tremurânde prin păr, dându-l pe spate. Se 
chinuia să îşi facă vocea să pară din nou normală, să sune 
împăciuitoare. 

— E timpul să punem capăt acestei prostii. Aveţi ce vreţi. Poliţia 
nu va găsi niciodată nimic împotriva mea. Putem cu toţii să ne vedem 
de drum. Unde este fiul meu? 

— Într-o excursie spre iad... numai dus, spuse Costas. 

— Unde este fiul meu? Reksnys era incapabil să mai înţeleagă 
ceva, avea ochii injectaţi şi privea panicat. Urmă un alt moment de 
tăcere, iar el se uită înnebunit de la unul la altul, apoi se clătină într- 
o parte. Nu! 

Maria orientă ţeava pistolului, încet, tacticos, păstrând-o tot 
timpul aţintită spre capul lui. Vocea îi era tăioasă, pătrunzătoare. 

— În genunchi! Cu faţa la perete. 

Reksnys pierdu controlul. Căzu în genunchi, cu buzele tremurând 
şi cu privirea transfigurată de teroare. O pată întunecată îi apăru pe 
pantaloni şi se întinse în jos, pe picioare. 

— Nu, te implor. Nu asta. 

— Sunt evreică. 

Vocea Mariei era abia perceptibilă. 

Se auzi o detunătură asurzitoare. Capul lui Reksnys sări înapoi, şi 
bărbatul căzu pe podea, în convulsii. Sângele şiroi. Pentru un 
moment, rămase conştient, cu ochii larg deschişi, cu picioarele 
tremurându-i oribil. Apoi înţepeni. Pata de sânge de pe perete începu 
să se prelingă, în şiroaie purpurii care se scurgeau în culori similare 
celor din scena sacrificială, adunându-se într-o baltă de sânge. 

Reksnys se mişcă iarăşi. Ei erau înlemniţi de uimire. Părea în 
convulsii, smucindu-se ca o păpuşă de cârpe şi avansând spre Maria. 
Maria scăpă pistolul, aproape paralizată. Jack o apucă şi o trase 
deoparte. Brusc, podeaua se zdruncină cu putere. Jack abia mai 
înţelegea ceea ce se întâmpla. Apoi îşi aminti. Chichen Itza. 
Cutremurul de acum câteva zile. Reksnys nu se mişca deloc, era 
cutremur. Pe zid apăru o crăpătură care despică pictura murală. Un 
zgomot asurzitor se auzi din caverna de dedesubt. Jack deveni 
conştient de viteza cu care se îndreptau toţi spre ieşire şi o trase pe 
Maria afară; văzu cum apele creşteau rapid în spatele lor, umplând 
gaura cavernoasă unde fusese odată templul. 

Mai târziu, o observă pe Maria deschizându-şi ochii. Văzu apa 
picurându-i pe faţă, văzu o rază de soare pătrunzând până la ei şi 


260 


auzi păsări ciripind. Respiră adânc, savurând aerul rece şi curat de 
după ploaie. Se gândi la mama Mariei, la O'Connor. 
Se terminase. 


261 


CAPITOLUL 21 


— Sunt douăzeci şi trei de metri de la marginea platformei până 
la nivelul apei, plus sau minus câţiva centimetri. Va trebui să 
amenajăm o platformă de lansare destul de sofisticată pentru a face 
maşinăria asta să meargă. 

— Dacă au putut să facă asta în anii 1950, atunci putem să facem 
şi noi acum. Mă bazez pe iscusinţa ta. 

— Aşa cum se întâmplă adeseori, am proiectat exact ceea ce ne 
trebuie. 

Costas scoase planul de execuţie dintr-un tub de carton şi îl 
întinse pe piatra de var fierbinte, prinzându-l într-un colţ cu 
telemetrul pe care îl avea cu el. Jack începu o prezentare detaliată, 
dar Jeremy şi Maria îi întrerupseră expunerea. 

— La masă! 

Jeremy sări peste stâncă, aducând cu el o geantă frigorifică, şi se 
băgă sub prelata care îi apăra de soare. Trecuseră două zile de la 
furtună, iar aerul era tot curat şi proaspăt, însă în dimineaţa aceea 
căldura se reinstalase, şi aerul era înăbuşitor. 

Jack se apropie de Jeremy, care deschise geanta frigorifică şi 
scoase pe masă mâncarea şi băutura. Costas, care bombănea de unul 
singur pe margine, veni imediat strângându-şi schiţa. Se aşezară; 
Maria stătea întinsă pe stânca din spatele lor. 

— Ce mi-aţi mai pregătit de data aceasta? întrebă Costas. Vreo 
delicatesă a toltecilor? Vreo inimă de om murată? 

Jeremy le vorbi printre înghiţituri: 

— Nu, doar o bunătate de fasole la cutie. Se uită la Jack şi îi zise: 
Se întorc turiştii în după-amiaza asta. Inghiţi, apoi luă o gură de apă 
şi continuă: Abia dacă au simţit cutremurul care ne-a prins pe noi în 
junglă, ei cred că sunt în siguranţă aici. Oricum, e prea cald să 
muncim aici. Mai rupse o bucată de pâine, după care arătă cu 
degetul spre prăpastia de la Puţul Sacrificiului, de sub platforma 
unde stăteau Jack şi Costas. Noi chiar facem asta? 

— Anul ăsta, mai spre sfârşit, zise Jack. Sunt sigur că sunt nişte 
lucruri fantastice aici. 

— Am priceput acum. Costas se lumină la faţă, iar sudoarea i se 
ivi de sub pălăria sa de paie. Cu gura plină de mâncare le spuse: 
Veniţi să vă arăt când terminaţi de mâncat. 


262 


— Mi-ar plăcea să văd locul unde Harald s-a luptat pentru ultima 
oară, spuse Jeremy. In cealaltă cenotă! 

— Nu cred, murmură Jack. Intrarea e blocată de tone de piatră, 
iar dacă încerci să ajungi din cealaltă parte, vei da de un curent 
imposibil de depăşit. Am descoperit ultima bătălie a lui Harald, 
Ragnarok, şi asta ar trebui să ne fie de ajuns. Ceva îmi spune că mi- 
aş forţa norocul dacă m-aş reîntoarce acolo. 

— E un loc întunecat, zise Maria. Nu vrei să te duci acolo. 

— Oricum, nu sunt decât o grămadă de stalagmite, continuă 
Costas. 

Jeremy examină cu suspiciune suprafaţa verde a canalului din 
faţa lor. 

— Dacă vă gândiţi să mă trimiteţi aici, ca alternativă, atunci 
puteţi să vă luaţi gândul. Locul ăsta mă înfioară numai când mă uit la 
el. 

— Ai putea măcar să vii cu noi în expediţie să ne cari mâncarea. 

— Maria? Jeremy îşi lungi gâtul pentru a o zări de după masă. 
Adică, biblioteca Hereford. Aş putea să lipsesc de la serviciu? 

Maria lăsă jos sticla şi îi aruncă un zâmbet obosit. Jack o urmărea 
cu atenţie de ceva timp de pe partea cealaltă a mesei. De la moartea 
lui Reksnys, ea dormise aproape încontinuu ori se odihnise. Echipa 
medicală de pe Seaquest II îi îngrijise rana de la faţă, care acum îi 
era acoperită cu tifon alb. Nu îi rămăsese nici o cicatrice - aceasta ar 
fi reprezentat o amintire groaznică. Din punct de vedere psihic însă, 
lucrurile nu stăteau aşa de bine. Jack ştia din propria experienţă că 
moartea lui O'Connor avea să o afecteze cel mai mult când avea să se 
întoarcă acasă şi avea să se gândească îndelung la cele întâmplate. 
Cu două zile în urmă, Maria îl ameninţase cu arma pe cel care 
ordonase crima, aceeaşi persoană care îi lăsase sechele înainte de a-l 
cunoaşte pe O'Connor. Jack o văzuse într-o altă lumină de când 
dezvăluise adevărul îngrozitor despre trecutul familiei sale. [i 
cunoscuse mama acum mulţi ani, pe când el şi Maria erau studenţi la 
aceeaşi facultate, şi presupusese despre ea că era evreică sefardă, la 
fel ca tatăl Mariei. Asemenea multor supraviețuitori ai Holocaustului, 
mama ei reuşise să dea uitării ororile trăite până pe patul de moarte, 
când se lăsase copleşită de amintiri. Aşa se explica tăria Mariei, dar 
şi neliniştea sa şi ezitarea în a-şi asuma obligaţii familiale. 
Destăinuirea traumei pe care o ascunsese întreaga viaţă avea să o 
schimbe. Faptul că îşi dezvăluise sentimentele faţă de Reksnys o 
făcuse să încheie acel capitol, şi pusese capăt duşmăniei ancestrale. 
Această experienţă fusese una şocantă, iar urmările nu se lăsaseră 
aşteptate. Din fericire, poliţia mexicană se arătase foarte bucuroasă 
să treacă în tabăra opusă atunci când fusese clar cine avea să 


263 


câştige, iar Maria fusese ridicată în slăvi pentru salvarea băiatului. 
Numai Jack, Costas şi Jeremy fuseseră martori la scena finală. 

Maria se uită la Jeremy. 

— Ai făcut o treabă minunată, dar, dacă mai stai mult cu tipii de 
la IMU, o să te prindă în plasă pentru totdeauna. Îi aruncă încă un 
zâmbet, şi apoi privi spre Jack. Ce se mai aude despre menora? 

— Mă tot gândesc la simetria istoriei, zise Jack. 

Costas îl privi îngrijorat şi se ridică în capul oaselor. 

— O, nu, iar filosofezi. Este timpul să mă întorc la schiţele mele. 

— Nu, aşteaptă. Este important, poate că acesta este răspunsul 
întregii poveşti. 

Costas se aşeză cu greutate, în timp ce Jack îşi aduna gândurile. 

— Acest lucru mi-a trecut prin minte când am văzut tabloul 
procesiunii toltece către Puţul Sacrificiului, care se aseamănă foarte 
mult cu procesiunea romană către Arcul lui Titus, petrecută cu o mie 
de ani în urmă. Gândeşte-te numai la nenumăratele locuri în care s-a 
aflat menora, prin câte culturi a trecut. Simbolul suprem al evreilor 
este considerat al doilea ca importanţă după Chivotul Legământului. 
Apoi intră în posesia împăraţilor romani şi devine un obiect de fală 
pentru ei. Apoi ajunge la bizantini. După aceea, Harald Hardrada şi 
vikingii pun mâna pe ea. Ar fi putut fi topită cu fiecare ocazie, dar nu 
sa întâmplat aşa. Pentru romani, era un simbol al cuceririlor lor, al 
superiorității. Pentru bizantini, era una dintre comorile nepreţuite 
care îi lega de Roma antică, de virtuțile străvechi. Pentru Harald 
Hardrada, era un simbol al bravurii personale, devenind apoi ceva 
mistic, un talisman. Până atunci, semnificaţia sa originală s-a pierdut, 
dar tot mai poartă o aură supranaturală, puterea de a modela 
destinul oamenilor. 

Costas asculta cu atenţie. 

— Cea de-a patra cruciadă, jefuirea oraşului Constantinopol, 
spuse el. Asta-i tot. Toate chestiile alea pe care le căutam noi, obiecte 
de artă vechi. Unele dintre ele aveau o valoare, fală, aşa cum ai spus, 
dar acestea s-au transformat, odată ajunse în altă cultură diferită. 
Caii Sfântului Marcu din Veneţia, care au fost la origine o sculptură 
antică, s-au transformat în simbolul unui oraş-stat medieval, lucru la 
care creatorii săi nici măcar nu visaseră. 

— Te-ai prins. 

— Şi celelalte lucruri, obiectele de artă ascunse în Cornul de Aur. 
Nici ele nu au prestigiu. 

— Sau un simbolism care nu era dorit de nimeni, care era 
periculos. Pentru cruciați, asemenea celor de la Vatican, puntea 
simbolică a menorei fusese exploatată la maximum, iar acum se 


264 


reîntorcea la originile sale evreieşti. De aceea am crezut că exista 
şansa să o găsim în Cornul de Aur. 

_ — Aşa că, după vikingi, trecem mai departe la tolteci, zise Costas. 
Înţeleg unde baţi. 

— Aceştia erau impresionați de simbolurile de bravură, 
suprematie şi victorie, spuse Jack. Chiar erau mândri de ele. Uită-te 
la arhitectura acestui loc, la sculptură! Şi preţuiau foarte mult aurul 
lor. Poate că nu au oferit menora zeilor la sfârşitul procesiunii, poate 
că au ascuns-o, pentru a fi folosită numai în timpul ceremoniilor 
alese. Gândeşte-te la împăratul Vespasian, cu o mie de ani în urmă, şi 
la procesiunea triumfală din forumul roman. Asemenea toltecilor, el a 
sacrificat prizonierii de război, evreii captivi. Ar fi putut să sacrifice şi 
comorile lor, să le topească pentru a face o monedă pentru rege. Dar 
el a ales să le închidă în Templul Păcii. 

— Templul Luptătorilor, îngână Jeremy. Acela era locul cel mai 
sfânt al toltecilor, dar cu siguranţă nu era un templu al păcii. Se 
asemăna mai mult cu castelul Wewelburg din Bavaria, cartierul 
general al SS. 

— Nu era chiar ce avea Vespasian în minte, spuse Maria. 

Costas aprobă entuziast. i 

— Hai să dăm frâu liber imaginației. Imi place versiunea aceasta. 

— Vezi? rânji Jack. Nu este ceva foarte diferit de inginerie. Ai 
oamenii tăi pe care îi pui să muncească, dar ai şi genii. 

— Să înţeleg că te referi la Jeremy. 

Maria rămăsese cufundată în gânduri. 

— Aşa că, atunci când toltecii au dispărut, menora a dispărut şi 
ea din istorie, aşa cum credeam că s-a întâmplat când Imperiul 
Roman a decăzut, zise ea. 

— Şi aici urmele dispar, încuviinţă Jack. 

— Vreo pistă? 

Jack se uită la Jeremy, care avea privirea pierdută, părând 
distras. Îşi cufundă mâna într-un săculeţ de pe masă şi scoase o 
carte. 

— Ceea ce spuneai tu... Tocmai mi-a venit o idee. Este vorba 
despre altceva ce am găsit în timp ce căutam indicii în textele maya. 
Nu am descoperit nimic relevant în timp ce citeam, dar apoi mi-a 
picat fisa. Este doar o posibilitate, atât. 

— Nu din nou, zise Costas uitându-se ironic la Jeremy. Sper că nu 
ai de gând să ne baţi la cap cu vreo societate secretă. 

— Nu te teme! Jeremy termină de mâncat pâinea şi se şterse la 
gură, apoi luă o înghiţitură de apă şi zise: îţi aminteşti că spaniolilor 
le-au luat ani de zile să cucerească Yucatan-ul, care nu este foarte 


265 


departe de centrul Mexicului? Yucatan-ul a fost primul loc unde 
Cortes a debarcat, dar nu a zăbovit prea mult pe acolo. 

— Nu era aur, oferi Costas un motiv. 

— Corect. Dar este posibil să fi trecut cu vederea ceva, poate că a 
pierdut cea mai mare comoară dintre toate. 

— Continuă, spuse Jack. 

— Nu o să-ţi vină să crezi, dar ultimul rege al populaţiei maya nu 
a fost înfrânt până în 1697. Anul 1697! sublinie Jeremy. Iar el era 
descendentul direct al regilor din aceste locuri, adică Chichen Itza. 

Jack era uluit. 

— Dar asta înseamnă două secole după Cortes! 

— Eu credeam că Chichen Itza era deja distrus şi abandonat 
înainte ca spaniolii să ajungă, spuse Costas. 

— Cu câteva decenii înainte de Cortes, în secolul al XV-lea, 
Jeremy confirmă. 'Toltecii erau deja duşi, poate că îşi găsiseră 
sfârşitul în vreo baie de sânge cu două secole înainte. Ei au fost 
înlocuiţi de o dinastie maya mult mai civilizată numită Itza, oameni 
care au şi dat numele locului. Ce s-a petrecut aici în ultimele zile este 
încă un mister, dar, atunci când locuitorii maya au abandonat în cele 
din urmă templele, au plecat de aici pentru totdeauna, au dispărut în 
junglă şi au cutreierat mulţi ani, asemenea triburilor din Israel. 

— Poate că au suferit o depresie colectivă, se amuză Costas. Au 
trăit secole întregi într-un vârtej oribil al violenţei; teroarea şi 
sacrificiile la care au fost supuşi şi-au spus cuvântul. În cele din 
urmă, au cedat. 

Jeremy râse. 

— Ei bine, orice s-ar fi întâmplat, ei au ajuns în cele din urmă la 
lacul Peten, care este la mai bine de patru sute de kilometri spre sud, 
în Guatemala de astăzi. Jungla era de nepătruns, dar s-au îndepărtat 
cât de mult au putut de spanioli. Au vâslit către o insulă îndepărtată 
şi au pus bazele unui nou oraş, Tah Itza. Au trăit acolo timp de multe 
generaţii, deranjaţi doar de câţiva misionari. Tah Itza ajunsese să se 
bucure de o reputaţie mistică. Pentru unii spanioli, acest lucru 
reprezenta o fortăreață terifiantă din junglă, un bastion format din 
luptători neînfricaţi care practicau ritualuri satanice, era iadul pe 
pământ. Pentru alţii, acesta era un loc al bogățiilor ascunse la care 
nu puteai ajunge decât dacă treceai prin multe dificultăţi, un fel de 
Shangri-La sau Avalon maya. 

— Să ne întoarcem din nou la regele Arthur, protestă Costas, cu 
jumătate de glas. Mă îndoiesc că Tennyson ar fi îndrăznit măcar să 
viseze la plasarea Avalonului în jungla mexicană. 

— Era posibil să fi avut comoara asupra lor, rosti încet Jack. 
Poate erau un popor înfrânt, poate că erau doar umbra gloriei apuse, 


266 


dar ar fi salvat ce se mai putea salva din Chichen Itza. La fel ca 
israeliţii, ei ar fi păstrat asupra lor cele mai valoroase obiecte, cea 
mai mare bogăţie a lor. 

— Poate că ei au asociat menora cu zeul-vultur, cu reîntoarcerea 
regelui, spuse Maria. Referinţa pe care Jeremy a găsit-o în cartea lui 
Chilam Balam sugerează că populaţia maya ştia ceva despre Harald 
şi despre vikingi. Amintiţi-vă ce a spus Reksnys despre locuitorii 
maya din ziua de azi şi despre ezitarea lor de a cobori în cenota de 
sub templu. Poate că Harald a fost transformat într-un fel de zeu 
mitic salvator, care a luptat pentru maya împotriva duşmanilor lor, 
toltecii. Poate că, la două sute de ani după ce Harald şi-a găsit 
sfârşitul, vreun localnic maya cu iniţiativă a luat menora din infernul 
toltecilor şi a transmis-o mai departe altei culturi. 

— Dacă nu o sacrificaseră deja, spuse Jack. 

— Sau dacă nu au topit-o. 

— Ceea ce ştim provine dintr-un manuscris găsit recent în Mexic, 
la sfârşitul anilor 1980, continuă Jeremy. Este o poveste incredibilă, 
este relatarea unui misionar iezuit, Fray Andrés de Avendaño y 
Loyola, care a ajuns la Tah Itza în 1695. Avendaño era un om 
deosebit de inteligent, cu o vigoare de invidiat, de o moralitate 
impecabilă şi un om care ştia ce voia. El a fost fascinat de oamenii 
pentru care venise, de modul lor de trai. Primii misionari n-au avut 
succes, dar, dacă nu ar fi existat cărturari ca Avendaño, nu am fi ştiut 
nimic despre aceşti oameni, iar întreaga populaţie ar fi dispărut. 
Părintele O'Connor a făcut parte din rândul acestor oameni 
importanţi. 

— Mă întreb dacă Patrick ştia ceva despre acest subiect, spuse 
încet Maria. 

Jeremy deschise cartea. 

— Conform propriilor mărturii, Avendaño a ajuns în acel an pe 
ţărmul lacului Peten, alături de doi franciscani şi de zece maya 
convertiți. De la est, pe partea cealaltă a lacului, au văzut o privelişte 
minunată. Jeremy citi un pasaj: „Se ivi o flotilă formată din canoe 
decorate cu multe flori şi învăluită în sunete produse de tobe, bețe şi 
fluiere de lemn. În cea mai mare dintre toate stătea regele Itza, care 
era cunoscut sub numele de lordul Kanek, care înseamnă steaua cu 
douăzeci de şerpi.” 

— Sună minunat, murmură Costas. Se spune ceva despre aur? 

— Ceea ce Avendaño a văzut reprezenta fantezia fiecărui spaniol 
legat de Lumea Nouă, genul de lucru pentru care conchistadorii şi-au 
vândut sufletele, cu două secole înainte, dar pe care abia dacă l-au 
văzut vreodată. Îţi dai seama că Avendaño era copleşit. Instinctele 


267 


sale de iezuit erau tulburate de dorinţa care îi îndemnase pe spanioli 
să cucerească, asemenea unui rechin care simte sânge. 

Jack zâmbi. 

— Continuă! 

— Ultimul rege maya se arătă în faţa lor. Ascultaţi: „El purta o 
coroană de aur, iar în urechi avea discuri de aur de care atârnau 
lanţuri de aur lungi până la umăr. Purta nenumărate brățări şi inele 
de aur, iar sandalele sale albastre erau acoperite cu clopoței de aur”. 

— Era îmbrăcat în aur cu totul, fluieră Costas. 

Jeremy închise cartea. 

— Avendaño nu a reuşit să îi convertească. Doi ani mai târziu, 
aceştia au fost învinşi de spanioli. 

— Vrei să spui că au adus cu ei comoara de la Chichen Itza? 
întrebă Costas. 

— Aşa spune povestea. 

— Dar este o mulţime de aur pentru un popor înfrânt. 

— Dacă populaţia maya era atât de secretoasă în legătură cu 
cărţile sale sacre, aceste cărţi ale lui Chilam Balam care profeţeau 
venirea dinspre est a oamenilor cu barbă, atunci ar fi putut păstra 
secrete şi alte lucruri legate de comori ascunse. Spaniolii căutau 
aurul peste tot, iar o fortăreață insulară pe un lac ascuns adânc în 
inima pădurii ar fi fost un loc potrivit. 

— Şi poate că era doar aur, pur şi simplu, zise Costas. Toată acea 
atracţie pe care menora o exercita asupra toltecilor dispăruse. Odată 
ce populaţia maya a reuşit să ajungă la ascunzătoarea sa, este posibil 
să o fi topit. 

— Şi ne-am întors de unde am plecat, spuse Maria încet. 

— Ce vrei să spui? întrebă Costas. 

— Gândeşte-te! Spaniolii au cucerit ultima fortăreață a populaţiei 
Itza. Au obţinut aurul reprezentanţilor maya. Doar că nu este deloc 
aurul lor. Şi ce fac ei cu el? Evident că nu stau să doarmă pe el în 
mijlocul junglei. 

— Trimit prada acasă, spuse Jeremy. 

— Şi topesc aurul, fac monede din el şi le trimit acasă în Cadiz şi 
Sevilla, zise Maria. Sute de lire de aur, o răsplată valoroasă care se 
duce direct în visteria regelui spaniol şi la cealaltă mare putere din 
spatele conchistadorilor. 

— Biserica Catolică, rosti încet Jack. Iar o parte din bogăţia aceea 
se întoarce la motorul Bisericii, la Vatican, în Roma. 

— Stai un pic, spuse Costas. Stai că m-am pierdut din nou. 

— Nu înţelegi? ochii Mariei licăreau. Dacă ai dreptate, atunci 
menora nu a fost niciodată pierdută. Acum trei sute de ani, aurul 
turnat în forma sa sacră în Israel s-a întors pe pământ legitim, 


268 


transformat în lingou de aur şi artefacte sfinte pentru o nouă ordine 
mondială. Poate că acest lucru a fost mereu în faţa ochilor noştri, în 
splendoarea Sfântului Petru aurit, în raclele comorii Vaticanului, în 
nenumăratele ornamente şi artefacte din bisericile din întreaga 
creştinătate cu care Biserica a fost generoasă. 

— Şi poate că unele dintre ele chiar s-au reîntors în Ierusalim, 
spuse Jeremy. Vă amintiţi de legenda lui Harald Hardrada, care 
oferea comorile sale Mormântului Sfânt al lui Isus, de la Ierusalim? 
Povestea care a culminat cu cruciadele, atunci când vestul a ajuns pe 
pământ sfânt, nu a fost doar o poveste a jafului şi a lăcomiei. Poate că 
o parte din aurul de la Itza să se fi reîntors în ultimele secole la locul 
de unde plecase, adică la Templul din Ierusalim, şi să se găsească în 
continuare acolo. 

Costas se întristă imediat şi aruncă o privire peste schiţele stâncii 
de lângă cenotă. 

— Foreza mea de adâncime. Toate planurile mele. Voi spuneţi ce 
cred eu că spuneţi? 

— Tot ce spunem este ceea ce bănuim, îngână Maria. 

— Şi nici măcar nu putem să dovedim că Harald a ajuns aici, 
spuse Costas. Pictura murală s-a dus, locul unde a fost îngropat 
Harald a dispărut şi el pentru totdeauna. Nimeni nu o să ne creadă. 

— Dar avem asta. Maria scoase bucata de piatră din buzunarul 
pantalonilor scurţi, piatra runică pe care o găsise în canal. 

— Dar ea nu confirmă prezenţa lui Harald, spuse Costas. Şi piatra 
nu este de pe aceste meleaguri, pare mai mult un şist pe care 
probabil l-au luat de la L/Anse aux Meadows. 

— Dar noi ştim, spuse Maria. 

— Eu merg pe teoria populaţiei maya. Jeremy încă se mai gândea 
la menora. Este mai bine decât să ne gândim ce am face cu menora 
dacă am găsi-o. 

Jack se ridică, se îndreptă către platforma de sacrificiu şi privi 
verdele impenetrabil al apei. Apoi se întoarse cu spatele la cenotă şi 
scoase un aparat de emisie-recepţie de la curea. 

— Este posibil ca, la urma urmei, menora să fie în Puţul 
Sacrificiului. Sau poate că am ajuns la final. Dar, înainte de a mă mai 
gândi la alt proiect, am o datorie faţă de un prieten vechi. Ceva ce 
are legătură cu norocul în luptă. li aruncă o privire Mariei. Şi trebuie 
să plecăm de aici. 


269 


CAPITOLUL 22 


Patru zile mai târziu, Jack stătea ghemuit lângă pupa lui Seaquest 
II, cu mâinile pe urechi pentru a nu auzi freamătul apei în timp ce 
vorbea la telefon cu Maurice Hiebermeyer în Istanbul. După câteva 
clipe, timp în care încercase să se facă auzit, se ridică şi se duse la 
Costas, care stătea lângă Maria şi Jeremy. Aceştia se aflau pe o 
bancă din spatele pistei de aterizare. 

— Îmi dau seama la ce te gândeşti, zise Jack apăsând receptorul 
de ureche. Demarează treaba, şi ne vedem la Cornul de Aur mâine- 
seară. Şi mulţumesc pentru excavare, Maurice. Ai făcut treabă bună. 
Îţi rămân dator. Terminat. 

Jack închise aparatul şi îşi făcu drum printre funiile întinse 
pentru asigurarea elicopterului Lynx. Seaquest II se îndrepta către 
Oceanul Arctic pentru a relua un proiect ştiinţific la fiordul Ilulissat, 
şi câţiva dintre oamenii de ştiinţă care debarcaseră acolo înainte de a 
se abate din drum urmau să urce din nou la bord. Vasul se afla acum 
la mai puţin de o sută şaizeci de kilometri de Newfoundland, iar 
ultimul zbor cu elicopterul era programat mai târziu în acea după- 
amiază. În afară de o mică turbulenţă, marea era calmă, şi cerul 
limpede, dar, pe măsură ce înaintau spre nord, aerul se răcea şi 
părea mai aspru decât fusese în jungla urât mirositoare, Yucatan. 
Maria şi Jeremy purtau amândoi hanorace IMU, care îi protejau de 
vântul puternic. 

— Am vorbit cu Maurice Hiebermeyer, spuse Jack. Am veşti bune. 
În sfârşit au găsit artefactele rămase după asediul oraşului 
Constantinopol, din anul 1204. 

— Aurul cruciaților? întrebă Costas plin de speranţă. 

Jack rânji cu subînţeles. 

— Este vorba despre o imensă statuie din bronz poleită cu aur, 
care îl înfăţişează pe împăratul Vespasian şi care are o inscripţie cu 
dedicație prin care se atestă faptul că a fost pusă pentru prima dată 
în Templul Păcii din Roma după procesiunea triumfală care 
sărbătorea victoria împotriva evreilor. Nu este exact ceea ce căutam 
noi, dar aşa este în arheologie. 

— Asta voiam să aud, spuse Costas mulţumit. Muncitorii au fost 
siliţi să-şi pună la bătaie ultimele resurse. Oricum, din câte îmi 
amintesc, există o listă cu obiecte furate din Templul Evreiesc, în 


270 


afară de menora. O să le găsim. Trebuie să avem încredere în 
tehnologia IMU. 

— Asta o să treacă în plan secundar pentru o vreme, spuse Jack. 
Maurice abia aştepta, de când ne-am întors din Atlantida, să-mi 
spună despre o descoperire dintr-un deşert egiptean, şi în cele din 
urmă m-a înduplecat. Este incredibil. 

— Să nu-mi zici că este vorba despre alt papirus, spuse Costas. 
Ultimul ne-a creat mari probleme. 

— Acesta este roman, spuse Jack. Este doar un fragment, dar 
conţine un indiciu important. 

— Altă comoară? 

— Ai auzit vreodată de Alexandru cel Mare? 

Costas observă strălucirea atât de cunoscută din ochii lui Jack. 

— În regulă. Este domeniul meu preferat din arheologie. Poţi să 
contezi pe mine. Doar să nu mai ne confruntăm cu aisberguri. 

— S-a făcut. 

Jack zâmbi şi se întoarse către Maria şi către Jeremy, dar 
expresia chipului său se schimbă când zări privirea Mariei. 

— Chiar voiam să te întreb, Maria, spuse el blând. Proveniența ta 
ucraineană... ştiu că populaţia evreiască era ashkenazi, dar ştii ceva 
legat de ceea ce s-a petrecut înainte de asta? Adică, încerc să înţeleg 
pasiunea ta pentru vikingi. 

Maria se lumină la faţă şi îi zâmbi. 

— După ce mi-am îngropat mama anul trecut, am petrecut câteva 
zile în Kiev şi m-am dus la catedrala Sfânta Sofia pentru a studia 
faimoasele picturi murale. Am văzut regii şi reginele care au domnit 
în Kiev în timpul vikingilor, negustorii şi luptătorii care au ajuns 
acolo din nord în corăbii, pe cursul apei. Blonzi, cu barbă, foarte 
înalţi, imagine care îi descria foarte bine pe Hardrada şi pe oamenii 
săi. 

— Varegi, murmură Jack. Rus. 

— Înainte ca mama mea să moară, mi-a vorbit pentru prima dată 
despre familia ei. Este o poveste despre căsătorii între religii diferite 
care datează de mult timp, legendă de familie care dovedeşte 
descendența din nobilimea rusă. 

— Aşa ziceam şi eu, zâmbi Jack. 

— Se pare că sunt singurul de aici care nu are strop de viking în 
el, spuse Costas. 

— Nu fi aşa de sigur. Inscripţia lui Halfdan din Hagia Sofia nu 
este singura dovadă că vikingii au existat numai acolo. Mai există şi 
altă inscripţie runică pe o sculptură străveche din Atena. Se pare că 
Harald şi băieţii săi s-au distrat şi prin Grecia. Au ajuns cam peste 
tot. 


271 


Costas se uită la harta pe care o trasase pentru aventura lor. 

— Oricum, este în emisfera vestică. 

Jack deveni din nou serios. 

— Tocmai am vorbit cu şeful de securitate de la IMU din Anglia, 
spuse el, adresându-se celor trei. Ca măsură de precauţie, chiar 
înainte să fie răpită de Loki, Maria a expediat o penultimă ciornă a 
dosarului la care lucra cu O'Connor pentru a-l trimite la şeful de 
securitate de la IMU. In momentul acesta, Interpolul demarează 
câteva arestări ale unor oameni importanţi. Se pare că cei din felag 
erau implicaţi foarte mult în crimele care aveau loc la nivel 
internaţional, în spălare de bani, droguri, arme şi antichităţi care 
erau vândute pe piaţa neagră. Unul dintre aceştia era chiar implicat 
într-un jaf din situl roman Herculaneum din golful Napoli, care a avut 
loc chiar sub nasul autorităţilor italiene. Se pare că prietenul nostru 
Reksnys nu era singurul care se folosea de puterea felag-ului pentru 
a-şi umfla propriul buzunar. 

— Se pare că aceste lucruri sunt departe de idealurile eroice ale 
lui Harald Hardrada, şopti Costas. 

— Felag-ul modern nu avea nimic în comun cu acest lucru, spuse 
Jeremy cu o voce ascuţită. Era o organizaţie criminală, pur şi simplu. 
Aveau tot atâta legitimitate cât aveau şi naziştii. 

— Se pare că dosarul pe care tu şi O'Connor l-aţi alcătuit era unul 
crucial, era conexiunea care lipsea şi care ar fi permis Interpolului să 
lege toate aceste personaje, îi spuse Jack Mariei. Şi acum, că ei sunt 
implicaţi în crimă, nu cred că vom auzi despre felag o bună bucată de 
timp. 

— Dar ce spui despre personajul acela din umbră de la Vatican? 
întrebă Costas. 

Jack clătină din cap, părând îngrijorat. 

— Mă tem că aceasta este singura excepţie. Lui Reksnys aproape 
că i-a scăpat atunci când se lăuda cu informatorii săi, dar până la 
urmă s-a oprit. O'Conner suspecta pe cineva, dar voia să fie sigur 
înainte să ne spună şi nouă. Faptul că a fost omorât a schimbat acest 
lucru. Aceasta a fost singura mică victorie a lui Loki. Dar, oricine ar 
fi, fiţi siguri că îşi acoperă urmele chiar în clipa aceasta, păstrând 
aparențele până când investigația ia sfârşit. Intre timp, este posibil 
să găsim mai multe indicii prin jurnalele lui O'Connor, câteva semne 
care ne-ar putea indica adevărata lui identitate. 

— Mă întorc la Iona să termin treaba. Ochii Mariei se întristară; 
încercă să-şi ascundă lacrimile cu un surâs. Cel puţin părintele 
O'Connor şi-a păstrat onoarea până în ultima clipă. lţi aminteşti ce 
spunea despre vikingi? Că soarta este deja stabilită, deci ceea ce 
contează în viaţă este comportamentul, să-ţi păstrezi coloana 


272 


vertebrală. Poţi ajunge în Walhalla şi să stai alături de zei în bătălia 
finală de la Ragnarok, ştiind că tu ai fost onest şi onoarea ta şi a 
fraţilor tăi este nepătată. 

— El a fost genul de om pe care Hardrada şi-ar fi dorit să îl aibă 
alături, spuse Jeremy. 

— Ce pierdere, şopti Maria, privind în jos, cu vocea răguşită de 
emotie. Toate acele cunoştinţe, toată bunătatea lui. 

— Învățătura este menită a fi transmisă mai departe, spuse Jack 
duios, punându-şi mâna pe umărul ei. Ea este menită a fi transmisă 
generaţiei următoare, ştiind că poate fi folosită pentru a descoperi 
lucruri noi, revelații la care nici cu gândul nu poţi gândi. Se uită în 
treacăt la Jeremy. Cred că părintele O'Connor a făcut asta. 

— Apropo, zise Jeremy privind spre Jack cu mult entuziasm şi 
spre pachetul pe care îl ţinea pe genunchi. Asta mi-a fost trimis la 
Goose Bay în Labrador cu ultimul zbor de elicopter. Vreau să văd 
chestia asta cu ochii mei înainte să vă spun şi vouă. 

Jack zâmbi călduros. 

— Ştiam că nu ai spus încă ultimul cuvânt. 

— Îţi aminteşti după-amiaza aceea pe care am petrecut-o cu 
bătrânul eschimos, când vorbeam despre dispariţia norvegienilor din 
Groenlanda în secolul al XIV-lea? lţi aminteşti ultima relatare 
îngrozitoare referitoare la modul în care scraeling-ii au preluat 
întreaga aşezare vestică? 

— Continuă! 

— Biblioteca Hereford a dat rezultate. Şi unele chiar foarte bune, 
spuse Jeremy strângând pachetul la piept, emoţionat. Oamenii de 
ştiinţă scandinavi au visat la acest lucru timp de mii de ani, la 
această descoperire care este la fel de fabuloasă ca orice comoară 
pierdută a lui Harald. A fost găsită cu restul lucrurilor în casa scării 
care a fost abandonată. 

— Să auzim, spuse Jack. 

Jeremy desfăcu ambalajul albastru al pachetului şi scoase la 
iveală legătura de piele a unei cărţi vechi. 

— Este fenomenal. Se întoarse către Maria. Este saga pierdută a 
coloniei vestice din Groenlanda, Vestribyga Saga. A fost scrisă în 
secolul al XIV-lea. 

Maria îşi trase răsuflarea cu emoție şi privi peste umărul lui 
Jeremy în timp ce deschidea manuscrisul medieval la ultima pagină. 

— Nu se dau detalii referitoare la ceea ce s-a întâmplat? întrebă 
Costas. 

— Cu siguranţă că apar, spuse Maria privind rândurile scrise, în 
timp ce Jeremy vorbea. Până acum ar trebui să fii deja familiarizat cu 
acestea. Ea indică două cuvinte din centrul paginii, iar Costas se 


273 


aplecă. Haraldi konungi, regele nostru adevărat, spuse Maria. Harald 
Sigurdsson. 

— Harald Hardrada! Cei din Groenlanda şi-au adus aminte, 
aproape la trei secole de la plecarea lui! şopti Costas. 

— Uită-te la simbolurile care apar după numele său. 

— Nu-mi spune. Menora. 

Costas făcu o grimasă în timp ce ceilalţi se holbau la simbolul ce 
părea o rună printre literele latine ale textului. 

— Se pare că am ajuns de unde am plecat. Constantinopol, Iona, 
fiordul şi Vinland, Yucatan, şi acum ne-am întors la vechea bibliotecă 
a catedralei de unde a plecat totul. 

— Aici se încheie un capitol, dar am ajuns într-un punct fantastic, 
zise Jeremy. Aşteaptă să auzi ce se spune aici! 

Maria traduse rar în timp ce urmărea textul cu degetul: 

— „Anno Domini 1332. Liderii Vestribyg s-au hotărât să-l urmeze 
pe adevăratul lor rege Harald Sigurdsson la Norrseta şi dincolo de 
mare, către vest.” Se uită în sus. Fugeau de persecuția Bisericii, aşa 
cum s-a întâmplat şi cu taxa cruciaților din secolul al XII-lea. 
Norvegienii din Groenlanda erau păgâni. Pentru ei, Harald Hardrada 
era adevăratul lor rege, nu vreun pontif de la Roma. 

— Şi unde s-au dus? întrebă Costas. 

Maria continuă urmărind cu degetul în josul paginii: 

— „S-au dus la nord către marele fiord, acolo unde Halfdan 
Neînfricatul a pornit cu vasul său spre Walhalla”. 

— Doamne Dumnezeule, murmură Jack. Chiar face referire la 
Halfdan şi la corabia sa, spuse el aruncându-i o privire lui Costas. Se 
pare că aisbergul nu a fost doar un vis. 

— Mai degrabă un coşmar. 

— Erau o sută douăzeci de oameni, bărbaţi, femei şi copii, şi, 
după ce şi-au pregătit vasele şi le-au umplut cu provizii, au pornit 
spre nord-vest, şi nu au mai fost văzuţi vreodată. Au fost conduşi de 
Erling Sigvatsson, Bjarno Tordsson şi Eindride Oddson. 

— Ştiu numele acestea, spuse Maria cu încântare. Sunt înscrise 
pe piatra runică Kingigtorssuaq, care a fost găsită în secolul al XIX- 
lea pe o insulă la nord de fiord. Este singura piatră runică găsită în 
Groenlanda înainte de descoperirea corabiei. 

— Uneori, piesele de puzzle chiar se potrivesc, şopti Jack, dând 
din cap în semn de uimire. 

— Deci tu spui că Bjarni şi ceilalţi au condus refugiații din 
Groenlanda către pasajul de nord-vest? întrebă Costas. 

— Aşa reiese din legendă. 

— Este vreo şansă să fi ajuns la destinaţie? 


274 


— Nu văd nici un motiv pentru care să nu fi putut ajunge la 
destinaţie, spuse Jack. Ei erau cei mai îndârjiţi navigatori din câţi au 
existat. Doar vezi unde au ajuns Harald şi camarazii lui după ce au 
plecat de la Stamford Bridge. Aproape că au înconjurat emisfera 
vestică. Dacă pasajele de la golful Baffin la Marea Beaufort ar fi fost 
navigabile în vara anului 1333, atunci groenlandezii ar fi reuşit să 
ajungă. 

— Vikingii în Pacific în secolul al XIV-lea, se amuză Jeremy. Cam 
atât despre anticele călătorii de descoperire ale chinezilor. Vikingii i- 
au învins. 

— Cred că vei dori să-ţi chemi colegii de la Antropologie aici 
pentru a face câteva teste ADN, spuse Costas. 

— Ce idee minunată, admise Jack. În tot timpul acesta i-am căutat 
pe Harald şi comoara sa. Dar poate că moştenirea cea mai de preţ a 
sa a fost supraviețuirea acestor oameni, din întreaga lume 
scandinavă, care se asemănau cel mai mult cu modul său de viaţă. 
Scurta trecere prin ţara lor s-a dovedit a fi raza de speranţă care i-a 
salvat de la un sfârşit îngrozitor, ani mai târziu. 

— Dacă aceasta este moştenirea sa, nu pot să nu mă gândesc că 
acest lucru l-ar fi satisfăcut la fel de mult ca oricare altă victorie a sa. 
Aceasta este o modalitate de a se asigura că oamenii cei mai buni ai 
săi au dus vieţi eroice şi au trăit în onoare până la sfârşit, zise Maria 
uitându-se la Jack. 

Jeremy închise cartea şi o puse în învelişul său protector, iar 
Maria se postă între Jack şi Costas. Pentru o clipă, toţi patru se 
uitară spre pupă către est, acolo unde razele soarelui de după-amiază 
învolburau Atlanticul. Pentru Jack, orizontul îndepărtat al Lumii Noi 
părea să-i facă semn, încărcat de istorie, însă țărmurile Lumii Noi şi 
mările de dincolo îl atrăgeau aşa cum, cu câteva zile înainte, nu 
credea că poate fi posibil. Gândul îi fugi la Cornul de Aur din 
Constantinopol, şi fu cuprins de emoție gândindu-se la toate lucrurile 
pe care le făcuseră. 

Costas ţinea colierul de jad pe care îl găsiseră cu scheletul de sub 
mormanul de pietre şi se uita atent la cele două monede de argint 
care erau montate în ochi. După o clipă, ridică privirea spre Jack, 
cumva uluit. 

— Deci doar atât am găsit din comoara lui Harald Hardrada? 

— O monedă vikingă, una romană. Chipul lui Jack se lumină. Eu 
cred că este destul de bine, tu nu? Deşi, dacă le luăm separat, nu 
sunt decât câteva fragmente de istorie, împreună spun totuşi o 
poveste fascinantă, ceva ce nu aş fi crezut că este posibil înainte de 
toate astea. Da, am găsit comoara lui Harald. Aceste monede 
valorează tot aurul din lume. 


275 


— O ultimă întrebare, spuse Costas. Prinţesa bizantină, cealaltă 
comoară a lui Harald de la Constantinopol. Tiza Mariei. Tu chiar 
crezi că a stat alături de el până la sfârşit? Imi imaginez că a 
supravieţuit şi a devenit o regină de temut a toltecilor. Acest lucru 
chiar că ar da un pic de savoare istoriei. 

— Dacă istoria mai are nevoie de savoare după tot ce s-a 
petrecut, spuse Jeremy. 

— Ţi s-a părut că ai văzut o femeie pe pictura de pe perete, o 
vikingă, îi spuse Costas lui Jeremy, care făcu un semn aprobator. 

— Pentru mine, aceasta este legenda valkiriilor, spuse Maria. 
Femei călare din lumea spiritelor care îi iau pe cei mai viteji 
războinici care au murit în luptă şi îi duc în Walhalla. Cred că Maria a 
rămas alături de Harald până la sfârşit, ca o adevărată prinţesă 
luptătoare, companionul său devotat. Ea i-a fost alături de el şi în 
viaţa de după. Acesta era modul de viaţă al vikingilor. Cred că ea 
este acolo sus, sărbătorind alături de el cu restul nobilimii, adevărații 
felag. 

— Maria, regina valkiriilor, spuse Costas inexpresiv. Din ceea ce 
am văzut, ţi se potriveşte. 

Jack zâmbi. 

Vasul oprea motoarele, şi era acum aproape nemişcat, ultimele 
dâre de spumă depărtându-se spre sud. Paşii căpitanului se auzeau 
pe pasarelă, şi acesta li se alătură pe punte. 

— Suntem pe poziţii, Jack, spuse el. Putem pleca oricând. 

Jack îi făcu un semn aprobator, privi apreciativ marea şi apoi se 
întoarse la pachetul din spatele său. Il desfăcu cu grijă şi scoase la 
iveală un obiect care îţi lua vederea. Era grandioasa secure varegă 
luată din corabia vikingă. Arma cea mai de soi a lui Halfdan, care îi 
salvase pe Jack şi pe Costas de la o moarte sigură. De când scăpaseră 
de chin, era pentru prima dată când Jack ţinea securea în mână, şi 
simţi o furnicătură pe şira spinării în timp ce strângea mânerul de 
stejar; apoi ridică obiectul până la nivelul capului său. Îl mişcă dintr-o 
parte în cealaltă, putându-se vedea astfel ciocanul lui Thor, Mjollnir, 
cu capul de lup în vârf şi vulturul cu două capete - al Romei şi al 
Constantinopolului - în partea de jos, toate din aur. Pe partea 
cealaltă, puse mâna pe simbolurile runice vechi de o mie de ani ale 
lui Halfdan, care erau de pe vremea când acesta era în slujba 
iubitului său lider şi făcea parte din Garda Varegă din cel mai mare 
oraş pe care îl văzuse lumea vreodată. 

Ceilalţi se îndreptară spre Jack fără a spune vreun cuvânt şi îşi 
împreunară mâinile pe mâner. 

— Noroc în luptă, spuse Costas. 

— Noroc în luptă, răspunse încet Jack. 


276 


Jack se gândea acum la Cornul de Aur, la extraordinara aventură 
din urmă cu câteva săptămâni care îi adusese aici. Îşi aduse aminte 
din nou de părintele O'Connor, de tot ce făcuse el pentru a nu se lăsa 
prinşi de elementele sinistre ale istoriei şi de îngrozitorul preţ pe 
care îl plătise. 

Ceaţa începea să se lase, despărţind vasul de lumea exterioară, 
astfel că ei păreau prinşi într-o capsulă a timpului. Chiar deasupra 
liniei orizontului, la vest, se afla Vinlandul, avanpostul vikingilor. Preţ 
de o clipă, lui Jack i se păru că vede pupa fantomatică a unei corăbii 
care se cufunda în ceaţă, cu pupa cioplită în forma aceea ciudată pe 
care o văzuseră în gheaţă. Era ca şi când s-ar fi aflat în locul unde 
realitatea devenise mit, unde lumea vikingilor luase sfârşit şi lumea 
spiritelor începea, era un fel de călătorie în întuneric şi în teroare, 
mai îngrozitoare decât şi-ar fi imaginat vreodată Harald şi oamenii 
săi. 

Jack cântări securea în mâini şi apoi atinse şi cu buzele lama 
rece. Undeva în apropiere de acest loc se afla ultima rămăşiţă a 
aisbergului care avea să-i elibereze pe Halfdan şi corabia sa pentru a 
ajunge în acelaşi curent de apă care îl luase pe iubitul său rege. 
Halfdan trebuia să fie bine pregătit pentru a fi vrednic de a sta lângă 
tovarăşii săi alături de care luptase când varegii nu aveau egal în 
lumea oamenilor. 

Jack făcu un pas înainte şi, cu o mişcare graţioasă, dădu securea 
pe spate, după care o aruncă în aer, eliberând-o în ultima clipă, 
atunci când greutatea acesteia îl trăgea înainte. Securea se ridică sus 
peste pupă, licări în razele soarelui care se strecurară prin ceaţă şi 
dispăru într-o învolburare de lumină. Se asemăna cu un fulger, o 
izbucnire de energie izvorâtă din epoca eroilor. Apoi crestă marea şi 
dispăru, lăsând în urmă mici valuri. Jack se simţi dintr-odată eliberat, 
ca şi când o mare povară fusese luată de pe umerii săi, şi se sprijini 
de pupă, privind suprafaţa gri a apei. Ceilalţi i se alăturară. Se trezi 
răcnind în vechea limbă norvegiană, spunând cuvinte care îşi 
pierduseră semnificaţia sinistră şi care acum simbolizau o istorie mai 
extraordinară decât şi-ar fi putut cineva imagina. 

— Hann til ragnaroks. 


SFÂRŞIT 


277