Betty Mahmoody — 01 Numai cu fiica mea

BETTY MAHMOODY 
WILLIAM HOFFER 


NUMAI CU FIICA MEA 


Traducere de Emanuela Stifter Buza 
Editura CAPITOLIU 
Bucureşti, 1993 


St. Martin s Paperbacks edition / august 1988 
Editura Criss Cezar Bucureşti, 1994 


Această carte este dedicată amintirii tatălui meu, Harold 
Lover. 


ÎN SEMN DE RECUNOŞTINŢĂ 


O contribuție deosebită la elaborarea acestei cărți a avut-o 
Marilyn Hoffer, care a îmbinat talentul ei de scriitoare cu 
înțelegerea pentru femeie ca soție, mamă şi prietenă. Apariţia 
acestei lucrări ar fi fost deosebit de dificilă - poate chiar 
imposibilă - fără perspicacitatea de care ea a dat dovadă. A fost 
coechipiera de bază de la început până la sfârşit. O admir şi-i 
sunt profund recunoscătoare. 


1 


Fiica mea stătea în genunchi pe locul ei de la fereastra 
avionului Liniilor Aeriene Britanice. Buclele arămii îi cădeau 
libere până la umeri, încadrându-i obrazul. Nu i le tunsesem încă 
niciodată. 

Ne aflam în 3 august 1984... 

Copilul meu drag era obosit de această lungă călătorie. 
Părăsisem Detroit-ul de miercuri dimineaţa, iar acum, când ne 
apropiam de sfârşitul ultimei etape a călătoriei noastre, răsăritul 
soarelui marca deja ziua de vineri. 

Desprinzându-şi privirea de pe paginile cărţii pe care o avea 
în braţe, Moody, soţul meu, îşi ridică ochelarii pe fruntea-i ce 
devenea tot mai înaltă, şi-mi spuse: 

— Mai bine te-ai pregăti de aterizare. 

Mi-am desfăcut centura de siguranţă, mi-am luat poşeta şi, 
croindu-mi drum pe culoarul îngust, m-am îndreptat spre toaleta 
din spatele avionului. Personalul începuse deja să facă ordine şi 
să se pregătească de aterizare. 

— Am făcut o greşeală, îmi spuneam singură. Dacă aş putea 
cobori chiar acum din avionul ăsta! M-am încuiat în toaletă şi, 
privindu-mă în oglindă, am văzut o femeie cuprinsă de panică. 
Împlinisem de curând treizeci şi nouă de ani, ori la această 
vârstă o femeie trebuie să fie stăpână pe propria-i viaţă. Oare 
de ce, mă întrebam, mi-am pierdut cumpătul? 

Mi-am refăcut machiajul încercând să arăt cât mai bine şi să 
mă gândesc la altceva. Deşi împotriva voinţei mele, mă aflam 
totuşi aici, aşa că trebuia să mă comport cât mai bine. Încercam 
să mă liniştesc spunându-mi că, poate, cele două săptămâni se 
vor scurge repede. Când ne vom întoarce acasă, la Detroit, 
Mahtob va frecventa grădiniţa unei şcoli din Montessori, o 
suburbie a oraşului, Har. Moody se va adânci din nou în munca 
lui. Vom începe să lucrăm din nou la casa pe care visasem s-o 
avem. 

Mi-am spus: nu e nevoie decât să suport aceste două 
săptămâni. 

Am căutat în poşetă o pereche de ciorapi groşi, negri, pe care 
mi-i cumpărasem după cum îmi ceruse Moody. Mi i-am pus; apoi 
mi-am netezit fusta costumului verde-închis, de o croială clasică, 
pe care îl purtam. 


Aruncându-mi încă o dată privirea în oglindă, am renunţat să- 
mi mai periez părul castaniu. La ce bun? Mi-am legat baticul 
gros, verde, pe care, după cum spunea Moody, trebuia să-l port 
mereu, ori de câte ori ieşeam din casă. Cu baticul înnodat sub 
bărbie, păream o ţărancă bătrână. 

Mi-am privit cu un ochi critic ochelarii. Fără ei mă consideram 
mai atrăgătoare. M-am întrebat însă dacă voiam să impresionez 
familia lui Moody sau să văd cât mai mult din această ţară 
copleşită de probleme. Mi-am lăsat ochelarii pe nas, realizând 
că, şi aşa, baticul provocase pierderi ireparabile. 

În cele din urmă m-am întors la locul meu. 

— M-am gândit că ar fi mai bine să ne ascundem 
paşapoartele americane, mi-a spus Moody. Ni le vor confisca 
dacă le vor găsi. 

— Şi ce trebuie să facem? l-am întrebat eu. 

Moody întârzia cu răspunsul. 

— ie îţi vor percheziţiona poşeta fiindcă eşti americană, mi-a 
spus el. Aşa că dă-mi mie paşapoartele. Pe mine abia dacă mă 
vor băga în seamă! 

Raționamentul lui era probabil corect, căci soţul meu 
aparţinea, în patria lui, unei familii renumite, potrivit chiar 
semnificației numelui său. Fiecare nume persan are un anume 
înţeles şi pentru orice iranian numele în treg al lui Moody - 
Sayyed Bozorg Mahmoody - reprezenta o sursă bogată de 
informaţii. 

„Sayyed” reprezintă un titlu religios care indică un 
descendent direct al profetului Mohamed din partea ambelor 
ramuri ale familiei, iar Moody, scris în farsi, un complicat arbore 
genealogic, întărind informaţia anterioară. 

Părinţii lui îi dăduseră numele de Bozorg, „venerabil” în 
speranţa că, | într-o zi, va ajunge tot atât de celebru, demn şi 
onorat, pe cât promitea numele său de familie propriu-zis, care 
era Hakim. Deoarece Moody se născuse într-o perioadă în care 
şahul emisese un Edict prin care erau interzise nu mele islamice 
de acest gen, tatăl lui a schimbat numele de familie în 
Mahmoody, care e mai curând un nume persan decât islamic, 
fiind derivat de la Mahmud, care înseamnă ceva de genul 
„glorificatul, slăvitul”. 

La măreţia numelui s-a adăugat şi prestigiul învăţăturii. Deşi 
oficial compatrioţii lui Moody urau tot ceea ce era american, 


sistemul de educaţie american se bucura la ei de o mare 
apreciere. Ca medic format în America, Moody se putea 
considera în mod sigur ca aparţinând unei elite privilegiate. 

Am cotrobăit în poşetă, am găsit paşapoartele şi i le-am dat 
lui Moody, care le-a strecurat în buzunarul interior al hainei. 

Curând după aceea avionul survolă spaţiul aerian de 
deasupra Teheranului. Zgomotul motoarelor s-a micşorat 
simţitor şi botul avionului s-a aplecat neobişnuit de mult, în aşa 
fel încât coborârea a fost rapidă şi abruptă. 

— Trebuie să coborâm atât de repede din cauza munţilor care 
înconjoară oraşul, mi-a spus Moody. 

Intregul avion vibra sub greutate. Mahtob s-a trezit brusc şi, 
speriată, m-a strâns de mână privindu-mă neliniştită. 

— Totu-i în ordine, am lămurit-o. Aterizăm imediat. 

Cum ajunsesem oare, eu, o americancă, să zbor într-o ţară 
care, dintre toate ţările lumii, Se comporta atât de făţiş şi 
duşmănos faţă de americani? De ce-mi adusesem fica într-o ţară 
care era implicată într-un teribil război cu Irakul? 

Oricât m-aş fi străduit, nu reuşeam să-mi risipesc teama 
inexplicabilă care mă urmărea de când nepotul lui Moody, 
Mammal Ghedsi, ne propusese această călătorie. Un concediu 
de două săptămâni putea fi suportat oriunde dacă te puteai 
bucura la gândul că după aceea vei reveni la viaţa obişnuită. 

Eu însă eram obsedată de o presimţire care, după părerea 
tuturor prietenilor mei, era neîntemeiată: şi anume aceea că 
Moody, de îndată ce ne-ar fi dus pe Mahtob şi pe mine în Iran, 
va încerca să ne oprească acolo pentru totdeauna. 

— Moody e cu totul americanizat, n-ar face niciodată aşa 
ceva, mă asigurau prietenii. A trăit douăzeci de ani în Statele 
Unite. Intreaga lui avere, cabinetul său medical - sumumul 
prezentului şi viitorului său - se află în America. Ce l-ar putea 
determina să-şi reia viaţa din trecut? 

Din punct de vedere logic, argumentele lor erau 
convingătoare, dar nimeni nu cunoştea atât de bine ca mine 
personalitatea contradictorie a lui Moody. Deşi era un tată şi un 
soţ iubitor, înclina totuşi să facă abstracţie - cu totală 
indiferenţă de nevoile şi dorinţele propriei sale familii. 
Inteligența lui sclipitoare convieţuia alături de cea mai adâncă 
confuzie. 

Ca formaţie culturală, Moody reprezenta un amestec între Est 


şi Vest, fără ca măcar el însuşi să-şi dea seama exact ce 
influenţe predominau în viaţa lui. 

Moody avea, deci, toate motivele ca, după cele două 
săptămâni de concediu, să ne ducă înapoi în America, dar avea 
şi dreptul de a ne convinge să rămânem în lran. 

De ce oare, cu toată această înspăimântătoare perspectivă a 
realităţii, am încuviinţat totuşi să fac o asemenea călătorie? 

Mahtob a fost în primii ani de viaţă un copil fericit, vesel, plină 
de vitalitate şi legată sufleteşte de mine, de tatăl ei şi de un 
iepuraş, un animal de pluş, ieftin şi turtit, înalt de 1,20 m, cu 
pete albe pe un fond verde. Pe labe, iepuraşul avea un soi de 
cauciuc, aşa încât ea şi-l putea lipi de picioare şi dansa cu el. 

În farsi, limba oficială a Republicii Islamice lran, cuvântul 
Mahtob înseamnă „rază de lună”. 

Pentru mine însă, Mahtob însemna „rază de soare”. 

Când roţile avionului au rulat pe pista de aterizare, m-am 
uitat mai întâi la Mahtob şi apoi la Moody şi mi-am dat limpede 
seama de ce am venit în Iran. 

x xk x 

Am ieşit din avion în căldura de vară, sufocantă, a 
Teheranului, o căldură care părea că ne va distruge fizic în timp 
ce înaintam pe fâşia de asfalt dintre avion şi autobuzul care 
aştepta să ne ducă la ieşire. Şi era de abia ora şapte dimineaţa. 

Mahtob se agăţase strâns de mâna mea şi privea cu ochi mari 
această lume străină. 

— Mamă, şopti ea, vreau la toaletă! 

— Bine, o să căutăm toaleta. 

Când am ajuns la intrare şi am pătruns într-o sală mare de 
primire, toate simţurile noastre au fost năpădite de o duhoare 
neplăcută şi pătrunzătoare de transpiraţie care, din cauza 
căldurii, era şi mai puternică. 

Speram că vom putea ieşi cât mai repede afară, dar în sală se 
îngrămădeau pasagerii mai multor avioane şi toţi se grăbeau şi 
se înghesuiau la singurul ghişeu de control al paşapoartelor, 
care reprezenta şi unica ieşire din această sală. 

Ştiam deja că în lran femeile erau obligate să-şi acopere 
braţele, picioarele şi fruntea, dar am fost surprinsă să văd că 
toate salariatele aeroportului, ca şi cele mai multe dintre 
călătoare, erau înfăşurate aproape complet în ceva pe care 
Moody îl numea chador. Un chador este o bucată mare de 


pânză, în formă de semilună, care se înfăşoară în jurul umerilor, 
frunţii şi bărbiei, lăsând liberi numai ochii, nasul şi gura. 

Rezultatul aminteşte de costumul călugăriţelor din vremuri 
trecute. lraniencele foarte credincioase lasă să se întrevadă 
doar un singur ochi. Femei purtând mai multe bagaje grele într- 
o mână, întrucât cu cealaltă îşi ţineau chador-ul strâns sub 
bărbie, se strecurau repede şi tăcut prin aeroport; pânza lungă 
şi neagră a chadorurilor era umflată de vânt. Cel mai mult mă 
fascina faptul că purtau chadorul de bunăvoie. Existau şi alte 
veşminte care satisfăceau severele regulamente vestimentare, 
dar aceste femei musulmane purtau cu hotărâre chador-ul peste 
toate celelalte haine, în ciuda căldurii înăbuşitoare. Mă uimea 
puterea pe care o aveau asupra lor atât societatea cât şi religia. 

Am avut nevoie de o jumătate de oră ca să ne croim drum 
prin mulţime până la punctul de control, unde un funcţionar cu o 
privire întunecată şi pătrunzătoare ne-a cercetat paşaportul 
iranian care ne legitima pe toţi trei, ni l-a ştampilat şi ne-a făcut 
semn că putem trece. Apoi, dând colţul, o treaptă mai sus, eu şi 
Mahtob l-am urmat pe Moody spre vasta încăpere unde se 
eliberau bagajele, plină până la refuz cu pasageri. 

— Mamă, trebuie să merg la toaletă, îmi spuse Mahtob din 
nou şi se mută neliniştită de pe un picior pe altul. 

Moody a întrebat în farsi o femeie, învăluită în chador, unde 
se afla toaleta. Aceasta i-a indicat un loc aflat la capătul opus al 
încăperii şi şi-a văzut, grăbită, de treburile ei. 

Mahtob şi cu mine l-am lăsat pe Moody pe loc ca să aştepte 
bagajele şi ne-am îndreptat spre toaletă. Când ne-am apropiat 
de intrare, am ezitat, speriate de duhoare. 

Am intrat în silă. Am căutat cu privirea, în încăperea 
întunecoasă, ceva care să aducă cu un W.C., dar n-am văzut 
decât o gaură în podeaua de beton, în mijlocul unui vas de 
porțelan oval şi nu prea adânc. Podeaua era toată acoperită cu 
grămăjoare de excremente, deasupra cărora zburau roiuri de 
muşte, căci oamenii sau nu nimeriseră gaura, sau, pur şi simplu, 
nu-i dăduseră atenţie. 

— Pute îngrozitor! a ţipat Mahtob şi m-a tras afară. 

Am fugit repede înapoi la Moody. 

Deşi în mod evident avea mare nevoie să meargă la toaletă, 
Mahtob n-a mai avut niciun chef să căutăm alta. Era dispusă să 
aştepte până vom ajunge acasă la mătuşa ei, sora lui Moody, o 


femeie despre care acesta ne vorbise întotdeauna pe un ton plin 
de venerație. Sara Mahmoody Ghodsi era femeia cea mai în 
vârstă din familie, căreia toţi i se adresau cu mult respect, 
numind-o Ameh Bozorg, adică „mătuşa venerabilă”. Totul se va 
rezolva când vom ajunge la Ameh Bozorg acasă, mă gândeam 
eu. 

Mahtob era epuizată, dar nu avea nicăieri unde să se aşeze, 
aşa încât, în cele din urmă am fost nevoiţi să desfacem 
căruciorul pliant pe care îl aduseserăm cadou pentru una din 
rudele lui Moody care născuse de curând. Mahtob s-a aşezat, 
uşurată, în el. În timp ce ne aşteptam bagajele, în privinţa 
cărora nu aveam niciun indiciu când vor fi aduse, am auzit un 
țipăt ascuţit care se apropia de noi. 

— Da-hi-jon! tipa strident vocea. Da-hi-jon! 

Auzind în farsi cuvintele „dragă unchiule”, Moody s-a întors ca 
să salute un bărbat ce se îndrepta grăbit în direcţia noastră. 
Bărbaţii s-au îmbrăţişat de mai multe ori şi, văzând lacrimi 
alunecând pe obrazul lui Moody, am avut dintr-odată mustrări 
de conştiinţă fiindcă abia după multe ezitări aprobasem această 
călătorie. Aici se afla familia lui. Aici îi erau rădăcinile. Trebuia, 
desigur, să-şi vadă rudele. O să se bucure de ei două săptămâni, 
apoi vom pleca din nou acasă. 

— Asta-i Zia, mi-a spus Moody. 

Zia Hakirn mi-a strâns prietenos mâna. 

Era unul dintre nenumăratele rude tinere pe care Moody le 
cuprindea sub denumirea practică de „nepot”. Sora lui Zia, 
Malouk, era căsătorită cu Mostafa, al treilea fiu al venerabilei 
surori mai mari a lui Moody. Mama lui Zia fusese sora mamei lui 
Moody, iar tatăl său fusese fratele tatălui lui Moody, sau invers; 
relaţiile lor de rudenie nu mi-au fost clare niciodată. Aşa că 
„nepot” era cea mai simplă denumire. 

Zia era foarte tulburat de prima întâlnire cu soţia americană a 
lui Moody. Intr-o engleză aleasă, mi-a urat bun-venit în Iran. 

— Sunt atât de bucuros că aţi venit! spuse el. Cât, de mult am 
aşteptat acest lucru! apoi a tras-o pe Mahtob la el şi a copleşit-o 
cu sărutări şi îmbrăţişări. 

Era un bărbat bine, ale cărui nobile trăsături arabe erau 
luminate de un zâmbet cuceritor. Era mai înalt decât iranienii, 
destul de scunzi, din jurul nostru, iar farmecul şi educaţia lui 
aleasă erau evidente. Aşa sperasem eu să fie familia lui Moody. 


Părul castaniu al lui Zia era tuns model. Purta un costum de 
comandă, o cămaşă proaspăt călcată, cu gulerul deschis. Şi, cel 
mai important dintre toate, era curat. 

— Afară aşteaptă multă lume să vă vadă, spuse el radiind de 
fericire. Vă aşteptăm de multe ore. 

— Cum ai trecut prin vamă? l-a întrebat Moody. 

— Am un prieten care lucrează aici. 

Figura lui Moody s-a luminat. A scos pe furiş paşapoartele 
noastre americane din buzunarul hainei. 

— Ce trebuie să facem cu ele? l-a întrebat. Nu vrem să ni le 
confişte. 

— O să vi le păstrez eu, a spus Zia. Ai bani? 

— Da. 

Şi Moody a numărat mai multe bancnote pe care i le-a dat lui 
Zia împreună cu paşapoartele noastre americane. 

Eram emoţionată. Apariţia lui Zia şi impresia de putere pe 
care o emana, confirma ceea ce Moody îmi povestise despre 
familia lui. Cei mai mulţi erau cultivați,  absolviseră 
Universitatea. Erau medici, ca Moody, sau oameni de afaceri. 
Cunoscusem mai mulţi dintre „nepoţii” săi care ne vizitaseră în 
Statele Unite şi toţi păreau să se bucure de un anumit prestigiu 
social în faţa compatrioţilor lor. 

Se vede însă că nici Zia nu putea accelera ritmul lucrătorilor 
de la bagaje. Toţi se agitau, vorbeau continuu, dar fără niciun 
rezultat. In concluzie, am stat trei ore întregi în arşiţă, mai întâi 
aşteptându-ne bagajele, apoi la coada nesfârşită de la vamă. 

Mahtob a stat liniştită şi răbdătoare, deşi ştiam că trece prin 
chinuri groaznice. În fine, împingându-ne şi îmbulzindu-ne, cu 
Moody înainte, urmat de mine şi de Mahtob în cărucior, am 
ajuns în faţă. 

Vameşul ne-a controlat cu atenţie fiecare bagaj şi, 
descoperind un geamantan întreg cu medicamente ce nu 
puteau fi eliberate decât pe bază de reţetă, i s-a tăiat parcă 
respiraţia. El şi Moody au avut o discuţie aprinsă în farsi. Moody 
mi-a spus în engleză că i-a explicat vameşului că e medic şi a 
adus medicamentele ca să le pună la dispoziţia centrului local 
de aprovizionare medicală. 

Devenind neîncrezător, vameşul a început să pună întrebări. 
Moody adusese nenumărate cadouri pentru neamurile sale. A 
trebuit să le despachetăm pe toate pentru a fi controlate. 


Vameşul a deschis geamantanele noastre cu haine şi a găsit 
iepuraşul lui Mahtob, luat în ultima secundă, drept completare a 
bagajului nostru. Era un iepure ce călătorise mult, căci ne 
însoţise deja în Texas, Mexic şi Canada. Chiar în momentul în 
care ieşeam din casa noastră din Detroit, Mahtob a hotărât că 
nu poate să călătorească în Iran fără cel mai bun prieten al ei. 

Vameşul ne-a permis să ne păstrăm geamantanul cu haine şi 
- spre uşurarea lui Mahtob - iepuraşul. Restul bagajului, ne-a 
spus el, ne va fi trimis mai târziu, după ce va fi controlat 
amănunţit. 

Uşuraţi, am părăsit clădirea aeroportului după abia patru ore 
de la aterizarea avionului. 

Intr-o secundă, Moody a fost înconjurat de o mulţime de 
oameni îmbrăcaţi festiv, care îl trăgeau de haine şi urlau de 
entuziasm. Mai mult de o sută de rude se îmbulzeau în jurul 
nostru şi scoteau strigăte stridente, îi scuturau mâna, îl 
îmbrăţişau, îl sărutau, mă sărutau şi pe mine, o sărutau pe 
Mahtob. Toţi aveau flori în mână pe care mi le dădeau mie şi lui 
Mahtob, aşa încât, curând, aveam braţele pline. 

— De ce port baticul ăsta tâmpit? mă întrebam eu. Părul mi se 
lipise de cap. Mă gândeam că între timp, scăldată în sudoare, 
miroseam şi eu la fel ca şi ceilalţi. 

Moody avea în ochi lacrimi de bucurie când Ameh Bozorg i-a 
sărit de gât. Era înfăşurată în chador-ul gros şi negru, prezent 
pretutindeni, dar am recunoscut-o, totuşi, din fotografii. Nasul ei 
coroiat ieşea în evidenţă. Era o femeie osoasă, cu umeri laţi şi, 
la cei 47 de ani ai săi, ceva mai bătrână decât Moody. Îşi 
aruncase braţele de gâtul fratelui, ţinându-l strâns. Ridicându-şi 
picioarele de pe podea, îl înconjurase strâns cu ele, ca şi cum nu 
i-ar mai fi dat drumul niciodată. 

In America, Moody era medic osteopat, anestezist „un medic 
de prestigiu, cu un venit anual de 100.000 $. Aici el devenise din 
nou, ca altă dată, băiatul cel mic al lui Ameh Bozorg. Părinţii lui 
Moody, medici amândoi, muriseră când Moody avea numai şase 
ani şi sora lui îl crescuse ca pe propriul ei fiu. Întoarcerea lui, 
după o absenţă de zece ani, o tulburase într-atât încât celelalte 
rude au fost nevoite, în cele din urmă, s-o smulgă de lângă el. 

Moody ne-a prezentat şi ea ne-a copleşit şi pe noi cu 
afecțiunea ei; m-a îmbrăţişat furtunos, m-a sărutat şi a flecărit 
tot timpul în farsi. Nasul ei, atât de uriaş încât de-abia îmi venea 


să cred că era adevărat, ţâşnea de sub doi ochi căprui, acum 
sticloşi din cauza lacrimilor, iar gura-i era plină cu dinţi strâmbi 
şi pătaţi. 

Moody ni l-a prezentat apoi şi pe soţul ei, Baba Hajji. Ne-a 
explicat că numele lui înseamnă „tată care a fost la Meca”. 
Acesta era un om mic de statură, îmbrăcat într-un costum 
cenuşiu, mototolit, ai cărui pantaloni cădeau prea mult peste 
pantofii cu feţe din pânză de in. El n-a rostit niciun cuvânt, şi se 
uita la un punct fix, aflat în faţa mea, pe podea, astfel încât ochii 
lui, adânciţi într-un obraz brun, zbârcit, să nu-mi întâlnească 
privirea. Barba-i albă şi ascuţită era copia fidelă a aceleia ce-l 
împodobea pe Ayatollahul Khomeini. 

Brusc, am simţit cum o coroană de flori, mai mare decât 
mine, mi-a fost. Trecută peste cap, aşa încât se odihnea acum 
pe umerii mei. A fost, mi s-a părut, un fel de semnal, căci, pe 
dată, puhoiul rudelor a luat-o către locul de Parcare. Cu toţii se 
îndreptau în goană spre un grup de maşini, întru totul 
asemănătoare una cu alta, - mici, albe, ca o cutie - şi câte şase, 
opt, chiar şi doisprezece, din cei prezenţi se înghesuiau 
strivindu-se în fiecare din ele. Nu se mai puteau vedea decât 
braţe şi picioare care se agitau. 

Moody, Mahtob şi cu mine am fost conduşi, în mod 
ceremonios, la o maşină deosebit de mare, spațioasă, de 
culoare turcoaz, un Chevy, construit la începutul anilor '70. Ne- 
am aşezat pe bancheta din spate. Ameh Bozorg stătea în faţă, 
lângă fiul ei, căruia, fiind cel mai mare fiu al ei, îi revenise 
onoarea să ne conducă. Zoreh, cea mai mare fiică, necăsătorită, 
stătea lângă mamă şi frate. 

Am părăsit zgomotoasa adunare de la aeroport în maşina 
împodobită cu ghirlande. Am trecut chiar pe lângă giganticul 
turn Sayad ce se sprijinea elegant pe patru picioare zvelte. De 
un cenuşiu-deschis, încrustat cu mozaicuri de culoare bleu- 
turcoaz, strălucea în soarele amiezii. Fusese construit de şah ca 
un splendid exemplu al arhitecturii persane. 

Moody îmi povestise că Teheranul era renumit pentru acest 
turn impresionant care stătea de strajă la marginea oraşului. 

Depăşind turnul, am cotit pe autostradă. Hosein a apăsat pe 
acceleraţie şi bătrânul Chevy a atins viteza maximă de 130 
km/h. 

Pe când goneam aşa, Ameh Bozorg s-a întors deodată spre 


mine şi mi-a aruncat un pachet frumos înfăşurat în hârtie de 
cadouri. 

Era greu. 

L-am deschis şi am găsit în el un fel de pardesiu lung, larg, 
care mi-ar fi ajuns până la glezne. Nu avea o croială modernă, 
nu exista nici cea mai vagă idee de talie. Ţesătura - care după 
cum mi-a explicat Moody - era dintr-un amestec scump de lână, 
părea însă la pipăit, un fel de nailon sau alt material sintetic. 
Destul de subţire, dar deosebit de deasă, mi se părea că ar fi 
făcut, cu siguranţă, zăpuşeala de afară şi mai puternică. 
Culoarea mi s-a părut groaznică: un măsliniu-cenuşiu deschis. 
Alături, am descoperit un batic mare, verde, mult mai gros 
decât cel pe care îl purtam eu. 

Admirându-şi generozitatea, Ameh Bozorg zâmbi, apoi îi 
spuse lui Moody ceva ce el îmi traduse astfel: 

— Pardesiul se numeşte manto. Asta e ceea ce purtăm noi 
aici. Baticul se cheamă rusari. În Iran trebuie să porţi astea ori 
de câteori ieşi pe stradă. 

Nu-mi spusese nimeni dinainte acest lucru. Când Mammal, al 
patrulea fiu al lui Baba Hajji şi Ameh Bozorg ne-a propus această 
călătorie, cu ocazia unei vizite, în Michigan, îmi spusese numai 
că pe stradă trebuie să porţi mâneci lungi, un batic şi ciorapi de 
culoare închisă. 

Dar despre un pardesiu lung, mult prea călduros pentru 
această zăpuşeală insuportabilă, nu amintise nimic. 

— Nu-ţi face gânduri din cauza asta, mi-a spus Moody. Ea ţi l- 
a dăruit. Trebuie să-l porţi numai când ieşi afară din casă. 

Eu eram însă foarte îngrijorată. Când Hosein a ieşit cu maşina 
de pe autostradă, am privit cu atenţie femeile care se strecurau 
tăcute prin mulţimea ce mişuna pe trotuarele Teheranului. Erau 
acoperite complet, din cap până-n picioare, cele mai multe 
purtând peste pardesie şi baticuri asemănătoare manto-ului şi 
rusari-ului care tocmai îmi fuseseră dăruite, câte un chador 
negru. Toate erau nişte umbre de un cenuşiu-întumecat. 

— Ce-mi vor face dacă nu voi îmbrăca hainele astea? mă 
întrebam, o să mă închidă? 

l-am pus această întrebare lui Moody, iar el mi-a răspuns 
simplu: „Da”. 

Când Hosein a intrat în aglomeraţia circulaţiei urbane, am 
uitat repede de îngrijorarea mea provocată de regulamentul 


vestimentar local. 

Străzile mai strâmte erau blocate, iar maşinile se înghesuiau 
una în alta. Fiecare şofer căuta un spaţiu liber şi când îl găsea 
apăsa simultan pe acceleraţie şi pe claxon. Pe o stradă cu sens 
unic, enervat din cauza unui blocaj, Hosein a dat brutal maşina 
înapoi. Am văzut atunci urmarea mai multor caramboluri: şoferii 
şi pasagerii, care coborâseră din maşini, ţipau unii la alţii, ba 
câţiva s-au şi pălmuit reciproc. 

Cu ajutorul lui Moody, Ameh Bozorg mi-a explicat că vinerea, 
de obicei, era mai puţină circulaţie, aceasta fiind, la musulmani, 
ziua lor liberă, în care familiile se adună în casa celei mai 
bătrâne rulde pentru a-şi petrece timpul în rugăciuni. Acum însă 
era tocmai ora rugăciunii care urma să fie rostită în centrul 
oraşului de unul dintre cei mai sfinţi bărbaţi ai Islamului. De cele 
mai multe ori această sfântă obligaţie o îndeplinea preşedintele, 
Hojatoleslamul Sayed Ali Khamenei (a nu fi confundat cu 
Ayatolahul Ruhollah Khomeini care, ca şef religios, avea un rang 
mai înalt decât preşedintele). El era ajutat de Hogeatolesiarnul 
Ali Akbar Haşemi Rafsandjani, purtătorul de cuvânt al Camerei. 
Milioane de oameni - nu doar mii, după cum subliniase Ameh 
Bozorg - luau parte la rugăciunea de vineri. 

Mahtob privea plictisită această scenă. Işi îmbrăţişa iepuraşul 
ei, cu ochii măriţi de uimire văzând această lume străină şi nouă 
plină de imagini, zgomote şi mirosuri. Ştiam însă cât de urgent 
avea nevoie să se ducă la W.C. 

După o oră, în care viaţa noastră s-a aflat în mâinile lui 
Hoseim, am ajuns, în fine, în faţa casei lui Baba Hajji şi Ameh 
Bozorg, gazdele noastre. 

Moody se mândrea cu poziţia distinsă în care se afla casa 
surorii sale, în partea de nord a Teheranului, la numai două case 
depărtare de Ambasada Chinei. Era despărțită de stradă printr- 
un gard înalt, verde, din zăbrele de fier foarte dese. Am intrat în 
curtea cimentată printr-o poartă metalică dublă. 

Mahtob şi cu mine ştiam deja că în casă nu aveai voie să intri 
încălţat, aşa că, urmând exemplul lui Moody, ne-am scos 
pantofii, lăsându-i în curte. Numeroşi oaspeţi sosiseră înaintea 
noastră, aşa încât o mare parte a curţii era plină de un număr 
considerabil de perechi de pantofi. În curte se mai aflau şi trei 
grătare de care se ocupau chelneri special angajaţi pentru 
această ocazie. 


Am intrat în ciorapi în casa uriaşă de beton, cu acoperişul 
plan. Încăperea în care pătrunsesem era cel puţin de două ori 
mai mare decât o sufragerie americană. Pereţii şi uşile din lemn 
masiv de nuc erau îmbrăcaţi cu aceleaşi lambriuri viu colorate. 
Trei-patru covoare persane foarte scumpe, puse unul peste 
altul, acopereau cea mai mare parte a podelei. Deasupra lor 
erau întinse nişte muşamale decorative, sofrays, imprimate cu 
modele şi flori viu colorate. În afara unui mic televizor într-un 
colţ, în încăpere nu mai exista altă mobilă. 

Prin fereastra din partea cealaltă a camerei, am putut să 
zăresc în fugă un bazin de înot, aflat în spatele casei, în care 
apa sclipea albăstriu. Deşi nu-mi plăcea să înot, astăzi apa rece 
mă ademenea totuşi. 

Mai multe grupuri de rude, flecărind fericite, coborau din 
maşini şi intrau în urma noastră în încăpere. Moody se mândrea 
cu soţia lui americană. Radia când rudele lui o dădăceau pe 
Mahtob. 

Ameh Bozorg ne-a arătat camera noastră, aflată într-o aripă 
laterală a casei, în stânga sălii de primire. Era o încăpere mică, 
pătrată, cu două paturi apropiate, ale căror saltele erau uzate la 
mijloc. Un dulap mare şi gol constituia singura mobilă din 
încăpere. 

Am găsit repede o toaletă pentru Mahtob. Se afla la capătul 
coridorului pe care era situată camera noastră. Când am deschis 
uşa, Mahtob şi cu mine ne-am speriat zărind cel mai mare 
gândac pe care îl văzusem vreodată şi care a fugit înapoi pe 
podeaua umedă de marmoră. Mahtob nu mai voia să intre, dar 
lucrurile nu mai puteau fi amânate. M-a tras şi pe mi ne 
înăuntru. Aici se afla cel puţin un W.C. de tip american şi chiar 
un bideu. În locul hârtiei higienice, în perete atârna un furtun de 
apă. 

Încăperea mirosea a mucegai şi o duhoare scârboasă, 
înţepătoare, venea prin fereastra deschisă dinspre un W.C. 
persan, aflat alături; era totuşi o îmbunătăţire faţă de grupul 
sanitar al aeroportului. În fine, avându-mă alături de ea, Mahtob 
şi-a găsit uşurarea. 

Întorcându-ne în încăperea cea mare, l-am găsit pe Moody 
aşteptându-ne. 

— Veniţi cu mine, ne-a spus el, vreau să vă arăt ceva. 

Mahtob şi cu mine l-am unmat afară în curte. 


Deodată Mahtob a scos un strigăt. O baltă roşie de sânge 
proaspăt se lăţea între noi, pe stradă. Mahtob şi-a întors faţa ca 
să n-o mai vadă. 

Moody ne-a explicat calm că familia lui a cumpărat de la un 
negustor o oaie, care fusese tăiată în cinstea noastră. Acest 
lucru ar fi trebuit, de fapt, să se petreacă înainte de sosirea 
noastră, astfel încât am fost obligaţi să intrăm în casă păşind 
prin balta de sânge. Aşa că, ne-a anunţat el, va trebui să intrăm 
din nou, călcând de data asta prin sânge. 

— Ascultă, i-am spus eu, poţi s-o faci singur! Eu nu voi face 
niciodată ceva atât de stupid... 

Moody mi-a replicat calm, dar răspicat: 

— Trebuie să faci acest lucru. Trebuie să le arăţi respect. 
Carnea va fi dată apoi oamenilor săraci. 

Am considerat că era un obicei trăsnit, dar cum niu voiam să 
jignesc pe nimeni, am încuviinţat şovăind. Când am luat-o pe 
Mahtob în braţe, aceasta şi-a îngropat faţa la pieptul meu. L-am 
urmat pe Moody pe lângă balta de sânge, afară în stradă, păşind 
apoi spre casă prin ea, în timp ce rudele sale intonau o 
rugăciune. În fine, eram în mod oficial bine-veniţi. 

Au fost împărţite daruri. Obiceiul pretinde ca mireasa iraniană 
să primească bijuterii de aur de la familia mirelui. Eu nu mai 
eram mireasă, dar ştiam suficient despre practicile sociale ale 
acestor oameni, ca să mă pot aştepta la aşa ceva din partea lor 
cu ocazia primei noastre întâlniri. Dar Ameh Bozorg a ignorat 
obiceiul. Ea i-a dăruit două brățări de aur lui Mahtob, mie, însă, 
nu mi-a făcut cadou nicio bijuterie. Era categoric o punere la 
punct; ştiam cât de supărată fusese aflând că Moody s-a însurat 
cu o americancă. 

Ea ne-a dăruit amându-rora, lui Mahtob şi mie, chador-uri 
decorative, pe care trebuia să le purtăm în casă. Al meu era 
crem, cu un model floral de culoarea piersicii; al lui Mahtob era 
alb, cu boboci roz de trandafir. 

Am îngăimat un „mulţumesc” pentru cadouri... 

Zohreh şi Fereshteh, fiicele lui Ameh Bozorg, se zoreau, 
trebăluind, de colo până colo: turnau tuturor ceai, iar oaspeţilor 
mai importanţi le ofereau ţigări, pe tăvi. 

Era deja după-amiază. In timp ce femeile aduceau mâncarea 
şi o puneau pe muşamalele desfăcute pe covoare, musafirii se 
aşezau pe jos, în sala cea mare. Nenumărate platouri cu salate, 


garnisite cu ridichi tăiate frumos în formă de trandafiri şi 
morcovi aşezaţi cu măiestrie, astfel încât arătau ca nişte pini, 
castroane mari, pline cu iaurt, platouri cu lipii subţiri, bucăţi 
mari de brânză iute şi tăvi purtând mormane de fructe 
proaspete fuseseră aşezate peste tot pe podea. Sabzy-uri 
(platouri cu busuioc proaspăt, mentă şi frunze verzi de praz) 
fuseseră adăugate pentru a întregi panorama strălucitoare de 
culori. Chelnerii au dus apoi vesela afară în curte, ca să poată 
aduce înăuntru mâncarea pregătită la restaurant. Două oale 
uriaşe cu pilaf, una cu orez alb, obişnuit, alta cu pilaf „verde”, 
adică fiert cu sabzi şi cu boabe mari de fasole, fuseseră gătite 
după reţete iraniene, aşa cum îmi arătase mie Moody cu mult 
timp în urmă: orezul, fiert mai întâi, se căleşte şi se înăbuşă în 
ulei, astfel încât să capete o culoare gălbuie. Acest element de 
bază al hraneiiraniene este apoi completat cu nenumărate 
garnituri foarte diverse, numite Khoresche, care constau din 
legume, condimente şi adeseori din bucățele de carne. 

Chelnerii au distribuit pilaful pe platouri; peste pilaful alb au 
presărat bobiţe roşii şi acrişoare sau l-au garnisit cu dungi 
galbene de şofran lichid. Au adus platourile în sală, punându-le 
alături de celelalte preparate. Pentru această ocazie fuseseră 
pregătite două feluri de Kkhoresche, dintre care unul era cel pe 
care îl preferam şi noi acasă. Era făcut cu vinete, roşii, ceapă şi 
câteva boabe de mazăre galbenă. 

Felul principal era carnea de găină, o delicatese iraniană, 
fiartă mai întâi cu ceapă şi apoi prăjită în ulei. 

lranienii se aşezară pe jos, cu picioarele încrucişate, pe vine 
sau într-un genunchi, năpustindu-se asupra mâncării cu o 
lăcomie disperată, ca o turmă de animale sălbatice. Singurele 
tacâmuri, puse la dispoziţia tuturor, erau nişte linguri mari, 
asemănătoare unor căuşe. Câţiva le foloseau împreună cu 
mâinile sau cu câte o bucată de pâine, îndoită ca o lopăţică; alţii 
nici măcar nu se mai chinuiau cu lingura. În câteva secunde 
peste tot era numai mâncare. Toţi şi-o îndesau de-a valma în 
gură, plescăind şi flecărind, şi pretutindeni, pe covoare sau în 
castroanele pentru servit se aflau scuipate resturi. Scena 
dezgustătoare era însoţită de frânturi de farsi. Fiecare propoziţie 
părea să se sfârşească în „/nsh Allah”. „Cum vrea Allah”. Se 
părea că nu era deloc necuviincios să pomenească numele lui 
Allah, în acelaşi timp în care scuipau peste tot resturi de 


mâncare. 

Nimeni nu vorbea englezeşte. Nimeni nu ne lua în seamă pe 
mine şi pe Mahtob. 

Încercam să mănânc dar mi-era greu să mă aplec ca să ajung 
la mâncare şi, în acelaşi timp, să-mi păstrez echilibrul şi 
decenţa. Fusta mea strâmtă nu era făcută ca să cinez pe 
duşumea. Cu toate astea, am reuşit totuşi să-mi umplu o 
farfurie. 

Moody mă învățase să gătesc multe dintre mâncărurile 
iraniene şi atât eu cât şi Mahtob învăţasem să preţuim nu numai 
mâncarea din Iran, ci şi pe aceea din alte ţări islamice. Când am 
gustat însă din această mâncare festivă am găsitt-o incredibil de 
grasă. În Iran uleiul - chiar şi uleiul comestibil - e un semn de 
bogăţie. Şi pentru că era vorba de o ocazie specială, 
mâncărurile înotau într-o mare de ulei. Nici Mahtob, nici eu n-am 
putut mânca prea mult. Ciuguleam din diversele salate, întrucât 
ne trecuse pofta de mâncare. 

Atenţia întregii familii era concentrată asupra lui Moody, aşa 
că scârba mea şi a lui Mahtob pentru mâncarea servită a putut fi 
uşor trecută cu vederea. Înţelegeam şi acceptam acest lucru, 
dar mă simţeam singură şi izolată. 

Şi toate aceste ciudate întâmplări din seara asta ce nu se mai 
sfârşea odată nu m-au ajutat cu nimic să-mi înăbuş teama că 
Moody ar putea încerca să prelungească vizita noastră mai mult 
de cele două săptămâni, după care stabilisem să ne 
reîntoarcem. Era desigur fericit să-şi revadă familia, deşi acest 
mod de viaţă nu corespundea stilului său. El era medic. 
Cunoştea importanţa higienei, aprecia alimentaţia sănătoasă. 
Era un om mult mai drăguţ decât toţi ceilalţi de pe aici. În afară 
de asta, îi plăcea mult confortul, conversaţia, dar şi să tragă, 
după-amiază, câte un pui de somn în balansoarul lui preferat. 
Aici, pe podea, stătea ţeapăn, nefiind obişnuit să şadă cu 
picioarele încrucişate. Ştiam acum că nu putea să prefere Iranul 
Americii. 

Mahtob şi cu mine schimbam priviri pline de înţeles. Această 
vacanţă era o scurtă întrerupere a vieţii noastre, americane, de 
altfel foarte banale. Puteam s-o suportăm, dar nu trebuie să ne 
şi placă. Din chiar momentul ăsta am început, să socotim zilele 
până când vom putea să zburăm din nou spre casă. 

Masa se prelungea. În timp ce adulţii continuau să se îndoape 


cu mâncare, copiii deveniseră neastâmpăraţi. Începuseră să se 
certe, să arunce unii în alţii cu resturi de mâncare, şi, scoțând 
ţipete ascuţite să alerge în cruciş şi-n curmeziş peste acele 
sofray, călcând uneori cu picioarele lor goale şi murdare chiar în 
castroanele cu mâncare. Am băgat de seamă că unii dintre copii 
sufereau de malformații congenitale, sau diferite alte diformităţi. 
Alţii aveau, în mod ciudat, un chip lipsit de orice expresie. M-am 
întrebat dacă ceea ce vedeam nu erau urmările căsătoriilor între 
rude. Moody încercase să-mi explice că acest lucru n-ar avea 
niciun fel de repercusiuni nefaste, dar eu ştiam că multe dintre 
perechile din cameră erau veri căsătoriţi cu verişoare. 
Rezultatele negative păreau să apară uneori la copil. 

După câtva timp, Reza, al cincilea fiu al lui Baba Hajji şi a lui 
Ameh Bozorg mi-a prezentat-o pe soţia lui, Essey. Îl cunoşteam 
bine pe Reza. Locuise un timp la noi, în Corpus Christi, în Texas. 
Prezenţa lui fusese acolo o povară pentru mine, aşa încât, în 
cele din urmă, i-am dat un ultimatum lui Moody să-l îndepărteze 
din casă. M-am bucurat totuşi, revăzându-l aici, în aceste 
împrejurări, mai ales că era unul dintre puţinii care vorbeau cu 
mine englezeşte. Essey studiase în Anglia şi vorbea acceptabil 
englezeşte. Ea îşi legăna bebeluşul în braţe. 

— Reza vorbeşte mult despre tine şi Moody, mi se adresă 
Essey. E foarte recunoscător pentru ceea ce aţi făcut pentru el. 

Am întrebat-o pe Essey despre copilaş şi pe chipul ei s-a putut 
citi descumpănirea. II născuse pe Mehdi cu picioarele strâmbe, 
răsucite spre spate. De altfel, şi capul era diform, cu o frunte 
prea mare în raport cu faţa. Ştiam că Essey este atât verişoara 
cât şi soţia lui Reza. Am vorbit cu ea numai câteva minute 
întrucât Reza a dus-o în capătul celălalt al sălii. 

Mahtob încercase în zadar să prindă un ţânţar care îi lăsase o 
pată roşie pe frunte. Zăpuşeala serii de august era copleşitoare. 
Aşa cum sperasem, casa beneficia de o instalaţie de aer 
condiţionat, aflată chiar în funcţiune, dar, nu se ştie din ce 
motiv, Ameh Bozorg nu închisese nici uşile, nici ferestrele - care 
n-aveau plasă - lăsând cale liberă zădufului şi ţânţarilor. 

Vedeam că Mahtob se simţea la fel de prost ca mine. Oricărui 
occidental o conversaţie obişnuită iraniană i se pare o discuţie 
aprinsă, o flecăreală asurzitoare cu gesturi expansive, punctate 
cu „Insh Allah”. Zarva este uluitoare. 

incepuse să mă doară capul. Mirosul greu al mâncărurilor 


grase şi al oamenilor, vorbăria continuă a atâtor oaspeţi şi 
consecinţa diferenţei de fus orar, îşi cereau tributul. 

— Mahtob şi cu mine vrem să mergem în pat, i-am spus 
soţului meu. 

Era încă seara devreme; cele mai multe rude încă nu 
plecaseră, dar Moody ştia că ele voiau să vorbească numai cu 
el, nu şi cu mine. 

— Bine, a spus el. 

— Am nişte dureri de cap groaznice, m-am plâns eu. Ai vreun 
medicament pentru asta? 

Moody s-a scuzat un moment, ne-a dus în dormitor şi a găsit 
un medicament pe care vameşii nu-l observaseră. Mi-a dat trei 
pastile şi s-a întors la familia lui. 

Mahtob şi cu mine ne-am cocoţat în pat; eram atât de obosite 
că nici saltelele uzate, nici aşternuturile jilave, nici pernele tari 
nu ne-au putut împiedica somnul. Ştiam că Mahtob spunea 
aceeaşi rugăciune pe care o repetam şi eu în minte în timp ce 
capul îmi plesnea de durere: Te rog, Doamne, fă ca aceste două 
săptămâni să treacă cât mai repede. 


2 


Era aproximativ ora patru dimineaţa când Baba Hajji a bătut, 
a doua zi, la uşa dormitorului nostru. El a strigat ceva în farsi. 

Afară, la un microfon, vocea unui azan, îşi chema credincioşii 
la obligaţiile lor religioase, pe un ton trist, plângăreţ şi 
tărăgănat. 

— E ora rugăciunii, a şoptit Moody. S-a întins căscând şi s-a 
dus în baie pentru a-şi face spălarea rituală. Şi-a stropit 
subsorile, fruntea şi nasul, precum şi partea de deasupra a 
labelor picioarelor. 

Mă durea tot corpul după noaptea petrecută pe saltelele 
subţiri, adâncite la mijloc şi fără arcuri. Mahtob, care dormise 
între mine şi Moody nu putuse să se odihnească deloc în spaţiul 
dintre cele două paturi, căci ramele tari de lemn o chinuiau. 
Alunecase în adâncitura saltelei mele şi dormea acum atât de 
adânc încât nici nu o puteam mişca. Cu toată zăpuşeala, 
zăceam acolo, înghesuite una în alta, în timp ce Moody s-a 
îndreptat spre camera cea mare, la rugăciune. 

In câteva minute vocea i s-a amestecat cu cele ale lui Baba 
Hajji, Ameh Bozorg, ale fiicelor ei, Zohreh şi Fereshteh, şi cu a 
lui Majid, care, la 30 de ani, este fiul lor cel mai tânăr. Ceilalţi 
cinci fii şi fiica lor Feri îşi aveau fiecare propria casă, nu departe 
de noi. 

Nu ştiu cât a durat rugăciunea, căci am moţăit în continuare şi 
nici n-am observat când s-a întors Moody în pat. Dar cu asta 
înălţarea sufletească a familiei nu se sfârşise încă. Baba Hajji 
rămăsese treaz şi citea din Coran, cântând din toate puterile. 
Puteam s-o aud şi pe Ameh Bozorg, care în dormitorul ei, din 
partea cealaltă a casei, citea şi ea din Coran. Au continuat aşa 
ore în şir, până când vocile lor au căpătat un ton hipnotizator. 

Baba Hajji şi-a terminat totuşi, înainte de a mă scula eu, 
rugăciunea şi a plecat la muncă - avea o firmă de import-export, 
pe numele H.S. Salam Ghodsi şi Fiii. 

Primul meu gând a fost să-mi spăl sub duş urmele căldurii 
cotropitoare din ziua trecută. În baie nu se afla însă niciun 
prosop. Moody mi-a spus că probabil Ameh Bozorog nu avea 
niciunul, aşa că am luat un cearşaf de pe pat şi l-am folosit cu 
toţii drept prosop. In faţa duşului nu exista nicio perdea, iar apa 
se scurgea pur şi simplu printr-o gaură practicată în podeaua 


înclinată de marmură. În ciuda acestor impedimente, apa era 
răcoritoare. 

Mahtob s-a spălat după mine, apoi Moody, în timp ce eu mă 
îmbrăcam cuviincios cu o fustă simplă şi cu o bluză încheiată 
până sus. Mi-am machiat uşor faţa şi mi-am pieptănat cu grijă 
părul. În casă, în mijlocul familiei, îmi spusese Moody, nu trebuia 
să stau acoperită. 

Înfăşurată într-un chador de casă cu modele, Ameh Bozorg 
trebăluia preocupată în bucătărie. Pentru că avea nevoie de 
ambele mâini ca să poată lucra, îşi înfăşurase pânza largă încă o 
dată în jurul corpului şi şi-o ţinea strânsă la subţiori, aşa încât, 
ca să nu-i alunece, era obligată să-şi ţină braţele strâns lipite de 
Corp. 

Astfel încorsetată, muncea într-o încăpere care, la fel ca 
întreaga casă, fusese probabil frumoasă, dar acum era 
dărăpănată. Pereţii erau căptuşiţi cu un strat de grăsime ce se 
depusese timp de zeci de ani. Rafturi mari de metal, 
asemănătoare marilor bucătării americane, rugineau de la sine. 
În chiuveta dublă, inoxidabilă, se îngrămădea un morman de 
vase murdare. Oale şi crătiţi de toate felurile erau aşezate unele 
peste altele pe masa de lucru şi pe o altă masă pătrată. Pentru 
că nu mai avea niciun spaţiu liber unde să lucreze, Ameh Bozorg 
folosea pur şi simplu podeaua bucătăriei. Aceasta, din marmură 
maroniu-deschis, era acoperită în parte demn covor roşu cu 
negru. Podeaua era toată stropită cu picături uleioase şi 
lipicioase de grăsime, cu resturi de mâncare şi dâre ciudate de 
zahăr. Am fost surprinsă să văd un frigider alături de un 
congelator şi o maşină de îngheţată, marca GE. O privire în 
interiorul lui releva o învălmăşeală de castroane fără capac, în 
care mai zăceau încă lingurile de servit. In afară de asta, 
bucătăria mai era dotată cu o maşină automată de spălat, de 
fabricaţie italienească! şi cu singurul telefon din toată casa. 

Cea mai mare surpriză pentru mine a fost că Moody se fălea 
în faţa mea că Ameh Bozorg făcuse curăţenie generală în 
cinstea sosirii noastre. Oare cum arăta casa atunci când era 
murdară, mă întrebam, dacă acum e curată. 

O servitoare slabă, între două vârste, ai cărei dinţi cariaţi se 
potriveau foarte bine cu chador-ul ei bleumarin ponosit, 
îndeplinea fără nicio tragere de inimă poruncile lui Ameh 
Bozorg. Pe o tavă aşezată direct pe podeaua bucătăriei a pus 


ceaiul, brânza şi pâinea, pe care ni le-a servit apoi pe podeaua 
încăperii celei mari. 

Ceaiul ne-a fost oferit în estacons, nişte pahare mititele - în 
care nu intra nici măcar un sfert din conţinutul unei ceşti 
normale de ceai - şi într-o foarte strictă ierarhie. Mai întâi lui 
Moody, ca singurul bărbat prezent, apoi lui Ameh Bozorg, ca 
femeia având cel mai înalt rang, după aceea mie şi, în cele din 
urmă, lui Mahtob. Ameh Bozorg şi-a îndulcit ceaiul cu zahăr şi l-a 
vânturat cu lingura din castron în paharul ei, lăsând astfel o 
dâră groasă de zahăr pe covoare, o invitaţie, ca să spunem aşa, 
pentru gândacii de bucătărie. 

Ceaiul tare şi fierbinte, mi s-a părut surprinzător de gustos. 
După ce l-am gustat, Ameh Bozorg i-a spus ceva lui Moody. 

— Nu ai servit niciun pic de zahăr, mi s-a adresat el. 

Am remarcat noul mod ciudat de exprimare al lui Moody. 
Acasă ar fi spus simplu: „N-ai luat...”. Acum vorbea făcând 
abstracţie de exprimarea familiară, folosind un stil formal, 
utilizat de toţi cei pentru care engleza reprezenta o limbă 
străină, deşi de multă vreme se obişnuise să vorbească ca un 
american. Oare de ce s-a schimbat? mă întrebam în tăcere. 
Începuse din nou să gândească în farsi pe care o traducea în 
engleză înainte de a vorbi? i-am răspuns cu voce tare la 
întrebare. 

— Nu pun zahăr în ceai. E bun şi aşa. 

— Ea e îngrijorată din cauza ta, m-a anunţat el. Dar eu i-am 
spus că tu eşti destul de dulce. Nu ai nevoie de zahăr. 

Ochii adânciţi în orbite ai lui Ameh Bozorg spuneau foarte clar 
că nu preţuise gluma. Să bei ceaiul fără zahăr era evident ceva 
ofensator, dar nu-mi păsa. Am evitat privirea plină de fulgere a 
cumnatei mele, mi-am sorbit ceaiul şi am izbutit să încropesc un 
rânjet. 

Pâinea care ni se servise era nedospită, fără gust, turtită şi 
uscată, având consistenţa unei scându-ri ceva mai fărâmicioase. 
Brânza era mai iute decât cea de oaie. Lui Mahtob şi mie ne 
plăcea mult brânza de oaie, dar Ameh Bozorg nu ştia că, pentru 
a-şi menţine gustul, brânza se păstrează acoperită de un lichid. 
Brânza asta puţea a picioare murdare. Mahtob şi cu mine ne-am 
străduit să înghiţim din ea cât am putut. 

Mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, Majid, cel mai tânăr fiu, s-a 
întreţinut îndelung cu mine. Era binevoitor şi prietenos şi vorbea 


într-o engleză acceptabilă. Erau atâtea lucruri pe care voia să ni 
le arate. Trebuia să vedem palatul şahului, zicea el, şi Parcul 
Melatt, unde exista gazon - o raritate pentru Teheran. In afară 
de asta voia să meargă cu noi la cumpărături. 

Cu toate astea a fost nevoie să mai aşteptăm. Primele zile 
trebuiau consacrate primirii musafirilor. Rudele şi prietenii 
apropiaţi şi chiar cei mai îndepărtați voiau să-l vadă pe Moody şi 
familia sa. 

În dimineaţa asta Moody a insistat să le telefonez părinţilor 
mei în Michigan, şi acest lucru a ridicat o problemă. Fiii mei, Joe 
şi John, care se aflau la fostul meu soţ în Michigan, ştiau unde 
suntem, dar îi obligasem să păstreze secretul. Nu voiam ca 
mama şi tata să afle acest lucru. Ar fi fost neliniştiţi. Şi, în acest 
moment, aveau şi aşa destule griji. Tatăl meu lupta cu o boală 
ce fusese diagnosticată drept un cancer al colonului. N-am vrut 
să-mi împovărez părinţii şi mai mult, de aceea le spusesem că 
plecăm în Europa. 

— Nu vreau să le spun că suntem în Iran, am spus eu. 

— Au ştiut totuşi că plecăm, mi-a răspuns el. 

— Nu, n-au ştiut. Le-am spus că plecăm la Londra. 

— Când i-am văzut ultima oară, a spus Moody, le-am spus la 
despărţire, că plecăm în Iran. 

Le-am telefonat aşadar. Şi, străbătând o jumătate de lume, 
am auzit vocea mamei mele. După ce ne-am salutat am 
întrebat-o de tata. 

— Îi merge bine, a spus mama. Nu se împacă însă prea bine 
cu tratamentul chimioterapeutic. 

În cele din urmă, i-am spus că o sun din Teheran. 

— O, Dumnezeule! a exclamat ea. Tocmai de asta mi-a fost 
teamă. 

— Nu-ţi face griji. Timpul e frumos aici, am minţit eu. Totul e 
în ordine. Pe 17 suntem acasă. 

Am lăsat-o pe Mahtob la telefon şi am văzut cum îi străluceau 
ochii auzind vocea familiară a bunicii. 

După ce-am închis telefonul, m-am întors spre Moody. 

— M-ai minţit! l-am învinovăţit eu. Mi-ai spus că erau la curent 
încotro zburăm, dar nu ştiau. 

— Bine, dar eu le-am spus, zise el ridicând din umeri. Un val 
de panică m-a cuprins. Oare părinţii mei nu-l înţeleseseră exact? 
Sau îl prinsesem pe Moddy cu o minciună? 


Rudele lui Moody veneau în cârduri, înghesuindu-se în 
încăperea cea mare, la masa de prânz şi de seară. Bărbaţilor li 
se ofereau la intrare un fel de pijamale lejere. După ce mergeau 
repede să se schimbe în altă cameră, veneau să ni se alăture în 
sala cea mare. Ameh Bozorg avea pregătită mereu o provizie de 
chador-uri înflorate pentru femeile care veneau în vizită şi care 
ştiau, cu o pricepere surprinzătoare, să-şi schimbe chador-ul/ 
negru de pe stradă cu unul viu colorat, de societate, fără să lase 
să se întrevadă nici cea mai mică părticică a feţei, care era 
interzisă vederii. 

Vizitele erau consacrate în întregime  conversaţiei şi 
mâncatului. 

Chiar şi în timpul conversaţiei, bărbaţii îşi spuneau 
nesfârşitele rugăciuni. Fiecare avea în mână un tassbead - 
mătănii de rugăciune din plastic, sticlă sau pietre preţioase - şi 
numărau cu ele cele 33 de repetări ale formulei „Allahu akbar” 
„Dumnezeu e mare”. 

Dacă musafirii veneau dimineaţa, către prânz începea o 
nesfârşită ceremonie de rămas bun. Se schimbau în hainele de 
stradă, se sărutau încă o dată de despărţire, făceau încet câţiva 
paşi în direcţia uşii, sporovăiau din nou, se mai sărutau o dată, 
mai făceau câţiva paşi, flecăreau, hohoteau, ţipau, se 
îmbrăţişau încă o jumătate până la trei sferturi de oră, uneori 
chiar şi o oră întreagă. Niciunul nu-şi făcea griji să respecte 
vreun program. 

Reuşeau însă întotdeauna să plece înainte de prânz, pentru 
că după amiaza era rezervată siestei, necesară din cauza 
căldurii şi a programului riguros de rugăciune. 

Când vizitatorii veneau la cină, rămâneau până târziu, căci îl 
aşteptau întotdeauna pe Baba Hajji să se întoarcă de la muncă - 
ceea ce nu se întâmpla niciodată înainte de ora zece seara - ca 
să se alăture, într-o încăpere ticsită, unor bărbaţi în pijamale şi 
unor femei înfăşurate în chador-uri, pentru masa de seară. 

În mod obişnuit, când stăteam în casă nu mă sinchiseam să- 
mi acopăr capul, dar se pare că unii dintre vizitatorii noştri erau 
mai habotnici decât alţii. O dată am fost obligată să mă acopăr. 
Într-o seară, când au venit pe neaşteptate nişte oaspeţi, Ameh 
Bozorg a năvălit ca o vijelie în dormitorul nostru, mi-a aruncat 
un chador negru şi i-a strigat ceva lui Moody. 

— Puneţi-l repede, mi-a ordonat Moody. Avem oaspeţi. 


Printre ei se afla şi un bărbat cu turban. Bărbatul cu turban e 
şeful unei mas/ed - moschei, fiind echivalentul unui preot sau 
pastor creştin. Îmbrăcat într-o abbah, un veşmânt în formă de 
pelerină, şi cu veşnicul acoperământ pentru cap, care îi sporeşte 
renumele, omul cu turban este imediat recunoscut în mijlocul 
celorlalţi bărbaţi iranieni care sunt îmbrăcaţi simplu, fie într-un 
costum, fie într-o haină sport, şi fără nimic pe cap. Un bărbat cu 
turban se bucură de un respect deosebit. 

De aceea, de data asta nu puteam să mă împotrivesc lui 
Moody, dar când mi-am pus chador-ul, această îmbrăcăminte 
stânjenitoare, am constatat că era tare murdar. Voalul care 
acoperea partea de jos a feţei era năclăit de salivă uscată. Nu 
văzusem în toată casa un şerveţel de pânză sau de hârtie şi 
observasem că femeile foloseau în locul lor acest văl. Mirosul 
era respingător. 

Imamul, Aga Marashi, a cărui soţie era sora lui Baba Hajji, se 
înrudea pe departe şi cu Moody. Sprijinindu-se într-un baston 
cioplit de mână, păşea nesigur prin încăperea cea mare; cele 
150 de kilograme îl apăsau cu povara lor. Lăsându-se să alunece 
încet spre podea, gâfâia din cauza efortului. Pentru că nu putea 
sta cu picioarele încrucişate, la fel ca toţi ceilalţi, şi-a întins 
picioarele lui uriaşe, în formă de V, şi şi-a gârbovit umerii. Sub 
haina-i neagră, burta îi atingea podeaua. Zohreh a adus repede 
o tavă cu țigarete pentru oaspetele de onoare. 

— Adu-mi ceai, a poruncit el brutal şi şi-a aprins imediat o 
ţigară nouă direct de la mucul celei vechi. Tuşea şi gâfâia 
zgomotos, dar nicio clipă nu i-a trecut prin cap să-şi ducă mâna 
la gură. Ceaiul i-a fost servit pe dată. Aga Marashi şi-a pus o 
linguriţă cu vârf de zahăr în ceai. 

— Am să-ţi fiu pacient, i-a spus el lui Moody. Trebuie să-mi 
tratez diabetul... 

Nu reuşeam să-mi dau seama ce mi se părea mai respingător, 
chador-ul năclăit pe care-l ţineam lipit de faţă sau imamul, în 
onoarea căruia eram obligată să-l port. 

Am suportat vizita şezând tăcută şi încercând să nu vomit. 
Când oaspeţii au plecat, mi-am aruncat chador-ul şi i-am spus 
lui Moody cât de scârbită eram de murdăria de aici. 

— Femeile astea folosesc chador-ul ca să-şi şteargă nasul, m- 
am plâns eu. 

— Nu-i adevărat, m-a contrazis el. Minţi. 


— Bine, priveşte! 

Numai după ce a controlat el însuşi vălul, a recunoscut că 
spusesem adevărul. Mă întrebam ce lucruri ciudate îi trec lui 
Moody prin cap. l-a fost atât de uşor să revină la mediul 
copilăriei sale, încât totul să i se pară firesc, până când îi 
atrăgeam eu atenţia? 

Primele câteva zile, Mahtob şi cu mine le-am petrecut mai 
mult în dormitorul nostru. Nu ieşeam decât atunci când Moody 
ne anunţa că au sosit noi oaspeţi. In camera noastră puteam 
măcar să stăm în pat şi nu pe podea. Mahtob se juca cu 
iepuraşul ei sau cu mine. Deseori însă ne plictiseam, nu era 
foarte cald şi ne cuprindea tristeţea. 

Târziu, după-amiaza, la televiziunea iraniană se transmiteau 
ştiri în limba engleză. Moody îmi amintea de această emisiune în 
fiecare zi şi am început s-o aştept cu plăcere nu pentru ceea ce 
se spunea, ci pentru faptul că-mi auzeam propria limbă. Ştirile 
începeau în jurul orei patru treizeci şi durau cincisprezece sau 
douăzeci de minute, dar spicherii nu o transmiteau niciodată cu 
punctualitate. 

Prima grupă de ştiri se referea în mod obligatoriu la războiul 
lung cu Irakul. În fiecare zi erau transmise reportaje laudative 
despre uciderea unor soldaţi irakieni, dar niciodată nu se 
pomenea nimic despre soldaţii iranieni căzuţi în război. 
Întotdeauna erau transmise câteva scurte imagini ale unor tineri 
bărbaţi şi Femei care se duceau, mărşăluind zeloşi, la războiul 
cel sfânt (bărbatul lupta; femeia gătea şi în afară de asta prelua 
îndeletnicirea ce-i revenea altfel bărbatului, aceea de a coace 
pâinea), totul fiind urmat de un apel patriotic pentru cooptarea 
de noi voluntari. Urmau apoi cinci minute de ştiri din Liban - 
deoarece şiiţii musulmani din Lebanon, o fracțiune puternică şi 
violentă, susţinută de Iran, îi erau devotați Ayatollahului 
Khomeini - apoi, în trei minute era difuzat un rezumat al ştirilor 
internaţionale din întreaga lume, reprezentând de fapt 
comentarii critice despre America. Americanii mureau ca 
muştele de Sida. Rata divorţurilor la americani era ameţitor de 
mare. Dacă Forţele Aeriene irakiene bombardau vreo navă 
militară în Golful Persic, acest lucru se întâmpla numai pentru că 
aşa ordonaseră americanii. 

Curând mi s-a făcut scârbă de această propagandă. Mă 
întrebam ce le spuneau ei iranienilor dacă la emisiunea în limba 


engleză făceau asemenea comentarii? 

Sayyed Salam Ghodsi, căruia îi spuneam Baba Hajji, era 
pentru mine o enigmă. Nu era aproape niciodată acasă şi de 
altfel nu vorbea aproape deloc cu familia, decât ca să-i cheme la 
rugăciune sau să le citească din Coran. Cu toate astea, influenţa 
lui se făcea permanent simțită în casă. Când pleca dis-de- 
dimineaţă de acasă, după ora de rugăciune, îmbrăcat în acelaşi 
costum cenuşiu mirosind a transpiraţie, mormăind rugăciuni şi 
numărând mătăniile, lăsa în urmă-i voinţa lui de fier. Influenţa 
prezenţei sale sumbre îşi punea amprenta asupra casei, chiar şi 
peste zi, când pentru puţin timp îşi întrerupea munca doar 
pentru a se duce la moschee. Tatăl său fusese imam. Fratele 
său murise de curând ca un martir în Irak. Întotdeauna când îmi 
amintesc de el, remarc încrederea, exprimată de întregul său 
comportament, că este o persoană net superioară celor din jurul 
său. 

Când sosea acasă, la sfârşitul unei zile în care muncise şi se 
rugase, provoca întotdeauna o oarecare vânzoleală, declanşată 
pe la ora zece seara, odată cu zgomotul porţii de fier care se 
deschidea. 

— Baba Hajji! spunea atunci cineva şi avertismentul se 
răspândea repede prin toată casa. La sosirea tatălui, Zohreh şi 
sora ei mai mică, Fereshteh, care în timpul zilei se acopereau 
numai cu un rusari, îşi puneau repede pe deasupra un chador. 

Eram de vreo cinci zile oaspeţii lui Baba Hajji, când Moody mi- 
a spus: 

— Trebuie să începi şi tu să porţi un chador, sau cel puţin un 
rusari. 

— N-am să port, am răspuns eu. Tu şi Mammal mi-aţi explicat 
înaintea acestei călătorii că acasă nu trebuie să umblu 
acoperită. Şi m-aţi asigurat că se va înţelege acest lucru, 
deoarece eu sunt americancă. 

Moody a continuat: 

— Baba Hajji e foarte supărat că nu umbli acoperită. Aici e 
casa lui. 

Vocea lui Moody devenise aproape sentenţioasă. Avea chiar o 
nuanţă autoritară - aproape o rezonanţă amenințătoare. 
Cunoşteam bine această latură a personalităţii lui şi în trecut 
fusesem nevoită să lupt împotriva ei. Dar aici era ţara lui, 
poporul lui. Evident că nu aveam de ales în această privinţă, dar 


de fiecare dată când îmi aruncam odiosul şal pe mine ca să mă 
pot prezenta în faţa lui Baba Hajji, mă gândeam că vom pleca în 
curând acasă, la Michiigan, în ţara mea, la poporul meu. 

Odată cu trecerea timpului, Ameh Bozorg a devenit mai puţin 
binevoitoare. | s-a plâns lui Moody de obiceiul nostru american, 
costisitor, de a face duş în fiecare zi. Când se pregătise pentru 
vizita noastră, ea se dusese la hamum (baia publică) - unde 
ritualul durează o zi întreagă. De atunci, afirmase ea, nu se mai 
spălase şi nici nu avea de gând s-o facă într-un viitor apropiat. 
Cu toată căldura înăbuşitoare, atât ea cât şi restul familiei, se 
îmbrăcau în fiecare zi cu aceleaşi haine murdare. 

— Nu puteţi face duş zilnic, a spus ea. 

— Noi trebuie să facem zilnic duş, i-a răspuns Moody. 

— Nu e bine, a replicat ea. Vă luaţi un rând de piele de pe voi, 
o să răciţi la burtă şi o să vă îmbolnăviţi. 

Cearta s-a terminat fără niciun rezultat. Continuam să ne 
facem duş în fiecare zi. Ameh Bozorg şi familia ei continuau să 
pută. 

Deşi era preocupat de curăţenia propriei persoane, Moody nu 
avea totuşi, în mod surprinzător, ochi să vadă murdăria din jurul 
lui până când nu i-am atras atenţia. 

— În orez sunt gândaci, m-am plâns eu. 

— Nu-i adevărat, a spus el. Urmăreşti doar să nu-ţi placă aici. 

Seara, la masă, mestecând pe furiş în orez, am adunat mai 
mulţi gândaci negri într-o porţie pe care am îngrămădit-o pe 
farfuria lui Moody. Întrucât era nepoliticos să lase ceva în 
farfurie şi pentru că i-a fost imposibil să fie lipsit de tact, ela 
mâncat gândacii şi cred că m-a înţeles în orice caz, a remarcat 
mirosul respingător care se împrăştia în toată casa când Ameh 
Bozorg considera că sosise timpul să alunge duhurile rele. 
Pentru asta ardea într-un vas de metal cu găuri, ca un ciur, o 
strecurătoare absolut necesară când vrei să găteşti orezul după 
reţeta iraniană, căci distribuie căldura în mod egal şi permite 
formarea crustei - nişte seminţe negre cu miros neplăcut. 
Purtată însă de Ameh Bozorg, plină cu aceste seminţe ce ardeau 
mocnit, în toate colţurile casei era un adevărat instrument de 
tortură. Moody, ura această duhoare la fel ca mine. 

Câteodată Mahtob se juca cu copiii care veneau în vizită şi 
învățase chiar câteva cuvinte în farsi, dar atmosfera îi era atât 
de străină, încât rămânea tot timpul în preajma mea şi a 


iepuraşului ei. O dată, ca să-şi omoare timpul, Mahtob şi-a 
numărat înţepăturile de țânțari de pe faţă. Erau douăzeci şi trei. 
De fapt, avea tot corpul plin de umflături roşii. 

Odată cu trecerea timpului, Moody părea să uite de existenţa 
noastră. La început traducea orice conversaţie, orice replică 
neînsemnată. Nu s-a ostenit însă s-o facă prea multă vreme. 
Mahtob şi cu mine eram prezentate musafirilor, fiind apoi 
obligate să şedem nemişcate ore în şir, şi să arborăm o figură 
prietenoasă, chiar dacă nu înţelegeam niciun cuvânt. Trecuseră 
chiar mai multe zile în care n-am vorbit decât între noi. 

Aşteptam amândouă - trăiam numai pentru asta - clipa 
întoarcerii noastre în America. 

O oală plină cu mâncare, mereu caldă, se afla pe maşina de 
gătit pregătită pentru oricine ar fi fost flămând. l-am văzut 
adeseori pe câte unii cum gustau cu polonicul, lăsând să le cadă 
- ceea ce nu le încăpea în gură - fie înapoi în oală, fie pe jos. 
Masa de bucătărie şi podeaua erau pline cu dâre de zahăr, 
lăsate de băutorii de ceai neatenţi. Gândacii prosperau în 
bucătărie şi în baie. 

Nu mâncam aproape nimic. Ameh Bozorg gătea adeseori la 
cină khoreshe din carne de oaie, la care se adăuga din belşug 
ceva ce ea numea dohmbeh, şi care nu era altceva decât punga 
de grăsime, cu un diametru de 45 cm, care atârnă sub coada oii 
iraniene caracul şi care se clatină când animalul aleargă. 
Grăsimea are un gust rânced, dar e pe gustul iranienilor şi 
reprezintă un înlocuitor mai ieftin al uleiului. 

Ameh Bozorg avea un astfel de dohmbeh în frigider şi în 
fiecare zi începea gătitul tăind câte un bulgăre de grăsime, pe 
care îl topea în tigaie. Călea apoi ceapa, adăuga câteva bucăţi 
de carne şi arunca în cratiţă fasole sau orice alte legume avea la 
îndemână. Toate erau lăsate la înăbuşit întreaga după-amiază şi 
seara, iar mirosul pătrunzător al grăsimii de dohmbeh se 
împrăştia în toată casa. La cină, nici eu nici Mahtob nu puteam 
suporta aspectul mâncării gătite de Ameh Bozorg. Nici lui Moody 
nu-i plăcea. 

Treptat, pregătirea de medic a lui Moody, concepţia lui 
sănătoasă de viaţă au intrat în conflict cu respectul pentru 
familie. 

Intrucât mă plângeam în permanenţă de condiţiile neigenice, 
Moody s-a hotărât în fine să discute cu ei. 


— Eu sunt medic, i-a spus el, surorii lui, şi consider că trebuie 
să mă ascultați. Nu sunteţi curaţi. Trebuie să faceţi duş. Trebuie 
să-ţi obişnuieşti copiii să facă duş. Sunt nemulţumit de modul 
vostru de trai. 

Ameh Bozorg n-a dat nicio atenţie cuvintelor fratelui ei mai 
mic. Când el n-o putea vedea, îmi arunca câte o privire plină de 
ură, făcându-mă să înţeleg că pe mine mă considera vinovată 
pentru că-i tulburasem tihna. 

Duşul zilnic nu era singurul obicei occidental din pricina căruia 
cumnata mea se simţea jignită. Intr-o zi, când Moody se 
pregătea să iasă, el m-a sărutat, în fugă, pe obraz. Ameh Bozorg 
a observat acest lucru şi s-a înfuriat imediat. 

— Nu poţi să faci aşa ceva în casa asta, l-a certat ea pe 
Moody. Aici sunt copii. 

În realitate, „copilul” nu era decât Fereshteh, care se 
pregătea să intre la Universitatea din Teheran, dar acest lucru 
nu părea să aibă vreo importanţă. 

După mai multe zile de „detenţie”, în casa groaznică a lui 
Ameh Bozorg, am plecat, în fine, la cumpărături. 

Moody, Mahtob şi cu mine ne-am bucurat de acest aspect al 
călătoriei noastre şi de prilejul de a cumpăra cadouri exotice 
pentru prietenii şi rudele noastre de acasă. In afară de asta, 
voiam să profităm de preţurile relativ scăzute din Teheran, ca să 
ne cumpărăm şi noi covoare şi bijuterii. 

În mai multe dimineţi la rând, am fost însoţiţi în oraş de către 
Zohreh sau Majid. Fiecare călătorie de acest fel însemna o 
aventură într-un oraş în care, în cei patru ani de la Revoluţie, 
numărul locuitorilor crescuse de la cinci la aproape paisprezece 
milioane. Era absolut imposibil să obţii date reale în privinţa 
recensământului. Sate întregi fuseseră distruse de catastrofa 
economică. Disperaţi, locuitorii fugeau la Teheran. Mii - poate 
milioane - de refugiaţi de pe urma războiului din Afganistan 
năvăleau în oraş. 

Pretutindeni puteai întâlni grupuri de oameni care se 
îndreptau grăbiţi spre treburile lor, cu un aer încrâncenat. 
Nicăieri nu vedeai un zâmbet. Zohreh sau Majid se strecurau cu 
maşina prin incredibile aglomeraţii de circulaţie, printre care 
mişunau pietoni, punându-şi viaţa în primejdie, şi copii care 
traversau în cruciş şi-n  curmeziş,  alandala, străzile 
supraaglomerate. 


Străzile erau mărginite de şanţuri largi, prin care se scurgea 
apa de la munte. Populaţia folosea apa asta, pe care o avea 
gratis la dispoziţie, în diverse scopuri. Până departe, pe ea 
pluteau gunoaie. Prăvăliaşii îşi muiau aici măturile. Unii urinau în 
ea. Alţii îşi spălau aici mâinile. La fiecare colţ de stradă eram 
nevoiţi să sărim peste câte o baltă murdară. 

Peste tot în oraş se construia; ceea ce te uimea, era că acest 
lucru se făcea manual şi la voia întâmplării. Astfel, pentru rame 
de ferestre şi tocuri de uşi nu erau folosite scândurri, ci 
trunchiuri de copaci cu un diametru de cca 10 cm, care, deşi 
cojite, erau încă verzi şi deseori strâmbe Nefiind câtuşi de 
preocupaţi de exactitatea lucrului, constructorii îmbinau grinzi 
de mărimi diferite fără să se gândească deloc, construind case 
de o calitate şi o trăinicie îndoielnică. 

Întrucât oraşul se afla în stare de asediu, orice activitate era 
supravegheată de soldaţi înarmaţi până-n dinţi şi de poliţişti cu 
priviri pătrunzătoare şi întunecate. Încercai o senzaţie de 
spaimă când, mergând pe stradă, treceai prin faţa puştilor 
încărcate. Pretutindeni se vedeau bărbaţi în uniforme bleumarin 
de poliţie, care, obişnuiţi cu demonstranţii, ţineau puştile 
îndreptate spre noi. Ce s-ar întâmpla dacă vreunul ar trage din 
neatenţie? 

Peste tot, zăreai soldaţi în costume de camuflaj ce 
participaseră la Revoluţie. Ei opreau, fără excepţie, toate 
maşinile, pentru a căuta articole interzise de lege, ca droguri, 
scrieri ce criticau învăţătura islamică şiită, sau casete produse în 
America. Pentru ultima contravenţie puteai fi pedepsit cu 
închisoarea până la şase luni. 

Pe lângă asta, exista şi ameninţătoarea pasdar, o trupă 
specială de poliţie, care patrula continuu pe străzi în maşini 
mici, albe, de teren, tip Nissan, cu tracţiune pe patru roţi. 
Oricine părea să poată spune oricând câte o poveste plină de 
groază în legătură cu această pasdar. Ea reprezenta replica 
Ayatollahului la savak, poliţia secretă a şahului. Imediat după 
înfiinţarea ei, despre pasaar, ai cărei membri erau ceva mai 
mulţi chiar decât hoţii de Pe stradă, având oficial împuterniciri 
din cele mai surprinzătoare, au circulat zvonuri 
înspăimântătoare. 

Una dintre îndatoririle pasaar-ului era să ia aminte ca femeile 
să fie îmbrăcate decent, conform regulamentului. Imi era foarte 


greu să înţeleg ce însemna, după ei, noţiunea de decenţă. 
Femeile îşi alăptau copiii în public, putând să-şi arate oricât de 
mult sânii, atâta timp cât capul, bărbia, încheieturile mâinilor şi 
gleznele erau acoperite. 

In cadrul acestei ciudate societăţi, după cum mi-a spus 
Moody, noi aparţineam elitei. Beneficiam de prestigiul unei 
familii mult mai rafinate şi mai culte. Chiar Ameh Bozorg era, în 
comparaţie cu oamenii obişnuiţi de pe străzile Teheranului, un 
model de înţelepciune şi curăţenie. Şi eram, relativ, bogaţi. 

Moody mi-a spus că a luat cu el cecuri de călătorie în valoare 
de 2000 dar adusese, evident, mult mai mulţi şi voia să-i 
cheltuiască cu amândouă mâinile. Pe de altă parte, şi lui 
Mammal îi făcea plăcere să ne umple de bani, ca să ne arate 
astfel puterea şi poziţia de care se bucura şi, în acelaşi timp, să 
ne despăgubească pentru că-l primisem la noi în America. 

Era foarte greu de înţeles care era rata de schimb a dolarului 
în riali. Băncile plăteau aproximativ 100 de riali pentru un dolar, 
dar Moody spunea că la bursa neagră, cursul ar fi mai favorabil. 
Presupun că acesta era motivul unor drumuri, când pleca fără 
mine. Moody avea atâţia bani lichizi încât îi era imposibil să-i 
poarte pe toţi cu el. li îndesa, cât mai mulţi, în buzunarele 
hainelor care erau atârnate în şifonierul din dormitorul nostru. 

Acum mi-am dat seama de ce oamenii de pe stradă aveau, la 
vedere, teancuri groase de bani cam de zece centimetri. Ca să 
poţi cumpăra ceva aveai nevoie de munţi de riali. În Iran nu 
exista plata în cecuri sau cărţi de credit. 

Şi eu şi Moody pierdusem orice socoteală generală a sumei de 
bani pe care o aveam. Era plăcut să te simţi bogat şi târguiam 
corespunzător acestei situaţii. Am cumpărat feţe de perne 
brodate manual, rame de tablouri lucrate manual, cu decorație 
cu aur de douăzeci şi două de carate şi miniaturi cu o lucrătură 
foarte fină. Moody i-a cumpărat lui Mahtob cercei de aur cu 
briliante, iar mie un inel, o brățară şi o pereche de cercei cu 
briliante. In afară de asta, mie mi-a făcut un cadou special - un 
lanţ de aur cu o valoare de 3000 dolari. Ştiam că în America ar fi 
costat mult mai mult. 

Pentru că Mahtob şi cu mine am admirat nişte rochii lungi, în 
culori aprinse, din Pakistan, Moody ni le-a cumpărat şi pe astea. 

Ne-am căutat mobilă pentru două camere, din lemn lustruit, 
cu incrustaţii din foiţă de aur şi cu tapiţerie din materiale 


exotice. Ne-am ales o sufragerie, o sofa şi un fotoliu pentru 
camera noastră de zi, Majid a spus că se va interesa de 
condiţiile în care pot fi transportate cu vaporul în America. 
Plăcerea lui Moody de a face aceste cumpărături mi-a adormit 
întrucâtva bănuielile. Plănuia, într-adevăr, să ne întoarcem 
acasă. 

Intr-o dimineaţă, când Zohreh se pregătea să meargă la 
cumpărături împreună cu mine, Mahtob şi alte rude de gen 
feminin, Moody mi-a dat, generos, un pachet gros de riali pe 
care nu-i numărase. Am descoperit în ziua aceea o carpetă 
italienească de 1,50 m pe 2,50 m, care ştiam că s-ar potrivi 
foarte bine acasă, pe perete. Costa aproape 20.000 riali, 
aproximativ 200 dolari. Cum spre sfârşitul zilei îmi rămăsese 
însă cea mai mare parte din bani, i-am păstrat pentru 
cumpărăturile ulterioare. Moody cheltuia banii cu atâta uşurinţă 
încât ştiam că o să-i fie indiferent, sau nici măcar n-o să 
observe. 

Aproape în fiecare seară avea loc câte o petrecere la una 
dintre rudele ce făceau parte din vasta galerie de familie a lui 
Moody. Mahtob şi cu mine reprezentam întotdeauna străinii, 
curiozităţile. Serile erau teribil de plictisitoare, dar aveam 
prilejul să părăsim casa îngrozitoare a lui Ameh Bozorg. 

In curând mi-am dat seama că, în mod evident, rudele lui 
Moody se împărțeau în două categorii distincte. O jumătate a 
clanului trăia la fel ca Ameh Bozorg, indiferenți în faţa murdăriei, 
desconsiderând obiceiurile şi idealurile occidentale, etalând o 
exaltare fanatică a Islamului şiit al Ayatollahului Khomeini. 
Cealaltă jumătate părea mai occidentalizată, mai receptivă la 
transformări, mai cultivată şi, în orice caz, categoric mult mai 
conştientă de necesitatea unor condiţii higienice de viaţă. Le 
plăcea mai mult să vorbească englezeşte şi erau mult mai 
curtenitori cu mine şi cu Mahtob. 

Ne bucuram când mergeam în vizită la Reza şi Essey. La el 
acasă, nepotul lui Moody era prietenos şi atent. Essey părea să 
mă placă şi ea. Folosea orice prilej, atunci când discuta cu mine, 
ca să-şi folosească modestele cunoştinţe de limba engleză. 
Essey şi alte câteva rude ne ajutau astfel să alungăm puţin 
plictiseala şi frustrarea. 

Foarte rar mă lăsau însă să uit că eu, o americancă, eram un 
duşman. Intr-o seară, de exemplu, fuseserăm invitaţi la una din 


verişoarele lui Moody, Fatimah Hakim. Unele femei iraniene îşi 
iau la căsătorie numele de familie al soţului, cele mai multe, 
însă, îşi păstrează numele de fată. În cazul lui Fatimah, acest 
lucru nici nu se mai punea în discuţie întrucât ea, născută 
Hakim, luase în căsătorie o rudă apropiată, tot Hakim. Era o 
persoană prietenoasă, de vreo 40-50 de ani, care risca adeseori 
să ne acorde lui Mahtob şi mie câte un zâmbet. Nu vorbea 
englezeşte, dar în timpul cinei mi s-a părut foarte prietenoasă şi 
plină de solicitudine faţă de noi. Soţul ei, neobişnuit de înalt 
pentru un iranian, şi-a petrecut cea mai mare parte a serii 
mormăind rugăciuni şi cântând versete din Coran, în timp ce, în 
jurul nostru, se auzea sporovăiala, cu care ne obişnuisem de- 
acum, a celorlalte rude. 

Fiul lui Fatimah avea o înfăţişare ciudată. De vreo 30-40 de 
ani, avea o înălţime de abia 1,20 m şi un chip cu trăsături de 
adolescent. Mă întrebam dacă nu era şi el unul dintre 
numeroasele exemple de degenerări genetice pe care le 
observasem în familia lui Moody, în care mulţi erau căsătoriţi 
între ei. 

În timpul cinei, această fiinţă pocită a vorbit cu mine 
englezeşte, cu un accent curat, tipic britanic. Deşi eram 
bucuroasă să aud vorbindu-se englezeşte, manierele sale mă 
descumpăneau. Ca orice bărbat evlavios, nu mă privea 
niciodată când vorbea cu mine. 

După cină, uitându-se fix într-un colţ, mi-a spus: 

— Am fi bucuroşi dacă ne-aţi însoţi până sus. 

Moody, Mahtob şi cu mine l-am urmat, în sus, pe scară, unde, 
spre surprinderea noastră, am descoperit o sufragerie mobilată 
cu mobilă americană. Pereţii erau plini de cărţi englezeşti. Fiul 
lui Fatimah mă invită să mă aşez în mijlocul unei canapele joase. 
Moody şi Mahtob se aşezară de-o parte şi de alta. 

În timp ce sorbeam cu privirea binecuvântatul decor care îmi 
era familiar, au intrat şi alţi membri ai familiei. S-au aşezat într-o 
ordine ierarhică foarte strictă, locul de onoare revenindu-i 
soţului lui Fatimah. 

L-am privit întrebător pe Moody. El a ridicat din umeri, căci 
nici el nu ştia ce va urma. 

Soţul lui Fatimah rosti ceva în farsi şi fiul traduse, adresându- 
mi-se direct: 

— Îţi place preşedintele Reagan? 


Surprinsă, străduindu-mă să fiu politicoasă, am şoptit: 

— Aşa şi aşa. 

Au urmat apoi rapid alte întrebări. 

— Dar preşedintele Carter ţi-a plăcut? Ce părere ai avut 
despre relaţiile lui cu Iranul? 

N-am răspuns; nu eram pregătită să-mi apăr patria în timp ce 
mă aflam prinsă ca într-o cursă într-o cameră de zi iraniană. Nu 
voiam să discut despre astfel de lucruri. Nu mă interesase 
niciodată politica. 

Dar ei insistau în continuare. 

— Sunt sigur, spuse fiul, că înaintea călătoriei ai auzit multe 
lucruri despre cât de asuprite sunt femeile în Iran. Acum, după 
ce ai stat un timp aici, ai văzut singură că nu-i nimic adevărat, 
că totul e o minciună, nu-i aşa? 

Întrebarea era prea ridicolă ca s-o ignor. 

— Tocmai că n-am văzut acest lucru, am replicat eu. 

Eram pe punctul de a rosti o tiradă împotriva oprimării 
femeilor iraniene, dar în jurul meu se aflau numai bărbaţi 
insolenţi, înfumuraţi care îşi numărau mestecând mătăniile 
„Allahu akbar”, în timp ce femeile stăteau tăcute, înfăşurate în 
chador, într-o stare de servitute. 

— Nu vreau să discut asemenea probleme, am spus brusc. Nu 
mai răspund la nicio întrebare. 

M-am întors către Moody şi i-am şoptit: 

— Trebuie să mă scoţi de aici. N-am chef să stau pe banca 
acuzaților. 

Şi pentru Moody discuţia era neplăcută; era prins între grija 
pentru soţia lui şi obligaţia de a fi respectuos cu rudele sale. N-a 
spus nimic şi discuţia s-a mutat asupra religiei. 

Fiul a luat de pe raft o carte şi a scris pe ea o dedicație: 
„Pentru Betty. Acesta-i un cadou din inima mea pentru tine”. 

Era o carte cu învățături ale imamului Ali, întemeietorul sectei 
şiite. Mi-a explicat că însuşi Mohamed îl numise pe imamul Ali 
urmaşul său, dar că, după moartea profetului, suniţii au preluat 
prin forţă puterea şi şi-au asigurat controlul asupra unei mari 
părţi a lumii islamice. Acest lucru era încă şi acum motivul 
principal al continuei răfuieli dintre suniţi şi şiiţi. 

Am încercat să primesc cadoul cât mai politicos cu putinţă, 
dar seara s-a încheiat totuşi într-o notă discordantă. Ne-am băut 
ceaiul şi am plecat. 


Întorşi în dormitorul nostru, acasă, la Arneh Bozorg, Moody m- 
a certat. 

— N-ai fost politicoasă. Trebuia să fii de părerea lor. 

— Dar nu spuneau adevărul. 

— Ba da, ăsta-i adevărul, a spus el. 

Spre uluirea mea, propriul meu soţ îmi arunca în faţă 
instrucţiunile sectei şiite, care pretindeau că în Iran femeile ar 
avea cele mai multe drepturi decât Oriunde în altă parte. 

— Eşti plină de prejudecăţi, mi-a spus el. Femeile nu sunt 
asuprite în Iran. 

Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Doar văzuse cu ochii lui 
cum nevestele iraniene erau sclavele bărbaţilor lor, şi ce forţă 
coercitivă aveau, la fiecare pas, asupra lor religia şi regulile 
impuse, o practică exemplificată de insistența orgolioasă în 
privinţa unei îmbrăcăminţi învechite şi nesănătoase. 

Ne certam în fiecare seară când mergeam la culcare. 

Mai mulţi membri ai familiei insistau să vizităm unul din 
palatele fostului şah. Când am sosit acolo, am fost separați după 
sex. Le-am urmat pe celelalte femei până într-un vestibul, unde 
am fost percheziţionate dacă nu aveam mărfuri ilegale şi 
controlate dacă eram îmbrăcate corespunzător. Purtam manto- 
ul şi rusari-ul pe care mi le dăruise Ameh Bozorg, şi ciorapi 
groşi, negri. Deşi nu mi se vedea nicio fărâmă de picior, n-am 
trecut de inspecţie. O supraveghetoare m-a informat, cu ajutorul 
unui translator, că mai trebuie să îmbracpe deasupra o pereche 
de pantaloni lungi, groşi. 

Când Moody a venit să se intereseze de motivul întârzierii, el 
a început să argumenteze explicându-le că eu sunt străină şi n- 
am pantaloni lungi la mine. Dar explicaţia n-a ajutat la nimic şi 
tot grupul a fost obligat să aştepte până când Nasserine, soţia 
lui Mammal, s-a dus până la casa părinţilor ei, care se afla în 
apropiere şi a împrumutat o pereche de pantaloni lungi. 

Moody continua să susţină insistent că acest lucru nu 
reprezenta nicio opresiune. g 

— Asta nu e decât una care-şi dă importanță! mi-a şoptit el. In 
realitate lucrurile nu stau chiar aşa. 

Când, în fine, am putut vizita palatul, am fost dezamăgită. 
Cea mai mare parte din bogăţiile legendare fuseseră furate de 
revoluționarii jefuitori ai lui Khomeini, iar ceea ce mai rămăsese 
era distrus, sfărâmat. 


Nimic nu mai amintea de existenţa şahului, dar ghidul descria 
pentru noi bogăţia plină de păcat, risipitoare, a şahului şi, în cele 
din urmă, ne-a dus să privim pe fereastră un cartier mizer din 
apropiere pentru a ne întreba cum putuse şahul să trăiască într- 
o asemenea splendoare, când, alături, mulţimea trăia în mizerie. 
Ne-am plimbat prin săli goale, sau camere mobilate sumar, în 
timp ce copii nespălaţi şi nesupravegheaţi alergau peste tot. 
Cea mai mare atracţie părea să o reprezinte un chioşc de unde 
se putea cumpăra literatură islamică. 

Deşi fusese o experienţă lipsită de importanţă, atât eu cât şi 
Mahtob puteam să scădem o zi din timpul pe care îl mai aveam 
de stat în Iran. 

Timpul trecea atât de încet încât Mahtob şi cu mine tânjeam 
să ne întoarcem în America, ne era dor după o viaţă normală, 
sănătoasă. 

Pe la mijlocul celei de-a doua săptămâni de concediu, Reza şi 
Essey, ne-au oferit ocazia să ne simţim ca acasă. Una dintre cele 
mai plăcute amintiri ale lui Reza din perioada petrecută la noi, în 
Corpus Christi, era Sărbătoarea Recunoştinţei. Aşa că m-a 
întrebat dacă aş fi dispusă să pregătesc o cină cu carne de 
curcan. 

Am fost entuziasmată. l-am dat lui Reza o listă întreagă de 
cumpărături şi el şi-a petrecut o zi întreagă ca să facă rost de 
toate cele necesare. 

Curcanul era o pasăre slabă, care mai avea capul ghiarele, o 
mare parte din pene şi toate intestinele. Reprezenta însă o 
chemare la un fel de întrecere şi, pentru mine, o zi întreagă de 
muncă. Chiar dacă bucătăria lui Essey era şi ea murdară, 
oricum, faţă de cea a lui Ameh Bozorg, părea să fie sterilă, aşa 
că am lucrat cu plăcere ca să realizez o masă festivă americană. 

Essey nu avea cuptor. Nu folosise niciodată cuptorul 
aragazului. Am fost nevoită să tai curcanul în mai multe bucăţi 
mari şi să-l prăjesc în oale. Cu asta i-am însărcinat pe Moody şi 
pe Reza, în timp ce eu făceam curse între bucătăria lui Essey şi 
cea a lui Ameh Bozorg pentru a da indicaţiile necesare gătitului. 

A trebuit să înlocuiesc multe ingrediente. Astfel, pentru sos, 
am folosit matze, o plantă aromată, şi ţelină proaspătă, pe care 
Reza o descoperise după câteva ore de căutare prin pieţe. Am 
copt bucăţi dintr-un fel de franzelă pentru umplutură. Am pasat 
cartofii, o delicatesă rară, cu un pisălog de lemn, de forma unui 


popic, printr-o sită şi, bătându-i încă o dată, i-am transformat în 
piure. 

Fiecare etapă de lucru întâmpina câte un obstacol datorat 
diferenţei de civilizaţie. Nu existau nici prosoape, nici cârpe de 
bucătărie. lranienii nu cunosc aceste lucruri. Nu exista nicio 
hârtie curată, nicio folie de plastic; în Iran se folosesc ziarele. 
Planul meu de a face o plăcintă cu mere a fost zădărnicit de 
lipsa unei tăvi, aşa că am copt un desert din mere şi cocă rasă. 
A trebuit să potrivesc flacăra aşa am crezut de cuviinţă întrucât 
n-am înţeles numerele de pe scală, iar Essey se afla şi ea în faţa 
unei enigme, deoarece nu folosise niciodată cuptorul. 

Gătitul a durat o zi întreagă, iar eu am obţinut o friptură de 
curcan uscată, tare şi aproape fără gust. Dar Reza, Essey şi 
oaspeţii lor au fost încântați. Chiar eu trebuia să recunosc că în 
comparaţie cu mâncarea grasă ce ne fusese oferită până acum 
în lran, era într-adevăr o masă festivă. 

Moody era foarte mândru de mine. 

În sfârşit, a sosit şi ultima zi a vizitei noastre. Majid a insistat 
să ne petrecem dimineaţa în parcul Mellatt. 

A fost frumos. Majid era singura rudă simpatică din familia lui 
Ameh Bozorg, singurul cu o sclipire plină de viaţă în ochi. Majid 
şi Zia - Care mă impresionase atât de mult la aeroport - erau 
coproprietarii unei mici fabrici de produse cosmetice. Principalul 
lor produs era un deodorant, deşi în casa lui Ameh Bozorg nu 
remarcasem aşa ceva. 

Ocupaţia lui părea să-i lase lui Majid destul timp Liber ca să se 
joace cu mulţimea de copii din familie. De altfel, era singurul 
adult care părea să se intereseze de copii. Mahtob şi cu mine îl 
porecliserăm „Păcălici”. 

În parcul Mellatt ne-am plimbat numai noi patru - Majid, 
Moody, Mahtob şi cu mine. A fost cea mai veselă distracţie pe 
care mi-aş fi putut-o imagina pentru această ultimă zi a celor 
două săptămâni ce mi se păruseră fără sfârşit. Mahtob şi cu 
mine număram deja orele pe care le mai aveam până la plecare. 

Parcul era o oază cu spaţii verzi, înconjurate de grădini cu 
flori. Mahtob era fericită că a găsit un loc de joacă. Ea şi Majid se 
jucau veseli şi alergau în faţa noastră. Moody şi cu mine 
mergeam încet în urmă. 

Cât de multă plăcere mi-ar fi făcut această plimbare, mă 
gândeam eu, dacă mi-aş fi putut arunca şalul şi manto-ul ăsta 


ridicol. Cât uram zăpuşeala şi duhoarea copleşitoare de oameni 
nespălaţi, care invadase până şi acest Paradis. Cât de scârbită 
eram de Iran! 

Brusc, am observat că Moody m-a luat de mână, o 
neînsemnată încălcare a obiceiurilor şiite. Era gânditor şi trist. 
Mi-a spus: 

— S-a întâmplat ceva înainte de plecarea noastră. Tu n-ai 
ştiut nimic despre asta. 

— Ce? 

— Am fost concediat. 

Mi-am retras mâna, întrucât am bănuit un truc, şi, intuind 
pericolul, simţeam că temerile mele mă cuprindeau din nou. 

— De ce? l-am întrebat. 

— Clinica voia să mă înlocuiască cu cineva cu un salariu mult 
mai mic. 

— Minţi, m-am răstit înfuriată. Nu-i adevărat! 

— Ba da, ăsta-i adevărul. 

Ne-am aşezat pe iarbă şi am continuat să discutăm. Am văzut 
întipărite pe chipul lui Moody semnele unei puternice depresiuni, 
care îl chinuise în ultimii doi ani. Îşi părăsise de tânăr patria ca 
să-şi încerce norocul în Vest. Muncise din greu; s-a întreţinut 
singur în timpul studiilor şi în cele din urmă şi-a dat examenul 
de medic osteopat, apoi şi-a completat specializarea ca 
anestezist. Am lucrat împreună în cabinetul lui de practician mai 
întâi la Corpus Christi, apoi în Alpena, un mic orăşel în partea de 
nord a jumătăţii sudice a peninsulei Michigan. Am trăit bine 
până când au început certurile. Cele mai multe erau provocate 
chiar de el, deşi Moody nu voia să recunoască acest lucru. Unele 
greutăţi se datoraseră anumitor prejudecăţi rasiale, altele 
ghinionului. Oricare ar fi fost motivul, venitul lui Moody scăzuse 
simţitor, iar onoarea sa profesională fusese grav înjosită. Am 
fost obligaţi să părăsim Alpena, oraşul care nu fusese atât de 
drag. 

De mai bine de un an era angajatul clinicii de pe strada 14 din 
Detroit, post pe care îl primise doar la îndemnurile mele. Se 
părea însă că nici pe ăsta nu-l mai avea. 

Viitorul nu era însă atât de întunecat. Şezând acolo, în Parc, 
mi-am şters lacrimile şi am încercat să-l încurajez. 

— Nu-i nimic, i-am spus, vei găsi un alt post şi voi începe şi eu 
să lucrez din nou. 


Moody era de neconsolat. Privirea îi devenise tulbure şi goală, 
la fel ca a multor iranieni. 

Târziu, după amiază, am început cu Mahtob o aventură 
tulburătoare; să împachetăm! Ceea ce doream cel mai mult pe 
lume era să plecăm acasă. Niciodată nu dorisem cu atâta 
disperare să plec de undeva: Doar încă o cină iraniană! îmi 
spuneam. Numai o seară încă printre oameni ale căror obiceiuri 
şi limbă nu le puteam înţelege. 

Trebuia să găsesc loc în bagajul nostru pentru toate comorile 
pe care le adunasem, dar asta era o treabă plăcută. Ochii lui 
Mahtob străluceau de fericire. Ştia că mâine, ea şi iepuraşul ei, 
Se vor afla în avion, îndreptându-se spre casă”. 

O parte din mine îl intuia pe Moody. Ştia că îi dispreţuiesc 
patria şi familia, dar nu vedeam niciun motiv să accentuez acest 
lucru manifestându-mi atât de intens bucuria la sfârşitul acestui 
concediu. Cu toate astea, doream ca şi el să se pregătească de 
plecare. 

Când mi-am aruncat o privire în camera cea mică, să văd 
dacă n-am uitat ceva, am băgat de seamă că el tot mai stătea în 
pat, meditând. 

— Vino, i-am spus, haide să împachetăm împreună lucrurile.» 


Uitându-mă în geamantanul plin cu medicamente, pe care le 
adusese ca să le dăruiască medicilor de aici, l-am întrebat: 

— Ce faci cu astea? 

— Nu ştiu, mi-a răspuns el. 

— De ce nu i le dai lui Hossein? i-am sugerat eu. 

Fiul cel mare a lui Baba Hajji şi Ameh Bozorg era un farmacist 
foarte apreciat. 

Departe s-a auzit sunând un telefon, dar de-abia dacă i-am 
dat atenţie. Voiam să termin cu-împachetatul. 

— Incă nu m-am hotărât ce să fac cu ele a rostit Moody. 

Vocea îi era slabă, îndepărtată. Avea o expresie gânditoare şi 
înainte de a putea continua discuţia, Moody a fost chemat la 
telefon şi eu l-am urmat în bucătărie. La telefon era Majid, care 
se dusese să obţină confirmarea locurilor rezervate pentru 
avionul nostru. Au vorbit câteva minute în farsi înainte ca Moody 
să spună în englezeşte: „Problema asta o discuţi cu Betty”. 

Când i-am luat telefonul din mână, m-a înfiorat o presimţire. 
Brusc mi-am dat seama că totul se aranja într-un mozaic 


înspăimântător. Trebuia să mă gândesc la bucuria atât de 
intensă a lui Moody când îşi revăzuse familia şi înţelegerea plină 
de afecţiune pentru revoluţia islamică. La uşurinţa cu care 
cheltuise banii. Dar mobila pe care o cumpărasem? Atunci mi- 
am amintit ca Majid nu aranjase încă nimic în legătură cu 
transportarea ei în America. Fusese oare o simplă întâmplare că 
azi dimineaţă, în parc Majid dispăruse împreună cu Mahtob 
pentru ca Moody şi cu mine să putem discuta singuri? Trebuia 
să mă întorc cu gândul înapoi la toate discuţiile misterioase în 
farsi, dintre Moody şi Mammal, pe când Mammal locuia la noi în 
Michigan. Chiar de atunci bănuiam că plănuiao o conspirație 
împotriva mea. 

Acum ştiam că un lucru înspăimântător e pe cale să se 
întâmple, chiar înainte de a-l auzi pe Majid spunându-mi la 
telefon: 

— Nu veţi putea pleca mâine. 

Încercând să nu-mi dau în vileag panica din voce l-am 
întrebat: 

— Ce vrei să spui cu asta - că nu vom putea pleca mâine? 

— Pentru a obţine confirmarea ieşirii din ţară, trebuie predate 
paşapoartele la aeroport cu trei zile înainte de plecare. Voi nu v- 
aţi predat paşapoartele la timp. 

— Nu ştiam asta. Nu sunt eu răspunzătoare pentru acest 
lucru. 

— Bine, oricum mâine nu veţi putea pleca. 

În vocea lui Majid se simţea parcă o urmă de condescendenţă, 
ca şi când ar fi vrut să spună: voi, femeile - în special voi, 
femeile din Vest - n-o să înţelegeţi niciodată cum stau în 
realitate lucrurile în lume. Dar cuvintele sale mai exprimau ceva 
- o siguranţă rece care părea învățată pe de rost. Nu-mi mai 
plăcea Majid. 

Am tipat la telefon: 

— Când pleacă primul avion pe care să-l putem lua? 

— Nu ştiu. Trebuie să mă uit încă o dată. 

Când am lăsat receptorul din mână, mi se părea că tot 
sângele mi se scursese din corp. Nu mai aveam pic de putere. 
Îmi dădeam seama că era vorba de ceva care întrecea mult 
problema birocratică a paşapoartelor. 

L-am tras pe Moody înapoi în dormitor: 

— Ce se întâmplă aici? vreau să ştiu şi eu. 


— Nimic, nimic. Vom lua următorul avion posibil. 

— De ce n-ai avut grijă de paşapoarte? 

— A fost o greşeală. Nimeni nu s-a gândit la asta. 

Eram aproape în panică. Încercam să nu-mi pierd firea, dar 
simţeam cum încep să tremur din tot corpul. Vo cea îmi 
devenea tot mai stridentă şi mai tare şi n-o puteam împiedica să 
nu tremure. 

— Nu te cred! i-am strigat. Strânge-ţi lucrurile. Mergem la 
aeroport. O să le spunem că n-am ştiut de acel termen de trei 
zile şi poate ne vor lăsa în avion. Dacă nu, rămânem acolo până, 
vom putea lua avionul. 

Moody a rămas tăcut un moment. Apoi a oftat adânc. O mare 
parte din cei şapte ani de căsnicie îi petrecusem evitând 
certurile. Devenisem adevăraţi maeştri în arta de a înlătura 
problemele grele, tot mai dificile, pe care ni le ridica viaţa 
noastră în comun. 

Acum Moody ştia că nu mai putea să prelungească această 
situaţie, iar eu ştiam, înainte ca el să înceapă să vorbească, ce-o 
să-mi spună. 

S-a aşezat lângă mine pe pat şi a încercat să mă ia de mijloc, 
dar eu m-am ferit. Vorbea încet şi hotărât, cu o voce ce devenea 
tot mai puternică. 

— Într-adevăr, nu ştiu cum să-ţi spun, zise el. Nu plecăm 
acasă. Rămânem aici. 

Cu toate că bănuisem cu câteva minute mai înainte ceea ce 
voia să-mi spună, nu puteam să-mi rețin furia. În fine, am înţeles 
ce-mi spusese. 

Am sărit de pe pat ţipând: 

— Mincinosule, mincinosule, mincinosule! Cum poţi să-mi faci 
una ca asta? Ştii că n-am venit decât dintr-un singur motiv. 
Trebuie să mă laşi să plec acasă! 

Moody ştia, într-adevăr, dar, în mod evident, nu-i păsa. 

În faţa lui Mahtob care nu putea să înţeleagă schimbarea 
urâcioasă din comportamentul tatălui ei, Moody a mârâit: 

— N-am să te las să pleci acasă. Trebuie să faci ce-ţi spun eu 
şi trebuie să rămâi aici! 

M-a împins de umeri, aşa încât am căzut pe spate în pat. 
Strigătele lui căpătaseră un ton plin de insolenţă şi râdea 
aproape, ca şi când ar fi fost învingătorul fericit al unui 
îndelungat război, nedeclarat însă. 


— Aici vei rămâne tot restul vieţii tale. Ai înţeles? N-ai să mai 
părăseşti Iranul. Ai să rămâi aici până la moarte. 

Zăceam pe pat, mută de uluire, cu lacrimile şiroindu-mi pe 
faţă şi auzeam cuvintele lui Moody ca şi când ar fi venit de la 
celălalt capăt al unui tunel. Mahtob plângea cu sughiţuri şi-şi 
strângea iepuraşul. Recele, groaznicul adevăr era ameţitor şi 
plin de cruzime. Captivele acestui străin înrăit care fusese odată 
un soţ şi un tată iubitor? 

Trebuia să existe o cale de ieşire din această nebunie. Având 
sentimentul unei revolte justificate îmi era clar „că, ironic 
vorbind, chiar şi Allah era de partea mea. 

Lacrimi de furie şi de frustrare îmi curgeau din ochi când am 
ieşit în goană din dormitor şi m-am trezit în faţa lui Ameh Bozorg 
şi a altor câţiva membri ai familiei, care, potrivit obiceiului, se 
aflau acolo. 

— Sunteţi cu toţii nişte mincinoşi! le-am strigat eu. 

Nimeni nu părea să înţeleagă ce o supără pe nevasta 
americancă a lui Moody. Stăteam acolo în faţa lor, a chipurilor 
lor duşmănoase şi mă simţeam caraghioasă şi neputincioasă. 

Nasul îmi curgea. Lacrimile mi se rostogoleau pe obraji. N- 
aveam nici batistă, nici şerveţel de hârtie, aşa că mi-am şters 
nasul cu basmaua, la fel cum procedau şi ceilalţi membri ai 
familiei lui Moody. Am tipat: 

— Pretind chiar acum o discuţie cu întreaga familie! 

Am rămas» mai multe ore în dormitor împreună cu Mahtob, 
plângând şi luptând împotriva senzaţiei de vomă, oscilând între 
mânie şi neputinţă. Când Moody mi-a cerut carnetul de cecuri i 
l-am dat supusă. 

— Unde sunt celelalte? m-a întrebat el. Aveam treiconturi. 

— N-am luat decât unul, i-am spus eu. 

Explicaţia l-a mulţumit şi nu s-a mai ostenit să-mi controleze 
poşeta. M-a lăsat apoi singură şi am reuşit oarecum să-mi adun 
curajul şi să-mi fac un plan de apărare. 

La o oră târzie din noapte, după ce Baba Hajji a venit de la 
muncă, după ce a cinat şi după ce s-a strâns toată familia, am 
fost chemată şi eu şi am intrat în încăpere nu fără să mă asigur 
mai înainte că sunt  înfăşurată  cuviincios, potrivit 
regulamentului. Strategia mea era stabilită, îmi întemeiasem 
apărarea pe morala religioasă întruchipată de Baba Hajji pentru 
care dreptatea şi nedreptatea erau net despărțite. 


— Reza, am spus eu, străduindu-mă să-mi păstrez calmul 
vocii, tradu ce spun eu pentru Baba Hajji. 

Auzindu-şi numele, bătrânul mi-a aruncat o privire scurtă, 
apoi, ca întotdeauna, şi-a plecat capul, căci pioşenia îi interzicea 
să mă privească direct. 

Sperând ca vorbele mele să fie corecte traduse în farsi, m-am 
repezit să-mi prezint apărarea mea disperată. l-am explicat lui 
Baba Hajji că nu voisem să vin în lran deoarece ştiam precis că 
făcând acest lucru renunţam la drepturile fundamentale pe care 
le are Orice femeie americană. Tocmai pentru asta îmi era frică, 
pentru faptul că atâta vreme cât ne aflam în lran, Moody era 
stăpânul meu absolut. 

— Şi atunci de ce am venit? am întrebat eu retoric. Am venit 
ca să cunosc familia lui Moody şi să-i dau acesteia posibilitatea 
s-o vadă pe Mahtob. Exista încă un motiv mult mai temeinic şi 
mai cumplit al venirii mele, dar nu puteam şi nici nu îndrăzneam 
să-l exprim în cuvinte şi mai ales să-l împărtăşesc familiei lui 
Moody. In loc de asta, le-am relatat blasfemia lui Moody. 

Când, înainte, acasă, în Detroit, i-am mărturisit lui Moody 
teama mea că va dori să mă reţină în Iran, el nu a făcut altceva 
decât să încerce să mă asigure de buna lui credinţă. 

— Moody a jurat pe Coran că nu va încerca să mă reţină aici 
împotriva voinţei mele, le-am spus - şi mă întrebam cât a vrut 
Baba Hajji să audă şi să înţeleagă din asta: Dumneata eşti un 
om cu teama de Dumnezeu, cum poţi admite să se comporte 
aşa când a jurat pe Coran? 

Moody a intervenit foarte scurt „recunoscând că într-adevăr 
îmi făcuse această promisiune jurându-se pe Coran, dar, a 
adăugat el: 

— Mi se va ierta acest lucru. Dumnezeu o să mă ierte fiindcă, 
dacă n-aş fi procedat aşa, el n-ar fi venit. 

Hotărârea lui Baba Hajji a fost rapidă şi n-a suportat nicio 
contrazicere. In traducerea lui Reza suna cam aşa: 

— Vom face aşa cum doreşte dahijon (unchiul), indiferent de 
ce va spune el. 

Am intuit răutatea acestei formalităţi şi le-am replicat 
usturător, deşi ştiam că orice argument era zadarnic. 

— Sunteţi o grămadă de mincinoşi! am strigat eu. Aţi ştiut cu 
toţii înainte despre asta. A fost doar un truc. L-aţi plănuit de luni 
de zile, vă urăsc pe toţi! Plângând în hohote, continuam să le 


strig: O să v-o plătesc eu odată! V-aţi folosit de Islam ca să vă 
atingeţi scopul, fiindcă ştiaţi c-o să-l respect. O să mi-o plătiţi 
într-o zi. Dumnezeu o să vă pedepsească! 

Nimeni din întreaga familie nu părea să se sinchisească de 
starea proastă în care mă aflam. Schimbau între ei priviri 
complice şi erau vizibil impresionați în mod plăcut văzând câtă 
putere avea Moody asupra acestei femei americane. 


3 


Mahtob şi cu mine am plâns ore în şir până când fetiţa, 
extenuată, s-a cufundat într-un somn adânc. Am rămas trează 
toată noaptea. Simţeam că-mi plesneşte capul. Il dispreţuiam şi 
în acelaşi timp mă temeam de bărbatul ăsta care dormea pe 
Cealaltă latură a patului. 

Între noi, Mahtob gemea prin somn de mi se rupea inima. 
Oare cum putea Moody să doarmă atât de adânc lângă mica lui 
fiică, atât de neliniştită? Cum a putut oare să-i facă una ca asta? 

Eu măcar avusesem de ales, dar biata Mahtob nu avusese 
nimic de spus în această problemă. Era o copilă nevinovată de 
patru ani, prinsă în plasa cumplită a ciudatei şi tulburei noastre 
căsnicii, care, într-un fel, nici eu nu-mi dădeam seama cum 
luase turnura unei melodrame, urmând scurgerea implacabilă a 
evenimentelor politice mondiale. 

Toată noaptea mi-am reproşat că am adus-o aici. 

Nu găseam însă nicio explicaţie. Cum aş fi putut să nu fac 
asta? 

Oricât de ciudat ar părea, singura posibilitate pe care o 
întrevăzusem de a o ţine pe Mahtob permanent în afara Iranului, 
era de a o aduce acum doar temporar. Acum această încercare 
disperată eşuase. 

Nu mă  interesase niciodată politica sau intrigile 
internaţionale. Tot ceea ce-mi dorisem era fericirea şi armonia 
familiei mele. Dar în noaptea aceea, când mii de amintiri mi-au 
revenit în minte, mi s-a părut că şi acele luni de experienţă 
fericită pe care le trăisem nu fuseseră scutite de umbre; 

De fapt, ceea ce ne făcuse să ne întâlnim, pe Moody şi pe 
mine, cu mai bine de zece ani în urmă, a fost o suferinţă. O 
durere care se instalase mai întâi în partea stângă a capului şi 
se extinsese apoi în tot corpul. În februarie 1974 avusesem 
accese demigrenă, ameţeală şi vomă care îmi dădeau o 
senzaţie generală de Slăbiciune. 

Chiar şi când deschideam ochii simţeam dureri. Cel mai mic 
zgomot îmi provoca puternice dureri în ceafă şi pe şira spinării. 
Nu puteam să dorm decât luând medicamente puternice. 

Durerile erau cu atât, mai neplăcute cu cât credeam, că 
acum, în sfârşit, la cei 28 de ani ai mei, am să fiu în stare să-mi 
încep propria-mi viaţă. Mă căsătorisem la repezeală, direct de 


pe băncile şcolii şi legătura mea, lipsită de iubire, se sfârşise cu 
un divorţ care a durat mult şi pentru care am avut de învins 
numeroase dificultăţi. A urmat apoi o perioadă de echilibru şi de 
fericire, ca rezultat direct al propriilor mele strădanii. Postul meu 
de la ITT Hancock, din orăşelul Elsie, aflat chiar în centrul 
peninsulei Michigan, îmi deschidea perspectivele unei cariere în 
domeniul managementului. Iniţial, am fost angajată ca secretară 
de noapte şi am lucrat mult, ajungând în cele din urmă să 
conduc tot biroul personal şi să fiu direct subordonată 
directorului întreprinderii. Salariul îmi ajungea să întreţin un 
cămin confortabil, chiar dacă modest, pentru mine şi fiii mei, Joe 
şi John. 

Găsisem un post onorific de conducere în cadrul Asociaţiei 
locale de Atrofie Musculară, a cărei activitate, pe care am 
coordonat-o mai bine de un an de zile, fiind remarcată de Jerry 
Lewis în cunoscuta sa emisiune Telethon. De 1 Mai apărusem la 
televiziune. Mă simţeam bine singură şi eram mulţumită de 
modul în care îmi aranjasem o viaţă independentă. Totul 
demonstra progresul pe care-l făcusem pornind de la ambițiile 
mele de adolescentă, destul de vagi, şi totuşi reale. În jurul meu 
vedeam o mulţime de bărbaţi şi femei în uniforme albastre care, 
după părerea mea, se mulţumeau cu scopuri mult prea 
modeste. Eu voiam mai mult de la viaţă, poate o diplomă 
universitară, poate o carieră de reporter, poate o afacere 
proprie, poate - cine ştie? Voiam mai mult decât viaţa mohorâtă 
pe care o văzusem în jurul meu. 

Dar tocmai atunci au început migrenele. Zile în şir singura 
mea preocupare a fost să scap de această suferinţă 
îngrozitoare, care îmi crea o stare de slăbiciune. 

Căutând disperată un ajutor, l-am vizitat pe dr. Roger Morris, 
care fusese vreme îndelungată medicul familiei mele şi chiar în 
aceeaşi după-amiază mi-a dat o trimitere către spitalul din 
Garson City, o clinică de osteopatie, aflată la o jumătate de oră 
pe autostradă, la vest de Elsie. 

Internată acolo, zăceam în pat, în camera mea, cu perdelele 
trase şi cu lumina stinsă, ghemuită în poziţia fetusului, şi 
ascultam neîncrezătoare discuţiile medicilor despre posibilitatea 
existenţei unei tumori pe creier. 

Părinţii mei veneau să mă viziteze cu maşina din Bannister şi 
mi-i aduceau în cameră pe Joe şi pe John, cu toate că erau încă 


prea mici pentru a li se permite să intre în spital. Eram 
bucuroasă să-mi văd fiii, dar încălcarea regulilor normale de 
vizită din spital mă înspăimânta. Când preotul a trecut pe la 
mine în ziua următoare, i-am spus că aş vrea să întocmesc un 
testament. 

Cazul meu era disperat. Medicii îmi prescriau şedinţe zilnice 
de fizioterapie, unmate de un tratament de întreţinere, după 
care eram trimisă înapoi în camera mea întunecată şi tăcută. 
Terapia prin masaj reprezintă una dintre deosebirile majore 
dintre osteopatie şi tratamentul alopatic cunoscut, aşa cum e 
aplicat de medicii de formaţie tradiţională. Un osteopat are 
aceeaşi formaţie ca medicii specialişti în medicină generală, dar 
se deosebeşte în mod esenţial de aceştia prin concepţia sa 
teoretică. El foloseşte aceleaşi metode ca orice medic alopat - 
anestezist, chirurg, ginecolog, pediatru, neurolog - pentru a da 
câteva exemple. Numai că un medic osteopat îşi asumă o altă 
metodă de vindecare. Tratamentul terapeutic prin manipulare 
încearcă să amelioreze durerile pe cale naturală, stimulând 
punctele nervoase şi urmărind relaxarea muşchilor dureroşi. 
Acest gen de tratament ajutase şi înainte, aducându-mi 
uşurarea unor suferinţe şi speram ca metoda să fie şi de astă 
dată eficientă, întrucât căutam cu, disperare alinarea. 

Înduram asemenea chinuri încât abia dacă îl băgam în seamă 
pe medicul internist care urma să-mi aplice primul tratament de 
masaj. Zăceam cu faţa în jos pe o masă, tapiţată, care prelua 
apăsarea în timp ce mâinile lui îmi lucrau muşchii spatelui. 
Atingerea lui era plăcută, iar comportamentul politicos. 

Mă ajuta apoi să mă întorc pe spate ca să poată repeta 
tratamentul cu muşchii gâtului şi ai umerilor. Ultima parte a 
tratamentului consta dintr-o răsucire rapidă a gâtului, ce 
producea un fel de trosnitură, şi-mi provoca pe dată o senzaţie 
de uşurare. 

În timp ce zăceam pe spate, puteam să-l observ pe doctor 
mai atent. Părea să fie cu vreo şase ani mai în vârstă decât 
mine - şi desigur mai în vârstă decât toţi ceilalţi medici 
internişti. Începuse să chelească uşor. Maturizarea îl avantaja, 
căci îi dădea o oarecare autoritate. Nu era deosebit de frumos, 
dar statura lui vânjoasă, solidă» era atrăgătoare. Ochelarii 
dădeau chipului său, cu uşoare trăsături arabe, un aer de 
savant. Pielea îi era doar cu o nuanţă mai închisă decât a mea. 


Cu excepţia unui uşor accent, comportamentul şi personalitatea 
sa erau cele ale unui american. 

Se numea Dr. Sayyed Bozorg Mahmoody, dar ceilalţi medici îl 
strigau simplu, cu diminutivul Moody. 

Tratamentele doctorului Mahmoody au devenit pentru mine 
clipele luminoase ale şederii în spital. Ele mi-au diminuat 
durerile şi doar simpla lui prezenţă începuse să aibă un efect 
terapeutic asupra mea. Era cel mai grijuliu doctor pe care îi 
întâlnisem vreodată. Deşi îl vedeam zilnic la tratament, trecea şi 
în cursul zilei pe la mine, numai aşa, ca să mă întrebe „cum 
merge?” şi seara târziu ca să-mi ureze noapte bună. 

Un şir de teste au exclus posibilitatea unei tumori şi medicii 
au ajuns la concluzia că sufăr de o formă violentă de migrenă 
care, eventual, va dispare de la sine. Diagnosticul a fost corect, 
întrucât, după câteva săptămâni, durerileau început să cedeze. 
Nu am rămas cu nicio urmare fizică de pe urma acestui incident, 
dar cursul vieţii mele a luat o întorsătură dramatică. 

În ultima zi de spital, în toiul tratamentului, dr. Mahmoody mi- 
a spus: 

— Îmi place parfumul pe care îl folosiţi. Asociez acest miros 
plăcut cu persoana dumneavoastră. 

Se referea la apa de toaletă Charlie pe care o foloseam 
întotdeauna. W>» 

— Când ajung seara acasă, mai simt încă mirosul parfumului 
dumneavoastră pe mâini. 

M-a întrebat dacă ar putea să-mi telefoneze acasă ca să afle 
cum mă simt. 

— Desigur, i-am răspuns. 

Şi-a notat grijuliu adresa şi numărul meu de telefon. 

Apoi, când tratamentul a luat sfârşit, calm şi blând s-a aplecat 
şi m-a sărutat pe buze. Nu ştiam încă unde mă va duce acest 
simplu sărut. 

Lui Moody nu-i plăcea să vorbească despre lran. 

— Nu vreau să mă mai întorc niciodată, acolo, zicea el. M-am 
schimbat; familia mea nu mă mai înţelege. Nu ne mai potrivim. 

Deşi Moody aprecia modul de viaţă american, îl ura pe şah 
pentru că americanizase lranul. Ceea ce-l irita cel mai mult era 
faptul că nu mai putea să-şi cumpere la fiecare colţ de stradă 
chelokebab, un delicios preparat iranian din carne de oaie cu 
orez. În locul acestuia apăruseră peste tot, ca ciupercile, 


magazinele Mc Donalds şi alte chioşcuri cu preparate la minut. 
Nu mai era aceeaşi ţară în care crescuse el... 

Moody se născuse la Shusthar, în sud-vestul lranului, dar 
după moartea părinţilor se mutase la sora lui, la Khorramshahr, 
în aceeaşi provincie. Iranul este tipic pentru ţările din lumea a 
treia prin faptul că diferenţa dintre pătura de sus şi cea de jos 
este foarte clar marcată. Dacă s-ar fi născut într-o familie 
aparţinând păturii inferioare, Moody ar fi trăit probabil 
asemenea numeroşilor săraci ai Teheranului, lâncezind într-o 
mică colibă făcută provizoriu din deşeuri de la lucrările de 
construcţii şi constrâns să cerşească o muncă de ocazie şi ceva 
de pomană. Dar fanilia lui se bucurase de bogăţie şi de un nume 
de prestigiu, aşa încât, imediat după terminarea şcolii, 
beneficiase de suportul material pentru a se aventura în 
căutarea norocului. Şi el voia mai mult de la viaţă. 

Pe vremea aceea iranienii bogaţi călătoreau în masă în alte 
tări. Guvernul şahului sprijineaeducaţia în străinătate, sperând 
să impulsioneze astfel occidentalizarea ţării. Dar, în cele din 
urmă, această strategie a dat greş. lranienii se opuneau cu 
încăpățânare să preia cultura occidentală. Chiar şi aceia care 
trăiseră zeci de ani în America rămâneau adesea izolaţi şi aveau 
legături în special cu iranienii emigraţi. Continuau să-şi păstreze 
credinţa islamică şi obiceiurile persane. Am întâlnit o dată o 
femeie iraniană care, deşi trăise douăzeci de ani în America, nu 
ştia ce este un ştergar de bucătărie. Când i-am arătat unul, a 
găsit că este o invenţie minunată. 

Mulţi studenţi iranieni au preluat însă ideea că poporul poate 
să-şi hotărască forma de guvernământ şi această conştiinţă 
politică în continuă dezvoltare a dus în final la prăbuşirea 
şahului. 

Experienţa lui Moody era netipică. Timp de aproape două 
decenii îşi însuşise mult din comportamentul societăţii 
occidentale şi, spre deosebire de compatrioţii săi, nu făcuse 
politică. Găsise o lume care se deosebea mult de cea a copilăriei 
lui, o lume care oferea bunăstare, cultură şi demnitate umană, o 
lume care depăşea tot ceea ce exista în societatea iraniană. 
Moody şi-a dorit cu adevărat să fie un occidental. 

El a călătorit mai întâi la Londra, unde timp de doi ani a 
învăţat engleza. Sosind în America, la 11 iulie 1961, cu o viză de 
student, şi-a obţinut licenţa La Northeast Missouri State 


University şi a predat câţiva ani matematica la liceu. De o 
inteligenţă strălucită, şi având astfel posibilitatea să studieze 
orice specialitate, el a descoperit că pregătirea sa foarte 
diversificată îl împinge spre o împlinire mult mai importantă. 
Dezvoltându-şi afinităţile pentru meseria de inginer, s-a întors 
din nou pe băncile şcolii, lucrând apoi la o firmă sub conducerea 
unui om de afaceri turc. Ca furnizor al NASA, firma a cooperat la 
programul „Apollo”, ce urmărea zborul spre lună. 

— Am ajutat la trimiterea unui om pe lună, spunea adeseori 
Moody plin de mândrie. 

Nu împlinise încă treizeci de ani când a fost încă o dată 
cuprins de febra neastâmpărului. Acum însă şi-a concentrat 
interesul asupra meseriei pe care compatrioţii lui o cinsteau cel 
mai mult şi pe care o exercitaseră şi părinţii lui. S-a hotărât să 
devină medic. Cu toate certificatele sale excelente, mai multe 
facultăţi de medicină i-au refuzat înscrierea din cauza vârstei. In 
cele din urmă, a fost admis la Colegiul din Kansas-City pentru 
medicină osteopatică!. 

În perioada când am început să ieşim împreună, Moody era la 
sfârşitul practicii sale în Garson City şi se pregătea să-şi înceapă 
curând stagiatura de trei ani la spitalul de osteopatie din 
Detroit, unde plănuia să se specializeze ca anestezist. 

— De fapt ar trebui să devii medic practician, i-am spus eu, te 
descurci atât de bine cu pacienţii. 

— Dar cu anestezia se pot câştiga bani mulţi, mi-a replicat el, 
dovedindu-mi astfel că era într-adevăr americanizat. 

Şi-a obţinut apoi „cartea verde” care îi permitea să practice 
oriunde în Statele Unite şi care îi netezise drumul spre obţinerea 
cetăţeniei americane. 

Părea că voia să rupă complet toate legăturile cu familia sa. 
Abia dacă mai scria câte o scrisoare rudelor sale; nici măcar lui 
Ameh Bozorg care se mutase de la Khorramshahr la Teheran, şi 
această lipsă de contact cu familia lui mă neliniştea puţin. Şi eu 
aveam probleme cu rudele mele, dar credeam în continuare în 
legăturile naturale, de înrudire. 


1 Osteopatie - metodă de tratament, introdusă de americanul D. D. Palmer, 
potrivit căruia cauza diferitelor boli constă în vătămarea rădăcinilor nervoase 
datorită deplasării unor vertebre. Metoda de vindecare constă în repunerea 
lor la loc cu mâna. Întrucât procedeul nu e lipsit de pericol, este necesar ca 
modificarea poziţiei vertebrei să fie mai întâi dovedită radiologic, (n.tr.). 


— Ar trebui să dai cel puţin câte un telefon din când în când. 
Eşti medic. iți poţi permite o dată pe lună să dai un telefon în 
Iran. 

Eu fusesem cea care îl îndemnase să-şi viziteze patria. După 
ce, în iulie, şi-a terminat practica, i-a făcut, în silă, o vizită lui 
Ameh Bozorg. Mi-a scris zilnic de acolo ca să-mi spună cât de 
mult îi lipsesc. La rândul meu, eram şi eu surprinsă de cât de 
mult îmi lipsea el mie. Aşa că în această perioadă mi-am dat 
seama că eram pe cale să mă îndrăgostesc. 

Trei ani de zile, cât a durat asistenţa lui Moody, ne-am întâlnit 
regulat şi îmi făcea curte după moda de altă dată. De fiecare 
dată când venea aducea dulciuri pentru Joe şi John şi flori, 
bijuterii sau câte un parfum pentru mine. 

Cadourile lui aveau o notă personală. Primul meu soţ nu 
dăduse niciodată atenţie zilelor festive, dar Moody se gândea 
până şi la cele mai neînsemnate prilejuri şi concepea pentru 
fiecare câte o felicitare. De ziua mea de naştere mi-a făcut 
cadou o cutie muzicală lucrată foarte fin, având pe ea o 
decorație în relief ce reprezenta o mamă legănându-şi copilul. 

— Fiindcă eşti o mamă atât de bună, mi-a spus el. 

Am folosit-o seara ca să-l adorm pe John cu „cântecul de 
leagăn” al lui Brahms. Viaţa mea era presărată cu trandafiri. 

Hotărâsem însă foarte clar să nu mă mai recăsătoresc. 

— Vreau să fiu liberă, i-am spus. Nu mai vreau să depind de 
nimeni. 

La fel gândea şi el pe atunci. 

In timpul perioadei de asistenţă la Spitalul osteopatia din 
Detroit, Moody lucra neoficial şi ca medic general la Clinica de 
pe strada 14. lar eu, fiind din nou acasă în Elsie, mă dedicam cu 
şi mai mult zel obligaţiilor de şef al propriei mele gospodării. 
Reuşisem să-mi împlinesc un alt vis din tinereţe, înscriindu-mă 
la una din filialele Colegiului Lansing Community din Owosso, 
unde studiam managementul industrial. Primisem o serie 
întreagă de note maxime. 

De câte ori avea liber la sfârşit de săptămână, Moody făcea o 
călătorie de câte trei ore şi jumătate ca să mă viziteze pe mine 
şi pe băieţi. Şi întotdeauna apărea încărcat de cadouri. Când, la 
sfârşit de săptămână era de gardă, mergeam eu la Detroit şi 
locuiam în apartamentul lui. 

Sărutul lui Moody mă făcuse să uit totul. Era un partener 


tandru pentru care bucuria şi plăcerea mea erau tot atât de 
importante de parcă ar fi fost ale lui. Niciodată cineva nu mă 
atrăsese fizic atât de puternic. Se părea că eram sortiţi unul 
altuia. Intreaga noapte dormeam strâns îmbrăţişaţi. 

Viaţa noastră era plină şi fericită. Cu prilejul unor ocazii 
Moody era un tată bun pentru copiii mei. Împreună cu el, cu Joe 
şi John făceam excursii la grădina zoologică sau mergeam 
deseori la Detroit la serbările diferitelor grupuri etnice, având 
prilejul să cunoaştem cultura Orientului. 

Moody mi-a arătat cum se găteşte mâncarea islamică - 
bazată în special pe carne de oaie şi orez, peste care se toarnă 
sosuri exotice, şi folosind multe legume proaspete şi fructe. Fiii, 
prietenii mei şi cu mine i-am prins repede gustdAT 

Fără să-mi dau. Seama, îmi dădeam tot mai multă osteneală 
să-i plac. Făceam cu plăcere ordine în locuinţa lui, găteam şi îi 
făceam cumpărăturile. Uneori, în gospodăria lui de burlac era 
absolut necesară o mână de femeie. 

Moody avea puţini prieteni, dar, curând, prietenii mei au 
devenit şi prietenii lui. Moody avea o mulţime de cărţi conţinând 
tot felul de glume şi scamatorii, cu ajutorul cărora, la întâlnirile 
noastre de societate, reuşea să devină în mod firesc, fără a fi 
săâcâitor, centrul atenţiei generale. 

Cu timpul, Moody m-a familiarizat cu câteva concepte de bază 
ale Islamului şi am fost impresionată câte principii fundamentale 
au în comun cu tradiţia iudeo-creştină. Allah este aceeaşi fiinţă 
superioară pe care noi şi alţi membri ai bisericii libere metodiste 
o venerăm ca Dumnezeu. Musulmanii cred că Moise a fost un 
profet trimis de Dumnezeu şi că Thora dată evreilor este legea 
lui Dumnezeu. Ei cred că şi lisus a fost un profet al lui 
Dumnezeu şi că Noul Testament este o carte sfântă. Potrivit 
religiei lor, Mahomed a fost ultimul şi cel mai important profet, 
ales direct de Dumnezeu. Coranul lui are, fiind cea mai nouă 
carte sfântă, prioritate faţă de Vechiul şi Noul Testament. 

După cum explica Moody, Islamul este împărţit în numeroase 
secte. Aşa cum un creştin poate fi baptist, catolic sau luteran, 
tot aşa pot exista deosebiri substanţiale între legile religioase 
fundamentale ale diverşilor mahomedani. Familia lui Moody 
aparţinea mahomedanilor şiiţi, despre care în Occident se ştia 
foarte puţin. Mi-a explicat că ei sunt fundamentalişti fanatici. 
Deşi era secta dominantă în Iran, nu aveau nicio putere asupra 


regimului prooccidental al şahului. Moody nu mai practica 
această formă extremă a mahomedanismului în care fusese 
crescut. 

Deşi refuza carnea de porc, bea totuşi cu plăcere un pahar de 
alcool. Rareori îşi scotea covoraşul de rugăciuni pentru a-şi 
îndeplini obligaţiile religioase. 

Indată ce am ajuns în locuinţa lui din Detroit la sfârşit de 
săptămână a sunat telefonul. A vorbit scurt cu cel ce chemase şi 
mi-a spus: 

— O urgenţă. Mă întorc cât pot de repede. 

De abia a plecat că am alergat afară, la maşină, şi am adus, 
unul după altul, scaune pliante, lăzi cu veselă şi pahare de vin, 
platouri cu mâncare persană pregătită acasă, în Elsie. 

La scurt timp după aceea au venit şi dr. Gerald White cu soţia 
aducând alte mâncăruri pe care le lăsasem la ei, şi, în afară de 
asta, tortul pe care îl comandasem special, era ornat cu un 
steag roşu-alb-verde şi cu urarea scrisă în farsi „La mulţi ani 
pentru ziua de naştere”. 

Au sosit apoi alţi oaspeţi, aşa încât ne-am strâns vreo treizeci 
de persoane care aranjaseră să sosească în timpul absenței lui 
Moody pe care o pusesem la cale. Când s-a întors ne-a găsit pe 
toţi într-o dispoziţie sărbătorească. 

— Surpriză! a strigat mulţimea. 

A râs cu toată faţa şi zâmbetul i s-a lăţit şi mai mult pe chip 
când i-am cântat „Mulţi ani trăiască”. 

Implinea 39 de ani, dar a reacţionat cu entuziasmul unui 
şcolar. 

— Cum aţi reuşit să faceţi asta? a întrebat el uluit. Nu pot 
decât să mă minunez cum aţi realizat acest lucru. 

Incercam sentimentul plăcut al unei reale împliniri - aceea că- 
| făcusem fericit. 

Din ce în ce mai mult acest lucru devenea țelul propriu-zis al 
vieţii mele. După doi ani de când eram împreună, devenise 
punctul central al gândurilor mele. Ziua de lucru obişnuită nu 
mă mai atrăgea. Importante erau numai sfârşiturile de 
săptămână. 

Până şi planurile mele profesionale păliseră. Avansasem într-o 
funcţie în care îndeplineam munca făcută mai înainte de un 
bărbat, dar eram plătită mai puţin. În afară de asta îmi era din 
ce în ce mai greu să împiedic curtea pe care mi-o făcea un alt 


funcţionar al firmei care considera, numai fiindcă eram 
necăsătorită, că aş fi şi disponibilă. In cele din urmă m-a făcut 
clar să înţeleg că nu voi mai avansa dacă nu mă voi culca cu el. 

Spectacolul devenise insuportabil şi aveam nevoie de zilele de 
la sfârşitul săptămânii pe care le petreceam cu Moody ca să mă 
odihnesc după atâta stres. Petrecerea a fost un eveniment 
deosebit de îmbucurător căci nu l-am surprins numai pe Moody, 
ci chiar pe mine însumi. Eram mândră că reuşisem s-o organizez 
de la distanţă. Eram o gazdă pricepută pentru societatea unor 
medici şi a soțiilor acestora şi acest statut social se deosebea 
mult de lumea micului meu orăşel. 

Petrecerea a durat până la miezul nopţii. Când ultimul 
oaspete s-a hotărât să plece, Moody m-a luat de mijloc şi mi-a 
spus: 

— Te iubesc pentru toate astea. 

În ianuarie 1977 m-a cerut în căsătorie. 

Trei ani înainte m-aş fi apărat violent împotriva unei 
asemenea cereri, indiferent dacă ar fi venit de la Moody sau de 
la oricine altcineva. Dar acum mi-am dat limpede seama că mă 
schimbasem. Avusesem experienţa libertăţii şi constatasem că 
eram capabilă să-mi întreţin familia şi pe mine. Nu-mi făcea însă 
plăcere să trăiesc singură. Uram stigmatul de divorțată. 

îl iubeam pe Moody şi ştiam că şi el mă iubeşte. Timp de trei 
ani nu avusesem nici măcar o discuţie. Aveam posibilitatea să 
aleg şansa unei vieţi noi cu împlinirea datoriei de soţie şi mamă. 
Mă bucuram să devin o gazdă perfectă cu ocazia numeroaselor 
petreceri de societate în care dr. Mahmoody şi soţia să fi avut 
invitaţi. Poate voi termina Colegiul. Poate vom avea un copil. 

Şapte ani mai târziu, mă consumam îngrozitor, o noapte 
întreagă, răsucindu-mă în pat când pe o parte când pe alta, 
alături de fiica mea şi de bărbatul pe care odată îl iubisem atât. 
Şi o revelaţie târzie mi-a deschis ochii. Existaseră atâtea semne 
asupra acestui sfârşit, pe care eu le ignorasem însă. 

Dar nu ne trăim viaţa privind înapoi. Ştiam că acum evocarea 
trecutului nu-mi mai era de niciun ajutor. Mahtob şi cu mine ne 
aflam aici, reţinute într-o ţară străină. În acest moment nu mai 
contau nici motivele care provocaseră nenorocirea noastră. 
Singurul lucru care conta era realitatea zilelor care ne aşteptau. 

Zile? 

Săptămâni? 


Luni? 

Cât timp va trebui să îndurăm? Nu puteam să-mi închipui că 
aş putea folosi în această privinţă termenul de ani. Moody n-ar 
vrea - n-ar putea - să ne facă una ca asta. Ar vedea mizeria din 
jurul lui şi asta l-ar dezgusta. 

Şi-ar da seama că viitorul lui e în America şi nu într-o ţară 
înapoiată care trebuie să mai înveţe încă cele mai elementare 
reguli de igienă şi dreptate socială. Şi-ar schimba părerea. Ne-ar 
duce acasă fără să ţină cont de posibilitatea că, odată atingând 
cu piciorul pământul american, aş putea s-o iau pe Mahtob de 
mână şi să fug la primul avocat. 

Dar ce se va întâmpla dacă nu-şi va schimba părerea? Cu 
siguranţă că ne-ar veni cineva în ajutor. Părinţii mei? prietenii 
mei de acasă? Ministerul de Externe? Mahtob şi cu mine eram 
cetăţene americane chiar dacă Moody nu era. Aveam anumite 
drepturi. Trebuia numai să găsim o cale ca să ni le putem 
exercita. 

Dar cum? 

Şi cât de mult ar fi durat asta? 


4 


După ce Moody ne-a anunţat că vom rămâne în lran am 
petrecut mai multe zile ca într-o pâclă plină de tenebre. 

Oricum, în prima noapte avusesem prezenţa de spirit să-mi 
evaluez situaţia financiară. Moody îmi luase carnetul de cecuri 
dar uitase să mă întrebe câţi bani lichizi aveam la mine. Când 
mi-am deschis poşeta am constatat că posedam o mică avere 
de care uitaserăm amândoi în frenezia cumpărăturilor. Aveam 
aproape două sute de mii de riali şi o sută de dolari americani, 
pe care puteam să-i schimb la bursa neagră cu o rată de unu la 
şase. Mi-am ascuns averea sub salteaua subţire a patului meu. 
Dimineaţa, în zori, când Moody şi restul familiei îşi făceau 
rugăciunile, am scos banii şi i-am ascuns printre multele mele 
haine, împăturite în dulap, ca să-i am la îndemână dacă în cursul 
zilei s-ar fi ivit vreo ocazie neaşteptată. Banii reprezentau 
puterea mea, singura mea salvare. Nu aveam încă nicio idee ce 
aş fi putut întreprinde cu ajutorul lor, dar poate voi reuşi să-mi 
cumpăr cu ei libertatea. Cândva, cumva, vom reuşi, Mahtob şi 
cu mine să scăpăm din închisoarea asta. 

Căci era într-adevăr o închisoare. Atât paşapoartele noastre 
americane şi iraniene cât şi certificatele noastre de naştere se 
aflau la Moody. Şi fără aceste importante documente nu puteam 
părăsi Teheranul chiar dacă am fi reuşit să fugim din casă. 

Multe zile de-a rândul eu şi cu Mahtob de-abia dacă am 
părăsit dormitorul. O serie de boli se abătuseră asupra mea: nu 
puteam să mănânc decât orez alb obişnuit - şi din acesta foarte 
puţin. Deşi eram extrem de slăbită, nu puteam să dorm. Moody 
mi-a administrat nişte medicamente. 

De cele mai multe ori ne lăsa singure, căci voia să ne dea 
timp să ne acceptăm destinul şi să ne obişnuim cu gândul că ne 
vom petrece restul vieţii în Iran. Pe mine mă trata mai mult ca 
un paznic de închisoare decât ca un soţ, cu dispreţ, 
manifestându-şi însă speranţa absurdă că Mahtob, care nu-şi 
sărbătorise încă a cincea ei aniversare, se va obişnui cu uşurinţă 
şi bucurie cu această răsturnare a vieţii ei. Incerca să-i câştige 
cu viclenie simpatia, dar ea se ţinea deoparte, plină de 
neîncredere. De câte ori voia s-o ia de mână, ea şi-o retrăgea şi 
mi-o apuca pe-a mea. Ochii ei negri exprimau un soi de 
nedumerire, neputând să-şi explice cum tatăl ei devenise 


deodată duşmanul nostru. 

În fiecare noapte Mahtob plângea în somn. Îi era încă frică să 
meargă singură la toaletă. Sufeream amândouă de crampe 
stomacale şi diaree, aşa că o bună parte a zilelor şi nopţilor o 
petreceam în baia în care mişunau gândaci, dar care devenise 
locul nostru de refugiu. Sigure că nu vom fi deranjate aici, ne 
rugam în şoaptă: „lubite Dumnezeule, te rugăm ajută-ne să 
găsim o cale de a rezolva această problemă. Ajută-ne, te rugăm, 
să găsim o cale sigură de a ajunge împreună acasă în America, 
şi de a fi alături de familia noastră”. l-am explicat lui Mahtob că 
trebuie să rămânem împreună. Teama mea cea mare era ca nu 
cumva Moody să mi-o ia de lângă mine. 

Singurul divertisment pe care îl aveam la îndemână era 
Coranul în traducerea engleză a dr. Fil. Rashad Khalifa, imamul 
moscheei din Tucson, Arizona. Mi-l puseseră la dispoziţie spre 
edificare. Eram atât de disperată să am o preocupare încât abia 
aşteptam ca primele raze de soare ale dimineţii să intre pe 
fereastra dormitorului, lipsit de lumină, ca să pot citi. Incantaţiile 
lui Baba Hajji răsunând în sala cea mare rămâneau undeva 
departe în timp ce citeam cu atenţie cartea sfântă căutând 
pasajele ce defineau relaţia dintre soţ şi soţie. 

De fiecare dată când găseam câte un paragraf care părea să 
se refere într-o oarecare măsură la situaţia mea - intervenind 
pentru drepturile femeilor şi copiilor, îl arătam lui Moody şi 
celorlalţi membri ai familiei. 

În Sura (Capitol 4, verset 34) am găsit următoarea învăţătură 
a lui Mahomed, care m-a neliniştit. 

„Bărbatul are sarcina de a îngriji de femeie pentru că 
Dumnezeu l-a dăruit cu calităţile necesare pentru asta „şi l-a 
făcut pe el să fie în măsură a câştiga cele necesare traiului. 
Femeile cinstite trebuie aşadar să primească ascultătoare 
această situaţie; ele sunt obligate să-şi onoreze bărbaţii în 
absenţa acestora, ascultând de poruncile Domnului. Femeile 
care se răzvrătesc trebuie lămurite, şi dacă nu ascultă, lăsate 
singure în pat, şi, cu orice prilej, pedepsite cu bătaie. Dacă însă 
sunt ascultătoare, atunci nu vi se va ierta mânia împotriva lor. 
Dumnezeu este mai mare şi mai puternic decât toţi”. 

In următorul verset am găsit totuşi un motiv de speranţă. 

„Când între soţi există după căsătorie, anumite neînţelegeri, 
atunci alegeţi judecători atât din familia lui cât şi din familia ei. 


Dacă soţii se împacă şi Dumnezeu îi va ierta. Dumnezeu este 
atotştiutor şi înţelept”. 

— Amândouă familiile noastre ar trebui să ne ajute ca să ne 
rezolvăm problemele, i-am spus eu lui Moody, arătându-i 
versetul. 

— Familia ta nu e musulmană, mi-a răspuns el. Ea nu 
contează. Şi a adăugat: în afară de asta, aceasta-i numai 
problema ta şi nu a noastră. 

Acesta era modul de gândire al acestor şiiţi musulmani care 
glorificau încă succesul revoluţiei, înveşmântaţi în dreptatea 
propriului lor fanatism. Cum puteam eu, o creştină - americancă 
şi femeie - să îndrăznesc să consider modul meu de a interpreta 
Coranul mai presus de cel al imamului Reza, al Ayatolahului 
Khomeini, Baba Hajji sau chiar al soţului meu? Fiecare era de 
părere că eu, ca soţie a lui Moody, eram proprietatea lui, el 
putând să facă cu mine ce voia. 

În a treia zi a arestului nostru, în care de fapt ar fi trebuit să 
sosim din nou acasă, în Michigan, Moody m-a forţat să le 
telefonez părinţilor mei. Mi-a spus ce trebuia să le spun şi a 
urmărit toată discuţia cu multă atenţie. 

Purtarea lui era destul de amenințătoare ca să mă facă 
ascultătoare. 

— Moody a hotărât să mai rămânem încă puţin aici, am 
explicat eu familiei mele. Nu ne întoarcem chiar acum. 

Mama şi tata au fost uluiţi. 

— Nu vă faceţi griji, am spus eu, încercând să mă prefac 
veselă. Vom fi curând din nou acasă. Chiar dacă mai rămânem 
câtva timp aici, ne întoarcem nu peste multă vreme. 

Asta i-a liniştit. Uram să-i mint, dar cu Moody, a cărui 
prezenţă o simţeam în spatele meu, nu aveam de ales. Imi era 
dor să fiu cu ei să-mi strâng în braţe fiii, pe Joe şi John. li voi mai 
revedea oare vreodată? 

Moody devenise capricios. Uneori era posac şi ne vorbea 
ameninţător lui Mahtob şi mie. Alteori încerca să fie drăguţ şi 
cald. Poate, mă gândeam eu, era şi el la fel de nehotărât şi 
dezorientat ca mine. Câteodată încerca să mă ajute la 
acomodare. 

— Astă seară găteşte Betty pentru toţi, o anunţă el într-o zi pe 
Ameh Bozorg. 

M-a luat cu el la piață. Cu toată bucuria inițială, simțind razele 


calde ale soarelui, priveliştea, zgomotele şi mirosurile oraşului 
mi se păreau mai străine şi mai respingătoare ca oricând. Am 
mers la o mezelărie, vreo patru blocuri mai departe, ca să ni se 
spună: 

— Abia după-masă pe la ora patru primim carne proaspătă. 
Reveniţi. 

Am primit acelaşi răspuns în multe alte prăvălii. Repetând 
expediţia după-amiază, am găsit în sfârşit carne de vită pentru 
friptură la o prăvălie situată la vreo doi kilometri de casă. 

Lucrând în bucătăria murdară a lui Ameh Bozorg, am încercat 
să fac totul cât mai bine, să curăţ vasele, să pregătesc o 
mâncare americană care îmi era familiară şi să ignor privirile 
întunecate ale cumnatei mele. 

După cină Ameh Bozorg şi-a exercitat din nou Influenţa 
maternă asupra fratelui mai tânăr. 

— Stomacurile noastre nu suportă carnea de vită, i-a spus ea 
lui Moody. In casa asta nu va mai exista niciodată carne de vită. 

In lran carnea de vită este considerată ca o Carne fără 
valoare. Ceea ce voise de fapt să spună Ameh Bozorg era că eu 
gătisem o mâncare ce fusese sub demnitatea ei. 

Incapabil să-i ţină piept surorii sale, Moody n-a mai insistat. 
Era clar că Ameh Bozorg refuza să accepte orice contribuţie pe 
care aş fi putut-o avea la programul zilnic din casa ei. De fapt, 
întreaga familie mă ignora; când intram în cameră îmi întorceau 
spatele sau se uitau urât la mine. Pentru ei faptul că eram 
americană părea să cântărească mai mult decât îndoielnicul 
meu rol de soţie a lui Moody. 

In aceste prime săptămâni de prizonierat numai Essey a 
vorbit prietenos cu mine. Într-o zi, când ea şi Reza au venit în 
vizită, a reuşit să mă scoată un moment afară şi să-mi spună: 

— Imi pare într-adevăr rău. Mie îmi placi, dar ei ne-au spus să 
ne ţinem departe de tine. Nu avem voie să stăm lângă tine sau 
să vorbim cu tine. Mă doare sufletul pentru situaţia în care te 
afli, dar nu pot să mă pun rău cu întreaga familie. 

Aştepta oare Ameh Bozorg să trăiesc la nesfârşit în izolare şi 
dispreţ? mă întrebam. Ce se întâmplă în casa asta de nebuni? 

Moody părea să se mulţumească trăind din generozitatea 
familiei sale. Bolborosea ceva foarte vag despre posibilitatea de 
a-şi găsi undeva de lucru. Dar în concepţia lui asta se rezuma la 
a-şi trimite un nepot care să se intereseze în privinţa posibilităţii 


de recunoaştere a statutului de medic. Era sigur că studiile sale 
de medic american i-ar permite intrarea imediată în lumea 
medicală de aici, având posibilitatea să-şi exercite astfel 
meseria. 

Pentru iranianul de rând timpul pare să nu reprezinte nimic, 
iar Moody s-a obişnuit din nou foarte uşor cu această concepţie. 
Işi petrecea vremea ascultând radio, citind ziare şi pălăvrăgind 
îndelung, ore în şir, cu Ameh Bozorg. Rareori ne lua, pe mine şi 
pe Mahtob la câte o plimbare scurtă, dar ne veghea cu multă 
vigilenţă. Uneori, după-amiaza sau seara, când era sigur că 
familia lui mă păzea, mergea împreună cu nepoţii să-şi viziteze 
alte rude. O dată a participat la o demonstraţie antiamericană şi 
s-a întors repetând lozinci împotriva Statelor Unite. 

Şi zilele treceau - fără sfârşit, nefericite, fierbinţi, greţoase, 
anoste, înfricoşătoare. Mă cufundam mai mult, şi tot mai mult, 
în melancolie. Mă simţeam ca şi când aş fi fost pe moarte. 
Mâncam puţin şi aveam un somn neliniştit, deşi Moody continua 
să-mi administreze tranchilizante. De ce nu mă ajuta nimeni? 
Din fericire, într-o seară din a doua săptămână a prizonieratului 
meu eram întâmplător lângă telefon când acesta a sunat. 

Instinctiv am ridicat receptorul şi am tresărit înspăimântată 
când am auzit vocea mamei mele care chema din America. Mi-a 
spus că încercase de mai multe ori să mă prindă mai înainte; 
fără să mai piardă timp cu o vorbărie inutilă, mi-a dat repede 
numărul de telefon şi adresa Reprezentanţei secţiei de interese 
americane de la ambasada Elveţiei din Teheran. Inima îmi 
zvâcnea, am memorat numerele. Câteva secunde mai târziu, 
Moody mi-a smuls furios receptorul din mână şi a întrerupt 
legătura. 

— Nu ai voie să vorbeşti cu ei decât dacă sunt lângă tine, a 
decretat el. 

Noaptea, în dormitorul meu, mi-am compus un cod simplu ca 
să-mi cifrez adresa şi telefonul ambasadei şi mi-am notat totul 
în carneţelul cu adrese pe care îl ascunsesem împreună cu banii 
sub saltea. Ca o măsură de precauţie în plus, am repetat 
întreaga noapte încă o dată şi încă o dată numerele în minte. În 
sfârşit mi se ivise o sursă de ajutor. Eram cetăţeană americană. 
Cu siguranţă că ambasada ar putea să ne scoată de Aici pe 
Mahtob şi pe mine - numai să pot găsi o cale să iau contact cu 
un funcţionar înţelegător. 


Ocazia a apărut chiar a doua zi după-amiază. Moody a plecat 
fără să-şi dea osteneala să mă anunţe unde se duce. Ameh 
Bozorg şi restul familiei se cufundaseră în Siesta lor zilnică, 
asemănătoare unei stări de apatie. Inima îmi zvâcnea în piept 
când m-am furişat în bucătărie, am luat receptorul şi am format 
numărul pe care îl memorasem. Secundele mi se păreau ore în 
timp ce aşteptam ca, la celălalt capăt al firului cineva să ridice 
receptorul. Telefonul a sunat - o dată, de două ori, de trei ori - 
mă rugam să mi se răspundă repede. Tocmai când, în sfârşit, 
cineva a ridicat receptorul, în bucătărie şi-a făcut apariţia 
Fereshteh, fiica lui Ameh Bozorg. Am încercat să par calmă. Ea 
nu vorbise niciodată englezeşte cu mine şi eram sigură că nu 
putea înţelege convorbirea. 

— Alo! am zis eu cu voce înăbuşită. 

— Trebuie să vorbiţi mai tare, a spus o voce de femeie la 
capătul celălalt al firului. 

— Nu pot. Vă rog, ajutaţi-mă. Sunt reţinută aici. 

— Trebuie să vorbiţi mai tare! Nu vă pot înţelege. 

Încercam să-mi rețin lacrimile de dezamăgire şi am rostit ceva 
mai tare: 

— Ajutaţi-mă, sunt o ostatică! 

— Trebuie să vorbiţi mai tare, a zis femeia. Apoi a închis. 

La zece minute după ce s-a întors acasă, Moody s-a năpustit 
în dormitor, m-a smuls de pe pat şi m-a zgâlţăit cu violenţă. 

— Cu cine ai vorbit la telefon? voia el să ştie. 

Am fost cu totul surprinsă. Ştiam că toată casa era aliată 
împotriva mea, dar nu mă aşteptam ca Fereshteh să mă 
pârască de îndată ce el s-a întors acasă. Trebuia să încropesc 
cât mai repede o minciună. 

— Cu nimeni, am spus cu jumătate de voce şi ăsta era 
adevărul aproximativ. 

— Ba da, ai vorbit. Ai telefonat azi cuiva. 

— Am încercat s-o sun pe Essey. Dar n-am prins-o. Am avut 
un număr greşit. 

Moody şi-a înfipt adânc degetele în umerii mei. În spate, într- 
un colţ, Mahtob tipa. 

— Minţi! urlă Moody. M-a azvărlit înapoi pe pat şi a mai 
continuat să strige încă vreo câteva minute înainte de a părăsi 
fudul camera, aruncându-mi, pe când ieşea, un ultim ordin: 

— Nu te vei mai atinge niciodată de telefon! 


Moody mă făcea să mă simt mereu descumpănită. Întrucât, 
de la o zi la alta, nu puteam să-i prevăd comportamentul faţă de 
mine, îmi era greu să concep un plan de bătaie. Când mă 
ameninţa, mi se întărea convingerea că trebuie să reuşesc să 
iau cumva legătura cu Ambasada. Când avea o comportare 
prietenoasă, nutream speranţa că şi-ar putea schimba părerea 
şi că ne va duce acasă. Jocul lui făcea imposibilă utilizarea 
vreunui procedeu oarecare. În fiecare noapte găseam alinarea 
în tabletele pe care mi le dădea. Întâmpinam fiecare dimineaţă 
cu multă nesiguranţă... 

Într-o dimineaţă, către sfârşitul lui august, când ne aflam de 
aproape o lună în lran, m-a întrebat: 

— Vrei să dăm vineri o petrecere în cinstea zilei de naştere a 
lui Mahtob? 

Era ciudat. Mahtob împlinea cinci ani, marţi, pe 4 septembrie, 
şi nu vineri. 

— Vreau să fac petrecerea de ziua ei, am spus eu. 

Moody a început să se agite. Mi-a explicat că sărbătorirea 
aniversării reprezenta în Iran un eveniment important în 
societate şi avea loc întotdeauna vinerea, când musafirii nu 
trebuiau să meargă la muncă. 

Am continuat să mă opun. Dacă nu puteam să-mi apăr 
propriile interese în faţa lui Moody, atunci trebuia să lupt măcar 
pentru puţina bucurie pe care i-o puteam oferi lui Mahtob. Nu-mi 
păsa de obiceiurile iraniene. Spre surpriza mea şi spre ciuda 
familiei sale, Moody a consimţit să organizăm petrecerea marţi 
după-amiază. 

— Vreau să-i cumpăr o păpuşă, am spus, folosindu-mă de 
avantajul meu. 

Moody a fost de acord şi a aranjat cu Majid să ne ducă pe 
amândouă la cumpărături. Am hoinărit prin numeroase prăvălii, 
dar am refuzat păpuşile iraniene întrucât mi se păreau prea 
sărăcăcioase. În cele din urmă am găsit o păpuşă japoneză 
îmbrăcată într-o pijama roşu cu alb. Avea în gură o suzetă şi, 
dacă i-o scoteai, râdea sau plângea. Costa în bani iranieni 
contravaloarea a treizeci de dolari. 

— E mult prea scumpă a spus cu hotărâre Moody. Nu putem 
cheltui atâţia bani pentru o păpuşă. 

— Trebuie s-o cumpărăm, am insistat eu cu încăpățânare. Nu 
are nicio păpuşă aici, aşa că o luăm. 


Şi am cumpărat-o. 

Speram ca petrecerea s-o bucure pe Mahtob - erau primele 
momente mai vesele de o lună de zile încoace 

O aştepta cu un entuziasm crescând. Era atât de bine s-o văd 
râzând şi strălucind de fericire! 

Cu două zile înainte de marele eveniment s-a petrecut însă 
ceva care i-a micşorat buna dispoziţie. jucându-se în bucătărie, 
Mahtob a căzut de pe un taburet mic, care s-a rupt sub 
greutatea ei şi vârful ascuţit al unui picior de lemn i-a intrat 
adânc în braţ. La ţipetele ei am alergat repede şi m-am îngrozit 
văzând cum îi ţâşnea sângele din artera tăiată. 

Moody i-a aplicat imediat un bandaj, în timp ce Majid şi-a 
pregătit maşina ca să ne ducă la spital. Imi legănam în braţe 
copilul care suspina şi îl auzeam pe Moody spunându-mi că nu 
trebuie să-mi fac griji. Câteva blocuri mai departe de casa 
noastră se afla un spital. 

N-am fost însă primiţi. 

— Nu primim urgente, ne-a explicat un funcţionar de la biroul 
de gardă, indiferent la suferinţa lui Mahtob. 

Conducând maşina printr-un trafic aglomerat, Majid ne-a dus 
repede la un alt spital, care avea serviciu de urgenţă. Ne-am 
năpustit înăuntru, dar aici am găsit o mizerie şi o dezordine 
înspăimântătoare. Nu aveam însă unde să ne ducem în altă 
parte. Sala de aşteptare pentru urgenţe era plină de pacienţi. 

Moody s-a ţinut după un doctor şi i-a explicat că el e medic în 
America, dar că se află aici în vizită şi fiica lui are o rană care 
trebuie cusută. Medicul iranian ne-a luat imediat în sala de 
tratamente şi s-a oferit, cu politeţe colegială, să facă 
tratamentul gratuit. Când doctorul a controlat rana şi şi-a 
pregătit instrumentele, Mahtob s-a agăţat bănuitoare de mine. 

— Aici nu se face nicio anestezie, am întrebat eu 
neîncrezătoare. 

— Nu, a răspuns Moody. 

Mi s-a întors stomacul pe dos. 

— Mahtob, acum trebuie să fii foarte curajoasă, i-am spus eu. 

Ea a ţipat când a văzut acul de sutură. Moody i-a spus că 
trebuie să stea liniştită. Braţele lui muşchiuloase o ţineau strâns 
de masa de operaţie. Pumnul ei mic îmi zdrobea aproape mâna. 
Ţinută strâns şi ţipând isteric Mahtob se zbătea domol. Când 
acul i-a înţepat pielea mi-am întors privirea. Fiecare țipăt care 


răsuna în sală părea să-mi sfâşie inima. Un val de ură m-a 
străbătut din cap până-n picioare. Totul era din vina lui Moody, 
căci el ne adusese în iadul ăsta. 

Procedura a durat mai multe minute. Lacrimile îmi curgeau pe 
obraji. Nu există o durere mai mare pentru o mamă decât să 
stea alături de fiica ei care suferă fără să-i poată veni în ajutor. 
Aş fi vrut să suport eu tortura la care era supusă fiica mea, dar 
nu puteam. Stomacul meu se revolta şi tot corpul mi se 
acoperise de o sudoare rece. Mahtob era însă aceea care 
trebuia să accepte aceste chinuri fizice. Nu puteam face nimic 
decât s-o ţin de mână, ajutând-o astfel să suporte. 

Terminând cu cusutul rănii, doctorul iranian a scris o reţetă 
pentru o injecție împotriva tetanosului, i-a înmânat-o lui Moody 
şi i-a mai dat câteva indicaţii. 

Am ieşit afară. Mahtob scâncea la pieptul meu în timp ce 
Moody îmi explica procedura de-a dreptul bizară pe care o 
aveam de îndeplinit. Urma să găsim o farmacie care să aibă 
disponibil un antidot împotriva tetanosului, apoi să mergem la o 
altă clinică, care avea aprobarea să administreze injecții. 

Nu puteam înţelege cum de se hotărâse Moody să practice 
aici medicina şi nu în America. Nici el nu era mulţumit de munca 
medicului iranian. După propriile-i afirmaţii dacă ar fi avut aici 
instrumentele, ar fi putut să-i coasă mult mai bine rana lui 
Mahtob. 

Când am ajuns din nou acasă la Ameh Bozorg, Mahtob era 
epuizată şi a căzut pe dată într-un somn agitat. Îmi făcea atât 
de rău s-o văd în starea asta. M-am hotărât ca în cele două zile 
câte mai rămăseseră până la aniversarea ei să par cât mai 
veselă. 

Două zile mai târziu, dimineaţa devreme, cu ocazia celei de a 
cincea aniversări a fiicei, mele, ne-am dus, Moody şi cu mine, la 
o brutărie ca să comandăm un tort mare ce trebuia să fie de 
forma unei chitare, cu o lungime de vreun metru şi douăzeci. 
Urma să fie, în ce priveşte culoarea şi consistenţa ceva 
asemănător cu un yellow cake american, numai că oarecum fără 
gust. 

— De ce nu-l decorezi tu însăţi? mi-a propus Moody. 

Acesta era-unul din talentele mele deosebite. 

— Nu, n-am nimic cu ce l-aş putea face. 

Sigur de sine, Moody s-a lăudat în faţa brutarului: 


— Nevastă-mea decorează torturile absolut deosebit! 

Pe dată brutarul mi s-a adresat în engleză: 

— Aţi dori oare să faceţi acest lucru aici, la mine? 

— Nu, i-am răspuns eu pe un ton muşcător. 

Nu voiam să fac nimic în Iran care ar fi putut aduce chiar pe 
departe cu ceva ce semăna a muncă. 

Ne-am întors acasă şi am pregătit petrecerea. Trebuiau să 
vină mai mult de o sută de rude, deşi pentru această ocazie 
fuseseră nevoiţi să-şi ia liber. Ameh Bozorg lucrase cu sârg la 
bucătărie şi pregătise un fel de mâncare din carne de găină 
peste care turnase din abundență maioneză. Pe ea scrisese cu 
boabe de mazăre numele lui Mahtob în farsi. Fiicele ei 
pregăteau platouri cu chebap şi felii de carne de oaie rece, 
brânză şi mlădiţe de legume, aranjate festiv. 

Morteza, al doilea fiu a lui Hajji şi Ameh Bozorg, venit şi El să 
dea o mână de ajutor şi-a adus-o cu el pe soţia lui, Nastaran, şi 
pe fiica lor de un an, Nelufar, un copilaş dulce, cu ochi 
strălucitori şi o fire prietenoasă. Mahtob se juca cu ea în timp ce 
Morteza şi Nastaran împodobeau sala cu baloane, steguleţe şi 
foiţe colorate. Mahtob uitase de şocul de alaltăieri şi vorbea tot 
timpul despre cadourile, pe care avea să le desfacă după aceea. 

Oaspeţii invadau casa aducând pachete divers colorate. Ochii 
lui Mahtob deveneau tot mai mari uitându-se spre mormanul de 
lucruri minunate ce creştea mereu. 

Morteza, Nastaran şi Nelufar au plecat pentru a se întoarce 
puţin mai târziu cu o surpriză - un tort identic cu cel pe care îl 
comandaserăm noi. Chiar în clipa aceea a adus şi Majid tortul 
nostru de la bucătărie. Dubla comandă a fost însă o întâmplare 
norocoasă căci în momentul în care Majid a intrat cu tortul în 
casă, Nelufar s-a repezit spre el vijelioasă şi l-a tras de mână. 

Tortul a căzut pe podea şi s-a rupt, spre consternarea lui 
Majid şi a lui Nelufar. 

Cel puţin mai aveam un tort. 

Petrecerea a fost deschisă de Mammal care bătea ritmic din 
palme acompaniat de nişte cântecele pentru copil care îmi 
sunau străin. Am ajuns acum la concluzia că în Iran surâsul era 
probabil împotriva obiceiului. Niciunul nu părea să fie vesel. Cu 
toate astea, azi, întreaga familie era cu adevărat bucuroasă 
pentru aniversarea fiicei noastre. 

Cântecele au mai durat vreo trei sferturi de oră. Mammal şi 


Reza erau într-o dispoziţie sărbătorească şi se jucau vesel cu 
copiii. Apoi, ca la un semnal, aceşti doi oameni în toată firea s- 
au repezit spre grămada de cadouri şi au început să desfacă 
ambalajele. 

Lui Mahtob nu-i venea să creadă. Lacrimi mari i se 
rostogoleau pe obraji. 

— Mamă, îmi desfac toate cadourile, a suspinat ea. 

— Nu vrea să se întâmple asta, i-am spus lui Moody. Las-o să- 
şi desfacă singură cadourile. 

Moody a vorbit cu Mammal şi cu Reza. Bombănind; aceştia i- 
au permis lui Mahtob să-şi despacheteze câteva dintre cadouri, 
dar când Reza şi Mammal au continuat să împrăştie peste tot 
hârtia colorată de la cadouri, Moody ne-a explicat că obiceiul 
iranian era ca bărbaţii maturi să despacheteze cadourile 
copiilor. 

La sfârşit, decepţia lui Mahtob s-a mai temperat datorită 
numărului mare de cadouri. Primise multe jucării iraniene, un 
înger drăguţ cu roşu şi alb, care se legăna pe Un şnur, o minge, 
o vestă de înot, un colac de înot, o lampă caraghioasă cu 
baloane, multe lucruri de îmbrăcăminte şi păpuşa. 

Erau prea multe jucării ca să se poată juca cu toate deodată. 
Mahtob şi-a strâns în braţe păpuşa, dar o ceată de copii străini 
s-au năpustit asupra celorlalte cadouri, s-au luat la ceartă pe ele 
şi le-au azvârlit prin toată camera. Mahtob a izbucnit din nou în 
plâns, dar nu era nicio posibilitate să stăpâneşti atâţia copii 
neastâmpăraţi. Adulții nu dădeau niciun semn că ar trebui să fie 
atenţi la comportamentul acestora. 

Mahtob îşi ţinea păpuşa în siguranţă în braţe şi tot timpul 
cinei a fost posomorâtă; abia la vederea tortului privirea i s-a 
luminat. Cu inima plină de îngrijorare mă uitam cum îşi înghite 
felia de tort, căci ştiam că darul pe care şi l-ar fi dorit cel mai 
mult nu i-l puteam oferi. 

După aniversarea lui Mahtob tristeţea a devenit mai adâncă. 
Eram deja în septembrie. Trebuia să fi fost acasă de trei 
săptămâni. În curând a urmat o altă zi de naştere, care mi-a 
accentuat şi mai mult starea depresivă. Era ziua Imamului Reza, 
fondatorul sectei şiite. Într-o asemenea zi sfântă, un adevărat 
şiit trebuia să viziteze mormântul imamului, dar cum acesta era 
îngropat într-o ţară duşmană, lrak, am fost obligaţi să ne 
mulţumim cu mormântul surorii sale din Rey, vechea capitală a 


Iranului, la o oră de mers cu maşina, la sud de Teheran. 

Tocmai în această dimineaţă mai deosebită s-a instalat din 
nou zăpuşeala copleşitoare a verii. Erau cu siguranţă 50° la 
umbră. Mă gândeam la îmbrăcămintea groasă pe care trebuia s- 
o port şi nu puteam să-mi imaginez un drum de o oră într-o 
maşină supraîncărcată pe această căldură înspăimântătoare, 
numai ca să vizitez un mormânt care mie nu-mi spunea nimic. 

— Nu vreau să merg, i-am spus eu lui Moody. 

— Totuşi trebuie s-o faci, mi-a replicat el şi cu asta a rezolvat 
totul. 

Am numărat persoanele care se strânseseră la Ameh Bozorg. 

Douăzeci de inşi erau pregătiţi să se strivească în două maşini. 
__ Mahtob era la fel de agitată ca şi mine. Şi ea arăta jalnic. 
Inainte de a pleca, ne-am spus din nou în baie rugăciunea 
noastră: „lubite Dumnezeule, te rugăm, găseşte o cale sigură să 
ajungem amândouă acasă”. 

La această ocazie solemnă Moody m-a silit să-mi pun chador- 
ul meu negru şi gros. In maşina supraîncărcată am fost obligată 
să stau în braţele lui Moody, iar Mahtob în braţele mele. După o 
oră chinuitoare de drum am coborât la Rey, în mijlocul unei 
furtuni de praf şi a unei învălmăşeli de pelerini îmbrăcaţi în 
negru care se îmbulzeau şi scoteau strigăte puternice. Automat, 
Mahtob şi cu mine am pornit în urma femeilor spre intrarea la 
mormânt. 

— Mahtob poate să vină cu mine, a spus Moody. O duc eu. 

— Nu vreau, a strigat ea. 

Moody a apucat-o de mână, dar ea şi-a retras-o. Oamenii au 
întors capul ca să vadă motivul zarvei. 

— Nuuu! a zbierat Mahtob. 

infuriat de rezistenţa ei, Moody a smucit-o de mână, a tras-o 
cu brutalitate de lângă mine şi, în acelaşi timp, a lovit-o puternic 
în spate. _ 

— Nu! am urlat eu. Impiedicându-mă de chador-ul gros, am 
căzut în spatele fiicei mele. 

Moody şi-a îndreptat imediat furia împotriva mea şi mi-a 
aruncat în faţă, zbierând în engleză cât îl ţinea gura, toate 
obscenităţile care i-au venit în minte. 

Am început să plâng, neputincioasă dintr-odată în faţa furiei 
sale. Mahtob a încercat să mă salveze, strecurându-se între noi. 
Moody şi-a coborât privirea spre ea ca şi cum abia acum şi-ar fi 


adus din nou aminte de existenţa ei. Şi, orbit de furie, a lovit-o 
brutal cu dosul palmei peste faţă. Dintr-o tăietură la buza de sus 
a început să-i ţâşnească sângele şi să picure în praf. 

— „Najess”, şopteau oamenii în jurul nostru, „murdar”. 

În Iran sângele e considerat ca un semn de necurăţenie şi 
trebuie imediat şters. Nimeni nu s-a amestecat însă în ceva care 
arăta clar a fi o ceartă de familie. Nici Ameh Bozorg, nici 
altcineva din familie n-ar fi încercat să potolească furia lui 
Moody. Priveau în pământ sau undeva, în spaţiu. 

Mahtob plângea de durere. Am luat-o în braţe şi am încercat 
să-i opresc sângele cu colţul chador-ului în timp ce Moody 
continua să reverse asupra mea valul de obscenităţi, 
aruncându-mi în faţă tot felul de expresii triviale pe care nu le 
mai auzisem niciodată la el. Prin perdeaua de lacrimi vedeam, 
cum figura i se schimonosise într-o grimasă plină de ură, 
înspăimântătoare. 

— Trebuie să facem rost de gheaţă pentru buzele ei, i-am 
strigat. 

Imaginea chipului plin de sânge a lui Mahtob l-a făcut pe 
Moody să se mai calmeze puţin, chiar dacă nu arăta că regretă 
ceva. Şi-a controlat însă comportamentul şi am căutat împreună 
un vânzător dispus să taie câteva bucățele dintr-un bloc mare şi 
murdar de gheaţă şi să ne vândă un pahar plin. 

Mahtob scâncea. Moody avea un chip întunecat şi nu părea 
deloc să se căiască. lar eu încercam să mă obişnuiesc cu 
constatarea că mă măritasem cu un nebun şi acum mă aflam 
prinsă în capcană într-o ţară în care legile îi confereau dreptul 
de stăpân absolut asupra mea. 

Se scursese aproape o lună de când Moody ne reţinuse 
ostatice şi, cu cât se prelungea şederea noastră în Iran, cu atât 
ceda el tot mai mult puterii inimaginabile de atracţie a culturii 
sale originare. Ceva în personalitatea lui Moody se dereglase 
îngrozitor. Trebuia să-mi salvez fiica şi pe mine din acest coşmar 
înainte ca el să ne omoare. 

Câteva zile mai târziu, în timpul orelor lâncede ale după- 
amiezii, când Moody era plecat, am hotărât să încerc o disperată 
fugă spre libertate. Am scos câţiva riali din ascunzătoare, am 
luat-o pe Mahtob şi am părăsit în grabă casa. Dacă nu puteam 
să iau contact cu ambasada prin telefon, trebuia să ajung 
cumva acolo. 


Înfăşurată în manto şi în rusari, speram să nu fiu recunoscută 
ca străină. N-aveam chef să explic nimănui acţiunea mea. Îmi 
trăsesem rusari-ul mult pe faţă ca să nu atrag atenţia acelei 
pasdar, înspăimântătoarea poliţie secretă, prezentă peste tot. 

— Unde ne ducem, mami, a întrebat Mahtob. 

— O să-ţi spun imediat. Acum grăbeşte-te. 

Nu voiam să-i dau nicio speranţă înainte de a ne afla în 
siguranţă. 

Mergeam repede, intimidate de forfota oraşului plin de 
agitaţie, neştiind în ce direcţie trebuia să ne îndreptăm. Inima 
îmi bătea înfricoşată: Trecusem la acţiune. Nu puteam să prevăd 
reacţia plină de ferocitate a lui Moody când ar fi realizat că am 
fugit, dar nici nu aveam intenţia să mă întorc. Mi-am permis un 
oftat încet de uşurare la gândul că nu-l voi revedea niciodată. 

În sfârşit am dat peste o clădire cu o tăbliță pe care era scris 
în engleză cuvântul TAXI. Am intrat ca să cerem un taxi şi în 
cinci minute ne aflam pe drumul spre libertate. 

Am încercat să-i explic şoferului că trebuia să ne ducă la 
Reprezentanţa Americană de la Ambasada Elvețiană, dar el nu 
m-a putut înţelege. Am repetat adresa pe care mama mi-o 
dăduse la telefon: „Park Avenue şi strada şaptesprezece”. La 
cuvântul „Park Avenue” faţa i s-a luminat şi a luat-o din loc prin 
traficul aglomerat. 

— Unde mergem mămico, m-a întrebat Mahtob din nou. 

— Mergem la Ambasadă, i-am spus. Acum, că ne aflam în 
drum spre ea, puteam din nou să respir mai uşurată. Acolo vom 
fi în siguranţă. De acolo vom putea zbura acasă. 

Mahtob radia de fericire. 

După ce s-a strecurat în viteză cu maşina aproape o jumătate 
de oră pe străzile Teheranului, şoferul a oprit la Ambasada 
Australiană din Park Avenue. A vorbit cu soldatul de pază care l- 
a îndrumat să dea colţul. Câteva clipe mai târziu ajungeam în 
faţa refugiului nostru, o clădire de beton mare, modernă, cu o 
placă ce menţiona denumirea Reprezentanţei Americane din 
cadrul Ambasadei Elveţiene. Intrarea era apărată cu gratii de 
fier şi păzită de un poliţist iranian. 

Am plătit şoferul de taxi şi am apăsat la poartă pe butonul 
unui interfon. Poarta s-a deschis cu un bâzâit electronic, iar 
Mahtob şi cu mine ne-am năpustit pe pământ elveţian - nu 
iranian. 


Un iranian vorbind englezeşte a venit la noi şi ne-a întrebat de 
paşapoarte. 

— Nu avem paşapoartele, am spus. 

Examinându-ne atent, a constatat că eram americance, aşa 
că ne-a lăsat să intrăm. 

A trebuit să ne supunem unui control corporal. Cu fiecare 
clipă îmi creştea buna dispoziţie datorită acestei realizări 
extraordinare - eram libere. 

În cele din urmă am primit permisiunea să intrăm la secţia 
administrativă, unde o armeniană-iraniană, cu o înfăţişare 
severă dar prietenoasă, care se numea Helen 

Balassanian, m-a ascultat calmă când eu am explodat cu 
povestea prizonieratului nostru care dura de o lună. Helen, o 
femeie înaltă şi slabă, probabil în jur de patruzeci de ani, 
îmbrăcată, în mod clar neiranian, cu un taior după moda 
occidentală, având o fustă până la genunchi, cu capul 
descoperit, injurios, ne-a privit cu multă înţelegere. 

— Acordaţi-ne azil, am implorat-o eu. Veţi găsi apoi o 
posibilitate de a ne duce acasă. 

— Despre ce vorbiţi dumneavoastră? a replicat Helen. Nu 
puteţi rămâne aici. 

— Dar nu ne putem întoarce acasă la el. 

— Sunteţi cetăţeană iraniană, a spus Helen cu blândeţe. 

— Nu, eu sunt cetăţeancă americancă. 

— Sunteţi iraniană, a repetat ea. Şi trebuie să vă supuneţi 
legilor iraniene. 

Prietenoasă, dar fermă, ne-a lămurit că eu, în momentul în 
care m-am căsătorit cu un iranian, am devenit, potrivit legii 
iraniene, cetăţeană iraniană. Legal, atât eu cât şi Mahtob, eram, 
de fapt, iraniene. 

O transpiraţie rece mi s-a prelins pe spate. 

— Nu vreau să fiu iraniană, am spus eu. Eu sunt născută 
americană. Vreau să am cetăţenia americană. 

Helen a clătinat din cap. 

— Nu, a spus ea blând. Trebuie să vă întoarceţi la el. 

— O să mă bată, am tipat. l-am arătat-o pe Mahtob. O să ne 
bată! 

Helen înţelegea situaţia mea, dar nu avea nicio putere să ne 
ajute. 

— Suntem deţinute în casa aceea, am spus, încercând încă o 


dată s-o conving, în timp ce lacrimi mari mi se rostogoleau pe 
obraji. Am reuşit să fugim pe uşa din faţă numai pentru că toţi 
dormeau. Nu putem să ne întoarcem. Ne va închide. Mi-e tare 
frică de ce se va întâmpla cu noi. 

— Nu înţeleg de ce femeile americane fac asta, a şoptit Helen. 
Pot să vă fac rost de haine, pot să trimit câteva scrisori pentru 
dumneavoastră. Pot să iau contact cu familia dumneavoastră, 
să le comunic că sunteţi sănătoase. Asta e tot ce pot să fac 
pentru dumneavoastră, altceva nimic. 

Aceasta era realitatea simplă şi copleşitoare - eu şi Mahtob ne 
aflam cu totul în puterea legilor acestui patriarhat fanatic. 

In ora pe care am petrecut-o la Ambasadă am fost într-o stare 
de şoc. Am făcut ce-am putut. Am telefonat în America. 

— Caut o posibilitate de a veni acasă, i-am strigat mamei, 
aflată la o depărtare de mii de kilometri. Vezi ce poţi face şi tu 
de acolo. 

— Am luat deja legătura cu Ministerul de Externe, mi-a spus 
mama şi vocea ei se frânse distrusă. Facem tot ce ne stă în 
putinţă. 

Helen mi-a ajutat să compun o scrisoare către Ministerul de 
Externe al SUA, ce urma să ajungă prin Elveţia. În ea prezentam 
faptul că eram reţinută în Iran împotriva voinţei mele şi că nu 
fusesem de acord ca soţul meu să retragă averea noastră din 
Statele Unite. 

Helen a completat nişte formulare şi mi-a cerut amănunte 
despre Moody. O interesa în special cetăţenia lui. După ce 
fusese implicat în evenimentele tulburi ale revoluţiei iraniene, 
Moody nu mai încercase niciodată să ceară cetăţenia 
americană. Helen m-a întrebat despre cartea verde a lui Moody 
- permis oficial de rezidenţă şi muncă în America. Până în 
prezent se mai putea încă întoarce să muncească în Statele 
Unite. Dar dacă mai întârzia mult, cartea verde expira şi el n-ar 
mai fi avut aprobarea să practice acolo medicina. 

— Mie mi-e frică mai mult că ar putea primi aici un post, am 
spus eu. Dacă poate lucra aici, suntem prinse în Capcană. Dacă 
nu reuşeşte să primească aici niciun loc de muncă se va hotări, 
poate, să ne întoarcem în Statele Unite. 

După ce Helen a făcut tot ceea ce putea face, a urmat, în fine 
şi invitaţia de care mă temeam. 

— Acum trebuie să vă întoarceţi, ne-a spus ea încet Vom face 


tot ce ne stă în putere. Aveţi răbdare. 

A chemat un taxi pentru noi. Când acesta a sosit, a ieşit 
împreună cu noi în stradă şi a vorbit cu Şoferul, i-a dat o adresă 
în apropierea casei lui Ameh Bozorg. De la Ultimele blocuri vom 
merge pe jos, ca să nu ne vadă Moody sosind cu taxiul. 

Stomacul mi se strângea dureros în timp ce mă întorceam cu 
Mahtob pe străzile Teheranului, neputând să ne ducem în altă 
parte decât la un soţ şi un tată care îşi luase rolul de paznic de 
închisoare atotputernic. 

Am încercat să cântăresc limpede lucrurile, dar capul îmi 
vâjâia. l-am spus cu prudenţă lui Mahtob: 

— Nu-i putem povesti nici tatii, nici nimănui altcuiva unde am 
fost. O să-i spunem că am fost să ne plimbăm şi ne-am rătăcit. 
Dacă-ţi pune întrebări, nu-i răspunde. 

Mahtob a aprobat. Era silită să se maturizeze foarte repede. 

Moody ne aştepta deja când am sosit. 

— Unde aţi fost? a mârâit el. 

— Am fost să ne plimbăm, am minţit eu, şi ne-am rătăcit. Pur 
şi simplu am ajuns mai departe decât ne propusesem. Sunt 
atâtea de văzut. 

Moody a cântărit un moment explicaţia mea, apoi a respins-o. 
Ştia că am un simţ de orientare foarte bun. Ochii i-au sclipit 
ameninţător ca oricărui musulman pe care l-a supărat o femeie. 
M-a înhăţat şi, în timp ce şi-a înfipt degetele unei mâini în braţul 
meu, m-a apucat cu cealaltă de păr. Apoi m-a târât în faţa 
membrilor familiei... în număr de vreo zece, care se aflau 
răspândiţi prin casă. 

— Ea nu are voie să părăsească această casă! a poruncit el. 

Apoi mi s-a adresat: 

— Dacă mai încerci o dată să părăseşti casa, te omor! 

Înapoi la dormitorul singuratic, înapoi la zilele de lâncezeală, 
înapoi la greţuri şi la vome, înapoi la stării» de adâncă 
depresiune. De câte ori ieşeam din cameră, eram urmărită, pas 
cu pas, de Ameh Bozorg sau de una din fiicele ei. Simţeam cum 
îmi slăbeşte voinţa. Curând mi-am dat seama foarte limpede că- 
mi voi accepta nenorocirea şi că voi rămâne despărțită pentru 
totdeauna de familia şi de patria mea. 

Ruptă de lume, am descoperit cu o oarecare ironie că ceea ce 
mă apăsa cel mai mult erau lucrurile mărunte: nu ştiam nimic, 
de exemplu, ce făcuseră „Tigrii” în această ultimă lună a 


sezonului de baseball. Fuseseră liderii diviziei când plecasem 
spre Iran. De fapt, planificasem, în mod original, ca la întoarcere 
să-l însoțesc pe tata la un meci, ştiind că aceasta ar putea fi 
ultima lui ocazie de a mai urmări un joc. 

Copleşită de dorul de acasă, am încercat, într-o după-amiază, 
să scriu o scrisoare părinţilor mei, fără să ştiu exact cum aş 
putea s-o pun la poştă. Am constatat însă, spre consternarea 
mea, că mâna îmi era prea slăbită pentru a scrie. Nu eram în 
stare nici măcar să mă semnez. 

Ore în şir am încercat să înţeleg ce se întâmplase cu mine. 
Eram bolnavă, nervoasă, într-o stare depresivă, pe punctul de a 
pierde contactul cu realitatea. Moody părea satisfăcut că mă 
prinsese la strâmtoare; era convins că nu-mi mai puteam 
manifesta voinţa, că nu mă mai puteam răzvrăti împotriva lui, 
că nu mai eram în stare să lupt pentru libertatea mea. Mă uitam 
la copilul meu. Pielea fină a lui Mahtob era plină cu pete mari, 
urme ale nenumăratelor ciupituri de țânțari. Vara trecea. În 
curând va sosi iarna. Inainte să-mi dau seama, anotimpurile şi 
chiar timpul în sine vor deveni nimicnicie. Cu cât vom rămâne 
mai mult timp aici, cu atât ne vom accepta mai uşor destinul. 

Mi-am adus aminte de cuvintele preferate ale tatii: „Acolo 
unde e voinţă, există şi o cale de rezolvare Dar chiar dacă aş 
mai avea voinţă, cine ştie o cale să ne ajute? mă întrebam. 
Exista oare cineva care să ne poată smulge pe mine şi pe copilul 
meu din acest coşmar? 

Treptat, în ciuda ceţii ce mă învăluia din cauza bolii şi a 
medicamentelor pe care mi le dăduse Moody, mi-am clarificat 
răspunsul. 

Nimeni nu ne putea ajuta. 

Numai eu puteam să mă smulg de aici. 


5 


Într-o seară, la puţin timp după ce abia se întunecase „mă 
găseam în sala cea mare a casei lui Ameh Bozorg când am auzit 
uruitul ameninţător al avioanelor de vânătoarecu reacţie 
zburând jos şi apropiindu-se de cartierul nostru. Fulgerele 
strălucitoare ale apărării antiaeriene au luminat cerul, urmate 
de ecoul ascuţit, răsunător, al exploziilor aeriene. 

— Dumnezeule, m-a gândit, războiul a ajuns la Teheran! 

M-am întors, căutând-o pe Mahtob, ca să fug cu ea într-un loc 
sigur. Dar Majid, văzându-mi expresia înspăimântată, s-a 
străduit să mă liniştească: 

— E numai o demonstraţie, mi-a explicat el, pentru 
„Săptămâna Războiului”. 

Moody mi-a explicat că „Săptămâna Războiului” este o 
sărbătoare anuală care celebrează lupta glorioasă a islamului în 
războiul cu lrakul, şi, prin extensie, cu America, întrucât toată 
propaganda iraniană declara că Irakul ar fi» pur şi simplu, 
marioneta controlată şi înarmată de americani. 

— Suntem în război cu America, îmi spuse Moody cu o bucurie 
nedisimulată. Aşa-i drept... Tatăl tău l-a ucis pe tatăl meu. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

Şi Moody încercă să-mi explice că în timp ce tatăl meu servise 
în cadrul forţelor de luptă americane din Abadan - o localitate 
din sudul Iranului - tatăl său lucrase ca medic de război, şi 
tratase mulţi soldaţi contra malariei, molipsindu-se chiar el, în 
cele din urmă, de această boală, care, în cazul lui, a fost 
mortală. 

— Aşa că va trebui să plătiţi pentru asta, sfârş: Moody. Fiul 
tău Joe va muri în războiul din Golf. Poţi fi sigură de asta. 

Imi dădeam seama foarte bine că Moody voia să mă 
enerveze, dar nu reuşeam să fac distincţia între realitate şi 
fanteziile lui sadice. Acesta nu mai era omul cu care mă 
căsătorisem. Cum puteam să aflu dacă ceva era adevărat din 
toate astea? 

— Vino, mi s-a adresat el, mergem pe acoperiş. 

— De ce? 

— Să vezi o demonstraţie. 

Nu putea fi decât o demonstraţie antiamericană. 

— Nu, m-am opus. Nu vin cu tine. 


Fără niciun cuvânt, Moody a apucat-o pe Mahtob şi a scos-o 
din cameră. Ţipând de uimire şi de spaimă, ea se zbătea în 
braţele lui. Dar el a ţinut-o strâns urmându-şi familia, sus, pe 
Acoperiş. În curând s-au auzit nişte strigăte înspăimântătoare ce 
intrau în casă pe ferestrele deschise. 

Maag barg Amrika! urla un cor de voci de pe toate 
acoperişurile învecinate. Acum ştiam bine acest strigăt de luptă 
întrucât îl auzeam mereu la emisiunile lor de actualități. El 
însemna „Moarte Americii!” 

Maag barg Amrika! strigătele deveneau tot mai puternice şi 
mai pătimaşe. Mi-am astupat urechile cu mâna, dar urletul 
fanatic n-a scăzut în intensitate. 

Maag barg Amrika! 

Am strigat-o pe Mahtob care se afla pe acoperiş împreună cu 
ceilalţi membri ai familiei, ţinută cu forţa de un tată nebun care 
îi cerea să se întoarcă împotriva ţării ei. 

Maag barg Amrika! 

In noaptea aceea patrusprezece milioane de voci ca una 
singură au răsunat în Teheran. Rostogolindu-se într-un 
crescendo de la un acoperiş la altul, transpunând populaţia într- 
o stare de frenezie hipnotică, strigătul distrugător, enervant, 
înspăimântător mi-a sfâşiat sufletul. 

Maag barg Amrika! Maag barg Amrika! Maag barg Amrika! 

— Mâine plecăm la Qum, m-a anunţat Moody. 

— Ce-i asta? 

Qum este centrul religios al Iranului. E un oraş sfânt. Mâine 
este prima vineri a Moharram-ului, luna de doliu. Acolo se află 
un mormânt. Ai să porţi un chadornegru. 

Mi-am amintit de vizita la Rey, o excursie neplăcută, care se 
sfârşise prin bătaia pe care o luase Mahtob de la tatăl ei. De ce 
trebuia familia să ne târască pe Mahtob şi pe mine în 
pelerinajele lor ridicole? 

— Nu vreau să merg, i-am spus. 

— O să mergem. 

Intre timp ajunsesem să cunosc destul de bine legile Islamice 
ca să găsesc un motiv plauzibil. 

— Nu pot să merg la mormânt, am spus eu. Am ciclul. 

Moody s-a încruntat. Fiecare ciclu îi amintea faptul că eu, în 
ciuda celor cinci ani care trecuseră de la naşterea lui Mahtob, nu 
fusesem în stare să-i dăruiesc încă un copil, un fiu. 


— Mergem, a spus el. 

A doua zi dimineaţa Mahtob şi cu mine ne-am trezit într-o 
stare accentuată de deprimare având în vedere perspectiva 
acelei zile. Mahtob avea diaree, dovadă a stării de tensiune în 
care se afla, încordare cu care eu începusem să mă obişnuiesc. 

— Mahtob e bolnavă, i-am spus eu lui Moody. Ar trebui să 
rămână acasă. 

— Mergem cu toţii, a repetat el sever. 

Adânc mâhnită, mi-am îmbrăcat uniforma - pantaloni negri, 
ciorapi lungi negri, manto-ul negru, rusari-ul negru, înfăşurat în 
jurul capului. Peste tot acest echipament trebuia să îmbrac 
chador-ul negru pe care îl uram. 

Noi mergeam în maşina lui Morteza, un nepot al lui Moody, 
unde ne-am înghesuit împreună cu Ameh Bozorg, cu fiica ei 
Fereshteh, cu Morteza, soţia acestuia, Nastaran, şi fetiţa lor, o 
mititică veselă, Nelufar. Am avut nevoie de câteva ore ca să 
ajungem la autostradă, şi de aici încă de două ore, în care 
maşinile, una după alta, bară la bară, pline până la refuz cu 
credincioşi au străbătut un peisaj tot atât de dezolant ca şi 
sufletul meu. 

Qum era un oraş al colbului de un roşu-arămiu deschis. Nicio 
stradă nu era asfaltată, iar maşinile mulţimii adunate ridicau 
nori înecăcioşi de praf. Când am coborât din maşină veşmintele 
noastre transpirate prinseseră o crustă de murdărie. 

In mijlocul unei pieţe mari se afla un bazin cu apă de 
dimensiuni olimpice, înconjurat de pelerini care zbierau 
încercând să ajungă până la marginea apei, pentru a-şi face 
spălarea rituală, pregătitoare a rugăciunii. Adunătura de oameni 
nu vădea niciun semn de iubire pentru aproapele său. Ajutându- 
se cu lovituri de coate puternice, date fără alegere, şi şuturi bine 
plasate, încercau să-şi asigure un loc la marginea apei. Ici şi colo 
se auzea câte o plescăitură la suprafaţa apei, urmată de 
răcnetul furios al vreunui credincios care primise un botez 
imprevizibil. 

Pentru că nici eu nici Mahtob nu ne gândeam să luăm parte la 
rugăciune, nu ne-am înghesuit să ne spălăm în apa murdară... l- 
am aşteptat pe ceilalţi. 

Apoi am fost separați după sex. Mahtob şi cu mine le-am 
urmat pe Ameh Bozorg, Pereshteh, Nastaran şi Nelufar în 
amerele pentru femei ale moscheii. Nu aveam loc ca să ne 


putem apleca să ne scoatem pantofii, aşa că i-am azvărlit pur şi 
simplu din picioare, aruncându-i deasupra unui morman de 
încălţăminte. 

împinsă cu putere din toate părţile, Mahtob mi s-a agăţat 
înspăimântată de mână în clipa în care am pătruns într-o sală 
uriaşă ai cărei pereţi erau prevăzuţi de jur împrejur cu oglinzi. O 
muzică islamică se revărsa din megafoane, dar nu putea acoperi 
vocile miilor de femei îmbrăcate în chador-uri negre, care, 
aşezate pe jos şi bătându-se cu pumnii în piept, îşi rosteau 
rugăciunile. Lacrimi de î nmormântare le şiroiau pe obraji. 

Uriaşele oglinzi erau decorate cu aur şi argint şi luciul 
metalelor preţioase se reflecta de la o oglindă la alta. Strălucirea 
lor alcătuia un contrast puternic cu chadorurile negre ale 
femeilor ce se rugau. 

— Bishen - aşezaţi-vă - spuse Ameh Bozorg. 

Mahtob şi cu mine ne-am aşezat pe jos, iar Nastaran şi 
Nelufar s-au ghemuit pe vine lângă noi. 

— Bishen. Repetă Ameh Bozorg. Prin gesturi, şi cu ajutorul 
câtorva cuvinte în farsi, mi-a dat de înţeles că trebuie să privesc 
în oglindă. Ea şi Fereshteh s-au dus la un sicriu mare, bogat 
decorat, care se afla într-o încăpere alăturată. 

Am privit în oglindă. În câteva clipe am simţit că alunec într- 
un fel de transă, un vârtej care mă absoarbe. Oglinzile ce 
reflectau alte oglinzi creau iluzia infinitului. Muzica islamică, 
bătaia ritmică a femeilor care se loveau cu pumnii în piept, 
bocetul lor te captivau împotriva voinţei tale. Pentru credincioşi 
experienţa era probabil copleşitoare. 

Nu mi-am dat seama cât timp a trecut... Am observat la un 
moment dat că Ameh Bozorg şi Fereshteh se întorseseră înapoi 
în sala în care aşteptam noi - Mahtob, Nastaran şi Nelufar. 
Hoaşca cea bătrână s-a îndreptat direct spre mine, a ţipat cât a 
putut în farsi şi a arătat cu degetul ei osos spre faţa mea. 

Ce nu mai făcusem? mă întrebam. 

Nu înţelegeam niciun cuvânt din ceea ce spunea Ameh 
Bozorg, în afară de Amrika. 

Lacrimi de mânie îi curgeau din ochi. Şi-a băgat mâna sub 
chador ca să se tragă de păr. Cu cealaltă mână se bătea în piept 
şi apoi se lovea în cap. 

Cu un gest furios ne-a cerut să plecăm şi am urmat-o toate 
afară din moschee, oprindu-se doar să ne găsim din nou 


pantofii. 

Moody şi Morteza îşi isprăviseră rugăciunile şi ne aşteptau. 
Ameh Bozorg alergă către Moody ţipând şi bătându-se în piept. 

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat eu. 

S-a întors privindu-mă furios. 

— De ce te-ai împotrivit să mergi la haram? 

— Nu m-am împotrivit. Ce e un haram? 

— Monmânt. Haram înseamnă mormânt. Nu te-ai dus şi tu cu 
ea acolo. 

— Mi-a poruncit să măaşez şi să mă uit în oglindă. 

Mi se părea că întâmplările nefericite de la Rey se repetă. 
Moody bombănea atât de furios încât mi s-a făcut frică să nu 
mă bată. Am împins-o pe Mahtob în spatele meu, în siguranţă. 
Mi-am dat seama că bătrâna cea ticăloasă mă băgase din nou în 
necaz. Voia cu orice preţ să provoace un scandal între mine şi 
Moody. Am aşteptat până Moody a făcut o pauză în debitarea 
tiradei sale. Pe un ton cât mai blând cu putinţă i-am spus cu 
multă hotărâre: 

— Linişteşte-te şi gândeşte-te ce spui. Mi-a spus să mă aşez şi 
Să mă uit în oglindă. 

Moody s-a întors către soră-sa care continua să se poarte 
teatral. Au schimbat câteva cuvinte, apoi Moody mi s-a adresat: 

— Ea ţi-a spus să te aşezi şi să priveşti oglinda, dar asta nu 
însemna că trebuia să rămâi acolo. 

Cât o uram pe femeia asta rea! 

— Nici Nastaran nu s-a dus, am remarcat eu. Pe ea de ce nu-i 
supărată? 

Moody i-a pus întrebarea lui Ameh Bozorg. Era încă atât de 
furios pe mine încât a început să traducă pe loc răspunsul surorii 
sale înainte de a-i pricepe înţelesul. 

— Nastaran are ciclu, a spus el. Ea nu poate... 

Apoi şi-a amintit că şi eu aveam ciclul. 

În mod excepţional logica i-a învins nebunia. Comportarea sa 
faţă de mine a devenit mai prietenoasă şi s-a întors furios spre 
soră-sa. S-au certat câteva minute în şir şi au continuat să 
discute în contradictoriu şi după ce ne-am înghesuit în maşină şi 
ne îndreptam de-acum spre casa fratelui ei. 

— l-am spus că e nedreaptă, mi-a spus Moody cu mult mai 
multă blândeţe şi pe un ton compătimitor. Nici nu înţelegi limba. 
l-am spus că nu are destulă răbdare cu tine. 


Încă o dată mă prinsese fără apărare. Astăzi fusese plin de 
înţelegere. Dar cum se va comporta mâine? 

A început anul şcolar. În prima zi de şcoală copiii au fost duşi 
de profesori prin Teheran la o demonstraţie de masă pe străzi. 
Sute de elevi ai unei şcoli apropiate au mărşăluit prin faţa casei 
lui Ameh Bozorg, scandând într-un glas sloganul pe care îl uram: 
„Maag barg Amrika”! adăugând încă un duşman: Maag barg 
Israil”! 

În dormitor, Mahtob îşi astupase urechile, dar strigătele 
ajungeau totuşi până la ea. 

Mai rău a fost faptul că acest exemplu despre rolul şcolii în 
viața unui copil iranian l-a inspirat pe taică-său. Era hotărât s-o 
facă pe Mahtob o fiică iraniană ascultătoare. Câteva zile mai 
târziu a anunțat pe neaşteptate. 

— Mahtob merge mâine la şcoală! 

— Nu, nu poti face una ca asta! am strigat eu. 

Mahtob s-a agăţat posesiv de mâna mea. Ştiam că ar fi teribil 
de înspăimântată dacă ar fi dusă de lângă mine. Ştiam 
amândouă că „şcoală” înseamnă ceva de durată. 

Dar Moody a rămas neclintit. Mahtob şi cu mine ne-am certat 
cu el minute în şir, dar fără niciun rezultat. 

În cele din urmă, eu am spus: 

— Vreau mai întâi să văd şcoala. Şi Moody a fost de acord. 

După-amiază devreme ne-am dus să inspectăm şcoala. Am 
fost surprinsă să găsesc o clădire modernă şi curată, cu o mică 
grădină drăguță şi îngrijită, cu bazin de înot şi WC-uri ca în 
America. 

Moody mi-a explicat că asta ar fi o şcoală particulară 
pregătitoare. Când un copil este apt pentru clasa întâi iraniană, 
el trebuie să urmeze o şcoală de stat. Acesta ar fi fost ultimul an 
în care Mahtob putea fi primită într-o şcoală pregătitoare şi el 
voia ca ea să înceapă aici, înainte de a fi obligată să urmeze 
severa şcoală de stat. 

Eram hotărâtă să intre în clasa întâi în America, dar mi-am 
ţinut gura în timp ce Moody vorbea cu directorul şi traducea 
întrebările mele. 

— Vorbeşte cineva englezeşte aici? am întrebat. Mahtob nu 
vorbeşte prea bine farsi. 

— Da, mi s-a răspuns. Dar persoana respectivă nu e aici în 
momentul ăsta. 


Moody a explicat că ar dori ca Mahtob să înceapă chiar de a 
doua zi, dar directorul i-a explicat că există o listă de aşteptare 
de şase luni. 

Când a auzit, Mahtob a răsuflat uşurată; pe moment problema 
era astfel rezolvată. Dar, pe drum, în timp ce ne întorceam spre 
casa lui Ameh Bozorg, capul îmi vâjâia. Dacă Moody şi-ar fi 
realizat planul, m-aş fi simţit pentru prima oară învinsă în 
proiectul meu de apărare. Ar fi fost un pas concret spre 
stabilirea noastră în Iran. Dar, poate, ar fi fost un pas 
intermediar spre libertate. 

Poate ar fi bună ideea existenţei unei faţade de normali tate. 

Moody era în permanenţă în alertă; fiecare gest al meu îl 
făcea să se înfurie. In aceste condiţii nu aveam nicio posibilitate 
să întreprind vreun pas pentru a ne scoate pe mine şi pe Mahtob 
din Iran. Treptat, mi-am dat seama că nu-i voi adormi vigilenţa 
lui Moody decât făcându-l să creadă că acceptam să trăiesc aici. 

Toată după-amiaza şi seara am încercat, închisă în dormitorul 
devenit celulă de închisoare, să-mi pregătesc un plan de 
acţiune. Mintea îmi era confuză, dar mi-am impus să fiu cât mai 
lucidă. Mai întâi, ştiam asta, trebuia să dau atenţie sănătăţii 
mele. Chinuită de boli şi de stări depresive, dormind puţin şi 
abia mâncând, mă refugiasem în medicamentele lui Moody. 
Trebuia să termin cu ele. 

Trebuia să-l conving pe Moody să ne mutăm de la Ameh 
Bozorg. Intreaga familie avea rolul unui paznic de închisoare. De 
şase săptămâni de când locuiam acolo eram tratată de Ameh 
Bozorg şi Baba Hajji cu un dispreţ din ce în ce mai accentuat. 
Baba Hajji începuse chiar să pretindă să iau şi eu parte la 
nesfârşitele lor rugăciuni zilnice. Era unul dintre subiectele de 
conflict dintre el şi Moody. Moody îi explica că eu studiez 
Coranul şi, în ritmul meu propriu, învăţam câte ceva despre 
Islam. Nu voia să mă constrângă la rugăciuni. Gândindu-mă mai 
bine la atitudinea lui Moody, mi-am dat seama că el spera într- 
adevăr că m-aş putea aclimatiza. 

Desigur că nu voia ca familia lui să trăiască mereu aşa. Nu 
făcusem dragoste de şase săptămâni. Mahtob nu-şi putea 
ascunde antipatia pe care o nutrea faţă de el. Undeva, în mintea 
dezorientată a lui Moody exista fantezista închipuire că într-o zi 
ne-am fi putut organiza o viaţă normală aici în lran. Singura mea 
posibilitate să-i adorm vigilenţa era să-l fac să creadă că şi eu 


împărtăşeam acea închipuire şi că acceptam hotărârea lui de a 
trăi pe mai departe în Iran. 

Reflectând asupra sarcinii ce-mi revenea, am fost cuprinsă de 
îndoieli. Pentru a-mi croi drumul spre libertate, era necesar să 
dau dovadă de calităţile unei artiste de primă mână. Trebuia să-l 
fac pe Moody să creadă cu adevărat că încă îl mai iubeam, deşi 
între timp în rugăciunile mele îi doream moartea. 

Pentru prima oară de câteva săptămâni m-am coafat şi m-am 
machiat. Am căutat o rochie drăguță, o rochie pakistaneză, de 
bumbac, cu mâneci lungi şi cu un volan la fustă. Moody a 
remarcat imediat schimbarea şi a acceptat de îndată să avem 
discuţia pe care i-o cerusem. Am ieşit afară, în curtea din spate, 
lângă bazinul de înot, unde nu ne deranja nimeni. 

— Nu m-am simţit bine, am început eu. Sunt foarte slăbită. Nu 
pot nici măcar să-mi scriu numele. 

A reţinut spusele mele cu un evident început de simpatie... 

— N-am să mai iau niciun medicament. 

Moody m-a aprobat. Ca osteopat, era, chiar prin formaţia sa, 
împotriva abuzului de medicamente. Mi-a dat medicamente - 
mi-a spus el - încercând să mă ajute ca să depăşesc momentele 
grele. Probabil că sosise însă momentul să mă opresc. 

încurajată de răspunsul lui, am adăugat. 

— M-am obişnuit cu ideea că vom trăi în Teheran şi doresc să 
ne luăm viaţa de la început. Insă vreau să ne facem o viaţă a 
noastră aici. 

Puteam citi pe expresia feţei lui Moody că era în gardă, dar eu 
am continuat. 

— Vreau să avem o viaţă a noastră, dar am nevoie de ajutorul 
tău. Nu pot s-o fac singură şi nu pot aici, în casa asta. 

— Totuşi va trebui s-o faci, mi-a spus el ridicând tonul. Ameh 
Bozorg e sora mea şi îi datorez respect. 

— Nu pot s-o sufăr, am tipat eu. Lacrimile începură să-mi 
curgă şiroaie pe obraz şi brusc cuvintele mele au ţâşnit, pline de 
venin: O urăsc! E murdară, împuţită. De câte ori intri în 
bucătărie, cineva mănâncă deasupra maşinii de gătit şi 
mâncarea cade din nou în oală. Nu spală ceştile în care se 
serveşte ceaiul, în mâncare sunt gândaci, iar în orez viermi; 
casa duhneşte. Aşa vrei tu să trăim? 

În ciuda planului pregătit cu grijă, am făcut greşeala să-i 
stârnesc mânia. 


— Trebuie să trăim aici, a mârâit el. 

Ne-am certat groaznic întreaga dimineaţă. Am încercat să-l 
fac să recunoască cât de murdară este casa lui Ameh Bozorg, 
dar el îşi apăra cu încăpățânare sora. 

În cele din urmă, dându-mi seama că planul meu ar putea da 
greş, mi-am ţinut cumpătul ca să preiau iniţiativa şi să joc rolul 
unei femei supuse. Am luat în mână volanul lat al rochiei şi l-am 
folosit ca să-mi şterg lacrimile. 

— Te rog, i-am spus eu, vreau să te fac fericit. Vreau, s-o fac 
pe Mahtob fericită. Te rog, fă ceva ca să mă ajuţi. Trebuie să mă 
ajuţi să ieşim din casa asta dacă vrem să începem din nou şi să 
reuşim să întreprindem ceva în Teheran. A 

Moody mi-a răspuns cu cuvinte mai blânde. Işi dădea seama 
că spuneam adevărul, dar nu ştia cum să împace cerinţele soţiei 
cu cele ale surorii. 

— Nu avem unde să mergem nicăieri în altă parte, a spus el. 

Mă pregătisem pentru o astfel de replică. 

— Întreabă-l pe Reza dacă n-am putea locui la el. 

— Dar ţie nu-ţi place Reza. 

— Ba da, e mai drăguţ cu mine de când sunt în Iran. Şi Esşey 
la fel. 

— Ei, nu ştiu dacă o să ţină asta. 

— Dar el ne-a invitat de mai multe ori să-l vizităm, am 
adăugat eu. 

— Asta e numai taraf. De fapt nu gândeşte aşa. Taraf 
reprezintă la iranieni o invitaţie din politeţe, dar nu o promisiune 
făcută în mod serios. 

— Ei şi! l-ai în considerare promisiunea de politeţe, am spus 
eu. 
l-am lăsat lui Moody câteva zile. A putut să vadă că mă 
străduiam să fiu mai prietenoasă cu familia. Buna dispoziţie mi 
s-a accentuat într-adevăr după ce n-am mai luat medicamente 
şi m-am hotărât să duc la îndeplinire cu orice chip sarcina grea 
ce-mi stătea în faţă. 

În fine, Moody mi-a spus că Reza voia să vină pe seară la noi 
şi mi-a promis să-l întrebe dacă ne-am putea muta la ei. 

— Sigur că puteţi, a spus Reza. Dar nu astă seară. Trebuie să 
ne mai ducem undeva. Taraf. 

— Dar mâine? am insistat eu. 

— Desigur. Închiriez o maşină şi venim să vă luăm. Taraf. 


Moody mi-a permis să împachetez numai câteva lucruri din 
puţina noastră îmbrăcăminte. 

Oricât de mult mă ura, Ameh Bozorg a fost adânc jignită că 
mergeam să trăim în altă parte. Moody încerca, lăsând aici o 
mare parte a lucrurilor noastre, să-i arate că vizita noastră la 
Reza şi la Essey va fi de scurtă durată. Dar şi-a petrecut ziua 
încercând să evite privirile întunecate ale soră-si. 

La ora zece seara, Reza tot nu venise să ne ia la el, aşa că am 
insistat ca Moody să mă lase să-i telefonez. M-a privit peste 
umăr în timp ce formam numărul. 

— Te aşteptăm, i-am spus lui Reza. N-ai venit să ne iei. 

— Ah, da, am fost ocupați, mi-a răspuns el. Trecem mâine pe 
acolo. Taraf. 

— Nu, eu nu pot aştepta până mâine. Nu putem totuşi să 
venim astă-seară? 

Reza a înţeles în cele din urmă că trebuia să-şi ţină 
promisiunea. 

— Bine, vin, mi-a spus el. 

Eram pregătită să ies în clipa în care el intra pe uşă, dar Reza 
a insistat să nu ne grăbim. Şi-a pus o pijama de salon, a băut 
ceai, a mâncat fructe şi s-a întreţinut într-o lungă discuţie cu 
maică-sa, Ameh Bozorg. Ritualul de despărţire cu sărutări, 
îmbrăţişări şi flecăreală a durat o oră întreagă. 

Era mult după miezul nopţii când am plecat în sfârşit şi am 
mers numai cinci minute până la o casă cu două etaje de pe o 
mică străduţă, pe care Reza o avea împreună cu fratele său 
Mammal. Reza şi Essey locuiau jos, împreună cu fiica lor de trei 
ani, Maryam, şi cu fiul lor în vârstă de patru luni, Mehdi. 
Mammal, soţia lui, Nasserine, şi fiul lor, Amir, locuiau sus. 

Când am sosit, Essey făcea curăţenie, ceea ce explica tactica 
lui Reza de a mai trage de timp. Nu se aşteptaseră la musafiri, 
bazându-se cu totul pe taraf. Cu toate astea, Essey ne-a urat 
prietenoasă pun venit. 

Era atât de târziu încât m-am dus de îndată în dormitor şi mi- 
am pus o cămaşă de noapte. Mi-am ascuns banii şi carnetul de 
adrese sub saltea. Apoi, după ce am băgat-o pe Mahtob în pat şi 
aceasta a adormit, am trecut la următoarea etapă a planului 
meu. 

L-am strigat pe Moody în dormitor şi l-am luat uşor de braţ. 

— Te iubesc fiindcă ne-ai adus aici, i-am spus. 


Văzând că este încurajat, m-a cuprins blând cu braţul. 
Trecuseră şase săptămâni. M-am întins lângă el şi mi-am înălţat 
faţa ca să mă las sărutată. 

In următoarele minute mi-am dat toată osteneala să nu vomit 
şi chiar am reuşit să dau oarecum impresia de plăcere. Îl urăsc! 
îl urăsc! îl urăsc! îmi repetam singură în timpul acelui act oribil. 

Dar, când totul s-a terminat, am şoptit: „Te iubesc”. 

Taraf! 


6 


A doua zi dimineaţă, Moody s-a sculat devreme şi şi-a făcut 
un duş ca să spele orice urmă de sex, înainte de rugăciune după 
cum cerea legea musulmană. Atât pentru Reza şi Essey, cât şi 
pentru Mammal şi Nasserine, aflaţi un etaj mai sus, duşul a 
reprezentat un semn că eu şi Moody ne înţelegeam bine. 

Desigur că lucrul ăsta nu era adevărat. Viaţa sexuală cu 
Moody era numai unul dintre multele lucruri neplăcute pe care 
trebuia să le suport în lupta mea pentru libertate. 

In cea dintâi dimineaţă pe care am petrecut-o la Reza şi 
Essey, Mahtob s-a jucat cu Maryam, fetiţa lor de trei ani şi cu 
marea ei colecţie de jucării, dăruită de un unchi care trăia în 
Anglia. Maryam avea chiar şi un leagăn, în curtea din spatele 
casei. 

Curtea, ca o mică insulă privată în mijlocul oraşului zgomotos, 
era împrejmuită de un gard din cărămidă înalt de trei metri şi 
cuprindea în perimetrul ei, alături de un leagăn, un cedru, un 
arbore de rodii şi multe tufe de trandafiri. Vrejuri de viţă de vie 
se căţărau în sus, pe zidul de cărămidă. 

Casa se afla şi ea în mijlocul unui grup de locuinţe întunecate, 
de aceeaşi formă, legate între ele prin ziduri comune. Fiecare 
casă avea câte o curte de aceeaşi mărime şi formă ca aceasta. 
In spatele curților se afla un alt grup asemănător de case-tip. 

După părerea mea, Essey era o gospodină cu mult mai bună 
decât Ameh Bozorg, chiar dacă o asemenea comparaţie era 
relativă. Deşi făcuse curăţenie seara trecută, casa ei era totuşi 
murdară în raport cu Standardurile americane. Peste tot alergau 
gândaci. De fiecare dată când voiam să ne încălţăm ca să ieşim, 
trebuiam să scuturăm mai întâi pantofii de gândaci. Dezordinea 
generală era accentuată de mirosul de urină întrucât Essey îl 
lăsa pe micul Mehdi, să stea pe covor fără scutece, astfel încât 
el putea să-şi facă nevoile peste tot. Essey curăța repede 
fecalele, dar urina pătrundea în covoarele persane. 

Poate pentru că-l deranja prea tare mirosul - ceea ce totuşi n- 
a recunoscut niciodată - Moody ne-a luat în prima dimineaţă pe 
Maryam, Mahtob şi pe mine la plimbare într-un parc din 
apropiere, doar la câteva blocuri distanţă. 

Era nervos şi agitat când, după ce am ieşit pe uşa de la 
intrare, am intrat pe o alee lăturalnică îngustă, care ducea 


printre case. Se uita mereu în jur, ca să fie sigur că nimeni nu ne 
urmăreşte. 

Încercam să nu-l iau în seamă şi priveam detaliile noii mele 
lumi înconjurătoare. Modelul acestor grupuri de case - în şiruri 
lungi de două câte două, cu acoperişuri plane, înghesuite între 
curţi - se repeta iar şi iar, cât puteam cuprinde cu vederea. 
Sute, poate mii de oameni se îmbulzeau în oraş în asemenea 
aglomerări de case, alergând la treburile lor pe aceste străduţe 
ticsite. 

Ziua frumoasă şi însorită de septembrie era marcată deja de 
primele semne ale toamnei. Ajungând în parc, mi s-a părut o 
schimbare binefăcătoare în raport cu nesfârşitele şiruri de case- 
tip. Parcul se întindea pe o suprafaţă destul de mare, cât 
aproximativ trei grupuri de case, plantat cu minunate flori de 
grădină şi cu copaci bine îngrijiţi. Se aflau acolo şi câteva fântâni 
arteziene decorative, dar ele nu funcționau deoarece 
electricitatea disponibilă de abia dacă ajungea pentru toate 
gospodăriile, iar guvernul nu-şi putea permite să consume 
energie ca să pompeze apă în mod inutil. 

Mahtob şi Maryam se jucau vesele la câteva leagăne şi un 
tobogan, dar curând Moody ne-a anunţat plin de nerăbdare că 
trebuie să ne întoarcem acasă. 

— De ce? l-am întrebat eu. Aici afară e mult mai frumos. 

— Trebuie să plecăm, mi-a spus el cu bruscheţe. 

Mi-am respectat planul şi m-am supus fără să scot o vorbă. 
Voiam să creez cât mai puţină încordare cu putinţă. 

Pe măsură ce zilele treceau, m-am obişnuit oarecum cu 
mirosul înţepător din apartament şi cu agitația continuă din 
vecinătate. Cât era ziua de lungă prin ferestrele deschise 
pătrundeau glasurile negustorilor ambulanti. 

„Ashkali! Ashkali! Ashkali!” striga gunoierul când se apropia 
cu harabaua lui ale cărei roţi scârţâiau, târându-şi tălpile 
pantofilor rupţi prin mizeria străzii. Gospodinele se grăbeau să-i 
aducă gunoiul pe trotuar. Uneori, după ce aduna gunoiul, 
gunoierul se întorcea cu un măturoi mare de nuiele, legate pe 
un băț; mătura câteva resturi de pe stradă, pe care pisicile şi 
şobolanii le târâseră din gunoi. Dar în loc să ducă gunoiul ce 
duhnea, îl împingea în rigolele umede, pe care, se pare, nimeni 
nu le curăța vreodată. 

— Namakieh! striga  vânzătorul de sare  împingându-şi 


căruciorul încărcat cu un bulgăre uriaş de sare umedă şi 
zgrunţuroasă. La un semn, femeile adunau resturi de pâine 
veche ca să le schimbe pe sare; sărarul vindea apoi pâinea ca 
hrană pentru vite. 

— Sabzi! striga omul care căra încet în spate spanac, 
pătrunjel, busuioc şi toate celelalte verdeţuri de sezon. Uneori, 
ca să-şi anunţe sosirea folosea un megafon. Dacă venea pe 
neaşteptate, Essey, îşi punea mai întâi iute chador-ul, înainte de 
a da fuga afară ca să cumpere sabzi pe care negustorul i le 
cântărea. 

Sosirea negustorului de oi era anunţată de behăiturile 
înspăimântate ale unei turme de zece până la douăsprezece oi, 
al căror dombeh se legăna la fel ca ugerele vacilor. Adesea oile 
erau însemnate cu cercuri colorate, făcute cu spray-uri, după 
care putea fi recunoscut stăpânul lor. Negustorul nu era decât 
un intermediar. 

Ocazional, apărea tocilarul, îmbrăcat în zdrenţe, cu un biciclu. 

Essey mi-a povestit că toţi aceşti oameni erau teribil de săraci 
şi trăiau probabil în barăci: 

Perechile lor feminine erau cerşetoarele care sunau la uşa 
caselor cerând de pomană ceva de mâncare sau câte un rial. Cu 
chador-ul zdrenţuit ce le înfăşura strâns faţa, aşa încât să nu li 
se vadă decât un ochi liber, se milogeau cerând ajutor. Essey 
deschidea întotdeauna şi avea de fiecare dată câte ceva pentru 
ele. Spre deosebire de ea, soţia lui Mammal, Nasserine putea să 
refuze şi cea mai disperată rugăminte. 

Rezultatul pe ansamblu era o bizară simfonie a oropsiţilor, 
bărbaţi şi femei, luptând pentru supravieţuire. 

Essey şi cu mine ne agream reciproc, ca doi oameni care vin 
întâmplător în contact cu prilejul unor asemenea împrejurări 
neobişnuite. Aici puteam cel puţin să vorbim împreună. Era o 
uşurare să trăieşti într-o casă în care fiecare vorbea englezeşte. 
Essey, spre deosebire de Ameh Bozorg, a primit cu recunoştinţă 
oferta mea să-i ajut la gospodărie. 

Era o gospodină  împrăştiată, dar o  bucătăreasă 
conştiincioasă. Am fost impresionată, de fiecare dată când i-am 
ajutat la gătit, de ordinea care domnea în frigiderul ei, cel mai 
curat pe care îl văzusem vreodată. Carnea şi legumele, 
curățate, tăiate, gata pentru a fi folosite, erau păstrate în cutii 
de plastic. Meniul era planificat pe o lună înainte şi era afişat pe 


peretele bucătăriei. Preparatele erau cântărite şi pregătite cu 
multă atenţie la respectarea higienei. Am petrecut ore întregi 

Ca să căutăm cu multă meticulozitate gândacii din orez, 
înainte de a-l fierbe. 

Ce ciudat că mă amuza această îndeletnicire de a-mi scoate 
gândacii din mâncare! în decursul celor două luni preferinţele 
mele se schimbaseră în mod dureros. Realizam foarte clar cât 
de răsfăţată fusesem de stilul american de viaţă, încât mă 
enervam din cauza unor lucruri neînsemnate. Aici totul era 
altfel. Am învăţat că întâmplările neînsemnate ale vieţii 
cotidiene nu trebuie să influenţeze cu nimic planurile mai 
importante. Dacă în orez erau gândaci, trebuiau scoşi. Dacă 
micuțul îşi făcea nevoile pe covorul persan, acesta trebuia 
curăţat. Dacă bărbatul voia să plece imediat spre casă din parc, 
atunci plecai imediat. 

Zohreh a adus-o în vizită pe Ameh Bozorg. Ea ne-a dăruit o 
pernă, ceea ce l-a enervat pe Moody. Mi-a explicat că, potrivit 
obiceiului, musafirul primea câte un dar atunci când pleca înapoi 
în casa unde trăia. Aluzia era clară. Ea nu considera vizita 
noastră la Reza şi Essey decât ceva temporar. Fusese jignită că 
îi respinsesem ospitalitatea. 

Nu am avut timp să dezbatem rezolvarea acestei probleme. 
Zohreh a refuzat ceaiul oferit de Essey, explicându-ne: 

— Trebuie să plecăm repede fiindcă o duc pe mama la 
hamum. 

— Era şi timpul, a bodogănit în şoaptă Moody. Suntem deja 
aici de opt săptămâni şi e prima oară când îşi face din nou baie. 

Seara a telefonat Zohreh. 

— Te rog, unchiule, vino, i-a spus ea lui Moody. Mama e 
bolnavă. 

Reza a plecat la sora lui, Ferri, care locuia doar la câteva 
blocuri depărtare, ca să-i ia maşina şi s-a întors să-l caute pe 
Moody. Acesta era foarte mândru că poate să facă o vizită 
medicală la domiciliu. 

Când s-a întors, seara târziu, se plângea supărat din cauza 
soră-si. Obosită, după efortul de a se îmbăia, se întorsese acasă 
de la hamum şi se întinsese în pat plângându-se de dureri în tot 
corpul. O pusese pe Zohreh să amestece în apă henna, până 
când aceasta obținuse un fel de alifie. Cu această alifie se 
unsese pe mâini şi pe frunte. 


Moody a găsit-o înfofolită în multe haine şi înfăşurată în 
cearşafuri ca să îndepărteze demonii prin transpiraţie. 

— De fapt nu era bolnavă, bombănea el. Voia numai să 
exagereze faptul că a făcut baie. 

Comportarea prietenoasă a lui Reza faţă de mine era 
surprinzătoare. Când îl dădusem afară din casa noastră de la 
Corpus Christi plecase proferând tot felul de epitete nu prea 
politicoase la adresa mea. Dar acum părea că uitase momentele 
de încordare dintre noi şi - cu toate că susţinea revoluţia 
iraniană - păstrase amintiri frumoase despre SUA. 

Intr-o seară a vrut să creeze o atmosferă în stil american şi 
ne-a invitat să mâncăm pizza. Mahtob şi cu mine eram agitate şi 
flămânde, dar ne-a trecut pofta când-am fost servite. Baza din 
cocă era o pâine subţire şi uscată, cunoscută în lran sub 
denumirea de /avash. Era umplută cu pastă de roşii peste care 
erau azvârlite bucăţi din carne de miel. Fără brânză. Avea un 
gust îngrozitor, dar am mâncat cât am putut şi i-am fost profund 
recunoscătoare lui Reza pentru gestul său. 

Nepotul lui Moody era încântat că-şi poate dovedi 
generozitatea faţă de noi şi se mândrea cu faptul că se pricepea 
în sofisticatele obiceiuri culinare occidentale. După masă mi-a 
făcut o propunere care se potrivea perfect cu propriile-mi 
planuri. 

— Aş vrea să-i arăţi lui Essey cum se gătesc mâncărurile 
americane, mi-a spus el. 

Ca s-o învăţ pe Essey cum se pregăteşte o friptură sau piure 
de cartofi trebuia să facem drumuri lungi, pentru a găsi şi 
cumpăra ingrediente mai rare. M-am repezit să primesc oferta 
ce mi se propusese, înainte ca Moody să se poată opune. In 
zilele următoare trebuia să ne însoţească pe mine şi pe Essey 
câţiva kilometri buni prin pieţele iraniene. Cu atenţia încordată, 
am învăţat să mă orientez prin oraş. Am învăţat că era mai bine 
să iau taxiul „oranj”, în locul celor scumpe şi greoaie prevăzute 
cu telefon. Şoferul unui taxi oranj putea fi oricine care avea din 
întâmplare o maşină şi voia să câştige câţiva riali înghesuind 
aproape o duzină de pasageri şi ducându-i în lungul străzii 
principale. Taxiurile oranj parcurgeau rute mai mult sau mai 
puţin stabilite, semănând întrucâtva cu autobuzele. 

Prezenţa lui Moody la cumpărături era inoportună. Speram să- 
şi slăbească întrucâtva paza şi să merg numai eu cu Essey. 


Poate chiar să ne permită mie şi lui Mahtob să ieşim singure. Aş 
avea prilejul să mai iau încă o dată contact cu Ambasada şi să 
aflu dacă Helen avea vreo corespondenţă pentru mine sau dacă 
Ministerul de Externe întreprinsese ceva în ajutorul meu. 

Moody avea o fire leneşă. Ştiam că dacă l-aş putea face să 
creadă că, puţin câte puţin, încep să mă obişnuiesc cu viaţa din 
Teheran, ar socoti prea obositor să mă urmeze mereu pentru 
rezolvarea treburilor mele femeieşti. 

Spre sfârşitul celei de a doua săptămâni, am observat că 
pentru Reza şi Essey timpul devenea presant. Fiecare zi aducea 
încă un semn că deveniserăm stânjenitori pentru gazdele 
noastre. Maryam era un copil egoist şi nu se arăta dispusă să-şi 
împartă jucăriile cu Mahtob. Essey continua să rămână 
prietenoasă, dar era clar că prezenţa noastră în locuinţa lor 
destul de neîncăpătoare nu era binevenită. Reza încerca să 
rămână şi el prietenos, dar când venea acasă după o zi lungă de 
muncă la întreprinderea de import-export a lui Baba Hajji, 
puteam să-i citesc pe chip decepţia văzându-l pe Moody atât de 
inactiv. Foaia se întorsese. În America se complăcuse să trăiască 
pe cheltuiala generoasă a lui Moody. Dar nici nu-i plăcea ideea 
de a-l întreţine pe unchiul său. Invitaţia lor fusese totuşi numai 
taraf. 

Moody a fost iritat de memoria scurtă a lui Reza, dar în loc să- 
şi impună prestigiul ce i se cuvenea datorită locului important 
pe care îl avea în cadrul familiei, a hotărât să se retragă. 

— Nu mai putem rămâne aici, mi-a spus el. Am venit aici 
numai pentru scurt timp, ca tu să te simţi mai bine. Trebuie să 
ne întoarcem. Nu putem răni şi mai mult sentimentele surorii 
mele. 

O panică cumplită a pus stăpânire pe mine. L-am rugat pe 
Moody să nu mă închidă din nou în casa îngrozitoare a lui Ameh 
Bozorg, dar a rămas neînduplecat. Mahtob era la fel de îngrozită 
ca şi mine de această veste. Deşi ea şi Maryam se certau 
permanent, prefera totuşi această locuinţă. Seara, în baie, ne- 
am rugat amândouă ca Dumnezeu să intervină. 

Şi a făcut-o. Nu ştiu dacă Moody, văzând cât de triste suntem, 
a vorbit mai întâi cu ei, dar Mammal şi Nasserine au venit jos ca 
să ne propună un nou aranjament. Am fost surprinsă auzind-o 
pe Nasserine vorbind fluent englezeşte - un secret a cărui 
revelaţie o aveam acum. 


— Mammal trebuie să lucreze toată ziua, iar eu merg după- 
masa la Universitate, ne-a lămurit ea. Avem nevoie de cineva 
care să aibă grijă de copil. 

Mahtob a tipat de bucurie. Amir, fiul de un an al Nasserinei, 
era un copilaş vioi, inteligent şi Mahtob se juca cu el cu multă 
plăcere. La asta se adăuga şi faptul că avea chiloţi 
impermeabili. 

În America îl urâsem pe Mammal mai mult decât pe Reza. 
Nasserine mă jignise tot timpul şederii mele în Iran. Şi totuşi, 
posibilitatea de a ne muta în locuinţa de la etajul întâi era 
oricum de preferat reîntoarcerii la Ameh Bozorg - şi această 
ofertă nu era taraf. Voiau şi aveau nevoie să locuim la ei. Moody 
a fost de acord cu mutarea, dar mi-a atras încă o dată atenţia că 
acest lucru nu e decât ceva trecător şi că în curând ne vom 
reîntoarce în casa surorii sale. 

Cum nu adusesem cu noi decât puţine lucruri, a fost simplu să 
împachetăm şi să ne mutăm imediat. 

Când tocmai ne duceam sus puţinele noastre bagaje, am 
văzut cum Nasserine balansa deasupra capului fiului ei, înainte 
ca acesta să adoarmă, o strecurătoare, în care arsese seminţe 
rău-mirositoare, ca să alunge duhurile rele din timpul nopţii. M- 
am gândit că o poveste frumoasă şi un pahar de lapte cald ar fi 
fost mult mai potrivite, dar am tăcut din gură. 

Nasserine şi Mammal ne-au oferit îndatoritori dormitorul lor, 
deoarece, ne-au spus, ei, puteau dormi pe jos» într-o altă 
cameră, la fel de comod ca în patul lor dublu. Aveau într-adevăr 
un dispreţ total pentru mobilă, în sufragerie aveau numai o 
masă lungă şi o duzină de scaune, iar în camera de zi, o mobilă 
modernă, tapiţată cu mătase verde. Dar preferau să ignore 
aceste relicve ale influenţei occidentale din timpul şahului, 
ţinând închise aceste încăperi şi să converseze sau să mănânce 
pe podeaua sălii de la intrare, unde, în afara covoarelor persane, 
nu se mai afla decât un telefon şi un televizor color de fabricaţie 
germană. 

Nasserine îşi întreținea locuinţa mai curată decât Essey, dar 
curând am descoperit că era o bucătăreasă îngrozitoare. Nu ştia 
nimic şi nici nu se sinchisea de igienă, alimentaţie, bun gust. De 
câte ori cumpăra o pulpă de oaie sau făcea rost de câte un pui, 
le înfăşura pur şi simplu în ziare - puiul, cu fulgi şi intestine - şi 
le azvârlea în congelator. Dezgheţa aceeaşi carne de patrucinci 


ori, congelând-o apoi din nou, până când o folosea pe toată. 
Provizia ei de orez era cea mai murdară din câte văzusem până 
atunci. Nu numai că era plină de gândaci negri, dar existau şi 
viermi albi care mişunau peste tot. Şi nici măcar nu-şi dădea 
osteneala să spele acest orez înainte de a-l găti. 

Din fericire, în curând, mi-a revenit mie sarcina de a găti. 
Mammal pretindea mâncare iraniană, dar cel puţin aveam 
siguranţa că era curată. A 

În sfârşit aveam ceva de făcut toată ziua. În timp ce Nasserine 
era la cursuri, eu făceam toată gospodăria: măturam, spălam pe 
jos, ştergeam praful, lustruiam. Mammal era membru în 
comitetul de conducere al unei întreprinderi farmaceutice 
iraniene şi acest lucru, după cum am observat, îi permitea să 
aibă acces la anumite mărfuri mai rare. Cămara Nasserinei era 
plină cu lucruri ce mă bucurau: mănuşi de plastic, o duzină de 
sticle de şampon hidrant şi peste o sută de pachete de 
detergent, produs aproape imposibil de găsit altfel. 

Nasserine a fost deosebit de uimită să constate că pereţii se 
pot spăla şi că, de fapt, iniţial, ei fuseseră albi nu cenuşii. Era 
foarte mulţumită că menajera locuia cu ea în casă, întrucât, 
datorită acestui fapt, avea mai mult timp liber nu numai pentru 
studiu, ci şi pentru câteva ore în plus de rugăciune şi lectură a 
Coranului. Mult mai evlavioasă decât Essey, stătea chiar şi în 
casă înfăşurată în chadon. În primele zile Mahtob s-a jucat cu 
Amir, în timp ce eu găteam şi făceam curăţenie; iar Moody şi-a 
petrecut timpul nefăcând nimic. Într-o anumită privinţă eram 
mulţumite, întrucât Moody nu mai pomenea nimic de 
reîntoarcerea la Ameh Bozorg. 

lranienii îşi complică viaţa cu orice preţ. De exemplu, într-o 

zi Moody m-a luat să cumpărzahăr, şi această treabă simplă a 

devenit o însărcinare care ne-a luat toată ziua. lranienii se 

diferenţiază între ei prin preferința pentru anumite sorturi de 
zahăr cu care îşi îndulcesc ceaiul. Ameh Bozorg prefera 
zahărul tos pe care îl împrăştia neatentă peste tot. Mammal 

prefera să-şi pună pe limbă o bucăţică de zahăr, pe care s-o 

sugă în timp ce-şi bea ceaiul. 

Mammal i-a dat lui Moody cartelele de alimente cu care 
puteam cumpăra din ambele Sorturi o provizie pentru mai multe 
luni. Stăpânul prăvăliei a examinat cartelele şi a luat cu o cupă 
câteva kilograme de zahăr dintr-un morman, ce fusese răsturnat 


direct pe podea, ca o invitaţie îmbietoare pentru gândaci. Apoi a 
spart cu un ciocan o bucată dintr-un bloc mare de zahăr. 

Acasă a trebuit să fac din ea „cuburi”. Mai întâi l-am spart în 
bucăţi mai mici, din care am tăiat apoi cuburi cu un soi de 
cleşte, de la care am avut palmele pline de băşici. 

Cu treburi de acest fel s-au scurs zilele mohorâte ale lui 
octombrie 1984, dar constatasem un progres. Moody îşi slăbea 
din ce în ce mai mult paza severă. După părerea lui puteam să 
gătesc mâncarea iraniană mai bine decât orice irapian şi ştia că 
pentru asta trebuia să merg zilnic în pieţele învecinate la 
cumpărături, care îmi lua destul timp, căutând cele mai 
proaspete legume, fructe şi carne. După ce-i îmbrăcam gros pe 
Mahtob şi pe Amir, datorită vremii reci de toamnă de afară, 
plecam în fiecare dimineaţă pe la mai multe magazine. 

Am descoperit un magazin ciudat, un fel de combinaţie între o 
pizzerie şi un magazin de hamburger, în care mi s-a spus că, 
fiind americancă, erau dispuşi să-mi vândă două kilograme de 
brânză iraniană, asemănătoare brânzei proaspete de vacă, 
produs ce se găsea foarte rar. Am reuşit astfel să încropesc o 
imitație, destul de reuşită a unei pizze americane. Proprietarul 
acestui magazin de Pol-Pizza mi-a spus că îmi va vinde oricând 
această brânză - dar numai mie. Era prima oară când eram 
avantajată de naționalitatea mea. 

Moody stătea mereu lângă mine în cursul acestor prime ieşiri, 
urmărindu-mă cu multă atenţie, dar, curând, spre bucuria mea, 
am remarcat în comportamentul lui primele semne de 
plictiseală. 

O dată i-a permis Nasserinei să meargă cu mine ca să 
cumpărăm lână pentru a-i tricota lui Mahtob un pulover. Toată 
dimineaţa am căutat andrele, dar fără succes. 

— Trebuie să ai noroc ca să găseşti aşa ceva, mi-a spus 
Nasserine, dar ţi le pot împrumuta pe ale mele. 

Treptat, l-am făcut pe Moody să-şi dea seama că era prea 
obositor să însoţească femeile la cumpărături. Am aranjat în aşa 
fel încât, tocmai când începeam să pregătes cina, să-mi 
lipsească câte ceva important. 

— Trebuie să mă duc să cumpăr chiar acum fasole, spuneam. 
Sau brânză, sau pâine sau chiar ketchup, care le place foarte 
mult iranienilor. 

În răstimp de câteva zile, Moody a devenit brusc, dintr-un 


motiv pe care nu-l ştiam, şi mai posac decât în mod obişnuit, 
deşi era de părere că băgase destulă frică în sufletul meu: Într-o 
zi, preocupat de problemele lui, a bodogănit că n-are timp să 
meargă la piaţă şi mi-a spus: 

— Fă-ţi singură cumpărăturile. 

Acest lucru a adus o problemă în plus întrucât Moody nu voia 
să dispun eu însumi de bani; acest lucru mi-ar fi dat o oarecare 
libertate. El nu aflase nimic de comoara mea secretă. Aşadar mi- 
a comandat: 

— Du-te mai întâi şi vezi cât costă, apoi vii înapoi, îţi dau banii 
şi te întorci să cumperi lucrurile. 

Era o îndrăzneală foarte mare, dar voiam să reuşesc. Toate 
alimentele se vindeau la kilogram, iar măsurile erau pentru 
mine la fel de neînțeles ca şi limba farsi. La început luam un 
creion şi o hârtie şi-l puneam pe vânzător să scrie preţurile. 
Treptat, am început să citesc numerele persane. 

Acest complicat aranjament s-a dovedit a fi o îmbunătăţire 
pentru planurile mele, întrucât aveam ocazia să mă îndepărtez 
de Moody de fiecare dată când plecam, chiar dacă numai pentru 
un timp foarte scurt. 

La primele drumuri fără Moody, i-am respectat instrucţiunile 
întocmai, întrucât nu voiam să-l supăr sau să-i trezesc vreo 
bănuială. În Afară de asta mi-era teamă că m-ar putea urmări şi 
mi-ar spiona intenţiile. Apoi, când totul a devenit rutină, mi-am 
prelungit absenţa câte puţin, plângându-mă apoi de aglomeraţia 
din magazine şi de proasta deservire. Erau scuze demne de 
crezut într-un oraş ca Teheranul, strivit de o asemenea 
aglomeraţie. In fine, a patra sau a cincea oară când am ieşit 
după cumpărături, m-am hotărât să risc şi să dau un telefon la 
Ambasada Elvețiană. Am ascuns câţiva riali sub haine şi am 
alergat cu Mahtob şi cu Amir în braţe, de-a lungul străzii, în 
căutarea unui telefon, sperând că voi reuşi să mă descurc. 

Am găsit curând o cabină telefonică, dar am fost nevoită să 
constat că bancnotele nu-mi foloseau la nimic. Telefonul nu 
funcţiona decât cu un dozari, o monedă de doi riali, cu valoare 
de jumătate de cent, care era greu de obţinut. Am intrat la rând 
în mai multe prăvălii şi am îngânat: dozari? Dar vânzătorii erau 
sau prea ocupați sau pur şi simplu mă ignorau, până când am 
intrat într-un magazin de confecţii bărbăteşti. 

— Dozari? am întrebat eu. 


Un bărbat înalt, cu părul negru, care stătea în spatele 
tejghelei m-a privit lung un moment şi apoi m-a întrebat: 

— Vorbiţi englezeşte? 

— Da, am nevoie de mărunţiş pentru telefon, vă rog. 

— Puteţi folosi telefonul meu, a spus el. 

Se numea Hamid şi mi-a povestit plin de mândrie că fusese 
de mai multe ori în America. În timp ce el lucra Mai departe, am 
telefonat la Ambasadă şi am reuşit s-o prind pe Helen la aparat. 

— Aşadar, aţi primit mesajul nostru, a spus ea bucuroasă. 

— Care mesaj? 

— Nu v-a spus soţul dumneavoastră că trebuie să ne 
telefonaţi? 

— Nu. 

— Oh, spuse Helen, puţin surprinsă, am încercat să luăm 
legătura cu dumneavoastră. Părinţii dumneavoastră s-au 
adresat Ministerului de Externe şi noi am fost rugaţi să vă 
confirmăm adresa şi să constatăm dacă vă merge bine 
dumneavoastră şi fetiţei. Am  sunat-o pe cumnata 
dumneavoastră de Mai multe ori, dar ea mi-a spus că aţi plecat 
la Marea Caspică. 

— N-am fost niciodată plecate la Marea Caspică, am spus eu, 
adoptând modul de exprimare a lui Helen - atât de caracteristic 
vorbitorilor europeni şi asiatici - presărând peste tot articolul 
„the”. 

— Aşadar, cumnata dumneavoastră mi-a spus că nu ştie când 
vă întoarceţi, de aceea i-am dat să înţeleagă că trebuie să 
vorbesc de îndată cu dumneavoastră. 

Helen mi-a mai explicat că guvernul iranian i-ar fi îngăduit 
Ministerului de Externe American să facă câte ceva pentru noi. 
De exemplu Moody trebuia să fie constrâns să aducă la 
cunoştinţă familiei mele unde ne aflam eu şi Mahtob, pentru ca 
Ministerul de Externe să poată supraveghea dacă ne merge 
bine. Helen mi-a spus apoi că i-ar fi trimis lui Moody două 
scrisori recomandate, în care i-ar fi ordonat să ne ducă la 
ambasadă. Moody nu luase în seamă prima scrisoare, dar 
tocmai în dimineaţa aceea el telefonase ca răspuns la a doua 
scrisoare. 

— Nu a fost prea cooperativ, a spus Helen. 

Brusc m-a cuprins frica. Moody ştia aşadar că părinţii mei 
încercau să ne ajute pe căi oficiale cu tot ce le stătea în putere. 


Ăsta era probabil motivul proastei sale dispoziţii din ultimele 
zile? 

N-am mai îndrăznit să-mi întârzii întoarcerea acasă cu atât 
mai mult cu cât mai aveam încă de cumpărat pâine. 

Dar, după ce am pus receptorul în furcă, Hamid a insistat să 
mai vorbesc cu el câteva minute. 

— Aveţi vreo problemă? m-a întrebat el. 

Până acum nu spusesem nimănui povestea mea în afara celor 
de la Ambasadă. Singurele mele contacte cu lranienii fuseseră 
cele cu membrii familiei lui Moody. Singura mea posibilitate de a 
vedea atitudinea iranienilor faţăde americani fusese numai prin 
prisma reacției familiei sale faţă de mine, care se dovedise 
duşmănoasă şi  dispreţuitoare. Toţi iranienii erau aşa? 
Proprietarul magazinului de Pol-Pizza era altfel. Dar câtă 
încredere puteam avea într-un iranian oarecare? 

Mi-am înghiţit teama şi, fiindcă ştiam că mai devreme sau mai 
târziu trebuia să găsesc pe cineva din afara familiei care să mă 
ajute, mi-am dat drumul, spunându-i toată povestea mea 
acestui străin. 

— De câte ori voi puteaface ceva pentru dumneavoastră, vă 
voi ajuta, mi-a promis Hamid. Nu toţi iranieni sunt ca soţul 
dumneavoastră. Dacă vreţi să telefonaţi puteţi veni oricând aici. 

Apoi continuă: 

— Lăsaţi-mă să mă informez. Am prieteni la serviciul de 
paşapoarte. 

Mulţumindu-i lui Dumnezeu că mi-l scosese în cale pe Hamid, 
am alergat cu Mahtob şi cu copilaşul la nanni, brutărie. Trebuia 
să cumpărăm /avash (un fel de lipie) pentru cină: acesta fusese 
de fapt motivul propriu-zis al plecării mele la cumpărături. Ca 
întotdeauna am stat la o coadă care se mişca foarte încet şi am 
putut să-i observ pe cei patru oameni care munceau. Procesul 
începea din fundul încăperii, unde se afla un fel de butoi din oţel 
inoxidabil, înalt de aproape 1,20 m, cu un diametru de 1,80 m, 
plin cu cocă. 

Lucrând ritmic şi transpirând intens din cauza căldurii care 
venea dinspre cuptorul aflat în fundul încăperii, un bărbat lua cu 
mâna stângă o bucată de cocă din butoi, o arunca pe un cântar 
şi tăia cu un cuţit porţia dorită. Arunca apoi coca pe podeaua de 
ciment, presărată cu făină, unde lucrau doi bărbaţi în picioarele 
goale. 


Următorul lucrător, stând turceşte pe podea şi legănându-se 
încoace şi încolo, ca şi când ar fi spus Coranul pe de rost, ridica 
din nou bucata umedă de cocă, o tăvălea de câteva ori prin 
făină, o frământa, aducând-o în formă de minge, apoi o arunca 
din nou pe podea, într-un şir, mai mult sau mai puţin ordonat de 
mingi de cocă. 

Un al treilea muncitor lua câteva mingi de cocă şi le arunca 
într-o formă mică şi plată de lemn. Folosind un fel de par drept 
sucitor, întindea foaia ca o lipie subţire, o arunca de câteva ori 
în aer şi o prindea apoi cu capătul vergelei. Cu o mişcare rapidă 
învârtea foaia pe un stativ rotund acoperit cu pânză, care era 
ţinut de cel de-al patrulea lucrător. 

Acest al patrulea stătea într-un fel de groapă făcută în 
podeaua de ciment. Nu i se vedeau decât capul, umerii şi 
braţele. Podeaua era acoperită cu cârpe ca să-l apere de 
dogoarea cuptorului deschis, lângă care se afla. Mereu, cu 
aceeaşi mişcare neîntreruptă, Scotea de fiecare dată câte o 
porţie gata coaptă de /avash. 

În ziua aceea am aşteptat la pâine mai mult decât de obicei şi 
eram îngrijorată gândindu-mă cum va reacţiona Moody. 

Când ne-a venit rândul, am pus banii pe podea, am ridicat de 
aici lavash-ul proaspăt şi l-am luat acasă neîmpachetat aşa cum 
era. 

În timp ce ne grăbeam spre casă, o lămuream pe Mahtob că 
nu are voie să-i spună lui taică-său nimic despre Hamid sau 
despre convorbirea telefonică. Dar dăscăleala mea era inutilă. 
Fetiţa mea, în vârstă de cinci ani, ştia de mult cine îi era prieten 
şi cine duşman. 

Moody nu ne-a crezut că această treabă simplă ne-a luat 
atâta timp. Ca să evit cearta, am minţit şi i-am spus că după ce 
la o brutărie am stat la o coadă interminabilă, nu mai aveau 
pâine când ne-a venit şi nouă rândul, aşa că a trebuit să căutăm 
alta. 

Nu ştiu dacă avea îndoieli în privinţa poveştii mele sau 
scrisorile de la Ambasadă îl puseseră în gardă, în orice caz, în 
zilele următoare Moody mă ameninţă în mod deschis şi deveni 
tot mai certăreţ. 

Ne-am certat cumplit şi din cauza unei scrisori primite de la 
îngrijorata mea mamă. Până atunci Moody îmi interceptase 
toate scrisorile trimise de rudele mele neliniştite sau de către 


prieteni. Nu ştiu însă din ce motive mi-a adus deodată un plic 
nedesfăcut, a cărui adresă era scrisă de mâna mamei mele. Era 
prima oară când îi vedeam scrisul de când mă aflam în Iran. 
Moody s-a aşezat lângă mine pe podea şi s-a uitat peste umărul 
meu în timp ce citeam scrisoarea. Era concepută astfel: 

„Dragă Betty, dragă Mahtob. 

Ne-am făcut multe griji pentru voi. Chiar înainte să plecaţi am 
visat că se va întâmpla ceva, c-o să vă ducă şi n-o să vă mai 
lase acasă. Nu ţi-am spus asta niciodată fiindcă n-am vrut să mă 
amestec. Dar acum am avut din nou un vis în care Mahtob îşi 
pierduse un picior în explozia unei bombe. Dacă vreuneia dintre 
voi i se va întâmpla ceva să se simtă mereu vinovat. Totul e 
numai din vina lui”. 

Moody mi-a smuls scrisoarea din mână. 

— E o tâmpenie nemaipomenită! a ţipat el. N-am să mai 
permit să primeşti nicio scrisoare de la ei sau să mai vorbeşti 
vreodată cu ei! 

În zilele următoare a avut grijă să ne însoţească la 
cumpărături, ceea ce mă făcea să tremur de frică ori de câte ori 
treceam pe lângă prăvălia lui Hamid. 

Până acum Moody părea să fi uitat că mai exista şi o altă 
lume în afara lranului, iar iresponsabilitatea lui începuse să se 
răsfrângă şi în cealaltă jumătate de lume. 

Înainte de a părăsi Statele Unite, Moody cheltuise banii ca un 
nebun. Fără ca eu să ştiu, el cumpărase atunci, pe cărţi de 
credit, cadouri pentru rudele sale în valoare de 4.000 $. 
Semnaserăm un contract de închiriere a unei case în Detroit, dar 
acum nu mai era nimeni acolo ca să plătească proprietarului 
chiria lunară de 600 $. Nimeni nu ne plătea datoriile. Eram 
restanţieri chiar şi la Secţia Financiară. 

Mai aveam încă economii pe care le strânsesem în decursul 
anilor, când Moody mai avea încă acel post rentabil, de Medic 
practician. Înainte de a pleca în lran, Moody scosese în secret 
sume mari de bani de pe contul nostru de la bancă, dar nu voise 
să lichideze toată averea noastră, căci mi-ar fi atras atenţia 
asupra planurilor sale. Aveam o casă mobilată cu mobilă 
scumpă şi două maşini. Casa de închiriat din Corpus Christi ne 
aparţinea şi ea. Depuseserăm cu dobânzi mari câteva zeci de 
mii de dolari şi Moody se hotărâse ca tot capitalul nostru să-l 
transfere în Iran. 


Nu ştia nimic despre faptul că eu mă adresasem Ministerului 
de Externe cu contraindicaţii, iar el nu întreprindea nimic ca să- 
şi achite obligaţiile de plată în America. Înainte de toate nu mai 
voia ca vreun bănuţ din banii /u; să revină pe mai departe 
visteriei publice americane. 

— Niciodată n-am să mai plătesc nici măcar un băânuţ impozit 
în Statele Unite, se lăuda el. Am terminat cu asta. De la mine nu 
vor mai primi niciun sfanţ! 

Cu toate astea, Moody ştia că dacă datoriile nu erau plătite la 
timp, creditorii ne puteau da în judecată ca să-şi ceară înapoi 
banii, plus dobânda şi taxele de întârziere. Cu fiecare zi care 
trecea, averea noastră se micşora. 

— Părinţii tăi trebuie să vândă totul şi să ne trimită banii! 
bombănea Moody, ca şi când necazurile financiare mi se 
datorau mie, iar părinţii mei ar fi fost obligaţi să le rezolve. 

Neputinţa de a acţiona era ceva tipic pentru Moody şi, cu 
fiecare zi ce trecea, reîntoarcerea noastră în Statele Unite era 
mai puţin plauzibilă. Işi încurcase viaţa - şi la fel pe a noastră - 
în aşa hal încât nu mai exista nicio cale de a o repara. 

Intors acasă, în Statele Unite, ar fi fost asaltat de creditori şi - 
asta o ştia de-acum - eu aş fi divorţat de el. 

Pe lângă toate astea, aici în Iran calificarea lui medicală nu 
avusese nicio valoare. Povara care-l apăsa devenise 
insuportabilă şi se manifesta printr-o enervare crescândă faţă 
de cei din jurul lui. Mahtob şi cu mine ne îndepărtam din ce în ce 
mai mult de el evitând, pe cât posibil, până şi cel mai mic 
contact. Citeam în ochii, tulburi ai lui Moody un mare pericol. 

Muncitorii au început să repare canalizarea aflată în 
vecinătate. Două zile în şir n-am avut niciun strop de apă, aşa 
că strânsesem un morman de vase murdare. Cel mai rău era că 
nu mai aveam nicio posibilitate să gătesc curat. Auzindu-mi 
plângerea, Mammal ne-a promis să ne invite la restaurant în 
seara următoare. Fiindcă familia lui M6ody nu ieşea aproape 
niciodată la restaurant, acest lucru era pentru noi un eveniment 
deosebit. In după-amiaza următoare, în loc să pregătim cina, eu 
şi Mahtobam am încercat - cum am putut mai bine în aceste 
împrejurări - să ne aranjăm. 

Eram gata când Mammal s-a întors de la serviciu, dar el era 
obosit şi prost-dispus. 

— Nu mergem la restaurant, a bombănit el. 


Invitaţia fusese doar un taraf. 

Mahtob şi cu mine am fost amândouă dezamăgite. Aveam şi 
aşa mult prea puţine lucruri care să ne însenineze viaţa. 

— Am putea lua un taxi şi să ieşim doar noi, i-am propus lui 
Moody, pe când el, Mahtob şi cu mine, ne aflam împreună în hol. 

— Nu ieşim, mi-a replicat el. 

— Te rog! 

— Nu. Locuim în casa lor şi nu putem merge fără el. Dacă nu 
vor să iasă, găteşti tu ceva. 

Într-o clipă de deznădejde mi-am uitat prudenţa. Nu m-am 
mai gândit la situaţia mea lipsită de orice apărare şi, dând 
drumul supărării pe care o acumulasem în mine, am izbucnit: 

— Am hotărât ieri că astăzi vom ieşi undeva să mâncăm. ŞI 
acum Mammal nu mai are niciun chef. 

Mammal mi se părea principalul vinovat pentru nefericirea 
mea. El fusese primul care ne invitase în Iran. li mai vedeam şi 
acum zâmbetul afectat de pe chip când m-a asigurat, atunci în 
Detroit, că familia lui n-ar permite niciodată ca Moody să mă 
reţină în Iran, contra voinţei mele. 

M-am ridicat, l-am privit de sus pe Moody şi i-am azvârilit în 
faţă: 

— E un mincinos! E un mincinos ordinar! 

Moody a sărit în picioare şi figura i s-a schimonosit într-un 
rânjet de mânie turbată: 

— Îi spui lui Mammal mincinos? a răcnit el. 

— Da, spun că e un mincinos, am strigat eu. Şi tu eşti la fel. 
Amândoi spuneţi tot felul de lucruri... 

Izbucnirea mea de furie a fost întreruptă de pumnul strâns al 
lui Moody care m-a atins chiar în tâmpla dreaptă. M-am clătinat 
şi un moment am fost prea uimită ca să simt durerea. Am 
observat că Mammal şi Nasserine intraseră în cameră ca să 
vadă care era cauza scandalului, am auzit ţipetele disperate ale 
lui Mahtob şi înjurăturile mânioase ale lui Moody. Holul se 
învârtea în faţa ochilor mei. 

Împleticindu-mă, m-am repezit spre dormitor, sperând să 
găsesc acolo un loc de refugiu unde să mă închid până când lui 
Moody îi va trece furia. Mahtob m-a urmat urlând. Am ajuns la 
uşa dormitorului cu Mahtob în urma mea, dar Moody se afla 
chiar în spatele nostru. Când Mahtob a vrut să se strecoare între 
noi, Moody a dat-o la o parte cu brutalitate. Trupuşorul ei firav s- 


a lovit puternic de perete şi ea a început să strige de durere. 
Când am vrut să mă aplec spre ea, Moody m-a târât spre pat. 

— Ajutor! am strigat. Mammal, ajută-mă! 

Moody mă trăgea cu mâna stângă de păr, iar cu pumnul 
celălalt mă lovea continuu în tâmplă. 

Mahtob a vrut să-mi vină în ajutor, dar Moody a împins-o din 
nou. 

Luptam împotriva strânsorii lui, dar era prea puternic faţă de 
mine. M-a pălmuit de câteva ori peste faţă. 

— Te omor răcnea el. 

L-am lovit şi, eliberându-mă parţial din strânsoarea lui, am 
încercat să mă trag ânapoi, dar el m-a lovit atât de tare în spate 
încât am simţit dureri paralizante în jos, pe şira spinării. 

Cum Mahtob zăcea scâncind într-un colţ, iar eu eram la 
cheremul lui, a început să acţioneze conştient. Injurând tot 
timpul şi strigând fără întrerupere „am să te omor, am să te 
omor”, m-a lovit peste braţe, m-a tras de păr, m-a pălmuit peste 
faţă. 

— Ajutor, am strigat eu de mai multe ori, vă rog, să mă ajute 
cineva! 

Dar nici Mammal, nici Nasserine n-au încercat să intervină. Şi 
nici Reza sau Essey care, cu siguranţă, auziseră totul. 

Nu ştiu câtă vreme m-a mai snopit încă în bătaie. Aşteptam să 
mă prăbuşesc inconştientă, aşteptam moartea pe care mi-o 
promitea. 

Treptat, a slăbit tăria loviturilor. S-a întrerupt o clipă ca să 
tragă aer în piept, dar mă ţinea încă strâns apăsată în pat. 
Undeva, în spatele meu, Mahtob plângea isteric. 

— Dahijon, zise o voce calmă din uşă. Dahijon! 

Era Mammal. În sfârşit. 

Moody a ridicat capul, părea să-şi revină treptat în fire. 

— Dahijon, a repetat Mammal. Apoi cu blândeţe l-a luat pe 
Moody de lângă mine şi l-a dus afară în hol, Mahtob a alergat la 
mine şi şi-a ascuns capul în poala mea. Impărtăşeam aceeaşi 
durere, nu numai trauma corporală ci şi adânca suferinţă 
lăuntrică. Plângeam şi respiram adânc, dar câteva momente 
niciuna din noi n-a fost în stare să rostească vreun cuvânt. 

Îmi simţeam corpul ca o rană imensă. De la loviturile lui 
Moody aveam în cap două cucuie atât de mari încât mă temeam 
să nu fiu rănită mai serios. 


După câteva minute, Nasserine a intrat în cameră în vârful 
picioarelor - un exemplu de femeie iraniană-model, supusă, 
ţinându-şi strâns cu mâna stângă chadorul în jurul capului. 
Mahtob şi cu mine mai suspinam încă. Nasserine s-a aşezat pe, 
pat şi m-a luat de umeri. 

— Nu-ţi face griji, totul e în ordine. 

— Totul e în ordine? am întrebat eu neîncrezătoare. E în 
ordine ca el să mă lovească aşa? Ce poate fi în ordine când 
spune că o să mă omoare? 

— N-o să te omoare, zise Nasserine. 

— A spus-o însă. De ce nu m-ai ajutat? De ce n-ai făcut ceva? 

— Noi nu ne putem amesteca, m-a lămurit ea. Nu puteam 
întreprinde nimic împotriva voinţei lui Dahijon. 

Nasserine a încercat astfel, atât cât a putut, să mă consoleze, 
să mă înveţe regulile acestei lumi îngrozitoare. 

Mahtob asculta cu atenţie cuvintele ei şi, când i-am văzut 
ochii de copil plini de lacrimi, căutând să înţeleagă totul, un 
gând îngrozitor mi-a trecut prin minte, un gând care a făcut să- 
mi treacă din nou fiori pe şira spinării mele torturate. 

Ce s-ar întâmpla dacă într-adevăr m-ar omori? Ce s-ar alege 
de Mahtob? Ar omori-o şi pe ea? Ea era prea mică şi destul de 
supusă ca să înveţe să accepte această nebunie ca pe ceva 
normal. Va deveni oare într-o zi o femeie ca Nasserine sau 
Essey, care să-şi ascundă frumuseţea, mintea şi sufletul sub 
vălul unui chador? Ar mărita-o Moody cu vreun văr care s-o 
snopească în bătaie, s-o lase gravidă şi să aibă copii malformaţi 
cu ochi goi de orice expresie. 

— Noi nu ne puteam împotrivi voinţei lui Dahijon, a repetat 
Nasserine. Dar acum totul e în ordine. Toţi bărbaţii sunt aşa. 

— Nu, i-am răspuns tăios. Nu toţi bărbaţii sunt aşa. 

— Ba da, m-a asigurat ea cu gravitate. Mammal face la fel cu 
mine. Reza face la Fel cu Essey. Toţi bărbaţii sunt aşa. 

Doamne, m-am gândit. La ce trebuie să ne aşteptăm în 
continuare? 


7 


Am şchiopătat zile în şir şi nu mă simţeam în stare să fac nici 
cel mai scurt drum până la piaţă. În afară de asta, nici nu voiam 
să fiu văzută. Chiar de sub rusari se iveau numeroase vânătăi 
care mă stânjeneau. i 

Mahtob s-a îndepărtat şi mai mult de tatăl ei. In fiecare 
noapte plângea în somn. 

Zilele treceau pline de încordare, Moody rămânea posac şi 
poruncitor. Mahtob şi cu mine trăiam într-o continuă teamă, 
starea de neajutorare şi disperare în care ne aflam era tot mai 
greu de suportat. Loviturile lui brutale ne-au făcut să vedem 
limpede care erau riscurile ce ne stăteau în faţă. Rănile mele 
adevereau faptul că Moody era destul de nebun ca să mă 
omoare - să ne omoare - dacă ceva i-ar dezlănţui mânia. Ca să- 
mi urmez planurile mele destul de vagi pentru a-mi obţine 
libertatea însemna să-mi periclitez tot mai acut siguranţa. Viaţa 
noastră era la cheremul lui Moody. 

De fiecare dată când era necesar să mă ocup de el, să 
vorbesc cu el, să-l privesc sau să mă gândesc la el, hotărârea 
mea rămânea neclintită. Îl cunoşteam prea bine pe acest om. 
Ani» întregi urmărisem cum umbrele nebuniei Coborau asupra 
lui. N-am încercat să-mi permit luxul de a spune „ştiiusem deja 
acest lucru”, căci n-aş fi făcut decât să mă autocompătimesc, 
deşi era inevitabil să nu regret trecutul. Dacă măcar aş fi dat 
ascultare temerilor mele mai vechi înainte de a fi urcat în 
avionul de Teheran. Când mă gândeam la asta - ceea ce se 
întâmpla des - aveam şi mai mult sentimentul că sunt prinsă 
într-o cursă. 

Puteam să trec în revistă motivele pentru care venisem aici - 
de ordin financiar, juridic, sufletesc sau chiar medical. Dar toate 
convergeau spre un singur sens: eu o adusesem pe Mahtob în 
Iran într-o ultimă încercare disperată de a-i asigura libertatea şi 
acum suportam ironia sorții. 

Puteam să mă supun felului de viaţă din Iran ca s-o apăr pe 
Mahtob de pericol? Cu greu. Îmi era indiferent cât de îndatoritor 
şi împăciuitor era Moody din când în când. Ştiam însă că crizele 
lui de nebunie vor reapare periodic şi inevitabil. Ca să salvez 
viaţa lui Mahtob trebuia să risc totul, deşi de curând mi se 
demonstrase cât de grav era acest risc. 


Departe de a-mi înfrânge voinţa, mânia lui Moody nu făcuse, 
decât să mi-o întărească şi mai mult. Contrar simplităţii 
problemelor mele zilnice, fiecare gând şi fiecare faptă erau 
îndreptate într-un singur scop. 

Mahtob mă susţinea în hotărârea mea. 

— Ştiu cum putem să ajungem în America, îmi spuse ea. Când 
tata doarme, ieşim pe furiş, mergem la aeroport şi ne urcăm 
într-un avion. 

Într-o zi, pe când ne aflam în baie, ea mi-a explicat pe un ton 
grav şi rugător cum să plecăm de la tatăl ei şi să ajungem în 
America. 

Cât de simplă părea viaţa la cinci ani. Şi cât era de 
complicată. 

Rugăciunile noastre se intensificau. Deşi mulţi ani nu 
frecventasem cu regularitate biserica, îmi păstrasem destul de 
puternic credinţa în Dumnezeu. Nu puteam înţelege de ce ne 
dăduse această povară, dar ştiam că fără ajutorul lui n-o vom 
ridica de pe umeri. 

Hamid, proprietarul magazinului de confecţii bărbăteşti, ne-a 
ajutat întrucâtva. După ce am intrat prima oară după bătaie în 
magazinul lui, m-a întrebat: 

— Ce s-a întâmplat cu dumneavoastră? 

l-am povestit. 

— Trebuie să fie nebun, a spus el încet şi gânditor. Unde 
locuiţi? Aş putea trimite pe cineva acolo ca să vorbească cu el. 

Era o alternativă care merita să fie luată în seamă, dar, 
gândindu-ne mai bine, ne-am dat seama amândoi foarte clar că 
Moody ar afla astfel de faptul că-mi făcusem prieteni pe ascuns. 

După ce mi-am revenit şi ieşeam mai des, foloseam orice 
prilej ca să trec pe la Hamid şi să-i telefonez lui Helen la 
Ambasadă sau să discut amănunţit situaţia cu prietenul pe care 
mi-l descoperisem de curând. 

Hamid era un fost ofiţer din armata şahului, care acum 
trebuia să se ascundă cu grijă. 

— Poporul iranian a dorit revoluţia, mi-a explicat el pe un ton 
calm, dar nu asta - şi el mi-a arătat un grup Wde iranieni trişti 
care treceau tăcuţi pe stradă. Nu asta e ceea ce am vrut noi. 

Şi Hamid căuta pentru el şi pentru familia lui un mijloc de a 
fugi din Iran. Dar înainte de asta erau multe lucruri mărunte de 
rezolvat. Trebuia să-şi vândă prăvălia familiei, să obţină o avere 


lichidă, să-şi ia măsurile necesare de siguranţă. Era hotărât să 
fugă înainte ca trecutul să-l prindă din urmă. 

— Am mulţi prieteni influenţi în SUA, mi-a spus el. Fac şi ei tot 
ce pot pentru mine. 

Familia şi prietenii mei din America, făceau şi ei ce puteau 
pentru mine, i-am spus eu. Dar se părea că pe căi oficiale se 
putea obţine doar foarte puţin. 

Posibilitatea de a folosi telefonul lui Hamid era pentru mine un 
ajutor considerabil. Deşi informaţiile pe care le obţineam - sau 
nu - prin Ambasadă erau demoralizante, acesta era totuşi 
singurul contact cu ţara mea. Prietenia cu Hamid avea şi alt 
scop. Era primul care îmi arăta că existau mulţi iranieni care 
ştiau încă să aprecieze stilul de viaţă occidental şi cărora li se 
făcea părul măciucă când auzeau blestemele proferate de 
regimul actual împotriva Americii. 

Pe măsură ce timpul trecea, mi-am dat foarte bine seama că 
Moody nu era potentatul atotputernic, aşa cum se vedea el în 
imaginaţia lui. Abia dacă progresa în Obţinerea licenţei de a-şi 
putea exercita în Iran dreptul de medic. In cele mai multe cazuri 
formaţia lui americană îi conferea un anumit prestigiu, dar în 
birourile guvernamentale ale Ayatollahului îl făcea să întâmpine 
greutăţi. 

Şi nici pe scara complicată a ierarhiei familiale Moody nu se 
afla pe treapta cea mai de sus. Trebuia să asculte de rudele sale 
mai în vârstă, la fel cum făceau şi cei mai tineri decât el. 
Întrucât nu se putea sustrage de la obligaţiile sale de familie, 
acest lucru a început să lucreze în favoarea mea. Rudele sale îl 
întrebau despre mine şi Mahtob. In primele două săptămâni 
petrecute în ţară îşi prezentase peste tot familia. Unele rude 
voiau să ne revadă şi Moody ştia că nu ne va putea ascunde 
veşnic. 

În silă, Moody a trebuit să primească invitaţia la cină a lui Aga 
(„domnul”) Hakim, omul căruia el îi datora un respect deosebit. 

Erau veri de gradul întâi şi împărțeau împreună moştenirea 
complexului şi complicatului arbore de familie. De exemplu, fiul 
surorii lui Aga Hakim era căsătorit cu sora lui Essey, iar fiica 
surorii sale era căsătorită cu fratele lui Essey. Zia Hakim, pe 
care îl cunoscusem la aeroport, era nepotul lui Aga Hakim - de 
primul, al doilea, sau al treilea grad. Şi Khanum („doamna) 
Hakim, soţia lui, era şi ea verişoara lui, Moody. Lanţul continua 


aşa, la nesfârşit. 

Toate aceste legături de rudenie pretindeau respect, dar 
iniţial, puternica influenţă a lui Aga Hakim asupra lui Moody 
consta în statutul lui de „persoană cu turban” (preot), 
conducătorul mas/ed-ei de la Niavaran, aflată lângă palatul 
şahului. In afară de asta, el preda şi la Institutul Teologic din 
Teheran. Era un apreciat autor de cărţi islamice şi tradusese din 
arabă în farsi numeroase opere didactice ale lui Tagatie Hakim, 
bunicul lui şi al lui Moody. In timpul revoluţiei condusese cu 
succes ocuparea palatului şahului, faptă datorită căreia îi 
apăruse fotografia în Newsweek. Şi Khanum Hakim era 
supranumită cu mândrie, Bebe Hajji „femeia care a fost la 
Meca”. 

Moody nu putea să refuze invitaţia lui Aga Hakim. 

— Trebuie să porţi chador-ul negru, mi-a spus el. Fără el nu 
poţi intra în casa lor. 

Casa lor din Niavaran, un elegant cartier din nordul 
Teheranului, era modernă şi spațioasă, dar nu avea aproape 
nicio mobilă. Mă bucuram de această ieşire, dar dispreţuiam 
prescripţiile vestimentare şi aşteptam o seară plictisitoare în 
prezenţa încă unui „bărbat cu turban”. 

Aga Hakim era slab, cu câţiva centimetri mai înalt decât 
Moody; avea o barbă deasă, spicată cu fire albe şi un surâs 
continuu, care te cucerea. Era îmbrăcat în negru din cap până-n 
picioare, chiar şi turbanul îi era negru - amănunt important, căci 
majoritatea preoţilor purtau unul alb. Turbanul negru al lui Aga 
Hakim indica că purtătorul lui era un urmaş direct, al lui 
Mahomed. 

Spre surprinderea mea, nu era atât de sfânt încât să nu mă 
privească în ochi atunci când îmi vorbea. 

— Tu de ce porţi chador? m-a întrebat el cu ajutorul traducerii 
făcute de Moody. 

— Mă gândeam că aşa se cade. 

Moody se ruşina probabil de observaţiile pe care le făcea Aga 
Hakim, dar le traduse totuşi. 

— Chador-ul este pentru tine un lucru neobişnuit. Chador-ul 
nu este islamic, ci persan. In casa mea nu trebuie să porţi 
chador. 

Imi plăcea de el. 

Aga Hakim s-a interesat de familia mea din America; 


era primul iranian care o făcea. l-am spus că tatăl meu este 
grav bolnav de cancer şi că-mi făceam griji pentru el, pentru 
mama şi pentru fiii mei. 

El m-a aprobat compătimitor. Înţelegea importanţa legăturilor 
de familie. 

x k x 

Moody îi rezervase ceva lui Mahtob şi i-a prezentat acest lucru 
în felul său brutal, caracteristic. Aşa că, fără s-o pregătească în 
niciun fel, i-a spus într-o dimineaţă: 

— Mahtob, azi ai să mergi la şcoală. 

Mahtob şi cu mine am izbucnit în plâns, căci înainte de toate 
ne temeam cel mai mult de ceea ce ar fi putut să ne despartă 
chiar şi o clipă. 

— N-o sili! l-am implorat eu. 

Moody a rămas însă de neclintit. Argumenta că Mahtob 
trebuia să se adapteze, iar şcoala era primul pas necesar. 
Învăţase până acum destule cuvinte în farsi ca să se poată 
înţelege cu alţi copii. Era timpul să înceapă şcoala. 

Moody nu avusese răbdare să aştepte un loc la şcoala 
particulară pregătitoare, pe care o vizitaserăm. Nepoata lui, 
Ferri, care era profesoară, o înscrisese pe Mahtob în clasa 
pregătitoare a unei şcoli de stat. Era greu să găseşti un loc într-o 
şcoală pregătitoare a unei şcoli de stat, spunea Moody, dar, 
datorită lui Ferri, reuşise. 

— Te rog, lasă-mă să merg cu voi, am spus eu şi ela fost de 
acord cu acest lucru. 

Înfruntând vântul de toamnă care bătea dinspre munţii aflaţi 
în nordul Teheranului, înfăşurate gros, am alergat de la casa lui 
Mammal câteva blocuri mai departe, spre strada Shariati, strada 
principală, unde Moody a oprit un taxi oranj. Ne-am urcat alături 
de încă o jumătate de duzină de iranieni şi am gonit spre ţinta 
noastră, aflată la circa zece minute depărtare. 

Madrasay Zainab era o clădire plană de ciment, vopsită într- 
un verde închis, care, pe dinafară, arăta ca o fortăreață. Fete de 
vârste diferite, toate îmbrăcate în negru sau în gri închis, cu 
capul şi faţa acoperite de rusari Intrau tăcute. Şovăind, eu şi 
Mahtob l-am urmat pe Moody într-un hol întunecat. O femeie 
paznic a venit grăbită în clipa în care a intrat el. Era o şcoală 
exclusiv de fete. Femeia paznic a bătut repede la uşa 
secretariatului, a crăpat uşa avertizându-le pe femeile dinăuntru 


că va intra un bărbat. 

În timp ce Moody discuta cu directoarea şcolii care îşi ţinea 
chador-ul strâns lipit de faţă, eu şi Mahtob am rămas înfricoşate 
în secretariat. 

Tot timpul cât Moody a vorbit, ea a rămas cu ochii în podea, 
aruncându-mi doar din când în când o privire, fără să se uite 
însă niciodată la bărbatul cu care vorbea. După câteva minute, 
Moody s-a întors spre mine şi a mârâit: 

— Directoarea spune că soţia mea nu arată prea fericită. Ochii 
lui mi-au poruncit să fiu cooperativă, dar încă o dată - şi mai 
ales când era vorba de Mahtob - am găsit puterea să mă 
împotrivesc. 

— Mi-e nu-mi place şcoala asta, i-am spus, vreau să văd clasa 
în care va fi ea. 

Moody a continuat să discute cu directoarea. 

— Khanurn Shahin - ea este directoarea - ţi-o va arăta, mi-a 
spus el. Asta e o şcoală de fete; bărbaţii nu au voie să intre. 

Khanurn Shahin era o femeie tânără, între douăzeci şi treizeci 
de ani, cu o înfăţişare» atractivă sub chador şi ochii ei au 
înfruntat privirea mea duşmănoasă cu sinceră prietenie. Era una 
din puţinele iraniene cu ochelari pe care le văzusem până acum. 
Ne-a în înţeles, pe cât am putut de bine, prin gesturi şi câteva 
cuvinte simple în farsi. 

Am fost îngrozită atât de felul în care era amenajată şcoala 
cât şi de activităţile care se desfăşurau acolo. Am trecut în 
grabă prin holuri murdare, pe lângă un portret uriaş al 
Ayatollahului mânios şi pe lângă numeroase afişe care glorificau 
războiul. O poză preferată părea să fie cea a soldatului curajos şi 
mândru de arma pe care o are lângă el şi de bandajul 
însângerat care îi înfăşoară fruntea. 

Elevele stăteau înghesuite în bănci lungi şi, deşi înţelegeam 
foarte puţin farsi, puteam să-mi dau seama foarte uşor care era 
metoda de predare: exclusiv învăţarea pe de rost - învăţătoarea 
spunea o propoziţie pe care copiii o repetau apoi toţi în cor. 

Credeam că văzusem deja cele mai proaste condiţii igienice 
pe care le oferea Iranul până în momentul în care am aruncat o 
privire în WC-ul şcolii, singurul pentru cinci sute de eleve. Acesta 
era o cabină mică, Prevăzută cu o fereastră înaltă, deschisă, prin 
care putea pătrunde vântul, ploaia, zăpada, muştele şi ţânţarii. 
Closetul propriu-zis era numai o gaură în podea, care, după cum 


se părea, numai cu totul întâmplător era nimerită. În locul 
hârtiei igienice era un furtun din care ţâşnea apă rece ca 
gheaţa. 

După ce ne-am întors la secretariat, i-am spus lui Moody: 

— Nu plec de aici până nu vezi şi tu şcoala asta. Nu-mi pot 
închipui că vrei să-ţi dai fata la o astfel de şcoală! 

Moody a întrebat dacă ar avea voie să viziteze şcoala. 

— Nu, a răspuns Khanum Shafiin în farsi. Niciun bărbat nu are 
voie să intre în şcoală. 

Vocea mea a devenit tare şi stridentă, era vocea unei mame 
furioase. 

— Nu plecăm de aici înainte de a vedea şi tu şcoala, am 
repetat. 

În cele din urmă directoarea a cedat. A trimis înainte o 
paznică să avertizeze profesoara şi elevele că un bărbat va intra 
în împărăţia interzisă. 

Apoi l-a condus pe Moody prin şcoală, în timp ce eu şi Mahtob 
aşteptam în secretariat. 

— Ai dreptate, a confirmat Moody, când s-a întors. Nici mie 
nu-mi place. E îngrozitoare. Dar toate şcolile sunt aici la fel, aşa 
că va merge la această şcoală. E mai bună decât şcoala la care 
am fost eu. 

În taxi, în timp ce ne întorceam acasă, Mahtob l-a implorat pe 
taică-său să n-o trimită la şcoală, dar el a rămas neînduplecat. 

Mahtob a ascultat în tăcere, deprimată. Ochii îi erau plini de 
lacrimi. A răsuflat însă uşurată când Moody a spus: 

— Astăzi, n-o mai pot primi. Va începe mâine. 

Întreaga după-amiază a plâns la pieptul meu. 

— Doamne, Dumnezeule, te rog, fă ceva să nu mai fiu nevoită 
să merg la şcoală, se ruga ea în baie. 

Ascultând cum se ruga copilul meu, mi-a venit o idee, poate 
întâmplător, poate era o inspiraţie. Mi-am amintit ceea ce 
învăţasem chiar la început despre rugăciuni şi i-am explicat 
acest lucru şi lui Mahtob. l-am spus: 

— Ştii că Dumnezeu îţi va asculta rugăciunea, dar, uneori, el 
îndeplineşte rugăciunile noastre altfel decât îi cerem noi. Poate 
că trebuie să te duci la şcoală; poate că Dumnezeu tocmai asta 
vrea. Poate iese ceva bun din faptul că trebuie să mergi la 
şcoală. 

Mahtob a rămas neconsolată, dar un calm desăvârşit a pus 


stăpânire pe mine. Poate, într-adevăr, va ieşi ceva bun din 
faptul că Mahtob se va duce la şcoală. Atât Mahtob cât şi eu 
dispreţuiam în continuare şcoala pe care urma s-o frecventeze. 
Dar am realizat faptul că şcoala pregătitoare îi va da lui Mahtob 
o preocupare timp de şase zile pe săptămână, de dimineaţa de 
la opt, până la prânz. În fiecare zi, cu excepţia zilei de vineri, 
vom avea un motiv să plecăm de acasă şi cine putea să prevadă 
ce va ieşi de aici? 

În dimineaţa următoare toţi trei ne-am trezit devreme; şi 
numai acest simplu fapt îmi dădea un motiv de optimism în 
plus. Între timp, Moody şi-a adăugat la statutul său de Dahijon, 
rolul de conducător spiritual în casă. Se scula cu mult înainte de 
răsăritul soarelui ca să fie sigur că toţi (în afară de mine şi de 
Mahtob) participau la rugăciune. 

Era doar ceva teoretic, căci Mammal şi Nasserine erau foarte 
evlavioşi amândoi. Dar Moody şi-a extins autoritatea şi asupra 
locatarilor de jos, Reza şi Essey, puţin mai delăsători în privinţa 
asta. În mod deosebit, cel mai neplăcut era pentru Reza 
deoarece îl aştepta apoi o lungă zi de muncă, pe când Moody se 
cocoţa din nou în pat. 

Epuizat din cauza rugăciunilor, Moody îşi luase obiceiul să 
doarmă până la zece-unsprezece dimineaţa. Era limpede deci că 
se va sătura repede de noul orar al lui Mahtob. Poate că-mi va 
permite curând s-o duc eu însămi la şcoală şi îmi dădeam seama 
că asta îmi va da mai multă libertate. 

În ciuda acestei speranţe, în dimineaţa asta atmosfera era 
încordată. Mahtob nu scotea o vorbă în timp ce o pregăteam 
pentru şcoală, îmbrăcând-o cu acelaşi fel de rusari pe care îl 
aveau şi celelalte fete. N-a scos niciun cuvânt până când, odată 
ajunse la secretariatul şcolii, o învăţătoare-ajutor i-a întins mâna 
ca s-o conducă în clasă, departe de mine. Mahtob a scos un 
țipăt şi lacrimile care-i umpleau ochii au început să-i curgă 
şiroaie pe obraji. S-a agăţat cu încăpățânare de tivul mamto-ului 
meu. 

Privirea mea a întâlnit-o pe a lui Moody şi n-am văzut în ea 
niciun fel de milă, ci doar ameninţare. 

— Mahtob trebuie să te duci, i-am spus străduindu-mă să-mi 
păstrez calmul. Totul va fi bine, vom veni să te luăm. Nu-ţi face 
nicio grijă. 

Ajutoarea de învăţătoare a luat-o cu uşurelul pe Mahtob de 


lângă noi. Fiica noastră a încercat să fie curajoasă, dar când eu 
şi Moody ne-am întors ca să plecăm, am auzit-o începând din 
nou să plângă, îndurerată de despărţire. Mi se sfâşia inima, îmi 
dădeam seama că în acest moment nu puteam risca să mă 
împotrivesc acestui om nebun care mă ţinea strâns de braţ şi 
mă împingea spre ieşire. 

Ne-am întors acasă tăcuţi cu un taxi oranj. Aici Nasserine ne 
aştepta cu o veste. 

— Au dat telefon de la şcoală, a spus ea. Mahtob le face mari 
necazuri. Trebuie s-o luaţi de acolo. 

— Asta-i numai vina ta! a ţipat Moody. Tu ai făcut-o aşa. Nu 
mai e un copil normal. Eşti prea posesivă. 

Am ascultat tăcută reproşurile lui deoarece nu voiam să risc 
inutil mai mult decât era necesar. Era vina mea? Aş fi vrut să 
strig cât aş fi putut de tare: 

— Tu eşti cel care i-ai dat toată viaţa peste cap! 

Dar m-am oprit, întrucât ştiam bine că avea în parte dreptate. 
Eu eram aceea care o corcolisem pe Mahtob foarte mult. Mie îmi 
era frică să n-o scap din ochi întrucât mă temeam că Moody şi 
familia lui ar putea pune la cale cine ştie ce înşelătorie care s-o 
îndepărteze de mine. Era oare vina mea? Dacă exista o situaţie 
care să ceară o mamă mai mult decât grijulie, atunci, tocmai 
aceasta era situaţia de faţă. 

Moody a ieşit singur val-vârtej din casă şi a apărut puţin mai 
târziu târând după el o Mahtob supusă. 

— Mâine ai să mergi din nou la şcoală! i-a poruncit el. Ai să 
rămâi singură acolo. Şi vai de tine dacă plângi! 

În acea după-amiază şi seară am vorbit cu Mahtob între patru 
ochi ori de câte ori am avut ocazia. 

— Trebuie să faci acest lucru, am sfătuit-o. Fii tare: Poartă-te 
ca o fetiţă mare. Ştii bine că Dumnezeu va fi cu tine. 

— M-am rugat ca Dumnezeu să găsească o cale ca să nu mai 
fiu nevoită să merg la şcoală, a plâns Mahtob. El însă nu mi-a 
auzit rugăciunea. 

— Poate totuşi a auzit-o, am încurajat-o eu. Poate există un 
motiv pentru care trebuie să mergi la şcoală. Să nu te gândeşti 
că eşti vreodată singură. Dumnezeu e mereu lângă tine. El va 
avea grijă de tine. Să nu uiţi asta... Când eşti singură, când ţi-e 
frică, când nu ştii ce se întâmplă, trebuie pur şi simplu să te 
rogi. Nu lua în seamă ce spun alţii, roagă-te pur şi simplu. Şi 


totul va fi bine. 

Cu toate sfaturile mele, Mahtob s-a trezit a doua zi plângând 
înspăimântată. Mă durea inima în timp ce Moody a îmbrăcat-o 
brutal şi a luat-o la şcoală. Mie mi-a interzis să mai merg cu ei. 
Ecoul ţipetelor ei pline de spaimă a mai răsunat în inima mea 
încă multă vreme după ce ea plecase. 

Mă învârteam nervoasă încoace şi-ncolo, cu inima îndurerată 
şi încercând să-mi înghit nodul din gât în timp ce aşteptam 
întoarcerea lui Moody. 

În momentul în care s-a întors singur, Essey l-a oprit jos pe 
trepte ca să-i spună că s-a telefonat din nou de la şcoală, fiindcă 
trebuia s-o ia acasă pe Mahtob. Nu voia să participe deloc la 
lecţii. Ţipetele ei deranjau toată şcoala. 

— Mă duc s-o aduc, mi-a spus el furios. Am să-i trag o bătaie 
încât data viitoare o să rămână acolo. 

— Te rog, nu-i face nimic, am strigat după el în timp ce ieşea 
ca o furtună din casă. Te rog, am să vorbesc eu cu ea. 

N-a bătut-o. Când s-a întors, şi-a revărsat nervii mai mult 
asupra mea decât asupra lui Mahtob, căci directoarea îi ceruse 
un lucru cu care el nu era de acord. 

— Ele vor ca tu să te duci cu ea la şcoală, mi-a spus el, şi să 
rămâi la secretariat în timp ce ea se află în clasă. Cel puţin 
câteva zile. Numai aşa sunt de acord s-o mai primească. 

Lucrurile încep să se mişte! mi-am spus. Eram necăjită şi 
tristă că el o constrângea pe Mahtob să meargă la o şcoală 
iraniană, dar pe neaşteptate pentru mine se ivise astfel prilejul 
de a putea ieşi regulat din casă. 

Moody era nemulţumit de acest aranjament, dar nu vedea 
altă alternativă. Aşa că a stabilit nişte reguli foarte stricte: 

— Vei rămâne în secretariat; nu ai voie să te duci nicăieri 
până când nu vin eu să vă iau, a spus el. Nu vei folosi telefonul. 

— Da, i-am promis, cu taraf în inimă. 

În dimineaţa următoare am luat toţi trei un taxi spre şcoală. 
Mahtob era încă înfricoşată, dar vizibil mai calmă decât în 
celelalte două dimineţi anterioare. 

— Mama ta va rămâne aici, i-a spus Moody şi a arătat un 
scaun, pe hol, în faţa secretariatului. Ea nu va pleca de aici cât 
timp tu vei fi în clasă. 

Mahtob a aprobat şi s-a îndepărtat, dusă în clasă de o 
învăţătoare-ajutor. La jumătatea drumului pe hol, s-a întors ca 


să se uite în urmă. Văzându-mă pe scaun, şi-a continuat drumul. 

— Tu rămâi aici, până mă întorc eu, a repetat Moody. 

Apoi a plecat. 

Dimineaţa se scurgea greu. Nu-mi adusesem nimic de făcut 
ca să-mi treacă timpul. Holurile se goleau, elevele intrau în clase 
şi curând am auzit primul exerciţiu de dimineaţă. 

— Maag barg Amrika! se auzea din fiecare clasă. Maag barg 
Amrika! Maag barg Amrika! 

Sloganul, implantat continuu în creierele supuse ale elevelor 
şi în urechile inocentei mele fiice, exprima politica oficială a 
Republicii Islamice Iran... Moarte Americii! 

După ce ritualul politic a luat sfârşit, în holuri a răzbătut un 
zumzet uşor - elevele trecuseră la procedeul obişnuit de 
învăţare pe de rost. În fiecare clasă, chiar şi la elevele mai mari, 
profesoarele intonau o întrebare, iar elevele răspundeau în cor, 
rostind toate aceleaşi cuvinte. Nu exista nicio cale, niciun loc 
pentru o gândire proprie sau pentru vreo întrebare, nici măcar 
pentru un sunet propriu. Tot aşa se învățase şi pe vremea când 
Moody fusese copil. Analizând lucrurile mai atent, mi-am dat 
seama de ce atât de mulţi iranieni erau dispuşi să urmeze o 
autoritate fără să crâcnească. Dimpotrivă, par să întâmpine 
greutăţi deosebite când sunt obligaţi să ia singuri o hotărâre. 

Datorită acestui gen de educaţie era firesc deci să ai locul tău 
într-o ierarhie, să dai comenzi severe subalternilor şi să te supui 
orbeşte superiorilor. Acest sistem de educaţie şcolară îl făcuse 
pe Moody să poată cere şi să aştepte controlul total asupra 
familiei sale, iar pe Nasserine să se supună dominaţiei 
bărbatului. Un asemenea sistem şcolar putea determina o 
întreagă naţiune să asculte, până la moarte, un Ayatollah, 
considerat drept conştiinţa şi raţiunea ţării. Dacă s-a ajuns aici, 
mă întrebam, ce i s-ar putea întâmpla unei fetiţe de cinci ani? 

După un timp, Khanum Shahin a ieşit pe hol şi mi-a făcut 
semn să intru în secretariat. Am reacţionat cu un gest iranian de 
refuz - ridicând uşor capul, am scos un fel de ţâţâit cu limba. 

În clipa aceea uram orice iranian, în special pe femeile umile, 
în chador-urile lor. Dar directoarea, prietenoasă, a insistat, cu 
fermitate şi hotărâre să mă cheme înăuntru. 

Am intrat în birou. Cu ajutorul câtorva gesturi, Khanum Shahin 
mi-a oferit un scaun comod şi ceai. Am primit şi, sorbindu-mi 
ceaiul, mă uitam cum munceau femeile acelea. In ciuda 


sloganurilor antiamericane duşmănoase, pe care trebuia să le 
predea elevelor, păreau totuşi să mă privească cu simpatie. Am 
făcut, dar cu puţin succes, câteva încercări de a conversa. 

Ardeam de nerăbdare să folosesc telefonul, care se afla lângă 
mine, şi să telefonez la Ambasadă, dar nu îndrăzneam să le fac 
din prima zi o asemenea propunere îndrăzneață. 

În micul birou se aflau trei mese de scris pentru cinci 
funcţionari. Directoarea stătea într-un colţ al camerei şi părea să 
nu facă nimic. La celelalte mese de scris stăteau secretarele, 
care cu o mână sortau nişte acte, iar cu cealaltă îşi ţineau 
chador-ul strâns la gât. Din când în când se ridica câte una ca să 
apese pe butonul unei sonerii. Au fost şi câteva apeluri 
telefonice. Majoritatea timpului însă femeile şi l-au petrecut 
flecărind şi, deşi nu înţelegeam ceea ce spuneau, era evident că 
nu făceau decât să bârfească. 

Pe la jumătatea dimineţii s-a auzit gălăgie pe hol. Pe uşa 
biroului s-a năpustit o învăţătoare târând după ea o elevă care 
îşi ţinea ruşinată capul în jos. 

Învăţătoarea a înşirat ţipând un lung pomelnic de învinuiri, 
folosind des cuvântul baad, care în farsi înseamnă „prost”, exact 
ca în engleză. 

Khanum Shahin şi celelalte funcţionare din secretariat erau de 
acord cu învinuirile. Au copleşit-o pe fată într-un singur glas cu 
cuvinte umilitoare, făcând-o să plângă. In timp ce procedura 
educaţiei mai dura, una din funcţionare a dat un telefon. Câteva 
minute mai târziu pe uşa biroului şi-a făcut apariţia o femeie cu 
o privire sălbatică, desigur mama fetei. Ţipa şi o ţintuia cu un 
deget acuzator pe fiică-sa, vărsându-şi astfel mânia pe un copil 
lipsit de apărare. 

— Baad! Baad! urla mama, iar fata răspunse cu hohote jalnice 
de plâns. 

Scena umilitoare a durat câteva minute, până ce mama a 
smuls-o pe fiică-sa din încăpere, trăgând-o de braţ. 

Khanum Shahin şi celelalte femei au pus imediat capăt 
comportării lor furioase. Rânjeau şi se felicitau pentru succesul 
misiunii lor care constase, evident, în a o face pe fată să-şi dea 
seama, cât mai concret posibil, cât de baad era. Habar n-am ce 
făcuse, dar nu puteam să n-o compătimesc pe biata fată. Mă 
rugam ca Mahtob să nu devină vreodată victima vreunui astfel 
de spectacol. 


Chiar dacă nu cu prea mult entuziasm, Mahtob a rezistat 
relativ bine în dimineaţa aceea, ştiind că Eu mă aflam în 
apropiere. 

La prânz, când orele pregătitoare s-au sfârşit, Moody a venit 
să ne ducă acasă cu taxiul. 

A doua zi dimineaţă, pe când stăteam din nou în secretariat, 
Khanum Shahin a adus o profesoară la mine. 

— Mă numesc doamna Azahr, a spus femia. Vorbesc puţin 
englezeşte. Am să încerc să discut cu dumneavoastră. 

S-a aşezat lângă mine şi mi-a scrutat cu privirea figura 
neîncrezătoare. 

— Ştim că nu ne agreaţi, a continuat ea, dar nu vrem să ne 
consideraţi drept un popor baad. Nu vă place şcoala. 

— E murdară, i-am răspuns eu. Nu-mi place s-o ştiu pe 
Mahtob aici. 

— Ne pare rău, a spus d-na Azahr. Cred că o socotiți baad 
pentru că sunteţi străină în ţara noastră. Am face cu plăcere 
ceva pentru dumneavoastră. 

Khanum Shahin se afla lângă noi, ascultând discuţia. Mă 
întrebam cât înţelege din ceea ce vorbeam. Ea spusese ceva în 
farsi, iar d-na Azahr traduse: 

— Directoarea spune că femeile de aici ar vrea într-adevăr să 
înveţe englezeşte. Întreabă dacă le-aţi putea da în fiecare zi ore 
de engleză în timp ce o aşteptaţi pe Mahtob? lar ele v-ar putea 
învăţa farsi. 

Aşadar, rugăciunile mele fuseseră ascultate. Ne puteam 
cunoaşte una pe alta. 

— Da, am aprobat. 

Am trecut la treabă. Femeile de la secretariat aveau puţin de 
lucru în birou, cu excepţia disciplinărilor şi înjosirilor ocazionale, 
de aceea ne puteam petrece dimineţile dându-ne reciproc lecţii. 
Şi, în timp ce lucram cu ele, am început să le înţeleg pe aceste 
femei, cel puţin în parte. Chiar dacă lumi întregi ne despărţeau 
în privinţa obiceiurilor şi visurilor, erau şi ele tot femei care 
iubeau copiii şi voiau să-i îngrijească şi să-i ocrotească în 
singurul mod pe care îl ştiau. Sistemul educaţional în care erau 
angrenate le indica exact ce şi cum aveau de făcut, dar cu toate 
astea puteau fi percepute anumite izbucniri de individualitate. 
Comunicarea era dificilă, dar mi-am format impresia că existau 
mai mulţi iranieni care nu-şi mai făceau nicio iluzie în ceea ce 


priveşte starea în care se afla națiunea lor. 

În ce ne priveşte, personal, pe Mahtob şi pe mine se părea că 
noile noastre prietene ne plăceau cu adevărat. In fiecare 
dimineaţă o salutau foarte cordial pe Mahtob şi o luau mereu, 
când una când alta, în braţe, sărutând-o. Khanum Shahin îi 
spunea mereu lui Mahtob cât de frumos „miroase”, referindu-se 
la un parfum interzis, cu care Mahtob se dădea în fiecare 
dimineaţă. Aceste femei îşi arătau, când erau între ele, disprețul 
pentru Moody care îşi exercita cu fidelitate rolul său de paznic 
de închisoare, aducându-ne în continuare în fiecare dimineaţă şi 
luându-ne la prânz. Deşi îşi ascundeau cu grijă părerea pe care 
o aveau, îl antipatizau pentru purtarea lui de stăpân faţă de 
soţie şi de fiică. 

D-na Azahr trebuia să-şi predea lecţiile şi nu putea petrece 
prea mult timp cu noi, dar venea cât putea de des la secretariat. 

Spre surprinderea mea, am aflat într-o zi că d-na Azahr 
ocupase ea însăşi mai demult postul de Directoare la o altă 
şcoală. Dar asta fusese înainte de revoluţie. Sub noul regim, 
persoane competente ca ea, cu grade profesionale şi experienţă 
îndelungată fuseseră înlocuite cu cadre din administraţie, mai 
active pe plan politic. Aceşti noi conducători de şcoală erau în 
general mai tineri, mai prost pregătiţi profesional, dar cu mult 
zel religios, prioritar acum în noul regim. 

Acestea au fost motivele pentru care a fost aleasă Khanum 
Shahin. Ea şi familia ei sunt foarte religioşi. Trebuie să provii 
dintr-o familie fanatică, lucru ce este verificat foarte exact. 
Altfel, în zadar îţi petreci timpul doar muncind. 

Din punct de vedere politic, Khanum Shahin era evident 
antiamericană, dar în timpul convieţuirii noastre silite a început 
să mă agreeze, în ciuda naţionalităţii mele. 

Într-o zi, după o convorbire în şoaptă cu Khanum Shahin, d-na 
Azahr mi-a spus: 

—Am face într-adevăr cu plăcere ceva pentru 
dumneavoastră. 

— Okay, i-am răspuns, riscând pasul hotărâtor, lăsaţi-mă să 
folosesc telefonul. 

D-na Azahr a vorbit cu Khanum Shahin. Directoarea a ridicat 
capul şi a ţâţâit cu limba. Nu. A şoptit câteva cuvinte, pe care d- 
na Azahr le-a tradus: 

— l-am promis soţului dumneavoastră că nu vă vom permite 


niciodată să părăsiţi şcoala sau să folosiţi telefonul. 

Am realizat acum că şi aceste femei erau prinse într-o 
capcană la fel ca a mea, supuse legilor lumii bărbaţilor, 
dispreţuind-o, dar nevoite să fie ascultătoare. 

M-am uitat în jurul meu prin cameră şi le-am întâlnit privirea. 
N-am văzut altceva decât o profundă compătimire. 


8 


Era o după-amiază de toamnă neobişnuit de caldă şi de 
însorită pentru acest anotimp, când Moody a cedat, destul de în 
silă, rugăminţii lui Mahtob de a merge cu noi în parc. Trebuia să 
ne deplasăm doar câteva blocuri mai departe, dar Moody a 
bodogănit ceva în legătură cu depărtarea. 

— Nu puteam rămâne decât câteva minute, ne-a spus el. 

Ştiam. Avea multe de făcut să citească ziarul, să asculte 
flecăreala de la radio, să tragă un pui de somn. 

Am ajuns la leagănele şi toboganul din fundul parcului şi 
Mahtob a scos un țipăt fericit când a zărit o fetiţă mică, blondă, 
care avea poate vreo patru ani şi purta şort şi bluză şi exact 
acelaşi model de pantofi sport pe care Mahtob şi-i luase cu ea 
din America. 

O pereche care stătea alături de leagăn o urmărea. Mama era 
o femeie tânără, drăguță, ale cărei şuviţe blonde de păr ieşeau 
de sub rusari. Purta un trenci bej - în contrast cu mantourile 
iraniene - cu curea. 

— E americancă, i-am spus eu lui Moody. 

— Nu, a mârâit el, vorbeşte nemţeşte. 

Când Mahtob a alergat la tobogan ca să se joace cu fetiţa, eu 
m-am dus repede, în ciuda protestului lui Moody, la femeia din 
apropiere. Aceasta discuta cu un iranian, dar vorbea într-adevăr 
englezeşte. M-am prezentat, în timp ce Moody stătea supărat 
lângă mine. 

Se numea Judy. Soţul ei, născut în lran, avea o firmă de 
construcţii la New-York şi rămăsese acolo, în timp ce Judy venise 
cu copiii în Iran, să-i viziteze pe bunici. Concediul lor de odihnă 
trecuse deja pe jumătate. Cât o invidiam pentru biletul ei de 
avion, paşaport şi viza de ieşire! 

Judy ne-a prezentat iranianului, cumnatul ei, Ali. De îndată ce 
Ali a aflat că Moody era medic, ne-a povestit că tocmai încerca 
să obţină o viză medicală pentru Statele Unite, ca să-şi trateze 
acolo o boală de inimă. Judy adăugă că în săptămâna 
următoare, zburând la Frankfurt, va încerca să obţină de la 
Ambasada Americană de acolo o viză pentru el. Era interesată şi 
de sfatul unui medic iraniano-american. Brusc, mândru de 
statutul său, Moody a devenit foarte important şi şi-a transferat 
toată atenţia de la mine asupra lui însuşi. 


Fetele au sărit de pe tobogan şi s-au hotărât să se dea în 
leagăn. Judy şi cu mine le-am urmat. 

De îndată ce ne-am depărtat de Moody, astfel încât el să nu 
mă mai poată auzi, nu am mai pierdut nicio clipă şi i-am şoptit: 

— Sunt ţinută aici prizonieră. Trebuie să mă ajuţi. Vă rog, 
când mergeţi la Ambasada Americană din Frankfurt, spuneţi-le 
că sunt aici. Trebuie să întreprindă ceva să mă ajute. 

Moody şi Ali veneau încet în direcţia noastră. Discutau în 
continuare. Judy mi-a prins privirea şi ne-am îndepărtat puţin de 
bărbaţi. 

— Nu-mi dă voie să vorbesc cu alţi oameni, am continuat eu. 
Sunt ţinută aici prizonieră şi nu mai am nici un contact cu 
familia mea. 

— Cum pot să vă ajut, a întrebat Judy. 

M-am gândit un moment. 

— Să-l mai lăsăm puţin să vorbească despre meseria de 
medic, i-am sugerat eu. Discuţia pe astfel de teme îl face să se 
simtă mândru de sine însuşi. 

— E foarte bine atunci spuse Judy. Trebuie oricum să primim 
viza medicală pentru Ali. Să vedem dacă nu-l putem preocupa, 
pe soţul dumneavoastră cu asta. 

Ne-am întors la bărbaţi. 

— Poţi să-i ajuţi, l-am întrebat pe Moody. 

— Da, o s-o fac cu plăcere. 

Am văzut că Moody se simţea acum fericit în postura de 
medic, cum nu mai fusese de luni de zile. 

— Vă voi scrie o scrisoare, a propus el. Ştiu cui trebuie să mă 
adresez. Am chiar şi hârtie de scris cu antet american. Dar am 
nevoie de o maşină de scris, a adăugat el. 

— Pot să vă fac rost de una, a spus Judy. 

Am schimbat între noi numerele noastre de telefon şi am 
aranjat să ne întâlnim în scurt timp din nou în parc. 

Drumul scurt până acasă a fost vesel. Moody era în toane 
foarte bune. Era atât de mândru de reînviatul său prestigiu de 
medic, încât nici măcar nu înregistrase faptul că discutasem în 
secret cu o americancă. 

Judy a acţionat repede. Două zile mai târziu, a telefonat şi ne- 
a invitat pe Mahtoh şi pe mine să ne întâlnim în parc. Nutream o 
slabă speranţă că Moody ne va lăsa să mergem singure, dar el 
avea un comportament patern. Nu părea să se mai teamă de 


vreo conspirație, dar era hotărât să nu ne scape din ochi. 

De data asta Judy se afla în parc cu un iranian scund, cu 
barbă, de vreo treizeci de ani. Ea a făcut prezentările. lranianul 
se numea Rashid şi era directorul administrativ al unei mari 
clinici. Moody a fost entuziasmat că poate avea din nou o 
discuţie de specialitate şi l-a bombardat pe acest om cu 
întrebări privind procedura de admitere pentru medici în Iran. În 
acest timp, eu m-am îndepărtat împreună cu Judy, ca să vorbim 
între patru ochi. 

— Nu vă faceţi nicio grijă, mi-a spus ea. Rashid e informat 
despre situaţia dumneavoastră. Ştie ce trebuie să-i spună şi ce 
nu soţului dumneavoastră. Am sperat să putem vorbi singuri cu 
dumneavoastră, dar el o să-l preocupe pe soţul dumneavoastră 
ca noi să putem vorbi. Mi-a strecurat câteva mărci poştale; ca să 
vă puteţi trimite scrisorile când treceţi pe lângă o cutie poştală, 
a spus ea. 

Apoi mi-a explicat următorul pas al planului ei. Soacra ei voia 
să dea într-una din serile următoare o masă de adio în cinstea ei 
şi a copiilor şi Judy aranjase în aşa fel încât să fim şi noi invitaţi. 
Imprumutase o maşină de scris ca eu să pot bate scrisoarea lui 
Moody pentru Ali. Ea spera ca în învălmăşeala din timpul cinei 
să se ivească o ocazie ca să pot sta de vorbă cu Rashid, căci, 
mi-a spus ea, el cunoştea pe cineva care trecea oameni 
clandestin în Turcia. 

Următoarele două zile în care am aşteptat cina şi posibilitatea 
de a afla mai multe despre o eventuală fugă din Iran, s-au scurs 
foarte încet. Scot oamenii cu avionul? Cu maşinile? Pentru ce 
făceau asta? De ce riscau să primească pedepsele grele impuse 
de Ayatollah împotriva oricărei încălcări a legii islamice? Va 
costa mult? Vom avea nevoie, eu şi Mahtob, de paşapoarte? 
Dumnezeule iubit, fă în aşa fel încât la petrecere să am timp să 
vorbesc singură cu Rashid! 

In acest timp am hotărât s-o folosesc pe Judy drept curier. l- 
am scris mamei, tatii, lui Joe şi John, ca să le spun cât de mult îi 
iubesc şi cât de mult îmi lipsesc şi să le prezint amănunţit 
situaţia noastră actuală. Recitind scrisorile, mi-am dat seama 
cât de deprimate şi ce ton disperat aveau. Îmi venea aproape să 
le rup, dar în cele din urmă am hotărât, totuşi, să le trimit, căci 
ele oglindeau de fapt dispoziţia în care mă aflam. 

Am mai scris o scrisoare fratelui meu Jim şi soţiei sale, Robin, 


propunându-le un plan. Le-am explicat că Moody avea probleme 
financiare. Cheltuisem aici cam mulţi bani, iar el nu avea nicio 
slujbă. Întreaga noastră avere se afla încă în SUA. Poate Moody 
avea nevoie doar de o scuză ca să se reîntoarcă. l-am propus ca 
Jim să telefoneze şi să ne anunţe că starea sănătăţii tatălui meu 
s-a înrăutățit şi de aceea trebuie să mergem „în vizită” acasă. 
Jim putea spune că familia strânsese banii ca să suporte 
costurile de zbor pentru avionul nostru. Un drum gratis acasă i- 
ar putea oferi lui Moody o ieşire din starea de mizerie financiară. 

Petrecerea din casa soacrei lui Judy era plină de voio şie. In 
clipa când am intrat în casă am auzit muzică americană dată la 
maximum şi ni s-a oferit un tablou incredibil: musulmani şiiţi 
dansând rock-and-roll. Femeile erau îmbrăcate în haine 
occidentale şi nimeni nu se ostenea să se acopere cu vreun 
chador sau un rusari. Fără să-şi dea seama, oaspeţii au devenit 
complicii mei la conspirație. S-au simţit deosebit de onoraţi să 
aibă la petrecerea lor un medic american, aşa încât Moody a 
fost înconjurat de un auditoriu interesat. Şi în timp ce el se 
complăcea în mijlocul acestui anturaj, cu încuviințarea lui, m-am 
îndreptat spre dormitorul lui Judy ca să pot scrie scrisoarea. Aici 
mă aştepta deja Rashid. 

— Prietenul meu trece clandestin oameni în Turcia, mi-a spus 
el. Costă 30.000 dolari. 

Banii nu contează, i-am răspuns. Vreau numai să plec de aici 
împreună cu fiica mea. 

Ştiam că familia mea, prietenii mei voiau şi puteau să-mi 
procure orice sumă de care aş fi avut nevoie pentru acest lucru. 

— Când trebuie să pornim? am întrebat eu neliniştită. 

— Acum el este în Turcia, dar în curând vremea se va strica. 
Nu cred că veţi putea porni la drum în timpul iernii, înainte de 
topirea zăpezii. Sunaţi-mă peste două săptămâni. Intre timp mă 
voi interesa. 

Am cifrat numărul de telefon al lui Rashid şi l-am notat în 
carnetul meu de adrese. 

El a părăsit camera, dar Judy şi cu mine am mai rămas multă 
vreme aici, chiar după ce i-am scris la maşină scrisoarea lui 
Moody. Aruncam mereu câte o privire peste umăr spre uşă, 
temându-mă că Moody, căutându-mă, va intra pe uşă. Darel n-a 
venit. 

l-am dat lui Judy scrisorile pe care le scrisesem şi ea mi-a 


promis să le expedieze de la Frankfurt. Am vorbit mult despre 
America în timp ce i-am ajutat la treaba amărui-dulceagă a 
împachetatului pentru plecarea din ziua următoare. Nici Judy, 
nici eu nu ştiam dacă va reuşi să mă ajute cu ceva sau dacă 
prietenul lui Rashid ne va putea trece în Turcia, dar ea era 
hotărâtă să facă tot posibilul. 

— Am şi alţi prieteni pe care îi voi contacta, mi-a spus ea. 

La sfârşitul seratei, Moody era în extaz. 

— Rashid mi-a oferit un post la clinica lui, mi-a spus el radios. 
Trebuie să mă informez cum stau lucrurile cu licenţa mea. 

Era târziu când ne-am luat la revedere. Judy şi cu mine ne-am 
despărţit cu lacrimi în ochi, căci nu ştiam dacă ne vom mai 
revedea vreodată. 

Ameh Bozorg era obişnuită ca în fiecare vineri toată familia să 
se adune la ea acasă, ca să celebreze această zi de sărbătoare, 
dar Moody se simţea din ce în ce mai puţin atras să meargă la 
sora lui şi într-o zi a declarat că în vinerea următoare noi am 
avea alte planuri. 

— Mama e pe moarte, i-a spus Zohreh la telefon lui Moody. 
Trebuie să vii imediat şi să-ţi petreci ultimele minute cu ea. 

Deşi bănuia o şiretenie de-a soră-si pentru a-şi impune 
personalitatea, Moody a fost totuşi îngrijorat, aşa că a gonit 
împreună cu noi în taxi până la casa acesteia. 

Zohreh şi Fereshteh ne-au condus în dormitorul mamei lor, 
unde Ameh Bozorg zăcea lungită pe podea, în mijlocul încăperii, 
cu capul înfăşurat în cârpe şi înfofolită într-un strat gros de 20 
cm de pături. Transpiraţia, pe care şi-o ştergea cu mâna, îi 
curgea pe frunte. Se încovoia de dureri şi gemea mereu, în farsi: 

— Am să mor! Am să mor! 

Majid şi Reza se aflau deja acolo; alte rude erau în drum spre 
ea. 

Moody a consultat-o foarte conştiincios, dar n-a putut să 
descopere niciun simptom al vreunei boli. Mi-a şoptit că probabil 
îi era rău mai curând din pricina numeroaselor pături puse pe 
ea, decât din cauza febrei. Dar ea se plângea că o doare tot 
corpul şi continua să spună într-una: „Am să mor!” 

Zohreh şi Fereshteh i-au făcut o supă de găină. Au dus-o în 
camera muribundei şi fiecare membru al familiei o implora, pe 
rând, să mănânce ca să se întărească. 

Fiul cel mai mic, Majid, a reuşit să-i apropie de buze o lingură 


plină cu supă, dar ea a strâns gura, refuzând să înghită. 

În cele din urmă, Moody a fost cel care a convins-o să înghită 
o lingură de supă. Toţi cei ce se îmbulzeau în cameră în 
momentul acela au scos un strigăt triumfător. 

S-a stat de gardă la patul bolnavei întreaga noapte şi ziua 
următoare. Baba Hajji şi-a băgat capul pe uşă de mai multe ori, 
dar şi-a petrecut mai tot timpul în rugăciuni şi citind Coranul. 

Moody, Mahtob şi cu mine am început să ne pierdem din ce în 
ce mai mult răbdarea faţă de Ameh Bozorg, care, evident, 
simula boala. Mahtob şi cu mine voiam să plecăm, iar Moody se 
afla prins din nou între respectul faţă de familia sa şi bunul simţ. 
Ameh Bozorg a zăcut pe patul ei de muribundă toată seara de 
vineri, când noi voiam să ne ducem în altă parte. 

Apoi, ridicându-se de unde zăcea, i-a mulţumit lui Allah şi a 
anunţat că va face imediat un pelerinaj la oraşul sfânt Meshed, 
în partea de nord-est a ţării, unde exista o moschee renumită 
pentru puterile ei tămăduitoare. 

Întregul clan a însoţit-o sâmbătă la aeroport pe o Ameh 
Bozorg remarcabil de sprintenă şi au condus-o până la avion, 
femeile gemând sfâşietor din cauza îngrijorării, iar bărbaţii 
învârtindu-şi mătăniile şi rugându-se pentru o minune. 

Moody a jucat şi el comedia, îndeplinindu-şi astfel obligaţiile, 
dar îndată ce-am rămas singuri, a mormăit: 

— Totul e numai în imaginaţia ei. 

După octombrie a venit noiembrie. Frigul de dimineaţă din 
apartamentul insuficient încălzit ne anunţa că iarna la Teheran 
va fi tot atât de cumplită pe cât de fierbinte fusese vara. 
Bineînţeles că veniserăm în această ţară fără să fim pregătiţi de 
iarnă, şi, în special, Mahtob, avea nevoie de un palton. Spre 
surprinderea mea, Moody s-a împotrivit acestei cumpărături şi 
am realizat că avea probabil mari probleme băneşti. 

Planul cu fratele meu Jim a eşuat. El a sunat la Mammal, la 
vreo două săptămâni după ce i-am dat scrisoarea lui Judy şi a 
urmat exact instrucţiunile mele. l-a explicat lui Moody că tata e 
foarte bolnav şi că familia ar fi procurat banii pentru a ne plăti 
zborul spre casă. 

— Vrei să trimit tichetele, l-a întrebat el. Cedată vrei să trec. 

— Asta-i doar un truc, a ţipat Moody la telefon. N-o să meargă 
acasă. N-o las să plece! 

A trântit receptorul în furcă şi şi-a vărsat mânia asupra mea. 


Ne-am certat violent din cauza banilor. Din oferta făcută de 
Rashid, ca să-l angajeze la clinică, nu a ieşit nimic. Oricum, 
bănuiesc că fusese numai un taraf. 

În orice caz recunoaşterea licenţei de medic a lui Moody era 
încă în suspensie şi el considera că eu eram de vină că el nu 
poate munci. 

— Trebuie să stau acasă ca să te păzesc pe tine, îmi reproşă 
el şi imputările pe care începu să mi le facă deveniră tot mai 
lipsite de rațiune. 

— Îmi trebuie un paznic pentru tine. Din cauza ta nu am deloc 
libertate de mişcare. CIA mă urmăreşte fiindcă tu ai întreprins 
ceva ca oamenii ei să te caute pe tine şi pe Mahtob. 

— Cum ai ajuns la ideea că oamenii ei mă caută? l-am 
întrebat. 

Privirea cu care mi-a răspuns spunea multe. Cât ştia? mă 
întrebam. Ştiam că din cauza mea Ambasada luase legătura cu 
el, dar el nu ştia că eu aflasem acest lucru. Sau, poate, ştia? 

Era limpede că avea propriile lui dificultăţi. 

Cât putea avea încredere în mine? se întreba el. Ar fi putut fi 
vreodată sigur că n-aş mai încerca să fug? Când m-ar fi supus 
definitiv? 

Moody mă ameninţase şi mă minţise ca să vin cu el în Iran. 
Acum nu mai ştia cum să procedeze. 

— Vreau să le scrii o scrisoare în America, părinţilor tăi. Să le 
spui că trebuie să ne trimită cu vaporul toate lucrurile noastre. 

Îmi era greu să întocmesc această scrisoare, cu atât mai mult 
cu cât se uita peste umărul meu la fiecare cuvânt. Dar m-am 
conformat ordinelor lui, fiind încredinţată că părinţii nu vor 
îndeplini în niciun caz cerinţele lui Moody. 

Când totul a fost gata, Moody a fost de acord să-i cumpărăm 
lui Mahtob un palton. Nasserine şi Amir trebuiau să ne 
însoţească la cumpărături. 

Moody a hotărât să rămână acasă, ştiind că Nasserine este o 
spioană şi o paznică de nădejde. Şi-a târşâit picioarele până în 
dormitor ca să-şi facă somnul de după-amiază. 

Eram gata de plecare, dar, tocmai când voiam să ieşim, a 
sunat telefonul. 

— E pentru tine, a spus Nasserine mânioasă. O doamnă care 
vorbeşte englezeşte. Mi-a dat receptorul şi mă păzea în timp ce 
vorbeam. 


— Alo! 

— Aici e Helen, a rostit o voce. 

Am fost surprinsă şi şocată că cineva de la Ambasadă îmi 
telefonează aici, dar am încercat să-mi ascund îngrijorarea faţă 
de Nasserine. 

— Trebuie să vorbesc neapărat cu dumneavoastră, a spus 
Helen. 

— Probabil aţi greşit numărul, am răspuns eu. 

Helen a ignorat răspunsul meu, căci era conştientă de situaţia 
mea grea. 

— De fapt nu voiam să telefonez acasă, s-a scuzat ea. Dar 
cineva a luat legătura cu noi în privinţa dumneavoastră, şi 
trebuie să vorbesc cu dumneavoastră despre asta. Sunaţi-mă 
sau treceţi pe aici cât mai repede posibil. 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi, am minţit. Cu siguranţă aţi greşit 
numărul. 

În clipa în care am închis telefonul, Nasserine s-a răsucit pe 
călcâie şi s-a dus cu paşi repezi în dormitorul nostru ca să-l 
trezească pe Moody din somnul lui de după-amiază. 

Eram furioasă pe ea, dar n-aveam în acel moment nicio 
posibilitate să mă cert cu ea, căci Moody şi-a revărsat supărarea 
asupra mea. 

— Cine a telefonat? a întrebat el. 

— Nu ştiu, m-am bâlbâit eu. O femeie. Nu ştiu cine a fost. 

Moody şi-a ieşit din fire. 

— Ştii bine cine a fost! a ţipat el. Şi vreau şi eu să aflu asta 
imediat. 

— Nu ştiu, l-am contrazis, încercând să fiu calmă cât mai mult 
posibil, în timp ce mă strecuram între el şi Mahtob pentru cazul 
când ar fi devenit din nou agresiv. Nasserine, iscoada islamică 
conştiincioasă, l-a tras pe Amir într-un colţ. 

— Vreau să ştiu tot ce a spus, a pretins Moody. 

— A fost o femeie care a întrebat: Tu eşti Betty? l-am spus da, 
şi ea a zis: Vă merge bine dumneavoastră şi lui Mahtob? Eu am 
spus, ne merge bine şi cu asta conversaţia s-a sfârşit. Am fost 
întrerupte. 

— Tu ştii cine a fost, mi-a reproşat Moody... 

— Nu, nu ştiu. 

Prin pânza somnului întrerupt şi cu îndoielnica sa capacitate 
de discernământ, Moody încerca să rezolve problema în mod 


logic. Ştia că Ambasada încercase să ia legătura cu mine, dar nu 
ştia că eu ştiam acest lucru. A hotărât să creadă în neştiinţa 
mea, dar era vizibil furios că cineva - probabil careva de la 
Ambasadă - îmi luase urma până la casa lui Mammal. 

— Fii atentă, i-a spus el lui Nasserine, şi a repetat 
avertismentul şi seara, când era şi Mammal de faţă. Cineva e pe 
urma ei. Vor probabil s-o ridice de pe stradă. 

Telefonul îmi produse în următoarele câteva zile şi o mai 
mare nedumerire. Ce putea fi atât de important încât Helen să 
mă sune acasă? Ştia ce riscuri rezultau din toanele lui Moody şi 
oare ce se putuse întâmpla ca să merite acest pericol? O 
săptămână întreagă am trăit numai cu presupuneri, căci 
telefonul mărise vigilenţa lui Moody. Avea grijă ca el sau 
Nasserine să mă însoţească la, Cumpărăturile de la piaţă. 
Această amânare era chinuitoare. Poate libertatea nu era 
departe, dar eu nu puteam să aflu., în fine, într-o după-amiază 
binecuvântată, când Nasserine era la cursuri la universitate, 
Moody, găsind că era prea mare osteneala să mă însoţească pe 
mine şi pe Mahtob la piaţă, ne-a permis să mergem singure. 

Am alergat la prăvălia lui Hamid şi am sunat-o pe Helen. 

— Vă rog, fiţi prevăzătoare, m-a avertizat ea. Au fost pe aici 
două femei care s-au interesat de dumneavoastră. Au vorbit cu 
familia dumneavoastră şi vor să încerce să vă scoată de aici. 
Dar fiţi prudentă întrucât ele nu preaştiu ce spun. Apoi adăugă: 
Vă rog, încercaţi să treceţi pe aici cât mai curând posibil. Avem 
multe de vorbit. 

Discuţia cu Helen m-a buimăcit şi mai mult decât înainte. Cine 
puteau fi cele două femei misterioase? Reuşise Judy să pună la 
cale un complot ca să ne scoată pe mine şi pe Mahtob din Iran? 
Puteam să am încredere în oamenii ăştia? Puteau să se 
descurce în mod real şi aveau destulă influenţă ca să ne ajute? 
Helen nu părea să creadă acest lucru, încât riscase, chiar cu 
preţul de a trezi mânia lui Moody, să mă avertizeze de prezenţa 
acestor oameni în Teheran. Şi eu aveam îndoieli. Mi se părea 
atât de incredibil ceea ce se întâmplase. Cum trebuia să 
procedez eu, prinsă în țesătura acestei intrigi încurcate? 

La câteva zile după ce vorbisem cu Helen, într-o dimineaţă de 
decembrie, care anunţa începutul unei ierni cumplit de 
friguroase, s-a auzit soneria de la uşă. Essey, care locuia jos, a 
deschis unei femei înalte, slabe, înfăşurate într-un chador negru, 


care a întrebat-o dacă poate vorbi cu doctorul Mahmoody. Essey 
a trimis-o sus, unde. Eu şi Moody o aşteptam, la uşa locuinţei lui 
Mammal. 

În ciuda faptului că era înfăşurată în chador puteam să văd că 
nu era iraniancă, dar nu puteam să-i ghicesc naționalitatea. 

— Aş vrea să vorbesc cu Dr. Mahmoody, a spus ea. 

Moody m-a împins la o parte, înapoi în apartament. 

A intrat pe hol, sus pe trepte, şi m-a încuiat. Mi-am lipit 
urechea de uşă ca să ascult. 

— Sunt americancă, a rostit femeia într-o engleză perfectă. 
Am anumite tulburări, întrucât sunt diabetică. Aţi putea să-mi 
faceţi o analiză de sânge? 

Mai adăugă că era măritată cu un iranian din Meshed, oraşul 
în care Ameh Bozorg se afla tocmai acum în pelerinaj. Soţul ei 
era soldat, angajat în războiul contra Irakului, aşa că ea locuia 
de mai multă vreme la familia lui din Teheran. 

— Sunt într-adevăr bolnavă, a spus ea. Familia nu înţelege ce 
este diabetul. Trebuie să mă ajutaţi. 

— Nu pot să vă fac pe loc o analiză de sânge, i-a răspuns 
Moody. După intonaţia vocii mi-am dat seama că încearcă să 
cântărească miile de posibilităţi contradictorii. Nu avea încă 
permisiunea să practice în Iran; în faţa lui se afla o pacientă care 
îi solicitase ajutorul. El nu avea serviciu; putea să câştige bani 
măcar de la o singură pacientă. Săptămâna trecută o femeie 
străină încercase să ia legătura cu mine. Acum la uşa casei sale 
se află o femeie străină. 

— Trebuie să veniţi din nou mâine dimineaţă, la ora nouă, a 
spus el în sfârşit. Şi în seara, asta nu trebuie să mâncaţi nimic. 

— Mâine dimineaţă nu pot veni, a răspuns ea, căci am lecţii 
de Coran. 

După mine, care mă aflam de partea cealaltă a uşii, povestea 
asta nu mi se părea plauzibilă. Dacă locuia numai pentru puţin 
timp la Teheran - o lună, precizase ea - de ce se înscrisese 
atunci aici la lecţii de Coran? Dacă avea într-adevăr diabet, de 
ce nu urma prescripţiile medicului? 

— Daţi-mi numărul Dumneavoastră de telefon, propuse 
Moody. Am să vă sun şi putem stabili o zi. 

— Nu pot să vă dau numărul meu de telefon, a răspuns 
femeia. Familia soţului meu nu ştie că am consultat un medic 
american. Aş avea neplăceri. 


— Cum aţi venit atunci aici? a întrebat-o atunci Moody 
grosolan. 

— Cu taxiul cu telefon. Mă aşteaptă afară. 

M-am cutremurat. Nu voiam ca Moody să descopere cum se 
putea descurca o americancă singură în Teheran. 

După plecarea femeii, Moody a rămas întreaga după-amiază 
adâncit în gânduri. A sunat-o pe Ameh Bozorg la hotelul ei din 
Meshed, ca să afle dacă ea a povestit acolo cumva că fratele ei 
era un doctor american: nici-vorbă de aşa ceva, îi spusese ea. 

Seara, Moody le relată ciudata întâmplare lui Mammal şi 
Nesserine, fără să ia în considerare că aud şi eu, prezentându-le 
motivele neîncrederii sale. 

— Ştiu că avea un microfon ascuns sub haine, zise Moody. 
Sunt sigur că e de la CIA. 

Era oare posibil? Femeia aceea putea fi o agentă CIA? 

Ca un animal hăituit care caută o scăpare, tot aşa aveam şi 
eu un singur gând: libertatea mea şi a fiicei mele. Iscodeam 
neîncetat şi cântăream mereu în minte posibilele urmări ale 
fiecărei întâmplări sau discuţii. După ce m-am gândit adânc, am 
ajuns, la concluzia că teza lui Moody era îndoielnică. Încercarea 
femeii de a se apropia de noi dădea impresia de amatorism şi 
apoi ce fel de interese putea să aibă CIA ca să ne elibereze pe 
Mahtob şi pe mine din lran? Era CIA atât de omniprezentă şi 
puternică aşa cum se zvonea? Mi se părea destul de puţin 
probabil ca agenţii americani să aibă vreo şansă de reuşită în 
lran. Agenţii Ayatollahului, soldaţii, poliţia şi pasdar-ul se aflau 
pretutindeni. La fel ca toţi cetăţenii americani, Moody 
supraaprecia puterea guvernului meu aflat în controversă cu un 
guvern fanatic străin. 

Mai plauzibil mi se părea, după părerea mea, că femeia 
fusese informată despre situaţia mea disperată prin Judy sau 
prin negustorul Hamid: Nu aveam nicio posibilitate să descopăr 
asta; tot ce puteam face era să aştept şi să văd ce se va 
întâmpla mai departe. 

Nesiguranţa a adus o oarecare tensiune, dar şi curiozitate. 
Vedeam pentru prima oară că strategia pe care o desfăşurasem 
începuse să funcţioneze. Voi face tot ce voi putea şi, mai 
devreme sau mai târziu, voi găsi oameni potriviţi, care să mă 
ajute. Un lucru era limpede, şi anume că trebuia să-mi ascund 
cu multă precauţie toate strădaniile în faţa supravegherii 


omniprezente a lui Moody. 

Într-o zi, mergând la piaţă după cumpărături, m-am furişat în 
prăvălia lui Hamid ca să-i telefonez lui Rashid, - prietenul lui 
Judy, care-mi promisese să ia legătura cu persoana care trecea 
clandestin oameni în Turcia. 

— Nu poate să ia niciun copil, a spus Rashid. 

— Lăsa-ţi-mă, vă rog, să vorbesc eu cu el, m-am rugat. Pot s-o 
duc eu pe Mahtob. Asta nu-i nicio problemă. 

— Nu. Mi-a spus că nici pe dumneavoastră, o femeie, nu v-ar 
lua. E foarte greu chiar şi pentru bărbaţi. 

drumul folosit de el trebuie să mergi patru zile prin munţi. Nu 
e posibil să reuşeşti asta cu un copil. 

— Sunt destul de puternică, i-am spus eu, crezând şi eu doar 
pe jumătate minciuna pe care o spuneam. Mă simt bine. Pot s-o 
duc tot drumul. Asta nu-i nicio problem. Lăsaţi-mă cel puţin să 
vorbesc cu acest om. 

— N-ar folosi la nimic. În munţi e zăpadă. În timpul iernii nu 
puteţi trece oricum în Turcia. 

Când decembrie se apropie de sfârşit, Moody mi-a ordonat să 
ignorăm sărbătoarea Crăciunului care se apropia. Nu voia să-mi 
dea voie să cumpăr cadouri pentru Mahtob sau să-l sărbătorim 
în vreun fel. Niciunul dintre cunoscuţii noştri din Iran nu 
recunoşteau Crăciunul ca sărbătoare. 

Din munţii vecini, iarna a coborât peste Teheran. Vânturi reci 
învârtejeau valurile de zăpadă, aşternându-le apoi în troiene. 
Gheaţa de pe străzi a mărit numărul accidentelor, blocând 
circulaţia continuă, dar fără să aibă vreun efect asupra modului 
plin de nerv în care conduceau maniacii şoferi. 

Moody a răcit. Intr-o dimineaţă, el s-a trezit la timp ca să ne 
ducă la şcoală, dar gemea din cauza efortului de a se da jos din 
pat. 

— Ai febră, i-am spus punându-i mâna pe frunte. 

— Din cauza frigului... a bodogănit el. De-am fi avut măcar 
paltoanele noastre. Părinţii tăi ar trebui să aibă atâta minte încât 
să ni le trimită. 

Am trecut cu vederea această acuză egoistă şi caraghioasă 
fiindcă nu voiam să încep nicio discuţie tocmai în dimineaţa asta 
în care adulmecam o ocazie să-mi îmbunătăţesc situaţia. 

Incercând să-mi păstrez un ton cât se poate de cumpătat, am 
spus, în timp ce-i periam părul lui Mahtob: 


— E în ordine. Putem să mergem şi singure la şcoală. Moody 
se simţea prea bolnav ca să devină bănuitor, dar nu credea că 
aş fi în stare să rezolv singură treaba asta. 

— Nu ştii nici măcar cum să iei singură un taxi, a spus el. 

— Ba da, pot. Te-am observat în fiecare zi. 

l-am explicat că mă voi duce pe strada Shariati şi voi striga: 
„Secla Zafar”, ceea ce înseamnă că doream un taxi care să se 
îndrepte spre strada Shariati. 

— Trebuie să fii insistentă, a spus Moody. 

— Eu pot fi insistentă, chiar încăpăţânată. 

— În ordine, a aprobat el şi s-a întors ca să doarmă mai 
departe. 

În aerul dimineţii se simţea o adiere de gheaţă, dar nu-mi 
păsa. Mi-a luat destul de mult timp până am oprit un taxi. Am 
fost aproape nevoită să-mi risc viaţa, sărind în faţa roţilor unuia, 
dar eram împăcată cu gândul că reuşisem. Dar, puteam să mă 
descurc prin Teheran şi asta însemna un pas pe calea ieşirii din 
oraş, poate chiar din ţară. 

Taxiul,  supraaglomerat cu iranieni, se strecura prin 
aglomeraţia circulaţiei, când pornind cu toată viteza, când 
frânând cu scrâşnet de roţi, în timp ce şoferul claxona ca un 
nebun, numindu-şi fraţii islamici „sagg”, o insultă foarte 
expresivă, care se traduce textual prin „câine”. 

Am ajuns la şcoală punctual şi fără alte evenimente. Patru ore 
mai târziu, când ne întorceam spre casă, aşteptând în faţa şcolii 
un taxi oranj, pe banda dreaptă de circulaţie s-a apropiat încet 
de mine un Pakon alb (o marcă iraniană de maşină foarte 
cunoscută), în care se aflau patru femei în chadoruri negre. 
Spre surprinderea mea, femeia care stătea lângă şofer, a dat în 
jos fereastra şi mi-a strigat ceva în farsi. 

Vrea să mă întrebe în ce direcţie s-o ia? mă întrebam eu. 

Puțin mai departe, maşina a intrat pe trotuar şi a oprit. Toate 
cele patru femei au coborât şi au alergat înapoi spre noi. Işi 
ţineau chador-urile strânse sub bărbie şi ţipau într-un glas la 
mine. 

Nu puteam să-mi dau seama ce făcusem ca să le enervez 
astfel pe femeile acelea, până când Mahtob mi-a oferit 
răspunsul: 

— Aranjază-ţi rusari-ul, mi-a spus ea. 

Mi-am pipăit şalul şi am simţit câteva fire de păr ieşind afară, 


aşa că mi l-am tras mai jos, pe frunte. Cele patru femei străine 
au dispărut pe neaşteptate, aşa cum apăruseră, urcându-se din 
nou în Pakon-ul cel alb. Am făcut cu mâna unui taxi oranj şi 
Mahtob şi cu mine ne-am îndreptat spre casă. 

Moody era mândru de mine că mă descurcasem singură cu 
drumul, iar eu eram mulţumită întrucât îmi dădeam seama că 
reuşisem să fac un lucru foarte important. Amândouă, însă, 
Mahtob şi cu mine, eram iritate din cauza celor patru femei din 
Pakonul alb. 

D-na Azahr mi-a explicat a doua zi această enigmă. 

— Am văzut că ieri aţi avut un necaz. Le-am zărit pe 
doamnele acelea care au venit la dumneavoastră când, după 
şcoală, încercaţi să luaţi un taxi. Am vrut să vă vin în ajutor, dar 
eraţi deja plecate. 

— Cine erau femeile acelea? am întrebat-o. 

— Pasdar-ul. Pasdar-ul feminin. 

În sfârşit, în acest domeniu funcţiona egalitatea în drepturi. 
Poliţia secretă feminină avea la fel de multă autoritate, ca şi 
perechea ei masculină, în a constrânge femeile să respecte 
regulile vestimentare. 

25 Decembrie 1984 a fost cea mai cumplită zi din viaţa mea. 
Nu s-a întâmplat nimic neobişnuit şi tocmai acesta era motivul 
supărării mele. N-am putut să-i fac lui Mahtob nicio bucurie de 
Crăciun, de altfel în aceste condiţii, nici nu voiam să-i aduc 
aminte de Crăciun ca să nu-i sporesc şi mai mult dorul de casă. 
Intreaga zi m-am gândit la cei de acasă din Michigan, la Joe şi 
John şi la părinţii mei. Moody nu mi-a permis să le dau telefon şi 
să le urez Crăciun fericit. Se scurseseră săptămâni de când 
putusem să vorbesc cu» Helen de la ambasadă, atunci când mă 
avertizase despre femeile misterioase care se interesau de 
mine. Nu mai ştiam nimic despre starea tatălui meu, nici despre 
fiii mei. 

Teheranul nu vorbea de această zi nici măcar într-o notiţă 
oficială, aşa că pentru Mahtob a fost o zi de şcoală normală. 

Moody era tot răcit, şi considera că sunt o soţie rea întrucât 
rămâneam cu Mahtob la şcoală! 

— Ar trebui între timp să vii acasă şi să-mi faci o supă de Pui, 
mi-a spus el. 

— Nu rămâne singură la şcoală, i-am răspuns. Ştii foarte bine. 
Nasserine o să-ţi facă supa. 


Moody şi-a dat ochii peste cap. Amândoi ştiam că Nasserine 
era o bucătăreasă foarte nepricepută. Sper ca supa ei să-l dea 
gata, mă gândeam eu. Sau, poate, febra. De altfel chiar mă 
rugam: „Fă, Doamne, să aibă un accident. Fă să-l lovească o 
bombă. Fă să aibă un infarct”. Deşi ştiam bine cât era de urât 
ceea ce făceam, nu reuşeam să mă debarasez de aceste 
gânduri. 

La şcoală, profesoarele au „făcut tot ce le-a fost cu putinţă ca 
să mă însenineze puţin. 

— Crăciun fericit, mi-a urat doamna Azahr şi mi-a întins un 
pachet. 

Desfăcându-l, am găsit o minunată ediţie ilustrată a 
Rubaiatului lui Omar Khayyam, într-un tiraj limitat, cu textul în 
engleză, franceză şi farsi. 

Khanuru Shahin era o musulmană atât de zeloasă, încât nu 
credeam că ar putea considera Crăciunul un eveniment special. 
Ea mi-a dăruit însă un set de manuale islamice care explicau 
amănunţit regulile şi regulamentele pentru rugăciuni, sărbători 
sfinte şi alte ritualuri. Cartea care prezenta cel mai mare interes 
pentru mine a fost o traducere engleză a Constituţiei iraniene. 
Atât în dimineaţa asta cât şi în cele următoare, am studiat-o cu 
grijă şi am căutat în mod special pasajele despre drepturile 
femeilor. 

Unul dintre capitole discuta despre problemele căsătoriei. Se 
părea că o iraniană, care se afla în conflict cu soţul ei, îşi putea 
prezenta cazul la un anume birou dintr-un anume minister. Se 
făceau investigaţii asupra respectivei gospodării, amândoi, soţ şi 
soţie, urmau să fie supuşi unui interogatoriu. Amândoi trebuiau 
apoi să asculte de un arbitru care, fireşte, era tot un bărbat. Am 
respins această strategie. 

Capitolul despre bani şi proprietate era clar. Bărbatul poseda 
totul, femeia nimic. lar proprietatea includea şi copiii. Copiii din 
căsătoriile desfăcute trăiau la tată. 

Constituţia voia, pe cât posibil, să dicteze chiar în privinţa 
celor mai critice amănunte din viaţa individului, chiar şi în cele 
mai intime probleme ale femeilor. Era, de exemplu, considerată 
crimă, dacă vreo femeie încerca să se opună conceperii, 
împotriva voinţei bărbatului ei. Ştiam acest lucru. Moody îmi 
spusese deja că acest lucru echivala cu o crimă capitală. Faptul 
că am citit aici din nou despre asta a declanşat în mine un val 


de spaimă. Ştiam că, probabil, încălcasem până acum o mulţime 
de legi iraniene şi, cu siguranţă, o voi face şi pe mai departe, 
dar era neliniştitor să ştiu că, fără ştirea lui Moody, purtam în 
trupul meu o membrană anticoncepţională, care ar fi putut să- 
mi pună viaţa în pericol. Ar fi executată oare o femeie numai 
pentru că îşi ţine sub control naşterile? Cunoşteam răspunsul la 
această întrebare, în ţara asta bărbaţii puteau şi erau în stare să 
facă orice femeilor. 

Un alt capitol al Constituţiei a trezit în mine o şi mai mare 
groază. Acesta explica că în cazul morţii bărbatului, copiii nu 
intrau în proprietatea văduvei lui, ci aparţineau familiei acestuia. 
Aşadar, dacă Moody ar fi murit, Mahtob nu mi-ar fi aparţinut 
mie. Ea ar deveni pupila celei mai apropiate rude a lui Moody, 
deci a lui Ameh Bozorg. Am încetat de îndată să mă mai rog 
pentru moartea lui Moody. 

Nicăieri în Constituţia Iranului nu exista nicio indicație la o 
lege precisă, o linie politică sau un program public care să-mi 
dea o fărâmă de speranţă. Cartea confirma numai ceea ce, 
instinctiv, ştiam demult: fără aprobarea lui Moody, nu exista 
nicio lege legală pentru Mahtob şi pentru mine să părăsim 
împreună ţara. Existau mai multe eventualităţi care ar fi putut 
duce la expulzarea mea, în mod special divorţul sau moartea lui, 
Moody, dar atunci aş fi pierdut-o pe Mahtob pentru totdeauna. 

Mai curând aş muri decât să accept lucrul ăsta. Venisem în 
lran tocmai ca să evit această posibilitate, care acum devenise 
reală. În tăcere, mi-am înnoit jurământul. Voi încerca să ieşim de 
aici. Amândouă. Într-un fel sau în altul. Cândva. 

Buna dispoziţie mi-a revenit pe măsură ce se apropia Anul 
Nou. Nu mai stăteam toată ziua închisă în locuinţa lui Mammal, 
iar la şcoală îmi găsisem prieteni. Erau elevii silitori şi 
recunoscători care învățau limba engleză. In ceea ce mă 
priveşte, orice cuvânt pe care îl învăţam în farsi era un ajutor 
pentru orientarea în interiorul şi în afara Teheranului. Incepeam 
să presimt că 1985 va fi anul în care eu şi Mahtob ne vom 
întoarce acasă; de altfel, nici nu mă mai puteam gândi la 
altceva. 

Moody a rămas la fel de imprevizibil ca întotdeauna; uneori 
era prietenos şi vesel, alteori grosolan şi ameninţător, dar, în 
general, se arăta mulţumit de modul în care ne aranjaserăm 
viaţa şi nu mai pomenea de întoarcerea la Ameh Bozorg. După 


cum sperasem, devenea din ce în ce mai leneş. Curând ne-a 
permis să mergem regulat singure la şcoală şi, treptat, nu s-a 
mai ostenit nici să ne ia la prânz acasă. Atâta timp cât soseam 
punctual acasă era mulţumit. Posibilitatea tot mai mare de 
mişcare pe care începusem s-o am, mă făcea să sper. 

Acest mod de evoluţie al lucrurilor, faptul că Moody nu mai 
apărea decât foarte rar pe la şcoală, a influenţat-o şi pe Khanum 
Shahin. Într-o zi, prin intermediul doamnei Ahzar mi-a spus în 
mod discret. 

— l-am promis soţului dumneavoastră că nu vă vom permite 
să folosiţi telefonul sau să părăsiţi clădirea, mi-a spus ea. ŞI 
trebuie să ne respectăm această promisiune. Dar, continuă ea, 
nu i-am promis să-i spunem dacă o să întârziaţi o dată. Nu ne 
spuneţi unde mergeţi, căci dacă ne întreabă trebuie să-i 
spunem. Dar dacă nu ştim, nici nu trebuie să-i spunem. 


9 


Suferind din cauza răcelii sale, din zi în zi mai leneş, Moody 
slăbea în continuare hăţurile. Părea să fie atât de sigur că 
profesoarele iraniene mă vor păzi din respect pentru rugămintea 
lui, încât nu mai avea nicio suspiciune. 

Într-o zi, ca să testez reacţia profesoarelor, m-am dus mai 
târziu la şcoală. Nu s-a întâmplat nimic; Khanum Shahin se ţinea 
de cuvânt. Mi-am folosit timpul ca să-i Telefonez lui Helen, la 
Ambasadă; aceasta m-a avertizat din nou în privinţa celor două 
femei misterioase care păreau ahtiate să-mi ajute. Mi-a spus că 
trebuie să mă vadă personal, dar am ezitat din cauza drumului 
lung şi riscant. O gâtuială a circulaţiei putea avea urmări 
catastrofale. 

Devenea însă tot mai evident faptul că trebuia să acţionez. 
Mă neliniştea, de exemplu, felul în care se jucau împreună 
Mahtob şi Maryam. Celor două fetiţe le plăcea să se joace cu 
păpuşile şi vesela. Le făcea plăcere să imite activitatea 
gospodinelor. Deodată Maryam zise în farsi: 

— Acolo vine un bărbat! şi amândouă s-au înfăşurat în grabă 
în chador. 

Aşa încât, într-o dimineaţă, am riscat să iau taurul de coarne. 
Mahtob şi cu mine am pornit pe drumul spre şcoală, spre strada 
Shariati, unde, în mod obişnuit, făceam cu mâna unui taxi oranj. 
M-am uitat de câteva ori în jur ca să fiu sigură că nici Moody nici 
altcineva nu ne urmărea. 

— Mahtob, i-am spus, azi mergem la Ambasadă. N-ai voie să-i 
spui asta lui tata. 

— Chash, mi-a răspuns Mahtob, folosind în mod inconştient 
cuvântul „da” în farsi. 

Acest lucru mi-a dovedit cu şi mai multă claritate necesitatea 
de a acţiona cât mai urgent. Mahtob voia să plece cât mai 
repede din lran, dar prelua în fiecare zi câte o părticică din 
cultura iraniană. 

Ştiam că, în timp, Mahtob se va adapta, chiar împotriva 
voinţei ei. 

Am găsit un birou pentru un taxi-telefon şi i-am dat indicaţii 
şoferului în privinţa drumului spre Reprezentanţa SUA din cadrul 
Ambasadei Elveţiene. Mahtob mi-a ajutat la traducere. După un 
drum chinuitor de lung de-a curmezişul oraşului, urmat de 


procedura obositoare de control şi percheziţie, iată-ne în cele 
din urmă primite în biroul lui Helen. 

Am devorat repede scrisorile de la Joe şi John, ale mamei şi 
ale tatii. Scrisoarea lui John m-a impresionat în mod deosebit; 
„Te rog ai grijă de Mahtob şi n-o lăsa de lângă tine”, scria el. 

Lucrurile încep să se mişte, a spus Helen. Oricum, aşa se 
pare. Ministerul de Externe ştie unde vă aflaţi şi face tot ce 
poate. 

Ceea ce nu e prea mult, m-am gândit eu. 

— In afară de asta, o americancă a informat Ambasada 
Americană din Frankfurt despre tine, a continuat Helen. 

— Judy! 

— Fac şi ei ce pot. 

Dar atunci de ce eu şi Mahtob mai eram încă aici? aş fi vrut eu 
să strig. 

— Ceea ce putem să facem pentru dumneavoastră este să vă 
procurăm noi paşapoarte americane, a spus Helen. Sunt emise 
de Ambasada Americană din Elveţia. Desigur, nu vor avea viza 
adecvată, dar poate, într-o zi, vă vor fi de ajutor. Le vom păstra 
aici pentru Dumneavoastră. 

Am petrecut o jumătate de oră completând formularele 
necesare pentru noile noastre paşapoarte. 

— Acum trebuie să vorbim despre cele două femei care au 
fost aici să întrebe despre dumneavoastră, a spus Helen. Ele au 
luat legătura cu familia dumneavoastră din America. Dar, vă 
rog, fiţi atentă. Habar n-au ce vorbesc. Nu faceţi ceea ce vă cer, 
căci veţi avea numai necazuri. Amândouă sunt americance 
căsătorite cu iranieni. Cea care se numeşte Trish este căsătorită 
cu un pilot. Cealaltă, Suzanne, este măritată cu un înalt 
funcţionar de stat. Amândouă se bucură de libertate nelimitată, 
pot călători oriunde vor în ţară sau chiar pot părăsi lranul, dacă 
vor, dar înţeleg foarte bine situaţia în care vă aflaţi şi vor să vă 
ajute. 

— Cum pot lua legătura cu ele, am întrebat. 

Helen s-a încruntat deoarece voiam să fructific această 
posibilitate, dar dezamăgirea mea în faţa neputinței forurilor 
oficiale creşteau mereu, şi ea putea să citească pe chipul meu 
neliniştea şi disperarea. 

— Veniţi, vă rog, cu mine, mi-a spus ea. 

Ne-a condus pe Mahtob şi pe mine în biroul şefului ei, domnul 


Vincop, vice-consul al Ambasadei. 

— Vă rog să nu intraţi în combinaţie cu femeile astea, m-a 
avertizat şeful. Sunt nebune. Nu ştiu ce fac. Ne-au povestit că 
unul din planurile lor ar fi să vă răpească pe stradă şi apoi să vă 
scoată din ţară, dar habar n-au cum. La ele totul se petrece ca 
într-un film. Lucrurile nu se pot rezolva însă aşa. 

De fapt, viaţa mea era mai complicată decât orice film de 
aventuri. Se putea întâmpla orice. De ce nu trebuia nici măcar 
să vorbesc cu femeile astea? Şi atunci mi-a venit o idee. 

— Ce ştiţi despre drumul prin Turcia? am întrebat eu şi m-am 
gândit la prietenul lui Rashid care trecea clandestin oamenii 
peste munţi. 

— Nici nu poate fi vorba, mi-a retezat-o Dl. Vinoop tăios. Acest 
lucru e foarte periculos. Există oameni care pretind că vă pot 
trece clandestin şi vă duc până la graniţă, vă violează, vă 
omoară sau vă predau apoi oficialităților. Aşa ceva nu poate 
intra în discuţie căci puneţi în joc viaţa fiicei dumneavoastră. Pur 
şi simplu e prea riscant. 

Ochii lui Mahtob s-au mărit de frică, iar mie începu să-mi bată 
inima foarte tare. Până acum Mahtob nu ştiuse că întoarcerea în 
SUA putea implica şi un pericol fizic. S-a ghemuit şi mai strâns în 
braţele mele. 

Helen povesti încă o întâmplare. Cu puţintimp înainte, o 
iraniană, împreună cu fiica ei, încercase să fugă astfel şi plătise 
contrabandistului care trebuia s-o treacă graniţa. 
Contrabandiştii le-au dus până în apropierea graniţei turceşti şi 
pur şi simplu, le-au părăsit acolo în munţi. Fiica, ei a murit de 
frig şi de foame. În cele din urmă, cu mintea zdruncinată, 
aproape pe moarte, feme a a ajuns într-un Sat. Îi căzuseră toţi 
dinţii din gură. 

— Dintre toate drumurile de evadare, zise Helen, cel mai 
periculos este cel prin Turcia. Şi îmi propuse: Puteţi divorța. Pot 
să prezint cazul dumneavoastră în faţa Naţiunilor Unite, să 
introduc divorțul din motive umanitare. Aţi obţine astfel 
permisiunea de a vă reîntoarce în America. 

— Numai cu fiica mea! am replicat eu tăios... 

— Sunteţi nebună! spuse Helen. Şi, cu toate că Mahtob era de 
faţă, ea adăugă: De ce nu, plecaţi şi n-o lăsaţi aici? Părăsiţi 
această ţară. Uitaţi-vă fiica! 

Nu puteam să-mi cred urechilor că Helen putea fi atât de 


lipsită de inimă, încât să spună toate astea în prezenţa lui 
Mahtob. Evident, nu avea nicio idee despre profunzimea 
legăturii care se stabileşte între mamă şi fiică. 

— Mami, tu nu poţi să pleci fără mine în America, plânse 
Mahtob. 

Am strâns-o şi mai tare la pieptul meu şi am asigurat-o că n- 
aş putea s-o părăsesc vreodată, Şi în clipa aceea m-am hotărât 
să acţionez - şi încă imediat! 

— Vreau să iau legătura cu cele două femei, am rostit 
hotărâtă. 

Helen îşi dădu ochii peste cap, iar DI. Vincop tuşi nervos. 

Câteva minute nimeni n-a scos niciun cuvânt. Când, în cele 
din urmă, DI. Vincop a înţeles că hotărârea mea e de neclintit, 
mi-a spus cu un oftat: 

— E de datoria noastră să vă dăm această informaţie, dar vă 
avertizez foarte serios încă o dată să nu luaţi legătura cu ele. 

Voi folosi orice ocazie care se va ivi, am spus eu. 

Voi încerca orice şansă pe care o voi avea. 

Mi-a dat numărul de telefon al lui Trisb şi eu am sunat-o pe- 
loc. 

— Vă sun din biroul vice-consulului Ambasadei, i-am spus. 

Auzindu-mă, Trish era în culmea fericirii. 

— Tocmai am vorbit în noaptea asta cu mama 
dumneavoastră! mi-a spus ea. Am vorbit zilnic cu ea. Plânge tot 
timpul şi e disperată. Vrea să întreprindem ceva şi i-am spus că 
vom face tot posibilul. Aşteptăm demult să putem lua contact cu 
dumneavoastră. Cum v-am putea întâlni. 

Am stabilit amănuntele, îi voi spune lui Moody că mâine, după 
şcoală, va trebui să mai cumpăr câte ceva, aşa încât vom 
ajunge mai târziu decât de obicei acasă. Dacă nu se va supăra 
prea tare, îi voi telefona lui Trish ca să-i confirm înţelegerea 
noastră. Mahtob şi cu mine vom fi la douăsprezece şi un sfert la 
poarta din spate a parcului Karoech. Trish şi Suzanne vor veni 
cu un Pakon alb. 

— Bine, a spus Trish. Vom fi acolo. 

Eram în acelaşi timp şi entuziasmată dar şi neîncrezătoare din 
cauza entuziasmului lor. Ce urmăreau de fapt? Voiau bani sau o 
aventură incitantă? Simţeam că puteam avea încredere în 
motivele care o împingeau să acţioneze, dar câtă competenţă 
avea în acest sens? Pe de altă parte, însă, răspândea optimism, 


iar eu aveam nevoie de o doză. Mă bucuram de întâlnire şi mă 
întrebam ce va ieşi din asta. 

Când am pus telefonul în furcă, Helen îşi frângea mâinile. 

— Ce-ar fi să mâncăm mâine la cină pizza? am întrebat eu. 

— Desigur, au răspuns într-un glas Moody, Mammal şi 
Nesserine, fără ca vreunul să bănuiascăcă le întinsesem o cursă. 

Am petrecut o noapte agitată. O mulţime de întrebări îmi 
umblau prin minte, încât mi-a fost imposibil să dorm, 
Acţionasem oare raţional? Trebuia să ascult de sfatul 
funcţionarilor de la Ambasadă sau trebuia fără preget să înhaţ 
libertatea de oriunde s-ar fi ivit ea? O puneam oare pe Mahtob 
în pericol? Aveam acest drept? Ce s-ar întâmpla dacă ne-ar 
prinde? Mă vor trimite înapoi la Mahtob? O vor da celui pe care 
ei îl consideră singurul proprietar de drept - tatăl ei? Acesta a 
fost cel mai cumplit coşmar care mi-a bântuit întreaga noapte. 
Nu doream cu niciun chip să mă întorc singură în America. 

Îmi era imposibil să cântăresc riscurile. Mai eram încă trează 
când începu să se crape de ziuă şi Moody se dădu jos din pat 
pentru rugăciune; şi încă nu luasem nicio hotărâre când s-a 
întors. Din cauza frigului dimineţii de iarnă, el s-a lipit strâns de 
mine, căutând căldura. M-am prefăcut că dorm şi m-am hotărât 
rapid. Trebuia neapărat să plec de lângă bărbatul ăsta pe care 
ajunsesem să-l urăsc! 

Două ore mai târziu, Moody mai lâncezea încă în patul cald, 
când Mahtob şi cu mine ne pregăteam să mergem la şcoală. 

— Vin azi puţin mai târziu, i-am spus în trecere. Trebuie să mă 
opresc la Pol-Pizza ca să cumpăr brânză. 

— Înî, mormăi Moody. Am interpretat asta ca o încuviinţare. 

Când orele şcolii pregătitoare s-au terminat, la prânz, Mahtob 
era la fel de agitată ca mine, dar, poate, ştia mai bine s-o 
ascundă. Am luat un taxi şi ne-am îndreptat spre parcul 
Karosch, unde am găsit o cabină telefonică. 

— Suntem aici, i-am spus lui Trish. 

— Ajungem acolo în cinci minute. 

Pakonul alb, plin, în care se aflau două femei şi mai mulţi copii 
gălăgioşi sosi cu exactitate. O femeie sări de pe locul din faţă, 
de lângă şofer, mă apucă de braţ şi mă trase spre maşină. 

— Veniţi cu noi, zise ea. Mergeţi cu noi. 

Mi-am retras braţul. 

— Trebuie să vorbim, am spus eu. Cum vreţi să procedaţi? 


— Vă căutăm deja de săptămâni întregi, zise femeia. Acum o 
să vă luăm pur şi simplu cu noi. M-a tras din nou de braţ, iar cu 
mâna liberă a apucat-o pe Mahtob. 

Speriată, Mahtob s-a tras înapoi şi a început să tipe strident. 

— Trebuie să mergeţi imediat cu noi, a spus femeia. Nu mai 
aveţi de ales. Sau mergeţi acum pe loc cu noi, sau nu vă mai 
ajutăm. 

— Ascultaţi, dar nu vă cunosc deloc, am spus. Spuneţi-mi cum 
aţi auzit despre mine. Ce plan aveţi? 

Femeia vorbea repede şi încerca să-i înfrângă teama lui 
Mahtob. In timp ce vorbea, se uita nervoasă în jur, sperând ca 
scena să nu atragă atenţia poliţiei sau a pasdar-ului... 

— Eu sunt Trish. Judy mi-a povestit totul despre 
dumneavoastră. Vorbim în fiecare zi cu ea. Vorbim în fiecare zi 
cu familia dumneavoastră. Ştim cum v-am putea scoate din 
ţară. 

— Cum? am întrebat. 

— Vă ducem într-un apartament. Va trebui să staţi ascunsă 
acolo o lună, numai câteva zile, sau câteva ore; asta nu ştiu. Dar 
vă vom scoate din ţară. 

Şoferiţa a coborât din maşină ca să se intereseze de motivul 
întârzierii. Am recunoscut în ea pe „diabetica” care-l căutase pe 
Moody. Trish mi-a prezentat-o ca fiind Suzanne. 

— Bine, prezentaţi-mi planul vostru, am spus. Sunt de acord 
să colaborăm. 

— Ne-am gândit la toate, mă asigură Trish. Dar nu vrem să-l 
divulgăm. 

O mulţime de întrebări m-au asaltat şi m-am hotărât să nu urc 
în maşina acestor femei ciudate şi nervoase până când nu 
primesc câteva răspunsuri. 

— Mergeţi acasă şi pregătiţi-vă planul, am spus eu. Ne vom 
întâlni din nou, şi când planul este gata, voi merge cu 
dumneavoastră. 

— N-am făcut altceva decât să vă căutăm zi şi noapte şi să ne 
facem un plan ca să vă scoatem de aici şi acum aceasta este 
şansa dumneavoastră. Veniţi cu noi sau renuntati. 

— Vă rog! Acordaţi-mi 24 de ore, construiţi-vă un plan. 

— Nu. Acum sau niciodată. 

Câteva minute în şir ne-am certat, pe stradă, dar nu eram în 
stare să am încredere într-un asemenea salt, brusc în libertate. 


Ce s-ar întâmpla dacă Mahtob şi cu mine am sta ascunse într-un 
apartament şi femeia n-ar putea să organizeze un plan? Cât de 
mult ar fi putut o americancă şi fiica ei să scape nedescoperite 
într-o ţară care îi ura pe americani? 

În cele din urmă, le-ams pus: „Ei bine, la revedere!” Trish s-a 
întors şi a deschis furioasă uşa maşinii. 

— De fapt nu vreţi să-l părăsiţi, a spus ea. N-o să-l părăsiţi 
niciodată. Spuneţi aşa numai ca oamenii să creadă că vreţi să 
plecaţi. Noi nu vă credem. In realitate vreţi să rămâneţi aici. 

Maşina a demarat în vârtejul circulaţiei din Teheran. Mahtob şi 
cu mine ne-am regăsit singure, paradoxal de izolate, în mijlocul 
mulţimii de iranieni ce treceau pe lângă noi. Tiradele lui Trish 
îmi răsunau în urechi. De ce nu mă agăţasem de această şansă 
ca să-mi dobândesc libertatea? Ar putea exista vreo fărâmă de 
adevăr în acuzaţia ei? Mă înşelam singură când credeam că voi 
putea fugi vreodată împreună cu Mahtob? 

Erau întrebări înfricoşătoare. Eu şi Mahtob am fi putut să 
gonim în Pakonul alb spre o destinaţie necunoscută şi poate, 
spre un viitor nesigur şi periculos. In loc de asta, ne grăbeam 
spre magazinul Pol-Pizza ca să pot cumpăra brânză pentru a-i 
pregăti soţului meu o cină deosebită. 


10 


_ Am început să ne întâlnim regulat cu Aga şi Khanum Hakim. 
Imi plăcea foarte mult de acest bărbat cu turban, pentru modul 
cum înţelegea preceptele religiei sale. Moody îl plăcea şi el. Prin 
relaţiile sale cu alţi bărbaţi cu turban, colegi de studii, acum 
bătrâni, încerca să-l ajute pe Moody să-şi găsească de lucru sau 
ca medic practician sau ca profesor. Aga Hakim l-a încurajat pe 
Moody să pună acasă bazele unui proiect, acela al traducerii în 
engleză a operelor bunicului lor, pe care Aga Hakim le tradusese 
deja din arabă în farsi. 

Moody îşi cumpără o maşină de scris, mă anunţă că voi fi 
secretara lui şi începu să lucreze la traducerea lucrării „Tată şi 
copil”, care prezenta opiniile lui Tagatie Hakim asupra acestui 
subiect. 

Curând, masa de sufragerie a lui Mammal şi Nasserine, puţin 
folosită până acum, se acoperi de mormane de manuscrise. 
Moody stătea la un capăt al mesei, îşi mâzgălea traducerea şi- 
mi dădea mie foile pe care trebuia să le dactilografiez. 

Lucrând împreună, am început să înţeleg mai bine 
comportamentul lui Mody. Pentru Tagatie Hakim întreaga 
răspundere în ceea ce priveşte educaţia copilului revenea numai 
tatălui, în aşa fel încât el trebuia să aibă o comportare 
cumpătată şi respectuoasă, să gândească într-o manieră 
„corectă” şi să trăiască potrivit regulilor fundamentale ale 
Islamului. Mama nu avea niciun rol în acest proces. 

Săptămâni întregi am muncit la această sarcină grea. Bunicul 
lui Moody avea un stil încărcat, didactic. În fiecare după-amiază 
când o aduceam pe Mahtob de la şcoală, mă aştepta un nou 
teanc de foi şi Moody pretindea să trec imediat la treabă, 
întrucât pentru el acest proiect era deosebit de important. 

Odată cuvintele lui Tagatie Hakim m-au tulburat foarte tare. 
Prezentând amănunţit obligaţiile unui copil faţă de tatăl său, 
povestea cum un tată muribund voia să-şi mai vadă fiul pentru 
ultima oară. Lacrimile mi se rostogoleau pe obraji. Propriul meu 
tată era pe moarte şi eu ar fi trebuit să fiu lângă el. 

Moody mi-a văzut lacrimile. 

— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat el. 

— Povestea asta despre tatăl muribund... am suspinat eu. 
Cum poţi să mă ştii departe de tatăl meu când el e pe moarte? 


Nu urmezi nici măcar obligaţiile pe care propriul tău bunic le-a 
stabilit. 

— Tatăl tău e musulman? 

— Nu, desigur că nu. 

— Atunci nu mă priveşte, a spus Moody. Nu contează. 

Am alergat în dormitor ca să pot plânge singură. Depărtarea 
m-a copleşit atât încât simţeam că mă sufoc. Chipul tatii îmi 
apărea în spatele pleoapelor închise şi îl auzeam spunându-mi 
încă o dată: „Unde e voinţă, există şi o cale de rezolvare”. 

Trebuie să existe o cale, îmi spuneam. Trebuie să existe o 
cale. 

Cu ocazia unei vizite, Aga şi Khanum Hakim ne-au propus ca 
Mahtob şi cu mine să asistăm la lecţiile de Coran, care se ţineau 
pentru femeile care vorbeau limba engleză în fiecare joi după- 
amiază la moscheea Hossaini Ershad. Işi arătau din nou, prin 
această propunere, bunăvoința faţă de mine. Sperau desigur să 
mă convertească; dar această dorinţă venea dintr-un interes 
sincer în ceea ce privea norocul şi fericirea mea, acestea fiind, 
după ei, roadele Islamului. In afară de asta, propunerea lor 
includea şi un sfat pentru Moody, acela de a mă lăsa să ies mai 
des din casă, permiţându-mi să am legături şi cu alţi oameni 
care vorbeau limba mea. Familia Hakim ar fi fost încântată dacă 
aş fi devenit o ascultătoare soţie islamică, dar numai dacă aş fi 
consimţit la acest lucru de bunăvoie. 

Propunerea lor mi-a redat pe dată buna dispoziţie. N-aveam 
niciun chef să studiez Coranul, dar ideea de a mă întâlni regulat 
cu un grup de femei care vorbeau engleza era incitantă. 

Moody a fost reticent la această idee, căci aveam astfel 
ocazia să mă sustrag controlului său. Dar ştiam că va ceda. 
Fiecare „propunere” pe care Aga Hakim i-o făcea lui Moody avea 
asupra lui efectul unei porunci clare. 

In joia următoare, după şcoală, ne-a dus, în silă, pe Mahtob şi 
pe mine, cu taxiul la moschee. A încercat să-şi demonstreze 
autoritatea voind să inspecteze el clasa înainte de a ne lăsa să 
intrăm, dar o englezoaică hotărâtă i-a barat drumul. 

— Vreau să intru ca să văd ce se întâmplă aici, a spus el. 
Vreau să văd ce e aici. 

— Nu, i-a răspuns ea. E numai pentru femei. Nu permitem nici 
unui bărbat să intre. 

Mă temeam că Moody va avea un acces de furie şi măcar în 


această zi se va opune dorințelor lui Aga Hakim. Mijindu-şi ochii, 
le studie pe celelalte femei care veneau la curs. Toate erau 
înfăşurate în chador. Păreau să fie toate nişte soţii musulmane 
bune, cu toate că vorbeau englezeşte. Niciuna dintre ele nu 
arăta ca o agentă CIA. 

După câteva minute de nehotărâre, şi-a dat seama că Aga 
Hakim avea dreptate că asta îmi ajuta să mă obişnuiesc cu viaţa 
la Teheran. Aşa că a plecat ridicând din umeri şi m-a lăsat pe 
mine şi pe Mahtob sub protecţia englezoaicei. 

Ea mi-a schiţat în linii mari, regulamentul: 

— Aici nu se stă de vorbă. Venim aici numai ca să studiem 
Coranul. 

Şi chiar îl studiam. Citeam în cor Coranul, participam la o 
şedinţă de întrebări şi răspunsuri care ridica în slăvi islamismul, 
denigrând creştinismul şi spuneam împreună rugăciunea de 
după-amiază. Însine, nu era o activitate veselă, dar curiozitatea 
mea era trează pentru a putea observa puţinul ce se putea 
vedea pe figurile acestor femei. Voiam să le aflu povestea. Ce 
căutau aici? Veniseră de bunăvoie? Sau câteva din ele erau 
nişte sclave, ca şi mine? 

Mă aşteptam ca Moody să fie în faţa moscheii, dar nu l-am 
văzut nicăieri în mulţimea de iranieni grăbiţi, cu priviri 
întunecate, care se îmbulzeau de-a lungul trotuarului. Ca să nu-i 
trezesc bănuielile în această primă zi de şcoală, am făcut cu 
mâna unui taxi oranj şi m-am dus în grabă acasă cu Mahtob. In 
momentul în care am intrat pe uşă, Moody s-a uitat la ceas şi 
păru să fie mulţumit că nu am exploatat privilegiul pe care îl 
avusesem. 

— M-a impresionat într-adevăr cursul! i-am povestit eu. Dar 
trebuie să munceşti serios pentru asta. Nu ţi se permite să 
participi decât dacă te pregăteşti. Cred că pot să învăţ acolo o 
mulţime de lucruri. 

— Bine, a spus Moody, bucurându-se în sinea lui că soţia sa a 
făcut un pas hotărâtor în ceea ce priveşte rolul care-i revine în 
Republica Islamică Iran. 

Şi eu eram mulţumită, bineînţeles, dintr-un motiv cu totul 
opus. Făcusem un mic pas în direcţia posibilităţii de a fugi din 
Republica Islamică Iran. Lecţia de studiere a Coranului începea 
la scurt timp după ce se sfârşeau orele de la şcoală. Chiar dacă 
la început, Moody a considerat necesar să ne ducă de câteva ori 


până la Moschee, ştiam că mai curând sau mai târziu ne va lăsa 
să mergem singure, ceea ce însemna aproape întreaga zi de joi 
liberă. 

Δ n ciuda regulamentului ce interzicea discuţiile în clasă, 
flecăream, fireşte, înainte şi după curs. După cea de-a doua oră, 
o femeie m-a întrebat de unde sunt. Când am răspuns „Din 
Michigan”, ea mi-a spus: 

— Oh, atunci trebuie s-o cunoaşteţi pe Ellen. Şi ea e din 
Michigan. 

Am făcut cunoştinţă. Ellen Rafaie era o femeie înaltă, osoasă, 
în jur de 30 de ani, dar cu pielea ridată şi uscată, îşi strângea 
atât de tare rusari-ul pe faţă, încât nu puteam să-mi dau seama 
de culoarea părului. 

— Unde aţi locuit în Michigan? am întrebat eu. 

— Lângă Lansing. 

— Unde mai exact? 

— Ah, nimeni nu cunoaşte localitatea asta, răspunse Ellen. 

— Spune-mi-o - totuşi, fiindcă şi eu am trăit lângă Lansing. 

— La Owosso. 

— Glumiţi, am spus eu. Părinţii mei trăiesc în Bannister. Eu 
am lucrat în Elsie, iar în Owosso am mers la şcoală! 

Eram agitate ca două  şcolăriţe descoperind această 
neaşteptată coincidenţă şi am ştiut imediat că avem multe să 
ne povestim una alteia. 

— N-aţi vrea să veniţi cu familia dumneavoastră la noi vineri 
seara, a întrebat Ellen. 

— Nu ştiu. Soţul meu nu-mi permite să vorbesc cu alţi oameni 
sau să ies cu ei. Nu cred că va accepta, dar am să-l întreb. 

De data asta Moody ne aştepta afară în faţa moscheii ca să 
ne ia pe Mahtob şi pe mine după curs şi a fost surprins văzând 
pe chipul meu un autentic surâs. 

— Poţi să-ţi închipui, l-am întrebat. N-ai să ghiceşti niciodată 
ce mi s-a întâmplat. Am întâlnit o femeie din Owosso! 

Moody s-a bucurat pentru mine. Era primul surâs pe care ÎI 
vedea pe chipul meu după luni de zile. l-am prezentat-o pe Ellen 
şi am vorbit împreună câteva minute ca să se poată cunoaşte 
înainte de a-i spune: 

— Ellen ne-a invitat la ei vineri după-amiază, deşi ştiam în 
sufletul meu că Moody nu va accepta. 

Dar el spuse: „S-a făcut”. 


Ellen părăsise liceul puţin înainte de absolvire ca să se mărite 
cu Hormoz Rafaie şi să-şi înceapă astfel viaţa de soţie 
dependentă. Inginer electrician, educat în America, Hormoz 
avea o poziţie financiară şi socială superioară celei a lui Ellen şi 
era firesc pentru el să-şi asume - şi să preia - rolul de susţinător 
şi apărător. Ca şi Moody, fusese odinioară americanizat. În Iran 
figura pe liste ca duşman al regimului şahului. Întoarcerea în 
patrie în acea perioadă ar fi însemnat pentru el închisoarea, 
probabil chiar tortura şi moartea în mâinile Svate-ului. Dar, la fel 
ca şi Moody, Hormoz observase că şi evenimentele ce se 
petreceau în cealaltă parte a Pământului, pot avea o influenţă 
puternică asupra condiţiilor sale personale de viaţă. 

Hormoz şi-a luat un post în Minnesota şi el cu Ellen trăiau 
acolo ca o familie mai mult sau mai puţin tipic americană. Aveau 
o fetiţă care se numea Jessica. 

Când Ellen urma să aducă pe lume cel de-al doilea copil, s-a 
întors, cu această ocazie, înapoi la Owosso. Şi, pe 28 februarie 
1976, ea a născut un băiat. Seara târziu, când i-a telefonat 
soţului ei ca să-i împărtăşească marea bucurie, acesta i-a 
răspuns: 

— Nu pot să vorbesc acum cu tine. Tocmai ascult ştirile. 

Era ziua în care şahul părăsise Iranul. 

Oare câţi au fost aceia pentru care, asemenea lui Hormoz şi 
Moody, exilul şi dizgraţia şahului a însemnat o chemare tentantă 
pentru reînvierea trecutului? 

Când, în cele din urmă, a găsit timp să ia cunoştinţă de faptul 
că fusese binecuvântat ca un fiu, Hormoz i-a dat un nume 
iranian, Ali. Viaţa lui, şi, implicit, viaţa lui Ellen s-a modificat pe 
dată... 

Moody rezistase încă cinci ani, dar Hormoz s-a hotărât 
aproape imediat să se întoarcă şi să trăiască sub regimul 
Ayatollahuui Khomeini. 

Ellen, o americancă loială, a fost înspăimântată de această 
idee. Dar era, în acelaşi timp şi soţie şi mamă. Hormoz a 
declarat răspicat că el, cu sau fără familie, se va întoarce în Iran. 
Strânsă cu uşa, Ellen a fost de acord, cel puţin pentru o perioadă 
de timp, să încerce să trăiască în Iran. Hormoz a asigurat-o că, 
în cazul în care s-ar simţi nefericită în Teheran, ea şi copiii se 
puteau întoarce oricând în Statele Unite, dacă ar fi dorit acest 
lucru. Odată ajunsă la Teheran, Ellen a recunoscut că ea, la fel 


ca şi mine, era de fapt o captivă. Hormoz hotărî că nu mai avea 
voie să se mai întoarcă vreodată acasă. Era cetăţeancă iraniană 
care trebuia să se supună legilor acestei ţări şi voinţei lui. O 
perioadă de timp o ţinuse închisă şi chiar o bătuse... 

Ce ciudat mi se părea să aud această istorisire! Hormoz şi 
Ellen ne-o povestiră împreună, pe când ne aflam vineri după- 
amiază în holul locuinţei lor neîngrijite. 

La început m-am întrebat dacă Moody se simţea stânjenit din 
cauza acestei discuţii, dar, pe urmă, mi-am dat seama că, 
dimpotrivă, trebuia să fie încântat. El ştia finalul acestei 
povestiri, căci astăzi, şase ani mai târziu, Ellen se afla tot în Iran 
şi se hotărâse definitiv să trăiască în ţara soţului ei. Era tocmai 
ceea ce voia Moody să aud şi eu! 

— Primul an a fost într-adevăr îngrozitor, ne povestea 
Hormoz. Apoi situaţia s-a îmbunătăţit. 

Exact în ziua în care se împlinea un an de când Ellen venise în 
Iran, Hormoz i-a spus: 

— Bine, du-te acasă. Un an întreg am încercat să te conving 
să rămâi aici ca să vezi dacă te poţi hotări să trăieşti aici. Acum, 
du-te acasă. 

Asta voiam să aud şi eu de la Moody. O, cât mă rugam să 
asculte atent şi să recunoască cât de inteligent ar fi să-mi lase 
mie o asemenea alegere! 

Cu cât povestirea continua, cu atât eram tot mai mult 
cuprinsă de nelinişte. Ellen plecase cu Jessica şi Ali înapoi în 
Statele Unite, dar, şase săptămâni mai târziu, l-a sunat pe 
Hormoz şi i-a spus: 

— Vino şi ia-mă înapoi. 

Nu-mi venea să cred că acest lucru se întâmplase de două ori. 
Căci de două ori Ellen părăsise Iranul cu acordul lui Hormoz şi de 
fiecare dată se întorsese înapoi. Era un lucru aproape de 
necrezut - şi, totuşi, ea se afla aici, ca o soţie musulmană 
ascultătoare. Lucra ca redactor la „Majubeh”, o revistă de limbă 
engleză pentru femeile islamice, care era răspândită în toată 
lumea. Tot ceea ce Ellen înainta spre publicare, trebuia aprobat 
de Consiliul Islamic Coordonator. Era mulţumită de ceea ce 
făcea. 

Tare mult aş fi vrut să vorbesc singură cu Ellen ca să încerc 
să-i aflu motivele, dar în după-amiaza asta n-am avut niciun 
prilej. 


Povestea lui Ellen mă lăsase mută de invidie şi de uimire. 
Cum putea o americancă - sau, în general, cineva - să prefere 
Iranul Statelor Unite? Aş fi dorit s-o zgâlţâi de umeri şi să-i strig: 
„De ce?” 

Conversaţia a luat apoi o întorsătură neplăcută. Hormoz ne 
povesti că de curând, la moartea tatălui său, moştenise nişte 
bani şi erau pe cale să-şi construiască o casă ce urma să fie 
gata în curând. 

— Şi noi ne-am face cu plăcere o casă, zise Moody vesel. De 
fapt voiam să ne facem una în Detroit, dar acum vom construi 
aici, de îndată ce ne transferăm banii în Iran. 

Gândul ăsta m-a cutremurat. 

Moody şi cu mine ne-am împrietenit repede cu Ellen şi cu 
Hormoz şi ne întâlneam regulat cu ei. Pentru mine situaţia era 
oarecum amestecată. Era, desigur, minunat să am o prietenă 
care vorbea englezeşte, şi, mai ales, din împrejurimile oraşului 
meu natal. Era cu totul altfel decât să vorbeşti cu iranieni - 
vorbitori de limbă engleză - căci niciodată nu puteam fi sigură 
cât de bine mă puteau ei înţelege. Cu Ellen, dimpotrivă, puteam 
vorbi liber şi eram sigură că ea mă înţelegea. Era însă prea greu 
pentru mine să-i văd împreună pe Ellen şi Hormoz - era prea 
mult, era ca şi cum mi-aş fi privit viitorul într-o oglindă strâmbă. 
Trebuia neapărat să petrec mai mult timp singură cu Ellen. 
Moody era precaut. Voia, evident, să afle mai întâi cât mai multe 
despre ea, înainte de a-mi permite să am cu ea legături mai 
strânse. 

Ellen şi Hormoz nu aveau telefon. Acest confort reclama o 
aprobare specială a cărei obţinere dura mai mulţi ani. Ca mulţi 
alţii, se înţelege, aveau şi ei un aranjament cu proprietarul unui 
magazin din vecinătate pentru a putea folosi telefonul atunci 
când aveau nevoie. 

Intr-o zi Ellen ne dădu un telefon de acolo, spunându-i lui 
Moody că ar vrea să ne invite pe mine şi pe Mahtob după- 
amiază la un ceai. In silă, Moody mi-a permis să vorbesc cu ea, 
căci nu voia să se afle întreaga dimensiune a prizonieratului 
meu. 

— Am făcut gogoşi cu ciocolată, mi-a spus ea. Am acoperit 
receptorul şi i-am cerut lui Moody permisiunea. 

— Şi cu mine ce e? a întrebat el neîncrezător. Şi eu sunt 
invitat? 


— Nu cred, căci Hormoz nu-i acasă, am spus eu. 

— Nu, atunci nu poţi merge nici tu. _ 

O dezamăgire profundă mi se întipări pe faţă. In clipa aceea 
nu mă gândeam atât de mult să plec cât mai departe de Moody, 
cât mai ales la gogoşile cu glazură de ciocolată. În orice caz, în 
ziua aceea Moody fusese în toane bune şi cum pentru el 
avantajele prieteniei cu Ellen erau mai presus de riscul de a mă 
lăsa liberă o după-amiază, mi-a spus după un moment: 

— Bine, du-te atunci. 

Gogoşile erau delicioase, la fel şi libertatea de a putea vorbi 
singură cu Ellen. Mahtob se juca bucuroasă cu Maryam (numele 
musulmanizat al jJessicăi), care avea nouă ani, şi cu Ali, de şase 
ani. Cel mai grozav lucru era că Maryam şi Ali aveau jucării 
americane. Aveau cărţi, puzzle şi o veritabilă păpuşă Barbie. 

În timp ce copiii se jucau, Ellen şi cu mine aveam o discuţie 
serioasă. Aşa că de data asta i-am pus întrebarea care mă 
chinuia. 

— DE ce te-ai întors? 

— Dacă situaţia mea ar fi fost la fel ca a ta, aş fi rămas, poate, 
în America, a răspuns ea după un moment de adâncă reflecţie. 
Dar tot ce am, e aici. Părinţii mei sunt pensionari şi n-au niciun 
ban ca să mă ajute. Eu nu am niciun ban, nicio pregătire, niciun 
talent. Şi mai am şi doi copii. 

Dar nici acest lucru nu m-a convins. Cu atât mai puţin încă, cu 
cât Ellen vorbea cu ură despre Hormoz. 

— Mă bate, se plânse ea. Îi bate şi pe copii. Şi nimeni nu 
găseşte nimic rău în asta. 

Cuvintele lui Nasserine mi-au venit din nou în minte: „Toţi 
bărbaţii sunt aşa”. 

Ellen luase această hotărâre nu din dragoste, ci de teamă. 
Pentru ea situaţia economică era mai importantă decât 
sentimentele. Ellen nu voia să-şi asume riscul nesiguranţei care 
ar fi reprezentat preţul emancipării sale. Alesese o viaţă cu 
amărăciuni de fiecare zi, dar care semăna totuşi cu ceva ce ea 
numea siguranţă. 

În cele din urmă răspunsese la „de ce-ul” meu cu suspine. 

— Fiindcă mi-e teamă că întorcându-mă în America n-aş putea 
face nimic. 

Am plâns alături de ea. 

Au trecut mai multe minute până când Ellen şi-a recăpătat 


cumpătul, iar eu am avut curajul să atac următorul subiect de 
pe lista mea. 

— Există un lucru despre care mi-ar face plăcere să pot vorbi 
cu tine. Dar nu ştiu dacă ai putea să păstrezi acest secret faţă 
de soţul tău. Dar pentru tine n-ar fi o problemă, dacă poţi să taci 
şi să nu-i povesteşti nimic, atunci îţi spun. Altfel, nu vreau să te 
împovărez cu problemele mele. 

Ellen a meditat profund. Mi-a explicat că după ce se întorsese 
a doua oară în Iran s-a hotărât să facă tot posibilul ca să devină 
o soţie musulmană ascultătoare. Se convertise la legile de bază 
ale islamismului şiit, adoptase regulamentul vestimentar chiar şi 
în domeniul privat al locuinţei; de altfel chiar şi acum era 
înfăşurată - îşi spunea rugăciunile la orele stabilite, respecta 
sfinţii, studia Coranul şi îşi accepta - soarta ca fiind voia lui 
Allah. 

Era o soţie islamică conştiincioasă, dar şi o americancă plină 
de curiozitate. 

— Nu, n-am să-i spun lui nimic, mi-a promis ea în cele din 
urmă. 

— Vorbesc foarte serios. N-ai voie să spui nimănui, absolut 
nimănui. 

— Promit. 

Am tras aer adânc în piept şi am început să vorbesc. 

— Îţi povestesc toate astea fiindcă eşti americancă şi eu am 
nevoie de ajutor. Vreau să plec de aici. 

— Nu poţi face asta. Numai dacă el te lasă; altă posibilitate nu 
există. 

— Ba da, am spus. Vreau să fug. 

— Eşti nebună. Nu poţi face asta. 

— Eu nu te rog să mă ajuţi în chestia asta, i-am spus. Tot ceea 
ce vreau de la tine e să faci în aşa fel încât să pot ieşi uneori din 
casă, aşa ca astăzi, ca să pot merge la Ambasada Elvețiană. 

l-am povestit despre contactele mele cu Ambasada, de faptul 
că ei îmi primesc scrisorile şi că făceau tot ce puteau ca să mă 
ajute. 

— Te ajută ei să pleci din ţară? m-a întrebat Ellen. 

— Nu. Nu pot decât să trimit veşti prin intermediul biroului, 
atât. Dacă cineva vrea să ia legătura cu mine, o poate face pe 
această cale. 

— Bine, eu nu vreau să merg la Ambasadă, spuse Ellen. N-am 


fost niciodată acolo. Când am venit aici, de mult, soţul meu mi-a 
interzis să mă duc la Ambasadă, aşa că n-am fost niciodată 
acolo. 

— Nici nu trebuie să mergi cu mine, am asigurat-o. Va dura 
probabil un timp până când Moody va admite să întreprindem 
mai multe lucruri împreună, dar întrevăd posibilitatea de a mă 
lăsa până la sfârşit să ies cu tine, fiindcă te agreează. Trebuie să 
găseşti numai un motiv ca să mă poţi scoate din casă. Să-i spui 
că mergem la cumpărături sau orice altceva şi apoi să mă 
acoperi pentru o perioadă de timp. 

Ellen s-a gândit câteva minute la propunerea mea până când 
şi-a plecat capul în chip aprobator. Am petrecut restul după- 
amiezii făcând tot felul de planuri provizorii, căci nu ştiam când 
le vom putea pune în aplicare. 

Lui Mahtob îi făcea atâta plăcere să se joace cu Maryam şi cu 
Ali, încât nu mai voia să plece, dar copiii lui Ellen au făcut ca 
despărţirea să fie mai uşoară, întrucât i-au permis să împrumute 
câteva cărţi. Ellen avea şi un Nou Testament pe care vreodată 
mi-l putea împrumuta. 

Moody oscila în comportamentul său; uneori îşi folosea 
superioritatea sa fizică, alteori însă încerca să mă atragă de 
partea lui prin amabilitate. 

— Hai să mergem mâine să mâncăm undeva, mi-a propus el, 
pe 13 februarie. Mâine e Sfântul Valentin?. 

— Bine, i-am spus eu. Cu plăcere. 

Voia să ne invite la restaurantul Hotelului Khayan, care se 
mândrea cu un personal care vorbeşte englezeşte. 

Mahtob şi cu mine eram foarte agitate. In după-amiaza zilei 
de Sf. Valentin, am petrecut ore în şir ca să ne aranjăm. Purtam 
un „deux-pieces” din mătase roşie, care se potrivea pentru un 
concediu, dar considerat scandalos în Iran. Desigur că trebuia să 
mi-l acopăr cu manto-ul şi rusari-ul, dar speram ca hotelul să fie 
atât de americanizat încât să pot să mă dezbrac şi să-mi arăt 
costumul. M-am coafat cu grijă şi mi-am pus lentile de contact în 
loc de ochelari. Mahtob avea o rochiţă albă, brodată cu boboci 
de trandafiri, un model Polly-Flinders, şi pantofi albi de lac. 

Toţi trei ne-am îndreptat spre strada Shariati şi ne-am urcat în 
primul din cele patru taxiuri oranj care şerpuiau odată cu noi 
prin oraş, îndreptându-se spre est, spre locul nostru de 


? Patronul îndrăgostiţilor. 


destinaţie - o arteră principală de circulaţie pe care mulţi o mai 
numeau încă Bulevardul Palavi, după numele șahului. _ 

Când am coborât din taxi, Moody i-a plătit şoferului. În spatele 
nostru circulaţia vâjâia în ambele direcţii. Intorcând spatele 
taxiului, Mahtob şi cu mine ne-am pomenit în faţa unei bălți 
mari, cu apă murdară, care ne tăia drumul spre trotuar. Balta 
era prea lată ca să putem sări peste ea, aşa că am luat-o pe 
Mahtob de mână şi am mers până la un grătar, pe unde se 
putea traversa. Păşind pe gratii, m-am uitat în jos şi am zărit un 
şobolan uriaş şi scârbos, mare cât un pisoi, care se oprise pe 
pantoful alb al lui Mahtob. 

Am întins repede braţul şi am smucit-o pe Mahtob, care 
înlemnise de uimire, înapoi pe stradă. Şobolanul fugise. 

În spatele meu, Moody strigă: 

— Ce faci aici? 

— N-am vrut s-o lovească maşina, am minţit eu, căci am 
evitat să spun de şobolan ca să n-o sperii pe Mahtob. 

Am urcat pe pantă în sus spre Khayan-Hotel. l-am spus în 
şoaptă lui Moody adevărul, dar el nu păru să ia în seamă treaba 
asta. Şobolanii aparţineau vieţii de zi cu zi din Teheran. 

M-am calmat şi am încercat să mă bucur de această seară. 
Contrar reclamei, la, Khayan-Hotel nimeni nu vorbea englezeşte, 
aşa că am fost nevoită să-mi păstrez pe mine mantoul şi rusari- 
ul tot timpul cât a durat cina. Am riscat totuşi să atrag asupra 
mea mânia lui Allah deoarece mi-am deschis puţin manto-ul şi 
m-am bucurat de o delicioasă masă cu crabi şi cartofi prăjiţi. 

Moody, generos, a insistat ca, după masă, să comandăm şi 
cafea, deşi fiecare ceaşcă însemna contravaloarea a patru 
dolari. Ne-a fost servită în ceşcuţe de expresso şi avea un 
accentuat gust de cafea instant. Nu era grozav de bună, dar 
ceea ce conta era gestul lui Moody. El era prevenitor ca să-mi 
fie pe plac. În ceea ce mă priveşte, încercam să-l conving că 
eram mulţumită. 

De fapt, eram mai mult derutată, deoarece ştiam că Moody 
era în stare în orice moment să se transforme dintr-un soţ atent 
într-un diavol. Afecţiunea lui nu-mi inspira încredere. 

Un singur gând mă chinuia continuu. Ar fi trebuit oare ca, 
împreună cu Mahtob, să plec cu Trish şi Suzanne? Nu ştiam, nu- 
mi puteam da seama ce s-ar fi întâmplat. Cântăream toate 
posibilităţile şi încă mai credeam că hotărârea mea nebunească 


fusese bună. Cele două amatoare nu concepuseră decât un plan 
foarte vag. Dacă aş fi fost singură m-aş fi dus poate cu ele, dar 
aveam oare dreptul s-o târăsc pe Mahtob într-un asemenea 
pericol? 

De câte ori însă Moody se purta urât, mă asaltau îndoielile. 
Poate că o împinsesem deja pe Mahtob în cel mai cumplit 
pericol, acela de a trăi alături de tatăl ei. 

Bubuitura unei explozii puternice, înspăimântătoare mi-a 
speriat somnul liniştit. Am văzut pe fereastră cerul nopţii 
puternic luminat, scânteind ca şi când ar fi fost în flăcări. Alte 
explozii amenințătoare au urmat una după alta în jurul nostru. 

Casa se zgâlţâia. 

— Bombe, am strigat eu. Ne bombardează. 

Am auzit urletul motoarelor de avion deasupra capetelor 
noastre. Flăcări înalte, alb-gălbui, luminau prin fereastră, urmate 
apoi, aşa cum tunetul urmează fulgerului, de un uruit 
înspăimântător. 

| 

Mahtob tipa de frică. Moody a luat-o şi a pus-o între noi în pat. 
Ne-am strâns unul în altul, lipsiţi de ajutor, la voia întâmplării. 


Moody mormăia rugăciuni disperate în farsi, şi puteam să-mi 
dau seama cât e de înspăimântat după panica ce i se simţea în 
voce. Îmbrăţişarea lui, concepută ca o apărare, n-a făcut decât 
să ne înspăimânte şi mai mult, întrucât el tremura din tot corpul. 
Mahtob şi cu mine ne rugam în englezeşte, sigure că sosise 
momentul să murim. Niciodată nu încercasem un astfel de 
sentiment de groază. Inima îmi bătea năvalnic. Urechile mă 
dureau din cauza puternicelor vuiete distrugătoare. 

Avioanele veneau în valuri; ne lăsau un minut de respiro, 
pentru a continua apoi să se năpustească asupra noastră, 
pentru ca motoarele lor să-şi azvârle toată ura în jos, spre 
oamenii de pe pământ. Luminile portocalii şi albe ale rachetelor 
antiaeriene urcau sus pe cer. De fiecare dată când un avion se 
năpustea urlând asupra noastră, aşteptam, într-o chinuitoare 
lipsă de apărare, fulgerul luminos şi zgâlţâieturile amenințătoare 
care îi urmau. 

Uneori străfulgerarea luminoasă era mai stinsă, iar vuietul 
mai înfundat. Alteori, câte o sclipire puternică lumina încăperea 
şi tunetul zguduia casa până în temelii, făcea să zdrăngăne 
ferestrele şi smulgea strigăte de groază de pe buzele noastre. 
La lumina exploziilor, a rachetelor antiaeriene şi a incendiilor ce 
cuprinseseră casele lovite, am putut vedea că Moody era la fel 
de înspăimântat ca şi mine. 

Ne ţinea şi mai strâns, dar ura mea faţă de el creştea până la 
o intensitate ucigaşă. Un fior de groază m-a străbătut aducându- 
mi aminte de scrisoarea mamei mele şi de visul ei, că Mahtob ar 
putea să-şi piardă un picior într-un bombardament. 

Doamne, te rog! te” rog, Doamne! Te rog! Te rog ajută-ne! 
Apără-ne, Doamne! Apăr-o pe Mahtob, mă rugam eu. 

Un val de avioane a trecut pe deasupra noastră şi a dispărut. 
Aşteptam cu respiraţia tăiată. După câteva minute nesfârşite, 
am slăbit treptat strânsoarea, sperând că toate chinurile noastre 
luaseră sfârşit. Am lăsat să treacă câteva minute bune până 
când am îndrăznit să respirăm adânc. In realitate, atacul 
surpriză durase vreo 15 minute, deşi nouă ni se păruse că 
trecuseră ore. 

Teama făcea acum loc mâniei. 

— Acum vezi ce ne-ai făcut? am ţipat la Moody. Asta ai dorit 
pentru noi? 

Moody schimbă discuţia, afirmându-şi punctul lui de vedere. 


— Nu, a răcnit el. Nu eu v-am făcut asta. Ţara ta o face 
poporului meu. Propria ta ţară te va ucide. 

Inainte ca cearta să continue şi mai vehementă, Mammal a 
vârât capul pe uşă şi a spus: 

— Nu-ţi face nicio grijă, Dahijon, au fost numai rachete 
antiaeriene. 

— Am auzit avioane, am spus eu. 

— N-au fost. 

Era ceva incredibil, voia oare Mammal să mă facă să cred că 
fusese vorba numai de un exerciţiu militar, asemănător celui din 
„Săptămâna Războiului. 

Afară, în hol, a sunat telefonul şi când Mammal a răspuns ne- 
am ridicat şi noi şi l-am urmat în dormitor. De dormit n-a mai 
putut fi vorba tot restul nopţii. Curentul se întrerupsese. Întregul 
oraş era scufundat într-un întuneric adânc, luminat numai de 
focurile palide, ce se aprinseseră la întâmplare, în urma 
bombardamentului. 

Cea care telefonase era Ameh Bozorg. Amândoi, Mammal şi 
Moody, au asigurat-o că suntem bine. 

Nasserine a aprins lumânări, a făcut ceai şi a încercat să ne 
calmeze. 

— Nu există nimic de care trebuie să te temi, a spus ea, cu 
multă convingere. Pe noi n-o să ne atingă. 

Ea credea cu toată puterea în Allah; iar dacă Allah îngăduia ca 
ea să fie aruncată în aer de armata irakiană - nu putea exista o 
moarte mai frumoasă decât cea de martir în războiul sfânt. 

— N-a fost aruncată nicio bombă, a asigurat-o Mammal. 

— Ce-au fost atunci detunăturile acelea atât de puternice care 
au zguduit casa? am întrebat eu. 

Mammal a ridicat din umeri. Spre dimineaţă oraşul vuia, îşi 
cerceta rănile şi urla după răzbunare. Evident, atacul fusese 
opera armatei irakiene, dar radioul răspândea binecunoscutele 
lozinci provocatoare. lrakienii erau aprovizionaţi de americani. 
Piloții lor fuseseră instruiți în Statele Unite. Atacul fusese 
planificat şi supravegheat de consilierii americani. După 
iranianul de rând, însuşi Reagan pilotase avionul de comandă. 
Nu era o zi potrivită ca să fii americancă în Iran. 

Moody îşi dădu seama de acest lucru şi a avut o reacţie de 
apărare în ceea ce ne priveşte. Aşa că Mahtob şi cu mine nu ne- 
am dus în ziua aceea la şcoală. Într-adevăr, cele mai multe 


pagube erau localizate în apropierea şcolii. Mulţi oameni îşi 
pierduseră viaţa. 

După-amiază, Ellen şi Hormoz ne-au luat cu maşina ca să 
vedem distrugerile. Grupuri întregi de case fuseseră nimicite, 
aruncate în aer sau incendiate. În multe locuri ruinele mai 
fumegau încă. 

Cu toţii eram de părere că războiul era ceva groaznic, dar 
aveam păreri diferite în privinţa motivelor ce le declanşează. Eu 
vedeam în el consecinţa firească a obligaţiei de a trăi sub 
regimul unui nebun fanatic. Moody şi Hormoz îi blestemau pe 
americani, considerându-i cauza acestui holocaust. 

Ellen era de partea bărbaţilor. 

Moody îl atrase pe Hormoz într-o discuţie asupra subiectelor 
lui preferate - duplicitatea „guvernului american. Ca să menţină 
echilibrul de forţe în Golful Persic, spunea el, Statele Unite ar 
trebui să se folosească de ambele părţi - Iranul şi Irakul - 
întărâtându-le una împotriva alteia, şi, în acelaşi timp, 
susţinându-le atât pe una cât şi pe cealaltă. Era convins că SUA 
livra nu numai bombele pe care le aruncau avioanele irakiene, ci 
şi rachetele antiaeriene pe care le foloseau apărătorii iranieni. 
Dar că, din cauza embargoului de armament care dura de multă 
vreme, America nu putea aproviziona Iranul decât pe ascuns. 

— lranul este nevoit să-şi cheltuiască toţi banii pentru 
cheltuieli de război, bombănea el. Din cauza embargoului, 
trebuie să cumpărăm armamentul prin intermediul unei a treia 
tări şi, desigur, să plătim mai mulţi bani. 

Ne rugam cu toţii ca acest atac aerian să fi fost unicul. 
Radioul îl asigura pe Moody că aşa se va întâmpla, şi că 
armatele  şiite se vor răzbuna rapid şi eficient asupra 
marionetelor americane. 

Prin acele informaţii-zvonuri, propagate de la om la om, toată 
lumea în Teheran ştia că în urma acestui atac fuseseră omorâţi 
zeci - chiar sute - de oameni. Dar raportul guvernamental oficial 
a dat ca număr total al victimelor doar şase, şi a adăugat ştirea 
că atacul aerian irakian ar fi demonstrat, ca o ironie a 
Destinului, că Allah era de partea Republicii Islamice Iran. Căci o 
bombă irakiană, dirijată de Allah, distrusese tocmai un depozit 
al grupării Munajaqguin, grupare anti-khomeini, iniţiatoarea unei 
mişcări de rezistenţă, organizată în favoarea şahului. Cei care 
cercetaseră dărâmăturile casei, găsiseră nu numai un mare 


depozit de arme şi muniții, ci şi aparate de distilare, pentru 
producerea alcoolului de contrabandă. 

Aceasta era o dovadă certă, afirma guvernul, că Allah în mod 
sigur va avea grijă ca Iranul să câştige războiul şi, în paralel cu 
acest lucru, va distruge blestemata mişcare de rezistenţă - 
Munajaquin. 

In oraş a fost declarată starea de război. Cablurile de curent 
fuseseră avariate şi fiecare era sfătuit să consume cât mai puţin 
curent. În noaptea aceea - şi în nopţile următoare - oraşul a 
rămas în întuneric, atât pentru a economisi energia, cât şi ca 
măsură de apărare. Pe străzi nu mai exista nicio lumină. In casă 
nu ni se permitea să avem decât o palidă lumină şi asta numai 
atunci când nu putea fi văzută de afară. Moody se obişnuise să 
aibă permanent cu el o lanternă mică. 

Urmară apoi zile de discuţii şi consultări, pline de teamă şi 
încordare. Bombardamentele s-au repetat săptămâni în şir la 
interval de două-trei nopţi, apoi în fiecare noapte. In fiecare 
seară, când se lăsa întunericul, Mahtob se plângea de dureri de 
stomac. Am petrecut multă vreme în camera de baie, rugându- 
ne, plângând, tremurând. Părăsiserăm paturile şi dormeam sub 
masa solidă de sufragerie, peste ale cărui colţuri atârnau 
cearşafuri de protecţie împotriva cioburilor care săreau peste 
tot. Resimţeam cu toţii lipsa somnului. Un bombardament era 
cel mai groaznic lucru pe care mi-l puteam imagina. 

Intr-o zi, după ce orele de şcoală s-au terminat, şi taxiul oranj 
ne-a lăsat pe strada Shariati, ne-am dedicat îndeletnicirii 
noastre cotidiene, aceea de a cumpăra chifle. Voiam să 
cumpărăm în ziua aceea barbari, o pâine uşor amăruie, coaptă 
în forme ovale, lungă de vreo 60 de cm, şi care, atunci când era 
mâncată proaspătă şi caldă, era delicioasă, mult mai bună decât 
cunoscuta /avash. 

Stăteam la coadă la nanni, magazinul de pâine, de mai bine 
de o jumătate de oră şi urmăream încremenită familiarul proces 
de fabricare al pâinii pe bandă-rulantă. Câţiva bărbaţi lucrau 
repede, cântăreau coca, o întindeau, o puneau un timp deoparte 
ca să crească. Când coca era gata crescută, un bărbat o 
frământa, dându-i forma lunguiaţă, o cresta în lung cu degetele 
- rezultând nişte umflături - apoi alt bărbat o împingea cu o 
lopată netedă, prevăzută cu o coadă de vreo doi metri şi 
jumătate, într-un cuptor încins. Tot cu această lopată o scotea 


afară. 

În timp ce aşteptam, am observat că rezerva de cocă se 
terminase. Ultimul bărbat ce lucra la bandă s-a pregătit imediat 
să frământe o nouă cocă. A azvârilit un furtun în putina uriaşă şi 
a dat drumul la apă. Fiindcă ştia că va mai dura ceva timp până 
când putina se va umple, a făcut o pauză. S-a dus la toaletă, o 
mică încăpere, închisă, aflată în mijlocul prăvăliei. Când a 
deschis uşa ca să intre, era gata să leşinăm de duhoare, şi la fel 
s-a întâmplat şi când a ieşit, după câteva minute. 

O să-şi spele oare mâinile înainte de a se apuca din nou de 
treabă, mă întrebam eu. Nu se vedea nicio chiuvetă. 

Spre scârba mea, omul s-a întors la putină şi şi-a spălat 
mâinile în aceeaşi apă pe care o folosea pentru coca următoare. 

— N-am mai avut timp să urmăresc cum decurg lucrurile, căci 
brusc s-a auzit sunând alarma aeriană. In câteva secunde uruitul 
avioanelor care se apropiau a ajuns până la noi. 

Gândurile mi se învălmăşiseră, deşi raţiunea încerca să 
depăşească panica. Trebuia să mergem în adăpost sau să fugim 
spre casă. Mi se părea important să-i pot arăta lui Moody că am 
putut să ne descurcăm, ca să ne lase şi pe mai departe să ieşim 
singure. 

— Să fugim Mahtob, i-am strigat. Trebuie să ne ducem acasă. 

— Mami, mi-e frică, a ţipat Mahtob. 

Am tras-o lângă mine pe iubita mea copilă şi am luat-o în 
braţe. Ceva mă îndemna să fug din strada Shariati pe o stradă 
laterală. M-am întors în labirintul străduţelor care, pe ocolite, 
duceau acasă, şi am mers cât am putut de repede. 

Peste tot, în jurul nostru, auzeam, percepeam uruitul 
motoarelor de avion ca ţipătul întruchipat al morţii, bubuitul 
înfundat al rachetelor antiaeriene, zgâlţâiturile puternice, când 
bombele îşi atingeau ţinta, răcnetele şi tânguirile muribunzilor. 

În jurul nostru, pe străzi, cădeau schije de la rachetele 
antiaeriene, câteva dintre ele destul de mari ca să poată omori 
un om. lar eu încă mai fugeam. 

Mahtob îşi îngropase faţa în umărul meu şi îşi înfipsese 
degetele adânc în carnea mea. 

— Mi-e, frică! Mami, mi-e frică! suspina ea. 

— Nu-i nimic, nu-i nimic, strigam eu ca să acopăr zgomotele. 
Roagă-te Mahtob, roagă-te! 

În sfârşit am ajuns pe strada noastră şi bâjbâiam căutând uşa. 


Moody, care ne aştepta îngrijorat, se năpusti W afară. Când ne- 
am apropiat, a deschis repede uşa şi ne-a tras înăuntru. Ne-am 
înghesuit în sala de jos, de la intrare şi ne-am lipit cu Spatele de 
peretele de beton al casei până când această oroare a luat 
sfârşit. 

Într-o zi i-am luat pe Mahtob şi pe Amir în parc, împingându-l 
pe micut în cărucior în faţa mea. Ca să ajungem la locul de joacă 
trebuia să trecem pe lângă un teren de volei, pe care tocmai se 
desfăşura un joc foarte” animat. Vreo douăzeci de băieţandri 
jucau în strălucirea soarelui unei, zile de primăvară timpurie. 

Puțin mai târziu, când Mahtob se dădea în leagăn, am auzit 
vociferări dinspre terenul de volei. Privind în direcţia aceea am 
văzut patru sau cinci camioane de tip Nissan, care blocau 
intrarea în parcul neîngrădit. Pasdar-ul! M-am gândit că veniseră 
să controleze toată lumea din parc. 

Mi-am privit îmbrăcămintea. Manto-ul îmi era închis. Rusari-ul 
aranjat corect. Dar cum nu-mi convenea o întâlnire cu Posdar-ul, 
m-am hotărât să mă întorc repede acasă. Am strigat-o pe 
Mahtob. Cu Amir în căruciorul pe care îl împingeam în faţa mea, 
cu Mahtob alături, am pornit spre poartă. Apropiindu-mă de 
terenul de volei, am văzut că victimele de astăzi ale pasdar-ului 
erau tinerii. Băieţii eram împinşi, cu ţevile puştilor ridicate, pe 
platforma camioanelor. Se supuneau fără un cuvânt. 

Am urmărit cum toţi tinerii au fost urcați în maşini, apoi am 
plecat. 

Ce se va întâmpla cu ei? Agitată şi speriată m-am grăbit-să 
ajung acasă. 

Essey a fost cea care mi-a deschis uşa, lăsându-mă să intru. |- 
am povestit ei şi lui Reza ceea ce văzusem, iar Reza şi-a dat cu 
părerea, afirmând: 

— Asta s-a întâmplat probabil pentru că se strânseseră toţi 
acolo. Adunarea în grupuri, fără aprobare, e considerată 
contravenţie. 

— Şi ce-o să se întâmple cu ei, am întrebat eu. 

Reza dădu din umeri. 

— Nu ştiu, zise el, fără îngrijorare în voce. 

Moody, de asemenea, trecu peste eveniment cu uşurinţă. 

— Dacă pasdar-ul i-a luat, înseamnă că au făcut probabil ceva 
interzis, a spus el...! 

Doamna Azahr a reacţionat însă cu totul altfel atunci când i- 


am povestit, a doua zi, la şcoală, întâmplarea. 

— Când văd un grup de tineri, îi înhaţă şi-i trimit la război, a 
spus ea tristă. Fac asta şi în şcoli. Se duc uneori cu camioanele 
la câte-o şcoală de băieţi. li iau de acolo, şi-i fac soldaţi. Familiile 
lor nu-i mai revăd niciodată. 

Cât de mult uram războiul! Era ceva atât de lipsit de sens! îmi 
era imposibil să înţeleg o ţară al cărei popor era atât de avid să 
ucidă şi atât de pregătit să moară. Aceasta reprezintă - în 
special pentru americani - una dintre cele mai mari şi mai de 
neînțeles diferenţe dintre cetăţenii SUA, aparţinând unei 
societăţi care îi ocroteşte, şi străinii cu o mentalitate socială 
comparativ inferioară. 

Pentru Mammal şi Nasserine o viaţă de om, chiar a lor 
proprie, nu valora prea mult. Moartea devenise un eveniment 
zilnic şi de aceea mai puţin misterios. Ce se putea face în afară 
de a avea încredere în Allah? Acea mare nenorocire era oricum 
fatală. De aceea curajul lor în faţa bombardamentelor nu 
ascundea nicio prefăcătorie. Era mai curând dovada că ideologia 
lor putea da naştere, în cazuri extreme, la terorişti, gata oricând 
să moară. 

Şi acest lucru a reieşit foarte bine într-o dimineaţă de vineri 
când, potrivit obiceiului, ne aflam la Ameh Bozorg pentru a 
sărbători această zi cu nesfârşite rugăciuni. Televizorul era 
deschis deoarece urma să se transmită din oraş rugăciunea de 
vineri, dar nu i-am dat nicio importanţă până când nu i-am auzit 
pe Moody şi Mammal vociferând consternaţi. 

Ameh Bozorg a început să se vaiete cu glas tare. 

— li bombardează pe cei veniţi la rugăciunea de vineri, a spus 
Moody. 

Transmisiunea directă arăta o mulţime de credincioşi care se 
înghesuiseră în locurile publice, iar acum se întorceau, fugind, 
cuprinşi de panică. Obiectivele camerelor, îndreptate spre cer, 
arătau că, într-adevăr, deasupra zburau avioane irakiene. În 
urma exploziilor - ce aveau loc în mijlocul mulţimii - rămâneau 
gropi cu morţi şi muribunzi. 

— Baba Hajji e acolo, îmi aminti Moody. El ia parte 
întotdeauna la rugăciunea de vineri. 

În cartierul comercial al Teheranului domnea o mare 
zăpăceală. Crainicii de la ştiri dădeau informaţii inexacte despre 
victimele catastrofei, dar atacul, bine calculat, era o victorie 


clară, materială şi spirituală, în favoarea Irakului. 

Familia aşteptă înspăimântată întoarcerea lui Baba Hajji 
acasă. Se făcu ora două, apoi trei. Niciodată Baba Hajji nu 
întârziase peste această oră de la rugăciunea de vineri. 

Ameh Bozorg n-a pierdut niciun moment şi a adoptat ţinuta 
de doliu, căinându-se şi smulgându-şi părul. Şi-a schimbat 
chador-ul înflorat cu unul alb, s-a aşezat pe podea şi, în timp ce 
citea Coranul, plângea şi ţipa în acelaşi timp. 

— A înnebunit, zise Moody despre sora lui. Tot ce putem face, 
este să aşteptăm. Ar trebui şi ea s-a aştepte până când va primi 
vestea că a fost într-adevăr omorât. 

Rudele alergau pe rând, afară, în stradă, ca să vadă dacă nu 
se întorcea capul familiei. Au trecut ore de aşteptare plină de 
încordare, întrerupte de ţipătul ritual al lui Ameh Bozorg, care 
părea să se mândrească cu noul ei statut, acela de văduvă a 
unui martir. 

Era aproape ora cinci, când Fershteh a venit în goană spre 
casă vestind: 

— Vine, strigă ea. Vine pe mijlocul străzii! 

Tot neamul s-a adunat la uşă şi s-a înghesuit în jurul lui Baba 
Hajji, când a sosit. El a intrat încet, fără un cuvânt, cu ochii 
îndreptaţi spre podea. Mulțimea s-a dat la o parte făcându-i loc 
bărbatului sfânt să treacă. Hainele îi erau stropite cu sânge şi 
bucățele de carne omenească, Spre surprinderea tuturor, s-a 
îndreptat imediat spre camera de baie americană ca să facă un 
duş. 

Moody a vorbit mai târziu cu el şi apoi mi-a povestit: 

— E foarte supărat că n-a fost omorât. Voia să fie şi el martir 
ca fratele său. 

Moody nu era de acord cu acţiunile oarbe, iraționale ale 
familiei sale. Lui îi era frică de moarte. După ce Teheranul s-a 
obişnuit cu realitatea războiului, autorităţile civile de apărare au 
emis noi instrucţiuni. În timpul unui atac, fiecare trebuia să-şi 
caute apărarea pe podea, într-un spaţiu închis. Astfel că, după 
ce ne urcam în pat încercam să ne odihnim plini de nelinişte, în 
aşteptarea semnalului temut, care ne gonea pe toţi, cât mai 
degrabă, în sala de la intrare, aflată la picioarele scării. 

Acolo Moody nu putea să-şi ascundă panica nici măcar faţă de 
Reza şi Mammal. Mai târziu, încercă să-şi mascheze laşitatea 
prin răbufniri de mânie contra americanilor, dar cu fiecare nou 


atac „cuvintele-i păreau tot mai lipsite de conţinut. 

Întâmplător, ochii noştri se întâlneau într-un scurt moment de 
înţelegere reciprocă. Moody îşi dădea seama că e responsabil de 
nenorocirea noastră, dar nu mai ştia cum să lupte împotriva ei. 


11 


Fiecare iranian îşi face baie o dată pe an. 

Şi asta cu ocazia anului nou persan - No-ruz - o sărbătoare 
care durează două săptămâni. E momentul în care femeile îşi 
curăţă şi casele - într-o oarecare măsură. 

No-ruz este aşteptat cu nerăbdare şi de magazinele de 
încălţăminte, căci toţi îşi cumpără atunci pantofi noi. În timpul 
acestor două săptămâni se lucrează puţin, întrucât familile îşi 
petrec timpul cu mese festive, se adună la ceai şi primesc rude. 
Urmând o severă ierarhie de familie, rudele schimbă reciproc 
invitaţii pentru festivitățile zilnice. 

În anul acesta, No-ruz a căzut pe 21 martie, începutul 
primăverii. În seara aceea ne-am adunat împreună cui Reza, 
Mammal şi familiile lor în jurul unui haft sin (de şapte ori „S”), o 
sofray întinsă pe care erau aranjate mâncăruri simbolice, a căror 
denumire începea cu litera „S”. Centrul atenţiei îl reprezentau 
câteva ouă aşezate în mijloc pe o oglindă. Potrivit legendei 
persane, Pământul se odihneşte pe coarnele unui taur, iar 
acesta, îşi mută greutatea de pe un corn pe altul. Momentul 
exact în care începe Anul Nou iranian se observă privind ouăle 
de pe oglindă, care, atunci când taurul mută lumea de pe un 
corn pe altul, încep să se clatine. 

Numărătoarea inversă pentru Noul An ce urma să înceapă, a 
început exact ca la 31 decembrie în America. Aşteptam 
momentul în care soarele trebuia să intre în zodia Berbecului şi 
stăteam cu ochii aţintiţi asupra ouălor. 

Brusc, în cameră s-a făcut întuneric şi o sirenă aeriană ne-a 
avertizat de apropierea avioanelor de luptă. Ne-am grăbit spre 
adăpostul holului de la intrare şi am mai îndurat încă o dată 
cumplita teroare. Sunt sigură că în această zi de No-ruz ouăle s- 
au clătinat zdravăn. 

Dar, după cum am constatat, oricât de îngrozitoare erau 
aceste atacuri aeriene, viaţa mergea înainte, iar amenințările 
Forţelor Armate Aeriene irakiene nu puteau opri drumul Iranului 
spre festivități. Seria sărbătorilor a început, după cum fusese 
prevăzut; aşa că a doua zi a început şi odiseea noastră, desigur, 
în casa patriarhului clanului şi a soţiei sale. Reza, Essey, 
Maryam, Mehdi, Mammal, Nasserine, Amir, Moody, Mahtob şi cu 
mine ne-am înghesuit în maşina lui Mammal şi ne-am grăbit 


spre casa lui Ameh Bozorg ca să participăm la marele 
eveniment. Nu eram într-o dispoziţie de sărbătoare. 

In momentul în care am intrat în casă, sora năsoasă a lui 
Moody a alergat în întâmpinarea lui, l-a luat de gât şi l-a copleșit 
cu sărutări. Apoi şi-a îndreptat atenţia spre Mahtob şi a 
îmbrăţişat-o plină de dragoste. Puțin mai înainte ca să-mi dea o 
sărutare fugară pe obraz, mi-am tras instinctiv rusari-ul mai sus, 
încercând să evit atingerea buzelor ei. 

In cinstea acestei zile, Ameh Bozorg pregătise cadouri. Pentru 
Moody - o mare surpriză - un birou scump şi o bibliotecă cu 
geamuri glisante. Mahtob a primit o rochie de comandă, făcută 
din mătase naturală, importată de la Meca. Ameh Bozorg s-a 
învârtit fericită minute în şir, împărțind tuturor, cu excepţia mea, 
cadouri scumpe. Moody nu a observat această omisiune, iar mie 
nu mi-a păsat. 

Am petrecut o după-amiază nenorocită şi însingurată în fosta 
mea închisoare. Nimeni nu-şi dădea osteneala sau nu risca să 
vorbească englezeşte cu mine. Mahtob stătea lipită de mine, 
temându-se cumplit să nu rămână singură cu Ameh Bozorg. 

Sărbătorile obositoare au continuat zi de zi. Într-o dimineaţă, 
când ne pregăteam să facem câteva vizite, m-am îmbrăcat într- 
un costum de lână maro deschis, cu o jachetă trei sferturi, care 
arăta aproape ca un pardesiu. Pe dedesubt, purtam ciorapi trei 
sferturi groşi, şi îmi înfăşurasem capul în rusari. 

— Trebuie să-mi pun manto-ul peste costumul ăsta, l-am 
întrebat pe Moody. 

— Nu, bineînţeles că nu, a replicat el. Trebuie să te uiţi cu 
prea multă atenţie ca să vezi că ăsta nu e un manto. 

De obicei Majid ne ducea la toate vizitele obligatorii pe la 
diferite rude. 

Dar, în după-amiaza aceea, avea şi el un alt program, aşa că 
Moody, Mahtob şi cu mine am luat un taxi ca să-i vizităm pe Aga 
şi pe Khanum Hakim. 

Când i-am părăsit ca să ne întoarcem acasă, era aproape 
întuneric. Trebuia să depăşim câteva grupuri de case până la 
strada principală şi acolo să aşteptăm un taxi. Circulaţia era în 
toi şi cât vedeai cu ochii nu se zărea niciun taxi. 

Deodată, scrâşnind din cauciucuri, la bordura trotuarului a 
oprit un camion alb de tip Nissan, urmat de un Pakon alb. Patru 
bărbaţi bărboşi în uniforma măslinie a pasdar-ului au sărit din 


maşină. Unul dintre ei l-a înhăţat pe Moody, iar ceilalţi şi-au 
îndreptat puştile spre el. 

În acelaşi timp, patru polițiste ale pasdar-ului în chadorurile 
lor uniformă - negre - au năvălit asupra mea răcnind. 

Motivul ciocnirii era costumul meu maro-deschis. Ştiusem 
asta. Ar fi trebuit să-mi pun un manto. 

Poliţiştii pasdarului l-au târât pe Moody spre Nissan, dar el se 
împotrivea instinctiv şi le striga ceva în farsi. 

Duceţi-l la închisoare! mă bucuram în sinea mea. Duceţi-l la 
închisoare! 

Moody s-a certat minute în şir cu poliţiştii de la pasdar, în 
timp ce poliţistele pasdar-ului feminin îmi strigau în faţă 
înjurături persane. Apoi au sărit cu toţii la fel de repede în 
maşini, aşa cum veniseră, şi au plecat. 

— Ce le-ai spus l-am întrebat eu pe Moody. 

— Le-am spus că eşti aici numai în vizită şi nu cunoşti regulile 
a răspuns Moody. 

— Tu mi-ai spus că pot merge aşa pe stradă, am spus eu. 

Moody şi-a recunoscut greşeala. 

— N-am ştiut. De acum încolo trebuie să porţi pe stradă sau 
manto-ul sau chador-ul. Apoi s-a străduit să-şi aranjeze ţinuta. 

— Acum când cunoşti regulile, a spumegat el, nu mai trebuie 
să te laşi surprinsă încă o dată. 

În cele din urmă, spre sfârşitul săptămânii, le-a venit rândul 
lui Mammal şi Nasserin să fie gazde. Nasserine şi cu mine am 
făcut curăţenie în casă. Moody şi Mammal s-au dus la piaţă şi au 
adus mormane de fructe proaspete dulciuri şi nuci. Am fiert litri 
întregi de ceai. În timpul zilei ne puteam aştepta să vină câteva 
sute de musafiri. 

Ellen şi Hormoz se aflau întâmplător la noi când de afară s-au 
auzit în microfoane azan-ul, chemarea la rugăciune, care 
intervine de trei ori pe zi în viaţa oamenilor din Teheran. 
Indiferent unde te afli sau ce faci, nu este admis să uiţi 
momentul rugăciunii. Teoretic, rugăciunile ar putea fi spuse 
oricând în cursul următoarelor ore, dar Allah îi acordă o mai 
mare răsplată aceluia care răspunde îndată la chemare. 

— Îmi trebuie un chador, a spus EUen şi a sărit în picioare. 
Alte credincioase, printre care şi Ameh Bozorg, i s-au alăturat şi 
în curând, dintr-o cameră alăturată, se auziră mormăind la 
unison rugăciunea lor. 


După asta, Ameh Bozorg şi-a arătat clar preferința pentru 
Ellen. 

— Mash Allah, îi spuse ea lui Moody. Lăudat fie Allah. Ce 
frumos din partea ei să se roage aşa conştiincios. Allah o s-o 
răsplătească. 

La un moment, dat, în cursul zilei, în timpul acestei lungi 
sărbători, Moody s-a angajat într-o discuţie cu unul dintre verii 
lui Nasserine, care era şi el medic. 

— De ce nu lucraţi? l-a întrebat Dr. Marashi. 

— Ei bine, încă nu-mi sunt gata actele, a răspuns Moody. 

— Atunci pot să vorbesc eu cu spitalul. Avem ne voie 
urgentă de un anestezist. 

— Puteţi să faceţi într-adevăr ceva pentru mine? a întrebat 
Moody cu un licăr de optimism în voce. 

— Directorul spitalului e prietenul meu, a răspuns Dr. Marashi. 
O să vorbesc cu el şi vom vedea ce se poate face. 

Moody era ultrafericit întrucât ştia cât de importantă era o 
poziţie influentă în relaţiile cu autorităţile. În fine, acest post, 
părea să fie o posibilitate reală. Moody era leneş, dar era un 
medic cu studii. Era avid, în egală măsură, atât de bani, cât şi 
de statutul de care se bucura un medic în Iran. 

Când am cântărit cursul pe care îl luaseră lucrurile, am 
realizat că o asemenea soluţie ar putea să-mi fie folositoare şi 
mie. Aş fi dispus de o anumită libertate, chiar dacă insuficientă. 
Puțin câte puţin Moody ar fi realizat că era prea greu să mă 
păzească în fiecare moment. Trebuia să-mi acorde ceva mai 
multă libertate ca să nu-şi complice şi mai mult viaţa lui şi aşa 
plină de griji. 

Dacă Moody ar munci, acest lucru mi-ar mări cu siguranţă 
posibilitatea de mişcare. Şi poate, asta i-ar ridica şi lui moralul 
zdruncinat. 

No-ruz a continuat în cea de-a doua săptămână cu ceea ce s-a 
numit un „concediu” pe malul Mării Caspice, care se află la nord 
de Teheran şi formează o parte a graniţei irano-ruse. Fratele lui 
Essey lucra la departamentul guvernamental al Ministerul 
Islamic de îndrumare, care confiscase toate proprietăţile 
şahului. Descriind luxul opulent, el oferea familiei posibilitatea 
să folosească una din fostele vile ale şahului. 

Dacă aş fi venit de mai puţin timp în Iran acest lucru mi s-ar fi 
părut ceva exotic. O vilă a şahului! Dar nu mai eram atât de 


proastă încât să mai cred în atâtea poveşti despre splendorile 
republicii Ayatollahului. 

In primul rând, imaginaţia mea privind o săptămână petrecută 
în vila şahului, nu putea de la început, să facă abstracţie de 
gândul că eram una din cele douăzeci şi şase de persoane care 
se vor înghesui în trei maşini. Ceea ce mă incita era şansa de a 
studia peisajul. Ştiam că Iranul este o ţară întinsă, dar nu aveam 
nicio idee cât ar trebui să străbatem eu şi cu Mahtob din 
această ţară dacă voiam vreodată să ieşim de aici. Aşadar, am 
fost atentă şi am adunat date despre împrejurimi, căci nu ştiam 
cât de folositoare ar fi putut să-mi fie cândva. 

Dar, cu cât înaintam mai mult, cu atât mă cuprindea mai mult 
descurajarea. Peisajul era, desigur, minunat, dar această 
splendoare era conferită de puternicele lanţuri muntoase, mai 
înalte şi mai prăpăstioase decât Munţii Stâncoşi din vestul 
Statelor Unite. Ei înconjurau Teheranul de jur-împrejur, astfel că 
oraşul părea prins într-o capcană. De la locul meu strâmt din 
maşina arhiplină vedeam cum, după ore de mers, munţii se 
făceau tot mai înalţi şi mai prăpăstioşi. Aşa că m-am cufundat 
într-o discuţie plină de melancolie cu mine însumi. 

Poate, în cursul săptămânilor viitoare se va ivi vreo ocazie 
fericită, ca să ne ofere, mie şi lui Mahtob, posibilitatea să fugim. 
Ne-am putea ascunde ca pasageri clandestini pe un vapor şi să 
plecăm pe Marea Caspică spre Rusia. 

— Mi-e egal! îmi argumentam singură. Numai să ies de aici. 

Reflecţiile mele alunecau cu repeziciune spre o concluzie care 
mă înspăimânta. Imi dădeam seama că deveneam cu fiecare zi 
mai pesimistă, mai amărâtă, mai înspăimântată. Moody era şi el 
iritat şi mă întrebam dacă, inconştient, era o reacţie la starea 
mea tot mai descurajată. M-a străbătut un fior rece. Tensiunea 
crescândă se acumulase atât la mine cât şi la Moody şi 
ameninţa să-mi distrugă planul pe care mi-l alcătuisem cu grijă, 
acela ca el să se simtă în siguranţă. 

Mă temeam că dacă nu va interveni un eveniment fericit, 
atunci curând se va întâmpla un lucru îngrozitor. 

Când am sosit la vila şahului, am găsit-o, cum era de aşteptat, 
devastată.  Dispăruse tot ceea ce amintea de cultura 
occidentală, în special mobila. Cândva clădirea fusese 
impozantă, dar acum nu era decât un adăpost absolut gol. După 
ce am cinat, ne-am întins toţi, douăzeci şi şase de oameni, unul 


lângă altul în aceeaşi cameră şi am încercat să adormim. Fiindcă 
în încăpere se aflau şi bărbaţi - într-adevăr, lângă mine dormea 
Aga Hakim 

— A trebuit să-mi păstrez toată noaptea pe mine uniforma şi 
să încerc ca, înfăşurată în manto şi rusari-ul corect îmbrobodit în 
jurul capului, să-mi găsesc o poziţie comodă. 

În noaptea de primăvară timpurie prin ferestre adia o briză 
îngheţată dinspre mare. Mahtob şi cu mine tremuram şi ne-am 
învârtit toată noaptea, în timp ce rudele noastre iraniene 
dormeau ca nişte sugari. 

Dimineaţa am descoperit că regiunea suferea din cauza 
secetei. Ca măsură de economie fusese oprită alimentarea cu 
apă în cea mai mare parte a zilei, rezultatul fiind că prima 
dimineaţă a „concediului” mi-am petrecut-o în curte, împreună 
cu celelalte femei, spălând sabzi - salată - în singura găleată cu 
apă rece ca gheaţa, în timp ce bărbaţii zăceau în casă, 
dormeau, se plimbau prin grădină sau se uitau la noi cum 
muncim. 

Mai târziu bărbaţii s-au dus să călărească; femeilor le era 
interzis să participe. 

Noi am făcut o plimbare de-a lungul malului, frumos altă dată, 
acum însă năpădit de gunoaie şi murdărie. 

Săptămâna a trecut greu. Neplăcerile şi jignirile se adunaseră 
una peste alta. Eu şi Mahtob am rezistat însă, întrucât ştiam că 
altfel nu se poate. Şi între timpne obişnuiserăm cu ele. 

Începutul primăverii a dus în acelaşi timp un sentiment de 
optimism şi de depresiune. În curând în aceşti munţi zăpada se 
va topi; Ar putea oare prietenul lui Rashid să ne treacă 
clandestin în Turcia? Vremea blândă oferea posibilitatea de 
acţiune. 

Şi totuşi, derularea anotimpurilor sublinia durata detenţiei 
mele. Mahtob şi cu mine eram reţinute deja de şapte luni în 
Iran. 

După întoarcerea noastră la Teheran, Moody a aflat că se 
rezolvase cu postul de la spital. Era entuziasmat, ţopăia plin de 
bucurie toată ziua prin casă, copleşindu-ne pe Mahtob şi pe 
mine, cu zâmbetul lui, pe care altfel îl vedeam foarte rar, 
glumea şi se purta prietenos şi plin de dragoste, lucruri care - cu 
mult timp înainte - mă atrăseseră atât de mult. 

— Actele mele încă nu sunt complet în ordine, mi-a mărturisit 


el. Dar se va trece cu vederea peste acest lucru şi mă vor lăsa 
să lucrez. Au nevoie de un anestezist. Când actele vor fi în 
regulă, mi se va plăti pentru toate orele muncite. 

Apoi, în cursul zilei, entuziasmul i-a scăzut. Deveni îngândurat 
şi puteam să-i citesc gândurile. Cum putea el să muncească şi în 
acelaşi timp să mă păzească? L-am lăsat în pace căci nu voiam 
să-i dau niciun prilej să ajungă la concluzia că aş dori mai multă 
libertate de mişcare. O să găsească el ceva. 

Programul lui de lucru la spital nu era precis stabilit. Nu 
trebuia să plece în fiecare zi de acasă, iar când era cazul, putea 
să aibă controlul asupra mea. Nasserine putea să-i raporteze ora 
sosirii şi plecării mele. Trebuia, după ce se terminau orele de 
şcoală ale lui Mahtob, să vin neapărat acasă ca să am grijă de 
Amir, în timp ce Nasserina se ducea la cursuri la Universitate. 
Singura excepţie de la acest program era joia, când aveam 
lecţia de Coran. Nasserine avea grijă ca atunci să-l 
supravegheze altcineva pe Amir. 

Puteam aproape să aud cum se învârteau rotiţele în capul lui 
Moody. Putea oare să aibă încredere în mine? Trebuia s-o facă? 
Sau era nevoit să renunţe la serviciu. 

— Joia, după lecţia de Coran, vii imediat acasă, mi-a spus el. 
Am să te controlez. 

— Bine, i-am promis. 

— Okay, a spus Moody. Şi chipul i s-a luminat la gândul că va 
lucra din nou. 

Imi foloseam rareori libertatea; şi asta doar atunci când 
merita să risc. Moody era destul de şiret ca să-şi pună toate 
rudele posibile să mă spioneze. Probabil le însărcina să mă 
controleze sporadic. 

Ceea ce făcea şi el însuşi câteodată... Dacă avea o zi liberă 
sau venea mai devreme de la serviciu, apărea la şcoală ca să ne 
ia acasă. Permanent trebuia să fiu cu ochii-n patru. 

Aşa că trebuia să mă conformez cu cea mai mare exactitate 
orarului şi nu-mi puteam permite să mă îndepărtez de el decât 
numai în anumite scopuri. 

Într-o zi, în timp ce elevele erau în pauză, o învăţătoare a 
venit încet şi s-a aşezat lângă mine pe bancă. O cunoşteam 
numai din vedere, dar îmi zâmbise întotdeauna prieteneşte... Ne 
salutam de la distanţă. 

A privit în jurul ei, în mica încăpere, ca să fie sigură că nu ne 


observă nimeni şi apoi a şoptit, dintr-o parte, în colţul gurii: 

— Nagu. Nu trebuie să spui. Nagu, doamnei Azhar. 

Am aprobat. 

— Eu vorbesc soţul meu, dumneavoastră, zise ea, căutându-şi 
cuvintele. Ea vrea ajută dumneavoastră. 

În farsi nu există niciun pronume pentru „el” şi „ea”. lranienii 
confundă întotdeauna aceşti termeni. Invăţătoarea şi-a coborât 
privirea în poală. O mână i s-a furişat aproape pe neobservate 
din veşmintele ei fluturânde şi s-a întins către a mea. A privit 
încă o dată în jur ca să se asigure că nu ne observă nimeni. Apoi 
mâna ei mi-a atins-o pe a mea şi s-a retras. In palma mea se 
afla un bileţel, pe care era mâzgălit un număr de telefon 

— Dumneavoastră telefonaţi, şopti învăţătoarea. 

In timp ce o grăbeam pe Mahtob pe drumul spre casă, am 
riscat câteva minute în prăvălia lui Hamid ca să dau de această 
urmă misterioasă. După ce am format numărul, mi-a răspuns o 
femeie care vorbea englezeşte. Se numea doamna Alavi şi era 
bucuroasă să mă audă. Mi-a explicat că lucrează pentru soţul 
învăţătoarei, care i-a povestit ei şi mamei ei despre situaţia 
mea. 

— El m-a întrebat - deoarece vorbesc engleza şi am studiat în 
Anglia - dacă aş putea face ceva ca să vă ajut, m-a informat ea. 
l-am promis că voi încerca. 

Asta era încă o dovadă că nu toţi iranienii trebuiau incluşi în 
categoria fanaticilor care îi urau pe americani. Doamna Alavi era 
sinceră în promptitudinea cu care dorea să mă ajute; probabil, 
în timp ce vorbea cu mine, îşi punea în joc viaţa şi, sigur, 
libertatea ei. 

— Cum ne putem vedea? m-a întrebat ea. 

— Trebuie să aştept până se va ivi o ocazie. 

— Când veţi avea posibilitatea să mă întâlniți, îmi voi aranja şi 
eu o pauză de prânz. Voi veni cu maşina acolo unde vă veţi afla, 
ca să vă întâlnesc. 

— In ordine, i-am răspuns eu. 

Biroul ei se afla departe de locuinţa lui Mammal, departe de 
şcoala lui Mahtob şi tot atât de departe de şcoala unde mă 
duceam la lecţiile de Coran în fiecare joi. Va fi greu să aranjez o 
întâlnire. Ca să avem linişte şi timp destul pentru a ne cunoaşte 
cum trebuie. Dacă, într-un fel, aveam unele îndoieli în privinţa 
motivelor doamnei Alavi, nu aveam de ce să mă tem în privinţa 


discreţiei ei. Sinceritatea cuvintelor ei îmi trezise încrederea. 

Zilele se târau încet, deveniră săptămâni, în timp ce eu 
căutam calea cea mai sigură şi mai eficientă ca să realizez o 
întâlnire. Acum, că Moody lucra, am descoperit că ochiurile 
reţelei de pază se îndesiseră. Nasserine mă urmărea mai 
îndeaproape decât soţul meu. De câte orii intram pe uşă, se uita 
la ceas. 

Dar, în mod inevitabil, sistemul de pază al lui Moody | s-a 
prăbuşit. Într-un oraş de patrusprezece milioane de locuitori, era 
imposibil să-mi controleze fiecare pas. Intr-o zi, când m-am 
întors de la şcoală cu Mahtob, Nasserine mă aştepta 
nerăbdătoare. Fusese chemată la o întâlnire la Universitate şi 
trebuia să-l lase pe Amir la mine. Se grăbea foarte tare. Moody 
lucra la spital. Reza şi Essey erau în vizită la rude. 

l-am telefonat imediat doamnei Alavi. 

— Pot să mă întâlnesc cu dumneavoastră astăzi după-amiază, 
chiar acum, i-am spus. 

— Plec imediat, mi-a răspuns ea. 

l-am descris poziţia parcului care se găsea la o depărtare de 
câteva străzi de casa noastră. 

— După ce-o să vă recunosc? am întrebat. 

— Port un palton negru, un pantalon negru şi un şal negru - 
haine de doliu. Mama mea a murit de curând. 

— Îmi pare rău. 

— Totul e în ordine, a răspuns ea. 

Am mâzgălit un bilet pentru Moody. Munca lui la spital un 
decurgea după un program fix. Dimineaţa, trebuia să fie acolo 
devreme pentru operaţii, dar nu ştia când putea pleca după- 
amiaza. Uneori nu se întorcea nici până la unsprezece noaptea; 
dar putea şi să apară în orice moment. 

— Copiii sunt neastâmpăraţi, i-am scris. Mă duc cu ei în parc. 

Mahtob şi Amir erau cuminţi dacă aveau voie să meargă în 
parc. Puteam să am încredere oarbă în Mahtob, iar Amir era încă 
prea mic ca să-mi fac vreo problemă din cauza lui. Ceea ce mă 
îngrijora era reacţia lui Moody în faţa hotărârii mele de a pleca 
din casă fără însoțitor şi fără permisiune, şi a ideeii de a mă 
duce în parc. Speram să mă pot întâlni cu doamna Alavi şi să mă 
întorc înaintea lui acasă. 

Copiii se jucau fericiţi la leagăne, împărtăşindu-şi entuziasmul, 
când femeia în negru s-a îndreptat spre mine. Datorită modului 


iranian de a se îmbrăca e întotdeauna dificil de apreciat vârsta 
unei femei, dar după ceea ce puteam vedea, părea să aibă vreo 
cincizeci de ani, poate puţin mai tânără. S-a aşezat lângă mine 
pe banca din parc... 

— l-am lăsat un bilet soţului meu, am spus repede. 

Ar putea să apară aici. 

— E-n ordine, a spus d-na Avlavi. Dacă vine o să fac în aşa fel 
ca şi cum câţiva dintre copiii de acolo ar fi ai mei. 

Ea prinse privirea unei altei femei care stătea pe banca de 
vizavi şi vorbi cu ea un moment în farsi. 

— l-am spus acestei femei că dacă vine soţul dumneavoastră, 
voi proceda ca şi cum aş fi cu ea şi cu copiii ei aici în parc şi nu 
cu dumneavoastră. E de acord. 

Străina acceptase fără împotrivire. Treptat, am început să 
înţeleg că iranienilor le plac intrigile. Sunt obişnuiţi să trăiască 
cu secrete, probabil de pe vremea şahului, şi făceau la fel şi pe 
timpul Ayatollahului. Complotul şi contracomplotul abundă nu 
numai în relaţiile lor oficiale cu statul, dar şi în sânul familiei. 
Rugămintea doamnei Alavi n-a surprins-o şi n-a alarmat-o 
nicidecum pe străină. Probabil că-i făcea chiar ziua puţin mai 
veselă. 

Aşadar, cum s-a întâmplat? a întrebat d-na Alavi. De ce 
sunteţi aici, în lran? 

Mi-am depănat povestea cât mai scurt posibil, relatându-i 
numai lucrurile principale. 

— Înţeleg foarte bine problema dumneavoastră, mi-a spus ea. 
Când studiam în Anglia, eram o străină. Am fost mereu tratată 
aşa deşi nu voiam deloc să mai fiu o străină. Voiam să rămân în 
Anglia, dar aveam nevoie de câţiva oameni care să mă ajute să 
pot realiza acest lucru. Dar aceştia n-au vrut să mă ajute şi am 
fost nevoită să mă întorc din nou în Iran. Asta ne-a întristat 
foarte mult pe mama şi pe mine. Am hotărât ca noi să-i ajutăm 
pe străinii din ţara noastră dacă s-ar ivi vreodată o ocazie de 
acest fel. Vă voi ajuta. Sunt sigură că pot. 

Şi-a tras sufletul, înainte de a putea să continue: 

— Mama a murit acum două săptămâni, mi-a explicat ea. 
Trebuie să ştiţi asta întrucât înainte de moartea ei am vorbit 
împreună despre dumneavoastră. Ea mi-a spus: 

„Nimeni nu ţi-a ajutat când ai fost o străină”. l-am promis că 
voi ajuta pe o străină, dacă voi avea vreodată posibilitatea. 


Trebuie acum să-mi îndeplinesc promisiunea. De altfel asta este 
şi dorinţa mea. D-na Alavi şi-a şters ochii înlăcrimaţi cu tivul 
hainei. 

— Dar cum, am întrebat-o. Ce puteţi face pentru mine? 

— Am un frate care locuieşte în Zahidan, la graniţa cu 
Pakistanul. Lui am să-i... 

— Mami! Mami! Mami! ne întrerupse Mahtob, alergând spre 
mine. Tati e aici! 

Stătea mai la o parte, dincolo de gardul de fier care înconjura 
parcul, şi mă fixa cu privirea. O neîncredere adâncă i se 
întipărise pe faţă. Mi-a făcut semn cu mâna să mă duc la el. 

— Staţi aici liniştite, le-am şoptit doamnei Alavi şi lui Matob. 
Nu-i daţi motiv de bănuială. Mahtob, du-te din nou la leagăn şi 
te joacă. 

M-am ridicat de pe bancă şi m-am dus la Moody. Eram 
recunoscătoare că exista zidul între noi. 

— Ce faci aici, a bombănit el? 

— E o zi atât de frumoasă, am spus eu. Vine primăvara. Am 
vrut să ies cu copii în parc. 

— Cine-i aia care a stat lângă tine? 

— Nu ştiu. Copiii ei se joacă aici. 

— Vorbeai cu ea. Ştie englezeşte? 

Ştiam că Moody nu putuse auzi nimic, aşa că l-am minţit: 

— Nu, am exersat să vorbesc în farsi cu ea. 

Inciudat, Moody a privit de jur-împrejur în parc, dar nu vedea 
decât copii care se jucau gălăgioşi sub supravegherea mamelor. 
Doamna Alavi şi cealaltă femeie iraniană se duseseră la 
leagăne, chipurile, pentru a se juca cu copiii lor. Nimic nu-i 
indica vreo intrigă. El mă controlase, iar eu fusesem unde îi 
spusesem. Fără vreun cuvânt, s-a întors pe loc şi a plecat acasă. 

M-am îndreptat încet spre locul de joacă; mi-am oprit puţin 
respiraţia, ca să le fac vânt lui Mahtob şi Amir cu leagănul. Mi-aş 
fi întors cu plăcere capul ca să văd dacă Moody continua să mă 
urmărească, dar mi-am jucat rolul mai departe. După câtăva 
vreme m-am aşezat din nou pe bancă. Doamna Alavi a mai 
aşteptat câteva minute înainte de a se aşeza lângă mine. 

— A plecat a spus ea. 

D-na Alavi prinse încă o dată privirea celeilalte iraniene şi i-a 
mulţumit cu o înclinare a capului. Cealaltă femeie a făcut la fel. 
Fără să cunoască motivul intrigii, colaborase cu multă 


amabilitate. Ce chinuri trebuie să îndure zilnic femeile astea 
„mi-a trecutprin minte. 

Dar gândurile mi s-au întors repede înapoi, la propriile-mi griji. 

— Fratele dumneavoastră? am întrebat, ca să nu mai pierdem 
timp. 

— Locuieşte în Zahidan. La graniţa pakistaneză. O să vorbesc 
cu el şi o să-l întreb dacă el - în cazul în care v-aş duce eu la 
Zahidan -, ar putea aranja să vă treacă graniţa. 

— Poate face asta? 

Doamna Alavi şi-a coborât vocea până când a devenit doar o 
şoaptă. 

— Face mereu asta; el însuşi trece oameni peste graniţă. 

Am început să văd lucrurile, mai în roz. Gândindu-mă la 
împrejurările care făcuseră posibilă această întâlnire, mi-am dat 
seama că de la început lucrurile se petrecuseră mult mai puţin 
întâmplător decât mi se păruse mie. Invăţătoarea de la şcoală şi 
soţul ei ştiau cu siguranţă că doamna Alavi nu era numai o 
persoană care vorbea englezeşte şi care mi-ar fi ajutat în 
virtutea acestui fapt. 

Ştiuseră de fratele ei! Cu siguranţă că nu eram singura 
reţinută în Iran. Dacă pentru mine viaţa aici era insuportabilă, 
existau, desigur, în jurul meu, milioane de oameni care îmi 
împărtăşeau suferinţa. Ţara aceasta avea un îndelungat trecut 
de guvernări represive; de aceea era logic de presupus că tot de 
multă vreme se formase o reţea profesionalizată, pusă la punct 
în toate detaliile, alcătuită din persoane a căror sarcină consta 
în a scoate oameni afară din ţară. În sfârşit, voi stabili o legătură 
cu unul din aceşti profesionişti. 

— Cât va costa? am întrebat eu. 

Nu vă faceţi nicio grijă în privinţa banilor. Aş dori să plătesc eu 
însămi. l-am promis acest lucru mamei mele. Dacă într-o zi veţi 
dori să-mi daţi banii înapoi, bine. Despre asta însă, nu-mi fac 
nicio grijă... 

— Cum putem pleca de aici, am întrebat agitată. Cum 
ajungem la Zahidan? 

— Vom pleca curând, a răspuns ea. Ca să puteţi zbura 
dumneavoastră şi fiica dumneavoastră la Zahidan trebuie să vă 
procur acte. 

Ea mi-a explicat amănunţit planul ei şi a stabilit în special un 
lucru: 


— Lucrurile trebuiau să meargă foarte repede, asta era cel 
mai important. Când totul urma să fie pregătit, trebuia să găsim 
o cale de a-l părăsi pe Moody cu câteva ore mai înainte ca el să 
ne observe lipsa. Trebuia să ajungem la aeroport, să ne urcăm 
la bordul avionului, să zburăm la Zahidan şi să luăm legătura cu 
fratele doamnei Alavi - şi toate astea înainte ca Moody să 
bănuiască ceva şi să anunţe poliţia. După cum reieşea până 
acum, cel mai bine ar fi fost joia, când Moody era de serviciu la 
spital. Mahtob şi cu mine trebuia să fim, potrivit programului, 
dimineaţa la şcoală, iar după-amiaza la lecţia de Coran, aşa 
încât am fi putut ajunge la Zahidan, înainte ca Moody să-şi dea 
seama de dispariţia noastră. 

Era un plan de acţiune mult mai raţional şi mai profesional 
decât al lui Trish şi Suzanne. Helen şi dl. Vincop de la Ambasadă 
accentuaseră că în Teheran cel mai important lucru era acela de 
a putea să ne ascundem de Moody şi de poliţie. Doamna Alavi 
nu considera acest procedeu rezonabil. Poliţia aeroportului ar fi 
fost prima care ar afla despre fuga unei femei americane şi a 
copilului ei. De aceea era foarte important să lăsăm în urmă 
aeroporturile din Teheran şi Zahidan, înainte ca absenţa noastră 
să fie anunţată autorităţilor. 

— Cât de curând, am întrebat excitată. 

— In două săptămâni, a răspuns ea, voi vorbi cu fratele meu. 
Telefonaţi-mi duminică dacă puteţi. Încercaţi să ne întâlnim din 
nou aici, apoi vom discuta detaliile. 

Mi-era greu să-mi ascund bucuria, iar lucrul acesta era ceva 
vital, nu numai în faţa lui Moody, a lui Mammal şi Nasserine şi a 
celorlalţi duşmani ai mei, dar chiar şi faţă de propria mea fiică. 
Mahtob se transformase, de câte ori fusese nevoie, într-o actriţă 
excelentă, dar nu puteam risca s-o copleşesc cu acest secret 
minunat. l-l voi spune când va sosi momentul să fugim. Nu 
înainte. 

Când ne-am întors din parc, l-am găsit pe Moody meditând, 
aşa că m-a lăsat singură cu gândurile mele, mai fierbinţi decât 
fasolea pe care o pregăteam pentru cină. 

Dar, brusc, am încremenit. Mi-au venit în minte toate 
grozăviile pe care mi le povestiseră Helen şi DI. Vincop despre 
contrabandişti. 

Ei vorbiseră însă despre contrabandiştii care treceau Oamenii 
în Turcia! îi contraziceam eu. Oamenii ăştia mă vor duce însă în 


Pakistan. Cu toate astea, sunt tot contrabandişti. Te violează. |ţi 
fură banii. Te omoară sau te predau pasdar-ului. 

Oare poveştile astea erau răspândite de guvern, ca să 
înspăimânte oamenii? Sau erau cumplit de adevărate? 

Doamna Alavi îmi câştigase uşor încrederea. Dar pe fratele ei 
nu-l cunoşteam şi nici pe oamenii care îşi puneau viaţa în joc în 
această aventură. Simţeam dorinţa înnebunitoare s-o vizitez pe 
Helen la Ambasadă ca să discut cu ea acest nou plan şi să-i cer 
sfatul, cu toate că înclinam să mă încred în d-na Alavi. 

A doua zi dimineaţă, îndreptându-ne spre şcoală, Mahtob şi cu 
mine ne-am oprit la prăvălia lui Hamid ca să-i dau un telefon lui 
Helen. l-am explicat cât am putut de bine despre această nouă 
legătură pe care stabilisem, dar la telefon trebuia să fiu foarte 
prevăzătoare. 

— Veniţi până la mine, a spus Helen. Ar fi bine pentru noi 
dacă ne-am putea vedea azi. În afară de asta, am scrisori pentru 
dumneavoastră din partea familiei. V-au sosit şi paşapoartele. 
Vă rog, veniţi azi. 

Cum trebuia să procedez? Nu era o zi propice pentru asta. 
Moody avea liber şi nu ştiam dacă sau când va apărea la şcoală. 

Am luat încăo dată telefonul lui Hamid. l-am telefonat lui Ellen 
la birou şi i-am spus că ar fi timpul să ne punem planul în 
aplicare şi cum ar putea să mă ajute să ajung la Ambasada 
Elvețiană. 

Mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, Ellen i-a telefonat lui Moody 
acasă şi l-a întrebat dacă eu şi cu Mahtob am avea voie să 
mergem după-amiază la cumpărături împreună cu ea. Ea ne-ar 
lua de la şcoală, am lua masa de prânz cu ea şi apoi ne-am 
cumpăra haine de primăvară. 

Moody a fost de acord. 

Apoi Ellen a pus în aplicare a doua parte a planului nostru. 
Telefonul a sunat la secretariatul şcolii şi o funcţionară i-a dat 
receptorul lui Khanum Shahin. Ea vorbea în farsi, dar pentru că 
pomeni de mai multe ori numele Betty, ştiam că vorbea cu 
Ellen. 

Era un test ca să vadă dacă Khanum Shahin mi-ar permite să 
primesc un telefon. Ea n-a acceptat însă acest lucru Ellen a 
trebuit să-l sune încă o dată pe Moody, ca el să telefoneze la 
şcoală şi să le permită să mă lase să vorbesc la telefon. 

În cele din urmă aveam legătura. 


— Totu-i clar, a spus Ellen cu o voce evident tremurătoare. Vă 
iau de la şcoală. 

— Bine, am răspuns eu. Apoi am adăugat: E ceva în neregulă? 

— Nu, mi-a replicat Ellen cu o voce înţepată. 

După cincisprezece minute, Ellen a sunat din nou: 

— l-am telefonat din nou lui Moody şi i-am spus că a 
intervenit ceva. Nu mai pot să rezolv azi după-amiază. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Mi-am schimbat părerea. Trebuie să vorbesc despre asta cu 
tine. 

Eram furioasă pe Ellen şi trebuia neapărat să ajung la 
Ambasadă, dar fără să am certitudinea că Ellen m-ar acoperi nu 
puteam risca. 

Ce nu mersese bine? Cum puteam ajunge la Ambasadă? 

Nici în ziua următoare nu s-a ivit vreo ocazie, deoarece Moody 
era liber şi în toane proaste. Ne-a însoţit pe mine şi pe Mahtob la 
şcoală şi ne-a dat câteva ordine înainte să se întoarcă acasă. Nu 
trebuia să ne întoarcem singure acasă, căci el ne va lua la 
prânz. Dar prânzul a venit şi a trecut fără să primim niciun semn 
de la Moody. Mahtob şi cu mine am aşteptat ascultătoare. După 
ce s-a scurs un timp oarecare, ne-am privit întrebătoare şi 
neliniştite. Eram controlate? Nu ştiam ce trebuia să facem. 

Trecuse o oră şi Moody nu venise. 

— Ar fi mai bine să mergem acasă, i-am spus lui Mahtob. 

Foarte îngrijorate că s-a întâmplat ceva care ar fi putut să 
complice situaţia noastră şi aşa destul de precară n-am mai 
pierdut timpul. Am făcut semn unui taxi oranj. De îndată ce ne-a 
lăsat la staţia noastră de pe strada Shariati, ne-am grăbit spre 
casă, fără să riscăm nicio deviere de la ruta noastră. Poate 
Moody ne spiona din urmă. 

Dar, când am ajuns acasă, l-am găsit pe Moody plângând, 
lungit pe podeaua din hol. 

— Ce s-a întâmplat, am întrebat. 

— Nelufar, a rostit Moody. A căzut de pe balconul de acasă. 
să mergem. 


12 


Nelufar era fiica în vârstă de nouăsprezece luni a celui de-al 
doilea fiu al lui Baba Hajji şi al lui Ameh Bozorg, Morteza, şi al 
soţiei sale, Nastaran. Era copiliţa drăguță care stricase din 
greşeală unul din torturile de la aniversarea lui Mahtob. Cu 
râsetele şi cu gânguritul ei, fusese întotdeauna drăgăstoasă faţă 
de mine şi de Mahtob. 

Reacţia mea imediată a fost o îngrijorare adâncă în privinţa 
sănătăţii ei, dar curând în capul meu a sunat un clopot de 
alarmă. Era o capcană? Elaborase Moody vreun plan ca să ne 
târască undeva? 

Nu ne rămânea decât să-l însoţim din nou în strada Shariati şi 
în taxi. Frica mă făcuse vigilentă. Îi povestise Ellen lui Moody 
despre secretele noastre? Telefonase Ambasada? Ne făcea să 
dispărem în altă ascunzătoare înainte de a fi avut prilejul să 
povestim cuiva ceva despre asta? 

Am fost nevoiţi să schimbăm de două ori taxiul şi, în timp ce 
mergeam mă rugam ca Mahtob să nu ne dea de gol că 
recunoaşte zona, căci ne aflam în porţiunea, aproape familiară 
nouă, care ducea la Reprezentanţa SUA de la Ambasada 
Elvețiană. 

În realitate, spitalul la care am ajuns în cele din urmă se afla 
chiar de cealaltă parte a străzii, vizavi de ambasadă. 

Moody ne-a condus repede în sala de primire şi a cerut 
numărulcamerei lui Nelufar. Cu cunoştinţele mele limitate de 
farsi am înţeles totuşi că există o problemă, iar Moody trebuia 
să apeleze la autoritatea lui de medic ca să înlăture birocraţia. 
S-a implicat într-o discuţie furioasă cu portarul, înainte de a ne 
spune: 

— Voi n-aveţi voie să intraţi. Tu nu porţi chador-ul şi nici 
Mahtob. 

Mi-am dat seama imediat de dilema lui Moody, întrucât dacă 
intra la Nelufar, trebuia să ne lase pe mine şi pe Mahtob în sala 
de primire, fără pază, chiar vizavi de Ambasadă! Am înţeles pe 
loc că nu era vorba de nicio capcană. Nelufar era, într-adevăr 
rănită. Pentru un timp mi-am uitat propria grijă. Mă durea 
sufletul pentru fetiţă şi părinţii ei. Moody a hotărât în fine că 
necazurile de familie au prioritate în faţa securităţii familiei. Şi, 
bineînţeles, el nu ştia că eu cunoşteam locul unde ne aflam. 


— Rămâneţi aici, a comandat el. Apoi a alergat ca să se 
intereseze de starea lui Nelufar. 

Era ciudat să te afli atât de aproape de Ambasadă şi să nu 
poţi acţiona. Câteva minute petrecute cu Helen n-ar fi putut însă 
echivala mânia lui Moody. 

După câteva minute el s-a întors. 

— Nu mai e nimeni aici, ne-a spus el. Morteza a dus-o la alt 
spital. Nastaran a plecat acasă, aşa că o să ne ducem la ea. 

Ne-am îndreptat repede spre casa lor, aflată în apropiere, şi 
pe drum am trecut pe lângă Ambasadă. M-am silit să nu privesc 
clădirea şi am încercat în tăcere s-o determin pe Mahtob să facă 
la fel. Nu voiam ca Moody să observe că noi cunoşteam tăbliţa. 

Locuinţa lui Morteza şi Nastaran se afla într-un bloc din 
spatele Ambasadei. Se adunaseră deja mai multe femei ca să-şi 
exprime compătimirea, printre care şi Fereshteh, nepoata lui 
Moodv, care fierbea ceaiul. Nastaran umbla de colo până colo şi 
ieşea din când în când pe balcon ca să vadă dacă nu apărea 
soţul ei cu ştiri despre fetiţă. 

Fetiţa se prăbuşise chiar din acest balcon, aflat la etajul trei. 
Ea se rostogolise peste grilajul de metal, înalt numai de 
douăzeci şi cinci de centimetri. Acest balcon obişnuit, şi această 
obişnuită tragedie, era ceva tipic pentru Teheran. 

Trecuseră două ore de discuţii neliniştite, consolatoare. 
Mahtob se lipise de mine plină de gravitate. Ne gândeam 
amândouă la copilaşul drăgălaş şi fericit şi ne rugam în şoaptă 
ca Dumnezeu să vegheze asupra micuţei Nelufar. 

Am încercat s-o alin pe Nastaran şi ea ştia că afecțiunea mea 
era reală, căci aveam în suflet compătimirea unei mame. 

Întâmplarea a făcut ca eu şi cu Mahtob să ieşim împreună cu 
ea pe balcon, atunci când a vrut să se uite încă o dată după 
soţul ei. Şi, la capătul curţii, l-am văzut pe Morteza apropiindu- 
se flancat de doi dintre fraţii lui. Duceau în braţe nişte cutii de 
carton pline cu batiste fine de hârtie, care erau foarte grele. 

Nastaran a scos un țipăt înspăimântător de durere, care te 
făcea să te cutremuri până în măduva oaselor, căci interpretase 
corect îngrozitorul semn. Batistele erau aduse ca să usuce 
lacrimile. 

A alergat la uşă şi i-a aşteptat pe bărbaţi pe scară. 

— Mordeh! „A murit!” a strigat Morteza în timp ce lacrimile-i 
şiroiau. 


Nastaran a căzut leşinată pe podea. 

In scurt timp casa s-a umplut de rudele îndoliate. Potrivit 
ritualului, rudele îndoliate se lovesc în piept şi ţipă. 

Moody, Mahtob şi cu mine plângeam împreună cu ei. 

Îi compătimeam din suflet pe Nastaran şi Morteza, dar în timp 
ce lunga noapte se scurgea în doliu şi lacrimi „mă întrebam cum 
se va răsfrânge această tragedie asupra propriilor mele planuri. 
Era marţi, iar duminică trebuia să mă întâlnesc în parc cu 
doamna Alavi. 

Voi putea să-mi păstrez înţelegerea sau viaţa noastră va fi 
încă tulburată din cauza acestei tragedii? Trebuia să existe o 
ocazie ca să-i pot da un telefon atât ei cât şi lui Helen, la 
Ambasadă. Şi mai trebuia neapărat să aflu ce se întâmplase cu 
Ellen. 

In dimineaţa următoare ne-am îmbrăcat în culoarea neagră 
de doliu şi ne-am pregătit să însoţim familia şi nenumăratele 
rude la cimitir. Peste noapte, Nelufar fusese ţinută la gheaţă şi, 
potrivit ritualului, în această zi părinţii ei trebuiau să se supună 
unei spălări rituale a corpului, în timp ce rudele celelalte intonau 
rugăciuni speciale. Apoi, Nelufar va fi înfăşurată într-o pânză 
albă simplă şi va fi dusă la cimitir. 

In timp ce ne pregăteam pentru trista zi care ne stătea în 
faţă, i-am spus lui Moody în dormitorul nostru de la Mammal. 

— De ce nu pot să rămân acasă şi să am grijă, de copii în timp 
ce toţi ceilalţi se duc la cimitir? 

— Nu, a răspuns el. Trebuie să vii cu noi. 

— Nu vreau ca Mahtob să vadă aşa ceva. Pot să fiu mai 
folositoare dacă rămân acasă şi am grijă de copii. 

— Nu! 

Odată ajunşi la Nastaran şi la Morteza, am repetat propunerea 
în prezenţa lui Moody şi toţi au găsit ideea foarte bună. Moody a 
cedat repede. Era prea preocupat ca să-şi mai facă griji în 
privinţa mea. 

N-aş fi îndrăznit să părăsesc casa fără permisiunea lui Moody, 
dar cât eram singură cu nişte copii neştiutori puteam să folosesc 
telefonul. Aşa că am alergat la telefon şi am sunat-o pe Helen. 

— Vă rog veniţi aici, mi-a spus ea, trebuie să vorbesc cu 
dumneavoastră. 

— Nu pot. Sunt chiar în apropierea Ambasadei, dar nu pot 
veni. 


M-am gândit că mai târziu, când se vor întoarce ceilalţi, aş fi 
putut lua copii într-un parc, aşa că Helen şi cu mine am stabilit 
un plan provizoriu ca să ne întâlnim în jurul orei trei într-un parc 
din apropierea Ambasadei. 

Pe doamna Alavi n-am găsit-o, ceea ce m-a necăjit, dar am 
reuşit s-o prind pe Ellen la birou şi discuţia cu ea m-a făcut să 
trag o sperietură îngrozitoare. i 

— Am să-i spun totul lui Moody, a spus Ellen. li voi spune că 
vrei să încerci să fugi. 

— N-ai voie să-mi faci una ca asta! am implorat-o eu. Ţi-am 
povestit totul pentru că eşti americancă. Şi mi-ai promis că vei 
păstra secretul. Ai promis să nu spui nimănui nimic despre acest 
lucru. 

— l-am povestit totul lui Hormoz, şi vocea i-a devenit tăioasă. 
E foarte supărat pe mine. Mi-a poruncit să nu pătrund niciodată 
în Ambasadă şi mi-a spus că obligaţia mea islamică ar fi să-i 
mărturisesc totul lui Moody. Dacă nu fac asta, iar ţie şi lui 
Mahtob vi se întâmplă ceva, atunci va fi numai vina mea, ca şi 
când eu v-aş fi omorât. Trebuie să-i spun. 

O teamă înspăimântătoare m-a cuprins. Moody ar fi fost în 
stare să mă omoare. În orice caz, m-ar închide şi mi-ar lua-o pe 
Mahtob. Aş fi fost privată pentru totdeauna de preţioasele 
fărâme de libertate pe care reuşisem să le obţin până acum. Din 
clipa asta n-ar mai avea încredere în mine niciodată. 

— Te rog, nu! nu face asta! am suspinat eu. Te rog, nu-i 
spune nimic. 

Am tipat prin telefon la Ellen. Plângeam, imploram, am apelat 
la proveniența noastră comună, dar ea părea de neînduplecat. 
Repeta întruna că trebuia să-şi îndeplinească obligaţia ei 
islamică din dragoste faţă de mine şi din grijă faţă de sănătatea 
mea şi a fiicei mele. Era obligată să-i spună totul lui Moody. 

— Lasă-mă pe mine s-o fac, i-am spus disperată. Pot s-o fac 
mai bine ca tine. Am s-o fac. 

— E-n ordine, a hotărât Ellen. Am să-ţi acord un răgaz. Dar 
trebuie să-i spui, altfel o fac eu însămi. 

Am pus receptorul în furcă şi am simţit un şarpe islamic în 
jurul gâtului. Ce trebuia să fac acum? Cât voi putea amâna? Cât 
timp voi găsi scuze ca s-o potolesc pe Ellen? Va trebui să-i 
mărturisesc totul lui Moody? Cum va reacţiona el? O să mă bată 
- nu exista nicio îndoială în privinţa asta - dar cât de departe îl 


va împinge furia. Şi apoi? 

Cât aş fi dorit să-mi fi ţinut gura faţă de Ellen şi să-mi fi 
păstrat secretul! Dar cum aş fi putut să prevăd că voi eşua nu 
încrezându-mă într-un iranian ci într-o americancă din oraşul 
meu natal? 

Mânioasă din cale afară, dar fără să mă pot dezlănţui şi 
împinsă de o energie nervoasă, am privit în jurul meu la mizeria 
obişnuită din casele iraniene. Neştiind ce aş putea face altceva, 
m-am apucat de treabă, începând cu bucătăria. Podeaua unei 
bucătării iraniene este astfel construită încât să poată fi 
curățată simplu, aruncând doar câteva găleți de apă şi clătind-o 
de gunoi, care se scurge printr-o scurgere practicată în mijloc. 
Ceea ce am şi făcut; zvârlind găleată după găleată pe podea, 
am clătit chiar şi pe sub rafturile de metal, colţişor neglijat de 
mai toate femeile iraniene, de unde au ieşit la iveală leşurile 
multor gândaci uriaşi. 

Incercând să-mi înving scârba, am spălat pe jos întreaga 
bucătărie şi n-am dat atenţie zarvei pe care o făceau cei vreo 
cinci-zece copii care zburdau în sala de la intrare. 

Am căutat proviziile de alimente şi m-am hotărât să gătesc. 
Cum mâncatul reprezintă ocupaţia predilectă a acestor oameni, 
ştiam că se vor bucura dacă la întoarcere îi voi aştepta cu masa. 
Trebuia pur şi simplu să fac ceva. Când am descoperit în frigider 
o bucată de carne de vacă în locul obişnuitei cărni de oaie, am 
hotărât să fac un taskabob, o mâncare persană care lui Moody îi 
plăcea în mod special. Am tocat şi am călit un morman de ceapă 
şi am amestecat-o într-o oală cu felii subţiri de carne de vită şi 
condimente, în special, cu curry. Deasupra am pus cartofi roşii şi 
morcovi. In curând totul clocotea pe foc, răspândind în plăcut 
miros de tocană de vită bine condimentată. 

Inima îmi bătea neliniştită, dar am observat că activităţile 
mele curente mă ajutau să-mi păstrez cumpătul. Moartea 
tragică a lui Nelufar o să-mi ofere un răgaz de câteva zile. In 
timpul zilelor de doliu, Moody nu va lua legătura cu Ellen şi 
Hormoz. Am înţeles că singura mea şansă era să-mi păstrez pe 
cât posibil statu-guo-ul şi să trăiesc cu speranţa că doamna 
Alavi va realiza o minune înainte ca trădarea lui Ellen să 
declanşeze o criză. 

— Găseşte-ţi o preocupare, îmi spuneam singură. 

Tocmai găteam specialitatea mea, fasole fafă, după o reţetă 


libaneză, când s-au întors rudele îndoliate. - Nu poţi să găteşti 
aşa fasolea, mi se adresă Fereshteh, când văzu că o amestec cu 
ceapa. Noi o facem altfel. 

— Lasă-mă s-o fac aşa cum ştiu eu, i-am replicat. 

— Bine, dar n-o s-o mănânce nimeni. 

Fereshteh s-a înşelat. Clanul a devorat tot ce gătisem şi m-a 
copleşit cu laude. 

Mă bucurau, desigur, laudele lor, iar Moody era mândru de 
mine împotriva voinţei sale... Eu însă aveam un gând ascuns. 
Ştiam că săptămâna următoare adulţii vor fi foarte ocupați cu 
parastase şi voiam să-mi consolidez poziţia de supraveghetoare 
la copii, bucătăreasă, femeie de serviciu. După ce masa s-a 
sfârşit, la dorinţa generală, am primit acest post. 

După-amiază, către ora trei au fost cu toţii entuziasmați când 
am propus să iau copiii cu mine într-un parc apropiat. Dar, spre 
decepţia mea, uriaşul Majid m-a însoţit, căci el era întotdeauna 
dispus să se joace. Am privit-o pe Helen de la distanţă şi am 
clătinat aproape imperceptibil din cap. Ea ne-a urmărit o vreme, 
dar n-a îndrăznit să se apropie. 

Săptămâna s-a scurs greu. N-am mai putut telefona fiindcă 
mereu cel puţin un adult găsea un motiv să rămână cu mine şi 
cu copiii. M-am bucurat foarte mult când Moody m-a anunţat că 
perioada de doliu ia sfârşit vineri şi că sâmbătă - o zi înainte de 
înţelegerea pe care o aveam cu doamna Alavi - Mahtob trebuia 
să meargă din nou la şcoală. 

Moody era însă uşor agitat. Odată cu terminarea doliului 
pentru Nelufar, grijile lui în privinţa propriei familii îl copleşeau 
din nou. Recunoşteam în ochii lui tulburi o urmă crescândă de 
nebunie. Asta îmi sfărâmă şi echilibrul meu şi mă aduse într-o 
stare apropiată de o panică iraţională. Uneori eram convinsă că 
Ellen îi spusese deja total; alteori credeam că dădea toate 
semnele de nebunie. 

Sâmbătă, când ne pregăteam pentru şcoală, Moody era într-o 
stare deosebit de proastă. Intrucât nu voia să mă slăbească 
nicio clipă din ochi, urma să ne însoţească la şcoală. Enervat, 
căutând ceartă, ne-a purtat în lungul străzii şi ne-a împins cu 
brutalitate într-un taxi. Mahtob şi cu mine am schimbat priviri 
înfricoşate; simţeam că ne aşteaptă un scandal. 

Ajunşi la şcoală, mi-a spus în faţa lui Mahtob: 

— Las-o aici. Trebuie să înveţe să rămână singură. Du-o în 


clasă şi vino cu mine acasă. 

Mahtob a început să ţipe şi s-a agăţat de tivul paltonului meu. 
Avea abia cinci ani şi îi era imposibil să analizeze cu 
discernământ ce reprezenta un pericol mai mare: să îndrepte 
mânia lui taică-său asupra ei sau să fie despărțită de maică-sa. 

— Mahtob trebuie să fii curajoasă, i-am şoptit repede. 

Încercam să-i vorbesc liniştitor, dar puteam să aud cum îmi 
tremura vocea... 

— Vino să te duc în clasa ta. O să fie bine. Te iau la prânz. 

Mahtolb a cedat îndemnului meu când am luat-o de mână, şi 
m-a urmat de-a lungul holului. Dar, cu cât se apropia mai mult 
de clasă, şi se îndepărta de ameninţătorul ei tată, cu atât mai 
tare a început să scâncească şi să suspine. Când am ajuns în 
sala de clasă, plângea la fel de tare cum plânsese de frică în 
primele zile de şcoală, înainte ca eu să fi început s-o aştept la 
secretariat, rămânând astfel în apropierea ei. 

— Mahtob, o rugam eu. Trebuie să te linişteşti. Tata este într- 
adevăr foarte furios. 

Cuvintele mele s-au pierdut printre ţipetele lui Mahtob. Cu o 
mână s-a agăţat de mine, iar cu cealaltă şi-a împins 
învăţătoarea. 

— Mahtob, am strigat, te rog... 

Deodată toată clasa de fete a scos un strigăt de surpriză şi 
uluire. Dintr-o mişcare şi-au strâns şalurile şi s-au asigurat că au 
capetele înfăşurate regulamentar. Un bărbat pătrunsese în 
împărăţia lor! 

Mi-am ridicat privirea şi l-am zărit pe Moody. Statura lui se 
înălța mult deasupra noastră, iar fruntea-i, ce se făcea tot mai 
înaltă, se înroşise ca sângele de mânie. Ţinea pumnul sus, ca să- 
şi lovească potrivnicul. În ochi i se adunase mânia a miilor de 
demoni torturați. 


13 


Apucând-o pe Mahtob de braţ, Moody a îmbrâncit-o şi, 
răsucind-o aşa încât ea să-l privească în faţă, i-a tras o palmă 
peste obraz. 

— Nu, am strigat eu. N-o lovi! 

Mahtob a scos un țipăt pătrunzător de durere şi surprindere. 
Dar n-a reuşit să se desprindă din strânsoare şi a ajuns din nou 
la tivul paltonului meu de care s-a agăţat strâns. Am încercat să 
mă interpun între ei doi, dar el era mult mai puternic decât noi 
amândouă la un loc. A început să lovească orbeşte în mica ţintă 
mişcătoare şi a nimerit-o în braţ şi în spate. Cu fiecare lovitură 
tipetele lui Mahtob deveneau mai tari. 

Disperată, am tras-o pe Mahtob de braţ şi am încercat s-o 
îndepărtez de el. Cu braţul stâng am dat-o pe Mahtob la o parte, 
împingând-o spre perete. Khanum Shahin şi alte câteva 
învăţătoare au format repede un cerc apărător în jurul ei. Ea 
încerca să fugă, să se elibereze din strânsoarea lor, dar ele o 
împingeau înapoi. 

Furia lui Moody s-a îndreptat imediat spre o nouă ţintă. Şi-a 
repezit pumnul drept spre tâmpla mea şi m-am clătinat ameţită, 
gata să cad pe spate. 

— Te omor! a urlat el în englezeşte privindu-mă furios, pentru 
ca apoi să-şi îndrepte privirea-i batjocoritoare spre învăţătoare. 
Şi, în timp ce îmi strângea încheietura mâinii ca într-o 
menghină, se îndreptă direct spre Khanum Shahin: 

— Am s-o omor, a repetat el încet, mânios. M-a smuls de braţ. 
Am opus puţină rezistenţă, căci fusesem prea atinsă de lovitura 
lui puternică ca să mă mai pot elibera din strânsoarea lui. 
Undeva în zăpăceala şi în sperietura mea eram într-adevăr 
bucuroasă că-şi îndreptase furia numai contra mea. M-am 
hotărât să plec cu el, numai ca să-l îndepărtez de Mahtob. Totul 
e în ordine, îmi spuneam în tăcere, numai să nu fie în apropierea 
ta. - Atâta timp cât eu sunt cu el, ea e în siguranţă. 

— Nu-ţi face griji, Mahtob, am suspinat eu. Mă întorc. Acum 
hai să plecăm. Hai să plecăm! 

Khanum Shahin a trecut în faţă şi a îmbrăţişat-o pe Mahtob. 
Celelalte învăţătoare s-au dat în lături şi au format un culoar 
pentru Moody şi pentru mine. Toate aceste femei erau lipsite de 
putere în faţa furiei unui singur bărbat. Ţipetele stridente ale lui 


Mahtob au devenit tot mai tari şi mai disperate în timp ce Moody 
mă trăgea din clasă pe hol şi spre stradă. 

Eram ameţită de frică şi de durere; o frică de moarte mă 
năpădea când mă gândeam la ceea ce ar putea să-mi facă 
Moody. 

M-ar omori într-adevăr? Dacă aş supravieţui, ce-ar face el cu 
Mahtob? Aş revedea-o vreodată? 

Afară, în stradă, Moody a răcnit la un taxi oranj: 

— Mustakim (înainte!) 

Taxiul a oprit pentru noi. Moody a deschis uşa din spate şi m- 
a împins cu grosolănie înăuntru. Patru sau cinci iranieni se 
înghesuiau deja pe bancheta din spate, aşa că Moody a sărit pe 
locul din faţă. 

Când taxiul s-a integrat cu repeziciune în circulaţie, Moody, 
fără să se sinchisească de ceilalţi, s-a întors spre mine şi mi-a 
strigat: 

— Eşti o fiinţă rea! M-am săturat de tine. Am să te omor! 
Chiar astăzi am să te omor! 

A continuat aşa câteva minute, până când, în siguranţa 
relativă a taxiului, m-a cuprins mânia şi, învingându-mi lacrimile 
şi frica, i-am replicat plină de sarcasm: 

— Ah, da. Spune-mi numai cum vrei să mă omori. 

— Cu un cuţit mare. Te tai bucăţi. O să-ţi trimit nasul şi o 
ureche familiei tale. N-or să te mai vadă niciodată. Şi împreună 
cu sicriul tău am să trimit şi cenuşa unui steag american ars. 

Mi s-a făcut din nou frică, mai tare decât înainte. De ce îl 
enervasem? îşi ieşise din minţi şi nu puteai să pre vezi ce putea 
să facă. Ameninţările lui păreau înspăimântător de adevărate. 
Stiam că era capabil de nebunia pe care o descrisese amănunţit. 

Continuă să răcnească, să ţipe şi să înjure. N-am mai îndrăznit 
să mai răspund. Puteam doar să sper că îşi va revărsa mânia în 
vorbe nu în fapte. - Taxiul alerga grăbit mai departe, dar nu în 
direcţia casei, ci spre spitalul unde lucra el. In timp ce plănuia 
pasul următor, se liniştise. 

Când taxiul s-a oprit în mijlocul unei aglomeraţii, Moody s-a 
întors spre mine şi mi-a poruncit: 

— Coboară! 

— Nu cobor! am spus repede. 

— Am spus, coboară!!! a țipat el. 

S-a întins peste spătarul scaunului, a tras de mâner şi a 


deschis uşa. Cu celălalt braţ mi-a dat un brânci şi m-am 
rostogolit împiedicându-mă pe jumătate, în stradă. Spre 
surprinderea mea Moody a rămas pe scaun. Inainte să-mi dau 
seama ce mi se întâmplă, a închis uşa cu zgomot, iar taxiul a 
plecat cu Moody. 

înconjurată de mulţimea de oameni care se grăbeau spre 
treburile lor, mă simţeam mai singură ca niciodată. Primul meu 
gând s-a îndreptat spre Mahtob. Se va întoarce Moody la şcoală 
s-o ia, să-i facă rău şi să mi-o ia de lângă mine? Nu, era clar. El 
se îndrepta acum spre spital. 

Ştiam că Moody urma să se întoarcă la prânz ca s-o ia pe 
Mahtob de la şcoală, dar nu înainte. Aşa că aveam câteva ore la 
dispoziţie. 

— Caută un telefon, mi-am spus. Sun-o pe Helen. Sună poliţia. 
Sună pe oricine ar putea pune capăt acestui coşmar. 

Nu reuşeam nicăieri să găsesc un telefon şi am umblat un 
timp fără ţintă pe străzi, în timp ce lacrimile îmi înmuiau rusari- 
ul până când am recunoscut zona. Eram la numai câteva blocuri 
depărtare de locuinţa lui Ellen. Am luat-o la fugă, blestemând 
paltonul larg în care mă împiedicam. Mă rugam ca Ellen să fie 
acasă, chiar şi Hormoz. Dacă nu puteam lua legătura cu 
Ambasada, trebuia să mă bazez pe Ellen şi Hormoz! Trebuia să 
mă bazez pe cineva! 

Când m-am apropiat de locuinţa lui Ellen, mi-am adus aminte 
de prăvălia de unde telefona ea şi când m-am apropiat de 
prăvălie m-am străduit să-mi vin în fire ca să nu-mi atrag vreo 
neplăcere. 

Am intrat şi i-am spus proprietarului că sunt prietena lui Ellen 
şi că trebuie să dau un telefon. El a fost de acord. 

Curând, la celălalt capăt al telefonului se afla Helen şi tot 
calmul meu începu să se prăbuşească. 

— Ajutaţi-mă, vă rog. Trebuie să mă ajutaţi am suspinat eu. 

— Liniştiţi-vă, a spus Helen. Spuneţi-mi ce s-a întâmplat. 

l-am povestit ce se petrecuse. 

— N-o să vă omoare, mă consolă Helen. V-a ameninţat deja 
de mai multe ori. 

— Nu, de data asta vorbeşte-serios. Vrea s-o facă azi. Vă rog, 
trebuie să ne întâlnim. Veniţi, vă rog! 

— Puteţi să veniţi la Ambasadă? a întrebat Helen. 

Am calculat. Nu aveam timp să fac drumul lung până la 


Ambasadă iar la prânz să fiu din nou la Mahtob la şcoală. 
Trebuia să fiu acolo, chiar dacă îmi puneam viaţa în pericol; 
trebuia să-mi salvez copilul. 

— Nu, i-am răspuns. Nu pot veni la Ambasadă. 

Ştiam că Helen era asediată zilnic de numeroşi străini aflaţi în 
Iran şi că fiecare avea povestea lui tragică, disperată. Timpul ei 
era măsurat şi îi era aproape imposibil să-şi facă liber, dar eu 
aveam nevoie de ea acum. 

— Trebuie să veniţi! am strigat. 

— În ordine. Unde? 

— La şcoala lui Mahtob. 

— Bine. 

M-am întors în grabă înapoi spre strada principală, unde 
puteam să iau un taxi oranj. Lacrimile îmi şiroiau pe obraji şi l- 
am împins la o parte pe un trecător care mă împiedica în goana 
mea. Aşa am trecut pe lângă locuinţa lui Ellen tocmai în 
momentul în care Hormoz privea de la o fereastră deschisă a 
apartamentului; aflat la etajul doi. 

— Betty! a ţipat el. Unde vă duceţi? 

— Nicăieri. Totu-i în ordine. Lăsaţi-mă în pace. 

Hormoz a sesizat panica din vocea mea. A ieşit din casă şi m- 
a ajuns cu uşurinţă la jumătatea drumului spre strada principală. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat el. 

— Lăsaţi-mă în pace, am suspinat eu. 

— Nu, nu vă las. Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. Trebuie să plec. 

— Veniţi înăuntru, mi-a propus Hormoz. 

— Nu, nu pot. Trebuie să merg la Mahtob la şcoală. 

— Veniţi înăuntru, a repetat Hormoz blând. Descărcaţi-vă 
sufletul. Şi apoi vă ducem noi la şcoală. 

— Nu, am telefonat la Ambasadă şi câţiva dintre oamenii de 
acolo mă aşteaptă să ne întâlnim la şcoală. 

Mândria iraniană a lui Hormoz s-a simţit lezată. 

— De ce aţi telefonat la Ambasadă. Nu rezolvaţi nimic cu 
Ambasada. Scoate-ţi-o din joc. Nu vă pot ajuta cu nimic. 

Am suspinat, drept răspuns. 

— Faceţi o mare greşeală, mi-a spus în concluzie Hormoz. 
Telefonând la Ambasadă vă atrageţi într-adevăr mânia lui 
Moody asupra dumneavoastră. 

— Eu plec, am spus eu. Mă duc la Mahtob la şcoală. 


Când a văzut că nu mă poate abate de la hotărârea mea şi că 
trebuia să ajung la fiica mea, Hormoz a spus: 

— Vă ducem acolo. Eu şi Ellen vă ducem acolo cu maşina. 

— Bine, am spus eu. Cât se poate de repede. 

Toată şcoala era agitată. Khanum Shahin mi-a spus că Mahtob 
era în clasa ei, bosumflată, dar liniştită. A propus să n-o 
deranjăm şi am fost de acord. Ellen şi Hormoz au vorbit îndelung 
cu directoarea, făcând în aşa fel încât să li se confirme detaliile 
pe care le povestisem eu. Hormoz reacţionă cu îngrijorare. li 
venea greu să audă relatările despre nebunia lui Moody şi să mă 
vadă atât de îndurerată. Căuta o cale să rezolve această criză, 
fără să mai dezlănţuie şi alte nenorociri. 

După un timp, d-na Azhar veni grăbită şi-mi spuse: 

— Afară, cineva doreşte să vă vorbească. 

— Cine? a întrebat plină de neîncredere Khanum Shahin. 

Hormoz îi spuse ceva în farsi, iar chipul directoarei se 
întunecă. Nu voia ca funcţionari ai Ambasadei Elveţiene să fie 
implicaţi în treaba asta. 

În ciuda figurii ei speriate, am ieşit afară ca să vorbesc 
singură cu ei. 

Helen şi DI. Vincop aşteptau în faţa şcolii. Am urcat împreună 
cu ei pe bancheta din spate a unei maşini oarecare, despre care 
nu puteai şti că aparţine Ambasadei. Acolo le-am povestit tot ce 
se întâmplase. 

— Vă ducem la Poliţie, a propus DI. Vincop. 

Poliţia! De multe ori m-am gândit foarte atent la această 
posibilitate şi de fiecare dată am înlăturat-o. Poliţia era poliţia 
iraniană, organul executiv al, legii iraniene. lar după legea 
iraniană Moody era stăpân absolut asupra familiei sale. 
Câteodată ajutorul poliţiei era binevenit, dar mă temeam 
derezoluţia finală. Avea puterea să mă deporteze şi să mă 
constrângă să părăsesc ţara fără fiica mea. Mahtob ar rămâne 
atunci prizonieră în ţara asta de nebuni lângă acest tată lipsit de 
rațiune. Dar acum mi se păru şi mie că Poliţia rămăsese singura 
alternativă. Cu Wcât mă gândeam mai mult la întâmplările din 
dimineaţa aceea, cu atât eram mai convinsă că Moody îşi va 
duce la capăt amenințările. Eram îngrijorată atât pentru Mahtob 
cât şi pentru mine. 

— Bine, le-am spus. Merg la Poliţie. Dar mai întâi s-o iau pe 
Mahtob. 


M-am întors din nou în şcoală unde Ellen şi Hormoz mai 
discutau încă cu Khanum Shahin. 

— O iau acum pe Mahtob cu mine, am spus eu. 

Doamna Azhar a tradus spusele mele şi răspunsul negativ al 
lui Khanum Shahin. Cuvintele directoarei reflectau o schimbare 
plină de gravitate şi de mânie în comportamentul ei. Luni în şir, 
şi chiar azi de dimineaţă, ea fusese, în acest mic război 
împotriva soţului meu, în mod Wclar de partea mea. Făcusem 
însă greşeala de neiertat să introduc în sfera ei funcţionari ai 
Reprezentanţei de interese SUA. Din punct de vedere oficial, ei 
erau funcţionari elveţieni, dar reprezentau interesele SUA. 
Datoria lui Khanum Shahin era să predice, să înveţe, să 
inoculeze propaganda antiamericană. Primise funcţia, pe care o 
avea, de directoare a unei şcoli, tocmai datorită fermelor ei 
convingeri politice. 

Khanum Shahin mi-a spus: 

— N-o putem lăsa să iasă. Aici domneşte legea islamică. 
Aceasta este o şcoală islamică şi noi trebuie să respectăm 
legea, iar după legea islamică copilul aparţine tatălui. In situaţia 
de faţă nu vă putem da în niciun caz copilul. 

— Dar trebuie! am ţipat eu. O s-o chinuiască. 

Khanum Shahin a devenit şi mai gravă: 

— Nu, a repetat ea şi a adăugat: N-ar fi trebuit niciodată să 
aduceţi aici oamenii de la Ambasadă. 

— Bine, atunci mergeţi dumneavoastră cu mine şi cu Mahtob 
la Poliţie. Vine cineva de la şcoală cu noi? 

— Nu, a replicat Khanum Shahin. Noi nu ştim nimic. 

— Dar el a afirmat în prezenţa dumneavoastră că vrea să mă 
omoare. 

— Noi nu ştim nimic, a repetat directoarea. 

Privirea mi-a căzut atunci asupra lui Khanum Matavi, o 
funcţionară care era cea mai conştiincioasă elevă a mea la 
engleză. 

— Şi dumneavoastră? am întrebat-o eu. Dumneavoastră l-aţi 
auzit? 

— Da, a răspuns ea. Eu l-am auzit. 

— Aţi merge cu mine la Poliţie? 

Khanum Matavi a aruncat o privire rapidă către Khanum 
Shahin, care a ridicat capul şi a plescăit din limbă - nu. 

— Nu pot în timpul orelor de şcoală, a spus Khanum Matavi. 


Dar după şcoală aş merge cu dumneavoastră la Poliţie şi le-aş 
spune că l-am auzit ameninţându-vă că vă va ucide. 

Această impertinenţă a făcut-o pe Khanum Shahin să-şi 
încreţească fruntea. 

Încercând un sentiment de dezamăgire, mută de frică, 
scârbită de legea islamică care îmi interzicea accesul la propria- 
mi fiică, m-am întors afară, refugiindu-mă în maşina Ambasadei. 

— Nu vor să mi-o dea pe Mahtob, am plâns eu. Refuză chiar 
să meargă la Poliţie. 

— Ce veţi face, a întrebat Helen. 

— Nu ştiu, am răspuns. 

Cuvintele „poliţie” şi „lege islamică” mi se învârteau în cap. 
Dacă legea islamică o determina pe Khanum Shahin să fie atât 
de supusă, atunci de câtă simpatie şi compătimire m-aş fi putut 
aştepta eu din partea poliţiei? Acolo vor fi numai bărbaţi. Eram 
sigură că mergând la Poliţie o voi pierde pe Mahtob pentru 
totdeauna. Şi acest lucru nu-l puteam face chiar dacă ar fi fost 
să-mi pun viaţa în joc. Puteam oare să cred că Moody se va 
calma, că nu-şi va pune în aplicare amenințările, că voi mai trăi 
încă o zi? Aveam de fapt de ales? 

Helen şi Dl. Vincop încercau să mă determine să gândesc 
raţional. Îmi înțelegeau temerile referitoare la Poliţie, căci erau 
întemeiate. Ei erau îngrijoraţi în privinţa securităţii mele şi a 
copilului nevinovat aflat în vâltoarea acestei demenţe. 

Dezvăluindu-mi gândurile, le-am povestit de doamna Alavi şi 
de planul ei - să ne treacă, pe Mahtob şi pe mine, clandestin, cu 
ajutorul fratelui ei, în Pakistan. 

— Planul este aproape elaborat, am spus eu. Acum nu trebuie 
decât să aştept să văd ce se întâmplă. Poate pe această cale 
vom reuşi să ieşim din ţară. 

— Sunteţi nebună, îmi spuse Helen prieteneşte. Duceţi vă la 
Poliţie. Părăsiţi ţara în acest mod. Lăsaţi-o aici pe Mahtob. 

— Niciodată, am izbucnit eu, surprinsă încă o dată de 
atitudinea lipsită de afecţiune a lui Helen. Ea era inimoasă şi nu 
voia să mă rănească. Trebuia însă să mă gândesc că era 
iraniană, chiar dacă de extracţie armeană. Crescuse cu altă 
mentalitate. Pentru ea copiii aparţineau cu adevărat tatălui. Ea 
nu se putea identifica în niciun fel cu instinctul matern. 

— Nu vă duceţi la Poliţie? a întrebat DI. Vincop. 

— Nu, fiindcă dacă fac acest lucru, n-am s-o mai re văd 


niciodată pe Mahtob. 

Funcţionarul Ambasadei oftă adânc. 

— Ei bine, spuse el. Pe moment noi nu putem face mai mult 
pentru dumneavoastră. Ar trebui poate să vorbim cu prietenii 
dumneavoastră. 

l-am chemat afară pe Ellen şi pe Hormoz. 

— O puteţi ajuta? întrebă DI. Vincop. 

— Da, a răspuns Hormoz. N-o vom lăsa singură. Vom rămâne 
aici până vine Moody. Le vom lua pe Betty şi pe Mahtob la noi, 
unde sunt în siguranţă, şi le vom ţine până când situaţia se va 
limpezi. 

Acum eram cu toţii mai calmi. Ellen şi Hormoz erau gatasă ne 
ajute, bineînţeles în manieră iraniană. Hellen şi Dl. Vincop mi-au 
dat amândoi numerele lor particulare de telefon şi m-au rugat 
să le telefonez de îndată ce ar apărea alte probleme; şi apoi au 
plecat. 

Ellen, Hormoz şi cu mine aşteptam în faţa şcolii, în maşina lor, 
sosirea lui Moody. La un moment dat Hormoz a spus: 

— Am hotărât, deşi obligaţia noastră islamică ne-ar fi cerut să 
nu-i spunem nimic lui Moody despre funcţionarii de la Ambasadă 
sau despre planurile dumneavoastră. Nu acum. Dar 
dumneavoastră trebuie să promiteţi că veţi trece peste acest 
moment dificil şi că nu Veţi mai încerca nimic altceva. 

— Mulţumesc, am şoptit eu. Vă promit să rămân în lran, dacă 
pot fi împreună cu Mahtob. Vă promit că nu voi mai încerca să 
fug. 

Aş fi jurat şi pe Coran. 

Puțin înainte de prânz, în faţa şcolii a oprit un taxi oranj şi din 
el a sărit Moody. Ne-a zărit imediat în maşina lui Hormoz. 

— De ce îi amesteci şi pe ei în treaba asta, a tipat el la mine. 

— N-a făcut ea asta, l-a întrerupt Hormoz. Ea n-a vrut ca noi 
să venim aici, dar noi am insistat. 

— Nu-i adevărat, m-a învinovăţit Moody. A plecat să vă aducă 
pe voi. Vă amestecați în treburile noastre personale. 

Spre deosebire de Mammal şi Reza, care nu îndrăzneau să se 
opună Dahijon-ului lor, Hormoz îl contrazicea, pe Moody. Mai 
tânăr, mai puternic şi cu mult mai muşchiulos, Hormoz ştia 
foarte bine că, dacă ar fi fost nevoie, putea să-l potolească pe 
Moody, iar Moody îşi dădea şi el seama de asta. Hormoz încercă 
însă să aplaneze spiritele cu vorbă bună. 


— Hai s-o luăm pe Mahtob şi să mergem la noi să discutăm, a 
propus el. 

Moody a cântărit alternativele şi, văzând că pentru moment 
mă aflam sub protecţia lui EUen şi a lui Hormoz, a fost de acord. 

Am petrecut după-amiaza în locuinţa lor. Mahtob speriată, se 
agăţase de mine şi se ghemuise în braţele mele, ascultând 
tirada lui Moody. El le povestea lui Ellen şi Hormoz ce soţie rea 
eram. Ar fi trebuit să divorţeze de mulţi ani. Le spuse că eu Îl 
uram pe Ayatollahul Khomeini - ceea ce era adevărat şi demn 
de crezare fără nicio obiecţie - că aş fi o agentă CIA - ceea ce 
era ridicol - dovadă limpede pentru gradul lui de demenţă. 

Dar, iată că se ivise o ocazie să lovesc şi eu: 

— M-am săturat să-i mai iau apărarea, am măriit eu. Vrea să 
rămână în lran pentru că nu este un doctor bun. Nici eu nu 
credeam acest lucru. Moody era un doctor competent, excelent 
pregătit, dar nu mai eram dispusă să lupt corect. E un doctor 
atât de prost încât l-au dat afară de la spitalul din Alpena, am 
continuat eu. Avea o mulţime de încurcături; neglijenţe peste 
neglijenţe. 

Şi am continuat să ne aruncăm unul altuia insulte grele, până 
când Hormoz a reuşit să-l scoată din casă sub pretextul destul 
de şubred că trebuie să-i cumpere ţigări lui Ellen. 

Ellen s-a folosit de această ocazie ca să-mi dea câteva sfaturi 
bune. 

— Nu mai spune răutăţi, m-a sfătuit ea. Taci şi lasă-l să spună 
ce vrea despre tine, nu-i mai răspunde în contradictoriu. 
Încearcă să fii drăguță cu el. N-are nicio importanţă ce spune el 
despre tine. 

— Dar tot ce spune despre mine nu-i adevărat. 

— Bărbaţii iranieni se înfurie dacă îi vorbeşti de rău, mă 
avertiză Ellen. 

După întoarcerea lui Hormoz şi a lui Moody, cearta a izbucnit 
din nou. Scârbită de mine însămi, încercam să acţionez după 
sfatul lui Ellen, muşcându-mi buzele când auzeam ce-mi arunca 
în faţă Moody, furios. Cuvintele lui nu mă răneau fizic, iar Ellen şi 
Hormoz îmi promiseseră adăpost în casa lor. Aşa că încercam să 
nu reacţionez în niciun fel, permițându-i lui Moody să-şi 
descarce furia dementă. 

Procedeul păru să dea rezultate. El s-a potolit treptat şi, apoi, 
în cursul după-amiezii, Hormoz a acţionat cu tact pentru a evita 


cearta. Voia să ne împăcăm. Voia să fim fericiţi. Ştia că o 
căsătorie mixtă poate totuşi funcţiona. El personal era fericit. 
Ellen era fericită şi ea, sau, în orice caz, el o credea astfel. 

În cele din urmă Moody a spus: 

— E în ordine, plecăm acasă. 

— Nu, s-a împotrivit Hormoz. Trebuie să rămâneţi la noi până 
când vă trece toată supărarea. 

— Nu, a mârâit Moody. Plecăm acasă. Nu rămânem la voi. 

Spre spaima mea, Hormoz i-a răspuns: 

— Cum vrei. Dar ne-ar face plăcere să vă ştim la noi. 

— Nu mă puteţi sili să plec cu el, am început eu să plâng. Aţi 
promis - şi mi-am muşcat buzele să nu las să-mi scape 
„funcţionarilor de la Ambasadă” - aţi promis să ne ocrotiţi. Nu 
mă puteţi trimite cu el acasă. 

— N-o să vă facă nimic, a spus Hormoz, privindu-l ţintă în ochi 
pe Moody. Sunt numai vorbe goale, adăugă el cu un zâmbet. 

— Plecăm, a repetat Moody. 

— Bine, a aprobat Hormoz. 

Mahtob înţepeni în braţele mele. Eram cu totul şi cu totul la 
cheremul acestui nebun? Acestui om care jurase astăzi că vrea 
să mă omoare? 

— Hai odată, a mormăit Moody. 

În timp ce Moody se pregătea să ne ia cu el, am reuşit să 
rămân o clipă singură cu Ellen. 

— Te rog, dă-mi un semn de viaţă, am suspinat eu Simt că se 
va întâmpla ceva. 

Am coborât din taxiul oranj pe strada Shariati, în faţa unui 
magazin cu sucuri de fructe. Cu toată spaima, ce-o trăise în 
timpul zilei, Mahtob descoperi afară, pe un raft, o delicatesă 
rară: 

— Căpşuni! a exclamat ea. 

Nu ştiusem că în Iran existau căpşuni. Erau fructele mele 
favorite. 

— Putem să cumpărăm căpşuni, tăticule? a întrebat Mahtob. 

Moody s-a înfuriat pe loc: 

— Nu-ţi trebuie nicio căpşună! a zbierat el. Sunt prea scumpe. 

Mahtob a început să plângă. 

— Mergeţi acasă! mârâi Moody şi ne împinse pe amândouă în 
străduţa laterală. 


14 


Câte nopţi nedormite petrecusem eu în această ambianţă 
tristă? Asta urma să mai fie încă una dintre ele, şi încă una 
dintre cele mai îngrozitoare. 

Moody m-a ignorat toată seara şi s-a întreţinut cu Mammal şi 
Nasserine pe un ton conspirativ. Când, în cele din urmă, mult 
după miezul nopţii, a venit în pat, eu eram încă trează de frică, 
dar mă prefăceam că dorm. 

A adormit repede, după cum mi s-a părut, dar eu am 
continuat să fiu într-o asemenea stare de nervozitate, încât 
atunci când minutele întunecoasei nopţi s-au scurs cu greu, 
panica începu să mă stăpânească tot mai tare. Nu speram 
ocrotire nici de la Mammal nici de la Reza, nici din altă parte, iar 
de la Moody nu mă puteam aştepta decât la manifestări tot mai 
acute de nebunie. Frica mă ţinea trează. Îmi era teamă că el s- 
ar putea scula ca să se năpustească asupra mea cu un cuţit, o 
bucată de frânghie sau chiar cu mâinile goale. Ar putea încerca 
să-mi facă rapid o injecție care să mă omoare. 

Fiecare moment dura la nesfârşit. Ascultam încordată fiecare 
zgomot, braţele mă dureau, întrucât o tineam pe fiica mea 
strâns lângă mine, rugăciuni nesfârşite mi se îmbulzeau în minte 
şi, neputincioasă în faţa furiei demenţiale a soţului meu, îmi 
aşteptam cel de pe urmă ceas. 

După un timp ce mi se păru o veşnicie, se auzi, la 
megafoanele oraşului, strigătul pentru azan şi, câteva minute 
mai târziu, l-am auzit pe Moody pe hol, spunându-şi rugăciunile 
împreună cu Mammal şi Nasserine. Mahtob se mişcă neliniştită 
în pat. Prima licărire slabă a unei dimineţi reci străbătea 
noaptea înspăimântătoare. 

Mahtob s-a sculat ca să plece la şcoală - tremura deja de 
frică, se apăsa cu mâinile pe burtă, văietându-se de dureri. 

De nenumărate ori îşi întrerupse pregătirile de dimineaţă 
pentru a se duce la baie. 

lar eu ştiam acum într-adevăr, ceea ce plănuia în continuare 
Moody. Puteam să-i citesc în ochi şi să înţeleg din glas, când a 
îndemnat-o pe Mahtob să se grăbească, iar mie mi-a spus: 

— Azi o duc eu la şcoală. Tu rămâi aici. 

Mahtob şi cu mine fusesem în aceste opt luni aliate 
nedespărţite împotriva grandiosului vis al lui Moody de a ne 


transforma într-o familie iraniană. Numai împreună puteam 
opune rezistenţă, separate, am fi fost supuse. 

— Dacă vrea să te ia cu el, trebuie să mergi, i-am spus blând 
lui Mahtob când ne-am îmbrăţişat în baie. Trebuie să te porţi 
frumos cu tata chiar dacă te ia de lângă mine şi nu te mai aduce 
înapoi. Nu spune nimănui că ne-am dus împreună la Ambasadă. 
Şi nu spune niciodată nimănui că am încercat să fugim. Chiar 
dacă te-ar bate, să nu spui acest lucru. Căci, dacă dezvălui asta 
nu vom mai ieşi niciodată de aici. Tu trebuie, pur şi simplu, să 
păstrezi toate astea ca fiind secretul nostru. 

— Nu vreau să mă ia de lângă tine, plânse Mahtob. 

— Ştiu. Nici eu n-aş putea suporta lucrul ăsta. Dar dacă totuşi 
o face, nu fi îngrijorată. Gândeşte-te că nu eşti singură. 
Gândeşte-te la faptul că Dumnezeu este tot timpul lângă tine, 
indiferent cât de singură te simţi. Roagă-te ori de câte ori ţi-e 
frică. Şi gândeşte-te că nu voi părăsi ţara asta fără tine. 
Niciodată. Vom reuşi odată şi odată să plecăm de aici. 

Când Mahtob a fost în sfârşit îmbrăcată şi gata de şcoală, era 
deja târziu. Moody, îmbrăcat într-un costum, bleumarin cu 
dunguliţe subţiri, aştepta nerăbdător, gata de plecare. Întârzia 
la spital. Tot comportamentul lui arăta că era un cazan sub 
presiune, iar Mahtob aprinse fitilul când, tocmai când Moody 
voia să iasă cu ea pe uşă. Gemu tare şi se repezi din nou la baie. 
Moody fugi după ea şi o trase înapoi spre uşă. 

— E-atât de bolnavă, am strigat eu. Nu-i poţi face aşa ceva. 

— Şi cum am să mai pot, a urlat el. 

— Te rog, lasă-mă să merg cu voi. 

— Nu! 

l-a tras o palmă lui Mahtob şi ea a început să ţipe. 

Încă o dată toate gândurile mi s-au şters din minte. Disperată, 
m-am năpustit spre Moody ca s-o apăr pe Mahtob de toate 
nenorocirile necunoscute care o puteau aştepta. L-am smucit 
sălbatic de braţ, iar unghiile mele i-au sfâşiat costumul. 

Moody a dat-o pe Mahtob de-o parte, m-a apucat şi, trântindu- 
mă pe podea, s-a năpustit asupra mea. M-a prins cu ambele 
mâini, şi m-a izbit de mai multe ori cu capul pe podea. 

Ţipând, Mahtob a alergat în bucătărie ca s-o caute pe 
Nasserine. Moody s-a întors o clipă, urmărind-o cu privirea cum 
fugea, iar eu am folosit această ocazie ca să mă apăr. Unghiile 
mele i-au zgâriat faţa, degetele mele i-au smuls părul. Ne-am 


luptat încă un timp pe podea înainte de a reuşi să mă domine 
din nou, în urma unei cumplite lovituri de pumn pe care mi-a 
tras-o în plină faţă. 

Negăsind pe nimeni în bucătărie, Mahtob a alergat pe hol, 
spre dormitorul lui Mammal şi a lui Nasserine. 

— Ajutaţi-mă, vă rog! ajutor! am ţipat eu. 

Mahtob a bătut la uşa dormitorului, dar era încuiată. 

Nu se auzea niciun zgomot. Nicio ofertă de ajutor. 

Frustrarea şi mânia adunate de opt luni mi-au dat puterea de 
a rezista, ceea ce l-a surprins pe Moody. Călcând, Muşcând, 
zgâriindu-i ochii, încercând să-l lovesc cu genunchiul în viscere, 
îl obligam să-şi îndrepte întreaga atenţie asupra mea. 

— Fugi jos la Essey! am ţipat eu la Mahtob. 

Mahtob plângea şi ţipa. Îi era şi ei tot atât de frică pentru 
viaţa mea ca şi pentru a ei şi nu voia să mă lase singură cu 
acest nebun care se Numea tatăl ei. 

Ea l-a apucat din spate cu pumnişorii ei, lovindu-l cu 
disperare, până la neputinţă. Apoi, cuprinzându-l cu braţele de 
şolduri, a încercat să-l tragă de lângă mine. Furios, Moody a 
lovit-o şi a dat-o la o parte. 

— Du-te Mahtob, am repetat. Fugi la Essey. 

Copila mea a dispărut disperată pe uşă şi a coborât scara în 
goană, în timp ce eu şi Moody ne luptam mai departe. Eram 
sigură că aceasta este ultima noastră luptă. 

Moody m-a muşcat atât de tare de braţ, încât acesta sângera. 
Am ţipat şi, răsucindu-mă, am reuşit să scap din strânsoarea lui 
şi să mă îndepărtez de el. Asta l-a înfuriat şi mai tare. M-a 
apucat cu braţele lui puternice şi m-a aruncat pe podeaua tare. 
Am căzut pe spate şi am simţit cum durerile îmi cuprind tot 
corpul. 

Acum de-abia mă mai puteam mişca. Minute în şir, Moody s-a 
înverşunat împotriva mea, înjurând ca un sălbatic, călcându-mă 
în picioare, aplecându-se să mă lovească. Trăgându-mă de păr, 
m-a târât pe podea prin casă. Avea mâinile pline cu smocuri din 
părul meu. 

A făcut apoi o pauză ca să răsufle puţin. Zăceam scâncind, 
fără să mă mai pot mişca. 

Răsucindu-se brusc pe călcâie, Moody a ieşit în goană, luând- 
o spre capul scărilor. Uşa grea de lemn s-a trântit cu zgomot şi 
am auzit cum a încuiat uşa, învârtind cheia de două ori, ca să fie 


mai sigur. La scurt timp după aceea am auzit-o pe Mahtob 
ţipând. Zgomotele îngrozitoare se auzeau înăbuşit, căci venind 
dinspre casa scării, care ducea spre locuinţa de jos a lui Essey, 
treceau cu greu prin uşă, şi totuşi îmi frângeau inima. Apoi s-a 
făcut linişte. 

Mi-au trebuit mai multe minute până când am reuşit să mă 
ridic puţin ca să mă aşez şi încă şi Mai mult timp ca să mă pot 
ridica în picioare. M-am împleticit până la baie, încercând să fac 
abstracţie de propriile-mi dureri în faţa îngrijorării pline de 
disperare în privinţa lui Mahtob. Odată ajunsă în baie, în ciuda 
fierului înroşit care părea să mă ardă pe spate la orice mişcare, 
am reuşit să mă urc pe W.C. Şi, de acolo, ridicându-mă pe vârful 
picioarelor, mi-am apropiat urechea de ţeava de ventilaţie, care 
lega această încăpere cu baia de jos. Am putut să-l aud astfel pe 
Moody cum se plângea de mine lui Essey şi cum debita toate 
înjurăturile şi blestemele posibile. Răspunsurile lui Essey erau 
amabile şi politicoase. Mahtob nu se auzea deloc. 

Se scurse aşa un timp oarecare. Imi venea să urlu din cauza 
durerilor din spate, accentuate şi de efortul de a sta pe vârful 
picioarelor, dar acum nu-mi puteam permite să mă las pradă 
chinurilor mele. Discuţia se auzea acum din ce în ce mai încet, 
astfel încât, în cele din urmă, nu mai puteam înţelege cuvintele 
rostite în farsi. Deodată am auzit-o însă din nou pe Mahtob 
ţipând. 

Urechile mele înregistrau aceste ţipete în timp ce ele se 
îndreptau din apartamentul lui Essey spre sală şi apoi spre uşa 
casei. Poarta de fier s-a închis cu ecoul înfundat şi 
înspăimântător al unei porţi de închisoare. 

După ce am coborât cu greu de pe W.C., am alergat în 
dormitorul lui Mammal şi Nasserine, unde am găsit cheia, în 
broască, aşa că am deschis uşa. Camera era goală. M-am 
repezit la fereastra care dădea spre partea din faţă a casei. 
Trebuia să-mi lipesc nasul de geam şi să-mi apăs fruntea de 
gratiile de fier ca să pot vedea ce se petrece jos. Acolo se afla 
Moody; mâneca ruptă a costumului fusese cusută - desigur de 
Essey. El o ţinea cu forţa pe Mahtob, strâns sub braţ, deşi ea se 
smucea şi încerca să se elibereze din strânsoarea lui. Cu mâna 
liberă, a desfăcut căruciorul pliant a lui Amir, a trântit-o în el şi a 
legat-o de mâini şi de picioare. 

Eram cu totul distrusă la gândul îngrozitor că n-o s-o mai văd 


niciodată pe Mahtob. Eram absolut convinsă de acest lucru. M- 
am repezit înapoi, am alergat în dormitorul nostru, am smuls 
aparatul de fotografiat de 35 mm a lui Moody din şifonier şi m- 
am întors la timp ca să fac o poză celor doi, în timp ce se 
îndreptau pe străduţă în jos, spre strada Shariati. 

— Mahtob mai ţipa încă, dar Moody ignora tipetele ei de 
protest. 

l-am petrecut cu privirea prin perdeaua de lacrimi chiar şi 
după ce dispăruserădin faţa ochilor. N-am s-o mai revăd 
niciodată, îmi spuneam întruna. 

— Te simţi bine? 

Era Essey care striga din baie, prin conducta de aerisire. Mă 
auzise probabil plângând în timp ce încercam să mă spăl de 
sânge. 

— Da, i-am răspuns. Te rog, vreau să vorbesc cu tine. 

Aşa nu puteam vorbi, căci trebuia să ţipăm ca să ne putem 
înţelege una cu alta. 

— Te rog, du-te în curtea din spate, ca să pot vorbi cu tine, 
am rugat-o. 

Mi-am târât corpul chinuit până pe balconul din spatele casei 
şi am văzut-o pe Essey aşteptând în curte. 

— De ce l-ai lăsat pe Moody înăuntru? am întrebat şi am 
suspinat adânc? De ce n-ai apărat-o pe Mahtob? 

— Au intrat amândoi în acelaşi timp, mi-a explicat Essey. 
Mahtob se ascunsese sub scară, dar Moody a găsit-o şi a adus-o 
înăuntru. 

— Sărmana Mahtob! plângeam în sinea mea. Apoi m-am 
adresat lui Essey: 

— Te rog, trebuie să mă ajuţi. 

— Reza e plecat la serviciu, a spus Essey. Se putea vedea în 
ochii şi în comportamentul ei o sinceră înţelegere din partea ei, 
dar şi precauţia înnăscută a femeilor iraniene. 

Ea ar fi făcut tot ce-ar fi putut pentru mine, dar nu îndrăznea 
să acţioneze împotriva voinţei soţului ei sau a Danijon-ului 
acestuia. 

— Îmi pare rău, dar noi nu putem face nimic. 

— Cum îi merge lui Mahtob? Unde e? 

— Habar n-am unde a dus-o. 

Am auzit amândouă că Mehdi, copilul lui Essey, începuse să 
plângă. 


— Trebuie să intru, a spus ea. 

M-am întors în apartament. Să telefonez la Ambasadă! m-am 
gândit. De ce nu făcusem mai demult asta? In cazul că nu-i 
găseam aici pe Helen sau pe Dl. Vincop, aveam numerele lor 
particulare. 

M-am grăbit să intru în bucătărie, dar acolo nu se mai afla 
niciun telefon. Trebuia să recunosc tot mai mult că Moody 
plănuise foarte exact ceea ce urma să se întâmple în această 
dimineaţă. Unde era Mammal? Unde era Nasserine? Unde era 
telefonul? Situaţia mea era şi mai gravă decât mă temusem. M- 
am silit să-mi păstrez luciditatea, ca să găsesc posibilităţi de 
contraatac. 

Întrucât aveam deja experienţa fiarei prinse în capcană, am 
început să cercetez împrejurările. Nu aveam încă niciun plan 
clar în minte, dar îmi dădeam seama că trebuia să caut punctele 
slabe ale noii capcane a lui Moody. M-am întors pe balcon, dar 
nu mi-a surâs posibilitatea de a sări jos, căci n-aş fi fost decât 
închisă în curtea din spatele casei lui Reza şi Essey, care era 
înconjurată de un zid înalt de cărămidă. 

Într-o parte a balconului era un pervaz îngust, lat de numai 
câţiva centimetri, ce făcea legătura cu acoperişul casei vecine, 
care nu avea decât un etaj. Aş fi putut ajunge la acest pervaz de 
la fereastra dormitorului nostru şi, poate, de acolo aş fi putut să 
sar pe acoperişul vecin „chiar dacă o asemenea acţiune părea 
înfricoşătoare. Apoi? O să fie oare uşa vecinilor deschisă? Era 
cineva acasă? 1 O să-mi ajute vecinii sau o să anunţe poliţia? ŞI 
chiar dacă eu aş putea să-mi câştig libertatea, ce s-ar întâmpla 
cu Mahtob? 

În capul meu, care îmi zvâcnea de durere din cauza loviturilor 
ca de ciocan ale lui Moody, toate aceste temeri şi posibilităţi se 
învălmăşeau laolaltă. 

Totala izolare mă copleşea. Trebuia să iau contact - indiferent 
de ce gen - cu lumea din afară. M-am înapoiat repede în 
dormitorul lui Mammal şi al lui Nasserine, la fereastra care 
dădea spre stradă. Afară, spectacolul unei zile obişnuite se 
desfăşura mai departe, indiferent şi implacabil în faţa nefericirii 
mele. Mi se părea important să ajung cât mai aproape de aceşti 
bărbaţi şi femei care se duceau grăbiţi la treburile lor. 

Fereastra era asigurată cu gratii de fier, fixate la aproximativ 
zece centimetri distanţă una de alta, iar în faţa acestora, spre 


interior, se găsea un geam care mă împiedica să văd. Jos, 
trotuarul era lat de numai treizeci de centimetri şi atât de 
apropiat de casă încât nu-l puteam vedea direct. 

Dacă aş fi reuşit să dau geamul la o parte, mi-aş fi putut 
măcar lipi faţa de gratii ca să privesc astfel în jos, spre trotuar. 
Geamul era fixat în mai multe şuruburi, aşa încât am căutat în 
toată casa o şurubelniţă. Fiindcă n-am găsit niciuna, am luat un 
cuţit din bucătărie şi l-am folosit în locul acesteia. 

Când am reuşit să dau geamul la o parte, am încercat să 
privesc în jos. Acum puteam vedea defilarea cotidiană a 
oamenilor, dar ce reuşisem cu asta? Nimeni de jos nu mi-ar fi 
dat o mână de ajutor. Dezamăgită, am pus geamul la loc, ca 
Moody să nu observe. 

Când m-am aflat din nou în hol, mi-am dat seama că Moody ar 
fi putut să mă închidă şi mai mult. Toate uşile interioare ale 
locuinţei erau prevăzute cu broaşte. Putea, dacă ar fi vrut, să 
mă închidă chiar pe hol. Încă o dată am căutat prin casă nişte 
scule - sau arme - şi în cele din urmă am luat un cuţit ascuţit de 
la bucătărie. impreună cu cel pe care îl folosisem drept 
şurubelniţă, l-am ascuns sub un covor-persan din sală. Dacă 
Moody mă închidea aici, le puteam folosi ca să demontez 
şuruburile de la balamalele uşii. Am percheziţionat în continuare 
apartamentul şi mi-am amintit că la acest etaj - al doilea - 
exista o fereastră interioară în peretele dintre sufragerie şi capul 
scării. Moody uitase de această ieşire, căci, acoperită de o 
perdea, trecea neobservată. 

Fereastra nu era încuiată şi când am împins-o s-a deschis 
uşor. Mi-am scos capul prin ea şi am încercat să văd ce 
posibilităţi am. Aş fi putut oarecum destul de uşor să mă caţăr 
pe ea şi să ies pe acolo, ajungând în capul scărilor, dar tot 
captivă aş fi rămas din cauza uşii de fier dinspre stradă, care era 
permanent încuiată. Am studiat treptele ce duceau din capul 
scării, de la etajul doi, până la acoperiş, trecând pe lângă 
apartamentul lui Nasserine. Aş fi putut sări pe acoperişul plan şi 
de acolo pe acoperişul unei clădiri învecinate. Şi apoi? Ar fi 
îndrăznit vreo vecină s-o lase să intre pe-o americancă fugară în 
locuinţa ei, pentru ca ea să poată ieşi apoi în stradă? Dar şi 
atunci aş fi fost fără Mahtob. 

Lacrimile începură să-mi curgă şiroaie pe obraji. Îmi dădeam 
seama că viaţa mea se sfârşise, că Moody putea să pună capăt 


existenţei mele în orice clipă şi că era pregătit s-o facă; dar, cu 
toate astea, era foarte clar că trebuia să apăr o altă viaţă. Am 
înşfăcatagenda mea cu adrese, am răsfoit-o repede şi am şters 
câteva numere de telefon. Deşi erau cifrate nu voiam să pun în 
pericol viaţa altcuiva care încercase cât de puţin să mă ajute. 
Mai multe numere de telefon cifrate se aflau printre paginile 
agendei mele. Le-am pus într-un plic, le-am ars şi cenuşa am 
aruncat-o în W.C. 

Epuizată de ceea ce mi se întâmplase în aceste zile 
înfricoşătoare, m-am prăbuşit în cele din urmă pe podea şi nu 
ştiu cât timp am zăcut acolo, într-o stare de inconştienţă. Poate 
că am aţipit. 

M-a speriat zgomotul unei chei în broasca apartamentului de 
sus. Essey a intrat înainte ca eu să am timp să reacţionez. 
Aducea o tavă cu mâncare. 

— Te rog, mănâncă, mi-a spus ea. 

Am luat tava, i-am mulţumit pentru mâncare şi am încercat să 
discut cu ea, dar Essey era înfricoşată şi distantă. S-a întors 
imediat la uşă. 

— Îmi pare rău, a spus ea încet înainte să iasă şi să mă încuie 
din nou. 

Nu mai auzeam decât scrâşnetul cheii care se învârtea în 
broască. Am dus tava în bucătărie şi am lăsat mâncarea 
neatinsă. 

Şi orele de deznădejde se scurseră încet până la reîntoarcerea 
lui Moody, înainte de prânz. Era singur. 

— Unde e Mahtob? am ţipat eu. 

— Asta nu trebuie să ştii, a răspuns el întunecat. Nu trebuie 
să-ţi faci nicio grijă în privinţa ei. Acum mă voi ocupa eu de ea. 

A trecut pe lângă mine şi a intrat în dormitor. Mi-am permis 
un moment de satisfacţie perversă când i-am văzut toată faţa 
brăzdată de unghiile mele. Dar acest sentiment s-a spulberat 
repede din cauza propriilor mele răni, mult mai profunde. Unde 
se afla copilul meu? 

Moody s-a întors repede în hol, având în mână câteva din 
rochiile lui Mahtob şi păpuşa pe care i-o dăruiserăm de ziua ei 
de naştere. 

— Vrea să-şi aibă păpuşa, a spus el. 

— Dar unde e? Te rog, lasă-mă s-o văd. 

Fără niciun alt cuvânt, Moody m-a împins la o parte, a ieşit şi 


a încuiat uşa de două ori după el. 

După-amiaza târziu, când zăceam ghemuită în pat din cauza 
îngrozitoarelor dureri de spate, am auzit clinchetul soneriei de la 
uşă. Cineva se afla afară pe trotuar. Am alergat la interfonul 
care îmi permitea să vorbesc cu cel care venea în vizită. Era 
Ellen. 

— Sunt încuiată, aici, i-am spus. Aşteaptă, vin la fereastră. De 
acolo putem vorbi. 

Am dat la o parte geamul de la fereastră şi mi-am lipit capul 
de grilajul de fier. Ellen se afla pe trotuar, împreună cu copiii ei, 
Maryam şi Ali. 

— Am venit să văd ce faci, a spus ea. 

Apoi adăugă: 

— Lui Ali este sete. Ar vrea să bea ceva. 

— Nu pot să-ţi dau nimic de băut, i-am spus eu. Sunt blocată 
aici. 

Essey auzise, bineînţeles, totul şi apăru curând afară, pe 
trotuar, cu o ceaşcă de apă pentru Ali. 

— Ce putem face? a întrebat Ellen. 

Şi lui Essey i-ar fi plăcut să poată avea un răspuns la această 
întrebare. A 

— Du-te şi adu-l pe Hormoz, i-am propus. Incercaţi să vorbiţi 
cu Moody. 

Ellen a fost de acord. Îşi împinse copiii înainte, pe trotuarul 
îngust şi aglomerat, în timp ce un colţ al chador-ului ei negru 
flutura în vântul de primăvară. 

Târziu, în după-amiaza aceea, am vorbit cu Reza în timp ce el 
se afla în curte, iar eu pe balcon. Acum ştiam că Essey avea o 
cheie, dar Reza se împotrivea ca ea să vină în apartamentul de 
sus. 

— Reza, i-am spus. De când sunt în Iran am apreciat 
amabilitatea ta faţă de mine. Ai fost mai drăguţ cu mine decât 
oricine altcineva, mai ales după tot ceea ce s-a întâmplat în 
State. 

— Mulţumesc, a spus el Te simţi bine? 

— Te rog, ajută-mă! Cred că eşti singurul care ar putea vorbi 
cu Moody.» Am s-o mai revăd vreodată pe Mahtob? 

— Nu-ţi face nicio grijă. Ai s-o vezi din nou. N-o va ţine 
departe de tine. El te iubeşte. O iubeşte şi pe Mahtob. Nu vrea 
ca ea s-a crească singură. El a crescut fără mamă şi fără tată şi 


acest lucru nu-l vrea şi pentru fiica lui. 

— Te rog, vorbeşte cu el, l-am implorat. 

— Eu nu pot să vorbesc cu el. Orice ar hotărî, trebuie să fie 
hotărârea lui. Eu nu pot să-i spun ce trebuie să facă. 

— Te rog, încearcă în seara asta. 

— Nu. Nu astă seară, s-a împotrivit Reza. Mâine trebuie să 
plec cu afaceri în Resht. Dacă peste câteva zile, când mă întorc, 
nu s-a schimbat nimic, atunci poate am să vorbesc cu el. 

— Te rog, nu pleca. Rămâi aici, te rog. Mi-e frică. Nu vreau să 
fiu singură. 

— Trebuie să plec. 

Pe seară, Essey a deschis uşa. Vino jos, a spus ea 

Ellen şi Hormoz se aflau acolo. Era de faţă şi Reza. In timp ce 
Maryam şi Ali se jucau cu copiii lui Reza şi Essey, noi încercam o 
soluţie pentru problema prezentă. Toţi oamenii ăştia îl ajutaseră 
şi-l susţinuseră în trecut pe Moody împotriva mea, dar ei 
acţionaseră din motive ce li se păreau rezonabile. Erau 
musulmani supuşi. Trebuiau să respecte dreptul lui Moody de a- 
şi ţine în frâu familia Dar erau şi prietenii mei şi cu toţii o iubeau 
pe Mahtob Chiar şi în această blestemată Republică Islamică se 
ştia că un soţ şi un tată putea împinge uneori lucrurile prea 
departe. 

Nimeni nu voia să meargă la Poliţie, iar eu cu atât mai puţin. 
De faţă cu Reza şi Essey, n-am îndrăznit să discut cu Ellen şi 
Hormoz despre Ambasadă. Chiar dacă aş fi făcut-o ştiam că ei 
ar refuza orice alt contact cu funcţionarii americani sau 
elveţieni. 

Eram într-o situaţie critică. Nu se putea face minic altceva 
decât o încercare de a se vorbi raţional cu Moody; deşi toţi ştiau 
că nu se poate discuta raţional cu el. Nu acum. Şi poate 
niciodată. 

Mă străduiam să-mi înfrânez mânia crescândă. Bateţi-l! 
închideţi-l! Trimiteţi-mă pe mine şi pe Mahtob acasă, în Statele 
Unite! Aşa aş fi vrut să le strig şi să-l pun în faţa unei asemenea 
evidente soluţii a acestei oribile încurcături. Dar trebuia să 
privesc problema din punctul lor de vedere. Trebuia să găsesc o 
cale de mijloc, pe care puteau şi ei s-o accepte. Deşi, aparent, 
nu exista niciuna. 

În toiul conversaţiei am auzit cum uşa se deschide şi se 
închide din nou. Reza s-a dus în hol să vadă cine a sosit şi l-a 


adus pe Moody în apartamentul de jos. 

— Cum ai ieşit? m-a întrebat el. De ce eşti aici jos? 

— Essey are o cheie, i-am explicat eu. Ea m-a adus jos. 

— Dă-o încoace! a ţipat el. 

Essey se supuse ascultătoare. 

— E în ordine, Dahijon, spuse Reza, blând, încercând să 
aplaneze evidenta nebunie a lui Moody. 

— Şi ăştia ce fac aici? a ţipat Mody, gesticulând ca un nebun 
în direcţia lui Ellen şi Hormoz. 

— Încearcă să ne dea o mână de ajutor, am spus eu. Avem 
probleme. Avem nevoie de ajutor. 

— N-avem nicio problemă, a bombănit Moody. Tu ai 
probleme. 

Şi întorcându-se spre Ellen şi Hormoz le-a strigat: 

— Dispăreţi şi lăsaţi-ne singuri. Nu vă priveşte. Nu vreau să 
mai aveţi de-a face cu ea. 

Spre groaza mea, Ellen şi Hormoz s-au ridicat imediat să 
plece. 

— Vă rog, nu plecaţi, i-am implorat eu. Mi-e frică să nu-mi 
facă iar ceva. O să mă omoare. Dacă va face asta nimeni nu va 
afla niciodată nimic. Vă rog, nu plecaţi, nu mă lăsaţi singură 
aici! 

— Trebuie să plecăm, a spus Hormoz. Întrucât Moody a spus 
că trebuie să plecăm, suntem obligaţi să respectăm hotărârea 
lui. 

De îndată ce au plecat, Moody m-a împins iar în apartamentul 
de sus şi s-a încuiat cu mine. 

— Unde sunt Mammal şi Nasserine? am întrebat nervoasă. 

— Din cauza purtării tale rele, n-au mai putut suporta să stea 
aici, a spus Moody. Locuiesc acum la părinţii lui Nasserine. Au 
fost alungaţi din propria lor casă. Vocea îi devenea tot mai tare. 
Dar nu e treaba lor. Nu e treaba nimănui. E mai bine să nu 
vorbeşti cu nimeni despre asta. De-acum eu mă voi ocupa de 
toate. Eu voi lua toate hotărârile. Eu am să clarific toate 
lucrurile. 

Prea înfricoşată ca să mă pot apăra, l-am ascultat fără să scot 
o vorbă tot timpul cât a bombănit şi a înjurat îngrozitor. Cel 
puţin nu mă bătea... 

În noaptea aceea am rămas singuri în apartament; am zăcut 
în aceiaşi pat, d ar cât mai departe unul de altul, cu spatele unul 


la altul. Moody dormea, dar eu mă răsuceam şi mă întorceam pe 
toate părţile căci mă durea tot corpul şi încercam să-mi găsesc o 
poziţie mai confortabilă, ceea ce n-am reuşit. Eram îngrijorată 
din cauza lui Mahtob, plângeam din cauza ei, încercam să 
vorbesc cu ea în gând. Şi mă rugam, şi mă rugam! 

De dimineaţă Moody s-a îmbrăcat să meargă la serviciu. Şi-a 
luat un alt costum, nu pe acela pe care i-l rupsesem eu cu o zi 
mai înainte. Când a plecat, a înhăţat iepuraşul lui Mahtob. 

— Vrea să-l aibă, a spus. 


15 


După plecarea lui Moody am zăcut încă mult timp în pat, 
plângând din ce în ce mai tare. 

Intregul meu corp nu era decât o imensă vânătaie. Partea de 
jos a coloanei mă durea foarte rău din cauza buşiturilor de pe 
podea, unde mă aruncase Moody. Stăteam chircită de durere. 

Mi se părea că trecuseră ore, când am auzit afară în curte un 
zgomot cunoscut: scârţâitul unui lanţ ruginit care se freca de o 
bară de fier: zgomotul leagănului lui Maryam, jucăria preferată a 
lui Mahtob. M-am ridicat cu greu şi m-am îndreptat şchiopătând 
spre balcon ca să văd cine se juca afară. 

Era Maryam, fiica lui Essey, care se bucura de strălucirea 
soarelui dimineţii de aprilie. A văzut că o urmăresc şi a întrebat 
cu vocea ei nevinovată, copilăroasă: 

— Unde e Mahtob? 

N-am putut să-i răspund din cauza lacrimilor. 

Dintr-un motiv pe care numai eu singură îl ştiam, o adusesem 
pe Mahtob în Iran ca s-o salvez; acum o pierdusem. Intunericul 
mă învăluia, iar eu mă certam cu credinţa mea. Trebuia într-un 
fel să prind curaj şi să fiu mai hotărâtă. Mă bătuse Moody atât 
de tare încât nu mai eram în stare să opun nicio rezistenţă? 

Bineînţeles că eram preocupată cel mai mult de întrebarea 
unde o dusese Moody pe Mahtob, dar o enigmă şi mai mare, şi 
la fel de neliniştitoare, pe care încercam s-o rezolv, era cum 
putuse el să-i facă una ca asta? La fel şi mie? Moody pe care îl 
cunoscusem nu mai era acum, pur şi simplu, acelaşi bărbat cu 
care mă căsătorisem 

Ce nu mersese bine? Ştiam şi nu prea ştiam. Puteam să refac 
evenimentele. Puteam să corelez manifestările, mai violente şi 
mai puţin violente, de nebunie ale lui Moody în decursul celor 
opt ani ai căsniciei noastre cu greutăţile lui pe plan profesional 
şi chiar să stabilesc anumite suişuri şi  coborâşuri ale 
comportamentului său în acord cu unele evenimente politice 
imprevizibile. _ 

Cum de nu putusem prevedea şi împiedica acest chin? In 
ultimul timp îmi adusesem aminte de unele fapte cumplite. 

Cu opt ani înainte, când Moody se afla aproape de sfârşitul 
perioadei sale de asistenţă la spitalul de osteopatie din Detroit, 
am fost obligaţi să luăm o hotărâre deosebit de importantă. 


Sosise timpul să ne organizăm o viaţă comună sau să ne 
despărţim. Am hotărât să rămânem împreună. Şi interesându-ne 
peste tot de o ofertă de serviciu, am aflat de Clinica osteopatică 
de la Corpus Christi, unde un anestezist îşi deschisese deja 
cabinetul, iar un al doilea era căutat. O antecalculaţie promitea 
un salariu de 150.000$ pe an şi perspectiva unei sume atât de 
mari ne-a ametit. 

Pe de o parte nu voiam să plec de lângă părinţii mei din 
Michigan, dar, parcă în mai mare măsură doream să încep o 
viaţă nouă, fericită, în bogăţie şi cu un nou statut social. 

Joe, şi în special John cel de şase ani, au fost foarte fericiţi de 
această idee. 

Înainte de nuntă, John mi-a spus: 

— Mami, nu ştiu dacă voi putea trăi împreună cu Moody. 

— De ce nu? am întrebat eu. 

— Fiindcă îmi aduce atâtea dulciuri încât precis că o să-mi 
strice dinţii. 

Am râs când am observat că John vorbea serios. El asocia 
dulciurile şi guma de mestecat cu Moody. 

La toate motivele temeinice care pledau pentru o căsnicie 
trainică se adăuga şi faptul de nedezminţit că eu şi Moody ne 
iubeam. Mi se părea o alternativă de neconceput să-l părăsesc, 
să-l trimit la Corpus Christi în timp ce eu aş fi dus o existenţă 
tristă în lumea muncitorească din Michigan. 

Aşa că ne-am căsătorit pe 6 iunie 1979, într-un cerc foarte 
restrâns, într-o mică mas/ea din Houston. După ce au fost spuse 
în şoaptă câteva cuvinte în farsi şi în engleză, am devenit regina 
adorată şi onorată din viaţa lui Moody. 

Moody m-a copleşit cu flori, cu cadouri personale şi cu 
continue surprize plăcute. Poşta îmi aducea zilnic o vedere 
făcută de el sau o scrisoare de dragoste, cu cuvinte tăiate din 
ziare şi lipite pe o foaie de hârtie. Mă copleşea cu laude 
exagerate în faţa prietenilor noştri. 

Odată, la o masă „mi-a dăruit un trofeu mare, strălucitor în 
auriu şi albastru deschis, care mă proclama „cea mai bună soţie 
din lume”. Colecţia mea de boxe muzicale a crescut. Cu orice 
ocazie îmi oferea numeroase cărţi şi în fiecare se afla o dovadă 
personală a afecțiunii sale. Abia dacă trecea vreo zi în care să 
nu-mi declare din nou dragostea lui. 

Curând am observat cât de inteligent procedase Moody 


alegându-şi această specializare. În general, anestezia este una 
dintre cele mai lucrative ramuri ale medicinii, şi, cu toate astea, 
nu îi cerea lui Moody prea multă osteneală. 


El mai supraveghea o grupă de anestezişti, ceea ce Îi 
permitea să trateze simultan trei sau patru pacienţi şi să le scrie 
simultan aceleaşi note de plată astronomice. Zilele se scurgeau 
în linişte. Dimineaţa trebuia să asiste la ope raţii la spital, dar 
venea adesea acasă la masa de prânz. Nu avea de făcut ore de 
birou, iar urgenţele şi le putea împărţi cu alţi anestezişti. 

Deoarece, în tinereţea lui, în Iran, aparținuse clasei 
superioare, lui Moody nu i-a venit greu să joace rolul medicului 
american înstărit. Ne-am cumpărat o casă spațioasă şi frumoasă 
într-un cartier bogat din Corpus Christi. În vecinătate locuiau 
numai doctori, dentişti, jurişti şi alţi licenţiaţi. 

Ca să mă elibereze de treburile inferioare ale gospodăriei, 
Moody a angajat o fată în casă, aşa încât am avut timp să-mi 
valorific profesiunea mea de manager şi talentul meu 
organizatoric. 

Zilele îmi erau pline de sarcini plăcute: să scriu notele de 
plată pentru pacienţi sau să ţin contabilitatea în cabinetul lui 
Moody; la toate astea se adăuga plăcerea de a avea grijă de 
căminul şi familia mea. 

Deoarece pentru treburile mai grele ale casei o aveam pe 
fată, eram liberă să mă dedic sarcinilor educative, care îmi 
aduceau multe bucurii. 

Aveam deseori invitaţi, pe de o parte pentru că ne făcea 
plăcere, pe de altă parte fiindcă legăturile de afaceri sunt foarte 
importante pentru cariera unui medic. 

Celălalt anestezist, fusese suprasolicitat înainte de sosirea 
noastră la Corpus Christi. Era recunoscător că avea o înlesnire, 
dar cum medicii, prin natura lor, au ambiția de a avea propria 
lor sferă de influenţă, prezenţa lui Moody a determinat începutul 
unei paşnice concurente. 

Era suficient de multă muncă pentru amândoi, dar noi 
simţeam totuşi necesitatea de a ne consolida legăturile 
profesionale cu ajutorul numeroaselor întâlniri de societate. 
Doctorii care frecventau cercul nostru erau fie americani, fie 
străini, care, ca şi Moody, veniseră din patria lor în Statele Unite 
ca să studieze şi să practice medicina. Erau mulţi iranieni, arabi 


saudiţi, pakistanezi, egipteni şi alţi câţiva din alte ţări. De la 
fiecare învăţam cu plăcere despre obiceiurile diferite ale 
culturilor străine. Devenisem renumită pentru talentul meu 
culinar iranian; stabilisem o a doua cale prin care încercam să 
mă împrietenesc cu soțiile altor medici. 

Intr-un alt cerc din care făceam şi noi parte, am devenit 
membri ai conducerii. S-a întâmplat ca pe lângă Universitatea 
ASI din Texas să existe o şcoală foarte apreciată pentru elevii 
iranieni. li invitam adesea şi, ca membri ai Societăţii Islamice din 
Texasul de Sud, organizam petreceri şi festivități la sărbătorile 
iraniene şi islamice. Mă bucuram nespus că Moody îşi găsise în 
cele din urmă un echilibru între viaţa lui dinainte şi cea de 
acum. Se complăcea, faţă de mai tinerii săi compatrioți, în rolul 
medicului iranian americanizat, al bărbatului de lume, ajuns la 
maturitate. 

Moody a dovedit că s-a integrat mediului cultural american în 
momentul când a solicitat cetăţenia americană. Formularul prin 
care se solicita acest lucru conţinea multe întrebări la care 
trebuia să răspunzi, printre care: 

„Credeţi în Constituţia şi forma de guvernământ a Statelor 
Unite?” 

„Sunteţi pregătit să depuneţi jurământul de credinţă faţă de 
Statele Unite?” 

„Sunteţi pregătit, ca, potrivit legii, să luptaţi în numele 
Statelor Unite?” 

La toate aceste întrebări Moody răspunsese afirmativ. 

Am călătorit deseori Am fost în California şi în Mexic. De 
fiecare dată când se organiza un seminar pe teme medicale sau 
avea loc o sesiune de comunicări, participam şi eu şi Moody, iar 
pe copii - Joe şi John - îi lăsam acasă cu o îngrijitoare care 
dormea la noi. Legile fiscale ne permiteau cele mai luxoase 
hoteluri şi restaurante, căci cheltuielile puteau fi trecute drept 
cheltuieli de afaceri. Peste tot unde încheiam contracte, aveam 
grijă să adun toate chitanţele, pentru a argumenta caracterul de 
afaceri al activităţii noastre de serviciu. 

Această schimbare uluitoare din viaţa mea ameninţa uneori 
să mă copleşească. Deşi nu profesam o meserie clar definită, 
eram mai ocupată ca oricând. Răsplătită mărinimos cu bani şi 
afecţiune, iubită până la adulaţie, m-aş fi putut plânge oare de 
ceva? 


De la începutul căsătoriei noastre existaseră însă anumite 
probleme cu implicaţii adânci, dar, încă de pe atunci, amândoi 
am preferat să le trecem cu vederea. Rareori, când între noi 
apăreau divergențe de păreri, le consideram urmarea unor 
deosebiri de cultură. Moody le considera deseori mărunţişuri 
lipsite de importanţă, chiar dacă uneori îl puneau în încurcătură. 
De exemplu, când am vrut să deschidem un cont de virament la 
o bancă din Corpus Christi, a scris pe formularul de cerere 
numai numele lui. 

— Ce-i asta? am întrebat eu. De ce nu deschidem contul şi pe 
numele meu? 

El a fost foarte surprins: 

— Noi nu deschidem niciun cont pe numele femeilor, mi-a 
spus el. lranienii nu fac aşa ceva. 

— Dar aici nu eşti iranian, l-am înfruntat eu. Dimpotrivă, tu 
vrei să fii American. 

După câteva discuţii de acest gen, Moody a cedat. Nu-i 
trecuse, pur şi simplu, prin minte că amândoi eram posesorii 
averii. 

Un obicei care mă irita era pretenţia lui de proprietate asupra 
mea, ca şi când eu, precum contul lui de virament, aş fi fost 
capitalul său personal, Oriunde ne găseam într-o încăpere plină 
de oameni voia să fiu mereu lângă el. Mă cuprindea cu braţul 
sau mă ţinea de mână ca şi când i-ar fi fost teamă să nu fug. 
Eram măgulită de atenţia şi afecțiunea lui, dar resimţeam uneori 
acest ataşament ca pe o povară. 

Moody a ratat şi rolul de tată vitreg. Adept al sistemului 
iranian de educaţie, cerea de la Joe şi John ascultare absolută. 
Ceea ce era neplăcut îndeosebi pentru Joe, care împlinind 
unsprezece ani începuse să-şi manifeste independenţa. Înainte 
de apariţia lui Moody în familia noastră, John fusese bărbatul în 
casă. 

Şi mai exista şi Reza, fără îndoială motivul esenţial al 
încordării relaţiilor noastre din acel timp. Reza studiase la 
Wayne State University din Detroit şi locuise o perioadă acolo, în 
apartamentul lui Moody. La scurtă vreme după ce ne-am 
aniversat primul an de căsătorie, Reza şi-a susţinut examenul de 
diplomă în ştiinţe economice şi Moody l-a invitat să locuiască la 
noi în Corpus Christi, până îşi va găsi un post. 

De fiecare dată când Moody nu era acasă, Reza prelua rolul 


domnului şi stăpânului, încercând să-mi comande mie şi copiilor 
şi cerând să-l ascultăm fără nicio discuţie, ca şi când i s-ar fi 
cuvenit de drept. La scurt timp după ce venise la noi, îmi 
invitasem câteva prietene la ceai. Reza stătea tăcut în cameră 
cu noi, notându-şi evident în minte ceea ce i se părea lipsit de 
respect pentru a raporta mai târziu totul lui Moody. În momentul 
când musafirii au plecat, mi-a poruncit să spăl vesela. 

— Am s-o fac când voi crede de cuviinţă, i-am răspuns pe un 
ton incisiv. 

Reza încerca să-mi indice când trebuia să spăl rufele, ce să le 
dau de mâncare băieţilor şi când anume aveam voie să mă duc 
la o vecină la cafea. Nu-mi convenea deloc ingerinţa lui în 
treburile mele, dar el continua să mă sâăcâie. La treburile casei, 
însă, nu voia să participe. 

M-am plâns de mai multe ori lui Moody în legătură cu 
prezenţa enervantă a lui Reza în viaţa mea. Dar Moody nefiind 
de faţă atunci când aveau loc aceste certuri, mă sfătuia să fiu 
mai răbdătoare. 

— Nu va dura mult, îmi spunea el, până îşi va găsi un post. E 
nepotul meu. Trebuie să-l ajut. 

Moody şi cu mine ne-am interesat asupra posibilităţilor de 
închiriere a locuinţelor, în care să ne investim banii şi, în acelaşi 
timp, să fim avantajaţi în privinţa impozitelor. Stabilisem astfel o 
relaţie destul de strânsă cu unul dintre bancherii care se 
bucurau de mult succes în oraş. Am discutat cu acest bancher 
să-i ofere un post lui Reza. 

— Mi s-a oferit un post de casier, s-a plâns Reza când s-a 
întors după convorbirea de prezentare. Eu nu vreau să devin 
casier la o bancă. 

— Mulţi s-ar bucura să aibă acest post, am spus eu, supărată 
de atitudinea lui Reza. Ai multe posibilităţi de avansare din 
acest post. 

Reza a făcut o observaţie demnă de remarcat - observaţie pe 
care am înţeles-o cu adevărat mult mai târziu, peste ani de zile, 
când mi-a fost dat să cunosc mult prea bine acel ego al 
bărbaţilor iranieni, şi în special modul în care se manifesta el în 
familia lui Moody. 

El spuse: 

— Nu voi accepta în ţara asta niciun post, dacă nu pot să 
devin şeful firmei. 


S-a mulţumit să trăiască pe spinarea noastră până când o 
firmă americană a dat dovadă de atâta înţelepciune încât a 
acceptat să se pună sub controlul lui. 

Intre timp şi-a petrecut zilele făcând plajă la ştrand, citind 
Coranul, rugându-se şi încercând să-mi controleze orice acţiune. 
Când se simţea prea extenuat de atâtea obligaţii, trăgea un pui 
de somn. 

Asemenea săptămâni neplăcute s-au transformat în luni, până 
când l-am constrâns pe Moody să întreprindă ceva în privinţa lui 
Reza. 

— Sau pleacă el, sau plec eu! am spus în cele din urmă. 

Credeam într-adevăr acest lucru? Poate nu, dar m-am bazat 
foarte mult pe dragostea lui Moody pentru mine şi am avut 
dreptate. 

Reza a bombănit ceva în farsi şi s-a mutat, blestemându-mă 
evident, într-o locuinţă proprie, plătită de Moody. La scurt timp 
după aceea s-a întors în lran ca să se căsătorească cu verişoara 
lui, Essey. 

După plecarea lui Reza, ne-am retras din nou într-o căsnicie 
comodă şi fericită, sau, cel puţin, aşa o consideram eu. Între 
Moody şi mine existau anumite „divergente, dar ştiam foarte 
bine că o căsătorie cere şi compromisuri. Eram convinsă că 
odată cu scurgerea timpului toate vor intra în normal. 

M-am concentrat asupra aspectelor ei pozitive. Viaţa mea 
devenise, în multe privinţe, mai bogată. Găsisem în sfârşit acel 
ceva „în plus”, greu de definit. 

Cum aş fi putut să ştiu că la mai mult de 18.000 de mile spre 
est se pregătea o furtună înfricoşătoare, care îmi va zdruncina 
căsătoria, mă va aduce în stare de prizonieră, îmi va răpi fiii şi 
va constitui o ameninţare nu numai pentru viaţa mea, dar şi 
pentru cea a fiicei mele care la acea dată nici nu se născuse 
încă. 

Eram căsătoriţi de un an şi jumătate, când, curând după Anul 
Nou 1979, Moody şi-a cumpărat un radio-receptor cu unde 
scurte, dotat cu căşti. Era impresionant să poţi recepționa 
emisiuni de radio de peste tot din lume. Brusc, lui Moody i se 
trezi interesul să asculte radio Iran. 

Studenţii organizaseră un şir de demonstraţii împotriva 
guvernului condus de şah. Asemenea ciocniri mai avuseseră loc 
şi înainte, dar, acum erau mai grave şi mult mai extinse. Din 


exilul său de la Paris, Ayatollahul Khomeini adoptase o poziţie 
foarte critică la adresa şahului, în special, şi a influenţei 
occidentului, în general. 

Ştirile pe care le auzea Moody la radio erau, adesea în 
contradicţie faţă de ceea ce vedeam seara la televizor, aşa că el 
a devenit foarte circumspect vizavi de reportajele americane. 

După ce şahul a părăsit lranul şi Ayatollahul s-a întors a doua 
zi în triumf, Moody a sărbătorit evenimentul. Fără să mă anunţe 
în prealabil, a adus acasă o duzină de studenţi iranieni, la o 
petrecere. Au rămas până seara târziu şi mi-au umplut locuinţa 
cu discuţiile lor agitate şi aprinse, în farsi. 

La fel ca şi în Iran, revoluţia şi-a spus cuvântul şi la noi acasă. 
Moody a început să-şi spună rugăciunile iraniene cu un zel pe 
care nu-l mai văzusem la el până atunci. Făcea donaţii la diverse 
organizaţii şiite. 

Fără să mă întrebe, a aruncat toate proviziile noastre de 
alcool, pregătite pentru numeroşii oaspeţi. Numai lucrul acesta 
şi i-a oprit pe musafirii noştri americani să ne mai viziteze, iar 
tonul pe care îl folosea Moody în diversele discuţii i-a alungat în 
curând şi pe antialcoolici. Moody era iritat din cauza presei 
americane, considerându-i pe reporteri nişte mincinoşi. În cursul 
lunilor viitoare studenţii au folosit adesea casa noastră ca loc de 
întâlnire. Au format ceea ce au numit ei „Un grup de musulmani 
îngrijoraţi” şi au alcătuit, alături de alte activităţi, următoarea 
scrisoare pe care au răspândit-o în diferite medii: 

„În numele lui Allah, cel mai milostiv şi cel mai 
îndurător: 

Astăzi, în Statele Unite, Islamul este unul dintre cele mai 
greşit înțelese concepte din viaţa de fiecare zi. La acest lucru au 
condus mai multe motive: 1) reportaje false transmise de mass- 
media despre Republica Islamică Iran; 2) refuzul guvernului 
american de a trata corect ţările islamice; 3) refuzul creştinătăţii 
de a accepta Islamul şi pe adepții săi. 

Mass-media exercită asupra gândirii societății americane o 
influență de netăgăduit. Ştirile de seară, cotidienele şi revistele 
săptămânale stau la baza opiniei publice americane. Aceste 
surse sunt propagandistice în cel mai înalt grad, întrucât ele 
reprezintă în exclusivitate interesele Statelor Unite. De aceea 
evenimentele internaționale sunt prezentate adesea ca acțiuni 
absurde. 


Un exemplu actual de eveniment internaţional tratat ca un 
nonsens este întemeierea Republicii Islamice Iran. Poporul 
islamic a fost acela care l-a alungat pe Şah şi a adoptat în 
unanimitate realizarea unei Republici Islamice. De curând am 
aflat de rebeliunile kurzilor din Iran. Dacă într-adevăr kurzii au 
luptat pentru autodeterminare, de ce au fost implicați şi soldați 
israelieni, ruşi şi irakieni? 

Revoluția Islamică din Iran a demonstrat că iranienii se opun 
regimului polițist, promovat în exterior de guvernul american, şi 
nu publicului american. Vă cerem să examinati critic informațiile 
dumneavoastră primite prin mass-media. Mentineti legătura cu 
musulmanii iranieni, care sunt informați în privința situaţiei 
actuale. 

Vā mulțumim. 

Un grup de musulmani îngrijoraţi 

Corpus Christi, Texas”. 

A fost prea mult pentru mine. M-am ridicat în apărarea patriei 
mele şi l-am copleşit pe Moody cu ocări. Discuţiile au degenerat 
în certuri cumplite, total diferite faţă de modul nostru de viaţă 
normal în care nu cunoscusem până acum asemenea 
confruntări. 

— Trebuie să încheiem pace, am propus eu disperată. Noi nu 
mai putem discuta probleme politice. 

Moody a fost de acord şi un timp mai îndelungat am dus o 
coexistenţă paşnică. Dar nu mai reprezentam centrul universului 
său. Cu fiecare zi îşi amintea tot mai puţin de iubirea sa. Acum 
părea să nu mai fie căsătorit cu mine ci cu Receptorul de radio 
cu unde scurte şi cu duzini întregi de ziare, reviste şi alte foi 
propagandistice la care se abonase. Câteva dintre ele erau 
tipărite în scriere persană, altele, în engleză. Când Moody nu era 
acasă, aruncam uneori o privire prin ele, şi rămâneam uluită şi 
înspăimântată de răutatea atacurilor lor iraționale împotriva 
Americii. 

Moody şi-a retras cererea pentru cetăţenia americană. 

Erau momente în care cuvântul „divorţ” urca din adâncuri la 
suprafaţa conştiinţei mele. Era un cuvânt pe care îl uram şi de 
care mă temeam. Mai făcusem încă o dată drumul ăsta şi nu mi- 
ar fi făcut nicio plăcere să-l mai străbat încă o dată. Ca să mă 
despart de Moody ar fi însemnat să renunţ la un stil de viaţă pe 
care eu singură nu mi-l puteam permite şi la o căsătorie despre 


care încă mai credeam că era întemeiată pe iubire. 

În afară de asta, un asemenea pas nici nu putea fi luat în 
considerare din moment ce constatasem că eram însărcinată. 

O asemenea minune l-a făcut pe Moody să-şi vină în fire. In 
loc să se consacre în totalitate politicii iraniene, începuse să se 
mândrească cu paternitatea sa. Şi-a reluat plăcutul obicei de a- 
mi dărui în fiecare zi bucuria unui drăguţ cadou. De îndată ce 
am început să port rochia specifică unei femei însărcinate, se 
lăuda cu burta mea oricui ne privea. Mi-a făcut sute de fotografii 
şi mă asigura că sarcina mă făcuse şi mai frumoasă decât 
înainte. 

A treia vară a căsătoriei noastre a trecut cu bucuria calmă a 
aşteptării dinainte de naştere. În timp ce Moody era la spital, eu 
petreceam împreună cu John o perioadă deosebit de 
încântătoare. El avea acum opt ani, aşadar un mic bărbat care 
putea să mă ajute să aranjăm casa pentru noul său frate sau 
noua sa soră. Am transformat împreună un mic dormitor în 
cameră pentru copil. Cumpăram cu multă plăcere îmbrăcăminte 
pentru sugari, galbenă şi albă. Moody şi cu mine ne duceam 
împreună la cursurile de naştere, unde nu făcea niciun secret 
din faptul că ar fi preferat să aibă un băiat nu o fată. Mie îmi era 
egal. Viaţa nouă din mine, indiferent dacă era un băiat sau o 
fată, era un om pe care îl iubeam deja. 

La începutul lui septembrie, când eram gravidă în luna a opta, 
Moody m-a rugat să particip cu el la un Congres medical care 
avea loc la Houston. Excursia urma să ne ofere câteva zile 
deosebit de plăcute înainte de a cunoaşte bucuria obositoare a 
vieţii de părinte. Medicul meu ginecolog a încuviinţat călătoria, 
asigurându-mă că până la naştere va mai trece cel puţin o lună. 

Dar, din prima seară petrecută în camera noastră de hotel de 
la Houston am început să am dureri puternice în spate şi mi-am 
pus, profund îngrijorată, întrebarea dacă nu cumva îmi sosise 
timpul să nasc. 

— O să te simţi iar bine, mă asigură Moody. 

Voia ca în ziua următoare să facem o vizită la NASA. 

— Nu mă simt în stare pentru asta, am spus eu... 

— Bine, atunci să mergem să facem cumpărături, a spus el. 

Înainte de a merge după cumpărături, am intrat să mâncăm şi 
la restaurant durerile de spate au devenit şi mai acute, şi am 
simţit cum mă cuprinde o mare oboseală. 


— Să ne întoarcem la hotel, am spus eu. Vom putea merge 
poate după cumpărături după ce mă voi odihni puţin. 

Ajunşi la hotel, au început durerile, şi mi s-a rupt apa. 

Lui Moody nu-i venea să creadă că sosise momentul. 

— Eşti medic, i-am spus. Apa mi s-a rupt. Nu ştii ce înseamnă 
asta? 

l-a telefonat doctorului mamoş din Corpus Christi care ne-a 
trimis la un medic din Houston, pregătit să preia cazul, şi care 
ne-a grăbit să mergem repede la spital. 

Îmi amintesc de lumina caldă, tremurătoare din sala de 
naştere şi de Moody care, îmbrăcat cu haine sterile, stătea 
lângă mine, mă ţinea de mână şi-mi dădea indicaţii, îmi 
amintesc încă _ travaliul chinuitor şi durerile puternice care 
însoțesc începutul fiecărei Vieţi noi. Poate ca un avertisment 
pentru tot ceea ce urmează să se întâmple în anii ce vin. 


Dar înainte de toate îmi amintesc cum a anunţat mamoşul: 

— Aveţi o fiică! 

Surorile au exclamat încântate, în semn de respect în faţa 
acestei mereu noi minuni. Eu am chicotit copleşită de fericire, 
uşurare şi extenuare. O soră şi un medic se ocupau de copil şi 
mi-au dat-o apoi pe fiica noastră alături, ca să-şi poată cunoaşte 
părinţii. 

Era o comoară, o piatră prețioasă cu pielea deschisă, cu ochi 
lui ninoşi-albaştri, care îi clipeau din cauza luminii prea 
puternice din sala de naştere. Căpşorul umed era acoperit cu 
şuviţe de păr blond-roşcate. Trăsăturile feţei lui Moody erau 
imprimate în miniatură pe chipul ei. 

— De ce are părul blond, întrebă Moody cu o vădită încordare 
în voce? De ce are ochi albaştri? 

— N-am ce face în privinţa asta, am replicat eu, prea obosită 
şi prea tulburată ca să mai dau atenţie micilor reclamaţii ale lui 
Moody în privinţa copilului extraordinar pe care îl adusesem pe 
lume. Cu excepţia părului, seamănă perfect cu tine. 

Pentru o vreme mai îndelungată puişorul meu mi-a atras toată 
atenţia, aşa că nici nu mi-am dat seama ce făceau doctorii şi 
surorile cu mine, şi nici măcar ce culoare avea cerul. Imi 
legănam pruncul în braţe şi sufletul meu se umplea de imaginea 
lui. 

Am să te numesc Maryam, am şoptit eu. Era unul dintre cele 
mai frumoase nume iraniene pe care le cunoşteam şi aducea 
puţin şi cu un nume american, scris într-o grafie uşor exotică. 

Au trecut câteva minute până să observ că Moody nu fusese 
în stare să răspundă la întrebarea care îl frământa în realitate: 
„De ce e fată?” învinovăţire pe care, de fapt, voia să mi-o 
atribuie mie. Mândria lui de bărbat islamic fusese rănită de 
faptul că primul născut fusese o fată, aşa că ne-a lăsat singure 
în noaptea aceea când, de fapt, ar fi trebuit să se afle lângă noi. 
Nu ăsta era tipul de bărbat pe care mi-l doream eu. 

Noaptea se scurse, iar somnul meu neliniştit a fost întrerupt 
de sentimentul nedescris de fericire când copilaşul meu nou- 
născut a început să-mi sugă la piept şi de clipele de depresiune 
legată de comportamentul copilăresc al lui Moody. Mă întrebam 
dacă era numai un acces trecător de furie sau dacă plecase 
pentru totdeauna. Eram atât de furioasă în clipa aceea încât, cu 
adevărat, îmi era absolut indiferent. 


În dimineaţa următoare a telefonat foarte devreme, fără 
niciun cuvânt de scuze că dispăruse aşa, dar şi fără să 
pomenească ceva de faptul că ar fi preferat un fiu. Imi spuse că 
şi-ar fi petrecut noaptea într-o masjed, unde fuseserăm 
cununaţi, şi se rugase lui Allah. 

Când şi-a făcut apariţia la spital, dimineaţa mai târziu, râdea 
prietenos şi agita prin aer o grămadă de foi, pline cu litere 
persane de culoare roz. Erau cadouri ale bărbaţilor de la masjed. 

— Ce semnificaţie au semnele scrise, am întrebat eu? 

— Mahtob, a răspuns el, radiind. 

— Mahtob? ce înseamnă asta? 

— „Rază de lună”, a răspuns el. 

Apoi mi-a explicat că a telefonat familiei sale în Iran „care i-a 
propus mai multe nume pentru copil. El spuse Că a ales numele 
de Mahtob, fiindcă în ultima noapte fusese lună plină. 

Eu am pledat pentru Maryam întrucât numele suna mai 
american, iar copilul urma să fie american. Dar, cum eram 
slăbită şi uşor ameţită de atâtea sentimente învălmăşite, Moody 
a fost acela care i-a completat certificatul de naştere, trecând 
Mahtob Maryam Mahmoody. 

Am fost doar vag nedumerită de faptul că acceptasem rolul 
de subordonată în faţa soţului meu. 

Mahtob avea două luni şi purta o rochiţă de mătase roz, 
scoasă dintr-un dulap plin de hăinuţe, pe care îl supraîncărcase 
soţul meu, care o găsea atât de încântătoare, încât uitase 
repede decepţia sa iniţială şi devenise cel mai mândru tată. 
Copilul stătea liniştit în braţele mele şi mă privea adânc în ochi. 
Culoarea ochilor începuse să i se schimbe, acea culoare vag 
albăstrie de la naştere se definitiva acum într-un castaniu închis. 
Privirea-i urmărea toate manifestările vieţii - jur împrejurul 
nostru mai mult de o sută de studenţi iranieni sărbătoreau Eid e 
Ghorban, Sărbătoarea Sacrificiului. 

Eram în 4 noiembrie 1979. 

Ca membru din ce în ce mai activ al Societăţii Islamice din 
Texasul de Sud, Moody era unul dintre organizatorii principali ai 
manifestării, care se ţinea într-un parc din apropierea casei 
noastre. 

Îmi recăpătasem repede puterile şi atâta timp cât era vorba 
de o ocazie socială, separată de politică, participam cu plăcere 
la pregătiri. Ajutasem la fiertul unei enorme cantităţi de orez. 


Împreună cu alte femei, un amestec de iraniene, egiptene, 
arabe saudite şi americane, am pregătit din abundență diferite 
sosuri pentru khoreshe. Am tăiat castraveți, roşii şi ceapă în felii 
şi le-am stropit cu zeamă de lămâie. Am aranjat coşuri uriaşe cu 
Toate fructele proaspete şi zemoase pe care le găsiserăm. Am 
făcut şi baclava. 

In această zi bărbaţii sunt cei care gătesc. Sărbătoarea 
comemorează ziua în care Dumnezeu i-a poruncit lui Abraham 
să-şi sacrifice fiul, pe Isac, dar apoi îl salvează pe băiat şi în locul 
lui a fost sacrificat pe altar un miel. Câţiva bărbaţi au luat mai 
multe oi vii şi le-au tăiat gâtul în timp ce priveau spre Meca şi 
spuneau în cor rugăciuni sfinte. Bărbaţii au tras apoi animalele 
moarte la un loc de grătar, unde au fost pregătite pentru masa 
festivă. 

Sărbătoarea este celebrată în toate ţările islamice nu numai 
în Iran. De aceea, în această zi, doar cercurile restrânse de 
iranieni abordaseră teme politice, discutând bucuroşi despre 
încercarea cu succes a Ayatollahului de a centraliza puterea de 
stat. 

Am stat deoparte de asemenea discuţii şi m-am întreţinut cu 
cercul meu larg de prietene, care reprezentau în mic Naţiunile 
Unite. Cele mai multe dintre ele gustau acest iz de cultură 
orientală, dar toate erau bucuroase că trăiesc în America. 

Indată după festivitate, eu cu Moody şi Mahtob am v plecat să 
participăm la o sesiune de osteopatie din Dallas. Pe băieţi i-am 
lăsat acasă. În drum, ne-am oprit la Austin ca să vizităm clanul 
rudelor lui Moody care îşi părăsiseră ţara şi veniseră în SUA, clan 
ce se mărea tot mai mult. Moody îi numea „nepoţi”, iar ei îi 
spuneau „Dahijon”. Am cinat cu ei şi ne-a înţeles ca în 
dimineaţa următoare să ne întâlnim pentru micul dejun la 
hotelul nostru. 


Am dormit mai mult, căci eram. Obosită din cauza zilei 
anterioare. Grăbiţi, ne-am făcut repede toaleta de dimineaţă, 
fără să ne mai ostenim să deschidem televizorul. Când am ajuns 
în holul hotelului, eram aşteptaţi de unul dintre „nepoţi”, un 
bărbat tânăr, care se numea Jamal. Agitat, ne-a venit în 
întâmpinare. 

— Dahijon! spuse el. Ai auzit ştirile? Ambasada americană din 
Teheran a fost ocupată. 

Moody constată acum că politica era o afacere foarte 
serioasă. 

La început, destul de sigur datorită poziţiei avantajoase pe 
care o avea şi la o distanţă de aproape o jumătate de glob 
terestru, îşi manifestase entuziasmul pentru revoluţie şi visul 
Ayatollahului care transformase Iranul într-o Republică Islamică. 
Era simplu să spui fraze goale de la distanţă. 

Acum însă, faptul că Studenţii din Teheran întreprinseseră un 
act de forţă armată împotriva Statelor Unite, reprezenta pentru 
Moody ca persoană un adevărat pericol. Nu era un moment 
propice să fii iranian în America şi nici să fii căsătorită cu 
vreunul. Un student iranian de la Texas fusese bătut de doi 
agresori necunoscuţi, şi Moody era îngrijorat că ar putea avea şi 
el aceeaşi soartă. Era neliniştit şi de posibilitatea unei arestări, 
sau expulzări. 

La spital, câţiva începuseră să i se adreseze cu „Dr. 
Khomenini”. O dată avu chiar impresia că o maşină ar fi încercat 
să dea peste el când traversa strada. Primeam o mulţime de 
telefoane anonime de ameninţare. 

— Te prindem noi, spunea la telefon o voce cu un puternic 
accent sudic. Te omorâm! 

Lui Moody i s-a făcut într-adevăr frică şi a însărcinat un 
serviciu de detectivi să observe casa şi să ne păzească pe noi, 
oriunde ne-am fi dus. 

Nebunia asta nu se va sfârşi vreodată? mă întrebam. De ce 
bărbaţii trebuiau să mă amestece şi pe mine în jocul lor 
prostesc”? De ce nu puteau să mă lase în pace să fiu numai 
soţie şi mamă? 

Moody şi-a dat seama că nu se poate ţine deoparte de 
neînţelegerea internaţională. Era aproape imposibil pentru el să 
rămână neutru. Prietenii lui iranieni voiau tot mai mult să-l 
atragă de partea lor, ca membru activ care să-i ajute la 


organizarea demonstrațiilor şi să le pună la dispoziţie casa 
noastră, ca un fel de bază. Prietenii noştri americani şi vecinii, 
ca şi colegii săi, aşteptau, sau chiar îi cereau, să declare 
credinţă ţării care îi oferise o poziţie socială atât de bună. 

La început Moody a oscilat. Personal era entuziasmat de 
amploarea înfiorătoare a dramei ostatecilor şi se bucura că 
americanii fuseseră înjosiţi în faţa întregii lumi. II uram şi ne 
certam îngrozitor din această cauză. Debita nenumărate tirade 
împotriva embargoului american de arme contra Iranului, 
presupunând continuu că totul ar fi numai o simulare a faptelor 
reale şi că, de fapt, americanii vindeau arme în lran prin 
intermediul unei a treia ţări, ceea ce ar fi determinat ridicarea 
preţurilor. 

Apoi s-a întâmplat un lucru curios. Moody stabilise o relaţie 
strânsă cu Dr. Mojallali, un neurolog iraniam Pentru că studiase 
în Iran, Dr. Mojallali nu avea aprobare să practice medicina în 
Statele Unite, lucrând ca tehnician laborant. Dar Moody îl trata 
cu tot respectul datorat unui. Coleg şi lucrau împreună cu 
plăcere cu studenţii iranieni. Peste noapte, relaţia de prietenie 
dintre cei doi s-a răcit şi Moody a refuzat să mai vorbească cu 
Dr. Mojallali, dar mie nu mi-a spus de ce. 

La spital Moody încerca să evite orice confruntare. Deşi le 
permitea în continuare studenţilor iranieni să se adune în casa 
noastră, încerca totuşi să ţină secrete aceste întâlniri şi să evite, 
pe cât posibil, discuţiile politice, pe motiv că el ar fi întrerupt 
contactul cu „Grupul musulmanilor îngrijoraţi”. La spital se 
concentra asupra muncii sale. 

Dar dezastrul se înfăptuise. Îşi trâmbiţase mult prea tare 
simpatiile, iar asta îl făcea să fie o ţintă uşoară pentru oricine ar 
fi avut un motiv să tragă. 

Situaţia încordată s-a concretizat în clipa în care un alt 
anestezist de la spital l-a învinovăţit pe Moody că ascultă radio 
la căşti când ar trebui să-şi îndeplinească obligaţiile la operaţii. 
Era o învinovăţire căreia eu îi puteam da crezare. Pe de altă 
parte, cunoşteam avantajele meseriei lui Moody. Eu şi cu el ne 
bucuraserăm foarte mult de plăcerea banului câştigat repede. 
Dar de toate astea un anestezist se bucură numai cu preţul unei 
tot mai mari lupte de concurenţă. Prea puţin solicitat şi plătit 
mai mult decât bine, „colegul” lui Moody adulmecase probabil 
posibilitatea unui schimb de putere pentru a-şi apropia o mai 


mare parte din munca pe care o aveau în perspectivă. 

Controversa a împărţit personalul spitalului în două tabere. 

Şi se profilau şi mai multe neplăceri legate, în special, de 
drama ostatecilor de la Ambasada Americană din Teheran, criză 
mocnită care se întindea, luând amploare. 

La sfârşitul acestui an tumultuos, Moody se afla între două 
tabere internaţionale, vulnerabil la atacurile din ambele părţi. 

l-am spus că de Crăciun trebuie, să ne ducem acasă în 
Michigan, ca să-i vizităm pe părinţii mei. Era o schimbare 
binevenită în comparaţie cu apăsarea insuportabilă de la Corpus 
Christi. 

Am petrecut toţi zile fericite, de sărbătoare, la părinţii mei, 
care i-au copleşit pe Joe, John şi Mahtob cu cadouri. 

În perioada liniştită şi plăcută dintre zilele de sărbătoare, am 
căutat să găsim o posibilitate de a ne sus trage din încurcătura 
ce intervenise în viaţa noastră la Corpus Christi. Moody se 
bucura să se afle la Michigan. Oare s-ar întoarce aici dacă i s-au 
ivi o ofertă de serviciu? Exista vreo posibilitate? Ştiind că dacă i- 
ar vizita pe vechii săi colegi, un asemenea subiect ar putea fi 
discutat, i-am propus într-o zi: 

— De ce nu-ţi vizitezi vechii prieteni de la Carson City? 

La acest gând faţa i s-a luminat. Era o ocazie să vorbească 
despre diverse probleme de afaceri într-o atmosferă normală, 
fără să i se reproşeze trecutul de simpatizant iranian. Vizita, i-a 
redat dispoziţia pentru muncă şi i-a amintit că există locuri unde 
povestea lui ar putea trece pe planul al doilea. Radia încă de 
fericire când mi-a relatat că un doctor ar fi spus: Cunosc pe 
cineva care caută un anestezist. 

Moody a telefonat persoanei respective, un anestezist din 
Alpena şi a fost invitat să se prezinte la o discuţie. Lucrurile s-au 
precipitat. Am lăsat copiii la familia mea şi am făcut drumul de 
trei ore spre Alpena cu maşina. 

Pe drum ningea uşor. Pâlcuri de pini de o culoare verde-închis 
erau parcă acoperiţi cu glazură de zăpadă, arborând o haină de 
un alb festiv. O asemenea privelişte de iarnă, ca desprinsă dintr- 
o carte poştală, era ameţitor de frumoasă după trei ani petrecuţi 
în Texasul fierbinte şi pustiu. 

— Cum am putut oare să ne mutăm de aici? se întreba Moody 
cu voce tare. 

Spitalul din Alpena se afla parcă într-o adevărată ţară a 


minunilor. În faţă se afla un corp de clădiri ce se armonizau 
perfect cu parcul acoperit cu zăpadă. Gâşte de Canada se 
plimbau, legănându-se nepăsătoare, printre pini. La o oarecare 
depărtare, un şir de coline formau un fundal de un calm 
desăvârşit. 

Discuţia de prezentare a decurs fără probleme. Aici, în 
Alpena, era absolută nevoie de un al doilea anestezist. La 
sfârşitul discuţiei, celălalt medic a surâs şi, întinzându-i lui 
Moody mâna, l-a întrebat: 

— Când puteţi veni? 

Au trecut mai multe luni până când ne-am rezolvat 
problemele noastre la Corpus Christi. Moody se bucura atât de 
mult de mutare, încât de câteva ori în timpul iernii blânde din 
Texas, a pus în funcţiune instalaţia de aer condiţionat pentru a 
face un foc care să trosnească în cămin. Pregătirile necesare 
pentru mutare au început cu un curaj plin de entuziasm. Eram 
din nou o echipă care avea un ţel comun. Moody alesese: va trăi 
şi va munci în Statele Unite. O să devină un american. Ne-am 
vândut casa din Corpus Christi, dar, din cauza anumitor 
avantaje fiscale, am păstrat dreptul de proprietate asupra unei 
alte case în care investisem mult. Şi când a sosit primăvara, ne 
aflam la Alpena, la o depărtare de numai trei ore de părinţii mei 
şi la un milion de mile depărtare de Iran. 


16 


Alpena era atât de departe de locuinţa îngrozitoare în care 
eram acum prizonieră. Mama şi tata erau atât de departe! Joe şi 
John erau atât de departe! Mahtob era şi ea atât de departe! 

Se afla oare la Mammal şi Nasserine? Speram să nu fie. 
Speram să fie la cineva pe care îl cunoştea şi-l agrea, la cineva 
care o iubea. Era poate la Ameh Bozorg? La acest gând un fior 
mi-a trecut pe şira spinării: Vai, cum îmi mai plângeam copilul! 

Singură în apartament, închisă toată ziua, aşteptând 
disperată vreo ştire de la Mahtob, am început să mă îngrijorez 
din cauza sănătăţii mele mintale şi mi-am găsit alinarea în 
lacrimi de dezamăgire şi durere, ceea ce o sfătuisem şi pe 
Mahtob să facă: „Când crezi că eşti foarte singur, poţi 
întotdeauna să te rogi. Nu eşti niciodată singur cu adevărat”. 

Am închis ochii şi am încercat să mă rog. „Dumnezeule iubit” 
am început eu... dar, epuizată sufleteşte, gândurile-mi rătăceau 
şi mă simţeam brusc cuprinsă de un sentiment de vinovăţie. Ani 
în şir neglijasem religia, iar acum, când mă aflam prinsă ca într- 
o capcană într-o ţară străină, îi ceream ajutor lui Dumnezeu. De 
ce trebuia el să mă asculte acum? 

Am încercat încă o dată. N-am cerut nimic altceva decât ca 
Mahtob şi cu mine să găsim o cale ca să ne putem întoarce 
împreună în America. Mă rugam să fiu din nou împreună cu fiica 
mea. „Dumnezeule iubit” spusei, ajută-mă s-o primesc înapoi pe 
Mahtob. Apăr-o şi mângâi-o. Fă-o să simtă că o iubeşti, că eşti 
pentru ea aici şi că eu o iubesc. Ajută-mă s-o reprimesc cândva. 

Ceva - cineva? mi-a ordonat să deschid ochii. Auzisem sau nu 
într-adevăr o voce? Speriată, am privit în jur şi am văzut 
servieta cu acte a lui Moody, care se afla într-un colţ al camerei, 
pe podea. În mod normal o lua cu el, dar astăzi sau o uitase sau 
o lăsase pur şi simplu acasă. M-am dus curioasă lângă ea şi am 
cercetat-o. Habar n-aveam ce era înăuntru, dar poate găseam 
ceva ce m-ar fi putut ajuta. Vreo cheie poate? 

Servieta avea o broască cu cifru. Moody stabilise singur 
combinaţia de cifre, iar eu nu ştiam şirul numerelor cu care se 
deschidea servieta. 

— O să încep cu zero-zero-zero, mi-am spus. Ce altceva 
aveam de făcut? 

Am dus servieta în dormitorul lui Mammal şi Nasserine, unde, 


prin fereastra deschisă, puteam auzi dacă cineva se apropia de 
casă. M-am aşezat pe podea şi am învârtit rotiţele broaştei la 0- 
0-0. Am apăsat pe butoane. Nu s-a întâmplat nimic. Am învârtit 
combinaţia pe 0-0-1 şi am încercat din nou. Din nou „nimic. 

Cu urechea ciulită la vocile de pe stradă, ca să aud dacă se 
întorcea Moody, am lucrat sistematic mai departe: 

0-0-3; 0-0-4; 0-0-5. Am continuat fără întrerupere, repetarea 
continuă a operaţiei ajutându-mă să-mi consum timpul, dar 
aducându-mi şi un oarecare pesimism. 

Ajunsesem la 1-0-0 fără niciun succes. Am continuat. Treaba 
părea din ce în ce mai mult să fie fără rost: Probabil în servietă 
nu se găsea nimic din ceea ce mi-ar fi fost de folos. Dar aveam 
în faţa mea încă mii de combinaţii şi nimic altceva cu ce să-mi 
petrec vremea. 

Am ajuns la 1-1-1. Nimic. 

1-1-5. Nimic. De ce mă mai osteneam? 

1-1-6. Tot nimic. Ce s-ar fi întâmplat dacă Moody s-ar fi întors 
tiptil acasă şi, strecurându-se înăuntru, m-ar fi surprins 
încercând să-i cotrobăiesc prin lucrurile lui personale. Am 
învârtit rotiţele la 1-1-7 şi, pesimistă, am apăsat pe butoane. 

Ambele deschizători s-au deschis! 

Am ridicat capacul şi, de bucurie am tras adânc aer în piept. 
Înăuntru se afla telefonul, un telefon Trimline, cu tastatură, care 
atunci când formai numărul scotea nişte sunete şi avea şi alte 
completări de ordin tehnic. Mammal îl cumpărase dintr-o 
călătorie făcută din Germania. 

La capătul cablului se găsea ceva care arăta ca un ştecăr 
electric cu două picioruşe. Cu acesta putea fi cuplat la reţeaua 
electrică. 

Am alergat la priză, dar m-am întors imediat. Essey se afla 
acasă. Puteam s-o aud exact sub mine, alergând încoace şi 
încolo şi puteam să-l aud şi pe copil scâncind. Ştiam şi că 
sistemul telefonic era defect. De fiecare dată când cineva forma 
sus un număr, telefonul de jos suna încet de câteva ori. Essey ar 
fi ştiut imediat că dau telefon. Puteam să risc? Nu, ea îşi arătase 
destul de clar supunerea. Chiar dacă nu era de acord cu ceea ce 
făcea Moody, era ascultătoare. M-ar fi spionat, dacă Dahijon ar fi 
dorit-o. 

A trecut câtva timp - douăzeci de minute sau o jumătate de 
oră. Stăteam pe hol cu telefonul în mână, pregătită să bag 


ştecărul în priză, în timp ce cântăream riscurile. Am auzit apoi 
cum uşa de pe palierul apartamentului lui Essey s-a deschis şi s- 
a închis din nou. Uşa casei s-a deschis şi s-a închis. Am alergat 
la fereastră şi mi-am lipit faţa de geamul de protecţie tocmai la 
timp ca s-o mai văd pe Essey şi copiii ei trecând strada. Ei 
părăseau rar casa şi atunci numai pentru câteva minute. Toate 
astea erau un răspuns la rugăciunea mea. 

Am pus imediat telefonul în priză, am sunat-o pe Helen la 
Ambasadă şi i-am povestit printre suspine amănuntele 
sechestrării mele; situaţia mea se înrăutăţea şi mai mult. 

— Credeam că locuiţi în casa lui Ellen, a spus Helen, şi 
încercaţi să lămuriţi anumite lucruri. 

— Nu! Moody m-a încuiat. Mi-a luat-o pe Mahtob. Nu ştiu unde 
e şi cum îi merge. 

— Ce pot face eu pentru dumneavoastră? a întrebat Hellen... 

— Nu ştiu dacă aţi putea face ceva pentru mine înainte de ao 
avea înapoi pe Mahtob, am spus eu repede. Nu vreau să fac 
nimic din ceea ce ar reprezenta un risc ca să n-o mai văd. 

— De ce nu vorbiţi cu DI. Vincop? propuse Helen. 

Ea îmi făcu legătura. Am explicat încă o Dată că în momentul 
de faţă nu voiam să risc o acţiune din partea Ambasadei. Nu, 
nimic până nu voi fi din nou împreună cu Mahtob. 

— Sunteţi iraţională, mi-a spus el. Trebuie să venim şi să 
încercăm să vă scoatem afară. Trebuie să anunţăm Poliţia că 
sunteţi închisă, acolo. 

— Nu! am ţipat eu la telefon. Vă poruncesc. Vă cer să nu 
întreprindeţi nimic. Nu încercaţi să luaţi legătura cu mine. Nu 
faceţi nimic ca să-mi veniţi în ajutor. Voi lua din nou legătura cu 
dumneavoastră de îndată ce va fi posibil; dar nu ştiu când va fi 
asta - mâine, peste şase luni, într-adevăr nu ştiu când. Dar nu 
încercaţi să mă sunaţi cu de la dumneavoastră putere. 

Am pus receptorul în furcă şi mă întrebam dacă puteam risca 
s-o sun pe Ellen la serviciu. 

Dar am auzit o cheie învârtindu-se în broasca de la uşa casei. 
Essey şi copiii se întorseseră. Am scos repede telefonul din 
priză, l-am aruncat în servieta cu acte şi am pus-o din nou în 
locul unde o lăsase Moody. 

Brusc m-am simţit îngrijorată din cauza pozei pe care i-o 
făcusem lui Moody când o luase pe Mahtob de lângă mine. Mai 
avea şi alte poze pe film. Eram convinsă că se va înfuria atunci 


când le va da la developat şi va vedea ce făcusem. 

Am căutat în sacoşa unde tineam cele necesare pentru 
fotografiat un alt film ca să-l schimb pe cel din aparat, dar n-am 
găsit niciunul. 

Poza mi se părea acum lipsită de importanţă, nu s-ar vedea 
pe ea decât spatele lui Mahtob, în timp ce Moody o împingea în 
căruciorul de copii. Tocmai de aceea nu merita să risc furia lui 
Moody. Am deschis aparatul, şi, după ce am ţinut filmul la 
lumină l-am pus din nou la loc, sperând să fi distrus orice poză 
care ar fi putut să prezinte vreo importanţă pentru Moody. 

Peste două zile, Essey a părăsit fără nicio explicaţie 
apartamentul de jos, luându-i cu ea pe Maryam şi Mehdi. Privind 
de la fereastra de sus, am văzut, cum se urcă într-un taxi oranj, 
luptându-se cu geamantanul, copiii ne astâmpăraţi şi cu chador- 
ul ei. Părea să fi pornit în vizită la rude. Reza era încă la serviciu. 
Acum eram absolut singură. 

In unele seri, Moody venea acasă, în altele nu. Nu ştiam ce 
variantă era mai convenabilă pentru mine. Îl dispreţuiam şi mă 
temeam de omul ăsta, dar el reprezenta singura mea legătură 
cu Mahtob. In serile când venea acasă, apărea încărcat cu 
alimente, îmi vorbea scurt şi morocănos, iar la întrebările mele 
despre Mahtob se fofila cu un laconic „îi merge bine”. 

— Se descurcă bine la şcoală? am întrebat. 

— Nu merge la şcoală, mi-a spus el tăios. N-o mai primesc la 
şcoală din cauza a tot ce-ai făcut tu. E vina ta. Ai distrus totul şi 
nu vor s-o mai primească. Tu creezi mereu numai supărare. Şi, 
în afară de asta, nu eşti o soţie bună. Nu-mi mai dăruieşti niciun 
copil. O să-mi iau altă femeie ca să am un fiu. 

Mi-am amintit brusc de mica bucăţică de sârmuliţă în spirală, 
legată de membrana mea anticoncepţională. Ce s-ar întâmpla 
dacă Moody ar descoperi acest lucru. Ce-ar fi dacă m-ar bate 
atât de tare încât ar trebui să merg la un tratament medical şi 
atunci ar fi găsită de un medic iranian? Dacă nu m-ar omori 
Moody, atunci ar face-o, poate, guvernul. 

— Am să te duc la Khomeini şi am să-i spun că nu poţi să-l 
suferi mârâi Moody. Te duc în faţa guvernului şi spun că eşti o 
agentă de la CIA. 

În orice alt moment aş fi considerat afirmaţiile lui drept simple 
ameninţări, dar auzisem destule poveşti despre oameni care, pe 
baza unor motive caraghioase sau a unor dovezi neîntemeiate, 


fuseseră acuzaţi şi apoi, fără niciun proces, închişi sau ucişi. lar 
eu eram atât la cheremul acestui bărbat nebun, cât şi al 
guvernului acestei ţări demente. Ştiam că viaţa mea depindea 
de toanele lui Moody şi ale Ayatollahului său. 


închisă în locuinţă cu acest călău, nu îndrăzneam să-l 
contrazic cu nimic. De câte ori vedeam în ochii lui cum începe să 
licărească acea flacără a nebuniei, mă sileam să tac şi speram 
ca el să nu-mi poată auzi dureroasele bătăi de inimă. 


În esenţă, furia lui se concentra asupra faptului că nu eram 
musulmană: 

— Ai să te perpeleşti în focul iadului, ţipa el. lar eu am să 
ajung în cer. De ce nu te trezeşti odată? 

— Nu ştiu ce se va întâmpla, am rostit eu pe un ton blând, 
încercând să-l calmez. Nu sunt judecător. Numai Dumnezeu 
poate să judece. 

În nopţile în care Moody hotăra să rămână cu mine, dormeam 
în acelaşi pat, dar era retras. Luptând cu disperare pentru 
libertatea mea, m-am strâns de câteva ori lângă el, punându-mi 
capul pe umărul lui, deşi mi se făcea aproape greață în faţa 
acestui efort. Dar nici aşa Moody nu a manifestat mai mult 
interes faţă de mine. Ofta şi se întorcea cu spatele, cât mai 
departe de mine. 

Dimineaţa mă lăsa singură, îşi lua servieta cu acte şi 
telefonul. 

Eram înnebunită de frică şi plictiseală. Mai aveam încă dureri 
şi mă simţeam plină de răni din cauza îngrozitoarei lupte. Mă 
copleşeau depresiunea şi disperarea. Ore întregi zăceam în pat, 
neputând să dorm, dar nici să mă scol nu mă simţeam în stare. 
Uneori alergam prin apartamente căutând ceva ce nu prea 
ştiam ce-ar fi putut să fie. Alteori, petreceam zile întregi 
lâncezând. După un timp nu mai ştiam în ce zi a săptămânii mă 
aflam, nici în ce lună, sau dacă soarele va răsări a doua zi, şi nici 
nu mă interesa. Tot ceea ce voiam, era să-mi văd fiica. 

Într-una din aceste zile chinuitoare frica mi s-a concentrat 
asupra unui singur lucru. Mi-am introdus degetele adânc, în corp 
şi am căutat sârmuliţa de cupru ce se afla la capătul spiralei. Am 
găsit-o şi un moment am ezitat. Dacă voi începe să sângerez? 
Eram închisă, fără telefon. Ce s-ar întâmpla dacă aş avea o 
hemoragie. 

În clipa aceea mi-a fost indiferent dacă trăiam sau muream. 
Am tras de Sârmă şi am ţipat de durere, dar membrana 
spiralată a rămas fest la locul ei. Am încercat de mai multe ori, 
am tras din ce în ce mai tare, chircindu-mă din cauza durerilor 
îngrozitoare. Dar tot n-am reuşit s-o scot. In cele din urmă am 
luat o pensetă din trusa mea de manichiură şi am apucat cu ea 
sârmuliţa. Trăgând uşor şi constant, ceea ce mă făcea să urlu de 
durere, am avut, în sfârşit, succes. Brusc, am constatat că ţin în 
mână-micul obiect de plastic la capătul căruia se afla sârmuliţa 


de cupru care m-ar fi putut condamna la moarte. Toate mă 
dureau. Am aşteptat mai multe minute ca să nu sângerez. 

Am studiat membrana spiralată - o bandă îngustă de plastic 
netransparent, nu mai mare de doi centimetri şi jumătate, 
legată strâns de sârmuliţa de cupru. 

Ce trebuia să fac cu ea? Nu puteam s-o arunc pur şi simplu la 
gunoi şi nici să risc s-o găsească Moody. Ca medic, ar fi ştiut 
imediat ce fusese acest obiect. 

Puteam oare s-o arunc în W.C? Nu eram sigură. Ce s-ar 
întâmpla dacă ar înfunda toaleta şi ar trebui să chemăm un 
instalator, care i-ar arăta lui Moody ciudatul obiect din cauza 
căruia se produsese înfundarea. 

Metalul era moale. 

Puteam poate să-l tai în bucăţi. Am găsit o foarfecă în lucrurile 
de cusut ale lui Nasserine şi m-am străduit s-o tai pe toată în 
bucățele mici de tot. 

Apoi mi-am adus cuțitul şurubelniţă, am dat repede geamul 
de o parte, m-am aplecat în afară, deasupra trotuarului, şi am 
pândit un moment când nimeni nu părea să fie atent la ceea ce 
fac. În clipa aceea am dat drumul micilor bucățele să 
călătorească pe străzile Teheranului. 

Ziua de naştere a tatii era pe 5 aprilie. Ar împlini 65 de ani 
dacă mai trăieşte. Ziua de naştere a lui Joe era pe 7 aprilie. El 
împlinea 15 ani. Ştia oare că mai sunt în viaţă? Nu puteam să-i 
fac niciun cadou. Nu puteam să-i fac nicio prăjitură. 

Nu puteam să le dau telefon să le doresc cele bune de ziua de 
naştere. Nu puteam să le trimit nicio felicitare. Nici măcar nu 
ştiam exact când ar fi fost ziua lor de naştere, căci pierdusem 
orice orientare în timp. 

Uneori noaptea, când stăteam pe balcon şi vedeam luna, mă 
gândeam că deşi pământul e atât de mare, luna e singură, 
aceeaşi pentru Joe şi John, mama şi tata, şi chiar pentru mine. 

Era aceeaşi lună pe care o vedea şi Mahtob. 

Asta îmi dădea, oarecum faţă de ea un sentiment de 
ataşament. 

Într-o zi, pe când priveam prin fereastra din faţa casei, am 
simţit că mi se opreşte respiraţia. Pe trotuarul de pe cealaltă 
parte a străduţei se afla doamna Alavi şi privea în sus spre 
mine. Un moment am crezut că trebuie să fie o nălucă născocită 
de mint ea mea rătăcită. 


— Ce faceţi aici? am întrebat-o surprinsă. 

— Am stat şi am observat casa. Aştept de ore, a spus ea. Ştiu 
ce vi s-a întâmplat. 

Cum descoperise ea unde locuiam? mă întrebam. Cu ajutorul 
Ambasadei? De la şcoală? îmi era indiferent; eram entuziasmată 
văzând-o pe femeia care era gata să-şi rişte viaţa ca să ne 
scoată pe Mahtob şi pe mine din ţară. Şi la gândul ăsta am oftat 
din nou la reînnoita amintire că Mahtob dispăruse. 

— Ce pot să fac? a întrebat doamna Alavi. 

— Nimic, am spus doborâtă de suferinţa mea. 

— Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră, a spus ea şi şi-a 
coborât vocea când a observat că era ceva curios ca o femeie 
de pe stradă să discute cu o femeie aflată la una din ferestrele 
etajului întâi, şi, pe lângă toate, şi în engleză. 

— Aşteptaţi! i-am spus. 

În câteva minute am dat la o parte geamul. Apoi mi-am lipit 
capul de zăbrele şi ne-am continuat conversaţia noastră ciudată 
cu voce mai înceată. 

— Am observat casa zile în şir, mi-a spus doamna Alavi. 

Mi-a povestit că fratele ei fusese un timp cu ea şi că stătuseră 
în maşină. Cineva însă, bănuitor, i-a întrebat ce fac acolo. 
Fratele doamnei Alavi a explicat că observa o fată care stătea în 
una din case, fiindcă voia să se căsătorească cu ea. Era o 
explicaţie suficientă, dar probabil că incidentul îl enervase pe 
fratele ei. În orice caz, doamna Alavi era acum singură. 

— Totul e pregătit pentru plecarea la Zahidan, a spus ea. 

— Nu pot pleca „Mahtob nu mai e cu mine. 

— Am s-o găsesc pe Mahtob. 

Oare cum ar fi putut să facă asta? 

— Nu întreprindeţi nimic ce ar putea trezi suspiciune. 

Ea aprobă. Apoi dispăru la fel de misterios, cum venise. Am 
pus geamul la loc, am ascuns cuțitul şi am recăzut într-o stare 
de letargie, în care mă întrebam dacă acest episod nu fusese 
cumva numai un vis. 

Probabil că Dumnezeu poruncise lumii să se învârtească mai 
încet. Fiecare zi avea cel puţin patruzeci şi opt, dacă nu 
şaptezeci şi două de ore. Acestea au fost cele mai pline de 
singurătate zile-ale vieţi mele. Era foarte obositor să găsesc 
ceva care să-mi ocupe timpul. 

Îmi făuream în gând un plan complicat cum aş putea să iau 


legătura cu Mahtob. Încercam să-i gătesc lui Mahtob din toate 
resturile de mâncare pe care le puteam găsi prin casă şi cu ceea 
ce aducea Moody acasă mâncărurile ei preferate, şi să i le trimit 
prin tatăl ei. Pilaful bulgăresc era una dintre acestea. 

Cu câteva bucățele de aţă albă am reuşit să-i croşetez o 
pereche minusculă de cizme pentru păpuşa ei. Apoi mi-am 
amintit de câteva cămăşi-bluză cu guler înalt pe care abia dacă 
le mai purta, fiindcă o strângeau la gât. Am tăiat gulerul, ca 
bluzele să fie mai comode, iar din bucăţelele de material astfel 
obţinute i-am cusut rochiţe noi pentru păpuşă. Am găsit şi o 
bluză albă cu mâneci lungi, care îi rămăsese mică. l-am tăiat 
mânecile şi am cusut materialul în talie, astfel încât a rezultat o 
bluză cu mâneci scurte, dar din nou suficient de lungă pentru 
ea. 

Moody lua cadourile cu el, dar refuza să-mi spună vreo 
noutate despre fiica mea, cu o singură excepţie când a adus 
înapoi cizmuliţele pentru păpuşă. 

— A spus că nu vrea să le aibă acolo pentru că i le murdăresc 
ceilalţi copii, a spus el. 

Sufletul mi s-a încălzit la această veste, dar nu voiam ca 
Moody să-şi dea seama de ceea ce se întâmplase. Micuța mea. 
Curajoasa Mahtob înţelesese planul meu. Acesta era modul în 
care îmi spunea: „mamă, mai trăiesc încă”. Şi era împreună cu 
alţi copii. Acest lucru excludea, slavă Domnului, casa lui Ameh 
Bozorg. 

Dar unde se afla totuşi? 

Din plictiseală şi disperare am început să citesc colecţia de 
cărţi englezeşti a lui Moody. Cele mai multe aveau ca obiect 
Islamul, dar asta îmi era indiferent. Le-am citit din scoarţă-n 
scoarță. Exista chiar şi un dicţionar Webster şi l-am citit şi pe 
acela. Aş fi dorit să fi găsit şi o Biblie. 

Dumnezeu era singurul meu însoțitor în aceste zile şi nopţi 
anoste. Vorbeam tot timpul cu el. Cu timpul, nu mai ştiu în câte 
zile, în mintea mea a încolţit o strategie. Prinsă fără nicio 
posibilitate de a acţiona, în această capcană, incapabilă să fac 
ceva pentru a putea să mă apăr, eram ferm hotărâtă să fac tot 
posibilul de a fi din nou împreună cu Mahtob. Aşa că mi-am 
îndreptat atenţia asupra religiei lui Moody. 

Am studiat cu multă atenţie un manual care explica 
obiceiurile şi ritualurile rugăciunilor islamice şi am început prin a 


le urma pe toate cu exactitate. Înainte de rugăciune îmi spălam 
mâinile, braţele, faţa şi partea de sus a picioarelor. Apoi 
întindeam un chador alb de rugăciune. Când se îngenunchează 
la rugăciunea islamică şi se apleacă în faţă ca semn de 
supunere în faţa voinţei lui Allah, capul nu trebuie să atingă 
niciun obiect creat de om. Afară este mai simplu. In casă, cel ce 
se roagă, plin de umilinţă, trebuie să folosească o piatră de 
rugăciune, iar aici se găseau destule de-astea. Erau mici 
bolovani simpli, de argilă uscată, cu un diametru de aproximativ 
doi centimetri şi jumătate. Puteau fi făcuţi din orice fel de 
pământ, dar aceştia erau făcuţi din pământ adus special de la 
Meca. 

Învăluită ân chador, mă aplecam în faţă, astfel încât să ating 
cu capul piatra de rugăciune. 

Într-o dimineaţă, l-am uimit pe Moody când s-a sculat, întrucât 
mi-am făcut şi eu spălarea rituală. Mă privea uimit când mi-am 
întins chador-ul şi mi-am luat poziţia de rugăciune pe hol. Îmi 


cunoşteam exact locul - nu alături de el, ci în spatele lui. 
Impreună am privit spre Meca şi ne-am început solemnele 
intonaţii. 


Urmăream un dublu scop. Voiam să-i fac lui Moody o bucurie, 
chiar dacă ar fi descoperit planul meu ascuns. Ar fi crezut că 
încerc să-i câştig bunăvoința, ca s-o primesc înapoi pe Mahtob, 
dar n-ar fi fost ăsta deja un mic succes? Mahtob fusese ultima 
lui piatră de încercare pentru a mă determina să-i urmez 
planurile privitoare la viaţa noastră. N-ar fi fost asta o dovadă că 
strategia lui dăduse roade? 

Dar asta nu era decât al doilea scop pe care-l urmăream, căci, 
indiferent de ceea ce ar fi putut Moody să bănuiască vreodată, 
motivul rugăciunilor mele islamice era mult mai serios. Căutam 
disperată ajutor, în mod egal, de oriunde ar fi venit. Dacă Allah 
era aceeaşi fiinţă supremă ca Dumnezeul meu, atunci îi voi 
îndeplini cât de bine posibil cerinţele. Voiam să-l mulţumesc pe 
Allah, la fel de mult ca şi pe Moody. 

După ce ne-am terminat rugăciunile, Moody mi-a spus 
laconic: 

— Nu trebuie să le spui în englezeşte. 

Aşadar, acum mai aveam ceva de făcut. Întreaga zi, şi în cele 
ce au urmat, am exersat cuvintele arabe şi am încercat să mă 
încredinţez că devenisem cu adevărat o casnică iraniană 


ascultătoare. 

Într-o zi a venit Ellen, Anunţându-şi vizita la soneria de la uşă. 
Ne-am întreţinut de la fereastră. 

— Ştiu, Moody mi-a spus să mă ţin cât mai departe de tine, 
dar trebuia pur şi simplu să aflu ceva despre tine, măcar dacă 
eşti în viaţă, spuse Ellen. S-a schimbat ceva? 

— Nu. 

— Ştii unde se află Mahtob? 

— Nu. Ştii tu? 

— Nu, mi-a răspuns Ellen. Apoi a făcut o propunere. Poate Aga 
Hakim ar putea să te ajute cu ceva. Moody îl respectă. Aş putea 
să vorbesc cu Aga Hakim. 

— Nu, am spus eu repede. Dacă Moody descoperă că am 
vorbit cu cineva, situaţia mea se va înrăutăţi şi mai mult. Nu 
vreau decât s-o văd pe Mahtob. 

Ellen mi-a înţeles temerile şi şi-a clătinat dezamăgită capul 
înfăşurat în chador. 

— Ai putea totuşi să faci ceva pentru mine. Ai putea să-mi 
aduci un Nou Testament. 

— Bine, a încuviinţat Ellen, dar cum ajung eu sus la tine. 

— Am să leg un coş cu o sfoară, sau văd eu. 

— Okay. 

Ellen a plecat, dar nu s-a mai întors niciodată cu Noul 
Testament. Avea probabil remuşcări pentru că mă vizitase pe 
ascuns şi-i povestise despre asta lui Hormoz. 

Într-o dimineaţă însorită, stăteam afară pe balconul din spate 
şi mă întrebam dacă mai eram sau nu în posesia facultăţilor 
mele mintale. Cât timp se scursese astfel? încercam să socotesc 
timpul care trecuse după ziua bătăii. Trecuse o lună? Două? Nu- 
mi puteam aminti. Am hotărât să număr vinerile, căci erau 
singurele zile mai deosebite. Existau chemări suplimentare 
pentru rugăciune. Oricât mă străduiam să-mi amintesc, nu 
puteam să îmi aduc aminte decât de o singură vineri de la 
cearta noastră. Trecuse numai o săptămână? Mai puţin de 
două? Era într-adevăr încă aprilie? 

Am observat cum o vecină mă urmărea de la fereastra ei, de 
pe strada alăturată, din spatele curţii de beton. N-o mai 
văzusem înainte... 

— De unde sunteţi? M-a întrebat ea brusc într-o engleză 
stâlcită. 


Eram surprinsă şi speriată. Suspicioasă chiar. 

— De ce? am întrebat eu. 

— Fiindcă ştiu că sunteţi străină. 

Disperarea mi-a dezlegat limba, iar cuvintele au izbucnit în 
şuvoi. N-am pierdut nicio clipă ca să-mi dau seama dacă femeia 
îmi e prieten sau duşman. 

— Sunt închisă în casa asta, am şoptit eu. Mi-au luat fiica şi 
m-au închis înăuntru. Am nevoie de ajutor, vă rog ajutaţi-mă. 

— Îmi pare rău de dumneavoastră. Să văd ce pot face. 

Dar ce putea ea să facă? O gospodină iraniană avea doar 
puţin mai multă libertate decât mine. Apoi mi-a venit o idee. 

— Aş vrea să trimit o scrisoare familiei mele, am spus. 

— Bine. Scrieţi scrisoarea. Apoi eu trec strada şi puteţi să-mi 
aruncaţi plicul jos. 

Am mâzgălit repede o scrisoare de înştiinţare, într-un stil 
aproape de neînțeles. Am descris, cât am putut mai repede, 
toate aceste noi şi îngrozitoare complicaţii şi i-am avertizat pe 
mama şi pe tata să nu insiste prea mult în aceste momente pe 
la Ambasadă sau la Ministerul de Externe. Nu trebuia întreprins 
nimic până nu o aveam pe Mahtob înapoi, alături de mine. Le- 
am scris cât îmi erau de dragi, iar pe scrisoare mi-au curs 
lacrimi. 

Am deşurubat geamul de la fereastra din faţă şi am aşteptat 
cu plicul în mână ca să apară femeia pe străduţă. Nu erau mulţi 
trecători, dar nu eram sigură că aş fi recunoscut-o, fiindcă la fel 
ca toate celelalte femei era învăluită în chador. Câteva femei au 
trecut pe lângă casă, dar niciuna nu schiţă vreun gest că m-ar 
recunoaşte. 

Apoi s-a apropiat alta. Era îmbrăcată cu manto şi rusari, ea s- 
a apropiat mai mult, grăbită, ca şi când s-ar fi dus la 
cumpărăturile zilnice. Dar când a ajuns în dreptul meu s-a uitat 
în sus şi a înclinat uşor capul. Scrisoarea mi-a alunecat din mână 
şi a aterizat pe trotuar ca o hârtie care a căzut. Noua mea 
complice a ridicat-o repede, şi-a pitit-o sub pardesiu fără să-şi 
încetinească mersul. 

N-am mai văzut-o niciodată de atunci. Deşi mi-am petrecut 
mult timp pe balconul din spate în speranţa că poate voi mai 
zări-o. Considerase probabil că riscul era prea mare ca să mai 
încerce să facă ceva pentru mine. 

După cum sperasem, participarea mea la rugăciuni l-a calmat 


pe Moody. Drept recompensă mi-a adus The Khayam, un ziar 
cotidian de limbă engleză. Ştirile erau toate falsificate de 
propaganda iraniană, dar aveam cel puţin şi altceva de citit, 
scris în limba mea, în afara cărţilor religioase şi a dicționarului. 
Îmi venea foarte greu să cred că petrecusem numai o 
săptămână şi jumătate de izolare. Poate mă gândeam eu, că 
The Khoyan falsifica şi data, aşa cum falsifica şi realitatea. 

Dar faptul că aveam ziarul arăta o modificare bruscă a 
situaţiei mele sau cel puţin în comportamentul lui Moody. Acum 
apărea în fiecare seară acasă, îmi aducea The Khayan şi uneori 
câte o mică surpriză. 

— Căpşuni, mă anunţă el, venind acasă într-o după-amiază. 
Sunt scumpe şi greu de găsit. : 

Ce ofertă neaşteptată şi evidentă de pace! In seara când ne 
întorseserăm de la Ellen şi Hormez refuzase să cumpere căpşuni 
pentru Mahtob. 

Fusese ultima noapte în care o avusesem pe Mahtob alături 
de mine. 

Se împlinise aproape un an de când mâncasem ultima oară 
căpşuni. Acestea erau mici, fără suc, şi probabil că nu aveau 
niciun gust deosebit; dar în momentul acela reprezentau ceva 
ieşit din comun. Am înghiţit trei din ele, înainte de a mă obliga 
să mă opresc. 

— Du-i-le lui Mahtob, i-am spus. 

— Bine, a răspuns el. 

În unele seri Moody era destul de prietenos faţă de mine şi 
chiar dispus să discute puţin. Alteori, părea distant şi 
ameninţător. Şi, cu toate că-l întrebam mereu despre Mahtob, 
nu voia să-mi relateze nimic despre ea. 

— Până când trebuie s-o ducem aşa? l-am întrebat. 

A mormăit ceva. 

O zi lipsită de fericire urma alteia asemănătoare. 

În mijlocul nopţi ne-a trezit soneria de la uşă. Mereu pregătit 
să alunge demonii care îl torturau, Moody a sărit din pat şi a 
alergat la fereastra din faţă. Trezindu-mă din letargia mea, am 
ascultat din dormitor şi am putut să aud vocea lui Mustafa, al 
treilea fiu al lui Baba Hajji şi al lui Ameh Bozorg. L-am auzit pe 
Moody spunând că vine imediat. 

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat eu, când s-a întors în 
dormitor, ca să se îmbrace la repezeală. 


— Mahtob e bolnavă, a spus el. Trebuie să plec imediat. 

Inima mi s-a strâns. 

— Lasă-mă să merg şi eu, am strigat. 

— Nu. Rămâi aici. 

— Te rog! 

— Nu! 

— Te rog, adu-o acasă! 

— Nu. N-am s-o mai aduc niciodată acasă. 

Când s-a îndreptat spre uşă, am sărit din pat şi am alergat 
după el, pregătită să cutreier străzile Teheranului, în cămaşă de 
noapte, dacă asta mi-ar fi adus-o înapoi pe fiica mea. 

Dar Moody m-a împins deoparte, a închis uşa după el şi m-a 
lăsat singură cu această nouă spaimă. Mahtob era bolnavă! Atât 
de bolnavă ca Mustafa să fie trimis la miezul nopţii după Moody. 
O s-o ducă oare la vreun spital? Era oare atât de bolnavă? Ce nu 
era în ordine? Puişorul meu! Puişorul meu, strigam eu plângând. 

În timpul acestei nesfârşite nopţi de lacrimi şi presimţiri 
întunecate, am încercat să descopăr însemnătatea acestei noi 
firimituri de informaţie despre Mahtob. De ce Mustafa? 

Apoi mi-am dat seama că Mustafa şi soţia lui, Malouk, locuiau 
la o depărtare de numai trei blocuri. Mahtob îi cunoştea pe 
amândoi şi se înţelegea destul de bine şi cu copiii lor. lar Malouk 
era cel puţin ceva mai curată şi mai prietenoasă decât alţi 
membri ai familiei. Gândul că Mahtob se afla la Mustafa şi la 
Malouk m-a mai liniştit puţin, dar era totuşi o prea slabă 
mângâiere pentru sufletul meu îngrijorat. Când e bolnav, un 
copil are şi mai mult nevoie de mamă. Încercam să-i trimit în 
gând dragostea şi mângâierea mea şi speram şi mă rugam ca să 
mă audă şi să simtă cât de îngrijorată eram din cauza ei. 

Săptămânile trecute crezusem că atinsesem pragul de jos al 
disperării, dar acum îmi dădeam seama că deznădejdea mă 
putea împinge mult mai adânc. 

În sfârşit, orele grele şi triste ale nopţii au făcut loc dimineţii, 
iar eu nu aveam încă nicio veste. Dimineaţa s-a târât şi mai 
încet. Fiecare bătaie a inimii mele îngrijorate era o chemare 
către copilul meu: „Mahtob, Mahtob, Mahtob! 

Nu puteam mânca. Nu puteam dormi. 

Nu puteam să fac absolut nimic. 

Nu mi-o puteam închipui pe Mahtob singură într-un pat de 
spital”. 


A trecut şi o după-amiază lungă, dureroasă, apăsătoare. Am 
considerat-o drept cea mai lungă zi din existenţa mea chinuită. 

Simţeam o apăsare nebunească, disperată. Priveam fix de la 
fereastra dormitorului nostru, dar nu puteam vedea decât 
spatele caselor şi am zărit, într-o curte învecinată, o femeie. Era 
menajera casei, o femeie bătrână, înfăşurată în chador. 
Aplecată peste o ţâşnitoare, spăla, cât putea de bine cu o 
singură mână - cea liberă - oale şi crătiţi. O văzusem de mai 
multe ori robotind aşa, dar nu vorbisem niciodată cu ea. 

In clipa aceea am luat o hotărâre. Voi fugi din această 
închisoare, voi alerga la casa lui Mustafa şi a lui Malouk şi am 
să-mi salvez copilul. Eram prea răscolită ca să mai gândesc cu 
mintea limpede şi nu mă gândeam deloc la eventualele 
consecinţe ale unei asemenea acţiuni. Orice s-ar întâmpla, 
trebuia să-mi văd acum copilul. 

Fereastra din spate nu era prevăzută nici cu geam nici cu 
gratii. Am tras un scaun, m-am urcat pe el, m-am ridicat în sus, 
ținându-mă cu mâna de rama ferestrei şi am încercat, să pun 
piciorul pe pervazul îngust care depăşea numai cu trei-patru 
centimetri peretele casei. 

Stând pe pervaz, în timp ce mă ţineam cu mâna de rama de 
sus a ferestrei, eram la numai un pas depărtare de acoperişul 
casei vecine, care avea numai un etaj. Întorcându-mă spre 
dreapta, am strigat: 

— Shoma Englisi sobatcom? vorbiţi englezeşte? Speram să ne 
putem înţelege destul de bine ca să-mi permită să mă caţăr pe 
acoperişul ei, să mă lase în casă şi apoi afară, pe uşa casei. 

Ca răspuns la întrebarea mea, femia şi-a strâns şi mai mult 
chador-ul în jurul ei şi a alergat în casă. 

Incetişor, m-am Dat înapoi şi am reintrat în apartament. Nu 
exista niciun ajutor, nici o cale de ieşire. Mă învârteam prin 
casă, şi căutam tot felul de soluţii. 

Am căutat ceva de citit şi am răscolit biblioteca lui Moody 
după ceva englezeşte, ceva încă necitit de la cap la coadă. Am 
găsit un pliant de patru pagini, care alunecase în spatele unei 
grămezi de cărţi şi l-am privit curioasă. Nu-l mai văzusem până 
atunci. Era un manual de redactat în engleză şi care reprezenta 
rugăciuni islamice speciale pentru anumite ritualuri. M-am 
aşezat pe podea şi am citit totul în fugă, până când ochii mi-au 
rămas aţintiţi asupra descrierii unui nase. 


Un nase este o promisiune solemnă făcută lui Allah, un soi de 
jurământ, un fel de înţelegere, de tocmeală. Reza şi Essey 
făcuseră deja o dată un nase. Dacă Allah ar fi reuşit cumva să 
îndrepte picioarele strâmbe ale lui Mehdi, atunci şi Reza şi Essey 
trebuiau să-şi îndeplinească în fiecare an obligaţia de a duce la 
masjed tăvi cu pâine, brânză, sabzi şi alte alimente ca să le 
binecuvânteze şi să le împartă săracilor. 

Megafoanele chemau pe străzi la rugăciune. Şi în timp ce îmi 
făceam spălarea rituală şi mă înfăşuram în chador, lacrimile îmi 
curgeau şiroaie pe obraji. Dar acum ştiam ce aveam de făcut. 
Voi face un nase. 

Amestecând legile fundamentale ale credinţei islamice cu cele 
ale creştinismului, mă rugam cu voce tare: 

— Te rog, Allah, dacă eu şi cu Mahtob vom fi din nou 
împreună şi vom putea să ne întoarcem acasă, am să fac un 
pelerinaj la Ierusalim, în ţara sfântă. Acesta este nasr-ul meu. 
Apoi am citit cu voce tare din cartea pe care o aveam în faţă, 
intonând cu venerație şi sinceră evlavie o rugăciune specială, 
lungă, în arabă. Credeam foarte mult în asta. Separată de lume, 
comunicam acum direct cu Dumnezeu. 

S-a făcut seară. Întunericul a coborât peste Teheran. Şedeam 
pe podeaua din hol şi citeam ca să treacă timpul. 

Brusc luminile s-au stins. Pentru prima oară, după săptămâni 
de zile, urletul înfiorător al alarmei aeriene, a năvălit peste 
conştiinţa mea rătăcită. Mahtob, m-am gândit eu. Sărmana 
Mahtob, cât trebuie să-i fie de frică. Disperată, am alergat la 
uşă, dar bineînţeles că era închisă, iar eu eram prizonieră în 
apartamentul de la etajul doi. Doborâtă de durere umblam de 
colo-colo prin cameră, fără să mă gândesc să iau măsuri pentru 
propria-mi apărare. Mi-am amintit din nou de puvintele din 
scrisoarea lui John: „Te rog, ai grijă de Mahtob, şi n-o lăsa de 
lângă tine”. Plângeam după fiica mea şi am vărsat cele mai 
amare lacrimi, cele mai pline de îngrijorare şi durere pe care le- 
am vărsat vreodată, pe care le voi vărsa sau le-aş putea vărsa. 

Afară sirenele urlau, iar bubuitul rachetelor antiaeriene se 
auzea din depărtare. Am auzit motoarele câtorva avioane şi 
explozii de bombe, dar şi astea rămânean undeva departe. Mă 
rugam întruna pentru Mahtob. 

Atacul a durat doar câteva minute, fiind cel mai scurt dintre 
cele pe care le trăisem. Totuşi, m-a făcut să tremur, căci eram 


singură într-o casă plină de întuneric, într-un oraş întunecat, 
într-o disperare neagră. Zăceam şi plângeam. 

A trecut probabil aşa vreo jumătate de oră înainte de a auzi 
cum se deschide uşa casei. Pasul greu al lui Moody a răsunat pe 
trepte. Am alergat în hol pregătită să-l implor să-mi spună ceva, 
cât de puţin, despre Mahtob. 

Uşa s-a deschis larg, şi el şi-a făcut apariţia. Pe fundalul 
întunecat al nopţii, abia îi zăream silueta în raza slabă de lumină 
a micii sale lanterne. 

Părea să poarte o boccea mare şi grea. M-am apropiat să văd 
ce avea în braţe. 

Brusc, mi s-a tăiat respiraţia. Era Mahtob! înfăşurată într-o 
pătură, stătea lipită de el, dar cu o privire absentă. Faţa ei 
lipsită de expresie avea - chiar şi în apartamentul întunecat - o 
paloare fantomatică. 


17 


— Ah! pă îţi mulţumesc iubite Dumnezeule, îţi mulţumesc, am 
murmurat eu cu voce tare. 

Nu mai puteam să mă gândesc decât la nase şi la rugăciunea 
specială pe care o spusesem în ziua aceea. 

Dumnezeu îmi auzise rugăciunile. 

Eram entuziasmată, dar şi înfricoşată. Puişorul meu părea atât 
de trist, de chinuit, de bolnav. 

l-am îmbrăţişat pe amândoi, strângându-i în braţe, pe soţul 
meu şi pe fiica mea. 

— Te iubesc într-adevăr pentru că ai adus-o acasă, i-am spus 
lui Moody, deşi părea destul de caraghios ca tocmai eu să spun 
asta când, de fapt, el era cauza tuturor chinurilor prin care 
trecusem. Dar eram atât de recunoscătoare că o revedeam pe 
Mahtob, încât această afirmaţie lipsită de orice rațiune, mi se 
părea aproape credibilă. 

— Cred că acest atac aerian a fost un semn al lui Dumnezeu, 
a spus Moody. Nu există niciun motiv care ne-ar impune să 
trăim despărțiți. În vremurile astea, trebuie să fim împreună. 
Am fost într-adevăr îngrijorat din cauza ta. Nu mai trebuie să fim 
despărțiți. 

Broboane de sudoare, din cauza febrei, umezeau fruntea lui 
Mahtob. Mi-am întins brațele spre ea, iar Moody mi-a dat-o mie. 
Era atât de bine s-o pot din nou atinge! 

N-a scos niciun cuvânt când am dus-o în dormitor şi Moody 
ne-a urmat. Am înfăşurat-o în pături, am luat o cârpă, pe care 
am înmuiat-o în apă rece şi i-am tamponat fruntea. Îşi dădea 
seama de tot ce se întâmplă, dar era agitată şi evident 
înfricoşată să vorbească cu mine în prezenţa lui Moody. 

— A mâncat? l-am întrebat. 

— Da, m-a asigurat el. 

Dar după cum arăta, afirmaţia lui nu prea stătea în picioare. 
Mahtob slăbise. 

Toată noaptea a avut grijă să nu ne lase singure. Mahtob a 
rămas liniştită şi absentă, dar datorită îngrijirilor mele febra a 
început să-i scadă. 

Am petrecut noaptea toţi trei în acelaşi pat. Mahtob la mijloc, 
într-o stare de continuă nelinişte, s-a trezit mereu, acuzând 
dureri de stomac şi diaree. Am ţinut-o în braţe toată noaptea, 


căci nici eu n-am putut adormi decât în scurte intervale de timp. 
Îmi era atât de frică să-l întreb pe Moody: 

— Şi acum ce se va întâmpla? 

De dimineaţă, când Moody se pregătea să se ducă la serviciu, 
mi-a spus, pe un ton nu neprietenos, dar totuşi lipsit de 
afecțiunea din timpul nopţii trecute: 

— Pregăteşte-o. 

— Te rog, n-o lua. 

— Ba da. N-o las aici, la tine. 

N-am îndrăznit să mă împotrivesc în această clipă 
îngrozitoare. Moody avea toată puterea asupra mea şi nu mai 
puteam risca o izolare totală. 

Mahtob a acceptat, tăcând în continuare, s-o ducă departe de 
mama ei, care simţea că o să i se frângă inimă de durere. 

Ceva ciudat s-a întâmplat cu noi trei. Am avut nevoie de 
câtva timp ca să descifrez ce se ascundea în noul nostru mod 
de comportare, dar, intuitiv, îmi dădeam seama că intrasem 
într-o nouă fază a vieţii noastre comune. 

Moody era mai stăpânit, mai puţin ameninţător, dar mai 
calculat decât înainte. Aparent părea calm, ca şi când şi-ar fi 
definit o Anume personalitate. 

În ochii lui puteam descifra însă semnele unei supărări mai 
profunde. 

Era preocupat în special de problema banilor. 

— Cei de la spital nu m-au plătit încă, mi s-a plâns el. 
Muncesc pe gratis. 

— Asta-i caraghios, am spus eu. E de necrezut. Atunci de 
unde ai bani? 

— Banii din care trăim acum îi iau de la Mammal. 

Tot nu-l credeam. Eram convinsă că vrea să mă facă să cred 
că nu are niciun ban, ca să pară că nu ar exista nicio posibilitate 
să ne schimbăm modul de viaţă. 

Dintr-un motiv pe care nu reuşeam să-l descopăr, Moody şi- 
a deplasat treptat ţinta crizelor sale de furie... A început s-o 
aducă pe Mahtob aproape în fiecare seară acasă, cu excepţia 
nopţilor când era de gardă. După una sau două săptămâni, i-a 
permis lui Mahtob să rămână din când în când la mine şi peste 
zi, când el lucra, dar, bineînţeles, nu fără să sublinieze starea 
noastră de prizonierat trăgând şi zăvorul după ce încuia uşa de 
două ori după el. 


Apoi, într-o dimineaţă, când a plecat ca de obicei, iar eu am 
aşteptat să aud sunetul cunoscut al zăvorului, n-am auzit 
nimic altceva decât sunetul paşilor lui ce părăseau casa. Am 
alergat la fereastra dormitorului şi l-am văzut coborând spre 
străduţă. 

Uitase să ne încuie, sau ne punea la încercare? 

Am hotărât să iau în calcul ultima variantă. Mahtob şi cu 
mine am rămas în locuinţă, până când s-a întors el peste 
câteva ore, părând mult mai bine dispus decât înainte. Ne 
pusese la încercare, eram convinsă. Probabil stătuse la pândă, 
observând locuinţa, sau angajase un detectiv, iar noi ne 
dovedisem demne de încredere. 

Moody vorbea acum mai des şi mai pătimaş despre noi trei 
ca o familie, încercând să ne vadă trăind împreună drept 
pavăză împotriva  asalturilor lumii. După ce zilele s-au 
transformat în săptămâni, am devenit tot mai sigură că mi-o va 
reda cu totul pe Mahtob. 

Mahtob se schimbase şi ea. La început n-a vorbit decât în silă 
despre amănuntele despărțirii ei de mine. 

— Ai plâns mult? am întrebat-o. L-ai rugat pe tata să te aducă 
înapoi? 

— Nu, spuse ea încet, înfricoşată. Nu l-am rugat. N-am vorbit 
cu nimeni. Nu m-am jucat. Nu am făcut absolut nimic. 

A fost nevoie să insist de mai multe ori ca s-o fac să-şi 
deschidă sufletul măcar faţă de mine. 

Am aflat, în fine, că fusese supusă multor interogatorii, în 
special de Malouk, nevasta nepotului lui Moody. Ea a întrebat-o 
dacă mama ei ar fi luat-o vreodată la Ambasadă sau dacă ar fi 
încercat să părăsească ţara. Dar Mahtob  răspunsese 
întotdeauna „nu”. 

— Mami, am încercat într-adevăr să fug, mi-a spus ea, ca şi 
când ar fi fost supărată pe ea însăşi că nu reuşise. Ştiam drumul 
înapoi de la casa lui Malouk. Uneori, când am cumpărat cu 
Malouk zarzavaturi sau altceva, voiam să fug, să mă întorc 
acasă, să te caut. 

Cât de recunoscătoare eram că nu-i reuşise fuga. Ideea de-a o 
şti singură pe străzile Teheranului, atât de circulate, cu şoferi 
neatenţi, cu Poliţia lipsită de suflet, aprigă şi bănuitoare, era pur 
şi simplu înfricoşătoare. 

Bineînţeles că nu fugise. Nu făcuse nimic. Şi asta era ceea ce 


se schimbase la Mahtob. Se adaptase împotriva voinţei ei. 
Durerea şi frica o copleşiseră, nu mai riscase nimic. Era 
nefericită, bolnăvicioasă, nervoasă şi rănită sufleteşte. 

Aceste două modificări de personalitate, au adus cu ele a 
treia - şi anume în ceea ce mă priveşte. Am avut timp să 
reflectez îndelung în timpul zilelor nesfârşite pe care le mai 
petreceam încă închisă în locuinţa lui Mammal. Mi-am adunat 
gândurile şi mi-am formulat argumentele logice, analizându-le 
după un anumit plan strategic. Nu reuşeam să depăşesc cu 
niciun chip ideea că nu m-aş putea obişnui niciodată cu viaţa în 
lran. De asemenea, era foarte clar pentru mine că nu mai 
puteam avea nicio speranţă ca mintea zdruncinată a lui Moody 
să re devină lucidă. Acum se comporta bine, era mai raţional, 
mai puţin ameninţător, dar nu mă puteam baza până la capăt 
pe acest lucru. Puteam doar să mă folosesc de situaţia actuală 
pentru a-mi îmbunătăţi pe moment poziţia, până la următorul 
scandal, a cărui izbucnire era de prevăzut. 

Cum puteam să realizez cel mai bine acest lucru? Nu-mi 
dădeam seama cum ar fi trebuit să procedez exact, cu toate 
amănuntele, dar ajunsesem la câteva concluzii fundamentale. 
De acum înainte trebuia să mă îndrept în altă direcţie şi să-mi 
dublez eforturile de a părăsi lranul împreună cu Mahtob pentru a 
mă întoarce în SUA, ceea ce presupunea o strategie de acţiune 
pregătită cu multă exactitate. Am ajuns la concluzia că de acum 
trebuia să am secrete faţă de fiica mea. Mă neliniştea foarte 
mult faptul că fusese interogată de Malouk. N-o puteam expune 
la pericolul de a şti prea multe. Nu voi mai vorbi cu ea prea mult 
despre reîntoarcerea în Statele Unite. Într-o anumită privinţă, 
această hotărâre mă îndurera foarte mult. Ardeam de nerăbdare 
să pot împărţi cu Mahtob noutăţile mele bune, dacă ar fi existat 
vreuna. Dar, pe de altă parte, în sufletul meu, îmi dădeam foarte 
bine seama că păstrând tăcerea asupra acestor lucruri dădeam 
dovadă de mai multă dragoste. Nu voi mai trezi în ea niciun fel 
de speranţă. Abia când ne vom afla pe drumul spre America - şi 
încă nu aveam habar cum trebuia să rezolv asta - îi voi spune. 

Şi aşa am început, fiecare în parte, să ne ridicăm un zid 
propriu de apărare, în timp ce Moody se consacră, mânat de 
motivele nebuniei sale, să ofere un suport afectiv soţiei şi fiicei 
sale. 

Era un fel de pace plină de încordare, o existenţă ciudată, 


care aparent - în amănuntele sale exterioare - era mai liniştită, 
mai sigură, dar ale cărei încordări interioare zăceau îngropate 
înăuntrul fiecăruia. Situația noastră de fiecare zi se 
îmbunătăţise, dar în străfundul sufletului se contura un conflict 
ce putea să devină şi mai ameninţător „şi mai primejdios decât 
înainte. 

Mammal şi Nasserime nu s-au întors la locuinţa lor, 
continuând să locuiască la rude. Dar Reza şi Essey s-au mutat 
din nou jos. Essey şi cu mine ne-am reluat prietenia noastră 
destul de îndoielnică. 

În a şaisprezecea zi a lunii persane ordibehesht, care în acest 
an căzu pe 6 mai, era ziua de naştere a imamului Mehdi, al 
doisprezecelea imam. El dispăruse de secole, dar şiiţii credeau 
că la ziua Judecăţii de Apoi el va reapărea împreună cu lisus. Şi 
exista obiceiul ca la ziua lui de naştere să te rogi să ţi se 
îndeplinească o dorinţă. 

Essey m-a invitat în casa unei femei bătrâne, care încheia al 
patruzecilea an al unui nase. Drept mulţumire pentru 
vindecarea fiicei sale de o boală aproape necruțătoare, datoria 
ei era ca în fiecare an, în ziua de aniversare a imamului, să 
organizeze o petrecere. Essey îmi spusese că se vor afla acolo 
aproape două sute de femei. Dar pentru că nu-mi puteam 
imagina decât o zi întreagă de bocete şi rugăciuni, i-am spus: 

— Nu, nu vreau să merg. 

— Te rog, vino, spuse Essey. Oricine are o dorinţă, la 
împlinirea căreia ţine foarte mult, se duce la această femeie, îi 
dă o sumă de bani, ca ea să citească din Coran şi să se roage 
pentru el. Înainte de a se împlini un an, înainte de următoarea 
aniversare a Ilmamului Mehdi, dorinţa îi va fi îndeplinită. N-ai 
nicio dorinţă pe care ai vrea s-o vezi îndeplinită? Şi-mi zâmbi cu 
o sinceră prietenie. Doar îmi cunoştea dorinţa! 

— Bine, am spus eu, merg dacă mă lasă Moody. 

Spre surprinderea mea, Moody mi-a dat voie. Aproape toate 
rudele sale feminine se vor afla acolo, iar Essey ne va păzi pe 
Mahtob şi pe mine. El voia ca eu să particip la sărbătorile sfinte. 

În dimineaţa respectivă, casa se umplu de oameni. Bărbaţii s- 
au adunat în apartamentul lui Reza, în timp ce femeile se 
înghesuiau, câte-o duzină, în maşini, pentru un drum de circa o 
oră şi jumătate spre sud, spre casa bătrânei, care locuia lângă 
aeroport. 


Ziua mi-a oferit o mare surpriză. Am intrat într-o casă de 
femei, complet neînvăluite, care purtau cele mai frumoase rochii 
festive - rochii de ocazie, roşu-carmin, cu decolteuri adânci, 
rochii fără umeri, rochii cu paiete sau costume-pantalon, strâns 
lipite de corp. Toate se coafaseră proaspăt şi se machiaseră. 
Toate îşi etalau bijute riile. Muzica puternică, banderi, cu tobe 
şi cimbale, se revărsa din mai multe megafoane stereo. Peste 
tot în sala cea mare femeile dansau cu mâinile deasupra 
capului, îşi legănau şoldurile. Niciuna nu a rămas înfăşurată 
în chador. 

Essey şi-a aruncat chador-ul, dând la iveală o rochie de 
culoare turcoaz, cu un decolteu scandalos de adânc şi multe 
bijuterii de aur. 

Nasserine avea un deux-pieces albastru-închis, decorat cu 
un model de tip scoţian, roşu. 

Zohreh şi Fereshteh se aflau şi ele aici, dar nici urmă de 
Ameh Bozorg. 

— E bolnavă, mi-au explicat ele. 

Acum, când îmi dădeam seama ce fel de petrecere era 
aceasta, puteam înţelege de ce Ameh Bozorg nu venise. Ea nu 
putea suferi veselia; această petrecere ar fi reuşit într-adevăr 
s-o îmbolnăvească. 

În curând a început partea distractivă, cu dansuri 
interpretate de femei; o grupă a prezentat un fel de dans de 
cadâne; câteva au cântat. Apoi au urmat alte dansatoare cu 
haine în culori aprinse. 

Una câte una, femeile se duceau într-un colţ al sălii, la 
cititoarea de Coran, care anunţa dorinţa fiecărei femei la 
megafon şi apoi îngâna un cântec. 

Fereshteh îşi dori să treacă un examen de la Şcoală. 

Zohreh îşi dori un soţ. 

Nasserine nu-şi dori nimic. 

Petrecerea înfierbântată a mai durat câtva timp, înainte ca 
Essey să mă întrebe: 

— Tu n-ai nicio dorinţă? 

— Ba da, am una, dar nu ştiu cum trebuie să procedez. 

Essey mi-a dat câţiva bani. 

— Du-te la femeie şi dă-i banii, spuse ea. Nu trebuie decât să 
te aşezi lângă ea, şi ea se va ruga pentru tine. Nu trebuie 
neapărat să-i spui dorinţa ta. Dar în timp ce ea se roagă, tu 


trebuie să te concentrezi cu toată puterea asupra dorinţei tale. 

Am luat-o pe Mahtob de mână şi ne-am dus la femeia 
sfântă. l-am dat banii şi n-am spus nimic. M-am aşezat, numai, 
lângă ea. 

Ea a pus un material mătăsos, cu un model negru, pe capul 
meu şi-şi spuse rugăciunea. 

Ce proastă sunt! mă gândeam. E imposibil ca treaba asta să 
aibă vreun efect. Apoi m-am gândit că poate există totuşi o 
şansă, oricât de mică, de reuşită. Trebuia să încerc totul. 
Aşadar, m-am concentrat: îmi doresc ca Mahtob şi cu mine să 
ne putem întoarce înapoi în Statele Unite. 

Ritualul nu a durat decât câteva minute. Când m-am întors la 
Essey, mi-am dat seama că s-ar putea să am neplăceri: Essey, 
Nasserine, Zohreh, Fereshteh, sau vreuna din nenumăratele 
„nepoate” ale lui Moody care se aflau în această încăpere, ar 
putea - şi ar face-o, probabil - să-i povestească că am avut şi eu 
o dorinţă. lar Moody ar pretinde să afle ce. 

M-am hotărât să-i povestesc eu însămi lui Moody de îndată ce 
vom fi acasă şi înainte s-o poată face altcineva. 

— Mi-am dorit şi eu azi ceva am spus eu. L-am rugat pe Imam 
Mehdi să-mi împlinească o dorinţă. 

— Ce ţi-ai dorit? m-a întrebat el bănuitor... 

— Mi-am dorit ca noi trei să putem duce din nou o viaţă 
fericită de familie. 

Moody şi-a slăbit treptat paza, într-atât încât, după 
aproximativ o lună de când o adusese pe Mahtob prima oară 
înapoi noaptea, ca să ducem din nou împreună o viaţă de 
familie, îi permitea acesteia să petreacă mai multe zile pe 
săptămână cu mine. Uneori ne lăsa să ieşim ca să facem 
cumpărături, alteori, dimpotrivă, ne păzea cu gelozie. Duceam o 
existenţă neobişnuită, asemănătoare vieţii dintr-o mănăstire. 

Era îngrozitor de greu pentru mine să aştept un moment 
potrivit, dar ăsta era singurul lucru pe care îl puteam face. Acum 
îmi jucam disperată rolul, atât în faţa lui Mahtob cât şi a lui 
Moody. Îmi spuneam conştiincioasă rugăciunile islamice, iar 
Mahtob, după exemplul meu, făcea acelaşi lucru. Incet-încet, 
Moody se lăsa amăgit, căci voia să creadă că în perspectivă se 
întrevedea din nou o viaţă normală. O posibilă catastrofă mă 
înspăimânta îngrozitor. Acum, că ne reluasem viaţa de familie, 
eram constrânsă să simulez afecțiunea. Dar ce s-ar întâmpla 


dacă aş rămâne gravidă? Nu voiam să-mi măresc şi mai mult 
greutăţile prin aducerea unei noi vieţi în această lume nebună. 
Nu voiam să port copilul unui bărbat pe care îl detestam. O 
sarcină mi-ar fi încorsetat şi mai mult libertatea. 

Pe 9 iunie aniversam cea de-a patruzecea zi de naştere. Am 
încercat să nu mă gândesc la acest eveniment. In noaptea 
aceea Moody era de gardă, aşa încât a pretins ca Mahtob şi cu 
mine să rămânem jos, unde Essey ne putea păzi. Am obiectat 
împotriva acestui lucru, dar a rămas neînduplecat. Aşa că, în 
noaptea aniversării mele, Mahtob şi cu mine a trebuit să ne 
facem loc pe podeaua lui Essey, să spălăm de pe jos uriaşii 
gândaci morţi, atraşi mereu de urina lui Mehdi care făcea mereu 
pe el, să ne întindem aşternuturile pe jos şi să încercăm să 
dormim. 

Telefonul a sunat în miez de noapte. Essey a ridicat receptorul 
şi am auzit cum repeta mereu: „Wa, na”. 

— E familia mea, am spus eu. Vreau să vorbesc cu ei. Azi e 
ziua mea de naştere. 

Cu un soi de protest ce nu-mi era caracteristic, i-am smuls 
receptorul şi am auzit vocea surorii mele, Carolyn. Ea mi-a 
prezentat starea de moment a sănătăţii tatălui meu, 
deocamdată stabilă, şi mi-a povestit amănunte despre munca la 
banda rulantă pe care Joe o îndeplinea la vechiul meu patron, 
ITT Hancock, în Elsie. Ochii mi s-au umplut de lacrimi, iar nodul 
din gât nu-mi dădea voie să vorbesc. 

— Spune-i că îl iubesc, a fost tot ce am putut cu greu să 
rostesc. Spune-i şi lui John... că şi pe el... îl iubesc. 

În dimineaţa următoare, când Moody s-a întors după lunga sa 
gardă de la spital, a adus un buchet mic de părăluţe şi 
crizanteme drept cadou de aniversare. l-am mulţumit şi i-am 
povestit apoi repede, înainte ca Essey sau Reza să poată face 
acest lucru, că a sunat Carolyn. Spre uşurarea mea, a reacţionat 
la această veste mai mult cu indiferenţă decât cu supărare. 

Într-o zi, Moody ne-a scos la plimbare sub soarele verii, şi ne-a 
condus, câteva blocuri mai departe, la locuinţa unei familii mai 
în vârstă, înrudită cu el. Fiul lor» 

Morteza, oare era cam de aceeaşi vârstă cu Moody, locuia cu 
ei. Îşi pierduse soţia de câţiva ani, iar părinţii îl ajutau să-şi 
crească fiica, pe Elham, care era numai cu câţiva ani mai mare 
decât Mahtob. Era o fetiţă drăguță, frumuşică, dar necăjită şi 


singură, adeseori nebăgată în seamă nici de tatăl ei, nici de 
bunici. 

Chiar de la începutul discuţiei, Morteza mi-a dat foarte clar să 
înţeleg că rudele l-au împins pe Moody să-mi dea mai multă 
libertate. 

— Ne bucurăm mult să te vedem, mi-a spus el. În ultimul timp 
nimeni nu te-a mai văzut undeva. Ne întrebam deja ce s-a 
întâmplat cu tine şi cum te simţi. 

— Se simte bine, spuse Moody, cu o voce din care răzbătea o 
uşoară jenă. Poţi să vezi că-i merge bine. 

Morteza lucra la oficiul guvernamental care controla 
telegramele ce intrau şi ieşeau din ţară. Era un post important 
care îi aducea multe privilegii. In ziua aceea, în cursul discuţiei, 
ne spuse că îşi propusese să o ia pe Elham într-o călătorie în 
Elveţia sau poate în Anglia. 

— Ar fi drăguţ dacă ar putea învăţa puţin englezeşte, înainte 
de a pleca, a spus el. 

— Ah, i-aş da cu plăcere lecţii de engleză, am spus eu. 

— E o idee grozavă, a spus Moody, aprobator. De ce n-o 
aduceţi mâine la noi? Betty poate s-o înveţe englezeşte în timp 
ce eu sunt la serviciu. 

Mai târziu, pe drumul spre casă, Moody a declarat că e foarte 
mulţumit de acest aranjament. Elham era un copil bun, care 
avea un comportament mult mai frumos decât cei mai mulţi 
copii iranieni, iar Moody voia s-o ajute. Se simţea în mod special 
legat de ea, căci, la fel ca şi el, şi ea îşi pierduse, copil fiind, 
mama. In afară de asta, afirmă el, era bucuros că-mi găsise o 
preocupare. 

— Aş dori să fii fericită aici, spuse el. 

— Şi eu aş vrea să fiu fericită aici, am minţit eu. 

Faptul de a-i da lecţii de engleză lui Elham era răspunsul la 
rugăciunile mele. Moody nu s-a mai ostenit mult timp s-o mai 
ducă în cursul zilei pe Mahtob la casa lui Malouk. Elham şi cu 
mine aveam nevoie de Mahtob ca traducătoare şi, când nu 
învăţam, fetele se jucau vesele împreună. 

Reza şi Essey plănuiau să facă un pelerinaj la sfânta Masjed 
din Meshed, unde se dusese şi Ameh Bozorg în căutarea unei 
vindecări miraculoase. Inainte de naşterea lui Mehdi, Reza şi 
Essey făcuseră un nase şi promiseseră să facă un pelerinaj, 
dacă Allah le va dărui un fiu. Faptul că în realitate Mehdi era 


malformat şi întârziat mintal nu avea nicio importanţă; ei 
trebuiau să-şi îndeplinească nasr-ul. Când ne-au invitat să-i 
însoţim, l-am îndemnat pe Moody să primească oferta. 

Îmi venise imediat în minte că, pentru a putea ajunge la 
Meshed, urma să zburăm până departe, în nord-estul Iranului. În 
ultimul timp avuseseră loc multe deturnări de avioane şi exista 
vaga posibilitate ca zborul nostru să facă o aterizare 
neprogramată la Bagdad. 

Dar, motivul grabei mele era mult mai profund, voiam să fac 
pelerinajul dintr-o convingere sinceră. Essey îmi povestise că 
dacă cineva îndeplineşte la mormântul din Meshed ritualul după 
tot tipicul, are voie să-şi spună trei dorinţe. Eu aveam o dorinţă 
şi voiam din tot sufletul să cred în minunea de la Meshed. 

— Unii oameni aduc bolnavi sau oameni cu mintea rătăcită şi 
îi leagă cu sfori de monumentul funerar, aşteptând să se 
întâmple minunea, povestea Essey cu seriozitate. Multe lucruri 
s-au întâmplat deja. 

De mult nu mai ştiam ce să cred şi ce nu despre religia lui 
Moody. Ştiam numai că eram împinsă de disperare. 

Moody a fost imediat gata să întreprindă acest pelerinaj. Şi el 
avea dorinţe. 

Zborul la Meshed a fost scurt, iar când am sosit, Moody ne-a 
grăbit pe toţi spre staţia de taxi, ca să mergem la hotel. El şi 
Reza rezervaseră camere la cel mai bun hotel din oraş. 

— Ce-i asta? a şoptit el când am intrat în camera noastră rece 
şi umedă. 

Aici ne aştepta un pat uriaş. O bucată de material ruptă, 
agăţată, la fereastră, servea drept draperie. Crăpături uriaşe 
brăzdau pereţii cenuşii, care, evident, nu mai fuseseră zugrăviți 
de decenii. Covorul era atât de murdar, că nu îndrăzneam să 
umblăm pe el fără pantofi. lar duhoarea de la toaletă era de 
nesuportat. 

Camera lui Essey şi a lui Reza, care se învecina cu a noastră, 
nu era mai grozavă. Ne-am hotărât să mergem imediat la 
haram, monumentul funerar, pe de o parte din zel religios, pe 
de altă parte, ca să fugim de hotel. 

Essey şi cu mine ne-am pus abbah-urile pe care le 
împrumutasem pentru această ocazie. Acestea sunt un gen de 
vesminte arabe, asemănătoare unui chador, dar care sunt ţinute 
cu un elastic. Pentru o amatoare ca mine, abbah-ul era mult mai 


uşor de purtat. 

Ne-am dus cu toţii la masjed, care se afla cam la cinci blocuri 
depărtare de hotelul nostru. Străzile erau supraaglomerate de 
vânzători, care ţipau tare, acoperindu-se unul pe altul când îşi 
lăudau sortimentul de  tassbeades (mătăni şi de pietre de 
rugăciune). Alţi vânzători ofereau broderii frumoase şi bijuterii, 
făcute din peruzele. 

Pretutindeni, în jurul nostru, megafoanele revărsau valuri de 
rugăciuni. Mas/ed -ul era mai mare decât toate pe care le 
văzusem până aici şi era decorată cu fantastice cupole şi 
minarete. Trecând prin mulţimea credincioşilor, ne-am oprit 
afară lângă un bazin de apă şi ne-am spălat, pregătindu-ne de 
rugăciune. 

Apoi l-am urmat pe ghidul nostru într-o curte mare şi am 
vizitat mai multe încăperi, în care erau întinse covoare persane 
preţioase şi ale căror pereţi erau împodobiţi cu uriaşe oglinzi 
aurite şi argintate. Lustre enorme de cristal luminau scena şi 
lumina lor, reflectată de oglinzi, îţi lua ochii. 

Când ne-am apropiat de haram, bărbaţii au fost despărțiți de 
femei. Essey şi cu mine le-am tras pe Maryam şi pe Mahtob în 
urma noastră, încercând să ne croim drum cu coatele prin 
mulţimea de penitenţi în extaz şi să ne strecurăm cât mai 
aproape de haram, ca să-l atingem şi să-l putem ruga pe 
Dumnezeu să ne împlinească dorinţele. Dar, de mai multe ori, 
am fost împinse înapoi. În cele din urmă, ne-am dus să ne 
rugăm într-o încăperealăturată. 

După un timp, Essey a hotărât să mai încercăm o dată. Ne-a 
lăsat pe Mahtob şi pe mine în spate şi s-a repezit, cu Maryam în 
braţe, prin mulţimea credincioşilor. Datorită perseverenţei, a 
reuşit în cele din urmă să ajungă la haram şi a ridicat-o pe 
Maryam deasupra maselor de oameni ca să poată atinge şi ea 
monumentul. 

Mai târziu, Moody a fost foarte furios pe mine fiindcă nu-i 
oferisem şi eu lui Mahtob o asemenea ocazie. 

— Mâine o iei pe Mahtob cu tine, i-a poruncit el lui Essey. 

Au trecut trei zile de extaz religios. Reuşisem şi eu să mă 
strecor până la haram şi, când am atins mormântul, m-am rugat 
din adâncul sufletului ca Allah să ne împlinească numai o 
dorinţă: să ne permită, mie şi lui Mahtob, să ajungem în 
siguranţă în Statele Unite, şi la timp ca să-l mai văd pe tata, 


înainte de a muri. 

Acest pelerinaj m-a tulburat adânc şi m-a determinat mai mult 
decât orice altceva să cred cu adevărat în religia lui Moody. 
Poate că asta era urmarea disperării mele, corelată cu reacţia 
de hipnoză în faţa acestei mulţimi care mă înconjura. Oricare ar 
fi fost motivul, eu începusem să cred în puterea haram-ului. 

În a patra şi ultima zi în Meshed, am fost hotărâtă să repet 
ritualul sfânt cu toată dăruirea pe care o puteam oferi. 

— Astăzi vreau să mă duc singură la haram, i-am spus lui 
Moody. 

Nu mi-a pus nicio întrebare. Observase şi el evlavia mea. 
Surâsul lui uşor arăta chiar cât de mult îi plăcea transformarea 
mea. 

Am părăsit hotelul dimineaţa devreme, înainte ca ceilalţi să 
fie gata şi ne-am pregătit pentru ultima şi cea mai serioasă 
rugăciune. Când am sosit la mas/ed, am constatat cu bucurie că 
sosisem înaintea maselor de oameni. l-am dat unui preot, care 
se oferise să se roage pentru mine - pentru dorinţa mea 
nerostită - câţiva riali şi am stat mai multe minute adâncită într- 
o profundă meditaţie lângă mormânt. 

Am repetat mereu pentru Allah dorinţa mea şi am observat 
cum mă cuprindea un ciudat sentiment de linişte. Ştiam acum, 
într-un fel, că Allah sau Dumnezeu îmi va îndeplini dorinţa. Şi 
asta în curând. 

În capul meu au început să se aranjeze bucăţelele unui joc de 
mozaic. 

Moody ne-a luat într-o zi la Ameh Bozorg, dar nu şi-a dat 
osteneala să îmbrace acolo uniforma obişnuită de vizită, 
pijamaua purtată în societate. A rămas în costum şi în câteva 
minute era implicat într-un schimb, tăios de cuvinte cu sora lui. 
Vorbeau în dialectul shustari, limba pe care o vorbiseră când 
fuseseră copii, astfel încât nici Mahtob, nici eu nu înţelegeam 
nimic din ceea ce-şi spuneau, dar părea să fie continuarea unei 
cerţi curente. 

— Trebuie să rezolv ceva, a spus Moody pe neaşteptate. Tu şi 
cu Mahtob rămâneţi aici. Apoi a plecat repede cu Majid. 

Nu mă întorceam cu plăcere în această casă, care pentru 
mine adăpostea atâtea amintiri îngrozitoare şi nici nu 
rămâneam singură cu plăcere cu cineva care locuia aici. Mahtob 
şi cu mine ne-am strecurat pe terasa din spate, lângă bazinul de 


înot, ca să ne bucurăm de razele de soare ce puteau pătrunde 
prin hainele noastre, şi să ne distanţăm astfel de restul familiei. 

Spre neplăcerea mea, Ameh Bozorg ne-a urmat afară. 

— Azzi zam, mi se adresă ea cu blândeţe. 

— Draga mea! Ameh Bozorg mă numise „dragă”. Mă 
înconjură cu braţele ei mari, osoase. 

— Azzi zam, repetă ea. 

Vorbea în farsi şi folosea cele mai simple cuvinte ca eu să pot 
înţelege sau ca Mahtob să poată traduce. 

— Man Khaly, khaly, khaly motasifan, azzi zam. Mă doare 
sufletul pentru tine, draga mea. Şi-a lovit palmele deasupra 
capului şi a strigat: „Ai; Khodan!” O, Doamne! apoi îmi spuse: 

— Du-te la telefon şi vorbeşte cu familia ta. 

Asta-i un truc, m-am gândit. 

— Nu, i-am răspuns şi, cu ajutorul lui Mahtob care traducea, i- 
am explicat: 

— Nu pot să telefonez fiindcă Moody nu vrea asta. N-am nicio 
permisiune de la el. 

— Ba da, telefonează familiei tale, insistă Ameh Bozorg. 

— Tata se va înfuria groaznic, spuse Mahtob. 

Ameh Bozorg ne-a aruncat o privire rapidă. l-am studiat ochii 
şi puţin expresia feţei care i se putea zări de sub chador... Ce se 
petrece aici? mă întrebam. E o capcană pe care mi-a întins-o 
Moody ca să vadă dacă nu cumva nu-l ascult? Sau s-a schimbat 
aici ceva şi eu nu ştiu nimic. 

Ameh Bozorg i s-a adresat lui Mahtob: 

— Tatăl tău nu se va înfuria fiindcă noi n-o să-i spunem nimic. 

Am refuzat în continuare şi am devenit şi mai neîncrezătoare 
şi mai încurcată, aducându-mi aminte de câte ori mă băgase în 
bucluc, mai ales la Qum, unde mai întâi mi-a poruncit să mă 
aşez, ca mai apoi să se plângă că aş fi refuzat să îndeplinesc 
pelerinajul la mormântul sfinţilor martiri musulmani. 

Ameh Bozorg a dispărut pentru scurt timp, dar s-a întors 
curând cu fiicele sale Zohreh şi Fereshteh, care vorbeau cu noi 
englezeşte. 

— Du-te şi sună-ţi familia, a spus Zohreh. Noi avem într- 
adevăr mustrări de conştiinţă că tu n-ai vorbit de atâta vreme 
cu ei. Sună-i pe toţi. Vorbeşte cu ei cât vrei. Nu-i vom spune 
nimic lui. 

Cuvântul „lui” a fost pronunţat cu o nuanţă de răutate. 


Asta a fost ceea ce m-a convins în cele din urmă. 

În momentul de faţă aveam ocazia să vorbesc cu familia mea 
şi, oricât de scurtă şi relativ plină de bucurie şi de mâhnire ar fi 
fost convorbirea, merita să risc pentru ea mânia lui Moody. 

Aşa că i-am sunat şi le-am strigat plângând toate grijile mele 
şi afecțiunea mea. Plângeau şi ei, iar tata mi-a mărturisit că 
starea lui se înrăutăţea zilnic, că avea dureri din ce în ce mai 
mari şi că medicii aveau în vedere o nouă operaţie. Am vorbit şi 
cu Joe şi cu John, care se aflau acasă la tatăl lor şi pe care i-am 
trezit la miezul nopţii. 

Cât timp am vorbit la telefon, Ameh Bozorg ne-a lăsat singure 
şi nu şi-a dat osteneala să ne spioneze... Apoi m-a rugat să iau 
loc în hol. Cu Mahtob, Zohreh şi Fereshteh ca traducătoare, am 
avut o convorbire revelatoare. 

— Eu am fost aceea care i-a spus lui Moody să o aducă pe 
Mahtob înapoi la tine, susţinu ea. Eu i-am spus că nu trebuie 
să-ţi mai facă niciodată aşa ceva. Nu poate să se poarte aşa cu 
tine. 

Era oare posibil ca această femeie pe care eu o uram, care 
se purtase atât de duşmănos faţă de mine să-mi devină o 
aliată? Avea ea suficientă rațiune ca să observe nebunia 
crescândă a fratelui ei mai tânăr? Mă compătimea ea oare 
destul ca să facă tot ce-i stătea în putere ca eu şi Mahtob să 
fim apărate în faţa unor noi primejdii necunoscute? Era prea 
greu să-mi pot face o imagine asupra acestor lucruri. De aceea 
discuţia mea cu Ameh Bozorg a fost destul de reţinută, dar ea 
părea să accepte această situaţie şi să-mi înţeleagă motivele. 

Întregul ei comportament era, foarte limpede, un punct 
în plus pentru această femeie extrem de ciudată. Îşi dădea 
seama că eu remarcasem la ea o schimbare care mi se 
părea de neînțeles. Bineînţeles că nu-i puteam încredința 
niciun secret, indiferent despre ce ar fi fost vorba. Dar 
puteam, s-ocred în stare să ţină în frâu comportamentul lui 
Moody? 

În ziua aceea m-am preocupat şi de o altă problemă. Cea 
mai mare parte a bagajului nostru era depozitată în dulapul 
liber din dormitorul în care locuiserăm, demult, la început. 
Altfel, camera nu era folosită de nimeni. Pentru că aveam 
ceva timp şi pentru mine, m-am dus în dormitor şi am 
sortat provizia de medicamente pe care o adusese Moody 


din Statele Unite. 

Pilulele mici roz - anticoncepţionale - erau ambalate în folie 
de plastic. Se numeau Nordette. N-am înţeles niciodată cum a 
reuşit Moody să treacă clandestin asemenea pilule pe la vamă, 
tocmai în Republica Islamică, unde controlul naşterilor era ilegal. 
Poate mituise pe cineva. În orice caz, pilulele erau aici, 
pacheţele cu despărţituri separate, puse deoparte ca un 
sortiment deosebit de medicamente. Le numărase oare Moody? 
Am pus în balanţă teama de a fi descoperită şi frica de a rămâne 
însărcinată şi am riscat să iau un pachet pentru o lună. 

Când mi-am ascuns sub haine cutiuţa mică, ambalajul de 
plastic a foşnit. Trosnea la fiecare mişcare. Nu puteam să fac 
altceva decât să mă rog să nu-l audă nimeni. 

Când s-a întors Moody ca să ne ia acasă, nimeni nu 
i- a spus nimic despre convorbirea cu America. Ne-am pregătit 
de plecare, iar eu tresăream la cel mai uşor zgomot, dar se pare 
că-l auzeam numai eu. 

De îndată ce am ajuns acasă, am ascuns pilulele sub saltea. 
În ziua următoare am înghiţit-o pe prima, fără să ştiu dacă era 
momentul potrivit, rugându-mă să reuşesc. 

Peste câteva seri, la o oră mai târzie, Baba Hajji l-a sunat pe 
Moody şi i-a spus că ar vrea să vină la noi ca să discute ceva. 
Moody nu putea refuza acest lucru. M-am grăbit la bucătărie, 
am turnat ceai şi i-am făcut ceva de mâncare acestui cinstit 
oaspete. Îmi era teamă că Datoria în faţa conştiinţei îl va face 
să-i spună lui Moody despre telefonul dat acasă. Dar, în loc de 
asta, Mahtob şi cu mine, care trăgeam cu urechea din dormitor, 
am auzit o convorbire care brusc m-a umplut de optimism. 

Pe cât de bine reuşiserăm noi să înţelegem, se pare că Baba 
Hajji îi spusese lui Moody: 

— Asta-i locuinţa lui Mammal. Din pricina ta, Mammal 
locuieşte acum la socrii lui, fiindcă Nasserine nu are chef să se 
învăluie tot timpul în propria-i casă şi fiindcă tu eşti tot timpul 
aici. Asta nu le convine. Jos e locuinţa lui Reza şi îi încurci şi pe 
ei. Nici lor nu le convine. Trebuie să te muţi cât mai repede. 
Trebuie să pleci de aici. 

Moody răspunse liniştit, plin de respect. Sigur că va da curs 
„rugăminţii” lui Baba Hajji. Bătrânul l-a aprobat. Ştia că vorbele 
lui aveau puterea autorităţii dumnezeieşti. Apoi, după ce şi-a 
prezentat cererea, a plecat. 


Moody era furios pe familia lui, pe propriile sale rude. 

Deodată, Mahtob şi cu mine eram tot ce avea el. 

Am dus-o pe Mahtob în pat, iar eu şi cu Moody am vorbit până 
noaptea târziu. 

— L-am ţinut pe Reza la Universitate, se plânse el. l-am dat 
tot ce a avut nevoie. l-am dat bani, i-am cumpărat maşină nouă, 
i-am pus o locuinţă la dispoziţie. Când a venit Mammal, i-am 
plătit operaţia şi am făcut toate pregătirile. l-am dat familiei 
mele tot ce a voit. Dacă îmi telefonau în America şi voiau 
paltoane, le-am trimis. Am cheltuit mulţi bani pentru ei. Se pare 
că au uitat asta, au uitat tot ce-am făcut pentru ei şi acum vor 
să plec pur şi simplu. 

Apoi se legă de Nasserine. 

— Şi Nasserine! E atât de proastă - şi nici nu trebuie să se 
înfăşoare tot timpul. De ce nu poate fi ca Essey? Sigur, a fost 
frumos pentru noi aici, dar tu ai făcut curat, ai gătit şi i-ai 
schimbat scutecele lui Amir. Ea nu face nimic în afară de faptul 
că-l îmbăiază pe Amir o dată la două luni, când se apropie Eid-u/ 
- o zi de sărbătoare. Ce fel de mamă şi soţie este ea de fapt? 
Dar acum are toată vacanţa şi e acasă. Acum, sigur, nu-i mai 
trebuie dădacă, aşadar, s-a exprimat foarte clar: „Căraţi-vă!” Nu 
ştiu încotro s-o iau şi nici n-am niciun ban. Cum pot să-mi 
pretindă să mă mut. 

Erau cuvinte uimitoare. În decursul lunilor trecute, Moody se 
plânsese în încăpăţânarea lui islamică de neglijenţa lui Essey 
în privinţa purtării chador-ului şi în casă, dând-o pe Nasserine 
drept model de cuminţenie. Schimbarea din opiniile lui era 
uluitoare. 

Am murmurat cuvinte de compătimire pline de precauţie. 
Dacă aş fi fost Nasserine, aş fi dorit şi eu ca Moody să plece din 
casa mea, dar m-am ferit să pomenesc ceva despre asta. l-am 
luat mult mai mult partea decât s-ar fi aşteptat el. Eram din nou 
aliata lui, ajutoarea lui neînfricată, adepta sa cea mai 
credincioasă - îi flatam ego-ul cu cea mai nesinceră linguşeală 
care îmi venea în minte, în timp ce mă gândeam intens la asta. 

— Chiar n-avem, într-adevăr, niciun ban? am întrebat eu. 

— Pe cuvânt că nu. Încă nu m-au plătit. Formalităţile încă nu 
s-au terminat. 

L-am crezut şi l-am întrebat: 

— Atunci, trebuie să ne mutăm acum? 


— Majid a spus că va găsi pentru noi orice locuinţă vom dori, 
iar el şi Mammal se vor îngriji de cheltuieli. 

Numai cu un mare efort mi-am putut stăpâni bucuria. Nu mai 
era nicio îndoială că ne vom muta din această închisoare de la 
etaj, căci Moody îşi dăduse cuvântul lui Baba Hajji. În afară de 
asta ştiam acum că nu mai trebuia să mă tem că va fi nevoie să 
mă întorc în casa lui Ameh Bozorg, căci Moody îşi dăduse frâu 
liber supărării lui răutăcioase împotriva surorii sale pe care altă 
dată o venerase. Într-adevăr, în clipa asta, când ei nu-i mai 
dădeau prea mare importanţă, nu se punea problema să mai 
locuim la vreuna dintre rude. 

Puteam oare îndrăzni să sper că venise timpul ca Moody să se 
hotărască să ne ducă înapoi în Statele Unite? 

— Ei nu te înţeleg, i-am spus, blând. Tu ai făcut atât de mult 
pentru ei. Dar totu-i în ordine Totul se va lămuri. Cel puţin ne 
avem unul pe altul, noi trei. 

— Într-adevăr, a spus el. 

Apoi m-a îmbrăţişat. Şi, în timpul următoarelor clipe pline de 
patimă, am reuşit să fac abstracţie de prezent. In acest moment 
trupul îmi era numai un instrument pe care, când era necesar, îl 
foloseam în favoarea libertăţii mele. 

Am căutat o casă pe care s-o închiriem şi am cutreierat cu un 
misit de imobile străzi pline de noroi şi cartiere murdare. Fiecare 
locuinţă pe care o vizitam era într-o stare de dărăpănare 
accentuată şi nu mai văzuseră de decenii nici perie, nici 
pensulă. 

Reacţiile lui Moody erau încurajatoare, căci, nici el nu era de 
acord cu mizeria ce domnea pretutindeni. li trebuise aproape un 
an ca să se elibereze de amintirile din copilărie şi să observe 
veritabila decădere, pe care compatrioţii lui o considerau 
normală. 

Nici el nu mai voia să trăiască astfel. Un laţ, condiţionat de 
împrejurări exterioare, se strângea din ce în ce mai mult în jurul 
gâtului său. Deşi avea la spital un post respectabil, practica în 
continuare neoficial, întrucât nu putea determina un guvern 
antiamerican să-i legalizeze certificatele, nu putea fi plătit, nu 
putea ajunge la prestigiul pe care el îl considera a fi o pretenţie 
de drept a familiei sale. 

Moody se surprinse împotrivindu-se obligaţiei de a respecta 
dorinţele celui mai bătrân reprezentant al familiei sale. Baba 


Hajji avea un prieten, care era misit de clădiri. El ne-a prezentat 
o locuinţă, la numai un bloc depărtare de casa lui Mammal. Dar 
nouă nu ne-a plăcut şi n-am vrut s-o închiriem, aşa încât a 
izbugnit o ceartă între Moody şi Baba Hajji. 

— Nu are nicio curte, a reclamat Moody. Mahtob are nevoie 
de curte ca să se joace. 

— Asta nu-i un motiv, a spus Baba Hajji. 

Nevoile sau dorinţele copiilor nu-l interesau pe el. 

— Nu are nici mobilă, nici aparate casnice, a spus Moody. 

— Asta nu face nimic. Nu vă trebuie nicio mobilă. 

— Nu avem nimic, accentuă Moody... N-avem aragaz, nici 
frigider, nici maşină de spălat. N-avem nici farfurii, nici linguri. 

Ascultând discuţia, am descoperit nu numai că, treptat, 
puteam să înţeleg mai bine în farsi, ci şi că eram uimită şi 
bucuroasă auzind argumentele lui Moody. El voia o curte pentru 
Mahtob. Voia aparate de bucătărie pentru mine. Voia lucruri 
pentru noi nu numai pentru el însuşi. Şi găsea acest lucru atât 
de important, încât îl contrazicea chiar şi pe atât de respectatul 
cap al familiei. 

— Toate astea nu sunt importante, spuse Baba Hajji pentru a 
nu ştiu câta oară. Tu îţi primeşti locuinţa proprie şi fiecare îţi va 
da ceea ce ai nevoie. 

— Taraf, a replicat Moody, strigând, aproape, la bărbatul 
sfânt. Asta-i numai taraf. 

Baba Hajji plecă furios, iar Moody îşi făcu griji că mersese 
prea departe. 

— Trebuie să ne găsim cât de curând o locuinţă proprie, 
spuse el. Trebuie să găsim o locuinţă destul de mare ca să pot 
deschide un cabinet, să câştig ceva bani. 

După ce s-a mai gândit un timp, mai făcu o observaţie care 
mă nelinişti: 

— Trebuie să cerem să ni se trimită aici lucrurile noastre din 
America. 

Reza Shafii, o rudă a lui Moody era anestezist în Elveţia. 
Vizitele sale regulate la părinţi erau întotdeauna prilej pentru 
mari festivități şi, când am primit o invitaţie la o cină în onoarea 
lui, Moody a fost foarte entuziasmat. Acum, că lucra la spital şi 
plănuia să-şi deschidă un cabinet propriu, o discuţie de afaceri 
era într-adevăr importantă. 

Moody voia să-i înmâneze lui Reza Shafii un cadou special şi 


mi-a comandat mie şi lui Mahtob să-l cumpărăm. Mi-a făcut o 
descriere exactă a drumului până la o anumită cofetărie, în care 
se vindeau aranjamente frumoase, făcute din fructe de fistic. 
Mahtob şi cu mine ne-am dus până acolo în arşiţa după-amiezii, 
ca să constatăm că prăvălia era închisă pentru rugăciune. 

— Vino, vom aştepta vizavi, i-am spus eu lui Mahtob, 
arătându-i, pe partea cealaltă a străzii, un copac ce făcea umbră 
în jurul lui. 

— E atât de cald. 

In timp ce aşteptam, am observat că o trupă de pasdar se 
oprise departe, în josul străzii. Acolo se afla un camion alb plin 
cu bărbaţi în uniformă şi un Pakon, în care stăteau patru 
membre ale pasdar-ului feminin, înfăşurate în chador. Instinctiv 
mi-am controlat fruntea cu mâna şi m-am bucurat că niciun fir 
de păr nu mi se strecurase de sub rusari-ul meu. De data asta n- 
au cu ce să mă prindă, mi-am zis. 

După un timp, ne-am plictisit aşteptând şi am trecut din nou 
strada, ca să vedem dacă nu mai era vreo indicație când se va 
deschide prăvălia. Când am traversat, Pakonul a trecut repede 
pe lângă noi şi s-a oprit scrâşnind din cauciucuri, chiar în faţa 
noastră. 

Patru femei de la pasdar au sărit afară şi ne-au înconjurat. 
Numai una dintre ele vorbea: 

— Desigur, nu sunteţi iraniană, aşa-i, începu ea pe un ton 
acuzator, în farsi. 

— Nu. 

— De unde veniţi? 

— Vin din Statele Unite, am răspuns eu în farsi. 

Vorbea repede şi tăios, mă privea drept în faţă şi-mi punea 
răutăcioasă la încercare cunoştinţele mele limitate de limbă. 

— Nu vă înţeleg, am bolborosit eu. 

Asta le-a făcut pe femeile de la pasdar şi mai furioase. S-au 
năpustit asupra mea ţipând în limba lor de neînțeles, până când 
micuța Mahtob a fost în stare, în cele din urmă să traducă ceva: 

— Vor să ştie de ce nu mai înţelegi nimic, explică Mahtob. Ea 
a spus că începuseşi să vorbeşti destul de bine în farsi. 

— Spune-i că nu înţeleg decât câteva cuvinte. 

Asta le-a îmblânzit într-o oarecare măsură pe femeile de la 
pasdar, dar continuară să vocifereze, până ce Mahtob îmi 
explică: 


— Te-au oprit fiindcă îţi alunecă ciorapii. 

Mi-am ridicat ciorapii, motiv de scandal, iar femeile de la 
pasdar s-au întors să plece, nu fără a-i mai da lui Mahtob o 
ultimă indicație: 

— Spune-i mamei tale că nu trebuie să mai meargă niciodată 
pe stradă cu ciorapii căzuţi. 

Muştruluită astfel, am cumpărat, în fine, fisticul şi, pe drumul 
spre casă am rugat-o pe Mahtob să nu-i povestească nimic 
tatălui ei despre acest incident. Nu voiam ca Moody, auzind 
despre asta, să considere că ar trebui să ne limiteze din nou 
libertatea de mişcare. Mahtob a înţeles. 

În seara aceea ne-am dus la casa lui Amu („unchi” din partea 
tatălui) Shafii, în cartierul Geisha din Teheran şi i-am înmânat 
fiului său aranjamentul de fistic. Eram prezenţi cincizeci, sau 
şaizeci de oameni. 

Seara târziu, după ce câţiva oaspeţi plecaseră deja, ceea ce 
tocmai voiam şi noi să facem, răsună brusc urletul unei sirene 
de alarmă aeriană. Luminile s-au stins. Am tras-o pe Mahtob 
lângă mine şi ne-am căutat un locşor, unde, îmbrăţişate strâns, 
ne-am cinchit lângă un perete, împreună cu alţi vreo patruzeci. 

Într-o linişte încordată aşteptam, ca de obicei, zgomotul 
rachetelor antiaeriene. Din depărtare auzeam  huruitul 
înspăimântător al avioanelor care se apropiau, dar nu se auzea 
încă nicio rachetă de apărare antiaeriană. 

— Ceva nu e în regulă, a spus cineva. Probabil nu mai avem 
muniţie. 

Avioanele de bombardament au zburat, făcând un zgomot 
infernal, pe deasupra noastră, înspăimântător de aproape. 

A urmat o explozie asurzitoare şi, în acelaşi moment, am avut 
sentimentul straniu că o fantomă întunecată aleargă prin 
încăpere şi ne lasă ţepeni şi răniţi. 

Peretele s-a zguduit în spatele meu şi ne-a împins pe Mahtob 
şi pe mine în faţă. Ceştile de nefsi zdrăngăneau. Am auzit cum 
undeva se spărgeau geamuri. 

Înainte de a putea reacţiona, m-a zguduit o a doua explozie, 
apoi a treia. Casa se zgâlţâia. Tencuiala cădea pe jos în bucăţi. 
Am auzit lângă mine ţipete, care totuşi mi se păreau curios de 
slabe. Aşteptam în întuneric ca acoperişul să se prăbuşească 
peste noi. Mahtob urla. Moody mă ţinea strâns de mână. 

Aşteptam neajutoraţi, ne ţineam răsuflarea, luptam contra 


panicii. 

Am revenit la realitate foarte încet. S-au scurs câteva minute 
bune până când cineva a observat că în locul urletelor 
avioanelor şi bubuitului îngrozitor al bombelor ce explodau se 
auzeau acum sirenele salvărilor. 

De afară răzbăteau ţipetele victimelor. 

— Trebuie să ne urcăm pe acoperiş! a spus cineva şi am 
alergat cu toţii, pe acoperişul plan al casei. Luminile oraşului 
erau stinse, dar vâlvătaia incendiilor încă nesupuse, farurile 
aprinse ale ambulanţelor care soseau, ale maşinilor de poliţie şi 
ale celor de pompieri luminau priveliştea unui oraş pustiit. 
Scrutam cu atenţie prin praful ce se ridicase ca o ceaţă deasă în 
jurul nostru şi peste tot nu vedeam decât moarte şi distrugere. 
In locul clădirii din apropiere nu mai era acum decât un crater 
adânc. Noaptea mirosea a praf de puşcă şi a carne arsă. Sub 
noi, pe stradă, alergau de-a valma, ca nişte sălbatici „bărbaţi 
isterizaţi, femei şi copii ţipând, plângând, căutându-şi familiile 
pierdute. 

Câţiva bărbaţi au părăsit casa şi s-au îndepărtat o bucată 
scurtă de drum, până în strada principală ca să afle amănunte. 
S-au întors cu vestea că străzile erau blocate pentru orice fel de 
circulaţie, cu excepţia maşinilor de salvare. 

— In noaptea asta nu se poate ieşi din Geisha, a spus cineva. 
Am rămas peste noapte pe podeaua casei lui Amu Shafii. 
Mahtob şi cu mine i-am mulţumit lui Dumnezeu în rugăciunile 
noastre pentru că supravieţuisem, şi ne-am repetat rugăminţile 
noastre disperate de a fi eliberate. 

Străzile au rămas blocate şi în dimineaţa următoare, dar a 
venit o maşină de salvare şi l-a dus pe Moody la spital. În timp 
ce el a lucrat toată ziua acolo, îngrijind victimele, noi, cei care 
rămăseserăm în casă, făceam tot felul de presupuneri legate de 
tăcerea rachetelor antiaeriene din noaptea trecută, mulţi 
susţinând o părere pesimistă, că guvernul nu ar mai dispune 
deloc de muniţie. Dacă acest lucru ar fi fost adevărat, atunci, 
curând, asupra noastră se vor revărsa flăcările iadului. 

Probabil că aceste zvonuri se răspândiseră în oraş, căci, după- 
amiază, emisiunea postului guvernamental de televiziune 
încerca să dezmintă aceste zvonuri şi să înlăture temerile. După 
ceea ce puteam eu înţelege, comentatorii sfătuiau populaţia să 
nu se agite. Guvernul încerca o nouă strategie, de aceea nu 


fuseseră utilizate rachetele de apărare antiaeriană. Dar nu 
spuneau despre ce strategie era vorba. 

Moody s-a întors seara la casa lui Amu Shafii. Cartierul Geisha 
era în continuare blocat pentru circulaţia normală, astfel că 
trebuia să petrecem o a doua noapte acolo. Moody era obosit şi 
iritat, fiindcă toată ziua trebuise să supravegheze anestezia la 
numeroasele operaţii urgente. A adus trista ştire a existenţei 
unui mare număr de victime. Numai într-o singură casă, care era 
plină de oameni veniţi la sărbătorirea unei aniversări, fuseseră 
ucişi opt copii. 

Reza Shafii, care fusese nevoit să-şi amâne întoarcerea în 
Elveţia, îi făcu în seara aceea o propunere lui Moody. 

— Nu le poţi lăsa aici pe Betty şi pe Mahtob, spuse el. Pur şi 
simplu e prea periculos pentru ele. Lasă-mă să le iau cu mine în 
Elveţia. Te asigur că ele vor rămâne la mine. Nu le voi lăsa să 
întreprindă nimic. 

Ce ştia Reza Shafii despre situaţia mea? m-am întrebat. 

Plănuia, într-adevăr să ne păzească în Elveţia sau încerca 
numai să împrăştie temerile lui Moody că am putea fugi? 

Dar Moody distruse într-o clipită această slabă speranţă: 

— Nu, mârâi el. În niciun caz. 

Prefera să ne ştie amenințate de pericolul războiului. 

Am petrecut o a doua şi apoi o a treia zi în casa lui Amu 
Shafii, înainte ca forţele de salvare să poată termina 
transportarea răniților şi a morţilor. Pe zi ce trecea, ştirile 
guvernului deveneau tot mai ciudate. Reporterii difuzaseră 
informaţia că absenţa rachetelor antiaeriene se explica prin 
faptul că Iranul ar avea acum rachete aer-aer, sofisticate, 
superioare rachetelor antiaeriene cu lansare de pe sol. Un 
reporter afirmă că iranienii ar fi surprinşi dacă ar şti de unde 
provin noile rachete. 

Din SUA? Din Rusia? Din Franţa? Din Israel? Fiecare făcea fel 
de fel de presupuneri, dar Moody era sigur că aceste rachete 
veneau din Statele Unite. Din cauza embargoului de arme, 
fuseseră aduse, probabil, printr-o a treia ţară, aşa încât Iranul să 
fie nevoit să plătească preţuri şi mai mari. Moody era convins că 
negustorii americani, avizi de bani, nu puteau ignora un client 
cu o asemenea poftă nepotolită. 

Nu ştiam de unde veneau armele, ceea ce, de altfel, îmi era 
indiferent; mă rugam să nu trebuiască să fie folosite. 


Câteva zile mai târziu, după ce ne-am întors la locuinţa lui 
Mammal, au avut loc din nou desfăşurări de forţe aeriene. 
Guvernul a promis represalii grele împotriva Irakului din pricina 
bombardării cartierului Geisha şi a anunţat că un atac puternic 
fusese declanşat asupra Bagdadului, la care se folosise şi o 
armă nouă, o rachetă sol-sol, care putea ajunge, trimisă de pe 
pământ iranian, direct, fără niciun avion, la Bagdad. 

Existenţa acestei a doua arme a încins şi mai mult discuţiile 
speculative în privinţa statului care livra aceste arme sofisticate 
Iranului. Guvernul declara triumfător că noile arme fuseseră 
produse chiar în Iran. Moody era sceptic în privinţa asta. 

Într-o zi, Moody ne-a permis, lui Mahtob şi mie, să mergem cu 
Essey şi Maryam la cumpărături, să căutăm rochii de vară 
pentru fete. 

După o dimineaţă în care am făcut o mulţime de cumpărături, 
am oprit un taxi oranj ca să ne ducă acasă şi ne-am înghesuit 
toate patru pe locul din faţă. Eu stăteam la mijloc, cu Mahtob în 
braţe. Şoferul a pornit şi în timp ce acţiona schimbătorul de 
viteze, am simţit cum mâna lui îmi mângâia piciorul. Mai întâi 
am crezut că-i ceva întâmplător, dar în timp ce ne strecuram 
prin trafic, mâna i-a alunecat mai sus şi şi-a lipit-o de coapsa 
mea. 

Era un bărbat urât, care puţea şi mă privea lacom cu coada 
ochiului. Atenţia lui Mahtob fiind atrasă de Maryam, am folosit 
ocazia ca să-l lovesc pe şofer cu cotul în coaste. 

Asta l-a încurajat însă să continue. Şi-a apăsat palma pe 
piciorul meu, apoi, repede, mâna i s-a plimbat maisus şi mai 
sus. 

— Muchakher injas! am strigat eu. Aici, mulţumesc! Acesta 
era semnalul că se ajunsese la destinaţie. Şoferul a apăsat pe 
frână. 

— Nu spune nimic, coboară repede, i-am spus lui Essey. 

Am împins-o pe ea şi pe fete pe trotuar şi am coborât în urma 
lor. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Essey. Nu voiam să mergem 
aici. 

— Ştiu, am răspuns. 

Tremuram din cap până în picioare. Am trimis fetele mai 
departe să se uite la o vitrină, apoi i-am povestit lui Essey ce se 
întâmplase. 


— Am auzit deja despre asta, mi-a spus ea. Mie nu mi s-a 
întâmplat încă. Cred că fac asta numai cu străinele. 

Odată pericolul trecut, îmi veni altă idee: 

— Essey, o implorai, te rog să nu-i povesteşti lui Moody nimic, 
căci dacă află, nu mă mai lasă să ies. Te rog nu-i spune nici lui 
Reza. 

Essey se gândi bine, apoi clătină aprobator din cap. 

Imi dădea mult de gândit relaţia din ce în ce mai deteriorată 
dintre Moody şi rudele sale. Incercând să-l înţeleg cât mai bine 
pe acest om, pentru a-mi pregăti o replică cât mai eficientă, m- 
am interesat de unele amănunte din viaţa sa. Când a ajuns la o 
vârstă destul de matură, a părăsit Iranul şi a plecat în Anglia. 
După câţiva ani petrecuţi acolo, a venit în Statele Unite. A 
predat la O şcoală, dar a renunţat pentru a studia ingineria. 
După câţiva ani ca inginer, a studiat medicina. Au urmat apoi 
trei ani la Corpus Christi, doi la Alpena şi unul la Detroit, înainte 
de a-şi lua lumea în cap şi a ne aduce în Teheran. 

Acum, abia trecuse un an şi viaţa lui Moody se învolburase din 
nou. 

Nu putea să ducă o viaţă liniştită. Echilibrul lui de viaţă nu 
dura multă vreme. In scurt timp simţea nevoia de schimbare. 
Găsea întotdeauna motive exterioare pe care să dea vina. Dar 
eu puteam să-mi dau seama, având o privire de ansamblu, că el 
era singurul vinovat de toată această învălmăşeală a lucrurilor. 
Era urmărit parcă de o manie care nu-i dădea pace. 

Mă întrebam ce va urma. 

Pentru el părea să nu existe nicio cale de ieşire din această 
dilemă. Imi dădea tot mai multe dovezi de faptul că eram 
singura lui prietenă şi aliată; noi doi contra întregii lumii. 

Toate astea îmi ofereau o slabă speranţă că s-ar hotărî să ne 
ducă, pe Mahtob şi pe mine, înapoi în America, dar că existau 
anumite complicaţii. 

Intr-o seară, când am încercat să discut subiectul reîntoarcerii 
în America, Moody a fost mai curând deprimat decât furios. Mi-a 
relatat o poveste pe care el înclina s-o creadă, deşi eu o găseam 
neverosimilă. 

— Îţi aminteşti de dr. Mojallali, a întrebat el. 

— Desigur. 

Dr. Mojallali fusese cel mai apropiat prieten al lui Moody în 
Corpus Christi, până imediat după ocuparea Ambasadei 


americane din Teheran, când prietenia lor s-a sfârşit brusc. 

— A lucrat pentru CIA, presupunea Moody. Şi m-a rugat şi pe 
mine să lucrez pentru CIA şi să agit studenţii împotriva lui 
Khomeini. Bineînţeles, n-am fost de acord. lar acum noi nu mai 
avem ce căuta în America. Dacă mă întorc voi fi ucis. CIA mă 
caută. 

— Treaba asta nu poate fi adevărată, am replicat eu... O spui 
doar aşa. 

— E adevărat! a ţipat Moody. 

Cu perspectiva furiei care ne anunţa, n-am mai discutat 
subiectul. Nu puteam crede că el era atât de important încât să 
se afle pe o „Hit-listă” a CIA, dar Moody era în mod evident 
convins de acest lucru. Şi această concluzie nebunească îl ţinea 
aici, în Iran. 

În fine aflasem şi un alt motiv, poate mai important, care îl 
determina pe Moody să nu ia în considerare posibilitatea unei 
reîntoarceri. Când Moody ne-a permis într-o zi, lui Mahtob şi 
mie, să ne ducem la piaţă, m-am oprit la magazinul de 
confecţii al lui Hamid, ca să-i telefonez lui Helen la Ambasadă. 
Cu ea am discutat posibilităţile lui Moody de a se întoarce în 
America. 

— Nu mai poate, a spus ea: „Cartea verde” i-a expirat. 

Singura lui cale de a se întoarce acum în America ar fi fost 
dacă eu - ca soţia lui americană - i-aş fi dat permis să se 
întoarcă. Aş fi făcut cu siguranţă acest lucru numai ca eu şi 
Mahtob să ne putem întoarce înapoi, dar asta ar fi fost o 
lovitură fatală pentru mândria lui. 

Asta era aşadar. Aşteptase prea mult. Grandiosul lui plan 
luase o întorsătură dramatică şi amară. Moody era acum, aici în 
Iran, prins în capcană! 


18 


Într-o zi am văzut în The Khayan un anunţ în care se ofereau 
locuinţe pentru străini. 

— Poate vorbesc englezeşte, i-am spus lui Moody. Aş putea 
telefona acolo. 

— Bine, s-a învoitel. 

La telefon mi-a răspuns o femeie care vorbea perfect 
englezeşte şi a fost încântată când a auzit că o pereche 
americană caută locuinţă. Am aranjat o întâlnire pentru ziua 
următoare, după-amiază, când Moody şi-a terminat treaba la 
spital. 

În după-amiezile următoare misita ne-a arătat câteva locuinţe 
care erau curate, luminoase şi mobilate confortabil în stil 
occidental. Niciuna nu era potrivită pentru noi. Unele erau prea 
mici, altele prea departe de spital. Ştiam însă că suntem pe 
drumul cel bun. Erau casele unor investitori care trăiau în 
străinătate, sau ale unor iranieni cultivați care voiau să le ştie 
bine întreţinute. Cel mai simplu mod de a realiza acest lucru era 
să nu le închirieze iranienilor. 

Eram sigură că mai devreme sau mai târziu vom găsi locuinţa 
potrivită pentru noi, dar programul de lucru al lui Moody ne lăsa 
prea puţin timp de căutat, aşa încât mi sita ne făcu o sugestie 
logică. Ignorând problemele noastre personale, întrebă cu 
nevinovăție: 

— Ce-ar fi dacă Betty ar merge cu mine o zi întreagă să 
căutăm? Am putea vedea mai multe locuinţe şi, dacă ea ar 
descoperi ceva interesant, atunci aţi veni şi dumneavoastră să 
vedeţi. 

L-am privit cu încordare pe Moody. 

— De acord, a spus el. 

Mai târziu, când am fost singuri, şi-a restrâns, însă, 
permisiunea. 

— Trebuie să te ia de acasă. Trebuie să rămâi tot timpul cu 
ea... Şi tot ea trebuie să te aducă înapoi acasă, a ordonat el. 

— Foarte bine, am spus eu. 

Încet, treptat, lanţurile se desfăceau. Chiar a doua zi am 
găsit, în împrejurările date, o casă ideală pentru noi. Era o 
locuinţă spațioasă, cu două etaje, cea mai mare dintre trei 
grupuri de apartamente aflate într-o clădire. Era situată mai 


departe, în nordul Teheranului, unde casele erau în general mai 
noi şi mai bine întreţinute, şi era numai la cincisprezece minute 
depărtare, cu taxiul, de spital. 

Casa fusese construită încă pe vremea şahului, iar 
apartamentul care mă interesa era minunat mobilat în stil 
italian. Avea sofale confortabile, fotolii, o sufragerie elegantă şi 
aparatură modernă de bucătărie. Telefonul era deja instalat, 
deci nu trebuia să ne înscriem pe acea listă pentru aprobarea 
căreia se aştepta la nesfârşit. In faţa casei se întindea o grădină, 
cu gazon şi un mare bazin de înot. 

Apartamentul ocupa cea mai mare parte a celor două etaje şi 
era ideal construit pentru ca Moody să-şi poată amenaja 
cabinetul într-una din cele două aripi - misita le numea vile. Vila 
din dreapta, care se întindea până în spatele casei, putea deveni 
locuinţa noastră personală, iar cabinetul lui Moody putea fi 
instalat în partea din faţă. Uşi mari de lemn separau o aripă de 
partea principală a locuinţei, şi acolo era loc pentru o sală de 
aşteptare şi o cameră de tratament. 

Dormitorul nostru şi camera lui Mahtob se aflau la etajul al 
doilea, împreună cu o cameră de baie complet amenajată cu 
cadă, duş, şi un W.C. american. Dormitorul se învecina cu un 
apartament mai mic, orientat cu spatele spre stradă. 

Incă în aceeaşi seară, Moody a mers împreună cu mine să 
vadă locuinţa şi s-a îndrăgostit de ea la fel ca mine. Fără să fie 
nevoie să-i atrag atenţia, a observat şi el că era ideal construită 
pentru ca în ea să se poată amenaja un cabinet. lar eu 
consideram că era ideală şi pentru propriile mele planuri. Aici, 
ca stăpână în propria împărăție, ca soţie de medic, mă voi 
bucura de şi mai multă libertate. Moody nu va mai avea 
posibilitatea să-mi urmărească mişcările şi să mă mai ţină 
izolată, departe de telefon. N-o să mai fie niciun spion al casei, 
nicio posibilitate de a mă ţine zăvorâtă. 

Mă deranja puţin că ne instalam oarecum definitiv. Şi mă 
deranja, de asemenea, că nu-i puteam explica lui Mahtob că 
acest nou „acasă” nu trebuia să fie în niciun caz pentru 
totdeauna. Ea nu mai vorbea de o întoarcere în America. 
Recunoşteam încă în ochii ei că visa la acest lucru, dar nu 
îndrăznea să pomenească despre asta nici măcar când eram 
singure. 

Cu ajutorul banilor pe care ni i-au pus la dispoziţie Majid şi 


Mammal, ne-am mutat la sfârşitul lui iunie. În afară de asta, i-au 
dat lui Moody şi o sumă considerabilă de bani lichizi ca să ne 
putem cumpăra cele necesare: prosoape, aşternuturi, perne, 
oale, tigăi, alimente. 

Şi alte rude ne-au ajutat, bucuroase că ne instalăm. Aga şi 
Khanum Hakim, fericiţi că ne-am împăcat, ne-au invitat la cină şi 
i-au pregătit lui Moody o surpriză, care pentru mine s-a dovedit 
a fi un progres binefăcător. 

Când am intrat la ei, faţa lui Moody s-a luminat brusc la 
vederea a doi oaspeţi neaşteptaţi: 

— Chamsey! strigă el, Zari! 

Erau două surori care crescuseră în Shushtar, ca vecine ale 
familiei lui Moody. Plecând din Iran, pierduse legătura cu ele, iar 
acum era încântat să le revadă. Chamsey Najafi mi-a fost 
simpatică de la bun început, înainte chiar de a afla amănunte 
despre viaţa ei. 

Chamsey purta un chador, dar el nu se asemăna nici unuia pe 
care le văzusem până acum. Era lucrat din dantelă transparentă 
şi contravenea scopului său. Pe sub el, Chamsey purta o fustă 
neagră şi un pulover roz, amândouă de provenienţă occidentală. 
A vorbit cu mine prieteneşte, într-o engleză impecabilă. 

Moody a fost entuziasmat când a auzit că soţul lui Chamsey 
era chirurg la una din puţinele clinici particulare din Teheran. 

— Poate dr. Najafi, îţi poate găsi un post acolo, comentă Aga 
Hakim. 

Din discuţia cu ele am aflat lucruri minunate; de pildă că 
Chamsey şi Zari îşi petreceau zece luni pe an în America. Dr. 
Najafi îşi împărțea timpul între cele două ţări; aici venea ca să 
câştige sume exorbitante în cabinetul său particular, iar 
celelalte şase luni le petrecea în California, participa la 
seminare, studia, aprecia curăţenia. Zari era cu vreo 
cincisprezece ani mai mare decât Chamsey. Ca văduvă, locuia la 
sora ei. Engleza ei nu era atât de aleasă, dar şi ea se arăta 
foarte prietenoasă cu mine. Ambele femei se considerau 
americance. 

În timp ce cinam pe podea, eram atentă la conversaţia din 
jurul meu, dusă parţial în farsi, parţial în engleză, îmi făcea 
plăcere ceea ce auzeam. Zari l-a întrebat pe Moody: 

— Ce părere are sora ta despre Betty? 

— Eh, au problemele lor, a răspuns Moody. 


Chamsey s-a năpustit asupra lui: 

— Nu-i corect din partea ta să-i pretinzi soţiei tale să se 
înţeleagă cu o femeie ca sora ta, a spus ea. Eu, care o 
cunosc, n-aş putea să-mi dau seama cum Betty şi cu ea s-ar 
înţelege vreodată una cu alta. Betty n-ar putea-o mulţumi 
niciodată. Diferenţa de cultură dintre ele este prea mare. Sunt 
sigură că Betty n-o poate suferi. 

Departe de a se simţi jignit de tirada acestei femei, Moody 
dădu din cap aprobator: 

— Într-adevăr, a recunoscut el, n-a fost corect. 

— Ar trebui într-adevăr să vă duceţi din nou acasă, spuse 
Chamsey. De ce rămâneţi atât de mult aici? 

Moody ridică din umeri. 

— Nu face greşeli, continuă Chamsey. Nu fiţi nebuni. Duceţi- 
vă înapoi. 

Zari dădu din cap, aprobând. 

Moody ridică din nou din umeri. 

Trebuie să petrecem mai mult timp împreună cu ele, mi-am 
ZIS. 

Înainte de plecare, Moody a spus politicos: 

— Vă vom invita la masă. 

Şi tot drumul spre casă m-am străduit să mă asigur că 
invitaţia fusese mai mult decât un simplu taraf. 

— Au fost foarte drăguţe, am spus eu. Să le invităm cât mai 
curând. 

— Într-adevăr, aprobă Moody, ca şi când i-ar fi revenit pofta 
după o mâncare bună, după prieteni buni. Locuiesc doar patru 
străzi mai departe. 

În sfârşit, şeful lui Moody de la spital îl anunţă că ar fi fost 
plătit, iar banii depuşi pe un cont la o Bancă particulară din 
apropierea spitalului. Ca să-i ridice, Moody trebuia doar să 
prezinte la Bancă numărul corect de cont. 

Fericit, Moody s-a dus direct la Bancă, ca să-şi ia primul 
salariu din lran, după aproape un an. Dar, un funcţionar de la 
Bancă i-a spus că nu se află niciun ban în cont. 

— Noi i-am depus, l-a asigurat administratorul spitalului. 

— Nu e niciun ban în acest cont, a insistat funcţionarul. 

Moody s-a plimbat de la unul la altul şi mânia i-a crescut cu 
fiecare clipă, pentru ca, în cele din urmă, să descopere cauza: 
birocraţia. În Iran, contabilizarea contului se făcea manual. 


Moody s-a enervat când a auzit că-şi va putea lua banii abia în 
vreo zece zile. 

Mi-a povestit supărat toată istoria, şi a sfârşit cu următoarea 
remarcă: 

— Doar o bombă atomică ar putea face ordine în ţara asta 
decăzută! S-o spulbere de pe hartă şi s-o ia de la început. 

Dar supărarea sa a continuat, căci în clipa în care banii au 
sosit, în fine, suma era mult mai mică decât cea promisă. In 
afară de asta, spitalul plătise pe baza unei foarte ciudate forme 
de acord. Moody a calculat că ar putea câştiga tot atât de mult 
şi dacă ar munci două zile pe săptămână, din şase, cum făcuse 
până acum. Ca urmare, a informat spitalul că va mai lucra 
numai marţea şi miercurea. Acest lucru îi oferea timpul necesar 
aranjării cabinetului. 

Când totul a fost gata, a atârnat o tăbliță simplă, pe care 
scria: 

DR. MAHMOODY: DIPLOMA ŞI PRACTICA ÎN AMERICA 

SPECIALIST ÎN TRATAMENTUL DURERILOR 

Când a văzut tăbliţa, nepotul său, Morteza Ghodsi, un avocat, 
a intrat în casă ţipând: 

— Nu face asta, l-a certat el. E o mare greşeală să practici 
fără licenţă. O să te aresteze. 

— Mi-e indiferent, replică Moody. Am aşteptat până acum şi 
nimic nu s-a rezolvat în privinţa licenţei mele. Nu aştept mai 
mult. 

x kx x 

Chiar dacă Moody îşi mai făcea griji că Mahtob şi cu mine am 
încerca să fugim, totuşi comportamentul lui nu mai trăda acest 
lucru. Avea acum nevoie de noi mai mult ca oricând. Noi eram 
familia lui; eram singurii oameni pe care îi avea. Chiar dacă 
rațiunea îi spunea că această concluzie este foarte îndrăzneață, 
el trebuia, acum să aibă deplină încredere în dragostea şi 
devotamentul nostru. Şi el trebuia să-şi dea seama acum de 
această oportunitate. 

Chiar aproape în spatele casei noastre se afla o stradă 
principală cu trei magazine, la care trebuia să merg aproape 
zilnic. Ca să ajung până acolo o luam în lungul străzii noastre, 
traversam şi mai mergeam numai o stradă mai departe. 

Unul dintre magazine era un „Super”, ce nu se putea 
compara, bineînţeles, cu supermagazinele americane, dar era 


oarecum aprovizionat cu toate cele necesare. Avea întotdeauna 
lucruri ca fasole, brânză, ketchup şi condimente, în anumite zile 
avea ouă şi lapte. Al doilea magazin era o prăvălie de sabzi, 
unde puteam cumpăra o varietate de legume şi fructe. Al treilea 
era o măcelărie. 

Moody întreținea relații amicale cu stăpânii celor trei 
magazine. Ei şi familiile lor veneau pentru tratament la Moody, 
fără să plătească. În schimb, ne anunțau întotdeauna când 
aveau produse mai rare şi opreau cele mai bune bucăţi pentru 
noi. 

Aproape zilnic le duceam acestor negustori ziare sau sfoară 
pe care le utilizau la ambalarea produselor lor. Aga Reza, 
proprietarul magazinului „Super”, îmi spuse: 

— Sunteţi cea mai bună femeie din lran. Majoritatea femeilor 
iraniene sunt risipitoare. 

Toţi trei mă numeau „Khanum Doctor” şi găseau întotdeauna 
un băiat ca să-mi ducă acasă cumpărăturile. 

Moody voia să-şi realizeze visul, să trăiască potrivit statutului 
său de medic educat în America, prosper, cultivat, conştient de 
poziţia sa, dar nu avea timp să se ocupe de amănunte. Aşa că 
m-a copleşit cu bani. 

— Cumpără ceea ce trebuie, mi-a spus. Pune casa la punct. 
Amenajează cabinetul. 

A primi această sarcină însemna pentru mine, ca străină, să 
depăşesc limitele vieţii cotidiene ale unui oraş cu paisprezece 
milioane de locuitori, oameni în parte duşmănoşi şi mai ales 
întotdeauna imprevizibili. Nu ştiam nicio altă femeie - iraniană, 
americană sau de altă naţionalitate - care şi-ar fi asumat riscul 
unei aprovizionări în mijlocul Teheranului, fără să fie însoţită de 
un bărbat sau, cel puţin, de o altă femeie adultă. 

Intr-o zi, Moody m-a rugat să mă duc în centru, la un magazin 
ce aparţinea tatălui lui Malouk, femeia ce avusese grijă de 
Mahtob când mi-o luase Moody. Voia să cumpăr prosoape şi 
aşternuturi de pat, articole de lux, care ne plasau în mod clar în 
rândul elitei. 

— la autobuzul, mi-a propus Moody. E un drum lung şi aşa 
nu costă nimic. Mi-a dat un carneţel întreg de bilete, din acelea 
care erau împărţite gratuit salariaţilor guvernului. 

Imi era indiferent dacă-i puteam economisi lui Moody câţiva 
riali, dar voiam să mă descurc cu toate mijloacele de 


transport, aşa că eu şi Mahtob i-am urmat indicaţiile. Mai întâi 
m-am dus în strada Pasdaran, o arteră principală de circulaţie, 
şi am luat un taxi până la o staţie de autobuz din apropierea 
casei lui Mammal. Ne-am urcat într-un autobuz, ce semăna mai 
mult cu-n autocar turistic decât cu un autobuz obişnuit 
american. Toate locurile erau ocupate şi mulţi pasageri stăteau 
în picioare. 

Drumul în centru a durat peste o oră. Autobuzul oprea des şi 
la fiecare staţie urcau şi coborau o mulţime de oameni. Nimeni 
nu aştepta în ordine, toţi încercau simultan, să urce şi să 
coboare, se loveau cu coatele şi înjurau în gura mare. 

În fine, am găsit magazinul şi ne-am făcut cumpărăturile. Dar 
Mahtob şi cu mine eram epuizate. Incărcate cu pachete grele, 
ne-am strecurat, luptând, pe străzile supraaglomerate până am 
ajuns la un garaj de autobuze, unde se aflau multe maşini. Nu 
reuşeam să găsesc autobuzul cu numărul pe care mi-l spusese 
Moody şi am intrat în panică. Pentru mine era foarte important 
să rezolv treaba corect. Dacă nu reuşeam, Moody va considera 
că nu sunt capabilă să duc la capăt singură astfel de treburi. 

Mai rău, putea deveni suspicios, dacă întârziam în mod 
inexplicabil mai mult timp. 

Probabil că agitația mi se citea clar pe figură, căci un iranian 
m-a întrebat: 

— Khanum, chi mikai? Ce căutaţi, dumneavoastră doamnă? 

— Seyyed Khandan?, 

— Seyyed Khadan. Asta era cartierul în care locuia Mammal, 
punctul de legătură de unde puteam ajunge uşor acasă cu un 
taxi oranj. l-am arătat spre un autobuz: 

— NU, răspunse el şi clătină din cap. 

Apoi ne spuse lui Mahtob şi mie să-l urmăm şi ne duse la un 
autobuz gol. Seyyed Khandan, spuse el. 

l-am mulţumit dând din cap. Mahtob şi cu mine ne-am urcat 
încărcate de pachete. Pentru că ne puteam alege locul, ne-am 
aşezat pe primul loc disponibil, chiar în spatele şoferului. 

În curând maşina s-a umplut de pasageri pentru Seyyed 
Khandan. Spre surprinderea mea, s-a urcat şi bărbatul care mă 
îndrumase şi s-a aşezat pe locul şoferului. Intâmplarea făcea ca 
tocmai el să fie şoferul. _ 

l-am întins biletele, dar le-a dat la o parte. Imi părea rău că ne 
aşezasem pe locurile astea căci şoferul puţea îngrozitor. Era mic 


şi ras în cap, dar ăsta era singurul lucru curat la el. Hainele îi 
puţeau şi arătau ca şi când n-ar fi fost spălate de luni de zile. 

Când s-a făcut timpul de plecare, şoferul s-a strecurat pe 
porţiunea dintre scaune şi a început să adune de la toţi biletele. 
Nu i-am acordat nicio atenţie. Aveam pachetele în poală. 
Mahtob era obosită şi nervoasă. Am încercat în zadar să găsim o 
poziţie confortabilă pe scaunele noastre. 

Şoferul a ajuns în faţă şi a întins mâna. Când i-am întins 
biletele, mi-a apucat mâna şi mi-a ţinut-o o clipă înainte de a-şi 
retrage mâna în care ţinea tichetele. Am considerat acest gest o 
neatenţie. Bărbaţii iranieni nu ating aşa femeile. N-am dat nicio 
importanţă incidentului; nu doream decât să ajung cât mai 
repede cu Mahtob acasă. 

Ea a moţăit pe drum şi când, în fine, am ajuns în Seyyed 
Khandan, la capătul liniei, dormea adânc. Mă întrebam cum aş 
putea s-o iau şi pe ea în braţe împreună cu toate pachetele. Am 
încercat s-o trezesc: 

— Hai, Mahtob, i-am spus cu blândeţe. Trebuie să cobor în 

Nu s-a clintit. Dormea adânc. 

Între timp toţi pasagerii se îmbulziseră la uşă. M-am uitat şi |- 
am văzut pe şofer aşteptându-ne. A surâs şi mi-a arătat că o 
scoate el pe Mahtob din autobuz. 

A ridicato pe Mahtob şi, spre consternarea mea, a sărutat pe 
obraz, cu buzele lui murdare, copilul meu care dormea. 

M-am uitat în jur căci brusc mi s-a făcut frică. Autobuzul era 
întunecat, culoarul îngust. Mi-am adunat pachetele şi m-am 
ridicat ca să cobor. 

Dar şoferul, care o ţinea pe Mahtob strâns în braţe, mi-a 
blocat ieşirea. Fără un cuvânt, s-a aplecat în faţă şi şi-a lipit tot 
corpul de-al meu. 

— Babakshid, am spus. Scuzaţi-mă. Mi-am întins braţele şi 
am, smuls-o pe Mahtob de la şofer. Am încercat să mă strecor 
pe lângă el, dar mi-a blocat ieşirea cu braţul. Nu spunea însă 
nimic. Îşi lipea doar corpul lui scârbos şi urât mirositor de al 
meu. 

Acum mi se făcuse într-adevăr frică. Mă întrebam ce aş putea 
folosi ca armă, dacă ar trebui să risc să-i trag un genunchi în 
viscere. De epuizare şi de scârbă eram aproape leşinată. 

— Unde locuiţi? întrebă el în farsi. Vă ajut să ajungeţi acasă. 

Şi-a întins o mână şi mi-a pus-o pe piept. 


— Babakshid, am ţipat cât am putut de tare. Şi cu un impuls 
brusc de energie şi o lovitură fericită de cot, m-am strecurat pe 
lângă el şi am coborât din maşină ducând-o în braţe pe Mahtob 
care dormea liniştită. 

Într-o zi când am vizitat-o pe Ellen, am avut din nou revelaţia 
pericolelor care îţi pot ameninţa viaţa într-un oraş sărăcit, 
supraaglomerat cu refugiaţi. _ 

Ellen şi cu mine ajunseserăm la un armistițiu tacit. In ciuda 
amenințării ei de a mă trăda în numele îndatoririlor ei islamice, 
ea şi cu Hormoz făcuseră tot ce le stătuse în putinţă ca să-mi 
ajute în momentele de grea încercare. Şi n-au mai amintit 
niciodată de faptul că-i vor divulga lui Moody planul meu de 
fugă. Deşi părerile noastre se bazau pe opinii filosofice diferite, 
Ellen şi cu mine eram americance şi aveam încă multe lucruri 
comune. 

Se făcuse deja întuneric, când am vrut în ziua aceea să plec 
de la ea. 

— Nu pleci singură, a spus Ellen. 

— Ah, dar totul e în regulă, am spus eu. 

— Nu, te duce Hormoz. 

— Nu, nu vreau să-l deranjez. Pot să merg şi singură. lau un 
taxi. 

— Nu te las să pleci. 

Apoi Ellen îmi explică motivul comportării ei atât de precaute. 

— O fată a fost asasinată în apropiere. Au găsit-o aici, în 
vecini. Avea treisprezece ani şi plecase dimineaţa la cinci să 
cumpere carne pe cartelă. Nu s-a întors şi părinţii au început s-o 
caute. l-au găsit corpul pe strada noastră. A fost violată şi 
asasinată. 

Bineînţeles că am fost şocată. 

— Zilnic se întâmplă asemenea lucruri, continuă Ellen 
alarmată. Mereu aud că s-a mai petrecut ceva. 

Nu ştiam dacă trebuia s-o cred. Dacă ştiuse despre treburile 
astea, de ce nu-mi spusese mai demult? Nu citisem niciodată în 
ziare despre răpiri, violări sau asasinate. 

— Afganii sunt făptaşii, spuse Ellen. Sunt atât de mulţi afgani 
în lran, nu au soţii şi de aceea violează toate femeile care le cad 
în mână. 

Curând după acest incident, a venit pe la noi Majid şi i-am 
povestit cele spuse de Ellen. 


— Oh, da, e adevărat, a confirmat Majid. Aşa ceva se întâmplă 
în fiecare zi. E într-adevăr periculos să ieşi singură. Trebuie să fii 
atentă. 

Într-o după-amiază, Essey mi-a telefonat aproape plângând. 

— Mi-e o frică groaznică. A telefonat mama ta şi i-am spus că 
v-aţi mutat. A vrut să ştie noul număr de telefon. l-am spus că 
nu-l ştiu, şi atunci ea s-a supărat şi m-a făcut mincinoasă. Aşa 
că i-am dat numărul, dar acum o să am de-a face cu Dahijon. 

— Nu-ţi face griji pentru asta, i-am spus. Moody nu e acasă, 
aşa că totul e în regulă. Închide telefonul ca mama să mă poată 
suna. 

Peste câteva clipe telefonul a sunat şi am ridicat receptorul. 
La celălalt capăt al liniei am auzit vocea mamei spunându-mi 
„hallo”. A venit şi tata la telefon. Mi-era greu să vorbesc. 
Simţeam un nod în gât. 

— Cum te simţi? l-am întrebat pe tata. 

— Merge, mi-a răspuns el. Unde e voinţă există şi o soluţie. 
Se simţea după voce că era total epuizat. 

— Cum îţi merge tie? a întrebat mama. 

— Mai bine. 

l-am povestit de noua noastră locuinţă şi de faptul că aveam 
mai multă libertate. 

— Ce fac Joe şi John? am întrebat. Mi-e tare dor de ei! 

— Le merge grozav, devin adevăraţi bărbaţi, spuse mama. 

Joe lucra în schimbul al doilea la ITT Hancock. John era în al 
doilea an de liceu şi juca în echipa de fotbal. Pierdusem o 
perioadă atât de mare din viaţa lor! 

— Spune-le cât îi iubesc. 

— O vom face. 

Ne-am gândit când mi-ar putea telefona. Fiindcă Moody era 
la spital marţea şi miercurea, ei puteau să-mi dea atunci 
telefon ca să vorbim nestânjeniţi. Asta însemna că trebuiau să 
se scoale la trei noaptea ca să mă sune; dar merita. 

— Săptămâna viitoare, voi încerca să fie aici şi Joe şi John 
când voi vorbi la telefon, a spus mama. 

A doua zi am vizitat-o pe Essey, ca s-o acopăr. Când m-am 
întors acasă, i-am povestit lui Moody că tocmai când mă aflam 
la Essey familia mea telefonase acolo şi că le dădusem noul 
nostru număr de telefon. 

— Bine, a spus el. 


Nu l-a deranjat faptul că vorbisem cu ei şi părea chiar să se 
bucure de coincidenţă. 


19 


— Vino la ceai, mi-a propus Chamsey, la telefon. 

l-am cerut voie lui Moody. 

— Desigur, a încuviinţat el. 

Ce-ar fi putut spune? Le respecta pe Chamsey şi Zari şi nu 
voia ca ele să ştie cum mă maltratase în trecut. 

Ceaiul a fost o experienţă minunată. Chamsey şi cu mine ne- 
am împrietenit repede şi am petrecut multe zile împreună în 
vara aceea. 

În mod obişnuit, Chamsey trăia doar vreo două luni în 
minunata ei casă din apropierea locuinţei noastre, dar de data 
asta îşi propusese să rămână ceva mai mult în Teheran, fiindcă 
ea şi soţul ei voiau să vândă casa ca să poată transfera cât mai 
mult din averea lor în California. 

Chamsey era foarte tulburată de perspectiva ruperii 
legăturilor cu Iranul, deşi se bucura de reîntoarcerea în 
California. Gândul că va trebui să întrerupem relaţia noastră, pe 
care o simţisem ca o legătură între două surori, ne întrista pe 
amândouă. 

— Nu ştiu cum voi putea să mă întorc în California şi s-o las pe 
Betty aici, îi spusese ea într-o zi lui Moody. Trebuie s-o laşi pe 
Betty să meargă cu mine. 

Nici Moody şi nici eu n-am riscat o confruntare, reacţionând la 
o asemenea propunere. 

Chamsey adusese o adiere proaspătă în viaţa mea, dar în 
primele săptămâni n-am îndrăznit să-i fac prea multe confidenţe 
privind anumite amănunte ale situaţiei mele. Ştiam că mă pot 
baza pe sprijinul ei, dar nu aveam încredere în discreţia ei. 
Fusesem deja trădată o dată. O să alerge la Moody şi o să-l 
acuze că mă ţine aici împotriva voinţei mele, tocmai acum când 
începusem să fac unele progrese. De aceea, bucurându-mă de 
prietenia ei, am fost totuşi destul de reţinută, până când a aflat 
singură anumite amănunte. Probabil, datorită faptului că pentru 
orice trebuia să cer învoire de la Moody. Fiecare plecare, fiecare 
rial, totul trebuia discutat mai înainte cu el. 

În sfârşit, într-o zi, când i-am povestit cât de îngrijorată 
eramdin cauza tatălui meu, care era la Michigan, ea mă întrebă: 

— Dar atunci, de ce nu te duci acasă să-l vizitezi? 

— Nu pot. 


— Betty, faci o mare greşeală dacă nu te duci la el. 

Şi mi-a povestit o întâmplare: 

— Într-o zi, pe când trăiam la Shustar, iar tatăl meu se afla 
aici, în Teheran, am avut o presimţire groaznică. Ceva îmi 
spunea că trebuie să mă duc la el şi i-am spus acest lucru 
soţului meu. El mi-a spus: „Nu, nu pleci acum. Vei pleca luna 
viitoare, când se termină şcoala”. Ne-am certat îngrozitor. Prima 
şi ultima dată în viaţa noastră. l-am spus: Dacă nu mă laşi să mă 
duc la tatăl meu te părăsesc. Atunci m-a lăsat să plec. 

Când Chamsey a ajuns la tatăl ei a aflat că a doua zi urma să 
fie internat în spital pentru un control de rutină. Au rămas în 
seara aceea mai mult timp împreună, au stat de vorbă despre 
noutăţile întâmplate, au depănat amintiri şi, în dimineaţa 
următoare, ea l-a însoţit la spital, unde, în aceeaşi zi, el a murit 
pe neaşteptate, în urma unui atac de cord. 

— Dacă nu m-aş fi dus la el, datorită presimţirii pe care o 
avusesem, nu mi-aş fi iertat niciodată asta, îmi spuse Chamsey. 
Am simţit că trebuie să-mi văd tatăl. Şi tu trebuie să pleci să-ţi 
vezi tatăl. 

— Nu pot, am suspinat eu în timp ce lacrimile îmi şiroiau pe 
obraji. 

Apoi i-am mărturisit de ce nu puteam. 

— Nu-mi vine să cred că Moody ti-ar face aşa ceva. 

— El m-a adus aici, iar acum totul merge bine. Sunt fericită să 
te am prietenă, dar dacă află că ţi-am mărturisit aceste lucruri şi 
mai ales că vreau să plec neapărat acasă, îmi va interzice să 
mai fiu prietena ta. 

— Nicio grijă, mi-a spus Chamsey. Nu-i spun nimic. 

S-a ţinut de cuvânt. Dar din ziua aceea în atitudinea ei faţă de 
Moody s-a produs o schimbare perceptibilă. Era rece, distantă 
şi-şi stăpânea furia cam tot atât de bine pe cât chaaorul ei 
transparent, din dantelă, îi acoperea îmbrăcămintea. 

Vara era aproape pe trecute. Săptămâna Războiului din 
ultimele zile ale lui august a sosit ca o amintire urâtă care ne 
vestea că Mahtob şi cu mine eram deja de un an captive în Iran. 
În fiecare seară străzile se umpleau de marşuri gălăgioase. 
Bărbaţii mărşăluiau în formaţie, practicând ritualul flagelării. 
Într-o cadență foarte exactă se loveau cu lanţuri pe umeri - 
având spatele gol - mai întâi peste dreptul, apoi peste stângul. 
Cântând neîncetat, păreau să fie într-o stare de transă. Sângele 


le curgea pe spate, dar păreau să nu simtă nicio durere. 

Ştirile de la televiziune erau şi mai pline de venin, într-o 
prezentare şi mai retorică şi mai maliţioasă decât de obicei, dar 
o suportam mai uşor deoarece între timp învăţasem că între 
cuvintele şi faptele iranienilor există o enormă diferenţă. Toate 
furibundele cuvântări şi cântările zgomotoase erau numai taraf. 

— Ţin foarte mult să sărbătorim ziua de naştere a lui Mahtob, 
am spus eu. 

— Bine, dar nu invităm pe nimeni din familia mea» mi-a 
replicat Moody. Şi, spre surprinderea mea, a adăugat: Nu-mi 
place să-i am în casă. Sunt murdari şi put. 

Cu câteva luni înainte, o aniversare sărbătorită fără a fi 
invitată familia, ar fi reprezentat cea mai de neîngăduit 
greşeală. 

— Îi vom invita pe Chamsey şi Zari, Ellen şi Hormoz, pe 
Malileh şi familiile lor. 

Malileh locuia în apartamentul care se învecina cu dormitorul 
nostru. Nu vorbea englezeşte, dar era foarte prietenoasă cu 
mine. Vorbeam zilnic, iar ea mă ajuta să-mi îmbunătăţesc 
cunoştinţele mele de farsi. 

Lista de invitaţi a lui Moody mi-a relevat cât de mult se 
schimbase cercul nostru de prieteni şi cât de concesivă 
devenise atitudinea lui faţă de Ellen şi Hormoz. Realizase şi el că 
făcuseră tot posibilul să ne ajute să traversăm perioada de criză. 
În această perioadă relativ lucidă din viaţa tulbure a lui Moody, 
încercarea lui de a se apropia de Ellen şi Hormoz era o 
recunoaştere tacită că o parte a neplăcerilor avute fusese 
rezultatul nebuniei lui. 

De data asta Mahtob nu voia nicio prăjitură de la cofetărie. 
Voia să-i fac eu ceva. Eram în mare dificultate. Altitudinea 
Teheranului şi gradaţia diferită a cuptorului mi-au anulat 
priceperea mea la prăjituri. Tortul a ieşit sfărâmicios şi uscat, 
dar lui Mahtob i-a plăcut, cu atât mai mult cu cât la mijloc 
aşezasem o păpuşă ieftină de plastic. 

În acest an ziua de naştere a lui Mahtob căzu într-o zi de Eid e 
Ghadir, una din nenumăratele sărbători religioase. Nimeni nu 
trebuia să muncească, de aceea am preferat o masă de prânz 
unei invitaţii la cină. 

Am făcut friptură de vacă cu toate garniturile tradiţionale, 
inclusiv piure de cartofi şi fasole bătută, ultima ca delicatesă 


pentru Ellen. 

Totul era pregătit; toţi musafirii sosiseră, cu excepţia lui Ellen 
şi Hormoz. In timp ce-i aşteptam, Mahtob şi-a desfăcut 
cadourile. Malileh îi dăruise o păpuşă de mânuit - un Mikimaus - 
păpuşă, din desenele animate, preferată în lran, cu urechi 
portocalii supradimensionate. Chemsey şi Zari au avut un cadou 
special pentru Mahtob - un ananas proaspăt - foarte rar. Moody 
şi cu mine i-am dăruit o bluză şi un pantalon de culoare 
purpurie, culoarea ei preferată. Cel mai frumos cadou al nostru 
a fost însă o bicicletă fabricată în Taiwan, pentru care plătisem 
echivalentul a 450 $. 

Am aşteptat cu masa cât am putut de mult, dar în cele din 
urmă foamea şi-a spus cuvântul şi am început să mâncăm fără 
Ellen şi Hormoz. Ei au sosit abia după-amiază târziu şi au fost 
surprinşi să vadă că noi stătusem la masă. 

— Mi-ai spus la cină, nu la prânz, s-a enervat Ellen. 

— Sunt sigură că n-am spus aşa, am răspuns eu. Evident, e 
vorba de o neînțelegere. 

— Faci tot timpul greşeli, ţipă Hormoz la Ellen. Ne ducem 
mereu când nu trebuie, fiindcă încurci totul. 

Şi Hormoz o certă încă multă vreme în faţa celorlalţi oaspeţi, 
în timp ce ea îşi ţinea plecat capul înfăşurat în chador. 

Ellen reprezenta pentru mine o puternică motivaţie pentru 
continua-mi căutare de a reuşi să scap din Iran. Aş fi continuat şi 
fără exemplul ei negativ, dar situaţia ei îmi întărea sentimentul 
de urgenţă. Cu cât rămâneam mai mult în Iran, cu atât riscam 
mai mult să ajung la fel ca ea. 

In viaţa noastră de aici se produsese o schimbare. Era 
considerabil mai confortabilă, ceea ce aducea ca sine pericolul 
obişnuinţei. Era posibil să se ajungă aici, în Iran, la o relativă 
stare de fericire alături de Moody? La un nivel de confort care să 
contrabalanseze pericolele reale la care trebuia să mă expun 
dacă încercam să fugim? 

In fiecare seară, când mă duceam cu Moody în pat, ştiam că 
răspunsul era irevocabil: nu. Il uram pe bărbatul alături de care 
dormeam şi, mai rău, îmi era frică de el. Pentru moment se afla 
într-o dispoziţie stabilă, dar această situaţie nu putea să dureze. 
Era numai o chestiune de timp, până la următorul său acces de 
violenţă. 

Pentru că puteam folosi telefonul mai des şi puteam chiar, în 


trecere, să ajung pe la Ambasadă, mi-am reluat mai serios 
eforturile de a găsi pe cineva care putea şi era în situaţia de a 
mă ajuta. Din nefericire, contactul meu atât de promiţător părea 
să se fi evaporat în aerul fierbinte al verii. Telefonul doamnei 
Alavi nu mai funcţiona. Am încercat să reiau contactul cu 
Rashid, ai cărui prieteni treceau clandestin oameni în Turcia. A 
refuzat din nou să ia un copil cu el. 

Trebuia să găsesc pe cineva nou. Dar pe cine? Şi cum? 

Priveam fix adresa pe care un necunoscut mi-o mâzgălise pe 
un bileţel. 

— Mergeţi acolo şi întrebaţi de manager, m-a instruit acest 
necunoscut. Apoi mi-a explicat drumul. 

Să dezvălui identitatea binefăcătorului meu, ar însemna să 
condamn pe cineva la moarte folosind braţul Republicii Islamice 
Iran. 

Adresa era a unui birou aflat la capătul opus al oraşului, de 
unde, ca să ajungem acasă, trebuia să facem un drum lung, pe 
străzile supraaglomerate. Eram însă hotărâtă să mă duc 
imediat, chiar dacă ceea ce întreprindeam era riscant. Am luat-o 
şi pe Mahtob cu mine. Era deja după-amiază şi nu ştiam dacă 
vom putea fi acasă înainte de întoarcerea lui Moody de la spital. 
Dar libertatea pe care o obţinusem mă făcea mai curajoasă. 
Dacă va fi nevoie, voi cumpăra ceva - orice - pentru casă şi-i voi 
explica lui Moody că Mahtob şi cu mine am întârziat la 
cumpărături. Moody va înghiți explicația mea, măcar o dată. 

Nu mai pot aştepta, am hotărât. Trebuie să plec acum. 

Mahtob şi cu mine am luat un taxi-telefon, mai scump, în locul 
unui taxi oranj, ca să economisim timp. Cu toate astea, a fost un 
drum lung, obositor. Mahtob nu m-a întrebat unde mergem; 
probabil îşi dădea seama că sunt lucruri despre care mai bine să 
nu ştie nimic. 

Am ajuns, în sfârşit la adresa de pe bilet, o clădire cu birouri 
în care funcţionari preocupaţi lăsau impresia unei activităţi 
intense, neobişnuită în acest oraş. Am găsit o portăreasă care 
vorbea englezeşte şi am întrebat de manager. 

— Luaţi-o la stânga, a spus ea. Apoi coborâţi treptele până la 
capătul culoarului. 

Mahtob şi cu mine am urmat indicaţia şi ne-am aflat la Subsol, 
din nou într-un complex de birouri. Într-un colţ se afla o sală de 
aşteptare cu mobilă occidentală confortabilă. Erau acolo şi cărţi 


şi reviste, de citit. 

— Poţi să aştepţi aici, Mahtob, i-am propus eu. 

Mahtob a fost de acord. 

— La manager? am întrebat eu un muncitor care trecea pe 
acolo. 

— La capătul coridorului. Şi îmi arătă un birou separat, de 
celelalte. M-am dus direct acolo. 

Am bătut la uşă şi, după ce mi-a răspuns un bărbat, am spus, 
aşa cum fusesem instruită: 

— Sunt eu, Betty Mahmoody. 

— Intraţi, spuse un bărbat într-o engleză perfectă, şi mi-a 
strâns mâna. V-am aşteptat. 

A închis uşa în spatele meu şi mi-a oferit surâzând un scaun. 
Era un om scund, slab, îmbrăcat curat, cu costum şi cravată. S-a 
aşezat în spatele biroului său şi a discutat cu mine cu încrederea 
omului care se simte în deplină securitate. In timp ce vorbeam, 
ciocănea cu pixul în birou. 

Cineva îmi dăduse câteva detalii despre el. Acest om spera ca 
într-o zi să poată pleca împreună cu familia sa din lran, dar 
împrejurările erau deosebit de complicate. Ziua era un prosper 
om de afaceri, care susţinea regimul Ayatollahului. Noaptea, 
viaţa lui nu era altceva decât o țesătură de intrigi. 

Era cunoscut sub mai multe nume; eu l-am numit Amahl. 

— Regret profund că vă găsiţi în această situaţie, spuse 
Amahl fără alt preambul. Voi face tot ce pot ca să vă scot de 
aici. _ 

Felul lui deschis de a vorbi era încurajator, dar şi derutant. Imi 
cunoştea povestea. Credea că mă va putea ajuta. Dar eu mai 
parcursesem deja acest drum împreună cu Trish şi Suzanne, cu 
Rashid şi prietenul său, cu misterioasa doamnă Alavi. 

— Uitaţi, i-am spus eu. Am mai încercat de câteva ori, dar eu 
am o problemă. Nu plec fără fiica mea. Dacă ea nu mă poate 
însoţi, nu plec. Nu are rost să vă irosiţi timpul. - numai aşa 
consimt să colaborăm. 

— Vă respect pentru asta, spuse Amahl. Dacă aşa vreţi, vă voi 
scoate pe amândouă din ţară. Trebuie însă să aveţi răbdare. Nu 
ştiu când şi cum se poate aranja treaba asta. Vă rog să aveţi 
răbdare. 

Vorbele lui mi-au încălzit inima, dar m-am forţat să mă 
temperez. Îmi dădea speranţă, dar admitea că nu ştie cum sau 


când vom putea fugi. 

— Aici sunt numerele mele de telefon, spuse el, scriindu-le pe 
un notes. Lăsaţi-mă să vă arăt cum se pot codifica. Acestea sunt 
numerele mele particulare, unul aici în birou, altul acasă. Mă 
puteţi suna oricând, ziua şi noaptea. Vă rog să nu ezitaţi. 
Trebuie să am cât de cât ştiri despre dumneavoastră. Să nu 
aveţi sentimentul că mă deranjaţi. Sunaţi-mă mereu căci eu nu 
pot să vă dau telefon acasă. Soţul dumneavoastră ar putea-o 
interpreta greşit. Ar putea deveni gelos. 

Amahl râse. 

Buna lui dispoziţie era molipsitoare. Păcat că era căsătorit, m- 
am gândit, şi am simţit un uşor sentiment de vinovăţie. 

— În regulă, am spus şi am dat din cap încântată. 

Amahl emana în jurul lui o senzaţie de eficienţă extraordinară. 

— N-o să discutăm la telefon, îmi dădu el instrucţiuni. Spuneţi 
numai: „ce faceţi?” sau ceva de genul ăsta. Dacă am vreo 
informaţie pentru dumneavoastră vă spun că trebuie să vă văd 
şi în cazul ăsta trebuie să veniţi aici, fiindcă la telefon nu putem 
discuta nimic. 

Treaba asta trebuie să aibă un motiv ascuns, m-am gândit eu. 
Poate bani. 

— Părinţii mei trebuie să trimită o sumă de bani la Ambasadă? 
l-am întrebat. 

— Nu. Nu vă faceţi griji în privinţa banilor. Eu plătesc pentru 
dumneavoastră. Puteţi să mi-i trimiteţi mai târziu, când veţi fi în 
America. 

Mahtob a rămas tăcută în timpul lungului nostru drum cu 
taxiul spre casă. A fost foarte bine, căci gândurile mi se 
învălmăşeau în cap. Îmi răsunau mereu în minte cuvintele lui 
Amahl şi încercam să apreciez posibilităţile de reuşită. Găsisem 
într-adevăr calea de-a ieşidin lran? 

— Puteţi să plătiţi şi mai târziu, când veţi fi în America, 
spusese el plin de încredere. 

Dar trebuia să mă gândesc şi la ceea ce adăugase: 

— Nu ştiu cum şi când pot să aranjez lucrurile. 


20 


Vara trecu şi venise timpul ca şcoala să înceapă din nou. 
Trebuia să procedez astfel ca şi cum aş fi de acord ca Mahtob să 
meargă în clasa întâi şi de aceea n-am obiectat când Moody a 
abordat acest subiect. 

În mod surprinzător, nici Mahtob. Începuse într-adevăr să se 
obişnuiască cu ideea de a trăi în Iran? 

Într-o dimineaţă, Moody, Mahtob şi cu mine am făcut o 
plimbare de zece minute ca să ne interesăm în privinţa unei 
şcoli din apropiere. Clădirea aducea mai puţin a închisoare decât 
Maarasay Zainab fiindcă avea mai multe ferestre, lăsând astfel 
să pătrundă lumina soarelui. Dar această atmosferă nu avea 
nicio influenţă asupra directoarei, o femeie în chador, prost 
dispusă, care se holba la noi, neîncrezătoare. 

— Dorim s-o înscriem aici pe fiica noastră, i-a spus Moody în 
farsi. 

— Nu se poate, a rostit ea repezit. Nu mai avem locuri libere 
aici în şcoală. Şi, în silă, ne-a descris drumul spre o altă şcoală, 
aflată la o distanţă considerabilă de casa noastră. 

— Am venit aici, fiindcă e mai aproape, încercă Moody să-i 
explice. 

— N-avem niciun loc liber! 

Mahtob şi cu mine ne-am întors să plecăm, iar eu simţeam cât 
de recunoscătoare era Mahtob că nu fusese încredinţată acestei 
bătrâne arţăgoase. 

— Atunci, spuse încet Moody, într-adevăr n-am timp să 
mergem azi la cealaltă şcoală. Trebuie să merg la sala de 
operaţii! 

— Oh! spuse directoarea. Sunteţi medic? 

— Da. 

— Oh, atunci pofitiţi încă o dată înăuntru. Luaţi loc. Pentru fiica 
unui doctor există întotdeauna un loc. 

Moody radia la această recunoaştere a însemnatei lui poziţii 
sociale. 

Directoarea a discutat cu noi lucrurile cele mai importante. 

Mahtob avea nevoie de o uniformă cenuşie, un pardesiu, un 
pantalon şi un macknay - un fel de şal care nu se leagă, ci e 
cusut în faţă, ceva mai greu de mânuit decât un rusari, dar nu 
atât de greu ca un chador. 


Mi s-a spus să o aduc pe Mahtob într-o anumită zi, la o 
întâlnire mamă-fiică. 

După ce am părăsit şcoala, i-am spus lui Moody: 

— Cum poate să aibă doar o singură uniformă? Ele se 
aşteaptă să poarte în fiecare zi aceeaşi uniformă? 

— Şi celelalte procedează la fel, mi-a răspuns Moody. Dar ai 
dreptate. Are nevoie de mai multe. 

Moody a plecat la muncă şi ne-a lăsat bani să cumpărăm 
uniformele. În timp ce ne făceam cumpărăturile, soarele cald al 
după-amiezii de septembrie îmi însenina sufletul. Atinsesem un 
obiectiv major. Când Mahtob va fi la şcoală, iar Moody la spital, 
puteam să mă duc unde voiam în Teheran. 

Peste câteva zile, Mahtob şi cu mine am participat la şedinţa 
orientativă mamă-fiică şi Am luat-o pe vecina noastră Malileh ca 
translatoare. Ea înţelegea numai puţin englezeşte, dar cu 
ajutorul ei şi al lui Mahtob puteam să înţeleg măcar parţial 
procedura. 

Întâlnirea a durat cinci ore, majoritatea timpului, fiind folosită 
pentru rugăciune şi citirea Coranului. Apoi directoarea a ţinut o 
cuvântare pătimaşă, în care a solicitat donaţii din partea 
părinţilor. A explicat că în şcoală nu există WC-uri şi că au 
nevoie de bani ca să termine instalaţiile sanitare înainte de 
începerea şcolii. 

l-am spus lui Moody: 

— Nici nu mă gândesc! Nu le dăm niciun ban pentru 
instalarea toaletelor! Dacă-şi pot permite să trimită pretutindeni 
pe străzi toate aceste pasdar, ca să descopere dacă unei femei 
i-a alunecat părul de sub rusari sau dacă îi alunecă ciorapii, 
atunci ar putea să folosească din aceşti bani şi ca să facă în 
şcoli toalete pentru copii. 

După scurt timp, toate aceste lucruri noi au devenit rutină. 
Mahtob pleca dimineaţa devreme la şcoală. Tot ce puteam face 
era să mă duc cu ea până la staţia de autobuz şi s-o iau de acolo 
la prânz. 

În majoritatea zilelor, Moody rămânea acasă şi lucra în 
cabinetul lui. Când faima despre competenţa lui s-a răspândit, a 
început să aibă mulţi pacienţi. Oamenii se bucurau în special de 
alinarea pe care le-o dădeau tratamentele de masaj, deşi aici 
existau câteva probleme cu unele paciente mai circumspecte. 
Ca să poată rezolva încurcătura, Moody m-a instruit în 


procedura acestei metode de tratament. Cu asta, şi cu 
obligaţiile mele de primire a clientelei, aveam, peste zi, puţine 
posibilităţi de a mă mişca liberă. 

Trăiam numai pentru zilele de marţi şi miercuri, zile când 
Moody lucra la spital. Zilele astea erau numai pentru mine şi 
puteam să mă mişc, în libertate, oriunde voiam în oraş. 

Am început acum să trec regulat, marţea sau miercurea, pe la 
Helen la Ambasadă. Trimiteam şi primeam săptămânal scrisori 
de la părinţii şi copiii mei. Era un sentiment minunat, dar, în 
acelaşi timp, oarecum deprimant, îmi lipseau atât de mult! 
Fiecare scrisoare a mamei mele îmi provoca o mare îngrijorare 
când citeam ceea ce-mi scria despre faptul că starea tatălui 
meu se înrăutăţea tot mai mult. Nu ştia cât timp va rezista tata. 
El vorbea zilnic despre noi şi se ruga să mă mai poată vedea 
încă o dată înainte de a muri. 

Când puteam, îi telefonam zilnic lui Amahl. De fiecare dată 
mă întreba numai de sănătate şi adăuga: „Aveţi răbdare”. 

Intr-o zi a trebuit să fac mai multe cumpărături: Moody îmi 
spusese să dau la făcut încă o cheie pentru locuinţa noastră. 
Ştiam că exista un atelier de chei ceva mai departe de 
magazinul Pol-Pizza. În drum, am trecut pe lângă o librărie pe 
care n-o mai văzusem şi, împinsă de un impuls interior, am 
intrat. 

Proprietarul librăriei vorbea englezeşte. 

— Aveţi cărţi de bucate în limba engleză? am întrebat. 

— Da. Jos. 

Am coborât şi am găsit câteva cărţi de bucate uzate, cu 
colţurile îndoite; m-am simţit în al nouălea cer. Cât îmi lipsise 
această simplă îndeletnicire - studierea unor reţete! Mi-am 
amintit meniuri întregi şi speram să găsesc ingredientele 
necesare sau să le pot înlocui. 

O voce de copil, o fetiţă care vorbea englezeşte, m-a întrerupt 
din starea mea de încântare. 

— Mami, spunea ea, îmi cumperi o carte de poveşti? 

Am zărit, într-o parte a încăperii, o femeie şi un copil, 
amândouă în pardesie şi învăluite în şaluri. Femeia era înaltă şi 
brunetă, cu pielea uşor bronzată, ca a majorităţii iranienilor. Nu 
arăta a americancă, totuşi am întrebat-o. 

— Sunteţi americană? 

— Da, a răspuns Alice Shari. 


Ne-am împrietenit imediat în această ţară străină. Alice erao 
învăţătoare din San Francisco, căsătorită cu un iranian 
americanizat. La puţin timp după ce soţul şi, Malek, şi-a luat 
titlul de doctor în California, acestuia i-a murit tatăl. Aşa că el şi 
Alice se aflau acum pentru scurt timp la Teheran, ca să pună în 
ordine problemele legate de moştenire, dar nu avea motive de 
îngrijorare. Fiica ei, Samira - ei o numeau Sammy - era de 
vârsta lui Mahtob! 

— O, vai de „mine! am exclamat, uitându-mă la ceas. Trebuie 
s-o iau pe fiica mea de la autobuzul şcolii. Sunt nevoită să fug. 

Am schimbat între noi numerele de telefon. 

Seara i-am povestit lui Moody despre Alice şi Malek. 

— Trebuie să-i invităm, a spus el cu o bucurie anticipată. 
Trebuie să le cunoască pe Chamsey şi Zari. 

— Vineri, de exemplu, am propus eu. 

— Da, a aprobat el imediat. 

Era şi el la fel de agitat ca şi mine când a sosit după-amiaza 
de vineri. l-a plăcut imediat pe Alice şi pe Malek. Alice era o 
femeie inteligentă, plină de temperament, un partener grozav 
pentru discuţii, gata mereu să spună de o glumă. Când, în seara 
aceea mi-am trecut în revistă oaspeţii, am ajuns la concluzia că 
dintre toţi oamenii pe care îi cunoscusem în Iran, Alice şi 
Chamsey erau singurele care păreau cu adevărat fericite. 
Probabil fiindcă amândouă ştiau că în curând se vor întoarce în 
America. 

Alice spuse o anecdotă: 

— Un bărbat intră într-o prăvălie cu tablouri şi vede unul care- 
| reprezenta pe Khomeini. Vrea să cumpere tabloul, dar 
proprietarul îi spuse că-l costă 500 de tumoni. Un tumon 
reprezintă zece riali. 

— Vă dau 300, spuse clientul. 

— 350. 

— 500. 

— 400, spuse clientul. E ultima mea ofertă. 

Chiar în clipa aceea intră un alt client. El vede un tablou al lui 
lisus Hristos, care îi place, şi îl întreabă pe Vânzător cât costă. 

— 500 de tumoni, a spus vânzătorul. 

Omul plăteşte 500 de tumoni şi pleacă. 

— L-aţi văzut pe omul ăsta, spune vânzătorul. A venit, a văzut 
un tablou, i-a plăcut, mi-a plătit cât i-am cerut şi a plecat. 


La care, primul client i-a replicat: 

— Ei, dacă dumneavoastră îl puteţi răstigni pe Khomeini, vă 
dau şi eu 500 de tumoni pentru asta! 

Toţi râseră în cameră, inclusiv Moody. 

Chamsey mă sună în ziua următoare. 

— Betty, Alice asta e o femeie minunată. Trebuie să te 
împrieteneşti într-adevăr cu ea. 

Am fost cu totul de acord cu ea. 

— Dar uit-o pe Ellen, adăugă Chamsey. E o nulitate. 

Alice şi cu mine ne întâlneam regulat. Era singura femeie pe 
care o întâlneam în Iran care poseda unul din acele aparate noi 
de lux, numite uscătoare de rufe. Avea şi un detergent special, 
care se folosea la limpezire, ca să facă rufele mai moi, mai 
pufoase! Şi muştar! 

Şi mai avea un paşaport care îi permitea să zboare acasă! 

— Să nu-i povesteşti niciodată lui Chamsey cum ţi-a mers în 
Iran, mă avertiză Moody. Şi nici lui Alice. Dacă o faci, nu le vei 
mai revedea niciodată! 

— Bine, i-am promis. 

Moody era mulţumit să creadă ceea ce voia el să creadă şi 
subiectul privind reîntoarcerea în America n-a mai fost niciodată 
abordat. Câştigase. Procedase şi el cu mine, la fel cum 
procedase Hormoz cu Ellen. 

Bazându-se pe promisiunea mea, îmi permitea să mă văd 
oricând cu Chamsey şi Alice. De fapt, avea o şansă foarte mică 
să mă ţină închisă în noua locuinţă, căci dacă ar fi încercat acest 
lucru n-ar fi putut păstra în faţa prietenilor noştri faţada unei 
căsătorii fericite. 

Deşi raporturile lui Moody cu familia se răciseră, trebuia totuşi 
să ne îndeplinim obligaţiile sociale. Moody nu voise să-i invite la 
cină pe Baba Hajji şi pe Ameh Bozorg, dar trebuia să le arate 
respect. Amânaserăm şi aşa prea mult această invitaţie 
obligatorie. 

— Mahtob merge la şcoală şi la ora opt trebuie să fie în pat, 
aşa că veniţi la şase, i-a spus el soră-si la telefon. 

Ea i-a amintit că nu cinau niciodată înainte de ora zece. 

— Nu mă interesează, a răspuns Moody. Ori mâncaţi la şase, 
ori nu mai veniţi deloc. 

Strânsă cu uşa, Ameh Bozorg a acceptat. 

Pentru ca prezenţa lor să nu ni se pară prea greu de suportat, 


am invitat şi familia Hakim să ne ţină companie în această 
seară. 

Am pregătit o cină specială, având ca aperitiv clătite cu carne 
de pui, căci voiam să servesc cea mai bună mâncare. 

Întrucât exploram bine piaţa, descoperisem, pentru prima 
oară în lran, varza de Bruxelles, care apăruse acum, şi am 
combinat-o cu praz şi morcovi, înăbuşindu-le uşor. 

Baba Hajji şi Ameh Bozorg, care îi aduseseră cu ei şi pe Majid 
şi pe Fereshteh, au sosit mai curând la opt decât la şase, dar ne 
aşteptaserăm la aşa ceva şi, de altfel, era un compromis 
acceptabil. Ne-am aşezat să mâncăm, împreună cu familia 
Hakim, la masa din sufragerie. 

Familia Hakim era adaptată la lucruri mai sofisticate, dar Baba 
Hajji şi Ameh Bozorg aveau mari dificultăţi de adaptare, deşi îşi 
dădeau toată silinţa să aibă o comportare cât mai bună. Baba 
Hajji privea ţintă la tacâmurile neobişnuite de argint şi nu era 
sigur cum să le folosească. Am observat că întreba ce trebuie el 
să facă cu şervetul de masă şi, probabil, socotea o extravaganţă 
ridicolă ca fiecare să-şi aibă paharul său. 

Ameh Bozorg se foia pe scaunul ei, căci nu reuşea să 
găsească o poziţie comodă. In cele din urmă, şi-a luat farfuria de 
pe masă, s-a aşezat pe podeaua sufrageriei şi a început să 
mestece fericită varza de Bruxelles, numind-o „căpăţânile mici 
de varză ale lui Betty”. 

În câteva minute în sufrageria mea s-a înstăpânit o mare 
dezordine. Resturi de mâncare zburau peste tot pe masă sau pe 
podea, căci oaspeţii îşi foloseau mâinile şi numai ocazional 
apucau lingura. 

Moody, Mahtob şi cu mine, am mâncat liniștiți, folosind 
tacâmurile corespunzătoare. 

Cina a trecut repede, iar musafirii s-au retras în camera de zi. 
Moody mi-a şoptit: 

— Uită-te unde a mâncat Mahtob. Nu e niciun bob de orez 
lângă farfuria ei sau pe podea. Şi uită-te unde au mâncat 
ceilalţi. 

Nici nu voiam să privesc. Ştiam că va trebui să rămân până 
noaptea târziu ca să adun boabele de orez şi celelalte resturi de 
mâncare de pe pereţi şi de pe covor. 

Ceaiul l-am luat în camera de zi. Ameh Bozorg şi-a vârât 
adânc lingurita de zahăr şi a lăsat o Dâră groasă şi dulce pe 


covor, în timp ce amesteca fiecare linguriţă în păhărel. 

Într-o seară, ne-am dus acasă la Akeram Hakim, mama lui 
Jamal, unul dintre „nepoţii” lui Moody care - cu mulţi ani în urmă 
- ne întâlnise într-un hotel din Austin şi ne anunţase faptul că 
Ambasada SUA din Teheran fusese ocupată. Aici se afla şi 
nepoata lui Aksram Hakim şi era vizibil agitată. Am întrebat-o 
care e motivul şi mi-a povestit în engleză ce i se întâmplase. 

În aceeaşi zi de dimineaţă, începuse să aspire în apartamentul 
ei şi brusc i-a venit pofta să fumeze. Şi-a pus manto-ul şi rusari- 
ul şi s-a dus vizavi, în timp ce fetele ei, una de zece, alta de 
şapte ani, au rămas singure în casă. După ce şi-a cumpărat 
ţigările şi voia să traverseze strada înapoi, a fost oprită de 
pasdar. Mai multe femeipasadar au vârât-o în maşina lor şi i-au 
şters cu acetonă lacul de unghii şi rujul de buze. Au ţipat un 
timp la ea şi au ameninţat-o c-o vor duce la închisoare. 

Ea le-a rugat să-i permită să-şi ia fetele din casă. Femeile- 
pasdar nu s-au sinchisit de copii, ci au ţinut-o aproape două ore 
în maşină ca să-i citească. Au întrebat-o dacă îşi spusese 
rugăciunile şi ea a negat. Inainte de-a o lăsa să plece, i-au 
pretins să promită că nu-şi va mai da niciodată cu lac de unghii 
şi nici nu se va mai folosi de machiaj. A trebuit, de asemenea, să 
promită că-şi va face conştiincios rugăciunile. Dacă nu, au 
avertizat-o femeile-pasdar, era o persoană rea şi va ajunge în 
iad. 

— Le urăsc pe aceste femei-pasdar, am spus eu aprobând-o. 

— Pe mine mă înfricoşează, a spus femeia. Sunt periculoase. 

Povesti apoi că pasdar-ul, omniprezent pe străzile Teheranului 
pentru a controla respectarea regulilor vestimentare avea şi alte 
sarcini. Aceste femei-pasdar îndeplineau şi atribuţiile unei poliţii 
secrete, căutând duşmani ai Republicii sau chiar oameni mai 
temători, pe care îi puteau intimida. 

De câte ori pasdar-ul aresta vreo femeie care trebuia să fie 
executată, o lăsau să fie mai întâi violată de bărbaţi, fiindcă ele 
respectau zicala: „O femeie nu trebuie niciodată să moară 
fecioară”. 

Primul şi ultimul meu gând în fiecare zi era să-mi apreciez 
stadiul planurilor mele de evadare. In mod cert, nu se întâmpla 
nimic concret, dar făceam tot ce puteam ca să-mi păstrez orice 
contact posibil. Am păstrat legătura cu Helen de la Ambasadă şi- 
i telefonam aproape zilnic lui Amahl. 


Orice amănunt al vieţii de zi cu zi îl orientam în direcţia 
realizării marelui meu scop. Hotărâsem să fiu o cât mai bună şi 
harnică soţie şi mamă, şi asta din trei motive. Intâi pentru a 
consolida iluzia de normalitate şi fericire şi a preîntâmpina orice 
suspiciune pe care Moody ar fi putut s-o nutrească. În al doilea 
rând, s-o fac fericită pe Mahtob şi să-i sustrag atenţia de la 
situaţia noastră de captive. 

— Putem să ne întoarcem în America, mami? întreba ea din 
când în când. 

— Nu, acum încă nu, răspundeam eu. Poate, într-o zi, tata îşi 
va schimba părerea şi ne vom duce cu toţii acasă, dar asta va 
mai dura mult. 

Oferindu-i această imaginară speranţă, îi micşoram puţin 
îngrijorarea, dar nu şi pe-a mea. 

Al treilea motiv pentru a crea-un cămin „fericit” era spre a mă 
feri pe mine însămi să nu înnebunesc. Nu aveam nicio 
posibilitate să ştiu ce vom face Mahtob şi cu mine după ce ne 
vom cuceri libertatea. Nu voiam să mă gândesc la pericolele 
posibile. Uneori mă gândeam la Suzanne şi Trish şi la felul în 
care refuzasem cererea lor ca eu şi Mahtob să fugim imediat cu 
ele. Făcusem o greşeală? Nu puteam răspunde cu certitudine. 
Voi avea vreodată curajul suficient? Vom putea oare, eu şi 
Mahtob, la momentul oportun, să privim în faţă situaţia cu toate 
dificultăţile pe care ni le va impune? Nu-mi dădeam seama. 
Până atunci, însă, zilele treceau mai uşor dacă aveam o 
ocupaţie. 

Moody încercă să-mi facă o bucurie şi-mi propuse să vizitez 
un salon cosmetic din apropiere. Mi se părea absurd să faci asta 
într-o ţară în care era interzis să-ţi arăţi părul şi faţa, dar m-am 
dus totuşi. Când o femeie m-a întrebat dacă vreau să-mi 
penseze sprâncenele şi să-mi înlăture cele câteva fire de păr de 
pe faţă, am consimţit. În loc de ceară sau pensetă, cosmeticiana 
a scos un fir lung şi subţire de bumbac. |! ţinea întins foarte tare, 
şi mi l-a plimbat pe faţă, în sus şi-n jos, rupându-mi părul. 

Aş fi putut tipa de durere, dar am îndurat procedura, 
întrebându-mă de ce se lasă femeile atât de mult torturate în 
numele frumuseţii. La sfârşit îmi simţeam faţa foarte aspră. 
Pielea îmi ardea. 

Seara am observat o iritaţie pe faţă, care s-a întins repede, 
cuprinzându-mi gâtul şi decolteul. 


— Trebuie să fi fost un fir murdar, mormăi Moody. 

Într-o seară când m-am întors de la supermagazin, am găsit 
sala de aşteptare a lui Moody plină de pacienţi. 

— Deschide uşile, îmi spuse Moody. Lasă-i pe câţiva să stea în 
camera de zi. 

De fapt nu voiam să las niciun iranian în camera mea de zi, 
dar am făcut-o la ordinul soţului meu şi am deschis uşile de 
lemn capitonate, invitând câţiva pacienţi care stăteau în 
picioare să se aşeze pe sofa sau pe scaune. 

Una din obligaţiile mele era să le servesc pacienţilor ceai. 
Detestam treaba asta, iar în seara aceea eram prost dispusă 
fiindcă ştiam că foarte repede camera mea de zi va fi plină cu 
pete de ceai vărsat şi dâre de zahăr. 

Totuşi, am servit ceaiul şi când m-am întors ca să duc tava în 
bucătărie, o femeie, ce se afla în camera de zi mă întrebă: 

— Sunteţi americancă? 

— Da, am răspuns. Vorbiţi englezeşte? 

— Da, am studiat în America. 

M-am aşezat lângă ea şi dispoziţia mi s-a schimbat imediat. 

— Unde? am întrebat. 

— În Michigan. 

— Ah, eu sunt din Michigan. Unde, anume în Michigan? 

— În Kalamazzo. 

Se numea Fereshteh Noruzi. Era o tânără drăguță căreia 
cineva de la spital i-l recomandase pe Moody. 

Suferea de dureri de ceafă şi spate, al căror motiv nu era 
cunoscut şi spera ca tratamentul lui Moody să-i ajute. Am vorbit 
cam trei sferturi de oră în timp ce aştepta. 

Fereshteh venea des la tratament şi o invitam mereu în 
camera de zi ca să putem sta de vorbă. Intr-o seară îmi făcu 
confidenţe. 

— Eu ştiu cauza durerilor. 

— Şi care e? 

— Stresul. 

A început apoi să plângă şi mi-a povestit următoarele: cu un 
an înainte, soţul ei plecase să cumpere benzină. Nu s-a mai 
întors niciodată. Fereshteh şi părinţii ei l-au căutat disperaţi 
peste tot, dar nici urmă de el. După douăzeci şi cinci de zile au 
primit un telefon de la poliţie, relată Fereshteh printre lacrimi. Li 
s-a ordonat: „Veniţi şi luaţi-i maşina”, dar n-au vrut să le spună 


nimic altceva despre el. 

Fereshteh şi fiica ei de un an s-au mutat la părinţii ei. Au mai 
trecut încă patru luni îngrozitoare până ce poliţia a anunţat-o că 
soţul ei era la închisoare şi ea avea voie să-l viziteze. 

— L-au arestat pur şi simplu şi l-au băgat la închisoare, 
suspină Fereshteh. E închis deja de un an şi nici măcar nu l-au 
acuzat de ceva. 

— Cum pot să facă aşa ceva? am întrebat. De ce? 

— Are diplomă în ştiinţe economice, mi-a explicat Fereshteh. 
Şi eu am, amândoi am studiat în America. Guvernului îi e frică 
de astfel de oameni. _ 

Fereshteh m-a rugat să nu spun nimănui de soţul ei. li era 
frică să nu fie şi ea arestată dacă se plângea prea mult. 

Seara târziu, după ce şi-a închis cabinetul, Moody m-a 
întrebat: 

— Îmi place de Fereshteh. Cu ce se ocupă soţul ei? 

— E licenţiat în economie, am răspuns eu. 

x k x 

— Veniţi cât puteţi de repede. 

În vocea lui Amahl era ceva atât de urgent, încât inima-mi era 
gata să plesnească. 

— Pot veni marți, cel mai curând, când Moody e la spital. 

— Dati-mi înainte un telefon, ca să vă aştept. 

Ce s-o fi întâmplat? Mă aşteptam mai mult la veşti bune, 
decât la greutăţi, căci vocea lui Amahl suna precaut-optimist. 

Marţi m-am trezit devreme, mi-am făcut rugăciunile cu Moody 
şi am aşteptat scurgerea greoaie a timpului. Mahtob pleca la 
şapte la şcoală, Moody cu patruzeci şi cinci de minute mai 
târziu. 

L-am urmărit de la fereastră, până l-am văzut dispărând într- 
un taxi, apoi l-am sunat pe Amahl ca să confirm întâlnirea. Am 
alergat afară, în jos, pe străduţă, până la strada principală ca să 
opresc un taxi. 

Era începutul lui noiembrie. Un vânt rece anunţa o posibilă 
ninsoare. Traficul de dimineaţă era greoi şi situaţia s-a complicat 
şi mai mult prin aceea că pentru a străbate oraşul trebuia să 
schimb de mai multe ori taxiul. Când am ajuns în sfârşit la 
clădirea cu birouri şi am bătut la uşa lui Amahl, capul mi se 
învârtea de atâtea întrebări. 

A răspuns imediat la ciocănitul meu şi a surâs larg. 


— Poftiţi înăuntru, spuse el. Luaţi loc. Doriţi ceai sau cafea? 

— Cafea „vă rog. 

Aşteptam nerăbdătoare să-mi dea ceaşca, dar îi făcea plăcere 
să prelungească momentul. 

În sfârşit, mi-a dat o ceaşcă de cafea, s-a aşezat în spatele 
biroului şi mi-a spus.: 

— Aşadar, cred că e mai bine să luaţilegătura cu familia 
dumneavoastră. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Trebuie să le spuneţi că va fi nevoie să mai pună două 
tacâmuri pentru sărbătoarea pe care o numiţi Thanksgiving 
(Ziua Recunoștinței)’. 

Un oftat adânc de uşurare mi-a scăpat de pe buze. De data 
asta ştiam. De data asta vom reuşi, Mahtob şi cu mine ne vom 
reîntoarce în America. 

— Cum? am întrebat. 

Mi-a explicat planul. Mahtob şi cu mine vom zbura cu un avion 
iranian la Bandar-Abbas, în zona extrem sudică a ţării. De acolo 
vom trece clandestin, cu o vedetă rapidă, Golful Persic, într-unul 
din emiratele arabe. 

— În emirate veţi întâmpina probabil câteva greutăţi birocra; 
ice, spuse Amahl, dar nu veţi mai fi în Iran şi nu vă vor trimite 
înapoi. Veţi primi repede un paşaport de la Ambasadă şi o să 
puteţi zbura spre casă. 

Gândul de a străbate marea într-un vapor deschis mi se părea 
ceva înfricoşător, dar dacă acesta era biletul spre libertate, al 
meu şi al fiicei mele, atunci vom risca. 

— Am nevoie de bani? am întrebat. 

— Eu plătesc, spuse Amahl şi-şi repetă oferta, pe care o mai 
făcuse o dată. Când veţi fi din nou în State, mi-i puteţi trimite. 

— Pe „aceştia, am spus, aruncându-i un mănunchi de 
bancnote, aş vrea să-i păstraţi pentru mine. Nu vreau să risc să-i 
găsească Moody. 

Erau aproape nouăzeci de dolari în valută americană, ce 
valorau aproape şase sute de riali; erau banii ce-mi rămăseseră 
din vechea mea comoară. Amahl voia să-i păstreze pentru mine. 


3 Sărbătoarea întemeierii primei colonii engleze pe teritoriul Americii 
de către pelerinii (puritani englezi, refugiaţi în Olanda), sosiți la 
Cape Cod (Massachusetts), pe vasul Mayflower, sub conducerea lui 
John Carver. 


— Vă trebuie legitimaţii, spuse el, ca să puteţi urca în avion. 

— Ambasada are carnetul meu de conducere auto, am spus; 
au şi certificatul meu de naştere şi cărţile mele de credit. 

— Dar certificatele dumneavoastră de naştere iraniene? 

— Nu. Au numai certificatul meu american, pe care mi l-am 
adus cu mine. Pe cel iranian l-a ascuns probabil Moody pe 
undeva. 

— Putem încerca să vă procurăm un tichet de avion pe 
certificatul de naştere american, se gândi Amahl. Dar ar fi mai 
bine dacă l-aţi primi pe cel iranian. Aduceţi-vă lucrurile de la 
Ambasadă, dar încercaţi să primiţi şi actele iraniene. 

— Bine. Când zburăm? 

— Pentru moment am trimis pe cineva la Bandar-Abbas ca să 
facă aranjamentul şi îl aştept în două zile înapoi la Teheran. Nu 
vă faceţi nicio grijă, dumneavoastră şi Mahtob veţi fi acasă de 
Ziua Recunoştinţei. 

Din biroul lui Amahl am sunat-o pe Helen la Ambasadă. 

— Trebuie să vă văd imediat, i-am spus. 

Timpul oficial de audienţe trecuse deja, dar Helen îmi spuse: 

— Mă duc jos imediat să-i spun paznicului să vă lase înăuntru. 

După convorbirea telefonică, Amahl îmi atrăsese atenţia, 
avertizându-mă: 

— Nu spuneţi nimic oamenilor de la Ambasadă. 

Dar eram atât de agitată, încât Helen, în momentul în care 
mi-a văzut figura, a exclamat: 

— Doamne, Dumnezeule! Ce s-a întâmplat cu 
dumneavoastră? Arătaţi atât de fericită, cu totul altfel. 

— Merg acasă, am spus. 

— Asta n-o mai cred. 

— Ba da, merg acasă şi-am nevoie de actele şi cărţile mele de 
credit. 

Helen se bucura cu adevărat pentru mine. Figura ei exprima 
entuziasmul. M-a strâns în braţe. Plângeam amândouă de 
bucurie. Nu a întrebat cum, când sau cu cine. Ştia că nu i-aş fi 
spus şi, de altfel, nici nu voia să afle. 

Helen mi-a dat actele pe care le păstrase pentru mine, 
carnetul de conducere auto, certificatele noastre de naştere 
americane şi noile paşapoarte americane pe care le primise 
pentru noi, ca şi cărţile mele de credit. Ne-am dus împreună la 
DI. Vincop. S-a bucurat şi el pentru mine, dar mai reţinut. 


— E de datoria noastră să vă avertizăm în faţa unei încercări 
de fugă. Nu trebuie să puneţi în pericol viaţa lui Mahtob. 

Dar ceva în expresia chipului său îmi arăta că nu spunea ceea 
ce gândea. Sigur, era de datoria lui să mă avertizeze. Dar, 
evident, se bucura de succesul planului meu. 

A mai adăugat încă un avertisment, care era foarte raţional. 

— Îmi fac într-adevăr griji pentru dumneavoastră, spuse el. 
Sunteţi atât de fericită, încât oricine poate observa. Soţul 
dumneavoastră va remarca imediat că s-a petrecut ceva. 

— Am să mă străduiesc să-mi ascund sentimentele. 

Când m-am uitat la ceas, am realizat că era deja târziu. 
Moody nu venea de la spital decât după-amiaza târziu, dar la 
unu şi un sfert trebuia să fiu acasă, căci atunci sosea Mahtob de 
la şcoală. M-am scuzat şi am alergat în josul străzii, ca să-mi 
încep lungul drum spre casă. 

Era aproape unu şi jumătate când am sosit grăbită acasă şi 
am găsit-o pe Mahtob plângând în hohote în faţa uşii închise: 

— Am crezut că, ai plecat deja în America fără mine! plânse 
ea. 

Cât aş fi vrut să-i povestesc unde am fost şi ce urma să se 
întâmple! Dar acum îndrăzneam mai puţin ca oricând să-i dau 
vestea cea bună. Timpul era prea scurt. Erau prea multe detalii 
de luat în seamă. l-ar veni la fel de greu ca şi mie să-şi ascundă 
bucuria. 

— Niciodată nu voi pleca în America fără tine, am asigurat-o 
eu. 

Am dus-o în casă. 

— Mahtob, te rog, nu-i spune tatii că am ajuns acasă după 
tine. 

Ea dădu din cap. Frica îi trecuse; se grăbea la joacă. Treptat, 
o mulţime de gânduri mi s-au învălmăşit în cap. Mi-am ascuns 
actele în husa cu fermoar a canapelei din camera de zi şi am 
încercat să inventez o strategie ca să-mi potolesc bucuria. 

O idee mi se înfiripă în minte şi-i telefonai lui Alice. 

— Aş vrea să serbăm Ziua Recunoştinţei la noi acasă, am 
spus. Putem organiza o masă împreună. Le invităm şi pe 
Chamsey şi Zari şi aş vrea s-o cunoşti şi pe Fereshteh. 

Alice a aprobat imediat. 

E grozav! mă gândeam. N-am să fiu aici, dar am s-o fac ca şi 
când aş fi. 


Moody s-a reîntors după-amiaza târziu, şi m-a găsit 
pălăvrăgind. 

— Alice şi cu mine facem o masă de Ziua Recunoștinței! l-am 
anunţat eu. 

— Foarte bine, a răspuns Moody. 

Curcanul era mâncarea lui preferată. 

— Trebuie să mergem la bazar „să cumpărăm un curcan. 

— Poţi să rezolvi treaba asta cu Alice? 

— Sigur. 

— Okay, spuse Moody şi radia de bucurie că soţia lui vedea 
viitorul într-o dispoziţie atât de bună. 

x kx x 

În săptămânile următoare, în timp ce Mahtob era la şcoală, iar 
Moody era ocupat cu munca lui, am cutreierat Teheranul cu 
energia şi vitalitatea unei şcolăriţe. Împreună cu Alice am căutat 
ce ne trebuia pentru Ziua Recunoștinței. 

Alice era impresionată de uşurinţa cu care ajunsesem să mă 
descurc între timp în Teheran. Şi ea ieşea bucuroasă, dar 
singură nu îndrăznea să se îndepărteze prea mult de casă. li 
făcea plăcere, să se lase condusă de mine, când am plecat la 
bazar ca să cumpărăm curcanul pentru Ziua Recunoștinței. 

Ne-a trebuit mai mult de o oră ca să ajungem la destinaţie. 
Am trecut pe sub o poartă boltită, care ducea spre bazar şi am 
pătruns într-o lume sălbatică, plină de imagini şi mirosuri 
necunoscute. În faţa noastră se întindeau, pe lungimea mai 
multor blocuri, continuându-se pe străzile laterale, ca un fagure, 
tarabele a sute de negustori care îşi ofereau marfa. Toate 
lucrurile posibile erau prezentate în gura mare. 

O masă de oameni se înghesuia şi se îmbrâncea în spaţiul din 
mijloc; împingeau cărucioarele şi se certau unii cu alţii. Erau 
mulţi afgani, cu pantaloni largi, mototoliţi, care duceau pe umeri 
greutăţi incredibile. 

— Aici se află o zonă, o stradă întreagă, unde există toate 
alimentele posibile, i-am explicat lui Alice. Peşte, pui, curcani - 
orice fel de carne. 

Ne-am împins şi ne-am înghesuit, croindu-ne încet drum prin 
mulţimea nespălată, asurzite de atâta zgomot, până am ajuns în 
acea parte a străzii pe care o căutam. Am găsit, în fine, o tarabă 
de al cărei acoperiş spânzurau, atârnaţi de cap, câţiva curcani 
slabi. Erau numai parţial curăţaţi în interior, mizeria oraşului se 


depusese pe fulgii lor, dar erau singurii ce puteau fi găsiţi. Aş 
fi vrut unul de vreo cinci kilograme, dar cel mai mare pe care l- 
am putut găsi avea trei. 

— Putem face şi o friptură de vacă, a propus Alice. 

Aşadar, am cumpărat curcanul şi ne-am întors acasă... 

Am aşteptat mult timp un taxi oranj. Treceau multe, dar 
fiindcă aceasta era partea cea mai populată a oraşului, toate 
erau deja pline. Mă dureau deja mâinile din cauza greutăţii 
curcanului. În sfârşit, un taxi a reacţionat la ţipetele noastre. 
Banca din spate era ocupată, aşadar, ne-am înghesuit pe 
banca din faţă, mai întâi Alice apoi eu. 

Când priveliştea oraşului începu să mi se perinde prin faţă, 
am căzut într-un soi de visare. Ştiam că nu va trebui niciodată 
să frig acest curcan. În loc de asta, îi voi ajuta mamei să 
pregătească ocină pentru care Mahtob şi cu mine vom fi veşnic 
recunoscătoare. 

— Muchukher injas! 

Vocea lui Alice mi-a întrerupt visarea din plină zi. 

— Mulţumesc, aici, comandă ea şoferului. 

— Dar aici... spusei. 

Am observat ce se întâmplă când Alice m-a împins din uşă. 
Taxiul a pornit mai departe. 

— Nu-ţi poţi închipui ce mi-a făcut şoferul, spuse Alice. 

— O, ba da, pot. Mi s-a întâmplat şi mie. N-avem voie să 
povestim soţilor noştri ce s-a petrecut, căci nu ne mai lasă să 
ieşim singure. 

Alice dădu din cap aprobator. 

Nu auziserăm niciodată despre astfel de agresiuni asupra 
femeilor iraniene şi ne întrebam dacă presa iraniană, unde 
apăreau numeroase reportaje privind rata  divorţurilor 
americane, nu îi făcuse pe bărbaţii iranieni să-şi închipuie că am 
fi un fel de sirene obsedate de sex. 

Am făcut cu mâna altui taxi şi ne-am înghesuit de data asta în 
spate... Întoarse acasă, am petrecut ore întregi ca să curăţăm 
pasărea slăbănoagă şi să-i scoatem, cu meticulozitate, 
ajutându-ne de o pensetă, toţi fulgii, înainte de a o congela. 

Erau necesare încă foarte multe cumpărături. De câteva ori 
am luat-o în grabă pe Alice cu mine şi am adus-o acasă înainte 
de prânz. Prima dată când am făcut asta, i-am spus: 

— Dacă Moody te va întreba, să-i spui că după cumpărături 


am trecut pe aici să beau o cafea şi am plecat din nou pe la unu. 

Alice m-a privit surprinsă, dar a aprobat şi n-a pus nicio 
întrebare. Apoi a făcut întotdeauna în aşa fel de parcă aş fi fost 
„la ea acasă” atunci când eu mă grăbeam să intru din nou în 
vâltoarea oraşului. 

De la casa lui Alice mă duceam adesea la prăvălia lui Hamid 
şi-i foloseam telefonul ca să-l sun pe Amahl. A fost nevoie să-l 
întâlnesc de mai multe ori căci voia să discute cu mine o serie 
de amănunte. Rămânea optimist, deşi Ziua Recunoştinţei se 
apropia. 

Dimpotrivă, Hamid era pesimist. Când i-am împărtăşit 
vechiului meu tovarăş de conspirație minunatul meu secret, el 
mi-a spus: 

— Nu cred asta, Veţi fi încă în Iran când se va reîntoarce 
Imam Mehdi. 

— Zilele erau atât de agitate, încât serile acasă cu Moody 
deveniseră ciudate interludii ce presupuneau adevărate puteri 
supraomeneşti. Nu-mi puteam permite să arăt cât eram de 
ostenită pentru ca nu cumva Moody să devină bănuitor. Gătitul, 
curăţenia, îngrijirile pentru Mahtob, toate îndatoririle unei zile 
normale trebuiau îndeplinite. Cu toate astea, noaptea mi-era 
greu să adorm, căci gândurile mele erau deja în America. 
Noaptea eram deja acasă. 

Din resurse adânci îmi trăgeam puterea de a merge mai 
departe. 

Alice era o aliată nepreţuită, deşi nu ştia nimic despre viaţa 
mea secretă. Într-o zi, când eram la cumpărături, am spus 
întâmplător: 

— Aş dori tare mult să dau un telefon familiei mele. Îmi 
lipsesc atât de mult! 

Alice ştia că Moody nu mă lăsa să telefonez acasă. Nici soţul 
ei n-o lăsa să telefoneze des în California, căci era prea scump. 
Dar Alice avea proprii ei bani câştigaţi pe lecţiile de engleză pe 
care le dădea unor studenţi, din care lua uneori ca să dea pe 
ascuns câte un telefon acasă. 

— Te iau cu mine la tup kuneh, spuse ea. 

— Ce-i asta? 

— Centrala telefonică. Se află în cartierul de afaceri, aproape 
de bazar. Trebuie să plăteşti cu bani lichizi, dar poţi vorbi în 
străinătate. 


Erau noutăţi îmbucurătoare. Imediat, în ziua următoare, sub 
pretextul plauzibil că trebuie să cumpărăm ţelină pentru 
umplerea curcanului, Alice şi cu mine ne-am dus la tup kuneh, în 
cartierul de afaceri. În timp ce Alice vorbea în California, eu am 
vorbit cu mama şi tata în Michigan. 

— Am găsit un loc de unde pot telefona, le-am spus. E mai 
simplu decât de la Ambasadă şi mai sigur decât să încercaţi să 
mă găsiţi acasă. Am să încerc să telefonez mai des. 

— Oh, sper asta, a spus mama. 

Tata era fericit să-mi audă vocea. Mi-a spus că pe loc a 
început să se simtă mai bine. 

— Am un cadou pentru tine, l-am anunţat eu. Mahtob şi cu 
mine venim acasă de Ziua Recunoștinței. 


21 


— Nu vorbiţi, spuse Amahl. Staţi liniştită acolo. Nu spuneți 
niciun cuvânt. 

Am făcut aşa cum îmi ordonase şi am rămas nemişcată pe 
scaunul din biroul lui Amahl. El s-a dus în spatele meu, spre uşă. 
A deschis-o şi a spus încet câteva cuvinte în farsi. 

Un bărbat cu pielea mai închisă la culoare a intrat, mi-a dat 
ocol ca să mă poată vedea din faţă. M-a privit fix în faţă, 
străduindu-se să-şi fixeze în memorie trăsăturile chipului meu. 
M-am gândit dacă n-ar trebui să-mi dau jos rusari-ul/, ca să-mi 
poată vedea în întregime toată faţa, dar m-am hotărât să nu fac 
nimic fără instrucţiunile lui Amahl. Nu ştiam cine era acest 
bărbat, nu voiam să-l jignesc. 

El mai rămase un minut-două şi părăsi fără niciun cuvânt 
biroul. Amahl se aşeză din nou în spatele biroului său şi nu făcu 
nicio remarcă despre vizitator. 

— Am trimis pe cineva la Bandar-Abbas ca să facă 
aranjamentele pentru vedeta rapidă, spuse el. Îl aştept să se 
întoarcă la Teheran. Sunt pe punctul de a pune la punct totul în 
privinţa zborului la Bandar-Abbas. În avion vor fi oameni de-ai 
noştri cu dumneavoastră, dar nu veţi şti cine sunt. Nu vor sta 
lângă dumneavoastră. 

Amahl îmi inspira încredere, şi cu toate astea eram neliniştită. 
Lucrurile progresau încet. Timpul înseamnă atât de puţin pentru 
iranieni; e dificil să rezolvi cu ei treburi în funcţie de un anumit 
program. Trecură din nou multe zile fără nicio veste. Era ziua de 
luni înainte de Ziua Recunoștinței şi îmi dădeam seama că era 
imposibil ca Mahtob şi cu mine să fim la timp acasă ca să 
serbăm festivitatea în Michigan. 

— Poate veţi fi acolo la sfârşitul săptămânii, încercă să mă 
consoleze Amahl. Sau la sfârşitul celei următoare, încă nu e 
totul aranjat. Nu vă pot da drumul până când nu e totul stabilit 
exact. 

— Şi dacă nu va fi niciodată? 

— Nu vă faceţi nicio grijă în privinţa asta. Am în vedere şi alte 
posibilităţi de fugă. Unul din oamenii mei se întâlneşte cu un şef 
de „trib din Zahidan; poate vă putem scoate din ţară prin 
Pakistan. Duc alte tratative cu un bărbat care are o soţie ca 
dumneavoastră şi o fiică ca Mahtob. Încerc să-l conving să vă ia, 


pe dumneavoastră şi pe Mahtob, ca soţia şi fiica lui, într-un zbor 
la Tokio sau în Turcia. La întoarcerea sa pot plăti un om ca să-i 
ştampileze paşaportul, demonstrând astfel că soţia şi fiica lui s- 
au întors cu el. 

Treaba asta mi se părea ceva riscant, căci nu ştiam dacă 
puteam juca rolul unei soţii iraniene. Pe poza din paşaport 
femeia purta chador şi faţa-i era acoperită. Dar dacă un vameş 
mi s-ar adresa în farsi, aş avea probleme. 

— Vă rog, grăbiţi-vă, i-am spus lui Amahl. Timpul lucrează în 
defavoarea mea. Vreau atât de mult să-mi văd tatăl. Nu vreau 
să moară înainte ca noi să ajungem acasă. 

O să moară mai liniştit dacă va şti că am reuşit. Vă rog găsiţi 
repede o cale. 

— Bine. 

Să petrec Ziua Recunoștinței în Iran era o încercare foarte 
grea pentru mine, mai ales după ce spusesem familiei mele că 
voi fi împreună cu Mahtob acasă. Slavă Domnului că lui Mahtob 
nu-i spusesem nimic! 

În acea zi de joi m-am simţit foarte deprimată. Pentru ce ar fi 
trebuit să fiu recunoscătoare? 

Străduindu-mă să-mi ridic moralul sau măcar să încerc să trec 
ziua cu bine, am început să pregătesc masa de seară. Trebuia 
ca din curcanul cel slab să iasă, după posibilităţi, o capodoperă. 

Ziua a început să devină mai suportabilă odată cu sosirea 
prietenilor mei, după amiază. lar le eram recunoscătoare - un 
cerc nou de oameni minunaţi, care apreciau o viaţă civilizată şi 
care, făcând abstracţie de împrejurările în care se născuseră, 
erau mai curând americani decât iranieni. Veniseră cu toţii în 
căminul nostru ca să celebrăm împreună o zi de sărbătoare 
americană unică. Chamsey şi Zari, Alice, Fereshteh - toate îmi 
erau dragi - dar cât de dor îmi era de cei de-acasă! 

Melancolia a pus din nou stăpânire pe mine după-masă, după 
ce am mâncat plăcinta cu dovleac, făcută dintr-un fel de 
dovleac existent aici. Moody se aşezase comod într-un fotoliu şi, 
cu braţele pe burtă, aţipise, pe deplin mulţumit, de parcă în 
ultimul an şi jumătate nimic nu s-ar fi schimbat în privinţa 
condiţiilor sale de viaţă. Cât îl uram pe monstrul ăsta! Cât de 
mult doream să fiu împreună cu mama şi tata, Joe şi John! 

Într-o marţi, ştiind că Moody e la serviciu, m-a sunat fratele 
meu Jim, din America. Mi-a povestit că starea tatălui meu se 


îmbunătăţise senzaţional după ce îi promisesem că eu şi Mahtob 
vom fi acasă de Ziua Recunoştinţei. 

— Trei zile, la rând, s-a ridicat şi s-a plimbat de colo-colo, 
spuse Jim. Înainte nu putuse să facă asta. S-a dus chiar până în 
grădină. 

— Cum se simte acum? l-am întrebat eu. 

— A fost deprimat pentru că tu şi Mahtob n-aţi venit de Ziua 
Recunoştinţei. De aceea ţi-am telefonat. Îi merge din ce în ce 
mai rău. Are nevoie de o speranţă. Nu poţi să-i mai dai un 
telefon? 

— Nu e prea simplu, i-am spus. De aici nu pot da telefon, căci 
Moody şi-ar da seama după nota de plată. Trebuie să mă duc în 
oraş într-un anumit loc, şi e foarte greu, dar am să încerc. 

— O să vii curând cu Mahtob? a întrebat el. 

— Încerc tot ce e posibil ca să ajung acasă chiar înainte de 
Crăciun. Dar n-aş vrea să-i promit tatii. 

— Nu, dacă nu eşti absolut sigură, aprobă Jim. 

După telefon am fost disperată. Faptul că nu-mi putusem ţine 
promisiunea de Ziua Recunoştinţei mi se părea o neîmplinire. De 
Crăciun! Te rog, Doamne, lasă-mă să fiu atunci în Michigan nu în 
Iran. 

În Iran, Crăciunul trece oficial neobservat. Populația armeană 
destul de numeroasă din Teheran, sărbătoreşte Crăciunul 
potrivit tradiției, dar în acest an primise o avertizare 
amenințătoare. La începutul lui decembrie presa iraniană a 
publicat pe prima pagină un articol de fond în care li se 
recomanda armenilor să ignore sărbătoarea. Fericirea şi veselia 
nu aveau ce căuta în această perioadă de război plină de 
suferinţe şi durere, spunea Ayatollahul. 

Lui Moody nu-i păsa. Se mândrea pe faţă cu cabinetul său; nu- 
| mai interesa politica iraniană; a hotărât că fiica lui trebuie să 
aibă un Crăciun fericit. 

Ca să mă sustrag de la grijile pe care mi le făceam şi, de 
asemenea, ca să-i abat atenţia lui Moody de la faptul că ieşeam 
tot mai des în oraş, m-am dedicat cumpărăturilor de Crăciun. 

— Mahtob nu prea are jucării, i-am spus eu lui Moody. Vreau 
să aibă un Crăciun fericit. Am să-i cumpăr mai multe jucării. 

Moody a fost de acord, aşa că eu mergeam aproape zilnic la 
cumpărături, uneori însoţită de Alice, alteori singură. La un 
asemenea drum, mi-am pierdut toată dimineaţa în bazar, 


împreună cu Alice, şi ne-am întors acasă cu autobuzul. Alice a 
coborât în apropiere de locuinţa ei, aşa că eu am mers ultimele 
staţii singură. Uitându-mă la ceas, mi-am spus că voi ajunge cu 
punctualitate la staţia de unde puteam lua un taxi oranj, ce 
urma să mă lase la colţul străzii noastre ca să pot prinde astfel 
autobuzul şcolar care o aducea pe Mahtob. 

Dar deodată, în zarva generală a străzii iraniene, a sunat 
alarma mai multor sirene. În Teheran sirenele sunt 
omniprezente, aparţin atât de mult vieţii cotidiene încât şoferii 
nu le mai acordă nicio atenţie; de data asta însă era mult mai 
puternică şi mai insistentă decât de obicei. 

Spre surprinderea mea, şoferul autobuzului a tras pe 
marginea străzii ca să treacă vehiculele de salvare. Mai multe 
maşini de poliţie au trecut în viteză, urmate de un camion uriaş, 
cu un aspect ciudat, înzestrat cu masive braţe, mecanice. 

— Bohm, bohm! ţipau câţiva pasageri. 

Era o echipă de genişti, Ellen mai văzuse odată acest camion 
şi-mi povestise despre el; l-am recunoscut imediat. Armele sale 
de robot ridicau bomba şi o depozitau într-un container 
protector, aflat în spatele camionului. 

Eram îngrijorată. Undeva, în faţa noastră, în direcţia casei 
noastre ticăia o bombă. 

Autobuzul a ajuns la staţia finală şi am făcut repede cu mâna 
unui taxi oranj, care mă putea duce spre casă. 

Pe dată am fost însă blocaţi în mijlocul unei aglomeraţii de 
maşini ce aşteptau. Şoferul îi înjura pe ceilalţi şoferi, iar eu mă 
uitam la ceas. Când, în fine, taxiul a ajuns la câteva blocuri de 
staţia mea, am intrat în panică... 

Autobuzul lui Mahtob trebuia să sosească. | se va face frică 
dacă nu voi fi acolo s-o iau, iar prezenţa unui număr atât de 
mare de poliţişti o s-o alarmeze şi mai mult. Undeva, în faţa 
noastră, se afla o bombă! 

Circulaţia a fost dirijată pe o stradă laterală şi când taxiul a 
dat colţul, am văzut în faţa noastră autobuzul lui Mahtob. Ea 
coborâse şi se uita în jur derutată. La colţul străzii se îmbulzeau 
poliţişti şi o mulţime de gurăcască. 

l-am aruncat şoferului câţiva riali; am sărit din taxi şi am luat- 
o pe Mahtob. Blocarea circulaţiei era un semn clar că bomba se 
afla în apropiere. 

Mână în Mână, am alergat acasă, dar, când am cotit pe strada 


noastră, am văzut camionul albastru oprit la celălalt capăt al 
străzii, numai la vreo sută de metri depărtare de casa noastră. 

Priveam amândouă cu o fascinaţie bolnăvicioasă. Tocmai în 
clipa aceea braţele robot ridicau o cutie dintr-un Pakon galben, 
care staţiona pe marginea străzii. Uriaşele braţe mecanice au 
apucat foarte uşor, cu multă grijă, bomba şi au depus-o în 
siguranţă în containerul de oţel de pe platforma camionului. 

În câteva minute echipa de genişti a dispărut. Poliţia a 
controlat Pakonul galben încercând să descopere anumite urme, 
care, fără îndoială aveau să conducă la Munajaquin, forţele 
rebele anti-Khomeini. 

Pentru poliţie era o treabă de rutină. Pentru mine însă era un 
avertisment îngrozitor, privind pericolele ce ne pândeau viaţa în 
Teheran. Trebuia să ieşim din iadul ăsta şi asta de mai curând, 
mai înainte ca lumea din jur să sară în aer. 

l-am spus lui Moody că majoritatea cadourilor de Crăciun le 
cumpărasem în bazar, dar asta era numai pe jumătate adevărat. 
Între timp găsisem nişte magazine mai aproape de casă, unde 
cumpăram repede lucrurile şi câştigam astfel timp pentru scurte 
vizite la Amahl, în perioada de timp în care m-aş fi dus până la 
bazar şi m-aş fi întors. 

Într-o zi am cumpărat mai multe jucării pentru Mahtob, dar le- 
am lăsat la Alice în loc să le iau acasă. 

— Pot să le las la tine? am întrebat. O să le iau treptat. 

— Desigur, spuse Alice. 

Ea s-a dovedit o adevărată prietenă prin aceea că nu punea 
întrebări. Nu îndrăzneam să-i divulg planurile mele. Dar Alice 
era o femeie extrem de inteligentă, extraordinar de abilă în 
cunoaşterea oamenilor. Ştia că sunt nefericită cu soarta mea în 
Iran, ea însăşi nu-l agrea pe Moody. Probabil că Alice îşi pusese 
întrebări despre activităţile mele secrete. Se gândea poate că 
am o relaţie amoroasă. 

Poate că într-un anumit sens se putea spune acest lucru. Deşi 
între mine şi Amahl nu exista nicio legătură fizică. El era devotat 
familiei, iar eu n-aş fi întreprins niciodată ceva care ar fi pus în 
pericol căsnicia lui. 

Cu toate astea, era un bărbat atractiv, atât fizic cât şi moral, 
aureolat de virtutea posibilităţii de control şi acţiune, căreia i se 
adăuga o adevărată grijă pentru Mahtob şi pentru mine. Ne 
apropia interesul comun în atingerea unui scop comun. După 


decepţia din Ziua Recunoștinței, m-a asigurat că Mahtob şi cu 
mine vom fi acasă de Crăciun. 

Trebuia sau să-l cred sau să-mi pierd minţile, căci zilele 
treceau fără cel mai mic semn de progres. 

Într-o dimineaţă, la scurt timp după plecarea lui Mahtob la 
şcoală şi după ce Moody plecase cu un taxi la spital, mă 
îndreptam repede spre „Super”. Era ziua în care se aducea 
laptele şi voiam să fiu acolo devreme, ca să pot cumpăra înainte 
ca provizia să se termine. Dar, când am dat colţul în strada 
principală, am încremenit de spaimă. 

Mai multe maşini ale pasdar-ului parcaseră direct în faţa 
„Super-ului”, a magazinului de sabzi şi a măcelăriei. Pasdari în 
uniforme stăteau pe trotuar, cu puştile îndreptate spre magazin. 
Am chemat un taxi şi m-am dus câteva străzi mai departe, la un 
alt „Super”, ca să-mi pot face cumpărăturile. 

Când m-am întors în zona mea, am putut vedea cum pasdar- 
ul încărca în camioane diverse articole din cele trei magazine. 
M-am grăbit să ajung acasă, în siguranţă. 

Ajunsă acasă, am întrebat-o pe vecina mea, Malileh, dacă ştia 
ce se petrece la magazine, dar ea dădu neştiutoare din umeri. In 
curând îşi făcu apariţia gunoierul cel care afla tot ce se petrece 
în jur şi Malileh l-a întrebat pe el. Nu ştia decât că pasdar-ul 
confiscase marfa celor trei magazine. 

Curiozitatea şi îngrijorarea pentru soarta celor trei negustori 
m-au gonit din casă. M-am asigurat că eram regulamentar 
înfăşurată şi m-am hotărât să mă duc la „Super”, ca şi când nu 
s-ar fi întâmplat nimic. Când m-am apropiat, Aga Reza era afară 
pe trotuar şi se uita cum pasdar-ul îi fura bunurile. 

— Vreau să cumpăr lapte, i-am spus în farsi. 

— Nistish, răspunse el. N-am deloc. 

Apoi oftă dând din umeri cu stoicismul celui obişnuit cu 
capriciile hoţilor susținuți de guvern. 

— Tamun, totul. 

M-am dus mai departe la magazinul de sabzi, unde am găsit 
mai mulţi pasdari, foarte preocupaţi să spintece legăturile de 
legume şi să încarce fructe şi legume proaspete în camionul lor. 
Din magazinul de alături se căra carnea. 

Mai târziu, în cursul aceleiaşi zile, când Moody a venit de la 
muncă i-am povestit că cei trei prieteni ai noştri îşi pierduseră 
prăvăliile, dar el spuse: 


— Probabil că au făcut afaceri la negru, altfel nu s-ar fi 
întâmplat asta. 

Moody avea o concepţie ciudată despre morală. La fel ca toţi 
ceilalţi, era încântat de delicatesurile ce se puteau găsi pe piaţa 
neagră, dar apăra obligaţia guvernului de a-i pedepsi pe aceşti 
negustori. Era convins că pasdar-ul avea tot dreptul să jefuiască 
prăvăliile. 

Incidentul a tulburat-o pe Mahtob, care, şi ea, îi îndrăgise pe 
cei trei bărbaţi. În seara aceea şi în cele următoare se ruga: 

— Te rog, Doamne, fă ceva ca aceşti oameni să-şi poată 
deschide din nou prăvăliile. Ei au fost aşa drăguţi cu noi. Te rog, 
fii şi tu drăguţ cu ei. 

S-a răspândit zvonul că guvernului îi trebuiau clădirile pentru 
birouri, dar magazinele au rămas goale. 

Aceşti iranieni cumsecade fuseseră nevoiţi să-şi închidă 
prăvăliile fără vreun motiv evident. Asta, desigur, era o amplă 
justificare pentru activitatea pasdar-ului. 

Săptămânile treceau. Telefoanele zilnice la Amahl şi vizitele la 
biroul său pe care le făceam cu ocazia altor drumuri, aveau 
acelaşi rezultat. Mai aşteptam încă finalizarea detaliilor. 

Uneori mă întrebam dacă totul nu era decât taraf. 

— Dacă nu reuşim de Crăciun, atunci de Anul Nou vreau să vă 
ştiu acasă, mă asigura Amahl. Lucrez cât pot de repede. 
Lucrurile se vor rezolva pe o cale sau alta. Aveţi răbdare. 

Auzisem cuvintele astea atât de des, prea des de la prima 
vizită la Ambasadă, la Helen, şi la fiecare discuţie pe care o 
avusesem cu Amahl”. 

Era un sfat pe care îl acceptam din ce în ce mai greu. 

Exista un alt plan nou, suplimentar. Amahl avea legături cu un 
anumit vameş, care se arătase dispus să nu observe viza de pe 
paşapoartele noastre americane obţinute de la Ambasada 
Elvețiană. Asta ne-ar fi permis să luăm un avion spre Tokio, care 
pleca în fiecare marţi dimineaţă - în timp ce Moody lucra la 
spital. Amahl era preocupat să coordoneze lucrurile. Vameşul nu 
lucra de obicei marţea dimineaţa, şi încerca să-şi schimbe tura 
cu altul. Planul suna rezonabil, dar îl găseam prea riscant pentru 
vameş. 

— Ce se aude despre Bandar-Abbas? am întrebat. 

— Lucrăm şi la asta, spuse Amahl. Aveţi răbdare. 

Dezamăgirea mea era vizibilă. Lacrimile îmi curgeau şiroaie 


pe obraz. 

— Uneori cred că nu vom ieşi niciodată de aici, am spus eu. 

— Ba da, veţi pleca, mă alină el. Şi la fel şi eu. 

În ciuda încrederii din cuvintele sale, trebuia să-l părăsesc, 
trebuia să mă întorc pe străzile Teheranului, înapoi la soţul meu. 

Cele mai mici întâmplări din viaţa acestei societăţi de 
balamuc mă enervau tot mai mult. 

Într-o după-amiază, Mahtob se uita la televizor la o emisiune 
pentru copii, care consta din două filme violente de desene 
animate şi o predică islamică pătimaşă. După emisiunea de 
copii a urmat o emisiune medicală, care ne-a atras atenţia şi 
mie şi lui Mahtob. Se vorbea despre naşteri şi pe parcursul 
emisiunii îmi dădeam seama din nou cât de absurdă era această 
societate. Filmul prezenta pe viu naşterea unui copil. Mama 
iraniană era asistată de un doctor bărbat, iar camera îi arăta tot 
corpul - complet gol - dar capul, faţa şi gâtul erau acoperite de 
chador. 

— Nu vrei să-i pui lui Moş Crăciun o farfurie cu fursecuri W şi 
un pahar cu lapte? am întrebat-o pe Mahtob. 

— Vine cu adevărat la noi acasă? Anul trecut nu a venit. 

Mahtob şi cu mine discutaserăm destul de des deja despre 
asta şi ajunseserăm la concluzia finală că Iranul era prea 
departe de Polul Nord ca Moş Crăciun să poată face acest drum. 

l-am spus că în acest an el se va strădui mai mult. 

— Nu ştiu dacă vine, dar oricum trebuie să-i punem ceva, i- 
am spus. 

Mahtob a fost de acord cu asta. S-a dus în bucătărie să-i 
pregătească lui Moş Crăciun o gustare. Apoi a intrat în camera ei 
şi s-a întors cu o insignă de la Alice pe care era desenat Moş 
Crăciun cu soţia lui. 

— Poate Moş Crăciun vrea să-şi vadă o poză alături de soţia 
sa, a spus ea şia pus pe tavă insigna alături de prăjituri. 

Preocupată cu pregătirile de Crăciun, Mahtob întârzie să se 
culce. În sfârşit, când o înveleam, îmi spuse: 

— Te rog trezeşte-mă dacă îl auzi pe Moş Crăciun venind, 
fiindcă aş vrea să vorbesc cu el. 

— Ce vrei să-i spui lui Moş Crăciun? am întrebat-o eu. 

— Vreau să-i spună bunicii şi bunicului că eu sunt bine, fiindcă 
atunci se simt şi ei mai bine de Crăciun. 

Mi s-a pus un nod în gât, care nu-mi mai dădea voie să respir. 


Moş Crăciun avea o grămadă de cadouri pentru Mahtob, dar 
ceea ce ea îşi dorea cel mai mult, nu-i putea aduce. 

Dacă Moş Crăciun ar putea s-o facă pachet, s-o arunce în 
sania lui, atunci renul Rudolf şi ceilalţi reni ar duce-o peste 
munţi şi peste mări, afară din lran, tocmai pe acoperişul unei 
căsuțe din Bannister, în Michigan! Dacă ar putea s-o lase prin 
horn, sub pomul de Crăciun, ca să-şi spună singură mesajul 
bunicii şi bunicului! 

În loc de asta, aveam perspectiva încă unui Crăciun în Iran, a 
încă unui Crăciun departe de Joe şi John, fără mama şi tata. 

Moody a lucrat în cabinetul său până seara târziu, tratând 
pacienţii. 

Ajunul Crăciunului nu avea nicio semnificaţie pentru el. Când 
a terminat, l-am întrebat: 

— Poate Mahtob să nu se ducă mâine la şcoală? 

— Nu, a mormăit el. Nu-şi va lua liber fiindcă mâine e 
Crăciunul. 

N-am replicat în niciun fel, căci vocea lui căpătase într-o clipă 
Un ton autoritar care m-a alarmat... 

Începuse din nou să aibă schimbări de dispoziţie. Pentru o 
clipă se reîntorsese nebunul Moody de dinainte, iar eu nu 
simţeam nici cea mai mică dorinţă să-l înfurii. 

— Mahtob, hai să vedem dacă Moş Crăciun a venit aici astă- 
noapte. 

O  trezisem devreme ca să-şi poată despacheta toate 
cadourile înainte de a se duce la şcoală. S-a dat jos din pat cu o 
săritură, a alergat în jos pe trepte şi a strigat bucuroasă când a 
văzut că Moş Crăciun mâncase laptele şi prăjiturile. Apoi a 
admirat pachetele frumos ambalate. A venit şi Moody într-o 
dispoziţie mai bună decât în seara precedentă. In America 
îndrăgise Crăciunul, iar această dimineaţă era plină de amintiri 
plăcute. Surâse bucuros, văzând-o pe Mahtob în mijlocul 
mormanului de cadouri. 

— Nu pot să cred că Moş Crăciun a venit într-adevăr până în 
Iran ca să-mi aducă mie cadouri, a spus ea. 

Moody a tras mai multe role de film şi când s-a făcut ora 
şapte, iar Mahtob voia să se ducă în camera ei ca să se 
pregătească de şcoală şi să prindă autobuzul, el îi spuse: 

— Nu e nevoie să te duci-la şcoală. Sau ai putea să te duci 
mai târziu. 


— Nu, n-am voie să lipsesc de la şcoală, răspunse Mahtob... 

Ea făcu această observaţie ca un lucru de la sine înţeles; 
învăţătoarele iraniene o îndoctrinaseră bine. 

N-avea niciun chef să ajungă prea târziu la şcoală şi să fie 
târâtă apoi la secretariat pentru a fi dojenită ca baad. 

Prietenii noştri sosiră seara la friptura de Crăciun, dar 
dispoziţia noastră sărbătorească era umbrită de compătimirea 
pentru Fereshteh. Era în pragul isteriei. După mai mult de un an 
petrecut în închisoare, soţul ei fusese judecat şi condamnat. 

Chiar dacă tot ce văzusem şi auzisem în ţara asta dementă 
abia mi-a venit să-mi cred urechilor când Fereshteh mi-a 
povestit suspinând: 

L-au învinuit că ar gândi împotriva regimului! 

Aşa că fusese condamnat la şase ani închisoare. 

Lui Moody îi era milă, căci şi el o agrea pe Fereshteh la fel ca 
şi mine. Dar, între patru ochi, îmi spuse: 

— Probabil că la mijloc e ceva mai mult decât atât. 

ÎI contraziceam în adâncul sufletului, dar îmi dădeam foarte 
bine seama cât de necesar era pentru Moody să creadă în 
corectitudinea justiţiei iraniene. Chiar şi Moody gândise 
împotriva Ayatollahului. Se cutremurase probabil auzind această 
poveste care l-a înfricoşat. El acţiona doar total împotriva legii, 
practicând medicina fără aprobare. Dacă un om putea fi închis 
şase ani numai pentru gândurile sale, cât de mare ar fi fost 
pedeapsa pentru cel care încălca legile în mod deschis? 

A doua zi de Crăciun am avut multă treabă, şi de aceea n-am 
găsit nici cel mai mic timp pentru autocom pătimire. 

Toate rudele lui Moody apăruseră neanunţate la uşă, aducând 
mâncăruri, îmbrăcăminte, obiecte de uz casnic, cadouri pentru 
Mahtob şi pentru mine. Era o totală, răsturnare de situaţie faţă 
de anul trecut, şi reprezenta o evidentă încercare a familiei de 
a-mi arăta că mă acceptase. 

Singurul membru apropiat al familiei care nu veniseera Baba 
Hajji, dar absenţa lui era compensată din plin de entuziasmul 
nevestei sale. 

— Azzi zarn! Azzi zam | exclamă ea de la intrare... Draga mea. 

Era încărcată cu cadouri - oale mici şi tigăi, flori şi ciorapi 
pentru Mahtob; un pachet de celofan cu şofran pur - rar şi 
preţios, adus din oraşul sfânt Meshed, un kilogram de sămânță 


de drăcilă“, un rusari nou şi o pereche de ciorapi pentru mine; 
nimic pentru Moody. 

Avea, ca întotdeauna, chef de vorbă, iar eu eram în centrul 
atenţiei ei. A insistat să mă aşez lângă ea şi să mi se traducă 
totul. Începea fiecare propoziţie cu „azzi zam” şi nu mai găsea 
cuvinte de laudă. Eram atât de bună. Toţi mă iubeau. Eram atât 
de harnică. Eram o soţie atât de bună, mamă şi soră. 

Ameţită de această avalanşă de complimente, m-am dus la 
bucătărie, îngrijorată că nu exista destulă mâncare în casă 
pentru atâţia musafiri neaşteptaţi. 

Nu mai aveam decât ceea ce mai rămăsese de la masa 
festivă din ziua precedentă. Le-am pregătit cât am putut mai 
bine. Îmi mai rămăseseră clătite cu carne de pui, şi tăiţei, chec 
cu fructe, legume asortate cu sosuri, brânză şi praline. 

Ameh Bozorg a poruncit ca fiecare oaspete să guste din 
aceste mâncăruri speciale americane pe care le-a pregătit sora 
ei, căci ar fi sfinte. 

Seara târziu, după ce unii oaspeţi plecaseră deja, au sosit Aga 
şi Khanum Hakim. Aga Hakim, fiind un bărbat cu turban, a 
hotărât, ca întotdeauna, tema discuţiei, orientând-o spre religie. 

— Aş vrea să vă vorbesc despre povestea Crăciunului, a spus 
el. Şi a citit din Coran. 

„Şi în Carte se vorbeşte despre povestea Mariei care s- 
a retras singură într-o cameră orientată spre răsărit. 
Când a fost despărțită de familia ei, i-au trimis pe duhul 
nostru (Gabriel), care i-a apărut sub chipul unui bărbat. 
Ea îi spuse: „Eu mă refugiez la Dumnezeu din faţa ta, 
dacă asta înseamnă ceva pentru tine”. El îi răspunse: 
„Sunt trimis de Domnul tău să-ţi dau un copil sfânt”. Dar 
ea a răspuns: cum pot să am un fiu când niciun bărbat nu 
m-a atins şi nici târfă nu sunt?” El a răspuns: „Totuşi, 
aşa va fi, căci Domnul tău a spus: „E uşor pentru mine să 
fac asta şi o voi face ca un miracol pentru oameni şi ca 
semn al milosteniei noastre; aceasta este calea care a 
fost hotărâtă”. Ea, a rămas grea şi s-a Retras într-un loc 
izolat. Şi, într-o zi, când au cuprins-o durerile facerii 
lângă trunchiul unui palmier, ea a exclamat: „Oh, aş fi 
vrut să fiu moartă şi demult uitată înainte de a se 
întâmpla asta!” Dar copilul i-a strigat de sub ea, 


+ Arbust cultivat ca plantă decorativă, (n. tr.). 


spunându-i: „Nu fi necăjită. Domnul a făcut un râuleţ la 
picioarele tale. Scutură trunchiul palmierului şi vor cădea 
peste tine destule curmale coapte. Mănâncă şi bea şi fii 
fericită. Şi când vezi pe cineva, atunci spune: „l-am 
promis lui Dumnezeu să ţin post; nu voi vorbi cu nimeni”. 

Apoi se întoarse cu copilul în braţe la familia ei. Ei au 
spus: „O, Maria, ai făcut ceva de neînchipuit. O, soră a 
lui Aaron, tatăl tău n-a fost un om nelegiuit, nici mama ta 
o târfă”. Ea a arătat spre copil; ei au spus: „Cum putem 
să vorbim cu un copil de leagăn?” (Copilul) a spus: „Sunt 
servitorul lui Dumnezeu. El mi-a dat Scriptura şi m-a 
făcut profet. Mi-a dat binecuvântarea sa, oriunde aş fi, şi 
mi-a poruncit să-mi fac rugăciunea şi să dau milostenie 
cât voi trăi, iar pe mama mea să o cinstesc. El nu a făcut 
din mine un rebel neascultător. Şi pacea se va înstăpâni 
asupra zilei când voi muri şi în care voi reînvia”. 

Asta este deci adevărata poveste a lui lisus, fiul Mariei, 
pe care creştinii o pun la îndoială. Dumnezeu n-a luat 
niciodată un fiu pentru el însuşi. Dumnezeu să fie slăvit. 
Dacă el porunceşte ceva şi spune numai „să fie”, aşa 
este’. 

Coranul arăta clar că lisus nu era fiiul lui Dumnezeu, chiar 
dacă fusese conceput în mod miraculos şi era un mare profet. 

Il dezaprobam, bineînţeles, dar mi-am ţinut gura. 

Moody era bine dispus şi se mândrea cu faptul că în timpul 
sărbătorilor casa noastră fusese în centrul atenţiei. De aceea nu 
m-am ostenit să-i cer permisiunea înainte de a-i invita la 
Revelion pe prietenii noştri cei mai apropiaţi. 

Spre surprinderea mea, Moody s-a enervat. 

— N-o să beţi niciun fel de alcool, a comandat el. 

— De unde să iau alcool? am întrebat. 

— Poate vor aduce ei ceva. 

— Le voi spune să nu aducă. Nu vreau niciun fel de alcool în 
casa mea. E prea riscant. 

Asta îl satisfăcu pe Moody dar numai într-o oarecare măsură, 
căci ridică şi alte obiecţii: 

— N-am să îngădui nici dansul, nici sărutatul, spuse el. Nu vei 
săruta pe nimeni şi n-ai să spui „An Nou fericit”. 

— N-am să fac nimic din toate astea, vreau doar să fim 


5 Coran, Sura 19, vers. 17-37. 


împreună cu prietenii noştri. 

Moody a mormăit. Ştia că era prea târziu să mai revoce 
invitaţiile. Şi-a programat pacienţi pentru toată după-amiaza, 
până seara târziu. Mai lucra încă în cabinet când au sosit 
oaspeţii: Alice şi Chamsey cu soţii lor, şi Fereshteh şi Zari. Am 
ţinut mâncarea la cald mai mult de o oră, am sorbit ceai şi am 
mâncat fructe. Soţul lui Chamsey a fost chemat telefonic la o 
operaţie urgentă, dar a refuzat să meargă: 

— Spune-le să găsească pe altcineva, a răspuns el, neavând 
chef să părăsească mica noastră petrecere. 

Când Moody a venit, în sfârşit, din cabinet, ne-a anunţat: 

— Am primit un telefon de la spital: O urgenţă. Trebuie să 
plec. 

Toţi se întrebau de ce Moody evita să ia parte la petrecere. 
Putea şi el, ca Dr. Najafi, să ceară să fie înlocuit. In câteva 
minute o salvare cu alarmă a apărut în faţa uşii noastre sclipind 
cu luminile de atenţie. Era cea mai rapidă metodă de 
transportare a unui medic la spital, legitimând astfel afirmaţia 
lui Moody că era vorba de o urgenţă. 

Ne-am aşezat la masa de Revelion fără el. Mâncam încă, la 
întoarcerea lui, către ora zece şi jumătate. 

— Hai, vino să mănânci cu noi, am spus eu. 

Telefonul sună, iar Moody se grăbi să-l ridice. 

— E o pacientă, anunţă el. Are puternice dureri de spate şi 
vine încoace acum, imediat. 

— Nu, am protestat eu, spune-le s-o aducă mâine dimineaţă. 

— Ar trebui să nu mai primeşti niciun pacient atât de târziu şi 
să ai ore fixe, spuse Chamsey. 

— Nu, zise el. Trebuie s-o tratez în seara asta. 

Şi a dispărut în cabinet. 

— Ne strică seara, a murmurat Alice. 

— Asta se întâmplă des, am spus eu. Mă obişnuiesc treptat. 
Nu mă mai deranjează. 

Am observat că toţi mă compătimeau, dar în realitate mă 
bucuram mai mult de compania prietenilor mei când soţul meu 
nu era de faţă. 

Masa a fost plăcută, dar musafirii trebuiau să ajungă repede 
acasă. Ziua de Anul Nou a lumii occidentale trecea neobservată 
în lran; mâine aici va fi o zi normală. 

Cinci minute după miezul nopţii toţi se pregăteau să plece, 


când, în sfârşit, a apărut şi Moody din cabinetul lui. 

— Doar nu vreţi să plecaţi? a întrebat el, prefăcându-se că 
regretă. Tocmai am terminat lucrul. 

— Trebuie să ne sculăm devreme mâine dimineaţă, spuse 
Dr. Najafi. 

Abia ieşiră ei pe uşă, că Moody mă şi luă în braţe pe 
neaşteptate şi mă sărută cu pasiune. 

— Ce înseamnă asta? am întrebat. 

— Cum ce, un An nou fericit. 

Într-adevăr, un An Nou fericit, m-am gândit eu. O mie nouă 
sute optzeci şi şase. Încă un an a trecut, iar eu sunt tot aici. 

Până când? 

Sărbătorile au trecut, iar eu eram mai dezolată ca oricând. Mă 
folosisem de ele pentru a-mi găsi o ocupaţie. Fiecare zi de 
sărbătoare reprezentase pentru mine un scop anume. Speram 
să-mi petrec aceste zile în Michigan şi nu aici. Dar după ce au 
venit şi au trecut şi Ziua Recunoştinţei, şi Crăciunul, şi chiar Anul 
Nou, calendarul nu mai promitea decât o iarnă întunecată şi 
lungă. 

Timpul se scurgea leneş. 

— Aveţi răbdare, spunea Amahl de câte ori vorbeam cu el. 

Zăpada acoperise oraşul. Străzile se transformaseră într-un 
pustiu mocirlos. In fiecare dimineaţă mă trezeam mai disperată, 
şi în fiecare zi se întâmpla ceva care părea să-mi adâncească şi 
mai mult sentimentul atotcuprinzător de disperare. 

Într-o zi, când treceam printr-o aglomeraţie din apropierea 
casei noastre, m-a oprit o femeie pasdar. Mi-a răspuns în 
engleză. Era prima oară că mi se întâmpla aşa ceva. 

— Când aţi trecut strada v-am văzut o părticică din genunchi, 
între palton şi ciorapi. Ar trebui să purtaţi nişte ciorapi mai buni. 

— Credeţi că îmi plac ciorapii ăştia, am replicat. N-am purtat 
aşa ceva în viaţa mea. Dacă aş putea alege, aş fi în America şi 
aş purta ciorapi cu chilot şi nu ciorapii ăştia care nu stau pe 
picior. Spuneţi-mi, vă rog, unde aş putea să cumpăr în Iran 
ciorapi care nu alunecă? 

Femeia pasdar a devenit gânditoare şi compătimitoare. 

— Vă înţeleg, Khanum, vă înţeleg, a spus ea prietenoasă. 

Şi plecă lăsându-mă derutată. Intâlnisem într-adevăr o femeie 
pasdar înţelegătoare. 

In clipa aceea am resimţit şi mai adânc durerea din sufletul 


meu. Ce dor mi-era să mă întorc într-o societate unde puteam 
să mă îmbrac aşa cum voiam. Unde puteam respira. 

Era pe la mijlocul lui ianuarie, pe la patru după-amiaza, când 
a sunat telefonul. Mă aflam în camera de aşteptare a lui Moody, 
înconjurată de pacienţi. Am ridicat receptorul şi am auzit vocea 
surorii mele din America. Plângea. 

— Doctorii au chemat familia, spuse ea. Tata are obstrucţie 
intestinală şi s-au hotărât să-l opereze. Fără operaţie nu va 
supravieţui, dar doctorii nu cred că va putea rezista la operaţie. 
Presupun că s-ar putea să moară azi. 

In faţa ochilor mei camera a devenit neclară când lacrimile au 
început să-mi curgă şiroaie şi mi-au udat rusari-ul. Mă durea 
sufletul. Tatăl meu era pe moarte la mii de kilometri depărtare şi 
eu nu puteam fi acolo, să-i împărtăşesc dragostea mea, să 
împart durerea şi doliul cu familia mea. O întrebam pe Carolyn 
despre starea tatii, dar în durerea mea nu puteam înţelege 
răspunsul. 

Deodată l-am zărit pe Moody lângă mine, cu chipul îngrijorat. 
Auzise destul din conversaţie ca să bănuiască şi detaliile. 

Incet, mi-a spus: 

— Du-te. Du-te să-ţi vezi tatăl. 


22 


Cuvintele lui Moody m-au luat prin surprindere. Trebuia să mă 
asigur că auzisem bine. Cu mâna pe receptor i-am spus: 

— Tata se simte tare, tare rău. Ai mei nu cred că va mai 
apuca ziua de mâine. 

— Spune-i că soseşti. 

Pentru o fracțiune de secundă am fost copleşită de fericire. 
Dar imediat suspiciunea a pus stăpânire pe mine. De unde 
această schimbare bruscă? De ce, după un an şi jumătate, 
Moody ne-ar fi permis, mie şi lui Mahtob, să ne întoarcem pe 
neaşteptate în America? 

Am încercat să câştig timp. 

— Trebuie să mai discutăm asta. 

Apoi m-am întors la telefon. 

— Carolyn, am spus, ţipând cât puteam de tare ca să acopăr 
distanţa, vreau să vorbesc cu tata înainte de operaţie. 

Moody n-a făcut nicio obiecţie. A ascultat cum puneam la 
punct cu Carolyn amănuntele. Trebuia să cer o convorbire la 
spitalul din Carson City exact în trei ore. Ea va aranja în aşa fel 
încât tata să poată vorbi cu mine înainte de operaţie. 

— Spune-i că vii, repetă Moody. 

Buimacă de nedumerire, n-am luat în seamă cererea. 

— Spune-i acum. 

Ceva e la mijloc, m-am gândit eu. Ceva îngrozitor. 

— Acum! repetă Moody, cu o mână clar amenințătoare. 

— Carolyn, am spus, Moody zice că pot veni acasă. 

Sora mea ţipă de bucurie şi fericire. 

După ce am închis telefonul, Moody s-a întors imediat în 
camera plină de pacienţi care aveau nevoie de îngrijirea lui, 
ceea ce a făcut imposibilă orice discuţie. M-am refugiat în 
liniştea dormitorului şi-l plângeam cu lacrimi de durere pe tatăl 
meu, în timp ce totul se învârtea cu mine într-un amestec de 
confuzie şi bucurie pricinuit de hotărârea lui Moody că aveam 
voie să ne întoarcem în America. 

Nu ştiu cât timp am plâns până am remarcat prezenţa lui 
Chamsey în cameră. 

— Am telefonat întâmplător şi Moody mi-a spus despre veştile 
proaste în legătură cu tatăl tău, spuse ea. Zari şi cu mine am 
venit ca să fim alături de tine. 


— Mulţumesc, am spus eu şi mi-am şters lacrimile. M-am 
ridicat de pe pat şi m-am aruncat în braţele ei, în timp ce lacrimi 
noi începură să-mi şiroiască din ochi. 

Chamsey mă conduse jos pe trepte, în camera de zi. Acolo am 
găsit-o pe Zari, care o ajută să mă liniştească. M-au întrebat tot 
ce ştiam despre tata, amintindu-şi şi ele de moartea subită a 
tatălui lor, cu ani în urmă. 

— Eu am avut azi dimineaţă o lungă discuţie cu Moody, 
înainte ca, să primeşti telefonul, spuse Zari. Eram îngrijorată 
pentru tine din cauza tatălui tău şi l-am prelucrat pe Moody să 
te lase să pleci. 

Am ciulit urechile. Acesta era motivul pentru care Moody îşi 
schimbase brusc părerile. 

Zari îmi relată conversaţia. Moody îi spusese că nu mă lăsa să 
plec în America, fiindcă ştia că nu m-aş mai întoarce în Iran. 

— Cum poţi să faci aşa ceva? l-a întrebat Zari. Nu poţi s-o ţii 
aici legată pentru tot restul vieţii ei numai fiindcă tu crezi că nu 
se va mai reîntoarce. 

Zari l-a numit pe Moody o persoană baad, dacă nu mă lăsa să 
plec să-l văd pe tatăl meu. Aceasta era, desigur o insultă grea, 
înjositoare, venită în special din partea lui Zari, care era mai 
vârstnică decât Moody şi căreia ca prietenă veche a familiei, îi 
datora un deosebit respect. 

Totuşi, Moody a rămas neînduplecat până când Zari, fără nicio 
intenţie, i-a oferit o soluţie. În nevinovăția ei se gândise că 
Moody îşi făcea griji fiindcă nu avea cine să vadă de Mahtob în 
timp ce eu eram plecată, şi atunci i-a spus: 

— Dacă îţi faci griji că n-are cine să se ocupe de Mahtob, 
atunci ea poate să rămână la Chamsey cât timp Betty e plecată. 

În cele optsprezece luni de iad pe care le îndurasem, nu 
simţisem încă un junghi atât de ascuţit. Zari se gândise bine, 
dar îi oferise lui Moody o capcană pentru mine. Ori de câte ori 
vorbisem cu Moody despre o călătorie în America, întotdeauna 
fusese vorba despre mine şi Mahtob! Mahtob dorea asta şi aşa 
am făcut. Nu voiam s-o copleşesc şi pe ea cu aceste temeri. 

Nu m-aş întoarce în America fără Mahtob. 

— Bunicule, venim să te vedem! spuse Mahtob la telefon. 
Cuvintele îi exprimau excitarea, dar pe chip i se putea citi 
nedumerirea. Se putea vedea că nu-i venea să creadă că tatăl ei 
ne-ar lăsa să plecăm. Era îngrijorată, dar bunicului ei nu voia să- 


i transmită decât bucurie. El nu putuse vorbi decât un moment 
cu micuța lui Tobby, căci fiecare cuvânt îi cerea multă 
osteneală. 

— Mă bucur mult că veniţi, mi-a spus. Grăbiţi-vă, nu întârziaţi 
multă vreme. 

Imi plângea sufletul în timp ce încercam să-l liniştesc, căci 
realizam că probabil nu va supravieţui operaţiei şi că nu-l voi 
mai vedea niciodată. Dacă, într-adevăr, mă voi duce acasă, o voi 
face pentru înmormântarea lui. 

— Am să mă rog pentru tine în timpul operaţiei, i-am spus. 

— Unde e voinţă, se găseşte şi o cale, spuse el. 

Simţeam cum vocea părea să-i devină mai puternică. 

Apoi îmi spuse: 

— Vreau să vorbesc cu Moody. 

— Tata vrea să vorbească cu tine, i-am spus întinzându-i 
receptorul. 

— Bunicule, vrem să venim să te vedem, spuse Moody. Ne 
lipseşti mult. 

Chamsey şi Zari îi auziră spusele, la fel ca Mahtob şi cu mine. 
Toate ştiam că Moody era un mincinos. 

Discuţia s-a terminat repede; era timpul ca tata să intre în 
operaţie. 

— Mulţumesc pentru ce i-ai spus tatii, i-am spus lui Moody, în 
efortul de a încerca totul să potolesc uraganul ce creştea în el. 

A mormăit ceva. Când voia, era un actor bun. Ştia că n-avea 
nicio intenţie să se întoarcă în America sau să-i dea voie lui 
Mahtob să plece. Dar ce joc juca acum cu mine? 

Moody a avut pacienţi până seara târziu. Mahtob se afla în pat 
şi avea un somn agitat, căci era îngrijorată pentru bunicul ei, iar 
perspectiva călătoriei în America o tulburase. Zăcând în pat, mi- 
am dat frâu liber lacrimilor. Adânc îndurerată plângeam pentru 
tatăl meu, care, între timp, era deja, probabil, mort. Plângeam 
de grija mamei mele, a surorii şi fratelui meu, pentru Joe şi John, 
care trebuiau să suporte pierderea bunicului fără ca eu să fiu 
acolo, ca să-i alin cu mângâierile mele. Plângeam pentru 
Mahtob; cum trebuia să trăiască şi ea copleşită de această 
supărare suplimentară. Il auzise pe tatăl ei spunând că vom 
pleca în America să-l vedem pe bunicul. Cum putea să-i mai 
explice cineva că ea nu mai trebuia să meargă şi că nu mai 
exista niciun bunic pe care să-l poată vedea. 


Moody a apărut în dormitor către ora zece şi jumătate seara. 
S-a aşezat lângă mine pe pat. Era acum mai blând. Încerca să- 
mi arate compătimire şi să mă consoleze. 

Cu toată disperarea mea, m-am străduit să folosesc o 
strategie ca să putem pleca de aici eu şi Mahtob: 

— Vino cu noi, i-am spus. Nu vreau să merg singură în 
America. Vreau să plecăm toţi trei. Am nevoie de tine într-un 
asemenea moment. Nu mă descurc fără tine. 

— Nu, nu pot să merg, a spus el. Dacă plec, îmi pierd postul 
de la spital. 

Următoarele cuvinte au reprezentat încercarea de a face 
imposibilul posibil. Am încercat să le spun firesc, fără să pară că 
mă gândisem la ele mai dinainte. 

— Atunci, pot s-o iau măcar pe Mahtob, nu? 

— Nu. Ea trebuie să meargă la şcoală. 

— Dacă ea nu merge cu mine, nu plec nici eu, am declarat eu. 

Fără niciun alt cuvânt, Moody s-a ridicat de pe pat şi a ieşit 
din cameră. 

— Mammal va rezolva toate lucrurile, spuse Moody în 
dimineaţa următoare. Mă bucur mult că poţi pleca la familia ta. 
In ce zi vrei să pleci? Când vrei să te întorci? 

— Nu vreau să plec fără Mahtob. 

— Ba da, rosti Moody pe un ton de gheaţă. Ba da, pleci. 

— Dacă plec, atunci nu rămân decât două zile. 

— Ce tot spui tu acolo? zise Moody. Îţi iau un bilet pentru 
Corpus Christi. 

— Ce să fac acolo? 

— Să vinzi casa. Nu pleci în America dacă nu vinzi casa. Nu va 
fi o călătorie scurtă. Nu pleci pentru câteva zile. Pleci ca să vinzi 
tot ce posedăm acolo. Şi vei avea grijă să aduci dolarii înapoi. 
Nu te întorci până eu nu văd banii. 

Asta fusese aşadar, asta era ceea ce stătea în spatele bruştei 
hotărâri a lui Moody de a mă lăsa să plec acasă. Nu dădea un 
ban pe tatăl meu, pe mama mea, pe fiii mei sau pe restul 
familiei mele. Nu-l interesa deloc bucuria pe care mi-ar fi putut-o 
face o asemenea vizită. Lui nu-i păsa decât de bani. Şi, în mod 
evident, voia s-o păstreze pe Mahtob ostatecă, garantând astfel 
întoarcerea mea. 

— Asta n-o voi face! am ţipat eu. Nu plec. Dacă merg în 
America o fac pentru înmormântarea tatălui meu, nu merg acolo 


pentru a vinde totul. Nu e uşor să lichidezi totul. Ştii câte lucruri 
avem depozitate peste tot. Şi cum aş putea să realizez asta într- 
un timp atât de scurt? 

— Ştiu că nu e uşor, ţipă şi Moody la mine. Dar mi-e indiferent 
cât de mult rămâi acolo. Mi-e egal cât timp îţi trebuie. Dar nu vii 
înapoi înainte de a fi vândut totul. 

De îndată ce Moody a plecat la spital, am alergat să iau un 
taxi, care să mă ducă la biroul lui Amahl. Îmi ascultă cu atenţie 
noutăţile despre evenimentele ce se iviseră în viaţa mea 
zbuciumată. 

O expresie îndurerată şi plină de îngrijorare i se ivi pe chip. 

— Poate voi putea pleca pentru două zile - numai pentru 
înmormântare - şi apoi să mă întorc, îi propusei. Apoi, am putea, 
Mahtob şi cu mine, să fugim aşa cum am planificat... 

— Nu plecaţi, mă sfătui Amahl. Dacă plecaţi, n-o veţi mai 
revedea niciodată pe Mahtob. Sunt convins de acest lucru. Nu 
vă vor mai lăsa să intraţi din nou în ţară. 

— Dar ce fac cu promisiunea pe care i-am făcut-o tatălui 
meu? L-am dezamăgit de atâtea ori. 

— Nu plecaţi. 

— Dacă plec şi aduc banii - atunci aş putea aduce şi banii 
pentru o evadare. 

— Nu plecaţi. Tatăl dumneavoastră n-ar vrea deloc să vă vadă 
dacă ar şti că Mahtob se află încă în Iran. 

Amahl avea dreptate. Ştiam asta. Ştiam că dacă părăseam 
Iranul, chiar fie şi numai pentru cinci minute fără Mahtob, Moody 
ar avea grijă să fiu despărțită de Mahtob pentru totdeauna. Cu 
toată viaţa mai confortabilă pe care o duceam între timp în Iran, 
în sufletul meu ştiam că Moody ar fi fost bucuros şi fericit să mă 
dea la o parte din calea lui. Ar avea-o pe fiica noastră. M-ar ţine 
departe prin aceea că mai întâi m-ar constrânge să vând tot ce 
posedam, apoi ar pretinde să-i trimit banii înainte de întoarcerea 
mea. De îndată ce ar avea banii în mână, ar divorța de mine, mi- 
ar interzice intrarea în Iran, şi ar căuta o soţie iraniană ca să 
aibă grijă de Mahtob. 

Conversaţia cu Amahl luă o nouă întorsătură: 

— Nu ne-am putea accelera planurile ca să fugim înainte de a 
mă sili el să plec? _ 

Amahl se foia neliniştit pe scaunul lui. Işi dădea seama că 
planurile lui durează prea mult. Ştia că ajunsesem într-un punct 


critic. Dar el nu putea realiza minuni. 

— E foarte important, spuse el, cum îmi mai explicase şi altă 
dată, ca totul să fie organizat perfect înainte ca dumneavoastră 
şi Mahtob să-l părăsiţi pe Moody. E prea riscant să încercaţi să 
staţi ascunsă în Teheran până sunt definitivate toate detaliile. 
Sunt prea puţine autostrăzi care ies din oraş. Aţi fi repede găsită 
dacă vă caută la aeroport sau la ieşirile de pe autostrăzi. 

— Da, am fost eu de acord. Dar trebuie să lucrăm repede. 

— Asta şi vreau să încerc, spuse Amahl. Dar nu vă faceţi prea 
multe griji. 

Apoi mă lămuri că aveam nevoie de un paşaport iranian. 
Paşaportul nostru iranian actual, cu care intraserăm, era valabil 
pentru toţi trei. Ca să-l putem folosi, trebuia să călătorim ca o 
familie. Nu-l puteam folosi singură, şi nici pe cel american, pe 
care Moody îl ascunsese cine ştie pe unde. Îmi trebuia un 
paşaport iranian doar pentru mine. 

— El nu are posibilitatea să vă facă rost foarte repede de un 
paşaport iranian, mă linişti Amahl. În mod normal se aşteaptă 
un an. Chiar dacă cineva se grăbeşte şi are relaţii, poate să 
dureze de la şase săptămâni la două luni. Cel mai scurt timp, din 
câte am auzit, sunt şase săptămâni. În timpul ăsta vă voi putea 
ajuta să plecaţi. Aveţi răbdare. 

Chiar în aceeaşi după-amiază am vorbit cu sora mea Carolyn. 
Tata supravieţuise operaţiei. Trăia încă! Carolyn mi-a povestit că 
mergând spre sala de operaţie spusese tuturor medicilor şi 
surorilor că Betty şi Tobby vor veni acasă. Era sigură că asta îi 
dăduse puterea să treacă peste Situaţia critică. Se mai afla în 
stare de inconştienţă, iar doctorii se mai temeau încă pentru 
viaţa lui. 

În seara aceea au venit în vizită Mammal şi Majid. Au petrecut 
câtva timp în cabinetul lui Moody, discutând detalii despre 
călătoria pe care eram hotărâtă să n-o fac. Eram singură în 
bucătărie, când a intrat Mahtob. Am văzut după expresia feţei ei 
că se întâmplase ceva îngrozitor. Nu plângea, dar în ochii ei era 
un amestec de mânie furibundă şi suferinţă profundă. 

— Vrei să mă părăseşti, nu-i aşa? zise ea. 

— Ce tot spui? 

— Tata mi-a explicat că pleci în America fără mine. 

Apoi lacrimile au început să-i curgă şiroaie. 

Am făcut un pas spre ea, ca s-o iau în braţe, dar s-a retras 


spre uşă. 

— Mi-ai promis că n-ai să pleci niciodată fără mine, suspină 
ea. Şi acum vrei să mă părăseşti. 

— Ce ţi-a spus tata? am întrebat-o eu. 

— A spus că mă laşi aici şi nu vei mai veni să mă vezi 
niciodată. 

— Vino cu mine, am spus şi am tras-o de mână. 

Furia clocotea în mine. 

— Vom vorbi cu tata despre asta. 

Am deschis cu zgomot uşa de la cabinetul lui şi mi-am făcut 
apariţia în faţa celor doi ce complotau împotriva mea. 

— De ce i-ai spus lui Mahtob că plec în America fără ea? am 
tipat eu. 

Moody a început să ţipe și el. 

— N-are niciun rost să-i ascundem acest lucru. Va trebui să se 
obişnuiască cu asta. Aşa că poate să înceapă chiar acum. 

— Eu nu plec. 

— Ba-da, pleci. 

— Nici nu mă gândesc. 

Ne-am învinuit reciproc câteva minute în şir, fără ca unul să-şi 
poată impune hotărârea. Declaraţia mea şi efectul acestei 
poveşti asupra lui Mahtob părea să nu-i afecteze deloc pe 
Mammal şi pe Majid. 

În cele din urmă am ieşit furioasă din cameră. Mahtob şi cu 
mine ne-am dus sus, în dormitorul meu. O luasem în braţe şi 
repetam întruna: 

— Mahtob, eu nu plec fără tine. Nu te voi părăsi niciodată. 

Mahtob voia să mă creadă, dar puteam vedea în ochii ei că nu 
are încredere în spusele mele. Cunoştea puterea pe care tatăl ei 
o avea asupra noastră. 

Am încercat încă o dată. 

— Nu vreau ca tata să ştie despre asta, dar dacă nu-şi 
schimbă părerea înainte de zbor, atunci am să mă prefac 
îngrozitor de bolnavă, atât de bolnavă, încât să nu pot urca în 
avion. În niciun caz n-ai voie să-i spui asta tatii. 

Ştiam că nu mă credea nici de data asta, iar eu nu 
îndrăzneam să-i povestesc despre Amahl. Incă nu. 

Mahtob a plâns în somn şi toată noaptea - o noapte, lungă, 


lungă - s-a încleştat de mine. 
x x x 


Moody a plecat la Serviciul de paşapoarte, unde a petrecut 
întreaga zi, dezamăgit de coada nesfârşită şi de incapacitatea 
birocratică şi „după cum presupusese Amahl, se întorsese cu 
mâinile goale. 

— Trebuie să te duci personal acolo, spuse el. Te duci mâine, 
şi merg şi eu cu tine. 

— Ce facem cu Mahtob? am întrebat repede, încercând să 
găsesc o scăpare. Tu ai stat acolo toată ziua. Mâine vom pierde 
din nou toată ziua acolo. Nu vom sosi acasă înainte ca ea să se 
întoarcă de la şcoală. 

Moody se gândi: _ 

— Du-te singură, spuse el în cele din urmă. li voi da toate 
lămuririle. Eu rămân acasă şi o aştept pe Mahtob. 

Seara a lucrat în cabinet, completându-mi o cerere de 
paşaport şi a scris o scrisoare explicativă despre moartea 
inevitabilă a tatălui meu. Mi-a făcut o descriere exactă a 
drumului spre serviciul de paşapoarte şi mi-a spus numele 
omului care mă aştepta acolo. Am hotărât că trebuia să mă duc. 
Trebuia să respect înţelegerea cu funcţionarul de la paşapoarte, 
căci Moody mă va spiona cu siguranţă. Mă bazam însă pe faptul 
că mă voi întoarce cu formulare noi şi cu multe scuze pentru 
întârziere. 

Serviciul paşapoartelor era un labirint încurcat de coridoare şi 
uşi, cu cozi lungi de bărbaţi şi la fel de lungi de femei, care 
sperau cu toţii să pună mâna pe mult râvnita permisiune de a 
părăsi Iranul. Visasem mult timp la o asemenea posibilitate. Cât 
de ciudat şi apăsător era acum că eram îngrozită să primesc un 
paşaport şi o viză de ieşire. 

L-am căutat pe bărbatul cu care Moody aranjase o întâlnire 
pentru mine. M-a salutat bucuros, murmurând ceva de neînțeles 
în farsi şi m-a condus printr-un întreg şir de camere, folosindu-şi 
autoritatea şi coatele, ca să se poată aşeza în fruntea cozii. Se 
pare totuşi că nu făcuserăm mare lucru, ceea ce m-a încurajat 
puţin. Apoi m-a condus într-o încăpere mare, unde se aflau, 
strâns înghesuiți, vreo câteva sute de bărbaţi. A cercetat 
îngrijorat cu privirea întreaga încăpere, până când ochii lui au 
găsit ce căutau, un iranian tânăr pe care l-a adus lângă mine și i 
s-a adresat în farsi. 

— Vorbesc engleza, spuse tânărul. Aici e secţia pentru bărbaţi 
- ceea ce se putea vedea. El vrea ca dumneavoastră să 


aşteptaţi aici, la coada asta. Se va întoarce într-o oră-două, ca 
să vadă ce faceţi. 

— Şi ce se întâmplă aici? 

Bărbatul cel tânăr traduse o serie de întrebări şi răspunsuri. 

— Vi se va înmâna un paşaport. 

— Astăzi? 

— Da, la coada asta. 

Am încercat să câştig timp. 

— Ah, astăzi, de fapt voiam numai să văd cum decurg 
lucrurile. 

— Asta-i imposibil. 

— Ba da. Eu am adus cererea abia azi dimineaţă. 

— Oricum, paşaportul vi se va înmâna astăzi. Aşteptaţi aici. 

Amândoi bărbaţii m-au lăsat pradă panicii ce mă cuprinsese. 
Cum era posibil aşa ceva? Moody aşteptase până acum în zadar 
aprobarea pentru practicarea medicinei. Cu toată îngâmfarea 
sa, el şi familia lui aveau prea puţine relaţii în birocraţia 
medicală. Dar apreciasem greşit - la fel şi Amahl - influenţa sa 
aici? Sau a lui Mammal? Sau a lui Baba Hajji, cu relaţiile lui în 
afacerile de import-export? 

Mi-am amintit de primele rude ale lui Moody pe care le 
întâlnisem la aeroport; Zia Hakim trecuse pe lângă vameşi. 

O presimţire m-a făcut să ameţesc. Aici, aşa cum stăteam în 
mijlocul a sute de iranieni care pălăvrăgeau, mă simţeam goală, 
neputincioasă, o femeie singură într-o societate masculină. Ce 
se va întâmpla de fapt? Va putea Moody să-și continue cu 
succes diabolicul său plan? 

M-aş fi întors şi aş fi luat-o la goană. Aş fi putut să alerg pe 
străzile Teheranului. La Ambasadă? La Poliţie? La Amahl? 
Mahtob nu se afla la nici unul din ei. era acasă, în mâna 
duşmanului. 

Aşa că am rămas unde eram, avansând încet, odată cu coada, 
ştiind sigur că Moody va pretinde şi va primi un raport de la 
oamenii săi de legătură. 

Coada se micşorase alarmant de repede. 

Stătusem deja ore în şir pentru o pâine, o bucată de carne şi 
câteva ouă, din care jumătate erau sparte. Nu trebuia să dureze 
mai mult când primeai un paşaport? Trebuia tocmai acum să mă 
întâlnesc cu eficienţa? 

Cu asta, am ajuns în faţă; am dat hârtiile unui funcţionar cu 


fruntea încreţită. El mi-a înmânat în schimb un paşaport. L-am 
privit şocată şi nu ştiam ce trebuie să fac în continuare. 

Rațiunea mi se înceţoşase, dar când am părăsit biroul mi-a 
venit ideea că Moody se aştepta să întâărzii. Era puţin după ora 
unu. Nu va şti cât de repede primisem acest document oribil. 

Am acţionat cu iuţeală, străduindu-mă să scap din această 
nouă cursă, aşa că am luat un taxi în direcţia biroului lui Amahl. 

Era pentru prima oară că mă duceam la el fără să telefonez în 
prealabil. Figura lui exprima surpriza şi îngrijorarea, căci îi era 
clar că eram într-o situaţie critică. 

— Nu-mi vine să cred, spuse el uitându-se la paşaport. Aşa 
ceva n-am mai auzit. Trebuie să aibă nişte relaţii pe care eu nu 
le ştiu. Şi eu am relaţii, dar aşa ceva n-aş putea realiza. 

— Ce fac eu acum? am întrebat. 

Amahl îmi studie cu grijă paşaportul. 

— Aici scrie că sunteţi născută în Germania, remarcă el. De ce 
aşa? Unde sunteţi născută? 

— În Alma, Michigan. 

Amahl se gândi: 

— Alman înseamnă în farsi „Germania”. Bine. Spune-cţi-i lui 
Moody că va trebui să vă duceţi mâine paşaportul înapoi ca să 
fie schimbat. Acest paşaport nu are nicio valabilitate dacă vreţi 
să-l folosiţi. Aşadar, duceţi-vă din nou mâine la Paşapoarte. 
Duceţi-vă şi lăsaţi-l acolo. Nu le daţi ocazia să vi-l corecteze. 
Apoi spuneţi-i soţului dumneavoastră că vi l-au reţinut. Vom 
câştiga timp până se lămureşte treaba. 

— Okay. 

De la biroul lui Amahl m-am grăbit spre casă şi am încercat 
să-mi trec în revistă toate scenele prin minte. Eram atât de 
preocupată să-i explic lui Moody greşeala din paşaport, încât m- 
a surprins total nepregătită. 

— Unde ai fost? a mârâit el. 

— La serviciul de Paşapoarte. 

— Mi-au telefonat la ora unu şi mi-au spus că ţi-aa înmânat 
paşaportul. 

— Te-au sunat ei? 

— Da. 

— Îmi pare rău că am întârziat. Traficul a fost îngrozitor. Am 
avut greutăţi la schimbarea autobuzului. 

Moody m-a privit atent, neîncrezător. Părea să-i facă plăcere 


că mă prinsese cu o minciună, dar eu i-am distras atenţia. 

— Idioţii ăştia stupizi! am spus, băgându-i paşaportul sub nas. 
Uită-te. După ce am aşteptat o jumătate de zi, mi-au completat 
greşit în paşaport. Au scris Germania. Trebuie să-l duc înapoi să 
mi-l corecteze. 

Moody a studiat paşaportul cu grijă şi a văzut că spusesem 
adevărul. Paşaportul nu coincidea cu actul meu de naştere. 

— Mâine, mârâi el. 

Apoi nu mai spuse nimic. 

Dimineaţa am încercat în zadar să-l fac pe Moody să mă lase 
să mă duc din nou singură la Biroul de Paşapoarte. Cu o zi 
înainte reuşisem. Puteam să rezolv singură această problemă. 
Dar Moody nu luă în seamă argumentele mele. Deşi avea 
pacienţi care se anunţaseră pentru dimineaţa aceea, m-a luat 
într-un taxi-telefon, care ne-a dus rapid. l-a lătrat nişte comenzi 
repezite şoferului şi, cu o iuţeală extraordinară, am fost din nou 
la Paşapoarte. Şi-a găsit prietenul, i-a dat paşaportul şi am 
aşteptat vreo cinci minute, înainte ca documentul corectat să 
apară în mod magic în mâinile lui. 

Aveam deci permisiunea oficială de a părăsi Iranul. 

Singură. 

Moody cumpărase un loc pentru mine la un avion al Liniilor 
Elveţiene, care urma să plece din Teheran vineri» 31 ianuarie. 

x kx x 

— Totul e pregătit, a spus Amahl. În sfârşit. 

Era marţi dimineaţa, trei zile înainte de zborul meu, Mahtob şi 
cu mine urma să zburăm mâine, în timp ce Moody se afla la 
spital. Vom scăpa de planul său cu două zile mai devreme. _ 

Amahl şi cu mine am trecut totul în revistă cu mare grijă. In 
ciuda îndelungilor pregătiri, planul de a zbura la Bandar-Abbas şi 
de a ieşi din ţară cu o vedetă rapidă „nu era perfectat. Pentru că 
Moody ne constrânsese să acţionăm repede, Amahl pregătise un 
alt plan. Mahtob şi cu mine vom zbura cu avionul de ora nouă de 
la Teheran la Zahidan, urmând să traversăm munţii prăpăstioşi 
spre Pakistan. O echipă de contrabandişti profesionişti ne vor 
duce la Quetta în Pakistan. De acolo urma să zburăm spre 
Karachi. 

Am intrat pe dată în panică, fiindcă tocmai citisem un articol 
înspăimântător în The Kayhan. Articolul relata despre un cuplu 
australian care fusese răpit în Quetta de membrii unui trib şi 


târâţi în Afganistan, unde fuseseră reţinuţi opt luni de zile 
înainte de a fi eliberaţi. Îmi puteam imagina ororile acestei 
experienţe. 

l-am povestit lui Amahl întâmplarea. 

— E adevărat, a spus el. Astfel de lucruri se petrec mereu, dar 
nu există nicio posibilitate de a părăsi lranul fără pericole. A 
încercat să mă liniştească spunându-mi că şeful de trib din zonă, 
care controla ambele părţi ale graniţei, era prietenul său 
personal. Dintre toate drumurile care ies din lran, spuse el, 
acesta este cel mai sigur. Aici am cele mai bune relaţii. Bandar- 
Abbas şi alte planuri nu pot fi perfectate atât de rapid. Drumul 
prin Turcia este imposibil din cauza zăpezilor din munţi. ŞI 
oricum drumul prin Zahidan era mai sigur decât cel prin Turcia: 
o dată pentru că am acolo un prieten şi apoi pentru că graniţa 
cu Turcia este mult mai bine păzită. Acolo patrulează pasdar-ul. 

Trebuia să plecăm. Nu mai aveam timp să ne bazăm pe 
cuvintele preferate ale lui Amahl: „aveţi răbdare”. In loc de 
asta, trebuia să urmăm sfatul tatălui meu: „Acolo unde există 
voinţă, există şi o posibilitate”. 

l-am dat lui Amahl o pungă de plastic să mi-o păstreze. 
Conţinea un schimb de haine pentru Mahtob şi pentru mine şi 
câteva lucruri pe care nu voiam să le las acolo. Printre ele, o 
carpetă de perete, mare şi grea, pictată cu o scenă în care 
bărbaţi, femei şi copii se Bucură de frumuseţea unui izvor în 
mijlocul naturii. Asocierea culorilor - trandafiriul stins, albastrul 
deschis şi verdele - se armoniza minunat. O îndoisem în forma 
unui mic pătrat. In afară de asta luasem plicul de celofan cu 
şofran pe care îl primisem de Crăciun de la Ameh Bozorg. 

În timp ce discutam cu Amahl, tot felul de gânduri mi-au 
trecut prin minte. Veştile din America erau dulciamărui. Tata se 
menținea tenace în viaţă, aşteptând să ne vadă. Eu aveam 
voinţă, iar Amahl se îngrijea să găsească o modalitate de a ne 
scoate de aici. Mâine o voi sili pe Mahtob, fără ca ea să-şi dea 
seama, să se mocăie, să-şi întârzie pregătirile pentru şcoală. 
Trebuie să fiu sigură că a pierdut autobuzul de şcoală. Apoi voi 
pleca cu ea pe jos spre şcoală. Afară pe stradă, departe de 
Moody, îi voi spune minunata noutate, că plecăm în America. În 
timp ce soţul meu care nu ştia nimic se va îndrepta grăbit spre 
serviciu, eu şi Mahtob ne vom întâlni cu oamenii lui Amahl, care 
ne vor transporta pe cel mai scurt drum spre aeroport pentru 


zborul spre Zahidan. 

O ironie a sorții ne obliga să urmăm aceeaşi rută pe care o 
plănuise doamna Alavi. Mă întrebam ce s-o fi întâmplat cu ea. 
Fusese poate arestată. Poate fugise ea însăşi din lran. Speram 
acest lucru. 

— Cât va costa? l-am întrebat pe Amahl. 

— Pretind douăsprezece mii de dolari, îmi răspunse el. Dar nu 
vă faceţi nicio grijă în privinţa asta. Mi-i trimiteţi când veţi fi în 
America. 

— Vă voi trimite banii imediat, am jurat eu. ŞI mulţumesc. 

De ce trebuia să facă atât de mult Amahl pentru Mahtob şi 
pentru mine? Chiar să pună în joc, încrezător, douăsprezece mii 
de dolari? 

Credeam că ştiu cel puţin câteva dintre răspunsuri, deşi nu-l 
întrebasem niciodată direct. 

În primul rând, credeam într-adevăr că Amahl era răspunsul 
la rugăciunile mele, creştine şi islamice, la nasr-ul meu, la 
rugămintea mea către Imam Mehdi, la pelerinajul la Meshed. Il 
slujeam doar pe acelaşi Dumnezeu. 

Amahl avea ceva de demonstrat lui însuşi, mie, lumii întregi. 
Optsprezece luni în şir fusesem captivă într-o ţară care, după 
cum mi se părea mie, era populată exclusiv de duhuri rele. 
Hamid, patronul, de prăvălie, fusese primul care îmi arătase şi 
cealaltă înfăţişare. Doamna Alavi Chamsey, Zari, Fereshteh şi 
alţi câţiva îmi demonstraseră că o persoană nu trebuie 
caracterizată după naționalitatea ei. Chiar şi Ameh Bozorg îmi 
arătase, în felul ei caracteristic, că avea intenţii bune. 

Acum venise rândul lui Amahl. Motivația lui era în acelaşi 
timp şi simplă şi complexă: voia să ajute două victime 
nevinovate ale revoluţiei iraniene. Nu pretind ea nicio răsplată. 
Se mulțumea, drept compensație, cu bucuria pentru succesul 
nostru. 

Dar vom reuşi oare să fugim? 

Articolul despre perechea australiană răpită şi cuvintele 
domnului Vincop mă înfricoşau. Când aminti pentru prima oară 
de posibilitatea de a apela la contrabandişti, dl. Vincop de la 
Ambasadă mă avertizase: 

— Vă iau banii, vă duc până la graniţă, vă violează, vă omoară 
sau vă predau puterii de stat. 

Dar acum avertismentul lui nu mai avea nicio valabilitate. 


Hotărârea mea era clară. Vineri puteam să mă urc în avion şi să 
zbor acasă în mod foarte confortabil, dar fără posibilitatea de 
a-mi mai revedea vreodată fiica. Sau puteam mâine să-mi iau 
fiica de mână şi să mă arunc în cea mai periculoasă aventură 
pe care mi-o puteam imagina. 

Într-adevăr, nu mai exista o altă posibilitate de alegere. 

Puteam să mor în munţii dintre Iran şi Pakistan sau să o duc 
sigur pe Mahtob înapoi în America. 

Vântul îngheţat m-a făcut să mă înfior când am coborât din 
taxiul oranj. Adâncită în gânduri mă îndreptam spre casă. 

În curând Mahtob se va înapoia de la şcoală. Mai târziu va 
veni şi Moody de la spital. Seara urmau să vină Chamsey, Zari şi 
familia Hakim ca să-şi ia rămas bun. Ceea ce ştiau ei era că voi 
pleca vineri la tatăl meu, aflat pe patul de moarte, şi că mă voi 
întoarce după înmormântare. Trebuia să-mi ţin firea ca să 
ascund toate speranţele şi temerile ce mi se învălmăşeau în 
cap. 

Eram deja aproape de casă când, privind în sus, i-am văzut pe 
Moody şi pe Mammal stând la uşă şi aşteptându-mă enervaţi. 
Furia îl făcea pe Moody să uite vântul rece care îi arunca în faţă 
zăpada deasă ce cădea de sus. 

— Unde ai fost? ţipă el. 

— La cumpărături. 

— Mincinoaso! N-ai niciun pachet. 

— Am căutat un cadou pentru mama, dar n-am găsit nimic. 

— Mincinoaso! a repetat el. Unelteşti ceva. Intră în casă. Ai să 
rămâi aici până vineri, când trebuie să mergi la aeroport. 

Mammal a plecat să facă cumpărături. Moody m-a împins pe 
uşă şi a repetat porunca. N-aveam voie să ies din casă. N-aveam 
voie să folosesc telefonul. Voi sta închisă în Zilele următoare, 
până mă va urca în avion, îşi luase azi liber. Işi va lua şi mâine 
liber, ca să rămână acasă, să mă păzească. În timp ce se ocupa 
de pacienţi, luă telefonul cu el în cabinet. Mi-am petrecut toată 
după-amiaza în curtea interioară, închisă, din faţa casei, care se 
vedea de la fereastra cabinetului. Mahtob şi cu mine am făcut 
un om de zăpadă şi l-am împodobit cu un fular purpuriu, 
culoarea preferată a fiicei mele. 

Încă o dată fusesem încolţită, prinsă în capcană. Mahtob şi cu 
mine nu vom putea respecta înţelegerea cu oamenii lui Amahl, 
şi nici nu aveam nicio posibilitate să iau contact cu el ca să-i 


relatez despre această îngrozitoare întorsătură a lucrurilor. 

Seara, tremuram de frig şi de frică, pregătindu-mă să primesc 
oaspeţii şi oferind astfel o preocupare mâinilor, în timp ce 
gândurile îmi alergau libere. Trebuia, într-un fel sau altul, să iau 
legătura cu Amahl. Trebuia să găsesc un mijloc de a mă scoate 
pe mine şi pe Mahtob de aici. Am început să tremur din nou şi 
de data asta mi-am dat seama că, într-adevăr, casa se răcise. O 
idee mi-a venit în cap. 

— S-a întrerupt căldura, i-am mormăit eu lui Moody. 

— S-a stricat instalaţia sau nu mai avem petrol? a întrebat el. 

— Mă duc s-o întreb pe Malileh ce s-a întâmplat cu căldura, 
am spus eu, sperând ca tonul meu să sune destul de degajat. 

— Okay. 

M-am străduit să nu las să observe cât de grăbită eram să 
ajung în locuinţa lui Malileh. Am întrebat-o în farsi dacă îmi 
permite să dau un telefon. A fost de acord. Ştiam că nu poate 
înţelege o convorbire în engleză. 

Am avut imediat legătura cu Amahl. 

— N-o să meargă, i-am spus eu. Nu pot pleca. Nu pot ieşi din 
casă. A fost azi aici când am ajuns acasă şi a devenit bănuitor. 

Amahl a oftat din greu. 

— Oricum n-ar fi mers, a spus el. Am vorbit tocmai acum cu 
oamenii din Zahidan. Au cele mai mari căderi de zăpadă din 
ultima sută de ani. Prin munţi e imposibil de trecut. 

— Ce trebuie să facem, am ţipat eu. 

— Pur şi simplu nu vă Urcaţi în avion. El nu vă poate duce 
personal la bordul avionului. 

— Nu pleca, îmi spuse Chamsey seara, când a putut să 
vorbească singură cu mine în bucătărie. Nu te urca în avion. Eu 
prevăd ce se va întâmpla. De îndată ce vei pleca, o va duce pe 
Mahtob la sora lui, iar el va fi din nou cu totul în mâinile familiei 
sale. Nu pleca. 

— Nici nu vreau, am spus. Nu fără Mahtob. 

Simţeam însă cum laţul lui Moody se strângea şi mai tare în 
jurul gâtului meu. Mă strânsese cu uşa, putea să mă forţeze să 
iau avionul; putea să mă amenințe că mi-o va lua pe Mahtob. 
Gândul acesta era insuportabil pentru mine şi în niciun caz nu- 
mi trecea prin minte s-o las aici în timp ce eu mă întorceam în 
America. Ar fi însemnat s-o pierd. 

In seara aceea nu mi-a plăcut nimic din mâncarea pe care m- 


am forţat s-o înghit. Abia auzeam ce se vorbeşte. 

— Ce-aţi spus? am întrebat eu ca răspuns la o întrebare a lui 
Khanum Hakim. 

Voia să mă duc cu ea în dimineaţa următoare în tavauni, un 
magazin pentru membrii moscheii lui Aga Hakim. Tocmai 
primiseră linte care, în mod normal, se găsea cu mare greutate. 

— Trebuie să cumpărăm şi noi, înainte de a se fi vândut toată, 
spuse ea în farsi. 

Chamsey voia şi ea să meargă. Am aprobat, total absentă. 
Nu-mi era gândul la linte. 

Mai târziu, în aceeaşi seară, după ce Chamsey şi Zarl 
plecaseră deja, Mahtob se băgase în pat, iar Moody îşi termina 
ultimii pacienţi, eu şi familia Hakim stăteam în sufragerie bând 
ceai când, un oaspete nepoftit a sosit pe neaşteptate - Mammal. 

l-a salutat pe Hakimi, a pretins pe un ton obraznic ceai şi apoi, 
cu obişnuitul lui surâs răutăcios, a scos biletul de avion din 
buzunar, fluturându-mi-l prin faţa ochilor. 

Optsprezece luni de furie au izbucnit din adâncurile sufletului 
meu. Mi-am pierdut controlul. 

— Dă-mi biletul! am ţipat. Am să-l rup. 

Aga Hakim şi-a asumat imediat rolul de împăciuitor. 

Preotul blând, cel mai înţelegător dintre rudele lui Moody, mi- 
a pus câteva întrebări. Nu vorbea englezeşte. Mammal ar fi 
putut să traducă, dar n-a făcut-o. Îmi era greu să mă fac 
înţeleasă în farsi, dar am încercat cu disperare, căci vedeam în 
Aga Hakim un prieten şi un aliat. 

Cuvintele au năvălit din mine: 

— Nu ştiţi ce am pătimit eu aici, am suspinat eu. M-a silit să 
rămân aici. Am vrut să mă întorc în America, dar m-a silit să 
rămân aici. 

Hakimii au fost cu adevărat şocaţi. Aga Hakim îmi puse alte 
întrebări şi la fiecare răspuns chipul lui exprima o şi mai mare 
durere. Inspăimântătoarele amănunte din anul şi jumătate care 
trecuse ieşiseră la iveală. 

Totuşi, el era nedumerit. 

— Şi acum de ce nu te bucuri că poţi pleca la familia ta? 

— Doresc din tot sufletul să mă duc la familia mea, am 
explicat eu. Dar Moody vrea să rămân acolo până voi vinde 
totul, iar apoi trebuie să aduc toţi banii cu mine. Tatăl meu e pe 
moarte. Nu vreau să merg în America pentru afaceri. 


Moody îşi terminase pacienţii şi se aşeză lângă noi în 
sufragerie, unde Aga Hakim îl supuse unui interogatoriu sever. 
Moody răspunse în farsi pe un ton calm. A făcut pe uimitul, ca şi 
când auzea pentru prima oară de obiecțiile mele împotriva 
acestei călătorii. 

În cele din urmă, Aga Hakim l-a întrebat: 

— Dar dacă Betty nu vrea să plece, de ce trebuie totuşi să 
plece? 

— Nu trebuie, a bolborosit Moody. Voiam numai s-o fac pentru 
ea, ca să-şi poată vedea familia. 

Moody se întoarse spre mine: 

— Vrei să pleci? 

— Nu, am spus eu repede. 

— Bine. Atunci de ce toată zarva asta? Am făcut-o pentru 
binele tău, ca să-ţi poţi vedea încă o dată tatăl muribund. Dacă 
nu vrei să pleci, nu trebuie s-o faci. 

Cuvintele lui exprimau sinceritate, dragoste şi respect pentru 
mine, reverență faţă de sfatul înţelept al lui Aga Hakim. Cu asta 
discuţia a luat sfârşit. 

Pe toată durata vizitei, Moody a pălăvrăgit bine dispus cu 
Hakimii. Ca o gazdă primitoare, i-a condus până la uşă când au 
plecat, le-a mulţumit tuturor pentru vizită, i-a mulţumit lui Aga 
Hakim pentru sfaturi. 

— Vă iau mâine dimineaţă la zece la tavauni, i-am spus eu lui 
Khanum Hakim. Speram ca pe drumul la cumpărături să se 
ivească vreo ocazie de a-i putea da un telefon lui Amahl. 

Moody a închis încet uşa după familia Hakim, a aşteptat să se 
îndepărteze îndeajuns şi apoi, într-un acces de nebunie, s-a 
întors spre mine. M-a plesnit atât de puternic peste faţă, încât 
m-am prăbuşit cât eram de lungă. 

— Acum ai reuşit! ţipă el. Ai distrus totul. Ai să te urci în 
avion. Dacă nu faci asta, ţi-o iau pe Mahtob, iar pe tine te voi 
închide în camera ta pentru tot restul vieţii! 


23 


Putea să facă acest lucru. Şi // va face. 

În noaptea aceea somnul nu s-a lipit de mine. Mă învârteam 
încoace şi-încolo din cauza supărării, aducându-mi aminte că eu 
o adusesem pe Mahtob aici, lucru pentru care mă blestemam 
continuu. 

x x x 

Scandalul începuse cu aproape patru ani înainte, în seara de 7 
aprilie 1982, când Moody se întorsese acasă de la spitalul din 
Alpena adâncit în gânduri şi distant. La început n-am dat atenție 
acestui lucru, cu atât mai mult cu cât eram ocupată să 
pregătesc o cină deosebită. John îşi sărbătorea a douăsprezecea 
zi de naştere. 

În ultimii doi ani fuseserăm fericiţi. În 1980 Moody venise din 
Corpus Christi cu dorinţa fermă de a se detaşa de evoluţia 
politică a evenimentelor din Iran. 

— Oricine ştie că sunt străin, spuse el, dar nu vreau ca oricine 
să ştie că sunt iranian. 

Tabloul întunecatului Ayatollah Khomeini a fost dus în 
magazie. A promis să nu mai vorbească la serviciu de revoluţie, 
fiindcă ştia că pasiunea lui pentru evenimentele petrecute în 
patrie, reaprinsă la Corpus Christi, nu-i adusese decât supărare. 
În Alpena se obişnuise repede cu noua lui muncă; îşi refăcuse 
cariera; trăia din nou ca un american. 

Starea mea s-a îmbunătăţit imediat, mai ales când am găsit 
casa de la Thunder Bay-River. Era mică şi nu prea arătoasă ca 
aspect exterior, dar imediat ce intrasem, mă îndrăgostisem de 
ea. Întreaga casă era orientată spre râu. În spate avea ferestre 
mari, dispuse spre o privelişte care îţi tăia răsuflarea. O scară 
ducea la parterul lambrisat minunat, spaţios şi luminos. De 
acolo dădeai spre o terasă imensă, care se termina la numai 
cinci metri de malul râului. Un mic pod de lemn ducea până la 
apă, tocmai bun pentru pescuit sau pentru a lega o barcă. Casa 
era situată la un cot al râului. In susul râului se afla un pod 
pictural, care se putea vedea bine. 

Interiorul casei era surprinzător de spaţios, cu dormitoare 
mari, două băi, două cămine şi uimitor de mult spaţiu de locuit. 
Priveliştea râului îţi dădea un sentiment de linişte. 

Moody fusese la fel de impresionat ca şi mine. Am cumpărat 


pe loc casa. 

Alpena era la numai trei ore depărtare de Bannister, aşa că 
puteam să-mi văd mai des familia. Tata şi cu mine aveam 
aceeaşi pasiune comună pentru pescuit; prindeam bibani, somni 
şi, ocazional, câte o ştiucă în râul liniştit. Mama şi cu mine 
petreceam ore întregi croşetând, gătind, sporovăind; Eram 
mulţumită că aveam posibilitatea să-mi petrec mai mult timp cu 
ei, mai ales că îmbătrâniseră. 

Mama suferea de lupus$; era bucuroasă că putea să-şi aibă 
câtva timp nepoţii pe lângă ea. Micuța Mahtob care se învârtea 
prin casă era un motiv special de bucurie pentru mama şi tata. 
Tata o numea Tobby. 

Am fost acceptaţi cu uşurinţă în societatea profesională din 
Alpena, fiind adesea vizitaţi sau invitaţi. Moody era fericit cu 
munca lui, iar eu eram fericită ca soţie şi mamă - totul până în 
acea seară când Moody se întorsese acasă de la muncă, având 
în ochi expresia mută a durerii. 

Îi murise un pacient, un băieţel de trei ani, aflat la spital 
pentru o operaţie simplă. Spitalul îl suspendase pe timpul 
investigaţiilor. 

În dimineaţa următoare a sunat sora mea Carolyn. Amărâtă, 
m-am dus la telefon; dormisem prea puţin, şi aveam ochii 
umflaţi şi roşii de plâns. Ca prin ceaţă, am auzit-o pe Carolyn 
spunând: 

— Tata are cancer. 

Am plecat imediat direct la spitalul din Car son City, unde 
Moody şi cu mine ne întâlniserăm pentru prima oară şi unde 
acum ne plimbam nervoşi de colo-colo, într-o sală de aşteptare, 
în timp ce doctorii făceau o primă operaţie abdominală. 
Rezultatele erau proaste. Chirurgii i-au făcut o rezecţie de colon, 
dar n-au putut să înlăture întreaga zonă canceroasă. Boala se 
extinsese prea mult. Ne-am sfătuit cu un chimioterapeut, care 
ne-a explicat că ar putea să-i prelungească tatii viaţa pentru un 
timp - dar nu putea spune cât. Până la urmă tot l-am pierde. 

Mi-am jurat să-mi petrec cât mai mult timp cu el, să-l ţin de 
mână şi să-i spun toate lucrurile care trebuiau spuse înainte de 
a fi prea târziu. 

Viaţa se întorsese deodată pe dos. Cu câteva luni înainte 
fuseserăm mai fericiţi ca oricând. Acum, deodată, cariera lui 


6€ Eczemă a pielii, (n. tr.). 


Moody era în pericol, tata era pe moarte, iar viitorul arăta jalnic. 

Stresul îşi cerea tributul, pe care trebuia să-l plătim atât 
individual, cât şi împreună, ca familie... 

În săptămânile următoare am făcut naveta între Alpena şi 
Carson City. Moody îi ajuta tatii să depăşească trauma operaţiei. 
Imediat ce-l vedea pe Moody i se părea că-i trec durerile. Moody 
îi oferea sfaturile sale ca medic şi-i explica terminologia 
medicală într-un limbaj accesibil. 

Când starea sănătăţii tatii s-a îmbunătăţit suficient ca să 
poată călători, Moody l-a invitat la noi în Alpena, să ne viziteze. 
Îşi petrecea ore întregi ca să-l aline pe tata, să-l ajute să accepte 
realitatea bolii şi să-l înveţe să trăiască cu rezecţia lui de colon. 

Tata era efectiv unicul pacient al lui Moody. Intotdeauna când 
erau împreună, Moody se simţea din nou medic. Dar când stătea 
în Alpena, fără să facă nimic toată ziua, devenind din ce în ce 
mai morocănos, se simţea un ratat. Şi, în timp ce săptămânile 
treceau, inactivitatea şi-a spus cuvântul. 

— La mijloc sunt raţiuni politice, afirma el mereu, vorbind 
despre cercetările întreprinse de spital. 

Moody încerca să fie la curent cu noutăţile, participând la 
numeroase seminare medicale, dar şi aşa se simţea nemulţumit, 
căci nu putea aplica în practică cunoştinţele ştiinţifice pe care le 
acumulase. 

Amândoi ne făceam griji serioase în privinţa banilor, iar eu 
continuam să cred că dispoziţia lui s-ar schimba dacă ar avea 
din nou de lucru. Niciun spital nu i-ar fi permis să lucreze ca 
anestezist în timpul investigaţiilor, dar el avea şi licenţa de 
medic general osteopat. Mă gândisem mereu că ar fi putut să 
realizeze mai mult în acest domeniu. 

— Ar trebui să mergi la Detroit, i-am propus eu. Du-te la 
Clinica din Strada Patrusprezece. Ei au nevoie de cineva. 

Moody lucrase acolo clandestin în timpul anilor săi de practică 
şi avea încă prieteni acolo. 

— Nu, răspunse el. Rămân aici şi lupt. 

În câteva zile însă s-a schimbat, retrăgându-se în el însuşi ca 
într-o cochilie de melc, certându-ne pe mine şi pe copii la cea 
mai mică, şi adesea imaginată, obrăznicie. A încetat să mai 
frecventeze seminarele fiindcă nu mai voia să fie în compania 
altor medici. Îşi petrecea zilele stând într-un fotoliu, privind în 
gol pe fereastră, spre râu, în timp ce orele se scurgeau în 


tăcere. Când se sătura de asta, dormea. Uneori asculta radioul 
sau citea câte o carte, dar îi era greu să se concentreze. Refuza 
să iasă din casă şi nu voia să vadă pe nimeni. 

Ca medic, ştia desigur că acest comportament reprezenta 
simptomele clasice ale unei depresiuni clinice. Ştiam şi eu asta, 
ca soţie de medic, dar el nu voia să asculte de nimeni şi 
respingea toate încercările de ajutor. 

Timp îndelungat am încercat să-i arăt compasiune şi să-i 
insuflu curaj, fiindcă după părerea mea, o soţie este datoare să 
facă acest lucru. Desigur, îngrijorarea mă marcase şi pe mine 
destul de vizibil. Împreună cu copiii mă duceam de mai multe ori 
pe săptămână să-l vizitez pe tatăl meu, dar Moody nu ne-a mai 
însoţit mult timp. Rămânea acasă şi era prost dispus. 

Săptămâni întregi am încercat să mă obişnuiesc cu această 
situaţie, evitând orice confruntare, întrucât speram că va ieşi din 
letargie. Simţeam însă că lucrurile nu vor mai putea merge aşa 
multă vreme. 

Săptămânile au devenit luni. Petreceam mai multe zile la 
Bannister, la tatăl meu, decât acasă, unde Moody, cu aerul lui 
absent, mă călca pe nervi. Nu aveam niciun venit, iar economiile 
noastre scădeau. 

După ce amânasem, cât de mult am fost în stare, o ceartă, în 
cele din urmă am explodat: 

— Du-te la Detroit şi caută-ţi de lucru: i-am spus. 

Moody m-a privit furios. Detesta să ridic vocea, dar acum îmi 
era indiferent. A ezitat şi s-a gândit cum să reacționeze la 
cererea soţiei lui. 

— Nu, a spus simplu şi definitiv şi a ieşit din cameră. 

Accesul meu de furie l-a făcut să devină mai vorbăreţ. Repeta 
mereu, acelaşi laitmotiv, prin care explica toate necazurile care i 
se întâmplaseră vreodată: 

— M-au suspendat din serviciu fiindcă sunt iranian. Dacă n-aş 
fi iranian, asta nu s-ar fi întâmplat niciodată. 

Câţiva medici de la spital erau în continuare de partea lui 
Moody. Treceau uneori pe la noi ca să-l salute, şi îşi exprimau 
faţă de mine îngrijorarea pentru starea depresivă a lui Moody. 
Unul dintre ei, medic cu îndelungată experienţă în tratarea 
bolnavilor mintali, s-a oferit să vină în mod regulat ca să discute 
cu Moody. 

— Nu vreau, a replicat Moody. Nu vreau să discut despre asta. 


L-am rugat să meargă la un psihiatru. 

— Eu ştiu mai mult decât ei; nu mă pot ajuta cu nimic. 

Niciunul dintre prietenii sau rudele noastre nu-şi puteau da 
seama de dimensiunile schimbării personalităţii lui Moody. 
Încetasem de mult să mai invităm musafiri, dar asta era de 
înţeles prin perspectiva grijilor noastre financiare. Prietenii şi 
rudele noastre îşi aveau viaţa lor proprie, problemele lor 
personale pe care trebuiau să şi le rezolve. Nu-şi puteau da 
seama cât de profundă era depresiunea lui Moody dacă nu le 
povesteam despre asta. 

El n-o putea face, iar eu nu voiam s-o fac. 

Mi-am căutat ceva de lucru, pentru câteva ore pe zi, şi am 
fost angajată în biroul unui avocat. Moody era furios pe mine, 
fiindcă el considera că datoria unei soţii era să rămână acasă şi 
să aibă grijă de soţul ei. 

Din zi în zi, dispoziţia lui devenea tot mai proastă. Mândria lui 
era înjosită prin întreruperea carierei, iar faptul că eu munceam 
îl considera drept o înjosire a bărbăţiei sale. Se apăra, încerca 
să-şi recâştige poziţia dominatoare asupra mea, pretinzându-mi 
ca în fiecare zi la prânz să vin acasă de la lucru şi să-i pregătesc 
masa. M-am supus acestei ridicole pretenţii, în parte ca să-l 
liniştesc, în parte fiindcă tot ce se petrecuse în ultimele luni mă 
neliniştise şi mă năucise. Nu mai aveam o viziune clară asupra 
distribuţiei rolurilor în căsnicia noastră. Aparent voiam să par 
cea mai puternică dintre noi, dar dacă lucrurile stăteau aşa 
atunci de ce alergam la prânz acasă să-i fac de mâncare? Nu 
puteam da niciun răspuns. 

La prânz îl găseam adesea încă în halatul de baie. Nu făcea 
nimic toată dimineaţa, în afară de faptul că se ocupa cât, de 
puţin posibil de copii., După ce-i pregăteam prânzul, dădeam din 
nou fuga la serviciu. Seara urma să găsesc din nou toată vesela 
murdară pe masă, iar mâncarea abia atinsă. Soţul meu va sta 
iar întins pe sofa şi va vegeta. 

Dacă se enerva că mergeam, la lucru, atunci îl întrebam de ce 
nu face el nimic. 

Această ciudată existenţă s-a prelungit mai bine de un an, 
perioadă în care munca mea mi-a oferit un sentiment de 
împlinire, pe când viaţa mea personală devenea tot mai lipsită 
de sens. Postul meu, la început doar pentru o jumătate de 
normă, s-a prelungit cu timpul mai mult decât o normă 


obişnuită. Salariul meu nu se prea potrivea cu stilul de viaţă de 
până acum şi, când economiile au început să se subţieze, mi-am 
impus încă o dată voinţa în faţa lui Moody şi am oferit spre 
vânzare minunata noastră casă. J 

Am pus în grădina din faţă o tăbliță pe care scrisesem: CASA 
DE VÂNZARE DIRECT DE LA PROPRIETAR şi am aşteptat să văd 
ce se va întâmpla. Dacă aveam noroc, puteam economisi în 
acest fel comisionul pentru misit... 

Săptămâni întregi Moody mi-a spus că trecuseră duzini de 
perechi ca să vadă drăguţa noastră căsuţă cu spectaculoasa ei 
vedere spre râu, dar nimeni nu făcuse nicio ofertă. Îl suspectam 
pe Moody că proceda intenţionat ca să-i descurajeze pe 
cumpărători, sau că apariţia lui neglijentă şi morocănoasă îi 
speria. 

În cele din urmă, Moody mi-a spus într-o seară că o familie se 
arătase interesată de casă şi urma să vină a doua zi, ca s-o mai 
vadă o dată. Am hotărât să fiu acasă când vor veni. 

„Când am sosit acasă de la serviciu, la timpul fixat pentru 
întâlnire, am găsit casa într-o dezordine totală. L-am trimis pe 
Moody după nişte cumpărături, m-am grăbit să fac ordine în jur 
şi am prezentat eu însămi casa. 

— Ne place, mi-a spus bărbatul, dar în cât timp vă puteţi 
muta? 

— Când doriţi să aveţi casa? 

— In două săptămâni. 

Asta m-a deconcertat puţin, dar ei s-au oferit să ne preia 
ipoteca şi să ne plătească diferenţa în bani lichizi. Am fi rămas 
astfel, chiar după ce ne-am fi achitat toate datoriile, cu vreo 
douăzeci de mii de dolari în plus, iar noi aveam nevoie urgentă 
de bani. 

E-n regulă, am spus. 

Când Moody s-a întors acasă şi a aflat ce afacere încheiasem, 
s-a făcut livid la faţă. 

— Şi unde ne vom muta în două săptămâni? a răcnit el. 

— Avem nevoie de bani, am spus pe un ton hotărât. Trebuie 
să avem banii. 

Ne-am certat îndelung, încercând să găsim o ieşire pe 
moment, dar discuţia a degenerat scoțând acum la suprafaţă 
din străfunduri uitate şi alte dezamăgiri acumulate pe parcurs. 
Era o luptă inegală, căci Moody abia putea să reziste unei 


asemenea confruntări. A făcut o slabă încercare de a-şi 
demonstra autoritatea de cap al familiei, dar ştiam amândoi că 
el renunţase la tron. 

— Tu ne-ai adus în această situaţie, i-am reproşat furioasă. Nu 
putem aştepta până când nu vom mai avea nimic. Trebuie să 
vindem acum. 

L-am constrâns să semneze contractul de vânzare. 

Următoarele două săptămâni au fost mai agitate decât 
oricând. Am golit toate dulapurile şi sertarele şi am împachetat 
toate resturile vieţii noastre din Alpena, dar nu ştiam încotro ne 
vom îndrepta. Moody nu mi-a ajutat deloc... 

— Împachetează-ţi măcar cărţile tale, i-am spus. Avea o 
bibliotecă mare care se compunea din cărţi de medicină şi 
volume de propagandă islamică. 

Într-o dimineaţă i-am pus în braţe câteva cutii de carton şi i- 
am spus: 

— Astăzi îţi împachetezi cărţile! 

Când m-am întors târziu de la muncă, după o zi obositoare, l- 
am găsit stând fără chef, tot în halatul de dimineaţă, neras şi 
nespălat. Cărţile lui erau tot pe rafturi. Am explodat din nou: 

— Îţi cer să-ţi faci geamantanul în seara asta. Mâine te urci în 
maşină şi pleci la Detroit, şi nu te întorci înapoi până nu ai un 
serviciu. M-am săturat de toate astea. Nu mai vreau să trăiesc 
aşa niciun minut mai mult. 

— Nu pot să găsesc de lucru, a murmurat el. 

— Nici n-ai încercat măcar. 

— Nu pot să-mi găsesc un post până când suspendarea mea 
de la spital nu e anulată. 

— Nu trebuie neapărat să faci anestezie. Poţi să lucrezi ca 
medic generalist. 

Se simţea rănit şi nu se putea apăra decât cu argumente 
foarte slabe. 

— N-am mai lucrat de ani de zile ca medic generalist, spuse el 
încet. Nu vreau să fac medicină generală. 

Îmi amintea de Reza care nu voia niciun post în America dacă 
nu putea deveni curând preşedinte al companiei. 

— Eu fac o mulţime de lucruri pe care trebuie să le fac, deşi 
nu doresc deloc să le fac, i-am spus eu şi supărarea meacrescu. 
Mi-ai distrus şi aşa viaţa în multe privinţe. Nu mai vreau să mai 
trăiesc în felul ăsta. Eşti un puturos. Profiţi de situaţie. N-ai să 


găseşti niciodată un post dacă stai aici şi zaci. Trebuie să umbli 
şi să cauţi. Nu va cădea din cer. Nu, te duci acum şi nu vii înapoi 
până n-ai găsit un post sau - cuvintele mi-au scăpat înainte să 
realizez ce spuneam - voi divorța de tine. 

Nu exista nicio întrebare, ultimatumul meu era sincer. 

Moody a făcut ce i-am spus. In seara următoare m-a sunat din 
Detroit. Avea un post la Clinică. Urma să înceapă lunea 
următoare, după Paşti. 

De ce, mă întrebam, aşteptasem atât de mult? 

De ce nu mă impusesem mai des înainte? Sfârşitul săptămânii 
Paştelui 1983 ne-a găsit într-o mare agitaţie. Trebuia să ne 
mutăm în Vinerea Mare din casa noastră, iar Moody urma ca luni 
să-şi ia în primire postul de la Detroit. 

Miercuri încă nu găsisem nicio locuinţă. Eram îngrozitor de 
agitată, dar aveam totuşi un sentiment de satisfacţie. Cel puţin 
făceam ceva. 

Un client de la biroul unde lucram, vicepreşedintele unei bănci 
locale, auzind de problema noastră, ne-a oferit o soluţie 
temporară. In urma unui act executoriu, tocmai primise o casă şi 
ne-a propus să ne-o închirieze lunar. Am semnat contractul în 
Vinerea Mare la prânz şi am început imediat să ne mutăm 
lucrurile în noua casă. 

La sfârşit de săptămână Moody a dat dovadă de oarecare 
energie, ajutându-mă să aranjez casa. Duminică, m-a sărutat de 
despărţire, înainte de a pleca la un drum de cinci ore spre 
Detroit. Era primul sărut după luni de zile şi am simţit o dorinţă 
care m-a surprins. Nu se bucura încă de munca grea de la 
clinică, dar îmi puteam da seama că se simţea deja mai bine. 
Pentru mândria sa rănită fusese foarte bine că reuşise să 
primească atât de simplu un post. Plata era foarte bună, chiar 
dacă nu se compara cu salariul lui de la spitalul din Alpena, şi 
ajungea la aproape nouăzeci de mii de dolari pe an. 

La scurt timp, trăiam din nou potrivit unei rutine zilnice, 
comparabilă, în mod plăcut, cu primii ani în care ne 
cunoscuserăm. În timpul săptămânii ne rezolvam separat 
treburile, iar la sfârşitul de săptămână, mergeam, alternativ, 
când la Alpena, când la Detroit. 

Starea spirituală a lui Moody se regenera. 

— Ne înţelegem de minune, îmi spuse el la una dintre aceste 
vizite. 


Era foarte fericit că de câte ori ne întâlneam Mahtob îi şi sărea 
în braţe în clipa în care îl vedea, fericită că tatăl ei era la fel ca 
înainte. 

Primăvara, vara şi toamna au zburat. Chiar dacă Moody ura 
Detroiitul, deşi se părea că în mediul metropolei te loveai de 
mult mai puţină intoleranţă, era convins că viitorul său 
profesional, într-o specialitate sau alta, era acolo. _ 

În ce mă priveşte, mă simţeam în sfârşit din nou liberă. În 
timpul săptămânii luam singură toate deciziile. La sfârşit de 
săptămână mă îndrăgosteam din nou. Poate că asta era formula 
ce se potrivea cel mai bine căsniciei noastre. 

Pentru un timp, am fost mulţumită. 

În martie 1984 am primit un telefon de la Teheran. O voce de 
bărbat care vorbea într-o engleză stricată, era un accent 
pronunţat, s-a recomandat drept Mohamed Ali Ghoadsi. Spunea 
că ar fi un nepot al lui Moody. In perspectiva tendinței 
manifestată de familie pentru căsătorii între rude, acest lucru 
putea să însemne orice. Păreau să existe sute de iranieni pe 
care Moody îi considera drept nepoţii lui. 

A întrebat cum ne merge lui Mahtob şi mie, încercând în zadar 
să lege o conversaţie. Când m-a întrebat de Moody, am scris 
numărul lui de telefon, spunându-i că i-l voi da lui Moody ca 
acesta să-i telefoneze. 

Am transmis mesajul la Detroit, iar Moody m-a sunat din nou, 
chiar în aceeaşi seară. Fusese Mammal, îmi relată el, al patrulea 
fiu al surorii sale, Ameh Bozorg. Moody îmi spuse că Mammal 
fusese întotdeauna prea slab, dar că în ultimele luni pierduse şi 
mai mult în greutate. Doctorii de la Teheran diagnosticaseră un 
ulcer stomacal şi-l operaseră, dar el continuase să slăbească. 
Disperat, zburase în Elveţia, pentru un consult. Medicii elveţieni 
i-au spus că chirurgii iranieni greşiseră operaţia iniţială, iar 
stomacul lui „trebuia cusut încă o dată. Îi telefonase unchiului 
său în America ca să-i ceară sfatul, unde ar trebui să-şi facă 
operaţia. 

— Nu i-am spus ce trebuie să facă, mi-a spus Moody. Tu ce 
crezi? î 

— Lasă-l să vină aici, i-am propus eu. Il putem ajuta să 
găsească un spital unde să se opereze. 

Moody a fost fericit, auzind părerea mea. 

— Dar, spuse el, e foarte greu să scoţi bani din lran. 


— De ce nu-i plăteşti tu operaţia? l-am întrebat. Aş aştepta să 
faci asta şi pentru familia mea, dacă ar fi necesar. 

— Okay. Grozav! 

Am pregătit totul şi în câteva zile Mammal se afla în avionul 
de America. Conform orarului avioanelor, urma să sosească într- 
o vineri, la începutul lui aprilie. Moody voia să-l ia de la aeroport 
şi, de acolo, să vină direct, fiind sfârşit de săptămână, la Alpena, 
ca Mammal să ne cunoască. 

Cu totul altfel decât revoluționarii gălăgioşi care se infiltraseră 
în viaţa noastră din Corpus Christi, majoritatea iranienilor pe 
care îi cunoşteam aici se comportau ca nişte oameni cultivați şi 
politicoşi. Aveau, desigur, vederi demodate despre femei, dar 
asta se manifesta în general printr-o curtoazie plină de atenţie, 
care, altfel, te flata. Îmi propusesem să fiu o gazdă generoasă 
pentru nepotul lui Moody. Pregăteam bucuroasă o cină iraniană, 
în Timp ce, împreună cu copiii, îi aşteptam să sosească. 

In mod nefericit l-am urât pe Mammal din clipa în care a intrat 
pe uşă. Era mic de statură, ca majoritatea bărbaţilor iranieni - şi 
poate de aceea - avea un comportament insolent: Barba şi 
mustaţa ţepoasă îi dădeau un aspect neîngrijit. Ochii mici, 
adânciţi în orbite, mă străpungeau cu privirea, trecând prin mine 
ca şi când n-aş fi existat. Intreaga lui înfăţişare părea să spună: 

— Cine eşti tu? Sunt mai valoros decăt tine. 

In afară de asta, influenţa lui asupra lui Moody era de-a 
dreptul neliniştitoare. Primele cuvinte pe care le-a rostit au 
sunat cam aşa: 

— Trebuie să vii în vizită la Teheran. Toţi aşteaptă să te vadă 
pe tine şi pe Mahtob. 

Mă îngrozea gândul ăsta. În această primă seară bărbaţii au 
petrecut ore în şir, discutând aprins în farsi. Era, poate, un lucru 
de înţeles, căci îşi puteau spune multe noutăţi despre familie, 
dar mă temeam că Moody va lua în serios invitaţia lui Mammal. 
Dar, pentru că vorbeau numai în farsi, mă excluseseră în 
totalitate din conversaţia lor, deşi engleza lui Mammal era 
acceptabilă. 

In scurt timp am început să număr orele ce mai rămăseseră 
până la sfârşitul săptămânii şi mă bucuram deja de o duminică 
seara liniştită, când Moody şi Mammal se vor afla din nou pe 
drumul spre Detroit. Dar, duminică după-amiază, Moody îmi 
spuse: 


— Lasă-l să stea aici, cu tine, în timp ce eu mă ocup de 
aranjamentele pentru operaţie. 

— Nu, am spus eu. E nepotul tău. E oaspetele tău. 

Moody mi-a argumentat clar că el avea de lucru la clinică. 
Mammal avea nevoie de îngrijire. Trebuia să urmeze un regim 
foarte strict. Eu puteam să nu merg câteva zile la serviciu, până 
când va fi hotărâtă exact data operaţiei. 

Nu mi-a mai lăsat timp să discut. Undeva, într-un colţişor al 
creierului meu realizam că Moody îşi recăpăta puterea de 
influenţă asupra mea. Dar m-am liniştit spunându-mi că toată 
treaba nu va dura decât câteva zile. _ 

M-am hotărât să fac totul cât mai bine. Imi era milă de 
Mammal, căci cursa aeriană îi rătăcise bagajul. Prietena mea, 
Annie Kuredjian, o armeancă croitoreasă, m-a însoţit ca să 
cumpăr haine noi de schimb pentru Mammal. Annie a modificat 
toate lucrurile ca să se potrivească cu făptura lui neobişnuit de 
slabă. 

Mammal a acceptat hainele fără niciun cuvânt de mulţumire. 
Le-a depozitat în camera lui şi a purtat mai departe aceeaşi 
cămaşă care puţea şi aceiaşi blujeans. 

Când geamantanul lui Mammal a fost găsit şi, în fine, i-a fost 
restituit, era plin de cadouri pentru noi. Dar nu conţinea nicio 
haină împachetată. Deşi, urma, probabil să rămână mai multe 
luni în America, avea de gând, evident, să poarte aceleaşi 
lucruri în fiecare zi. 

— Nu vrei să-ţi spăl hainele, l-am întrebat. 

— Nu, a dat el din cap indiferent. 

Când, odată cu sfârşitul de săptămână, Moody a venit acasă, 
mi s-a părut incredibil să nu simtă duhoarea până când nu i-am 
atras eu atenţia. 

— Du-te şi scoate-ţi hainele ca Betty să le poată spăla. Şi fă-ţi 
şi un duş. 

Nepotul lui Moody s-a supus făcând o grimasă. Duşul era un 
eveniment-rar în viaţa lui, iar el considera acest lucru mai 
curând ceva neplăcut, decât ca o nouă experienţă. 

Două săptămâni întregi a rămas Mammal în casa mea ca 
musafir leneş, pretenţios şi obraznic, până când l-am dus la 
operaţie la spitalul din Carson City. Am făcut apoi o vizită 
familiei mele şi m-am întors la Alpena, scoţându-l pe Mammal 
din viaţa mea. 


Mai târziu, Moody mi-a relatat că Mammal se simţise ofensat 
deoarece nu-mi mai luasem încă o dată liber, că nu găsisem pe 
cineva să rămână o noapte cu copiii, că nu mai făcusem încă o 
dată drumul, de patru ore, pentru a fi lângă el când a fost 
operat. 

Au trecut zece zile în care Mammal a rămas la spital ca să se 
vindece. Apoi, Moody l-a luat pe nepotul său aflat în 
convalescenţă, de la spitalul din Carson City şi l-a adus la 
Alpena, punându-l încă o dată sub oblăduirea mea. 

— Nu, nu mai vreau să mai am grijă de el, am protestat eu. 
Ce să fac dacă i se întâmplă ceva? Tu eşti medicul. Tu poţi avea 
grijă de el. 

Moody abia dacă a auzit protestele mele. S-a întors la Detroit 
lăsându-l pe Mammal la mine. 

Mă detestam pentru că mă reîntorsesem la rolul meu de soţie 
supusă, dar făceam totuşi pe guvernanta şi-i pregăteam cele 
cinci mese de regim care îi fuseseră prescrise zilnic. li plăcea 
mâncarea mea la fel de mult cum îmi plăcea mie să gătesc 
pentru el. Dar nu exista altă ieşire decât să suport până ce 
Mammal se va reface şi se va putea întoarce în Iran. 

Moody considera că Mahtob va fi pe loc atrasă de Mammal. A 
încercat s-o constrângă să-şi petreacă mai mult timp împreună 
cu nepotul lui, dar Mahtob a reacţionat la fel ca mine faţă de 
iranianul jegos. 

— Las-o în pace, i-am sugerat. Mahtob nu poate fi constrânsă 
să se împrietenească cu cineva. Aşa e ea. Ştii foarte bine. Nu 
încerca să-i dai prea multă atenţie şi ea va veni singură la tine, 
dacă-i va face plăcere. 

Moody n-a vrut să mă asculte. A plesnit-o chiar de câteva ori 
fiindcă părea să-i fie frică de Mammal. 

În săptămâna când Moody fusese la Detroit, îi telefonase lui 
Mammal în fiecare seară. Vorbeau ore întregi în farsi şi am ajuns 
repede la concluzia că Moody îl folosea pe Mammal ca să mă 
spioneze. Într-o seară, de exemplu, Mammal a pus brusc 
receptorul jos şi mi-a spus că Moody vrea să-ini vorbească. Soţul 
meu era furios. De ce o lăsasem pe Mahtob, împotriva indicaţiei 
lui, să vadă un anumit program de televizor. 

Sfârşiturile noastre liniştite de săptămână aparţineau de- 
acum trecutului. Moody venea la Alpena ca să-şi petreacă 
sâmbăta şi duminica în interminabile discuţii cu Mammal, să fie 


informat despre treburile familiei, să se aprindă din nou pentru 
Ayatollahul Khomeini şi să defăimeze obiceiurile şi morala 
occidentală - şi în special pe cele americane. 

Ce trebuia să fac? La fiecare sfârşit de săptămână izbucnea, 
tot mai puternic, la soţul meu, americanizat de douăzeci şi cinci 
de ani, personalitatea lui de iranian. Atâta timp cât Mammal era 
aici, dragostea mea pentru soţul meu era pusă la grea 
încercare. Mă căsătorisem cu americanul Moody; acest Moody 
iranian era un străin nepoftit. Şi la toate astea se adăuga faptul 
că el şi Mammal vorbeau continuu să ne ia, pe Mahtob şi pe 
mine, într-o vizită de familie, la Teheran. 

La sfârşit de săptămână se retrăgeau şi aveau lungi discuţii, 
foarte animate, de neînțeles. Deşi vorbeau în ifarsi, coborau 
vocea ori de câte ori intram în cameră. 

— Când va pleca odată? am întrebat disperată într-o zi. 

— Nu poate pleca fără consimţământul medicilor, răspunse 
Moody. 

Două întâmplări grăbiră izbucnirea unei crize. În primul rând 
banca găsise un cumpărător pentru casa pe care o 
închiriaserăm, astfel încât eram constrânşi să ne mutăm. Cam 
tot în aceeaşi perioadă norma mea de muncă în biroul 
avocatului se micşorase. Era clar pentru toţi că era timpul să mă 
mut. 

Şi Moody ştia deja unde trebuia să mă mut. A anunţat că era 
timpul să ne începem o nouă viaţă ca o familie unită. 

Nu voiam să mă mut şi de fapt nici nu eram sigură dacă 
voiam să renunţ la independenţa mea. Dar ştiam că Mammal va 
pleca curând în Iran şi-mi puneam mari speranţe în faptul că 
Moody şi cu mine ne vom putea relua stilul de viaţă anterior, 
elegant şi comod. Deşi nu discutasem acest subiect, singura 
alternativă era un divorţ. Asta era clar, luând în considerare 
insistenţele lui Moody. Aşadar, am aprobat să mă mut la Detroit. 
Depăşisem ceea ce fusese mai greu sau, cel puţin, aşa speram, 
mă rugam eu. Voi încerca - într-adevăr voi încerca - să refac 
căsătoria noastră. 

Mi-am luat totuşi o măsură de precauţie. Pentru că viitorul nu 
mi se părea deloc sigur, mă temeam să nu mai rămân 
însărcinată, aşa că în săptămâna dinaintea mutării m-am dus la 
un doctor şi mi s-a fixat o membrană anticoncepţională 
spiralată. 


Moody locuise într-un mic apartament foarte mic, aşa că 
trebuia să începem din nou să căutăm o casă. Presupuneam că 
vom cumpăra o casă, dar Moody a insistat să închiriem una 
pentru o perioadă mai îndelungată şi să căutăm un teren care 
să ne placă, unde să ne construim casa mult visată. Faptele se 
petrecuseră atât de repede, încât totul mi se învârtea în cap. 
Moody îşi recăpătase puterea de influenţă asupra mea. Înainte 
de a-mi da seama exact ce se petrece, închiriaserăm o casă în 
Southfield şi ne-am mutat - eu, Moody, Joe, John, Mahtob... şi 
Mammal. 

Am înscris-o pe Mahtob la o excelentă şcoală Montessori în 
apropiatul Birmingham, condusă de femeia care adusese pentru 
prima dată acest sistem din Europa în America. 

Moody îmi cumpărase o maşină nouă şi aproape în fiecare zi îl 
luam pe Mammal cu mine ca să vadă monumentele şi 
priveliştile din Detroit sau, pur şi simplu, să poată cumpăra ce 
voia cu banii pe care soţul meu i-i oferea cu multă generozitate. 
Comportamentul lui Mammal era la fel de puţin plăcut şi lipsit 
de respect ca întotdeauna, dar el părea să creadă că eram 
încântată de prezenţa lui. În realitate, bineînţeles, trăiam numai 
pentru ziua când urma să se întoarcă în Iran. 

Mammal a rămas la noi până la jumătatea lui iulie şi, cu cât se 
apropia mai mult ziua plecării, cu atât insista mai mult ca noi - 
Moody, Mahtob şi cu mine - să face neapărat o vizită familiei, în 
Teheran. 

Spre groaza mea, Moody a fost de acord şi a anunţat că vom 
veni în august pentru un concediu de două săptămâni. Joe şi 
John puteau rămâne pentru această perioadă la tatăl lor. 

Brusc, discuţiile secrete, până noaptea târziu ale lui Moody şi 
Mammal luară o formă mult mai amenințătoare. În timpul celor 
câteva zile dinaintea plecării lui Mammal, Moody şi-a petrecut 
fiecare minut liber cu el. Puneau oare ceva la cale? 

O dată i-am confruntat cu cele mai întunecate temeri ale 
mele: 

— Ce faceţi de fapt aici? am întrebat. Plănuiţi s-o răpiți pe 
Mahtob ca s-o duceţi la Teheran? 

— Nu fii caraghioasă, a spus Moody. Ai înnebunit? Du-te la un 
psihiatru. 

— Nu sunt atât de nebună ca să plec cu tine în Iran. Tu poţi 
pleca. Copiii şi cu mine rămânem aici. 


— Tu şi cu Mahtob, veniţi cu mine, a spus Moody. E un lucru 
hotărât. 

Bineînţeles că aveam o alternativă. Una amară, dar care 
începuse să prindă contur în capul meu. Mizam încă pe 
speranţa că ne putem cârpi din nou căsnicia, mai ales după 
plecarea lui Mammal. Nu voiam să mă supun, nici pe mine şi 
nici pe copii, traumatismului unui divorţ. 

Dar nici nu voiam să plec în Iran. 

Moody a devenit mai înţelegător, şi a încercat să discute cu 
mine. 

— De ce nu vrei să mergi? m-a întrebat el. 

— Pentru că ştiu că, dacă merg cu tine şi tu vei hotărî să 
rămâi acolo, nu mă mai pot întoarce acasă. 

— Ah, asta te nelinişteşte deci, exclamă Moody pe un ton 
prietenos. Nu ţi-aş face niciodată aşa ceva. Eu te iubesc. 

Deodată îi veni o idee: 

— Adu-mi Coranul, mi-a spus el. 

Am adus cartea sfântă a Islamului de la locul ei din bibliotecă 
şi i-am dat-o soţului meu. 

A pus mâna pe cartea sfântă şi a declarat: 

— Jur pe Coran că nu te voi sili niciodată să rămâi în Iran. Jur 
pe Coran că nu te voi sili niciodată să rămâi undeva contra 
voinţei tale. 

Mammal mi-a promis şi el, din partea lui: 

— Nu se va întâmpla niciodată asta, mă asigură el. Familia 
noastră n-ar accepta aşa ceva. Îţi promit că nu se va întâmpla 
un asemenea lucru, îţi promit că dacă se va ivi vreo problemă, 
familia noastră se va îngriji s-o rezolve. 

Un sentiment de uşurare m-a cuprins. 

— Bine, am spus. Plecăm. 

x kx x 

Moody a adus tichetele de avion. Întâi august sosise mai 
repede decât aş fi voit. Deşi soțul meu făcuse acea promisiune 
gravă şi solemnă, eram cuprinsă de îndoieli din ce în ce mai 
mari. El devenea tot mai bucuros. Petrecea ore în şir citind o 
mulţime de cărţi iraniene ce-i cădeau în mână. Vorbea plin de 
afecţiune despre familia lui - în special despre Ameh Bozorg. 
Începuse să-şi spună rugăciunile. Se transforma din nou, în faţa 
ochilor mei, dintr-un american într-un iranian. 

În secret, am consultat o avocată. 


— Trebuie să plec cu el sau să divorţez, am întrebat-o. Nu 
vreau să plec în Iran. Mi-e teamă că, dacă plec acolo, nu-mi va 
permite să mă întorc acasă. 

Am discutat această posibilitate şi în timp ce vorbeam m-a 
străfulgerat şi o altă idee care m-a făcut şi mai mult să mă- 
nspăimânt. Chiar posibilitatea unui divorţ era riscantă - poate 
chiar mai riscantă decât călătoria în sine. Dacă divorţam, dacă 
mă despărţeam de Moody, n-aş mai fi existat în viaţa lui. N-ar 
mai fi avut nicio posibilitate să mă ducă pe mine în Iran, dar ce 
s-ar întâmpla cu Mahtob? Dacă ar lua-o cu el în Iran şi s-ar hotărî 
să rămână acolo, mi-aş pierde fiica pentru totdeauna. 

— E necesar să aibă dreptul de a-şi vizita fiica? am întrebat 
eu. Nu puteam convinge un judecător că asta înseamnă un 
pericol pentru Mahtob astfel încât Moody să fie ţinut departe de 
ea? 

Avocata mi-a atras atenţia că legea americană nu permite 
aplicarea unei pedepse înainte de comiterea faptului încriminat. 

— El n-a comis nicio crimă. Nu există niciun motiv care să-l 
priveze de dreptul de a-şi vizita fiica. Deşi nu văd cu ochi buni 
plecarea dumneavoastră în Iran, continuă avocata, nu văd ce-aş 
putea găsi ceva rău în asta. Poate că Moody a fost supus prea 
multă vreme unei anumite tensiuni şi acum e prea deprimat; 
aşa că, poate, se va simţi mai bine după ce îşi va vedea familia. 
Poate se va reîntoarce la un nou început. Sunt convinsă că 
plecarea i-ar face bine. 

Conversaţia m-a năucit şi mai tare decât fusesem înainte. 
Dacă introduceam divorţul, ştiam în inima mea că Moody mi-ar 
lua fiica şi ar condamna-o la viaţa îngrozitoare din Iran. N-aveam 
de ales decât speranţa ca, independent de ce comploturi reale 
sau imaginare se învălmăşeau în capul lui Moody, diferenţele 
sociale îl vor determina, în cele din urmă, să se întoarcă în 
America. Pe vremea aceea nu puteam decât să-mi imaginez cât 
de îngrozitoare era viaţa în Iran, dar trebuia să accept şansa ca 
aceste două săptămâni să-i fie suficiente lui Moody. 

Motivul real pentru care urma s-o iau pe Mahtob în Iran era 
următorul: Potrivit religiei lui Moody, şi eu şi Mahtob am fi fost 
blestemate dacă nu făceam asta. 

Ziua fixată sosi. Mahtob şi cu mine ne-am împachetat puţine 
lucruri, lăsând loc pentru cadourile pe care voiam să le luăm în 
Iran. Moody avea însă mai multe bagaje. O sacoşă era plină cu 


medicamente pe care, spunea el, voia să le doneze comunităţii 
medicale locale. În ultimul moment i-a venit şi lui Mahtob ideea 
să-şi ia iepurele. 

Şi astfel am plecat pe 1 august 1984, zburând mai întâi la 
New-York şi apoi la Londra. Acolo am făcut o întrerupere de 
douăsprezece ore, timp destul ca să ne plimbăm. l-am cumpărat 
lui Mahtob o pereche de păpuşi englezeşti. Cu cât orele treceau, 
cu atât teama mea de a urca într-un alt avion creştea. 

În timp ce aşteptam pe aeroportul din Heathtrow, puţin 
înaintea zborului nostru peste Cipru spre Teheran, Moody începu 
să discute cu un medic iranian care se întorcea acasă după o 
vizită în America. 

— Sunt greutăţi de a ieşi din nou din ţară? l-am întrebat 
nervoasă. 

— Nu, m-a asigurat el. 

Medicul iranian ne-a dat câteva sfaturi cum am putea să 
trecem mai uşor pe la vamă. 

— lranienii, ne explică el, pun taxe vamale foarte mari pe 
produsele fabricate în America ce sunt introduse în ţară. Dacă le 
spuneţi însă că rămâneţi acolo şi vreţi să munciţi, atunci e 
posibil să nu plătiţi nicio vamă, spuse el. 

Nu voiam să aud aşa ceva, nici dacă în felul acesta 
economiseam bani. 

— Dar noi nu rămânem. 

— Ştiu, mă întrerupse el. 

— Nici nu ne gândim să rămânem în lran, continuai eu. 
Rămânem acolo numai două săptămâni şi apoi ne întoarcem 
imediat. 

— Da, spuse el. Apoi Moody şi cu el începură să discute în 
farsi. 

Când a venit timpul să urcăm, la bordul avionului, tremuram 
din tot corpul. Voiam să tip, să mă întorc şi să fug jos pe pistă, 
dar trupul nu dădea ascultare sufletului. Cu Mahtob, care mă 
ţinea strâns de mână, am urcat în avion, ne-am găsit locurile şi 
ne-am pus centurile. 

În timpul zborului spre Cipru am realizat dilema din mintea 
mea. Când roţile au atins pământul insulei mediteraneene, 
ştiam că sosise ultima şansă. Trebuia s-o iau pe Mahtob, să fug 
şi să iau primul avion spre casă. 

M-am oprit asupra acestei opţiuni, dar în urechi îmi răsunau 


cuvintele avocatei: 

— El n-a comis încă nicio crimă. Nu există niciun motiv ca să-l 
privaţi de dreptul de a o vizita pe Mahtob. 

De altfel nici n-aş fi putut fugi din avion. Când aparatul a 
început să ruleze pe pistă, un steward ne a explicat la microfon 
că escala din Cipru este foarte scurtă, aşa încât pasagerii care 
îşi continuau zborul spre Teheran, trebuiau să rămână la bord. 

După numai câteva minute eram din nou pe pista de 
decolare. Motoarele au accelerat. Botul avionului s-a îndreptat în 
sus, roţile au pierdut contactul cu pământul. Am simţit puterea 
de împingere a motoarelor care ne urca spre cer. 

Mahtob se ghemuise lângă mine, epuizată de lunga călătorie. 

Moody citea o carte iraniană. 

Eu stăteam aici, aproape înnebunită de atâta încordare, într-o 
stare de şoc, ştiind spre ce destinaţie mă îndreptam, dar nu şi 
soarta care mă aştepta. 


24 


Miercuri, 29 ianuarie 1986, era o seară rece şi întunecoasă la 
fel ca dispoziţia mea. Oglinda îmi arătă un obraz roşu, umflat, 
urmarea unei nopţi pe care o petrecusem plângând. Moody a 
dus-o pe Mahtob la autobuzul şcolii şi mi-a spus apoi că vom 
merge la Biroul Liniilor Aeriene Elveţiene pentru a-mi preda 
paşaportul, pe care ei îl vor păstra acolo până mă voi îmbarca 
vineri la bordul avionului. 

— Trebuie să mă duc împreună cu Chamsey şi Khanum Hakim 
la tavauni, i-am reamintit eu. 

— Nu putea să treacă peste discuţia mea cu soţia bărbatului 
cu turban. 

Intâi trecem pe la Elveţieni, a spus el. 

Asta presupunea o grămadă de vreme, căci Biroul Liniilor 
Aeriene Elveţiene se afla la capătul opus al oraşului. In timp ce 
goneam cu taxiul prin oraş, mă concentram asupra drumului pe 
care-l aveam de făcut mergând la târguieli. Ne va lăsa pe noi, 
trei femei singure? Voi putea telefona? 

Spre îngrijorarea mea Moody mă însoţi la locuinţa lui 
Chamsey. 

— Ce s-a întâmplat? mă întrebă ea când îmi văzu faţa? 

N-am răspuns. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat, pretinse ea. 

Moody stătea ameninţător lângă mine. 

— Nu vreau să plec în America, am spus eu plângând. Moody 
pretinde să plec ca să rezolv câteva afaceri. Trebuie să vând 
totul Dar nu vreau să plec. 

Chamsey se întoarse către Moody. 

— N-o poţi constrânge să rezolve afaceri într-un asemenea 
moment. Las-o să plece numai pentru câteva zile la tatăl ei. 

— Nu, mârâi Moody. Tatăl ei nu e nici măcar bolnav. E numai 
un truc. Ei au aranjat totul. 

— Ba da, e adevărat, am strigat eu. Tata e cu adevărat 
bolnav, asta o ştii şi tu. 

In faţa lui Chamsey şi Zari ne-am aruncat în faţă unul altuia 
toată ura pe care o simţeam reciproc. 

— Ai căzut în propria ta cursă! răcnea Moody. Asta a fost 
numai un truc ca să te ducă înapoi în America. Acum trebuie să 
pleci. Vei pleca şi o să-mi trimiţi toţi banii aici. 


— Nu! am ţipat eu. 

Moody m-a apucat de braţ şi m-a târât spre uşă. 

— Plecăm, a anunţat el. 

— A Bozorg. Calmează-te, spuse Chamsey. Trebuie să 
discutaţi despre asta în linişte. 

— Plecăm, a repetat Moody. 

Când m-a tras cu brutalitate afară, n-am întors şi le-am strigat 
lui Chamsey şi lui Zari: 

— Vă rog, ajutaţi-mă. Interesaţi-vă de mine. O să ne facă 
ceva. 

Moody a trântit uşa. 

Ţinându-mă strâns de braţ m-a tras de-a lungul trotuarului 
îngheţat până la Hakimi. Pe tot drumul, care dura vreo 
cincisprezece minute, mi-a strigat obscenităţi, repetându-le 
mereu într-un limbaj degradant. Nu înjurăturile îmi secau atât 
sufletul, cât ceea ce ţipa: 

— N-ai s-o mai vezi niciodată pe Mahtob! 

Când ne-am apropiat de casa familiei Hakim, mi-a spus: 

— la seama! Să nu mai verşi o lacrimă în faţa lui Khanum 
Hakim. Să nu laşi să se observe ceva. 

Moody n-a primit ceaşca de ceai oferită de Khanum Hakim. 

— Să mergem la tavauni, a spus el. 

Ne-am dus toţi trei la prăvălia moscheei. Moody-nu mi-a dat 
nicio clipă drumul la braţ. Am cumpărat o provizie de linte şi am 
plecat acasă. 

După-amiază, Moody a lucrat în cabinet. Fără să vorbească un 
cuvânt cu mine, mă păzea tăcut, aşa cum avea de gând să facă 
şi următoarele două zile, până când mă voi urca în avionul de 
America. 

După ce s-a întors de la şcoală şi s-a asigurat că tatăl ei e 
ocupat, Mahtob a venit la mine în bucătărie, spunându-mi brusc: 

— Mamă, te rog, du-mă astăzi în America! Era prima oară 
după luni de zile că îmi cerea aşa ceva. Simţea şi ea că nu mai 
trebuia să rămânem aici. 

Am început s-o legăn în braţele mele. Lacrimile ne şiroiau pe 
obraji, se amestecau unele cu altele. 

— Mahtob, nu putem pleca acum, i-am spus. Dar nu-ţi face 
nicio grijă. Nu plec şi te las în Teheran. Nu plec fără tine în 
America. 

Cum trebuia să procedez ca să-mi ţin promisiunea? Mă putea 


oare duce târându-mă şi ţipând până la avion? Mi-am dat 
seama, că ar fi putut face asta şi nimeni nici nu s-ar fi gândit 
măcar să-l oprească. Ar fi putut să-mi administreze un sedativ, 
ca să nu mai pot gândi. Putea să facă orice. 

Fereshteh a venit după-amiaza târziu ca să-şi ia rămas bun. 
Ştia că eram adânc deprimată şi încerca, cât putea mai bine, să 
mă mângâie. Nu mă mai puteam preface în faţa ei şi nici a altor 
prieteni sau a lui Moody. Nu mai puteam pretinde că aş fi o soţie 
musulmană fericită. Pentru ce? 

Moody a apărut şi a cerutceai. A întrebat-o pe Fershteh 
despre soţul ei şi asta a făcut-o să izbucnească în lacrimi. 
Fiecare avea problemele lui. 

— Te rog, Doamne, te implor, mă rugai, lasă-ne pe Mahtob şi 
pe mine să putem pleca de lângă Moody. Te rog, te rog, te rog! 

Auzisem oare ambulanţa salvării sau fusese doar o impresie? 
Văzusem luminile aprinse care se reflectau prin fereastră pe 
perete sau le visam numai? Nu se auzise nicio sirenă. Apăruse 
pur şi simplu în faţa uşii. Ca o apariţie extraterestră. 

O urgenţă! Moody trebuia să plece la spital. 

Ochii lui mă priveau ţintă. Şuvoaie întregi de ură, de 
neîmplinirii şi reproşuri au trecut nerostite în schimbul nostru de 
priviri. Cum putea el să plece la spital şi să mă lase nepăzită? Ce 
puteam eu face, încotro trebuia să fug? A ezitat un moment 
între neîncrederea faţă de mine şi datoria lui morală de medic. 
Nu putea refuza urgenţa, dar nici să-şi slăbească 
supravegherea. Fershteh a simţit dilema în care se afla. 

— Rămân eu aici până te întorci, i-a spus ea lui Moody. 

Fără niciun cuvânt, Moody şi-a înhăţat servieta medicală şi a 
sărit în ambulanţa care îl aştepta. 

Plecase. Nu ştiam când se va întoarce. După cinci ore sau 
după o jumătate de oră - asta depindea de natura urgenţei. 

Mintea mea a început să lucreze. lată ocazia pentru care m- 
am rugat, mi-am spus. Trebuie să fac ceva! Acum! 

Fereshteh era o prietenă bună, apropiată şi demnă de toată 
încrederea. Puteam să-mi încredinţez viaţa în mâinile ei. Dar ea 
nu ştia nimic despre Amahl, despre intrigile secrete din viaţa 
mea. Pentru binele ei n-aş fi vrut s-o implic în această treabă. 
Soţul ei era la închisoare fiindcă gândise împotriva guvernului; şi 
deja acest lucru îi făcea situaţia destul de precară. N-aveam 
voie s-o încarc şi mai mult: 


Am lăsat să treacă câteva minute, deşi jonglam cu o rezervă 
de timp pe care n-o ştiam. Apoi i-am spus, încercând cu 
disperare ca vocea mea să pară cât mai degajată: 

— Trebuie să mai cumpăr nişte flori pentru diseară. 

Eram invitaţi la vecina noastră Malileh la o cină de adio. 
Pretextul era plauzibil, căci să duci flori era ceva de bonton. 

— Bine, te duc cu maşina, a spus Fereshteh. 

Asta era foarte bine. leşeam mai repede de pe strada noastră 
şi din vecinătate, decât pe jos... Cât mai repede, dar fără să par 
agitată, am îmbrăcat-o cât am putut de gros pe Mahtob şi am 
sărit în maşina lui Fereshteh. A parcat în faţa unui magazin de 
flori, aflat la câteva străzi de noi şi, când a deschis uşa ca să 
coborâm, i-am spus: 

— Lasă-ne aici. Am nevoie de puţin aer proaspăt. Mahtob şi cu 
mine ne vom întoarce pe jos acasă. 

Chiar şi pentru mine suna caraghios ceea ce spusesem. 
Nimănui nu i-ar fi venit ideea să se plimbe pe o astfel de gheaţă 
şi zăpadă. 

— Te rog, lasă-mă să vă duc, a insistat Fereshteh. 

— Nu, am nevoie într-adevăr de aer. Vreau să merg pe jos. M- 
am întins spre scaunul şoferului şi am îmbrăţişat-o. Părăseşte- 
ne, am repetat eu. Du-te. Şi-ţi mulţumesc pentru tot. 

Avea lacrimi în ochi când îmi spuse: 

— Okay. 

Mahtob şi cu mine am coborât din maşină şi am privit-o pe 
Fereshteh plecând. 

Vântul rece ne şfichiuia faţa. Îmi era indiferent. Voi simţi frigul 
mai târziu. Mahtob nu puse nicio întrebare. 

Am luat două taxi-oranj diferite ca să ieşim din zonă şi să ne 
pierdem urmele. În fine, am coborât pe o stradă şi am găsit o 
cabină telefonică. Cu degetele tremurânde am format numărul 
particular al lui Amahl de la birou. A ridicat imediat receptorul. 

— Este absolut ultima mea şansă, am spus. Trebuie să plec 
chiar în clipa asta. 

— Am nevoie de mai mult timp. Nu este totul pregătit. 

— Nu se poate. Trebuie să folosesc şansa asta. Dacă nu plec 
acum n-o voi mai avea niciodată pe Mahtob. 

— Okay. Veniţi. Mi-a dat adresa unui apartament din 
apropierea biroului său şi m-a avertizat să mă conving că n-am 
fost urmărite. 


Am pus receptorul în furcă şi m-am întors spre Mahtob ca să- 
i împărtăşesc minunata noutate: 

— Mahtob, am spus, suntem pe drumul spre America. 

Spre consternarea mea, ea începu să plângă. 

— Ce ai? am întrebat-o. Doar azi după-masă mi-ai spus că 
trebuie să te duc în America. 

— Da, scânci ea, Vreau în America, dar nu acum. Vreau mai 
întâi acasă, să-mi iau iepuraşul. 

Mă străduiam să-mi menţin calmul. 

— Ascultă, i-am spus, am cumpărat iepuraşul în America, aşa- 
i? Ea dădu din cap. Putem să cumpărăm unul nou în America. 
Vrei să mergi în America, sau vrei să mergi acasă la tatăl tău? 

Mahtob şi-a şters lacrimile. Am văzut în ochii fiicei mele de 
şase ani o hotărâre crescândă şi am ştiut pe dată că Moody nu 
reuşise s-o supună. Nu era un copil iranian supus, ascultător, 
era fiica mea americancă, hotărâtă. 

— Vreau în America, decise ea. 

— Hai repede, trebuie să găsim un taxi. 

— Betty, întrebă tânăra femeie prin uşa abia crăpată. 

— Da. 

Ea s-a dat la o parte şi ne-a lăsat să intrăm în apartament. Ne 
trebuise mai mult de o oră ca să găsim drumul, de-a curmezişul 
Teheranului, prin viscol, cu ajutorul mai multor taxi oranj. Asta i- 
a oferit timp suficient lui Amahl ca să înceapă pregătirile pentru 
fuga noastră inopinată. 

— Amahl a spus să vă dau ceva de mâncare, dacă vă e 
foame, a spus femeia. 

Nu-mi era foame, şi nici lui Mahtob. Aveam cu totul altceva în 
minte decât mâncarea. Dar îmi dădeam foarte bine seama că 
trebuia să profit de orice ocazie ca să ne întărim puterile pentru 
ceea ce ne aştepta şi pentru nesiguranța misterioasă a nopţii de 
iarnă care se apropia, ca şi pentru următoarele zile şi nopţi pline 
de pericol. 

— Da, spusei, vă rog. 

Femeia şi-a înfăşurat capul într-un rusari negru, ascunzându- 
şi faţa tânără. O fi fost vreo studentă? mă gândeam. Cât ştia 
despre noi? Ce fel de relaţii avea cu Amahl? 

— Mă întorc imediat, a spus ea. 

Ne-a lăsat singure în noul nostru mediu. Am tras imediat 
draperiile. 


Apartamentul era mic şi neîngrijit, dar era mai sigur decât 
strada. În sufragerie se afla o sofa veche cu arcurile stricate. În 
dormitor nu era niciun pat; pe podea se aflau rulate câteva 
aşternuturi. 

Teama era molipsitoare şi puteam vedea cum teama mea se 
reflecta în ochii lui Mahtob. Se întorsese oare Moody deja? 
Anunţase poliţia? 

Dar în ochii lui Mahtob era mai mult decât frică. Nervozitate, 
energie, speranţă? Cel puţin întreprinseserăm ceva. Spre bine 
sau spre rău; oricum lunile de paralizantă pasivitate aparţineau 
de-acum trecutului. 

Întrebările nu-mi dădeau pace. Ce se va întâmpla dacă nu 
vom reuşi să ieşim repede din Teheran? O să stăm multe nopţi 
închise aici? Prea multă lume îmi spusese că pentru a putea 
spera în reuşita unei fugi era nevoie ca totul să fie planificat pe 
minute. Încălcasem regula. 

Am luat receptorul şi, după cum fusesem instruită, i-am 
telefonat lui Amahl, ca să-i anunţ sosirea noastră în siguranţă. 

— Aahlo, auzi vocea familiară. 

— Suntem aici, am spus. 

— Betty! strigă el. Sunt atât de fericit că aţi ajuns cu bine în 
apartament. Nu vă faceţi griji. Totul va fi bine. Avem grijă de 
dumneavoastră. Am luat contact cu câţiva oameni şi am să 
lucrez toată noaptea la un plan de fugă. Nu e încă nimic 
definitivat, dar lucrez la el. 

— Vă rog, grăbiţi-vă. 

— Bine, nicio grijă. Vom reuşi. Apoi adăugă: Fata vă va aduce 
mâncare, apoi va trebui să plece. Dar eu voi veni primul mâine 
de dimineaţă ca să vă aduc micul dejun. Rămâneţi în casă. Nu 
părăsiţi clădirea şi nu vă apropiaţi de ferestre. Dacă aveţi 
nevoie de ceva, sunaţi-mă. Dacă e necesar, vă rog să mă sunaţi 
şi noaptea, oricând, sunaţi-mă. 

— Okay. 

— Dar m-am gândit la ceva şi v-aş ruga să vă notaţi ce-am să 
vă spun. Am pus receptorul jos şi am scos din poşetă o foaie de 
hârtie şi un creion. Ca să vă putem scoate din Teheran, avem 
nevoie de timp din partea soţului dumneavoastră, continuă 
Amahl. Aş vrea să-i telefonaţi. Trebuie să-l convingeţi că ar fi 
posibil să vă întoarceţi la el. 

— Să-l Sun pe Moody, e, într-adevăr un lucru pe care n-aş 


vrea să-l fac, am protestat eu. 

— Ştiu asta, dar trebuie s-o faceţi. 

— Mi-a dat indicaţii precise ce trebuiam să spun şi mi-am luat 
notițe. 

Curând după discuția cu Amahl, tânăra femeie s-a reîntors, 
aducându-ne o pizza iraniană - câteva picături de sos de roşii şi 
carne tocată pe un /avash uscat - şi două sticle de cola. Ne-a 
primit mulţumirile şi a plecat repede; misiunea ei era încheiată. 

— Nu vreau deloc din asta, spuse Mahtob uitându-se la pizza 
atât de puțin apetisantă. 

Nici eu nu voiam nimic. Pentru moment ne hrăneam, exclusiv, 
cu adrenalină. 

Mi-am aruncat o privire pe notițe, le-am transcris citeţ, le-am 
citit cu atenţie şi am început să mimez în gând discuţia. Apoi mi- 
am dat seama că de fapt amânam cât puteam discuţia cu 
Moody. Am Luat în silă receptorul şi am format numărul nostru 
de acasă. 

Moody a răspuns la primul semnal. 

— Eu sunt, am spus. 

— Unde eşti? mă apostrofă el. 

— La prieteni. 

— Care prieteni? 

— Nu-ţi spun. 

— Să vii imediat acasă, a comandat el. 

Comportamentul impulsiv îi era caracteristic lui Moody, dar nu 
m-am lăsat impresionată şi am urmat indicaţiile lui Amahl. 

— Trebuie să discutăm câteva lucruri, am spus eu. Mi-ar face 
plăcere să rezolv această problemă dacă şi tu ai fi dispus s-o 
faci. 

— Da, sunt. Vocea îi devenise mai calmă, mai calculată. Vino 
acasă şi vom încerca propuse el. 

— Nu vreau să afle toţi ce s-a întâmplat, i-am spus eu. Aş vrea 
să nu-i povesteşti asta nici lui Mammal sau Majid, nici surorii 
tale sau altcuiva; dacă vrem să rezolvăm asta, atunci e 
problema noastră şi trebuie s-o rezolvăm împreună. În ultimele 
zile Mammal s-a amestecat din nou în viaţa ta şi toate lucrurile 
au luat-o razna. Nu voi accepta nicio discuţie dacă nu eşti de 
acord cu acest lucru. 

Moody nu părea fericit de tonul hotărât al vocii mele. 

— Vino înapoi acasă şi vom discuta despre asta, repetă el. 


— Dacă vin acasă, îl pui pe Mammal la uşă ca s-o înhaţe pe 
Mahtob, iar pe mine mă închizi, după cum ai promis. 

Moody era năucit şi nu ştia pe ce ton să-mi vorbească. Vocea i 
se mai îmblânzise. 

— Nu, nu voi face asta, promit. Mi-am contramandat orele de 
consultaţie de mâine. Vino acasă. Mâncăm împreună şi apoi 
putem discuta toată noaptea. 

— N-am să mă urc vineri în avion. 

— Nu pot să-ţi promit asta. 

— Okay, atunci ţi-o spun acum. N-am să mă urc vineri în 
avion. 

Mi-am dat seama că vocea îmi devenise mai nervoasă. Fii, 
atentă, mă avertizai. Nu te lăsa prinsă. Trebuie să obţii o 
amânare, nu să te laşi implicată într-o ceartă. 

La celălalt capăt al firului, Moody ţipa: 

— Nu promit nimic! Vino imediat acasă! Îți dau timp o 
jumătate de oră, sau fac ceea ce trebuie să fac. 

Ştiam, asta însemna că va anunţa poliţia şi de aceea am 
folosit atuul pe care Amahl mi-l pusese la dispoziţie. 

— Ascultă, am spus pe un ton hotărât; tu practici medicina 
fără aprobare. Dacă-mi faci necazuri, te reclam. 

Tonul lui Moody a devenit brusc mai blând. 

— Nu, te rog, nu face aşa ceva, mă imploră el. Ne trebuie 
bani. Doar pentru noi am făcut asta, nu face aşa ceva. Vino 
acasă. 

— Mai întâi trebuie să mă gândesc, am spus şi am închis 
telefonul. 

Nu ştiam ce avea de gând Moody să facă imediat după aceea, 
dar ştiam că încă nu anunţase poliţia, iar eu mă bazam că 
ameninţarea mea îl va împiedica s-o facă încă, cel puţin în seara 
aceea. 

M-am întors spre Mahtob care ascultase încordată sfârşitul 
conversaţiei mele cu Moody. 

Am vorbit despre fuga noastră în America: 

— Eşti sigură că vrei să faci asta? am întrebat-o. Ştii că dacă 
facem asta n-ai să-l mai revezi niciodată pe tatăl tău... 

— Da, spuse ea. Asta e ceea ce vreau. Vreau să merg în 
America. 

Am fost încă o dată surprinsă de puterea ei de înţelegere. 
Hotărârea din vocea ei mă făcea şi pe mine mai puternică. Nu 


mai exista întoarcere. 

În următoarele ore am vorbit excitate, amintindu-ne despre 
America. Plecaserăm de atâta vreme de acolo! Flecăreala 
noastră a fost întreruptă de câteva ori de către Amahl care ne 
suna ca să ne întrebe dacă ne simţim bine şi să ne 
împărtăşească despre vagile lui progrese în privinţa planului de 
fugă. 

A sunat pentru ultima oară pe la ora douăsprezece şi 
jumătate noaptea. 

— În noaptea asta nu vă mai sun, a spus el. Aveţi nevoie de 
somn, având în vedere zilele grele ce vă aşteaptă. Acum culcaţi- 
vă. Am să vorbesc mâine dimineaţă cu dumneavoastră. 

Mahtob şi cu mine am împins jumătăţile stricate ale sofalei 
una lângă alta şi am petrecut orele următoare rugându-ne sau 
răsucindu-ne de pe-o parte pe alta. Mahtob a reuşit să 
aţipească, dar eu am rămas trează până ce zorii au invadat 
camera şi chiar atunci ne-a sunat şi Amahl ca să ne anunţe că 
vine spre noi. 

A sosit către ora şapte şi ne-a adus o sacoşă de picnic, plină 
cu pâine, brânză de oaie, roşii, castraveți, ouă şi lapte. Avea şi 
cărţi de desenat şi creioane colorate pentru Mahtob şi sacoşa de 
plastic cu hainele de schimb şi amintirile pe care i-o dădusem 
marţi la birou. Îmi dădu şi o poşetă scumpă de piele pentru 
umăr, ca dar de despărţire. 

— Am lucrat toată noaptea şi am vorbit cu diverşi oameni, 
spuse el. Planul e în aşa fel făcut încât trebuie să fugiţi prin 
Turcia. 

— Turcia! Am intrat în panică. Un zbor la Bandar-Abbas şi un 
drum cu vaporul peste Golful Persic - un zbor la Zahidan, 
continuat cu o trecere clandestină în Pakistan - un zbor la Tokio 
cu un paşaport împrumutat - erau alternativele la care lucrase. 
Turcia reprezentase întotdeauna ultima variantă pentru Amahl. 
El îmi spusese că o fugă prin Turcia nu e numai foarte 
obositoare din punct de vedere fizic, dar şi cea mai riscantă din 
cauza oamenilor care o organizau. 

— Pentru că sunteţi dată dispărută, nu puteţi zbura cu 
avionul, îmi explică el. Trebuie să părăsiţi Teheranul cu maşina. 
Până la graniţa turcă e un drum foarte lung, dar e totuşi cea mai 
apropiată. Tocmai aranjase ca cineva să ne ducă cu maşina 
până la Tabriz, în partea de nord-vest a Iranului, şi apoi mai 


departe, unde trebuia să trecem graniţa clandestin, într-o 
ambulanţă a Crucii Roşii. 

— Au pretins treizeci de mii de dolari americani, spuse Amahl. 
E prea mult. Duc tratative să mai lase din preţ. Am ajuns la 
cincisprezece mii, dar e încă mult prea mult. 

— E în ordine, aranjaţi, am spus eu. 

În realitate nu mai ştiam ce bani mai aveam acasă în cont, 
dar îmi era indiferent. O să fac eu rost cumva, cândva, de bani. 

Amahl clătină din cap: 

— E încă prea mult, spuse el. 

Brusc mi-am dat seama că vorbeam de banii lui Amahl şi nu 
de-ai mei. El era cel care plătea întâi, fără nicio garanţie că voi 
ajunge în America şi îi voi putea restitui. 

— Voi încerca să-i presez, spuse el. Astăzi am multe de făcut. 
Dacă aveţi nevoie de ceva, sunaţi-mă la birou. 

Mahtob şi cu mine am petrecut o zi tensionată, obligate să 
stăm degeaba; am vorbit, ne-am rugat. Din când în când 
Mahtob lua câte o carte de desenat, dar nu reuşea să se 
concentreze prea multă vreme. Păşeam încoace şi încolo pe 
covorul persan uzat, iar dispoziţia mea oscila între teamă şi 
bucurie. Eram egoistă? Puneam în joc viaţa fiicei mele? Oricât ar 
fi fost de rău, pentru ea, n-ar fi fost mai bine să crească aici - cu 
sau fără mine decât deloc? 

Amahl a venit din nou către prânz şi mi-a raportat că reuşise 
să scadă preţul la 12.000 dolari. 

— Primiţi, i-am spus eu. Nu contează preţul. 

— Nu cred că pot scădea mai mult. 

— Acceptaţi, am repetat. 

— E-n ordine, spuse el. 

Apoi încercă să mă liniştească. Aceşti oameni nu vă vor face 
nimic. Vă promit acest lucru. Sunt oameni buni. M-am informat 
şi, dumneavoastră ştiţi că dacă aş avea măcar vreo bănuială că 
v-ar putea face necazuri, nu v-aş trimite cu ei. Nu sunt de cea 
mai bună calitate, dar trebuie să acţionăm repede. Vor avea 
grijă de dumneavoastră aşa cum trebuie. 

Noaptea de joi spre vineri a durat o veşnicie, căci somnul nu 
s-a lipit de mine. Sofaua era atât de incomodă, încât de data 
asta am încercat să ne întindem pe podea, şi am desfăcut 
aşternuturile subțiri. Mahtob, cu nevinovăția ei de copil 
adormise, dar eu nu-mi puteam găsi liniştea până nu-mi vedeam 


fiica în America - sau vom muri în această încercare. 

Vineri dimineaţă, devreme, Amahl a venit din nou cu mai 
multă mâncare - un soi de preparat din carne de pui, învelit într- 
un ziar, iar pentru Mahtob comflackes - greu de găsit - şi mai 
multe cărţi de colorat, o pătură, un manto pentru Mahtob, un 
chador negru pentru mine şi un tub subţire de gumă de 
mestecat, importată din Germania... În timp ce Mahtob era 
ocupată cu aceste delicatese, Amahl îmi prezentă situaţia. 

— Lucrez continuu la plan, spuse el. E dificil din cauză că cei 
mai mulţi oameni nu au telefon. 

— Când plecăm? am întrebat repede. 

— Nu vă pot spune, a răspuns el. De aceea, aş dori ca astăzi 
după-amiază să-l mai sunaţi o dată pe soţul dumneavoastră, dar 
nu de aici. O să vin şi o să rămân cu Mahtob, ca să puteţi 
telefona de la o cabină. O să vă scriu dinainte ce va trebui să-i 
spuneţi. 

— Bine, am spus. 

Mahtob şi cu mine aveam amândouă încredere în Amahl. N-ar 
rămâne cu nimeni altcineva dacă eu aş pleca. Dar înţelegea 
foarte bine ce se petrecea în jurul ei. Râzând şi mestecând 
gumă, a fost de acord cu propunerea lui Amahl. 

După-amiază am părăsit siguranţa relativă a apartamentului 
lui Amahl şi am ieşit afară, pe străzile îngheţate şi periculoase 
ale Teheranului. Pentru prima oară într-un an şi jumătate eram 
recunoscătoare că mă puteam ascunde sub chador. Vântul rece 
mă sufla zdravăn în timp ce mă îndreptam, ca să fiu în 
siguranţă, spre o cabină telefonică, aflată în apropiere, pe colţ. 
Degetele înii erau înţepenite când am luat receptorul şi am 
format numărul. Mi-am scos din poşetă hârtia pe care îmi 
notasem indicaţiile lui Amahl. 

La telefon a răspuns Majid. 

— Unde eşti? a întrebat el? Unde eşti? 

Fără să-i răspund, l-am întrebat şi eu: 

— Unde-i Moody, vreau să vorbesc cu el. 

— Moody nu-i acasă. E la aeroport. 

— Când se întoarce? 

— În aproximativ trei ore... 

— Vreau să discut cu el despre acest lucru. 

— Da, şi el doreşte să vorbească cu tine. Vino, te rog. 

— Bine, atunci vin mâine împreună cu Mahtob şi cu avocatul 


meu ca să putem discuta amândoi, dar aş vrea să nu mai fie 
nimeni altcineva acolo. Spune-i că pot veni între orele 
unsprezece şi douăsprezece sau între şase şi opt. Sunt singurele 
ore pe care le are libere avocatul meu, am minţit eu. 

— Vino între unsprezece şi douăsprezece, spuse Majid. Şi-a 
anulat toate consultaţiile pentru mâine dimineaţă. Dar nu veni 
cu niciun avocat. 

— Ba da, nuvin fără avocatul meu. 

— Adu-o şi pe Mahtob şi vino singură, insistă Majid. Vom 
rezolva treaba. Voi fi şi eu aici. 

— Mi-e frică, am spus eu. Ultima oară Moody m-a bătut şi m-a 
închis, iar tu şi familia ta nu aţi luat nicio măsură împotriva lui. 

— Nu-ţi face griji. Eu voi fi aici, repetă Majid. 

Îmi făcea bine să-i pot râde sarcastic în faţă unei rude a lui 
Moody şi asta o făceam acum: 

— Mi-a fost de ajuns, am murmurat eu. Am mai trecut o dată 
prin asta. Te rog să-i transmiţi mesajul meu. 

După convorbire am început să tremur de groază. Ştiam de ce 
se dusese Moody la aeroport. Voia să-mi retragă paşaportul 
iranian de la Elveţieni. Nu voia să rişte ca eu să i-o iau înainte. 
Se va duce apoi la poliţie? Chiar şi în anonimatul chador-ului mă 
simţeam goală pe străzile Teheranului, pe drumul de întoarcere 
spre locuinţa lui Amahl. Peste tot stăteau poliţişti cu arma în 
poziţie de tragere. Eram sigură că mă căutau pe mine. 

Îmi dădeam seama foarte clar că, oricât de periculos ar fi fost, 
trebuia să risc şi să fug. Puteau fi contrabandiştiii din nord- 
vestul Iranului, oricât de înspăimântători şi siniştri, ei nu puteau 
reprezenta pentru mine un pericol mai mare decât soţul meu. 
Fusesem deja răpită, ţinută cu sila, violată. lar Moody era 
capabil chiar să mă omoare. 

Când m-am întors în apartament, Amahl îmi spuse: 

— Plecaţi în seara asta. A scos o hartă, mi-a pus-o în faţă şi 
mi-a arătat ruta călătoriei: un drum lung, greu, de la Teheran la 
Tabriz, apoi mai departe, în sus spre munţii care erau controlaţi 
în egală măsură de rebelii kurzi şi de patrule ale pasdar-ului. 
Kurzii se împotriviseră regimului şahului şi erau la fel de ostili 
Ayatollahului. Dacă cineva vorbeşte cu dumneavoastră nu aveţi 
voie să-i spuneţi nimic, mă avertiză Amahl. Nu spuneţi nimic 
despre mine. Nu spuneţi că sunteţi americancă. Nu spuneţi ce s- 
a întâmplat. 


Sarcina contrabandiştilor era să ne ducă de la Teheran la 
graniţă şi, cu o ambulanţă a Crucii Roşii, să ne treacă clandestin 
în Turcia, până în oraşul Van, în munţii din estul Turciei. De 
acolo trebuia să ne descurcăm singure. Trebuia să fim în 
continuare foarte precaute, ne avertiză Amahl. Întrucât nu vom 
trece graniţa pe la un punct de control, nu vom avea nicio 
ştampilă de intrare pe paşapoartele noastre americane. Dacă ne 
vor prinde, autorităţile turceşti nu ne vor trimite înapoi în Iran, 
dar ne vor aresta şi, ar fi posibil, să ne despartă. 

De la Van ne vom duce direct cu avionul sau cu autobuzul la 
Ankara şi vom căuta Ambasada Americii. Abia acolo vom fi în 
siguranţă. 

Amahl mi-a dat o provizie de fise: 

— Sunaţi-mă de la fiecare cabină telefonică de pe drum, 
spuse el. Dar alegeţi-vă cuvintele cu grijă. A privit o secundă în 
tavan. Ispahan, spuse el, numind un oraş iranian. Acesta va fi 
codul nostru pentru Ankara. Când veţi fi la Ankara, spuneţi-mi că 
sunteţi la Ispahan. 

Voiam ca Amahl să mai rămână, să mai vorbească cu mine şi 
cu Mahtob. Atâta timp cât era prezent alături de noi mă 
simţeam în siguranţă. Dar el se grăbea ca în duminica 
musulmană să-şi rezolve celelalte treburi. 

Era ultima mea vineri în lran? Ce trebuia să iau cu mine? M- 
am uitat la covorul gros de perete pe care îl cărasem marţi cu 
mine la biroul lui Amahl. Ce mă apucase? Nu-mi trebuia. Nu 
aveam nevoie de nimic. Voiam doar să ajung acasă, atâta tot. 
Carpeta trebuia să rămână aici, la fel ca şi şofranul. 

Poate că pe drum puteam să transform bijuteriile în bani 
lichizi, iar de ceas aveam nevoie ca să ştiu cât era ora. Aşadar, 
am îndesat aceste lucruri în sacoşa mea, împreună cu o cămaşă 
de noapte pentru Mahtob şi schimburi curate pentru mine. 
Mahtob împachetase fursecurile, comflackes şi câteva cărţi de 
desenat în ghiozdanul ei. 

Cu asta eram gata, pregătite. Aşteptam numai semnalul. 

Către ora şase, Amahl telefonă şi ne spuse: 

— Plecaţi la ora şapte. 

O oră. După atâtea zile, săptămâni, luni, mai aveam încă o 
oră de aşteptat. Fusesem atât de des dezamăgită. Gândurile au 
început să mi se învârtească din nou prin minte. Doamne mă 
rugam eu, ce fac? Te rog, însoţeşte-ne... Te rog, ai grijă de fiica 


mea, orice s-ar întâmpla. 

La ora şapte şi zece a sosit Amahl cu doi bărbaţi pe care nu-i 
mai văzusem niciodată. 

Erau mai tineri decât mă aşteptasem, poate puţin peste 
treizeci de ani. Unul dintre ei, care rupea câteva cuvinte 
englezeşti, purta jeans, T-shirt şi o jachetă de motociclist. 

Mi-l evoca pe Fonzi din serialul american „Zile fericite”. 
Celălalt, un bărbat bărbos, purta o jachetă sport. Făcură o 
impresie plăcută asupra mea şi a lui Mahtob. 

Nu mai aveam timp de pierdut. l-am ajutat lui Mahtob să se 
îmbrace cu manto-ul şi mi-am acoperit faţa complet cu chador- 
ul negru. 

M-am întors spre Amahl şi, amândoi, brusc, am fost cuprinși 
de un val de emoție. Sosise momentul definitivei despărţiri. 

— Sunteţi sigură că vreţi să faceţi acest lucru? m-a întrebat 
Amahl. 

— Da, am răspuns eu. Vreau să plec. 

Avea lacrimi în ochi, când ne-a spus: 

— Vă iubesc pe amândouă, iar apoi, către Mahtob: Ai o mamă 
deosebită, ai grijă de ea. 

— O să am, a rostit Mahtob solemn. 

— Apreciez tot ce aţi făcut pentru noi, am spus eu. Vă voi 
trimite cei douăsprezece mii de dolari pentru contrabandişti de 
îndată ce vom ajunge în America. 

— Bine, aprobă el. 

— Dar dumneavoastră aţi făcut atâtea pentru noi, am 
adăugat eu. Şi dumneavoastră ar trebui să primiţi ceva. 

Amahl se uită la fiica mea. Ea era speriată. 

— Singura plată pe care mi-o doresc, este un zâmbet pe 
chipul fiicei dumneavoastră, spuse el. Apoi trase marginea 
chador-ului de pe faţa mea şi mă sărută uşor pe obraz. Şi acum, 
repede! comandă el. 

Mahtob şi cu mine am zbughit-o pe uşă împreună cu bărbatul 
cel tânăr pe care îl numeam în gând Fonzi. Al doilea bărbat a 
rămas în urmă cu Amahl. 

Fonzi ne-a condus la o maşină obişnuită care era parcată pe 
stradă. M-am cocoţat înăuntru şi am luat-o pe Mahtob în braţe. 
Fugeam în întunericul crescând al serii de vineri, pe un drum cu 
primejdii nebănuite, spre o destinaţie necunoscută. A sosit 
momentul, mă gândeam. Vom reuşi oare? Putem reuşi numai cu 


ajutorul lui Dumnezeu. Dacă el n-a vrea, înseamnă că are alte 
gânduri în privinţa noastră. Şi, în timp ce încercam să ne 
strecurăm printre maşini care claxonau, cu şoferi care 
scrâşneau înjurături, aruncându-ne priviri întunecate, sau 
trecători trişti, nu-mi venea să cred că viaţa de aici era aceea pe 
care ne-o hărăzise Dumnezeu. 

Sirenele şi claxoanele urlau pretutindeni în jurul nostru. Era 
zgomotul obişnuit al străzilor iraniene, dar în mintea mea era 
ceva legat în mod direct de noi. Mi-am strâns şi mai tare chador- 
ul pe faţă, acoperindu-mi-o toată, cu excepţia ochiului stâng, dar 
şi aşa mă simţeam expusă şi vulnerabilă. 

Am mers aproape o jumătate de oră înapoi, în direcţia 
locuinţei noastre, spre nordul oraşului. Brusc, Fonzi a frânat, 
cotind scurt, pe o străduţă îngustă. 

— Bia, zud bash! Veniţi, grăbiţi-vă! porunci el. 

Am coborât repede pe trotuar şi am fost împinse pe bancheta 
din spate a unei a doua maşini, Nu era timp de întrebări. Mai 
mulţi străini au sărit în spatele nostru înăuntru şi am plecat 
repede mai departe, lăsându-l în urmă pe Fonzi. 

Imediat am început să-i cercetez pe tovarăşii noştri de 
călătorie. Mahtob şi cu mine stăteam în spatele noului nostru 
şofer, un bărbat de vreo treizeci de ani. lângă el stătea un băiat 
de vreo doisprezece ani, iar pe locul „de tras”, alături, un alt 
bărbat mai vârstnic. 

În dreapta noastră, la mijlocul banchetei din spate stătea o 
fetiţă de vârsta lui Mahtob, îmbrăcată într-un palton londonez, 
iar lângă ea o femeie. Toţi vorbeau în farsi, prea repede pentru 
mine, dar din tonul familiar al conversaţiei mi-am dat seama că 
era vorba de o familie. , 

Eram o familie! am realizat brusc. Asta era camuflajul nostru. 

Cine erau aceşti oameni? Cât de mult ştiau despre noi? Voiau 
şi ei să fugă? 

Şoferul a mers spre vest, a întors pe străzile oraşului şi s-a 
apropiat de o autostradă, care ducea afară, în câmp deschis. La 
marginea oraşului am oprit la un punct de control. Inspectorul s- 
a uitat în maşină şi şi-a îndreptat arma spre feţele noastre. Dar 
n-a văzut decât o familie tipic iraniană, aflată într-o excursie de 
vineri seara, şapte într-o maşină. Ne-a făcut semn să trecem. 

Odată aflaţi pe autostradă, o şosea modernă cu patru benzi 
de circulaţie, am pornit-o imediat cu viteză mare, de vreo 140 


km/oră, în noapte. Femeia de pe locul din spate a încercat să 
intre în vorbă cu mine, amestecând fărâme de engleză în farsi-ul 
ei. Mi-am amintit de avertismentul lui Amahl, de a nu povesti 
nimănui despre noi. Această femeie nu trebuia să ştie că eram 
americance, dar părea totuşi să ştie. Am pretins că n-o înţeleg. 
Cât am putut de repede, m-am prefăcut că am adormit, ca să 
pun capăt strădaniilor ei de a încropi o conversaţie. Mahtob 
dormea agitată. 

Ştiam de la Amahl că Tabrizul era la cel puţin cinci sute de 
kilometri depărtare şi că de acolo până la graniţă mai erau vreo 
sută cincizeci de kilometri. Ceilalţi călători se liniştiseră şi 
moţăiau. Şi mie mi-ar fi prins bine un somn, dar nu voia să vină. 

Priveam cu ochiul stâng ca să văd cât înaintam. Minute 
nesfârşite ticăiau la ceasul meu. Îmi era clar că, la această 
viteză, ne apropiam, cu fiecare minut care trecea, cu câte doi 
kilometri de graniţă. 

Am trecut pe lângă indicatoare ce anunțau oraşe 
necunoscute: Kazvin, Takistan, Ziaabad. 

La un moment dat, târziu, după miezul nopţii, undeva într-un 
loc sălbatic, între Ziaabad şi Zanjan, şoferul a încetinit viteza. 
Am privit alertată că opriserăm într-un loc de parcare de lângă o 
benzinărie şi o cafenea mică. Ceilalţi m-au invitat să merg cu ei 
înăuntru, dar nu voiam să risc. Mă temeam că, poate, între timp 
ne căuta poliţia. 

Am arătat-o pe Mahtob care dormea în braţele mele şi le-am 
dat să înţeleagă că rămâneam în maşină. 

Familia a intrat în cafenea şi a stat, după părerea mea, destul 
de mult. Un şir întreg de maşini parcase în faţa uşii. Prin 
ferestrele cafenelei puteam să văd o mulţime de oameni care 
făceau un popas şi beau ceai. O invidiam pe Mahtob pentru 
somnul ei. În felul ăsta timpul trecea foarte repede. De-aş putea 
închide odată ochii să adorm şi să mă trezesc din nou în 
America! 

În cele din urmă, unul dintre bărbaţi se întoarse din nou la 
maşină: 

— Nescafe bolborosi el şi-mi oferi, spre surpriza mea, o 
ceaşcă de cafea. În Teheran era aproape imposibil să găseşti 
cafea, iar aici aveam o ceaşcă plină de cafea aromată, într-un 
restaurant oarecare, în mijlocul drumului. Era o cafea tare, 
groaznică, dar am găsit că era foarte drăguţ din partea 


bărbatului că se gândise la mine. Am murmurat un mulţumesc şi 
am băut. Mahtob nu se mişcase. 

Curând s-au întors cu toţii la maşinlă şi ne-am îndepărtat cu 
viteză, dinspre Teheran spre graniţă. Autostrada s-a transformat 
într-o şosea cu două benzi, care urca, în serpentină, către munţi. 

In curând fulgi de zăpadă loviră parbrizul. Şoferul puse în 
funcţiune ştergătoarele şi dădu drumul la căldură. Viscolul a 
devenit şi mai puternic, aproape sălbatic. In faţa noastră 
şoseaua era ca oglinda, dar şoferul n-a micşorat deloc viteza 
turbată. Dacă vom avea norocul să nu fim descoperite de 
autorităţi, atunci vom muri cu siguranţă într-un groaznic 
accident de maşină, mă gândeam eu. Din când în când, 
alunecam pe zăpadă, dar şoferul redresa repede maşina, ținând- 
o sub control. Era un şofer deosebit de îndemânatic, dar dacă ar 
fi trebuit să frâneze brusc, nu mai exista nicio speranţă. 

Oboseala mi-a învins teama şi am aţipit cufundându-mă într-o 
stare de somnolenţă agitată, ca să mă trezesc pe jumătate la 
fiecare zdruncinătură a maşinii. 

In sfârşit a apărut şi soarele deasupra unui peisaj îngheţat, 
străin. Deasupra noastră se îngrămădeau munţii acoperiţi cu 
zăpadă. Mai departe, spre vest, vârfurile au devenit mai înalte şi 
mai înspăimântătoare. lar noi încă mai goneam pe şoseaua 
îngheţată. 

Când văzu că m-am trezit, femeia încercă din nou să intre în 
vorbă cu mine. Spuse ceva despre faptul că şi ea voia să 
meargă în America. 

— lranul e atât de rău, şoptea ea, încât nu putem primi nicio 
viză. 

Mahtob se mişcă, se întinse şi căscă: 

— Fă-te că nu înţelegi nimic, i-am şoptit. Nu traduce. Ea dădu 
din cap. 

Ne apropiam de Tabriz şi am încetinit când am ajuns la un 
punct de control. Mi s-a oprit inima când am văzut cum în faţa 
noastră soldaţii opreau unele maşini, în timp ce pe altele le 
lăsau să treacă. Maşina noastră a fost una dintre cele oprite la 
întâmplare. Un ofiţer tânăr şi obraznic de la pasdar şi-a băgat 
capul pe fereastră şi a vorbit cu şoferul. Mi-am ţinut respiraţia 
căci eu şi Mahtob aveam la noi numai paşapoartele noastre 
americane. Eram oare pe lista unor refugiaţi căutaţi? Pasdar-ul a 
vorbit puţin cu şoferul şi ne-a făcut semn să trecem. Toţi din 


maşină au răsuflat uşuraţi. 

Am intrat în Tabriz. Era mai mic decât Teheranul, dar mai 
curat, mai proaspăt. Poate era doar un efect al zăpezii 
proaspete, sau poate pentru că acest oraş îmi dădea un 
sentiment de libertate. 

Tabriz face parte din Republica Islamică lran, dar era foarte 
departe de centrul agitaţiei revoluţionare. 

Pasdar-ul şi trupele iraniene patrulau peste tot, dar am avut 
repede impresia că oamenii din Tabriz aveau mai multă libertate 
decât cei din Teheran. 

La fel ca Teheranul, dar la o scară mai redusă, Tabrizul 
reprezenta un contrast între arhitectura modernă, înaltă, şi 
colibele prăpădite. În Iran, Orientul se întâlneşte cu Occidentul, 
dar nimeni nu ştie ce stil de viaţă se va impune. 

Şoferul a condus pe străduţe dosnice, până când s-a oprit 
brusc. În propoziţii abrupte, femeia îi ordonă băiatului să 
coboare. Înţelegeam destul farsi ca să-mi dau seama că trebuia 
să meargă să-şi viziteze mătuşa. A fost instruit să nu-i 
povestească nimic despre noi sau despre intenţiile noastre. 
Băiatul dispăru într-o străduţă, dar se reîntoarse după câteva 
minute. Mătuşa lui nu era acasă, spuse el. Femeia a coborât şi a 
înaintat cu el pe străduţă, iar acest lucru m-a neliniştit fără să 
ştiu de ce. Mi-am dat seama că prezenţa ei în maşină avea un 
efect liniştitor asupra mea, deşi era o străină. Bărbaţii erau 
amabili, dar nu voiam să fiu singură cu ei. Voiam să mai fie o 
femeie cu mine. 

Mahtob începu să se agite: 

— Nu mi-e bine, se plânse ea. 

Fruntea îi frigea. Spuse că-i e greață. M-am mutat cu ea în 
partea dinspre trotuar şi am deschis uşa, tocmai la timp ca să 
poată voma. Şi ea suferea din cauza încordării. Am aşteptat 
neliniştite câteva minute, până când femeia s-a întors singură. 

Mătuşa era acasă, relată ea, dar nu auzise când băiatul 
bătuse la uşă. Am respirat uşurată, întrucât femeia continua să 
meargă cu noi. Apoi am plecat mai departe. 

După două sau trei minute, am oprit într-o intersecţie 
aglomerată. Părea să fie piaţa oraşului. Şoferul nostru a oprit 
chiar în faţa unui poliţist care dirija circulaţia. 

— Zud bash! Zud bash! Repede! Repede! spuse femeia, când 
un bărbat de pe trotuar deschise uşa şi ne făcu semn să ieşim 


afară. Am fost transferate într-o maşină oprită chiar în spatele 
nostru, în timp ce primul şofer discuta aprins cu polițistul, care îi 
spunea că nu avea voie să parcheze acolo. Dacă toată 
întâmplarea fusese gândită pentru distragerea atenţiei, 
funcţionase straşnic. Până când să observe cineva ce se 
întâmplă, eu şi cu Mahtob ne aflam deja în a doua maşină. 
Bărbatul, femeia şi fetiţa au năvălit după noi şi din nou am gonit 
mai departe, lăsându-l în urmă pe primul şofer, prins într-o 
ceartă gălăgioasă cu polițistul. 

Femeia făcu o mişcare cu mâna în direcţia noului nostru şofer, 
un bărbat mai bătrân, de vreo cincizeci şi cinci de ani 

Şoferul părea să fie amabil, dar nu realiza probabil că era 
implicat într-o dramă internaţională. Avea ordin să ne ducă, pur 
şi simplu, de la punctul A la punctul B. Nu ştia probabil nimic 
mai mult. 

După ce am străbătut Tabriz-ul, am ajuns în alt oraş. Şoferul 
ne-a condus printr-un labirint aproape nesfârşit de străzi. 
Pretutindeni se puteau vedea urmele războiului. Blocuri întregi 
erau distruse de bombe. Pereţii caselor erau ciuruiţi de gloanţe. 
Soldaţii patrulau peste tot. După un timp ne-am oprit la 
marginea unei străzi, în spateleunui camion albastru în care se 
aflau doi bărbaţi. Bărbatul de lângă şofer a coborât, a venit 
direct la maşina noastră şi a vorbit cu şoferul într-o limbă străină 
pe care, în agitația mea, am luat-o drept turcă. 

Omul s-a întors apoi din nou la camion, care a pornit repede. 
Maşina noastră l-a urmat, dar l-am pierdut repede în 
aglomeraţie. Un timp am făcut înconjurul oraşului. De ce dura 
atât de mult? mă întrebam. Doamne, fă să putem avansa! Era 
într-o sâmbătă, ziua când trebuia să mă duc cu avocatul la 
Moody. Cât o să aştepte până o să-şi dea seama că l-am tras pe 
sfoară? 

O să se înfurie atât de tare încât o să reclame la poliţie? Sau o 
şi făcuse deja? Nu aveam de unde să aflu. 

Mă gândeam la Amahl. Până acum nu avusesem nicio 
posibilitate să-i telefonez, după cum mă rugase. Era probabil 
îngrijorat. 

Ce se întâmplase oare cu Joe şi John, cu părinţii mei din 
îndepărtatul Michigan? îi vor telefona lui Moody? îşi vor face 
imediat griji pentru viaţa mea şi a lui Mahtob la fel ca pentru 
viaţa tatii? Vor avea loc în viitorul apropiat trei decese în 


familie? 

Să mergem mai repede, aş fi vrut să strig. 

In sfârşit, am părăsit oraşul şi ne-am îndreptat, pe o şosea, 
spre vest. Orele se scurseseră în tăcere, întrerupte numai de un 
incident. 

— Nakon! mârâi şoferul, întorcându-se spre Mahtob! Nu face 
asta! 

— Îi împingi scaunul, îi spusei lui Mahtob şi i-am tras 
picioarele pe scaunul nostru. 

Am mers mai departe. In cele din urmă, după-amiaza, am 
oprit lângă o casă abandonată de pe o şosea de ţară. Un camion 
a oprit chiar în spatele nostru - acelaşi pe care îl văzuserăm în 
oraş. Venise probabil după noi. Mahtob şi cu mine am primit 
indicaţia să ne urcăm în camion şi când am trecut în cealaltă 
maşină, maşina cu care venisem a plecat, lăsându-ne singure cu 
un nou şofer şi cu încă un bărbat străin. 

Şoferul arăta mai curând a indian american decât a iranian. 
Părul lui negru-albăstrui era tuns şi pieptănat cu grijă, iar 
pomeţii proeminenţi ai obrajilor îşi puneau pecetea asupra 
trăsăturilor aspre ale feţei. Mâna lui cu pielea de culoare închisă 
mă înspăimânta. 

Celălalt bărbat, care stătea la mijloc, în cabină, arăta mai 
prietenos. Era înalt şi slab şi avea un aer de şef. 

Când camionul a dat înapoi, ieşind de lângă casa părăsită, a 
râs şi mi-a spus în farsi. 

— Mă numesc Mosehn. 

Am mers o bucată scurtă, numai câteva sute de metri, a cotit 
pe un drum lateral, care ducea într-un sătuc. Colibe mici erau 
răspândite ici şi colo şi, deşi era îngrozitor de frig, copii se jucau 
afară desculți, îmbrăcaţi doar în nişte hăinuţe subţiri. Ne-am 
oprit brusc, iar şoferul a sărit din maşină. A alergat până la un 
zid de piatră şi s-a cocoţat pe el, aşa ca să poată vedea de 
partea cealaltă. Drumul era liber; ne-a făcut semn cu mâna să 
venim. Mosehn a trecut pe scaunul şoferului şi a condus maşina 
foarte încet înainte. O poartă de fier s-a deschis şi am intrat 
repede înăuntru. În urma noastră poarta s-a închis imediat. 

— Zud bash! Zud bash! spuse Mosehn. 

Mahtob şi cu mine ne-am năpustit din maşină într-o curte 
mocirloasă, plină de găini şi de oi. Ne împleticeam în spatele lui 
Mosehn, care ne duse într-un fel de şură „aflată în mijlocul curţii. 


Câteva dintre animale ne-au urmat înăuntru. 

Pereţii de beton ai şurii accentuau parcă senzaţia defrig, care 
ne intrase în oase şi ne făcea să tremurăm involuntar. Respirația 
îmi îngheţă în aer când îi şoptii lui Mahtob: 

— Acum e rândul tău să fii rezervată, Mahtob. Să nu traduci 
decât dacă ţi-o cer eu. Nu arăta că înţelegi. Prefă-te că eşti 
obosită, ca şi când ai vrea să dormi. Nu vreau ca oamenii ăştia 
să afle ceva despre noi. 

Am cuprins-o pe Mahtob cu braţele, ca să ne încălzim 
amândouă, şi m-am uitat prin şură. Peste tot, pe podea, erau 
împrăştiate bucăţi lungi de material viu colorat, însăilate ca 
nişte pături fără căptuşeală. Pe pereţi atârnau aşternuturi. 
Bărbaţii au adus o sobă cu kerosen, au aprins-o, au tras 
materialele lângă sobă şi ne-au arătat, ca o mişcare, a mâinii, să 
ne aşezăm. În timp ce lucrau, unul a lovit soba astfel că Puțin 
kerosen a sărit pe o bucată de material. Mi-a fost frică că 
aşternutul ar putea lua foc. 

Ne-am aşezat cât am putut mai aproape de sobă şi am strâns 
aşternuturile, umede şi reci, în jurul nostru. 

Din cauza frigului paralizant, aproape că nu simţeam căldura 
emanată de sobiţă. Mirosul de kerosen plutea în aer. Nu puteam 
sta locului şi nici nu mă puteam hotărî dacă ar fi fost mai cald cu 
sau fără aşternuturile umede. Aşteptam nerăbdătoare să văd ce 
va urma. 

— Mă întorc din nou mai târziu, promise Mosehn. 

Apoi plecă împreună cu celălalt bărbat. 

În curând, o femeie a intrat în şură. Purta îmbrăcăminte 
kurdă, atât de diferită, datorită culorilor vii, de cea a femeilor 
iraniene. Avea multe rânduri de fuste colorate sau înflorate, 
puse una peste alta, care, prinse în talie şi înfoiate, cădeau atât 
de largi încât şoldurile păreau uriaşe. Un copilaş cam de un an 
era legat pe spatele ei. Avea acelaşi cap mare şi trăsături 
lătăreţe ca ale şoferului nostru smead. M-am gândit că era fiul 
acestuia. 

Femeia se afla într-o continuă mişcare. S-a apucat să curețe 
sabzi Şi s-a dus afară. Prin uşa deschisă vedeam cum stropeşte 
toată curtea cu apă. Curând s-a întors înăuntru, a ridicat 
preşurile şi aşternuturile de pe podea, le-a împăturit, le-a stivuit 
într-un colţ, apoi a măturat podeaua goală cu o mătură din paie 
uscate, pe care le legase cu o cârpă. In timp ce muncea, câteva 


găini s-au rătăcit prin şură. Femeia le-a gonit, ajutându-se de 
mătură, şi a continuat să facă curat. 

Ce se va întâmpla mai departe? mă întrebam. Se vor întoarce 
cu adevărat Mosehn şi ceilalţi bărbaţi ca să ne ia? Ce ştia femeia 
asta despre noi? Drept cine ne lua? Nu ne dădea nicio atenţie, 
ignorându-ne, în timp ce-şi făcea treburile casei. 

După un timp, ne lăsă puţin singure şi se întoarse apoi cu 
pâine, brânză şi ceai. Brânza era atât de iute, încât nici eu nici 
Mahtob n-am putut s-o mâncăm, deşi eram tare înfometate. Ne- 
am sorbit ceaiul şi am înghiţit atâta pâine uscată cât am putut. 

Seara se scurse într-o tăcere grea şi aşteptare. Mahtob şi cu 
mine tremuram de frică şi de frig. Ştiam cât eram de 
vulnerabile. Acum eram într-adevăr părăsite; ne aflam undeva la 
extremitatea ţării, într-un loc în care condiţiile de viaţă erau 
primitive, chiar şi în cele mai fericite cazuri. 

Dacă acestor oameni le trecea prin minte să ne jefuiască, nu 
aveam nicio posibilitate să ne apărăm. Eram la cheremul lor. 

Am aşteptat multe ore până când Mosehn s-a întors. M-am 
bucurat să-l revăd. Avea ceva aparte în felul lui de a fi. Imi 
dădeam seama că în situaţia mea neajutorată era firesc să 
încerc un sentiment de atracţie pentru cineva care îşi asuma 
rolul de protector. Era trist şi înspăimântător că-l lăsasem în 
urmă pe Amahl. Întâi îmi fusese frică de femeia din maşină; apoi 
am avut încredere în ea. Acum era Mosehn. Viaţa mea - şi a lui 
Mahtob - era în mâinile lui. Voiam să mă simt în siguranţă lângă 
el. Trebuia să mă simt în siguranţă lângă el. 

— Ce aveţi în sacoşă? a întrebat el. 

Am golit-o. Cărţile de colorat ale lui Mahtob, puţinele noastre 
haine, bijuterii, bani, fisele de telefon de la Amahl, paşapoartele 
noastre, le-am pus pe toate pe podeaua rece de piatră. 

— Betaman, spuse Mosehn. Daţi-mi-le mie. 

Era totuşi numai un hoţ, m-am întrebat. Ne jefuia aici şi 
acum? Nu încăpeau proteste. Am reuşit numai să-i spun că 
ceasul mi-l păstram „pentru timp”. Toate celelalte i le-am dat 
pur şi simplu lui. 

Mosehn le aranjă în mici moviliţe şi le sortă. 

— Mâine, spuse el în farsi, trebuie să vă îmbrăcaţi cu atâtea 
haine cu câte puteţi. Toate celelalte le lăsaţi aici. 

Şi-a trecut degetele prin cele două şiruri de perle ale mele şi o 
brățară de perle şi le-a băgat în buzunar. 


Încercând să-l îmblânzesc mi-am căutat trusa de machiaj şi i- 
am dat-o. 

— Dăruiţi-le soţiei dumneavoastră, i-am spus. Avea oare o 
soţie? 

Făcu o grămăjoară din banii mei, paşapoartele noastre şi 
colierul meu de aur. 

— Păstraţi-le în noaptea asta, spuse el. Dar lucrurile astea 
trebuie să le am mâine, înainte de a pleca la drum. 

— Bine, am aprobat repede. 

Se uită la un manual pe care Mahtob îl luase cu ea. Era 
abecedarul ei în farsi. Când şi l-a băgat în buzunar, ochii lui 
Mahtob s-au umplut de lacrimi. 

— Pe ăsta vreau să-l iau cu mine, începu ea să plângă. 

— ŢI-l dau din nou, spuse Mosehn. 

Bărbatul ăsta devenea, cu fiecare minut mai misterios. Era 
prietenos, dar cuvintele şi faptele sale nu ne lăsau posibilitatea 
unei opţiuni. Zâmbea cu înţelegerea unui tată, dar îşi strecurase 
în buzunar perlele mele. 

— Mă întorc mâine, ne-a spus el. 

Apoi a dispărut în noaptea întunecată şi rece. 

Femeia s-a reîntors şi a început să se pregătească de culcare. 
Aşternuturile pe care le stivuise, curate, într-un colţ, deveniră 
paturi pentru noi, pentru ea, pentru bărbatul ei cel smead şi 
pentru copil. 

Era târziu, aşa că Mahtob şi cu mine ne-am înghesuit una 
lângă alta pe un preş, cât mai aproape de sobă. Ea căzu, în fine, 
într-un somn neliniştit. 

Epuizată, tremurând de frig, înfometată şi chinuită de 
nelinişte, zăceam lângă fiica mea. Îmi făceam griji că 
aşternuturile ar putea lua foc de la soba cea veche. Imi făceam 
griji că Moody ar fi putut afla cumva de fuga noastră şi era pe 
urmele noastre, îmi făceam griji din cauza poliţiei, a soldaţilor, a 
pasdar-ului. Îmi făceam griji pentru ziua de mâine şi pentru 
trecerea clandestină a graniţei. Cum vom proceda? Va trebui, 
Mahtob şi cu mine, să simulăm vreo boală sau vreo rănire în 
ambulanta Crucii Roşii? 

Îmi făceam griji pentru tata. Pentru mama. Pentru Joe şi John. 

Din cauza atâtor gânduri, m-am cufundat într-un fel de 
somnolenţă din care mă trezeam mereu, tresărind speriată. 

Când se lumină de ziuă, şura mi se păru şi mai rece. Mahtob 


tremura groaznic în somn. Femeia s-a trezit devreme şi a adus 
şi mai multă brânză râncedă, de nemâncat. În timp ce beam 
ceaiul şi mestecam pâinea tare, femeia se întoarse cu o surpriză 
- pe o tavă de tablă adusese seminţe de floarea soarelui. 
Mahtob a făcut ochii mari de bucurie. Eram atât de înfometate, 
încât am fost sigură că va înghiţi toate seminţele, cu coajă cu 
tot. În loc de asta, ea le împărţi în două porţii: 

— Mami, nu le putem mânca azi pe toate, spuse ea. Trebuie 
să păstrăm câteva. 

Şi arătând spre grămăjoara mai mică, spuse: 

— Astea le mâncăm astăzi, pe celelalte le păstrăm pentru 
mâine. 

Planul ei, de a raţionaliza preţioasele seminţe, mă surprinse. 
Şi ea era îngrijorată de situaţia noastră nesigură. 

Femeia îşi făcea de lucru în curte, la o sobă mică, primitivă. 
Gătea un pui; fără îndoială pe vreunul dintre locuitorii curţii, pe 
care singură îl tăiase şi-l curăţase. Ne era atât de foame! 

Când puiul s-a fiert şi mirosul minunat a pătruns în şură prin 
uşa deschisă, femeia a intrat din nou ca să curețe sabzi. M-am 
aşezat lângă ea şi i-am ajutat, bucurându-mă de perspectiva 
unei mese calde. 

Puiul era gata, farfuriile împărţite pe podea şi tocmai voiam să 
ne aşezăm la masă, când a sosit-Mosehn. 

— Zud bash! Zud bash! comandă el. 

Femeia se ridică, ieşi afară şi într-o clipă se întoarse cu un 
braţ plin de haine. Mă îmbrăcă repede în haine kurde, grele. 
Erau patru haine, dintre care prima avea mâneci lungi, de la 
care atârnau un fel de fâşii de material, lungi cam de douăzeci şi 
cinci de centimetri şi late cam de opt centimetri. Îmi trase 
celelalte rochii pe deasupra, peste cap, şi-mi netezi fustele. 
Ultima rochie, cea de deasupra, era din brocart greu de mătase, 
într-un oranj ţipător cu albastru şi roz. Când ultima rochie a stat 
corect, mi-a înfăşurat strâns în jurul încheieturilor bucăţile de 
material care atârnau, rezultând un fel de manşete groase. 

Apoi mi-a înfăşurat tot capul cu o bucată de material, până 
când doar o părticică a mai rămas să atârne într-o parte. 

Eram o kurdă. 

Mahtob rămase în manto. 

Mosehn îmi spuse că va trebui să facem o parte a drumului 
călare. 


— N-am pantaloni lungi i-am spus eu. 

Dispăru repede şi reapăru cu o pereche de pantaloni 
bărbăteşti, strâmţi, din velur. Am răsucit cracii pantalonilor şi 
am încercat să-i trag în sus, pe sub fustele groase kurde. Abia 
dacă mă încăpeau peste coapse şi nici nu putea fi vorba să-mi 
închei fermoarul. Dar îmi dă-» deam seama că trebuiau să mi se 
potrivească. Apoi Mosehn ne-a adus ciorapi groşi de lână. Ni i- 
am pus şi ne-am încălţat cizmele. 

Eram gata. 

„Mosehn mi-a cerut banii, colierul de aur şi paşapoartele - tot 
ce aveam bunuri de valoare, în afară de ceas. Nu mai avea timp 
să mă amărăsc din cauza acestor mărunţişuri care în realitate, 
pentru viaţă, nu aveau nicio importanţă. 

— Zud bash! Zud bash! repetă Mosehn. 

L-am urmat fără să gustăm o îmbucătură din mâncarea 
fierbinte. Am ieşit din şură şi ne-am cocoţat în camionul 
albastru. Ca şi mai înainte, conducea celălalt bărbat. A ieşit cu 
spatele pe poartă, şi apoi, pe aceeaşi străduţă pe care 
veniserăm, afară din sătuc, şi înapoi pe strada pavată: 

— Nu fiţi îngrijorată! Nu fiţi îngrijorată, repeta Mosehn. 

Ne-a explicat planul, cât putea de bine, în farsi şi din când în 
când o dădea pe turceşte sau în kurdă. Ne-a spus că un timp 
vom merge cu camionul acesta, apoi vom trece în alt camion şi 
apoi într-o maşină roşie. 

Amănuntele mi se păreau foarte vagi. Speram să fie mai bine 
organizate decât ştiuse Mosehn să ni le comunice. 

Eram în continuare intrigată din cauza comportamentului lui 
Mosehn. Avea o atitudine oarecum amenințătoare. Avea la el 
banii şi bijuteriile mele. Nu-mi păsa de paşapoarte, căci fără viză 
erau inutile. Dacă reuşeam să ajungem la ambasada SUA din 
Ankara, puteam primi altele noi. Dar ce se întâmpla cu banii 
mei? Cu bijuteriile mele? Nu-mi făceam griji din cauza valorii lor 
ci a intenţiilor lui Mosehn. 

Pe de altă parte, era amabil şi grijuliu. Ca şi mai înainte, el era 
acela cu ajutorul căruia înaintam, singura mea speranţă de a 
ajunge în siguranţă, şi doream foarte care să pot vedea în el pe 
protectorul şi ghidul nostru. Ne va însoţi oare tot drumul? 

— Încă n-am trecut niciodată cu cineva graniţa, spuse el în 
farsi. Dar dumneavoastră sunteţi sora mea. Cu dumneavoastră 
voi merge peste graniţă. 


Brusc, m-am simţit cuprinsă de o stranie siguranţă. 

După un timp, ne-am încrucişat cu o maşină. Când au ajuns 
unul lângă altul, şoferii au oprit brusc. 

Mosehn ne spuse: 

— Zud bash! 

Mahtob şi cu mine am coborât pe caldarâm. M-am întors spre 
Mosehn în speranţa că va veni cu noi. 

— Dă astea bărbatului din maşină, mi-a poruncit el, 
strecurându-mi în mână paşapoartele. 

Şi chipul lui a rămas în urmă, în timp ce şoferul a apăsat pe 
acceleraţie. Camionul albastru plecase, iar cu el Mosehn. 

Deci nu vine cu noi, am constatat. Nu-l voi mai revedea 
niciodată. 

Celălalt camion întorsese şi se oprise lângă noi. Ne-am căţărat 
înăuntru. Fără să mai piardă timpul, şoferul acceleră, grăbindu- 
se pe un drum cu serpentine, înspre munţi. 

De data asta era un camion deschis, un fel de jep. Doi bărbaţi 
stăteau în cabină, iar eu îi dădui omului care stătea la mijloc 
paşapoartele noastre. Le-a luat cu precauţie de parcă îl frigeau. 
Niciunul nu voia să fie prins cu paşapoartele noastre americane. 

Am mers doar o bucăţică de drum, înainte ca maşina să se 
oprească, iar omul din mijloc să ne arate că trebuie să ne suim 
în spate, pe platforma descoperită. Nu-mi puteam imagina de ce 
voia să stăm afară, în frig, dar l-am ascultat. 

Imediat, maşina a pornit cu viteză ameţitoare mai departe. 

Cu o seară înainte, în şură, mă gândisem că nu mi-ar putea fi 
şi mai frig. Greşisem. Mahtob şi cu mine ne-am înghesuit cât am 
putut una în alta, pe platforma deschisă. Un vânt de gheaţă ne 
străpungea parcă, dar Mahtob nu se plângea. 

Înaintam tot mai departe, ne hurducăiam pe serpentine 
strânse, înalte, sus în munţi. 

Cât de mult vom mai avea de îndurat? 

Şoferul a cotit de pe şosea şi a început să traverseze un teren 
pietros, denivelat, de-a lungul unei linii invizibile. După vreun 
kilometru a oprit, iar noi am avut voie să ne urcăm din nou în 
cabină. 

Am mers mai departe; maşina cu tracţiune pe toate roţile îşi 
croia singură drum. Treceam uneori pe lângă colibe singuratice 
şi turme răzlețe de oi slabe. 

Bărbatul din mijloc ne arătă brusc spre vârful unui munte. M- 


am uitat în sus şi am văzut în depărtare silueta unui bărbat care 
stătea în vârf, cu arma pe umăr - o santinelă. Omul din mijloc a 
clătinat din cap şi a mârâit ceva. În timp ce maşina gonea, ne-a 
arătat mai multe santinele pe munţii înconjurători. 

Deodată, inconfundabilul ping al unui glonţ a sfâşiat tăcerea. 
Un al doilea i-a urmat repede, lovindu-se de peretele muntelui. 

Şoferul a oprit maşina într-o secundă. Chipul lui şi al celuilalt 
bărbat s-au înverzit de frică, iar teama lor o mărea şi pe-a mea. 
Am aşteptat într-o tăcere încordată până ce un soldat a venit în 
goană spre noi cu arma întinsă. Purta o uniformă kaki, strânsă în 
talie. 

Brusc, paşapoartele noastre se aflau din nou în mâna mea. 
Fără să ştiu ce să fac cu ele, mi le-am vârât în carâmbul unei 
cizme, şi am aşteptat strângând-o pe Mahtob şi mai tare lângă 
mine. 

— Nu te uita la bărbatul ăsta, i-am şoptit. Nu spune nimic. 

Soldatul s-a apropiat cu fereală de geamul maşinii şi şi-a 
îndreptat arma spre şofer. Inima mi se opri de frică. Cu arma 
îndreptată spre faţa şoferului, soldatul spuse ceva într-o limbă 
care îmi era străină. 

În timp ce bărbaţii discutau aprins, mă străduiam să nu mă uit 
la ei. Amândoi ridicaseră mult tonul. Cel al soldatului era 
răutăcios şi obraznic. Mahtob îşi înfipse mâna într-a mea. Mi-era 
frică şi să respir. 

În fine, după o veşnicie, soldatul s-a dat un pas înapoi. Şoferul 
şi-a privit însoţitorul şi au scos un oftat zgomotos de uşurare. 
Povestea lor fusese crezută. 

Am continuat traversarea, hurducăind cu maşina, până am 
ajuns la o şosea. Maşini militare circulau în ambele direcţii pe 
lângă noi. În faţă ne ameninţa un punct de control. Dar înainte 
de a ajunge la el, şoferul ne-a făcut semn să coborâm din 
maşină şi să-l urmăm. Evident, trebuia să ocolim punctul de 
control. 

Mahtob şi cu mine l-am urmat pe platoul montan deschis, 
acoperit cu gheaţă, zăpadă şi noroi îngheţat. Puteam fi văzuţi 
foarte bine de la punctul de control, nu puteam înşela pe 
nimeni. Mi se părea că sunt acel cerc de ţintă de la tirul din 
iarmaroc. Am mers mai multe minute peste câmp, până când 
am ajuns la o altă şosea, pe care circulaţia curgea în ambele 
sensuri. 


Presupuneam că jepul ne va lua din nou de aici, sau poate 
maşina cea roşie despre care vorbise Mosehn. Dar, în loc să ne 
oprim, ghidul nostru o luă la picior de-a lungul, drumului. L-am 
urmat, îngheţate, nefericite şi buimace. 

Înaintam, în mod periculos, în aceeaşi direcţie, de jos în sus, 
odată cu traficul, fără să încetinim paşii nici măcar atunci când 
maşini militare îngrozitoare şi zgomotoase treceau în goană pe 
lângă noi. Alunecam uneori pe noroiul îngheţat, dar continuam 
să alergăm mai departe. Mahtob păşea fără să se vaiete. 

Am înaintat cu greu, cam o oră, în lungul şoselei, până ce 
ghidul nostru a găsit la poalele unei movile abrupte un loc 
nivelat în zăpadă. Ne-a făcut să înţelegem, printr-o mişcare a 
mâinii, că trebuia să ne odihnim acolo. Apoi în câteva cuvinte 
rostite în farsi şi ajutându-se de câteva semne ne-a lămurit că 
trebuia să rămânem acolo până se va întoarce el. După care a 
plecat cu paşi repezi. Mahtob şi cu mine am rămas în zăpadă, 
părăsite, urmărindu-l cum dispare după creasta unui deal lung, 
acoperit cu zăpadă. 

De ce ar fi trebuit să se întoarcă? mă întrebam. Aici e 
îngrozitor. Amahl îi plătise pe aceşti oameni înainte. Tocmai se 
trăsese asupra noastră. De ce, pentru numele lui Dumnezeu, 
trebuia să încerce acest om să se întoarcă? 

Nu ştiu cât timp am stat acolo, aşteptând îngrijorate, 
rugându-ne. Mi-era teamă că cineva se va opri să cerceteze ce 
făceam acolo sau să ne ofere ajutor. Ce trebuia atunci să spun? 

O dată am văzut jepul deschis, condus de bărbatul care 
reuşise să ne scape din pericolul pe care îl reprezentase 
soldatul. Ne-a privit fix, dar n-a dat de înţeles că ştia cine eram. 

Bărbatul nu va mai veni, îmi repetam în gând. Cât vom sta 
aici şi vom aştepta? încotro ne-am putea îndrepta. 

Mahtob nu spunea nimic. Faţa ei exprima o hotărâre mai 
mare ca oricând. Ea se afla pe drumul spre America. 

Bărbatul nu se va reîntoarce, eram acum sigură de asta. Vom 
rămâne aici până la căderea nopţii. Apoi va trebui să 
întreprindem ceva. Ce? Să ne croim singure drum în direcţia 
vest? Mamă şi fiică trebuiau să lupte singure să treacă munţii în 
Turcia? Vom putea găsi înapoi drumul spre punctul de control ca 
acolo, să ne pierdem visele şi, poate, şi viaţa? sau vom îngheţa, 
pur şi simplu, în timpul nopţii, şi, una în braţele alteia, vom muri 
la marginea drumului? 


Bărbatul nu se va mai întoarce. 

Trebuia să mă gândesc la povestea pe care, cu atâta timp în 
urmă, mi-o relatase Helen, povestea unei femei iraniene şi a 
fiicei sale care fuseseră abandonate în acelaşi mod. Fiica 
murise. Femeia era aproape moartă şi, din cauza chinurilor 
îndurate, îşi pierduse toţi dinţii. Imaginea femeii muribunde îmi 
revenea în minte. 

Eram prea înţepenită de frig şi de teamă, ca să pot remarca 
maşina roşie ce se apropia cu viteză de noi. Oprise deja la 
marginea şoselei, înainte ca eu să-mi dau seama că era acolo. 

Bărbatul se întorsese! Ne-a împins repede în maşină şi i-a 
comandat şoferului să pornească mai departe. 

Un sfert de oră mai târziu am ajuns în dreptul unei case de pe 
şosea, uşor mai retrase. Era o clădire albă, pătrată, cu 
acoperişul plan, din beton. Intrarea ducea în spatele casei, într-o 
curte în care o amestecătură numeroasă, murdară de copii, 
sumar îmbrăcaţi, ţipa tare şi se juca în zăpadă. 

Peste tot, pe crengi, pe pari, pe grinzile de la ferestre, atârnau 
rufe îngheţate, sub forma unor sculpturi diforme. 

Femei şi copii au venit să ne vadă. Femeile erau urâte, cu 
chipuri morocănoase şi nasuri mari. Costumul lor kurd le făcea 
să pară tot atât de late, pe cât erau de înalte, fapt accentuat de 
fustele pe care le purtau, şi 

mai largi decât cele de pe mine. Ne-au privit bănuitoare, cu 
mâinile în şolduri. 

— Zud bash! spuse omul care ne adusese. Nea dus înapoi, la 
poarta dinspre stradă a casei, de unde am intrat într-un hol mai 
mare. Mai multe femei ne arătară că trebuia să ne scoatem 
acolo cizmele. Teama şi oboseala îşi cereau tributul. Mi se părea 
că totul e un vis. 

Femeile şi copiii au continuat să ne păzească mai departe, 
privindu-ne cu gura căscată, în timp ce ne descălţam cizmele 
îngheţate, pe care se depusese o crustă de noroi. Am fost duse 
într-o cameră mare, rece şi goală. O femeie mi-a arătat că 
trebuie să mă aşez. 

Ne-am aşezat pe podeaua tare de pământ, privindu-le fix, în 
tăcere, pe kurdele care ne urmăreau şi ele cu privirea, într-o 
manieră care nu dădea impresia de prietenie. Monotonia 
pereţilor văruiţi, murdari, era înviorată doar de două ferestre 
mici, cu zăbrele de fier, şi de tabloul unui bărbat, un kurd cu 


pomeţii accentuaţi şi o căciulă rusească pe cap. 

Una dintre femei a aţâţat focul şi a fiert ceaiul. Alta ne-a oferit 
câteva bucăţi tari de pâine. O a treia a adus aşternuturi. 

Ne-am înfăşurat în ele, dar nu reuşeam să ne oprim din 
tremurat. 

Ce-or fi gândind femeile astea? mă întrebam. Ştiau că suntem 
americance? Şi kurzii îi urau pe americani? Sau erau aliaţi, 
duşmani comuni ai majorităţii şiite? 

„Bărbatul care se întorsese” se aşeză lângă noi, fără Wsă 
spună ceva. N-aveam nicio posibilitate să aflu ce va urma. 

După un timp a intrat o femeie care avea o fustă atât de 
creaţă şi de largă cum nu mai văzusem încă niciodată. Cu ea se 
afla şi un băiat de doisprezece ani. 

Femeia s-a îndreptat spre noi şi i-a spus ceva, pe un ton 
ascuţit, băiatului, făcându-i semn să se aşeze lângă Mahtob. El 
s-a executat ca la ordin şi se uita, în sus, chicotind, către 
femeie. Femeia despre care credeam că ar fi mama lui, stătea 
lângă noi ca o santinelă. 

Eram îngrozită. Ce se întâmpla aici? Scena era atât de bizară 
încât era cât pe aci să intru în panică. O renegată în această 
ţară străină, o ostatecă neajutorată, la cheremul acestor oameni 
care în propria lor ţară sinistră treceau drept nelegiuiţi; mă 
rugam în tăcere după ajutor. Oare toate aceste întâmplări erau 
reale? Cum putea o americancă obişnuită să ajungă într-o 
asemenea situaţie Imposibilă? 

Ştiam cum. Mi-am amintit din nou. Moody! Chipul lui se furişă 
rânjind printre mişcătoarele umbre de pe perete. Flacăra din 
ochii lui, când ne lovise, pe Mahtob şi pe mine, ardea acum în 
soba cu keresen. Vocile kurzilor din jurul meu deveniră tot mai 
intense şi se amestecară cu ţipătul răutăcios, puternic, al lui 
Moody. 

Moody! 

Moody mă silise să fug. Trebuia s-o iau pe Mahtob. O, 
Doamne, mă gândeam, dacă i se întâmplă ceva... 

Plănuiau aceşti oameni un complot? Aveau de gând să mi-o ia 
pe Mahtob? Cine era băiatul ăsta şi mama lui impunătoare? 
Voiau s-o facă pe Mahtob mireasa lui? Anul şi jumătate care 
trecuse mă convinsese că în ţara asta ciudată mă puteam 
aştepta la orice. 

Nu am fi meritat să ni se întâmple aşa ceva! îmi strigam. 


Dacă ar fi vândut-o sau ar fi făcut vreun târg cu ea, n-ar fi 
meritat să fugim. Aş fi vrut să rămân în lran pentru tot restul 
vieţii mele. Cum am putut s-o amestec pe Mahtob în toate 
astea? 

Am încercat să mă liniştesc, spunându-mi că temerile mele nu 
erau decât imaginaţia oboselii şi a încordării. 

— Mami, şopti Mahtob, nu-mi place locul ăsta, vreau să 
plecăm. 

Rugămintea lui Mahtob îmi întări sentimentul de teamă. 
Aşadar, şi Mahtob simţea ceva. 

Din când în când, băiatul se mişca de la locul lui de lângă 
Mahtob, dar femeia - mama sa - se uita la el urât, iar el se 
cuminţea din nou. „Bărbatul care se întorsese”, stătea lângă 
mine şi continua să nu scoată o vorbă. 

Am rămas astfel aici, poate vreo jumătate de oră, până când 
în cameră a intrat un alt bărbat, a cărui apariţie produse multă 
agitaţie printre femei. l-au adus imediat ceai fierbinte şi pâine. Il 
serveau şi-i umpleau ceaşca continuu. El stătea pe podea vizavi 
de noi, dar nu ne acorda nicio atenţie. Şi-a scos un pachet de 
foiţă de ţigări şi a început să-şi răsucească o ţigară, dar dintr-o 
anumită substanţă albă. Marihuana, haşiş, opium? Nu mă 
pricepeam la lucrurile astea, dar în niciun caz nu arăta a fi 
tutun! 

Brusc l-am recunoscut. Era bărbatul din tabloul de pe perete. 
Evident, era stăpânul casei. Toate femeile astea erau nevestele 
lui? mă întrebam. Părăsisem o societate a bărbaţilor şi 
nimerisem în alta, în care bărbatul se bucura de drepturi şi mai 
mari? 

— Când vom putea pleca, întrebă în şoaptă Mahtob. Nu-mi 
place casa asta. 

M-am uitat la ceas. Se apropia seara. 

— Nu ştiu ce va urma, i-am spus lui Mahtob. Dar să fim 
pregătite... 

Treptat, în cameră se făcu întuneric. Cineva aduse o 
lumânare, şi când întunericul a coborât peste noi, flăcăruia ei 
mică ce pâlpâia luminând slab încăperea, adăugă o notă 
suprarealistă întregii scene. Zgomotul regulat al sobei cu 
kerosen ne dădea impresia că ne aflăm în transă. 

Am rămas astfel ore în şir, uitându-ne cu neîncredere la 
bărbaţii şi la femeile acelea ciudate, care ne priveau şi ei la fel. 


Tensiunea a fost în sfârşit întreruptă de lătratul unui 
câinecare anunţa sosirea cuiva. Toţi din cameră au sărit în 
picioare atenţi, aşteptând. 

După câteva minute, în casă a intrat un bărbat bătrân. Eram 
într-o ţară aspră, unde pielea îmbătrâneşte repede. Purta nişte 
haine kaki, probabil luate din rezervele armatei, o căciulă 
îmblănită cu urechi şi o jachetă militară de culoare verzuie. 
Stăpânul casei spuse ceva privind spre noi, probabil un fel de 
prezentare. 

— Salom, şopti bărbatul cel bătrân, sau ceva asemănător. Se 
mişca repede prin cameră de colo-colo şi, în timp ce-şi încălzi 
puţin mâinile la sobă, discută cu ceilalţi. Era proaspăt, plin de 
energie, pregătit pentru orice întâmplare. 

Una dintre femei ne-a adus haine de schimb şi mi-a arătat că 
trebuia să-mi scot rândurile de haine kurde, până rămâneam în 
hainele mele proprii. Apoi mi-a ajutat să-mi trag pe deasupra 
alte patru rânduri de rochii, care se deosebeau de celelalte prin 
câteva amănunte. Fustele erau mult mai largi, potrivit obiceiului 
acestei regiuni diferite. Când femeile au terminat cu mine, eram 
atât de împachetată, încât nu mă puteam mişca decât cu mare 
greutate. 

Tot timpul cât a durat acest schimb de haine, bărbatul cel 
bătrân s-a fâţâit prin cameră, nerăbdător, căci voia să plece. 
Când am fost gata, ne-a făcut semn să-l urmăm în camera mică, 
unde aveam cizmele. A spus ceva, şi una dintre femei a suflat în 
lumânare, lăsând camera în întuneric; numai, soba cu kerosen 
împrăştia o lumină slabă. Apoi, a deschis uşa destul de larg ca 
să putem ieşi să ne aducem cizmele. inchise uşa din nou, 
repede şi fără zgomot. 

Mahtob nu putea să-şi încalţe cizmele, dar eu abia dacă 
puteam să mă aplec s-o ajut. Repede! Repede! ne zorea 
bărbatul cel bătrân. 

În sfârşit am fost gata. Mahtob m-a luat curajoasă de mână. 
Nu ştiam încotro mergem, dar eram bucuroase că plecam de 
aici. Poate că bătrânul acesta ne ducea la ambulanţa Crucii 
Roşii. În tăcere, l-am urmat pe stăpânul casei şi pe noul nostru 
ghid în noaptea rece ca gheaţa. „Bărbatul care se întorsese” 
venea în urma noastră. Fără zgomot, am fost conduse în spatele 
casei. 

Câinele lătra furios, şi urletul său se pierdea în noapte, dus de 


vântul puternic ca un uragan. A alergat spre noi şi ne-a lovit cu 
botul. Înfricoşate, ne-am dat înapoi. 

Se auzea un cal nechezând. 

Era o noapte clară, cu stele, dar cu toate astea nu luminau 
pământul. Cerul împrăştia o lumină sinistră, gri-alburie. Abia 
dacă vedeam să-l urmăm pe ghidul nostru. 

Când ne-am apropiat de un cal care aştepta, gazda noastră 
din ultimele patru ore s-a apropiat de mine atât de tare, încât în 
lumina tulbure am putut să-i văd chiar ridurile de pe faţă. A 
făcut un gest de rămas bun, iar eu am încercat să-i transmit un 
mulţumesc. 

Bătrânul, ghidul nostru ne-a arătat că trebuie să ne urcăm pe 
cal. „Bărbatul care se întorsese” îşi făcu mâna căuş ca să-mi pot 
aşeza piciorul în ea, iar bătrânul m-a împins pe spatele calului. 

Nu avea nicio şa - numai o pătură, pe care am încercat s-o 
aşez ca lumea sub mine. „Bărbatul care se întorsese”, a urcat-o 
pe Mahtob în faţa mea pe cal. 

Vântul vâjâia prin multele mele rânduri de haine. 

— incearcă să-ţi ţii capul plecat, i-am spus eu lui Mahtob. E 
atât de frig. 

Am înconjurat-o protector cu braţele şi le-am întins în faţă ca 
să mă ţin de coamă. Nu era un animal mare, ca un cal american. 
Aducea mai mult cu un catăr. 

Bătrânul păşi repede înainte, părăsi curtea, ieşi pe poartă şi 
dispăru în întuneric. „Bărbatul care se întorsese” luase hăţurile 
şi ne conducea pe urmele lui. 

Nu mai stătusem de ani de zile pe un cal şi nu călărisem 
niciodată fără şa. Sub mine, pătura se freca de blana animalului, 
amenințând să alunece şi să ne trântească pe pământul 
îngheţat. Mă tineam de coamă cu toată puterea pe care o mai 
aveam în corpul meu epuizat. Mahtob tremura în braţele mele şi 
nu putea să se oprească. 

Am înaintat încet peste un câmp liber. Bătrânul se întorcea 
des, ca să ne avertizeze în şoaptă. Unele porţiuni îngheţate de 
pe câmp erau prea riscante, fiindcă gheaţa putea crăpa sub 
„potcoavele calului. In această zonă muntoasă, fiecare zgomot 
avea un ecou asemenea unei împuşcături şi putea alarma 
patrulele dese ale pasdar-ului. Zgomotul era duşmanul nostru. 

Treptat, ţinutul urca spre coama unui deal, ce preceda munţii 
stâncoşi. In curând nu mai exista nicio porţiune plană. Calul îşi 


căuta cu greutate drumul şi ne Zgâlţâia încoace şi încolo. Era 
destoinic şi-şi îndeplinea liniştit greaua sarcină. Făcuse, 
probabil, şi altă dată drumul. 

Când am ajuns pe Creasta unui deal, calul s-a împiedicat pe 
neaşteptate de porţiunea înclinată, iar noi ne-am pierdut 
echilibrul. Mahtob şi cu mine am căzut pe pământ şi, chiar în 
cădere, am ţinut-o strâns la piept ca s-o apăr de lovitură. Ne-am 
izbit tare de gheaţă şi de zăpadă. „Bărbatul care se întorsese” 
ne-a ajutat să ne ridicăm repede în picioare, ne-a scuturat 
zăpada de pe haine. 

Mahtob, a cărui faţă ardea din cauza vântului aspru, lovită, 
înfometată şi epuizată a rămas tăcută şi hotărâtă, fără să 
izbucnească în plâns. 

Ne-am urcat din nou pe cal şi am încercat să mă ţin şi mai 
strâns de coamă, înfundându-mi mâinile mai adânc în ea, în 
timp ce ne îndreptam în sus, spre o destinaţie necunoscută. 

Nu ajunseserăm nici măcar la cel mai sălbatic munte, mă 
gândeam. Cum voi putea depăşi eu oare această acţiune 
nebunească? Nici-măcar nu mă pot ţine pe cal. Mă vor 
abandona. 

Dacă mai era posibil, noaptea a devenit mai rece şi mai 
sumbră. Stelele dispăruseră, o zăpadă îngheţată, nemiloasă, ne 
lovea peste faţă, adusă de vântul aspru. 

Drumul urca şi cobora, până când dealurile se transformară în 
munţi, unul mai ameninţător decât altul. Pe costişă, în sus, era 
mai uşor, pentru că acolo eram apărate de viscol. Calul mergea 
repede la deal, şi numai din când în când trebuia să ocolim 
porțiunile îngheţate sau ne înţepau ramurile unor tufişuri mici. 

Coborâşurile erau mai viclene. De fiecare dată când ajungeam 
pe creastă, vântul ne sufla cu toată puterea în faţă. Zăpada ne 
lovea pielea ca alicele. Nămeţii erau deosebit de înalţi, iar noi ne 
luptam cu troienele care amenințau uneori să-i înghită pe 
bărbaţii care mergeau pe jos. 

Braţele mă dureau. Degetele de la picioare îmi amorţiseră. Aş 
fi plâns, m-aş fi lăsat să cad de pe cal şi aş fi căzut în nesimţire. 
Mă temeam de degerături. Cu siguranţă că ne vom pierde 
câteva degete de la picioare după această noapte 
înspăimântătoare. Sărmana Mahtob tremura în continuare. 

Luptam continuu ca să mă pot concentra asupra a ceea ce 
aveam de făcut. Nu aveam nicio posibilitate să aflu cât de mult 


şi cât de departe trebuia să mai mergem astfel. 

Habar n-aveam cât timp trecuse. Chiar dacă aş fi încercat să 
văd în întuneric cât arăta ceasul meu, nu puteam să-mi desprind 
nicio clipă mâna de pe coama calului. Timpul şi spaţiul erau 
numai nişte noţiuni golite de sens. Eram pierdute în pustietatea 
întunecată pentru eternitate. 

Deodată am auzit voci în faţa noastră. O mare disperare mi-a 
invadat inima. Era pasdar-ul, eram sigură. După ce înduraserăm 
atâta, vom fi acum arestate? 

„Dar bărbatul care se întorsese” ne-a condus încrezător mai 
departe şi în câteva minute am ajuns la o stână de oi. Ce curios, 
să întâlnim aici animalele astea! Cum supraviețuiesc oare, în 
clima asta atât de aspră? Probabil au carnea foarte tare, mă 
gândeam eu, dar le invidiam pentru lâna lor. 

Când ne-am apropiat, am văzut că bătrânul, ghidul nostru, 
discuta cu ciobanul, un bărbat îmbrăcat tot în negru. Nu puteam 
vedea din el decât ridurile feţei şi bâta ciobănească. 

Ciobanul îl salută cu voce joasă pe „bărbatul care se 
întorsese”. Îi luă hăţurile din mână şi ne conduse, simplu, mai 
departe, folosindu-şi bâta ca să-şi menţină echilibrul. 

Instinctiv, m-am uitat după apărătorul meu; dispăruse fără 
măcar un rămas-bun. 

Bătrânul mergea din nou înainte, ca să caute drumul, iar 
ciobanul conducea calul de hăţuri. 

Am traversat încă un munte. Apoi încă unul. Reuşeam să ne 
menţinem pe cal, dar îmi simţeam mâinile ca şi când ar fi fost 
desprinse de corp şi înţepenite de coamă. Apoi nu le-am mai 
simţit. Nu vom reuşi, plângeam tăcută în mine. După toate 
astea, nu vom reuşi. Mahtob tremura în braţele mele. Era 
singurul semn de viaţă din partea ei. ` 

La un moment dat am privit întâmplător în sus. In faţa 
noastră, pe creasta unui munte mai înalt, stâncos, am văzut 
nişte siluete fantomatice, negre, ce se conturau pe cerul 
sinistru, alb de viscol. Acolo sus stăteau mai mulți cai cu 
călăreți. Pasdar-ul mi-am spus eu. 

Dintre toate loviturile inimaginabile ale sorții, să cazi în mâna 
pasdar-ului era cel mai rău. Auzisem atâtea poveşti despre 
pasdar - şi toate erau îngrozitoare. Inevitabil, violau toate 
victimele feminine - chiar şi fete tinere - înainte de a le ucide. 
Mă cutremuram amintindu-mi de oribila lor zicală: „O femeie nu 


trebuie să moară fecioară”. 

Dacă era posibil să mă înfior şi mai mult, asta făceam acum. 

Continuam să înaintăm. 

După un timp, am auzit din nou voci înaintea noastră, de data 
asta mai tari, părând că se ceartă. 

Acum eram sigură; fuseserăm prinse de pasdar. 

Am înconjurat-o pe Mahtob strâns cu braţele mele, ca s-o 
apăr. Lacrimi de durere şi disperare îmi îngheţau pe obraz. 

Ciobanul, vigilent, a oprit calul. 

Trăgeam cu urechea. 

Vântul aducea vocile până la noi. În faţa noastră se aflau mai 
mulţi bărbaţi care păreau să nu facă nicio încercare de a-şi ţine 
secretă prezenţa. Dar tonul conversaţiei lor nu mai suna a 
ceartă. 

Am aşteptat ca bătrânul să se întoarcă, dar n-a venit. Au 
trecut minute pline de încordare. 

În cele din urmă ciobanul a considerat că e destul de sigur să 
mergem mai departe. A tras de hăţuri şi ne-am îndreptat repede 
spre voci. 

Când ne-am apropiat, calul nostru îşi ciuli urechile fiindcă 
auzise un alt cal. Am ajuns lângă un grup de patru bărbaţi, care 
discutau liniştit, ca şi când ar fi făcut o excursie obişnuită. Aveau 
cu ei trei cai. 

— Salom, îmi spuse încet unul dintre ei. 

Chiar şi în mijlocul viscolului vocea lui mi se păru cunoscută, 
dar am avut nevoie de un moment ca să-i recunosc figura. Era 
Mosehn! Venise să-şi ţină promisiunea. 

— Nu am luat niciodată pe nimeni peste graniţă, spuse şeful 
acestor bandiți. Dar pe dumneavoastră vă lau. În noaptea asta 
vă voi trece dincolo. Acum daţi-vă jos de pe cal. 

— l-am dat-o mai întâi pe Mahtob, apoi am alunecat 
recunoscătoare jos, ca să descopăr că picioarele îmi erau la fel 
de amorţite ca şi braţele. Abia dacă puteam să mă ţin pe ele. 

Mosehn mi-a explicat că planurile trebuiau schimbate. După- 
amiază, când se trăsese asupra maşinii şi fusese oprită de 
soldaţi, scăpasem numai datorită şoferului nostru, care 
inventase din senin o explicaţie pentru prezenţa noastră în zona 
de graniţă a războiului. Incidentul alertase fiecare soldat. 
Mosehn considera că era periculos să trecem graniţa în 
ambulanţă, şi să fim supuse unui nou interogatoriu. De aceea 


trebuia să ne continuăm drumul călare, mult în lateral de toate 
drumurile, să străbatem munţii golaşi, periculoşi, dinspre Turcia. 

— Lăsaţi-o pe Mahtob să călărească cu un bărbat pe un alt 
cal, a spus Mosehn în farsi. 

După cinci zile de fugă, după ore nesfârşite de înfometare, 
dureri şi derută, nervii lui Mahtob au cedat în cele din urmă. 
Lacrimile au început să-i curgă şiroaie pe obraji, formând ţurţuri 
mici pe şalul ei. Era prima oară că plângea, era primul moment 
de disperare de când se resemnase să plece în America fără 
iepuraşul ei. Fetiţa mea curajoasă trecuse până acum peste 
toate încercările fără să plângă. Acum însă se vedea ameninţată 
să fie despărțită de mine. 

— Vreau să rămân cu tine, mami, suspină ea. 

— Şsst, i-am spus. Mai avem puţin. Suntem chiar pe graniţă. 
Dacă mai mergem o bucăţică de drum, ajungem dincolo de 
graniţă şi putem pleca în America. Altfel, trebuie să ne 
întoarcem înapoi la tata. Te rog, încearcă, de dragul meu. 

— Nu vreau singură pe cal, suspină ea din nou. 

— Vei fi împreună cu un bărbat. 

— Nu vreau pe cal fără tine. 

— Trebuie. Oamenii ăştia ştiu ce e mai bine de făcut. Te rog, 
fă asta. Ai încredere. 

Undeva, în adâncul sufletului ei, Mahtob a găsit resursele de 
care avea nevoie. Şi-a uscat lacrimile şi a prins din nou curaj. Va 
face cum va spune Mosehn, dar după ce va rezolva o treabă 
măruntă. 

— Trebuie să mă duc la W.C., a spus ea. 

Şi acolo pe munte, în întunericul nopţii, înconjurată de bărbaţi 
străini, în mijlocul unui viscol furios, şi-a găsit uşurarea. 

— Mahtob, am spus eu, îmi pare tare rău de toate cele 
petrecute. N-am ştiut că va fi atât de greu. Nu ştiu dacă tu vei 
reuşi. Nu ştiu nici dacă eu voi reuşi sau nu. 

Deşi era epuizată şi tremura de foame şi de frig în aerul 
îngheţat de iarnă, Mahtob îşi revenise. 

— Voi reuşi, a spus ea, plină de hotărâre. Pot să fac tot ce 
trebuie ca să ajung în America. 

Apoi adăugă: 

— Îl urăsc pe tata fiindcă ne-a silit să facem asta. 

A acceptat să fie urcată în braţele unui bărbat, care stătea 
deja pe un cal odihnit. Mosehn m-a ajutat şi pe mine să mă urc 


pe un alt cal, iar un alt bărbat a luat hăţurile. Bărbaţii mergeau 
pe jos, ne duceau pe Mahtob şi pe mine şi doi cai de rezervă. In 
această formaţie am pornit mai departe. M-am întors ca să văd 
ce face Mahtob. Puteam auzi paşii calului ei, dar nu-l puteam 
vedea, şi nici pe Mahtob. 

— Fii tare, copilul meu, îmi spuneam în gând. 

Noaptea nesfârşită, îngrozitoare, continua. Munţii deveniseră 
mai stâncoşi decât înainte. Urcam şi coboram. Când vom ajunge 
la graniţă? Eram deja de partea cealaltă? 

l-am atras atenţia conducătorului calului meu: 

— Turcia? Turcia? am şoptit eu arătând pământul. 

— lran, Iran, a şoptit el. 

Am ajuns la un munte prea stâncos încât caii să poată duce o 
povară. Mosehn ne-a ordonat să coborâm şi să ne urmăm 
drumul pe jos, urcând, pe gheaţă. M-am lăsat să alunec de pe 
cal. Picioarele îmi erau prea slabe ca să mă ţină, iar cizmele îmi 
alunecau pe gheaţă. Unul dintre bărbaţi mă apucă repede, 
înainte de a mă prăbuşi. În spatele meu, un alt bărbat o ridică 
pe Mahtob pe umeri şi o duse în cârcă. Mă străduiam cu multă 
hotărâre să înaintez, dar îi ţineam pe toţi în loc pentru că 
alunecam, cădeam şi mă împiedicam tot timpul în fustele mele. 

Când am ajuns, în fine, pe creastă, prin mintea mea obosită 
mi-a trecut ideea că aceasta ar putea fi graniţa, fiindcă acesta 
fusese cel mai stâncos drum de până acum. 

— Turcia? Turcia? l-am întrebat pe bărbatul care mă ţinea de 
braţ. 

— lran, Iran, spuse el. 

Ne-am urcat din nou pe cai şi am început să coborâm. Curând 
am rămas înţepeniţi în troienele de zăpadă. Picioarele din față 
ale calului se îndoiră, iar picioarele mele atârnau în zăpadă. 
Bărbaţii l-au tras şi l-au târât până când curajosul animal s-a 
ridicat din nou în picioare, pregătit să-şi continue drumul. 

Când ne-am apropiat de poalele muntelui, am dat peste o 
prăpastie, o falie căscată, pătrunzând adânc până în mijlocul 
platoului, şi despărţind muntele acesta de următorul. 

Oamenii au aşteptat tăcuţi câteva minute. In munţi fusesem 
apăraţi, nu puteam fi descoperiţi, dar platoul acoperit cu zăpadă 
din faţa noastră era luminat de lumina tulbure a cerului. Pe el se 
puteau observa umbrele noastre pe fundalul neted şi alb. 

Din nou, ghidul mă somă să rămân liniştită. 


În sfârşit, unul dintre bărbaţi, a înaintat câţiva paşi. Puteam 
să-i văd, profilându-se, silueta cenuşie când a intrat pe platou. 
Apoi a dispărut. S-a întors după câteva minute şi i-a şoptit ceva 
lui Mosehn, care, la rândul său, s-a întors şi i-a şoptit ceva 
ghidului meu. 

Apoi mi s-a adresat cu o voce abia perceptibilă: 

— Trebuie să vă trecem pe rând, mă lămuri el în farsi. Poteca 
ce înconjoară râpa este prea îngustă, prea periculoasă. Vă 
ducem întâi pe dumneavoastră, apoi copilul. 

Am înaintat pe platou şi am încercat să depăşim cât mai 
repede şi mai uşor uriaşa crăpătură. În curând ne-am aflat pe o 
potecă îngustă care trecea chiar pe lângă stâncă şi era lată cât 
să treacă un cal. Am urmat poteca îngheţată care se profila, 
urmând conturul muntelui, ducând în jos, spre prăpastie, sau de 
partea cealaltă a platoului, în sus, pe celălalt perete. Oamenii îşi 
cunoşteau meseria. În zece minute eram de partea cealaltă. 

Ghidul rămase cu mine, în timp ce Mosehn se duse s-o aducă 
pe Mahtob. Stăteam tăcută pe cal, tremurând şi aşteptând 
înfricoşată. Privirile mele încercau să străpungă întunericul. Vă 
rog, vă rog, faceţi treaba mai repede, îmi spuneam plângând. 
Mă temeam că Mahtob ar putea avea o criză de isterie. 

Apoi a fost lângă mine, ghemuită în braţele unuia dintre 
bărbaţi. Tremura fără să se poată controla, dar era atentă şi 
calmă. 

Ghidul îmi prinse privirea. Arătă spre pământ: 

— Turcia! Turcia! şopti el. 

— Alhamadoallah! am spus eu cu un oftat adânc. Slavă 
Domnului! 

În ciuda frigului incredibil, am fost inundată brusc de o 
căldură binefăcătoare. Eram în Turcia! leşisem din Iran! 

Dar nu eram încă libere. Dacă ne găseau grănicerii turci 
puteau deschide focul pur şi simplu asupra unei bande de 
intruşi. Dacă am supravieţui şi acestui lucru, atunci turcii ne-ar 
aresta şi ar trebui să răspundem la anumite întrebări. Dar cel 
puţin ştiam - Amahl mă asigurase - că turcii nu ne vor preda 
niciodată înapoi în Iran. 

O idee ce m-a făcut să îngheţ mi-a străfulgerat prin minte. Un 
fior m-a străbătut când mi-am dat seama că eu, timp de 
douăzeci de minute, în timp ce o aşteptam pe Mahtob de partea 
astalaltă a prăpastiei, fusesem deja în Turcia, în timp ce Mahtob 


mai era încă în Iran. Slavă Domnului, că ideea asta îngrozitoare 
îmi venise numai după ce pericolul trecuse. 

Simţeam din nou vântul cel rece. Eram încă în munţi, în 
mijlocul viscolului îngheţat. O linie imaginară pe hartă nu ne 
aducea niciun strop de căldură adevărată de care aveam atâta 
nevoie în acest moment. Cu ce preţ îmi voi plăti libertatea? 
Eram convinsă că vreo câteva din degetele mele de la picioare 
nu mai puteau fi salvate. Speram ca Mahtob să se simtă mai 
bine decât mine. 

Urcam din nou călare un munte incredibil de stâncos. De data 
asta am alunecat eu de pe cal şi am căzut împleticindu-mă în 
zăpadă, înainte ca ghidul să mă poată ajuta. El şi Mosehn m-au 
ridicat în picioare şi m-au sprijinit ca să pot merge. Cât timp mai 
poate avea efect adrenalina? mă întrebam. Cu siguranţă că mă 
voi prăbuşi în curând. 

Pentru un timp mintea păru să-mi părăsească trupul. Aşa că, 
în timp ce urcam, o parte din mine observa distanțat şi se 
minuna ce resurse poate avea un om disperat. Mă vedeam cum 
încercam să mă odihnesc puţin, în timp ce călăream la vale. 
Apoi mă urmăream cum luptam din nou, pe jos, urcând un alt 
povârniş. 

— Câţi munţi încă? l-am întrebat pe Mosehn. 

— Nazdik, spuse el. Nu mai e departe. 

Începeam să simt, în perspectiva acestor informaţii vagi, o 
oarecare uşurare, dar aveam nevoie urgentă de căldură şi 
odihnă. Exista oare un loc în care să găsim adăpost şi să ne 
putem reface puterile? 

— Cel din faţă, e ultimul, şopti Mosehn. 

De data asta, când am alunecat de pe cal, picioarele mi-au 
cedat. Încercam cu disperare să mi le mişc prin zăpadă, dar nu 
mă mai puteam ţine pe ele nici chiar cu ajutorul celor doi 
bărbaţi. Nu-mi simţeam picioarele; nu-mi mai dădeam seama de 
corp. În ciuda frigului de necrezut, aveam sentimentul că 
luasem foc. r 

— Da dahdigae, spuse ghidul meu şi arătă în sus. Incă zece 
minute. 

— Vă rog, îl imploram. Lăsaţi-mă să mă odihnesc. 

Ghidul nu mi-a dat voie. Mă ridică în picioare şi mă târî 
înainte. Piciorul îmi alunecă pegheaţă şi mă prăbuşii înainte ca 
ghidul să mă poată prinde de braţ. M-am rostogolit pe pantă în 


jos vreo trei metri, până când m-am oprit ca un morman 
neajutorat. Ghidul s-a grăbit spre mine. 

— Nu mai pot, am oftat. 

Ghidul a strigat încet după ajutor şi Mosehn a venit. 

— Mahtob, am şoptit eu. Unde e? 

— E bine. Bărbaţii o duc spre vârf. 

Mosehn şi ghidul mi-au sprijinit braţele pe umerii lor şi m-au 
ridicat de jos. Fără un cuvânt, m-au purtat pe povârnişul 
stâncos, până sus. Picioarele mele care atârnau, arau zăpada. 

Cu toată povara, oamenii păşeau fără efort în sus, nici măcar 
nu respirau cu greutate. De mai multe ori şi-au slăbit 
strânsoarea, încercând să mă lase să merg singură. Dar 
picioarele mi se îndoiau imediat şi trebuiau să mă susţină. 

— Vă rog, am strigat, lăsaţi-mă să mă odihnesc! 

Disperarea din vocea mea l-a făcut pe Mosehn să mă asculte. 
M-a ajutat să mă întind pe zăpadă, apoi mi-a pus mâna lui rece 
ca gheaţa pe frunte, ca să vadă dacă nu ardea. Faţa lui - sau 
ceea ce puteam eu vedea din ea - exprima îngrijorare şi 
compătimire. 

— Nu reuşesc, m-am tânguit eu. 

Ştiam acum că în noaptea aceea urma să mor. Nu voi reuşi, 
dar o scosesem pe Mahtob din Iran. Ea va izbuti. Era de ajuns. 

— Lăsaţi-mă aici, i-am spus lui Mosehn. Plecaţi cu Mahtob şi 
luaţi-mă mâine. 

— Nu! strigă ascuţit Mosehn. 

Intensitatea strigătului său m-a făcut să-mi fie ruşine mai mult 
decât dacă mi-ar fi dat o palmă peste faţă. Cum pot face aşa 
ceva, m-am mustrat. Aşteptasem atât de mult ziua asta. Trebuia 
să merg mai departe. 

— Okay, am murmurat 

Amândoi bărbaţii mi-au oferit ajutorul lor. M-au ridicat din nou 
în picioare şi m-au târât în sus pe munte. Pe alocuri, nămeţii le 
treceau de genunchi. Oricât de siguri erau pe picioarele lor, tot 
se împiedicau, sub povara lor neajutorată. De câteva ori am 
căzut împreună în zăpadă. Dar bărbaţii nu renunţau. De fiecare 
dată când ne prăbuşeam se ridicau repede, fără comentarii, mă 
apucau de braţe şi mă târau mai departe. 

Totul în jurul meu deveni confuz. Imi pierdusem probabil 
conştiinţa. 

Câţiva ani mai târziu - după cum mi s-a părut - am auzit în 


depărtare vocea lui Mahtob care şoptea: 

— Mami! 

Era lângă mine. Ne aflam pe vârful muntelui. 

— Restul drumului puteţi merge călare, spuse Mosehn. 

Mă luă cu o mână de şold şi cu cealaltă mă ţinu strâns de 
picioare. Celălalt bărbat procedă la fel, de cealaltă parte. 
Împreună, mi-au ridicat corpul înţepenit peste crupa calului, pe 
la spatele lui. 

Am reuşit să mă ţin cumva pe cal până am ajuns în vale. 
Întunericul ne mai înconjura încă, deşi îmi dădeam seama că se 
va face dimineaţă. Abia am putut să recunosc figura lui Mosehn, 
când a venit lângă mine şi mi-a arătat cu degetul într-o anumită 
direcţie, până când am zărit şi eu, departe, în zare, licăritul unor 
lumini. 

— Acolo vrem să ajungem, a spus el. 

Luptam din răsputeri ca să pot rămâne în şa pe bucăţica de 
drum ce-o mai aveam de străbătut în această incredibil de lungă 
noapte. 

Am călărit vreo zece minute, până când am auzit câinii care 
anunțau sosirea noastră. Mai mulţi bărbaţi ne-au venit în 
întâmpinare, evident aşteptându-ne. Ajungând mai aproape am 
văzut că aşa-zisa casă nu era decât o colibă prăpădită, un 
refugiu izolat pentru contrabandiştii de la graniţa estică a 
Turciei. 

Bărbaţii din casă au întâmpinat grupul nostru cu zâmbete 
largi şi discuţii aprinse. L-au înconjurat pe Mosehn şi pe ceilalţi, 
felicitându-i pentru reuşita acţiunii. Bărbatul care călărise cu 
Mahtob, o aşeză uşor pe podea şi se alătură şi el grupului vesel. 
Pe neobservate, incapabilă să-mi desprind picioarele de pe cal, 
mi-am slăbit strânsoarea şi am alunecat într-o parte, căzând pe, 
beton. Eram imobilizată. Mahtob a alergat să mă ajute, dar 
bărbaţii - chiar şi Mosehn - păreau să mă fi uitat cu totul. Unii se 
îngrijeau de cai, ceilalţi intraseră în casă, la căldură. 

Cu ultimele sforţări, m-am târât mai departe în mâini, 
lăsându-mi picioarele pe care nu mi le puteam folosi, să se 
târască după mine. Coatele mi se frecau de betonul dur şi rece. 
Ochii îmi erau aţintiţi asupra uşii. 

Am reuşit cumva să ajung până în prag. Abia atunci Mosehn 
îşi dădu seama de chinul meu. El şi ceilalţi bărbaţi m-au tras în 
căsuţa modestă. Am urlat de durere când Mosehn mi-a scos 


cizmele din picioarele, pe care nu le mai simţeam deloc. Bărbaţii 
ne-au dus pe Mahtob şi pe mine în mijlocul camerei, aşezându- 
ne în faţa unei sobe cu lemne, care dogorea. 

Au trecut multe, multe minute până când am putut să mişc 
primul muşchi. Stăteam liniştită şi încercam să mă încălzesc la 
căldura focului. 

Căldura era un tonic care acţiona, trezindu-mă treptat la 
viaţă. Am fost în stare chiar să-i surâd lui Mahtob. Reuşiserăm! 
Eram în Turcia! _ 

In sfârşit, am putut să mă aşez. Imi frecam degetele 
picioarelor şi mâinilor ca să-mi repun sângele în circulaţie. 
Recompensa consta în dureri puternice, care mă ardeau ca un 
fier roşu. 

Odată cu reîntoarcerea simţurilor, am sesizat şi mirosul care 
domnea în cameră. Şi teama m-a cuprins din nou. Casa era plină 
de bărbaţi. Bărbaţii, eu şi Mahtob ne odihneam în faţa focului. 
Într-adevăr eram în Turcia. Dar mi-a trecut din nou prin minte că 
eram în mâna unei bande de contrabandişti nelegiuiţi. Bărbaţii 
ăştia ne căraseră atât de departe numai ca să ne expună unor 
torturi oribile? Era Mosehn capabil de aşa ceva? 

Poate că, simţindu-ne teama, unul dintre bărbaţi ne aduse 
mie şi lui Mahtob ceai fierbinte. Mi-am pus mai multe bucăţi de 
zahăr în gură şi am sorbit ceaiul prin ele, ca iranienii. În mod 
normal nu-mi plăcea niciun fel de zahăr în ceai, dar aveain 
nevoie de energie. Am îndemnat-o pe Mahtob să ia mult zahăr. 
Ajuta. 

A trecut poate mai mult de o oră până când am avut 
sentimentul că pot merge din nou. Mă împleticeam pe picioare, 
când am încercat să mă ridic. 

Văzând asta, Mosehn ne-a făcut semn cu mâna mie şi lui 
Mahtob să-l urmăm. Ne duse din nou afară, unde se lumina uşor 
de ziuă, apoi înconjură casa, ajungând într-o curte din spate. Aici 
se afla o a doua colibă. 

Am intrat şi am găsit, o încăpere plină de femei şi copiii. 

Câţiva vorbeau, câţiva erau înfăşuraţi în aşternuturi şi 
dormeau adânc pe podea. 

La sosirea noastră, multe femei cu rochii largi, kurde, se 
grăbiră să ne întâmpine. Mosehn spuse în farsi: 

— Asta-i sora mea! 

Mosehn puse mai multe lemne pe foc. 


— Mâine vă ducem la Van, spuse el. Apoi se reîntoarse în casa 
bărbaţilor. La Van, responsabilitatea contrabandiştilor se 
încheia. După ce soseam mâine acolo, Mahtob şi cu mine 
trebuia să ne descurcăm mai departe singure. 

Sora lui Mosehn ne dădu nişte pilote grele de fulgi şi ne găsi 
un loc pe podea, chiar lângă perete, departede foc. 

Clădirea era rece şi umedă. Mahtob şi cu mine ne-am vârât 
una în alta, împreună, sub aşternut. 

— Suntem în Turcia. Suntem în Turcia, repetam eu, ca o 
litanie, în faţa lui Mahtob. Îţi vine să crezi? 

Ea mă ţinu strâns până căzu într-un somn adânc. Încercam un 
sentiment minunat ţinând-o în braţe şi căutam să găsesc în 
somnul ei, plin de încredere, puţină consolare. 

In capul meu gândurile se învălmăşeau. Corpul mă durea 
îngrozitor. Mi-era o foame de lup. Câteva ore am căzut într-un 
somn neliniştit. Cea mai mare parte a timpului m-am rugat şi i- 
am mulţumit lui Dumnezeu că ne-a adus până aici. Şi îi mai 
ceream ceva: 

— Te rog, Doamne, rămâi lângă noi şi restul drumului. Numai 
aşa vom putea reuşi. 

Eram încă ameţită de somn pe la ora opt dimineaţa când 
Mosehn a venit să ne ia. După câteva ore de somn arăta şi el 
odihnit. Mahtob s-a trezit greu, până când şi-a dat seama că 
suntem în Turcia. Atunci a sărit în picioare, plină de zel, s-o 
pornească din nou la drum. 

Şi eu mă odihnisem puţin. Eram în Turcia. Îmi simţeam corpul 
ca şi când aş fi fost ciomăgită, dar puteam să-mi mişc din nou 
degetele picioarelor. Şi eu eram gata de plecare. Mosehn ne 
duse afară, la o maşină relativ nouă, cu lanţuri la roţi. Unul 
dintre contrabandişti stătea deja la volan, când ne-am urcat 
înăuntru. 

Am mers pe un drum îngust de munte, care ducea în lungul 
prăpăstiilor. Nicio bară de protecţie nu ne-ar fi apărat de 
nenorocirea unei răsturnări. Dar bărbatul conducea bine, iar 
lanţurile dădeau stabilitate. Am coborât mereu la vale, departe, 
în interiorul Turciei, îndepărtându-ne tot mai mult de Iran. 

După câteva minute ne-am oprit la o casă ţărănească, 
construită pe coasta muntelui. Am fost duse înăuntru şi acolo ne 
aştepta un mic dejun cu pâine şi ceai, brânză iute râncedă. Deşi 
mi-era tare foame n-am putut să mănânc decât foarte puţin. Dar 


am băut lacomă câteva pahare de ceai cu mult zahăr. 

O femeie i-a adus lui Mahtob un pahar cu lapte cald de capră. 
Ea a încercat să bea, dar apoi a spus că bea mai bine ceai. 

A intrat apoi o femeie enorm de grasă, fără dinţi şi cu părul 
albit înainte de vreme din cauza vieţii grele de pe munte. Arăta 
ca de optzeci de ani. Avea pentru noi haine noi şi ne îmbrăcă pe 
mine şi pe Mahtob, după obiceiul kurd - de data asta cu 
variațiile turceşti de aici. 

Am rămas aici o bucată de timp şi am început să mă 
neliniştesc. Am întrebat pe cineva ce aşteptăm, şi am aflat că 
Mosehn plecase „în oraş” să aducă o maşină. Am aflat apoi că 
femeia bătrână, grasă, care ne îmbrăcase cu alte haine, era 
mama lui Mosehn. Şi soţia lui era aici. Acesta era răspunsul la o 
întrebare a mea. Mosehn era turc nu iranian. Propriu-zis nu era 
niciuna nici alta. El era kurd şi nu recunoştea valabilitatea 
graniţei pe care o trecuserăm în noaptea dinainte. 

Reîntoarcerea lui Mosehn cu maşina a produs multă agitaţie. 
Mi-a aruncat un pachet mic, înfăşurat în ziar şi ne-a condus 
repede la maşină. Mi-am vârât repede pachetul în poşetă şi m- 
am întors spre mama lui Mosehn ca să-i mulţumesc pentru 
ospitalitate, dar, spre surprinderea mea, ea se cocoţă, pe lângă 
mine, pe bancheta din spate, făcându-ne semn s-o urmăm. 

Unul dintre contrabandişti se urcă la volan şi un băiat mai 
mare se aşeză lângă el. 

Goneam prin mijlocul peisajului montan, deghizați într-o 
familie tipică de kurzi turci. Dimensiunile uriaşe ale mamei lui 
Mosehn ne făceau aproape de neobservat în raport cu ea. Poate 
că ăsta era rostul prezenţei ei alături de noi. Mama lui Mosehn 
căreia îi făcea mare plăcere drumul periculos prin munţi fuma 
liniştită ţigări tari turceşti. 

La poalele muntelui, şoferul încetini viteza. O cabină de pază 
apăru în faţa noastră, un punct de control. Un soldat turc s-a 
uitat în maşină. 

A vorbit şi a flecărit cu şoferul. l-a controlat hârtiile, dar de la 
noi n-a pretins nimic. Mama lui Mosehn îi arunca fumul de ţigară 
în faţă. Soldatul ne făcu semn să trecem mai departe. 

Am continuat să înaintăm pe o şosea pietruită, cu două benzi, 
pe o câmpie înaltă. Tot cam la douăzeci de minute trebuia să 
oprim la câte un post de control. De fiecare dată simţeam că mi 
se opreşte inima, dar am trecut fără dificultăţi. Mama lui Mosehn 


ne îmbrăcase bine. 

La un moment dat, şoferul a oprit la marginea şoselei, într-un 
punct de unde un drum bătătorit ducea spre un sat îndepărtat, 
care consta din câteva colibe. Băiatul cobori şi o luă pe drum. 
Noi am plecat mai departe, în direcţia Van. 

Mi-am dat seama că în zăpăceala generală, la plecarea din 
căsuţa ţărănească, nu avusesem nicio şansă să-mi i-au rămas 
bun de la Mosehn sau să-i mulţumesc. Un moment am fost 
cuprinsă de un sentiment de vinovăţie. Mi-am amintit apoi de 
pachetul pe care mi-l dăduse el. 

Era nedeschis în poşeta mea. L-am scos afară, l-am 
desfăşurat din ziar şi am găsit paşapoartele noastre, banii şi 
bijuteriile. Erau toţi dolarii mei americani, iar rialii iranieni 
fuseseră schimbaţi într-un morman de lire turceşti. Mosehn îmi 
restituise totul, cu excepţia colierului meu de aur. A fost sfârşitul 
ciudat al unei întâlniri scurte, bizare. Îi datoram viaţa mea şi a 
lui Mahtob. Banii şi bijuteriile nu mai aveau nicio valoare. 
Mosehn socotise desigur că lanţul de aur era o răsplată 
potrivită. 

Ne-am oprit în dreptul altui drum, care ducea spre alt sat 
sărăcăcios. Mama lui Mosehn îşi aprinse o nouă ţigară, de la 
mucul ţigării pe care abia o fumase. A sărit din maşină şi a 
dispărut şi ea, fără să-şi ia rămas bun. 

Acum călătoream numai noi cu şoferul, îndreptându-ne în 
goană în direcţia Van. 

La un moment dat, în timpul drumului, în mijlocul câmpului 
pustiu, şoferul a oprit la marginea şoselei şi ne-a făcut semn să 
ne scoatem rândurile exterioare de îmbrăcăminte. Ne-am 
dezbrăcat până la îmbrăcămintea americană. Acum eram turiste 
americane, chiar dacă nu aveam viza corect pusă pe paşaport. 

După ce am pornit din nou, am văzut că satele pe lângă care 
treceam deveneau tot mai mari şi mai numeroase. În curând am 
ajuns la suburbiile Van-ului. 

— La aeroport, încercai să-i spun şoferului. 

Mahtob găsi cuvântul corespunzător în farsi şi chipul şoferului 
se lumină când înţelese. A oprit în faţa unui birou, Ale cărui 
ferestre erau pline de afişe de călătorie şi ne dădu să înţelegem 
că trebuia să aşteptăm în maşină, în timp ce el intra înăuntru. 
Se întoarse după câteva minute şi, cu ajutorul lui Mahtob, îmi 
spuse că următorul avion spre Ankara pleacă peste două zile. 


Era prea mult. Trebuia să plecăm imediat la Ankara înainte ca 
cineva să ne ia la întrebări. 

— Bus? am întrebat plină de speranţă. 

Şoferul mă privi nedumerit. 

— Autobus? 

— Ah, oftă el înțelegând. O luă pe un drum şi ne duse pe 
străzile Van-ului până găsi un garaj de autobuze. A trebuit să 
rămânem din nou în maşină. Intră în curtea autogării şi se 
întoarse peste câteva minute, ca să întrebe: 

— Lire? 

Luai pachetul de lire turceşti din geanta mea şi i-l întinsei. El 
luă câteva bancnote şi dispăru. Se întoarse apoi repede la 
maşină, surâzând larg şi fluturându-ne două bilete pentru 
Ankara. Vorbi cu Mahtob, luptându-se cu farsi-ul său. 

— El spune că autobuzul pleacă la ora patru, spuse Mahtob. 
Nu va ajunge la Ankara decât a doua zi, pe la prânz. 

M-am uitat la ceas. Era abia unu. Nu voiam să rămân în curtea 
autogării timp de trei ore şi întrucât faptul că ne apropiam tot 
mai mult de libertate mă făcea să fiu mai degajată, am rostit un 
cuvânt care, după cum ştiam, o interesa şi pe Mahtob. 

— Gazza, am spus, arătând cu mâna spre gură. Mâncare. 

De când părăsisem casa sigură din Teheran, singura noastră 
hrană fusese pâinea şi seminţele, de floarea-soarelui, pe care le 
udasem cu ceai. 

Şoferul a privit în jur şi ne-a făcut semn să mergem cu el. Ne- 
a dus într-un restaurant şi când ne-am aşezat, spuse, frecându- 
şi mâinile: 

— Tamum, tamum. S-a terminat. 

l-am mulţumit cât am putut de bine de ajutor. Aproape 
plângea când a plecat. 

Mahtob şi cu mine am comandat o mâncare necunoscută de 
pe o listă de bucate neînţeleasă, într-o ţară străină şi nu ştiam 
ce ni se va pune pe masă. Am fost surprinse văzând o minunată 
mâncare de pui cu orez. Era divin. 

Am rămas mult timp la masă, savurând şi ultima înghiţitură, 
omorându-ne timpul şi vorbind cu înflăcărare despre America. 

În sufletul meu, îmi făceam griji în privinţa tatii. Stomacul mi- 
era plin, dar eram înfometată după ştiri despre familia mea. 

Figura lui Mahtob se lumină deodată. 

— Oh, spuse ea. Omul care ne-a ajutat e din nou aici. 


Mi-am ridicat privirea şi l-am văzut din nou pe şoferul nostru 
venind spre masă. Se aşeză şi-şi comandă şi el ceva de mâncare 
şi un ceai. Evident, conştiinţa nu-l lăsase să plece fără să ne ştie 
în siguranţă, în autobuz. 

În fine, ne-am dus toţi trei la autogară. Acolo şoferul l-a căutat 
pe un turc, probabil şeful staţiei şi a vorbit cu el despre noi. 
Turcul ne-a salutat cu căldură. Şoferul nostru ne-a spus încă o 
dată „tamum, tamum”. Din nou avea ochii umezi. Ne-a lăsat sub 
oblăduirea turcului. 

Acesta ne duse la o bancă, lângă o sobă de lemne. Un băiat 
de vreo zece ani ne aduse ceai. Aşteptam. Când s-a apropiat ora 
patru, turcul veni spre noi. 

— Paşapoarte, ne întrebă. 

Inima începu să-mi bată tare. Îl priveam cu ochi goi şi mă 
prefăceam că n-aş înţelege. 

— Paşapoarte? repetă el. 

Mi-am deschis poşeta, căutând cu silă în ea, căci nu voiam să 
ne controleze paşapoartele. 

A dat repede din cap şi a ridicat palma în sus, ca să mă 
oprească. Când a plecat mai departe, controlând actele celorlalţi 
pasageri, încercam să-i înţeleg comportamentul. Avea probabil 
responsabilitatea ca toţi călătorii să aibă acte. Ştia că aveam 
paşapoarte şi mai mult nu voia să afle. Ce i-o fi povestit şoferul 
nostru? 

Ne aflam încă într-o lume a intrigilor, a graniţelor, a 
controlului actelor, o lume plină de explicaţii şoptite şi clătinări 
semnificative din cap. 

O voce oficială anunţă ceva şi am înţeles cuvântul Ankara, 
aşa că m-am ridicat împreună cu Mahtob şi ne-am îndreptat în 
urma celorlalţi, pasageri care se înghesuiau spre un autocar 
modern, care arăta ca un Greyhound”. 

Am găsit două locuri în spate, pe stânga. Mai mulţi călători se 
urcaseră deja şi în curând s-au urcat şi ceilalţi ocupând aproape 
toate locurile. Motorul mergea în gol, iar în autobuz era cald. 

Ne mai rămăsese să parcurgem acest drum de douăzeci şi 
patru de ore spre Ankara, pentru a fi apoi în siguranţă. 

În câteva minute am părăsit oraşul şi goneam acum pe 
şoselele din munţi, cu multe serpentine, acoperite cu un strat 
gros de zăpadă. Şoferul evită de mai multe ori, scurt, câte un 


7 „Ogarul cenuşiu" - reţea interurbană de autobuze în SUA. 


accident, când lua cu viteză prea mare câte o curbă, lipsită de 
bară de protecţie. Doamne, mă gândeam, am ajuns atât de 
departe ca să ne prăbuşim acum într-o prăpastie? 

Epuizarea mă cuprinse. Tot corpul se resimțea din cauza 
efortului pe care îl făcusem în noaptea trecerii graniţei, dar 
durerile nu mă puteau împiedica să adorm. Mă scufundam într-o 
stare de somnolenţă, rămânând însă într-o permanentă alertă, 
deşi mă simţeam bine la căldură şi visam deja la ziua 
următoare. 

În mijlocul nopţii negre, m-a trezit o zdruncinătură. Şoferul 
apăsase cu putere pe frână, iar autobuzul alunecă periculos 
până reuşi să se oprească în cele din urmă. Afară viscolul vâjâia. 
Alte autobuze se opriseră în faţa noastră. Puteam să văd în faţă, 
mai departe, cum la o curbă, şoseaua era blocată de nămeţi. 
Unul sau două autobuze erau înţepenite în zăpadă şi blocau 
drumul. 

În apropiere se afla o clădire, un hotel sau un restaurant. 
Prevăzând că vom rămâne un timp aici, câţiva călători coborâră 
şi plecară spre clădirea încălzită. 

Era aproape miezul nopţii. Mahtob dormea adânc lângă mine, 
iar eu vedeam spectacolul hibernal de afară într-o stare de 
buimăceală. Am adormit din nou repede. 

Mă trezeam când şi când, în timp ce orele treceau. M-am 
smuls din somn, tremurând de frig, căci autobuzul nu mai era 
încălzit, iar eu, copleşită de oboseală nici nu mă puteam mişca. 
Mahtob tremura lângă mine, deşi dormea încă... 

În fine, după o oprire de şase ore, am plecat mai departe prin 
peisajul acoperit de zăpadă. 

Mahtob se mişcă lângă mine, se frecă la ochi şi privi un 
moment pe fereastră, înainte de a-şi aminti unde ne aflam. 
Întrebă, aşa cum fac toţi copiii care călătoresc 

— Mami, când ajungem. 

l-am relatat despre oprirea cea lungă. 

Autobuzul se zdruncină ore în şir într-un tempo accelerat, 
înaintând prin viscolul tăios. Teama îmi crescu când şoferul 
încercă să mărească şi mai mult viteza. La fiecare curbă 
îngheţată a şoselei de munte ne vedeam murind. Mi se părea 
incredibil că autobuzul îşi păstra traseul. Cât de stupid ar fi să 
murim aşa! 

După-amiaza târziu, autobuzul opri din nou şi ne aflarăm în 


faţa spectacolului morţii. Cel puţin o jumătate de duzină de 
autobuze se ciocniseră încercând să depăşească într-o curbă 
foarte strânsă, îngheţată. Răniţi, pasageri care se văietau 
zăceau în zăpadă. Alţii îi îngrijeau. Stomacul mi s-a întors pe 
dos. 

Şoferul şi-a aşteptat rândul ca să poată trece încet pe lângă 
locul accidentului. Am încercat să nu mă uit, dar nu m-am putut 
abţine. 

Incredibil, dar imediat ce-am părăsit locul accidentului, şoferul 
apăsă pe acceleraţie. Te rog, Doamne, fă să ajungem până la 
Ankara, mă rugam. 

Din nou se lăsă întunericul - urma a doua noapte pe acest 
drum care propriu-zis trebuia să dureze numai douăzeci şi patru 
de ore. Mă întrebam şi eu şi Mahtob: Când vom ajunge? 

Somnul neliniştit, plin de griji, venea şi pleca. Orice mişcare 
îmi provoca dureri cumplite, dar şi nemişcarea mă durea la fel. 
Fiecare muşchi din corpul meu urla de durere. Mă foiam pe locul 
meu şi nu-mi mai puteam găsi nicio poziţie comodă. 

Era ora două dimineaţa când am sosit, în fine, în mijlocul 
Ankarei, la o autogară modernă. Drumul de douăzeci şi patru de 
ore de la Van, se prelungise la treizeci şi două de ore de chin, 
dar trecuse. 

Acum era miercuri, 5 februarie, şi se împlinea exact o 
săptămână de la fuga noastră neaşteptată, disperată, din 
captivitatea sufocantă a lui Moody. 

Când am intrat din autobuz în sala de aşteptare, un bărbat a 
strigat internaţionalul cuvânt „Taxi!”, iar noi ne-am dus imediat 
cu el, fiindcă nu voiam, în niciun caz, să întâlnim un poliţist. 

— Sheraton. Hotel Sheraton, am spus fără să ştiu dacă în 
Ankara exista vreunul. 

— Na. 

— Hotel Hyatt. 

— Na. 

— Khub hotel, spusei. Hotel bun. Păru să înţeleagă cuvântul în 
farsi şi ne duse repede în centrul comercial al oraşului. La un 
moment dat, îşi încetini mersul şi ne arătă o clădire» slab 
luminată, închisă peste noapte. 

— Amrika, spuse el. 

Ambasada! Aici vom veni mâine dimineaţă. 

Şoferul ne duse mai departe, coti apoi pe un bulevard, şi opri 


maşina în faţa unei clădiri elegante, care se recomanda, pe o 
tăbliță scrisă în englezeşte, drept HOTEL ANKARA. 

Cu o mişcare a mâinii, şoferul ne făcu semn să aşteptăm şi 
intră înăuntru, ca să se întoarcă imediat împreună cu şeful 
recepţiei care vorbea englezeşte. 

— Da, avem încă o cameră liberă pentru noaptea asta, spuse 
el. Aveţi paşapoarte? 

— Da. 

— Poftiţi înăuntru. 

l-am dat şoferului un bacşiş gras. Mahtob şi cu mine l-am 
urmat pe şeful recepţiei într-un foaier confortabil. Acolo am 
completat o fişă de înregistrare şi am dat ca adresă pe cea a 
părinţilor mei din Bannister, Michigan. 

— Puteţi să-mi daţi paşapoartele dumneavoastră? 

— Da. 

Răscolii în geantă şi hotărâi să folosesc un truc de-al lui 
Amahl. Când i-am dat şefului recepţiei paşapoartele, i-am 
înmânat şi incredibila sumă de o sută cincizeci de dolari, în 
bancnote americane. Aici sunt banii pentru cameră, am spus. 

Dădu banilor mai multă atenţie decât paşapoartelor 


A surâs larg şi ne-a însoţit ca un paj la ceea ce ni se păru cea 
mai frumoasă cameră de hotel. Avea două paturi duble, fotolii 
extensibile, o baie mare, modernă, cu o cameră separată de 
îmbrăcat şi televizor. De îndată ce-am rămas singure, ne-am 
îmbrăţişat ca să ne exprimăm bucuria. 

— Îţi vine să crezi? am întrebat. Putem să ne spălăm pe dinţi, 
să facem baie... şi să dormim. 

Mahtob se duse de-a dreptul în baie, ca să se spele pentru 
totdeauna de lran. 

Deodată, se auzi un ciocănit tare la uşă. 

Aveam necazuri cu paşapoartele, eram sigură. 

— Cine e, am întrebat. 

— Şeful recepţiei, veni răspunsul înfundat. 

Am deschis uşa şi l-am găsit cu paşapoartele în mână. 

— De unde aveţi aceste paşapoarte? întrebă el sever. Nu au 
nici viză, nicio ştampilă de intrare în Turcia. 

— E adevărat, am spus. Există o problemă, dar o vom rezolva 
mâine dimineaţă. În zori vom merge imediat la Ambasadă. 

— Nu puteţi rămâne aici. Paşapoartele nu sunt în ordine. 


Trebuie să telefonez la poliţie. 

După toate prin câte trecuserăm până acum, era singurul 
lucru care nu trebuia să se întâmple. 

— Vă rog, l-am implorat. Fiica mea e în baie. Suntem obosite. 
Suntem înfometate şi îngheţate. Vă rog, lăsaţi-ne să rămânem 
noaptea asta şi mâine, în zori, voi merge imediat la Ambasadă. 

— Nu. Trebuie să anunţ poliţia, repetă el. Trebuie să părăsiţi 
camera. 

Era politicos, dar hotărât. Oricât i-ar părea de rău, nu şi-ar 
putea pune postul în joc. Mă aşteptă să-mi arunc în sacoşă cele 
câteva lucruşoare. Apoi mă însoţi în foaier. 

Fuseserăm singure numai două minute, mă gândeam cu 
sufletul tulbure. 

Pe când coboram spre parter, am mai încercat o dată. 

— Vă dau mai mulţi bani. Vă rog, lăsaţi-ne să rămânem aici în 
noaptea asta. 

— Nu. Trebuie să-i anunţăm la poliţie pe toţi străinii care 
înnoptează aici. Nu vă putem lăsa să rămâneţi aici. 

— Nu putem, pur şi simplu, să rămânem în foaier până mâine 
dimineaţă? Vă rog, nu mă siliţi să ies cu ea pe stradă, în frig. 

Mi-a venit o idee. 

— Puteţi telefona la Ambasadă? am întrebat. Poate am putea 
vorbi cu cineva şi am lămuri lucrurile chiar în noaptea asta. 

Era dispus să ne ajute în limitele instrucţiunilor sale şi 
telefonă acolo. Vorbi un moment cu cineva, apoi îmi dădu mie 
receptorul. La celălalt capăt al firului era un american, o 
santinelă marinar. 

— Ce problemă aveţi Ma'am? întrebă el cu o voce plină de 
suspiciune? 

— Nu vor să mă lase să rămân aici, fiindcă nu avem nicio 
ştampilă în paşaport. Ne trebuie Un loc de dormit. Vă rog, am 
putea veni la Ambasadă? 

— Nu! explodă el. Nu puteţi veni aici! 

— Atunci ce să facem, am întrebat dezolată. 

Vocea lui de militar se făcu de gheaţă: 

— Cum aţi ajuns în Turcia fără ca paşaportul să vă fie 
ştampilat? 

— Nu vreau să vă spun la telefon treaba asta. Poate vă 
gândiţi dumneavoastră cum. 

— Cum aţi venit în Turcia? întrebă el din nou. 


— Călare. 

Soldatul de marină râse tare şi mă luă peste picior. 

— Ascultaţi, doamnă, e ora trei dimineaţa, spuse el. N-am 
timp să discut cu dumneavoastră despre aşa ceva. Nu aveţi 
nicio problemă cu Ambasada. Aveţi o problemă cu poliţia. 

Duceţi-vă la poliţie. 

— Nu puteţi să-mi faceţi una ca asta? am strigat eu. Deo 
săptămână evit poliţia şi acum îmi spuneţi că trebuie să mă duc 
acolo. Trebuie să mă ajutaţi. 

— Nu, nu putem face nimic pentru dumneavoastră. 

Total decepţionată, când numai o stradă ne mai despărţea de 
libertate, mi-am dat seama că ne mai aflam încă într-o lume 
birocratică, departe de ea. Am închis şi i-am spus şefului 
recepţiei că abia mâine voi putea vorbi cu cineva de la 
Ambasadă. Încă o dată îl rugai să ne lase să rămânem în foaier. 

— Nu vă pot permite să staţi aici, a spus el. 

Cuvintele îi era hotărâte, dar tonul mai blând. Poate avea el 
însuşi o fiică. Tonul lui îmi dădu speranţa să încerc o altă tactică. 

— Aţi putea aranja o convorbire telefonică urgentă cu 
America? l-am întrebat. 

— Da. 

În timp ce aşteptam să prindem Bannister-Michigan, şeful 
recepţiei dădu câteva porunci cu voce tare şi de îndată apăru 
cineva aducând o oală de ceai, pahare şi şerveţele din pânză de 
in. Ne beam ceaiul încet, bucurându-ne de moment şi speram că 
nu va fi nevoie să ieşim afară în noaptea rece şi întunecată. 

La Ankara era miercuri, dar în Michigan încă marţi, când am 
vorbit cu mama: 

— Mahtob şi cu mine suntem în Turcia! am anunţat-o eu. 

— Slavă Domnului! strigă mama. 

Printre lacrimi de uşurare îmi explică că sora mea Carolyn 
telefonase ieri seară la Teheran ca să vorbească cu mine şi 
Moody o anunţase furios că plecaserăm, dar că nu ştie unde 
suntem. Îşi făcuseră griji îngrozitoare, înfricoşată de răspunsul 
pe care l-aş putea primi, am întrebat-o: 

— Ce face tata? 

— O mai duce, spuse mama. Nici măcar nu mai e la Spital. E 
acasă. Îi duc telefonul la pat. 

— Betty!!! ţipă tata, la telefon. Mă bucur atât de mult că aţi 
reuşit. Veniţi cât puteţi de repede. O să... rezist, până ne vom 


revedea, spuse el cu o voce din ce în ce mai slabă. 

— Ştiu că ai să reuşeşti, tată. Unde e voință, există şi o 
soluție. 

Mama a luat din nou receptorul şi am rugat-o să ia legătura 
cu persoana de la Ministerul de Externe, cu care colaborase, 
pentru ca cineva de la Washington să explice situaţia mea 
Ambasadei de la Ankara. 

După ce am închis telefonul, mi-am şters lacrimile şi m-am 
întors să-mi rezolv problema mea de moment: 

— Vă sun de îndată ce voi fi la Ambasadă, am spus... 

— Ce trebuie să fac? l-am întrebat pe şeful recepţiei. Nu pot 
să-mi târăsc fiica în mijlocul nopţii, pe străzi. 

— Chemaţi un taxi şi mergeţi de la un hotel la altul, spuse el. 
Poate veţi găsi unul care să vă primească. Nu vă arătaţi 
paşapoartele dacă nu e nevoie. 

Ne dădu înapoi paşapoartele împreună cu cei o sută cincizeci 
de dolari ai mei, apoi ne chemă un taxi... 

Evident, n-avea de gând să sune la poliţie. Voia numai să nu 
aibă el însuşi neplăceri. Şi, când sosi taxiul, îi spuse şoferului: 

— Hotel Dedeman. 

Şeful recepţiei de aici a fost mai înţelegător. Când i-am spus 
că vom lămuri chestiunea paşapoartelor a doua zi, mă întrebă: 

— Aveţi dificultăţi cu poliţia? 

— Nu, am răspuns eu. 

— Bine zise el. Apoi, mă rugă să mă trec sub un nume fals. 
Am semnat cu numele meu de fată, Betty Lover. 

De îndată ce am fost în cameră, ne-am făcut şi eu şi Mahtob o 
baie fierbinte. Ne-am spălat pe dinţi şi am căzut într-un somn 
binecuvântat. 

În dimineaţa următoare l-am sunat pe Amahl. 

— Betty! ţipă el bucuros. Unde sunteţi? 

— La Ispahan, am spus eu jubilând. 

Amahl zbieră de bucurie când i-am spus numele codificat. 

— Sunteţi bine? Totul a decurs mine? V-au tratat bine? 

— Da, l-am asigurat. Mulţumesc, mulţumesc mult de tot. O, 
Doamne! Mulţumesc mult! 

Mahtob şi cu mine ne-am îndopat cu un mic dejun cu ouă şi 
cartofi prăjiţi care înotau în ketchup. Am băut suc de portocale 
şi am savurat cu poftă o adevărată cafea americană. 

Apoi am luat un taxi spre Ambasada Statelor Unite. Când am 


plătit, Mahtob a exclamat: 

— Mamă, uite, uite! arătând spre steagul american care 
flutura liber în vânt. 

Inăuntru, ne-am spus numele unei doamne de la recepţie. 
Stătea ântr-o gheretă, în spatele unui geam incasabil. l-am dat 
paşapoartele noastre. 

In câteva minute, în spatele recepţionerei apăru un bărbat. Se 
recomandă Torhv Murphy, vice-consul. Aflase deja de noi de la 
Washington. 

— Imi pare rău de ce s-a petrecut în noaptea trecută, a spus 
el. Vă promit că santinela nu va primi în anul următor nicio 
mărire de salariu. N-aţi dori să rămâneţi câteva zile, să vedeţi 
Turcia? 

— Nu! am exclamat eu. Vreau să iau primul avion. 

— Bine, atunci, a spus el. Vă vizăm paşapoartele ca să fiţi în 
ordine şi chiar azi după-masă puteţi lua un avion spre casă. 

Ne-a rugat să aşteptăm câteva minute în foaier. Privirea îmi 
căzu pe un alt steag american, aflat în foaier, înfipt într-un 
suport. Mi se puse un nod în gât. 

___— ţi vine să crezi că plecăm acasă, Mahtob, am întrebat-o eu. 
Iti vine să crezi că zburăm într-adevăr acasă? 

Am spus împreună o rugăciune: Mulţumesc, Doamne. 
Mulţumesc. 

In timp ce aşteptam, Mahtob găsi - sau cineva îi dădu - nişte 
creioane. Incepu să deseneze cu zel, folosind hârtia de scris de 
la hotel. Gândurile mi se învălmăşeau atât de tare în mine, încât 
nu i-am dat atenţie până când n-a terminat şi nu mi-a arătat 
desenul gata. _ 

Un soare galben-auriu strălucea sus. In spate erau patru şiruri 
de munţi maronii. In faţă se afla o barcă, în amintirea casei 
noastre din Alpena. Intr-o parte zbura o pasăre sau un avion. O 
casă kurdă tipică, aşa cum văzusem numeroase pe drum, era 
colorată cu negru. Desenase şi găurile din perete. In centru, un 
steag roşu-alb-albastru, flutura în vânt. Cu un creion negru 
Mahtob scrisese un cuvânt care ieşea în evidenţă în faţa 
steagului. 

Deşi literele erau clare, abia dacă puteam citi cuvântul, căci 
lacrimile îmi curgeau din ochi, fără să le mai pot reţine. Cu 
scrisul ei de copil, Mahtob mâzgălise: 

AMERICA 


EPILOG 


Pe 7 februarie 1986, Mahtob şi cu mine am ajuns în Michigan 
şi am fost nevoite să descoperim că libertatea era dulce- 
amăruie. Bucuria revederii noastre cu Joe şi John, cu mama şi 
tata, a fost uriaşă. Sosirea noastră i-a ajutat tatii să prindă 
puteri. Un timp relativ lung, a reacţionat cu forţă şi bucurie şi s-a 
stins în celle din urmă de cancer, pe 3 august 1986 - doi ani de 
la ziua în care Mahtob şi cu mine sosiserăm la Teheran. Îi simţim 
teribil lipsa. 

Mama încearcă să trăiască în continuare fără tata, plânge 
adesea, dar este recunoscătoare că fiica şi nepoata au scăpat 
din iad. Se teme însă de viitor. 

Joe şi John ne-a ajutat cu zel să ne ordonăm din nou viaţa. 
Sunt fii buni; au devenit între timp mai mult bărbaţi decât băieţi, 
şi ne oferă un suport deosebit de valoros cu entuziasmul şi forţa 
lor tinerească. 

Nu mai ştiu nimic despre prietenele mele Chamsey, Zari, Alice 
şi Fereshteh. Niciuna dintre ele nu cunoştea planul meu de fugă 
şi sper să nu fi avut greutăţi din cauza mea. Nu le pot pune 
siguranţa în pericol, încercând să iau contact cu ele. 

Helen Ballssanian lucrează mai departe la Reprezentanţa de 
interese a SUA de la Ambasada Elvețiană din Teheran şi face tot 
ce poate ca să ajute şi alte femei, aflate într-o situaţie similară 
cu a mea. 

l-am trimis lui Hamid, stăpânului magazinului de confecţii 
bărbăteşti din Teheran, de unde o sunam mereu pe Helen, lui 
Amahl şi altora câte o scurtă ştire. Am primit ca răspuns o 
scrisoare, datată 2 iulie 1686, care mi-a parvenit printr-o a treia 
persoană. lată un fragment din scrisoare: 


„Viteaza mea soră Betty, 

Cum v-aş putea face să înțelegeți ce am simțit când v-am 
primit scrisoarea. 

M-am aşezat la birou şi abia după câtva timp mi-am revenit. 
Mi-am chemat soția şi i-am povestit situaţia dumneavoastră. S-a 
bucurat şi ea. E atât de bine pentru noi să auzim că acum 
sunteți acasă şi că acolo vă merge bine. Aşa cum ştiţi, vă 
apreciez pe dumneavoastră şi pe micuța şi frumoasa 
dumneavoastră parteneră, Mahtob. Nu vă voi uita toată viața. 


De vreo cincizeci de zile magazinul mi-a fost închis pentru că 
am vândut T-shirt-uri care erau marcate cu litere englezeşti. Aşa 
că acum nu lucrăm. Situaţia se îinrăutățeşte aici pe zi ce trece. 
Cred că, într-adevăr, sunteţi norocoasă. 

Vă rog, salutați-o pe Mahtob şi pe părinții dumneavoastră. 

Dumnezeu să vă binecuvânteze. 

Hamid”. 


Un bancher cu suflet mi-a împrumutat banii ca să-i pot trimite 
imediat lui Amahl. 

La sfârşitul lui 1986 lucra la un plan pentru propria sa fugă, 
dar evadarea a fost împiedicată de controversele legate de 
livrările de armament american către lran, căci măsurile de 
securitate au fost înăsprite. La apariţia acestei cărți se 
străduieşte în continuare să găsească o posibilitate de fugă. 

Zvonurile despre livrările de armament ale SUA nu m-au 
surprins prea mult, la fel ca pe toţi ceilalţi care trăiseră în 
ultimul an în Iran. Acolo era un lucru general cunoscut că în 
războiul dintre Iran şi Irak, Statele Unite susțineau ambele părţi. 

Lui Mahtob nu i-a fost uşor să se obişnuiască din nou cu viaţa 
în America, dar a reacţionat cu elasticitatea ei tinerească. Aduce 
numai note de zece de la şcoală şi este din nou un copil fericit, o 
rază de soare. Uneori resimte lipsa tatălui ei, dar nu pe al celui 
dement, care ne ţinuse ostatice în Iran, ci pe aceea a tatălui 
iubitor, care odată ne purtase pe braţe. 

Îi lipseşte şi iepuraşul. Am cutreierat toate magazinele de 
jucării, dar un al doilea n-am putut găsi. 

După reîntoarcerea în America, am cunoscut-o pe Tereza 
Hobgood, colaboratoarea Ministerului de Externe, care mi-a 
susţinut familia în timpul celor optsprezece luni chinuitoare. A 
fost cu totul de acord că trebuia să-mi istorisesc toată povestea 
ca să le avertizez şi pe alte femei. 

Departamentul n care lucrează Tereza urmăreşte toate 
cazurile de femei şi de copii americani reţinuţi, contra voinţei 
lor, în Iran sau în alte ţări islamice. Departamentul are în 
evidenţă peste o mie de cazuri. 

Mahtob şi cu mine trăim cu sentimentul îngrozitor că nu ne 
vom putea elibera niciodată din gheara lui Moody, a cărui 
abilitate ne-ar putea ajunge şi peste o jumătate de lume. 
Răzbunarea lui ar putea veni în orice moment, personal sau cu 


ajutorul nenumăraţilor lui nepoți. Moody ştie că, dacă ar reuşi s- 
o atragă pe Mahtob din nou în Iran, legile societăţii sale l-ar 
susţine în totalitate. 

Ceea ce Moody nu ştie e că Răzbunarea mea este la fel de 
puternică. Între timp am prieteni influenţi în Statele Unite şi în 
Iran, iar ei nu-i vor îngădui să învingă vreodată... Nu pot să înşir 
dimensiunile măsurilor mele de prevedere. Cred că e suficient 
să spun că Mahtob şi cu mine locuim, sub un nume nou, într-o 
localitate nenumită - undeva în America. 

Despre Moody nu ştim nimic, cu excepţia unei ştiri dintr-o 
scrisoare a lui Ellen, din 14 iulie 1986, pe care a expediat-o 
mamei mele şi pe care ea mi-a dat-o. Ellen scrie: 


„Dragă Betty, 

Sper cu adevărat ca această scrisoare să te găsească bine şi 
fericită. Am sperat că-mi vei scrie odată ca să-mi povesteşti ce 
s-a întâmplat. După toate, credeam că suntem prietene 
apropiate. 

De câteva ori, după plecarea ta, l-am căutat pe soțul tău. L- 
am ajutat chiar să telefoneze peste tot, căci îmi făceam tot felul 
de griji. iti poţi închipui că mi-au trecut prin minte cele mai 
groaznice gânauri. 

Sunt curioasă ce s-a întâmplat cu tine. 

De câteva luni nu l-am mai văzut pe Dr. Mahmoody. Am 
trecut într-o zi pe la el, dar nu era acasă. Toată iarna, în special 
după Anul Nou iranian, am încercat din când în când să iau 
legătura cu el. De fiecare dată omul de zăpadă, pe care tu şi cu 
Mahtob l-ati făcut, se afla acolo, dar din ce în ce mai mic, până 
când, într-o zi, pe pământ n-a mai rămas decât fularul purpuriu. 
Omul se evaporase în aer la fel ca tine... 


SFÂRŞIT